Alexandre Dumas — Marchiza De Brinvilliers

ALEXANDRE DUMAS 


ALEXANDRE DUMAS 


Marchiza de Brinvilliers 


Sub titulatura Marchiza de Brinvilliers se află 3 povestiri 
care fac parte din Ciclul: Crime celebre care numără 18 
astfel de povestiri. Aceste 3 povestiri sunt: Marchiza de 
Brinvilliers, Contesa Vaninka şi Cherubino şi Celestino. 


Marchiza de Brinvilliers. 

Pe la finele anului 1665, într-o frumoasă seară de toamnă, 
o mulţime de oameni stăteau adunaţi pe acea parte de la 
Puntea-Nouă dinspre strada Delfina. Ceea ce atrăgea 
atenţia publicului era o trăsură bine închisă, a cărei uşă se 
chinuia să o deschidă un ofiţer de poliţie, pe când doi din 
cei patru sergenţi ce erau cu dânsul opreau caii iar ceilalţi îl 
ţineau pe vizitiul care, surd la chemările ce i se făceau, nu 
răspundea, ci încerca a-şi pune caii în galop. Felul acesta de 
luptă ţinea de ceva timp, când deodată uşa se deschise 
brusc şi un tânăr ofiţer, purtând o uniformă de căpitan de 
cavalerie, sări jos închizând cu aceeaşi iuţeală uşa, dar nu 
însă aşa de iute încât cei ce erau mai aproape să n-aibă 
timpul de a zări în fundul trăsurii o femeie înfăşurată într-o 
mantă şi acoperită cu un voal, care, după grija cu care se 
ascundea de toţi ochii, părea că avea cel mai mare interes 
pentru a rămâne necunoscută. 

— Domnule, zise tânărul adresându-se cu un ton mândru 
şi imperativ către ofiţerul de poliţie, fiindcă presupun că, de 
nu te înşeli numai, ai de-a face cu mine, te voi ruga să-mi 
faci cunoscut dreptul în puterea căruia ai oprit această 
trăsură în care eram, şi acum când nu mai sunt în ea, te rog 
să dai ordin oamenilor dumitale a o lăsa să-şi urmeze calea. 

— Mai întâi, răspunse ofiţerul fără a se speria de acel ton 
de mare domn şi făcând semn sergenţilor să nu lase nici 


trăsura nici caii, ai bunătatea de a răspunde întrebărilor 
mele. 

— Ascultă!... Zise tânărul încercând învederat a-şi păstra 
sângele rece. 

— Dumneata eşti cavalerul Gaudin de Sainte-Croix? 

— Eu suni. 

— Căpitan la regimentul de Tracy? 

— Da, domnule. 

— Atunci te arestez în numele regelui. 

— În puterea cărui ordin? 

— În puterea acestuia. 

Cavalerul aruncă o privire rapidă asupra hârtiei ce i se 
înfăţişase şi, recunoscând imediat semnătura ministrului 
poliţiei, nu se mai îngriji decât de femeia care mai rămăsese 
în trăsură, astfel, se întoarse îndată la întâia întrebare ce o 
pusese: 

— Prea bine, domnule, zise ofițerului, dar acest ordin are 
numai numele meu şi îţi mai spun, nu-ţi dă dreptul de a 
expune, cum faci, la curiozitatea publică, persoana lângă 
care mă aflam când m-ai arestat. Ordonă prin urmare, te 
rog, oamenilor dumitale, să lase trăsura ca să plece, şi pe 
urmă, condu-mă unde vei dori, sunt gata a-ţi urma. 

Această cerere păru dreaptă ofițerului public, după cum 
se vede, căci făcu semn oamenilor săi ca să lase vizitiul şi 
caii, iar aceştia, ca şi cum ar fi aşteptat numai clipa plecării, 
porniră iute printre mulţimea care se depărta înaintea lor şi 
femeia, pentru care prizonierul părea atât de îngrijorat, se 
făcu nevăzută. 

Sainte-Croix, după cum promisese, nu opuse nici o 
rezistenţă, urmă câteva momente călăuza sa în mijlocul 
lumii care era strânsă şi a cărei întreagă curiozitate era 
întoarsă către dânsul, pe urmă, în colţul cheiului 
Orologiului, un sergent făcând să înainteze o trăsură 
publică ce fusese ascunsă, se urcă în ea cu acelaşi aer 
mândru şi dispreţuitor pe care îl păstrase şi tot timpul cât 
ţinuse scena pe care o descriserăm. Ofiţerul se aşeză lângă 


dânsul, doi sergenţi se urcară în spate, iar ceilalţi doi, în 
puterea ordinelor ce le primiseră fără îndoială de la mai 
marele lor, se retraseră zicându-i vizitiului aceste din urmă 
vorbe: La Bastilia! 

Acum, ierte-ne cititorii noştri, fiindcă dorim a-i lăsa ca să 
facă o cunoştinţă mai întinsă, cu acel personaj din această 
istorie, pe care l-am pus mai întâi pe scenă. 

Cavalerul Gaudin de Sainte-Croix, a cărui origine nu se 
cunoştea, era, ziceau unii, bastardul unui domn mare, pe 
când din contră, ceilalţi pretindeau că era născut din părinţi 
săraci şi că, neputând suferi umilinţa naşterii sale, prefera o 
dezonoare aurită, vrând să treacă drept ceea ce nu era. Tot 
ce se ştia pozitiv în privinţa aceasta, era că el s-a născut la 
Montalban, cât despre starea sa actuală în lume, era 
căpitan la regimentul de Tracy. 

Sainte-Croix, în epoca în care începe această istorie, adică 
pe la finele anului 1665, putea fi de douăzeci şi opt până la 
treizeci de ani, era un june frumos, cu o fizionomie fericită 
şi plină de spirit, voios, însoțitor de orgie şi brav căpitan, 
făcându-şi plăcerea din plăcerea altora şi al cărui caracter 
mişcător intra cu atâta veselie într-o partidă de desfrânare 
ca şi într-una de pietate, lesne a se înflăcăra de amor, gelos 
până la furie şi chiar pe o curtezană, când această 
curtezană îi plăcuse, foarte risipitor fără ca să fi avut vreun 
venit, în cele din urmă, simţitor la insultă, ca toţi cei care, 
aflându-se într-o stare excepţională, cugetă neîncetat că 
toată lumea, făcând aluzie la originea lor, are aminte a-i 
ofensa. 

Acum, iată prin ce împrejurări ajunsese acolo de unde îl 
luarăm: 

Pe la 1660, Sainte-Croix, fiind în armată, făcuse cunoştinţă 
cu marchizul de Brinvilliers, colonel la regimentul 
Normandiei. Vârsta lor, fiind cam aceeaşi, cariera lor, care îi 
conducea pe aceeaşi cale, calităţile şi defectele lor, care 
erau cam aceleaşi, schimbaseră îndată acest legământ 
simplu într-o amiciţie sinceră, astfel încât, la întoarcerea sa 


din armată, marchizul de Brinvilliers îl prezentase pe 
Sainte-Croix nevestei sale şi îl stabilise în casa sa. 

Această intimitate nu întârziase de a aduce rezultate 
ordinare. Marchiza de Brinvilliers era pe atunci de douăzeci 
şi opt de ani: în 1651, adică nouă ani mai înainte, ea îl luase 
de bărbat pe marchizul de Brinvilliers, care avea un venit 
de treizeci de mii de livre şi căruia îi adusese o zestre de 
două sute mii de livre, fără a socoti speranţa moştenirii. Se 
numea Marie-Madeleine, avea doi fraţi şi o soră, iar tatăl 
său, domnul de Dreux d'Aubray, era locotenent la 
garnizoană din Paris. 

Când era de douăzeci şi opt de ani, marchiza de 
Brinvilliers era în puterea frumuseţii sale, talia sa era mică 
dar bine făcută, obrazul ei rotund era foarte plăcut, 
trăsăturile sale, nesuferind niciodată vreo întipărire 
interioară, erau foarte regulate şi semănau cu ale unei 
statui care, printr-o putere magică, ar fi primit viaţa ca un 
reflex al seninătăţii unui suflet curat pentru un moment şi 
fiecare ar fi putut lua ca un reflex al seninătăţii unui suflet 
curat acea nepăsare crudă şi rece, care era numai o mască 
de acoperit remuşcarea. 

Sainte-Croix şi marchiza se plăcură de la prima vedere şi 
îndată fură amant şi amantă. Cât pentru marchiz, sau că 
avea acea filosofie conjugală fără care nu se afla nici un bun 
gust în acea epocă, sau că plăcerile de care se ţinea el nu-i 
dădeau timp a vedea ce se petrece chiar sub ochii lui, că n- 
aduse nici o piedică la această intimitate prin gelozia sa şi 
urmă cheltuielile sale nebune care începură a-i vătăma tare 
de tot averea: îndată interesele merseră rău şi marchiza, 
care nu-l mai iubea deloc şi care, înflăcărată de un amor 
nou, dorea o libertate mai mare, ceru şi căpătă o 
despărţire. De atunci, ieşi din casa conjugală şi, 
nemaipăzind nici o măsură, se arătă pretutindeni în public 
cu Sainte-Croix. Aceasta nu făcu nici o întipărire 
marchizului de Brinvilliers, care urmă petrecerile sale 
ruinându-se, fără a se tulbura de ceea ce făcea femeia sa. 


Dar nu merse tot aşa şi cu domnul de Dreux d'Aubray, care 
păstrase scrupulul nobleţei. Scandalizat de aventurile fiicei 
sale şi temându-se ca aceasta să nu înnegrească şi numele 
său, căpătă un ordin care îl autoriză a-l aresta pe Sainte- 
Croix oriunde s-ar putea întâlni. 

Am văzut cum s-a pus în aplicare acesta, chiar în 
momentul în care Sainte-Croix se afla în trăsura marchizei 
de Brinvilliers, pe care cititorii noştri au recunoscut-o fără 
îndoială în femeia ce se ascundea cu atâta îngrijire. 

Este lesne de înţeles, cu caracterul lui Sainte-Croix, cât de 
multă silinţă a trebuit să-şi dea spre a-şi ţine mânia în frâu 
când se află deodată arestat în mijlocul străzii astfel, deşi pe 
tot drumul nu scoase nici o singură vorbă, era uşor de văzut 
că o furtună înspăimântătoare se îngrămădea în sufletul lui 
şi că n-ar fi întârziat de-a izbucni. Cu toate acestea, stătu în 
aceeaşi nepăsare pe care o arătase până atunci, nu numai 
când văzu că se deschiseră porţile fatale care, întocmai, ca 
ale infernului, comandaseră de multe ori acelora pe care îi 
înghiţea să-şi lase speranţa afară, dar şi chiar răspunzând 
la obişnuitele întrebări ce-i punea guvernatorul, îndată veni 
un grosar (1) care, după ce primi ordinele guvernatorului, 
zise prizonierului să-l urmeze şi, după câteva ocoale în 
acele coridoare umede şi reci, unde lumina pătrundea 
uneori, dar aerul niciodată, deschise uşa unei camere şi o 
reînchise îndată ce Sainte-Croix intră. 

După închiderea uşii, Sainte-Croix se întoarse, grosarul îl 
lăsase fără altă lumină decât a lunii care, strecurându-se 
printre zăbrelele unei ferestre ridicate de opt sau zece 
picioare, cădea pe un aşternut prost pe care îl lumină, 
lăsând tot restul camerei într-o afundă întunecime. 
Prizonierul rămase în picioare ascultând, pe urmă, după ce 
auzi paşii pierzându-se în depărtare, încredinţându-se că 
era singur şi ajuns la acel grad de mânie unde inima trebuie 
să izbucnească sau să se sfarme, se trânti pe pat răcnind 
mai mult ca o fiară sălbatică decât ca o fiinţă omenească, 
blestemând oamenii care veniseră să-l ia din mijlocul vieţii 


sale voioase, ca să îl arunce într-o temniţă, blestemând 
cerul, oare îl lăsa în voia lor şi chemând în ajutoru-i o 
putere, oricare ar fi fost, care să-i aducă libertatea şi 
răzbunarea. 

Chiar în acelaşi moment, ca şi cum aceste vorbe l-ar fi tras 
din sânul pământului, un om slab, palid, cu părul lung şi 
îmbrăcat în negru, intră încet în pata de lumină albăstruie 
ce cădea din fereastră şi se apropie de patul pe care era 
culcat Sainte-Croix. Oricât de brav să fi fost prizonierul, 
această arătare răspundea aşa de mult la vorbele sale încât, 
în epoca aceea, în care se credea încă în misterele 
încarnării şi ale magiei, nu se îndoi nici o clipă că acest 
inamic al omenirii, care se învârteşte neîncetat împrejurul 
omului, îl auzise şi venise la glasul lui. Se sculă de pe pat şi, 
căutând minerul spadei sale în locul unde o pusese cu două 
ore mai înainte simţi că, la fiecare pas ce făcea spre dânsul 
această fiinţă misterioasă şi fantastică, i se zbârlea părul pe 
frunte şi că o sudoare rece îi curgea pe obraz, în cele din 
urmă, arătarea se opri şi fantasma şi prizonierul ramaseră 
câteva momente în tăcere şi cu ochii aţintiţi unul asupra 
altuia, atunci fiinţa misterioasă începu să vorbească, 
zicându-i cu un glas întunecos: 

— June, ai cerut de la Infern un mijloc de a te răzbuna pe 
oamenii ce te-au proscris şi a te lupta în contra lui 
Dumnezeu care te părăseşte: acest mijloc îl am şi vin să ţi-l 
dau. Ai curaj să îl primeşti? 

— Mai-nainte, întrebă Sainte-Croix, cine eşti? 

— Ce trebuinţă ai să ştii cine sunt, răspunse necunoscutul, 
din moment ce vin la chem-area ta şi când îţi aduc ceea ce 
ceri? 

— Fie, răspunse Sainte-Croix, crezând mereu că avea de-a 
face cu o fiinţă supra-omenească, atunci când face cineva o 
asemenea tocmeală, nu-i pare rău să cunoască şi cu cine 
tratează. 

— Ei bine! Fiindcă vrei să ştii, zise străinul, sunt italianul 
Exili. 


Sainte-Croix simţi un fior prin tot corpul, căci trecea de la 
o viziune infernală la o realitate înspăimântătoare. Într- 
adevăr, numele pe care îl auzise era pe atunci de spaimă 
vestită, nu numai în toată Franţa dar şi în toată, Italia. 
Alungat din Roma pentru nenumăratele înveninări ce le 
făcuse acolo şi pentru, care se aflau atâtea probe, Exili 
venise la Paris unde, îndată, ca în ţara sa natală, atrăsese 
asupra sa toate privirile autorităţilor, dar nici la Paris nu l- 
au putut convinge pe discipolul lui Rene şi al Trophanei. Cu 
toate acestea, deşi nu se afla nici o probă, era însă o 
convingere morală destul de mare care le făcu pe autorităţi 
a-i decreta arestarea. Se dăduse prin urmare un ordin 
contra lui şi Exili, arestat fiind, fusese condus la Bastilia. 
Aici se afla de şase luni aproape când Sainte-Croix fu şi el 
adus. Fiindcă atunci prizonierii erau numeroşi, 
guvernatorul ordonase să-l conducă pe noul său oaspete în 
camera celui vechi şi îl reunise pe Sainte-Croix cu Exili, fără 
a cugeta că împerechea doi demoni. Acum cititorii noştri 
înţeleg restul. Sainte-Croix intrase în această încăpere, 
unde grosarul îl lăsase fără lumină şi unde, în întuneric, nu 
putuse zări un al doilea conlocuitor, atunci fusese cuprins 
de mânie şi înjurăturile sale îi descoperiseră lui Exili ura sa, 
acesta profitase de împrejurare pentru a-şi face un discipol 
puternic şi devotat care, ieşind odată de acolo, să facă ai se 
deschide şi lui uşile, sau cel puţin să îl răzbune, dacă 
trebuia să rămână în toată viaţa sa prizonier. 

Această apatie a lui Sainte-Croix pentru însoţitorul său de 
cameră nu ţinu mult şi maestrul cel mai îndemânatic află un 
şcolar bun. Sainte-Croix. Cu caracterul lui cel curios, 
compus şi din bine şi din rău, amestec de calităţi şi de 
defecte, de vicii şi de virtuţi, ajunsese în acest punct înalt al 
vieţii sale în care unele căutau să le învingă pe altele. Dacă, 
în starea în care se afla, l-ar fi luat vreun înger, poate că l-ar 
fi dus la, Dumnezeu, dar întâlni un demon şi demonul îl 
conduse la Satana. 


Exili nu era un învingător: era un artist mare de 
înveninare, cum fusese familia Medicis şi Borgia. Pentru 
dânsul, omorul ajunsese să fie o artă şi îl supusese la reguli 
hotărâte şi pozitive, astfel ajunsese în stare ca să nu mai fie 
condus de. Vreun interes, ci de o dorinţă neînvinsă de 
experimentare. Dumnezeu a păstrat creaţia pentru singura 
putere divină şi a părăsit distrugerea la puterea 
omenească: şi asta face pe om să creadă că se poate face 
egal cu Dumnezeu, stricând. Astfel era trufia lui Exili, care 
era întunecos şi palid alchimist al neantului, încât lăsă 
altora grijă de a căuta secretul vieţii, căci el îl aflase pe cel 
al morţii. 

Sainte-Croix se îndoi câtva timp, dar până în cele din urmă 
se uni cu părerea însoţitorului său care, acuzându-i pe 
francezi că aveau bună credinţă chiar şi în crimele lor, îl 
făcu să-i vadă mai totdeauna înfăşuraţi în propria lor 
răzbunare şi căzând cu inamicul lor, pe când ar putea trăi 
după el şi a-i insufla moartea. Contrar cu acest obicei, care 
adesea atrage asupra omorâtorului o moarte mai crudă 
decât aceea pe care acesta o dă, arătă viclenia florentină, 
cu gura sa surâzătoare şi cu veninul neîmpăcat, îi numi 
acele pulberi şi acele licori din care unele. Sunt surde şi 
consumă prin langoarea cea mai lentă, încât bolnavul 
moare cu plângeri îndelungate şi din care altele sunt aşa de 
iuți şi aşa de rapide, încât omoară ca trăsnetul, fără a lăsa 
timp aceluia pe care îl lovesc nici a scoate măcar un strigăt. 
Puţin câte puţin, Sainte-Croix prinse interes pentru acest 
joc înspăimântător, care pune viaţa tuturor în mâinile unuia 
singur, începu să ia parte la experienţele lui Exili, pe urmă, 
fu şi el destul de îndemânatic să le facă însuşi, iar când ieşi 
peste un an din Bastilia, şcolarul fusese aproape de puterea 
maestrului. 

Sainte-Croix reintră în societatea care îl exilase pentru un 
moment, căpătuit cu un secret fatal, cu ajutorul căruia 
putea să-i înapoieze tot răul pe care îl primise de la dânsa. 
Îndată după aceasta, Exili ieşi din închisoare şi veni să-l 


caute pe Sainte-Croix: acesta îi luă o cameră sub numele 
intendentului său, Martin de Breuille, această cameră se 
afla într-o stradă înfundată a negustorilor de cai din piaţa 
Maubert şi era a unei dame pe nume Brunet. 

Nu se ştie dacă în timpul şederii la Bastilia, marchiza de 
Brinvilliers venise vreodată să-l vadă pe Sainte-Croix, dar, 
ceea ce e sigur, este că îndată după ieşirea prizonierului, 
amanţii se reaflară mai înamoraţi ca niciodată. Cu toate 
acestea, ei aflaseră de ce aveau să se teamă, astfel, 
hotărâră a încerca cât mai curând ştiinţa pe care o învățase 
Sainte-Croix şi domnul d'Aubray fu ales de fiica sa, chiar ca 
cea dinţii victimă. Astfel scăpa de un cenzor aspru şi 
supărător plăcerilor sale şi cu aceeaşi lovitură îndrepta, 
prin moştenirea părintească, averea ei aproape ruinată de 
bărbatul său. 

Cu toate acestea, fiindcă o asemenea lovitură trebuia să fie 
hotărâtoare, marchiza vru să încerce otrăvurile lui Sainte- 
Croix asupra altuia, înainte de a le încerca asupra tatălui 
său. Prin urmare, într-o zi când femeia sa din casă, pe nume 
Francisca Roussel, intra la dânsa după dejunul ei, îi dădu o 
felie de şuncă şi coacăze zaharate, ca să mănânce şi ea. 
Fata, fără vreo temere, mânca ceea ce-i dăduse stăpâna sa, 
clar îndată se simţi indispusă, având o durere mare la 
stomac şi simțind că nişte ace care îi pişcau inima. Cu toate 
acestea nu muri şi marchiza văzu că veninul avea trebuinţă 
de un mai mare grad de tărie, prin urmare îl înapoie lui 
Sainte-Croix care, peste câteva zile, îi aduse altul. 

Sosise şi timpul de a fi întrebuințat. Domnul d'Aubray, 
ostenit de serviciile sale, urma să se ducă în timpul 
vacanţelor să petreacă la castelul său d'Offemont. Marchiza 
de Brinvilliers îi propuse să îl însoţească. Domnul d'Aubray 
credea că aventurile ei cu Sainte-Croix încetaseră definitiv 
şi primi bucuros. 

D'Offemont era un loc potrivit pentru împlinirea unei 
asemenea crime. Situarea sa în mijlocul pădurii de l'Aigue, 
trei sau patru leghe depărtare de Compiegna, avea să lase 


destul timp veninului ca să facă cea mai mare înaintare 
până a nu sosi vreun ajutor. 

Domnul d'Aubray plecă împreună cu fiica sa şi cu un 
singur fecior 42). Niciodată ea nu avusese pentru tatăl său 
mai multe îngrijiri şi mai multă căutare ca în această 
călătorie. Din partea sa, domnul d'Aubray, asemenea 
Christului care, fără a avea copii avea o inimă de tată, o 
iubea şi mai mult, văzând-o căită, decât până a nu păcătui. 

Atunci, marchiza chemă în ajutorul ei acea nepăsare de 
spaimă de care am spus că îi era faţa acoperită: neîncetat 
pe lângă tatăl său, culcându-se în camera vecină cu a sa, 
mâncând cu dânsul, împresurându-l cu îngrijiri şi cu 
mângâieri şi nelăsând pe altcineva să-l servească, avu 
trebuinţă să păstreze, în mijlocul infamelor ei proiecte, o 
faţă voioasă şi deschisă, asupra căreia ochiul cel mai 
preţuitor să nu poată citi altceva fără numai sentimentele 
cele mai tinere şi mai pioase. Cu această mască îi dădu, 
într-o seară, un bulion înveninat. Domnul d'Aubray îl luă din 
mâinile ei, ea îl văzu apropiindu-l de gură, îl urmă cu ochii 
până în pieptul lui şi nici un semn nu descoperi pe acea faţă 
de bronz, măcinarea înspăimântătoare ce trebuia să-i apese 
inima. Pe urmă, după ce d'Aubray bău tot şi ea primi fără a 
tremura cupa ce i-o înfăţişă el, se retrase în camera ei, 
aşteptând şi ascultând. 

Efectul băuturii fu rapid: marchiza auzi pe tatăl său 
văitându-se, pe urmă, după aceste văitări, începând să 
geamă, în cele din urmă. Nemaiputând suferi durerile ce le 
avea, chemă cu glas mare pe fiica sa. Marchiza intră. 

Dar de această dată fizionomia ei era plină de 
neastâmpărul cel mai mare şi atunci domnul d'Aubray 
începu a o asigura despre propria sa stare, căci chiar el 
credea că era o indispoziţie şi nu vroia să aducă vreun 
medic pentru aceasta, în cele din urmă, îi veniră nişte 
vărsături aşa de înspăimântătoare, urmate îndată de nişte 
dureri de stomac aşa de nesuferite, încât se supuse 
stăruinţelor fiicei sale şi dădu ordin să i se aducă un ajutor. 


Un medic sosi pe la ora opt dimineaţa, dar acum, tot ce 
putea conduce cercetările ştiinţei, dispăruse, doctorul 
văzând în ceea ce-i spusese domnul d'Aubray simptomele 
unei indigestii, prin urmare, îl trată astfel şi se întoarse la 
Compiegna. Toată ziua, marchiza nu se depărta de lângă 
tatăl său. Când a înserat, i-a aşezat aşternutul în aceeaşi 
cameră şi a declarat că îl va priveghea singură: putu prin 
urmare a studia toate înaintările înveninării şi a urmă cu 
ochii lupta ce-şi dă moartea cu viaţa în pieptul tatălui său. A 
doua zi doctorul veni iar: domnul d'Aubray se afla mai rău: 
vărsătura încetase, dar durerile de stomac se făcuseră şi 
mai tari şi un foc straniu îi ardea maţele, recomandă o 
transferare neapărată a bolnavului la Paris. Era aşa de 
slăbit, încât se îndoia să meargă mai departe decât până la 
Compiegna, dar marchiza stărui aşa de mult asupra 
neapăratei trebuinţe de îngrijiri mai serioase şi mai bune 
decât acelea ce i s-ar fi putut face afară din casă, încât 
domnul d'Aubray se hotări a se întoarce acasă. 

Făcu această călătorie culcat în trăsura sa şi cu capul 
rezemat pe umerii fiicei sale, nici un moment nu se dezminţi 
aparenţa şi în toată călătoria sa, marchiza de Brinvilliers 
rămase tot aceeaşi: în cele din urmă, d'Aubray ajunse la 
Paris. Totul merse după dorinţele marchizei: scena teatrului 
era schimbată, medicul care văzuse simptomele nu era să 
vadă agonia, nici un ochi, studiind chiar înaintarea răului, 
nu i-ar descoperi cauzele: firul cercetărilor era pe jumătate 
rupt şi amândouă căpătâiele erau prea departe acum ca să 
se mai înnoade. 

Cu toate îngrijirile cele mai călduroase, starea domnului 
d'Aubray era din ce în ce mai rea, marchiza, credincioasă la 
misiunea sa, nu îl părăsi nici un moment, în cele din urmă, 
după o agonie de patru zile, îşi dădu sufletul în braţele fiicei 
sale, binecuvântând pe aceea care îl înveninase. 

Atunci, durerea marchizei izbucni în sentimente aşa de vii 
şi în plânsete aşa de profunde, încât a fraţilor ei păru rece 
pe lângă a sa. Către acestea, fiindcă această crimă nu 


trecea prin mintea nimănui, nu se făcu nici o autopsie şi 
mormântul se reînchise fără ca cea mai mică presupunere 
să se vadă fluturând pe deasupra. 

Cu toate acestea, marchiza ajunsese numai la jumătatea 
țintei sale: bine că-şi făcuse o libertate mai mare pentru 
amorurile ei, dar moştenirea părintească nu îi fusese aşa de 
folositoare cum crezuse, cea mai mare parte a bunurilor 
împreună cu sarcina, căzuse fratelui cel dinţii născut şi la al 
doilea ei frate, care era consilier la parlament: starea 
marchizei se află deci doar puţin îmbunătăţită din punct de 
vedere al averii. 

Cât despre Sainte-Croix, trăia o viaţă largă şi voioasă, cu 
toate că nimeni nu-l ştia să fi avut avere, avea un intendent 
numit Martin, trei lachei 43) pe nume George, Lapierre şi 
Lachaussee şi afară de caleaşca şi trăsurile sale, mai avea şi 
altele ordinare pentru umbletul lui de noapte, într-un 
cuvânt, cum era tânăr şi frumos, nu prea îşi bătea cineva 
capul să cerceteze de unde îi venea luxul acesta, în acea 
perioadă, era şi obicei ca toţi cavalerii bine făcuţi să nu se 
afle în lipsă de nimic şi se zicea despre Sainte-Croix că 
descoperise piatra filosofală. 

În petrecerile sale cu lumea, făcuse cunoştinţă cu mai 
multe persoane, atât nobile cât şi avute, între acestea din 
urmă, era un oarecare Reich de Penautier, econom general 
al clerului şi tezaurar al bursei statelor în Languedoc, 
acesta era un milionar, un om dintre aceia cărora toate le 
ies bine şi care seamănă, cu ajutorul banilor, că dau legi 
lucrurilor ce le primesc, numai de la Dumnezeu. 

Într-adevăr, Reich de Penautier era asociat de interese cu 
un anume d'Alibert, întâiul comis (4!Y, care moare într-o 
clipă, de o apoplexie, această apoplexie e cunoscută de 
Penautier înainte de a fi cunoscută de familia sa, hârtiile ce 
adeveresc asocierea lor se fac nevăzute, nu se ştie cum, iar 
copilul şi femeia lui d'Alibert se ruinează. 

Cumnatul lui d'Alibert, domnul de la Madeleine, are câteva 
presupuneri nehotărâte despre această moarte şi vrea să le 


cerceteze mai îndeaproape: prin urmare, îşi începe 
cercetările, dar în mijlocul lor, moare deodată. 

Numai într-un singur punct părea că soarta cea bună îşi 
părăsise favoritul: domnul Penautier avea o mare dorinţă 
să-l moştenească pe domnul de Menneviellette, econom al 
clerului, acest post preţuia şaizeci de mii de livre aproape şi 
ştiind că Menneviellette era să-l părăsească în favoarea 
întâiului său comis, Pierre Hannyvel, domnul de Saint- 
Laurent, făcuse toate demersurile necesare ca să îl 
cumpere în dauna acestuia din urmă, dar, susţinut foarte 
bine de domnii clerului, domnul de Saint-Laurent căpătă 
gratis dreptul titular de moştenire, ceea ce nu se văzuse 
vreodată. Penautier îi dăduse atunci patruzeci de mii de 
scude ca să tragă şi el jumătate din foloasele acestui post, 
dar Saint-Laurent nu primi. Cu toate acestea, relaţiile lor 
nu se întrerupseră şi ei urmară a se vedea. Penautier trecea 
ca un om norocos, încât nu se îndoia cineva că avea să 
capete azi, mâine, prin vreun mijloc, acest post pe care îl 
dorise aşa de mult. 

Cei care nu credeau în misterele alchimiei, ziceau că 
Sainte-Croix lucra împreună cu Penautier. 

Cu toate acestea, după ce trecu timpul doliului, relaţiile lui 
Sainte-Croix cu marchiza îşi reluară publicitatea de mai 
înainte, domnii d'Aubray puseră să vorbească despre 
aceasta doamnei de Brinvilliers, pe o soră a lor mai mică, pe 
care o aveau la mânăstirea Carmelitelor şi marchiza văzu 
că domnul d'Aubray murind, lăsase fraţilor ei privegherea 
purtării sale. 

Aşadar, întâia crimă a marchizei fusese cam fără folos, 
voise să scape de mustrările părintelui ei şi să-i 
moştenească averea, această avere îi venise împuţinată prin 
partea fraţilor ei mai mari, astfel încât abia fusese de-ajuns 
să-şi plătească datoriile cu ea, şi iată că mustrările 
renăşteau acum în gura fraţilor ei, din care unul, în 
calitatea lui de locotenent civil, putea să o despartă pentru 
a doua oară, de amantul ei. 


Căută să preîntâmpine aceste lucruri, Lachaussee ieşi din 
serviciul lui Sainte-Croix şi după trei luni intră, prin 
mijlocirea marchizei, în serviciul consilierului de la 
parlament, care locuia cu fratele ei, locotenentul civil. 

De această dată, nu putea întrebuința acel venin aşa de 
iute omorâtor, ca acela pe care îl dăduse domnului 
d'Aubray: moartea care ar fi lovit aşa de repede într-una şi 
aceeaşi familie, ar fi putut deştepta presupunerile. 
Reîncepu experienţele, nu asupra animalelor, căci 
diferenţele anatomice care sunt între diferitele organisme, 
ar fi putut face să greşească alegerea, deci, ca şi prima 
oară, le încercă asupra oamenilor. 

Marchiza era cunoscută ca o femeie pioasă şi 
binefăcătoare, rareori se adresa sărăcimea la dânsa fără ca 
să fie uşurată: făcea şi mai mult, luând parte la îngrijirile 
feţelor sfinte care îşi închinau viaţa în serviciul bolnavilor, 
străbătea câteodată spitalele unde trimitea vin şi doctorii, 
nimeni nu se miră deci, văzând-o că venea după obiceiul ei 
la Hotel-Dieu, de această dată aducea pesmeţi şi dulceţuri 
pentru cei însănătoşiţi, darurile ei fură ca întotdeauna, 
primite cu recunoştinţă. 

După o lună veni la spital şi vru să afle despre starea 
sănătăţii unor bolnavi pentru care luase un interes viu: de 
la vizita sa, ei căzuseră pentru a doua oară şi boala, 
schimbându-şi caracterul, se făcuse mai grea. Era o 
langoare mortală, care îi ducea la moarte printr-o deferire 
stranie, întrebă pe doctori, doctorii nu putură să zică nimic: 
această boală le era necunoscută şi dejuca toate mijloacele 
artei lor. 

După alte cincisprezece zile, veni din nou, unii dintre 
bolnavi muriseră, alţii trăiau încă, dar într-o agonie 
disperată: scheletele însufleţite, nu mai aveau din viaţă 
decât glasul, vederea şi răsuflarea. 

Peste două luni, toţi muriseră şi medicină fusese tot aşa de 
oarbă în autopsia cadavrelor ca şi în tratarea muribunzilor. 


Aceste experienţe fură asigurătoare pentru ea: astfel 
Lachaussee primi ordin a împlini instrucţiunile sale. 

Într-o zi, domnul locotenent civil îl chemă pe Lachaussee 
care, cum am spus, era în serviciul consilierului şi care intră 
ca să-i primească ordinele, îl văzu lucrând cu secretarul său 
pe nume Couste, ceea ce vroia domnul d'Aubray era un 
pahar de vin cu apă. Lachaussee intră peste un minut 
aducându-i ceea ce-i ceruse. 

Locotenentul civil puse paharul la gură, dar la cea dintâi 
înghiţitură îl respinse strigând: 

— Ce mi-ai dat să beau ticăloşiile? Îmi pare că vrei să mă 
înveninezi! 

Pe urmă întinse paharul către secretarul său, şi îi zise: 

— Ia vezi asta, Couste, ce e înăuntru? Secretarul turnă 
câteva picături din acea băutură într-o lingură de cafea şi o 
apropie de nas şi de gură: băutura avea mirosul şi 
amărăciunea vitriolului, în acest timp, L.achaussee înainta 
către secretar, zicând că ştia ce era, că un fecior al 
consilierului luase doctorii chiar în acea dimineaţă şi că, din 
greşeală, adusese fără îndoială paharul din care luase 
camaradul său, la aceste vorbe, luă paharul din mâinile 
secretarului, îl apropie de gură, pe urmă făcându-se că 
gustă şi el. Zise că asta era, că recunoştea acelaşi miros şi 
vărsă băutura în cămin. 

Fiindcă locotenentul civil nu băuse o mare cantitate din 
acea băutură, ca să sufere, uită îndată această împrejurare 
şi nu-i mai rămase nici o umbră din presupunerea care îi 
trecuse din instinct prin minte, cât pentru Sainte-Croix şi 
pentru marchiză, văzură că nu o scoaseră la capăt şi 
hotărâră a întrebuința un alt mijloc, chiar de-ar fi periclitat 
viaţa mai multor persoane cu răzbunarea lor. 

Trei luni trecură fără să afle vreun moment favorabil, dar, 
în cele din urmă, pe la primele zile ale lui aprilie, 1670, 
locotenentul civil veni împreună cu fratele său, consilierul, 
să petreacă sărbătorile Paştelui la moşia sa din Villequoy en 


Beauce, Lachaussee îl urmă pe stăpânul său şi primi alte 
instrucţiuni în momentul plecării. 

A doua zi după aşezarea lor la moşie, între alte bucate, se 
aduse la masă şi o turtă de porumbel: şapte persoane care 
mâncară din dânsa se aflară rău după masă, trei care nu 
mâncară, nu avură nici o supărare. 

Aceia asupra cărora substanţa veninoasă făcuse mai multe 
ravagii erau locotenentul civil şi cavalerul de pândă. Ori din 
cauza unei mai mari cantităţi pe care o mâncase, ori din 
gustarea veninului pe care o făcuse şi care îl predispusese 
la o întipărire mai mare, locotenentul civil fu atacat cel 
dinţii de vărsături: două ore după, consilierul avu aceleaşi 
simptome, cât despre cavalerul de pânda şi celelalte 
persoane, fură câteva zile pradă unor dureri de stomac 
înspăimântătoare, dar starea lor nu arătă la început aceeaşi 
gravitate cu a celor doi fraţi. 

Şi de această dată, ca şi până atunci, ajutoarele medicinei 
fură fără nici o putere. La 12 aprilie, adică cinci zile după 
otrăvire, locotenentul civil şi consilierul se întoarseră la 
Paris, aşa de schimbaţi amândoi, încât ar fi zis cineva că au 
trecut printre boală lungă şi crudă. Doamna de Brinvilliers 
era atunci la ţară şi nu se întoarse în tot timpul cât ţinu 
boala fraţilor ei. 

Chiar de la întâia consultare ce se făcuse pentru 
locotenentul civil, toată speranţa din partea doctorilor fu 
pierdută. Erau aceleaşi simptome cu ale bolii în care căzuse 
şi domnul d, Aubray tatăl: crezură că e o boală moştenită şi 
necunoscută, care îl duce pe bolnav la moarte. 

Într-adevăr, starea sa se făcea din ce în ce mai rea: nu 
putea să mai sufere nici un fel de carne iar vărsăturile nu-i 
încetau deloc, în cele trei zile din urmă ale vieţii sale, se 
plângea că îl ardea un foc în piept şi flacăra care îl mistuia 
pe dinăuntru părea că îi ieşea prin ochi, singura parte a 
trupului său care mai rămânea cu viaţă, când toate celelalte 
părţi erau moarte, în cele din urmă, la 17 iunie 1670, îşi 


dădu sufletul: veninul avusese şaptezeci şi două de zile ca 
să-şi facă lucrarea. 

Presupunerile începură a se deştepta din toate părţile, 
deschiseră trupul locotenentului civil şi se făcu procesul 
verbal al autopsiei. După ce se făcu operaţia de faţă cu 
domnii Dupre şi Durant, chirurgi, Gavart, spiţer 15) şi 
domnul Bachot, medicul ordinar al celor doi fraţi, aflară 
stomacul şi duodenul negre şi îmbucăţite iar ficatul 
cangrenat şi ars. Recunoscură că acesta era rezultatul 
veninului, dar fiindcă şi apariţia unor tumori aduce 
câteodată aceleaşi fenomene, nu cutezară să întărească 
faptul că moartea locotenentului civil nu era naturală şi fu 
înmormântat fără ca să se mai fi făcut şi alte cercetări 
ulterioare. 

Domnul Bachot reclamase autopsia locotenentului civil mai 
mult ca medic al consilierului. Acesta părea cuprins de 
aceeaşi boală ca şi fratele său, iar doctorul spera să afle 
chiar în moarte, arme ca să apere viaţa. Consilierul simţea o 
fierbinţeală arzătoare şi era pradă unor tulburări de spirit 
şi de trup, aşa de iuți şi aşa de tari, încât nu-i dădeau nici un 
răsuflu: ori încotro se întorcea, nu afla vreun loc pe care să- 
l poată suferi mai mult de câteva minute. Patul era pentru 
dânsul un supliciu, şi cu toate acestea, îndată ce îl părăsea, 
îl cerea iaR. Ca să-şi schimbe cel puţin durerile. 

În cele din urmă, după trei luni, muri. Şi el avea stomacul, 
duodenul şi ficatul în aceeaşi stare ca şi fratele său, dar mai 
mult încă decât el, trupul lui era ars şi pe dinafară, ceea ce 
era, ziseră doctorii, un semn învederat de înveninare, deşi 
se întâmpla, cu toate acestea, adăugară ei, ca şi o altă boală 
să producă aceleaşi efecte. Cât despre Lachaussee, fu aşa 
de apărat de orice presupuneri, încât consilierul, 
recunoscând îngrijirile ce le primise de la dânsul, în această 
boală din urmă, îi lăsă prin testament un legat de o sută de 
scude, de altă parte, mai primi o mie de franci de la Sainte- 
Croix şi de la marchiză. 


Cu toate acestea, atâtea morţi într-o singură familie, nu 
numai că întrista inima, dar speria şi minţile. Moartea nu 
ţine ură, e surdă şi oarbă, nimic mai mult şi se mira cineva 
văzând-o aşa de înverşunată ca să-i stingă pe toţi câţi 
purtau acelaşi nume. Cu toate acestea, nimeni nu-i bănui pe 
adevărații culpabili, privirile se pierdură, cercetările se 
rătăciră, marchiza luă doliul fraţilor ei, Sainte-Croix urmă 
cheltuielile sale nebuneşti şi toate merseră ca după obicei, 
în acest timp, Sainte-Croix făcuse cunoştinţă cu domnul de 
Sainte-Laurent, acelaşi de la care Penautier ceruse postul 
fără să îl poată căpăta şi legase prietenie cu dânsul, deşi, în 
acest interval, domnul Penautier îl moştenise pe domnul 
Lesecqg, socrul său, care murise în momentul când nu se 
aştepta nimeni la aceasta, lăsându-i al doilea post al bursei 
din Lariguedoc şi bunuri nemărginite, nu încetase de a cere 
mereu locul de econom al clerului. Chiar şi în această 
împrejurare îl ajută soarta, câteva zile după ce a primit de 
la Sainte-Croix un alt fecior pe nume George, domnul de 
Saint-Laurent căzu la boală şi boala să înfăţişă îndată 
aceleaşi caractere de gravitate ce se văzuseră la domnii 
d'Aubray, tatăl şi fiii: decât că fu mai rapidă şi ţinu numai 
douăzeci şi patru de ore. În cele din urmă, ca şi dânşii, 
domnul de Saint-Laurent muri în pradă celor mai crude 
dureri, în aceeaşi zi, un ofiţer al curţii suverane veni să-l 
vadă, află toate amănuntele morţii amicului său şi după 
aflarea simptomelor şi a împrejurărilor, zise de faţă cu 
servitorii notarului Sainfray, că trebuia să deschidă 
cadavrul. O oră după aceea, George se făcuse nevăzut fără, 
să spună cuiva ceva şi fără să-şi ceară simbria. 
Presupunerile crescură prin această faptă, dar chiar şi de 
această dată, rămaseră în întuneric. Autopsia înfăţişă 
fenomene generale care nu arătau tocmai că provenea din 
vreo înveninare, decât măruntaiele, pe care substanţa 
omorâtoare n-avusese timp să le ardă, ca pe ale domnilor 
d'Aubray, erau pătate cu semne roşietice, asemenea cu 
pişcăturile de purici. 


În iunie 1669, Penautier căpătă postul domnului de Saint- 
Laurent. 

Cu toate acestea, văduva fusese cuprinsă de bănuieli pe 
care fuga lui George le schimbă mai mult în încredinţaţi. O 
împrejurare veni să sprijine această îndoială şi o prefăcu în 
convingere. Un abate, care era unul dintre amicii 
răposatului şi care cunoştea împrejurarea plecării lui 
George, o spuse peste câteva zile în strada des Macons, 
aproape de Sorbonne: amândoi erau pe aceeaşi parte şi un 
car de f în care trecea pe acolo făcea barieră în partea 
locului. George îşi ridică uşor capul, îl vede pe abate, îl 
recunoaşte că era amicul fostului său stăpân, se strecoară 
pe sub car, trece de cealaltă parte şi riscând a fi strivit, 
scapă de privirile omului a cărui singură înfăţişare îi aducea 
aminte crima sa şi îl făcea să-i fie teamă de pedeapsa ce o 
merita. 

Doamna de Saint-Laurent se plânse în contra lui George, 
dar cu toate cercetările ce se făcură ca să-l afle pe omul 
acesta, nu putură da peste el. 

Cu toate acestea, zgomotul despre aceste morţi curioase, 
necunoscute şi iuți, se răspândea în Parisul care începea să 
se înspăimânte de ele. Sainte-Croix, tot elegant şi voios 
cavaler, auzi aceste vorbe prin saloanele pe unde mergea 
mai des şi se îngrijoră foarte mult. Nici o bănuială, este 
adevărat, nu îl privea încă pe dânsul, dar cu toate acestea, 
tot era bine să se ferească: Sainte-Croix cugetă să-şi facă o 
poziţie în care să fie mai presus de această temere. Un post 
pe lângă rege era aproape să fie vacant, acest post urma să 
coste o sută de mii de scude: Sainte-Croix, cum am zis, n- 
avea nici un mijloc cunoscut de întreţinere, însă zvonul se 
răspândi că el urma să îl cumpere. 

Se înţelese cu Belleguise ca să trateze despre acest lucru 
cu Penautier. Cu toate acestea, întâmpină oarecare greutăţi 
din partea acestuia. Sumă era mare, Penautier nu mai avea 
trebuinţă de Sakite-Croix, pusese mâna pe toate moştenirile 


pe care le aşteptase şi încercă prin urmare a-l face să se 
lase de acest proiect. 

lată ceea ce scrise atunci Sante-Croix lui Belleguise: „E cu 
putinţă, scumpul nostru, ca să trebuiască să-ţi facem o nouă 
chemare pentru o afacere aşa de frumoasă, aşa de 
însemnată şi aşa de mare cum o ştii şi care ne poate da la 
amândoi repaus pentru toată viaţa? Nu pentru mine, cred 
că Dracul se amestecă aici, sau că nu vrei să judeci. Judecă 
deci, scumpul nostru, te rog şi ia propunerea mea în răspăr, 
ia-o din partea cea mai rea din lume şi vei vedea că tot 
trebuie să-mi mulţumeşti pentru starea în care am adus 
lucrurile pentru siguranţa dumitale, fiindcă toate interesele 
noastre se vor întâlni aici. În cea de pe urmă, scumpul 
nostru, ajută-mă, te rog, fii bine încredinţat de o deplină 
recunoştinţă şi că niciodată nu vei fi făcut o faptă mai 
plăcută în lume, pentru dumneata şi pentru mine. Ştii prea 
bine, fiindcă îţi vorbesc cu o inimă mai deschisă decât dacă 
ar fi fost chiar fratele meu. Dacă poţi să vii deci după prânz, 
voi fi acasă sau în vecinătate, la locul ştiut, sau te voi 
aştepta mâine dimineaţă, ori voi veni să te caut, după 
răspunsul ce-mi vei da, voi fi al dumitale din toată inima.” 

Locuinţa lui Sainte-Croix era în strada Bernardinilor, iar 
locul din vecinătate unde urma să-l aştepte pe Belleguise 
era acea cameră pe care o închiriase de la văduva Brunet, 
în înfundătura pieţii Maubert. 

În această cameră şi la spiţerul Glazer îşi făcea Sainte- 
Croix experienţele, dar o dreptate meritată făcea ca aceste 
otrăvuri să fie fatale şi acelora care le preparau. Spiţerul 
căzu bolnav şi muri, pe Martin îl apucară vărsături 
înspăimântătoare care îl aduseră la agonie, însuşi Sainte- 
Croix îmbolnăvindu-se, fără ca să ştie de ce şi nemaiputând 
ieşi din casă, atât de mare fiindu-i slăbiciunea, puse să-i 
aducă un cuptor de la Glazer acasă la dânsul, ca să-şi 
urmeze experienţele, chiar în mijlocul suferințelor sale. 

Într-adevăr, Sainte-Croix avea să descopere un venin aşa 
de tare, ca numai prin mirosul său să poată omori. Auzise 


vorbindu-se odată de un şervet înveninat cu care junele 
delfin, frate mai mare al lui Carol VII, se ştersese jucându- 
se cu mingea şi a cărui atingere îl făcuse să moară, şi nişte 
povestiri ce se mai spuneau încă, îi mai vorbiseră despre 
istoria mănuşilor Jeanei d'Albert, aceste secrete se 
pierduseră, dar Sainte-Croix spera să le reafle. 

Atunci se întâmpla unul din acele evenimente stranii care 
nu seamănă să le fi adus întâmplarea, ci o pedeapsă a 
cerului, în momentul când Sainte-Croix, aplecat pe cuptorul 
său, vedea lucrarea cea fatală ajungând în gradul cel mai 
înalt al puterii sale, masca de sticlă cu care îşi acoperea faţa 
ca să se ferească de aburii mortali ce ieşeau din licoarea 
topită, se desfăcu deodată şi Sainte-Croix căzu ca lovit de 
un trăsnet. 

La ora cinei, femeia sa, nevăzându-l ieşind din cabinetul 
unde se închisese, veni să bată la uşa lui, nimeni nu-i 
răspunse, şi fiindcă ştia că bărbatul său se ocupa cu nişte 
lucrări întunecoase şi misterioase, se temu să nu i se fi 
întâmplat vreo nenorocire. Chemă oamenii casei, care 
sparseră uşa şi îl văzu pe Sainte-Croix întins alături de 
cuptorul său şi având lângă dânsul masca de sticlă, 
sfărâmată. 

Nu era mijloc să mai ascundă publicului împrejurările 
acestei morţi neaşteptate şi stranii, oamenii casei văzuseră 
cadavrul şi puteau să vorbească. Comisarul Picard fu 
chemat ca să sigileze şi văduva lui Sainte-Croix se mulţumi 
a ascunde cuptorul şi sfărâmăturile măştii. Zgomotul 
acestei întâmplări se răspândi îndată în tot Parisul. Sainte- 
Croix era foarte cunoscut iar noutatea că urma să cumpere 
un nou post la curte, răspândise şi mai mult numele său. 
Lachaussee află între cei dintâi moartea stăpânului său şi 
ştiind că se puseseră sigilii pe cabinetul acestuia, se grăbi a 
face o plângere în termenii următori: „Erau şapte ani de 
când sunt în serviciul răposatului: Îi dădusem în păstrare, 
de doi ani, o sută pistoli şi o sută de scude albe, care trebuie 
să fie într-un sac de pânză în dosul ferestrei cabinetului şi în 


care se află un bilet care zice că zisa sumă mi se cuvine mie, 
cu transportul unei sume de trei sute livre ce îmi era dator 
răposatul d'Aubray, consilier, zisul transport făcut de mine 
către Laserre şi trei chitanţe ale meşterului său, de câte o 
sută de livre fiecare, care sume şi hârtie le reclam.” 

Se răspunse lui Lachaussee că trebuia să aştepte ziua 
ridicării sigiliilor şi că, dacă toate lucrurile erau după cum 
zicea el, ceea ce era al lui i se va da. 

Cu toate acestea, Lachaussee nu era singurul care s-a 
tulburat de moartea lui Sainte-Croix. Marchiza, care 
cunoştea toate secretele acestui cabinet fatal, îndată ce află 
această întâmplare, alergă la comisar şi cu toate că era ora 
zece seara, ceru să-i vorbească, dar i se răspunse prin 
întâiul cleric, pe nume Petre Frater, că stăpânul său se 
culcase, marchiza stărui atunci, rugându-se că să îl scoale şi 
reclamând o casetă pe care voia să o aibă fără să fie 
deschisă. Clericul se urcase prin urmare în dormitorul 
domnului Picard, dar se întoarse zicând că ceea ce îi cerea 
marchiza era cu neputinţă în momentele acelea, deoarece 
comisarul dormea. Doamna de Brinvilliers, văzând că 
stăruinţele sale erau nefolositoare, se retrăsese atunci, 
zicând că va trimite a doua zi un om să o ceară, într-adevăr, 
acest om veni chiar în acea dimineaţă, aducând din partea 
marchizei, cincizeci de ludovici comisarului, dacă voia să-i 
dea acea casetă, dar acesta răspunse că era sigilată caseta 
şi urmează a fi deschisă când se vor ridica sigiliile şi că, 
dacă obiectele ce le reclama doamna marchiză erau într- 
adevăr ale ei, îi vor fi înapoiate fără nici o îndoială. 

Acest răspuns fu ca o lovitură de trăsnet pentru marchiză. 
Nu mai era timp de pierdut, se întoarse îndată din stradă 
Neuve-Saint-Paul, unde era casa ei de oraş, la Pieptiş, unde 
îi era casa de campanie şi chiar în seara aceea plecă la 
Liege cu poşta, unde sosi a treia zi şi se retrase la o 
mânăstire. 

Se puseseră sigiliile la Sainte-Croix în 31 iunie 1672 şi se 
ridicară la 8 august, în momentul când începea lucrarea, un 


procuror însărcinat cu deplină putere din partea marchizei 
se înfăţişă şi făcu să se treacă acest act în procesul verbal: 
„S-a înfăţişat Alexandre Delamarre, procuror al doamnei de 
Brinwlliers, care a declarat că, dacă în zisa casetă, 
reclamată de mandatara sa, se află o promisiune semnată 
de ea pentru suma de treizeci de mii de livre, aceea eo 
hârtie care a fost prinsă de dânsa şi în contra căreia dacă la 
întâmplare semnătura sa e adevărată, ea voieşte a o lua ca 
să o declare pe urmă.” 

După ce se împlini această formalitate, deschiseră 
cabinetul lui Sainte-Croix, cheia se dădu comisarului Picard 
de către un carmelit 46) pe nume fratele Victorin. 
Comisarul deschise uşa, părţile interesate, ofiţerii şi văduva, 
intrară cu dânsul şi începură a pune la o parte hârtiile 
curente, spre a se lua cu regulă unele după altele. Pe când 
se ocupau cu aceste amănunte, o hârtie mică pe care erau 
scrise aceste două vorbe: Confesiunea mea, căzu. Toţi cei ce 
erau de faţă, neavând încă nici un cuvânt ca să-l creadă pe 
Sainte-Croix neonest, ziseră că această hârtie nu trebuia să 
fie citită. Substitutul procurorului general, întrebat fiind 
despre aceasta, fu tot de aceeaşi părere şi confesiunea lui 
Sainte-Croix fu arsă. 

După ce se împlini acest act de conştiinţă, începură 
inventarul. Unul din cele dinţii obiecte care izbiră ochii 
ofiţerilor fu caseta reclamată de doamna de Brinvilliers. 
Aceste stăruinţe deşteptaseră curiozitatea, astfel încât 
începură cu dânsa, fiecare se apropie de ea ca să vadă ce 
cuprindea şi o deschiseră. Vom lăsa să vorbească procesul 
verbal, nimic nu e mai puternic şi mai înspăimântător într-o 
asemenea împrejurare decât însuşi actul oficial: „În 
cabinetul lui Sainte-Croix s-a aflat o casetă de un picior 
pătrată, la deschiderea căreia s-a văzut o jumătate de foaie 
de hârtie, intitulată TESTAMENTUL MEU, scris pe o parte 
şi cuprinzând aceste vorbe: 

Rog prea umilit pe aceia sau pe acelea în mâinile cărora vă 
cădea această casetă a-mi face graţia să o dea în mâinile 


doamnei marchize de Brinvilliers, care locuieşte pe strada 
Neuve-Saint-Paul, fiindcă tot ce se cuprinde în dânsa este al 
ei şi fiindcă pe lângă acestea nu e de folosinţă pentru 
nimeni altul, lăsând interesul său la o parte, şi la 
întâmplarea de a muri ea mai înainte de mine, să se ardă 
împreună cu tot ce este înăuntru, fără ca să se deschidă 
nimic. Şi ca să nu aibă cineva vreun motiv de neştiinţă, jur 
pe Dumnezeu pe care îl ador şi pe tot ce e mai sacru, a nu 
se impune nimic care să nu fie adevărat. Dacă din 
întâmplare va contraveni cineva la scopurile mele care sunt 
prea drepte şi prea înțelepte în punctul acesta, în care şi în 
lumea asta şi în cealaltă, conştiinţa lor descărcând-o pe a 
mea şi protestând că aceasta e cea din urmă a mea voinţă. 

Făcută la Paris, la 25 mai, după-amiază, 1672. 

Semnat de Sainte-Croix” 

Şi dedesubt sunt scrise aceste vorbe: „E numai un singur 
pachet adresat domnului Penautier, care trebuie să i se 
dea.” 

Se înţelege că un asemenea început mări şi mai mult 
interesele acestei scene: un murmur de curiozitate se auzi, 
pe urmă, după ce se făcu iar linişte, inventarul urmă în 
aceşti termeni: 

S-a aflat un pachet sigilat cu opt sigilii însemnate cu 
diferite arme, asupra căruia e scris: „Hârtii spre a fi arse la 
întâmplare de moarte, nefiind de nici o trebuinţă nimănui. 
Rog prea umilit pe aceia în mâinile cărora vor cădea, să le 
ardă, chiar conştiinţa lor o încarc cu aceasta: toate fără a 
deschide pachetul”, în acest pachet s-au aflat: două pachete 
de sublimat 17), idem, un pachet sigilat cu sigilii de mai 
multe arme, pe care era o asemenea înscriere şi în care s- 
au aflat alt sublimat în greutate de o jumătate de livră (87, 
idem, un alt pachet sigilat cu şase sigilii de mai multe arme, 
pe care era o asemenea înscriere şi în care s-au aflat trei 
pachete cuprinzând, unul o semi-uncie de sublimat, altul 
două uncii şi al treilea cu vitriol calcinat 4197 şi preparat. 


În casetă s-a aflat o sticlă mare, pătrată, cam de o 
jumătate de litră, plină cu un lichid transparent, pe care 
văzând-o domnul Moreau, medic, a zis că nu putea să-i 
arate calitatea înainte de a-i face proba. 

Idem, o altă sticlă de o jumătate de litru cu un lichid 
transparent, în fundul căreia se află un sediment 4110) 
albicios. Moreau a zis acelaşi lucru ca pentru celălalt lichid. 

O ulcică de faianţă în care erau doi sau trei grăunţi de 
opiu preparat. 

Idem, o hârtie înfăşurată, în care erau două grame de 
sublimat coroziv în pulbere. 

Afară de aceasta, o cutiuţă, în care s-a aflat un fel de 
piatră, numită piatra infernală. 

Pe urmă o hârtie, în care era o uncie (11) de opium. Pe 
urmă, o bucată de antimoniu 112) de greutatea a trei uncii. 
Pe urmă un pachet cu pulbere, pe care era scris: 

Spre a se opri scursoarea de sânge a femeilor”. Moreau a 
zis că aceasta era floare de gutui şi mugur de gutui uscat. 

Idem, s-a aflat un pachet sigilat cu şase sigilii, pe care e 
scris: „Hârtii spre a fi arse la întâmplarea de moarte”, în 
care s-au aflat treizeci şi patru de scrisori, ce s-a zis că au 
fost scrise de doamna de Brinvilliers. 

Idem, un alt pachet sigilat cu şase sigilii, pe care e scrisă o 
asemenea înscriere şi în care s-au aflat douăzeci şi şapte 
bucăţi de hârtie şi pe fiecare din ele e scris: „mai multe 
secrete curioase”. 

Idem, un alt pachet, cuprinzând încă şase sigilii pe care 
era scris o asemenea înscriere ca mai sus şi în care s-au 
aflat şaptezeci şi cinci de cărţi adresate la diferite 
persoane.” 

În afară de obiectele acestea, s-au mai găsit în casetă, 
două înscrisuri, unul al doamnei marchize de Brinvilliers, 
altul al lui Penautier, cel dintâi de treizeci de mii de franci, 
cel de-al doilea de zece mii, unul corespunzând cu moartea 
domnului d'Aubray tatăl, altul cu moartea domnului de 
Saint-Laurent. Diferenţa sumelor arată că Sainte-Croix 


avea un tarif şi că patricidul era mai scump decât 
asasinatul. Astfel Sainte-Croix, murind, îşi lăsa veniturile 
amantei sale şi amicului său, nu i-au ajuns crimele trecute, 
mai avea încă să fie complice al crimelor viitoare. 

Întâia grijă a ofiţerilor civili fu de a supune analizei aceste 
substanţe diferite şi a face încercări cu ele asupra mai 
multor animale. 

Iată raportul lui Guy Simon, spiţer, care a fost însărcinat 
cu această cercetare şi cu aceste încercări: „Acest venin 
scapă din cercetările ce vrea să i le facă cineva şi e aşa de 
ascuns încât nu îl poate recunoaşte cineva, aşa de subţire 
încât înşeală arta, aşa de pătrunzător încât scapă din, 
capacitatea medicilor, asupra acestui venin experienţele 
sunt false, regulile greşite, aforismele ridicole. 

Experiențele cele mai sigure şi cele mai obişnuite se fac 
prin analize chimice sau asupra animalelor. 

În apă, greutatea veninului ordinar îl face să cadă la fund, 
apa e superioară, veninul se supune şi se lasă în jos. 

Încercarea cu focul nu e mai puţin simplă: focul evaporă, 
risipeşte, consumă tot ce e inocent şi curat, lasă numai o 
materie acră şi picantă, care numai ea singură rezistă la 
lucrarea sa. 

Efectele veninului se produc asupra animalelor încă şi mai 
simţitoare: îşi arată răutatea în toate părţile unde se 
răspândeşte şi strică tot ce atinge, arde cu un foc straniu şi 
iute, toate măruntaiele. 

Veninul lui Sainte-Croix a trecut prin toate încercările şi îşi 
bate joc de toate experienţele: acest venin pluteşte pe apă, 
e superior şi face elementul a i se supune, scapă din 
experienţa focului, în care nu lasă nici măcar o materie 
dulce şi inocentă, în animale se ascunde cu atâta artă şi 
îndemânare, încât nu îl poate recunoaşte cineva, toate 
părţile animalului sunt sănătoase şi pline de viaţă, pe când 
face să curgă o sorginte de moarte, acest venin lasă 
semnele vieţii. 


S-au făcut tot felul de cercetări: cea dinţii, vărsând câteva 
picături dintr-o licoare aflată într-o sticlă în unt de 
cremotartar şi în apă marină şi n-a căzut nimic în fundul 
vaselor în care fusese turnată licoarea, a doua, punând 
aceeaşi licoare într-un vas nisipat şi nu s-a aflat în fundul 
vasului nici o materie uscată mei acră la limbă, nici măcar 
vreo sare, a treia, pe un pui de curcă, pe un porumbel, pe 
un câine şi alte animale, care animale murind peste câtva 
timp şi a doua zi spintecându-le, nu. S-a aflat nimic mai 
mult decât puţin sânge închegat în stomac. 

Altă încercare cu o pulbere albă, dată la o pisică, în nişte 
măruntaie de miel, care lucru făcându-se, pisica vărsă o 
jumătate de oră în continuu şi aflându-şi moartea a doua zi, 
'fu. Spintecată fără ca să fi avut nici o parte stricată de 
venin. 

A doua încercare cu aceeaşi pulbere făcându-se la un 
porumbel, acesta muri peste câtva timp, fu spintecat şi nu 
se află nimic deosebit, fără numai puţină apă roşie în 
stomac.” 

Aceste încercări, care probau că Sainte-Croix fusese un 
chimist profund, făcură pe mai mulţi să creadă că el nu se 
ocupa gratis de această artă, aceste morţi întâmplate aşa 
de neaşteptat reveniră în mintea tuturor, aceste înscrisuri 
de datorie ale marchizei şi ale lui Penautier se părură a fi 
preţul sângelui, şi fiindcă vina lipsea şi celălalt era prea 
înavuţit şi prea puternic ca să cuteze cineva a-l aresta fără 
probe, îşi aduseră aminte de reclamaţia lui Lachaussee. 

Se vorbise în această privinţă că de şapte ani Lachaussee 
era în serviciul lui Sainte-Croix, aşadar Lachaussee nu 
privea ca o întrerupere a serviciului său, timpul pe care îl 
petrecuse la domnii d'Aubray. Sacul ce cuprindea mia de 
pistoli şi cele trei înscrisuri de o sută de livre se aflase la 
locul arătat, prin urmare Lachaussee avea o deplină 
cunoştinţă despre intimităţile acestui cabinet, dacă el 
cunoştea cabinetul acesta, trebuia să cunoască şi caseta, 
dacă el cunoştea caseta, nu putea fi inocent. 


Aceste prezumţii fură de ajuns pentru ca doamna Margot 
de Villarocaux, văduvă de domnul d'Aubray fiul, 
locotenentul civil, să se plângă împotriva lui, în urma 
acestei plângeri, L.achaussee fu decretat că să fie prins şi 
arestat, în momentul arestării, se găsi venin asupra lui. 

Judecata se făcu la Châtelet, Lachaussee nu vru să 
vorbească, şi judecătorii, necrezând că aveau destule probe 
contra lui, îl condamnară la tortură pregătitoare. 

Doamna Margot de Villarceaux făcu apel în contra unei 
judecăţi care îl scăpa după cum se vede pe culpabil dacă 
acesta avea tăria a suferi durerile şi a nu mărturisi nimic, şi 
în puterea acestui apel, o sentinţă a Turnelei, cu data de 4 
martie 1673, declară pe John Amelin zis Lachaussee, 
convins că a înveninat pe cel din urmă locotenent civil şi pe 
consilier, spre îndestularea cărei fapte, fu condamnat a fi 
tăiat de viu şi a muri pe roată, chemat fiind mai întâi şi la 
tortură ordinară şi extraordinară, ca să-i mărturisească şi 
pe ceilalţi complici. 

Aceeaşi sentinţă condamna în lipsă şi pe marchiza de 
Brinvilliers a i se tăia capul. 

Lachaussee suferi tortura butucilor, adică punându-ţi-se 
fiecare picior între două scânduri şi apropiindu-i-se 
picioarele unul de altul cu o toartă de fier şi înfundându-i-se 
nişte colţuri între scândurile de la mijloc, tortură ordinară 
era cu patru colţuri iar cea extraordinară cu opt. 

La al treilea colţ, Lachaussee declară că era gata să 
vorbească, prin urmare, lăsară tortura, pe urmă, îl aduseră 
întins 'pe o saltea în corul capelei şi acolo, fiindcă era slăbit 
şi abia putea vorbi, ceru o jumătate de oră spre a se 
întrema: iată chiar extrasul procesului verbal al torturii şi al 
judecății de moarte: „Lachaussee lăsat de torturi, pus pe 
saltea, domnul raportor retrăgându-se, după o jumătate de 
oră Lachaussee puse să-l roage ca să se întoarcă, i-a spus 
că era culpabil, că Sainte-Croix i-a zis că doamna de 
Brinvilliers îi dăduse otrăvurile spre a-i învenina pe fraţii ei, 
că i-a înveninat în apă şi în supă, că a pus venin roşu în 


paharul locotenentului civil, la Paris şi venin transparent în 
turta lui la Villequoy, că Sainte-Croix îi promisese o sută de 
pistoli şi că îl va ţine totdeauna lângă dânsul, că era să-i dea 
socoteală despre felul veninurilor, ca Sainte-Croix i-a dat 
zisele veninuri de mai multe ori. Sainte-Croix i-a zis că 
doamna de Brinvilliers nu ştia nimic despre celelalte 
înveninări, dar el crede că ea ştia, pentru că-i vorbea 
totdeauna despre otrăvurile. Sale, că vroia să-l facă a fugi şi 
să-i dea două scude ca să plece, că îl întreba unde se află 
caseta şi ceea ce era în dânsa, că dacă Sainte-Croix ar fi 
putut pune pe cineva lângă doamna d'Aubray, văduva 
locotenentului civil, ar fi putut-o învenina şi pe ea, în cele 
din urmă, că Sainte-Croix avea dorinţă asupra doamnei 
d'Aubray.” 

Această declaraţie, care nu lăsa nici o îndoială, produse 
sentinţa următoare, pe care o extragem din registrele 
parlamentului: „Văzându-se de către curte, procesul verbal 
al torturii şi al judecății de moarte din 24 ale curentului 
martie 1673, cuprinzând declaraţiile şi mărturisirile lui 
John Amelin zis Lachaussee, curtea a ordonat ca numiții 
Belleguise, Martin, Poitevin, Olivier, părintele Veron, femeia 
numită Qesdon, perucăreasă, să se înfăţişeze la curte, spre 
a fi auziţi şi întrebaţi despre împrejurările rezultate din 
proces, înaintea consiliului raportor al acestei sentinţe: 
ordonă ca decretul pentru prinderea numitului Lapierre şi 
ordonanța de asemnare în contra lui Penautier spre a fi 
auziţi şi arestaţi de locotenentul criminalist, să fie aduse la 
îndeplinire. 

Făcut în parlament la 27 martie 1673. 

În puterea acestei sentinţe, la 21, 22 şi 24 aprilie, 
Penautier, Martin şi Belleguise vor fi interogaţi.” 

La 26 iulie, Penautier e disculpat, se ordonă să se ia mai 
multe informaţii în contra lui Belleguise şi se dă un decret 
pentru prinderea lui Martin. 

La 24 martie, Lachaussee fusese pus la roată în Greve. 


Cât despre Exili, capul tuturor răutăţilor, se făcuse 
nevăzut ca Mephistopheles după pierderea lui Faust şi 
nimeni nu mai auzise vorbindu-se de el. 

Pe la finele anului, se dădu drumul lui Martin din lipsă de 
probe. 

Cu toate acestea, marchiza de Brinvilliers era tot la Liege. 
Deşi retrasă la o mânăstire, nu se lepădase nicidecum de 
una din părţile cele mai lumeşti ale vieţii, îndată 
mângâindu-se de moartea lui Sainte-Croix, pe care îl iubise 
încât fusese în stare a omori pentru el, iubise apoi pe unul 
pe nume 'Theria, despre care ne-a fost cu neputinţă a afla 
altceva decât numele său pronunţat mai de multe ori în 
proces. 

Cum s-a văzut, toate greutăţile acuzațiilor căzuseră unele 
după altele asupra ei, astfel hotărâră a o urmări în 
retragerea în care se credea asigurată. 

Această misiune era grea şi delicată: Desgrais, unul din 
ofiţerii cei mai îndemânatici ai poliţiei se înfăţişă a o 
îndeplini. Acesta era un tânăr frumos între treizeci şi şase şi 
treizeci şi opt de ani, pe care nimic nu arăta să fie omul 
poliţiei, căci purta toate costumele cu aceeaşi comoditate şi 
străbătea toate treptele scării sociale, în travestirile lui de 
la omul cel mai de jos până la domnul cel mai mare. Acesta 
era, omul care trebuia, prin urmare fu primit. 

Plecă deci la Liege, însoţit de mai multe ajutoare şi având 
o scrisoare a regelui adresată Consiliului celor Şaizeci al 
oraşului, prin care Ludovic XIV reclama pe culpabila ca să o 
pedepsească. După ce s-a cercetat procedura, de care 
Desgrais se îngrijise a se căpătui, consiliul autoriză 
predarea marchizei. 

Aceasta era prea mult, dar nu era încă destul: marchiza, 
cum am zis, căutase azilul într-o mănăstire, unde Desgrais 
nu cuteza s-o înfrunte cu sila, pentru două motive: cel 
dintâi, pentru că putea fi înştiinţată la timp şi a se ascunde 
în vreunul din acele ascunzişuri claustrale al căror secret îl 
au numai superiorii, al doilea, pentru că, într-un oraş aşa de 


religios, zgomotul oare ar însoţi fără îndoială un asemenea 
eveniment ar putea fi privit ca o profanare şi ar aduce vreo 
răscoală populară, cu ajutorul căreia i-ar fi fost cu putinţă 
marchizei să scape. 

Desgrais îşi cercetă garderoba şi crezând că un costum 
bisericesc ar fi singurul care ar putea depărta de la dânsul 
orice bănuială, se arătă la porţile mânăstirii ca un 
compatriot care vine din Roma şi care nu voise să treacă 
prin Liege fără ca să-şi înfăţişeze închinăciunile unei femei 
aşa de renumite pentru frumuseţea şi pentru nefericirile ei, 
cum era marchiza. Desgrais avea toate manierele unui 
cadet dintr-o casă bună, era linguşitor ca un curtezan şi 
întreprinzător ca un muşchetar: fu prin urmare, în această 
vizită dintâi, plăcut în privinţa spiritului şi a cutezanţei, 
astfel încât i se dădu voie cum nu prea sperase, a face şi a 
doua vizită. 

Această vizită de-a doua nu întârzie, Desgrais se înfăţişă 
chiar a doua zi. O asemenea grăbire era foarte linguşitoare 
pentru marchiză: Desgrais fu prin urmare şi mai bine primit 
decât în ajun. Femeia de spirit şi condiţie, neavând a face 
de un an aproape cu niciunul din oamenii de lume, reaflă în 
Desgrais obiceiurile sale pariziene. Din nefericire, acesta 
trebuia să plece din Liege peste puţine zile, ceea ce îl făcu 
să fie cu mai multă îngrijire şi vizita de a doua zi pe care o 
ceru şi i se dete, era în toate formele unei întâlniri 
amoroase. Desgrais fu punctual, marchiza îl aşteptă cu 
nelinişte, dar din împrejurările pe care fără îndoială le 
pregătise Desgrais, convorbirea amoroasă fu tulburată de 
două-trei ori chiar în momentele în care, devenind mai 
intimă, se temea de martori. 

Desgrais se plânse de acest lucru care compromitea şi pe 
marchiză şi pe dânsul, căci trebuia să se ferească datorită 
costumului ce îl purta. Rugă pe marchiză să-i dea o întâlnire 
afară din oraş, într-un loc de plimbare destul de singuratic 
ca să nu se teamă a fi recunoscuţi sau urmăriţi, marchiza 
primi, dar nu mai înainte de-a arăta oarecare greutate ca să 


pună mai mult preţ favorii ce i se cerea şi întâlnirea fu 
hotărâta chiar pentru seara aceea. Seara sosi, amândoi o 
aşteptau cu aceeaşi nerăbdare, dar cu o speranţă foarte 
diferită. 

Marchiza îl găsi pe Desgrais la locul stabilit, acesta îi dădu 
braţul, pe urmă, când îi ţinu mâna într-a sa, făcu un semn, 
ajutoarele lui se arătară, amantul îşi scoase masca şi 
Desgrais se făcu cunoscut: marchiza era prizonieră. 

Desgrais o lăsă pe doamna de Brinvilliers în mâinile 
sergenţilor şi alergă cu toată iuţeala la mănăstire. Atunci 
arătă el ordinul Consiliului celor Şaizeci, prin mijlocirea 
căruia puse să i se deschidă camera marchizei. Află sub pat 
o casetă, pe care puse mâna şi pe care o sigilă, pe urmă se 
întoarse la dânsa şi dădu ordinul de plecare. 

Când văzu marchiza caseta în mâinile lui Desgrais, păru 
mai întâi încremenită, pe urmă venindu-şi îndată în simţiri, 
reclamă o hârtie care era închisă în casetă şi care 
cuprindea confesiunea ei. Desgrais refuză şi pe când se 
întorcea ca. Să zică vizitiului să pornească, marchiza 
încercă să se omoare înghițind un ac cu gămălie, dar un 
sergent, anume Claude Rolla, văzu încercarea ei şi avu timp 
să i-l scoată din gură. Desgrais ordonă oamenilor lui a-şi 
mări atenţia. 

Se opriră ca să cineze, un alt sergent, anume Antonio 
Bărbier asista la masă şi veghea ca să nu se pună pe masă 
nici cuţit, nici furculiţă şi nici un alt instrument cu care 
marchiza să se poată răni sau omorî. Doamna de 
Brinvilliers, când duse paharul la gură ca să bea, sfărâma o 
bucată cu dinţii, sergentul văzu aceasta la timp şi o obligă 
să o scoată pe talerul ei. Atunci ea îi zise că, dacă vrea s-o 
scape îl va face om cu stare, el o întrebă ce trebuia să facă 
pentru aceasta, marchiza îi propuse să taie gâtul lui 
Desgrais, dar el refuză, zicându-i că pentru oricare alt lucru 
o putea servi. Prin urmare, ea îi ceru o pană şi hârtie şi 
scrise această scrisoare: „Scumpul meu Theria, sunt în 


mlinile lui Desgrais, care mă face să merg pe calea de la 
Liege la Paris. Vino curând să mă scapi.” 

Antonio Bărbier luă scrisoarea, promițând s-o trimită la 
adresa ei, dar în loc să facă aceasta, o dădu lui Desgrais. 

A doua zi, părându-i-se că acea scrisoare nu era aşa 
grabnică, îi scrise alta, în care îi zicea că în convoiul care o 
însoțea erau opt oameni, care puteau fi uşor bătuţi de patru 
sau cinci persoane hotărâte şi că se baza pe dânsul pentru 
această faptă. 

În cele din urmă, neliniştită fiindcă nu primea nici un 
răspuns şi nu vedea efectul scrisorilor ei, trimise a treia 
scrisoare lui Theria. În aceasta, îi recomanda pe sufletul lui, 
dacă nu era destul de tare ca să-i atace pe însoțitorii ei şi să 
o scape, să omoare cel puţin doi din cei patru care o 
conduceau şi să profite de minutul tulburării ce l-ar fi 
produs această întâmplare, spre a pune mâna pe casetă şi a 
o arunca în foc, altfel, zicea ea, era pierdută. Deşi Theria nu 
primise niciuna din aceste trei scrisori, care fuseseră date 
toate de Antonio Bărbier lui Desgrais, cu toate acestea el se 
afla, ca din presimţire, la Maestricht, pe unde urma să 
treacă marchiză. Acolo încercă a-i corupe pe 
supraveghetori, dându-le până la zece mii de livre, dar 
aceştia nu primiră. 

La Rocroy, convoiul întâlni pe domnul consilier Palluau, pe 
care parlamentul îl trimisese înaintea prizonierei spre a o 
interoga în momentele în care neaşteptându-se la aceasta, 
n-ar avea timp a-şi medita la răspunsuri. Desgrais îi spuse 
toate întâmplările şi îi recomandă mai vârtos, faimoasa 
casetă, obiectul de atâta neastâmpăr şi de recomandări aşa 
de serioase. Domnul de Palluau o deschise şi între altele, 
află o hârtie intitulată: Confesiunea mea. 

Această confesiune era o probă stranie a trebuinţei ce au 
culpabilii de a-şi depune crimele în sânul oamenilor şi în 
îndurarea lui Dumnezeu. Cum am văzut şi Sainte-Croix 
scrisese o confesiune care fusese arsă şi iată acum că 
marchiza făcuse aceeaşi faptă necugetată. Această 


confesiune, care cuprindea şapte paragrafe şi care începea 
cu aceste vorbe: Mărturisesc lui Dumnezeu şi ţie, părintele 
meu, păcatele mele, era o mărturisire completă a tuturor 
crimelor ce le făcuse. 

În întâiul paragraf, se acuza că a fost incendiară, În al 
doilea, că încetase de a fi fată de când era de şapte ani, În 
al treilea, că înveninase pe tatăl său, în al patrulea, că 
înveninase pe cei doi fraţi ai ei, În al cincilea, că încercase a 
o învenina pe sora sa, care era religioasă la Carmelite. 

Celelalte două paragrafe cuprindeau înşira-rea 
desfrânărilor ei monstruoase. 

În această femeie se afla totodată ceva din Locusta şi din 
Messalina: în antichitate nu aflăm nimic mai bun. 

Domnul de Palluau, care cunoştea foarte bine această 
hârtie, începu îndată interogatoriul, îl reproducem textual, 
crezându-ne fericiţi de câte ori putem să aducem asemenea 
acte oficiale în istoria noastră: 

Întrebată fiind pentru ce fugise la Liege: 

A zis că s-a retras din Franţa din cauza neînțelegerilor pe 
care le avea cu cumnata sa. 

Întrebată dacă avea cunoştinţă despre hârtiile ce se 
găseau în casetă sa: 

A zis că, în casetă să, sunt mai multe hârtii ale familiei sale 
şi printre ele, o confesiune generală ce voia să o facă, dar 
că, atunci când o scrisese şi avea minţile disperate, nu ştia 
ce a scris, neştiind ce făcea, fiind ameţită, văzându-se în 
ţară străină. 

— Fară ajutorul compatrioţilor ei şi ajunsă în stare să se 
împrumute un scud (13). 

Întrebată fiind, asupra celui dintâi articol al confesiunii 
sale, în care casă a pus foc: 

A zis că n-a făcut aceasta şi că, atunci când a scris acest 
lucru, avea minţile tulburate. 

Întrebată fiind asupra celorlalte şase articole ale 
confesiunii sale: 

A zis că nu ştie nimic şi că nu îşi aduce aminte de aceasta. 


Întrebată fiind dacă a înveninat pe tatăl şi pe fraţii săi: 

A zis că nu ştie nimic din toate acestea. 

Întrebată fiind dacă Lachaussse a înveninat pe fraţii ei: 

A zis că nu ştie nimic din toate acestea. 

Întrebată fiind dacă ştie că sora să nu mai avea să trăiască 
mult, fiindcă fusese înveninată: 

A zis că prevedea aceasta din cauză că sora sa era supusă 
la aceleaşi chinuri ca şi fraţii ei, că şi-a pierdut aducerea 
aminte din timpul când a scris confesiunea sa, mărturiseşte 
că a plecat din Franţa după sfaturile ce i le dăduseră 
prietenii ei. 

Întrebată fiind de ce prietenii ei au învăţat-o să facă astfel: 

A zis că din cauza nenorocirii fraţilor ei mărturiseşte că l-a 
văzut pe Sainte-Croix de la ieşirea sa din Bastilia. 

Întrebată fiind dacă Sainte-Croix n-a îndem-nat-o a se 
răzbuna pe tatăl său: 

A zis că nu-şi aduce aminte, neaducându-şi aminte nici 
dacă Sainte-Croix i-a dat vreo pulbere sau vreo băutură şi 
nici dacă Sainte-Croix i-a zis că ştia mijlocul de a o face 
înavuţită. 

Atunci i se arătară opt scrisori şi fu invitată să declare cui 
le scrisese. 

A zis că nu-şi aducea aminte. 

Întrebată fiind de ce făcuse un bilet de treizeci de mii de 
livre lui Sainte-Croix: 

A zis că pretindea să dea această sumă în mâinile lui 
Sainte-Croix ca s-o întrebuinţeze la orice ar avea nevoie, 
crezându-l amic al ei: că nu voia să se vadă aceasta, pentru 
că avea datornici: că avusese o recunoaştere de la Sainte- 
Crgix pentru această sumă, dar că o pierduse în călătoria 
sa, că bărbatul său nu ştia nimic de acest bilet. 

Întrebată fiind dacă biletul a fost făcut înainte sau după 
moartea fraţilor ei: 

A zis că nu-şi aducea aminte şi că aceasta n-avea nici o 
importanţă. 


Întrebată fiind dacă cunoştea pe un spiţer pe nume 
Glazer: 

A zis că a fost de trei ori la dânsul pentru scurgerile ei. 

Întrebată fiind pentru ce a scris lui Theria să ia caseta: 

A zis că nu ştia nimic despre aceasta. 

Întrebată fiind pentru ce, scriind lui Theria, zicea că era 
pierdută dacă nu punea mâna pe casetă şi pe proces: 

A zis că nu-şi aducea aminte. 

Întrebată dacă a simţit în timpul călătoriei de la Offemont 
întiile simptome ale bolii tatălui său: 

A zis că n-a simţit că tatăl său era bolnav în 1666 în 
călătoria sa de la Offemont, nici ducându-se, nici 
întorcându-se. 

Întrebată fiind dacă a avut de-a face cu Penautier: 

A zis că n-a avut altceva cu Penautier decât pentru treizeci 
mii livre ce-i era dator. 

Întrebată fiind în ce fel îi era dator Penautier aceste 
treizeci mii livre: 

A zis că bărbatul ei şi ea îl împrumutaseră pe Penautier cu 
zece mii de scude, că le-a înapoiat această sumă şi că de 
când cu aceasta, n-au mai avut nici o relaţie. 

Marchiza, după cum se vede, se închidea într-o formă de 
degenerare completă, când ajunse la Paris şi fu arestată la 
Conciergeria, urmă tot acest sistem, dar, după înspăi- 
mântătoarele dovezi cu care fu încurcată, mai veniră şi 
altele noi. 

Sergentul Cluet mărturisi că văzând pe Lachaussee fiind 
în setviciul lui d'Aubray, consilierul, pe care îl mai văzuse şi 
în serviciul lui Sainte-Croix, zise doamnei de Brinvilliers, că, 
dacă locotenentul civil afla că Lachaussee era al lui Sainte- 
Croix, nu i-ar fi părut bun că atunci, zisa doamnă de 
Brinvilliers strigă: „Dumnezeul meu, nu spune asta fraţilor 
mei, căci îi vor da câteva bastoane şi mai bine e să câştige el 
ceva decât altul”. Nu zise dar nimic zişilor domni d'Aubray, 
deşi îl văzu pe L.achaussee mergând zilnic la Sainte-Croix şi 
la zisa doamnă de Brinvilliers, care făcea linguşiri lui 


Sainte-Croix ca să-i pună casetă la mână şi că voia ca 
Sainte-Croix să-i dea înapoi biletul de două sau trei sute de 
pistoli 414) altfel avea să-l omoare chiar ea, cu pumnalul, 
că zisese că voia foarte mult să nu vadă nimeni ce era 
cuprins în acea casetă, că era ceva de mare însemnătate şi 
care o privea numai pe dânsa. Martorul adăugă apoi că, 
după deschiderea casetei, raportase zisei doamne despre 
comisarul Picard care îi zisese lui L.achaussee că se aflaseră 
nişte lucruri foarte stranii, că atunci doamna de Brinvilliers 
roşi schimbând imediat vorba. O întrebă dacă era complice, 
ea răspunse: „Pentru ce, eu?” Pe urmă, adăugă vorbind ca 
pentru sine: s-ar cuveni să-l trimit pe Lachaussee în 
Picardia”. Martorul mai zise că e mult de când fusese după 
Sainte-Croix, ca să pună mâna pe zisa casetă şi dacă ar fi 
pus mâna pe ea, ar fi pus în urmă să-i taie gâtul. 

Acest martor adăugă pe lângă acestea că zicându-i lui 
Briancourt că Lachaussee era prins şi că fără îndoială urma 
să spună tot, Briancourt răspunse vorbind de doamna de 
Brinvilliers: „lată o femeie pierdută” apoi că doamna 
d'Aubray, zicând că Briancourt era un mişel, Briancourt 
răspunsese, că doamna d'Aubray nu ştia cât îi era datoare, 
că voiseră a o învenina şi pe ea şi pe locotenentul civil şi că 
el oprise această lovitură. După spusele lui Briancourt, 
doamna de Brinvilliers zicea adesea că se aflau mijloace 
pentru a se desface cineva de oameni, când displăceau 
cuiva şi că le da o lovitură de pistol într-o supă. 

Fata Edma Huet, femeia lui Briscien, depuse mărturie că 
Sainte-Croix mergea zilnic la doamna de Brinvilliers şi că 
într-o casetă care era a zisei doamne, văzuse două cutiuţe 
cuprinzând o pulbere de sublimat şi o pastă asemenea, ceea 
ce ea recunoscu foarte bine, fiind fată de spiţer. Adăugă 
apoi că zisa doamnă de Brinvilliers prinzând într-o zi în 
compania ei şi fiind voioasă, îi arătă o cutioară zicându-i: 
„lată cu ce să se răzbune cineva în contra inamicilor săi şi 
această cutiuţă nu e mare, dar e plină de urmări”, Că îi 
dădu atunci cutioara în mână, dar, îndată îşi veni în simţiri, 


strigând: Dumnezeul meu! Ce ţi-am zis? Să nu spui la 
nimeni!”, că Lambert, cleric al palatului, îi spusese că 
adusese cele două cutioare doamnei de Brinvilliers din 
partea lui Sainte-Croix, că Lachaussee mergea des la dânsa 
şi că, neplătindu-i-se ei, adică nevestei lui Briscien, cei zece 
pistoli ce-i era datoare doamna de Brinvilliers, se duse să se 
plângă la Sainte-Croix şi ameninţă că va spune 
locotenentului civil ceea ce văzuse, după care i se dădură 
cei zece pistoli, că Sainte-Croix şi zisa doamnă de 
Brinvilliers aveau totdeauna venin la dânşii, ca să-l 
întrebuinţeze la întâmplarea că ar fi prinşi. 

Laurent Perrette, locuind la Glazer spiţerul, declară că a 
văzut adesea o damă venind la stăpânul său, condusă de 
Sainte-Croix, că lacheul 415) i-a spus că această damă era 
marchiza de Brinvilliers, că s-ar prinde pe capul lui că 
venea să facă venin la Glazer, că de câte ori venea îşi lăsa 
trăsura la târgul Saint-Germain. 

Maria de Villeray, fata din casă a zisei doamne de 
Brinvilliers, mărturisi că de la moartea domnului d'Aubray, 
consilierul, Lachaussee veni la zisa damă de Brinvilliers şi îi 
vorbi în secret, că Briancourt i-a zis că zisa damă făcea să 
moară oameni cumsecade, că el, Briancourt, lua în toate 
zilele o doctorie care se întrebuinţează în contra veninului, 
temându-se să nu fie înveninat şi că numai această îl mai 
ţinea în viaţă, dar că se temea să nu fie ucis cu pumnalul, 
căci îi spusese secretul ei referitor la înveninare, că trebuia 
s-o înştiinţeze pe doamna d'Aubray că urma să fie 
înveninată, că un asemenea scop era şi pentru guvernatorul 
copiilor domnului de Brinvilliers. Mai adăugă Maria de 
Villeray că două zile după moartea consilierului, pe când 
Lachaussee era în camera de culcare a doamnei de 
Brinvilliers, când se înştiinţa despre venirea lui Couste, 
secretarul răposatului locotenent civil, ea îl ascunse pe 
Lachaussee după patul ei. Lachaussee aducea marchizei o 
scrisoare de la Sainte-Croix. 


Francisc Desgrais, ofiţer al poliţiei mărturisi că fiind 
însărcinat cu ordinul regelui, aresta la Liege pe doamna de 
Brinvilliers, află sub patul ei o casetă, pe care o sigilă. Zisa 
doamnă îi ceru o hârtie ce era în casetă şi care era 
confesiunea ei, dar că el o refuză, că pe calea pe care o 
urmau împreună ca să vină la Paris, doamna de Brinvilliers 
îi zise că ea credea că Glazer avea veninurile lui Sainte- 
Croix, că Sainte-Croix, dându-i într-o zi ei, o întâlnire la 
crucea Saint-Honore, îi arătă patru sticluţe mici şi îi zise: 
„lată ce mi-a trimis Glazer”. Îi ceru una, dar Sainte-Croix îi 
răspunse că îi plăcea mai bine să moară decât să i-o dea. 
Desgrais mai mărturisi că sergentul Antonio Bărbier îi 
dăduse trei scrisori pe care doamna de Brinvilliers le 
scrisese lui Theria: 

Că în cea dinţii îi scria să vină iute ca să o scape din 
mâinile soldaţilor ce o însoțeau. 

Că în cea de-a doua îi zicea că escorta ei se compune din 
opt oameni de adunătură, pe care cinci oameni zdraveni ar 
putea să-i învingă. 

Şi prin a treia că, dacă nu putea veni să o scoată din 
mâinile acelora ce o duceau, să se ducă cel puţin la comisar, 
să omoare calul valetului său de cameră şi doi din cei patru 
cai ai trăsurii care o conducea, să ia caseta şi procesul şi să 
le arunce toate în foc: altfel, ar fi pierdută. 

Laviolette, sergentul, dete mărturia, că în seara arestării, 
doamna de Brinvilliers avea un ac lung pe care vru să îl 
pună în gură, că el o opri şi îi zise că era o ticăloasă, că 
vedea că tot ce se zicea despre dânsa era adevărat şi că ea 
îşi înveninase toată familia: la care ea răspunse că dacă a 
făcut aceasta, a urmat după o învăţătură rea şi că un om nu 
e totdeauna în momente bune. 

Antonio Bărbier declară că, doamna de Brinvilliers fiind la 
masă şi bând dintr-un pahar, vru să înghită o bucată din 
dânsul şi că oprind-o el, ea îi zice că dacă vrea să o scape, 
ea l-ar face bogat, că a scris mai multe scrisori lui Theria, că 
în timpul călătoriei ea a făcut tot ce a putut ca să înghită 


sticlă, pământ sau ace, că i-a propus să taie gâtul lui 
Desgrais, să-l omoare pe valetul de cameră al domnului 
comisar, că i-a zis că trebuia să ia şi să ardă caseta, că 
trebuia să aducă fitilul aprins ca să ardă tot, că a scris lui 
Penautier de la Conciergeria, că îi dete scrisoarea şi că el se 
făcu că o duce. 

În cele din urmă, Francisca Roussel dete mărturia, 
spunând că fusese în serviciul doamnei de Brinvilliers, că 
această damă îi dădu într-o zi coacăze zaharate ca să le 
mănânce, că ea mânca din ele cu vârful cuţitului şi că se 
simţi rău îndată, îi mai dădu încă şi o felie de şuncă umedă, 
pe care o mânca şi că atunci a suferit o durere mare la 
stomac, simțind că o înţeapă şi inima şi a fost trei ani astfel, 
crezându-se înveninată. 

Era greu de urmat acelaşi sistem de degenerare absolută 
în faţa unor asemenea probe. Marchiza de Brinvilliers 
stărui cu toate acestea în a susţine că nu era vinovată şi 
Nivelle, unul din cei mai buni avocaţi din epoca aceea, 
consimţi a se însărcina cu apărarea sa. 

El combătu unele după altele şi cu un talent însemnat, 
toate încercările acuzării, mărturisind amorurile adultere 
ale marchizei cu Sainte-Croix, dar tăgăduind împărtăşirea 
la omorurile domnilor d'Aubray. Tatăl şi fiii şi pe care le 
arunca cu totul asupra răzbunării ce voise Sainte-Croix să o 
facă în contra lor. Cât despre confesiune, care era cea mai 
tare şi după părerea lui singura acuzaţie ce ar putea opune 
cineva doamnei de Brinvilliers, el atacă validitatea unei 
asemenea mărturii prin fapte trase din asemenea cazuri, în 
care mărturia dată de culpabili în contra lor înşişi nu fusese 
primită, în puterea acestei axiome de legislaţie: Non 
auditur perlare volena. 

Arătă trei exemple şi fiindcă au fiecare importanţă, le 
copiem textual din memoriul său: 

ÎNTÂIUL EXEMPLU: 

Dominicus Soto, care e un canonist prea faimos şi foarte 
mare teolog, care era confesor al lui Carol-Quintus şi care 


asistase la cele dintâi adunări ale Consiliului celor Şaizeci 
sub Paul III, propune interogarea unui om care pierduse o 
hârtie pe care îşi scrisese păcatele: aşadar se întâmpla ca 
un jude ecleziastic aflând această hârtie şi voind să dea de 
ştire asupra acestui temei în contra aceluia ce scrisese, 
acest jude fu cu drept pedepsit de către superiorul său, 
pentru cuvântul că, confesiunea e un lucru aşa de sacru, 
încât chiar şi cel ce e destinat a o face trebuie să rămână 
ascuns într-o tăcere fără încetare, în puterea acestei 
propuneri a fost făcută judecata următoare, raportată în 
Tratatul confesorilor, de Roderic Acugno, renumit 
arhiepiscop portughez: „Un catalan, născut în oraşul 
Barcelona, fiind condamnat la moarte pentru o omucidere 
pe care o făcuse şi o mărturisise, nu vru a se confesa când 
ajunse momentul supliciului. Cu toate rugăminţile ce i se 
făcuseră, rezistă cu atâta tărie, fără cu toate acestea, să 
dea nici un cuvânt pentru refuzurile sale, încât fiecare fu 
încredinţat că această purtare, care se credea că venea din 
tulburarea minţilor sale, era produsă la dânsul de frica 
morţii. 

Înştiinţară despre aceasta pe Saint-Thomas de Villeneuve, 
arhiepiscop al Valenciei, în Spania, care era locul în care se 
făcuse condamnarea. Bunul prelat avu atunci această 
îndurare de a binevoi a se întrebuința spre a îndatora pe 
criminal să facă confesiunea, ca să nu piardă deodată şi 
sufletul şi trupul. Dar se miră foarte mult când, întrebându-l 
despre motivul refuzului său de a se confesa, condamnatul 
îi răspunse că trebuia să urască pe confesori, fiindcă fusese 
condamnat în urma descoperirii ce făcuse confesorului său 
pentru omuciderea: ce i-o declarase, că nimeni altcineva n- 
avusese cunoştinţă despre aceasta, dar că, el confesându-se 
îşi mărturisise crima şi declarase locul unde îngropase pe 
acela pe care îl omorâse şi toate celelalte împrejurări ale 
crimei, că aceste împrejurări fiind descoperite de 
confesorul său, el nu le putuse tăgădui, ceea ce îl făcuse să 
fie condamnat, că numai în acel minut aflase ceea ce nu ştia 


când se confesase, adică faptul că acest confesor era fratele 
aceluia pe care îl omorâse şi că dorinţa de răzbunare făcuse 
pe acest preot rău, a da pe faţă confesiunea sa. 
Saint-Thomas de Villeneuve, asupra acestei declaraţii, 
judecă imediat că această împrejurare era mult mai 
însemnată decât însuşi procesul, care privea viaţa unui 
particular, deoarece era vorba aici de onoarea religiei, ale 
cărei urmări erau cu mult mai însemnate. Crezu că trebuia 
să pătrundă adevărul acestei declaraţii, zise să-l cheme pe 
confesor şi făcându-l să mărturisească mai întâi crima ce i 
se făcuse cunoscută, îndatora pe judecători care 
condamnaseră pe acuzat a-şi trage judecata îndărăt şi a-l 
elibera, ceea ce fu făcut cu mirarea şi aplauzele publicului. 
Cât despre confesor, el fu condamnat la o pedeapsă foarte 
mare, pe care Saint-Ihomas de Villeneuve o îndulci 
considerând rapidă mărturisire ce o făcuse despre crimă şi 
mai vârtos, ocazia ce o dăduse ca să se vadă respectul ce 
înşişi judecătorii sunt datori să-l aibă pentru confesiune.” 
AL DOILEA EXEMPLU: „În 1579, un cârciumar din 
Toulouse omorâse singur şi fără ştirea nimănui din casa sa, 
un străin pe care îl îngropase în ascuns în pivniţa casei. 
Acest ticălos, mustrat de cugetul său, se confesă pentru 
acest omor, declară toate împrejurările sale şi arătă 
confesorului său, chiar ! şi locul unde îngropase cadavrul. 
Rudele răposatului, după toate cercetările posibile să 
descopere fapta, puseră în cele din urmă să publice în oraş 
că ar da o răsplată mare persoanei ce ar descoperi ce se 
făcuse omorâtorul. Confesorul, împins de dorinţa de a 
căpăta suma promisă, înştiinţa în secret că n-aveau altceva 
de făcut, decât să caute în pivniţa cârciumarului ca să afle 
cadavrul, îl aflară, într-adevăr, în locul arătat. Cârciumarul 
fu dus la închisoare, fu pedepsit şi mărturisi crima sa. Dar, 
după această mărturisire el susţinu mereu că numai 
confesorul său a putut să îl trădeze. 
Atunci parlamentul, supărându-se de mijlocul ce fusese 
întrebuințat ca să se ajungă la adevăr, îl declară că nu e 


culpabil, până când se vor afla alte probe în afară de 
denunţul confesorului. 

Cât despre acesta, el fu condamnat a fi spânzurat, iar 
cadavrul său fu aruncat în foc, atât de mult recunoscuse 
tribunalul în înţelepciunea sa, că era nevoie a se pune în 
siguranţă, un sacrificiu indispensabil mântuirii.” 

AL TREILEA EXEMPLU: „O femeie armeanca insuflase o 
patimă înfocată unui june turc, dar înţelepciunea femeii fu 
mult timp o piedică dorințelor amantului. În cele din urmă, 
nemaipăzind nici o măsură o ameninţă că o va omori, pe ea 
şi pe bărbatul ei, dacă nu consimţea a-l mulţumi întru totul. 
Înspăimântată de această ameninţare, de care era sigură că 
se va împlini, se prefăcu atunci că va consimţi şi îi dădu 
turcului o întâlnire acasă la dânsa, într-un moment când îi 
spuse că bărbatul său va lipsi, dar în momentul arătat, 
bărbatul veni şi cu toate că turcul era înarmat cu o sabie şi 
cu două pistoale, lucrurile se întoarseră astfel încât le ajută 
soarta să-l omoare pe inamicul lor, pe care îl îngropară în 
casă, fără ca nimeni să aibă cunoştinţă despre aceasta. 

Câteva zile după această întâmplare, se duseră a se 
confesiona unui preot de legea lor, căruia îi descoperiră cu 
toate amănuntele această istorie tragică. Acel ministru 
nedemn al Domnului crezu atunci că, într-o ţară guvernată 
de legi mahomedane, unde caracterul sacerdoţiului 416) şi 
funcţiile confesorului sunt sau necunoscute sau proscrise, 
n-ar cerceta cineva originea informaţiilor împărtăşite 
dreptăţii şi că mărturia sa ar avea aceeaşi greutate ca şi 
mărturia unui denunţător,. Prin urmare, hotări a se folosi de 
această împrejurare. Veni atunci de mai multe ori să-i caute 
pe bărbat şi pe femeie, împrumutându-se de fiecare dată 
sume însemnate, cu ameninţarea de a descoperi crima lor 
dacă îl refuzau. 

În cele dintâi daţi, aceşti nefericiţi corespunseră la cererile 
preotului, dar în cele din urmă veni momentul când, 
despuiaţi de toată starea lor, fură nevoiţi a-i refuza suma ce 
el cerea. Credincios amenințării sale, preotul se duse îndată 


să-i denunțe tatălui răposatului ca să mai câştige ceva bani. 
Acesta, care îl iubise foarte mult pe copilul său, se duse să-l 
caute pe vizir, îi zise că îi cunoştea pe omorâtorii fiului său 
după mărturia preotului căruia ei se confesaseră şi îi ceru 
dreptate, dar denunţarea nu-şi avu efectul aşteptat şi 
vizirul, din contră, fu pătruns de îndurerare pentru bieţii 
armeni şi de necaz în contra preotului care îi trădase. 

Atunci îl făcu pe acuzator să treacă într-o cameră care 
dădea deasupra divanului şi trimise să-l caute pe episcopul 
armean ca să îl întrebe ce însemna confesiunea, ce 
pedeapsă merita un preot care o deconspira şi care era 
soarta ce se cădea acelora ale căror crime erau descoperite 
prin acest mijloc. Episcopul răspunse că secretul confesiunii 
era inviolabil, că dreptatea creştinilor punea să-l ardă pe 
orice preot care o deconspira şi îi ierta pe aceia care erau 
acuzaţi prin acest mijloc, pentru că mărturisirea pe care o 
făcuse culpabilul preot era condamnată de religia creştină. 

Vizirul mulţumi de acest răspuns, îi zise să intre într-o altă 
cameră şi trimise să-i cheme pe acuzaţi că să afle de la 
dânşii împrejurările acelei întâmplări, bieţii oameni, pe 
jumătate morţi, se aruncară deodată la picioarele vizirului. 
Atunci femeia începu să vorbească şi îi arătă că trebuinţa de 
a-şi apăra onoarea şi viaţa le dăduse arme în mină şi 
îndreptase loviturile de care murise inamicul lor, adăugă 
apoi că numai Dumnezeu fusese martor al crimei lor. Şi că 
această crimă avea să fie încă neştiută, dacă legea chiar a 
acestui Dumnezeu nu îi îndatorase a o depune în sânul 
unuia din miniştrii săi, spre a căpăta iertarea de la dânsul, 
dar că nesăţioasa iubire de arginţi a preotului, după ce îi 
aduse în mizerie şi ticăloşie, îi denunţase. 

Vizirul îi făcu să treacă într-o a treia cameră şi îl chemă pe 
preotul, cel deconspirator, pe care îl scoase de faţă cu 
episcopul, căruia îi zise să repete ce pedeapsă merită aceia 
ce denunţă confesiunile, pe urmă, aplicând această 
pedeapsă la culpabil, îl condamnă să fie ars de viu, într-o 
piaţă publică, până când, adăugă el, să fie ars în iad, unde 


nu putea lipsi de a primi pedeapsa pentru necredinţa şi 
crimele sale. 

Sentința fu pusă îndată în aplicare.” 

Cu tot efectul pe care îl aştepta avocatul de la aceste trei 
exemple, sau că judecătorii le refuzară, sau că fără a se opri 
la confesiune, judecară celelalte probe îndestulătoare, toată 
lumea fu încredinţată după faţa pe care o lua procesul, că 
marchiza avea să fie condamnată. Într-adevăr, chiar până a 
nu se termină procesul, ea văzu, joi dimineaţa, pe 16 iulie 
1676, intrând în închisoarea sa, pe domnul Pirot. Doctor la 
Sorbonne, pe care i-l trimisese întâiul prezident. Acest bun 
magistrat, prevăzând cum o să iasă judecata şi văzând că ar 
fi prea târziu pentru o asemenea culpabilă a fi asistată 
numai în cele de pe urmă ale ei minute, zisese să cheme pe 
acest preot bun şi cu toate că acesta îi spuse că la 
Conciergeria se aflau doi preoţi ordinari şi îi zise că era 
prea slab pentru asemenea însărcinare el, care nu putea 
vedea lăsându-se sânge de la o persoană străină fără a-i 
veni rău, domnul întâi prezident stăruise aşa de mult, 
zicând că avea trebuinţă în această împrejurare de un om 
în care să poată avea toată încrederea, încât el primise 
această grea sarcină. 

Într-adevăr, domnul prim prezident, mărturisea singur că, 
oricât de obişnuit era în privinţa culpabililor, doamna de 
Brinvilliers avea o putere care îl înspăimânta. În ajunul zilei 
în care chemase pe domnul Pirot, se lucrase la acest proces 
de dimineaţa până seara şi treisprezece ore în şir, acuzata 
fusese confruntată cu Briancourt, unul din martorii care o 
acuză mai mult. În aceeaşi zi se mai făcuse o altă 
confruntare de cinci ore şi ea le susţinuse pe amândouă cu 
atâta respect pentru judecători, cât şi cu mândrie, despre 
martor, mustrându-l pe acesta că era un fecior ticălos dat la 
beţie şi că fiind gonit din casa ei pentru urâtele sale purtări, 
mărturia să nu avea nici o tărie în contra ei. Întâiul 
prezident n-avea prin urmare altă speranţă, spre a sfărâma 
acest suflet nemlădios, decât într-un ministru al religiei, 


căci nu era destul numai a omori, ci trebuia să moară 
împreună cu ea toate veninurile ei, sau, dacă nu, societatea 
nu se uşura deloc prin moartea ei. 

Doctorul Pirot se înfăţişă la marchiză cu o scrisoare a 
surorii sale, care, cum am zis, era credincioasă, fiind la 
mânăstirea Stareţului Iacob, sub numele de sora Maria, 
această scrisoare o îndemna pe doamna de Brinvilliers cu 
vorbele cele mai atingătoare şi cele mai afectuoase, a avea 
încredere în acel preot bun şi a-l privi nu numai ca sprijin, 
ci încă şi ca amic. 

Când se înfăţişă domnul Pirot înaintea acuzatei, ea fusese 
ridicată de pe scăunel, unde stătuse trei ore fără a 
mărturisi nimic şi fără a se arăta câtuşi de puţin atinsă de 
ceea ce-i zisese întâiul prezident, cu toate că, după ce 
împlini sarcina de judecător, luă tonul unui creştin şi 
făcând-o să simtă starea cea deplânsa în care se afla 
înfăţişându-se pentru cea din urmă oară înaintea oamenilor, 
îi zise atâtea vorbe tinere, încât se înecă însuşi de lacrimi şi 
chiar judecătorii cei mai vechi şi cei mai înăspriţi plânseră 
ascultând. Când marchiza îl văzu pe doctorul Pirot, îi trecu 
îndată prin minte că judecata să o condamna la moarte şi 
înainta către dânsul zicând: 

— Aşadar, domnul vine ca să... Dar, la aceste vorbe, 
părintele Chavigny, care îl însoțea pe domnul Pirot, o 
întrerupse: 

— Doamnă, îi zise, să începem mai întâi printr-o 
rugăciune. 

Toţi trei se puseră în genunchi şi făcură o rugăciune către 
sfântul Spirit, atunci doamna de Brinvilliers ceru de la cei 
de faţă să facă una şi pentru Fecioară, pe urmă, după ce se 
făcu această rugăciune, se apropie de doctor şi îi zise: 

— Desigur, domnule, dumneata eşti acela pe care te 
trimite întâiul prezident ca să mă mângăi, cu dumneata 
trebuie să petrec minutele ce-mi mai rămân din viaţă. E 
mult de când aveam dorinţa să te văd. 


— Doamnă, răspunse doctorul, vin să-ţi fac toate serviciile 
sufleteşti ce voi putea, doar că aş fi vrut să fac acestea în 
altă împrejurare decât aceasta. 

— Domnule, zise marchiza surâzând. Trebuie să se 
hotărască cineva ia toate. 

Şi atunci întorcându-se către părintele Chavigny: 

— Părinte, urmă ea, îţi sunt foarte îndatorată că mi-ai adus 
pe domnul şi pentru toate celelalte vizite ce ai binevoit a-mi 
face. Roagă pe Dumnezeu pentru mine. De aici înainte, nu 
voi mai vorbi decât numai cu domnul, căci am a trata cu 
dânsul despre lucruri ce se spun între patru ochi. Adio deci, 
părintele meu. Dumnezeu te va răsplăti pentru îngrijirile ce 
ai binevoit a le avea pentru mine. 

După aceste vorbe, părintele se retrase şi lăsă pe 
marchiză singură cu doctorul, cu cei doi oameni şi cu 
femeia care o însoţise totdeauna. Aceasta era într-o cameră 
mare ce se afla în turnul de Montgomery şi care avea toată 
întinderea turnului, într-un capăt era un pat cu perdele 
cenuşii pentru damă şi un pat de paie pentru gardă. Era 
aceeaşi cameră în care fusese închis odinioară, cum spun, 
poetul Theophile şi lângă uşă se aflau încă versuri de-ale 
sate scrise cu mâna sa. 

Abia văzură cei doi oameni şi femeia cu ce scop venise 
doctorul şi se retraseră „în fundul camerei, lăsând-o pe 
marchiză liberă a cere şi a primi mângâierile pe care i le 
aducea omul lui Dumnezeu. Atunci marchiza şi doctorul 
şezură la o masă. Unul lângă altul. Marchiza se credea deja 
condamnată şi deschise vorba despre aceasta, dar doctorul 
îi zise că nu era încă judecată, că nu ştia chiar când urma să 
se dea sentinţa şi mai puţin încă, ce avea să cuprindă, dar la 
aceste vorbe marchiza îl întrerupse: 

— Domnule, îi zise ea, nu-mi pare rău pentru viitorul meu. 
Dacă sentinţa mea nu s-a făcut încă, se va face îndată. 
Aştept chiar astăzi să aflu despre dânsa şi nu cred altceva 
decât moartea mea, singura graţie pe care o aştept de la 
întâiul prezident e un termen între judecată şi ducerea ei la 


îndeplinire, căci, în cele din urmă dacă voi fi executată chiar 
astăzi, vreau a avea puţin timp ca să mă pregătesc şi simt 
domnule, că am nevoie de mai mult timp. 

Doctorul nu se aştepta la aceste vorbe, prin urmare fu 
foarte voios când o văzu întorcându-se la nişte asemenea 
sentimente, într-adevăr, afară de ceea ce-i zisese întâiul 
prezident, părintele Chavigny îi spusese că, duminica 
trecută, îi arătase că era doar puţină speranţă pentru dânsa 
ca să scape de moarte şi pe cât putea el judeca după 
zgomotul oraşului, se putea întemeia pe aceasta. La aceste 
vorbe, ea fusese mai întâi încremenită şi îi zisese cu totul 
înspăimântată: 

— Părintele meu, aşadar voi muri pentru acest lucru? 

Şi pe când încerca el să-i spună câteva vorbe de 
mângâiere, ea începuse a clătina din cap şi răspunse cu un 
aer mândru: 

— Nu, nu, părintele meu, nu e trebuinţă să-mi faci inimă, 
căci mă voi hotări îndată şi voi şti să mor ca o femeie tare. 
Şi fiindcă atonei părintele îi zisese că moartea nu era un 
lucru la care se dispunea cineva aşa de iute. Nici cu atâta 
uşurinţă şi că se cădea, din contră. A o pregăti de departe, 
ca să nu fie surprinsă, ea îi răspunse că pentru dânsa era 
destul un sfert de oră spre a se confesa şi o secundă spre a 
muri. Doctorul fu foarte fericit deci. Văzând că, de duminică 
până joi, îşi schimbase sentimentele până în acest punct. 

— Da, urmă ea după o pauză, cu cât cuget mai mult, cu 
atât mai mult văd că o zi ar fi prea puţin spre a mă pune în 
stare a mă înfăţişa înaintea tribunalului lui Dumnezeu, spre 
a fi judecată de dânsul. După ce am fost judecată de 
oameni. 

— Doamnă, răspunse doctorul, nu ştiu ce va cuprinde 
sentinţa dumitale, nici când va fi dată, dar de-ar fi o 
sentinţă de moarte şi de-ar fi dată astăzi, cutez a-ţi 
răspunde mai înainte, că tocmai mâine va fi dusă la 
îndeplinire. Dar, cu toate că moartea nu e încă sigură, sunt 


prea mult de părerea dumitale ca să te pregăteşti pentru 
orice situaţie. 

— Oh! Cât pentru moartea mea. Ea e sigură, zise ea şi nu 
se cuvine a mă linguşi de o speranţă deşartă. Am să-ţi fac o 
mărturisire mare din toată viaţa mea, dar, părintele meu, 
până a nu-mi deschide inima, dă-mi voie să aflu de la 
dumneata ideea ce ţi-ai făcut despre mine şi ceea ce crezi 
că sunt datoare să fac în starea în care sunt. 

— Preîntâmpini scopul meu, răspunse doctorul şi apuci 
mai înainte de ceea ce vroiam să-ţi spun. Până a nu intra în 
secretul conştiinţei dumitale, până a nu deschide vorba 
despre datoriile dumitale către Dumnezeu, sunt bucuros, 
doamnă, să-ţi dau câteva reguli asupra cărora să te poţi 
opri. Nu te ştiu încă de nimic culpabilă şi retrag judecata 
mea de pe toate crimele cu care vor să te încarce, fiindcă 
nu pot afla nimic decât numai prin confesiunea dumitale. 
Aşadar, mă îndoiesc încă dacă eşti sau nu culpabilă, dar ştiu 
însă de ce eşti acuzată: această acuzaţie e publică şi a ajuns 
până la mine: căci. Urmă doctorul, poţi să-ţi pui în minte, 
doamnă, că împrejurarea dumitale face mult zgomot şi că 
sunt prea puţini oameni care să nu ştie ceva din dânsa. 

— Da. Da, zise ea surâzând, ştiu că se vorbeşte mult şi că 
sunt fabula poporului. 

— Aşadar, răspunse doctorul, crima de care eşti acuzată, e 
de înveninare şi am să-ţi spun că dacă eşti culpabilă de 
aceasta, cum se crede, nu poţi spera iertarea înaintea lui 
Dumnezeu, până a nu declara înaintea judecătorilor 
dumitale, care îţi este veninul, din ce se compune, care îi e 
antidotul şi cum se numesc complicii dumitale. Trebuie, 
doamnă, să-i spui pe toţi aceştia, fără a scuti pe vreunul, 
căci ar fi în stare, dacă îi vei ierta, să urmeze cu 
întrebuinţarea acestui venin şi atunci ai fi culpabilă de toate 
omorurile ce le-ar face după moartea dumitale. Pentru că 
nu i-ai dat pe mâna judecătorilor, pe când te aflai în viaţă, 
astfel încât ar putea zice cineva că tot trăieşti şi după 
moartea dumitale, căci aceste crime ar urma şi după 


dumneata. Aşadar, ştii doamnă, că păcatul unit cu moartea 

n-are niciodată iertare şi că, pentru a ţi se ierta crima, dacă 
eşti criminală, trebuie să o faci să moară înaintea dumitale, 

căci, de nu o vei omori, doamnă, ia aminte, ea te va omori. 

— Da. Mă unesc cu toate astea, domnule, zise marchiza 
după un moment de tăcere şi cugetare şi fără a mărturisi 
deocamdată că sunt culpabilă, îţi răspund că dacă sunt îţi 
preţuiesc fără rezerve învăţăturile. Cu toate acestea, o 
întrebare, domnule şi cugetă bine că dezlegarea ei îmi este 
trebuincioasă. Nu se află, domnule, vreo crimă de neiertat 
în această viaţă? Nu se află, domnule, păcate aşa de mari şi 
aşa de multe, încât să nu cuteze biserica a le ierta şi pe care 
dacă le-ar putea număra dreptatea lui Dumnezeu, 
îndurarea să n-ar putea să le dezlege? Aflu cu cale să încep 
prin această întrebare, domnule, fiindcă nu mi-ar folosi 
deloc a mă confesa, dacă nu aş spera. 

— Vreau să cred, doamnă, răspunse doctorul, privind fără 
voie pe marchiză.cu un fel de spaimă, că ceea ce-mi propui 
nu este altceva decât un test general şi care nu are nici o 
legătură cu starea conştiinţei dumitale. Voi răspunde deci la 
această întrebare fără a ţi-o aplica nici într-un fel. Nu, 
doamnă, nu se află nici un păcat care să fie de neiertat în 
această. Viaţă, oricât de mare ar fi şi oricât de multe să fie. 
Acesta e chiar un act de credinţă, până într-atâta că n-ai 
putea muri catolică dacă ai fi în vreo îndoială. Este adevărat 
că unii doctori au crezut odinioară din contră, dar au fost 
condamnaţi ca eretici. Numai disperarea şi necăinţa din 
urmă sunt de neiertat şi aceste păcate sunt de moarte şi nu 
de viaţă. 

— Domnule, zise marchiza, Dumnezeu îmi face graţia de a 
fi convinsă de ceea ce-mi zici. Cred că a deprins adesea 
această putere. Acum, toată întristarea mea este că n-ar 
vrea poate să întrebuinţeze această bunătate pentru o 
supusă aşa de ticăloasă ca. Mine şi pentru o fiinţă care s-a 
făcut aşa de nedemnă de grațiile ce i-a mai arătat. 


Doctorul o încredința cât putu mai bine şi începu a o 
cerceta cu luare aminte pe când stătea de vorbă cu dânsa. 

„Era, zice el, o femeie cu o natură fără temere şi cu un 
curaj mare, părea născută cu o imaginaţie destul de dulce şi 
foarte onestă, cu un aer indiferent pentru orice lucru, cu un 
spirit viu şi pătrunzător, înțelegând lucrurile într-un fel 
foarte curat şi exprimându-se drept şi cu puţine vorbe, dar 
cu multă scumpătate, aflând într-o clipă mijloace de a ieşi 
dintr-o încurcătură mare şi hotărându-se îndată în lucrurile 
cele mai grele, către acestea, uşoară şi neţinând la nimic, 
inegală şi nesusţinându-se, dezgustându-se când îi vorbea 
cineva des de acelaşi lucru şi ceea ce mă făcu, urmează 
doctorul, a schimba de multe ori vorba cu dânsa, ca să nu 
mă opresc mult într-un subiect pe care îl introduceam iar 
dându-i o altă faţă şi propunându-l într-alt chip. Vorbea 
puţin şi destul de bine, dar fără studiu şi fără afecţiune, 
netulburându-se de nimic, totdeauna faţă cu sine şi zicând 
numai ceea ce voia să zică bine, nimeni n-ar fi luat-o după 
fizionomie şi după vorbirea sa drept o persoană aşa de 
răutăcioasă cum se arată prin mărturisirea publică a 
patricidului ei, astfel e un lucru de mirat şi care ne face să 
adorăm judecata lui Dumnezeu când părăseşte pE. Om în 
sine, ca un suflet care avea de la natura sa ceva deosebit, 
un sânge rece în împrejurările cele neprevăzute, o tărie 
care nu se clinteşte cu nimic, o hotărâre în aşteptarea 
morţii şi în suferinţa ei chiar, dacă era de trebuinţă, să fie 
capabilă de o laşitate aşa de mare ca aceea ce se afla în 
atentatul patricid ce l-a mărturisit judecătorilor. Nu avea 
nimic în fizionomia ei care să amenințe pe cineva cu o 
răutate aşa de mare: avea părul castaniu, foarte des, 
obrazul ei era rotund şi destul de regulat, ochii ei erau 
albaştri, dulci şi foarte frumoşi, pielea foarte albă, nasul 
destul de bine croit, nici o trăsătură neplăcută, dar nimic, 
oricum ar fi luat-o cineva, care să fi făcut obrazul ei să 
treacă drept prea seducător: avea câteva riduri ce o arătau 
mai în vârstă decât era cu adevărat. Nii ştiu ce mă făcu să o 


întreb de câţi ani era, în întâia mea convorbire cu dânsa: 
„Domnule, dacă voi trăi până în ziua Madeleinei, voi fi de 
patruzeci şi şase de ani. Mă născui în ziua aceea şi am acest 
nume. Fui numită la botez Marie-Madeleine. Dar, oricât de 
aproape suntem de acea zi, nu voi trăi până atunci, voi muri 
astăzi sau cel târziu mâine şi e o graţie de mă va amâna 
cineva cu o zi, şi cu toate acestea, aştept această graţie prin 
cuvântul dumitale” zise ea. Văzând-o cineva, i-ar fi dat 
patruzeci de ani. Oricât de dulce i se arăta obrazul, fireşte, 
când îi trecea vreo durere prin suflet, o mărturisea printr-o 
strâmbătură care putea mai întâi să sperie pe cineva şi din 
când în când, zăream convulsiunile ei care îi arătau 
supărarea, disprețul şi necazul. Uitam să zic că talia ei era 
foarte mică şi foarte măruntă. 

lată o oarecare descriere a trupului şi a spiritului ei, pe 
care le recunoscui în puţin timp, ocupându-mă mai înainte 
de a o observa, ca să mă conduc apoi după ceea ce aveam 
să însemnez.” 

În mijlocul acestei prime schiţe a vieţii sale pe care i-o 
descria confesorului ei, marchiza îşi aduse aminte că nu se 
făcuse încă rugăciunea şi îl înştiinţa însăşi că era timp s-o 
facă. Arătându-i singură capela Conciergeriei şi rugându-l 
s-o facă pentru dânsa şi în onoarea Fecioarei, a cărei 
mijlocire să o capete pe lângă Dumnezeu, căci o făcuse 
totdeauna patroană a ei şi, în mijlocul crimelor şi relelor ei 
purtări, nu încetase niciodată de-a avea pentru dânsa un 
devotament cu totul deosebit, şi. Fiindcă nu putea să-l 
însoţească pe preot, îi promise cel puţin să-l asiste cu 
spiritul ei. 

Era ora zece şi jumătate, dimineaţa, când o părăsi preotul 
şi de patru ore de când vorbeau împreună, o condusese, cu 
ajutorul pietăţii sale tinere şi al moralei sale dulci, la nişte 
mărturisiri pe care nu le-au putut scoate de la dânsa 
amenințările judecătorilor şi teama torturii: astfel, el îşi 
făcu rugăciunea cu destulă seninătate şi devotament, 


rugind pe Dumnezeu a ajuta cu aceeaşi putere pe confesor 
şi pe pacient. 

După ce îşi făcu rugăciunea, intră la grosar şi luând puţin 
vin, află de la un librar al palatului, anume Seney, care se 
întâmpla să fie acolo, că doamna de Brinvilliers fusese 
judecată şi urma să i se taie mâna. Această asprime a 
concluziilor, care însă fu micşorată în hotărâre, îi insuflă un 
interes şi mai mare pentru sentinţa sa şi se urcă îndată 
lângă dânsa. 

Îndată ce ea văzu că se deschise uşa, înainta cu linişte 
către dânsul şi îl întrebă dacă s-a rugat bine pentru ea, şi 
după ce o încredința preotul despre aceasta: 

— Părintele meu, îi zise ea, nu voi avea oare mângâierea 
de a primi sfânta cuminecătură (17) înainte de a muri? 

— Doamnă, răspunse doctorul, dacă eşti condamnată la 
moarte, vei muri desigur şi fără aceasta şi te-aş înşela când 
te-aş face să speri graţierea. Am văzut în istorie murind un 
om şi acesta a fost al Sfântului-Paul, fără a putea căpăta 
această favoare, cu toate rugăminţile ce făcu ca să i se 
acorde. El fu executat la Greve, în faţa turnurilor catedralei 
Notre-Dame. Îşi făcu rugăciunea cum poţi s-o faci şi 
dumneata pe a dumitale, dacă te aşteaptă aceeaşi soartă. 
Dar iată tot, şi Dumnezeu, permite prin bunătatea sa, ca 
aceasta să fie de ajuns. 

— Dar, zise marchiza, mi se pare, părintele meu, că domnii 
de Saint-Mars şi de Thou se împărtăşiseră înainte de a 
muri. 

— Nu cred, răspunse doctorul, căci aceasta nu se află nici 
în „Memoriile lui Montresor” şi nici în alte cărţi care 
vorbesc de execuţia lor. 

— Dar domnul de Montmorency? Întrebă ea. 

— Dar domnul de Marillac? Răspunse doctorul. 

Într-adevăr, dacă această favoare a fost acordată celui 
dinţii, a fost refuzată celui de-al doilea şi marchiza se 
înspăimântă şi mai mult de acest exemplu, căci domnul de 
Marillac era din familia sa şi ea ţinea această alianţă la 


mare onoare. Fără îndoială ea nu ştia că domnul de Rohan 
s-a împărtăşit în rugăciunea de noapte pe care o făcuse 
pentru mântuirea sufletului său. Părintele Bourdalous: căci 
no vorbi despre aceasta şi se mulţumi a scoate un suspin 
după răspunsul doctorului. 

— Despre acestea, urmă doctorul, când vei mai raporta, 
doamnă, vreun exemplu extraordinar, te rog să nu pui 
temei pe dânsul, acestea sunt doar nişte experienţe, ele nu 
sunt legi. Nu se cuvine să aştepţi vreun privilegiu, lucrurile 
vor urma în privinţa dumitale, cursul lor ordinar şi se va 
întâmpla cu dumneata ca şi cu ceilalţi condamnaţi. Ce-ar fi 
fost dacă ai fi fost născută şi moartă în timpul lui Carol VI? 
Până la domnia acestui principe, culpabilii mureau fără 
confesiune şi numai prin ordinul acestui rege încetă această 
asprime. Pe lângă. Acestea, doamnă, confesiunea nu e 
neapărat trebuincioasă pentru mântuire şi apoi se 
confesionează cineva şi prin minte citind cuvântul, care e ca 
şi trupul unindu-se cu Biserica, care e substanţa mistică a 
Christului. Şi suferind pentru el şi cu el, această din urmă 
împărtăşire a supliciului care e partea dumitale, doamnă şi 
cea mai perfectă dintre toate. De-ţi vei uri crima din toată 
inima, de-l vei iubi pe Dumnezeu din tot sufletul, de vei avea 
credinţă şi caritate, moartea dumitale va fi un martir şi ca 
un al doilea botez. 

— Vai, Dumnezeul meu, zise marchiza, după ceea ce-mi 
zici, domnule şi fiindcă trebuia ca mâna călăului să mă 
scape, ce ar fi fost de mine dacă aş fi murit la Liege şi unde 
aş fi fost în momentul acesta? Şi când n-aş fi fost prinsă 
chiar şi aş mai fi trăit încă douăzeci de ani afară din Franţa, 
ce moarte aş fi avut, fiindcă numai prin eşafod aş fi fost 
sfinţită? Acum văd toate crimele mele, domnule şi privesc 
ca cea mai mare şi cea mai de pe urină din toate, 
neruşinarea mea în faţa judecătorilor. Dar nimic nu e 
pierdut încă, mulţumesc lui Dumnezeu şi fiindcă am să mai 
sufăr cel din urmă interogatoriu, vreau să fac o deplină 
mărturisire a întregii mele vieţi. Cât pentru dumneata, 


domnule, urmă ea. Cer iertare pentru mine mai mult de la 
întâiul prezident, el mi-a zis ieri, pe când eram pe scăunel, 
lucruri foarte atingătoare şi de care m-am simţit cu totul 
întinerită, dar n-am vrut s-o mărturisesc căci. Credeam că. 
Lipsind mărturia mea, nu s-ar afla în contra mea probe 
destul de tari ca să mă condamne. A ieşit altfel şi a trebuit 
să-i scandalizez pe judecătorii mei prin cutezanţa ce am 
avut în această întâlnire. Dar îmi recunosc greşeala şi o voi 
îndrepta. Alătură pe lângă această, domnule, că în loc dea 
fi supărată pe întâiul prezident pentru judecata ce o face în 
contra mea, că în loc dea mă plânge de întâiul grefier care 
a solicitat-o, le mulţumesc, la amândoi cu multă umilinţă, 
fiindcă în această stă mântuirea mea. 

Doctorul era să răspundă. Spre a o încuraja în această 
cale, când uşa se deschise, i se aducea de mâncare pentru 
prânz, căci era unu şi jumătate. Marchiza se întrerupse şi 
se îngriji pentru aceste pregătiri cu atâta libertate de spirit 
parcă ar fi făcut onorurile în casa ei de campanie. Puse la 
masă pe cei doi oameni şi pe femeia ce o însoțea şi 
întorcându-se către doctor: 

— Domnule, îi zise ea, nu te supăra, căci aceşti bravi 
oameni au obiceiul să mănânce cu mine spre a-mi ţine de 
urât şi vom urma şi astăzi tot aşa. Dacă o vei afla de 
cuviinţă. Aceasta este. Le zise ea, cea din urmă masă pe 
care o voi lua cu voi. Pe urmă, întorcându-se către femeie: 
Biata mea doamnă de Rousse, adăugă ea, de mult îţi dau 
această supărare, dar încă puţină răbdare şi vei scăpa 
îndată de mine. Mâine vei putea să te duci la Dravet, vei 
avea destul timp pentru aceasta, căci pe la orele şapte-opt, 
nu vei mai avea de-a face cu mine căci voi fi în mâinile 
Domnului şi nu ţi se va maiierta a te apropia de mine. Din 
momentul acela, vei putea prin urmare să pleci. Căci nu 
cred să ai inimă de a mă vedea când mă vor executa, Zicea 
toate acestea cu minţile foarte liniştite şi fără nici o 
mândrie, pe urmă, fiindcă aceşti oameni se întorceau din 
când în când ca să-şi ascundă lacrimile, ea făcea un semn 


de îndurare. Atunci, văzând că prânzul stătea pe masă şi că 
nimeni nu mânca, invită pe doctor să-şi ia supa, cerându-i 
iertare pentru varza ce o amestecase grosarul în ea, ceea 
ce făcea o supă comună şi care nu merita a-i fi dată. Cât 
pentru dânsa, luă un bulion şi mânca două ouă, scuzându-se 
pe lângă comesenii ei că nu îi servea, dai* arătând că nu i se 
lăsa nici cuţit nici furculiţă. 

Pe la mijlocul mesei, rugă pe doctor să binevoiască a-i da 
voie să bea în sănătatea sa. Doctorul răspunse la această. 
Cerere bând şi el în sănătatea ei şi ea se arătă foarte 
voioasă pentru acest consimţământ. 

— Mâine e post, zise ea lăsând paharul pe masă şi cu toate 
că mâine va fi pentru mine o zi foarte grea, fiindcă am să 
sufăr interogatoriul şi moartea, nu pretind să calc ce 
comandă biserica, mâncând dulce. 

— Doamnă, răspunse doctorul, dacă ai avea trebuinţă 
numai de un bulion ca să te susţină, nu s-ar cădea să te 
mustre conştiinţa, căci nu îl vei lua din delicateţe, ci din 
trebuinţă şi legea Bisericii nu îndatorează într-o asemenea 
împrejurare. 

— Domnule, răspunse marchiza, n-aş avea nici o greutate 
pentru aceasta dacă aş avea trebuinţă şi dacă îmi dai voie, 
dar cred că va fi de prisos, căci, luând un bulion astă seară 
la ora cinei şi altul mai tare decât după obicei, puţin înainte 
de miezul nopţii, îmi va fi de ajuns ca să petrec ziua de 
mâine, cu două ouă proaspete pe care le voi lua după 
interogatoriu: „Este adevărat, zice preotul în relatarea din 
care ne împrumutăm toate amănuntele acestea, că eram 
înspăimântat de acest, sânge rece. Şi că mă înfioram în 
sinea mea când o vedeam zicând cu atâta linişte grosarului 
să facă bulionul în seara aceea mai tare decât altădată şi să- 
i păstreze două porţii pregătite înainte de miezul nopţii. 
După masă, urmează tot domnul Pirot, i se dădu hârtia şi 
cerneala pe care. Le ceruse şi îmi zise că înainte de a lua 
pană ca să scriu ceea ce avea să-mi dicteze, avea să facă o 
scrisoare.” 


Această scrisoare, care, zicea ea, o încurca şi după care 
avea să fie mai liberă, era pentru bărbatul ei. În momentele 
acelea arătă o aşa de mare tinereţe pentru dânsul, încât 
doctorul, după câte se petrecuseră, se miră foarte mult şi 
vrând s-o încerce, îi zise că această tinereţe pe care o arăta 
ea nu era reciprocă, fiindcă bărbatul ei o părăsise în sine pe 
cât ţinu tot procesul ei, dar atunci marchiza îl întrerupse: 

— Părintele meu, îi zise ea, nu se cuvine să judece cineva 
lucrurile aşa de repede şi după aparenţe, domnul de 
Brinvilliers a îmbrăţişat întotdeauna interesele mele şi n-a 
făcut numai ce n-a putut face, niciodată n-a încetat 
corespondenţa noastră în tot timpul pe când m-am aflat 
afară din regat, şi nu te îndoi că ar fi venit la Paris îndată ce 
m-ar fi ştiut în închisoare, dacă interesele lui l-ar ierta să 
vină în siguranţă, dar trebuie să ştim că e înecat în datorii şi 
că nu putea veni aici fără ca creditorii lui să nu-l aresteze. 
Nu crede deci că e nesimţitor pentru mine. 

După aceste vorbe, începu a scrie scrisoarea sa şi, când o 
termină, o înfăţişă doctorului, zicându-i: 

— Eşti stăpânul, domnule, al tuturor sentimentelor mele 
până în momentul morţii mele, citeşte această scrisoare şi 
de vei afla vreun lucru de schimbat, spune-mi. 

Iată scrisoarea aşa precum era: „În starea în care mă aflu 
de a-mi da sufletul lui Dumnezeu, am vrut să te asigur 
despre amiciţia mea, care va fi pentru dumneata până la 
cea din urmă clipă a vieţii mele. Îţi cer iertare pentru tot ce- 
am făcut, în contra datoriei mele către dumneata, mor de o 
moarte ruşinoasă în care m-au împins inamicii mei. Îi iert 
din toată inima şi te rog să îi ierţi şi dumneata. Sper că mă 
vei ierta şi pe mine pentru ruşinea ce va putea să cadă 
asupra ta, dar cugetă că ne aflăm aici pentru puţin timp şi 
că peste puţin vei fi dator poate a te duce să-i dai lui 
Dumnezeu o socoteală dreaptă de toate faptele dumitale 
până la vorbele cele mai deşarte, cum, sunt eu acum în 
stare să fac. Îngrijeşte-te de interesele temporare şi de 
copiii noştri şi dă-le însuţi exemplul: consultă-te despre 


această cu doamna Marillac şi cu doamna Couste. Pune să 
facă pentru tine oricât de multe rugăciuni vei putea şi fii 
încredinţat că mor cu totul a ta.” 

D'Atibray. 

Doctorul citi această scrisoare cu luare aminte, pe urmă 
observă marchizei că una din fratele cuprinse în dânsa era 
necuviincioasă: aceasta era cea care se referea la inamicii 
ei. 

— Doamnă, îi zise el, n-ai alţi inamici decât crimele 
dumitale iar aceia pe care îi numeşti inamici sunt aceia care 
iubesc memoria tatălui şi a fraţilor dumitale, pe care s-ar 
cuveni să-i iubeşti mai mult decât ei. 

— Dar, domnule, răspunse marchiza, aceia care m-au 
împins la moarte nu-mi sunt inamici? Şi nu e un sentiment 
creştinesc ca să îi ierte cineva pentru aceasta? 

— Doamnă, răspunse doctorul, ei nu sunt inamicii 
dumitale, dumneata eşti inamica omenirii şi nimeni nu e al 
dumitale, căci nu-şi poate aduce cineva aminte de crimele 
dumitale fără spaimă. 

— Astfel şi eu, părintele meu, zise ea, n-am nici un 
resentiment în contra lor şi aş vrea să văd în paradis 
persoanele care au contribuit mai mult ca să fiu prinsă şi 
adusă unde mă aflu. 

— Doamnă, îi zise doctorul, cum înţelegi această? Vorbeşti 
uneori la fel ca cineva care doreşte moartea oamenilor. 
Explică-te deci, te rog. 

— Dumnezeu să mă ferească, părintele meu, s-o înţeleg în 
felul acesta! Răspunse marchiză. Din contră, Dumnezeu să 
le dea în lumea asta prosperitate îndelungată şi în cealaltă 
o glorie şi o fericire fără margini. Dictează-mi dar o 
scrisoare, domnule şi o voi scrie cum îţi va place. 

După ce fu scrisă această nouă scrisoare, marchiza nu vru 
să mai cugete la altceva decât la confesiunea sa şi rugă pe 
doctor să ia şi el până. 

— Am făcut, zise ea, atâtea păcate şi crime, încât dacă aş 
face o simplă confesiune verbală, n-aş fi niciodată sigură 


despre scumpătatea sa. 

Atunci se puseră amândoi în genunchi ca să ceară graţia 
Sfântului Spirit şi după ce au zis un Veni Creator şi un Salve 
Regina, doctorul se sculă şi şezu înaintea unei mese, pe 
când marchiza, îngenuncheată, zicea un Confiteor şi îşi 
începea confesiunea. 

La ora nouă seara, părintele Chavigny care îl adusese de 
dimineaţă pe doctorul Pirot, intră, marchiza păru 
contrariată de vizita lui, dar cu toate acestea îl primi cu o 
faţă bună. 

— Părintele meu, îi zise ea, nu credeam să te văd aşa 
târziu, dar, te, rog, mai lasă-mă câteva minute încă, 
împreună cu domnul. 

Părintele ieşi. 

— Ce a venit să facă? Întrebă atunci marchiza întorcându- 
se către doctor. 

— E bine să nu stai singură, răspunse doctorul. 

— Vrei să mă părăseşti deci? Strigă marchiza cu un 
sentiment care semăna a spaimă. 

— Doamnă, voi face tot ce-ţi va place, răspunse doctorul, 
dar mi-ai face un serviciu dacă m-ai lăsa să mă retrag 
pentru câteva ore, în care timp părintele Chavigny ar putea 
să stea cu dumneata. 

— Ah! Domnule, strigă ea frângându-şi mumie, mi-ai 
promis că nu mă vei părăsi înaintea morţii şi iată că te duci! 
Cugetă că te-am văzut azi dimineaţă pentru întâia oară, dar, 
de azi dimineaţă, ai luat mai mult loc în viaţa mea decât 
oricare altul dintre amicii mei. 

— Doamnă, răspunse bunul doctor, nu vreau altceva afară 
numai de ceea ce vrei dumneata. Dacă îţi cer puţin repaus, 
asta o fac ca să-mi reîncep mâine oficiul cu mai multă 
putere şi să-ţi fac un serviciu mai mare ce nu ţi l-aş putea 
face fără asta. Dacă nu voi răsufla, tot ce voi putea face sau 
zice va lâncezi. Te întemeiezi pe execuţia de mâine, nu ştiu 
dacă te întemeiezi drept, dar, chiar după vorba dumitale, 
mâine trebuie să fie ziua dumitale cea mare, ziua 


hotărâtoare şi în care şi dumneata. Şi eu, vom avea 
trebuinţă de toate puterile noastre. Sunt treisprezece sau 
patrusprezece ore de când suntem împreună şi lucrăm 
pentru mântuirea dumitale, n-am un temperament tare şi 
mi-e teamă, doamnă, dacă nu-mi vei da puţin timp, că mâine 
o să-mi lipsească puterea de a te asista până la capăt. 

— Domnule, zise marchiza, ceea ce-mi zici îmi închide 
gura. Ziua de mâine este pentru mine o zi mult mai 
importantă decât aceasta şi eu greşeam, trebuie să te 
odihneşti noaptea asta. Să terminăm numai acest paragraf 
şi să-l citim pe acela pe care l-am scris înainte. 

După ce se făcu aceasta, doctorul vru să se retragă, dar 
fiindcă se aducea cina, marchiza nu-l iertă să iasă fără să 
servească ceva, şi pe când mânca o bucată, ea zise 
grosarului să caute o trăsură şi să o pună în socoteala ei. 
Cât pentru ea, mânca două ouă şi bulionul. Un minut după 
aceea, grosarul intră şi zise că trăsura era gata, marchiza 
luă atunci ziua bună de la doctor, făcându-l să-i promită că 
se va ruga pentru ea şi că va veni la ora şase dimineaţa la 
Conciergeria. Doctorul îşi dădu cuvântul. 

A doua zi de dimineaţă, reintrând în turn, îl află pe 
părintele Chavigny, care îi luase locul lângă marchiză, 
îngenuncheat cu dânsa şi făcând o rugăciune. Preotul 
plângea, dar marchiza stătea mereu neclintită şi îl primi cu 
o faţă asemănătoare cu aceea cu care îl părăsise, îndată ce 
părintele Chavigny îl văzu pe doctor venind, se retrase. 
Marchiza se recomandă rugăciunilor lui şi îl rugă a mai 
veni, dar părintele nu promise. Atunci marchiza ducându-se 
spre doctor: 

— Domnule, îi zise, eşti punctual şi n-am să mă plâng că ţi- 
ai uitat cuvântul, dar, Dumnezeul meu, cât de mult timp e 
de când te doream şi cât de mult întârzie să bată orele şase 
astăzi! 

— Iată-mă, doamnă, răspunse doctorul, dar mai înainte de 
toate, cum ai petrecut astă-noapte? 


— Am scris trei scrisori, răspunse marchiza, care, oricât 
de scurte fură, îmi luară mult timp: una la sora mea, alta la 
doamna Marillac, a treia la doamna Couste. Aş fi vrut să ţi le 
dau să le citeşti, domnule, dar părintele Chavigny mi-a 
promis că se va însărcina cu aceasta, şi fiindcă i s-au părut 
bune, n-am cutezat să-i împărtăşesc intenţia mea: După ce 
am scris aceste scrisori, urmă marchiza, am stat puţin de 
vorbă, m-am rugat puţin la Dumnezeu, pe urmă, fiindcă 
părintele mi-a luat breviarul 118) ca să citească şi eu 
carneţelul meu cu acelaşi scop, m-am simţit ostenită şi l-am 
întrebat dacă puteam să mă trântesc pe pat, după 
răspunsul său, am dormit două ore bune, fără vise şi fără 
griji, pe urmă, la deşteptarea mea, am făcut împreună 
câteva rugăciuni care se terminau pe când intrai tu. 

— Ei bine! Doamnă, zise doctorul, dacă vrei, le vom 
reîncepe, pune-te în genunchi şi să zicem Veni Sancte 
Spirifus. 

Marchiza se supuse îndată şi spuse rugăciunea cu multă 
pietate, pe urmă, după ce termină şi fiindcă domnul Pirot se 
pregătea a relua până ca să scrie urmarea confesiunii sale: 

— Domnule, îi zise ea, dă-mi voie să-ţi pun mai înainte o 
întrebare care mă nelinişteşte. Ieri mi-ai dat speranţe mari 
în îndurarea lui Dumnezeu, cu toate acestea nu-mi trece 
prin minte că voi putea fi scăpată fără ca să rămân un timp 
destul de îndelungat în purgatoriu, crima mea e prea mare 
ca să capăt iertare cu vreo altă condiţie afară de aceasta şi 
când aş avea chiar o iubire de Dumnezeu cu mult mai mare 
decât aceea pe care aş putea să o am, n-aş pretinde să fiu 
primită în cer fără a trece prin focul care vă curăța petele 
mele şi fără a suferi pedepsele ce se cuvin păcatelor mele. 
Dar am auzit zicând, domnule, că flacăra din locul acesta, 
unde sufletele ard numai câtva timp, seamănă întru totul cu 
cea din iad, unde păcătoşii trebuie să ardă pentru 
eternitate, spune-mi prin urmare, te rog, în ce fel un suflet 
care se află în purgatoriu în momentul despărțirii sale de 
trup se poate asigura că nu e în iad şi cum recunoaşte să 


focul care îl arde fără a-l consuma va înceta într-o zi, fiindcă 
măcinarea ce o suferă, e aceeaşi ca a damnaţilor 419) şi 
fiindcă flăcările care îl mistuie sunt de aceeaşi calitate cu 
ale iadului. Aş vrea să ştiu aceasta, domnule,.ca să nu 
rămân, la îndoială în acel moment înspăimântător şi să ştiu 
de la început dacă se cuvine să sper sau să disper. 

— Doamne, răspunse doctorul, ai dreptate. Dumnezeu e 
prea drept ca să mai alăture şi pedeapsa îndoielii pe lângă 
aceea ce o dă în clipa când sufletul se desparte de trup se 
face o judecată între Dumnezeu şi el, aude sentinţa care îl 
condamnă sau cuvântul care îl eliberează, ştie dacă e în 
graţia, sau în păcatul de moarte, vede dacă Dumnezeu are 
să-l arunce în iad pentru totdeauna, sau dacă îl trimite la 
purgatoriu pentru câtva timp. Această hotărâre, doamnă, o 
vei auzi chiar în clipa când fierul călăului te va atinge, afară 
numai dacă, fiind curățată în această viaţă prin focul 
carităţii, nu te vei duce, fără a trece prin purgatoriu, să 
primeşti chiar îndată răsplata martiriului dumitale printre 
prea fericiţii care stau împrejurul tronului dumnezeiesc. 

— Domnule, urmă marchiza, am o credinţă aşa de mare în 
vorbele dumitale, încât mi se pare că înţeleg tot ce-mi zici şi 
mă simt mulţumită. 

Doctorul şi marchiza se puseră atunci la confesiunea lor 
întreruptă în ajun. Marchiza îşi aduse aminte, peste noapte, 
de câteva articole pe care le adăugă pe lângă celelalte: apoi 
urmară astfel, de câte ori păcatele erau mari, ca s-o pună să 
zică un act de înfrângere a inimii sale. 

După o oră şi jumătate, veniră a o înştiinţa ca, să deschidă 
şi că întâiul grefier o aştepta ca să-i citească hotărârea. Ea 
ascultă această veste cu multă linişte, stând în genunchi şi 
întorcându-şi numai capul, pe urmă, fără a i se schimba 
deloc glasul: 

— Numaidecât, zise ea, avem încă o vorbă de scris, 
domnul şi cu mine şi pe urmă sunt a dumneavoastră. 

Urmă într-adevăr cu o mare linişte a dicta doctorului 
sfârşitul confesiunii sale. Când crezu că ajunse la capăt, îi 


ceru să zică împreună cu ea o rugăciune mică, ca să-i dea 
Dumnezeu o căinţă, înaintea judecătorilor pe care îi 
scandalizase, care să nu mai semene cu neruşinarea ei 
trecută, pe urmă, după această rugăciune, îşi luă mantela 
120), o carte de rugăciuni pe care i-o lăsase părintele 
Chavigny şi urmă pe grosarul care o conduse până în 
camera de interogatoriu, unde urma să i se citească 
sentinţa. 

Începură cu interogatoriul, care ţinu cinci ore şi în care 
marchiza zise, tot ce promisese să zică, tăgăduind că avea 
complici şi întărind că nu cunoştea nici compoziţia 
veninurilor pe care le dădea, nici a antidotului prin care 
putea să le combată cineva, pe urmă, după ce se făcu 
interogatoriul şi fiindcă judecătorii văzură că nu puteau să 
mai scoată nimic de la dânsa, făcură semn întâiului grefier, 
să-i citească sentinţa, pe care o ascultă în picioare, această 
hotărâre era precum urmează: „Văzând curtea, camerele 
cele mari şi turnelele 421) adunate, etc, în urma trimiterii 
cerute de zisa d'Aubray de Brinvilliers, a concluziilor 
procurorului general al regelui, după ce a fost întrebată 
zisa d'Aubray asupra cazurilor rezultate din proces, s-a fost 
zis şi curtea a declarat şi declară pe zisa d'Aubray de 
Brinvilliers destul de convinsă că a înveninat pe domnul. 
Dreux d'Aubray, tatăl său şi pe zişii domni d'Aubray, fraţii ei, 
unul locotenent civil, celălalt consilier la parlament şi că a 
atentat la viaţa Theresei d'Aubray, sora sa, şi, spre 
îndreptare, a condamnat şi condamnă pe zisa d'Aubray de 
Brinvilliers a face amendă onorabilă înaintea porţii 
principale a bisericii catedrale din Paris, unde va fi dusă 
într-o căruţă, cu picioarele goale, cu funia de gât, ţinând în 
mină o torţă aprinsă de greutatea a două livre şi acolo, fiind 
în genunchi, să zică şi să declare că din răutate, din 
răzbunare şi ca să le ia bunurile a înveninat pe tatăl său, a 
pus de a înveninat pe fraţii ei şi a atentat la viaţa surorii 
sale, de care fapte se câieşte, cere iertare lui Dumnezeu, 
regelui şi dreptăţii şi făcându-se aceasta, să fie dusă cu zisa 


căruţă în piaţa Greve din acest oraş, spre a i se tăia capul 
pe un eşafod care va fi înălţat pentru aceasta în zisa piaţă, 
trupul ei ars şi cenuşa aruncată în vânt, aplicându-se mai 
înainte tortura ordinară şi extraordinară că să-i descopere 
pe complicii ei, o declară căzută din moştenirile zisului ei 
tată şi a zişilor ei fraţi şi soră, din ziua ziselor crime de ea 
făcute şi toate bunurile închise şi confiscate, date cui se vor 
cuveni, asupra acelora şi altora care sunt nesupuse 
confiscării, luându-se mai întii suma de patru mii livre 
amendă către rege, patru sute livre ca să se întrebuinţeze 
spre a se face rugăciuni lui Dumnezeu pentru odihna 
sufletelor zişilor răposaţi fraţi, tată şi soră, în capela 
Conciergeriei palatului, zece mii livre spre despăgubirea 
zisei, doamne Mangot şi toate cheltuielile, chiar cele făcute 
în contra zisului Amelin, zis Lachaussee. 

Făcută în parlament, la 16 iulie, 1676.” 

Marchiza ascultă această hotărâre fără înfiorare şi fără 
slăbiciune, cu toate acestea, după ce o auzi: 

— Domnule, zise ea întâiului grefier, ai bunătate a mai citi 
o dată, căruţa, la care nu mă aşteptam, m-a pus aşa de mult 
în mirare, încât n-am luat aminte la restul. 

Întâiul grefier reciti hotărârea, pe urmă, fiindcă din 
momentul acela era a executorului, acesta se apropie de ea, 
marchiza îl recunoscu văzând în mâinile sale o funie, atunci 
îi întinse îndată mâinile, privindu-l cu răceală, de la cap 
până la picioare, fără a scoate vreo vorbă. Atunci judecătorii 
se retraseră unii după alţii şi retrăgându-se demascară 
diferitele pregătiri pentru tortură. Marchiza îşi aruncă ochii 
cu tărie asupra acelor căluşe şi toarte înspăi-mântătoare 
care întinseseră atâtea membre şi făcuseră să iasă atâtea 
strigăte şi văzând cele trei cofe de apă pregătite pentru 
dânsa, se întoarse către grefier, nevrând să vorbească 
călăului şi zicându-i cu un surâs: 

— Fără îndoială, domnule, aţi strâns atâta apă ca să mă 
înecaţi? Căci, ca o femeie de talia mea. Nu cred să 
pretindeţi a mă face să înghit toată apa aceasta. 


Călăul, fără a-i răspunde, începu să-i scoată mantela şi 
toate celelalte haine una după alta până când o lăsă goală 
de tot, pe urmă o conduse lângă un zid. O puse să stea pe 
căluşul pentru tortura ordinară, care era înalt de două. 
Picioare. 

Acolo o întrebară din nou pe marchiză despre numele 
complicilor ei. Despre compoziţia veninului şi despre 
antidotul care putea să-l combată, dar ea răspunse precum 
făcuse cu doctorul Pirot. Adăugind numai: 

— Dacă nu credeţi cuvintele mele, trupul meu e în mâinile 
voastre şi puteţi a-l tortura. 

Asupra acestui răspuns, grefierul făcu semn călăului să-şi 
împlinească oficiul. 

Acesta începu să lege picioarele marchizei de două toarte 
puse înaintea ei, unul după. Altul, ţintindu-le de o scândură, 
pe urmă, răsturnându-i trupul pe spate, îi legă mâinile de 
toartele zidului, care erau departe una de alta la trei 
picioare. Astfel, capul era la aceeaşi înălţime cu picioarele, 
pe când trupul, susţinut de scaun, descria o curbă, parcă ar 
fi fost culcată cu faţa în sus pe o roată. Spre a-i întinde 
membrele şi mai tare, călăul trase două învârtituri la 
manivelă, care făcu picioarele, depărtate cam la vreo palmă 
de toarte, a se apropia cu şase țoli (22). 

Aici vom părăsi iar istoria noastră ca să, reproducem 
procesul verbal: „Deasupra căluşului şi pe când cu 
întinderea, a zis de mai multe ori: 

— O, Dumnezeul meu! Mă omoară şi cu toate astea am 
spus adevărul... 

I s-a turnat apă pe gât, s-a întors şi pe-o parte şi pe alta şi 
a zis aceste vorbe: 

— Mă omorâţi. 

Somată atunci ca să-i numească pe complici, a zis că nu 
ştia pe altul decât numai pe un om care, cu zece ani în 
urmă, îi ceruse venin spre a se desface de nevasta sa, dar 
că acest om murise. 


I s-a turnat apă pe gât, s-a mai întors şi pe-o parte şi pe 
alta, dar tot n-a vrut să vorbească. 

Somată ca să spună de ce, dacă nu avea complici, scrisese 
de la Conciergerie lui Penautier, spre a-l sili să facă pentru 
ea tot ce ar putea şi spre a-i aduce aminte că interesele ei 
în privinţa aceasta erau totuna cu ale lui: 

A zis că nu ştiuse niciodată că Penautier ar fi avut vreo 
înţelegere cu Sainte-Croix pentru veninurile sale. Şi că dacă 
ar zice din contră, ar minţi, conştiinţei sale, dar că biletul ce 
se aflase în caseta lui Sainte-Croix şi care îl privea pe 
Penautier şi îngrădirea cea mare a acestuia cu Sainte-Croix 
o făcuse să creadă că amiciţia ce se află între ei, putea să fi 
mers până la împărtăşirea veninurilor, că, având această 
îndoială, încercase a-i scrie ca şi cum ar fi fost sigură ca aşa 
era, fiindcă ea credea că acest pas nu putea s-o vatăme cu 
nimic, căci, sau ca Penautier era complicele lui Sainte-Croix, 
sau că nu era: dacă era, ar fi crezut că era în rama 
marchizei să-l dea de gol şi atunci ar fi făcut totul ca s-o 
scape din mâinile dreptăţii, dacă nu era, scrisoarea ei avea 
să fie o scrisoare pierdută şi nimic mai mult. 

I s-a turnat din nou apă pe gât, s-a întors şi s-a sucit cu 
putere, dar a zis că n-avea altceva de spus despre aceasta, 
fără numai ceea ce mai spusese, căci dacă zicea mai multe 
şi-ar fi încărcat conştiinţa.” 

Tortură ordinară se împlinise, marchiza înghiţise pe 
jumătate din apa care i se părea destulă ca să o înece, 
călăul se opri, ca să înceapă tortura extraordinară, Prin 
urmare, în locui căluşului de două picioare şi jumătate pe 
care era culcată, îi puse sub mijloc un căluş de trei picioare 
şi jumătate, care îi încovoie trupul şi mai mult, şi fiindcă 
acest lucru se făcu fără ca să se lase o lungime mai mare 
funiei, trupul fu nevoit a se destinde din nou şi legăturile, 
restrângându-se împrejurul pumnilor şi gleznelor de la 
picioare, pătrunseră în carne aşa de tare încât începu să 
curgă sânge, îndată reîncepu interogatoriul, care fusese 
întrerupt după cererile grefierului şi răspunsurile 


marchizei. Cât despre strigătele ei, parcă nici că auzea 
cineva: 

Deasupra căluşului cel mare şi pe când cu tortura, a zis de 
mai multe ori: 

— O, Dumnezeul meu! Mă dezmembraţi! Doamne, iartă- 
mă! Doamne, ai îndurare de mine! 

Întrebată dacă mai avea ceva de declarat asupra 
complicilor ei: 

A zis că puteau s-o omoare, dar că n-ar spune o minciună 
care să-i piardă sufletul. 

După ce i s-a turnat apă pe gât, s-a întors puţin într-o 
parte şi în alta, dar n-a vrut să vorbească. 

Somată să dezvăluie compoziţia veninurilor sale şi 
antidotul împotriva acestora: 

A zis că nu ştia substanţele din care erau făcute, că tot ce- 
şi aduce aminte era că în această compoziţie intrau şi 
broaştele râioase, că Sainte-Croix nu i-a dezvăluit niciodată 
acest secret, că ea credea, pe Ungă acestea, că nu le făcea 
el singur, dar că era pregătit de Glazer, credea că îşi aduce 
aminte că unele din ele erau numai arsenic rarefiat, cât 
despre contrave-nin, nu cunoştea altceva afară de lapte şi 
că Sainte-Croix îi spusese că dacă bea cineva dimineaţa un 
pahar de lapte la cele dintâi simptome ale veninului, nu mai 
avea nimic de temut. 

Somată să spună dacă mai avea ceva de adăugat: 

A zis că a mărturisit tot ce ştia, că puteau s-o omoare 
acum, dar că n-ar avea ce să mai scoată de la dânsa. 

După care i (s-a turnat apă pe gât, s-a clătinat puţin şi. A 
zis că era moartă, dar n-a mai vrut să vorbească. 

I s-a turnat din nou apă pe gât, nu s-a întors nici într-o 
parte nici într-alta, ci a zis cu un geamăt mare: 

— O, Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Sunt moartă! 

Dar altfel n-a vrut să mai vorbească. 

După care, fără a i se mai face alt rău, a fost dezlegată, 
dată jos şi adusă înaintea focului după felul obişnuit.” 


Lângă acest foc şi dinaintea căminului grosarului, o re-află 
doctorul care, simțindu-se fără putere pentru o asemenea 
vedere, îi ceruse voie de a o părăsi ca să facă o rugăciune 
pentru dânsa, spre a-i dă Dumnezeu răbdare şi curaj. 

Se vede că bunul preot nu se rugase în zadar. 

— Ah! Domnule, îi zise marchiza îndată ce îl văzu, de mult 
doream să te văd, ca să mă mângăi cu dumneata. lată o 
tortură care a fost prea lungă şi prea dureroasă, dar pentru 
cea din urmă oară am de-a face cu oamenii şi acum am să 
mă ocup numai de Dumnezeu. Vezi mâinile mele, domnule? 
Vezi picioarele mele? Nu sunt sfâşiate şi însângerate şi 
călăii mei nu m-au rănit tot în aceleaşi locuri ca pe Christ? 

— Aşadar, doamnă, răspunse preotul, aceste suferinţe sunt 
o fericire în momentul acesta, fiecare tortură e o treaptă 
care te apropie de cer. Prin urmare, cum zici, trebuie să te 
ocupi numai de Dumnezeu, trebuie să-ţi întorci către dânsul 
toate cugetările şi toate speranţele, trebuie să-i ceri să-ţi 
dea un loc în cer între aleşii lui, şi fiindcă nici un lucru 
necurat nu poate pătrunde acolo, haideţi să ne rugăm, 
doamnă, pentru a te curăţi de toate întipăririle ce-ar putea 
să-ţi închidă această cale. 

Marchiza se sculă îndată, ajutată de doctor căci abia se 
putea ţine pe picioare şi înainta, şovăind între el şi călău, 
căci acesta din urmă, care pusese mâna pe ea îndată după 
citirea hotărârii, nu trebuia s-o părăsească înaintea 
executării. Intrară toţi trei în capelă şi pătrunzând până în 
mijlocul corului, doctorul şi marchiza se puseră în genunchi 
ca să se închine la Sfântul Sacrament, în momentul acesta, 
se văzură în tinda bisericii câteva persoane atrase de 
curiozitate şi fiindcă nu putea cineva să le gonească, călăul 
închise grila corului şi făcu pe marchiză să treacă după 
altar ca să nu fie supărată de aceste persoane. Acolo şezu 
pe un scaun şi doctorul se puse pe o bancă de partea 
cealaltă, în faţa ei. Abia atunci putu să vadă schimbarea ce 
se petrecuse într-însa, căci era, luminată prin fereastra 
capelei. Obrazul ei care fusese întotdeauna foarte palid era 


aprins, ochii erau înflăcăraţi şi înfierbântaţi şi tot trupul ei 
se înfiora de tresăriri neaşteptate. Doctorul vru să-i zică 
doar câteva vorbe spre a o mângâia, dar ea fără a-l asculta: 

— Domnule, îi zise, ştii că hotărârea mea e infamă? Ştii că 
e foc în hotărârea mea? 

Doctorul nu-i răspunse, dar, judecind că avea trebuinţă de 
ceva, zise călăului să aducă, vin. Un minut după aceasta, 
grosarul veni cm un pahar în mână, doctorul îl dădu 
marchizei, care îl puse la gură şi îl dădu imediat înapoi, pe 
urmă, văzând că era cu gâtul gol, luă batistă ca să se 
acopere şi ceru de la grosar un ac cu gămălie ca s-o prindă, 
dar fiindcă acesta întârzia să i-l dea, căutându-l asupra sa, 
ea crezu că se temea să nu-l înghită ca să se omoare şi 
clătinând din cap, îi zise cu un surâs trist: 

— Ah! Acum, nu mai ai de ce să te temi şi iată domnul care 
va sta bun pentru mine, că nu-mi voi face nici un rău. 

— Doamnă, îi zise grosarul dându-i ceea ce ea ceruse, îţi 
cer iertare dacă te-am făcut să aştepţi. N-aveam vreo 
neîncredere în dumneata, îţi jur, şi dacă e cineva care să se 
ne-încreadă, nu sunt eu. 

Atunci îngenunchind înaintea ei, îi ceru mâna să i-o sărute. 
Ea i-o dete îndată, zicându-i să se roage la Dumnezeu 
pentru dânsa. 

— Oh! Da, strigă el înecat în plânsete şi, din toată inima 
mea. 

Atunci îşi prinse batista aşa cum putu, cu mâinile ei legate 
şi fiindcă grosarul se retrăsese lăsând-o singură cu 
doctorul: 

— Nu m-ai auzit, domnule? Îi zise ea pentru a doua oară. 
Ţi-am spus că era foc în hotărârea mea. Foc!... Înţelegi 
bine? Şi cu toate că se zice că numai după moartea mea mi 
se va arunca trupul în foc, totul e o infamie mare pentru 
memoria mea. Inii cruţă durerea de-a fi arsă de vie şi poate 
prin aceasta mă scapă de o moarte disperată, dar ruşinea 
tot se află şi la ruşine îmi este mintea. 


— Doamnă, îi zise doctorul, n-are să-ţi pese de nimic 
pentru mântuirea dumitale, sau că ţi se va arunca trupul în 
foc spre a fi redus la cenuşă, sau că se va pune în pământ 
spre a fi mâncat de viermi, dacă ar fi târât şi aruncat în 
gunoi, sau să fie îmbălsămat cu parfumurile Orientului şi 
depus într-un mormânt mândru. În orice fel vei muri, trupul 
dumitale va învia într-o zi însemnată şi dacă va fi hotărât 
pentru cer, va ieşi mai glorios din cenuşa sa decât oarecare 
cadavru regal care doarme în momentul acesta într-un 
coşciug aurit, înmormântările se fac pentru cei ce rămân în 
viaţă, doamnă şi nu pentru cei ce mor. 

În clipa aceea se auzi un zgomot la uşa corului, doctorul se 
duse să vadă cine era, un om stăruia să intre şi se lupta cu 
călăul. Doctorul se apropie şi întrebă cine e: acesta era un 
şelar de la care doamna de Brinvilliers cumpărase înaintea 
plecării sale din Franţa o trăsură pentru care îi plătise o 
parte, mai rămânându-i datoare o mie două sute de livre. EI 
aducea biletul ce îl făcuse ea şi pe care erau înscrise 
diferitele sume ce i le dăduse. Atunci marchiza, neştiind ce 
se petrecea, îi chemă. Doctorul şi călăul veniră la dânsa: 

— Oare vin să mă caute? Zise ea, sunt rău pregătită în 
momentul acesta, dar nu-mi pasă, sunt gata. 

Doctorul o încredința că nu era vorba despre aceasta şi îi 
spuse ce era. 

— Acest om are dreptate, răspunse ea, spune-i, urmă ea 
îndreptându-se către călău, că voii da ordine pentru 
aceasta pe cât va sta în mâna mea. 

Pe urmă, văzându-l pe călău că se îndepărta: 

— Domnule, zise ea doctorului, trebuie să plecăm? Mi-ar 
face plăcere să-mi mai lase câtva timp încă, pentru că şi 
dacă sunt gata, cum ziceam adineauri, nu sunt pregătită. 
Părintele meu, iartă-mă, adăugă ea, dar sunt ameţită de 
această tortură şi de această hotărâre, focul care se află 
într-însa, străluceşte mereu în ochii mei ca cel din iad. Dacă 
m-ar fi lăsat tot timpul acesta cu dumneata, ar fi fost mai 
bine pentru mântuirea mea. 


— Doamnă, răspunse doctorul, să-i mulţumim lui 
Dumnezeu că avem până la noapte timp spre a te întrema şi 
a cugeta la ceea ce-ţi rămâne de făcut. 

— Oh! Domnule, zise ea cu un surâs, nu crede aceasta, 
căci nu vor avea atâta răbdare pentru o nefericită 
condamnată la foc, asta nu e în mâna noastră. Când va fi 
totul gata, vor veni a ne înştiinţa că e timpul şi va trebui să 
mergem. 

Doamnă, zise doctorul, pot să-ţi răspund că ţi se va lăsa 
timpul trebuincios. 

— Nu, nu, zise ea cu un glas tăiat şi tremurător, nu, nu, nu 
vreau să-i fac să m-aş-tepte. Când va veni căruţa la poartă, 
îndată ce-mi va spune cineva, voi cobori. 

— Doamnă, zise doctorul, nu te-aş fi întârziat dacă te-aş fi 
văzut gata a te înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, căci, în 
starea dumitale, e o faptă de pietate ca să nu ceri timp şi să 
pleci când va veni ora. Dar noi toţi nu suntem aşa de bine 
pregătiţi ca şi Christos, care îşi lasă rugăciunea şi îi 
deşteaptă pe apostolii lui, ca să iasă din grădină şi să se 
ducă înaintea inamicilor lui. Dar dumneata, în momentul 
acesta, eşti slabă şi chiar de-ar veni să te caute, nu te-aş 
lăsa să pleci. 

— Fii liniştită, doamnă, momentul n-a sosit încă, zise 
plecându-şi capul pe lângă altar, călăul, care auzise 
convorbirea şi care judecind că mărturia lui era suficientă, 
voia, pe cât îi stă în putinţă, să-i facă puţin curaj marchizei: 

— Nimic nu ne grăbeşte şi putem să ne ducem încă înainte 
de ora două sau trei. 

Această încredințare o linişti puţin pe doamna de 
Brinvilliers şi ea mulţumi călăului. Pe urmă, întorcându-se 
către doctor: 

— Domnule, îi zise ea, iată nişte mătănii ce n-aş vrea să 
cadă în mâinile acestui om. Nu pentru că nu le-ar putea 
întrebuința bine, căci, cu toată meseria lor, cred că oamenii 
aceştia sunt tot creştini că şi noi, dar tot mai bine aş vrea să 
le las altuia. 


— Doamnă, zise doctorul, vezi cui doreşti să le dau şi le voi 
da după cum îmi vei zice. 

— Vai! Domnule, zise ea, n-am pe nimeni cui să le dau fără 
numai de sora mea, dar mi-e teamă că, aducându-şi aminte 
de crima mea către dânsa, să nu se înfioreze de a atinge 
ceea ce a fost al meu. Dacă nu i-ar face vreo întipărire 
urâtă, atunci ar fi o mângâiere foarte mare pentru mine, 
ideea că le va purta după moartea mea şi că vederea lor îi 
va aduce aminte că trebuie să se roage pentru mine, dar 
după ceea ce s-a petrecut între noi, aceste mătănii îi vor 
înfăţişa fără îndoială o aducere aminte urâcioasă. 
Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Sunt prea criminală şi te 
vei înjosi oare a mă ierta vreodată? 

— Doamnă, răspunse doctorul, cred că te înşeli în privinţa 
doamnei d'Aubray: ai putut vedea după scrisoarea ce ţi-a 
scris, după sentimentele pe care le-a avut pentru 
dumneata, roagă-te dar deasupra acestor mătănii până la 
cel din urmă moment. Roagă-te fără răsuflu şi cu minţile 
pironite, cum se cuvine unei culpabile care se căieşte şi îţi 
răspund, doamnă, că le voi duce singur şi că vor fi bine 
primite. 

Şi marchiza, care de când cu interogatoriul fusese mereu 
ameţită, se puse iar a se ruga cu atâta fierbinţeală ca mai 
înainte. 

Se rugă astfel până la ora şapte, în momentul când bătu, 
călăul veni fără a zice nimic, să stea în picioare înaintea ei, 
ea înţelese atunci că sosise clipă şi apucând braţul 
doctorului: 

— Încă puţin, îi zise ea, încă vreo câteva minute, te rog. 

— Doamnă, răspunse doctorul ridicându-se, haide-ţi să 
adorăm sângele dumnezeiesc în sfânta cuminecătură şi să îl 
rugăm să te scape de toată întinarea şi de tot păcatul ce-ţi 
mai rămâne şi astfel vei căpăta repausul ce îl doreşti. 

Atunci călăul strânse împrejurul mâinilor ei funiile pe care 
le slăbise mai înainte şi ea veni cu un pas destul de sigur a 
se pune în genunchi înaintea altarului, între capelanul 


Conciergeriei şi doctor. Capelanul era în veşmintele sale şi 
cânta cu glas tare Veni Creator, Salve Regina şi Tantum 
ergo. După aceste rugăciuni îi dădu binecuvântarea 
Sfântului Sacrament, pe care o primi în genunchi şi cu faţa 
la pământ. Pe urmă, venind după călăul care mergea 
înainte ca să pregătească o cămaşă, ieşi din capelă, 
rezemată cu mâna stângă de doctor şi cu cea dreaptă pe 
feciorul călăului. La ieşire încercă întâia sa confesiune. Zece 
sau douăsprezece persoane o aşteptau, şi aflându-se 
deodată în faţa lor, făcu un pas înapoi şi cu mâinile ei, cu 
toate că erau legate, îşi trase vălul de pe cap şi îşi acoperi 
faţa pe jumătate. Trecu după aceea pe o portiţă care se 
închise după dânsa, astfel încât se reaflă singură între două 
portiţe, cu doctorul, dar din mişcarea cea iute pe care o 
făcuse ca să-şi ascundă faţa, se deşiraseră mătăniile ei şi 
câteva boabe căzuseră pe jos. Cu toate acestea, ea mergea 
mereu înainte, fără să vadă, însă doctorul o chemă, pe 
urmă, aplecându-se, începu să adune boabele împreună cu 
feciorul călăului, care, strângându-le pe toate în mâna sa, le 
puse într-a marchizei. Atunci, mulţumindu-i cu umilinţă 
pentru această faptă. 

— Domnule, îi zise, ştiu că nu mai am nimic în această 
lume, că tot ce am asupra mea e al dumitale, că nu pot să 
dau nimic fără consimţământul dumitale, dar te rog să 
binevoieşti ca înainte de a muri să dau aceste mătănii 
domnului, n-ai ce pierde prin aceasta, căci n-au vreun preţ 
şi i le dau numai ca să le ducă surorii mele. Consimte dar, 
domnule săi fac aşa, te rog. 

— Doamnă, cu toate că este obiceiul ca hainele 
condamnaților să fie ale noastre împreună cu tot ce conţin 
ele, eşti stăpână pe tot ce ai şi chiar când acest lucru ar fi 
de cel mai mare preţ, poţi să faci cu el orice vei dori. 

Doctorul, care îi da braţul, o simţi înfiorându-se la această 
bunătate din partea feciorului călăului, care, după natură 
cea mândra a marchizei, trebuia să fie cea mai umilitoare 
din câte ar putea trece prin mintea cuiva, dar cu toate 


acestea, această mişcare, chiar dacă o încerca, era 
interioară, iar faţa ei nu arătă nimic, în momentul acesta se 
afla în vestibulul Conciergeriei, între curte şi întâia portiţă, 
unde o puseră să se aşeze, ca să se afle în starea în care 
trebuia să fie pentru amendă onorabilă. Fiindcă fiecare pas 
ce făcea atunci o apropia de eşafod şi fiecare întâmplare o 
neliniştea mai mult, se întoarse cu nelinişte şi văzu pe călăul 
care ţinea o cămaşă în mână. În momentul acesta se 
deschise uşa de la vestibul şi intrară vreo cincizeci de 
persoane, printre care era şi doamna contesă de Soissons, 
doamna de Refuge, domnişoara de Scudery, domnul de 
Roquelaure şi domnul abate de Chimay. La vederea 
acestora, marchiza se făcu rumenă de ruşine şi aplecându- 
se către doctor: 

— Domnule, îi zise ea, are să mă dezbrace pentru a doua 
oară omul acesta, cum a mai făcut în camera de tortură? 
Toate aceste pregătiri sunt foarte crude şi fără voia mea mă 
fac să mă întorc de la Dumnezeu. 

Călăul, oricât de încet vorbi ea, auzi aceste vorbe şi o 
încredința, zicându-i că nu avea să-i scoată nimic şi că avea 
să-i petreacă numai cămaşa, pe deasupra celorlalte haine. 
Atunci se apropie de ea şi fiindcă pe de-o parte era eliar pe 
de alta feciorul lui, marchiza, care nu putea vorbi 
doctorului, îi arătă prin privirile ei că-i venea foarte greu 
starea cea defăimătoare în care se afla, pe urmă, după ce-i 
petrecură cămaşa, lucrare pentru care a trebuit să-i 
dezlege mâinile, îi ridică iar vălul pe care ea îl lăsase jos, i-l 
legă sub gât, îi legă din nou mâinile cu o funie, îi mai puse 
alta în loc de cingătoare şi încă una împrejurul gâtului, pe 
urmă, punându-se în genunchi înaintea ei, îi scoase pantofii 
şi îi trase ciorapii. Atunci ea îşi întinse braţele legate, 
asupra doctorului: 

— Oh! Domnule, îi zise ea, în numele lui Dumnezeu, vezi 
ce-mi fac, binevoieşte dar, a te apropia de mine ca să-mi dai 
măcar o mângâiere. 


Doctorul se apropie îndată de ea, ţinându-i capul care era 
lăsat pe piept şi încercă a-i da curaj, dar ea îi zise într-un 
plânset sfâşietor, aruncând o privire la toată lumea care gq 
privea cu nesaţ: 

— Oh! Domnule, vezi ce curiozitate stranie. Şi barbară? 

— Doamnă, răspunse doctorul cu lacrimi în ochi, nu te uita 
la privirile acestor persoane din partea barbariei şi a 
curiozităţii, deşi asta ar putea fi faţa lor cea adevărată, dar 
priveşte ca o ruşine ce ţi-o trimite Dumnezeu pentru 
iertarea crimelor dumitale. Dumnezeu, care n-a făcut nici 
un rău, fu supus la alte ruşini şi mai mari şi cu toate 
acestea, le suferi cu bucurie, căci, cum zice Tertullian, el fu 
o victimă care se îngraşă din voluptatea suferințelor. 

După ce zise doctorul aceste vorbe, călăul puse în mâna 
marchizei o torţă aprinsă, ca să o poarte astfel până la 
Notre-Dame, unde trebuia să-şi facă amenda onorabilă şi 
fiindcă era prea grea, căci cântarea două livre, doctorul o 
ţinu cu mâna dreaptă, pe când grefierul citi hotărârea şi 
doctorul făcea tot ce se putea ca s-o oprească a auzi, 
vorbindu-i neîncetat de Dumnezeu. Cu toate acestea, ea 
îngălbeni aşa de tare când grefierul îi reciti aceste vorbe: 
„Şi după aceasta, va fi dusă într-o căruţă, cu picioarele 
goale, cu funia de gât şi ţinând în mână o torţă aprinsă de 
greutatea a două livre”, încât doctorul nu mai fu la îndoială 
că, cu toată osteneala ce îşi dăduse el, ea tot le auzise. Fu şi 
mai rău când ajunse pe pragul vestibulului şi când văzu 
marea mulţime de lume care o aştepta în curte. Atunci se 
opri cu obrazul în convulsiuni, şi rezemându-se pe sine, 
parcă ar fi vrut să-şi înfigă picioarele în pământ: 

— Domnule, zise ea doctorului cu un aer totodată sălbatic 
şi plângăcios, domnule, să fie cu putinţă ca după ceea ce se 
petrece în momentul acesta, domnul de Brinvilliers să mai 
aibă aşa de puţină inimă ca să rămână în lumea asta? 

— Doamnă, răspunse doctorul, când Domnul Nostru fu 
gata a-şi părăsi apostolii nu rugă pe Dumnezeu să-i ridice 
de pe pământ, ci să-i oprească de a cădea în rele: „Părintele 


meu, zise el, nu cer să-i iei din lume, ci să-i scapi de cel 
rău”. Deci, doamnă, dacă ceri vreun lucru de la Dumnezeu, 
pentru domnul de Brinvilliers, cere numai ca să îl ţină în 
graţia sa, dacă o are şi să i-o dea, dacă n-o are. 

Dar aceste vorbe fură fără nici o putere, pentru 
momentele acelea, ruşinea era prea mare şi prea publică, 
obrazul ei se încreţi, sprâncenele i se încruntară, ochii ei 
scoteau flăcări, gura i se strâmbă, toată fizionomia deveni 
înspăimântătoare şi demonul reapăru un moment sub 
pielea care îl acoperea, în acest paroxism era ea şi o ţinu 
mai mult de un sfert de oră, când Lebrum, care era lângă 
dânsa, se întipări de obrazul ei şi îi rămase o astfel de 
aducere aminte încât, în noaptea următoare, neputând 
dormi şi având neîncetat această figură înaintea ochilor ei, 
făcu acel frumos desen care se află la Louvre şi în privirea 
acestui desen, un cap de tigru, ca să arate că trăsăturile 
principale erau aceleaşi şi unul semăna cu altul. 

Această întârziere a lucrurilor prevenise din cauza 
mulţimii de oameni care umplea curtea şi care se deschise 
numai când veniră gărzile călări să pătrundă prin mulţime. 
Marchiza putu să iasă atunci şi, ca să nu i se rătăcească 
vederea şi mai mult, asupra lumii aceleia, doctorul îi puse 
un crucifix în mină, spunându-i să nu-l piardă din vedere. 
Ceea ce făcu şi ea până la poarta din stradă, unde o aştepta 
căruţa, acolo a trebuit să-şi ridice privirile asupra obiectului 
infam care se află înaintea ei. 

Era una dintre cele mai mici căruţe din câte s-au văzut 
până atunci, având până şi urma pietrelor ce le 
transportase, fără scaun de şezut şi cu puţine paie aruncate 
în fund, era trasă de o gloabă de cal, care completă de 
minune acest echipaj defăimător. 

Călăul o făcu să se urce întâi ea, ceea ce făcu repede şi cu 
destulă putere, parcă ar fi vrut să fugă de privirile ce o 
împresurau şi se înghesui ca o fiară sălbatică, în colţul din 
stânga, şezând pe paie şi întoarsă de-a-ndăratelea. Doctorul 
se urcă în urmă şi şezu lângă dânsa, în partea dreaptă, pe 


urmă, călăul se urcă şi el, puse scândura dindărăt şi şezu pe 
ea, lungindu-şi picioarele între ale doctorului. Cât despre 
feciorul călăului, care avea însărcinarea de a mâna calul, 
stătu pe stinghia dinainte, spate în spate cu marchiză şi cu 
doctorul, cu picioarele depărtate şi aşezate pe ambele 
hulube. Această stare în care se afla marchiza face pe 
cineva să înţeleagă foarte bine de ce doamna de Sevigne, 
care era pe puntea de Notre-Dame împreună cu bună 
Descars, nu văzu mai nimic, în momentul plecării sale spre 
Notre-Dame. 

Abia făcu câţiva paşi convoiul şi obrazul marchizei, care se 
liniştise puţin, se tulbură din nou: ochii ei care rămăseseră 
mereu aţintiţi asupra crucifixului, aruncară atunci două 
priviri de flăcări, pe urmă luară îndată un caracter de 
tulburare şi de rătăcire ce înspăimântă pe doctorul care, 
recunoscând că această întipărire îi venea de undeva şi 
vrând a-i ţine sufletul liniştit, o întrebă despre ceea ce 
văzuse: 

— Nimic, domnule, nimic, zise ea cu vioiciune şi 
întorcându-şi privirile asupra doctorului, nu e nimic. 

— Dar, doamnă, îi zise el, nu poţi cu toate acestea să-ţi 
dezminţi ochii şi, de câteva minute, ochii dumitale au un foc 
aşa de straniu ca şi al carităţii, pe care numai vederea 
vreunui lucru nemulţumitor trebuie să ţi-l fi produs. Ce 
poate fi asta? Spune-mi-o, te rog, căci mi-ai promis să-mi 
spui tot ce ţi-ar veni din tentaţie. 

— Domnule, răspunse marchiza, îţi voi spune dacă e aşa, 
dar nu e nimic. 

Pe urmă, aruncându-şi îndată privirile asupra călăului, 
care, cum am spus, era în faţa doctorului: 

— Domnule, îi zise ea cu vioiciune, domnule, pune-te 
înaintea mea, te rog şi ascunde-mă de omul acesta. 

Îşi întinse mâinile ei legate către un om care urma după 
căruţă călare, îmbrâncind cu această mişcare torţa, pe care 
o ţinu doctorul şi crucifixul care căzu pe jos. 


Călăul se uită îndărăt, pe urmă se dădu într-o parte, după 
cum îl rugase ea, făcându-i semn din cap şi murmurând 
încet: 

— Da, da, înţeleg prea bine ce este. Şi fiindcă doctorul 
stărui: 

— Domnule, îi zise ea, nu e nimic care să merite a ţi se 
raporta, decât că am o slăbiciune de a nu putea suferi acum 
vederea unei persoane care s-a purtat rău cu mine. Acest 
om pe care l-ai văzut în dosul căruţei este Desgrais care m- 
a arestat la Liege şi s-a purtat aşa de rău cu mine pe toată 
calea care am făcut-o până aici, încât, văzându-l, n-am putut 
înfrâna tulburarea pe care mi-ai văzut-o. 

— Doamnă, răspunse doctorul, am auzit vorbindu-se de el 
şi chiar dumneata mi-ai spus aceasta în confesiunea 
dumitale, dar era un trimis ca să te prindă şi să răspundă 
pentru dumneata, însărcinat cu ordine mari, care avea 
dreptate să te privegheze de aproape şi cu rigoare, şi când 
te-ar păzi şi mai cu asprime încă şi-ar împlini misiunea. 
Isus-Christos, doamnă, nu putea să-i privească pe călăii săi 
decât ca pe nişte miniştri care serveau nedreptatea şi care 
mai făceau şi din capul lor toate cruzimile ce le treceau prin 
minte şi cu toate acestea, în toată calea lui, îi văzu cu 
răbdare şi cu plăcere şi murind, se rugă pentru ei. 

Atunci se dădu o luptă crudă în inima marchizei, care luptă 
se răsfrânse şi pe faţa ei, dar care ţinu numai un moment şi 
pe urmă faţa ei se însenină şi se linişti iar. 

— Domnule, zise ea pe urmă, ai dreptate şi nu mi se cuvine 
să fiu aşa delicată: cer lui Dumnezeu iertare şi te rog a-ţi 
aduce aminte de aceasta când voi fi pe eşafod şi îmi vei da 
iertarea păcatelor, cum mi-ai promis. 

Pe urmă, întorcându-se către călău, îi zise: 

— Domnule, pune-te iar cum ai fost întâi, ca să-l văd pe 
domnul Desgrais. 

Călăul se îndoi de a se supune, dar, asupra unui semn ce-i 
făcu doctorul, îşi luă locul iniţial, marchiza îl privi câtva timp 
pe Desgrais cu un aer dulce, murmurând o rugăciune în 


favoarea lui, pe urmă, întorcându-şi ochii asupra 
crucifixului, începu iar să se roage pentru ea: aceasta se 
petrecu dinaintea bisericii Santa Genoveva des Ardens. 

Cu toate acestea, oricât de încet mergea căruţa, înainta 
mereu şi până în cele din urmă ajunse în piaţa Notre-Dame. 
Atunci gărzile depărtară poporul care era îngrămădit acolo 
şi căruţa merse până la trepte, unde se opri. Acolo, călăul 
se dete jos, ridică scândura dindărăt, luă pe marchiză în 
braţe şi o puse jos: doctorul cobori şi el după dânsa, cu 
picioarele amorţite de supărătoarea şedere în care se aflase 
de la Conciergeria şi până aici, urcă treptele bisericii şi se 
duse a se aşeza la spatele marchizei, care stătea în picioare 
la intrarea bisericii, având un grefier în dreapta, pe călău în 
stânga iar la spatele ei o mare mulţime de oameni, care 
erau şi în biserica ale cărei uşi erau toate deschise. O 
puseră să îngenuncheze, îi dădură torţa aprinsă, pe care 
doctorul o ţinuse mereu până atunci. Pe urmă grefierul îi 
citi amenda onorabilă pe care o ţinea scrisă pe o hârtie şi 
pe care ea începu a o reciti după dânsul, dar aşa de încet, 
încât călăul îi zise cu glas tare: 

— Zi ca domnul şi repetă tot după dânsul. Mai tare! Mai 
tare! 

Şi atunci ea îşi întări glasul şi reciti îndreptarea următoare 
cu tărie şi cu vioiciune: „Recunosc că, din răutate şi din 
răzbunare, am înveninat pe tatăl meu şi pe fraţii mei şi am 
vrut a învenina şi pe sora mea, ca să le iau averile şi cer 
iertare lui Dumnezeu, regelui şi dreptăţii.” 

După ce se făcu amenda onorabilă, călăul o reluă în braţe 
şi o readuse în căruţă fără a-i mai da torţa, doctorul se urcă 
lângă dânsa, fiecare îşi reluă locul ce îl avea mai înainte şi 
căruţa plecă la Greve. Din momentul acela şi până când 
ajunse la eşafod, ea nu-şi mai luă ochii de pe crucea pe care 
doctorul o ţinea cu mâna stingă şi i-o înfăţişa neîncetat, 
îndemnând-o mereu prin vorbe pioase şi încercând a-i 
atrage luarea aminte de la murmurele cele 


înspăimântătoare care se înălţau împrejurul căruţei şi în 
care era lesne să audă şi câteva blesteme. 

Când ajunse la piaţa Greve, căruţa se opri la oarecare 
depărtare de eşafod, atunci grefierul, care se numea 
Drouet, înainta călare şi adresându-se către marchiză: 

— Doamnă, îi zise, nu mai ai nimic de zis? Căci dacă ai 
vreo declaraţie de făcut, cei doisprezece comisari sunt aici, 
la casa oraşului şi sunt gata a o primi. 

— Auzi doamnă, zise atunci doctorul, iată-ne la sfârşitul 
călătoriei şi, mulţumită lui Dumnezeu, puterea nu te-a 
părăsit încă: nu strica efectul a tot ce ai suferit până acum 
şi a tot ce ai să mai suferi încă, ascunzând ceea ce ştii, dacă 
din întâmplare ştii mai multe decât mi-ai spus: 

— Am spus tot ce ştiam, răspunse marchiza şi n-am ce să 
mai spun. 

— Spune-o dar, în gura mare, zise doctorul, ca să audă 
toată lumea. 

Atunci marchiza zise cu cel mai mare glas ce putu: 

— Am spus tot ce ştiam, domnule şi n-am ce să mai spun. 

După ce se făcu această declaraţie, vrură să apropie mai 
mult căruţa de eşafod, dar mulţimea era aşa de strânsă, 
încât feciorul călăului nu putea pătrunde, cu toate bicele pe 
care le da înainte-i. A trebuit deci să stea la câţiva paşi, cât 
despre călău, el se dăduse jos şi aşeza scara. 

În aceste momente de aşteptare înspăimântătoare, 
marchiza se uită spre doctor cu un aer liniştit şi 
recunoscător şi când simţi că stătu căruţa: 

— Domnule, îi zise ea, nu e aici locul în care trebuie să ne 
despărţim şi mi-ai promis că nu mă vei părăsi înainte de a 
mi se tăia capul, sper că-ţi vei ţine cuvântul? 

— Da, fără îndoială, răspunse doctorul, îmi voi ţine 
cuvântul, doamnă şi numai clipa morţii dumitale va fi şi ar 
despărțirii noastre. Nu te îngriji deci pentru aceasta, căci 
nu te voi părăsi. 

— Aşteptam de la dumneata această graţie, răspunse 
marchiza şi ştiu că n-ai avut nici ideea de a nu-ţi ţine 


cuvântul, căci te legase-şi cu multă solemnitate. Vei fi, te 
rog, cu mine şi lângă mine când mă voi afla pe eşafod: şi 
acum, domnule, fiindcă trebuie să previn cel din urmă adio 
şi fiindcă mulţimea lucrurilor ce voi avea de făcut pe eşafod 
m-ar putea face să uit, dă-mi voie să-ţi mulţumesc în 
momentul acesta, căci, dacă mă simt bine dispusă a suferi 
sentinţa judecătorilor de pe pământ şi a judecătorului din 
cer, sunt datoare aceasta, îngrijirilor dumitale, domnule, o 
recunosc în faţa lumii întregi, ceea ce-mi rămâne deci e de 
a-ţi cere iertare pentru toate supărările ce le-am făcut. 

Şi fiindcă lacrimile tăiau glasul doctorului şi nu putea să 
răspundă: 

— Nu e aşa că mă vei ierta? Zise ea. La aceste cuvinte, 
doctorul vru s-o încredinţeze, dar simțind că, de-ar fi 
deschis gura, era să-l înece plânsetele, urmă cu tăcerea, 
ceea ce văzând marchiza, zise pentru a treia oară: 

— Te rog, domnule, să mă ierţi şi să nu-ţi pâră rău de 
timpul pe care l-ai petrecut lângă mine: vei zice deasupra 
eşafodului un De profundis, în momentul morţii mele şi 
mâine, o rugăciune pentru mine: îmi promiţi, nu e aşa? 

— Da, doamnă, zise doctorul cu un glas întretăiat, da, da, 
fii liniştită, voi face ceea ce-mi vei ordona. 

În momentul acela, călăul trase scândura şi luă pe 
marchiză din căruţă, şi fiindcă făcu câţiva paşi cu dânsa 
către eşafod şi toate privirile se întoarseră către dânşii, 
doctorul putu plânge câteva momente în batista sa, fără ca 
să îl vadă cineva, dar pe când îşi ştergea ochii, feciorul 
călăului îi întinse mâna spre a-l ajuta să coboare. În acest 
timp, marchiza urca pe scară, condusă de călău şi când 
ajunse sus, el o puse. A îngenunchea dinaintea unei 
buturugi care vera culcată în curmeziş, atunci doctorul care 
urcase scară cu un pas mai puţin sigur decât ea, veni a 
îngenunchea lângă dânsa, dar întors pe altă parte ca să 
poată a-i vorbi la ureche, adică doctorul privea casa 
oraşului iar marchiza răul. Abia se aşezară astfel şi călăul 
luă vălul marchizei şi îi tăie părul dindărăt şi de amândouă 


părţile, făcând-o să-şi întoarcă imediat capul şii în dreapta 
şi în stânga, câteodată chiar cu multă asprime, şi cu toate 
că această pregătire înspăimântătoare ţinu aproape de o 
jumătate de oră, nu i se auzi nici o plângere şi nu dete alte 
semne de durere decât lacrimile ce le lăsa să-i curgă în 
tăcere. După ce-i tăie părul, îi rupse partea de sus a cămăşii 
pe care i-o pusese pe deasupra hainelor ei, ieşind de la 
Conciergeria,. Ca să-i descopere umerii, în cele din urmă îi 
legă ochii şi ridicându-i bărbia în sus, îi ordonă a-şi ţine 
capul drept, ea se supuse lai toate fără nici o rezistenţă, 
ascultând mereu ce-i zicea doctorul şi repetând din când în 
când vorbele lui, când erau corespunzătoare cu starea ei. În 
acest timp, călăul care era la spatele eşafodului, în faţa 
căruia era rugul făcut, îşi aruncă din când în când ochii pe 
mantaua sa, din încreţitura căruia se vedea ieşind mânerul 
unei săbii lungi şi drepte pe care o ascunsese într-adins 
astfel ca să n-o vadă doamna de Brinvilliers urcându-se pe 
eşafod, şi fiindcă doctorul a dat marchizei iertarea de 
păcate, întorcându-şi capul, văzându-l pe călău că nir. Era 
încă înarmat, îi zise aceste vorbe în formai de rugăciune, pe 
care ea le reciti după dânsul: Isuse, fiu al lui Iosif şi al 
Mariei, ai îndurare pentru mine, Maria, fiica lui David şt 
mama lui Isus, roagă-te pentru mine, Dumnezeule, părăsesc 
trupul meu, care e o pulbere şi îl las oamenilor să-l ardă, să- 
l readucă la cenuşă şi să facă apoi cu dânsul ce le va plăcea, 
cu o credinţă tare că îl vei învia într-o zi şi că îl vei împreuna 
cu sufletul meu: numai pentru el sunt supărată, binevoieşte, 
Dumnezeul meu, să îl dau în mâinile tale, fă-l să intre în 
repausul tău şi primeşte-l în sânul tău, ca să se reurce la 
sorgintea de unde a ieşit, vine de la tine, întoarcă-se iar la 
tine, a ieşit din tine, intre iar în tine, tu eşti originea şi 
principiul lui, fii, o Dumnezeul meu, centrul şi finele lui, 
Marchiza abia zise aceste vorbe din urmă, când doctorul 
auzi o lovitură surdă ca o lovitură tăietoare, care ar tăia 
carne pe o tarabă: în acelaşi moment vorba încetă. Cuţitul 
trecuse aşa de iute, încât doctorul nu apucase nici măcar să 


îl vadă lucind, se opri însă, cu părul zbârilit şi ou sudoarea 
pe frunte, căci, nevăzând să cadă capul, crezu că greşise 
călăul lovitura şi că era să fie nevoit a reîncepe, dar această 
temere fu scurtă, căci mai într-acelaşi moment, capul se 
înclină în partea stingă, alunecă pe umeri şi de pe umeri se 
rostogoli pe spate, pe când trupul cădea înainte pe 
buturuga ce era pusă în curmeziş ridicată astfel ca 
spectatorii să vadă gâtul tăiat şi însângerat, în acelaşi 
moment, doctorul zise un De profundis, după cum îi 
promisese. 

După ce făcu această rugăciune, doctorul ridică imediat 
capul şi văzu pe călău stând înainte-i şi ştergându-şi 
obrazul. 

— Ei bine! Domnule, zise el doctorului, aşa e că a fost bună 
lovitură? Mă recomand întotdeauna lui Dumnezeu în aceste 
împrejurări, şi totdeauna m-a ajutat, sunt multe zile de când 
mă neliniştea această damă, dar am pus să facă şase 
rugăciuni şi mi-am simţit inima şi mâna sigure. 

La aceste vorbe, căută sub mantaua să o sticlă pe care o 
adusese pe eşafod, bău din dânsa, pe urmă, luând sub braţ 
trupul aşa îmbrăcat cum era şi cu mâna cealaltă capul, ai 
cărui ochi rămăseseră deschişi, le aruncă pe amândouă pe 
rugul căruia îi dădu foc îndată feciorul călăului. 

„A doua zi, zice doamna de Sevigne, căutară oasele 
marchizei de Brinvilliers, pentru că poporul zicea că era 
sfântă”. 

La 1814, domnul d'Offemont, tatăl proprietarului actual al 
castelului unde marchiza de Brinvilliers învenina pe domnul 
d'Aubray, înspăimântat de apropierea trupelor aliate, făcu 
într-unul din turnuri mai multe ascunzători în care închise 
argintăria şi celelalte obiecte preţioase ce se aflau în 
această „câmpie singuratică” din mijlocul pădurii de L.aigue. 
Oştirile străine trecură de mai multe ori pe la Offemont şi 
după o ocupaţie de trei luni, se retraseră peste frontieră. 

Atunci încercară să scoată din ascunzătorile lor diferitele 
obiecte care fuseseră închise acolo şi fiindcă încercară 


zidurile, temându-se să nu fi uitat ceva, unul din pereţi dete 
un sunet sec, care arăta o goliciune ce fusese necunoscută 
până atunci. Zidul fu atacat cu o pârghie şi cu sape şi, 
dislocând mai multe pietre, demascară un cabinet mare ce 
părea a fi laborator, în care se aflară cuptoare, instrumente 
de chimie, mai multe sticluţe bine astupate şi cuprinzând 
încă un lichid necunoscut şi în cele din. Urmă patru pachete 
de pulbere de mai multe culori. Din nefericire, cei ce făcură 
această descoperire puseră prea mare sau prea mică preţ 
pe ea şi, în loc de a supune aceste lucruri la cercetarea 
ştiinţei moderne, făcură să piară cu multă îngrijire 
pachetele şi sticluţele, înspăimântați fiind şi ei de 
substanţele mortale ce erau desigur cuprinse în ele. 

Astfel fu pierdută această ocazie stranie şi poate cea din 
urmă pentru recunoaşterea şi analizarea substanţelor din 
care se compuneau otrăvurile lui Sainte-Croix şi ale 
marchizei de Brinvilliers. 

Sfârşit. 

Contesa Vaninka. 

Pe la sfârşitul domniei împăratului Pavel I, adică în anul 
întâi al veacului al nouă-sprezecelea, pe când băteau 
ceasurile patru după-amiază la sfinţii Petru şi Pavel, a căror 
săgeată de aur domină zidurile fortăreței, o mare gloată de 
oameni de toată mâna, începu să se adune în faţa locuinţei 
generalului conte Cermayloff, fostul comandant militar al 
unui oraş însemnat din guvernământul Pultavel. Ceea ce 
dăduse ocazie primilor curioşi ca să se oprească, erau 
pregătirile ce se făceau în mijlocul curţii, pentru supliciul 
cnutului 423), la care avea să fie supus un sclav care avea 
pe lângă general slujba de bărbier. Deşi aplicarea acestei 
pedepse este lucru foarte obişnuit la Sankt-Petersburg, ea 
tot atrage pe cei care trec pe uliţă sau pe dinaintea casei 
unde urmează să aibă loc execuţia. Asta se întâmpla şi de 
aceea începuse să se îngrămădească lumea în iată casei 
generalului Cermayloff. 


De altmintrelea, spectatorii, oricât de grăbiţi să fi fost, n- 
avură dreptul să se plângă că erau făcuţi să aştepte, căci pe 
la ceasurile patru şi jumătate, un tânăr între 24 şi 26 ani, 
îmbrăcat în eleganta uniformă de aghiotant şi cu pieptul 
plin de decoraţii, se ivi pe micul peron care se înălța în 
fundul curţii, în partea dinainte a clădirii din faţa porţii celei 
mari şi care ducea în apartamentele generalului. 

Sosind acolo, aghiotantul se opri un moment, îşi aţinti 
privirile la o fereastră ale cărei perdele lăsate nu dădea 
satisfacţie nici unei curiozităţi, apoi, văzând că în zadar îşi 
pierde timpul uitându-se într-acolo, aghiotantul făcu un 
semn din mină, unui om cu barbă care se afla lângă uşa 
clădirilor rezervate servitorilor şi se văzu îndată 
deschizându-se uşa aceasta şi în mijlocul sclavilor, care erau 
siliţi să asiste la execuţie spre a le fi de exemplu, se văzu 
înaintând vinovatul care avea să-şi ia pedeapsa pentru 
greşeala ce săvârşise şi care era urmat de călău. Vinovatul, 
precum am spus-o, era bărbierul generalului, cât despre 
călău, el nu era decât vizitiul pe care deprinderea lui de a 
mânui biciul îl înălța său cobora, cum voiţi, oricând avea loc 
o execuţie, la slujba de călău, slujbă care, de altfel nu-i 
scădea nimic din stimă camarazilor săi, care erau bine 
încredinţaţi că Ivan era călău numai cu braţul său, iar nu şi 
cu inima, în felul acesta, fiind braţul lui Ivan, ca şi tot restul 
corpului său proprietatea generalului, care avea dreptul 
deci să facă cu ele orice pofteşte, sclavii nu se mirau deloc 
că generalul întrebuința la slujba aceea braţul lui Ivan. Dar 
era ceva mai mult, o execuţie săvârşită de Ivan era 
totdeauna mult mai dulce decât cele săvârşite de alţii, căci 
se întâmpla adesea ca Ivan, care era băiat bun, să tragă la 
fit una sau două lovituri de cnut din duzină sau, dacă era 
silit cumva să numere cumsecade, făcea aşa ca vârful 
biciului să lovească scândura de brad pe care era culcat 
vinovatul şi să-i ia loviturii tocmai partea cea mai dureroasă. 
Astfel, când venea rândul lui Ivan să se întindă pe scândura 
fatală şi să primească el corecţi unea pe care obişnuia s-o 


dea altora, cel care jucă atunci rolul de călău avea pentru 
Ivan aceeaşi bunăvoință pe care o avusese Ivan pentru 
ceilalţi şi nu-şi aducea aminte decât de loviturile cruţate, iar 
nu şi de cele primite. De altmintrelea, acest schimb de 
îndatoriri întreținea, între Ivan şi camarazii lui, o dulce 
prietenie care nu era niciodată mai vie decât în, momentul 
când trebuia să aibă loc o nouă execuţie. E adevărat că, în 
ceasul întâi care urma după execuţie şi care trecea în 
dureri, cel bătut devenea nedrept uneori către călău, rar se 
întâmpla însă că nedreptatea aceea să nu dispară până 
seara şi ca necazul să reziste la primul pahar de rachiu, pe 
care călăul îl bea în sănătatea victimei. 

Acela asupra căruia avea să-şi exercite Ivan de astă dată 
dibăcia, era un om de treizeci şi cinci sau de treizeci şi şase 
de ani, cu părul şi barbă roşie, de o talie ceva mai înaltă 
decât cea mijlocie şi a cărui origine greacă se cunoştea 
după privirea lui care, exprimând temere, tot păstrase în 
adâncul ei caracteru-i obişnuit de fineţe şi de viclenie. 
Ajungând aproape de locul unde trebuia să aibă loc 
execuţia, vinovatul se opri, îşi aruncă ochii spre fereastră la 
care deja se uitase aghiotantul şi care rămăsese tot 
nepătrunsă, apoi, uitându-se de jur-împrejur la mulţimea 
îngrămădită în uliţă, îşi opri ochii, cu un fior dureros prin 
spate, la scândură pe care avea să fie lungit. Mişcarea asta 
nu scăpă din vederea lui Ivan care, apropiindu-se de victimă 
spre a-i scoate cămaşa de pânză vărgată ce-i acoperea 
umerii, profită de ocazie spre a-i zice încetişor: 

— Haide, Grigorie, curaj! 

— Ştii ce mi-ai făgăduit, răspunse Grigorie cu o nespusă 
expresie de rugare. 

— Nu despre întiile lovituri, Grigorie, să nu te aştepţi la 
asta. Aghiotantul are să se uite la întiile lovituri, însă despre 
cele din urmă, fii pe pace, găsi-voi eu meşteşugul să trag la 
fit cevaşilea. 

— Bagă de seamă mai ales la sfârcul biciului. 


— Am să fac cum e bine, Grigorie, am să fac cum e bine, 
nu mă ştii tu? 

— Ba da, vai de mine! Răspunse Grigorie. 

— Ei bine? Zise aghiotantul. 

— Poftim boierule, răspunse Ivan, suntem gata. 

— Aşteptaţi, aşteptaţi, cucoane, strigă bietul Grigorie 
încercând să măgulească pe tânăr-ul ofiţer, printr-un titlu 
care nu se da decât coloneilor, mi se pare că se deschide 
fereastra domnişoarei Vaninka. 

Tânărul ofiţer ridică îndată ochii la fereastră la care se mai 
uitase deja de câteva ori, însă nici o cută nu se mişcase de 
la perdeaua de mătase care se zărea prin geam. 

— Te înşeli secătură, zise ofiţerul luându-şi ochii de la 
fereastră, ca şi cum el însuşi ar fi sperat să o vadă 
deschizându-se, te înşeli, şi de altmintrelea, ce amestec are 
nobila ta stăpâna în daravera asta? 

— Cu iertăciune, excelenţă, urmă Grigorie, dând un nou 
grad aghiotantului, vedeţi că... Fiindcă din cauză să am să 
primesc... S-ar putea ca să-i fie milă de un biet păcătos ca 
mine... Şi... 

— Destul, zise ofiţerul cu un glas straşnic şi, ca şi cum ar fi 
fost şi el de părerea aceea şi i-ar fi părut râu că Vaninka nu 
graţia, destul şi să ne grăbim. 

— Numaidecât, boierule, numaidecât. Zise Ivan. 

Apoi, întorcându-se către Grigorie: 

— Haide, haide, urmă el, a sosit ceasul. 

Grigorie scoase un oftat adânc, se mai uită odată la 
fereastră şi. Văzând că nu se făcea nici o mişcare acolo, se 
hotări în fine să se culce pe scândura fatală, în acelaşi timp, 
alţi doi sclavi, aleşi de Ivan ca ajutoare, îl apucară de braţe, 
îi legară pumnii de stâlpii aşezaţi în apropiere, astfel încât 
Grigorie fu ca răstignit, apoi i se apucă gâtul cu un arcan şi, 
văzând că. Totul era gata şi că nici un semn favorabil 
victimei nu venea de la fereastra tot închisă, tânărul 
aghiotant făcu un semn cu mâna şi zise: 

— Haidem! 


— Răbdare, boierule, răbdare, zise Ivan mai întârziind 
execuţia, în speranţa să se ivească vreun semn de la 
neîndurata fereastră, a fost un nod la cnutul meu şi, dacă l- 
aş fi lăsat aşa, ar fi fost în drept să se plângă. 

Instrumentul de care se ocupa călăul şi a cărui formă 
poate nu e cunoscută de cititorii noştri, este un fel de bici, 
al cărui miner poate să fie cam de două picioare lungime, 
de mânerul acesta se leagă o curea lată de două degete şi 
lungă de patru picioare, care se termină printr-un inel de 
aramă sau fier, de care ţine ca prelungire o altă curea, de 
două picioare lungă şi lată la început de un deget şi 
jumătate, dar care se subţiază mereu, până ce ajunge la 
vârf ca un ac. Cureaua asta se înmoaie în lapte, apoi se 
usucă la soare astfel încât mulţumită acestei preparaţii, 
capătul ei devine ascuţit şi tăios ca un briceag, afară de asta 
şi obişnuit la fiecare şase lovituri, se schimbă cureaua, 
pentru că sângele o înmoaie pe cea întrebuințată. 

Oricâtă rea voinţă sau oricâtă stângăcie puse Ivan la 
desfacerea nodului, tot trebui să isprăvească, de 
altminterea, spectatorii începuseră să murmure, iar 
murmurele lor, smulgând pe aghiotant din reveria în care 
părea căzut acesta, îşi ridică fruntea aplecată pe piept, se 
uită pentru cea din urmă oară la fereastră şi, cu un semn 
mai poruncitor şi cu un glas mai straşnic, porunci să se 
înceapă execuţia. 

Nu mai avea încotro, Ivan trebuia să se supună, de aceea 
nici nu mai căută vreun nou pretext, dându-se doi paşi 
înapoi pentru ca să-şi ia avânt, el se întoarse iar în locul 
unde era înainte, apoi, ridicându-se în vârful picioarelor, 
învârti cnutul deasupra capului său şi, plecându-l deodată, 
lovi pe Grigorie cu atâta dibăcie încât cureaua înfăşură de 
trei ori corpul victimei, ca un şarpe, izbind cu vârful ei 
scândură pe care era lungit bărbierul. Totuşi, cu toată 
precauţiunea asta, Grigorie dădu un țipăt, iar Ivan numără 
una, La ţipătul acela, aghiotantul se întoarse spre fereastră, 


dar fereastra rămăsese tot închisă şi maşinaliceşte el îşi 
adusese ochii la victimă repetând cuvântul: una! 

Cnutul trăsese o întreită brazdă albastră pe umerii lui 
Grigorie. 

Ivan îşi luă din nou avânt şi cu aceeaşi îndemânare ca şi 
întâia dată, înfăşură din nou pieptul osânditului în cureaua 
şuierătoare, având grijă mereu ca sfârcul să nu-l atingă 
nicidecum. Grigorie dădu un al doilea țipăt, iar Ivan numără 
două! 

De astă dată, sângele nu începu să ţâşneascăr dar veni la 
piele. 

La a treia lovitură, se iviră câteva picături de sânge. 

La a patra lovitură sângele ţâşni. 

La a cincea lovitură, sângele stropi în faţă pe tânărul ofiţer 
care se dădu înapoi, îşi scoase batistă şi îşi şterse faţa. Ivan 
profită de împrejurarea asta, care îl distrăsese, spre a 
număra şapte în loc de şase. Ofiţerul nu băgă de seamă 
NIMIC. 

La a nouă lovitură, Ivan se opri ca să schimbe cureaua şi în 
speranţa că şi a doua şiretenie avea să treacă tot aşa de 
bine ca şi cea dinţii, numără unsprezece în loc de zece. În 
momentul acesta se deschise o fereastră aşezată în faţa 
ferestrei Vaninkăi. Un om de 45 sau 46 de ani, îmbrăcat în 
uniformă de general, ieşi la fereastră şi cu acelaşi glas cu 
care ar fi zis: Curaj, înainte! Zise: Destul, ajunge! Şi închise 
fereastra. 

Cum se deschise fereastra, aghiotantul se întoarse către 
general, cu mâna stingă lipită la cusătura pantalonului, iar 
cu mâna dreaptă la chipiu şi stătuse nemişcat cele câteva 
secunde cât dăinuise apariţia, apoi, reînchizându-se 
fereastra, ofiţerul repetase după general aceleaşi cuvinte, 
astfel că biciul căzuse de astă dată fără să atingă pe 
victimă. 

Mulţumeşte prea înaltei sale excelenţe, Grigorie. Zise 
atunci Ivan, răsucind cureaua cnutului în jurul mânerului, 
căci ţi-a iertat două lovituri, ceea ce, adăugă el aplecându- 


se să-i dezlege mâna, cu cele două trase la fit, îţi fac peste 
tot numai opt lovituri în loc de douăsprezece. 

Dar bietul Grigorie nu avea hal să mulţumească nimănui. 
Aproape leşinat de durere de abia se ţinea pe picioare. Doi 
mujici îl luară de subţioară şi îl duseră la locuinţa sclavilor. 
Cu toate astea, ajungând la uşă se opri, întoarse capul şi 
privind pe aghiotantul care îl urmărea din ochi cu un aer de 
milă: 

— Domnule Fedor, strigă el, mulţumiţi din parte-mi prea 
înaltei sale excelenţe, generalului. Cât despre domnişoara 
Vaninka, adăugă el încetişor, iau asupră-mi să-i mulţumesc 
însumi. 

— Ce hondrăneşti acolo? Strigă tânărul ofiţer, cu o 
mişcare de mânie, crezând că băgase de seamă în glasul lui 
Grigorie un ton de ameninţare. 

— Nimica, boierule, nimica, zise Ivan, bietul Grigorie vă 
mulţumeşte, d-le Fedor, de osteneala ce v-aţi dat de a asista 
la execuţia lui, ca cinste pentru dânsul, atâta tot. 

— Bine, bine zise tânărul, bănuind că Ivan schimba ceva 
din ceea ce zisese osânditul, dar învederat nevrând să afle 
mai multe, iar dacă Grigorie vrea să nu mă dea din nou la 
astfel de osteneală, să bea mai puţin rachiu, iar cinci se 
îmbată să ţină minte ca să fie cel puţin respectuos. 

Ivan făcu semn de adâncă supunere şi se duse după 
camarazii săi. Fedor reintră sub vestibul, iar mulţimea se 
împrăştie înciudată de reaua credinţă a lui Ivan şi de 
generozitatea generalului, care o lipsise de priveliştea a 
patru lovituri de cnut, adică a unei treimi din pedeapsă. 

Acum, că făcurăm cunoscute cititorilor câteva personaje 
din această istorie, permită-ne a-i pune în relaţie mai 
directă cu aceia care n-au făcut decât să se arate, sau care 
au stat după perdea. 

Generalul conte Cermayloff care, precum am spus-o, 
avusese guvernământul unui oraş din cele mai mari 
dimprejurul Pultavei, fusese chemat la Petersburg de 
împăratul Pavel I, care îl onoră cu o amiciţie deosebită, 


generalul rămăsese văduv, cu o fată care moştenise averea, 
frumuseţea şi trufia mamei sale, care pretindea că se 
cobora de-a dreptul dintr-unul din căpitanii tătarilor care, 
sub ordinele lui Gengis, năpădiseră Rusia în veacul al 
treisprezecelea. Printr-o întâmplare fatală, acele aplecări 
trufaşe sporiseră încă în tânăra Vaninka prin educaţia ce 
primise ea. Nemaiavând pe femeia sa şi neputându-se 
ocupa el însuşi de fiica sa, generalul Cermayloff alesese 
pentru ea o guvernantă engleză care, în loc de a combate 
aplecările trufaşe ale elevei sale, nu făcuse decât să le 
dezvolte şi mai mult, fortificând aristocrația ei naturală prin 
principiile raţionale care fac din aristocrația engleză 
noblețea cea mai trufaşă de pe pământ. În mijlocul studiilor 
diferite la care se dedase Vaninka, era deci unul la care ea 
ţinea cu deosebire, ştiinţa poziţiei sale, dacă o putem numi 
astfel. De aceea, Vaninka cunoştea perfect gradul de 
nobleţe şi de putere ăl tuturor familiilor din nobilime, a 
acelora pe care le întrecea a sa, ea putea fără să greşească, 
lucru care totuşi nu e uşor în Rusia, să zică fiecăruia pe 
numele la care îl îndreptăţea rangul său. De aceea, Vaninka 
avea cel mai adânc dispreţ pentru tot ce era mai prejos de 
titlul excelenţă. Cât despre servitori şi despre sclavi, se 
înţelege că ei nici nu existau pentru dânsa, erau nişte 
dobitoace cu barbă, mai prejos, prin simţământul ce-l 
inspirau, decât calul sau decât câinele ei şi negreşit că ea n- 
ar fi pus nici o clipă în cumpănă viaţa unui mojic, cu aceea a 
vreunuia dintre aceste interesante animale. De altminterea, 
ca toate femeile distinse din naţia sa, ea era foarte bună 
muzicantă, vorbea tot aşa de bine franţuzeşte, italieneşte, 
nemţeşte şi englezeşte ca şi ruseşte. 

Cât despre trăsăturile feţei sale ele se dezvoltaseră în 
armonie cu caracterul său. Rezultă din aceasta că Vaninka 
era frumoasă, însă de o frumuseţe ceva cam incompletă. 
Într-adevăr, ochii ei mari şi negri, nasul ei drept, buzele-i 
ridicate la amândouă colţurile dădeau o expresie 
dispreţuitoare fizionomiei sale şi produceau, asupra celor 


care se apropiau de dânsa, o impresie ciudată. Acea 
expresie nu dispărea decât înaintea egalilor sau a 
superiorilor ei, pentru care ea devenea femeie ca toate 
femeile, pe când pentru inferiori rămânea mândră şi 
neapropiată ca o zeiţă. 

La şaptesprezece ani, educaţia tinerei Vaninka fiind 
terminată, institutoarea ei, a cărei sănătate fusese 
zdruncinată de clima aspră a Petersburgului, îşi ceru 
retragerea. Retragerea îi fu acordată, cu fastuoasa 
recunoştinţă pe care numai seniorii ruşi o mai au astăzi în 
Europa. Atunci, Vaninka rămase singură şi nu mai avu altă 
direcţie în lume decât iubirea oarbă a tatălui său, care nu o 
avea decât pe dânsa şi care, în straşnica-i admiraţie, o 
privea ca un compus din toate perfecţiunile omeneşti. 

Astfel stăteau lucrurile în casa generalului, când el primi o 
scrisoare adresată lui de pe patul de moarte de către unul 
dintre amicii săi din copilărie. Exilat la moşiile lui în urma 
câtorva ciorovăieli cu Potemkin, contele Romayloff îşi 
întrerupsese cariera şi, neputându-şi redobândi favoarea 
pierdută, se dusese la 400 leghe departe de Sankt- 
Petersburg murind de tristeţe, nu atât pentru exilarea lui 
cât pentru că nenorocirea asta atinsese averea şi viitorul 
unicului său fiu, Fedor. Contele, simțind că avea să-l lase 
singur şi fără sprijin în lume, recomanda vechiului său amic 
din copilărie pe tânărul acesta, dorind ca, graţie favoarei de 
care se bucura dânsul pe lângă Pavel I, să-i dobândească o 
locotenentă într-un regiment. Generalul răspunse îndată 
contelui, că fiul lui va găsi în sine un al doilea tată, dar când 
sosi răspunsul consolator, Romayloff murise şi Fedor 
primise scrisoarea şi se prezentase cu ea generalului, 
anunţându-i pierderea suferită şi reclamându-i protecţia 
făgăduită. Pavel ÎI, rugat de general, acordă îndată tânărului 
o sublocotenenţă în regimentul Semenowski, astfel că 
Fedor intră în funcţie chiar a doua zi după sosirea lui. 

Deşi tânărul nu făcuse decât să treacă prin casa 
generalului spre a se duce la cazărmile situate în mahalaua 


Litepol, el stătuse destul spre a o vedea pe Vaninka şi a 
duce cu sine o amintire profundă. Fedor, de altmintrelea, 
sosind cu inima plină de pasiuni primitive şi generoase, avu 
o adâncă recunoştinţă pentru protectorul care-i deschidea 
o carieră aşa de vastă şi i se păru că recunoştinţa să se 
cuvenea de drept la tot ce ţinea de general, în felul acesta 
poate, el exagera frumuseţea aceleia care îi fusese 
prezentată ca o soră, dar care, fără habar de titlul acesta, îl 
primise cu răceală şi cu trufia unei regine. Cu toate acestea, 
acea apariţie, aşa rece şi îngheţată cum fusese, tot lăsase 
urmă adâncă în inima tânărului, iar sosirea lui la Sankt- 
Petersburg, fusese însemnată printr-o impresie nouă şi 
necunoscută până atunci în viaţa lui. 

Cât despre Vaninka, de-abia dacă se uitase la Fedor. Într- 
adevăr, ce era pentru dânsa un tânăr sublocotenent fără 
avere şi fără viitor? Ceea ce visa ea, era o uniune princiară, 
care să fi făcut dintr-însa una dintre cele mai puternice 
dame ale Rusiei, şi, afară doar dacă n-ar fi stat să se 
realizeze pentru dânsul vreun vis din O mie şi una de nopți. 
Fedor nu putea făgădui nimic din ceea ce aştepta Vaninka. 

La câteva zile după acea primă întrevedere, Fedor se 
întoarse ca să-şi ia adio de la general. Regimentul său făcea 
parte din contingentul pe care îl lua cu dânsul în Italia 
feldmareşalul Suvarow şi Fedor avea să aibă ocazia sau de 
a muri, sau de a se face demn de nobilul protector care 
răspunsese pentru dânsul. 

De astă dată, fie că uniforma elegantă cu care era 
îmbrăcat sporea frumuseţea naturală a lui Fedor, fie că în 
momentul plecării şi în aprinderea speranţei, entuziasmul 
încorona pe tânăr cu o aureolă de poezie, Vaninka foarte 
mirată de minunata schimbare ce se făcuse într-însul, 
binevoi, la invitaţia tatălui său, să întindă mâna ei aceluia 
care îi părăsea. Asta era mai mult decât tot ce sperase 
Fedor, de caceea puse un genunchi la pământ ca înaintea 
unei regine şi apucând mâna tinerei Vaninka, cu mâinile lui 
tremurânde, de abia îndrăzni să o atingă cu buzele lui. Însă 


oricât de uşoară să fi fost sărutarea aceea, Vaninka se 
cutremurase, ca şi cum ar fi fost atinsă cu un fier roşu, căci 
ea simţise un fior trecându-i prin tot corpul şi o roşeaţă vie 
urcându-i-se în faţă. De aceea, aşa de repede îşi trăsese 
mâna, încât Fedor, temându-se că nu cumva acel adio 
respectuos s-o fi jignit, rămase în genunchi, uni mâinile, se 
uită la dânsa cu o expresie de atâta temere, încât Vaninka, 
uitându-şi trufia, îl linişti printr-un surâs. Fedor se sculă, cu 
inima plină de o nespusă bucurie, fără să ştie de unde-i 
venea bucuria aceea, însă dându-şi bine seama că, deşi era 
în momentul despărțirii de Vaninka, niciodată nu mai fusese 
aşa de fericit, ca în momentul acela. 

Tânărul ofiţer plecă visând visuri aurite, căci orizontul său, 
fie întunecat, fie strălucit, era demn de invidie. Şi dacă s-ar 
fi încheiat cu un mormânt sângeros, Fedor credea că 
văzuse în ochii tinerei că el avea să fie regretat, dacă s-ar fi 
deschis cu glorie, gloria avea să-l reîntoarcă în triumf la 
Sankt-Petersburg şi gloria e o regină care face minuni 
pentru favoriţii ei. Armata din care făcea parte tânărul 
ofiţer străbătu Germania, intră în Italia prin munţii Tirolului 
şi ajunse la Verona în 14 aprilie 1799. Suvarow se uni 
îndată cu generalul Melas şi luă comanda celor două 
armate. A doua zi, generalul Chasteler îi propuse să facă o 
recunoaştere, dar Suvarow, uitându-se la el cu mirare, îi 
răspunse: 

— Nu ştiu alt chip de a recunoaşte pe inamic decât 
mergând la dânsul şi bătându-l. 

Într-adevăr Suvarow era deprins cu strategia asta 
expeditivă, aşa îi biruise el pe turci la Focşani şi la Ismail, 
aşa cucerise Polonia după o campanie de câteva zile şi luase 
Praga în mai puţin de patru ceasuri. De aceea Ecaterina, 
recunoscătoare, trimisese generalului victorios o coroană 
de stejar împletită cu pietre preţioase în valoare de 600.000 
de ruble. Îi expediase un baston de comandant, din aur 
masiv împodobit cu diamante, îl făcuse feldmareşal general, 
cu dreptul de a-şi alege un regiment care să poarte numele 


lui, apoi, la întoarcere, îi permisese să se odihnească câtva 
timp la o moşie măreaţă, pe care i-o dăruise împreună cu 
cei 8.000 de servi de pe ea. Ce minunat exemplu pentru 
Fedor!... Suvarow, primul fiu al unui simplu ofiţer rus, 
fusese crescut la şcoala cadeţilor şi plecase tot 
sublocotenent ca el pentru ce nu ar fi fost doi Suvarowi în 
acelaşi secol? 

Suvarow sosi aşadar, precedat de o reputaţie imensă, 
religios, ardent, neobosit, nepăsător, cumpătat ca un tătar, 
vioi ca un cazac, el era omul care trebuia pentru ca să 
continue succesele generalului Melas faţă de soldaţii 
republicii, descurajaţi de neroadele codeli ale lui Scherer. 
De altminterea, armata austro-rusă, mare, de o sută de mii 
de oameni, n-avea înainte-i decât 29.000 până la 30.000 de 
francezi. Suvarow debuta, precum îi era obiceiul, printr-o 
lovitură de trăsnet. La 20 aprilie se înfăţişa înaintea 
oraşului Brescia, care vrusese să reziste în van. După o 
canonadă care nu ţinuse decât o jumătate de ceas, poarta 
de la Peschierea fusese spartă cu barda, iar diviziunea 
Lorsakov, a cărei avangardă era formată de regimentul lui 
Fedor, intrase în oraş în pas de atac, urmărind garnizoana 
care, compusă numai din 2.200 de oameni, se refugie în 
cetăţuie. Asaltată cu furie pe care francezii nu erau deprinşi 
s-o găsească la adversarii lor şi văzând deja scările aşezate 
pe ziduri, Boncret, şeful brigăzii, ceru să capituleze. Dar 
poziţia era prea slabă pentru ca el să capete vreo condiţie 
de la acei sălbatici învingători, Boncret şi soldaţii lui fură 
făcuţi prizonieri de război. 

Că nimeni altul, Suvarow era omul care ştia mai bine să 
profite de o victorie, de abia stăpân pe Brescia, a cărei 
ocupare rapidă, aruncase o nouă descurajare în armata 
franceză, Suvarow ordonase generalului Kray să nu 
slăbească asediul Peschierei. Prin urmare generalul Kray îşi 
aşezase cartierul la Valegio, la egală distanţă între 
Peschiera şi Mantua, în-tinzându-se de la Po până la lacul 
Garda, pe ţărmul lui Minici o şi amenințând în acelaşi timp 


amândouă oraşele, în timpul acesta, generalul-şef, 
înaintând cu grosul armatei sale, trecu Oglio în două 
coloane, întinse o coloană sub ordinele generalului 
Rosenberg spre Bergam şi împinse pe cealaltă, sub 
conducerea lui Melas, până la Lerio, pe când corpuri de 
şapte sau opt mii de oameni, comandaţi de generalii Kaim şi 
Hohenzolern, erau pornite asupra Piacenzei şi a Cremonei, 
acoperind tot malul stâng al râului Po. În felul acesta 
armata austro-rusă înainta desfăşurând optzeci de mii de 
oameni pe un front de optzeci de leghe. 

La vederea forţelor care înaintau şi care erau întreite faţă 
de ale sale, Scherer, bătând în retragere pe toată linia, 
stricase podurile pe care le avea pe Ada, nesperând să le 
poată apăra şi îşi mutase cartierul general la Milan, 
aşteptând aici un răspuns la scrisoarea pe care o adresase 
Directorului şi în care recunoscându-şi tacit incapacitatea, 
demisiona. Dar. Fiindcă urmaşul lui întârzia să sosească şi 
fiindcă Suvarow înainta mereu, din ce în ce mai speriat de 
răspunderea ce avea asupra-şi, Scherer dăduse comanda în 
mâinile celui mai priceput dintre locotenenţii săi. Generalul 
ales de însuşi Scherer era Moreau, care trebuia să-i mai 
combată odată pe ruşi în mijlocul cărora aveau să moară. 

Această numire neaşteptată fu proclamată în mijlocul 
strigătelor de bucurie ale soldaţilor. Acela care prin falnica 
lui campanie de la Rhin dobândise numele de Fapius 
francez, străbătu toată linia armatei sale, salutat cu uralele 
succesive ale tuturor diviziilor ce strigau: Trăiască Moreau! 
Trăiască mântuitorul armatei din Italia! 

Entuziasmul acesta, oricât de mare să fi fost, nu orbise 
nicidecum pe Moreau asupra poziţiei în care se afla sub 
pedeapsa de a fi copleşit pe la ambele aripi ale armatei sale, 
el trebuia să prezinte o linie paralelă cu linia armatei ruse, 
astfel că spre a face faţă inamicului, fu nevoit să se întindă 
de la lacul Lecco la Pizzighetone, adică pe o linie de 
douăzeci de leghe. E adevărat că putea să se retragă spre 
Piemont, să-şi concentreze trupele spre Alexandria şi să 


aştepte acolo ajutoarele pe care Directorul făgăduia să le 
trimită, însă operând aşa ar fi compromis armata 
Neapolului, lăsând-o izolată pe mâna inamicului. Hotări deci 
să apere trecerea Addei cât s-ar fi putut mai mult, spre a da 
timp diviziei Dessoles, pe care trebuia să i-o trimită 
Massena,. A sosi în linie, spre a apăra aripa sa stânga, pe 
când divizia Gantier, căreia i se dăduse ordin să evacueze 
Toscana, ar fi sosit în pas gimnastic, spre a întări aripa 
dreaptă. 

Cât despre el se duse la centru ca să apere în persoană 
podul întărit de la Gassano, al cărui capăt era acoperit de 
canalul Bitorto pe care îl ocupau, cu o numeroasă artilerie 
şi avanposturi retranşate. 

Apoi, totodată prudent, pe cât era de viteaz, Moreau îşi luă 
toate măsurile spre a-şi asigura, la caz de înfrângere, 
retragerea spre Apenini şi coasta Genuei. 

Dispoziţiile lui erau terminate, când neobositul Suvarow 
intră în Triveglio. Odată cu sosirea generalului rus în acest 
din urmă oraş, Moreau află de predarea Bergamului şi a 
cetăţii lui, iar la 25 aprilie zări capul coloanelor armatei 
aliate. 

Chiar în ziua aceea, generalul rus îşi împărţi trupele în trei 
coloane tari, corespunzând celor trei puncte de căpetenie 
ale armatei franceze, dar cel puţin îndoite la număr fiecare 
faţă de trupele pe care avea să le combată, coloana din 
dreapta, condusă de generalul Wukassovici, înainta spre 
capătul lacului Leceo, unde aştepta generalul Serurier, 
coloana stânga, sub comanda lui Melas, se aşeză în faţa 
retranşamentelor de la Cassano, în sfârşit, diviziile 
austriece ale generalilor Zoof şi Ottr care formau centrul, 
se concentrară la Canonia spre î fi gata, la momentul 
hotărât, să ocupe Vaprio. Trupele ruse şi austriece tăbărâră 
în bătaia tunurilor avanposturilor franceze. 

Chiar în seara aceea Fedor, care făcea parte cu regimentul 
său din divizia lui Chasteler, scrise generalului Cermayloft: 
„Suntem în sfârşit în faţa francezilor, o luptă mare trebuie 


să aibă loc mâine dimineaţă, mâine seară voi fi locotenent 
sau mort.” 

A doua zi, la 26 aprilie, tunul bubui din zori la capetele 
liniei, la extrema stângă franceză atacară grenadierii 
prinţului Bagration, iar la extrema dreaptă generalul 
Seckendorif care, detaşat din lagărul de la Triveglio, păşea 
asupra Cremei. 

Cele două atacuri se săvârşiră cu rezultate foarte 
deosebite, grenadierii lui Bagration fură respinşi cu 
pierderi grozave, pe când Seckendorff, din contră, alungă 
pe francezi din Cremă şi înainta în recunoaşteri până la 
podul de la Lodi. 

Aşteptările lui Tedor fură înşelate, corpul său de armată 
nu intră în luptă toată ziua, iar regimentul lui stătu 
nemişcat, aşteptând nişte ordine care nu sosiră. 

Măsurile lui Suvarow nu erau pe deplin luate: el mai avea 
trebuinţă şi de noapte ca să le îndeplinească. 

În taina acestei nopţi, Moreau, aflând de succesul câştigat 
de Seckendoriff la extrema sa dreaptă, trimise ordin lui 
Serurier să nu lase la Lecco, care era un post lesne de 
apărat, decât a optsprezecea parte din semi-brigada uşoară 
şi un detaşament de dragoni, iar el să coboare spre centru 
cu trupele lui, Serurier primi ordinul pe la ceasurile două 
de dimineaţă şi îl execută îndată. 

Ruşii, din parte-le, nu-şi pierduseră timpul. Profitând de 
întunericul nopţii, generalul Wukassovici restabilise puntea 
stricată de francezi la Brevio, pe când generalul Chasteler 
făcuse una nouă la două mile mai sus de castelul Trezzo, 
fără ca francezii să fi avut cea mai mică bănuială despre 
aceasta. Surprinşi pe la ceasurile patru dimineaţa de cele 
două divizii austriace care, mascate, de satul San-Gervaiso, 
ajunseră la malul drept al Addei fără să fie zărite, soldaţii 
însărcinaţi cu paza castelului Trezzo îl părăsiră şi bătură în 
retragere, austriecii îi urmăriră până la Pazzo dar aici 
francezii se opriră deodată şi făcură volt faţă, pricina fu că 
la Pazzo se aflau generalul Serurier şi trupele pe care le 


luase de la Lecco care, auzind tunul la spatele lor, se 
opriseră un moment şi supunându-se întâii reguli de război, 
păşiseră către zgomot şi fum, el deci adunase garnizoana 
din Trezzo şi luase ofensiva trimițând un aghiotant la 
Moreau să-l înştiinţeze despre manevra pe care se crezuse 
dator s-o facă. 

Lupta începu atunci între trupele franceze şi trupele 
austriece cu nespusă înverşunare, iar bătrânii soldaţi ai lui 
Bonaparte îşi luaseră, în primele campanii din Italia, 
obiceiul de care nu se puteau dezbăra să bată pe supuşii 
Majestății Sale Imperiale pretutindeni unde îi întâlneau. Cu 
toate acestea, aşa de mare era superioritatea de număr a 
trupelor imperiale, încât trupele franceze începuseră să 
dea înapoi, când strigăte puternice răsunară la spate 
anunțând un ajutor, era generalul Grenier care, trimis de 
Moreau sosea cu divizia lui tocmai în momentul când era 
mai de trebuinţă. 

O parte din noua divizie întări coloanele, îndoind gloatele 
centrului, pe când cealaltă se întinse spre stânga spre a 
înconjura pe generalii inamici. Apoi tobele bătură din nou 
pe toată linia şi grenadierii francezi începură să 
recucerească acest câmp de luptă pierdut şi recâştigat de 
două ori. Dar în momentul acesta o nouă întărire sosi 
austriecilor, marchizul Chasteler şi divizia lui, numărul fu 
din nou de partea inamicului, Grenier îşi duse numaidecât 
aripa, spre întărirea centrului, iar Serurier, dispunându-şi 
retragerea în unghi, se duse la Pazzo, unde îl aşteptă pe 
inamic. 

În punctul acesta se concentra toiul luptei, de trei ori fu 
luat şi reluat satul Pazzo, până când, în sfârşit, atacați 
pentru a patra oară de forţe duble decât ale lor, francezii 
fură siliţi. Să se retragă, în atacul din urmă, un colonel 
austriac fu rănit de moarte, dar, în schimb, generalul Beker, 
care comanda ariergarda (24!) franceză, nevrând să bată 
în retragere cu soldaţii săi, fu înconjurat de câţiva oameni 
şi, după ce îi văzu murind pe toţi împrejurul său, fu nevoit 


să-şi predea spada unui tânăr ofiţer râs din regimentul 
Semenowski, care dădu pe prizonier în mâinile soldaţilor 
care îl urmau şi se întoarse îndată la luptă. 

Cei doi generali francezi aleseseră ca punct de adunare 
satul Vaprio, însă, în primul moment de zăpăceală, urmat 
după retragerea din Pazzo, cavaleria austriacă făcuse o 
şarjă aşa de adâncă încât Serurier fu despărţit de colegul 
lui şi fu nevoit să se retragă, cu 2.500 de oameni, la 
Verderio, pe când Grenier ajunse singur la punctul hotărât 
şi se opri în Vaprio, spre a da din nou piept cu inamicul. 

În timpul acesta, o luptă teribilă se ducea la centru. Melas, 
cu 18.000 până la 20.000 de oameni, atacase posturile 
întărite care se aflau precum am spus, la capătul podului de 
la Gassano şi de la Ritorto-Canale. De la ceasurile sânte 
dimineaţa, când Moreau se despărţise de divizia lui 
Grenier, Melas, conducând în persoană trei batalioane de 
grenadieri austrieci, atacase întăririle înaintate. Acolo, timp 
de de două ceasuri, avusese loc un măcel crâncen, respinşi 
de trei ori, pierzând peste 1.500 de oameni la poalele 
fortificațiilor, austriecii se întorseseră de trei ori la atac, cu 
puteri proaspete şi mereu conduşi şi îmbărbătaţi de Melas 
care avea să-şi răzbune vechile lui înfrângeri în sfârşit, 
atacați a patra oară, năpădiţi în retranşamente, francezii, 
disputând terenul pas cu pas, se adăpostiră în a doua lor 
incintă, care apăra însuşi capătul podului şi pe. Care o 
comanda Moreau în persoană. Aici, timp de alte două 
ceasuri, se luptă om cu om, pe când o artilerie groaznică 
revărsa moartea din gură în gură. În sfârşit, austriecii, 
strânşi pentru ultima oară, înaintară la baionetă şi, în lipsă 
de scări sau de breşe, grămădind lângă fortificaţii cadavrele 
camarazilor lor izbutiră să se urce pe parapet. Nu mai era 
nici un minut de pierdut, Moreau ordonă retragerea şi, pe 
când francezii treceau îndărăt Adda, el proteja în persoană 
trecerea lor cu un singur batalion de grenadieri dintre 
care, după jumătate de ceas, nu-i mai rămăseseră decât 


120 de oameni. Afară de asta, trei aghiotanţi îi fuseseră 
ucişi lângă dânsul. 

Retragerea însă se operase fără dezordine, Moreau se 
retrase atunci la rândul său ţinând piept inamicului care 
păşi pe pod în momentul când Moreau ajunse pe celălalt 
mal. Chiar în momentul acela, austriecii se repeziră în 
goana lui, dar deodată, un zgomot teribil se auzi, dominând 
zgomotul artileriei, secunda boltă a podului sărise în sus, 
azvârlind în aer pe toţi câţi se aflau deasupra ei, fiecare se 
retrase de partea lui, iar în spaţiul rămas gol, se văzuseră 
picând, ca o ploaie, bucăţi de pietre şi de oameni. 

Chiar în momentul când Moreau punea o stavilă între el şi 
Melas, văzu sosind în dezordine corpul de armată al 
generalului Grenier, care fusese nevoit să evacueze Vaprio 
şi care fugea urmărit de armata austro-rusă a lui Zoof, Ott 
şi Chastelor. Moreau ordonă o schimbare de front şi făcând 
fată acestui inamic nou care îi cădea pe cap în momentul în 
care se aştepta mai puţin, izbuti să ralieze trupele lui 
Grenier şi să stabilească lupta. Însă, pe când Moreau da 
piept armatei ruso-austriace de sub generalii Zoof şi Ott, 
Melas restabilise puntea şi trecea la rândul său. Moreau se 
pomeni atunci atacat în frunte şi în flancuri de forţe întreite 
decât ale sale. Atunci, toţi ofiţerii din jurul lui îl rugară să 
cugete la retragere, căci de la mântuirea persoanei lui 
depindea pentru Franţa conservarea Italiei. Moreau rezistă 
îndelung, căci înţelegea consecinţele teribile ale bătăliei ce 
pierduse şi după care nu vroia să mai trăiască, deşi i-ar fi 
fost cu neputinţă să o câştige. Dar o trupă de elită îl 
înconjură şi formând împrejuru-i batalion pătrat, se retrase, 
pe când restul armatei murea, pentru ca să protejeze 
retragerea aceluia al cărui geniu era privit ca singura 
speranţă rămasă armatei franceze. 

Lupta mai dură aproape trei ceasuri, în care ariergarda 
armatei făcu minuni, în sfârşit, Melas, văzând că-i scăpase 
inamicul şi simțind că trupele sale, ostenite de o luptă 
îndărătnică, aveau trebuinţă de repaus, ordonă încetarea 


luptei şi se opri pe malul stâng al Addei, întinzându-se în 
satele Imago, Gorgonzola şi Cassano, rămânând astfel 
stăpân pe un câmp de bătălie, pe care lăsau francezii 2.500 
de morţi, 100 tunuri şi 20 obuziere. 

Seara, Suvarow, invitând pe generalul Beker să cineze cu 
dânsul, îl întrebă cine îl făcuse prizonier. Beker răspunse că 
un tânăr ofiţer din regimentul care intrase întâi în Po-zzo, 
Suvarow cercetă îndată care era regimentul acela, află că e 
regimentul Semenowski şi ordonă să se afle numele acelui 
tânăr ofiţer. După câteva minute, i se înfăţişă 
sublocotenentul Fedor Romayloff, care aducea sabia 
generalului Beker. Suvarow opri pe Fedor la cină, iar a 
doua zi tânărul scria protectorului său: „M-am ţinut de 
cuvânt, sunt locotenent, iar feldmareşalul Suvarow a cerut 
pentru mine Majestății Sale Pavel 1 ordinul Sf. Vladimir.” 

La 28 aprilie, Suvarow intră în Milano, pe care îl părăsise 
Moreau spre a se retrage dincolo de Tesin şi puse să se 
lipească pe toate străzile acelei capitale următoarea 
proclamaţie care zugrăveşte de minune spiritul eroului 
moscovit: „Armata victorioasă a împăratului apostolic şi 
roman este aici: ea nu luptă decât pentru restabilirea sfintei 
religii, a clerului, a nobilimii şi a vechiului guvernământ al 
Italiei. 

Popoare, uniţi-vă cu noi pentru Dumnezeu şi pentru 
credinţă: căci am sosit cu armată la Milan şi la Plancenza, 
spre a vă fi într-ajutor.” 

Victoriile aşa de scump dobândite la Trebia şi Novi urmară 
după aceea de la Cassano şi lăsară pe Suvarow aşa de slăbit 
încât nu putu profita de foloasele câştigate de altmintrelea, 
în momentul când generalul rus da să pornească la drum, îi 
sosi un nou plan, trimis de Consiliul aulic din Viena. 

Puterile aliate hotărâseră invadarea Franţei şi, desemnând 
fiecărui general calea ce trebuia să apuce spre a îndeplini 
planul cel nou, hotărâseră că Suvarow să intre în Franţa 
prin Elveţia, ca arhiducele să-i cedeze poziţiile lui şi să se 
coboare la Rhinul de jos. Trupele cu care Suvarow, lăsând 


pe Moreau şi pe Macdonald în faţa austriecilor, trebuiau să 
opereze de acum contra lui Massena erau: 30.000 de ruşi, 
pe care îi avea cu dânsul sub arme, alte 30.000 detaşate din 
armata de rezervă pe oare o comanda contele Tolstoi în 
Galiţia şi care trebuiau să fie duse în Elveţia de generalul 
Korsakoff, 25.000 până la 30.000 austrieci comandaţi de 
generalul Hotze, şi, în sfârşit, 5.000 până la 6.000 de 
emigranţi francezi, sub conducerea prinţului de Conde. 
Peste tot 90 până la 95 mii de oameni. 

Fedor fusese rănit în bătălia de la Novi, dar Suvarow îi 
acoperise rana cu o a doua cruce, iar gradul de căpitan îi 
zorise convalescenţa, astfel că tânărul ofiţer, mai mult 
fericit decât mândru de noul grad militar ce câştigase, fu în 
stare să urmeze armata când ea începu la 13 septembrie 
mişcarea sa spre Salvedra şi pătrunse cu generalul său în 
valea 'Tesinului. 

Toate merseră bine până atunci şi, cât timp stătuse în 
bogatele şi frumoasele câmpii ale Italiei, Suvarow n-avusese 
decât să se laude de curajul şi de devotamentul soldaţilor 
săi. Insă când, după câmpiile rodnice ale Lombardiei, udate 
de râuri frumoase cu dragi nume, urmară drumurile 
gloduroase ale Levantinei şi se înălţară înaintea lor, 
acoperite de zăpezi veşnice, culmile sprâncenate ale San- 
Gothardului, atunci entuziasmul se stinse, energia pieri şi 
presimţiri întunecate cuprinseră «inima acelor copii 
sălbatici ai Nordului. Murmure neaş-teptate cutreierară 
toată linia, apoi deodată avangardă se opri, declarând că nu 
vroia să meargă mai departe, în zadar Fedor, care comanda 
o companie, rugă pe soldaţii săi să se despartă de camarazii 
lor şi să dea exemplu mergând ei înainte, soldaţii lui Fedor 
aruncară armele lor şi se culcară lângă ele. În momentul 
când se săvârşea această probă de nesupunere, murmure 
noi se ridicară de la coada armatei, apropiindu-se ca o 
vijelie, era Suvarow care trecea de la ariergardă la 
avangardă 125) şi care venea însoţit de acea probă de 


nesupunere care se ridica pe toată linia. Când ajunse în 
capul coloanei, murmurele acestea deveniră ocări. 

Atunci, Suvarow se adresă soldaţilor săi cu elocinţa 
sălbatică şi căreia îi datora minunile pe care le făcuse cu ei. 
Dar strigătele de Retragere! Retragere! Îi acoperiră glasul. 
Atunci ei puseră mâna pe cei mai cârtitori şi-i bătură cu 
bastonul. Până ce muriră în acest chip. Ruşinos. Dar 
pedepsele nu avură mai multă trecere decât îndemnurile şi 
strigătele urmară. Suvarow văzu că totul era pierdut, dacă 
nu întrebuința vreun mijloc puternic şi neaşteptat spre a-i 
readuce la supunere pe răzvrătiți. El înainta spre Fedor. 

— Căpitane, îi zise Suvarow, lăsaţi încolo pe secăturile 
astea, luaţi opt sergenţi şi săpaţi o groapă. 

Fedor, mirat, se uită la general, parcă ar fi vrut să-i ceară 
desluşire asupra acestui ordin ciudat. 

— Să faceţi ceea ce am comandat, zise Suvarow. 

Fedor se supuse, cei opt sergenţi se puseră la muncă şi 
după. Zece minute groapa era gata, spre marea mirare a 
întregii armate care se strânsese în cerc, căţărându-se pe 
cele două dealuri care mărgineau drumul, ca pe treptele 
unui amfiteatru năpraznic. 

Atunci, Suvarow descăleca, îşi rupse sabia şi o aruncă în 
groapă, îşi smulse epoleţii, unul după altul şi îi aruncă în 
groapă, apoi îşi luă decoraţiile ce-i acopereau pieptul şi le 
azvârli peste sabie şi epoleţi, în sfârşit dezbrăcându-se până 
la piele, se culcă el însuşi în groapă, strigând cu glas tare: 

— Acoperiţi-mă cu pământ şi lăsaţi aici pe generalul 
vostru! Nu mai sunteţi copiii mei, nu vă mai sunt părinte, 
nu-mi rămâne decât să mor! 

La aceste cuvinte, rostite cu glas aşa de tare încât fuseseră 
auzite de toată armata, soldaţii ruşi săriră în groapă 
plângând şi ridicară pe general în braţe, rugându-l ca să-i 
ierte şi să-i ducă contra inamicului. 

— Aşa da! Strigă Suvarow, îmi recunosc copiii. Contra 
inamicului! Contra. Inamicului! 


Nu strigăte, ci urlete răspunseră la aceste cuvinte, 
Suvarow se reîmbrăcă şi, pe când se îmbrăca el, cârtitorii 
se târau prin țarină şi veneau să-i sărute picioarele. Apoi 
după ce îşi prinse epoleţii pe umeri, după ce îşi reaşeză 
decoraţiile pe piept, încalecă urmat de întreaga armată, ai 
cărei soldaţi jurau într-un singur glas să moară până la cel 
din urmă, decât să-l părăsească pe părintele lor. 

Chiar în ziua aceea, Suvarow atacă Aerolo, dar începuseră 
să se ivească zilele rele şi învingătorul de la Cassano, de la 
Trebia şi de la No vi, lăsase norocul obosit în câmpiile 
Italiei. Timp de 12 ceasuri, 600 de francezi ţinură în loc trei 
mii de soldaţi ruşi sub zidurile oraşului, aşa de bine că se 
înnopta fără ca Suvarow să-i fi putut izgoni. A doua zi, el 
puse în mişcare toate trupele sale, spre a înlătura acea 
mână de viteji. lar cerul se posomorâse şi îndată vântul 
azvârli o ploaie rece în faţa ruşilor. Francezii, profitând de 
această împrejurare spre a bate în retragere, evacuează 
valea Unseren, trec peste Rens şi se aşează în ordine de 
bătaie pe înălțimile Furcă şi Grimsel, însă parte din scopul 
armatei ruse este atins, San-Gothardul este în mâna ei. E 
adevărat că, îndată ce se vor depărta ruşii, francezii îi vor 
relua în stăpânire şi le vor tăia retragerea, dar ce-i pasă lui 
Suvarow? Nu e deprins el să meargă totdeauna înainte? 
Merge deci fără grijă de ceea ce lasă în urmă-i, ajunge la 
Andermatt, trece Gura Ury şi dă peste Lecourbe, care 
păzeşte cu 1.500 de oameni defileurile de la Puntea- 
Dracului. Acolo reîncepe lupta, timp de trei zile, 1.590 de 
francezi opresc 30.000 de ruşi. Suvarow rage ca un leu 
căzut în lanţuri, căci el nu-şi mai înţelege norocul, în sfârşit, 
în ziua a patra, află că generalul Korsakoff, care îi luase 
înainte şi pe care trebuia să-l ajungă, fusese bătut de 
Molitor, că Massena a reluat Zurichul şi că ocupă cantonul 
Glaris. Atunci renunţă de a mai merge pe valea Reus şi 
scrise lui Korsakoff şi lui Jallaşici: „Alerg să vă îndrept 
greşelile, ţineţi-vă bine ca nişte ziduri, îmi veţi răspunde cu 
capul vostru pentru fiecare pas ce veţi face îndărăt.” 


Aghiotantul era însărcinat pe deasupra să comunice 
generalilor ruşi şi austrieci un plan de luptă verbal, era 
ordin către generalii Linsken şi Jallaşici să atace trupele 
franceze fiecare din partea lui şi să opereze joncţiunea lor 
în valea Glarisului, unde Suvarow însuşi trebuia să coboare 
pe la Klon-Thal, spre a-l închide pe Molitor între două ziduri 
de fier. 

Suvarow era aşa de sigur că trebuia să reuşească planul 
acesta, încât, ajungând pe țărmurile lacului Klon-Thal, 
trimise un parlamentar ca să-l someze pe Molitor să se 
predea, având în vedere, îi zise el, că era înconjurat din 
toate părţile. Molitor răspunse mareşalului că întâlnirea pe 
care o dăduse generalilor săi era zădărnicită, având în 
vedere că dânsul îi bătuse unul după altul şi că-i respinsese 
în cantonul Grisons, dar că în schimb, fiindcă Massena 
înainta prin Muotta, dânsul, Suvarow, se află între două 
focuri, prin urinare, Molitor îl somă să depună armele. 
Auzind acest răspuns ciudat, Suvarow crezu că visează, dar 
venindu-şi curând în fire şi înțelegând primejdia ce era de a 
rămâne în defileurile în care se afla, se năpusti asupra 
generalului Molitor. Acesta îi primi cu baionetele întinse şi, 
acolo, închizând defileul, ţinu opt ceasuri, cu 1.200 de 
oameni, 15 până la 18 mii de ruşi. În sfârşit, înnoptându-se, 
Molitor evacua Klon-Thalul şi se retrase pe Linth ca să 
apere punţile de la Noefels şi de la Molis. Bătrânul mareşal 
trecu atunci ca un şuvoi în Glaris şi la Mitlodi şi află acolo 
că, Molitor adevărul îi spusese, că Jallaşici şi Linsken 
fuseseră bătuţi şi împrăştiaţi, că Massena înainta asupra 
cantonului Schwitz şi că generalul Rosenberg, căruia îi 
încredinţase apărarea punţii de la Muotta, fusese silit să se 
retragă. Astfel încât cu adevărat avea să se găsească el 
însuşi în poziţia în care crezuse să-l aducă pe Molitor. 

Nu era timp de pierdut spre a bate în retragere. Suvarow 
intră în defileurile de la Engi, de la Schwanden şi de la Elm, 
grăbindu-şi astfel mersul încât îşi părăsi răniții şi o parte 
din artilerie. Francezii se repeziră îndată în urmărirea lui, 


ajungându-l când prin prăpăstii, când prin noroi. Atunci, se 
văzură armate întregi trecând pe acolo pe unde vânătorii 
de ciute îşi scoteau încălţămintea. Mergeau cu picioarele 
goale şi se ajutau cu mâinile ca să nu cadă. Trei popoare 
venite din trei părţi deosebite îşi dăduseră întâlnire 
deasupra locuinţei vulturilor, parcă ar fi vrut să-l ia pe 
Dumnezeu mai de aproape judecător al dreptăţii cauzei lor. 
Atunci fură momente în care toţi munţii aceia îngheţaţi se 
prefăcură în vulcani, în care cascadele se coborâră 
sângerate la vale şi în care avalanşe omeneşti se rostogoliră 
până în fundul prăpăstiilor, astfel încât moartea avu aşa 
recoltă, pe acolo pe unde nu se mai arătase viaţa, încât 
vulturii, ajunşi fuduli de belşug, nu mai luau, spune tradiţia 
ţăranilor din munţii aceştia, decât ochii cadavrelor spre a-i 
duce puilor lor. În sfârşit, Suvarow izbuti să-şi ralieze 
trupele prin apropiere de Lindeau şi reclamă pe Korsakoff, 
care tot ţinea postul de la Bregenz, dar toate trupele lui 
reunite nu se ridicau decât la 30.000 de oameni, atât îi mai 
rămăsese din cei 80.000, pe care Pavel 1 îi dăduse 
contingent al său în coaliţie. În cincisprezece zile, trei 
corpuri de armată, din care fiecare era mai numeros decât 
toată armata lui Massena, fuseseră bătute de armata asta. 
De aceea Suvarow, furios că fusese biruit chiar de 
republicanii aceia, a căror nimicire o făgăduise, aruncă pe 
austrieci vina înfrângerii sale şi dedară că avea să aştepte, 
înainte de a mai întreprinde ceva pentru coaliţie, ordinele 
împăratului, căruia îi făcuse cunoscut trădarea aliaţilor săi. 

Răspunsul lui Pavel 1 fu ca să-şi întoarcă soldaţii în Rusia şi 
să se întoarcă cât mai repede el însuşi la Petersburg, unde îl 
aştepta o intrare triumfală. Acelaşi ucaz 126) cuprindea că 
Suvarow avea să locuiască restul vieţii sale în palatul 
imperial, în sfârşit că avea să i se ridice un monument într- 
una din pieţele publice ale Sankt-Petersburgului. 

Fedor avea să o vadă pe Vaninka. Pretutindeni unde fusese 
o primejdie de înfruntat prin câmpiile sau văgăunile 
Tesinului, pe gheţurile muntelui Bragel, el se repezise între 


cei dintâi şi printre numele citate ca demne de recompensă, 
numele său se aflase totdeauna. Se ştia că Suvarow era 
prea viteaz el însuşi, pentru ca să dea asemenea onoruri pe 
nemeritate. Fedor se întorcea deci, precum făgăduise, 
demn de interesul nobilului său protector şi, cine ştie? 
Demn poate şi de amorul tinerei Vaninka. De altmintelea, 
mareşalul şi-l făcuse prieten şi nimeni nu putea şti unde 
putea să ducă prietenia lui SuvaroW. Pe care împăratul 
Pavel 1 îl onoră ca pe un războinic antic. 

Nimeni însă nu se putea bizui pe Pavel I, al cărui caracter 
era compus din mişcări extreme, astfel, fără să fi nemeritat 
întru nimic faţă de stăpânul său, fără.ca să ştie de unde-i 
venea dizgraţia, Suvarow primi, ajungând la Riga, o 
scrisoare a Consiliului privat, care îl înştiinţa, în numele 
împăratului, că, fiindcă oferise soldaţilor săi o abatere de la 
o lege disciplinară, împăratul îi lua toate onorurile ce-i 
acordase şi îl oprea de a se mai prezenta înaintea sa. 

O asemenea ştire fu un trăsnet pentru bătrânul războinic, 
amărât acum de înfrângerile păţite şi care, că furtunile de 
seară, mânjiseră o zi luminoasă. 

Aşa fiind, Suvarow adună pe toţi ofiţerii săi în piaţa Rigei, 
îşi luă adio de la ei, plângând ca un părinte care îşi 
părăseşte familia. Apoi, sărutând pe generali şi pe colonei, 
strângând mâna, celorlalţi, le mai zise o dată adio lăsându-i 
liberi să-şi urmeze fără el ursita. lar după aceea, urcându- 
se într-o sanie, merse zi şi noapte, sosi incognito în capitala 
aceea unde era să intre ca triumfător, se duse într-o mahala 
mărginaşă la una din nepoatele lui şi muri acolo peste 
cincisprezece zile, cu inima zdrobită de durere. 

Fedor, din parte-i, se zorise tot aşa de mult ca şi mareşalul 
şi, tot ca el, intrase în Sankt-Petersburg, fără ca vreo 
scrisoare să-l fi precedat sau să-i fi anunţat sosirea. Fiindcă 
Fedor n-avea nici o rudă în capitală şi fiindcă de 
altmintrelea întreaga lui viaţă era închinată unei singure 
fiinţe, el se duse de-a dreptul pe perspectiva Newski, pe 
care casa generalului făcea colţ cu canalul Catherina. 


Apoi, sosind acolo, sări din trăsură, se repezi în curte, urcă 
peronul într-un suflet, deschise uşa de la anticameră şi veni 
pe neaşteptate în mijlocul valeţilor şi a ofiţerilor inferiori ai 
casei, care dădură un strigăt de surprindere zărindu-l. El 
întrebă unde era generalul. I se răspunse, arătându-i-se uşa 
sufrageriei, acolo era el şi dejuna cu fiica sa. 

Atunci, printr-o reacţie ciudată, Fedor simţi că-l părăseau 
picioarele şi se rezemă de perete ca să nu cadă în 
momentul de a o revedea pe Vaninka, pe acest suflet al 
sufletului său, singurul pentru care făcuse atâtea isprăvi, el 
se cutremură temându-se să nu o regăsească altfel de cum 
o lăsase. Dar chiar în momentul acela se deschise uşa 
sufrageriei şi se ivi Vaninka. Zărind pe tânăr, ea dădu un 
strigăt şi, întorcându-se către generalul: 

— Fedor este, tată, zise ea cu o expresie nestăpânita, care 
nu permitea îndoială despre simţământul din care porneşte. 

— Fedor! Strigă generalul, repezindu-se şi întinzând 
braţele către tânăr. 

Fedor era aşteptat sau la picioarele tinerei Vaninka sau la 
inima tatălui ei, Fedor înţelese că primul moment trebuia 
consacrat respectului şi recunoştinţei şi năvăli în braţele 
generalului, făcând altfel şi-ar fi mărturisit amorul şi nu 
putea să aibă dreptul acesta, înainte de a se şti dacă era 
împărtăşit amorul acela. 

Fedor se întoarse şi, tot ca în momentul plecării, puse 
genunchiul la pământ înaintea feţei. Dar fusese destul un 
minut trufaşei fete spre a înăbuşi în adâncul inimii sale 
simţămintele ce avusese. Roşeaţa care trecuse pe fruntea-i, 
ca o flacără, dispăruse, iar fata redevenise tot recea şi 
trufaşa statuie de alabastru, operă începută de natură şi 
completată de educaţie. Fedor îi sărută mâna, mâna aceea 
tremura, dar era îngheţată. Fedor îşi simţi inima pierită şi 
crezu că avea să moară. 

— Ei bine, Vaninka, zise generalul, de ce eşti aşa de rece, 
cu un amic care ne-a pricinuit atâta groază şi atâta bucurie 
totodată? Haide, Fedor, sărută pe Vaninka mea. 


Fedor se sculă rugător şi stătea nemişcat, aşteptând ca o 
altă permisiune să confirme pe aceea a generalului. 

— N-aţi auzit pe tata? Zise Vaninka surâzând, dar cu toate 
astea fără să aibă destulă putere asupră-şi spre a stinge 
emoția care vibra în glasul său. 


Fedor îşi apropie buzele de obrajii tinerei şi, fiindcă o ţinea 
în acelaşi timp de mână, i se păru că, printr-o mişcare 
nervoasă şi independentă de voinţă, mâna aceea strânse 
uşor pe a lui, un strigăt de bucurie fu cât p-aci să 
izbucnească din pieptul lui când, aruncându-şi ochii la 
Vaninka, se sperie la rândul său de paloarea ei. Buzele fetei 
erau albe ca şi cum ar fi fost ale unei moarte. 

Generalul pofti pe Fedor la masă. Vaninka îşi reluă locul şi, 
fiindcă din întâmplare era cu spatele spre fereastră, 
generalul, care n-avea nici o bănuială, nu băgă de seamă 
NIMIC. 

Dejunul, precum ne închipuim, trecu în desfăşurarea şi 
ascultarea istoriei acelei campanii ciudate, care începuse 
sub soarele fierbinte al Italiei şi se sfârşise în gheţurile 
Elveţiei. Fiindcă nu existau la Sankt-Peterşburg ziare, care 
să spună altceva decât ceea ce permitea împăratul să se 
spună, cu adevărat se aflaseră isprăvile lui Suvarow, dar nu 
se ştiau înfrângerile lui. Fedor povesti pe cele dinţii cu 
modestie, iar pe celelalte cu francheţe. 

Se pricepe imensul interes pe care îl puse generalul la o 
atare povestire făcută de Fedor, epoleţii lui de căpitan, 
decoraţiile de care îi era plin pieptul, dovedeau că tânărul 
săvârşise o umilinţă uitându-se pe el însuşi în istorisirea ce 
făcea. Dar generalul, prea generos pentru ca să se fi temut 
să nu fie atins de dizgraţia lui Suvarow, îl şi vizitase pe 
feldmareşalul muribund şi aflase de la dânsul cu ce curaj se 
purtase tânărul său protejat. Când acesta îşi sfârşi 
istorisirea, fu rândul generalului să înşire toate isprăvile lui 
Fedor, dintr-o campanie de mai puţin de un an. Apoi, după 
ce înşiră tot. Adăugă imediat că a doua zi avea să ceară de 
la împărat să i-l dea pe tânărul căpitan că aghiotant. 

La cuvintele acestea, Fedor vru să se arunce la picioarele 
generalului, dar acesta îl primi a doua oară în braţele sale 
şi, ca să-i dea probă de siguranţa ce avea despre reuşita 
cererii sale, generalul îi hotărî chiar în ziua aceea locuinţa 
pe care trebuia s-o ocupe Fedor în casa lui. 


Într-adevăr, generalul se întoarse a doua zi de la palatul 
Sfântul-Mihail, aducând fericită noutate, că cererea lui 
fusese aprobată. 

Fedor era în culmea bucuriei, din momentul acesta el era 
foarte apropiat generalului, aşteptând să facă parte din 
familie. Să trăiască sub acelaşi acoperiş cu Vaninka, s-o 
vadă la orice ceas, s-o întâlnească în fiecare minut într-o 
cameră, s-o vadă trecând ca o vedenie pe la capătul vreunui 
coridor, să se afle de două ori pe zi la aceeaşi masă cu 
dânsa, toate astea erau mai mult decât sperase Fedor 
vreodată, de aceea crezu că i-ar fi fost de ajuns fericirea 
aceasta. 

Vaninka din parte-i, oricât de mândră să fi fost, avea inima 
cuprinsă de un viu interes pentru Fedor. Apoi, el plecase 
lăsând-o în siguranţă că o iubea şi, în lipsa lui, trufia ei de 
femeie să hrănise cu gloria ce avea să câştige tânărul ofiţer. 
Astfel că, atunci când îl văzu întorcându-se, mai apropiat de 
dânsa de cum plecase, ea simţise după bătăile inimii sale că 
trufia-i îndestulată se preschimbase într-un simţământ mai 
fraged şi că, din parte-i iubea şi ea pe Fedor, pe cât îi era cu 
putinţă ca să iubească. Cu toate astea, precum am spus, ea 
tot îşi ascunsese simţămintele în învelişul lor de gheaţă, căci 
aşa era făcută Vaninka. Vroia să-i spună într-o zi lui Fedor, 
că-l iubea, însă, până în ziua în care i-ar fi plăcut să îi spună 
această, nu vroia ca tânărul să ghicească cum că era iubit 
de dânsa. 

Astfel merseră lucrurile câteva luni şi, starea asta, care îi 
păruse lui Fedor suprema fericire, în curând i se păru un 
supliciu îngrozitor, într-adevăr, să iubeşti, încât să-ţi simţi 
inima totdeauna gata să se reverse de iubire, să fii de 
dimineaţă până seara în faţa aceleia pe care o iubeşti, la 
masă să-i întâlneşti mâna, să-i atingi rochia în coridoarele 
înguste, să o simţi rezemându-se pe braţul tău când intri 
într-un salon sau când ieşi de la un bal şi necurmat să fii silit 
să îţi stăpâneşti faţa, ca să nu exprime nicidecum emoţiile 
inimii, nu e voinţă omenească în putere să reziste la 


asemenea tortură. De aceea Vaninka văzu că Fedor n-ar fi 
putut păstra îndelung secretul său şi hotări să o ia înaintea 
declaraţiei pe care o vedea mereu gata să scape din gura 
lui. Într-o zi când ei se aflau singuri şi când ea vedea 
sforţările zadarnice pe care le făcea tânărul spre a-i 
ascunde ceea ce simţea, ea se duse drept la dânsul şi 
privindu-l ţintă: 

— Mă iubiţi, Fedor, îi zise ea? 

— Iertaţi-mă! lertaţi-mă! Strigă tânărul împreunându-şi 
mâinile. 

— Pentru ce să vă iert, Fedor? Nu e curată iubirea 
voastră? 

— Oh! Da, da! Curată e iubirea mea, mai ales că e fără de 
speranţă. 

— Şi pentru ce fără de speranţă? Întrebă Vaninka. Tata nu 
vă iubeşte ca pe un fiu? 

— Oh! Ce spuneţi dumneavoastră? Strigă Fedor. Ce fel, 
dacă tatăl dumneavoastră mi-ar acorda mâna voastră, aţi 
consimţi oare...? 

— Nu sunteţi nobil de inimă şi nobil de neam, Fedor? E 
adevărat că n-aveţi avere, dar eu sunt destul de bogată 
pentru doi. 

— Dar atunci, atunci deci, nu vă sunt indiferent! 

— Vă prefer cel puţin tuturor acelora pe care i-am văzut. 

— Vaninka! 

Fata făcu o mişcare de trufie. 

— lertaţi-mă, urmă Fedor, ce trebuie ca să fac? Porunciţi, 
n-am nici o voinţă înaintea voastră, teamă mi-e ca fiecare 
din simţămintele mele să nu vă jignească, călăuziţi-mă şi mă 
voi supune. 

— Ceea ce aveţi de făcut, Fedor. Este să cereţi 
consimţământul tatălui meu. 

— Aşadar, mă autorizaţi la acest demers? 

— Da, însă cu o condiţie. 

— Care? Oh! Spuneţi, spuneţi. 


— Aceea că tatăl meu, oricare i-ar fi răspunsul, să nu afle 
niciodată că v-aţi prezentat la dânsul autorizat de mine, 
nimeni să nu ştie că urmaţi poveţele pe care vi le dau eu, 
toată lumea să ignore mărturisirea pe care v-am făcut-o 
dumneavoastră, în sfârşit, să nu cereţi, orice s-ar întâmpla, 
ca să vă ajut decât cu rugăciunile mele. 

— 'Tot ce veţi dori! Strigă Fedor, Oh! Da, da, voi face tot ce 
veţi dori! Nu-mi daţi oare de o mie de ori mai mult decât nu 
îndrăzneam să sper? Şi dacă m-ar refuza tatăl 
dumneavoastră, n-aş şti eu că dumneavoastră îmi veţi 
împărtăşi durerea? 

— Da, însă sper că n-are să fie aşa, zise Vaninka întinzând 
tânărului ofiţer o mână pe care el o sărută cu aprindere, 
astfel dar speranţă şi curaj! 

Şi Vaninka ieşi lăsând, aşa femeie cum era, pe tânărul 
ofiţer de o sută de ori mai tremurător şi mai mişcat decât 
dânsa. 

Chiar în ziua aceea, Fedor ceru o întrevedere generalului 
său. 

Generalul primi pe aghiotant ca de obicei, vesel şi râzând, 
însă de la întâile cuvinte pe care le rosti Fedor, chipul 
generalului se posomori. 'Totuşi, la descrierea acelui amor 
aşa de adevărat, aşa de statornic şi aşa de pasionat pe care 
îl simţea tânărul pentru fiica sa, când auzi că amorul acela 
era imboldul faptelor glorioase pentru care de atâtea ori îl 
lăudase, generalul îi întinse mâna şi, aproape tot aşa de 
mişcat ca şi dânsul, îi spuse că în lipsa lui, neştiind amorul 
pe care îl dusese cu dânsul şi din care nu simţise nimic la 
Vaninka. El, după invitaţia împăratului, îşi prinsese cuvântul 
cu fiul consilierului privat al împăratului. Singurul lucru pe 
care îl ceruse generalul fusese ca să nu fie despărţit de fiica 
sa până ce nu va ajunge ea la vârsta de 18 ani, Vaninka nu 
mai avea deci să stea sub acoperişul părintesc decât cinci 
luni. 

Nu era nimic, de răspuns la aceasta, în Rusia, o dorinţă a 
împăratului este un ordin şi din momentul când ea s-a 


exprimat, nimeni nu cugetă să o combată. Cu toate astea, 
refuzul acesta întipărise aşa disperare pe faţa tânărului, 
încât generalul, atins de această suferinţă tăcută şi 
resemnată, îi întinse braţele. Fedor căzu în ele izbucnind în 
plânsete. Atunci, generalul îl întrebă despre fiică-sa, dar 
Fedor răspunse, precum făgăduise, că Vaninka nu ştia nimic 
şi că demersul pornea numai de la dânsul, încredințarea 
asta mai linişti puţin pe general, care se temuse la început 
să nu facă doi nenorociţi. 

La ora prânzului, Vaninka cobori în sufragerie şi nu găsi 
decât pe tatăl său, singur. Fedor n-avusese curajul să asiste 
la masă şi să se găsească iarăşi în momentul când pierduse 
orice speranţă, în faţa generalului şi a fiicei lui. El luase o 
sanie şi se dusese în împrejurimile oraşului. Tot timpul cât 
ţinu prânzul, generalul şi Vaninka de abia schimbară vreo 
două cuvinte, dar oricât de expresivă ar fi fost tăcerea asta, 
Vaninka îşi stăpâni fizionomia cu obişnuita ei putere şi 
numai generalul păru trist şi abătut. 

Seara, când Vaninka da să coboare ca să ia ceaiul, ceaiul 
fu adus în camera ei, spunându-i-se că generalul se simţise 
obosit şi se retrăsese în apartamentele sale. Vaninka făcu 
câteva întrebări asupra naturii indispoziţiei lui. Apoi, aflând 
că nu era nimic îngrijorător, însărcina pe feciorul care-i 
aduse vestea asta să arate tatălui ei expresia respectului 
său, să-i spună că ea era la ordinul lui dacă avea trebuinţă 
de ceva sau de cineva. Generalul răspunse fiicei sale că-i 
mulțumea, dar că n-avea trebuinţă deocamdată decât de 
singurătate şi de repaus. Vaninka zise că din parte-i avea să 
se închidă în camera ei şi feciorul se retrase. De-abia 
plecase servitorul şi Vaninka porunci câtre Anuşka, sora ei 
de lapte, care făcea pe lângă dânsa slujba de companioană, 
să pândească întoarcerea lui Fedor şi să o vestească îndată 
ce se va fi întors. 

La ceasurile unsprezece, porţile palatului se deschiseră şi 
Fedor se dădu jos din sanie. El se duse îndată în 
apartamentul său, unde se trânti pe un divan, zdrobit de 


povara gându-rilor sale, la miezul nopţii, auzi bătând în uşă, 
se sculă foarte mirat şi se duse de deschise, era Anuşka, 
venită să-i spună din partea stăpânei sale, ca să treacă 
îndată la dânsa. Oricât de mirat fu de acest mesaj, la care 
nu se aştepta deloc, Fedor se supuse. 

El găsi pe Vaninka şezând îmbrăcată într-o rochie albă şi, 
fiindcă ea, era mult mai palidă ca de obicei, Fedor se opri la 
uşă, căci i se păru că vedea o statuie pregătită pentru un 
mormânt. 

— Poftiţi, zise Vaninka, cu un glas în care era cu neputinţă 
să deosebeşti cea mai mică emoție. 

Fedor se apropie, atras de glasul acela precum este atras 
fierul de magnet. Anuşka închise uşa după dânsul. 

— Ei bine, îi zise Vaninka, ce v-a răspuns tatăl meu? 

Fedor îi povesti tot ce se petrecuse. Fata ascultă istorisirea 
aceea cu o privire nepăsătoare. Numai buzele ei, singura 
parte din faţă în care i se putea constata prezenţa sângelui, 
se făcură albe că rochia în care era îmbrăcată fata. Cât 
despre Fedor, el era din contră mistuit de friguri şi părea 
aproape ieşit din minţi. 

— Acum, ce aveţi de gând? Zise Vaninka, cu acelaşi glas de 
gheaţă cu care puse şi celelalte întrebări. 

— Mă întrebaţi ce am de gând, Vaninka? Dar ce doriţi să 
fac şi ce-mi mai rămâne oare de făcut dacă nu, ca să nu 
răspund la bunătăţile protectorului meu prin vreo mişelie, 
să fug din Sankt-Petersburg şi să caut ca să mor în cel dinţii 
colţ al Rusiei unde va izbucni un război? 

— Sunteţi un nebun! Zise Vaninka cu un surâs în care se 
putea cunoaşte un ciudat amestec de triumf şi de dispreţ, 
căci din momentul acesta, îşi simţi superioritatea asupra lui 
Fedor şi înţelese că avea să-l conducă ea, ca o regină, în 
restul vieţii lui. 

— Atunci, strigă tânărul ofiţer, călăuziţi-mă, ordonaţi-mi. 
Nu sunt sclavul vostru? 

— Trebuie să staţi aici, zise Vaninka. 

— Să stau! 


— Da, numai o femeie sau un copil se dau bătuţi aşa, de la 
întâia lovitură. Omul. Dacă merită într-adevăr numele ăsta, 
omul luptă. 

— Să lupt!... Dar contra cui? Contra tatălui d-voastră? 
Niciodată...! 

— Cine vă spune să luptaţi contra tatălui meu? Contra 
evenimentelor trebuie să vă opintiţi, căci oamenii de rând 
nu dirijează evenimentele ci, din contră, sunt târâţi de ele. 
Arătaţi-vă în ochii tatălui meu că vă combateţi amorul, să 
creadă că vi l-aţi stăpânit. Fiindcă se crede că eu nu ştiu 
demersul dumneavoastră, tata n-are să se ferească de 
mine. Voi cere doi ani de amânare a căsătoriei proiectate şi 
îi voi dobândi. Cine ştie ce evenimente stau ascunse în 
aceşti doi ani? Poate să moară împăratul, cel care îmi este 
destinat poate să moară, însuşi tatăl meu, Dumnezeu să 
ferească!... Poate ca să moară...! 

— Dar dacă vi se va cere? 

Dacă mi se va cere? Întrerupse Vaninka, pe când o roşeaţă 
vie i se urcă în faţă spre a pieri îndată, dar cine să ceară 
ceva de la mine? Iata mă iubeşte prea mult, pentru ca să 
facă una ca asta, împăratul are destule griji în însăşi familia 
lui, pentru ca să nu mai tulbure familia altora, de 
altmintelea când s-ar slei toate mijloacele de scăpare, eu tot 
voi mai avea unul, Neva curge la trei sute paşi de aici, iar 
apele ei sunt adânci. 

Fedor dădu un strigăt, căci era în creţurile frunţii şi în 
buzele strânse ale feţei un aşa caracter de hotărâre încât 
înţelese că era cu putinţă să sfărâme cineva pe copila 
aceea, dar nu să o încovoaie. 

Cu toate astea inima lui Fedor era prea în armonie cu 
planul pe care îl propunea Vaninka pentru ca înlăturându-i- 
se obiecțiile ridicate, el să caute altele noi. De altmintrelea 
chiar să fi avut acest curaj, făgădui ăla ce-i făcuse Vaninka, 
de a-l despăgubi în secret de făţărnicia ce era nevoit să-şi 
impună în public, tot ar fi biruit scrupulele lui, apoi Vaninka, 


prin caracterul ei, avea tot ce trebuia pentru ca să supună 
la voinţele ei pe toţi cei dimprejuru-i. 

Fedor iscăli deci că un copil la tot ce ea îi ceruse, iar 
amorul fetei spori prin satisfacerea trufiei sale. 

La câteva zile după hotărârea asta nocturnă, luată în 
camera fetei, avusese loc, pentru o greşeală uşoară, 
execuţia la care am făcut pe cititori să asiste şi a cărei 
victimă fusese Grigorie în urma plângerii făcute de Vaninka 
tatălui ei. 

Fedor, care în calitatea lui de aghiotant, trebuise să 
prezideze la pedepsirea lui Grigorie, nu prea luase în 
seamă cuvintele de ameninţare pe care le rostise sclavul, 
retrăgându-se. Ivan, vizitiul, după ce fusese călău, se făcuse 
medic şi aplicase pe umerii sfâşiaţi ai victimei, compresele 
cu apă şi cu sare care trebuiau să cicatrizeze rănile. 
Grigorie stătuse trei zile în infirmerie, în care timp 
vânturase în minte toate mijloacele de a se răzbuna, apoi, 
fiindcă după trei zile era vindecat, îşi reluase serviciul şi, 
afară de dânsul, toţi uitară în curând ceea ce se petrecuse. 
Ba ceva mai mult, dacă Grigorie ar fi fost un rus adevărat, 
în curând ar fi uitat el însuşi pedeapsa aceea, prea 
obişnuită la străşnicii copii ai Moscovei pentru ca ei să-i 
păstreze o îndelungă şi ciudoasă amintire, dar Grigorie, 
precum am spus-o, avea sânge grec în vine, el se prefăcu şi 
ţinu minte. Deşi Grigorie era un sclav, funcţiile pe care le 
îndeplinea pe lângă general, îl aduseseră încetul cu încetul 
la o mai mare familiaritate, decât aceea de care se bucurau 
ceilalţi servitori. De altmintrelea, în toate ţările din lume, 
bărbierii au privilegii mari pe lângă aceia pe care îi rad, 
pricina poate că stă într-aceea că oamenii sunt din instinct 
mai puţin mândri, faţă de omul care are în fiecare zi, timp 
de zece minute, viaţa lor în mâini. Grigorie se bucura de 
privilegiile meseriei sale şi se întâmpla mai totdeauna că 
şedinţa zilnică, pe care o ţinea generalul cu bărbierul său, 
trecea la conversaţie, în care gura lui Grigorie lucra mai 
mult. Într-o zi, când generalul trebuia să asiste la o revistă, 


chemase pe Grigorie de cu noapte şi, pe când acesta îl 
rădea cât se putea mai domol, convorbirea căzu, sau mai 
bine zis fu adusă asupra lui Fedor. Bărbierul îi făcu cele mai 
mari la ude, ceea ce fireşte, făcu pe general să-şi 
reamintească execuţia pe care o prezidase tânărul 
aghiotant şi să întrebe pe Grigorie dacă Fedor nu avea şi 
vreo umbră de neajuns la toate perfecţiunile pe care le 
îndrugase. 

Grigorie răspunse că, lăsând la o parte trufia, îl credea pe 
Fedor perfect. 

— Trufia? Întrebă generalul mirat, tocmai de cusurul ăsta 
îl credeam pe Fedor mai neatins. 

— Ambiţia ar fi trebuit să zic, răspunse Grigorie. 

— Cum ambiția? Urmă generalul, dar mi se pare că numai 
ambiţie n-a dovedit intrând în serviciul meu, căci, după 
modul cum s-a purtat în războiul din urmă, lesne putea să 
aspire la onoarea de a face parte din casa împăratului. 

— Oh! Este ambiţie şi ambiţie, zise Grigorie surâăzând, unii 
au ambiția posturilor înalte, alţii pe aceea a alianțelor 
ilustre, unii vor să-şi datoreze lor înşile totul alţii speră să-şi 
facă piedestal din femeile lor şi atunci ridică ochii mult mai 
sus decât s-ar cădea ca să-i ridice. 

— Ce vrei să zici? Strigă generalul începând să înţeleagă. 
Unde vroia Grigorie să ajungă. 

— Vreau să zic, excelenţă, răspunse acesta, că sunt mulţi 
oameni pe care bunătatea ce li se arată îi face să-şi uite 
poziţia lor şi să aspire la o poziţie mult mai înaltă, deşi sunt 
aşa sus-puşi încât ameţesc. 

— Grigorie! Strigă generalul, mi se pare că dai de cârcota, 
căci faci o acuzaţie şi, dacă primesc s-o faci aşa, va trebui să 
probezi cele ce înaintezi. 

— Pentru Sfântul Vasile! Generale, de orice cârcota scapă 
omul, când are adevărul în partea lui, de altmintrelea, n-am 
zis nimic pe care să nu fiu gata a-l proba. 

— Astfel, strigă generalul, stăruieşti în afirmaţia că Fedor 
o iubeşte pe fata mea? 


— Ah! Zise Grigorie cu duplicitatea neamului său, nu spun 
eu aceasta, ci dumneavoastră excelenţă, eu n-am pomenit 
numele domnişoarei Vaninka. 

— Dar n-ai vrut să spui altceva, nu-i aşa? Haide, contra 
obiceiului tău, ia răspunde franc. 

— Adevărat este, excelenţă, asta am vrut să zic. 

— Şi, după tine, fata mea răspunde la iubirea asta, fără 
îndoială? 

— Teamă mi-e că da, excelenţă. 

— Şi ce te face să crezi una ca asta? Spune. 

— Mai întâi, că Fedor nu pierde nici un prilej de a vorbi cu 
domnişoara Vaninka. 

— Este într-o casă cu dânsa. Nu-i fi vrând doar să fugă de 
ea? 

— Când d-şoara Vaninka se întoarce târziu acasă, fără să fi 
fost cu dumneavoastră, ori la ce ceas, să fie, d-nul Fedor e 
aici, când ea coboară din trăsură, spre a-i da mâna. 

— Fedor mă aşteaptă şi asta-i e datoria, zise generalul 
începând a crede că bănuielile sclavului nu se întemeiau 
decât pe aparenţe uşoare, mă aşteaptă, urmă el, pentru că 
la orice ceas din zi sau din noapte mă întorc, poate să am a-i 
da ordine. 

— Nu trece zi, ca dl. Fedor să nu intre la domnişoara 
Vaninka, deşi nu e obiceiul ca o atare favoare să se acorde 
unui tânăr într-o casă ca aceea a excelenţei voastre. 

— Mai adesea eu îl trimit acolo, zise generalul. 

— Da, ziua, răspunse Grigorie, însă... Noaptea. 

— Noaptea? Strigă generalul sculându-se în picioare şi 
îngălbenindu-se, astfel încât fu nevoit să se sprijine de o 
masă. 

— Da, noaptea, excelenţă, răspunse Grigorie cu linişte, şi 
fiindcă am început să intru în cârcota, precum ziceţi 
dumneavoastră, ei bine! Voi intra de-a binelea, de 
altmintrelea, chiar de aş căpăta o nouă pedeapsă, ba chiar 
şi mai grozavă decât cea primită, tot nu voi mai suferi ca să 


fie înşelat mai departe un stăpân aşa de bun ca domnia- 
voastră. 

— Ia aminte la ceea ce zici, sclavule, căci îi cunosc eu pe 
cei de neamul tău şi bagă de seamă, dacă acuzaţia ta nu se 
reazemă pe vorbe vădite, pipăite, pozitive, vei fi pedepsit ea 
un mârşav calomniator... 

— Primesc, răspunse Grigorie. 

— Şi spui că l-ai văzut pe Fedor intrând noaptea la fata 
mea? 

— Nu spun nicidecum, excelenţă, că l-am văzut intrând, ci 
spun că l-am văzut ieşind. 

— Şi când asta? 

— Acum un sfert de ceas, pe când veneam la excelența 
voastră. 

— Minţi, zise generalul ridicând pumnul asupra sclavului. 

— Nu ne-a fost vorba astfel, excelenţă, răspunse sclavul 
dându-se înapoi, nu trebuie să fiu pedepsit decât dacă nu 
dau nici o probă. 

— Dar care îţi sunt probele? 

— Vi le-am spus. 

— Şi speri că am să te cred pe cuvânt? 

— Nu, dar sper că veţi crede ochilor dumneavoastră 

— Şi cum asta? 

— Întâia dată când dl. Fedor va fi la domnişoara Vaninka, 
după miezul nopţii, voi veni să înştiinţez pe excelența 
voastră şi atunci vă veţi încredința înşivă dacă mint, dar 
până atunci, excelenţă, toate împrejurările serviciului ce 
vreau să vă fac sunt în paguba mea. 

— Cum aşa? 

— Da, dacă nu aduc dovezi, trebuie să fiu socotit drept 
calomniator mârşav, bine, dar dacă le aduc, cu ce mă voi 
alege câştig? 

— Cu o mie de ruble şi cu libertatea ta. 

— Învoiala e dreaptă, excelenţă, răspunse Grigorie 
strângând bricele şi sper că într-o săptămână veţi 
recunoaşte pe deplin preţul serviciului meu. 


Zicând acestea sclavul ieşi, lăsând pe general în 
convingerea că o mare nenorocire îl ameninţa. 

Din momentul acesta, e lesne de înţeles, generalul ascultă 
fiecare cuvânt şi examină fiecare gest pe care îl schimbau 
înaintea sa Vaninka şi Fedor, însă nici din partea 
aghiotantului, nici din partea fiicei sale nu văzu ceva ca să-l 
poată întări în bănuielile lui, din contră, Vaninka i se păru 
mai rece şi mai rezervată decât altădată. 

Opt zile trecură astfel, în noaptea zilei de a opta spre a 
noua, cam pe la ceasurile două de dimineaţă, bătu cineva la 
uşa generalului, era Grigorie. 

— Dacă excelența voastră vrea să se ducă la domnişoara, 
zise bărbierul, va găsi acolo pe dl. Fedor. 

Generalul se îngălbeni, se îmbrăcă fără să zică vreun 
cuvânt, urmă pe sclav până la uşa domnişoarei Vaninka şi, 
sosind acolo, făcu semn cu mâna şi dădu drumul 
calomniatorului care, în loc de a se retrage precum i se 
poruncise muteşte, se ascunse în colţul coridorului. 

Când se crezu singur, generalul bătu odată, fără să capete 
vreun răspuns. Cu toate acestea tăcerea aceea nu dovedea 
nimic de vreme ce Vaninka putea să fi dormit, generalul mai 
bătu o dată şi glasul fetei întrebă cu tonul cel mai liniştit: 

— Cine e? 

— Eu sunt, zise generalul, al cărui glas tremura de emoție. 

— Anuşka, zise fata adresându-se către sora ei de lapte, 
care se culca într-o cameră vecină cu a sa, deschide tatălui 
meu. lertaţi-mă, tată, urmă ea, Anuşka se îmbracă şi vine 
numaidecât. 

După un minut, uşa se deschide şi generalul intră, 
uitându-se lung împrejurul lui, nu era nimeni în camera cea 
dintâi. 

Vaninka era culcată, mai palidă ca de obicei, dar perfect 
de liniştită şi având pe buze surâsul filial cu care primea 
întotdeauna pe tatăl ei. 

— Cărei împrejurări fericite, întrebă fata cu cel mai dulce 
glas, datorez fericirea de a vă vedea la un ceas aşa de 


înaintat din noapte? 

— Vroiam să-ţi vorbesc despre un lucru important, zise 
generalul şi m-am gândit că, orice ceas ar fi fost, tu mă vei 
ierta că-ţi tulbur somnul. 

— Tata va fi totdeauna binevenit la fiica sa, la orice ceas 
din zi sau din noapte se va prezenta. 

Generalul se uită din nou în jurul său şi totul îl încredința 
că era cu neputinţă să fi fost ascuns un om în camera aceea, 
însă rămânea cealaltă cameră. 

— Vă ascult, zise Vaninka, după un moment de tăcere. 

— Da, însă nu suntem singuri, răspunse generalul şi este 
necesar ca să nu audă alte urechi, ceea ce am a-ţi spune. 

— Ştiţi, Anuşka este sora mea de lapte, zise Vaninka. 

— Oricum, răspunse, generalul, înaintând cu o lumânare 
în mâna spre camera de alături, care era şi mai micuță 
decât cea dintâi. 

— Anuşka, zise el, păzeşte în coridor să nu ne asculte 
nimeni. 

Apoi, zicând acestea, generalul aruncă aceeaşi privire 
cercetătoare în jurul său, dar, afară de Anuşka, nu mai era 
nimeni în odăiţă. 

— Anuşka se supuse, generalul ieşi în urma ei şi, după ce 
se mai uită odată în jurul său, se întoarse în camera fiicei 
sale şi se aşeză la piciorul patului ei, cât despre Anuşka, la 
un semn pe care i-l făcu stăpâna sa, ea îi lasă singuri. 

Generalul întinse mâna către Vaninka şi Vaninka îi dădu 
mâna ei fără codeală. 

— Fata mea, zise generalul, am a-ţi vorbi despre un lucru 
important. 

— Care, tată? Întrebă Vaninka. 

— Tu ai să împlineşti optsprezece ani, urmă generalul, de 
obicei, la vârsta asta se mărită fetele din nobilimea rusă. 

Generalul se opri ca să vadă ce impresie făceau cuvintele 
lui asupra fiicei sale, dar mâna ei rămase nemişcată într-a 
tatălui său. 

— De un an, mâna ta e făgăduită, urmă generalul. 


— Pot şti cui? Întrebă Vaninka cu răceală. 

— Fiului actualului consilier al împăratului, răspunse 
generalul, Ce crezi tu? 

— Că e un tânăr demn şi nobil, după cât se spune, zise 
Vaninka, dar nu pot avea asupra lui altă opinie, decât aceea 
care i s-a făcut, nu e de trei luni în garnizoană la Moscova? 

— Da, zise generalul, însă trebuie să se întoarcă peste trei 
luni. 

Vaninka rămase nepăsătoare. 

— N-ai nimic de zis, d-şoară? Întrebă generalul. 

— Nu, tată, numai aş cere o graţie. 

— Care? 

— N-aş vrea să mă mărit până nu voi împlini douăzeci de 
ani. 

— Dar pentru ce? 

— Am făgăduit Sfintei Fecioare. 

— Dar dacă împrejurările vor reclama călcarea acestei 
făgăduieli şi vor face grabnică celebrarea căsătoriei? 

— Care împrejurări? Întrebă Vaninka. 

— Fedor te iubeşte, zise generalul uitân-du-se ţintă la 
Vaninka. 

— O ştiu, răspunse fata cu aceeaşi nepăsare cu care ar fi 
vorbit despre alta, iar nu despre ea. 

— O ştii! Strigă generalul. 

— Da, mi-a spus el. 

— Când asta? 

— Ieri. 

— Şi ce i-ai spus tu? 

— Că trebuie să se depărteze. 

— Şi a consimţit? 

— Da, tată. 

— Când pleacă? 

— A plecat. 

— Dar eu m-am despărţit de el la ceasurile zece, zise 
generalul. 


— lar eu m-am despărţit la miezul nopţii, răspunse 
Vaninka. 

— Oh! Zise generalul respirând pentru întâia dată din tot 
pieptul, eşti un copil cumsecade, Vaninka şi-ţi acord ceea ce 
ceri, adică încă doi ani. Cugetă numai că împăratul cere 
această căsătorie. 

— Tata îmi va face dreptatea să creadă că sunt o fată prea 
supusă spre a nu mă gândi la răzvrătire. 

— Bine, Vaninka, bine, zise generalul. Aşadar, bietul Fedor 
ţi-a spus tot? 

— Da, zise Vaninka. 

— Ai aflat că s-a adresat întâi la mine? 

— Am aflat. 

— Atunci, de la dânsul ştii că mâna ta fusese făgăduită? 

— De la dânsul. 

— Şi a consimţit să plece? E un bun şi nobil tânăr pe care 
protecţia mea nu-l va părăsi niciodată. Oh! Dacă nu mi-ar fi 
fost dat cuvântul. Urmă generalul, îl iubeam aşa de mult 
încât, dacă nu te-ai fi împotrivit tu, pe cinste i-aş fi dat mâna 
ta. 

— Dar nu vă puteţi retrage cuvântul? Întrebă Vaninka. 

— Peste putinţă! Zise generalul. 

— Atunci, împlinească-se ceea ce trebuie să se întâmple, 
zise Vaninka. 

— Aşa trebuie să vorbească fata mea, zise generalul 
sărutând-o. Adio, Vaninka. Nu te mai întreb dacă-l iubeai. 
Amândoi v-aţi făcut datoria, nu mai am nimic de cerut. 

Zicând acestea, el se sculă şi ieşi. Anuşka era în coridor, 
generalul îi făcu semn că putea să intre în cameră şi îşi 
urmă calea, la uşa camerei lui dădu de Grigorie. 

— Ei bine, excelenţă? Îl întrebă acesta. 

— Ei bine! Zise generalul, erai greşit şi aveai dreptate 
totodată, Fedor iubeşte pe fata mea, dar ea nu-l iubeşte. 
Fedor s-a dus la fata mea la ceasurile unsprezece dar a 
plecat la douăsprezece pentru totdeauna. Orişicum, poţi 
veni mâine, vei avea mia de ruble şi libertatea ta. 


Grigorie se depărta încremenit. 

În timpul acela, Anuşka intrase la stăpâna sa, precum 
primise ordin şi închisese uşa cu grijă. Vaninka sări îndată 
din pat şi, se apropie de uşa aceea, ascultând paşii 
generalului, care se depărtau, când ei nu se mai auziră 
deloc, Vaninka se repezi în odăiţă la Anuşka şi pe dată 
amândouă femeile se apucară să dea la o parte un pachet 
de rufe aruncate în glafa unei ferestre. Sub rufele acelea 
era o ladă mare cu resort, Anuşka apăsă de un buton, 
Vaninka ridică repede capacul, cele două femei dădură un 
țipăt deodată, lada devenise un coşciug, tânărul ofiţer 
murise înăbuşit. 

Cele două femei sperară câtva timp că el nu era decât 
leşinat, Anuşka îl stropi cu apă pe obraz, Vaninka îi dădu să 
respire săruri: toate fură în zadar, în cursul lungii 
convorbiri pe care o avusese generalul cu fiica sa şi care 
ţinuse mai mult de jumătate de ceas, Fedor neputând ieşi 
din lada al cărei resort se închisese, murise din cauza lipsei 
de aer. 

Împrejurarea era groaznică, cele două feţe erau închise cu 
un cadavru, Anuşka vedea Siberia în perspectivă, Vaninka, 
trebuie să-i dăm dreptatea asta. Nu vedea decât pe Fedor. 

Amândouă erau în disperare. 

Cu toate astea, fiindcă disperarea cameristei era mai 
egoistă decât aceea a stăpânei sale, Anuşka găsi un mijloc 
pentru a ieşi din încurcătura în care se aflau amândouă. 

— Domnişoară, strigă ea deodată, suntem scăpate! 

Vaninka ridică fruntea şi se uită la cameristă cu ochii plini 
de lacrimi. 

— Scăpate! Zise ea, scăpate!... El poate, însă noi...? 

— Ascultaţi, domnişoară, zise Anuşka, situaţia 
dumneavoastră e gravă, da, nu încape îndoială, mare e 
nenorocirea dumneavoastră, o mărturisesc, însă 
nenorocirea v-ar fi şi mai mare, iar situaţia şi mai grea, 
dacă ar şti generalul toate... 


— Şi ce-mi pasă? Zise Vaninka. Acum, îl voi plânge în faţa 
întregii lumi. 

— Da, însă în faţa lumii aţi fi dezonorată. Mâine sclavii 
voştri, poimâine Sankt-Petersb-urgul afla-vor că un om a 
murit închis în camera dumneavoastră, gândiţi-vă, 
domnişoară, la onoarea dumneavoastră, la onoarea tatălui 
vostru, la aceea a familiei dumneavoastră 

— Ai dreptate, zise Vaninka scuturând capul ca şi cum ar fi 
vrut să scape de gândurile negre de care îi era încărcat, ai 
dreptate. Ce e de făcut? 

— Cunoaşteţi, domnişoară, pe fratele meu Ivan? 

— Da. 

— Trebuie să-i spunem tot. 

— Ce te gândeşti? Strigă Vaninka, să ne încredem într-un 
om?... Ce zic într-un om? Într-un serv, într-un sclav. 

— Cu cât e mai jos servul acesta şi sclavul acesta, răspunse 
camerista, cu atât suntem mai sigure de secret, de vreme 
ce el nu va avea decât câştig, ca să-l păstreze. 

— Fratele tău se îmbată, zise Vaninka, cu o temere 
amestecată cu dezgust. 

— Aşa este, răspunse Anuşka, dar unde găsiţi om cu 
barbă, care să nu facă de astea? Fratele meu se îmbată mai 
puţin decât alţii, şi deci n-avem să ne temem de dânsul mai 
mult ca de altul. De altmintrelea, în poziţia în care ne aflăm, 
trebuie să riscăm ceva. 

— Ai dreptate, zise Vaninka, redobândin-du-şi bărbăţia 
care îi era obişnuită şi care creştea totdeauna până la 
înălţimea primejdiei. Du-te de găseşte-l pe fratele tău! 

— Nu putem face nimic în dimineaţa asta, zise Anuşka 
dând la o parte perdelele de la fereastră. Uitaţi-vă, e ziuă. 

— Dar ce să facem cu cadavrul acestui nenorocit? Strigă 
Vaninka. 

— Să stea ascuns toată ziua acolo unde se află, iar pe 
seară, când dumneavoastră veţi fi la balul curţii, fratele 
meu o să-l ducă de aici. 


— Aşa este, aşa este, murmură Vaninka, cu un accent 
straniu, mă duc la bal deseară, Nu se poate să lipsesc, căci 
s-ar bănui ceva. Oh! Oh! Dumnezeul meu!... Dumnezeul 
meu...! 

— Ajutaţi-mă, domnişoară, zise Aâiuşka, eu nu pot 
singurică... 

Vaninka se îngălbeni, însă, silită de primejdie, se duse cu 
hotărâre la cadavrul amantului său, apoi ridicându-l de 
umeri pe când camerista îl ridică de picioare, îl întinseră în 
ladă. Anuşka lăsă numaidecât capacul şi, închizând lada cu 
cheia, puse cheia în sân. 

Apoi amândouă azvârliră rufele care o ascunseseră de 
ochii generalului. 

Se făcu ziuă fără ca, precum se înţelege lesne, somnul să 
se fi apropiat de ochii ei. Cu toate acestea, ea tot se dădu 
jos la dejun, căci nu vroia să dea tatălui său nici umbră de 
bănuială, însă ai fi zis, văzându-i paloarea, că ieşise din 
mormânt. Generalul atribui paloarea aceea tulburării ce-i 
pricinuise el. 

Întâmplarea slujise de minune pe Vaninka, inspirând-o să 
spună că Fedor plecase, căci astfel, generalul nu numai că 
nu se miră de loc nevăzându-l ci, fiindcă lipsa lui era chiar 
justificarea fiicei sale, el dădu un pretext lipsei aceluia, 
spunând că însărcinase pe aghiotantul său cu o misiune. 
Cât despre Vaninka, ea stătu afară din camera ei, până ce 
veni ceasul ca să se îmbrace. Cu o săptămână înainte ea 
fusese la balul curţii împreună cu Fedor. 

Vaninka ar fi putut să rămână acasă, pretextând o uşoară 
indispoziţie, dar se temea de două lucruri făcând aşa, întâi 
să nu dea griji tatălui său, care poate că atunci ar fi rămas 
şi el acasă şi ar fi făcut mai anevoioasă ridicarea cadavrului, 
al doilea, ca să nu roşească înaintea unui sclav. Preferă deci 
să facă o sforţare supraomenească şi, ducându-se în camera 
ei, însoţită de credincioasa Anuşka, se apucă să se gătească 
cu aceeaşi grijă, ca şi cum ar fi fost cu inima plină de 
bucurie. 


Apoi, când se sfârşi acea găteală cumplită, porunci către 
Anuşka să încuie uşa camerei, căci vroia să-l mai vadă odată 
pe Fedor şi să zică un ultim adio corpului aceluia care 
fusese amantul ei. Anuşka se supuse, iar Vaninka, cu 
fruntea acoperită de flori, cu pieptul încărcat de 
mărgăritare şi de pietre scumpe, dar sub toate acestea mai 
îngheţată decât o statuie, înainta, cu pasul cu care merge o 
fantomă în odaia companioanei 427) sale. 

Sosind în faţa lăzii, Anuşka o deschise din nou, atunci 
Vaninka, fără să verse vreo lacrimă, fără să scoată vreun 
suspin, dar cu liniştea adâncă şi neînsufleţită a disperării, se 
aplecă la Fedor, luă un simplu inel pe care îl avea tânărul la 
deget, îl puse în degetul ei, între două inele falnice, apoi 
sărutându-l pe frunte: 

— Adio, logodnicul meu, îi zise ea. 

În momentul acesta auzi paşi apropiindu-se. Un fecior 
venea să întrebe din partea generalului dacă era gata 
domnişoara. Anuşka lăsă capacul lazii, iar Vaninka, 
ducându-se singură ca să deschidă uşa, merse după 
mesagerul care păşea înaintea ei luminându-i, pe când ea 
încrezătoare în sora sa de lapte, o lăsă ca să îndeplinească 
trista sarcină ce-i dăduse. 

Peste un moment Anuşka văzu ieşind pe poarta cea mare a 
palatului trăsura care ducea pe general şi pe fiica lui. Lăsă 
să treacă o jumătate de ceas, apoi se duse jos, la rândul ei, 
să-l caute pe Ivan. El îl găsi bând cu Grigorie, pentru care 
generalul îşi ţinuse cuvântul şi care primise chiar în ziua 
aceea, o mie de ruble şi libertatea. Din fericire, oaspeţii nu 
erau decât la începutul chefului şi prin urmare Ivan era în 
toate minţile lui, aşa că sora să nu se sili deloc să-i 
încredinţeze secretul ei. 

Ivan se duse după Anuşka în camera stăpânei sale. Acolo, 
ea îi reaminti tot ce promisese trufaşa dar generoasa 
Vaninka surorii sale ca să facă pentru el. Cele câteva pahare 
de rachiu pe care le băuse Ivan, îl aplecaseră la 
recunoştinţă. Beţia ruşilor este foarte drăgăstoasă, Ivan îşi 


manifestă devotamentul prin cuvinte aşa de vii, încât 
Anuşka nu se mai codi deloc şi, ridicând capacul lăzii, îi 
arătă Cadavrul lui Fedor. 

La această teribilă vedere, Ivan stătu un minut nemişcat, 
dar îndată calculă ce bani şi cât bun trai îi puteau aduce 
încredințarea unui atare secret. Prin urmare, jură cu 
jurămintele cele mai sfinte să nu trădeze niciodată pe 
stăpâna lui şi, precum spera Anuşka, se feri ca să facă să 
dispară cadavrul aghiotantului. 

Lucrul fu lesne, în loc să se întoarcă să bea cu Grigorie şi 
cu camarazii săi, Ivan se duse de pregăti o sanie, o umplu 
cu paie, ascunse în fund un târnăcop, trase sania la uşa 
scării de serviciu şi, încredinţându-se că nu era pândit de 
nimeni, luă în braţe corpul mortului, îl vâri sub paiE. Se 
aşeză deasupra, deschise poarta palatului, apucă pe cheiul 
Nevei până la biserica Znamenia, trecu pe lângă prăvăliile 
din mahalaua Rejenstivenskoi, trase sania pe Neva, se opri 
la mijlocul gheții, în faţa bisericii pustii a sfintei Madeleine 
şi acolo, adăpostit de singurătate, înfăşurat în noapte, 
ascuns după sania lui, începu să lovească gheaţa cu 
târnăcopul, apoi, după ce făcu o copcă destul de mare şi 
după ce îl scotoci pe Fedor şi îi luă toţi banii ce găsi asupră- 
i, îl dădu pe copcă cu capul înainte şi se întoarse la palat, pe 
când cursul strâmtorat al Nevei târa cadavrul spre golful 
Finlandei. 

După un ceas, vântul formând o nouă coajă de gheaţă, nu 
mai rămăsese nici urmă din copca făcută de Ivan. 

La miezul nopţii, Vaninka se întoarse cu tatăl său. Friguri 
interioare o mistuiră toată seara, astfel că niciodată nu 
păruse atât de frumoasă, aşa încât toată seara fusese 
covârşită de omagiile celor mai nobili şi mai mari seniori ai 
curţii. 

Reintrând în casă, o găsi pe Anuşka sub vestibul. Aceasta o 
aştepta, pentru ca să-i ia mantaua, dându-i-o, Vaninka o 
întrebă cu una din acele priviri care cuprind atâtea lucruri. 

— S-a isprăvit! Îi şopti camerista. 


Vaninka răsuflă, parcă i s-ar fi luat un munte de pe piept. 

Oricâtă putere să fi avut Vaninka asupra ei însăşi, ea nu 
putu îndura mai mult prezenţa tatălui său şi, pretextând 
oboseala din timpul serii, se scuză că nu putea rămâne să 
cineze cu dânsul. 

Vaninka urcă în camera sa şi acolo, cum se închise uşa, îşi 
smulse florile de pe frunte, colierele de la gât şi tăie cu 
foarfecele corsetul care o înăbuşea, apoi trântindu-se în 
pat, plânse în toată voia. Cât despre Anuşka, ea mulţumi lui 
Dumnezeu pentru criza aceea, liniştea stăpânei sale o 
înspăimânta mai mult decât disperarea ei. 

După ce trecu această primă criză, Vaninka putu să se 
roage. 

Ea petrecu un ceas în genunchi, apoi după stăruința 
credincioasei sale companione, se culcă. Anuşka se aşeză la 
picioarele patului, niciuna nici alta nu dormiră, dar cel 
puţin, când se făcu ziuă, lacrimile vărsate de Vaninka o 
uşuraseră. 

Anuşka fu însărcinată să-l răsplătească pe fratele său cu o 
sumă prea mare oferită odată unui om cu barbă ar fi putut 
bate la ochi. De aceea, Anuşka se mulţumi să-i spună lui 
Ivan că, oricând ar avea trebuinţă de bani, nu va avea decât 
să ceară. 

Grigorie, profitând de libertatea să şi vrând să-şi 
sporească mia de ruble, cumpără, afară din oraş, o 
cârciumioară, unde graţie îndemânării şi cunoştinţelor ce 
făcuse în Petersburg, începu să facă treburi minunate, 
astfel că în scurt timp Cârciuma Roşie, aşa se numea 
stabilimentul lui Grigorie, căpătă renume mare. 

Un altul luă slujba de bărbier pe lângă general şi, afară de 
lipsa lui Fedor, totul reintră în ordinea obişnuită în casa 
contelui Cermayloff. 

Două luni trecuseră astfel, fără ca nimeni să fi avut cea 
mai mică bănuială despre cele petrecute, când într-o 
dimineaţă, înainte de ceasul obişnuit al dejunului, generalul 
pofti pe fiica sa la dânsul. Vaninka tresări de teamă, căci din 


fatala noapte toate erau motiv de temere pentru dânsa. Ea 
tot se supuse tatălui său şi adunându-şi toate puterile, porni 
spre camera lui. 

Contele era singur şi Vaninka înţelese, de la cea dinţii 
privire, că n-avea de ce se teme la întrevederea aceea. 
Generalul o aştepta cu acea expresie părintească dulce, 
care oricând se afla în faţa fiicei lui, devenea caracterul 
particular al fizionomiei sale. Prin urmare, Vaninka se 
apropie cu liniştea-i obişnuită şi, plecându-se înaintea 
generalului, îi lăsă fruntea ca să i-o sărute. 

Generalul îi făcu semn să se aşeze şi îi prezentă o 
scrisoare deschisă. Vaninka. Mirată, se uită o clipă la tatăl 
său, apoi îşi aplecă ochii pe scrisoare, ea cuprindea 
noutatea morţii omului căruia îi fusese făgăduită mâna sa, 
fusese ucis într-un duel. 

Generalul urmări pe faţa fiicei sale efectul citirii şi, oricât 
de mare să fi fost puterea fetei asupra sa însăşi, atâtea 
regrete dureroase, atâtea remuşcări sfâşietoare o năpădiră, 
cugetând că redevenise liberă, încât nu putu să-şi ascundă 
pe deplin emoția simțită. Generalul băgă de seamă şi atribui 
emoția aceea amorului pe care bănuia că de mult trebuia 
să-l fi avut fiica sa, pentru tânărul aghiotant. 

— Haide, zise el surâzând, văd că lucrurile merg cât se 
poate mai bine. 

— Cum asta, tată? Întrebă Vaninka. 

— Negreşit, urmă generalul, Fedor nu s-a îndepărtat oare 
pentru că te iubea? 

— Da, murmură fata. 

— Ei bine, acum, zise generalul, poate să se întoarcă. 

Vaninka rămase mută, cu ochii pironiţi şi buzele 
tremurânde. 

— Să se întoarcă î... zise ea după o clipită. 

— Să se întoarcă, fără îndoială! Sau că vom fi poate foarte 
nenorocoşi, urmă generalul surâzând, sau că trebuie să 
găsim pe cineva în casă, care să fi ştiind unde este el. 


Cercetează, Vaninka, spune-mi locul exilului acestuia şi iau 
asupră-mi restul. 

— Nimeni nu ştie unde este Fedor, murmură Vaninka, cu 
glas întunecat, nimeni afară de Dumnezeu... Nimeni! 

— Ce fel! Strigă generalul, n-a dat nici un semn de viaţă, 
din ziua în care a dispărut? 

Vaninka făcu semn din cap că nu, inima ei era aşa de 
strâmtorata, încât copila nu mai putea vorbi. 

Generalul se posomori la rândul său. 

— Te temi oare de vreo nenorocire, zise el. 

— Teamă mi-e că nu mai e fericire pentru mine pe pământ! 
Strigă Vaninka copleşită de durere. 

Apoi fără întârziere: 

— Lăsaţi-mă, tată ca să mă retrag, urmă, ea, mi-e ruşine 
de ceea ce zisei. 

Generalul, care nu văzu în exclamaţia fetei decât regretul 
că-şi mărturisise amorul, sărută pe fiica sa pe frunte şi îi 
permise să se retragă, sperând, în ciuda aerului 
posomorât.cu care vorbise Vaninka despre Fedor, că era cu 
putinţă să-l regăsească. 

Într-adevăr, chiar în ziua aceea se duse la împărat, îi 
povesti amorul lui Fedor pentru fiica lui şi îl întrebă, de 
vreme ce moartea îl dezlegase de prima sa făgăduială, dacă 
permitea să dispună în favoarea lui Fedor de mâna fetei 
sale. Împăratul consimţi. Atunci generalul ceru o nouă 
favoare, Pavel era într-una din zilele lui de bunăvoință şi se 
arătă dispus să i-o acorde. Generalul îf spuse că, de două 
luni, Fedor se făcuse nevăzut, că toată lumea şi chiar fiica 
să nu ştiau unde se află el şi îl rugă să ordone ca să 
cerceteze, împăratul chemă îndată pe marele maestru al 
poliţiei şi îi dădu ordinele trebuincioase. 

Şase săptămâni trecură, fără să aducă vreun rezultat. Din 
ziua cu scrisoarea, Vaninka era mai tristă şi mai posomorâta 
decât oricând. În zadar încercă generalul de câteva ori să-i 
dea câte o slabă speranţă, Vaninka atunci clătina din cap şi 
se retrăgea., Generalul încetă de a” mai vorbi despre Fedor. 


Dar nu fu tot aşa în casă, tânărul aghiotant era iubit de 
slugi şi, afară de Grigorie, nimeni nu i-ar fi vrut răul. De 
aceea, de când se aflase că el nu fusese nicidecum trimis în 
misiune de către general, ci că dispăruse, dispariţia asta 
era veşnicul motiv de vorbă în anticameră, în bucătărie şi la 
grajd. 

Mai era un loc unde se vorbea foarte mult despre aceasta: 
la Cârciuma Roşie., Din ziua în care auzise de acea plecare 
misterioasă, Grigorie fu cuprins din nou de bănuieli. El 
fusese sigur că-l văzuse pe Fedor intrând la Vaninka şi, 
afară doar dacă n-ar fi ieşit până să ajungă el la general, nu 
pricepea cum de nu-l găsise generalul la Vaninka. Un alt 
lucru îl mai preocupa, părându-i-se că trebuia să fi fost în 
oarecare legătură cu evenimentul acesta, cheltuiala 
extraordinară la în sclav, iar sclavul acesta era fratele 
surorii de lapte cu Vaninka, astfel că, fără să fie încă sigur, 
Grigorie bănuia izvorul acestor bani. Un lucru îl mai întărea 
în bănuielile lui, faptul că Ivan, care rămăsese nu numai cel 
mai credincios amic al lui, ci devenise unul din cei mai buni 
muşterii, nu vorbea niciodată de Fedor, tăcea când vorbeau 
ceilalţi în faţa lui, iar când era întrebat, nu răspundea nici 
celor mai stăruitoare întrebări, decât în patru cuvinte: „Să 
lăsăm vorba asta!” 

Cu una, cu alta, sosi şi ziua cnejilor, zi mare la Petersburg, 
căci tot în ziua aceea se făcea şi sfinţirea apelor. Fiindcă 
Vaninka asistase la ceremonie şi fiindcă obosise stând două 
ceasuri în picioare pe Neva, generalul nu ieşise din casă în 
seara aceea şi dăduse concediu lui Ivan, iar Ivan profitase 
de ocazie şi se dusese la Cârciuma Roşie. 

Era îmbulzeală la Grigorie, dar Ivan fu bine venit în 
onorabila societate, căci se ştia că el nu venea niciodată cu 
buzunarele goale. Nici de astă dată nu se abătu de la obicei 
şi, cum veni, începu să-şi sune soroc-copeicile spre marea 
pizmă a asistenţilor. La acest zgomot semnificativ, Grigorie, 
cu o butelcă în fiecare mină, alergă în grabă, mai ales că 
ştia că atunci când plătea Ivan, el. Grigorie, avea două 


foloase, ca negustor şi ca oaspete, Ivan nu-l înşelă în 
această dublă speranţă şi Grigorie fu poftit să se 
împărtăşească din consumaţie. 

Veni vorba despre sclavie, iar câţiva dintre acei nenorociţi 
care de abia aveau patru zile pe an ca să se odihnească de 
veşnicile lor osteneli, lăudară foarte mult fericirea de care 
se bucura Grigorie de când căpătase libertatea. 

— Cum de nu! Zise Ivan care începuse să se încălzească de 
rachiu, sunt sclavi mult mai liberi decât stăpânii lor. 

— Ce vrei să zici? Întrebă Grigorie, turnân-du-i un nou 
pahar de rachiu. 

— Vreau să zic mai fericiţi, zise Ivan cu vioiciune. 

— Cam anevoie de dovedit asta, zise Grigorie cu ton de 
îndoială. 

— De ce aşa? Stăpânii noştri, cum se nasc, sunt* daţi pe 
mâna a doi sau trei dascăli, unul franţuz, altul neamţ, al 
treilea englez, dacă îi iubesc ori dacă nu-i iubesc, trebuie să 
stea în societatea lor până la vârsta de şaptesprezece ani şi, 
vrând nevrând, învaţă trei limbi barbare, în paguba 
frumoasei noastre ruse, pe care o uită uneori de tot, când 
ştiu pe celelalte. Atunci, dacă stăpânul vrea să fie ceva, 
trebuie să se facă soldat, dacă e sublocotenent, e sclavul 
locotenentului, dacă e locotenent, e sclavul căpitanului, 
dacă e căpitan, e sclavul maiorului, şi asta tot aşa merge, 
până la împărat, care nu e sclavul nimănui, dar pe care îl 
dibuieşte cineva într-o zi la masă. La plimbare sau în patul 
lui şi mi-l otrăveşte, înjunghie sau sugrumă. Dacă intră în 
viaţa civilă, care îi este pricopseala? Ia o nevastă pe care nu 
o iubeşte, se pomeneşte cu copii pe care nu-i ştie de unde 
vin şi de care trebuie să aibă grijă, luptă veşnică la care e 
nevoit să se dedea, dacă e sărac, ca să-şi hrănească familia, 
iar dacă e bogat ca să nu fie furat de intendentul său şi 
înşelat de arendaşii săi. Trăi şi ăsta?... Pe când noi, la naiba! 
Ne naştem şi asta e singura durere pe care o pricinuim 
mamei noastre. Stăpânul ne hrăneşte, el ne alege meserie 
totdeauna lesne de învăţat dacă nu eşti doar tont. Ne-am 


îmbolnăvit? Doctorul lui ne caută gratis, căci paguba ar fi 
pentru stăpân dacă am muri. Suntem tare sănătoşi? Avem 
asigurate patru mese pe zi şi o sobă caldă după care ne 
culcăm noaptea. Dacă ne amorezăm, niciodată nu e piedică 
la căsătoria noastră, afară doar dacă draga nu ne vrea. 
Dacă ne vrea ea, însuşi stăpânul ne îndeamnă să grăbim 
nunta, căci bucuros e ca noi să avem cât mai mulţi copii. Se 
nasc copiii ăştia? Se face cu ei ceea ce s-a făcut şi cu noi. la 
găsiţi-mi mulţi boieri aşa de fericiţi că sclavii lor...! 

— Da, da, murmură Grigorie turnându-i un nou pahar de 
rachiu, însă, cu toate astea nu eşti liber. 

— La ce liber? Întrebă Ivan. 

— Liber să te duci unde vrei şi când vrei. 

— Eu? Sunt liber ca aerul, răspunse Ivan. 

— Lăudărosule! Zise Grigorie. 

— 'Ţi-o spun că sunt liber ca aerul! Fiindcă am stăpâni buni 
şi mai ales o stăpână bună, urmă Ivan cu un surâs ciudat, 
încât n-am decât să cer, că se face. 

— Cum! Dacă, după ce te-ai îmbăta azi la mine, ai cere să 
vii să te îmbeţi şi mâine, urmă Grigorie care, chiar sfidând 
pe Ivan, nu-şi uită interesele, dacă ai cere una ca asta... 

— Aş veni din nou, zise Ivan. 

— Ai reveni mâine? Zise Grigorie. 

— Şi mâine şi poimâine şi în toate zilele, dacă aş vrea. 

— Adevărul e că Ivan e favoritul domnişoarei, zise un alt 
sclav al contelui, care se afla acolo şi se împărtăşea din 
dărniciile camaradului său Ivan... 

— Tot atâta e, zise Grigorie, închipuindu-ne că ţi s-ar da 
atâta voie, în curând nu ţi-ar ajunge banii. 

— Niciodată! Zise Ivan înghițind un nou pahar de rachiu, 
niciodată nu va duce Ivan lipsă de bani cât timp se va afla o 
kopeică în punga domnişoarei. 

— Nu o ştiam darnică, zise Grigorie oţetit. 

— Oh! Eşti cam uituc, prietene, căci bine ştii că ea nu prea 
ţine socoteală cu prietenii, dovadă loviturile de cnut. 


— Nu vroiam să vorbesc despre asta, răspunse Grigorie, 
de lovituri de cnut, bine, ştiu că e fudulă, dar despre banii ei 
e altceva, căci niciodată nu le-am văzut culoarea. 

— Ei bine! Vrei tu să le vezi culoarea la mine, zise Ivan 
înfierbântându-se din ce în ce mai mult, Atunci na! Uite 
kopeici, uite sorok-kopeici! Uite bilete albastre care 
preţuiesc cinci ruble! Uite bilete roşii care preţuiesc 
douăzeci şi cinci! Şi mâine dacă aş vrea, ţi-aş arăta bilete 
albe care ar preţui cincizeci de ruble. Să trăiască 
domnişoara! 

Şi Ivan întinse din nou paharul, pe care Grigorie îl umplu 
până la gură. 

— Dar dacă-i vorba de bani, zise Grigorie îmboldind din ce 
în ce pe Ivan, banii răsplătesc disprețul? 

— Dispreţul! Zise Ivan, disprețul! Cine mă dispreţuieşte? 
Nu cumva tu, fiindcă eşti liber? Frumoasă libertate! Mai 
bucuros sunt să fiu sclav şi bine hrănit decât liber şi să mor 
de foame. 

— Vorbesc de disprețul stăpânilor, zise Grigorie. 

— Dispreţul stăpânilor mei? Întreabă pe Alexe, întreabă pe 
Dănilă care sunt aici, dacă mă dispreţuieşte domnişoara. 

— Adevărul e, ziseră cei doi sclavi întrebaţi şi care erau 
amândoi din casa generalului, adevărul e că trebuie să fi 
făcut farmece Ivan, căci totdeauna vorbeşte cu el ca şi cu 
un boier. 

— Pentru că e frate cu Anuşka, zise Grigorie şi pentru că 
Anuşka e sora de lapte a domnişoarei. 

— Se poate, ziseră ceilalţi doi sclavi. 

— Pentru una ori pentru alta, strigă Ivan, vezi că aşa este, 
iar nu într-altfel. 

— Da, dar dacă ar muri sora ta, zise Grigorie, oh...! 

— Dacă ar muri sora mea, răspunse IvaN. Ar fi păcat 
fiindcă sora mea e fată bună... Să trăiască sora mea! Dar 
dacă ar muri ea, tot nu s-ar schimba treaba, căci pentru 
mine sunt respectat şi sunt respectat fiindcă se tem de 
mine. Poftim! 


— Se tem de boier Ivan? Zise Grigorie pufnind în râs. 
Urmează că, dacă i s-o uri lui boier Ivan să primească 
ordine şi dacă o da el ordin, s-ar supune ei lui boier Ivan. 

— Poate că da! Zise Ivan. 

— Poate că da, a zis? Repetă Grigorie râzând cu hohote. 
Poate că da! Auzitu-l-aţi măi? 

— Da, ziseră sclavii care băuseră atâta încât, nu mai 
puteau răspunde decât prin monosilabe. 

— Ei bine, n-oi mai zice poate, acum zic: desigur! 

— Ah! Mult aş vrea să văd una ca asta, zise Grigorie, chiar 
aş da ceva pentru aşa lucru. 

— Ei bine, goneşte de aici pe toate secăturile alea care 
beau şi se îmbată ca porcii şi vei vedea. 

— Degeaba? Zise Grigorie. Glumeşti! Nu cumva crezi că le 
dau să bea degeaba...? 

— Ei bine! Să vedem cât rachiu d-ăsta grozav crezi tu că 
pot bea ei de acum până la miezul nopţii, pentru, ca să nu 
mai fii nevoit să-i aştepţi cu prăvălia deschisă? 

— De vreo douăzeci de ruble. 

— Poftim treizeci de ruble, dă-i afară de aici şi să rămânem 
între noi. 

— Prietenilor, zise Grigorie scoțând ceasornicul şi uitându- 
se, se apropie de miezul nopţii, voi ştiţi ordonanța 
guvernatorului, de aceea, duceţi-vă acasă. 

Ruşii, deprinşi la supunere, plecară fără să cârtească, iar 
Grigorie rămase singur cu Ivan şi cu ceilalţi doi sclavi ai 
generalului. 

— Ei bine, iată-ne între noi, zise Grigorie, ce ai de gând să 
faci? 

— Ce-aţi zice voi dacă, cu tot ceasul înaintat, cu tot gerul şi 
cu toate că nu suntem decât nişte sclavi, domnişoara ar 
pleca din casa tatălui său şi ar veni aici să închine în 
sănătatea noastră? 

— Zic că ar trebui să profiţi de asta, răspunse Grigorie 
dând din umeri, spre a-i spune să aducă şi vreo butelcă de 


rachiu, trebuie să fie în pivniţa generalului mai bun decât 
într-a mea. 

— Este mult mai bun! Zise Ivan ca un om pe deplin sigur şi 
o să aducă domnişoara o butelcă. 

— Eşti nebun? Zise Grigorie. 

— Nebun e! Repetară în neştire ceilalţi doi sclavi. 

— Ah! Nebun sunt? Zise Ivan. Ei bine! Faci prinsoare, 
Grigorie? 

— Ce ţii? 

— O bumaşcă 128) de două sute de ruble pe un an de 
băutură din cârciuma ta după placul nostru. 

— Se împărtăşeşte şi prietenii? Întrebară cei doi mojici. 

— Cum de nu! Zise Ivan, ba, pentru ei, să reducem 
termenul la şase luni. Te învoieşti, Grigorie? 

— Mă învoiesc. 

Cei doi îşi bătură palma, dându-şi mâinile şi învoiala fu 
încheiată. 

Atunci, cu o încredere făcută ca să zăpăcească pe martorii 
acestei scene ciudate, Ivan îşi luă caftanul îmblănit, pe care, 
ca om cu rost, îl întinsese pe sobă, se înfăşură în el şi plecă. 

După un sfert de ceas se întoarse. 

— Ei bine? Strigară deodată Grigorie şi ceilalţi doi sclavi. 

— Vine, zise Ivan. 

Cei trei băutori se uitară unii la alţii cu uimire, dar Ivan se 
aşeză liniştit la locul său între ei, umplu un nou pahar şi 
ridicându-se în picioare: 

— Să trăiască domnişoara! Că merită barem atâta, fiindcă 
binevoieşte să vină la noi pe o noapte aşa de rece şi când 
ninge cu fulgi. 

— Anuşka, zise un glas afară, bate la uşa asta şi întreabă 
dacă nu sunt aici niscaiva dintre oamenii noştri. 

Grigorie şi cei doi sclavi se uitară unii la alţii cu 
înmărmurire, căci recunoscuseră pe Vaninka, cât despre 
Ivan, el se răsturnă pe scaun, legănându-se cu o obraznică 
îngâmfare. 


Anuşka deschise uşa şi se putu vedea, cum spusese Ivan, 
că ningea cu fulgi mari. 

— Da, doamnă, zise tânăra companioană, e fratele meu şi 
mai sunt Dănilă şi Alexe. 

Vaninka intră. 

— Amicilor, zise ea cu un surâs ciudat, mi s-a spus că beţi 
în sănătatea mea şi vă adusei cu ce să răspund la toastul 
vostru, iată o butelcă de rachiu vechi, franțuzesc, pe care 
am ales-o într-adins din pivniţa tatălui meu. Întindeţi-vă 
paharele. 

Grigorie şi sclavii se supuseră domol şi cu codeala mirării, 
pe când Ivan îşi înainta paharul cu o deplină neruşinare. 
Vaninka turnă însăşi în pahare şi, fiindcă ei se codeau să 
bea: 

— Haide, în sănătatea mea, amicilor! Zise ea. 

— Ura! Strigară băutorii, încurajați de blândeţea şi de 
prieteşugul nobilei musafire şi îşi goliră paharele dintr-o 
mişcare. Vaninka le mai turnă odată numaidecât, apoi 
punând butelca pe masă: 

— Goliţi butelca asta, amicilor, zise ea şi n-aveţi grijă de 
mine, cu voia stăpânului casei, Anuşka şi eu vom aştepta 
colea, lângă sobă, până va trece viforul ăsta. 

Grigorie dădu să se scoale ca să împingă o laviţă lângă 
sobă, însă, fie că era cu desăvârşire beat, fie că rachiul 
fusese amestecat cu vreun narcotic, el căzu pe laviţa lui 
căznindu-se să bolborosească o scuză. 

— Bine, bine! Zise Vaninka. Nimeni dintre voi să nu se 
deranjeze. Beţi, amicilor, beţi! 

Oaspeţii profitară de permisiune şi fiecare îşi goli paharul. 
Grigorie, cum îl goli pe al său, căzu sub masă. 

— Bine, şopti Vaninka la urechea lui Anuşka, opiul îşi face 
efectul. 

— Dar ce aveţi de gând? Întrebă Anuşka. 

— Ai să vezi îndată. 

Cei doi mujici nu întârziară de a urma exemplul 
cârciumarului şi căzură la rându-le unul lângă altul. Ivan 


rămăsese cel din urmă pe picioare, luptându-se încă în 
contra somnului şi încercând să cânte un cântec beţivesc. 
Dar îndată i se încurcă limba, ochii i se închiseră şi, bătând 
aerul cu braţele, căzu şi el fără cunoştinţă lângă tovarăşii 
lui. 

Vaninka se sculă îndată şi aţinti asupra acelor oameni o 
privire înflăcărată, apoi îndoindu-se de ochii ei, îi strigă pe 
nume pe fiecare, dar fără ca vreunul din ei să răspundă. 

Atunci, ea bătu din palme şi, cu glas voios: 

— lată momentul, zise ea. 

Şi, ducându-se în fundul încăperii, luă un maldăr de paie 
pe care îl aduse într-un colţ al cârciumei, făcu tot aşa şi la 
celelalte trei colţuri, scoțând apoi din sobă o stinghie de 
brad aprinsă, puse foc pe rând în cele patru colţuri ale 
cârciumei. 

— Ce faceţi? Strigă Anuşka în culmea groazei şi încercând 
să o oprească. 

— Îngrop secretul nostru sub cenuşe, răspunse Vaninka. 

— Dar fratele meu, bietul frate-meu, strigă tânăra. 

— Fratele tău e un mârşav, care ne trădase şi am fi 
pierdute noi dacă nu l-am da pieirii. 

— Oh! Fratele meu! Bietul meu frate! 

— Poţi să mori şi tu cu dânsul, zise Vaninka însoţind 
această frază de un surâs care dovedea că nu i-ar fi părut 
rău ca Anuşka să fi împins până acolo iubirea frăţească. 

— Dar iată focul, doamnă! lată focul! 

— Să ieşim dar, strigă Vaninka şi târând pe fata jalnică, ea 
închise uşa cârciumei, o încuie şi azvârli cheia departe, în 
zăpadă. 

— Pentru Dumnezeu, să mergem repede acasă! Strigă 
Anuşka. Oh! Nu pot suferi priveli-ştea asta 
înspăimântătoare. 

— Să stăm pe loc, din contră, zise Vaninka oprind pe 
tovarăşa sa de mână, cu o putere aproape bărbătească, să 
stăm până s-o prăvăli casa peste ei, până vom fi sigure că n- 
au să mai scape. 


— Oh! Dumnezeul meu! Strigă Anuşka, fărâmată, căzând 
în genunchi, ai milă de bietul meu frate, căci moartea are 
să-l aducă înainte-ţi, fără a fi pregătit să se arate în faţa ta. 

— Da, da, roagă-te, bine faci, zise Vaninka, deoarece 
corpurile lor vreau să pierd, iar nu sufletele lor. Roagă-te, îţi 
dau voie. 

Şi Vaninka rămase în picioare, cu braţele încrucişate, 
luminată viu de lucirea incendiului, pe când Anuşka se ruga. 

Incendiul nu ţinu mult, casa era din lemn, astupată cu 
câlţi, ca toate casele ţăranilor ruşi, astfel că flacăra pornind 
deodată din patru colţuri, repede izbucni afară şi, aţâţata 
de vifor, nu mai formă după câteva secunde decât un rug 
năprasnic. Vaninka urmări cu ochii aprinşi progresele 
incendiului, temându-se mereu să nu vadă repezindu-se din 
flăcări vreun spectru pe jumătate ars. În sfârşit, acoperişul 
se scufundă iar Vaninka, scăpată de orice teamă, numai 
atunci porni spre palatul generalului unde, mulţumită 
permisiunii ce avea Anuşka de a ieşi la orice oră din zi sau 
din noapte, cele două femei intrară fără să fie văzute. 

A doua zi, nu se vorbi în Sankt-Petersburg decât despre 
incendiul Cârciumei Roşii, se scoaseră de dedesubt 
rămăşiţele celor patru cadavre pe jumătate arse şi fiindcă 
trei din sclavii generalului nu se întorseseră acasă, 
generalul fu sigur că cele trei cadavre necunoscute erau ale 
lui Ivan, Dănilă şi Alexe, despre al patrulea, nefiind nici o 
îndoială că fusese al cârciumarului. 

Cauzele incendiului rămaseră secrete pentru toată lumea, 
casa era izolată, iar viforul aşa de straşnic încât nimeni nu 
întâlnise pe cele două femei pe drumul pustiu. Vaninka era 
sigură de companioana sa. Aşadar, secretul ei murise cu 
Ivan. 

Dar atunci remuşcarea înlocui temerea, tânăra fată, aşa 
de neîncovoiată în faţa evenimentelor, se pomeni slabă 
contra amintirilor sale, i se păru că, încredinţând unui preot 
secretul crimei, ea s-ar fi uşurat de acea povară 
înfricoşătoare. Se duse deci la un popă cunoscut pentru 


mila lui înaltă şi, sub scutul confesiunii, îi povesti tot ce se 
petrecuse. 

Preotul rămase înspăimântat de povestirea aceea, 
îndurarea cerului n-are margini, dar iertarea omenească 
are o măsură. Popa refuză iertarea pe care i-o cerea 
Vaninka. 

Refuzul acesta era teribil, o depărta pe Vaninka de sfântul 
altar, depărtarea asta ar fi fost dezonoarea, ea îl rugă să 
îndulcească străşnicia acestei judecăţi. 

Preotul chibzui adânc, apoi crezu că a găsit mijlocul să 
împace toate, anume ca Vaninka să se apropie de altar cu 
celelalte fete, preotul să se oprească înaintea ei ca şi 
înaintea celorlalte, însă numai spre a-i spune: „Roagă-te şi 
plângi!” - iar asistenții, amăgiţi de aceste mişcări, ar fi 
crezut că ea şi tovarăşele saie, ar, fi primit sfânta 
cuminecătură. Atât putu dobândi Vaninka de la preot. 

Confesiunea asta avusese loc pe la ceasurile şapte seara şi, 
singurătatea bisericii, unită cu întunecimea nopţii, îi dăduse 
un caracter şi mai înspăimântător. Preotul se întoarse la el 
acasă palid şi tremurând. 

Nevasta lui, Elisabeta, îl aştepta singură., după ce culcase 
în odaia de alături pe fetiţa lor Arina, în vârstă de opt ani. 

Zărind pe bărbatul ei. Femeia dădu un țipăt de spaimă, 
atâta i se păru de răvăşit şi de schimbat. Preotul încercă să 
o liniştească, dar tremurul glasului nu făcu decât să 
sporească spaima femeii, care vroia să afle de ce fusese aşa 
de emoţionat. Preotul nu vru să-i spună. Elisabeta aflase în 
ajun că mama ei era bolnavă şi crezu că bărbatul său 
primise vreo veste rea. Ziua aceea era luni, zi nefastă la 
ruşi. De dimineaţă, ieşind din casă, Elisabeta se întâlnise cu 
un om în doliu, prea multe semne în ziua aceea, ca să nu se 
fi întâmplat o nenorocire. 

Elisabeta izbucni în hohote de plâns strigând: 

— A murit mama! 

În zadar se sili părintele s-o liniştească spunându-i că 
tulburarea sa nu venea de acolo. Biata femeie, preocupată 


de o singură idee nu răspundea la toate stăruinţele lui 
decât cu veşnicul vaiet: 

— A murit mama...! 

Atunci, pentru a înlătura acel fel de tulburare, preotul îi 
mărturisi Că emoția lui fusese pricinuită de mărturisirea 
unei crime pe care o auzise la confesional. Dar Elisabeta 
dădu din cap, zicând că i se spuneau mofturi spre a i se 
ascunde nenorocirea care o izbise. 

Criza în loc să se potolească, devine mai violentă, lacrimile 
încetează şi încep furiile, preotul o pune atunci să jure că 
avea să păstreze secretul şi trădează taina sfântă a 
confesiunii. Mica Arina s-a deşteptat de la întâiul țipăt al 
Elisabetei şi, îngrijorată şi curioasă totodată despre ceea ce 
se petrece, s-a sculat, a venit să asculte la uşă şi a auzit tot. 
Astfel s-a stins secretul greşelii, însă secretul crimei este 
cunoscut. 

Sosi ziua cuminecăturii. Biserica Sfântul Simion e plină de 
credincioşi, Vaninka îngenunchează în faţa balustradei 
altarului. La spatele ei e tatăl său şi cu aghiotanţii săi, iar în 
dosul acestora se află slugile lor. 

Arina de asemenea se află în biserică cu mânia sa. Copilul, 
curios, vrea să o vadă pe Vaninka, al cărui nume l-a auzit 
rostit în noaptea aceea când tatăl ei călcase întâia şi cea 
mai sfântă datorie a preotului. Pe când mama să se roagă, 
fetiţa pleacă de la locul ei, se strecoară printre credincioşi 
şi izbuteşte să se apropie de balustradă. Sosind acolo, ea e 
oprită de ceata servitorilor generalului. 

Dar Arina nu venea aşa de departe pentru ca să rămână în 
drum, ea încearcă să treacă înainte printre ei, dar ei se 
opun. Ea stăruieşte iar unul dintre ei o îmbrânceşte cu 
brutalitate. Fetiţa răsturnată se loveşte cu capul de o bancă 
şi se scoală sângerând, strigând: 

— Mult eşti mândru pentru un bărbos! Nu cumva pentru 
că eşti al cucoanei care a dat foc Cârciumei Roşii? 

Cuvintele acestea, rostite cu glas tare şi în mijlocul tăcerii 
care preceda sfânta ceremonie, fură auzite de toată lumea, 


un țipăt le răspunse, Vaninka leşină. 

A doua zi generalul se află la picioarele lui Pavel I şi îi 
povesti, că împăratului şi judecătorului său, toată istoria 
asta lungă şi teribilă pe care Vaninka, zdrobită de lupta ce 
susţinuse cu sine însăşi, i-o destăinuise în sfârşit în noaptea 
ce urmase după scena din biserică, Împăratul, după această 
ciudată mărturisire, stătu un moment gânditor, apoi 
sculându-se din jeţul în care şezuse tot timpul cât ţinuse 
istorisirea nenorocitului părinte, se duse la un birou şi 
scrise pe o foaie liberă următoarea hotărâre: „Preotul, 
călcând ceea ce trebuia să rămână sfânt, adică secretul 
confesiunii, să fie exilat în Siberia şi răspopit. Nevasta lui să 
se ducă după dânsul fiind vinovată că nu a respectat 
caracterul unui ministru al altarului. Fetiţa să nu-i 
părăsească pe părinţii ei. 

Anuşka, camerista, să se ducă tot în Siberia, fiindcă n-a 
înştiinţat pe stăpânul său despre purtarea fiicei lui. 

Păstrez generalului toată stima mea, îl plâng şi mă 
mâhnesc cu dânsul de lovitură mortală care l-a izbit. 

Cât despre Vaninka, nu cunosc pedeapsă care să i se poată 
da şi nu văd în ea decât pe fată unui militar viteaz, a cărui 
viaţă a fost închinată patriei. De altmintrelea, ceea ce e 
extraordinar în descoperirea crimei, parcă scoate pe 
vinovată din marginile severităţii mele, pe ea însăşi o 
însărcinez cu pedepsirea sa. Dacă am înţeles bine 
caracterul ei, dacă tot îi rămân câteva simţăminte de 
demnitate, inima şi remuşcarea ei îi vor arăta calea ce 
trebuie să apuce”. 

Pavel I dădu generalului acea foaie de hârtie, poruncindu-i 
s-o ducă contelui de Pahlen, guvernatorul Sankt- 
Petersburgului. 

A doua zi, ordinele împăratului fuseseră împlinite. 

Vaninka intră într-o mânăstire unde muri, chiar în anul 
acela, de ruşine şi de durere. Generalul fu ucis la Austerlitz. 

Sfârşit. 

Cherubino şi Celestini 


Capitolul 1. 

Vreau să vă povestesc o istorie de briganzi 129), nu 
altceva. Urmaţi-mă în partea de dincoace a Calabriei, 
treceţi împreună cu mine un vârf al Apeninilor şi, ajunşi pe 
culme, veţi avea Cosenza la stânga, dacă vă întoarceţi spre 
sud, la dreapta, Santo-Lucido, şi înainte, aproape la 1000 
de paşi, tăind drept poalele munţilor, un drum luminat în 
acest moment de un mare număr de focuri împrejurul 
cărora se strâng oameni înarmaţi. Aceştia vor să prindă pe 
brigandul Giacomo, cu a cărui bandă schimbară mai 
adineauri multe focuri de puşcă, dar înnoptând nu 
îndrăzniră să se aventureze în urmărirea lui şi aşteptau 
ziua ca să cutreiere muntele. 

Acum plecaţi capul şi aruncaţi-vă privirea în jos la 
cincisprezece picioare adâncime aproape, pe acest platou 
înconjurat de stânci sure, de stejari verzi şi stufoşi şi de 
plopi albi, încât trebuie să-l priveşti de sus, cum facem noi, 
ca să ghicim că există, veţi distinge acolo, nu-i aşa, mai întâi 
patru oameni care se ocupă cu pregătirea mesei, aprinzând 
focul şi jupuind un miel, alţi patru care joacă mora 130) cu 
aşa iuţeală că nu poţi urmări mişcările degetelor lor, alţi doi 
care sunt de gardă şi stau aşa de nemişcaţi, încât crezi că 
sunt două bucăţi de stânca în formă omenească, o femeie 
care stă şi nu îndrăzneşte să se mişte, de frică să nu 
deştepte un copil adormit în braţele ei, în fine de-o parte, 
un brigand care aruncă ultimele lopeţi de pământ într-o 
groapă săpată de curând. 

Acest brigand este Giacomo, acea femeie este amanta lui, 
şi aceşti oameni care sunt de gardă, cei care joacă şi cei 
care pregătesc masa, formează banda lui. Cât despre cel ce 
se odihneşte în groapă, este Hieronimo, locotenentul 
căpitanului, un glonte îl cruţă de spânzurătoarea pregătită 
pentru Antonio, al doilea locotenent, care a făcut prostia să 
se lase a fi prins. 

Acum, după ce aţi făcut cunoştinţă cu localităţile şi 
oamenii, lăsaţi-mă să vă povestesc: 


După ce Giacomo îndeplini opera-i funerară, lăsă să-i cadă 
din mâini târnăcopul cu care se servise, îngenunche pe acel 
pământ proaspăt, m care genunchii lui intrară ca într-un 
nisip, rămase astfel aproape un sfert de ceas nemişcat şi 
rugându-se, apoi scoțând de la piept o inimă de argint 
atârnată de gâtul lui eu o panglică roşie şi împodobită cu 
icoană Fecioarei şi a lui Isus, o sărută evlavios, ca orice 
bandit de treabă, apoi ridicându-se încet, cu capul în jos şi 
cu braţele încrucişate, veni să se rezeme de baza stâncii, a 
cărei culme domina platoul. 

Giacomo făcu această mişcare aşa de încet, cu aşa tristeţe, 
încât nimeni nu-l auzi când veni acolo. Se pare că această 
lipsă de supraveghere îi păru contrarie legilor disciplinei, 
căci, după ce privi pe cei care îl înconjurau, sprâncenele lui 
se încruntară şi largă lui. Gură se deschise ca să pronunţe 
cel mai groaznic blestem: 

— Sangue di Cristo. 

Cei care jupuiau mielul se îndreptară pe genunchi ca şi 
cum ar fi primit o lovitură de baston pe spinare, jucătorii 
rămaseră cu mâna, în aer, santinelele se întoarseră aşa de 
iute încât se găsiră faţă în faţă, femeia tresări, copilul 
plânse. 

Giacomo bătu din picior. 

— Mărio, fă-l pe copil să tacă! 

Maria îşi deschise repede corsetul ei stacojiu brodat cu 
aur. Şi, apropiind de buzele copilului acel sin rotund şi brun 
care face frumuseţea romanelor, se îndoi peste el, îl acoperi 
cu braţele ca şi cum ar fi vrut să-l apere. Copilul apucă sinul 
şi tăcu. 

Giacomo păru mulţumit de aceste semne de supunere, 
figura lui pierdu expresia severă care îl întunecase 
adineauri, ca să ia un caracter de tristeţe profundă, apoi 
făcu oamenilor senin cu mâna că pot să reînceapă. 

— Am isprăvit de jucat, ziseră unii. 

— Berbecul s-a fript, ziseră alţii. 

— Bine, atunci mâncaţi, răspunse Giacomo. 


— Şi tu, căpitane? 

— Eu nu mănânc. 

— Nici eu, zise vocea dulce a femeii. 

— Şi de ce, Maria...? 

— Nu mi-e foame. 

Aceste ultime cuvinte fură pronunţate aşa de încet, aşa de 
timid, încât banditul păru mişcat, îşi duse mână-i pârlita la 
înălţimea capului amantei, aceasta o luă şi îşi puse buzele 
pe ea. 

— Eşti o femeie bună, Mărio. 

— Te iubesc, Giacomo. 

— Haide, fii cuminte, vino să mănânci. 

Maria se supuse şi amândoi luară loc în mijlocul rogojinei 
pe care erau întinse felii de berbec fripte pe vergeaua 
carabinei, brânză de capră, alune, pâine şi vin. 

Giacomo trase din teaca pumnalului o furculiţă şi un cuţit 
de argint pe care le dădu Mariei, cât despre el, nu luă decât 
o ceaşcă de apă pe care şi-o aduse singur de la un izvor 
apropiat, frica de a nii fi otrăvit de ţăranii care îi dădeau 
vin, îl făcuse să renunţe la această băutură. 

Toţi începură să mănânce, afară de cele două santinele 
care din timp în timp aruncau câte o privire expresivă 
asupra proviziilor care dispăreau cu o iuţeală grozavă. 

În acest timp, Giacomo era trist şi se vedea <că are 
sufletul plin de amintiri. Deodată păru că nu mai poate să 
rabde, îşi trecu mâna pe frunte, oftă şi zise: 

— Trebuie să vă spun o istorie, copii! Puteţi veni şi voi, hei! 
Adăugă, adresându-se către santinele, n-o să îndrăznească 
ei acum, să ne urmărească până aici, de altfel ei cred că 
suntem tot doi. 

Santinelele veniră. 

— Vrei să le iau eu locul? Zise Maria. 

— Mulţumesc, nu este nevoie. 

Cei care isprăviseră de mâncat se aşezară în poziţiile care 
li se păreau mai comode la ascultat. Cei care mâncau 


traseră toate lucrurile lângă ei ca să nu fie nevoiţi să ceară 
ceva în timpul povestirii şi toţi ascultară istoria lui Giacomo: 

Era în 1799. Francezii luaseră Neapolul şi făcuseră din el 
o republică, republica la rândul ei vru să ia Calabria... Per 
Baccho! Să ia muntenilor, munţii? Nu era uşor, mai cu 
seamă pentru pagini. Mai multe bande o apărau cum o 
apărăm noi acum, căci muntele este al nostru şi se puse un 
premiu pe capetele şefilor bandelor, cum s-a pus acum pe 
capul meu, capul lui Cesaris, între altele valora 3000 de 
ducați 131) napoletani. 

Într-o noapte, în care se auziseră câteva focuri de puşcă, 
ca şi acum, doi ciobani, tineri, care păzeau turma lor pe 
muntele Târşia, mâncau lângă focul aprins mai mult ca să 
gonească lupii decât să se încălzească, erau doi copii 
frumoşi, doi calabrezi curaţi, pe jumătate goi şi purtând 
drept orice îmbrăcăminte o piele de berbec, sandale în 
picioare, o panglică de care să atârne la gât icoana lui 
Cristos şi atâta tot. Erau aproape de aceeaşi vârstă, 
niciunul nici altul nu-l cunoştea pe tatăl său deoarece au 
fost găsiţi lepădaţi unul lângă Tarent, altul, lângă Reggio, 
ceea ce probă că nu erau din aceeaşi familie. Ţăranii din 
Târşia îi luaseră, şi-i numeau Figli della Madona (32), ca pe 
toţi copiii găsiţi. Numele lor de botez erau, Cherubino şi 
Celestini. 

Aceşti copii se iubeau pentru că ştiau că sunt singuri pe 
lume. 

Şi cum vă spun, păzeau turmele pe munte, mâhcând din 
aceeaşi bucată de pâine, bând din aceeaşi ceaşcă, 
numărând stelele pe cer şi fără grijă, fericiţi ca şi cum toată 
lumea era a lor. 

Deodată auziră zgomot la spatele lor şi se uitară îndărăt, 
un om rezemat de carabina lui îi privea mâncând. 

Da, pe Cristos, era un om, îi cunoşteai profesiunea după 
costum. Avea o pălărie ţuguiată, vărgată cu panglici albe şi 
roşii, părul împletit îi atârna de fiecare parte, purta cercei 
mari, gâtul gol, o jiletcă ce avea nasturi de fir de argint 


împletit cum nu se face decât la Napoli, credincioasa lui 
padvoncina 433), plină de cartuşe şi încheiată cu o placă de 
argint, pantaloni scurţi de catifea albastră şi ciorapii legaţi 
de picior cu ajutorul curelelor sandalelor. Adăugaţi la toate 
acestea şi inele în toate degetele, ceasornice în toate 
buzunarele, două pistoale şi un cuţit de vânătoare la brâu. 

Capiii se uitară brusc unul la altul, brigandul observă. 

— Nu mă cunoaşteţi? 

— Nu, răspunseră copiii. 

— De altfel, dacă mă cunoaşteţi ori nu, puţin îmi pasă. 
Muntenii sunt fraţi şi trebuie să se încreadă unii în alţii, eu 
mă încred în voi. De ieri mă urmăresc ca pe o fiară 
sălbatică: Mi-e foame şi sete... 

— lacă pâine şi apă, ziseră copiii. 

Brigandul se aşeză, îşi rezemă carabina de şold, încarcă 
pistoalele şi începu să mănânce. După ce isprăvi, se sculă: 

— Ce sat e acela unde se vede lumină? Zise el copiilor, 
arătându-le cu mâna în cea mai întunecată parte a 
orizontului. 

Copiii îşi concentrară privirile către acel punct, apoi 
începură să râdă căci credeau că brigandul râdea de ei, nu 
se vedea nimic. 

Se întoarseră să-i spună, dar brigandul dispăruse, 
înţeleseră că ela întrebuințat această viclenie ca să nu vadă 
pe unde o apucă. 

— L-ai recunoscut? Zise unul. 

— Da, răspunse celălalt. Vorbiră încet ca şi cum le-ar fi fost 
frică să nu-i audă. 

— Se teme să nu-l trădăm. 

— A plecat fără să ne spună nimic. 

— Nu poate fi departe. 

— Nu, căci era ostenit. 

— Eu l-aş găsi dacă aş vrea. 

— Şieu. 

Copiii se sculară şi fiecare apucă într-o direcţie. După un 
sfert de ceas, Cherubino se întorsese lângă foc, peste cinci 


minute Celestini se aşeză lângă el. 

— Ei...? 

— Ei...? 

— L-am găsit. 

— Şieu. 

— După un tufiş de leandri. 

— În scobitura stâncii. 

— Ce era la dreapta? 

— Un sabur înflorit, şi ce avea în mână? 

— Pistolul încărcat. 

— Aşa este, dormea? 

— Dormea ca şi cum toţi îngerii îl păzeau... 3000 de 
ducați... 

— Fiecare ducat face zece carlini şi noi câştigăm un carlin 
pe lună, cu atâţia ducați am putea trăi cât moş Giuseppe şi 
tot ne-ar mai rămâne. 

Copiii tăcură. Cherubino rupse tăcerea: 

— E greu de omorât un om? 

— Aşi! Răspunse Celestini, omul este ca un berbec, are o 
vina la gât, o tai şi... S-a dus. 

— L-ai observat pe Cesaris? 

— Avea gâtul gol, nu-i aşa? 

— N-ar fi greu atunci, dacă cuțitul ar tăia bine. 

Cei doi copii încercară cuţitele, apoi ridicându-se, se 
priviră unul pe altul. 

— Cine-l omoară? Zise Cherubino. Celestini luă câteva 
pietricele în mână. 

— Cu soţ ori fără soţ? 

— Cu soţ. 

— E fără soţ, prin urmare tu ai ieşit. 

Cherubino plecă fără să zică o vorbă. Celestini îl privi 
depărtându-se, apoi, ca să se distreze, începu să arunce 
una câte una pietricelele în foc. Peste zece minute, 
Cherubino se reîntoarse. 

— Ei? 


— N-am îndrăznit, dormea cu ochii deschişi şi mi s-a părut 
că mă priveşte. 

— Haidem împreună. 

Plecară în fugă, în curând încetiniră pasul, apoi merseră în 
vârful picioarelor, în cele din urmă se târâră pe burtă ca 
şerpii, intrară în tufişul de leandrii şi văzură pe brigand 
dormind în aceeaşi poziţie. 

Unul se strecură la dreapta, altul la stânga, ţinând cuțitul 
între dinţi. Brigandul părea treaz cu ochii lui deschişi, 
numai pupila îi era fixă. 

Celestini făcu semn cu mână lui Cherubino, ca să-i 
urmărească mişcările. 

Brigandul, înainte de a adormi, rezemase carabina de 
stâncă şi înfăşurase încărcătorul într-o basma de mătase. 
Celestini desfăşură batista, o întinse deasupra capului lui 
Cesaris şi, văzând că Cherubino era gata, o lăsă deodată 
strigând: 

— Acum! 

Cherubino se aruncă asemenea unui pui de tigru la gâtul 
lui Cesaris, care scoase un țipăt teribil, se sculă în picioare 
şi sângerând se învârti de câteva ori slobozind la întâmplare 
pistoalele, apoi căzu jos mort. 

Copiii rămaseră nemişcaţi. După ce au văzut, că banditul 
încetase de a mai mişca, se ridicară. Capul lui nu se mai 
ţinea de corp decât prin coloana vertebrală, îl tăiară de tot 
şi înfăşurându-l în basma, plecară spre Napoli. 

Merseră prin munte toată noaptea şi orientându-se după 
marea pe care o vedeau la stingă, lucind. Când se crăpă de 
ziuă, zăriră Castro-Villari, dar nu îndrăzniră să treacă prin 
oraş. Foamea începu să-i chinuiască, unul din ei hotări să 
meargă ca să cumpere pâine de la o cârciumă pe cât timp 
celălalt să stea în munte, dar după ce făcu numai câţiva paşi 
se reîntoarse: Dar bani...? 

Aveau un cap care valora 3000 de ducați şi niciunul din ei 
nu avea un bajocco, să-şi cumpere pâine. Cel care purta 
capul, îi scoase un cercel şi îl dădu celuilalt care se întoarse 


aducând provizii pentru trei zile. Mâncară şi porniră la 
drum. 

Au mers timp de trei zile, petrecând nopţile că fiarele 
sălbatice, la adăpostul tufişurilor şi stâncilor. În seara zilei a 
treia ajunseră la un mic sat numit Altavilla. 

Cârciuma era plină de vizitii care aduseseră călători la 
Paestum, de barcagii şi cărora, le era indiferent unde 
trăiau. 

Copiii se aşezară într-un colţ pe care îl, găsiră liber, puseră 
capul lui Cesaris între ei, mâncară ca niciodată, dormiră pe 
Tind, plătiră cu al doilea cercel şi plecară cu câteva minute 
înainte de a se face ziuă. 

Pe la nouă dimineaţa văzură un oraş mare în fundul unui 
golf, ei întrebară cum se numeşte, li se răspunse că se 
numeşte Napoli. 

Mergeau drept spre oraş. Ajunşi la puntea Maddalenei, se 
apropiară de santinelă franceză şi întrebară în limba 
calabreză, la cine se puteau adresa ca să le plătească suma 
promisă pentru capul lui Cesaris. 

Santinelă îi ascultă grav, până la urmă, apoi să gândi un 
moment, îşi ridică mustaţa şt îşi zise: 

— Este extraordinar, voinicii ăştia nu sunt mai înalţi decât 
giberna mea şi vorbesc italieneşte! Bine, prietenilor, 
treceţi! 

Copiii, care la rândul lor nu înțelegeau, repetară 
întrebarea. 

— Se pare că vor cu orice preţ, îşi zise santinela, care 
chemă pe sergent. 

Sergentul îndrugă câteva cuvinte italieneşti, înţelese 
întrebarea, ghici că în basmaua sângerândă a lui Celestini 
este un cap, chemă pe ofiţerul lui. Acesta dădu copiilor doi 
oameni de escortă, care îi conduseră la palatul ministerului 
polițienesc. 

Soldaţii, spunând că aduceau capul lui Cesâris, fură primiţi 
cu dragă inimă. Ministrul vrând să-i vadă pe vitejii care au 


scăpat Calabria de calamitate, Cherubino şi Celestini fură 
introduşi la el. 

Privi. Mult pe acei copii frumoşi, cu figura naivă, cu costum 
pitoresc, cu aer grav, îi întrebă în italieneşte cum au făcut, 
ei povestiră foarte simplu. Ministrul cerând proba, Celestini 
îngenunche, desfăcu basmaua, apucă de păr capul şi îl puse 
pe masă liniştit. 

Excelenţa Sa le propuse să-i bage într-un pension sau într- 
un regiment, deoarece guvernul francez avea nevoie de 
tineri viteji. 

Ei răspunseră că nu-i privesc trebuinţele guvernului 
francez şi că ei nu sânt decât nişte calabrezi care nu ştiu 
nici să scrie, nici să citească şi viaţa pe care o duseseră îi 
preparase rău pentru străşnicia disciplinei militare, cât 
despre cei 3000 de ducați, era cu totul altceva şi că erau 
gata să-i primească. 

Ministrul le dădu o bucată de hârtie mare de două degete, 
sună să vină uşierul căruia îi porunci să-i conducă la 
casierie. 

Casierul le numără banii, copiii întinseră basmaua de 
mătase plină de sânge, o legară peste cei 3000 de ducați, 
ieşiră apoi pe o poartă care dădea în piaţa Santo- 
Francesco-Nuove, la extremitatea străzii Toledo. 

Strada Toledo este un fel de palat al poporului. Văzură de- 
a lungul caselor, o mulţime de lazzaroni care, culcaţi la 
soare, mestecau macaroanele din strachina lor. Această 
vedere le dădu poftă de mâncare, se duseră la un negustor 
şi cumpărară o strachină plină de macaroane, la un ducat le 
dădură restul 9 carlini, 9 grani şi 2 călii, aveau cu ce să 
trăiască o lună şi jumătate. 

Se aşezară pe scările palatului Maddaloni şi mâncară ca 
niciodată de bine. 

Pe strada Toledo se doarme, se mănâncă şi se joacă. Ei nu 
aveau încă poftă de dormit. Mâncaseră, se amestecară 
printre nişte lazzaroni care jucau morra. Peste cinci minute 
pierdură 5 călii. Pierzând chiar atât pe zi, ar fi putut să 


joace aproape a treia parte a veşniciei. Din fericire, chiar în 
acea seară, aflară că sunt la Napoli case unde poţi mânca şi 
cu câte un ducat şi poţi pierde mii de călii într-o oră. 

Vrând să cineze, intrară într-una din astfel de case, acolo 
era table d'hote (masă la care mănâncă toţi). Patronul privi 
costumul lor şi începu să râdă, ei arătară banii, patronul îi 
salută până la pământ şi le zise că vor fi serviţi în odaia lor, 
până când Excelenţele lor îşi vor face haine cum trebuie. 

Cherubino şi Celestini se priviră, ei nu prea ştiau ce va să 
zică haine cum trebuie, găseau costumul lor foarte frumos, 
într-adevăr, el consta dintr-o drăguță piele de berbec şi 
sandale, cu toate acestea se resemnară, când li se explică 
din nou că trebuia să poarte un costum complet ca să aibă 
dreptul să mănânce de un. Ducat la o masă şi să piardă mii 
de călii într-un ceas. 

Pe când li se punea masa, un croitor intră în odaia lor şi îi 
întrebă ce fel de haine dogesc. 

Ei răspunseră că, dacă trebuie negreşit să îşi facă haine, 
voiau câte un costum calabrez cum purtau tinerii bogaţi 
duminica la Coşenza şi la Tarent. 

Excelenţele lor cinară şi găsiră pe ravioli şi samba joni că 
sunt mai buni decât macaroui, că lacrynia-christi 4134) era 
preferabil apei curate şi că franzela era mai lesne de 
înghiţit decât galeta de orz. 

După ce isprăviră de mâncat întrebară pe chelner dacă au 
voie să se culce pe jos, acesta. Le arătă două paturi pe care 
calabrezii le luaseră drept capele. 

Celestini, care era casier, închise basmaua cu ducați într- 
un fel de birou, luă cheia şi o atârna de panglica de la gât. 

Făcură rugăciunea, sărutară scapulariul, se culcară 
amândoi într-un pat în care ar fi încăput cinci persoane şi 
adormiră până a doua zi. Croitorul le aduse hainele şi în 
acea zi putură să cineze la masa comună şi să intre în sala 
de joc, pierdură 120 de ducați. 

Un chelner le propuse, ca să-i consoleze, să-i ducă seara în 
altă casă unde să se distreze mai bine. Venind seara, îşi 


umplură buzunarele cu ducați şi îl urmară pe chelner, nu se 
reîntoarseră decât a doua zi, morţi de foame şi cu 
buzunarele goale. Noaptea următoare se duseră din nou 
acolo. 

Au dus această viaţă cincisprezece zile. 

Ajunseseră să se poată lua la întrecere cu un abate roman 
sau cu un sublocotenent francez, ceea ce e acelaşi lucru 
aproape. 

Într-o seară se prezentară la acea casă, ca de obicei. Casa 
era închisă dintr-un ordin superior, nu ştiu ce asasinat, se 
comisese acolo. 

Văzură o mulţime de lume urmând o anume direcţie şi se 
duseră şi ei acolo. Ajunseră aproape de Villa-Beale, pe 
strada Chiaja. Ei nu ştiau încă ce este Chiaja. 

Chiaja, la ora zece seara, este locul de întâlnire al lumii 
mari, tot Napoli vine acolo ca să respire adierea golfului, 
încărcată de parfumul portocalilor de la Sorrente şi al 
iasomiilor de la Pausilippe. 

Deci, se plimbau acolo birbonii noştri cu o mână pe bani şi 
cu alta pe pumnal. Ajunseră lângă o grupă din faţa unei 
cafenele. În mijlocul grupei era o caleaşcă şi în această 
caleaşcă, o femeie luă îngheţată. Grupul se formase ca să o 
vadă pe acea femeie. 

Într-adevăr, era cea mai frumoasă creatură care a ieşit din 
mâna lui Dumnezeu, o creatură făcută să-l tenteze şi pe 
Papă. 

Calabrezii noştri intrară în cafenea, cerură două şerbeturi 
şi se aşezară lângă fereastră ca să o vadă mai bine pe 
femeie. Ea avea, mai cu seamă, nişte mâini minunate. 

— Corpo di Baccho! Ce frumoasă este! Strigă Cherubino. 

Un om se apropie de el şi îl lovi uşor pe umăr. 

— Momentul este ales bine, tânărul meu domn, îi zise el. 

— Ce înseninează asta? 

— Asta însemnează că, contesa Fornera este supărată de 
două zile cu cardinalul Rospoli. 

— Şi, pe urmă? 


— Şi, dacă vreţi, pentru 500 ducați şi tăcere... 

— Ar fi a mea? 

— Da! 

— Ah! Tu eşti aşadar... 

— Un rufiemo per servir la. 

— Chestiunea este că o vreau şi eu, zise Celestini. 

— Atunci, îmi veţi da îndoit, Excelenţelor. 

— Foarte bine. 

— Dar cine o va avea întâi? 

— Asta ne priveşte, du-te de vezi dacă este liberă noaptea 
asta şi vino să ne găseşti la hotel de Veneţia, unde locuim. 

Rufianul îşi văzu de drumul lui, copiii noştri de al lor. 
Trăsura contesei plecă. Cherubino şi Celestini se 
reîntoarseră la hotel, le rămăsese tocmai 500 de ducați, 
puseră un joc de cărţi pe masă şi fiecare trase la rândul lui. 
Asul de inimă căzu lui Cherubino. 

— Îţi urez toate plăcerile, îi zise Celestini, trântindu-se pe 
pat. 

Cherubino băgă în buzunar cei 500 de ducați, examina 
pumnalul şi aşteptă pe rufian. După un sfert de ceas acesta 
sosi. 

— Este liberă noaptea aceasta! 

— Ei bine, să plecăm! 

Coborâră. Noaptea era superbă, contesa locuia în 
mahalaua Chiaja. 

Rufianul mergea înainte, Cherubino îl urma cântând: „Che 
bella cosa e di morire ucciso Inanze a la porta de la 
innamorata L'anirna şi ne sagli în paradiso E'lo cuorpo Io 
chiegne la scasata...!” 

Ajunseră la o mică portiţă ascunsă. O femeie îi aştepta. 

— Excelenţă, zise rufianul, sunt pentru mine 100 de 
ducați, restul îl veţi pune în coşuleţul pe care îl veţi vedea 
pe sobă. 

Cherubino îi numără 100 de ducați şi plecă după femeie. 

Era un palat frumos de marmură, de fier, pe o partea 
scării erau lămpi cu globuri de cristal şi între lămpi erau 


cănuţe de bronz în care ardeau parfumuri. 

Trecură prin apartamente în care se putea instala un rege 
cu curtea lui, apoi, la capul unei galerii mari, camerista, 
deschizând o uşă, îl împinse pe Cherubino. 

— Tu eşti, Gidsa? Întrebă o voce de femeie. 

Cherubino privi în partea dinspre care auzea venind vocea 
şi o recunoscu pe contesa îmbrăcată cu o rochie de tulpan, 
culcată pe o sofa 435) şi jucându-se cu o şuviţă din lungul 
său păr pe care îl desfăcuse şi care o învăluia ca într-o 
manta spaniolă. 

— Nu, doamnă, nu este Gidsa, sunt eu, răspunse 
Cherubino. 

— Cine, d-ta? Zise vocea cu o expresie mai dulce. 

— Eu, Cherubino, copilul Madonei. Tânărul se apropie de 
sofa. Contesa se ridică în cot şi îl privi mirată: 

— Vii din partea stăpânului tău? 

— Vin pentru mine, signora. 

— Nu înţeleg. 

— Ei bine, am să vă fac să înţelegeţi: V-am văzut azi la 
Chiaja, pe când luaţi îngheţată şi am zis: Per Baccho! Ce 
frumoasă este! 

Contesa surâse. 

— Atunci a venit la mine un om şi mi-a zis: Vrei femeia asta 
pe care o găseşti aşa de frumoasă? i-o dau pentru 500 de 
ducați. M-am dus acasă şi am luat banii. Ajuns la poartă mi- 
a cerut 100 ducați pentru el, i-am dat. Ceilalţi 400, mi-a 
spus să-i pun în acest coşuleţ de alabastru: iată-i. 

Cherubino aruncă trei-patru pumni de argint în coş, coşul 
era însă prea plin şi dete pe afară banii. 

— Ce nesuferit acest Mafteo! Zise contesa. Aşa se fac 
lucrurile? 

— Eu nu ştiu nici cine este Maffeo, răspunse Cherubino, 
nici cum se fac lucrurile. Ştiu numai că mi-ai fost promisă 
pentru o noapte, ştiu şi că am plătit suma trebuitoare, deci 
noaptea asta sunteţi a mea. 

Cherubino îşi muşcă buzele şi puse mâna pe pumnal: 


— Ascultă signora, când ai auzit deschizându-se uşa ai 
crezut că intră vreun popă de familie mare sau vreun bogat 
călător francez... Ei bine, nu este niciunul nici altul, signora, 
este un calabrez, muntean, un copil, dacă vrei, dar un copil 
care a dus de la Târşia la Napoli capul unui bandit. Şi al 
cărui bandit! Al lui Cesaris! Cu banii aceştia aş mai putea să 
petrec cu femeile încă zece nopţi, dar nu, te-am vrut şi te 
voi avea. 

— Poate moartă... 

— Ba vie! 

— Niciodată! Şi contesa întinse braţul către cordonul 
clopotului. Cherubino făcu un singur pas până la sofa. 
Contesa ţipă şi leşină, Cherubino îi ţintuise mâna cu 
pumnalul. 

Cherubino şi Celestini plecaseră din hotel fără să 
plătească. Pe la ceasurile unu spre ziuă trecuseră puntea 
Magdalenei, la ora cin ci. Erau în munţi. 

— Ce ne facem? Întrebă Celestini. Ne reîntoarcem la 
starea de ciobani? 

— Nu, pe Cristos! 

— Ei bine, atunci să ne facem briganzi. Şi cei doi copii îşi 
dădură mâna şi îşi jurară ajutor şi prietenie veşnică, îşi 
țţinură jurămintele şi de atunci nu se mai despărţiră. 

Capitolul Il 

— Acum puteţi să vă culcaţi, continuă Giacomo, eu fac de 
gardă în locul vostru şi vă voi scula când va trebui să 
plecăm, adică la ora două spre ziuă. 

Giacomo plecă, să caute un loc pe unde ar putea ieşi fără 
să fie văzuţi de poteraşi. Peste două ore se reîntoarse: 

— Suntem trădaţi de ţărani sau de ciobani, sunt santinele 
peste tot. 

— Atunci ce ne facem? Întrebă Maria. 

— Rămânem aici. Francezilor le este imposibil să ajungă la 
noi. 

— Vom muri de foame... Zise Maria strângându-şi copilul 
la sân. 


— Mai avem ce să mâncăm mâine dimineaţă, atâta tot. 
Acum să dormim. 

Banditul se culcă. 

Avea dreptate Giacomo. Fusese trădat, dar nu de ţărani şi 
de ciobani ci de Antonio, unul din banda lui, care fusese 
făcut prizonier şi care scăpase de spânzurătoare promițând 
să-l dea poteraşilor în mâna pe Giacomo. Deocamdată 
Antonio pusese santinelele pe care le văzu Giacomo. 

A doua zi colonelul poteraşilor chemă pe Antonio şi-i zise 
scurt: 

— Antonio, eşti un mişel şi un pungaş, te-ai jucat cu mine. 
Să ştii că, dacă cumva bandiții au ieşit noaptea din 
ascunzătoarea lor şi vom fi nevoiţi să-i urmărim ca ogarii, 
atunci te spânzur chiar de arborele acesta. 

Antonio pricepu. Peste două ore îi arătă colonelului un.om 
sus, la colţul stâncii. 

— Îl vedeţi? Are pălărie ascuţită, cu panglici şi o 
carabină... Acela este Giacomo. Colonelul se uită cu 
ochianul. 

— Aşa este, văd. Încep să cred că nu te mai spânzur. 

Această credinţă a colonelului făcu multă plăcere lui 
Antonio. 

— Chemaţi pe medicul-major, continuă colonelul, apoi 
adresându-se lui Antonio: 

— Nimic. 

— Aşadar, dacă nu se predau ori dacă nu fug, vor muri de 
foame? 

— Doctore, câte zile poate trăi un om fără să mănânce? 

— Fără să mănânce, colonele? Am constatat la asediul 
Genuei că un om nu poate trăi mai mult de cinci-şapte zile 
într-o absolută privaţiune de hrană. 

— Ei, bine, vom aştepta până se vor preda sau până vor 
muri de foame. 

Trecură opt zile. În fiecare zi colonelul examina muntele 
cu ochianul. Văzând bandiții cum şedeau la soare să se 
încălzească, chemă pe Antonio, care îi zise: 


— Vă jur că nu pot să-mi dau seama cum se hrănesc, afară 
numai dacă n-or fi mâncat iarbă ori nisip... 

În ziua a douăsprezecea chemă pe Antonio şi pe medic. 
Primului îi zise: eşti un pungaş! Celui de al doilea: eşti un 
prost! 

— Eu, dacă aş fi în locul domnului colonel, zise Antonio, aş 
spune aşa: Mă Antonio, jură-mi pe sângele lui Cristos, că 
peste opt zile te întorci. 

— Ei şi ce ai face în opt zile? 

— M-aş duce la fostul meu căpitan şi i-aş spune că am 
scăpat din mâinile călăului, în timp de opt zile aş fi prea 
prost dacă n-aş descoperi secretul lui Giacomo... M-aş 
întoarce apoi să vi-l spun şi aş fi şi eu liber... 

— Bine, jură! 

Antonio scoase din sin medalionul cu moaşte, puse mâna 
deasupra şi zise: 

— Jur pe aceste moaşte că peste opt zile mă voi reîntoarce, 
fie că am aflat, fie că n-am aflat secretul lui Giacomo. 

Chiar în aceeaşi seară Antonio fu între vechii lui tovarăşi. 
Giacomo îl văzu cu aceeaşi dragoste cu care vede un tată pe 
fiul lui. Antonio le povesti evadarea. După ce sfârşi, 
Giacomo îi zise: 

— Păcat că vii aşa târziu, altfel ai fi mâncat cu noi. 

A doua zi la şapte dimineaţa căpitanul bandiţilor atinse pe 
unul din ei zicându-i: 

— La rândul tău! 

Omul porni cu doi tovarăşi, peste două ore se reîntoarseră 
zgâriaţi pe faţă şi pe mâini. 

Peste patru ore se aşezară la masă, se serviră două 
potârnichi, un iepure şi jumătatea unui miel. Apă aveau în 
abundență de la un izvor apropiat. Antonio era cum nu se 
poate mai zăpăcit. Trecuseră şase zile şi el nu aflase nimic, 
în ziua a şaptea el era de gardă. Deodată auzi vocea lui 
Giacomo, care-l strigă: 

— Antonio, azi e rândul tău. 


Antonio plecă întovărăşit de doi bandiți către o parte a 
stâncii tăiată aproape perpendicular, iar colonelului i se 
păruse zadarnic să pună acolo santinele. Ajunşi la marginea 
prăpastiei, unul din tovarăşi scormoni într-un tufiş şi scoase 
un sac şi o frânghie, sacul îl atârna de gâtul lui Antonio, iar 
frânghia i-o trecu pe sub braţe. 

— Ce dracu vreţi să faceţi? 

Unul dintre oameni se culcă pe marginea prăpastiei şi-i 
zise lui Antonio: 

— Fă ca mine! 

Acesta se supuse. 

— Vezi acel arbore, la douăzeci de picioare în fundul 
prăpastiei? 

— Da. 

— După el, nu vezi o scobitură? Ei bine, în scobitură este 
un cuib de vulturi, noi te vom cobori până acolo. Tu cu o 
mână te vei agăța, cu cealaltă vei căuta în cuib şi ce vei găsi 
să pui în sac. 

— Cum? Să pun în sac puii de vultur? 

— Nu, ci vânatul pe care-l aduc acolo vulturii pentru puii 
lor. 

Antonio se lovi cu palma peste frunte. Pe omul ăsta îl 
trădez! Zise el suspinând... 

Într-adevăr, Giacomo, izolat pe munte, însărcinase vulturii 
cerului să-i aducă hrană. 

Noaptea, Antonio dispăru. 

Capitolul III. 

A doua zi, după inspecţie, colonelul întrebă: 

— Care dintre voi poate sparge o sticlă din trei lovituri, la 
150 paşi depărtare şi cu puşcă de război? 

Trei oameni ieşiră din rânduri. Se puse câte o sticlă la 
distanţa ştiută. Doi dintre ei sparseră numai câte una, cel 
de-al treilea le sparse pe câte trei. 

— Cum te cheamă? Întrebă colonelul. 

— Andre, răspunse soldatul. 


— Vezi acel vultur care se învârteşte deasupra noastră? 
Dacă îl împuşti îţi dau zece ludovici şi treizeci şi şase zile de 
scutire de serviciu. 

Peste un sfert de oră Andre se întoarse cu vânatul. 

— Iată curcanul, zise el, aruncând la picioarele colonelului 
vânatul regal, este bărbatul. Colonelul îi numără banii. 

— Dar pentru femeiuşcă tot atât îmi dai? 

— Îţi dau îndoit! 

Andre plecă fluierând. De astă dată nu se întoarse decât a 
doua zi dimineaţă, îşi ţinu cuvântul. Colonelul îi numără 20 
de ludovici. 

— Acum, nu mai am nevoie de tine, poţi să te dud! 

Andre salută milităreşte şi plecă. 

A doua zi, bandiții nu mai găsiră în cuib decât doi pui morţi 
de foame. 

— Afurisitul de Antonio ne-a trădat, zise Giacomo. 

În acea zi briganzii mâncară unul dintre pui. A doua zi 
mâncară jumătate din celălalt iar a treia zi, cealaltă 
jumătate. 

După masă, Giacomo se apropie de marginea stâncii şi 
văzu în depărtare pe colonel. Acesta îşi puse batista în 
vârful săbiei şi o fâlfâi. Giacomo înţelese că i se oferea să 
parlamenteze. Ceru şorţul Mariei, îl puse în vârful unei 
prăjini pe cea mai înaltă parte a stâncii. Colonelul văzând că 
bandiții vor să parlamenteze, întrebă pe soldaţi care din ei 
vrea să servească de parlamentar. Andre se prezentă, îi 
dădu colonelului cei treizeci de ludovici rugându-l că, dacă 
îl vor omori bandiții, să trimită mamei lui douăzeci de 
ludovici iar vivandierei să-i dea zece. «Ştiţi, vivandiera 
noastră, o fată cumsecade, care ne spală rufele gratis, ne 
dă să bem pe datorie şi seara se culcă la dreapta plutonului, 
iar dimineaţa se trezeşte la... Stânga». 

Colonelul promise lui Andre să-i îndeplinească rugămintea 
dacă i s-ar întâmpla vreo nenorocire şi îi dădu instrucţiuni. 
El promitea viaţa tuturor bandiţilor, afară de Giacomo. 


Andre începu să urce pe munte. Ajuns pe culme se găsi la 
cincizeci de paşi de santinelă care strigă în limba calabreză: 

— Cine este? 

— Parlamentar, răspunse liniştit Andre. 

— Cine este? Strigă a doua oară santinela. 

— 'Ţi-am spus: Parlamentar, prostule! 

— Cine este? Strigă a treia oară santinela, luând la ochi pe 
Andre. 

— Ah! N-ai auzit? Zise Andre şi începu să strige din toată 
puterea plămânilor: 

— Parlamentar, parlamentaro! Eşti mulţumit? 

Banditul trase. Glonţul izbi chipiul lui Andre şi-l rostogoli 
în prăpastie. 

— Ah! Brigandule, vrei deci să-ţi sorb sufletul? 

Banditul se apropie, să-l lovească cu pumnalul. Andre duse 
instinctiv mâna la sabie, dar nu găsi decât teaca. 
Parlamentarii sunt dezarmaţi, în acelaşi timp văzu pumnalul 
lucind lângă pieptul lui. Apucă iute mâna adversarului. Se 
începu o luptă înverşunată. Amândoi se apucară de gât. În 
fine, genunchii banditului începură să tremure, capul i se 
lăsă pe spate şi căzu împreună cu Andre. Pumnalul îi scăpă 
din mină. Andre vru să-l apuce, banditul vru să-l împingă cu 
piciorul în prăpastia pe a cărei margine se luptau. Se auzi 
un țipăt teribil, două blesteme a doi oameni care se 
rostogoleau în prăpastie. 

În acelaşi moment se auzi alt strigăt, acela al lui Giacomo, 
care atras de detunătura puştii, alergase să vadă ce e şi 
sosise tocmai când cei doi oameni cădeau dispărând în 
prăpastie, sări ca un tigru pe extremitatea stâncii şi-şi 
aruncă ochii cu lăcomie an precipiţiu. Văzu corpul mutilat al 
banditului pe care îl duceau la vale apele unui torent. 

— Camarade! Zise atunci o voce de jos, camarade! 
Giacomo se uită în direcţia vocii şi îl văzu pe Andre călare 
pe un pom crescut în crăpătura stâncilor şi oare îl oprise de 

a se duce după tovarăşul de luptă. 
— Ah! Şi cine eşti tu? Întrebă Giacomo. 


— Cine sunt? Sunt Andre Frochot, din satul Corbeil, 
aproape de Paris, soldat în reg. 34 de linie, botezat 
Fulgerătorul de către împărat. 

— De ce ai venit? Întrebă Giacomo. 

— Vin din partea colonelului să vă aduc ultimatum, cum se 
zice. 

— Bine. 

— Atunci, dacă e bine, fă bunătatea de a-mi ajuta să mă 
apuc de ceva ca să mă urc, o frânghie cum s-ar zice şi apoi 
să mă tragi. Ce zid? 

Giacomo îi aruncă frânghia. Andre se legă bine, apoi 
strigă: 

— Hai odată! 

— Mulţumesc, camarade! Zise el dezlegându-se. 
Mulţumesc! Dacă vei avea vreodată nevoie de mine... 

— Bine. Care sunt instrucţiunile tale? 

— Ei, aici, aici! Mi se pare că erau în chipiu şi chipiul s-a 
dus dracului. Dar îmi aduc aminte că ziceau... 

— Ei, ce ziceau? 

— Ziceau... Ascultă... Ziceau că tuturor li se păstrează 
viaţa, numai căpitanului nu. 

— Eşti sigur? 

— Chiar aşa. Nu cumva mă crezi palavragiu...? 

— Atunci vino după mine. 

Andre îl urmă. Peste zece minute ajunseră pe platoul 
descris la începutul istorisirii, găsiră pe bandiți culcaţi. 
Maria alăpta copilul. 

— Veste bună! Francezii vă oferă viaţa. Bandiţii săriră în 
sus, Maria ridică brusc capul. 

— La toţi? Întrebă un bandit. 

— La toţi! Zise Giacomo. 

— Fără excepţie? 

— Este o excepţie care nu vă priveşte pe voi. 

— Va să zică priveşte pe căpitan? 

— Se poate, zise Giacomo. 


— Refuzăm, răspunseră bandiții. Vrem să murim cu 
căpitanul. Trăiască căpitanul! Trăiască Giacomo! 

— Auzi? Zise Giacomo către Andre. 

— Aud, dar nu înţeleg. 

— Oamenii aceştia vor să trăiască ori să moară cu mine, 
căci eu sunt căpitanul lor. 

— Scuzaţi! Şi Andre, salutând milităreşte, plecă îndărăt 
cântând şi în curând fu pierdut din vedere de banda lui 
Giacomo. 

După plecarea lui Andre, Giacomo dispăru. 

Peste două ore se întoarse ţinând în mână un baston din 
fier şi o frânghie. 

— Pregătiţi-vă de plecare, plecăm. 

— Când? Strigară bandiții. 

— Noaptea asta. 

— Ai găsit drum? 

— Da. 

Bucuria se răspândi pe toate figurile, căci nimeni nu se 
îndoia de căpitan. 

Fiecare îşi curăţă arma, reînnoi cartuşele şi şterse ţeava 
carabinei. 

— Sunteţi gata? Întrebă Giacomo. 

— Suntem. 

Începură să meargă pe un drum. O potecă strâmtă, dar 
aşa de strâmtă încât un singur om ar fi putut-o apăra contra 
a zece şi care ducea în partea de jos a muntelui pe care se 
refugiaseră bandiții. Acea potecă nu scăpase ochiului 
veghetor al colonelului care puse un post de soldaţi la 
extremitatea ei şi la 100 de paşi de post, o santinelă. 
Căpitanul le recomandă tăcere, era vorba de viaţă şi de 
moarte. Fiecare îşi ţinu răsuflarea. Deodată copilul începu 
să ţipe. 

Giacomo scoase un fel de urlet care nu-i putea trăda 
deoarece semăna cu urletul unui lup. Maria, tremurând, lipi 
gura ei de gura copilului, dar copilul chinuit de foame 
începu să plângă. 


Giacomo făcu o singură săritură până la el. Şi mai înainte 
ca Maria să-l poată opri, îl apucă de un picior şi învârtindu-l 
ca pe o praştie, îi sparse capul de un arbore. 

Maria rămase împietrită, cu ochii ficşi, apoi plecându-se 
luă cadavrul mutilat al copilului îl puse în şorţ şi continuă de 
a urma banda, în acest moment Giacomo, profitând de un 
loc în care muntele era accesibil, părăsi cărarea, se 
strecură printre stânci, brazi şi mărăcinişuri ca un şarpe. 
Banda îl urmă. 

Timp de o oră nu făcură decât să sară din stânca în stâncă 
şi să se târască precum reptilele. 

În fine ajunseră acolo unde muntele era ca un perete, 
dincolo de acea prăpastie era un platou. 

Pe marginea abisului Giacomo se opri, bandiții făcură un 
cerc împrejurul lui. Căpitanul nu arăta nici o încurcătură, 
desfăşură frânghia în toată lungimea ei, chemă pe unul din 
oameni, îi legă mâna cu un capăt iar cu celălalt legă bine 
mijlocul bastonului de fier pe care îl aruncă imediat cu 
putere peste prăpastie. 

Bandiţii obişnuiţi să vadă în întuneric urmăriră fierul în 
zborul lui, fierul trecu printre doi stejari şi se afundă în. 
Pământ. 

Atunci Giacorno, dezlegând mâna banditului, trase cu 
putere fierul din pământ până fu oprit de cei doi stejari. 
Fierul luase o poziţie transversală. Giacomo trase violent 
dar bastonul de fier rezistă. 

Legă puternic capătul frânghiei de un brad, făcând mai 
multe noduri, apoi aşezându-se pe marginea prăpastie! 
Prinse cu amândouă mâinile frânghia care era aruncată ca 
o punte şi începu să treacă pe deasupra abisului. 

Bandiţii al urmăreau cu ochii, miraţi, îl văzură înaintând 
încet dar cu aşa siguranţă şi aşa de uşor, încât părea că 
picioarele lui au un punct de sprijin, în fine ajunse pe 
marginea opusă, se agăţă de rădăcina unuia dintre stejari şi 
făcând o ultimă sforţare trecu pe platoul opus. 


Atunci examina cu atenţie bastonul de care era legată 
frânghia şi văzându-l reţinut bine, se întoarse către oamenii 
lui şi le făcu semn să vină şi ei. 

Toţi erau munteni voinici care nu ezitară un moment să 
treacă peste abisul deschis. 

Maria rămase, cea din urmă. Când îi veni rândul luă 
capătul şorţului în dinţi, apucă frânghia şi fără să dea un 
semn de frică sau de slăbiciune, trecu ca şi ceilalţi. 

Căpitanul răsuflă, căci toţi oamenii erau împrejurul lui, 
zdraveni şi scăpase viaţa acelora care nu vroiau să şi-o 
conserve cu preţul vieţii lui. Aruncă o privire de profund 
dispreţ asupra posturilor militare ale căror focuri 
străluceau din loc în loc, apoi zise acest singur cuvânt: 
Haideţi! Toţi îl urmară plini de curaj şi de ardoare. 

Peste o oră zăriră un sat către oare merseră drept. 
Giacomo intră la un ţăran, îi spuse cine e şi îi zise că 
oamenilor lui le era foame. Se grăbiră să le aducă ce le 
trebuia, fiecare îşi luă provizii şi plecară din nou. Peste 
douăzeci de minute intrară din nou prin munţi în afară de 
orice pericol şi fără frica de î fi urmăriţi. Giacomo se opri şi 
examina locul în care se găseau. 

— Vom petrece noaptea aici, zise el, acum să cinăm. 

Acest ordin fu îndeplinit cu grabă, căci cu toate că mureau 
de foame, totuşi nimeni nu îndrăznise să mănânce înainte 
de a li se dă voie. Proviziile fură puse grămadă, bandiții se. 
Aşezară în cerc împrejurul lor şi peste cinci minute operau 
toţi cu aşa furie încât se vedea destul de bine că toţi vroiau 
să repare lipsurile trecute. Deodată Giacomo se sculă, 
Maria lipsea. 

Făcu repede câţiva paşi în direcţia din care venise, apoi se 
opri brusc. Zărise pe Maria la rădăcina unui pom, era 
îngenuncheată şi cu amândouă mâinile săpa o groapă în 
care să-şi depună copilul. 

Lui Giacomo îi scăpă din mână bucata de pâine, privi pe 
Maria şi se întoarse trist şi tăcut la banda lui! 


Cina era sfârşită, Giacomo puse o santinelă, mai mult din 
obicei decât din teamă, apoi le dădu voie să se odihnească. 
El însuşi trăgându-se la o parte, întinse mantaua pe jos şi 
dădu un exemplu pe care oamenii nu întârziară să-l 
urmeze. 

Banditul oare era de santinelă veghea aproape de un sfert 
de oră, ochii i se închideau fără voie şi ca să nu adoarmă în 
picioare, era nevoit să se mişte mereu de colo până colo. 
Auzi la spate o voce dulce şi tristă oare îl chemă pe nume. 
Se întoarse şi o văzu pe Maria. 

— Luigi, sunt eu, nu te teme. Luigi o salută cu respect. 

— Bietul băiat! Continuă ea, tu cazi de oboseală şi de somn 
şi cu toate acestea trebuie să veghezi! 

— Aşa a poruncit căpitanul, zise Luigi. 

— Ascultă, eu aş putea să nu dorm dacă aş vrea. 

Ea îi arătă şorţul pătat de sânge. 

— Sângele copilului meu mă ţine trează. Tu ştii că văd 
bine, dă-mi carabina ta şi-ţi voi ţine eu locul, în zori te voi 
deştepta. 

— Dar, dacă ar afla căpitanul? Zise Luigi care murea.de 
dorinţa de a primi oferta. 

— Nu va afla. 

— Crezi? 

— Îţi răspund eu, pentru asta. 

Banditul îi dădu carabina, îşi căută un loc bun şi peste 
zece minute respiraţia lui zgomotoasă anunţă că profită 
bine de cele două orc oare mai rămăseseră până la ziuă, 
Maria rămase nemişcată un sfert de oră aproape, apoi, 
întorcându-se către oameni, se asigură că dorm toţi. Îşi 
părăsi postul, se strecură printre ei fără zgomot, uşoară că 
o umbră, apoi, ajungând lângă Giacomo, rezemă ţeava 
carabinei de pieptul lui şi trase de cocoş. 

— Ce este asta? Strigară bandiții sărind în sus. 

— Nu este nimic, răspunse Maria. Luigi, al cărui loc îl ţin, a 
uitat să-mi spună că cocoşul carabinei este ridicat, din 
greşeală am apăsat pe trăgătoare şi s-a slobozit un foc. 


Fiecare îşi puse din nou braţul pe mâini şi adormi. 

Giacomo, nu scosese nici un suspin, glonţul îi străbătuse 
inima. 

Maria rezemă carabina lui Luigi de un arbore, tăie capul 
lui Giacomo, îl puse în şorţul pătat de sângele copilului şi 
cobori muntele. 

A doua zi se anunţă colonelului că o fată tânără, care zicea 
că l-a omorât pe Giacomo, vrea să-i vorbească. Colonelul 
zise să o introducă în cort. Maria se opri în faţa lui, îşi 
desfăcu şorţul şi capul banditului se rostogoli pe jos. 

Cât de obişnuit era cu emoţiile câmpului de bătaie, 
colonelul nu putu să nu tresară, apoi ridicând ochii către 
acea fată tânără, gravă şi palidă ca Statuia Disperării, zise: 

— Dar tu, cine eşti? 

— leri eram femeia lui, azi sunt văduva lui. 

— Număraţi-i 3000 de ducați, zise colonelul. 

Peste patru ani de zile, o călugăriţă din mânăstirea 
«Sfintei-Cruci», de la Roma, muri ca o sfântă, căci în afară 
de viaţa exemplară pe care o dusese de când se făcuse 
călugăriţă, adusese o zestre de 3000 de ducați de aur pe 
care îi moştenea mânăstirea. Cât despre viaţa ei anterioară, 
nu se ştia nimic, se ştia numai că sora Maria se născuse în 
Calabria. 


SFÂRŞIT 


11) Paznic al unei închisori, temnicer, gardian. 

12) Servitor, valet. 

13) (în trecut) servitor, fecior în casele marilor bogătaşi şi 
mărilor demnitari (îmbrăcat în uniformă împodobită cu 
galoane şi fireturi). 

14) (în trecut în expr.) Comis voiajor = funcţionar 
comercial care călătorea pentru a obţine comenzi de 


mărfuri. 

15) Farmacist. 

16) Călugăr catolic. 

17) Corp solid obţinut prin condensarea directă a 
vaporilor unui solid care sublimează (trece dintr-o stare 
cristalină în stare de vapori şi apoi din nou în stare de 
cristale, prin condensarea vaporilor). 

18) Unitate de măsură pentru greutăţi, de aproape Vs kg- 
(variind după epoci, ţări şi regiuni). 

19) Supus la o temperatură înaltă pentru a se îndepărta 
substanţele volatile, pentru a produce unele reacţii sau 
pentru a distruge unele substanţe. 

110) Depunere. 

111) Veche unitate de măsură pentru greutăţi, egală cu 
aproximativ treizeci şi cinci de grame. 

112) Metaloid (element chimic lipsit de luciu metalic şi 
ductilitate, rău conducător de căldură şi de electricitate), 
de culoare albă-cenuşie. 

113) Veche monedă de argint sau de aur care a circulat în 
unele ţări din Europa apuseană, valoarea ei variind după 
țari şi epoci. 

114) Monedă de aur (spaniolă, italiană, engleză). 

115) (în trecut) servitor, fecior în casele ilarilor bogătaşi şi 
mărilor demnitari, îmbrăcaţi în uniforme împodobite cu 
galoane şi fireturi. 

116) Cler, preoţime. 

117) (în practicile religiei creştine) Ritual care constituie 
una dintre cele şapte taine şi care constă din gustarea de 
către credincioşi a vinului şi a pâinii sfinţite de preot, 
simbolizând sângele şi trupul lui Hristos, grijanie, 
împărtăşanie. 

118) Carte care cuprinde rugăciunile pe care preoţii şi 
călugării catolici trebuie să le recite la anumite ore din zi. 

119) (în mistica creştină) Osândiţii la chinurile infernului. 

120) Haină purtată de femei peste rochie. 


121) Camerele parlamentului care sunt desemnate ca să 
judece cauze criminale. 

122) Unitate de măsură pentru lungimi, egală cu 
aproximativ 25,4 mm. 

123) Bici făcut dintr-o curea din piele rotundă sau dintr-o 
funie. 

124) Parte a armatei destinată pentru siguranţa spatelui 
trupelor. 

125) Grup sau detaşament de ostaşi care merge în 
fruntea unei trupe în mişcare, deschizându-i drumul. 

120) Ordin, ordonanţă, decret. 

127) camaradei, prietenei. 

128) Bancnotă. 

129) Tâlhari de drumul mare. 

130) Un joc italienesc. 

131) Monedă din aur sau din argint (cea din aur valorând 
10-12 franci). Primii ducați au fost făcuţi la Veneţia în secolul 
al XIII-lea. 

132) Fiii Fecioarei. 

133) Cartuşieră. 

134) Vin muscat provenind din viile cultivate la poalele 
Vezuviului. 

135) Divan îngust, cu un căpătâi mai ridicat, canapea fără 
spătar pe care se poate sta sau dormi.