Alexandre Dumas — Contesa Vaninka

ALEXANDRE DUMAS 


NA 
CONTESA VANINKA 


UN AMOR TRAGIC 


Pe la sfârşitul domniei împăratului Pavel |, adică în anul 
întâi al veacului al nouăsprezecelea, pe când băteau ceasurile 
patru după-amiază la sfinţii Petru şi Pavel, a căror săgeată de 
aur domină zidurile fortăreței, o mare gloată de oameni de toată 
mâna, începu să se adune în faţa locuinţei generalului conte 
Cermayloff, fostul comandant militar al unui oraş însemnat din 
guvernământul Pultavel. Ceea ce dăduse ocazie primilor curioşi 
ca să se oprească, erau pregătirile ce se făceau în mijlocul curții, 
pentru supliciul cnutului, la care avea să fie supus un sclav care 
avea pe lângă general slujba de bărbier. Deşi aplicarea acestei 
pedepse este lucru foarte obişnuit la Sankt-Petersburg, ea tot 
atrage pe cei care trec pe uliţă sau pe dinaintea casei unde 
urmează să aibă loc execuţia. Asta se întâmpla, şi de aceea 
începuse să se îngrămădească lumea în iată casei generalului 
Cermayloff. 

De altmintrelea, spectatorii, oricât de grăbiţi să fi fost, n- 
avură dreptul să se plângă că erau făcuţi să aştepte, căci pe la 
ceasurile patru şi jumătate, un tânăr între 24 şi 26 ani, îmbrăcat 
în eleganta uniformă de aghiotant şi cu pieptul plin de decoraţii, 
se ivi pe micul peron care se înălța în fundul curţii, în partea 
dinainte a clădirii din faţa porţii celei mari şi care ducea în 
apartamentele generalului. 

Sosind acolo, aghiotantul se opri un moment, îşi aţinti 
privirile la o fereastră ale cărei perdele lăsate nu dădea 
satisfacţie nici unei curiozităţi; apoi, văzând că în zadar îşi 
pierde timpul uitându-se într-acolo, aghiotantul făcu un semn 
din mână, unui om cu barbă care se afla lângă uşa clădirilor 
rezervate servitorilor, şi se văzu îndată deschizându-se uşa 
aceasta şi în mijlocul sclavilor, care erau siliţi să asiste la 


execuţie spre a le fi de exemplu, se văzu înaintând vinovatul 
care avea să-şi ia pedeapsa pentru greşeala ce săvârşise, şi 
care era urmat de călău. Vinovatul, precum am spus-o, era 
bărbierul generalului, cât despre călău, el nu era decât vizitiul 
pe care deprinderea lui de a mânui biciul îl înălța sau cobora, 
cum voiţi, oricând avea loc o execuţie, la slujba de călău, slujbă 
care, de altfel nu-i scădea nimic din stima camarazilor săi, care 
erau bine încredinţaţi că Ivan era călău numai cu braţul său, iar 
nu şi cu inima, în felul acesta, fiind braţul lui Ivan, ca şi tot restul 
corpului său proprietatea generalului, care avea dreptul deci să 
facă cu ele orice pofteşte, sclavii nu se mirau deloc că generalul 
întrebuința la slujba aceea braţul lui. Ivan. Dar era ceva mai 
mult: o execuţie săvârşită de Ivan era totdeauna mult mai dulce 
decât cele săvârşite de alţii; căci se întâmpla adesea ca Ivan, 
care era băiat bun, să tragă la fit una sau douăi lovituri de cnut 
din duzină sau, dacă era silit cumva să numere cumsecade, 
făcea aşa ca vârful biciului să lovească scândura de brad pe 
care era culcat vinovatul, şi să-i ia loviturii tocmai partea cea 
mai dureroasă. Astfel, când venea rândul lui Ivan să se întindă 
pe scândura fatală şi să primească el corecţiunea pe care 
obişnuia s-o dea altora, cel care juca atunci rolul de călău avea 
pentru Ivan aceeaşi bunăvoință pe care o avusese lvan pentru 
ceilalţi, şi nu-şi aducea aminte decât de loviturile cruţate, iar nu 
şi de cele primite. De altmintrelea, acest schimb de îndatoriri 
întreținea, între Ivan şi camarazii lui, o dulce prietenie care nu 
era niciodată mai vie decât în, momentul când trebuia să aibă 
loc o nouă execuţie. E adevărat că, în ceasul întâi care urma 
după execuţie şi care trecea în aceea să nu dispară până seara 
şi ca necazul să reziste la primul pahar de rachiu, pe care călăul 
îl bea în sănătatea victimei. 

Acela asupra căruia avea să-şi exercite Ivan de astă dată 
dibăcia, era un om de treizeci şi cinci sau de treizeci şi şase de 
ani, cu părul şi barba roşie, de o talie ceva mai înaltă decât cea 
mijlocie, şi a cărui origine greacă se cunoştea după privirea lui 
care, ex-primând temere, tot păstrase în adâncul ei caracteru-i 
obişnuit de fineţe şi de viclenie. Ajungând aproape de locul unde 
trebuia să aibă loc execuţia, vinovatul se opri, îşi aruncă ochii 
spre fereastra la care deja se uitase aghiotantul şi care 
rămăsese tot nepătrunsă: apoi, uitându-se de jur-împrejur la 
mulţimea îngrămădită în uliţă, îşi opri ochii, cu un fior dureros 


prin spate, la scândura pe care avea să fie lungit. Mişcarea asta 
nu scăpă din vederea lui Ivan care, apropiindu-se de victimă 
spre a-i scoate cămaşa de pânză vărgată ce-i acoperea umerii, 
profită de ocazie spre a-i zice încetişor: 

— Haide, Grigorie, curaj! 

— Ştii ce mi-ai făgăduit, răspunse Grigorie cu o nespusă 
expresie de rugare. 

— Nu despre întâile lovituri, Grigorie; să nu te aştepţi la 
asta. Aghiotantul are să se uite la întâile lovituri; însă despre 
cele din urmă, fii pe pace, găsi-voi eu meşteşugul să trag la fit 
cevaşilea. 

— Bagă de seamă mai ales la sfârcul biciului. 

— Am să fac cum e bine, Grigorie, am să fac cum e bine; 
nu mă ştii tu? 

— Ba da, vai de mine! Răspunse Grigorie. 

— Ei bine? Zise aghiotantul. 

— Poftim boierule, răspunse Ivan, suntem gata. 

— Aşteptaţi, aşteptaţi, cucoane, strigă bietul Grigorie 
încercând să măgulească pe tânărul ofiţer, printr-un titlu care nu 
se da decât coloneilor; mi se pare că se deschide fereastra 
domnişoarei Vaninka. 

Tânărul ofiţer ridică îndată ochii la fereastra la care se mai 
uitase deja de câteva ori; însă nici o cută nu se mişcase de la 
perdeaua de mătase care se zărea prin geam. 

— Te înşeli secătură, zise ofiţerul luându-şi ochii de la 
fereastră, ca şi cum el însuşi ar fi sperat să o vadă deschizându- 
se, te înşeli; şi de altmintrelea, ce amestec are nobila ta stăpână 
în daravera asta? 

— Cu iertăciune, excelenţă, urmă Grigorie, dând un nou 
grad aghiotantului, vedeţi că.... fiindcă din cauza sa am să 
primesc... s-ar putea ca să-i fie milă de un biet păcătos ca 
mine ..şi. 

— Destul, zise ofiţerul cu un glas straşnic şi, ca şi cum ar 
fi fost şi el de părerea aceea şi i-ar fi părut rău că Vaninka nu 
graţia, destul şi să ne grăbim. 

— Numaidecăt, boierule, numaidecât, zise Ivan. 

Apoi, întorcându-se către Grigorie: 

— Haide, haide, urmă el, a sosit ceasul. 

Grigorie scoase un oftat adânc, se mai uită odată la 
fereastră şi, văzând că nu se făcea nici o mişcare acolo, se 


hotări în fine să se culce pe scândura fatală, în acelaşi timp, alţi 
doi sclavi, aleşi de Ivan ca ajutoare, îl apucară de braţe, îi legară 
pumnii de stâlpii aşezaţi în apropiere, astfel încât Grigorie fu ca 
răstignit; apoi i se apucă gâtul cu un arcan şi, văzând că totul 
era gata şi că nici un semn favorabil victimei nu venea de la 
fereastra tot închisă, tânărul aghiotant făcu un semn cu mâna şi 
zise: 

— Haidem! 

— Răbdare, boierule, răbdare, zise Ivan mai întârziind 
execuţia, în speranţa să se ivească vreun semn de la neîndurata 
fereastră; a fost un nod la cnutul meu şi, dacă l-aş fi lăsat aşa, 
ar fi fost în drept să se plângă. 

Instrumentul de care se ocupa călăul şi a cărui formă 
poate nu e cunoscută de cititorii noştri, este un fel de bici, al 
cărui mâner poate să fie cam de două picioare lungime; de 
mânerul acesta se leagă o curea lată de două degete şi lungă de 
patru picioare, care se termină printr-un inel de aramă sau fier, 
de care ţine ca prelungire o altă curea, de două picioare lungă şi 
lată la început de un deget şi jumătate, dar care se subţiază 
mereu, până ce ajunge la vârf ca un ac. Cureaua asta se 
înmoaie în lapte, apoi se usucă la soare astfel încât mulţumită 
acestei preparaţii, capătul ei devine ascuţit şi tăios ca un 
briceag; afară de asta, şi obişnuit la fiecare şase lovituri, se 
schimbă cureaua, pentru că sângele o înmoaie pe cea 
întrebuințată. 

Oricâtă rea voinţă sau oricâtă stângăcie puse Ivan la 
desfacerea nodului, tot trebui să isprăvească; de altminterea, 
spectatorii începuseră să murmure, iar murmurele lor, smulgând 
pe aghiotant din reveria în care părea căzut acesta, îşi ridică 
fruntea aplecată pe piept, se uita pentru cea din urmă oară la 
fereastră, şi, cu un semn mai poruncitor şi cu un glas mai 
straşnic, porunci să se înceapă execuţia. 

Nu mai avea încotro; Ivan trebuia să se supună; de aceea 
nici nu mai căută vreun nou pretext; dându-se doi paşi înapoi 
pentru ca să-şi ia avânt, el se întoarse iar în locul unde era 
înainte; apoi, ridicându-se în vârful picioarelor, învârti cnutul 
deasupra capului său şi, plecându-l deodată, lovi pe Grigorie cu 
atâta dibăcie încât cureaua înfăşură de trei ori corpul victimei, 
ca un şarpe, izbind cu vârful ei scândura pe care era lungit 
bărbierul. Totuşi, cu toată precauţiunea asta, Grigorie dădu un 


țipăt, iar Ivan numără una; 

La ţipătul acela, aghiotantul se întoarse spre fereastră; 
dar fereastra rămăsese tot închisă şi maşinaliceşte el îşi 
adusese ochii la victimă repetând cuvântul: una! 

Cnutul trăsese o întreită brazdă albastră pe umerii lui 
Grigorie. 

Ivan îşi luă din nou avânt şi cu aceeaşi îndemânare ca şi 
întâia dată, înfăşură din nou pieptul osânditului în cureaua 
şuierătoare, având grijă mereu ca sfârcul să nu-l atingă 
nicidecum. Grigorie dădu un al doilea țipăt, iar Ivan numără 
două! 

De astă dată, sângele nu începu să ţâşneascăr dar veni la 
piele. 

La a treia lovitură, se iviră câteva picături de sânge. 

La a patra lovitură sângele ţâşni. 

La a cincea lovitură, sângele stropi în faţă pe tânărul 
ofiţer care se dădu înapoi, îşi scoase batista şi îşi şterse faţa. 
Ivan profită de împrejurarea asta, care îl distrăsese, spre a 
număra şapte în loc de şase. Ofiţerul nu băgă de seamă nimic. 

La a noua lovitură, Ivan se opri ca să schimbe cureaua şi 
în speranţa că şi a doua şiretenie avea să treacă tot aşa de bine 
ca şi cea dinţii, numără unsprezece în loc de zece. În momentul 
acesta se deschise o fereastră aşezată în faţa ferestrei Vaninkăi. 
Un om de 45 sau 46 de ani, îmbrăcat în uniformă de general, 
ieşi la fereastră şi cu acelaşi glas cu care ar fi zis: Curaj, înainte! 
Zise: „Destul, ajunge!” şi închise fereastra. 

Cum se deschise fereastra, aghiotantul se întoarse către 
general, cu mâna stângă lipită la cusătura pantalonului, iar cu 
mâna dreaptă la chipiu şi stătuse nemişcat cele câteva secunde 
cât dăinuise apariţia; apoi, reînchizându-se fereastra, ofiţerul 
repetase după general aceleaşi cuvinte, astfel că biciul căzuse 
de astă dată fără să atingă pe victimă. 

Mulţumeşte prea înaltei sale excelenţe, Grigorie. Zise 
atunci Ivan, răsucind cureaua cnutului în jurul minerului, căci ți- 
a iertat două lovituri; ceea ce, adăugă el aplecându-se să-i 
dezlege mâna, cu cele două trase la fit, îţi fac peste tot numai 
opt lovituri în loc de douăsprezece. 

Dar bietul Grigorie nu avea hal să mulţumească nimănui. 
Aproape leşinat de durere de abia se ţinea pe picioare. Doi 
mujici îl luară de subţioară şi îl duseră la locuinţa sclavilor. Cu 


toate astea, ajungând la uşă se opri, întoarse capul şi privind pe 
aghiotantul care îl urmărea din ochi cu un aer de milă: 

— Domnule Fedor. Strigă el, mulţumiţi din parte-mi prea 
înaltei sale excelenţe, generalului. Cât despre domnişoara 
Vaninka, adăugă el încetişor, iau asupră-mi să-i mulţumesc 
însumi. 

Ce hondrăneşti acolo? Strigă tânărul ofiţer, cu o mişcare 
de mânie, crezând că băgase de seamă în glasul lui Grigorie un 
ton de ameninţare. 

Nimica, boierule, nimica, zise Ivan: bietul Grigorie vă 
mulţumeşte, d-le Fedor, de osteneala ce v-aţi dat de a asista la 
execuţia lui, ca cinste pentru dânsul, atâta tot. 

— Bine, bine. Zise tânărul, bănuind că Ivan schimba ceva 
din ceea ce zisese osânditul, dar învederat nevrând să afle mai 
multe; iar dacă Grigorie vrea să nu mă dea din nou la astfel de 
osteneală, să bea mai puţin rachiu, iar când se îmbată să ţină 
minte ca să fie cel puţin respectuos. 

Ivan făcu semn de adâncă supunere şi se duse după 
camarazii săi. Fedor reintră sub vestibul, iar mulţimea se 
împrăştie înciudată de reaua credinţă a lui Ivan şi de 
generozitatea generalului, care o lipsise de priveliştea a patru 
lovituri de cnut, adică a unei treimi din pedeapsă. 

Acum, că făcurăm cunoscute cititorilor câteva personaje 
din această istorie, permită-ne a-i pune în relaţie mai directă cu 
aceia care n-au făcut decât să se arate, sau care au stat după 
perdea. 

Generalul conte Cermayloff care, precum am spus-o, 
avusese guvernământul unui oraş din cele mai mari dimprejurul 
Pultavei, fusese chemat la Petersburg de împăratul Pavel |, care 
îl onora cu o amiciţie deosebită; generalul rămăsese văduv, cu o 
fată care moştenise averea, frumuseţea şi trufia mamei sale, 
care pretindea că se cobora de-a dreptul dintr-unul din căpitanii 
tătarilor care, sub ordinele lui Gengis, năpădiseră Rusia în 
veacul al treisprezecelea. Printr-o întâmplare fatală, acele 
aplecări trufaşe sporiseră încă în tânăra Vaninka prin educaţia 
ce primise ea. Nemaiavând pe femeia sa şi neputându-se ocupa 
el însuşi de fiica sa, generalul Cermayloff alesese pentru ea o 
guvernantă engleză care, în loc de a combate aplecările trufaşe 
ale elevei sale, nu făcuse decât să le dezvolte şi mai mult, 
fortificând aristocrația ei naturală prin principiile raţionale care 


fac din aristocrația engleză noblețea cea mai trufaşă de pe 
pământ. In mijlocul studiilor diferite la care se dedase Vaninka, 
era deci unul la care ea ţinea cu deosebire, ştiinţa poziţiei sale, 
dacă o putem numi astfel. De aceea, Vaninka cunoştea perfect 
gradul de nobleţe şi de putere al tuturor familiilor din nobilime, a 
acelora pe care le întrecea a sa; ea putea fără să greşească, 
lucru care totuşi nu e uşor în Rusia, să zică fiecăruia pe numele 
la care îl îndreptăţea rangul său. De aceea, Vaninka avea cel 
mai adânc dispreţ pentru tot ce era mai prejos de titlul 
excelenţă. Cât despre servitori şi despre sclavi, se înţelege că ei 
nici nu existau pentru dânsa: erau nişte dobitoace cu barbă, mai 
prejos, prin simţământul ce-l inspirau, decât calul sau decât 
câinele ei şi negreşit că ea n-ar fi pus nici o clipă în cumpănă 
viaţa unui mojic, cu aceea a vreunuia dintre aceste interesante 
animale. De altminterea, ca toate femeile distinse din naţia sa, 
ea era foarte bună muzicantă, vorbea tot aşa de bine 
franţuzeşte, italieneşte, nemţeşte şi englezeşte ca şi ruseşte. 

Cât despre trăsăturile feţei sale, ele se dezvoltaseră în 
armonie cu caracterul său. Rezultă din aceasta că Vaninka era 
frumoasă, însă de o frumuseţe ceva cam incompletă. Intr- 
adevăr, ochii ei mari şi negri, nasul ei drept, buzele-i ridicate la 
amândouă colţurile dădeau o expresie dispreţuitoare fizionomiei 
sale şi produceau, asupra celor care se apropiau de dânsa, o 
impresie ciudată. Acea expresie nu dispărea decât înaintea 
egalilor sau a superiorilor ei, pentru care ea devenea femeie ca 
toate femeile, pe când pentru inferiori rămânea mândră şi 
neapropiată ca o zeiţă. 

La şaptesprezece ani, educaţia tinerei Vaninka fiind 
terminată, institutoarea ei, a cărei sănătate fusese zdruncinată 
de clima aspră a Petersburgului, îşi ceru retragerea. Retragerea 
îi fu acordată, cu fastuoasa recunoştinţă pe care numai seniorii 
ruşi o mai au astăzi în Europa. Atunci, Vaninka rămase singură, 
şi nu mai avu altă direcţie în lume decât iubirea oarbă a tatălui 
său, care nu o avea decât pe dânsa şi care, în straşnica-i 
admiraţie, o privea ca un compus din toate perfecţiunile 
omeneşti. 

Astfel stăteau lucrurile în casa generalului, când el primi o 
scrisoare adresată lui de pe patul de moarte de către unul dintre 
amicii săi din copilărie. Exilat la moşiile lui în urma câtorva 
ciorovăieli cu Potemkin, contele Romayloff îşi întrerupsese 


cariera şi, neputându-şi redobândi favoarea pierdută, se dusese 
la 400 leghe departe de Sankt-Petersburg murind de tristeţe, nu 
atât pentru exilarea lui cât pentru că nenorocirea asta atinsese 
averea şi viitorul unicului său fiu, Fedor. Contele, simțind că 
avea să-l lase singur şi fără sprijin în lume, recomanda vechiului 
său amic din copilărie pe tânărul acesta, dorind ca, graţie 
favoarei de care se bucura dânsul pe lângă Pavel |, să-i 
dobândească o  locotenenţă într-un regiment. Generalul 
răspunse îndată contelui, că fiul lui va găsi în sine un al doilea 
tată; dar când sosi răspunsul consolator, Romavyloff murise şi 
Fedor primise scrisoarea şi se prezentase cu ea generalului, 
anunţându-i pierderea suferită şi reclamându-i protecţia 
făgăduită. Pavel |, rugat de general, acordă îndată tânărului o 
sublocotenenţă în regimentul Semenowski, astfel că Fedor intră 
în funcţie chiar a doua zi după sosirea lui. 

Deşi tânărul nu făcuse decât să treacă prin casa 
generalului spre a se duce la cazărmile situate în mahalaua 
Litepol, el stătuse destul spre a o vedea pe Vaninka, şi a duce cu 
sine o amintire profundă. Fedor, de altmintrelea, sosind cu inima 
plină de pasiuni primitive şi generoase, avu o adâncă 
recunoştinţă pentru protectorul care-i deschidea o carieră aşa 
de vastă, şi i se păru că recunoştinţa sa se cuvenea de drept la 
tot ce ţinea de general; în felul acesta poate, el exagera 
frumuseţea aceleia care îi fusese prezentată ca o soră, dar care, 
fără habar de titlul acesta, îl primise cu răceală şi cu trufia unei 
regine. Cu toate acestea, acea apariţie, aşa rece şi îngheţată 
cum fusese, tot lăsase urmă adâncă în inima tânărului, iar 
sosirea lui la Sankt-Petersburg, fusese însemnată printr-o 
impresie nouă şi necunoscută până atunci în viaţa lui. _ 

Cât despre Vaninka, de-abia dacă se uitase la Fedor. Intr- 
adevăr, ce era pentru dânsa un tânăr sublocotenent fără avere 
şi fără viitor? Ceea ce visa ea, era o uniune princiară, care să fi 
făcut dintr-însa una dintre cele mai puternice dame ale Rusiei; 
şi, afară doar dacă n-ar fi stat să se realizeze pentru dânsul 
vreun vis din O mie şi una de nopţi. Fedor nu putea făgădui 
nimic din ceea ce aştepta Vaninka. 

La câteva zile după acea primă întrevedere, Fedor se 
întoarse ca să-şi ia adio de la general. Regimentul său făcea 
parte din contingentul pe care îl lua cu dânsul în ltalia 
feldmareşalul Suvarow, şi Fedor avea să aibă ocazia sau de a 


muri, sau de a se face demn de nobilul protector care 
răspunsese pentru dânsul. 

De astă dată, fie că uniforma elegantă cu care era 
îmbrăcat sporea frumuseţea naturală a lui Fedor, fie că în 
momentul plecării şi în aprinderea speranţei, entuziasmul 
încorona pe tânăr cu o aureolă de poezie, Vaninka foarte mirată 
de minunata schimbare ce se făcuse într-însul, binevoi, la 
invitaţia tatălui său, să întindă mâna ei aceluia care îi părăsea. 
Asta era mai mult decât tot ce sperase Fedor; de aceea puse un 
genunchi la pământ ca înaintea unei regine şi apucând mâna 
tinerei Vaninka, cu mâinile lui tremurânde, de abia îndrăzni să o 
atingă cu buzele lui. Însă oricât de uşoară să fi fost sărutarea 
aceea, Vaninka se cutremurase, ca şi cum ar fi fost atinsă cu un 
fier roşu, căci ea simţise un fior trecându-i prin tot corpul şi o 
roşeaţă vie urcându-i-se în faţă. De aceea, aşa de repede îşi 
trăsese mâna, încât Fedor, temându-se ca nu cumva acel adio 
respectuos s-o fi jignit, rămase în genunchi, uni mâinile, se uită 
la dânsa cu o expresie de atâta temere, încât Vaninka, uitându- 
şi trufia, îl linişti printr-un surâs. Fedor se sculă, cu inima plină 
de o nespusă bucurie, fără să ştie de unde-i venea bucuria 
aceea, însă dându-şi bine seama că, deşi era în momentul 
despărțirii de Vaninka, niciodată nu mai fusese aşa de fericit, ca 
în momentul acela. 

Tânărul ofiţer plecă visând visuri aurite; căci orizontul său, 
fie întunecat, fie strălucit, era demn de invidie. Şi dacă s-ar fi 
încheiat cu un mormânt sângeros, Fedor credea că văzuse în 
ochii tinerei că el avea să fie regretat; dacă s-ar fi deschis cu 
glorie, gloria avea să-l reîntoarcă în triumf la Sankt-Petersburg, 
şi gloria e o regină care face minuni pentru favoriţii ei. Armata 
din care făcea parte tânărul ofiţer străbătu Germania, intră în 
Italia prin munţii Tirolului şi ajunse la Verona în 14 aprilie 1799. 
Suvarow se uni îndată cu generalul Melas, şi luă comanda celor 
două armate. A doua zi, generalul Chasteler îi propuse să facă o 
recunoaştere, dar Suvarow, uitându- se la el cu mirare, îi 
răspunse: 

— Nu ştiu alt chip de a recunoaşte pe inamic decât 
mergând la dânsul şi bătându-l. 

Într-adevăr Suvarow era deprins cu strategia asta 
expeditivă: aşa îi biruise el pe turci la Focşani şi la Ismail; aşa 
cucerise Polonia după o campanie de câteva zile şi luase Praga 


în mai puţin de patru ceasuri. De aceea Ecaterina, 
recunoscătoare, trimisese generalului victorios o coroană de 
stejar împletită cu pietre preţioase în valoare de 600.000 de 
ruble. li expediase un baston de comandant, din aur masiv 
împodobit cu diamante, îl făcuse feldmareşal general, cu dreptul 
de a-şi alege un regiment care să poarte numele lui; apoi, la 
întoarcere, îi permisese să se odihnească câtva timp la o moşie 
măreaţă, pe care i-o dăruise împreună cu cei 8.000 de servi de 
pe ea. Ce minunat exemplu pentru Fedor! Suvarow, fiu al unui 
simplu ofiţer rus, fusese crescut la şcoala cadeţilor şi plecase tot 
sublocotenent ca el: pentru ce nu ar fi fost doi Suvarowi în 
acelaşi secol? 

Suvarow sosi aşadar, precedat de o reputaţie imensă: 
religios, ardent, neobosit, nepăsător, cumpătat ca un tătar, vioi 
ca un cazac, el era omul care trebuia pentru ca să continue 
succesele generalului Melas faţă de soldaţii republicii, 
descurajaţi de neroadele codeli ale lui Scherer. De altminterea, 
armata austrorusă, mare, de o sută de mii de oameni, n-avea 
înainte-i decât până la 30.000 de francezi. Suvarow debuta, 
precum îi era obiceiul, printr-o lovitură de trăsnet. La 20 aprilie 
se înfăţişa înaintea oraşului Brescia, care vrusese să reziste în 
van. După o canonadă care nu ţinuse decât o jumătate de ceas, 
poarta de la Peschierea fusese spartă cu barda, iar diviziunea 
Lorsakov, a cărei avangardă era formată de regimentul lui 
Fedor, intrase în oraş în pas de atac, urmărind garnizoana care, 
compusă numai din 2.200 de oameni, se refugie în cetăţuie. 
Asaltată cu o furie pe care francezii nu erau deprinşi s-o 
găsească la adversarii lor, şi văzând deja scările aşezate pe 
ziduri, Boncret, şeful brigăzii, ceru să capituleze. Dar poziţia era 
prea slabă pentru ca el să capete vreo condiţie de la acei 
sălbatici învingători: Boncret şi soldaţii lui fură făcuţi prizonieri 
de război. 

Ca nimeni altul, Suvarow era omul care ştia mai bine să 
profite de o victorie: de abia stăpân pe Brescia, a cărei ocupare 
rapidă, aruncase o nouă descurajare în armata franceză, 
Suvarow ordonase generalului Kray să nu slăbească asediul 
Peschierei. Prin urmare generalul Kray îşi aşezase cartierul la 
Valegio, la egală distanţă între Peschiera şi Mantua, întinzându- 
se de la Po până la lacul Garda, pe ţărmul lui Minicio, şi 
amenințând în acelaşi timp amândouă oraşele, în timpul acesta, 


generalul-şef, înaintând cu grosul armatei sale, trecu Oglio în 
două coloane, întinse o coloană sub ordinele generalului 
Rosenberg spre Bergam, şi împinse pe cealaltă, sub conducerea 
lui Melas, până la Lerio, pe când corpuri de şapte sau opt mii de 
oameni, comandaţi de generalii Kaim şi Hohenzolern, erau 
pornite asupra Piacenzei şi a Cremonei, acoperind tot malul 
stâng al râului Po. In felul acesta armata austro-rusă înainta 
desfăşurând optzeci de mii de oameni pe un front de optzeci de 
leghe. 

La vederea forţelor care înaintau şi care erau întreite faţă 
de ale sale, Scherer, bătând în retragere pe toată linia, stricase 
podurile pe care le avea pe Ada, nesperând să le poată apăra şi 
îşi mutase cartierul general la Milan, aşteptând aici un răspuns 
la scrisoarea pe care o adresase Directorului şi în care 
recunoscându-şi tacit incapacitatea, demisiona. Dar, fiindcă 
urmaşul lui întârzia să sosească şi fiindcă Suvarow înainta 
mereu, din ce în ce mai speriat de răspunderea ce avea asupra- 
şi, Scherer dăduse comanda în mâinile celui mai priceput dintre 
locotenenţii săi. Generalul ales de însuşi Scherer era Moreau, 
care trebuia să-i mai combată odată pe ruşi în mijlocul cărora 
aveau să moară. 

Această numire neaşteptată fu proclamată în mijlocul 
strigătelor de bucurie ale soldaţilor. Acela care prin falnica lui 
campanie de la Rhin dobândise numele de Fapius francez, 
străbătu toată linia armatei sale, salutat cu uralele succesive ale 
tuturor diviziilor ce strigau: Trăiască Moreau! Trăiască 
mântuitorul armatei din Italia! 

Entuziasmul acesta, oricât de mare să fi fost, nu orbise 
nicidecum pe Moreau asupra poziţiei în care se afla: sub 
pedeapsa de a fi copleşit pe la ambele aripi ale armatei sale, el 
trebuia să prezinte o linie paralelă cu linia armatei ruse; astfel 
că spre a face faţă inamicului, fu nevoit să se întindă de la lacul 
Lecco la Pizzighetone, adică pe o linie de douăzeci de leghe. E 
adevărat că putea să se retragă spre Piemont, să-şi concentreze 
trupele spre Alexandria şi să aştepte acolo ajutoarele pe care 
Directorul făgăduia să le trimită: însă operând aşa ar fi 
compromis armata Neapolului, lăsând-o izolată pe mâna 
inamicului. Hotărî deci să apere trecerea Addei cât s-ar fi putut 
mai mult, spre a da timp diviziei Dessoles, pe care trebuia să i-o 
trimită Massena,. a sosi în linie, spre a apăra aripa sa stângă, pe 


când divizia Gantier, căreia i se dăduse ordin să evacueze 
Toscana, ar fi sosit în pas gimnastic, spre a întări aripa dreaptă. 

Cât despre el, se duse la centru ca să apere în persoană 
podul întărit de la Gassano, al cărui capăt era acoperit de 
canalul Bitorto pe care îl ocupau, cu o numeroasă artilerie şi 
avanposturi retranşate. 

Apoi, totodată prudent, pe cât era de viteaz, Moreau îşi 
luă toate măsurile spre a-şi asigura, la caz de înfrângere, 
retragerea spre Apenini şi coasta Genuei. 

Dispoziţiile lui erau terminate, când neobositul Suvarow 
intră în Triveglio. Odată cu sosirea generalului rus în acest din 
urmă oraş, Moreau află de predarea Bergamului şi a cetăţii lui, 
iar la 25 aprilie zări capul coloanelor armatei aliate. 

Chiar în ziua aceea, generalul rus îşi împărţi trupele în trei 
coloane tari, corespunzând celor trei puncte de căpetenie ale 
armatei franceze, dar cel puţin îndoite la număr fiecare faţă de 
trupele pe care avea să le combată; coloana din dreapta, 
condusă de generalul. Wukassovici, înainta spre capătul lacului 
Leceo, unde aştepta generalul Serurier; coloana stângă, sub 
comanda lui Melas, se aşeză în faţa retranşamentelor de la 
Cassano; în sfârşit, diviziile austriece ale generalilor Zoof şi Ottr 
care formau centrul, se concentrară la Canonia spre a fi gata, la 
momentul hotărât, să ocupe Vaprio. Trupele ruse şi austriece 
tăbărâră în bătaia tunurilor avanposturilor franceze. 

Chiar în seara aceea Fedor, care făcea parte cu 
regimentul său din divizia lui Chasteler, scrise generalului 
Cermayloff: 

„Suntem în sfârşit în faţa francezilor, o luptă mare trebuie 
să aibă loc mâine dimineaţă; mâine seară voi fi locotenent sau 
mort. ” 

A doua zi, la 26 aprilie, tunul bubui din zori la capetele 
liniei; la extrema stângă franceză atacară grenadierii prinţului 
Bagration, iar la extrema dreaptă generalul Seckendorff care, 
detaşat din lagărul de la Triveglio, păşea asupra Cremei. 

Cele două atacuri se săvârşiră cu rezultate foarte 
deosebite: grenadierii lui Bagration fură respinşi cu pierderi 
grozave; pe când Seckendorff, din contră, alungă pe francezi din 
Crema şi înainta în recunoaşteri până la podul de la Lodi. 

Aşteptările lui Fedor fură înşelate, corpul său de armată 
nu intră în luptă toată ziua, iar regimentul lui stătu nemişcat, 


aşteptând nişte ordine care nu sosiră. 

Măsurile lui Suvarow nu erau pe deplin luate: el mai avea 
trebuinţă şi de noapte ca să le îndeplinească. 

În taina acestei nopţi, Moreau, aflând de succesul câştigat 
de Seckendorff la extrema sa dreaptă, trimise ordin lui Serurier 
să nu lase la Lecco, care era un post lesne de apărat, decât a 
optsprezecea parte din semi-brigada uşoară şi un detaşament 
de dragoni, iar el să coboare spre centru cu trupele lui; Serurier 
primi ordinul pe la ceasurile două de dimineaţă şi îl execută 
îndată. 

Ruşii, din parte-le, nu-şi pierduseră timpul. Profitând de 
întunericul nopţii, generalul Wukassovici restabilise puntea 
stricată de francezi la Brevio, pe când generalul Chasteler 
făcuse una nouă la două mile mai sus de castelul Trezzo, fără ca 
francezii să fi avut cea mai mică bănuială despre aceasta. 
Surprinşi pe la ceasurile patru dimineaţa de cele două divizii 
austriace care, mascate, de satul San-Gervaiso, ajunseră la 
malul drept al Addei fără să fie zărite, soldaţii însărcinaţi cu paza 
castelului Trezzo îl părăsiră şi bătură în retragere; austriecii îi 
urmăriră până la Pazzo dar aici francezii se opriră deodată şi 
făcură voltfaţă; pricina fu că la Pazzo se aflau generalul Serurier 
şi trupele pe care le luase de la Lecco care, auzind tunul la 
spatele lor, se opriseră un moment şi supunându-se întâii reguli 
de război, păşiseră către zgomot şi fum: el deci adunase 
garnizoana din Trezzo şi luase ofensiva trimițând un aghiotant la 
Moreau să-l înştiinţeze despre manevra pe care se crezuse dator 
s-o facă. 

Lupta începu atunci între trupele franceze şi trupele 
austriece cu nespusă înverşunare, iar bătrânii soldaţi ai lui 
Bonaparte îşi luaseră, în primele campanii din Italia, obiceiul de 
care nu se puteau dezbăra: să bată pe supuşii Majestății Sale 
Imperiale pretutindeni unde îi întâlneau. Cu toate acestea, aşa 
de mare era superioritatea de număr a trupelor imperiale, încât 
trupele franceze începuseră să dea înapoi, când strigăte 
puternice răsunară la spate anunțând un ajutor: era generalul 
Grenier care, trimis de Moreau, sosea cu divizia lui tocmai în 
momentul când era mai de trebuinţă. 

O parte din noua divizie întări coloanele, îndoind gloatele 
centrului, pe când cealaltă se întinse spre stânga spre a 
înconjura pe generalii inamici. Apoi tobele bătură din nou pe 


toată linia şi grenadierii francezi începură să recucerească acest 
câmp de luptă pierdut şi recâştigat de două ori. Dar în 
momentul acesta o nouă întărire sosi austriecilor: marchizul 
Chasteler şi divizia lui; numărul fu din nou de partea inamicului, 
Grenier îşi duse numaidecât aripa, spre întărirea centrului, iar 
Serurier, dispunându-şi retragerea în unghi, se duse la Pazzo, 
unde îl aşteptă pe inamic. 

În punctul acesta se concentra toiul luptei; de trei ori fu 
luat şi reluat satul Pazzo, până când, în sfârşit, atacați pentru a 
patra oară de forţe duble decât ale lor, francezii fură siliţi să se 
retragă, în atacul din urmă, un colonel austriac fu rănit de 
moarte; dar, în schimb, generalul Beker, care comanda 
ariergarda* franceză, nevrând să bată în retragere cu soldaţii 
săi, fu înconjurat de câţiva oameni şi, după ce îi văzu murind pe 
toţi împrejurul său, fu nevoit să-şi predea spada unui tânăr ofiţer 
rus din regimentul Semenowski, care dădu pe prizonier în 
mâinile soldaţilor care îl urmau şi se *Parte a armatei destinată 
pentru siguranţa spatelui trupelor întoarse îndată la luptă. 

Cei doi generali francezi aleseseră ca punct de adunare 
satul Vaprio; însă, în primul moment de zăpăceală, urmat după 
retragerea din Pazzo, cavaleria austriacă făcuse o şarjă aşa de 
adâncă încât Serurier fu despărţit de colegul lui şi fu nevoit să 
se retragă, cu 2.500 de oameni, la Verderio, pe când Grenier 
ajunse singur la punctul hotărât şi se opri în Vaprio, spre a da 
din nou piept cu inamicul. 

În timpul acesta, o luptă teribilă se ducea la centru. Melas, 
cu 18.000 până la 20.000 de oameni, atacase posturile întărite 
care se aflau precum am spus, la capătul podului de la Gassano 
şi de la Ritorto-Canale. De la ceasurile şapte dimineaţa, când 
Moreau se despărţise de divizia lui Grenier, Melas, conducând în 
persoană trei batalioane de grenadieri austrieci, atacase 
întăririle înaintate. 

Acolo, timp de de două ceasuri, avusese loc un măcel crâncen: 
respinşi de trei ori, pierzând peste 1.500 de oameni la poalele 
fortificațiilor, austriecii se întorseseră de trei ori la atac, cu 
puteri proaspete şi mereu conduşi şi îmbărbătaţi de Melas care 
avea să-şi răzbune vechile lui înfrângeri în sfârşit, atacați a 
patra oară, năpădiţi în retranşamente, francezii, disputând 
terenul pas cu pas, se adăpostiră în a doua lor incintă, care 
apăra însuşi capătul podului şi pe care o comanda Moreau în 


persoană. Aici, timp de alte două ceasuri, se luptă om cu om, pe 
când o artilerie groaznică revărsa moartea din gură în gură. |n 
sfârşit, austriecii, strânşi pentru ultima oară, înaintară la 
baionetă şi, în lipsă de scări sau de breşe, grămădind lângă 
fortificaţii cadavrele camarazilor lor izbutiră să se urce pe 
parapet. Nu mai era nici un minut de pierdut; Moreau ordonă 
retragerea şi, pe când francezii treceau îndărăt Adda, el proteja 
în persoană trecerea lor cu un singur batalion de grenadieri 
dintre care, după jumătate de ceas, nu-i mai rămăseseră decât 
120 de oameni. Afară de asta, trei aghiotanţi îi fuseseră ucişi 
lângă dânsul. 

Retragerea însă se operase fără dezordine; Moreau se 
retrase atunci la rândul său ţinând piept inamicului care păşi pe 
pod în momentul când Moreau ajunse pe celălalt mal. Chiar în 
momentul acela, austriecii se repeziră în goana lui; dar deodată, 
un zgomot teribil se auzi, dominând zgomotul artileriei; secunda 
boltă a podului sărise în sus, azvârlind în aer pe toţi câţi se aflau 
deasupra ei; fiecare se retrase de partea lui, iar în spaţiul rămas 
gol, se văzuseră picând, ca o ploaie, bucăţi de pietre şi de 
oameni. 

Chiar în momentul când Moreau punea o stavilă între el şi 
Melas, văzu sosind în dezordine corpul de armată al generalului 
Grenier, care fusese nevoit să evacueze Vaprio şi care fugea 
urmărit de armata austro-rusă a lui Zoof, Ott şi Chastelor. 
Moreau ordonă o schimbare de front şi făcând faţă acestui 
inamic nou care îi cădea pe cap în momentul în care se aştepta 
mai puţin, izbuti să ralieze trupele lui Grenier şi să stabilească 
lupta. Însă, pe când Moreau da piept armatei ruso-austriace de 
sub generalii Zoof şi Ott, Melas restabilise puntea şi trecea la 
rândul său. Moreau se pomeni atunci atacat în frunte şi în 
flancuri de forţe întreite decât ale sale. Atunci, toţi ofiţerii din 
jurul lui îl rugară să cugete la retragere, căci de la mântuirea 
persoanei lui depindea pentru Franţa conservarea Italiei. Moreau 
rezistă îndelung, căci înţelegea consecinţele teribile ale bătăliei 
ce pierduse şi după care nu vroia să mai trăiască, deşi i-ar fi fost 
cu neputinţă să o câştige. Dar o trupă de elită îl înconjură şi 
formând împrejuru-i batalion pătrat, se retrase, pe când restul 
armatei murea, pentru ca să protejeze retragerea aceluia al 
cărui geniu era privit ca singura speranţă rămasă armatei 
franceze. 


Lupta mai dură aproape trei ceasuri, în care ariergarda 
armatei făcu minuni, în sfâr-şit, Melas, văzând că-i scăpase 
inamicul şi simțind că trupele sale, ostenite de o luptă 
îndărătnică, aveau trebuinţă de repaus, ordonă încetarea luptei 
şi se opri pe malul stâng al Addei, întinzându-se în satele Imago, 
Gorgonzola şi Cassano, rămânând astfel stăpân pe un câmp de 
bătălie, pe care lăsau francezii 2.500 de morţi, 100 tunuri şi 20 
obuziere. 

Seara, Suvarow, invitând pe generalul Beker să cineze cu 
dânsul, îl întrebă cine îl făcuse prizonier. Beker răspunse că un 
tânăr ofiţer din regimentul care intrase întâi în Po-zzo: Suvarow 
cercetă îndată care era regimentul acela, află că e regimentul 
Semenowski, şi ordonă să se afle numele acelui tânăr ofiţer. 
După câteva minute, i se înfăţişă sublocotenentul Fedor 
Romavyloff, care aducea sabia generalului Beker. Suvarow opri 
pe Fedor la cină, iar a doua zi tânărul scria protectorului său: 

„M-am ținut de cuvânt, sunt locotenent; iar feldmareșalul 
Suvarow a cerut pentru mine Majestății Sale Pavel I ordinul Sf. 
Vladimir. ” 

La 28 aprilie, Suvarow intră în Milano, pe care îl părăsise 
Moreau spre a se retrage dincolo de Tesin, şi puse să se lipească 
pe toate străzile acelei capitale următoarea proclamaţie care 
zugrăveşte de minune spiritul eroului moscovit: 

„Armata victorioasă a împăratului apostolic şi roman este 
aici: ea nu luptă decât pentru restabilirea sfintei religii, a 
clerului, a nobilimii şi a vechiului guvernământ al Italiei. 

Popoare, uniți-vă cu noi pentru Dumnezeu şi pentru 
credință: căci am sosit cu armată la Milan şi la Plancenza, spre a 
vă fi într-ajutor. ” 

Victoriile aşa de scump dobândite la Trebia şi Novi urmară 
după aceea de la Cassano şi lăsară pe Suvarow aşa de slăbit 
încât nu putu profita de foloasele câştigate: de altmintrelea, în 
momentul când generalul rus da să pornească la drum, îi sosi un 
nou plan, trimis de Consiliul aulic din Viena. 

Puterile aliate hotărâseră invadarea Franţei şi, 
desemnând fiecărui general calea ce trebuia să apuce spre a 
îndeplini planul cel nou, hotărâseră ca Suvarow să intre în 
Franţa prin Elveţia, ca arhiducele să-i cedeze poziţiile lui şi să se 
coboare la Rhinul de jos. Trupele cu care Suvarow, lăsând pe 
Moreau şi pe Macdonald în faţa austriecilor, trebuiau să opereze 


de acum contra lui Massena erau: 30.000 de ruşi, pe care îi avea 
cu dânsul sub arme; alte 30.000 detaşate din armata de rezervă 
pe care o comanda contele Tolstoi în Galiţia, şi care trebuiau să 
fie duse în Elveţia de generalul Korsakoff; până la 30.000 
austrieci comandaţi de generalul Hotze; şi, în sfârşit, până la 
6.000 de emigranţi francezi, sub conducerea prinţului de Conde. 
Peste tot 90 până la 95 mii de oameni. 

Fedor fusese rănit în bătălia de la Novi; dar Suvarow îi 
acoperise rana cu o a doua cruce, iar gradul de căpitan îi zorise 
convalescenţa; astfel că tânărul ofiţer, mai mult fericit decât 
mândru de noul grad militar ce câştigase, fu în stare să urmeze 
armata când ea începu la 13 septembrie mişcarea sa spre 
Salvedra, şi pătrunse cu generalul său în valea Tesinului. 

Toate merseră bine până atunci şi, cât timp stătuse în 
bogatele şi frumoasele câmpii ale ltaliei, Suvarow n-avusese 
decât să se laude de curajul şi de devotamentul soldaţilor săi. 
Insă când, după câmpiile rodnice ale Lombardiei, udate de râuri 
frumoase cu dragi nume, urmară drumurile gloduroase ale 
Levantinei şi se înălţară înaintea lor, acoperite de zăpezi 
veşnice, culmile sprâncenate ale San-Gothardu-lui, atunci 
entuziasmul se stinse, energia pieri şi presimţiri întunecate 
cuprinseră inima acelor copii sălbatici ai Nordului. Murmure 
neaşteptate cutreierară toată linia; apoi deodată avangarda se 
opri, declarând că nu vroia să meargă mai departe, în zadar 
Fedor, care comanda o companie, rugă pe soldaţii săi să se 
despartă de camarazii lor şi să dea exemplu mergând ei înainte; 
soldaţii lui Fedor aruncară armele lor şi se culcară lângă ele. In 
momentul când se săvârşea această probă de nesupunere, 
murmure noi se ridicară de la coada armatei, apropiindu-se ca o 
vijelie: era Suvarow care trecea de la ariergardă la avangardă* 
şi care venea însoţit de acea probă de nesupunere care se ridica 
pe toată linia. Când ajunse în capul coloanei, murmurele 
acestea deveniră ocări. 

Atunci, Suvarow se adresă soldaţilor săi cu elocinţa 
sălbatică şi căreia îi datora minunile pe care le făcuse cu ei. 

Dar strigătele de Retragere ! Retragere ! îi acoperiră 
glasul. Atunci ei puseră mâna pe cei mai cârtitori şi-i bătură cu 
bastonul până ce muriră în acest chip ruşinos. Dar pedepsele nu 
avură mai multă trecere decât îndemnurile şi strigătele urmară. 
Suvarow văzu că totul era pierdut, dacă nu întrebuința vreun 


mijloc puternic şi neaşteptat spe a-i readuce la supunere pe 
răzvrătiți. El înainta spre Fedor. 

— Căpitane, îi zise Suvarow, lăsaţi încolo pe secăturile 
astea: luaţi opt sergenţi, şi săpaţi o groapă. 

Fedor, mirat, se uită la general, parcă ar fi vrut să-i ceară 
desluşire asupra acestui ordin ciudat. 

— Să faceţi ceea ce am comandat, zise Suvarow. 

Fedor se supuse, cei opt sergenţi se puseră la muncă şi 
după. Zece minute groapa era gata, spre marea mirare a întregii 
armate care se strânsese în cerc, căţărându-se pe cele două 
dealuri care mărgineau drumul, ca pe treptele unui amfiteatru 
năpr. Aznic. 

Atunci, Suvarow descăleca, îşi rupse sabia şi o aruncă în 
groapă; îşi smulse epoleţii, unul după altul şi îi aruncă în groapă; 
apoi îşi luă decoraţiile ce-i acopereau pieptul şi le azvârli peste 
sabie şi epoleţi, în sfârşit dezbrăcându-se până la piele, se culcă 
el însuşi în groapă, strigând cu glas tare: 

— Acoperiţi-mă cu pământ şi lăsaţi aici pe generalul 
vostru! Nu mai sunteţi copiii mei, Nu vă mai sunt părinte; nu-mi 
rămâne decât să mor! 

La aceste cuvinte, rostite cu glas aşa de tare încât 
fuseseră auzite de toată armata, soldaţii ruşi săriră în groapă 
plângând şi ridicară pe general în braţe, rugându-l ca să-i ierte şi 
să-i ducă contra inamicului. 

— Aşa da! Strigă Suvarow, îmi recunosc copiii. Contra 
inamicului! Contra inamicului! 

Nu strigăte, ci urlete răspunseră la aceste cuvinte, 
Suvarow se reîmbrăcă şi, pe când se îmbrăca el, cârtitorii se 
târau prin țarină şi veneau să-i sărute picioarele. Apoi după ce 
îşi prinse epoleţii pe umeri, după ce îşi reaşeză decoraţiile pe 
piept, încălecă urmat de întreaga armată, ai cărei soldaţi jurau 
într-un singur glas să moară până la cel din urmă, decât să-l 
părăsească pe părintele lor. 

Chiar în ziua aceea, Suvarow atacă Aerolo; dar începuseră 
să se ivească zilele rele şi învingătorul de la Cassano, de la 
Trebia şi de la No vi, lăsase norocul obosit în câmpiile Italiei. 
Timp de 12 ceasuri, 600 de francezi ţinură în loc trei mii de 
soldaţi ruşi sub zidurile oraşului, aşa de bine, că se înnoptă fără 
ca Suvarow să-i fi putut izgoni. A doua zi, el puse în mişcare 
toate trupele sale spre a înlătura acea mână de viteji. lar cerul 


se posomorâse, şi îndată vântul azvârli o ploaie rece în faţa 
ruşilor. Francezii, profitând de această împrejurare spre a bate 
în retragere, evacuează valea Unseren, trec peste Rens şi se 
aşează în ordine de bătaie pe înălțimile Furca şi Grimsel, însă 
parte din scopul armatei ruse este atins, San-Gothardul este în 
mâna ei. E adevărat că, îndată ce se vor depărta ruşii, francezii 
îl vor relua în stăpânire şi le vor tăia retragerea; dar ce-i pasă lui 
Suvarow? Nu e deprins el să meargă totdeauna înainte? Merge 
deci fără grijă de ceea ce lasă în urmă-i, ajunge la Andermatt, 
trece Gura Ury şi dă peste Lecourbe, care păzeşte cu 1.500 de 
oameni defileurile de la Puntea Dracului. Acolo reîncepe lupta, 
timp de trei zile, 1.590 de francezi opresc 30.000 de ruşi. 
Suvarow rage ca un leu căzut în lanţuri, căci el nu-şi mai 
înţelege norocul, în sfârşit, în ziua a patra, află că generalul 
Korsakoff, care îi luase înainte şi pe care trebuia să-l ajungă, 
fusese bătut de Molitor, că Massena a reluat Zurichul şi că 
ocupă cantonul Glaris. Atunci renunţă de a mai merge pe valea 
Reus, şi scrise lui Korsakoff şi lui Jallaşici: 

„Alerg să vă îndrept greşelile; țineţi-vă bine ca nişte 
Ziduri; imi veţi răspunde cu capul vostru pentru fiecare pas ce 
veţi face îndărăt.” 

Aghiotantul era însărcinat pe deasupra să comunice 
generalilor ruşi şi austrieci un plan de luptă verbal: era ordin 
către generalii Linsken şi Jallaşici să atace trupele franceze 
fiecare din partea lui şi să opereze joncţiunea lor în valea 
Glarisului, unde Suvarow însuşi trebuia să coboare pe la Klon- 
Thal, spre a-l închide pe Molitor între două ziduri de fier., 
Suvarow era aşa de sigur că trebuia să reuşească planul acesta, 
încât, ajungând pe țărmurile lacului Klon-Thal, trimise un 
parlamentar ca să-l someze pe Molitor să se predea, având în 
vedere, îi zise el, că era înconjurat din toate părţile. Molitor 
răspunse mareşalului că întâlnirea pe care o dăduse generalilor 
săi era zădărnicită, având în vedere că dânsul îi bătuse unul 
după altul şi că-i respinsese în cantonul Grisons; dar că, în 
schimb, fiindcă Massena înainta prin Muotta, dânsul, Suvarow, 
se afla între două focuri: prin urmare, Molitor îl soma să depună 
armele. Auzind acest răspuns ciudat, Suvarow crezu că visează; 
dar venindu-şi curând în fire, şi înțelegând primejdia ce era de a 
rămâne în defileurile în care se afla, se năpusti asupra 
generalului Molitor. Acesta îi primi cu baionetele întinse şi, 


acolo, închizând defileul, ţinu opt ceasuri, cu 1.200 de oameni, 
15 până la 18 mii de ruşi. În sfârşit, înnoptându-se, Molitor 
evacua Klon-Thalul şi se retrase pe Linth ca să apere punţile de 
la Noefels şi de la Molis. Bătrânul mareşal trecu atunci ca un 
şuvoi în Glaris şi la Mitlodi şi află acolo că, Molitor adevărul îi 
spusese; că Jallaşici şi Linsken fuseseră bătuţi şi împrăştiaţi; că 
Massena înainta asupra cantonului Schwitz şi că generalul 
Rosenberg, căruia îi încredinţase apărarea punţii de la Muotta, 
fusese silit să se retragă. Astfel încât cu adevărat avea să se 
găsească el însuşi în poziţia în care crezuse să-l aducă pe 
Molitor. 

Nu era timp de pierdut spre a bate în retragere. Suvarow 
intră în defileurile de la Engi, de la Schwanden şi de la Elm, 
grăbindu-şi astfel mersul încât îşi părăsi răniții şi o parte din 
artilerie. Francezii se  repeziră îndată în urmărirea lui, 
ajungându-l când prin prăpăstii, când prin noroi. Atunci, se 
văzură armate întregi trecând pe acolo pe unde vânătorii de 
ciute îşi scoteau încălţămintea. Mergeau cu picioarele goale şi 
se ajutau cu mâinile ca să nu cadă. Trei popoare venite din trei 
părţi deosebite îşi dăduseră întâlnire deasupra locuinţei 
vulturilor, parcă ar fi vrut să-l ia pe Dumnezeu mai de aproape 
judecător al dreptăţii cauzei lor. Atunci fură momente în care 
toţi munţii aceia îngheţaţi se prefăcură în vulcani, în care 
cascadele se coborâră sângerate la vale, şi în care avalanşe 
omeneşti se rostogoliră până în fundul prăpastiilor; astfel încât 
moartea avu aşa recoltă, pe acolo pe unde nu se mai arătase 
viaţa, încât vulturii, ajunşi fuduli de belşug, nu mai luau, spune 
tradiţia ţăranilor din munţii aceştia, decât ochii cadavrelor spre 
a-i duce puilor lor. În sfârşit, Suvarow izbuti să-şi ralieze trupele 
prin apropiere de Lindeau şi reclamă pe Korsakoff, care tot ţinea 
postul de la Bregenz; dar toate trupele lui reunite nu se ridicau 
„decât la 30.000 de oameni; atât îi mai rămăsese din cei 
80.000, pe care Pavel | îi dăduse contingent al său în coaliţie. In 
cincisprezece zile, trei corpuri de armată, din care fiecare era 
mai numeros decât toată armata lui Massena, fuseseră bătute 
de armata asta. De aceea Suvarow, furios că fusese biruit chiar 
de republicanii aceia, a căror nimicire o făgăduise, aruncă pe 
austrieci vina înfrângerii sale şi declară că avea să aştepte, 
înainte de a mai întreprinde ceva pentru coaliţie, ordinele 
împăratului, căruia îi făcuse cunoscut trădarea aliaţilor săi. 


Răspunsul lui Pavel | fu ca să-şi întoarcă soldaţii în Rusia 
şi să se întoarcă cât mai repede el însuşi la Petersburg, unde îl 
aştepta o intrare triumfală. Acelaşi ucaz* cuprindea că Suvarow 
avea să locuiască restul vieţii sale în palatul imperial, în sfârşit 
că avea să i se ridice un monument întruna din pieţele publice 
ale Sankt-Petersburgului. 

Fedor avea să o vadă pe Vaninka. Pretutindeni unde 
fusese o primejdie de înfruntat prin câmpiile sau văgăunile 
Tesinului, pe gheţurile muntelui Bragel, el se repezise între cei 
dintâi şi printre numele citate ca demne de recompensă, numele 
său se aflase totdeauna. Se ştia că Suvarow era prea viteaz el 
însuşi, pentru ca să dea asemenea onoruri pe nemeritate. Fedor 
se întorcea deci, precum făgăduise, demn de interesul nobilului 
său protector şi, cine ştie? Demn poate şi de amorul tinerei 
Vaninka. De altmintrelea, mareşalul şi-l făcuse prieten, şi nimeni 
nu putea şti unde putea să ducă prietenia lui Suvarow pe care 
împăratul Pavel | îl onora ca pe un războinic antic. 

Nimeni însă nu se putea bizui pe Pavel |, al cărui caracter 
era compus din mişcări extreme; astfel, fără să fi nemeritat întru 
nimic faţă de stăpânul său, fără.ca să ştie de unde-i venea 
dizgraţia, Suvarow primi, ajungând la Riga, o scrisoare a 
Consiliului privat, care îl înştiinţa, în numele împăratului, că, 
fiindcă oferise soldaţilor săi o abatere de la o lege disciplinară, 
împăratul îi lua toate onorurile ce-i acordase, şi îl oprea de a se 
mai prezenta înaintea sa. 

O asemenea ştire fu un trăsnet pentru bătrânul războinic, 
amărât acum de înfrângerile păţite şi care, ca furtunile de seară, 
mânjiseră o zi luminoasă. 

Aşa fiind, Suvarow adună pe toţi ofiţerii săi în piaţa Rigăi, 
îşi luă adio de la ei, plân-gând ca un părinte care îşi părăseşte 
familia.Apoi, sărutând pe generali şi pe colonei, strân-gând 
mâna celorlalţi, le mai zise o dată adio, lăsându-i liberi să-şi 
urmeze fără el ursita. lar după aceea, urcându-se într-o sanie, 
merse zi şi noapte, sosi incognito în capitala aceea unde era să 
intre ca triumfător, se duse într-o mahala mărginaşă la una din 
nepoatele lui, şi muri acolo peste cincisprezece zile, cu inima 
zdrobită de durere. 

Fedor, din parte-i, se zorise tot aşa de mult ca şi 
mareşalul şi, tot ca el, intrase în Sankt-Petersburg, fără ca vreo 
scrisoare să-l fi precedat sau să-i fi anunţat sosirea. Fiindcă 


Fedor n-avea nici o rudă în capitală şi fiindcă de altmintrelea 
întreaga lui viaţă era închinată unei singure fiinţe, el se duse de- 
a dreptul pe perspectiva Newski, pe care casa generalului făcea 
colţ cu canalul Catherina. 

Apoi, sosind acolo, sări din trăsură, se repezi în curte, urcă 
peronul într-un suflet, deschise uşa de la anticameră şi veni pe 
neaşteptate în mijlocul valeţilor şi a ofiţerilor inferiori ai casei, 
care dădură un strigăt de surprindere zărindu-l. El întrebă unde 
era generalul. | se răspunse, arătându-i-se uşa sufrageriei: acolo 
era el şi dejuna cu fiica sa. 

Atunci, printr-o reacţie ciudată, Fedor simţi că-l părăseau 
picioarele şi se rezemă de perete ca să nu cadă. In momentul de 
a o revedea pe Vaninka, pe acest suflet al sufletului său, 
singurul pentru care făcuse atâtea isprăvi, el se cutremură 
temându-se să nu o regăsească altfel de cum o lăsase. Dar chiar 
în momentul acela se deschise uşa sufrageriei, şi se ivi Vaninka. 
Zărind pe tânăr, ea dădu un strigăt şi, întorcându-se către 
general: 

— Fedor este, tată, zise ea cu o expresie nestăpânită, 
care nu permitea îndoială despre simţământul din care 
porneşte. 

— Fedor! Strigă generalul, repezindu-se şi întinzând 
braţele către tânăr. 

Fedor era aşteptat sau la picioarele tinerei Vaninka sau la 
inima tatălui ei; Fedor înţelese că primul moment trebuia 
consacrat respectului şi recunoştinţei şi năvăli în braţele 
generalului; făcând altfel, şi-ar fi mărturisit amorul, şi nu putea 
să aibă dreptul acesta, înainte de a se şti dacă era împărtăşit 
amorul acela. 

Fedor se întoarse şi, tot ca în momentul plecării, puse 
genunchiul la pământ înaintea fetei. Dar fusese destul un minut 
trufaşei fete spre a înăbuşi în adâncul inimii sale simţămintele 
ce avusese. Roşeaţa care trecuse pe fruntea-i, ca o flacără, 
dispăruse, iar fata redevenise tot recea şi trufaşa statuie de 
alabastru, operă începută de natură şi completată de educaţie. 
Fedor îi sărută mâna; mâna aceea tremura, dar era îngheţată. 
Fedor îşi simţi inima pierită, şi crezu că avea să moară. 

— Ei bine, Vaninka, zise generalul, de ce eşti aşa de rece, 
cu un amic care ne-a pricinuit atâta groază şi atâta bucurie 
totodată? Haide, Fedor, sărută pe Vaninka mea. 


Fedor se sculă rugător şi stătea nemişcat, aşteptând ca o 
altă permisiune să confirme pe aceea a generalului. 

— N-aţi auzit pe tata? Zise Vaninka surizând, dar cu toate 
astea fără să aibă destulă putere asupră-şi spre a stinge emoția 
care vibra în glasul său. 

Fedor îşi apropie buzele de obrajii tinerei şi, fiindcă o ţinea 
în acelaşi timp de mână, i se păru că, printr-o mişcare nervoasă 
şi independentă de voinţă, mâna aceea strânse uşor pe a lui; un 
strigăt de bucurie fu cât p-aci să izbucnească din pieptul lui 
când, aruncându-şi ochii la Vaninka, se sperie la rândul său de 
paloarea ei. Buzele fetei erau albe ca şi cum ar fi fost ale unei 
moarte. 

Generalul pofti pe Fedor la masă. Vaninka îşi reluă locul 
şi, fiindcă din întâmplare era cu spatele spre fereastră, 
generalul, care n-avea nici o bănuială, nu băgă de seamă nimic. 

Dejunul, precum ne închipuim, trecu în desfăşurarea şi 
ascultarea istoriei acelei campanii ciudate, care începuse sub 
soarele fierbinte al Italiei şi se sfârşise în gheţurile Elveţiei. 

Fiindcă nu existau la Sankt-Petersburg ziare, care să 
spună altceva decât ceea ce permitea împăratul să se spună, cu 
adevărat se aflaseră isprăvile lui Suvarow, dar nu se ştiau 
înfrângerile lui. Fedor povesti pe cele dintâi cu modestie, iar pe 
celelalte cu francheţe. 

Se pricepe imensul interes pe care îl puse generalul la o 
atare povestire făcută de Fedor; epoleţii lui de căpitan, 
decoraţiile de care îi era plin pieptul, dovedeau că tânărul 
săvârşise o umilinţă uitându-se pe el însuşi în istorisirea ce 
făcea. Dar generalul, prea generos pentru ca să se fi temut să 
nu fie atins de dizgraţia lui Suvarow, îl şi vizitase pe 
feldmareşalul muribund şi aflase de la dânsul cu ce curaj se 
purtase tânărul său protejat. Când acesta îşi sfârşi istorisirea, fu 
rândul generalului să înşire toate isprăvile lui Fedor, dintr-o 
campanie de mai puţin de un an. Apoi, după ce înşiră tot adăugă 
imediat că a doua zi avea să ceară de la împărat să i-l dea pe 
tânărul căpitan ca aghiotant. 

La cuvintele acestea, Fedor vru să se arunce la picioarele 
generalului; dar acesta îl primi a doua oară în braţele sale şi, ca 
să-i dea probă de siguranţa ce avea despre reuşita cererii sale, 
generalul îi hotărî chiar în ziua aceea locuinţa pe care trebuia s- 
o ocupe Fedor în casa lui. 


Într-adevăr, generalul se întoarse a doua zi de la palatul 
Sfântul-Mihail, aducând fericita noutate, că cererea lui fusese 
aprobată. 

Fedor era în culmea bucuriei; din momentul acesta el era 
foarte apropiat generalului, aşteptând să facă parte din familie. 
Să trăiască sub acelaşi acoperiş cu Vaninka, s-o vadă la orice 
ceas, s-o întâlnească în fiecare minut într-o cameră, s-o vadă 
trecând ca o vedenie pe la capătul vreunui coridor, să se afle de 
două ori pe zi la aceeaşi masă cu dânsa, toate astea erau mai 
mult decât sperase Fedor vreodată; de aceea crezu că i-ar fi fost 
de ajuns fericirea aceasta. 

Vaninka din parte-i, oricât de mândră să fi fost, avea 
inima cuprinsă de un viu interes pentru Fedor. Apoi, el plecase 
lăsând-o în siguranţă că o iubea, şi, în lipsa lui, trufia ei de 
femeie să hrănise cu gloria ce avea să câştige tânărul ofiţer. 
Astfel că, atunci când îl văzu întorcându-se, mai apropiat de 
dânsa de cum plecase, ea simţise după bătăile inimii sale că 
trufia-i îndestulată se preschimbase într-un simţământ mai 
fraged şi că, din parte-i iubea şi ea pe Fedor, pe cât îi era cu 
putinţă ca să iubească. Cu toate astea, precum am spus, ea tot 
îşi ascunsese simţămintele în învelişul lor de gheaţă, căci aşa 
era făcută Vaninka. Vroia să-i spună într-o zi lui Fedor, că-l 
iubea; însă, până în ziua în care i-ar fi plăcut să îi spună aceasta, 
nu vroia ca tânărul să ghicească cum că era iubit de dânsa. 

Astfel merseră lucrurile câteva luni şi, starea asta, care îi 
păruse lui Fedor suprema fericire, în curând i se păru un supliciu 
îngrozitor, într- adevăr, să iubeşti, încât să-ţi simţi inima 
totdeauna gata să se reverse de iubire, să fii de dimineaţă până 
seara în faţa aceleia pe care o iubeşti, la masă să-i întâlneşti 
mâna, să-i atingi rochia în coridoarele înguste, să o simţi 
rezemându-se pe braţul tău când intri într-un salon sau când ieşi 
de la un bal, şi necurmat să fii silit să îţi stăpâneşti faţa, ca să nu 
exprime nicidecum emoţiile inimii, nu e voinţă omenească în 
putere să reziste la asemenea tortură. De aceea Vaninka văzu 
că Fedor n-ar fi putut păstra îndelung secretul său, şi hotărî să o 
ia înaintea declaraţiei pe care o vedea mereu gata să scape din 
gura lui. Într-o zi când ei se aflau singuri şi când ea vedea 
sforţările zadarnice pe care le făcea tânărul spre a-i ascunde 
ceea ce simţea, ea se duse drept la dânsul, şi privindu-l ţintă: 

— Mă iubiţi, Fedor, îi zise ea? 


—  lertaţi-mă! lertaţi-mă! Strigă tânărul împreunându-şi 
mâinile. 

— Pentru ce să vă iert, Fedor? Nu e curată iubirea 
voastră? 

— Oh! Da, da! Curată e iubirea mea, mai ales că e fără 
de speranţă. 

— Şi pentru ce fără de speranţă? Întrebă Vaninka; Tata nu 
vă iubeşte ca pe un fiu? 

— Oh! Ce spuneţi d-vs.? Strigă Fedor. Ce fel, dacă tatăl 
d-vs. mi-ar acorda mâna voastră, aţi consimţi oare? 

— Nu sunteţi nobil de inimă şi nobil de neam, Fedor? E 
adevărat că n-aveţi avere; dar eu sunt destul de bogată pentru 
doi. 

— Dar atunci, atunci deci, nu vă sunt indiferent! 

— Vă prefer cel puţin tuturor. Acelora pe care i-am văzut. 

— Vaninka! 

Fata făcu o mişcare de trufie. 

— lertaţi-mă, urmă Fedor, ce trebuie ca să fac? Porunciţi; 
n-am nici o voinţă înaintea voastră; teamă mi-e ca fiecare din 
simţămintele mele să nu vă jignească; călăuziţi-mă şi mă voi 
supune. 

— Ceea ce aveţi de făcut, Fedor este să cereţi 
consimţământul tatălui meu. 

— Aşadar, mă autorizaţi la acest demers? 

— Da, însă cu o condiţie. 

— Care? Oh! Spuneţi, spuneţi. 

— Aceea ca tatăl meu oricare i-ar fi răspunsul, să nu afle 
niciodată că v-aţi prezentat la dânsul autorizat de mine; nimeni 
să nu ştie că urmaţi poveţele pe care vi le dau eu; toată lumea 
să ignore mărturisirea pe care v-am făcut-o d-v.; în sfârşit, să nu 
cereţi, orice s-ar întâmpla, ca să vă ajut decât cu rugăciunile 
mele. 

— Tot ce veţi dori! Strigă Fedor; Oh! Da, da, voi face tot 
ce veţi dori! Numi daţi oare de o mie de ori mai mult decât nu 
îndrăzneam să sper? Şi dacă m-ar refuza tatăl d-v., n-aş şti eu 
că d-v. îmi veţi împărtăşi durerea? 

— Da; însă sper că n-are să fie aşa, zise Vaninka 
întinzând tânărului ofiţer o mână pe care el o sărută cu 
aprindere; astfel dar, speranţă şi curaj! 

Şi Vaninka ieşi lăsând, aşa femeie cum era, pe tânărul 


ofiţer de o sută de ori mai tremurător şi mai mişcat decât dânsa. 

Chiar în ziua aceea, Fedor ceru o întrevedere generalului 
său. 

Generalul primi pe aghiotant ca de obicei, vesel şi râzând; 
însă de la întâile cuvinte pe care le rosti Fedor, chipul 
generalului se posomori. Totuşi, la descrierea acelui amor aşa 
de adevărat, aşa de statornic şi aşa de pasionat pe care îl 
simţea tânărul pentru fiica sa; când auzi că amorul acela era 
imboldul faptelor glorioase pentru care de atâtea ori îl lăudase, 
generalul îi întinse mâna şi, aproape tot aşa de mişcat ca şi 
dânsul, îi spuse că în lipsa lui, neştiind amorul pe care îl dusese 
cu dânsul şi din care nu simţise nimic la Vaninka, el, după 
invitaţia împăratului, îşi prinsese cuvântul cu fiul consilierului 
privat al împăratului. Singurul lucru pe care îl ceruse generalul 
fusese ca să nu fie despărţit de fiica sa până ce nu va ajunge ea 
la vârsta de 18 ani: Vaninka nu mai avea deci să stea sub 
acoperişul părintesc decât cinci luni. 

Nu era nimic de răspuns la aceasta: în Rusia, o dorinţă a 
împăratului este un ordin şi din momentul când ea s-a exprimat, 
nimeni nu cugetă să o combată. Cu toate astea, refuzul acesta 
întipărise aşa disperare pe faţa tânărului, încât generalul, atins 
de această suferinţă tăcută şi resemnată, îi întinse braţele. 
Fedor căzu în ele izbucnind în plânsete. Atunci, generalul îl 
întrebă despre fiică-sa; dar Fedor răspunse, precum făgăduise, 
că Vaninka nu ştia nimic şi că demersul pornea numai de la 
dânsul; încredințarea asta mai linişti puţin pe general, care se 
temuse la început să nu facă doi nenorociţi. 

La ora prânzului, Vaninka cobori în sufragerie şi nu găsi 
decât pe tatăl său, singur. Fedor n-avusese curajul să asiste la 
masă şi să se găsească iarăşi în momentul când pierduse orice 
speranţă, în faţa generalului şi a fiicei lui. El luase o sanie şi se 
dusese în împrejurimile oraşului. Tot timpul cât ţinu prânzul, 
generalul şi Vaninka de abia schimbară vreo două cuvinte, dar 
oricât de expresivă ar fi fost tăcerea asta, Vaninka îşi stăpâni 
fizionomia cu obişnuita ei putere, şi numai generalul păru trist şi 
abătut. 

Seara, când Vaninka da să coboare ca să ia ceaiul, ceaiul 
fu adus în camera ei, spunându-i-se că generalul se simţise 
obosit şi se retrăsese în apartamentele sale, Vaninka făcu 
câteva întrebări asupra naturii indispoziţiei lui. Apoi, aflând că 


nu era nimic îngrijorător, însărcina pe feciorul care-i aduse 
vestea asta să arate tatălui ei expresia respectului său, să-i 
spună că ea era la ordinul lui dacă avea trebuinţă de ceva sau 
de cineva. Generalul răspunse fiicei sale că-i mulțumea, dar că 
n-avea trebuinţă deocamdată decât de singurătate şi de repaus. 
Vaninka zise că din parte-i avea să se închidă în camera ei, şi 
feciorul se retrase. De-abia plecase servitorul şi Vaninka porunci 
către Anuşka, sora ei de lapte, care făcea pe lângă dânsa slujba 
de companioană, să pândească întoarcerea lui Fedor şi să o 
vestească îndată ce se va fi întors. 

La ceasurile unsprezece, porţile palatului se deschiseră şi 
Fedor se dădu jos din sanie. El se duse îndată în apartamentul 
său, unde se trânti pe un divan, zdrobit de povara gându-rilor 
sale; la miezul nopţii, auzi bătând în uşă; se sculă foarte mirat şi 
se duse de deschise: era Anuşka, venită să-i spună din partea 
stăpânei sale, ca să treacă îndată la dânsa. Oricât de mirat fu de 
acest mesaj, la care nu se aştepta deloc, Fedor se supuse. 

El găsi pe Vaninka şezând îmbrăcată într-o rochie albă şi, 
fiindcă ea, era mult mai palidă ca de obicei, Fedor se opri la uşă, 
căci i se păru că vedea o statuie pregătită pentru un mormânt. 

— Poftiţi, zise Vaninka, cu un glas în care era cu 
neputinţă să deosebeşti cea mai mică emoție. 

Fedor se apropie, atras de glasul acela precum este atras 
fierul de magnet. Anuşka închise uşa după dânsul. 

— Ei bine, îi zise Vaninka, ce v-a răspuns tatăl meu? 

Fedor îi povesti tot ce se petrecuse. Fata ascultă 
istorisirea aceea cu o privire nepăsă-toare: Numai buzele ei, 
singura parte din faţă în care i se putea constata prezenţa 
sângelui, se făcură albe ca rochia în care era îmbrăcată fata. Cât 
despre Fedor, el era din contră mistuit de friguri şi părea 
aproape ieşit din minţi. 

— Acum, ce aveţi de gând? Zise Vaninka, cu acelaşi glas 
de gheaţă cu care pusese şi celelalte întrebări. 

— Mă întrebaţi ce am de gând, Vaninka? Dar ce doriţi să 
fac şi ce-mi mai rămâne oare de făcut dacă nu, ca să nu 
răspund la bunătăţile protectorului meu prin vreo mişelie, să fug 
din Sankt-Petersburg şi să caut ca să mor în cel dinţii colţ al 
Rusiei unde va izbucni un război? 

— Sunteţi un nebun! Zise Vaninka cu un surâs în care se 
putea recunoaşte un ciudat amestec de triumf şi de dispreţ; căci 


din momentul acesta, îşi simţi superioritatea asupra lui Fedor şi 
înţelese că avea să-l conducă ea, ca o regină, în restul vieţii lui. 

— Atunci, strigă tânărul ofiţer, călăuziţi-mă, ordonaţi-mi. 
Nu sunt sclavul vostru? 

— Trebuie să staţi aici, zise Vaninka. 

— Să stau! 

— Da, numai o femeie sau un copil se dau bătuţi aşa, de 
la întâia lovitură. Omul, dacă merită într-adevăr numele ăsta, 
omul luptă. 

— Să lupt! Dar contra cui? Contra tatălui d-voastră? 
Niciodată! 

— Cine vă spune să luptaţi contra tatălui meu? Contra 
evenimentelor trebuie să vă opintiţi, căci oamenii de rând nu 
dirijează evenimentele ci, din contra, sunt tăârâţi de ele. Arătaţi- 
vă în ochii tatălui meu că vă combateţi amorul, să creadă că vi l- 
aţi stăpânit fiindcă se crede că eu nu ştiu demersul d-v., tata n- 
are să se ferească de mine. Voi cere doi ani de amânare a 
căsătoriei proiectate, şi îi voi dobândi. Cine ştie ce evenimente 
stau ascunse în aceşti doi ani? Poate să moară împăratul, cel 
care îmi este destinat poate să moară, însuşi tatăl meu, 
Dumnezeu să ferească! ...Poate ca să moară! 

— Dar dacă vi se va cere? 

Dacă mi se va cere? Întrerupse Vaninka, pe când o 
roşeaţă vie i se urcă în faţă spre a pieri îndată; dar cine să ceară 
ceva de la mine? Tata mă iubeşte prea mult, pentru ca să facă 
una ca asta; împăratul are destule griji în însăşi familia lui, 
pentru ca să nu mai tulbure familia altora; de altmintrelea când 
s-ar slei toate mijloacele de scăpare, eu tot voi mai avea unul, 
Neva curge la trei sute paşi de aici, iar apele ei sunt adânci. 

Fedor dădu un strigăt; căci era în creţurile frunţii şi în 
buzele strânse ale fetei un aşa caracter de hotărâre încât 
înţelese că era cu putinţă să sfărâme cineva pe copila aceea, 
dar nu să o încovoaie. 

Cu toate astea inima lui Fedor era prea în armonie cu 
planul pe care îl propunea Vaninka pentru ca înlăturându-i-se 
obiecțiile ridicate, el să caute altele noi. De altmintrelea chiar să 
fi avut acest curaj, făgăduiala ce-i făcuse Vaninka, de a-l 
despăgubi în secret de făţărnicia ce era nevoit să-şi impună în 
public, tot ar fi biruit scrupulele lui: apoi Vaninka, prin caracterul 
ei, avea tot ce trebuia pentru ca să supună la voinţele ei pe toţi 


cei dimprejuru.-i. 

Fedor iscăli deci ca un copil la tot ce ea ceruse, iar amorul 
fetei spori prin satisfacerea trufiei sale. 

La câteva zile după hotărârea asta nocturnă, luată în 
camera fetei, avusese loc, pentru o greşeală uşoară, execuţia la 
care am făcut pe cititori să asiste şi a cărei victimă fusese 
Grigorie în urma plmgerii făcute de Vaninka tatălui ei. 

Fedor, care în calitatea lui de aghiotant, trebuise să 
prezideze la pedepsirea lui Grigorie, nu prea luase în seamă 
cuvintele de ameninţare pe care le rostise sclavul, retrăgându- 
se. Ivan, vizitiul, după ce fusese călău, se făcuse medic şi 
aplicase pe umerii sfâşiaţi ai victimei, compresele cu apă şi cu 
sare care trebuiau să cicatrizeze rănile. Grigorie stătuse trei zile 
în infirmerie, în care timp vânturase în minte toate mijloacele de 
a se răzbuna; apoi, fiindcă după trei zile era vindecat, îşi reluase 
serviciul şi, afară de dânsul, toţi uitară în curând ceea ce se 
petrecuse. Ba ceva mai mult, dacă Grigorie ar fi fost un rus 
adevărat, în curând ar fi uitat el însuşi pedeapsa aceea, prea 
obişnuită la straşnicii copii ai Moscovei pentru ca ei să-i păstreze 
o îndelungă şi ciudoasă amintire: dar Grigorie, precum am spus- 
o, avea sânge grec în vine: el se prefăcu şi ţinu minte. Deşi 
Grigorie era un sclav, funcţiile pe care le îndeplinea pe lângă 
general, îl aduseseră încetul cu încetul la o mai mare 
familiaritate, decât aceea de care se bucurau ceilalţi servitori. 
De altmintrelea, în toate ţările din lume, bărbierii au privilegii 
mari pe lângă aceia pe care îi rad; pricina poate că stă într- 
aceea că oamenii sunt din instinct mai puţin mândri, faţă de 
omul care are în fiecare zi, timp de zece minute, viaţa lor în 
mâini. Grigorie se bucura de privilegiile meseriei sale, şi se 
întâmpla mai totdeauna că şedinţa zilnică, pe care o ţinea 
generalul cu bărbierul său, trecea la conversaţie, în care gura lui 
Grigorie lucra mai mult. Într-o zi, când generalul trebuia să 
asiste la o revistă, chemase pe Grigorie de cu noapte şi, pe când 
acesta îl rădea cât se putea mai domol, convorbirea căzu, sau 
mai bine zis fu adusă asupra lui Fedor. Bărbierul îi făcu cele mai 
mari la ode, ceea ce fireşte, făcu pe general să-şi reamintească 
execuţia pe care o prezidase tânărul aghiotant şi să întrebe pe 
Grigorie dacă Fedor nu avea şi vreo umbră de neajuns la toate 
perfecţiunile pe care le îndrugase. 

Grigorie răspunse că, lăsând la o parte trufia, îl credea pe 


Fedor perfect. 

— Trufia? Întrebă generalul mirat, tocmai de cusurul ăsta 
îl credeam pe Fedor mai neatins. 

— Ambiţia ar fi trebuit să zic, răspunse Grigorie. 

— Cum. Ambiţia? Urmă generalul; dar mi se pare că 
numai ambiţie n-a dovedit intrând în serviciul meu; căci, după 
modul cum s-a purtat în războiul din urmă, lesne putea să aspire 
la onoarea de a face parte din casa împăratului. 

— Oh! Este ambiţie şi ambiţie, zise Grigorie surâzând; unii 
au ambiția posturilor înalte, alţii pe aceea a alianțelor ilustre; 
unii vor să-şi datoreze lor înşile totul, alţii speră să-şi facă 
piedestal din femeile lor, şi atunci ridică ochii mult mai sus 
decât s-ar cădea ca să-i ridice. 

— Ce vrei să zici? Strigă generalul începând să înţeleagă, 
unde vroia Grigorie să ajungă. 

— Vreau să zic, excelenţă, răspunse acesta, că sunt mulţi 
oameni pe care bunătatea ce li se arată îi face să-şi uite poziţia 
lor şi să aspire la o poziţie mult mai înaltă, deşi sunt aşa sus- 
puşi încât ameţesc. 

— Grigorie! Strigă generalul, mi se pare că dai de cârcotă; 
căci faci o acuzaţie şi, dacă primesc s-o faci aşa, va trebui să 
probezi cele ce înaintezi. 

— Pentru Sfântul Vasile! Generale, de orice cârcotă scapă 
omul, când are adevărul în partea lui; de altmintrelea, n-am zis 
nimic pe care să nu fiu gata a-l proba. 

— Astfel, strigă generalul, stăruieşti în afirmaţia că Fedor 
o iubeşte pe fata mea? 

— Ah! Zise Grigorie cu duplicitatea neamului său, nu 
spun eu aceasta, ci dvs., Excelenţă; eu n-am pomenit numele 
domnişoarei Vaninka. 

— Dar n-ai vrut să spui altceva, nu-i aşa? Haide, contra 
obiceiului tău, ia răspunde franc. 

— Adevărat este, excelenţă, asta am vrut să zic. 

— Şi, după tine, fata mea răspunde la iubirea asta, fără 
îndoială? 

— Teamă mi-e că da, excelenţă. 

— Şi ce te face să crezi una ca asta? Spune. 

— Mai întâi, că Fedor nu pierde nici un prilej de a vorbi cu 
domnişoara Vaninka. 

— Este într-o casă cu dânsa. Nu-i fi vrând doar să fugă 


de ea? 

— Când d-şoara Vaninka se întoarce târziu acasă, fără să 
fi fost cu dv., ori la ce ceas, să fie, d-nul Fedor e aici, când ea 
coboară din trăsură, spre a-i da mâna. 

— Fedor mă aşteaptă, şi asta-i e datoria, zise generalul 
începând a crede că bănuielile sclavului nu se întemeiau decât 
pe aparenţe uşoare; mă aşteaptă, urmă el, pentru că la orice 
ceas din zi sau din noapte mă întorc, poate să am a-i da ordine. 

— Nu trece zi, ca dl. Fedor să nu intre la domnişoara 
Vaninka, deşi nu e obiceiul ca o atare favoare să se acorde unui 
tânăr într-o casă ca aceea a excelenţei voastre. 

— Mai adesea eu îl trimit acolo, zise generalul. 

— Da, ziua, răspunse Grigorie; însă. .noaptea.... 

— Noaptea? Strigă generalul sculându-se în picioare şi 
îngălbenindu- se, astfel încât fu nevoit să se sprijine de o masă. 

— Da, noaptea, excelenţă, răspunse Grigorie cu linişte; şi 
fiindcă am început să intru în cârcotă, precum ziceţi d-v., ei 
bine! Voi intra de-a binelea: de altmintrelea, chiar de aş căpăta 
o nouă pedeapsă, ba chiar şi mai grozavă decât cea primită, tot 
nu voi mai suferi ca să fie înşelat mai departe un stăpân aşa de 
bun ca domnia-voastră. 

— la aminte la ceea ce zici, sclavule, căci îi cunosc eu pe 
cei de neamul tău, şi bagă de seamă: dacă acuzaţia ta nu se 
reazemă pe vorbe vădite, pipăite, pozitive, vei fi pedepsit ca un 
mârşav calomniator. 

— Primesc, răspunse Grigorie. 

— Şi spui că l-ai văzut pe Fedor intrând noaptea la fata 
mea? 

— Nu spun nicidecum, excelenţă, că l-am văzut intrând; 
ci spun că l-am văzut ieşind. 

— Şi când asta? 

— Acum un sfert de ceas, pe când veneam la excelența 
voastră. 

— Minti, zise generalul ridicând pumnul asupra sclavului. 

— Nu ne-a fost vorba astfel, excelenţă, răspunse sclavul 
dându-se înapoi: nu trebuie să fiu pedepsit decât dacă nu dau 
nici o probă. 

— Dar care îţi sunt probele? 

— Vi le-am spus. 

— Şi speri că am să te cred pe cuvânt? 


— Nu; dar sper că veţi crede ochilor dv. 

— Şİ cum asta? 

—Intâia dată când dl. Fedor va fi la domnişoara Vaninka, 
după miezul nopţii, voi veni să înştiinţez pe excelența voastră, şi 
atunci vă veţi încredința înşivă dacă mint; dar până atunci, 
excelenţă, toate împrejurările serviciului ce vreau să vă fac sunt 
în paguba mea. 

— Cum aşa? 

— Da, dacă nu aduc dovezi, trebuie să fiu socotit drept 
calomniator mârşav, bine; dar dacă le aduc, cu ce mă voi alege 
câştig? 

— Cu o mie de ruble şi cu libertatea ta. 

— Invoiala e dreaptă, excelenţă, răspunse Grigorie 
strângând bricele, şi sper că într-o săptămână veţi recunoaşte 
pe deplin preţul serviciului meu. 

Zicând acestea sclavul ieşi, lăsând pe general în 
convingerea că o mare nenorocire îl ameninţa. 

Din momentul acesta, e lesne de înţeles, generalul 
ascultă fiecare cuvânt şi examina fiecare gest pe care îl 
schimbau înaintea sa Vaninka şi Fedor; însă nici din partea 
aghiotantului, nici din partea fiicei sale nu văzu ceva ca să-l 
poată întări în bănuielile lui; din contra, Vaninka i se păru mai 
rece şi mai rezervată decât altădată. 

Opt zile trecură astfel; în noaptea zilei de a opta spre a 
noua, cam pe la ceasurile două de dimineaţă, bătu cineva la uşa 
generalului: era Grigorie. 

— Dacă excelența voastră vrea să se ducă la domnişoara, 
zise bărbierul, va găsi acolo pe dl. Fedor. 

Generalul se îngălbeni, se îmbrăcă fără să zică vreun 
cuvânt, urmă pe sclav până la uşa domnişoarei Vaninka şi, 
sosind acolo, făcu semn cu mâna şi dădu drumul 
calomniatorului care, în loc de a se retrage precum i se 
poruncise muteşte, se ascunse în colţul coridorului. 

Când se crezu singur, generalul bătu odată, fără să 
capete vreun răspuns. Cu toate acestea tăcerea aceea nu 
dovedea nimic de vreme ce Vaninka putea să fi dormit; 
generalul mai bătu o dată şi glasul fetei întrebă cu tonul cel mai 
liniştit: 

— Cine e? 

— Eu sunt, zise generalul, al cărui glas tremura de 


emoție. 

— Anuşka, zise fata adresându-se către sora ei de lapte, 
care se culca într-o cameră vecină cu a sa, deschide tatălui 
meu. lertaţi-mă, tată, urmă ea, Anuşka se îmbracă, şi vine 
numaidecât. 

După un minut, uşa se deschide şi generalul intră, 
uitându-se lung împrejurul lui: nu era nimeni în camera cea 
dintâi. 

Vaninka era culcată, mai palidă ca de obicei, dar perfect 
de liniştită şi având pe buze surâsul filial cu care primea 
întotdeauna pe tatăl ei. 

— Cărei împrejurări fericite, întrebă fata cu cel mai dulce 
glas, datorez fericirea de a vă vedea la un ceas aşa de înaintat 
din noapte? 

— Vroiam să-ţi vorbesc despre un lucru important, zise 
generalul, şi m- am gândit că, orice ceas ar fi fost, tu mă vei 
ierta că-ţi tulbur somnul. 

— Tata va fi totdeauna binevenit la fiica sa, la orice ceas 
din zi sau din noapte se va prezenta. 

Generalul se uită din nou în jurul său, şi totul îl încredința 
că era cu neputinţă să fi fost ascuns un om în camera aceea; 
însă rămânea cealaltă cameră. 

— Vă ascult, zise Vaninka, după un moment de tăcere. 

— Da; însă nu suntem singuri, răspunse generalul, şi este 
necesar ca să nu audă alte urechi, ceea ce am a-ţi spune. 

— Ştiţi, Anuşka este sora mea de lapte, zise Vaninka. 

— Oricum, răspunse, generalul, înaintând cu o lumânare 
în mână spre camera de alături, care era şi mai micuță decât 
cea dintâi. 

—  Anuşka, zise el. Păzeşte în coridor să nu ne asculte 
nimeni. 

Apoi, zicând acestea, generalul aruncă aceeaşi privire 
cercetătoare în jurul său; dar, afară de Anuşka, nu mai era 
nimeni în odăiţă. 

— Anuşka se supuse, generalul ieşi în urma ei şi, după ce 
se mai uită odată în jurul său, se întoarse în camera fiicei sale şi 
se aşeză la piciorul patului ei; cât despre Anuşka, la un semn pe 
care i-l făcu stăpâna sa, ea îi lasă singuri. 

Generalul întinse mâna către Vaninka şi Vaninka îi dădu 
mâna ei fără codeală. 


— Fata mea, zise generalul, am a-ţi vorbi despre un 
lucru important. 

— Care, tată? Întrebă Vaninka. 

— Tu ai să împlineşti optsprezece ani, urmă generalul; de 
obicei, la vârsta asta se mărită fetele din nobilimea rusă. 

Generalul se opri ca să vadă ce impresie făceau cuvintele 
lui asupra fiicei sale; dar mâna ei rămase nemişcată într-a 
tatălui său. 

— Deun an, mâna ta e făgăduită, urmă generalul. 

— Pot şti cui? Întrebă Vaninka cu răceală. 

— Fiului actualului consilier al împăratului, răspunse 
generalul; Ce crezi tu? 

— Că e un tânăr demn şi nobil, după cât se spune, zise 
Vaninka; dar nu pot avea asupra lui altă opinie, decât aceea 
care i s-a făcut: nu e de trei luni în garnizoană la Moscova? 

— Da, zise generalul, însă trebuie să se întoarcă peste 
trei luni. 

Vaninka rămase nepăsătoare. 

— N-ai nimic de zis, d-şoară? Întrebă generalul. 

— Nu, tată; numai aş cere o graţie. 

— Care? 

— N-aşvrea să mă mărit până nu voi împlini douăzeci de 
ani. 

— Dar pentru ce? 

— Am făgăduit Sfintei Fecioare. 

— Dar dacă împrejurările vor reclama călcarea acestei 
făgăduieli şi vor face grabnică celebrarea căsătoriei? 

— Care împrejurări? Întrebă Vaninka. 

— Fedor te iubeşte, zise generalul uitându-se ţintă la 
Vaninka. 

— O ştiu, răspunse fata cu aceeaşi nepăsare cu care ar fi 
vorbit despre alta, iar nu despre ea. 

— O ştii! Strigă generalul. 

— Da, mi-a-spus el. 

— Când asta? 

— leri. 

— Şi ce i-ai spus tu? 

— Ca trebuie să se depărteze. 

— Şia consimţit? 

— Da, tată. 


— Când pleacă? 

— A plecat. 

— Dar eu m-am despărţit de el la ceasurile zece, zise 
generalul. 

— lar eu m-am despărţit la miezul nopţii, răspunse 
Vaninka. 

— Oh! Zise generalul respirând pentru întâia dată din tot 
pieptul, eşti un copil cumsecade, Vaninka, şi-ţi acord ceea ce 
ceri, adică încă doi ani. Cugetă numai că împăratul cere această 
căsătorie. 

— Tata îmi va face dreptatea să creadă că sunt o fată 
prea supusă spre a nu mă gândi la răzvrătire. 

— Bine, Vaninka, bine, zise generalul. Aşadar, bietul 
Fedor ţi-a spus tot? 

— Da, zise Vaninka. 

— Ai aflat că s-a adresat întâi la mine? 

— Am aflat. 

— Atunci, de la dânsul ştii că mâna ta fusese făgăduită? 

— De la dânsul. 

— Şi a consimţit să plece? E un bun şi nobil tânăr pe care 
protecţia mea nu-l va părăsi niciodată. Oh! Dacă nu mi-ar fi fost 
dat cuvântul, rmă generalul, îl iubeam aşa de mult încât, dacă 
nu te-ai fi împotrivit tu, pe cinste i-aş fi dat mâna ta. 

— Darnuvă puteţi retrage cuvântul? Întrebă Vaninka. 

— Peste putinţă! Zise generalul. 

— Atunci, împlinească-se ceea ce trebuie să se întâmple, 
zise Vaninka. 

— Aşa trebuie să vorbească fata mea, zise generalul 
sărutând-o. Adio, Vaninka. Nu te mai întreb dacă-l iubeai. 
Amândoi v-aţi făcut datoria; nu mai am nimic de cerut. 

Zicând acestea, el se sculă şi ieşi. Anuşka era în coridor, 
generalul îi făcu semn că putea să intre în cameră, şi îşi urmă 
calea; la uşa camerei lui dădu de Grigorie. 

— Ei bine, excelenţă? îl întrebă acesta. 

— Ei bine! Zise generalul, erai greşit şi aveai dreptate 
totodată; Fedor iubeşte pe fata mea, dar ea nu-l iubeşte. Fedor 
s-a dus la fata mea la ceasurile unsprezece dar a plecat la 
douăsprezece pentru totdeauna. Orişicum, poţi veni mâine, vei 
avea mia de ruble şi libertatea ta. 

Grigorie se depărtă încremenit. 


În timpul acela, Anuşka intrase la stăpâna sa, precum 
primise ordin, şi închisese uşa cu grijă. Vaninka sări îndată din 
pat şi, se apropie de uşa aceea, ascultând paşii generalului, care 
se depărtau: când ei nu se mai auziră deloc, Vaninka se repezi 
în odăiţă la Anuşka şi pe dată amândouă femeile se apucară să 
dea la o parte un pachet de rufe aruncate în glafa unei ferestre. 
Sub rufele acelea era o ladă mare cu resort; Anuşka apăsă de un 
buton, Vaninka ridică repede capacul; cele două femei dădură 
un țipăt deodată; lada devenise un coşciug; tânărul ofiţer murise 
înăbuşit. 

Cele două femei sperară câtva timp că el nu era decât 
leşinat; Anuşka îl stropi cu apă pe obraz, Vaninka îi dădu să 
respire săruri: toate fură în zadar, în cursul lungii convorbiri pe 
care o avusese generalul cu fiica sa şi care ţinuse mai mult de 
jumătate de ceas, Fedor ne-putând ieşi din lada al cărei resort 
se închisese, murise din cauza lipsei de aer. 

Imprejurarea era groaznică; cele două fete erau închise cu 
un cadavru: Anuşka vedea Siberia în perspectivă; Vaninka, 
trebuie să-i dăm dreptatea asta. Nu vedea decât pe Fedor. 

Amândouă erau în disperare. 

Cu toate astea, fiindcă disperarea cameristei era mai 
egoistă decât aceea a stăpânei sale, Anuşka găsi un mijloc 
pentru a ieşi din încurcătura în care se aflau amândouă. 

— Domnişoară, strigă ea deodată, suntem scăpate! 

Vaninka ridică fruntea şi se uită la cameristă cu ochii plini 
de lacrimi. 

— Scăpate! Zise ea, scăpate! El poate, însă noi? 

— Ascultaţi, domnişoară, zise Anuşka; situaţia dvs. e 
gravă, da, nu încape îndoială; mare e nenorocirea dv., o 
mărturisesc, însă nenorocirea v-ar fi şi mai mare, iar situaţia şi 
mai grea, dacă ar şti generalul toate. 

— Şi ce-mi pasă? Zise Vaninka. Acum, îl voi plânge în faţa 
întregii lumi. 

— Da, însă în faţa lumii aţi fi dezonorată. Mâine sclavii 
voştri, poimâine Sankt-Petersburgul afla-vor că un om a murit 
închis în camera dv.; gândiţi-vă, domnişoară, la onoarea dv., la 
onoarea tatălui vostru, la aceea a familiei dv. 

— Ai dreptate, zise Vaninka scuturând capul ca şi cum ar 
fi vrut să scape de gândurile negre de care îi era încărcat; ai 
dreptate. Ce e de făcut? 


— Cunoaşteţi, domnişoară, pe fratele meu Ivan? 

— Da. 

— Trebuie să-i spunem tot. 

— Ce te gândeşti? Strigă Vaninka; să ne încredem într-un 
om? Ce zic într-un om? Într-un serv, într-un sclav. 

— Cu cât e mai jos servul acesta şi sclavul acesta, 
răspunse camerista, cu atât suntem mai sigure de secret, de 
vreme ce el nu va avea decât câştig, ca să-l păstreze. 

— Fratele tău se îmbată, zise Vaninka, cu o temere 
amestecată cu dezgust. 

— Aşa este, răspunse Anuşka; dar unde găsiţi om cu 
barbă, care să nu facă de astea? Fratele meu se îmbată mai 
puţin decât alţii; şi deci n-avem să ne temem de dânsul mai 
mult ca de altul. De altmintrelea, în poziţia în care ne aflăm, 
trebuie să riscăm ceva. 

— Ai dreptate, zise Vaninka, redobândindu-şi bărbăţia 
care îi era obişnuită şi care creştea totdeauna până la înălţimea 
primejdiei. Du-te de găseşte-l pe fratele tău! 

— Nu putem face nimic în dimineaţa asta, zise Anuşka 
dând la o parte perdelele de la fereastră. Uitaţi-vă, e ziuă. 

— Dar ce să facem cu cadavrul acestui nenorocit? Strigă 
Vaninka. 

— Să stea ascuns toată ziua acolo unde se află, iar pe 
seară, când dvs veţi fi la balul curții, fratele meu o să-l ducă de 
aici. 

— Aşa este, aşa este, murmură Vaninka, cu un accent 
straniu; mă duc la bal deseară; Nu se poate să lipsesc, căci s-ar 
bănui ceva. Oh! Oh! Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! 

—  Ajutaţi-mă, domnişoară, zise Aniuşka, eu nu pot 
singurică. 

Vaninka se îngălbeni; însă, silită de primejdie, se duse cu 
hotărâre la cadavrul amantului său; apoi ridicându-l de umeri pe 
când camerista îl ridica de picioare, îl întinseră în ladă. Anuşka 
lăsă numaidecât capacul şi, închizând lada cu cheia, puse cheia 
în sân. 

Apoi amândouă azvărliră rufele care o ascunseseră de 
ochii generalului. 

Se făcu ziuă fără ca, precum se înţelege lesne, somnul să 
se fi apropiat de ochii ei. Cu toate acestea, ea tot se dădu jos la 
dejun; căci nu vroia să dea tatălui său nici umbră de bănuială, 


însă ai fi zis, văzându-i paloarea, că ieşise din mormânt. 
Generalul atribui paloarea aceea tulburării ce-i pricinuise el. 

Întâmplarea slujise de minune pe Vaninka, inspirând-o să 
spună că Fedor plecase; căci astfel, generalul nu numai că nu se 
miră de loc nevăzându-l ci, fiindcă lipsa lui era chiar justificarea 
fiicei sale, el dădu un pretext lipsei aceluia, spunând că 
însărcinase pe aghiotantul său cu o misiune. Cât despre 
Vaninka, ea stătu afară din camera ei, până ce veni ceasul ca să 
se îmbrace. Cu o săptămână înainte ea fusese la balul curţii 
împreună cu Fedor. 

Vaninka ar fi putut să rămână acasă, pretextând o uşoară 
indispoziţie; dar se temea de două lucruri făcând aşa: întâi să nu 
dea griji tatălui său, care poate că atunci ar fi rămas şi el acasă, 
şi ar fi făcut mai anevoioasă ridicarea cadavrului; al doilea, ca să 
nu roşească înaintea unui sclav. Preferă deci să facă o sforţare 
supraomenească şi, ducându-se în camera ei, însoţită de 
credincioasa Anuşka,. Se apucă să se gătească cu aceeaşi grijă, 
ca şi cum ar fi fost cu inima plină de bucurie. 

Apoi, când se sfârşi acea găteală cumplită, porunci către 
Anuşka să încuie uşa camerei; căci vroia să-l mai vadă odată pe 
Fedor, şi să zică un ultim adio corpului aceluia care fusese 
amantul ei. Anuşka se supuse, iar Vaninka, cu fruntea acoperită 
de flori, cu pieptul încărcat de mărgăritare şi de pietre scumpe, 
dar sub toate acestea mai îngheţată decât o statuie, înainta, cu 
pasul cu care merge o fantomă în odaia companioanei* sale. 

Sosind în faţa lăzii, Anuşka o deschise din nou; atunci 
Vaninka, fără să verse vreo lacrimă, fără să scoată vreun suspin, 
dar cu liniştea adâncă şi neînsufleţită a disperării, se aplecă la 
Fedor, luă un simplu inel pe care îl avea tânărul la deget, îl puse 
în degetul ei, între două inele falnice, apoi sărutându-l pe frunte: 

— Adio, logodnicul meu, îi zise ea. 

În momentul acesta auzi paşi apropiindu-se. Un fecior 
venea să întrebe din partea generalului dacă era gata 
domnişoara. Anuşka lăsă capacul lăzii, iar Vaninka, ducându-se 
singură ca să deschidă uşa, merse după mesagerul care păşea 
înaintea ei luminându-i, pe când ea încrezătoare în sora sa de 
lapte, o lăsă ca să îndeplinească trista sarcină ce-i dăduse. 

Peste un moment, Anuşka văzu ieşind pe poarta cea mare 
a palatului trăsura care ducea pe general şi pe fiica lui. Lăsă să 
treacă o jumătate de ceas, apoi se duse jos, la rândul ei, să-l 


caute pe Ivan. El îl găsi bând cu Grigorie, pentru care generalul 
îşi ţinuse cuvântul, şi care primise chiar în ziua aceea, o mie de 
ruble şi libertatea. Din fericire, oaspeţii nu erau decât la 
începutul chefului şi prin urmare Ivan era în toate minţile lui, aşa 
că sora sa nu se sili deloc să-i încredinţeze secretul ei. 

Ivan se duse după Anuşka în camera stăpânei sale. Acolo, 
ea îi reaminti tot ce promisese trufaşa dar generoasa Vaninka 
surorii sale ca să facă pentru el. Cele câteva pahare de rachiu 
pe care le băuse Ivan, îl aplecaseră la recunoştinţă. Beţia ruşilor 
este foarte drăgăstoasă: Ivan îşi manifestă devotamentul prin 
cuvinte aşa de vii, încât Anuşka nu se mai codi deloc şi, ridicând 
capacul lăzii, îi arătă cadavrul lui Fedor. 

La această teribilă vedere, Ivan stătu un minut nemişcat; 
dar îndată calculă ce bani şi cât bun trai îi puteau aduce 
încredințarea unui atare secret. Prin urmare, jură cu jurămintele 
cele mai sfinte să nu trădeze niciodată pe stăpâna lui şi, precum 
spera Anuşka, se oferi ca să facă să dispară cadavrul 
aghiotantului. - 

Lucrul fu lesne: în loc să se întoarcă să bea cu Grigorie şi 
cu camarazii săi, Ivan se duse de pregăti o sanie, o umplu cu 
paie, ascunse în fund un târnăcop, trase sania la uşa scării de 
serviciu şi, încredinţându-se că nu era pândit de nimeni, luă în 
braţe corpul mortului, îl vâri sub paie.Se aşeză deasupra, 
deschise poarta palatului, apucă pe cheiul Nevei până la biserica 
Znamenia, trecu pe lângă prăvăliile din mahalaua 
Rejenstivenskoi, trase sania pe Neva, se opri la mijlocul gheții, 
în faţa bisericii pustii a sfintei Madeleine, şi acolo, adăpostit de 
singurătate, înfăşurat în noapte, ascuns după sania lui, începu 
să lovească gheaţa cu târnăcopul; apoi, după ce făcu o copcă 
destul de mare şi după ce îl scotoci pe Fedor şi îi luă toţi banii ce 
găsi asupră-i, îl dădu pe copcă cu capul înainte şi se întoarse la 
palat, pe când cursul strâmtorat al Nevei târa cadavrul spre 
golful Finlandei. 

După un ceas, vântul formând o nouă coajă de gheaţă, nu 
mai rămăsese nici urmă din copca făcută de Ivan. 

La miezul nopţii, Vaninka se întoarse cu tatăl său. Friguri 
interioare o mistuiră toată seara; astfel că niciodată nu păruse 
atât de frumoasă, aşa încât toată seara fusese covârsită de 
omagiile celor mai nobili şi mai mari seniori ai curţii. 

Reintrând în casă, o găsi pe Anuşka sub vestibul. Aceasta 


o aştepta, pentru ca să-i ia mantaua; dându-i-o, Vaninka o 
întrebă cu una din acele priviri care cuprind atâtea lucruri. 

— S-a isprăvit! Îi şopti camerista. 

Vaninka răsuflă, parcă i s-ar fi luat un munte de pe piept. 

Oricâtă putere să fi avut Vaninka asupra ei însăşi, ea nu 
putu îndura mai mult prezenţa tatălui său, şi, pretextând 
oboseala din timpul serii, se scuză că nu putea rămâne să 
cineze cu dânsul. 

Vaninka urcă în camera sa, şi acolo, cum se închise uşa, 
îşi smulse florile de pe frunte, colierele de la gât, şi tăie cu 
foarfecele corsetul care o înăbuşea; apoi trântindu-se în pat, 
plânse în toată voia. Cât despre Anuşka, ea mulţumi lui 
Dumnezeu pentru criza aceea: liniştea stăpânei sale o 
înspăimânta mai mult decât disperarea ei. 

După ce trecu această primă criză, Vaninka putu să se 
roage. 

Ea petrecu un ceas în genunchi; apoi după stăruința 
credincioasei sale companione, se culcă: Anuşka se aşeză la 
picioarele patului; niciuna nici alta nu dormiră; dar cel puţin, 
când se făcu ziuă, lacrimile vărsate de Vaninka o uşuraseră. 

Anuşka fu însărcinată să-l răsplătească pe fratele său:o 
sumă prea mare oferită odată unui om cu barbă ar fi putut bate 
la ochi. De aceea, Anuşka se mulţumi să-i spună lui Ivan că, 
oricând ar avea trebuinţă de bani, nu va avea decât să ceară. 

Grigorie, profitând de libertatea sa şi vrând să-şi 
sporească mia de ruble, cumpără, afară din oraş, o 
cârciumioară, unde graţie îndemânării şi cunoştinţelor ce făcuse 
în Petersburg, începu să facă treburi minunate; astfel că, în 
scurt timp Cârciuma Roşie, aşa se numea stabilimentul lui 
Grigorie, căpătă renume mare. 

Un altul luă slujba de bărbier pe lângă general şi, afară de 
lipsa lui Fedor, totul reintră în ordinea obişnuită în casa contelui 
Cermayloff. 

Două luni trecuseră astfel, fără ca nimeni să fi avut cea 
mai mică bănuială despre cele petrecute, când într-o dimineaţă, 
înainte de ceasul obişnuit al dejunului, generalul pofti pe fiica sa 
la dânsul. Vaninka tresări de teamă, căci din fatala noapte toate 
erau motiv de temere pentru dânsa. Ea tot se supuse tatălui său 
şi adunându-şi toate puterile, porni spre camera lui. 

Contele era singur şi Vaninka înţelese, de la cea dinţii 


privire, că n-avea de ce se teme la întrevederea aceea. 
Generalul o aştepta cu acea expresie părintească dulce; care 
oricând se afla - în faţa fiicei lui, devenea caracterul particular al 
fizionomiei sale. Prin urmare, Vaninka se apropie cu liniştea-i 
obişnuită şi, plecându-se înaintea generalului, îi lăsă fruntea ca 
să i-o sărute. 

Generalul îi făcu semn să se aşeze şi îi prezentă o 
scrisoare deschisă. Vaninka, mirată, se uită o clipă la tatăl său, 
apoi îşi aplecă ochii pe scrisoare: ea cuprindea noutatea morţii 
omului căruia îi fusese făgăduită mâna sa; fusese ucis într-un 
duel. 

Generalul urmări pe faţa fiicei sale efectul citirii şi, oricât 
de mare să fi fost puterea fetei asupra sa însăşi, atâtea regrete 
dureroase, atâtea remuşcări sfâşietoare o năpădiră, cugetând 
că redevenise liberă, încât nu putu să-şi ascundă pe deplin 
emoția simțită. Generalul băgă de seamă, şi atribui emoția 
aceea amorului pe care bănuia că de mult trebuia să-l fi avut 
fiica sa, pentru tânărul aghiotant. 

— Haide, zise el surâzând, văd că lucrurile merg cât se 
poate mai bine. 

— Cum asta, tată? Întrebă Vaninka. 

— Negreşit, urmă generalul: Fedor nu s-a îndepărtat oare 
pentru că te iubea? 

— Da, murmură fata. 

— Ei bine, acum, zise generalul, poate să se întoarcă. 

Vaninka rămase mută, cu ochii pironiţi şi buzele 
tremurânde. 

— Să se întoarcă....Zise ea după o clipită. 

— Să se întoarcă, fără îndoială! Sau că vom fi poate 
foarte nenorocoşi, urmă generalul surâzând, sau că trebuie să 
găsim pe cineva în casă, care să fi ştiind unde este el. 
Cercetează, Vaninka, spune-mi locul exilului acestuia, şi iau 
asupră-mi restul. 

— Nimeni nu ştie unde este Fedor, murmură Vaninka, cu 
glas întunecat, nimeni afară de Dumnezeu. Nimeni)! 

— Ce fel! Strigă generalul, n-a dat nici un semn de viaţă, 
din ziua în care a dispărut? 

Vaninka făcu semn din cap că nu; inima ei era aşa de 
strâmtorată, încât copila nu mai putea vorbi. 

Generalul se posomori la rândul său. 


— Te temi oare de vreo nenorocire, zise el. 

— Teamă mi-e că nu mai e fericire pentru mine pe 
pământ! Strigă Vaninka copleşită de durere. 

Apoi fără întârziere: 

— Lăsaţi-mă, tată ca să mă retrag, urmă; ea; mi-e ruşine 
de ceea ce zisei. 

Generalul, care nu văzu în exclamaţia fetei decât regretul 
că-şi mărturisise amorul, sărută pe fiica sa pe frunte şi îi 
permise să se retragă, sperând, în ciuda aerului posomorit cu 
care vorbise Vaninka despre Fedor, că era cu putinţă să-l 
regăsească. 

Intr-adevăr, chiar în ziua aceea se duse la împărat, îi 
povesti amorul lui Fedor pentru fiica lui şi îl întrebă, de vreme ce 
moartea îl dezlegase de prima sa făgăduială. Dacă permitea să 
dispună în favoarea lui Fedor de mâna fetei sale. Impăratul 
consimţi. Atunci generalul ceru o nouă favoare; Pavel era într- 
una din zilele lui de bunăvoință şi se arătă dispus să i-o acorde. 
Generalul îi spuse că, de două luni, Fedor se făcuse nevăzut, că 
toată lumea şi chiar fiica sa nu ştiau unde se află el, şi îl rugă să 
ordone ca să cerceteze, împăratul chemă îndată pe marele 
maestru al poliţiei şi îi dădu ordinele trebuincioase. 

Şase săptămâni trecură, fără să aducă vreun rezultat. Din 
ziua cu scrisoarea, Vaninka era mai tristă şi mai posomorită 
decât oricând. In zadar încercă generalul de câteva ori să-i dea 
câte o slabă speranţă; Vaninka atunci clătina din cap şi se 
retrăgea., Generalul încetă de a mai vorbi despre Fedor. 

Dar nu fu tot aşa în casă; tânărul aghiotant era iubit de 
slugi şi, afară de Grigorie, nimeni nu i-ar fi vrut răul. De aceea, 
de când se aflase că el nu fusese nicidecum trimis în misiune de 
către general, ci că dispăruse, dispariţia asta era veşnicul motiv 
de vorbă în anticameră, în bucătărie şi la grajd. 

Mai era un loc unde se vorbea foarte mult despre aceasta: 
la Cârciuma Roşie. 

Din ziua în care auzise de acea plecare misterioasă, 
Grigorie fu cuprins din nou de bănuieli. El fusese sigur că-l 
văzuse pe Fedor intrând la Vaninka şi, afară doar dacă n-ar fi 
ieşit până să ajungă el la general, nu pricepea cum de nu-l 
găsise generalul la Vaninka. Un alt lucru îl mai preocupa, 
părându-i-se că trebuia să fi fost în oarecare legătură cu eveni- 
nentul acesta: cheltuiala extraordinară la în sclav; iar sclavul 


acesta era fratele surorii de lapte cu Vaninka; astfel că, fără să 
fie încă sigur, Grigorie bănuia izvorul acestor bani. Un lucru îl 
mai întărea în bănuielile lui: faptul că Ivan, care rămăsese nu 
numai cel mai credincios amic al lui, ci devenise unul din cei mai 
buni muşterii, nu vorbea niciodată de Fedor, tăcea când vorbeau 
ceilalţi în faţa lui, iar când era întrebat, nu răspundea nici celor 
mai stăruitoare întrebări, decât în patru-cuvinte: „Să lăsăm 
vorba asta!” 

Cu una, cu alta, sosi şi ziua cnejilor: zi mare la Petersburg, 
căci tot în ziua aceea se făcea şi sfinţirea apelor. Fiindcă 
Vaninka asistase la ceremonie, şi fiindcă obosise stând două 
ceasuri în picioare pe Neva, generalul nu ieşise din casă în seara 
aceea şi dăduse concediu lui Ivan; iar Ivan profitase de ocazie şi 
se dusese la Cârciuma Roşie. 

Era îmbulzeală la Grigorie. Dar Ivan fu bine venit în 
onorabila societate, căci se ştia că el nu venea niciodată cu 
buzunarele goale. Nici de astă dată nu se abătu de la obicei şi, 
cum veni, începu să-şi sune soroc-copeicile spre marea pizmă a 
asistenţilor. La acest zgomot semnificativ, Grigorie, cu o butelcă 
în fiecare mână, alergă în grabă, mai ales că ştia că atunci când 
plătea Ivan, el. Grigorie, avea două foloase, ca negustor şi ca 
oaspete: Ivan nu-l înşelă în această dublă speranţă, şi Grigorie 
fu poftit să se împărtăşească din consumatie. 

Veni vorba despre sclavie, iar câţiva dintre acei nenorociţi 
care de abia aveau patru zile pe an ca să se odihnească de 
veşnicile lor osteneli, lăudară foarte mult fericirea de care se 
bucura Grigorie de când căpătase libertatea. 

— Cum de nu! Zise Ivan care începuse să se încălzească 
de rachiu, sunt sclavi mult mai liberi decât stăpânii lor. 

— Ce vrei să zici? Întrebă Grigorie, turnându-i un nou 
pahar de rachiu. 

— Vreau să zic mai fericiţi, zise Ivan cu vioiciune. 

— Cam anevoie de dovedit asta, zise Grigorie cu ton de 
îndoială. 

— De ce aşa? Stăpânii noştri, cum se nasc, sunt daţi pe 
mâna a doi sau trei dascăli, unul franţuz, altul neamt, al treilea 
englez; dacă îi iubesc ori dacă nu-i iubesc, trebuie să stea în 
societatea lor până la vârsta de şaptesprezece ani şi, vrând 
nevrând, învaţă trei limbi barbare, în paguba frumoasei noastre 
ruse, pe care o uită uneori de tot, când ştiu pe celelalte. Atunci, 


dacă stăpânul vrea să fie ceva, trebuie să se facă soldat: dacă e 
sublocotenent, e sclavul locotenentului; dacă e locotenent, e 
sclavul căpitanului; dacă e căpitan, e sclavul maiorului; şi asta 
tot aşa merge, până la împărat, care nu e sclavul nimănui, dar 
pe care îl dibuieşte cineva într-o zi la masă la plimbare sau în 
patul lui şi mi-l otrăveşte, înjunghie sau sugrumă. Dacă intră în 
viaţa civilă, care îi este pricopseala? la o nevastă pe care nu o 
iubeşte; se pomeneşte cu copii pe care nu-i ştie de unde vin şi 
de care trebuie să aibă grijă, luptă veşnică la care e nevoit să se 
dedea, dacă e sărac, ca să-şi hrănească familia, iar dacă e bogat 
ca să nu fie furat de intendentul său şi înşelat de arendaşii săi. 
Trai, şi ăsta? Pe când noi, la naiba! Ne naştem, şi asta e singura 
durere pe care o pricinuim mamei noastre. Stăpânul ne 
hrăneşte; el ne alege meserie totdeauna lesne de învăţat dacă 
nu eşti doar tont. Ne-am îmbolnăvit? Doctorul lui ne caută 
gratis: căci paguba ar fi pentru stăpân dacă am muri. Suntem 
tare sănătoşi? Avem asigurate patru mese pe zi şi o sobă caldă 
după care ne culcăm noaptea. Dacă ne amorezăm, niciodată nu 
e piedică la căsătoria noastră, afară doar dacă draga nu ne vrea. 
Dacă ne vrea ea, însuşi stăpânul ne îndeamnă să grăbim nunta, 
căci bucuros e ca noi să avem cât mai mulţi copii. Se nasc copiii 
ăştia? Se face cu ei ceea ce s-a făcut şi cu noi. la găsiţi-mi mulţi 
boieri aşa de fericiţi ca sclavii lor! 

— Da, da, murmură Grigorie turnându-i un nou pahar de 
rachiu; însă, cu toate astea nu eşti liber. 

— La ce liber? Întrebă Ivan. 

— Liber să te duci unde vrei şi când vrei. - Eu? Sunt liber 
ca aerul, răspunse Ivan. 

— Lăudărosule! Zise Grigorie. 

— Ţi-o spun că sunt liber ca aerul! Fiindcă am stăpâni 
buni şi mai ales o stăpână bună, urmă Ivan cu un surâs ciudat, 
încât n-am decât să cer, că se face. 

— Cum! Dacă, după ce te-i îmbăta azi la mine; ai cere să 
vii să te îmbeţi şi mâine, urmă Grigorie care, chiar sfidând pe 
Ivan, nu-şi uita interesele, dacă ai cere una ca asta. 

— AŞ veni din nou, zise Ivan. 

— Ai reveni mâine? Zise Grigorie. 

— Şi mâine şi poimâine şi în toate zilele, dacă aş vrea. 

— Adevărul e că Ivan e favoritul domnişoarei, zise un alt 
sclav al contelui, care se afla acolo şi se împărtăşea din 


dărniciile camaradului său Ivan. 

— Tot atâta e, zise Grigorie; închipuindu-ne că ţi s-ar 
da atâta voie, în curând nu ti-ar ajunge banii. 

— Niciodată! Zise Ivan înghițind un nou pahar de rachiu, 
niciodată nu va duce Ivan lipsă de bani cât timp se va afla o 
kopeică în punga domnişoarei. 

— Nu o ştiam darnică, zise Grigorie oţetit. 

— Oh! Eşti cam uituc, prietene: căci bine ştii că ea nu 
prea ţine socoteală cu prietenii, dovadă loviturile de cnut. 

— Nu vroiam să vorbesc despre asta, răspunse Grigorie: 
de lovituri de cnut, bine, ştiu că e fudulă; dar despre banii ei e 
altceva, căci niciodată nu le- am văzut culoarea. 

— Ei bine! Vrei tu să le vezi culoarea la mine, zise Ivan 
înfierbântându- se din ce_în ce mai mult: Atunci na! Uite kopeici, 
uite sorok-kopeici! Uite bilete albastre care preţuiesc cinci ruble! 
Uite bilete roşii care preţuiesc douăzeci şi cinci! Şi mâine dacă 
aş vrea, ţi-aş arăta bilete albe care ar preţui cincizeci de ruble. 
Să trăiască domnişoara! 

Şi Ivan întinse din nou paharul, pe care Grigorie îl umplu 
până la gură. 

— Dar dacă-i vorba de bani, zise Grigorie îmboldind din ce 
în ce pe Ivan, banii răsplătesc disprețul? 

— Dispreţul! Zise Ivan, disprețul! Cine mă dispreţuieşte? 
Nu cumva tu, fiindcă eşti liber? Frumoasă libertate! Mai bucuros 
sunt să fiu sclav şi bine hrănit decât liber şi să mor de foame. 

— Vorbesc de disprețul stăpânilor. Zise Grigorie. 

— Dispreţul stăpânilor mei? Întreabă pe Alexe, întreabă 
pe Dănilă. Care sunt aici, dacă mă dispreţuieşte domnişoara. 

— Adevărul e, ziseră cei doi sclavi întrebaţi şi care erau 
amândoi din casa generalului, adevărul e că trebuie să fi făcut 
farmece Ivan; căci totdeauna vorbeşte cu el ca şi cu un boier. 

— Pentru că e frate cu Anuşka, zise Grigorie, şi pentru că 
Anuşka e sora de lapte a domnişoarei. 

— Se poate, ziseră ceilalţi doi sclavi. 

— Pentru una ori pentru alta, strigă Ivan, vezi că aşa 
este, iar nu într-altfel. 

— Da; dar dacă ar muri sora ta, zise Grigorie, oh! 

— Dacă ar muri sora mea, răspunse lvan.Ar fi păcat 
fiindcă sora mea e fată bună. Să trăiască sora mea! Dar dacă ar 
muri ea, tot nu s-ar schimba treaba, căci pentru mine sunt 


respectat, şi sunt respectat fiindcă se tem de mine. Poftim! 

— Se tem de boier Ivan? Zise Grigorie pufnind în râs. 
Urmează că, dacă i s-o uri lui boier Ivan să primească ordine şi 
dacă o da el ordin, s-ar supune ei lui boier Ivan. 

— Poate că da! Zise Ivan. 

— Poate că da, a zis? Repetă Grigorie râzând cu hohote. 
Poate că da! Auzitu-l-aţi măi? 

— Da, ziseră sclavii care băuseră atâta încât, nu mai 
puteau răspunde decât prin monosilabe. 

— Ei bine, n-oi mai zice: poate; acum zic: desigur! 

— Ah! Mult aş vrea să văd una ca asta, zise Grigorie; 
chiar aş da ceva pentru aşa lucru. 

— Ei bine, goneşte de aici pe toate secăturile alea care 
beau şi se îmbată ca porcii, şi vei vedea. 

— Degeaba? Zise Grigorie. Glumeşti! Nu cumva crezi că 
le dau să bea degeaba? 

— Ei bine! Să vedem: cât rachiu d-ăsta grozav crezi tu că 
pot bea ei d-acum până la miezul nopţii, pentru, ca să nu mai fii 
nevoit să-i aştepţi cu prăvălia deschisă? 

— De vreo douăzeci de ruble. 

— Poftim treizeci de ruble; dă-i afară de aici şi să 
rămânem între noi. 

— Prietenilor, zise Grigorie scoțând ceasornicul şi 
uitându-se; se apropie de miezul nopţii, voi ştiţi ordonanța 
guvernatorului; de aceea, dueeţi- vă acasă. 

Ruşii, deprinşi la supunere, plecară fără să cârtească, iar 
Grigorie rămase singur cu lvan şi cu ceilalţi doi sclavi ai 
generalului. 

— Ei bine, iată-ne între noi, zise Grigorie, ce ai de gând 
să faci? 

— Ce-aţi zice voi dacă, cu tot ceasul înaintat, cu tot gerul 
şi cu toate că nu suntem decât nişte sclavi, domnişoara ar pleca 
din casa tatălui său şi ar veni aici să închine în sănătatea 
noastră? 

— Zic. Că ar trebui să profiţi de asta, răspunse Grigorie 
dând din umeri, spre a-i spune să aducă şi vreo butelcă de 
rachiu: trebuie să fie în pivniţa generalului mai bun decât într-a 
mea. 

— Este mult mai bun! Zise Ivan ca un om pe deplin sigur, 
şi o să aducă domnişoara o butelca. 


— Eşti nebun? Zise Grigorie. 

— Nebun e! Repetară în neştire ceilalţi doi sclavi. 

— Ah! Nebun sunt? Zise Ivan. Ei bine! Faci prinsoare, 
Grigorie? 

— Ceţii? 

— O bumaşcă de două sute de ruble pe un an de băutură 
din cârciuma ta după placul nostru. 

— Se împărtăşese şi prietenii? Intrebară cei doi mojici. 

— Cum de nu! Zise Ivan: ba, pentru ei, să reducem 
termenul la şase luni. Te învoieşti, Grigorie? 

— Mă învoiesc. 

Cei doi îşi bătură palma, dându-şi mâinile, şi învoiala fu 
încheiată. 

Atunci, cu o încredere făcută ca să zăpăcească pe martorii 
acestei scene ciudate, Ivan îşi luă caftanul îmblănit, pe care, ca 
om cu rost, îl întinsese pe sobă, se înfăşură în el şi plecă. 

După un sfert de ceas se întoarse. 

— Ei bine? Strigară deodată Grigorie şi ceilalţi doi sclavi. 

— Vine, zise Ivan. 

Cei trei băutori se uitară unii la alţii cu uimire; dar Ivan se 
aşeză liniştit la locul său între ei, umplu un nou pahar şi. 
Ridicându-se în picioare: 

— Să trăiască domnişoara! Că merită barem atâta, 
fiindcă binevoieşte să vină la noi pe o noapte aşa de rece şi 
când ninge cu fulgi. 

— Anuşka, zise un glas afară, bate la uşa asta şi întreabă 
dacă nu sunt aici niscaiva dintre oamenii noştri. 

Grigorie şi cei doi sclavi se uitară unii la alţii cu 
înmărmurire, căci recunoscuseră pe Vaninka; cât despre Ivan, el 
se răsturnă pe scaun, legănându-se cu o obraznică îngâmfare. 

Anuşka deschise uşa şi se putu vedea, cum spusese lvan, 
că ningea cu fulgi mari. 

— Da, doamnă, zise tânăra companioană, e fratele meu, 
şi mai sunt Dănilă şi Alexe. 

Vaninka intră. 

— Amicilor, zise ea cu un surâs ciudat, mi s-a spus că beţi 
în sănătatea mea, şi vă adusei cu ce să răspund la toastul 
vostru: iată o butelcă de rachiu vechi, franțuzesc, pe care am 
ales-o într-adins din pivniţa tatălui meu. Întindeţi-vă paharele. 

Grigorie şi sclavii se supuseră domol şi cu codeala mirării, 


pe când Ivan îşi înainta paharul cu o deplină neruşinare. Vaninka 
turnă însăşi în pahare şi, fiindcă ei se codeau să bea: 

— Haide, în sănătatea mea, amicilor! Zise ea. 

— Ura! Strigară băutorii, încurajați de blândeţea şi de 
prieteşugul  nobilei musafire şi îşi goliră paharele dintr-o 
mişcare. Vaninka le mai turnă odată numaidecât: apoi punând 
butelca pe masă: 

— Goliţi butelca asta, amicilor, zise ea, şi n-aveţi grijă de 
mine; cu voia stăpânului casei, 

Anuşka şi eu vom aştepta colea, lângă sobă, până va 
trece viforul ăsta. 

Grigorie dădu să se scoale ca să împingă o laviţă lângă 
sobă; însă, fie că era cu desăvâr-şire beat, fie că rachiul fusese 
amestecat cu vreun narcotic, el căzu pe laviţa lui, căznindu-se 
să bolborosească o scuză. 

— Bine, bine! Zise Vaninka. Nimeni dintre voi să nu se 
deranjeze. Beţi, amicilor, beţi! 

Oaspeţii profitară de permisiune şi fiecare îşi goli paharul. 
Grigorie, cum îl goli pe al său, căzu sub masă. 

— Bine, şopti Vaninka la urechea lui Anuşka, opiul îşi 
face efectul. ă 

— Dar ce aveţi de gând? Intrebă Anuşka. 

— Ai să vezi îndată. 

Cei doi mujici nu întârziară de a urma exemplul 
cârciumarului şi căzură la rându-le unul lângă altul. Ivan 
rămăsese cel din urmă pe picioare, luptându-se încă în contra 
somnului şi încercând să cânte un cântec beţivesc. Dar îndată i 
se încurcă limba, ochii i se închiseră şi, bătând aerul cu braţele, 
căzu şi el fără cunoştinţă lângă tovarăşii lui. 

Vaninka se sculă îndată şi aţinti asupra acelor oameni o 
privire înflăcărată, apoi îndoindu-se de ochii ei, îi strigă pe nume 
pe fiecare, dar fără ca vreunul din ei să răspundă. 

Atunci, ea bătu din palme şi, cu glas voios: 

— lată momentul, zise ea. 

Şi, ducându-se în fundul încăperii, luă un maldăr de paie 
pe care îl aduse într-un colţ al cârciumei, făcu tot aşa şi la 
celelalte trei colţuri, scoțând apoi din sobă o stinghie de brad 
aprinsă, puse foc pe rând în cele patru colţuri ale cârciumei. 

— Ce faceţi? Strigă Anuşka în culmea groazei şi încercând 
să o oprească. 


—  Îngrop secretul nostru sub cenuşe, răspunse Vaninka. 

— Dar fratele meu, bietul frate-meu, strigă tânăra. 

— Fratele tău e un mârşav, care ne trădase şi am fi 
pierdute noi dacă nu l-am da pieirii. 

— Oh! Fratele meu! Bietul meu frate! 

— Poţi să mori şi tu cu dânsul, zise Vaninka însoţind 
această frază de un surâs care dovedea că nu i-ar fi părut rău ca 
Anuşka să fi împins până acolo iubirea frăţească. 

— Dariată focul, doamnă! lată focul! 

— Să ieşim dar, strigă Vaninka şi târând pe fata jalnică, 
ea închise uşa cârciumei, o încuie şi azvâili cheia departe, în 
zăpadă. 

— Pentru Dumnezeu, să mergem repede acasă! Strigă 
Anuşka. Oh! Nu pot suferi priveliştea asta înspăimântătoare. 

— Să stăm pe loc, din contră, zise Vaninka oprind pe 
tovarăşa sa de mână, cu o putere aproape bărbătească; să stăm 
până s-o prăvăli casa peste ei, până vom fi sigure că n-au să 
mai scape. 

— Oh! Dumnezeul meu! Strigă Anuşka, fărâmată, căzând 
în genunchi, ai milă de bietul meu frate, căci moartea are să-l 
aducă înainte-ţi, fără a fi pregătit să se arate în faţa ta. 

— Da, da, roagă-te, bine faci, zise Vaninka, deoarece 
corpurile lor vreau să pierd, iar nu sufletele lor. Roagă-te, îţi dau 
voie. 

Şi Vaninka rămase în picioare, cu braţele încrucişate, 
luminată viu de lucirea incendiului, pe când Anuşka se ruga. 

Incendiul nu ţinu mult: casa era din lemn, astupată cu 
câlţi, ca toate casele ţăranilor ruşi; astfel că flacăra pornind 
deodată din patru colţuri, repede izbucni afară şi, aţâţată de 
vifor, nu mai formă după câteva secunde decât un rug 
năprasnic.  Vaninka urmări cu ochii aprinşi progresele 
incendiului, temându-se mereu să nu vadă repezindu-se din 
flăcări vreun spectru pe jumătate ars. In sfârşit, acoperişul se 
scufundă iar Vaninka, scăpată de orice teamă, numai atunci 
porni spre palatul generalului unde, mulţumită permisiunii ce 
avea Anuşka de a ieşi la orice oră din zi sau din noapte, cele 
două femei intrară fără să fie văzute. 

A doua zi, nu se vorbi în Sankt-Petersburg decât despre 
incendiul Cârciumei Roşii; se scoaseră de dedesubt rămăşiţele 
celor patru cadavre pe jumătate arse şi fiindcă trei din sclavii 


generalului nu se întorseseră acasă, generalul fu sigur că cele 
trei cadavre necunoscute erau ale lui Ivan, Dănilă şi Alexe, 
despre al patrulea, nefiind nici o îndoială că fusese al 
cârciumarului. 

Cauzele incendiului rămaseră secrete pentru toată lumea, 
casa era izolată, iar viforul aşa de straşnic încât nimeni nu 
întâlnise pe cele două femei pe drumul pustiu. Vaninka era 
sigură de companioana sa. Aşadar, secretul ei murise cu Ivan. 

Dar atunci remuşcarea înlocui temerea: tânăra fată, aşa 
de 
neîncovoiată în faţa evenimentelor, se pomeni slabă contra 
amintirilor sale, i se păru că, încredinţând unui preot secretul 
crimei, ea s-ar fi uşurat de acea povară înfricoşătoare. Se duse 
deci la un popă cunoscut pentru mila lui înaltă şi, sub scutul 
confesiunii, îi povesti tot ce se petrecuse. 

Preotul rămase înspăimântat de povestirea aceea; 
îndurarea cerului n-are margini, dar iertarea omenească are o 
măsură. Popa refuză iertarea pe care i-o cerea Vaninka. 

Refuzul acesta era teribil; o depărta pe Vaninka de sfântul 
altar; depărtarea asta ar fi fost dezonoarea; ea îl rugă să 
îndulcească străşnicia acestei judecăţi. 

Preotul chibzui adânc, apoi crezu că a găsit mijlocul să 
împace toate, anume ca Vaninka să se apropie de altar cu 
celelalte fete, preotul să se oprească înaintea ei ca şi înaintea 
celorlalte, însă numai spre a-i spune: „Roagă-te şi plângi!” - iar 
asistenții, amăgiţi de aceste mişcări, ar fi crezut că ea şi 
tovarăşele saie, ar, fi primit sfânta cuminecătură. Atât putu 
dobândi Vaninka de la preot. 

Confesiunea asta avusese loc pe la ceasurile şapte seara 
şi, singurătatea bisericii, unită cu întunecimea nopţii, îi dăduse 
un caracter şi mai înspăimmtător. Preotul se întoarse la el acasă 
palid şi tremurând. 

Nevasta lui, Elisabeta, îl aştepta singură., după ce culcase 
în odaia de alături pe fetiţa lor Arina, în vârstă de opt ani. 

Zărind pe bărbatul ei, femeia dădu un țipăt de spaimă, 
atâta i se păru de răvăşit şi de schimbat. Preotul încercă să o 
liniştească, dar tremurul glasului nu făcu decât să sporească 
spaima femeii, care vroia să afle de ce fusese aşa de emoţionat. 
Preotul nu vru să-i spună. Elisabeta aflase în ajun că mama ei 
era bolnavă, şi crezu că bărbatul său primise vreo veste rea. 


Ziua aceea era luni, zi nefastă la ruşi. De dimineaţă, ieşind din 
casă, Elisabeta se întâlnise cu un om în doliu, prea multe semne 
în ziua aceea, ca să nu se fi întâmplat o nenorocire. 

Elisabeta izbucni în hohote de plâns, strigând: 

— A murit mama! 

In zadar se sili părintele s-o liniştească spunându-i că 
tulburarea sa nu venea de acolo. Biata femeie, preocupată de o 
singură idee. Nu răspundea la toate stăruinţele lui decât cu 
veşnicul vaiet: 

— A murit mama! 

Atunci, pentru a înlătura acel fel de tulburare, preotul îi 
mărturisi că emoția lui fusese pricinuită de mărturisirea unei 
crime pe care o auzise la confesional. Dar Eâisabeta dădu din 
cap, zicând că i se spuneau mofturi spre a i se ascunde 
nenorocirea care o izbise. 

Criza în loc să se potolească, devine mai violentă, 
lacrimile încetează şi încep furiile, preotul o pune atunci să jure 
că avea să păstreze secretul şi trădează taina sfântă a 
confesiunii. Mica Arina s-a deşteptat de la întâiul țipăt al 
Elisabetei şi, îngrijorată şi curioasă totodată despre ceea ce se 
petrece, s-a sculat, a venit să asculte la uşă şi a auzit tot. Astfel 
s-a stins secretul greşelii, însă secretul crimei este cunoscut. 

Sosi ziua cuminecăturii. Biserica Sfântul Simion e plină de 
credincioşi: Vaninka îngenunchează în faţa balustradei altarului. 
La spatele ei e tatăl său şi cu aghiotanţii săi, iar în dosul 
acestora se află slugile lor. 

Arina de asemenea se află în biserică cu mama sa. 
Copilul, curios, vrea să o vadă pe Vaninka, al cărui nume l-a 
auzit rostit în noaptea aceea când tatăl ei călcase întâia şi cea 
mai sfântă datorie a preotului. Pe când mama sa se roagă, fetiţa 
pleacă de la locul ei, se strecoară printre credincioşi, şi izbuteşte 
să se apropie de balustradă. Sosind acolo, ea e oprită de ceata 
servitorilor generalului. 

Dar Arina nu vene 'aşa de departe pentru ca să rămână în 
drum; ea încearcă să treacă înainte printre ei, dar ei se opun. Ea 
stăruieşte iar unul dintre ei o îmbrânceşte cu brutalitate. Fetiţa 
răsturnată se loveşte cu capul de o bancă, şi se scoală 
sângerând, strigând: 

— Mult eşti mândru pentru un bărbos! Nu cumva pentru 
că eşti al cucoanei care a dat foc Cârciumei Roşii? 


Cuvintele acestea, rostite cu glas tare şi în mijlocul tăcerii 
care preceda sfânta ceremonie, fură auzite de toată lumea; un 
țipăt le răspunse: Vaninka leşină. 


A doua zi generalul se află la picioarele lui Pavel | şi îi 
povesti, ca împăratului şi judecătorului său, toată istoria asta 
lungă şi teribilă pe care Vaninka, zdrobită de lupta ce susţinuse 
cu sine însăşi, i-o destăinuise în sfârşit în noaptea ce urmase 
după scena din biserică, împăratul, după această ciudată 
mărturisire, stătu un moment gânditor; apoi sculându-se din 
jeţul în care şezuse tot timpul cât ţinuse istorisirea nenorocitului 
părinte, se duse la un birou şi scrise pe o foaie liberă 
următoarea hotărâre: 

„Preotul, călcânad ceea ce trebuia să rămână sfânt, adică 
secretul confesiunii, să fie exilat în Siberia şi răspopit. Nevasta 
lui să se ducă după dânsul fiind vinovată că nu a respectat 
caracterul unui ministru al altarului. Fetița să nu-i părăsea,scă 
pe părinții ei. 

Anuşka, camerista, să se ducă tot în Siberiafiindcă n-a înștiințat 
pe stăpânul său despre purtarea fiicei lui. 

Păstrez generalului toată stima mea, îl plâng şi mă mâhnesc cu 
dânsul de lovitura mortală care l-a izbit. 

Cât despre Vaninka, nu cunosc pedeapsă care să i se 
poată da şi nu văd în ea decât pe fata unui militar viteaz, a cărui 
viață a fost închinată patriei. De altmintrelea, ceea ce e 
extraordinar în descoperirea crimei, parcă scoate pe vinovată 
din marginile severităţii mele: pe ea însăşi o iînsărcinez cu 
pedepsirea sa. Dacă am înțeles bine caracterul ei, dacă tot îi 
rămân câteva simțăminte de demnitate, inima şi remuşcarea ei 
îi vor arăta calea ce trebuie să apuce”. 

Pavel | dădu generalului acea foaie de hârtie, poruncindu-i 
s-o ducă contelui de Pahlen, guvernatorul Sankt-Petersburgului. 

A doua zi, ordinele împăratului fuseseră împlinite. 

Vaninka intră într-o mânăstire unde muri, chiar în anul 
acela, de ruşine şi de durere. Generalul fu ucis la Austerlitz.