Alexandre Dumas — Marchiza De Brinvilliers

ALEXANDRE DUMAS 


lerchiza de Brvilie 


Sub titulatura Marchiza de Brinvilliers se află 3 povestiri 
care fac parte din Ciclul: Crime celebre care numără 18 astfel de 
povestiri. Aceste 3 povestiri sunt: Marchiza de Brinvilliers, 
Contesa Vaninka şi Cherubino şi Celestino. 


Marchiza de Brinvilliers 


Pe la finele anului 1665, într-o frumoasă seară de toamnă, 
o mulţime de oameni stăteau adunaţi pe acea parte de la 
Puntea-Nouă dinspre strada Delfina. Ceea ce atrăgea atenţia 
publicului era o trăsură bine închisă, a cărei uşă se chinuia să o 
deschidă un ofiţer de poliţie, pe când doi din cei patru sergenţi 
ce erau cu dânsul opreau caii iar ceilalţi îl ţineau pe vizitiul care, 
surd la chemările ce i se făceau, nu răspundea, ci încerca a-şi 
pune caii în galop. Felul acesta de luptă ţinea de ceva timp, 


când deodată uşa se deschise brusc şi un tânăr ofiţer, purtând o 
uniformă de căpitan de cavalerie, sări jos închizând cu aceeaşi 
iuţeală uşa, dar nu însă aşa de iute încât cei ce erau mai 
aproape să n-aibă timpul de a zări în fundul trăsurii o femeie 
înfăşurată într-o mantă şi acoperită cu un voal, care, după grija 
cu care se ascundea de toţi ochii, părea că avea cel mai mare 
interes pentru a rămâne necunoscută. 

— Domnule, zise tânărul adresându-se cu un ton mândru 
şi imperativ către ofiţerul de poliţie, fiindcă presupun că, de nu 
te înşeli numai, ai de-a face cu mine, te voi ruga să-mi faci 
cunoscut dreptul în puterea căruia ai oprit această trăsură în 
care eram, şi acum când nu mai sunt în ea, te rog să dai ordin 
oamenilor dumitale a o lăsa să-şi urmeze calea. 

— Mai întâi, răspunse ofiţerul fără a se speria de acel ton 
de mare domn şi făcând semn sergenţilor să nu lase nici trăsura 
nici caii, ai bunătatea de a răspunde întrebărilor mele. 

— Ascultă!... zise tânărul încercând învederat a-şi păstra 
sângele rece. 

— Dumneata eşti cavalerul Gaudin de Sainte-Croix? 

— Eu sunt. 

— Căpitan la regimentul de Tracy? 

— Da, domnule. 

— Atunci te arestez în numele regelui. 

— În puterea cărui ordin? 

— În puterea acestuia. 

Cavalerul aruncă o privire rapidă asupra hârtiei ce i se 
înfăţişase şi, recunoscând imediat semnătura ministrului poliţiei, 
nu se mai îngriji decât de femeia care mai rămăsese în trăsură, 
astfel, se întoarse îndată la întâia întrebare ce o pusese: 

— Prea bine, domnule, zise ofițerului, dar acest ordin are 
numai numele meu şi îţi mai spun, nu-ţi dă dreptul de a expune, 
cum faci, la curiozitatea publică, persoana lângă care mă aflam 
când m-ai arestat. Ordonă prin urmare, te rog, oamenilor 
dumitale, să lase trăsura ca să plece, şi pe urmă, condu-mă 
unde vei dori, sunt gata a-ţi urma. 

Această cerere păru dreaptă ofițerului public, după cum se 
vede, căci făcu semn oamenilor săi ca să lase vizitiul şi caii, iar 
aceştia, ca şi cum ar fi aşteptat numai clipa plecării, porniră iute 
printre mulţimea care se depărta înaintea lor şi femeia, pentru 
care prizonierul părea atât de îngrijorat, se făcu nevăzută. 


Sainte-Croix, după cum promisese, nu opuse nici o 
rezistenţă, urmă câteva momente călăuza sa în mijlocul lumii 
care era strânsă şi a cărei întreagă curiozitate era întoarsă către 
dânsul, pe urmă, în colţul cheiului Orologiului, un sergent făcând 
să înainteze o trăsură publică ce fusese ascunsă, se urcă în ea 
cu acelaşi aer mândru şi dispreţuitor pe care îl păstrase şi tot 
timpul cât ţinuse scena pe care o descriserăm. Ofiţerul se aşeză 
lângă dânsul, doi sergenţi se urcară în spate, iar ceilalţi doi, în 
puterea ordinelor ce le primiseră fără îndoială de la mai marele 
lor, se retraseră zicându-i vizitiului aceste din urmă vorbe: La 
Bastilia! 

Acum, ierte-ne cititorii noştri, fiindcă dorim a-i lăsa ca să 
facă o cunoştinţă mai întinsă, cu acel personaj din această 
istorie, pe care l-am pus mai întâi pe scenă. 

Cavalerul Gaudin de Sainte-Croix, a cărui origine nu se 
cunoştea, era, ziceau unii, bastardul unui domn mare, pe când 
din contră, ceilalţi pretindeau că era născut din părinţi săraci şi 
că, neputând suferi umilinţa naşterii sale, prefera o dezonoare 
aurită, vrând să treacă drept ceea ce nu era. Tot ce se ştia 
pozitiv în privinţa aceasta, era că el s-a născut la Montalban, cât 
despre starea sa actuală în lume, era căpitan la regimentul de 
Tracy. 

Sainte-Croix, în epoca în care începe această istorie, adică 
pe la finele anului 1665, putea fi de douăzeci şi opt până la 
treizeci de ani, era un june frumos, cu o fizionomie fericită şi 
plină de spirit, voios, însoțitor de orgie şi brav căpitan, făcându- 
şi plăcerea din plăcerea altora şi al cărui caracter mişcător intra 
cu atâta veselie într-o partidă de desfrânare ca şi într-una de 
pietate, lesne a se înflăcăra de amor, gelos până la furie şi chiar 
pe o curtezană, când această curtezană îi plăcuse, foarte 
risipitor fără ca să fi avut vreun venit, în cele din urmă, simţitor 
la insultă, ca toţi cei care, aflându-se într-o stare excepţională, 
cugetă neîncetat că toată lumea, făcând aluzie la originea lor, 
are aminte a-i ofensa. 

Acum, iată prin ce împrejurări ajunsese acolo de unde Îl 
luarăm: 

Pe la 1660, Sainte-Croix, fiind în armată, făcuse cunoştinţă 
cu marchizul de Brinvilliers, colonel la regimentul Normandiei. 
Vârsta lor, fiind cam aceeaşi, cariera lor, care îi conducea pe 
aceeaşi cale, calităţile şi defectele lor, care erau cam aceleaşi, 


schimbaseră îndată acest legământ simplu într-o amiciţie 
sinceră, astfel încât, la întoarcerea sa din armată, marchizul de 
Brinvilliers îl prezentase pe Sainte-Croix nevestei sale şi îl 
stabilise în casa sa. 

Această intimitate nu întârziase de a aduce rezultate 
ordinare. Marchiza de Brinvilliers era pe atunci de douăzeci şi 
opt de ani: în 1651, adică nouă ani mai înainte, ea îl luase de 
bărbat pe marchizul de Brinvilliers, care avea un venit de 
treizeci de mii de livre şi căruia îi adusese o zestre de două sute 
mii de livre, fără a socoti speranţa moştenirii. Se numea Marie- 
Madeleine, avea doi fraţi şi o soră, iar tatăl său, domnul de 
Dreux d'Aubray, era locotenent la garnizoană din Paris. 

Când era de douăzeci şi opt de ani, marchiza de Brinvilliers 
era în puterea frumuseţii sale, talia sa era mică dar bine făcută, 
obrazul ei rotund era foarte plăcut, trăsăturile sale, nesuferind 
niciodată vreo întipărire interioară, erau foarte regulate şi 
semănau cu ale unei statui care, printr-o putere magică, ar fi 
primit viaţa ca un reflex al seninătăţii unui suflet curat pentru un 
moment şi fiecare ar fi putut lua ca un reflex al seninătăţii unui 
suflet curat acea nepăsare crudă şi rece, care era numai o 
mască de acoperit remuşcarea. 

Sainte-Croix şi marchiza se plăcură de la prima vedere şi 
îndată fură amant şi amantă. Cât pentru marchiz, sau că avea 
acea filozofie conjugală fără care nu se afla nici un bun gust în 
acea epocă, sau că plăcerile de care se ţinea el nu-i dădeau 
timp a vedea ce se petrece chiar sub ochii lui, că n-aduse nici o 
piedică la această intimitate prin gelozia sa şi urmă cheltuielile 
sale nebune care începură a-i vătăma tare de tot averea: îndată 
interesele merseră rău şi marchiza, care nu-l mai iubea deloc şi 
care, înflăcărată de un amor nou, dorea o libertate mai mare, 
ceru şi căpătă o despărţire. De atunci, ieşi din casa conjugală şi, 
nemaipăzind nici o măsură, se arătă pretutindeni în public cu 
Sainte-Croix. Aceasta nu făcu nici o întipărire marchizului de 
Brinvilliers, care urmă petrecerile sale ruinându-se, fără a se 
tulbura de ceea ce făcea femeia sa. Dar nu merse tot aşa şi cu 
domnul de Dreux d'Aubray, care păstrase scrupulul nobleţei. 
Scandalizat de aventurile fiicei sale şi temându-se ca aceasta să 
nu înnegrească şi numele său, căpătă un ordin care îl autoriză a- 
| aresta pe Sainte-Croix oriunde s-ar putea întâlni. 


Am văzut cum s-a pus în aplicare acesta, chiar în 
momentul în care Sainte-Croix se afla în trăsura marchizei de 
Brinvilliers, pe care cititorii noştri au recunoscut-o fără îndoială 
în femeia ce se ascundea cu atâta îngrijire. 

Este lesne de înţeles, cu caracterul lui Sainte-Croix, cât de 
multă silinţă a trebuit să-şi dea spre a-şi ţine mânia în frâu când 
se află deodată arestat în mijlocul străzii astfel, deşi pe tot 
drumul nu scoase nici o singură vorbă, era uşor de văzut că o 
furtună înspăimântătoare se îngrămădea în sufletul lui şi că n-ar 
fi întârziat de-a izbucni. Cu toate acestea, stătu în aceeaşi 
nepăsare pe care o arătase până atunci, nu numai când văzu că 
se deschiseră porţile fatale care, întocmai, ca ale infernului, 
comandaseră de multe ori acelora pe care îi înghiţea să-şi lase 
speranţa afară, dar şi chiar răspunzând la obişnuitele întrebări 
ce-i punea guvernatorul, îndată veni un grosar! care, după ce 
primi ordinele guvernatorului, zise prizonierului să-l urmeze şi, 
după câteva ocoale în acele coridoare umede şi reci, unde 
lumina pătrundea uneori, dar aerul niciodată, deschise uşa unei 
camere şi o reînchise îndată ce Sainte-Croix intră. 

După închiderea uşii, Sainte-Croix se întoarse, grosarul îl 
lăsase fără altă lumină decât a lunii care, strecurându-se printre 
zăbrelele unei ferestre ridicate de opt sau zece picioare, cădea 
pe un aşternut prost pe care îl lumină, lăsând tot restul camerei 
într-o afundă întunecime. Prizonierul rămase în picioare 
ascultând, pe urmă, după ce auzi paşii pierzându-se în 
depărtare, încredinţându-se că era singur şi ajuns la acel grad 
de mânie unde inima trebuie să izbucnească sau să se sfarme, 
se trânti pe pat răcnind mai mult ca o fiară sălbatică decât ca o 
fiinţă omenească, blestemând oamenii care veniseră să-l ia din 
mijlocul vieţii sale voioase, ca să îl arunce într-o temniţă, 
blestemând cerul, oare îl lăsa în voia lor şi chemând în ajutoru-i 
o putere, oricare ar fi fost, care să-i aducă libertatea şi 
răzbunarea. 

Chiar în acelaşi moment, ca şi cum aceste vorbe l-ar fi tras 
din sânul pământului, un om slab, palid, cu părul lung şi 
îmbrăcat în negru, intră încet în pata de lumină albăstruie ce 
cădea din fereastră şi se apropie de patul pe care era culcat 
Sainte-Croix. Oricât de brav să fi fost prizonierul, această 
arătare răspundea aşa de mult la vorbele sale încât, în epoca 


1 Paznic al unei închisori, temnicer, gardian. 


aceea, în care se credea încă în misterele încarnării şi ale 
magiei, nu se îndoi nici o clipă că acest inamic al omenirii, care 
se învârteşte neîncetat împrejurul omului, îl auzise şi venise la 
glasul lui. Se sculă de pe pat şi, căutând minerul spadei sale în 
locul unde o pusese cu două ore mai înainte simţi că, la fiecare 
pas ce făcea spre dânsul această fiinţă misterioasă şi fantastică, 
i se zbârlea părul pe frunte şi că o sudoare rece îi curgea pe 
obraz, în cele din urmă, arătarea se opri şi fantasma şi 
prizonierul ramaseră câteva momente în tăcere şi cu ochii 
aţintiţi unul asupra altuia, atunci fiinţa misterioasă începu să 
vorbească, zicându-i cu un glas întunecos: 

— June, ai cerut de la Infern un mijloc de a te răzbuna pe 
oamenii ce te-au proscris şi a te lupta în contra lui Dumnezeu 
care te părăseşte: acest mijloc îl am şi vin să ţi-l dau. Ai curaj să 
îl primeşti? 

— Mai-nainte, întrebă Sainte-Croix, cine eşti? 

— Ce trebuinţă ai să ştii cine sunt, răspunse necunoscutul, 
din moment ce vin la chem-area ta şi când îţi aduc ceea ce ceri? 

— Fie, răspunse Sainte-Croix, crezând mereu că avea de-a 
face cu o fiinţă supra-omenească, atunci când face cineva o 
asemenea tocmeală, nu-i pare rău să cunoască şi cu cine 
tratează. 

— Ei bine! Fiindcă vrei să ştii, zise străinul, sunt italianul 
Exili. 

Sainte-Croix simţi un fior prin tot corpul, căci trecea de la o 
viziune infernală la o realitate înspăimântătoare. Într-adevăr, 
numele pe care îl auzise era pe atunci de spaimă vestită, nu 
numai în toată Franţa dar şi în toată, Italia. Alungat din Roma 
pentru nenumăratele înveninări ce le făcuse acolo şi pentru, 
care se aflau atâtea probe, Exili venise la Paris unde, îndată, ca 
în ţara sa natală, atrăsese asupra sa toate privirile autorităţilor, 
dar nici la Paris nu l-au putut convinge pe discipolul lui Rene şi 
al Trophanei. Cu toate acestea, deşi nu se afla nici o probă, era 
însă o convingere morală destul de mare care le făcu pe 
autorităţi a-i decreta arestarea. Se dăduse prin urmare un ordin 
contra lui şi Exili, arestat fiind, fusese condus la Bastilia. Aici se 
afla de şase luni aproape când Sainte-Croix fu şi el adus. Fiindcă 
atunci prizonierii erau numeroşi, guvernatorul ordonase să-l 
conducă pe noul său oaspete în camera celui vechi şi îl reunise 
pe Sainte-Croix cu Exili, fără a cugeta că împerechea doi 


demoni. Acum cititorii noştri înţeleg restul. Sainte-Croix intrase 
în această încăpere, unde grosarul îl lăsase fără lumină şi unde, 
în întuneric, nu putuse zări un al doilea conlocuitor, atunci 
fusese cuprins de mânie şi înjurăturile sale îi descoperiseră lui 
Exili ura sa, acesta profitase de împrejurare pentru a-şi face un 
discipol puternic şi devotat care, ieşind odată de acolo, să facă a 
i se deschide şi lui uşile, sau cel puţin să îl răzbune, dacă trebuia 
să rămână în toată viaţa sa prizonier. 

Această apatie a lui Sainte-Croix pentru însoţitorul său de 
cameră nu ţinu mult şi maestrul cel mai îndemânatic află un 
şcolar bun. Sainte-Croix. Cu caracterul lui cel curios, compus şi 
din bine şi din rău, amestec de calităţi şi de defecte, de vicii şi 
de virtuţi, ajunsese în acest punct înalt al vieţii sale în care 
unele căutau să le învingă pe altele. Dacă, în starea în care se 
afla, l-ar fi luat vreun înger, poate că l-ar fi dus la, Dumnezeu, 
dar întâlni un demon şi demonul îl conduse la Satana. 

Exili nu era un învingător: era un artist mare de înveninare, 
cum fusese familia Me-dicis şi Borgia. Pentru dânsul, omorul 
ajunsese să fie o artă şi îl supusese la reguli hotărâte şi pozitive, 
astfel ajunsese în stare ca să nu mai fie condus de. vreun 
interes, ci de o dorinţă neînvinsă de experimentare. Dumnezeu 
a păstrat creaţia pentru singura putere divină şi a părăsit 
distrugerea la puterea omenească: şi asta face pe om să creadă 
că se poate face egal cu Dumnezeu, stricând. Astfel era trufia lui 
Exili, care era întunecos şi palid alchimist al neantului, încât lăsă 
altora grijă de a căuta secretul vieţii, căci el îl aflase pe cel al 
morţii. 

Sainte-Croix se îndoi câtva timp, dar până în cele din urmă 
se uni cu părerea însoţitorului său care, acuzându-i pe francezi 
că aveau bună credinţă chiar şi în crimele lor, îl făcu să-i vadă 
mai totdeauna înfăşuraţi în propria lor răzbunare şi căzând cu 
inamicul lor, pe când ar putea trăi după el şi a-i insufla moartea. 
Contrar cu acest obicei, care adesea atrage asupra omorâtorului 
o moarte mai crudă decât aceea pe care acesta o dă, arătă 
viclenia florentină, cu gura sa surâzătoare şi cu veninul 
neîmpăcat, îi numi acele pulberi şi acele licori din care unele. 
sunt surde şi consumă prin langoarea cea mai lentă, încât 
bolnavul moare cu plângeri îndelungate şi din care altele sunt 
aşa de iuți şi aşa de rapide, încât omoară ca trăsnetul, fără a 
lăsa timp aceluia pe care îl lovesc nici a scoate măcar un strigăt. 


Puțin câte puţin, Sainte-Croix prinse interes pentru acest joc 
înspăimântător, care pune viaţa tuturor în mâinile unuia singur, 
începu să ia parte la experienţele lui Exili, pe urmă, fu şi el 
destul de îndemânatic să le facă însuşi, iar când ieşi peste un an 
din Bastilia, şcolarul fusese aproape de puterea maestrului. 

Sainte-Croix reintră în societatea care îl exilase pentru un 
moment, căpătuit cu un secret fatal, cu ajutorul căruia putea să- 
i înapoieze tot răul pe care îl primise de la dânsa. Îndată după 
aceasta, Exili ieşi din închisoare şi veni să-l caute pe Sainte- 
Croix: acesta îi luă o cameră sub numele intendentului său, 
Martin de Breuille, această cameră se afla într-o stradă 
înfundată a negustorilor de cai din piaţa Maubert şi era a unei 
dame pe nume Brunet. 

Nu se ştie dacă în timpul şederii la Bastilia, marchiza de 
Brinvilliers venise vreodată să-l vadă pe Sainte-Croix, dar, ceea 
ce e sigur, este că îndată după ieşirea prizonierului, amanţii se 
reaflară mai înamoraţi ca niciodată. Cu toate acestea, ei 
aflaseră de ce aveau să se teamă, astfel, hotărâră a încerca cât 
mai curând ştiinţa pe care o învățase Sainte-Croix şi domnul 
d'Aubray fu ales de fiica sa, chiar ca cea dinţii victimă. Astfel 
scăpa de un cenzor aspru şi supărător plăcerilor sale şi cu 
aceeaşi lovitură îndrepta, prin moştenirea părintească, averea ei 
aproape ruinată de bărbatul său. 

Cu toate acestea, fiindcă o asemenea lovitură trebuia să 
fie hotărâtoare, marchiza vru să încerce otrăvurile lui Sainte- 
Croix asupra altuia, înainte de a le încerca asupra tatălui său. 
Prin urmare, într-o zi când femeia sa din casă, pe nume 
Francisca Roussel, intra la dânsa după dejunul ei, îi dădu o felie 
de şuncă şi coacăze zaharate, ca să mănânce şi ea. Fata, fără 
vreo temere, mânca ceea ce-i dăduse stăpâna sa, clar îndată se 
simţi indispusă, având o durere mare la stomac şi simțind că 
nişte ace care îi pişcau inima. Cu toate acestea nu muri şi 
marchiza văzu că veninul avea trebuinţă de un mai mare grad 
de tărie, prin urmare îl înapoie lui Sainte-Croix care, peste 
câteva zile, îi aduse altul. 

Sosise şi timpul de a fi întrebuințat. Domnul d'Aubray, 
ostenit de serviciile sale, urma să se ducă în timpul vacanţelor 
să petreacă la castelul său d'Offemont. Marchiza de Brinvilliers îi 
propuse să îl însoţească. Domnul d'Aubray credea că aventurile 
ei cu Sainte-Croix încetaseră definitiv şi primi bucuros. 


D'Offemont era un loc potrivit pentru împlinirea unei 
asemenea crime. Situarea sa în mijlocul pădurii de l'Aigue, trei 
sau patru leghe depărtare de Compiegna, avea să lase destul 
timp veninului ca să facă cea mai mare înaintare până a nu sosi 
vreun ajutor. 

Domnul d'Aubray plecă împreună cu fiica sa şi cu un singur 
fecior”. Niciodată ea nu avusese pentru tatăl său mai multe 
îngrijiri şi mai multă căutare ca în această călătorie. Din partea 
sa, domnul d'Aubray, asemenea Christului care, fără a avea 
copii avea o inimă de tată, o iubea şi mai mult, văzând-o căită, 
decât până a nu păcătui. 

Atunci, marchiza chemă în ajutorul ei acea nepăsare de 
spaimă de care am spus că îi era faţa acoperită: neîncetat pe 
lângă tatăl său, culcându-se în camera vecină cu a sa, mâncând 
cu dânsul, împresurându-l cu îngrijiri şi cu mângâieri şi nelăsând 
pe altcineva să-l servească, avu trebuinţă să păstreze, în 
mijlocul infamelor ei proiecte, o faţă voioasă şi deschisă, asupra 
căreia ochiul cel mai preţuitor să nu poată citi altceva fără 
numai sentimentele cele mai tinere şi mai pioase. Cu această 
mască îi dădu, într-o seară, un bulion înveninat. Domnul 
d'Aubray îl luă din mâinile ei, ea îl văzu apropiindu-l de gură, îl 
urmă cu ochii până în pieptul lui şi nici un semn nu descoperi pe 
acea faţă de bronz, măcinarea înspăimântătoare ce trebuia să-i 
apese inima. Pe urmă, după ce d'Aubray bău tot şi ea primi fără 
a tremura cupa ce i-o înfăţişă el, se retrase în camera ei, 
aşteptând şi ascultând. 

Efectul băuturii fu rapid: marchiza auzi pe tatăl său 
văitându-se, pe urmă, după aceste văitări, începând să geamă, 
în cele din urmă. nemaiputând suferi durerile ce le avea, chemă 
cu glas mare pe fiica sa. Marchiza intră. 

Dar de această dată fizionomia ei era plină de 
neastâmpărul cel mai mare şi atunci domnul d'Aubray începu a 
o asigura despre propria sa stare, căci chiar el credea că era o 
indispoziţie şi nu vroia să aducă vreun medic pentru aceasta, în 
cele din urmă, îi veniră nişte vărsături aşa de înspăimântătoare, 
urmate îndată de nişte dureri de stomac aşa de nesuferite, încât 
se supuse stăruinţelor fiicei sale şi dădu ordin să i se aducă un 
ajutor. Un medic sosi pe la ora opt dimineaţa, dar acum, tot ce 
putea conduce cercetările ştiinţei, dispăruse, doctorul văzând în 


2 Servitor, valet. 


ceea ce-i spusese domnul d'Aubray simptomele unei indigestii, 
prin urmare, îl trată astfel şi se întoarse la Compiegna. Toată 
ziua, marchiza nu se depărta de lângă tatăl său. Când a înserat, 
i-a aşezat aşternutul în aceeaşi cameră şi a declarat că îl va 
priveghea singură: putu prin urmare a studia toate înaintările 
înveninării şi a urmă cu ochii lupta ce-şi dă moartea cu viaţa în 
pieptul tatălui său. A doua zi doctorul veni iar: domnul d'Aubray 
se afla mai rău: vărsătura încetase, dar durerile de stomac se 
făcuseră şi mai tari şi un foc straniu îi ardea maţele, recomandă 
o transferare neapărată a bolnavului la Paris. Era aşa de slăbit, 
încât se îndoia să meargă mai departe decât până la 
Compiegna, dar marchiza stărui aşa de mult asupra neapăratei 
trebuinţe de îngrijiri mai serioase şi mai bune decât acelea cei 
s-ar fi putut face afară din casă, încât domnul d'Aubray se hotări 
a se întoarce acasă. 

Făcu această călătorie culcat în trăsura sa şi cu capul 
rezemat pe umerii fiicei sale, nici un moment nu se dezminţi 
aparenţa şi în toată călătoria sa, marchiza de Brinvilliers rămase 
tot aceeaşi: în cele din urmă, d'Aubray ajunse la Paris. Totul 
merse după dorinţele marchizei: scena teatrului era schimbată, 
medicul care văzuse simptomele nu era să vadă agonia, nici un 
ochi, studiind chiar înaintarea răului, nu i-ar descoperi cauzele: 
firul cercetărilor era pe jumătate rupt şi amândouă căpătâiele 
erau prea departe acum ca să se mai înnoade. 

Cu toate îngrijirile cele mai călduroase, starea domnului 
d'Aubray era din ce în ce mai rea, marchiza, credincioasă la 
misiunea sa, nu îl părăsi nici un moment, în cele din urmă, după 
o agonie de patru zile, îşi dădu sufletul în braţele fiicei sale, 
binecuvântând pe aceea care îl înveninase. 

Atunci, durerea marchizei izbucni în sentimente aşa de vii 
şi în plânsete aşa de profunde, încât a fraţilor ei păru rece pe 
lângă a sa. Către acestea, fiindcă această crimă nu trecea prin 
mintea nimănui, nu se făcu nici o autopsie şi mormântul se 
reînchise fără ca cea mai mică presupunere să se vadă fluturând 
pe deasupra. 

Cu toate acestea, marchiza ajunsese numai la jumătatea 
țintei sale: bine că-şi făcuse o libertate mai mare pentru 
amorurile ei, dar moştenirea părintească nu îi fusese aşa de 
folositoare cum crezuse, cea mai mare parte a bunurilor 
împreună cu sarcina, căzuse fratelui cel dinţii născut şi la al 


doilea ei frate, care era consilier la parlament: starea marchizei 
se află deci doar puţin îmbunătăţită din punct de vedere al 
averii. 

Cât despre Sainte-Croix, trăia o viaţă largă şi voioasă, cu 
toate că nimeni nu-l ştia să fi avut avere, avea un intendent 
numit Martin, trei lachei* pe nume George, Lapierre şi La- 
chaussee şi afară de caleaşca şi trăsurile sale, mai avea şi altele 
ordinare pentru umbletul lui de noapte, într-un cuvânt, cum era 
tânăr şi frumos, nu prea îşi bătea cineva capul să cerceteze de 
unde îi venea luxul acesta, în acea perioadă, era şi obicei ca toţi 
cavalerii bine făcuţi să nu se afle în lipsă de nimic şi se zicea 
despre Sainte-Croix că descoperise piatra filozofală. 

În petrecerile sale cu lumea, făcuse cunoştinţă cu mai 
multe persoane, atât nobile cât şi avute, între acestea din urmă, 
era un oarecare Reich de Penautier, econom general al clerului 
şi tezaurar al bursei statelor în Languedoc, acesta era un 
milionar, un om dintre aceia cărora toate le ies bine şi care 
seamănă, cu ajutorul banilor, că dau legi lucrurilor ce le 
primesc, numai de la Dumnezeu. 

Într-adevăr, Reich de Penautier era asociat de interese cu 
un anume d'Alibert, întâiul comis“, care moare într-o clipă, de o 
apoplexie, această apoplexie e cunoscută de Penautier înainte 
de a fi cunoscută de familia sa, hârtiile ce adeveresc asocierea 
lor se fac nevăzute, nu se ştie cum, iar copilul şi femeia lui 
d'Alibert se ruinează. 

Cumnatul lui d'Alibert, domnul de la Madeleine, are câteva 
presupuneri nehotărâte despre această moarte şi vrea să le 
cerceteze mai îndeaproape: prin urmare, îşi începe cercetările, 
dar în mijlocul lor, moare deodată. 

Numai într-un singur punct părea că soarta cea bună îşi 
părăsise favoritul: domnul Penautier avea o mare dorinţă să-l 
moştenească pe domnul de Menneviellette, econom al clerului, 
acest post preţuia şaizeci de mii de livre aproape şi ştiind că 
Menneviellette era să-l părăsească în favoarea întâiului său 
comis, Pierre Hannyvel, domnul de Saint-Laurent, făcuse toate 
demersurile necesare ca să îl cumpere în dauna acestuia din 


3 (în trecut) servitor, fecior în casele marilor bogătaşi şi mărilor 
demnitari (îmbrăcat în uniformă împodobită cu galoane şi fireturi). 

+ (în trecut în expr.) Comis voiajor = funcţionar comercial care 
călătorea pentru a obţine comenzi de mărfuri. 


urmă, dar, susţinut foarte bine de domnii clerului, domnul de 
Saint-Laurent căpătă gratis dreptul titular de moştenire, ceea ce 
nu se văzuse vreodată. Penautier îi dăduse atunci patruzeci de 
mii de scude ca să tragă şi el jumătate din foloasele acestui 
post, dar Saint-Laurent nu primi. Cu toate acestea, relaţiile lor 
nu se întrerupseră şi ei urmară a se vedea. Penautier trecea ca 
un om norocos, încât nu se îndoia cineva că avea să capete azi, 
mâine, prin vreun mijloc, acest post pe care îl dorise aşa de 
mult. 

Cei care nu credeau în misterele alchimiei, ziceau că 
Sainte-Croix lucra împreună cu Penautier. 

Cu toate acestea, după ce trecu timpul doliului, relaţiile lui 
Sainte-Croix cu marchiza îşi reluară publicitatea de mai înainte, 
domnii d'Aubray puseră să vorbească despre aceasta doamnei 
de Brinvilliers, pe o soră a lor mai mică, pe care o aveau la 
mânăstirea Carmelitelor şi marchiza văzu că domnul d'Aubray 
murind, lăsase fraţilor ei privegherea purtării sale. 

Aşadar, întâia crimă a marchizei fusese cam fără folos, 
voise să scape de mustrările părintelui ei şi să-i moştenească 
averea, această avere îi venise împuţinată prin partea fraţilor ei 
mai mari, astfel încât abia fusese de-ajuns să-şi plătească 
datoriile cu ea, şi iată că mustrările renăşteau acum în gura 
fraţilor ei, din care unul, în calitatea lui de locotenent civil, putea 
să o despartă pentru a doua oară, de amantul ei. 

Căută să preîntâmpine aceste lucruri, Lachaussee ieşi din 
serviciul lui Sainte-Croix şi după trei luni intră, prin mijlocirea 
marchizei, în serviciul consilierului de la parlament, care locuia 
cu fratele ei, locotenentul civil. 

De această dată, nu putea întrebuința acel venin aşa de 
iute omorâtor, ca acela pe care îl dăduse domnului d'Aubray: 
moartea care ar fi lovit aşa de repede într-una şi aceeaşi familie, 
ar fi putut deştepta presupunerile. Reîncepu experienţele, nu 
asupra animalelor, căci diferenţele anatomice care sunt între 
diferitele organisme, ar fi putut face să greşească alegerea, 
deci, ca şi prima oară, le încercă asupra oamenilor. 

Marchiza era cunoscută ca o femeie pioasă şi 
binefăcătoare, rareori se adresa sărăcimea la dânsa fără ca să 
fie uşurată: făcea şi mai mult, luând parte la îngrijirile feţelor 
sfinte care îşi închinau viaţa în serviciul bolnavilor, străbătea 
câteodată spitalele unde trimitea vin şi doctorii, nimeni nu se 


miră deci, văzând-o că venea după obiceiul ei la Hotel-Dieu, de 
această dată aducea pesmeţi şi dulceţuri pentru cei însănătoşiţi, 
darurile ei fură ca întotdeauna, primite cu recunoştinţă. 

După o lună veni la spital şi vru să afle despre starea 
sănătăţii unor bolnavi pentru care luase un interes viu: de la 
vizita sa, ei căzuseră pentru a doua oară şi boala, schimbându-şi 
caracterul, se făcuse mai grea. Era o langoare mortală, care îi 
ducea la moarte printr-o deferire stranie, întrebă pe doctori, 
doctorii nu putură să zică nimic: această boală le era 
necunoscută şi dejuca toate mijloacele artei lor. 

După alte cincisprezece zile, veni din nou, unii dintre 
bolnavi muriseră, alţii trăiau încă, dar într-o agonie disperată: 
scheletele însufleţite, nu mai aveau din viaţă decât glasul, 
vederea şi răsuflarea. 

Peste două luni, toţi muriseră şi medicină fusese tot aşa de 
oarbă în autopsia cadavrelor ca şi în tratarea muribunzilor. 

Aceste experienţe fură asigurătoare pentru ea: astfel 
Lachaussee primi ordin a împlini instrucţiunile sale. 

Într-o zi, domnul locotenent civil îl chemă pe Lachaussee 
care, cum am spus, era în serviciul consilierului şi care intră ca 
să-i primească ordinele, îl văzu lucrând cu secretarul său pe 
nume Couste, ceea ce vroia domnul d'Aubray era un pahar de 
vin cu apă. Lachaussee intră peste un minut aducându-i ceea 
ce-i ceruse. 

Locotenentul civil puse paharul la gură, dar la cea dintâi 
înghiţitură îl respinse strigând: _ 

— Ce mi-ai dat să beau ticăloşiile? Imi pare că vrei să mă 
înveninezi! 

Pe urmă întinse paharul către secretarul său, şi îi zise: 

— la vezi asta, Couste, ce e înăuntru? Secretarul turnă 
câteva picături din acea băutură într-o lingură de cafea şi o 
apropie de nas şi de gură: băutura avea mirosul şi amărăciunea 
vitriolului, în acest timp, Lachaussee înainta către secretar, 
zicând că ştia ce era, că un fecior al consilierului luase doctorii 
chiar în acea dimineaţă şi că, din greşeală, adusese fără îndoială 
paharul din care luase camaradul său, la aceste vorbe, luă 
paharul din mâinile secretarului, îl apropie de gură, pe urmă 
făcându-se că gustă şi el. Zise că asta era, că recunoştea acelaşi 
miros şi vărsă băutura în cămin. 


Fiindcă locotenentul civil nu băuse o mare cantitate din 
acea băutură, ca să sufere, uită îndată această împrejurare şi 
nu-i mai rămase nici o umbră din presupunerea care îi trecuse 
din instinct prin minte, cât pentru Sainte-Croix şi pentru 
marchiză, văzură că nu o scoaseră la capăt şi hotărâră a 
întrebuința un alt mijloc, chiar de-ar fi periclitat viaţa mai multor 
persoane cu răzbunarea lor. 

Trei luni trecură fără să afle vreun moment favorabil, dar, 
în cele din urmă, pe la primele zile ale lui aprilie, 1670, 
locotenentul civil veni împreună cu fratele său, consilierul, să 
petreacă sărbătorile Paştelui la moşia sa din Villegquoy en 
Beauce, Lachaussee îl urmă pe stăpânul său şi primi alte 
instrucţiuni în momentul plecării. 

A doua zi după aşezarea lor la moşie, între alte bucate, se 
aduse la masă şi o turtă de porumbel: şapte persoane care 
mâncară din dânsa se aflară rău după masă, trei care nu 
mâncară, nu avură nici o supărare. 

Aceia asupra cărora substanţa veninoasă făcuse mai multe 
ravagii erau locotenentul civil şi cavalerul de pândă. Ori din 
cauza unei mai mari cantităţi pe care o mâncase, ori din 
gustarea veninului pe care o făcuse şi care îl predispusese la o 
întipărire mai mare, locotenentul civil fu atacat cel dinţii de 
vărsături: două ore după, consilierul avu aceleaşi simptome, cât 
despre cavalerul de pânda şi celelalte persoane, fură câteva zile 
pradă unor dureri de stomac înspăimântătoare, dar starea lor nu 
arătă la început aceeaşi gravitate cu a celor doi fraţi. 

Şi de această dată, ca şi până atunci, ajutoarele medicinei 
fură fără nici o putere. La 12 aprilie, adică cinci zile după 
otrăvire, locotenentul civil şi consilierul se întoarseră la Paris, 
aşa de schimbaţi amândoi, încât ar fi zis cineva că au trecut 
printre boală lungă şi crudă. Doamna de Brinvilliers era atunci la 
ţară şi nu se întoarse în tot timpul cât ţinu boala fraţilor ei. 

Chiar de la întâia consultare ce se făcuse pentru 
locotenentul civil, toată speranţa din partea doctorilor fu 
pierdută. Erau aceleaşi simptome cu ale bolii în care căzuse şi 
domnul d: Aubray tatăl: crezură că e o boală moştenită şi 
necunoscută, care îl duce pe bolnav la moarte. 

Intr-adevăr, starea sa se făcea din ce în ce mai rea: nu 
putea să mai sufere nici un fel de carne iar vărsăturile nu-i 
încetau deloc, în cele trei zile din urmă ale vieţii sale, se plângea 


că îl ardea un foc în piept şi flacăra care îl mistuia pe dinăuntru 
părea că îi ieşea prin ochi, singura parte a trupului său care mai 
rămânea cu viaţă, când toate celelalte părţi erau moarte, în cele 
din urmă, la 17 iunie 1670, îşi dădu sufletul: veninul avusese 
şaptezeci şi două de zile ca să-şi facă lucrarea. 

Presupunerile începură a se deştepta din toate părţile, 
deschiseră trupul locotenentului civil şi se făcu procesul verbal 
al autopsiei. După ce se făcu operaţia de faţă cu domnii Dupre şi 
Durant, chirurgi, Gavart, spiţer” şi domnul Bachot, medicul 
ordinar al celor doi fraţi, aflară stomacul şi duodenul negre şi 
îmbucăţite iar ficatul cangrenat şi ars. Recunoscură că acesta 
era rezultatul veninului, dar fiindcă şi apariţia unor tumori aduce 
câteodată aceleaşi fenomene, nu cutezară să întărească faptul 
că moartea locotenentului civil nu era naturală şi fu 
înmormântat fără ca să se mai fi făcut şi alte cercetări 
ulterioare. 

Domnul Bachot reclamase autopsia locotenentului civil mai 
mult ca medic al consilierului. Acesta părea cuprins de aceeaşi 
boală ca şi fratele său, iar doctorul spera să afle chiar în moarte, 
arme ca să apere viaţa. Consilierul simţea o fierbinţeală 
arzătoare şi era pradă unor tulburări de spirit şi de trup, aşa de 
iuți şi aşa de tari, încât nu-i dădeau nici un răsuflu: ori încotro se 
întorcea, nu afla vreun loc pe care să-l poată suferi mai mult de 
câteva minute. Patul era pentru dânsul un supliciu, şi cu toate 
acestea, îndată ce îl părăsea, îl cerea iar. ca să-şi schimbe cel 
puţin durerile. 

În cele din urmă, după trei luni, muri. Şi el avea stomacul, 
duodenul şi ficatul în aceeaşi stare ca şi fratele său, dar mai 
mult încă decât el, trupul lui era ars şi pe dinafară, ceea ce era, 
ziseră doctorii, un semn învederat de înveninare, deşi se 
întâmpla, cu toate acestea, adăugară ei, ca şi o altă boală să 
producă aceleaşi efecte. Cât despre Lachaussee, fu aşa de 
apărat de orice presupuneri, încât consilierul, recunoscând 
îngrijirile ce le primise de la dânsul, în această boală din urmă, îi 
lăsă prin testament un legat de o sută de scude, de altă parte, 
mai primi o mie de franci de la Sainte-Croix şi de la marchiză. 

Cu toate acestea, atâtea morţi într-o singură familie, nu 
numai că întrista inima, dar speria şi minţile. Moartea nu ţine 
ură, e surdă şi oarbă, nimic mai mult şi se mira cineva văzând-o 


5 Farmacist. 


aşa de înverşunată ca să-i stingă pe toţi câţi purtau acelaşi 
nume. Cu toate acestea, nimeni nu-i bănui pe adevărații 
culpabili, privirile se pierdură, cercetările se rătăciră, marchiza 
luă doliul fraţilor ei, Sainte-Croix urmă cheltuielile sale nebuneşti 
şi toate merseră ca după obicei, în acest timp, Sainte-Croix 
făcuse cunoştinţă cu domnul de Sainte-Laurent, acelaşi de la 
care Penautier ceruse postul fără să îl poată căpăta şi legase 
prietenie cu dânsul, deşi, în acest interval, domnul Penautier îl 
moştenise pe domnul Lesecg, socrul său, care murise în 
momentul când nu se aştepta nimeni la aceasta, lăsându-i al 
doilea post al bursei din Lariguedoc şi bunuri nemărginite, nu 
încetase de a cere mereu locul de econom al clerului. Chiar şi în 
această împrejurare îl ajută soarta, câteva zile după ce a primit 
de la Sainte-Croix un alt fecior pe nume George, domnul de 
Saint-Laurent căzu la boală şi boala să înfăţişă îndată aceleaşi 
caractere de gravitate ce se văzuseră la domnii d'Aubray, tatăl 
şi fiii: decât că fu mai rapidă şi ţinu numai douăzeci şi patru de 
ore. În cele din urmă, ca şi dânşii, domnul de Saint-Laurent muri 
în pradă celor mai crude dureri, în aceeaşi zi, un ofiţer al curţii 
suverane veni să-l vadă, află toate amănuntele morţii amicului 
său şi după aflarea simptomelor şi a împrejurărilor, zise de faţă 
cu servitorii notarului Sainfray, că trebuia să deschidă cadavrul. 
O oră după aceea, George se făcuse nevăzut fără, să spună 
cuiva ceva şi fără să-şi ceară simbria. Presupunerile crescură 
prin această faptă, dar chiar şi de această dată, rămaseră în 
întuneric. Autopsia înfăţişă fenomene generale care nu arătau 
tocmai că provenea din vreo înveninare, decât măruntaiele, pe 
care substanţa omorâtoare n-avusese timp să le ardă, ca pe ale 
domnilor d'Aubray, erau pătate cu semne roşietice, asemenea 
cu pişcăturile de purici. 

In iunie 1669, Penautier căpătă postul domnului de Saint- 
Laurent. 

Cu toate acestea, văduva fusese cuprinsă de bănuieli pe 
care fuga lui George le schimbă mai mult în încredinţaţi. O 
împrejurare veni să sprijine această îndoială şi o prefăcu în 
convingere. Un abate, care era unul dintre amicii răposatului şi 
care cunoştea împrejurarea plecării lui George, o spuse peste 
câteva zile în strada des Macons, aproape de Sorbonne: 
amândoi erau pe aceeaşi parte şi un car de f în care trecea pe 
acolo făcea barieră în partea locului. George îşi ridică uşor 


capul, îl vede pe abate, îl recunoaşte că era amicul fostului său 
stăpân, se strecoară pe sub car, trece de cealaltă parte şi 
riscând a fi strivit, scapă de privirile omului a cărui singură 
înfăţişare îi aducea aminte crima sa şi îl făcea să-i fie teamă de 
pedeapsa ce o merita. 

Doamna de Saint-Laurent se plânse în contra lui George, 
dar cu toate cercetările ce se făcură ca să-l afle pe omul acesta, 
nu putură da peste el. 

Cu toate acestea, zgomotul despre aceste morţi curioase, 
necunoscute şi iuți, se răspândea în Parisul care începea să se 
înspăimânte de ele. Sainte-Croix, tot elegant şi voios cavaler, 
auzi aceste vorbe prin saloanele pe unde mergea mai des şi se 
îngrijoră foarte mult. Nici o bănuială, este adevărat, nu îl privea 
încă pe dânsul, dar cu toate acestea, tot era bine să se ferească: 
Sainte-Croix cugetă să-şi facă o poziţie în care să fie mai presus 
de această temere. Un post pe lângă rege era aproape să fie 
vacant, acest post urma să coste o sută de mii de scude: Sainte- 
Croix, cum am zis, n-avea nici un mijloc cunoscut de întreţinere, 
însă zvonul se răspândi că el urma să îl cumpere. 

Se înţelese cu Belleguise ca să trateze despre acest lucru 
cu Penautier. Cu toate acestea, întâmpină oarecare greutăţi din 
partea acestuia. Sumă era mare, Penautier nu mai avea 
trebuinţă de Sakite-Croix, pusese mâna pe toate moştenirile pe 
care le aşteptase şi încercă prin urmare a-l face să se lase de 
acest proiect. 

lată ceea ce scrise atunci Sante-Croix lui Belleguise: 


"E cu putință, scumpul nostru, ca să trebuiască să-ți facem 
o nouă chemare pentru o afacere aşa de frumoasă, aşa de 
însemnată şi aşa de mare cum o ştii şi care ne poate da la 
amândoi repaus pentru toată viața? Nu pentru mine, cred că 
Dracul se amestecă aici, sau că nu vrei să judeci. Judecă deci, 
scumpul nostru, te rog şi ia propunerea mea în răspăr, ia-o din 
partea cea mai rea din lume şi vei vedea că tot trebuie să-mi 
mulțumeşti pentru starea în care am adus lucrurile pentru 
siguranța dumitale, fiindcă toate interesele noastre se vor 
întâlni aici. În cea de pe urmă, scumpul nostru, ajută-mă, te rog, 
fii bine încredinţat de o deplină recunoştinţă şi că niciodată nu 
vei fi făcut o faptă mai plăcută în lume, pentru dumneata şi 
pentru mine. Ştii prea bine, fiindcă iți vorbesc cu o inimă mai 


deschisă decât dacă ar fi fost chiar fratele meu. Dacă poți să vii 
deci după prânz, voi fi acasă sau în vecinătate, la locul ştiut, sau 
te voi aştepta mâine dimineață, ori voi veni să te caut, după 
răspunsul ce-mi vei da, voi fi al dumitale din toată inima." 


Locuinţa lui Sainte-Croix era în strada Bernardinilor, iar 
locul din vecinătate unde urma 

să-l aştepte pe Belleguise era acea cameră pe care o 
închiriase de la văduva Brunet, în înfundătura pieţii Maubert. 

În această cameră şi la spiţerul Glazer îşi făcea Sainte- 
Croix experienţele, dar o dreptate meritată făcea ca aceste 
otrăvuri să fie fatale şi acelora care le preparau. Spiţerul căzu 
bolnav şi muri, pe Martin îl apucară vărsături înspăimântătoare 
care îl aduseră la agonie, însuşi Sainte-Croix îmbolnăvindu-se, 
fără ca să ştie de ce şi nemaiputând ieşi din casă, atât de mare 
fiindu-i slăbiciunea, puse să-i aducă un cuptor de la Glazer acasă 
la dânsul, ca să-şi urmeze experienţele, chiar în mijlocul 
suferințelor sale. 

Într-adevăr, Sainte-Croix avea să descopere un venin aşa 
de tare, ca numai prin mirosul său să poată omori. Auzise 
vorbindu-se odată de un şervet înveninat cu care junele delfin, 
frate mai mare al lui Carol VII, se ştersese jucându-se cu mingea 
şi a cărui atingere îl făcuse să moară, şi nişte povestiri ce se mai 
spuneau încă, îi mai vorbiseră despre istoria mănuşilor Jeanei 
d'Albert, aceste secrete se pierduseră, dar Sainte-Croix spera să 
le reafle. 

Atunci se întâmpla unul din acele evenimente stranii care 
nu seamănă să le fi adus întâmplarea, ci o pedeapsă a cerului, 
în momentul când Sainte-Croix, aplecat pe cuptorul său, vedea 
lucrarea cea fatală ajungând în gradul cel mai înalt al puterii 
sale, masca de sticlă cu care îşi acoperea faţa ca să se ferească 
de aburii mortali ce ieşeau din licoarea topită, se desfăcu 
deodată şi Sainte-Croix căzu ca lovit de un trăsnet. 

La ora cinei, femeia sa, nevăzându-l ieşind din cabinetul 
unde se închisese, veni să bată la uşa lui, nimeni nu-i răspunse, 
şi fiindcă ştia că bărbatul său se ocupa cu nişte lucrări 
întunecoase şi misterioase, se temu să nu i se fi întâmplat vreo 
nenorocire. Chemă oamenii casei, care sparseră uşa şi îl văzu pe 
Sainte-Croix întins alături de cuptorul său şi având lângă dânsul 
masca de sticlă, sfărâmată. 


Nu era mijloc să mai ascundă publicului împrejurările 
acestei morţi neaşteptate şi stranii, oamenii casei văzuseră 
cadavrul şi puteau să vorbească. Comisarul Picard fu chemat ca 
să sigileze şi văduva lui Sainte-Croix se mulţumi a ascunde 
cuptorul şi sfărâmăturile măştii. Zgomotul acestei întâmplări se 
răspândi îndată în tot Parisul. Sainte-Croix era foarte cunoscut 
iar noutatea că urma să cumpere un nou post la curte, 
răspândise şi mai mult numele său. Lachaussee află între cei 
dintâi moartea stăpânului său şi ştiind că se puseseră sigilii pe 
cabinetul acestuia, se grăbi a face o plângere în termenii 
următori: 


"Erau şapte ani de când sunt în serviciul răposatului: Íi 
dădusem în păstrare, de doi ani, o sută pistoli şi o sută de scude 
albe, care trebuie să fie într-un sac de pânză în dosul ferestrei 
cabinetului şi în care se află un bilet care zice că zisa sumă mi 
se cuvine mie, cu transportul unei sume de trei sute livre ce îmi 
era dator răposatul d'Aubray, consilier, zisul transport făcut de 
mine către Laserre şi trei chitante ale meşterului său, de câte o 
sută de livre fiecare, care sume şi hârtie le reclam." 


Se răspunse lui Lachaussee că trebuia să aştepte ziua 
ridicării sigiliilor şi că, dacă toate lucrurile erau după cum zicea 
el, ceea ce era al lui i se va da. 

Cu toate acestea, Lachaussee nu era singurul care s-a 
tulburat de moartea lui Sainte-Croix. Marchiza, care cunoştea 
toate secretele acestui cabinet fatal, îndată ce află această 
întâmplare, alergă la comisar şi cu toate că era ora zece seara, 
ceru să-i vorbească, dar i se răspunse prin întâiul cleric, pe 
nume Petre Frater, că stăpânul său se culcase, marchiza stărui 
atunci, rugându-se că să îl scoale şi reclamând o casetă pe care 
voia să o aibă fără să fie deschisă. Clericul se urcase prin 
urmare în dormitorul domnului Picard, dar se întoarse zicând că 
ceea ce îi cerea marchiza era cu neputinţă în momentele acelea, 
deoarece comisarul dormea. Doamna de Brinvilliers, văzând că 
stăruinţele sale erau nefolositoare, se retrăsese atunci, zicând 
că va trimite a doua zi un om să o ceară, într-adevăr, acest om 
veni chiar în acea dimineaţă, aducând din partea marchizei, 
cincizeci de ludovici comisarului, dacă voia să-i dea acea casetă, 
dar acesta răspunse că era sigilată caseta şi urmează a fi 


deschisă când se vor ridica sigiliile şi că, dacă obiectele ce le 
reclama doamna marchiză erau într-adevăr ale ei, îi vor fi 
înapoiate fără nici o îndoială. 

Acest răspuns fu ca o lovitură de trăsnet pentru marchiză. 
Nu mai era timp de pierdut, 

se întoarse îndată din stradă Neuve-Saint-Paul, unde era 
casa ei de oraş, la Pieptiş, unde îi era casa de campanie şi chiar 
în seara aceea plecă la Liege cu poşta, unde sosi a treia zi şi se 
retrase la o mânăstire. 

Se puseseră sigiliile la Sainte-Croix în 31 iunie 1672 şi se 
ridicară la 8 august, în momentul când începea lucrarea, un 
procuror însărcinat cu deplină putere din partea marchizei se 
înfăţişă şi făcu să se treacă acest act în procesul verbal: 


"S-a înfățişat Alexandre Delamarre, procuror al doamnei de 
Brinwlliers, care a declarat că, dacă în zisa casetă, reclamată de 
mandatara sa, se află o promisiune semnată de ea pentru suma 
de treizeci de mii de livre, aceea e o hârtie care a fost prinsă de 
dânsa şi în contra căreia dacă la întâmplare semnătura sa e 
adevărată, ea voieşte a o lua ca să o declare pe urmă." 


După ce se împlini această formalitate, deschiseră 
cabinetul lui Sainte-Croix, cheia se dădu comisarului Picard de 
către un carmelit* pe nume fratele Victorin. Comisarul deschise 
uşa, părţile interesate, ofiţerii şi văduva, intrară cu dânsul şi 
începură a pune la o parte hârtiile curente, spre a se lua cu 
regulă unele după altele. Pe când se ocupau cu aceste 
amănunte, o hârtie mică pe care erau scrise aceste două vorbe: 
Confesiunea mea, căzu. Toţi cei ce erau de faţă, neavând încă 
nici un cuvânt ca să-l creadă pe Sainte-Croix neonest, ziseră că 
această hârtie nu trebuia să fie citită. Substitutul procurorului 
general, întrebat fiind despre aceasta, fu tot de aceeaşi părere 
şi confesiunea lui Sainte-Croix fu arsă. 

După ce se împlini acest act de conştiinţă, începură 
inventarul. Unul din cele dinţii obiecte care izbiră ochii ofiţerilor 
fu caseta reclamată de doamna de Brinvilliers. Aceste stăruinţe 
deşteptaseră curiozitatea, astfel încât începură cu dânsa, fiecare 
se apropie de ea ca să vadă ce cuprindea şi o deschiseră. Vom 
lăsa să vorbească procesul verbal, nimic nu e mai puternic şi 


6€ Călugăr catolic. 


mai înspăimântător într-o asemenea împrejurare decât însuşi 
actul oficial: 


“În cabinetul lui Sainte-Croix s-a aflat o casetă de un picior 
pătrată, la deschiderea căreia s-a văzut o jumătate de foaie de 
hârtie, intitulată TESTAMENTUL MEU, scris pe o parte şi 
cuprinzând aceste vorbe: 

Rog prea umilit pe aceia sau pe acelea în mâinile cărora vă 
cădea această casetă a-mi face grația să o dea în mâinile 
doamnei marchize de Brinvilliers, care locuieşte pe strada 
Neuve-Saint-Paul, fiindcă tot ce se cuprinde în dânsa este al ei şi 
fiindcă pe lângă acestea nu e de folosință pentru nimeni altul, 
lăsând interesul său la o parte, şi la întâmplarea de a muri ea 
mai înainte de mine, să se ardă împreună cu tot ce este 
înăuntru, fără ca să se deschidă nimic. Şi ca să nu aibă cineva 
vreun motiv de neştiință, jur pe Dumnezeu pe care îl ador şi pe 
tot ce e mai sacru, a nu se impune nimic care să nu fie 
adevărat. Dacă din întâmplare va contraveni cineva la scopurile 
mele care sunt prea drepte şi prea înțelepte în punctul acesta, 
în care şi în lumea asta şi în cealaltă, conştiinţa lor descărcând-o 
pe a mea şi protestând că aceasta e cea din urmă a mea voinţă. 

Făcută la Paris, la 25 mai, după-amiază, 1672. 

Semnat de Sainte-Croix" 


Şi dedesubt sunt scrise aceste vorbe: "E numai un singur 
pachet adresat domnului Penautier, care trebuie să i se dea." 


Se înţelege că un asemenea început mări şi mai mult 
interesele acestei scene: un murmur de curiozitate se auzi, pe 
urmă, după ce se făcu iar linişte, inventarul urmă în aceşti 
termeni: 


S-a aflat un pachet sigilat cu opt sigilii însemnate cu 
diferite arme, asupra căruia e scris: "Hârtii spre a fi arse la 
întâmplare de moarte, nefiind de nici o trebuință nimănui. Rog 
prea umilit pe aceia în mâinile cărora vor cădea, să le ardă, 
chiar conştiinţa lor o încarc cu aceasta: toate fără a deschide 
pachetul", în acest pachet s-au aflat: două pachete de sublimat', 

7 Corp solid obţinut prin condensarea directă a vaporilor unui 
solid care sublimează (trece dintr-o stare cristalină în stare de vapori 


idem, un pachet sigilat cu sigilii de mai multe arme, pe care era 
o asemenea înscriere şi în care s-au aflat alt sublimat în 
greutate de o jumătate de livr, idem, un alt pachet sigilat cu 
şase sigilii de mai multe arme, pe care era o asemenea înscriere 
şi în care s-au aflat trei pachete cuprinzând, unul o semi-uncie 
de sublimat, altul două uncii şi al treilea cu vitriol calcinat” şi 
preparat. 

In casetă s-a aflat o sticlă mare, pătrată, cam de o 
jumătate de litră, plină cu un lichid transparent, pe care văzând- 
o domnul Moreau, medic, a zis că nu putea să-i arate calitatea 
înainte de a-i face proba. 

Idem, o altă sticlă de o jumătate de litru cu un lichid 
transparent, în fundul căreia se află un sediment’ albicios. 
Moreau a zis acelaşi lucru ca pentru celălalt lichid. 

O ulcică de faianţă în care erau doi sau trei grăunţi de opiu 
preparat. 

Idem, o hârtie înfăşurată, în care erau două grame de 
sublimat coroziv în pulbere. 

Afară de aceasta, o cutiuță, în care s-a aflat un fel de 
piatră, numită piatra infernală. 

Pe urmă o hârtie, în care era o uncie” de opium. Pe urmă, 
o bucată de antimoniu!" de greutatea a trei uncii. Pe urmă un 
pachet cu pulbere, pe care era scris: 

Spre a se opri scursoarea de sânge a femeilor". Moreau a 
Zis că aceasta era floare de gutui şi mugur de gutui uscat. 

Idem, s-a aflat un pachet sigilat cu şase sigilii, pe care e 
scris: "Hârtii spre a fi arse la întâmplarea de moarte", în care s- 
au aflat treizeci şi patru de scrisori, ce s-a zis că au fost scrise 
de doamna de Brinvilliers. 


şi apoi din nou în stare de cristale, prin condensarea vaporilor). 

8 Unitate de măsură pentru greutăţi, de aproape Vs kg-(variind 
după epoci, ţări şi regiuni). 

° Supus la o temperatură înaltă pentru a se îndepărta substanţele 
volatile, pentru a produce unele reacţii sau pentru a distruge unele 
substanţe. 

1 Depunere. 

11 Veche unitate de măsură pentru greutăţi, egală cu aproximativ 
treizeci şi cinci de grame. 

12 Metaloid (element chimic lipsit de luciu metalic şi ductilitate, 
rău conducător de căldură şi de electricitate), de culoare albă-cenuşie. 


Idem, un alt pachet sigilat cu şase sigilii, pe care e scrisă o 
asemenea înscriere şi în care s-au aflat douăzeci şi şapte bucăţi 
de hârtie şi pe fiecare din ele e scris: "mai multe secrete 
curioase". 

Idem, un alt pachet, cuprinzând încă şase sigilii pe care era 
scris o asemenea înscriere ca mai sus şi în care s-au aflat 
şaptezeci şi cinci de cărți adresate la diferite persoane. " 


În afară de obiectele acestea, s-au mai găsit în casetă, 
două înscrisuri, unul al doamnei marchize de Brinvilliers, altul al 
lui Penautier, cel dintâi de treizeci de mii de franci, cel de-al 
doilea de zece mii, unul corespunzând cu moartea domnului 
d'Aubray tatăl, altul cu moartea domnului de Saint-Laurent. 
Diferenţa sumelor arată că Sainte-Croix avea un tarif şi că 
patricidul era mai scump decât asasinatul. Astfel Sainte-Croix, 
murind, îşi lăsa veniturile amantei sale şi amicului său, nu i-au 
ajuns crimele trecute, mai avea încă să fie complice al crimelor 
viitoare. 

Întâia grijă a ofiţerilor civili fu de a supune analizei aceste 
substanţe diferite şi a face încercări cu ele asupra mai multor 
animale. 


lată raportul lui Guy Simon, spiţer, care a fost însărcinat cu 
această cercetare şi cu aceste încercări: 


"Acest venin scapă din cercetările ce vrea să i le facă 
cineva şi e aşa de ascuns încât nu îl poate recunoaşte cineva, 
aşa de subţire încât înşeală arta, aşa de pătrunzător încât scapă 
din, capacitatea medicilor, asupra acestui venin experiențele 
sunt false, regulile greşite, aforismele ridicole. 

Experiențele cele mai sigure şi cele mai obişnuite se fac 
prin analize chimice sau asupra animalelor. 

In apă, greutatea veninului ordinar îl face să cadă la fund, 
apa e superioară, veninul se supune şi se lasă în jos. 

Incercarea cu focul nu e mai puțin simplă: focul evaporă, 
risipeşte, consumă tot ce e inocent şi curat, lasă numai o 
materie acră şi picantă, care numai ea singură rezistă la 
lucrarea sa. 

Efectele veninului se produc asupra animalelor încă şi mai 
simţțitoare: îşi arată răutatea în toate părţile unde se 


răspândeşte şi strică tot ce atinge, arde cu un foc straniu şi iute, 
toate măruntaiele. 

Veninul lui Sainte-Croix a trecut prin toate încercările şi îşi 
bate joc de toate experiențele: acest venin pluteşte pe apă, e 
superior şi face elementul a i se supune, scapă din experienţa 
focului, în care nu lasă nici măcar o materie dulce şi inocentă, în 
animale se ascunde cu atâta artă şi îndemânare, încât nu îl 
poate recunoaşte cineva, toate părțile animalului sunt 
sănătoase şi pline de viață, pe când face să curgă o sorginte de 
moarte, acest venin lasă semnele vieții. 

S-au făcut tot felul de cercetări: cea dinţii, vărsând câteva 
picături dintr-o licoare aflată într-o sticlă în unt de cremotartar şi 
în apă marină şi n-a căzut nimic în fundul vaselor în care fusese 
turnată licoarea, a doua, punând aceeaşi licoare într-un vas 
nisipat şi nu s-a aflat în funaul vasului nici o materie uscată mei 
acră la limbă, nici măcar vreo sare, a treia, pe un pui de curcă, 
pe un porumbel, pe un câine şi alte animale, care animale 
murind peste câtva timp şi a doua zi spintecându-le, nu. s-a 
aflat nimic mai mult decât puțin sânge închegat în stomac. 

Altă încercare cu o pulbere albă, dată la o pisică, în nişte 
măruntaie de miel, care lucru făcându-se, pisica vărsă o 
jumătate de oră în continuu şi aflându-şi moartea a doua zi, ! fu. 
spintecată fără ca să fi avut nici o parte stricată de venin. 

A doua încercare cu aceeaşi pulbere făcându-se la un 
porumbel, acesta muri peste câtva timp, fu spintecat şi nu se 
află nimic deosebit, fără numai puţină apă roşie în stomac." 


Aceste încercări, care probau că Sainte-Croix fusese un 
chimist profund, făcură pe mai mulţi să creadă că el nu se ocupa 
gratis de această artă, aceste morţi întâmplate aşa de 
neaşteptat reveniră în mintea tuturor, aceste înscrisuri de 
datorie ale marchizei şi ale lui Pe-nautier se părură a fi preţul 
sângelui, şi fiindcă vina lipsea şi celălalt era prea înavuţit şi prea 

puternic ca să cuteze cineva a-l aresta fără probe, îşi 
aduseră aminte de reclamaţia lui Lachaussee. 

Se vorbise în această privinţă că de şapte ani Lachaussee 
era în serviciul lui Sainte-Croix, aşadar Lachaussee nu privea ca 
o întrerupere a serviciului său, timpul pe care îl petrecuse la 
domnii d'Aubray. Sacul ce cuprindea mia de pistoli şi cele trei 
înscrisuri de o sută de livre se aflase la locul arătat, prin urmare 


Lachaussee avea o deplină cunoştinţă despre intimităţile acestui 
cabinet, dacă el cunoştea cabinetul acesta, trebuia să cunoască 
şi caseta, dacă el cunoştea caseta, nu putea fi inocent. 

Aceste prezumţii fură de ajuns pentru ca doamna Margot 
de Villarocaux, văduvă de domnul d'Aubray fiul, locotenentul 
civil, să se plângă împotriva lui, în urma acestei plângeri, 
Lachaussee fu decretat că să fie prins şi arestat, în momentul 
arestării, se găsi venin asupra lui. 

Judecata se făcu la Châtelet, Lachaussee nu vru să 
vorbească, şi judecătorii, necrezând că aveau destule probe 
contra lui, îl condamnară la tortură pregătitoare. 

Doamna Margot de Villarceaux făcu apel în contra unei 
judecăţi care îl scăpa după cum se vede pe culpabil dacă acesta 
avea tăria a suferi durerile şi a nu mărturisi nimic, şi în puterea 
acestui apel, o sentinţă a Turnelei, cu data de 4 martie 1673, 
declară pe John Amelin zis Lachaussee, convins că a înveninat 
pe cel din urmă locotenent civil şi pe consilier, spre îndestularea 
cărei fapte, fu condamnat a fi tăiat de viu şi a muri pe roată, 
chemat fiind mai întâi şi la tortură ordinară şi extraordinară, ca 
să-i mărturisească şi pe ceilalţi complici. 

Aceeaşi sentinţă condamna în lipsă şi pe marchiza de 
Brinvilliers a i se tăia capul. 

Lachaussee suferi tortura butucilor, adică punânducţi-se 
fiecare picior între două scânduri şi apropiindu-i-se picioarele 
unul de altul cu o toartă de fier şi înfundându-i-se nişte colţuri 
între scândurile de la mijloc, tortură ordinară era cu patru colţuri 
iar cea extraordinară cu opt. 

La al treilea colţ, Lachaussee declară că era gata să 
vorbească, prin urmare, lăsară tortura, pe urmă, îl aduseră 
întins 'pe o saltea în corul capelei şi acolo, fiindcă era slăbit şi 
abia putea vorbi, ceru o jumătate de oră spre a se întrema: iată 
chiar extrasul procesului verbal al torturii şi al judecății de 
moarte: 


“Lachaussee lăsat de torturi, pus pe saltea, domnul 
raportor retrăgându-se, după o jumătate de oră Lachaussee 
puse să-l roage ca să se întoarcă, i-a spus că era culpabil, că 
Sainte-Croix i-a zis că doamna de Brinvilliers îi dăduse otrăvurile 
spre a-i învenina pe fraţii ei, că i-a înveninat în apă şi în supă, că 
a pus venin roşu în paharul locotenentului civil, la Paris şi venin 


transparent în turta lui la Villequoy, că Sainte-Croix îi promisese 
o sută de pistoli şi că îl va ţine totdeauna lângă dânsul, că era 
să-i dea socoteală despre felul veninurilor, ca Sainte-Croix i-a 
dat zisele veninuri de mai multe ori. Sainte-Croix i-a zis că 
doamna de Brinvilliers nu ştia nimic despre celelalte înveninări, 
dar el crede că ea ştia, pentru că-i vorbea totdeauna despre 
otrăvurile. sale, că vroia să-l facă a fugi şi să-i dea două scude 
ca să plece, că îl intreba unde se află caseta şi ceea ce era în 
dânsa, că dacă Sainte-Croix ar fi putut pune pe cineva lângă 
doamna d'Aubray, văduva locotenentului civil, ar fi putut-o 
învenina şi pe ea, în cele din urmă, că Sainte-Croix avea dorință 
asupra doamnei d'Aubray." 


Această declaraţie, care nu lăsa nici o îndoială, produse 
sentinţa următoare, pe care o extragem din registrele 
parlamentului: 


"Văzându-se de către curte, procesul verbal al torturii şi al 
judecății de moarte din 24 ale curentului martie 1673, 
cuprinzând declarațiile şi mărturisirile lui John Amelin zis 
Lachaussee, curtea a ordonat ca numiții Belleguise, Martin, 
Poitevin, Olivier, părintele Veron, femeia numită  Qesdon, 
perucăreasă, să se înfățişeze la curte, spre a fi auziti şi întrebaţi 
despre împrejurările rezultate din proces, înaintea consiliului 
raportor al acestei sentinţe: ordonă ca decretul pentru prinderea 
numitului Lapierre şi ordonanța de asemnare în contra lui 
Penautier spre a fi auziti şi arestați de locotenentul criminalist, 
să fie aduse la îndeplinire. 

Făcut în parlament la 27 martie 1673. 

In puterea acestei sentințe, la 21, 22 şi 24 aprilie, 
Penautier, Martin şi Belleguise vor fi interogați. " 


La 26 iulie, Penautier e disculpat, se ordonă să se ia mai 
multe informaţii în contra lui Be-lleguise şi se dă un decret 
pentru prinderea lui Martin. 

La 24 martie, Lachaussee fusese pus la roată în Greve. 

Cât despre Exili, capul tuturor răutăţilor, se făcuse nevăzut 
ca Mephistopheles după pierderea lui Faust şi nimeni nu mai 
auzise vorbindu-se de el. 


Pe la finele anului, se dădu drumul lui Martin din lipsă de 
probe. 

Cu toate acestea, marchiza de Brinvilliers era tot la Liege. 
Deşi retrasă la o mânăstire, nu se lepădase nicidecum de una 
din părţile cele mai lumeşti ale vieţii, îndată mângâindu-se de 
moartea lui Sainte-Croix, pe care îl iubise încât fusese în stare a 
omori pentru el, iubise apoi pe unul pe nume Theria, despre 
care ne-a fost cu neputinţă a afla altceva decât numele său 
pronunţat mai de multe ori în proces. 

Cum s-a văzut, toate greutăţile acuzațiilor căzuseră unele 
după altele asupra ei, astfel hotărâră a o urmări în retragerea în 
care se credea asigurată. 

Această misiune era grea şi delicată: Desgrais, unul din 
ofiţerii cei mai îndemânatici ai poliţiei se înfăţişă a o îndeplini. 
Acesta era un tânăr frumos între treizeci şi şase şi treizeci şi opt 
de ani, pe care nimic nu arăta să fie omul poliţiei, căci purta 
toate costumele cu aceeaşi comoditate şi străbătea toate 
treptele scării sociale, în travestirile lui de la omul cel mai de jos 
până la domnul cel mai mare. Acesta era, omul care trebuia, 
prin urmare fu primit. 

Plecă deci la Liege, însoţit de mai multe ajutoare şi având 
o scrisoare a regelui adresată Consiliului celor Şaizeci al 
oraşului, prin care Ludovic XIV reclama pe culpabila ca să o 
pedepsească. După ce s-a cercetat procedura, de care Desgrais 
se îngrijise a se căpătui, consiliul autoriză predarea marchizei. 

Aceasta era prea mult, dar nu era încă destul: marchiza, 
cum am zis, căutase azilul într-o mănăstire, unde Desgrais nu 
cuteza s-o înfrunte cu sila, pentru două motive: cel dintăi, 
pentru că putea fi înştiinţată la timp şi a se ascunde în vreunul 
din acele ascunzişuri claustrale al căror secret îl au numai 
superiorii, al doilea, pentru că, într-un oraş aşa de religios, 
zgomotul oare ar însoţi fără îndoială un asemenea eveniment ar 
putea fi privit ca o profanare şi ar aduce vreo răscoală populară, 
cu ajutorul căreia i-ar fi fost cu putinţă marchizei să scape. 

Desgrais îşi cercetă garderoba şi crezând că un costum 
bisericesc ar fi singurul care ar putea depărta de la dânsul orice 
bănuială, se arătă la porţile mânăstirii ca un compatriot care 
vine din Roma şi care nu voise să treacă prin Liege fără ca să-şi 
înfăţişeze închinăciunile unei femei aşa de renumite pentru 
frumuseţea şi pentru nefericirile ei, cum era marchiza. Desgrais 


avea toate manierele unui cadet dintr-o casă bună, era 
linguşitor ca un curtezan şi întreprinzător ca un muşchetar: fu 
prin urmare, în această vizită dintâi, plăcut în privinţa spiritului 
şi a cutezanţei, astfel încât i se dădu voie cum nu prea sperase, 
a face şi a doua vizită. 

Această vizită de-a doua nu întârzie, Desgrais se înfăţişă 
chiar a doua zi. O asemenea grăbire era foarte linguşitoare 
pentru marchiză: Desgrais fu prin urmare şi mai bine primit 
decât în ajun. Femeia de spirit şi condiţie, neavând a face de un 
an aproape cu niciunul din oamenii de lume, reaflă în Desgrais 
obiceiurile sale pariziene. Din nefericire, acesta trebuia să plece 
din Liege peste puţine zile, ceea ce îl făcu să fie cu mai multă 
îngrijire şi vizita de a doua zi pe care o ceru şi i se dete, era în 
toate formele unei întâlniri amoroase. Desgrais fu punctual, 
marchiza îl aşteptă cu nelinişte, dar din împrejurările pe care 
fără îndoială le pregătise Desgrais, convorbirea amoroasă fu 
tulburată de două-trei ori chiar în momentele în care, devenind 
mai intimă, se temea de martori. 

Desgrais se plânse de acest lucru care compromitea şi pe 
marchiză şi pe dânsul, căci trebuia să se ferească datorită 
costumului ce îl purta. Rugă pe marchiză să-i dea o întâlnire 
afară din oraş, într-un loc de plimbare destul de singuratic ca să 
nu se teamă a fi recunoscuţi sau urmăriţi, marchiza primi, dar 
nu mai înainte de-a arăta oarecare greutate ca să pună mai 
mult preţ favorii ce i se cerea şi întâlnirea fu hotărâta chiar 
pentru seara aceea. Seara sosi, amândoi o aşteptau cu aceeaşi 
nerăbdare, dar cu o speranţă foarte diferită. 

Marchiza îl găsi pe Desgrais la locul stabilit, acesta îi dădu 
braţul, pe urmă, când îi ţinu mâna într-a sa, făcu un semn, 
ajutoarele lui se arătară, amantul îşi scoase masca şi Desgrais 
se făcu cunoscut: marchiza era prizonieră. 

Desgrais o lăsă pe doamna de Brinvilliers în mâinile 
sergenţilor şi alergă cu toată iuţeala la mănăstire. Atunci arătă 
el ordinul Consiliului celor Şaizeci, prin mijlocirea căruia puse să 
i se deschidă camera marchizei. Află sub pat o casetă, pe care 
puse mâna şi pe care o sigilă, pe urmă se întoarse la dânsa şi 
dădu ordinul de plecare. 

Când văzu marchiza caseta în mâinile lui Desgrais, păru 
mai întâi încremenită, pe urmă venindu-şi îndată în simţiri, 
reclamă o hârtie care era închisă în casetă şi care cuprindea 


confesiunea ei. Desgrais refuză şi pe când se întorcea ca. să zică 
vizitiului să pornească, marchiza încercă să se omoare înghițind 
un ac cu gămălie, dar un sergent, anume Claude Rolla, văzu 
încercarea ei şi avu timp să i-l scoată din gură. Desgrais ordonă 
oamenilor lui a-şi mări atenţia. 

Se opriră ca să cineze, un alt sergent, anume Antonio 
Bărbier asista la masă şi veghea ca să nu se pună pe masă nici 
cuţit, nici furculiţă şi nici un alt instrument cu care marchiza să 
se poată răni sau omori. Doamna de Brinvilliers, când duse 
paharul la gură ca să bea, sfărâma o bucată cu dinţii, sergentul 
văzu aceasta la timp şi o obligă să o scoată pe talerul ei. Atunci 
ea îi zise că, dacă vrea s-o scape îl va face om cu stare, el o 
întrebă ce trebuia să facă pentru aceasta, marchiza îi propuse 
să taie gâtul lui Desgrais, dar el refuză, zicându-i că pentru 
oricare alt lucru o putea servi. Prin urmare, ea îi ceru o pană şi 
hârtie şi scrise această scrisoare: 


"“Scumpul meu Theria, sunt în mlinile lui Desgrais, care mă 
face să merg pe calea de la Liege la Paris. Vino curând să mă 
scapi." 


Antonio Bărbier luă scrisoarea, promițând s-o trimită la 
adresa ei, dar în loc să facă aceasta, o dădu lui Desgrais. 

A doua zi, părându-i-se că acea scrisoare nu era aşa 
grabnică, îi scrise alta, în care îi zicea că în convoiul care o 
însoțea erau opt oameni, care puteau fi uşor bătuţi de patru sau 
cinci persoane hotărâte şi că se baza pe dânsul pentru această 
faptă. 

În cele din urmă, neliniştită fiindcă nu primea nici un 
răspuns şi nu vedea efectul scrisorilor ei, trimise a treia 
scrisoare lui Theria. In aceasta, îi recomanda pe sufletul lui, 
dacă nu era destul de tare ca să-i atace pe însoțitorii ei şi să o 
scape, să omoare cel puţin doi din cei patru care o conduceau şi 
să profite de minutul tulburării ce l-ar fi produs această 
întâmplare, spre a pune mâna pe casetă şi a o arunca în foc, 
altfel, zicea ea, era pierdută. Deşi Theria nu primise nici una din 
aceste trei scrisori, care fuseseră date toate de Antonio Bărbier 
lui Desgrais, cu toate acestea el se afla, ca din presimţire, la 
Maestricht, pe unde urma să treacă marchiză. Acolo încercă a-i 


corupe pe supraveghetori, dându-le până la zece mii de livre, 
dar aceştia nu primiră. 

La Rocroy, convoiul întâlni pe domnul consilier Palluau, pe 
care parlamentul îl trimisese înaintea prizonierei spre a o 
interoga în momentele în care neaşteptându-se la aceasta, n-ar 
avea timp a-şi medita la răspunsuri. Desgrais îi spuse toate 
întâmplările şi îi recomandă mai vârtos, faimoasa casetă, 
obiectul de atâta neastâmpăr şi de recomandări aşa de 
serioase. Domnul de Palluau o deschise şi între altele, află o 
hârtie intitulată: Confesiunea mea. 

Această confesiune era o probă stranie a trebuinţei ce au 
culpabilii de a-şi depune crimele în sânul oamenilor şi în 
îndurarea lui Dumnezeu. Cum am văzut şi Sainte-Croix scrisese 
o confesiune care fusese arsă şi iată acum că marchiza făcuse 
aceeaşi faptă necugetată. Această confesiune, care cuprindea 
şapte paragrafe şi care începea cu aceste vorbe: Mărturisesc lui 
Dumnezeu şi ţie, părintele meu, păcatele mele, era o mărturisire 
completă a tuturor crimelor ce le făcuse. 

În întâiul paragraf, se acuza că a fost incendiară, 

În al doilea, că încetase de a fi fată de când era de şapte 
ani, 

În al treilea, că înveninase pe tatăl său, în al patrulea, că 
înveninase pe cei doi fraţi ai ei, 

În al cincilea, că încercase a o învenina pe sora sa, care 
era religioasă la Carmelite. 

Celelalte două paragrafe cuprindeau înşira-rea 
desfrânărilor ei monstruoase. 

În această femeie se afla totodată ceva din Locusta şi din 
Messalina: în antichitate nu aflăm nimic mai bun. 

Domnul de Palluau, care cunoştea foarte bine această 
hârtie, începu îndată interoga-toriul, îl reproducem textual, 
crezându-ne fericiţi de câte ori putem să aducem asemenea 
acte oficiale în istoria noastră: 

Întrebată fiind pentru ce fugise la Liege: 

A zis că s-a retras din Franța din cauza neînțelegerilor pe 
care le avea cu cumnata sa. 

Întrebată dacă avea cunoştinţă despre hârtiile ce se 
găseau în casetă sa: 

A zis că, în casetă să, sunt mai multe hârtii ale familiei sale 
şi printre ele, o confesiune generală ce voia să o facă, dar că, 


atunci când o scrisese şi avea minţile disperate, nu ştia ce a 
scris, neștiind ce făcea, fiind amețită, văzându-se în tară străină. 
- Fară ajutorul compatrioților ei şi ajunsă în stare să se 
împrumute un scud”. 

Întrebată fiind, asupra celui dintâi articol al confesiunii 
sale, în care casă a pus foc: 

A zis că n-a făcut aceasta şi că, atunci când a scris acest 
lucru, avea mințile tulburate. 

Întrebată fiind asupra celorlalte şase articole ale 
confesiunii sale: 

A zis că nu ştie nimic şi că nu îşi aduce aminte de aceasta. 

Întrebată fiind dacă a înveninat pe tatăl şi pe fraţii săi: 

A zis că nu ştie nimic din toate acestea. 

Întrebată fiind dacă Lachaussse a Înveninat pe fraţii ei: 

A zis că nu ştie nimic din toate acestea. 

Întrebată fiind dacă ştie că sora să nu mai avea să trăiască 
mult, fiindcă fusese înveninată: 

A zis că prevedea aceasta din cauză că sora sa era supusă 
la aceleaşi chinuri ca şi fraţii ei, că şi-a pierdut aducerea aminte 
din timpul când a scris confesiunea sa, mărturiseşte că a plecat 
din Franța după sfaturile ce i le dăduseră prietenii ei. 

Întrebată fiind de ce prietenii ei au învățat-o să facă astfel: 

A zis că din cauza nenorocirii fraților ei mărturiseşte că l-a 
văzut pe Sainte-Croix de la ieşirea sa din Bastilia. 

Întrebată fiind dacă Sainte-Croix n-a îndem-nat-o a se 
răzbuna pe tatăl său: 

A zis că nu-şi aduce aminte, neaducindu-şi aminte nici 
dacă Sainte-Croix i-a dat vreo pulbere sau vreo băutură şi nici 
dacă Sainte-Croix i-a zis că ştia mijlocul de a o face înavuţțită. 

Atunci i se arătară opt scrisori şi fu invitată să declare cui 
le scrisese. 

A zis că nu-şi aducea aminte. 

Întrebată fiind de ce făcuse un bilet de treizeci de mii de 
livre lui Sainte-Croix: 

A zis că pretindea să dea această sumă în mâinile lui 
Sainte-Croix ca s-o întrebuințeze la orice ar avea nevoie, 
crezându-l amic al ei: că nu voia să se vadă aceasta, pentru că 


13 Veche monedă de argint sau de aur care a circulat în unele ţări 
din Europa apuseană, valoarea ei variind după ţări şi epoci. 


avea datornici: că avusese o recunoaştere de la Sainte-Crgix 
pentru această sumă, dar că o pierduse în călătoria sa, că 
bărbatul său nu ştia nimic de acest bilet. 

Întrebată fiind dacă biletul a fost făcut înainte sau după 
moartea fraților ei: 

A zis că nu-şi aducea aminte şi că aceasta n-avea nici o 
importanţă. 

Întrebată fiind dacă cunoştea pe un spiţer pe nume Glazer: 

A zis că a fost de trei ori la dânsul pentru scurgerile ei. 

Întrebată fiind pentru ce a scris lui Theria să ia caseta: 

A zis că nu ştia nimic despre aceasta. 

Întrebată fiind pentru ce, scriind lui Theria, zicea că era 
pierdută dacă nu punea mâna pe casetă şi pe proces: 

A zis că nu-şi aducea aminte. 

Întrebată dacă a simţit în timpul călătoriei de la Offemont 
întiile simptome ale bolii tatălui său: 

A zis că n-a simțit că tatăl său era bolnav în 1666 în 
călătoria sa de la Offemont, nici ducându-se, nici întorcându-se. 

Întrebată fiind dacă a avut de-a face cu Pe-nautier: 

A zis că n-a avut altceva cu Penautier decât pentru treizeci 
mii livre ce-i era dator. 

Întrebată fiind în ce fel îi era dator Penautier aceste 
treizeci mii livre: 

A zis că bărbatul ei şi ea îl împrumutaseră pe Penautier cu 
zece mii de scude, că le-a înapoiat această sumă şi că de când 
cu aceasta, n-au mai avut nici o relație. 


Marchiza, după cum se vede, se închidea într-o formă de 
degenerare completă, când ajunse la Paris şi fu arestată la 
Conciergeria, urmă tot acest sistem, dar, după înspăi- 
mântătoarele dovezi cu care fu încurcată, mai veniră şi altele 
noi. 

Sergentul Cluet mărturisi că văzând pe Lachaussee fiind în 
setviciul lui d'Aubray, consilierul, pe care îl mai văzuse şi în 
serviciul lui Sainte-Croix, zise doamnei de Brinvilliers, că, dacă 
locotenentul civil afla că Lachaussee era al lui Sainte-Croix, nu i- 
ar fi părut bun că atunci, zisa doamnă de Brinvilliers strigă: 
"Dumnezeul meu, nu spune asta fraţilor mei, căci îi vor da 
câteva bastoane şi mai bine e să câştige el ceva decât altul". Nu 
zise dar nimic zişilor domni d'Aubray, deşi îl văzu pe Lachaussee 


mergând zilnic la Sainte-Croix şi la zisa doamnă de Brinvilliers, 
care făcea linguşiri lui Sainte-Croix ca să-i pună casetă la mână 
şi că voia ca Sainte-Croix să-i dea înapoi biletul de două sau trei 
sute de pistoli'* altfel avea să-l omoare chiar ea, cu pumnalul, că 
zisese că voia foarte mult să nu vadă nimeni ce era cuprins în 
acea casetă, că era ceva de mare însemnătate şi care o privea 
numai pe dânsa. Martorul adăugă apoi că, după deschiderea 
casetei, raportase zisei doamne despre comisarul Picard care îi 
zisese lui Lachaussee că se aflaseră nişte lucruri foarte stranii, 
că atunci doamna de Brinvilliers roşi schimbând imediat vorba. 
O întrebă dacă era complice, ea răspunse: "Pentru ce, eu?" Pe 
urmă, adăugă vorbind ca pentru sine: s-ar cuveni să-l trimit pe 
Lachaussee în Picardia". Martorul mai zise că e mult de când 
fusese după Sainte-Croix, ca să pună mâna pe zisa casetă şi 
dacă ar fi pus mâna pe ea, ar fi pus în urmă să-i taie gâtul. 

Acest martor adăugă pe lângă acestea că zicându-i lui 
Briancourt că Lachaussee era prins şi că fără îndoială urma să 
spună tot, Briancourt răspunse vorbind de doamna de 
Brinvilliers: "lată o femeie pierdută" apoi că doamna d'Aubray, 
zicând că Briancourt era un mişel, Briancourt răspunsese, că 
doamna d'Aubray nu ştia cât îi era datoare, că voiseră a o 
învenina şi pe ea şi pe locotenentul civil şi că el oprise această 
lovitură. După spusele lui Briancourt, doamna de Brinvilliers 
zicea adesea că se aflau mijloace pentru a se desface cineva de 
oameni, când displăceau cuiva şi că le da o lovitură de pistol 
într-o supă. 

Fata Edma Huet, femeia lui Briscien, depuse mărturie că 
Sainte-Croix mergea zilnic la doamna de Brinvilliers şi că într-o 
casetă care era a zisei doamne, văzuse două cutiuţe cuprinzând 
o pulbere de sublimat şi o pastă asemenea, ceea ce ea 
recunoscu foarte bine, fiind fată de spiţer. Adăugă apoi că zisa 
doamnă de Brinvilliers prinzând într-o zi în compania ei şi fiind 
voioasă, îi arătă o cutioară zicându-i: "lată cu ce să se răzbune 
cineva în contra inamicilor săi şi această cutiuţă nu e mare, dar 
e plină de urmări", Că îi dădu atunci cutioara în mână, dar, 
îndată îşi veni în simţiri, strigând: Dumnezeul meu! Ce ţi-am zis? 
Să nu spui la nimeni!", că Lambert, cleric al palatului, îi spusese 
că adusese cele două cutioare doamnei de Brinvilliers din partea 
lui Sainte-Croix, că Lachaussee mergea des la dânsa şi că, 


14 Monedă de aur (spaniolă, italiană, engleză). 


neplătindu-i-se ei, adică nevestei lui Briscien, cei zece pistoli ce-i 
era datoare doamna de Brinvilliers, se duse să se plângă la 
Sainte-Croix şi ameninţă că va spune locotenentului civil ceea 
ce văzuse, după care i se dădură cei zece pistoli, că Sainte-Croix 
şi zisa doamnă de Brinvilliers aveau totdeauna venin la dânşii, 
ca să-l întrebuinţeze la întâmplarea că ar fi prinşi. 

Laurent Perrette, locuind la Glazer spiţerul, declară că a 
văzut adesea o damă venind la stăpânul său, condusă de 
Sainte-Croix, că lacheul'” i-a spus că această damă era marchiza 
de Brinvilliers, că s-ar prinde pe capul lui că venea să facă venin 
la Glazer, că de câte ori venea îşi lăsa trăsura la târgul Saint- 
Germain. 

Maria de Villeray, fata din casă a zisei doamne de 
Brinvilliers, mărturisi că de la moartea domnului d'Aubray, 
consilierul, Lachaussee veni la zisa damă de Brinvilliers şi îi 
vorbi în secret, că Briancourt i-a zis că zisa damă făcea să 
moară oameni cumsecade, că el, Briancourt, lua în toate zilele o 
doctorie care se întrebuinţează în contra veninului, temându-se 
să nu fie înveninat şi că numai această îl mai ţinea în viaţă, dar 
că se temea să nu fie ucis cu pumnalul, căci îi spusese secretul 
ei referitor la înveninare, că trebuia s-o înştiinţeze pe doamna 
d'Aubray că urma să fie înveninată, că un asemenea scop era şi 
pentru guvernatorul copiilor domnului de Brinvilliers. Mai 
adăugă Maria de Villeray că două zile după moartea 
consilierului, pe când Lachaussee era în camera de culcare a 
doamnei de Brinvilliers, când se înştiinţa despre venirea lui 
Couste, secretarul răposatului locotenent civil, ea îl ascunse pe 
Lachaussee după patul ei. Lachaussee aducea marchizei o 
scrisoare de la Sainte-Croix. 

Francisc Desgrais, ofiţer al poliţiei mărturisi că fiind 
însărcinat cu ordinul regelui, aresta la Liege pe doamna de 
Brinvilliers, află sub patul ei o casetă, pe care o sigilă. Zisa 
doamnă îi ceru o hârtie ce era în casetă şi care era confesiunea 
ei, dar că el o refuză, că pe calea pe care o urmau împreună ca 
să vină la Paris, doamna de Brinvilliers îi zise că ea credea că 
Glazer avea veninurile lui Sainte-Croix, că Sainte-Croix, dându-i 
într-o zi ei, o întâlnire la crucea Saint-Honore, îi arătă patru 
sticluţe mici şi îi zise: "lată ce mi-a trimis Glazer". Îi ceru una, 


15 (în trecut) servitor, fecior în casele ilarilor bogătaşi şi mărilor 
demnitari, îmbrăcaţi în uniforme împodobite cu galoane şi fireturi. 


dar Sainte-Croix îi răspunse că îi plăcea mai bine să moară 
decât să i-o dea. Desgrais mai mărturisi că sergentul Antonio 
Bărbier îi dăduse trei scrisori pe care doamna de Brinvilliers le 
scrisese lui Theria: 

Că în cea dinţii îi scria să vină iute ca să o scape din 
mâinile soldaţilor ce o însoțeau. 

Că în cea de-a doua îi zicea că escorta ei se compune din 
opt oameni de adunătură, pe care cinci oameni zdraveni ar 
putea să-i învingă. 

Şi prin a treia că, dacă nu putea veni să o scoată din 
mâinile acelora ce o duceau, să se ducă cel puţin la comisar, să 
omoare calul valetului său de cameră şi doi din cei patru cai ai 
trăsurii care o conducea, să ia caseta şi procesul şi să le arunce 
toate în foc: altfel, ar fi pierdută. 

Laviolette, sergentul, dete mărturia, că în seara arestării, 
doamna de Brinvilliers avea un ac lung pe care vru să îl pună în 
gură, că el o opri şi îi zise că era o ticăloasă, că vedea că tot ce 
se zicea despre dânsa era adevărat şi că ea îşi înveninase toată 
familia: la care ea răspunse că dacă a făcut aceasta, a urmat 
după o învăţătură rea şi că un om nu e totdeauna în momente 
bune. 

Antonio Barbier declară că, doamna de Brinvilliers fiind la 
masă şi bând dintr-un pahar, vru să înghită o bucată din dânsul 
şi că oprind-o el, ea îi zice că dacă vrea să o scape, ea l-ar face 
bogat, că a scris mai multe scrisori lui Theria, că în timpul 
călătoriei ea a făcut tot ce a putut ca să înghită sticlă, pământ 
sau ace, că i-a propus să taie gâtul lui Desgrais, să-l omoare pe 
valetul de cameră al domnului comisar, că i-a zis că trebuia să ia 
şi să ardă caseta, că trebuia să aducă fitilul aprins ca să ardă 
tot, că a scris lui Penautier de la Conciergeria, că îi dete 
scrisoarea şi că el se făcu că o duce. 

In cele din urmă, Francisca Roussel dete mărturia, 
spunând că fusese în serviciul doamnei de Brinvilliers, că 
această damă îi dădu într-o zi coacăze zaharate ca să le 
mănânce, că ea mânca din ele cu vârful cuţitului şi că se simţi 
rău îndată, îi mai dădu încă şi o felie de şuncă umedă, pe care o 
mânca şi că atunci a suferit o durere mare la stomac, simțind că 
o înţeapă şi inima şi a fost trei ani astfel, crezându-se 
înveninată. 


Era greu de urmat acelaşi sistem de degenerare absolută 
în faţa unor asemenea probe. Marchiza de Brinvilliers stărui cu 
toate acestea în a susţine că nu era vinovată şi Nivelle, unul din 
cei mai buni avocaţi din epoca aceea, consimţi a se însărcina cu 
apărarea sa. 

EI combătu unele după altele şi cu un talent însemnat, 
toate încercările acuzării, mărturisind amorurile adultere ale 
marchizei cu Sainte-Croix, dar tăgăduind împărtăşirea la 
omorurile domnilor d'Aubray. tatăl şi fiii şi pe care le arunca cu 
totul asupra răzbunării ce voise Sainte-Croix să o facă în contra 
lor. Cât despre confesiune, care era cea mai tare şi după 
părerea lui singura acuzaţie ce ar putea opune cineva doamnei 
de Brinvilliers, el atacă validitatea unei asemenea mărturii prin 
fapte trase din asemenea cazuri, în care mărturia dată de 
culpabili în contra lor înşişi nu fusese primită, în puterea acestei 
axiome de legislaţie: Non auditur perlare volena. 

Arătă trei exemple şi fiindcă au fiecare importanţă, le 
copiem textual din memoriul său: 

ÎNTÂIUL EXEMPLU: 

Dominicus Soto, care e un canonist prea faimos şi foarte 
mare teolog, care era confesor al lui Carol-Quintus şi care 
asistase la cele dintâi adunări ale Consiliului celor Şaizeci sub 
Paul III, propune interogarea unui om care pierduse o hârtie pe 
care îşi scrisese păcatele: aşadar se întâmpla ca un jude 
ecleziastic aflând această hârtie şi voind să dea de ştire asupra 
acestui temei în contra aceluia ce scrisese, acest jude fu cu 
drept pedepsit de către superiorul său, pentru cuvântul că, 
confesiunea e un lucru aşa de sacru, încât chiar şi cel ce e 
destinat a o face trebuie să rămână ascuns într-o tăcere fără 
încetare, în puterea acestei propuneri a fost făcută judecata 
următoare, raportată în Tratatul confesorilor, de Roderic 
Acugno, renumit arhiepiscop portughez: 

"Un catalan, născut în oraşul Barcelona, fiind condamnat la 
moarte pentru o omucidere pe care o făcuse şi o mărturisise, nu 
vru a se confesa când ajunse momentul supliciului. Cu toate 
rugămințile ce i se făcuseră, rezistă cu atâta tărie, fără cu toate 
acestea, să dea nici un cuvânt pentru refuzurile sale, încât 
fiecare fu încredințat că această purtare, care se credea că 
venea din tulburarea minţilor sale, era produsă la dânsul de frica 
morții. 


Înştiințară despre aceasta pe Saint-Thomas de Villeneuve, 
arhiepiscop al Valenciei, în Spania, care era locul în care se 
făcuse condamnarea. Bunul prelat avu atunci această îndurare 
de a binevoi a se întrebuința spre a îndatora pe criminal să facă 
confesiunea, ca să nu piardă deodată şi sufletul şi trupul. Dar se 
miră foarte mult când, întrebându-l despre motivul refuzului său 
de a se confesa, condamnatul îi răspunse că trebuia să urască 
pe confesori, fiindcă fusese condamnat în urma descoperirii ce 
făcuse confesorului său pentru omuciderea: ce i-o declarase, că 
nimeni altcineva n-avusese cunoştinţă despre aceasta, dar că, el 
confesându-se îşi mărturisise crima şi declarase locul unde 
îngropase pe acela pe care îl omorâse şi toate celelalte 
împrejurări ale crimei, că aceste împrejurări fiind descoperite de 
confesorul său, el nu le putuse tăgădui, ceea ce îl făcuse să fie 
condamnat, că numai în acel minut aflase ceea ce nu ştia când 
se confesase, adică faptul că acest confesor era fratele aceluia 
pe care îl omorâse şi că dorința de răzbunare făcuse pe acest 
preot rău, a da pe faţă confesiunea sa. 

Saint-Thomas de Villeneuve, asupra acestei declarații, 
judecă imediat că această împrejurare era mult mai însemnată 
decât însuşi procesul, care privea viaţa unui particular, deoarece 
era vorba aici de onoarea religiei, ale cărei urmări erau cu mult 
mai însemnate. Crezu că trebuia să pătrundă adevărul acestei 
declarații, zise să-l cheme pe confesor şi făcându-l să 
mărturisească mai întâi crima ce i se făcuse cunoscută, îndatora 
pe judecători care condamnaseră pe acuzat a-şi trage judecata 
îndărăt şi a-l elibera, ceea ce fu făcut cu mirarea şi aplauzele 
publicului. 

Cât despre confesor, el fu condamnat la o pedeapsă foarte 
mare, pe care Saint-Thomas de Villeneuve o îndulci considerând 
rapidă mărturisire ce o făcuse despre crimă şi mai vârtos, ocazia 
ce o dăduse ca să se vadă respectul ce înşişi judecătorii sunt 
datori să-l aibă pentru confesiune." 

AL DOILEA EXEMPLU: 

“În 1579, un cârciumar din Toulouse omorâse singur şi fără 
ştirea nimănui din casa sa, un străin pe care îl îngropase în 
ascuns în pivnita casei. Acest ticălos, mustrat de cugetul său, se 
confesă pentru acest omor, declară toate împrejurările sale şi 
arătă confesorului său, chiar ' şi locul unde îngropase cadavrul. 
Rudele răposatului, după toate cercetările posibile să descopere 


fapta, puseră în cele din urmă să publice în oraş că ar da o 
răsplată mare persoanei ce ar descoperi ce se făcuse 
omorâtorul. Confesorul, împins de dorința de a căpăta suma 
promisă, înştiința în secret că n-aveau altceva de făcut, decât să 
caute în pivnita cârciumarului ca să afle cadavrul, îl aflară, într- 
adevăr, în locul arătat. Cârciumarul fu dus la închisoare, fu 
pedepsit şi mărturisi crima sa. Dar, după această mărturisire el 
susținu mereu că numai confesorul său a putut să îl trădeze. 

Atunci parlamentul, supărându-se de mijlocul ce fusese 
întrebuințat ca să se ajungă la adevăr, îl declară că nu e 
culpabil, până când se vor afla alte probe în afară de denunțul 
confesorului. 

Cât despre acesta, el fu condamnat a fi spânzurat, iar 
cadavrul său fu aruncat în foc, atât de mult recunoscuse 
tribunalul în înţelepciunea sa, că era nevoie a se pune în 
siguranță, un sacrificiu indispensabil mântuirii." 

AL TREILEA EXEMPLU: 

"O femeie armeanca insuflase o patimă înfocată unui june 
turc, dar înţelepciunea femeii fu mult timp o piedică dorințelor 
amantului. În cele din urmă, nemaipăzind nici o măsură o 
ameninţă că o va omori, pe ea şi pe bărbatul ei, dacă nu 
consimţea a-l mulţumi întru totul. Inspăimântată de această 
amenințare, de care era sigură că se va împlini, se prefăcu 
atunci că va consimți şi îi dădu turcului o întâlnire acasă la 
dânsa, într-un moment când îi spuse că bărbatul său va lipsi, 
dar în momentul arătat, bărbatul veni şi cu toate că turcul era 
înarmat cu o sabie şi cu două pistoale, lucrurile se întoarseră 
astfel încât le ajută soarta să-l omoare pe inamicul lor, pe care îl 
îngropară în casă, fără ca nimeni să aibă cunoştinţă despre 
aceasta. 

Câteva zile după această întâmplare, se duseră a se 
confesiona unui preot de legea lor, căruia îi descoperiră cu toate 
amănuntele această istorie tragică. Acel ministru nedemn al 
Domnului crezu atunci că, într-o ţară guvernată de legi 
mahomedane, unde caracterul  sacerdoțiului!” şi functiile 
confesorului sunt sau necunoscute sau proscrise, n-ar cerceta 
cineva originea informațiilor împărtăşite dreptății şi că mărturia 
sa ar avea aceeaşi greutate ca şi mărturia unui denunțător,. prin 
urmare, hotări a se folosi de această împrejurare. Veni atunci de 


16 Cler, preoţime. 


mai multe ori să-i caute pe bărbat şi pe femeie, împrumutându- 
se de fiecare dată sume însemnate, cu amenințarea de a 
descoperi crima lor dacă îl refuzau. 

În cele dintâi dati, aceşti nefericiti corespunseră la cererile 
preotului, dar în cele din urmă veni momentul când, despuiați 
de toată starea lor, fură nevoiți a-i refuza suma ce el cerea. 
Credincios amenințării sale, preotul se duse îndată să-i denunțe 
tatălui răposatului ca să mai câştige ceva bani. Acesta, care îl 
iubise foarte mult pe copilul său, se duse să-l caute pe vizir, îi 
zise că îi cunoştea pe omorâtorii fiului său după mărturia 
preotului căruia ei se confesaseră şi îi ceru dreptate, dar 
denunțarea nu-şi avu efectul aşteptat şi vizirul, din contră, fu 
pătruns de îndurerare pentru bieţii armeni şi de necaz în contra 
preotului care îi trădase. 

Atunci îl făcu pe acuzator să treacă într-o cameră care 
dădea deasupra divanului şi trimise să-l caute pe episcopul 
armean ca să îl întrebe ce însemna confesiunea, ce pedeapsă 
merita un preot care o deconspira şi care era soarta ce se cădea 
acelora ale căror crime erau descoperite prin acest mijloc. 
Episcopul răspunse că secretul confesiunii era inviolabil, că 
dreptatea creştinilor punea să-l ardă pe orice preot care o 
deconspira şi îi ierta pe aceia care erau acuzați prin acest mijloc, 
pentru că mărturisirea pe care o făcuse culpabilul preot era 
condamnată de religia creştină. 

Vizirul mulțumi de acest răspuns, îi zise să intre într-o altă 
cameră şi trimise să-i cheme pe acuzaţi că să afle de la dânşii 
împrejurările acelei întâmplări, bieţii oameni, pe jumătate morți, 
se aruncară deodată la picioarele vizirului. Atunci femeia începu 
să vorbească şi îi arătă că trebuinta de a-şi apăra onoarea şi 
viața le dăduse arme în mină şi indreptase loviturile de care 
murise inamicul lor, adăugă apoi că numai Dumnezeu fusese 
martor al crimei lor. şi că această crimă avea să fie încă 
neştiută, dacă legea chiar a acestui Dumnezeu nu îi îndatorase 
a o depune în sânul unuia din miniştrii săi, spre a căpăta 
iertarea de la dânsul, dar că nesăţioasa iubire de arginti a 
preotului, după ce îi aduse în mizerie şi ticăloşie, îi denunţase. 

Vizirul îi făcu să treacă într-o a treia cameră şi îl chemă pe 
preotul, cel deconspirator, pe care îl scoase de față cu 
episcopul, căruia îi zise să repete ce pedeapsă merită aceia ce 
denunță confesiunile, pe urmă, aplicând această pedeapsă la 


culpabil, îl condamnă să fie ars de viu, într-o piaţă publică, până 
când, adăugă el, să fie ars în iad, unde nu putea lipsi de a primi 
pedeapsa pentru necredinta şi crimele sale. 

Sentința fu pusă îndată în aplicare." 


Cu tot efectul pe care îl aştepta avocatul de la aceste trei 
exemple, sau că judecătorii le refuzară, sau că fără a se opri la 
confesiune, judecară celelalte probe îndestulătoare, toată lumea 
fu încredinţată după faţa pe care o lua procesul, că marchiza 
avea să fie condamnată. Într-adevăr, chiar până a nu se termină 
procesul, ea văzu, joi dimineaţa, pe 16 iulie 1676, intrând în 
închisoarea sa, pe domnul Pirot. doctor la Sorbonne, pe care i-l 
trimisese întâiul prezident. Acest bun magistrat, prevăzând cum 
o să iasă judecata şi văzând că ar fi prea târziu pentru o 
asemenea culpabilă a fi asistată numai în cele de pe urmă ale ei 
minute, zisese să cheme pe acest preot bun şi cu toate că 
acesta îi spuse că la Conciergeria se aflau doi preoţi ordinari şi îi 
zise că era prea slab pentru asemenea însărcinare el, care nu 
putea vedea lăsându-se sânge de la o persoană străină fără a-i 
veni rău, domnul întâi prezident stăruise aşa de mult, zicând că 
avea trebuinţă în această împrejurare de un om în care să poată 
avea toată încrederea, încât el primise această grea sarcină. 

Într-adevăr, domnul prim prezident, mărturisea singur că, 
oricât de obişnuit era în privinţa culpabililor, doamna de 
Brinvilliers avea o putere care îl înspăimânta. În ajunul zilei în 
care chemase pe domnul Pirot, se lucrase la acest proces de 
dimineaţa până seara şi treisprezece ore în şir, acuzata fusese 
confruntată cu Briancourt, unul din martorii care o acuză mai 
mult. În aceeaşi zi se mai făcuse o altă confruntare de cinci ore 
şi ea le susţinuse pe amândouă cu atâta respect pentru 
judecători, cât şi cu mândrie, despre martor, mustrându-l pe 
acesta că era un fecior ticălos dat la beţie şi că fiind gonit din 
casa ei pentru urâtele sale purtări, mărturia să nu avea nici o 
tărie în contra ei. Întâiul prezident n-avea prin urmare altă 
speranţă, spre a sfărâma acest suflet nemlădios, decât într-un 
ministru al religiei, căci nu era destul numai a omori, ci trebuia 
să moară împreună cu ea toate veninurile ei, sau, dacă nu, 
societatea nu se uşura deloc prin moartea ei. 

Doctorul Pirot se înfăţişă la marchiză cu o scrisoare a 
surorii sale, care, cum am zis, era credincioasă, fiind la 


mânăstirea Stareţului lacob, sub numele de sora Maria, această 
scrisoare o îndemna pe doamna de Brinvilliers cu vorbele cele 
mai atingătoare şi cele mai afectuoase, a avea încredere în acel 
preot bun şi a-l privi nu numai ca sprijin, ci încă şi ca amic. 

Când se înfăţişă domnul Pirot înaintea acuzatei, ea fusese 
ridicată de pe scăunel, unde stătuse trei ore fără a mărturisi 
nimic şi fără a se arăta câtuşi de puţin atinsă de ceea ce-i zisese 
întâiul prezident, cu toate că, după ce împlini sarcina de 
judecător, luă tonul unui creştin şi făcând-o să simtă starea cea 
deplânsa în care se afla înfăţişându-se pentru cea din urmă oară 
înaintea oamenilor, îi zise atâtea vorbe tinere, încât se înecă 
însuşi de lacrimi şi chiar judecătorii cei mai vechi şi cei mai 
înăspriţi plânseră ascultând. Când marchiza îl văzu pe doctorul 
Pirot, îi trecu îndată prin minte că judecata să o condamna la 
moarte şi înainta către dânsul zicând: 

— Aşadar, domnul vine ca să... Dar, la aceste vorbe, 
părintele Chavigny, care îl însoțea pe domnul Pirot, o întrerupse: 

— Doamnă, îi zise, să începem mai întâi printr-o rugăciune. 

Toţi trei se puseră în genunchi şi făcură o rugăciune către 
sfântul Spirit, atunci doamna de Brinvilliers ceru de la cei de faţă 
să facă una şi pentru Fecioară, pe urmă, după ce se făcu 
această rugăciune, se apropie de doctor şi îi zise: 

— Desigur, domnule, dumneata eşti acela pe care te 
trimite întâiul prezident ca să mă mângâi, cu dumneata trebuie 
să petrec minutele ce-mi mai rămân din viaţă. E mult de când 
aveam dorinţa să te văd. 

— Doamnă, răspunse doctorul, vin să-ţi fac toate serviciile 
sufleteşti ce voi putea, doar că aş fi vrut să fac acestea în altă 
împrejurare decât aceasta. 

— Domnule, zise marchiza surâzând. trebuie să se 
hotărască cineva ia toate. 

Şi atunci întorcându-se către părintele Chavigny: 

— Părinte, urmă ea, îţi sunt foarte îndatorată că mi-ai adus 
pe domnul şi pentru toate celelalte vizite ce ai binevoit a-mi 
face. Roagă pe Dumnezeu pentru mine. De aici înainte, nu voi 
mai vorbi decât numai cu domnul, căci am a trata cu dânsul 
despre lucruri ce se spun între patru ochi. Adio deci, părintele 
meu. Dumnezeu te va răsplăti pentru îngrijirile ce ai binevoit a 
le avea pentru mine. 


După aceste vorbe, părintele se retrase şi lăsă pe 
marchiză singură cu doctorul, cu cei doi oameni şi cu femeia 
care o însoţise totdeauna. Aceasta era într-o cameră mare ce se 
afla în turnul de Montgomery şi care avea toată întinderea 
turnului, într-un capăt era un pat cu perdele cenuşii pentru 
damă şi un pat de paie pentru gardă. Era aceeaşi cameră în 
care fusese închis odinioară, cum spun, poetul Theophile şi 
lângă uşă se aflau încă versuri de-ale sate scrise cu mâna sa. 

Abia văzură cei doi oameni şi femeia cu ce scop venise 
doctorul şi se retraseră "în fundul camerei, lăsând-o pe marchiză 
liberă a cere şi a primi mângăierile pe care i le aducea omul lui 
Dumnezeu. Atunci marchiza şi doctorul şezură la o masă. unul 
lângă altul. Marchiza se credea deja condamnată şi deschise 
vorba despre aceasta, dar doctorul îi zise că nu era încă 
judecată, că nu ştia chiar când urma să se dea sentinţa şi mai 
puţin încă, ce avea să cuprindă, dar la aceste vorbe marchiza îl 
întrerupse: 

— Domnule, îi zise ea, nu-mi pare rău pentru viitorul meu. 
Dacă sentinţa mea nu s-a făcut încă, se va face îndată. Aştept 
chiar astăzi să aflu despre dânsa şi nu cred altceva decât 
moartea mea, singura graţie pe care o aştept de la întâiul 
prezident e un termen între judecată şi ducerea ei la îndeplinire, 
căci, în cele din urmă dacă voi fi executată chiar astăzi, vreau a 
avea puţin timp ca să mă pregătesc şi simt domnule, că am 
nevoie de mai mult timp. 

Doctorul nu se aştepta la aceste vorbe, prin urmare fu 
foarte voios când o văzu întorcându-se la nişte asemenea 
sentimente, într-adevăr, afară de ceea ce-i zisese întâiul 
prezident, părintele Chavigny îi spusese că, duminica trecută, îi 
arătase că era doar puţină speranţă pentru dânsa ca să scape 
de moarte şi pe cât putea el judeca după zgomotul oraşului, se 
putea întemeia pe aceasta. La aceste vorbe, ea fusese mai întâi 
încremenită şi îi zisese cu totul înspăimântată: 

— Părintele meu, aşadar voi muri pentru acest lucru? 

Şi pe când încerca el să-i spună câteva vorbe de 
mângâiere, ea începuse a clătina din cap şi răspunse cu un aer 
mândru: 

— Nu, nu, părintele meu, nu e trebuinţă să-mi faci inimă, 
căci mă voi hotărî îndată şi voi şti să mor ca o femeie tare. Şi 
fiindcă atonei părintele îi zisese că moartea nu era un lucru la 


care se dispunea cineva aşa de iute. nici cu atâta uşurinţă şi că 
se cădea, din contră. a o pregăti de departe, ca să nu fie 
surprinsă, ea îi răspunse că pentru dânsa era destul un sfert de 
oră spre a se confesa şi o secundă spre a muri. Doctorul fu 
foarte fericit deci. văzând că, de duminică până joi, îşi 
schimbase sentimentele până în acest punct. 

— Da, urmă ea după o pauză, cu cât cuget mai mult, cu 
atât mai mult văd că o zi ar fi prea puţin spre a mă pune în stare 
a mă înfăţişa înaintea tribunalului lui Dumnezeu, spre a fi 
judecată de dânsul. după ce am fost judecată de oameni. 

— Doamnă, răspunse doctorul, nu ştiu ce va cuprinde 
sentinţa dumitale, nici când va fi dată, dar de-ar fi o sentinţă de 
moarte şi de-ar fi dată astăzi, cutez a-ţi răspunde mai înainte, că 
tocmai mâine va fi dusă la îndeplinire. Dar, cu toate că moartea 
nu e încă sigură, sunt prea mult de părerea dumitale ca să te 
pregăteşti pentru orice situaţie. 

— Oh! Cât pentru moartea mea. ea e sigură, zise ea şi nu 
se cuvine a mă linguşi de o speranţă deşartă. Am să-ţi fac o 
mărturisire mare din toată viaţa mea, dar, părintele meu, până 
a nu-mi deschide inima, dă-mi voie să aflu de la dumneata ideea 
ce ţi-ai făcut despre mine şi ceea ce crezi că sunt datoare să fac 
în starea în care sunt. 

— Preîntâmpini scopul meu, răspunse doctorul şi apuci mai 
înainte de ceea ce vroiam să-ţi spun. Până a nu intra în secretul 
conştiinţei dumitale, până a nu deschide vorba despre datoriile 
dumitale către Dumnezeu, sunt bucuros, doamnă, să-ţi dau 
câteva reguli asupra cărora să te poţi opri. Nu te ştiu încă de 
nimic culpabilă şi retrag judecata mea de pe toate crimele cu 
care vor să te încarce, fiindcă nu pot afla nimic decât numai prin 
confesiunea dumitale. Aşadar, mă îndoiesc încă dacă eşti sau nu 
culpabilă, dar ştiu însă de ce eşti acuzată: această acuzaţie e 
publică şi a ajuns până la mine: căci. urmă doctorul, poţi să-ţi 
pui în minte, doamnă, că împrejurarea dumitale face mult 
zgomot şi că sunt prea puţini oameni care să nu ştie ceva din 
dânsa. 

— Da. Da, zise ea surâzând, ştiu că se vorbeşte mult şi că 
sunt fabula poporului. 

— Aşadar, răspunse doctorul, crima de care eşti acuzată, e 
de înveninare şi am să-ţi spun că dacă eşti culpabilă de aceasta, 
cum se crede, nu poţi spera iertarea înaintea lui Dumnezeu, 


până a nu declara înaintea judecătorilor dumitale, care îţi este 
veninul, din ce se compune, care îi e antidotul şi cum se numesc 
complicii dumitale. Trebuie, doamnă, să-i spui pe toţi aceştia, 
fără a scuti pe vreunul, căci ar fi în stare, dacă îi vei ierta, să 
urmeze cu întrebuinţarea acestui venin şi atunci ai fi culpabilă 
de toate omorurile ce le-ar face după moartea dumitale. Pentru 
că nu i-ai dat pe mâna judecătorilor, pe când te aflai în viaţă, 
astfel încât ar putea zice cineva că tot trăieşti şi după moartea 
dumitale, căci aceste crime ar urma şi după dumneata. Aşadar, 
ştii doamnă, că păcatul unit cu moartea n-are niciodată iertare 
şi că, pentru a ţi se ierta crima, dacă eşti criminală, trebuie să o 
faci să moară înaintea dumitale, căci, de nu o vei omori, 
doamnă, ia aminte, ea te va omori. 

— Da. Mă unesc cu toate astea, domnule, zise marchiza 
după un moment de tăcere şi cugetare şi fără a mărturisi 
deocamdată că sunt culpabilă, îţi răspund că dacă sunt îţi 
preţuiesc fără rezerve învăţăturile. Cu toate acestea, o 
întrebare, domnule şi cugetă bine că dezlegarea ei îmi este 
trebuincioasă. Nu se află, domnule, vreo crimă de neiertat în 
această viaţă? Nu se află, domnule, păcate aşa de mari şi aşa 
de multe, încât să nu cuteze biserica a le ierta şi pe care dacă 
le-ar putea număra dreptatea lui Dumnezeu, îndurarea să n-ar 
putea să le dezlege? Aflu cu cale să încep prin această 
întrebare, domnule, fiindcă nu mi-ar folosi deloc a mă confesa, 
dacă nu aş spera. 

— Vreau să cred, doamnă, răspunse doctorul, privind fără 
voie pe marchiză.cu un fel de spaimă, că ceea ce-mi propui nu 
este altceva decât un test general şi care nu are nici o legătură 
cu starea conştiinţei dumitale. Voi răspunde deci la această 
întrebare fără a ţi-o aplica nici într-un fel. Nu, doamnă, nu se 
află nici un păcat care să fie de neiertat în această. viaţă, oricât 
de mare ar fi şi oricât de multe să fie. Acesta e chiar un act de 
credinţă, până într-atâta că n-ai putea muri catolică dacă ai fi în 
vreo îndoială. Este adevărat că unii doctori au crezut odinioară 
din contră, dar au fost condamnaţi ca eretici. Numai disperarea 
şi necăinţa din urmă sunt de neiertat şi aceste păcate sunt de 
moarte şi nu de viaţă. 

— Domnule, zise marchiza, Dumnezeu îmi face graţia de a 
fi convinsă de ceea ce-mi zici. Cred că a deprins adesea această 
putere. Acum, toată întristarea mea este că n-ar vrea poate să 


întrebuinţeze această bunătate pentru o supusă aşa de 
ticăloasă ca. mine şi pentru o fiinţă care s-a făcut aşa de 
nedemnă de grațiile ce i-a mai arătat. 

Doctorul o încredința cât putu mai bine şi începu ao 
cerceta cu luare aminte pe când stătea de vorbă cu dânsa. 

“Era, zice el, o femeie cu o natură fără temere şi cu un 
curaj mare, părea născută cu o imaginaţie destul de dulce şi 
foarte onestă, cu un aer indiferent pentru orice lucru, cu un 
spirit viu şi pătrunzător, înțelegând lucrurile într-un fel foarte 
curat şi exprimându-se drept şi cu puține vorbe, dar cu multă 
scumpătate, aflând într-o clipă mijloace de a ieşi dintr-o 
încurcătură mare şi hotărându-se îndată în lucrurile cele mai 
grele, către acestea, uşoară şi neținând la nimic, inegală şi 
nesusținându-se, dezgustându-se când îi vorbea cineva des de 
acelaşi lucru şi ceea ce mă făcu, urmează doctorul, a schimba 
de multe ori vorba cu dânsa, ca să nu mă opresc mult într-un 
subiect pe care il introduceam iar dându-i o altă față şi 
propunându-l într-alt chip. Vorbea puțin şi destul de bine, dar 
fără studiu şi fără afecţiune, netulburându-se de nimic, 
totdeauna față cu sine şi zicând numai ceea ce voia să zică bine, 
nimeni n-ar fi luat-o după fizionomie şi după vorbirea sa drept o 
persoană aşa de răutăcioasă cum se arată prin mărturisirea 
publică a patricidului ei, astfel e un lucru de mirat şi care ne 
face să adorăm judecata lui Dumnezeu când părăseşte pe. om 
în sine, ca un suflet care avea de la natura sa ceva deosebit, un 
sânge rece în împrejurările cele neprevăzute, o tărie care nu se 
clinteşte cu nimic, o hotărâre în aşteptarea morții şi în suferința 
ei chiar, dacă era de trebuință, să fie capabilă de o laşitate aşa 
de mare ca aceea ce se afla în atentatul patricid ce l-a mărturisit 
judecătorilor. Nu avea nimic în fizionomia ei care să amenințe 
pe cineva cu o răutate aşa de mare: avea părul castaniu, foarte 
des, obrazul ei era rotund şi destul de regulat, ochii ei erau 
albaştri, dulci şi foarte frumoşi, pielea foarte albă, nasul destul 
de bine croit, nici o trăsătură neplăcută, dar nimic, oricum ar fi 
luat-o cineva, care să fi făcut obrazul ei să treacă drept prea 
seducător.: avea câteva riduri ce o arătau mai în vârstă decât 
era cu adevărat. Nii ştiu ce mă făcu să o întreb de câţi ani era, 
în întâia mea convorbire cu dânsa: "Domnule, dacă voi trăi până 
în ziua Madeleinei, voi fi de patruzeci şi şase de ani. Mă născui 
în ziua aceea şi am acest nume. Fui numită la botez Marie- 


Madeleine. Dar, oricât de aproape suntem de acea zi, nu voi trăi 
până atunci, voi muri astăzi sau cel târziu mâine şi e o grație de 
mă va amâna cineva cu o Zi, şi cu toate acestea, aştept această 
grație prin cuvântul dumitale" zise ea. Văzând-o cineva, i-ar fi 
dat patruzeci de ani. Oricât de dulce i se arăta obrazul, fireşte, 
când îi trecea vreo durere prin suflet, o mărturisea printr-o 
strâmbătură care putea mai întăi să sperie pe cineva şi din când 
în când, zăream convulsiunile ei care îi arătau supărarea, 
disprețul şi necazul. Uitam să zic că talia ei era foarte mică şi 
foarte măruntă. 

lată o oarecare descriere a trupului şi a spiritului ei, pe 
care le recunoscui în putin timp, ocupându-mă mai înainte de a 
o observa, ca să mă conduc apoi după ceea ce aveam să 
însemnez. " 

În mijlocul acestei prime schiţe a vieţii sale pe care i-o 
descria confesorului ei, marchiza îşi aduse aminte că nu se 
făcuse încă rugăciunea şi îl înştiinţa însăşi că era timp s-o facă. 
arătându-i singură capela Conciergeriei şi rugându-l s-o facă 
pentru dânsa şi în onoarea Fecioarei, a cărei mijlocire să o 
capete pe lângă Dumnezeu, căci o făcuse totdeauna patroană a 
ei şi, în mijlocul crimelor şi relelor ei purtări, nu încetase 
niciodată de-a avea pentru dânsa un devotament cu totul 
deosebit, şi. fiindcă nu putea să-l însoţească pe preot, îi promise 
cel puţin să-l asiste cu spiritul ei. 

Era ora zece şi jumătate, dimineaţa, când o părăsi preotul 
şi de patru ore de când vorbeau împreună, o condusese, cu 
ajutorul pietăţii sale tinere şi al moralei sale dulci, la nişte 
mărturisiri pe care nu le-au putut scoate de la dânsa 
amenințările judecătorilor şi teama torturii: astfel, el îşi făcu 
rugăciunea cu destulă seninătate şi devotament, rugind pe 
Dumnezeu a ajuta cu aceeaşi putere pe confesor şi pe pacient. 

După ce îşi făcu rugăciunea, intră la grosar şi luând puţin 
vin, află de la un librar al palatului, anume Seney, care se 
întâmpla să fie acolo, că doamna de Brinvilliers fusese judecată 
şi urma să i se taie mâna. Această asprime a concluziilor, care 
însă fu micşorată în hotărâre, îi insuflă un interes şi mai mare 
pentru sentinţa sa şi se urcă îndată lângă dânsa. 

Îndată ce ea văzu că se deschise uşa, înainta cu linişte 
către dânsul şi îl întrebă dacă s-a rugat bine pentru ea, şi după 
ce o încredința preotul despre aceasta: 


— Părintele meu, îi zise ea, nu voi avea oare mângâierea 
de a primi sfânta cuminecătură“ înainte de a muri? 

— Doamnă, răspunse doctorul, dacă eşti condamnată la 
moarte, vei muri desigur şi fără aceasta şi te-aş înşela când te- 
aş face să speri graţierea. Am văzut în istorie murind un om şi 
acesta a fost al Sfântului-Paul, fără a putea căpăta această 
favoare, cu toate rugăminţile ce făcu ca să i se acorde. El fu 
executat la Greve, în faţa turnurilor catedralei Notre-Dame. Îşi 
făcu rugăciunea cum poţi s-o faci şi dumneata pe a dumitale, 
dacă te aşteaptă aceeaşi soartă. Dar iată tot, şi Dumnezeu, 
permite prin bunătatea sa, ca aceasta să fie de ajuns. 

— Dar, zise marchiza, mi se pare, părintele meu, că domnii 
de Saint-Mars şi de Thou se împărtăşiseră înainte de a muri. 

— Nu cred, răspunse doctorul, căci aceasta nu se află nici 
în "Memoriile lui Montresor" şi nici în alte cărţi care vorbesc de 
execuţia lor. 

— Dar domnul de Montmorency? întrebă ea. 

— Dar domnul de Marillac? răspunse doctorul. 

Intr-adevăr, dacă această favoare a fost acordată celui 
dinţii, a fost refuzată celui de-al doilea şi marchiza se 
înspăimântă şi mai mult de acest exemplu, căci domnul de 
Marillac era 

din familia sa şi ea ţinea această alianţă la mare onoare. 
Fără îndoială ea nu ştia că domnul de Rohan s-a împărtăşit în 
rugăciunea de noapte pe care o făcuse pentru mântuirea 
sufletului său. părintele Bourdalous: căci no vorbi despre 
aceasta şi se mulţumi a scoate un suspin după răspunsul 
doctorului. 

— Despre acestea, urmă doctorul, când vei mai raporta, 
doamnă, vreun exemplu extraordinar, te rog să nu pui temei pe 
dânsul, acestea sunt doar nişte experienţe, ele nu sunt legi. Nu 
se cuvine să aştepţi vreun privilegiu, lucrurile vor urma în 
privinţa dumitale, cursul lor ordinar şi se va întâmpla cu 
dumneata ca şi cu ceilalţi condamnaţi. Ce-ar fi fost dacă ai fi 
fost născută şi moartă în timpul lui Carol VI? Până la domnia 
acestui principe, culpabilii mureau fără confesiune şi numai prin 


v (în practicile religiei creştine) Ritual care constituie una dintre 
cele şapte taine şi care constă din gustarea de către credincioşi a 
vinului şi a pâinii sfinţite de preot, simbolizând sângele şi trupul lui 
Hristos, grijanie, împărtăşanie. 


ordinul acestui rege încetă această asprime. Pe lângă. acestea, 
doamnă, confesiunea nu e neapărat trebuincioasă pentru 
mântuire şi apoi se confesionează cineva şi prin minte citind 
cuvântul, care e ca şi trupul unindu-se cu Biserica, care e 
substanţa mistică a Christului. şi suferind pentru el şi cu el, 
această din urmă împărtăşire a supliciului care e partea 
dumitale, doamnă şi cea mai perfectă dintre toate. De-ţi vei uri 
crima din toată inima, de-l vei iubi pe Dumnezeu din tot sufletul, 
de vei avea credinţă şi caritate, moartea dumitale va fi un 
martir şi ca un al doilea botez. 

— Vai, Dumnezeul meu, zise marchiza, după ceea ce-mi 
zici, domnule şi fiindcă trebuia ca mâna călăului să mă scape, ce 
ar fi fost de mine dacă aş fi murit la Liege şi unde aş fi fost în 
momentul acesta? Şi când n-aş fi fost prinsă chiar şi aş mai fi 
trăit încă douăzeci de ani afară din Franţa, ce moarte aş fi avut, 
fiindcă numai prin eşafod aş fi fost sfinţită? Acum văd toate 
crimele mele, domnule şi privesc ca cea mai mare şi cea mai de 
pe urină din toate, neruşinarea mea în faţa judecătorilor. Dar 
nimic nu e pierdut încă, mulţumesc lui Dumnezeu şi fiindcă am 
să mai sufăr cel din urmă interogatoriu, vreau să fac o deplină 
mărturisire a întregii mele vieţi. Cât pentru dumneata, domnule, 
urmă ea. cer iertare pentru mine mai mult de la întâiul 
prezident, el mi-a zis ieri, pe când eram pe scăunel, lucruri 
foarte atingătoare şi de care m-am simţit cu totul întinerită, dar 
n-am vrut s-o mărturisesc căci. credeam că. lipsind mărturia 
mea, nu s-ar afla în contra mea probe destul de tari ca să mă 
condamne. A ieşit altfel şi a trebuit să-i scandalizez pe 
judecătorii mei prin cutezanţa ce am avut în această întâlnire. 
Dar îmi recunosc greşeala şi o voi îndrepta. Alătură pe lângă 
această, domnule, că în loc de a fi supărată pe întâiul prezident 
pentru judecata ce o face în contra mea, că în loc dea mă 
plânge de întâiul grefier care a solicitat-o, le mulţumesc, la 
amândoi cu multă umilinţă, fiindcă în această stă mântuirea 
mea. 

Doctorul era să răspundă. spre a o încuraja în această cale, 
când uşa se deschise, i se aducea de mâncare pentru prânz, 
căci era unu şi jumătate. Marchiza se întrerupse şi se îngriji 
pentru aceste pregătiri cu atâta libertate de spirit parcă ar fi 
făcut onorurile în casa ei de campanie. Puse la masă pe cei doi 
oameni şi pe femeia ce o însoțea şi întorcându-se către doctor: 


— Domnule, îi zise ea, nu te supăra, căci aceşti bravi 
oameni au obiceiul să mănânce cu mine spre a-mi ţine de urât şi 
vom urma şi astăzi tot aşa. dacă o vei afla de cuviinţă. Aceasta 
este. le zise ea, cea din urmă masă pe care o voi lua cu voi. Pe 
urmă, întorcându-se către femeie: Biata mea doamnă de 
Rousse, adăugă ea, de mult îţi dau această supărare, dar încă 
puţină răbdare şi vei scăpa îndată de mine. Mâine vei putea să 
te duci la Dravet, vei avea destul timp pentru aceasta, căci pe la 
orele şapte-opt, nu vei mai avea de-a face cu mine căci voi fi în 
mâinile Domnului şi nu ţi se va mai ierta a te apropia de mine. 
Din momentul acela, vei putea prin urmare să pleci. căci nu cred 
să ai inimă de a mă vedea când mă vor executa, 

Zicea toate acestea cu minţile foarte liniştite şi fără nici o 
mândrie, pe urmă, fiindcă aceşti oameni se întorceau din când 
în când ca să-şi ascundă lacrimile, ea făcea un semn de 
îndurare. Atunci, văzând că prânzul stătea pe masă şi că nimeni 
nu mânca, invită pe doctor să-şi ia supa, cerându-i iertare 
pentru varza ce o amestecase grosarul în ea, ceea ce făcea o 
supă comună şi care nu merita a-i fi dată. Cât pentru dânsa, luă 
un bulion şi mânca două ouă, scuzându-se pe lângă comesenii 
ei că nu îi servea, dai* arătând că nu i se lăsa nici cuţit nici 
furculiţă. 

Pe la mijlocul mesei, rugă pe doctor să binevoiască a-i da 
voie să bea în sănătatea sa. Doctorul răspunse la această. 
cerere bând şi el în sănătatea ei şi ea se arătă foarte voioasă 
pentru acest consimţământ. 

— Mâine e post, zise ea lăsând paharul pe masă şi cu toate 
că mâine va fi pentru mine o zi foarte grea, fiindcă am să sufăr 
interogatoriul şi moartea, nu pretind să calc ce comandă 
biserica, mâncând dulce. 

— Doamnă, răspunse doctorul, dacă ai avea trebuinţă 
numai de un bulion ca să te susţină, nu s-ar cădea să te mustre 
conştiinţa, căci nu îl vei lua din delicateţe, ci din trebuinţă şi 
legea Bisericii nu îndatorează într-o asemenea împrejurare. 

—— Domnule, răspunse marchiza, n-aş avea nici o 
greutate pentru aceasta dacă aş avea trebuinţă şi dacă îmi dai 
voie, dar cred că va fi de prisos, căci, luând un bulion astă seară 
la ora cinei şi altul mai tare decât după obicei, puţin înainte de 
miezul nopţii, îmi va fi de ajuns ca să petrec ziua de mâine, cu 
două ouă proaspete pe care le voi lua după interogatoriu: 


"Este adevărat, zice preotul în relatarea din care ne 
împrumutăm toate amănuntele acestea, că eram înspăimântat 
de acest, sânge rece. şi că mă înfioram în sinea mea când o 
vedeam zicând cu atâta linişte grosarului să facă bulionul în 
seara aceea mai tare decât altădată şi să-i păstreze două porții 
pregătite înainte de miezul nopții. După masă, urmează tot 
domnul Pirot, i se dădu hârtia şi cerneala pe care. Le ceruse şi 
îmi zise că inainte de a lua pană ca să scriu ceea ce avea să-mi 
dicteze, avea să facă o scrisoare." 

Această scrisoare, care, zicea ea, o încurca şi după care 
avea să fie mai liberă, era pentru bărbatul ei. În momentele 
acelea arătă o aşa de mare tinereţe pentru dânsul, încât 
doctorul, după câte se petrecuseră, se miră foarte mult şi vrând 
s-o încerce, îi zise că această tinereţe pe care o arăta ea nu era 
reciprocă, fiindcă bărbatul ei o părăsise în sine pe cât ţinu tot 
procesul ei, dar atunci marchiza îl întrerupse: 

— Părintele meu, îi zise ea, nu se cuvine să judece cineva 
lucrurile aşa de repede şi după aparenţe, domnul de Brinvilliers 
a îmbrăţişat întotdeauna interesele mele şi n-a făcut numai ce 
n-a putut face, niciodată n-a încetat corespondenţa noastră în 
tot timpul pe când m-am aflat afară din regat, şi nu te îndoi că 
ar fi venit la Paris îndată ce m-ar fi ştiut în închisoare, dacă 
interesele lui l-ar ierta să vină în siguranţă, dar trebuie să ştim 
că e înecat în datorii şi că nu putea veni aici fără ca creditorii lui 
să nu-l aresteze. Nu crede deci că e nesimţitor pentru mine. 

După aceste vorbe, începu a scrie scrisoarea sa şi, când o 
termină, o înfăţişă doctorului, zicându-i: 

— Eşti stăpânul, domnule, al tuturor sentimentelor mele 
până în momentul morţii mele, citeşte această scrisoare şi de 
vei afla vreun lucru de schimbat, spune-mi. 

lată scrisoarea aşa precum era: 


“În starea în care mă aflu de a-mi da sufletul lui 
Dumnezeu, am vrut să te asigur despre amicitia mea, care va fi 
pentru dumneata până la cea din urmă clipă a vieţii mele. Îţi cer 
iertare pentru tot ce-am făcut, în contra datoriei mele către 
dumneata, mor de o moarte ruşinoasă în care m-au împins 
inamicii mei. Íi iert din toată inima şi te rog să îi ierți şi 
dumneata. Sper că mă vei ierta şi pe mine pentru ruşinea ce va 
putea să cadă asupra ta, dar cugetă că ne aflăm aici pentru 


puțin timp şi că peste puţin vei fi dator poate a te duce să-i dai 
lui Dumnezeu o socoteală dreaptă de toate faptele dumitale 
până la vorbele cele mai deşarte, cum, sunt eu acum în stare să 
fac. Îngrijeşte-te de interesele temporare şi de copiii noştri şi dă- 
le însuţi exemplul: consultă-te despre această cu doamna 
Marillac şi cu doamna Couste. Pune să facă pentru tine oricât de 
multe rugăciuni vei putea şi fii încredințat că mor cu totul a ta." 
D'Atibray. 


Doctorul citi această scrisoare cu luare aminte, pe urmă 
observă marchizei că una din fratele cuprinse în dânsa era 
necuviincioasă: aceasta era cea care se referea la inamicii ei. 

— Doamnă, îi zise el, n-ai alţi inamici decât crimele 
dumitale iar aceia pe care îi numeşti inamici sunt aceia care 
iubesc memoria tatălui şi a fraţilor dumitale, pe care s-ar cuveni 
să-i iubeşti mai mult decât ei. 

— Dar, domnule, răspunse marchiza, aceia care m-au 
împins la moarte nu-mi sunt inamici? Şi nu e un sentiment 
creştinesc ca să îi ierte cineva pentru aceasta? 

— Doamnă, răspunse doctorul, ei nu sunt inamicii 
dumitale, dumneata eşti inamica omenirii şi nimeni nu e al 
dumitale, căci nu-şi poate aduce cineva aminte de crimele 
dumitale fără spaimă. 

— Astfel şi eu, părintele meu, zise ea, n-am nici un 
resentiment în contra lor şi aş vrea să văd în paradis persoanele 
care au contribuit mai mult ca să fiu prinsă şi adusă unde mă 
aflu. 

— Doamnă, îi zise doctorul, cum înţelegi această? Vorbeşti 
uneori la fel ca cineva care doreşte moartea oamenilor. Explică- 
te deci, te rog. 

— Dumnezeu să mă ferească, părintele meu, s-o înţeleg în 
felul acesta! răspunse marchiză. Din contră, Dumnezeu să le 
dea în lumea asta prosperitate îndelungată şi în cealaltă o glorie 
şi o fericire fără margini. Dictează-mi dar o scrisoare, domnule şi 
o voi scrie cum îţi va place. 

După ce fu scrisă această nouă scrisoare, marchiza nu vru 
să mai cugete la altceva decât la confesiunea sa şi rugă pe 
doctor să ia şi el până. 


— Am făcut, zise ea, atâtea păcate şi crime, încât dacă aş 
face o simplă confesiune verbală, n-aş fi niciodată sigură despre 
scumpătatea sa. 

Atunci se puseră amândoi în genunchi ca să ceară graţia 
Sfântului Spirit şi după ce au zis un Veni Creator şi un Salve 
Regina, doctorul se sculă şi şezu înaintea unei mese, pe când 
marchiza, îngenuncheată, zicea un Confiteor şi îşi începea 
confesiunea. 

La ora nouă seara, părintele Chavigny care îl adusese de 
dimineaţă pe doctorul Pirot, intră, marchiza păru contrariată de 
vizita lui, dar cu toate acestea îl primi cu o faţă bună. 

— Părintele meu, îi zise ea, nu credeam să te văd aşa 
târziu, dar, te, rog, mai lasă-mă câteva minute încă, împreună 
cu domnul. 

Părintele ieşi. 

— Ce a venit să facă? întrebă atunci marchiza întorcându- 
se către doctor. 

— E bine să nu stai singură, răspunse doctorul. 

— Vrei să mă părăseşti deci? strigă marchiza cu un 
sentiment care semăna a spaimă. 

— Doamnă, voi face tot ce-ţi va place, răspunse doctorul, 
dar mi-ai face un serviciu dacă m-ai lăsa să mă retrag pentru 
câteva ore, în care timp părintele Chavigny ar putea să stea cu 
dumneata. 

— Ah! Domnule, strigă ea frângându-şi mumie, mi-ai 
promis că nu mă vei părăsi înaintea morţii şi iată că te duci! 
Cugetă că te-am văzut azi dimineaţă pentru întâia oară, dar, de 
azi dimineaţă, ai luat mai mult loc în viaţa mea decât oricare 
altul dintre amicii mei. 

— Doamnă, răspunse bunul doctor, nu vreau altceva afară 
numai de ceea ce vrei dumneata. Dacă îţi cer puţin repaus, asta 
o fac ca să-mi reîncep mâine oficiul cu mai multă putere şi să-ţi 
fac un serviciu mai mare ce nu ţi l-aş putea face fără asta. Dacă 
nu voi răsufla, tot ce voi putea face sau zice va lâncezi. Te 
întemeiezi pe execuţia de mâine, nu ştiu dacă te întemeiezi 
drept, dar, chiar după vorba dumitale, mâine trebuie să fie ziua 
dumitale cea mare, ziua hotărâtoare şi în care şi dumneata. şi 
eu, vom avea trebuinţă de toate puterile noastre. Sunt 
treisprezece sau patrusprezece ore de când suntem împreună şi 
lucrăm pentru mântuirea dumitale, n-am un temperament tare 


şi mi-e teamă, doamnă, dacă nu-mi vei da puţin timp, că mâine 
o să-mi lipsească puterea de a te asista până la capăt. 

— Domnule, zise marchiza, ceea ce-mi zici îmi închide 
gura. Ziua de mâine este pentru mine o zi mult mai importantă 
decât aceasta şi eu greşeam, trebuie să te odihneşti noaptea 
asta. Să terminăm numai acest paragraf şi să-l citim pe acela pe 
care l-am scris înainte. 

După ce se făcu aceasta, doctorul vru să se retragă, dar 
fiindcă se aducea cina, marchiza nu-l iertă să iasă fără să 
servească ceva, şi pe când mânca o bucată, ea zise grosarului 
să caute o trăsură şi să o pună în socoteala ei. Cât pentru ea, 
mânca două ouă şi bulionul. Un minut după aceea, grosarul intră 
şi zise că trăsura era gata, marchiza luă atunci ziua bună de la 
doctor, făcându-l să-i promită că se va ruga pentru ea şi că va 
veni la ora şase dimineaţa la Conciergeria. Doctorul îşi dădu 
cuvântul. 

A doua zi de dimineaţă, reintrând în turn, îl află pe 
părintele Chavigny, care îi luase locul lângă marchiză, 
îngenuncheat cu dânsa şi făcând o rugăciune. Preotul plângea, 
dar marchiza stătea mereu neclintită şi îl primi cu o faţă 
asemănătoare cu aceea cu care îl părăsise, îndată ce părintele 
Chavigny îl văzu pe doctor venind, se retrase. Marchiza se 
recomandă rugăciunilor lui şi îl rugă a mai veni, dar părintele nu 
promise. Atunci marchiza ducându-se spre doctor: 

— Domnule, îi zise, eşti punctual şi n-am să mă plâng că ți- 
ai uitat cuvântul, dar, Dumnezeul meu, cât de mult timp e de 
când te doream şi cât de mult întârzie să bată orele şase astăzi! 

— lată-mă, doamnă, răspunse doctorul, dar mai înainte de 
toate, cum ai petrecut astă-noapte? 

— Am scris trei scrisori, răspunse marchiza, care, oricât de 
scurte fură, îmi luară mult timp: una la sora mea, alta la doamna 
Marillac, a treia la doamna Couste. Aş fi vrut să ţi le dau să le 
citeşti, domnule, dar părintele Chavigny mi-a promis că se va 
însărcina cu aceasta, şi fiindcă i s-au părut bune, n-am cutezat 
să-i împărtăşesc intenţia mea: După ce am scris aceste scrisori, 
urmă marchiza, am stat puţin de vorbă, m-am rugat puţin la 
Dumnezeu, pe urmă, fiindcă părintele mi-a luat breviarul'* ca să 


18 Carte care cuprinde rugăciunile pe care preoţii şi călugării 
catolici trebuie să le recite la anumite ore din zi. 


citească şi eu carneţelul meu cu acelaşi scop, m-am simţit 
ostenită şi l-am întrebat dacă puteam să mă trântesc pe pat, 
după răspunsul său, am dormit două ore bune, fără vise şi fără 
griji, pe urmă, la deşteptarea mea, am făcut împreună câteva 
rugăciuni care se terminau pe când intrai tu. 

— Ei bine! Doamnă, zise doctorul, dacă vrei, le vom 
reîncepe, pune-te în genunchi şi să zicem Veni Sancte Spirifus. 

Marchiza se supuse îndată şi spuse rugăciunea cu multă 
pietate, pe urmă, după ce termină şi fiindcă domnul Pirot se 
pregătea a relua până ca să scrie urmarea confesiunii sale: 

— Domnule, îi zise ea, dă-mi voie să-ţi pun mai înainte o 
întrebare care mă nelinişteşte. leri mi-ai dat speranţe mari în 
îndurarea lui Dumnezeu, cu toate acestea nu-mi trece prin 
minte că voi putea fi scăpată fără ca să rămân un timp destul de 
îndelungat în purgatoriu, crima mea e prea mare ca să capăt 
iertare cu vreo altă condiţie afară de aceasta şi când aş avea 
chiar o iubire de Dumnezeu cu mult mai mare decât aceea pe 
care aş putea să o am, n-aş pretinde să fiu primită în cer fără a 
trece prin focul care vă curăța petele mele şi fără a suferi 
pedepsele ce se cuvin păcatelor mele. Dar am auzit zicând, 
domnule, că flacăra din locul acesta, unde sufletele ard numai 
câtva timp, seamănă întru totul cu cea din iad, unde păcătoşii 
trebuie să ardă pentru eternitate, spune-mi prin urmare, te rog, 
în ce fel un suflet care se află în purgatoriu în momentul 
despărțirii sale de trup se poate asigura că nu e în iad şi cum 
recunoaşte să focul care îl arde fără a-l consuma va înceta într-o 
zi, fiindcă măcinarea ce o suferă, e aceeaşi ca a damnaţilor!* şi 
fiindcă flăcările care îl mistuie sunt de aceeaşi calitate cu ale 
iadului. Aş vrea să ştiu aceasta, domnule,.ca să nu rămân, la 
îndoială în acel moment înspăimântător şi să ştiu de la început 
dacă se cuvine să sper sau să disper. 

— Doamne, răspunse doctorul, ai dreptate. Dumnezeu e 
prea drept ca să mai alăture şi pedeapsa îndoielii pe lângă 
aceea ce o dă în clipa când sufletul se desparte de trup se face 
o judecată între Dumnezeu şi el, aude sentinţa care îl condamnă 
sau cuvântul care îl eliberează, ştie dacă e în graţia, sau în 
păcatul de moarte, vede dacă Dumnezeu are să-l arunce în iad 
pentru totdeauna, sau dacă îl trimite la purgatoriu pentru câtva 
timp. Această hotărâre, doamnă, o vei auzi chiar în clipa când 


19 (în mistica creştină) Osândiţii la chinurile infernului. 


fierul călăului te va atinge, afară numai dacă, fiind curățată în 
această viaţă prin focul carităţii, nu te vei duce, fără a trece prin 
purgatoriu, să primeşti chiar îndată răsplata martiriului dumitale 
printre prea fericiţii care stau împrejurul tronului dumnezeiesc. 

— Domnule, urmă marchiza, am o credinţă aşa de mare în 
vorbele dumitale, încât mi se pare că înţeleg tot ce-mi zici şi mă 
simt mulţumită. 

Doctorul şi marchiza se puseră atunci la confesiunea lor 
întreruptă în ajun. Marchiza îşi aduse aminte, peste noapte, de 
câteva articole pe care le adăugă pe lângă celelalte: apoi 
urmară astfel, de câte ori păcatele erau mari, ca s-o pună să 
zică un act de înfrângere a inimii sale. 

După o oră şi jumătate, veniră a o înştiinţa ca, să deschidă 
şi că întâiul grefier o aştepta ca să-i citească hotărârea. Ea 
ascultă această veste cu multă linişte, stând în genunchi şi 
întorcându-şi numai capul, pe urmă, fără a i se schimba deloc 
glasul: 

— Numaidecât, zise ea, avem încă o vorbă de scris, 
domnul şi cu mine şi pe urmă sunt a dumneavoastră. 

Urmă într-adevăr cu o mare linişte a dicta doctorului 
sfârşitul confesiunii sale. Când crezu că ajunse la capăt, îi ceru 
să zică împreună cu ea o rugăciune mică, ca să-i dea Dumnezeu 
o căinţă, înaintea judecătorilor pe care îi scandalizase, care să 
nu mai semene cu neruşinarea ei trecută, pe urmă, după 
această rugăciune, îşi luă mantela”, o carte de rugăciuni pe 
care i-o lăsase părintele Chavigny şi urmă pe grosarul care o 
conduse până în camera de interogatoriu, unde urma să i se 
citească sentinţa. 

începură cu interogatoriul, care ţinu cinci ore şi în care 
marchiza zise, tot ce promisese să zică, tăgăduind că avea 
complici şi întărind că nu cunoştea nici compoziţia veninurilor pe 
care le dădea, nici a antidotului prin care putea să le combată 
cineva, pe urmă, după ce se făcu interogatoriul şi fiindcă 
judecătorii văzură că nu puteau să mai scoată nimic de la 
dânsa, făcură semn întâiului grefier, să-i citească sentinţa, pe 
care o ascultă în picioare, această hotărâre era precum 
urmează: 


20 Haină purtată de femei peste rochie. 


"Văzând curtea, camerele cele mari şi turnelele”! adunate, 
etc, în urma trimiterii cerute de zisa d'Aubray de Brinvilliers, a 
concluziilor procurorului general al regelui, după ce a fost 
întrebată zisa d'Aubray asupra cazurilor rezultate din proces, s-a 
fost zis şi curtea a declarat şi declară pe zisa dAubray de 
Brinvilliers destul de convinsă că a înveninat pe domnul. Dreux 
d'Aubray, tatăl său şi pe zişii domni d'Aubray, fraţii ei, unul 
locotenent civil, celălalt consilier la parlament şi că a atentat la 
viața  Theresei d'Aubray, sora sa, şi, spre îndreptare, a 
condamnat şi condamnă pe zisa d'Aubray de Brinvilliers a face 
amendă onorabilă înaintea porții principale a bisericii catedrale 
din Paris, unde va fi dusă într-o căruță, cu picioarele goale, cu 
funia de gât, ținând în mină o torță aprinsă de greutatea a două 
livre şi acolo, fiind în genunchi, să zică şi să declare că din 
răutate, din răzbunare şi ca să le ia bunurile a înveninat pe tatăl 
său, a pus de a înveninat pe frații ei şi a atentat la viața surorii 
sale, de care fapte se căieşte, cere iertare lui Dumnezeu, regelui 
şi dreptății şi făcându-se aceasta, să fie dusă cu zisa căruță în 
piața Greve din acest oraş, spre a i se tăia capul pe un eşafod 
care va fi înălțat pentru aceasta în zisa piață, trupul ei ars şi 
cenuşa aruncată în vânt, aplicându-se mai înainte tortura 
ordinară şi extraordinară că să-i descopere pe complicii ei, o 
declară căzută din moştenirile zisului ei tată şi a zişilor ei frați şi 
soră, din ziua ziselor crime de ea făcute şi toate bunurile închise 
şi confiscate, date cui se vor cuveni, asupra acelora şi altora 
care sunt nesupuse confiscării, luându-se mai întii suma de 
patru mii livre amendă către rege, patru sute livre ca să se 
întrebuințeze spre a se face rugăciuni lui Dumnezeu pentru 
odihna sufletelor zişilor răposați fraţi, tată şi soră, în capela 
Conciergeriei palatului, zece mii livre spre despăgubirea zisei, 
doamne Mangot şi toate cheltuielile, chiar cele făcute în contra 
Zisului Amelin, zis Lachaussee. 

Făcută în parlament, la 16 iulie, 1676." 


Marchiza ascultă această hotărâre fără înfiorare şi fără 
slăbiciune, cu toate acestea, după ce o auzi: 


21 Camerele parlamentului care sunt desemnate ca să judece 
cauze criminale. 


— Domnule, zise ea întâiului grefier, ai bunătate a mai citi 
o dată, căruţa, la care nu mă aşteptam, m-a pus aşa de mult în 
mirare, încât n-am luat aminte la restul. 

Întâiul grefier reciti hotărârea, pe urmă, fiindcă din 
momentul acela era a executorului, acesta se apropie de ea, 
marchiza îl recunoscu văzând în mâinile sale o funie, atunci îi 
întinse îndată mâinile, privindu-l cu răceală, de la cap până la 
picioare, fără a scoate vreo vorbă. Atunci judecătorii se 
retraseră unii după alţii şi retrăgându-se demascară diferitele 
pregătiri pentru tortură. Marchiza îşi aruncă ochii cu tărie asupra 
acelor căluşe şi toarte înspăi-mântătoare care întinseseră atâtea 
membre şi făcuseră să iasă atâtea strigăte şi văzând cele trei 
cofe de apă pregătite pentru dânsa, se întoarse către grefier, 
nevrând să vorbească călăului şi zicându-i cu un surâs: 

— Fără îndoială, domnule, aţi strâns atâta apă ca să mă 
înecaţi? Căci, ca o femeie de talia mea. nu cred să pretindeţi a 
mă face să înghit toată apa aceasta. 

Călăul, fără a-i răspunde, începu să-i scoată mantela şi 
toate celelalte haine una după alta până când o lăsă goală de 
tot, pe urmă o conduse lângă un zid. o puse să stea pe căluşul 
pentru tortura ordinară, care era înalt de două. picioare. 

Acolo o întrebară din nou pe marchiză despre numele 
complicilor ei. despre compoziţia veninului şi despre antidotul 
care putea să-l combată, dar ea răspunse precum făcuse cu 
doctorul Pirot. adăugind numai: 

— Dacă nu credeţi cuvintele mele, trupul meu e în mâinile 
voastre şi puteţi a-l tortura. 

Asupra acestui răspuns, grefierul făcu semn călăului să-şi 
împlinească oficiul. 

Acesta începu să lege picioarele marchizei de două toarte 
puse înaintea ei, unul după. altul, ţintindu-le de o scândură, pe 
urmă, răsturnându-i trupul pe spate, îi legă mâinile de toartele 
zidului, care erau departe una de alta la trei picioare. Astfel, 
capul era la aceeaşi înălţime cu picioarele, pe când trupul, 
susţinut de scaun, descria o curbă, parcă ar fi fost culcată cu 
faţa în sus pe o roată. Spre a-i întinde membrele şi mai tare, 
călăul trase două învârtituri la manivelă, care făcu picioarele, 


depărtate cam la vreo palmă de toarte, a se apropia cu şase 
ţoli”?. 

Aici vom părăsi iar istoria noastră ca să, reproducem 
procesul verbal: 


"Deasupra căluşului şi pe când cu întinderea, a zis de mai 
multe ori: 

— O, Dumnezeul meu! Mă omoară şi cu toate astea am 
spus adevărul... 

I s-a turnat apă pe gât, s-a întors şi pe-o parte şi pe alta şi 
a Zis aceste vorbe: 

— Mă omorâți. 

Somată atunci ca să-i numească pe complici, a zis că nu 
ştia pe altul decât numai pe un om care, cu zece ani în urmă, îi 
ceruse venin spre a se desface de nevasta sa, dar că acest om 
murise. 

I s-a turnat apă pe gât, s-a mai întors şi pe-o parte şi pe 
alta, dar tot n-a vrut să vorbească. 

Somată ca să spună de ce, dacă nu avea complici, scrisese 
de la Conciergerie lui Penautier, spre a-l sili să facă pentru ea 
tot ce ar putea şi spre a-i aduce aminte că interesele ei în 
privința aceasta erau totuna cu ale lui: 

A zis că nu ştiuse niciodată că Penautier ar fi avut vreo 
înțelegere cu Sainte-Croix pentru veninurile sale. şi că dacă ar 
Zice din contră, ar minţi, conştiinţei sale, dar că biletul ce se 
aflase în caseta lui Sainte-Croix şi care îl privea pe Penautier şi 
îngrădirea cea mare a acestuia cu Sainte-Croix o făcuse să 
creadă că amicitia ce se află între ei, putea să fi mers până la 
împărtăşirea veninurilor, că, având această îndoială, incercase 
a-l scrie ca şi cum ar fi fost sigură ca aşa era, fiindcă ea credea 
că acest pas nu putea s-o vatăme cu nimic, căci, sau ca 
Penautier era complicele lui Sainte-Croix, sau că nu era: dacă 
era, ar fi crezut că era în rama marchizei să-l dea de gol şi 
atunci ar fi făcut totul ca s-o scape din mâinile dreptății, dacă nu 
era, scrisoarea ei avea să fie o scrisoare pierdută şi nimic mai 
mult. 

I s-a turnat din nou apă pe gât, s-a întors şi s-a sucit cu 
putere, dar a zis că n-avea altceva de spus despre aceasta, fără 


22? Unitate de măsură pentru lungimi, egală cu aproximativ 25,4 
mm. 


numai ceea ce mai spusese, căci dacă zicea mai multe şi-ar fi 
încărcat conştiinţa." 

Tortură ordinară se împlinise, marchiza înghiţise pe 
jumătate din apa care i se părea destulă ca să o înece, călăul se 
opri, ca să înceapă tortura extraordinară, Prin urmare, în locui 
căluşului de două picioare şi jumătate pe care era culcată, îi 
puse sub mijloc un căluş de trei picioare şi jumătate, care îi 
încovoie trupul şi mai mult, şi fiindcă acest lucru se făcu fără ca 
să se lase o lungime mai mare funiei, trupul fu nevoit a se 
destinde din nou şi legăturile, restrângându-se împrejurul 
pumnilor şi gleznelor de la picioare, pătrunseră în carne aşa de 
tare încât începu să curgă sânge, îndată reîncepu interogatoriul, 
care fusese întrerupt după cererile grefierului şi răspunsurile 
marchizei. Cât despre strigătele ei, parcă nici că auzea cineva: 

Deasupra căluşului cel mare şi pe când cu tortura, a zis de 
mai multe ori: 

— O, Dumnezeul meu! Mă dezmembrați! Doamne, iartă- 
mă! Doamne, ai îndurare de mine! 

Intrebată dacă mai avea ceva de declarat asupra 
complicilor ei: 

A zis că puteau s-o omoare, dar că n-ar spune o minciună 
care să-i piardă sufletul. 

După ce i s-a turnat apă pe gât, s-a întors putin într-o parte 
şi în alta, dar n-a vrut să vorbească. 

Somată să dezvăluie compoziția veninurilor sale şi 
antidotul împotriva acestora: 

A zis că nu ştia substanțele din care erau făcute, că tot ce- 
şi aduce aminte era că în această compoziție intrau şi broaştele 
râioase, că Sainte-Croix nu i-a dezvăluit niciodată acest secret, 
că ea credea, pe Ungă acestea, că nu le făcea el singur, dar că 
era pregătit de Glazer, credea că îşi aduce aminte că unele din 
ele erau numai arsenic rarefiat, cât despre contra-ve-nin, nu 
cunoştea altceva afară de lapte şi că Sainte-Croix îi spusese că 
dacă bea cineva dimineața un pahar de lapte la cele dintâi 
simptome ale veninului, nu mai avea nimic de temut. 

Somată să spună dacă mai avea ceva de adăugat: 

A zis că a mărturisit tot ce ştia, că puteau s-o omoare 
acum, dar că n-ar avea ce să mai scoată de la dânsa. 

După care i (s-a turnat apă pe gât, s-a clătinat puțin şi. a 
Zis că era moartă, dar n-a mai vrut să vorbească. 


I s-a turnat din nou apă pe gât, nu s-a întors nici într-o 
parte nici într-alta, ci a zis cu un geamăt mare: 

— O, Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Sunt moartă! 

Dar altfel n-a vrut să mai vorbească. 

După care, fără a i se mai face alt rău, a fost dezlegată, 
dată jos şi adusă înaintea focului după felul obişnuit. " 


Lângă acest foc şi dinaintea căminului grosarului, o re-află 
doctorul care, simțindu-se fără putere pentru o asemenea 
vedere, îi ceruse voie de a o părăsi ca să facă o rugăciune 
pentru dânsa, spre a-i dă Dumnezeu răbdare şi curaj. 

Se vede că bunul preot nu se rugase în zadar. 

— Ah! Domnule, îi zise marchiza îndată ce îl văzu, de mult 
doream să te văd, ca să mă mângâi cu dumneata. lată o tortură 
care a fost prea lungă şi prea dureroasă, dar pentru cea din 
urmă oară am de-a face cu oamenii şi acum am să mă ocup 
numai de Dumnezeu. Vezi mâinile mele, domnule? Vezi 
picioarele mele? Nu sunt sfâşiate şi însângerate şi călăii mei nu 
m-au rănit tot în aceleaşi locuri ca pe Christ? 

— Aşadar, doamnă, răspunse preotul, aceste suferinţe sunt 
o fericire în momentul acesta, fiecare tortură e o treaptă care te 
apropie de cer. Prin urmare, cum zici, trebuie să te ocupi numai 
de Dumnezeu, trebuie să-ţi întorci către dânsul toate cugetările 
şi toate speranţele, trebuie să-i ceri să-ţi dea un loc în cer între 
aleşii lui, şi fiindcă nici un lucru necurat nu poate pătrunde 
acolo, haideţi să ne rugăm, doamnă, pentru a te curăţi de toate 
întipăririle ce-ar putea să-ţi închidă această cale. 

Marchiza se sculă îndată, ajutată de doctor căci abia se 
putea ţine pe picioare şi înainta, şovăind între el şi călău, căci 
acesta din urmă, care pusese mâna pe ea îndată după citirea 
hotărârii, nu trebuia s-o părăsească înaintea executării. Intrară 
toţi trei în capelă şi pătrunzând până în mijlocul corului, doctorul 
şi marchiza se puseră în genunchi ca să se închine la Sfântul 
Sacrament, în momentul acesta, se văzură în tinda bisericii 
câteva persoane atrase de curiozitate şi fiindcă nu putea cineva 
să le gonească, călăul închise grila corului şi făcu pe marchiză 
să treacă după altar ca să nu fie supărată de aceste persoane. 
Acolo şezu pe un scaun şi doctorul se puse pe o bancă de partea 
cealaltă, în faţa ei. Abia atunci putu să vadă schimbarea ce se 
petrecuse într-însa, căci era, luminată prin fereastra capelei. 


Obrazul ei care fusese întotdeauna foarte palid era aprins, ochii 
erau înflăcăraţi şi înfierbântaţi şi tot trupul ei se înfiora de 
tresăriri neaşteptate. Doctorul vru să-i zică doar câteva vorbe 
spre a o mângâia, dar ea fără a-l asculta: 

— Domnule, îi zise, ştii că hotărârea mea e infamă? Ştii că 
e foc în hotărârea mea? 

Doctorul nu-i răspunse, dar, judecind că avea trebuinţă de 
ceva, zise călăului să aducă, vin. Un minut după aceasta, 
grosarul veni cm un pahar în mână, doctorul îl dădu marchizei, 
care îl puse la gură şi îl dădu imediat înapoi, pe urmă, văzând că 
era cu gâtul gol, luă batistă ca să se acopere şi ceru de la grosar 
un ac cu gămălie ca s-o prindă, dar fiindcă acesta întârzia să i-l 
dea, căutându-l asupra sa, ea crezu că se temea să nu-l înghită 
ca să se omoare şi clătinând din cap, îi zise cu un surâs trist: 

— Ah! Acum, nu mai ai de ce să te temi şi iată domnul care 
va sta bun pentru mine, că nu-mi voi face nici un rău. 

— Doamnă, îi zise grosarul dându-i ceea ce ea ceruse, îţi 
cer iertare dacă te-am făcut să aştepţi. N-aveam vreo 
neîncredere în dumneata, îţi jur, şi dacă e cineva care să se ne- 
încreadă, nu sunt eu. 

Atunci îngenunchind înaintea ei, îi ceru mâna să i-o sărute. 
Ea i-o dete îndată, zicându-i să se roage la Dumnezeu pentru 
dânsa. 

— Oh! Da, strigă el înecat în plânsete şi, din toată inima 
mea. 

Atunci îşi prinse batista aşa cum putu, cu mâinile ei legate 
şi fiindcă grosarul se retrăsese lăsând-o singură cu doctorul: 

— Nu m-ai auzit, domnule? îi zise ea pentru a doua oară. 
Ţi-am spus că era foc în hotărârea mea. Foc!... înţelegi bine? Şi 
cu toate că se zice că numai după moartea mea mi se va arunca 
trupul în foc, totul e o infamie mare pentru memoria mea. Inii 
cruţă durerea de-a fi arsă de vie şi poate prin aceasta mă scapă 
de o moarte disperată, dar ruşinea tot se află şi la ruşine îmi 
este mintea. 

— Doamnă, îi zise doctorul, n-are să-ţi pese de nimic 
pentru mântuirea dumitale, sau că ţi se va arunca trupul în foc 
spre a fi redus la cenuşă, sau că se va pune în pământ spre a fi 
mâncat de viermi, dacă ar fi târât şi aruncat în gunoi, sau să fie 
îmbălsămat cu parfumurile Orientului şi depus într-un mormânt 
mândru. În orice fel vei muri, trupul dumitale va învia într-o zi 


însemnată şi dacă va fi hotărât pentru cer, va ieşi mai glorios 
din cenuşa sa decât oarecare cadavru regal care doarme în 
momentul acesta într-un coşciug aurit, înmormântările se fac 
pentru cei ce rămân în viaţă, doamnă şi nu pentru cei ce mor. 

In clipa aceea se auzi un zgomot la uşa corului, doctorul se 
duse să vadă cine era, un om stăruia să intre şi se lupta cu 
călăul. Doctorul se apropie şi întrebă cine e: acesta era un şelar 
de la care doamna de Brinvilliers cumpărase înaintea plecării 
sale din Franţa o trăsură pentru care îi plătise o parte, mai 
rămânându-i datoare o mie două sute de livre. El aducea biletul 
ce îl făcuse ea şi pe care erau înscrise diferitele sume ce i le 
dăduse. Atunci marchiza, neştiind ce se petrecea, îi chemă. 
Doctorul şi călăul veniră la dânsa: 

— Oare vin să mă caute? zise ea, sunt rău pregătită în 
momentul acesta, dar nu-mi pasă, sunt gata. 

Doctorul o încredința că nu era vorba despre aceasta şi îi 
spuse ce era. 

— Acest om are dreptate, răspunse ea, spune-i, urmă ea 
îndreptându-se către călău, că voii da ordine pentru aceasta pe 
cât va sta în mâna mea. 

Pe urmă, văzându-l pe călău că se îndepărta: 

— Domnule, zise ea doctorului, trebuie să plecăm? Mi-ar 
face plăcere să-mi mai lase câtva timp încă, pentru că şi dacă 
sunt gata, cum ziceam adineauri, nu sunt pregătită. Părintele 
meu, iartă-mă, adăugă ea, dar sunt ameţită de această tortură 
şi de această hotărâre, focul care se află într-însa, străluceşte 
mereu în ochii mei ca cel din iad. Dacă m-ar fi lăsat tot timpul 
acesta cu dumneata, ar fi fost mai bine pentru mântuirea mea. 

— Doamnă, răspunse doctorul, să-i mulţumim lui 
Dumnezeu că avem până la noapte timp spre a te întrema şi a 
cugeta la ceea ce-ţi rămâne de făcut. 

— Oh! Domnule, zise ea cu un surâs, nu crede aceasta, 
căci nu vor avea atâta răbdare pentru o nefericită condamnată 
la foc, asta nu e în mâna noastră. Când va fi totul gata, vor veni 
a ne înştiinţa că e timpul şi va trebui să mergem. 

Doamnă, zise doctorul, pot să-ţi răspund că ţi se va lăsa 
timpul trebuincios. 

— Nu, nu, zise ea cu un glas tăiat şi tremurător, nu, nu, nu 
vreau să-i fac să m-aş-tepte. Când va veni căruţa la poartă, 
îndată ce-mi va spune cineva, voi cobori. 


— Doamnă, zise doctorul, nu te-aş fi întârziat dacă te-aş fi 
văzut gata a te înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, căci, în starea 
dumitale, e o faptă de pietate ca să nu ceri timp şi să pleci când 
va veni ora. Dar noi toţi nu suntem aşa de bine pregătiţi ca şi 
Christos, care îşi lasă rugăciunea şi îi deşteaptă pe apostolii lui, 
ca să iasă din grădină şi să se ducă înaintea inamicilor lui. Dar 
dumneata, în momentul acesta, eşti slabă şi chiar de-ar veni să 
te caute, nu te-aş lăsa să pleci. 

— Fii liniştită, doamnă, momentul n-a sosit încă, zise 
plecându-şi capul pe lângă altar, călăul, care auzise convorbirea 
şi care judecind că mărturia lui era suficientă, voia, pe cât îi stă 
în putinţă, să-i facă puţin curaj marchizei: 

— Nimic nu ne grăbeşte şi putem să ne ducem încă înainte 
de ora două sau trei. 

Această încredințare o linişti puţin pe doamna de 
Brinvilliers şi ea mulţumi călăului. Pe urmă, întorcându-se către 
doctor: 

— Domnule, îi zise ea, iată nişte mătănii ce n-aş vrea să 
cadă în mâinile acestui om. Nu pentru că nu le-ar putea 
întrebuința bine, căci, cu toată meseria lor, cred că oamenii 
aceştia sunt tot creştini că şi noi, dar tot mai bine aş vrea să le 
las altuia. 

— Doamnă, zise doctorul, vezi cui doreşti să le dau şi le voi 
da după cum îmi vei zice. 

— Vai! Domnule, zise ea, n-am pe nimeni cui să le dau fără 
numai de sora mea, dar mi-e teamă că, aducându-şi aminte de 
crima mea către dânsa, să nu se înfioreze de a atinge ceea cea 
fost al meu. Dacă nu i-ar face vreo întipărire urâtă, atunci ar fi o 
mângâiere foarte mare pentru mine, ideea că le va purta după 
moartea mea şi că vederea lor îi va aduce aminte că trebuie să 
se roage pentru mine, dar după ceea ce s-a petrecut între noi, 
aceste mătănii îi vor înfăţişa fără îndoială o aducere aminte 
urâcioasă. Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Sunt prea 
criminală şi te vei înjosi oare a mă ierta vreodată? 

— Doamnă, răspunse doctorul, cred că te înşeli în privinţa 
doamnei d'Aubray: ai putut vedea după scrisoarea ce ţi-a scris, 
după sentimentele pe care le-a avut pentru dumneata, roagă-te 
dar deasupra acestor mătănii până la cel din urmă moment. 
Roagă-te fără răsuflu şi cu minţile pironite, cum se cuvine unei 


culpabile care se căieşte şi îţi răspund, doamnă, că le voi duce 
singur şi că vor fi bine primite. 

Şi marchiza, care de când cu interogatoriul fusese mereu 
ameţită, se puse iar a se ruga cu atâta fierbinţeală ca mai 
înainte. 

Se rugă astfel până la ora şapte, în momentul când bătu, 
călăul veni fără a zice nimic, să stea în picioare înaintea ei, ea 
înţelese atunci că sosise clipă şi apucând braţul doctorului: 

— Încă puţin, îi zise ea, încă vreo câteva minute, te rog. 

— Doamnă, răspunse doctorul ridicându-se, haide-ţi să 
adorăm sângele dumnezeiesc în sfânta cuminecătură şi să îl 
rugăm să te scape de toată întinarea şi de tot păcatul ce-ţi mai 
rămâne şi astfel vei căpăta repausul ce îl doreşti. 

Atunci călăul strânse împrejurul mâinilor ei funiile pe care 
le slăbise mai înainte şi ea veni cu un pas destul de sigur a se 
pune în genunchi înaintea altarului, între capelanul Conciergeriei 
şi doctor. Capelanul era în veşmintele sale şi cânta cu glas tare 
Veni Creator, Salve Regina şi Tantum ergo. După aceste 
rugăciuni îi dădu binecuvântarea Sfântului Sacrament, pe care o 
primi în genunchi şi cu faţa la pământ. Pe urmă, venind după 
călăul care mergea înainte ca să pregătească o cămaşă, ieşi din 
capelă, rezemată cu mâna stângă de doctor şi cu cea dreaptă 
pe feciorul călăului. La ieşire încercă întâia sa confesiune. Zece 
sau douăsprezece persoane o aşteptau, şi aflându-se deodată în 
faţa lor, făcu un pas înapoi şi cu mâinile ei, cu toate că erau 
legate, îşi trase vălul de pe cap şi îşi acoperi faţa pe jumătate. 
Trecu după aceea pe o portiţă care se închise după dânsa, astfel 
încât se reaflă singură între două portiţe, cu doctorul, dar din 
mişcarea cea iute pe care o făcuse ca să-şi ascundă faţa, se 
deşiraseră mătăniile ei şi câteva boabe căzuseră pe jos. Cu 
toate acestea, ea mergea mereu înainte, fără să vadă, însă 
doctorul o chemă, pe urmă, aplecându-se, începu să adune 
boabele împreună cu feciorul călăului, care, strângându-le pe 
toate în mâna sa, le puse într-a marchizei. Atunci, mulţumindu-i 
cu umilinţă pentru această faptă. 

— Domnule, îi zise, ştiu că nu mai am nimic în această 
lume, că tot ce am asupra mea e al dumitale, că nu pot să dau 
nimic fără consimţământul dumitale, dar te rog să binevoieşti ca 
înainte de a muri să dau aceste mătănii domnului, n-ai ce pierde 


prin aceasta, căci n-au vreun preţ şi i le dau numai ca să le ducă 
surorii mele. Consimte dar, domnule săi fac aşa, te rog. 

— Doamnă, cu toate că este obiceiul ca hainele 
condamnaților să fie ale noastre împreună cu tot ce conţin ele, 
eşti stăpână pe tot ce ai şi chiar când acest lucru ar fi de cel mai 
mare preţ, poţi să faci cu el orice vei dori. 

Doctorul, care îi da braţul, o simţi înfiorându-se la această 
bunătate din partea feciorului călăului, care, după natură cea 
mândra a marchizei, trebuia să fie cea mai umilitoare din câte 
ar putea trece prin mintea cuiva, dar cu toate acestea, această 
mişcare, chiar dacă o încerca, era interioară, iar faţa ei nu arătă 
nimic, în momentul acesta se afla în vestibulul Conciergeriei, 
între curte şi întâia portiţă, unde o puseră să se aşeze, ca să se 
afle în starea în care trebuia să fie pentru amendă onorabilă. 
Fiindcă fiecare pas ce făcea atunci o apropia de eşafod şi fiecare 
întâmplare o neliniştea mai mult, se întoarse cu nelinişte şi văzu 
pe călăul care ţinea o cămaşă în mână. În momentul acesta se 
deschise uşa de la vestibul şi intrară vreo cincizeci de persoane, 
printre care era şi doamna contesă de Soissons, doamna de 
Refuge, domnişoara de Scudery, domnul de Roquelaure şi 
domnul abate de Chimay. La vederea acestora, marchiza se 
făcu rumenă de ruşine şi aplecându-se către doctor: 

— Domnule, îi zise ea, are să mă dezbrace pentru a doua 
oară omul acesta, cum a mai făcut în camera de tortură? Toate 
aceste pregătiri sunt foarte crude şi fără voia mea mă fac să mă 
întorc de la Dumnezeu. 

Călăul, oricât de încet vorbi ea, auzi aceste vorbe şi o 
încredința, zicându-i că nu avea să-i scoată nimic şi că avea să-i 
petreacă numai cămaşa, pe deasupra celorlalte haine. Atunci 

se apropie de ea şi fiindcă pe de-o parte era el iar pe de 
alta feciorul lui, marchiza, care nu putea vorbi doctorului, îi 
arătă prin privirile ei că-i venea foarte greu starea cea 
defăimătoare în care se afla, pe urmă, după ce-i petrecură 
cămaşa, lucrare pentru care a trebuit să-i dezlege mâinile, îi 
ridică iar vălul pe care ea îl lăsase jos, i-l legă sub gât, îi legă din 
nou mâinile cu o funie, îi mai puse alta în loc de cingătoare şi 
încă una împrejurul gâtului, pe urmă, punându-se în genunchi 
înaintea ei, îi scoase pantofii şi îi trase ciorapii. Atunci ea îşi 
întinse braţele legate, asupra doctorului: 


— Oh! Domnule, îi zise ea, în numele lui Dumnezeu, vezi 
ce-mi fac, binevoieşte dar, a te apropia de mine ca să-mi dai 
măcar o mângâiere. 

Doctorul se apropie îndată de ea, ţinându-i capul care era 
lăsat pe piept şi încercă a-i da curaj, dar ea îi zise într-un plânset 
sfâşietor, aruncând o privire la toată lumea care q privea cu 
nesaţ;: 

— Oh! Domnule, vezi ce curiozitate stranie. şi barbară? 

— Doamnă, răspunse doctorul cu lacrimi în ochi, nu te uita 
la privirile acestor persoane din partea barbariei şi a curiozităţii, 
deşi asta ar putea fi faţa lor cea adevărată, dar priveşte ca o 
ruşine ce ţi-o trimite Dumnezeu pentru iertarea crimelor 
dumitale. Dumnezeu, care n-a făcut nici un rău, fu supus la alte 
ruşini şi mai mari şi cu toate acestea, le suferi cu bucurie, căci, 
cum zice Tertullian, el fu o victimă care se îngraşă din 
voluptatea suferințelor. 

După ce zise doctorul aceste vorbe, călăul puse în mâna 
marchizei o torţă aprinsă, ca să o poarte astfel până la Notre- 
Dame, unde trebuia să-şi facă amenda onorabilă şi fiindcă era 
prea grea, căci cântarea două livre, doctorul o ţinu cu mâna 
dreaptă, pe când grefierul citi hotărârea şi doctorul făcea tot ce 
se putea ca s-o oprească a auzi, vorbindu-i neîncetat de 
Dumnezeu. Cu toate acestea, ea îngălbeni aşa de tare când 
grefierul îi reciti aceste vorbe: "Și după aceasta, va fi dusă într-o 
căruță, cu picioarele goale, cu funia de gât şi ținând în mână o 
torță aprinsă de greutatea a două livre", încât doctorul nu mai fu 
la îndoială că, cu toată osteneala ce îşi dăduse el, ea tot le 
auzise. Fu şi mai rău când ajunse pe pragul vestibulului şi când 
văzu marea mulţime de lume care o aştepta în curte. Atunci se 
opri cu obrazul în convulsiuni, şi rezemându-se pe sine, parcă ar 
fi vrut să-şi înfigă picioarele în pământ: 

— Domnule, zise ea doctorului cu un aer totodată sălbatic 
şi plângăcios, domnule, să fie cu putinţă ca după ceea ce se 
petrece în momentul acesta, domnul de Brinvilliers să mai aibă 
aşa de puţină inimă ca să rămână în lumea asta? 

— Doamnă, răspunse doctorul, când Domnul Nostru fu 
gata a-şi părăsi apostolii nu rugă pe Dumnezeu să-i ridice de pe 
pământ, ci să-i oprească de a cădea în rele: "Părintele meu, zise 
el, nu cer să-i iei din lume, ci să-i scapi de cel rău". Deci, 
doamnă, dacă ceri vreun lucru de la Dumnezeu, pentru domnul 


de Brinvilliers, cere numai ca să îl ţină în graţia sa, dacă o are şi 
să i-o dea, dacă n-o are. 

Dar aceste vorbe fură fără nici o putere, pentru momentele 
acelea, ruşinea era prea mare şi prea publică, obrazul ei se 
încreţi, sprâncenele i se încruntară, ochii ei scoteau flăcări, gura 
i se strâmbă, toată fizionomia deveni înspăimântătoare şi 
demonul reapăru un moment sub pielea care îl acoperea, în 
acest paroxism era ea şi o tinu mai mult de un sfert de oră, când 
Lebrum, care era lângă dânsa, se întipări de obrazul ei şi îi 
rămase o astfel de aducere aminte încât, în noaptea următoare, 
neputând dormi şi având neîncetat această figură înaintea 
ochilor ei, făcu acel frumos desen care se află la Louvre şi în 
privirea acestui desen, un cap de tigru, ca să arate că trăsăturile 
principale erau aceleaşi şi unul semăna cu altul. 

Această întârziere a lucrurilor prevenise din cauza mulţimii 
de oameni care umplea curtea şi care se deschise numai când 
veniră gărzile călări să pătrundă prin mulţime. Marchiza putu să 
iasă atunci şi, ca să nu i se rătăcească vederea şi mai mult, 
asupra lumii aceleia, doctorul îi puse un crucifix în mină, 
spunându-i să nu-l piardă din vedere. Ceea ce făcu şi ea până la 
poarta din stradă, unde o aştepta căruţa, acolo a trebuit să-şi 
ridice privirile asupra obiectului infam care se află înaintea ei. 

Era una dintre cele mai mici căruţe din câte s-au văzut 
până atunci, având până şi urma pietrelor ce le transportase, 
fără scaun de şezut şi cu puţine paie aruncate în fund, era trasă 
de o gloabă de cal, care completă de minune acest echipaj 
defăimător. 

Călăul o făcu să se urce întâi ea, ceea ce făcu repede şi cu 
destulă putere, parcă ar fi vrut să fugă de privirile ce o 
împresurau şi se înghesui ca o fiară sălbatică, în colţul din 
stânga, şezând pe paie şi întoarsă de-a-ndăratelea. Doctorul se 
urcă în urmă şi şezu lângă dânsa, în partea dreaptă, pe urmă, 
călăul se urcă şi el, puse scândura dindărăt şi şezu pe ea, 
lungindu-şi picioarele între ale doctorului. Cât despre feciorul 
călăului, care avea însărcinarea de a mâna calul, stătu pe 
stinghia dinainte, spate în spate cu marchiză şi cu doctorul, cu 
picioarele depărtate şi aşezate pe ambele hulube. Această stare 
în care se afla marchiza face pe cineva să înţeleagă foarte bine 
de ce doamna de Sevigne, care era pe puntea de Notre-Dame 


împreună cu bună Descars, nu văzu mai nimic, în momentul 
plecării sale spre Notre-Dame. 

Abia făcu câţiva paşi convoiul şi obrazul marchizei, care se 
liniştise puţin, se tulbură din nou: ochii ei care rămăseseră 
mereu aţintiţi asupra crucifixului, aruncară atunci două priviri de 
flăcări, pe urmă luară îndată un caracter de tulburare şi de 
rătăcire ce înspăimântă pe doctorul care, recunoscând că 
această întipărire îi venea de undeva şi vrând a-i ţine sufletul 
liniştit, o întrebă despre ceea ce văzuse: 

— Nimic, domnule, nimic, zise ea cu vioiciune şi 
întorcându-şi privirile asupra doctorului, nu e nimic. 

— Dar, doamnă, îi zise el, nu poţi cu toate acestea să-ţi 
dezminţi ochii şi, de câteva minute, ochii dumitale au un foc aşa 
de straniu ca şi al carităţii, pe care numai vederea vreunui lucru 
nemulţumitor trebuie să ţi-l fi produs. Ce poate fi asta? Spune- 
mi-o, te rog, căci mi-ai promis să-mi spui tot ce ţi-ar veni din 
tentaţie. 

— Domnule, răspunse marchiza, îţi voi spune dacă e aşa, 
dar nu e nimic. 

Pe urmă, aruncându-şi îndată privirile asupra călăului, 
care, cum am spus, era în faţa doctorului: 

— Domnule, îi zise ea cu vioiciune, domnule, pune-te 
înaintea mea, te rog şi ascunde-mă de omul acesta. 

Îşi întinse mâinile ei legate către un om care urma după 
căruţă călare, îmbrâncind cu această mişcare torţa, pe care o 
tinu doctorul şi crucifixul care căzu pe jos. 

Călăul se uită îndărăt, pe urmă se dădu într-o parte, după 
cum îl rugase ea, făcându-i semn din cap şi murmurând încet: 

— Da, da, înţeleg prea bine ce este. Şi fiindcă doctorul 
stărui: 

— Domnule, îi zise ea, nu e nimic care să merite a ţi se 
raporta, decât că am o slăbiciune de a nu putea suferi acum 
vederea unei persoane care s-a purtat rău cu mine. Acest om pe 
care l-ai văzut în dosul căruţei este Desgrais care m-a arestat la 
Liege şi s-a purtat aşa de rău cu mine pe toată calea care am 
făcut-o până aici, încât, văzându-l, n-am putut înfrâna 
tulburarea pe care mi-ai văzut-o. 

— Doamnă, răspunse doctorul, am auzit vorbindu-se de el 
şi chiar dumneata mi-ai spus aceasta în confesiunea dumitale, 
dar era un trimis ca să te prindă şi să răspundă pentru 


dumneata, însărcinat cu ordine mari, care avea dreptate să te 
privegheze de aproape şi cu rigoare, şi când te-ar păzi şi mai cu 
asprime încă şi-ar împlini misiunea. Isus-Christos, doamnă, nu 
putea să-i privească pe călăii săi decât ca pe nişte miniştri care 
serveau nedreptatea şi care mai făceau şi din capul lor toate 
cruzimile ce le treceau prin minte şi cu toate acestea, în toată 
calea lui, îi văzu cu răbdare şi cu plăcere şi murind, se rugă 
pentru ei. 

Atunci se dădu o luptă crudă în inima marchizei, care luptă 
se răsfrânse şi pe faţa ei, dar care ţinu numai un moment şi pe 
urmă faţa ei se însenină şi se linişti iar. 

— Domnule, zise ea pe urmă, ai dreptate şi nu mi se 
cuvine să fiu aşa delicată: cer lui 

Dumnezeu iertare şi te rog a-ţi aduce aminte de aceasta 
când voi fi pe eşafod şi îmi vei da iertarea păcatelor, cum mi-ai 
promis. 

Pe urmă, întorcându-se către călău, îi zise: 

— Domnule, pune-te iar cum ai fost întâi, ca să-l văd pe 
domnul Desgrais. 

Călăul se îndoi de a se supune, dar, asupra unui semn ce-i 
făcu doctorul, îşi luă locul iniţial, marchiza îl privi câtva timp pe 
Desgrais cu un aer dulce, murmurând o rugăciune în favoarea 
lui, pe urmă, întorcându-şi ochii asupra crucifixului, începu iar să 
se roage pentru ea: aceasta se petrecu dinaintea bisericii Santa 
Genoveva des Ardens. 

Cu toate acestea, oricât de încet mergea căruţa, înainta 
mereu şi până în cele din urmă ajunse în piaţa Notre-Dame. 
Atunci gărzile depărtară poporul care era îngrămădit acolo şi 
căruţa merse până la trepte, unde se opri. Acolo, călăul se dete 
jos, ridică scândura dindărăt, luă pe marchiză în braţe şi o puse 
jos: doctorul cobori şi el după dânsa, cu picioarele amorţite de 
supărătoarea şedere în care se aflase de la Conciergeria şi până 
aici, urcă treptele bisericii şi se duse a se aşeza la spatele 
marchizei, care stătea în picioare la intrarea bisericii, având un 
grefier în dreapta, pe călău în stânga iar la spatele ei o mare 
mulţime de oameni, care erau şi în biserica ale cărei uşi erau 
toate deschise. O puseră să îngenuncheze, îi dădură torta 
aprinsă, pe care doctorul o ţinuse mereu până atunci. Pe urmă 
grefierul îi citi amenda onorabilă pe care o ţinea scrisă pe o 


hârtie şi pe care ea începu a o reciti după dânsul, dar aşa de 
încet, încât călăul îi zise cu glas tare: 

— Zi ca domnul şi repetă tot după dânsul. Mai tare! Mai 
tare! 

Şi atunci ea îşi întări glasul şi reciti îndreptarea următoare 
cu tărie şi cu vioiciune: 


"Recunosc că, din răutate şi din răzbunare, am înveninat 
pe tatăl meu şi pe fraţii mei şi am vrut a învenina şi pe sora 
mea, ca să le iau averile şi cer iertare lui Dumnezeu, regelui şi 
dreptății." 


După ce se făcu amenda onorabilă, călăul o reluă în braţe 
şi o readuse în căruţă fără a-i mai da torţa, doctorul se urcă 
lângă dânsa, fiecare îşi reluă locul ce îl avea mai înainte şi 
căruţa plecă la Greve. Din momentul acela şi până când ajunse 
la eşafod, ea nu-şi mai luă ochii de pe crucea pe care doctorul o 
ţinea cu mâna stingă şi i-o înfăţişa neîncetat, îndemnând-o 
mereu prin vorbe pioase şi încercând a-i atrage luarea aminte 
de la murmurele cele înspăimântătoare care se înălţau 
împrejurul căruţei şi în care era lesne să audă şi câteva 
blesteme. 

Când ajunse la piaţa Greve, căruţa se opri la oarecare 
depărtare de eşafod, atunci grefierul, care se numea Drouet, 
înainta călare şi adresându-se către marchiză: 

— Doamnă, îi zise, nu mai ai nimic de zis? Căci dacă ai 
vreo declaraţie de făcut, cei doisprezece comisari sunt aici, la 
casa oraşului şi sunt gata a o primi. 

— Auzi doamnă, zise atunci doctorul, iată-ne la sfârşitul 
călătoriei şi, mulţumită lui Dumnezeu, puterea nu te-a părăsit 
încă: nu strica efectul a tot ce ai suferit până acum şi a tot ce ai 
să mai suferi încă, ascunzând ceea ce ştii, dacă din întâmplare 
ştii mai multe decât mi-ai spus: 

— Am spus tot ce ştiam, răspunse marchiza şi n-am ce să 
mai spun. 

— Spune-o dar, în gura mare, zise doctorul, ca să audă 
toată lumea. 

Atunci marchiza zise cu cel mai mare glas ce putu: 

— Am spus tot ce ştiam, domnule şi n-am ce să mai spun. 


După ce se făcu această declaraţie, vrură să apropie mai 
mult căruţa de eşafod, dar mulţimea era aşa de strânsă, încât 
feciorul călăului nu putea pătrunde, cu toate bicele pe care le da 
înainte-i. A trebuit deci să stea la câţiva paşi, cât despre călău, 
el se dăduse jos şi aşeza scara. 

În aceste momente de aşteptare înspăimântătoare, 
marchiza se uită spre doctor cu un aer liniştit şi recunoscător şi 
când simţi că stătu căruţa: 

— Domnule, îi zise ea, nu e aici locul în care trebuie să ne 
despărţim şi mi-ai promis că nu mă vei părăsi înainte de a mi se 
tăia capul, sper că-i vei ţine cuvântul? 

— Da, fără îndoială, răspunse doctorul, îmi voi ţine 
cuvântul, doamnă şi numai clipa morţii dumitale va fi şi ar 
despărțirii noastre. Nu te îngriji deci pentru aceasta, căci nu te 
voi părăsi. 

— Aşteptam de la dumneata această graţie, răspunse 
marchiza şi ştiu că n-ai avut nici ideea de a nu-ţi ţine cuvântul, 
căci te legase-şi cu multă solemnitate.Vei fi, te rog, cu mine şi 
lângă mine când mă voi afla pe eşafod: şi acum, domnule, 
fiindcă trebuie să previn cel din urmă adio şi fiindcă mulţimea 
lucrurilor ce voi avea de făcut pe eşafod m-ar putea face să uit, 
dă-mi voie să-ţi mulţumesc în momentul acesta, căci, dacă mă 
simt bine dispusă a suferi sentinţa judecătorilor de pe pământ şi 
a judecătorului din cer, sunt datoare aceasta, îngrijirilor 
dumitale, domnule, o recunosc în faţa lumii întregi, ceea ce-mi 
rămâne deci e de a-ţi cere iertare pentru toate supărările ce le- 
am făcut. 

Şi fiindcă lacrimile tăiau glasul doctorului şi nu putea să 
răspundă: 

— Nu e aşa că mă vei ierta? zise ea. La aceste cuvinte, 
doctorul vru s-o încredinţeze, dar simțind că, de-ar fi deschis 
gura, era să-l înece plânsetele, urmă cu tăcerea, ceea ce văzând 
marchiza, zise pentru a treia oară: 

— Te rog, domnule, să mă ieri şi să nu-ţi pâră rău de 
timpul pe care l-ai petrecut lângă mine: vei zice deasupra 
eşafodului un De profundis, în momentul morţii mele şi mâine, o 
rugăciune pentru mine: îmi promiţi, nu e aşa? 

— Da, doamnă, zise doctorul cu un glas întretăiat, da, da, 
fii liniştită, voi face ceea ce-mi vei ordona. 


În momentul acela, călăul trase scândura şi luă pe 
marchiză din căruţă, şi fiindcă făcu câţiva paşi cu dânsa către 
eşafod şi toate privirile se întoarseră către dânşii, doctorul putu 
plânge câteva momente în batista sa, fără ca să îl vadă cineva, 
dar pe când îşi ştergea ochii, feciorul călăului îi întinse mâna 
spre a-l ajuta să coboare. În acest timp, marchiza urca pe scară, 
condusă de călău şi când ajunse sus, el o puse. a îngenunchea 
dinaintea unei buturugi care vera culcată în curmeziş, atunci 
doctorul care urcase scară cu un pas mai puţin sigur decât ea, 
veni a îngenunchea lângă dânsa, dar întors pe altă parte ca să 
poată a-i vorbi la ureche, adică doctorul privea casa oraşului iar 
marchiza răul. Abia se aşezară astfel şi călăul luă vălul 
marchizei şi îi tăie părul dindărăt şi de amândouă părţile, 
făcând-o să-şi întoarcă imediat capul şii în dreapta şi în stânga, 
câteodată chiar cu multă asprime, şi cu toate că această 
pregătire înspăimântătoare tinu aproape de o jumătate de oră, 
nu i se auzi nici o plângere şi nu dete alte semne de durere 
decât lacrimile ce le lăsa să-i curgă în tăcere. După ce-i tăie 
părul, îi rupse partea de sus a cămăşii pe care i-o pusese pe 
deasupra hainelor ei, ieşind de la Conciergeria,. ca să-i 
descopere umerii, în cele din urmă îi legă ochii şi ridicându-i 
bărbia în sus, îi ordonă a-şi ţine capul drept, ea se supuse lai 
toate fără nici o rezistenţă, ascultând mereu ce-i zicea doctorul 
şi repetând din când în când vorbele lui, când erau 
corespunzătoare cu starea ei. In acest timp, călăul care era la 
spatele eşafodului, în faţa căruia era rugul făcut, îşi aruncă din 
când în când ochii pe mantaua sa, din încreţitura căruia se 
vedea ieşind mânerul unei săbii lungi şi drepte pe care o 
ascunsese într-adins astfel ca să n-o vadă doamna de Brinvilliers 
urcându-se pe eşafod, şi fiindcă doctorul a dat marchizei 
iertarea de păcate, întorcându-şi capul, văzându-l pe călău că 
nir. era încă înarmat, îi zise aceste vorbe în formai de rugăciune, 
pe care ea le reciti după dânsul: /suse, fiu al lui Iosif şi al Mariei, 
ai îndurare pentru mine, Maria, fiica lui David şt mama lui Isus, 
roagă-te pentru mine, Dumnezeule, părăsesc trupul meu, care e 
o pulbere şi îl las oamenilor să-l ardă, să-l readucă la cenuşă şi 
să facă apoi cu dânsul ce le va plăcea, cu o credință tare că îl 
vei învia într-o zi şi că îl vei împreuna cu sufletul meu: numai 
pentru el sunt supărată, binevoieşte, Dumnezeul meu, să îl dau 
în mâinile tale, fă-l să intre în repausul tău şi primeşte.-l în sânul 


tău, ca să se reurce la sorgintea de unde a ieşit, vine de la tine, 
întoarcă-se iar la tine, a ieşit din tine, intre iar în tine, tu eşti 
originea şi principiul lui, fii, o Dumnezeul meu, centrul şi finele 
lui, 

Marchiza abia zise aceste vorbe din urmă, când doctorul 
auzi o lovitură surdă ca o lovitură tăietoare, care ar tăia carne 
pe o tarabă: în acelaşi moment vorba încetă. Cuţitul trecuse aşa 
de iute, încât doctorul nu apucase nici măcar să îl vadă lucind, 
se opri însă, cu părul zbârlit şi ou sudoarea pe frunte, căci, 
nevăzând să cadă capul, crezu că greşise călăul lovitura şi că 
era să fie nevoit a reîncepe, dar această temere fu scurtă, căci 
mai într-acelaşi moment, capul se înclină în partea stingă, 
alunecă pe umeri şi de pe umeri se rostogoli pe spate, pe când 
trupul cădea înainte pe buturuga ce era pusă în curmeziş 
ridicată astfel ca spectatorii să vadă gâtul tăiat şi însângerat, în 
acelaşi moment, doctorul zise un De profunais, după cum îi 
promisese. 

După ce făcu această rugăciune, doctorul ridică imediat 
capul şi văzu pe călău stând înainte-i şi ştergându-şi obrazul. 

— Ei bine! Domnule, zise el doctorului, aşa e că a fost bună 
lovitură? Mă recomand întotdeauna lui Dumnezeu în aceste 
împrejurări, şi totdeauna m-a ajutat, sunt multe zile de când mă 
neliniştea această damă, dar am pus să facă şase rugăciuni şi 
mi-am simţit inima şi mâna sigure. 

La aceste vorbe, căută sub mantaua să o sticlă pe care o 
adusese pe eşafod, bău din dânsa, pe urmă, luând sub braţ 
trupul aşa îmbrăcat cum era şi cu mâna cealaltă capul, ai cărui 
ochi rămăseseră deschişi, le aruncă pe amândouă pe rugul 
căruia îi dădu foc îndată feciorul călăului. 

"A doua Zi, zice doamna de Sevigne, căutară oasele 
marchizei de Brinvilliers, pentru că poporul zicea că era sfântă". 

La 1814, domnul d'Offemont, tatăl proprietarului actual al 
castelului unde marchiza de Brinvilliers învenina pe domnul 
d'Aubray, înspăimântat de apropierea trupelor aliate, făcu într- 
unul din turnuri mai multe ascunzători în care închise argintăria 
şi celelalte obiecte preţioase ce se aflau în această "câmpie 
singuratică" din mijlocul pădurii de Laigue. Oştirile străine 
trecură de mai multe ori pe la Offemont şi după o ocupaţie de 
trei luni, se retraseră peste frontieră. 


Atunci încercară să scoată din ascunzătorile lor diferitele 
obiecte care fuseseră închise acolo şi fiindcă încercară zidurile, 
temându-se să nu fi uitat ceva, unul din pereţi dete un sunet 
sec, care arăta o goliciune ce fusese necunoscută până atunci. 
Zidul fu atacat cu o pârghie şi cu sape şi, dislocând mai multe 
pietre, demascară un cabinet mare ce părea a fi laborator, în 
care se aflară cuptoare, instrumente de chimie, mai multe 
sticluţe bine astupate şi cuprinzând încă un lichid necunoscut şi 
în cele din. urmă patru pachete de pulbere de mai multe culori. 
Din nefericire, cei ce făcură această descoperire puseră prea 
mare sau prea mică preţ pe ea şi, în loc de a supune aceste 
lucruri la cercetarea ştiinţei moderne, făcură să piară cu multă 
îngrijire pachetele şi sticluţele, înspăimântați fiind şi ei de 
substanţele mortale ce erau desigur cuprinse în ele. 

Astfel fu pierdută această ocazie stranie şi poate cea din 
urmă pentru recunoaşterea şi analizarea substanţelor din care 
se compuneau otrăvurile lui Sainte-Croix şi ale marchizei de 
Brinvilliers. 


Sfârşit 


x k x 


Contesa Vaninka 


Contesa Vaninka 


Pe la sfârşitul domniei împăratului Pavel |, adică în anul 
întâi al veacului al nouă-sprezecelea, pe când băteau ceasurile 
patru după-amiază la sfinţii Petru şi Pavel, a căror săgeată de 
aur domină zidurile fortăreței, o mare gloată de oameni de toată 
mâna, începu să se adune în faţa locuinţei generalului conte 
Cermayloff, fostul comandant militar al unui oraş însemnat din 
guvernământul Pultavel. Ceea ce dăduse ocazie primilor curioşi 
ca să se oprească, erau pregătirile ce se făceau în mijlocul curţii, 
pentru supliciul cnutului?, la care avea să fie supus un sclav 
care avea pe lângă general slujba de bărbier. Deşi aplicarea 
acestei pedepse este lucru foarte obişnuit la Sankt-Petersburg, 
ea tot atrage pe cei care trec pe uliţă sau pe dinaintea casei 
unde urmează să aibă loc execuţia. Asta se întâmpla şi de aceea 
începuse să se îngrămădească lumea în iată casei generalului 
Cermayloff. 

De altmintrelea, spectatorii, oricât de grăbiţi să fi fost, n- 
avură dreptul să se plângă că erau făcuţi să aştepte, căci pe la 
ceasurile patru şi jumătate, un tânăr între 24 şi 26 ani, îmbrăcat 
în eleganta uniformă de aghiotant şi cu pieptul plin de decoraţii, 
se ivi pe micul peron care se înălța în fundul curţii, în partea 
dinainte a clădirii din faţa porţii celei mari şi care ducea în 
apartamentele generalului. 


23 Bici făcut dintr-o curea din piele rotundă sau dintr-o funie. 


Sosind acolo, aghiotantul se opri un moment, îşi aţinti 
privirile la o fereastră ale cărei perdele lăsate nu dădea 
satisfacţie nici unei curiozităţi, apoi, văzând că în zadar îşi 
pierde timpul uitându-se într-acolo, aghiotantul făcu un semn 
din mină, unui om cu barbă care se afla lângă uşa clădirilor 
rezervate servitorilor şi se văzu îndată deschizându-se uşa 
aceasta şi în mijlocul sclavilor, care erau siliţi să asiste la 
execuţie spre a le fi de exemplu, se văzu înaintând vinovatul 
care avea să-şi ia pedeapsa pentru greşeala ce săvârşise şi care 
era urmat de călău. Vinovatul, precum am spus-o, era bărbierul 
generalului, cât despre călău, el nu era decât vizitiul pe care 
deprinderea lui de a mânui biciul îl înălța său cobora, cum voiţi, 
oricând avea loc o execuţie, la slujba de călău, slujbă care, de 
altfel nu-i scădea nimic din stimă camarazilor săi, care erau bine 
încredinţaţi că Ivan era călău numai cu braţul său, iar nu şi cu 
inima, în felul acesta, fiind braţul lui Ivan, ca şi tot restul 
corpului său proprietatea generalului, care avea dreptul deci să 
facă cu ele orice pofteşte, sclavii nu se mirau deloc că generalul 
întrebuința la slujba aceea braţul lui Ivan. Dar era ceva mai 
mult, o execuţie săvârşită de Ivan era totdeauna mult mai dulce 
decât cele săvârşite de alţii, căci se întâmpla adesea ca Ivan, 
care era băiat bun, să tragă la fit una sau două lovituri de cnut 
din duzină sau, dacă era silit cumva să numere cumsecade, 
făcea aşa ca vârful biciului să lovească scândura de brad pe 
care era culcat vinovatul şi să-i ia loviturii tocmai partea cea mai 
dureroasă. Astfel, când venea rândul lui Ivan să se întindă pe 
scândura fatală şi să primească el corecţi unea pe care obişnuia 
s-o dea altora, cel care jucă atunci rolul de călău avea pentru 
Ivan aceeaşi bunăvoință pe care o avusese lvan pentru ceilalţi şi 
nu-şi aducea aminte decât de loviturile cruţate, iar nu şi de cele 
primite. De altmintrelea, acest schimb de îndatoriri întreținea, 
între Ivan şi camarazii lui, o dulce prietenie care nu era 
niciodată mai vie decât în, momentul când trebuia să aibă loc o 
nouă execuţie. E adevărat că, în ceasul întâi care urma după 
execuţie şi care trecea în dureri, cel bătut devenea nedrept 
uneori către călău, rar se întâmpla însă că nedreptatea aceea să 
nu dispară până seara şi ca necazul să reziste la primul pahar 
de rachiu, pe care călăul îl bea în sănătatea victimei. 

Acela asupra căruia avea să-şi exercite Ivan de astă dată 
dibăcia, era un om de treizeci şi cinci sau de treizeci şi şase de 


ani, cu părul şi barbă roşie, de o talie ceva mai înaltă decât cea 
mijlocie şi a cărui origine greacă se cunoştea după privirea lui 
care, exprimând temere, tot păstrase în adâncul ei caracteru-i 
obişnuit de fineţe şi de viclenie. Ajungând aproape de locul unde 
trebuia să aibă loc execuţia, vinovatul se opri, îşi aruncă ochii 
spre fereastră la care deja se uitase aghiotantul şi care 
rămăsese tot nepătrunsă, apoi, uitându-se de jur-împrejur la 
mulţimea îngrămădită în uliţă, îşi opri ochii, cu un fior dureros 
prin spate, la scândură pe care avea să fie lungit. Mişcarea asta 
nu scăpă din vederea lui Ivan care, apropiindu-se de victimă 
spre a-i scoate cămaşa de pânză vărgată ce-i acoperea umerii, 
profită de ocazie spre a-i zice încetişor: 

— Haide, Grigorie, curaj! 

— Ştii ce mi-ai făgăduit, răspunse Grigorie cu o nespusă 
expresie de rugare. 

— Nu despre întiile lovituri, Grigorie, să nu te aştepţi la 
asta. Aghiotantul are să se uite la întiile lovituri, însă despre cele 
din urmă, fii pe pace, găsi-voi eu meşteşugul să trag la fit 
cevaşilea. 

— Bagă de seamă mai ales la sfârcul biciului. 

— Am să fac cum e bine, Grigorie, am să fac cum e bine, 
nu mă ştii tu? 

— Ba da, vai de mine! răspunse Grigorie. 

— Ei bine? zise aghiotantul. 

— Poftim boierule, răspunse Ivan, suntem gata. 

— Aşteptaţi, aşteptaţi, cucoane, strigă bietul Grigorie 
încercând să măgulească pe tânăr-ul ofiţer, printr-un titlu care 
nu se da decât coloneilor, mi se pare că se deschide fereastra 
domnişoarei Vaninka. 

Tânărul ofiţer ridică îndată ochii la fereastră la care se mai 
uitase deja de câteva ori, însă 

nici o cută nu se mişcase de la perdeaua de mătase care 
se zărea prin geam. 

— Te înşeli secătură, zise ofiţerul luându-şi ochii de la 
fereastră, ca şi cum el însuşi ar fi sperat să o vadă deschizându- 
se, te înşeli, şi de altmintrelea, ce amestec are nobila ta stăpâna 
în daravera asta? 

— Cu iertăciune, excelenţă, urmă Grigorie, dând un nou 
grad aghiotantului, vedeţi că... fiindcă din cauză să am să 


primesc... s-ar putea ca să-i fie milă de un biet păcătos ca 
mine... şi... 

— Destul, zise ofiţerul cu un glas straşnic şi, ca şi cum ar fi 
fost şi el de părerea aceea şi i-ar fi părut rău că Vaninka nu 
graţia, destul şi să ne grăbim. 

— Numaidecât, boierule, numaidecât. zise Ivan. 

Apoi, întorcându-se către Grigorie: 

— Haide, haide, urmă el, a sosit ceasul. 

Grigorie scoase un oftat adânc, se mai uită odată la 
fereastră şi. văzând că nu se făcea nici o mişcare acolo, se 
hotări în fine să se culce pe scândura fatală, în acelaşi timp, alţi 
doi sclavi, aleşi de Ivan ca ajutoare, îl apucară de braţe, îi legară 
pumnii de stâlpii aşezaţi în apropiere, astfel încât Grigorie fu ca 
răstignit, apoi i se apucă gâtul cu un arcan şi, văzând că. totul 
era gata şi că nici un semn favorabil victimei nu venea de la 
fereastra tot închisă, tânărul aghiotant făcu un semn cu mâna şi 
zise: 

— Haidem! 

— Răbdare, boierule, răbdare, zise Ivan mai întârziind 
execuţia, în speranţa să se ivească vreun semn de la neîndurata 
fereastră, a fost un nod la cnutul meu şi, dacă l-aş fi lăsat aşa, 
ar fi fost în drept să se plângă. 

Instrumentul de care se ocupa călăul şi a cărui formă 
poate nu e cunoscută de cititorii noştri, este un fel de bici, al 
cărui miner poate să fie cam de două picioare lungime, de 
mânerul acesta se leagă o curea lată de două degete şi lungă de 
patru picioare, care se termină printr-un inel de aramă sau fier, 
de care ţine ca prelungire o altă curea, de două picioare lungă şi 
lată la început de un deget şi jumătate, dar care se subţiază 
mereu, până ce ajunge la vârf ca un ac. Cureaua asta se 
înmoaie în lapte, apoi se usucă la soare astfel încât mulţumită 
acestei preparaţii, capătul ei devine ascuţit şi tăios ca un 
briceag, afară de asta şi obişnuit la fiecare şase lovituri, se 
schimbă cureaua, pentru că sângele o înmoaie pe cea 
întrebuințată. 

Oricâtă rea voinţă sau oricâtă stângăcie puse Ivan la 
desfacerea nodului, tot trebui să isprăvească, de altminterea, 
spectatorii începuseră să murmure, iar murmurele lor, smulgând 
pe aghiotant din reveria în care părea căzut acesta, îşi ridică 
fruntea aplecată pe piept, se uită pentru cea din urmă oară la 


fereastră şi, cu un semn mai poruncitor şi cu un glas mai 
straşnic, porunci să se înceapă execuţia. 

Nu mai avea încotro, Ivan trebuia să se supună, de aceea 
nici nu mai căută vreun nou pretext, dându-se doi paşi înapoi 
pentru ca să-şi ia avânt, el se întoarse iar în locul unde era 
înainte, apoi, ridicându-se în vârful picioarelor, învârti cnutul 
deasupra capului său şi, plecându-l deodată, lovi pe Grigorie cu 
atâta dibăcie încât cureaua înfăşură de trei ori corpul victimei, 
ca un şarpe, izbind cu vârful ei scândură pe care era lungit 
bărbierul. Totuşi, cu toată precauţiunea asta, Grigorie dădu un 
țipăt, iar Ivan numără una, 

La ţipătul acela, aghiotantul se întoarse spre fereastră, dar 
fereastra rămăsese tot închisă şi maşinaliceşte el îşi adusese 
ochii la victimă repetând cuvântul: una! 

Cnutul trăsese o întreită brazdă albastră pe umerii lui 
Grigorie. 

Ivan îşi luă din nou avânt şi cu aceeaşi îndemânare ca şi 
întâia dată, înfăşură din nou pieptul osânditului în cureaua 
şuierătoare, având grijă mereu ca sfârcul să nu-l atingă 
nicidecum. Grigorie dădu un al doilea țipăt, iar Ivan numără 
două! 

De astă dată, sângele nu începu să ţâşnească, dar veni la 
piele. 

La a treia lovitură, se iviră câteva picături de sânge. 

La a patra lovitură sângele ţâşni. 

La a cincea lovitură, sângele stropi în faţă pe tânărul ofiţer 
care se dădu înapoi, îşi scoase batistă şi îşi şterse faţa. Ivan 
profită de împrejurarea asta, care îl distrăsese, spre a număra 
şapte în loc de şase. Ofiţerul nu băgă de seamă nimic. 

La a nouă lovitură, Ivan se opri ca să schimbe cureaua şi în 
speranţa că şi a doua şiretenie avea să treacă tot aşa de bine ca 
şi cea dinţii, numără unsprezece în loc de zece. În momentul 
acesta se deschise o fereastră aşezată în faţa ferestrei Vaninkăi. 
Un om de 45 sau 46 de ani, îmbrăcat în uniformă de general, 
ieşi la fereastră şi cu acelaşi glas cu care ar fi zis: Curaj, înainte! 
zise: Destul, ajunge! şi închise fereastra. 

Cum se deschise fereastra, aghiotantul se întoarse către 
general, cu mâna stingă lipită la cusătura pantalonului, iar cu 
mâna dreaptă la chipiu şi stătuse nemişcat cele câteva secunde 
cât dăinuise apariţia, apoi, reînchizându-se fereastra, ofiţerul 


repetase după general aceleaşi cuvinte, astfel că biciul căzuse 
de astă dată fără să atingă pe victimă. 

Mulţumeşte prea înaltei sale excelenţe, Grigorie. zise 
atunci Ivan, răsucind cureaua cnutului în jurul mânerului, căci ți- 
a iertat două lovituri, ceea ce, adăugă el aplecându-se să-i 
dezlege mâna, cu cele două trase la fit, îţi fac peste tot numai 
opt lovituri în loc de douăsprezece. 

Dar bietul Grigorie nu avea hal să mulţumească nimănui. 
Aproape leşinat de durere de abia se ţinea pe picioare. Doi 
mujici îl luară de subţioară şi îl duseră la locuinţa sclavilor. Cu 
toate astea, ajungând la uşă se opri, întoarse capul şi privind pe 
aghiotantul care îl urmărea din ochi cu un aer de milă: 

— Domnule Fedor, strigă el, mulţumiţi din parte-mi prea 
înaltei sale excelenţe, generalului. Cât despre domnişoara 
Vaninka, adăugă el încetişor, iau asupră-mi să-i mulţumesc 
însumi. 

— Ce hondrăneşti acolo? strigă tânărul ofiţer, cu o mişcare 
de mânie, crezând că băgase de seamă în glasul lui Grigorie un 
ton de ameninţare. 

— Nimica, boierule, nimica, zise Ivan, bietul Grigorie vă 
mulţumeşte, d-le Fedor, de osteneala ce v-aţi dat de a asista la 
execuţia lui, ca cinste pentru dânsul, atâta tot. 

— Bine, bine zise tânărul, bănuind că Ivan schimba ceva 
din ceea ce zisese osânditul, dar învederat nevrând să afle mai 
multe, iar dacă Grigorie vrea să nu mă dea din nou la astfel de 
osteneală, să bea mai puţin rachiu, iar cinci se îmbată să ţină 
minte ca să fie cel puţin respectuos. 

Ivan făcu semn de adâncă supunere şi se duse după 
camarazii săi. Fedor reintră sub vestibul, iar mulţimea se 
împrăştie înciudată de reaua credinţă a lui Ivan şi de 
generozitatea generalului, care o lipsise de priveliştea a patru 
lovituri de cnut, adică a unei treimi din pedeapsă. 

Acum, că făcurăm cunoscute cititorilor câteva personaje 
din această istorie, permită-ne a-i pune în relaţie mai directă cu 
aceia care n-au făcut decât să se arate, sau care au stat după 
perdea. 

Generalul conte Cermayloff care, precum am spus-o, 
avusese guvernământul unui oraş din cele mai mari dimprejurul 
Pultavei, fusese chemat la Petersburg de împăratul Pavel |, care 
îl onoră cu o amiciţie deosebită, generalul rămăsese văduv, cu o 


fată care moştenise averea, frumuseţea şi trufia mamei sale, 
care pretindea că se cobora de-a dreptul dintr-unul din căpitanii 
tătarilor care, sub ordinele lui Gengis, năpădiseră Rusia în 
veacul al treisprezecelea. Printr-o întâmplare fatală, acele 
aplecări trufaşe sporiseră încă în tânăra Vaninka prin educaţia 
ce primise ea. Nemaiavând pe femeia sa şi neputându-se ocupa 
el însuşi de fiica sa, generalul Cermayloff alesese pentru ea o 
guvernantă engleză care, în loc de a combate aplecările trufaşe 
ale elevei sale, nu făcuse decât să le dezvolte şi mai mult, 
fortificând aristocrația ei naturală prin principiile raţionale care 
fac din aristocrația engleză noblețea cea mai trufaşă de pe 
pământ. În mijlocul studiilor diferite la care se dedase Vaninka, 
era deci unul la care ea ţinea cu deosebire, ştiinţa poziţiei sale, 
dacă o putem numi astfel. De aceea, Vaninka cunoştea perfect 
gradul de nobleţe şi de putere ăl tuturor familiilor din nobilime, a 
acelora pe care le întrecea a sa, ea putea fără să greşească, 
lucru care totuşi nu e uşor în Rusia, să zică fiecăruia pe numele 
la care îl îndreptăţea rangul său. De aceea, Vaninka avea cel 
mai adânc dispreţ pentru tot ce era mai prejos de titlul 
excelenţă. Cât despre servitori şi despre sclavi, se înţelege că ei 
nici nu existau pentru dânsa, erau nişte dobitoace cu barbă, mai 
prejos, prin simţământul ce-l inspirau, decât calul sau decât 
câinele ei şi negreşit că ea n-ar fi pus nici o clipă în cumpănă 
viaţa unui mojic, cu aceea a vreunuia dintre aceste interesante 
animale. De altminterea, ca toate femeile distinse din naţia sa, 
ea era foarte bună muzicantă, vorbea tot aşa de bine 
franţuzeşte, italieneşte, nemţeşte şi englezeşte ca şi ruseşte. 

Cât despre trăsăturile feţei sale ele se dezvoltaseră în 
armonie cu caracterul său. Rezultă din aceasta că Vaninka era 
frumoasă, însă de o frumuseţe ceva cam incompletă. Intr- 
adevăr, ochii ei mari şi negri, nasul ei drept, buzele-i ridicate la 
amândouă colţurile dădeau o expresie dispreţuitoare fizionomiei 
sale şi produceau, asupra celor care se apropiau de dânsa, o 
impresie ciudată. Acea expresie nu dispărea decât înaintea 
egalilor sau a superiorilor ei, pentru care ea devenea femeie ca 
toate femeile, pe când pentru inferiori rămânea mândră şi 
neapropiată ca o zeiţă. 

La şaptesprezece ani, educaţia tinerei Vaninka fiind 
terminată, institutoarea ei, a cărei sănătate fusese zdruncinată 
de clima aspră a Petersburgului, îşi ceru retragerea. Retragerea 


îi fu acordată, cu fastuoasa recunoştinţă pe care numai seniorii 
ruşi o mai au astăzi în Europa. Atunci, Vaninka rămase singură şi 
nu mai avu altă direcţie în lume decât iubirea oarbă a tatălui 
său, care nu o avea decât pe dânsa şi care, în straşnica-i 
admiraţie, o privea ca un compus din toate perfecţiunile 
omeneşti. 

Astfel stăteau lucrurile în casa generalului, când el primi o 
scrisoare adresată lui de pe patul de moarte de către unul dintre 
amicii săi din copilărie. Exilat la moşiile lui în urma câtorva 
ciorovăieli cu Potemkin, contele Romayloff îşi întrerupsese 
cariera şi, neputându-şi redobândi favoarea pierdută, se dusese 
la 400 leghe departe de Sankt-Petersburg murind de tristeţe, nu 
atât pentru exilarea lui cât pentru că nenorocirea asta atinsese 
averea şi viitorul unicului său fiu, Fedor. Contele, simțind că 
avea să-l lase singur şi fără sprijin în lume, recomanda vechiului 
său amic din copilărie pe tânărul acesta, dorind ca, graţie 
favoarei de care se bucura dânsul pe lângă Pavel |, să-i 
dobândească o  locotenentă într-un regiment. Generalul 
răspunse îndată contelui, că fiul lui va găsi în sine un al doilea 
tată, dar când sosi răspunsul consolator, Romayloff murise şi 
Fedor primise scrisoarea şi se prezentase cu ea generalului, 
anunţându-i pierderea suferită şi  reclamându-i protecţia 
făgăduită. Pavel |, rugat de general, acordă îndată tânărului o 
sublocotenenţă în regimentul Semenowski, astfel că Fedor intră 
în funcţie chiar a doua zi după sosirea lui. 

Deşi tânărul nu făcuse decât să treacă prin casa 
generalului spre a se duce la cazărmile situate în mahalaua 
Litepol, el stătuse destul spre a o vedea pe Vaninka şi a duce cu 
sine o amintire profundă. Fedor, de altmintrelea, sosind cu inima 
plină de pasiuni primitive şi generoase, avu o adâncă 
recunoştinţă pentru protectorul care-i deschidea o carieră aşa 
de vastă şi i se păru că recunoştinţa să se cuvenea de drept la 
tot ce ţinea de general, în felul acesta poate, el exagera 
frumuseţea aceleia care îi fusese prezentată ca o soră, dar care, 
fără habar de titlul acesta, îl primise cu răceală şi cu trufia unei 
regine. Cu toate acestea, acea apariţie, aşa rece şi îngheţată 
cum fusese, tot lăsase urmă adâncă în inima tânărului, iar 
sosirea lui la Sankt-Petersburg, fusese însemnată printr-o 
impresie nouă şi necunoscută până atunci în viaţa lui. 


Cât despre Vaninka, de-abia dacă se uitase la Fedor. Într- 
adevăr, ce era pentru dânsa un tânăr sublocotenent fără avere 
şi fără viitor? Ceea ce visa ea, era o uniune princiară, care să fi 
făcut dintr-însa una dintre cele mai puternice dame ale Rusiei, 
şi, afară doar dacă n-ar fi stat să se realizeze pentru dânsul 
vreun vis din O mie şi una de nopți. Fedor nu putea făgădui 
nimic din ceea ce aştepta Vaninka. 

La câteva zile după acea primă întrevedere, Fedor se 
întoarse ca să-şi ia adio de la general. Regimentul său făcea 
parte din contingentul pe care îl lua cu dânsul în Italia 
feldmareşalul Suvarow şi Fedor avea să aibă ocazia sau de a 
muri, sau de a se face demn de nobilul protector care 
răspunsese pentru dânsul. 

De astă dată, fie că uniforma elegantă cu care era 
îmbrăcat sporea frumuseţea naturală a lui Fedor, fie că în 
momentul plecării şi în aprinderea speranţei, entuziasmul 
încorona pe tânăr cu o aureolă de poezie, Vaninka foarte mirată 
de minunata schimbare ce se făcuse într-însul, binevoi, la 
invitaţia tatălui său, să întindă mâna ei aceluia care îi părăsea. 
Asta era mai mult decât tot ce sperase Fedor, de caceea puse 
un genunchi la pământ ca înaintea unei regine şi apucând mâna 
tinerei Vaninka, cu mâinile lui tremurânde, de abia îndrăzni să o 
atingă cu buzele lui. Însă oricât de uşoară să fi fost sărutarea 
aceea, Vaninka se cutremurase, ca şi cum ar fi fost atinsă cu un 
fier roşu, căci ea simţise un fior trecându-i prin tot corpul şi o 
roşeaţă vie urcându-i-se în faţă. De aceea, aşa de repede îşi 
trăsese mâna, încât Fedor, temându-se că nu cumva acel adio 
respectuos s-o fi jignit, rămase în genunchi, uni mâinile, se uită 
la dânsa cu o expresie de atâta temere, încât Vaninka, uitându- 
şi trufia, îl linişti printr-un surâs. Fedor se sculă, cu inima plină 
de o nespusă bucurie, fără să ştie de unde-i venea bucuria 
aceea, însă dându-şi bine seama că, deşi era în momentul 
despărțirii de Vaninka, niciodată nu mai fusese aşa de fericit, ca 
în momentul acela. 

Tânărul ofiţer plecă visând visuri aurite, căci orizontul său, 
fie întunecat, fie strălucit, era demn de invidie. Şi dacă s-ar fi 
încheiat cu un mormânt sângeros, Fedor credea că văzuse în 
ochii tinerei că el avea să fie regretat, dacă s-ar fi deschis cu 
glorie, gloria avea să-l reîntoarcă în triumf la Sankt-Petersburg şi 
gloria e o regină care face minuni pentru favoriţii ei. Armata din 


care făcea parte tânărul ofiţer străbătu Germania, intră în Italia 
prin munţii Tirolului şi ajunse la Verona în 14 aprilie 1799. 
Suvarow se uni îndată cu generalul Melas şi luă comanda celor 
două armate. A doua zi, generalul Chasteler îi propuse să facă o 
recunoaştere, dar Suvarow, uitându-se la el cu mirare, îi 
răspunse: 

— Nu ştiu alt chip de a recunoaşte pe inamic decât 
mergând la dânsul şi bătându-l. 

Intr-adevăr  Suvarow era deprins cu strategia asta 
expeditivă, aşa îi biruise el pe turci la Focşani şi la Ismail, aşa 
cucerise Polonia după o campanie de câteva zile şi luase Praga 
în mai puţin de patru ceasuri. De aceea Ecaterina, 
recunoscătoare, trimisese generalului victorios o coroană de 
stejar împletită cu pietre preţioase în valoare de 600.000 de 
ruble. li expediase un baston de comandant, din aur masiv 
împodobit cu diamante, îl făcuse feldmareşal general, cu dreptul 
de a-şi alege un regiment care să poarte numele lui, apoi, la 
întoarcere, îi permisese să se odihnească câtva timp la o moşie 
măreaţă, pe care i-o dăruise împreună cu cei 8.000 de servi de 
pe ea. Ce minunat exemplu pentru Fedor!... Suvarow, primul fiu 
al unui simplu ofiţer rus, fusese crescut la şcoala cadeţilor şi 
plecase tot sublocotenent ca el pentru ce nu ar fi fost doi 
Suvarowi în acelaşi secol? 

Suvarow sosi aşadar, precedat de o reputaţie imensă, 
religios, ardent, neobosit, nepăsător, cumpătat ca un tătar, vioi 
ca un cazac, el era omul care trebuia pentru ca să continue 
succesele generalului Melas faţă de soldaţii republicii, 
descurajaţi de neroadele codeli ale lui Scherer. De altminterea, 
armata austro-rusă, mare, de o sută de mii de oameni, n-avea 
înainte-i decât 29.000 până la 30.000 de francezi. Suvarow 
debuta, precum îi era obiceiul, printr-o lovitură de trăsnet. La 20 
aprilie se înfăţişa înaintea oraşului Brescia, care vrusese să 
reziste în van. După o canonadă care nu ţinuse decât o jumătate 
de ceas, poarta de la Peschierea fusese spartă cu barda, iar 
diviziunea  Lorsakov, a cărei avangardă era formată de 
regimentul lui Fedor, intrase în oraş în pas de atac, urmărind 
garnizoana care, compusă numai din 2.200 de oameni, se 
refugie în cetăţuie. Asaltată cu furie pe care francezii nu erau 
deprinşi s-o găsească la adversarii lor şi văzând deja scările 
aşezate pe ziduri, Boncret, şeful brigăzii, ceru să capituleze. Dar 


poziţia era prea slabă pentru ca el să capete vreo condiţie de la 
acei sălbatici învingători, Boncret şi soldaţii lui fură făcuţi 
prizonieri de război. 

Că nimeni altul, Suvarow era omul care ştia mai bine să 
profite de o victorie, de abia stăpân pe Brescia, a cărei ocupare 
rapidă, aruncase o nouă descurajare în armata franceză, 
Suvarow ordonase generalului Kray să nu slăbească asediul 
Peschierei. Prin urmare generalul Kray îşi aşezase cartierul la 
Valegio, la egală distanţă între Peschiera şi Mantua, în-tinzîindu- 
se de la Po până la lacul Garda, pe ţărmul lui Minicio şi 
amenințând în acelaşi timp amândouă oraşele, în timpul acesta, 
generalul-şef, înaintând cu grosul armatei sale, trecu Oglio în 
două coloane, întinse o coloană sub ordinele generalului 
Rosenberg spre 

Bergam şi împinse pe cealaltă, sub conducerea lui Melas, 
până la Lerio, pe când corpuri de şapte sau opt mii de oameni, 
comandaţi de generalii Kaim şi Hohenzolern, erau pornite 
asupra Piacenzei şi a Cremonei, acoperind tot malul stâng al 
râului Po. In felul acesta armata austro-rusă înainta desfăşurând 
optzeci de mii de oameni pe un front de optzeci de leghe. 

La vederea forţelor care înaintau şi care erau întreite faţă 
de ale sale, Scherer, bătând în retragere pe toată linia, stricase 
podurile pe care le avea pe Ada, nesperând să le poată apăra şi 
îşi mutase cartierul general la Milan, aşteptând aici un răspuns 
la scrisoarea pe care o adresase Directorului şi în care 
recunoscându-şi tacit incapacitatea, demisiona. Dar. fiindcă 
urmaşul lui întârzia să sosească şi fiindcă Suvarow înainta 
mereu, din ce în ce mai speriat de răspunderea ce avea asupra- 
şi, Scherer dăduse comanda în mâinile celui mai priceput dintre 
locotenenţii săi. Generalul ales de însuşi Scherer era Moreau, 
care trebuia să-i mai combată odată pe ruşi în mijlocul cărora 
aveau să moară. 

Această numire neaşteptată fu proclamată în mijlocul 
strigătelor de bucurie ale soldaţilor. Acela care prin falnica lui 
campanie de la Rhin dobândise numele de Fapius francez, 
străbătu toată linia armatei sale, salutat cu uralele succesive ale 
tuturor diviziilor ce strigau: Trăiască Moreau! Trăiască 
mântuitorul armatei din Italia! 

Entuziasmul acesta, oricât de mare să fi fost, nu orbise 
nicidecum pe Moreau asupra poziţiei în care se afla sub 


pedeapsa de a fi copleşit pe la ambele aripi ale armatei sale, el 
trebuia să prezinte o linie paralelă cu linia armatei ruse, astfel 
că spre a face faţă inamicului, fu nevoit să se întindă de la lacul 
Lecco la Pizzighetone, adică pe o linie de douăzeci de leghe. E 
adevărat că putea să se retragă spre Piemont, să-şi concentreze 
trupele spre Alexandria şi să aştepte acolo ajutoarele pe care 
Directorul făgăduia să le trimită, însă operând aşa ar fi 
compromis armata Neapolului, lăsând-o izolată pe mâna 
inamicului. Hotărî deci să apere trecerea Addei cât s-ar fi putut 
mai mult, spre a da timp diviziei Dessoles, pe care trebuia să i-o 
trimită Massena,. a sosi în linie, spre a apăra aripa sa stânga, pe 
când divizia Gantier, căreia i se dăduse ordin să evacueze 
Toscana, ar fi sosit în pas gimnastic, spre a întări aripa dreaptă. 

Cât despre el se duse la centru ca să apere în persoană 
podul întărit de la Gassano, al cărui capăt era acoperit de 
canalul Bitorto pe care îl ocupau, cu o numeroasă artilerie şi 
avanposturi retranşate. 

Apoi, totodată prudent, pe cât era de viteaz, Moreau îşi luă 
toate măsurile spre a-şi asigura, la caz de înfrângere, retragerea 
spre Apenini şi coasta Genuei. 

Dispoziţiile lui erau terminate, când neobositul Suvarow 
intră în Triveglio. Odată cu sosirea generalului rus în acest din 
urmă oraş, Moreau află de predarea Bergamului şi a cetăţii lui, 
iar la 25 aprilie zări capul coloanelor armatei aliate. 

Chiar în ziua aceea, generalul rus îşi împărţi trupele în trei 
coloane tari, corespunzind celor trei puncte de căpetenie ale 
armatei franceze, dar cel puţin îndoite la număr fiecare faţă de 
trupele pe care avea să le combată, coloana din dreapta, 
condusă de generalul Wukassovici, înainta spre capătul lacului 
Leceo, unde aştepta generalul Serurier, coloana stânga, sub 
comanda lui Melas, se aşeză în faţa retranşamentelor de la 
Cassano, în sfârşit, diviziile austriece ale generalilor Zoof şi Ott, 
care formau centrul, se concentrară la Canonia spre â fi gata, la 
momentul hotărât, să ocupe Vaprio. Trupele ruse şi austriece 
tăbărâră în bătaia tunurilor avanposturilor franceze. 

Chiar în seara aceea Fedor, care făcea parte cu regimentul 
său din divizia lui Chasteler, scrise generalului Cermayloff: 


"Suntem în sfârşit în fata francezilor, o luptă mare trebuie 
să aibă loc mâine dimineaţă, mâine seară voi fi locotenent sau 
mort." 


A doua zi, la 26 aprilie, tunul bubui din zori la capetele 
liniei, la extrema stângă franceză atacară grenadierii prinţului 
Bagration, iar la extrema dreaptă generalul Seckendorff care, 
detaşat din lagărul de la Triveglio, păşea asupra Cremei. 

Cele două atacuri se săvârşiră cu rezultate foarte 
deosebite, grenadierii lui Bagration fură respinşi cu pierderi 
grozave, pe când Seckendorff, din contră, alungă pe francezi din 
Cremă şi înainta în recunoaşteri până la podul de la Lodi. 

Aşteptările lui Tedor fură înşelate, corpul său de armată nu 
intră în luptă toată ziua, iar regimentul lui stătu nemişcat, 
aşteptând nişte ordine care nu sosiră. 

Măsurile lui Suvarow nu erau pe deplin luate: el mai avea 
trebuinţă şi de noapte ca să le îndeplinească. 

În taina acestei nopţi, Moreau, aflând de succesul câştigat 
de Seckendorff la extrema sa dreaptă, trimise ordin lui Serurier 
să nu lase la Lecco, care era un post lesne de apărat, decât a 
optsprezecea parte din semi-brigada uşoară şi un detaşament 
de dragoni, iar el să coboare spre centru cu trupele lui, Serurier 
primi ordinul pe la ceasurile două de dimineaţă şi îl execută 
îndată. 

Ruşii, din parte-le, nu-şi pierduseră timpul. Profitând de 
întunericul nopţii, generalul Wukassovici restabilise puntea 
stricată de francezi la Brevio, pe când generalul Chasteler 
făcuse una nouă la două mile mai sus de castelul Trezzo, fără ca 
francezii să fi avut cea mai mică bănuială despre aceasta. 
Surprinşi pe la ceasurile patru dimineaţa de cele două divizii 
austriace care, mascate, de satul San-Gervaiso, ajunseră la 
malul drept al Addei fără să fie zărite, soldaţii însărcinaţi cu paza 
castelului Trezzo îl părăsiră şi bătură în retragere, austriecii îi 
urmăriră până la Pazzo dar aici francezii se opriră deodată şi 
făcură volt faţă, pricina fu că la Pazzo se aflau generalul Serurier 
şi trupele pe care le luase de la Lecco care, auzind tunul la 
spatele lor, se opriseră un moment şi supunându-se întâii reguli 
de război, păşiseră către zgomot şi fum, el deci adunase 
garnizoana din Trezzo şi luase ofensiva trimițând un aghiotant la 


Moreau să-l înştiinţeze despre manevra pe care se crezuse dator 
s-o facă. 

Lupta începu atunci între trupele franceze şi trupele 
austriece cu nespusă înverşunare, iar bătrânii soldaţi ai lui 
Bonaparte îşi luaseră, în primele campanii din Italia, obiceiul de 
care nu se puteau dezbăra să bată pe supuşii Majestății Sale 
Imperiale pretutindeni unde îi întâlneau. Cu toate acestea, aşa 
de mare era superioritatea de număr a trupelor imperiale, încât 
trupele franceze începuseră să dea înapoi, când strigăte 
puternice răsunară la spate anunțând un ajutor, era generalul 
Grenier care, trimis de Moreau sosea cu divizia lui tocmai în 
momentul când era mai de trebuinţă. 

O parte din noua divizie întări coloanele, îndoind gloatele 
centrului, pe când cealaltă se întinse spre stânga spre a 
înconjura pe generalii inamici. Apoi tobele bătură din nou pe 
toată linia şi grenadierii francezi începură să recucerească acest 
câmp de luptă pierdut şi recâştigat de două ori. Dar în 
momentul acesta o nouă întărire sosi austriecilor, marchizul 
Chasteler şi divizia lui, numărul fu din nou de partea inamicului, 
Grenier îşi duse numaidecât aripa, spre întărirea centrului, iar 
Serurier, dispunându-şi retragerea în unghi, se duse la Pazzo, 
unde îl aşteptă pe inamic. 

În punctul acesta se concentra toiul luptei, de trei ori fu 
luat şi reluat satul Pazzo, până când, în sfârşit, atacați pentru a 
patra oară de forţe duble decât ale lor, francezii fură siliţi. să se 
retragă, în atacul din urmă, un colonel austriac fu rănit de 
moarte, dar, în schimb, generalul Beker, care comanda 
ariergarda” franceză, nevrând să bată în retragere cu soldaţii 
săi, fu înconjurat de câţiva oameni şi, după ce îi văzu murind pe 
toţi împrejurul său, fu nevoit să-şi predea spada unui tânăr ofiţer 
râs din regimentul Semenowski, care dădu pe prizonier în 
mâinile soldaţilor care îl urmau şi se întoarse îndată la luptă. 

Cei doi generali francezi aleseseră ca punct de adunare 
satul Vaprio, însă, în primul moment de zăpăceală, urmat după 
retragerea din Pazzo, cavaleria austriacă făcuse o şarjă aşa de 
adâncă încât Serurier fu despărţit de colegul lui şi fu nevoit să 
se retragă, cu 2.500 de oameni, la Verderio, pe când Grenier 
ajunse singur la punctul hotărât şi se opri în Vaprio, spre a da 
din nou piept cu inamicul. 


24 Parte a armatei destinată pentru siguranţa spatelui trupelor. 


În timpul acesta, o luptă teribilă se ducea la centru. Melas, 
cu 18.000 până la 20.000 de oameni, atacase posturile întărite 
care se aflau precum am spus, la capătul podului de la Gassano 
şi de la Ritorto-Canale. De la ceasurile sânte dimineaţa, când 
Moreau se despărţise de divizia lui Grenier, Melas, conducând în 
persoană trei batalioane de grenadieri austrieci, 

atacase întăririle înaintate. Acolo, timp de de două ceasuri, 
avusese loc un măcel crâncen, respinşi de trei ori, pierzând 
peste 1.500 de oameni la poalele fortificațiilor, austriecii se 
întorseseră de trei ori la atac, cu puteri proaspete şi mereu 
conduşi şi îmbărbătaţi de Melas care avea să-şi răzbune vechile 
lui înfrângeri în sfârşit, atacați a patra oară, năpădiţi în 
retranşamente, francezii, disputând terenul pas cu pas, se 
adăpostiră în a doua lor incintă, care apăra însuşi capătul 
podului şi pe. care o comanda Moreau în persoană. Aici, timp de 
alte două ceasuri, se luptă om cu om, pe când o artilerie 
groaznică revărsa moartea din gură în gură. În sfârşit, austriecii, 
strânşi pentru ultima oară, înaintară la baionetă şi, în lipsă de 
scări sau de breşe, grămădind lângă fortificaţii cadavrele 
camarazilor lor izbutiră să se urce pe parapet. Nu mai era nici 
un minut de pierdut, Moreau ordonă retragerea şi, pe când 
francezii treceau îndărăt Adda, el proteja în persoană trecerea 
lor cu un singur batalion de grenadieri dintre care, după 
jumătate de ceas, nu-i mai rămăseseră decât 120 de oameni. 
Afară de asta, trei aghiotanţi îi fuseseră ucişi lângă dânsul. 

Retragerea însă se operase fără dezordine, Moreau se 
retrase atunci la rândul său ţinând piept inamicului care păşi pe 
pod în momentul când Moreau ajunse pe celălalt mal. Chiar în 
momentul acela, austriecii se repeziră în goana lui, dar deodată, 
un zgomot teribil se auzi, dominând zgomotul artileriei, secunda 
boltă a podului sărise în sus, azvârlind în aer pe toţi câţi se aflau 
deasupra ei, fiecare se retrase de partea lui, iar în spaţiul rămas 
gol, se văzuseră picând, ca o ploaie, bucăţi de pietre şi de 
oameni. 

Chiar în momentul când Moreau punea o stavilă între el şi 
Melas, văzu sosind în dezordine corpul de armată al generalului 
Gre-nier, care fusese nevoit să evacueze Vaprio şi care fugea 
urmărit de armata austro-rusă a lui Zoof, Ott şi Chastelor. 
Moreau ordonă o schimbare de front şi făcând fată acestui 
inamic nou care îi cădea pe cap în momentul în care se aştepta 


mai puţin, izbuti să ralieze trupele lui Grenier şi să stabilească 
lupta. Însă, pe când Moreau da piept armatei ruso-austriace de 
sub generalii Zoof şi Ott, Melas restabilise puntea şi trecea la 
rândul său. Moreau se pomeni atunci atacat în frunte şi în 
flancuri de forţe întreite decât ale sale. Atunci, toţi ofiţerii din 
jurul lui îl rugară să cugete la retragere, căci de la mântuirea 
persoanei lui depindea pentru Franţa conservarea Italiei. Moreau 
rezistă îndelung, căci înţelegea consecinţele teribile ale bătăliei 
ce pierduse şi după care nu vroia să mai trăiască, deşi i-ar fi fost 
cu neputinţă să o câştige. Dar o trupă de elită îl înconjură şi 
formând împrejuru-i batalion pătrat, se retrase, pe când restul 
armatei murea, pentru ca să protejeze retragerea aceluia al 
cărui geniu era privit ca singura speranţă rămasă armatei 
franceze. 

Lupta mai dură aproape trei ceasuri, în care ariergarda 
armatei făcu minuni, în sfârşit, Melas, văzând că-i scăpase 
inamicul şi simțind că trupele sale, ostenite de o luptă 
îndărătnică, aveau trebuinţă de repaus, ordonă încetarea luptei 
şi se opri pe malul stâng al Addei, întinzându-se în satele Imago, 
Gorgonzola şi Cassano, rămânând astfel stăpân pe un câmp de 
bătălie, pe care lăsau francezii 2.500 de morţi, 100 tunuri şi 20 
obuziere. 

Seara, Suvarow, invitând pe generalul Beker să cineze cu 
dânsul, îl întrebă cine îl făcuse prizonier. Beker răspunse că un 
tânăr ofiţer din regimentul care intrase întâi în Po-zzo, Suvarow 
cercetă îndată care era regimentul acela, află că e regimentul 
Semenowski şi ordonă să se afle numele acelui tânăr ofiţer. 
După câteva minute, i se înfăţişă sublocotenentul Fedor 
Romavyloff, care aducea sabia generalului Beker. Suvarow opri 
pe Fedor la cină, iar a doua zi tânărul scria protectorului său: 


"M-am ținut de cuvânt, sunt locotenent, iar feldmareșalul 
Suvarow a cerut pentru mine Majestății Sale Pavel I ordinul Sf. 
Vladimir." 


La 28 aprilie, Suvarow intră în Milano, pe care îl părăsise 
Moreau spre a se retrage dincolo de Tesin şi puse să se lipească 
pe toate străzile acelei capitale următoarea proclamaţie care 
zugrăveşte de minune spiritul eroului moscovit: 


"Armata victorioasă a împăratului apostolic şi roman este 
aici: ea nu luptă decât pentru restabilirea sfintei religii, a 
clerului, a nobilimii şi a vechiului guvernământ al Italiei. 

Popoare, uniţți-vă cu noi pentru Dumnezeu şi pentru 
credință: căci am sosit cu armată la Milan şi la Plancenza, spre a 
vă fi într-ajutor. " 


Victoriile aşa de scump dobândite la Trebia şi Novi urmară 
după aceea de la Cassano şi lăsară pe Suvarow aşa de slăbit 
încât nu putu profita de foloasele câştigate de altmintrelea, în 
momentul când generalul rus da să pornească la drum, îi sosi un 
nou plan, trimis de Consiliul aulic din Viena. 

Puterile aliate hotărâseră invadarea Franţei şi, desemnând 
fiecărui general calea ce trebuia să apuce spre a îndeplini planul 
cel nou, hotărâseră că Suvarow să intre în Franţa prin Elveţia, ca 
arhiducele să-i cedeze poziţiile lui şi să se coboare la Rhinul de 
jos. Trupele cu care Suvarow, lăsând pe Moreau şi pe Macdonald 
în faţa austriecilor, trebuiau să opereze de acum contra lui 
Massena erau: 30.000 de ruşi, pe care îi avea cu dânsul sub 
arme, alte 30.000 detaşate din armata de rezervă pe oare o 
comanda contele Tolstoi în Galiţia şi care trebuiau să fie duse în 
Elveţia de generalul Korsakoff, 25.000 până la 30.000 austrieci 
comandaţi de generalul Hotze, şi, în sfârşit, 5.000 până la 6.000 
de emigranţi francezi, sub conducerea prinţului de Conde. Peste 
tot 90 până la 95 mii de oameni. 

Fedor fusese rănit în bătălia de la Novi, dar Suvarow îi 
acoperise rana cu o a doua cruce, iar gradul de căpitan îi zorise 
convalescenţa, astfel că tânărul ofiţer, mai mult fericit decât 
mândru de noul grad militar ce câştigase, fu în stare să urmeze 
armata când ea începu la 13 septembrie mişcarea sa spre 
Salvedra şi pătrunse cu generalul său în valea Tesinului. 

Toate merseră bine până atunci şi, cât timp stătuse în 
bogatele şi frumoasele câmpii ale Italiei, Suvarow n-avusese 
decât să se laude de curajul şi de devotamentul soldaţilor săi. 
Insă când, după câmpiile rodnice ale Lombardiei, udate de râuri 
frumoase cu dragi nume, urmară drumurile gloduroase ale 
Levantinei şi se înălţară înaintea lor, acoperite de zăpezi 
veşnice, culmile sprâncenate ale San-Gothardului, atunci 
entuziasmul se stinse, energia pieri şi presimţiri întunecate 
cuprinseră «inima acelor copii sălbatici ai Nordului. Murmure 


neaş-teptate cutreierară toată linia, apoi deodată avangardă se 
opri, declarând că nu vroia să meargă mai departe, în zadar 
Fedor, care comanda o companie, rugă pe soldaţii săi să se 
despartă de camarazii lor şi să dea exemplu mergând ei înainte, 
soldaţii lui Fedor aruncară armele lor şi se culcară lângă ele. În 
momentul când se săvârşea această probă de nesupunere, 
murmure noi se ridicară de la coada armatei, apropiindu-se ca o 
vijelie, era Suvarow care trecea de la ariergardă la avangardă” 
şi care venea însoţit de acea probă de nesupunere care se ridica 
pe toată linia. Când ajunse în capul coloanei, murmurele 
acestea deveniră ocări. 

Atunci, Suvarow se adresă soldaţilor săi cu elocinţa 
sălbatică şi căreia îi datora minunile pe care le făcuse cu ei. Dar 
strigătele de Retragere! Retragere! îi acoperiră glasul. Atunci ei 
puseră mâna pe cei mai cârtitori şi-i bătură cu bastonul. până ce 
muriră în acest chip. ruşinos. Dar pedepsele nu avură mai multă 
trecere decât îndemnurile şi strigătele urmară. Suvarow văzu că 
totul era pierdut, dacă nu întrebuința vreun mijloc puternic şi 
neaşteptat spre a-i readuce la supunere pe răzvrătiți. El înainta 
spre Fedor. 

— Căpitane, îi zise Suvarow, lăsaţi încolo pe secăturile 
astea, luaţi opt sergenţi şi săpaţi o groapă. 

Fedor, mirat, se uită la general, parcă ar fi vrut să-i ceară 
desluşire asupra acestui ordin ciudat. 

— Să faceţi ceea ce am comandat, zise Suvarow. 

Fedor se supuse, cei opt sergenţi se puseră la muncă şi 
după. zece minute groapa era gata, spre marea mirare a întregii 
armate care se strânsese în cerc, căţărându-se pe cele două 
dealuri care mărgineau drumul, ca pe treptele unui amfiteatru 
năpraznic. 

Atunci, Suvarow descăleca, îşi rupse sabia şi o aruncă în 
groapă, îşi smulse epoleţii, unul după altul şi îi aruncă în groapă, 
apoi îşi luă decoraţiile ce-i acopereau pieptul şi le azvârli peste 
sabie şi epoleţi, în sfârşit dezbrăcându-se până la piele, se culcă 
el însuşi în groapă, strigând cu glas tare: 

—  Acoperiţi-mă cu pământ şi lăsaţi aici pe generalul 
vostru! Nu mai sunteţi copiii mei, nu vă mai sunt părinte, nu-mi 
rămâne decât să mor! 


25 Grup sau detaşament de ostaşi care merge în fruntea unei 
trupe în mişcare, deschizându-i drumul. 


La aceste cuvinte, rostite cu glas aşa de tare încât 
fuseseră auzite de toată armata, soldaţii ruşi săriră în groapă 
plângând şi ridicară pe general în braţe, rugându-l ca să-i ierte şi 
să-i ducă contra inamicului. 

— Aşa da! strigă Suvarow, îmi recunosc copiii. Contra 
inamicului! Contra. inamicului! 

Nu strigăte, ci urlete răspunseră la aceste cuvinte, 
Suvarow se reîmbrăcă şi, pe când se îmbrăca el, cârtitorii se 
târau prin țarină şi veneau să-i sărute picioarele. Apoi după ce 
îşi prinse epoleţii pe umeri, după ce îşi reaşeză decoraţiile pe 
piept, încalecă urmat de întreaga armată, ai cărei soldaţi jurau 
într-un singur glas să moară până la cel din urmă, decât să-l 
părăsească pe părintele lor. 

Chiar în ziua aceea, Suvarow atacă Aerolo, dar începuseră 
să se ivească zilele rele şi învingătorul de la Cassano, de la 
Trebia şi de la No vi, lăsase norocul obosit în câmpiile Italiei. 
Timp de 12 ceasuri, 600 de francezi ţinură în loc trei mii de 
soldaţi ruşi sub zidurile oraşului, aşa de bine că se înnopta fără 
ca Suvarow să-i fi putut izgoni. A doua zi, el puse în mişcare 
toate trupele sale, spre a înlătura acea mână de viteji. lar cerul 
se posomorâse şi îndată vântul azvârli o ploaie rece în faţa 
ruşilor. Francezii, profitând de această împrejurare spre a bate 
în retragere, evacuează valea Unseren, trec peste Rens şi se 
aşează în ordine de bătaie pe înălțimile Furcă şi Grimsel, însă 
parte din scopul armatei ruse este atins, San-Gothardul este în 
mâna ei. E adevărat că, îndată ce se vor depărta ruşii, francezii 
îi vor relua în stăpânire şi le vor tăia retragerea, dar ce-i pasă lui 
Suvarow? Nu e deprins el să meargă totdeauna înainte? Merge 
deci fără grijă de ceea ce lasă în urmă-i, ajunge la Andermatt, 
trece Gura Ury şi dă peste Lecourbe, care păzeşte cu 1.500 de 
oameni defileurile de la Puntea-Dracului. Acolo reîncepe lupta, 
timp de trei zile, 1.590 de francezi opresc 30.000 de ruşi. 
Suvarow rage ca un leu căzut în lanţuri, căci el nu-şi mai 
înţelege norocul, în sfârşit, în ziua a patra, află că generalul 
Korsakoff, care îi luase înainte şi pe care trebuia să-l ajungă, 
fusese bătut de Molitor, că Massena a reluat Zurichul şi că 
ocupă cantonul Glaris. Atunci renunţă de a mai merge pe valea 
Reus şi scrise lui Korsakoff şi lui Jallaşici: 


“Alerg să vă îndrept greşelile, țineţi-vă bine ca nişte ziduri, 
îmi veti răspunde cu capul vostru pentru fiecare pas ce veti face 
îndărăt." 


Aghiotantul era însărcinat pe deasupra să comunice 
generalilor ruşi şi austrieci un plan de luptă verbal, era ordin 
către generalii Linsken şi Jallaşici să atace trupele franceze 
fiecare din partea lui şi să opereze joncţiunea lor în valea 
Glarisului, unde Suvarow însuşi trebuia să coboare pe la Klon- 
Thal, spre a-l închide pe Molitor între două ziduri de fier. 

Suvarow era aşa de sigur că trebuia să reuşească planul 
acesta, încât, ajungând pe țărmurile lacului Klon-Thal, trimise un 
parlamentar ca să-l someze pe Molitor să se predea, având în 
vedere, îi zise el, că era înconjurat din toate părţile. Molitor 
răspunse mareşalului că întâlnirea pe care o dăduse generalilor 
săi era zădărnicită, având în vedere că dânsul îi bătuse unul 
după altul şi că-i respinsese în cantonul Grisons, dar că în 
schimb, fiindcă Massena înainta prin Muotta, dânsul, Suvarow, 
se află între două focuri, prin urinare, Molitor îl somă să depună 
armele. Auzind acest răspuns ciudat, Suvarow crezu că visează, 
dar venindu-şi curând în fire şi înțelegând primejdia ce era de a 
rămâne în defileurile în care se afla, se năpusti asupra 
generalului Molitor. Acesta îi primi cu baionetele întinse şi, 
acolo, închizând defileul, ţinu opt ceasuri, cu 1.200 de oameni, 
15 până la 18 mii de ruşi. În sfârşit, înnoptându-se, Molitor 
evacua Klon-Thalul şi se retrase pe Linth ca să apere punţile de 
la Noefels şi de la Molis. Bătrânul mareşal trecu atunci ca un 
şuvoi în Glaris şi la Mitlodi şi află acolo că, Molitor adevărul îi 
spusese, că Jallaşici şi Linsken fuseseră bătuţi şi împrăştiaţi, că 
Massena înainta asupra cantonului Schwitz şi că generalul 
Rosenberg, căruia îi încredinţase apărarea punţii de la Muotta, 
fusese silit să se retragă. Astfel încât cu adevărat avea să se 
găsească el însuşi în poziţia în care crezuse să-l aducă pe 
Molitor. 

Nu era timp de pierdut spre a bate în retragere. Suvarow 
intră în defileurile de la Engi, de la Schwanden şi de la Elm, 
grăbindu-şi astfel mersul încât îşi părăsi răniții şi o parte din 
artilerie. Francezii se  repeziră îndată în urmărirea lui, 
ajungându-l când prin prăpăstii, când prin noroi. Atunci, se 
văzură armate întregi trecând pe acolo pe unde vânătorii de 


ciute îşi scoteau încălţămintea. Mergeau cu picioarele goale şi 
se ajutau cu mâinile ca să nu cadă. Trei popoare venite din trei 
părţi deosebite îşi dăduseră întâlnire deasupra locuinţei 
vulturilor, parcă ar fi vrut să-l ia pe Dumnezeu mai de aproape 
judecător al dreptăţii cauzei lor. Atunci fură momente în care 
toţi munţii aceia îngheţaţi se prefăcură în vulcani, în care 
cascadele se coborâră sângerate la vale şi în care avalanşe 
omeneşti se rostogoliră până în fundul prăpăstiilor, astfel încât 
moartea avu aşa recoltă, pe acolo pe unde nu se mai arătase 
viaţa, încât vulturii, ajunşi fuduli de belşug, nu mai luau, spune 
tradiţia ţăranilor din munţii aceştia, decât ochii cadavrelor spre 
a-i duce puilor lor. In sfârşit, Suvarow izbuti să-şi ralieze trupele 
prin apropiere de Lindeau şi reclamă pe Korsakoff, care tot ţinea 
postul de la Bregenz, dar toate trupele lui reunite nu se ridicau 
decât la 30.000 de oameni, atât îi mai rămăsese din cei 80.000, 
pe care Pavel | îi dăduse contingent al său în coaliţie. In 
cincisprezece zile, trei corpuri de armată, din care fiecare era 
mai numeros decât toată armata lui Massena, fuseseră bătute 
de armata asta. De aceea Suvarow, furios că fusese biruit chiar 
de republicanii aceia, a căror nimicire o făgăduise, aruncă pe 
austrieci vina înfrângerii sale şi dedară că avea să aştepte, 
înainte de a mai întreprinde ceva pentru coaliţie, ordinele 
împăratului, căruia îi făcuse cunoscut trădarea aliaţilor săi. 

Răspunsul lui Pavel | fu ca să-şi întoarcă soldaţii în Rusia şi 
să se întoarcă cât mai repede el însuşi la Petersburg, unde îl 
aştepta o intrare triumfală. Acelaşi ucaz?* cuprindea că Suvarow 
avea să locuiască restul vieţii sale în palatul imperial, în sfârşit 
că avea să i se ridice un monument într-una din pieţele publice 
ale Sankt-Petersburgului. 

Fedor avea să o vadă pe Vaninka. Pretutindeni unde fusese 
o primejdie de înfruntat prin câmpiile sau văgăunile Tesinului, 
pe gheţurile muntelui Bragel, el se repezise între cei dintâi şi 
printre numele citate ca demne de recompensă, numele său se 
aflase totdeauna. Se ştia că Suvarow era prea viteaz el însuşi, 
pentru ca să dea asemenea onoruri pe nemeritate. Fedor se 
întorcea deci, precum făgăduise, demn de interesul nobilului său 
protector şi, cine ştie? Demn poate şi de amorul tinerei Vaninka. 
De altmintelea, mareşalul şi-l făcuse prieten şi nimeni nu putea 


26 Ordin, ordonanţă, decret. 


şti unde putea să ducă prietenia lui Suvarow. pe care împăratul 
Pavel | îl onoră ca pe un războinic antic. 

Nimeni însă nu se putea bizui pe Pavel |, al cărui caracter 
era compus din mişcări extreme, astfel, fără să fi nemeritat întru 
nimic faţă de stăpânul său, fără.ca să ştie de unde-i venea 
dizgraţia, Suvarow primi, ajungând la Riga, o scrisoare a 
Consiliului privat, care îl înştiinţa, în numele împăratului, că, 
fiindcă oferise soldaţilor săi o abatere de la o lege disciplinară, 
împăratul îi lua toate onorurile ce-i acordase şi îl oprea de a se 
mai prezenta înaintea sa. 

O asemenea ştire fu un trăsnet pentru bătrânul războinic, 
amărât acum de înfrângerile păţite şi care, că furtunile de seară, 
mânjiseră o zi luminoasă. 

Aşa fiind, Suvarow adună pe toţi ofiţerii săi în piaţa Rigei, 
îşi luă adio de la ei, plângând ca un părinte care îşi părăseşte 
familia. Apoi, sărutând pe generali şi pe colonei, strângând 
mâna, celorlalţi, le mai zise o dată adio lăsându-i liberi să-şi 
urmeze fără el ursita. lar după aceea, urcându-se într-o sanie, 
merse zi şi noapte, sosi incognito în capitala aceea unde era să 
intre ca triumfător, se duse într-o mahala mărginaşă la una din 
nepoatele lui şi muri acolo peste cincisprezece zile, cu inima 
zdrobită de durere. 

Fedor, din parte-i, se zorise tot aşa de mult ca şi mareşalul 
şi, tot ca el, intrase în Sankt-Petersburg, fără ca vreo scrisoare 
să-l fi precedat sau să-i fi anunţat sosirea. Fiindcă Fedor n-avea 
nici o rudă în capitală şi fiindcă de altmintrelea întreaga lui viaţă 
era închinată unei singure fiinţe, el se duse de-a dreptul pe 
perspectiva Newski, pe care casa generalului făcea colţ cu 
canalul Catherina. 

Apoi, sosind acolo, sări din trăsură, se repezi în curte, urcă 
peronul într-un suflet, deschise uşa de la anticameră şi veni pe 
neaşteptate în mijlocul valeţilor şi a ofiţerilor inferiori ai casei, 
care dădură un strigăt de surprindere zărindu-l. El întrebă unde 
era generalul. | se răspunse, arătându-i-se uşa sufrageriei, acolo 
era el şi dejuna cu fiica sa. 

Atunci, printr-o reacţie ciudată, Fedor simţi că-l părăseau 
picioarele şi se rezemă de perete ca să nu cadă în momentul de 
a o revedea pe Vaninka, pe acest suflet al sufletului său, 
singurul pentru care făcuse atâtea isprăvi, el se cutremură 
temându-se să nu o regăsească altfel de cum o lăsase. Dar chiar 


în momentul acela se deschise uşa sufrageriei şi se ivi Vaninka. 
Zărind pe tânăr, ea dădu un strigăt şi, întorcându-se către 
generalul: 

— Fedor este, tată, zise ea cu o expresie nestăpânita, care 
nu permitea îndoială despre simţămiîntul din care porneşte. 

— Fedor! strigă generalul, repezindu-se şi întinzând braţele 
către tânăr. 

Fedor era aşteptat sau la picioarele tinerei Vaninka sau la 
inima tatălui ei, Fedor înţelese că primul moment trebuia 
consacrat respectului şi recunoştinţei şi năvăli în braţele 
generalului, făcând altfel şi-ar fi mărturisit amorul şi nu putea să 
aibă dreptul acesta, înainte de a se şti dacă era împărtăşit 
amorul acela. 

Fedor se întoarse şi, tot ca în momentul plecării, puse 
genunchiul la pământ înaintea feţei. Dar fusese destul un minut 
trufaşei fete spre a înăbuşi în adâncul inimii sale simţămintele 
ce avusese. Roşeaţa care trecuse pe fruntea-i, ca o flacără, 
dispăruse, iar fata redevenise tot recea şi trufaşa statuie de 
alabastru, operă începută de natură şi completată de educaţie. 
Fedor îi sărută mâna, mâna aceea tremura, dar era îngheţată. 
Fedor îşi simţi inima pierită şi crezu că avea să moară. 

— Ei bine, Vaninka, zise generalul, de ce eşti aşa de rece, 
cu un amic care ne-a pricinuit atâta groază şi atâta bucurie 
totodată? Haide, Fedor, sărută pe Vaninka mea. 

Fedor se sculă rugător şi stătea nemişcat, aşteptând ca o 
altă permisiune să confirme pe aceea a generalului. 

— N-aţi auzit pe tata? zise Vaninka surâzând, dar cu toate 
astea fără să aibă destulă putere asupră-şi spre a stinge emoția 
care vibra în glasul său. 

Fedor îşi apropie buzele de obrajii tinerei şi, fiindcă o ţinea 
în acelaşi timp de mână, i se păru că, printr-o mişcare nervoasă 
şi independentă de voinţă, mâna aceea strânse uşor pe a lui, un 
strigăt de bucurie fu cât p-aci să izbucnească din pieptul lui 
când, aruncându-şi ochii la Vaninka, se sperie la rândul său de 
paloarea ei. Buzele fetei erau albe ca şi cum ar fi fost ale unei 
moarte. 

Generalul pofti pe Fedor la masă. Vaninka îşi reluă locul şi, 
fiindcă din întâmplare era cu spatele spre fereastră, generalul, 
care n-avea nici o bănuială, nu băgă de seamă nimic. 


Dejunul, precum ne închipuim, trecu în desfăşurarea şi 
ascultarea istoriei acelei campanii ciudate, care începuse sub 
soarele fierbinte al Italiei şi se sfârşise în gheţurile Elveţiei. 
Fiindcă nu existau la Sankt-Peterşburg ziare, care să spună 
altceva decât ceea ce permitea împăratul să se spună, cu 
adevărat se aflaseră isprăvile lui Suvarow, dar nu se ştiau 
înfrângerile lui. Fedor povesti pe cele dinţii cu modestie, iar pe 
celelalte cu francheţe. 

Se pricepe imensul interes pe care îl puse generalul la o 
atare povestire făcută de Fedor, epoleţii lui de căpitan, 
decoraţiile de care îi era plin pieptul, dovedeau că tânărul 
săvârşise o umilinţă uitându-se pe el însuşi în istorisirea ce 
făcea. Dar generalul, prea generos pentru ca să se fi temut să 
nu fie atins de dizgraţia lui Suvarow, îl şi vizitase pe feld- 
mareşalul muribund şi aflase de la dânsul cu ce curaj se purtase 
tânărul său protejat. Când acesta îşi sfârşi istorisirea, fu rândul 
generalului să înşire toate isprăvile lui Fedor, dintr-o campanie 
de mai puţin de un an. Apoi, după ce înşiră tot. adăugă imediat 
că a doua zi avea să ceară de la împărat să i-l dea pe tânărul 
căpitan că aghiotant. 

La cuvintele acestea, Fedor vru să se arunce la picioarele 
generalului, dar acesta îl primi a doua oară în braţele sale şi, ca 
să-i dea probă de siguranţa ce avea despre reuşita cererii sale, 
generalul îi hotărî chiar în ziua aceea locuinţa pe care trebuia s- 
o ocupe Fedor în casa lui. 

Intr-adevăr, generalul se întoarse a doua zi de la palatul 
Sfântul-Mihail, aducând fericită noutate, că cererea lui fusese 
aprobată. 

Fedor era în culmea bucuriei, din momentul acesta el era 
foarte apropiat generalului, aşteptând să facă parte din familie. 
Să trăiască sub acelaşi acoperiş cu Vaninka, s-o vadă la orice 
ceas, s-o întâlnească în fiecare minut într-o cameră, s-o vadă 
trecând ca o vedenie pe la capătul vreunui coridor, să se afle de 
două ori pe zi la aceeaşi masă cu dânsa, toate astea erau mai 
mult decât sperase Fedor vreodată, de aceea crezu că i-ar fi fost 
de ajuns fericirea aceasta. 

Vaninka din parte-i, oricât de mândră să fi fost, avea inima 
cuprinsă de un viu interes pentru Fedor. Apoi, el plecase lăsând- 
o în siguranţă că o iubea şi, în lipsa lui, trufia ei de femeie să 
hrănise cu gloria ce avea să câştige tânărul ofiţer. Astfel că, 


atunci când îl văzu întorcându-se, mai apropiat de dânsa de cum 
plecase, ea simţise după bătăile inimii sale că trufia-i îndestulată 
se preschimbase într-un simţământ mai fraged şi că, din parte-i 
iubea şi ea pe Fedor, pe cât îi era cu putinţă ca să iubească. Cu 
toate astea, precum am spus, ea tot îşi ascunsese simţămintele 
în învelişul lor de gheaţă, căci aşa era făcută Vaninka. Vroia să-i 
spună într-o zi lui Fedor, că-l iubea, însă, până în ziua în care i-ar 
fi plăcut să îi spună această, nu vroia ca tânărul să ghicească 
cum că era iubit de dânsa. 

Astfel merseră lucrurile câteva luni şi, starea asta, care îi 
păruse lui Fedor suprema fericire, în curând jse păru un supliciu 
îngrozitor, într-adevăr, să iubeşti, încât să-ţi simţi inima 
totdeauna gata să se reverse de iubire, să fii de dimineaţă până 
seara în faţa aceleia pe care o iubeşti, la masă să-i întâlneşti 
mâna, să-i atingi rochia în coridoarele înguste, să o simţi 
rezemându-se pe braţul tău când intri într-un salon sau când ieşi 
de la un bal şi necurmat să fii silit să îţi stăpâneşti faţa, ca să nu 
exprime nicidecum emoţiile inimii, nu e voinţă omenească în 
putere să reziste la asemenea tortură. De aceea Vaninka văzu 
că Fedor n-ar fi putut păstra îndelung secretul său şi hotărî să o 
ia înaintea declaraţiei pe care o vedea mereu gata să scape din 
gura lui. Într-o zi când ei se aflau singuri şi când ea vedea 
sforţările zadarnice pe care le făcea tânărul spre a-i ascunde 
ceea ce simţea, ea se duse drept la dânsul şi privindu-l ţintă: 

— Mă iubiţi, Fedor, îi zise ea? 

—  lertaţi-mă! lertaţi-mă! strigă tânărul împreunându-şi 
mâinile. 

— Pentru ce să vă iert, Fedor? Nu e curată iubirea voastră? 

— Oh! Da, da! Curată e iubirea mea, mai ales că e fără de 
speranţă. 

— Şi pentru ce fără de speranţă? întrebă Vaninka. Tata nu 
vă iubeşte ca pe un fiu? 

— Oh! Ce spuneţi dumneavoastră? strigă Fedor. Ce fel, 
dacă tatăl dumneavoastră mi-ar acorda mâna voastră, aţi 
consimţi oare?... 

— Nu sunteţi nobil de inimă şi nobil de neam, Fedor? E 
adevărat că n-aveţi avere, dar eu sunt destul de bogată pentru 
doi. 

— Dar atunci, atunci deci, nu vă sunt indiferent! 

— Vă prefer cel puţin tuturor acelora pe care i-am văzut. 


— Vaninka! 

Fata făcu o mişcare de trufie. 

— lertaţi-mă, urmă Fedor, ce trebuie ca să fac? Porunciţi, 
n-am nici o voinţă înaintea voastră, teamă mi-e ca fiecare din 
simţămintele mele să nu vă jignească, călăuziţi-mă şi mă voi 
supune. 

— Ceea ce aveţi de făcut, Fedor. este să cereţi 
consimţământul tatălui meu. 

— Aşadar, mă autorizaţi la acest demers? 

— Da, însă cu o condiţie. 

— Care? Oh! Spuneţi, spuneţi. 

— Aceea că tatăl meu, oricare i-ar fi răspunsul, să nu afle 
niciodată că v-aţi prezentat la dânsul autorizat de mine, nimeni 
să nu ştie că urmaţi poveţele pe care vi le dau eu, toată lumea 
să ignore mărturisirea pe care v-am făcut-o dumneavoastră, în 
sfârşit, să nu cereţi, orice s-ar întâmpla, ca să vă ajut decât cu 
rugăciunile mele. 

— Tot ce veţi dori! strigă Fedor, Oh! Da, da, voi face tot ce 
veţi dori! Nu-mi daţi oare de o mie de ori mai mult decât nu 
îndrăzneam să sper? Şi dacă m-ar refuza tatăl dumneavoastră, 
n-aş şti eu că dumneavoastră îmi veţi împărtăşi durerea? 

— Da, însă sper că n-are să fie aşa, zise Vaninka întinzând 
tânărului ofiţer o mână pe care el o sărută cu aprindere, astfel 
dar speranţă şi curaj! 

Şi Vaninka ieşi lăsând, aşa femeie cum era, pe tânărul 
ofiţer de o sută de ori mai tremurător şi mai mişcat decât dânsa. 

Chiar în ziua aceea, Fedor ceru o întrevedere generalului 
său. 

Generalul primi pe aghiotant ca de obicei, vesel şi râzând, 
însă de la întâile cuvinte pe care le rosti Fedor, chipul 
generalului se posomori. Totuşi, la descrierea acelui amor aşa 
de adevărat, aşa de statornic şi aşa de pasionat pe care îl 
simţea tânărul pentru fiica sa, când auzi că amorul acela era 
imboldul faptelor glorioase pentru care de atâtea ori îl lăudase, 
generalul îi întinse mâna şi, aproape tot aşa de mişcat ca şi 
dânsul, îi spuse că în lipsa lui, neştiind amorul pe care îl dusese 
cu dânsul şi din care nu simţise nimic la Vaninka. el, după 
invitaţia împăratului, îşi prinsese cuvântul cu fiul consilierului 
privat al împăratului. Singurul lucru pe care îl ceruse generalul 
fusese ca să nu fie despărţit de fiica sa până ce nu va ajunge ea 


la vârsta de 18 ani, Vaninka nu mai avea deci să stea sub 
acoperişul părintesc decât cinci luni. 

Nu era nimic, de răspuns la aceasta, în Rusia, o dorinţă a 
împăratului este un ordin şi din momentul când ea s-a exprimat, 
nimeni nu cugetă să o combată. Cu toate astea, refuzul acesta 
întipărise aşa disperare pe faţa tânărului, încât generalul, atins 
de această suferinţă tăcută şi resemnată, îi întinse braţele. 
Fedor căzu în ele izbucnind în plânsete. Atunci, generalul îl 
întrebă despre fiică-sa, dar Fedor răspunse, precum făgăduise, 
că Vaninka nu ştia nimic şi că demersul pornea numai de la 
dânsul, încredințarea asta mai linişti puţin pe general, care se 
temuse la început să nu facă doi nenorociţi. 

La ora prânzului, Vaninka cobori în sufragerie şi nu găsi 
decât pe tatăl său, singur. Fedor n-avusese curajul să asiste la 
masă şi să se găsească iarăşi în momentul când pierduse orice 
speranţă, în faţa generalului şi a fiicei lui. El luase o sanie şi se 
dusese în împrejurimile oraşului. Tot timpul cât ţinu prânzul, 
generalul şi Vaninka de abia schimbară vreo două cuvinte, dar 
oricât de expresivă ar fi fost tăcerea asta, Vaninka îşi stăpâni 
fizionomia cu obişnuita ei putere şi numai generalul păru trist şi 
abătut. 

Seara, când Vaninka da să coboare ca să ia ceaiul, ceaiul 
fu adus în camera ei, spunându-i-se că generalul se simţise 
obosit şi se retrăsese în apartamentele sale. Vaninka făcu 
câteva întrebări asupra naturii indispoziţiei lui. Apoi, aflând că 
nu era nimic îngrijorător, însărcina pe feciorul care-i aduse 
vestea asta să arate tatălui ei expresia respectului său, să-i 
spună că ea era la ordinul lui dacă avea trebuinţă de ceva sau 
de cineva. Generalul răspunse fiicei sale că-i mulțumea, dar că 
n-avea trebuinţă deocamdată decât de singurătate şi de repaus. 
Vaninka zise că din parte-i avea să se închidă în camera ei şi 
feciorul se retrase. De-abia plecase servitorul şi Vaninka porunci 
către Anuşka, sora ei de lapte, care făcea pe lângă dânsa slujba 
de companioană, să pândească întoarcerea lui Fedor şi să o 
vestească îndată ce se va fi întors. 

La ceasurile unsprezece, porţile palatului se deschiseră şi 
Fedor se dădu jos din sanie. El se duse îndată în apartamentul 
său, unde se trânti pe un divan, zdrobit de povara gindu-rilor 
sale, la miezul nopţii, auzi bătând în uşă, se sculă foarte mirat şi 
se duse de deschise, era Anuşka, venită să-i spună din partea 


stăpânei sale, ca să treacă îndată la dânsa. Oricât de mirat fu de 
acest mesaj, la care nu se aştepta deloc, Fedor se supuse. 

El găsi pe Vaninka şezând îmbrăcată într-o rochie albă şi, 
fiindcă ea, era mult mai palidă ca de obicei, Fedor se opri la uşă, 
căci i se păru că vedea o statuie pregătită pentru un mormânt. 

— Poftiţi, zise Vaninka, cu un glas în care era cu neputinţă 
să deosebeşti cea mai mică emoție. 

Fedor se apropie, atras de glasul acela precum este atras 
fierul de magnet. Anuşka închise uşa după dânsul. 

— Ei bine, îi zise Vaninka, ce v-a răspuns tatăl meu? 

Fedor îi povesti tot ce se petrecuse. Fata ascultă istorisirea 
aceea cu o privire nepăsătoare. Numai buzele ei, singura parte 
din faţă în care i se putea constata prezenţa sângelui, se făcură 
albe că rochia în care era îmbrăcată fata. Cât despre Fedor, el 
era din contră mistuit de friguri şi părea aproape ieşit din minţi. 

— Acum, ce aveţi de gând? zise Vaninka, cu acelaşi glas 
de gheaţă cu care puse şi celelalte întrebări. 

— Mă întrebaţi ce am de gând, Vaninka? Dar ce doriţi să 
fac şi ce-mi mai rămâne oare de făcut dacă nu, ca să nu 
răspund la bunătăţile protectorului meu prin vreo mişelie, să fug 
din Sankt-Petersburg şi să caut ca să mor în cel dinţii colţ al 
Rusiei unde va izbucni un război? 

— Sunteţi un nebun! zise Vaninka cu un surâs în care se 
putea cunoaşte un ciudat amestec de triumf şi de dispreţ, căci 
din momentul acesta, îşi simţi superioritatea asupra lui Fedor şi 
înţelese că avea să-l conducă ea, ca o regină, în restul vieţii lui. 

— Atunci, strigă tânărul ofiţer, călăuziţi-mă, ordonaţi-mi. 
Nu sunt sclavul vostru?. 

— Trebuie să staţi aici, zise Vaninka. 

— Să stau! 

— Da, numai o femeie sau un copil se dau bătuţi aşa, de la 
întâia lovitură. Omul. dacă merită într-adevăr numele ăsta, omul 
luptă. 

— Să lupt!... Dar contra cui? Contra tatălui d-voastră? 
Niciodată!... 

— Cine vă spune să luptaţi contra tatălui meu? Contra 
evenimentelor trebuie să vă opintiţi, căci oamenii de rând nu 
dirijează evenimentele ci, din contră, sunt tăârâţi de ele. Arătaţi- 
vă în ochii tatălui meu că vă combateţi amorul, să creadă că vi l- 
aţi stăpinit. Fiindcă se crede că eu nu ştiu demersul 


dumneavoastră, tata n-are să se ferească de mine. Voi cere doi 
ani de amânare a căsătoriei proiectate şi îi voi dobândi. Cine ştie 
ce evenimente stau ascunse în aceşti doi ani? Poate să moară 
împăratul, cel care îmi este destinat poate să moară, însuşi tatăl 
meu, Dumnezeu să ferească!... Poate ca să moară!... 

— Dar dacă vi se va cere? 

Dacă mi se va cere? întrerupse Vaninka, pe când o roşeaţă 
vie i se urcă în faţă spre a pieri îndată, dar cine să ceară ceva de 
la mine? Tata mă iubeşte prea mult, pentru ca să facă una ca 
asta, împăratul are destule griji în însăşi familia lui, pentru ca să 
nu mai tulbure familia altora, de altmintelea când s-ar slei toate 
mijloacele de scăpare, eu tot voi mai avea unul, Neva curge la 
trei sute paşi de aici, iar apele ei sunt adânci. 

Fedor dădu un strigăt, căci era în creţurile frunţii şi în 
buzele strînse ale feţei un aşa caracter de hotărâre încât 
înţelese că era cu putinţă să sfărâme cineva pe copila aceea, 
dar nu să o încovoaie. 

Cu toate astea inima lui Fedor era prea în armonie cu 
planul pe care îl propunea Vaninka pentru ca înlăturându-i-se 
obiecțiile ridicate, el să caute altele noi. De altmintrelea chiar să 
fi avut acest curaj, făgădui ăla ce-i făcuse Vaninka, de a-l 
despăgubi în secret de făţărnicia ce era nevoit să-şi impună în 
public, tot ar fi biruit scrupulele lui, apoi Vaninka, prin caracterul 
ei, avea tot ce trebuia pentru ca să supună la voinţele ei pe toţi 
cei dimprejuru.-i. 

Fedor iscăli deci că un copil la tot ce ea îi ceruse, iar 
amorul fetei spori prin satisfacerea trufiei sale. 

La câteva zile după hotărârea asta nocturnă, luată în 
camera fetei, avusese loc, pentru o greşeală uşoară, execuţia la 
care am făcut pe cititori să asiste şi a cărei victimă fusese 
Grigorie în urma plângerii făcute de Vaninka tatălui ei. 

Fedor, care în calitatea lui de aghiotant, trebuise să 
prezideze la pedepsirea lui Grigorie, nu prea luase în seamă 
cuvintele de ameninţare pe care le rostise sclavul, retrăgându- 
se. Ivan, vizitiul, după ce fusese călău, se făcuse medic şi 
aplicase pe umerii sfâşiaţi ai victimei, compresele cu apă şi cu 
sare care trebuiau să cicatrizeze rănile. Grigorie stătuse trei zile 
în infirmerie, în care timp vânturase în minte toate mijloacele de 
a se răzbuna, apoi, fiindcă după trei zile era vindecat, îşi reluase 
serviciul şi, afară de dânsul, toţi uitară în curând ceea ce se 


petrecuse. Ba ceva mai mult, dacă Grigorie ar fi fost un rus 
adevărat, în curând ar fi uitat el însuşi pedeapsa aceea, prea 
obişnuită la străşnicii copii ai Moscovei pentru ca ei să-i păstreze 
o îndelungă şi ciudoasă amintire, dar Grigorie, precum am spus- 
o, avea sânge grec în vine, el se prefăcu şi ţinu minte. Deşi 
Grigorie era un sclav, funcţiile pe care le îndeplinea pe lângă 
general, îl aduseseră încetul cu încetul la o mai mare 
familiaritate, decât aceea de care se bucurau ceilalţi servitori. 
De altmintrelea, în toate ţările din lume, bărbierii au privilegii 
mari pe lângă aceia pe care îi rad, pricina poate că stă într- 
aceea că oamenii sunt din instinct mai puţin mândri, faţă de 
omul care are în fiecare zi, timp de zece minute, viaţa lor în 
mâini. Grigorie se bucura de privilegiile meseriei sale şi se 
întâmpla mai totdeauna că şedinţa zilnică, pe care o ţinea 
generalul cu bărbierul său, trecea la conversaţie, în care gura lui 
Grigorie lucra mai mult. Într-o zi, când generalul trebuia să 
asiste la o revistă, chemase pe Grigorie de cu noapte şi, pe când 
acesta îl rădea cât se putea mai domol, convorbirea căzu, sau 
mai bine zis fu adusă asupra lui Fedor. Bărbierul îi făcu cele mai 
mari la ude, ceea ce fireşte, făcu pe general să-şi reamintească 
execuţia pe care o prezidase tânărul aghiotant şi să întrebe pe 
Grigorie dacă Fedor nu avea şi vreo umbră de neajuns la toate 
perfecţiunile pe care le îndrugase. 

Grigorie răspunse că, lăsând la o parte trufia, îl credea pe 
Fedor perfect. 

— Trufia? întrebă generalul mirat, tocmai de cusurul ăsta îl 
credeam pe Fedor mai neatins. 

— Ambiţia ar fi trebuit să zic, răspunse Grigorie. 

— Cum ambiția? urmă generalul, dar mi se pare că numai 
ambiţie n-a dovedit intrând în serviciul meu, căci, după modul 
cum s-a purtat în războiul din urmă, lesne putea să aspire la 
onoarea de a face parte din casa împăratului. 

— Oh! Este ambiţie şi ambiţie, zise Grigorie surâzând, unii 
au ambiția posturilor înalte, alţii pe aceea a alianțelor ilustre, 
unii vor să-şi datoreze lor înşile totul alţii speră să-şi facă 
piedestal din femeile lor şi atunci ridică ochii mult mai sus decât 
s-ar cădea ca să-i ridice. 

— Ce vrei să zici? strigă generalul începând să înţeleagă. 
unde vroia Grigorie să ajungă. 


— Vreau să zic, excelenţă, răspunse acesta, că sunt mulţi 
oameni pe care bunătatea ce li se arată îi face să-şi uite poziţia 
lor şi să aspire la o poziţie mult mai înaltă, deşi sunt aşa sus- 
puşi încât ameţesc. 

— Grigorie! strigă generalul, mi se pare că dai de cârcota, 
căci faci o acuzaţie şi, dacă primesc s-o faci aşa, va trebui să 
probezi cele ce înaintezi. 

— Pentru Sfântul Vasile! Generale, de orice cârcota scapă 
omul, când are adevărul în partea lui, de altmintrelea, n-am zis 
nimic pe care să nu fiu gata a-l proba. 

— Astfel, strigă generalul, stăruieşti în afirmaţia că Fedor o 
iubeşte pe fata mea? 

— Ah! zise Grigorie cu duplicitatea neamului său, nu spun 
eu aceasta, ci dumneavoastră excelenţă, eu n-am pomenit 
numele domnişoarei Vaninka. 

— Dar n-ai vrut să spui altceva, nu-i aşa? Haide, contra 
obiceiului tău, ia răspunde franc. 

— Adevărat este, excelenţă, asta am vrut să zic. 

— Şi, după tine, fata mea răspunde la iubirea asta, fără 
îndoială? 

— Teamă mi-e că da, excelenţă. 

— Şi ce te face să crezi una ca asta? Spune. 

— Mai întâi, că Fedor nu pierde nici un prilej de a vorbi cu 
domnişoara Vaninka. 

— Este într-o casă cu dânsa. Nu-i fi vrând doar să fugă de 
ea? 

— Când d-şoara Vaninka se întoarce târziu acasă, fără să fi 
fost cu dumneavoastră, ori la ce ceas, să fie, d-nul Fedor e aici, 
când ea coboară din trăsură, spre a-i da mâna. 

— Fedor mă aşteaptă şi asta-i e datoria, zise generalul 
începând a crede că bănuielile sclavului nu se întemeiau decât 
pe aparenţe uşoare, mă aşteaptă, urmă el, pentru că la orice 
ceas din zi sau din noapte mă întorc, poate să am a-i da ordine. 

— Nu trece zi, ca dl. Fedor să nu intre la domnişoara 
Vaninka, deşi nu e obiceiul ca o atare favoare să se acorde unui 
tânăr într-o casă ca aceea a excelenţei voastre. 

— Mai adesea eu îl trimit acolo, zise generalul. 

— Da, ziua, răspunse Grigorie, însă... noaptea ... 

— Noaptea? strigă generalul sculându-se în picioare şi 
îngălbenindu-se, astfel încât fu nevoit să se sprijine de o masă. 


— Da, noaptea, excelenţă, răspunse Grigorie cu linişte, şi 
fiindcă am început să intru în cârcota, precum ziceţi 
dumneavoastră, ei bine! Voi intra de-a binelea, de altmintrelea, 
chiar de aş căpăta o nouă pedeapsă, ba chiar şi mai grozavă 
decât cea primită, tot nu voi mai suferi ca să fie înşelat mai 
departe un stăpân aşa de bun ca domnia-voastră. 

— la aminte la ceea ce zici, sclavule, căci îi cunosc eu pe 
cei de neamul tău şi bagă de seamă, dacă acuzaţia ta nu se 
reazemă pe vorbe vădite, pipăite, pozitive, vei fi pedepsit ea un 
mârşav calomniator.. 

— Primesc, răspunse Grigorie. 

— Şi spui că l-ai văzut pe Fedor intrând noaptea la fata 
mea? 

— Nu spun nicidecum, excelenţă, că l-am văzut intrând, ci 
spun că l-am văzut ieşind. 

— Şi când asta? 

— Acum un sfert de ceas, pe când veneam la excelenta 
voastră. 

— Minti, zise generalul ridicând pumnul asupra sclavului. 

— Nu ne-a fost vorba astfel, excelenţă, răspunse sclavul 
dându-se înapoi, nu trebuie să fiu pedepsit decât dacă nu dau 
nici o probă. 

— Dar care îţi sunt probele? 

— Vi le-am spus. 

— Şi speri că am să te cred pe cuvânt? 

— Nu, dar sper că veţi crede ochilor dumneavoastră 

— Şi cum asta? 

— Întâia dată când dl. Fedor va fi la domnişoara Vaninka, 
după miezul nopţii, voi veni să înştiinţez pe excelența voastră şi 
atunci vă veţi încredința înşivă dacă mint, dar până atunci, 
excelenţă, toate împrejurările serviciului ce vreau să vă fac sunt 
în paguba mea. 

— Cum aşa? 

— Da, dacă nu aduc dovezi, trebuie să fiu socotit drept 
calomniator mârşav, bine, dar dacă le aduc, cu ce mă voi alege 
câştig? 

— Cu o mie de ruble şi cu libertatea ta. 

—  Învoiala e dreaptă, excelenţă, răspunse Grigorie 
strângând bricele şi sper că într-o săptămână veţi recunoaşte pe 
deplin preţul serviciului meu. 


Zicând acestea sclavul ieşi, lăsând pe general în 
convingerea că o mare nenorocire îl ameninţa. 

Din momentul acesta, e lesne de înţeles, generalul ascultă 
fiecare cuvânt şi examină fiecare gest pe care îl schimbau 
înaintea sa Vaninka şi Fedor, însă nici din partea aghiotantului, 
nici din partea fiicei sale nu văzu ceva ca să-l poată întări în 
bănuielile lui, din contră, Vaninka i se păru mai rece şi mai 
rezervată decât altădată. 

Opt zile trecură astfel, în noaptea zilei de a opta spre a 
noua, cam pe la ceasurile două de dimineaţă, bătu cineva la uşa 
generalului, era Grigorie. 

— Dacă excelența voastră vrea să se ducă la domnişoara, 
zise bărbierul, va găsi acolo pe dl. Fedor. 

Generalul se îngălbeni, se îmbrăcă fără să zică vreun 
cuvânt, urmă pe sclav până la uşa domnişoarei Vaninka şi, 
sosind acolo, făcu semn cu mâna şi dădu drumul 
calomniatorului care, în loc de a se retrage precum i se 
poruncise muteşte, se ascunse în colţul coridorului. 

Când se crezu singur, generalul bătu odată, fără să capete 
vreun răspuns. Cu toate acestea tăcerea aceea nu dovedea 
nimic de vreme ce Vaninka putea să fi dormit, generalul mai 
bătu o dată şi glasul fetei întrebă cu tonul cel mai liniştit: 

— Cine e? 

— Eu sunt, zise generalul, al cărui glas tremura de emotie. 

— Anuşka, zise fata adresându-se către sora ei de lapte, 
care se culca într-o cameră vecină cu a sa, deschide tatălui 
meu. lertaţi-mă, tată, urmă ea, Anuşka se îmbracă şi vine 
numaidecât. 

După un minut, uşa se deschide şi generalul intră, uitându- 
se lung împrejurul lui, nu era nimeni în camera cea dintâi. 

Vaninka era culcată, mai palidă ca de obicei, dar perfect 
de liniştită şi având pe buze surâsul filial cu care primea 
întotdeauna pe tatăl ei. 

— Cărei împrejurări fericite, întrebă fata cu cel mai dulce 
glas, datorez fericirea de a vă vedea la un ceas aşa de înaintat 
din noapte? 

— Vroiam să-ţi vorbesc despre un lucru important, zise 
generalul şi m-am gândit că, orice ceas ar fi fost, tu mă vei ierta 
că-ţi tulbur somnul. 


— Tata va fi totdeauna binevenit la fiica sa, la orice ceas 
din zi sau din noapte se va prezenta. 

Generalul se uită din nou în jurul său şi totul îl încredința 
că era cu neputinţă să fi fost ascuns un om în camera aceea, 
însă rămânea cealaltă cameră. 

— Vă ascult, zise Vaninka, după un moment de tăcere. 

— Da, însă nu suntem singuri, răspunse generalul şi este 
necesar ca să nu audă alte urechi, ceea ce am a-ţi spune. 

— Ştiţi, Anuşka este sora mea de lapte, zise Vaninka. 

— Oricum, răspunse, generalul, înaintând cu o lumânare în 
mâna spre camera de alături, care era şi mai micuță decât cea 
dintâi. 

— Anuşka, zise el, păzeşte în coridor să nu ne asculte 
nimeni. 

Apoi, zicând acestea, generalul aruncă aceeaşi privire 
cercetătoare în jurul său, dar, afară de Anuşka, nu mai era 
nimeni în odăiţă. 

— Anuşka se supuse, generalul ieşi în urma ei şi, după ce 
se mai uită odată în jurul său, se întoarse în camera fiicei sale şi 
se aşeză la piciorul patului ei, cât despre Anuşka, la un semn pe 
care i-l făcu stăpâna sa, ea îi lasă singuri. 

Generalul întinse mâna către Vaninka şi Vaninka îi dădu 
mâna ei fără codeală. 

— Fata mea, zise generalul, am a-ţi vorbi despre un lucru 
important. 

— Care, tată? întrebă Vaninka. 

— Tu ai să împlineşti optsprezece ani, urmă generalul, de 
obicei, la vârsta asta se mărită fetele din nobilimea rusă. 

Generalul se opri ca să vadă ce impresie făceau cuvintele 
lui asupra fiicei sale, dar mâna ei rămase nemişcată într-a 
tatălui său. 

— De un an, mâna ta e făgăduită, urmă generalul. 

— Pot şti cui? întrebă Vaninka cu răceală. 

— Fiului actualului consilier al împăratului, răspunse 
generalul, Ce crezi tu? 

— Că e un tânăr demn şi nobil, după cât se spune, zise 
Vaninka, dar nu pot avea asupra lui altă opinie, decât aceea 
care i s-a făcut, nu e de trei luni în garnizoană la Moscova? 

— Da, zise generalul, însă trebuie să se întoarcă peste trei 
luni. 


Vaninka rămase nepăsătoare. 

— N-ai nimic de zis, d-şoară? întrebă generalul. 

— Nu, tată, numai aş cere o graţie. 

— Care? 

— N-aş vrea să mă mărit până nu voi împlini douăzeci de 
ani. 

— Dar pentru ce? 

— Am făgăduit Sfintei Fecioare. 

— Dar dacă împrejurările vor reclama călcarea acestei 
făgăduieli şi vor face grabnică celebrarea căsătoriei? 

— Care împrejurări? întrebă Vaninka. 

— Fedor te iubeşte, zise generalul uitîn-du-se ţintă la 
Vaninka. 

— O ştiu, răspunse fata cu aceeaşi nepăsare cu care ar fi 
vorbit despre alta, iar nu despre ea. 

— O ştii! strigă generalul. 

— Da, mi-a spus el. 

— Când asta? 

— leri. 

— Şi ce i-ai spus tu? 

— Că trebuie să se depărteze. 

— Şi a consimțit? 

— Da, tată. 

— Când pleacă? 

— A plecat. 

— Dar eu m-am despărțit de el la ceasurile zece, zise 
generalul. 

— lar eu m-am despărţit la miezul nopţii, răspunse 
Vaninka. 

— Oh! zise generalul respirând pentru întâia dată din tot 
pieptul, eşti un copil cumsecade, Vaninka şi-ţi acord ceea ce 
ceri, adică încă doi ani. Cugetă numai că împăratul cere această 
căsătorie. 

— Tata îmi va face dreptatea să creadă că sunt o fată prea 
supusă spre anu mă gândi la răzvrătire. 

— Bine, Vaninka, bine, zise generalul. Aşadar, bietul Fedor 
ţi-a spus tot? 

— Da, zise Vaninka. 

— Ai aflat că s-a adresat întâi la mine? 

— Am aflat. 


— Atunci, de la dânsul ştii că mâna ta fusese făgăduită? 

— De la dânsul. 

— Şi a consimţit să plece? E un bun şi nobil tânăr pe care 
protecţia mea nu-l va părăsi niciodată. Oh! Dacă nu mi-ar fi fost 
dat cuvântul. urmă generalul, îl iubeam aşa de mult încât, dacă 
nu te-ai fi împotrivit tu, pe cinste i-aş fi dat mâna ta. 

— Dar nu vă puteţi retrage cuvântul? întrebă Vaninka. 

—- Peste putinţă! zise generalul. 

— Atunci, împlinească-se ceea ce trebuie să se întâmple, 
zise Vaninka. 

— Aşa trebuie să vorbească fata mea, zise generalul 
sărutând-o. Adio, Vaninka. Nu te mai întreb dacă-l iubeai. 
Amândoi v-aţi făcut datoria, nu mai am nimic de cerut. 

Zicând acestea, el se sculă şi ieşi. Anuşka era în coridor, 
generalul îi făcu semn că putea să intre în cameră şi îşi urmă 
calea, la uşa camerei lui dădu de Grigorie. 

— Ei bine, excelenţă? îl întrebă acesta. 

— Ei bine! zise generalul, erai greşit şi aveai dreptate 
totodată, Fedor iubeşte pe fata mea, dar ea nu-l iubeşte. Fedor 
s-a dus la fata mea la ceasurile unsprezece dar a plecat la 
douăsprezece pentru totdeauna. Orişicum, poţi veni mâine, vei 
avea mia de ruble şi libertatea ta. 

Grigorie se depărta încremenit. 

In timpul acela, Anuşka intrase la stăpâna sa, precum 
primise ordin şi închisese uşa cu grijă. Vaninka sări îndată din 
pat şi, se apropie de uşa aceea, ascultând paşii generalului, care 
se depărtau, când ei nu se mai auziră deloc, Vaninka se repezi 
în odăiţă la Anuşka şi pe dată amândouă femeile se apucară să 
dea la o parte un pachet de rufe aruncate în glafa unei ferestre. 
Sub rufele acelea era o ladă mare cu resort, Anuşka apăsă de un 
buton, Vaninka ridică repede capacul, cele două femei dădură 
un țipăt deodată, lada devenise un coşciug, tânărul ofiţer murise 
înăbuşit. 

Cele două femei sperară câtva timp că el nu era decât 
leşinat, Anuşka îl stropi cu apă pe obraz, Vaninka îi dădu să 
respire săruri: toate fură în zadar, în cursul lungii convorbiri pe 
care o avusese generalul cu fiica sa şi care ţinuse mai mult de 
jumătate de ceas, Fedor neputând ieşi din lada al cărei resort se 
închisese, murise din cauza lipsei de aer. 


Împrejurarea era groaznică, cele două feţe erau închise cu 
un cadavru, Anuşka vedea Siberia în perspectivă, Vaninka, 
trebuie să-i dăm dreptatea asta. nu vedea decât pe Fedor. 

Amândouă erau în disperare. 

Cu toate astea, fiindcă disperarea cameristei era mai 
egoistă decât aceea a stăpinei sale, Anuşka găsi un mijloc 
pentru a ieşi din încurcătura în care se aflau amândouă. 

— Domnişoară, strigă ea deodată, suntem scăpate! 

Vaninka ridică fruntea şi se uită la cameristă cu ochii plini 
de lacrimi. 

— Scăpate! zise ea, scăpate!... el poate, însă noi?... 

—  Ascultaţi, domnişoară, zise  Anuşka, situația 
dumneavoastră e gravă, da, nu încape îndoială, mare e 
nenorocirea dumneavoastră, o mărturisesc, însă nenorocirea v- 
ar fi şi mai mare, iar situaţia şi mai grea, dacă ar şti generalul 
toate... 

— Şi ce-mi pasă? zise Vaninka. Acum, îl voi plânge în faţa 
întregii lumi. 

— Da, însă în faţa lumii aţi fi dezonorată. Mâine sclavii 
voştri, poimâine Sankt-Petersb-urgul afla-vor că un om a murit 
închis în camera dumneavoastră, gândiţi-vă, domnişoară, la 
onoarea dumneavoastră, la onoarea tatălui vostru, la aceea a 
familiei dumneavoastră 

— Ai dreptate, zise Vaninka scuturând capul ca şi cum ar fi 
vrut să scape de gândurile negre de care îi era încărcat, ai 
dreptate. Ce e de făcut? 

— Cunoaşteţi, domnişoară, pe fratele meu Ivan? 

— Da. 

— Trebuie să-i spunem tot. 

— Ce te gândeşti? strigă Vaninka, să ne încredem într-un 
om?... Ce zic într-un om? într-un serv, într-un sclav. 

— Cu cât e mai jos servul acesta şi sclavul acesta, 
răspunse camerista, cu atât suntem mai sigure de secret, de 
vreme ce el nu va avea decât câştig, ca să-l păstreze. 

— Fratele tău se îmbată, zise Vaninka, cu o temere 
amestecată cu dezgust. 

— Aşa este, răspunse Anuşka, dar unde găsiţi om cu 
barbă, care să nu facă de astea? Fratele meu se îmbată mai 
puţin decât alţii, şi deci n-avem să ne temem de dânsul mai 


mult ca de altul. De altmintrelea, în poziţia în care ne aflăm, 
trebuie să riscăm ceva. 

— Ai dreptate, zise Vaninka, redobândin-du-şi bărbăţia 
care îi era obişnuită şi care creştea totdeauna până la înălţimea 
primejdiei. Du-te de găseşte-l pe fratele tău! 

— Nu putem face nimic în dimineaţa asta, zise Anuşka 
dând la o parte perdelele de la fereastră. Uitaţi-vă, e ziuă. 

— Dar ce să facem cu cadavrul acestui nenorocit? strigă 
Vaninka. 

— Să stea ascuns toată ziua acolo unde se află, iar pe 
seară, când dumneavoastră veţi fi la balul curţii, fratele meu o 
să-l ducă de aici. 

— Aşa este, aşa este, murmură Vaninka, cu un accent 
straniu, mă duc la bal deseară, Nu se poate să lipsesc, căci s-ar 
bănui ceva. Oh! Oh! Dumnezeul meu!... Dumnezeul meul!... 

—  Ajutaţi-mă, domnişoară, zise Atiuşka, eu nu pot 
singurică... 

Vaninka se îngălbeni, însă, silită de primejdie, se duse cu 
hotărâre la cadavrul amantului său, apoi ridicându-l de umeri pe 
când camerista îl ridică de picioare, îl întinseră în ladă. Anuşka 
lăsă numaidecât capacul şi, închizând lada cu cheia, puse cheia 
în sân. 

Apoi amândouă azvârliră rufele care o ascunseseră de 
ochii generalului. 

Se făcu ziuă fără ca, precum se înţelege lesne, somnul să 
se fi apropiat de ochii ei. Cu toate acestea, ea tot se dădu jos la 
dejun, căci nu vroia să dea tatălui său nici umbră de bănuială, 
însă ai fi zis, văzându-i paloarea, că ieşise din mormânt. 
Generalul atribui paloarea aceea tulburării ce-i pricinuise el. 

Întâmplarea slujise de minune pe Vaninka, inspirând-o să 
spună că Fedor plecase, căci astfel, generalul nu numai că nu se 
miră de loc nevăzându-l ci, fiindcă lipsa lui era chiar justificarea 
fiicei sale, el dădu un pretext lipsei aceluia, spunând că 
însărcinase pe aghiotantul său cu o misiune. Cât despre 
Vaninka, ea stătu afară din camera ei, până ce veni ceasul ca să 
se îmbrace. Cu o săptămână înainte ea fusese la balul curţii 
împreună cu Fedor. 

Vaninka ar fi putut să rămână acasă, pretextând o uşoară 
indispoziţie, dar se temea de două lucruri făcând aşa, întâi să nu 
dea griji tatălui său, care poate că atunci ar fi rămas şi el acasă 


şi ar fi făcut mai anevoioasă ridicarea cadavrului, al doilea, ca să 
nu roşească înaintea unui sclav. Preferă deci să facă o sforţare 
supraomenească şi, ducându-se în camera ei, însoţită de 
credincioasa Anuşka, se apucă să se gătească cu aceeaşi grijă, 
ca şi cum ar fi fost cu inima plină de bucurie. 

Apoi, când se sfârşi acea găteală cumplită, porunci către 
Anuşka să încuie uşa camerei, căci vroia să-l mai vadă odată pe 
Fedor şi să zică un ultim adio corpului aceluia care fusese 
amantul ei. Anuşka se supuse, iar Vaninka, cu fruntea acoperită 
de flori, cu pieptul încărcat de mărgăritare şi de pietre scumpe, 
dar sub toate acestea mai îngheţată decât o statuie, înainta, cu 
pasul cu care merge o fantomă în odaia companioanei” sale. 

Sosind în faţa lăzii, Anuşka o deschise din nou, atunci 
Vaninka, fără să verse vreo lacrimă, fără să scoată vreun suspin, 
dar cu liniştea adâncă şi neînsufleţită a disperării, se aplecă la 
Fedor, luă un simplu inel pe care îl avea tânărul la deget, îl puse 
în degetul ei, între două inele falnice, apoi sărutându-l pe frunte: 

— Adio, logodnicul meu, îi zise ea. 

În momentul acesta auzi paşi apropiindu-se. Un fecior 
venea să întrebe din partea generalului dacă era gata 
domnişoara. Anuşka lăsă capacul lăzii, iar Vaninka, ducându-se 
singură ca să deschidă uşa, merse după mesagerul care păşea 
înaintea ei luminându-i, pe când ea încrezătoare în sora sa de 
lapte, o lăsă ca să îndeplinească trista sarcină ce-i dăduse. 

Peste un moment Anuşka văzu ieşind pe poarta cea mare 
a palatului trăsura care ducea pe general şi pe fiica lui. Lăsă să 
treacă o jumătate de ceas, apoi se duse jos, la rândul ei, să-l 
caute pe Ivan. El îl găsi bând cu Grigorie, pentru care generalul 
îşi ţinuse cuvântul şi care primise chiar în ziua aceea, o mie de 
ruble şi libertatea. Din fericire, oaspeţii nu erau decât la 
începutul chefului şi prin urmare Ivan era în toate minţile lui, aşa 
că sora să nu se sili deloc să-i încredinţeze secretul ei. 

Ivan se duse după Anuşka în camera stăpânei sale. Acolo, 
ea îi reaminti tot ce promisese trufaşa dar generoasa Vaninka 
surorii sale ca să facă pentru el. Cele câteva pahare de rachiu 
pe care le băuse Ivan, îl aplecaseră la recunoştinţă. Beţia ruşilor 
este foarte drăgăstoasă, Ivan îşi manifestă devotamentul prin 
cuvinte aşa de vii, încât Anuşka nu se mai codi deloc şi, ridicând 
capacul lăzii, îi arătă Cadavrul lui Fedor. 


27 camaradei, prietenei. 


La această teribilă vedere, Ivan stătu un minut nemişcat, 
dar îndată calculă ce bani şi cât bun trai îi puteau aduce 
încredințarea unui atare secret. Prin urmare, jură cu jurămintele 
cele mai sfinte să nu trădeze niciodată pe stăpâna lui şi, precum 
spera Anuşka, se feri ca să facă să dispară cadavrul 
aghiotantului. 

Lucrul fu lesne, în loc să se întoarcă să bea cu Grigorie şi 
cu camarazii săi, Ivan se duse de pregăti o sanie, o umplu cu 
paie, ascunse în fund un târnăcop, trase sania la uşa scării de 
serviciu şi, încredinţându-se că nu era pândit de nimeni, luă în 
braţe corpul mortului, îl vâri sub paie. se aşeză deasupra, 
deschise poarta palatului, apucă pe cheiul Nevei până la biserica 
Znamenia, trecu pe lângă prăvăliile din mahalaua 
Rejenstivenskoi, trase sania pe Neva, se opri la mijlocul gheții, 
în faţa bisericii pustii a sfintei Madeleine şi acolo, adăpostit de 
singurătate, înfăşurat în noapte, ascuns după sania lui, începu 
să lovească gheaţa cu târnăcopul, apoi, după ce făcu o copcă 
destul de mare şi după ce îl scotoci pe Fedor şi îi luă toţi banii ce 
găsi asupră-i, îl dădu pe copcă cu capul înainte şi se întoarse la 
palat, pe când cursul strâmtorat al Nevei târa cadavrul spre 
golful Finlandei. 

După un ceas, vântul formând o nouă coajă de gheaţă, nu 
mai rămăsese nici urmă din copca făcută de Ivan. 

La miezul nopţii, Vaninka se întoarse cu tatăl său. Friguri 
interioare o mistuiră toată seara, astfel că niciodată nu păruse 
atât de frumoasă, aşa încât toată seara fusese covârşită de 
omagiile celor mai nobili şi mai mari seniori ai curții. 

Reintrând în casă, o găsi pe Anuşka sub vestibul. Aceasta o 
aştepta, pentru ca să-i ia mantaua, dându-i-o, Vaninka o întrebă 
cu una din acele priviri care cuprind atâtea lucruri. 

— S-a isprăvit! îi şopti camerista. 

Vaninka răsuflă, parcă i s-ar fi luat un munte de pe piept. 

Oricâtă putere să fi avut Vaninka asupra ei însăşi, ea nu 
putu îndura mai mult prezenţa tatălui său şi, pretextând 
oboseala din timpul serii, se scuză că nu putea rămâne să 
cineze cu dânsul. 

Vaninka urcă în camera sa şi acolo, cum se închise uşa, îşi 
smulse florile de pe frunte, colierele de la gât şi tăie cu 
foarfecele corsetul care o înăbuşea, apoi trântindu-se în pat, 
plânse în toată voia. Cât despre Anuşka, ea mulţumi lui 


Dumnezeu pentru criza aceea, liniştea stăpânei sale o 
înspăimânta mai mult decât disperarea ei. 

După ce trecu această primă criză, Vaninka putu să se 
roage. 

Ea petrecu un ceas în genunchi, apoi după stăruința 
credincioasei sale companione, se culcă. Anuşka se aşeză la 
picioarele patului, nici una nici alta nu dormiră, dar cel puţin, 
când se făcu ziuă, lacrimile vărsate de Vaninka o uşuraseră. 

Anuşka fu însărcinată să-l răsplătească pe fratele său cu o 
sumă prea mare oferită odată unui om cu barbă ar fi putut bate 
la ochi. De aceea, Anuşka se mulţumi să-i spună lui Ivan că, 
oricând ar avea trebuinţă de bani, nu va avea decât să ceară. 

Grigorie, profitând de libertatea să şi vrând să-şi sporească 
mia de ruble, cumpără, afară din oraş, o cârciumioară, unde 
graţie îndemânării şi cunoştinţelor ce făcuse în Petersburg, 
începu să facă treburi minunate, astfel că în scurt timp 
Cârciuma Roşie, aşa se numea stabilimentul lui Grigorie, căpătă 
renume mare. 

Un altul luă slujba de bărbier pe lângă general şi, afară de 
lipsa lui Fedor, totul reintră în ordinea obişnuită în casa contelui 
Cermayloff. 

Două luni trecuseră astfel, fără ca nimeni să fi avut cea 
mai mică bănuială despre cele petrecute, când într-o dimineaţă, 
înainte de ceasul obişnuit al dejunului, generalul pofti pe fiica sa 
la dânsul. Vaninka tresări de teamă, căci din fatala noapte toate 
erau motiv de temere pentru dânsa. Ea tot se supuse tatălui său 
şi adunându-şi toate puterile, porni spre camera lui. 

Contele era singur şi Vaninka înţelese, de la cea dinţii 
privire, că n-avea de ce se teme la întrevederea aceea. 
Generalul o aştepta cu acea expresie părintească dulce, care 
oricând se afla în faţa fiicei lui, devenea caracterul particular al 
fizionomiei sale. Prin urmare, Vaninka se apropie cu liniştea-i 
obişnuită şi, plecându-se înaintea generalului, îi lăsă fruntea ca 
să i-o sărute. 

Generalul îi făcu semn să se aşeze şi îi prezentă o 
scrisoare deschisă. Vaninka. mirată, se uită o clipă la tatăl său, 
apoi îşi aplecă ochii pe scrisoare, ea cuprindea noutatea morţii 
omului căruia îi fusese făgăduită mâna sa, fusese ucis într-un 
duel. 


Generalul urmări pe faţa fiicei sale efectul citirii şi, oricât 
de mare să fi fost puterea fetei asupra sa însăşi, atâtea regrete 
dureroase, atâtea remuşcări sfâşietoare o năpădiră, cugetând 
că redevenise liberă, încât nu putu să-şi ascundă pe deplin 
emoția simțită. Generalul băgă de seamă şi atribui emoția aceea 
amorului pe care bănuia că de mult trebuia să-l fi avut fiica sa, 
pentru tânărul aghiotant. 

— Haide, zise el surâzând, văd că lucrurile merg cât se 
poate mai bine. 

— Cum asta, tată? întrebă Vaninka. 

— Negreşit, urmă generalul, Fedor nu s-a îndepărtat oare 
pentru că te iubea? 

— Da, murmură fata. 

— Ei bine, acum, zise generalul, poate să se întoarcă. 

Vaninka rămase mută, cu ochii pironiţi şi buzele 
tremurânde. 

— Să se întoarcă î... zise ea după o clipită. 

— Să se întoarcă, fără îndoială! Sau că vom fi poate foarte 
nenorocoşi, urmă generalul surâzând, sau că trebuie să găsim 
pe cineva în casă, care să fi ştiind unde este el. Cercetează, 
Vaninka, spune-mi locul exilului acestuia şi iau asupră-mi restul. 

— Nimeni nu ştie unde este Fedor, murmură Vaninka, cu 
glas întunecat, nimeni afară de Dumnezeu... nimeni! 

— Ce fel! strigă generalul, n-a dat nici un semn de viaţă, 
din ziua în care a dispărut? 

Vaninka făcu semn din cap că nu, inima ei era aşa de 
strâmtorata, încât copila nu mai putea vorbi. 

Generalul se posomori la rândul său. 

— Te temi oare de vreo nenorocire, zise el. 

— Teamă mi-e că nu mai e fericire pentru mine pe 
pământ! strigă Vaninka copleşită de durere. 

Apoi fără întârziere: 

— Lăsaţi-mă, tată ca să mă retrag, urmă, ea, mi-e ruşine 
de ceea ce zisei. 

Generalul, care nu văzu în exclamaţia fetei decât regretul 
că-şi mărturisise amorul, sărută pe fiica sa pe frunte şi îi 
permise să se retragă, sperând, în ciuda aerului posomorât.cu 
care vorbise Vaninka despre Fedor, că era cu putinţă să-l 
regăsească. 


Într-adevăr, chiar în ziua aceea se duse la împărat, îi 
povesti amorul lui Fedor pentru fiica lui şi îl întrebă, de vreme ce 
moartea îl dezlegase de prima sa făgăduială, dacă permitea să 
dispună în favoarea lui Fedor de mâna fetei sale. Impăratul 
consimţi. Atunci generalul ceru o nouă favoare, Pavel era într- 
una din zilele lui de bunăvoință şi se arătă dispus să i-o acorde. 
Generalul îf spuse că, de două luni, Fedor se făcuse nevăzut, că 
toată lumea şi chiar fiica să nu ştiau unde se află el şi îl rugă să 
ordone ca să cerceteze, împăratul chemă îndată pe marele 
maestru al poliţiei şi îi dădu ordinele trebuincioase. 

Şase săptămâni trecură, fără să aducă vreun rezultat. Din 
ziua cu scrisoarea, Vaninka era mai tristă şi mai posomorâta 
decât oricând. În zadar încercă generalul de câteva ori să-i dea 
câte o slabă speranţă, Vaninka atunci clătina din cap şi se 
retrăgea., Generalul încetă de a" mai vorbi despre Fedor. 

Dar nu fu tot aşa în casă, tânărul aghiotant era iubit de 
slugi şi, afară de Grigorie, nimeni nu i-ar fi vrut răul. De aceea, 
de când se aflase că el nu fusese nicidecum trimis în misiune de 
către general, ci că dispăruse, dispariţia asta era veşnicul motiv 
de vorbă în anticameră, în bucătărie şi la grajd. 

Mai era un loc unde se vorbea foarte mult despre aceasta: 
la Cârciuma Roşie.., 

Din ziua în care auzise de acea plecare misterioasă, 
Grigorie fu cuprins din nou de bănuieli. El fusese sigur că-l 
văzuse pe Fedor intrând la Vaninka şi, afară doar dacă n-ar fi 
ieşit până să ajungă el la general, nu pricepea cum de nu-l 
găsise generalul la Vaninka. Un alt lucru îl mai preocupa, 
părându-i-se că trebuia să fi fost în oarecare legătură cu 
evenimentul acesta, cheltuiala extraordinară la în sclav, iar 
sclavul acesta era fratele surorii de lapte cu Vaninka, astfel că, 
fără să fie încă sigur, Grigorie bănuia izvorul acestor bani. Un 
lucru îl mai întărea în bănuielile lui, faptul că Ivan, care 
rămăsese nu numai cel mai credincios amic al lui, ci devenise 
unul din cei mai buni muşterii, nu vorbea niciodată de Fedor, 
tăcea când vorbeau ceilalţi în faţa lui, iar când era întrebat, nu 
răspundea nici celor mai stăruitoare întrebări, decât în patru 
cuvinte: "Să lăsăm vorba asta!" 

Cu una, cu alta, sosi şi ziua cnejilor, zi mare la Petersburg, 
căci tot în ziua aceea se făcea şi sfinţirea apelor. Fiindcă 
Vaninka asistase la ceremonie şi fiindcă obosise stând două 


ceasuri în picioare pe Neva, generalul nu ieşise din casă în seara 
aceea şi dăduse concediu lui Ivan, iar Ivan profitase de ocazie şi 
se dusese la Cârciuma Roşie. 

Era îmbulzeală la Grigorie, dar Ivan fu bine venit în 
onorabila societate, căci se ştia că el nu venea niciodată cu 
buzunarele goale. Nici de astă dată nu se abătu de la obicei şi, 
cum veni, începu să-şi sune soroc-copeicile spre marea pizmă a 
asistenţilor. La acest zgomot semnificativ, Grigorie, cu o butelcă 
în fiecare mină, alergă în grabă, mai ales că ştia că atunci când 
plătea Ivan, el. Grigorie, avea două foloase, ca negustor şi ca 
oaspete, Ivan nu-l înşelă în această dublă speranţă şi Grigorie fu 
poftit să se împărtăşească din consumaţie. 

Veni vorba despre sclavie, iar câţiva dintre acei nenorociţi 
care de abia aveau patru zile pe an ca să se odihnească de 
veşnicile lor osteneli, lăudară foarte mult fericirea de care se 
bucura Grigorie de când căpătase libertatea. 

— Cum de nu! zise Ivan care începuse să se încălzească de 
rachiu, sunt sclavi mult mai liberi decât stăpânii lor. 

— Ce vrei să zici? întrebă Grigorie, turnân-du-i un nou 
pahar de rachiu. 

— Vreau să zic mai fericiţi, zise Ivan cu vioiciune. 

— Cam anevoie de dovedit asta, zise Grigorie cu ton de 
îndoială. 

— De ce aşa? Stăpânii noştri, cum se nasc, sunt* daţi pe 
mâna a doi sau trei dascăli, unul franţuz, altul neamţ, al treilea 
englez, dacă îi iubesc ori dacă nu-i iubesc, trebuie să stea în 
societatea lor până la vârsta de şaptesprezece ani şi, vrând 
nevrând, învaţă trei limbi barbare, în paguba frumoasei noastre 
ruse, pe care o uită uneori de tot, când ştiu pe celelalte. Atunci, 
dacă stăpânul vrea să fie ceva, trebuie să se facă soldat, dacă e 
sublocotenent, e sclavul locotenentului, dacă e locotenent, e 
sclavul căpitanului, dacă e căpitan, e sclavul maiorului, şi asta 
tot aşa merge, până la împărat, care nu e sclavul nimănui, dar 
pe care îl dibuieşte cineva într-o zi la masă. la plimbare sau în 
patul lui şi mi-l otrăveşte, înjunghie sau sugrumă. Dacă intră în 
viaţa civilă, care îi este pricopseala? la o nevastă pe care nu o 
iubeşte, se pomeneşte cu copii pe care nu-i ştie de unde vin şi 
de care trebuie să aibă grijă, luptă veşnică la care e nevoit să se 
dedea, dacă e sărac, ca să-şi hrănească familia, iar dacă e bogat 
ca să nu fie furat de intendentul său şi înşelat de arendaşii săi. 


Trăi şi ăsta?... Pe când noi, la naiba! Ne naştem şi asta e singura 
durere pe care o pricinuim mamei noastre. Stăpânul ne 
hrăneşte, el ne alege meserie totdeauna lesne de învăţat dacă 
nu eşti doar tont. Ne-am îmbolnăvit? Doctorul lui ne caută 
gratis, căci paguba ar fi pentru stăpân dacă am muri. Suntem 
tare sănătoşi? Avem asigurate patru mese pe zi şi o sobă caldă 
după care ne culcăm noaptea. Dacă ne amorezăm, niciodată nu 
e piedică la căsătoria noastră, afară doar dacă draga nu ne vrea. 
Dacă ne vrea ea, însuşi stăpânul ne îndeamnă să grăbim nunta, 
căci bucuros e ca noi să avem cât mai mulţi copii. Se nasc copiii 
ăştia? Se face cu ei ceea ce s-a făcut şi cu noi. la găsiţi-mi mulţi 
boieri aşa de fericiţi că sclavii lor!... 

— Da, da, murmură Grigorie turnându-i un nou pahar de 
rachiu, însă, cu toate astea nu eşti liber. 

— La ce liber? întrebă Ivan. 

— Liber să te duci unde vrei şi când vrei. 

— Eu? Sunt liber ca aerul, răspunse Ivan. 

— Lăudărosule! zise Grigorie. 

— Ţi-o spun că sunt liber ca aerul! Fiindcă am stăpâni buni 
şi mai ales o stăpână bună, urmă Ivan cu un surâs ciudat, încât 
n-am decât să cer, că se face. 

— Cum! Dacă, după ce te-ai îmbăta azi la mine, ai cere să 
vii să te îmbeţi şi mâine, urmă Grigorie care, chiar sfidând pe 
Ivan, nu-şi uită interesele, dacă ai cere una ca asta... 

— AŞ veni din nou, zise Ivan. 

— Ai reveni mâine? zise Grigorie. 

— Şi mâine şi poimâine şi în toate zilele, dacă aş vrea. 

— Adevărul e că Ivan e favoritul domnişoarei, zise un alt 
sclav al contelui, care se afla acolo şi se împărtăşea din 
dărniciile camaradului său Ivan.. 

— Tot atâta e, zise Grigorie, închipuindu-ne că ţi s-ar da 
atâta voie, în curând nu ti-ar ajunge banii. 

— Niciodată! zise Ivan înghițind un nou pahar de rachiu, 
niciodată nu va duce Ivan lipsă de bani cât timp se va afla o 
kopeică în punga domnişoarei. 

— Nu o ştiam darnică, zise Grigorie oţetit. 

— Oh! Eşti cam uituc, prietene, căci bine ştii că ea nu prea 
ţine socoteală cu prietenii, dovadă loviturile de cnut. 


— Nu vroiam să vorbesc despre asta, răspunse Grigorie, de 
lovituri de cnut, bine, ştiu că e fudulă, dar despre banii ei e 
altceva, căci niciodată nu le-am văzut culoarea. 

— Ei bine! Vrei tu să le vezi culoarea la mine, zise Ivan 
înfierbântându-se din ce în ce mai mult, Atunci na! Uite kopeici, 
uite sorok-kopeici! Uite bilete albastre care preţuiesc cinci ruble! 
Uite bilete roşii care preţuiesc douăzeci şi cinci! Şi mâine dacă 
aş vrea, ţi-aş arăta bilete albe care ar preţui cincizeci de ruble. 
Să trăiască domnişoara! 

Şi Ivan întinse din nou paharul, pe care Grigorie îl umplu 
până la gură. 

— Dar dacă-i vorba de bani, zise Grigorie îmboldind din ce 
în ce pe Ivan, banii răsplătesc disprețul? 

— Dispreţul! zise Ivan, disprețul! Cine mă dispreţuieşte? 
Nu cumva tu, fiindcă eşti liber? Frumoasă libertate! Mai bucuros 
sunt să fiu sclav şi bine hrănit decât liber şi să mor de foame. 

— Vorbesc de disprețul stăpânilor, zise Grigorie. 

— Dispreţul stăpânilor mei? întreabă pe Alexe, întreabă pe 
Dănilă care sunt aici, dacă mă dispreţuieşte domnişoara. 

— Adevărul e, ziseră cei doi sclavi întrebaţi şi care erau 
amândoi din casa generalului, adevărul e că trebuie să fi făcut 
farmece Ivan, căci totdeauna vorbeşte cu el ca şi cu un boier. 

— Pentru că e frate cu Anuşka, zise Grigorie şi pentru că 
Anuşka e sora de lapte a domnişoarei. 

— Se poate, ziseră ceilalţi doi sclavi. 

— Pentru una ori pentru alta, strigă Ivan, vezi că aşa este, 
iar nu într-altfel. 

— Da, dar dacă ar muri sora ta, zise Grigorie, oh!... 

— Dacă ar muri sora mea, răspunse lvan. ar fi păcat 
fiindcă sora mea e fată bună... Să trăiască sora mea! Dar dacă 
ar muri ea, tot nu s-ar schimba treaba, căci pentru mine sunt 
respectat şi sunt respectat fiindcă se tem de mine. Poftim! 

— Se tem de boier Ivan? zise Grigorie pufnind în râs. 
Urmează că, dacă i s-o uri lui boier Ivan să primească ordine şi 
dacă o da el ordin, s-ar supune ei lui boier Ivan. 

— Poate că da! zise Ivan. 

— Poate că da, a zis? repetă Grigorie râzând cu hohote. 
Poate că da! Auzitu-l-aţi măi? 

— Da, ziseră sclavii care băuseră atâta încât, nu mai 
puteau răspunde decât prin monosilabe. 


— Ei bine, n-oi mai zice poate, acum zic: desigur! 

— Ah! Mult aş vrea să văd una ca asta, zise Grigorie, chiar 
aş da ceva pentru aşa lucru. 

— Ei bine, goneşte de aici pe toate secăturile alea care 
beau şi se îmbată ca porcii şi vei vedea. 

— Degeaba? zise Grigorie. Glumeşti! Nu cumva crezi că le 
dau să bea degeaba?... 

— Ei bine! Să vedem cât rachiu d-ăsta grozav crezi tu că 
pot bea ei de acum până la miezul nopţii, pentru, ca să nu mai 
fii nevoit să-i aştepţi cu prăvălia deschisă? 

— De vreo douăzeci de ruble. 

— Poftim treizeci de ruble, dă-i afară de aici şi să rămânem 
între noi. 

— Prietenilor, zise Grigorie scoțând ceasornicul şi uitându- 
se, se apropie de miezul nopţii, voi ştiţi ordonanța 
guvernatorului, de aceea, duceţi-vă acasă. 

Ruşii, deprinşi la supunere, plecară fără să cârtească, iar 
Grigorie rămase singur cu lvan şi cu ceilalţi doi sclavi ai 
generalului. 

— Ei bine, iată-ne între noi, zise Grigorie, ce ai de gând să 
faci? 

— Ce-aţi zice voi dacă, cu tot ceasul înaintat, cu tot gerul şi 
cu toate că nu suntem decât nişte sclavi, domnişoara ar pleca 
din casa tatălui său şi ar veni aici să închine în sănătatea 
noastră? 

— Zic că ar trebui să profiţi de asta, răspunse Grigorie 
dând din umeri, spre a-i spune să aducă şi vreo butelcă de 
rachiu, trebuie să fie în pivniţa generalului mai bun decât într-a 
mea. 

— Este mult mai bun! zise Ivan ca un om pe deplin sigur şi 
o să aducă domnişoara o butelcă. 

— Eşti nebun? zise Grigorie. 

— Nebun e! repetară în neştire ceilalţi doi sclavi. 

— Ah! Nebun sunt? zise Ivan. Ei bine! Faci prinsoare, 
Grigorie? 

— Ce ţii? 

— O bumaşcă? de două sute de ruble pe un an de băutură 
din cârciuma ta după placul nostru. 

— Se împărtăşeste şi prietenii? întrebară cei doi mojici. 


23 Bancnotă. 


— Cum de nu! zise Ivan, ba, pentru ei, să reducem 
termenul la şase luni. Te învoieşti, Grigorie? 

— Mă învoiesc. 

Cei doi îşi bătură palma, dându-şi mâinile şi învoiala fu 
încheiată. 

Atunci, cu o încredere făcută ca să zăpăcească pe martorii 
acestei scene ciudate, Ivan îşi luă caftanul îmblănit, pe care, ca 
om cu rost, îl întinsese pe sobă, se înfăşură în el şi plecă. 

După un sfert de ceas se întoarse. 

— Ei bine? strigară deodată Grigorie şi ceilalţi doi sclavi. 

— Vine, zise Ivan. 

Cei trei băutori se uitară unii la alţii cu uimire, dar Ivan se 
aşeză liniştit la locul său între ei, umplu un nou pahar şi 
ridicându-se în picioare: 

— Să trăiască domnişoara!. Că merită barem atâta, fiindcă 
binevoieşte să vină la noi pe o noapte aşa de rece şi când ninge 
cu fulgi. 

— Anuşka, zise un glas afară, bate la uşa asta şi întreabă 
dacă nu sunt aici niscaiva dintre oamenii noştri. 

Grigorie şi cei doi sclavi se uitară unii la alţii cu 
înmărmurire, căci recunoscuseră pe Va-ninka, cât despre Ivan, 
el se răsturnă pe scaun, legănându-se cu o obraznică îngâmfare. 

Anuşka deschise uşa şi se putu vedea, cum spusese lvan, 
că ningea cu fulgi mari. 

— Da, doamnă, zise tânăra companioană, e fratele meu şi 
mai sunt Dănilă şi Alexe. 

Vaninka intră. 

— Amicilor, zise ea cu un surâs ciudat, mi s-a spus că beţi 
în sănătatea mea şi vă adusei cu ce să răspund la toastul 
vostru, iată o butelcă de rachiu vechi, franțuzesc, pe care am 
ales-o într-adins din pivniţa tatălui meu. Întindeţi-vă paharele. 

Grigorie şi sclavii se supuseră domol şi cu codeala mirării, 
pe când Ivan îşi înainta paharul cu o deplină neruşinare. Vaninka 
turnă însăşi în pahare şi, fiindcă ei se codeau să bea: 

— Haide, în sănătatea mea, amicilor! zise ea. 

— Ura! strigară băutorii, încurajați de blândeţea şi de 
prieteşugul  nobilei musafire şi îşi goliră paharele dintr-o 
mişcare. Vaninka le mai turnă odată numaidecât, apoi punând 
butelca pe masă: 


— Goliţi butelca asta, amicilor, zise ea şi n-aveţi grijă de 
mine, cu voia stăpânului casei, 

Anuşka şi eu vom aştepta colea, lângă sobă, până va trece 
viforul ăsta. 

Grigorie dădu să se scoale ca să împingă o laviţă lângă 
sobă, însă, fie că era cu desăvârşire beat, fie că rachiul fusese 
amestecat cu vreun narcotic, el căzu pe laviţa lui căznindu-se să 
bolborosească o scuză. 

— Bine, bine! zise Vaninka. nimeni dintre voi să nu se 
deranjeze. Beţi, amicilor, beţi! 

Oaspeţii profitară de permisiune şi fiecare îşi goli paharul. 
Grigorie, cum îl goli pe al său, căzu sub masă. 

— Bine, şopti Vaninka la urechea lui Anuşka, opiul îşi face 
efectul. 

— Dar ce aveţi de gând? întrebă Anuşka. 

— Ai să vezi îndată. 

Cei doi mujici nu întârziară de a urma exemplul 
cârciumarului şi căzură la rându-le unul lângă altul. Ivan 
rămăsese cel din urmă pe picioare, luptându-se încă în contra 
somnului şi încercând să cânte un cântec beţivesc. dar îndată i 
se încurcă limba, ochii i se închiseră şi, bătând aerul cu braţele, 
căzu şi el fără cunoştinţă lângă tovarăşii lui. 

Vaninka se sculă îndată şi aţinti asupra acelor oameni o 
privire înflăcărată, apoi îndoindu-se de ochii ei, îi strigă pe nume 
pe fiecare, dar fără ca vreunul din ei să răspundă. 

Atunci, ea bătu din palme şi, cu glas voios: 

— lată momentul, zise ea. 

Şi, ducându-se în fundul încăperii, luă un maldăr de paie 
pe care îl aduse într-un colţ al cârciumei, făcu tot aşa şi la 
celelalte trei colţuri, scoțând apoi din sobă o stinghie de brad 
aprinsă, puse foc pe rând în cele patru colţuri ale cârciumei. 

— Ce faceţi? strigă Anuşka în culmea groazei şi încercând 
să o oprească. 

— Îngrop secretul nostru sub cenuşe, răspunse Vaninka. 

— Dar fratele meu, bietul frate-meu, strigă tânăra. 

— Fratele tău e un mârşav, care ne trădase şi am fi 
pierdute noi dacă nu l-am da pieirii. 

— Oh! Fratele meu! Bietul meu frate! 


— Poţi să mori şi tu cu dânsul, zise Vaninka însoţind 
această frază de un surâs care dovedea că nu i-ar fi părut rău ca 
Anuşka să fi împins până acolo iubirea frăţească. 

— Dar iată focul, doamnă! lată focul! 

— Să ieşim dar, strigă Vaninka şi târând pe fata jalnică, ea 
închise uşa cârciumei, o încuie şi azvârli cheia departe, în 
zăpadă. 

— Pentru Dumnezeu, să mergem repede acasă! strigă 
Anuşka. Oh! Nu pot suferi priveli-ştea asta înspăimântătoare. 

— Să stăm pe loc, din contră, zise Vaninka oprind pe 
tovarăşa sa de mână, cu o putere aproape bărbătească, să stăm 
până s-o prăvăli casa peste ei, până vom fi sigure că n-au să 
mai scape. 

—- Oh! Dumnezeul meu! strigă Anuşka, fărâmată, căzând 
în genunchi, ai milă de bietul meu frate, căci moartea are să-l 
aducă înainte-ţi, fără a fi pregătit să se arate în faţa ta. 

— Da, da, roagă-te, bine faci, zise Vaninka, deoarece 
corpurile lor vreau să pierd, iar nu sufletele lor. Roagă-te, îţi dau 
voie. 

Şi Vaninka rămase în picioare, cu braţele încrucişate, 
luminată viu de lucirea incendiului, pe când Anuşka se ruga. 

Incendiul nu ţinu mult, casa era din lemn, astupată cu 
câlţi, ca toate casele ţăranilor ruşi, astfel că flacăra pornind 
deodată din patru colţuri, repede izbucni afară şi, aţâţata de 
vifor, nu mai formă după câteva secunde decât un rug 
năprasnic.  Vaninka urmări cu ochii aprinşi progresele 
incendiului, temându-se mereu să nu vadă repezindu-se din 
flăcări vreun spectru pe jumătate ars. In sfârşit, acoperişul se 
scufundă iar Vaninka, scăpată de orice teamă, numai atunci 
porni spre palatul generalului unde, mulţumită permisiunii ce 
avea Anuşka de a ieşi la orice oră din zi sau din noapte, cele 
două femei intrară fără să fie văzute. 

A doua zi, nu se vorbi în Sankt-Petersburg decât despre 
incendiul Cârciumei Roşii, se scoaseră de dedesubt rămăşiţele 
celor patru cadavre pe jumătate arse şi fiindcă trei din sclavii 
generalului nu se întorseseră acasă, generalul fu sigur că cele 
trei cadavre necunoscute erau ale lui Ivan, Dănilă şi Alexe, 
despre al patrulea, nefiind nici o îndoială că fusese al 
cârciumarului. 


Cauzele incendiului rămaseră secrete pentru toată lumea, 
casa era izolată, iar viforul aşa de straşnic încât nimeni nu 
întâlnise pe cele două femei pe drumul pustiu. Vaninka era 
sigură de companioana sa. Aşadar, secretul ei murise cu Ivan. 

Dar atunci remuşcarea înlocui temerea, tânăra fată, aşa de 
neîncovoiată în faţa evenimentelor, se pomeni slabă contra 
amintirilor sale, i se păru că, încredinţând unui preot secretul 
crimei, ea s-ar fi uşurat de acea povară înfricoşătoare. Se duse 
deci la un popă cunoscut pentru mila lui înaltă şi, sub scutul 
confesiunii, îi povesti tot ce se petrecuse. 

Preotul rămase înspăimântat de povestirea aceea, 
îndurarea cerului n-are margini, dar iertarea omenească are o 
măsură. Popa refuză iertarea pe care i-o cerea Vaninka. 

Refuzul acesta era teribil, o depărta pe Vaninka de sfântul 
altar, depărtarea asta ar fi fost dezonoarea, ea îl rugă să 
îndulcească străşnicia acestei judecăţi. 

Preotul chibzui adânc, apoi crezu că a găsit mijlocul să 
împace toate, anume ca Vaninka să se apropie de altar cu 
celelalte fete, preotul să se oprească înaintea ei ca şi înaintea 
celorlalte, însă numai spre a-i spune: "Roagă-te şi plângi!" — iar 
asistenții, amăgiţi de aceste mişcări, ar fi crezut că ea şi 
tovarăşele saie, ar, fi primit sfânta cuminecătură. Atât putu 
dobândi Vaninka de la preot. 

Confesiunea asta avusese loc pe la ceasurile şapte seara 
şi, singurătatea bisericii, unită cu întunecimea nopţii, îi dăduse 
un caracter şi mai înspăimântător. Preotul se întoarse la el 
acasă palid şi tremurând 

Nevasta lui, Elisabeta, îl aştepta singură., după ce culcase 
în odaia de alături pe fetiţa lor Arina, în vârstă de opt ani. 

Zărind pe bărbatul ei. femeia dădu un țipăt de spaimă, 
atâta i se păru de răvăşit şi de schimbat. Preotul încercă să o 
liniştească, dar tremurul glasului nu făcu decât să sporească 
spaima femeii, care vroia să afle de ce fusese aşa de emoţionat. 
Preotul nu vru să-i spună. Elisabeta aflase în ajun că mama ei 
era bolnavă şi crezu că bărbatul său primise vreo veste rea. 
Ziua aceea era luni, zi nefastă la ruşi. De dimineaţă, ieşind din 
casă, Elisabeta se întâlnise cu un om în doliu, prea multe semne 
în ziua aceea, ca să nu se fi întâmplat o nenorocire. 

Elisabeta izbucni în hohote de plâns strigând: 

— A murit mama! 


În zadar se sili părintele s-o liniştească spunându-i că 
tulburarea sa nu venea de acolo. Biata femeie, preocupată de o 
singură idee nu răspundea la toate stăruinţele lui decât cu 
veşnicul vaiet: 

— A murit mama!... 

Atunci, pentru a înlătura acel fel de tulburare, preotul îi 
mărturisi Că emoția lui fusese pricinuită de mărturisirea unei 
crime pe care o auzise la confesional. Dar Elisabeta dădu din 
cap, zicând că i se spuneau mofturi spre a i se ascunde 
nenorocirea care o izbise. 

Criza în loc să se potolească, devine mai violentă, lacrimile 
încetează şi încep furiile, preotul o pune atunci să jure că avea 
să păstreze secretul şi trădează taina sfântă a confesiunii. Mica 
Arina s-a deşteptat de la întâiul țipăt al Elisabetei şi, îngrijorată 
şi curioasă totodată despre ceea ce se petrece, s-a sculat, a 
venit să asculte la uşă şi a auzit tot. Astfel s-a stins secretul 
greşelii, însă secretul crimei este cunoscut. 

Sosi ziua cuminecăturii. Biserica Sfântul Simion e plină de 
credincioşi, Vaninka îngenunchează în faţa balustradei altarului. 
La spatele ei e tatăl său şi cu aghiotanţii săi, iar în dosul 
acestora se află slugile lor. 

Arina de asemenea se află în biserică cu mânia sa. Copilul, 
curios, vrea să o vadă pe Vaninka, al cărui nume l-a auzit rostit 
în noaptea aceea când tatăl ei călcase întâia şi cea mai sfântă 
datorie a preotului. Pe când mama să se roagă, fetiţa pleacă de 
la locul ei, se strecoară printre credincioşi şi izbuteşte să se 
apropie de balustradă. Sosind acolo, ea e oprită de ceata 
servitorilor generalului. 

Dar Arina nu venea aşa de departe pentru ca să rămână în 
drum, ea încearcă să treacă înainte printre ei, dar ei se opun. Ea 
stăruieşte iar unul dintre ei o îmbrânceşte cu brutalitate. Fetiţa 
răsturnată se loveşte cu capul de o bancă şi se scoală 
sângerând, strigând: 

— Mult eşti mândru pentru un bărbos! Nu cumva pentru că 
eşti al cucoanei care a dat foc Cârciumei Roşii? 

Cuvintele acestea, rostite cu glas tare şi în mijlocul tăcerii 
care preceda sfânta ceremonie, fură auzite de toată lumea, un 
țipăt le răspunse, Vaninka leşină. 

A doua zi generalul se află la picioarele lui Pavel | şi îi 
povesti, că împăratului şi judecătorului său, toată istoria asta 


lungă şi teribilă pe care Vaninka, zdrobită de lupta ce susţinuse 
cu sine însăşi, i-o destăinuise în sfârşit în noaptea ce urmase 
după scena din biserică, 

Împăratul, după această ciudată mărturisire, stătu un 
moment gânditor, apoi sculându-se din jeţul în care şezuse tot 
timpul cât ţinuse istorisirea nenorocitului părinte, se duse la un 
birou şi scrise pe o foaie liberă următoarea hotărâre: 


"Preotul, călcând ceea ce trebuia să rămână sfânt, adică 
secretul confesiunii, să fie exilat în Siberia şi răspopit. Nevasta 
lui să se ducă după dânsul fiind vinovată că nu a respectat 
caracterul unui ministru al altarului. Fetița să nu-i părăsească pe 
părinții ei. 

Anuşka, camerista, să se ducă tot în Siberia, fiindcă n-a 
înştiințat pe stăpânul său despre purtarea fiicei lui. 

Păstrez generalului toată stima mea, îl plâng şi mă 
mâhnesc cu dânsul de lovitură mortală care l-a izbit. 

Cât despre Vaninka, nu cunosc pedeapsă care să i se 
poată da şi nu văd în ea decât pe fată unui militar viteaz, a cărui 
viață a fost închinată patriei. De altmintrelea, ceea ce e 
extraordinar în descoperirea crimei, parcă scoate pe vinovată 
din marginile severităţii mele, pe ea însăşi o însărcinez cu 
pedepsirea sa. Dacă am înțeles bine caracterul ei, dacă tot îi 
rămân câteva simțăminte de demnitate, inima şi remuşcarea ei 
îi vor arăta calea ce trebuie să apuce". 


Pavel | dădu generalului acea foaie de hârtie, poruncindu-i 
s-o ducă contelui de Pahlen, guvernatorul Sankt-Petersburgului. 

A doua zi, ordinele împăratului fuseseră împlinite. 

Vaninka intră într-o mânăstire unde muri, chiar în anul 
acela, de ruşine şi de durere. Generalul fu ucis la Austerlitz. 


Sfârşit 


Cherubino si Celestini- Capitolul | 


arubino si Celestin 


Vreau să vă povestesc o istorie de briganzi”, nu altceva. 
Urmaţi-mă în partea de dincoace a Calabriei, treceţi împreună 
cu mine un vârf al Apeninilor şi, ajunşi pe culme, veţi avea 
Cosenza la stânga, dacă vă întoarceţi spre sud, la dreapta, 
Santo-Lucido, şi înainte, aproape la 1000 de paşi, tăind drept 
poalele munţilor, un drum luminat în acest moment de un mare 
număr de focuri împrejurul cărora se strâng oameni înarmaţi. 
Aceştia vor să prindă pe brigandul Giacomo, cu a cărui bandă 
schimbară mai adineauri multe focuri de puşcă, dar înnoptând 
nu îndrăzniră să se aventureze în urmărirea lui şi aşteptau ziua 
ca să cutreiere muntele. 

Acum plecaţi capul şi aruncaţi-vă privirea în jos la 
cincisprezece picioare adâncime aproape, pe acest platou 
înconjurat de stânci sure, de stejari verzi şi stufoşi şi de plopi 
albi, încât trebuie să-l priveşti de sus, cum facem noi, ca să 
ghicim că există, veţi distinge acolo, nu-i aşa, mai întâi patru 
oameni care se ocupă cu pregătirea mesei, aprinzând focul şi 
jupuind un miel, alţi patru care joacă mora” cu aşa iuţeală că nu 
poţi urmări mişcările degetelor lor, alţi doi care sunt de gardă şi 
stau aşa de nemişcaţi, încât crezi că sunt două bucăţi de stânca 
în formă omenească, o femeie care stă şi nu îndrăzneşte să se 
mişte, de frică să nu deştepte un copil adormit în braţele ei, în 
fine de-o parte, un brigand care aruncă ultimele lopeţi de 
pământ într-o groapă săpată de curând. 


29 Tâlhari de drumul mare. 
3 Un joc italienesc. 


Acest brigand este Giacomo, acea femeie este amanta lui, 
şi aceşti oameni care sunt de gardă, cei care joacă şi cei care 
pregătesc masa, formează banda lui. Cât despre cel ce se 
odihneşte în groapă, este Hieronimo, locotenentul căpitanului, 
un glonte îl cruţă de spânzurătoarea pregătită pentru Antonio, al 
doilea locotenent, care a făcut prostia să se lase a fi prins. 

Acum, după ce aţi făcut cunoştinţă cu localităţile şi 
oamenii, lăsaţi-mă să vă povestesc: 

După ce Giacomo îndeplini opera-i funerară, lăsă să-i cadă 
din mâini târnăcopul cu care se servise, îngenunche pe acel 
pământ proaspăt, m care genunchii lui intrară ca într-un nisip, 
rămase astfel aproape un sfert de ceas nemişcat şi rugându-se, 
apoi scoțând de la piept o inimă de argint atârnată de gâtul lui 
eu o panglică roşie şi împodobită cu icoană Fecioarei şi a lui 
Isus, o sărută evlavios, ca orice bandit de treabă, apoi ridicându- 
se încet, cu 

capul în jos şi cu braţele încrucişate, veni să se rezeme de 
baza stâncii, a cărei culme domina platoul. 

Giacomo făcu această mişcare aşa de încet, cu aşa 
tristeţe, încât nimeni nu-l auzi când veni acolo. Se pare că 
această lipsă de supraveghere îi păru contrarie legilor 
disciplinei, căci, după ce privi pe cei care îl înconjurau, 
sprâncenele lui se încruntară şi largă lui. gură se deschise ca să 
pronunţe cel mai groaznic blestem: 

— Sangue di Cristo. 

Cei care jupuiau mielul se îndreptară pe genunchi ca şi 
cum ar fi primit o lovitură de baston pe spinare, jucătorii 
rămaseră cu mâna, în aer, santinelele se întoarseră aşa de iute 
încât se găsiră faţă în faţă, femeia tresări, copilul plânse. 

Giacomo bătu din picior. 

— Mărio, fă-l pe copil să tacă! 

Maria îşi deschise repede corsetul ei stacojiu brodat cu 
aur. Şi, apropiind de buzele copilului acel sin rotund şi brun care 
face frumuseţea romanelor, se îndoi peste el, îl acoperi cu 
braţele ca şi cum ar fi vrut să-l apere. Copilul apucă sinul şi tăcu. 

Giacomo păru mulţumit de aceste semne de supunere, 
figura lui pierdu expresia severă care îl întunecase adineauri, ca 
să ia un caracter de tristeţe profundă, apoi făcu oamenilor senin 
cu mâna că pot să reînceapă. 

— Am isprăvit de jucat, ziseră unii. 


— Berbecul s-a fript, ziseră alţii. 

— Bine, atunci mâncaţi, răspunse Giacomo. 

— Şi tu, căpitane? 

— Eu nu mănânc. 

— Nici eu, zise vocea dulce a femeii. 

— Şi de ce, Maria?... 

— Nu mi-e foame. 

Aceste ultime cuvinte fură pronunţate aşa de încet, aşa de 
timid, încât banditul păru mişcat, îşi duse mână-i pârlita la 
înălţimea capului amantei, aceasta o luă şi îşi puse buzele pe 
ea. 

— Eşti o femeie bună, Mărio. 

— Te iubesc, Giacomo. 

— Haide, fii cuminte, vino să mănânci. 

Maria se supuse şi amândoi luară loc în mijlocul rogojinei 
pe care erau întinse felii de berbec fripte pe vergeaua carabinei, 
brânză de capră, alune, pâine şi vin. 

Giacomo trase din teaca pumnalului o furculiţă şi un cuţit 
de argint pe care le dădu Mariei, cât despre el, nu luă decât o 
ceaşcă de apă pe care şi-o aduse singur de la un izvor apropiat, 
frica de a nii fi otrăvit de ţăranii care îi dădeau vin, îl făcuse să 
renunţe la această băutură. 

Toţi începură să mănânce, afară de cele două santinele 
care din timp în timp aruncau câte o privire expresivă asupra 
proviziilor care dispăreau cu o iuţeală grozavă. 

În acest timp, Giacomo era trist şi se vedea <că are 
sufletul plin de amintiri. Deodată păru că nu mai poate să rabde, 
îşi trecu mâna pe frunte, oftă şi zise: 

— Trebuie să vă spun o istorie, copii! Puteţi veni şi voi, hei! 
adăugă, adresându-se către santinele, n-o să îndrăznească ei 
acum, să ne urmărească până aici, de altfel ei cred că suntem 
tot doi. 

Santinelele veniră. 

— Vrei să le iau eu locul? zise Maria. 

— Mulţumesc, nu este nevoie. 

Cei care isprăviseră de mâncat se aşezară în poziţiile care 
li se păreau mai comode la ascultat. Cei care mâncau traseră 
toate lucrurile lângă ei ca să nu fie nevoiţi să ceară ceva în 
timpul povestirii şi toţi ascultară istoria lui Giacomo: 


Era în 1799. Francezii luaseră Neapolul şi făcuseră din el o 
republică, republica la rândul ei vru să ia Calabria... Per Baccho! 
Să ia muntenilor, munţii? Nu era uşor, mai cu seamă pentru 
pagini. Mai multe bande o apărau cum o apărăm noi acum, căci 
muntele este al nostru şi se puse un premiu pe capetele şefilor 
bandelor, cum s-a pus acum pe capul meu, capul lui Cesaris, 
între altele valora 3000 de ducați“! napoletani. 

Într-o noapte, în care se auziseră câteva focuri de puşcă, 
ca şi acum, doi ciobani, tineri, care păzeau turma lor pe muntele 
Târşia, mâncau lângă focul aprins mai mult ca să gonească lupii 
decât să se încălzească, erau doi copii frumoşi, doi calabrezi 
curaţi, pe jumătate goi şi purtând drept orice îmbrăcăminte o 
piele de berbec, sandale în picioare, o panglică de care să 
atârne la gât icoana lui Cristos şi atâta tot. Erau aproape de 
aceeaşi vârstă, nici unul nici altul nu-l cunoştea pe tatăl său 
deoarece au fost găsiţi lepădaţi unul lângă Tarent, altul, lângă 
Reggio, ceea ce probă că nu erau din aceeaşi familie. Ţăranii din 
Târşia îi luaseră, şi-i numeau Figli della Madona“, ca pe toţi 
copiii găsiţi. Numele lor de botez erau, Cherubino şi Celestini. 

Aceşti copii se iubeau pentru că ştiau că sunt singuri pe 
lume. 

Şi cum vă spun, păzeau turmele pe munte, mîhcînd din 
aceeaşi bucată de pâine, bând din aceeaşi ceaşcă, numărând 
stelele pe cer şi fără grijă, fericiţi ca şi cum toată lumea era a 
lor. 

Deodată auziră zgomot la spatele lor şi se uitară îndărăt, 
un om rezemat de carabina lui îi privea mâncând. 

Da, pe Cristos, era un om, îi cunoşteai profesiunea după 
costum. Avea o pălărie ţuguiată, vărgată cu panglici albe şi roşii, 
părul împletit îi atârna de fiecare parte, purta cercei mari, gâtul 
gol, o jiletcă ce avea nasturi de fir de argint împletit cum nu se 
face decât la Napoli, credincioasa lui padvoncina”, plină de 
cartuşe şi încheiată cu o placă de argint, pantaloni scurţi de 
catifea albastră şi ciorapii legaţi de picior cu ajutorul curelelor 
sandalelor. Adăugaţi la toate acestea şi inele în toate degetele, 


31 Monedă din aur sau din argint (cea din aur valorând 10-12 
franci). Primii ducați au fost făcuţi la Veneţia în secolul al XIII-lea. 

32? Fiii Fecioarei. 

33 Cartuşieră. 


ceasornice în toate buzunarele, două pistoale şi un cuţit de 
vânătoare la brâu. 

Capiii se uitară brusc unul la altul, brigandul observă. 

— Nu mă cunoaşteţi? 

— Nu, răspunseră copiii. 

— De altfel, dacă mă cunoaşteţi ori nu, puţin îmi pasă. 
Muntenii sunt fraţi şi trebuie să se încreadă unii în alţii, eu mă 
încred în voi. De ieri mă urmăresc ca pe o fiară sălbatică: Mi-e 
foame şi sete... 

— lacă pâine şi apă, ziseră copiii. 

Brigandul se aşeză, îşi rezemă carabina de şold, încarcă 
pistoalele şi începu să mănânce. După ce isprăvi, se sculă: 

— Ce sat e acela unde se vede lumină? zise el copiilor, 
arătându-le cu mâna în cea mai întunecată parte a orizontului. 

Copiii îşi concentrară privirile către acel punct, apoi 
începură să râdă căci credeau că brigandul râdea de ei, nu se 
vedea nimic. 

Se  întoarseră să-i spună, dar brigandul dispăruse, 
înţeleseră că el a întrebuințat această viclenie ca să nu vadă pe 
unde o apucă. 

— L-ai recunoscut? zise unul. 

— Da, răspunse celălalt. Vorbiră încet ca şi cum le-ar fi fost 
frică să nu-i audă. 

— Se teme să nu-l trădăm. 

— A plecat fără să ne spună nimic. 

— Nu poate fi departe. 

— Nu, căci era ostenit. 

— Eu l-aş găsi dacă aş vrea. 

— Şi eu. 

Copiii se sculară şi fiecare apucă într-o direcţie. După un 
sfert de ceas, Cherubino se întorsese lângă foc, peste cinci 
minute Celestini se aşeză lângă el. 

— Ei?... 

— Ei?... 

— L-am găsit. 

— Şi eu. 

— După un tufiş de leandri. 

— În scobitura stâncii. 

— Ce era la dreapta? 

— Un sabur înflorit, şi ce avea în mână? 


— Pistolul încărcat. 

— Aşa este, dormea? 

— Dormea ca şi cum toţi îngerii îl păzeau... 3000 de 
ducați... 

— Fiecare ducat face zece carlini şi noi câştigăm un carlin 
pe lună, cu atâţia ducați am putea trăi cât moş Giuseppe şi tot 
ne-ar mai rămâne. 

Copiii tăcură. Cherubino rupse tăcerea: 

— E greu de omorât un om? 

— Aşi! răspunse Celestini, omul este ca un berbec, are o 
vina la gât, o tai şi... s-a dus. 

— L-ai observat pe Cesaris? 

— Avea gâtul gol, nu-i aşa? 

— N-ar fi greu atunci, dacă cuțitul ar tăia bine. 

Cei doi copii încercară cuţitele, apoi ridicându-se, se priviră 
unul pe altul. 

— Cine-l omoară? zise Cherubino. Celestini luă câteva 
pietricele în mână. 

— Cu soţ ori fără soţ? 

— Cu soţ. 

— E fără soţ, prin urmare tu ai ieşit. 

Cherubino plecă fără să zică o vorbă. Celestini îl privi 
depărtându-se, apoi, ca să se distreze, începu să arunce una 
câte una pietricelele în foc. Peste zece minute, Cherubino se 
reîntoarse. 

— Ei? 

— N-am îndrăznit, dormea cu ochii deschişi şi mi s-a părut 
că mă priveşte. 

— Haidem împreună. 

Plecară în fugă, în curând încetiniră pasul, apoi merseră în 
vârful picioarelor, în cele din urmă se târâră pe burtă ca şerpii, 
intrară în tufişul de leandrii şi văzură pe brigand dormind în 
aceeaşi poziţie. 

Unul se strecură la dreapta, altul la stânga, ţinând cuțitul 
între dinţi. Brigandul părea treaz cu ochii lui deschişi, numai 
pupila îi era fixă. 

Celestini făcu semn cu mînă lui Cherubino, ca să-i 
urmărească mişcările. 

Brigandul, înainte de a adormi, rezemase carabina de 
stâncă şi înfăşurase încărcătorul într-o basma de mătase. 


Celestini desfăşură batista, o întinse deasupra capului lui 
Cesaris şi, văzând că Cherubino era gata, o lăsă deodată 
strigând: 

— Acum! 

Cherubino se aruncă asemenea unui pui de tigru la gâtul 
lui Cesaris, care scoase un țipăt teribil, se sculă în picioare şi 
sângerând se învârti de câteva ori slobozind la întâmplare 
pistoalele, apoi căzu jos mort. 

Copiii rămaseră nemişcaţi. După ce au văzut, că banditul 
încetase de a mai mişca, se ridicară. Capul lui nu se mai ţinea 
de corp decât prin coloana vertebrală, îl tăiară de tot şi 
înfăşurându-l în basma, plecară spre Napoli. 

Merseră prin munte toată noaptea şi orientându-se după 
marea pe care o vedeau la stingă, lucind. Când se crăpă de ziuă, 
zăriră Castro-Villari, dar nu îndrăzniră să treacă prin oraş. 
Foamea începu să-i chinuiască, unul din ei hotărî să meargă ca 
să cumpere pâine de la o cârciumă pe cât timp celălalt să stea 
în munte, dar după ce făcu numai câţiva paşi se reîntoarse: Dar 
bani?... 

Aveau un cap care valora 3000 de ducați şi nici unul din ei 
nu avea un bajocco, să-şi cumpere pâine. Cel care purta capul, îi 
scoase un cercel şi îl dădu celuilalt care se întoarse aducând 
provizii pentru trei zile. Mâncară şi porniră la drum. 

Au mers timp de trei zile, petrecând nopţile că fiarele 
sălbatice, la adăpostul tufişurilor şi stâncilor. În seara zilei a 
treia ajunseră la un mic sat numit Altavilla. 

Cârciuma era plină de vizitii care aduseseră călători la 
Paestum, de barcagii şi cărora, le era indiferent unde trăiau. 

Copiii se aşezară într-un colţ pe care îl,găsiră liber, puseră 
capul lui Cesaris între ei, mâncară ca niciodată, dormiră pe Tind, 
plătiră cu al doilea cercel şi plecară cu câteva minute înainte de 
a se face ziuă. 

Pe la nouă dimineaţa văzură un oraş mare în fundul unui 
golf, ei întrebară cum se numeşte, li se răspunse că se numeşte 
Napoli. 

Mergeau drept spre oraş. Ajunşi la puntea Maddalenei, se 
apropiară de santinelă franceză şi întrebară în limba calabreză, 
la cine se puteau adresa ca să le plătească suma promisă 
pentru capul lui Cesaris. 


Santinelă îi ascultă grav, până la urmă, apoi să gândi un 
moment, îşi ridică mustaţa şt îşi zise: 

— Este extraordinar, voinicii ăştia nu sunt mai înalţi decât 
giberna mea şi vorbesc italieneşte! Bine, prietenilor, treceţi! 

Copiii, care la rândul lor nu înțelegeau, repetară 
întrebarea. 

— Se pare că vor cu orice preţ, îşi zise santinela, care 
chemă pe sergent. 

Sergentul îndrugă câteva cuvinte italieneşti, înţelese 
întrebarea, ghici că în basmaua sângerândă a lui Celestini este 
un cap, chemă pe ofiţerul lui. Acesta dădu copiilor doi oameni 
de escortă, care îi conduseră la palatul ministerului polițienesc. 

Soldaţii, spunând că aduceau capul lui Cesăris, fură primiţi 
cu dragă inimă. Ministrul vrând să-i vadă pe vitejii care au 
scăpat Calabria de calamitate, Cherubino şi Celestini fură 
introduşi la el. 

Privi. mult pe acei copii frumoşi, cu figura naivă, cu costum 
pitoresc, cu aer grav, îi întrebă în italieneşte cum au făcut, ei 
povestiră foarte simplu. Ministrul cerând proba, Celestini 
îngenunche, desfăcu basmaua, apucă de păr capul şi îl puse pe 
masă liniştit. 

Excelenţa Sa le propuse să-i bage într-un pension sau într- 
un regiment, deoarece guvernul francez avea nevoie de tineri 
viteji. 

Ei răspunseră că nu-i privesc trebuinţele guvernului 
francez şi că ei nu sânt decât nişte calabrezi care nu ştiu nici să 
scrie, nici să citească şi viaţa pe care o duseseră îi preparase 
rău pentru străşnicia disciplinei militare, cât despre cei 3 000 de 
ducați, era cu totul altceva şi că erau gata să-i primească. 

Ministrul le dădu o bucată de hârtie mare de două degete, 
sună să vină uşierul căruia îi porunci să-i conducă la casierie. 

Casierul le numără banii, copiii întinseră basmaua de 
mătase plină de sânge, o legară peste cei 3 000 de ducați, ieşiră 
apoi pe o poartă care dădea în piaţa Santo-Francesco-Nuove, la 
extremitatea străzii Toledo. 

Strada Toledo este un fel de palat al poporului. Văzură de- 
a lungul caselor, o mulţime de lazzaroni care, culcaţi la soare, 
mestecau macaroanele din strachina lor. Această vedere le 
dădu poftă de mâncare, se duseră la un negustor şi cumpărară 
o strachină plină de macaroane, la un ducat le dădură restul 9 


carlini, 9 grani şi 2 călii, aveau cu ce să trăiască o lună şi 
jumătate. 

Se aşezară pe scările palatului Maddaloni şi mâncară ca 
niciodată de bine. 

Pe strada Toledo se doarme, se mănâncă şi se joacă. Ei nu 
aveau încă poftă de dormit. Mâncaseră, se amestecară printre 
nişte lazzaroni care jucau morra. Peste cinci minute pierdură 5 
călii. Pierzând chiar atât pe zi, ar fi putut să joace aproape a 
treia parte a veşniciei. Din fericire, chiar în acea seară, aflară că 
sunt la Napoli case unde poţi mânca şi cu câte un ducat şi poţi 
pierde mii de călii într-o oră. 

Vrând să cineze, intrară într-una din astfel de case, acolo 
era table d'hote (masă la care mănâncă toţi). Patronul privi 
costumul lor şi începu să râdă, ei arătară banii, patronul îi salută 
până la pământ şi le zise că vor fi serviţi în odaia lor, până când 
Excelenţele lor îşi vor face haine cum trebuie. 

Cherubino şi Celestini se priviră, ei nu prea ştiau ce va să 
zică haine cum trebuie, găseau costumul lor foarte frumos, într- 
adevăr, el consta dintr-o drăguță piele de berbec şi sandale, cu 
toate acestea se resemnară, când li se explică din nou că 
trebuia să poarte un costum complet ca să aibă dreptul să 
mănânce de un. ducat la o masă şi să piardă mii de călii într-un 
ceas. 

Pe când li se punea masa, un croitor intră în odaia lor şi îi 
întrebă ce fel de haine dogesc. 

Ei răspunseră că, dacă trebuie negreşit să îşi facă haine, 
voiau câte un costum calabrez cum purtau tinerii bogaţi 
duminica la Coşenza şi la Tarent. 

Excelenţele lor cinară şi găsiră pe ravioli şi samba joni că 
sunt mai buni decât macaroui, că lacrynia-christi*“ era preferabil 
apei curate şi că franzela era mai lesne de înghiţit decât galeta 
de orz. 

După ce isprăviră de mâncat întrebară pe chelner dacă au 
voie să se culce pe jos, acesta. le arătă două paturi pe care 
calabrezii le luaseră drept capele. 

Celestini, care era casier, închise basmaua cu ducați într- 
un fel de birou, luă cheia şi o atârna de panglica de la gât. 

Făcură rugăciunea, sărutară  scapulariul, se  culcară 
amândoi într-un pat în care ar fi încăput cinci persoane şi 


34 Vin muscat provenind din viile cultivate la poalele Vezuviului. 


adormiră până a doua zi. Croitorul le aduse hainele şi în acea zi 
putură să cineze la masa comună şi să intre în sala de joc, 
pierdură 120 de ducați. 

Un chelner le propuse, ca să-i consoleze, să-i ducă seara în 
altă casă unde să se distreze mai bine. Venind seara, îşi 
umplură buzunarele cu ducați şi îl urmară pe chelner, nu se 
reîntoarseră decât a doua zi, morţi de foame şi cu buzunarele 
goale. Noaptea următoare se duseră din nou acolo. 

Au dus această viaţă cincisprezece zile. 

Ajunseseră să se poată lua la întrecere cu un abate roman 
sau cu un sublocotenent francez, ceea ce e acelaşi lucru 
aproape. 

Intr-o seară se prezentară la acea casă, ca de obicei. Casa 
era închisă dintr-un ordin superior, nu ştiu ce asasinat, se 
comisese acolo. 

Văzură o mulţime de lume urmând o anume direcţie şi se 
duseră şi ei acolo. Ajunseră aproape de Villa-Beale, pe strada 
Chiaja. Ei nu ştiau încă ce este Chiaja. 

Chiaja, la ora zece seara, este locul de întâlnire al lumii 
mari, tot Napoli vine acolo ca să respire adierea golfului, 
încărcată de parfumul portocalilor de la Sorrente şi al iasomiilor 
de la Pausilippe. 

Deci, se plimbau acolo birbonii noştri cu o mână pe bani şi 
cu alta pe pumnal. Ajunseră lângă o grupă din faţa unei 
cafenele. In mijlocul grupei era o caleaşcă şi în această 
caleaşcă, o femeie luă îngheţată. Grupul se formase ca să o 
vadă pe acea femeie. 

Intr-adevăr, era cea mai frumoasă creatură care a ieşit din 
mâna lui Dumnezeu, o creatură făcută să-l tenteze şi pe Papă. 

Calabrezii noştri intrară în cafenea, cerură două şerbeturi 
şi se aşezară lângă fereastră ca să o vadă mai bine pe femeie. 
Ea avea, mai cu seamă, nişte mâini minunate. 

— Corpo di Baccho! Ce frumoasă este! strigă Cherubino. 

Un om se apropie de el şi îl lovi uşor pe umăr. 

— Momentul este ales bine, tânărul meu domn, îi zise el. 

— Ce înseninează asta? 

— Asta însemnează că, contesa Fornera este supărată de 
două zile cu cardinalul Rospoli. 

— Şi, pe urmă? 

— Şi, dacă vreţi, pentru 500 ducați şi tăcere... 


— Ar fi a mea? 

— Da! 

— Ah! Tu eşti aşadar... 

— Un rufiemo per servir la. 

— Chestiunea este că o vreau şi eu, zise Celestini. 

— Atunci, îmi veţi da îndoit, Excelenţelor. 

— Foarte bine. 

— Dar cine o va avea întâi? 

— Asta ne priveşte, du-te de vezi dacă este liberă noaptea 
asta şi vino să ne găseşti la hotel de Veneţia, unde locuim. 

Rufianul îşi văzu de drumul lui, copiii noştri de al lor. 
Trăsura contesei plecă. Cherubino şi Celestini se reîntoarseră la 
hotel, le rămăsese tocmai 500 de ducați, puseră un joc de cărţi 
pe masă şi fiecare trase la rândul lui. Asul de inimă căzu lui 
Cherubino. 

— Îţi urez toate plăcerile, îi zise Celestini, trântindu-se pe 
pat. 

Cherubino băgă în buzunar cei 500 de ducați, examina 
pumnalul şi aşteptă pe rufian. După un sfert de ceas acesta sosi. 

— Este liberă noaptea aceasta! 

— Ei bine, să plecăm! 

Coborâră. Noaptea era superbă, contesa locuia în 
mahalaua Chiaja. 

Rufianul mergea înainte, Cherubino îl urma cântând: 


“Che bella cosa e di morire ucciso Inanze a la porta de la 
innamorata L'anirna şi ne sagli în paradiso E'lo cuorpo lo 
chiegne la scasata!..." 


Ajunseră la o mică portiţă ascunsă. O femeie îi aştepta. 

— Excelenţă, zise rufianul, sunt pentru mine 100 de ducați, 
restul îl veţi pune în coşuleţul pe care îl veţi vedea pe sobă. 

Cherubino îi numără 100 de ducați şi plecă după femeie. 

Era un palat frumos de marmură, de fier, pe o parte a 
scării erau lămpi cu globuri de cristal şi între lămpi erau cănuţe 
de bronz în care ardeau parfumuri. 

Trecură prin apartamente în care se putea instala un rege 
cu curtea lui, apoi, la capul unei galerii mari, camerista, 
deschizând o uşă, îl împinse pe Cherubino. 

— Tu eşti, Gidsa? întrebă o voce de femeie. 


Cherubino privi în partea dinspre care auzea venind vocea 
şi o recunoscu pe contesa îmbrăcată cu o rochie de tulpan, 
culcată pe o sofa” şi jucându-se cu o şuviţă din lungul său păr 
pe care îl desfăcuse şi care o învăluia ca într-o manta spaniolă. 

— Nu, doamnă, nu este Gidsa, sunt eu, răspunse 
Cherubino. 

— Cine, d-ta? zise vocea cu o expresie mai dulce. 

— Eu, Cherubino, copilul Madonei. Tânărul se apropie de 
sofa. Contesa se ridică în cot şi îl privi mirată: 

— Vii din partea stăpânului tău? 

— Vin pentru mine, signora. 

— Nu înţeleg. 

— Ei bine, am să vă fac să înţelegeţi: V-am văzut azi la 
Chiaja, pe când luaţi îngheţată şi am zis: Per Baccho! Ce 
frumoasă este! 

Contesa surâse. 

— Atunci a venit la mine un om şi mi-a zis: Vrei femeia 
asta pe care o găseşti aşa de frumoasă? Ţi-o dau pentru 500 de 
ducați. M-am dus acasă şi am luat banii. Ajuns la poartă mi-a 
cerut 100 ducați pentru el, i-am dat. Ceilalţi 400, mi-a spus să-i 
pun în acest coşuleţ de alabastru: iată-i. 

Cherubino aruncă trei-patru pumni de argint în coş, coşul 
era însă prea plin şi dete pe afară banii. 

— Ce nesuferit acest Maffeo! zise contesa. Aşa se fac 
lucrurile? 

— Eu nu ştiu nici cine este Maffeo, răspunse Cherubino, 
nici cum se fac lucrurile. Ştiu numai că mi-ai fost promisă pentru 
o noapte, ştiu şi că am plătit suma trebuitoare, deci noaptea 
asta sunteţi a mea. 

Cherubino îşi muşcă buzele şi puse mâna pe pumnal: 

— Ascultă signora, când ai auzit deschizându-se uşa ai 
crezut că intră vreun popă de familie mare sau vreun bogat 
călător francez... Ei bine, nu este nici unul nici altul, signora, 
este un calabrez, muntean, un copil, dacă vrei, dar un copil care 
a dus de la Târşia la Napoli capul unui bandit. Şi al cărui bandit! 
Al lui Cesaris! Cu banii aceştia aş mai putea să petrec cu femeile 
încă zece nopţi, dar nu, te-am vrut şi te voi avea. 


3 Divan îngust, cu un căpătâi mai ridicat, canapea fără spătar pe 
care se poate sta sau dormi. 


— Poate moartă... 

— Ba vie! 

— Niciodată! Şi contesa întinse braţul către cordonul 
clopotului. Cherubino făcu un singur pas până la sofa. Contesa 
ţipă şi leşină, Cherubino îi ţintuise mâna cu pumnalul. 

Cherubino şi Celestini plecaseră din hotel fără să 
plătească. Pe la ceasurile unu spre ziuă trecuseră puntea 
Magdalenei, la ora cin ci. erau în munţi. 

— Ce ne facem? întrebă Celestini. Ne reîntoarcem la starea 
de ciobani? 

— Nu, pe Cristos! 

— Ei bine, atunci să ne facem briganzi. Şi cei doi copii îşi 
dădură mâna şi îşi jurară ajutor şi prietenie veşnică, îşi ţinură 
jurămintele şi de atunci nu se mai despărţiră. 


Capitolul II 


— Acum puteţi să vă culcaţi, continuă Giacomo, eu fac de 
gardă în locul vostru şi vă voi scula când va trebui să plecăm, 
adică la ora două spre ziuă. 

Giacomo plecă, să caute un loc pe unde ar putea ieşi fără 
să fie văzuţi de poteraşi. Peste două ore se reîntoarse: 

— Suntem trădaţi de ţărani sau de ciobani, sunt santinele 
peste tot. 

— Atunci ce ne facem? întrebă Maria. 

— Rămânem aici. Francezilor le este imposibil să ajungă la 
noi. 

— Vom muri de foame... zise Maria strângându-şi copilul la 
sân. 

— Mai avem ce să mâncăm mâine dimineaţă, atâta tot. 
Acum să dormim. 

Banditul se culcă. 

Avea dreptate Giacomo. Fusese trădat, dar nu de ţărani şi 
de ciobani ci de Antonio, unul din banda lui, care fusese făcut 


prizonier şi care scăpase de spânzurătoare promițând să-l dea 
poteraşilor în mâna pe Giacomo. Deocamdată Antonio pusese 
santinelele pe care le văzu Giacomo. 

A doua zi colonelul poteraşilor chemă pe Antonio şi-i zise 
scurt: 

— Antonio, eşti un mişel şi un pungaş, te-ai jucat cu mine. 
să ştii că, dacă cumva bandiții au ieşit noaptea din 
ascunzătoarea lor şi vom fi nevoiţi să-i urmărim ca ogarii, atunci 
te spânzur chiar de arborele acesta. 

Antonio pricepu. Peste două ore îi arătă colonelului un.om 
sus, la colţul stâncii. 

— Îl vedeţi? Are pălărie ascuţită, cu panglici şi o carabină... 
Acela este Giacomo. Colonelul se uită cu ochianul. 

— Aşa este, văd. Încep să cred că nu te mai spânzur. 

Această credinţă a colonelului făcu multă plăcere lui 
Antonio. 

— Chemaţi pe medicul-major, continuă colonelul, apoi 
adresându-se lui Antonio: 

— Nimic. 

— Aşadar, dacă nu se predau ori dacă nu fug, vor muri de 
foame? 

— Doctore, câte zile poate trăi un om fără să mănânce? 

— Fără să mănânce, colonele? Am constatat la asediul 
Genuei că un om nu poate trăi mai mult de cinci-şapte zile într-o 
absolută privaţiune de hrană. 

— Ei, bine, vom aştepta până se vor preda sau până vor 
muri de foame. 

Trecură opt zile. În fiecare zi colonelul examina muntele cu 
ochianul. Văzând bandiții cum şedeau la soare să se 
încălzească, chemă pe Antonio, care îi zise: 

— Vă jur că nu pot să-mi dau seama cum se hrănesc, afară 
numai dacă n-or fi mâncat iarbă ori nisip... 

În ziua a douăsprezecea chemă pe Antonio şi pe medic. 
Primului îi zise: eşti un pungaş! Celui de al doilea: eşti un prost! 

— Eu, dacă aş fi în locul domnului colonel, zise Antonio, aş 
spune aşa: Mă Antonio, jură-mi pe sângele lui Cristos, că peste 
opt zile te întorci. 

— Ei şi ce ai face în opt zile? 

— M-aş duce la fostul meu căpitan şi i-aş spune că am 
scăpat din mâinile călăului, în timp de opt zile aş fi prea prost 


dacă n-aş descoperi secretul lui Giacomo... M-aş întoarce apoi să 
vi-l spun şi aş fi şi eu liber... 

— Bine, jură! 

Antonio scoase din sin medalionul cu moaşte, puse mâna 
deasupra şi zise: 

— Jur pe aceste moaşte că peste opt zile mă voi 
reîntoarce, fie că am aflat, fie că n-am aflat secretul lui 
Giacomo. 

Chiar în aceeaşi seară Antonio fu între vechii lui tovarăşi. 
Giacomo îl văzu cu aceeaşi dragoste cu care vede un tată pe fiul 
lui. Antonio le povesti evadarea. După ce sfârşi, Giacomo îi zise: 

— Păcat că vii aşa târziu, altfel ai fi mâncat cu noi. 

A doua zi la şapte dimineaţa căpitanul bandiţilor atinse pe 
unul din ei zicându-i: 

— La rândul tău! 

Omul porni cu doi tovarăşi, peste două ore se reîntoarseră 
zgâriaţi pe faţă şi pe mâini. 

Peste patru ore se aşezară la masă, se serviră două 
potârnichi, un iepure şi jumătatea unui miel. Apă aveau în 
abundență de la un izvor apropiat. Antonio era cum nu se poate 
mai zăpăcit. Trecuseră şase zile şi el nu aflase nimic, în ziua a 
şaptea el era de gardă. Deodată auzi vocea lui Giacomo, care-l 
strigă: 

— Antonio, azi e rândul tău. 

Antonio plecă întovărăşit de doi bandiți către o parte a 
stâncii tăiată aproape perpendicular, iar colonelului i se păruse 
zadarnic să pună acolo santinele. Ajunşi la marginea prăpastiei, 
unul din tovarăşi scormoni într-un tufiş şi scoase un sac şi o 
frânghie, sacul îl atârna de gâtul lui Antonio, iar frânghia i-o 
trecu pe sub braţe. 

— Ce dracu vreţi să faceţi? 

Unul dintre oameni se culcă pe marginea prăpastiei şi-i 
zise lui Antonio: 

— Fă ca mine! 

Acesta se supuse. 

— Vezi acel arbore, la douăzeci de picioare în fundul 
prăpastiei? 

— Da. 

— După el, nu vezi o scobitură? Ei bine, în scobitură este 
un cuib de vulturi, noi te vom cobori până acolo. Tu cu o mână 


te vei agăța, cu cealaltă vei căuta în cuib şi ce vei găsi să pui în 
sac. 

— Cum? Să pun în sac puii de vultur? 

— Nu, ci vânatul pe care-l aduc acolo vulturii pentru puii 
lor. 

Antonio se lovi cu palma peste frunte. Pe omul ăsta îi 
trădez! zise el suspinând.. 

Într-adevăr, Giacomo, izolat pe munte, însărcinase vulturii 
cerului să-i aducă hrană. 

Noaptea, Antonio dispăru. 


Capitolul III 


A doua zi, după inspecţie, colonelul întrebă: 

— Care dintre voi poate sparge o sticlă din trei lovituri, la 
150 paşi depărtare şi cu puşcă de război? 

Trei oameni ieşiră din rânduri. Se puse câte o sticlă la 
distanţa ştiută. Doi dintre ei sparseră numai câte una, cel de-al 
treilea le sparse pe câte trei. 

— Cum te cheamă? întrebă colonelul. 

— Andre, răspunse soldatul. 

— Vezi acel vultur care se învârteşte deasupra noastră? 
Dacă îl împuşti îţi dau zece ludovici şi treizeci şi şase zile de 
scutire de serviciu. 

Peste un sfert de oră Andre se întoarse cu vânatul. 

— lată curcanul, zise el, aruncând la picioarele colonelului 
vânatul regal, este bărbatul. Colonelul îi numără banii. 

— Dar pentru femeiuşcă tot atât îmi dai? 

— Îţi dau îndoit! 

Andre plecă fluierînd. De astă dată nu se întoarse decât a 
doua zi dimineaţă, îşi ţinu cuvântul. Colonelul îi numără 20 de 
ludovici. 

— Acum, nu mai am nevoie de tine, poţi să te dud! 

Andre salută milităreşte şi plecă. 

A doua zi, bandiții nu mai găsiră în cuib decât doi pui morţi 
de foame. 

— Afurisitul de Antonio ne-a trădat, zise Giacomo. 


În acea zi briganzii mâncară unul dintre pui. A doua zi 
mâncară jumătate din celălalt iar a treia zi, cealaltă jumătate. 

După masă, Giacomo se apropie de marginea stâncii şi 
văzu în depărtare pe colonel. Acesta îşi puse batista în vârful 
săbiei şi o fâlfâi. Giacomo înţelese că i se oferea să 
parlamenteze. Ceru şorţul Mariei, îl puse în vârful unei prăjini pe 
cea mai înaltă parte a stâncii. Colonelul văzând că bandiții vor 
să parlamenteze, întrebă pe soldaţi care din ei vrea să 
servească de parlamentar. Andre se prezentă, îi dădu 
colonelului cei treizeci de ludovici rugându-l că, dacă îl vor omori 
bandiții, să trimită mamei lui douăzeci de ludovici iar vivandierei 
să-i dea zece. «Ştiţi, vivandiera noastră, o fată cumsecade, care 
ne spală rufele gratis, ne dă să bem pe datorie şi seara se culcă 
la dreapta plutonului, iar dimineaţa se trezeşte la... stânga». 

Colonelul promise lui Andre să-i îndeplinească rugămintea 
dacă i s-ar întâmpla vreo nenorocire şi îi dădu instrucţiuni. El 
promitea viaţa tuturor bandiţilor, afară de Giacomo. 

Andre începu să urce pe munte. Ajuns pe culme se găsi la 
cincizeci de paşi de santinelă care strigă în limba calabreză: 

— Cine este? 

— Parlamentar, răspunse liniştit Andre. 

— Cine este? strigă a doua oară santinela. 

— Ţi-am spus: Parlamentar, prostule!. 

— Cine este? strigă a treia oară santinela, luând la ochi pe 
Andre. 

— Ah! N-ai auzit? zise Andre şi începu să strige din toată 
puterea plămânilor: 

— Parlamentar, parlamentaro! Eşti mulţumit? 

Banditul trase. Glonţul izbi chipiul lui Andre şi-l rostogoli în 
prăpastie. 

— Ah! Brigandule, vrei deci să-ţi sorb sufletul? 

Banditul se apropie, să-l lovească cu pumnalul. Andre duse 
instinctiv mâna la sabie, dar nu găsi decât teaca. Parlamentarii 
sunt dezarmaţi, în acelaşi timp văzu pumnalul lucind lângă 
pieptul lui. Apucă iute mâna adversarului. Se începu o luptă 
înverşunată. Amândoi se apucară de gât. In fine, genunchii 
banditului începură să tremure, capul i se lăsă pe spate şi căzu 
împreună cu Andre. Pumnalul îi scăpă din mină. Andre vru să-l 
apuce, banditul vru să-l împingă cu piciorul în prăpastia pe a 


cărei margine se luptau. Se auzi un țipăt teribil, două blesteme 
a doi oameni care se rostogoleau în prăpastie. 

În acelaşi moment se auzi alt strigăt, acela al lui Giacomo, 
care atras de detunătura puştii, alergase să vadă ce e şi sosise 
tocmai când cei doi oameni cădeau dispărând în prăpastie, sări 
ca un tigru pe extremitatea stâncii şi-şi aruncă ochii cu lăcomie 
an precipiţiu. Văzu corpul mutilat al banditului pe care îl duceau 
la vale apele unui torent. 

— Camarade! zise atunci o voce de jos, camarade! 

Giacomo se uită în direcţia vocii şi îl văzu pe Andre călare 
pe un pom crescut în crăpătura stâncilor şi oare îl oprise de a se 
duce după tovarăşul de luptă. 

— Ah! Şi cine eşti tu? întrebă Giacomo. 

— Cine sunt? Sunt Andre Frochot, din satul Corbeil, 
aproape de Paris, soldat în reg. 34 de linie, botezat Fu/gerătorul 
de către împărat. 

— De ce ai venit? întrebă Giacomo. 

— Vin din partea colonelului să vă aduc ultimatum, cum se 
zice. 

— Bine. 

— Atunci, dacă e bine, fă bunătatea de a-mi ajuta să mă 
apuc de ceva ca să mă urc, o frânghie cum s-ar zice şi apoi să 
mă tragi. Ce zid? 

Giacomo îi aruncă frânghia. Andre se legă bine, apoi strigă: 

— Hai odată! 

— Mulţumesc, camarade! zise el  dezlegându-se. 
Mulţumesc! Dacă vei avea vreodată nevoie de mine... 

— Bine. Care sunt instrucţiunile tale? 

— Ei, aici, aici! Mi se pare că erau în chipiu şi chipiul s-a 
dus dracului. Dar îmi aduc aminte că ziceau... 

— Ei, ce ziceau? 

— Ziceau... ascultă... Ziceau că tuturor li se păstrează 
viaţa, numai căpitanului nu. 

— Eşti sigur? 

— Chiar aşa. Nu cumva mă crezi palavragiu?... 

— Atunci vino după mine. 

Andre îl urmă. Peste zece minute ajunseră pe platoul 
descris la începutul istorisirii, găsiră pe bandiți culcaţi. Maria 
alăpta copilul. 


— Veste bună! Francezii vă oferă viaţa. Bandiţii săriră în 
sus, Maria ridică brusc capul. 

— La toţi? întrebă un bandit. 

— La toţi! zise Giacomo. 

— Fără excepţie? 

— Este o excepţie care nu vă priveşte pe voi. 

— Va să zică priveşte pe căpitan? 

— Se poate, zise Giacomo. 

—  Refuzăm, răspunseră bandiții. Vrem să murim cu 
căpitanul. Trăiască căpitanul! Trăiască Giacomo! 

— Auzi? zise Giacomo către Andre. 

— Aud, dar nu înţeleg. 

— Oamenii aceştia vor să trăiască ori să moară cu mine, 
căci eu sunt căpitanul lor. 

— Scuzaţi! Şi Andre, salutând milităreşte, plecă îndărăt 
cântând şi în curând fu pierdut din vedere de banda lui 
Giacomo. 

După plecarea lui Andre, Giacomo dispăru. 

Peste două ore se întoarse ţinând în mână un baston din 
fier şi o frânghie. 

— Pregătiţi-vă de plecare, plecăm. 

— Când? strigară bandiții. 

— Noaptea asta. 

— Ai găsit drum? 

— Da. 

Bucuria se răspândi pe toate figurile, căci nimeni nu se 
îndoia de căpitan. 

Fiecare îşi curăţă arma, reînnoi cartuşele şi şterse ţeava 
carabinei. 

— Sunteţi gata? întrebă Giacomo. 

— Suntem. 

Începură să meargă pe un drum. O potecă strâmtă, dar 
aşa de strâmtă încât un singur om ar fi putut-o apăra contra a 
zece şi care ducea în partea de jos a muntelui pe care se 
refugiaseră bandiții. Acea potecă nu scăpase ochiului veghetor 
al colonelului care puse un post de soldaţi la extremitatea ei şi 
la 100 de paşi de post, o santinelă. Căpitanul le recomandă 
tăcere, era vorba de viaţă şi de moarte. Fiecare îşi tinu 
răsuflarea. Deodată copilul începu să tipe. 


Giacomo scoase un fel de urlet care nu-i putea trăda 
deoarece semăna cu urletul unui lup. Maria, tremurând, lipi gura 
ei de gura copilului, dar copilul chinuit de foame începu să 
plângă. 

Giacomo făcu o singură săritură până la el. Şi mai înainte 
ca Maria să-l poată opri, îl apucă de un picior şi învârtindu-l ca 
pe o praştie, îi sparse capul de un arbore. 

Maria rămase împietrită, cu ochii ficşi, apoi plecându-se luă 
cadavrul mutilat al copilului îl puse în şorţ şi continuă de a urma 
banda, în acest moment Giacomo, profitând de un loc în care 
muntele era accesibil, părăsi cărarea, se strecură printre stânci, 
brazi şi mărăcinişuri ca un şarpe. Banda îl urmă. 

Timp de o oră nu făcură decât să sară din stânca în stâncă 
şi să se târască precum reptilele. 

În fine ajunseră acolo unde muntele era ca un perete, 
dincolo de acea prăpastie era un platou. 

Pe marginea abisului Giacomo se opri, bandiții făcură un 
cerc împrejurul lui. Căpitanul nu arăta nici o încurcătură, 
desfăşură frânghia în toată lungimea ei, chemă pe unul din 
oameni, îi legă mâna cu un capăt iar cu celălalt legă bine 
mijlocul bastonului de fier pe care îl aruncă imediat cu putere 
peste prăpastie. 

Bandiţii obişnuiţi să vadă în întuneric urmăriră fierul în 
zborul lui, fierul trecu printre doi stejari şi se afundă în. pământ. 

Atunci Giacorno, dezlegând mâna banditului, trase cu 
putere fierul din pământ până fu oprit de cei doi stejari. Fierul 
luase o poziţie transversală. Giacomo trase violent dar bastonul 
de fier rezistă. 

Legă puternic capătul frânghiei de un brad, făcând mai 
multe noduri, apoi aşezându-se pe marginea prăpastie! prinse 
cu amândouă mâinile frânghia care era aruncată ca o punte şi 
începu să treacă pe deasupra abisului. 

Bandiţii al urmăreau cu ochii, miraţi, îl văzură înaintând 
încet dar cu aşa siguranţă şi aşa de uşor, încât părea că 
picioarele lui au un punct de sprijin, în fine ajunse pe marginea 
opusă, se agăţă de rădăcina unuia dintre stejari şi făcând o 
ultimă sforţare trecu pe platoul opus. 

Atunci examina cu atenţie bastonul de care era legată 
frânghia şi văzându-l reţinut bine, se întoarse către oamenii lui 
şi le făcu semn să vină şi ei. 


Toţi erau munteni voinici care nu ezitară un moment să 
treacă peste abisul deschis. 

Maria rămase, cea din urmă. Când îi veni rândul luă 
capătul şorţului în dinţi, apucă frânghia şi fără să dea un semn 
de frică sau de slăbiciune, trecu ca şi ceilalţi. 

Căpitanul răsuflă, căci toţi oamenii erau împrejurul lui, 
zdraveni şi scăpase viaţa acelora care nu vroiau să şi-o conserve 
cu preţul vieţii lui. Aruncă o privire de profund dispreţ asupra 
posturilor militare ale căror focuri străluceau din loc în loc, apoi 
zise acest singur cuvânt: Haideţi! Toţi îl urmară plini de curaj şi 
de ardoare. 

Peste o oră zăriră un sat către oare merseră drept. 
Giacomo intră la un ţăran, îi spuse cine e şi îi zise că oamenilor 
lui le era foame. Se grăbiră să le aducă ce le trebuia, fiecare îşi 
luă provizii şi plecară din nou. Peste douăzeci de minute intrară 
din nou prin munţi în afară de orice pericol şi fără frica de â fi 
urmăriţi. Giacomo se opri şi examina locul în care se găseau. 

— Vom petrece noaptea aici, zise el, acum să cinăm. 

Acest ordin fu îndeplinit cu grabă, căci cu toate că mureau 
de foame, totuşi nimeni nu îndrăznise să mănânce înainte de a li 
se dă voie. Proviziile fură puse grămadă, bandiții se. aşezară în 
cerc împrejurul lor şi peste cinci minute operau toţi cu aşa furie 
încât se vedea destul de bine că toţi vroiau să repare lipsurile 
trecute. Deodată Giacomo se sculă, Maria lipsea. 

Făcu repede câţiva paşi în direcţia din care venise, apoi se 
opri brusc. Zărise pe Maria la rădăcina unui pom, era 
îngenuncheată şi cu amândouă mâinile săpa o groapă în care 
să-şi depună copilul. 

Lui Giacomo îi scăpă din mână bucata de pâine, privi pe 
Maria şi se întoarse trist şi tăcut la banda lui! 

Cina era sfârşită, Giacomo puse o santinelă, mai mult din 
obicei decât din teamă, apoi le dădu voie să se odihnească. El 
însuşi trăgându-se la o parte, întinse mantaua pe jos şi dădu un 
exemplu pe care oamenii nu întârziară să-l urmeze. 

Banditul oare era de santinelă veghea aproape de un sfert 
de oră, ochii i se închideau fără voie şi ca să nu adoarmă în 
picioare, era nevoit să se mişte mereu de colo până colo. Auzi la 
spate o voce dulce şi tristă oare îl chemă pe nume. Se întoarse 
şi o văzu pe Maria. 

— Luigi, sunt eu, nu te teme. Luigi o salută cu respect. 


— Bietul băiat! continuă ea, tu cazi de oboseală şi de somn 
şi cu toate acestea trebuie să veghezi! 

—- Aşa a poruncit căpitanul, zise Luigi. 

— Ascultă, eu aş putea să nu dorm dacă aş vrea. 

Ea îi arătă şorţul pătat de sânge. 

—- Sângele copilului meu mă ţine trează. Tu ştii că văd 
bine, dă-mi carabina ta şi-ţi voi ţine eu locul, în zori te voi 
deştepta. 

— Dar, dacă ar afla căpitanul? zise Luigi care murea.de 
dorinţa de a primi oferta. 

— Nu va afla. 

— Crezi? 

— Îţi răspund eu, pentru asta. 

Banditul îi dădu carabina, îşi căută un loc bun şi peste zece 
minute respiraţia lui zgomotoasă anunţă că profită bine de cele 
două orc oare mai rămăseseră până la ziuă, 

Maria rămase nemişcată un sfert de oră aproape, apoi, 
întorcându-se către oameni, se asigură că dorm toţi. Işi părăsi 
postul, se strecură printre ei fără zgomot, uşoară că o umbră, 
apoi, ajungând lângă Giacomo, rezemă ţeava carabinei de 
pieptul lui şi trase de cocoş. 

— Ce este asta? strigară bandiții sărind în sus. 

— Nu este nimic, răspunse Maria. Luigi, al cărui loc îl ţin, a 
uitat să-mi spună că cocoşul carabinei este ridicat, din greşeală 
am apăsat pe trăgătoare şi s-a slobozit un foc. 

Fiecare îşi puse din nou braţul pe mâini şi adormi. 

Giacomo, nu scosese nici un suspin, glonţul îi străbătuse 
inima. 

Maria rezemă carabina lui Luigi de un arbore, tăie capul lui 
Giacomo, îl puse în şorţul pătat de sângele copilului şi cobori 
muntele. 

A doua zi se anunţă colonelului că o fată tânără, care zicea 
că l-a omorât pe Giacomo, vrea să-i vorbească. Colonelul zise să 
o introducă în cort. Maria se opri în faţa lui, îşi desfăcu şorţul şi 
capul banditului se rostogoli pe jos. 

Cât de obişnuit era cu emoţiile câmpului de bătaie, 
colonelul nu putu să nu tresară, apoi ridicând ochii către acea 
fată tânără, gravă şi palidă ca Statuia Disperării, zise: 

— Dar tu, cine eşti? 

— leri eram femeia lui, azi sunt văduva lui. 


— Număraţi-i 3000 de ducați, zise colonelul. 

Peste patru ani de zile, o călugăriţă din mânăstirea 
«Sfintei-Cruci», de la Roma, muri ca o sfântă, căci în afară de 
viaţa exemplară pe care o dusese de când se făcuse călugăriţă, 
adusese o zestre de 3000 de ducați de aur pe care îi moştenea 
mânăstirea. Cât despre viaţa ei anterioară, nu se ştia nimic, se 
ştia numai că sora Maria se născuse în Calabria. 


Sfârşit 


x k x