Chuck Palahniuk — Jurnal

CHUCK 


ALAHNIUK 


Jurnal 


POLIROM 
Top lOt 


CHUCK PALAHNIUK 


Jurnal 


Traducere din limba engleză de Mihai Chirilov 
Titlu original: Diary - 2003 


virtual-project.eu 


Editura POLIROM 
- 2014 - 


CHARLES MICHAEL „CHUCK“ PALAHNIUK s-a născut în 1962 
şi a copilărit în Burbank, Washington. A studiat jurnalismul la 
Universitatea din Oregon şi după absolvire, în 1986, s-a stabilit 
în Portland, unde a schimbat diverse slujbe înainte de-a se 
dedica în întregime scrisului. Deşi primele cărţi i-au fost refuzate 
de editori, care le considerau prea riscante din cauza atmosferei 
lor sumbre, după publicarea romanului Fight Club (1996) cariera 
literară a scriitorului şi-a schimbat definitiv cursul. Considerat 
unul dintre cele mai originale şi mai provocatoare romane din 
ultimul deceniu al secolului XX, Fight Club a fost ecranizat de 
regizorul David Fincher în 1999. Filmul său - cu Edward Norton, 
Brad Pitt şi Helena Bonham Carter în rolurile principale - s-a 
bucurat de un succes fulminant, fiind distins cu numeroase 
premii. În 1999 au apărut romanele Supravieţuitor şi Monştri 
invizibili, urmate în 2001 de Sufocare, a cărui ecranizare a 
obţinut premiul special al juriului la Festivalul de Film de la 
Sundance. La Editura Polirom au fost publicate până în prezent: 
Fight Club (2004, 2012), Bântuiţii (2007, 2014), Cântec de 
leagăn (2007), Monştri invizibili (2008), Sufocare (2009), Rant 
(2009), Supraviețuitor (2009), Pygmy (2011), Snuff (2012), 
Blestemați (2012), Apocalipsa (2013). 


Bunicului meu, Joseph Tallent, 
care mi-a spus să fiu orice-mi doresc. 
1910-2003 


21 iunie - al treilea pătrar al Lunii 

Azi a sunat un tip din Long Beach. A lăsat un mesaj lung pe 
robotul telefonic, bălmăjit şi furios, vorbind când rar, când 
repezit, înjurând şi amenințând că o să cheme poliţia ca să te 
aresteze. 

Azi e cea mai lungă zi a anului - dar care zi nu e aşa? 

Azi, starea vremii e una de îngrijorare crescândă, urmată 
de o răbufnire teribilă. 

Tipul care a sunat din Long Island zice că i-a dispărut baia. 

22 iunie 

La data la care citeşti aceste rânduri, vei fi mai în vârstă 
decât îţi aduci aminte. 

Denumirea oficială pentru petele de ficat este /entigine 
hiperpigmentate. |n anatomie, ridurilor li se spune ritide. Cutele 
alea din jumătatea superioară a feţei tale, mai exact ritidele 
alea care-ţi crestează fruntea şi colţul ochilor, sunt aşa-zisele 
pliuri dinamice, supranumite /inii faciale  hiperfuncţionale, 
cauzate de mişcările muşchilor subcutanaţi. Majoritatea ridurilor 
din jumătatea de jos a feţei sunt ritide statice, provocate de 
soare şi de câmpul gravitațional. 

Hai să ne uităm în oglindă. Uite-te cu atenţie la faţa ta. La 
ochii tăi, la gura ta. 

Partea asta credeai că o cunoşti foarte bine. 

Pielea ta are trei straturi de bază. Cel pe care îl poţi atinge 
este stratum corneum, un strat de celule moarte şi netede 
împins la suprafaţă de celulele noi de dedesubt. Cel pe care-l 
simţi şi-ţi dă senzaţia aia de unsuroşenie e mantia de acid, 
învelişul de ulei şi transpiraţie care te protejează de microbi şi 
ciuperci. Sub el se află derma. Sub dermă e un strat de grăsime. 
Sub grăsime sunt muşchii faciali. 

Poate că-ţi mai aminteşti toate astea de la Şcoala de arte 
plastice, din planşa cu anatomia feţei. Sau poate că nu. 

Când îţi ridici buza de sus şi-ţi iese la iveală dintele mare, 
ăla pe care ţi l-a spart paznicul de la muzeu, muşchiului /evator 
labii superioris trebuie să-i mulţumeşti. Muşchiului ăluia care 
produce surâsul batjocoritor. Să zicem că te loveşte un damf de 


urină de cal. Imaginează-ţi că soţul tău tocmai s-a sinucis în 
maşina familiei. Imaginează-ţi că ai nevoie de maşină şi trebuie 
să speli pişatul de pe locul şoferului. Să zicem că trebuie să te 
duci la lucru tot cu hârbul ăsta puturos, în timp ce toată lumea e 
la curent şi se uită la tine, pentru că e singura maşină pe care o 
ai. 

Ţi s-au aprins beculeţele? 

Atunci când o persoană obişnuită, o persoană inocentă care 
să dea dracu' dacă n-ar fi meritat ceva mai bun, vine acasă 
după ce a debarasat mese toată ziua, îşi găseşte soţul sufocat în 
maşina familiei, plin de pişat, şi ţipă, asişti, pur şi simplu, la o 
întindere la maximum a muşchiului orbicularis oris. 

Acelei cute adânci dintre colţurile gurii şi nas îi zice şanţ 
nasolabial. Botezat, uneori, şi „buzunarul batjocoritor“. Pe 
măsură ce îmbătrâneşti, acea pernuţă de grăsime din obraji, a 
cărei denumire anatomică este tampon malar de grăsime, 
alunecă din ce în ce mai jos până când se instalează confortabil 
în şanţul nasolabial, întipărindu-ţi pe chip un veşnic surâs 
batjocoritor. 

Acesta nu-i decât un curs de împrospătare a memoriei. În 
etape. 

O actualizare fugară, atâta tot. În caz că nu te mai 
recunoşti. 

Acum încruntă-te. Efectul îl datorezi muşchiului triangularis 
care trage în jos de extremităţile muşchiului orbicularis oris. 

Să zicem că eşti o fetiţă de doisprezece ani care-şi iubeşte 
tatăl la nebunie. O preadolescentă care are nevoie de tata mai 
mult ca niciodată. Care s-a bazat dintotdeauna pe tatăl ei. 
Inchipuie-ţi că te duci la culcare plângând în fiecare noapte, cu 
ochii umflaţi de la cât de strâns îi ţii închişi. 

Textura ca de coajă de portocală a bărbiei tale, umflăturile 
alea ondulate, sunt cauzate de muşchiul mentalis. Muşchiul tău 
„bosumflator“. Increţiturile alea pe care le vezi în fiecare 
dimineaţă, adâncindu-se tot mai mult şi radiind din colţul gurii în 
jos înspre extremităţile bărbiei sunt aşa-zisele /inii de marionetă. 
Cutele dintre sprâncene se mai numesc riduri glabelare. Pleoapa 
lăsată se mai cheamă ptosis. Ritidele cantale laterale, sau laba 
gâștii, se înrăutăţesc de la o zi la alta şi n-a; decât doisprezece 
ani, pentru numele lui Dumnezeu. 

Nu te preface că nu ştii despre ce e vorba. 


Asta-i faţa ta. 

Zâmbeşte acum - dacă mai poţi. 

Muşchiul zigomatic major să trăiască. Fiecare contracție îţi 
dă carnea la o parte aşa cum şnururile prind draperiile de la 
fereastra din sufrageria ta. La fel cum frânghiile trag cortina la 
teatru, fiecare zâmbet al tău e un spectacol de gală. O 
premieră. Tu înfăţișându-te publicului. 

Acum, zâmbeşte aşa cum o mamă în vârstă ar face dacă 
unicul ei fiu s-ar sinucide. Zâmbeşte, îmbărbătează-i nevasta şi 
fata preadolescentă şi spune-le să nu-şi facă griji - lucrurile se 
vor aranja de la sine. Ţine-o tot într-un zâmbet şi prinde-ţi cu o 
clamă părul lung şi cărunt. Du-te şi joacă bridge cu prietenele 
tale de aceeaşi vârstă. Pudrează-ţi nasul. 

Acea grămadă uriaşă şi oribilă de grăsime pe care o vezi 
atârnându-ţi sub bărbie, guşa adică, mărindu-se şi zbârcindu-se 
cu fiecare nouă zi, se mai cheamă grăsime submentală. Acel 
inel încreţit de riduri care-ţi înconjoară gâtul e o bandă 
platismală. 

Intreaga prăbuşire a feţei, a bărbiei şi a gâtului e efectul 
gravitaţiei asupra sistemului musculo-aponeuronal superficial. 

Iti sună cunoscut? 

Dacă eşti în ceaţă, relaxează-te. Nu te stresa. Nu trebuie să 
ştii decât că asta-i faţa ta. Partea pe care credeai că o cunoşti 
foarte bine. 

Acestea sunt cele trei straturi ale pielii tale. 

Acestea sunt cele trei femei din viaţa ta. 

Epiderma, derma şi grăsimea. 

Nevastă-ta, fiică-ta şi maică-ta. 

Dacă citeşti asta, bun venit înapoi la realitate. Asta-i ce s-a 
ales din potenţialul glorios şi nelimitat al tinereţii tale. Din toate 
acele promisiuni neîmplinite. Asta-i ce-ai făcut cu viaţa ta. 

Numele tău e Peter Wilmot. 

Tot ce trebuie să înţelegi este că te-ai dovedit a fi un 
căcăcios jalnic. 

23 iunie 

O femeie din Seaview a sunat să spună că-i lipseşte 
debaraua cu rufărie. In septembrie, anul trecut, casa ei avea 
şase dormitoare şi două debarale cu rufărie. E absolut sigură de 
chestia asta. Acum nu mai are decât una. A venit peste vară la 
casa ei de vacanţă. A plecat din oraş cu copiii, dădacă şi câinele, 


şi-a descărcat bagajele şi ia prosoapele de unde nu-s. Dispărute. 
Paf. 

Înghiţite de Triunghiul Bermudelor. 

După vocea de pe robotul telefonic, din ce în ce mai 
piţigăiată de zici că s-a pornit o alarmă aeriană la fiecare capăt 
de frază, e clar că tremură de nervi, dar e şi mai clar că e 
speriată. Zice: 

— Ce-i asta, o glumă? Spuneţi-mi, vă rog, că v-a plătit 
cineva să-mi faceţi asta. 

Vocea de pe robotul telefonic zice: 

— Vă rog, nu vă reclam la poliţie. Nu vreau decât s-o faceţi 
cum era înainte, bine? 

În fundal, se aude vocea unui băiat spunând: 

— Mamă? 

Femeia zice, departe de receptor: 

— Totul o să fie bine. Zice: Să nu ne panicăm. 

Astăzi, starea vremii manifestă o înclinaţie acută înspre 
negaţie. 

Vocea de pe robot zice: 

— Sunaţi-mă înapoi, bine? După care îşi lasă numărul de 
telefon. Şi zice: Vă rog... 

25 iunie 

Imaginează-ţi felul în care un copil ar desena un os de 
peşte - un schelet cu căpăţâna la un capăt şi cu coada la 
celălalt. Coloana vertebrală care le leagă e brăzdată de coaste. 
E genul de schelet de peşte pe care l-ai vedea în gura unei pisici 
din desene animate. 

Imaginează-ţi peştele ăsta ca pe o insulă acoperită de case. 
Imaginează-ţi genul de castele pe care le-ar desena o fetiţă care 
locuieşte într-un parc de rulote - căsoaie din piatră, fiecare 
garnisită cu o pădure de hornuri, fiecare cu alt soi de acoperiş, 
de aripi, turnuri şi frontoane, toate culminând cu un paratrăsnet. 
Acoperişuri din ţigle. Grilaje cochete. Case de basm, asezonate 
cu bovindouri şi lucarne. Înconjurate de pini tunşi la milimetru, 
grădini de trandafiri şi alei din cărămidă. 

Aspiraţiile burgheze ale unui sărăntoc de copil alb rupt în 
cur. 

Întreaga insulă arăta exact ca-n visele unui copil crescut 
într-un parc de rulote, o cloacă gen Tecumseh Lake din Georgia. 
O şi vezi pe fetiţa asta stingând luminile din rulotă în timp ce 


maică-sa e la lucru. Întinsă pe spate, pe zdreanţa portocalie de 
covor din sufragerie. Un covor care pute de parcă cineva ar fi 
călcat într-un rahat de câine. Un portocaliu bălţat cu negru de la 
arsurile de ţigară. Tavanul e plin de igrasie. Cu mâinile 
încrucişate peste piept, ea şi-ar fi putut imagina cum e să 
trăieşti într-un loc ca ăsta. 

Să tot fie târziu în noapte, când urechile percep fiecare 
sunet. Când vezi mai multe cu ochii închişi decât cu ei deschişi. 

Scheletul de peşte. Asta-i ce-a desenat prima oară când a 
ţinut un creion în mână. 

Cât a fost mică, cu siguranţă maică-sa nici n-a stat pe- 
acasă. Nu şi-a cunoscut niciodată tatăl, iar maică-sa avea, 
probabil, două slujbe. Una la fabrica aia de căcat, unde se 
făceau izolaţii din fibră de sticlă, alta într-o cantină de spital, 
unde debarasa mesele de resturi de mâncare. Normal că biata 
fată visează la un loc cum e insula asta, unde cine se întâmplă 
să lucreze ba are grijă de case, ba culege afinele sălbatice sau 
obiectele uitate pe plajă. Sau brodează batiste. Sau aranjează 
florile în vaze. Unde zilele nu încep cu soneria ceasului 
deşteptător şi nici nu sfârșesc la televizor. Fetiţa îşi imaginează 
toate casele, fiecare dintre aceste case, fiecare cameră, fiecare 
muchie cioplită a şemineului. Fiecare model de parchet. Cu 
puţina imaginaţie pe care o are. Fiecare curbură a armăturilor 
sau a ţevilor de robinet. Fiecare dală, şi le putea închipui pe 
toate. Şi le putea imagina pe toate, noaptea târziu. Fiecare 
model de tapet. Putea să deseneze fiecare şindrilă, scară sau 
burlan. Cu creioane colorate. Să schiţeze fiecare alee din 
cărămidă şi fiecare gard-viu de cimişir. Să le picteze în roşu şi 
verde. Le-a văzut, şi le-a imaginat şi a visat la ele. Şi le-a dorit al 
dracului de mult. 

Incă de când a ţinut în mână un creion, asta-i tot ce-a 
desenat. 

Imaginează-ţi peştele ăsta cu capul spre nord şi coada spre 
sud. Şira spinării e tăiată de şaişpe coaste care merg de la est 
înspre vest. Capul e piaţa oraşului, cu feribotul care vine şi 
pleacă din portul care e gura peştelui. Unde-s ochii peştelui ar fi 
hotelul, iar în jurul lui, alimentara, magazinul universal, 
biblioteca şi biserica. 

A pictat străzile pustii, fără înflorituri. A pictat păsările 
întoarse din ţările calde, culegând iarbă şi ace de pin ca să-şi 


facă cuib. Apoi a pictat degeţei în floare, mai înalţi decât 
oamenii. Apoi floarea-soarelui, chiar mai înalte. Apoi a adăugat 
frunze încovoiate şi a desenat pe pământul de dedesubt nuci şi 
castane claie peste grămadă. 

Le vedea pe toate atât de limpede. Îşi putea imagina 
fiecare cameră din fiecare casă. 

Şi cu cât îşi imagina mai abitir insula asta, cu atât îi plăcea 
mai puţin lumea adevărată. Cu cât şi-i imagina mai tare pe 
oamenii de-acolo, cu atât îi plăceau mai puţin oamenii 
adevăraţi. Mai ales hipiota de maică-sa, mereu obosită şi 
duhnind a cartofi prăjiţi şi a mahorcă. 

Misty Kleinman a mers atât de departe cu gândul, încât a 
renunţat la ideea de a mai fi fericită vreodată. Totul era urât. 
Totul era infect şi... defect. 

O chema Misty Kleinman. 

In caz că nu mai e prin preajmă când vei citi rândurile 
astea, să ştii că era nevastă-ta. Şi-n caz că nu faci pe prostul - 
sărăntoaca de nevastă-ta, pe numele ei întreg, Misty Marie 
Kleinman. 

Idioata asta de fetiţă, pe când desena o tonetă de pe plajă, 
aproape că simţea pe limbă gustul de porumb şi de rac fiert. 
Desenând grădina unei case, simţea mirosul de rozmarin şi de 
cimbru. 

Dar cu cât desena mai bine, cu atât mai tare se înrăutăţea 
viaţa ei - până când nimic din lumea adevărată nu i-a mai fost 
pe plac. A ajuns până acolo încât nu-şi mai găsea locul niciunde. 
Nimeni nu era îndeajuns de bun, îndeajuns de rafinat, îndeajuns 
de adevărat. Nici băieţii din liceu. Nici celelalte fete. Nimic nu 
mai era la fel de adevărat pe cât era lumea ei imaginară. Şi tot 
aşa, până a ajuns să fure bani din poşeta maică-sii ca să-i dea 
pe droguri. 

Ca să nu zică lumea că-i nebună, şi-a dedicat viaţa artei şi a 
lăsat viziunile deoparte. De fapt, nu voia decât să le poată pune 
cumva pe hârtie. Să transforme lumea ei imaginară în ceva cât 
mai palpabil. Mai adevărat. 

lar la şcoala de arte plastice a cunoscut un băiat pe care-l 
chema Peter Wilmot. Te-a întâlnit pe tine, care veneai dintr-un 
loc numit Waytansea Island. 


lar prima oară când vezi insula, venind de oriunde din lume, 
crezi că ai murit. Că ai murit şi că ai ajuns în rai, pentru 
totdeauna în siguranţă. 

Coloana vertebrală a peştelui e Bulevardul Division. 
Coastele peştelui sunt străzile, începând cu Alder, aflată la un 
cvartal de piaţa oraşului, spre sud. Urmează strada Birch, strada 
Cedar, Dogwood, Elm, Fir, Gum, Hornbeam, toate curgând în 
ordine alfabetică până la Oak şi Poplar, în vecinătatea cozii de 
peşte. În continuare, capătul sudic al Bulevardului Division se 
transformă în prundiş, apoi în mocirlă, după care dispare în 
copacii din Waytansea Point. 

Descrierea nu e rea. Aşa arată portul când vii pentru prima 
oară cu feribotul de pe continent. Ingust şi lung cum e, portul 
seamănă cu gura unui peşte, gata să te înghită, ca-ntr-o 
poveste din Biblie. 

Dacă ai toată ziua la dispoziţie, poţi s-o iei la pas pe 
Bulevardul Division. lei micul dejun la Hotelul Waytansea, apoi 
mergi un cvartal spre sud şi treci de biserica de pe strada Alder. 
Treci de casa Wilmot, singura reşedinţă de pe East Birch, întinsă 
pe şaisprezece acri de iarbă verde care coboară până la apă. 
Treci de casa familiei Burton de pe East Juniper. Păduri dese de 
stejari contorsionaţi şi înalţi ca nişte fulgere acoperite de 
muşchi. Pe timpul verii, cerul deasupra Bulevardului Division 
este verde, ornat cu straturi dense şi mişcătoare din frunze de 
stejar, ulm şi arțar. 

Vii aici pentru prima oară şi ai impresia că toate speranţele 
şi visurile tale au devenit realitate. Că viaţa ta va fi fericită până 
la adânci bătrâneţi. 

Ideea e că, pentru un copil care şi-a făcut veacul într-o casă 
pe roţi, locul ăsta arată ca un adăpost în care va trăi, va fi iubit 
şi protejat pentru totdeauna. 

Pentru o copilă care obişnuia să stea pe o zdreanţă de 
covor cu o cutie de creioane colorate şi să deseneze aceste case 
pe care nu le-a văzut niciodată. Desene din capul ei cu verande 
şi vitralii. Pentru ca fetiţa să vadă într-o bună zi toate aceste 
case în realitate. Exact aceste case. Case pe care a crezut că şi 
le poate doar imagina... 

Din prima clipă când a fost în stare a desena, micuța Misty 
Marie a ştiut secretele umede ale foselor septice din spatele 
fiecărei case. Ştia că fierăraia din ziduri e învechită, învelită în 


cârpe pentru izolaţie şi încastrată în tuburi şi postamente de 
ceramică. Era în stare să deseneze dosul uşilor de la intrare, 
unde fiecare familie de pe insulă marchează numele şi înălţimea 
odraslelor lor. 

Chiar de pe debarcaderul din Long Beach, la cinci kilometri 
distanţă de apă sărată, insula arată ca paradisul. Cu pinii ei de 
un verde atât de întunecat încât păreau negri, cu valurile 
spărgându-se de pietrele maronii, nici că şi-ar fi dorit un altfel 
de loc. La adăpost. Liniştit şi solitar. 

In zilele noastre, aşa li se înfăţişează insula multor oameni. 
Multor străini bogaţi. 

Pentru această fetiţă, care n-a înotat niciodată în ceva mai 
mare decât piscina din parcul cu rulote, orbită de la prea mult 
clor, pentru această fetiţă să ia feribotul până la portul 
Waytansea unde păsările cântă şi soarele se reflectă în şirurile 
de geamuri ale hotelului. Pentru ea să audă oceanul izbindu-se 
de diguri, să simtă căldura soarelui şi prospeţimea vântului 
care-i flutură părul, să miroasă trandafirii înfloriţi... cimbrul şi 
rozmarinul... 

Această jalnică adolescentă care n-a mai văzut oceanul ale 
cărui promontorii şi stânci care atârnă deasupra pietrelor le-a 
pictat deja. Şi le-a pictat la marele fix. 

Sărăcuţa Misty Marie Kleinman. 

Fătuca asta a venit aici îmbrăcată în rochie de mireasă şi 
toată insula i-a ieşit în întâmpinare. Patruzeci, cincizeci de 
familii, toate cu zâmbetul pe buze şi aşteptându-şi rândul ca să-i 
strângă mâna. Un cor de copii din generală i-a cântat. l-au 
aruncat cu orez. La hotel s-a dat o cină uriaşă în onoarea ei şi 
fiecare a ciocnit cu ea un pahar de şampanie. 

De la ferestrele Hotelului Waytansea dinspre strada 
Merchant, şase etaje, toate numai şiruri de ferestre şi balcoane 
din sticlă şi lucarne zigzagând în acoperişul abrupt, cu toţii îi 
monitorizau sosirea. Fiecare o privea cum vine să locuiască într- 
una dintre acele case mari, la umbra copacilor din stomacul 
peştelui. 

O singură privire aruncată Insulei Waytansea i-a fost de 
ajuns lui Misty Kleinman ca să-şi dea seama că poate s-o lase în 
plata Domnului pe salahora de maică-sa. Căcaţii de câine şi 
covorul zdrenţăros. Şi-a jurat să nu mai pună piciorul în parcul 
cu rulote. Şi-a amânat planurile de a deveni pictoriţă. 


Ideea e că atunci când eşti copil, chiar şi unul mai măricel, 
să zicem de douăzeci de ani şi înscris la şcoala de artă, nu ştii 
nimic despre lumea adevărată. Vrei să crezi cu tot dinadinsul 
când cineva îţi spune că te iubeşte. El chiar vrea să te ia de 
nevastă şi să te ducă acasă pe o insulă perfectă ca paradisul. 
Intr-o casă uriaşă din piatră pe strada East Birch. Şi-ţi spune că 
nu vrea decât să te facă fericită. 

Nu să te tortureze până la moarte, Doamne fereşte. 

Şi-atunci, săraca Misty Kleinman şi-a spus că nu-şi doreşte 
o carieră în pictură. Ceea ce-şi dorise cu toată fiinţa ei în tot 
acest timp erau casa, o familie şi liniştea. 

După care a debarcat pe insula Wavytansea, care era 
perfectă. 

După care s-a dovedit că ea a fost cea defectă. 

26 iunie 

Un bărbat de pe continent, din Ocean Park, a sunat să 
spună că i-a dispărut bucătăria. 

E normal să nu observi asta din prima. După ce locuieşti 
atâta amar de vreme într-un loc - o casă, un apartament, o ţară 
- ajunge să ţi se pară prea mic. 

Ocean Park, Oysterville, Long Beach, Ocean Shores, toate 
astea sunt oraşe de pe continent. Femeia cu debaraua de 
rufărie lipsă. Bărbatul cu baia lui dispărută. Toţi aceşti oameni 
sunt nişte mesaje pe robotul telefonic, oameni care şi-au 
renovat casele de vacanţă. Cu reşedinţa pe continent, dar care 
vin aici în vacanţa de vară. Dacă ai o casă cu nouă dormitoare 
pe care o vezi doar două săptămâni pe an, tot ce-i posibil să-ţi ia 
câteva sezoane ca să-ţi dai seama că-i lipseşte ceva. Majoritatea 
acestor oameni au cel puţin juma' de duzină de case. Care nici 
nu sunt propriu-zis case. Sunt nişte investiţii. Au blocuri şi 
coproprietăţi. Au apartamente în Londra şi la Hong Kong. 
Fiecare fus orar cu o altă periuţă de dinţi. Fiecare continent cu 
mormanul lui de haine murdare. 

Vocea care se plânge pe robotul telefonic al lui Peter spune 
că era o bucătărie pe gaz. Cu un cuptor dublu zidit. Cu un 
frigider enorm cu două uşi. 

Ascultându-l cum se văicăreşte, soţia ta, Misty Marie, dă din 
cap, cum că da, multe lucruri erau altfel pe-aici. 

Inainte, te duceai în port şi luai imediat feribotul. O dată la 
jumătate de oră, până pe partea cealaltă şi înapoi. O dată la 


jumătate de oră. Acum stai la coadă. Îţi aştepţi rândul. Stai în 
parcare la un loc cu o grămadă de străini în maşini sport 
lucioase care nu put a urină. Feribotul face cam trei, patru curse 
până să te urci la bord. Şi-n tot acest timp, tu stai în soare, în 
acel miros. 

Pierzi toată dimineaţa doar ca să părăseşti insula. 

Inainte, intrai în Hotelul Waytansea şi găseai o masă la 
geam fără probleme. Înainte, nu vedeai nici o fărâmă de gunoi 
pe Insula Waytansea. Nu tu trafic. Tatuaje. Nasuri străpunse. 
Seringi eşuate pe mal. Prezervative lipicioase abandonate în 
nisip. Panouri publicitare. Înscrisuri ale marilor corporaţii. 

Bărbatul din Ocean Park a spus că peretele din camera de 
zi e lambrisat la perfecţie şi acoperit cu un tapet în dungi 
albastre. Tencuiala e uscată, iar bordura din perete, modelul din 
tapet şi cornişa curg neîntrerupt dintr-un colţ într-altul. A 
ciocănit în zid şi nu i-a sunat în gol. În mijlocul acestui perete 
perfect se jură că era uşa de la bucătărie. 

La telefon, bărbatul din Ocean Park a zis: 

— Poate că nu ştiu eu bine, dar o casă trebuie să aibă o 
bucătărie, nu-i aşa? Nu scrie şi-n codul de construcţii sau aşa 
ceva? 

Doamna din Seaview şi-a dat seama că i-a dispărut dulapul 
cu rufărie atunci când n-a putut găsi un prosop curat. 

Bărbatul din Ocean Park a povestit cum a luat un tirbuşon 
dintr-un sertar al camerei de zi. A dat o gaură în perete acolo 
unde-şi amintea că era uşa de la bucătărie. A luat un cuţit din 
sertar şi a lărgit gaura. Cu minilanterna de la breloc a luminat 
gaura, şi-a lipit obrazul de perete şi s-a uitat înăuntru. Cu ochii 
întredeschişi, a descoperit în întuneric o cameră cu nişte 
înscrisuri pe perete. Cu ochii întredeschişi, s-a concentrat 
asupra cuvintelor şi tot ce-a putut discerne în întuneric au fost 
nişte fragmente: 

„.....Pui piciorul pe insulă şi vei muri“, ziceau cuvintele. 
„fugi cât poţi de repede din acest loc. li vor ucide pe toţi copiii 
Domnului, dacă prin asta îşi salvează propriii copii...” 

Acolo unde odinioară se afla bucătăria, acum scria: 

„.„.măcelăriţi cu toţii...” 

Bărbatul din Ocean Park spune: 


— Mai bine veniţi să vedeţi peste ce am dat. Vocea de pe 
robotul telefonic spune: Fie doar şi pentru scrisul de mână. 
Merită toţi banii. 

28 iunie 

Sala de mese din Hotelul Waytansea poartă numele Salonul 
din Lemn şi Aur din cauza pereţilor îmbrăcaţi în panouri din 
lemn de nuc şi a tapiţeriei din brocart aurit. Şemineul e sculptat 
din lemn de nuc, iar grătarul e din alamă lustruită. Focul trebuie 
să rămână aprins chiar şi atunci când vântul bate dinspre 
continent ; în acele momente, fumul e blocat şi refulează în 
interior. Funinginea şi fumul invadează camera până eşti nevoit 
să scoţi bateriile din fiecare detector de incendiu. Intreg hotelul 
începe să miroasă de parcă ar fi luat foc. 

De fiecare dată când cineva solicită masa cu numărul nouă 
sau zece de lângă şemineu pentru ca apoi să-ţi scoată peri albi 
că e prea mult fum sau că-i prea cald, ai nevoie de-o băutură. 
Măcar o înghiţitură din ce s-o nimeri. Pentru grăsana de 
nevastă-ta, un pahar de vin fiert e numai bun. 

Aşa se prezintă o zi din viaţa lui Misty Marie, regina 
sclavilor. 

Încă una dintre cele mai lungi zile ale anului. 

E un joc pe care oricine îl poate juca. Aşa se prezintă coma 
personală a lui Misty. 

Două pahare de alcool. Două aspirine. Repetă. 

Vizavi de şemineul din Salonul din Lemn şi Aur sunt 
ferestrele care dau înspre coastă. Jumătate din chit s-a uscat şi 
fărâmiţat deja, aşa că vântul rece suflă în interior. Ferestrele se 
aburesc. Umezeala din cameră se depune pe geam şi se scurge 
într-o băltoacă până când podeaua se umflă, iar covorul începe 
să pută ca o balenă eşuată pe plajă în ultimele două săptămâni 
din iulie. Dacă te uiţi afară, orizontul e înţesat de panouri 
publicitare, aceleaşi nume de firme, de fast food, de ochelari de 
soare, de pantofi sport, pe care le vezi imprimate pe 
tomberoanele ce marchează linia fluxului. 

Pe fiecare val vezi plutind mucuri de ţigară. 

De fiecare dată când cineva solicită mesele cu numerele 
paisprezece, cincisprezece sau şaisprezece de lângă geam 
pentru ca apoi să se plângă cum că îl trage curentul sau că-l 
izbeşte damful jilav din covor şi se vaită că vrea altă masă, ai 
nevoie de o băutură. 


Pentru aceşti oameni de vară, masa perfectă e ca Sfântul 
Graal. Tronul. Poziţia de forţă. Amplasamentul în care s-au 
aşezat nu e niciodată mai bun decât cel în care nu s-au aşezat. 
E atât de aglomerat, încât croindu-ţi drum printre mese te 
trezeşti cu câte un cot sau un iliac în burtă. Sau pocnită de vreo 
poşetă. 

Inainte să mergem mai departe, poate că ar trebui să mai 
pui ceva haine pe tine. Poate că ar trebui să-ţi mai administrezi 
nişte vitamina B. Poate şi nişte neuroni în plus. Dacă citeşti asta 
în public, asigură-te că ai pe tine cei mai buni chiloţi din 
garderobă. 

Ba chiar, înainte de toate astea, să te pui pe listă în 
aşteptarea unui donator de ficat. 

Ţi-e clar încotro te îndrepţi. 

In aceeaşi direcţie în care s-a dus şi viaţa lui Misty Marie 
Kleinman. 

Există mai multe modalităţi de a te sinucide, altele decât să 
mori de-adevăratelea. 

De fiecare dată când vine una de pe continent împreună cu 
grupul ei de prietene slăbănoage şi bronzate, exclamând la 
vederea lemnăriei şi a feţelor albe de masă, a vazelor de cristal 
pline cu trandafiri şi ferigă şi a antichităţilor placate cu argint, şi 
se trezeşte spunându-ţi „Zău aşa, ar trebui să serviţi tofu în loc 
de vită!“, bea ceva. 

Pe lângă toate slăbănoagele astea, în weekenduri se mai 
întâmplă să dai şi peste vreun soţ, mic şi îndesat, transpirând 
atât de puternic încât floacele negre pe care şi le piaptănă peste 
chelie i se preling pe ceafă. Râuri groase de sudoare întunecată 
care-i pătează gulerul de la cămaşă pe interior. 

De fiecare dată când vreo ţestoasă localnică te prinde de 
perlele de la gâtul tău ofilit, că-i bătrâna doamnă Burton sau 
Seymour sau Perry, pentru că a văzut mai ştiu eu ce slăbănoagă 
prăjită de soare înfiinţată la masa ei favorită încă din 1865 şi-ţi 
spune „Misty dragă, cum ai putut? Ştii bine că vin aici la prânz în 
fiecare marţi şi joi. Zău aşa, Misty...”, ai nevoie de două băuturi. 

Când sezonierii ăştia cer cafea cu spumă de lapte, tacâmuri 
din argint, roşcovă pisată sau orice pe bază de soia, mai ia un 
gât de ceva. 

lar dacă nu-ţi lasă bacşiş, ia încă unul. 


Sezonierele astea. Sunt date cu atâta dermatograf, de zici 
că poartă ochelari. Au contur de buze de-un maro închis şi 
mănâncă până când li se mozoleşte rujul. Rezultă o masă de 
oligofrene scheletice cu un inel de murdărie în jurul gurii. Cu 
unghiile lor lungi şi încovoiate date cu ojă de culoarea 
migdalelor. 

Când afară-i vară, iar tu trebuie să pui în continuare lemne 
pe foc, scoate ceva de pe tine. 

Când afară plouă, iar ferestrele se zgâlţâie din cauza 
curentului rece, pune ceva pe tine. 

Două pahare de alcool. Două aspirine. Repetă. 

Când mama lui Peter vine împreună cu fiică-ta Tabbi şi se 
aşteaptă ca tu să le conduci la masă, pe soacră-ta şi pe propria 
ta fată, de parcă ai fi sclava lor, bea două pahare. Atunci când 
amândouă se aşază la masa cu numărul opt, iar bunica Wilmot îi 
spune lui Tabbi „Maică-ta ar fi fost o pictoriţă celebră dacă 
măcar şi-ar fi dat osteneala“, ia un pahar. 

Sezonierele astea împopoţonate cu inele cu diamant, 
pandantive şi manşete de tenis, cu diamantele butucănoase şi 
unsuroase de la cremele de protecţie solară, atunci când te 
roagă să le cânţi „Mulţi ani trăiască“, ia un pahar. 

Atunci când fetiţa ta de doisprezece ani se uită la tine şi-ţi 
spune „don'şoară“ în loc de mamă... 

Atunci când bunică-sa, Grace, spune „Misty dragă, ai 
câștiga mai mulţi bani şi respect dacă te-ai reapuca de 
pictură...” 

Şi când toată suflarea de pe la mese aude chestia asta... 

Două pahare de alcool. Două aspirine. Repetă. 

De fiecare dată când Grace Wilmot comandă meniul de lux 
în care intră sandviciuri cu brânză topită, brânză de capră şi 
piure de nuci uns pe felii subţiri de pâine prăjită, din care ia doar 
câteva muşcături şi gata, după care mai ia şi o ceaşcă de Earl 
Grey şi o prăjitură de morcovi pe care le trece în contul tău, iar 
tu habar n-ai de asta până nu te trezeşti cu un salariu de numai 
şaptezeci şi cinci de cenți din cauza tuturor deducerilor, asta ca 
să nu mai vorbim de săptămânile în care se dovedeşte că 
datorezi bani Hotelului Waytansea, şi-ţi dai seama că eşti o 
dijmaşă închisă în Salonul din Lemn şi Aur pentru tot restul 
vieţii, bea cinci pahare de alcool. 


De fiecare dată când scaunele tapiţate cu brocart aurit din 
salon sunt ocupate de femei, că-s localnice sau venite de pe 
continent, care se plâng că feribotul a făcut o veşnicie pe drum, 
că nu-s suficiente locuri de parcare, că odinioară nu trebuia să 
faci rezervare la prânz şi că de ce lumea nu stă şi pe-acasă că-s 
al naibii de mulţi, şi mai dau şi din coate întrebând cu vocile lor 
stridente şi neajutorate încotro e cutare chestie şi dacă poţi să 
le aduci un pliculeţ de lapte praf degresat sau o pălărie de soare 
de mai ştiu eu ce mărime, iar focul arde în continuare în 
şemineu pentru că asta-i tradiţia hotelului, scoate ceva de pe 
tine. 

Dacă nu te-ai îmbătat şi nu eşti pe jumătate dezbrăcată 
până acum, înseamnă că mi-am răcit gura de pomană. 

Atunci când Raymon, picoloul, te prinde în camera 
frigorifică cu sticla de vin în gură şi-ţi spune: 

— Misty, cariño. Salud! 

Când ți se întâmplă asta, ciocneşte cu el cu sticla, 
spunându-i: g 

— În cinstea soțului meu care e în comă. În cinstea fetei 
mele pe care nu mai apuc s-o văd. În cinstea casei noastre, pe 
care Biserica catolică abia aşteaptă să pună mâna. In cinstea 
soacrei mele sonate, care ciuguleşte din sandviciul cu brânză 
Brie şi ceapă verde... După care spune-i: Te amo, Raymon. 

După care oferă-ţi ca bonus un pahar de ceva. 

De fiecare dată când vreo fosilă scorţoasă de familie bună 
încearcă să-ţi explice că se trage din alde Burton, dar că maică- 
sa a fost o Seymour, taică-său un Tupper, mama /ui o Carlyle şi 
că, prin urmare, ea e de fapt verişoara ta de-a doua, moment în 
care-ţi pune mâna ei rece, moale şi albă pe încheietură în timp 
ce tu încerci să strângi farfuriile murdare de salată şi-ţi spune 
„Misty dragă, de ce te-ai lăsat de pictură?“, iar tu te vezi brusc 
din ce în ce mai bătrână, conştientă că viaţa ta e numai bună de 
aruncat la gunoi, mai bea două pahare. 

La şcoala de arte plastice nu te învaţă că nu trebuie să zici 
niciodată cuiva că ai vrut să devii artistă. Drept care lumea te va 
tortura spunându-ţi că atunci când erai tânără, îţi plăcea să 
desenezi, ca să nu uiţi asta cât oi trăi. Pe vremuri, îţi plăcea să 
pictezi. 

Două pahare de alcool. Două aspirine. Repetă. 


Ca să ştii şi tu, astăzi, amărâta de nevastă-ta scapă un cuţit 
de bucătărie în sala de mese. Când se apleacă să-l ia de pe jos, 
vede ceva reflectându-se în lama lui argintată. Sunt nişte 
cuvinte scrise pe dosul tăbliei mesei cu numărul şase. Aşezată 
în patru labe, ea ridică colţul de la faţa de masă. Pe tăblie, 
printre muci întăriţi şi gumă de mestecat uscată, scrie: „Nu-i 
lăsa să te mai fraierească o dată“. 

Înscrisul cu cerneală mai spune: „Du-te la bibliotecă şi ia o 
carte la întâmplare“. 

Nemurirea improvizată a cuiva. Amprenta cuiva pentru 
eternitate. Viaţa cuiva de după moarte. 

Ca să ştii şi tu, astăzi, starea vremii e parţial umedă, cu 
ceva rafale de iritaţie şi disperare. 

Mesajul şters scris de mână pe dosul tăbliei mesei cu 
numărul şase e semnat Maura Kincaid. 


29 iunie - Lună nouă 

În Ocean Park, bărbatul deschide uşa de la intrare cu un 
pahar într-o mână, plin până la nivelul arătătorului cu un fel de 
vin de-un portocaliu strălucitor. E îmbrăcat într-un halat de baie 
alb din pluş, inscripţionat cu „Angel“ pe rever. La gât poartă un 
lanţ din aur care-i atârnă peste părul încărunţit de pe piept şi 
miroase a praf de tencuială. În cealaltă mână are o lanternă. 
Tipul bea până la nivelul degetului mijlociu de pe pahar, e neras 
şi umflat la faţă. Unde ar fi trebuit să aibă sprâncene aproape că 
nu mai e nimic, ori i s-au decolorat, ori şi le-a smuls. 

Ca să ştii şi tu, aşa s-au întâlnit domnul Angel Delaporte şi 
Misty Marie. 

La şcoala de artă, te învaţă că tabloul lui Leonardo da Vinci, 
Mona Lisa, n-are sprâncene pentru că acestea au fost ultimul 
lucru pe care l-a adăugat artistul. El a venit cu vopseaua umedă 
peste cea deja uscată. În secolul al XVII-lea, un restaurator a 
folosit un dizolvant nepotrivit şi le-a şters pe vecie. 

Nişte valize stau grămadă chiar la intrare, valize dintr-alea 
din piele adevărată, iar tipul arată în direcţia lor, înapoi în casă, 
cu lanterna în mână, şi spune: 

— Să-i transmiteţi lui Peter Wilmot că gramatica lui e 
atroce. 

Vilegiaturiştii ăştia, Misty Marie le spune că dintotdeauna 
tâmplarii au lăsat ceva scris în perete. E la fel ca atunci când 
cineva îşi scrie numele şi data pe un zid înainte să-l acopere cu 


tapet Sheetrock. Uneori lasă ziarul din ziua respectivă. Tradiţia 
mai spune că trebuie să laşi o sticlă de bere sau de vin. 
Muncitorii care lucrează la acoperişuri scriu pe căptuşeala de 
lemn înainte s-o acopere cu carton gudronat şi şindrilă. Zidarii 
inscripţionează gletul înainte să-l acopere cu scânduri sau cu 
stuc. Numele lor şi data. O părticică din ei pentru cel care o va 
descoperi în viitor. Poate un gând. Am trecut pe-aici. Am 
construit asta. Un memento. 

Numeşte-l obicei, superstiție sau feng shui. 

E un soi de nemurire improvizată. 

La Istoria artei, te învaţă cum Papa Pius al V-lea l-a rugat pe 
El Greco să picteze peste câteva nuduri deja pictate de 
Michelangelo pe tavanul Capelei Sixtine. El Greco a fost de 
acord, cu condiţia să fie lăsat să picteze întreg tavanul. Te mai 
învaţă că El Greco e celebru doar graţie astigmatismului său. 
Din acest motiv, trupurile lui erau distorsionate ; pentru că nu 
vedea bine, a alungit mâinile şi picioarele şi a devenit faimos 
pentru efectul dramatic. 

De la artişti celebri şi până la antreprenori de construcţii, cu 
toţii vrem să ne lăsăm semnătura. Amprenta noastră durabilă. 
Viaţa ta de după moarte. 

Cu toţii vrem să ne motivăm existenţa. Nimeni nu vrea să 
cadă-n uitare. 

În ziua aia, în Ocean Park, Angel Delaporte îi arată lui Misty 
sufrageria, cu lambriurile şi tapetul ei în dungi albastre. Undeva 
la jumătatea unui zid se află o gaură grosolană din care ies 
rotocoale de hârtie şi praf de tencuială. 

Zidarii, îi spune ea, amestecă în mortar o amuletă, un 
lânţişor cu medalion religios, după care tencuiesc interiorul 
şemineului ca să împiedice intrarea spiritelor rele pe coş. 

Zidarii din Evul Mediu închideau între pereţii unei clădiri noi 
o pisică, să fie cu noroc. Sau o femeie vie. Ca să-i dea casei 
suflet. 

În tot acest timp, Misty nu se uită la faţa lui, ci îi fixează 
paharul de vin, urmărindu-l cu privirea tot sperând că tipul îşi va 
da seama şi-i va oferi ceva de băut. 

Angel Delaporte îşi lipeşte faţa umflată cu sprâncenele 
smulse de gaura din perete şi spune: 

— „... oamenii din Insula Waytansea te vor ucide aşa cum i- 
au ucis pe toţi de până acum...” 


Lanterna o ţine ridicată la nivelul feţei cât să lumineze în 
întunericul dinăuntru. Şiragul de chei din alamă şi din argint îi 
atârnă la nivelul umărului, strălucitoare ca nişte bijuterii. Îi zice: 

— Ar trebui să vedeţi ce scrie aici. 

Lent, ca un copil care învaţă să citească, Angel Delaporte 
fixează întunericul şi spune: 

— m... Şi-acum o văd pe nevastă-mea robotind la Hotelul 
Waytansea, făcând curat prin camere şi transformându-se într-o 
batoză băloasă în uniformă roz plasticată...” 

Domnul Delaporte zice: 

— m... Când vine acasă, mâinile îi put a mănuşile alea de 
cauciuc pe care trebuie să le poarte ca să strângă 
prezervativele voastre folosite... părul ei blond a încărunţit şi 
pute a rahatul din toaletele pe care trebuie să-l frece atunci 
când se urcă în pat lângă mine...“ Hm, bâiguie el, şi mai bea din 
vin până la nivelul inelarului de pe pahar. Fraza asta e prost 
construită. 

El citeşte: 

— „... ţâţele îi atârnă ca nişte crapi morţi. De trei ani n-am 
mai făcut sex...” 

Tăcerea care se lasă e atât de apăsătoare, încât Misty 
încearcă să râdă un pic. 

Angel Delaporte mută într-o parte lumina lanternei. Îşi bea 
vinul portocaliu până la nivelul degetului mic de pe pahar, îmi 
arată gaura din perete şi-mi spune: 

— Citiţi şi singură. 

Legătura de chei e atât de grea, încât Misty trebuie să-şi 
încordeze muşchii ca să ridice mica lanternă, iar când se uită 
prin gaura mică şi întunecată, cuvintele pictate pe peretele din 
fund zic aşa: 

— „... Vei muri dorindu-ţi să nu fi pus niciodată piciorul...” 

Debaraua cu rufărie dispărută din Seaview, baia lipsă din 
Long Beach, sufrageria din Oysterville, de fiecare dată când 
oamenii dau gaură în perete, peste asta dau. Aceeaşi răbufnire 
de furie a lui Peter. 

Furia ta de zi cu zi. 

— m... 0 să mori şi lumea va fi mai bună pentru...” 

In toate aceste case de pe continent în care Peter şi-a vârât 
coada, în toate aceste investiţii, aceleaşi mizerii sunt scrise şi 
zidite pe dinăuntru. 


— „... vei muri în chinuri groaznice...” 

În spatele ei, Angel Delaporte spune: 

— Spuneţi-i domnului Wilmot că a scris greşit cuvântul 
groaznice. 

Vilegiaturiştilor ăstora, amărâta de Misty le spune că, de un 
an şi ceva, domnul Wilmot nu mai e el. | s-a descoperit o 
tumoare pe creier de care habar n-avea - de cine ştie de când. 
Cu faţa lipită de gaura din perete, ea îi povesteşte lui Angel 
Delaporte cum domnul Wilmot a trebăluit ceva în vechiul hotel 
Waytansea, drept care acum numărătoarea camerelor sare de 
la 312 la 314. Acolo unde se afla o cameră, nu mai sunt în 
momentul de faţă decât un simplu coridor şi un perete perfect 
fasonat, cu ornamente în relief, bordură continuă şi prize din doi 
în doi metri, lucrate la marea artă. Nici n-ai zice că treci pe 
lângă o cameră zidită. 

La care tipul din Ocean Park îşi roteşte vinul rămas în pahar 
şi spune: 

— Sper că nu era nimeni în camera 313 când s-au 
întâmplat toate astea. 

Afară, în maşină, are o rangă. Îi ia cinci minute ca să spargă 
intrarea asta zidită. Nu e decât un perete de faţadă. Nu e decât 
nebunia domnului Wilmot. 

Când îşi bagă nasul în gaura din perete şi adulmecă, 
tapetul miroase de parcă un milion de ţigări şi-au găsit moartea 
în acel loc. Din interior vine o mireasmă de scorţişoară, praf şi 
vopsea. Undeva în întuneric se aude zumzetul unui frigider. Un 
ceas ticăie. 

Întinsă pe toţi pereţii e una şi aceeaşi tiradă. În toate casele 
de vacanţă. Scrisă într-o spirală care porneşte din tavan şi 
şerpuieşte până la podea, de jur împrejur, de trebuie să stai în 
mijlocul încăperii şi să te învârţi până ameţeşti ca s-o citeşti în 
întregime. Până ţi se face rău. În lumina emisă de legătura de 
chei se mai distinge: 

— „... ucisă în ciuda banilor şi a statutului...” 

— Uite, zice ea. Văd aragazul. Exact acolo unde spuneaţi că 
se află. 

Se dă un pas înapoi şi-i pasează mica lanternă. g 

Fiecare antreprenor, îi spune Misty, îşi semnează opera. Işi 
marchează teritoriul. Tâmplarii care finisează scriu pe podea 
înainte s-o acopere cu parchet sau cu mochetă. Scriu pe pereţi 


înainte să pună tapetul sau faianţa. Asta se află ascuns în pereţii 
fiecăruia, o colecţie de desene, rugăciuni şi nume. Date. O 
capsulă temporală. Sau mai rău, poţi da peste o gură de 
exploziv, azbest, mucegai, sârme neizolate. Tumori pe creier. 
Bombe cu ceas. 

Dovadă că nici o investiţie nu-i a ta pe vecie. 

E ceea ce nu ţii să ştii neapărat - dar nici nu îndrăznești să 
uiţi lucrul ăsta. 

Cu faţa lipită de gaură, Angel Delaporte citeşte mai 
departe: 

— „... îmi iubesc soţia şi îmi iubesc fetiţa...” Mai zice el: 
„N-O să stau să văd cum nişte paraziți ca voi îmi distrug 
familia...” 

Se sprijină de perete, cu faţa strivită de gaură, şi spune: 

— Scrisul e foarte sugestiv. Uitaţi-vă la litera F din „făcând 
curat prin camere“ sau „să-l frece atunci“, cum liniuţa de sus e 
atât de lungă încât aproape că acoperă întreg cuvântul. Asta 
înseamnă că tipul e, de fapt, un bărbat foarte iubitor şi grijuliu. 
Zice: Şi mai uitaţi-vă la cât de lung e M-ul în „vei muri“. E un 
semn că ceva îl macină. 

Frecându-şi faţa de gaură, Angel Delaporte citeşte: 

— m... „Insula Waytansea vor omori copiii Domnului până la 
ultimul dacă prin asta putem salva propria noastră...” 

El spune că -urile subţiri şi ascuţite sunt un semn că Peter 
are o minte brici, dar că e speriat de moarte de maică-sa. 

Cheile zornăie pe măsură ce roteşte lanterna ca să poată 
citi mai departe: 

— „... m-am purtat de parcă aş fi avut periuţa ta de dinţi 
înfiptă în curul meu infect...” 

Işi retrage brusc faţa de pe tapet şi spune: 

— Da, aragazul meu e acolo, bine-mersi. 

Işi bea şi ultimele picături de vin, savurându-le zgomotos. 
După care înghite şi spune: 

— Ştiam eu că am o bucătărie undeva în casa asta. 

Săraca Misty, ea zice că-i pare rău. O să dărâme ea zidul 
unde era uşa de la bucătărie. Poate că domnul Delaporte vrea 
să se spele pe dinţi în după-masa asta. Şi poate că mai vrea şi o 
injecție antitetanos. Poate şi-o gamaglobulină. 

Domnul Delaporte atinge cu un deget o pată mare şi 
umedă de pe perete. Işi duce paharul de vin la buze şi 


descoperă că e gol. Atinge pata umedă şi întunecată de pe 
tapetul albastru. După care se strâmbă şi-şi şterge degetul de 
halat, spunând: 

— Sper că domnul Wilmot are o asigurare beton. 

— Domnul Wilmot zace în spital în stare de inconştienţă de 
câteva zile, zice Misty. 

Scoate un pachet de ţigări din buzunarul de la halat, îşi 
extrage una şi spune: 

— Şi acum dumneavoastră aţi preluat firma lui de renovări? 

La care Misty încearcă să râdă. 

— Eu sunt batoza băloasă, zice ea. 

La care omul, domnul Delaporte, spune: 

— Cum aţi zis? 

— Eu sunt doamna Peter Wilmot. g 

Misty Marie Wilmot, scorpia monstruoasă în persoană. li 
zice: 

— Când m-aţi sunat în dimineaţa asta, eram în tură la 
Hotelul Waytansea. 

Angel Delaporte dă din cap, uitându-se la paharul gol. 
Paharul e unsuros şi pătat de urme de degete. Ridică paharul şi 
spune: 

— Nu vreţi să vă aduc ceva de băut? 

El se uită acolo unde şi-a lipit ea faţa pe peretele din 
sufrageria lui, lăsând o lacrimă să se scurgă pe tapetul albastru. 
Amprenta umedă a ochiului ei, cu tot cu laba gâștii dimprejur, 
ca şi cum muşchiul orbicularis oculi s-ar afla după gratii. Cu 
ţigara încă neaprinsă într-o mână, el îşi ia cordonul de la halatul 
de pluş în cealaltă mână şi începe să râcâie cu el urma lăsată de 
lacrimă. Şi spune: 

— Vă dau o carte. Se cheamă Grafologie. Cu analize de 
scris de mână, ştiţi şi dumneavoastră... 

lar Misty, care chiar a crezut că reşedinţa Wilmot, cu tot cu 
cei şaisprezece acri de pe strada Birch, o să-i aducă fericire 
până la adânci bătrâneţi, îi spune: 

— Poate că doriţi să închiriați un loc peste vară? Se uită la 
paharul lui de vin şi-i spune: O căsoaie veche din piatră. Nu pe 
continent, ci dincolo, pe insulă? 

La care Angel Delaporte se uită peste umăr la ea, la 
coapsele ei, apoi la sânii din spatele uniformei roz şi la chipul ei. 


O măsoară din priviri şi-şi înclină capul un pic într-o parte, după 
care îi spune: 

— Nu vă îngrijoraţi, n-aţi încărunţit aşa de tare. 

Pe obraji şi pe tâmple, peste tot în jurul ochilor, e acoperit 
cu praf alb de tencuială. 

lar Misty, nevastă-ta, se îndreaptă spre el, cu degetele 
răsfirate. Palma ei iese la iveală, cu pielea roşie şi iritată. 

—  Auziţi, dacă nu credeţi că eu sunt aia, îi spune ea, 
mirosiţi-mi mâinile. 

30 iunie 

Amărâta de nevastă-ta face curse între sufragerie şi salonul 
de muzică, strângând sfeşnicele din argint, ceasurile de masă cu 
carcasa suflată în aur şi porţelanurile de Dresda şi le îndeasă 
într-o faţă de pernă. După ce-a fost în tura de dimineaţă la 
hotel, Misty Marie Wilmot prăduieşte uriaşa reşedinţă Wilmot de 
pe strada Birch. Ca un jefuitor în propria ei casă, ea rade ce 
găseşte, de la tabachere din argint la cutii de pilule şi tabachere 
cu tutun de prizat. Strânge tot de pe şemineuri şi noptiere, de la 
solniţe la bibelouri din fildeş. Târâie după ea faţa de pernă, 
zăngănind a sosiere suflate în bronz şi platouri din porțelan 
pictate manual. 

E încă în uniforma ei roz plasticată, transpirată la subraţ. 
Cum numele ei stă scris pe insigna prinsă-n piept, toţi străinii 
din hotel i se adresează cu Misty. Amărâta de nevastă-ta. Are 
aceeaşi slujbă de căcat ca şi maică-sa. 

Nefericită până la adânci bătrâneţi. 

După slujbă, fuge acasă ca să împacheteze. Cară după ea o 
legătură de chei la fel de zornăitoare ca lanţurile de la o ancoră. 
O legătură de chei ca un ciorchine metalic de struguri. Chei mai 
lungi şi chei mai scurte. Chei scheletice zimţate estetic. Chei din 
alamă şi chei din oţel. Unele dintre ele sunt masive, scobite pe 
dinăuntru ca ţeava unei puşti, altele sunt la fel de mari ca un 
pistol de genul pe care o nevastă sictirită şi l-ar îndesa în jartea 
ca să-l împuşte pe idiotul de soţ. 

Misty vâră cheile în încuietori să vadă dacă funcţionează. 
Încearcă încuietorile de la fiecare şifonier şi dulap. Cheie după 
cheie. O vâră şi răsuceşte. O bagă şi dă să deschidă. Şi de 
fiecare dată când încuietoarea cedează, faţa de pernă e 
îndesată cu ceasornicăraie, inele argintate pentru şerveţele şi 
boluri de cristal. După care încuie uşa la loc. 


Astăzi trebuie să se mute. E încă una dintre cele mai lungi 
zile ale anului. 

În căsoiul de pe strada East Birch, toată lumea ar trebui să 
împacheteze, dar nu. Fiică-ta coboară scările fără să-şi fi luat 
alte haine pe care să le poarte de mâine începând. Nebuna de 
maică-ta încă mai face curat. E undeva prin casă, în patru labe, 
trăgând după ea râșniţa de aspirator, strângând scamele şi 
mizeria de pe covor şi îndesându-le în furtunul aspiratorului. De 
parcă ar mai conta cum arată covoarele. De parcă familia 
Wilmot s-ar mai întoarce vreodată să locuiască aici. 

Amărâta de nevastă-ta, prostuţa aia care a venit aici acum 
un milion de ani din nu ştiu ce parc de rulote din Georgia, habar 
n-are de unde să înceapă. 

Familia Wilmot trebuia să se aştepte la toate astea. Nu e ca 
atunci când te trezeşti într-o bună zi cu conturile goale. Cu toţi 
banii familiei duşi şi îngropaţi. 

E abia ora prânzului, iar ea încearcă să-şi toarne al doilea 
pahar. Al doilea nu e niciodată la fel de bun ca primul. Primul e 
perfecțiunea întruchipată. O clipă de răgaz. Ceva care să-ţi ţină 
companie. Mai sunt doar patru ore până vine chiriaşul să intre în 
posesia cheilor. Domnul Delaporte. Patru ore până să elibereze 
ringul. 

Şi măcar de-ar fi o băutură adevărată. E doar un pahar de 
vin şi-abia dacă a mai băut unul. Poate două înghiţituri să fi luat. 
Dar măcar să-l ştie la îndemână. Să ştie că paharul e pe 
jumătate plin. E o alinare. 

După al doilea pahar, o să ia două aspirine. Apoi alte două 
pahare şi iar un tandem de aspirine, cât să supravieţuiască 
peste zi. 

În căsoiul Wilmot de pe strada East Birch, chiar pe spatele 
uşii de la intrare, e ceva care aduce a graffitti. Nevastă-ta trage 
după ea prada îndesată în faţa de pernă când îl vede - sunt 
nişte cuvinte scrijelite pe uşa de la intrare. Insemnări cu 
creionul, nume şi date scrijelite în vopseaua albă. Incepând de 
undeva la nivelul genunchiului, liniuţele negre urcă, în dreptul 
fiecăreia aflându-se un nume şi o cifră. 

Tabbi, la cinci ani. 

Tabbi, care azi are doisprezece ani şi ritide cantale laterale 
în jurul ochilor de la atâta plâns. 

Sau: Peter, la şapte ani. 


Ăsta eşti tu, la şapte ani. Micul Peter Wilmot. 

Unele scrijelituri zic: Grace, la şase ani, la opt ani, la 
doisprezece ani. Şi urcă până la Grace, şaptesprezece ani. 
Grace, cu pungile ei umflate de grăsime submentală şi cu banda 
ei platismală. 

Îţi sună cunoscut? 

Ţi s-au aprins beculeţele? 

Însemnările cu creionul şi apogeul lor. Anii 1795... 1850... 
1979... 2003. Creioanele vechi erau nişte beţişoare din ceară 
înmuiate în funingine şi învelite în sfoară ca să nu te murdăreşti 
pe mâini. Înainte de ele, nu sunt decât nişte crestături şi iniţiale 
cioplite în lemnul masiv vopsit în alb. 

Pe unele dintre numele de pe uşă nici nu le recunoşti. 
Herbert, Caroline şi Edna, o mulţime de străini care s-au născut 
aici, au crescut şi s-au dus. Bebeluşi, apoi copii, adolescenţi, 
oameni în toată firea şi decedați. Legăturile tale de sânge, 
familia ta, pe care n-ai cunoscut-o niciodată. Moştenirea ta. 
Dusă, dar nu de tot. Uitată, dar aşteptând să fie descoperită. 

Amărâta de nevastă-ta stă în faţa uşii şi se zgâiește la toate 
numele şi la toate datele pentru ultima oară. Numele ei nu se 
află printre ele. Amărâta de Misty Marie, vai de steaua ei, cu 
mâinile ei roşii de la iritaţii şi cu rozul scalpului iţindu-se prin 
părul rar. 

Tot trecutul şi toată tradiţia despre care credea că îi vor 
servi drept adăpost. Că o vor proteja pe viaţă. 

Nu e ce te-ai aştepta. Nu e o alcoolică. In caz că e nevoie 
de precizări suplimentare, femeia asta e teribil de stresată. Are 
patruzeci şi unu de ani nenorociţi şi a mai rămas şi fără soţ. Și 
fără diplomă. Şi fără nici o altă experienţă adevărată de viaţă - 
asta dacă nu pui la socoteala frecatul veceurilor... culesul de 
răchiţele pentru bradul de Crăciun al familiei Wilmot... Tot ce i-a 
rămas pe cap sunt o fetiţă şi o soacră de întreţinut. E ora 
prânzului şi mai sunt patru ore în care trebuie să strângă tot ce-i 
mai de valoare prin casă. Începând cu argintăria, tablourile şi 
porţelanurile. Tot ce nu poţi lăsa la discreţia unui chiriaş 
necunoscut. 

Fiică-ta, Tabitha, coboară scările. Are doisprezece ani şi nu 
şi-a luat decât o valijoară şi o cutie de pantofi învelită cu bandă 
adezivă. Nu tu haine de iarnă, nu tu bocanci. Doar o juma' de 


duzină de rochii de vară, ceva blugi şi un costum de baie. O 
pereche de sandale şi tenişii din picioare. 

Nevastă-ta înhaţă macheta antică a unei corăbii, cu pânzele 
netede şi galbene, şi velatura la fel de rărită ca o pânză de 
păianjen, şi-i spune: 

— Tabbi, ştii că nu ne mai întoarcem aici. 

Tabitha stă pironită în holul de la intrare şi dă din umeri. Ea 
spune: 

— Buni zice că da. 

Buni, aşa-i spune ea lui Grace Wilmot. Bunica ei, maică-ta. 

Nevastă-ta, fiică-ta şi maică-ta. Cele trei femei din viaţa ta. 

Îndesând un grătar din argint masiv în faţa de pernă, 
nevastă-ta ţipă: 

— Grace! 

Nu se aude decât zgomotul aspiratorului venind de undeva 
din fundul casei. Din salon, sau poate din solar. 

Nevastă-ta târăște faţa de pernă până în sufragerie. 
Înhăţând o farfurie din cristal, nevastă-ta ţipă: 

— Grace, trebuie să-ţi spun ceva. Acum! 

Pe spatele uşii de la intrare, numele „Peter“ urcă până 
unde şi nevastă-ta îşi aminteşte, puţin mai sus decât unde i-ar 
ajunge buzele dacă ar sta pe vârfuri încălţată în pantofii ei negri 
cu tocuri cui. lar acolo e scris „Peter, la optsprezece ani“. 

Celelalte nume, Weston, Dorothy şi Alice, sunt aproape 
şterse. Mânjite de urme de degete, dar nu acoperite de vopsea. 
Relicve. Nemuritoare. Moştenirea pe care e pe cale s-o 
abandoneze. 

Răsucind o cheie în încuietoarea unui dulap, nevastă-ta îşi 
dă capul pe spate şi urlă: 

— Grace! 

Tabbi zice: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Cheia asta nenorocită, zice Misty. Nu merge cu nici un 
chip. 

La care Tabbi zice: 

— la să vedem. După care zice: Calmează-te, mami. Asta-i 
cheia cu care se întoarce pendula. 

Şi undeva în depărtare zgomotul aspiratorului încetează. 

Afară, o maşină rulează în josul străzii, lent şi silențios, cu 
şoferul aplecat peste volan. Cu ochelarii de soare pe frunte, se 


uită în stânga şi în dreapta după un loc de parcare. Scrisul de pe 
partea laterală a maşinii zice: „Silber International - Dincolo de 
limitele ta/e“. 

Şerveţelele de hârtie şi paharele de plastic de pe plajă saltă 
în ritmul sunetului înfundat al unei muzici de dans punctate de 
cuvântul „fuck“. 

În dreptul uşii de la intrare stă Grace Wilmot, duhnind a 
esenţă de lămâie şi ceară de parchet. Capul cu păr cărunt, lins 
se opreşte un pic sub însemnul cu înălţimea ei de la 
cincisprezece ani. Dovadă că se împuţinează. Ai putea lua un 
creion şi face un semn în dreptul creştetului ei. Ai putea scrie: 
Grace, la şaptezeci şi doi de ani. 

Amărâta de nevastă-ta se uită la cutia din lemn pe care o 
tine Grace în mâini. Din lemn natur sub o spoială galbenă cu 
colţari din alamă şi balamale negre lipsite de strălucire, cutia 
are nişte tije care ies din lateral pentru a forma un şevalet. 

Grace îi întinde cutia pe care o ţine strâns în mâinile ei 
albăstrii şi noduroase şi îi spune: 

— O să ai nevoie de astea. 

Ea zgâlțâie cutia. Pensulele întărite şi tuburile de vopsea şi 
acuarele uscate zăngăne în interior. 

— Ca să începi să pictezi, îi spune Grace. Când o veni 
vremea. 

La care nevastă-ta, prea absorbită ca să-i dea o replică pe 
măsură, nu-i spune decât: 

— Las-o aici. 

Peter Wilmot, mă-ta nu-i bună de nimic. 

Grace zâmbeşte şi cască ochii. Ea ridică mai sus cutia şi 
spune: 

— Nu la asta ai visat dintotdeauna? 

Cu sprâncenele arcuite, muşchiul corugator să trăiască, ea 
îi spune: 

— De când erai mică ţi-ai dorit să pictezi, nu-i aşa? 

Visul oricărei fete de la Şcoala de arte plastice. Acolo unde 
te învaţă despre creioanele cerate, anatomie şi riduri. 

Numai Dumnezeu ştie de ce Grace Wilmot mai face curat 
când noi ar trebui, de fapt, să împachetăm. Casa asta: casa ta: 
vesela din argint, furculiţele şi lingurile sunt la fel de mari ca 
nişte unelte de grădinărit. Deasupra şemineului din sufragerie 
stă atârnat un tablou în ulei al unui Wilmot răposat. In pivniţă se 


află un muzeu strălucitor şi otrăvit de gemuri şi dulceţuri 
pietrificate, vinuri de casă învechite, pere din perioada colonial 
fosilizate în sirop de ambră. Reziduuri lipicioase ale libertăţii şi 
bunăstării de odinioară. 

Dintre toate obiectele nepreţuite lăsate în urmă, nu le 
salvăm decât pe astea: artefactele. Frânturile de amintiri. 
Suvenirurile inutile. Nimic din ce-ai putea scoate la licitaţie. 
Cicatricile lăsate de fericire. 

În loc să împacheteze obiecte de valoare, ceva ce s-ar 
putea vinde, Grace vine cu cutia asta veche de vopseluri. Cutia 
de pantofi a lui Tabbi e plină cu bijuterii vechi, broşe, inele şi 
coliere. Pe fundul ei se rostogolesc câteva strasuri şi perle. O 
cutie plină cu ace de siguranţă ruginite şi sticlă spartă. Tabbi se 
ţine de mână cu Grace. În spatele ei, chiar în dreptul creştetului 
lui Tabbi, uşa zice „Tabbi, la doisprezece ani“, iar data din acest 
an e scrisă cu o cariocă fosforescentă. 

Bijuteriile vechi, care acum sunt ale lui Tabbi, au aparţinut 
tuturor acestor nume. 

Grace nu şi-a luat decât jurnalul. Jurnalul ei cu coperte din 
piele roşie şi câteva haine uşoare de vară, majoritatea dintre ele 
jachete în culori pastel tricotate de mână şi fuste plisate din 
mătase. Jurnalul e învelit în piele roşie crăpată şi are o mică 
încuietoare de alamă care-l ţine închis. Pe copertă e scris cu 
litere aurii cuvântul „Jurnal“. 

Grace Wilmot mereu a bătut-o la cap pe nevastă-ta să ţină 
un jurnal. 

Grace spune: Apucă-te din nou de pictat. 

Grace spune: Du-te. leşi din casă şi mergi la spital mai des. 

Grace spune: Zâmbeşte-le turiştilor. 

Peter,  amărâta de  nevastă-ta, aşa încruntată şi 
monstruoasă cum e, se uită la maică-ta şi la fiică-ta, şi le spune: 
— Ora 4. Atunci vine domnul Delaporte să preia cheile. 

Casa asta nu le mai aparţine, s-a terminat. Nevastă-ta 
spune: 

— Când limba mare arată 12, iar aia mică 4, puteţi să vă 
luaţi adio de la tot ce n-aţi împachetat sau pus sub lacăt până 
atunci. 

Paharul de vin al lui Misty Marie mai are cel puţin două 
înghiţituri. Când îl vede pe masa din sufragerie, i se pare că a 


găsit răspunsul. Cheia fericirii, a liniştii şi a confortului. La fel 
cum era pe vremuri şi Insula Waytansea. 

Înfiptă în faţa uşii de la intrare, Grace zâmbeşte şi spune: 

— Nici un Wilmot nu pleacă din casa asta pentru totdeauna. 
Şi mai zice: Şi nimeni care vine aici din afară nu stă mult timp. 

Tabbi se uită la Grace şi o întreabă: 

— Buni, quand est-ce qu'on revient? 

La care bunică-sa îi răspunde: 

— En trois mois, şi-o mângâie pe Tabbi pe cap. 

Maică-ta asta hodoroagă şi bună de nimic se întoarce să 
hrănească aspiratorul cu scame. 

Tabbi dă să deschidă uşa de la intrare ca să-şi ducă 
valijoara la maşină. La mormanul ăla de fiare ruginite care pute 
a pişatul lui taică-său. 

Pişatul tău. 

lar nevastă-ta o întreabă: 

— Ce ţi-a zis bunică-ta? 

La care Tabbi se întoarce cu faţa. Îşi dă ochii peste cap şi 
spune: 

— O, Doamne, mami. Nu mi-a zis decât că în dimineaţa 
asta arăţi foarte bine. 

Tabbi minte. Nevastă-ta nu e proastă. Chiar ştie cum arată 
în aceste zile. 

Ce nu înţelegi nu poate căpăta vreun sens. 

Apoi, când rămâne din nou singură, doamna Misty Marie 
Wilmot, nevastă-ta, fără ca nimeni s-o poată vedea, se înalţă pe 
vârfuri şi-şi ţuguie buzele în dreptul uşii. Cu degetele sprijinite 
pe ani şi pe strămoşi. Cu cutia de vopseluri moarte la picioare, 
ea sărută locul murdar de sub numele tău, acolo unde îşi 
aminteşte că ar trebui să se afle buzele tale. 

1 iulie 

Ca să ştii şi tu, Peter, e de căcat că le-ai spus tuturor că 
nevastă-ta e cameristă. Mda, poate că acum doi ani chiar asta 
era, cameristă. 

În ziua de azi, titulatura ei este de şef de sală adjunct peste 
ospătarii din restaurant. Ea este „angajatul lunii“ la Hotelul 
Waytansea. Ea este soţia ta, Misty Marie Wilmot, mama copilului 
tău, Tabbi. Puțin a lipsit să obţină o diplomă în arte frumoase. 
Are drept de vot şi plăteşte taxe. Este regina futuţilor de sclavi, 


iar tu eşti o legumă aflată în comă, cu un tub înfipt în cur şi 
conectat la un catralion de maşinării scumpe care te ţin în viaţă. 

Dragul, scumpul meu Peter, n-ai nici un drept să faci pe 
cineva batoză băloasă. 

Ălora intraţi în comă aşa ca tine, toţi muşchii li se contractă. 
Tendoanele te contorsionează din ce în ce mai tare. Genunchii 
îţi ajung la gură. Braţele ţi se strâng în dreptul măruntaielor. La 
picioare, tălpile ţi se contractă până când degetele se încovoaie 
nemilos de mult, de-ţi face rău să te uiţi. La mâini, degetele ţi se 
curbează într-atât încât unghiile te rănesc la încheieturi. Fiecare 
muşchi şi tendon se scurtează din ce în ce mai mult. Muşchii 
dorsali, erectorii spinali se micşorează şi-ţi trag capul pe spate 
până aproape că-ţi atinge fundul. 

Simţi? 

Ca să vină la spital şi să te vadă în halul ăsta de chircit şi 
noduros, Misty face trei ore pe drum cu maşina. Şi n-am pus la 
socoteală cursa cu feribotul. Tu eşti mormanul inert cu care e 
căsătorită Misty. 

Asta-i cea mai nasoală parte a zilei ei, când trebuie să scrie 
toate astea. Maică-ta, Grace, a avut măreaţa idee ca Misty să 
ţină un jurnal cât timp tu eşti în comă. Grace i-a spus că aşa 
procedau marinarii şi nevestele lor, ţineau un jurnal pentru toate 
zilele pe care nu le petreceau împreună. E o tradiţie bine 
păstrată printre navigatori. O tradiţie din epoca de aur a Insulei 
Waytansea. După toate acele luni petrecute separat, odată 
reuniți, marinarii şi nevestele lor făceau schimb de jurnale şi 
recuperau timpul pierdut. Cum au crescut copiii. Cum a fost 
vremea. Ca să ştie fiecare tot ce s-a întâmplat. In jurnalul ăsta e 
tot rahatul cu care tu şi cu Misty v-aţi plictisi în timpul cinei. 
Maică-ta a zis că ţi-ar putea prinde bine, că te-ar putea ajuta în 
perioada de convalescenţă. Intr-o bună zi, dă Doamne, o să 
deschizi ochii şi-o s-o iei pe Misty în braţe şi o s-o săruţi, pe 
nevasta ta iubitoare, iar aici vei găsi toţi anii pierduţi, descrişi în 
cele mai tandre amănunte, toate detaliile despre cum a crescut 
fetiţa ta şi cum te-a dorit nevastă-ta, iar tu vei putea sta sub un 
copac cu un pahar de limonadă în mână şi te vei delecta 
recuperând toate astea. 

Maică-ta, Grace Wilmot, trebuie să se trezească la rândul ei 
din propria ei comă. 

Dragul, scumpul meu Peter. Simţi? 


Fiecare dintre noi e într-un fel de comă. 

Nimeni nu ştie ce-o să-ţi aminteşti din cele întâmplate 
anterior. Se poate întâmpla ca întreaga ta memorie să se ducă 
dracului. Inghiţită în Triunghiul Bermudelor. Creierul prăjit 
complet. Vei fi o persoană cu totul nouă. Diferită, şi totuşi 
aceeaşi. Re-născută. 

Ca să ştii şi tu, pe Misty ai cunoscut-o la şcoala de arte. Ai 
lăsat-o gravidă şi v-aţi mutat împreună să locuiţi cu maică-ta în 
Insula Waytansea. Dacă ţi-aduci aminte de asta, sari la pasajul 
următor. Citeşte pe diagonală. 

La şcoala de arte plastice nu-ţi spune nimeni că viaţa ta se 
poate duce de râpă atunci când rămâi însărcinată. 

Există mai multe modalităţi de a te sinucide, altele decât să 
mori de-adevăratelea. 

Şi-n caz că ai uitat cumva, află că eşti un rahat cu ochi 
clasa-ntâi. Un ticălos egoist, încăpățânat, leneş şi fără coloană 
vertebrală. În caz că nu-ţi mai aduci aminte, află că ai pornit 
maşina în garaj şi ai încercat să te sufoci cu gazele de 
eşapament, dar nici măcar asta nu ţi-a ieşit cum trebuie. Ai fi 
avut mai mult succes dacă făceai plinul înainte. 

Ca să ai o idee de cât de nasol arăţi, află că doctorii 
numesc stare vegetativă persistentă orice comă mai lungă de 
două săptămâni. Faţa ţi se umflă şi se înroşeşte. Dinţii încep să- 
ţi cadă. Dacă nu eşti întors de pe o parte pe alta o dată la 
câteva ore, te trezeşti cu răni pentru că ai stat prea mult în 
aceeaşi poziţie. 

Azi, când nevastă-ta scrie asta, te afli într-a o suta zi din 
existenţa ta legumicolă. 

Cât despre sânii lui Misty care arată ca doi crapi morţi, tu 
vorbeşti? 

Un chirurg ţi-a implantat un tub alimentar în stomac. Ai un 
tubuleţ înfipt în braţ ca să-ţi măsoare presiunea sângelui. 
Oxigenul şi dioxidul de carbon din artere. Mai ai un tubuleţ înfipt 
în gât ca să-ţi măsoare presiunea sângelui din venele care-ţi 
pompează inima. Ai şi-o sondă. Un tub care leagă plămânii de 
cutia toracică şi drenează orice fluide care s-ar putea acumula 
acolo. Pe piept ţi-au aplicat nişte electrozi rotunjori care-ţi 
monitorizează inima. Peste urechi ţi-au pus o pereche de căşti 
care trimit impulsuri sonore pentru a-ţi stimula creierul. Un tub 
pe care ţi l-au vârât pe nas în jos pompează aer în tine. Un alt 


tub îţi intră direct în vene, picurând în ele fluide şi 
medicamente. Pentru a nu-i lăsa să se usuce, ţi-au fixat ochii 
închişi cu bandă adezivă. 

Ca să ai idee cu ce bani plăteşti toate astea, află că Misty 
le-a promis casa Surorilor de Caritate. În clipa în care dai colţul, 
căsoiul vechi de pe strada Birch, cu tot cu cei şaisprezece acri ai 
săi, intră în posesia Bisericii Catolice. O sută de ani din istoria 
familiei la care ţii tu atât de mult intră direct în buzunarul lor. 

În secunda în care încetezi să mai respiri, familia ta rămâne 
pe drumuri. 

Dar nu te panica acum, cu atâtea tuburi, medicamente şi 
aparate respiratorii n-o să mori prea curând. N-ai putea nici 
dacă ai vrea. Te vor ţine în viaţă până când o să te transformi 
într-un schelet înălbit în care se pompează aer şi vitamine. 

Dragul, scumpul meu Peter. Simţi? 

În plus, când oamenii vorbesc despre deconectarea de la 
aparate, e mai mult o figură de stil. Firele acestei situaţii sunt 
bine urzite. Mai sunt pe-acolo şi nişte generatoare de rezervă, 
nişte alarme pentru cazuri de urgenţă, baterii, coduri din zece 
digiţi, parole. Ca să închizi dispozitivul respirator ai nevoie de o 
cheie specială. Ai nevoie de un ordin judecătoresc, de 
declinarea răspunderii în caz de malpraxis, de cinci martori şi de 
consimţământul a trei medici. 

Aşa că stai blând. Nimeni n-o să deconecteze nimic decât 
atunci când Misty va găsi o cale de ieşire din rahatul în care ai 
lăsat-o. 

În caz că nu-ţi mai aminteşti, de fiecare dată când vine la 
tine în vizită, ea poartă una dintre acele broşe vechi pe care i le- 
ai dat. Misty îşi scoate broşa şi-i pregăteşte acul. E sterilizat cu 
spirt medicinal, bineînţeles. Doamne fereşte să te alegi cu vreo 
infecţie. Ea împinge acul de la broşa asta veche - foarte, foarte 
lent - prin carnea de la mână, picior sau de la braţ. Până când 
se opreşte într-un os sau iese pe partea cealaltă. Dacă-ţi curge 
sânge, Misty îl şterge. 

E atât de nostalgic. 

Uneori când vine în vizită, îţi înfige acul în repetate rânduri. 
Şi-ţi şopteşte la ureche: 

— Simti? 

Doar te-ai mai înțepat într-un ac la viaţa ta. 

Ea şopteşte: 


— Eşti încă în viaţă, Peter. Ce zici de asta? 

Atunci când o să sorbi din limonadă, citind toate astea la 
umbra unui copac, peste doişpe ani, peste o sută de ani, să ştii 
că cea mai bună parte a acestor vizite a fost să-ţi înfig în carne 
acul ăla. 

Misty ţi-a oferit cei mai buni ani din viaţa ei. Misty nu-ți 
datorează decât un divorţ baban. În meschinăria ta idioată, voiai 
s-o laşi doar cu rezervorul de benzină gol aşa cum ai făcut 
dintotdeauna. Mai mult, ţi-ai lăsat mesajele furioase în spatele 
fiecărui zid. l-ai promis c-o s-o iubeşti, c-o s-o cinsteşti, c-o s-o 
preţuieşti. Ai spus c-o să faci din Misty Marie Kleinman o artistă 
celebră, dar ai lăsat-o săracă, singură şi detestată de toată 
lumea. 

Simţi? 

Dragul, scumpul meu mincinos şi prost. Tabbi a ta te 
îmbrăţişează şi te pupă. Face treişpe ani peste două săptămâni. 
O adolescentă. 

Astăzi, starea vremii e parţial furioasă, cu accese 
ocazionale de turbare. 

În caz că nu-ţi mai aminteşti, Misty ţi-a adus o pereche de 
bocanci din piele de miel ca să-ţi ţină cald la picioare. Ai pe tine 
nişte ciorapi ortopedici strâmţi ca să-ţi forţeze sângele să circule 
înapoi prin inimă. Ea îţi colecţionează dinţii pe măsură ce cad. 

Ca să ştii şi tu, ea încă te mai iubeşte. Nu s-ar fi ostenit să 
te tortureze dacă n-ar fi fost aşa. 

Nenorocitu’ dracului. Simţi? 

2 iulie 

Bine, bine. Futu-i. 

Ca să ştii şi tu, mare parte din toată mizeria asta e din vina 
lui Misty. Sărăcuţa de Misty Marie Kleinman. Cantitatea 
neglijabilă rămasă după un divorţ, fără nici un părinte care să 
aibă grijă de ea. 

Toată lumea de la colegiu, toate prietenele ei de la 
cursurile de arte frumoase i-au spus: 

Nu. 

Nu, i-au zis prietenele ei. Nu Peter Wilmot. Nu „albinuţa de 
Peter“. 

Şcoala de Artă din Eastern, Academia de Arte Frumoase din 
Meadows, Institutul de Artă din Wilson, se spunea că Peter 
Wilmot n-a terminat nici una. 


Ai picat la toate examenele. 

Peter s-a înscris în fiecare şcoală din unsprezece state şi nu 
s-a dus la nici un curs. N-a petrecut nici măcar o secundă în 
atelierul lui. Trebuie să fi fost foarte bogaţi cei din neamul 
Wilmot dacă după aproape cinci ani în şcoală, portofoliul lui era 
în continuare gol. Peter nu făcea decât să flirteze nonstop cu 
gagici. Peter Wilmot, cu părul lui lung şi negru şi cu puloverele 
lui lălâi de-un albastru murdar. Deşirate la un umăr şi cu tivul 
descusut atârnându-i peste prohab. 

Grase, slabe, tinere sau bătrâne, Peter îşi purta scămoşenia 
de pulover albastru, bântuia prin campus toată ziua şi se dădea 
la fiecare studentă. Cumplit personaj. Prietenele lui Misty i l-au 
arătat într-o bună zi, cu puloverul lui deşirat la coate şi la tiv. 

Puloverul tău. 

Cusăturile cedaseră şi spatele era plin de găuri prin care i 
se vedea tricoul negru de dedesubt. 

Tricoul tău negru. 

Ce-l deosebea pe Peter de un vagabond scăpat din spitalul 
de nebuni şi cu acces limitat la săpun erau bijuteriile lui. Sau 
poate că nu. Pentru că nu erau decât nişte broşe şi coliere vechi 
şi grosolane din strasuri. De puloverul lui atârnau gogoloaie din 
sticlă colorată, zgâriată, încrustate cu perle false şi strasuri. 
Broşe uriaşe de mamaie. În fiecare zi, altă broşă. Uneori era o 
roată cu ştifturi garnisită cu smaralde false. Apoi venea rândul 
unui fulg de nea făcut din diamante şi rubine ciobite din sticlă, 
cu scheletul de sârmă coclit de la transpiraţie. 

De la transpiraţia ta. 

Gablonţuri. 

Ca să se ştie, Misty l-a întâlnit pe Peter pentru prima oară la 
o expoziţie de artă a bobocilor unde ea şi prietenele ei se uitau 
la o pictură înfățișând o casă din piatră nefasonată. Pe lateral, 
casa dădea într-o cameră mare numai din geamuri, o seră plină 
de palmieri. Prin geamuri puteai vedea un pian. Şi un bărbat 
citind o carte. Un mic paradis personal. Prietenele ei se minunau 
de cât de bine arată, culorile şi totul, după care cineva a zis: 

— Nu vă uitaţi, albinuţa de Peter se îndreaptă înspre noi. 

Misty a spus: 

— Cine? 

La care altcineva a zis: 

— Peter Wilmot. 


Altcineva a mai spus: 

— Nu te uita la el. 

Toate prietenele i-au spus lui Misty nu cumva să-l 
încurajeze. De fiecare dată când Peter intra într-o cameră, 
fiecare femeie îşi aducea aminte că trebuie să facă ceva şi 
părăsea încăperea. Nu se poate spune că putea, dar tot îţi 
venea să-ţi acoperi faţa cu mâinile. Nu se zgâia la ţâţele fetelor, 
dar majoritatea simțeau nevoia să-şi încrucişeze mâinile peste 
piept. Dacă te uitai la orice femeie care vorbea cu Peter Wilmot, 
puteai vedea lejer cum muşchiul frontalis se pune la treabă şi îi 
umple fruntea de riduri, semn că e terifiat. Pleoapele lui Peter 
erau întredeschise, făcându-l să arate mai degrabă furios decât 
seducător. 

După care prietenele lui Misty aflate în galerie în seara aia 
s-au risipit care încotro. 

lat-o singură cu Peter, cu părul lui unsuros şi puloverul 
împodobit cu bijuterii de duzină, legănându-se pe călcâie cu 
mâinile în şold, uitându-se la tablou şi spunând: 

— Deci? 

Fără s-o privească, i-a spus: 

— O să dai şi tu bir cu fugiţii şi-o să te întorci la drăguţele 
tale de prietene? 

A spus-o foarte plin de el. Cu ochii mijiţi şi mestecând din 
fălci. Printre dinţi. S-a răsucit în faţa ei şi s-a proptit în perete 
atât de tare că s-a strâmbat şi tabloul dindărătul lui. S-a lăsat pe 
spate, cu umerii lipiţi de perete şi cu mâinile îndesate în 
buzunarele din faţă ale blugilor. Peter a închis ochii şi a inspirat 
adânc. A expirat lent, a deschis ochii şi a fixat-o cu privirea, 
spunându-i: 

— Deci? Ce crezi? 

— Despre tablou? a răspuns Misty. 

Casa din piatră nefasonată. A întins mâna ca să-l îndrepte 
la loc. 

La care Peter s-a uitat pieziş, fără să-şi întoarcă capul. Şi-a 
rotit ochii ca să poată vedea tabloul peste umăr şi a spus: 

— Am crescut în vecinătatea acestei case. Pe tipul care 
citeşte îl cheamă Brett Petersen. După care i-a spus cu voce 
tare, chiar prea tare: 

— Vreau să ştiu dacă te măriţi cu mine. 

Aşa a cerut-o Peter de nevastă. 


Aşa m-ai cerut în căsătorie. Din prima. 

El venea de pe insulă, toată lumea i-a spus chestia asta. 
Din muzeul de ceară care era Insula Waytansea, cu familiile ei 
respectabile,  urmaşele imigranților veniţi pe Mayflower 
Compact. Cu arborele lor genealogic în care fiecare era vărul 
îndepărtat al fiecăruia. Unde nimeni nu şi-a mai cumpărat 
argintărie de două sute de ani încoace. Carnea nu lipsea de la 
nici o masă, iar fiecare odraslă părea să poarte aceleaşi bijuterii 
jigărite. Semnul distinctiv al modei în regiune. Casele din piatră 
şi şindrilă erau înşirate pe străzile Juniper, Elm şi Hornebeam, 
relativ îmbibate de aerul sărat. 

Până şi câinii lor de vânătoare erau veri între ei. 

Lumea spunea că tot ce ţinea de Insula Waytansea avea 
ceva de muzeu. Feribotul puturos care putea transporta şase 
maşini. Cele trei cvartale de clădiri din cărămidă înşirate pe 
strada Merchant, aprozarul, turnul cu ceas de la vechea 
bibliotecă, magazinele. Terasele acoperite din scânduri albe ale 
vechiului Hotel Waytansea, închis pe timp de iarnă. Biserica din 
Waytansea, toată din granit şi vitralii. 

Acolo, în galeria şcolii de artă, Peter purta o broşă rotundă 
din strasuri de un albastru murdar. În centru se afla un cerc din 
perle false. Câteva pietre albastre căzuseră, iar în goluri 
rămăseseră nişte dinţişori ascuţiţi neregulaţi. Partea metalică 
era din argint, dar era îndoită şi înnegrită. Vârful acului ieşea 
printr-o parte şi era pătat de rugină. 

Peter bea bere dintr-un pahar de plastic inscripţionat cu 
numele unei echipe sportive. A spus: 

— Dacă nici nu-ţi trece prin cap să accepţi propunerea mea, 
presupun că n-are nici un sens să te scot la cină, nu? 

Şi-a urcat privirea înspre tavan, după care şi-a coborât-o la 
loc asupra ei şi i-a spus: 

— Cred că abordarea asta ne scuteşte pe amândoi de o 
groază de tergiversări. 

— Ca să ştii şi tu, i-a spus Misty, casa aia nu există. Eu am 
desenat-o din imaginaţie. 

Aşa ţi-a spus Misty. 

lar tu i-ai răspuns: 

— Îți aduci aminte de casa asta pentru că încă o porţi în 
inima ta. 

La care Misty ţi-a replicat: 


— Şi, mă rog, de unde ştii tu ce dracu' e în inima mea? 

Casele masive din piatră. Muşchiul de pe copaci. Valurile 
oceanului care şuieră şi se lovesc de stâncile maronii. Toate 
astea se aflau în inima ei janghinoasă. 

Poate pentru că Misty încă mai era acolo, poate pentru că 
tu credeai că e grasă şi însingurată şi n-a fugit din calea ta, te-ai 
uitat la broşa din piept şi ai zâmbit. Te-ai uitat apoi în ochii ei şi 
i-ai zis: 

— Îţi place? 

La care Misty i-a zis: 

— Cât de veche e? 

lar tu i-ai zis: 

— Veche. 

— Ce fel de pietre mai sunt şi astea? l-ai întrebat tu. 

La care el ţi-a răspuns: 

— Albastre. 

Ca să ştii şi tu, nu era prea uşor să te îndrăgosteşti de Peter 
Wilmot. De tine. 

Misty a spus: 

— De unde o ai? 

La care Peter a scuturat din cap, fixând cu privirea 
podeaua. Şi-a muşcat buza de jos. S-a uitat cu ochii 
întredeschişi în jur la cei rămaşi încă în galerie, după care s-a 
uitat la Misty şi i-a spus: 

— O să-ţi arăt ceva, dar promiţi că n-o să fii oripilată? 

Ea s-a uitat peste umăr la prietenele ei ; erau lângă un 
tablou, dar era clar că o observau de departe. 

lar Peter i-a şoptit, cu fundul încă sprijinit de perete, s-a 
aplecat înspre ea şi i-a şoptit: 

— Trebuie să suferi ca să creezi artă adevărată. 

Ca să ştii şi tu, Peter a întrebat-o o dată pe Misty dacă are 
habar de ce-i place arta care-i place. De ce o scenă teribilă de 
bătălie cum e cea din Guernica lui Picasso poate fi frumoasă, în 
vreme ce tabloul a doi unicorni care se sărută într-o grădină cu 
flori e de tot rahatul. 

Oare ştie cineva de ce vibrează la anumite lucruri? 

De ce fac anumite lucruri? 

Acolo, în galerie, cu prietenele spionând-o, trebuia să fie şi 
tabloul lui Peter, aşa că Misty i-a spus: 

— Mda. Păi, hai să vedem nişte artă adevărată. 


La care Peter a mai luat o gură de bere, după care i-a întins 
paharul de plastic lui Misty. l-a spus: 

— Ţine minte. Mi-ai promis. 

Cu ambele mâini, s-a apucat de puloverul lălâu şi şi l-a 
ridicat. Ca şi cum s-ar fi ridicat cortina la teatru. O dezvelire. 
Stomacul îi era costeliv cu ceva fire de păr urcându-i pe mijloc. 
Urma apoi buricul. Din sfârcurile roz se mijeau alte fire de păr. 

Peter s-a oprit din dezvelire, cu puloverul deasupra capului, 
iar unul din sfârcuri s-a ţuguiat, roşu şi iritat, prins de interiorul 
puloverului vechi. 

— la uite, i-a zis vocea lui Peter de dincolo de cortina 
puloverului, broşa e prinsă de sfârc. 

Cineva a lăsat să-i scape un țipăt scurt, iar Misty şi-a căutat 
prietenele cu privirea. Paharul din plastic i-a alunecat din mână, 
izbindu-se cu o explozie de podea. 

Peter şi-a lăsat în jos puloverul şi i-a spus: 

— Ai promis. 

Ea a fost. Acul ruginit era înfipt într-o parte a sfârcului şi-şi 
croise drum până în cealaltă. Pielea din jur era năclăită de sânge 
care se uscase peste firele de păr, lipindu-le pe piept. Misty a 
fost. Ea a ţipat. 

— În fiecare zi, dau gaură în altă parte, i-a zis Peter şi s-a 
aplecat să ridice paharul. l-a zis: Asta ca să simt în fiecare zi o 
durere nouă. 

Uitându-te mai atent acum, în jurul broşei, puloverul era 
întărit şi înnegrit de la sângele uscat. Şi totuşi, era la o şcoală de 
artă. Văzuse şi lucruri mai rele. Sau poate că nu. 

— Eşti nebun, i-a zis Misty. 

Fără nici un motiv aparent, poate pentru că era şocată, a 
râs şi i-a spus: 

— Pe bune. Eşti respingător. 

Picioarele ei încălţate în sandale erau năclăite de la berea 
vărsată. 

Cine ştie de ce ne plac lucrurile care ne plac? 

lar Peter i-a spus: 

— Ai auzit vreodată de o pictoriţă pe nume Maura Kincaid? 

Şi-a răsucit broşa, fixând-o mai bine în piept ca să 
strălucească mai puternic în lumina slabă din galerie. Ca să-şi 
provoace o nouă sângerare. 

— Sau de şcoala de pictură din Waytansea? 


De ce facem ceea ce facem? 

Misty s-a uitat înapoi la prietenele ei, iar ele s-au uitat la ea, 
cu sprâncenele ridicate, gata să-i sară în ajutor. 

După care ea s-a uitat la Peter şi i-a spus: 

— Mă cheamă Misty, şi i-a întins mâna. 

Cu gesturi lente şi fără s-o scape din priviri, Peter a început 
să desprindă acul broşei. Chipul i s-a strâmbat de durere, cu toţi 
muşchii întinşi la maximum preţ de o secundă. Cu ochii strânşi 
şi înconjurați de riduri, şi-a extras acul din pulover. Din pieptul 
lui. 

Din pieptul lui. Năclăit de sânge. 

A închis acul la loc şi i-a pus broşa în palmă. 

A spus: 

— Deci, vrei să te măriţi cu mine? 

A spus-o ca pe o provocare, ca şi cum ar fi întărâtat-o la 
luptă, ca şi cum i-ar fi aruncat mănuşa la picioare. Ca pe-o 
sfidare. Un duel. A cuprins-o cu privirea, trecând peste părul, 
sânii, mâinile, picioarele, braţele ei, de parcă Misty Kleinman era 
tot ce i-a mai rămas pe lumea asta. 

Dragul, scumpul meu Peter, simţi? 

Şi micuța idioată crescută în parcul cu rulote a luat broşa. 

3 iulie 

Angel îi spune să-şi încordeze pumnul. Spune: 

— Întinde-ţi arătătorul ca şi cum te-ai scobi în nas. 

la mâna lui Misty, cu degetul aţintit înainte, şi-o ţine astfel 
încât buricul degetului să atingă vopseaua neagră de pe perete. 
Îi plimbă degetul, mâzgălind cuvinte care lasă-n urmă o dâră 
neagră ca de spray şi tot soiul de pete, iar Angel spune: 

— Simţi ceva? 

Ca să ştii şi tu, bărbatul şi femeia asta stau aproape unul de 
altul într-o cămăruţă întunecată. Au intrat aici printr-o gaură din 
perete, în vreme ce proprietăreasa aşteaptă afară. Ca să ţii 
minte, Angel e îmbrăcat într-o pereche de pantaloni strâmţi din 
piele maro care miros a cremă de ghete. A tapiţerie de maşină. 
Aşa mirosea şi portofelul tău, îmbibat în sudoare după ce l-ai 
ţinut în buzunarul din spate în timp ce conduceai maşina într-o 
zi toridă de vară. E acel miros pe care Misty obişnuia să pretindă 
că-l detestă, şi-aşa miros şi pantalonii din piele ai lui Angel, care 
stă lipit de ea. 


Din când în când, proprietăreasa rămasă pe dinafară bate 
în perete şi strigă: 

— Îmi spuneţi şi mie ce faceţi înăuntru? 

Astăzi, starea vremii e caldă şi însorită, cu ceva ruperi de 
nori şi o proprietăreasă care a sunat din Pleasant Beach ca să le 
spună că a descoperit absenţa unui ungher din bucătărie şi că 
cineva ar face bine să vină imediat la faţa locului. Misty l-a sunat 
pe Angel Delaporte şi cei doi s-au întâlnit în port, la feribot, ca 
să meargă împreună. El are la el aparatul de fotografiat şi o 
geantă plină de lentile şi de filme. 

Angel, ar trebui să-ţi aminteşti, locuieşte în Ocean Park. 
Uite un indiciu: lui i-ai zidit bucătăria. El îmi spune că felul în 
care scrii M-urile, cu primul picior mai mare decât al doilea, e un 
semn că ţii mai mult la părerile tale decât la ale celor din jur. 
Felul în care trasezi un h mic, cu codiţa încovoiată sub buclă, e 
un semn că nu eşti predispus la compromis. Aşa zice analiza 
grafologică, e o ştiinţă demnă de toată încrederea, spune Angel. 
După ce a văzut toate acele cuvinte în bucătăria lui dispărută, 
m-a întrebat dacă nu poate să vadă şi alte case. 

Ca să ştii şi tu, el spune că felul în care îi faci pe g şi pe y, 
cu bucla spre stânga, e un semn că ţii foarte mult la maică-ta. 

La care Misty îi spune că da, de data asta a nimerit-o cu 
interpretarea. 

Angel şi cu ea merg cu maşina în Pleasant Beach, iar o 
femeie le deschide uşa. Se uită la ei de sus, cu capul dat pe 
spate, cu bărbia şi buzele strânse, cu muşchiul fiecărei fălci 
încordat, fiecare muşchi maseter încleştat ca un pumn mititel, şi 
spune: 

— Peter Wilmot e prea leneş ca să se deplaseze până aici? 

Muşchiuleţul acela care ridică bărbia şi împinge în sus buza 
inferioară era atât de încordat, încât bărbia femeii se umpluse 
de un milion de punctişoare. După care le zice: 

— Bărbatu-meu bea de azi-dimineaţă. 

Muşchiul mentalis, corugatorul şi toţi ceilalţi minusculi 
muşchi ai feţei sunt primele lucruri pe care ţi le predau la ora de 
anatomie la şcoala de artă. Ştiind toate astea, eşti în stare să 
depistezi un zâmbet fals pentru că cei doi muşchi, rizorius şi 
platismal, îţi pătrăţesc buza inferioară, scoţând-o în evidenţă şi 
expunându-ţi dinţii de jos. 


Ca să ştii şi tu, nu-i mare bucurie să-ţi dai seama când 
lumea doar se preface că-i place de tine. 

In bucătăria femeii, tapetul galben e dezlipit cât să 
descopere o gaură aproape de nivelul podelei. Gresia galbenă e 
acoperită cu ziare şi praf de tencuială. În vecinătatea găurii se 
află o pungă de cumpărături plină cu bucăţi de prefabricate. Din 
pungă ies fâșii spiralate de tapet galben. Galben cu model 
portocaliu cu floarea-soarelui. 

Femeia stătea lângă gaură, cu braţele încrucişate. A arătat 
înspre gaură şi a spus: 

— Acolo e. 

Misty i-a spus că oţelarii obişnuiesc să pună o traversă în 
cel mai înalt vârf al unui zgârie-nori sau pod ca să sărbătorească 
faptul că nimeni n-a murit în timpul muncii. Sau ca să poarte 
noroc noii construcţii. li zice „vârf de brad“. O tradiţie 
caraghioasă. 

lritante mai sunt şi superstiţiile antreprenorilor. 

Misty i-a spus proprietăresei să nu-şi facă griji. 

Muşchiul  corugator aproape că-i uneşte sprâncenele 
deasupra nasului. Muşchiul levator labii superioris trage de buza 
de sus într-un surâs batjocoritor şi-i umflă nările. Muşchiul 
depresor trage de buza inferioară în jos, dezvelind dinţii femeii 
care zice: 

— Dumneavoastră ar trebui să vă faceţi griji. 

Prin gaură, în întunericul cămăruţei se întrevăd aliniate pe 
trei laturi nişte băncuţe galbene fixate în perete, ca-ntr-un 
separeu fără masă. E colţişorul în care proprietarii îşi iau micul 
dejun. Băncuţele galbene sunt din vinilin, iar pereţii de deasupra 
sunt acoperiţi cu tapet de aceeaşi culoare şi mânjiţi cu spray 
negru. Angel îşi plimbă mâna peste zidul pe care scrie: 

— pm... să ne salvăm lumea decimând armata asta de 
invadatori...” 

E vopseaua neagră a lui Peter. Sunt propoziţiile şi 
viermuielile lui. Mâzgălelile lui. Înscrisul trece peste tablouri, 
peste pernele cu dantelă şi peste vinilinul galben al băncuţelor. 
Pe jos sunt tuburile goale cu urmele mâinilor lui Peter pe ele, cu 
amprentele lui spiralate pe fiecare tub. 

Cuvintele vopsite trec peste tablouaşele cu flori şi păsărele. 
Cuvintele negre lasă dâre peste pernele de dantelă. Cuvintele 


zboară prin cameră în toate direcţiile, de-a lungul duşumelei, pe 
tavan. 

Angel spune: 

— Dă-mi mâna. 

Şi îi strânge degetele într-un pumn, cu arătătorul întins. Îi 
pune buricul degetului peste scrisul negru de pe perete şi 
trasează cu el fiecare cuvânt. A 

Cu palma strânsă peste pumnul ei, ghidându-i degetul. În 
damfurile aspre de sudoare de la gulerul şi de la subraţul 
tricoului lui alb. Cu respiraţia lui duhnind a vin lovindu-se de 
ceafa lui Misty. Felul în care Angel o fixează cu privirea în timp 
ce ea îşi plimbă ochii peste cuvintele pictate cu negru. Asta-i 
senzaţia care pluteşte în încăpere. 

Angel îi ţine degetul lipit de perete, lunecând uşor peste 
cuvintele pictate, şi spune: 

— Simti ce simţea soţul tău când a scris toate astea? 

Potrivit grafologiei, dacă-ţi plimbi arătătorul peste scrisul 
cuiva sau dacă iei o lingură sau un băț din lemn şi scrii cu ele 
deasupra cuvintelor gata scrise, vei simţi exact ce-a simţit 
autorul la vremea la care a scris. Trebuie să calculezi presiunea 
şi viteza scrisului şi să apeşi la fel de tare pe cât a apăsat 
autorul. Să scrii la fel de repede pe cât ţi se pare că a scris 
autorul. Angel spune că tehnica asta e similară cu Metoda care 
se predă la orele de actorie. E ceea ce el numeşte metoda 
acţiunilor fizice, brevetată de Konstantin Stanislavski. 

Angel spune că analiza grafologică şi Metoda au devenit 
populare cam în aceeaşi perioadă. Stanislavski a studiat opera 
lui Pavlov, a câinelui său „salivant“ şi a neurologului I.M. 
Sechenov. Înainte de asta, Edgar Allan Poe a studiat grafologia. 
Toată lumea a încercat să găsească legătura dintre activitatea 
fizică şi cea emoţională. Dintre trup şi minte. Ce leagă lumea 
adevărată de imaginaţie. Lumea asta şi cea de după. 

Plimbând degetul lui Misty pe perete, ajunge la cuvintele: 

— „... veniţi aici cu nemiluita, nesătui şi zgomotoşi...” 

Angel spune pe şoptite: 

— Dacă emoţiile pot genera o activitate fizică, atunci 
reproducând activitatea fizică poţi recrea emoţiile. 

Stanislavski, Sechenov, Poe, cu toţii au căutat o metodă 
ştiinţifică de a produce miracole la comandă, spune el. O 


modalitate recurentă de a reitera accidentalul. O linie de 
asamblare pentru planificarea şi confecţionarea spontanului. 

Misticul întâlnește Revoluţia Industrială. 

Incăperea miroase ca o cârpă dintr-aia cu care lustruieşti 
pantofii. Ca interiorul unei curele masive. Ca palma unui agent 
de poliţie. Ca zgarda unui câine. E izul oţetit al curelei îmbibate 
de sudoare de la ceasul tău. 

Şuierul respirației lui Angel, faţa ei umedă de la respiraţia 
lui. Mâna lui încleştată ca o capcană peste ea, strivindu-i mâna. 
Unghiile lui înfipte în pielea lui Misty. Şi Angel care-i spune: 

— Simte. Simte şi spune-mi ce simţea soţul tău. 

Cuvintele: 

— „... sângele tău e aurul nostru...” 

De partea cealaltă a găurii, proprietăreasa spune ceva. 
Bate în perete şi zice cu voce tare: 

— Ar fi bine să vă faceţi treaba pentru care aţi venit. 

Angel şopteşte: 

— Rosteşte-le. 

Cuvintele spun: 

— mu. tu, o molimă, târând după tine toate eşecurile şi 
gunoaiele...” 

Forțând degetele nevesti-tii să treacă peste fiecare literă, 
Angel şopteşte: 

— Rosteşte-le. 

La care Misty îi spune: 

— Nu. Spune ea: nu-s decât nişte baliverne. 

Strângându-i degetele în pumn, Angel îi stă în coastă şi-i 
spune: 

— Nu-s decât nişte cuvinte. Hai că poţi s-o faci. 

La care Misty spune: 

— Sunt răutăcioase. Nu înseamnă nimic. 

Cuvintele: 

— m... să vă măcelărească pe toţi ca pe-o ofrandă, din patru 
în patru generaţii...” 

Cu pielea înfierbântată şi strivindu-i degetele în strânsoare, 
Angel şopteşte: 

— Şi-atunci, de ce ai venit să le vezi? 

Cuvintele: 

— „... bulanele neveste-mii sunt pline de varice...” 

Bulanele nevesti-tii. 


Angel îi şopteşte: 

— De ce-ai mai venit? 

Pentru că dragul, scumpul, idiotul ei de soţ n-a lăsat nici o 
scrisoare de adio. 

Pentru că asta e o latură a lui pe care nu i-o cunoştea. 

Pentru că vrea să înţeleagă cine era el cu adevărat. Vrea să 
afle ce s-a întâmplat. 

Misty îi spune lui Angel: 

— Habar n-am. 

Misty îi spune că antreprenorii de modă veche nu încep 
niciodată lucrul la o casă nouă lunea. Ci sâmbăta. După ce 
toarnă fundaţia, aruncă o mână de seminţe de secară. Dacă 
peste trei zile, seminţele nu încolţesc, se apucă de construit 
casa. După care îngroapă în podea o biblie sau o zidesc în 
perete. Întotdeauna lasă un zid nevopsit până vin proprietarii. 
Aşa, diavolul n-o să aibă habar că noua casă e gata decât în 
clipa în care cineva se va muta în ea. 

Din buzunarul genţii cu aparatul de fotografiat, Angel 
scoate ceva neted şi argintiu, de mărimea unei cărticele. 
Butelcuţa e pătrăţoasă, lucioasă şi bombată astfel încât reflexia 
ta pe partea concavă e înaltă şi zveltă. Ce se reflectă în partea 
convexă e turtit şi gras. l-o pasează lui Misty, iar metalul e neted 
la atingere şi greu, cu un capac la unul din capete. Greutatea se 
mută în funcţie de cum se zgâlţâie lichidul din interior. Geanta 
lui e din ceva material gri şi aspru, garnisit cu fermoare. 

Pe partea concavă sunt gravate cuvintele: Lu; Angel - Te 
Amo. 

Misty spune: 

— Şi tu? Tu de ce eşti aici? 

Când îi ia sticla din mână, degetele li se ating. Contact fizic. 
Flirt. 

Ca să ştii şi tu, astăzi, starea vremii e parţial suspicioasă, 
cu şanse de călcat strâmb. 

lar Angel spune: 

— E gin. 

Dopul se deşurubează şi rămâne suspendat de-o parte a 
sticlei. Interiorul miroase a distracţie, iar Angel spune: 

— Bea. 

Reflexia ei înaltă şi zveltă de pe suprafaţa lucioasă e 
acoperită de amprentele lui. Prin gaura din perete se văd 


picioarele proprietăresei, încălţate în mocasini din piele întoarsă. 
Angel acoperă gaura cu geanta. 

Undeva în depărtare se aud valurile murmurând şi 
spărgându-se de țărm. Murmurând şi spărgându-se. 

Grafologia spune că scrisul de mână dezvăluie cele trei 
laturi ale personalităţii umane. Tot ce coboară sub nivelul 
cuvintelor, cum ar fi codiţele de la g sau y, ţine de 
subconştientul tău. Sau ceea ce Freud a numit id-ul tău. Cea mai 
animalică latură a ta. Dacă e înclinată spre dreapta, înseamnă 
că te deschizi înspre viitor şi la lumea din faţa ta. Dacă, din 
contră, codiţa e înclinată spre stânga, înseamnă că eşti blocat în 
trecut şi pe propria ta persoană. 

Felul în care scrii şi mergi pe stradă, viaţa întreagă ţi se 
reflectă în fiecare activitate fizică. Felul în care îţi ţii umerii, 
spune Angel. Totul e artă curată. Felul în care dai din mâini 
trădează povestea vieţii tale. 

Ginul din butelcă e dintr-ăla bun, care-ţi alunecă rece şi 
subţire pe toată lungimea gâtului. 

Angel spune că felul în care scrii literele mari, cele care se 
înalţă peste e-urile sau x-urile mici, ţine de latura ta spirituală. 
De ego-ul tău supradimensionat. Felul în care scrii urile, h-urile 
sau cum pui punctul pe j îți trădează aspiraţiile. 

Majoritatea literelor mici îţi trădează ego-ul. Că sunt 
înghesuite, ascuţite, lăbărţate sau ondulate, ele dau indicii 
referitoare la viaţa ta de zi cu zi. 

Misty îi întinde lui Angel butelca, iar el ia o înghiţitură. 

După care o întreabă: 

— Simţi ceva? 

Cuvintele lui Peter mai zic: 

— „... sângele tău ne ajută să ne menţinem lumea intactă 
pentru generaţiile următoare...” 

Cuvintele tale. Opera ta de artă. 

Angel îi slăbeşte mâna din prinsoare şi dispare în întuneric. 
Se aud nişte fermoare trase de la geantă. Mirosul lui de piele 
maro se îndepărtează şi camera se umple de clicuri şi bliţuri, de 
la fotografiile pe care le face Angel. Pe butelca de la buzele lui, 
reflexia ei lunecă în sus şi-n jos pe suprafaţa metalică. 

Degetele lui Misty se plimbă pe perete, iar scrisul mai zice: 

— „... Eu mi-am făcut datoria. Am găsit-o pe ea...” 

Mai departe: 


— „... Nu-i treaba mea să le iau gâtul. Ea e călăul...” 

Misty spune că, pentru a reda cât mai bine durerea, 
sculptorul Bernini desena o schiţă a feţei lui în timp ce-şi ardea 
picioarele cu o lumânare. Gericault a schiţat feţele muribunzilor 
din spitale pentru tabloul lui cu Pluta Meauzei. A luat cu el în 
studio câteva ţeste şi braţe descompuse pentru a studia cum îşi 
schimbă pielea culoarea pe măsură ce putrezeşte. 

Zidul se zguduie. Şi-nc-o dată, de se cutremură şi vopseaua 
şi tencuiala de la şoc. De partea cealaltă, proprietăreasa loveşte 
din nou în perete cu tălpile mocasinilor, iar tablourile cu flori şi 
păsărele se zgâlţâie pe tapetul galben mâzgălit cu vopsea 
neagră. După care le strigă: 

— Să-i spuneţi lui Peter Wilmot că-l mănâncă puşcăria 
pentru tot rahatul ăsta. 

Undeva în depărtare, valurile murmură şi se sparg de țărm. 

Cu degetele încă plimbându-se peste cuvintele tale, în 
încercarea de a simţi ce ai simţit şi tu, Misty spune: 

— Ai auzit vreodată de o pictoriţă de pe insulă pe nume 
Maura Kincaid? 

Din fundul camerei, Angel îi răspunde: 

— Nu foarte multe, şi mai face o fotografie. După care 
spune: Nu cumva Kincaid asta avea sindromul Stendhal? 

La care Misty mai ia o înghiţitură care o arde pe gât de-i 
dau lacrimile şi spune: 

— Din cauza asta a murit? 

Cu aparatul de fotografiat la ochi, Angel se uită la ea şi-i 
spune: 

— Uită-te încoace. După care îi spune: Apropo de cum e să 
fii artist. Şi de toată teoria aia anatomică. la, bagă aici un 
zâmbet dintr-ăla adevărat. 

4 iulie 

Ca să ştii şi tu, afară e minunat. E Ziua Independenţei şi 
hotelul e plin de lume. Plaja, ticsită. Holul e plin de vilegiaturişti 
nerăbdători să înceapă odată focurile de artificii de pe 
continent. 

Fiică-ta, Tabbi, are ochii acoperiţi de o bandă adezivă. Fără 
să poată vedea, bâjbâie la întâmplare şi-şi croieşte drum prin 
hol. De la şemineu şi până la recepţie, o auzi şoptind, „opt, 
nouă, zece...”, numărându-şi paşii dintr-un loc într-altul. 


Vilegiaturiştii sar într-o parte, surprinşi de atingerea 
mâinilor ei care caută un reper. Zâmbesc forţat şi se dau din 
calea ei. Îmbrăcată într-o rochie de vară de-un roz stins şi cu 
pelerina galbenă, cu părul prins la spate cu o panglică galbenă, 
fetiţa asta e prototipul perfect al unui copil de pe Insula 
Waytansea. Rujată cu roz şi unghiile date cu ojă. Jucându-se în 
legea ei. Un joc drăguţ şi de modă veche. 

Fetiţa aleargă cu mâinile întinse pe lângă perete, pipăind în 
treacăt un tablou şi o etajeră cu cărţi. 

Prin geamurile holului se văd lumini şi se aud bubuituri. 
Focurile de artificii trase de pe continent se arcuiesc în văzduh şi 
ţintesc insula. Arată ca şi cum întreg hotelul ar fi luat cu asalt. 

jerbe de flame galbene şi portocalii. Explozii roşii de foc. 
Scânteieri şi dâre albastre şi verzi. Bubuitul se aude întotdeauna 
cu întârziere, la fel cum trăsnetul se succede fulgerului. La care 
Misty se îndreaptă înspre copilă şi-i spune: 

— Draga mea, a început. Îi spune: Deschide ochii şi vino să 
vezi. 

Cu ochii închişi, Tabbi îi spune: 

— Vreau să învăţ camera asta pe dinafară acum cât e plină 
de lume. 

Croindu-şi drum printre străinii încremeniţi şi cu privirile 
aţintite la cer, Tabbi îşi numără paşii rămaşi până la uşile de la 
intrare şi terasa de-afară. 

5 iulie 

Prima oară când aţi ieşit împreună, tu şi cu Misty, ai întins o 
pânză pentru ea. 

Peter Wilmot şi Misty Kleinman, ieşiţi la întâlnire pe un 
teren viran năpădit de buruieni înalte. Băzâiţi de muşte şi de 
albine. Aşezaţi pe o pătură adusă de Misty de-acasă. Din lemn 
natur sub o spoială galbenă cu colţari din alamă şi balamale 
înnegrite şi fără luciu, trusa ei de pictură are nişte tije pe care 
Misty le trage în lateral pentru a forma un şevalet. 

Dacă ţi-aduci aminte de asta, sari la pasajul următor. 

Dacă-ţi mai aduci aminte, buruienile erau atât de înalte, 
încât a trebuit să le culci la pământ ca să faci un culcuş la soare. 

Primăvara se apropia de sfârșit şi toată lumea din campus 
părea să aibă aceeaşi idee în cap. Cu toţii împleteau din ierburi 
şi bețe ba un compact disc player, ba o carcasă de computer. 


Din cioturi de rădăcini. Din pistiluri. Un miros de smoală plutea 
în aer. 

Nimeni nu întindea pânze ca să picteze peisaje. N-avea nici 
un haz. Dar Peter stătea întins la soare pe pătură. Şi-a scos 
jacheta şi şi-a ridicat puloverul lui lălâu. Pe dedesubt, lipită de 
piele, era o pânză neagră întinsă pe un cadru. 

În loc să te dai cu cremă de protecţie solară, te mânjiseși în 
jurul ochilor şi pe nas cu un creion din cărbune. O cruce mare 
neagră drept în mijlocul feţei. 

Dacă cumva citeşti toate astea abia acum, află că ai fost în 
comă numai Dumnezeu ştie de când. Ultimul lucru pe care ar 
trebui să-l facă acest jurnal e să te plictisească. 

Atunci când Misty te-a întrebat de ce ai ascuns pânza sub 
haine, vârâtă pe sub pulover aşa... 

Peter i-a spus: 

— Ca să fiu sigur că se potriveşte. 

Tu ai zis-o. 

Dacă lucrurile astea îţi sunt proaspete în minte, o să-ţi 
aminteşti şi cum mestecai un gogoloi de iarbă. Şi ce gust avea. 
Plimbându-l dintr-o falcă în cealaltă pe măsură ce-l mestecai. Cu 
o mână căutai printre buruieni şi culegeai pietricele şi bulgări de 
pământ. 

Toate prietenele lui Misty împleteau la ierburile lor idioate. 
Ca să confecţioneze un dispozitiv cât mai aproape de realitate şi 
cât mai făţos. Şi să nu se deşire. N-ar fi nimic ironic în toate 
astea dacă rezultatul ar fi arătat ca un sistem veritabil din 
preistoria tehnologiei înalte. 

Peter i-a întins pânza neagră şi i-a spus: 

— Pictează ceva. 

La care Misty i-a răspuns: 

— Nimeni nu mai pictează tablouri. 

Cei pe care îi cunoştea şi încă pictau, o făceau cu sânge sau 
cu spermă. Şi pictau fie pe câinii din adăposturile pentru 
animale, fie pe deserturile din jeleu, dar niciodată pe pânze. 

La care Peter i-a zis: 

— Pun pariu că tu încă mai pictezi pe pânză. 

— De ce crezi asta? a zis Misty. Pentru că sunt retardată? 
Pentru că nu mă pricep la mai mult? 

La care Peter i-a spus: 

— Da’ pictează dracului odată. 


Arta lor trebuia să fie mai presus de figurativ. De peisaje 
cuminţi. Trebuia să dea dovadă de un anume sarcasm vizual. 
Misty a spus că plătesc prea mult pe cursuri ca să nu pună în 
practică tehnicile ironiei percutante. A mai zis că un tablou 
cuminte nu transmite lumii nimic. 

La care Peter i-a replicat: 

— N-avem nici măcar vârsta legală să bem o bere, ce-ar 
putea învăţa lumea asta de la noi? 

Întins acolo în culcuşul de buruieni, cu o mână sub cap, 
Peter a mai zis: 

— Tot efortul de pe lumea asta nu valorează doi bani dacă 
n-ai inspiraţie. 

În caz că nu ţi-ai dat seama, prostul naibii, Misty chiar îşi 
dorea s-o placi. Ca să ştii şi tu, rochia de pe ea, sandalele şi 
pălăria uşoară din paie, pe toate şi le-a pus special pentru tine. 
Dacă ai fi catadicsit s-o mângâi pe cap, ţi-ai fi dat seama că e 
încleiat de fixativ. 

Se parfumase atât de tare cu Wind Song că nu mai scăpa 
de albine. 

lar Peter a întins pânza neagră pe şevaletul ei şi i-a zis: 

— Maura Kincaid nu s-a dus niciodată la căcatul ăsta de 
şcoală de artă. 

A scuipat o flegmă verde groasă, după care a cules un 
ghemotoc nou de iarbă şi l-a băgat în gură. Cu limba pătată de 
verde, i-a spus: 

— Pe pariu că dacă pictezi ceva din inimă, ar putea atârna 
liniştit într-un muzeu. 

În inima ei, i-a spus Misty, nu erau decât prostii. 

La care Peter a fixat-o cu privirea şi i-a spus: 

— Şi-atunci de ce să pictezi ceva de care nu-ţi pasă? 

Lucrurile la care ţine ea, i-a spus Misty, n-au căutare. 
Lumea n-o să le cumpere. 

La care Peter i-a spus: 

— S-ar putea să fii surprinsă. 

Aşa suna teoria lui Peter referitoare la ce are fiecare de 
spus. Paradoxul de a fi artist profesionist. Cum ne ducem viaţa 
încercând să ne exprimăm cât mai bine pe noi înşine când de 
fapt nu avem nimic de spus. Vrem ca procesul creativ să fie un 
sistem care să respecte legea cauzei şi a efectului. Să dea 
rezultate. Produse de piaţă. Vrem ca disciplina şi abnegaţia să 


ne aducă recunoaştere şi recompense. intrăm în concasorul 
şcolii de artă, ne înscriem la diplomă şi exersăm, exersăm şi iar 
exersăm. Deşi stăpânim tehnica la perfecţie, n-avem nimic 
special de spus. După Peter, nimic nu ne calcă mai tare pe nervi 
decât un drogat prăjit la creier, un mototol sau un pervers bălos 
care face o capodoperă. Aşa, ca din întâmplare. 

Un idiot căruia nu i-e frică să recunoască ce-i place. 

— Platon, zice Peter şi-şi întoarce capul ca să scuipe 
gogoloiul bălos printre buruieni, Platon a spus: „Cel care intră în 
Templul muzelor fără nici un dram de inspiraţie, cu credinţa că 
tehnica singură e de ajuns, va da greş, iar opera lui îngâmfată 
va fi eclipsată de cântecele maniacilor“. 

Şi-a vârât din nou nişte ierburi în gură şi a început să le 
mestece spunând: 

— Deci, este Misty Kleinman o maniacă? 

Casele ei din vis şi străzile pietruite. Pescăruşii ei rotindu-se 
peste bărcile întoarse de la pescuit de stridii din locuri pe care 
nu le-a văzut niciodată. Ghivecele din ferestre pline de gura 
leului şi cârciumărese. Nici în ruptul capului n-avea să picteze 
rahaturile astea. 

— Până la 41 de ani, spune Peter, Maura Kincaid n-a ţinut o 
pensulă în mână. 

El a început să scoată pensulele din cutia din lemn 
străveziu, netezindu-le vârfurile. A spus: 

— Maura s-a combinat cu un tâmplar crescut în bătrâna 
Insulă Waytansea şi i-a făcut doi copii. 

El a scos tuburile de vopsea, așezându-le alături de 
pensulele dispuse pe pătură. 

— Nu s-a întâmplat decât atunci când a murit bărbatu-său, 
i-a zis Peter. După care s-a îmbolnăvit, da’ rău de tot, de fitizie 
sau aşa ceva. Pe vremuri, la patruzeci şi unu de ani erai femeie 
bătrână. 

Maura Kincaid, a spus el, nu s-a apucat de pictat decât 
atunci când i-a murit un copil. După care a adăugat: 

— Poate că lumea trebuie să sufere înainte să rişte să facă 
ceea ce-i place. 

Tu i-ai spus lui Misty toate astea. 

l-ai povestit cum Michelangelo era un maniac depresiv care 
s-a autoportretizat în chip de martir jupuit într-un tablou. Henri 
Matisse a renunţat la cariera în avocatură din cauza unei 


apendicite. Robert Schumann s-a apucat să compună după ce i- 
a paralizat mâna stângă şi şi-a încheiat cariera de pianist. 

__ Te căutai în buzunare în timp ce-mi spuneai toate astea. 
Incercai să găseşti ceva. 

Mi-ai povestit de Nietzsche şi sifilisul lui terțiar. De Mozart şi 
uremia lui. De Paul Klee şi de scleroza care i-a futut articulațiile 
şi muşchii, cauzându-i moartea. De Frida Kahlo şi de problemele 
ei de coloană din cauza cărora i s-au umplut picioarele de 
supuraţii. De lordul Byron şi picioarele lui strâmbe. De surorile 
Brontë şi tuberculoza lor. De Mark Rothko şi cum s-a sinucis. De 
Flannery O'Connor şi lupusul ei. Inspirația vine din boală, răni şi 
nebunie. 

— Potrivit lui Thomas Mann, i-a spus Peter, „marii artişti 
sunt nişte invalizi de prima mână“. 

Şi acolo, pe pătură, ai pus ceva. Acolo, înconjurată de 
tuburile de vopsea şi de pensule, se afla o broşă din strasuri. 
Mare cât o monedă de un dolar, broşa era din bucăţi tulburi şi 
ciobite de sticlă reflectorizantă, galbene şi portocalii şi dispuse 
în cerc. Aşa cum stătea pe pătură, părea că reflectă lumina 
soarelui într-o explozie strălucitoare. Metalul era de-un cenușiu 
şters, cu dinţişori ascuţiţi muşcând din strasuri. 

Peter a spus: 

— Mă asculţi? 

Misty însă a ridicat broşa de jos. Strălucirea ei i s-a reflectat 
direct în ochi, orbind-o şi uluind-o. Rupând-o complet de 
realitatea clipei, de soare şi de buruieni. 

— E pentru tine, i-a spus Peter. Ca să-ţi vină inspiraţia. 

Misty, cu reflexia chipului ei spart în doişpe în fiecare stras. 
O mie de replici ale chipului ei. 

Cu ochii aţintiţi la culorile strălucitoare din mâna ei, Misty a 
spus: 

— Şi zi aşa. Zice ea: Cum a murit soţul Maurei Kincaid? 

La care Peter, cu dinţii verzi, a scuipat verde în direcţia 
buruienilor din jurul lor. Crucea neagră de pe chipul lui. Şi-a lins 
buzele verzi cu limba lui verde, după care a spus: 

— Crimă. Şi a adăugat: Ei l-au omorât. 

Şi-n clipa aia, Misty a început să picteze. 


6 iulie 

Ca să ştii şi tu, răpciuga de bibliotecă, cu tapetul scorojit la 
fiecare îmbinare şi cu muştele moarte pe dinăuntrul globurilor 
lăptoase atârnând din tavan, dacă-ţi aminteşti de ele, să ştii că-s 
încă acolo. Asta în caz că-ţi aduci aminte. Acelaşi glob 
pământesc uzat, îngălbenit, de culoarea ciorbei. Cu numele 
continentelor scrijelite în dreptul Prusiei sau al Zairului. Incă mai 
există semnul ăla pe care scrie „Se pedepseşte orice tentativă 
de a rupe coperţile unei cărţi din bibliotecă“. 

Bătrâna doamnă Terrymore, bibliotecara, poartă acelaşi 
compleu din tweed, atâta doar că acum are un nasture mare cât 
faţa la rever, pe care scrie „Schimbă-ţi viitorul cu serviciile 
financiare de la Owens Landing!“ 

Ce nu-nţelegi poate căpăta orice sens îţi doreşti. 

Toată suflarea de pe insulă poartă acelaşi gen de nasture 
sau de tricou inscripţionat cu un mesaj publicitar. Cine e văzut 
purtându-le primeşte un cadouaş sau un premiu în bani. 
Trupurile sunt transformate în panouri publicitare. Şepcile de 
baseball au pe ele numere de telefon care încep cu 1-800. 

Misty a venit aici împreună cu Tabbi, după o carte despre 
cai şi insecte pe care profesoara i-a dat-o de citit peste vacanţă 
înainte să intre în clasa a şaptea. 

Nici urmă de computere. Nici urmă de Internet sau acces la 
vreo bază de date - drept care n-o să vezi nici picior de 
vilegiaturist prin zonă. Nici urmă de cafea cu lapte. Nici urmă de 
DVD-uri sau casete video de închiriat. Aici n-ai voie decât să 
vorbeşti în şoaptă - nimic altceva nu este permis. Tabbi e în 
sectorul cu cărţi pentru copii, iar nevastă-ta a intrat în coma ei 
personală: sectorul de cărţi de artă. 

La şcoala de artă te învaţă că maeştri celebri ca 
Rembrandt, Caravaggio şi Van Eyck n-au făcut decât să 
reproducă realitatea în tablourile lor. Au pictat aşa cum Tabbi nu 
e lăsată să facă în şcoală. Hans Holbein şi Diego Velâsquez 
stăteau pe întuneric într-un cort de catifea şi schiţau lumea de- 
afară strecurată înăuntru printr-o mică lentilă. Sau reflectată 
într-o oglindă bombată. Sau proiectată în întunericul dinăuntru 
printr-o gaură mică. Proiectată direct pe ecranul pânzei lor. 
Canaletto, Gainsborough şi Vermeer stăteau aşa în beznă preţ 
de ore şi zile în şir, reproducând clădirile sau modelele goale 
aflate în lumina de afară. Uneori pictau culorile direct peste 


culorile proiectate pe pânză, reproducând strălucirea texturii 
aşa cum cădea pe pliuri. Pictând un portret fidel într-o singură 
după-amiază. 

Ca să ştii şi tu, camera obscura e termenul latinesc pentru 
„cameră obscură“. 

E locul în care tehnica întâlnește capodopera. O cameră în 
care vopseaua ţine loc de oxid de argint, iar pânza e pe post de 
peliculă. 

Cele două îşi petrec toată dimineaţa aici, iar la un moment 
dat Tabbi vine lângă maică-sa. Ţine în mâini o carte deschisă şi 
spune: 

— Mami? Cu nasul în carte, îi spune lui Misty: Ştiai că e 
nevoie de un incendiu de cel puţin 600 de grade care să dureze 
şapte ore pentru a mistui un trup omenesc? 

Cartea e plină de fotografii în alb-negru cu victime arse şi 
contorsionate în „poziţia pugilistului“, cu braţele încrucişate 
acoperindu-şi faţa. Mâinile le sunt strânse în pumni, carbonizaţi 
de la văpaia flăcărilor. Cartea se cheamă Ancheta judiciară în 
caz de incendii. 

Ca să ştii şi tu, astăzi, starea vremii e dominată de dezgust 
profund, dar şi de încercarea de a-l înţelege. 

De la biroul ei, doamna Terrymore le aruncă o privire. Misty 
îi spune lui Tabbi: 

— Du-te şi pune-o la loc. 

Astăzi, în bibliotecă, la secţiunea de artă, nevastă-ta îşi 
plimbă degetele peste cărţile din raft. Fără nici un motiv, ea 
scoate o carte şi o deschide chiar la pagina unde scrie că atunci 
când un artist foloseşte o oglindă pentru a proiecta o imagine pe 
pânză, reflexia e inversată. Din acest motiv, majoritatea 
subiecţilor din tablourile şcolii vechi sunt stângaci. Dacă se 
folosea o lentilă, imaginea era cu fundu-n sus. Oricum s-ar fi 
uitat la ea, era o imagine deformată. În cartea asta, o gravură 
înfăţişează un artist care reproduce o imagine proiectată. De-a 
curmezişul paginii, cineva a scris: „Chestia asta poţi s-o faci şi 
mental“. 

De-aia cântă păsările, ca să-şi marcheze teritoriul. De-aia 
se pişă câinii. 

La fel şi cu fundul mesei din Salonul din lemn şi Aur din 
Hotelul Waytansea, unde Maura Kincaid a scris cu limbă de 
moarte: 


„Du-te la bibliotecă şi ia o carte la întâmplare“. 

Amprenta ei pentru eternitate. Nemurirea ei improvizată. 

Noul mesaj e semnat Constance Burton. 

„Chestia asta poţi s-o faci şi mental.“ 

: Misty scoate altă carte din raft şi o deschide la întâmplare. 
In ea e vorba de artistul Charles Meyron, un strălucit gravor 
francez care s-a îmbolnăvit de schizofrenie şi a murit într-un azil. 
Într-o gravură cu Ministerul Francez al Marinei, o clădire clasică 
din piatră străjuită de coloane înalte canelate, totul pare la locul 
lui, mai puţin roiul de monştri care coboară din cer. 

Deasupra norilor din care se scoboară monştrii stă scris cu 
creionul: „Noi suntem momeala şi laţul lor“. Semnat Maura 
Kincaid. 

Cu ochii închişi, Misty atinge în treacăt cotoarele cărților de 
pe raft. Simţind muchiile din piele, carton şi pânză, ea extrage o 
carte fără să se uite şi o lasă să se deschidă la întâmplare. 

Şi iată-l pe Francisco Goya, otrăvit de plumbul folosit în 
tablourile lui luminoase. De la culorile pe care le-a aplicat cu 
degetele, storcând tuburile de vopsea până s-a îmbolnăvit de 
encefalopatie, de la care i s-a tras surzenia, căderea nervoasă şi 
nebunia. Pe pagină e o pictură înfăţișându-l pe zeul Saturn 
devorându-şi copiii, pe un fundal de un negru întunecat, un uriaş 
cu ochii ieşiţi din orbite care muşcă din braţele unui trup fără 
cap. Pe marginea albă a paginii, cineva a scris: „Dacă ai găsit 
asta, încă te mai poţi salva“. 

E semnat Constance Burton. 

In următoarea carte, pictorul francez Watteau e întrupat 
într-un chitarist palid şi deşirat, bolnav de tuberculoză. De la 
asta i s-a tras şi în realitate. Pe cerul albastru din tablou stă 
scris: „Nu picta la comandă“. Semnat Constance Burton. 

Nevastă-ta decide să continue testul şi o ia la pas prin 
bibliotecă, trecând prin faţa femeii care priveşte de jur împrejur 
printr-o pereche de ochelari rotunzi cu ramă din sârmă neagră. 
Are cu ea cărţile despre Watteau, Goya, camera obscura, toate 
deschise şi puse una peste alta. Tabbi îşi ridică privirea de la o 
masă plină cu cărţi pentru copii. În sectorul de literatură, Misty 
închide din nou ochii şi-şi plimbă degetele peste cotoarele 
uzate. Fără nici un motiv, se opreşte şi scoate o carte afară. 

E una despre Jonathan Swift, în care scriitorul povesteşte 
cum de s-a pricopsit cu sindromul Meniere, iar viaţa i-a fost 


distrusă de surzenie şi amețeli. Pe timpul bolii, a scris două 
satire întunecate, Că/ătoriile lui Gulliver şi A Modest Proposal, în 
care sugera că britanicii ar putea supravieţui devorând copiii 
irlandezi deveniți din ce în ce mai numeroşi. E cea mai bună 
lucrare a lui. 

Cartea se deschide la întâmplare la pagina pe care cineva a 
scris: „Te vor convinge să ucizi toţi copiii Domnului pentru a-i 
salva pe ai lor“. Semnat Maura Kincaid. 

Nevastă-ta pune cartea deschisă deasupra celorlalte şi-şi 
închide din nou ochii. Cu teancul de cărţi în braţe, dă să scoată 
încă una din raft. Misty îşi plimbă degetele de la un cotor la 
altul. Cu ochii închişi, face un pas înainte - şi intră într-un perete 
moale mirosind a talc. Când deschide ochii, are în faţă un chip 
dat cu pudră şi garnisit cu o pereche de buze date cu ruj roşu. 
Cu o şapcă verde peste frunte şi cu părul cărunt şi ondulat 
ţâșnind deasupra ei. Pe şapcă scrie: „Sunaţi la 1-800-555-1785. 
Satisfacţie garantată“. Sub ea, o pereche de ochelari cu ramă 
din sârmă neagră. Mai jos, un compleu din tweed. 

— Scuzaţi-mă, zice vocea, care se dovedeşte a fi doamna 
Terrymore, bibliotecara. Stă în faţa ei, cu braţele încrucişate. 

Misty face un pas înapoi. Buzele rujate zic: 

— V-aş fi recunoscătoare dacă n-aţi distruge cărţile astea 
aglomerându-le aşa, unele peste altele. 

Amărâta de Misty îi spune că-i pare rău. După care se duce 
să le lase pe-o masă. 

Doamna Terrymore întinde mâinile şi-i spune: 

— Vă rog, lăsaţi-mă să le închid la loc. Vă rog. 

La care Misty, nu încă. Îi spune că vrea să verifice ceva şi, 
în timp ce parlamentează, o carte alunecă din teanc şi cade cu 
zgomot pe podea. Tare, ca o palmă dată peste faţă. E deschisă 
la pagina unde scrie: „Nu picta la comandă“. 

Doamna Terrymore îi spune: 

— Mă tem că aceste cărţi nu pot fi luate acasă. 

La care Misty îi răspunde: 

— Nu-i adevărat. Câteva sunt. Pe una dintre pagini stă 
scris: „Dacă ai găsit asta, încă te mai poţi salva“. 

Prin ochelarii ei cu ramă neagră, bibliotecara vede asta şi 
spune: 

— În fiecare an, tot mai multe stricăciuni. După care se uită 
la orologiul înalt din lemn de nuc şi spune: Dacă nu vă supăraţi, 


să ştiţi că azi închidem mai devreme. Îşi confruntă ceasul de la 
mână cu orologiul şi-i spune: Am închis acum zece minute. 

Tabbi şi-a luat deja cărţile. E în faţa uşii de la intrare, 
aşteptând-o, şi-i strigă cu voce tare: 

— Grăbeşte-te, mami. Trebuie să ajungi la lucru. 

Bibliotecara îşi bagă o mână în buzunarul de la jacheta de 
tweed şi scoate din el o radieră roz. 

7 iulie 

Ferestrele cu vitralii ale bisericii de pe insulă, mogâldeaţa 
de Misty Marie Kleinman era în stare să le deseneze încă 
dinainte să-nveţe să scrie sau să citească. Înainte să fi văzut 
vreodată un vitraliu. N-a intrat niciodată într-o biserică, în nici un 
fel de biserică. Neajutorata asta mică de Misty Kleinman era în 
stare să deseneze mormintele din cimitirul aflat hăt în 
Waytansea Point, cu tot cu anii şi epitafurile gravate pe cruci, 
încă înainte să ştie ce-s alea cuvinte şi cifre. 

Asistând astăzi la slujba religioasă de la biserică, îi vine 
greu să-şi amintească ce-a fost mai întâi: produsul imaginaţiei ei 
sau ce-a văzut cu ochii ei din prima clipă în care a pus piciorul 
pe insulă. Catifeaua roşie care acoperă altarul. Grinzile negre 
din lemn lăcuit. 

Arată exact cum şi le-a imaginat când era mică. Dar e 
imposibil. 

Alături de ea în strană, Grace se roagă. De cealaltă parte a 
lui Grace e Tabbi, şi amândouă stau în genunchi. Cu palmele 
împreunate a închinăciune. 

Cu ochii închişi şi buzele murmurând printre degete, Grace 
spune: 

— Dă Doamne ca noră-mea să se apuce din nou de pictura 
la care ţine atât de mult. Nu lăsa să i se irosească talentul cu 
care a binecuvântat-o Dumnezeu... 

Toate familiile de pe insulă în jurul lor, murmurând 
rugăciuni... 

In spatele lor, o voce şopteşte: 

— „te rog, Doamne, fă în aşa fel încât soţia lui Peter să se 
apuce de lucru... 

Altă voce, îi aparţine bătrânei doamne Petersen, se roagă: 

— ...dă Doamne ca Misty să ne mântuiască înainte ca cei 
veniţi din afară să fie şi mai răi... 

Până şi fiică-ta, Tabbi, şopteşte: 


— Doamne, mobilizeaz-o pe mami şi convinge-o să-şi pună 
în practică veleităţile artistice... 

Toate figurile de ceară din Insula Waytansea stau în 
genunchi în jurul lui Misty. Tupper-ii, Burton-ii, Nieman-ii, cu toţii 
au ochii închişi, degetele înnodate şi se roagă la Dumnezeu ca 
ea să picteze. Cu toţii cred că are vreun talent secret care i-ar 
putea salva. 

In vreme ce Misty, amărâta de nevastă-ta, singura în toate 
minţile de-aici, nu vrea - ei bine, da, nu vrea decât să bea un 
pahar. 

Două pahare. Două aspirine. Şi de la capăt. 

Vrea să tipe la toţi ca să le închidă gura cu tot cu 
rugăciunile lor nenorocite. 

Dacă ai trecut de prima tinereţe şi-ţi dai seama că n-o să fii 
niciodată artistul celebru care ai visat că vei fi şi că n-o să 
pictezi niciodată ceva care să-i atingă şi să-i inspire pe oameni, 
care chiar să-i atingă, să-i marcheze şi să le schimbe vieţile. 
Inseamnă că n-ai talent nici de frică. Inteligență şi inspiraţie - 
zero. N-ai datele necesare pentru a crea o capodoperă. Dacă 
vezi că-n tot portofoliul tău nu-s decât căsoaie din piatră şi 
grădini peste grădini - aspiraţiile fruste ale unei fetiţe din 
Tecumseh Lake, Georgia - şi-ţi dai seama că orice ai picta n-ar 
face decât să îngroaşe stratul de rahat de care e acoperită 
lumea. Dacă realizezi că ai patruzeci şi unu de ani şi că ţi-ai 
irosit darul lăsat de la Dumnezeu, ei bine, noroc şi la mai mare. 

Privirea ţi s-a tulburat. Dă paharul peste cap. 

Asta-i tot ce mai poţi face. 

Dacă realizezi că nu-i chip să-i asiguri copilului tău un trai 
mai bun - la dracu', unul măcar comparabil cu ce-ai avut în 
parcul tău cu rulote - şi că nu va avea parte nici de colegiu, nici 
de şcoală de artă, nici de aspirații înalte, ci doar de o slujbă de 
chelneriţă ca mă-sa... 

Ei bine, bea până la fund. 

Aşa arată fiecare zi din viaţa lui Misty Marie Kleinman, 
regina sclavilor. 

Maura Kincaid? 

Constance Burton? 

Şcoala de pictori din Waytansea. Pictori cum nu se poate 
mai diferiţi, de origini diferite. Te uiţi la ei şi totul ţi se pare 
simplu. Ideea e însă că unii oameni au talent, în timp ce 


majoritatea - nu. Majoritatea se duc la fund, fără glorie şi cu 
coada între picioare. Oameni limitați ca săraca de Misty Marie, 
nişte fantoşe de la marginea societăţii care nici măcar de-un loc 
de parcare pentru handicapaţi n-au parte. Nici Jocuri Paralimpice 
nu s-au inventat pentru ei. Oamenii ăştia nu fac decât să-şi 
plătească bulucul de taxe, dar nici măcar de-un meniu special n- 
au parte într-un restaurant ieftin. Şi nici de-o baie mai spațioasă. 
Nu tu locuri speciale în faţa autobuzului. Nu tu susţinere în 
guvern. 

Nu, slujba nevesti-tii e să-i aplaude pe ceilalţi. 

La şcoala de artă, o tipă pe care o cunoştea Misty a băgat 
un fragment din beton într-un mixer de bucătărie până când a 
început să scoată fum şi i-a ars motorul. Aşa a găsit ea de 
cuviinţă să zugrăvească viaţa de casnică. Probabil că, în clipa 
asta, fata aia stă în vreun loft şi mănâncă iaurt organic. E 
bogată şi poate foarte simplu să stea picior peste picior. 

Altă tipă pe care Misty o ştia din şcoală a jucat o scenetă în 
trei acte cu marionete la ea în gură. Erau de fapt nişte păpuşele 
costumate pe care le putea ţine pe limbă. Puteai ţine unele 
dintre ele îndărătul obrajilor, ca şi cum ar fi stat în culise. Între 
acte, închideai gura, iar buzele ţineau loc de cortină. Dinţii 
serveau de luminile rampei şi de bolta scenei. Cu un joc de 
limbă introduceai un nou personaj. După trei acte, tipa era 
acoperită de riduri în jurul gurii. Muşchiul orbicularis oris îi 
deformase toată faţa. 

Într-o seară, într-o galerie, pe când executa o montare la 
scară mică cu Cea mai frumoasă poveste spusă vreodată, fata 
era să moară din cauza unei cămiluţe care i-a alunecat pe gât. 
Probabil că-n perioada aia trăia numai din banii din bursă. 

Peter se înşela amarnic atunci când le ridica în slăvi pe 
Misty şi casele ei drăguţe. Peter care i-a spus să se ascundă pe 
insulă şi să picteze numai lucrurile la care ţine - nici că se putea 
să-i dea un sfat mai de căcat. 

Sfatul şi laudele tale erau complet de căcat. 

Mi-ai spus că, timp de douăzeci de ani, Maura Kincaid a 
spălat peşte într-o fabrică de conserve. Şi-a învăţat copiii să facă 
la oliţă, şi-a curăţat grădina de buruieni, după care, într-o bună 
zi, s-a aşezat şi a pictat o capodoperă. Scroafa dracului. N-a dat 
nici un examen, nu şi-a petrecut timpul în atelier, iar acum e 


celebră pentru totdeauna. Adulată de milioane de oameni care 
n-or s-o cunoască niciodată. 

Ca să ştii şi tu, astăzi, starea vremii e aspră, cu izbucniri 
ocazionale de furie geloasă. 

Şi ca să nu zici ca n-ai ştiut, Peter, mă-ta tot scroafă e. Ea 
lucrează cu jumătate de normă într-o slujbă care-i cere să 
întregească serviciile de porțelan incomplete ale oamenilor. A 
auzit o bogătană de vilegiaturistă care lua prânzul, un schelet 
bronzat într-o rochie tricotată din mătase, spunând: 

— La ce bun să ai bani dacă n-ai pe ce să-i cheltui? 

Şi din clipa în care a auzit Grace asta, a început s-o fută la 
cap pe nevastă-ta să se apuce de pictat. Ca să le dea oamenilor 
ocazia de a se lăuda în gura mare cu noua lor achiziţie. De parcă 
Misty ar fi putut să clocească o capodoperă care să răscumpere 
averea pierdută a familiei Wilmot. 

De parcă ea ar fi putut salva în acest fel toată insula. 

Se apropie marea aniversare de treisprezece ani a lui Tabbi 
şi ia bani de cadou de unde nu-s. Misty pune la teşcherea banii 
câștigați din bacşişuri pentru ca ele două să se poată întoarce în 
Tecumseh Lake. Căci nu pot rămâne în Hotelul Waytansea 
pentru tot restul vieţii. Bogătanii mănâncă insula de vie, iar ea 
nu-şi doreşte ca Tabbi să ajungă o sărăntoacă înconjurată de 
băieţi avuţi dependenţi de droguri. 

Misty preconizează că până la sfârșitul verii se vor rezolva 
cu banii. In ceea ce-o priveşte pe Grace, Misty nu ştie ce să 
spună. Probabil că maică-ta are prieteni la care se poate duce. 
Şi mai e şi biserica, de unde poate primi ajutor. Societatea de 
Binefacere a Doamnelor din Altar. 

În biserică, unde se află acum, lumea e înconjurată de 
vitralii cu sfinţi, străpunşi de săgeți, hăcuiţi cu cuțite sau arşi pe 
rug, iar lui Misty îi fuge gândul la tine. La teoria ta despre cum 
trebuie să suferi ca să te lovească inspiraţia divină. La poveştile 
despre Maura Kincaid. 

Dacă nenorocirea ar fi sursă de inspiraţie, Misty ar trebui să 
treacă examenul. 

Aici, înconjurată de toată insula în genunchi şi rugându-se 
ca ea să se apuce de pictat. Şi, prin asta, să-i salveze pe toţi. 

Inconjurată de toţi aceşti sfinţi zâmbitori care fac miracole, 
deşi suferă la greu, Misty se duce după o culegere de psalmi. 
Una dintr-o duzină de culegeri de psalmi vechi şi prăfuite, 


câteva dintre ele fără coperte, altele prin care ies panglici 
jerpelite din satin. la una la întâmplare şi o deschide. Şi, nimic. 

O răsfoieşte, dar tot nu dă peste nimic. Doar imnuri şi 
rugăciuni. Nici un mesaj secret strecurat printre ele. 

Totuşi, atunci când se duce s-o pună la loc, scrijelit în 
lemnul stranei de unde luase cartea, un mesaj spune: 
„Părăseşte insula cât încă nu e prea târziu“. 

E semnat Constance Burton. 

8 iulie 

La a cincea întâlnire serioasă, Peter întindea şi înrăma 
pânza pe care o pictase Misty. 

Tu, Peter, i-ai spus lui Misty: 

— Ăsta. Tabloul ăsta. Într-o zi o să atârne într-un muzeu. 

Pictura înfăţişa un peisaj cu o casă împrejmuită de porticuri 
şi umbrită de copaci. La ferestre atârnau perdele din dantelă. 
Indărătul unei palisade dăduseră în floare trandafirii. Păsări 
albăstrui treceau prin dreptul razelor de soare. Un rotocol de 
fum ieşea dintr-un horn de piatră. Misty şi Peter erau într-un 
magazin de înrămat din apropierea campusului, iar ea stătea cu 
spatele în faţa geamului de la intrare, încercând să obtureze 
privirile celor de-afară. 

Misty şi cu tine. 

Ferindu-şi tabloul de privirile oricui ar fi putut să-l vadă. În 
josul tabloului, chiar sub palisadă, era semnătura ei, Misty Marie 
Kleinman. Singurul lucru care lipsea era o faţă zâmbitoare. O 
inimioară în loc de punctul pe i din Kleinman. 

— Poate că într-un muzeu de kitsch-uri. 

Nu era decât o versiune ceva mai spălată a ceea ce picta 
când era mică. Locul ei de vis. Să-l vezi în realitate era chiar mai 
rău decât să te vezi pe tine grasă şi goală în cea mai nasoală 
fotografie a ta. Pentru asta bătea banala inimioară a lui Misty 
Marie Kleinman. Visul dulceag al celei care avea să rămână o 
copiliţă amărâtă de şase ani pentru tot restul vieţii. Jalnicul ei 
suflet, asemenea unui stras drăguţ. 

Micul ei secret răsuflat despre lucrurile care au făcut-o 
fericită. 

Misty se tot uita pe furiş în spate ca nu cumva cineva să 
tragă cu ochiul înăuntru. Nimeni nu mai văzuse cea mai banală 
şi mai onestă parte a ei, pictată aici în acuarele. 


Peter, Dumnezeu să-l binecuvânteze, a întins pânza pe 
şafiu şi a centrat-o în interiorul lui. 

Tu ai întins pânza. 

Peter a îndreptat colţurile şafiului cu cleştele de pe tejghea 
şi a tăiat resturile de pânză de pe fiecare latură a cadrului. Cu 
faţa pe jumătate zâmbind şi cu colţul gurii ridicat graţie 
muşchiului zigomatic major, Peter a contemplat tabloul. Cu 
sprânceana ridicată, Peter a spus: 

— Ţi-a ieşit perfect balustrada porticului. 

Pe stradă trecea o fată de la şcoala de artă. Ultima ei 
„operă“ a fost să umple un ursuleţ de jucărie cu rahat de câine. 
A folosit nişte mănuşi de cauciuc atât de groase încât abia dacă 
putea să-şi îndoaie degetele. După ea, frumuseţea era un 
concept învechit. Superficial. O trişerie. Ea explora o nouă 
dimensiune. O nouă variaţiune a clasicei teme dadaiste. In 
studioul ei, ursuleţul de jucărie fusese golit pe interior, cu blana 
tăiată ca la autopsie, şi era gata să se transforme în operă de 
artă. Mănuşile erau atât de mânjite de excremente încât abia 
dacă putea ţine între degete acul de cusut cu aţă roşie. Titlul 
acestei instalaţii era: //uzi; ale copilăriei. 

Restul copiilor din şcoală, copii de bogătaşi care 
călătoriseră prin Europa şi la New York şi văzuseră artă 
adevărată, nu făceau decât astfel de lucrări. 

Alt băiat din clasă cu Misty se masturba într-o puşculiţă şi 
încerca s-o umple până la sfârșitul anului. Se întreținea din 
dividendele de la nişte acţiuni. Altă fată dădea pe gât diferite 
culori de tempera, după care bea sirop de ipeca şi-şi vomita 
capodopera. Tipa venea la şcoală cu o motoretă din Italia care 
costase mai mult decât rulota în care a copilărit Misty. 

În dimineaţa aceea în magazinul de înrămat, Peter a fixat 
vinclurile cadrului. A întins lipici cu degetele şi a dat găuri în 
colţuri pentru şuruburi. 

Pironită între geam şi tejghea, blocând lumina de afară, 
Misty a zis: 

— Chiar crezi că e bun de ceva? 

La care Peter i-a răspuns: 

— Nici n-ai idee... 

Tu ai spus asta. 

Peter a spus: 

— Stai în lumină. Nu văd nimic. 


— Nu mă mişc de aici, i-a zis Misty. Lumea de-afară ar 
putea trage cu ochiul. 

Toate rahaturile, spermele şi vomele astea. Trecând cu 
cutterul de sticlă peste geam fără să-şi ia ochii de la rotiţa 
tăietoare, cu un creion după ureche, Peter i-a spus: 

— Dacă pute de te-ndoaie, nu-nseamnă automat că este şi 
artă. 

Tăind geamul în două, Peter i-a spus: 

— Rahatul e un clişeu estetic. 

l-a povestit de un artist italian, Piero Manzoni, care şi-a pus 
căcaţii în cutii de conserve pe care a scris „Căcat de artist 100% 
veritabil“, iar oamenii le-au cumpărat. 

Peter era atât de concentrat la ce făcea încât Misty era şi 
ea numai ochi. Nu se mai uita pe fereastră şi, dintr-odată, au 
auzit clopoţelul uşii de la intrare. Cineva intrase în magazin. O 
altă umbră cădea peste tejghea. 

Fără să-i dea atenţie, Peter a spus: 

— Hei. 

La care proaspătul intrat i-a zis: 

— Hei. 

Tipul era cam de vârsta lui Peter, blond cu ceva fire în 
bărbie, dar nu îndeajuns cât să-i poţi zice barbă. Era şi el elev la 
şcoala de artă. Incă unul dintre copiii de bani gata de pe Insula 
Waytansea, care stătea acolo şi fixa cu ochii lui albaştri tabloul 
de pe tejghea. Rânjea cu jumătate de gură, aşa cum făcea şi 
Peter, de parcă ar fi făcut haz că are cancer. Avea faţa cuiva 
căruia îi iese în cale o gaşcă de clovni înarmaţi pe bune. 

Fără să ridice privirea, Peter a lustruit geamul şi l-a potrivit 
în cadrul nou. A spus: 

— Vezi la ce mă refeream când îţi spuneam de tablou? 

Amicul lui s-a uitat la casa înconjurată de porticuri, la 
palisada ei şi la păsările albastre. La numele Misty Marie 
Kleinman. Zâmbind cu jumătate de faţă şi dând din cap, a spus: 

— Asta-i casa Tupper-ilor, evident. 

Era o casă pe care Misty a desenat-o din imaginaţie. Ea a 
inventat-o. 

Amicul avea un cercel într-o ureche. O bucată de bijuterie 
de duzină, cum aveau toţi prietenii lui Peter din Insula 
Waytansea. Pierdută printre firele de păr, bijuteria era o inimă 
roşie smălțuită înconjurată de filigran aurit încrustat cu bucăţi 


de sticlă roşie. Tipul mesteca gumă. De mentă, după toate 
aparențele. 

Misty i-a spus: 

— Bună. Apoi: Pe mine mă cheamă Misty. 

La care amicul lui Peter s-a uitat la ea cu aceeaşi privire 
condescendentă. Continuând să mestece la gumă, a zis: 

— Deci ea e? Ea e duduia din poveste? 

La care Peter, încadrând pictura în ramă pe după geam şi 
fără să ridice privirea, i-a răspuns: 

— Mă tem că da. 

Incă fixând-o pe Misty, cu ochii măsurând-o pe toate părțile, 
de la mâini la picioare, de la chipul ei la sâni, tipul stătea cu 
capul aplecat într-o parte şi-o studia. Clefăind în continuare, a 
spus: 

— Eşti sigur că e potrivită pentru tine? 

Coțofana din Misty, micuța prinţesă din ea, nu-şi putea 
desprinde ochii de la cercelul strălucitor al tipului. De la inima 
roşie smălțuită. De la strălucirea roşie a rubinelor tăiate din 
sticlă. 

Peter a potrivit o bucată de carton în spatele pânzei şi a 
fixat-o cu bandă adezivă. Trecându-şi degetul mare peste bandă 
şi netezind-o, el a spus: 

— Doar ai văzut tabloul. S-a întrerupt din treabă, pieptul i s- 
a bombat, apoi i s-a surpat, a scos un oftat şi a spus: Mă tem că 
e cea mai potrivită. 

Cât despre Misty, ochii îi erau pironiţi asupra vârtejului 
blond din părul amicului. Strălucirea roşie a cercelului era 
aidoma beculeţelor de Crăciun şi a lumânărilor din tort. În 
lumina care cădea prin geamul magazinului, cercelul era jocul 
de artificii de 4 lulie şi buchetul de trandafiri de Ziua 
Indrăgostiţilor. Hipnotizată de scânteieri, a uitat că are mâini, 
chip şi nume. 

A uitat să mai respire. 

Peter a spus: 

— Ce ţi-am zis eu, frate? 

Uitându-se acum la Misty care era vrăjită de cercelul roşu, 
Peter a mai spus: 

— E fascinată de bijuteriile vechi. 


Blondul a observat cum Misty se zgâiește la el, iar ochii lui 
albaştri au glisat într-o parte în direcţia în care era aţintită 
privirea lui Misty. 

In lumina scânteietoare împrăştiată de cercelul din sticlă 
era toată spuma unei şampanii pe care Misty n-a mai văzut-o 
niciodată. Erau scânteile focurilor de pe plajă transformate în 
steluțe pe care Misty n-ar fi putut decât să şi le închipuie. În 
acea lumină era strălucirea candelabrelor de cristal din 
saloanele ei pictate din imaginaţie. 

Toate aspiraţiile şi nevoile idioate ale unui copil singur şi 
amărât. Cretina needucată din ea, nu artista, ci cretina din ea 
adora acel cercel, strălucind a bogăţie. Strălucind a bomboane 
scumpe. Bomboane scumpe într-un bol de sticlă frumos tăiat. 
Un bol dintr-o casă pe care n-a vizitat-o niciodată. Nimic adânc 
sau profund. Doar lucruşoare pe care suntem programaţi să le 
adorăm. Paiete şi curcubeie. Brăţări pe care, cu suficientă 
educaţie, le-ar fi putut ignora. 

Blondul, amicul lui Peter, şi-a trecut mâna prin păr, apoi 
peste ureche. Gura i s-a deschis, lăsând guma să-i cadă cu 
repeziciune pe jos. 

Amicul tău. 

lar tu ai zis: 

— Ai grijă, băi, mi se pare mie sau te dai la ea...? 

La care amicul, cu degetele bâjbâind prin păr, şi-a smuls 
cercelul din ureche. Zgomotul i-a făcut pe toţi să tresară. 

Când Misty a deschis ochii, blondul ţinea în mână cercelul şi 
avea lacrimi în ochii lui albaştri. Lobul urechii îi atârna sfâșiat în 
două, cu sângele picurând din el. 

— Poftim, a zis el, ia-l. 

Şi a aruncat cercelul pe tejghea. A aterizat împrăştiind 
străluciri roşii şi picături de sânge din filigranul aurit şi rubinele 
lui false. 

Tortiţa era încă prinsă. Cercelul era atât de vechi încât 
aurul de pe dedesubt se coclise. Tipul şi l-a smuls atât de brusc 
încât cercelul era năclăit de fire blonde. lar fiecare fir avea la un 
capăt micul bulb alb de unde fusese smuls din rădăcină. 

Cu mâna făcută căuş peste urechea sângerândă, tipul a 
zâmbit. Cu muşchiul corugator împreunându-i sprâncenele rare, 
el a zis: 

— Imi pare rău, Petey. Se pare că tu eşti norocosul. 


La care Peter a ridicat tabloul înrămat ca la carte. Cu 
semnătura lui Misty în josul lui. 

Viitoarea semnătură a nevesti-tii. Micul ei suflet de 
burgheză. 

Viitoarea ta nevastă aruncându-se peste pata strălucitoare 
de sânge. 

— Da, a zis Peter, al dracului de norocos. 

Sângerând în continuare şi cu mâna peste ureche, cu 
picăturile prelingându-i-se pe braţ până la cotul ascuţit, amicul 
lui Peter s-a dat doi paşi în spate. Cu cealaltă mână s-a întins 
după clanţă. A arătat înspre cercel şi a zis: 

— Păstraţi-l. Cadou de nuntă. După care a ieşit. 

9 iulie 

În seara asta, în timp ce Misty o înveleşte, fiica ei, Tabbi, îi 
spune: 

— Eu şi cu buni Wilmot avem un secret. 

Ca să ştii, şi tu, buni Wilmot ştie secretele tuturor. 

Grace asistă la slujba religioasă şi o înghionteşte pe Misty, 
povestindu-i de fereastra roz pe care familia Burton a donat-o 
sărmanei lor nurori - ei bine, adevărul e că doamna Constance 
Burton s-a lăsat de pictură şi a băut până a crăpat. 

Cele două secole de mizerie şi ruşine îndurate de 
Waytansea, maică-ta le poate reproduce în cel mai mic detaliu. 
Băncile din fier forjat de pe strada Merchant, cele fabricate în 
Anglia, sunt în memoria Maurei Kincaid, care s-a înecat 
încercând să traverseze cei nouă kilometri de apă dintre insulă 
şi continent. Fântâna italiană de pe strada Parson - e în onoarea 
soţului Maurei. 

Soţul asasinat, potrivit spuselor lui Peter. 

Potrivit spuselor tale. 

Întreaga suflare din Waytansea e într-un soi de comă 
generalizată. 

Ca să ştii şi tu, mama Wilmot îţi trimite toată dragostea ei. 

Nu c-arvrea să te viziteze vreodată. 

Cuibărită în pat, Tabbi îşi roteşte capul în direcţia geamului 
şi spune: 

— Nu ieşim şi noi la un picnic? 

Deşi nu ne putem permite, trebuie să ştii că în clipa în care 
dai colţul, Mama Wilmot ţi-a pregătit o fântână arteziană, toată 
din alamă şi bronz, cu o Venus sculptată călărind pe-o cochilie. 


Tabbi şi-a adus perna de acasă atunci când Misty le-a 
mutat într-o cameră din Hotelul Waytansea. Fiecare dintre ele a 
adus câte ceva. Nevastă-ta ţi-a luat perna cu ea pentru că era 
îmbibată de mirosul tău. 

În camera lui Tabbi, Misty stă pe marginea patului, 
plimbându-și degetele prin părul fetiţei. Tabbi a moştenit de la 
taică-său părul lung şi ochii lui verzi. 

Ochii tăi verzi. 

Ea împarte cămăruţa cu bunica ei, alături de camera lui 
Misty de la mansarda hotelului. 

Aproape toate familiile de bătrâni şi-au închiriat casele şi s- 
au mutat în mansarda hotelului. În camere tapetate cu trandafiri 
palizi. Cu tapetul desprins la fiecare îmbinare. Fiecare cameră 
are o chiuvetă ruginită şi oglinjoară în perete. Două, trei paturi 
din fier, cu vopseaua scorojită şi saltelele moi şi lăsate în mijloc. 
Sunt camere înghesuite, cu tavanele pline de igrasie, îndărătul 
ferestruicilor aliniate ca nişte cuşti de căţei pe acoperişul 
înclinat al hotelului. Mansarda e o baracă, un lagăr de refugiaţi 
pentru cei din înalta societate. Oameni care-s-au-născut-în- 
conace, dar care acum împart o budă pe hol. 

Peste vară, toţi oamenii ăştia care n-au avut niciodată o 
slujbă debarasează mesele. De parcă ar fi dat faliment în acelaşi 
timp, fiecare insular de viţă nobilă cară bagaje la hotel. Face 
curat în camere. Lustruieşte pantofi. Spală vasele. O industrie 
de servicii asigurate de indivizi blonzi cu ochi albaştri, picioare 
lungi şi părul strălucitor. Politicoşi, binedispuşi şi mereu gata să 
sară la interval cu o scrumieră curată sau să refuze un bacşiş. 

Familia ta - nevastă-ta, fiică-ta şi maică-ta - doarme în 
paturi deşelate din fier forjat scorojit, între pereţi igrasioşi 
încărcaţi cu relicvele din argint şi din cristal ale traiului bun de 
odinioară. 

Şi închipuie-ţi că toate familiile de pe insulă sunt cu 
zâmbetul pe buze. De parcă ar fi antrenate într-un soi de 
aventură. Sau de festă caraghioasă. De parcă ar face turul 
industriei de servicii şi atât. De parcă n-ar fi condamnaţi să le 
presteze pentru tot restul vieţii, cu toate umilinţele care vin la 
pachet. Al vieţii lor şi a copiilor lor. De parcă ineditul acestui 
sport nu s-ar evapora după o lună. Nu-s proşti. Atâta doar că nici 
unul dintre ei n-a fost vreodată sărac. N-a fost ca nevastă-ta, 
care ştie ce-nseamnă să ai clătite la cină. Să mănânci o raţie 


suplimentară de brânză. Lapte praf. Să porţi pantofi cu toc cui şi 
să faci nenorocitul ăla de pontaj la locul de muncă. 

Şi stând acolo cu Tabbi, Misty o întreabă: 

— Deci, care e secretul tău? 

La care Tabbi îi răspunde: 

— Nu pot să-ţi spun. 

Misty pliază marginile păturii peste umerii lui Tabbi, pături 
şi cearşafuri vechi de hotel, spălate până n-a mai rămas din ele 
decât urzeala cenuşie şi mirosul de clor. Veioza de lângă patul 
lui Tabbi e veioza ei din porțelan roz, pictată cu flori. Au adus-o 
de acasă. Majoritatea cărţilor ei sunt aici, atâtea câte puteau 
încăpea aici. Au adus maimuţărelile ei pictate şi le-au atârnat 
deasupra patului ei. 

Patul bunicii e atât de aproape încât Tabbi poate să-i atingă 
plapuma vătuită peticită cu resturi din catifea de la rochii de 
Paşte şi haine de Crăciun vechi de o sută de ani. Pe pernă stă 
jurnalul ei legat în piele roşie, cu cuvântul „Jurnal“ scris cu litere 
aurii. Cu toate secretele lui Grace Wilmot ferecate în interior. 

Misty spune: 

— Stai un pic, scumpa mea, şi culege o geană de pe 
obrazul lui Tabbi. 

Misty freacă geana între degete. E lungă cât genele tatălui 
ei. 

Cât genele tale. 

Cele două paturi, al bunicii şi al lui Tabbi, nu prea mai lasă 
loc pentru altceva în cameră. Mama Wilmot nu şi-a adus decât 
jurnalul. Asta, şi coşul ei de cusut plin cu broderii. Ace de cusut, 
croşete şi cadre rotunde pentru broderii. Cu astea se 
îndeletnicește atunci când stă la taclale cu colegele ei de 
suferinţă în holul hotelului sau afară pe terasa de pe plajă, când 
e vreme bună. 

Maică-ta e la fel ca toate familiile vechi venite în America 
de pe vasul Mayflower, cu cărucioarele lor dispuse în cerc în 
jurul Hotelului Waytansea, aşteptând agasanta invazie a 
străinilor. 

În prostia ei, Misty şi-a adus uneltele de pictat. Cutia ei din 
lemn natur, plină de vopseluri şi acuarele, colile şi pensulele, 
toate stau grămadă într-un colţ al camerei. 

lar Misty spune: 


— Tabbi dragă. Zice: N-ai vrea să plecăm de aici cu bunica 
Wilmot şi să ne mutăm în Tecumseh Lake? 

La care Tabbi dă din cap cum că nu, izbindu-se de pernă 
până când, la un moment dat, se opreşte şi spune: 

— Buni Wilmot mi-a spus de ce tati era tot timpul atât de 
şucărit. 

Misty îi spune: 

— Fără „şucărit“, te rog. 

Ca să ştii şi tu, buni Wilmot e jos şi joacă bridge cu 
tovarăşele ei în faţa orologiului mare din salonul cu lambriuri din 
lemn din holul hotelului. Cel mai percutant sunet din cameră e 
tic-tacul pendulei. Ori e acolo, ori stă într-un fotoliu din piele 
roşie lângă şemineul din hol, citind prin lupa puternică la cartea 
din poală. 

Tabbi îşi îndeasă bărbia în marginea satinată a păturii şi 
spune: 

— Buni mi-a spus de ce nu te mai iubeşte tati. 

La care Misty îi spune: 

— Dar tatăl tău mă iubeşte. 

Şi bineînţeles că minte. 

Pe gemuleţul de la încăpere se întrevede licărul valurilor 
sub zidurile luminate ale hotelului. În josul coastei se află Capul 
Waytansea, o peninsulă întunecată unde nu-s decât păduri şi 
stânci spălate de valurile lucitoare. 

Misty se duce la geam, îşi pune mâna pe pervaz şi spune: 

— Vrei să-l închid sau să-l las deschis? 

Vopseaua albă de la tocul ferestrei e crăpată şi se 
scorojeşte, iar ea o desprinde cu unghia. 

Dând din cap, Tabbi îi spune: 

— Nu, mami. Şi continuă: Buni Wilmot spune că tati nu te-a 
iubit niciodată cu adevărat. S-a prefăcut doar, ca să te poată 
aduce aici şi să te convingă să rămâi. 

— Ca să mă aducă aici? zice Misty. Pe Insula Waytansea? 

Cu două degete, ea înlătură crustele desprinse de vopsea 
albă. Pe dedesubt, pervazul e din lemn maro lustruit. Misty zice: 

— Şi ce altceva ţi-a mai povestit bunica? 

La care Tabbi îi răspunde: 

— Buni zice că într-o bună zi o să fii celebră. 

La teoria artei, în şcoală, nu te învaţă cât de dureros poate 
fi un compliment exagerat, aşa, ca o palmă peste faţă. Misty şi 


artistă celebră. Batoza de Misty Wilmot, regina nenorociţilor 
astora de sclavi. 

Vopseaua albă se cojeşte aproape la comandă, descoperind 
cuvintele scrise dedesubt. Fie cu o lumânare de ceară, cu o 
gumă arabică sau cu un deget plin de grăsime care a lăsat un 
mesaj în negativ pe dedesubt. Cu mult timp în urmă, cineva a 
scris aici ceva invizibil de care nu s-a lipit vopseaua. 

Tabbi îşi întinde câteva şuviţe de păr şi se uită la 
extremităţile lor atât de aproape încât ochii i se încrucişează. Se 
uită la unghiile ei şi spune: 

— Buni zice să mergem la picnic în peninsulă. 

Oceanul licăreşte, strălucitor ca giuvaierele penale purtate 
de Peter în şcoală. Capul Waytansea e o pată neagră. Un hău. O 
gaură în ceva. 

Giuvaierele pe care le purtai în şcoală. 

Misty verifică geamul să fie închis şi strânge în palmă 
resturile uscate de vopsea. În şcoală, te învaţă că simptomele 
otrăvirii cu plumb presupun oboseală, tristeţe, slăbiciune, 
prostie - simptome pe care Misty le-a avut de când se ştie. 

Tabbi spune: 

— Buni zice că toată lumea va dori să-ţi cumpere tablourile. 
Vilegiaturiştii se vor bate ca să pună mâna pe unul. 

Misty îi zice: 

— Noapte bună, draga mea. 

La care Tabbi îi spune: 

— Buni Wilmot mai zice că o să ne îmbogăţeşti. Dând din 
cap, ea continuă: Tati te-a adus aici ca să îmbogăţeşti la loc 
toată insula. 

Cu resturile de vopsea în palmă, Misty stinge lumina. 

Mesajul invizibil de pe pervaz, acolo unde s-a scorojit 
vopseaua, spunea: 

„O să mori după ce-şi vor face treaba cu tine“. Semnat 
Constance Burton. 

Răzuind mai departe, mesajul continua: „La fel s-a 
întâmplat şi cu noi“. 

Întinzându-se să stingă şi veioza roz din porțelan, Misty 
spune: 

— Ce vrei săptămâna viitoare de ziua ta? 

lar o voce slabă din întuneric, vocea lui Tabbi, spune: 


— Vreau să ieşim la picnic în peninsulă şi mai vreau ca tu 
să te apuci de pictat. 

La care Misty îi răspunde vocii: 

— Somn uşor, şi-o sărută de noapte bună. 

10 iulie 

La cea de-a zecea lor întâlnire, Misty îl întreabă pe Peter 
dacă nu cumva i-a încurcat pilulele contraceptive. 

Erau în apartamentul lui Misty. Ea lucra la un alt tablou. La 
televizor era o telenovelă spaniolă. Noul ei tablou înfăţişa o 
biserică înaltă din piatră cubică. Acoperişul turlei era din cupru 
coclit. Vitraliile erau la fel de elaborate ca pânza unui păianjen. 

Pictând uşile în albastru deschis, Misty a spus: 

— Hai că nu-s atât de proastă. Şi a continuat: Majoritatea 
femeilor sunt în stare să vadă diferenţa între o pilulă 
contraceptivă şi dropsurile de scorţişoară cu care mi le-ai 
înlocuit. 

Peter a luat ultimul ei tablou, cel cu casa cu palisadă pe 
care-l înrămase, şi l-a îndesat pe sub puloverul lui vechi şi lălâu. 
Păşea cu paşi mărunți prin apartament şi arăta de parc-ar fi fost 
gravid cu un copil pătrăţos. Avea braţele lipite de corp şi ţinea 
tabloul fixat cu coatele. 

După care, brusc, şi-a îndepărtat un pic braţele, iar tabloul 
a alunecat. Peter l-a prins cu mâinile în ultima clipă, ca să nu se 
facă ţăndări geamul. 

Tu l-ai prins. Tabloul lui Misty. 

Ea a spus: 

— Ce dracului faci? 

La care el: 

— Am un plan. 

La care Misty a zis: 

— Nu vreau copii. Vreau să devin artistă. 

La televizor, un bărbat a pocnit-o pe una de-a lăsat-o lată 
pe jos, lingându-şi buzele, cu ţâţele ridicate pe sub bluza 
strâmtă. Ea era ofiţer de poliţie. Peter nu vorbea boabă 
spaniola. Ce-i plăcea la serialele spaniole era că puteai da orice 
înţeles spuselor oamenilor. 

Îndesându-şi tabloul la loc sub pulover, Peter a spus: 

— Când? 

La care Misty: 

— Când ce? 


Tabloul a alunecat din nou, iar el l-a prins. 

— Când ai de gând să devii artistă? 

Alt motiv pentru care ne plac telenovelele e repeziciunea 
cu care se rezolvă o situaţie de criză. Astăzi un el şi o ea se 
înjunghie cu cuțite de măcelar, mâine stau în genunchi în 
biserică, în braţe cu un copil. Cu mâinile împreunate a 
rugăciune. Printre ţipete şi încăierări, indivizii ajung să se 
împace cu ce-i mai rău în fiecare. Divorțul şi avortul nu intră 
niciodată în grila de scenariu. 

Din dragoste ori din inerție, Misty n-ar fi ştiut să spună. 

După absolvire, a spus Misty, atunci ar vrea să devină 
artistă. Să strângă ceva la portofoliu şi să găsească o galerie 
unde să expună. Să vândă nişte lucrări. Misty voia să fie 
realistă. Poate că ar fi predat apoi arte plastice într-un liceu. Sau 
poate că ar fi devenit desenator profesionist sau ilustrator. Ceva 
practic. Nu oricine devine pictor celebru. 

Îndesându-şi mai bine tabloul sub pulover, Peter a spus: 

— Tu ai putea fi celebră. 

La care Misty i-a spus să înceteze. Să tacă odată din gură. 

— De ce, a spus el. E adevărul. 

Trăgând cu ochiul la televizor, aşa gravid cum era cu 
tabloul, Peter a spus: 

— Ai talent cu carul. Ai putea deveni cel mai celebru pictor 
al generaţiei tale. 

Uitându-se la o reclamă spaniolă pentru o jucărie din 
plastic, Peter a spus: 

— La cât de dotată eşti, eşti condamnată să ajungi o mare 
artistă. În şcoală nu faci decât să pierzi vremea. 

Ce nu-nţelegi poate căpăta orice sens îţi doreşti. 

Tabloul a alunecat, iar el l-a prins. A spus: 

— Nu trebuie decât să pictezi. 

Poate că de-asta îl iubea Misty atât de mult. 

Te iubea. 

Pentru că ai crezut în ea mai mult decât ea însăşi. Aveai de 
la ea aşteptări mai mari decât ea însăşi. 

Pictând clanţa aurită a bisericii, Misty a spus: 

— Poate că da. După care a zis: Dar tocmai de-aia nu vreau 
copii... 

Ca să ştii şi tu, era chiar simpatic. Cum înlocuise el pilulele 
ei contraceptive cu dropsuri în formă de inimioară. 


— Nu trebuie decât să te măriţi cu mine, i-a spus Peter. Şi-o 
să ajungi cea mai mare artistă a şcolii din Waytansea. 

Maura Kincaid şi Constance Burton. 

Misty i-a spus că din doi pictori nu se face o „şcoală“. 

La care Peter i-a spus: 

— Trei, dacă te punem şi pe tine la socoteală. 

Maura Kincaid, Constance Burton şi Misty Kleinman. 

— Misty Wilmot, a spus Peter şi şi-a îndesat tabloul sub 
pulover. 

Tu ai spus-o. 

La televizor, un bărbat îi striga compulsiv unei brunete cu 
ochi căprui şi gene lungi pe care o prăvălise pe scări în jos: 

— Te amo... Te amo... 

Tabloul a alunecat de sub pulover, iar Peter l-a prins din 
nou. S-a apropiat de Misty care picta detaliile bisericii din piatră, 
perniţele de licheni de pe acoperiş, rugina de pe jgheaburi. Şi i-a 
spus: 

— Chiar aici, în biserica asta, o să ne cununăm. 

La care gângava de Misty i-a spus că biserica asta e 
imaginară. Nu există de-adevăratelea. 

— Asta s-o crezi tu, i-a spus Peter. A sărutat-o pe gât şi i-a 
şoptit: Mărită-te cu mine şi o să ai parte de cea mai grandioasă 
nuntă din ultimii o sută de ani. 

11 iulie 

E trecut de miezul nopţii, iar jos, în hol nu mai e decât 
Paulette Hyland la recepţie. Grace Wilmot ţi-ar putea spune că 
pe Paulette o cheamă Hyland după soţul ei, dar că înainte o 
chema Petersen, deşi pe mă-sa o chema Nieman şi se trăgea 
din neamul Tupper. Pe vremuri, şi una, şi cealaltă familie erau 
avute. Acum Paulette lucra ca recepţioneră. 

În partea opusă a holului, scufundată în moliciunea 
fotoliului din piele roşie de lângă şemineu, Grace citeşte. 

Holul Hotelului Waytansea e un conglomerat de decenii 
frumos aliniate. O grădină. Un parc. Covorul din lână e aidoma 
unei întinderi de muşchi verde care acoperă dalele de granit. 
Covorul albastru care coboară odată cu scările e aidoma unei 
cascade care se revarsă peste fiecare treaptă. Nuci, rindeluiţi, 
lustruiţi şi grupaţi laolaltă, formează o pădure de coloane 
perfect pătrate, şiruri drepte de copaci întunecaţi şi strălucitori 


care susţin un baldachin împădurit din frunze şi cupidoni de 
ipsos. 

Din tavan atârnă un candelabru de cristal, ca un fascicul 
dens de lumină care pică peste acest luminiş. De jos, cristalele 
par micuţe şi scăpărătoare, dar când te urci pe-o scară ca să le 
cureţi, fiecare e de mărimea unui pumn. 

Falduri de mătase verde acoperă aproape pe de-a-ntregul 
ferestrele. În timpul zilei, ele filtrează lumina soarelui, colorând- 
o într-un verde blând. Canapelele şi scaunele capitonate sunt 
peste măsură de bombate, au o tapiserie cu tufişuri înflorite şi 
sunt garnisite cu franjuri lungi care atârnă până la podea. 
Şemineul ar putea ţine loc de foc de tabără. Intregul hol e de 
fapt insula în miniatură. Şi acoperită. Un eden. 

Ca să ştii şi tu, ăsta-i peisajul în care Grace Wilmot se simte 
ca acasă. Mai acasă chiar decât în propria ei casă. Casa ei. 

Casa ta. 

În mijlocul holului, Misty îşi croieşte drum printre canapele 
şi măsuţe, iar Grace ridică privirea. 

Ea spune: 

— Misty, vino şi așează-te lângă foc. După care se întoarce 
la cartea ei deschisă şi spune: Te mai doare capul? 

Pe Misty n-o doare nici un cap. 

În poala lui Grace se află jurnalul ei, cu coperta roşie din 
piele, şi răsfoindu-l, ea spune: 

— Ce zi e azi? 

Misty îi răspunde. 

Focul ajunge treptat un pat de cărbuni portocalii sub 
grătarul metalic. Picioarele lui Grace atârnă încălţate în pantofi 
maro cu cataramă, cu vârfurile ascuţite, fără să atingă podeaua. 
Căpăţâna ei cu cârlionţi lungi şi cărunţi stă aplecată deasupra 
cărţii din poală. Lângă scaunul ei e un lampadar care bate în jos, 
cu lumina reflectându-se puternic în marginea argintată a lupei 
pe care o plimbă peste fiecare pagină. 

Misty spune: 

— Mamă Wilmot, trebuie să vorbim. 

La care Grace dă înapoi câteva pagini şi spune: 

— Vai, dragă. E vina mea. Până poimâine te lasă nenorocita 
asta de durere de cap. 

Misty se apleacă peste ea şi-i spune drept în faţă: 


— Cum îndrăznești să-i umpli copilului meu mintea cu 
bazaconii care s-o facă să sufere? 

Grace ridică ochii din carte, contrariată şi oarecum 
surprinsă. Bărbia îi atârnă atât de greu încât gâtul ei e numai 
zbârcituri de la o ureche la alta. Sistemul ei musculo- 
aponeurotic superficial. Grăsimea ei submentală. Benzile 
platismale ridate care-i împresoară gâtul. 

Misty spune: 

— De unde şi până unde i-ai băgat în cap lui Tabbi că o să 
ajung un artist celebru? Se uită împrejur, sunt în continuare 
singure, după care continuă: Sunt chelneriţă, câștig bani cât să 
avem un acoperiş deasupra capului, şi e suficient. Nu vreau să-i 
dai fetiţei mele speranţe deşarte. Fără să-şi fi tras încă 
respiraţia, Misty mai spune: Nu-ţi dai seama că mă faci de râs? 

La care un zâmbet suav şi larg traversează chipul lui Grace, 
care spune: 

— Dar Misty dragă, adevărul e că vei; fi celebră. 

Zâmbetul lui Grace e o cortină care se trage în lateral. O 
premieră. Grace înfăţișându-se publicului. 

lar Misty spune: 

— Ba nu. Şi continuă: N-am cum. 

Nu e decât o persoană obişnuită care o să-şi ducă traiul şi-o 
să moară în anonimat, neştiută de nimeni. Obişnuită. Nu e aşa o 
mare tragedie. 

Grace închide ochii. Cu zâmbetul încă pe buze, spune: 

— Of, o să fii celebră în clipa în care... 

La care Misty îi spune: 

— Încetează. Încetează odată. Misty îi taie elanul spunându- 
i: E atât de uşor pentru tine să le dai oamenilor speranţă. Nu 
vezi că-i distrugi? Misty spune: Sunt o chelneriţă a dracului de 
bună. Şi-n caz că n-ai observat, vremea noastră a trecut. Nu mai 
suntem protipendada. 

Peter, problema maică-tii e că n-a locuit niciodată într-o 
rulotă. N-a stat niciodată la coadă într-un aprozar. Habar n-are 
cum e să fii săracă şi nici n-are de gând să înveţe. 

Misty spune că-s lucruri mai rele decât s-o crească pe Tabbi 
în spiritul ăsta, astfel încât să-şi găsească un loc în lumea pe 
care-o moşteneşte. Nu e nimic rău în a servi la mese. A face 
curat în camere. 


La care Grace aşază panglica dantelată ca să ştie unde a 
rămas cu lectura jurnalului. După care ridică privirea şi-i spune: 

— Şi-atunci de ce te-ai apucat de băut? 

— Pentru că-mi place vinul, îi spune Misty. 

La care Grace: 

— Bei şi alergi după bărbaţi pentru că ţi-e teamă. 

Prin alergi după bărbaţi vrea să spună probabil Angel 
Delaporte. Tipul în pantaloni de piele care a închiriat reşedinţa 
Wilmot. Angel Delaporte cu analizele lui grafologice şi butelca 
lui de gin bun. 

Grace spune: 

— Ştiu exact ce simţi. Încrucișându-și mâinile peste jurnal, 
ea zice: Bei pentru că numai aşa te poţi exprima liber şi pentru 
că ţi-e teamă. 

— Nu, îi spune Misty. Îşi înclină capul şi se uită la Grace 
pieziş. Misty spune: Nu, habar n-ai tu cum mă simt. 

Alături de ele, focul arde mocnit şi scuipă serpentine de 
scântei în şemineu. Mirosul de fum alunecă peste poliţa 
căminului. Focul lor de tabără. 

— leri, spune Grace, citind din jurnal, ai început să pui bani 
deoparte ca să te poţi întoarce în orăşelul tău natal. li strângi 
într-un plic pe care-l vâri sub covor, lângă geamul din camera 
ta. 

Grace se uită la ea, cu sprâncenele ridicate şi cu muşchiul 
corugator încreţindu-i pielea pătată de pe frunte. 

La care Misty îi spune: 

— Acum ce faci, mă spionezi? 

lar Grace zâmbeşte. Plimbând lupa peste pagină, ea spune: 

— Aşa scrie în jurnalul tău. 

La care Misty îi spune: 

— Ala e jurnalul tău. Zice ea: Nu poţi să scrii jurnalul 
altcuiva. 

Ca să ştii şi tu, vrăjitoarea asta trage cu ochiul la ce face 
Misty şi transcrie totul în agenda ei blestemată cu copertă roşie 
din piele. 

Grace zâmbeşte. Şi spune: 

— Nu eu îl scriu. Eu doar îl citesc. Dă pagina, priveşte prin 
lupă şi spune: Ah, ziua de mâine se anunţă pasionantă. Zice aici 
că tot ce-i posibil să te întâlnești cu un poliţist drăguţ. 


Ca să ştii şi tu, mâine, Misty îşi schimbă încuietoarea de la 
uşă. Pronto. 

Misty spune: . 

— Incetează. Incă o dată îţi spun, încetează. Misty spune: 
Problema e Tabbi, cu cât va învăţa mai repede să trăiască o 
viaţă obişnuită, cu o slujbă zilnică normală şi un viitor sigur şi 
fără evenimente, cu atât va fi mai fericită. 

— Şi să facă ce, muncă de birou? spune Grace. Să plimbe 
câini? Să-şi primească leafa săptămânal? De-aia te-ai apucat tu 
de băut? 

Maică-ta. 

Ca să ştii şi tu, merită cu vârf şi îndesat ce-o să-i spun 
acum: 

Şi tu meriţi asta. 

Şi Misty spune: 

— Nu, Grace. Zice: Beau pentru că m-am căsătorit cu un 
visător idiot şi laş care a fost crescut să creadă că se va căsători 
cu o artistă într-o bună zi celebră şi n-a putut să trăiască cu 
dezamăgirea care a urmat. Misty spune: lar tu, Grace, ţi-ai 
nenorocit copilul, şi eu n-o să te las să-l nenoroceşti şi pe al 
meu. 

Apropiindu-se de Grace încât îi discerne pudra din riduri, 
ritidele şi păienjenişul de firişoare roşii de la rujul scurs prin 
ridurile din jurul gurii, Misty spune: 

— Nu-i mai umple capul cu minciuni, ori jur că mâine îmi 
fac bagajele şi mă car cu tot cu Tabbi de pe insula asta. 

La care Grace priveşte undeva peste umărul lui Misty. 

Fără să se uite la ea, Grace oftează. Şi spune: 

— Of, Misty. E prea târziu pentru asta. 

Misty se întoarce şi în spatele ei este Paulette, 
recepţionera, stând acolo în bluza ei albă şi fusta ei plisată de 
culoare închisă, care Paulette spune: 

— Mă scuzaţi, doamnă Wilmot. 

La care amândouă - şi Grace şi Misty - răspund la unison: 

— Da? 

Paulette spune: 

— Nu vreau să vă întrerup din conversaţie. Trebuie să mai 
pun un buştean pe foc. 

Grace închide caietul din poală şi spune: 


— Paulette, nu vrei tu să lămureşti neînţelegerea dintre 
noi? Activându-și muşchiul frontalis cât să-i ridice doar o 
sprânceană, Grace spune: Nu-i aşa că şi tu îţi doreşti ca Misty să 
se grăbească şi să picteze odată capodopera aia a ei? 

Astăzi, starea vremii e parţial furibundă, cu posibilităţi de 
resemnare şi ultimatumuri. 

La care Misty dă să plece. Se întoarce puţin, după care se 
opreşte. 

Valurile şuieră şi se lovesc de stânci. 

— Mulţumesc, Paulette, spune Misty, dar cred că e timpul 
ca toată suflarea de pe insulă să se împace cu ideea că o să mor 
grasă şi anonimă. 

12 iulie 

Dacă vrei să ştii, amicul tău blondin de la şcoala de artă, 
băiatul care şi-a sfâșiat lobul urechii în două ca să-i dea lui Misty 
cercelul său, e chel acum. Il cheamă Will Tupper şi e ăl mai 
mare peste feribot. E de vârsta ta şi lobul urechii îi este în 
continuare înjumătăţit. Cicatrizat. 

Pe feribotul care, în seara asta, se întoarce pe insulă, Misty 
stă pe punte. Vântul rece îi îmbătrâneşte chipul, lăsându-i pielea 
întinsă şi uscată. Pielea moartă şi netedă din stratum coroneum. 
Atunci când potaia asta imensă se apropie de ea şi începe s-o 
adulmece, ea nu face decât să bea dintr-o bere învelită într-o 
pungă maro de hârtie. Câinele o miroase şi scâncește. Coada îi 
este ridicată, iar gâtlejul îi freamătă prin grumazul îmblănit tot 
înghițind ceva la nesfârșit. 

Ea se duce să-l mângâie, dar câinele se trage într-o parte şi 
începe să se pişe chiar acolo pe punte. Un bărbat se apropie de 
ea, cu lesa încolăcită într-o mână, şi o întreabă: 

— Vă simţiţi bine? 

Amărâta şi grăsana de Misty, în coma ei provocată de bere. 

Ha! De parcă o să rămână în băltoaca asta de pipi de câine 
şi-o să înceapă să-i povestească unui străin povestea vieţii ei de 
căcat, pe un vapor, cu o bere în mână şi încercând să nu plângă. 
De parcă Misty ar putea să-i spună mecanic - eh, acum că m-ai 
întrebat, află că tocmai mi-am petrecut încă o zi în spălătoria 
zidită a unuia, citind bazaconiile de pe pereţi în timp ce Angel 
Delaporte făcea poze şi-i zicea că javra de bărbatu-său e un tip 
cu adevărat iubitor şi protector pentru că îl scrie pe u mic cu 


codita ca o buclă îndreptată în sus, chiar şi atunci când o 
numeşte „...cumplit blestem de moarte“. 

Angel şi Misty şi-au frecat fundurile unul de altul toată 
după-amiaza, cu ea urmărind cuvintele împroşcate pe pereţi, 
care ziceau: „...acceptăm şuvoiul murdar al banilor tăi...” 

La care Angel o întreba: 

— Simţi ceva? 

Proprietarii îşi trimiseseră periuţele de dinţi la laborator 
pentru analiză bacteriană. În caz de proces. 

Pe puntea feribotului, bărbatul cu câinele zice: 

— Aveţi ceva pe dumneavoastră care să fi aparţinut unei 
persoane decedate? 

Misty are pe ea o haină, haina ei şi pantofii, iar pe unul din 
revere stă înfiptă una dintre bijuteriile oribile dăruite de Peter. 

Soţul ei i-a dat-o. 


Tu i-ai dat-o. 
In după-masa petrecută în spălătoria zidită, cuvintele scrise 
pe pereţi ziceau: „...nu ne vor jecmăni lumea ca s-o înlocuiască 


pe cea distrusă de tine...” 

La care Angel a spus: 

— Aici, scrisul e diferit. Se schimbă. A mai făcut o poză şi a 
pregătit o nouă poziţie, după care a spus: Ştii cumva în ce 
ordine a lucrat soţul tău la renovarea acestor case? 

Misty i-a povestit lui Angel că un proprietar ar trebui să se 
mute în casă nouă numai după o noapte cu lună plină. Potrivit 
tradiţiei tâmplarilor, primul care ar trebui să intre într-o casă 
nouă e animalul favorit al familiei. Apoi ar urma făina de 
porumb, sarea, mătura, Biblia şi crucifixul. Abia apoi poate să 
intre familia cu mobila. Aşa e superstiţia. 

La care Angel, continuând să facă poze, a spus: 

— Ce? Făina de porumb ar trebui să intre singură, de capul 
ei? 

Beverly Hills, Upper East Side, Palm Beach, în zilele 
noastre, e de părere Angel Delaporte, chiar şi cea mai făţoasă 
zonă a oricărui oraş nu e decât un apartament de superlux în 
iad. Dincolo de porţile de la intrare, tot trebuie să împarţi cu 
restul lumii aceleaşi străzi congestionate de trafic. Şi tu, şi toţi 
drogaţii fără locuinţe, mirosiţi acelaşi aer împuţit şi auziţi 
aceleaşi elicoptere de poliţie care urmăresc toată noaptea 
borfaşi. Stele şi Luna sunt şterse de pe faţa cerului de luminile 


provenite de la milioane de parcări ticsite de maşini. Cu toţii se 
înghesuie pe aceleaşi trotuare năpădite de gunoaie şi văd 
acelaşi răsărit difuz şi roşiatic prin smog. 

Angel spune că bogătanilor nu le place să tolereze prea 
multe. Banii îţi îngăduie să fugi de tot ce nu e perfect sau 
drăguţ. Nu se discută decât de la adorabil în sus. lţi duci viaţa 
alergând, evitând, evadând. 

Goana aia după ceva drăguţ. O înşelătorie. Un clişeu. Flori 
şi luminiţe de Crăciun, am fost programaţi să adorăm lucrurile 
astea. Ceva proaspăt şi încântător. Femeile cu ţâţe mari din 
serialele spaniole, cu talia atât de micuță de zici că au fost 
stoarse de trei ori înainte. Nevestele-trofeu care-şi iau prânzul la 
Hotelul Waytansea. 

Cuvintele de pe pereţi zic: „... voi, cu fostele voastre soţii şi 
copiii voştri vitregi, cu legăturile voastre de familii şi căsătoriile 
voastre eşuate, v-aţi distrus lumea în care aţi trăit şi acum vreţi 
s-o distrugeţi şi pe a mea...” 

Problema e, în opinia lui Angel, că nu mai avem unde să ne 
ascundem. De-aia le spunea umoristul Will Rogers oamenilor să 
cumpere pământ: azi nu se mai fabrică. 

De-aia în vara asta toţi bogătanii au descoperit Insula 
Waytansea. 

Pe vremuri era Sun Valley, în Idaho. Apoi a fost Sedona, în 
Arizona. Aspen, Colorado, Key West, Florida, Lahiana, Maui. Cu 
toatele ticsite de turişti, în vreme ce băştinaşii au ajuns să 
servească la mese. Acum e rândul Insulei Waytansea, refugiul 
perfect. Pentru toţi, mai puţin pentru cei care deja locuiesc aici. 

Cuvintele spun: „... voi, cu maşinile voastre rapide 
înţepenite în trafic, cu mâncarea voastră fiţoasă care vă îngraşă, 
cu casele voastre atât de mari că vă simţiţi mereu singuri...” 

La care Angel zice: 

— Uite-aici, cum scrisul se încâlcește. Literele se înghesuie 
una într-alta. Face o poză, rulează filmul, şi zice: Ceva îl sperie 
de moarte pe Peter. 

Domnul Angel Delaporte flirtează, îşi pune mâna peste a ei. 
Îi pasează butelca până se goleşte. Nu se plânge, de vreme ce 
tipul n-are de gând s-o dea în judecată aşa ca restul clienţilor de 
pe continent. Toţi sezonierii care şi-au pierdut dormitoare sau 
dulapuri cu rufărie. Toţi cei care au aflat că periuţele lor de dinţi 
au trecut prin curul tău. Jumătate din motivul pentru care Misty 


le-a donat atât de rapid casa catolicilor a fost ca nimeni să nu 
pună sechestru pe ea. 

Angel Delaporte e de părere că instinctul nostru natural e 
să ne ascundem. La fel ca toate speciile, ne marcăm teritoriul şi 
îl apărăm. Poate că mai şi migrăm, pe urmele vreunui animal 
sau în căutarea unei clime mai bune, dar ştim că pentru a trăi ai 
nevoie de pământ, iar instinctul nostru e să ţinem cu dinţii de el. 

De-aia cântă păsările, ca să-şi marcheze teritoriul. De-aia 
se pişă câinii. 

Sedona, Key West, Sun Valley, paradoxul a jumătate de 
milion de oameni care se duc într-un loc ca să fie singuri. 

Incă urmărind cu arătătorul vopseaua neagră, Misty spune: 

— Ce voiai să spui atunci când ai pomenit de sindromul 
Stendhal? 

Incă făcând poze, Angel spune: 

— li zice aşa după scriitorul francez Stendhal. 

Cuvintele pe care ea le urmăreşte cu degetul spun: „...Misty 
Wilmot o să vă trimită pe toţi în iad...” 

Cuvintele tale. Nenorocitul dracului. 

Stanislavski avea dreptate, simţi o durere nouă de fiecare 
dată când descoperi ceea ce deja ştii. 

Sindromul Stendhal, spune Angel, e un termen medical. E 
atunci când o pictură sau orice altă formă de artă sunt atât de 
frumoase că-l copleşesc pe privitor. E un soi de şoc. Atunci când 
a vizitat Biserica Santa Croce din Florenţa, în 1817, Stendhal a 
declarat că aproape a leşinat de încântare. Inima începe să-ţi 
palpite necontrolat. Ameţeşti. Atunci când priveşti o operă de 
artă magistrală, uiţi cum te cheamă, uiţi până şi unde te afli. Se 
poate lăsa cu depresie sau sfârșeală. Amnezie. Panică. Atac de 
inimă. Colaps. 

Ca să ştii şi tu, Misty crede că Angel Delaporte cam 
mănâncă rahat. 

— Dacă citeşti articole mai din vremea noastră, spune el, o 
să afli că lucrările Maurei Kincaid generau, se pare, o isterie în 
masă. 

— Şi astăzi? zice Misty. 

La care Angel ridică din umeri: 

— Să mor dacă ştiu. Din câte am văzut, mi se par ok, nişte 
peisaje drăguţe, acolo. 

Urmărindu-i degetul cu privirea, el zice: 


— Simţi ceva? Mai trage o poză şi continuă: Ciudat cum se 
mai schimbă gusturile astea. 

„.„.suntem vai de mama noastră“, spun cuvintele lui Peter, 
„dar avem ceea ce orice bogătan îşi doreşte cu disperare... 
pace, frumuseţe, linişte...” 

Cuvintele tale. 

Viaţa ta de după moarte. 

În seara asta, în drum spre casă, Will Tupper e cel care-i dă 
lui Misty berea în punga de hârtie. O lasă să bea pe punte, deşi 
contravine regulilor. O întreabă dacă nu cumva pictează ceva. 
Vreun peisaj, poate? 

Pe feribot, bărbatul cu câinele îi spune că potaia e 
antrenată să găsească morţi. Când cineva moare, emană o 
putoare pe care bărbatul o numeşte epinefrină. l-a zis că aşa 
miroase teama. 

Cu berea în punga maro, Misty nu face decât să bea şi să-l 
asculte. 

Părul bărbatului, mai bine zis felul în care îi dispare spre 
tâmple, şi pielea de pe scalpul lui expus, înroşită de la vântul 
rece, îl face să arate ca şi cum ar avea coarne de drac. Are 
coarne de drac şi toată faţa îi este roşie şi plină de riduri. Riduri 
de expresie. Ritide cantale laterale. 

Câinele îşi dă capul peste umăr, încercând să fugă de ea. 
Loţiunea de după ras a bărbatului miroase a cuişoare. Pe sub 
jachetă, îi atârnă o pereche de cătuşe cromate, prinse de 
centură. 

Ca să ştii şi tu, astăzi, starea vremii e din ce în ce mai 
balamucită, cu posibilităţi de colaps fizic şi nervos. 

Cu lesa în mână, bărbatul spune: 

— Sunteţi sigură că vă e bine? 

La care Misty îi răspunde: 

— Credeţi-mă. N-am murit. 

— Poate doar un strat de piele să-mi fi murit, spune ea. 

Sindromul lui Stendhal. Epinefrină. Grafologie. Coma 
detaliilor. A educaţiei. 

Omul arată înspre berea din punga maro de hârtie şi-i 
spune: 

— Ştiţi că n-aveţi voie să beţi în public? 

La care Misty spune, ce, e cumva poliţai? 

La care el îi răspunde: 


— Ştiţi ceva, culmea, chiar sunt, da. 

Tipul îşi scoate portofelul şi-l deschide ca să-i arate insigna. 
Inscripţia gravată în insigna argintată spune: Clark Stilton. 
Detectiv. Brigada criminalistică din Seaview County. 

13 iulie - Lună plină 

Tabbi şi cu Misty se plimbă prin pădure. Acesta e peticul de 
pământ împădurit aflat hăt pe promontoriul Waytansea. E plin 
de arini aici, de generaţii întregi de arbori înălțându-se şi căzând 
la pământ şi înmugurind iar din propria moarte. Animalele, cel 
mai probabil cerbii, au tăiat o cale prin mulţimea de copaci 
contorsionaţi, flancată de stânci mari cât un complex 
arhitectonic şi acoperite de muşchi gros. Deasupra lor, 
întinderea de frunze de arin întrepătrunse formează un cer 
fremătător de un verde strălucitor. 

Ici şi colo, soarele îşi croieşte drum prin găuri mari cât nişte 
candelabre de cristal. Aici găseşti de fapt o versiune ceva mai 
neîngrijită a holului Hotelului Waytansea. 

Tabbi poartă un singur cercel vechi, din filigran aurit, cu o 
încrengătură de strasuri roşii strălucitoare care încadrează o 
inimă roşie smălțuită. E înfipt în bluza ei roz, ca o broşă, dare 
de fapt cercelul pe care amicul blond al lui Peter şi l-a smuls din 
ureche. Will Tupper de pe feribot. 

Amicul tău. 

Ea îşi ţine gablonţurile într-o cutie de pantofi aflată sub pat 
şi le poartă la ocazii speciale. Rubinele din sticlă tăiată prinse pe 
umăr reflectă verdele strălucitor de deasupra. Strasurile 
murdare reflectă rozul din bluza lui Tabbi. 

Nevastă-ta şi fiică-ta păşesc peste o buturugă putrezită 
năpădită de furnici, înaintând printre ferigi care mângâie talia lui 
Misty şi-i biciuie faţa lui Tabbi. Nu scoate nici una vreun cuvânt, 
uitându-se şi trăgând cu urechea după păsări, dar nu se aude 
nici ţipenie. Nu tu păsări. Nu tu broscuţe. Nici un sunet, cu 
excepţia valurilor care şuieră şi se lovesc de stânci undeva 
departe. 

Îşi fac drum cu greu printr-un baraj de tulpini verzi, un fel 
de plantă cu frunze galbene moi şi putrezită la bază. Trebuie să 
caşti ochii pe unde calci pentru că pământul e mâlos şi plin de 
băltoace. Misty nu mai ştie de când tot merge aşa, cu privirea în 
jos şi ferind-o pe Tabbi de ramurile care ar putea-o plesni, dar 
când se uită în faţă, vede un bărbat. 


Ca să ştii şi tu, muşchii levator labii, cei care se pun la 
treabă atunci când vrei să mârâi, când nu ştii dacă să te baţi sau 
s-o iei la sănătoasa, toţi acei muşchi spastici şi gingaşi îngheaţă 
într-un rânjet, iar gura lui Misty e atât de pătrăţită încât i se 
vede toată dantura. 

O apucă pe Tabbi de spatele bluzei. Tabbi continuă să 
înainteze cu privirea în pământ când Misty o trage cu putere 
spre ea. 

La care Tabbi alunecă pe jos şi-o antrenează şi pe maică-sa 
în cădere, spunându-i: 

— Mami. 

Tabbi e la pământ, mânjită de frunze, licheni şi insecte, cu 
Misty ghemuită deasupra ei, sub o boltă de ferigi. 

Bărbatul se află probabil la zece paşi, cu spatele la ele. Nu 
se întoarce. Cât se poate vedea prin cortina de ferigi, are doi 
metri înălţime, e brunet şi robust şi are frunze maronii în păr şi 
picioarele mânjite cu nămol. 

Nu se întoarce, dar nici nu se mişcă. Probabil că le-a auzit şi 
acum stă nemişcat, trăgând cu urechea. 

Ca să ştii şi tu, tipul e gol-goluţ. | se vede fundul. 

Tabbi spune: 

— Mami, hai să mergem, ne umplem de gândaci. 

La care Misty șâșâie la ea să tacă. 

Bărbatul aşteaptă, nemişcat, cu mâna ridicată la nivelul 
taliei de parcă ar cerceta aerul să vadă dacă detectează vreo 
mişcare. Nu se aude nici un tril. 

Misty stă ghemuită, cu mâinile înfipte în nămol, gata s-o 
înhaţe pe Tabbi şi s-o ia la sănătoasa. 

Atunci Tabbi se desprinde de ea, iar Misty zice: 

— Nu. Dând s-o apuce, mâinile lui Misty se agită în gol. 

Într-o secundă, poate două, Tabbi ajunge în dreptul 
bărbatului şi-l ia de mână. 

În acele două secunde, Misty are certitudinea că e o mamă 
de căcat. 

Peter, te-ai căsătorit cu o laşă. Misty e în continuare aici, 
ghemuită. Mai că-i vine să se ridice şi s-o ia la goană în direcţia 
opusă. La şcoala de artă nu te învaţă să te baţi corp la corp. 

La care Tabbi se întoarce, zâmbind, şi spune: 


— Mami, nu fi aşa de încuiată. Se prinde cu ambele mâini 
de braţul bărbatului şi se saltă în sus, rămânând cu picioarele 
atârnând în gol. Ea zice: E Apollo, atâta tot. 

Alături de el, aproape acoperit de frunzele căzute, e un 
cadavru. Un sân alb şi palid cu vinişoare albastre. Un braţ alb 
rănit. 

Dar Misty stă în continuare ghemuită. 

Tabbi se desprinde de braţul bărbatului şi se îndreaptă în 
direcţia în care se zgâieşte Misty. Îndepărtează frunzele de pe 
faţa mortului şi zice: 

— Asta-i Diana. 

Se uită la Misty cum stă ghemuită, îşi dă ochii peste cap şi-i 
spune: 

— Mami, nu-s decât nişte statui. 

Statui. 

Tabbi se întoarce şi-o ia pe Misty de mână. O trage înspre 
ea şi-i spune: 

— Ai auzit? Statui. Parcă tu erai artista. 

Tabbi o trage după ea. Bărbatul e din bronz închis la 
culoare, pătat şi acoperit de licheni, un bărbat gol cu picioarele 
înfipte într-un piedestal îngropat în tufişurile aflate pe marginea 
potecii. Ochii lui sunt sculptați cu irişi şi pupile, iar irişii sunt 
romani, turnaţi în bronz. Braţele şi picioarele sunt în perfectă 
concordanţă cu torsul. Regula de aur a compoziţiei. Fiecare 
criteriu al proporţiilor în artă e respectat. 

Formula grecească datorită căreia iubim ceea ce iubim. 
Reminiscenţe ale comei induse în şcoala de artă. 

Femeia căzută la pământ e din marmură albă crăpată. 
Mânuţa roz a lui Tabbi înlătură frunzele şi ierburile de pe 
coapsele ei albe şi lungi, iar pliurile din marmură albă de la 
vintre se pierd sub o frunzuliţă. Degetele şi braţele ei sunt 
delicate, fără urmă de crăpături la coate. Părul ei din marmură 
atârnă în cârlionţi albi sculptați. 

Tabbi arată cu mânuţa ei roz înspre un piedestal gol aflat 
vizavi de statuia în bronz şi spune: 

— Diana era căzută de mult atunci când am întâlnit-o 
pentru prima oară. 

Gamba bărbatului din bronz e rece la atingere, dar fiecare 
tendon, fiecare muşchi e sculptat în detaliu. Plimbându-și mâna 
peste piciorul rece din metal, Misty zice: 


— Ai mai fost aici? 

— Apollo n-are puţă, zice Tabbi. Am verificat. 

La care Misty îşi retrage mâna de pe frunzuliţa care 
acoperă pubisul din bronz al statuii. Ea spune: 

— Cine te-a adus aici? 

— Buni, zice Tabbi. Buni mă aduce mereu aici. 

Tabbi se apleacă să-şi frece obrazul de obrazul fin din 
marmură al Dianei. 

Statuia din bronz a lui Apollo este, probabil, o reproducere 
din secolul al XIX-lea. Sau poate de la sfârșitul secolului al XVIII- 
lea. N-are cum să fie autentică, din antichitatea greco-romană. 
Dacă ar fi pe-aşa, s-ar afla într-un muzeu. 

— Ce caută astea aici? întreabă Misty. Ţi-a spus cumva 
bunica? 

La care Tabbi ridică din umeri. Întinde mâna spre Misty şi-i 
spune: 

— Mai e ceva. Zice: Vino să-ţi arăt. 

Mai e ceva. 

Tabbi o conduce printre copacii care împrejmuiesc locul şi 
dau peste un cadran solar năpădit de buruieni şi acoperit de un 
strat gros de cocleală. Mai dau peste o fântână mare cât o 
piscină, dar plină cu crengi uscate şi ghinde. 

Trec pe lângă o grotă căscată într-un dâmb, o gură 
întunecată flancată de stâlpi acoperiţi de licheni şi protejată de 
o poartă din fier închisă cu un lanţ. Peretele de piatră e de forma 
unui arc desăvârșit la mijloc printr-o cheie de boltă. Cochet ca o 
clădire bancară. Ca un frontispiciu de Capitoliu iţit din pământ. 
Garnisit cu îngeraşi sculptați care ţin în mână ghirlande de 
mere, pere şi struguri din piatră. Corole din piatră. Murdare şi 
sparte de rădăcinile copacilor. 

Printre ele sunt plante care n-ar trebui să se afle aici. Un 
trandafir agăţător aproape gâtuie un stejar, urcând vreo 
cincisprezece metri ca să dea în floare undeva deasupra 
coroanei copacului. Frunze gălbejite de lalele atârnă uscate de 
arşiţă. Un perete de frunze şi încrengături se dovedeşte a fi un 
uriaş tufiş de liliac. 

Lalelele şi liliacul nu cresc aici. 

N-au ce căuta aici. 

În dumbrava din mijlocul promontoriului dau peste Grace 
Wilmot aşezată pe o pătură întinsă pe iarbă. In jurul ei e plin de 


bănuţi roz şi albaştri şi de margarete mici şi albe. Coşul pentru 
picnic e întredeschis şi-n jurul lui băzâie muştele. 

Grace se ridică în genunchi, cu un pahar de vin roşu în 
mână, şi spune: 

— Misty, te-ai întors. Vino şi ia un pahar. 

Misty ia vinul şi soarbe din el. 

— Tabbi mi-a arătat nişte statui, zice Misty. Ce era aici pe 
vremuri? 

Grace se ridică în picioare şi spune: 

— Tabbi, strânge-ţi lucrurile. E timpul să mergem. 

Tabbi îşi ia puloverul de pe pătură. 

La care Misty spune: 

— Dar abia am venit. 

Grace îi întinde un sandviş pe-o farfurie şi-i spune: 

— Tu o să rămâi şi-o să mănânci. Ai toată ziulica la 
dispoziţie ca să te pui pe treabă. 

Sandvişul e cu salată de pui şi e cald de la cât a stat în 
soare. Muştele s-au plimbat pe el, dar miroase bine. Aşa că 
Misty ia o gură. 

Grace arată înspre Tabbi şi spune: 

— A fost ideea lui Tabbi. 

Misty mestecă şi înghite. Spune: 

— Nu e o idee rea, dar nu mi-am luat instrumentele. 

La care Tabbi se duce la coşul de picnic şi-i spune: 

— i le-a adus buni. Le-am luat cu noi ca să-ţi facem o 
surpriză. 

Misty mai bea nişte vin. 

De fiecare dată când o persoană bine intenţionată te 
constrânge să demonstrezi că n-ai talent şi-ţi scoate pe nas 
eşecul singurului vis pe care l-ai avut vreodată, mai ia un pahar. 
Asta-i jocul alcoolic al lui Misty Wilmot. 

— Tabbi şi cu mine mergem într-o misiune, spune Grace. 

Tabbi adaugă: 

— Mergem la talcioc. 

Salata de pui are un gust ciudat. Misty mestecă, înghite şi 
spune: 

— Sandvişul ăsta are un gust bizar. 

— E de la coriandru, îi spune Grace. După care: Tabbi şi cu 
mine trebuie să găsim un platou de patruzeci de centimetri 
dintr-un serviciu de argint Lenox. Închide ochii şi dă din cap, 


spunând: De ce nimeni nu vrea să-şi folosească serviciile atunci 
când sunt descompletate? 

Tabbi spune: 

— lar Buni o să-mi cumpere un cadou de ziua mea. Orice-mi 
doresc. 

Acum, Misty va rămâne blocată aici, pe Promontoriul 
Waytansea cu două sticle de vin roşu şi o movilă de salată de 
pui. Fiică-sa era mică atunci când s-a atins pentru ultima oară 
de trusa de vopseluri, acuarele, pensule şi pânze. Uleiurile şi 
acrilicele probabil că s-au întărit deja. Acuarelele s-au uscat şi s- 
au crăpat. Pensulele s-au întărit. Nu mai sunt de nici un folos. 

Idem Misty. 

Grace întinde mâna şi spune: 

— Tabbi, hai. Las-o pe mama să se bucure de după-amiaza 
asta. 

Tabbi o apucă pe Grace de mână şi, împreună, taie 
dumbrava la pas înspre aleea prăfuită unde şi-au parcat maşina. 

Soarele încălzeşte blând. Dumbrava e îndeajuns de înaltă 
încât să te uiţi în jos şi să vezi valurile şuierând şi lovindu-se de 
stâncile de dedesubt. De-a lungul coastei, se vede oraşul. 
Hotelul Waytansea e o pată în peisaj, ca o scândură albă. 
Aproape că-i vezi lucarnele de la mansardă. De-aici, insula pare 
plăcută şi perfectă, deloc invadată de mulţimea de turişti. De 
panourile publicitare. Arată probabil ca atunci când bogătanii 
încă nu-şi făcuseră apariţia în zonă. Şi nici Misty. Inţelegi de ce 
oamenii care s-au născut aici au rămas. Inţelegi înverşunarea cu 
care Peter voia să apere acest loc. 

— Mami, strigă Tabbi. 

A lăsat-o pe bunică-sa şi se întoarce la ea. Cu ambele mâini 
meşterind ceva la bluza roz. Gâfâind şi cu zâmbetul pe buze, se 
apropie de locul în care Misty stă pe pătură. Cu cercelul din 
filigran aurit în mână, Tabbi îi spune: 

— Stai aşa, nu mişca. 

Misty înţepeneşte. Ca o statuie. 

lar Tabbi se apleacă să prindă cercelul în lobul urechii 
mamei ei, spunând: 

— Uitasem, dar mi-a adus aminte Buni. Ea zice că o să ai 
nevoie de ăsta. 

Blugii ei sunt murdari în genunchi şi pătaţi cu verde de 
când cu panica lui Misty care a încercat s-o salveze. 


Misty spune: 

— Nu vrei un sandviş, scumpa mea? 

La care Tabbi dă din cap, zicându-i: 

— Buni mi-a spus să nu mă ating de ele. 

După care se întoarce şi-o ia la fugă, fluturând o mână 
deasupra capului până dispare din peisaj. 

14 iulie 

Angel Delaporte ţine în mâna pânza de hârtie, fixându-i 
colţurile cu vârfurile degetelor. Se uită la ea, după care se uită 
la Misty şi o întreabă: 

— Ai desenat un scaun? 

Misty dă din umeri şi-i spune: 

— A trecut ceva vreme de când n-am mai pictat. A fost 
primul lucru care mi-a venit în minte. 

Angel îi întoarce spatele, ţinând pictura astfel încât lumina 
soarelui să se reflecte în ea din mai multe unghiuri. Cu ochii la 
desen, spune: 

— E bine. E foarte bine. Unde ai găsit scaunul ăsta? 

— L-am pictat din imaginaţie, zice Misty, povestindu-i cum 
a rămas izolată pe Promontoriul Waytansea cu trusa ei de desen 
şi două sticle de vin. 

Angel fixează cu ochii întredeschişi tabloul, ţinându-l atât 
de aproape de zici că se uită cruciş, şi spune: 

— Arată ca un Hershel Burke. Angel se uită apoi la ea şi-i 
spune: i-ai petrecut ziua într-o dumbravă ierboasă şi ţi-ai 
imaginat un scaun Hershel Burke în stil renascentist? 

Azi-dimineaţă, o femeie din Long Beach a sunat s-o anunţe 
că-şi rezugrăveşte spălătoria, aşa că ar fi bine să vină să vadă 
aberaţiile lui Peter înainte să le acopere. 

În clipa asta, Misty şi cu Angel stau în spălătoria dispărută. 
Misty îşi ia notite după tâmpeniile scrise de Peter. Angel ar fi 
trebuit să tragă pereţii în poze. În clipa în care Misty şi-a deschis 
mapa ca să scoată o coală, Angel a văzut mica acuarelă şi a vrut 
să se uite mai bine la ea. Lumina soarelui intră în cameră printr- 
un geam jivrat, iar Angel ţine pictura în acea lumină. 

Cuvintele pictate peste geam spun: „...puneţi piciorul pe 
insulă şi veţi muri...” 

Angel spune: 


— E un Hershel Burke, să mor eu. Din Philadelphia, de la 
1879. Mai e doar unul identic, în casa de vacanţă a familiei 
Vanderbilt, în Baltimore. 

Probabil că i s-a întipărit lui Misty în memorie de la cursul 
de Istoria Artei 101, de la Retrospectiva de Artă Decorativă 236 
sau cine ştie ce alt curs inutil din şcoală. Poate că l-a văzut la 
televizor, într-un tur video al caselor celebre pe cine ştie ce 
canal. Cine ştie de unde ne vin ideile. Inspirația. De ce ne 
imaginăm lucrurile pe care ni le imaginăm. 

Misty spune: 

— Mă consider norocoasă că am pictat chiar şi-atât. Mi s-a 
făcut groaznic de rău. Cred că m-am intoxicat de la ce am 
mâncat. 

Angel se zgâieşte la tablou, răsucindu-l în toate direcţiile. 
Contracţiile muşchiului corugator dintre sprâncene are ca 
rezultat apariţia a trei cute adânci. Ridurile lui glabelare. 
Muşchiul lui triangularis îi întinde buzele până când liniile de 
marionetă radiază din colţurile gurii în jos. 

Schițând bazaconiile de pe pereţi, Misty nu-i pomeneşte 
nimic lui Angel despre crampele din stomac. Şi-a petrecut toată 
după-masa aia nefastă încercând să schiţeze o stâncă sau un 
pom şi a mototolit coala, dezgustată. A încercat să schiţeze 
oraşul văzut de la distanţă, dar a mototolit-o şi pe asta. A 
mototolit şi un portret de căcat al lui Peter pe care a încercat să- 
| deseneze din memorie. A mototolit şi portretul lui Tabbi. Apoi, 
un unicorn. A mai băut un pahar de vin, după care s-a uitat 
primprejur după ceva nou pe care să-l compromită cu lipsa ei de 
talent. După care a mai mâncat un sandviş cu salată de pui, cu 
gustul lui ciudat de coriandru. 

Numai gândul să se aventureze din nou prin pădure ca să 
deseneze o statuie decrepită căzută la pământ îi ridica părul pe 
ceafă. Cadranul solar părăginit. Grota încuiată. lisus. Aici în 
dumbravă, soarele încălzea blând. larba fremăta de insecte. 
Dincolo de pădure, valurile oceanului şuierau şi se loveau de 
stânci. 

Numai privind înspre marginile întunecate ale pădurii, Misty 
îşi putea imagina bărbatul din bronz dând la o parte crengile cu 
braţele lui coclite şi fixând-o cu ochii lui orbi înfundaţi în orbite. 
De parcă ar fi ucis-o pe Diana de marmură şi-ar fi tăiat-o în 


bucăţi, iar acum se pornise printre arbori în direcţia ei ca s-o 
hărţuiască. 

Potrivit regulamentului jocului alcoolic al lui Misty Wilmot, 
atunci când începi să te gândeşti că o statuie goală din bronz te 
va cuprinde cu mâinile ei metalice şi te va strivi de moarte cu 
sărutul ei în vreme ce tu te agăţi cu disperare cu unghiile şi-l 
loveşti cu braţele însângerate peste pieptul lui plin de licheni - 
ei bine, e cazul să mai iei un pahar la bord. 

Atunci când te pomeneşti pe jumătate goală defecând într- 
o gaură pe care ai săpat-o în spatele unei tufe şi te ştergi la cur 
cu un şerveţel de la hotel, mai trage o duşcă. 

Crampele din stomac se porniseră, iar Misty asuda la greu. 
Capul îi era săgetat de durere cu fiecare nouă bătaie a inimii. 
Maţele îi ghiorăiau şi nici n-a avut timp să-şi dea chiloţii jos. 
Rahatul a împroşcat-o peste pantofi şi pe picioare. Mirosul a 
doborât-o, iar Misty s-a aplecat înainte, trecându-şi mâinile 
peste iarba caldă şi peste flori. Muştele au găsit-o şi-au început 
să i se plimbe pe picioare de sus în jos. Bărbia i-a căzut în piept, 
şi două grămezi roz de vomă au aterizat pe sol. 

Atunci când te trezeşti o jumătate de oră mai târziu cu 
rahatul prelingându-ţi-se pe picioare şi mugştele roind în jurul 
tău, mai trage o duşcă. 

Misty nu-i pomeneşte lui Angel nimic din toate acestea. 

In vreme ce ea face schiţe şi el trage în poză pereţii 
spălătoriei dispărute, el îi spune: 

— Ce poţi să-mi zici despre tatăl lui Peter? 

Tatăl lui Peter, Harrow. Misty l-a iubit pe tatăl lui Peter. 
Misty spune: 

— A murit. De ce întrebi? 

Angel mai face o poză şi comută filmul pe noua poziţie. Îi 
indică scrisul de pe zid şi-i spune: 

— Felul în care cineva îl face pe i are o foarte mare 
relevanţă. Partea de sus arată cât de ataşat este de maică-sa. A 
doua, cea de jos, se referă la taică-său. 

Pe tatăl lui Peter, Harrow Wilmot, toată lumea îl striga 
Harry. Misty l-a întâlnit o singură dată când a fost la ei în vizită, 
pe vremea când încă nu era măritată cu Peter. Înainte să 
rămână gravidă. Harry i-a făcut turul Insulei Waytansea, 
arătându-i pereţii cu vopseaua scorojită şi  acoperişurile 
cocârjate ale căsoaielor cu ţigle. Cu o cheie de la maşină, a 


râcâit mortarul dintre plăcile de granit din zidurile bisericii. 
Impreună au văzut cât de crăpate şi denivelate sunt trotuarele 
de pe strada Merchant. Cât de mucegăite sunt frontispiciile 
magazinelor. Hotelul închis era negru pe dinăuntru, ars de la un 
incendiu. Pe dinafară, decrepit, cu ferestrele ruginite. Cu 
obloanele stricate. Cu burlanele dezmembrate. Harry Wilmot 
repeta necontenit: 

— Rupţi în coate de trei generaţii încoace. Zicea: Indiferent 
de cât de inteligent investim, banii nu durează mai mult de atât. 

Tatăl lui Peter a murit imediat ce Misty s-a întors la colegiu. 

La care Angel spune: 

— Ai putea să-mi faci rost de o mostră din scrisul lui? 

Continuând să schiţeze aberaţiile lui Peter, Misty spune: 

— Nu ştiu. 

Ca să ştii şi tu, n-ajunge să fii mânjită de căcat şi să stai 
goală în sălbăticie, împroşcată de vomă roz, ca să devii o mare 
artistă. 

După cum n-ajung nici halucinaţiile. Acolo pe Promontoriul 
Waytansea, cuprinsă de crampe şi cu părul şi faţa năclăite de 
sudoare, Misty a început să vadă lucruri. Cu şerveţelele de hotel 
cu care a încercat să se curețe. Gura şi-a clătit-o cu vin. Norul de 
muşte şi-a luat zborul în altă parte. Mirosul de vomă încă îi 
ardea nările. Ar fi penibil, monumental de penibil, să-i spună lui 
Angel că umbrele de la marginea pădurii s-au mişcat. 

Chipul de metal era acolo printre copaci. Silueta a făcut un 
pas înainte, iar greutatea teribilă a piciorului din bronz s-a 
afundat în covorul moale al dumbravei. 

Dacă faci şcoala de artă, recunoşti o halucinație nasoală. 
Ştii ce-i ăla un flashback. Ai îngurgitat la viaţa ta numeroase 
chimicale care ţi s-au fixat în țesuturile de grăsime, gata să-ţi 
alimenteze vasele de sânge cu vise urâte în plină zi. 

Silueta a mai făcut un pas, iar piciorul i s-a afundat în 
pământ. Soarele făcea ca braţele lui să strălucească ici verde, 
colo maro. Creştetul capului şi umerii îi erau pătaţi de găinaţuri. 
Mugşchii fiecărei coapse erau încordaţi, ieşiţi în relief cu fiecare 
mişcare a piciorului, iar silueta continua să păşească înainte. Cu 
fiecare pas, frunzuliţa de bronz dintre picioare se mişca. 

Acum, e mai mult decât jenant să-ţi contempli acuarela, 
stând cocoţată pe geanta de la aparatul foto al lui Angel. Apollo, 


zeul iubirii. Misty beată şi bolnavă. Sufletul despuiat al unei 
artiste de vârstă medie înfierbântate de dorinţă. 

Silueta apropiindu-se încă un pas. Ce halucinație idioată. 
Toxiinfecţie alimentară. El gol. Misty goală. Amândoi jegoşi în 
poiană. Ca să-şi limpezească gândurile şi să scape de 
halucinaţii, Misty a început să deseneze. Să se concentreze. Nu 
la ceva anume. Cu ochii închişi, Misty şi-a apropiat creionul de 
coală şi l-a simţit cum desenează singur, trăgând linii drepte pe 
care ea le freca cu buricul degetului mare pentru a le blura 
conturul. 

Execuţie pe pilot automat. 

Când creionul s-a oprit, Misty terminase. Silueta dispăruse. 
Stomacul îi era mai bine. Mizeria se uscase îndeajuns cât s-o 
poată îndepărta şi să îngroape şerveţelele, chiloţii distruşi şi 
colile mototolite. Tabbi şi cu Grace s-au întors. Găsiseră ceşcuţa 
sau cana sau ce naiba căutaseră. Sticlele de vin erau deja goale. 
Misty era îmbrăcată şi deja mirosea ceva mai bine. 

Tabbi a spus: 

— Uite. Cadou de ziua mea, şi a întins mâna cât să i se 
vadă inelul strălucindu-i pe deget. Cu o piatră verde pătrată, 
tăiată în mai multe feţe. E un peridot, a spus Tabbi, şi l-a ridicat 
deasupra capului, să capteze cu el apusul. 

Misty a aţipit în maşină, întrebându-se de unde au avut 
bani, cu Grace la volan luând calea Bulevardului Division înapoi 
spre oraş. 

Abia mai târziu s-a uitat Misty la ce-a desenat. A fost la fel 
de surprinsă pe cât ar fi fost oricine. După aceea, a mai adăugat 
câteva culori, acuarele. E extraordinar ce poate să iasă din 
subconştient. Ceva din perioada ei de maturizare, vreo pictură 
pe care a văzut-o la orele de istoria artei. 

Visele previzibile ale sărmanei Misty Kleinman. 

Angel spune ceva. 

La care Misty: 

— Poftim? 

La care Angel spune: 

— Ce vrei pentru ea? 

Se referă la bani. La un preţ. Misty spune: 

— Cincizeci? Zice: Cincizeci de dolar? 

Tabloul ăsta pe care Misty l-a pictat cu ochii închişi, goală şi 
înfricoşată, beată şi cu rău la stomac, e prima operă de artă pe 


care a vândut-o vreodată. E cel mai bun lucru pe care l-a făcut 
Misty vreodată. 

Angel îşi deschide portmoneul şi scoate două bancnote de 
douăzeci şi una de zece. Spune: 

— Ce altceva poţi să-mi mai zici de tatăl lui Peter? 

Ca să ştii şi tu, atunci când a părăsit dumbrava, erau acolo 
două gropi adânci alături de potecă. Gropile erau la un metru 
distanţă una de alta, prea mari şi prea îndepărtate ca să fie 
urmele unui om. Gropile se pierdeau departe în pădure, prea 
mari şi prea îndepărtate una de alta ca să fie ale cuiva care s-a 
plimbat pe-acolo. Misty nu-i pomeneşte lui Angel nimic din toate 
astea. Ar crede că e nebună. Nebună, ca soţul ei. 

Ca tine, dragul, scumpul meu Peter. 

Acum, tot ce a rămas de pe urma intoxicației e o durere de 
cap. 

Angel apropie tabloul de nas şi-l adulmecă. Strâmbă din nas 
şi-l mai miroase o dată, după care vâră pictura într-unul dintre 
buzunarele exterioare de la geanta foto. O vede că-l fixează cu 
privirea şi-i spune: 

— Ah, nu te uita la mine. Mi s-a părut pentru o clipă că 
miroase a rahat. 

15 iulie 

Dacă primul bărbat în ultimii patru ani care se uită la țâţele 
tale se dovedeşte a fi poliţist, ia o duşcă. Dacă se dovedeşte că 
tipul ştie deja cum arăţi goală, mai ia una. 

Asta poate să fie dublă. 

La masa opt din Salonul din Lemn şi Aur stă un tip, cam de 
vârsta ta. E lătăreţ şi are umerii căzuţi. Cămaşa albă din 
amestec de bumbac şi poliester îi cade bine, puţin strâmtă la 
gât şi revărsată o ţâră, ca un balon, peste curea. La tâmple 
cheleşte, iar căderea părului i-a format două triunghiuri de scalp 
pornite din dreptul fiecărui ochi. Fiecare triunghi e ars de soare, 
părând două coarne de drac care-i ţâșnesc în sus din frunte. Pe 
masă are o agendă cu spirală, pe care tipul scrie în timp ce-o 
urmăreşte pe Misty. Poartă o cravată dungată şi un sacou sport 
de culoare bleumarin. 

Misty îi aduce un pahar cu apă, iar mâna îi tremură atât de 
tare încât auzi zăngănitul cuburilor de gheaţă. Ca să ştii şi tu, de 
trei zile o tot doare capul. Se simte ca şi cum nişte viermi ar 


săpa adânc în mormanul moale al creierului ei. Viermi 
sfredelind. Cărăbuşi croindu-şi tunel. 

Tipul de la masa opt spune: 

— Nu prea vin mulţi bărbaţi pe-aici, nu? 

Loţiunea lui după ras miroase a cuişoare. E tipul de pe 
feribot, stăpânul câinelui care a crezut că Misty e moartă. 
Poliţaiul. Detectivul Clark Stilton. Tipul de la Brigada 
criminalistică. 

Misty ridică din umeri şi îi întinde meniul. Misty se uită de 
jur împrejur prin încăpere, la ramele aurite şi lambriurile din 
lemn, şi spune: 

— Dar unde vă este câinele? Misty spune: Să vă aduc ceva 
de băut? 

La care tipul zice: 

— Trebuie să-l văd pe soţul dumneavoastră. Zice: Sunteţi 
doamna Wilmot, nu-i aşa? 

Numele de pe insigna ei din piept, prinsă de uniforma ei roz 
plasticată - Misty Marie Wilmot. 

Durerea ei de cap are ceva din loviturile unui baros, care-i 
bate şi tot bate un cui în ceafă, o instalaţie de artă conceptuală, 
care bate din ce în ce mai tare în acelaşi loc până uiţi tot ce 
există pe lumea asta. 

Detectivul Stilton îşi pune pixul pe agendă şi îi întinde 
mâna, zâmbind. Spune: 

— Adevărul e că, da, sunt reprezentantul regional al 
Brigăzii criminalistice. 

Misty îi strânge mâna şi-i spune: 

— Vă aduc nişte cafea? 

La care el: 

— Vă rog. 

Durerea ei de cap are ceva dintr-o minge de plajă umflată 
la refuz cu aer. Şi mai mult aer e pompat în ea, dar de fapt nu e 
aer. E sânge. 

Ca să ştii şi tu, Misty i-a spus deja detectivului că Peter se 
află în spital. 

Tu eşti în spital. 

Acum câteva seri, pe feribot, Misty i-a povestit detectivului 
Stilton despre nebunia ta, despre cum ţi-ai lăsat familia 
înglodată în datorii. Despre cum te-ai lăsat de fiecare şcoală în 
care te-ai înscris şi despre cum îţi înfigeai bijuterii în corp. Cum 


stăteai tu în maşina parcată în garaj cu motorul pornit. Toate 
graffitti-urile tale, toate declamaţiile şi sigilările spălătoriilor şi 
ale bucătăriilor n-au fost decât nişte simptome ale demenţei 
tale. Vandalism curat. Din păcate, i-a spus Misty detectivului, 
nici ea n-a ieşit foarte bine din toată povestea asta. 

E aproape ora trei, perioada de acalmie dintre prânz şi cină. 

Misty spune: 

— Da. Sigur, mergeţi să-l vedeţi pe soţul meu. Misty spune: 
Aţi zis că vreţi cafea? 

Cu ochii în agenda în care tot îşi ia notițe, detectivul o 
întreabă: 

— Aveţi cumva idee dacă soţul dumneavoastră făcea parte 
dintr-o grupare neo-nazistă? Vreo grupare radicală? 

La care Misty spune: 

— Oare? Zice ea: Friptura de vită e foarte bună aici. 

Ca să ştii şi tu, e chiar simpatic. Fiecare cu coala lui de 
hârtie şi cu creioanele gata de scris. Ca-ntr-un duel. O pistoladă. 

Dacă individul ăsta a văzut aberaţiile scrise de Peter, ştie 
exact ce credea Peter despre goliciunea ei. Despre sânii ei ca 
doi peşti morţi. Despre macrameul de vene de pe picioarele ei. 
Despre mâinile ei care miros a mănuşi de cauciuc. Misty Wilmot, 
regina cameristelor. Gândurile tale despre nevastă-ta. 

Detectivul Stilton îşi ia notițe, spunând: 

— Aşadar, nu eraţi foarte apropiaţi, dumneavoastră şi 
soţul? 

La care Misty spune: 

— Mda, ei bine, eu credeam că suntem. Zice: Şi când colo... 

El continuă să scrie, spunând: 

— Aveţi cumva idee dacă Peter e membru al Ku-Klux-Klan- 
ului? 

La care Misty spune: 

— Puiul şi colţunaşii sunt destul de buni. 

El continuă să scrie, spunând: 

— Aveţi idee dacă există vreun astfel de grup extremist pe 
Insula Waytansea? 

Durerea de cap îi bate, bate, bate cuiul în ceafă. 

Cineva de la masa cinci îi face semn, iar Misty îi spune: 

— Să vă aduc nişte cafea? 

La care detectivul Stilton îi spune: 

— Vă simţiţi bine? Nu arătaţi prea falnic astăzi. 


Abia în dimineaţa asta la micul dejun, Grace Wilmot şi-a 
cerut scuze pentru salata de pui stricată - ba mai mult, i-a 
programat mâine o oră la doctorul Touchet. Frumos gest, dar 
încă o factură la plată, fir-ar al dracului. 

Atunci când închide ochii, Misty ar putea să jure că-i 
clocoteşte capul pe dinăuntru. Gâtul îi este cuprins de o crampă 
musculară ca din fier forjat. Sudoarea îi lipeşte pliurile de piele 
de pe gât. Umerii îi sunt ridicaţi, iar capul e afundat între ei până 
la urechi. Abia dacă poate să-şi rotească un pic capul că simte 
că-i iau foc urechile. 

Peter i-a povestit odinioară despre Paganini, probabil cel 
mai bun violonist al tuturor timpurilor. A fost măcinat de 
tuberculoză, sifilis, osteomelită în fălci, diaree, hemoroizi şi 
pietre la rinichi. Paganini, nu Peter. Mercurul cu care i-au tratat 
doctorii sifilisul l-a lăsat fără dinţi în gură. Pielea i-a devenit 
cadaverică. l-a căzut părul. Paganini era un cadavru ambulant, 
dar când cânta la vioară, devenea nemuritor. 

A avut sindromul Ehlers-Danlos, o boală congenitală care i- 
a atrofiat într-atât articulațiile, că putea să-şi atingă încheietura 
mâinii cu degetul mare. După părerea lui Peter, toată această 
tortură s-a resorbit în geniu. 

După părerea ta. 

Misty îi aduce detectivului Stilton un ceai cu gheaţă pe care 
acesta nu l-a comandat, iar el îi spune: 

— Există vreun motiv pentru care purtaţi ochelari de soare 
în interior? 

La care ea, arătând cu capul înspre geamuri, îi spune: 

— Lumina. Îi umple din nou paharul cu apă şi-i spune: Azi 
mă dor ochii rău de tot. Mâna îi tremură atât de tare încât scapă 
creionul. Cu o mână sprijinindu-se în tăblia mesei, se apleacă să- 
| ridice. Îşi trage nasul şi-i spune: Mă scuzaţi. 

La care detectivul spune: 

— Cunoaşteţi un anume Angel Delaporte? 

La care Misty îşi trage nasul şi spune: 

— Doriţi să comandati? 

Angel Delaporte ar trebui să vadă scrisul de mână al lui 
Stilton. Literele lui sunt înalte, unduite în sus, ambiţioase, ideale. 
Scrisul îi este înclinat spre dreapta, agresiv, înverşunat. 
Presiunea puternică asupra paginii indică un libido puternic. 
Cam asta ţi-ar spune Angel. Codiţele literelor, y-urile şi g-urile, 


atârnă drept în jos. Asta înseamnă determinare şi stofă de 
conducător. 

Detectivul Stilton se uită la Misty şi-i spune: 

— Vi se pare că vecinii dumneavoastră au arătat semne de 
ostilitate la adresa celor veniţi din afară? 

Ca să ştii şi tu, dacă sesiunea ta de masturbare durează 
sub trei minute pentru că împarţi aceeaşi cadă cu paişpe 
oameni, bea un pahar. 

La orele de teoria artei, te învaţă că femeile caută bărbaţi 
cu frunţi proeminente şi maxilare mari şi pătrate. Cel puţin aşa 
arăta un studiu făcut de un sociolog de la West Point Academy. 
Concluzia era că feţele rectangulare, ochii înfundaţi în orbite şi 
urechile lipite de cap sunt ceea ce-i face pe oameni atractivi. 

Aşa arată şi detectivul Stilton, la care se adaugă câteva 
kilograme în plus. În secunda asta nu zâmbeşte, dar cutele care- 
i brăzdează obrazul şi laba gâștii dovedesc că tipul zâmbeşte din 
plin. Mai mult zâmbeşte decât se încruntă. Cicatricile fericirii. 
Poate că e de la kilogramele în plus, dar ridurile corugatoare 
dintre ochi şi alea de pe frunte, care exprimă îngrijorarea, nici 
nu se văd. 

Asta, plus coarnele roşii de pe frunte. 

Ăştia-s micii stimuli vizuali la care pui botul. Codul atracției. 
De-aia iubim pe cine iubim. Fie că eşti sau nu conştient de ei, e 
motivul pentru care facem ceea ce facem. 

De-aia ştim ce nu ştim. 

Riduri pe care aplici analiză grafologică. Angel ar fi 
impresionat. 

Dragul, scumpul de Peter şi-a lăsat plete pentru că are 
urechile clăpăuge. 

Urechile tale erau clăpăuge. 

Urechile lui Tabbi sunt ale lui taică-său. Părul lung al lui 
Tabbi e al lui. 

Al tău. 

Stilton spune: 

— Viaţa pe-aici nu mai e ce-a fost şi multora le displace 
chestia asta. Dacă soţul dumneavoastră nu opera de unul 
singur, ar trebui să ne aşteptăm la un nou val de atacuri. 
Incendieri premeditate. Crimă. 


O clipă dacă se uită în pământ, pe Misty o ia cu leşin. Dacă 
întoarce capul, vederea i se înceţoşează, iar întreaga cameră e 
cuprinsă de-o pâclă groasă. 

Misty aduce detectivului nota de plată şi i-o pune pe masă, 
spunând: 

— Mai era ceva? 

— Încă o întrebare, doamnă Wilmot, spune el. la o 
înghiţitură de ceai, privind-o peste buza paharului. După care 
spune: Aş vrea să vorbesc cu socrii dumneavoastră dacă se 
poate. 

Mama lui Peter, Grace Wilmot, stă aici, în hotel, îi spune 
Misty. Tatăl lui Peter, Harrow Wilmot, a murit. Acum treişpe sau 
paişpe ani. 

Detectivul Stilton îşi mai ia o notiţă. Spune: 

— Cum a murit socrul dumneavoastră? 

A fost un infarct, crede Misty. Dar nu e sigură. 

La care Stilton spune: 

— Mi se pare mie sau nu vă cunoaşteţi foarte bine 
rubedeniile? 

Cu durerea de cap forându-i adânc în craniu, Misty spune: 

— Aţi zis cumva dacă doriţi cafea? 

16 iulie 

Doctorul Touchet îi bagă lanterna în ochi şi-i spune să 
clipească. Se uită în urechile ei. Se uită în nasul ei. Stinge 
lumina în cabinet şi-i spune să-şi lumineze gura cu lanterna. Aşa 
cum lanterna lui Angel Delaporte lumina prin gaura din peretele 
sufrageriei lui. E un truc medical mai vechi de a depista 
sinusurile, care se întind peste tot, strălucind roşu pe sub pielea 
din jurul nasului, şi-n acest fel, poţi observa petele care 
semnifică de regulă blocaje, infecţii. Dureri de cap provocate de 
sinusuri. li înclină lui Misty capul pe spate şi se afundă cu 
privirea în gâtul ei. 

Spune: 

— De ce crezi că a fost toxiinfecţie alimentară? 

Aşa că Misty îi povesteşte despre diaree, despre crampe, 
despre durerea de cap. li spune tot, mai puţin partea cu 
halucinaţiile. 

El îi testează presiunea sângelui cuprinzând-o cu degetele 
de încheietura mâinii. Atenţi la fiecare bătaie a inimii, cei doi se 


uită pe cadranul care indică presiunea sângelui. Fiecărei 
palpitaţii cauzate de durerea ei de cap îi corespunde o pulsaţie. 

După care ea îşi dă jos bluza, iar doctorul Touchet îi ţine 
mâna ridicată şi-o palpează la subţioară. Tipul poartă ochelari şi 
fixează cu privirea peretele de lângă ei în timp ce-şi face de 
lucru cu degetele. Misty poate vedea totul într-o oglindă din 
perete. Sutienul îi este atât de strâmt încât bretelele îi muşcă 
din umeri. Pielea i se revarsă în colăcei peste betelia 
pantalonilor marinăreşti. Colierul ei jigărit de perle de la gât se 
pierde cu tot cu perle într-un pliu adânc de grăsime. 

Doctorul Touchet, degetele lui sapă tunel prin subţioară, 
forând adânc. 

Ferestrele cabinetului sunt din sticlă jivrată, iar bluza ei stă 
atârnată într-un cârlig de pe uşă. E aceeaşi cameră în care Misty 
a născut-o pe Tabbi. Pereţii sunt de faianţă verde, iar podeaua-i 
albă. Aceeaşi masă de examinare. Aici s-a născut Peter. ŞI 
Paulette. Will Tupper. Matt Hyland. Brett Petersen. Şi, la fel ca 
ei, toţi cei de pe insulă sub cincizeci de ani. Insula e atât de 
mică încât doctorul Touchet face şi oficiile de antreprenor de 
pompe funebre. El a avut grijă de Harrow, tatăl lui Peter, înainte 
de îngropăciune. De incinerare. 

Tatăl tău. 

Harrow Wilmot întrupa tot ceea ce Misty îşi dorea ca Peter 
să devină. La fel cum bărbaţii vor să-şi întâlnească viitoarele 
soacre ca să vadă cum va arăta logodnica lor peste douăzeci de 
ani, tot aşa şi Misty. Harry era bărbatul cu care Misty s-ar fi 
căsătorit dacă ar fi ajuns la vârsta medie. Inalt, cu favoriţi 
cărunţi, un nas drept şi o bărbie proeminentă despicată. 

Acum, când Misty închide ochii încercând să-l vizualizeze pe 
Harrow Wilmot, nu vede decât cenuşa lui împrăştiată de pe 
Promontoriul Waytansea. Într-un nor cenuşiu prelung. 

Misty n-are idee dacă doctorul Touchet foloseşte acelaşi 
cabinet şi pentru îmbălsămări. Dacă va trăi îndeajuns de mult, o 
s-o pregătească pe Grace Wilmot. Doctorul Touchet a fost 
legistul venit la faţa locului atunci când l-au descoperit pe Peter. 

Când te-au descoperit pe tine. 

Dacă cineva îl va deconecta vreodată de la aparatele de 
menţinere artificială, probabil că tot el va avea grijă de corp. 

Corpul tău. 


Doctorul Touchet o palpează la fiecare subţioară. Căutând 
noduli. Malformaţii cancerigene. Tipul ştie unde să-ţi apese şira 
spinării ca să te facă să-ţi dai capul pe spate. Perlele ei false 
afundate în cutele de pe gât. Ochii lui, irişii sunt prea depărtaţi 
unul de altul ca să se uite la tine. El fredonează o piesă. Privind 
fix în altă direcţie. Se vede că tipul are exerciţiul lucrului cu 
morţii. 

Întinsă pe masa de consultaţie, privind la imaginea lor din 
oglindă, Misty spune: 

— Ce era pe vremuri pe Promontoriu? 

La care doctorul Touchet tresare, uimit. Îşi ridică privirea, 
cu sprâncenele arcuite de surpriză. 

De parcă tocmai ar fi glăsuit un mort. 

— Pe Promontoriul Waytansea, spune Misty. Am văzut acolo 
nişte statui, ca şi cum ar fi fost un parc. Ce era de fapt? 

Cu degetul sondând adânc şanţul dintre tendoanele din 
ceafa ei, el spune: 

— Înainte era un crematoriu, acolo era cimitirul nostru. 

Senzaţia ar fi chiar plăcută dacă degetul lui n-ar fi rece. 

Numai că Misty n-a văzut nici un mormânt. 

Cu degetele sondând nodulii limfatici de sub maxilarul ei, el 
îi spune: 

— E un mausoleu îngropat într-un dâmb. Uitându-se fix la 
perete, el se încruntă şi spune: Vechi de cel puţin două secole. 
Grace ar putea să-ţi spună mai multe despre asta. 

Grota. Clădirea mică din piatră, asemănătoare cu o bancă. 
Capitoliul cu coloanele cochete şi arcul de boltă sculptat, 
dărăpănate şi dezmembrate şi ţinute laolaltă de rădăcinile 
copacilor. Poarta zăvorâtă din fier, întunericul dinlăuntru. 

Durerea ei de cap îi bate, bate, bate cuiul şi mai adânc. 

Diplomele atârnate pe pereţii faianţaţi ai cabinetului sunt 
îngălbenite şi mohorâte sub geamul de sticlă. Pătate de apă. 
Mânjite de căcaţi de muscă. Daniel Touchet, doctor în medicină. 
Ţinându-i încheietura între două degete, doctorul Touchet îi ia 
pulsul. 

Cu muşchiul triangularis trăgând în jos de colţurile gurii lui 
într-un rictus, el îi lipeşte stetoscopul de omoplaţi. Spune: 

— Şi-acum, Misty, inspiră adânc şi ţine-ţi respiraţia. 

Răceala tăioasă a stetoscopului glisează pe spatele ei. 

— Acum expiră, spune el. Şi mai inspiră o dată. 


Misty spune: 

— Ştii cumva dacă Peter şi-a făcut cândva vasectomie? 
Respiră din nou adânc, după care spune: Peter mi-a zis că Tabbi 
e un miracol de la Dumnezeu şi că n-ar trebui să avortez. 

La care doctorul Touchet spune: 

— Misty, cât de mult ai băut în ultimele zile? 

Ce orăşel infect. Săraca de Misty Marie a ajuns şi beţiva 
oraşului. 

— A venit un detectiv la hotel, spune Misty. A întrebat dacă 
nu cumva există Ku Klux Klan pe insulă. 

La care doctorul Touchet spune: 

— Să ştii că nu aşa o să să-ţi salvezi fata. 

Vorbeşte ca bărbatu-său. 

Ca tine, dragul, scumpul meu Peter. 

La care Misty spune: 

— Să-mi salvez fata de /a ce? Misty se întoarce ca să-l 
privească drept în faţă şi-i spune: Avem nazişti pe insulă? 

La care doctorul Touchet se uită la ea zâmbind şi-i spune: 

— Bineînţeles că nu. 

Se îndreaptă către birou şi ia un dosar în care sunt câteva 
hârtii. Scrie ceva în el. Se uită la calendarul de pe perete, aflat 
deasupra biroului. Se uită la ceas şi scrie ceva în dosar. Scrisul 
lui de mână, cu codiţele fiecărei litere atârnând mult sub linie, 
aproape subconştient, impulsiv. Angel Delaporte ţi-ar zice că e 
un tip rapace, avid şi malefic. 

Doctorul Touchet spune: 

— Şi, cu ce te mai ocupi în ultima perioadă? 

La care Misty îi răspunde că da, desenează. Pentru prima 
oară de când a terminat colegiul, Misty desenează, pictează, 
mai mult cu acuarele. În mansarda ei. În timpul ei liber. Şi-a 
aşezat şevaletul astfel încât să poată privi pe geam, de-a lungul 
coastei până înspre Promontoriul Waytansea. Pictează un tablou 
pe zi. Din imaginaţie. Dorinţele unei copiliţe sărăntoace: case 
mari, nunţi la biserică, picnicuri pe plajă. 

leri, Misty a pictat până s-a lăsat întunericul. Cinci-şase ore 
au trecut aşa cum au venit. Duse şi-ngropate ca spălătoria lipsă 
din Seaview. Înghiţite de Triunghiul Bermudelor. 

Misty îi spune doctorului Touchet: 

— Durerile de cap nu mă lasă decât atunci când pictez. 


Biroul lui e din metal vopsit, genul de birou din oţel pe care- 
| întâlnești în cabinetul unui inginer sau al unui contabil. Cu 
sertare care culisează lin şi care se închid bubuitor. În locul 
sugativei are o bucată de postav verde. Deasupra, pe perete, se 
află calendarul şi diplomele vechi. 

Cu chelia lui şi cu cele câteva fire lungi şi vlăguite 
pieptănate dintr-o parte într-alta a capului, doctorul Touchet ar 
putea trece drept inginer. Cu ochelarii ăia rotunzi cu lentile 
groase şi rame din oţel şi cu ceasul ăla cu curea elastică din 
metalice, ar putea trece drept contabil. El îi spune: 

— Ai fost la colegiu, nu-i aşa? 

La şcoala de artă, îi spune Misty. N-a absolvit-o. A renunţat 
la ea. S-au mutat aici când a murit Harrow, ca să aibă grijă de 
mama lui Peter. După care a apărut Tabbi. După care Misty a 
adormit un pic şi s-a trezit grasă, obosită şi între două vârste. 

Doctorul nu schiţează nici un zâmbet. E de înţeles. 

— La orele de istorie din şcoală, spune el, ai învăţat de 
jainişti? Budiştii jainişti? 

La orele de istoria artei, nu, îi spune Misty. 

Trage de un sertar al biroului şi extrage din el o cutie 
galbenă cu pilule. 

— Ai mare, mare grijă cu ele, îi spune el. N-o lăsa pe Tabbi 
să se apropie de ele. 

li deşurubează capacul şi scoate două pilule. Sunt nişte 
capsule gelatinoase, dintr-alea tăiate la jumătate, iar în interior 
e ceva praf de-un verde închis şi fluctuant. 

Mesajul scrijelit de pervazul ferestrei din camera lui Tabbi: 
Vei muri când vor isprăvi cu tine. 

Doctorul Touchet îi întinde cutia şi-i spune: 

— la numai atunci când nu mai poţi de durere. N-are 
etichetă. Sunt făcute din ierburi. Îţi sporesc puterea de 
concentrare. 

Misty spune: 

— A murit cineva de sindromul Stendhal? 

La care doctorul spune: 

— Sunt făcute din alge verzi, dar mai conţin şi nişte scoarță 
de salcie albă, şi puţin polen. Pune capsulele la loc în cutie şi-i 
înşurubează capacul. Aşază cutia pe masa, alături de coapsa ei, 
şi-i spune: Poţi să bei şi-n continuare, zice el, dar cu moderație. 

Misty spune: 


— Oricum beau moderat. 

La care el, întorcându-se la birou, îi spune: 

— Dacă zici tu. 

Căca-m-aş pe oraşele astea mici. 

Misty îi spune: 

— Cum a murit tatăl lui Peter? 

La care doctorul Touchet îi spune: 

— Ce ţi-a povestit Grace Wilmot despre asta? 

Nimic. Nici n-a adus vorba despre asta. Atunci când i-au 
împrăştiat cenuşa, Peter i-a pomenit lui Misty ceva de un infarct. 
Misty spune: 

— Grace a zis c-a fost o tumoare pe creier. 

La care doctorul Touchet spune: 

— Da, aşa a fost. Şi-a închis sertarul de la biroul metalic cu 
o bubuitură. li spune: Grace mi-a zis că dai dovadă de un real 
talent. 

Ca să ştii şi tu, astăzi, starea vremii e calmă şi însorită, dar 
aerul e plin de abureli. 

Misty întreabă de budiştii despre care a adus vorba. 

— Budiştii jainişti, spune el. 

la bluza din cuierul de pe uşă şi i-o întinde. Materialul e 
pătat la subţiori cu urme întunecate de transpiraţie. Doctorul 
Touchet îi dă ocol lui Misty, ajutând-o să-şi vâre mâinile în 
mâneci. 

EI îi spune: 

— Ce vreau să spun e că, uneori, pentru un artist, durerea 
cronică poate fi un dar. 

17 iulie 

Când erau în şcoală, Peter îţi spunea mereu că tot ceea ce 
faci e de fapt un autoportret. Chit că e Sfântul Gheorghe şi 
balaurul sau Răpirea Sabinelor, unghiul pe care îl adopţi, lumina, 
compoziţia şi tehnica, toate te reprezintă pe tine. Tu eşti inclusiv 
motivul pentru care alegi să desenezi cutare scenă. Tu eşti 
fiecare culoare, fiecare tuşă de pensulă. 

Peter obişnuia să-i spună: 

— Singurul lucru de care e în stare un artist e să-şi descrie 
propriul chip. 

Eşti condamnat să fii tu. 


lar chestia asta, spune el, ne dă frâu liber să desenăm tot 
ce ne trece prin cap, de vreme ce nu facem decât să ne 
desenăm pe noi înşine. 

Scrisul tău de mână. Felul în care păşeşti. Modelul 
serviciului de porțelan pe care ţi-l alegi. Toate astea te lasă 
descoperit. Tot ce faci îţi trădează intenţiile. 

Totul e un autoportret. 

Totul e un jurnal. 

Cu cei cincizeci de dolari de la Angel Delaporte, Misty îşi 
cumpără o pensulă de acuarele rotundă din păr de bou, numărul 
5. Îşi cumpără o pensulă moale şi pufoasă numărul 4, din coadă 
de veveriţă, pentru tuşele apoase. O pensulă rotundă din păr de 
cămilă, numărul 2. O pensulă ascuţită numărul 6, ca o limbă de 
pisică, făcută din păr de samur. Şi o pensulă lată şi netedă 
numărul 12, pentru pictat cerul. 

Misty îşi cumpără o paletă pentru acuarele, un platou 
rotund din aluminiu, cu zece orificii goale, care arată ca o formă 
de copt brioşe. Îşi cumpără câteva tuburi de guaşe. Verde de 
Cipru, verde-albăstrui cu pigment de oxid de crom, verde de 
culoarea sevei şi verde de Winsor. Îşi cumpără albastru de 
Prusia şi un tub de carmin de roibă. Işi cumpără un tub de negru 
Havannah Lake şi unul negru lucios. 

Misty îşi cumpără pastă corectoare albă, lăptoasă. Başca un 
preparat gălbui de culoarea pişatului, pentru stratul preliminar 
de vopsea, care-ţi permite să ştergi greşelile. Işi cumpără gumă 
arabică, de culoarea unei beri slabe, care preîntâmpină 
întrepătrunderea culorilor pe hârtie. Başca un grunt uniform 
care să confere culorilor aspect granulat. 

Îşi cumpără un set de hârtie pentru acuarele, hârtii fin 
granulate şi presate la rece, de 48x61 cm. Numele din comerţ 
pentru dimensiunea asta este „Regal“. Colii de 58x71 cm i se 
spune „Elefant“. Celei de 67x102 cm - „Dublu Elefant“. E o 
hârtie fără acizi. Îşi cumpără planşe, pânze întinse şi lipite pe 
cartoane. Îşi cumpără paspartuuri de mărime „Super-Regal“, 
„Imperial“ şi „Enorm“. 

Se duce cu toate astea la casă şi costă atât de mult peste 
cei cincizeci de dolari că trebuie să plătească restul cu cartea de 
credit. 

Dacă-ţi vine să furi un tub de siena arsă, e cazul să iei una 
dintre pilulele cu alge verzi prescrise de doctorul Touchet. 


Peter obişnuia să spună că misiunea unui artist e să pună 
ordine în haosul general. Colecţionezi detalii, cauţi un model şi 
organizezi în consecinţă. Dai sens lucrurilor lipsite de noimă. 
Strângi ca-ntr-un puzzle bucăţi din orice-ţi vine. Le amesteci şi 
reorganizezi. Colezi. Montezi. Asamblezi. 

Dacă eşti la muncă şi fiecare masă din sectorul tău 
aşteaptă să fie servită cu ceva, dar tu stai pitită în bucătărie şi 
faci schiţe pe bucăţi de hârtie, e cazul să iei o pilulă. 

Dacă le-aduci oamenilor nota de plată, iar pe spatele ei ai 
făcut un mic studiu de lumini şi umbre - nici măcar nu ştii ce ţi-a 
servit drept model, pur şi simplu l-ai desenat din minte. E un 
mizilic, dar eşti îngrozită la ideea c-ai putea pierde schiţa. Atunci 
e cazul să iei o pilulă. 

— Toate detaliile astea nesemnificative, spunea Peter, sunt 
fără nici un rost până în clipa în care le pui cap la cap. 

Peter obişnuia să-i spună: 

— Nimic nu înseamnă ceva în sine. 

Ca să ştii şi tu, astăzi în sala de mese, Grace Wilmot stătea 
cu Tabbi în faţa servantei din sticlă care acoperă aproape în 
întregime un perete. Înăuntru sunt farfurii din porțelan aşezate 
pe socluri şi luminate difuz. Ceşti pe farfurioare. Grace Wilmot le 
arată pe rând cu degetul. lar Tabbi face acelaşi lucru cu 
arătătorul ei, spunând: 

— Fitz and Floyd... Wedgwood... Noritake... Lenox... 

Şi dând din cap, Tabbi îşi încrucişează mâinile la piept şi 
spune: 

— Nu, aici nu e bine. Ea spune: Modelul Oracle Grove are o 
bordură din aur de 14 carate. Venus Grove are 24 de carate. 

Fetiţa ta, specialistă în modele din porțelan ieşite din 
fabricaţie. 

Fetiţa ta, o adolescentă de-acum. 

Grace Wilmot se apropie şi învârtește pe degete câteva 
şuviţe de după urechea lui Tabbi, spunând: 

— Măiculiţă, fata asta e o profesionistă. 

Cu tava de farfurii pe umăr, Misty se opreşte îndeajuns de 
aproape de Grace ca s-o întrebe: 

— Cum a murit Harrow? 

La care Grace îşi ia privirea de la porţelanuri. Cu mușchiul 
orbicularis oris căscându-i ochii mari, ea zice: 

— Da' de ce întrebi? 


Misty îi pomeneşte despre vizita la doctor. Doctorul 
Touchet. Şi despre cum Angel Delaporte crede că scrisul de 
mână al lui Peter spune ceva despre relaţia lui cu taică-său. 
Toate acele detalii care, luate fiecare în parte, nu înseamnă 
nimic. 

La care Grace îi spune: 

— Ţi-a prescris cumva doctorul nişte pilule? 

Tava e grea, iar mâncarea se răceşte, dar Misty îi spune: 

— Doctorul a spus că Harrow a murit de cancer la ficat. 

Tabbi arată cu degetul, spunând: 

— Gorham... Dansk... 

La care Grace zâmbeşte: 

— Sigur că da. Cancer la ficat, spune ea. De ce mă mai 
întrebi? Ea spune: Credeam că ţi-a zis Peter. 

Ca să ştii şi tu, astăzi, starea vremii e înceţoşată de la câte 
versiuni conflictuale despre moartea lui taică-tău care plutesc în 
aer. Nici un detaliu nu înseamnă ceva în sine. 

La care Misty spune, nu poate vorbi acum. E prea ocupată. 
E nebunia prânzului. Poate mai târziu. 

La şcoală, Peter vorbea mereu de un pictor pe nume James 
McNeill Whistler şi despre cum acest Whistler a lucrat pentru 
Corpul de ingineri al Armatei, schiţând decoruri de coastă pentru 
amplasarea farurilor. Problema cu Whistler era că acesta nu se 
putea abţine să nu mâzgălească tot soiul de desenaşe pe 
marginea schițelor. Desena babe, bebeluşi, cerşetori, tot ce 
vedea pe stradă. Îşi făcea treaba, monitorizând terenul pentru 
oamenii din guvern, dar nu putea să ignore restul. Nu lăsa nimic 
să-i scape. Bărbaţii care fumau pipă. Copiii care se jucau cu 
cercul. El colecţiona toate lucrurile astea în mâăzgălelile de pe 
marginea hârtiilor lui oficiale. Bineînţeles că guvernul l-a 
discreditat din cauza asta. 

— Toate mâzgălelile alea, spunea Peter, valorează azi 
milioane. 

Aşa spuneai. 

În Salonul din Lemn şi Aur, untul e servit în cănuţe, atâta 
doar că acum pe fiecare toartă e câte un desen încrustat. Un 
mic studiu. 

Poate că e un copac sau o alee care, în imaginaţia lui Misty, 
coboară șerpuit un dâmb, de la stânga la dreapta. O stâncă, o 
cascadă care se revarsă peste un canion şi un defileu mic plin 


de umbre şi de pietre acoperite de licheni şi buturugi năpădite 
de iederă, iar până să-şi imagineze tot acest peisaj şi să-l 
schiţeze pe un şerveţel de hârtie, lumea din staţia de autobuz 
deja vine să-şi umple ceştile de cafea. Lumea loveşte cu 
furculiţele în pahare ca să-i atragă atenţia. Pocneşte din degete. 
Vilegiaturiştii ăştia. 

Nu lasă bacşiş. 

O pantă. Un râu de munte. O scobitură săpată în țărm. O 
tulpină de iederă. Toate detaliile astea o iau cu asalt, iar Misty 
pur şi simplu nu le poate ignora. La ora la care iese din schimb, 
are deja o colecţie de hârtiuţe, şerveţele şi chitanţe de la cărţile 
de credit, fiecare cu câte un detaliu desenat pe ea. 

In mansarda ei, într-un maldăr de hârtiuţe, se află modele 
de frunze şi flori pe care nu le-a văzut niciodată. Într-altul sunt 
forme abstracte care aduc a stânci sau a piscuri montane 
pierdute în linia orizontului. Buturugi de copaci, grămezi de 
tufişuri. Care ar putea fi mărăcini. Păsări. 

Ce nu-nţelegi poate deveni orice graţie imaginaţiei tale. 

Când stai pe budă ore-n şir, desenând prostii pe hârtia 
igienică până când ţi se scurge curul de tot în gaură - ia o pilulă. 

Când nu mai cobori la lucru şi rămâi în cameră şi telefonezi 
la room service. Când le spui tuturor că ţi-e rău ca să rămâi zi şi 
noapte desenând peisaje pe care nu le-ai văzut niciodată, atunci 
e cazul să iei o pilulă. 

Când fiică-ta ciocăneşte la uşă şi te imploră s-o pupi de 
noapte bună, iar tu îi repeţi necontenit să se bage în pat, că vii 
într-un minut, pentru ca în cele din urmă bunică-sa s-o smulgă 
din dreptul uşii, iar tu s-o auzi smiorcăindu-se pe hol - ia două 
pilule. 

Când găseşti brăţara cu strasuri pe care a strecurat-o pe 
sub uşă, mai ia una. 

Când nimeni nu pare să bage în seamă capriciile tale, 
servindu-ţi acelaşi zâmbet şi spunându-ţi „Şi zi aşa, Misty, cum 
mai merge cu pictura?“, e ora de pilulă. 

Când nu poţi să mănânci din cauza durerii de cap. Când 
pantalonii cad de pe tine pentru că fundul ţi s-a evaporat. Treci 
pe lângă o oglindă şi nu recunoşti fantoma slăbănoagă şi 
gârbovită pe care o vezi. Mâinile ţi se opresc din tremurici abia 
atunci când pui mâna pe pensulă sau creion. Ei bine, atunci ia o 


pilulă. Şi înainte ca tu să ajungi la jumătatea cutiei, doctorul 
Touchet îţi va fi lăsat o cutie plină la recepţie, pe numele tău. 

Când pur şi simplu nu te mai poţi opri din lucru. Când nu-ţi 
stă gândul decât la desăvârșirea unui nou proiect. Atunci ia o 
pilulă. 

Pentru că Peter are dreptate. 

Ai dreptate. 

Pentru că toate sunt importante. Fiecare detaliu în parte. 
Numai că încă nu ştim de ce. 

Totul e un autoportret. Un jurnal. Toată povestea 
dependenţei tale într-o şuviţă de păr. În unghiile tale. Detaliile 
judiciare. Conţinutul stomacului tău e un document. Bătăturile 
din palmă îţi divulgă toate secretele. Dinţii te demască. 
Accentul. Ridurile din jurul gurii şi al ochilor. 

Tot ce faci îţi trădează intenţiile. 

Peter obişnuia să spună că treaba artistului e să fie cu ochii 
în patru, să colecţioneze, organizeze, arhiveze, conserve, după 
care să scrie un raport. Să documenteze. Să-ţi facă o expunere. 
Treaba unui artist e să nu uite. 


21 iulie - al treilea pătrar al Lunii 

Angel Delaporte ridică un tablou, după care un altul, toate 
în acuarelă. Fiecare înfăţişează altceva, ba o linie stranie de 
orizont, ba peisaje cu câmpuri însorite. Păduri de conifere. 
Conturul unei case sau al unui sat văzute de la distanţă. Pe faţa 
lui Angel, numai ochii se mişcă, sărind înainte şi înapoi de la un 
desen la altul. 

— Incredibil, spune el. Tu arăţi groaznic, dar munca ta... 
mamă, Doamne... _ 

Ca să ştii şi tu, Angel şi cu Misty sunt în Oysterville. În 
sufrageria lipsă a cuiva. S-au strecurat în ea printr-o gaură ca să 
facă poze şi să se uite la graffitti-uri. 

Graffitti-urile tale. 

La cum se prezintă Misty, mereu înfrigurată, deşi are două 
malete pe ea, dinţii îi clănţăne în gură. Când îi întinde câte o 
pictură lui Angel, mâinile îi tremură aşa de tare încât colile rigide 
fac plici. De vină sunt nişte viermi intestinali rămaşi de pe urma 
toxiinfecţiei alimentare. Chiar şi aici, în camera sigilată în care 
lumina pătrunde doar prin draperii, ea poartă ochelari de soare. 

Angel cară după el geanta foto. Misty îşi aduce mapa. E tot 
aia neagră din plastic de pe vremea şcolii, o servietă subţire cu 


un fermoar care face de trei ori înconjurul genţii înainte s-o 
deschizi complet şi s-o întinzi pe podea. Într-o parte a mapei, 
picturile în acuarelă sunt prinse cu fâșii subţiri de elastic. In 
cealaltă, schiţele sunt vârâte în buzunare de diferite mărimi. 

Angel face poze, în vreme ce Misty îşi întinde mapa pe 
canapea. Când îşi scoate cutia cu pilule, mâinile îi tremură atât 
de tare că auzi cum zăngăne casetele din interior. Extrăgându-şi 
o pilulă din flacon, ea îi spune lui Angel: 

— Alge verzi. Sunt pentru dureri de cap. Misty înghite pilula 
şi spune: Vino să vezi nişte desene şi să-mi zici ce părere ai. 

Pe peretele din faţa canapelei, Peter a scris ceva. Cuvintele 
lui negre mânjesc în trecere fotografiile de familie de pe zid. 
Pernuţele de ace. Abajururile din mătase. A tras draperiile şi a 
trecut cu cuvintele lui peste ele. 

Tu ai trecut. 

Angel îi ia cutia de pilule din mână şi o ridică la lumina care 
intră prin geam. Scutură cutia, cu tot cu capsulele ei. Zice: 

— Sunt enorme. 

Capsula de gelatină din gura ei se înmoaie, şi conţinutul are 
gust de sare şi de staniol, gust de sânge. 

Angel îi pasează butelca de gin din geanta lui foto, iar Misty 
îşi clăteşte gustul amar din gură. Ca să ştii şi tu, ea i-a ras lui 
băutura. La şcoala de artă, te învaţă că drogurile se iau conform 
unui ceremonial. Trebuie să le împarţi. 

Misty îi spune: 

— Poftim, serveşte-te. la una. _ 

La care Angel deschide cutia şi scoate două pilule. Işi vâră 
una în buzunar şi zice: 

— Pentru mai târziu. 

O înghite pe cealaltă cu gin şi se strâmbă îngrozitor, 
aplecându-se în faţă cu limba lui roşie şi albă scoasă afară. Cu 
ochii strâns închişi. 

Immanuel Kant şi guta lui. Karen Blixen şi sifilisul ei. Peter i- 
ar putea spune lui Angel Delaporte că suferinţa e cheia 
inspiraţiei. 

Întinzându-și schiţele şi acuarelele pe canapea, Misty 
spune: 

— Ce părere ai? 

Angel lasă jos un desen şi ridică altul. Clătinând din cap. Cu 
părul fâlfâindu-i, ca un soi de tremur paralitic. El spune: 


— Pur şi simplu incredibil. Ridică alt desen şi zice: Ce sculă 
foloseşti? 

Adică ce pensulă folosesc? 

— Din păr, zice Misty. Uneori de veveriţă, alteori din coadă 
de bou. 

— Nu, prostuţo, zice el, ce program de computer foloseşti 
ca să-ţi faci schiţa de pornire. Nu poţi face asta manual. Şi-i 
arată cu degetul castelul dintr-o pictură, după care bate cu 
degetul peste coliba dintr-alta. 

Manual? 

— Nu-mi zice că foloseşti doar un echer şi un compas şi 
gata, îi spune Angel. Şi un raportor, poate? Unghiurile sunt 
identice, perfecte. Foloseşti o ştanţă sau un format de gata, aşa- 
i? 

Misty spune: 

— Ce-i ăla un compas? 

— Ala de la ora de geometrie din liceu, spune Angel, 
arcuindu-şi degetul mare şi arătătorul într-o demonstraţie. Un 
picior e ascuţit, iar la celălalt ataşezi un creion ca să poţi desena 
curbe şi cercuri perfecte. 

Ţine în mână desenul unei case de pe dealul aflat deasupra 
plajei, în care copacii şi oceanul nu sunt decât nişte pete de 
verde şi albastru de nuanţe diferite. Singura culoare caldă e un 
punct galben, lumina de la o fereastră. 

— M-aş putea uita la asta o veşnicie, zice el. 

Sindromul Stendhal. 

EI îi spune: 

— Îţi dau cinci sute de dolari pe ea. 

La care Misty îi spune: 

— Nu pot. 

E| scoate alt desen din mapă şi spune: 

— Atunci ce zici de asta? 

Nu poate să vândă nici una. a 

— Ce zici de-o mie? îi spune el. lţi dau o mie doar pentru 
asta. 

O mie de parai. Şi totuşi, Misty îi spune: 

— Nu. 

Privind-o, Angel îi spune: 

— Atunci îţi dau zece mii pentru tot ce-ai aici. Zece mii de 
dolari. Bani gheaţă. 


Misty dă să spună nu, dar... 

Angel spune: 

— Douăzeci de mii. 

Misty oftează, şi... 

Angel spune: 

— Cincizeci de mii de dolari. 

Misty e cu privirea în pământ. 

— De ce, zice Angel, am sentimentul că vei spune nu şi la 
un milion de dolari? 

Pentru că picturile nu sunt gata. Nu sunt perfecte. Lumea 
nu le poate vedea, nu încă. Mai sunt o groază de care încă nici 
nu s-a apucat. Misty nu le poate vinde pentru că are nevoie de 
ele ca studii pentru ceva mai mare. Toate sunt de fapt bucăţi ale 
unui întreg pe care ea încă nu-l poate vedea. Sunt nişte indicii. 

Cine ştie de ce facem ceea ce facem. 

Misty spune: 

— De ce-mi oferi purcoiul ăsta de bani? Ce-i ăsta, un soi de 
test? 

La care Angel trage fermoarul de la geanta foto şi-i spune: 

— Vreau să-ţi arăt ceva. Scoate din ea nişte instrumente 
lucitoare din metal. Unul e făcut din două tije ascuţite care se 
unesc la un capăt formând un V. Celălalt e un semicerc din 
metal, de forma unui D şi marcat pe latura dreapta în 
centimetri. 

Angel plimbă D-ul metalic peste schiţa unei ferme şi-i 
spune: 

— Toate liniile tale drepte sunt perfect drepte. El aşază D-ul 
peste acuarela cu o colibă, iar liniile sunt drepte şi aici. Asta-i un 
raportor, îi spune el. Se foloseşte la calcularea unghiurilor. 

Angel aplică raportorul pe fiecare desen în parte şi-i spune: 

— Unghiurile tale sunt toate perfecte. Unghiuri de fix 90 de 
grade. Unghiuri de fix 45 de grade. El îi spune: Am observat asta 
de când cu desenul scaunului. 

la instrumentul în formă de V şi-i spune: 

— Ăsta-i un compas. Se foloseşte ca să trasezi curbe şi 
cercuri perfecte. 

El înfige vârful compasului în centrul unei schiţe în cărbune. 
Roteşte celălalt picior în jurul primului şi-i spune: Fiecare cerc e 
perfect. Fiecare floarea-soarelui şi fiecare havuz. Fiecare curbă, 
perfectă. 


Angel îi arată toate desenele înşirate pe canapeaua verde 
şi-i spune: 

— Schiţele tale folosesc figuri perfecte. E imposibil. 

Ca să ştii şi tu, astăzi, starea vremii se împute rău, rău de 
tot, chiar din acest moment începând. 

Unica persoană care nu aşteaptă de la Misty marea cu 
sarea îi spune că e imposibil. Atunci când unicul tău prieten îţi 
spune că orice-ai face o să devii o mare artistă, iscusită şi cu 
har, ia o pilulă. 

Misty spune: 

— Uite ce e, eu şi cu bărbatu-meu am urmat o şcoală de 
artă. Ea spune: Am fost antrenați să desenăm aşa. 

La care Angel o întreabă, a copiat cumva contururile 
vreunei fotografii? A folosit cumva Misty un proiector opac? O 
camera obscura? 

Mesajul de la Constance Burton: „Poţi face asta folosindu-ţi 
imaginaţia“. 

lar Angel scoate din geanta lui foto o cariocă şi i-o dă, 
spunându-i: 

— Uite. Îi arată înspre perete şi-i spune: Uite aici, 
desenează-mi un cerc cu diametrul de zece centimetri. 

Fără ca măcar să se uite, Misty îi desenează cu carioca un 
cerc. 

lar Angel aplică latura dreaptă a raportorului, cea marcată 
în centimetri, peste cerc. Indică zece centimetri. El îi spune: 

— Desenează-mi un unghi de 37 de grade. 

Ţac pac, şi Misty trage două linii care se intersectează pe 
zid. 

El aplică raportorul peste ele şi rezultatul e 37 de grade. 

El îi cere să deseneze un cerc de 20 de centimetri 
diametru. O linie de 15 centimetri. Un unghi de 70 de grade. Un 
S perfect curbat. Un triunghi echilateral. Un pătrat. lar Misty i le 
trasează într-o clipită. 

Potrivit echerului, raportorului şi compasului, toate sunt 
perfecte. 3 

— Înțelegi ce vreau să spun? zice el. Îi îndreaptă vârful 
compasului în faţă şi-i spune: Ceva nu-i în regulă. La început a 
fost buba la Peter, acum e la tine. 

Ca să ştii şi tu, se pare că Angel Delaporte o plăcea cu mult 
mai mult pe când era o batoză slinoasă. O cameristă la Hotelul 


Waytansea. O parteneră de conversaţie căreia-i putea ţine 
predici despre Stanislavski sau grafologie. La început a fost 
studenta lui Peter. Apoi a lui Angel. 

Misty spune: 

— Singurul lucru pe care-l înţeleg e că nu poţi trece peste 
faptul că aş putea avea, să zicem, un har incredibil. 

La care Angel tresare, descumpănit. Îşi ridică privirea, cu 
sprâncenele arcuite a surpriză. 

De parcă tocmai ar fi glăsuit un mort. 

El îi zice: 

— Misty Wilmot, te auzi ce spui? 

Angel îi flutură vârful compasului în faţă şi-i spune: 

— Ăsta nu-i doar talent. Arată cu degetul înspre cercurile 
perfecte şi unghiurile trasate pe zid şi-i spune: Trebuie chemată 
poliţia să vadă toate astea. 

Îndesându-şi picturile şi schiţele înapoi în mapă, Misty 
spune: 

— Cum aşa? Trăgând fermoarul, îi spune: Ca să mă 
aresteze pentru că-s o artistă prea bună? 

Angel îşi scoate aparatul foto şi-l derulează la poziţia 
următoare. Îi ataşează un bliţ deasupra. Privind-o prin vizor, îi 
spune: 

— Avem nevoie de şi mai multe dovezi. El spune: 
Desenează-mi un hexagon. O pentagramă. O spirală perfectă. 

Cu carioca-n mână, Misty îi face un desen, apoi pe 
următorul. Singura dată când nu-i tremură mâna e atunci când 
desenează sau pictează. 

Pe zidul din faţa ei, Peter a mâzgălit cuvintele: „. vă vom 
distruge folosindu-ne de propriile voastre nevoi şi de rapacitatea 
voastră...” 

Tu ai mâzgălit. 

Hexagonul. Pentagrama. Spirala perfectă. Angel le trage în 
poză pe fiecare. 

Din cauza bliţului care-i orbeşte, nimeni n-o remarcă pe 
proprietăreasa care-şi vâră capul prin gaură. Uitându-se la Angel 
cum face poze. La Misty cum desenează pe pereţi. La care 
femeia se ia cu amândouă mâinile de cap şi le spune: 

— Ce dracului faceţi? Încetaţi odată! Le mai spune: Ce-i 
ăsta? Proiectul vostru artistic în plină desfăşurare? 


24 iulie 

Ca să ştii şi tu, detectivul Stilton a sunat-o azi pe Misty. Cică 
vrea să treacă pe la Peter. 

Vrea să treacă pe la tine. 

Tipul o întreabă la telefon: 

— Când a murit socrul dumneavoastră? 

Podeaua din jurul lui Misty, patul, întreaga cameră e plină 
de ghemotoace jilave de coli de desen. Tampoanele mototolite 
colorate-n albastru azur şi verde de Winsor dau pe-afară din 
punga maro în care şi-a adus acasă materia primă. Creioanele 
cu mină de grafit, creioanele colorate, uleiurile ei, acrilicele şi 
guaşele, pe toate le-a irosit ca să producă gunoaie. Pastelurile ei 
unsuroase şi cele cretate sunt împrăştiate pe jos şi bucăţite atât 
de mărunt încât nici nu le mai poţi ţine în mână. Colile de hârtie 
aproape că i s-au dus. 

La şcoala de artă nu te învaţă cum să pictezi în timp ce 
porţi o conversaţie la telefon. Cu receptorul într-o mână şi 
pensula în cealaltă, Misty spune: 

— Tatăl lui Peter? Acum paişpe ani, nu? 

Intinzând vopseaua cu dosul mâinii, amestecând culorile cu 
degetul mare, Misty e la fel de nechibzuită ca Goya, pregătind 
terenul pentru o viitoare encefalopatie provocată de intoxicația 
cu plumb. Surzenie. Depresie. Otrăvire locală. 

Detectivul Stilton spune: 

— Nu există nici o dovadă cum că Harrow Wilmot ar fi 
murit. 

Ca să ascută vârful pensulei, Misty o înmoaie în gură. Misty 
spune: 

— l-am împrăştiat cenuşa. Mai spune: A fost atac de cord. 
Sau tumoare pe creier. 

In contact cu limba, vopseaua are un gust acrişor. Nisipul 
din culoare i se vâră printre dinţi. 

La care detectivul Stilton spune: 

— Nu există nici un certificat de deces. 

Misty spune: 

— Poate că ei i-au înscenat moartea. 

E complet pe dinafară la faza asta. Grace Wilmot şi doctorul 
Touchet, toată insula asta e obsedată de propria-i imagine. 

La care detectivul Stilton spune: 

— Care e? 


Naziştii. Klan-ul. 

Cu o pensulă numărul 12 din păr de cămilă, ea pictează 
într-o nuanţă perfectă de albastru cerul de deasupra copacilor 
peste linia de orizont zimţată perfect de piscuri montane 
perfecte. Cu o pensulă numărul 2 din păr de samur, ea 
desenează lumina soarelui care pică pe creasta fiecărui val 
perfect. Curbe perfecte, linii drepte şi unghiuri exacte, aşa că 
să-l fută câinii pe Angel Delaporte. 

Ca să ştii şi tu, pe hârtie, starea vremii e exact cum o 
prognozează Misty. Perfectă. 

Ca să ştii şi tu, detectivul Stilton spune: 

— De ce crezi că socrul tău şi-ar înscena moartea? 

Misty îi spune că glumea. Bineînţeles că Harry Wilmot a 
murit. 

Cu pensula numărul 4 din păr de coadă de veveriţă, ea 
prelinge umbrele în pădure. La câte zile şi-a petrecut zăvorâtă în 
camera asta, nimic nu i-a ieşit pe jumătate la fel de bine ca 
schiţa scaunului făcută cu căcatul în pantaloni. Acolo, pe 
Promontoriul Waytansea. Ameninţată de halucinaţii. Cu ochii 
închişi, otrăvită cu mâncare. 

Şi schiţa aia a vândut-o pe cincizeci de amărâţi de dolari. 

Detectivul Stilton îi spune la telefon: 

— Mai sunteţi acolo? 

Misty îi spune: 

— Acolo unde? 

Ea îi spune: 

— Duceţi-vă şi vedeţi-l pe Peter. 

Adaugă nişte flori perfecte într-o dumbravă perfectă, 
folosind o pensulă din nylon mărimea 2. Unde-i Tabbi, Misty 
habar n-are. Lui Misty nu-i pasă dacă în clipa asta artrebui să fie 
la muncă. Singurul lucru de care e sigură e că lucrează. Capul n- 
o mai doare. Mâinile nu-i mai tremură. 

— Problema, spune Stilton, e că cei de la spital vor să fiţi de 
faţă atunci când merg la soţul dumneavoastră. 

lar Misty îi spune că n-are cum. Trebuie să picteze. Are un 
copil de treisprezece ani de crescut. De-o săptămână încoace 
migrena n-a mai lăsat-o. Cu o pensulă din păr de samur, 
numărul 4, muiată în cenuşiu deschis, trece peste dumbravă. 
Netezind iarba. Săpând o groapă. Construind o fundaţie. 


Pe coala din faţa ei, pensula omoară arbori şi-i dă la o parte 
din drum. Cu vopsea maro, Misty forează în movila din 
dumbravă. Misty ia din nou totul de la capăt. Pensula ară 
pământul de sub iarbă. Florile dispar. Din groapă se înalţă pereţi 
albi. În pereţi se iţesc ferestre. Un turn o ia în sus. Mijlocul 
clădirii se umflă cu un dom. Din pragurile uşilor coboară trepte. 
Un gard împrejmuieşte terasele. Încă un turn ţâșnește în sus. 
Apare o nouă aripă care acoperă şi mai mult din dumbravă, 
trimițând pădurea în fundal. 

E Xanadu. San Simeon. Biltmore. Mar a Lago. E ceea ce 
oamenii cu bani construiesc pentru a fi singuri şi la adăpost. 
Locurile unde oamenii au impresia că vor fi fericiţi. Clădirea asta 
nouă nu e decât sufletul despuiat al unui bogătan. E raiul 
alternativ pentru oamenii prea bogaţi ca să ajungă în cel 
adevărat. 

Poţi picta orice pentru că singurul lucru pe care-l vei 
dezvălui e propria ta persoană. 

La telefon, o voce spune: 

— Mâine, la ora 3, e bine, doamnă Wilmot? 

Pe marginea perfectă a acoperişului de la noua aripă apar 
câteva statui. Într-o terasă perfectă se cască o piscină. 
Dumbrava aproape că a dispărut în clipa în care un nou şir de 
trepte coboară către marginea pădurii perfecte. 

Totul e un autoportret. 

Totul e un jurnal. 

lar vocea de la telefon spune: 

— Doamnă Wilmot? 

ledera se caţără pe ziduri. Hornurile ţâșnesc prin ţiglele de 
pe acoperiş. 

lar vocea de la telefon spune: 

— Misty? Vocea continuă: Ai cerut vreodată să vezi 
expertiza medicală a tentativei de suicid a soţului tău? 
Detectivul Stilton spune: Ai idee de unde ar fi putut face rost 
soţul tău de somnifere? 

Ca să ştii şi tu, problema cu şcoala de artă e că te învaţă 
tehnici şi meşteşug, dar nu-ţi dă talent. Inspirația nu e de 
vânzare. Nu-ţi poţi motiva calea spre epifanie. Nu poţi găsi o 
formulă. Nu poţi desena o hartă a cunoaşterii raţionale. 

— Sângele soţului tău, îi spune Stilton, a fost saturat cu 
barbiturice. 


lar la locul faptei nu s-a găsit nici o dovadă a consumului de 
medicamente. Nici o cutie cu pilule şi nici un pahar cu apă. Nici 
o dovadă cum că lui Peter i s-ar fi prescris vreodată o reţetă. 

Incă pictând, Misty îl întreabă unde vrea să ajungă. 

La care Stilton îi spune: 

— Poate că n-ar strica să te gândeşti cine i-ar fi dorit 
moartea soţului tău. 

— Doar eu, îi spune Misty. După care îşi doreşte să n-o fi 
făcut. 

Pictura e terminată, perfectă, superbă. Nu e un loc pe care 
Misty să-l fi văzut vreodată. Habar n-are de unde l-a scos. După 
care, cu o pensulă numărul 12 de forma unei limbi de pisică, 
înmuiată în negru lucios, mânjește tot ce se vede. 

25 iulie 

Prima oară când le vezi, toate casele de pe strada Gum şi 
de pe strada Larch arată impunător. Au câte trei, patru etaje, 
susţinute de coloane albe, şi datează din perioada ultimei 
explozii economice de-acum optzeci de ani. De-acum un secol. 
Casele sunt înşirate printre copaci stufoşi mari cât nişte nori 
verzi de furtună, nuci şi stejari. Ele flanchează de-o parte şi de 
cealaltă strada Cedar, despărțite de peluze tunse. Prima oară 
când le vezi, arată a case de oameni avuti. 

— Faţade de temple, i-a spus Harrow Wilmot lui Misty. Pe la 
1798, americanii construiau faţade simple, dar masive, în stil 
grecesc. La 1824, îi spune el, când William Strickland a conceput 
cea de-a doua bancă a Statelor Unite din Philadelphia, n-a mai 
fost cale de-ntors. Imediat după, casele, că erau mari sau mici, 
erau dotate cu un şir de coloane şi un fel de fronton acoperit, 
plasat deasupra intrării. 

Lumea le spunea „case cu coadă“, pentru că toate aceste 
detalii se limitau la o singură extremitate. Restul casei era 
drept. 

Cam aşa arăta fiecare casă de pe insulă. Toate cu faţade 
dintr-astea. Prima impresie. 

Ceea ce arhitecţii au numit „cancerul grecesc“ a cuprins 
toate construcţiile, de la clădirea Capitoliului din Washington, 
D.C. până la cea mai amărâtă colibă. 

— Pentru arhitectură, spunea Harrow, asta a însemnat 
sfârșitul progresului şi începutul reciclării. 


l-a luat pe Misty şi pe Peter din staţia de benzină din Long 
Beach şi i-a condus cu maşina până la feribot. 

Casele de pe insulă îţi par impunătoare până în clipa în care 
observi vopseaua scorojită şi căzută grămezi la rădăcina fiecărei 
coloane. Foliile metalice care îmbracă acoperişul sunt ruginite şi 
deşirate în fâșii roşietice. Ferestrele sparte sunt peticite cu 
bucăţi de carton maro. 

Rupţi în coate de trei generaţii încoace. 

Nici o investiţie nu te ţine o veşnicie. Harry Wilmot i-a spus 
asta. Banii erau deja pe sfârșite. 

— Generaţia noastră strânge banii, i-a spus odată Harrow. 
Generaţia următoare îi protejează. A treia îi cheltuieşte până nu 
mai rămâne nimic. Lumea uită mereu cum se construieşte 
averea unei familii. 

Cuvintele mâzgălite de Peter: „... sângele vostru e aurul 
nostru...” 

Ca să ştii şi tu, în timp ce face trei ore cu maşina ca să se 
întâlnească cu detectivul Stilton la sanatoriul unde e ţinut Peter, 
Misty pune cap la cap tot ce-şi aminteşte despre Harrow Wilmot. 

Prima dată când Misty a văzut Insula Waytansea a fost 
când a venit în vizită cu Peter, iar tatăl lui i-a plimbat prin 
împrejurimi în vechiul Buick al familiei. Toate maşinile din 
Waytansea erau vechi, curate şi lustruite, dar scaunele erau 
peticite cu bandă adezivă ca să nu iasă umplutura din ele. 
Tabloul de bord capitonat era crăpat de la soare. Caroseria 
cromată şi barele de protecţie erau pătate şi mâncate de rugină 
de la aerul sărat. Culorile erau şterse şi acoperite de un strat fin 
de oxid alb. 

Harrow avea un păr cărunt des, pieptănat cu creastă peste 
frunte. Ochii îi erau albaştri sau cenușii. Dinţii erau mai mult 
galbeni decât albi. Bărbia şi nasul, ascuţite şi proeminente. În 
rest, era palid şi slab. Flasc. li simţeai respiraţia. O casă veche 
de pe insulă cu interiorul putrezit. 

— Maşina asta are zece ani, le-a spus. Pentru o maşină de 
pe insulă, e mult. l-a condus până la feribot, unde i-a lăsat 
aşteptând pe ponton, privind peste întinderea de apă la verdele 
întunecat al insulei. Peter şi cu Misty erau în vacanţa de vară şi 
îşi căutau slujbe, visând să se mute la oraş, orice oraş. Voiau să 
lase totul în urmă şi să se stabilească la New York sau în Los 
Angeles. Aşteptând feribotul, şi-au spus că ar trebui să studieze 


arta la Chicago sau în Seattle. Într-un loc în care să-şi poată 
începe fiecare o carieră. Misty îşi aminteşte că a fost nevoie să 
trântească de trei ori portiera ca să stea închisă. 

Asta-i maşina în care Peter a încercat să se sinucidă. 

Maşina în care ai încercat să te sinucizi. Aia în care ai luat 
somniferele alea. 

Aceeaşi maşină pe care o conduce ea acum. 

Inscripţionate pe lateral, cuvintele de-un galben strălucitor 
spun: „Bonner & Mills - Când nu te mai gândeşti să iei totul de 
la capăt“. 

Ce nu-nţelegi poate căpăta orice sens îţi doreşti. 

În acea primă zi petrecută pe feribot, Misty a rămas în 
maşină, în timp ce Harrow şi cu Peter au ieşit pe punte. 

Harrow s-a apropiat de Peter şi i-a spus: 

— Eşti sigur că ea e aleasa? 

S-a apropiat de tine. Tată şi fiu. 

La care Peter i-a spus: 

— l-am văzut picturile. E exact ce trebuie... 

Harrow şi-a arcuit sprâncenele, cu muşchiul corugator 
încreţindu-i pielea de pe frunte în riduri pronunţate, şi i-a spus: 

— Ştii ce-nseamnă asta. 

La care Peter a schiţat un zâmbet, activându-și doar 
muşchiul levator labii a batjocură, şi i-a spus: 

— Da, sigur că da. Să dea dracu’ dacă nu-s norocos. 

La care taică-său a dat din cap. A spus: 

— Asta înseamnă că vom renova în fine hotelul. 

Mama hipiotă a lui Misty obişnuia să spună că visul 
american e să fii atât de bogat încât să te izolezi de restul lumii. 
Dovadă Howard Hughes şi apartamentul lui. William Randolph 
Hearst în San Simeon. Dovadă Biltmore. Toate reşedinţele alea 
luxoase în care s-au exilat bogătanii. Toate acele Edenuri 
confecţionate de gata în care ne retragem. Când se alege praful 
din ele, şi întotdeauna se întâmplă aşa, visătorul se întoarce la 
lumea adevărată. 

— Caută originile oricărei averi, îi spunea maică-sa lui 
Misty, şi-o să dai de sânge nu mai departe de prima sau a doua 
generaţie. 

Chestia asta era menită s-o convingă de faptul că traiul lor 
în rulotă nu era chiar aşa de rău. 


Copii care se spetesc în mină sau la moară, spunea ea. 
Sclavie. Droguri. Fluctuaţii de bursă. Distrugerea naturii prin 
defrişare, poluare sau recolte până nu mai rămâne nimic. 
Monopoluri. Boli. Război. Toate averile pornesc de la ceva 
neplăcut. 

În ciuda celor pe care i le spunea maică-sa, Misty credea că 
are tot viitorul înainte. 

Misty rămâne un minut în parcarea azilului, uitându-se în 
sus la cel de-al treilea rând de ferestre. Fereastra de la camera 
lui Peter. 

Fereastra de la camera ta. 

Zilele astea, Misty se agaţă de fiecare margine care-i iese 
în cale, cadre de uşi, tejghele, mese, spătare de scaun. Ca să-şi 
menţină echilibrul. Misty abia dacă-şi mai poate ridica bărbia din 
piept. De fiecare dată când iese din cameră, trebuie să poarte 
ochelari de soare pentru că lumina îi provoacă dureri. Hainele 
atârnă pe ea, ca pe gard, de parcă ar fi goale pe dinăuntru. 
Părul... Îi rămâne mai mult în perie decât în cap. Fiecare curea o 
cuprinde de două ori pe după noua ei talie. 

Jigărită ca starletele din telenovelele spaniole. 

Cu ochii injectaţi şi înfundaţi în orbite reflectaţi de oglinda 
retrovizoare, Misty ar putea fi foarte bine cadavrul lui Paganini. 

Înainte să se dea jos din maşină, Misty mai ia o pilulă din 
alge verzi, iar durerea de cap o săgetează scurt atunci când o 
înghite cu o cutie de bere. 

Detectivul Stilton o aşteaptă chiar în uşa holului de la 
intrare, uitându-se la ea cum traversează parcarea. Sprijinindu- 
se de fiecare maşină ca să-şi menţină echilibrul. 

Atunci când Misty urcă scările, mâna ei se agaţă de 
balustradă şi o trage înainte. 

Detectivul Stilton îi deschide uşa, spunându-i: 

— N-arăţi prea falnic. 

E din cauza durerii de cap, îi spune Misty. Sau de la 
vopseluri. Cadmiu roşu. Titan alb. Unele vopseluri de ulei au în 
compoziţie plumb, cupru sau oxid de fier. lar faptul că un artist 
îşi înmoaie pensula în gură pentru a-i ascuţi vârful n-are cum să- 
i facă prea bine. La şcoala de artă, nu uită niciodată să-ţi spună 
de Vincent van Gogh sau Toulouse Lautrec. De toţi acei pictori 
care au luat-o razna şi şi-au futut creierii de n-au mai putut picta 


decât cu pensula legată de mâna paralizată. Vopseluri toxice, 
absint, sifilis. 

Slăbirea articulaţiilor de la încheietura mâinii şi de la glezne 
sunt un semn cert de otrăvire cu plumb. 

Totul e un autoportret. Inclusiv autopsia creierului tău. 
Urina ta. 

Otrăvuri, droguri, boli. Inspiraţie. 

Totul e un jurnal. 

Ca să ştii şi tu, detectivul Stilton îşi ia notițe. Transcriind 
bălmăjelile ei. 

Misty ar trebui să-şi ţină gura dacă nu vrea ca Tabbi să fie 
luată de stat în custodie. 

Cei doi se prezintă la recepţie. Semnează într-un borderou 
şi primesc ecusoane de plastic pe care şi le agaţă de haine. 
Misty poartă una dintre broşele favorite ale lui Peter, o morişcă 
de strasuri galbene, cu giuvaierele ciobite şi opace. Folia 
argintată care acoperă pietrele s-a scorojit şi nu mai străluceşte. 
Ar putea fi cioburi de sticlă spartă de pe stradă. 

Misty îşi agaţă ecusonul lângă broşă. 

La care detectivul îi spune: 

— Da’ veche mai e. 

La care Misty îi spune: 

— Soţul meu mi-a dăruit-o pe vremea când ieşeam 
împreună. 

În timp ce aşteaptă liftul, detectivul Stilton îi spune: 

— Am nevoie de dovezi că soţul tău s-a aflat aici în ultimele 
patruzeci şi opt de ore. Mutându-şi privirea de la numerele 
licărind pe panoul liftului la ea, el îi spune: Şi poate că şi tu ar 
trebui să te gândeşti bine la ce ai făcut în perioada asta. 

Liftul se deschide şi cei doi intră. Uşile se închid. Misty 
apasă butonul de la etajul trei. 

Amândoi stau cu faţa la uşi, iar Stilton îi spune: 

— Am un mandat de arestare pe numele lui. Şi se bate cu 
palma peste buzunarul de la piept al sacoului sport. 

Liftul se opreşte. Uşile se deschid. Cei doi ies. 

Detectivul Stilton îşi deschide agenda şi citeşte din ea: 

— Îi ştii pe cei care locuiesc la numărul 346 de pe Western 
Bayshore Drive? 

Misty îl conduce pe hol înainte şi-i spune: 

— Ar trebui? 


— Acum un an, soţul tău le-a făcut ceva reparaţii la casă, îi 
spune el. 

Spălătoria lipsă. 

— Dar pe cei de la numărul 7856 de pe Northern Pine 
Road? spune el. 

Dulapul de lenjerie lipsă. 

La care Misty spune o, da. Da. A văzut ce-a făcut Peter 
acolo, dar nu, nu-i cunoaşte pe proprietari. 

Detectivul Stilton îşi închide agenda şi-i spune: 

— Ambele case au ars azi-noapte. Acum cinci zile, altă casă 
a luat foc. Inainte de asta, altă casă la care a lucrat soţul tău a 
fost distrusă. 

Toate incendiate, spune el. Toate casele în care Peter şi-a 
plasat graffitti-urile înveninate pentru cine le-o descoperi au fost 
mistuite de flăcări. leri, poliţia a primit o scrisoare de la un grup 
care a revendicat toate operaţiunile. Alianţa Oceanică pentru 
Libertate. Pe scurt, AOL. Care îşi doreşte încetarea oricăror 
acţiuni de modernizare de pe coastă. 

Urmând-o pe holul acoperit cu linoleum, Stilton îi spune: 

— Mişcarea de supremație a albilor şi Partidul Verde au 
legături de foarte multă vreme. Spune: Protecţia naturii nu sare 
departe de conservarea purității rasiale. 

Ajung în camera lui Peter, iar Stilton îi spune: 

— Dacă soţul tău nu poate dovedi c-a fost aici în ultimele 
patruzeci şi opt de ore, îl iau pe sus. Şi bate din nou cu palma 
peste mandatul din buzunarul de la jachetă. 

Draperia este trasă în jurul patului în care stă Peter. Din 
interior se aude zumzetul aparatului de respiraţie artificială. Se 
aud bipurile slabe de la monitorul care-i înregistrează bătăile 
inimii. Clinchetul înfundat al muzicii de Mozart care-i picură în 
căşti. 

Misty dă la o parte draperia din jurul patului. 

O dezvelire. O premieră. 

lar Misty îi spune: 

— Eşti invitatul meu. Întreabă-l ce vrei. 

In mijlocul patului e un schelet chircit pe o parte, o 
grămadă de mucava învelită în piele cerată. O mumie albăstruie 
prin care venele întunecate țâșnesc la suprafaţă. Genunchii îi 
sunt aduşi la piept. Spatele îi este într-atât de arcuit încât 
căpățâna aproape că-i atinge bucile albite. Degetele de la 


picioare, ascuţite ca nişte ţepuşe. Unghiile de la picioare lungi şi 
îngălbenite. Pumnii îi sunt atât de strânşi încât unghiile de la 
mâini taie în bandajele care-i protejează încheieturile. Pătura 
subţire e mototolită la marginea saltelei. Tuburi galbene şi 
transparente îi intră şi-i ies din braţe, abdomen, căpăţână şi din 
penisul zbârcit şi vineţiu. Muşchii i s-au atrofiat într-un aşa hal 
încât ciolanele din genunchi, coate, picioare şi mâini par uriaşe. 

Buzele - lucioase de la strugurel - sunt dezlipite cât să-i 
vezi dinţii lipsă. 

Cu draperia trasă, mirosul te ia pe sus, de la tampoanele cu 
alcool la urină, sânge şi crema de piele. Mirosul de plastic 
călduţ. Mirosul înţepător de clor şi boarea pudrată de la 
mănuşile din cauciuc. 

Jurnalul persoanei tale. 

Tubul respirator din plastic albastru intră într-o gaură aflată 
la jumătatea gâtului. Ochii îi sunt acoperiţi de bandă adezivă 
albă. Capul i-a fost ras pentru o mai bună monitorizare a 
presiunii în creier, dar pe coaste şi-n hamacul de piele flască 
dintre oasele iliace i-au crescut câteva şomoioage negre de păr. 

La fel ca părul negru al lui Tabbi. 

Părul tău negru. 

Cu draperia trasă într-o parte, Misty îi spune: 

— După cum se poate vedea, soţul meu nu iese prea des la 
plimbare. 

Tot ce faci te trădează. 

Detectivul Stilton înghite cu gogâlţuri. Muşchiul levator labii 
superior îi ridică buza de sus până aproape de nări, iar chipul i 
se afundă în agendă. Creionul notează compulsiv. 

Într-un dulăpior aflat lângă pat, Misty găseşte tampoanele 
cu alcool şi le scoate din pungă. Pacienţii aflaţi în comă sunt 
clasaţi în funcţie de scara Glasgow, îi spune ea detectivului. 
Aceasta merge de la treaz complet până la inconştient şi inert la 
stimuli. Îi spui ceva pacientului şi vezi dacă-ţi răspunde schiţând 
vreo mişcare. Sau rostind un cuvânt. Sau clipind din ochi. 

Detectivul Stilton spune: 

— Ce-mi poţi spune despre tatăl lui Peter? 

— Ei bine, zice Misty, a ajuns ţâșnitoare. 

Detectivul o priveşte surprins. Cu ambele sprâncene 
arcuite. Muşchiul corugator să trăiască. 


Grace Wilmot a cheltuit o căruţă de bani ca să ridice o 
fântână din bronz în memoria lui. E la intersecţia străzii Alder cu 
Bulevardul Division, aproape de hotel, îi spune Misty. Cenuşa lui 
Harrow a fost împrăştiată în cadrul unei ceremonii care a avut 
loc pe Promontoriul Waytansea. 

Detectivul Stilton îşi ia notițe conştiincios. 

Cu tamponul înmuiat în alcool, Misty curăţă pielea din jurul 
sfârcului lui Peter. 

Misty îi ia căştile de pe urechi şi-i prinde capul cu ambele 
mâini, așezându-i-l pe pernă astfel încât să fixeze cu privirea 
tavanul. Misty îşi desprinde broşa galbenă de pe haină. 

Pe scara Glasgow, nivelul cel mai de jos al unei come este 
trei. Asta înseamnă că nu te mişti niciodată, nu scoţi un cuvânt, 
nu clipeşti. Indiferent ce ţi-ar zice sau face oricine. Nu 
reacţionezi de fel. 

Broşa are un ac de siguranţă lung cât arătătorul ei, iar 
Misty îl curăţă cu alcool. 

Creionul detectivului Stilton se opreşte din scris, fără a 
părăsi pagina agendei, iar tipul spune: 

— Fiica ta vine vreodată în vizită? 

La care Misty dă din cap. 

— Dar maică-sa? 

La care Misty îi spune: 

— Fiică-mea îşi petrece cea mai mare parte din timp cu 
bunică-sa. Misty se uită la acul argintat şi curăţit. Pierd vremea 
prin talcioc, spune Misty. Soacră-mea lucrează pentru o 
companie care caută piesele lipsă din serviciile de porțelan 
descompletate ale oamenilor. 

Misty înlătură banda adezivă de pe ochii lui Peter. 

De pe ochii tăi. 

Misty îi cască ochii cu degetele, se apropie de el şi-i strigă 
în ureche: 

— Peter! 

Misty îi strigă: 

— Cum a murit de fapt taică-tău? 

Împroşcându-l cu salivă peste ochii cu pupilele lor de 
diferite mărimi, Misty îi strigă: 

— Faci cumva parte din vreo gaşcă ecoteroristă de 
neonazişti? 

Întorcând privirea înspre detectivul Stilton, Misty strigă: 


— leşi noaptea pe furiş ca să dai foc la casele oamenilor? 

Misty îi strigă: 

— Eşti cumva un aol? 

Alianţa Oceanică pentru Libertate. 

Stilton îşi încrucişează mâinile peste piept şi-şi lasă bărbia 
în jos, privind-o pe sub sprâncene. Muşchiul orbicularis oris din 
jurul buzelor îi întinde gura într-o linie dreaptă subţire. Muşchiul 
frontalis îi ridică sprâncenele cât să-i apară trei riduri pe frunte, 
de la o tâmplă la alta. Riduri care până acum nu erau acolo. 

Cu o mână, Misty îl apucă pe Peter de-un sfârc şi i-l întinde 
la refuz. 

Cu cealaltă mână, Misty îi vâră acul de siguranţă prin piele. 
După care îl scoate pe partea cealaltă. 

Bipurile de pe monitorul care înregistrează bătăile inimii se 
succed la fel, nici mai repede, nici mai lent. 

Misty îi spune: 

— Dragul meu Peter. Simţi? Şi Misty îl împunge iarăşi cu 
acul. 

Ca să  înnoieşti durerea de fiecare dată. Metoda 
Stanislavski. 

Ca să ştii şi tu, ai atâtea cicatrici încât e la fel de greu pe 
cât străpunsul unui cauciuc de tractor. Pielea de la sfârc e atât 
de elastică încât durează o veşnicie până ca vârful acului să iasă 
pe partea cealaltă. 

Misty îi strigă: 

— De ce te-ai sinucis? 

Pupilele lui Peter fixează tavanul, una larg deschisă, alta 
cât o gămălie. 

După care două mâini o cuprind de la spate. Sunt ale 
detectivului Stilton. O trag într-o parte. În timp ce ea urlă: 

— De ce dracului m-ai adus aici? 

Stilton o trage într-o parte până când acul din mâna lui 
Misty se prelinge, încetul cu încetul, până iese de tot. In timp ce 
ea urlă: 

— De ce dracului m-ai lăsat gravidă? 

28 iulie - Lună nouă 

Peter s-a jucat cu prima ei tranşă de anticoncepţionale. Le- 
a înlocuit cu bombonele de scorţişoară. A doua tranşă i-a 
aruncat-o în veceu. 

Ai aruncat-o în veceu. Cică din greşeală. 


Pentru ca apoi să fie nevoie de alte treizeci de zile până să i 
se reînnoiască reţeta. Şi-a făcut rost, în schimb, de o diafragmă, 
pentru ca, peste o săptămână, Misty să descopere o găurică fix 
în mijlocul ei. A ridicat-o la lumină ca să vadă şi Peter, la care el 
i-a spus: 

— Lucrurile astea nu durează o veşnicie. 

Misty i-a spus că abia şi-a pus-o. 

— S-a tocit, i-a zis Peter. 

Misty i-a spus că penisul lui nu e atât de mare încât să-i 
atingă colul uterin şi să-i găurească diafragma. 

Penisul tău nu e aşa de mare. 

După aceea, Misty a constatat că s-a terminat spermicidul. 

Şi o costase o avere. Abia dacă folosea o dată dintr-o cutie 
c-o şi găsea goală imediat după. Azi aşa, mâine aşa, până când 
Misty a ieşit la un moment dat din baie şi l-a întrebat pe Peter, 
cumva i-a umblat la spermicid? 

Peter se zgâia la telenovela lui spaniolă, în care toate 
femeile au taliile atât de subţiri de zici că-s cârpe stoarse şi puse 
la uscat. La cum îşi târâie ţâţele lor enorme acoperite doar de 
câte un maieuţ cu breteluţe. Cu machiajul lor strident, gagicele 
astea ar trebui să treacă cică drept doctoriţe sau avocate. 

Peter i-a spus: 

— Uite, şi şi-a dus ambele mâini pe după gât. 

A desprins ceva de după gulerul tricoului său negru şi l-a 
scos în afară. Era un colier lucios făcut din strasuri roz, un şirag 
de gheaţă roz, scânteind luminiţe roz. Şi i-a spus: 

— Îl vrei? 

La care Misty a rămas la fel de prostită ca gagicele 
spaniole. Ca teleghidată, s-a întins după colier şi l-a apucat de 
un capăt. În oglinda de la baie, strălucirea colierului i se lipea de 
piele. Admirându-se în oglindă şi mângâindu-și colierul, Misty 
auzea flecărelile în spaniolă din cealaltă cameră. 

Misty a ţipat: 

— Să nu te mai prind că te atingi de spermicidul meu, bine? 

Misty n-a auzit decât spaniola. 

Bineînţeles că nu i-a mai venit ciclul. După două zile, Peter 
i-a cumpărat un test de sarcină. Beţigaşe dintr-alea pe care faci 
pipi. Care-ţi indică dacă te-ai pricopsit sau nu. Beţişoarele nu 
erau sigilate. Miroseau toate a pipi. Şi toate arătau deja că cică 
nu te-ai fi pricopsit cu sarcină. 


Apoi Misty a observat că fundul cutiei fusese forţat şi lipit la 
loc. L-a întrebat pe Peter, care aştepta de partea cealaltă a uşii 
de la baie: 

— Pe-astea le-ai cumpărat azi? 

Peter a zis: 

— Ce? 

Misty n-auzea decât spaniola. 

Când se futeau, Peter îşi ţinea ochii închişi şi scotea gâfâieli 
şi horcăieli. Când ejacula, cu ochii strâns închişi, urla: 

— Te amo! 

Prin uşa de la baie, Misty i-a strigat: 

— Te-ai pişat pe astea sau ce? 

Clanţa s-a mişcat, dar Misty încuiase uşa. Prin uşă, vocea 
lui Peter îi spunea: 

— Dar n-ai nevoie de ele. Nu eşti gravidă. 

La care Misty l-a întrebat, şi atunci unde e pata care mă 
vizitează o dată pe lună? 

— Fix aici, i-a zis vocea. După care degetele lui s-au 
strecurat pe sub uşă, împingând ceva alb şi moale. Ţi-au căzut 
ăştia pe jos, i-a zis el. la uite-te mai bine la ei. 

Erau chiloţii ei, proaspăt pătaţi cu sânge. 

29 iulie - Lună nouă 

Ca să ştii şi tu, astăzi, starea vremii este apăsătoare şi 
şfichiuitoare, iar Misty suferă teribil de fiecare dată când 
încearcă să facă o mişcare. 

Numai ce-a plecat doctorul Touchet. Acesta şi-a petrecut 
ultimele două ore bandajându-i piciorul în fâşii de cârpă sterile şi 
răşină acrilică. De la călcâi şi până la pelvis, piciorul îi este 
imobilizat în fibră de sticlă. La genunchi era buba, i-a zis 
doctorul. 

Peter, nevastă-ta e o împiedicată. 

Misty e o împiedicată. 

Duce ea aşa o tavă cu salată Waldorf din bucătărie în salon 
şi brusc se împiedică. Taman în cadrul uşii de la bucătărie, 
piciorul i-o ia înainte, iar Misty cade direct peste masa cu 
numărul 8, cu tot cu tava şi cu farfuriile de salată Waldorf. 

Bineînţeles că întreg salonul se strânge în jurul ei s-o vadă 
mânjită de maioneză. Genunchiul pare în regulă, iar Raymon 
iese din bucătărie şi-o ajută să se pună pe picioare. Dar nu, 
genunchiul e scrântit, zice doctorul Touchet. La o oră, apare şi 


el, după ce Raymon şi Paulette au ajutat-o să urce în camera ei. 
Doctorul îi ţine o pungă de gheaţă peste genunchi, după care îi 
oferă trei sortimente de ghips la alegere: galben, roz sau alb. 

Doctorul Touchet stă pe vine la picioarele ei, în vreme ce 
Misty e aşezată pe un scaun drept, cu piciorul întins pe un 
suport. El îi plimbă punga cu gheaţă peste picior, căutând 
eventuale umflături. 

Misty îl întreabă, el a fost cel care a completat certificatul 
de deces al lui Harrow? 

Misty îl întreabă, el i-a prescris cumva somnifere lui Peter? 

Doctorul o priveşte în treacăt, după care continuă să-i 
plimbe gheaţa peste picior. li spune: 

— Dacă nu te relaxezi, e posibil să nu mai mergi în veci. 

Piciorul ei pare deja în regulă. Arată bine. Ca să ştii şi tu, 
nici măcar n-o doare genunchiul. 

— Eşti în stare de şoc, îi spune Touchet. 

Are cu el o servietă, nu un gentoi dintr-ăla negru de medic. 
E genul de servietă care s-ar potrivi unui avocat. Sau unui 
bancher. 

— În situaţia ta, ghipsul e cea mai bună soluţie, îi spune el. 
Fără ghips, te-ai ţine după detectivul ăla şi piciorul nu ţi s-ar mai 
vindeca în veci. 

Oraşul ăsta de o palmă, toate figurile astea de ceară de pe 
Insula Waytansea o spionează. 

Cineva bate la uşă, iar Grace şi Tabbi dau năvală în cameră. 
Tabbi îi spune: 

— Mami, ţi-am mai adus materiale de pictură, şi-ntr-adevăr, 
ţine în ambele mâini două pungi de plastic pline cu cumpărături. 

Grace întreabă: 

— Cum îi e? 

La care doctorul Touchet îi răspunde: 

— O să fie bine, cu condiţia să nu se mişte din camera asta 
timp de trei săptămâni. Şi începe să-i înfăşoare genunchiul în 
tifon, straturi-straturi de tifon, din ce în ce mai groase. 

Ca să ştii şi tu, în clipa în care Misty s-a trezit la podea, 
când oamenii i-au sărit în ajutor şi au cărat-o până sus, chiar şi 
atunci când doctorul i-a palpat şi îndoit genunchiul, Misty repeta 
neîncetat: 

— În ce m-am împiedicat? 


Nu e nimic acolo, în pragul uşii. Nimic de care să se fi putut 
împiedica. 

După aceea, Misty i-a mulţumit lui Dumnezeu că toate 
astea s-au întâmplat la locul de muncă. Aşa măcar n-or să-i iasă 
vorbe că lipseşte de la serviciu. 

Grace spune: 

— Poţi să-ţi mişti degetele de la picioare? 

Da, Misty poate să facă asta. Dar nu poate să ajungă la ele. 

Apoi, doctorul i-a înfăşurat piciorul în fâşii din fibră de sticlă. 

Tabbi se apropie de ea şi-i atinge butucul din fibră de sticlă 
în interiorul căruia se află piciorul pierdut al maică-sii şi-i spune: 

— Pot să mă iscălesc pe el? 

— Lasă-l o zi să se usuce, zice doctorul. 

Întins drept în faţa ei, piciorul lui Misty cântăreşte probabil 
patruzeci de kilograme. Se simte fosilizată. Ilmbălsămată în 
ambră. O mumie străveche. Asta o s-o ţină prizonieră. 

E ciudat cum mintea ta încearcă să explice haosul. Misty se 
simte groaznic acum, dar în clipa în care Raymon a ieşit din 
bucătărie, cuprinzând-o cu braţul şi ajutând-o să se ridice, ea i-a 
zis: 

— Mi-ai pus cumva piedică? 

El i-a înlăturat salata de Waldorf, feliile de măr şi nucile 
pisate din păr şi i-a spus: 

— Como? 

Ce nu-nţelegi poate căpăta orice sens îţi doreşti. 

Chiar şi în clipa aia, uşa de la bucătărie era lipită de perete, 
iar podeaua era curată şi uscată. 

Misty l-a întrebat: 

— Cum am căzut? 

La care Raymon a ridicat din umeri şi i-a spus: 

— În culo. 

Toţi cei din bucătărie strânşi în jurul lor au început să râdă. 

Acum, în camera ei de sus, cu piciorul „coconizat“ într-o 
piñata albă şi masivă, Misty e luată de subţiori de Grace şi de 
doctorul Touchet şi aşezată în pat. Tabbi îi scoate pilulele din 
alge verzi din poşetă şi i le pune pe noptieră. Grace scoate 
telefonul din priză şi-i încolăceşte cablul, spunându-i: 

— Ai nevoie de linişte. Grace îi spune: Puţină terapie prin 
artă o să te vindece, şi-ncepe să golească pungile de plastic de 


tuburi de vopsea şi pensule, pe care le dispune ordonat pe masa 
de toaletă. _ 

Doctorul scoate o seringă din servietă. li tamponează braţul 
cu alcool rece. Mai bine braţul decât sfârcul. 

Simti? 

Doctorul umple seringa dintr-o sticlă şi-i înfige acul în braţ. 
O goleşte şi-i dă un tampon de vată ca să-şi oprească sângele. 

— O să te ajute să dormi, îi spune el. 

Tabbi stă pe marginea patului şi o întreabă: 

— Te doare? _ 

Nu, deloc. Picioarele ei sunt în regulă. Inţepătura a durut-o 
mai tare. 

Inelul de pe degetul lui Tabbi, peridotul verde strălucitor, 
captează lumina intrată pe geam. Covorul merge până sub 
geam, iar sub covor Misty a ascuns banii strânşi din bacşiş. 
Biletul lor dus pentru Tecumseh Lake. 

Grace bagă telefonul într-o pungă goală şi-i întinde mâna 
lui Tabbi. li spune: 

— Vino încoace. S-o lăsăm pe maică-ta să se odihnească. 

Doctorul Touchet stă în pragul uşii şi spune: 

— Grace? Pot să-ţi vorbesc între patru ochi? 

Tabbi se dă jos din pat, iar Grace se apleacă să-i şoptească 
ceva la ureche. La care Tabbi dă din cap, cu repeziciune. Are la 
gât colierul ăla roz greoi, din strasuri lucioase. li este atât de 
mare încât atârnă probabil la fel de greu pe cât e ghipsul de la 
piciorul maică-sii. O piatră de moară strălucitoare. Ghiuleaua ei, 
chipurile, prețioasă. Tabbi îşi desprinde colierul de la gât şi se 
apropie de pat, spunând: 

— Ţine capul sus. 

Işi duce mâna pe după umerii lui Misty şi-i prinde colierul la 
gât. Ca să ştii şi tu, Misty nu-i proastă. Amărâta de Misty Marie 
Kleinman a ştiut că sângele de pe chiloţi era al lui Peter. Dar 
chiar acum, în clipa asta, e atât de fericită că nu şi-a avortat 
copilul. 

Sângele tău. 

De ce a spus Misty da când ai cerut-o în căsătorie - habar 
n-are. 

De ce facem ceea ce facem? Deja e cuprinsă de toropeală. 
Fiecare răsuflare e mai slabă decât anterioara. Muşchiul levator 


palpebrae depune eforturi serioase ca să-l menţină ochii 
deschişi. 

Tabbi se duce la şevalet şi ia de pe el o coală de desen. l-o 
aduce pe cearşaf împreună cu un creion cu mină de cărbune şi-i 
spune maică-sii: 

— In caz că te loveşte inspiraţia. 

La care Misty o pupă pe frunte cu încetinitorul. 

Colierul şi ghipsul o fac pe Misty să se simtă ţintuită de pat. 
Pusă sub supraveghere. Sacrificată. Ancorată. 

După care Tabbi o ia pe Grace de mână şi-l urmează pe 
doctorul Touchet pe hol. Uşa se închide. E atât de linişte că 
Misty nu-i sigură că aude bine. Dar un clic suplimentar îi ajunge 
la ureche. 

La care Misty strigă: 

— Grace? Misty strigă: Tabbi? Cu încetinitorul, Misty spune: 
Hei, e cineva acolo? Ca să ştii şi tu, au încuiat-o înăuntru. 

30 iulie 

Prima oară când Misty se trezeşte după accident, părul 
pubian îi lipseşte cu desăvârșire şi o sondă iese din ea, 
prelingându-i-se pe piciorul sănătos până-ntr-o pungă de plastic 
legată de piciorul patului. Tubul e lipit cu bandă adezivă albă de 
pielea de pe piciorul ei. 

Dragul, scumpul meu Peter, nimeni nu trebuie să-ţi spună 
cu ce se mănâncă senzaţia asta. 

Doctorul Touchet a fost din nou la datorie. 

Ca să ştii şi tu, revenirea la realitate după ce ai fost 
narcotizată, rasă la pubis şi penetrată în vagin cu o chestie de 
plastic nu te transformă neapărat într-un artist adevărat. 

Dac-ar fi pe-aşa, Misty ar fi pictat Capela Sixtină. In schimb, 
îşi pregăteşte o nouă coală de hârtie pentru acuarele. Dincolo 
de gemuleţul de la mansardă, soarele coace nisipul de pe plajă. 
Valurile şuieră şi se lovesc de stânci. Pescăruşii se agită în 
bătaia vântului, zburând pe lângă zmeie, în timp ce copiii înalţă 
castele de nisip şi se bălăcesc în apă. 

Una ar fi să renunţe la toate zilele ei însorite pentru o 
capodoperă, dar aşa... toată ziulica şi-a petrecut-o dând rateuri 
grandioase. Chiar şi cu un picior în ghips şi urinând în pungă, 
Misty vrea să iasă din casă. Ca artist, îţi organizezi viaţa astfel 
încât să ai ocazia de a picta, îţi aranjezi o „fereastră“, dar nu 


există nici o garanţie că vei crea ceva care să fi meritat efortul. 
Intotdeauna eşti torturat la gândul că-ţi iroseşti viaţa. 

Adevărul e că, dacă Misty s-ar fi aflat acum pe plajă, s-ar fi 
uitat înspre fereastra asta, visând să devină pictoriţă. 

Adevărul e că, oriunde ai alege să fii, nu eşti la locul 
potrivit. 

Cu şevaletul în faţă, Misty stă cu piciorul în ghips întins pe 
un scaun fără spătar, uitându-se pe fereastră înspre 
Promontoriul Waytansea, Tabbi stă într-un petic de lumină la 
picioarele ei, colorându-i ghipsul cu carioci. E groaznic ce se- 
ntâmplă. N-ajunge c-a stat toată copilăria pitită în casă, 
înconjurată de cărţi de colorat şi visând să devină o mare 
artistă. Acum îi dă un exemplu prost şi fiică-sii. Aşa cum Misty 
duce lipsa plăcintelor din noroi pe care nu le-a făcut niciodată, 
nici Tabbi nu va mai avea parte de ele. Sau de ce-or face 
adolescenţii. Toate zmeiele pe care Misty nu le-a înălţat, toate 
jocurile de-a prinsa pe care Misty nu le-a jucat, toate păpădiile 
pe care Misty nu le-a cules - istoria se repetă şi-n cazul lui 
Tabbi. 

Singurele flori pe care le-a văzut Tabbi sunt cele pe carei 
le-a arătat bunică-sa, pictate pe buza ceşcuţelor de ceai. 

Peste câteva săptămâni începe şcoala, iar Tabbi e lividă de 
la cât timp şi-a petrecut în casă. 

Pensula lui Misty mai dă un rateu pe pagina din faţa ei, iar 
Misty spune: 

— Scumpo? 

Tabbi stă pe jos, scrijelind cu o cariocă roşie pe ghips. 
Stratul de răşină şi de bandaje e atât de gros că Misty nu simte 
nimic. 

Misty e îmbrăcată într-unul dintre halatele albastre de lucru 
ale lui Peter şi are prins în buzunarul de la piept un clips din 
rubine false. Rubine false şi diamante din sticlă. Tabbi a adus cu 
ea cutia de bijuterii de ocazie, toate broşele, brăţările şi 
cerceluşii imitație pe care Peter i le-a dăruit lui Misty în şcoală. 

Pe care i le-ai dat nevesti-tii. 

Misty e îmbrăcată cu halatul tău, şi-i spune lui Tabbi: 

— De ce nu ieşi un pic pe-afară? 

Tabbi schimbă carioca roşie pe una galbenă şi-i spune: 

— Buni Wilmot mi-a zis să stau în casă. Colorând, Tabbi îi 
spune: Mi-a zis să stau cu tine cât eşti trează. 


Azi-dimineaţă, maşina cafenie a lui Angel Delaporte şi-a 
făcut apariţia în parcarea neasfaltată a hotelului. Cu o pălărie 
uriaşă din paie pe cap, Angel s-a dat jos din maşină şi s-a 
îndreptat către intrare. Misty a aşteptat în zadar ca Paulette să 
urce până la ea şi să-i spună că are un musafir. Jumătate de oră 
mai târziu, Angel a ieşit din hotel şi a coborât scările de la 
verandă. Şi-a ţinut pălăria cu o mână pe cap şi şi-a ridicat 
privirea ca să scaneze ferestrele hotelului, cu faţada lui 
acoperită de însemne şi logo-uri. Graffitti-uri corporatiste. 
Înscrisuri nemuritoare aflate în competiţie. După care Angel şi-a 
pus ochelarii de soare, a intrat în maşina lui sport şi s-a cărat. 

Pictura din faţa ei e varză. Perspectiva e complet greşită. 

Tabbi spune: 

— Buni mi-a zis să te ajut să-ţi vină inspiraţia. 

În loc să picteze, Misty ar trebui să-şi înveţe fata câteva 
lucruri utile - cum să ţină o balanţă contabilă sau cum să repare 
un televizor. Nişte modalităţi concrete pentru a-şi plăti facturile. 

La puţin timp după plecarea lui Angel Delaporte şi-a făcut 
apariţia detectivul Stilton într-o maşină bej guvernamentală. A 
intrat în hotel, după care s-a întors imediat la maşină. A rămas 
în parcare, cu mâna streaşină deasupra ochilor, trecând cu 
privirea de la un geam la altul al hotelului, fără s-o vadă. După 
care s-a cărat. 

Pe desenul ratat din faţa ei, culorile sunt îmbâcsite şi se 
scurg pe hârtie. Copacii zici că sunt relee de transmisie. Oceanul 
zici că-i o lavă fierbinte, o budincă de ciocolată sau pur şi simplu 
şase dolari risipiţi de-a-mpulea pe guaşe. Misty rupe coala şi-o 
mototoleşte. Mâinile i s-au înnegrit de la câte rateuri şi-a 
mototolit azi. O doare capul. Misty închide ochii, îşi presează 
mâna pe frunte şi-o simte lipicioasă de la vopseaua umedă. 

Misty aruncă ghemotocul de hârtie pe jos. 

La care Tabbi îi zice: 

— Mami? 

Misty deschide ochii. 

Tabbi a desenat păsărele şi flori pe toată lungimea 
ghipsului ei. Păsărele albastre, măcălendri roşcaţi şi floricele 
roşii. 

Atunci când Paulette urcă în camera ei ca să-i aducă 
prânzul, Misty o întreabă dacă a încercat cineva s-o sune de la 


recepţie. Paulette scutură şervetul şi i-l vâră în gulerul de la 
halatul albastru. li spune: 

— Imi pare rău. Nimeni. la capacul cald de la tava cu peşte 
şi-i spune: De ce întrebi? 

La care Misty îi răspunde: 

— Aşa, fără nici un motiv. 

Cu Tabbi alături şi cu florile şi păsărelele desenate pe ghips, 
Misty are certitudinea că nu va fi niciodată artistă. Pictura pe 
care i-a vândut-o lui Angel a fost o întâmplare norocoasă. Un 
accident. In loc să pişe ochii, Misty pişă câţiva stropi în tubul de 
plastic. 

Tabbi îi spune: 

— Mami, închide ochii. Îi spune: Pictează cu ochii închişi, 
aşa cum ai făcut când am ieşit la picnic de ziua mea. 

A Aşa cum făcea pe când era micuța Misty Marie Kleinman. 
Intinsă pe jos pe covorul hărtănit din rulotă. 

Tabbi se apleacă peste ea şi-i şopteşte: 

— Atunci ne-am pitit pe după copaci şi am tras cu ochiul la 
tine. Ea îi spune: Buni mi-a spus că trebuie să te lăsăm să-ţi vină 
inspiraţia. 

Tabbi se duce la masa de toaletă şi vine cu rola de scotch 
pe care Misty o foloseşte ca să-şi fixeze hârtiile pe şevalet. Rupe 
două fâşii şi-i spune: 

— Acum închide ochii. 

Misty n-are nimic de pierdut. Poate să-i facă hatârul fetiţei. 
Nu poate să-i iasă ceva mai prost. Misty închide ochii. 

lar degeţelele lui Tabbi îi lipesc fâşiile peste pleoape. 

La fel cum sunt lipite şi peste ochii lui taică-său. Ca nu 
cumva să se usuce. 

Ochii tăi sunt lipiţi. 

În bezna asta, Tabbi îi pune lui Misty un creion în mână. O 
auzi cum fixează un cadru pe şevalet şi-i ridică pânza 
acoperitoare. După care mâinile ei le prind pe ale lui Misty, 
ghidându-i creionul până în contactul cu hârtia. 

Soarele care intră pe geam o mângâie cald. Tabbi îşi 
desprinde mâinile de ale ei, iar vocea ei din beznă îi spune: 

— Şi-acum desenează. 

lar Misty desenează, cercuri şi unghiuri perfecte, liniile 
drepte care l-au dat pe spate pe Angel Delaporte. Instinctul îi 
spune că-s exact aşa cum trebuie. Misty habar n-are ce-i iese. 


La fel cum indicatorul unei table de spiritism se mişcă singur, 
creionul îi plimbă mâna într-un du-te vino rapid pe hârtie de 
trebuie să-l ţină strâns ca să nu-l scape. Scrisul ei pe pilot 
automat. 

Misty abia de reuşeşte să ţină pasul şi spune: 

— Tabbi? 

Cu ochii acoperiţi de bandă adezivă, Misty spune: 

— Tabbi? Mai eşti aici? 

2 august 

Misty simte o smucitură între picioare, un mic junghi 
inghinal, atunci când Tabbi desprinde punga de la celălalt capăt 
al sondei şi-o duce la baie. Ea goleşte punga în veceu şi-o spală. 
Tabbi o aduce înapoi şi-o închide la loc peste tubul de plastic. 

Face toate oficiile astea ca Misty să poată lucra în 
continuare în beznă. Cu ochii acoperiţi. Oarbă. 

Nu simte decât mângăierea caldă a soarelui care intră pe 
geam. În clipa în care pensula se opreşte, Misty spune: 

— Cu asta am isprăvit. 

lar Tabbi desprinde cadrul de pe şevalet şi-i pregăteşte o 
coală nouă de hărtie. Când creionul se toceşte, îi dă lui Misty 
unul ascuţit. li ţine cutia de creioane colorate, iar Misty îşi alege 
o culoare pe bâjbâite, ca şi cum ar pianota o claviatură 
alunecoasă. 

Ca să ştii şi tu, fiecare culoare pe care Misty şi-o alege, 
fiecare desen sunt la marele fix pentru că a încetat să-i mai 
pese. 

Paulette îi aduce micul dejun la cameră, iar Tabbi i-l 
mărunţeşte. In timp ce Misty lucrează, Tabbi o hrăneşte cu 
furculiţa. Din cauza bandei adezive care-i acoperă faţa, Misty nu 
poate căsca gura prea mare. Cât să-şi înmoaie pensula şi să-i 
ascută vârful. Cât să se otrăvească. Prinsă în vria creaţiei, Misty 
nu mai are gust. Nici miros. După câteva îmbucături de mic 
dejun, îi ajunge. 

Cu excepţia creionului care scârțâie pe hârtie, camera e 
învăluită în tăcere. Afară, cinci etaje mai jos, valurile oceanului 
şuieră şi se lovesc de stânci. 

La prânz, Paulette îi aduce şi mai multă mâncare, de care 
Misty nici nu se atinge. De la câte kile a pierdut, ghipsul începe 
să i se clatine. Prea multă mâncare solidă echivalează cu un 
drum la budă. Cu o pauză de lucru. N-a mai rămas nici un petic 


alb pe ghips, Tabbi a acoperit totul cu floricele şi păsări. 
Materialul halatului ei e ţeapăn de la câtă vopsea a înghiţit. 
Ţeapăn şi lipit de braţe şi de sâni. Mâinile îi sunt crăpate de la 
vopseaua uscată. Otrăvită. 

Umerii i s-au umflat şi o dor, iar încheietura de la mână i-a 
slăbit. Degetele îi sunt încleştate pe creionul de cărbune. Gâtul îi 
este cuprins de spasme care o înţeapă de o parte şi de cealaltă 
a şirei spinării. Işi simte gâtul de parcă ar fi al lui Peter, arcuit pe 
spate şi aproape atingându-i bucile. Îşi simte încheieturile de 
parcă ar fi ale lui Peter, sucite şi pline de noduri. 

Având ochii lipiţi cu bandă adezivă, faţa îi este relaxată şi 
nu forţează cele două fâşii de scotch care se întind de pe frunte 
până pe gât, trecând peste ochi, obraji şi peste maxilare. Banda 
blochează mişcările muşchiului orbicularis oculi din jurul ochilor 
şi ale muşchiului zigomatic major din colţurile gurii, astfel încât 
sistemul ei muscular facial e complet relaxat. Din cauza benzii, 
Misty abia dacă-şi poate dezlipi buzele. Nu vorbeşte decât în 
şoaptă. 

Tabbi îi bagă un pai în gură, iar Misty soarbe prin el nişte 
apă. Vocea lui Tabbi îi spune: 

— Indiferent ce se-ntâmplă, Buni zice că nu trebuie să te 
opreşti din pictat. 

Tabbi o şterge pe maică-sa la gură, spunându-i: 

— În curând trebuie să plec. Îi spune: Te rog eu, nu te opri, 
indiferent cât de dor ti-ar fi de mine. Îi spune: Promiţi? 

La care Misty îi şopteşte, continuând să lucreze: 

— Da. 

— Indiferent cât de mult voi lipsi? spune Tabbi. 

La care Misty îi şopteşte: 

— Îţi promit. 

5 august 

Oboseala nu te răpune. Nici foamea, şi nici durerea. Nevoia 
de a face pipi nu te opreşte din lucru. Pictura e terminată atunci 
când creionul şi vopseaua se termină. Telefonul nu te întrerupe 
din lucru. Nimic nu-ţi distrage atenţia. Câtă vreme te loveşte 
inspiraţia, nimic nu mai contează. 

Misty lucrează toată ziulica pe neve, iar când creionul se 
opreşte, ea o aşteaptă pe Tabbi să ia pictura şi să-i pregătească 
o coală nouă. Dar nu se întâmplă nimic. 

lar Misty spune: 


— Tabbi? 

În dimineaţa asta, Tabbi i-a prins în piept o ditamai broşa 
din sticlă verde şi roşie. După care Tabbi a rămas nemişcată cât 
timp Misty i-a pus la gât colierul lucios din strasurile alea roz 
dolofane. O statuie. În lumina intrată pe geam, ele străluceau 
intens ca nişte flori de nu-mă-uita şi ca toate celelalte flori pe 
care Tabbi le-a ignorat toată vara. După care Tabbi i-a sigilat 
ochii cu bandă adezivă. A fost ultima oară când Misty a mai 
văzut-o. 

Misty spune din nou: 

— Scumpa mea? 

Peste tot tăcere, nici un sunet. Doar şuierul valurilor care se 
lovesc de stânci. Cu degetele răşchirate, Misty bate aerul din 
jurul ei. Pentru prima oară în ultimele zile, a fost abandonată 
complet. 

Fiecare din cele două fâşii de bandă adezivă îi pleacă de pe 
frunte şi ajunge până sub bărbie, acoperindu-i ochii. Cu degetul 
mare şi cu arătătorul de la fiecare mână, Misty desprinde fâşiile 
din capătul de sus şi trage de ele încet până le jupuieşte de tot. 
Ochii îi clipesc des. Lumina soarelui e prea intensă ca să poată 
vedea clar. Pictura de pe şevalet e înceţoşată preţ de un minut 
cât îi ia să-şi obişnuiască ochii. 

Liniile trase cu creionul devin clare, negru pe alb. 

E un desen al oceanului, văzut dinspre plajă. Ceva plutind 
în el. Cineva plutind cu burta în jos, o fată cu părul negru, lung, 
răsfirat deasupra ei pe suprafaţa apei. 

Părul negru al tatălui ei. 

Părul tău negru. 

Totul e un autoportret. 

Totul e un jurnal. 

Uitându-se pe geam, jos pe plajă, puhoi de lume aşteaptă 
pe mal. Doi oameni se îndreaptă spre țărm, cărând pe cineva. O 
lumină roz străluceşte în soare. 

Un stras. Un colier. Cei doi o cară pe Tabbi de glezne şi pe 
după subţiori, cu părul atârnându-i drept şi umed în valurile 
oceanului care şuieră şi se lovesc de mal. 

Mulțimea se dă un pas înapoi. 

Pe coridorul din faţa dormitorului ei se aud paşi. O voce 
venită din hol spune: 

— Am pregătit-o. 


Doi oameni o cară pe Tabbi de pe plajă înspre veranda 
hotelului. 

Yala de la dormitor face clic şi-n dreptul uşii deschise se 
află Grace şi doctorul Touchet. In mâna lui luceşte o seringă 
plină. 

Misty încearcă să se ridice, târându-și ghipsul după ea. Bila 
ei de la picior. 

Doctorul se năpusteşte înainte. 

lar Misty spune: 

— E Tabbi. Ceva-i în neregulă. Misty spune: Jos pe plajă. 
Trebuie să ajung acolo. 

Ghipsul bocăne de podea, iar greutatea lui o doboară. 
Şevaletul se năruie în spatele ei, iar paharul cu apă murdară de 
vopsea se sparge pe jos. Grace îngenunchează ca s-o prindă de 
mână. Sonda a ieşit din pungă, iar pişălăul ei se scurge pe 
mochetă. Grace îi suflecă mânecile de la halat. 

Halatul tău albastru. Ţeapăn de la vopseaua uscată. 

— Nu poţi să cobori în halul ăsta, îi spune doctorul. Are în 
mână seringa, din care scoate bulbucii de aer şi-i spune: Zău, 
Misty, nu mai poţi face nimic. 

Grace îi întinde braţul cu forţa, iar doctorul îi vâră acul. 

Simti? 

Grace o ţine cu ambele mâini, ţintuind-o la podea. Broşa 
din rubine false i s-a desprins, acul i-a intrat în sân, iar sângele i- 
a năclăit rubinele. Paharul spart. Grace şi doctorul au imobilizat- 
o la podea, peste întinderea de pişat. Halatul îi este deja îmbibat 
şi o ustură în locul în care i-a intrat acul. 

Călare pe ea, Grace spune: 

— Misty vrea să coboare acum. 

Grace nu plânge. 

Cu vocea joasă şi încetinită de la efort, Misty spune: 

— De unde dracului ştii ce vreau? 

La care Grace îi spune: 

— E scris în jurnalul tău. 

| se scoate seringa din braţ şi Misty simte cum cineva îi 
tamponează pielea din jurul înţepăturii. Atingerea rece a 
spirtului. Nişte mâini o cuprind pe după subţiori şi o ridică în 
capul oaselor. 

Chipul lui Grace, muşchiul levator labii superioris, ăla 
batjocoritor, îi încreţeşte chipul în jurul nasului, iar ea spune: 


— E plină de sânge. Of, şi de urină. Nu putem s-o ducem jos 
în halul ăsta. În faţa tuturor. 

Misty duhneşte la fel ca scaunul din faţă al Buick-ului. La fel 
ca pişatul tău. 

Cineva îi dă jos halatul şi-o şterge cu şerveţele de hârtie. 
Din celălalt colţ al camerei, vocea doctorului spune: 

— Excelentă treabă. Impresionant. 

Şi continuă să răsfoiască printre picturile şi desenele ei 
finisate. 

— Bineînţeles că sunt bune, zice Grace. Nu le zăpăci 
ordinea. Sunt numerotate. 

Ca să ştii şi tu, nimeni n-aduce vorba de Tabbi. 

li vâră braţele într-o bluză curată. Grace îi trece cu peria 
prin păr. 

Desenul de pe şevalet, cel cu fetiţa înecată în ocean, e pe 
jos, pătat de sânge şi de pişat. E distrus. Imaginea e 
compromisă. 

Misty nu-şi poate strânge palma într-un pumn. Ochii 
aproape că i se închid. Din colţul gurii i se scurge un firicel de 
salivă, şi-abia dacă mai simte durerea din sân. 

Ajutată de doctor, Grace o pune pe picioare. Afară, pe hol, 
s-a strâns din ce în ce mai multă lume. O mare de braţe a 
împresurat-o din toate părţile, purtând-o în zbor pe scări în jos, 
cu încetinitorul. Lasă în urmă feţele triste care se uită la ea pe 
fiecare etaj. Paulette, Raymon şi încă cineva, amicul blondin al 
lui Peter. Will Tupper. Cu lobul urechii în continuare tăiat în 
două. Intregul muzeu al figurilor de ceară de pe Insula 
Waytansea. 

Cu excepţia ghipsului care bocăne pe trepte, totul e învăluit 
în tăcere. 

Holul hotelului, cu pădurea lui mohorâtă de copaci lucioşi şi 
mocheta catifelată, e invadat de lume, dar cu toţii se repliază în 
clipa în care ea e transportată în sala de mese. Aici se află toate 
familiile vechi de pe insulă, toţi cei din neamul Burton, Hyland, 
Petersen şi Perry. Nici picior de vilegiaturist. 

După care uşile de la Salonul din Lemn şi Aur se deschid. 

La masa numărul 6, o masă cu patru scaune lângă geam, 
se află ceva acoperit cu un cearşaf. Profilul unei feţişoare, 
pieptul plat al unei fetiţe. Se aude vocea lui Grace: 


— Grăbiţi-vă cât încă mai e conştientă. Lăsaţi-o să vadă. 
Ridicaţi cearşaful. 

O dezvelire. O cortină care se ridică. 

Din spatele lui Misty, toată mulţimea dă năvală să se uite. 


7 august 

La şcoală de artă, Peter i-a cerut o dată să spună o culoare. 
Oricare. 

l-a spus să închidă ochii şi să-i ţină aşa. Simţeai cum se 
apropie de tine. Îi simţeai răsuflarea caldă. Îi simţeai mirosul 
puloverului lălâu, mireasma pielii impregnate de mirosul amar al 
prăjiturilor cu ciocolată. Propriul lui autoportret. A prins-o cu 
mâinile de textila bluzei şi i-a vârât prin ea un ac rece care i-a 
râcâit pielea de dedesubt. El i-a spus: 

— Stai nemişcată c-o să te înţep din greşeală. 

lar Misty şi-a ţinut respiraţia. 

Simţi? 

La fiecare întâlnire, Peter îi dăruia câte una dintre bijuteriile 
lui de duzină. Broşe, brățări, inele şi coliere. 

Cu ochii închişi, în aşteptare, Misty a spus: 

— Auriu. Culoarea auriu. 

Vârându-i acul prin material, Peter i-a spus: 

— Zi-mi acum trei cuvinte care descriu auriul. 

Asta era o formă mai veche de psihanaliză, i-a spus el. 
inventată de Carl Jung. Era bazată pe arhetipuri universal 
valabile. Un soi de joc de societate plin de semnificaţii. Carl 
Jung.  Arhetipuri. lImensul subconştient comun al întregii 
umanităţi. Jainiştii, yoghinii şi asceţii, cu cultura lor a crescut 
Peter pe Insula Waytansea. 

Cu ochii închişi, Misty i-a spus: 

— Strălucitor. Bogat. Fin. Cele trei cuvinte care pentru ea 
descriau auriul. 

Degetele lui Peter au închis cu un clic acul broşei şi vocea 
lui a zis: 

— Bine. 

În existenţa lor anterioară, pe când erau în şcoală, Peter i-a 
cerut să-i spună un nume de animal. Oricare. 

Ca să ştii şi tu, broşa era o ţestoasă aurită, cu un ditamai 
smaraldul crăpat pe post de carapace. Capul şi picioarele i se 
mişcau, dar un picior îi căzuse. Metalul era atât de ruginit că 
deja îi lăsase urme negre pe bluză. 


La care Misty a tras-o cu tot cu materialul bluzei ca să se 
uite la ea, încântată fără să ştie de ce. Şi i-a spus: 

— Un porumbel. 

Peter s-a îndepărtat de ea şi i-a făcut semn cu mâna ca să-l 
urmeze. Mergând la pas prin campus, printre clădiri de cărămidă 
învechite şi năpădite de iederă, Peter i-a spus: 

— Zi-mi acum trei cuvinte care descriu un porumbel. 

Păşind alături de el, Misty a încercat să-l ia de mână, dar el 
şi-a dus-o la spate. 

Din mers, Misty i-a spus: 

— Murdar. Misty i-a spus: Idiot. Urât. 

Cele trei cuvinte care pentru ea descriau un porumbel. 

La care Peter s-a uitat la ea, muşcându-şi buza şi cu 
muşchiul corugator apropiindu-i sprâncenele una de alta. 

În acea existență anterioară, pe când erau în şcoală, Peter 
i-a cerut să-i spună un volum de apă. 

Păşind alături de el, Misty i-a spus: 

— Fluviul St. Lawrence. 

El şi-a întors privirea către ea. S-a oprit din mers. 

— Zi-mi trei adjective care să-l descrie, i-a spus el. 

La care ea şi-a rotit ochii şi i-a spus: 

— Agitat, iute şi învolburat. 

La care muşchiul levator labii superioris al lui Peter i-a 
ridicat buza de sus a batjocură. 

În plimbarea lor, Peter a mai vrut să ştie un ultim lucru. 
Peter i-a spus să-şi imagineze c-ar fi într-o cameră. Pereţii sunt 
albi, iar geamurile şi uşile lipsesc cu desăvârşire. El i-a spus: 

— Spune-mi în trei cuvinte ce senzaţie-ţi dă camera asta. 

Misty nu mai ieşise cu nimeni atât de mult. În mintea ei, 
ăsta era genul de conversaţie obscură prin care cei doi iubiţi 
încearcă să se cunoască. Misty ştia că lui Peter îi place îngheţata 
cu aromă de plăcintă de dovleac, dar nu-şi închipuia că 
întrebările lui ar putea avea vreo semnificaţie. 

Misty i-a spus: 

— Temporară. Tranzitorie. A făcut o pauză, după care i-a 
spus: Confuză. 

Cele trei cuvinte care pentru ea descriau o încăpere albă 
zidită. 

În existenţa ei anterioară, mergând alături de Peter, fără să 
se ţină de mână, el i-a spus cum funcţionează testul lui Carl 


Jung. Fiecare întrebare era un portal conştient înspre 
subconştient. 

O culoare. Un animal. Un volum de apă. O încăpere albă. 

Peter i-a spus că fiecare dintre acestea reprezintă, în opinia 
lui Carl Jung, un arhetip. Fiecare imagine corespunde unei 
anume tipologii umane. 

Culoarea menţionată de Misty, auriul, reprezintă felul în 
care se vedea pe sine. 

Ea s-a autodescris ca fiind: 

— Luminoasă. Bogată. Fină, i-a spus Peter. 

Animalul reprezintă felul în care îi percepem pe ceilalţi. 

Ea îi vedea pe restul oamenilor ca fiind: 

— Murdari. Idioţi. Urâţi, i-a spus Peter. 

Volumul de apă reprezenta viaţa ei sexuală. 

Agitată, iute şi învolburată. În opinia lui Carl Jung. 

Tot ce spunem ne trădează. Jurnalul nostru. 

Fără să se uite la ea, Peter i-a spus: 

— Răspunsurile tale nu m-au surprins. 

Ultima întrebare a lui Peter, cea referitoare la încăperea 
albă, el i-a spus că o cameră fără uşi şi fără geamuri înseamnă 
moarte. 

Pentru ea, moartea va fi temporară, tranzitorie, confuză. 

12 august - Lună plină 

Jainiştii erau o sectă de budişti care pretindeau că pot 
zbura. Că pot merge pe apă. Că pot înţelege toate limbile 
pământului. Se spune că ei pot transforma tinicheaua în aur 
curat. Că-i pot vindeca pe şchiopi şi pe orbi. 

Cu ochii închişi, Misty ascultă în timp ce doctorul îi spune 
toate astea. Ascultă şi pictează. Inainte de răsărit, ea se 
trezeşte pentru ca Grace să-i aplice banda pe faţă. Banda e 
înlăturată după apusul soarelui. 

— Se pare, spune vocea doctorului, că jainiştii puteau învia 
morţii. 

Puteau face toate chestiile astea pentru că s-au 
autoflagelat. Au flămânzit şi au trăit fără sex. Viaţa asta grea şi 
dureroasă le-a dat puteri magice. 

— Oamenii numesc chestia asta „asceză“, îi zice doctorul. 

El turuie, în timp ce Misty desenează. Misty lucrează, iar el 
îi ţine vopselurile, pensulele şi creioanele de care ea are nevoie. 
Când isprăveşte, el îi schimbă coala. Aşa cum făcea Tabbi. 


Budiştii jainişti era celebri pe tot întinsul regatelor din 
Orientul Mijlociu. La curţile Siriei, Egiptului, Epirului şi ale 
Macedoniei, ei înfăptuiau miracole cu patru sute de ani înainte 
de naşterea lui Hristos. Aceste miracole i-au inspirat pe evreii 
esenieni şi pe primii creştini. Pe Alexandru cel Mare l-au lăsat 
mască. 

Doctorul Touchet nu se mai opreşte din vorbă şi-i spune că 
martirii creştini se trăgeau din jainişti. În fiecare zi, Sfânta 
Ecaterina din Siena se biciuia de trei ori. Primul bici era pentru 
păcatele ei. Al doilea era pentru păcatele muritorilor de rând. Al 
treilea era pentru păcatele tuturor morţilor. 

Sfântul Simion a fost canonizat după ce-a stat pe un stâlp, 
expus intemperiilor până a putrezit de viu. 

Misty spune: 

— E gata şi asta. După care aşteaptă să i se întindă o coală 
nouă de hârtie, o pânză nouă. 

Se aude cum doctorul ridică pictura cea nouă de pe şevalet. 
El spune: 

— Minunată. Absolut divină, cu vocea stingându-i-se pe 
măsură ce se duce în celălalt colţ al camerei. 

Se aude o scrijelitură de la însemnul pe care-l face cu 
creionul pe spatele tabloului. Afară, valurile oceanului şuieră şi 
se lovesc de mal. Doctorul aşază tabloul în spatele uşii, după 
care vocea lui redevine clară şi puternică şi-i spune: 

— Vrei tot hârtie sau pânză? 

Nu contează. 

— Pânză, zice Misty. 

De când a murit Tabbi, Misty nu şi-a mai văzut picturile. Ea 
îi spune: 

— Unde le duci? 

— Undeva la loc sigur, îi spune el. 

Ciclul i-a întârziat cu o săptămână. Din cauza înfometării. 
Nu mai e nevoie să urineze pe testele de sarcină. Peter şi-a 
făcut treaba, aducând-o pe insulă. 

Doctorul îi spune: 

— Poţi începe. 

O ia de mână şi i-o ghidează înspre țesătura aspră şi 
întinsă, lăcuită cu clei din piele de iepure. 

Evreii esenieni, îi spune el, erau la origini o adunătură de 
anahoreţi persieni care se închinau la soare. 


Anahoreţi. Aşa li se mai spunea şi femeilor care erau zidite 
în temeliile catedralelor. Zidite ca să dea viaţă clădirilor. Istoria 
fantastică a antreprenorilor de construcţii. Zidind sticle de 
whisky, femei şi pisici între patru pereţi. Inclusiv soţul ei. 

Tu. 

Misty, ţintuită în mansardă, cu ditamai ghipsul imobilizând- 
o. Cu uşa de la cameră încuiată pe dinafară. Cu doctorul pregătit 
cu o seringă de ceva în caz că ea îşi ia nasul la purtare. Ah, 
Misty ar putea scrie o carte întreagă despre anahoreţi. 

Esenienii, îi spune doctorul Touchet, au trăit departe de 
lume. Şi-au impus restricţii, au îmbrăţişat durerea şi s-au 
torturat. Şi-au părăsit familiile şi proprietăţile. Au suferit ferm 
convinşi că sufletele nemuritoare din ceruri sunt ademenite să 
se scoboare printre noi şi să se întrupeze în fiinţe dedate la sex, 
băutură, droguri şi crăpelniţă. 

lisus Hristos a fost discipolul esenienilor. La fel, loan 
Botezătorul. 

Ei şi-au spus vraci şi au înfăptuit toate miracolele lui Hristos 
- vindecând bolnavi, înviind morţi, exorcizând demoni - cu 
multe secole înainte de învierea lui Lazăr. Jainiştii transformau 
apa în vin cu secole înaintea esenienilor, care au făcut acelaşi 
lucru cu secole înaintea lui lisus. 

— Poţi înfăptui miracole la nesfârșit câtă vreme nimeni nu- 
şi mai aminteşte când s-a întâmplat ultima oară aşa ceva, îi 
spune doctorul. Ţine minte asta. 

Aşa cum Hristos a spus despre el că e o piatră respinsă de 
zidari, ermiţii jainişti se vedeau ca pe nişte buturugi respinse de 
tâmplari. 

— În opinia lor, spune doctorul, vizionarul trebuie să 
trăiască departe de lumea obişnuită, să-şi refuze orice plăcere, 
confort şi reguli ca să poată accede la divinitate. 

Paulette îi aduce prânzul pe tavă, dar Misty nici nu se 
atinge de el. Prin pleoapele închise îl aude pe doctor cum 
mestecă. Scrâșnetul cuţitului şi al furculiţei pe farfuria din 
porțelan. Cuburile de gheaţă zăngănind în paharul cu apă. 

El spune: 

— Paulette? Cu gura plină, el spune: lei tu tablourile astea 
de după uşă şi le duci în salonul de mese, lângă celelalte? 

Undeva la loc sigur. 


Miroase a şuncă şi a usturoi. Şi a ceva cu ciocolată, o 
budincă sau o prăjitură. Îl auzi pe doctor cum mestecă, îi auzi 
sunetele umede ale fiecărei înghiţituri. 

— Partea interesantă, îi spune doctorul, e să foloseşti 
durerea ca pe-o unealtă spirituală. 

Durere şi abstinenţă. Călugării budişti stăteau pe acoperiş, 
postind şi treji, până dobândeau iluminarea. Izolaţi şi expuşi la 
soare şi în vânt. Poţi să-i compari cu Sfântul Simion, care a 
putrezit pe stâlpul lui. Sau cu secolele întregi de meditaţie 
yoghină. Sau cu băştinaşii americani care se aventurau cu 
gândul în campanii de cucerire. Sau cu fetele înfometate din 
America secolului al XIX-lea care, din evlavie, se înfometau până 
mureau. Sau cu Sfânta Veronica, în meniul căreia nu intrau 
decât cinci seminţe de portocală, în memoria celor cinci răni ale 
lui lisus. Sau cu lordul Byron, care a postit, s-a purificat şi a 
traversat înot Dardanelele. Un romantic anorexic. Moise şi Ilie 
din Vechiul Testament, care au ţinut post ca să aibă viziuni. 
Vrăjitoarele britanice din secolul al XVII-lea care ţineau post ca 
să poată face farmece. Sau dervişii rotitori, care se epuizau ca 
să poată dobândi iluminarea. 

Doctorul turuie fără încetare. 

De-a lungul istoriei lumii, toţi aceşti mistici şi-au găsit 
mântuirea spirituală prin suferinţă fizică. 

La care Misty continuă să picteze. 

— Şi-acum vine partea interesantă, spune vocea doctorului. 
Potrivit fiziologiei creierului, acesta e împărţit în două jumătăţi, 
ca o nucă. 

Jumătatea stângă a creierului tău are în grijă logica, limba, 
analiza şi motivațiile, îi spune el. Lumea crede că această 
jumătate e cea care-ţi defineşte identitatea. Aceasta reprezintă 
conştientul, raţionalul, baza realităţii noastre cotidiene. 

Partea dreaptă a creierului, îi spune doctorul, e centrul 
intuiţiei, al emoţiilor, al înţelegerii şi al talentelor tale. 
Subconştientul tău. 

— Jumătatea stângă a creierului e omul de ştiinţă, îi spune 
doctorul. Creierul drept e artistul. 

El îi spune că majoritatea oamenilor nu-şi foloseşte decât 
jumătatea stângă a creierului. Subconştientul se insinuează în 
conştient doar atunci când avem dureri mari, suntem supăraţi 
sau bolnavi. Atunci când suntem la pat, măcinaţi de boală, 


deprimaţi sau ţinem doliu după cineva, partea dreaptă a 
creierului se activează preţ de-o secundă, o clipă doar, 
deschizându-ne calea către inspiraţia divină. 

O secundă de inspiraţie. O clipă de înţelegere. 

Psihologul francez Pierre Janet a numit această stare 
„reducerea pragului mental“. 

Doctorul Touchet spune: 

— Abaissement du niveau mental. 

Când suntem obosiţi, deprimati, înfometați sau îndureraţi. 

Potrivit filozofului german Carl Jung, această stare ne 
conectează la rezervorul cunoaşterii universale. Înţelepciunea 
omenirii, de la începuturi şi până azi. 

Carl Jung, ce i-a spus Peter lui Misty despre ea însăşi. Auriu. 
Porumbei. Fluviul St. Lawrence. 

Frida Kahlo şi supuraţiile ei. Toţi marii artişti sunt nişte 
invalizi. 

După părerea lui Platon, nu învăţăm nimic. Sufletul nostru a 
trăit atâtea vieţi că ştim totul. Profesorii şi educaţia nu fac decât 
să ne împrospăteze memoria cu ceea ce ştim deja. 

Nefericirea noastră. Această suprimare a raţiunii e sursa 
inspiraţiei noastre. Muza. Îngerul nostru păzitor. Suferinţa prin 
care trecem ne scoate în afara graniţelor noastre raţionale şi ne 
conectează la divinitate. 

— Absolviţi fiind de orice stres, îi spune doctorul, binele sau 
răul, dragostea sau suferinţa ne pot şunta raţiunea, 
alimentându-ne cu idei şi talente pe care altfel n-am avea cum 
să le dobândim. 

Parcă-l auzi vorbind pe Angel Delaporte. Metoda 
stanislavskiană a activităţilor fizice. Reţeta verificată pentru 
crearea miracolelor la comandă. 

Cu doctorul apropiindu-se de ea, Misty îi simte respiraţia 
caldă în obraji. Mirosul de şuncă şi de usturoi. 

Pensula se opreşte şi Misty spune: 

— Gata şi cu asta. 

Cineva bate la uşă. Se aude cheia în broască. Apoi Grace, 
cu vocea ei: 

— Cum îi e, doctore? 

— Lucrează, îi spune el. Uite, numerotează-l şi pe ăsta - 84. 
Şi pune-l apoi lângă celelalte. 

Grace spune: 


— Misty dragă, ne-am gândit c-ai vrea să ştii, am încercat 
să dăm de familia ta. In legătură cu Tabbi. 

Se aude cum cineva ridică pânza de pe şevalet. Paşii care o 
poartă prin cameră. Ce i-a ieşit, Misty habar n-are. 

Pe Tabbi nu i-o mai pot aduce înapoi. Poate că lisus sau 
jainiştii da, dar nu cineva de-aici. Piciorul beteag al lui Misty, 
fiică-sa moartă, soţul ei în comă, Misty însăşi prizonieră şi lipsită 
de puteri, otrăvită cu dureri de cap, dacă doctorul nu bate 
câmpii, ea ar putea merge pe apă. Ar putea învia morții. 

O mână moale i se aşază pe umăr, iar vocea lui Grace îi 
spune la ureche. 

— In după-masa asta, vom împrăştia cenuşa lui Tabbi, îi 
spune ea. La ora 4, de pe Promontoriu. 

Intreaga insulă, toată lumea va fi prezentă. Aşa cum a fost 
şi când a murit Harrow Wilmot. Doctorul Touchet 
îmbălsămându-i corpul în cabinetul lui cu dale verzi, cu biroul lui 
metalic de contabil şi cu diplomele căcate de muşte de pe 
pereţi. 

Cenuşă din cenuşă. Copila ei într-o urnă. 

Gioconda lui Leonardo e doar o adunătură de mii şi mii de 
pete de vopsea. David al lui Michelangelo nu e decât un milion 
de lovituri cu ciocanul. Noi toţi nu suntem decât nişte milioane 
de particule asamblate cum trebuie. 

Cu banda adezivă lipită strâns peste ochi, ţinându-i faţa 
relaxată, ca o mască, Misty spune: 

— Lui Peter i-a spus cineva? 

Cineva oftează, inspirând lung şi dând aerul afară. lar Grace 
spune: 

— La ce bun? 

Doar e tatăl ei. 

Eşti tatăl ei. 

Norul cenuşiu care e Tabbi va fi dus de vânt. Plutind 
deasupra coastei oceanului, peste oraş, peste hotel, peste case 
şi peste biserică. Peste firmele din neon, panourile publicitare, 
însemnele corporatiste şi numele de companii. 

Dragul, scumpul meu Peter, să nu zici că nu ţi-am spus. 

15 august 

Ca să ştii şi tu, una dintre problemele cu şcoala de arta e că 
te văduveşte de orice urmă de romantism. Toate prostiile alea 
despre pictori şi mansardele lor se dizolvă în volumul imens de 


cunoştinţe despre chimie, geometrie şi anatomie. Cursurile care 
ţi se predau îţi explică lumea. Educaţia pe care o primeşti lasă 
totul curat şi limpede. 

Explicat şi perceptibil. 

Cât timp a ieşit cu Peter, Misty a ştiut că nu-i el alesul. 
Femeile caută în general cel mai bun specimen posibil pentru 
tatăl copiilor lor. O femeie zdravănă n-are ochi decât pentru 
triunghiul muscular descoperit de gulerul deschis al lui Peter, iar 
asta pentru că în evoluţia lor oamenii şi-au pierdut părul de pe 
corp ca să transpire şi să rămână calmi atunci când emană o 
formă fierbinte şi epuizată a unei proteine specifice animalelor 
cu blană. 

Bărbaţii fără păr pe corp sunt mai puţin predispuşi la purici, 
păduchi şi căpuşe. 

Înainte să iasă împreună, Peter lua cu el un tablou de-al ei. 
ÎI înrăma şi-l lega. După care Peter aplica două fâşii de bandă 
adezivă dublă pe spatele cadrului. Atent la lipiciul bandei, îşi 
îndesa pictura pe sub puloverul lui lălâu, fixând-o în elastic. 

Nu există femeie căreia să nu-i placă felul în care-şi trecea 
Peter mâna prin părul ei. E dovedit ştiinţific. Atingerea fizică are 
ceva din felul în care un părinte îşi dichiseşte odraslele când 
sunt mici. Ea stimulează emisia hormonilor de creştere şi a 
enzimelor din aminoacizi. Invers, degetele lui Peter masându-i 
ceafa îi coborau nivelul hormonilor generatori de stres. Chestia 
asta a fost dovedită într-un laborator pe nişte şoricei frecaţi cu 
pensula. 

După ce ajungi să ştii biologie, nu trebuie să te laşi 
manipulată de ea. 

Pe când ieşeau împreună, Peter şi cu Misty mergeau în 
muzee şi-n galerii de artă. Doar ei doi, plimbându-se şi 
pălăvrăgind, cu Peter un pic pătrăţos, un pic gravid cu tabloul ei. 

Lumea n-are nimic special. Nimic magic. Nu există decât 
fizică şi atât. 

Toţi cei care, la fel ca idiotul de Angel Delaporte, se 
înverşunează să găsească o explicaţie supranaturală la 
întâmplări obişnuite o calcă pe nervi pe Misty. 

Uitându-se prin galerie după un perete gol, Peter era 
întruparea perfectă a numărului de aur, acea formulă folosită de 
sculptorii greci pentru calculul proporţiilor ideale. Picioarele îi 


erau de 1,6 ori mai mari decât torsul. Torsul îi era de 1,6 ori mai 
mare decât capul. 

Uite-te la degetele tale, la cum prima articulaţie e mai 
lungă decât a doua, care a doua e mai lungă decât ultima. 
Raportul dintre ele a fost botezat Phi, după sculptorul Phidias. 

Arhitectura ta. 

Plimbându-se, Misty i-a pomenit lui Peter ceva despre 
chimia picturii. Despre cum frumuseţea fizică se reduce la 
chimie, geometrie şi anatomie. Arta este într-adevăr ştiinţă. Ne 
dorim să descoperim de ce le place oamenilor un lucru tocmai 
pentru a-l putea duplica. A-l copia. „Crearea“ unui surâs 
adevărat e un paradox. La fel exersarea repetată a unei expresii 
îngrozite care se vrea spontană. Toată transpiraţia şi efortul 
inutil pentru a crea ceva care să pară netrucat şi spontan. 

Atunci când lumea se uită la tavanul Capelei Sixtine, 
trebuie să ştie că vopseaua neagră din cărbune e de fapt 
funingine de la gazele naturale. Rozul carmin e de fapt rădăcină 
de roibă. Verdele smarald e acetoarsenit de cupru, supranumit 
şi verde de Paris şi folosit ca insecticid. Otravă. Purpuriul tyrian 
e făcut din scoici de râu. 

Peter şi-a extras pictura de sub pulover. Fără ca nimeni să 
se afle în preajmă ca să-i vadă, el a lipit tabloul de perete, 
pictura unei case din piatră împrejmuită cu un gard din lemn. 
Semnată jos, Misty Marie Kleinman. La care Peter i-a spus: 

— Ţi-am zis eu că într-o bună zi opera ta o să atârne într-un 
muzeu. 

Ochii lui sunt căprui egiptean, culoare care se obţine dintr- 
un amestec de mumii dezgropate, cenuşă de oase şi asfalt şi 
care a fost utilizată până în secolul al XIX-lea, când artiştii au 
descoperit crudul adevăr. După ani şi ani în care şi-au înmuiat 
pensulele în gură. 

In timp ce Peter o săruta pe ceafă, Misty i-a spus că atunci 
când te uiţi la Mona Lisa, trebuie să-ţi aminteşti că siena arsă e 
de fapt lut amestecat cu fier şi mangal şi ars în cuptor. Nuanţa 
sepia e de fapt cerneală de caracatiţă. Rozul olandez e făcut din 
fructe de pădure pisate. 

Limba perfectă a lui Peter a mângâiat-o pe după ureche. 
Prin haine i se vedea o umflătură, şi nu era de la tablou. 

Misty i-a şoptit: 


— Galbenul indian e urină de vite hrănite cu frunze de 
mango. 

Peter a cuprins-o cu un braţ pe după umeri. Cu celălalt a 
apăsat-o în spatele genunchiului până i l-a flexat. A tras-o în jos, 
pe podeaua de marmură a galeriei, şi Peter i-a spus: 

— Te amo, Misty. 

Ca să ştii şi tu, chestia asta a luat-o puţin prin surprindere. 

Lăsându-se greu peste ea, Peter i-a spus: 

— Ai impresia că le ştii pe toate, după care a sărutat-o. 

Artă, inspiraţie, dragoste, toate astea se lasă atât de uşor 
disecate. Explicate până-n cele mai mici amănunte. 

Verdele crud e de fapt seva de la plante. Marocul Cappagh e 
de fapt pământ irlandez, i-a şoptit Misty. Chinovarul e minereu 
de vermilion extras din piscurile spaniole. Bistrul e funinginea 
cafenie de la lemnul de fag ars. Fiecare capodoperă e un colaj 
perfect de praf şi cenuşă. 

Cenuşă din cenuşă. Ţărână din ţărână. 

Chiar şi când s-au sărutat, tu ai închis ochii. 

lar Misty a rămas cu ai ei deschişi, uitându-se nu la tine, ci 
la cercelul din urechea ta. Din argint aproape ruginit, împănat 
cu diamante pătrăţoase din sticlă care luceau printre pletele 
care-ţi cădeau pe umeri - asta iubea Misty. 

La acea primă întâlnire, Misty ţi-a tot spus: 

— Cenuşiul Davy e pudră de ardezie. Albastrul Bremen e 
hidroxid de cupru şi carbonat de cupru - o otravă mortală. Misty 
i-a spus: Vopseaua stacojie e din iod şi mercur. Cărbunele de 
oase e din oase carbonizate.... 


16 august 

Cărbunele de oase e din oase carbonizate. 

Şerlacul e rahatul pe care-l lasă păduchii de plante pe 
frunze şi pe tulpini. Negrul cristal e făcut din viță-de-vie arsă. 
Vopselurile de ulei folosesc uleiul din nuci pisate sau din 
seminţe de mac. Cu cât ştii mai multe despre artă, cu atât sună 
mai mult a vrăjitorie. Cu totul pisat, amestecat şi pus la cuptor, 
cu atât aduce mai multa bucătăreală. 

Misty vorbea în continuare, dar asta se întâmpla peste 
câteva zile, pe când făceau turul galeriilor. Erau într-un muzeu, 
în care tabloul unei biserici pictate de ea atârna între un Monet 
şi un Renoir. Misty stătea întinsă pe podeaua rece, cu picioarele 
încolăcite pe după Peter. Era după-amiaza târziu, iar muzeul era 


pustiu. Cu claia lui perfectă de păr răsfirată pe podea, Peter îşi 
vârâse ambele mâini pe sub puloverul ei şi-i freca sfârcurile. 

Ambele tale mâini. 

Behavioriştii spun că oamenii se regulează faţă în faţă din 
cauza sânilor. Femeile cu sânii mari atrag mai mulţi parteneri, 
care se agaţă de sâni şi se joacă cu ei în timpul actului sexual. În 
urma sexului se nasc mai multe femei care moştenesc gabaritul 
mamar. lar asta duce la şi mai mult sex faţă-n faţă. 

In acest moment, aici pe podea, cu mâinile lui Peter, joaca 
lui cu ţâţele ei, erecţia lui plimbându-i-se prin pantaloni şi 
pulpele lui Misty încolăcite deasupra lui, ea i-a spus că William 
Turner şi-a pictat capodopera cu Hannibal traversând Alpii ca 
să-l măcelărească armata salasiană inspirându-se dintr-o 
drumeţie la ţară, în Yorkshire. 

Incă un exemplu în sprijinul teoriei că totul e un 
autoportret. 

Misty i-a povestit lui Peter ce ţi se predă la orele de istoria 
artei. Cum Rembrandt punea atât de multă vopsea pe pânză că 
lumea zicea în glumă că puteai ridica fiecare portret de nas. 

Pletele ei pline de transpiraţie îi cădeau peste faţă. 
Picioarele ei cărnoase tremurau, epuizate, dar încă-şi mai 
făceau treaba. Storcându-i umflătura din pantaloni. 

Degetele lui Peter au prins-o şi mai strâns de sâni. Şoldurile 
lui erau în continuă mişcare, iar muşchiul orbicularis oculi şi-a 
făcut datoria de a-i închide ochii strâns. Muşchiul triangularis i-a 
tras de colţurile gurii până i s-au iţit dinţii de jos. Dinţii lui 
galbeni de la cafea muşcau în gol. 

Misty a fost cuprinsă de o umezeală fierbinte, erecţia lui 
Peter încă mai pulsa în pantaloni, şi totul a încetat. Amândoi au 
încetat să mai respire preţ de una, două, trei, patru, cinci, şase, 
şapte clipe lungi. 

După care amândoi au căzut sfârșiţi. Sleiţi. Trupul lui Peter 
relaxat pe podeaua umedă. Misty lăţită peste el. Hainele lor 
deveniseră una de la transpiraţie. 

Pictura bisericii înalte îi privea în jos de pe perete. 

Şi exact în acel moment a intrat paznicul muzeului. 


20 august - al treilea pătrar al Lunii 
In beznă, vocea lui Grace îi spune lui Misty: 


— Opera ta o să redea familiei tale libertatea. Ea a spus: 
Nici un vilegiaturist n-o să mai calce pe-aici în deceniile care 
urmează. 

Grace şi cu Misty sunt singurii urmaşi ai neamului Wilmot, 
asta dacă nu-şi revine Peter într-o bună zi. 

Dacă nu-ţi revii, nu va mai fi nici un alt Wilmot. 

Se aude sunetul rar şi sacadat pe care-l face Grace tăind 
ceva cu foarfecele. 

Rupţi în coate de trei generaţii încoace. N-are nici un sens 
să refaci averea familiei. Lasă casa în grija catolicilor. Lasă-i pe 
vilegiaturişti să roiască pe insulă. Cu Tabbi moartă, neamul 
Wilmot nu mai are nici un viitor. Nici un motiv să investească. 

Grace îi spune: 

— Opera ta e un dar pentru generaţiile următoare şi istoria 
îl va blestema pe oricine va încerca să te oprească. 

In timp ce pictează, Misty simte cum mâinile lui Grace îi 
înfăşoară în ceva talia, apoi braţele şi gâtul. E ceva care îi freacă 
pielea blând şi moale. 

— Misty dragă, ai o talie de patruzeci şi trei de centimetri, îi 
spune Grace. 

Ceva neted îi alunecă printre buze, iar vocea lui Grace 
spune: 

— E timpul să-ţi iei pastila. 

| se vâră un pai în gură, iar Misty soarbe îndeajuns cât să 
înghită capsula. 

In 1819, Theodore Géricault şi-a pictat capodopera, Pluta 
Meduzei. Ea înfăţişa zece naufragiaţi care au supravieţuit din cei 
o sută patruzeci şi şapte de oameni abandonaţi pe o plută timp 
de două săptămâni, după ce nava lor s-a scufundat. La vremea 
respectivă, Gericault tocmai îşi părăsise amanta gravidă. Ca să 
se pedepsească, s-a ras în cap. Timp de doi ani nu s-a văzut cu 
nici un prieten şi n-a ieşit niciodată în public. Avea douăzeci şi 
şapte de ani, trăia retras şi nu făcea decât să picteze. Înconjurat 
de muribunzii şi cadavrele pe care le studia pentru a-şi picta 
capodopera. După câteva tentative de sinucidere, a murit la 
treizeci şi doi de ani. 

Grace îi spune: 

— Cu toţii murim. Ea îi spune: Scopul e nu să trăim o 
veşnicie, ci să creăm ceva care să dureze. 

Ea rulează centimetrul de-a lungul piciorului lui Misty. 


Ceva rece şi catifelat se lipeşte de obrazul lui Misty, iar 
vocea lui Grace îi spune: 

— Simti? Grace îi spune: E satin. Îţi cos tolul festiv pentru 
vernisaj. 

În loc de „ţolul“, Misty aude /ințoliul. 

Atingerea catifelată e suficientă pentru Misty cât să-şi dea 
seama că e satin alb. Grace ajustează rochia de mireasă a lui 
Misty. O reface. Făcând-o să dureze o veşnicie. Născută din nou. 
Renăscută. Rochia încă mai miroase a parfum Wind Song, iar 
Misty se recunoaşte imediat. 

Grace îi spune: 

— Am invitat pe toată lumea. Toţi vilegiaturiştii. Vernisajul 
tău va fi cel mai mare eveniment social din ultimii o sută de ani. 

La fel ca nunta ei. Nunta noastră. 

În loc de „vernisaj“, Misty aude /inșaj. 

Grace îi spune: 

— Aproape că ai terminat. Încă optsprezece picturi şi gata. 

Ca să se facă o sută. 

În loc de „ai terminat“, Misty aude eşti terminată. 


21 august 

Astăzi, în bezna din spatele pleoapelor lui Misty, izbucneşte 
alarma hotelului. Târâitul lung venit dinspre coridor trece prin 
uşă cu atâta putere încât Grace trebuie să ţipe: 

— Of, acum ce mai e? Ea îi pune mâna pe umăr lui Misty şi-i 
spune: Tu lucrează acolo. 

Mâna o strânge cu putere, iar Grace spune: 

— Termin-o şi pe ultima. De ea mai avem nevoie şi gata. 

Paşii ei se îndepărtează, iar uşa de la hol se deschide. 
Alarma se  înteţeşte o clipă, sunând strident asemenea 
clopoţelului de la şcoala lui Tabbi. De la şcoala ei, unde a făcut 
atâţia ani. Alarma sună din nou înfundat când Grace închide uşa 
în urma ei. N-o încuie. 

Dar Misty continuă să picteze. 

Maică-sa din Tecumseh Lake, atunci când Misty i-a spus că 
ar vrea să-l ia de soţ pe Peter şi să se mute pe Insula 
Waytansea, maică-sa i-a spus că toate averile în bani sunt 
clădite pe şarlatanii şi durere. Cu cât averea e mai mare, îi 
spunea ea, cu atât oamenii suferă mai mult. La cei bogaţi, îi 
spunea ea, prima căsătorie are ca unic scop reproducerea. Ea a 


întrebat-o, chiar îşi doreşte Misty să-şi petreacă tot restul vieţii 
lângă un aşa specimen? 

Maică-sa a întrebat-o: 

— Nu mai vrei să devii artistă? 

Ca să ştii şi tu, Misty i-a răspuns: Ba da, cum sănu. 

Misty nici măcar nu era atât de îndrăgostită de Peter. Misty 
nu ştia ce motive avea. Pur şi simplu nu se mai putea întoarce 
acasă în parcul ăla de rulote. 

Poate că aşa i-e dat unei fiice, să-şi enerveze mama. 

La şcoala de artă nu te învaţă asta. 

Alarma de incendiu continuă să sune. 

Misty s-a măritat cu Peter în secret în timpul vacanței de 
Crăciun. Toată acea săptămână, Misty a lăsat-o pe maică-sa să 
stea ca pe jar. Preotul s-a uitat la Peter şi i-a spus: 

— Zâmbeşte, fiule. Arăţi de parcă ai fi în faţa plutonului de 
execuţie. _ 

Maică-sa a sunat la colegiu. A dat telefoane la spitale. Intr- 
unul dintre saloanele de la urgenţă se afla corpul unei fete 
decedate, găsită goală într-un tunel şi înjunghiată de o sută de 
ori în stomac. Mama lui Misty şi-a petrecut Crăciunul străbătând 
cu maşina trei state ca să ajungă să vadă trupul mutilat al 
necunoscutei. În timp ce Peter şi cu Marie păşeau în altarul 
bisericii de pe Insula Waytansea, maică-sa îşi ţinea respiraţia şi 
se uita cum ofiţerul de poliţie trage fermoarul pungii în care se 
afla trupul mort. 

La vremea respectivă, Misty a sunat-o pe maică-sa la două 
zile după Crăciun. Stând în reşedinţa Wilmot în spatele unei uşi 
închise, Misty proba bijuteriile de tinichea pe care i le dăruise 
Peter pe când ieşeau împreună, strasurile şi perlele false. Pe 
robotul ei telefonic, maică-sa îi lăsase o duzină de mesaje 
panicate. Nici bine n-a apucat să formeze numărul din 
Tecumseh Lake, că maică-sa a şi ridicat receptorul. 

Nu s-a întâmplat mare lucru. Câteva ţipete, după care Misty 
n-a mai sunat-o niciodată pe maică-sa. 

Deja se simţea mai acasă pe Insula Waytansea decât în 
parcul cu rulote. 

Alarma de incendiu a hotelului continuă să sune, iar prin 
uşă se aude vocea cuiva: 

— Misty? Misty Marie? Se aude o bătaie în uşă. E vocea 
unui bărbat. 


La care Misty spune: 

— Da? 

Alarma invadează camera odată ce uşa se deschide, după 
care amuţeşte. 

— Doamne, ce mai pute aici! 

E Angel Delaporte care a venit s-o salveze. 

Ca să ştii, astăzi, starea vremii e frenetică, plină de panică 
şi uşor repezită, pe măsură ce Angel îi dezlipeşte banda de pe 
faţă. El îi ia pensula din mână. Angel o plesneşte o dată cu 
putere, pe fiecare obraz, şi-i spune: 

— Trezeşte-te. N-avem prea mult timp la dispoziţie. 

Angel Delaporte o plesneşte aşa cum ai plesni o paraşută 
din serialele spaniole. Misty e numai piele şi os. 

Alarma de incendiu a hotelului sună şi nu se mai opreşte. 

Strâmbându-se de la lumina care intră pe ferestruica ei, 
Misty spune, Opreşte-te. Misty îi spune că el nu înţelege. Ea 
trebuie să picteze. Numai cu asta a rămas. 

Pictura din faţa ei reprezintă un pătrat de cer, mânjit în alb 
şi albastru, care, fără a fi desăvârşit, acoperă toată suprafaţa 
colii. Stivuite lângă peretele de după uşa de la intrare stau alte 
picturi, cu faţa la zid. Numerotate fiecare pe verso. Pe una scrie 
97. 98. 99 pe alta. 

Alarma sună şi iar sună. 

— Misty, îi spune Angel. Indiferent ce experiment ai face, 
încetezi în clipa asta. 

Se duce la dulapul ei cu haine şi-i scoate un halat de baie şi 
nişte sandale. Se întoarce şi i le vâră una câte una în picioare, 
spunându-i: 

— N-o să le ia mai mult de două minute până-şi vor da 
seama că e o alarmă falsă. 

Angel o cuprinde cu mâna pe după subţiori şi o ridică pe 
Misty în picioare. Ciocăneşte cu pumnul în ghips şi-i spune: 

— Ce-i cu ăsta aici? 

Misty îl întreabă, Ce-i cu tine aici? 

— Pilula aia pe care mi-ai oferit-o, îi spune Angel, mi-a dat 
cea mai groaznică migrenă din viaţa mea. li aruncă halatul de 
baie peste umeri şi-i spune: l-am dat-o unui chimist să-i facă 
nişte analize. Băgându-i braţele vlăguite prin mânecile halatului, 
el îi spune: Nu ştiu ce fel de doctor ai, dar capsulele alea conţin 
praf de plumb şi urme de arsenic şi mercur. 


Partea toxică a vopselurilor de ulei: roşu Vandyke, cianură 
de fier ; stacojiu de iod, iodură de mercur ; alb ca zăpada, 
carbonat de plumb ; violet cobalt, arsenic - toţi acei compuşi şi 
pigmenţi preţuiţi de artişti, dar până la urmă fatali. Sau cum 
visul tău de a crea o capodoperă te înnebuneşte şi-ţi cauzează 
apoi moartea. 

Ei, lui Misty Marie Kleinman, drogata otrăvită posedată de 
diavol, Carl Jung şi Stanislavski, care pictează curbe şi unghiuri 
perfecte. 

Misty îi spune că el nu înţelege. Misty îi spune, Tabbi, fiica 
ei. Tabbi a murit. 

La care Angel încremeneşte. Cu sprâncenele arcuite a 
surpriză, el spune: 

— Cum? 

Acum câteva zile, sau săptămâni. Misty nu mai ştie. Tabbi 
înecată. 

— Eşti sigură? îi spune el. N-am văzut nimic prin ziare. 

Ca să ştii şi tu, Misty nu mai e sigură de nimic. 

Angel spune: 

— Miroase a urină. 

E de la sonda ei. S-a desprins. Ei lasă în urmă o dâră de 
pişat care pleacă de la şevalet şi traversează camera până 
afară, pe covorul de pe coridor. Pişat, şi ghipsul târât pe hol. 

— Pe pariu, zice Angel, că piciorul ăla n-avea nevoie de 
ghips. El îi spune: Mai ştii scaunul ăla din desenul pe care mi l-ai 
vândut? 

Misty îi spune: 

— Zi-mi. 

Cu braţele pe după ea, el o târăște pe Misty printr-o uşă 
înspre scări. 

— Scaunul ăla a fost făcut în 1879 de un ebenist pe nume 
Hershel Burke, îi spune el, şi a fost adus pe Insula Waytansea de 
familia Burton. 

Ghipsul ei bocăne pe fiecare treaptă. Coastele o dor de cât 
de strâns o ţin degetele lui Angel, săpându-i şi înşurubându-i-se 
în subţiori, la care Misty îi spune: 

— Un detectiv de poliţie. Misty îi spune: Mi-a zis că ceva 
club ecologist dă foc tuturor caselor în care Peter a scris pe 
pereţi. 

— Foc, spune Angel. Inclusiv a mea. Toate s-au dus. 


Alianţa Oceanică pentru Libertate. Pe scurt, AOL. 

Angel are mănuşile din piele pentru condus şi o trage în jos 
pe scări, spunându-i: 

— ţi dai seama că se întâmplă ceva paranormal, nu-i aşa? 

Intâi, Angel Delaporte îi spune că nu se poate să deseneze 
atât de bine. Acum scoate la înaintare ipoteza că vreun spirit 
rău a pus stăpânire pe ea şi-i foloseşte mâna ca să picteze. E 
prea bună, într-adevăr, ca să nu fie unealta diavolului. 

Misty îi zice: 

— Mă aşteptam să spui asta. 

Of, Misty, ea ştie ce se-ntâmplă. 

Misty îi spune: _ 

— Opreşte-te. li spune: Ce cauţi de fapt aici? 

De ce, de când au început toate astea, el i-a oferit 
prietenia? De ce o plictiseşte cu insistențele lui? Până ca Peter 
să-i fută bucătăria, iar ea să i-o închirieze pe a ei, nu erau decât 
doi străini. Acum declanşează alarme şi o târăște pe scări. Ea, 
care are o fată moartă şi un soţ în comă. 

Umerii i se răsucesc. Il loveşte cu coatele peste faţă, 
pocnindu-l peste sprâncenele lipsă. Ca s-o scape din mâini. Ca s- 
o lase în pace. Misty îi spune: 

— Incetează în clipa asta. 

Acolo, pe scări, unde se află, alarma de incendiu încetează. 
E linişte. Urechile ei răsună în continuare. 

Se aud voci de pe coridoarele de la fiecare etaj. O voce 
venită dinspre mansardă spune: 

— Misty a dispărut. Nu e în camera ei. 

E doctorul Touchet. 

Inainte să coboare o nouă treaptă, Misty îşi agită pumnul în 
faţa lui Angel. Misty îi şopteşte: 

— Spune-mi. Prăbuşită pe scări, ea îi şopteşte: Ce dracului 
vrei de la mine? 

21 august... şi jumatate 

Toate lucrurile pe care Misty le-a iubit la Peter, Angel le-a 
iubit înaintea ei. La şcoala de artă, Angel şi cu Peter au fost 
împreună până când şi-a făcut apariţia Misty. Cei doi şi-au făcut 
planuri de viitor. Nu ca artişti, ci ca actori. Banii nu contau, i-a 
spus Peter. l-a spus lui Angel Delaporte. Cineva din generaţie cu 
el s-ar fi căsătorit cu o femeie care i-ar fi îmbogăţit pe nativii din 
Waytansea, inclusiv neamul Wilmot, pentru ca nici unul dintre ei 


să mai fie nevoit să muncească. Nu i-a explicat însă detaliile 
acestui mecanism. 

N-ai explicat niciodată. 

Dar Peter a spus că, o dată la patru generaţii, un băiat de 
pe insulă va cunoaşte o fată pe care o va lua de nevastă. O 
studentă la arte plastice. Ca-ntr-un basm. O va aduce acasă, iar 
ea va picta atât de strălucit încât va scoate Insula Waytansea 
din impas pentru încă o sută de ani. Acest băiat îşi va sacrifica 
viaţa, dar nu va fi nevoie decât de el. Unul la fiecare patru 
generaţii. 

Peter i-a arătat lui Angel Delaporte bijuteriile lui de duzină. 
l-a pomenit de vechiul obicei, despre cum femeia care ar 
reacţiona la farmecele giuvaierurilor, care ar fi atrasă şi 
subjugată de ele, ar fi femeia din poveste. Fiecare băiat din 
generaţia lui trebuia să se înscrie la şcoala de artă. Fiecare 
trebuia să poarte un astfel de accesoriu, zgâriat, ruginit şi coclit. 
Fiecare trebuia să cunoască, pe cât posibil, cât mai multe femei. 

Şi tu trebuia să faci la fel. 

Dragul meu Peter, scumpul meu bisexual nedeclarat. 

„Albinuţa“ despre care prietenele lui Misty i-au spus să se 
ferească. 

Ei îşi prindeau broşele prin frunte, prin sfârcuri. Prin burice 
şi maxilare. Colierele şi le treceau prin găuri perforate în nas. 
Aveau grijă să fie cât mai respingători. Mai dezgustători. Ca nu 
cumva să îi căşune vreunei femei pe ei, rugându-se ca 
măgăreaţa să cadă pe alt bărbat. Pentru că, în ziua în care 
ghinionistul o va lua de nevastă pe femeia cu pricina, generaţia 
lui va fi liberă să-şi trăiască viaţa după bunul plac. Şi la fel ca ea 
şi cele trei generaţii următoare. 

Din generaţie în generaţie. 

În loc să progreseze, insula era prinsă în bucla asta 
repetitivă.  Reciclând rețeta de succes de odinioară. 
Reconstituire de epocă. Acelaşi ritual. 

Pe Misty trebui s-o cunoască ghinionistul. Misty era fata lor 
din poveste. 

Angel i-a spus toate astea acolo, pe scările hotelului. Pentru 
că n-a putut înţelege niciodată de ce Peter l-a părăsit şi a tulit-o 
să se însoare cu ea. Pentru că Peter nu i-a putut spune asta 
niciodată. Pentru că Peter n-a iubit-o niciodată, îi spune Angel 
Delaporte. 


N-ai iubit-o niciodată. 

Căcănarule. 

lar ce nu înţelegi poate căpăta orice sens îţi doreşti. 

Pentru că Peter nu făcea decât să ducă la îndeplinire un 
destin programat. O superstiție. O legendă a insulei, şi oricât de 
mult a încercat Angel să-i smulgă o explicaţie, Peter i-a spus clar 
şi răspicat că destinul lui era Misty. 

Destinul tău. 

Peter i-a spus clar şi răspicat că-şi va fute viaţa, 
căsătorindu-se cu o femeie pe care nu o iubeşte, pentru că 
numai aşa îşi va salva familia, viitoarele odrasle şi întreaga lui 
comunitate de la sărăcie. De la pierderea controlului asupra 
lumii lor mici şi frumoase. Insula lor. Pentru că sistemul lor s-a 
dovedit infailibil în ultimele sute de ani. 

Prăbuşit pe scări alături de Misty, cu ghipsul între ei, Angel 
îi spune: 

— De-aia l-am angajat să-mi repare casa. De-aia l-am 
urmărit până aici. Angel se apropie de ea, cu respiraţia duhnind 
a vin roşu, şi-i spune: Nu vreau decât să-mi zici de ce a zidit 
toate camerele alea. Şi de ce camera de aici - camera 313 - din 
hotel? 

De ce Peter şi-a sacrificat viaţa luând-o de nevastă? 
Graffitti-urile lui nu constituiau o ameninţare. Angel spune că 
erau un avertisment. De ce a încercat Peter să-i avertizeze pe 
toţi? 

Deasupra casei scărilor unde stau cei doi se deschide o uşă 
şi o voce spune: 

— Uite-o. 

E vocea lui Paulette, recepţionera. Uite-i pe Grace Wilmot şi 
pe doctorul Touchet. Uite-l pe Brian Gilmore, de la oficiul poştal. 
Uite-o pe bătrâna doamnă Terrymore de la bibliotecă. Brett 
Petersen, managerul hotelului. Matt Hyland de la aprozar. 
Întregul consiliu comunal coboară scările înspre ei. 

Angel se îndeasă în ea, strângând-o de braţ, şi-i spune: 

— Peter nu s-a sinucis. Arătând înspre scări, îi spune: Ei au 
făcut-o. Ei l-au ucis. 

La care Grace Wilmot spune: 

— Misty dragă. Trebuie să te întorci la lucru. Dă din cap, 
țâțâie şi-i spune: Aproape că am terminat. 


Angel o slăbeşte din strânsoare, luându-şi mănuşile de piele 
de pe ea. Se trage în spate, coborând o treaptă, şi-i spune: 

— Peter m-a prevenit. 

Uitându-se când la Misty, când la mulţimea care se apropie, 
el continuă să coboare, spunându-i: 

— Nu vreau decât să ştiu ce se-ntâmplă. 

Mâinile o cuprind de la spate pe după umeri şi braţe şi o 
ridică. 

Misty bâiguie: 

— Peter era homosexual? 

Eşti homosexual? 

Dar Angel Delaporte a luat-o deja la picior, împleticindu-se 
pe scări. Ajuns un etaj mai jos, le strigă celor rămaşi sus: 

— O să mă duc la poliţie. El strigă: Adevărul e că Peter 
încerca să salveze lumea de vo; toți. 


23 august 

Braţele ei nu-s decât nişte funii moi de piele. Pe toată 
suprafaţa cefei, oasele par încălecate cu tendoanele uscate. 
Inflamate. Rănite şi vlăguite. Umerii îi atârnă prinşi la ceafă în 
şira spinării. Creierul ar putea fi o piatră arsă în interiorul capului 
ei. Părul pubian i-a crescut la loc, sârmos şi plin de buburuze de 
jur împrejurul sondei. Are în faţă o coală nouă de hârtie, o pânză 
neagră, iar în clipa în care ia de jos o pensulă sau un creion, nu 
se întâmplă nimic. Când Misty încearcă să schiţeze ceva, 
forţându-şi mâna să deseneze, îi iese o casă din piatră. O 
grădină de trandafiri. Propriul ei chip. Jurnalul autoportretului ei. 

Pe cât de repede i-a venit inspiraţia, tot aşa a şi plecat. 

Cineva îi ridică masca de pe ochi, iar lumina care intră pe 
fereastra de la mansardă o face să se strâmbe. Strălucirea 
soarelui o orbeşte. Alături de ea se află doctorul Touchet, care-i 
spune: 

— Felicitări, Misty. Totul s-a terminat. 

Asta i-a spus şi când a născut-o pe Tabbi. 

Nemurirea ei improvizată. 

EI îi spune: 

— S-ar putea să dureze câteva zile până să-ţi revii, după 
care o apucă pe Misty pe după spate, strângând-o de subţiori, şi 
o ridică în picioare. 

Cineva a lăsat lângă pervaz cutia de pantofi a lui Tabbi, 
plină cu bijuteriile de duzină. Cu oglinjoarele lor strălucitoare şi 


ieftine, tăiate în formă de diamant. Fiecare unghi reflectând 
lumina în direcţii diferite. Îîmprăştiind-o peste tot. Un mic rug, în 
lumina soarelui reflectat în ocean. 

— Vrei lângă fereastră? îi spune doctorul. Sau preferi să 
rămâi întinsă pe canapea? 

În loc de „canapea“, Misty aude catafalc. 

Camera arată exact aşa cum şi-o aminteşte Misty. Cu perna 
lui Peter pe pat, impregnată de mirosul lui. Picturile au dispărut 
cu toatele. Misty spune: 

— Ce-aţi făcut cu ele? 

Mirosul tău. 

Doctorul Touchet o cuibăreşte într-un scaun lângă 
fereastră. O înfundă sub pătura care acoperă scaunul şi-i spune: 

— Ai făcut, din nou, o treabă perfectă. Nici că se putea mai 
bine. 

El îi trage draperiile ca să poată vedea oceanul, plaja. 
Vilegiaturiştii îngrămădindu-se la malul apei. Gunoaiele aduse 
de flux. Un tractor trece pe-acolo şi le strânge cu tăvălugul. 
Zimţii de oţel lasă o urmă triunghiulară asimetrică pe nisipul 
umed. Un logo corporatist. 

Alături de logo-ul imprimat în nisip, se poate citi: 
„Foloseşte-ţi greşelile trecutului pentru un viitor mai bun“. 

Declaraţia cuiva de intenţii. 

— Peste încă o săptămână, îi spune doctorul, acea 
companie va plăti o avere ca să-şi vadă numele retras de pe 
insula asta. 

Ce nu-nţelegi poate căpăta orice sens îţi doreşti. 

Tractorul trece cu tăvălugul peste plajă, imprimând 
încontinuu acelaşi mesaj pe care valurile vin şi-l şterg. 

Doctorul îi spune: 

— Atunci când un avion se prăbuşeşte, toate companiile 
aeriene plătesc la greu ca să-şi anuleze campaniile publicitare 
din presă şi de la TV. Ştiai chestia asta? Nici una nu vrea să rişte 
vreo asociaţie cu catastrofa respectivă. El îi spune: Peste încă o 
săptămână, nu va mai fi nici un însemn corporatist pe insulă. 
Vor plăti oricât le ceri ca să-şi cumpere înapoi numele. 

Doctorul îi strânge lui Misty mâinile moarte în poală. 
Îmbălsămând-o. 

— Şi-acum odihneşte-te. Paulette îţi va aduce în curând ce- 
ai comandat la cină. 


Ca să ştii şi tu, el se-ndreaptă către măsuţa ei de toaletă și- 
i saltă cutia cu capsule. Pe picior de ieşire, vâră sticla în 
buzunarul de la sacou şi nu pomeneşte nimic. 

— Incă o săptămână, îi spune el, şi lumea întreagă ne va şti 
de frică - şi-or să ne lase în pace. Când iese, nu încuie uşa. 

In existenţa lor anterioară, Peter şi cu Misty tocmai 
subînchiriaseră o locuinţă în New York când Grace i-a sunat să le 
spună că Harrow a murit. Harrow a murit, iar Grace a rămas 
singură în ditamai casa de pe strada Birch. Înaltă de patru etaje 
şi garnisită cu o creastă montană de acoperişuri, turnuri şi 
bovindouri. lar Peter i-a spus că trebuie să meargă să aibă grijă 
de ea. Să regleze afacerile lui Harrow. Peter fusese numit 
executor testamentar. Doar pentru câteva luni, i-a spus el. După 
care Misty a rămas gravidă. 

N-au încetat să ia în calcul mutarea la New York. Apoi s-au 
trezit părinţi. 

Ca să ştii şi tu, Misty n-avea de ce să se plângă. A existat o 
scurtă perioadă de timp de câţiva ani, imediat după naşterea lui 
Tabbi, când Misty vegeta în pat alături de ea şi nici că şi-ar mai 
fi dorit altceva de pe lume. Naşterea lui Tabbi i-a alimentat lui 
Misty senzaţia că aparţine de cineva, de clanul Wilmot, de 
insulă. Misty se simţea împlinită şi mai la adăpost decât şi-ar fi 
închipuit vreodată. Cu valurile de pe plaja pe care o vedea de la 
fereastra dormitorului şi cu străzile liniştite, insula era ruptă 
complet de restul lumii, încât încetai să-ţi mai doreşti ceva. Nu 
mai aveai nevoie de nimic. Nu mai aveai griji. Pofte. Aşteptări 
mai mari. 

S-a lăsat de pictură şi de fumat iarbă. 

Nu mai era nevoie să dobândească ceva, să ajungă cineva 
sau să evadeze. Pentru ea era suficient că se afla aici. 

Ritualurile  molcome ale  spălatului vaselor sau ale 
împăturirii hainelor. Peter venea acasă şi stăteau împreună cu 
Grace pe verandă. li citeau lui Tabbi de culcare. Lăsau mobila 
veche să scârțâie şi moliile să roiască în jurul becului de pe 
verandă. Undeva în fundul casei, un orologiu bătea la ore fixe. 
Dinspre pădure ajungea până la ei vaietul unei bufniţe. 

Pe malul celălalt, oraşele de pe continent erau aglomerate 
şi pavoazate cu panouri publicitare. Lumea mânca ieftin şi 
arunca gunoaiele pe plajă. Insula era benignă pentru că aici nu 
era nimic de făcut. Nu existau camere de închiriat. Nu tu 


hoteluri. Nu tu case de vară. Nu tu petreceri. Nu puteai mânca la 
restaurant pentru că nu exista nici unul. Nimeni nu vindea scoici 
pictate manual şi inscripţionate cu litere aurii care spuneau 
„Insula Waytansea“. Malul dinspre ocean al plajei era stâncos, 
iar cel dinspre continent era acoperit de un covor noroios de 
cochilii de stridii. 

Cam în acelaşi timp, consiliul orăşenesc a început să 
renoveze hotelul. A fost o nebunie, fiecare familie de pe insulă 
donându-şi până la ultimul sfanţ din cont pentru a repune pe 
picioare clădirea arsă şi lăsată în paragină pe dâmbul înălţat 
deasupra portului.  Risipindu-şi ultimele rezerve financiare 
pentru a atrage valuri de turişti. Condamnând generaţia 
următoare la servit la mese, făcut curat în camere de hotel şi 
pictat pe scoici suveniruri de căcat. 

E cumplit de greu să uiţi de durere, dar e şi mai greu să-ţi 
aminteşti momentele minunate. 

Fericirea nu lasă cicatrici. Nu învăţăm mai nimic din 
perioadele de tihnă. 

Ghemuită pe cuvertură, ca fiind parte din cineva, Misty îşi 
putea cuprinde fiica în braţe. Cu trupul arcuit peste ea, Misty îşi 
putea ţine fetiţa ca şi cum ar mai fi fost încă în ea. Incă parte din 
Misty. Nemuritoare. 

Mirosul de lapte acru al lui Tabbi, al respirației ei. Mirosul 
dulceag al talcului pentru copii, ca de zahăr pudră. Nasul lui 
Misty înfundat în pielea caldă de la gâtul copilului ei. 

De-a lungul acelor ani, n-aveau nici un motiv să se 
grăbească. Erau tineri. Lumea lor era încă neprihănită. Duminica 
mergeau la biserică. Citeau cărţi, întinşi în cadă. Culegeau afine 
sălbatice şi noaptea făceau jeleu, pentru că bucătăria albă era 
mai răcoroasă dacă stăteai cu geamurile deschise când bătea 
briza. Ştiau întotdeauna în ce pătrar se află luna, dar habar n- 
aveau ce zi a săptămânii este. 

Preţ de acei câţiva ani, Misty nu-şi vedea viaţa ca pe-o 
fundătură. Privea tot înainte înspre viitor. 

O aşezau pe Tabbi în cadrul uşii. În dreptul tuturor acelor 
nume uitate care încă se mai aflau acolo. Toţi acei copii, astăzi 
morţi. Îi însemnau înălţimea cu carioca. 

Tabbi la patru ani. 

Tabbi la opt ani. 

Ca să ştii şi tu, astăzi, starea vremii e uşor plângăcioasă. 


Aici, de la fereastra mansardei ei din Hotelul Waytansea, se 
vede toată insula, pângărită de străini şi de mesaje. Panouri şi 
neoane. Logo-uri. Firme. 

Patul în care Misty se ghemuia peste Tabbi, încercând s-o 
ţină înlăuntrul ei. În el doarme acum Angel Delaporte. Un nebun 
care o hărţuieşte. În camera ei, în patul ei, sub fereastra prin 
care intră sunetul valurilor şuierând şi lovindu-se de mal. In casa 
lui Peter. 

Casa noastră. Patul nostru. 

Până ca Tabbi să împlinească zece ani, Hotelul Waytansea 
a fost gol, sub lacăt. Ferestrele închise şi acoperite de placaje. 
Uşile baricadate. 

Hotelul s-a deschis în vara în care Tabbi a făcut zece ani. 
Satul a devenit un furnicar de valeţi, chelneri, cameriste şi 
recepţioneri. În acelaşi an, Peter a început să lucreze pe 
continent ca zidar pentru vilegiaturiştii care deţineau prea multe 
case ca să poată avea grijă de ele. Să le remodeleze pe ici pe 
colo. Odată deschis hotelul, feribotul a început să funcţioneze 
zilnic, la foc continuu, alimentând insula cu turişti şi blocaje de 
circulaţie. 

Imediat după aceea au apărut paharele de hârtie şi 
ambalajele pentru fast food. Alarmele pentru maşini şi cozile 
interminabile pentru un loc de parcat. Scutecele folosite şi 
aruncate în nisip. Insula s-a tot dus de râpă până-n acest an, 
când Tabbi a împlinit treisprezece ani, iar Misty l-a găsit pe 
Peter în garaj, aţipit în maşină şi cu motorul pornit. Când au 
început să sune telefoanele care reclamau dispariţia unei 
spălătorii sau a unui dormitor. Când Angel Delaporte este exact 
în locul în care şi-a dorit dintotdeauna să fie. În patul soţului ei. 

În patul tău. 

Angel întins pe pat. Angel dormind împreună cu tabloul 
scaunului ei antic. 

Misty, fără nimic. Tabbi, dusă. Inspirația ei, dusă. 

Ca să ştii şi tu, Misty n-a spus nimănui, dar Peter îşi făcuse 
valiza şi o băgase în portbagaj. O valijoară, un schimb de haine 
pentru iad. N-avea nici un sens. Nimic din ce a făcut Peter în 
ultimii trei ani n-a avut cine ştie ce sens. 

Pe gemuleţul de la mansardă se vede plaja, unde copiii se 
bălăcesc în valuri. Un băiat e îmbrăcat într-un tricou alb cu 
volănaşe şi pantaloni negri. Se conversează cu altul, care n-are 


pe el decât un şort. Cei doi îşi pasează unul altuia o ţigară şi 
trag pe rând din ea. Băiatul în tricou alb cu volănaşe are părul 
negru, suficient de lung cât să şi-l dea pe după ureche. 

Pe pervaz se află cutia de pantofi a lui Tabbi, plină cu 
bijuteriile alea de duzină. Brăţările, cerceii desperecheaţi şi 
broşele alea vechi ciobite. Bijuteriile lui Peter. Zăngănind în 
cutie printre perlele deşirate şi diamantele din sticlă. 

Misty se uită pe geam pe plaja unde a văzut-o pe Tabbi 
pentru ultima oară. Când s-a întâmplat. Băiatul cu pletele brune 
poartă un singur cercel, care scânteiază galben şi roşu în soare. 
Şi, fără ca nimeni s-o poată auzi, Misty spune: 

— Tabbi. 

Cu degetele încleştate pe pervaz, Misty îşi saltă capul şi 
strigă: 

— Tabbi? Misty e aplecată pe jumătate în afară, gata să 
cadă de la etajul cinci pe veranda hotelului, şi urlă: Tabbi! 

Şi-aşa e. E Tabbi. E părul ei. Flirtând cu un puştan. Fumând. 

Băiatul mai trage un fum şi-i pasează ţigara. Işi vântură 
părul şi râde cu o mână peste gură. Cu părul în vânt, ca un 
steag negru fâlfăind. 

Valurile şuieră şi se lovesc de mal. 

Părul ei. Părul tău. 

Misty se întinde peste gemuleţ, iar cutia de pantofi alunecă 
în afară, pe acoperişul din şindrilă. Se loveşte de burlan şi se 
răstoarnă, iar bijuteriile îşi iau zborul. În cădere, ele sclipesc în 
roşu, galben şi verde, licărind ca nişte artificii şi se îndreaptă 
spre sol aşa cum e şi Misty pe cale să facă, izbindu-se de 
cimentul de pe veranda hotelului. 

Atâta doar că cele cincizeci de kilograme de ghips şi de 
fibră de sticlă o împiedică să se ducă la vale. După care două 
braţe o cuprind pe după mijloc şi o voce îi spune: 

— Misty, nu face asta. 

Cineva o trage înapoi, iar acel cineva se dovedeşte a fi 
Paulette. Meniul de serviciu la cameră a căzut pe jos. Braţele lui 
Paulette o împresoară. Mâinile ei se împreunează, iar Paulette o 
trage înapoi pe Misty, răsucind-o în aer în jurul greutăţii masive 
a piciorului ei în ghips şi o trânteşte cu faţa în jos pe covorul 
pătat de vopsea. 

Gâfâind din ce în ce mai tare şi târându-se înapoi la geam, 
cu tot cu ghiuleaua ei din fibră de sticlă, Misty spune: 


— Era Tabbi. Misty spune: Acolo jos. 

Sonda i-a ieşit din nou, împrăştiind pişat peste tot. 

Paulette e la picioarele ei. Are o faţă încruntată, strânsă în 
jurul nasului graţie mugşchiului risorius, şi-şi şterge mâinile de 
fusta neagră. Işi îndeasă bluza la loc în talie şi-i spune: 

— Nu, Misty. Nu era ea. După care ridică meniul de pe jos. 

Misty trebuie să coboare. Să iasă afară. Trebuie s-o 
găsească pe Tabbi. Paulette trebuie s-o ajute să-şi ridice 
ghipsul. Trebuie să-l cheme pe doctorul Touchet să i-l scoată. 

La care Paulette dă din cap şi-i spune: 

— Dacă-ţi scoate ghipsul, o să rămâi infirmă pe viaţă. 

Se duce şi închide geamul. li pune zăvorul şi trage 
draperiile. 

Întinsă pe podea, Misty îi spune: 

— Te rog. Paulette, ajută-mă să mă ridic. 

Dar Paulette o bate peste picior. Işi scoate din buzunarul de 
la fustă un carneţel şi-l spune: 

— De la bucătărie mi-au zis că nu mai au somn. 

Şi ca să ştii şi tu, Misty e în continuare prinsă în capcană. 

Misty e prinsă în capcană, dar fiică-sa ar putea fi încă în 
viaţă. 

Fiică-ta. 

— O friptură, spune Misty. 

Misty vrea cea mai groasă bucată de carne pe care o pot 
găsi. Bine făcută. 

24 august 

Ce-şi doreşte Misty cu adevărat e un cuţit de friptură. Îşi 
doreşte un cuţit zimţat care să taie învelişul de ghips de la 
piciorul ei, şi ar mai vrea ca Paulette să nu observe absenţa 
cuţitului din tava în care i-a adus cina. Paulette nu observă şi 
nici nu o închide pe dinafară. La ce bun, de vreme ce Misty e 
frânată de o tonă futută de fibră de sticlă. 

Cât e noaptea de lungă, Misty şade-n pat, înţepându-se şi 
hăcuindu-se. Misty traforează ghipsul. Săpând adânc cu lama 
cuţitului, strângând fărâmiţele de fibră de sticlă în palmă şi 
aruncându-le sub pat. 

Misty e o condamnată care-şi plănuieşte evadarea dintr-o 
mică închisoare, o închisoare pe care Tabbi a desenat cu carioca 
păsări şi floricele. 


Se face 12 noaptea când Misty reuşeşte să decupeze 
jumătate din ghipsul care-i acoperă coapsa. Cuţitul alunecă în 
continuare, înjunghiind şi dăltuind în suprafaţa tare. Când dă să 
ajungă aproape de genunchi, Misty aţipeşte. Plină de coji de la 
sângele uscat. Lipită de cearşaf. La 3 dimineaţa, a ajuns la 
gambă. E aproape eliberată, dar o ia somnul. 

Ceva o trezeşte, cu cuțitul încă în mână. 

E încă una dintre cele mai lungi zile ale anului. Din nou. 

Zgomotul vine de la uşa trântită a unei maşini parcate. 
Dacă ar fi în stare să ţină strâns de ghipsul dislocat, Misty s-ar 
putea târî până la geam să arunce o privire. E maşina bej a 
detectivului Stilton. El nu se află prin preajmă, semn că a intrat 
în holul hotelului. Încercând, poate, să dea de ea. 

Poate că de data asta o va găsi. 

Misty începe să cresteze din nou cu cuțitul de friptură. Pe 
jumătate adormită, îşi străpunge din greşeală muşchiul gambei. 
Sângele ţâșnește, roşu închis pe pielea albită din cauza 
strânsorii ghipsului. Misty crestează din nou şi-şi atinge tibia, iar 
lama intră prin pielea subţire şi ajunge până la os. 

Crestând în continuare, cuțitul împrăştie sânge şi ţăndări. 
Fragmente din păsările şi florile lui Tabbi. Fire de păr şi bucăţi 
de piele. Misty apucă cu ambele mâini de marginile despicăturii. 
Ea trage de ghips până ce jumătate din piciorul ei iese afară. 
Muchia zdrenţuită o înţeapă, iar cioburile de la fibra de sticlă îi 
zgârie pielea. 

Of, dragul, scumpul meu Peter, inutil să-ţi spun ce doare 
chestia asta. 

Simţi? 

Cu degetele pline de ţăndări, Misty apucă de marginile 
zimţate şi le îndepărtează. Misty îşi îndoaie genunchiul, 
forțându-l să se extragă din strânsoarea ghipsului. Prima iese 
rotula palidă, mânjită de sânge. La fel cum iese capul unui 
bebeluş. Încoronat. Un pui de pasăre care scoate capul din 
găoace. Apoi iese coapsa. Copilul ei născut. La sfârșit iese şi 
tibia afară din ghipsul sfărâmat. Dintr-o scuturătură, piciorul ei e 
eliberat, iar ghipsul alunecă, se rostogoleşte, cade şi se sparge 
de podea. 

O crisalidă. Un fluture întrupat din ea, însângerat şi vlăguit. 
Renăscut. 


Ghipsul se loveşte atât de tare de podea că draperiile 
tremură. Un tablou se strâmbă pe perete. Cu palmele peste 
urechi, Misty aşteaptă să intre careva să vadă ce se-ntâmplă. S- 
o găsească în libertate şi s-o încuie din nou pe dinafară. 

Misty numără trei sute de bătăi iuți de inimă. Aşteaptă. 
După care, linişte şi pace. Nu se întâmplă nimic. Nu vine nimeni. 

Misty îşi îndreaptă încet piciorul. Misty îşi îndoaie 
genunchiul. Testându-l. N-o doare. Sprijinindu-se de noptieră, 
Misty îşi ridică picioarele din pat şi le flexează. Cu cuțitul 
însângerat de friptură, ea taie banda care-i ţine sonda strâns 
lipită de piciorul bun. Scoţându-şi tubul din ea, îl răsuceşte cu o 
mână şi-l pune deoparte. 

Un pas, trei, cinci până la dulap, de unde îşi ia o bluză. O 
pereche de blugi. Atârnată în dulap şi învelită în plastic, se află 
rochia albă din satin pe care Grace i-a cusut-o pentru vernisaj. 
Rochia de mireasă a lui Misty, renăscută. Işi trage pe ea blugii, îi 
închide cu fermoarul şi cu nasturele, dar când dă să-şi pună 
bluza pe ea, blugii i se scurg la podea. Ca să ştii şi tu cât de 
mult a slăbit. Pulpele i s-au atrofiat. Fesele ei sunt doi saci 
zbârciţi de piele. Blugii i s-au adunat la călcâie, mânjiţi cu sânge 
de la rănile de pe picioare. 

O singură fustă i se potriveşte, dar nu este e a ei. E alui 
Tabbi, o fustă plisată din lână pe care i-a cumpărat-o probabil 
Grace. 

Până şi pantofii îi sunt mari, iar Misty trebuie să-şi îndoaie 
degetele de la picioare ca să nu-i scape. 

Misty trage cu urechea pe hol până când nu mai aude nici 
un zgomot. Se îndreaptă către scări, cu fusta lipită de sângele 
de pe picioare, cu părul pubian ras râcâindu-i chiloţii. Cu 
degetele de la picioare încleştate, Misty coboară cele patru etaje 
până în holul hotelului. În dreptul recepţiei se află lume care 
aşteaptă cu bagajele. 

Afară, prin uşa de la hol, se vede parcată maşina bej 
guvernamentală. 

Vocea unei femei spune: 

— O, Doamne. 

E o vilegiaturistă, aşezată lângă şemineu. Cu unghiile 
pastelate de la o mână vârâte în gură a mirare, ea se zgâieşte la 
Misty şi spune: 

— Dumnezeule, uite-te la picioarele tale. 


Misty are în mână cuțitul însângerat. 

În acest moment, toată lumea de la recepţie întoarce capul 
şi se uită la ea. Un funcţionar, unul din neamul Burton, Seymour 
sau Kincaid, se întoarce şi-i şuşoteşte ceva la ureche altei 
angajate care pune mâna pe telefon. 

Misty se îndreaptă către salonul de mese, lăsând în urmă 
privirile palide şi circumspecte ale oamenilor. Vilegiaturiste care 
trag cu ochiul la ea prin păienjenişul degetelor. Trece de fata de 
la intrare. Dincolo de mesele cu numărul 3, 7, 10 şi 4 se află 
detectivul Stilton, care stă la masa 6 alături de Grace Wilmot şi 
doctorul Touchet. 

Plăcintă de zmeură. Cafea. Tarte. Boluri pline cu jumătăţi 
de grepfrut. Îşi iau micul dejun. 

Misty ajunge în dreptul lor, cu degetele încleştate pe cuțitul 
însângerat, şi spune: 

— Domnule detectiv Stilton, e vorba despre fata mea. Fata 
mea Tabbi. Misty îi spune: Cred că încă e în viaţă. 

Stilton se opreşte cu lingurita de grepfrut în aer şi-i spune: 

— Fata ta a murit? 

S-a înecat, îi spune Misty. Trebuie s-o asculte. Acum o 
săptămână sau trei, nu mai ştie. Nu mai e sigură. Ea a fost 
închisă în mansardă. l-au pus piciorul în ghips ca să nu poată 
evada. 

Picioarele care-i ies din fustă sunt tumefiate şi însângerate. 

Toată lumea din salon e numai ochi şi urechi. 

— E un complot, spune Misty. Mâinile ei dau să-l cuprindă 
pe Stilton, care e perplex. Misty îi spune: Intreabă-l pe Angel 
Delaporte. O să se întâmple ceva groaznic. 

Sângele i s-a uscat pe mâini. Sângele ei. Sângele de pe 
picioare i-a îmbibat fusta de lână. 

Fusta lui Tabbi. 

Se aude o voce: 

— Ai stricat totul! _ 

Misty întoarce capul şi-o vede pe Tabbi. In cadrul uşii, 
îmbrăcată într-o bluză albă cu volănaşe şi pantaloni negri. Cu 
părul paj şi cu un cercel într-o ureche, inima roşie smălțuită pe 
care Will Tupper şi-a smuls-o din lobul urechii acum o sută de 
ani. 

Doctorul Touchet spune: 

— Misty, iar ai băut? 


Tabbi spune: 

— Mami... aia-i fusta mea. 

La care Misty îi spune: 

— N-ai murit. 

Detectivul Stilton se şterge cu şerveţelul la gură. Spune: 

— Avem, deci, un mort mai puţin. 

Grace îşi toarnă zahăr în cafea. Apoi îşi pune lapte, după 
care amestecă şi spune: 

— Aşadar, credeţi că oamenii din AOL sunt responsabili 
pentru omor? 

— Pentru moartea lui Tabbi? întreabă Misty. 

Tabbi vine la masă şi se apleacă peste scaunul bunică-sii. 
Ea ridică o farfurioară de pe masă, ca să-i analizeze modelul 
pictat, iar printre degetele ei se văd nişte urme galbene de 
nicotină. Modelul e auriu, cu o ghirlandă de delfini şi sirene care 
se repetă. Tabbi îi arată lui Grace farfurioara şi-i spune: 

— Fitz şi Floyd. Modelul „ghirlandă marină“. 

Ea întoarce farfurioara, citeşte ce scrie pe dosul ei şi 
zâmbeşte. 

Grace îi zâmbeşte şi ea şi-i spune: 

— Tabitha mea scumpă, nici nu ştiu cum să te mai laud. 

Ca să ştii şi tu, lui Misty îi vine să-şi îmbrăţişeze fiica şi s-o 
sărute. Misty vrea s-o îmbrăţişeze, s-o ia de-o aripă, să fugă 
până la maşină şi să se întoarcă la rulota maicăzsii din 
Tecumseh Lake. Misty vrea să-şi ia rămas-bun, băgându-şi 
picioarele în insula asta futută plină de lunatici gentili. 

Grace îi arată scaunul gol de lângă ea şi-i spune: 

— Misty, vino şi aşază-te aici. Ai un aer distrat. 

Misty spune: 

— Pe cine a omorât AOL? 

Alianţa Oceanică pentru Libertate. Cea responsabilă pentru 
incendierea caselor de pe plajă, cu tot cu graffitti-urile lui Peter. 

Graffitti-urile tale. 

— De-aia mă aflu aici, îi spune detectivul. 

Şi-şi scoate agenda din buzunarul interior al jachetei. O 
aşază pe masă, o deschide şi se pregăteşte să scrie în ea. Cu 
ochii pe Misty, o întreabă: 

— Te superi dacă-ţi pun câteva întrebări? 

Despre actele de vandalism ale lui Peter? 


— Angel Delaporte a fost ucis azi-noapte, îi spune el. Ar 
putea fi un jaf, dar nu excludem nici o ipoteză. Ştim doar c-a fost 
înjunghiat în somn. 

În patul ei. 

Patul nostru. 

Tabbi a murit, după care iat-o în viaţă. Ultima oară când 
Misty a văzut-o, Tabbi era chiar la masa asta, fără suflare şi 
acoperită de un cearşaf. Genunchiul lui Misty a fost fracturat, 
după care iată-l bine mersi. Astăzi Misty pictează, apoi se 
blochează. Poate că Angel Delaporte a fost într-adevăr iubitul 
soţului ei, numai că acum e mort. 

lubitul tău. 

Tabbi o ia pe maică-sa de mână. O conduce pe Misty la 
scaunul gol. Îl trage de sub masă, iar Misty se aşază. 

— Inainte să începem. ., spune Grace. Se apleacă peste 
masă şi-l bate pe detectivul Stilton peste gulerul de la cămaşă şi 
spune: Vernisajul lui Misty are loc peste trei zile şi contăm pe 
prezenţa dumneavoastră. 

Tablourile mele. Sunt pe-aici pe undeva. 

Tabbi îi zâmbeşte maică-sii şi-şi strecoară mâna în mâna 
bunică-sii. Inelul cu peridot, scânteind verde peste faţa de masă 
din olandă albă. 

Grace clipeşte la Misty şi are o uitătură crispată de parcă ar 
călca pe o pânză de păianjen, cu maxilarele strânse şi mâinile 
bătând aerul. Grace spune: 

— Prea multe lucruri neplăcute s-au întâmplat pe insulă în 
ultima vreme. Trage aer în piept, iar perlele îi saltă pe gât, după 
care oftează şi spune: Sper ca vernisajul să ne pună din nou pe 
picioare. 

24 august... şi jumatate 

Grace lasă apa să curgă în cada băii de la mansardă, după 
care iese în hol şi aşteaptă. Tabbi se află în cameră şi o 
supraveghează pe Misty. Îşi păzeşte propria mamă. 

Ca să ştii şi tu, parc-ar fi trecut nu doar o vară în tot timpul 
ăsta, ci ani întregi. Ani şi ani. Fata pe care Misty a văzut-o de la 
geam, flirtând. Fata asta ar putea fi doar o străină cu degetele 
galbene. 

Misty îi spune: 

— Zău că n-ar trebui să fumezi. Chiar dacă eşti deja 
moartă. 


La şcoala de artă nu te învaţă cum să reacţionezi atunci 
când îţi dai seama că fiică-ta şi-a propus să-ţi frângă inima. La 
cum stau ele acum în baie, poate că misiunea unei fiice chiar 
asta e, să-şi enerveze mama. 

Tabbi se uită în oglinda de la baie. Îşi umezeşte arătătorul 
şi-şi şterge rujul scurs. Fără să se uite la Misty, ea spune: 

— Mamă, ai face bine să fii mai atentă. Noi ne-am făcut 
treaba cu tine. 

Îşi scoate o ţigară din pachetul din buzunar. Scapără 
bricheta şi trage un fum chiar acolo, în faţa maică-sii. 

Misty îşi dă jos chiloţii lălâi de sub fustă şi-şi scoate pantofii, 
spunându-i: 

— Te iubeam mai mult când erai moartă. 

Pe degetul de la mâna în care ţine ţigara se află inelul cu 
peridot care sclipeşte verde în smalţul chiuvetei. Tabbi se 
apleacă să ridice de pe podea fusta din lână pătată de sânge. O 
ţine cu două degete şi-i spune: 

— Buni Wilmot mă cheamă să mă aranjeze pentru vernisaj. 
Pe picior de plecare, îi spune: Pentru vernisajul tău, mamă. 

În cadă, tăieturile şi zgârieturile de la cuțitul pentru friptură 
se umplu de săpun şi-o ustură atât de tare că Misty îşi 
încleştează dinţii. De la sângele uscat apa din cadă se colorează 
în roz lăptos. Apa fierbinte îi redeschide rănile, iar Misty face 
praf un prosop alb, pătându-l cu sânge în timp ce se şterge. 

Potrivit celor spuse de detectivul Stilton, în dimineaţa asta, 
un bărbat a sunat la secţia de poliţie de pe continent. Nu şi-a 
dat numele, dar i-a înştiinţat că Angel Delaporte e mort. Le-a 
mai spus că Alianţa Oceanică pentru Libertate va continua să 
omoare turişti până când aceştia vor înceta să-i mai streseze pe 
localnici. 

Argintăria masivă cât sculele de grădină. Sticlele de vin 
vechi. Picturile celor din neamul Wilmot, nimic n-a dispărut. 

În dormitorul din mansardă, Misty formează numărul maică- 
sii din Tecumseh Lake, dar operatorul hotelului se bagă pe linie. 
Conexiunea e defectă, îi spune operatorul, dar se va remedia în 
curând. Telefonul din cameră nu e mort. Atâta doar că Misty nu 
poate obţine o linie pentru exterior. 

Băgând mâna sub covor, are revelaţia că plicul cu banii din 
bacşişuri a dispărut. 


Inelul cu peridot al lui Tabbi. Cadoul de ziua ei de la bunică- 
sa. 

Avertismentul pe care Misty nu l-a băgat în seamă: „Cară-te 
de pe insulă cât încă mai poţi“. 

Toate acele mesaje ascunse pe care le lasă oamenii, doar- 
doar îţi vei aduce aminte de ei. Felul în care încercăm cu toţii să 
comunicăm cu viitorimea. Maura şi Constance. 

„O să mori când nu vor mai avea nevoie de tine.“ 

Nu e greu să intri în camera 313. La naiba, doar Misty a fost 
cameristă, Misty Wilmot, regina sclavilor ăstora nenorociţi. Ştie 
unde se află cheiţa secretă. E o cameră dublă, cu un pat uriaş şi 
vedere la mare. Mobilată la fel ca toate celelalte camere. Un 
birou. Un scaun. O comodă cu sertare. Pe suportul de valize se 
află bagajul unui vilegiaturist. În dulap stau atârnate perechi de 
pantaloni şi cămăşi înflorate de mătase. Peste perdeaua de la 
baie atârnă o pereche de bikini jilavi. 

Ca să ştii şi tu, e cea mai bună tapetare pe care a văzut-o 
Misty vreodată. In plus, hârtia e de bună calitate la tapetul din 
camera 313, dungi verzi pastelate alternând cu coloane de 
trandafiri roz, deschişi. Modelul părea deja învechit în momentul 
în care a fost aplicat. E pătat de ceai ca să aibă patină. 

Ce-l trădează însă e calitatea impecabilă a hârtiei. Prea 
bine întinsă şi decupată, de sus până jos. Prea dichisită şi prea 
bine îmbinate fâşiile. Clar nu e opera lui Peter. 

Nu e opera ta. Dragul meu Peter, scumpul meu trântor, 
care n-a luat niciodată arta prea în serios. 

Indiferent ce mesaj ar fi lăsat Peter aici, când a zidit uşa de 
la cameră, acum nu mai e nimic. Minicapsula temporală a lui 
Peter sau bomba lui cu ceas, oamenii de pe Insula Waytansea 
au radiat totul. La fel cum doamna Terrymore a radiat cărţile din 
bibliotecă. La fel cum au fost incendiate toate casele de pe 
continent. Opera celor din AOL. 

La fel cum i-au făcut felul lui Angel Delaporte. Înjunghiat în 
pat, în somn. 

În patul lui Misty. Patul tău. Fără ca nimic să fi dispărut, fără 
nici un indiciu cum c-ar fi fost o spargere. 

Ca să ştii şi tu, vilegiaturiştii ar putea intra în cameră în 
orice moment. Ar da peste Misty pitită aici, cu un cuţit 
însângerat în mână. 


Misty vâră lama zimţată la îmbinarea dintre două fâşii de 
tapet şi începe să descojească. Folosind vârful cuţitului, Misty 
mai desprinde o fâșie. La a treia fâșie desprinsă, Misty deja 
poate citi: 

„... îndrăgostit de Angel Delaporte, şi regret nespus, dar n-o 
să mor acum pentru...” 

Şi, ca să ştii şi tu, nu asta se aştepta să găsească. 

24 august... şi trei sferturi 

Pe zidul acum zdrenţuit, cu fâşiile de trandafiri vechi şi 
dungile verde pastel la podea, iată ce mesaj a lăsat Peter ca să-l 
găsească lumea. 

Ce-ai lăsat tu. 

„Sunt îndrăgostit de Angel Delaporte şi regret nespus, dar 
n-o să mor acum pentru cauza noastră.“ Scrisul se întinde pe 
toţii pereţii şi spune: „N-o să vă las să-mi veniţi de hac aşa cum 
aţi făcut cu toţi soţii artistelor, începând cu Gordon Kincaid“. 

Camera e plină de rotocoale şi fâşii de hârtie. Murdară de la 
lipiciul uscat. De pe hol se aud voci, iar Misty rămâne împietrită 
în camera devastată. Aşteptând ca vilegiaturiştii să dea năvală 
pe uşă. 

Pe zid mai stă scris: „Nu mai îmi pasă de tradiţii“. 

Şi: „N-o iubesc pe Misty Marie“, mai spune scrisul, „dar nu 
merită să fie chinuită. Imi place insula noastră, dar trebuie să 
găsim altă modalitate de a ne conserva stilul de viaţă. Nu putem 
racola oameni la nesfârșit“. 

Pe pereţi mai stă scris: „E un masacru ritualic, iar eu peste 
asta nu pot să trec“. 

Calabalăcul  vilegiaturiştilor, bagajele, cosmeticele și 
ochelarii lor de soare sunt îngropate. Îngropate în moloz. 

„La data la care veţi citi astea“, mai spune scrisul, „eu voi fi 
fost dus. La noapte plec cu Angel. Dacă cumva apucaţi să citiţi 
astea, regret, dar e prea târziu. Viitorul lui Tabbi va fi mai bun 
dacă generaţia ei va şti cum să se apere.“ 

Scrisul de sub fâşiile de tapet mai spune: „Îmi pare sincer 
rău pentru Misty“. 

Tu ai scris: „E adevărat că n-am iubit-o niciodată, dar nici n- 
am urât-o îndeajuns încât să desăvârşesc planul vostru“. 

E scris: „Misty merită o soartă mai bună. Tată, e timpul s-o 
eliberăm“. 


Somniferele pe care detectivul Stilton i-a spus că le-ar fi 
luat Peter. Reţeta lui inexistentă. Bagajul făcut şi vârât în 
portbagaj. Avea de gând să ne părăsească. Să plece cu Angel. 

Aveai de gând să pleci. 

Cineva l-a drogat şi l-a închis în garaj, lăsându-l în maşină 
cu motorul mergând, pentru ca Misty să-l găsească. Acel cineva 
n-a avut habar de valiza pregătită pentru plecare. N-au ştiut că 
rezervorul e pe jumătate gol. 

„Tată“, adică Harrow Wilmot. Tatăl lui Peter, care cică ar fi 
murit. Încă dinainte să se nască Tabbi. 

De jur împrejurul camerei stă scris: „Nu dezveliţi lucrarea 
diavolului“. 

Şi tot acolo scrie: „Distrugeţi-i toate tablourile“. 

La şcoala de artă nu te învaţă cum să faci faţă unui coşmar. 

Totul e semnat Peter Wilmot. 


25 august 

În sala de mese a hotelului, un grup de insulari atârnă pe 
perete opera lui Misty, toate tablourile ei. Dar nu separate unul 
de altul, ci strâns lipite, hârtii lângă pânze, ca-ntr-un ansamblu 
mural. Un colaj. Pe măsură ce le asamblează, echipa nu lasă să 
li se vadă decât muchiile de jos, cât să întindă un nou şir de 
picturi. Nu ştii ce e. Ar putea fi o mână, dar, la fel de bine, un 
copac. Ar putea fi un chip, dar, la fel de bine, şi un nor. Ar putea 
fi o scenă de mulţime, un peisaj sau o natură moartă cu flori şi 
fructe. După fiecare piesă adăugată ansamblului mural, echipa 
trage draperia peste ea. 

Un singur lucru e clar, că e enorm şi umple în întregime cel 
mai mare perete din sala de mese. 

Grace e cu muncitorii şi le dă indicaţii. Tabbi şi doctorul 
Touchet stau şi se uită. 

Când Misty vrea să arunce o privire, Grace o opreşte cu 
mâna ei noduroasă şi albăstrită, spunându-i: 

— Ai probat rochia pe care ţi-am făcut-o? 

Misty nu vrea decât să-şi vadă lucrarea. E munca ei. De 
vreme ce a lucrat cu ochii acoperiţi, habar n-are ce i-a ieşit. Ce 
parte din ea va prezenta publicului. 

Doctorul Touchet spune: 

— Nu cred c-ar fi o idee bună. El îi spune: O s-o vezi la 
vernisaj, ca toţi ceilalţi. 

Ca să ştii şi tu, Grace spune: 


— În după-masa asta, ne întoarcem acasă. 

Acolo unde a fost ucis Angel Delaporte. 

Grace spune: 

— Detectivul Stilton ne-a dat undă verde. Ea spune: Dacă-ţi 
strângi lucrurile, ţi le putem duce noi. 

Perna lui Peter. Sculele ei de pictură în cutia ei roasă de 
lemn. 

— E aproape gata, draga mea, îi spune Grace. Ştiu exact ce 
simţi. 

Doar scrie în jurnal. Jurnalul lui Grace. 

Misty îi lasă pe toţi în treaba lor şi urcă la mansardă, în 
camera pe care o împart Grace şi cu Tabbi. Ca să ştii şi tu, Misty 
şi-a împachetat deja lucrurile şi a şterpelit jurnalul din camera 
lui Grace. Îşi cară valiza jos la maşină. Misty e încă murdară de 
lipiciul uscat de la tapet. Părul i-e plin de rotocoale mici de 
hârtie pictată-n dungi verzi şi trandafiri roz. 

Cartea cu coperte roşii şi litere aurite pe care Grace o 
citeşte mereu, studiind-o atent, pare a fi jurnalul unei femei care 
a trăit pe insulă acum o sută de ani. Femeia din jurnalul lui 
Grace avea patruzeci şi unu de ani şi era o studentă ratată la 
arte plastice. Ea a rămas gravidă, a renunţat la şcoala de artă şi 
s-a căsătorit pe Insula Waytansea. Şi-a iubit nu atât noul soţ, cât 
bijuteriile lui vechi şi căsoiul din piatră multvisat. 

lată o viaţă de-a gata pentru ea, un rol numai bun de jucat. 
Insula Waytansea, cu tradiţiile şi ritualurile ei. Răspunsul la 
toate întrebările. 

Femeia era îndeajuns de fericită, dar chiar şi acum o sută 
de ani, insula se umpluse cu turişti bogaţi veniţi de la oraş. 
Străini aroganţi şi hrăpăreţi, îndeajuns de bogaţi încât să preia 
controlul asupra insulei. Chiar în momentul în care familia ei a 
rămas cu buzunarele goale, soţul său s-a împuşcat în timp ce-şi 
curăța puşca. 

Femeia avea toată ziua migrene, era slăbită şi voma tot ce 
băga în gură. A fost cameristă în hotel până când a alunecat pe 
scări şi a ajuns la pat, cu un picior în ghips. Imobilizată şi fără 
nimic altceva de făcut, s-a apucat să picteze. 

La fel ca Misty, dar nu era ea. Ci doar o copie a lui Misty. 

Apoi, fiul ei de zece ani s-a înecat. 


După ce a isprăvit de pictat o sută de tablouri, talentul şi 
ideile ei au dispărut pentru totdeauna. Inspirația ei s-a redus la 
zero. 

judecând după scrisul ei, lăbărţat şi cu litere lungi, Angel 
Delaporte i-ar fi spus că au în faţă o persoană altruistă şi 
iubitoare. 

La şcoala de artă nu-ţi spune nimeni cum te va urmări 
Grace Wilmot şi va pune pe hârtie tot ce faci. Cum îţi va 
transforma viaţa în genul ăsta de ficţiune bolnavă. Şi uite. Grace 
Wilmot scrie un roman după modelul vieţii lui Misty. Mă rog, a 
operat câteva schimbări pe ici pe colo. l-a dat femeii trei copii. 
Grace a făcut-o cameristă în loc de chelneriţă. Of, ale naibii de 
coincidenţe. 

Ca să ştii şi tu, Misty face coada la feribot, citind toate 
rahaturile astea în Buick-ul lui Harrow. 

Cartea povesteşte cum toată suflarea de pe insulă s-a 
mutat în Hotelul Waytansea şi s-a baricadat înăuntru. Un lagăr 
de refugiaţi pentru familiile de pe insulă. Familia Hyland spăla 
rufele tuturor. Familia Burton gătea pentru toată lumea. Familia 
Petersen făcea curat. 

Nu e nici măcar o idee originală în toată cartea. 

Fie doar şi pentru că citeşte-n continuare porcăria asta, 
Misty nu va face decât să repete şi-n realitate ce scrie acolo. Să 
îndeplinească profeția pe bune. Va începe să trăiască potrivit 
ideii cuiva despre cum ar trebui ea să trăiască de-acum încolo. 
Dar în clipa asta nu se poate opri din lectură. 

In romanul lui Grace, naratoarea găseşte un jurnal. Jurnalul 
pe care-l găseşte pare tras la copiator după viaţa ei. Ea citeşte 
despre cum opera ei e pregătită pentru un spectacol grandios. 
In seara cu vernisajul, hotelul e ticsit de vilegiaturişti. 

Ca să ştii şi tu, dragul, scumpul meu Peter, dacă cumva ţi-ai 
revenit la viaţă, chestia asta o să te bage la loc în comă. lar asta 
pentru simplul motiv că Grace, maică-ta, scrie despre nevastă- 
ta ca despre o paraşută alcoolică în devenire. 

Probabil că aşa s-a simţit şi Judy Garland atunci când a citit 
Valea păpuşilor. 

Misty face coada la feribot ca să ajungă pe continent. Stând 
în maşina în care Peter aproape că şi-a dat duhul, sau cu care 
voia să-şi ia tălpăşiţa de lângă ea, Misty aşteaptă în soare 


alături de o cohortă de vilegiaturişti. Cu bagajele făcute în 
portbagaj. Inclusiv rochia albă din satin. 

La fel cum şi tu aveai bagajele făcute şi puse în portbagaj. 

Şi-aici jurnalul se opreşte. Cu o zi înainte de vernisaj. După 
aceea... nu mai e nimic. 

Şi ca nu cumva să te simţi prost, află că Misty îşi părăseşte 
copilul la fel cum şi tu le-ai abandonat pe amândouă. Incă mai 
eşti căsătorit cu o laşă. La fel cum era s-o ia la sănătoasa atunci 
când a crezut că statuia din bronz o s-o omoare pe Tabbi - 
singura persoană de pe insulă de care lui Misty îi pasă. Nu 
Grace. Nu vilegiaturiştii. Nu e nimeni aici care să aibă nevoie de 
ajutorul ei. 

Cu excepţia lui Tabbi. 


26 august 

Ca să ştii şi tu, tot un căcănar ai rămas. Un nenorocit 
egoist, leneş, insensibil şi lipsit de caracter. Da, ce să spun, voiai 
s-o salvezi pe nevastă-ta, dar voiai şi s-o laşi de izbelişte. 
Legumă infectă ce eşti. Scumpul, cretinul, dragul de tine. 

Fii sigur însă că Misty ştie prin ce ai trecut. 

Astăzi, ai intrat în cea de-a 157-a zi din existenţa ta de 
legumă. lar Misty, în prima. 

Astăzi, Misty merge trei ore cu maşina ca să te vadă şi să 
stea la căpătâiul tău. 

Ca să ştii şi tu, Misty te întreabă: 

— E ok să ucizi necunoscuţi ca să le asiguri traiul celor la 
care ţii? 

Mă rog, ai crezut că ţii. 

Cu fiecare individ care vine pe insulă, de la o vară la alta, 
gunoiul creşte. Rezervele de apă potabilă se micşorează. Dar, 
evident, nu te poţi împotrivi progresului. E profund 
antiamerican. Egoist. E tiranie curată. Răul absolut. Fiecare copil 
are dreptul la viaţă. Fiecare individ are dreptul să trăiască acolo 
unde-şi poate permite s-o facă. Avem dreptul să ne căutăm 
fericirea indiferent unde ne duce asta, pe apă sau în zbor, avem 
dreptul s-o vânăm. Bineînţeles că excesul de oameni care 
migrează într-un singur loc îl vor distruge - dar ăsta-i sistemul 
bancar, felul în care piaţa îşi restabileşte echilibrul. 

În felul ăsta, distrugerea unui loc e singura modalitate de a- 
| salva. Trebuie să-l degradezi în ochii celor din afară. 


Nu există nici o AOL. Nu există decât oameni care ţin cu 
dinţii de lumea lor. 

O parte din Misty îi detestă pe toţi cei care vin aici, 
invadatorii, ateii care dau năvală şi-i fac praf ei viaţa şi fiicei ei - 
copilăria. Toţi străinii ăştia, care vin aici cu tot cu mariajele lor 
ratate, copiii lor vitregi, obiceiurile lor proaste, morala lor 
îndoielnică şi falsele lor valori, nici unul dintre ei nu este genul 
de prieteni pe care Misty îşi doreşte ca fiica ei să-i aibă. 

Fiica ta. Fiica lor. 

Ca s-o salveze pe Tabbi, Misty ar putea liniştit să se 
abandoneze mersului firesc al lucrurilor. Să le lase în voia sorții, 
aşa cum s-a întâmplat mereu. Vernisajul. Orice-ar fi, Misty ar 
putea închide ochii la perpetuarea mitului insular. Şi poate că 
aşa Waytansea şi-ar găsi izbăvirea. 

„Îi vom omori pe toţi copiii Domnului pentru a-i salva pe ai 
noştri.“ 

Sau poate că ei ar putea să-i ofere lui Tabbi ceva mai bun 
decât un viitor fără probleme, o viaţă tihnită şi călduţă. 

Aşezată aici, lângă tine, Misty se apleacă şi te sărută pe 
fruntea roşie şi puhavă. 

Nu contează, Peter, că tu n-ai iubit-o niciodată. Misty te-a 
iubit pe tine. 

Măcar pentru faptul că ai crezut că va deveni o mare 
artistă, o mântuitoare. Ceva mai mult decât o artistă comercială 
sau o autoare de ilustraţii tehnice. Mai mult, chiar, decât un om 
obişnuit. Misty te iubeşte pentru asta. 

Simţi? 

Ca să ştii şi tu, îi pare rău de Angel Delaporte. Lui Misty îi 
pare rău că ai crescut în mijlocul unei astfel de legende de tot 
rahatu'. Îi pare rău că i-a fost dat să te întâlnească. 


27 august - Lună nouă 

Grace îşi răsuceşte mâna în aer, cu unghiile ei striate şi 
îngălbenite pe sub stratul de lac, şi-i spune: 

— Misty dragă, întoarce-te să văd cum îţi cade la spate. 

La prima înfăţişare dintre Misty şi Grace, în seara cu 
vernisajul, primul lucru pe care i-l spune Grace este: 

— Ştiam că rochia asta o să-ţi vină de minune. 

Episodul are loc în vechea reşedinţă Wilmot de pe strada 
Birch. Înăuntru, cadrul uşii de la dormitorul ei e sigilat cu o folie 
de plastic şi dungi galbene întinse de poliţie. O capsulă 


temporală. Un dar făcut viitorului. Prin plastic se poate vedea că 
salteaua i-a dispărut. Lampa de lângă pat nu mai are abajur. 
Tapetul de deasupra tăbliei de la pat e împroşcat de pete 
întunecate. Scrisul de mână al presiunii sangvine. Vopseaua 
albă din tocul uşii şi de pe pervaz e acoperită de pudră neagră 
de luat amprentele. Covorul e vizibil curăţat cu aspiratorul nu de 
mult. Praful invizibil lăsat de pielea moartă a lui Angel Delaporte 
a fost cules pentru testele ADN. 

Vechiul tău dormitor. 

Intr-un tablou de pe peretele de deasupra patului gol se 
află scaunul antic pictat de Misty. Cu ochii închişi pe 
Promontoriul Waytansea. Halucinaţia statuii care venea s-o 
ucidă. Improşcată de sânge. 

La cum stă cu Grace acum, în dormitorul din capătul 
celălalt al holului, Misty îi spune să nu-i joace vreo festă. Poliţia 
de pe continent e chiar în faţa casei şi le aşteaptă. Dacă Misty 
nu iese în zece minute, echipa e gata să intervină cu armele. 

Grace stă pe taburetul roz-aprins din faţa măsoiului de 
toaletă, pe geamul căreia sunt împrăştiate sticlele ei de parfum 
şi bijuteriile. Oglinjoara ei cu ramă argintată şi periile de păr. 

Relicvele bunăstării. 

Grace îi spune: 

— Tu es ravissante ce soir. Îi spune: Arăţi minunat în seara 
asta. 

Lui Misty îi ies în evidenţă maxilarele. Şi claviculele. Umerii 
îi sunt osoşi, albi şi ascuţiţi, de la umeraşul pe care a stat fosta 
ei rochie de mireasă pe care-a purtat-o în viaţa ei anterioară. 
Rochia se ţine într-o bretea şi-i cade drapată în pliuri satinate, 
lălâie şi umflată întrucât Grace i-a luat măsurile doar cu câteva 
zile în urmă. Sau săptămâni. Sutienul şi chiloţii îi sunt atât de 
mari încât e mai bine fără ei. Misty e aproape la fel de slabă ca 
soţul ei, scheletul palid în care maşinăriile pompează aer şi 
vitamine. 

Slabă ca tine. 

Părul îi este mai lung decât înainte să se accidenteze la 
genunchi. Pielea i-a pălit de la cât de mult a stat în casă. Misty e 
subţire-n talie şi are obrajii supţi. Bărbia i s-a atrofiat, iar gâtul 
pare mai lung şi încordat de muşchi. 

A flămânzit într-atât, încât dinţii şi ochii îi par enormi. 


Înainte să meargă la gala de diseară, Misty a sunat la 
poliţie. Nu doar pe detectivul Stilton, ci şi la patrula de stat şi la 
FBI. Misty le-a spus că AOL ar putea comite un atentat în seara 
vernisajului, la hotelul de pe Insula Waytansea. După aceea, 
Misty a sunat la pompieri. Misty le-a spus că în jur de şapte, 
şapte şi jumătate, insula ar putea fi lovită de un dezastru. 
Pregătiţi ambulanţele, le-a spus ea. După care a sunat la ştiri şi 
le-a spus să vină acolo cu o echipă şi cu cel mai mare car de 
transmisie din dotare. Misty a sunat la radio. l-a chemat pe toţi, 
mai puţin pe cercetaşi. 

În dormitorul lui Grace Wilmot, în casa aia în care 
generaţiile anterioare şi-au lăsat numele şi vârsta inscripţionate 
pe uşa de la intrare, Misty îi spune lui Grace că planul ei din 
seara asta este dat peste cap. Pompierii şi poliţia. Camerele de 
televiziune. Misty a chemat pe toată lumea şi toţi vor fi prezenţi 
la hotel pentru inaugurare. 

Prinzându-şi cercelul cu clips într-o ureche, Grace se uită la 
imaginea lui Misty din oglindă şi-i spune: 

— Normal că i-ai chemat, numai că ai făcut-o pentru ultima 
oară. 

Misty spune: Ce vrea să spună Grace prin ultima oară? 

— Şi zău că ne-am dorit să n-o fi făcut, îi spune Grace. Ea 
îşi netezeşte părul cu palmele mâinilor ei noduroase şi-i spune: 
Nu faci decât să ridici numărul morţilor mai mult decât e 
necesar. 

Misty îi spune că nu va fi nici un mort. Misty îi spune cum i- 
a şterpelit jurnalul. 

Din spatele ei, o voce îi spune: 

— Misty dragă, nu poţi fura ceva ce-ţi aparţine. 

Vocea din spatele ei. Vocea unui bărbat. E Harrow, Harry, 
tatăl lui Peter. 

Tatăl tău. 

E îmbrăcat la frac, cu părul pieptănat ca o coroană care-i 
pică pe frunte, cu nasul şi bărbia proeminente. Cum ar fi trebuit 
să arate Peter. Încă-i mai miroase gura. Mâinile care l-au 
înjunghiat pe Angel Delaporte în patul ei. Care au ars casele 
scrise de Peter pe dinăuntru, încercând să-i îndepărteze pe 
oameni de insulă. 

Omul care a încercat să-l ucidă pe Peter. Să te ucidă pe 
tine. Fiul lui. 


El stă în hol, ţinând-o de mână pe Tabbi. Pe fiica ta. 

Ca să ştii şi tu, parc-ar fi trecut o viaţă de când Tabbi a 
părăsit-o. Refuzând mâna ei pentru a se agăța de mâna rece a 
unui bărbat despre care Misty crede că e un ucigaş. Statuia din 
pădure. Cimitirul vechi de pe Promontoriul Waytansea. 

Grace stă cu coatele suspendate în aer, cu mâinile pe după 
gât închizându-i un colier de perle, şi-i spune: 

— Misty dragă, ţi-l aminteşti pe socrul tău, nu-i aşa? 

Harrow se apleacă s-o sărute pe Grace pe obraz. Ridicându- 
se la loc, el spune: 

— Bineînţeles că-şi aminteşte. 

Mirosul gurii lui. 

Grace îşi întinde mâinile în gol, bătând aerul, şi spune: 

— Tabbi, vino şi dă-mi un pupic. E timpul ca oamenii mari 
să meargă la petrecerea lor. 

Mai întâi Tabbi. Apoi Harrow. Încă un lucru pe care nu ţi-l 
predau la şcoala de artă e ce să spui atunci când morţii se-ntorc 
la viaţă. 

Misty îi spune lui Harrow: 

— Tu nu trebuia să fii cenuşă? 

La care Harrow îşi ridică mâna să se uite la ceas: 

— Nu şi-n astea patru ore care-au mai rămas. 

El îşi trage manşeta încât să-şi acopere ceasul şi-i spune: 

— În seara asta, am vrea să te prezentăm mulţimii. Contăm 
pe tine să le spui câteva cuvinte de bun venit. 

De parcă n-ar şti, îi spune Misty, ce-o să le spună 
oamenilor. Să fugă. S-o taie de pe insulă şi să nu se mai întoarcă 
niciodată. Ce-a încercat şi Peter să le spună. Misty le va spune 
că un bărbat a murit, iar altul e în comă din cauza unui blestem 
idiot al insulei. În secunda în care o vor trimite pe scenă, ea va 
striga: 

— Foc. Se va da peste cap să-i convingă să părăsească 
încăperea. 

Tabbi se alătură lui Grace, lângă masa de toaletă. La care 
Grace spune: 

— Nimic nu ne-ar face mai fericiţi. 

Harrow spune: 

— Misty dragă, dă-i un pupic soacrei tale. El îi spune: Şi 
iartă-ne, te rog. După seara asta, n-o să te mai necăjim. 

27 august... şi jumatate 


Felul în care i-a vorbit Harrow lui Misty. Aşa cum i-a explicat 
el legenda insulei, ea n-avea cum să nu devină artist. 

E condamnată la celebritate. Blestemată cu talent. Viaţa de 
după viaţă. 

Ea a fost Giotto di Bondone, apoi Michelangelo, după care 
Vermeer. 

Sau Misty a fost Jan van Eyck, Leonardo da Vinci şi Diego 
Velâsquez. 

Apoi Maura Kincaid şi Constance Burton. 

lar acum e Misty Marie Wilmot, dar numai numele i se 
schimbă. Dintotdeauna a fost un artist. Şi-aşa va fi întotdeauna. 

La şcoala de artă nu te învaţă că, de fapt, îţi trăieşti viaţa 
doar ca să descoperi cine ai mai fost. 

Ca să ştii şi tu, astea-s cuvintele lui Harrow Wilmot. Tatăl 
criminal şi nebun al lui Peter. Harry Wilmot cel care s-a dat la 
fund încă dinainte ca Peter şi Misty să se căsătorească. Inainte 
ca Tabbi să se nască. 

Nebunul de taică-tău. 

Dacă stai să-l asculţi pe Harry Wilmot, Misty e cea mai 
mare artistă dintre câţi au trăit vreodată. 

Acum două sute de ani, Misty a fost Maura Kincaid. Acum o 
sută de ani, a fost Constance Burton. La vremea ei, Constance a 
văzut o bijuterie purtată de unul dintre fiii insulei în timp ce 
acesta voiaja prin Europa. Era un inel care îi aparținuse Maurei. 
El a găsit-o din întâmplare şi a adus-o pe insulă. După ce 
Constance a murit, oamenii şi-au dat seama de cum jurnalul ei 
se potrivea mănuşă cu cel al Maurei. Vieţile lor fuseseră 
identice, iar Constance a mântuit insula la fel cum o făcuse şi 
Maura. 

Cum jurnalul ei se potrivea mănuşă cu jurnalul ei anterior. 
Cum fiecare jurnal al ei se va potrivi mănuşă cu jurnalul 
anterior. Cum Misty va salva întotdeauna insula. Cu opera ei de 
artă. Potrivit lui Harrow, aceasta-i legenda insulei. E opera ei. 

Peste o sută de ani - când banii le erau pe sfârșite - ei şi-au 
trimis fiii să dea de ea. Şi, din nou, am adus-o înapoi şi-am 
forţat-o să-şi repete existenţa anterioară. Folosind bijuteriile ca 
momeală, Misty le-ar fi recunoscut. l-ar fi plăcut fără să ştie de 
ce. 

Ei, întregul muzeu al figurilor de ceară de pe Insula 
Waytansea, ştiau că ea va fi o mare pictoriţă. Nu era nevoie 


decât de o tortură bine aplicată. La fel cum Peter i-a spus 
dintotdeauna că trebuie să suferi ca să scoţi ce-i mai bun din 
tine. La fel cum doctorul Touchet spune că putem avea acces la 
inspiraţia universală. 

Sărăcuţa de Misty Marie Kleinman, cea mai mare artistă a 
tuturor timpurilor, mântuitoarea lor. Sclava lor. Misty, vaca lor 
de muls providenţială. 

Harrow i-a spus cum au folosit jurnalul artistei de dinainte 
pentru a contura viaţa celei de după. Soţul ei trebuia să moară 
la aceeaşi vârstă, după care venea rândul unuia dintre copii. 
Puteau truca moartea, aşa cum au făcut cu Tabbi, dar cu Peter - 
ei bine, Peter le-a forţat mâna. 

Ca să ştii şi tu, Misty îi povesteşte toate astea detectivului 
Stilton în timp ce el se-ndreaptă la volan către Hotelul 
Waytansea. 

Sângele lui Peter plin de somniferele pe care nu le-a luat 
niciodată. Certificatul de deces inexistent al lui Harrow Wilmot. 
Misty îi spune: 

— Aştia au ajuns să se împerecheze între ei. Sunt complet 
sonaţi. 

— Partea bună, îi spune Harrow, e că uiţi. 

De fiecare dată când moare, Misty uită cine-a fost - dar 
insularii transmit povestea de la o generaţie la alta. Ei o ţin 
minte pentru a o putea găsi şi a o aduce înapoi. Pentru 
eternitate, fiecare a patra generaţie, când li se termină banii... 
Când invazia străinilor e iminentă, o vor aduce înapoi, iar ea le 
va asigura viitorul. 

— Aşa cum ai făcut-o dintotdeauna o vei face mereu, i-a 
spus Harrow. 

Misty Marie Wilmot, regina sclavilor. 

Revoluţia industrială întâlnește îngerul păzitor. 

Săraca de ea, linia de asamblare a miracolelor. Pentru 
eternitate. 

Din generaţie în generaţie, ca să ştii şi tu. 

Harrow i-a spus: 

— Întotdeauna ţii un jurnal. În fiecare încarnare. În felul 
ăsta, îţi putem anticipa stările şi reacţiile. Şi-ţi ştim fiecare 
mişcare următoare. 

Harrow a înnodat un şirag de perle la încheietura mâinii lui 
Grace şi i-a închis agrafa, spunând: 


— A, avem nevoie de tine să te-ntorci şi să declanşezi 
întreg procesul, dar nu ţinem neapărat să-ţi desăvârşeşti ciclul 
karmic. 

Pentru că asta ar însemna să ucidă găina cu ouă de aur. 
Da, sufletul ei ar lua-o teleleu prin lume, dar peste trei generații, 
insula ar fi din nou săracă. Săracă şi aglomerată cu turişti 
bogaţi. 

La şcoala de artă nu te învaţă cum să-ţi salvezi sufletul de 
la a fi reciclat. 

Renaştere periodică. Propria ei nemurire improvizată. 

— De fapt, i-a spus Harrow, jurnalul pe care-l ţii acum va fi 
extrem de folositor stră-stră-strănepoţilor lui Tabbi, care vor şti 
cum să te ia data viitoare. 

Stră-stră-stră-strănepoţii lui Misty însăşi. 

Folosindu-i cartea. Cartea asta. 

— A, mi-am adus aminte, spune Grace. De când eram mică. 
Tu erai Constance Burton, şi ştiu că-mi plăcea la nebunie când 
mă scoteai să înălţăm zmeie. 

Harrow a spus: 

— Fie că te cheamă aşa sau pe dincolo, tu eşti mama 
noastră a tuturor. 

Grace i-a spus: 

— Pe toţi ne-ai iubit. 

Misty i-a spus lui Harrow: Te rog. Zi-mi ce-o să se întâmple. 
Vor exploda tablourile? Se va prăbuşi hotelul în ocean? Ce? Cum 
de-i salvează ea pe toţi? 

La care Grace şi-a scuturat brăţara de perle în josul braţului 
şi i-a spus: 

— N-ai cum. 

Majoritatea averilor, îi spune Harrow, au la bază suferinţa şi 
moartea a mii de oameni sau animale. Exploatarea cuiva. El îi 
dă lui Grace ceva care luceşte auriu, întinde mâna şi-şi trage 
manşeta de la haină. 

Grace apropie cele două capete ale manşetei şi le prinde cu 
un buton, spunând: 

— Tocmai am găsit o modalitate de a-i exploata pe cei 
bogaţi. 

27 august. ... şi trei sferturi 

Ambulanţele sunt deja în faţa Hotelului Waytansea. Echipa 
de la jurnalul TV îşi instalează aparatura de transmisie pe 


capota furgonetei. Două maşini de poliţie sunt oprite cu faţa la 
treptele hotelului. 

Vilegiaturiştii se strecoară printre maşinile parcate. 
Pantaloni din piele şi rochiţe negre de seară. Ochelari de soare 
şi cămăşi de mătase. Bijuterii din aur. Deasupra capetelor lor, 
sigle de corporaţii şi logo-uri. 

Graffitti-ul lui Peter: „...sângele vostru e aurul nostru...” 

Un reporter aflat între Misty şi mulţime îşi porneşte camera. 
Mulțimea dă năvală din spatele lui, oamenii urcă treptele şi intră 
în holul hotelului, iar reporterul spune: 

— Se filmează? Îşi duce două degete la ureche. Fără să se 
uite în aparat, el spune: Eu sunt gata. 

Detectivul Stilton stă la volanul maşinii, iar Misty şade 
alături. Amândoi se uită la Grace şi Harrow Wilmot care urcă 
treptele din faţa hotelului, cu Grace ridicându-şi un pic rochia 
lungă cu degetele de la o mână. Harrow o ţine de cealaltă 
mână. 

Misty e cu ochii pe ei. Camera e pe ei. 

La care detectivul Stilton îi spune: 

— N-or să încerce nimic. Nu cu toată lumea asta de faţă. 

Cea mai veche generaţie a fiecărei familii, că e Burton, 
Hyland sau Petersen, întreaga suflare aristocratică de pe Insula 
Waytansea stă în rând, cu bărbiile ridicate, alături de 
vilegiaturişti, aşteptând să intre în hotel. 

Avertismentul lui Peter: „...îi vom omori pe toţi copiii 
Domnului ca să-i salvăm pe ai noştri“. 

Reporterul e în direct, îşi duce microfonul la gură şi spune: 

— Poliţia şi oficialităţile au dat undă verde la recepţia care 
are loc în această seară pe insulă. 

Mulțimea se pierde în peisajul întunecat de-un verde 
catifelat din holul hotelului care arată ca o pădure incomplet 
defrişată, cu trunchiuri de copaci lustruite şi lăcuite. Fasciculele 
dense de lumină înjunghiind aerul sumbru, la fel de apăsător ca 
greutatea candelabrelor din cristal. Bolovanii acoperiţi de 
licheni, care arată ca nişte canapele bombate. 

Detectivul Stilton spune: 

— Vrei să intri? 

Misty îi spune că nu. Locul nu e sigur. N-are de gând să 
repete greşeala pe care a făcut-o dintotdeauna. Oricare ar fi 
aceea. 


Potrivit spuselor lui Harrow Wilmot. 

Reporterul zice: 

— Toate somităţile s-au strâns aici în seara asta. 

Şi, dintr-odată, apare o fată în peisaj. O străină. Copilul 
cuiva, cu părul negru tuns scurt, urcând treptele către holul 
hotelului. Strălucirea inelului ei cu peridot. Banii strânşi la ciorap 
de Misty. 

E Tabbi. Fără nici o îndoială că e Tabbi. Darul lui Misty 
pentru viitor. Strategia lui Peter de a-şi reţine soţia pe insulă. 
Momeala folosită ca s-o prindă în capcană. O clipă doar, un licăr 
verde, şi Tabbi a intrat în hotel. 

27 august... şi şapte optimi 

În întunericul pădurii defrişate, în peisajul verde catifelat 
din holul hotelului, se porneşte alarma de incendiu. Târâitul lung 
răzbate atât de puternic prin uşile de la intrare încât reporterul 
trebuie să urle ca să se facă auzit: 

— Nu-mi miroase a bine ce se-ntâmplă înăuntru. 

Vilegiaturiştii, bărbaţii cu părul închis şi lins pe spate, 
sârmos de la atâta gel. Femeile, toate blonde. Cu toţii urlă 
pentru a se face auziţi peste soneria stridentă. 

Misty Wilmot, cea mai mare artistă din toată istoria, îşi 
croieşte drum prin mulţime, înghiontindu-i pe cei care-i stau în 
cale ca să ajungă pe scena Salonului din Lemn şi Aur. Lovindu-i 
peste coate şi coapse pe toţi ciolănoşii ăştia strânşi aici. 

Cortina care acoperă peretele din spatele scenei e gata să 
se ridice. Tabloul mural, opera ei încă ferită de privirile 
asistenţei. Sigilată. Cadoul ei pentru viitorime. Bomba ei cu 
ceas. 

Milioanele de pete de vopsea dispuse în ordinea care 
trebuie. Urina vacilor hrănite cu frunze de mango. Cerneala de 
caracatiţă. Toată acea chimie şi biologie la un loc. 

Copilul ei pierdut undeva în tot păienjenişul ăsta de 
oameni. Tabbi. 

Alarma sună în continuare. Misty se urcă pe un scaun. Apoi 
păşeşte pe o masă, pe masa cu numărul 6, unde Tabbi fusese 
adusă moartă, unde Misty a aflat că Angel Delaporte a fost 
înjunghiat. Deasupra mulţimii în rochia ei albă din satin, cu 
oamenii care se uită în sus, cu toţi masculii de vilegiaturişti 
rânjind satisfăcuţi, pentru că Misty nare chiloţi pe ea. 

Suflecându-şi rochia ei de nuntă renăscută, Misty urlă: 


— Foc! 

Lumea îşi întoarce capetele. Toţi ochii sunt pe ea. 
Detectivul Stilton apare în cadrul uşii de la salon şi-ncepe să 
înoate prin mulţime. 

Misty le strigă: 

—  leşiţi afară! Salvaţi-vă! le strigă Misty. Dacă rămâneţi 
aici, o s-o păţiţi. 

Avertismentele lui Peter. Misty le pulverizează peste 
mulţimea strânsă în jurul ei. 

„Îi vom omori pe toţi copiii Domnului ca să-i salvăm pe ai 
noştri.“ 

Cortina amenințătoare din spatele ei, acoperind întregul 
perete, propriul ei autoportret, ceea ce Misty nu ştie despre ea. 
Şi nici nu vrea să ştie. 

Vilegiaturiştii se uită în sus, cu muşchii corugatori 
contractaţi şi cu sprâncenele încruntate. Cu buzele subţiate şi 
arcuite în jos de mușchiul triangularis. 

Alarma de incendiu încetează şi preţ de-o răsuflare nu se 
aude decât zgomotul oceanului de-afară, şuierând şi lovindu-se 
de mal. 

Misty le strigă oamenilor să tacă din gură. Toată lumea, 
ascultați aici. Ştie ce vorbeşte, le strigă ea. O au în faţă pe cea 
mai mare artistă a tuturor timpurilor. Reîncarnarea lui Thomas 
Gainsborough, a lui Claude Monet şi Mary Cassatt. Ea le spune 
printre urlete că sufletul ei le-a aparţinut şi lui Michelangelo, Da 
Vinci şi lui Rembrandt. 

La care se aude strigătul unei femei: 

— Ea este, artista. E Marie Wilmot. 

La care se aude strigătul unui bărbat: 

— Misty dragă, gata cu spectacolul. 

Femeia strigă: 

— Ridicaţi cortina şi să isprăvim odată. 

Femeia şi bărbatul care urlă sunt Harrow şi Grace Wilmot. 
Amândoi o ţin de mână pe Tabbi, care stă între ei. Tabbi, cu 
ochii acoperiţi de scotch. 

— Indivizii ăştia, strigă Misty, arătând înspre Grace şi 
Harrow. Cu părul peste ochi, Misty urlă: Diavolii ăştia şi-au 
folosit băiatul ca să rămân gravidă! 

Misty strigă: 

— Mi-au furat fata! 


Ea strigă: 

— Dacă apucaţi să vă uitaţi la ce-i în spatele cortinei, va fi 
prea târziu! 

Detectivul Stilton ajunge în dreptul scaunului. Dintr-un salt 
e sus. Încă un pas şi e alături de ea pe masa cu numărul 6. 
Cortina uriaşă atârnând în spatele lor. La doar câţiva centimetri 
de adevărul absolut. 

— Da, strigă altă femeie. O hodoroagă din neamul Tupper, 
cu gâtul ei de ţestoasă înfundat în gulerul dantelat de la rochie, 
îi strigă: Arată-ne, Misty! 

— Arată-ne, Misty! îi strigă un hodorog din neamul Wood, 
sprijinit în baston. 

Stilton îşi duce o mână la spate. El spune: 

— Aproape că m-ai făcut să cred că tu eşti aia întreagă la 
cap. 

În mână are o pereche de cătuşe. | le pune la mâini, 
trăgând-o după el, pe lângă Tabbi cu ochii ei lipiţi cu scotch, pe 
lângă toţi vilegiaturiştii care dau din cap. Pe lângă aristocrații de 
pe insula Waytansea. Înapoi în luminişul verde-catifelat al 
holului. 

— Fetiţa mea, spune Misty. A rămas acolo. Trebuie s-o 
scoatem afară. 

Detectivul Stilton o dă în primire unui ofiţer în uniformă bej 
şi spune: 

— Care fetiţă? Aia despre care ziceai că-i moartă? 

Ei i-au trucat moartea. Toată lumea e cu ochii pe ea, ca-ntr- 
un imens grup statuar. Propriile lor autoportrete. 

Afară din hotel, la baza treptelor verandei, ofiţerul îi 
deschide portiera de la maşină. Detectivul Stilton spune: 

— Misty Wilmot, eşti arestată pentru tentativă de omor 
asupra soţului tău, Peter Wilmot, şi pentru asasinarea lui Angel 
Delaporte. 

În dimineaţa în care Angel a fost găsit înjunghiat în patul ei, 
ea era plină de sânge. Angel care voia să-i sufle bărbatul. Misty, 
care a găsit trupul lui Peter în maşină. 

Două mâini puternice o împing pe bancheta din spate a 
maşinii de poliţie. 

Din interiorul hotelului se aude vocea reporterului: 

— Doamnelor şi domnilor, a sosit momentul dezvelirii. 


— Du-o de aici. la-i amprentele. Citeşte-i drepturile, spune 
detectivul. II bate pe ofiţer pe spate şi-i spune: Mă duc înapoi să 
văd ce-a fost cu toată tevatura asta. 

28 august 

În viziunea lui Platon, oamenii trăiesc înlănţuiţi într-o 
peşteră întunecată. Suntem legaţi în lanţuri astfel încât nu 
vedem decât peretele din fund al peşterii. Nu vedem decât 
umbrele care alunecă pe el. Ar putea fi umbre venite din 
exteriorul peşterii. Ar putea fi umbrele celor înlănţuiţi alături de 
noi. 

Poate că singurul lucru pe care fiecare dintre noi îl poate 
vedea e propria sa umbră. 

Asta-i studiul umbrei făcut de Carl Jung. El a spus că nu-i 
vedem niciodată pe ceilalţi. Nu vedem, în schimb, decât frânturi 
din noi reflectate asupra lor. Umbre. Proiecţii. Asociaţiile 
noastre. 

La fel cum pictorii de modă veche stăteau în întunericul 
unei cămăruţe şi reproduceau imaginea văzută printr-o 
ferestruică, scăldată în lumina soarelui. 

Camera obscura. 

Nu imaginea exactă, ci reversul ei. Distorsionată de oglinda 
sau lentila prin care e filtrată. Propria noastră percepţie limitată. 
Mărunta noastră experienţă. Educaţia noastră pricăjită. 

Cum se lasă vederea controlată de privitor. Cum artistul de 
fapt nu există. Vedem ceea ce vrem. Vedem cum vrem. Nu ne 
vedem decât pe noi înşine. Misiunea unui artist e să ne ofere 
ceva privirii. 

Ca să ştii şi tu, nevastă-ta e în arest. Dara reuşit. Au reuşit. 
Maura. Constance. Şi Misty. Şi-au salvat copila, fata ta. S-a 
salvat singură. l-au salvat pe toţi. 

Ofiţerul în uniforma bej o duce pe Misty cu feribotul înapoi 
pe continent. Pe drum îi citeşte drepturile. O încredinţează altui 
ofiţer care-i ia amprentele şi verigheta. Misty e în continuare în 
rochia de mireasă, dar ofiţerul îi ia poşeta şi pantofii cu toc. 

Toate bijuteriile ei de duzină, bijuteriile Maurei, bijuteriile 
lor, se află înapoi în casa Wilmot, în cutia de pantofi a lui Tabbi. 

Cel de-al doilea ofiţer îi dă o pătură. E o femeie ofiţer cam 
de vârsta ei, cu chipul aidoma unui jurnal de riduri care încep 
din jurul ochilor şi i se ramifică între gură şi nas. Femeia s-a uitat 
la formularele pe care le-a completat Misty şi i-a spus: 


— Dumneavoastră sunteţi artista? 

La care Misty i-a răspuns: 

— Da, dar numai pentru cât mi-a mai rămas de trăit. Nu şi 
după aceea. 

Femeia a condus-o pe un coridor cu pereţi din beton până 
la o uşă metalică. A descuiat uşa şi i-a spus: 

— E trecut de ora stingerii. A tras de grilajul de metal şi s-a 
dat într-o parte, şi chiar acolo Misty a văzut. 

Ce nu te învaţă la şcoala de artă. Cum rămâi, de fapt, 
mereu prizonieră. 

Cum capul tău este peştera, iar ochii tăi sunt gura peşterii. 
Cum trăieşti în propriul tău cap şi nu vezi decât ceea ce vrei. 
Cum nu vezi decât umbre şi le dai propria ta interpretare. 

Ca să ştii şi tu, era chiar acolo. În pătratul alb de lumină 
lăsat de uşa deschisă de la celulă, scris pe peretele din fund al 
celulei minuscule, zicea aşa: 

Dacă ai ajuns aici, înseamnă că ai dat-o-n bară din nou. E 
semnat Constance. 

Literele astea rotunde şi lăbărţate, prietenoase şi bine 
conturate, da, e scrisul ei de mână. Misty n-a mai fost în locul 
ăsta, dar aici se sfârșește totul, de fiecare dată. In acel moment, 
aude din depărtare vaietul lung al sirenelor. Femeia-ofiţer îi 
spune: 

— Mă întorc imediat. Femeia iese din celulă şi încuie uşa. 

Sus pe zid e o fereastră, prea sus pentru ca Misty să ajungă 
la ea, dar probabil că dă înspre ocean şi Insula Waytansea. 

În lumina portocalie care pâlpâie prin geam, în jocul de 
lumini şi umbre de pe peretele din faţa geamului, în acea lumină 
Misty ştie tot ce a ştiut şi Maura. Tot ce a ştiut Constance. Misty 
ştie cum au fost prostite cu toatele. La fel cum a ştiut să picteze 
ansamblul mural. La fel cum Platon spune că ştim deja totul, nu 
trebuie decât să ne forţăm memoria. Subconştientul universal, 
cum îl numeşte Carl Jung. Misty îşi aminteşte tot. 

La fel cum camera obscura trimite o imagine pe pânză, la 
fel cum funcţionează o cameră foto, geamul de la celulă 
proiectează pe peretele de vizavi un balamuc galben-portocaliu 
de flăcări şi umbre. Nu se aud decât sirenele, nu se văd decât 
flăcările. 

Hotelul Waytansea arde în incendiu. Cu Grace, Harrow şi 
Tabbi înăuntru. 


Simţi? 
Am fost aici. Suntem aici. Vom fi aici pentru totdeauna. 
Şi din nou am dat-o-n bară. 


3 septembrie - primul pătrar al Lunii 

Misty parchează maşina pe Promontoriul Waytansea. 
Alături de ea stă Tabbi şi ţine în fiecare mână câte o urnă. 
Bunicii ei. Părinţii tăi. Grace şi Harrow. 

Stând lângă Tabbi pe scaunul din faţă al vechiului Buick, 
Misty îşi aşază mâna pe genunchiul lui Tabbi şi-i spune: 

— Scumpa mea? 

La care Tabbi întoarce privirea spre maică-sa. 

Misty spune: 

— Am hotărât să ne schimbăm numele. Misty îi spune: 
Tabbi, trebuie să le spun oamenilor ce s-a întâmplat cu 
adevărat. Misty o strânge pe Tabbi de genunchiul osos, acoperit 
de marginea ciorapului, şi-i spune: Putem merge să stăm cu 
bunica din Tecumseh Lake. 

Acum chiar pot merge unde poftesc. Au din nou bani. Grace 
şi Harrow, şi toţi hodorogii de pe insulă, şi-au asigurat viaţa pe 
milioane de dolari. Milioane şi milioane, scutite de taxe şi aflate 
în siguranţă în depozitul de la bancă. Cu o dobândă suficientă 
cât să trăiască bine mersi optzeci de ani de-acum înainte. 

La două zile după incendiu, câinele de vânătoare al 
detectivului Stilton a amuşinat prin muntele de lemn carbonizat. 
Din primele trei etaje ale hotelului n-au mai rămas decât pereţii 
din piatră. Betonul s-a făcut verde-albăstrui de la căldură. 
Câinele antrenat să adulmece de la mănuşi până la cafea i-a 
condus pe cei din echipa de intervenţie la cadavrul lui Stilton, 
mort în pivniţa de sub holul hotelului. Pe câinele ăsta care 
tremură şi începe să se pişe îl cheamă Rusty. 

Imaginile sunt transmise peste tot în lume. Trupurile sunt 
împrăştiate pe aleea din faţa hotelului. Cadavrele înnegrite şi 
acoperite de cruste, crăpate şi lăsând să se vadă carnea prăjită 
din interior, umedă şi în sânge. În fiecare cadru filmat, din orice 
unghi ar fi, apare un logo corporatist. 

Fiecare secundă de material video înfăţişează scheletele 
înnegrite întinse în parcare. Până acum s-au strâns o sută 
treizeci şi două de victime, iar undeva deasupra lor, dedesubt, 
într-un colţ al cadrului, se poate vedea un nume de firmă. Un 


slogan sau ceva mascotă zâmbitoare. Un tigru de desen animat. 
Un motto abscons care se vrea deştept. ă 

„Bonner & Mills - Când Te-ai Săturat S-o lei de la Inceput.“ 

„Mewtworks - Acolo Unde Progresul Presupune Mutare.“ 

Ce nu-nţelegi poate căpăta orice sens îţi doreşti. 

În fiecare imagine de la ştiri apare câte o maşină 
inscripționată lucios cu o reclamă. Câte o bucată de hârtie, un 
pahar sau un şerveţel marcat cu numele unei corporaţii. 
Panourile publicitare se văd de la o poştă. Insularii îşi poartă 
tricourile şi insignele la rever şi dau interviuri la televizor cu 
cadavrele contorsionate şi fumegânde în fundal. În acest 
moment, serviciile financiare, reţelele de televiziune prin cablu 
şi companiile farmaceutice plătesc bani grei ca să-şi retragă 
reclamele de pe post. Ca să înlăture orice asociaţie a numelui 
lor cu insula. 

Adaugă banii ăştia la asigurări şi-aşa se face că Insula 
Waytansea e mai bogată ca niciodată. 

În Buick, Tabbi se uită la maică-sa. Se uită la urnele pe care 
le ţine în căuşul mâinilor. Muşchiul zigomatic major îi îndreaptă 
colţurile buzelor înspre urechi. Genele de jos saltă un pic de la 
cât de bosumflată stă Tabbi. Strângând în braţe cenuşa lui 
Grace şi a lui Harrow, ea e propria ei versiune în miniatură a 
Giocondei. Cu zâmbetul pe buze şi un pic îmbătrânită, Tabbi îi 
spune: 

— Dacă-mi spui, îţi spun şi eu. 

Opera de artă a lui Misty. Fata ei. 

Misty zice: 

— Ce-o să-mi spui? 

Cu zâmbetul încă pe buze, Tabbi îi zice: 

— Le-am dat foc la haine. Buni şi Bunu Wilmot m-au învăţat 
cum şi le-am dat foc. Ea spune: Mi-au acoperit ochii cu scotch ca 
să nu văd nimic, aşa că am scăpat. 

În fragmentele difuzate la ştiri, nu se poate vedea decât 
fumul ieşind din holul hotelului. Imaginile sunt luate imediat 
după dezvelirea picturii murale. Pompierii dau năvală înăuntru şi 
nu mai ies. Nici unul dintre poliţişti sau oaspeţi nu iese. Focul se 
înteţeşte de la o secundă la alta, geamurile sunt cuprinse de 
flăcări portocalii. Un ofiţer de poliţie se târăște pe verandă ca să 
tragă cu ochiul pe geam. E ghemuit şi se uită înăuntru. După 
care înţepeneşte. Fumul îl loveşte în plină faţă, hainele şi părul îi 


iau foc, iar el se apleacă peste pervaz. Fără să clipească. Fără să 
dea înapoi. Cu chipul şi mâinile în flăcări. Ofiţerul de poliţie 
zâmbeşte la ce vede înăuntru şi păşeşte înainte fără să 
privească înapoi. 

Versiunea oficială e că şemineul din salon a fost de vină. 
Politica hotelului presupune ca focul să ardă nonstop, indiferent 
de temperatura de-afară, şi din acest motiv s-a declanşat 
incendiul. Au murit oameni aflaţi la un pas de geamurile 
deschise. Cadavrele lor au fost găsite la o aruncătură de băț de 
uşă. Morţii au fost găsiţi pe podea buluciţi în direcţia zidului pe 
care ardea pictura murală. Direct în inima focului. Către ce 
văzuse şi polițistul pe geamul de la verandă. 

Nici măcar unul n-a încercat vreo clipă să scape. 

Tabbi spune: 

— Când tata mi-a spus să fug cu el, l-am pârât la Buni. Ea 
spune: Eu am adus mântuirea noastră. Eu am salvat viitorul 
întregii insule. 

Privind pe geamul de la maşină înspre ocean, fără să-i dea 
atenţie maică-sii, Tabbi spune: 

— Aşa că dacă povesteşti cuiva ceva, zice ea, ajung la 
puşcărie. Ea mai spune: Sunt foarte mândră de opera mea, 
mamă. 

Se uită spre ocean, urmărind cu privirea linia curbată a 
coastei până înspre sat şi ruinele înnegrite ale hotelului. Acolo 
unde oamenii au ars de vii, încremeniţi de sindromul lui 
Stendhal. De pictura lui Misty. 

Misty îi zgâlțâie genunchiul lui Tabbi şi-i spune: 


— Tabbi, te rog. 
Fără să ridice privirea, Tabbi deschide portiera şi se dă jos 
din maşină. 


— Vrei să spui Tabitha, mamă, zice ea. De-acum înainte, te 
rog să-mi spui pe numele meu întreg. 

Când mori într-un incendiu, muşchii se contractă. Braţele se 
resorb în pumni, pumnii se resorb în bărbie. Ţi se taie genunchii. 
Din cauza căldurii uriaşe. Îi zice „poziţia pugilistului“ pentru că 
arăţi ca un boxer mort. 

Oamenii ucişi într-un incendiu, la fel ca aceia aflaţi în comă 
prelungită, sfârșesc cu toţii în aceeaşi poziţie. Ca un bebeluş 
gata să vină pe lume. 


Misty şi Tabitha trec pe lângă statuia din bronz a lui Apollo. 
Pe lângă dumbravă. Pe lângă mausoleul dărăpănat, o clădire 
bancară mucezită înălţată într-un dâmb, cu porţile de fier 
deschise. intunericul dinlăuntru. Ele merg până la capătul 
promontoriului, unde Tabitha - nu fiica ei, ci o fată de care n-o 
mai leagă nimic, pe care Misty nici măcar n-o cunoaşte - altfel 
spus, o străină, unde Tabitha răstoarnă fiecare urnă din vârful 
unei stânci deasupra apei. Norul cenuşiu al conţinutului, praful şi 
cenuşa, totul se risipeşte în bătaia vântului. Se scufundă în 
ocean. 

Ca să ştii şi tu, AOL n-a revendicat nimic, iar poliţia n-a 
operat arestări. 

Doctorul Touchet a declarat că singura plajă publică de pe 
insulă s-a închis preventiv. Feribotul şi-a redus orarul la numai 
două curse pe săptămână şi nu e deschis decât pentru rezidenții 
de pe insulă. Până la noi ordine, Insula Waytansea e închisă 
lumii exterioare. 

Intorcându-se la maşină, ele trec pe lângă mausoleu. 

Tabbi... Tabitha se opreşte şi spune: 

— Vrei să arunci un ochi înăuntru? 

Poarta de fier ruginită şi deschisă. Întunericul dinlăuntru. 

La care Misty îi spune: 

— Da. 

Ca să ştii şi tu, astăzi, vremea e calmă. Calmă, resemnată 
şi învinsă. 

Unul, doi, trei paşi în întuneric şi le vezi. Două schelete. 
Unul întins pe jos, arcuit într-o parte. Celălalt sprijinit de perete. 
Cu oasele mucegăite şi acoperite de licheni. Pereţii lucesc de la 
infiltraţiile cu apă. Scheletele, scheletele ei, femeile din care s-a 
întrupat Misty. 

Concluzia trasă de Misty e că durerea, panica şi groaza nu 
durează mai mult de unul, două minute. 

Concluzia trasă de Misty e că s-a plictisit de moarte de 
atâția morţi. 

Ca să ştii şi tu, nevastă-ta n-a pus niciodată botul la faza cu 
periuţele de dinţi pe care ţi le-ai fi vârât în cur. Nu încercai decât 
să-i îngrozeşti pe oameni şi să-i aduci înapoi la realitate. Nu 
voiai decât să-i trezeşti din propria lor comă. 

Misty nu mai ţine jurnalul ăsta pentru tine, Peter, gata. 


Nu există nici un loc pe insula asta unde să-şi lase povestea 
pentru ca numai ea s-o găsească. Viitoarea ei încarnare de 
peste o sută de ani. Micuța ei capsulă temporală. Propria ei 
bombă cu ceas. Sătenii din Waytansea ar întoarce insula asta 
frumoasă cu fundul în sus. Şi-ar demola hotelul, în căutarea 
secretului ei. Au la dispoziţie un secol ca să scormonească după 
el şi să-l vâneze până se întoarce ea înapoi. Până o aduc ei 
înapoi. lar atunci va fi prea târziu. 

Suntem trădaţi de tot ceea ce facem. De arta noastră. De 
copiii noştri. 

Dar am fost aici. Şi încă mai suntem. Amărâtei de Misty 
Marie Wilmot nu-i rămâne decât să-şi ascundă povestea la 
vedere. S-o ascundă peste tot în lume. 

Din toate astea n-a învăţat decât ceea ce învaţă mereu. 
Platon avea dreptate. Suntem cu toţii nemuritori. Nu murim nici 
dacă am vrea treaba asta. 

De-ar putea să-şi aducă aminte măcar asta, în fiecare zi din 
viaţa ei, în fiecare minut din viaţa ei. 


10 septembrie 
Bayside Drive 1445 
Tecumseh Lake, GA 30613 

Chuck Palahniuk 

c/o Doubleday 

Broadway 1745 

New York, NY 10019 

Dragă domnule Palahniuk, 

Presupun că primiţi multe scrisori. N-am mai scris niciodată 
unui scriitor, dar vreau să vă ofer ocazia de a citi manuscrisul 
alăturat. 

L-am scris în mare parte în această vară. Dacă vă place, 
încredinţaţi-l, vă rog, editorului dumneavoastră, Lars Lindigkeit. 
Nu mă interesează banii în mod special. Nu vreau decât să-l văd 
publicat şi citit de cât mai mulţi oameni posibil. Poate că va 
deschide ochii măcar unei persoane. 

Sper ca această poveste să fie citită de generaţiile viitoare 
şi să rămână în minţile oamenilor. Ca s-o poată da mai departe, 
de la o generaţie la alta. Să fie, poate, citită peste o sută de ani 
de o fetiţă care atunci când închide ochii, vede un loc - şi-l vede 
extrem de limpede - un loc cu giuvaiere strălucitoare şi grădini 
de trandafiri, în care crede că-şi va găsi salvarea. 

Undeva, cândva, această fetiţă va pune mâna pe un creion 
şi va începe să deseneze o casă pe care n-a mai văzut-o 
niciodată. Speranţa mea e ca această poveste să-i schimbe felul 
în care-şi trăieşte viaţa. Sper ca această poveste s-o salveze - 
pe acea fetiţă - oricare ar fi numele ei data viitoare. 

Cu sinceritate, 
Nora Adams 
Manuscrisul inclus