Honore de Balzac — Camatarul (Gobseck)

Honore de BALZAC 


Cămaâtarul (Gobseck) 
Cobseck, 1830 


Într-o noapte din iarna anului 1829-30, pe la ora unu, în salonul 
wcontesei de Grandleu se mai aflau două persoane, care nu făceau 
parte din farmulha ei. Un tânăr chipeg, auzind bătaa pendulei ieşi, 
Când uruitul trăzuru răsună în curte, vicontesa, văzându-l nurnai 
pe fratele ei care termina partida de pichet începută cu un prieten, 
ze îndreptă spre tuica sa, aceasta, stând în picioare în fața cărninului 
din salori, părea că cercetează o vizieră străvezie zi asculta uruitul 
trăsuri într-un fel care îndreptăţea temerile mamei sale, 

— Camelo, dacă te vei purta gi de acum încolo cu tânărul conte de 
Festaud ca în astă-seară, mă vei sili să nu-l rnzu primesc, Ascultă- 
mă, copila mea, dacă ai încredere în dragostea ce ţi-o port, lasă-rnă 
ză te călăuzesc în miață, La şaptesprezece ani nu pați judeca nici 
vutarul, nici trecutul, nici anurmte principii sociale. “Vreau să-ți spun 
un gingur lucru, Mama domnului de Pestaud e o femeie de farrulie 
proastă, în stare să înghită rulioane, o fostă domrisoară Goriotl, 
despre care s-au spus multe pe vremuri. S-a purtat aşa de urât cu 
tatăl ei, încât nu merită, fără îndoială, să aibă un hu atât de bun, 
Tânărul cante o adoră gi o ajută cu un devotament dernn de cele 
mai mari laude, are o grijă deozebită de fratele şi de sora lui. Dar, 
oricât de rununată i-ar îi purtarea, adăugă contesa cu subințeles, 
atâta timp cât îi va trăi mama, nuci a farmulie nu va cuteza să 


L] Li LE) Li Li 
INI CI PIERRE SECI) | SED CPA ee Rn, Îi ia ni MIRE ta [ti ZE se ic ee Zeta ot Peg ENE E RI RR | Pi E O e NL e ci a E San Na Se O N IN mm m i | i Ie PRRI BEE 


Honore de BALZAC 


Camâtarul (Gobseck) 


Gobseck, 1830 


Într-o noapte din iarna anului 1829-30, pe la ora unu, în 
salonul vicontesei de Grandlieu se mai aflau două persoane, 
care nu făceau parte din familia ei. Un tânăr chipeş, auzind 
bătaia pendulei ieşi. Când uruitul trăsurii răsună în curte, 
vicontesa, văzându-l numai pe fratele ei care termina 
partida de pichet începută cu un prieten, se îndreptă spre 
fiica sa; aceasta, stând în picioare în faţa căminului din 
salon, părea că cercetează o vizieră străvezie şi asculta 
uruitul trăsurii într-un fel care îndreptăţea temerile mamei 
sale. 

— Camelio, dacă te vei purta şi de acum încolo cu tânărul 
conte de Restaud ca în astă-seară, mă vei sili să nu-l mai 
primesc. Ascultă-mă, copila mea, dacă ai încredere în 
dragostea ce ţi-o port, lasă-mă să te călăuzesc în viaţă. La 
şaptesprezece ani nu poţi judeca nici viitorul, nici trecutul, 
nici anumite principii sociale. Vreau să-ţi spun un singur 
lucru. Mama domnului de Restaud e o femeie de familie 
proastă, în stare să înghită milioane, o fostă domnişoară 
Goriot1, despre care s-au spus multe pe vremuri. S-a purtat 
aşa de urât cu tatăl ei, încât nu merită, fără îndoială, să aibă 
un fiu atât de bun. Tânărul conte o adoră şi o ajută cu un 
devotament demn de cele mai mari laude, are o grijă 
deosebită de fratele şi de sora lui. Dar, oricât de minunată i- 


ar fi purtarea, adăugă contesa cu subînţeles, atâta timp cât 
îi va trăi mama, nici o familie nu va cuteza să încredinţeze 
tânărului Restaud viitorul şi averea unei fete. 

— Am auzit câteva cuvinte care mă îndeamnă să intervin 
în discuţia dintre dumneavoastră şi domnişoara de 
Grandlieu, exclamă prietenul familiei. Am câştigat, domnule 
conte, adăugă el, adresându-se partenerului său. Vă 
părăsesc pentru a veni în ajutorul nepoatei dumneavoastră. 

— Iată ce înseamnă să ai urechi de avocat, rosti vicontesa. 
Dragul meu Derville, cum de ai putut auzi ce-i şopteam 
Cameliei? 

— V-am înţeles privirile, răspunse Derville, aşezându-se 
într-un jilţ din colţul căminului. 

Unchiul se apropie de nepoată, iar doamna de Grandlieu 
se aşeză pe un taburet, între fiica ei şi Derville. 

— A sosit momentul să vă povestesc o întâmplare care vă 
va face să vă schimbaţi părerea despre situaţia contelui 
Ernest de Restaud. 

— O întâmplare? Strigă Camelia. Povestiţi-ne-o cât mai 
repede, vă rog. 

Derville aruncă doamnei de Grandlieu o privire care o făcu 
să înţeleagă că ceea ce-i va spune el o va interesa. 
Vicontesa de Grandlieu era, prin averea şi vechimea 
numelui ei, una dintre cele mai cu vază femei din cartierul 
Saint-Germain?; şi, deşi părea nefiresc ca un avocat 
parizian să-i vorbească pe un ton atât de familiar şi să aibă 
în casa ei o purtare atât de nestingherită, acest fenomen 
poate fi uşor explicat. Doamna de Grandlieu, care se 
întorsese în Franţa împreună cu familia regală, se stabilise 
la Paris, unde trăise la început numai din ajutoarele 
acordate de Ludovic al XVIII-lea din fondurile Listei Civile - 
ceea ce era o situaţie de nesuportat. Avocatul avusese 
prilejul să descopere unele vicii de formă în vânzarea casei 
Grandlieu, efectuată pe vremuri de către Republică, şi 
ceruse ca această casă să fie restituită vicontesei. 


A deschis procesul, după o convenţie prealabilă, şi l-a 
câştigat. Încurajat de acest succes, a folosit cu atâta 
iscusinţă procedura împotriva nu ştiu cărui aşezământ 
religios, încât a obţinut restituirea pădurii ce-i aparținuse 
lui de Grandlieu. Apoi a mai recuperat câteva acţiuni ale 
canalului Orleans şi câteva imobile destul de importante, cu 
care împăratul înzestrase o serie de aşezăminte publice. 
Refăcută astfel, datorită iscusinţei tânărului avocat, averea 
doamnei de Grandlieu s-a ridicat la un venit de aproape 
şaizeci de mii de franci, în perioada legii asupra 
îndemnizaţiilor, care i-a adus sume enorme. Foarte cinstit, 
priceput, modest şi sociabil, acest avocat devenise prietenul 
familiei. Cu toate că serviciile făcute doamnei de Grandlieu 
i-ar fi putut asigura prețuirea şi clientela celor mai distinse 
case din cartierul Saint-Germain, el nu profita de pe urma 
acestei situaţii, aşa cum ar fi profitat un om ambițios. 
Dimpotrivă, respingea propunerile vicontesei, care ar fi 
vrut să-l vadă renunțând la avocatură şi să-l lanseze în 
magistratură, carieră în care, datorită relaţiilor ei, ar fi 
avansat foarte repede. 

Cu excepţia casei Grandlieu, unde îşi petrecea uneori 
serile, avocatul nu ieşea în societate decât în interes de 
afaceri. Era nespus de fericit că putuse să-şi pună în lumină 
calităţile, datorită devotamentului său faţă de doamna de 
Grandlieu, căci, altfel, ar fi riscat să-şi ducă de râpă biroul. 
Derville nu era făcut să fie avocat. 

De când contele Ernest de Restaud începuse să vină în 
casa vicontesei şi Derville descoperise simpatia Cameliei 
pentru acest tânăr, el o vizita pe doamna de Grandlieu tot 
aşa de des cum ar fi vizitat-o un filfizon din Chaussee 
d'Antin3, proaspăt primit în cercurile nobilului cartier. Cu 
câteva zile mai înainte, la un bal, aflându-se alături de 
Camelia, îi spusese arătând pe tânărul conte: 

— Păcat că băiatul ăsta nu are vreo două-trei milioane, nu- 
i aşa? 


— Nu văd în asta nici o nenorocire, îi răspunse ea. Domnul 
Restaud are multe calităţi, este cult şi bine văzut de 
ministrul pe lângă care lucrează. Nu mă îndoiesc că va 
ajunge un om cu vază. Băiatul ăsta va găsi bani cât îi va 
pofti inima, în ziua în care va ajunge la putere. 

— Desigur, dar dacă ar fi bogat de pe acum? 

— Dacă ar fi bogat, spusese Camelia roşind, toate fetele 
care se găsesc aci s-ar întrece să-l cucerească, şi arătase 
spre perechile ce dansau un cadril. 

— Şi atunci domnişoara de Grandlieu n-ar mai fi singura 
către care şi-ar îndrepta el privirile. lată de ce aţi roşit! Vă 
place, nu-i aşa? Haide, mărturisiţi! 

Camelia se ridicase brusc. 

„Îl iubeşte”, gândise Derville. 

Din ziua aceea, Camelia începu să fie neobişnuit de 
binevoitoare faţă de avocat, dându-şi seama că acesta 
încuviinţa sentimentele ei faţă de contele Ernest de 
Restaud. Până atunci, deşi ştia cât de îndatorată era familia 
ei faţă de Derville, îi arătase mai degrabă atenţie decât 
prietenie adevărată, politeţe mai degrabă decât căldură 
sufletească; purtarea, ca şi tonul vocii lui, o făcuseră să 
simtă întotdeauna distanţa pe care o punea între ei o 
anumită etichetă. Recunoştinţa este o datorie pe care copiii 
nu o acceptă întotdeauna. 

— Această întâmplare - rosti Derville după o clipă de 
tăcere - îmi aminteşte de singurele momente romantice din 
viaţa mea. Vă vine a râde când auziţi că un avocat vorbeşte 
despre „romanul” vieţii sale, adăugă el. Dar am avut şi eu, 
ca orişicare altul, douăzeci şi cinci de ani, şi la vârsta aceea 
apucasem să văd multe lucruri ciudate. Trebuie să încep 
prin a vă vorbi despre un personaj pe care nu aveţi de unde 
să-l cunoaşteţi. Este vorba de un cămătar. Încercaţi să vă 
închipuiţi figura lui palidă, lividă, faţa lui pe care, cu 
îngăduinţa Academiei, mi-aş permite să o numesc lunară, 
atât de mult seamănă cu o argintărie de pe care s-a luat 


pojghiţa de aur. Părul cămătarului era lins, pieptănat cu 
grijă şi avea culoarea cenuşii. 

Trăsăturile feţei sale, la fel de neclintite ca ale lui 
Talleyrand4, păreau a fi turnate în bronz. Ochii lui mici şi 
gălbui, ca de viezure, erau aproape lipsiţi de gene şi se 
fereau de lumină; de altfel erau apăraţi de cozorocul unei 
caschete. Nasul lui ascuţit era atât de ciupit, încât putea fi 
asemuit cu un sfredel. Buzele îi erau subţiri şi semănau cu 
ale alchimiştilor şi ale moşnegilor mărunţei pictaţi de 
Rembrandt sau Metzu5 Vorbea încet, cu o voce domoală, şi 
nu se enerva niciodată. Vârsta lui era o enigmă; nu se putea 
şti dacă îmbătrânise înainte de vreme, sau îşi păstrase 
pentru vecie puterile tinereţii. Totul era curat şi sărăcăcios 
în camera lui, care - începând cu stofa verde de pe birou şi 
terminând cu învelitoarea patului - semăna leit cu locuinţa 
lipsită de căldură a fetelor bătrâne care-şi petrec ziua 
lustruindu-şi mobilele. Iarna, tăciunii îngropaţi în cămin, 
sub un strat gros de cenuşă, fumegau fără să ardă. 

Mişcările lui, de când se deştepta şi până seara, când îl 
apucau accesele de tuse, aveau regularitatea unei pendule. 
Era întrucâtva un om mecanic, pentru care somnul însemna 
întoarcerea arcului. Atingeţi un cârcăiac ce se mişcă pe 
hârtie şi veţi vedea că se opreşte şi se preface că e mort; tot 
aşa şi omul acesta, ca să nu-şi forţeze vocea, îşi întrerupea 
fraza la mijloc şi tăcea, dacă auzea pe stradă vreo trăsură. 
Imitându-l pe Fontenelle6, îşi economisea mişcările 
trebuincioase vieţii şi-şi concentra toate sentimentele 
omeneşti asupra propriului său Eu. De aceea viaţa lui se 
scurgea fără să facă mai mult zgomot decât nisipul unui 
orologiu antic. Uneori victimele lui strigau, se mâniau, apoi 
se lăsa o tăcere grea, ca într-o bucătărie, după ce se taie o 
rață. 

Către seară, omul-bancnotă devenea un om ca toţi ceilalţi, 
iar metalul lui se prefăcea într-o inimă omenească. Dacă era 
mulţumit de rezultatele zilei, îşi freca mâinile, lăsând să-i 
scape printre zbârciturile adânci ale feţei un abur de 


veselie; e cu neputinţă să descrii altfel jocul mut al 
muşchilor feţei sale, care-ţi dădeau senzaţia râsului fără 
rost al unui sălbatic. În sfârşit, chiar în cele mai puternice 
accese de veselie, conversaţia lui rămânea monosilabica, iar 
ţinuta lui era totdeauna negativă. Astfel arăta omul pe care 
întâmplare a mi-l hărăzise ca vecin în locuinţa mea din 
strada Grcs, pe când eram doar ajutor de avocat ţi 
terminam anul al treilea la drept. Era o casă fără curte, o 
casă umedă şi întunecoasă. Apartamentele nu primeau 
lumina decât din stradă. Se vede a că această clădire fusese 
când va aripa unei mănăstiri, după felul monahal în care 
era împărţită în încăperi de mărime egală şi neavând altă 
ieşire decât un coridor lung, luminat prin nişte ferestruici 
zăbrelite ce dădeau spre curtea vecină. 

Intrând în atmosfera apăsătoare a acestei clădiri, unui 
tânăr de familie bună îi pierea buna dispoziţie mai înainte 
chiar de a bate la uşa vecinului meu: omul şi casa se 
asemănau. Cămătarul părea un melc în cochilia lui. Singura 
fiinţă cu care avea relaţii sociale eram eu: venea să-mi 
ceară foc, să împrumute o carte, un ziar, iar seara îmi 
îngăduia să intru în chilia lui, unde stătea în de vorbă, dacă 
era în toane bune. Aceste dovezi de încredere erau rodul a 
patru ani de vecinătate şi al traiului meu aşezat, care, din 
cauza lipsei de bani, semăna foarte mult cu al lui. Avea oare 
părinţi sau prieteni? Era oare bogat sau sărac? Nimeni n-ar 
fi putut răspunde la aceste întrebări. Nu l-am văzut 
niciodată mânuind bani. Averea lui se găsea desigur în 
pivnițele Băncii. Îşi încasa singur poliţele alergând pe 
străzile Parisului, cu picioarele lui sfrijite, ca ale unui cerb. 
Era de altfel martirul propriei sale prevederi. Odată, din 
întâmplare, avea aur la el: nu ştiu cum de îi căzu din 
buzunar un napoleon; un locatar, care venea în urma lui pe 
scară, îl ridică şi i-l întinse. 

— Nu-mi aparţine, răspunse el cu un aer mirat. Eu să am 
aur? Aş trăi oare cum trăiesc, dacă aş fi bogat? 


Dimineaţa îşi pregătea singur cafeaua pe o lampă de tablă, 
pe care n-o mişca niciodată de pe consola înnegrită a 
căminului; patronul unui birt îi aducea prânzul. Bătrâna 
noastră portăreasă urca în fiecare zi la o anumită oră, ca să 
deretice prin cameră. În sfârşit ca o ciudăţenie pe care 
Sterne ar numi-o predestinare, acest om se numea 
Gobseck. Când, mai târziu, m-am ocupat de afacerile lui, am 
aflat că atunci când ne cunoscuserăm avea aproximativ 
şaptezeci şi şase de ani. Se născuse pe la 1740, în 
mahalalele Anvers-ului, era fiul unei evreice şi al unui 
olandez şi se numea Jean-Esther van Gobseck. Ştiţi cât de 
mult s-a vorbit la Paris despre asasinarea unei femei numită 
„frumoasa olandeză”? Vorbindu-i întâmplător despre 
aceasta fostului meu vecin, el mi-a spus fără să se arate cât 
de interesat sau surprins: 

— Era fiica nepoatei mele. 

A fost singurul cuvânt pe care i l-a smuls moartea unicei 
sale moştenitoare, nepoata surorii sale. Am aflat din 
dezbaterile procesului că frumoasa olandeză se numea într- 
adevăr Sara van Gobseck. Întrebându-l cum se face că 
nepoata surorii sale purta acelaşi nume cu el, mi-a răspuns 
surâzând: 

— În familia noastră, femeile nu s-au măritat niciodată. 

Omul acesta ciudat nu a vrut să se întâlnească niciodată cu 
vreo femeie din cele patru generaţii cu care se înrudea. Îşi 
ura moştenitorii şi nu concepea că averea lui ar putea 
aparţine vreodată altcuiva, chiar şi după moartea sa. Mama 
lui îl tocmise încă de la zece ani ca ucenic marinar pe un 
vapor cu destinaţia Indiile Olandeze, unde a navigat timp de 
douăzeci de ani. De aceea zbârciturile de pe fruntea lui 
galbenă ascundeau taina unor întâmplări înfricoşătoare, a 
unor spaime cumplite urmate de surprize salvatoare, a 
unor peripeții romantice şi a unor bucurii nemărginite: 
chinurile foamei, ale dragostei călcate în picioare, 
primejduirea, pierderea şi neaşteptata regăsire a averii, 
viaţa pusă de atâtea ori în pericol şi salvată, datorită unor 


hotărâri de o cruzime justificată de urgenţa lor. Cunoscuse 
pe domnul de Lally, pe domnul de Kergarouet, pe domnul 
d'Estaing, judecătorul de Suffren, pe domnul de 
Portendrucre, pe lordul Cornwallis, pe lordul Hastings, pe 
tatăl lui Tippo Saeb şi pe 'Tippo Saeb?7 în persoană. Acesta 
din urmă era de felul lui din Savoia, îl slujise pe Madhadjy- 
Sindiah, regele din Delhi, contribuise în mare măsură la 
întemeiere a puterii dinastiei Mahratt-ilor şi făcuse afaceri 
cu Gobseck. Avusese relaţii cu Victor Hughes şi cu mulţi 
corsari celebri, căci locuise multă vreme la Saint Thomas8. 
Bătuse într-adevăr toate drumurile pentru a se îmbogăţi, 
încercând chiar să descopere aurul unui trib de sălbatici, 
vestit în împrejurimile Buenos Airesului. În sfârşit, nu era 
străin de niciunul dintre evenimentele războiului pentru 
independenţa americană. Dar, când vorbea despre Indii sau 
America, ceea ce nu i se întâmpla decât foarte rar cu mine 
şi cu nimeni altcineva, părea că săvârşeşte o indiscreţie pe 
care o regretă. Dacă iubirea de oameni, dacă sociabilitatea 
ar fi religie, Gobseck ar putea trece drept un ateu. Deşi îmi 
pusesem în gând să-l cercetez mai îndeaproape, trebuie să 
mărturisesc, spre ruşinea mea, că mi-a fost cu neputinţă, 
până în ultimul moment, să pătrund în sufletul lui. Uneori 
mă întrebam de ce sex este. Dacă toţi cămătarii seamănă cu 
acest Gobseck, cred că sunt cu toţii de gen neutru. 
Rămăsese credincios religiei mamei sale şi-i socotea pe 
creştini o pradă? Devenise catolic, mahomedan, brahman 
sau luteran? Nu am aflat niciodată nimic despre părerile lui 
religioase. Părea mai degrabă indiferent decât 
necredincios. 

Într-o seară, am intrat în camera acestui om prefăcut în 
aur, căruia, prin contrast sau în bătaie de joc, victimele lui, 
pe care le numea clienţi, îi dăduseră numele de taica 
Gobseck. L-am găsit în fotoliu, nemişcat ca o statuie, privind 
cu ochii ficşi consola căminului, pe care părea că-şi 
reciteşte poliţele. O lampă fumegând, pe vremuri de 
culoare verde, arunca o lumină care, departe de a-i înviora 


faţa, îi scotea şi mai mult în evidenţa paloarea. Mă privi în 
tăcere şi-mi arătă scaunul care mă aştepta. 

„La ce se gândeşte fiinţa asta? Îmi spuneam eu. Ştie el că 
există un Dumnezeu, sentimente, femei, fericire?” 

Îl compătimeam ca pe un bolnav. Dar, înţelegeam în acelaşi 
timp că, având atâtea milioane depuse la bancă, el putea 
stăpâni cu gândul întreg globul pământesc, pe care-l 
străbătuse, scormonise, cântărise, preţuise sau exploatase. 

— Bună ziua, taică Gobseck, îi spusei eu. 

Întoarse capul spre mine, iar sprâncenele lui stufoase şi 
negre se apropiară puţin; această tresărire, care-l 
caracteriza, însemna la el cât cel mai vesel zâmbet al unui 
meridional. 

— Pari la fel de mohorât ca şi în ziua când ţi s-a anunţat 
falimentul librarului acela, căruia i-ai admirat priceperea 
deşi i-ai căzut victimă. 

— Victimă? Spuse el cu o privire mirată. 

— Pentru a obţine un concordat9 nu ţi-a onorat el creanţa 
în poliţe semnate de firma falimentară? Şi când s-a 
restabilit, nu le-a redus valoarea pe baza concordatului? 

— Era şiret, răspunse el, dar mai târziu mi-am scos 
pârleala. 

— Ai cumva nişte poliţe de protestat? Mi se pare că 
suntem în 30 ale lunii. 

Îi vorbeam pentru prima oară despre bani. Ridică ochii 
spre mine cu o privire ironică; apoi, cu vocea lui piţigăiată 
ca sunetele unui flautist începător, spuse: 

— Mă amuz. 

— Prin urmare, te amuzi câteodată? 

— Nu cumva crezi că nu există alţi poeţi în afara celor care 
tipăresc versuri? Mă întrebă el, dând din umeri şi 
aruncându-mi o privire compătimitoare. 

„la te uită, în capul ăsta se mai găseşte loc şi pentru 
poezie!” mă gândeam eu, neştiind încă nimic despre viaţa 
lui. 


— Cine ar putea avea o viaţă la fel de strălucită ca a mea? 
Urmă el şi ochii îi scăpărară. Eşti tânăr, ai ideile vârstei 
dumitale, vezi în jeratic chipuri de femei, pe când eu nu văd 
decât cărbuni. Crezi în totul, eu nu cred în nimic. Păstrează- 
ţi iluziile, dacă poţi. Îţi voi prezenta bilanţul vieţii. Fie că 
cutreieri lumea, fie că rămâi la gura sobei, alături de 
nevastă, tot ajungi la o vârstă când viaţa nu mai este decât 
un obicei pe care-l practici într-un anumit mediu preferat. 
Aşa încât fericirea înseamnă să-ţi exerciţi facultăţile, 
aplicându-le la realităţi. În afară de aceste două percepte, 
totul e minciună. Principiile mele s-au schimbat, ca a le 
tuturor oamenilor: a trebuit să le schimb la fiecare 
latitudine. Ceea ce admiră Europa, Asia pedepseşte. Ceea 
ce este un viciu la Paris, este o necesitate dincolo de Azore. 
Nimic nu este statornic pe pământ, nu există decât 
convenţii care se schimbă după climat. Pentru cel ce au fost 
nevoiţi să se adapteze la toate tiparele sociale, convingerile 
şi concepţiile morale nu sunt decât vorbe fără preţ. Nu mai 
rămâne în noi decât singurul sentiment adevărat cu care 
ne-a înzestrat natura: Instinctul conservării. În societăţile 
voastre din Europa, acest instinct se numeşte interes 
personal. Dacă ai avea experienţa mea de viaţă, ai şti că nu 
există decât un singur lucru, a cărui valoare e destul de 
sigură pentru a merita ca omul să se ocupe de el. Acest 
lucru este. AURUL.. Aurul e întruchiparea tuturor forţelor 
omului. 

Am călătorit, am văzut că pretutindeni sunt câmpii sau 
munţi: câmpiile sunt plictisitoare, munţii obosesc; 
priveliştile sunt deci lipsite de sens. Cât despre moravuri, 
omul este acelaşi pretutindeni. Pretutindeni există lupta 
între sărac şi bogat, pretutindeni ea este de neînlăturat; 
este deci preferabil să fii cel care exploatează decât cel 
exploatat; pretutindeni vei găsi oameni zdraveni, care 
muncesc, şi oameni plăpânzi. Care se frământă; 
pretutindeni plăcerile sunt aceleaşi, căci pretutindeni 
simţurile se tocesc şi nu rămâne de pe urma lor decât un 


singur sentiment: vanitatea! Vanitatea înseamnă adorarea 
Eului! Vanitatea nu poate fi satisfăcută decât cu valuri de 
aur. Fantezia noastră are nevoie de timp, de mijloace fizice, 
de eforturi. Ei bine, aurul conţine în el, în germene, totul şi 
poate transforma totul în realitate. 

Numai nebunii sau bolnavii pot găsi plăcerea amestecând 
în fiecare seară cărţile de joc pentru a afla dacă vor câştiga 
sau vor pierde ceva parale. Numai proştii îşi irosesc timpul 
întrebându-se ce se întâmplă dacă cutare doamnă s-a culcat 
pe canapeaua ei singură sau cu cineva, dacă e sanguină sau 
limfatică, sau dacă are mai mult temperament decât virtute. 
Numai naivii pot crede că sunt folositori semenilor lor, dacă 
se îndeletnicesc cu formularea unor principii politice pentru 
dominarea unor evenimente, care nu pot fi niciodată 
prevăzute. Numai neghiobilor le poate face plăcere să 
discute despre actori şi să le repete frazele, să se plimbe în 
fiece zi, asemeni unor fiare în cuşti, cu singura deosebire că 
spaţiul este mai mare - să se îmbrace pentru ochii altora, să 
mănânce de ochii altora, să se mândrească cu un cal sau cu 
o trăsură pe care vecinul nu poate să şi-o procure decât cu 
trei zile mai târziu. Nu este oare. Aceasta viaţa parizienilor 
dumitale, rezumată în câteva fraze? Hai să privim existenţa 
lor dintr-un punct de vedere mai înalt decât cel la care pot 
ajunge ei. Fericirea constă fie în emoţii puternice care 
uzează, fie în ocupaţii foarte regulate, care fac din ea o 
maşină englezească, funcţionând ritmic. Deasupra acestor 
fericiri, mai există un fel de curiozitate, despre care se 
pretinde că este nobilă, anume dorinţa de a cunoaşte 
tainele naturi! Sau de a-i imita creaţiile. Nu regăseşti în 
aceste câteva cuvinte Arta sau Ştiinţa, Pasiunea sau 
Seninătatea. Ei bine, eu asist calm, ca la o paradă, la 
spectacolul patimilor omeneşti aţâţate de jocul intereselor 
voastre sociale. Iar curiozitatea voastră ştiinţifică - un fel de 
luptă din care omul a ieşit întotdeauna învins - eu o 
înlocuiesc analizând motivele care pun în mişcare 
Omenirea. Pe scurt, stăpânesc lumea fără nici o osteneală şi 


lumea nu are nici o putere asupra mea. Ascultă-mă - 
continuă el - am să-ţi povestesc ce s-a petrecut azi 
dimineaţă, şi atunci ai să-mi înţelegi plăcerile. 

Se ridică, închise uşa cu zăvorul, trase o perdea croită 
dintr-o tapiţerie veche, făcând să scârţâie inelele metalice 
pe galerie, şi se aşeză din nou în fotoliu. 

— Astăzi dimineaţă, urmă el, nu aveam de încasat decât 
două poliţe, deoarece pe celelalte le dădusem în ajun 
clienţilor mei, pe bani gheaţă. Cu atât mai bine! Pentru că la 
scontare mai scad costul drumului necesar încasării, 
reţinând patruzeci de cenți pentru o cabrioletă imaginară. 
N-ar fi caraghios ca pentru un client să fiu nevoit să 
traversez întreg Parisul ca să scontez şase franci, eu care 
nu ascult de nimeni, care nu plătesc decât un impozit ele 
şapte franci? Prima poliţă, în valoare de o mie de franci, mi- 
a fost prezentată de un tânăr frumos, dintr-o familie bună, 
cu jiletcă aurie, lornion, cabrioletă, atelaj englez etc., şi era 
semnată de una dintre cele mai frumoase femei din Paris, 
căsătorită cu un proprietar foarte bogat, un conte. De ce 
subscrisese această contesă o poliţă, nulă de drept, dar 
foarte avantajoasă de fapt? Pentru că asemenea femei 
nenorocite se tem de scandalul pe care l-ar putea provoca 
în căsnicia lor protestarea poliţei şi s-ar vinde pe ele însele 
mai degrabă decât să nu plătească. Voiam să cunosc 
valoarea ascunsă a acestei poliţe. Ce era la mijloc? Prostia, 
nesocotinţa, dragostea sau mila? A doua poliţă, de aceeaşi 
valoare, semnată Fanny Malvaut, îmi fusese prezentată de 
un negustor de pânzeturi aflat în pragul falimentului. 

Nici o persoană, cu oarecare credit la bancă, nu-mi calcă 
mie dugheana, şi primul pas pe care-l face omul de la uşă 
spre biroul meu trădează desperarea, pericolul unui 
faliment şi în special refuzurile pe care le-a întâmpinat din 
partea tuturor bancherilor. De aceea în faţa mea nu văd 
decât nişte cerbi încolţiţi, hăituiţi de ceata creditorilor. 
Contesa locuia pe strada Helder, iar Fanny în Montmartre. 
Câte presupuneri nu am făcut plecând de acasă azi 


dimineaţă? Dacă aceste două femei nu vor putea achita 
sumele, mă vor primi cu mai mult respect decât dacă aş fi 
fost tatăl lor. Ce mai teatru o să-mi joace contesa pentru 
mia asta de franci! Mă va primi cu un zâmbet tandru, îmi va 
vorbi pe tonul drăgălaş rezervat de obicei beneficiarului 
poliţei, mă va copleşi cu vorbe mângâietoare, mă va ruga 
poate, iar eu. 

Bătrânul se opri o clipă, aruncându-mi o privire metalică. 

— Iar eu voi fi neînduplecat! Continuă el. Voi juca rolul 
unui răzbunător, voi fi întruchiparea remuşcării. Dar să 
lăsăm deoparte presupunerile. Sosesc. 

— Doamna contesă doarme, îmi spune o cameristă. 

— Când voi putea s-o văd? 

— La prânz! 

— Doamna contesă este cumva bolnavă? 

— Nu, domnule, dar s-a întors de la bal la ora trei. 

— Mă numesc Gobseck, comunică-i numele meu, voi fi aici 
la amiază. 

Şi plec lăsându-mi pecetea pe covorul care acoperea 
lespezile scării. Îmi place să umplu de noroi covoarele 
oamenilor bogaţi, nu din meschinărie, ci pentru a-i face să 
simtă gheara Nevoii. Sosind în Montmartre, în faţa unei 
case nu prea arătoase, deschid o poartă străveche şi mă 
pomenesc într-una dintre acele curţi întunecoase în care nu 
pătrunde niciodată soarele. Ghereta portarului era neagră, 
iar ochiurile ferestruicii semănau cu manşetele unui halat 
purtat prea multă vreme: aveau o culoare cafenie, cu pete 
de grăsime şi erau crăpate. 

— E acasă domnişoara Fanny Malvaut? 

— Este plecată, dar dacă veniţi pentru o poliţă, banii sunt 
la mine. 

— Am să revin, i-am spus. 

De vreme ce suma se găsea la portar, voiam să cunosc 
fata: mi-o închipuiam drăguță. Mi-am petrecut dimineaţa 
uitându-mă la gravurile expuse pe bulevard; iar la ora 


douăsprezece fix, traversam salonul de lângă camera 
contesei. 

— Doamna mă va suna de îndată, îmi spuse camerista, nu 
cred că veţi putea s-o vedeţi. 

— Voi aştepta, răspund eu, aşezându-mă într-un fotoliu. 

Aud cum simt trase storurile; camerista se întoarce 
grăbită în salon şi-mi spune: 

— Intraţi, vă rog. 

După vocea ei mieroasă mi-am dat seama că stăpână-sa nu 
poate achita poliţa. Cât de frumoasă era femeia ce mi se 
arătă atunci în faţa ochilor! Îşi aruncase în grabă pe umerii 
goi un şal de caşmir, în care se înfăşura atât de strâns, încât 
i se puteau ghici formele, ca şi cum ar fi fost goală. Purta un 
capot împodobit cu volane de dantelă albe ca zăpada, ceea 
ce vădea o cheltuială anuală de aproximativ două mii de 
franci pe an pentru o spălătoreasă de lux. Din turbanul ei 
frumos de madras10, legat cu neglijenţă după moda 
creolelor, se furişau bucle mari de păr negru. Patul ei era 
răvăşit, desigur în urma unui somn foarte agitat. Un pictor 
ar fi plătit mult ca să poată privi câteva clipe scena aceasta. 
Sub draperiile voluptuos atârnate deasupra patului, se 
vedea o pernă trântită peste o plapumă de mătase albastră, 
cu garnituri de dantelă ce contrastau viu cu fondul azuriu; 
perna aceasta păstra urmele unor contururi vagi, oare 
aţâţau imaginaţia. Pe blana mare de urs, întinsă la 
picioarele leilor sculptați în lemnul de mahon al patului, 
străluceau doi pantofi de satin alb, aruncaţi la întâmplare, 
ca după oboseala unui bal. Pe scaun era trântită o rochie 
mototolită, cu mânecile atârnând pe podea. Ciorapii, pe 
care i-ar fi putut lua cea mai uşoară adiere de vânt, se 
încolăceau pe piciorul unui fotoliu. Pe un divănaş zăceau 
nişte jartiere albe. Un evantai de preţ, pe jumătate 
desfăcut, strălucea pe cămin. Sertarele scrinului erau 
deschise. Ici-colo erau aruncate flori, diamante, mănuşi, 
buchete, un corset. În aer pluteau vagi miresme. Domnea 
luxul şi dezordinea, o frumuseţe lipsită de armonie. Dar 


mizeria - a ei sau a adoratorului ei - ascunsă până atunci, 
începuse să-şi ridice capul, arătându-şi colții ascuţiţi. 

Faţa obosită a contesei semăna cu această cameră, în care 
erau presărate urmele unei petreceri. Fleacurile astea 
risipite îmi trezeau mila; laolaltă ele pricinuiseră în ajun 
oarecare delir. Aceste rămăşiţe ale amorului străfulgerat de 
remuşcări, acest tablou al unei vieţi zgomotoase de lux şi 
risipă trădau o goană deznădăjduită după plăceri 
trecătoare. Petele roşii de pe obrazul tinerei femei îi vădeau 
fineţea tenului, dar trăsăturile ei erau parcă îngroşate iar 
cearcănele viorii de sub ochi păreau nefiresc de adânci. 
Totuşi sănătatea contesei era destul de înfloritoare pentru 
ca frumuseţea să nu-i fie ştirbită de aceste semne de 
rătăcire. Ochii îi străluceau. Plină de viaţă şi vigoare, 
semăna cu una dintre acele Herodiadel11 pictate de 
Leonardo da Vinci12 (m-am ocupat cu negoţul de tablouri); 
nimic nu era meschin în liniile şi trăsăturile fetei ei; inspira 
dragoste, dar îmi părea mai puternică decât însăşi 
dragostea. Trecuse multă vreme de când inima mea nu mai 
bătuse pentru o femeie. Nu venisem degeaba! Aş da o mie 
de franci pentru o senzaţie care să-mi amintească de 
tinereţe. 

— Domnul meu, îmi spuse ea, arătându-mi un scaun, aveţi 
bunăvoința să aşteptaţi? 

— Până mâine la amiază, doamnă, răspunsei eu, 
împăturind la loc poliţa pe oare i-o întinsesem, nu am 
dreptul să o protestez decât atunci. 

Îmi spuneam în gând: „Plăteşte-ţi luxul, plăteşte-ţi numele, 
plăteşte-ţi fericirea, plăteşte-ţi privilegiile de care te 
bucuri.” 

Pentru a-şi apăra averea, bogătaşii au născocit tribunalele, 
judecătorii şi ghilotina - un fel de lumânare în flacăra căreia 
se ard neştiutorii. Dar vouă, celor care dormiţi pe mătase, 
vă este hărăzită remuşcarea, voi trebuie să scrâşniţi din 
dinţi în timp ce zâmbiţi, voi trebuie să înduraţi coşmarul 
monştrilor care vă îngheaţă inimile. 


— Să protestaţi poliţa? Asta vreţi să faceţi? Strigă ea 
pironindu-şi ochii asupra mea, atât de puţin vă pasă de 
mine? 

— Dacă regele mi-ar datora bani, doamnă, şi nu mi i-ar 
înapoia, l-aş da în judecată mai repede decât pe oricare alt 
dobitoc. 

În clipa aceea, se auzi o bătaie uşoară în uşă. 

— Nu sunt aici! Spuse pe un ton furios tânăra contesă. 

— Anastasie, totuşi ţin foarte mult să te văd. 

— Nu acum, dragul meu, răspunse ea cu o voce mai puţin 
aspră, dar totuşi lipsită de căldură. 

— Lasă glumele! Doar vorbeşti cu cineva, replică intrând 
în odaie un bărbat, care nu putea fi altcineva decât contele. 

Contesa mi-a aruncat o privire şi eu am înţeles-o: devenise 
sclava mea. A fost o vreme, tinere, când poate aş fi fost 
destul de prost ca să renunţ la protestarea poliţei. În 1763, 
la Pondichery, am iertat o femeie, care m-a tras apoi pe 
sfoară. Aşa şi meritam. De ce avusesem încredere în ea? 

— Ce doreşte domnul? Mă întrebă contele. 

Am băgat de seamă că femeia începuse să tremure toată, 
pielea albă şi catifelată a gâtului ei se înăsprise: cum se 
spune, în termeni populari, i se făcuse piele de găină. Eu 
râdeam şi pe faţa mea nu tresărea nici un muşchi. 

— Domnul este unul dintre furnizorii mei, rosti ea. 

Contele întoarse spatele, iar eu scosei din buzunar un 
capăt al poliţei. Văzând acest gest neînduplecat, tânăra 
femeie se apropie de mine şi-mi întinse un diamant: 

— Ila-l şi pleacă. 

Am schimbat între noi cele două valori, am salutat-o şi am 
ieşit. După socoteala mea, diamantul făcea cel puţin o mie 
două sute de franci. 

„lată ce-i aduce pe oameni la mine, mi-am spus în sinea 
mea. lată ce-i îndeamnă să fure milioane sau să-şi trădeze 
patria, sub aparențele cele mai cuviincioase. Ca să nu se 
murdărească mergând pe jos, marele senior sau cel care-l 
maimuţăreşte, face o dată o baie straşnică de noroi!” În 


clipa aceea, poarta cea mare se deschise şi cabrioleta 
tânărului care-mi prezentase poliţa intră în curte. 

— Domnule, i-am spus eu după ce a coborât, vă rog să 
înapoiaţi aceste două sute de franci contesei şi să-i atrageţi 
atenţia că îi voi ţine la dispoziţie, timp de opt zile, zălogul ce 
mi-a înmânat astăzi dimineaţă. 

Tânărul luă cele două sute de franci şi nu-şi putu stăpâni 
un zâmbet batjocoritor, ca şi cum şi-ar fi spus: „Ha, ha! A 
plătit. Cu atât mai bine!” 

Am citit pe faţa lui viitorul contesei. Acest tânăr drăguţ, 
blond, rece, aventurier fără suflet, se va ruina, o va ruina şi 
pe ea, îl va ruina pe soţ, îi va ruina copiii, le va mânca 
zestrea şi va provoca în saloanele Parisului dezastre mai 
mari decât o baterie de obuziere în rândurile unui 
regiment. 

Am pornit spre Montmartre, spre locuinţa domnişoarei 
Fanny. Am urcat o scăriţă foarte abruptă. Ajungând la etajul 
cinci, am fost primit într-un apartament alcătuit din două 
camere, în care totul era curat ca o monedă proaspăt 
aurită. Nu am putut observa nici un fir de praf pe mobila 
din prima încăpere, în care m-a primit domnişoara Fanny - 
o tânără pariziană, îmbrăcată foarte modest: avea o faţă 
frumoasă şi tânără, un aer atrăgător, iar părul castaniu, 
pieptănat cu grijă, i se arcuia pe tâmple, ceea ce scotea în 
relief frumuseţea ochilor ei albaştri, limpezi, ca de cristal. 
Razele strecurate prin perdeluţele atârnate la ferestre 
aruncau o lumină dulce asupra feţei ei modeste. 
Numeroasele petice de pânză croită din jurul ei îmi arătară 
care îi era îndeletnicirea: era lenjereasă. Îmi apărea ca 
întruchiparea singurătăţii. 

I-am întins poliţa, spunându-i că trecusem şi dimineaţa. 
Dar n-o găsisem acasă. 

— Dar banii erau la portăreasă, răspunse ea. 

M-am prefăcut că nu o aud. 

— Se pare că domnişoara pleacă dis-de-dimineaţă de- 
acasă. 


— Ies foarte rar în oraş; dar când lucrezi noaptea, trebuie 
să faci o baie din când în când. 

O privii. Într-o clipă am ghicit totul. Cine ştie ce nenorocire 
o silea să lucreze! Desigur că făcea parte dintr-o familie de 
fermieri cinstiţi, pentru că obrajii îi erau presăraţi cu pistrui 
- cum se întâmplă de obicei cu oamenii născuţi la ţară. 
Întreaga ei înfăţişare avea un aer de virtute. Respiram 
parcă o atmosferă de sinceritate, de nevinovăție, care îmi 
primenea plămânii. Biata fată, era credincioasă: deasupra 
patului ei simplu, de lemn, atârna un crucifix împodobit cu 
două crengi de merişor. Eram aproape înduioşat şi aş fi fost 
în stare să-i ofer bani cu o dobândă de numai doisprezece la 
sută, ca să-şi poată cumpăra vreun atelier mai bun. 

Dar, poate că avea vreun văr care ar fi fost în stare să se 
îmbogăţească de pe urma semnăturii ei şi să trăiască pe 
socoteala el. Am plecat deci - nu voiam să mă las în voia 
gândurilor mele mărinimoase, pentru că avusesem adeseori 
prilejul să observ că, atunci când binefacerea nu dăunează 
binefăcătorului, omoară totuşi pe cel care o primeşte. 

Când ai intrat, mă gândeam tocmai că Fanny Malvaut va fi 
o bună soţie; făceam o comparaţie între viaţa ei cinstită şi 
singuratică şi aceea a contesei, care apucând de pe acum 
calea poliţelor, se va prăbuşi în prăpastia vidului. 

— Ei bine, urmă el după o clipă de tăcere, în timpul căreia 
am putut să-l privesc mai îndeaproape, crezi că e puţin 
lucru să pătrunzi în felul acesta tainele cele mai ascunse ale 
inimii omeneşti, să te transpui în viaţa altora şi să o priveşti 
în toată goliciunea ei? Cât de variate sunt spectacolele ce ţi 
se oferă: plăgi hidoase, chinuri ucigătoare, scene de 
dragoste, nenorociri pe care le aşteaptă apele Senei, 
bucurii tinereşti care duc la eşafod, râsete deznădăjduite şi 
serbări fastuoase. leri, o tragedie: un tată cumsecade care 
se asfixiază pentru că nu-şi poate hrăni copiii. Mâine, o 
comedie: un tânăr va încerca să-mi joace scena domnului 
Dimanche13, cu modificările de rigoare pentru epoca 
noastră. 


Desigur că ai auzit laudele ce se aduc elocinţei 
predicatorilor de astăzi. M-am dus şi eu de câteva ori să-mi 
pierd timpul ascultându-i - m-au făcut să-mi schimb 
părerea, dar năravul ba - după cum se spune. Află câ un 
Mirabeau14, un Vergniaud15 sau alţii, asemenea proroci nu 
sunt decât nişte bâlbâiţi pe lângă oratorii mei. Deseori s-a 
întâmplat ca o tânără îndrăgostită, un vechi comerciant pe 
pragul falimentului, o mamă dornică să ascundă greşeala 
fiului ei, un artist lipsit de pâine, un înalt personaj în 
dizgrație şi gata să-şi prăpădească, din lipsă de bani, rodul 
strădaniilor sale, să reuşească să mă mişte prin puterea 
vorbelor lor. Aceşti actori neîntrecuţi jucau numai pentru 
mine, însă fără să mă poată amăgi. Privirea mea este la fel 
ca aceea a lui Dumnezeu, eu citesc în inimi. Nimic nu-mi 
poate fi tăinuit. Nu poţi refuza nimic celui care leagă şi 
dezleagă baierele pungii. Sunt destul de bogat pentru a 
cumpăra conştiinţele celor care-i manevrează pe miniştri, 
începând cu curierii şi sfârşind cu amantele: nu înseamnă 
oare asta să deţii Puterea? Aş putea avea femeile cele mai 
frumoase şi mângâierile lor cele mai fierbinţi. Nu înseamnă 
asta oare Plăcere? Iar orânduirea voastră socială nu se 
rezumă oare la Putere şi la Plăcere? În tot Parisul, sunt vreo 
zece ca mine, regi tăcuţi şi anonimi, arbitri ai destinelor 
voastre. Nu este oare viaţa o maşină pusă în mişcare de 
bani? 

Află de la mine că mijloacele se confundă întotdeauna cu 
rezultatele: nu vei reuşi niciodată să desparţi sufletul de 
simţuri, spiritul de materie. Aurul este idealul societăţii 
noastre contemporane. 

Fiind legaţi prin aceleaşi interese, ne întrunim în anumite 
zile ale săptămânii la cafeneaua Themis, de lângă Pont- 
Neuf. Acolo, ne dezvăluim misterele Finanţei. Nimeni nu ne 
poate înşela asupra averii lui, noi cunoaştem secretele 
tuturor familiilor. Avem un fel de carte neagră în care sunt 
trecute informaţiile cele mai importante despre creditul 
public, despre bancă, despre comerţ. Noi, doctori ai bursei, 


formăm un tribunal de inchiziţie, care judecă şi analizează 
acţiunile cele mai neînsemnate ale tuturor celor care deţin 
o cât de mică avare şi ghicim întotdeauna adevărul. Unul 
dintre noi supraveghează justiţia, altul lumea financiarilor; 
unul administraţia, altul comerţul. Eu sunt cu ochii pe 
băieţii de familie bună, pe artişti, pe oamenii din lumea 
mare şi pe jucători, partea cea mai emoţionantă a Parisului. 
Fiecare ne dezvăluie secretele vecinului. Pasiunile înşelate, 
vanităţile jignite devin guralive. Viciile, deziluziile, 
răzbunările sunt cei mai buni agenţi de poliţie. 

Ca şi mine, confrații mei au avut parte de toate bucuriile, 
s-au înfruptat din toate şi au ajuns să nu iubească decât 
puterea şi banul numai şi numai pentru ele însele. Aici, 
spuse el arătându-mi camera lui rece şi goală, amantul cel 
mai înflăcărat, care aiurea se înfurie pentru un singur 
cuvânt şi scoate imediat sabia, se roagă cu mâinile 
împreunate! Aici, negustorul cel mai fudul, femeia cea mai 
mândră de frumuseţea ei, militarul cel mai trufaş se roagă 
şi plâng de ciudă sau de durere. Aici se roagă artistul cel 
mai celebru şi scriitorul, ale căror nume sunt destinate 
posterităţii. În sfârşit, aici, adăugă el, ducându-şi mâna la 
frunte, se află un talger în care sunt cântărite moştenirile 
sau interesele întregului Paris. Mai crezi acum că nu se 
ascund bucurii sub această mască albă, a cărei imobilitate 
te-a mirat atât de des? Spuse el apropiindu-şi faţa palidă, 
care răspândea un vag miros de bani. 

M-am întors uluit în camera mea. Acest bătrânel uscăţiv 
crescuse în ochii mei. Devenise pentru mine o imagine 
fantastică, întruchipând puterea aurului. Viaţa, oamenii îmi 
făceau silă. „Oare totul trebuie sa se mărginească la bani?” 
mă întrebam eu. Îmi amintesc că am adormit foarte târziu. 
Vedeam munţi de aur în jurul meu. Frumoasa contesă mă 
obseda. Voi mărturisi, spre ruşinea mea, că ea înlăturase cu 
totul imaginea acelei fiinţe simple şi caste, sortită muncii şi 
anonimatului; iar a doua zi de dimineaţă, în timp ce mă 


deşteptam, ameţit de vis, blânda Fanny îmi apăru în toată 
frumuseţea ei; nu m-am mai gândit decât la ea. 

— Nu doriţi un pahar de apă cu zahăr? Spuse vicontesa 
întrerupându-l pe Derville. 

— Bucuros, răspunse el. 

— Dar, în toată povestea asta nu văd nimic care ne 
priveşte pe noi, spuse doamna de Grandlieu şi sună 
totodată... 

— Drace! Exclamă Derville nemaiputându-se stăpâni, am 
s-o dezmeticesc de-a binelea pe domnişoara Camelia, 
spunându-i că fericirea ei a depins cândva de taica 
Gobseck; însă, cum bătrânul a murit în vârstă de optzeci şi 
nouă de ani, domnul de Restaud va intra în curând în 
posesia unei frumoase averi. Mă simt dator să vă dau unele 
explicaţii în legătură cu asta. Cât despre Fanny Malvaut, o 
cunoaşteţi. Este soţia mea! 

— Bietul băiat, spuse vicontesa, cu sinceritatea lui 
obişnuită, ar fi în stare să o mărturisească chiar şi în faţa a 
douăzeci de persoane! 

— Aş striga-o în faţa întregii lumi, răspunse avocatul. 

— Serveşte-te, dragul meu Derville. Ai fost şi vei fi 
totdeauna cel mai bun dintre oameni. 

— Vă lăsasem în strada Helder, la o contesă, strigă 
unchiul, care aţipise între timp. Ce s-a mai întâmplat? 

— Câteva zile după discuţia pe care am avut-o cu bătrânul 
olandez, mi-am susţinut teza, spuse Derville reluându-şi 
povestirea. Am devenit licenţiat în drept şi apoi avocat. 
Bătrânul avar începu să-mi arate o încredere tot mai mare. 
Mă consulta gratuit în afacerile complicate, în care se lansa 
pe baza unor date sigure şi care ar fi părut proaste oricărui 
cunoscător. Acest om, asupra căruia nimeni nu putea avea 
vreo înrâurire cât de mică, îmi asculta sfaturile cu un fel de 
respect. E drept că ele îi foloseau întotdeauna. 

În sfârşit, în ziua în care am fost numit şef al biroului în 
care lucram de trei ani de zile, am părăsit locuinţa din 
strada Gres ţi m-am mutat la patronul meu care mi-a dat 


masă, casă şi o sută cincizeci de franci pe lună. A fost o zi 
minunată! Când mi-am luat rămas bun de la cămătar, 
acesta n-a manifestat nici bucurie şi nici părere de rău; nu 
mi-a cerut să vin să-l vizitez, mi-a aruncat numai una dintre 
acele priviri, care la el păreau să trădeze o a doua vedere. 

Peste opt zile, fostul meu vecin mă vizită pentru o afacere 
destul de încurcată, o expropriere; continuă apoi să-mi 
ceară consultaţii gratuite, fără să se simtă câtuşi de puţin 
stingherit, ca şi cum m-ar fi plătit pentru asta. La sfârşitul 
celui de-al doilea an, prin 1818-1819, patronul meu, un om 
petrecăreţ şi foarte risipitor din fire, se văzu nevoit să-şi 
vândă biroul de notariat. Deşi pe atunci birourile de 
notariat nu aveau valoarea uriaşă la care s-au urcat în zilele 
noastre, patronul meu nu cerea pentru biroul său decât 
suma de o sută cincizeci mii franci. Un om întreprinzător, 
priceput şi inteligent, ar fi putut să trăiască destul de 
onorabil, să plătească dobânzile şi să se achite de datorie în 
zece ani, dacă inspira cât de cât încredere. Fiind cel de-al 
şaptelea copil al unui mic-burghez din Noyon, nu aveam nici 
o lescaie şi nu cunoşteam pe lume alt capitalist decât pe 
taica Gobseck. Nu ştiu ce ambiţie şi licărire de speranţă îmi 
dădură curajul să mă îndrept spre locuinţa lui. 

Într-o seară, deci, am pornit-o încetişor spre strada Gr&s. 
Inima îmi bătea cu putere când am ajuns la poarta 
întunecoasei clădiri. Mi-am amintit de tot ceea ce-mi 
povestise cândva bătrânul avar, pe vremea când nu puteam 
bănui cât de violente erau spaimele ce se dezlănţuiau în 
pragul acestei uşi. Aşadar, mă voi ruga şi eu de el, ca atâţia 
alţii. „Ba nu! Mi-am zis, un om cinstit trebuie să-şi păstreze 
în orice împrejurare demnitatea. Pentru avere, nu merită să 
fii laş, trebuie să te arăţi practic, aşa cum este şi el.” După 
mutarea mea, taica Gobseck închiriase camera unde 
locuisem ca să nu aibă vecini; în mijlocul uşii făcuse o 
ferestruică zăbrelită şi nu mi-a deschis până nu m-a 
recunoscut. 


— Ştiu, îmi spuse el cu glăsciorul lui şuierător, patronul 
dumitale vinde biroul. 

— Cum de-ai ştiut? N-a vorbit despre asta decât cu mine. 

Buzele bătrânului se strânseră spre colţurile gurii, 
întocmai ca nişte perdele şi surâsul acesta ciudat era însoţit 
de o privire rece. 

— Trebuia să se producă acest eveniment pentru ca să vii 
la mine, adăugă el pe un ton sec, după ce mă lăsă timp deo 
clipă pradă buimăcelii. 

— Ascultă-mă, domnule Gobseck, îi spusei eu, căutând să 
par cât mai calm în faţa acestui bătrân care mă tulbura cu 
focul ochilor săi neîndurători. 

Făcu un gest, ca şi cum m-ar fi îndemnat să vorbesc. 

— Ştiu că e foarte greu să te înduioşeze cineva. De aceea 
n-o să-mi risipesc elocinţa, încercând să-ţi descriu situaţia 
în care se găseşte un avocat lipsit de orice mijloace, pentru 
care dumneata eşti singura speranţă, singura inimă pe 
lume în care poate găsi înţelegere pentru viitorul lui. Să 
lăsăm la o parte sentimentele. În afaceri se procedează ca 
în afaceri şi nu ca în romane, cu sentimentalism. lată 
faptele: biroul de notariat al patronului meu aduce un venit 
anual de vreo douăzeci de mii de franci, dar cred că sub 
conducerea mea va aduce patruzeci de mii. Vrea să-l vândă 
cu cincizeci de mii de galbeni. Sunt sigur că dacă mi-ai 
împrumuta suma necesară, voi putea achita datoria în cel 
mult zece ani. 

— Iată ce înseamnă să ştii să vorbeşti, răspunse Gobseck, 
luându-mi mâna şi strângându-mi-o. De când mă ocup de 
afaceri, nimeni nu mi-a lămurit mai limpede motivele vizitei 
lui. Oferi ceva garanţii? Întrebă el, măsurându-mă cu 
privirea din cap până în picioare. Zero, spuse el după o 
clipă. Ce vârstă ai? 

— Peste zece zile voi împlini douăzeci şi cinci de ani, i-am 
răspuns; altfel nici n-aş putea trata afacerea. 

— Desigur! 

— Ei bine? 


— S-ar putea. 

— Atunci, trebuie să ne grăbim, altfel s-ar putea ivi 
concurenţi. 

— Adu-mi mâine dimineaţă extrasul de naştere şi vom 
vorbi de afacerea dumitale, trebuie să mă mai gândesc. 

A doua zi, la ora opt, eram din nou la bătrân. Luă actul, îşi 
puse ochelarii, tuşi, scuipă, îşi acoperi umerii cu şalul lui 
negru şi citi în întregime extrasul scos din registrele 
primăriei. Apoi îl suci şi-l învârti, mă privi, tuşi din nou, se 
foi pe scaun şi-mi spuse: 

— Vom încerca să rezolvăm afacerea asta. 

Am tresărit. 

— Din sumele pe care le dau cu împrumut, continuă el, 
scot de obicei cincizeci la sută, uneori o sută, două sau chiar 
cinci sute la sută. 

La auzul acestor cuvinte am simţit un gol în inimă. 

— Dar, fiindcă suntem vechi cunoştinţe, mă voi mulţumi cu 
douăsprezece şi jumătate la sută dobândă pe. Şovăi. Da, 
pentru dumneata mă voi mulţumi cu treisprezece la sută pe 
an. Îţi convine? 

— Da, am răspuns eu. 

— Dacă ţi se pare prea mult, apără-te, Grotius16! Îmi 
spunea Grotius în glumă. Cerându-ţi treisprezece la sută 
îmi fac meseria; gândeşte-te dacă vei putea plăti atâta. Nu- 
mi plac oamenii care sunt de acord cu orice. E prea mult? 

— Nu, îi răspunsei, am să fac faţă muncind mai mult. 

— Doar n-ai să plăteşti dumneata, ci clienţii! Spuse el 
aruncându-mi o privire piezişă. 

— Nu! Îi strigai, eu voi fi cel care va plăti. Mai bine îmi tai 
mâna decât să jupoi oamenii! 

— La revedere, îmi spuse taica Gobseck. 

— Onorariile sunt fixe, îmi urmai eu gândul. 

— Nu sunt fixe pentru tranzacţii, pentru amânări, pentru 
împăcări. În cazurile astea, poţi câştiga mii, chiar şi zeci de 
mii de franci, după importanţa intereselor în joc, pentru 
consultaţii, deplasări, concepte, memorii sau pledoarii. 


Trebuie să ştii să descoperi asemenea afaceri. Te voi 
recomanda drept cel mai savant şi iscusit avocat, îţi voi 
trimite atâtea procese de felul ăsta, încât confrații dumitale 
vor crăpa de ciudă. Werbrust, Palma, Gigonnet - confrații 
mei - îţi vor încredința toate afacerile lor de expropriere - şi 
se ştie că nu duc lipsă de aşa ceva. Vei avea deci două 
clientele, cea pe care ţi-o vei cumpăra şi cea pe care ţi-o voi 
procura eu. Ar trebui chiar să-mi dai cincisprezece la sută, 
din cei o sută cincizeci de mii de franci ai mei. 

— Fie, dar nu mai mult, i-am spus eu cu tonul unui om 
hotărât să nu mai cedeze nimic. Gobseck se îmbună şi păru 
mulţumit de mine: 

— Îi voi plăti chiar eu patronului dumitale, ca să obţin un 
privilegiu sigur asupra preţului şi garanţiei. 

— Ia-ţi toate garanţiile pe care le doreşti. Apoi, îmi vei 
prezenta cincisprezece poliţe în alb, fiecare de câte zece 
mii de franci. Cu singura condiţie ca aceasta dublă valoare 
să fie constatată! 

— Nu! Mă întrerupse Gobseck. De ce să am eu mai multă 
încredere în dumneata decât dumneata în mine? 

Nu i-am răspuns. 

— Apoi, continuă el pe un ton binevoitor, îmi vei rezolva 
afacerile fără pretenţii de onorarii cât timp voi trăi, nu-i 
aşa? 

— Fie, numai să nu dau bani din buzunarul meu. 

— Bine, încuviinţă el. În plus, urmă bătrânul silindu-se din 
răsputeri să pară mai blajin, îmi vei îngădui să vin să te 
văd? 

— 'Te voi primi întotdeauna cu plăcere. 

— Da, dar dimineaţa va fi foarte greu. Vei avea treburile 
dumitale, iar eu pe ale mele. 

— Vino seara. 

— Nu, se grăbi el să răspundă, va trebui să ieşi în lume, să- 
ţi vezi clienţii. lar eu mă întâlnesc cu prietenii mei la 
cafenea. 

„Prietenii lui 


LIA 


gândii eu. 


— Ei bine, i-am spus, ce-ar fi să ne vedem la ora cinci? 

— Fie, făcu Gobseck. După bursă, la ora cinci. O să ne 
vedem în fiecare miercuri şi sâmbătă. Vom discuta despre 
afacerile noastre ca doi prieteni. Ha, ha! Uneori sunt vesel. 
O să mă serveşti cu o aripă de potârniche şi cu un pahar de 
şampanie şi ne vom petrece vremea sporovăind. Ştiu o 
sumedenie de lucruri, care pot fi divulgate astăzi şi care te 
vor învăţa să cunoşti oamenii şi, îndeosebi, femeile. 

— Sunt de acord în ce priveşte potârnichea şi şampania. 

— Nu fi uşuratic, altfel îmi vei pierde încrederea. Nu trăi 
pe picior mare. a-ţi o servitoare bătrână, una singură. Am 
să te vizitez ca să mă asigur de sănătatea dumitale. Am 
plasat un capital în dumneata, ha, ha, trebuie, deci, să fiu la 
curent cu ceea ce faci. Haide, vino astă-seară cu patronul 
dumitale. 

— Ai putea să-mi spui, dacă nu sunt indiscret, îl întrebai pe 
bătrân în pragul uşii, ce rola jucat extrasul meu de naştere 
în afacerea asta? 

Jean-Esther van Gobseck dădu din umeri, surâse răutăcios 
şi răspunse: 

— Proşti mai sunt tinerii! Află, domnule avocat, un lucru pe 
care trebuie neapărat să-l ştii dacă nu vrei să te laşi tras pe 
sfoară: până la treizeci de ani, cinstea şi talentul mai sunt 
încă un fel de ipotecă. După această vârstă nu mai poţi 
conta pe nimeni. 

Şi-mi închise uşa. 

După trei luni, eram avocat. Curând după aceea am avut 
fericirea, doamnă, să mă ocup de chestiunile privitoare la 
restituirea proprietăţilor dumneavoastră. Mi-am făcut un 
nume câştigând aceste procese. Deşi dobânzile datorate lui 
Gobseck erau enorme, în mai puţin de cinci ani m-am 
eliberat de orice obligaţii. M-am căsătorit cu Fanny 
Malvaut, pe care o iubeam din toată inima. Asemănarea 
destinelor, a strădaniilor şi a succeselor noastre ne întărea 
iubirea. Un unchi al ei, fermier îmbogăţit, murise lăsându-i 
şaptezeci de mii de franci, pe care i-am folosit pentru a-mi 


plăti datoria. De atunci am parte numai de fericire şi 
bunăstare. Dar să nu mai vorbim despre mine, nimic nu 
este mai plicticos decât un om fericit. Să revenim la eroii 
povestirii mele. La un an după cumpărarea biroului, m-am 
dus, aproape fără voia mea, la o petrecere între bărbaţi. 
Unul dintre confrații mei, pierzând un rămăşag făcut cu un 
tânăr care pe atunci era la modă în lumea bună, oferise o 
masă. Tânărul acesta, domnul de Trailles, era cel mai 
desăvârşit dandy de pe vremea aceea şi se bucura de un 
renume extraordinar. 

— Dar se mai bucură încă, îi tăie vorba contele. Nimeni nu 
poartă mai bine ca el o haină, nimeni nu conduce mai bine o 
cabrioletă. Maxime ştie să joace, să mănânce şi să bea cu o 
eleganţă neîntrecută de nimeni. Se pricepe la cai, la pălării 
şi la tablouri. Toate femeile sunt nebune după el. 
Cheltuieşte şi azi cam o sută de mii de franci pe an şi nimeni 
nu-l ştie sa aibă vreo proprietate sau măcar vreo rentă. 
Este tipul cavalerului rătăcitor, pe care-l găseşti prin 
saloane, iatacuri sau bulevarde - o amfibie care aduce tot 
atât de mult cu un bărbat cât şi cu o femeie. Contele 
Maxime de Trailles este un original, bun la toate şi la nimic, 
temut şi disprețuit, care ştie tot şi n-are habar de nimic, 
deopotrivă în stare de o faptă bună şi de o crimă, când laş, 
când nobil, mai degrabă acoperit de noroi decât pătat de 
sânge, având mai multe necazuri decât remuşcări, mai 
preocupat să-şi digereze bine prânzul decât să gândească - 
un om care se preface că e pasionat, dar de fapt nu simte 
nimic. E inelul strălucitor care ar putea uni ocna cu înalta 
societate. Maxime de Trailles aparţine acelei categorii de 
oameni foarte inteligenţi, din rândurile cărora se ridică 
uneori un Mirabeau, un Pitt sau un Richelieu, dar care dau 
cel mai adesea elemente de teapa contelui de Horn, a lui 
Fouquier-Tinville sau a lui Coignard17. 

— Ei bine, continuă Derville, după ce ascultă cuvintele 
contelui, bietul moş Goriot, unul dintre clienţii mei, îmi 
vorbise foarte mult despre acest individ, dar evitasem până 


atunci în câteva rânduri primejdioasa cinste de a-i fi 
prezentat în societatea pe care o frecventam. Totuşi 
confratele meu stăruise atât de mult să-i făgăduiesc că voi 
veni la petrecere, încât nu puteam să nu mă duc, fără riscul 
de a fi învinuit de puritanism. V-ar fi greu, doamna mea, să 
vă închipuiţi ce înseamnă o petrecere între burlaci. Este o 
strălucire şi pedanterie fără pereche, este luxul pe care şi-l 
permite din vanitate un avar, o singură zi din viaţă. Când 
intri, te uimeşte ordinea ce domneşte pe masa 
scânteietoare de argintărie, cristaluri şi pânzeturi brodate. 
Viaţa îşi arată faţa ei cea mai înfloritoare: tinerii sunt plini 
de graţie, surâd, vorbesc în şoaptă şi arată ca nişte mirese: 
în jurul lor totul este feciorelnic. După două ore însă, ai 
putea crede că eşti în faţa unui câmp de bătălie după ce 
lupta s-a sfârşit: pretutindeni dai de pahare în ţăndări, 
şervete mototolite, resturi de mâncare care-ţi fac greață; e 
o atmosferă de urlete asurzitoare, de toasturi hazlii, un 
potop de epigrame şi glume proaste, obraji aprinşi, ochi 
injectaţi, lipsiţi de orice expresie, mărturisiri nestăpânite, 
care dezvăluie totul. În mijlocul acestei gălăgii infernale, 
unii sparg sticle sau cântă; alţii se sfidează, se strâng în 
braţe sau se bat; o sută de mirosuri se îmbină într-un singur 
miros dezgustător, iar nenumăratele voci se prefac în tot 
atâtea ţipete; nimeni nu mai ştie ce mănâncă, ce bea său ce 
spune; unii sunt trişti, alţii sporovăiesc necontenit, câte 
unul, maniac, repetă întruna acelaşi cuvânt, ca un clopot 
pus în mişcare; altul vrea să domine acest tărăboi, iar cel 
mai înţelept propune o orgie. 

Dacă ar intra acolo vreun om cu scaun la cap, ar crede 
într-adevăr că asistă la o orgie. Într-o asemenea hărmălaie 
a încercat domnul de Tirailles să-mi intre în graţii. Mintea 
îmi rămăsese trează şi eram cu băgare de seamă. Iar el, 
deşi se prefăcea că-i beat, în limitele bunei-cuviinţe - îşi 
păstrase sângele rece şi se gândea la treburile lui. Nu ştiu 
cum se face, dar când am ieşit pe la ora nouă seara de la 
Grignon, eram parcă vrăjit de el şi-i propusesem să-l duca 


doua zi la taica Gobseck. Cuvintele: onoare, virtute, 
contesă, femeie cinstită, nenorocire reveneau ca într-un fel 
de magie, în frazele lui meşteşugite. 

Când m-am trezit a doua zi dimineaţa şi am încercat să-mi 
amintesc ce făcusem în ajun, mi-a venit foarte greu să leg 
câteva gânduri. În sfârşit, parcă-mi aminteam că fiica unuia 
dintre clienţii mei era în primejdie de a-şi pierde reputaţia, 
stima şi dragostea soţului ei, dacă nu făcea rost în 
dimineaţa aceea de vreo cincizeci de mii de franci. Era 
vorba de nişte datorii făcute la jocul de cărţi, de conturile 
unui fabricant de trăsuri, de nişte bani pierduţi în nu ştiu ce 
fel. Faimosul meu tovarăş de petrecere mă asigurase că fata 
este destul de bogată, ca să-şi poată reface averea făcând 
economii timp de câţiva ani. Abia atunci am început să 
înţeleg pricina stăruinţelor lui. Mărturisesc, spre ruşinea 
mea, că nu bănuiam deloc cât de important era pentru taica 
Gobseck să se împace cu acest filfizon. 

Tocmai când mă sculam din pat, intră domnul de Trailles. 
După ce am schimbat complimentele obişnuite, i-am spus: 

— Domnule conte, nu văd de ce aţi avea nevoie să vă 
prezint lui van Gobseck, cel mai politicos şi cel mai puţin 
gomos dintre toţi capitaliştii. Vă va da bani dacă va avea, 
sau mai degrabă, dacă veţi prezenta suficiente garanţii. 

— Domnule, departe de mine gândul de a vă sili să-mi 
faceţi un serviciu, chiar dacă mi l-aţi făgăduit. 

„Drace! Mi-am spus, să-l las oare pe acest individ să 
creadă că nu mă ţin de cuvânt?” 

— leri am avut onoarea să vă spun că m-am certat fără 
rost cu taica Gobseck, continuă el. Dar deoarece este 
singura persoană din Paris care-ţi poate da o sută de mii de 
franci imediat, chiar în prima zi a lunii, v-am rugat să ne 
împăcaţi. Dar să nu mai vorbim despre asta. 

Domnul de 'Trailles îmi aruncă o privire jignitoare, deşi 
politicoasă, şi dădu să plece. 

— Sunt gata să vă însoțesc, i-am spus. 


Când am ajuns pe strada Gres, filfizonul începu să 
privească împrejur cu o atenţie şi o tulburare care mă 
uimiră. Chipul lui devenea ba verde, ba roşu, ba galben şi 
când zări poarta casei lui Gobseck i se iviră câteva 
broboane de sudoare pe frunte. În clipa când coboram din 
cabrioletă, în strada Gres intră un cupeu. Ochiul de vultur 
al tânărului zări o femeie în acest cupeu şi pe chipul lui 
apăru o expresie de bucurie sălbatică. Chemă un băieţel 
care tocmai trecea pe acolo şi-i dădu să-i ţină calul. Am 
urcat apoi la bătrânul cămătar. 

— Domnule Gobseck, i-am spus, îţi aduc pe unul dintre cei 
mai buni prieteni ai mei (de care mă feresc ca de dracul), 
am adăugat eu în şoaptă, la urechea bătrânului. Din 
consideraţie pentru mine te rog să-l ajuţi (cu dobânda 
obişnuită) şi să-l scoţi din încurcătură (dacă-ţi convine). 

Domnul de Trailles se înclină în faţa cămătarului, se aşeză 
şi se pregăti să-l asculte, luându-şi un aer slugarnic, a cărui 
graţioasă josnicie v-ar fi încântat; dar Gobseck rămase 
nemişcat, nepăsător, în jilţul său din faţa căminului. Semăna 
cu statuia lui Voltaire de sub peristilul Teatrului Francez, 
văzută seara. Îşi ridică puţin, ca şi cum ar fi vrut să salute, 
tichia veche care-i acoperea creştetul. Craniul lui galben, 
astfel dezgolit, îl făcea să semene şi mai mult cu statuia de 
marmură. 

— Nu am bani decât pentru clienţii mei, spuse el. 

— V-aţi supărat chiar atât de tare pentru că m-am ruinat în 
altă parte decât la dumneavoastră? Răspunse contele 
râzând. 

— V-aţi ruinat? Îl îngână Gobseck, zeflemitor. 

— Vreţi să spuneţi poate că un om care nu posedă nimic 
nu poate fi ruinat? Dar vă desfid să găsiţi în tot Parisul un 
capital mai frumos decât ăsta, strigă filfizonul ridicându-se 
şi răsucindu-se pe călcâie. 

Maimuţăreala asta, Tăcută de altfel cu destulă convingere, 
nu, reuşi să-l impresioneze pe Gobseck. 


— Nu sunt eu oare prietenul intim al familiilor 
Ronquerolles, de Marsay, Franchessini, al celor două 
Vandenesse, al familiei Ajuda-Pinto, în sfârşit al tuturor 
tinerilor celor mai la modă din Paris? La joc, sunt aliatul 
unui prinţ şi al unui ambasador pe care îi cunoaşteţi. Am 
veniturile mele la Londra, Carlsbad, Baden şi Bath. Nu este 
oare aceasta industria cea mai înfloritoare? 

— Adevărat. 

— Aţi făcut din mine un burete, pe legea mea, şi mă 
încurajați să mă umflu în societate, pentru ca în momentele 
de criză să mă stoarceţi; dar şi dumneavoastră sunteţi tot 
un burete, pe care îl va stoarce moartea. 

— Posibil! 

— Ce v-aţi face fără risipitori? Alcătuim împreună un cuplu 
aidoma sufletului şi trupului. 

— E drept! 

— Hai, să dăm mâna, bătrânul meu Gobseck, şi fiţi 
generos, dacă tot ce am spus este adevărat, drept şi posibil. 

— Aţi venit la mine, răspunse cu răceală cămătarul, pentru 
că Giraird, Palma, Werbrust şi Gigonnet sunt sătui de 
poliţele dumneavoastră, pe care le oferă pretutindeni cu o 
pierdere de cincizeci la sută, dar care nu reprezintă de fapt 
nici douăzeci şi cinci la sută, deoarece nu se oferă pentru 
ele decât jumătate din valoarea lor. Doamne! Ar fi oare 
normal să împrumut măcar un singur franc, unui om care 
are datorii de treizeci de mii de franci şi nu are nici un 
sfanţ? Aţi pierdut zece mii de franci alaltăieri la balul de la 
baronul Nucingen. 

— Domnule, răspunse contele cu o rară obrăznicie, 
măsurându-l cu o privire pe bătrân, treburile mele. Nu vă 
privesc. Cine plăteşte la timp nu datorează nimic. 

— Adevărat! 

— Poliţele mele vor fi achitate. 

— Posibil! 

— Şi în acest moment singura chestiune care se pune între 
noi este de a şti dacă prezint garanţii îndestulătoare pentru 


suma pe care vreau să o împrumut. 

— Aşa e. 

În cameră se auzi uruitul cupeului care se oprea în faţa 
porţii. 

— Mă duc să vă a duc ceva care vă va satisface, poate, 
exclamă tânărul. 

— Oh, fiule! Strigă Gobseck, ridicându-se din jilţ şi 
întinzându-şi braţele spre mine, după ce datornicul ieşi din 
odaie. Dacă are zălog bun, mi-ai salvat viaţa! Altfel n-aş fi 
rezistat. Werbrust şi Gigonnet şi-au pus în gând să-mi joace 
o festă. Datorită ţie, voi râde pe socoteala lor astă-seară. 
Veselia bătrânului avea ceva înfricoşător. Pentru prima oară 
îşi manifesta sentimentele în prezenţa mea. Deşi a fost atât 
de scurtă, nu voi uita niciodată această veselie. 

— Fă-mi plăcerea şi rămâi aici, adăugă el. Deşi acum sunt 
înarmat şi sigur de lovitura mea, ca vânătorul de tigri care 
trebuie să învingă sau să moară, mă tem totuşi de ticălosul 
ăsta elegant. 

Se aşeză din nou în jilţul din fata biroului. Faţa îi deveni 
din nou palidă şi calmă. 

— Oh, urmă el întorcându-se spre mine, vei vedea acum 
făptura aceea minunată, despre care ţi-am vorbit cândva, îi 
aud paşii aristocratici pe coridor. 

Într-adevăr, tânărul reveni ţinând de mână o femeie în 
care recunoscui pe contesa a cărei deşteptare din somn îmi 
fusese cândva descrisă de Gobseck - una dintre cele două 
fiice ale lui moş Goriot. 

La început, contesa nu m-a zărit. Eu stăteam în adâncit 
ura ferestrei, cu faţa lipită de geam. Intrând în camera 
umedă şi întunecoasă a cămătarului, ea aruncă o privire 
neîncrezătoare lui Maxime. Era atât de frumoasă, încât în 
ciuda păcatelor ei o compătimeam. Părea muncită de o 
spaimă cumplită, iar trăsăturile ei nobile şi mândre aveau o 
expresie răvăşită, rău ascunsă. Tânărul acela devenise 
geniul ei rău. Îl admiram pe Gobseck, care ghicise destinul 
celor două fiinţe cu patru ani în urma, în cea dintâi poliţă 


„Desigur, mi-am spus, acest monstru cu chip de înger o 
domină, folosindu-se de toate slăbiciunile ei: vanitatea, 
gelozia, plăcerea, ispitele societăţii.” 

— Dar până şi virtuțile ei, exclamă vicontesa, au fost nişte 
arme pentru el; i-a stors lacrimi de devotament, a ştiut să 
exalte în ea mărinimia firească a femeilor şi a abuzat de 
dragostea ei pentru a-i vinde atât de scump nişte plăceri 
criminale. 

— Trebuie să vă mărturisesc, spuse Derville, neînţelegând 
semnele ce i le făcea doamna de Grandlieu, că nu o 
compătimeam deloc pe această nenorocită, atât de 
strălucitoare în ochii lumii şi atât de înfricoşătoare pentru 
cei care îi puteau citi în suflet. Mă cuprindea însă groaza în 
faţa asasinului ei, a acestui tânăr cu chip de înger, cu 
fruntea atât de senină, cu gura atât de fragedă, cu surâsul 
încântător şi dinţii atât de albi. Amândoi se găseau acum în 
faţa judecătorului lor care-i cerceta cu privirea întocmai 
cum un bătrân dominican din veacul al XVI-lea, ar fi privit 
de sus schingiuirea a doi mauri, în bezna subteranelor 
sfintei inchiziţiil 8. 

— Spune-mi, domnule, există vreo posibilitate de a obţine 
contravaloarea acestor diamante; dar cu condiţia de a-mi 
păstra dreptul să le răscumpăr? Întrebă ea cu o voce 
tremurătoare, în timp ce-i întindea un sipet. 

— Da, doamnă, am intervenit eu, arătându-mă. 

Ea mă privi, mă recunoscu şi, străbătută de un fior, îmi 
aruncă o privire, care în orice ţară înseamnă: Taci! 

— O asemenea învoială, am continuat eu, noi o numim 
vânzare cu drept de răscumpărare şi constă în a ceda o 
proprietate mobiliară sau imobiliară pentru o anumită 
perioadă, după expirarea căreia se poate reintra în 
proprietatea obiectului respectiv, în schimbul unei anumite 
sume de bani. 

Ea respiră uşurată. Contele Maxime încruntă din 
sprâncene, bănuind pesemne că în schimbul diamantelor, a 
căror valoare putea să scadă, cămătarul va oferi atunci o 


sumă mai mică. Gobseck, fără să se clintească parcă, îşi 
luase lupa şi începuse să cerceteze sipetul. 

Nu voi uita niciodată expresia feţei lui, chiar de-ar fi să 
trăiesc o sută de ani. Obrajii palizi i se coloraseră, ochii lui 
în care păreau că joacă reflexele pietrelor preţioase, erau 
mistuiţi de o flacără nefirească. Se ridică, se duse la lumină 
şi apropie diamantele de gura lui ştirbă, ca şi cum ar fi vrut 
să le înghită. Bolborosea cuvinte fără şir, ridicând pe rând 
spre lumină brăţările, cerceii, colierele, diademele, pentru a 
le preţălui apele, albeaţa, mărimea; le scotea din sipet, le 
punea la loc, le ridica iarăşi, le clătina pentru a vedea toate 
reflexele, cu o patimă mai degrabă de copil decât de bătrân, 
sau mai bine zis, de copil şi de bătrân laolaltă. 

— Frumoase diamante! Ar fi prețuit trei sute de mii de 
franci înainte de revoluţie. Ce ape! Iată nişte diamante 
adevărate de Asia, venite din Golconda sau Visapur! Ştiţi ce 
preţ au? Nu, nu, numai Gobseck ştie să le aprecieze în tot 
Parisul. Chiar şi pe vremea Imperiului o asemenea podoabă 
ar fi costat peste două sute de mii de franci. 

Şi adăugă, cu un gest scârbit: 

— Acum diamantul se depreciază pe zi ce trece. De când s- 
a încheiat pacea, Brazilia ne-a năpădit cu diamante mai 
puţin albe decât cele din India. Femeile nu mai poartă 
asemenea diamante decât la curte. Doamna merge la 
curte? 

În timp ce rostea aceste cuvinte înfricoşătoare, continua să 
cerceteze fiecare piatră, cu o bucurie de nedescris. 

— Fără nici o pată, spuse el. Uite o pată. Uite şi o 
zgârietură. Frumos diamant. 

Faţa lui galbenă era atât de luminată de razele pietrelor, 
încât îmi veniră în minte acele vechi oglinzi verzui, pe care 
le găseşti prin hanurile de provincie şi care primesc, fără să 
întoarcă reflexele luminoase, dând astfel călătorului destul 
de îndrăzneţ pentru a cuteza să se privească în ele, 
imaginea unui om lovit de dambla. 

— Ei bine? Spuse contele atingându-l pe Gobseck pe umăr. 


Bătrânul copil tresări. Îşi lăsă jucăriile, le puse pe birou, se 
aşeză iar în jilţul lui şi redeveni cămătarul aspru, politicos şi 
rece ca o coloană de marmură. 

— Cât vă trebuie? 

— O sută de mii de franci pe trei ani, răspunse contele. 

— Se poate! Spuse Gobseck scoțând dintr-o cutie de lemn 
roşcat câteva cântare, neasemuit de precise. 

Cântări pietrele, evaluând după ochi (Dumnezeu ştie 
cum!) greutatea monturilor. În tot timpul acestei operaţiuni, 
pe faţa lui se putea desluşi lupta între bucurie şi asprime. 
Contesa era cu desăvârşire uluită. Părea că măsoară 
adâncimea hăului în care cădea. Mai era loc pentru 
remuşcări în sufletul acestei femei, poate că nu era nevoie 
decât de un efort, de o mână mărinimoasă pentru a o salva. 
I-am întins-o pe a mea. 

— Aceste diamante sunt ale dumneavoastră, doamnă? Am 
întrebat-o cu o voce limpede. 

— Da, domnule, răspunse ea, aruncându-mi o privire plină 
de mândrie. 

— Flecarule, scrie învoiala! Îmi spuse Gobseck ridicându- 
se şi arătându-mi locul lui la birou. 

— Doamna este desigur măritată? Mai întrebai eu. 

Ea dădu din cap. 

— Nu voi face actul, strigai eu. 

— Dar de ce? Întrebă Gobseck. 

— De ce? Îngânai eu, băgându-l pe bătrân în adâncitura 
ferestrei, unde îi spusei în şoaptă: 

— Pentru că învoiala va fi nulă, având în vedere că această 
femeie este supusă autorităţii bărbatului ei. Nu vei putea 
pretinde că nu ştiai acest lucru, el fiind constatat chiar în 
actul de vânzare. Vei fi deci obligat să înapoiezi diamantele 
ce-ţi vor fi cedate şi a căror greutate, valoare şi mărime vor 
fi specificate în act. 

Gobseck mă întrerupse printr-un gest şi se întoarse către 
cei doi vinovaţi. 


— Are dreptate, spuse el. În cazul acesta, se schimbă 
socoteala. Vă dau optzeci de mii de franci numerar şi-mi 
lăsaţi diamantele! Adăugă el cu o voce surdă şi mieroasă. În 
materie de bunuri mobiliare, posesiunea lor înseamnă drept 
de proprietate. 

— Păi. Protestă tânărul. 

— Dacă vă convine, bine, dacă nu, nu, îi răspunse Gobseck, 
înapoind cutia cu bijuterii contesei, sunt prea multe riscuri. 
— Aţi face mai bine să cereţi iertare soţului, i-am spus eu 

la ureche, aplecându-mă spre ea. 

Bătrânul înţelesese desigur cuvintele mele după mişcarea 
buzelor, îmi aruncă o privire metalică. Tânărul păli. Şovăiala 
contesei sărea în ochi. Contele se apropie de ca şi, deşi îi 
vorbea pe şoptite, auzii: 

— Adio, scumpă Anastasie, fii fericită! Cât despre mine, 
mâine nu voi mai avea nici o grijă. 

— Domnule, strigă ea către Gobseck, primesc oferta 
dumitale. 

— Fie! Vă lăsaţi cam greu, frumoasă doamnă, îi răspunse 
bătrânul. 

Apoi iscăli un bilet de bancă în valoare de cincizeci de mii 
ele franci şi-l înmână contesei. 

— Şi-acum, continuă el cu un surâs aidoma cu al lui 
Voltaire, o să completez restul de treizeci de mii de franci, 
prin poliţe despre care nu se va putea spune că nu sunt 
valabile. Ba valorează cât nişte lingouri de aur. Domnul mi-a 
spus adineauri: „Poliţele mele vor fi achitate”, adăugă el, 
arătând tratele subscrise de conte şi protestate toate în 
ajun, probabil la cererea aceluia dintre confrații lui, care i 
le vânduse pe un preţ de nimic. 

Tânărul scoase un urlet, care părea să însemne: „Escroc 
bătrân!” 

Taica Gobseck rămase nepăsător şi scoase dintr-o cutie o 
pereche de pistoale, spunând pe un ton sec: 

— În calitate de insultat, eu voi trage primul. 


— Maxime, eşti dator să ceri scuze domnului Gobseck, 
exclamă tremurând contesa, cu o voce blândă. 

— Nu voiam să vă insult, bâlbâi tânărul. 

— Ştiu, răspunse calm Gobsock, voiaţi doar să nu plătiţi 
poliţele. 

Contesa se ridică, salută şi ieşi, cuprinsă desigur de o 
spaimă cumplită. Domnul de Trailles se văzu silit să o 
urmeze; dar mai înainte de a ieşi spuse: 

— Dacă veţi comite vreo indiscreţie, domnilor, sângele 
dumneavoastră sau al meu va curge. 

— Amin, răspunse Gobseck, strângându-şi pistoalele. 
Pentru a-ţi pune în joc sângele, trebuie mai întâi să-l ai, 
puişorule, şi tu n-ai decât noroi în vene. 

După ce uşa se închise şi se auzi uruitul celor două trăsuri, 
Gobseck se sculă şi începu să ţopăie, spunând mereu 

— Am pus mâna pe diamante! Am pus mâna pe diamante! 
Ce diamante frumoase! Cât sunt de frumoase! Şi destul de 
ieftine. Ha, ha! Werbrust şi Gigonnet, voi credeaţi că l-aţi 
tras pe sfoară pe taica Gobseck! Ego sum papa! 19 Sunt 
acum stăpânul vostru, al tuturor! Mi-aţi plătit cu vârf şi 
îndesat! Ce mutre caraghioase au să mai facă deseară când 
între două partide de domino o să le povestesc cum s-au 
petrecut lucrurile. 

Eram uimit de bucuria asta sinistră, de cruzimea asta 
sălbatică, aţâţată de stăpânirea câtorva pietricele albe. Îmi 
pierise glasul. 

— Ha, ha! Tinere, spuse el. Deseară vom lua masa 
împreună. Ne vom distra acasă la tine, fiindcă eu nu am 
gospodărie. Restauratorii ăştia l-ar otrăvi şi pe dracul cu, 
supele, sosurile şi vinurile lor. 

Observându-mi expresia fetei, îşi recăpătă brusc liniştea 
de gheaţă. 

— Nici nu-ţi poţi închipui, spuse el aşezându-se lângă 
cămin, după ce îşi puse la încălzit o cană cu lapte. Vrei să 
mănânci acum cu mine? Urmă el. Poate că o să ne ajungă 
pentru amândoi. 


— Mulţumesc, i-am răspuns, de obicei nu mănânc până-n 
prânz. 

În clipa aceea se auziră paşi grăbiţi pe coridor. Cineva se 
opri la uşa lui Gobseck şi bătu de mai multe ori cu furie. 
Cămătarul aruncă o privire prin ferestruică şi deschise uşa, 
lăsând să intre un bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani, 
care i se păru desigur inofensiv, în ciuda furiei sale. Noul 
venit era îmbrăcat foarte simplu şi semăna cu răposatul 
duce de Richelieu20: era contele, pe care probabil că-l 
cunoaşteţi şi care (iertaţi-mi expresia) avea aerul 
aristocratic al oamenilor de stat din cartierul 
dumneavoastră. 

— Domnule, spuse el adresându-se lui Gobseck, care 
redevenise calm, soţia mea a ieşit de aici? 

— Tot ce se poate. 

— Ei bine, domnule, nu înţelegeţi? 

— Nu am avut cinstea să o cunosc pe soţia dumneavoastră, 
răspunse cămătarul. Am primit foarte multe persoane azi 
dimineaţă: femei, bărbaţi, domnişoare care semănau cu 
nişte tineri şi tineri care aduceau a domnişoare. Mi-ar fi 
foarte greu să. 

— Încetaţi cu glumele, domnule, e vorba de doamna care a 
ieşit tocmai acum de la dumneavoastră. 

— Cum aş putea şti dacă dânsa este soţia dumneavoastră, 
întrebă cămătarul, de vreme ce nu am avut niciodată 
plăcerea să vă văd? 

— Vă înşelaţi, domnule Gobseck, zise contele pe un ton 
ironic. Ne-am întâlnit într-o dimineaţă în odaia soţiei mele. 
Veniserăţi să încasaţi o poliţă subscrisă de ea dar pe care 
nu trebuia s-o plătească. 

— Nu era treaba mea să cercetez în ce fel primise 
valoarea poliţei, răspunse Gobseck, aruncând o privire 
răutăcioasă contelui. Scontasem poliţa unui confrate al 
meu. De altfel, urmă cămătarul fără tulburare şi fără grabă, 
turnându-şi tacticos cafeaua în ceaşcă, îngăduiţi-mi să vă 
atrag atenţia că nu există nici un temei să credeţi că a veţi 


dreptul de a-mi face observaţii la mine acasă: sunt major 
din anul al şaizeci şi unulea al secolului trecut. 

— Domnule, aţi cumpărat adineauri la un preţ da nimic 
nişte bijuterii de familie, care nu aparţineau soţiei mele. 

— Deşi nu mă consider obligat să vă pun la curent cu 
afacerile mele vă voi spune, domnule conte, că dacă 
doamna contesa v-a luat bijuteriile, s-ar fi cuvenit să-i 
preveniţi printr-o circulară pe toţi bijutierii, că nu trebuie 
să le cumpere. Ar fi putut să le vândă cu bucata. 

— Domnule, strigă contele, o cunoaşteţi pe soţia mea! 

— Zău? 

— Ea este supusă autorităţii soţului. 

— Posibil. 

— Atunci, nu avea dreptul să dispună de acesta diamante. 

— Adevărat. 

— Ei bine? 

— Ei bine, domnule. 

— O cunosc pe soţia dumneavoastră, fireşte că ea e supusă 
autorităţii soţului, de altfel ea se află sub autoritatea 
multora; dar - nu cunosc diamantele dumneavoastră. Dacă 
doamna contesă semnează poliţe, s-ar putea să se ocupe şi 
cu comerţul, să cumpere diamante şi să primească 
diamante ca să le vândă. S-au mai văzut asemenea cazuri! 

— Adio, domnule! Strigă contele, palid de mânie. Mai sunt 
pe lumea asta şi tribunale! 

— Adevărat. 

— Domnul acesta, adăugă el arătând spre mine, a fost 
martor la vânzare. 

— Posibil. 

Contele era gata să plece. Deodată, dându-mi seama de 
gravitatea lucrurilor, am intervenit între cele două părţi. 

— Domnule conte, îi spusei, aveţi dreptate, şi desigur că 
domnul Gobseck nu a greşit nici el cu nimic. Nu veţi putea 
urmări pe cel care a luat bijuteriile fără să o amestecați în 
treaba asta pe soţia dumneavoastră şi oprobriul nu va 
cădea numai asupra ei. Sunt avocat, dar mă simt obligat, ca 


om mai mult decât ca persoană oficială, să vă declar că 
diamantele despre care vorbiţi au fost cumpărate de 
domnul Gobseck de faţă cu mine; socot însă că veţi greşi 
dacă veţi contesta legalitatea acestei vânzări. De altfel 
obiectele în chestiune nu ar putea fi recunoscute decât cu 
greu. În fapt, aţi avea dreptate, dar în faţa justiţiei, aţi 
pierde. Domnul Gobseck e prea cinstit ca să nege că 
această vânzare a fost făcută în folosul lui, cu atât mai mult 
cu cât conştiinţa şi simţul datoriei mă silesc să o 
mărturisesc. Dar dacă veţi intenta proces, domnule conte, 
rezultatele ar fi îndoielnice. Vă sfătuiesc deci să cădeţi la 
învoială cu domnul Gobseck, care poate invoca buna lui 
credinţă, dar căruia în orice caz va trebui să-i înapoiaţi 
suma fixată ca preţ al vânzării. Ar fi bine să consfinţiţi la un 
contract de vânzare cu drept de răscumpărare pe termen 
de şapte sau opt luni, poate chiar un an, interval care v-ar 
îngădui să înapoiaţi suma împrumutată de doamna contesă, 
în afară de cazul când prefera ţi să răscumpăraţi chiar 
astăzi obiectele, oferind garanţii pentru plata sumei. 

Cămătarul continua să înmoaie pâinea în cafea şi să 
mănânce cu aerul cel mai nepăsător, dar când auzi cuvântul 
„învoială”, mă privi ca şi cum mi-ar fi spus: „la te uită, 
şmecherul! Ştie să profite de pe urma lecţiilor mele.” 

I-am aruncat la rându-mi o privire, pe care a înţeles-o de 
minune. Afacerea era îndoielnică şi destul de murdară; 
trebuia să se ajungă cât mai repede la o învoială. Gobseck 
n-avea cum să nege cumpărarea, căci eu aş fi spus 
adevărul. Contele îmi mulţumi printr-un surâs binevoitor. 
După tocmeală, în cursul cărei Gobseck dădu dovadă de o 
iscusinţă şi de o lăcomie care ar fi întrecut arta diplomatică 
a unui întreg congres, am pregătit un act prin care contele 
recunoştea că primise din partea cămătarului suma de 
optzeci şi cinci mii de franci, inclusiv dobânzile, după 
achitarea căreia Gobseck se obliga să înapoieze diamantele 
contelui. 


— Ce jaf! Exclamă soţul semnând. Cum aş putea arunca o 
punte peste prăpastia asta? 

— Domnule, rosti Gobseck pe un ton grav, aveţi mulţi 
copii? 

Contele tresări la auzul acestei întrebări, ca şi cum, 
asemenea unui medic atotştiutor, cămătarul ar fi pus fără 
veste degetul pe rană. Soţul nu răspunse. 

— Ei bine, vorbi mai departe Gobseck, înțelegând ce 
însemna durerea mută a contelui, vă ştiu pe de rost viaţa. 
Această femeie este un demon, pe care probabil ce-l mai 
iubiţi; vă înţeleg, m-a tulburat şi pe mine. Poate că aţi vrea 
să vă salvaţi averea, să o păstraţi pentru unul sau doi din 
copiii dumneavoastră. Ei bine, aruncaţi-vă în vâltoarea 
lumii, jucaţi, pierdeţi averea aceasta, vizitaţi-l mereu pe 
Gobseck. Lumea va spune că sunt un evreu, un arab, un 
cămătar, un pirat, că v-am ruinat! Puțin îmi pasă! Dacă 
cineva mă insultă, îl dobor; nimeni nu mânuieşte mai bine 
pistolul şi sabia ca umilul dumneavoastră servitor. Asta o 
ştie oricine! Apoi, găsiţi-vă un prieten, dacă puteţi întâlni 
ceva de soiul ăsta, căruia să-i vindeţi de formă averea 
dumneavoastră. Nu se numeşte aceasta un fideicomis2 1? 
Întrebă el întorcându-se spre mine. 

Contele, care părea dus pe gânduri, ne părăsi spunând: 

— Veţi avea banii mâine, domnule, pregătiţi diamantele. 

— Pare prost ca un om cinstit, îmi spuse rece Gobseck 
după plecarea contelui. 

— Mai degrabă prost ca un om stăpânit de patimă. 

— Contele îţi datorează onorariul pentru întocmirea 
actului, îmi strigă el în clipa când mă îndreptam spre uşă. 

Într-o dimineaţă, la câteva zile după această întâmplare, 
care mă iniţiase în misterele înfricoşătoare ale unei femei 
din lumea bună, contele intră în biroul meu. 

— Domnule, spuse el, am venit să vă consult într-o 
chestiune foarte gravă. Vă declar că am toată încrederea în 
dumneavoastră şi sper să vi-o dovedesc. Purtarea pe care 


aţi avut-o faţă de doamna de Grandlieu este mai presus de 
orice laudă. 

— Vedeţi deci, doamnă, spuse avocatul către vicontesă, că 
mi-aţi plătit înmiit preţul unei acţiuni atât de simple. 

M-am înclinat respectuos şi i-am răspuns că îmi făcusem 
numai datoria de om cinstit, atât şi nimic mai mult. 

— Domnule, mi-a spus contele, am luat foarte multe 
informaţii asupra ciudatului personaj căruia îi datoraţi 
situaţia dumneavoastră de astăzi. Pe cât îmi pot da seama, 
Gobseck este un filosof din şcoala cinicilor. Ce părere aveţi 
despre cinstea lui? 

— Domnule conte, Gobseck este binefăcătorul meu. Cu 
dobândă de cincisprezece la sută, am adăugat râzând. Dar 
zgârcenia lui nu mă poate face să-i dezvălui caracterul în 
faţa unui necunoscut. 

— Vorbiţi, vă rog! Sinceritatea nu poate dăuna nici lui 
Gobseck şi nici dumneavoastră. Nici nu mă aştept să 
descopăr un înger în persoana unui cămătar. 

— Taica Gobseck, urmai eu, este adânc convins de un 
principiu, care stă la temelia întregii sale activităţi. După el, 
banul este o marfă care poate fi vândută, scump sau ieftin, 
de la caz la caz, fără să-ţi pătezi în vreun fel conştiinţa. În 
ochii lui, capitalistul este un personaj care intră în mod 
anticipat ca asociat în afacerile şi speculaţiile rentabile, prin 
dobânda pe care o cere pentru banii lui. Lăsând de o parte 
principiile financiare şi observaţiile lui filosofice asupra 
sufletului omenesc, care-i îngăduie să se comporte în 
aparenţă ca un cămătar, sunt adânc convins că, de îndată 
ce iese din sfera afacerilor, este cel mai sensibil şi cel mai 
cinstit om din întreg Parisul. În el trăiesc doi oameni: un 
avar şi un filosof, unul e meschin, celălalt e generos. Dacă 
va fi să mor, tutorele viitorilor mei copii va fi el. lată cum mi- 
a dezvăluit experienţa caracterul lui Gobseck. Nu cunosc 
nimic din trecutul lui. S-ar putea să fi fost pirat, poate că a 
străbătut întreaga lume făcând trafic de diamante sau de 


oameni, de femei, sau de secrete de stat, dar vă jur că nu 
există suflet omenesc mai călit şi mai încercat ca al lui. 

În ziua când i-am adus suma prin care îmi achitam complet 
datoria faţă de el, l-am întrebat, desigur cu oarecare 
ocoluri, ce l-a făcut să-mi ceară dobânzi atât de mari şi care 
a fost motivul pentru care, vrând să-mi facă un bine, mie, 
prietenului său, nu mi l-a făcut până la capăt. 

— Fiul meu, te-am scutit de recunoştinţă, dându-ţi dreptul 
de a crede că nu-mi datorezi nimic; în felul acesta, suntem 
cei mai buni prieteni din lume. Răspunsul acesta, domnule, 
vi-l dezvăluie pe om mai bine decât orice cuvinte. 

— Hotărârea mea este luată, îmi spuse contele. Pregătiţi 
actele necesare pentru a preda lui Gobseck proprietatea 
bunurilor mele. Vă încredinţez numai dumneavoastră, 
domnule, redactarea unui act secret, prin care el va declara 
că această vânzare este simulată şi se va obliga să 
înmâneze averea mea, administrată aşa cum va crede el de 
cuviinţă, fiului meu cel mai mare, când acesta va deveni 
major. Şi acum, domnule, trebuie să vă mai spun ceva: mă 
tem să ţin la mine acest act atât de important. Nu am 
curajul să-l încredinţez fiului meu, deoarece cunosc 
dragostea pe care o poartă mamei sale. În felul acesta, totul 
este prevăzut. 

Contele tăcu o clipă. Părea foarte neliniştit. 

— Vă rog să mă scuzaţi, urmă el, sunt tare suferind, starea 
sănătăţii mele mă îngrijorează. De curând am avut mari 
supărări şi aceasta este pricina pentru care trebuie să iau 
asemenea măsuri importante. 

— Domnule, i-am spus eu, îngăduiţi-mi să vă mulţumesc 
mai întâi pentru încrederea pe care mi-o acordaţi. Dar 
trebuie să o îndreptăţesc atrăgându-vă atenţia că prin 
aceste măsuri îi dezmoşteniţi de tot pe. Ceilalţi copii. Ei 
poartă numele dumneavoastră. Chiar dacă ei n-ar fi decât 
copiii unei femei iubite odinioară, dar astăzi decăzută, şi tot 
ar avea dreptul la o anumită existenţă. Vă declar că nu voi 


primi misiunea cu care vreţi să mă onoraţi, dacă nu veţi 
îngriji şi de soarta lor. 

Aceste cuvinte îl tulburară peste măsură pe conte. Ochii i 
se umeziră. Îmi strânse mâna, spunând: 

— Nu vă cunoşteam încă bine. Mi-aţi pricinuit şi bucurie, şi 
durere totodată. Vom stabili în prevederile actului partea ce 
li se cuvine acestor copii. 

L-am însoţit până la uşa biroului meu şi mi s-a părut că 
citesc pe faţa lui mulţumirea sufletească pe care i-o 
pricinuia acest act de dreptate. 

— lată deci, Camelia, cum apucă tinerele femei pe calea 
pierzaniei. Uneori e de ajuns un dans, o melodie cântată la 
pian, o plimbare la ţară, pentru a pricinui o nenorocire 
îngrozitoare. Poţi aluneca în prăpastie ascultând 
îndemnurile vanităţii, orgoliului, încrezându-te într-un 
surâs, din nebunie sau din nesocotinţă! Ruşinea, 
Remuşcarea şi Mizeria sunt cele trei Furii în mâinile cărora 
cad negreşit femeile de îndată ce depăşesc marginile. 

— Sărmana Camelia, pică de somn, spuse vicontesa 
întrerupându-l pe avocat. Du-te, fata mea, du-te la culcare, 
sufletul tău nu are nevoie de pilde atât de înfricoşătoare ca 
să rămână curat şi plin de virtute. 

Camelia de Grandlieu înţelese vorbele mamei sale şi plecă. 

— Ai mers puţin cam prea departe, dragul meu Derville, 
spuse vicontesa, avocaţii nu sunt nici mame, nici 
propovăduitori. 

— Dar ziarele sunt de o mie de ori mai. 

— Sărmanul meu Derville! Îi tăie vorba vicontesa, nu te 
mai recunosc. Îţi închipui că fiica mea citeşte ziarele? 
Povesteşte mai departe, adăugă ea după o clipă. 

— Au trecut trei luni de la ratificarea vânzării efectuate de 
către conte în folosul lui Gobseck. 

— Acum, că fiica mea nu mai e de faţă, poţi pronunţa 
numele contelui de Restaud, spuse vicontesa. 

— Fie! Continuă avocatul. Mult timp după scena aceea, nu 
primisem încă actul ce trebuia să rămână în mâinile mele. 


La Paris, avocaţii sunt prinşi într-un vârtej care-i face să nu 
se mai poată ocupa de afacerile clienţilor lor decât în 
măsura în care se ocupă şi aceştia de ele, în afară de 
excepţiile pe care ştim să le facem. Totuşi, într-una dintre 
zilele când cămătarul lua masa la mine, l-am întrebat, la 
sfârşitul mesei, dacă ştie de ce domnul de Restaud nu-mi 
mai dădea nici un semn de viaţă. 

— Are motive cât se poate de întemeiate. Contele este pe 
moarte. Omul ăsta este una dintre acele fiinţe simţitoare, 
care, neştiind să lupte împotriva necazurilor, se lasă ucis de 
ele. Viaţa este o muncă, un meşteşug pe care trebuie să te 
osteneşti să-l înveţi. Atunci când un om a cunoscut viaţa, 
trecând prin durerile ei, fibrele sufletului lui se oţelise şi 
capătă o oarecare mlădiere, care-i îngăduie să-şi 
stăpânească sentimentele; nervii lui devin un fel de arcuri 
de oţel, care se îndoaie fără să se rupă; dacă stomacul este 
sănătos, un om astfel pregătit poate trăi tot atât de mult cât 
şi cedrii Libanului, care, trebuie să recunoşti, sunt nişte 
copaci fără pereche. 

— Contele e chiar pe moarte? L-am întrebat. 

— Se prea poate, mi-a răspuns Gobseck. Succesiunea lui 
va fi o afacere grasă pentru dumneata. 

L-am privit şi i-am spus, încercând să-i pătrund intenţiile. 

— Spune-mi, te rog, de ce eu şi contele suntem singurele 
persoane cărora le arăţi interes? 

— Pentru că sunteţi singurii care v-aţi încredinţat mie fără 
tertipuri, mi-a răspuns el. 

Deşi eram îndreptăţit să cred, în urma acestui răspuns, că 
Gobseck nu va abuza de situaţie, dacă actul secret se va 
pierde, m-am hotărât totuşi să-l vizitez pe conte. Sub cuvânt 
că am treabă, am plecat. 

Curând am ajuns la locuinţa lui de pe strada Helder. Am 
fost condus într-un salon, în care contesa se juca cu copiii. 
Când valetul mă anunţă, contesa se ridică brusc, veni în 
întâmpinarea mea şi se aşeză tăcută, arătându-mi cu mâna 
un fotoliu de lângă cămin. Îşi pusese pe faţă masca de 


nepătruns a femeilor de lume, care ştiu atât de bine să-şi 
ascundă pasiunile. Necazurile îi ofiliseră de pe acum faţa; 
rămăseseră numai trăsăturile ei minunate, ca unica 
mărturie a frumuseţii trecute. 

— Doamnă, trebuie neapărat să vorbesc cu domnul conte. 

— Veţi fi deci mai privilegiat decât mine, mă întrerupse ea. 
Domnul de Restaud nu vrea să vadă pe nimeni, cu chiu cu 
vai se lasă examinat de medic. Refuză orice îngrijire; chiar 
şi pe ale mele. Bolnavii au atâtea ciudăţenii! Se poartă ca 
nişte copii, nu ştiu ce vor. 

— Poate că asemenea copiilor, ştiu prea bine ce vor. 

Contesa roşi. Mă cam câiam de această replică, demnă de 
Gobseck. 

— Dar, urmai eu ca să schimb vorba, mi se pare cu 
neputinţă ca domnul Restaud să stea tot timpul singur. 

— Fiul lui cel mare e lângă el, spuse ea. 

În zadar o cercetai cu privirea - de data aceasta, contesa 
nu mai roşi, şi mi se păru că se înverşuna să nu mă lase să-i 
pătrund tainele. 

— Trebuie să înţelegeţi, doamnă, că nu vreau să fiu 
indiscret, cerând această întrevedere. Sunt în joc interese 
foarte importante. Îmi muşcai buzele, dându-mi seama că 
alesesem o cale greşită. De altfel contesa profită 
numaidecât de zăpăceala mea. 

— Interesele mele nu sunt deosebite de cele ale soţului 
meu, spuse ea. Nu există nici un motiv să nu puteţi discuta 
cu mine. 

— Chestiunea pentru care am venit nu-l priveşte decât pe 
domnul conte, am răspuns. Eu cu hotărâre în glas. 

— Îi voi comunica dorinţa dumneavoastră de a-l vedea. 

Tonul politicos cu care rosti această frază şi întreaga ei 
ţinută nu m-au putut înşela: am înţeles că nu-mi va îngădui 
niciodată să mă apropii de soţul ei. Am mai vorbit puţin 
despre o seamă de lucruri neînsemnate, pentru ca s-o pot 
urmări pe contesă; dar, ca toate femeile care şi-au pus în 
gând ceva, ea ştia să se prefacă, atingând acea perfecţiune 


rară, care, la femei, reprezintă cel mai înalt grad al 
perfidiei. Îndrăznesc să afirm că mă aşteptam la orice din 
partea ei, chiar şi la o crimă. Această presimţire se întemeia 
pe ceea ce înţelegeam din gesturile, privirile, purtările şi 
chiar inflexiunile vocii ei. 

Am plecat. 

Acum vă voi descrie întâmplările cu care se încheie 
această aventură, adăugând o serie de fapte care mi-au fost 
dezvăluite cu timpul, precum şi amănuntele pe care 
perspicacitatea lui Gobseck sau a mea le-a putut surprinde. 
Din clipa în care contele de Restaud s-a prefăcut că se 
aruncă în vâltoarea plăcerilor şi că vrea să-şi risipească 
averea, au avut loc între cei doi soţi scene nebănuite de 
nimeni, care au îngăduit contelui să-şi facă o părere şi mai 
proastă despre soţia sa decât până atunci. De îndată ce s-a 
îmbolnăvit şi nu s-a mai putut scula din pat, a început să-şi 
manifeste ura faţă de soţia şi cei doi copii mai mici; le-a 
interzis să intre în camera lui, iar atunci când au încercat să 
nu ţină seama de acest ordin, domnul de Restaud a avut 
asemenea crize, încât medicul a stăruit foarte serios pe 
lângă contesă şi a obţinut ca ordinele soţului ei să nu mai fie 
nesocotite. 

Desigur că doamna de Restaud, văzând că pământurile, 
proprietăţile familiei şi chiar casa în care locuia, trec 
treptat în mâinile lui Gobseck care părea să-l întruchipeze 
pe căpcăunul din poveşti, înghiţindu-le averea, a înţeles 
planurile soţului ei. Domnul de Trailles, fiind pe atunci prea 
hărțuit de creditorii lui, plecase în Anglia. Numai el ar fi 
putut să o pună la curent pe contesă cu măsurile luate de 
domnul de Restaud împotriva ei, la propunerea lui Gobseck. 
Se spune că ea a rezistat foarte mult până să-şi pună 
semnătura, fără de care, potrivit legilor noastre, actele de 
vânzare nu sunt valabile. Ea credea că soţul ei îşi 
transformă averea în titluri şi că puţinele poliţe care o 
reprezentau fuseseră depuse în vreo casetă, la vreun notar 
sau poate la bancă. După socotelile ei, domnul de Restaud 


trebuia totuşi să aibă un act prin care fiul său mai mare să 
poată reintra în proprietatea bunurilor la care ţinea mai 
mult. De aceea ea luase hotărârea de a ţine sub cea mai 
strictă supraveghere camera soţului ei. 

Începu să domnească ca un despot în casă, spionând în 
dreapta şi în stânga. Stătea toată ziua în salonul de lângă 
camera contelui, de unde putea să desluşească până şi ş o 
apt el e şi mişcările lui cele mai neînsemnate. Noaptea, 
punea să i se aducă un pat tot în salonul acela, în care de 
altfel, stătea trează. Mai tot timpul. Faţă de doctor, ca arăta 
un interes deosebit. Devotamentul acesta stârni admiraţie. 
Ştia să ascundă, cu iscusinţa făţarnicilor, antipatia pe care o 
avea faţă de ea domnul de Restaud şi juca atât de perfect 
rolul îndureratei, încât i se duse vestea. 

Câteva bigote crezură chiar că în felul acesta contesa îşi 
răscumpăra păcatele. De fapt ea era urmărită de gândul 
mizeriei care o aştepta după moartea contelui, dacă nu va fi 
destul de dibace în aceste momente. 

lată cum, deşi alungată de lângă patul de suferinţă în care 
se chinuia soţul ei, această femeie urzise un cerc magic în 
jurul lui. 

Departe şi totuşi aproape de el, căzută în dizgrație şi 
totuşi atotputernică, apărea ca o soţie devotată, dar de fapt 
îi aştepta moartea pentru a pune mâna pe avere, întocmai 
ca acea gânganie de câmp ghemuită în fundul gropii de 
nisip săpată în formă de spirală, care-şi pândeşte prada, 
ascultând căderea fiecărui firicel de nisip. Chiar şi 
judecătorul cel mai sever ar fi recunoscut că femeia asta îşi 
iubea la nebunie copiii. Se spune că moartea tatălui ei a fost 
pentru ea o lecţie. Îşi idolatriza copiii şi de aceea şi-a ascuns 
păcatele în faţa lor, vârsta lor i-a îngăduit să-şi atingă țelul 
şi să se facă iubită de ei, dându-le cea mai bună şi mai 
strălucită educaţie. 

Mărturisesc că nu-mi pot înăbuşi sentimentul de admiraţie 
şi compătimire fată de această femeie, sentiment pentru 
care Gobseck mă lua mereu în râs. Pe vremea aceea, 


contesa, care îşi dădea seama de ticăloşia lui Maxime, 
răscumpără prin lacrimi amare greşelile trecutului. Aceasta 
este părerea mea. Oricât de respingătoare erau măsurile 
pe care le lua pentru a recâştiga averea soţului ei, ele 
izvorau din dragostea de mamă şi din dorinţa ei de a repara 
greşelile săvârşite faţă de copii. Şi în afară de aceasta, 
poate că, aşa cum se întâmplă cu unele femei care au trecut 
prin furtuna patimilor, simţea nevoia să redevină virtuoasă. 
Poate că nu a cunoscut preţul virtuţii decât în clipa când a 
cules fructele amare ale păcatelor ei. Ori de câte ori tânărul 
Ernest ieşea din camera tatălui său, era supus unui 
interogatoriu sever în legăturii cu tot ceea ce spusese sau 
făcuse contele. El îi făcea mamei lui pe plac, crezând că 
nerăbdarea ei izvorăşte dintr-un sentiment de dragoste 
pentru conte, ba chiar îi spunea mai mult decât întreba ea. 

Vizita mea a fost pentru contesă o străfulgerare, a făcut-o 
să vadă în mine un instrument al răzbunării contelui. De 
aceea hotări să nu-mi îngăduie să mă apropii de muribund. 
Presimţind o nenorocire, cu doream neapărat să-l văd pe 
contele de Restaud, mai ales că eram neliniştit de soarta 
actului; dacă acesta ar fi căzut în mâinile contesei, ea ar fi 
putut să-l folosească şi atunci ar fi început o serie nesfârşită 
de procese între ea şi Gobseck. Îl cunoşteam prea bine pe 
cămătar pentru a-mi da seama că nu va înapoia niciodată 
averea contesei şi existau nenumărate posibilităţi de 
interpretare termenilor acestui act, ale cărui prevederi nu 
puteau fi înfăptuite decât de mine. În dorinţa de a 
preîntâmpina atâtea nenorociri, m-am dus încă o dată la 
contesă. 

— Am observat, doamnă, spuse Derville adresându-se 
vicontesei de Grandlieu pe un ton confidenţial, am observat 
că există anumite fenomene morale cărora nu li se acordă 
destulă atenţie în societate. Fiind din fire înclinat spre 
observaţie, am ajuns fără să vreau ca în afacerile de care 
mă ocup şi în care pasiunile sunt puternic puse în mişcare, 
să-mi exercit acest spirit de analiză. Am privit întotdeauna 


cu un sentiment de mirare mereu reînnoit, faptul că 
gândurile tainice şi ideile a doi adversari sunt totdeauna 
ghicite reciproc. Uneori cei doi duşmani au aceeaşi 
luciditate de gândire, aceeaşi forţă de pătrundere 
intelectuală, ca şi doi îndrăgostiţi, care ghicesc unul în 
sufletul celuilalt. 

De aceea, când ne-am aflat faţă în faţă, contesa şi cu mine, 
am înţeles dintr-odată pricina antipatiei pe care o nutrea 
pentru mine, deşi îşi ascundea sentimentele sub masca cea 
mai graţioasă a politeţii şi a bunăvoinţei. Era silită să se 
destăinuiască în faţa mea şi e cu neputinţă ca o femeie să 
nu urască pe bărbatul în faţa căruia trebuie să roşească. Ea 
ghicise că deşi soţul ei mi se încredinţase pe deplin, nu-mi 
dăduse încă pe mână averea. Convorbirea dintre noi, de a 
cărei relatare vă scutesc, mi-a rămas vie în amintire, ca una 
dintre bătăliile cele mai periculoase pe care a trebuit să le 
dau. 

Contesa, înzestrată din fire cu toate însuşirile necesare 
pentru a fermeca, s-a arătat rând pe rând mlădioasă, 
mândră, linguşitoare şi încrezătoare; a încercat chiar să-mi 
aţâţe curiozitatea, să-mi cucerească inima, pentru a mă 
domina: dar a dat greş. Când m-am ridicat să plec, am 
surprins în ochii ei o sclipire de furie şi de ură, de care m- 
am cutremurat. Ne-am despărţit duşmani. Ar fi vrut să mă 
nimicească, mie însă mi-era milă de ea, simţământ care, 
pentru anumite caractere echivalează cu cea mai groaznică 
jignire. Simţământul acesta a răzbătut în ultimele cuvinte 
pe care i le-am spus. I-am sădit, cred, o spaimă cumplită în 
suflet, spunându-i că oricum va proceda, va fi în orice caz 
ruinată. 

— Dacă l-aş putea vedea pe domnul conte, cel puţin averea 
copiilor dumneavoastră. 

— Voi fi la discreţia dumneavoastră, îmi tăie ea vorba, cu 
un gest dispreţuitor. De vreme ce pusesem problema atât 
de limpede, m-am hotărât ca salvez această familie de la 
mizeria care o aştepta. Eram decis să săvârşesc chiar şi 


falsuri judiciare, pentru a-mi atinge scopul. lată cum am 
procedat. L-am pus sub urmărire pe contele de Restaud 
pentru o datorie fictivă în favoarea lui Gobseck şi am 
obţinut condamnarea lui. Contesa a ascuns această 
procedură, dar în felul acesta am obţinut dreptul de a sigila 
averea contelui, după moartea lui. L-am cumpărat pe unul 
dintre servitori şi am obţinut de la el făgăduiala că de 
îndată ce contele va fi pe pragul morţii, va veni să mi 
anunţe, chiar şi la miezul nopţii, ca să pot interveni imediat 
şi, ameninţând-o pe contesă cu punerea neîntârziată a 
sigiliilor, să pot salva în felul acesta actul secret. Am aflat 
mai târziu că femeia aceasta studia. Codul în timp ce auzea 
gemetele bărbatului ei în agonie. 

Dacă s-ar descoperi un mijloc de a zugrăvi gândurile 
oamenilor, cât de înfricoşătoare ar fi tablourile care 
înfăţişează sufletele celor din jurul patului unui muribund! 
Şi întotdeauna pricina intrigilor care se urzesc, a planurilor 
care se pun la cale, este averea! 

Să lăsăm însă amănuntele astea destul de plicticoase, dar 
care v-au înlesnit să înţelegeţi suferinţele acestei femei, ale 
soţului ei, şi care v-au dezvăluit poate secretele câtorva 
căsnicii asemănătoare. De două luni, contele de Restaud, 
împăcat cu propria-i soartă, zăcea la pat, singur, în camera 
lui. O boală nimicitoare îi vlăguise cu încetul trupul şi 
mintea. Stăpânit de acele manii bolnăvicioase, a căror 
ciudăţenie pare inexplicabilă, nu dădea voie să se deretice 
în camera lui, refuza orice fel de îngrijiri şi chiar să i se facă 
patul. Aceasta apatie totală îşi pusese pecetea şi în jurul lui: 
obiectele din odaie erau aruncate vraişte; mobilele cele mai 
preţioase erau acoperite de praf şi pânze ele păianjen. Deşi 
pe vremuri fusese bogat şi foarte rafinat în gusturi, se 
complăcea acum să privească tabloul jalnic al camerei lui, în 
care căminul, biroul şi scaunele erau încurcate cu obiecte 
trebuincioase unui bolnav: sticluţe goale sau pline, aproape 
toate murdare, rufe risipite, farfurii sparte - în faţa 
căminului se vedea un vas pentru încălzitul patului, apoi o 


putină, încă plină cu apă minerală. Fiecare amănunt al 
acestui haos respingător îţi dădea simţământul nimicniciei. 
Moartea se furişa în lucruri, înainte de a-l năpădi pe om. 
Contele ura lumina, obloanele ferestrelor rămâneau închise 
şi întunericul sporea şi mai mult aspectul sumbru al acestei 
triste încăperi. 

Bolnavul slăbise peste măsură. Numai ochii, în care părea 
că se refugiul se toată viaţa, îi rămăseseră strălucitori. 
Paloarea obrajilor lui te înspăimânta, ca şi părul, crescut 
sălbatic, pe care nu voi se să-l tundă niciodată şi care-i 
cădea în şuviţe lungi peste obraji, lipindu-se de ei. Semăna 
cu pustnicii fanatici din deşert. Suferinţa stingea toate 
sentimentele omeneşti în omul acesta, în vârstă de numai 
cincizeci de ani, pe care odinioară întreg Parisul îl 
cunoscuse ca un om atât de inteligent şi fericit. 

La începutul lunii decembrie a anului 1824, într-o 
dimineaţă îşi îndreptă privirile spre fiul său Ernest, care 
stătea la picioarele patului şi se uita melancolic la el. 

— Te doare? Îl întrebă tânărul viconte. 

— Nu! Răspunse el cu un surâs înspăimântător: toată 
durerea este aici şi în jurul inimii. 

Şi după ce arătă spre cap cu mâna, apăsă cu degetele 
descărnate pe pieptul scobit. Lui Ernest îi dădură lacrimile. 

— De ce nu vine domnul Derville? Întrebă contele pe 
valetul său, pe care-l credea foarte devotat, dar care de fapt 
era omul contesei. 

— Cum se poate una ca asta, Maurice? Strigă muribundul, 
care se ridicase într-o rână şi părea că şi-a recăpătat 
luciditatea. Este a şaptea sau a opta oară în timp de 
cincisprezece zile că te trimit la avocatul meu, şi tot nu a 
venit? Credeţi că vă puteţi bate joc de mine? Du-te imediat 
la avocat, adu-mi-l încoace. Dacă nu-mi îndeplineşti 
porunca, mă scol şi mă duc chiar eu. 

— Doamnă, îi spuse valetul contesei ieşind din camera 
contelui, aţi auzit ce-a spus domnul conte; ce trebuie să fac? 


— 'Te vei preface că te duci la avocat şi te vei reîntoarce 
spunând că este plecat undeva la şaizeci de kilometri de 
aici, pentru un proces foarte important. Vei adăuga că 
reîntoarce la sfârşitul săptămânii. 

„Bolnavii se lasă uşor amăgiţi asupra sorții lor, gândi 
contesa, aşa încât va aştepta întoarcerea lui Derville.” 

În ajun doctorul declarase că nu ştia sigur dacă soţul ei va 
mai trăi douăzeci şi patru de ore. Când, după două ore, 
valetul se întoarse la stăpânul lui cu răspunsul acela care-i 
lua orice nădejde, muribundul se arătă foarte neliniştit. 

— Doamne, Dumnezeule! Bolborosi el de câteva ori, nu 
mai am încredere decât în tine. 

Îl privi timp îndelungat pe fiul său, apoi îi spuse cu o voce 
stinsă: 

— Ernest, copilul meu, eşti foarte tânăr, dar ai o inimă 
bună şi înţelegi desigur sfinţenia făgăduinţei făcute unui 
muribund, unui tată. Te simţi în stare să păstrezi un secret, 
să-l îngropi în tine, astfel încât nici măcar mama ta să nu-l 
bănuiască? Astăzi, fiul meu, în casa asta nu mai pot avea 
încredere în nimeni altcineva în afară de tine. N-ai să 
trădezi această încredere? 

— Nu, tată. 

— Ei bine, Ernest, peste câteva clipe îţi voi înmâna un plic, 
sigilat, care aparţine domnului Derville; îl vei păstra în aşa 
fel încât nimănui să nu-i dea prin gând că se află la tine, te 
vei strecura în afara casei şi-l vei arunca în cutia poştală de 
la capătul străzii. 

— Da, tată. 

— Pot să mă bizui pe tine? 

— Da, tată. 

— Vino să te îmbrăţişez, scumpul meu copil, în felul acesta 
îmi faci moartea mai puţin amară. Peste şase sau şapte ani, 
vei înţelege ce însemnătate are această taină şi atunci vei fi 
răsplătit pentru iscusinţa şi devotamentul tău, atunci vei 
afla cât te-am iubit. Lasă-mă singur o clipă şi nu da voie 
nimănui să intre aici. 


Când ieşi, Ernest o văzu pe mama lui stând în picioare în 
mijlocul salonului. 

— Ernest, îi spuse ea, vino încoace. 

Se aşeză şi luându-l pe Ernest între genunchi, îl strânse cu 
putere la piept şi îl sărută. 

— Ernest, tata ţi-a vorbit? 

— Da, mamă. 

— Ce ţi-a spus? 

— Nu pot să spun, mamă. 

— A, scumpul meu copil, strigă contesa, strângându-l şi 
mai tare, câtă bucurie îmi faci când te văd atât de discret! 
Să nu minţi şi să nu-ţi calci cuvântul, iată două principii ce 
nu trebuie să le uiţi niciodată. 

— Ce frumoasă eşti, mamă! Tu n-ai minţit niciodată, sunt 
sigur. 

— Uneori, scumpul meu Ernest, am minţit. Da, mi-am 
călcat cuvântul în împrejurări în care nici legi le nu în aiau 
preţ. Ascultă, Ernest, eşti destul de mare şi destul de 
înţelegător ca să-ţi dai seama că tatăl tău mă respinge, că 
nu primeşte îngrijirile mele, şi asta nu este firesc, pentru că 
ştii cât îl iubesc. 

— Da, mamă. 

— Bietul meu copil, continuă contesa plângând. 
Nenorocirea asta este rodul unor urzeli duşmănoase; nişte 
oameni răi au încercat să mă îndepărteze de tatăl tău, 
pentru a-şi satisface lăcomia. Ei vor să ne răpească averea, 
să pună mâna pe ea. Daca tatăl tău ar fi sănătos, 
neînţelegerea dintre noi ar înceta curând, m-ar asculta şi, 
fiind bun şi iubitor din fire, şi-ar recunoaşte greşeala; dar 
mintea lui rătăcită şi din pricina bolii, prejudecățile pe care 
le avea în privinţa mea s-au prefăcut într-o idee fixă, într-un 
fel de nebunie. Slăbiciunea pe care o are tatăl tău pentru 
tine e încă o dovadă că mintea lui nu este sănătoasă. N-ai 
observat, oare, înainte de a se îmbolnăvi că îi iubeşte pe 
Pauline şi pe Georges mai puţin decât pe tine. Acum, tot ce 
face e numai din capriciu. Dragostea ce ţi-o poartă l-ar 


putea îndemna să-ţi dea unele porunci. Dacă nu vrei să-ţi 
ruinezi familia, îngerul meu, şi dacă nu vrei să-ţi vezi într-o 
bună zi mama cerşind o bucată de pâine: trebuie să-mi spui 
totul. 

— Ah! Strigă contele care, deschizând uşa, se arătă 
deodată - aproape gol, uscat şi descărnat ca un schelet. 

Strigătul acesta înăbuşit o impresionă puternic pe contesă, 
care rămase nemişcată, împietrită de uimire. Soţul ei era 
atât de slab şi de palid, încât ai fi zis că ieşise din mormânt. 

— Mi-ai amărât viaţa şi vrei să-mi tulburi şi moartea, să 
otrăveşti mintea fiului meu, să faci din el un păcătos, strigă 
el cu o voce spartă. 

Contesa se aruncă la picioarele muribundului, pe care 
ultimele emoţii ale vieţii îl făceau aproape hidos, şi începu 
să verse valuri de lacrimi. 

— Iertare! lertare! Strigă ea. 

— Dar ţie ţi-a fost vreodată milă de mine? O întrebă el. 'Te- 
am lăsat să-ţi risipeşti averea, acum vrei să o distrugi şi pe a 
mea, vrei să-mi ruinezi fiul! 

— Bine, fie, n-avea milă de mine, fii neîndurător, dar 
copiii? Sileşte-o pe văduva ta să trăiască într-o mănăstire, 
mă voi supune, ca să-mi răscumpăr greşelile pe care le-am 
săvârşit faţă de tine, voi face tot ce vei porunci; numai copiii 
să fie fericiţi! Ah, copiii, copiii! 

— Nu am decât un copil, răspunse contele întinzându-şi 
braţul descărnat, ca un simbol al desperării, spre fiul său. 

— Iertare! M-am pocăit! Strigă contesa înconjurând cu 
braţele, picioarele umede ale soţului ei. 

Hohotele plâns o împiedicau să vorbească şi din gâtlejul ei 
încins ieşeau cuvinte fără şir. 

— După cele ce i-ai spus lui Ernest, îndrăzneşti să vorbeşti 
de pocăință! Rosti muribundul şi o trânti pe contesă, 
împingând-o cu piciorul. 

— Mă înspăimânţi, adăugă el cu o răceală care avea ceva 
înfricoşător. Ai fost o fiică rea, ai fost o soţie rea, vei fi o 
mamă rea. 


Nenorocita căzu leşinată. Muribundul se întoarse în patul 
lui, se culcă şi peste câteva ore pierdu cunoştinţa. Veniră 
preoţii, ca să-l împărtăşească. Pe la miezul nopţii şi-a dat 
sufletul. Emoţiile elin dimineaţa acelei zile îi storseseră şi 
ultima picătură de vlagă. La miezul nopţii am sosit şi eu, 
împreună cu taica Gobseck. Profitând de neorânduiala care 
domnea peste tot, ne-am furişat în salonaşul de lângă 
camera mortului şi i-am găsit acolo pe cei trei copii 
plângând între doi preoţi, ce trebuiau să petreacă noaptea 
lângă cadavru. Ernest veni la mine şi-mi spuse că mama lui 
doreşte să rămână singură în camera contelui. 

— Nu intraţi, îmi spuse el, pe un ton uimitor de energic. Se 
roagă! 

Gobseck începu să râdă, cu râsul lui înfundat. Eram prea 
mişcat de sentimentele pe care le citeam pe faţa lui Ernest, 
pentru a putea împărtăşi gândurile ironice ale avarului. 
Când copilul văzu că ne îndreptam spre uşă, se lipi de ea, 
strigând: 

— Mamă, au venit nişte domni în negru care te caută! 

Gobseck îl dădu pe copil la o parte ca pe un fulg şi 
deschise uşa. Ce privelişte se înfăţişă ochilor noştri! În 
cameră domnea o dezordine înfiorătoare. Cu părul vâlvoi şi 
cu ochii sticlind de desperare, contesa rămăsese în picioare, 
neştiind ce să facă, nemişcată, în mijlocul boarfelor, hârtiilor 
şi rufelor aruncate claie peste grămadă. De îndată ce 
contele îşi dăduse sufletul, soţia lui deschisese toate 
sertarele şi biroul; în jurul ei covorul era acoperit cu 
sfărâmături, câteva obiecte şi dosare fuseseră distruse, 
peste tot mâinile ei îndrăzneţe lăsaseră urme. Probabil că la 
început încercările ei fuseseră zadarnice, dar atitudinea şi 
frământarea ei m-au făcut să cred că până la urmă dăduse 
peste hârtiile misterioase. 

Am aruncat o privire spre pat şi, datorită instinctului pe 
care îl creează practica afacerilor, am ghicit tot ce se 
petrecuse. 


Cadavrul contelui era pe marginea patului, aproape de-a 
curmezişul, cu faţa întoarsă în jos spre saltea, aruncat cu 
tot atâta dispreţ ca şi plicurile ce zăceau pe podea; de altfel 
el însuşi nu mai era decât un fel de plic gol. Membrele lui 
uscate şi ţepene îi dădeau un aer grotesc, înfricoşător. 
Desigur că muribundul ascunsese actul sub pernă, pentru 
ca nimeni să nu se poată atinge de el atât cât va fi în viaţă. 
Contesa ghicise gândul bărbatului ei, gând care părea de 
altfel întrupat în ultimul său gest, în degetele lui crispate. 
Perna fusese azvârlită lângă pat şi mai purta încă forma 
întipărită a piciorului contesei; în faţa ei, zării un plic sigilat 
în mai multe locuri cu pecetea contelui. L-am ridicat repede 
şi din cele scrise pe el am văzut că-mi era destinat. Am 
privit-o îndelung pe contesă, cu asprimea pătrunzătoare a 
unui judecător care interoghează un acuzat. Flăcările 
căminului înghiţeau hârtiile. Auzindu-ne paşii contesa le 
aruncase în foc, închipuindu-şi, în urma citirii primelor 
dispoziţii, impuse de mine în favoarea copii lor ei, că 
distruge un testament care-i lipsea de avere. 

Conştiinţa încărcată şi teama nestăpânită pe care o simte 
vinovatul în clipa când făptuieşte o crimă o făcuseră să-şi 
piardă minţile. Prinsă asupra faptului, poate că se şi vedea 
pe eşafod şi simţea fierul roşu al călăului. 

Aştepta gâfâind şi cu privirea rătăcită primele noastre 
cuvinte. 

— Vai, doamnă, i-am spus eu, scoțând din cămin un petic 
de hârtie pe care focul nu-l atinsese, v-aţi ruinat copiii! 
Hârtiile acestea erau titlurile lor fie proprietate. Buzele 
începură să-i tremure, de parcă ar fi fost în pragul unui atac 
de paralizie. 

— Ha! Ha! Izbucni Gobseck, scoțând un sunet care aducea 
cu scârţâitul unui sfeşnic de aramă împins pe o placă de 
marmură. 

După o clipă, bătrânul îmi spuse calm: 

— Vrei cumva s-o faci pe contesă să creadă că nu sunt 
proprietarul legitim al bunurilor pe care mi le-a vândut 


domnul conte? De aici înainte, casa asta îmi aparţine. 

Dacă cineva m-ar fi lovit cu o măciucă în cap, nu m-ar fi 
durut mai mult şi nu aş fi fost mai uimit. Contesei nu-i scăpă 
privirea nehotărâtă pe care i-o aruncai cămătarului. 

— Domnule, domnule! Îi spuse ea, negăsind alte cuvinte. 

— Ai vreun fideicomis? L-am întrebat eu. 

— Poate că da! 

— Vei abuza deci de crima săvârşită de doamna contesă? 

— Chiar aşa. 

Am ieşit din încăpere, lăsând-o pe contesă aşezată lângă 
patul mortului şi plângând în hohote. Gobseck veni după 
mine. Pe stradă, m-am despărţit de el, dar cămătarul mă 
ajunse din urmă şi-mi aruncă una dintre acele priviri adânci 
cu care scormonea el sufletele, spunându-mi cu vocea lui 
piţigăiată: 

— Îndrăzneşti să mă judeci? 

De atunci ne-am văzut foarte rar. Gobseck a închiriat casa 
contelui, îşi petrecea vara la conacele contelui, făcea pe 
boierul, clădea ferme, repara morile, drumurile şi planta 
arbori. Într-o zi l-am întâlnit pe una dintre aleile parcului 
Tuileries. 

— Contesa duce o viaţă eroică, îi spusei. S-a consacrat 
educaţiei copiilor ei, care sunt crescuţi cum nu se poate mai 
bine. Fiul cel mai mare este încântător. 

— Posibil. 

— Dar n-ar trebui oare, am adăugat eu, să-l ajuţi pe 
Ernest? 

— Să-l ajut pe Ernest?! Exclamă Gobseck. Nu, nu! 
Nenorocirea este cel mai bun dascăl! Nenorocirea îl va 
învăţa valoarea banului, a femeilor şi a oamenilor în 
general. Să navigheze pe marea Parisului! Când va deveni 
un bun cârmaci, îi vom da pe mână un vas. 

L-am părăsit fără să vreau să-mi explic înţelesul acestor 
cuvinte. Deşi domnul de Restaud nu ar veni niciodată să-mi 
ceară sfatul, deoarece mama lui l-a făcut să mă urască, m- 
am dus săptămâna trecută la Gobseck pentru a-i vorbi 


despre dragostea pe care o poartă Ernest domnişoarei 
Camelia şi pentru a-l îndemna să-şi îndeplinească mandatul, 
deoarece tânărul conte va fi în curând major. 

Bătrânul cămătar căzuse de mult la pat, din pricina bolii 
care avea să-l răpună. A amânat răspunsul până când putea 
să se scoale din pat şi să se ocupe de afaceri. Desigur că nu 
voia să se despartă de nimic, atâta timp cât avea o cât de 
mică urmă de viaţă în el; nu avea alt motiv pentru a 
tărăgăni răspunsul. Văzând că era mult mai bolnav decât 
credea, mi-am prelungit vizita îndeajuns ca să pot constata 
progresele unei patimi pe care vârsta o transformase într- 
un fel de nebunie. Ca să fie singur în casă, închiriase toate 
încăperile, care rămâneau astfel goale. Nimic nu se 
schimbase în camera în care locuia. Mobila, pe care o 
cunoşteam de şaisprezece ani, părea că fusese păstrată sub 
sticlă, într-atât de neschimbată era. Bătrâna şi devotata 
portăreasă, măritată cu un invalid care îi lua locul în cabină 
când ea se urca la cămătar, continua să fie femeie de 
serviciu şi om de încredere. Ea conducea pe oricine venea 
să-l vadă şi îndeplinea şi funcţia de soră de caritate. 

Deşi era foarte slăbit, Gobseck continua să-şi primească 
clienţii, să-şi încaseze veniturile. Îşi simplificase într-atât 
afacerile, încât era de ajuns ca invalidul să-i facă o serie de 
comisioane în oraş, pentru ca totul să se rezolve. În 
momentul când s-a încheiat tratatul prin care Franţa 
recunoştea republica Haiti22, Gobseck, cunoscând situaţia 
averilor din San-Domingo şi a coloniştilor sau a 
moştenitorilor legali cărora le reveneau îndemnizaţiile, a 
fost numit membru în comisia înfiinţată pentru a lichida 
drepturile lor şi a repartiza fondurile datorite de Haiti. Avu 
ideea genială de a înfiinţa pentru scontarea creanţelor 
coloniştilor sau ale moştenitorilor lor o agenţie pusă sub 
numele lui Werbrust şi Gigonnet, cu care împărțea 
beneficiile, fără să fie nevoit să contribuie la această 
afacere cu alt capital decât ştiinţa lui. 


Agenţia aceasta era un fel de distilerie prin care treceau 
creanţele nepricepuţilor, ale fricoşilor sau ale persoanelor 
ale căror drepturi puteau fi contestate. Gobseck ştia, în 
calitate de lichidator, să trateze cu marii proprietari care, 
fie din dorinţa ele a obţine un preţ cât mai ridicat pentru 
drepturile lor, fie din dorinţa de a şi le vedea cât mai repede 
recunoscute, îi ofereau cadouri pe măsura averilor lor. În 
felul acesta, cadourile erau un fel de dobândă asupra 
sumelor pe care nu puteau să şi le însușească; în afară de 
aceasta, prin agenţia lui putea pune mâna pe averi e mai 
mici, pe titlurile mai îndoielnice, sau pe cele ale persoanelor 
care preferau să primească imediat de la el o sumă cât de 
mică decât să aştepte s-o încaseze de la stat, fără prea 
mare siguranţă. 

Gobseck a fost aşadar nesăţiosul şarpe boa al acestei mari 
afaceri. În fiecare dimineaţă primea tributurile şi le cerceta, 
aşa cum ar fi făcut ministrul unui nabab înainte de a se 
hotări să semneze decretul de grațiere. Gobseck primea 
orice: începând cu boarfele unui calic şi registrele unor 
tipicari, şi sfârşind cu vesela bogaţilor şi tabacherele de aur 
ale speculanţilor. Nimeni nu ştia ce se întâmplă cu aceste 
cadouri făcute bătrânului cămătar. Totul intra în camera lui, 
dar nimic nu ieşea. 

— Pe cuvântul meu, îmi spunea portăreasa, pe care o 
cunoşteam de mult, eu socot că le înghite pe toate, cu toate 
că nu se îngraşă. E uscat şi scofâlcit cum e cucul din 
orologiul meu. 

În sfârşit, luna trecută, Gobseck l-a trimis la mine pe 
invalid, care mi-a spus de îndată ce a intrat în biroul meu: 

— Veniţi repede, domnule Derville, stăpânul îşi încheie 
socotelile, e galben ca lămâia şi arde de nerăbdare să vă 
vorbească; moartea l-a şi înhăţat, iar ultimul horcăit îi 
râcâie gâtlejul. 

Când am intrat în camera muribundului, l-am surprins 
stând în genunchi în faţa căminului, în care deşi nu ardea 
nici un foc se afla un morman de cenuşă. Gobseck izbutise 


să se târască din pat până acolo, dar nu mai avea putere să 
se întoarcă, după e u în nu mai avea putere nici să geamă. 

— Bunul meu prieten, i-am spus, ridicându-l şi ajutându-l 
să se urce în pat, ţi-e frig, de ce nu ceri să se facă focul? 

— Nu mi-e frig, nu vreau foc! Simt că mă duc nu ştiu unde, 
băiete, urmă el privindu-mă pentru ultima oară cu ochii lui 
reci şi metalici, nu ştiu unde, dar plec de aici! Sufăr de 
carfologie2 3, adăugă el, folosind un termen care dovedea 
că-şi păstrase limpezimea minţii. 

— Mi s-a părut că mi-e camera plină de monede de aur şi 
m-am sculat să le culeg. Pe mâna cui va încăpea aurul meu? 
Nu-l dau guvernului; am întocmit un testament, găseşte.-l, 
Grotius. Frumoasa olandeză avea o fiică pe care am văzut-o 
nu ştiu unde, pe strada Vivienne mi se pare, într-o seară. 
Am auzit ca i se spune Torpila; e frumoasă ca o zână, caut-o, 
Grotius. Eşti executorul meu testamentar, ia tot ce pofteşti, 
mănâncă: ai să găseşti plăcinte, saci cu cafea, zahăr, linguri 
de aur. Dă serviciul de porțelan soţiei tale. Dar cui să-i dau 
diamantele? Tragi tutun pe nas, băiete? Am pachete întregi, 
vinde-le la Hamburg, sunt în urcare. Pe scurt, am de toate şi 
trebuie să părăsesc totul! Hai, taică Gobseck - se îmbărbătă 
el - nu fi slab, fii tu însuti. 

Se ridică în capul oaselor, chipul i se zugrăvi limpede pe 
pernă ca şi cum ar fi fost tăiat în bronz; îşi întinse braţul 
uscat şi mâna osoasă pe plapumă şi o strânse ca şi cum ar fi 
vrut să se agaţe de ea, apoi îşi îndreptă privirile spre 
căminul rece ca ochiul lui metalic - şi-şi dădu duhul, perfect 
lucid, oferind portăresei, invalidului şi mie însumi imaginea 
acelor bătrâni romani stând încordaţi în spatele consulilor, 
pe care Lethicre i-a pictat în tabloul său Moartea copiilor lui 
Brutus. 

— Ia te uită ce coraj pe viteazul nostru! Spuse invalidul în 
jargonul lui cazon. 

Eu parcă mai auzeam încă înşiruirea fantastică a 
bogățiilor făcută de muribund şi privirea mea, urmărind-o 
pe a lui, rămăsese aţintită asupra mormanului de cenuşă, 


de o grosime neobişnuită. Am luat vătraiul şi când l-am 
afundat în cenuşă, am dat peste o grămadă de aur şi argint, 
strânsă probabil din afacerile făcute în timpul bolii, şi pe 
care Gobseck nu avusese destulă putere ca s-o ascundă, sau 
se temuse să o trimită la bancă. 

— Dă fuga la judecătorie, i-am spus invalidului, trebuie să 
se sigileze totul cât mai repede! 

Deoarece îmi rămăseseră în minte atât ultimele cuvinte ale 
lui Gobseck, cât şi informaţiile pe care mi le dăduse recent 
portăreasa, am luat cheile încăperilor de la etajul întâi şi al 
doilea pentru a le cerceta. 

Când am intrat în prima încăpere, am şi înţeles cuvintele 
lui, pe care le socotisem fără noimă. Am văzut acolo 
rezultatele unei zgârcenii, din care nu mai rămăsese decât 
acel instinct absurd, caracteristic avarilor din provincie. În 
camera alăturată aceleia în care murise Gobseck se găseau 
plăcinte putrezite, alimente de tot felul şi chiar scoici şi 
peşti mucegăiţi; iar feluritele miasme ale acestor alimente 
erau cât pe aci să mă asfixieze. Pretutindeni mişunau viermi 
şi gândaci. Aceste daruri primite de curând erau 
amestecate cu cutii de tot felul, cu lăzi ele ceai sau saci de 
cafea. Pe cămin, într-un castron de argint, erau câteva 
anunţuri despre sosirea unor mărfuri pe numele lui în 
portul Havre: baloturi de bumbac, lăzi cu zahăr, butoaie cu 
rom, diferite sorturi de cafea, culori indigo, tutun - un 
bazar întreg de produse coloniale! 

Încăperea era ticsită de mobile, argintărie, lămpi, tablouri, 
vaze, cărţi, gravuri frumoase făcute sul şi diferite alte 
curiozităţi. Poate că nenumăratele obiecte de valoare ce se 
găseau aci nu erau numai daruri, ci îi rămăseseră şi ca 
zăloguri pentru sume neachitate. Mai erau acolo şi scrinuri 
cu blazoane sau cu cifru, albituri fine, arme graţioase, dar 
fără marcă. 

Deschizând o carte, care mi se părea că nu stă la locul ei, 
am găsit în ea bancnote de câte o mie de franci. Am luat 
hotărârea să privesc în amănunţime lucrurile cele mai mici, 


să cercetez podelele, plafoanele, cornişele, şi chiar pereţii, 
pentru a găsi tot aurul de care era atât de însetat acest 
olandez demn de penelul lui Rembrandt. 

În toată cariera mea de avocat, nu mai văzusem niciodată 
semnele unei asemenea zgârcenii şi ciudăţenii. Când m-am 
întors în odaia lui, am aflat pricina pentru care fuseseră 
adunate şi îngrămădite atâtea bogății: pe biroul 
cămătarului am găsit sub o casetă de scrisori o întreagă 
corespondenţă între Gobseck şi negustori, cărora desigur le 
vindea de obicei toate darurile primite. Fie că negustorii 
căzuseră victime şireteniei lui, fie că Gobseck cerea un preţ 
prea mare pentru alimente sau pentru celelalte obiecte nici 
o vânzare nu fusese încă încheiată. 

Gobseck nu vânduse unui anume Chevet alimentele, 
pentru că Chevet nu voia să le ia decât cu treizeci la sută 
reducere. Gobseck se încăpăţina pentru o diferenţă de 
câţiva franci şi între timp alimentele se alterau. Cât priveşte 
argintăria, Gobseck refuzase să suporte cheltuielile de 
transport. La cafea, nu voise să ia pe socoteala lui deşeurile. 
În sfârşit, fiecare obiect cm un prilej de discuţii, care 
dovedeau la Gobseck primele semne ale copilăriei, ale 
încăpăţânării inexplicabile, la care ajung toţi bătrânii, când 
vreo pasiune puternică supravieţuieşte inteligenţei lor. 

M-am întrebat ceea ce se întrebase el însuşi: 

— Ale cui vor fi toate bogăţiile astea? Gândindu-mă la 
indicaţia atât de ciudată pe care mi-a dat-o asupra singurei 
sale moştenitoare, mă văd nevoit să scormonesc prin toate 
casele suspecte din Paris, ca să arunc în braţele vreunei 
femei uşoare o avere uriaşă. Dar umilinţele toate, trebuie să 
ştiţi că, în baza unor acte perfect valabile, contele Ernest de 
Restaud va fi, peste câteva zile, în posesia unei averi care-i 
va îngădui să se însoare cu domnişoara Camelia, lăsând 
totodată contesei de Restaud, mama sa, fratelui şi surorii 
sale, o avere bunicică. 

— Dragă domnule Derville, ne vom mai gândi la toate 
astea, răspunse doamna de Grandlieu. Domnul Ernest 


trebuie să fie într-adevăr foarte bogat pentru a obţine ca 
mama lui să fie primită într-o familie nobilă. E drept că s-ar 
putea să nu fie nevoie ca scumpa mea Camelia să-şi vadă 
soacra. 

— Doamna de Beauseant o primea pe doamna de Restaud, 
spuse bătrânul unchi. 

— O, dar numai la sindrofii! Răspunse vicontesa. 

Paris, ianuarie 1830 


SFÂRŞIT 


1 O fostă domnişoară Goriot - în romanul lui Balzac, Moş 
Goriot (1834), fetele acestuia - dintre care una este tocmai 
soţia contelui de Restaud - sunt nerecunoscătoare faţă de 
el; aşadar, Balzac avea în minte subiectul lui Moş Goriot în 
momentul când scria Gobseck (1830); este un exemplu de 
felul cum Balzac se gândea la mai multe romane deodată şi- 
şi vedea personajele în mişcare. 

2 Saint-Germain - cartier din Paris, locuit de familiile 
nobile. 

3 Chaussee d'Antin - cartier al familiilor parvenite de 
bancheri. 

4 Talleyrand (Charles Maurice de) - diplomat şi om politic 
fără scrupule (1754-1838). 

5 Metzu sau Metsu (Gabriel) - pictor olandez, excelând în 
scene de interior (1620-1667). 

6 Fontenelle (Bernard Le Bovier de) - scriitor francez, 
cunoscut atât pentru operele sale de popularizare a ştiinţei, 
cât şi pentru excepţionala sa longevitate (1657-1757). 

7 Lally, Kergarouet, Estaing, Suffren, Portenducre, 
Cornwallis, Hastings, Tippo Saeb - nume de guvernatori în 
colonii ţi ofiţeri de marină - în general reale. Lally (Ihomas- 
Arthur de) a fost guvernator general al Indiilor franceze 


(1702-1766); Estaing (Henri d') a fost amiral şi a luptat 
contra englezilor în India şi în America (1729 -1794): 
Suffren a combătut şi el pe englezi în India, în secolul al 
XVIII-lea: Hastings (Warren) a fost guvernator al Indiilor 
engleze (1732-1818): Tippo Saeb (sau Sahih), nabab indian, 
a ţinut piept englezilor tot în secolul al XVIII-lea; iar 
Kergarouet şi Portenducre sunt personaje din alte povestiri 
ale lui Balzac. 

8 Saint-Thomas - insulă în Antile. 

9 Concordat - în sens comercial, concordatul este o 
înţelegere între un negustor falit şi majoritatea creditorilor 
lui. 

10 Turbanul. De madras - turbanul era la modă printre 
femeile elegante în jurul lui 1830; deseori el era făcut din 
madras, stofă subţire de mătase şi bumbac, numită astfel 
după localitatea Madras, din India, unde a fost fabricată 
pentru prima dată. 

11 O herodiadă - soţia lui Herod Filip şi, apoi a fratelui 
acestuia, Herod Antipas, primul rege al ludeei, al doilea 
tetrarc al Galileei şi judecător al lui lisus. Când, la ordinul 
lui, a fost decapitat sfântul Ioan Botezătorul, Herodiada a 
trimis pe, fiica ei Salomeea să ceară capul celui ucis; - 
scena a fost deseori reprezentată de pictori. 

12 Leonardo da Vinci - om de ştiinţă şi mare artist, 
Leonardo da Vinci s-a născut lângă Florenţa şi a murit în 
Franţa (1452-1519); a fost pictor, sculptor, arhitect, inginer, 
muzician şi scriitor. Ca pictor, a rămas cunoscut mai ales 
prin portretul Giocondei (Mona Lisa) şi prin tablouri şi 
fresce cu subiecte religioase (de ex. Cina cea de taină). 

13 Scena domnului Dimanche - celebra scenă din comedia 
Don Juan a lui Molicre (actul IV, scena 3), în care Don Juan, 
neavând cu ce-ţi plăti creditorul, pe domnul Dimanche, îl 
măguleşte, cerându-i veşti despre familie, purtându-se cu el 
extrem de amabil şi reuşind astfel să-l expedieze repede 
fără să-i dea nici un ban. 


14 Mirabeau (Honore-Gabriel) - om politic şi orator din 
vremea revoluţiei burgheze de la 1789. 

15 Vergniaud (Pierre-Victurnien) - orator girondin din 
timpul revoluţiei din 1739-1794. 

16 Grotius - renumit jurisconsult olandez (1583-1645); 
Gobseck îl numeşte aşa pe tânărul avocat Derville cu ironie 
afectuoasă. 

17 Horn (contele de), Fouquier-Tinville, Coignard - au avut 
cu toţii un sfârşit tragic: Horn, om politic suedez, a 
participat la complotul împotriva regelui Gustav al III-lea, al 
cărui favorit fusese şi a fost condamnat la exil perpetuu; 
Fouguier-Tinville, acuzator public în timpul dictaturii 
iacobine, a fost executat în timpul reacţiunii termidoriene; 
Coignard (Pierre) începând ca hoţ, a ajuns sub nume fals, 
ofiţer superior sub Ludovic al XVIII-lea şi apoi, fiind 
demascat în 1819, a sfârşit în ocnă. 

18 Sfânta inchiziţie - „sfânta” inchiziţie este instituţia 
catolică de represiune, care a exterminat zeci de mii de 
oameni, printre care mulţi oameni de valoare, acuzaţi de 
„vrăjitorie”, sau de erezie; acest tribunal special a fost 
organizat în secolul at XIII-lea şi a făcut numeroase victime, 
mai ales în Italia şi în Spania; rolul de sprijin al forţelor 
reacționare pe care l-a avut inchiziţia a fost verificat în 
timpul Restauraţiei din Franţa, când inchiziţia a fost 
reînfiinţată în plin secol al XIX-lea, pentru a susţine 
monarhia care avea tendinţe de absolutism. 

19 Ego sum papa - eu sunt papa, cu alte cuvinte, eu sunt 
cel mai puternic, eu sunt stăpânul. 

20 Richelieu (ducele de) - fiind vorba de un duce de 
Richelieu, „răposat de curând”, cel în cauză în Gobseck este 
Armand Emmanuel de Richelieu, ministru al lui Ludovic al 
XVIII-lea (1766-1822). 

21 Fideicomis - moştenire lăsată prin testament unei 
persoane de încredere, care trebuie să o remită alteia. 

22 Tratatul prin care Franţa recunoştea republica Haiti - 
fosta posesiune franceză, în parte din 1697 şi în întregime 


din 1795. În 1804, insula Haiti devine republică 
independentă. 

23 Carfologie - în greceşte carfaleos înseamnă, „uscat”, 
„alterat”: Gobseck formează, desigur, de la acest cuvânt 
numele bolii care-l măcina.