Dick Stanford — Infern in Hawaii

v i Lar 
Se 


os E A e 
A a = 


A 
a 
O 
Fa 
Z 
<Q 
E 
ua 
bd 
O 
== 
ES 


Colecţia MERCENAR 
44 


Dick Stanford 


INFERN ÎN HAWAII 


VL 


Traducere de Nicolae Constantinescu 


Editura Z 2000 
2000 


CAPITOLUL | 


Primul foc de armă al războiului din Hawaii a fost tras în 
apartamentul luxos al unui distribuitor de stupefiante din 
cartierul Waikiki, Paul Angliano, al cărui teritoriu - destul de 
neînsemnat în comparaţie cu altele - aducea în jur de cincizeci 
de mii de dolari pe zi. E destul de uimitor că a început aici, totuşi 
aşa s-a întâmplat. 

Mafiotul stătea în uşa întredeschisă a seifului când cea a 
salonului a ieşit brusc din balamalele care o ţineau în loc şi în 
încăpere a apărut brusc un om îmbrăcat în întregime în negru. 
Angliano avu atunci ocazia să contemple - deşi foarte puţin - 
faţa Morţii, aşa cum făcuseră înainte colegii săi mafioţi doboráti 
de Bob Hunter. 

Văzu o faţă dură, dăltuită parcă într-un bloc de gheaţă şi nişte 
ochi care aruncau fulgere de un albastru arctic, apoi mai 
remarcă şi un pistol mare şi negru care scotea o mică flacără 
portocalie. Asta a fost tot, căci un glonţ de 9 mm îi intră între 
ochi şi Angliano se prăbuşi fără demnitate pe mocheta de lână 
pe care o murdări de sânge. Totul se sfârşise pentru Paul John 
Angliano. 

O medalie de trăgător de elită ateriză pe birou în timp ce al 
doilea om care se afla în încăpere la sosirea lui Hunter se 
depărta rapid de cadavru, ridicând braţele şi aproape atingând 
tavanul cu vârful degetelor. Joey Puli, un polinezian, nu voia 
deloc să aibă aceeaşi soartă ca cea a patronului său defunct. 

— Nu! Nu! strigă el. 

Privirea lui plină de oroare se întoarse de la mafiotul aproape 
decapitat şi se opri asupra celui de al doilea cadavru lungit în 
antreu, lângă uşa smulsă. 

— De ce nu? întrebă calm o voce de dincolo de mormânt. Aş 
avea nevoie de un motiv. 

— Cum? Ce? Dar... nici măcar nu-l cunoşteam pe tipul ăsta! 

— Ce tot spui, Joey! 

Un glonţ smulse un smoc din mochetă între picioarele 
polinezianului care sări în loc ca o balerină isterică. 

— Ah! strigă Puli. OK, OK! 

Se trase înapoi clătinându-se, se lovi cu umerii de perete şi se 
opri. Se întrebă o fracțiune de secundă de unde naiba îi ştia 
numele diavolul acela negru şi îşi zise că nu era momentul să 


3 


facă pe şmecherul. Când Joey Puli făcea pe şmecherul cu cineva, 
pierdea totdeauna. Deoarece îşi cunoştea această calitate, se 
decise să vorbească. 

— Aştept, zise celălalt. 

— OK, zise Puli. Mărturisesc că lucrez aici. Sunt mesager. 

— Ajuti la trecerea mărfii, zise Hunter. 

— Oh! zise Puli cu o voce abia audibilă. Din când în când duc 
un mic pachet ca să fac un serviciu, sau mă duc să las ceva bani 
ici şi colo, atâta tot. 

Omul în negru se uită rapid la medalia de pe birou, apoi se 
adresă lui Puli: 

— Vei lua această medalie şi o vei da destinatarului ei. 

Puli zâmbi cu toată gura, uluit că scăpa atât de ieftin. 

— Păi, cum să nu. Evident, o voi duce. Cui trebuie s-o dau? 

— Lui Oliveras. 

Zâmbetul încremeni şi dispăru. Joey fusese din nou cel mai 
prost. 

— Auzi, zise el, nu ştiu dacă... 

— Ba da, ştii, răspunse Hunter. lar eu voi şti după ce-ţi vei 
îndeplini misiunea. Dacă te sustragi, Joey, vei muri. 

— Nu, nu, i-o voi da, zise el imediat. 

— Pleacă, îi ordonă Hunter. 

Puli luă medalia de pe birou, se repezi spre uşă şi părăsi 
încăperea în fugă. Hunter se apropie de seif, îşi însuşi imediat 
conţinutul, băgă totul într-un buzunar mare, apoi părăsi şi el 
repede încăperea. 

După câteva minute, Hunter se afla în faţa unei ferestre într- 
un hotel imens lângă Ala Wai Harbour. Isi alesese cu grijă 
camera, căci avea o vedere impecabilă şi, de la fereastră, se 
putea observa fără probleme un imobil foarte mare care se afla 
mult mai departe pe plajă. 

O carabină Weatherby Mark IV pe trepied fusese instalată - pe 
pervazul ferestrei, echipată cu un Startron folosit de US Army, un 
sistem de ţintit noaptea, încorporat într-un telescop. Arma era 
îndreptată spre altă fereastră aflată la o distanţă de aproximativ 
un kilometru. Aceasta era luminată, ceea ce făcea perfect vizibil 
apartamentul somptuos de care era interesat Hunter. Dar, după 
toate aparențele, acolo nu se afla nimeni sau nu se arăta. Profită 
deci ca să verifice încă o dată sistemul de tintire şi să facă o 
mică corecție. 

In sfârşit, complet satisfăcut de arma lui, Hunter lipi ochiul de 
telescop şi aşteptă. 


4 


Aşteptă, aşteptă, aşteptă. Viaţa lui era făcută numai din 
răbdare. 
Căci acum totul depindea de Joey Puli. 
* 


* * 


Cel pe care conta Bob Hunter încerca în acel moment sá 
obţină permisiunea de a trece ca sá poată ajunge în sfârşit la 
domiciliul lui Frank Oliveras, regele traficului cu stupefiante din 
insulele hawaiiene. Se rázboia curajos cu interfonul. 

— Eu sunt, Joey Puli. Sigur cá da. Angliano. Angliano a fost 
asasinat mai adineauri. E destul de clar, nu? Trebuie sá vorbesc 
cu domnul Oliveras imediat. Poate că viaţa lui e în mare pericol. 

Puli îi zâmbi dispretuitor paznicului care primi înapoi aparatul 
măsurându-l din cap până în picioare. După câteva clipe urcă 
într-un ascensor care îl duse ca o rachetă în vârful turnului. Cu 
mâinile în buzunare, micul traficant repetă în gând textul şi 
scena pe care avea de gând să o joace pentru marele om, în 
timp ce pipăia cu vârful degetelor medalia din buzunarul drept al 
pantalonilor. 

leşi din ascensor şi fu apucat cu brutalitate de nişte mâini 
neprieteneşti care îl scotociră peste tot cu nerusinare, apoi îl 
duseră cu forţa în antreul apartamentului şi îl puseră să stea jos 
pe un scaun. Oamenii ieşiră imediat şi se pomeni singur. Antreul 
era dar un mic culoar fără ferestre şi la fiecare extremitate se 
afla o uşă masivă. Scaunul - neconfortabil - pe care stătea 
constituia toată mobila. 

Puli se uită la o oglindă, apoi îşi luă repede ochii de la ea, 
înfiorându-se, convins că era o oglindă trucată şi că în spatele ei 
se aflau oameni cu feţe pline de cruzime, care îl examinau cu o 
privire necruțătoare. Isi pipăi degetele, îşi muşcă uşor unghiile, 
aprinse o ţigară ca să facă şi el ceva şi, idee genială, scoase 
medalia din buzunar şi începu s-o examineze. 

Chiar în acel moment se deschise o uşă şi intrară doi oameni 
cu feţe de brută. „Ucigaşi”, îşi zise Puli. 

Fu din nou scotocit peste tot fără menajamente, apoi unul 
dintre ucigaşi îi smulse medalia din mână. 

— Hei! exclamă Puli cu o voce slabă. E pentru... 

— Cum te cheamă? întrebă întorcând capul cel care îi luase 
medalia. 

— Puli, Joey. Lucrez... în fine, lucram pentru... 

— Ce cauţi aici? 

— Trebuie să vorbesc cu domnul Oliveras. Pot, fac parte din... 


5 


Lucram pentru Angliano. În legătură cu asta trebuie să-l văd pe 
domnul Oliveras. Angliano e mort. 

— Şi? 

Puli se uită nervos, cu o privire îngrijorată, la cele două brute. 

— Dar am fost acolo. Un tip i-a retezat o bună parte din cap. Şi 
apoi... 

Aruncă o privire spre medalia din mâna ucigaşului. 

— A lăsat chestia asta, conchise el. 

Cei doi bărbaţi schimbară o privire, apoi, pe un ton plin de 
subíntelesuri, cel care ţinea medalia zise: 

— Şi ţi-a dat drumul să pleci? 

— Da, răspunse Puli înfiorându-se. 

— De ce? 

Micul polinezian îşi pusese şi el întrebarea de zeci de ori. 

— Pentru că, probabil, şi-a zis că nu merita să strice un glonţ 
pe mine. 

Ucigaşul care până atunci nu zisese nimic, pufni în râs. Celălalt 
zise: 

— Stai cu el, Charley. 

Apoi ieşi. Charley se uită la Puli şi mormăi: 

— Stai jos. Puli se aşeză din nou pe scaunul neconfortabil. 

Aşteptă un minut, care i se păru cumplit de lung, hărțuit de 
privirea neliniştitoare a lui Charley care îl fixa parcă permanent. 
Auzi vocea primului ucigaş prin intermediul difuzorului ascuns în 
perete. 

— Charley, vino în birou. 

Puli se văzu dus printr-o serie de încăperi, tras printr-un mic 
patio plin de flori şi várát într-un birou. Era o încăpere lungă, 
dreptunghiulară, care se afla în colţul imobilului, pereţii din colţ 
fiind formaţi din geamuri imense care dădeau spre mare şi spre 
plajă. Intre cele două ferestre imense se afla un birou mare din 
acaju la care stătea un tip, dar Puli nu putea să distingă decât o 
formă scurtă şi îndesată, căci pe birou se afla o lampă care 
fusese astfel înclinată ca să-l orbească. De aceea nu vedea decât 
o masă neclară, dar amenințătoare. 

O voce răguşită zise: 

— Cum ai zis că te cheamă? 

— Joey Puli. Sunteţi domnul Oliveras? 

— Gura! 

— Am înţeles! 

— Limiteazá-te să răspunzi la întrebările mele. 

— Bine, domnule. 


— Ce-ai spus în legătură cu Angliano? 

— E mort. 

— De ce? 

Puli se uita fix la becul orbitor al lămpii inamice cu un stoicism 
admirabil, apoi explică: 

— Venisem să-i aduc domnului Angliano câştigul zilei, iar 
domeniul Angliano îl punea în seif când, brusc, un tip a spart uşa. 
Era... Dumnezeule mare, cum să-l descriu? In orice caz, nu era 
unul din drogaţii ăia care o iau razna. Era înalt, foarte înalt. Avea 
un pistol negru cu surdină şi ştia tare bine să-l folosească. Era tot 
negru, adică hainele, nu el. El era alb. N-a zis o vorbă, a ridicat 
pistolul şi a tras un glonţ între ochii domnului Angliano. Apoi a 
aruncat medalia asta pe birou şi a îndreptat arma spre mine. Eu 
l-am convins să nu tragă. Dar l-a lichidat pe Tommy Dragon 
înainte de a fi intrat în birou. Tommy era de pază la uşă. L-am 
văzut după aceea cu creierul chisálitá. Ştiam că tipul ăsta era 
gata la orice, drept pentru care i-am vorbit cu mult calm şi... 

— Ce fel de medalie e asta, Joey? zise vocea răguşită. 

— O medalie de soldat. Mi-a luat-o tipul, tipul care... 

— O medalie de trăgător de elită. 

— Zău? Nu ştiam. 

— Nu ştiai? 

— Nu, domnule. N-am făcut armata, aşa că nu cunosc... 

— Omul ăla nu şi-a spus numele? 

— Care? Cel care mi-a luat medalia sau...? 

— Idiotule! Esti un idiot! 

— Poftim? 

Joey Puli începuse să transpire. Oamenii aceia erau nebuni, iar 
situaţia devenea insuportabilă. 

— Chiar crezi că ai să scapi cu aiurelile astea? 

— Ce? Cum? Dar nu e ce credeţi! Domnule Oliveras, să ştiţi că 
vă spun numai adevărul. Mă credeţi pe mine în stare să vin aici 
ca să înşir gogosi? 

— Gura! 

— Dar... 

Cineva se apropie de Puli pe la spate şi îi trase o palmă 
zdravănă peste ceafa. Micul polinezian îşi reveni imediat şi 
închise gura. 

Vocea răguşită a omului de la birou zise din nou: 

— Ai idee de câte ori un prăpădit de felul tău a încercat o 
chestie ca asta, idiotule ce eşti? Ştii câţi pistolari de două parale 
au vrut să profite sau să se folosească de reputaţia acestui tip? 


7 


Crezi că o să începem să tremurăm de frică pentru că cineva îi 
pronunţă numele şi spune că a venit la noi? Drept ce ne iei? Mă 
crezi... Şi, la naiba! Nici măcar nu i-ai pronunţat numele! Vii aici 
cu porcăria asta şi ai impresia că am sá te imbrátisez? 

— Ce nume? zise Puli aproape gemánd. Habar n-am despre ce 
vorbiti. Tipul ăla a urcat, a forţat usa şi a omorât pe toată lumea! 
A aruncat medalia pe birou şi mi-a spus să v-o aduc! Mai mult nu 
ştiu! 

— Eşti un idiot! Acum spui că ţi-a zis să aduci medalia aici! 

— Da, domnule. Credeam că v-am spus deja. Eu nu voiam, dar 
mi-a spus că n-am de ales. Sau duceam medalia, sau o păstram 
şi atunci eu muream. Dar eu nici măcar nu ştiu ce se întâmplă 
aici! Aşa că acolo, vă închipuiţi că... 

— Acest aşa-zis tip, care ţi-a spus să-mi aduci medalia, îmi 
cunoştea numele? M-a numit precis? 

— Dacă sunteți domnul Oliveras, da, domnule. De 
dumneavoastră vorbea. 

— Şi n-a spus cine era? 

— Nu umbla cu politeturi, domnule. Se comporta ca si cum n- 
ar fi avut nevoie să se prezinte. Mi-a spus doar să duc medalia 
domnului Oliveras sau s-o păstrez, caz în care ar fi urmat ca eu 
însumi să mor. 

— Tu? 

— Da, domnule. 

— Vrei să spui, în locul meu? 

— Păi... ezită Pauli. Poate, domnule, dar nu ştiu. Imaginati-vá 
scena! Călcam în sângele domnului Angliano şi tipul stătea cu 
pistolul îndreptat spre mine... 

Micul polinezian începea să cedeze. Avea privirea 
înspăimântată. Zise: 

— Nu ştiţi ce înseamnă să-l ai pe tipul ăsta în faţă; ar trebui 
să-l vedeţi ca să credeţi. Mi-era frică, fir-ar să fie! Niciodată în 
viaţa mea nu mi-a fost atât de frică! Ochii lui! N-am mai văzut 
niciodată unii la fel! Şi de o răceală... Ai fi zis că e făcut din 
gheaţă! A... 

— Ai spus că era înalt? întrebă cu o voce calmă ucigaşul care îi 
luase medalia şi care acum se afla în spatele lui. 

— Da, înalt, răspunse Puli întorcându-se pe jumătate. 
Impozant, dar nu gras. Nişte umeri largi şi un tors mare. Un om 
puternic şi... şi îmbrăcat tot în negru. Nişte ochi care... 

Oliveras oftă şi întrebă: 

— Ce părere ai, Oscar? 


— Nu pare o glumă, domnule, răspunse ucigaşul numit Oscar. 

— S-ar zice că e într-adevăr Hunter, adăugă celălalt ucigas. 

Joey Puli înţelese în sfârşit că făcuse pe idiotul şi câştigase 
lozul cel mare, câştigase cupa învingătorului şi se vedea deja 
încoronat Regele Idiotilor. Simti că leşină, paralizat de groază, 
genunchii i se îndoiră, îşi pierdu echilibrul şi fu gata să cadă. 

— Cum? zise el cu o voce tremurătoare. Tipul ăla era... 

— Acum pretinzi că nu ştiai? 

— Vă jur, domnule Oliveras, zise Puli care se simţea din ce în 
ce mai pierdut. N-a aflat nimic de la mine. Vă cunoştea deja. Mi-a 
spus să iau medalia şi să i-o dau lui Oliveras. Trebuie să mă 
credeţi. Nu ştiam cine e. A zis... 

— Gura! 

— Am înţeles. 

Puli trase capul între umeri ca o broască ţestoasă bătrână şi 
obosită, aşteptându-se la altă palmă. Aşteptă zadarnic. Rămase 
cocoşat, cu umerii înainte, cu ochii ţintă la podea, într-o atitudine 
de supunere totală. 

— Oscar, zise Oliveras. 

— Da, domnule. 

— Vei verifica povestea asta. Dar nu personal. Sună-l pe tipul 
de la prefectură pe tura asta. Vreau să ştiu imediat. 

Numitul Oscar se îndreptă spre fundul încăperii unde se afla 
un aparat telefonic. 

— Charley, zise Oliveras. 

— Domnule? 

— Ocupă-te de micut până când aflăm despre ce e vorba. 

Ucigaşul îl apucă pe Puli de braţ, îl făcu să se întoarcă şi îl 
împinse spre ieşire. Oscar stătea lângă o másutá din apropierea 
ferestrei şi vorbea la telefon cu glas scăzut. Puli văzu cu coada 
ochiului şi corpul enorm al lui Oliveras care părăsea biroul. 

Apoi se dezlántui iadul. 

Fereastra mare care dădea spre nord se despică vibrând sub 
impactul unui proiectil care traversă încăperea smulgánd 
jumătate din faţa lui Charley, ridicându-l de la podea ca pe o 
păpuşă de cálti şi aruncându-l cât colo ca pe un burduf spintecat. 

Geamul se despică şi mai mult, mai înainte ca Puli să aibă 
timp să reacționeze, şi celălalt ucigas, Oscar, încetă brusc să mai 
vorbească la telefon, un glonţ proiectându-l în cealaltă parte a 
încăperii, unde ateriză inundând mocheta cu un amestec de 
creier şi sânge. 

Puli se aruncă la podea, în timp ce geamul se crăpa în toate 


9 


direcţiile din cauza gloantelor care treceau prin el, demolánd 
biroul. 

In birou vrură să intre alţi oameni, dar Oliveras care, văzându-l 
pe Puli, se aruncase şi el pe burtă, îi făcu să dea înapoi strigând 
la ei. 

Când împuşcăturile se opriră, tăcerea păru şi mai zgomotoasă 
decât trecerea gloantelor. Doi oameni zăceau întinşi la câţiva 
paşi de Puli, oribil la vedere. Din încăpere, din acel birou frumos 
nu mai rămăsese aproape nimic. Puli îşi dădu seama ca 
strânsese pumnii atât de tare încât îl dureau degetele. Şi îşi mai 
udase şi pantalonii. 

In spate auzi vocea lui Frank Oliveras care se uşura înjurând 
de mama focului, înjurături obscene, de o inventivitate 
admirabilă. 

Marele birou era doar o adunătură de aşchii şi obiecte distruse 
şi era mai mult decât uimitor că Oliveras supravietuise acelei ploi 
ucigaşe. 

Apoi Puli îşi dădu seama de un alt miracol. El, Puli 
supravietuise în urma a două atacuri ale Exterminatorului, fiinţa 
cea mai temută de cei din lumea interlopă în care gravita Joey 
Puli. 

Bob Hunter venise în Hawaii. 

Şi se vedea de la o poştă că era prost dispus! 


10 


CAPITOLUL II 


Spectacolul era deja în toi la Oahu Cove, un local de noapte si 
cabaret apartinánd lui Frank Oliveras, situat la subsolul imobilului 
în care locuia mafiotul. Era a treia săptămână când Tommy 
Anders apărea în spectacol - cel care era numit „cel mai hazliu 
rasist”. 

Era prima dată de la Las Vegas când Hunter îl reîntâlnea şi nu 
era sigur că se bucura de asta. Era bine să te vezi cu prietenii, 
dar până la urmă îi complicau totdeauna existenţa. Îi evita 
totdeauna atunci când putea, dar de data asta fusese imposibil. 

Purta un costum închis la culoare şi se instalase la o masă 
mică din fundul sălii, în umbră. Anders îşi termina numărul şi 
Hunter constate că nu-şi pierduse nimic din măiestria de 
altădată. 

— Eu nu sunt rasist, sunt doar un macaronar rătăcit, în 
căutarea unui Nas ,drágut”, dar trebuie să mărturisesc că 
oamenii din statul Hawaii sunt şi mai generoşi decât mine. Păi să 
vedeţi! Au ales un guvernator japonez, au trimis un chinezoi în 
Congres şi au un polinezian la curtea supremă. E grotesc! Nu e 
nici măcar o singură femeie în toată treaba asta! Eu nu sunt 
rasist, dar să fim sinceri, distracţia era mai mare în aceste insule 
când erau doar nişte teritorii anexate de colonialismul imperialist 
din Statele Unite. Mă refer la perioada care se situează cam între 
epoca primilor misionari şi cea a construirii lui Honolulu Hilton. 
Uite, prostituţia era legală în Hawaii când era doar un teritoriu. 
Pe vremuri puteai să te regulezi în deplină legalitate. Acum s-a 
terminat. Trebuie să te multumesti cu florile care ti se pun după 
gât. Nu mai poţi să faci pipi pe plajă, că te alegi cu amendă. 
Totul este ilegal de când majoritatea minorităţilor a luat 
conducerea. Remarcati că nu sunt rasist. Legea şi ordinea 
aranjează lucrurile mai curând pentru minoritatea din care fac şi 
eu parte. Şi mă doare în cot de cine e ales, de cine e numit 
guvernator, din moment ce oamenii îşi dau seama că noi, 
macaronarii, conducem totul. Şi acum, Tommy Anders, născut 
Giuseppe Androsepitone, născut în cartierele sărace din Mica 
Italie, vă urează noapte bună. Naşul să vegheze asupra noastră! 

Micul italian părăsi scena în timpul ovatiilor adresate de 
spectatori, reveni o secundă ca să-i salute, apoi cedă locul unei 
trupe de dansatoare polineziene. 


11 


__ După câteva clipe se aşeză pe locul gol de la masa lui Hunter. 
Incă nu-şi trăsese sufletul şi ochii îi străluceau. 

— Incredibil! şopti el. Eşti chiar tu. Ce cauţi în insula asta? 

Hunter zâmbi şi strânse cu căldură mâna întinsă de italian. 

— A, acelaşi lucru ca şi la tine. 

Predica falsul ca să cunoască ce era adevărat, dar era logic să 
se creadă că Anders, care se dovedise un agent federal la Las 
Vegas, se afla la Hawaii într-o misiune. 

Anders rânji şi îi făcu semn chelnerului să se apropie. 

— Deci te învârteşti în loc, zise el. Telefonul fără fir merge la 
mare fix şi vestea e primită cu aceeaşi bucurie cu care întâmpini 
un val seismic. Am crezut că e o alarmă falsă, dar chiar ai venit... 

Chelnerul ajunse la masă. Anders se uită întrebător la Hunter, 
dar acesta îşi acoperi paharul cu mâna scuturând din cap. Anders 
ceru un whisky şi chelnerul se depărtă. Italianul zise imediat: 

— Am primit biletelul pe care mi l-ai trimis în culise. Am citit şi 
mi-am zis: „E adevărat! A venit imbecilul ăsta, şi va arunca totul 
în aer!” Auzi, chiar ai o înclinaţie spre sinucidere? Cum ai de 
gând să părăseşti insula? 

— Dar poate că nu va fi necesar, răspunse Hunter zâmbind. 

Aprinse o ţigară, în timp ce Anders se uita la el cu nerăbdare, 
curios să afle mai multe. 

— E o atitudine ciudată, zise în cele din urmă acesta. Credeam 
că prevezi totul înainte de a pune la cale o operaţiune. 

— Numai începutul, sfârşitul se aranjează totdeauna de la 
sine. Dar tu ce faci aici? 

— Termin a treia săptămână a unui angajament foarte bănos, 
răspunse cu amărăciune italianul. 

— Aiureli! 

Anders râse. 

— OK, am datoria să fiu sincer cu tine. Localul ăsta, masa 
asta, scaunul pe care ţi-ai aşezat fundul aparţin... confreriei. 

— Ştiu, zise Hunter. Adineauri am distrus apartamentul de sus. 

Anders se albi la faţă. 

— Ce-ai făcut? 

— Am oferit un eşantion din ceea ce-l va aştepta pe Oliveras. 

— Când? 

Hunter se uită la ceas. 

— Acum mai puţin de o oră. 

Anders ridică ochii la cer, se uită nervos în jurul lui şi zise: 

— De asta era atâta agitaţie. N-am făcut legătura între cele 
două zvonuri. De altfel n-ar exista nici un motiv ca tu să ataci un 


12 


centru atât de puţin important. Mai ales după Las Vegas, am fost 
obişnuit din partea ta cu operaţiuni de mare anvergură. In fine, 
cred că nimic n-ar trebui să mă mai mire când e vorba de tine. 
Totuşi aş vrea să te conving să te urci pe bicicletă şi s-o ştergi 
cât mai repede de-aici. Locul ăsta e o tabără armată. Aş putea 
să-ţi arăt cel puţin zece ucigaşi - nişte tipi foarte dezagreabili - 
fără să mă scol de la masă. In plus el... 

— l-am reperat, îl anunţă cu blándete Hunter. 

Italianul zámbi. 

— Da, sunt sigur. Dar cum se face cá nu te-au reperat ei pe 
tine? 

— Mortii nu repereazá pe nimeni, ráspunse Hunter zámbind 
ironic. lar ceilalti cautá un anumit tip de om cu care má 
stráduiesc sá nu semán niciodatá. 

— Inteleg, zise Anders uitându-se fix la Hunter. Pe cine ai 
lichidat? 

— Doi din oamenii lui Oliveras. Deocamdată nu vreau să-l 
suprim pe el. Mai ales pentru cá nu stiu cine e superiorul lui. 
Trebuie să aflu asta ca să ajung la creierul operaţiunii. Nu cumva 
tu ştii? 

Anders scutură din cap. 

— Se vorbeşte de unii şi de alţii, dar sunt doar zvonuri fără nici 
o bază. Informaţiile mele mă fac să cred că Oliveras însuşi este 
marele mahăr. 

— Nu, e de neconceput. Prea mulţi tipi vin aici de câteva luni. 
Rodani din Detroit, Topacetti din Chicago, Benvenuti din Saint 
Louis şi Pensa din Cleveland. Cei din Commissione i-au delegat 
pe Dominick şi Flora, iar Boston-ul l-a trimis pe Odono. Aştia sunt 
tipi importanţi. Oliveras n-ar putea să-i controleze, el e doar un 
traficant. Aici se pregăteşte ceva mult mai important decât 
drogurile. Vreau să ştiu despre ce e vorba. 

Anders scutură din cap şi se strâmbă neştiutor. 

— Nimeni n-are habar. 

— Ceea ce explică prezenţa ta, nu? 

— E un motiv printre altele. 

— Mai spune-mi unul. 

— Iti aminteşti de Ranger Sister? 

Hunter îşi amintea prea bine. 

— Da. Am întâlnit-o pe Toby la Detroit în urmă cu ceva vreme. 

— E o meserie care presupune riscuri, zise comicul uitându-se 
la pahar cu un aer serios. Am aflat că ai văzut-o şi pe Georgette. 

— Da, zise încetişor Hunter, aducându-şi aminte de acea faţă 


13 


drăguță groaznic mutilatá şi torturată căreia îi dăduse lovitura de 
graţie. 

— Cunoaştem riscurile, continuă Anders. Şi le acceptăm când 
ne hotărâm să facem meseria asta. 

— Da. 

— Smiley a riscat. 

Smiley Dublin era una dintre cele trei fete drágute pe care 
Hunter le cunoscuse la Las Vegas. 

— Ce vrei să spui? mormăi Hunter. 

— E căutată, răspunse suspinând Anders. 

— Inteleg. Pista duce până aici şi se opreşte. 

— Exact. Sunt blocat aici de patru săptămâni. 

Hunter închise ochii. Işi amintea de un corp splendid, de o faţă 
de zână, de o fată amabilă care avea destul talent ca să 
reuşească în lumea spectacolului şi destul curaj ca să aleagă 
calea dificilă pe care o alesese. lsi mai amintea si de o altă fată 
care, într-un subsol infect din Detroit, îl implorase cu privirea să-i 
pună capăt suferințelor. 

— Ai spus ceva? întrebă Anders. 

Hunter nu-şi dăduse seama că gemuse. După o clipă de tăcere 
zise: 

— Am zis că patru săptămâni e prea mult. 

— Poate că nu. Am auzit tot felul de chestii. 

— Ce? 

— Nu ştii nimic despre un chinez pe nume Chung? 

Hunter dădu din cap. 

— Un pistolar, răspunse el. 

— Pe scară mare. Are o vilă imensă în Hawaii şi se spune că 
Intemniteazá acolo prizonieri politici. 

— Pentru ce? întrebă Hunter. 

Anders dădu din umeri. 

— Cine ştie? Ca să se distreze, sau pentru altceva. 

— Câte persoane lucrează pentru tine? întrebă Hunter. 

— Deocamdată sunt numai eu, răspunse suspinând Anders. 
Evident, autorităţile ştiu, dar numai cele foarte sus-puse. In acest 
moment orice scurgere de informaţii e imposibilă. 

— Ai vrea să plec? întrebă Hunter. 

— De fapt, nu. Dacă tot eşti aici, mai bine să profităm de 
prezenţa ta. Fă puţin masacru, asta va acţiona ca un catalizator. 
Pe urmă, om mai vedea. 

— OK, zise Hunter. 

Puse câteva bancnote pe masă şi se ridică. 


14 


— Unde te duci? întrebă Anders cu o voce uşor îngrijorată. 

— Vreau să urc. 

Comicul oftă. 

— Ştiu că e inutil să-ţi spun ceva, dar faci o mare nebunie. 
Poate că ai reuşit să intri o dată în seara asta, dar a doua oară 
vei fi ucis. 

Hunter zâmbi şi îi întinse mâna. 

— Mi-a făcut plăcere să te revăd. O să dau un semn de viaţă. 

— Sigur. 

— Dacă cumva ai un amic acolo sus, acum e momentul să-mi 
spui. 

— Ti-am mai spus că lucrez singur. 

Hunter zâmbi din nou şi părăsi cabaretul. 

Străbătu un culoar, traversă intrarea imobilului şi se apropie 
încruntat de biroul paznicilor. Un paznic în uniformă îl întâmpină 
politicos, deşi manifesta o anumită nervozitate. 

Hunter îşi lăsă haina întredeschisă, permiţând paznicului să-i 
vadă tocul de piele şi îi arătă o insignă de poliţist pe care o puse 
apoi imediat la loc în buzunar. 

— La etajul paisprezece, zise el brusc. Zgomot, o plângere. Aţi 
fost acolo sus? 

— Da, bineînțeles, răspunse paznicul stráduindu-se să 
zâmbească. Am sunat acum o oră ca să spun că totul e în ordine. 

Trase aer în piept apoi explică: 

— Nişte păsări, un stol întreg s-a lovit de fereastră. 

— Trebuie totuşi să urc, zise Hunter semnând în registrul 
vizitatorilor. 

— Totuşi, staţi, bâigui paznicul. Trebuie să sun... 

Dar Hunter se afla deja lângă ascensor. 

Când uşile culisante se închiseră, Hunter văzu că paznicul se 
pregătea să vorbească la telefon. La sosire avea să fie aşteptat. 
Fixă surdina la capătul ţevii pistolului Beretta, luă alt încărcător 
pe care îl tinu în mână, pregătindu-se să sară înainte imediat ce 
uşile se vor deschide. 

Se arunca la întâmplare fără să ştie ce-l aştepta. Anders avea 
dreptate, era nebun. Şi? Situaţia nu era deloc nouă, era perfect 
normală pentru un om ca Hunter. 

Poate că acolo îi vor rămâne oasele. 

Ce era nou în asta? 


15 


CAPITOLUL III 


În micul antreu de la etajul paisprezece, Hunter fii primit de 
patru oameni, dar nici unul nu se aştepta să se tragă în ei. 

Erau cu toţii într-o atitudine relaxată. Unul dintre ei frunzărea 
nişte hârtii, aşezat la un birou de lângă uşile ascensorului, al 
doilea se instalase într-un fotoliu mare lângă perete, iar ultimii 
doi se sprijineau cu spatele lângă uşa de la capătul antreului, 
deasupra căreia se afla o cameră de luat vederi. 

Erau pregătiţi, sigur, dar nu suficient. 

Hunter tásni din ascensor trăgând. Primul glonţ îl nimeri pe 
omul de la birou, răsturnându-l peste perete. Al doilea glonţ 
sparse maxilarul tipului din fotoliu. 

Al treilea şi al patrulea glonţ îi tintuirá pe ceilalţi doi de perete. 
Toţi erau prea náuciti de rapiditatea masacrului ca să 
reacționeze. Al cincilea glonţ sparse obiectivul camerei de luat 
vederi iar ultimele gloanţe din încărcător sparseră broasca 
electrică a uşii apartamentului. 

Hunter scoase încărcătorul gol, îl înlocui imediat şi intră în sala 
de aşteptare unde, mai devreme, Joey Puli fusese nevoit să 
aştepte înainte de discuţia cu marele patron al cabaretului Oahu. 
Nu trecuseră mai mult de câteva secunde de când Hunter 
coborâse din ascensor. Dar nu avea nici un moment de pierdut. 
Când intră în mica încăpere, înţelese imediat situaţia. 

Uşa biroului era blindată şi probabil echipată cu o broască 
electronică. Hunter nu ezită. Apucă scaunul pe care Joey Puli 
aşteptase tremurând de frică şi îl aruncă cu toată puterea în 
oglindă. Scaunul trecu prin oglindă, luând cu el o porţiune bună 
din zidul pe care fusese fixată. Hunter se repezi prin gaură fără 
să ştie ce va găsi dincolo. 

Se pomeni într-o încăpere mică în care se afla un pupitru de la 
care se controla camera de luat vederi şi diferitele broaşte din 
apartament. Acolo erau trei oameni. Unul dintre ei era rănit şi 
horcăia pe jos. Al doilea se sprijinise cu spatele de perete şi agita 
cu înfrigurare un pistol, în timp ce al treilea fugea spre uşă. 

Beretta întră în funcţiune şi omul sprijinit de perete trase din 
reflex, apoi se prábusi cu ochii holbati. Fugarul se întoarse în 
apropierea uşii, trase la întâmplare, apoi dispăru. Rănitul încerca 
să ridice arma gemând. Hunter îl lichidă fără întârziere. 

Studie rapid pupitrul electronic. Era exact cum îşi închipuise: 


16 


Oliveras era paranoic şi luase toate măsurile de precauţie 
imaginabile ca să se simtă în siguranţă. Fiecare uşă din 
apartament putea să fie încuiată de acolo. j 

Hunter neutraliză toate comenzile apoi deschise uşa. In acel 
moment, al treilea personaj, fugarul, încerca să părăsească 
încăperea în care intrase Hunter, trecând pe un culoar. Beretta 
trase şi glontul îl nimeri pe fugar ridicându-l o clipă în aer, apoi 
lipindu-l de podea, mort! 

Hunter ştia că individul se îndrepta probabil spre biroul lui 
Oliveras şi apucă pe acelaşi drum. La capătul culoarului 
descoperi o uşă grea decorată cu un ecuson aurit. 

Uşa era întredeschisă câţiva centimetri dar cineva încerca s-o 
închidă corect. Hunter se repezi peste uşă cu o violenţă 
nemaivăzută. De cealaltă parte, un om mic de statură căzu pe 
spate scoțând un revolver 38 cu ţeavă scurtă. Glontul lui Hunter 
făcu să-i explodeze faţa şi trecu peste el fără nici cea mai mică 
ezitare intrând apoi într-un dormitor mare, foarte luxos. 

Văzu un pat circular de dimensiuni anormale, echipat cu tot 
felul de accesorii pentru plăceri sexuale. Tot acolo era şi un bar, 
o cămăruţă într-un colţ, o baie cu o cadă încastrată în pardoseală 
în alt colţ, apoi o minisală de gimnastică. In centrul acelei 
încăperi se găseau taburete, fotolii şi un divan. După toate 
aparențele, Oliveras îşi petrecea cea mai mare parte a timpului 
în această încăpere, dar acum nu se afla acolo. 

Era prezent însă Joey Puli. Era legat de un scaun cromat. Avea 
ochii umflati, era alb la faţă şi gura plină de sânge. Micul 
polinezian se uită la Hunter care se apropia şi se încruntă. 

— Vezi în ce hal m-au adus din cauza ta? 

— Unde e Oliveras? se răsti Hunter. 

Ochii polinezianului se îndreptară spre uşa dulapului mare de 
haine. 

— Se ascunde în dulap. 

Intr-adevár. Imbrácat cu o pijama de mătase, agitând o sticlă 
de coniac ca pe un revolver, cu privirea rătăcită, Oliveras Îl 
întâmpină pe Exterminator cu un geamăt lung şi trist. 

Hunter lăsă să cadă o medalie de trăgător de elită în paharul 
de coniac şi zise: 

— Aşa! 

Grăsanul se clătină şi căzu peste un şir de costume pe măsura 
lui. 

— Stai, zise el tânguitor. Ştii ce faci? 

— Da, răspunse Hunter cu o voce plină de răceală. la-ti adio 


17 


de la viaţă. 

— Stai, te rog. Ne putem înţelege. Sunt foarte bogat. Spune-mi 
ce vrei şi... 

Hunter făcu un pas înapoi. 

— leşi de-acolo. 

Oliveras se agátá de cadrul uşii, se ridică cu greu şi fu gata să 
cadă. Paharul îi alunecă dintre degete şi se rostogoli pe covor 
împrăştiindu-şi conţinutul. 

— Sunt un om bolnav, se lamentă Oliveras. 

Hunter îl puse să stea pe un scaun în faţa lui Joey Puli. 

— Nu pentru mult timp, zise Hunter. Doar dacă nu cumva îmi 
spui nişte istorioare drágute. 

— Tot ce vrei, jur. Orice. 

Omul ăla ţinea la viaţă mai mult decât la orice. Dar ce avea de 
dat în schimb? 

— De ce vine atâta lume în Hawaii? îl întrebă cu calm Hunter. 

— Nu ştiu despre asta, mormăi Oliveras. 

— Ai început prost. 

Hunter se uită la Puli cu o privire rece. 

— Te-ar distra să-mi dai o mână de ajutor, Joey? 

— Dezleagă-mă şi-ai să vezi, răspunse micul polinezian. 

— Stai! strigă Oliveras. Te referi la Dominick, Flora şi toţi 
ceilalţi? 

— Da, şi toţi ceilalţi. 

— Nu ştiu nimic despre treaba lor. Da, ştiu, protocolul spune 
că trebuie să fiu consultat şi nu ştiu mai ce, dar n-am nici cea 
mai mică idee despre ce fac aici. 

— Cine i-a trimis? 

— Ştii foarte bine. 

— Spune-mi, că poate mă înşel. 

— Bătrânii. 

— Care bătrâni? 

— In fine... ştii foarte bine. 

Grăsanul îşi pipăia cu nervozitate degetele, ţinea ochii în jos şi 
se uita la papuci. 

— Consilierii, zise el în cele din urmă. 

Hunter ştia că era vorba de Commissione. Totdeauna era 
vorba de acel mare consiliu, iar oamenilor le era atât de frică de 
el încât trebuia să le înfrângi rezistenţa puţin câte puţin ca să-i 
faci să vorbească. 

— Nu-mi spui nimic nou, absolut nimic! se răsti la el Hunter. 
Nu am timp de pierdut, iar tu nu mai ai timp deloc. 


18 


— Stai! Nu mint! Nu sunt nimic în ochii lor, nimic! Nu-mi spun 
nimic! 

— Dă-mi măcar un motiv ca să nu trag imediat în tine! 

Oliveras dădu ochii peste cap. Grăsanul suspină, gata să 
izbucnească în plâns. Chinuit de o luptă interioară, nu ştia ce să 
mai facă. 

— Chung, zise el în cele din urmă cu o voce tânguitoare. 

— Ce-i cu Chung? 

Oftă din nou, înfiorându-se. 

— El îi strânge. 

— De ce? Unde? 

— Jur că nu ştiu! 

Beretta trase pe neaşteptate. Personajul acela josnic părăsi cu 
brutalitate scaunul şi căzu în fund pe covor. Joey Puli făcu ochii 
mari şi strânse din dinţi. Sângele tásnea sacadat din umărul lui 
Oliveras. 

Hunter tăie cu cuțitul sfoara care îl ţinea pe Puli legat de 
scaun. 

— E rândul tău să intri în joc, Joey, zise el. 

Îi tăie şi legăturile de la mâini. 

— Vrei să-l tai bucățele sau să-i trag un glonţ în burtă? 

— Stai! răcni Oliveras. Chung are o vilă pe o insulă mare, 
Hawaii. E vorba de o lovitură mare, de un lucru foarte important! 
Nu ştiu unde e situată exact vila. Intr-o vale, departe de orice. 
Dar foarte mare! 

Hunter nu-i răspunse. Se uita la Puli. 

— Ce zici? întrebă el. 

— Cuţitul, răspunse Puli cu o voce înăbuşită. 

Íntelesese jocul lui Hunter şi accepta rolul atribuit de 
Exterminator. 

— Vreau să-l tai bucăţică cu bucăţică, adăugă el. 

În acel moment încetă omerta, jurământul de a păstra 
tăcerea. Oliveras se aşeză în genunchi şi începu să ciripească. 

Din cascada verbală a traficantului nu se puteau extrage prea 
multe informaţii, dar când părăsi apartamentul, Hunter era sigur 
că ştia despre lovitura care se pregătea tot atât cât ştia şi 
Oliveras. Aflase şi în ce direcţie trebuia să se îndrepte. 

Cei doi îl părăsiră pe Oliveras îngenuncheat într-o băltoacă de 
sânge, trecând din nou prin încăperile prin care Exterminatorul 
îşi croise drum şi coborâră în hol cu ascensorul. 

Se opriră un moment lângă biroul paznicilor şi Hunter le zise: 

— Sunati la prefectură, băieţi. Nu a fost un stol de păsări. 


19 


Cereti să trimită şi o ambulanţă de la morgă. 

Mai înainte ca să li se poată răspunde, părăsiră holul de la 
intrare şi ieşiră pe uşa care dădea spre plajă. 

Puli reuşi să mormăie: 

— Sunteţi un tip ciudat, domnule. Dar vă rog sá nu vá mai 
enervati niciodată pe mine. Sper că nu aveţi nimic cu mine? 

Hunter râse usurel. 

— Nu tu eşti duşmanul, Joey, răspunse el. 

— Slavă Domnului! zise suspinând micul polinezian. 

Şi cu aceeaşi ocazie spuse o scurtă rugăciune pentru cei care 
constituiau inamicul. 


20 


CAPITOLUL IV 


Locotenentul detectivilor Greg Patterson ieşi din ascensor la 
etajul paisprezece. Venise să vadă abatorul. Doi detectivi, 
Tinkamura şi Kale, care ajunseseră acolo cu câteva minute 
înaintea lui Patterson, veniră în întâmpinarea lui, călcând cu grijă 
printre băltoacele de sânge. 

— Pute a stârv! bombăni Patterson. 

Masiv, puternic, trecut puţin de patruzeci de ani, Patterson era 
polițistul tipic. 

— Mai sunt şi înăuntru, îl anunţă Tinkamura. 

— In total sunt zece, adăugă Kale. 

— Inclusiv Oliveras? întrebă Patterson cu accente de speranţă 
în glas. 

— Nu, el nu, răspunse Kale. Infirmierii l-au luat de aici în urmă 
cu cinci minute. O rană la umăr. A pierdut ceva sânge, dar asta e 
tot. Si, fireşte, demnitatea. 

Locotenentul păşi peste un cadavru ghemuit a cărui faţă 
mutilată oferea un spectacol hidos şi se uită la faţa distrusă. 

— Ăsta e Wheels Morgan, îşi zise el foarte încet cu o voce 
aproape hilară. 

— E sigur el, spuse Tinkamura. Nici o pagubă, nu? 

— Toţi au fost împuşcaţi în cap, informă Kale. Cu greu te poţi 
uita la ei. 

— Toţi? mormăi Patterson. 

— Da. A fost un adevărat măcel. Cineva a reuşit să intre 
discret. A început să tragă doar după ce... 

— Stai o clipă! se răsti Patterson. Mi se pare că te cam 
grábesti cu concluziile. Cineva... Mi se pare ciudat că foloseşti 
singularul. 

Kale fácu o grimasá. 

— Medicul legist a sosit odatá cu noi. Si pretinde cá toate 
ránile au fost fácute cu aceeasi armá. O singurá armá, un singur 
om. Cu excepţia celor doi tipi din colţul de sud-est al 
apartamentului, dar ei au murit cu mult înaintea celorlalţi. Au 
fost omorâţi cu carabina. De aceea au fost puşi în nişte saci cu 
„greutate”. După părerea mea, erau destinati cimitirului marin. 
Aşa că... 

— Nu te mai pot urmări, zise calm Patterson. 

Tinkamura schiţă un zâmbet. 


21 


— La 21:02, eu şi Kale ne-am dus să anchetăm la Ala Wai 
Tower pentru că fuseseră semnalate Împuşcături. Mai multi 
clienţi au auzit împuşcăturile care au fost trase dintr-o cameră 
situată la etajul de sus al hotelului. Am cercetat dar n-am 
descoperit nimic anormal. Exact în acelaşi moment, a sosit un 
raport referitor la acest imobil, un vacarm îngrozitor la etajul 
paisprezece. Dar nimeni nu a venit să cerceteze deoarece 
paznicii imobilului au telefonat şi au spus că totul era în ordine. 
Am aflat asta ulterior. Au pretins că un stol de păsări migratoare 
s-a lovit de una dintre ferestre. Se mai întâmplă din când în 
când... 

— Da, da, zise nerábdátor Patterson. Grábeste-te. 

— O oră mai târziu, la douăzeci şi două, am primit alt telefon 
de la paznicii acestui imobil. De data asta era o adevărată 
panică. O maşină de patrulare a sosit imediat, agenţii au urcat, 
au aruncat o privire, apoi ne-au telefonat. Când am sosit, am 
avut acelaşi gând văzând masacrul. Ne-am îndreptat spre colţul 
de sud-vest al apartamentului şi, bineînţeles, totul corespundea 
cu detaliile primite cu o oră mai devreme. 

— Daa? 

— Da. Un tip s-a instalat într-o cameră la o sută de metri de- 
aici ca sá tragă în acest apartament si ca să-i decapiteze pe 
Oscar Meyer zis Cârnatul şi pe Charley Boy Tellevecci. l-a 
decapitat. Vă daţi seama! Decapitati de un tip care trăgea de la 
Ala Wai Tower. Nu credeam că... 

— Stai o clipă! se răsti locotenentul. Vreau să văd. În loc să-mi 
povestesti toate astea, aratá-mi indivizii. 

După câteva clipe, Patterson se aşeză greoi pe patul circular al 
lui Oliveras, convins că văzuse destul ca să nu uite niciodată 
asta. Profită de poziţie ca să examineze capul oribil al lui Trigger 
John Minelli, care se bucurase de o oarecare reputaţie în insule, 
deoarece se spunea că e cel mai bun tintas din Pacific. 

Medicul legist, un tip care părea obosit la culme, zise: 

— Noaptea va fi lungă la morgă. 

— Da, răspunse scurt Patterson. 

— Zece dintr-odată. Ar trebui sá existe un sindicat şi pentru 
medicii legişti, şi atunci am protesta cu energie împotriva acestor 
abuzuri de... 

— Doisprezece, zise Patterson cu o voce mohorâtă. 

— Aceste abuzuri de... Cum adică, doisprezece? 

Locotenentul îi întinse o foaie de hârtie. 

— Uite adresa. Incă doi. Pun prinsoare că şi ei au fost 


22 


împuşcaţi tot în cap. Aceeaşi armă, acelaşi om. 

Medicul legist bombăni ceva depărtându-se cu un pas lent. 

— Ce avea doctorul? întrebă Kale sosind lângă el. 

— l-am anunţat moartea lui Paul Angliano şi a gărzii sale de 
corp. Asta l-a emoţionat profund, căci va fi obligat să facă ore 
suplimentare, ceea ce-i displace cumplit. Am primit mesajul prin 
radio când veneam aici. 

— Măi să fie! zise Tinkamura cu un aer gânditor. Am impresia 
că vom fi blagosloviti cu un război între traficanţi. 

— Pun prinsoare că vom fi blagosloviti cu mai mult decât atât, 
replică Patterson. 

Locotenentul se uita în pământ şi se plimba de colo-colo 
gânditor. 

— Ce-a spus Oliveras? întrebă el. 

— Nimic, răspunse Kale aruncând o privire spre Tinkamura. 
Dar i-am anunţat pe cei de la spital că vom veni diseară să-i 
auzim declaraţia. 

— Să faceţi asta neapărat, zise Patterson cu un aer preocupat. 

Se aplecase ca să examineze un obiect pe care îl remarcase 
pe mochetă. Alături era un pahar de coniac gol. 

— Vom pune să se ia amprentele de pe pahar, zise Kale. 

— Da, să faceţi asta neapărat, răspunse Patterson. 

Se vedea bine că era cu gândul în altă parte. Scoase o batistă 
din buzunar şi se folosi de ea ca să ia cu mii de precautii obiectul 
descoperit. 

— Ce-i? întrebă Tinkamura. 

— Cred că răspunsul la toate întrebările, zise locotenentul 
Patterson cu o voce îngrijorată. 

— Ce fel de răspuns? 

— Neplácut. 

Patterson întinse batista spre subordonatii săi ca sá le arate ce 
găsise: un mic obiect metalic în formă de cruce cu o ţintă în 
centru. 

— La dracu! Ar fi trebuit sá bánuiesc, murmurá Tinkamura. 

— Ba nu, spuse Kale. N-ar fi venit aici. 

— Mi-e tare teamă că a venit, zise Patterson. Cunosti multi tipi 
în stare să nimerească un om în cap de la opt sute de metri? 
Asta pentru Hunter e o treabă zilnică, e un tir banal. Cine ar fi 
îndrăznit să dea o lovitură ca asta şi apoi să vină la faţa locului şi 
să lichideze pe toţi cei care au mai rămas? Hunter! 

— Doctorul va avea ocazia să se plângă ceva mai mult, zise 
Tinkamura. 


23 


— Nu-mi vine să cred, spuse Kale cu îndărătnicie. 

Se uită la scaunul de lângă el. 

— Mă întreb cine a fost legat de acest scaun. Sunt sigur că e 
vorba de câteva incidente separate dar legate între ele. Partea 
proastă e că nu sunt sigur de asta. 

Locotenentul se adresă agentului în uniformă care se afla 
lângă uşă: 

— Să intre paznicul care se afla în hol. 

Paznicul fu rugat să intre. Avea registrul sub braţ şi, 
depărtându-se ca să evite cadavrul de lângă uşă, aruncă în jur o 
privire îngrijorată. 

— Cine a urcat aici în seara asta? îl întrebă Patterson. Paznicul 
îi întinse registrul. 

— Numai două persoane, după cum vedeţi. La 20:50 a venit 
un tânăr de 23-24 de ani. Mi s-a spus la telefon să-l las să urce şi 
asta am şi făcut. Pe urmă nu a mai urcat decât sergentul Retnuh. 
Vedeţi... aici. N-a rămas sus mai mult de cinci-şase minute, după 
care a coborât cu tânărul Puli. Tânărul fusese brutalizat în mod 
serios, avea faţa plină de sânge. Primisem un telefon de la o 
doamnă care locuieşte la etajul treisprezece. Mi-a spus că a auzit 
câteva împuşcături. Eu ştiam că sergentul Retnuh se afla acolo 
sus, dar nu mai ştiam ce trebuia să facă. Apoi mi-am spus că 
poate are necazuri şi când am vrut să telefonez la comisariat, |- 
am văzut coborând. Mi-a cerut să sun la poliţie, ceea ce am şi 
făcut imediat. 

— Ai spus: câteva impuscáturi, preciză Patterson. Nu ştii câte 
exact? 

— Cred că doamna a spus două sau trei împuşcături. Doamna 
Rogers, de la 13-A. Două sau trei. 

— O surdină, murmură Tinkamura. 

— Cum arăta acest Retnuh? întrebă Patterson uitându-se fix la 
paznic. 

Paznicul, care dădea semne de nervozitate se miră. 

— Cum, nu-l cunoaşteţi? Mi-a arătat legitimatia de poliţist. Era 
înalt, cam de un metru optzeci şi şapte sau optzeci şi opt, optzeci 
şi cinci de kilograme, şi vreo treizeci de ani. Păr şaten închis, ten 
deschis. Ochii foarte albaştri, foarte sfredelitori. Aveam impresia 
că vede tot ce am în cap. 

— Eu nu-l cunosc pe acest Retnuh, declară Kale. 

— Aşteaptă afară, îi zise Patterson portarului. Şi să nu pierzi 
registrul. 

Paznicul se grăbi să iasă. 


24 


— Ei bine asta e, spuse Patterson uitându-se la medalia lăsată 
de Hunter. 

— Descrierea se potriveşte, zise Tinkamura. 

— Duceti-l pe paznic la prefectură, ordonă locotenentul. Să 
repete descrierea în faţa desenatorului. 

— Bine, şi, aşa ca o verificare, îl voi căuta pe acest Retnuh. 
Dar e ciudat pentru că nu-l cunosc de... 

Patterson îl întrerupse zâmbind ironic. 

— Te mai preocupă asta? Nu există nici un Retnuh la 
prefectură. Retnuh e Hunter scris invers. 

Ceilalţi rămaseră cu gura căscată, apoi Tinkamura izbucni în 
râs. 

— Ciudat tip! zise el râzând. 

Dar reacţia lui Kale fu diametral opusă de cea a colegului său. 

— E nebun, spuse el cu glas scăzut. E adevărat că omul ăsta e 
dement. Ştie foarte bine că poate să fie prins pe această insulă. 
Vrea să se sinucidă? Nu va putea să ne scape. 

— Asta e sigur! spuse Patterson cu o voce triumfátoare. 
Aşteptaţi sosirea tehnicienilor de la laborator, apoi îl veţi duce pe 
paznic la prefectură. 

Patterson le întoarse spatele şi părăsi încăperea cu un pas 
rapid. 

— Vreti să dăm alarma? întrebă Tinkamura mai înainte ca 
superiorul său să iasă. 

— Nici vorbă! exclamă Patterson. Mă ocup eu de toate! 

* 


* * 


Chiar în momentul în care Patterson părăsea apartamentul 
însângerat, un anume Chung primea un invitat în vila sa în stil 
oriental, situată în Kalihi Valley, la nord de Honolulu. Omul acesta 
părea nervos. 

Cei doi schimbară câteva cuvinte cu glas scăzut, apoi începură 
să se plimbe pe lângă bazinul cu nuferi din mijlocul grădinii. 
Teapán, cu un aer jenat, vizitatorul mormăi câteva fraze banale 
aşteptând ca Chung să-l facă să înţeleagă că era liber să 
vorbească despre ceea ce-l aducea cu adevărat acolo. 

Chung avea vreo patruzeci de ani, era bondoc dar solid, cu 
aspect de om puternic. Purta un kimono din prosop şi sandale în 
picioare. Avea o faţă cu trăsături dure, nişte ochi foarte mijiţi iar 
părul tuns era foarte scurt. 

Cel pe care îl primise era un alb tânăr, destul de frumos. Purta 
un costum clasic de oraş, bine croit, dar părea nervos, stingherit. 


25 


Şi avea si de ce, căci George Riggs era poliţist. 

Chung se opri lângă o statuie mică a lui Buddha, se folosi de 
ea ca să aprindă un chibrit, pe care îl tinu apoi sub un trabuc. În 
sfârşit, zise: 

— Bine, George. Fă raportul. 

Riggs presupunea că acest fel de rit imuabil era legat de 
securitatea lui Chung. Totdeauna se întâlneau în grădină şi se 
plimbau de obicei pe lângă bazin schimbând cuvinte de 
circumstantá, lipsite de interes. Chung aprindea totdeauna un 
trabuc înainte de a întreprinde lucruri serioase. De aceea George 
Riggs avea totdeauna impresia neplăcută că era observat fără 
ştirea lui. 

— Bob Hunter se află aici, îl anunţă el direct, uitându-se fix la 
celălalt ca să-i surprindă reacţia. 

Chung nu avu nici o reacţie, ci trase de câteva ori din trabuc. 

— E un lucru sigur sau numai o bănuială? 

— Am primit un telefon de la Oscar Cârnatul pe la orele 
douăzeci şi unu. Mi-a spus că un mic pistolar a adus o medalie de 
trăgător de elită de la Angliano. Adăugând că Angliano şi gărzile 
lui de corp erau morţi. Voia să verific asta. Am verificat. Sunt 
morţi: un glonţ în cap. În timp ce vorbeam cu Oscar, la el era un 
vacarm cumplit. In mijlocul unei fraze, Oscar a tipat şi nu l-am 
mai auzit. Mi-am dat seama că telefonul căzuse jos. Auzeam un 
zgomot infernal. Nu zgomot de împuşcături, ci de gloanţe care 
distrug totul în calea lor. Intelegeti ce vreau să spun? Proiectile 
care făceau totul praf. Totul a durat vreo cincisprezece secunde, 
apoi legătura s-a întrerupt. Am format imediat numărul dar sună 
tot timpul ocupat. 

— Frank a murit? 

— Nu. Trebuie să povestesc totul în ordinea în care s-a 
petrecut, altfel nu vei înţelege. Nu ştiam ce să mai fac. Vreo zece 
minute mi-am pus tot felul de întrebări. Apoi am luat maşina şi 
m-am dus la faţa locului. N-am intrat, am trecut de mai multe ori 
prin faţa imobilului. Poliţia nu era acolo. Am crezut că totul a 
reintrat în normal. Apoi mi-am zis că nu era cazul să fiu văzut, 
căci nu eram de serviciu. M-am întors la prefectură, dar de acolo 
n-am putut să aflu nimic. l-am telefonat lui Frank şi în sfârşit am 
reuşit să obţin legătura. Am vorbit cu Trigger John. Mi-a spus că 
Frank făcea baie ca să se calmeze, dar că era bine. In schimb, 
mi-a spus că Charley şi Oscar Cârnatul fuseseră ucişi, dar că 
făceau totul sá nu se afle nimic. Un tintas incredibil - poate 
Hunter - se instalase undeva departe şi trăsese în biroul lui 


26 


Frank, şi mi-a mai spus ceva despre un mic polinezian care poate 
că era complicele tintasului. Pentru că mi-a cerut din nou să 
verific detaliile morţii lui Angliano, m-am dus la el. Am fost văzut 
intrând, aşa că am fost nevoit să mă comport normal. Am 
telefonat la prefectură, am raportat şi am cerut să mi se trimită 
oameni. Pe urmă am trecut prin faţa imobilului lui Frank. Am 
văzut maşini de patrulare în toate sensurile şi poliţişti peste tot. 
Am parcat maşina şi m-am apropiat ca să arunc o privire. In 
momentul în care am intrat în hol, l-am văzut pe Frank care era 
scos pe o targă. A avut noroc, Chung. Numai o rană la umăr. A 
putut să-mi spună că era într-adevăr Hunter şi să-ţi spun să fii 
foarte atent. Hunter nu fusese satisfăcut doar cu moartea lui 
Oscar şi a lui Charley, drept pentru care a urcat în apartament şi 
a reuşit să intre în ciuda tuturor sistemelor de securitate, după 
care i-a lichidat pe toţi oamenii lui Frank. 

— Toate astea fiind opera unui singur om, zise Chung cu o 
voce netulburată. 

— Da. 

— Singur împotriva tuturor. Un erou incomparabil, nu? 

Riggs aprinse o ţigară, trase un fum şi se uită la bazin. 

— Da, asta se spune despre el. Trebuie judecat cu 
discernământ, luate în considerare exagerările mitului, dar nu 
există fum fără foc. Am citit toate rapoartele despre el şi - mit 
sau nu e un tip extrem de periculos. 

— Asta am auzit şi eu. Am citit şi eu rapoarte. Rapoartele 
noastre. 

— Da, bineînţeles. Cam asta e tot ce ştiu. Am crezut că trebuie 
să te informez. 

— Aceste informaţii îmi vor fi foarte utile, zise Chung cu o voce 
foarte calmă. Dar... 

Ezită. 

— Dar ce? întrebă Riggs. 

— Frank de ce n-a murit şi el odată cu ceilalţi? 

— A avut noroc. A scăpat numai cu un glonţ în umăr... 

— E ridicol! exclamă Chung. 

— Păi, nu... Ah, da! Inteleg ce vrei să spui. Nu crezi că a avut 
noroc. N 

— Intoarce-te la Frank. Incearcă să afli de ce n-a murit. Care a 
fost preţul pe care a trebuit să-l plătească pentru acest mare 
noroc? După ce vei afla adevărul, trimite-l pe Frank la prietenii 
săi în lumea umbrelor tăcute. 

— Nu, domnule. Nu eu, protestă Riggs. 


27 


— Dar eşti singurul care te poţi apropia de el, zise Chung. 
Nimeni altul n-ar putea. E mai bine să fie redus la tăcere înainte 
ca avocaţii lui să reuşească să-l elibereze. După ce va ieşi din 
mâna poliţiei... 

— N-am să fac asta, Chung, îl anunţă polițistul cu o voce fără 
replică. N-am să merg până acolo. 

— Vei merge exact până unde îţi voi spune eu să mergi, 
răspunse chinezul fără se manifeste nici cea mai mică enervare. 
Dacă refuzi, dacă preferi să faci pe eroul, voi avea grijă să ai 
funeralii foarte frumoase. La fel de frumoase ca ale prietenului 
tău Frank. 

— Cum adică, prietenul meu? 

Riggs aruncă chiştocul în bazin printre florile de nufăr şi părăsi 
grădina fără să mai spună nimic. 

Chung rămase lângă statuia lui Buddha, ascultând cum se 
depărta maşina politistului. Puse trabucul în mâinile lui Buddha şi 
bătu din palme. 

Doi chinezi în costum occidental ieşiră imediat din umbra de 
lângă zid. Unul dintre ei zâmbea. 

— Ai auzit? întrebă Chung. 

— Da, răspunse chinezul zámbáret. A venit Rásuflarea Morţii. 

— Intr-adevăr, spuse Chung. Acum vom reuşi ceea ce zece mii 
de italieni n-au fost în stare să facă. ll vom suprima pe 
Exterminator. 

— Precum şi zece mii de italieni, adăugă chinezul zámbáret cu 
o voce hilară. 

— Oh, mult mai mulţi! replică Chung. Dar mai întâi trebuie să 
înăbuşim Răsuflarea Morţii. 

— E ca şi făcut, răspunse chinezul zâmbăreţ. 

Chinezul dădea dovadă de mare optimism, dar avea opt sute 
de milioane de motive să fie sigur de el. Opt sute de milioane de 
chinezi nu puteau să se înşele. 

Poate că nu, poate că da. 

In timp ce Chung şi cei doi chinezi urcau spre vilă cu un pas 
lent, braţ la braţ, o umbră se desprinse de lângă zid la numai 
câţiva metri de ei şi traversă tăcută grădina. Răsuflarea Morţii 
venise într-adevăr acolo şi auzise totul. 


28 


CAPITOLUL V 


„Fortăreaţa” lui Chung se întindea pe două coline la intrarea în 
Kalihi Valley, în mijlocul unei regiuni de junglă şi vârfuri 
muntoase. La est, de cealaltă parte a munţilor, se afla regiunea 
puţin locuită din Oahu, care se numea Windwarde şi care se afla 
faţă în faţă cu Kaneohe Bay. La sud, norii erau străpunşi de 
piscul Nuuanu Pali. 

In mod legal, cartierul general al lui Chung se numea Trans- 
Pacific Cultural Association. In interiorul incintei mărginite de 
ziduri înalte de doi metri şi jumătate se aflau câteva grădini, 
bazine şi fântâni arteziene, în mijlocul cărora se ridica vila, o 
clădire din sticlă şi oţel de inspiraţie chineză, având deasupra un 
acoperiş de pagodá. 

Hunter îşi lăsă maşina la o oarecare distanţă în spatele 
proprietăţii, se apropie pe jos, făcu turul zidului, evaluă situaţia, 
apoi urcă pe înălţimea de la sud ca să arunce o privire pe 
deasupra zidurilor. 

Un cercetaş bun poate să afle enorm de multe lucruri studiind 
atmosfera care domneşte într-un loc. Atmosfera din interiorul 
zidurilor era încordată, „electrică”. Mirosea a întâlnire cu agenţi 
clandestini. Iluminatul interior al vilei era destul de slab, în ciuda 
transparenţei pereţilor de sticlă. lar iluminatul exterior provenea 
de la o serie de spoturi montate pe acoperiş şi îndreptate spre 
diferite părţi ale grădinii ca să scoată în evidenţă anumite locuri. 
Alte locuri erau luminate numai de lumina lunii, care abia dacă 
trecea printre nori. 

Un bazin era luminat de lumini instalate sub apă şi strălucea 
ciudat în penumbrá. In altă parte, o fântână arteziană curgea 
vesel, luminată de unul din spoturile de pe acoperişul vilei, 
provocând umbre mişcătoare care dansau pe peretele din fiind. 

Oameni tácuti, echipați cu binocluri în infraroşu si arme 
automate, patrulau în exteriorul zidului, doi câte doi, vizibili doar 
pentru ochii unui profesionist. Hunter numără trei perechi de 
paznici, calculă timpul fiecărei treceri şi drumul pe care se 
deplasau, apoi făcu un plan pentru infiltrarea în incintă. 

Purta un combinezon negru, dar armamentul era minim, căci 
nu venise să ia cu asalt vila, ci doar să se informeze. Avea deci 
numai Beretta, un garou si un cuţit. Isi înnegrise faţa şi mâinile si 
se Incáltase cu bascheti negri. 


29 


Deodată văzu apropiindu-se un automobil şi profită de 
trecerea lui pe aleea privată care ducea la vilă ca să se avânte în 
urma lui, la adăpost de lumina farurilor, apoi se desprinse şi 
alergă până la zid, aflat la o depărtare de vreo cincisprezece 
metri, şi, profitând de depărtarea paznicilor care patrulau 
perimetrul, se cátárá în vârful zidului si îşi dădu drumul în 
interiorul incintei cu o singură mişcare rapidă. 

Atinse pământul cu picioarele şi rămase nemişcat, se lipi de 
zid şi se uită la maşina care se îndrepta spre vilă. In ea nu era 
decât omul de la volan. După toate aparențele, oamenii de pază 
îl cunoşteau bine căci nu-i puseseră nici o întrebare. Maşina 
dispăru în spatele unui gard viu, apoi farurile se stinseră. 

Se deschise o portieră, apoi fu închisă si se auzi vocea unui 
bărbat: A 

— Spuneţi-i generalului că sunt aici. Il voi aştepta lângă bazin. 

Hunter aşteptă un moment în tăcere, apoi se deplasă pe lângă 
zid şi se opri văzând două personaje ieşind din vilă şi 
îndreptându-se cu paşi repezi dar fără zgomot în direcţia lui. 

Cu ochii la ei, Hunter se apropie de colţul zidului şi se ascunse 
în spatele unui arbust înflorit. Bazinul se afla chiar în faţa lui. Cei 
doi oameni dispărură în umbră, ocupând locul părăsit de Hunter. 

Incă se mai uita la ei când, brusc, un individ în costum de oraş 
apăru pe aleea acoperită de dale, de cealaltă parte a grădinii. De 
acesta se apropie imediat un alt individ, ieşit din vilă, un bărbat 
mic şi solid, tuns foarte scurt, îmbrăcat cu un kimono. Cele două 
personaje îşi dădură mâna parcă cu regret, apoi se îndreptară 
spre acea parte a grădinii unde se afla Hunter, discutând cu glas 
scăzut. 

Era vorba probabil de general şi de vizitator. 

Se opriră la marginea bazinului, iar conversaţia luă o cu totul 
altă întorsătură, devenind un adevărat raport. Cei doi tipi ascunsi 
în umbra zidului stăteau nemiscati şi ascultau cu atenţie. Unul 
dintre ei avea în mână un pistol cu o ţeavă foarte lungă 
îndreptată spre unul din personajele de lângă bazin - probabil 
spre vizitator. 

Raportul îl interesă enorm pe Hunter, care în cele din urmă îl 
văzu pe vizitator plecând, după care ascultă discuţia dintre cei 
trei oameni rămaşi lângă bazin. Astfel începu să se contureze 
personalitatea fiecăruia dintre ei. Chinezul înalt care zâmbea 
întruna era mai important decât ceilalţi doi. Omul cu pistol era un 
subaltern, probabil doar o gardă de corp. Omul în chimono avea 
un grad important, dar nu era el creierul operaţiunilor. 


30 


Cei trei oameni părăsiră grădina urmaţi de Hunter care, ca şi 
ei, se îndreptă spre vilă profitând de umbra unui nor mare, care 
trecea lent pe cerul de deasupra acelei părţi de grădină. Intră în 
vilă în acelaşi moment ca ceilalţi, dar pe o uşă care dădea într-un 
patio în spatele vilei. 

Un om mic de statură în pijama neagră sări din scaunul pe 
care stătea când Hunter intră, vru să ridice un pistol-mitralieră şi 
probabil sá dea alarma cu un țipăt. Cuţitul îi străpunse gâtul, 
înăbuşind strigătul într-un gâlgâit de sânge. Muribundul se 
prábusi răsturnând scaunul. Hunter luă PM-ul care căzuse din 
mâinile inerte, ridică scaunul, puse cadavrul în poziţia iniţială şi 
aşeză arma lângă el. 

Continuă să înainteze şi în curând ajunse în partea întunecată 
a vilei, acolo unde probabil se reglau afacerile comerciale. 
Descoperi o serie de birouri, o sală de şedinţe, o mică sală de 
gimnastică în care ardea un bec roşu, apoi biroul directorului. 

Scopul misiunii fusese atins. 

Acolo se găsea un birou mic prin care se putea ajunge într-o 
încăpere mai spațioasă care dădea spre grădină. Putu să vadă 
opere de artă orientală şi simţi un miros de tămâie. 

In încăpere, a cărei uşă era întredeschisă, se afla o femeie 
superbă, aşezată la un birou cu spatele la el, şi, goală sub 
kimonoul transparent, studia un dosar. Hunter contemplá un 
moment forma ei voluptuoasă şi coada împletită după moda 
orientală purtată ca o tiară. 

Intră în încăpere. 

Ea probabil că îi simţi prezenţa, căci se întoarse cu un surâs 
forţat pe buze. Zâmbetul dispăru imediat, fiind înlocuit cu o 
mulţime de expresii fără legătură între ele. 

Existau momente pe care Bob Hunter avea impresia că le mai 
trăise deja, iar acesta era unul dintre ele. 

Fata în kimono transparent nu era alta decât Smiley Dublin, 
acea Ranger Sister pe care o cunoscuse la Las Vegas şi care 
dispăruse de patru săptămâni. 

Hunter închise repede uşa, se uită cu atenţie la tânăra femeie 
şi se întrebă dacă vedea pe faţa lui ceea ce vedea şi el pe faţa ei. 
Aruncă o privire de profesionist în încăpere, se uită încă o dată la 
fată, apoi o luă în braţe şi o strânse tare. 

Ea se lipi de el, îşi apropie buzele de urechea lui şi murmură: 

— Zeul războiului în persoană. Ce mai face Hunter? 

— Până acum destul de bine. Eşti pregătită? Tocmai voiam să 
plec. 


31 


— Nici vorbă! zise ea. Pleacă repede, dar singur! Să nu-mi spui 
că... 
Ea îl împinse brusc şi se uită la el încruntată. 

— Să nu-mi spui că ai venit ca să mă salvezi? 

Hunter scutură din cap. 

— Nu. Doar ca să arunc o privire. Alţii te caută. Sunt foarte 
îngrijoraţi din cauza ta. 

— Nu puteam risca să le semnalez prezenţa mea, îi explică 
Smiley. Uită-te la mine, am reuşit să má infiltrez în Organizaţie! 
Spune-le că mă distrez la nebunie, Bob, şi că sunt foarte bine. 
Sunt pe cale să descopăr o mare lovitură. Mai mare decât ţi-ai 
putea închipui. Aşa că pleacă repede! 

Hunter se deplasă brusc cu rapiditatea unei feline, stinse 
lumina şi lipi fata de podea în spatele biroului. 

— Hei, ce... 

— Taci! 

Uşa biroului se deschise brusc şi o formă întunecată apăru în 
cadrul uşii. Plafoniera se aprinse, apoi se stinse şi uşa fu închisă. 

Hunter era pe jumătate întins peste fată, cu arma scoasă. 
Ochii fetei erau ciudat de luminoşi în penumbrá. Rásuflarea ei 
fierbinte atinse uşor obrazul lui Hunter. Fata murmură: 

— Má exciti, Bob. Zău că mă exciţi! Dar nu ştiu de ce 
totdeauna trebuie să se întâmple în nişte momente imposibile! 

— Jur că voi face tot ce-mi stă în puteri ca să repet figura în 
condiţii mult mai bune, îi promise Hunter. L-ai văzut? 

— Nu, nici măcar nu l-am auzit mai înainte ca tu sá má... 

— Dacă era căpitanul gărzii, nu mai am mult timp la dispoziţie. 
Va găsi un soldat mort. Vii cu mine sau nu? 

— Nu! exclamă tânăra femeie. 

Se ridică brusc, luă dosarul de pe birou şi i-l întinse lui Hunter. 

— Mai bine ia ăsta. Dă-l celorlalţi. E foarte important, aşa că să 
nu pierzi nimic. 

Hunter luă hârtiile şi le puse în interiorul combinezonului. 

— Cine e Chung? întrebă el. 

— Toţi îi spun „generale”. Eu însă îi spun „grăsunici”, ceea ce-i 
place la nebunie şi explică prezenţa mea aici. Acum, pleacă mai 
repede, altfel vei strica totul. 

— lar celălalt, cel care zâmbeşte tot timpul? 

— Nu ştiu. Nu vine prea des şi nu mi-a fost prezentat. 

— Ce se petrece aici, Smiley? 

— Poate al treilea război mondial, răspunse ea stráduindu-se 
să zâmbească. 


32 


— Nu rişti nimic? 

— Nimic. E destul să-mi misc fundul ca să se ţină după mine 
ca leşinatu'. Pleacă, Bob, si nu te mai întoarce. Nu-i nimic pentru 
tine aici. Dacă crezi că eşti obligat să distrugi ceva, ocupă-te de 
Kingfire. E mai în stilul tău. 

— Ce-i asta, Kingfire? 

— Un loc foarte secret lângă Volcanoes National Park. E pe 
insula cea mare. Acolo se întâmplă tot felul de lucruri ciudate. Ai 
fi în elementul tău. 

— Incă o dată, Smiley. Vii? 

— Bob, zise ea cu o voce resemnată, ai măcar cea mai vagă 
idee de câtă osteneală mi-am dat ca să ajung aici? 

Hunter o sărută uşor pe buze. 

— Noroc, zise el. Cel puţin îţi voi putea întări alibiul. Vei 
număra până la douăzeci, după care vei da alarma. 

Tânăra fată îi zâmbi, iar el îi dădu o palmă uşoară peste fund. 
Lăsă o medalie de trăgător de elită pe birou, apoi ieşi în grădină. 

— Noroc, şopti Smiley Dublin văzându-l că iese. 

Hunter lăsă întredeschisă uşa care dădea spre patio şi plecă în 
fugă. Ajunse lângă umbrele tufişurilor de lângă zid fără să fi fost 
reperat, apoi auzi alarma. 

După cinci secunde, Smiley începu sá tipe din toate puterile. 
Oamenii dădură fuga. Grădinile se luminară brusc. Se auzi 
sunetul unei sirene. 

Hunter trecu peste zid cu Beretta în mână. 

Patrula din exterior fu surprinsă, rămânând cu gura căscată şi 
ochii indreptati spre luminozitatea bruscă din interiorul incintei. 

Beretta ,tusi” de două ori, oamenii se prábusirá în tăcere si 
zeul războiului, cum îi spusese Smiley Dublin, părăsi în grabă 
locul. Nişte arme automate începură să-şi scuipe veninul în 
stânga lui şi o puşcă bubui de pe culmea zidului. Totul era 
zadarnic. Hunter scăpase, lăsând în urma lui o fată care era, la 
urma urmelor, şi mai periculoasă decât el pentru Organizaţie. 

Bine că nu venise să distrugă totul la Kalihi. Din păcate, mai 
devreme sau mai târziu tot va trebui să pustiască totul acolo, iar 
prezenţa lui Smiley nu va facilita deloc lucrurile. Deocamdată 
trebuie să se ocupe de Kingfire. 

Kingfire... Focul regelui sau regele focului. 

Era ceva predestinat. 


33 


CAPITOLUL VI 


Patterson privea harta mare a oraşului. Un agent veni să-i 
spună că Bob Hunter voia să vorbească cu el la telefon. 
Patterson nu crezu. 

— Nu spune prostii! se rásti el. 

— Sunt foarte serios, domnule locotenent, insistă agentul. 
Tipul de la telefon mi-a spus că e Bob Hunter şi vrea să 
vorbească cu dumneavoastră. 

Patterson oftă dezgustat şi ridică cu brutalitate receptorul. 

— Da, ce-i? strigă el. 

li răspunse o voce calmă şi plină de răceală: 

— Aici pasărea din insule. Eşti Patterson? 

— Eu sunt. Mi s-a spus că eşti Bob Hunter. Pot să râd sau 
trebuie să mă controlez? 

— Fă-o imediat cât încă mai poţi. Ceea ce am să-ţi spun e 
important. Verifică-mi identitatea dacă vrei neapărat, dar 
grăbeşte-te. 

— Hunter, ai? Eşti chiar tu? 

In sinea lui, Patterson nu se îndoi deloc. Se aşeză încet pe 
birou. Avea mâinile ude de sudoare. 

— Cum ai aflat numele meu? 

— A fost uşor, răspunse vocea rece. Am întrebat cine a fost 
numit să conducă ofensiva anti-Hunter. Nu te-am sunat ca să-ţi 
urez noroc, locotenente. Mă adresez autorităţii competente. 

— Poftim? 

— Am o informaţie pe care vreau să ţi-o dau. Am considerat că 
eşti persoana care va şti să se folosească de ea în modul cel mai 
inteligent. 

— Ai curaj, nu glumă! se răsti Patterson. 

— Ăsta e punctul meu forte. Tu însă ai un punct slab. E poliţist 
şi e amic cu un anume Chung. Presupun că-l cunoşti pe Chung? 

— Da, îl cunosc pe Chung! răcni locotenentul Patterson. Nu 
face cu mine pe şmecherul, Hunter. Dacă ai ceva să-mi spui, 
spune! 

— Ti-am şi spus. Nu-i ştiu numele, dar e tânăr, înalt, slab, 
blond cu părul lăsat peste urechi şi se deplasează cu un 
Plymouth albastru. Ar trebui să-l poţi identifica. El a făcut 
raportul despre moartea lui Angliano. Oliveras i-a spus să se 
ducă la faţa locului ca să verifice. Mai târziu, s-a dus la Chung ca 


34 


să-i spună ce i s-a întâmplat lui Oliveras. Am crezut că fac bine 
să te previn. 

— Bineînţeles, spuse Patterson cu o voce dispretuitoare. lar eu 
trebuie sá te cred pe cuvánt. OK, foarte bine, eu... 

— Dacă continui jocul ăsta, Patterson, închid imediat, îl 
ameninţă calm Hunter. 

Locotenentul îşi frecă palma mâinii de cracul pantalonilor şi, 
schimbat la faţă, se uită rând pe rând la poliţiştii din echipa lui 
care se apropiaseră de birou. j 

— Imi pare rău, zise el. Mi-am pierdut sângele rece. Iți sunt 
recunoscător pentru informație. Voi verifica, bineînțeles. Auzi, 
Hunter... ăăă... mai esti la telefon? 

— Sunt. 

— O să pun mâna pe tine, Hunter. 

— Felicitări. Dar sper că nu te superi dacă fac mai întâi puțin 
turism? De ani de zile n-am mai fost în insule! 

— Ah! Deci ai mai fost? 

— Da, de mai multe ori când purtam uniforma militară. Am 
petrecut câteva luni la Schofield. 

— Atunci înseamnă că cunoşti foarte bine această insulă. 

_ — Ca pe buzunarul meu, răspunse Hunter cu o voce amabilă. 
Imi plăceau la nebunie valurile mari de pe coasta de nord. 

— Ai făcut surf pe valurile mari? 

— Mă distra să încerc, răspunse Hunter râzând. 

— E clar că nu faci decât lucruri mari! 

— Mă străduiesc. Nu e nimic altceva de făcut, Patterson, poate 
doar să izbucneşti în lacrimi. Cum probabil ştii, lacrimile nu 
servesc la mare lucru. Nu? 

— Nu plâng prea des, Hunter. 

— Nu mai des decât reusesti să bagi pe cineva după gratii, 
Patterson. 

Locotenentul se abtinu să răspundă cum ar fi vrut, 
controlându-şi tonul vocii. 

— Ne descurcăm cu mult mai bine decât cele mai multe oraşe 
importante pentru turism. 

— Cu mult mai bine nu înseamnă destul, spuse Hunter a cărui 
voce devenise rece şi serioasă. In acest moment primiţi aici o 
mulţime de indezirabili. Tipi precum Odono, Dominick, Flora, 
Rodani şi mulţi alţii. 

— Cunoaştem prezenţa lor. 

— Şi pretinzi că nu plângi? 

Hunter începu brusc să râdă, tăind vorba locotenentului. Apoi 


35 


se controlă. 

— OK, a fost o glumă gratuită, nu eşti de vină pentru legile 
care te împiedică să actionezi. Nu poţi. Eu însă pot. 

— Curând n-ai să mai poţi nici tu. Fugarii n-au nici un mijloc de 
a părăsi această insulă, Hunter. Vom pune laba pe tine! 

— Ei bine, vom vedea. Până atunci ar trebui să vă uitaţi bine în 
jurul vostru şi să nu-l pierdeţi din vedere pe Oliveras. Colegul 
vostru corupt va încerca probabil să-l suprime. 

— Eşti sigur? 

— Mai mult decât sigur. Ca să fiu cinstit, chestia asta nu i-a 
plăcut deloc, dar am o presimţire că va executa ordinele. Nu-l 
poţi refuza pe Chung. 

Mâna lui Patterson începu să tremure. 

— Nu te mai înţeleg deloc, Hunter! bombáni el. Ce treabă ai tu 
dacă Oliveras moare sau nu? Ai încercat chiar tu să-l omori de 
două ori. lar acum îmi spui că e în pericol de moarte! 

— N-am încercat să-l omor, Patterson. Am un motiv foarte bun 
ca să-l crut aşteptând momentul potrivit. Exact pentru acelaşi 
motiv vrea şi Chung să se debaraseze de el cât mai repede. 
Pune-l sub protecţia poliţiei şi nu-l lăsa pe polițistul tău corupt sá 
se apropie de el. Nu vreau să trag într-un poliţist, nici chiar în 
ăsta. 

— Haide să ne întâlnim, îi propuse brusc Patterson care se 
contra din nou. Incheiem un armistițiu. In fond, cred că esti un tip 
cinstit. Mi-ar plăcea să-ţi dau o mână de ajutor. Haide să ne 
întâlnim şi o să vorbim despre asta. 

Hunter ránji. 

— Frumoasă încercare, Patterson. La drept vorbind, sunt sigur 
că în sinea ta eşti un tip cumsecade şi că faci ce-ţi stă în putinţă 
ca să-ţi rezolvi treburile. Dar şi eu aş vrea să-ţi dau o mână de 
ajutor. Acum să-ţi spun ce voi face pentru tine. Imi voi rezolva 
treburile în mare viteză şi voi părăsi insulele astea fermecate mai 
înainte de a fi obligat să te ocupi de mine. Între timp, mi-ai face 
un serviciu dacă te-ai ocupa de Oliveras. De fapt, locotenente, 
ştii cu adevărat cine e Chung? 

Patterson începu să se bâlbâie: 

— E... Chung e... E... 

—E un general din Armata Rosie a Republicii Populare 
Chineze. Dupá párerea ta, ce-ar putea sá puná la cale un general 
chinez împreună cu Mafia în insulele tale dragi? 

— Ce? Cum? Hunter! Hunter! 

Dar la celălalt capăt al firului nu mai era nimeni. Hunter 


36 


închisese. 

— Nu-mi vine să cred, zise încetişor Patterson închizând şi el. 
Cutezanta acestui tip! 

— Am înregistrat totul, anunţă unul din poliţiştii din echipa lui. 

Un alt poliţist chicoti cu nervozitate, atrăgând atenţia 
locotenentului, şi îi zise: 

— Vă mai caută cineva la telefon. Un tip care sună de pe 
continent, de la Washington, de la Departamentul Justiţiei. Un 
anume Brognola. 

— Ce! rácni Patterson. 

Se repezi si ridicá receptorul. 

— Nu stiti cine e Brognola? 

Patterson stia, evident. Harold Brognola era al doilea politist 
ca importantá din Statele Unite. Si mai era si seful suprem al 
Brigázii Anti-Hunter. 

Totuşi, după ce vorbise cu Bob Hunter, apelul lui Brognola nui 
se mai párea cine stie ce. 

— Ati putea să-mi explicati, domnule Brognola, întrebă 
Patterson, de ce intenţionează Bob Hunter să execute un general 
chinez? Căci mi-a spus adineauri, acum mai puţin de un minut, 
că numitul general chinez este şeful execuțiilor pentru Cosa 
Nostra în Hawaii. Toate astea vi se pare că au vreun sens? 

— Voi pune mâna pe cel mai rapid avion de la Washington, 
zise Brognola. Vin acolo. 

— Aţi face bine să veniţi cât mai repede dacă doriţi să 
participaţi la acţiune, zise locotenentul suspinând. Hunter are 
intenţia să pornească la atac. Chiar mi-a spus asta. 

Locotenentul închise, se întoarse spre oamenii lui, şi le zise cu 
o voce ostenită: 

— La posturile de luptă! 


37 


CAPITOLUL VII 


Hunter se reîntâlni cu Tommy Anders în apartamentul cu două 
camere pe care îl închiriase în una dintre marile resedinte din 
Waikiki. Avea un dormitor, o cameră de zi şi un balcon care 
dădea spre ocean. 

— Incredibil, murmură artistul comic. Te deplasezi cu mai mult 
calm decât mine. Chiar nu ştii că toţi poliţiştii de pe această 
insulă se gândesc numai la tine? Şi, ca şi cum asta n-ar fi foarte 
de ajuns, Oahu Cove a fost închis pentru a găzdui echipele de 
ucigaşi. Toate spectacolele au fost anulate până mâine seară. In 
acest moment, în cabaret sunt mai multe „torpile” decât erau în 
calele tuturor submarinelor la Pearl Harbor. 

— Ştiu, zise Hunter. Vin de-acolo. Un tip a vrut sá mă angajeze 
pentru un salariu mizerabil de cincizeci de dolari pe oră. Asta e 
preţul obişnuit, dacă cumva te interesează... 

Anders zâmbi şi ridică ochii la cer. 

— Te sfătuiesc sá nu accepti mai puţin de o sută. Ce? Sunt 
nebuni? Nişte tipi care acceptă să moară la preţul ăsta? 

Hunter zâmbi cu amărăciune. 

— Uiţi recompensa. Capul meu valorează cinci sute de mii de 
dolari. 

— Nu-mi pasă. Ticăloşii ăştia ar fi trebuit să se afle în antreu 
cu mine când infirmierii au scos cadavrele. Am numărat zece! 

Comicul dădu din cap cu nervozitate. 

— Credeam că-mi împuiezi capul cu baliverne. Nu credeam că 
ai să urci. Dar de ce? Cât timp crezi că vei putea acţiona în felul 
ăsta? 

— Până la moarte, replică vesel Hunter întinzându-i hârtiile pe 
care i le dăduse Smiley Dublin. Mi s-a cerut să înmânez astea cui 
trebuie. Sunt convins că tu eşti persoana respectivă. 

Anders se instală pe canapea şi studie rapid dosarul. După un 
moment întrebă: 

— De unde ai astea? 

— Mi le-a dat Smiley. 

ltalianul rămase un moment inmármurit, cu gura căscată, apoi 
zambi, ba chiar începu să râdă cu jovialitate. Emotia era prea 
puternică şi se descărca râzând. Hunter înţelese şi aşteptă să se 
liniştească. Apoi Anders spuse cât se poate de serios: 

— Eşti un fel de miracol. Unde e fata? 


38 


— E bine, răspunse Hunter. E mulţumită şi a găsit un filon. A 
vrut să rămână acolo unde am găsit-o. 

— La Chung, ai? 

— Da. Intr-o vilă din valea Kalihi. Oficial acolo e Trans-Pacific 
Cultural Association. 

Anders se încruntă. 

— Am auzit, zise el sobru. Ce fel de asociaţie e asta? 

— Are drept scop ameliorarea artelor marţiale, îi răspunse 
Hunter aruncând o privire pe hârtiile din mâna lui Anders. E 
inventarul. 

— Da, dar... jumătate e în chineză, zise el strámbándu-se 
nemulţumit... 

— Exact, preciză Hunter. Sunt manuale de antrenament, 
referitoare la unele arme militare. 

— Au arme grele la Kalihi? 

Hunter scutură din cap. 

— Nu, după spusele lui Smiley. Dar mi-a spus să mă duc şi să 
arunc o privire în insula Hilo. A vorbit de un loc care se numeşte 
Kingfire, lângă Volcanoes National Park. 

— Va trebui să-i spun asta lui... zise brusc Anders. 

Părăsi canapeaua, traversă repede salonul spre dormitor, apoi 
se opri brusc, se întoarse şi îi zâmbi lui Hunter. 

— N-am spus nimic... dar cred că-mi cunoşti managerul. Nu 
mă mai părăseşte. Te-ar deranja dacă i-aş spune să intre? O să 
te surprindă. 

Anders începu să râdă. 

— Sper cá-ti plac surprizele. 

Hunter dădu din umeri, se strădui să-i zâmbească italianului, 
dar expresia ochilor săi era rece. In situaţia sa, lui Hunter nu-i 
plăceau deloc lucrurile neaşteptate. 

Anders se apropie de uşă şi bătu vesel în ea. 

Hunter ieşi pe balcon şi se aşeză cu spatele la ocean. Luna 
strălucea dar balcoanele erau în umbră. Dacă trebuia să se 
confrunte cu o surpriză, prefera ca asta să se întâmple în 
penumbră, obiectul surprizei fiind cât mai luminat cu putinţă. 

Anders se adresă cuiva din dormitor. 

— leşi. Uite cine a venit! 

Un tip înalt, clădit ca un atlet, făcu câţiva paşi în camera de zi, 
deplasându-se cu aceeaşi prudenţă ca a lui Hunter. Purta nişte 
pantaloni mototoliti, o cămaşă albă descheiatá la gât şi o cravatá 
cu nodul slăbit. Mai purta şi un toc de piele la subsuoară. 

Mâna lui Hunter atinse uşor mânerul Berettei, apoi îl 


39 


recunoscu. Ultima dată îl văzuse la Las Vegas, dar îl cunoscuse 
de la începutul războiului împotriva Mafiei. Surpriza se numea 
Carl Lyons. Era un poliţist din Los Angeles unde Hunter atacase 
cu o brutalitate puţin obişnuită. Mai târziu, la Las Vegas, Hunter îi 
salvase viaţa. 

— Los Angeles e departe, zise Hunter. 

Polițistul se înclină şi răspunse: 

— Intră, altfel o să ne strici reputaţia. 

Polițistul şi fugarul se întâlniră în centrul camerei de zi şi se 
îmbrăţişară. 

— Mi-am zis că tu eşti, spuse Lyons. Tommy mi-a povestit de 
întâlnirea voastră de la începutul serii. 

— Dar eşti cam departe de casă. După câte văd, poliţiştilor din 
Los Angeles le place să călătorească. 

— Sunt în permisie, îi explică Lyons aruncând o privire spre 
Anders. Durată nelimitată. Mă distrez supraveghindu-l pe cel mai 
haios dintre italieni. 

— Cu arma în mână, zise Hunter. 

— Da, adăugă Anders cu o voce ironică. De fapt, credcă a 
primit ordin să mă lichideze dacă dau chix. 

— Nici vorbă de aşa ceva, zise Lyons. Până acum ar fi trebuit 
să te omor de o sută de ori. 

— Ca să vezi! exclamă comicul rânjind. 

Faţa îi redeveni serioasă şi îi relatá coechipierului său vestile 
aduse de Hunter. 

— Bob a găsit-o pe Smiley. A penetrat organizaţia lui Chung şi 
se simte cum nu se poate mai bine. 

Faţa politistului se destinse brusc, aprinse o ţigară, puse o 
mână amicală pe umărul lui Hunter şi se duse în bucătărioară. 

— Putiná cafea? întrebă el. Faceţi-vă comozi, mă ocup eu de 
asta. 

Hunter îşi scoase haina, o aşeză pe speteaza unui scaun şi se 
aşeză în faţa lui Anders. 

— Acum faceţi echipă? 

— Da. Lucrăm pentru acelaşi om, dar te rog să nu-mi pui alte 
întrebări despre asta. 

Hunter dădu afirmativ din cap şi aprinse o ţigară. Lyons se 
apropie, aducând cu mare grijă trei ceşti şi o cafetieră. 

— Şi totuşi mi-ai spus că nu e nimeni în culise, îi zise Hunter lui 
Anders. 

— Carl nu e în culise, e tot timpul lângă mine. 

— Mai există şi alţii care nu sunt? întrebă Hunter cu o voce 


40 


ironică. 

Lyons râse încetişor şi luă un scaun pe care îl aşeză între cei 
doi prieteni. 

— E o operaţiune importantă, Bob, mărturisi el. 

— Asta mi-a spus şi Smiley. 

— N-a exagerat. 

Hunter luă o înghiţitură de cafea şi trase lung din ţigară. 
Tăcerea îi învălui pe cei trei bărbaţi, încărcată de subíntelesuri. 
Hunter suflă fumul şi le spuse: 

— Nu e momentul sá ne jucăm cu subtilitáti, băieţi. Ati face 
bine să-mi spuneţi adevărul. 

— Numai că nu avem dreptul să facem asta, murmură Lyons. 

— Arată-i dosarul, Anders, zise Hunter. 

După câteva minute, Lyons aprinse nervos a doua ţigară 
examinând cu o privire îngrijorată foile de hârtie dactilografiate. 

— OK, îi zise el lui Hunter. Ştii deja multe. De unde ai 
informaţiile astea? 

— Smiley mi-a dat tot dosarul. 

— Inteleg. 

— Eu, nu, zise Hunter. 

Lyons şi Anders se uitară unul la altul jenati. 

— Nu avem dreptul să discutăm despre asta, Bob, spuse 
încetişor Anders. 

— Du-te la naiba! replică Hunter la fel de calm. 

Se ridică, îmbrăcă haina şi se îndreptă spre uşă. 

— Să nu vă apropiaţi, zise el depărtându-se. 

— Dar ascultă-ne... protestă Lyons. 

insă Hunter deschisese uşa. Se întoarse spre cei doi şi zâmbi 
cu răceală. g 

— Nu e nimic grav, zise el. Inteleg. 

leşi şi închise uşa. La mijlocul drumului spre ascensor, auzi o 
uşă deschizându-se în spatele lui şi o voce de femeie îi zise: 

— Nu te prosti, Bob! Fă repede cale întoarsă, Dumnezeule 
mare! 

Hunter se întoarse zâmbind. Surprizele nu se terminaseră. 
Toby Ranger, frumoasă de-ţi tăia respiraţia, stătea în cadrul uşii. 

Războiul din Hawaii căpăta un cu totul alt aspect. 


41 


CAPITOLUL VIII 


Acum nu mai era vorba de nimic altceva decât de misiune, de 
operaţiunea aflată în curs de desfăşurare, iar Toby Ranger era 
cât se poate de evident ingredientul necunoscut, un outsider. 

Intálnirea avea loc în apartamentul vecin cu cel al lui Anders, 
probabil sala de şedinţă. Văzu acolo hărţi ale regiunii, fotografii 
aeriene, diferite ghiduri turistice, o serie de fotografii ale unor 
mafioţi, arme şi câteva dosare. 

Tommy Anders se trântise într-un fotoliu lângă uşa prin care 
comunicau cele două apartamente. Lyons se instalase lângă 
bucătărie, iar Toby Ranger, superbă în şort şi bluză transparentă, 
fără sutien, stătea lângă uşa de sticlă a balconului şi contempla 
cerut cu o privire încruntată. 

Aşezat la masa din sufragerie, Hunter aruncă o ultimă privire 
pe harta cercetărilor efectuate şi zise: 

— S-ar zice că aţi acoperit tot. Şi n-aţi găsit nimic? 

— Nimic, răspunse Toby păstrându-şi atitudinea bosumflată. 

— Aţi făcut totul din avion? 

— Da. E un teren foarte accidentat care trece de la nivelul 
mării la cinci mii de metri în câteva secunde de zbor. Sunt munţi, 
faleze, revărsări de lavă şi cratere. Cratere mari în activitate. 
Fără a mai pune la socoteală că insula e imensă. 

— Câţi sunteţi? întrebă Hunter. 

— Aştia suntem toţi, răspunse Toby. 

— Plus Smiley, adăugă Anders. 

— Aveţi o hartă detaliată a parcului naţional? 

Toby se apropie de masă, scotoci prin teanc şi descoperi o 
hartă geodezică. 

— Asta e tot ce avem, zise ea. 

Desfăcu harta şi se aplecă peste Hunter ca să se uite în 
acelaşi timp cu el. 

Lui Hunter îi veni greu să se concentreze, căci petrecuse 
momente de mare intimitate cu Toby, iar amintirea acestor 
momente îi revenea constant în memorie. 

— Toby, mormăi el, nu mă mai chinui. 

Ea se dezlipi de el lent, se lăsă să alunece cu voluptate de-a 
lungul braţului său şi se aşeză pe un scaun de lângă masă. 

— Soldatule, pe harta asta nu sunt păşuni verzi, şopti ea, 
adăugând printre dinţi: „Şi e tare păcat!”. 


42 


Amândoi cunoscuseră „păşunile verzi” la Detroit. Fusese un 
timp foarte scurt, furat din misiunea distrugătoare pe care o 
avea Exterminatorul. Bob nu-l uitase, fusese prea recent. Acum 
însă trebuia să alunge sentimentele. Toby ştia şi ea asta; fără 
„păşuni verzi”... 

— Craterele astea sunt un adevărat infern, îi zise Hunter 
tinerei femei. 

— Da. Ultima dată când le-am survolat, le-am auzit „mârâitul” 
şi am remarcat câteva fisuri roşiatice. 

Puse degetul pe hartă. 

— Cam aici. 

— Cunoşti legenda Peleei? întrebă Hunter. 

— E zeiţa focului, nu? 

— Da. Legenda spune că locuieşte în craterul Kilauea şi 
dansează în ţâşnirile craterului care hrăneşte insula cu aceste 
jeturi. Fapt e că insula se măreşte cu fiecare an. 

— E fascinant, zise Toby. Dar nu văd legătura. 

— Poate că e o legătură, spuse Hunter gânditor. Numele de 
Kingfire poate că e simbolic. Dar s-ar putea să fie şi numele unei 
localităţi. În orice caz ştim - credem că ştim - că se află în 
regiunea vulcanilor. 

— Nu e de ajuns, răspunse Toby. Am avea nevoie de un întreg 
batalion şi de o mare baftă ca să dăm de locul ăsta, dacă ar 
trebui să actionám conform ipotezei tale. 

Hunter fu de acord cu ea. Petrecuse destul timp în acea insulă 
ca să cunoască dificultăţile terenului. 

— Atunci nu mai rămâne decât un singur mod de a acţiona, 
spuse el cu o voce sinistră. 

— Cum? 

— Să mă lăsaţi pe mine. 

— Fulgerul şi tunetul, zise Lyons. 

— Exact. 

— Pe lângă tine, maica Peleea e o mică copilá, spuse Anders. 

Lyons suspină. 

— Nu merge, Bob. E o violare a regulilor noastre. Nu trebuie 
Sá... 

— Carl! exclamă tânăra femeie. 

— Lasă, Toby, replică Lyons. Am luptat toţi trei alături de tipul 
ăsta. La toţi ne-a salvat viaţa - unora de mai multe ori. Sau 
mergi alături de el, sau nu mai mergem deloc, dar eu m-am 
săturat să ne tot învârtim în loc. ţi interzic să te foloseşti de el! 

— E nedrept! protestă cu energie Toby. Nu aveam deloc 


43 


această intenţie. 

Hunter avu brusc impresia că era absent. Aprinse o ţigară şi 
ieşi pe balcon. Cearta se întărâta din ce în ce mai mult în 
apartament şi nu voia să asiste la ea. Inchise usa de sticlă, se 
instală pe balustradă, fumă în tăcere şi încercă să ignore 
ciorovăiala dinăuntru. 

In cele din urmă Toby deschise uşa şi zise cu calm: 

— Bob... 

El intră, luă haina şi o îmbrăcă. 

— Lucrez mai bine singur, zise el cu glas scăzut. Dar nu vă 
apropiaţi, nici unii şi nici alţii. Nu vreau să fiţi răniţi. 

— Dar stai o clipă! exclamă cu tristeţe Lyons. 

— Am luat hotărârea să-ţi spunem totul, îi explică Anders. 

Hunter aruncă o privire spre Toby Ranger. 

— În unanimitate? întrebă el. 

Ea lăsă ochii în jos. 

— Da, răspunse ea. Vrem să cunoşti organizaţia noastră. 
Numele nostru de cod la Washington este SOG-3. Formăm a treia 
unitate din Sensitive Operations Group care depinde direct de 
biroul US Marshals. 

— Brognola e şeful vostru? 

— Posibil. Ne-am întâlnit, dar nu ne leagă nimic de el. 

Lyons îi explică. 

— Să zicem că suntem mai mult sau mai puţin independenţi. 
Nu există nicăieri vreo urmă a salariilor sau a cheltuielilor 
noastre generale. Ne revin situaţiile delicate. Ne situăm la 
jumătatea drumului între lege şi banditismul absolut. 

— Cu un picior în cur şi cu altul în iad, spuse Hunter, zâmbind 
ironic. 

— E destul de ambiguu, mărturisi Lyons care părea jenat de 
întorsătura pe care o luase discuţia. S-au inspirat după tine, ai 
servit drept model, iar grupul a fost format la puţin timp după 
Las Vegas. Au ajuns la concluzia că am lucrat bine împreună. Ni 
s-a dat un portofel şi am fost lăsaţi liberi în natură: Toby, Tommy, 
Smiley şi cu mine. Georgette Chableu şi Sally Palmer au intrat în 
altă unitate. SOG a fost în întregime conceput după metodele 
tale. 

— Brognola, zise Hunter zâmbind. 

— Cine ştie? S-ar putea. 

Hunter ştia. Brognola le încredinţase portofelul pe care i-l 
oferise lui în timpul războiului din Miami. Hunter îl refuzase, dar 
probabil că ideea îl interesase în continuare pe Brognola. 


44 


— Noi avem un avantaj suplimentar, zise Toby. Putem sá 
cerem ajutorul tuturor prefecturilor din Statele Unite şi putem 
folosi serviciile lor. 

— Numai în cazuri critice, bineînţeles, adăugă Anders. 

— Filosofia grupului constă în a rămâne invizibil, precizá 
Lyons. 

— De aceea trebuie să înţelegi de ce nu putem coopera, 
murmură Toby. Tu... 

— Las-o baltă, spuse Hunter. Te aflai în misiune SOG la 
Detroit? 

Ea scutură din cap. 

— A fost exact cum ţi-am spus atunci. Dar am omis câteva 
detalii. Unitatea în care activa Georgette atacase filiera 
canadiană. Conducerea grupului mi-a permis să anchetez pentru 
că eu şi Georgette fusesem foarte apropiate. Dar la Detroit 
actionam în mod independent. 

Hunter schiţă un zâmbet amintindu-şi de aventura lor. 

— N-ai mai fost acolo? întrebă el. 

— Nu, contrar a tot ce-am spus atunci. M-am reîntors la 
unitatea mea şi am preluat imediat cazul de care ne ocupăm 
acum. 

— Smiley a luat-o înaintea noastră, preciză Lyons. L-a urmat 
pe Lou Topacetti şi a venit aici de la Chicago. In felul ăsta a 
penetrat Organizaţia. Nu ştim exact ce căutăm, dar urmăm o 
filieră. 

— O filieră care v-a dus până în Hawaii, spuse Hunter. 

— Da, au venit aici din toate oraşele: Boston, New York etc. 
Am început să ne punem tot felul de întrebări. 

Hunter dădu din cap. Venise în insulă pentru că şi el îşi pusese 
aceleaşi întrebări. 

— Când Smiley a dispărut, mi-a fost frică să nu se repete cele 
întâmplate la Detroit, zise Toby. 

Hunter se gândise şi el la asta. 

— Am făcut în aşa fel încât Tommy să fie angajat la Oahu 
Cove, ceea ce n-a fost greu. Apoi eu şi Carl am început să 
căutăm prin împrejurimi. 

— Am fost peste tot, zise Lyons cu o voce sinistră. Chiar şi la 
morgă. 

Toby continuă: 

— Acum două săptămâni, ne-am spus că probabil nu o vom 
mai vedea niciodată pe Smiley. In acel moment începeam să ne 
dăm seama de importanţa reală a lui Chung. Omul ăsta e un 


45 


adevărat mister. Si el... 

— Nu ştiu dacă înţelegi, spuse Lyons întrerupând-o. Acest 
Chung şi-a făcut apariţia în urmă cu un an şi a început să ia 
controlul regiunii. Se pare că are sprijin la Hong Kong, dar nu e 
sigur. E un om necunoscut. Toţi poliţiştii au auzit de el dar nimeni 
nu l-a văzut, nimeni nu ştie cum arată la faţă. Datorită sistemului 
de ascultări telefonice al FBl-ului am putut să-i aflăm numele, iar 
un informator care are acces la Commissione - spune că un şef 
chinez al execuțiilor a fost angajat ca să conducă Hawaii. Astfel 
nimeni nu ştie exact despre ce este vorba, dar prezenţa lui se 
face simțită din plin. 

— Smiley ştie, spuse Hunter. 

— Bun, evident, acum, dar... 

— Este generalul Loon Chuk Wan din Republica Populară 
Chineză. 

Urmă o tăcere lungă. Toby se apropie de uşa de sticlă a 
balconului si se uită la cer. Lyons aprinse o ţigară. In cele din 
urmă, Anders zise: 

— E o glumă. 

— Nici vorbă, răspunse Hunter. 

— Bătrânii ştiu asta? întrebă Lyons. 

— Probabil, spuse Hunter. De ce? 

— Pentru că nu e logic. Aproape toţi sunt anticomunişti 
convinşi. Nu-i văd deloc aliindu-se cu comuniştii chinezi. 

— li subestimezi, spuse Hunter. Sunt mult mai subtili decât 
mulţi politicieni americani. Mă aşteptam la asta de la sederea 
mea la San Francisco. Se apropie desprinderea, iar bătrânii vor 
să profite prin toate mijloacele. Chung este unul din mijloace. 

— Dar ce are de câştigat acest Chung sau Loon? 

— E cantitatea necunoscută, răspunse Hunter. 

— Aici intervenim noi, spuse Anders. SOG trebuie sá 
determine care e interesul lui. 

— Exact, zise Lyons. Asta ne străduim să facem de la Las 
Vegas. 

Toby luă brusc o ţigară de pe masă, o aprinse, şi începu să se 
plimbe prin încăpere vizibil agitată. 

— Linisteste-te, îi zise Hunter. Mai mult ca sigur că treaba e 
mult mai simplă decât pare. 

— Poate pentru tine! Dar pentru majoritatea oamenilor asta 
poate să însemne moartea, al treilea război mondial! 

— Cam asta a zis şi Smiley, zise Hunter. Dar nu cred. Cred că 
Chung e un fel de disident care face propriul său joc, sau care 


46 


acţionează în numele unei facţiuni a opoziţiei chineze. E destul 
să-l expunem. Probabil că guvernul lui îl va abandona. Cu 
siguranţă că dacă s-ar întoarce acasă la el ar fi executat. 

— Asta începe să devină din ce în ce mai mult de domeniul 
SOG, spuse Anders. 

— Adună arme, preciză Hunter. Le ascund undeva pe-aici. Dar 
unde? E vorba de nişte arme speciale, iar interesul Mafiei pentru 
ele e lesne de înţeles. Marea Loviturá. Chung însă má 
deranjează. Ce vrea? O tensiune deschisă între statele lumii? Să 
provoace o pierdere a prestigiului astfel încât să blocheze mersul 
lent spre destinderea internaţională? Sau e vorba de un gangster 
care vrea să fie mai curând bogat decât roşu? 

— Asta ziceam şi eu! exclamă Toby. O situaţie complexă. 
Vreau să anuntám biroul de la Washington! 

— N-ar fi înţelept, Toby, spuse Hunter cu o voce calmă. Tipii 
de la Washington vor vrea să se ocupe ei personal de problemă 
şi să încerce să-i găsească rezolvarea pe cale diplomatică. Intre 
timp, Chung şi ceilalţi ne vor scăpa printre degete şi va trebui s-o 
luăm de la capăt. Cum să-i mai găsim pe urmă? S-ar putea 
refugia oriunde în lume. Deja e destul de complicat să găsim 
Kingfire, dar cel puţin ştim că se află pe insula Hawaii. E un atu 
ce nu trebuie neglijat. 

— Bob are dreptate, spuse Lyons. Biroul ne va spune să oprim 
totul imediat. Vom fi paralizati. 

— Poate că aveţi dreptate, mărturisi Toby muşcându-şi uşor 
buza de jos. 

— In felul ăsta, prietena noastră Smiley se va afla într-o 
situaţie fără ieşire. Nu mai e utilă. Ar fi trebuit s-o scot de acolo 
împotriva voinţei ei... 

— Sá actionám, sugerá Anders. 

— Bingo! exclamá Lyons. 

— Sunteti nebuni! zise Toby. 

— Cum ne va spune Bob, adáugá Anders. 

— OK, ráspunse Lyons. 

— Sunteti complet nebuni! le strigá Toby. 

— Nu reuşim să dăm de Kingfire, îi explică Hunter. Aşa că vom 
face să vină Kingfire la noi. In zori vom ataca Kalihi. 

— Nu vă e bine? Sunteţi complet nebuni, nebuni periculoşi! 
strigă Toby. 

— Deci suntem toţi de acord, zise Hunter netulburat. 

Se adresă lui Lyons: 

— Ai putea să faci rost rapid de un deltaplan? 


47 


— Un ce? Te referi la zmeiele alea de care te agáti? 

Hunter se uită la cerut negru, la lună şi la stele. 

— Da. N-am mai încercat niciodată asta aici. Dar de ce nu? 
Există curenţi favorabili şi altitudinea cerută. De ce să nu 
încercăm? 

— Despre ce vorbeşti? îl întrebă Toby cu o voce îngrijorată. 

— Am de gând să-i fac o vizită generalului şi îi voi cădea în 
cap. 

— Eşti complet nebun, murmură Toby cu o voce disperată. 

— Şi? întrebă Hunter. Nu e nici o noutate. 

Se uită la ceilalţi. 

— Atacăm în zori. 

Războiul îşi schimba faţa; Exterminatorul îşi luase aliaţi. 


48 


CAPITOLUL IX 


Deltaplanul este o treabă riscantă, chiar şi pentru un expert. 
Hunter nu era expert, dar nici începător. Mai practicase acest 
sport deasupra regiunilor de coastă unde vântul este stabil şi 
unde există totdeauna curenţi ascendenți. 

Odată reuşise să planeze aproape treizeci de kilometri de-a 
lungul coastei californiene, dar altă dată fusese gata să cadă pe 
stâncile de la poalele unei faleze înainte de a găsi un curent 
ascendent care îi permisese să se prăbuşească undeva în larg. 

De data asta nu exista nici un fel de întindere de apă 
salvatoare. 

Solul văii se întindea la picioarele sale, la mai bine de un 
kilometru sub el. Pante golaşe, păduri şi trecători îl despárteau 
pe Hunter de ţinta lui, constituind pericole foarte grave. 

Apoi mai erau curenţii tumultuoşi si imprevizibili de pe 
flancurile muntelui. Erau curenţi de aer descendenţi suficient de 
puternici ca să provoace o cădere liberă, sau o cădere în vrie. 

Dar natura nu era singurul pericol, iar Hunter ştia foarte bine 
că nu exercita nici un control asupra celor care urmau să-l 
întâmpine la capătul călătoriei. Putea să prevadă scena, să-i 
trimită acolo pe actori, să spere că aceştia îşi vor aminti textul, 
dar nu avea nici o putere împotriva tuturor necunoscutelor în 
acelaşi timp. După ce-şi lua zborul, era la mâna elementelor 
naturii. 

In ciuda acestor detalii îngrijorătoare, Hunter credea în planul 
său. Toby, nu. Spuse acest lucru cu o voce plină de amărăciune, 
spuse că se spală pe mâini, apoi, după cum prevăzuse Hunter, 
după ce le împărtăşi rezervele ei asupra reuşitei planului lor, 
puse umărul la treabă alături de prietenii ei şi făcu multe sugestii 
cât se poate de utile. Hunter avea faţă de ea cel mai mare 
respect. Avea o minte originală şi inventivă şi tot atâta curaj ca 
oricare bărbat. Bombănea deseori, dar ăsta era felul ei de a se 
destinde, ceea ce Hunter înţelegea şi accepta. 

Lyons găsise foarte uşor un deltaplan, pentru că acest sport 
devenise foarte la modă în Hawaii. In regiune erau mai multe 
cluburi. Existau câteva cluburi în regiunea Honolulu şi reuşise să 
facă rost de hărţile condiţiilor atmosferice deasupra regiunii 
Oahu. 

Din păcate, spaţiul aerian cel mai puţin apreciat era cel în care 


49 


urma să evolueze Hunter. De fapt, ar fi fost primul care 
îndrăznea să comită o astfel de nebunie. 

Deltaplanul ca atare nu inspira deloc încredere, şi Hunter îşi 
aminti de prima lui reacţie când văzuse acest instrument fragil 
căruia se hotărâse să-i încredinţeze propria sa viaţă. Plecarea în 
zbor consta în a apuca cârma şi a te lansa în gol din vârful unei 
faleze. Nu era nevoie numai de curaj, ci şi de o condiţie fizică 
bună căci, după plonjonul initial, ajungeai în voia curenților 
ascendenți şi descendenţi, având drept singură apărare instinctul 
fizic şi o vagă înţelegere a principiilor de zbor. 

Experienţa putea să se dovedească exaltantă. Beneficiind de 
curenţi de aer favorabili puteai să planezi ore în şir, ca un 
albatros, iar când condiţiile erau bune, un deltaplanist 
experimentat putea să facă să dureze această plăcere la 
nesfârşit. 

Acum, Hunter se afla singur în creştetul munţilor Koolau şi se 
pregătea sá înfrunte elementele naturii. Deltaplanul era 
asamblat, vântul era puternic dar regulat. 

Stătea pe un pisc stâncos, de unde putea să observe simultan 
cele două părţi ale muntelui şi de unde se putea avânta în gol, 
datorită curenților de aer ascendenți care se deplasau pe pantele 
inferioare. 

Se înarmase pentru o luptă intensă. Imensul Auto-Mag.44 era 
prins la şoldul drept, iar Beretta se afla la subsuoara stângă. 
Bandulierele i se încrucişau pe piept; era plin de grenade, de 
rachete şi de bombe incendiare. Avea ochelari care să-l apere de 
vânt şi instalase un microfon discret şi un sistem de ascultare 
legat la un miniemitátor prins la centură. 

Verifică încă o dată forţa curenților, consultă cronometrul, 
activă emițătorul şi zise: 

— Verificarea emisiei. 

Vocea lui Lyons, care se afla în centrul văii, îi ajunse imediat la 
ureche: 

— Te receptionez perfect. Aici totul e bine. 

— La fel şi aici. Gata de zbor. Rămâi pe recepţie. 

La est, oceanul „mugea” în sclipirile roşiatice ale zorilor, 
anunțând apariţia soarelui. Luna dispăruse. In faţa vântului, 
peisajul se detaşa cu claritate, dar regiunea Kalihi rămânea 
cufundată în întuneric. Asta nu avea să dureze. Hunter socotise 
că zborul va dura cinci minute, şi cum era esenţial ca prietenii săi 
să poată conta pe asta, trebuia să respecte cu minutiozitate 
orarul pe care şi-l impusese. 


50 


Privi orizontul la est, ridică deltaplanul deasupra capului şi 
aşteptă un moment. Vântul începu să bată şi Hunter fu gata să 
se lase dus. 

Apoi veni şi momentul potrivit. Hunter făcu trei paşi înainte şi 
sări în gol. 

La început nu se întâmplă nimic, doar căzu vreo zece metri 
înainte de a găsi un curent de aer ascendent care îl făcu brusc să 
urce, cu faţa la vânt, apoi să depăşească uşor piscul stâncos de 
pe care se avântase. 

Ascensiunea i se păru mult mai impresionantă decât căderea. 
În câteva secunde ajunse la vreo sută de metri mai sus decât cel 
mai înalt dintre vârfurile munţilor Koolau. Intreaga insulă părea 
că se întinde dedesubt. Avea impresia că e un vultur. 

Strânse chingile şi branşă legătura radio. 

— Am decolat, anunţă el. 

Vocea, mai fermă, a lui Carl Lyons întrebă imediat: 

— Care e direcţia? 

— Direcţia prevăzută. Porniţi la semnalul meu... Atentie!... 
Porniti! 

— Am înţeles. Pornim! 

Acum totul depindea de factorii imprevizibili. 


51 


CAPITOLUL X 


Smiley Dublin fusese foarte ocupată de la plecarea lui Bob 
Hunter. Generalul răcnise de furie timp de o oră, apoi se agitase 
personal pentru a plasa noi oameni de pază care să-i protejeze 
bârlogul. Pe urmă sosiseră nişte colegi cu feţe sinistre, care 
luaseră loc la masa de şedinţă. 

Lou Topacetti sosi cu o cohortă de albi cu mutre suspecte; 
Pensa şi Rodani sosiseră apoi şi ei de la Oahu Cove însoţiţi de o 
hoardă pestriță. Pete Dominick si Marty Flora, reprezentanţii 
celor din Commissione, sosiră cu elicopterul, de parcă veneau de 
departe, fiind însoţiţi doar de gărzile lor de corp. 

Smiley nu căzuse în dizgrație. Spre marea ei bucurie, devenise 
mai curând eroina serii. Generalul îi permise să facă pe stăpâna 
casei faţă de invitaţi. Nu putea fi vorba să rămână în sala de 
şedinţă, dar nu-i era interzis să intre sub diferite pretexte, iar 
privirile pe care le atrăgea în aceste momente arătau foarte bine 
că era apreciată. 

Spionajul nu se face numai ascultând la uşi, ci evaluând 
atmosfera care domneşte într-o cameră sau identificându-i pe cei 
care se aflau acolo, studiind atitudinile fiecăruia sau remarcând 
un zâmbet, o grimasă... 

Smiley Dublin îşi cunoştea perfect meseria. Trudea din greu ca 
să obţină informaţii iar ceea ce obținea era aproape totdeauna 
fiabil. 

Şedinţa luă sfârşit pe la patru dimineaţa. Dominick şi Flora se 
întoarseră imediat la elicopter, care decolă fără întârziere. Se 
formaseră mici grupuri răspândite în grădină şi în diferitele 
încăperi ale vilei până la cinci dimineaţa când Pensa şi Rodani 
plecară şi ei cu oamenii lor. Numai Topacetti şi oamenii săi 
rămaseră pe loc, iar primul se închise cu Chung în timp ce 
ucigaşii lui luară poziţii afară. 

La începutul afacerii hawaiiene, Smiley fusese amanta lui 
Topacetti. Într-o seară, generalul o remarcase şi îşi exprimase 
interesul pe care îl avea faţă de ea. Drept pentru care Lou the 
Screw i-o făcuse cadou pe tavă pe Smiley. De atunci, Topacetti 
nu-i mai aruncase nici o privire. 

Pentru o fată normală, asta ar fi constituit cea mai mare 
umilinţă, dar nu şi pentru Smiley, care cunoştea bine lumea şi 
obiceiurile junglei în care evolua. Era mai curând vorba de o 


52 


recompensă personală pentru că ştiuse să se facă apreciată de 
Topacetti, care o sfátuise în momentul despărțirii de ea: 

— Poartă-te bine cu chinezoiul. Intr-o zi va fi un om foarte 
important. Asta nu va însemna răul nici unuia dintre noi, dacă 
înţelegi ce vreau să spun. 

Smiley înţelegea foarte bine ce voia să spună Topacetti. 

De aceea se strădui imediat să se poarte bine cu generalul 
chinez. 

Smiley era într-un fel o prostituată, iar această stare de lucruri 
nu o preocupa nici cât negru sub unghie. Nu se simţea nici 
murdărită şi nici degradată de această formă necesară de 
sexualitate. Nu-şi ridica niciodată moralul pretextând sacrificiul 
profesional. Se folosea pur şi simplu de corpul ei ca de o armă 
eficace, de o sculá... de o sculă foarte bună. Nici un bărbat n-ar fi 
putut să devină intimul generalului Chung într-un timp atât de 
scurt. Probabil niciodată. 

Generalul era foarte îndrăgostit de frumuseţea ei americană, 
se purta ca un gentleman perfect, tratând-o cu multă atenţie. 
Din această cauză, între ei se instalase o intimitate reală. Dar 
Smiley nu-şi pierdea niciodată capul. Nu uita niciodată de ce se 
afla acolo şi cum. 

Nici că Chung era duşmanul ei. 

Restul nu mai conta. Aflase destul despre Chung ca să-şi dea 
seama că era un om extrem de periculos, constituind o 
adevărată ameninţare pentru Statele Unite. 

Sosirea neaşteptată a lui Bob Hunter i se păruse mai curând 
liniştitoare. Smiley ştia de ce era în stare. Se aflase la Las Vegas 
când se dezlántuise Exterminatorul, şi văzuse masacrul cu 
propriii ei ochi. De atunci şi ea trăise cam la marginea societăţii, 
petrecându-şi cea mai mare parte a timpului în compania celor 
din Organizaţie, a mafiotilor, şi cunoştea ce efect avea Bob 
Hunter asupra lor. 

Totuşi i se părea imposibil de conceput ca un singur om, 
acţionând fără nici un ajutor, fără sprijin oficial, să poată să 
creeze un astfel de haos în rândurile inamicului, doar prin simpla 
lui apariţie - oricât ar fi fost ea de ucigaşă. 

Mafioţii erau nişte oameni duri. 

Era ilogic să reacționeze cu atâta emoție, să fie cuprinși de 
panică din cauza unui singur om. Dar Smiley constatase acest 
fenomen de mai multe ori: când Hunter îşi făcea apariţia, haita 
începea să urle! 

incercase să studieze discret aceste personaje încă de la 


53 


începutul serii ca să înţeleagă efectul pe care îl avea asupra lor. 
Frica e un sentiment natural, iar fiinţele cele mai curajoase 
cedează şi ele uneori. Dar frica era doar un element al 
sentimentului complex pe care îl aveau mafiotii imediat ce 
apărea Hunter. Isi pierdeau capul, se transformau în muieri 
sperioase. 

Era incredibil, fenomenal! Era „efectul Hunter”. 

Generalul fusese şi el afectat de incident. Comandant voluntar 
şi exigent o clipă mai înainte, chinezul se transformase într-o 
fiinţă cuprinsă de panică care căuta să pară liniştită. 

Păi, efectul Hunter! Smiley ştia că există, îl remarcase şi apoi îl 
studiase, dar încă nu-l înţelegea. Şi era convinsă că nici mafiotii 
nu înțelegeau acest efect. li văzu adunándu-se ca să-şi ridice 
reciproc moralul. 

Această strategie probabil că fusese eficientă căci, înainte de 
a se crăpa de ziuă, deşi cu un aer epuizat şi tras la faţă, 
generalul reluase frâiele puterii. Pistolarii lui Topacetti rămâneau 
pe loc ca sá suplimenteze cu curajul lor pe cel al ocupanților 
vilei, iar Lou probabil că luase hotărârea să rămână şi el. 

Generalul şi Topacetti părăsiră sala de şedinţă cu câteva 
minute înainte de răsăritul soarelui, braţ la braţ, râzând 
zgomotos. Când ieşiră pe culoar, Smiley îl auzi pe Topacetti 
murmurând cu o voce ostenită: 

— Ar face bine să nu se atingă de Kingfire... 

să fi fost o ameninţare sau o dorinţă arzătoare? 

Dar Chung era din nou el însuşi. li dădu voie lui Smiley să 
comande un mic-dejun copios. 

— Pentru noi trei, preciză el. Să ni-l servească în patio. 

Smiley se pregătea să plece când chinezul adăugă: 

— Poate că ar trebui sá te îmbraci ca lumea, draga mea. 
Florile de nufăr se înfioară de rouă rece a dimineţii. 

Era felul lui de a-i face un mic reproş, deoarece Smiley avea 
obiceiul să se plimbe aproape goală în grădină la răsăritul 
soarelui, o practică care îl preocupa pe Chung. Totuşi nu făcuse 
niciodată o dramă din asta şi se limitase să precizeze că nu era 
„bine pentru moralul oamenilor”. 

In dimineaţa aceea Smiley era mai îmbrăcată ca de obicei, dar 
pijamaua ei de mătase mai mult îi scotea în evidenţă decât să-i 
ascundă formele atrăgătoare. 

Smiley acceptă sugestia. 

— Da, e o idee bună. Vin şi eu în patio. 

Urcă în camera ei, îmbrăcă un kimono transparent, se uită în 


54 


oglindă, zâmbi şi cobori. 

Smiley Dublin, ca şi Bob Hunter, produceau totdeauna un 
anumit efect. 

Doi valeti - înarmaţi - aprindeau felinarele orientale din patio 
când ieşi tânăra femeie. Unul dintre ei îi zâmbi şi plecă să stingă 
luminile din grădină. Acolo se plimbau permanent doi oameni 
înarmaţi. Chung şi Topacetti se plimbau cu un pas lent, cu capul 
în jos. Cerul devenea cenusiu, se crápa de ziuă. 

Smiley se apropie de masă, luă cafetiera de argint şi umplu 
două ceşti. Chung îi remarcase prezenţa şi îl conducea pe Lou 
the Screw spre masă când sosi în pas alergător căpitanul Wu, 
şeful securităţii vilei. 

— O doamnă americană s-a oprit în faţa porţii de la intrare, 
anunţă Wu. Pretinde că i-a rămas maşina în pană şi cere 
folosirea telefonului nostru ca să cheme o asistenţă mecanică. 

Limbajul stângaci al pistolarilor din Hong Kong nu o mai amuza 
demult pe Smiley. Generalul le interzisese să vorbească 
chinezeşte. 

— Ne vom obişnui cu noile obiceiuri doar dacă perseverăm, îi 
spusese el într-o zi unuia din oamenii săi care uitase că nu 
trebuia să vorbească în chineză. 

Se uită cu duritate la şeful securităţii. 

— Nu era vorba de o decizie capitală, căpitane. Sunt sigur că 
puteai s-o iei singur. 

— Maşina doamnei e oprită la intrarea drumului nostru privat, 
îi explică Wu. Am crezut că e mai bine să trimitem mecanicul 
nostru să se uite la maşină. 

— Iti las libertatea de a decide, căpitane, răspunse Chung cu 
bruschetea lui obişnuită. 

II prinse de braţ pe Topacetti şi merse mai departe spre masa 
la care îi aştepta Smiley. 

Căpitanul se întoarse în loc şi plecă spre partea din faţă a vilei. 

Chung nu făcu mai mult de trei paşi când auzi o voce 
americană strigând prin poarta de la intrare: 

— Doamnă! Doamnă! Maşina dumneavoastră merge! 

Un alt om răcni ceva în chineză. Era un ordin. 

Chung şi Topacetti se întoarseră în direcţia din care veneau 
strigătele. 

Un PM începu să tragă, imitat imediat de un altul. 

O explozie asurzitoare acoperi orice alt zgomot şi un fulger alb 
lumină partea din faţă a vilei. 

Generalul şi invitatul său se aruncară la pământ în timp ce 


55 


oamenii lor se repezeau spre poarta de la intrare. 

Totul se petrecuse foarte repede. O secundă fusese de ajuns 
ca o grădină liniştită să fie transformată într-un câmp de bătălie 
cu un vacarm infernal. Smiley Dublin nu avu nevoie să-şi pună 
întrebări, căci recunoscuse imediat efectul Hunter. 

intoarse spatele si se repezi în grădină, ferindu-se de oamenii 
care alergau în toate direcţiile, apoi se opri exact la timp ca să 
vadă ceva uluitor. 

Chung căzuse pe un genunchi şi părea că prinsese rădăcini. 
Topacetti stătea în genunchi lângă el, agitând cu febrilitate un 
pistol mare, răcnind ordine la oamenii care treceau pe lângă el în 
pas alergător. 

Privirea tinerei se îndreptă însă în altă parte. Ceva îi atrăsese 
atenţia. Zărise cu coada ochiului un fel de umbră care traversa 
cerul cu mare viteză la vreo cincisprezece metri de pământ, 
plana peste zidul dinspre sud, vira, apoi plonja în interiorul 
incintei. 

La început rămase cu gura căscată din cauza mărimii uriaşe a 
păsării, dar mai înainte ca propriul ei creier să fi avut timp să 
refuze această imagine, lucrul acela se apropie destul de mult ca 
să-l recunoască. Se minună toată că un om poate să fie atât de 
nebun încât să atace o fortăreață agăţat de un zmeu! 

Cineva din grădină dădu alarma. 

Chung şi Topacetti se întoarseră în acelaşi moment că să 
privească la acel „lucru” care plana deasupra bazinului cu nuferi 
aproape la nivelul apei. Lou the Screw începu să tragă. Urmă o 
bubuitură de tunet şi o flamă subţire tásni de sub deltaplan. 
Smiley îl văzu pe Topacetti căzând pe spate în timp ce generalul 
o lua la sănătoasa spre vilă. Apoi, brusc, pasărea uriaşă atinse 
pământul, şi se prăbuşi peste general. O serie de explozii făcu să 
se cutremure succesiv toate colţurile proprietăţii. Oamenii nu 
ştiau ce sá mai facă. Se împrăştiau prosteşte în grădină tipánd 
cuprinşi de panică. 

Deodată Smiley îşi dădu seama că şi ea alerga. Se refugie în 
spatele zidului scund din patio ca să-şi ofere un scurt timp de 
gândire. Trebuia să examineze situaţia ca să se hotărască cum 
să iasă cu faţa curată. Totul se petrecuse mult prea repede şi 
semăna cu un coşmar diabolic. Flăcările atingeau acoperişul vilei 
şi un fum opac umplea grădina. Exploziile continuau să facă 
ravagii şi împuşcăturile nu mai conteneau. 

Era faimosul efect Hunter! Smiley crezu că acum îl înţelegea. 

O siluetă neagă trecu prin faţa ei în fugă şi o voce familiară îi 


56 


strigă: 

— Smiley! Să nu te mişti de-acolo! 

Se supuse fără să gândească. Vila se transformase într-un 
adevărat infern, şi chiar Smiley era paralizată de invadatorul în 
negru. 

Efectul Hunter! 

Smiley ştia acum că era ceva mai puternic decât frica. O 
reacţie viscerală provocată de Judecata din Urmă. 


57 


CAPITOLUL XI 


Fortăreaţa lui Chung se afla în fundul unui canion pe versantul 
muntelui, cu înălţimi la sud şi la est şi un teren neregulat la vest 
şi la nord. Clădirea era dreptunghiulară, aliniată pe axa nord-sud, 
cu poarta mare de la intrare spre nord. 

Grădinile erau la est şi la vest, dar la vest avea un patio şi 
bazinul cu nuferi înconjurat de fântâni. Singura poartă adevărată 
se găsea în colţul de nord-vest al zidului, la o distanţă de vreo 
treizeci de metri de parcarea care se afla în sectorul nordic. 

Hunter prevăzuse să facă o survolare nord-sud la mare 
altitudine, apoi avea de gând să coboare suficient de lent pentru 
ca aliaţii săi să acţioneze. 

Apropierea se făcuse fără incidente, aproape la secundă. 
Planând la aproximativ treizeci şi cinci de metri înălţime, dădu 
ocol proprietăţii pe care o examină cu privirea lui de vultur şi 
remarcă imediat maşina lui Toby, oprită în capătul de sus al unei 
pante, la zece metri de poarta de la intrare. 

Luminile din grădină fuseseră stinse. Peisajul de jos abia 
începea să se detaşeze din întuneric, dar în spatele lui Hunter, 
muntele era încă învăluit în penumbră, făcându-l într-un fel 
invizibil. 

Se lăsă să cadă până la o altitudine de zece metri, apoi 
întoarse ca să survoleze vila. 

In cursul trecerii, o văzu apărând pe Toby care urca panta spre 
maşină. In acel moment, cronograful lui începu să sune, 
semnalând începutul numărătorii inverse. 

Viră, luă înălţime trecând peste zidul de la nord şi stabili 
contactul: 

— Situaţia? întrebă el. 

— Totul e pregătit, îl anunţă Lyons. 

— Incep bombardamentul, zise Hunter. 

Viră din nou spre vilă şi cobori. 

Pe dreapta o văzu pe Toby Ranger sprintând ca să caute un 
refugiu în tufişuri iar Carl Lyons se lăsă să alunece din vehiculul 
aflat în deplasare, căutând şi el să se ascundă în vegetaţia de pe 
marginea drumului privat. Maşina se îndrepta spre poartă. O 
voce înăbuşită începu să strige şi o rafală de PM răsună în 
liniştea dimineţii. 

Era un strigăt de alarmă, dar era prea târziu. 

58 


Hunter survolă ultima dată vila, aruncând grenade, bombe 
fumigene, bombe incendiare, toate cu explozie întârziată. 

Maşina lui Toby, plină de explozibili, izbi poarta şi făcu 
explozie atât de violent încât Hunter simţi unda de şoc în aer în 
timp ce vira ca să se apropie de grădină. Flacăra uriaşă lumină 
parcul şi toate personajele de jos care alergau spre poarta 
fortăreței. 

Cobori la cinci metri de pământ, survolă zidul de sud şi se 
apropie ca o umbră cu Auto-Mag în mână. 

Oamenii alergau în toate direcţiile. Unii încercau să stingă 
focul care mistuia poarta. Bombele cu explozie întârziată 
începură să bubuie. Grenadele explodară. Hunter se îndrepta cu 
repeziciune spre haos. 

Deodată văzu capul rotund al generalului chinez la douăzeci 
de metri de el. Corectă direcţia, veni spre el, moment în care un 
om din dreapta ţipă şi deschise focul. 

Chung şi un om înarmat cu un pistol mare se întoarseră să-l 
secere din zbor. Hunter îl recunoscu într-o fracțiune de secundă 
pe omul care stătea lângă Chung şi care trăgea furios în el. Fără 
ca Hunter să fi avut nevoie să gândească, Auto-Mag tresări 
bubuind şi tipul cu pistolul se prăbuşi. Aparent fără armă, Chung 
încercă să se ridice ca să se ferească de deltaplanul care venea 
peste el, dar Hunter îl mătură pe la spate, îl făcu să cadă la 
pământ, se degajă de curele în momentul în care atingea solul, 
apoi îl lovi în cap pe general cu mânerul armei. 

Chung se destinse brusc şi căzu sub deltaplan. Hunter se 
întoarse instinctiv şi văzu doi chinezi care traversau patio 
alergând în direcţia lui. O văzu fulgerător pe Smiley Dublin 
trecând prin spatele lor şi aşteptă înainte de a trage. Chinezii 
începură să tragă înaintea lui, dar riposta Exterminatorului nu se 
lăsă aşteptată. Cei doi agresori se prăbuşiră imediat, oribil 
mutilati. Hunter trecu printre cele două cadavre şi se îndreptă 
spre vilă. 

Smiley se aruncase la pământ, ascunzându-se după zidul 
scund din patio. Hunter îi strigă un ordin apoi intră în vilă ca să 
împrăştie bombe incendiare. 

La ieşire, o apucă de braţ şi o duse, prin barajul de fum de 
camuflaj, până la deltaplanul sub care zăcea încă generalul 
Chung. 

— Ce facem? spuse tânăra femeie în timp ce Hunter îl obliga 
pe Chung să se ridice. 

Generalul era năucit, abia conştient de ceea ce i se întâmpla. 


59 


— O ştergem! răspunse Hunter. N-avem nici o secundă de 
pierdut! 

Il împinse jos pe Chung în faţa lui prevenindu-l cu o voce 
amenințătoare: 

— Miscá, generale. Ori mergi repede, ori renunti la viață! 

Chung reuşi să înțeleagă această indicație al cărei conținut era 
extrem de clar. Indreptă spatele şi mormăi: 

— Cum doreşti. 

Trecură fără probleme prin îmbulzeala îngrozitoare şi ajunseră 
în parcarea vilei. In acel sector nu mai trăgea nimeni. O maşină 
ardea şi un fum intepátor ieşea de sub poarta vilei. 

Hunter alese o maşină decapotabilă ale cărei chei rămăseseră 
în contact. 

— Perfect! exclamă el. 

O puse pe Smiley la volan şi îi zise: 

— Coboară capota, vom ieşi ca nişte oameni de stat. 

Tânăra femeie părea la fel de năucită ca şi Chung, dar se 
supuse fără să discute. Porni motorul apoi coborî capota, în timp 
ce Hunter se adresa prizonierului: 

— Nu mişca, nu face nici un gest. Poate că încă vei mai putea 
să scapi cu viaţă. 

Generalul nu mai avea destulă energie ca să discute. 

Urcă în spate, după cum îi indicase Hunter şi se aşeză pe 
speteaza scaunului din spate ca la defilare. 

Hunter se aşeză pe scaun la picioarele generalului, cu ţeava 
armei la vedere lângă faţa generalului. Apoi îi zise tinerei femei: 

— OK, mergi încet. Claxonează puternic. 

Porniră astfel în vacarmul avertizorului sonor, cu generalul 
cocotat pe speteazá, cu ţeava armei lui Hunter aproape în gură. 
Strigăte în chineză se auziră din toate direcţiile, însoţind 
retragerea incredibilă a lui Bob Hunter. Străbătură maiestuos 
aleea, apoi ieşiră pe poarta mare care încă mai ardea. 

Hunter remarcă câţiva oameni foarte agitati pe marginea aleii, 
dar nici unul nu făcu vreun gest văzând situaţia ingrată în care 
se afla generalul. 

Ajunşi în vârful pantei din care fusese împinsă maşina lui Toby 
cu câteva minute mai înainte, Hunter întoarse capul ca să 
contemple masacrul. Avea de ce să fie mândru. Vila era un 
adevărat infern roşiatic ale cărui flăcări străpungeau norii de fum 
care acopereau întreaga proprietate. 

Aproape tot zidul de lângă poarta de la intrare se năruise şi 
întreg sectorul fusese devastat de ploaia de împuşcături. Peste 


60 


tot zăceau cadavre, unele în afara incintei, mărgineau aleea care 
ducea în vârful pantei. 

Hunter ceru oprirea maşinii şi îl obligă pe prizonier să coboare, 
apoi îi zise: 

— Bun, ai noroc, generale. Dacă ai fi un om cu minte, ai pleca 
fuguta acasă şi ai lăsa baltă Kingfire. 

Generalul făcu ochii mari, dar se limită să întrebe: 

— O vei elibera şi pe fată? 

— Nu aici, răspunse Hunter cu o voce plină de răceală. Nu 
vreau să fiu urmărit, Chung. Coboară la ei şi explică-le situaţia. 

Chung îi aruncă o privire pierdută tinerei femei apoi o porni la 
vale spre minele vilei. 

— Demareazá, Smiley, zise domol Hunter. 

— Aproape că mi-e milă de el, zise ea. 

— Da, şi eu îi plâng uneori pe şerpii cu clopoței, spuse Hunter. 
Opreşte după cotitură, trebuie să luăm la bord nişte aliaţi. 

Tânăra femeie opri acolo unde i se spusese. Toby Ranger şi 
Carl Lyons ieşiră din boscheti, amândoi înarmaţi cu PM-uri si 
urcară în maşină. 

Smiley începu să plângă încetişor. 

— Conduc eu, spuse Toby dând ocol maşinii. 

— Rareori mi-a fost dat să văd un atac derulându-se cu atâta 
precizie, spuse Lyons cu o voce obosită. 

— Totul a mers foarte bine, mărturisi Hunter. 

— Crezi că l-am păcălit? N 

— Da. Mai devreme sau mai târziu va acţiona. În orice caz, nu 
mai are nimic care să-l rețină la vilă. 

Toby pornise maşina, conduse până la încrucişarea cu şoseaua 
principală şi opri. Lyons îl bătu pe Hunter uşor cu mâna pe umăr 
apoi cobori. 

— N-am să-i pierd din vedere, promise el. 

— Verificarea radio din cinci în cinci minute, spuse Hunter. 
Spune-i şi lui Anders. 

— Am înţeles. 

Lyons traversă drumul în fugă şi ajunse pe înălțimile pline de 
verdeață din cealaltă parte a şoselei. 

Hunter şi fetele porniră spre Honolulu. 

Misiunea nu se terminase; abia începuse. 

Exterminatorul şi a treia echipă din SOG urmau o pistă care 
avea să-i ducă la Kingfire. 


61 


CAPITOLUL XII 


Hunter atacase fortăreaţa lui Chung şi insinuase că ştia totul 
despre Kingfire şi că avea intenţia să treacă la ofensivă. Lásase 
să i se ghicească intenţiile, nu făcuse nici o ameninţare. Se 
limitase să spună, „Kingfire” în momentul în care inamicul 
suferise o înfrângere umilitoare. Profitase de rădăcinile culturale 
ale generalului chinez care fusese înjosit psihologic deoarece îşi 
pierduse demnitatea. 

Hunter învățase să profite de acest avantaj în cursul războiului 
din Vietnam. 

Nu ştia care avea să fie dimensiunea reacției lui Chung si 
trebuia să aştepte ca să vadă. Intentiona totuşi să-i forţeze puţin 
mâna. 

II instalase pe Tommy Anders pe un pisc al muntelui care 
domina ruinele fortăreței incinerate. Artistul cinic, înarmat cu un 
binoclu, trebuia să urmărească inamicul după încheierea luptei şi 
să aprecieze care va fi reacţia lui imediată. 

Lyons luase poziţie la intersecţia cu drumul principal. Avea să 
ştie dacă Chung şi anturajul său pleca spre Honolulu sau spre 
est, către munţi, trecând prin Wilson Tunnel. Un vehicul fusese 
ascuns în preajma drumului pentru ca Lyons să se poată ţine 
după ei. 

Hunter coborâse din maşina decapotabilă la doi kilometri de 
intersecţie, acolo unde o altă maşină fusese ascunsă pentru el. 
De acolo, Hunter trimisese fetele la Honolulu unde trebuia să se 
plaseze ca santinele. 

Dar, mai înainte se convinse că Smiley Dublin îşi revenise din 
mica criză de după luptă şi că era în stare să treacă din nou la 
treabă. 

— Mi-e bine, zise ea cu curaj. Mi-am revenit complet, îi zâmbi 
şi adăugă: Dar nu ştiu cum aş fi scăpat de-acolo fără tine. 

— Toţi avem nevoie unii de alţii, Smiley, zise Hunter. Unde 
crezi că se va duce acum? 

— Ai vrea să se ducă pe insula mare. Nu? 

El dădu din cap afirmativ. 

— Da. Acolo se află miza partidei. 

— Dacă se duce acolo, va trimite după elicopter. Dominick şi 
Flora au venit în urmă cu câteva ore la discuţii. Cred că s-au 
instalat pe insula mare. Au venit tot cu elicopterul. De o lună, 


62 


elicopterul a venit de două ori ca să-l ia pe general. Aparatul e cu 
siguranţă al Organizaţiei. E roşu cu dungi albe. Dar nu m-am 
putut niciodată apropia destul de mult ca să văd numărul de 
înmatriculare. 

— Ce mărime? 

— Oh! Destul de mare ca să transporte cinci-şase persoane. 

— Un elicopter nu trece neobservat, zise Toby. Am putea 
parcurge regiunea întrebând dacă n-a fost văzut în acest sector. 
Poate că FAA ne va da o mână de ajutor. Orice avion civil trebuie 
să fie înregistrat la asociaţia de aviaţie federală. 

— E o idee ce trebuie reţinută, zise Hunter. Dar de folosit în 
ultimă instanţă. Ar fi periculos să ne lăsăm reperati punând o 
mulţime de întrebări; i-am putea avertiza pe „amicii” noştri. 

— Ai dreptate, recunoscu Toby. 

Hunter i se adresă lui Smiley: 

— İn mod obişnuit, pentru cât timp e plecat când vine să-l ia 
elicopterul? 

— Pentru toată noaptea, răspunse Smiley. Dar, Bob, dacă va 
veni elicopterul, cum vei putea să-l urmăreşti? 

— Nu va putea să dea nici un telefon de la fortăreață, căci i- 
am distrus tot sistemul de comunicaţii. De aceea te întreb: unde 
se va duce acum? 

— iți aminteşti de omul zámbáret de care mi-ai vorbit ieri 
seară? Are o casă pe plajă între Waikiki şi Prince Kuhio Beach, 
lângă Diamond Head. 

— Ai fost acolo? 

— Da, acolo l-am cunoscut pe Chung. Ne-am văzut acolo de 
mai multe ori înainte de a trăi împreună. Aş putea să te duc la 
acea casă, dar nu cunosc adresa şi n-aş putea să-ţi indic drumul. 

— Dar eşti sigură că ai putea s-o găseşti? 

— Da, da. O voi recunoaşte imediat ce o voi vedea. 

Hunter se gândi la toate astea un moment, apoi o întrebă pe 
Toby: 

— Avionul tău e pregătit? 

— Bineînţeles. E totdeauna gata să-şi ia zborul. 

— OK. Vom încerca ceva, dacă sunteţi amândouă de acord. 
Toby, vei decola si te vei roti deasupra lui Diamond Head. Cauţi 
elicopterul şi rămâi pe recepţie pe frecvenţa noastră. Fă asta şi 
nu pierde contactul. 

— Şi eu? întrebă Smiley. 

— Eşti sigură că te simţi bine? 

— Numai să încerci să te debarasezi de mine, spuse ea cu o 


63 


voce amenințătoare. E operaţiunea mea. Eu am organizat-o si 
vreau să fiu prezentă până la capăt. 

Hunter zâmbi. 

— OK. Las-o pe Toby la aeroport apoi du-te până la casa de pe 
plajă. Pregăteşte o poveste pentru cazul în care Chung ar veni 
acolo. Ceva de genul: am coborât din maşină în plin câmp si ti- 
am spus să conduci mai departe; ţi-a fost frică, nu stiai ce să 
faci, apoi te-ai dus acasă ca să-l găseşti pe Chung. În cazul în 
care Chung nu-i acolo, şi în locul lui dai peste zámbáret, îndrugă-i 
şi lui acelaşi lucru şi aşteaptă sosirea lui Chung. Dacă întârzie 
prea mult, întoarce-te la hotel, unde vei avea veşti de la noi. 

— Nu-mi place asta, zise Toby. inseamnă s-o bágám iar pe 
Smiley într-o situaţie periculoasă. Impresia mea era că vrei s-o 
scapi. 

— Dar nu e nici o problemă, răspunse Smiley. Vreau să mă 
duc acolo. 

— Toby are dreptate, zise Hunter. Am vrut de fapt să te scot 
din situaţia asta periculoasă. Şi cred că ne vom putea descurca şi 
fără ajutorul tău. Dar, după cum ai spus chiar tu, e o operaţiune 
la care ai participat de la început. Ai dreptul să fii prezentă la 
deznodământul ei. De aceea, dacă nu reuşim să-i urmărim, tu 
eşti cel mai bun mijloc de a da de ei. Chung e îndrăgostit de tine, 
şi cred că dacă ar fi nevoie - dacă Chung n-ar reacţiona după 
cum sperăm noi - ai putea să-l aduci pe calea cea bună. 

Smiley zâmbi. 

— Bineînţeles, recunoscu ea. 

— Dar lucrurile se complică, zise Hunter. Când Chung va 
ajunge în ascunzătoarea lui, va trebui să fii alături de el. 

— Dar de ce? izbucni Toby. De ce s-o punem din nou în 
pericol? 

— Ai putea să-l însoţeşti? o întrebă Hunter pe Smiley. 

— Dat fiind... Da, cred că da. Cred că m-ar proteja dacă 
cumva... 

Hunter îi întinse o brichetă. 

— Pástreazá asta, zise el. Ináuntru e ascuns un emiţător. Dacă 
te pierdem, ne putem găsi datorită bip-bip-ului. 

— Cum procedez? 

— Aprinzi bricheta şi emițătorul porneşte. Nu mai poate să fie 
oprit, iar bateria durează doar douăsprezece ore. Deci, fără 
manevre greşite! 

Smiley se strâmbă. 

— OK, sunt gata să înfrunt pericolul galben! 


64 


Hunter le sărută pe cele două fete una după alta apoi le spuse: 

— Fiţi prudente. 

— Nu trebuie decât să-ţi urmăm exemplul, zise Toby făcând cu 
ochiul prietenei sale. 

Plecară. 

Operaţiunea continua. 

Anders raportă pentru prima dată. 

— Nu mai încearcă să stingă incendiul. Vila e în întregime 
distrusă. Am impresia că vor pleca. Adună armele abandonate şi 
îşi îmbarcă morţii. Doamne câţi mai sunt! 

După câteva minute adăugă: 

— Au plecat două maşini. Limuzine. Şase oameni în prima - 
oamenii lui Topacetti. Chung se află în a doua maşină împreună 
cu patru chinezi, un şofer şi trei gărzi de corp. 

— Bine, răspunse Hunter. Părăseşte postul şi fii pregătit să 
virezi spre est dacă e cazul. 

— Am înţeles, plec. 

Lyons anunţă şi el: 

— Am auzit totul. Rămân pe recepţie. 

— Carl, zise Hunter, dacă vii spre mine, rămâi în urmă. Dă-le 
un avans de treizeci de secunde. 

— Am înţeles. 

Maşina lui Hunter era oprită pe o mică ridicătură de pământ 
care domina Likelike Highway, un drum cu patru benzi care 
traversa insula dintr-o parte în alta via Kalihi Valley. Hunter 
considera că existau mai multe şanse s-o ia pe drumul spre 
Honolulu. Dar Anders plecase în cealaltă direcţie pentru orice 
eventualitate. Lyons se afla între ei doi, gata să pornească într-o 
direcţie sau alta. Hunter avea de jucat un alt rol, cel al 
căpcăunului. 

Se auzi vocea lui Lyons: 

— OK, Bob, vin spre tine, îl anunţă el. Bară la bară; Chung e în 
a doua maşină. Repet: Chung e în a doua maşină. Pe drum nu 
mai e nici o altă mişcare. E rândul tău sá actionezi. 

— Am înţeles. Acum îndreptaţi-vă amândoi spre poziţia mea, 
dar lásati-mi destul loc ca să-mi fac treaba. 

Anders şi Lyons aprobară unul după altul. Hunter luă un PM, îl 
încărcă şi se deplasă la marginea ridicăturii de pământ care 
domina drumul. 

Şoseaua trecea printre doi pereţi stâncoşi, devenind un fel de 
culoar. Ţintele aveau să treacă la cincizeci de metri de Hunter. 
Vizibilitatea era excelentă, poziţia de tir extraordinară. 


65 


Cele două vehicule apărură în momentul prevăzut, 
deplasându-se prudent cu viteza legală ca să nu atragă atenţia, 
la o distanţă de vreo zece metri una de alta. Prima maşină era 
plină de ucigaşi pe feţele cărora se putea vedea o expresie 
vecină cu disperarea. 

— Nu faceţi mutra asta, murmură Hunter. Ar putea să fie şi 
mai rău! 

Luă poziţie la vedere, cu faţa la maşini şi trase o rafală 
interminabilă asupra primei maşini imediat ce aceasta intră pe 
culoar, ciuruind-o cu gloanţe pe o parte, din faţă şi până în spate. 

Limuzina mare derapă, pneurile făcură explozie, se redresă, 
apoi se răsuci complet şi alunecă cu spatele pe o porţiune de 
vreo treizeci de metri înainte de a cădea în fundul unei râpe de la 
marginea capătului culoarului. Jos făcu explozie. 

Maşina în care se afla Chung ajunse puţin de-a curmezişul 
frânând brusc şi trecu de pe o bandă pe cealaltă ca să evite 
soarta nefericită a predecesorilor. Şoferul pierdu controlul 
vehiculului când trecu peste băltoaca de ulei lăsată de prima 
maşină. Derapă, porni într-o alunecare lentă, şi se înfundă în 
pământul moale al rambleului de pe cealaltă parte a drumului. 
Un tip aşezat în faţă deschise focul cu PM-ul asupra lui Hunter, 
dar nu putea să tragă destul de sus. 

Hunter îi răspunse, dar evită să atingă maşina. Voia doar să-i 
sperie nu să-i ucidă. 

In partea din spate, generalul nu se mai vedea între cele două 
gărzi de corp. Limuzina se smulse brusc din rambleul în care se 
oprise. Omul din faţă continuă să tragă şi gloantele lovirá 
stâncile din jurul lui Hunter. 

Acesta aruncă PM-ul şi apucă Auto-Mag cu care avea mai 
multă precizie. Ţinând arma argintie cu amândouă mâinile, 
Hunter urmări cursa nebună a maşinii care fugea. Cu calm, 
Exterminatorul trase de două ori şi văzu dezintegrându-se, sub 
impactul gloantelor de 44, scutul uman care îl proteja pe 
generalul Chung. Hunter văzu fulgerător faţa tumefiată a 
chinezului pe fondul însângerat al cadavrelor ciopártite şi spera 
ca undele de şoc să-i pătrundă până în străfundurile sufletului. 

Maşina acceleră brusc şi intră în virajul unde prima maşină 
părăsise drumul exact în momentul în care aceasta exploda 
cuprinsă de flăcări. 

Hunter trase două gloanţe în geamul din spate, având grijă să 
nu-l nimerească pe Chung, apoi stabili contactul cu ceilalţi. 

— A plecat ca un iepure, îi anunţă el pe aliaţi. li luăm urma. 


66 


Lyons îl reperase deja. 
— Ruta prevăzută, zise el. 
— A trecut de intersecţie, zise Anders. Demarez. 


Operaţiunea continua. 


67 


CAPITOLUL XIII 


Brognola cobori din maşina oficială a lui Patterson care venise 
să-l ia de la aeroport. Se deplasaseră imediat la Kalihi unde se 
bănuia că fusese mâna lui Hunter. 

— Uite, zise Patterson arătând cu mâna ruinele fumegânde ale 
vilei. Totul a fost găsit în starea asta. Cu siguranţă că şi-au luat 
morţii şi răniții înainte de a pleca. Nu a mai rămas decât focul. 
Sunt însă urme de gloanţe peste tot. A fost un atac. Am găsit 
chiar şi schije de obuz. Uite zidul de colo. Experții pretind că 
maşina distrusă de lângă poarta mare de la intrare a fost 
Intesatá cu explozibili. Probabil că a sărit în aer în momentul 
acţiunii. 

Brognola mârâi trecând prin gaura deschisă. 

— Ai dreptate, zise el. 

— Poftim? 

— E mâna lui Hunter. Ceea ce vezi aici e tipic pentru el. 

— Dar nu s-a mulţumit cu locul ăsta. A mai devastat în altă 
parte înainte să dea iama aici. 

— Dar aici ce-a fost? întrebă Brognola. 

— O misiune de schimburi culturale, ceva de genul ăsta. 

— Ştiai despre ea înainte de atacul din dimineaţa asta? 

— Recunosc că n-am auzit niciodată de locul ăsta înainte de 
azi dimineaţă, răspunse locotenentul. Dar ceilalţi de la prefectură 
se poate să fi ştiut. 

— Va trebui să te mişti mai repede, zise încetişor Brognola. 

— Au trecut abia opt sau zece, ore de când Hunter şi-a 
anunţat prezenţa la noi. Echipa mea e formată din oameni din 
toate departamentele prefecturii, dar... 

— Operațiunile lui Hunter nu durează uneori mai mult de opt 
sau zece ore. Dacă ai intenţia să pui mâna pe el, nu trebuie să 
pierzi timpul. Hunter atacă, apoi dispare. E posibil să fi plecat 
deja. 

Se deplasau lent prin grădină spre vest, în timp ce poliţiştii şi 
pompierii examinau praful şi cenuşa. Uneori se opreau ca să se 
uite mai cu atenţie la un obiect calcinat. 

— Incă n-a plecat de pe insulă, sunt convins de asta, zise 
Patterson. N-are nici un mijloc de plecare, am închis totul. Nu 
dormim pe-o ureche, te rog să mă crezi. Pot să-ţi garantez că în 
acest moment nu e nici un poliţist care să se odihnească. Am 


68 


chemat chiar şi rezerviştii. 

Brognola se opri şi se lăsă în genunchi lângă un aparat ciudat, 
pe jumătate acoperit de molozul unui perete prăbuşit. 

— O alarmă generală? întrebă el. 

— De la un Capăt la celălalt al statului pe cât e cu putinţă, 
răspunse Patterson. Situaţia noastră în Hawaii e unică, nu avem 
o adevărată poliţie de stat. Poliţia din Honolulu County se ocupă 
de insula Oahu. Insula asta e imensă. Pe ea locuieşte optzeci la 
sută din populaţia statului Hawaii. Poliţia din Hawaii County se 
ocupă de insula mare, dar aici nu locuieşte decât zece la sută din 
populaţie. Insulele Maui şi Kauai se descurcă cum pot, dar nu 
contribuie cine ştie ce. Există totuşi o cooperare bună între 
diferitele prefecturi şi... Ce-ai găsit acolo? 

— Nu prea ştiu, răspunse Brognola. 

Trase cu toată puterea de un cadru metalic care era acoperit 
de pietrele zidului prăbuşit. 

— S-ar zice un... 

— Primul nostru scop, continuă Patterson, este să-l háituim pe 
Hunter, să-l obligăm să rămână pe Oahu. Mai devreme sau mai 
târziu, vom reuşi să punem mâna pe el, e doar o chestiune de 
timp. 

Se lăsă în genunchi lângă Brognola şi pipăi un tub de aluminiu. 

— Am mai văzut zmeie mari zburătoare, zise el. Chinezii fac 
unele enorme, dar niciodată n-am văzut unul atât... 

Brognola márái trăgând cu putere. 

— Uite, zise el strâmbându-se. 

Smulse o bucată de nylon calcinată, descoperind cadrul. 

— Nu-i un zmeu, zise el. Uită-te la bara asta! Fir-ar să fie! Ştii 
ce-s astea? Sunt resturile unui deltaplan! Una din chestiile alea 
de care te agáti ca să zbori... 

Se ridică brusc şi se uită gânditor la zidul prăbuşit. 

— Ce-i? întrebă nervos Patterson. 

— Aăă... nu ştiu, răspunse Brognola. 

Se îndreptă spre bazinul cu nuferi, privind în jurul lui. 

— Ce-i? repetă Patterson. 

— N-ar fi deloc locul ideal pentru încercări cu deltaplanul, dar 
el ar fi în stare. Sunt sigur de asta. 

— Cine? Ce? 

— Stai puţin, nu sunt foarte sigur de ceea ce spun. Te pricepi 
la deltaplan? 

— Deloc, mărturisi Patterson apropiindu-se de Brognola. Doar 
nu crezi că... Dar ţi-am arătat partea de zid pe care a aruncat-o 


69 


în aer ca să intre. 

— Că a aruncat-o în aer, asta sunt de acord, zise Brognola. Dar 
asta nu înseamnă că a intrat neapărat pe-acolo. Trebuie să 
încercăm să-l înţelegem, Patterson. Hunter e un geniu militar, e 
un tactician fără pereche. lar locul ăsta, după impresia mea, era 
foarte bine apărat... Să ştii că Hunter nu-i un supraom. Dacă 
cineva îl nimereşte, sângerează ca noi toţi. Nu trece niciodată la 
atac fără să fi prevăzut totul. Stabileşte un plan şi... 

— Atunci a avut complici, spuse Patterson. 

— Poate. Poate că nu. 

— Gándeste-te, zise Patterson. Fără complici, nu-i posibil. Vrei 
să spui că a avut loco diversiune la intrare iar el a survolat zidul 
în partea din spate. E imposibil pentru un singur om. 

Brognola făcu un semn de resemnare. 

— Ai perfectă dreptate. E o ipoteză stupidă. A aruncat zidul în 
aer şi a intrat prin gaură. 

Locotenentul se uită ciudat la oficialul de la Departamentul de 
Justiţie. 

— Stai puţin, zise el. Să ne gândim. Dacă are complici, ar 
trebui... 

— Nu, nu, zise Brognola întrerupându-l. A fost un gând absurd, 
un fel de fobie personală. Hunter lucrează totdeauna singur. Nu 
face excepţii. Sub ruine e un deltaplan. Şi ce? Cu siguranţă că 
fusese al vechiului proprietar. Să examinăm din nou zidul. 

Patterson continuă să-l urmărească pe Brognola cu o privire 
suspicioasă, dar îl urmă până la zid fără să mai adauge nimic. 
Totuşi, ghici o mulţime de lucruri şi înţelese că Hal Brognola 
mintea. 

Dupá toate aparentele, Bob Hunter nu actionase singur. 

Ideea că Hunter avusese complici îl înspăimântase pe 
Brognola. Era sigur că nu avea să-i fie bine din cauza prietenului 
său Exterminatorul. 

După câteva minute îi spuse lui Patterson: 

— Ar fi mai bine să ne întoarcem în oraş şi să pregătim riposta. 
Voi preveniti câteva unităţi militare. La urma urmelor, Hunter e 
încă considerat un dezertor. 

— Aş prefera să evit asta, protestă Patterson. 

— N-ai putea sá eviţi nimic, spuse Brognola. Hunter e hotărât 
să lichideze un străin, un străin important. Ordinele mele vin 
direct de la Casa Albă. Zău, Patterson, situaţia e destul de gravă. 
N-ai să poţi evita nimic. 

Brognola îşi zise în gând: „Nimeni nu-şi va putea evita 


70 


destinul. Nici eu şi nici Bob”. 
Exterminatorul trebuia să moară în Hawaii. 


71 


CAPITOLUL XIV 


Cele trei maşini de urmărire îşi schimbau constant locul între 
ele, dar acum aveau un contact vizual cu maşina chinezului, care 
intră în cele din urmă pe bretela de racord cu Lunalilo Freeway, 
drumul care traversa Honolulu. Hunter, care avea poziţia din 
faţă, stabili contactul radio cu prietenii săi pentru a le da ordin să 
i se alăture. 

— Suntem bară la bară pe Lunalilo, preciză el. O vom lua pe 
rampă, direcţia sud. Avansati ca să stabiliţi contactul vizual. 

Lyons şi Anders răspunseră afirmativ şi accelerară, în timp ce 
Hunter pátrundea în ambuteiajele cumplite care  blocau 
intersecţia spre Pali Highway. 

— Dacă se duce la Prince Kuhio Beach, zise Lyons, va merge în 
continuare pe Lunalilo până la Waialae sau Kapiolani. Poate că ar 
trebui să-l ocolesc şi să-l depăşesc la nord de Waialae. 

— OK, răspunse Hunter. Nu! Nu, stai puţin! 

Maşina cu geamul din spate spart intră pe banda din dreapta 
şi semnaliză ieşirea de pe Ward Avenue. 

Hunter le spuse complicilor săi ce se întâmpla. 

— Face pe şmecherul, zise Lyons. 

— Dar îşi complică sarcina, adăugă Anders. Cu siguranţă că se 
îndreaptă spre Kalakaua apoi spre Waikiki. Eu n-aş îndrăzni sá 
fac asta într-o maşină care seamănă cu o sită. 

— Îl urmărim prea de aproape, zise Hunter. Carl, urmăreşte-l 
din acest moment. Voi accelera până la viitoarea ieşire apoi voi 
da ocol prin spate. Tommy, să nu-l pierzi din ochi pe Carl. 

Lyons, apoi Anders intrară pe rampa de ieşire, iar Hunter 
acceleră drept înainte ca să iasă de pe autostradă la ieşirea 
următoare. 

După un moment, auzi vocea lui Lyons: 

— A luat-o pe Bretania, direcţia sud. 

— Bine. Voi ieşi pe lângă Grand Auditorium. Tinem legătura. 

— Da. Vom trece prin faţa Academiei de Arte... Facem la 
dreapta pe Pensacola. 

Se auzi şi vocea lui Anders: 

— Incearcá sá ne ajungi la Kalakaua şi Kapiolani, Bob. Sunt 
sigur că va trece pe lângă Waikiki. 

— Nu-mi place asta, bombăni Hunter. Cel mai bun drum 
pentru el ar fi fost să rămână pe Bretania până la Kalakaua dacă 


72 


se îndreaptă spre plajă. Să nu-l pierdeţi; apropiati-vá de el. 

— Acum virăm spre Kapiolani, îl anunţă Lyons. Ceva mă face 
să mă gândesc la Ala Moana. 

După câteva secunde adăugă: 

— Exact. Acolo mergem. Suntem pe Piikoi şi vom traversa 
parcul. 

— Portul de agrement? întrebă Hunter. 

— Posibil. Tu ce crezi, Tommy? 

— Ar putea să mai vireze spre Kalakaua, răspunse Anders. Dar 
cred că se îndreaptă totuşi spre portul de agrement. Până la 
urmă nu vom merge la Kuhio Beach. 

— OK, zise Hunter. Vin la voi pe Atkinson Drive. Semnalează- 
mi poziţia voastră. 

— Suntem pe Ala Moana, zise Lyons, câteva clipe mai târziu. 
Direcţia sud. 

— Am înţeles. 

— Ajungem la Atkinson. Stai pe recepţie. Top! Continuám sá 
ne deplasăm spre sud. Ala Wai e chiar în faţă. 

— Bine, sunteţi înaintea mea cu aproximativ zece secunde; v- 
am cronometrat trecerea. Cedează locul lui Tommy. 

— Accelerez, zise imediat Anders. 

— ÎI vezi? întrebă Lyons. 

— Da. Lasă distanţă între tine şi el. 

— Să nu-l scapi din ochi, Tommy, spuse Hunter. Acum o să fac 
turul. Care e poziţia ta, Carl? 

— Sosesc lângă pod. 

— Am înţeles. A ta, Tommy? 

— Kaiser Hospital. Sosim lângă iahturi. 

— Nu mai goni. Nu te lăsa reperat. 

— Am înţeles. 

— Carl, apropie-te de Tommy. 

— Am înţeles. 

— Intră în port, anunţă Anders. Sunt în parcare. Opresc. 

— Carl, zise Hunter. Urmăreşte-i! 

— S-a terminat, Bob. Ce-o să facem acum? O să mergem pe 
apă? 

— Nu-i pierde din ochi, atâta tot, şi uită-te bine pe ce 
ambarcatiune vor urca. 

— li văd, nu-ți face probleme, răspunse Lyons oftând. 

O voce de femeie întrerupse conversaţia celor trei bărbaţi. 

— Câtă panică în glasurile voastre! zise ea cu un ton vesel. Nu 
merge treaba? 


73 


Hunter ajunse în parcare, trase lângă maşina lui Anders, 
cobori cu un zâmbet ostenit pe buze şi branşă contactul radio. 

— Unde eşti, Toby? 

— Deasupra ta. la uite ce aripi frumoase am. 

Hunter ránji. 

— Sunt foarte frumoase, Toby. Şi să ştii că ne vor folosi. 

— Bineînţeles. Să ştii că s-a întâmplat ceva cu Smiley. 
Receptionez bip-bip-ul ei. Nu e cam devreme ca să semnalizeze? 

Hunter băgă mâna în maşină, luă monitorul şi îl branşă 
imediat. Semnalul se făcu auzit cu o regularitate îngrijorătoare. 

— Ai dreptate, zise el tinerei femei care întorcea în aer. Poţi să 
urmăreşti un iaht de sus? 

— Pot să urmăresc şi o libelulă dacă mi-o arăţi. Ce facem cu 
Smiley? 

— Ai dreptate, semnalul vine prea devreme. O să mă duc să 
văd ce se întâmplă. Toby, le vor trebui câteva minute ca să ridice 
ancora. Te rog să faci un tur în larg ca să mă ajuţi să găsesc 
emițătorul lui Smiley. 

— S-a făcut. 

Micul avion viră spre larg. 

Anders, care stătea lângă Hunter, îl întrebă: 

— Ce-i cu Smiley? 

— Probabil nimic, răspunse Hunter. Dar vreau să ştiu unde se 
află casa de pe plajă. Imediat ce va fi reperatá, voi putea sá 
ajung acolo fără ajutorul lui Toby. O să vi-l las vouă pe Chung 
deocamdată. Carl va urmări mişcările iahtului iar tu te vei duce 
să faci rost de o ambarcatiune pentru voi doi. 

— Păi astea sunt iahturi particulare! exclamă Anders. Nu pot 
să închiriez unul chiar atât de simplu! 

— Nu-mi pasă. Inchiriazá, împrumută, rechizitioneazá, dar fă 
rost de un iaht! Un iaht de croazieră cu motor rapid, capabil să 
navigheze de la o insulă la alta. 

— Şi tu? Cum ai să faci ca să... 

— Văd eu. Dacă pierdem contactul, ia legătura cu hotelul din 
oră în oră. Eventual îţi voi lăsa un mesaj. Să nu vă apropiaţi de 
Chung. Lăsaţi-l să se ducă. Dar faceţi în aşa fel încât să ştiţi unde 
se duce. 

— Bineînţeles, răspunse Anders. Să fii atent ce faci! 

— Da. Şi tu la fel. 

Imediat se auzi vocea lui Lyons. 

— Urcá la bord. Numai Chung. Uimitor, lipseşte un om. 

— Nu înţeleg, zise Hunter. 


74 


— Nici eu. În faţă era un tip împreună cu şoferul. Probabil că a 
coborât înainte de a ajunge în port. 

— La dracu! mormăi Hunter. 

Apoi se adresă din nou lui Lyons: 

— Eşti sigur că cel pe care îl vezi e Chung? 

— Sigur. In acest moment urcă la bordul iahtului Phoenix 
Peleea. E un iaht foarte mare. 

— Rămâi unde te afli, zise Hunter. Tommy s-a dus să facă rost 
de o ambarcatiune pentru voi. Ai auzit ce i-am spus lui Toby? 

— Da, tot. Noroc. 

— Mulţumesc. Mă voi întoarce la voi. Ai grijă. 

Anders avea un aer gânditor. Murmură: 

— Phoenix Peleea. Zeita focului... cu aripi. Care renaşte din 
propria-i cenuşă. Greu să găseşti ceva mai simbolic. 

Deodată se auzi vocea lui Toby Ranger, împiedicându-l pe 
Hunter să-i răspundă lui Anders. 

— Bob, acum sunt destul de departe. Putem stabili 
triangulatia. Busola indică nordul lui Diamond Head. 

Hunter se uită la monitor. 

— OK, am fixat. S-ar zice că e vorba de Kuhio Beach. Am 
plecat. Rămâi în contact cu Carl şi Tommy. 

— Am înţeles. Fii prudent. 

— Totdeauna sunt prudent! zise Hunter cu o voce ironică. Dar 
în sinea lui nu avea deloc chef de glumă; avea ciudă pe el cá o 
trimisese iar pe Smiley în focul acţiunii. 


75 


CAPITOLUL XV 


Brognola şi Patterson se întoarseră la Honolulu la bordul unui 
elicopter şi ajunseră la Tactical Operations Center exact la timp 
ca să audă un raport care venea de la Ala Wai Harbor, portul de 
agrement. 

— Un om cu acte de agent federal a rechizitionat un iaht 
mare. Evenimentul a fost semnalat de căpitanul portului. 
Semnalmentele persoanei respective nu corespund cu subiectul 
căutat de noi, dar am cerut să ni se semnaleze orice incident 
neobişnuit. Rechiziţionarea unui iaht este ceva neobişnuit. 

Patterson zise din prag: 

— Spune-i să-l aresteze pe acel om! 

— Stai, interveni imediat Brognola. Poate că e unul dintre 
agenţii mei! 

Patterson se uită încruntat şi zise: 

— Anulează ordinul. Trimite un elicopter. Să-mi aducă raportul 
cu toate detaliile şi acel iaht să fie supravegheat permanent. 

Apoi i se adresă lui Brognola: 

— Va trebui să jucăm cu cărţile pe masă, bătrâne. 

Intoarse spatele şi se duse în biroul lui. Brognola intră în urma 
lui. Era puţin ruşinat. Aprinse o ţigară, se aşeză pe un scaun şi 
suspină. 

Patterson zise: 

— Nu mi-ai spus că ai agenţi în zonă. 

— Nu m-ai întrebat, răspunse Brognola. 

— Cooperarea nu trebuie să fie în sens unic, Brognola. Eu ti- 
am spus tot, iar tu m-ai îmbrobodit. Nu mai ţine. 

— Ti-am spus, Greg, cei de la Casa Albă urmăresc cu mare 
atenţie cazul. Evident că am agenţi în zonă. Dar în principiu asta 
nu are nici o legătură cu prezenţa lui Hunter. E o situaţie foarte 
delicată. 

— Să nu-mi pui placa cu „siguranţa naţională”, bombăni 
Patterson. Şi nu încerca nici să te foloseşti de poziţia ta. Sunt 
angajat de primăria din Honolulu şi mă ocup de Honolulu County. 
N-am treabă cu jocurile politice de la Washington. Sau îmi spui 
adevărul, sau pleci! 

— Eşti dur, zise Brognola zâmbind. 

— Departamentul ăsta nu se poate conduce dacă nu eşti dur, 
replică Patterson. Am vrut să cooperez cu tine şi uite ce se 


76 


întâmplă... 

— Te asigur că aş putea să mă folosesc de rang, îl anunţă 
Brognola. E destul să dau un singur telefon ca să fii dat afară în 
treizeci de secunde. Dar nu lucrez în felul ăsta. 

— Serios! Şi cum lucrezi? întrebă Patterson uitându-se la 
Brognola negru de supărare. 

— Încercând să intervin cât mai puţin posibil în problemele 
locale. Incercánd sá cooperez cât mai mult cu putinţă si 
comunicând tot ce pot comunica în materie de informaţii. Dar nu 
face pe durul cu mine, Greg. Nu voi spune decât ce am dreptul 
să spun. Cooperează cu mine în aceste condiţii, altfel voi găsi pe 
altcineva care s-o facă. 

— Să zicem că uneori mă mai ia valul, spuse locotenentul 
strâmbându-se. Ce poţi să-mi spui? 

Un agent în uniformă îi întrerupse intrând cu un raport în 
mână. Puse foaia de hârtie pe biroul lui Patterson. 

— A sosit acum un minut, explică el. 

Aruncă o privire spre Brognola, apoi ieşi din birou. 

— Ce-i? întrebă Brognola. 

— Incă o dovadă că e vorba de amicul nostru, răspunse 
Patterson. O maşină de patrulare a descoperit un Cadillac într-o 
râpă de lângă Likelike Highway. Caroseria era ciuruită de gloanţe 
şi înăuntru erau patru cadavre calcinate. 

li întinse raportul lui Brognola apoi adăugă: 

— Amicul tău e mai rău ca râia. El sau altul. 

— Poate că era o maşină care voia să-l vâneze, îi sugeră 
Brognola ca să audă părerea lui Patterson. 

— Aşa s-ar zice. 

— Cum vezi asta? 

— Să-ţi spun. Hunter atacă vila din Kalihi - cu sau fără complici 
- Si... 

— Să zicem că fără. E 

— OK. Atacá deci singur. E urmárit imediat ce pleacá. Isi dá 
seama de asta. Ajunge la un viraj lung, care se află între două 
rambleuri, cu câteva secunde bune înainte. Se dă jos din vehicul, 
escaladează un mungel şi trage asupra vehiculului urmăritorilor 
când acesta ajunge în viraj. Sfârşitul urmăririi. 

— Tot aşa mi-am închipuit şi eu scena, îl asigură Brognola. Dar 
victimele încă nu au fost identificate. E doar o ipoteză. Poate că 
s-a întâmplat exact invers... A fost urmărit, prins din urmă şi 
suprimat. Sfârşitul lui Hunter şi al complicilor săi. 

— Dar nu crezi în asta, spuse Patterson. 


77 


— Nu prea. Zic şi eu asa. 

— Eşti totuşi puţin îngrijorat, spuse locotenentul care şi el voia 
să sondeze impresiile celuilalt. 

— Poate, mărturisi Brognola. Putin. 

Patterson apăsă pe butonul interfonului de pe birou şi zise: 

— Să mi se aducă informaţiile despre Cadillac-ul găsit lângă 
Likelike Highway. 

Apoi i se adresă din nou lui Brognola ca să-i amintească: 

— Inainte voiai să-mi spui ceva. Legat de discuţia noastră. 

— Mi-e teamă că nu mare lucru, răspunse Brognola care 
continua să examineze raportul. Va trebui să ai încredere în 
mine. Ti-am spus tot ce puteam să-ţi spun legat de generalul 
Loon, iar acum ştii că am agenţi care se ocupă de caz. Asta e tot. 
Faptul că Hunter a aterizat aici, e doar o coincidenţă. Şefii mei 
sunt porniţi împotriva lui Hunter la fel de tare ca tine. Numai că 
trebuie să acordăm prioritate cazului Loon. 

— Dar eu n-am nici o treabă cu acest Loon, bombáni Patterson 
nemulţumit. Avem destule probleme. Dacă aflu că agenţii tăi 
ajută, protejează un asasin care a comis numeroase asasinate în 
jurisdicţia mea şi cooperează cu el, voi face tot ce-mi stă în 
putinţă ca să-i bag împreună după gratii. 

— Ce te face să crezi aşa ceva? întrebă Brognola cu o voce 
neutră. 

— La naiba, Hal! izbucni Patterson. Aici nu suntem la 
Tombuctu, facem parte din Statele Unite. Citim aceleaşi ziare, 
aceleaşi reviste. Toată lumea se întreabă dacă nu cumva Hunter 
colaborează cu guvernul, dacă nu cumva federalii i-au acordat un 
statut special. Eşti un personaj ambiguu, domnule Brognola. E 
foarte posibil să fii şeful lui Hunter şi agenţii tăi să lucreze cu el. 
Atacul vilei de la Kalihi mi se părea greu realizabil de un singur 
om. Indráznesti să mă întrebi în mod serios de ce mă gândesc „la 
aşa ceva”? 

— Eşti lipsit de tact, răspunse Brognola cu o voce posacă. 

— Să zicem! 

Brognola suspină. 

— Dă-mi telefonul, te rog. 

Luă o legitimatie din portofel şi formă un număr de telefon. 
Apoi, cu ochii ţintă la Patterson, zise: 

— Aici Justice Doi. Dă-mi ofiţerul de serviciu de la NSC. E 
urgent. 

Patterson aprinse cu nervozitate o ţigară, în timp ce Brognola 
aştepta legătura. 


78 


— Ofiţerul de serviciu? Dă-mi, te rog, numărul de identitate. 

Notă numărul pe un carnetel, privind tot timpul la Patterson. 

— Mulţumesc. La telefon e Justice Doi. Notează acest număr 
de autoritate la NSC. Unu, şase delta, alfa trei. E un ordin de 
activare. Dosar Justice treisprezece optzeci şi unu, autenticitate 
zebra, zebra şapte zero. Te rog să verifici. 

Brognola se uita într-una la Patterson asteptánd să reia 
convorbirea oficială. Patterson îşi fuma ţigara fără să-şi ferească 
privirea. 

— Foarte impresionant, zise el ironic. 

Brognola îi făcu cu ochiul şi zise: 

— Foarte bine. E ordinul de activare. Linie. Unu. Zece CID, 
cinci-zero poliţia militară, două unităţi elicoptere în alertă. Nu e 
tot, rămâi pe recepţie. 

Acoperi receptorul cu o mână şi îl întrebă pe Patterson: 

— Nu vrei nimic? 

Polițistul se strâmbă şi lăsă ochii în jos. Brognola ráse 
încetişor. 

— Cápitane? Da. Linie. Doi. Alertă. Un escadron aerian tactic, o 
unitate navală de susţinere, o companie de infanterie 
aeropurtată. Linie. Trei. Ascultare electronică imediată a tuturor 
frecvenţelor civile legate de Dosarul Justice treisprezece optzeci 
şi unu pentru evaluarea unor informaţii, raportarea imediată a 
tuturor rezultatelor pozitive: Linie. Patru negativ. Linie. Cinci 
negativ. Asta e tot. Repetă, te rog. 

Brognola ascultă cu atenţie să i se recitească mesajul, apoi 
dădu numărul telefonului de la care sunase si adăugă: 

— Dacă nu sunt aici, contactati-má prin locotenentul Greg 
Patterson, Honolulu Police Tactical Force. Mulţumesc, căpitane. 

Inchise şi se uită din nou la Patterson. 

— Deci sunt suspect, nu? spuse el. Du-te la naiba, Patterson! 
Am dat un ordin de condamnare la moarte. Personajul la care se 
referă dosarul respectiv se numeşte Hunter, Bob Samuel, sergent 
US Army. Este cel mai extraordinar dintre oameni. 

— Îmi pare rău, murmură Patterson. 

— Păcat. 

— NSC, zise Patterson National Security Council, nu? 

— Exact. 

— Adevárat? 

— La Honolulu se aflá un general chinez, nu? 

Patterson oftá. 

— Nu mai cred nimic. Scuzá-má. Dar de ce voi? De ce nu CIA 


79 


sau FBl-ul sau altă organizaţie de acelaşi gen? 

— Răspunsul mi-ar lua prea mult timp, spuse Brognola, dar ar 
fi insuportabil de auzit. Vom mai vorbi despre asta prin 2000. 

— Treaba e cam încurcată la Washington. Am dreptate? 

— Ca să nu spunem altfel! răspunse Brognola. N-ai cumva 
vreo sticlă prin fundul sertarului? 

Patterson rânji şi deschise unul. 

— Sunt echipat ca Pan Am. Ce doreşti? 

— Orice. 

Patterson îi întinse o sticlă mică de whisky, apoi alese alta de 
vodcă pentru el. 

— Când îi vei asmuti pe toţi ăştia asupra lui Hunter? 

Dădu capul pe spate şi goli sticla pe nerăsuflate. 

Brognola se uită la el mirat. 

— Imediat ce dai de el, răspunse omul de la Washington. 

Gustă din whisky, se strâmbă şi goli şi el sticla. Incepu să 
tuşească. 

— Ar fi fost mai bine să beau ceai, zise el. Dar când bei în 
sănătatea unui om pe care l-ai condamnat la moarte, nu o poţi 
face cu ceai. 

— Tii la el, nu? 

— Da. 

— Mi-am dat seama. Prima dată la Kalihi. Se vede. 

— Şi în urmă cu două minute ce-ai văzut? 

— Un înalt funcţionar de la Departamentul Justiţiei. Eficace. 
Brutal dar eficace. 

— Asta mi-a sucit stomacul pe dos. E o murdărie să faci asta. 
Da, ţin mult la Hunter. 

Agentul în uniformă intră din nou în birou şi îi întinse lui 
Patterson un alt raport oficial. 

— Incepe să-mi fie şi mie simpatic, zise acesta citind raportul 
cu o privire interesată. Cadillacul era al lui Lou Topacetti. 

— Cel mai rău cretin care a ieşit vreodată din mocirla oraşului 
Chicago, bombăni Brognola. 

— Exact. E vorba deci de o echipă de ucigaşi şi Hunter i-a 
lichidat. Nu înţeleg prea bine, Hal. Ce treabă au ăştia cu 
generalul Loon sau Chung? 

— Asta aş vrea să ştiu şi eu, răspunse Brognola cu o voce 
obosită. Dar pun prinsoare că cunosc un tip care ştie. Totuşi, 
stăm în biroul ăsta şi complotăm moartea lui. 

— Te referi la Oliveras? 

— Nici măcar prin persoane interpuse. Ce ticălos! De ce nu l-a 


80 


suprimat Hunter? Nu va sta nici măcar o zi la închisoare. Hunter 
ar fi putut sá ne debaraseze atât de uşor de el! 

— Mi-a spus că vrea să-l păstreze. Ba chiar m-a prevenit că 
unul din oamenii mei e corupt şi Chung i-a dat ordin să-l omoare 
pe Oliveras. 

— Cu tipul ăsta ar trebui să vorbim, zise Brognola. 

— Sunt de acord cu tine, dar a dispărut. Am trimis oamenii în 
căutarea lui. Tu care îl cunoşti atât de bine pe Bob Hunter, de ce 
crezi că l-a crutat pe un ticălos de teapa lui Oliveras. 

— Nu ştiu, răspunse Brognola. Doar dacă nu cumva Oliveras ar 
putea să-i furnizeze o informaţie importantă. 

— Ceea ce implică faptul că Hunter are intenţia să atace din 
nou, zise Patterson. 

— E posibil. Cred că ai luat toate măsurile de precauţie. 

— Le-am luat. 

— Incă mai crezi că îţi ascund anumite fapte? zise Brognola 
zâmbind. 

— Ştii foarte bine că e adevărat. 

Brognola începu să râdă. Patterson îl imită. 

Era mai bine să râzi decât să plângi. 

— Mă simt cam obosit, spuse Brognola. 

— Du-te la culcare. La ce hotel stai? 

— Nu, nu vreau. Oricum, n-aş putea să dorm. Cum închid ochii, 
îmi apar fantomele trecutului. O mulţime de spiriduşi încep să 
danseze în jurul meu. Aproape că nu mai dorm, Greg. 

— N-avem o meserie uşoară, zise Patterson oftând. 

Deschise sertarul, luă a doua sticlă mică de whisky şi o puse 
de cealaltă parte a biroului. 

— Adoarme spiridusii, Hal! La mine chestia asta merge 
totdeauna. 

— Asta nu e valabil şi pentru Hunter, zise Brognola. Nimic nu-l 
linişteşte. Acum e undeva aici. Varsă sângele duşmanului său. E 
sângele pe care noi ar trebui să-l vărsăm în locul lui, bătrâne. Dar 
în timpul ăsta, noi dăm noroc cu sticlutele de la Pan Am. 

— Opreşte-te! bombăni Patterson. O să mă faci să mă îndoiesc 
de convingerile mele cele mai profunde. Bob Hunter e poate un 
tip formidabil... dar greşeşte. Ştii foarte bine asta. Greşeşte. Nu 
aşa se face dreptate. 

— Nu, bineînţeles, mormăi Brognola. Dar ăsta e felul lui de a 
contribui, şi trebuie sá recunosti că e mult mai eficace decât noi. 

— Aiureli! 

— N-a împuşcat niciodată un poliţist, n-a făcut niciodată rău 


81 


unui om nevinovat. N-a cerut niciodată o favoare, nici ţie şi nici 
mie. Şi nici nu va cere. Ba chiar a refuzat o propunere. 

— Deci e adevărat? 

— Da, bineînţeles. Aproape tot ce se aude e adevărat. E 
mândru ca un lord irlandez. Trăieşte într-o fugă continuă. N-are 
nici un moment de odihnă. Nu ştiu cum reuşeşte să reziste. Ai 
măcar o mică idee de forţa de caracter de care ai nevoie ca să 
mergi zi de zi, de la o lună la alta, fără oprire? Pe cine poate să 
conteze? Ce-i mai rămâne? Spune-mi, ce-i rămâne? 

Locotenentul rămase tăcut un moment apoi răspunse brusc: 

— El şi-a ales viaţa asta. Nu? N-are decât să-şi aleagă alta. 

— E chiar aşa uşor? Ca şi când ar dispune de un întrerupător! 
Ar fi uşor, adevărat. Ti se întâmplă sá stingi elementul poliţist? 

— E stupid! 

— Adevărat. Nu există întrerupător, nu? Deci vom fi poliţişti 
până la capăt, şi de aceea îl vom ucide până la urmă pe Bob 
Hunter, care e singurul tip în afurisita asta de ţară care a găsit 
mijlocul de a controla Mafia. E logic, nu? 

Locotenentul se ridică lent şi se apropie de fereastră. 

Brognola fumă în tăcere timp de un minut apoi luă teancul de 
rapoarte şi începu să le răsfoiască. 

Din când în când, unul dintre ei ridica privirea ca să se uite la 
ceasul de pe perete. 

Agentul în uniformă aducea rapoarte din când în când. 
Brognola le citea cu voce tare, apoi îl punea în teancul care 
creştea mereu. Patterson rămase lângă fereastră ca să 
contemple cerul, cu mâinile în buzunare, fără să scoată o vorbă. 

In fine, sosi şi raportul special. Brognola îl citi cu o voce 
monotonă. 

— Numeroase împuşcături semnalate în apropiere de Kuhio 
Beach. Masini de patrulare se deplasează la faţa locului. Tactical 
Force e în stare de alarmă, unităţile sectorului patru se apropie 
de acel loc cu cea mai mare discreţie. 

Patterson întoarse spatele ferestrei. 

— Asta ar putea să fie ceea ce aşteptăm, zise el. Vii? 

— Nu personal, răspunse Brognola cu o voce tristă. 

Tinea în mână receptorul telefonului şi, după toate aparențele, 
formase deja numărul în timp ce citea rapoartele. 

— Aici Justice Doi. Dă-mi-l pe ofiţerul de serviciu NSC. E 
urgent. 

Patterson părăsi biroul cu pas grăbit. 

La naiba cu fantomele! 


82 


Individul care conducea Tac Force voia să pună mâna pe Bob 
Hunter. 


83 


CAPITOLUL XVI 


Cutiuţa electronică îl conduse pe Hunter până la plaja de lângă 
Kuhio Beach. Hunter avusese unele îndoieli înainte de a ajunge 
acolo, căci se temea că nu va găsi casa lui Chung printre 
celelalte resedinte, dar temerile i se risipiră când o zári pe Smiley 
pe plaja publică. 

Tânăra femeie se plimba pe malul apei, cu un costum de baie 
care aveai impresia că va plesni dintr-o clipă în alta sub 
presiunea sânilor. 

Dar nu era singură. 

Pe plajă era un fel de surprise-party. 

O duzină de fete cu fuste de pai dansau în faţa unui grup de 
pistolari cu privirea rece, care încercau zadarnic să se dea drept 
turişti. 

La oarecare distanţă de apă, într-un pâlc de palmieri, un porc 
de lapte era pregătit la un foc de cărbuni, iar în jurul acelui 
animal apetisant se afla un grup de chinezi care discutau veseli. 

Două bărci mari se aflau trase pe jumătate din apă, 
legănându-se domol pe valuri. Un chinez cu un pagne hawaiian 
stătea de pază lângă acele canoe şi câteva ambarcaţiuni noi 
pentru surf. In principiu, individul trebuia să treacă drept un 
indigen. 

Intr-un alt moment, această adunare n-ar fi atras atenţia, dar 
atât de dimineaţă arăta suspect. Era prea târziu ca să fie sfârşitul 
unei nopţi de orgie şi mult prea devreme ca să poată să fie un 
dejun organizat pentru un grup de turişti. 

In afară de ei, pe plajă nu mai era nimeni. 

La nord, lângă Waikiki Beach Center, câţiva amatori de surf 
matinali profitau de primele valuri ale zilei şi alte câteva 
persoane se plimbau paşnic. 

Hunter era înarmat de luptă, lăsase vehiculul în urmă şi se 
apropiase trecând printre palmieri. 

Se lăsă pe vine în mijlocul vegetației la zece metri de Smiley, 
care se distra făcând desene pe nisipul umed. Rămase acolo, 
nemişcat preţ de câteva secunde, sperând că tânăra femeie se 
va uita în direcţia lui. 

Hunter luă hotărârea să aştepte ca dansatoarele să ajungă la 
partea cea mai senzuală şi agitată a dansului lor, deoarece toate 
privirile aveau să fie îndreptate spre corpurile lor suple şi 


84 


fierbinţi. Apoi aruncă o medalie de trăgător de elită spre tânăra 
femeie în bikini. 

Medalia căzu pe pulpa ei, apoi alunecă în nisip. Ea nu avu nici 
o reacţie vizibilă puse doar piciorul peste ea ca să-o înfunde în 
nisipul umed. Treptat, fata începu să se apropie de el, desenând 
în continuare arabescuri în nisip cu degetele de la picioare. 

Smiley ajunse în locul unde se ascundea Hunter şi se lăsă în 
genunchi cu spatele la cheflii de pe plajă. 

— Să ştii că-mi face mare plăcere să te văd, zise ea. 

— Ce se întâmplă, Smiley? 

— Generalul nu vine. Noi trebuie să ajungem la el. 

— Asta Intelesesem şi eu. 

— După toate aparențele, asta fusese prevăzut ieri seară 
imediat după primul tău atac. Al doilea l-a obligat să accelereze 
programul, atâta tot. l-ai şocat rău de tot. 

— De unde au ştiut? 

— Eu le-am spus. După câteva minute a telefonat unul dintre 
oamenii lui Chung de undeva din oraş. Ne întâlnim în larg. 

— Cine? 

— Wang Ho, oamenii lui şi cu mine. Wang e cel care zámbeste 
tot timpul. Cred că e un ticălos. Ştiu că nu are intenţia să mă 
ducă până la capătul călătoriei. 

— De unde ştii asta? 

— Inteleg chineza şi am surprins o discuţie. Vor vedea dacă 
voi reuşi să traversez canalul Kiwi înot. Unii cred că mă voi îneca. 

Era o femeie uimitor de calmă, profesionistă. 

— OK, zise Hunter. Continuă să te depărtezi. Când ajungi la 
pâlcul următor, ia-o la fugă. Maşina mea e oprită lângă Ohua 
Street. Te voi acoperi şi ne vom întâlni acolo. 

— Nu, nu va fi chiar atât de uşor. 

Unul dintre ucigaşi se depărtase de dansatoare şi se uita fix la 
Smiley. Cu mâinile în şolduri, tipul zâmbea cât se poate de 
ciudat. 

— Atenţie! Eşti privită, şopti Hunter. Spune-mi totul, dar ai 
grijă. 

— Au ajuns la concluzia că atacul de la Kalihi e poate începutul 
sfârşitului şi se tem să nu fie expuşi. Au schimbat cartierul 
general. Şeful este Wang. A luat o valijoară-diplomat din seif şi 
şi-a prins-o de încheietura mâinii. L-am auzit făcând o remarcă 
gărzii sale de corp, care se traduce astfel: „Aici e îngropat 
cadavrul”. In sens figurat. Dar cred că acele documente au o 
importanţă considerabilă. Avem nevoie de ele, pentru cazul în 


85 


care s-ar petrece un incident internaţional. 

— OK, zise Hunter. Voi şterpeli documentele. Acum fugi! 

— N-ai să poţi face treaba singur, zise ea cu nervozitate. Sunt 
aici, foloseşte-te de mine! 

— Cât timp avem? 

— Putin. Trebuie sá ne îmbarcăm în canoe şi să ajungem la 
iahtul care se află în larg de cealaltă parte a recifului. 

— Ce aşteaptă? 

— lahtul! Cineva stă la pândă. 

Hunter se gândi uitându-se la ucigaşul care se uita ţintă la 
Smiley. Individul părea decis să se apropie de ea. 

— Fandoseşte-te în faţa tipului, zise Hunter. Atrage atenţia 
tuturor, fă-i să părăsească plaja şi nu te apropia de canoe. 

— Şi pe urmă? 

— Vezi care e mişcarea. Du-te. Timpul se apropie. 

Smiley se ridică, se întoarse spre pistolar şi îi zise: 

— Nu te distrezi? Sau eşti plictisit? 

— Să zicem că mă plictisesc, răspunse tipul zâmbind. 

Smiley râse şi începu să-şi mişte şoldurile. 

— La ce foloseşte o fustă de pai? strigă ea. 

Fără să mai adauge ceva, tânăra femeie începu să danseze, 
executând numărul care surprinsese publicul şi muzicienii de la 
San Juan şi până la Las Vegas. 

In câteva secunde, Smiley reuşi să atragă toate privirile 
datorită  senzualităţii ritmate ale mişcărilor. Dansatoarele 
hawaiiene se opriseră văzând bărbaţii urmărind-o pe Smiley spre 
pâlcul de palmieri unde se rumenea porcul de lapte. Dansul lor 
nu mai prezenta atractivitate, nu se mai afla nimeni lângă apă ca 
să le privească, doar poate chinezul care făcea pe indianul şi 
care, şi el, începuse să se apropie de palmieri cu paşi lenti. 

Hunter scoase armele şi le ascunse în tufişuri. O auzi pe 
Smiley strigând: 

— Haide, bateti din palme! 

Tipii începură să bată din palme şi să scoată strigăte de 
enervare privind mişcările tinerei femei. Hunter profită ca să se 
strecoare în apă, cu o pungă de plastic între dinţi. Inotá spre larg, 
făcu un ocol mare şi reveni spre plajă, profitând de valurile 
Pacificului ca sá se apropie de cheflii. 

Trebálui lángá canoe pret de vreo cincisprezece secunde. 

După douăzeci de secunde ieşi din apă si se întoarse în 
ascunzátoarea lui din mijlocul vegetației. 

Acum canoele aveau să sară în aer imediat ce avea să 


86 


activeze detonatorul electronic, care era doar o cutie mică de 
culoare neagră agátatá la centură. Nu folosise mult explozibil. 
Dar pusese destul ca să distrugă cele două canoe. 

Imediat după ce ajunse în ascunzătoare, Hunter zări în larg un 
iaht care venea de la Ala Wai gonind spre Kuhio Beach. 

A doua ambarcatiune - mai mică - o urma pe prima, la câteva 
sute de metri în spatele ei şi mai în larg. Hunter îşi zise că era 
ambarcatiunea rechizitionatá de SOG-3. 

Unul dintre cheflii văzu si el iahtul. Imediat fu dat un ordin si 
festivitátile se oprirá brusc. 

Hunter o zári pe Smiley care se stráduia sá-si aranjeze 
sutienul. Státea lângă chinezul înalt care purta o cămaşă cu flori. 
Ceilalţi coborau pe plajă. Hunter privi mai cu atenţie. Era într- 
adevăr chinezul cu dinţi frumoşi care zâmbea tot timpul. Mai 
puţin acum. Avea la el o valijoară-diplomat legată de mână cu un 
lanţ. 

Hunter ocoli prin spate, cu PM-ul pregătit. Pete Rodani, şeful 
venit de la Detroit, îşi conducea grupul spre canoe. Martin Pensa, 
reprezentantul bossului din Cleveland, îndruma al doilea grup 
spre a doua ambarcatiune. 

Wang Ho si alţi trei chinezi stăteau la liziera pálcului de copaci. 
Aşteptau nervoşi, fără să se mişte. Smiley era lângă ei. 

Partida începea cu stângul. 

Hunter ieşi la vedere şi trase o rafală la picioarele chinezilor. 

Smiley plonjă într-o parte şi strigă un ordin dansatoarelor 
hawaiiene. Chinezii se întoarseră brusc spre Hunter. Expresia lor 
atât de calmă în mod obişnuit, lăsase locul angoasei şi 
incertitudinii. 

Oamenii de lângă canoe începură să strige şi să agite armele; 
se auzeau ordine contradictorii. 

Dar situaţia era fără ieşire. Chinezii se aflau între Hunter şi 
mafioţi; ar fi primit în plin gloantele trase de ambele părţi. 

— Nimeni să nu mişte! strigă Hunter. 

Rodani, care se afla lângă canoe, confirmă ordinul lui Hunter: 

— Opriţi-vă! Nimeni să nu tragă! Ce vrei, Hunter? 

— Puteţi toţi să plecaţi! strigă Hunter. Fata rămâne cu mine! 

— OK, domnule Wang! Faceţi cum spune! Veniti. 

Smiley spuse o frază în chineză. Asiaticul înalt se întoarse, se 
uită la ea cu un aer surprins, apoi se îndreptă spre canoe. Ceilalţi 
trei îl urmară, mergând cu spatele înapoi, cu ochii ţintă la Hunter. 

Smiley se rostogoli, se adăposti între copaci şi îi şopti lui 
Hunter: 


87 


— Documentele, Bob! Documentele! 

— O clipă, răspunse el cu calm. 

Nu fu nevoie de mai mult. Chinezii se despártirá, urcară câte 
doi în fiecare canoe, ajunseră la proră în timp ce oamenii de pe 
plajă impingeau ambarcatiunile în valuri, apoi săriră în ele cu o 
rapiditate surprinzătoare, aruncând priviri neliniştite spre pâlcul 
de copaci unde se afla Hunter. 

Acesta nu făcu nici o mişcare în timp ce despicau valurile mari 
dinspre mal, dar imediat ce ajunseră dincolo, Hunter activă 
detonatorul electronic. 

Cele două canoe săriră în aer în acelaşi timp, explozia 
ridicându-le în aer. Hunter văzu doar două fulgere, câteva 
fragmente greu de identificat, apoi canoele dispărură în spatele 
unui zid de apă. 

— Dumnezeule, murmură Smiley care încă mai stătea în 
genunchi la picioarele lui. 

— Gata, spuse Hunter cu o voce calmă. 

După câteva momente putură să vadă clar cele două 
ambarcaţiuni - sau cel puţin ce mai rămăsese din ele - arzând şi 
pe punctul de a se scufunda. In apă se aflau oameni care strigau 
cu disperare şi agitau braţele ca să fie văzuţi de cei de la bordul 
iahtului, aflat încă dincolo de reciful de corali. 

— Nu vor putea să intre în golf, spuse Smiley. 

— Niciodată. 

Isi desfăcu centurile, puse jos armele şi întinse PM-ul tinerei 
femei. 

— Acoperă-mă, zise el. 

O porni în viteză spre apă, plonjă în valuri şi înotă rapid spre 
naufragiati. 

Ucigasii veniti de pe strázile orasului nu-si petrecuserá timpul 
liber ca sá înveţe sá înoate în valurile mari din Hawaii, preferând 
abrutizarea din localurile de noapte bucuriilor sporturilor nautice. 
Mulţi dintre ei înghiţeau zdravăn apă şi strigau înăbuşit. 

Apa nu era chiar atât de adâncă, dar putea să pară pentru cel 
care nu era obişnuit să se descurce cu resacul. 

Lui Hunter nu-i păsa deloc de mafiotii cuprinsi de panică. Voia 
doar să dea de chinezul înalt, care avea o valijoară legată cu un 
lanţ de mână. Isi găsi omul plutind, dus în derivă de curent. 
Hunter împinse cadavrul spre plajă, apoi îl întoarse pe spate 
când ajunse la mal. 

Martin Pensa apăru brusc în vârful unui val uriaş, cu privirea 
rătăcită, beat de furie. Se repezi spre Hunter înjurându-l, 


88 


încercând zadarnic să scoată din toc pistolul pe care îl pierduse. 
Smiley părăsi liziera copacilor şi trase o rafală care îl nimeri pe 
Pensa în dreptul pulpelor. Se prăbuşi în apă cu un urlet rágusit. 
Tânăra femeie mai trase o rafală spre alţi doi mafioţi care 
ajunseseră la plajă. Aceştia se aruncară iar în apă şi înotară mai 
departe, înainte de a încerca să revină spre mal. 

— Lasă-i! strigă Hunter. Lanţul, Smiley! Taie lanţul! 

Tânăra femeie rupse lanţul cu o rafală, aruncă arma lui Hunter 
şi luă valijoara. 

Foarte aproape, pe drumul spre Kalakaua, se auzea o sirenă. 

— Să plecăm! strigă ea. In câteva minute, plaja asta va fi 
invadată de poliţişti! 

Hunter îşi trăgea sufletul şi se uita în larg. lahtul se deplasa pe 
lângă recif în partea oceanului. 

— E Chung, zise Hunter. 

— Nu putem câştiga pe toate fronturile, Bob, zise Smiley. Vino. 

— Încă nu mă recunosc învins, răspunse Hunter. 

Alergă până la liziera palmierilor, se aşeză cu picioarele bine 
depărtate şi luă la ochi cu Auto-Mag iahtul. 

Smiley venise în urma lui şi tropăia de nerăbdare. 

— Bob, e curată demenţă! Trebuie să plecăm! Repede! 

— E deja prea târziu, zise el. Oamenii lui Patterson vor sosi 
imediat şi vor instala baraje pe toate străzile. Nu pot să trag în 
ei. 

— Cine e Patterson? 

— Un aliat fără să ştie. Stai într-o parte, Smiley. Vreau să-i 
urez vânt bun lui Chung. 

Smiley se aruncă pe nisip şi Hunter trase imediat de două ori. 
Lăsă în jos arma ca să vadă efectul, apoi ridică din nou Auto-Mag 
şi descărcă rapid încărcătorul. 

Nu ştia ce nimerise, dar iahtul viră şi se îndreptă imediat spre 
larg. 

— Călătorie plăcută, zise ironic Hunter. 

— Eşti dement! strigă Smiley. Complet dement! 

Hunter îşi puse din nou centurile şi răspunse: 

— Bineînţeles, dar am motivele mele. Spre libertate nu exista 
decât un singur drum, şi era blocat. 

— Dar e ridicol! Nu poţi să scapi înotând... 

— Cine vorbeşte de înot? Voi face puţin surf. N-ai făcut 
niciodată? 

— Bineînţeles, totuşi... 

— Eşti liberă să alegi. Dar trebuie să te decizi repede. Poţi să 


89 


rămâi pe plajă şi să aştepţi poliţiştii sau să vii cu mine şi să treci 
de cealaltă parte a recifului. Ce zici? 

— De ce de cealaltă parte? întrebă ea. 

— Ca să ajungem la ei, zise el arătând spre al doilea iaht. 

Îi întinse un aparat mic. 

— Incearcá să iei legătura cu ei. Eu mă duc să iau planse. 

— Dement! Complet dement! 

Acum sirenele se auzeau din toate părţile şi se apropiau cu 
repeziciune. Hunter alergă până la rastelul de care erau agátate 
mai multe planşe. Alese două, se întoarse, intră între copaci şi 
aruncă o mulţime de grenade fumigene. 

— Hai! strigă el tinerei femei. Asta nu-i va împiedica să vină 
după noi, dar îi va face să întârzie un moment. 

— Carl ne aşteaptă! zise ea cu o voce entuziastă. 

Hunter se întoarse pe plajă şi puse planşele în apă. 

— Alege, zise el zâmbind. 

Smiley se repezi fără ezitare, cu mânerul valijoarei lui Wang 
între dinţi. Hunter o urmă, urcă pe planşă cu mare uşurinţă, apoi 
întinse o mână în timp ce tânăra femeie urca pe planşa ei. 

Fumul se deplasa odată cu briza, umplând pâlcul de copaci cu 
o perdea groasă şi neagră de fum, care se întindea lent între 
palmieri ca o scurgere de lavă. 

Aşezaţi linistiti pe planse, Hunter şi tânăra femeie se 
depártará spre larg încercând să ajungă la iahtul care îi aştepta 
lângă recif. 

Distracţia de pe plaja de la Kuhio Beach se terminase prost 
pentru unii, bine pentru alţii. 

Acum îi aştepta Kingfire. 


90 


CAPITOLUL XVII 


Poliţia din Honolulu era formată din adevăraţi profesionişti. În 
alte împrejurări, Harold Brognola ar fi fost foarte încântat să-i 
privească la treabă. Dar în împrejurările actuale era destul de 
penibil. 

Acei oameni îşi cunoşteau prea bine meseria. 

Patterson plecase să conducă operaţiunile din cabina unui 
elicopter. Şiruri de poliţişti înconjurau parcurile lângă Kuhio 
Beach şi se pregăteau să invadeze terenul încercuit cu echipe 
speciale de penetrare. Alte unităţi patrulau pe străzile secundare 
din vecinătate şi barau drumurile de refugiu. Câteva elicoptere 
se roteau în aer menţinând permanent legătura cu forţele de la 
sol. 

Şi ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, unităţile Liniei Unu a lui 
Brognola soseau de la Schofield Barracks sporind numărul 
forţelor anti-Hunter. 

Brognola se instalase în sala de comunicaţii a celor de la Tac 
Force unde asculta cu atenţie toate rapoartele ca să-şi poată 
face o idee despre situaţia din exterior. 

Fumul - problema principală până în prezent - se risipise. 
Poliţiştii împresuraseră plaja din ambele părţi, echipe speciale 
din Tac Force soseau prin spate iar elicopterele cercetau din aer 
plaja cu o mare minutiozitate. 

Asupra regiunii cădea o adevărată plasă. 

Intre timp, sute de turişti se apropiaseră de cordonul special şi 
complicau sarcina poliţiştilor prin prezenţa lor invadatoare. 
Câteva veliere se apropiaseră şi amatorii de surf stăteau pe 
plansele lor foarte aproape de plajă, se depártau apoi când li se 
dădea ordin din elicoptere, dar reveneau aproape imediat după 
plecarea lor. 

Prima deceptie a poliţiei se înregistra la vreo zece minute 
după darea alarmei. Cele două cordoane de poliţişti se uniseră 
pe plajă fără să „prindă” nimic. Brognola îşi trase scaunul mai 
aproape ca să asculte mai bine relatarea radiofonică a 
incidentului. 

Greg Patterson, a cărui voce abia dacă se auzea din cauza 
turbinelor elicopterului în care se afla, era într-o stare de furie 
indescriptibilă. 

— Luati-o de la capăt! răcnea el cu o violenţă prost stăpânită. 

91 


Smulgeţi tufisurile, ridicaţi stâncile! Nu se poate să fi scăpat! 

Apoi îşi îndreptă furia spre unităţile aeriene. 

— Elicopterele doi şi trei, extindeti-vá raza de supraveghere cu 
o mie de metri! Elicopterul patru, întoarce-te să supraveghezi 
reciful! Dacă vedeţi ceva, chiar şi un bát sau o conservă, coboráti 
să verificaţi! 

Brognola aprinse o ţigară cu o anumită satisfacţie. 

— Ca să vezi, ca să vezi! zise el. 

Un tehnician de la comunicaţii se apropie zâmbind respectuos. 

— Cred că tipul a şters-o la un minut după ce s-a dat alarma, 
zise el. Pun prinsoare că primul elicopter de la faţa locului ar fi 
putut să-l găsească, dac-am fi ştiut la ce trebuia să ne uităm. 

— Adică? întrebă Brognola interesat. 

— Un individ care înoată sau face surf. 

Sigur, era evident. Brognola zâmbi amintindu-şi de câte ori 
reuşise Bob Hunter să scape poliţiei înotând spre larg. 

— Trebuia să supraveghem acea ambarcatiune rechizitionatá 
la Ala Wai, nu? Unde e? 

— Elicopterul patru trebuia să facă asta, domnule. A urmărit-o 
câteva minute, apoi locotenentul l-a chemat ea să se alăture 
celorlalte pentru inspectarea plajei. Cred că vor putea să 
găsească iar ambarcatiunea de la Ala Wai oricând doresc, în 
orice caz, nu cred că a ajuns departe. Ultima dată se afla pe la 
Waikiki. 

— Inteleg. E o teorie interesantă în privinţa lui Hunter. Ar 
trebui să i-o transmiti locotenentului. 

— Cine? Eu? Nici vorbă, domnule, nu mă priveşte. Dar, 
teoretic, ipoteza mea nu e rea. Era destul să se dezbrace în slip. 
Sau nici atât. Ştiţi că poartă totdeauna un combinezon negru, 
nu? Ar trebui să vedeţi ce poartă cei care fac surf. Dacă 
combinezonul lui Hunter se udă, pun prinsoare că seamănă ca 
două picături de apă cu combinezoanele pe care le poartă 
amatorii de surf. 

— Poate că ţi-ai ratat vocaţia, spuse cu seriozitate Brognola. 

Tehnicianul îi zâmbi flatat. 

— Citesc foarte mult, iar Hunter e un subiect fascinant. Mă 
interesez de el de mult timp. 

— Aventurile lui ar putea să se sfârşească de-a binelea, spuse 
Brognola. 

Se ridică, se duse în micul birou al lui Patterson şi ridică 
receptorul telefonului. Formă numărul de la Pacific Military 
Command şi ceru să i se trimită un elicopter. 


92 


Telefonul sună înainte de a fi putut ieşi din birou. Era căutat de 
la un alt birou al Tac Force. 

— Justice treisprezece optzeci şi unu, raport de informaţii 
electronice, zise vocea de la celălalt capăt al firului. Posibilitate 
de contact cu subiectul, domnule. Există un raport scris. Aţi vrea 
să auziti înregistrarea? 

— Cum să nu! răspunse Brognola. 

— Rámáneti la telefon, domnule. Calitatea sunetului nu e prea 
bună. Inregistrarea s-a făcut după o frecvenţă civilă. Sursa, 
foarte slabă, emitea din sectorul aflat la vest de Oahu. E foarte 
scurt, domnule. Ascultati. 

După câteva secunde, Brognola auzi vocea unei femei care 
striga: 

— Aici SOG treizeci şi doi. Voi sunteţi acolo? Repede! Voi 
sunteţi? 

Răspunse vocea unui bărbat: 

— Smiley, Domnul fie lăudat! Ce faci? 

— Ca de obicei. Sosim. Puteţi să ne daţi o mână de ajutor? 

— Fără probleme. Suntem la jumătatea drumului. Spune-i să 
se grăbească! 

— Venim! 

Asta era tot. Tehnicianul îl întrebă pe Brognola: 

— Aţi înţeles totul, domnule? 

— Da, dar e negativ, minţi Brognola. Scoate înregistrarea asta 
din dosar şi distruge-o. 

— In mod normal, domnule, ar... 

— Nu-mi complica viaţa, locotenente! Ţi-am spus să scoţi şi să 
distrugi. M-ai înţeles? Distruge înregistrarea. 

— Da, domnule, am înţeles. 

— İn ceea ce priveşte noile înregistrări, nu má mai suna aici, 
voi pleca. Te voi suna eu. 

Brognola închise şi zâmbi. 

Se duse în sala de control şi văzu că tehnicianul se uita la el. 

— Nu-ţi pierde speranţa, îi zise el. Incă nu s-a terminat. 

— Poftim? 

— Aventurile cu subiect fascinant. S-ar părea că mai are încă 
multe capitole de scris. 

— l-o doresc în mod sincer, domnule. 

— Şi eu, spuse Brognola părăsind repede sala. 

* 


x x 
Era o ambarcatiune veche, sigură dar prea puţin confortabilă. 
93 


Cabina era îngustă şi nu prea înaltă. Când intră în ea, Smiley avu 
totuşi impresia că descoperise paradisul. 

li dădu voie lui Tommy Anders să-şi pună un plasture pentru 
că se julise rău în cursul cavalcadei de pe plajă, apoi se prăbuşi 
pe divan oftând de uşurare. 

Hunter şi Lyons se aflau pe punte unde încercau să repereze 
aripile argintii ale micului avion pilotat de Toby Ranger şi pentru 
a stabili cursul de urmat, deplasându-se pe lângă Diamond Head 
în urmărirea iahtului Phoenix. 

— E un tip ciudat, nu? zise Anders. 

— Dacă te referi la Hunter, răspunse Smiley, descrierea ta mi 
se pare foarte săracă. 

— Ce s-a întâmplat pe plajă? 

— Oh, nimic special! A aruncat în aer două canoe, a ucis o 
treime din mafiotii din insule, a masacrat câţiva escroci chinezi, a 
ridiculizat poliţia hawaiiană... Şi, şi cred că asta e tot. 

Anders pufni în râs. 

— Uneori nu-mi vine să cred. 

— Nu, nu-i tot. Dă-mi valijoara. 

Anders luă valijoara şi o puse pe masă pipăind lanţul. 

— Pun prinsoare că conţinutul merita toată osteneala, zise el. 
Sá sperăm că n-a luat apă. 

— M-aş mira, răspunse Smiley zâmbind. Am transportat-o între 
colti aşa cum o leoaică îşi duce puii şi am desprins-o de mâna 
unui om cu o rafală de PM. 

Anders dădu din cap cu o tristeţe comică. 

— Te-ai înhăitat cu cine nu trebuie, Smiley. Ai grijă, tipul ăsta 
e contagios. 

Smiley se înfioră amintindu-şi de scena de pe plajă. 

— Am tras în cineva acolo dar... dar n-am simţit nimic. Nu 
avea nici o importanţă. 

— Important e ce se află în valijoară, zise Anders. Vrei s-o 
deschid? 

Ea incuviintá. 

— N-ai o ţigară? întrebă ea. 

Anders aprinse o ţigară, i-o întinse, apoi desfăcu briceagul şi 
atacă valijoara. 

Smiley trăgea lent şi lung din ţigară uitându-se la el cu ochii 
pe jumătate închişi. 

— Sper să nu fie o capcană, spuse Anders. Dar cum să ştim? 

Ea scutură din cap. 

— Nu, nu-i nimic. L-am văzut când punea în ea documentele. 


94 


— Pe cine? 

— Wang Ho. 

— Cine e Wang Ho? întrebă Anders râzând. Operaţiunea asta 
devine ridicolă! Chung, Loon, Wang. O să devin rasist. 

— A murit, Tommy. La fel şi ceilalţi. Şi am impresia că... 

— Care ceilalţi? 

— Asistenţii lui Wang. Acei oameni, Tommy, veniseră să 
negocieze ceva înspăimântător. 

— Da... zise Anders. In orice caz, nu le-a reuşit, au murit cu 
toţii. Dar tu eşti vie. Nu-ţi poţi închipui cât de mult mă bucur. 

Ea îşi puse mâna pe spatele lui. 

— Mulţumesc, Tommy. Asta se datorează „armei mortale” de 
pe punte. Fără el, acum aş fi fost sfâşiată de rechini. 

— Situaţia ar fi evoluat atât de rău? 

— Da, nu exagerez deloc. Imi vine să turbez când mă gândesc 
la imbecilii ăia de poliţişti. 

— Să ştii că au o meserie de făcut, ca şi noi. 

— OK, dar s-o facă în altă parte. Toţi cretinii ăia care scotocesc 
insulele ca să găsească... în fine, n-am să pot înţelege niciodată 
nimic. Tommy, cred că sunt îndrăgostită de el. 

Anders zâmbi. 

— Nu eşti singura, şi eu sunt îndrăgostit de el. 

— Nu, nu aşa. Vreau să spun... 

— Ştiu perfect ce vrei să spui. Ai face bine să te îndrăgosteşti 
de mine. Sunt mai puţin periculos şi am o asigurare pe viaţă. 

— Şi pe tine te iubesc, Tommy. 

— Da, ştiu. Vrei să spui... 

Ea râse şi îl sărută. Incepea să se destindă; Tommy o ajuta 
totdeauna în această privinţă. Şi îi era recunoscătoare pentru 
asta. 

— Vrei s-o deschid eu, Tommy? 

— Nu, aproape că am reuşit. Gata! 

li întinse valijoara deschisă. Ea îi zâmbi şi puse stăpânire pe 
documentele lui Wang. Apa mării nu intrase în valijoară, nu se 
vedea nici o urmă de umiditate. 

— E în chineză, spuse Anders uitându-se peste umărul ei. Nu- 
mi amintesc niciodată cum trebuie citit. De jos în sus, de la 
dreapta la stânga sau de-a curmezişul? 

Mâinile lui Smiley începură să tremure. Examină o pagină, apoi 
încă una. 

— Sune-mi, ce-i? zise Anders. 

— Spune-i lui Bob să coboare, te rog, îi răspunse ea cu o voce 


95 


slabă. 

— Nu te prosti, Smiley, spune-mi ce-i! 

— O repetare a Cubei, îl anunţă ea cu calm. 

— Ce, rachete? 

— Doar nu trabucuri! se răsti ea. Adu-l aici pe Bob, e urgent! 

În acel moment Hunter tocmai intra în cabină încruntat. 

— Un elicopter l-a luat pe Chung, spuse el. Toby îi urmăreşte. 
Dar eu am terminat treaba. Voi însă puteţi acţiona mai departe! 

leşi din cabină mai înainte ca ceilalţi doi să aibă timp să 
reacționeze. 

— Ce tot vorbeşte? strigă Smiley. 

Anders se repezi la uşă, apoi se opri şi se uită la fata albă la 
faţă ca varul. 

Nu era nevoie de nici o explicaţie. Zgomotul elicopterului 
umplu brusc cabina. O voce deformată de un megafon zise: 

— Poliţia! Opriţi motoarele, urcăm la bord! 

— Oh, nu! gemu Smiley. : 

— Nu se va bate, spuse Anders cu o voce posacă. Asta e 
sfârşitul. 


96 


CAPITOLUL XVIII 


Acum două elicoptere survolau iahtul de croazieră. Aparatului 
poliţiei i se alăturase al doilea elicopter, un aparat militar de mari 
dimensiuni. Era clar că între cele două aparate avea loc o 
discuţie aprinsă. 

Cei de jos îşi dădeau foarte bine seama că era vorba de o 
ceartă. Ea dură câteva minute, apoi aparatul militar se depărtă 
puţin, iar cel al poliţiei se plasă exact deasupra iahtului. Imediat 
se auzi o voce în megafon: 

— Aici locotenentul Patterson de la poliţia din Honolulu. Cobor 
ca să vă vorbesc. Nu faceţi prostii. 

Lyons făcu semn că înţelesese. 

Se deschise o portieră şi cineva aruncă o scară de frânghie. Un 
tip înalt în costum gri începu să coboare lent. 

Smiley îl lovi cu şoldul pe Lyons ca să-i atragă atenţia. Trebuia 
pur şi simplu să urle ca să se audă unul pe altul: 

— E prizonierul nostru! 

Lyons îi aruncă o privire disperată şi făcu un pas înainte ca să-l 
ajute pe poliţist. 

Hunter le întoarse spatele şi plecă pe pasarelă, ca şi cum ar fi 


vrut să-i ignore pe cei care aveau să-i decidă viitorul. 
* 


* * 


Tipul înalt stătea pe puntea superioară, cu armele la locul lor, 
cu mâinile pe pasarelă, cu faţa tristă şi întunecată, dar fără nici o 
urmă de agresivitate. Purta un combinezon negru care i se lipea 
pe corp şi avea pieptul plin de banduliere. 

— Deci tu eşti, zise Patterson apropiindu-se. 

— Eu sunt. 

— Te afli în centrul unui litigiu juridic. Cel puţin asta e impresia 
mea. Dar pot oricând să te salt. Ce zici? Nu te-ai săturat? 

— Până-n gât, dar voi rezista. Mulţumesc. 

Polițistul arătă spre armele agátate la centura lui Hunter. 

— Un adevărat arsenal. Ai fi putut să mă omori în timp ce 
coboram. De ce n-ai făcut-o? 

— Nu tu eşti inamicul. 

— Mi s-a spus asta. 

Locotenentul întinse mâna şi arătă plaja. 

— Sunt o mie o sută de oameni pe plajă, Hunter. Dacă mai pui 


97 


vreodată piciorul la noi - indiferent de motiv - vei fi ucis. Ai 
înţeles? 

— Ai o echipă bună, Patterson. Poţi să fii mânaru de ea. 

— Sunt mândru! Chiar te crezi... 

Locotenentul tácu, dându-şi brusc seama cui îi vorbea. 

— Mulţumesc, zise el simplu. La urma urmelor, poate că eşti 
un judecător mai bun decât mine. Dar ceea ce i-am spuse 
valabil, nu te mai întoarce! 

— N-as vrea să mă mai întorc. 

— Cu atât mai bine. Şi Oliveras? 

— Ce-i cu Oliveras? 

— La ce mi-ar fi util? N 

—La o mulţime de lucruri. Incepând cu infrastructura 
Organizaţiei în insule, reţeaua de traficanţi, sistemul de plată şi 
câteva informaţii despre organismele de turism. Dacă eşti puţin 
dur, va spune tot. 

Hunter îi zâmbi locotenentului. p 

— Dacă e încăpățânat, deşi mă îndoiesc, vorbeşte-i de mine. li 
e mai frică de mine decât de jurământul că va păstra tăcerea. 

Patterson zâmbi şi el, ceea ce-l surprinse. 

— Nu mă îndoiesc, spuse el. N-am să uit. Tu ai fantome? 

— Ce să am? 

— Fantome ale trecutului. Să nu-mi spui că nu suferi. 

— Da, am regrete. 

— Imi închipui. 

Locotenentul îi făcu semn elicopterului să se întoarcă. Evitase 
cu grijă să se uite la cele trei persoane care stăteau pe puntea 
inferioară, o femeie şi doi bărbaţi. Se uită în sfârşit la tânăra 
femeie. 

— Relaxează-te, micuto. Apa a fost bună în dimineaţa asta? 

— Grozavă, răspunse cu sinceritate Smiley. 

Patterson rânji şi apucă scara de frânghie. Lyons o prinse şi o 
tinu în loc în timp ce locotenentul începea să urce. Se uită la 
Hunter pentru ultima dată. 

— Uit de ele cu vodcă, îi zise el cât putu de tare, ca să acopere 
zgomotul elicopterului. 

Hunter dădu din cap, răspunse, dar Patterson nu putu să audă 
ce spusese. 

Dar nici nu avea nevoie să audă, căci cunoştea răspunsul. Ştia 
cum uita Hunter fantomele trecutului. Le îneca în sângele 
inamicului. 

— Varsă puţin şi pentru mine, mormăi Patterson înainte de a 


98 


dispărea în cabina elicopterului. 


99 


CAPITOLUL XIX 


Elicopterul luă rapid înălţime. Brognola se apropie de Hunter. 
Şi-i întinse mâna zicând: 

— Imi datorezi o favoare acum, sergente. Sá nu crezi că mi-a 
fost uşor. 

— Probabil că te-a costat, admise Hunter. 

Nu era vorba de mulţumiri între aceşti adversari care se 
respectau reciproc. Admiratia şi puţină prietenie erau de ajuns. 

— lar voi, zise Brognola întorcându-se spre agenţii SOG, va 
trebui să găsiţi o scuză valabilă pentru a explica prezenţa 
voastră aici, altfel ajungem cu toţii la mititica. 

Hunter le întoarse spatele şi cobori în cabină. 

Brognola o prinse de braţ pe Smiley şi îl urmă pe Hunter. 

— Vino cu mine, SOG treizeci şi doi, zise el. Sunt tare 
nerăbdător să aflu unde ai fost timp de patru săptămâni. 

Tânăra femeie se opri în faţa lui şi refuză sá se miste. 

— Trebuie să vă cer să vă identificaţi în mod oficial, domnule 
Brognola. 

— Nu mai spune! zise el uluit. 

— Vorbesc foarte serios. 

— Imi dau seama. 

Brognola scoase portofelul si îi întinse o legitimatie. 

Tânăra îi zâmbi. 

— Eram aproape convinşi că domnul Brognola ne controlează, 
dar nu eram siguri. 

Brognola se uită la Lyons. 

— Carl, ce se întâmplă? 

— Chung a plecat în Hawaii cu elicopterul. Toby l-a urmărit cu 
avionul. Hunter l-a scos din ascunzătoare şi încercăm acum să 
ajungem la baza lui secretă. Aproape că ajunsesem la ţintă, Hal. 
Am fost nevoiţi să lucrăm împreună, situaţia era critică, nu 
aveam de ales. 

— Mi-am închipuit, şi ati făcut foarte bine, dar să nu márturisiti 
asta în scris. 

— Oh, nu! A 

Smiley se uită întâi la Brognola apoi la Lyons. Incepea să 
înţeleagă şi dezvăluirea nu-i făcea foarte mare plăcere. 

— Frumos că ati avut încredere în mine! zise ea ironic cu o 
voce plină de amărăciune. 


100 


Lyons roşi jenat. Brognola îi explică: 

— Lumea noastră este o lume ciudată, domnişoară Dublin. Nu 
trebuie să te formalizezi când descoperi un secret. 

— Nu mi-aş pierde timpul pentru asta! răspunse ea 
depărtându-se. 

Brognola suspină. 

— Nevasta mea nu crede nici o vorbă din tot ce-i spun. Mă 
întreb de ce. 

— Să coborâm, Hal. Vreau să te informez în detaliu. 

— Cineva va trebui să piloteze, zise Anders dând mâna cu 
Brognola. O s-o fac eu. 

Actorul rămase pe punte în timp ce ceilalţi se adunară în 
cabină. 

Hunter stătea deja la masa de bucătărie şi se uita la 
documentele scrise în chineză. 

— Ce mai sunt şi astea? întrebă Brognola. 

— Faimoasele secrete, îi explică Smiley. Nu te formaliza, 
patroane. 

— Punct ochit! Despre ce e vorba? 

— Poate de al treilea război mondial. 

— E o glumă? 

— Mi-ar plăcea să fie aşa. După aceste documente, omul care 
ducea valijoara era un înalt funcţionar al partidului comunist 
chinez. El... 

— Wang Ho, preciză Hunter. 

— Sunteţi siguri că aveţi nevoie de mine? se răsti Smiley. 

— Auzi, termină! 

— Nici un „auzi”! De patru săptămâni îmi risc viaţa şi nici 
măcar nu sunt lăsată să-mi fac ca lumea raportul. 

— Ascultă! zise Brognola. Dacă vrei scuze, îţi prezint scuzele 
mele. E o meserie de tácániti, n-ai ce face. Nimeni nu 
subestimeazá şi nici nu-ţi dispretuieste ajutorul. Numai că sunt 
frânt de oboseală şi sunt prost dispus pentru că a fost nevoie să 
mă umilesc în faţa politistului de sus. Şi ca o încununare, sunt 
atât de bucuros că vă ştiu teferi şi nevátámati încât... La naiba! 

Isi şterse ochii. _ 

Smiley începuse să plângă. ll luă de gât pe Brognola şi îl 
sărută pe obraz. 

— Sunt o proastă, zise ea. lartă-mă. 

Brognola se înroşi rău de tot, murmură ceva cu o voce 
răguşită şi o bătu uşurel pe spate pe tânăra femeie. 

Smiley ieşi din bucătărie ca să-şi dea cu apă rece pe faţă. 


101 


Hunter luă o ţigară, o aprinse şi fumă răbdător. 

Lyons se adresă lui Brognola: 

— Presupun că ai primit raportul meu. Şeful încuviinţă cu o 
mişcare a capului uitându-se ţintă la tânăra femeie. 

— L-am primit în dimineaţa asta în avion. Observatorii noştri 
chinezi ne-au spus că Wang şi Loon puneau ceva la cale. După ce 
am primit un raport complet despre Chung, am înţeles totul. 

— Wang e mort, îi zise Hunter. 

— Ah! Sper că l-ai îngropat sau l-ai incinerat. 

— Mi-e teamă că nu. 

— N-are importanţă, zise Smiley. Aceste documente îl 
condamnă. Unul dintre ele e un ordin de desfăşurare. 

— Desfăşurare de ce? întrebă Brognola. 

— De rachete. 

Hal tresări. 

— Dar n-au rachete tactice. 

— Rachete strategice /ntermediate Range Ballistic Missiles. 

Brognola incremeni. Strânse documentele si le puse în 
valijoară. 

— Cazul s-a încheiat, zise el cu răceală. Veţi face la fel ca cele 
trei maimutele. N-ati văzut şi n-aţi auzit nimic. 

Aruncă o privire spre Hunter. 

— lar în cazul tău: nu trebuie să faci nimic! 

Hunter îi răspunse cu o voce rece: 

— Dacă as fi o maimuticá, poate că aş accepta această 
propunere, dar nu sunt şi nu pot să nu fac nimic. 

— Aha! 

Hunter nu avea intenţia să discute despre asta, dar voia să 
lămurească situaţia. 

— E prea târziu ca să nu facem nimic, Hal. Tipul e pe fugă şi se 
va duce la rachetele lui. Toby îl urmăreşte şi ea nu-l poate scăpa. 
Poate că e singura şansă de a pune mâna pe el. Nu-i o problemă 
diplomatică, e o problemă de supravieţuire a... 

— Nu tu hotárásti asta! 

— Nu avem timp să supunem problema dezbaterii unei terţe 
persoane! 

— Părerea mea e totuşi că... 

— Bine. Guvernul chinez este chiar atât de nebun încât să 
subventioneze aşa ceva? Să pună la cale o lovitură împotriva 
celei mai mari puteri din lume? Republica Populară Chineză nu 
dispune de mai mult de douăzeci şi cinci de IRBM-uri, şi nu are 
nici aviaţie, nici marină şi nici forţă de bombardament. Compară 


102 


asta cu arsenalul nostru. Peste o mie de ICMB-uri care vor zbura 
acolo unde vom dori noi. Cinci sute de bombardiere strategice 
încărcate cu rachete nucleare. O flotă incredibilă, vreo sută de 
submarine atomice... Al treilea război mondial? Nici vorbă, Hal. 
Nici vorbă de aşa ceva dacă se începe aici cu o mână de IRBM- 
uri. Raza lor de acţiune e mai mică de cinci mii de kilometri. 

— Sunt de aceeaşi părere cu Hunter, zise Lyons. 

— Şi eu, spuse Smiley. Numai că... Cunoscând spiritul chinez 
cum cred că-l cunosc, chinezii n-ar abandona partida dacă am 
începe să facem paradă cu armamentul nostru. Asta mă 
îngrijorează. Imi amintesc că era gata să ne batem cu toţii din 
cauza Cubei. 

— Atunci ce rost are această desfăşurare ridicolă? întrebă 
Lyons. 

— De-aia zic eu că nu e vorba de guvernul chinez, insistă 
Hunter. 

— Cine a semnat ordinul de desfăşurare? o întrebă Brognola 
pe Smiley. 

— Loon Chuk Wan. E contrasemnat de Wang. 

— E foarte ciudat, zise Lyons. Ce legătură să fie cu Mafia? 

— Poate că nici una, răspunse Hunter. Sau poate o legătură 
foarte precisă. Asta ar trebui eventual să ne îngrijoreze. E posibil 
ca mafiotii să-şi fi făcut iluzii. Visează de prea mult timp marea 
lovitură. Până la proba contrară, părerea mea este că au fost 
escrocati. 

— Pretinzi că cei din Commissione nu ştiu că aceşti tipi 
importă rachete? întrebă Brognola. 

Hunter dădu afirmativ din cap. 

— Da. Li s-a spus cu siguranţă că e vorba de arme defensive. 

— Posibil. Sau e o escrocherie dublă. Mafioţii fac pe prostii dar, 
după ce rachetele vor fi instalate, se vor debarasa de chinezi şi 
se vor folosi de ele numai pentru propriile lor interese. 

— Să ne imaginăm situaţia, le sugeră Lyons. Ce-ar putea să 
facă cu ele? 

— O ameninţare, răspunse Brognola. Ar putea să şantajeze pe 
toată lumea. 

— Ar fi ceva international, zise Lyons. Ne întoarcem la cosa di 
tutti cose. 

— Să admitem, zise Hunter. Dar mai e şi Chung, care mă 
fascinează. Ce este el de fapt? Un general chinez sau şeful 
execuțiilor Mafiei în insule? 

— Nu poţi să răspunzi singur? întrebă Brognola. 


103 


— Nu. Dar ieri seară, la vila lui, l-am auzit spunând acestui 
Wang, râzând, că vor lăsa fără cap zece mii de italieni. 

Brognola ridică braţul cu un aer pierdut şi zise: 

— Treaba se agravează de la o secundă la alta! Trebuie să 
închid această operaţiune! 

— Stai, Hal, zise Hunter. Undeva pe insulele astea există nişte 
rachete IRBM care au o autonomie de aproximativ cinci mii de 
kilometri. Nu are importanţă cine se va folosi de ele, pericolul e 
acelaşi. 

— Continuă. 

— Suntem cu toţii de acord că este o adevărată nebunie. Dar 
nu e oare nebunia unui dement cea care îi îngrijorează 
permanent pe şefii noştri de stat? Nu tremură ei în fiecare clipă 
la gândul că un nebun ar putea să ne arunce într-un holocaust 
nuclear? 

— Mai departe? 

— In cel mai bun caz, rachetele sunt în mâinile Mafiei. Asta le 
face mai puţin periculoase? 

— Nu. 

— În cel mai rău caz, sunt în mâinile lui Chung. Nu ale 
guvernului chinez, ci în cele ale lui Chung. Chung, care 
pregăteşte o lovitură urâtă. Asta e mai liniştitor? 

— La naiba, nu! exclamă Brognola înfiorându-se. 

— Să ne imaginăm, continuă Hunter, că un general disident 
vrea să pună în dificultate partidul comunist chinez. Să ne 
imaginăm că nu suportă deschiderile de pace. Poate că e 
paranoic? Să presupunem că reuşeşte să fure câteva rachete de 
la guvernul său şi că după aceea reuşeşte să le instaleze la 
îndemâna inamicilor săi imaginari. Nu-i mai rămâne decât să se 
instaleze la comanda maşinii infernale şi să tragă o rachetă 
asupra oraşului San Francisco, apoi să continue cu Los Angeles, 
Portland, Seattle etc. Ar însemna sfârşitul deschiderilor de pace. 
Da? 

— Cam aşa, zise Lyons. 

— Opera unui nebun, spuse Brognola. 

— Exact, continuá Hunter. Ai dosarul medical al generalului 
Loon Chuk Wan sau al complicelui sáu Wang Ho? 

— La naiba! murmurá Brognola. 

— E complicat să lansezi IRBM-uri? întrebă Lyons. 

— Comenzile de acţionare nu sunt la îndemâna primului venit 
dar, dacă sunt destul de abili ca să importe rachete, sunt în stare 
să aducă tehnicieni capabili să monteze sistemul. 


104 


— Ne întoarcem la un singur lucru, zise Lyons. /ntentia. 

— Şi la asta trebuie să adăugăm faptul că l-am făcut să intre 
în panică, lucru pe care nu l-aş fi făcut dacă as fi ştiut că am de-a 
face cu un tip care deţine arme nucleare. 

— Asta spuneam şi eu, zise Brognola. Nu e o aventură pentru 
amatori. 

— Ce-i un profesionist, Hal? 

— Păi, e... 

— E un tip ca mine sau ca tine care face o mulţime de 
tâmpenii cu cea mai mare bună voinţă din lume, zise Lyons 
întrerupându-l. 

Se uită brusc la Smiley. 

— Am presupus o mulţime de lucruri, zise el, dar cred că ar 
trebui să o ascultăm pe persoana care l-a cunoscut cel mai bine 
dintre noi. Cine e Chung? Smiley, tu ai trăit patru săptămâni cu 
el. Ce face? Ce plănuieşte? 

— Pregăteşte al treilea război mondial. Am încercat să vă 
spun, dar nimeni n-a vrut să mă asculte. Generalul e un vultur, 
un războinic pasionat ca aproape toţi militarii chinezi. Putin le 
pasă de revoluţie, iar politica este un mijloc de a-şi atinge 
scopurile. 

— Omul însuşi? întrebă Hunter. 

— İn acest moment îi este frică. 

— Nu mă poţi opri, Hal, conchise Hunter. Poţi să tragi în mine, 
dar nu mă poţi opri. 

— O să jucăm pe toate tablourile, zise Brognola. Voi face un 
raport către Pacific Command şi voi aranja o conferinţă la vârf. 
Voi nu m-ati văzut aici. N-am venit aici. 

— Vom avea nevoie de elicopterul tău, zise Hunter. lar dacă 
descoperim baza secretă, cu siguranţă că vom mai avea nevoie 
de ceva. 

— Vi-I voi trimite, promise Brognola. Şi tot ce veţi avea nevoie. 
Dar, pentru Dumnezeu, să nu comiteti ireparabilul! 

Dădu mâna cu toţi, se îndreptă spre uşa cabinei, iar acolo se 
întoarse cu un zâmbet ironic şi le zise: 

— Distracţie plăcută! 


105 


CAPITOLUL XX 


Brognola trimise înapoi un elicopter, dar nu pe al său. Era un 
aparat UH-1 ,Huey” de război cu un echipaj complet - pilot, 
copilot şi doi mitraliori. Mai avea şi o cală enormă pentru 
transportul trupelor. 

Al cincilea om cobori din elicopter ca să ducă ambarcatiunea 
înapoi la Ala Wai. 

Pilotul era Chief Warrant Steve Richards, un fost luptător în 
Vietnam, unde îndeplinise o mulţime de misiuni şi căruia i se 
explicase vag misiunea la care lua parte acum. 

Brognola le mai trimisese şi hărţi, documente despre armele 
chineze, truse de prim-ajutor pentru junglă şi o mulţime de 
unelte precum şi haine pentru Smiley. 

Căpitanul Richards întrebă cine era domnul Frappant, întinse 
mâna şi zise: 

— Am primit ordin să ascult necondiţionat ordinele pe care mi 
le veţi da. 

Căpitanul se uită cercetător la Hunter şi înţelese că acel om nu 
se numea Frappant. 

Hunter o puse pe Smiley - care îmbrăcase imediat hainele de 
luptă trimise de Brognola - să stea jos în locul copilotului şi îi 
ceru să stabilească contactul cu avionul lui Toby. Anders se 
ocupa de arme. Hunter şi Lyons se instalară ca să studieze 
hărţile şi documentele despre armele chineze. Hunter se ocupă 
apoi de rachetele chineze în timp ce Lyons se ocupa de 
topografia Hawaii-ului. 

Copilotul le aduse căşti care îi legau de aparat. 

Mitraliorii armau şi verificau tunurile. 

Lyons aruncă o privire admirativă în jurul lui. 

— E o adevărată fortăreață, zise el. 

— E o ameliorare a vechiului 1-B, răspunse Hunter. Uite, asta 
nu e bine. 

— Ce? 

— Chinezii au un IRBM mobil ca SS-XZ-ul rusesc. 

— Ce autonomie are? 

— Aceeaşi ca Polaris A-3, aproape patru mii opt sute de 
kilometri şi un cap nuclear de o megatonă. 

Lyons înjură cu jumătate de glas. 

— Ai avut dreptate. Ar putea să tragă asupra Los Angeles-ului. 


106 


Familia lui Lyons se afla exact în acest oraş. 

— Nu le vom lăsa această ocazie, promise Hunter. 

— Suntem siguri că dispun de astfel de rachete? 

— Presupun că da. Aceste documente nici măcar nu sunt 
marcate Top Secret. 

Se uită în faţă şi o văzu pe Smiley discutând aprins cu 
căpitanul. Branşă interfonul. 

— Nici un contact, Smiley? 

— Nu, cred că încă e mult prea departe de noi. 

— Ar fi posibil s-o prindem mai uşor urcând, dacă nu aveţi 
nimic împotrivă să pierdeţi puţin timp, le sugerá Richards. 

— Atunci urcă, zise Hunter. 

— Am înţeles. Urcăm. 

— Sunt îngrijorat în privinţa rezervelor ei de carburant, zise 
Lyons. Nu se poate învârti la nesfârşit. 

— Probabil că zboară deasupra lor, spuse Hunter. Dar partea 
cea mai grea abia acum urmează. Dacă tipii iau hotărârea să 
zboare cât mai jos, treaba s-ar putea complica rău de tot. În 
munţii ăştia ai putea să pierzi şi un escadron de elicoptere. 

După câteva momente, pilotul le întrerupse gândurile negre: 

— Cred că am stabilit contactul. Bransati pe canalul trei. 

Hunter branşă pe canal la timp ca s-o audă pe Toby zicând: 

— ... din cauza ta. Toată lumea e bine? 

— Foarte bine! răspunse Smiley. Zburăm la patruzeci de 
minute în spatele tău. Care e situaţia? 

— Normală. Dar tipul e un navigator tare. Trecem de la o 
insulă la alta. Am survolat Molokai şi vârful nord-vestic al insulei 
Maui. Acum survolăm Canalul Kealaikahiki în direcţia vest şi ne 
aflăm la şaisprezece kilometri sud de Lanai. 

Lyons trudea din greu pe hartă. 

— Am înţeles, zise Smiley. Rămâi pe recepţie. Cred că arma 
mortală vrea să-ţi vorbească. 

— Ai făcut treabă bună, Toby, spuse Hunter. Mai ai destul 
carburant? 

— Am văzut focul de artificii de pe plajă. Ai o asigurare de 
viaţă? 

— Bineînţeles, şi tot eu sunt şi Asistenţa Socială. Carburantul? 

— Suficient, doar dacă individului nu-i vine ideea să survoleze 
fiecare insulă din Pacific. 

— Poate că e un noroc, pentru noi, Toby. Vom profita 
încercând să te prindem din urmă. Nu face imprudente. Strategia 
e diferită, ne aflăm în faza terminală. 


107 


— Nu se poate! OK. Toată echipa e acolo? 

— Toată. Ne întâlnim la faţa locului. Nu pierde contactul, dar 
redu comunicațiile. 

— Am înţeles! Pe mai târziu! 

Hunter branşă interfonul şi se adresă căpitanului: 

— Direcţia Mauna Loa, căpitane. Cât poţi de repede! 

— Am înţeles. O să-mi spuneţi şi mie despre ce e vorba? 

— Trebuie să găsim şi să ucidem, căpitane! 

— Ah! Aăă... am fost amândoi în acelaşi timp în Vietnam. Am 
făcut câteva zboruri cu Pen Team. În care erai? 

— Able Team. 

— Ah, da! Atunci e ca în timpurile bune. O să mă puneţi să 
trag? 

— Sper! 

— Şi eu, zise Lyons. Situaţia e prea gravă. 

Deodată Hunter îşi dădu seama că ochii lui nu mai stăteau 
deschişi. 

— Ocupá-te de toate, Carl, îi zise el. N-am mai dormit de două 
zile şi de două nopţi. 

Era ca şi cum ar fi răsucit un întrerupător: nici măcar nu mai 
auzi răspunsul prietenului său şi nici zgomotul aparatului care îşi 
continua zborul fără nici un incident. Apoi se trezi brusc auzind în 
căşti vocea lui Toby Ranger. 

— Nu-mi vine să cred! Au dispărut! Exact deasupra craterului. 
Cobor ca să văd mai de aproape! 

— Fii prudentă! zise Smiley. 

Hunter se adresă lui Lyons: 

— Ce-i? Unde sunt? 

— Cred că la baza secretă. 

Hunter branşă microfonul. 

— Toby, aruncă un marker şi pleacă! 

— Nu înţelegi, răspunse ea cu o voce foarte slabă. Erau aici şi 
apoi, brusc, nu mai erau. Au dispărut pur şi simplu. Ah, încep să 
înţeleg! Au... Trag în mine! M-au nimerit! 

Aşteptă să continue, dar mai departe fu doar o lungă tăcere. 

— Toby! E grav? 

Nici un răspuns. 

Smiley strigă: 

— Toby! Toby! 

— Oh, Dumnezeule! se lamentă Lyons. 

Vocea lui Richards se auzi brusc în interfon: 

— O reperasem pe radar, Frappant. A dispărut. A căzut. 


108 


— Unde? Care e poziţia? O ştii? 

— Afirmativ. La douăzeci de minute de noi. Dar terenul e 
foarte prost acolo. 

Douăzeci de minute. 

O eternitate. 


109 


CAPITOLUL XXI 


X-ul de pe harta căpitanului era trasat peste o îngrămădire de 
stânci neregulate, din apropierea unei scobituri enorme ale cărei 
pante abrupte erau acoperite de o vegetaţie prea puţin 
ospitalieră. 

Smiley se înfioră. 

— Oh! Dacă e jos, acolo... 

Hunter puse mâna pe umărul căpitanului. 7 

— Am văzut ceva la ora paisprezece, zise el. Acolo! Încă îl mai 
văd! f 

— Am înţeles. Îl văd şi eu. 

— Asta e! exclamă Anders. 

Intr-adevăr, erau rămăşiţele micului avion pilotat de Toby, 
cocotat în vârful unui mungel nu prea înalt dar ascuns aproape în 
întregime de vegetaţie. 

— E recent, zise pilotul. Altfel jungla l-ar fi acoperit deja. 

Se aflau aproape direct deasupra carlingii sparte. 

— Nu e practic pentru coborâre, zise Hunter. 

— Aţi putea încerca cu ajutorul macaralei, sugeră pilotul. 

Hunter se duse imediat în partea din spate şi îşi prinse 
harnaşamentul. 

După câteva momente, Exterminatorul se legăna între copaci. 
Imediat ce atinse pământul, dispăru câteva minute, dar reveni 
rapid şi se lăsă tras înapoi în elicopter. Expresia lui era 
liniştitoare şi în acelaşi timp îngrijorată. 

— Nu ştiu cum a supravieţuit acestei căderi, dar probabil că a 
scăpat. In cabină e puţin sânge, dar asta e tot. Au venit si au 
scos-o din carlingă. Am văzut urmele unui vehicul, poate un jeep. 
La zece metri de avion se vede un gard din grilaj - de aici nu se 
vede - cu un panou pe care scrie: Pan Pacific Geological 
Laboratory. 

Smiley îşi muşca uşor unghiile. 

— Doamne, Bob, dacă a... 

— Cred că ăsta e locul pe care îl căutăm, spuse Hunter. 

— Stai puţin, zise Lyons frecându-şi tâmplele. Acum două 
săptămâni am venit sá verificăm acest loc. E un grup de 
cercetători care studiază vulcanii. 

— Ai intrat? întrebă Hunter. 

— Nu. Am verificat permisele. Au fost subventionati de guvern. 


110 


E o treabă serioasă. Cercetări tectonice. 

— Ce-i asta? 

— Studiul scoarţei terestre, a structurii ei. S-au instalat într-un 
crater stins şi... 

— Stai puţin! Toby a spus că au dispărut exact deasupra unui 
crater... Nu? 

— Doar nu te-ai fi aşteptat să găseşti un panou pe care să 
scrie „Zonă cu rachete”, spuse ironic Smiley. Grupul e o 
acoperire. Haide să vedem! 

Anders adăugă: 

— lahtul se numea Phoenix Peleea. E o pasăre legendară care 
renaşte din propria cenuşă. 

— Şi zboară până în California, zise Smiley. Ce acoperire 
simpatică totuşi! Cine ar veni să caute rachete în craterul unui 
vulcan? 

— Ce zici, Bob? întrebă Lyons. 

— Asta e Kingfire, răspunse Hunter. E logic. Nimeni nu se miră 
când o expediţie de cercetători aduce un echipament greu şi nu 
e deloc anormal ca zona să fie înconjurată de un gard. Căpitane, 
haide să aruncăm o privire! La cea mai mică împuşcătură, 
declanşezi tunurile! 

— Am înţeles! exclamă vesel Richards. Mitraliori, la posturi! 
Pornim! 

Smiley fu obligată să-şi părăsească locul căci copilotul se 
instală lângă căpitanul Richards. 

Coborâră la înălţimea copacilor şi găsiră un luminiş la vreo 
treizeci de metri de gard. In centrul acestui spaţiu se afla o 
baracă din materiale prefabricate, atât de lungă şi de joasă încât 
era aproape invizibilă, cu atât mai mult cu cât fusese construită 
într-o scobitură care, văzută de sus, putea să semene cu un al 
doilea crater. De la această altitudine însă, văzură imediat 
prelata imensă vopsită cu aceeaşi culoare ca lava din jur, 
suspendată deasupra scobiturii. 

Sub prelată se ascundea probabil un crater, un crater lat de 
vreo treizeci de metri. Nu era un crater mare în comparaţie cu 
cele din insule, căci craterul Haleakala, din Maui, era mai mare 
decât insula Manhattan de la New York. Dar. Acesta era, în orice 
caz, destul de mare ca să conţină şi să ascundă câteva rachete 
IRMB. 

De asemenea, în vegetaţie se afla ascunsă o macara mobilă. 

Hunter se adresă pilotului: 

— Gata, căpitane! Plecăm! 


111 


Doi oameni ieşiseră din clădire şi se uitau la elicopter cu 
mâinile în şold. Unul împinse impertinenta până la a le face un 
semn amical cu mâna. 

Smiley exclamă brusc: 

— Asta e Nate Flora! 

— Unde e elicopterul? întrebă Lyons. 

— Probabil sub prelată, răspunse Hunter. 

Elicopterul urcase la vreo sută de metri si se menținea la o 
oarecare distanţă de incintă. Hunter îşi dusese echipa în partea 
din spate unde toţi se pregăteau pentru luptă. 

— lată cum vom proceda, zise el. Va trebui sá actionám foarte 
repede şi să lovim foarte puternic. Partea proastă e că va trebui 
să ne hotărâm mişcările pe măsura derulării evenimentelor. 
Smiley, tu vii cu mine pentru că voi avea nevoie mai mult ca 
sigur de un translator. 

Pilotul veni la ei ca să se informeze. Avea faţa foarte serioasă. 

— Lyons şi Anders ne vor acoperi în exterior. Nu trebuie ca 
inamicul să poată ieşi în câmp deschis. Veţi lucra în colaborare 
cu căpitanul Richards care vă va fi de mare ajutor. Mai întâi o 
vom căuta pe Toby şi vom încerca s-o scoatem de-acolo. 
Căpitane, dacă vezi jos o blondă drăguță, nu ezita, du-te după 
ea. Carl, dacă ai posibilitatea, încearcă să dai jos prelata. 

Pilotul le dădu aparate mici cu care să poată comunica. 

— Dacă aveţi nevoie de puterea mea de foc, zise el, nu vă 
formalizati, dati-mi o strigare. Incercati doar să-mi explicati cu 
aproximaţie unde trebuie sá trag. Sergente, poţi să-mi spui ce-i 
sub prelatá? 

Hunter agátá un PM de umár si ráspunse: 

— Cinci-şase megatone, cápitane. Sá nu tragi acolo căci s-ar 
putea ca insula să dispară brusc cu noi toţi! 

Căpitanul se albi la faţă. 

— Dar ce-i acolo? întrebă el. 

— Credem că e vorba de rachete IRBM chinezeşti. Spune-le 
mitraliorilor să nu tragă în prelată. Lasă-ne ca pe infanterişti, pe 
urmă urcă ca să ne acoperi. Vom hotărî mişcările pe măsură ce 
ne vom deplasa. Ar trebui să faci la fel. 

— Am înţeles. Sunteţi gata? 

— Suntem gata. 

Pilotul se întoarse în cabină. Hunter le zâmbi prietenilor şi 
aliaţilor săi. 

— Vă urez noroc, zise el. Trageţi fără somaţie! Urmati-má 
imediat ce voi sări afară. Va cobori la câţiva metri de sol. Il veţi 


112 


simţi venind în picaj. Atunci va fi momentul să ieşim. Nu ezitaţi 
şi, nu vă uitaţi în urma voastră. Alergati imediat ce atingeti 
pământul şi fiţi gata să trageţi. Intrebări? 

— Da, zise Anders care avea o mutră ciudată. Cum putem 
părăsi echipa asta trăsnet? 

— Lásándu-te ucis, răspunse Hunter zâmbind. 

— OK, rămân cu voi. 

Elicopterul cobori în curbă, trecu la nivelul copacilor şi se lăsă 
şi mai mult. Ajunse deasupra luminişului urcă brusc câţiva metri 
apoi acceleră paralel cu solul. Oamenii începură să iasă din 
clădiri claie peste grămadă şi o sirenă se porni să sune în 
momentul în care elicopterul se lăsă brusc în picaj. 

— Săriţi! strigă Hunter înainte de a se avánta afară din aparat. 

Ceilalţi îl urmară, apoi elicopterul urcă din nou spre cer, 
trăgând continuu pentru a degaja terenul în faţa grupului de 
comando condus de Hunter. 

Hunter trăgea mecanic, fără ca mintea să-i fi dat ordin s-o 
facă. Era conştient de împuşcăturile trase în urma lui. 

In faţă, oamenii cădeau, mureau într-un mod cumplit, urlánd, 
prăbuşindu-se peste pietrele poroase şi inundându-le cu sângele 
lor. 

Se lovi de uşa clădirii în plină alergare, schimbând simultan 
încărcătorul PM-ului. Trei chinezi în uniformă kaki apărură în faţa 
lui, apoi se prăbuşiră imediat, toţi indoiti de rafala lui ucigasá. 

O văzu fulgerător cu coada ochiului pe Smiley Dublin. Tinea în 
faţă PM-ul a cărui ţeavă părea înconjurată de o aureolă de foc; 
faţa ei era de-a dreptul de nerecunoscut. 

Ináuntru nu erau nici ziduri şi nici pereţi despărțitori, doar o 
gaură mare spartă în stânca vulcanică care servea drept cuşcă 
ascensorului. Ai fi putut cobori câteva automobile odată. Clădirea 
era plină de mese de lucru, ca un atelier gigant. La capăt se afla 
o sală de odihnă şi destindere în spatele unui perete din sticlă. 

Doi newyorkezi bine cunoscuţi intrară în fugă - Dominick şi 
Flora. Asta confirma prezenţa vestitei Commissione în inima 
vulcanului, în Kingfire. Hunter se simţi ruşinat de josnicia 
semenilor săi. 

Mai înainte de a fi putut spune ceva, Smiley sărise asupra lor 
tăindu-i în două de la mijloc cu o rafală lungă. 

Peretele de sticlă se sparse şi începu să cadă o ploaie de 
cioburi, clinchetind vesel, în timp ce sirena continua să sune cu 
disperare. 

— Smiley, opreşte-te! strigă Hunter. Opreşte-te! 


113 


Ea lăsă să-i cadă arma din mână şi se întoarse spre el cuo 
încetineală de somnambul. i 

— Dumnezeule, Bob! şopti ea. Imi plăcea! 

— Aiurea! exclamă el. Era doar o reacţie, atât. Toby se află 
undeva înăuntru, du-te după ea. 

Apoi o lăsă şi alergă până la marginea găurii. Puţin înaintea 
lui, în dreapta, se afla al doilea perete de sticlă iar în spatele lui o 
consolă de control. Inaintá, trase o rafală lungă în tabloul de 
control, dar nu se întâmplă nimic, căci gloantele ricoşară 
inofensive. O luă din loc, alergă pe lângă groapă, găsi o scară şi 
începu să coboare spre fundul vulcanului. Apoi, brusc, luminile se 
stinseră, sirena amuti, tirul scăzu în intensitate. 

Se pomeni într-un întuneric complet, dar continuă totuşi să 
coboare pe pipăite. In curând, o lumină vagă apăru deasupra, 
apoi razele soarelui se revársará peste putul diabolic. Era o 
imagine demná de pana lui Dante. De jur-imprejurul lui záceau 
tunuri lungi din otel cromat ín care se oglindeau razele de soare. 

Două rachete erau înălțate, mándre şi inofensive, incomplete. 
Le lipsea capul nuclear. 

Hunter, care trecuse printr-un adevărat infern ca să ajungă 
acolo, fu ispitit să se aşeze jos, să râdă, să aprindă o ţigară şi să 
se culce. Dar merse mai departe, pătrunzând tot mai departe în 
măruntaiele vulcanului. Descoperi din ce în ce mai multe rachete 
inutile. Văzu tunele care porneau în toate direcţiile, văzu liniile 
ferate pentru transportul rachetelor şi îl văzu pe Chung. Stătea 
lângă o rachetă, culcat, cu mâna pe oţelul strălucitor şi neted, cu 
ochii spre Hunter. 

— Ai spus că o să-mi tai capul, generale. Vino după el. 

— Nu tu m-ai învins, ci ea zise chinezul. 

— Intr-un fel sau altul, ai fost învins. Să mergem! 

— Floarea de lotus e punctul meu slab. Adevărat? 

— Bineînţeles, răspunse Hunter. 

Chinezul îi întoarse spatele şi se depărtă. Hunter strigă după 
el, îi trase o rafală la picioare, dar generalul merse mai departe. 

Hunter îl lăsă să plece. Destinul lui nu era să moară sub 
pământ. Il aştepta o altă pedeapsă. 

Când Hunter urcă la suprafaţă, îl văzu pe Carl Lyons care 
trecea pe lângă răniţi, morţi şi muribunzi, vrând să vadă dacă 
printre ei se afla vreun personaj demn să fie menţionat în raport. 

— Să plecăm de-aici, zise Hunter. 

— Ce-ai găsit? 

Hunter îl prinse de braţ şi îl trase după el. 


114 


— Ce trebuia să găsesc. Nu există decât un singur mod de a 
termina această operaţiune. Haide. 

— Smiley a zis... 

— Ingerul morţii. 

— Ce? 

— Nu, nimic. 

— Te simţi bine? întrebă Lyons. 

— Mă voi simţi mai bine după ce acest loc nu va mai exista. 

Fetele erau deja la bordul elicopterului care plana la câţiva 
centimetri de sol, perfect stabil şi controlat. Anders îi văzu 
venind şi alergă înaintea lor, apoi urcară toţi în aparat. Hunter 
intră imediat în cabină şi zise pilotului: 

— Urcă. Armează rachetele şi aruncă în aer întreaga instalaţie. 

Pilotul se albi la faţă. 

— Şi cele şase megatone? 

— Nu sunt aici. Aici e doar carburant pentru rachete. Aruncă 
totul în aer. 

După un minut, cerul fu străbătut de fulgere şi proiectile 
aprinse pătrunseră în putul infernal. 

Din groapă ieşi un fum negru şi gros, o serie de explozii 
înspăimântătoare făcură să se cutremure pământul şi unda de 
şoc făcu elicopterul să vibreze. 

Hunter stătea lângă portiera deschisă şi văzu dispărând visul 
josnic al unui imperiu plin de cruzime, apoi o strânse în braţe pe 
Smiley care începu să plângă. 

Flăcările se ridicară spre cer şi Hunter crezu o clipă că zeiţa 
focului, Peleea, dansa pe norii incandescenti zâmbindu-i. 

— Bob, zise Smiley lipindu-se de el, e o lume odioasă. Nu ţi-am 
povestit totul, nu ştiu dacă într-o zi voi putea spune totul. Există 
atâtea secrete! Şi eu... eu... 

— Taci, zise el. Cum se simte Toby? 

— O doare, dar e bine. 

— Şi cum se simte Smiley? 

— E bine, dar o doare! Oh, Bob, ce-am avut mai înainte? 

— Asta ni se întâmplă tuturor mai devreme sau mai târziu. Ai 
ajuns la disperare şi ai reacţionat violent. Ai urlat la moarte, 
Smiley, şi i-ai răspuns cu aceeaşi monedă. 


115 


EPILOG 


Brognola se folosise de funcţia sa, ceea ce-i displăcea profund. 

— Am reuşit să-ţi obţin un permis cu care să poţi ajunge pe 
continent, îi zise el lui Hunter. Domnişoara Dublin te va însoţi ca 
să fim siguri că îl respecţi. Imediat ce te va părăsi, vei fi din nou 
liber să actionezi cum îţi place. 

Hunter îi zâmbi calm. 

— Nu, mulţumesc. Mă voi descurca singur. 

— Ascultă, se răsti Brognola, m-am băgat în mare rahat din 
cauza ta! Imi datorezi un serviciu, nu? Dacă mai apare încă o 
altercatie cu poliţia, ăia de la Washington au să mă linseze. 
Trebuie neapărat să te conducă... 

— Nici vorbă! In schimb, dacă vrea să mă însoţească un timp, 
sunt de acord. 

Brognola fu nevoit să se mulţumească cu asta. 

Smiley fu încântată. 

Era deci sfârşitul aventurii. Lyons şi Anders plecau la Hong 
Kong unde sperau să dea de pista chinezilor. Toby Ranger avea 
să petreacă câteva zile în spital sub observaţie, în cazul în care 
ar fi suferit de urmările accidentului. După care trebuia să se 
ducă şi ea la Hong Kong. 

Smiley trebuia să meargă şi ea acolo imediat după ce termina 
cu un anume Bob Hunter. 

Brognola se întorcea la Washington unde se aştepta să treacă 
prin momente penibile provocate de şefii lui de la Departamentul 
de Justiţie şi de şefii lui de la NSC. 

Uneori ar fi preferat să-şi urmeze agenţii şi să-i însoţească în 
acţiune. 

Slavă Domnului că existau oameni ca Anders şi Lyons! Şi mai 
ales ca Bob Hunter. 

— Îţi voi trimite „specialista” în China peste câteva zile, îi zise 
Hunter lui Brognola strângându-i cu căldură mâna. 

— Da, mi-ar fi greu să mă lipsesc de ea. 

— Şi ei. 

Brognola - Justice Doi - se uită la Hunter care se depărta 
împreună cu Smiley. 

— Trage tare, Hunter! murmură el. 


116 


CUPRINS 


CAPITOL dios do dara dn apa cca da ia e aia 3 
CAPITOL ULA sea atat eco ad sa age a aa ta a e a ial 11 
CAPITOLUL Ulsa A EA AS 17 
CAPITOL AM da AIKAA a d n aaa ca aa a a 22 
CAPITOLUL V a gina A dia Po cl dance dt 30 
CAPITOLUL Verín ies 36 
CAPITOLUL Vr ia 40 
CAPITOLUL Visează a altas dci 44 
CAPITOL Lota prada a 51 
CAPITOL A AAA A 04 ta 54 
CAPITOLUL id das a aa ala 60 
CAPITOL 0 ceia n aaa eco data da 30 ce au d dia al a a aa 64 
CAPITOLUL XA grai oarece a 70 
CAPITOLUL XI tocate e ea o Dia 74 
CAPITOLUL AY ca aa setez ca n pate atata odata ave în Bl aaa Al ac că d Iată al 78 
CAPIROLUL AV ceas ceea i ad e aia da ada d aa 86 
CAPITOLUL: XV taia pietre Da Doba Da ital nea il 93 
CAPITOLUL XVI ce osie căt atat con ne e Damien seen ed 99 
CAPITOLUL XIX sasa aaa a ta aa a aa ata a 102 


CAPITOLUL XX: urinaria a Oa tale a Aaa ara 08 dă 108 


CAPIPOLU LE O.A aa acea aaa A OAOA 112 
EPILOG se caca Sata cca Ste ceai ie ela eta d da a 118 
CUPRINS: 3 oz oa talia a o aia ua AA 2 one die 119 


118 


Când Mafia provocase moartea familiei lui Bob Hunter, ea nu 
ştiuse un lucru: în Vietnam camarazii îi spuneau lui Bob Hunter 
Exterminatorul! 

Dominat de o ură feroce, Exterminatorul a început propria lui 
cruciadă. De la New York la 
Chicago, de la Palermo la Hong 
Kong, peste tot unde şi-a instaurat 
regimul de crimă şi corupţie. Mafia 
va da piept cu Exterminatorul! 

Răzbunarea lui sună rece şi 
necruţător: 

UCIDE! UCIDE! UCIDE! 


MERCENAR MERCENAR 


Elicopterul coborî în curbă, 
trecu la nivelul copacilor şi se lăsă 
şi mai mult. Ajunse deasupra 
luminişului, urcă brusc câţiva 
metri apoi acceleră paralel cu 
solul. Oamenii începură să iasă din 
clădiri claie peste grămadă şi o 
sirenă se porni să sune în 
momentul în care elicopterul se 
lăsă brusc în picaj. 

Hunter le strigă să sară, înainte de a se avânta afară din 
aparat. : 

Ceilalţi îl urmară, apoi elicopterul urcă din nou spre cer, 
trăgând continuu pentru a degaja terenul în faţa grupului de 
comando condus de Hunter. 

Hunter trăgea mecanic, fără ca mintea să-i fi dat ordin s-o 
facă. Era conştient de împuşcăturile trase în urma lui. 

In faţă, oamenii cădeau, mureau într-un mod cumplit: 
urlând, prábusindu-se pe pietrele poroase şi inundándu-le' cu 
sângele lor. 


EDITURA Z 2000 EDITURA Z 2000 EDITURA Z 2000 


ISBN 973-9127-74-3 Lei 15 000 


119