Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1942_051_0007

O 
PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR ȘI AD-IOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 
Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov 





ABONAMENTE: 


autorități şi instituţii 1000 le! 
de onoare 500 ,„ 
particulare 250 ,„ 





REDACȚIA Și ADMINISTBATIA 
BUCUREȘTI | Sir. Brezoianu 2-25 
TELEFON 3.30,10 





[re (reațe și (ii DESPRE ARTA PRIMITIVĂ 


I. Naturalismul 


Duiliu Zamfirescu — |. L. Caragiale, 


T. Maiorescu — M. Dragomirescu 
de 1. E. TOROUȚIU 
E! 


Decada dintre 1890—1900 pare să fi fost una dintre cele 
caracteristice convulsiunitor cari impun necontenite schim- 
bări în conducerea destinelor ţării. Sau perindat în acest 
răstimp 8 cabinete cu nu mai puţin de 18 remanieri, Incer- 
cări de colaborare între liberali şi conservatori, junimiști și 
conservatori, și abia în vara anu-ui 1900 se ajunge la guver- 
nul P. P Carp, în care T. Maiorescu, deși: ministru al justi- 
ției, păstrează ierarhia în preocupările sale, pe care o a- 
mintea într'una din scrisori: în rândul întâiu interesul 
pentru familie, în cel de al doi.ea iubirea literaturii şi abia 
ia urmă datoria de cetățean faţă de politică. Solicitudinea 
criticului pentru activitatea oareatoare pornea dela grija e- 
xistenței materiala şi spirituaie a revistei „Convorbiri Li- 
terare“, care din timp în timp simte nevoia de întimerire a 
cadrelor. Când odată, într'o adunare a senioriior, Sa con- 
statat că rânduriie sunt rărite și când unul dintre cei de 
faţă întreabă, dacă n'ar fi ma: bine ca revista să închine 
steagul, 'T. Maiorescu dă următorul avertisment: „Să vă 
tierească Dumnezeu ca să ajungeţi timpul să trebuiască a 
vă spune cuvântul și să n'aveţi unde!“.. 

Iacob C. Negruzii a condus revista dea întemeere, 1867, 
şi până la 1 Apriiie 1893, când cere să fie ajutat de coru- 
tetul restrâns compus din C. Rădulescu-Motru, N. Basilescu. 
1. Al, Brătescu-Voinești, 1. G. Floru şi Fr. Robin. 

La 1895 intră în comitet Teohari Antonescu şi tinerii 
cari se înapoiază dela studii din Germania : M. Dragomire- 
scu, Dim, Evolceamu, P. P. Negulescu şi I. A. Rădulescu-Po- 
goneanu. 

A treia schimbare şi reorgamizare se produce la finea 

„anului 1899, despre care vorbeşte Duiliu Zamţirescu în scri- 
soarea sa către M. Dragomirescu. Membrii vechiului comitet 
rămân ia postuniie lor. Ei chiamă doar alte puteri de murcă 
in ogorul iterelor românești! cari cu timpul îşi vor corturâ 
şi desăvârși personalitatea : Gr. Antipa, I. Bogdan, D. Bun- 
gețeamu, C. Lătzia, S$. Mehedinţi, P. Missir, L. Mruzec, A. 
Naum, D. Onciul, Șt. Orășanu, Erm. Pamgrati, 1. Paul, Ai. 
Philippide, M, Săulescu, D. Voinov, N. Volenti şi apoi la 
fines anuuui 1900: V. Babeş şi 1. A. Bassarabescu. 

Duiliu Zamfirescu stăruie în sorisoarea sa ca din acesi 
comitet să fie invitat să facă parte şi I. L. Caragiale, care 
„iși exprimase dorința să se împace cu Maiorescu și să 
colaboreze la Conw. Lit. Trebuia informat și Duiliu Zamfi- 
rescu, care era la homa. In scrisoarea ce-mi țrimite, îşi dă 


părerea asupra meritelor lui Caragiale, care se deosebeşte .. 


"45 a mea. Impăcare cu Maiorescu nu sa putut face din; pri- 
cina că, cu şapte ani mai înainte, Caragia-e atacase violent 
pe 'Ma.orescu în Două Note, învinuindu-l: că se folosește de 
veriturile. poeziiior lui Eminescu. Este de mirat că Duiliu 
Zamfirescu, care a.tminteri nu-l preţuește pe Caragiale de- 
cât dela nuvela Făclia de Paşti, Caragiale scrisese această 
nuvelă în concurenţă cu Frica lui Duiliu Zamfirescu, care 
era mult mai slabă. E spre onoarea lui Duiliu că îl admiră 
pe Caragiale tocmai pentru o nuvelă care arată inferiorita= 
tea sa“ (M. Dragomirescu, soris. către 1. E. T. din 28 Ian. 1942). 

Din scrisoarea prozatorului nuveiist și romancier, pre- 
cursor al fecundelor reaiizări epice contemporane, dubiat de 
poetul liric cu aristocratică sensibi.itate, se va reţine pentru 
istoria uiteraturii concepţia sa asupra „calității fundamen- 
tale a operelor de artă : reprezintarea însuşirilor caracteris- 
tice ale neamului“, concepție cu atât mai de preț pe cât este 
exprimată ciar, concis, ca o definiţie, față de prietenul său 
M. Dragomiresou, estetician şi critic. 

II. 
DUILIU ZAMFIRESCU CĂTRĂ M. DRAGOMIRESCU 


Via Condotti 61 Roma, 2/14 X-brie 1899 


SCUMPE DOMNULE DRAGOMIRESCU, 


„Ultima D-Voastră scrisoare recere un răspuns. 

Astfel prezeniată chestiunea numărului Convorbirilor, 
se schimbă cu totul. Ințeleg foanrțe bine că voina să 
prefaceţi și să imbunătățiţi immobilui, ţineţi să vărsaţi 
in sânul proprietarului gestiunea ultimilor cinci ani ]i- 


terari. 1). Dar aceasta nu mi-o spuseserăţi în scrisoarea 


D-Voastre, în care rămânea să se înţeleagă tocmai ceea 
ce era mai esenţial. 

Foarte bine. 

Păererea mea despre Caragiali — fiindcă doriţi so 
cunoaşteţi — este aceiaşi ca și acum 11 ani, când am in- 
sistat atâta pe lângă d-l Maiorescu să-l numească Di- 
rector G-l al teatrelor, ?) — adică: sunt bine încre- 
dinţat că or unde va fi pus. il ne fera pas long feu; cu 
toate astea, trebuie pus. Acesta este omagiul pe care-l 
aducem inteligenţii sale foarte curioasă, ce e drept, şi 
până la un punct neromânească, în sensul că este atinsă 
de mobilitatea sceptică a raselor bătrâne, — dar în fine 
inteligenţă. Stima mea pentru talentul lui ae scriitor 
începe de la publicarea novelelor şi anume de la Făclia 
de Paște ; fiindcă — şi aici mă despart de D-Voastră, 
toți — teatrul lui este compus din ceea ce se chiamă 
franţuzeşie maquettes şi e Lipsit de calitatea fundamen- 
tală a operilor de artă: reprezentarea însuşirilor carac- 
teristice ale neamului. Căci cu mitocănii din Dealul Spi- 
rei şi cu nerozii cari iscălese telegrame anonime, nu s'a 
definit nimic din fondul sufletse al Românilor. Jar Nă- 
pastea, care ar fi o încercare în acest sens, (şi aici 
mă despart de D-Voastre, toţi) e falsă.3). 





(Urmare în pag. 2-a) 





ldeogramg mersului. — Arta boșimană contemporană (după 
W.W. B.). î 


Este aproape lipsită de sorții reușitei, în- 
cercarea de a înţelege tendinţele artei seco- 
lulu; nostru, fără studiul prealabil, fie şi 
grăbit, aj formelor de artă desvoltate de po- 
poarele naturii. Primitivii, fie ei contempo- 
rani, în ungherele sălbatice ale globului, în 
care „binefacerile“ civilizației mau ajuns până 
intr'atât încât să ucidă total sentimentul con- 
tinuităţii între lume și om, între natură şi 
individ, — fie primiţivii aceia deveniți legen- 
dari, ai preistoriei, (popoare tot atât de di- 
ferite ca structură, între ele, cât sunt de deo- 
sebite cele de astăzi, dar pe care, dintr'o ex- 
plicabilă falsă perspectivă, avem tendința să 
ie socotim straniu de uniforme în reacţii şi 
manifestări), primitivii sunt aceia cărora, ne 
adresăm  oridecâteori avem nevoia să ştim 
just, rolul originar al artei în economia spi- 
ritului omenesc, Formele de viaţă socială di- 
ferite, care au artificializat omul, le-au în- 
depărtat dela simţul crud, direct, naiv, al rea- 
lităţii imediate. O restituire a sensibilităţii 
origimare pentru natură, pare să fie rostul 
artei. Insă teza e greu de susținut, printre 
atâtea altele, contrarii, pe care le impune 
faptul de a-şi fi asumat, de-alungug timpuri- 
lor, alte rosturi. 

Recursul Ja intenţia iniţială a artei nu se 
poate apera decât prin materialul antropolo- 
giei şi etnografiei, utilizându-l însă altfel de- 
cât o fac ştiinţele respective. 

Levy-Briihl, Leo Frobenius, George Wil- 
liam Stow, şi, în urmă, Eckart von Sydow 
(„Die Kunst der Naturvălker und der Vor- 
zeit“), au încercat să desprindă profitul Şti- 
inţei Artei, din studiul acestui interesant și 
divers material. De curând, d-l Lucian Blaga 
a atins, în ciclul culturii, problema, dându-i 
o foarte personală soluție. Pentrucă o schiţă 
istorică a chestiunii ar cere prea mult spaţiu, 
şi ne-ar îndepărta poate dela miezul €i in- 
candescent, pe mulţumim aici a expune ţer- 
menii însăşi ai problemei, doar cu sugestia 
relaţiitor ce se pot stabili între domeniul a- 
cesta şi problematica artei moderne. 

Studiu formelor diverse de artă primitivă, 
(diverse ca structură, ca material şi ca loca- 
lizare geografică ori temporală), ne duce la 
constatarea că există, în intenţia inițială cu 
care artistul purcede a-şi plăzmui opera, două 
năzuinţi: întâi, surprinderea cât mai exactă 
a naturii, în obiectele ce fac întregul ei. In- 


cercarea, le a, inventaria Rarecuzm.. iifimătul. 


şirag al formelor vii, de a clasifica şi stăpâni 
diversitatea formelor naturii, este o tendinţă 
firească, ţinând desigur de nevoia adâncă a 
spiritului, de a se orienta în stufișul existen- 
ței materiale. Substratul artei ce răspunde 
acestei necesităţi, este cognitiv, Plastica pri- 
mitivă este în majoritate, — mai cu seamă la 
popoarele ţinând încă de natură, mai puţin 
organizate social, cu alte cuvinte — pur figu- 
rativă. 





— Artă boșimană cont emporană. 


Antilopă. 


Etect al aspiraţiei omeneşti către cunoaşte- 
rea, identificarea adică, memorizarea şi recu- 
noașterea ori reproducerea obiectelor intrate 
în experienţă, arta primitivă este forma cea 
mai spontană a enciclopedismului. Intocmai 
precum copiii „fac“ ceeace văd, înainte de a 
incerca să opereze logic cu concepte şi relaţii 
abstracte, primitivii „fac“ şi ei lumea, cu gol- 
țul ascuţit al pietrei ori fierului întrebuințat 
la încrustare, pe un perete de peşteră plat, 
sau pe o stâncă. Gestul, s'a spus, este anterior 
vorbirii. La fe] desenul, artă a gestului, esţe 
anterior istoriej naturale. Cea dintâi entomo- 
logie, cea dintâi botanică şi cea dintâi zoolo- 
gie sau gravat cu ascuţișul pe roca netedă a 
peşterilor, al căror secret îl descoperim cu a- 
tâta surpriză azi. La Altamira, în Spania de 
Nord. s'au descoperiţ minunate asemenea măr- 
turii de observaţie atentă şi inteligentă dex- 
teritate expresivă, într'o peşteră ai cărei lo- 
cuitori presupuși își gravaseră impresiile, din 
epoca de piatră, în Magdalenian. Bizonul ar- 
hicunoscuţ, atât de maturalist redat în diver- 
sele lui aspecte, nu este un bizon ştiut de ar- 
tistul primitiv, învățat odată pentru totdea- 
una, cum învaţă copilul să facă o rață: aici 
ciocul, aici gât, aici aripa, aici picioarele. 
Este min vizon observa de fiecare dată cu in- 
teresul net al omului de ştiinţă. Corpul m € 
reconstituit schematic, ca în arta infantiţă: 
este figurat exact, reprodus cu o sinceritate 
care dă de gândit „rafinaţilor“ moderni, 

Adevărul afectiv, (realitatea emoţiei), este 
perfect. Conturul precizează limitele fizice 
ale animalului (stil linear) despărţindu-l de 
tondul neutru al desenului, dar în acelaş timp 
primițivul desparte, înlăuntrul suprafeţei în- 
grădite de contur, interstiţierea muşchilor pe 
trup, cu o precizie de anatomist. dată apoi 
(în plansa 426 ăin cartea citată a lui Eckart 
von Spdow, — Propylăen-Verlag, Berlin 
1923), mișcarea specifică a mâniei teribilului 
anima, picioargle își înscriu linia inlăuntrul 
conturului genera al figurei, capul se confun- 
Gă în rest. Stilul liniar de adineaori devine 
stil plastic. Nu identificarea animalului ca 
atare urmăreşte artistul, ci surprinderea ra- 
porturilor dintre părțile corpului său, într'o 
relaţie funcţională. 

La Font de Gaume în Dordoane (Solutrean 
şi Magdalenian), reni; şi rinocezii înorustați 
pe pereţii peşterii, denotă acelaş naturalism 
elegant al liniei, aceeaş intenţie științifică, de 
cunoaştere şi consemnare a formei, pentru 
identificare, păstrare şi reproducere, Intenţia 
pur cognitivă a artistului este depăşită însă, 
ca şi la Altamira, de perfecțiunea execuţiei 
și probitatea redării emoţiei. 

Ceva mai sţilizate se prezintă figurile în 


Ei 


de ION FRUNZETTI 


peştera dela Valitonta, în Estul Spaniei sau 
la Combarelles, în Dondogne, unde linia ca- 
pătă o anumită utilitate intrinsecă, o anumită 
autonomie, ce-o determină să-şi înscrie traec- 
toria după anumite predilecții sensuale, pen- 
tru curbă şi arc continuu, ori simusoidală vo- 
luptuos descrisă, Stilizarea, necesară uneori 
pentru uşurarea desenului, pentru reducerea 
la esenţial adică, pentru redarea caracteru- 
lui Simtetic al formei plastice, intră în faza 
caligrafică aici, urmând poruncile unei legi 
mai curând estetice decât cognitive. Dela ne- 
cesitatea utilitară a cunoaşterii,  primitivu) 
din solutreanul târziu a ţrecut la voluptatea 
actului gratuit, la plăcerea pur sensuală a 
gestului armonic, la contemplaţie. 

Figurile in lut, ca prin minune conservate 
din Magdalenian până azi, găsite în grota 
Tuc d'Audoubert în Aritge, au şi ele, cu tot 
caracterul pronunțat naturalist, un foarte pu- 
termic element caligrafic, sensual, în stilizare, 
fără a ajunge la sinteza abstractă a geome- 
trismului, 

Acelaş naturalism se poate urmări, proba- 
bii datorit aceleiaşi funciare nevoi de a con: 
semna rezultatele cunoaşterii, în semne vi- 
zibile şi permanente, capabile adică de a 
păstra o memorie şi a-i conferi puteri de re- 
producere, — în arta popoarelor naturii (Na- 
turvălker) mai cu seamă în a acelora care, 
maâi puţin evoluate, se află în stadiul econo- 
mic de vânătorit, de pescărit sau de culegă- 
tori ai fînmuctelor necultivate. Cercetătorul 
Karl Biicher socoteşte că arta aturalistă a 
popoarelor pasive economic, trăind pe seama 
acuității simţurilor lor specializate pentru a 
trage foloase depe urma dărniciei naturii, se 
datorește disponibilității sprituale pe care a- 
ceste ocupaţii, bazate mai mult pe organiza- 
rea simţurilor insului decât pe disciplinarea 
activităţai lui, o conteră conștiinței neconstrân- 
se da un efort susținut. Arta naturaiistă este 
reproducătoare, figurativă, constatativă, toe- 
mai din pricina calităților de observație as- 
cuțite de ocupațiile economice ale acestor po- 
poare. Dinuyiotrivă, popoarele ajunse la faza 
economiei agricole, işi amputează darul de 
observaţie, îşi ocupă spiritul, până acum dis- 
ponibil la orice solicitare externă a atenţiei, 
îşi coordonează munca, făcând-o să depindă 
de supranaturalul care va bizmevoi sau na 
să-i confere rodnicie, Succesiunea anoţipuri- 


lee, secete saa phbile în -reneliei sat. 
ună Bau 


valorificate, Puterea care se arată 
rea, după cum favorizează ori nu recolta, de- 
vine pentru aceste popoare izvor de mituri 
fecunde, Faza agricolă a economiei corespun- 
defcu faza imaginativă a culturii, după Kari 
Biicher. Caracteristicile acestei faze suni: ati- 
lizare abstractă, adesea geometrică, în artă, 
chromatism expresionist, adeseori bazat pe 
un cifru magic at culorilor, semanţism al 
schemelor lineare, tendință spre codificare 
(alfabetică aproape) a semnificaţiilor unor 
semne totdeauna corespondente. 

Obiectele de artă produse în faza aceasta 
imaginativă, ascultă de normele magiei, ale 
magiei utilitare, simpatetice mai adesea, ho- 
meopatice sau allopatice, pur şi simplu ale 
magiei religioase. 

Intenţia artei de felul acesta este intenţia 
semnificativă. Obiectul este concretizarea u- 
nei anume metafizici criptice.  Incărcătura 
semnificaţiilor face din lucrurile maţurii ca- 
tegorii tabu, şi dim plăzmuirile artei obiecta 
cu potenţial magic, Legea, care pare să se 
verifice în toate cazurile, ar fi inversa pro- 
porţionalitate a sensului inţern cu semnul 
exterior : cu cât semnul este mai aproape de 
semnificaţia, sa, cu cât o divulgă mai curând 
şi mai precis, cu atâţ puterea magică a obiec- 
tului scade. Intenţia semnificativă a artei, 
corespondent al mentalității magice, se slu- 
jește aşadar firesc de un limbaj geometric, 
abstract, în câre formele apar cu multă greu- 
tate în concreta lor realitate obiectivă, de- 
formându-se după legile subiective ale spt- 
ritului care le reproduce cu gânduj de a le 
face să sugere, prin analogii şi asociaţii vră- 
jitoreşti de date ale conştiinţei, mai curând . 
să figureze, exact, un obiect real. 

Suita : intenție semnificativă (potenţial ma- 
gic ocuiţ) — analogie — semn codiiicat — 
geometrism, se află justificate. La fel cores- 
pondentul ei, pentru faza senzuală a civili- 
zației, opusă celei imaginative : intenţie îi- 
gurativă —— identifeare, constatare — formă 
exact observată — naturalism. 

Arta geomttrică forjează figmente, (simbo- 
luri), realități subiective concretizate în for- 
me cu presupuse potențiale oculte, — arta 
naturalistă slujește cunoaşterii, plăzmuind 
efigii. 

Miczeslaw Wallis-Walfisz, esteticianul po- 
lonez cunoscut, stabileşte o tipologie pe baza 
semnului efigie şi a semnului simbol. 

De curând, câteva din cele mai frumoase 
realizări naturaliste primiţive, au fost des- 
coperite în sudul Africei, la populaţia îna- 
poiată ca nivel omenesc, intelectual mai ales, 
a Boșimanilor. Walter W, Battiss le-a con- 
sacrat un studiu, al cărui punct central 
este extraopdinara asemănare dintre încrus- 
tările în rocă, preistorice, descoperite în gro- 
teie ținutului locuit de strămoşii Boşimanilor 
şi picturile pe stâncă ale Boşimanilor con- 
temporani. Acest popor „incapabil de civi- 
lizație şi progres“, care adoarme numărând 
până la cinci, este totuşi un pobor de mari 
artişti. In reptroducerile noastre avem unele 
din minunatele figuri naturaliste de animale, 
polyerom realizate pe stâncă, de Boşimani. 
Fără grija niciunei perspective, nici natu- 
raliste nici ideative, (Beşimanii sunt incapa- 
biii să îmbrăţișeze realitatea vizuală în între- 
gul ei; se nesc la juxtapunerea obiec- 
telor izolate), artiștii primitivi ai acestui po- 
por natural, dovedesc m extraordinar simţ 
de observație şi o admirabilă îndemânare 
expresivă, Antilope, hipopotami, rinoceri, pă- 
sări, muşte, câini, sunt redate toate cu un 
adevăr realist surprinzător.  Intr'o mişcare, 
Boşimaânii reuşesc să vadă linia de forță e- 
senţială. Neglijând restul, ei redau realitatea 
pasionantă a mișcării. O anţilopă care sare, 

pai 


(Urmare în pag. 2-a) 





APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL 5 LEI 


mamaa te 


! 


pi 





ANUL Li eNr.7 


SAMBATA 14 Februarie 1942 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 





Dans stilizat să Artă boşimană contemporană (după Walter W. 
Batt işs). | 





[i ş 


Deobiceiu lecturile sunt ca- 
tegorisiie dupe criterii foarte 
rigide. Este un romem, psntru- 
că... este un studiu de artă pla- 
stică, pentrucă... este an volum 
dă istorie, pentrucă... Şi așa 


mai deoparte. Fără îndoială 
„ Aeeestă metodă nașiurează muult 
somaina cititorului. area ast- 


fel posibilitatea să afirme că 
a citit un roman, sem un esseu, 
fără a se mai întreba dece cu- 
tare lectură este mai de gra- 
bă un romom decât o nuvelă, 
sau cutare esseu nu este, 
poate, istorie literară. 
* 

Keiserlima spunea cândva : 
In domeniul vieții, nu faptele 
ca artere ceru îmsemnătate, dor 
sensul lor, trebue pătmms. EL 
la urma urmei, singurul, „con- 
tează. 

intrun: fel și cititul este lu- 
minarea unui orizont de via 
ță. Şi el car trebui privit cu 
mai multă circumspecție. Nu 
faptele, nu exteriorul ar trebui 
să îndreptățțească definirea : 
roman, nuvelă, poem stc., cât 
sensul cărții. 

Fimdcă sunt unele lucrări 
care se pot îngloba cu bine în 
uma dim categoriile născocite 
de critici. Dor mmulte refuză cu 
obstinație să se lose supuse 
unei constrângeri de logică. 
Zadarnic pe coperta unui ast 
fel de volum ar scrie : romuan: 
cititorul mu va găsi înăuntru 
nici-um roman, 

Spre pildă „romanul re- 
cent tradus din nou în româ- 
neşte „Le gromd Meculnes” 
nu-l putem considera un ro- 
mem. Sou : „Les heuts de hur- 
les-vents” este ceva mai mult 
decât un romiomn;. 

Aceste două exemple sunt 
culese lo întâmplara, în haga 
condeiului) aceste două exem- 
ple, prin umnare, sunt cu- 
noscuie de marele public, 
ca romane, Cititorul ușura- 
tec le va accepia ca ata 
re. Va îi mulţumit. Și va 
fi păcat atât de timpul 
pierdut de ei, cât și de cel 
pierdut de cmutonul core s'a 
mamait pentru folosul câtorva 
nepricepuți. - 


O metodă nouă de a citi 
ar îi: „Mstoda impresionistă” 
Asecsta din cinci minute de 
gâmdire, imediat după ilectu- 
ră, când vom căuta să defi- 
nim. ce-am citit, indiferent de 
termenul romem, esseu, etc. 
depe copertă. Vom  ofla 
astfel nu mumai ce am citit, 
dar și cum era scris. E foarte 
important. 

Câţi oare se gândesc dupe 
ce au citit un volum încă cinci 
mirmuate, numai la el, Incă 2900 


asta 


sr 


e p IF „sau | 
minute, numai la el. Incă... 
pe 0 scară: progresivă dupe 
preocupările fiecăruia. În a- 
cele cinci sau zece minute ar 
câștiga mai mult, decât dea- 
“unaul zilelor cheltuite cu lec- 
tura propriu Zis, 

E e Matea CI 

Un prieten m'a întrebat o- 
dată cum îmi plac „romaneste“ 
lui Roger Main du Gard, 
cam răspuns foarte simplu 
Nu Me-am citit. In schimb ct- 
iisem cred vreo zece volume 
de „Astoria contemporană“ ale 
acestui autor, 

Fără îndoială interlocutorul 
meu după terminorea lecturii 
inchisese coperta mulţumin- 
durse să constante că a mal citit 
un roman. 

* 

O revizuire și o definire a 
lecturilor nu este lipsită de in- 
teres. 

Sunt multe prejudecăţi în 
privința aceasta. Fiecare re- 
fuză să recunoască adevărul 
fiindcă este mult mai comod 
să accepți drept bune hotă- 
rârile arutozruai. 

Mă întreb însă core va îi 
fost reacţiunea publiculnui citi- 
tor docă Les Thibaulis” în loc 
să se numească „roman s'ar 
Hi numit „studia casupra istoriei 
contemporame”. Mulţi m'ar fi 
priceput, cei mai mulţi, cari 
nu se preocupă de istorie, nu 
i-crr fi dat atenţie, şi aşa mai 
departe. Prin ummare ofirna- 
ta automălui (și mu sunt nici 
măcar afirmaţii) nu  trebuesc 
luate „and litteronn!', 


e 

Mi-amintesc, tot din Koyser- 
limg, cite dupe o reclamă 
dintr'un. mare cotidian cumeri- 
cam. Îl reproduce întocmai: 
Pragul meu (spume o soție, 
soțului său, întorcându-se dela 
o petrecere) ai fost minunat, 
N'aș fi crezut că cunoșii atâ- 
tea probleme. Şi ai fost apâi- 
tual. Când ai căt toate roma- 
nele pe cari le-ai comântit ? 

— Vai, draga mea răspun- 
de soțul, dar şi tu poţi îi tot a- 
tât de prcepută. Numai cu 
doi cenți... Urma miumnele mul 
mamuci de buzunar în come 
poți găsi lEmmurrile. Cultură 
de dicționar, 

Fără nicium criteriu, îicră 
nicio judecată. Cele patru 
cinci cuvinte spuse de dicţio- 
nar erau litera legii. 

Exemplul acesta nu este de- 
plasat, În felu! în care aCCep- 
tăm. lecturile, fără hudecată, 
mulțumindune să citim pen- 
tru a face gimnastică ochilor, 
nu suntem departe de micul 
manual de cultură generală... 


DIMITRIE POPESCU 


PIATA DIE DINCOL OECD A MDA 





Cronica dramatică 


STUDIO TEATRUL NAŢIONAL: 

S'A STINS CANDELA, dramă 

în 3 acte (6 tablouri) de C. MA- 
NOLACHE 


Ne aminţim să fi scris în ter- 
men; entuziaşti despre piesa 
domnului Corteanu, prezentată 
tot pe scena Studio-ului „Copiii 
pământului”. Autorul dădea do- 
vila unui curaj deosebit. nes. 
fiimdu-se să spună lucrurilor pe 
nume şi prezentându-ne în ade- 
vărata lor lumină câteva chipuri 
din Jumea satelor, dintre cari nu 
lipseau nici învățătorul, nici chiar 
“preotul. 

Nota pronunţată de satiră, care 
se degaja din întreaga piesă a 
domnului Corteanu, avusese da- 
rul să supere mulți oameni sus. 
ceptibili, urmarea firească fiind 
o serie de articole prin diverse 
gazete sau reviste, articole în 
cari lucrarea domnului Corteanu 
era aspru înfierată, 

Sunt convins, aşa dar, că toţi 
domnii pe cari nu i-a mulțumit 
piesa „Copiii pământului”, vor 
găsi prilej de satisfacţie asistând 
la „S'a stins candela”, noua p-e- 
să cu ţărani prezentată pe scena 
Studioului, iscălită de domnul C. 
Mamolache şi pusă in scenă de 
domnul Bumbeşti. 

Cei cari-au fost de părere că 
țăramii domnului Corteanu erau 
prezentaţi prea murdari, se vor 
bucura în faţa costumelor nou- 
mouţe, scoase dela cutie, în care 
domnul Bumbeşti i-a îmbrăcat 
pe ţăranii domnului 'C. iMano- 
lache. 

De altfel, toţi eroii piesei „S'a 
stins candela” sunt  personagii 
destui de cunoscute, acelora ușor 
familiarizați cu literatura semă- 
nătoristă, 

Ţăranii domnului Manolache a- 
rată, la începutul piesei, a fi 
foarte hotăriţi să_şi apere drep- 
turile, în ceeace priveşte o bu- 
cată de pământ pe cari boerii ar 
vrea să le-o ia îndărăt, 

De altfel, acest început ne-a 
făcut 'să ne aşteptăm la o dramă 
socială pe cari o bănuiam destul 
de interesantă. 

Aşteptam să vedem cum va fi 
rezolvată această luptă de clasr 
această luptă dintre ţărani si 
boeri. 

Dar ajunge ca să intervină la 
un moment da băiatul boerulni, 
pe numele său Bebe, pentru ca 
acţiunea piesei să ia cu totul 
altă întorsătură, 

Bebe, prin procedeul arhicu. 
noscut a doui bani de aur pe 
carii oferă Mălinei, isbuteşte să 
ture inima nevestei lui Liie Rum- 
cu. Şi cum nu sa mulţumit să-i 
fure mumai inima, avem ocazia 
să asistăin Ja câteva crize de ze- 
iozie ale lui Ilie Runcu, care, 





ntre Cre 


Asistam mai zilele trecute la reprezentarea operei Me- 
“sto. de Boito.î). Convingerea mea adâncă despre cele 
ce spun mai sus, a fost pentru un moment zăruncinată : 
Faust este aşa de puțin specific german încât cei ce V'au 
pus în muzică au fost doi iatini, Dar eu 
este cel mai puţin naţional dintre scriitorii germani. 
Problema dorului de viaţă tânără, de iubire și viaţă tâ- 
nără este esențialmente latină, sau, mai bine, meditera- 
neenă. Intru aceasta, Goethe ese din sfera reprezenta- 
tivă a însușirilor poporului său şi intră într'a altor po- 
poare. 7). Firea lui ea însăşi era foarte puțin germană, 


iar dorul de Italia (după cum o 


de călătorie) atât de mare, încât devenea o patimă ne- 


înfrânată. 8). 


Caragiali trebuie dar primit cu braţele deschise şi ru- 
gat, dacă se poate, să lase fleacurile şi jocurile de cuvin- 


te, spre a scrie ceva trainic, 


“Trecând acum la altele, — dacă pentru numărul re- 
format al Convorbirilor de la 1 Ianuarie vă pot îi fo- 
lositor, sunţ dispus să vă trimit începutul din partea a 
2-a din Lyada Ceea ce am voit să fac din acest roman, 
se va vede numai când va fi sfârşit. Răul e că se sfâr- 
șeşte greu de tot. Cele 11 pagine ce sunt scrise de mult, 

mă emoționează încă și acum, și nu ştiu de voiu mai 
regăsi atmosfera caldă din trecut, spre a le continua. 

Știrile ce-mi daţi despre viitoarea serbare a D-lui M. 
mă umplu: de bucurie. Or ce sar zice, parcă o opiniune 
publică există şi la noi, care, cu cât e mai inertă, cu 
atât poate deveni mai puternică, atunci când o forţă 
superioară ajunge să deştepte și să pună în mișcate con- 
ştiinţele adormite. Trebuie făcut toi, pentru ca manifes- 
tarea de acum să devie națională, spre a răspăti astiei 
pe bărbatul, care, de 40 ani, personifică geniul românesc 
in tot ce are el mai luminos, il fulgido genio dei latini 
de Danubio, ar zice un italian. Talentul, onoarea, cultul 
penţru :frumos, equilibrul facultăţilor sufletești, vigoarea 
vieţii, un anumit entusiasm juvenil! plin de farmec, pe 
care mulți dintre vechii junimiști nu Wau înţeles sau 
Pau confundat cu iubirea de femei, fac din D-l Maio- 


rescu. tipul rasei noastre, 
Evohe ! 


Cu „bine şi țoate cele dorite de omul nou. 


Al D-voastre D. Z(AMFIRESCU) 


IEI 


NOTE 


uitând de pământ, uitând de tot, 
se dă în darul beţiei, hotărit să_și 
pedepsească nevasta (cum s'o fi 
împăcat domnul Liviu Rebreanu, 
autorul jui „lon”, cu această 
schimbare de vederi a lui Ilie 
Runcu?). 

Felul cum înţelege să se răz“ 
bune Ilie Runcu, este, inconte- 
stabil, interesant şi, mai ales, 
dramatic. (Ce face Ilie Rumcu? 
Bate în pragul uşei, unul din ba- 
nii de aur ai lui Bebe, preţul vân- 
zărei şi în acelaş timp nu lasă 
pe nimenea să aprindă candela 
care, printr'o minune dumne” 
zeească, sa stins în clipa în care 
Mălina a păcătuit, 

Mălina, având mereu de in- 
fruntat prezența banului de aur 
care simbolizează păcatul, în 
casa ei, suferă şi se stinge încet, 
la fel ca şi candela, 

Şi cam asta ar fi drama. 

Domnul Manolache, în desvol- 
tarea ei, su iviosit de câteva 
foarte dramatice „lovituri de 
teatru”. E astfel apariţia lui Ilie 
Runcu, pe neașteptate, în odaia 
păcatului. E apoi întâlnirea din 
ultimul tablou dintre Bebe şi Ilie 
Runcu. 

Aşa că piesa isbuteşte să-i in 
tereseze pe spectatori, făcându-i 
curioşi să afle cum se „va isprăvi 
această poveste”. 

Nu lipseşte din dramă nici e- 
lemente cari pot provoca succe 
sul unei piese. 

Mai sunţ apoi şi „inovaţiile” 
regisorale ale domnului Bum- 
beşti. care, amintindu-și că a fost 
regisor la radio, a ţinut neapă- 


rat ca în culise să se audă un 
nechezat în clipa în care Ilie 
Runcu îi spune luj Serghie să 
pună şeaua pe cal, 

Ce să mai spunem şi de „eşi 
rea pe trăznet” a lui Ilie Rumcu, 
la sfârşitul dramaticului act II? 

Şi mai latră, în timpul piesei, 
nişte câini... Si mai cântă şi o 
cucuvae... Bine înţeles pe plăci de 
gramofon. Atât domnul Pop Mar- 
ian, cât şi doamna Lilly Caran- 
dino au isbutit să redea sbuciu- 
mul celor doui ţărani, eroi prin 
cipali ai piesei, 

Intotdeauna îl vom lăuda pe 
domnul Pop Marțian, atunci când 
nu-l interpretează pe Wilde. 

Domnul Toma Dimitriu a rea- 
lizat un foarte reuşit Sârghie, 

Domnul Sorin Gabor, un nume 
pe cari am dori să-l întâlnim 
mai des în distribuțiile Naţiona- 
1ului, a câştigat simpatiile publi- 
cului în rolul flăcăului uşor be- 
ţiv. 

Domnii Săvulescu şi Brădescu, 
în roluri episodice, au interpre. 
tat fără greşeală — unul, rolul 
ţăranului bătrân şi înţelept; ce- 
lălalt rolul preotului, 

Din restul distribuţiei sau re 
marcat doamnele Getta  Kern- 
bach, Ana Luca, Sonia Cluceru 
şi domni; Al. Alexandrescu şi 
Stroe Atanasiu. 

TRAIAN LALESCU 


Din cauza abundenței de 
material suntem s'liți să a- 
mânăm pentru numărul vii- 
tor anomnica pieselor „Casti- 
liama“ și „Frumoasa aven- 
tură“, 








CINEMA TRIANON : „IN 
GHIARELE DESTINULUW” 


Dela „Capcana“ şi „Deriere la 
Facade“, producătorii francezi 
mau mai binevoit să ne prezin= 
ţe nici um film poliţist „veritabiV. 

Succesul de puble al filmului 
prezentut de Cinematograful Tria- 
non este datorit nu subiectului 
care-i anost, ct felului cum Lar. 
guey interpretează rolul principal 
cure, aţi ghicit desigur, că-i al 
detectivului limpezitor de situaţii 

Care, în „Ghiarele Destinului 
sunt mult prea clare pentru un 
jiim ce se intitulează poliţist. 


CINEMA CAPITOL : 
„BURMA IN FLACARI“ 


Imtracaste timpuri cari reco 
mandă ca totul să fie distribuit 
cât mai logic şi mai rațional, până 


(Urmare din pP0g. 


şi cred că Goethe 
ie 
) 


spune însuşi în notele 


ținătoare a valorilor autentice : artiștii scenei, prin al căror 
talent autorul stă și astăzi neînfricoșat în fața publicului 
Statornica prezență a Năpastei pe scenele noastre şi trecerea 
în legendă a marilor ei interpreți, constitue dovada certă de 
incertitudinea criticei şi imposibilitatea pătrunderii ei până 


deși 


mitetul-nestrâns dela 1895-—-1899 tot proprietarul Conw. Lit. 
P. Matoreseu şi-a spus ultimul cuvânt. 2) „Imir'o seară (din 


literari şi 


Ecranul 


şi filmele au început a tinde a ji 
distribuite cu „rația”, 

Vorbim bineintțeles din punct 
de vedere cantitativ şi aceasta 
poate — uneori — spre norocul 
spectatorilor. 

Ultimul exemplu ce poate con- 
cretiza cele de mai sus îl con_ 
stituie „Burma în flăcări”. Un 
crâmpeiu de film asemănător ca 


durată cu două foazte documen- 


tate „jurnale” de războiu, 

Spre  nenorocul spectatorilor 
Dorothy Lamour e mult mai îm- 
brăcată decât în anterioarele fil 
me a căror acţiune se petrece -- 
bineînțeles — în apropierea jun- 
glei. 

Fascinanta Dorothy  Lanour 
conform tradiției acestui gen de 
film, dansează lansând două me- 
lodii, deosebite ca gen, 


ADRIANA NICOARA 


1-a] 


1888) la masă —eram numai noi cu d-na Maiorescu — el în. 
trebă rar şi cântând silabele : „Ei, pe cine mumim director 
la Teatrul Naţional ? Duiliu ar fi fost bun, dar el ne lipse- 
ște“. Pe Caragiale, răspunsei eu. De regulă, când Maiorescu 
punea astjal de întrebări, era mai mult ca să audă şi ulte 
păreri, căci adeseori el o avea pe a lui. „Caragiale ?*, reluă 
el, „director de scenă da, dar administrator al teatrului, cu 
socoteli, cu cifre,., nu-l văd“. Cu toate acestea, peste câteva 
zile ieși decretul cu numirea lui ca director al Teatrului... 
(N. Petrașcu, Biograjia mea, în Studii și Doc. Lit. vol. VI, 
Pg. CLIX). La 1888 T. Maiorescu a fost ministru al Instruc- 
ției Publice, în guvernul prezidat de 'Theodor Rosetti (]2 
Martie 1888—30 Martie 1890). 3) N. Iorga a susținut apăra- 
rea lui I. L. Caragiale și a procesului psihologic al Ancăi 
din Năpasta, în ziarul Lupta din 1890. Lui N, Iorga s'a mai 
adăogat un apărător : cea de a doua putere creatoare şi 6us- 


la absolută identificare cu autorul adâncit în ţuinele creu.. 
țiunii, 4) Arrlso Boito, compozitor și poet italian (n, 24 Febr. 
1842 în Padova); cantatele : „4 lumnie“, „Le sorelle d'Italia“ . 
sa făcut. cunoscut 
„Faust“ al lui Goethe, în prima ei reprezentare din Milano 
a căzut, peniru ca abia mai târziu prețuirea să-i vină din 
Bologna (1875) şi Hamburg (1880). 3) A. Boito — italian, 
Charles Gounod — francez. 6) Opinie răspândită de istorici 
cari l-au voit pe Goethe: 
olimpian, geniu, nu îmsă și ce este în realtate : reprezentan- 
tul cel mai autentic al poporului său întâiu, 
această trăsătură olimpian, geniu universal, 7) Faust, Her- 
mann. şi Dorothea, Goetz von Berlichingen, Werther, Lirica 
îmbogățirea căreia 


cu opera 


critici evrei, 


filosâfică, epica şi — Limba, pentru 
Goethe stă 
apecițicul element speculativ, 





„M 


în fruntea tuturor scriitorilor germani, apoi 
eterna căutare a fericirii 
(„Faust“) -—— toate aceste nu sunt germanice și nu cuprind 
probleme ale „dorului de viață tânără“ ? Dor Duiliu Zam- 
firescu Tim observă că ceea ce constitue pentru I. L. Cara 
giale o scădere devine pentru Goethe o calitate. 8) „Patima 
neînfrânată* nu este numai a lui Goethe, ci-i specific ger. 
mană, dim însăşi firea poporului german caracterizată prin : 
Wissens=dunst,—drang, — lust, = trieb. Ca şi Grecia, Italia 
este păstrătoarea uriașelor bogății de monumente artistice şi 
vestigii istorice, şi acestea constitue elemenul de atracție al 
- tuturor popoarelor civilizate, lar în ceea ce privește „doru! 

1) E-vorba de alcătuirea comitetului, în grija căruia, cu de viață tânără“ fiimdcă acesta sa momijestat prea puternic 
începutul anubii 1900, să se lase conducerea revistei. In co. la Goethe acasă, a trebuit să plece în Italia. 


UNIVERSUL - LITERAR 





SE VÂNTURĂ 


ideia înființării unui teatru al ti- 
neretului. 
O astfel de scenă, ar fi — se 


pare — susținută chiar de con- 
ducătorii Ministerului Educației 
Naţionaie, 


Nu ştim întrucât proectul a- 
cesta ar primi şi adeziunea spec- 
tatorilor tineri, în cazul că reper- 
toriu! teatrului preconizat ar fi 
doar reflexul unui program strict 
didactic, 

Ideia în sine, merită totuşi o 
atentă cercetare. 


ÎS tu 
%9ăhesua. 


Şi ne întrebăm dacă înainte de 
a purcede la înființarea acestui 
teatru, n'ar trebui încercată o so- 
lidarizare a tuturor elementelor 
tinere, iubitoare de teatru; pro- 
fesionişti, amatori și simpli spec- 
tatori, pentru ca din contribuția 
entuziastă şi benevolă a tuturor, 
să ia ființă o înjghebare în care 
Statul să nu fie nevoit a face sa- 
crificii prea mari. 

Un teatru unde tineretul şi-ar 
tace și educaţia artistică și edu- 
caţia cetățenească, printr'um efort 
voluntar, ar aduce — desigur — 
în viața teatrală românească, o 
înviorare de mult aşteptată. 

Avem tot felul de asociaţii, mai 
muit sau mai puțin folositoare 
membrilor respectivi. 

Ce ar fi ca din rândul celor ti- 
neri «să se adune câteva sute de 
susținători ai unui teatru, cu a- 
devărat românesc ? 

In câțiva ani, suntem siguri, 
numărul acestora ar spori! la câ- 
teva zeci de mii, în toată țara, în- 
midțind, prin, râvna lor, sălile şi 
scenăle provinciale şi ridicând în- 
tr'o zi chiar în inima Capitalei, 
o sală proprie, pe scena căreia 
poeţii, dramaturgii,  muzicamții, 
pictorii şi! toți artiștii români, să 
nu mai fie musafiri,,. ci stăpâni. 


MATINEELE 


duminicale ale Teatrului Naţio- 
nal continuă cu succes ciclul 
imaugurat cândva de d. lon Ma- 
rin Sadoveanu, conferențiarul a- 
celor neuitate spectacole erperi- 





arc destins, 








E 


ație și Critică 


este pentru Boşimanul care desenează, 





mentale, cari au ilustrat întreaga 
istorie a literaturii dramatice uni- 
versale. 


Și pentru că aldturi de piesele 


aflate în arhivele prăfuite ale 
teatrului și de fragmentele piese- 
lor ce urmează să treacă pe afi- 
șele Naţionalului sau ale Studiou- 
iui, se înfățișează uneori specta- 
torilor şi scriitori consacraţi sau 
tineri poeţi, cărora d. Liviu Re- 
breanu le oferă prilejul unei lec- 
turi publice din volumele tipărite, 
sau din cele... în manuscris — îu- 


tă-ne repetând întrebarea : Ce ar 
ji să se înlesnească și autorilor 
dramatici, în cadrul acestor ma- 
iimee experimentale, lectura unor 
piese socotite vrednice a fi supu- 
se verdictului public, tot așa cum 
sunt supuse lucrările tinerilor 
prozatori şi poeți ? 


ION SAVA 


caricaturistul, pictorul și regi- 
sorul de îndrăzneață concepţie, a 
tost invitat în Italia să studieze 
posibilităţile de colaborare în do- 
meniul c:nematografie, între ca- 
sele de producție italiene și țara 
noastră, 

Prezenţa d-lui lon Sava în 
studiourile cari au lansat cele 
dintâi filme de mare montare şi 
cele dintâi vedete ainematogra- 
fice de faimă mondială, e pentru 
noi întâia, dovadă că filmul mo- 
mânesc a început să-şi formeze 
slujitori de preţ. 

Incepem să, credem că utopiile 
şi improvizațiile de până ieri nu 
vor mai întuneca drumul ce se 
deschide luminos, de aci încolo, 
cimematografiei naționale. 


$.D. 


a ap ap aa na na titanate 


MARILENA BODESCU 





Arta Primitivă 


rmare din pag. l-a) 


un 
compus din membrele dinapoi 


ale animalului, trunchiu şi gât. Membrele in- 


nu antilopa, 


din faţă, 


nu-i potriy 


efisto“ (1868) după 


titan, 


apoi şi prin 


că adevărul 


7. £. TOBOUȚIU 


ferioare dispar. Ele nau rol în mişcare, nu 
sunt esențiale, 
Preocupat să ne redea mişcarea, saltul şi 


Boșimanul, le-a amputat, fără 


să-şi facă un proces de conștiință dim faptul 
că a contravenit realităţii știuțe. Poate toc- 
mai fiindcă e atât de puţin intelectual, Bo- 
şimanul are puterea de a uită totul, mărgi- 
unindu-se la senzaţia momentană, lar adevă- 
rul semzaţiei prezenta o gazelă fără picioarele 


La fel, in pasul unei antilope prin iarbă, 
pricât de exact ar fi desenat-o, Boşimanul 
vede numai eleganța liniei piciorului, căruia 


te o copită, terminal, pentru 


că senzația lui nu-i oferă copita, ci numai 
fiuerul elezant al piciorului. Corpul gazelei 
se lungeşte mult faţă de gât şi membre, toc- 
mai pentru a reda impresia fle jență pășire, 
de aproape stagnare a mersului. Boşimanul 
sțilizează, Stilizează realist, desigur, nu geo- 
metrie, Insă realismul său este un realism al 
senzației, nu iun realism al obiectului, Boşi- 
manui este în faza impresionistă a natura- 
lismului. Ceeace primează este adevărul său 
afectiv, realitatea emoţiei sale. In stenogra- 
fica reprezentare a unui om, Boșimanul se 
asă atras, cum vedem, de mișcarea caracte- 
ristică a mersului. 
ale părților corpului îl interesează mai mult 
decât aspectul permanent a fizicului uman. 
Mișcarea, labilul, fluentul, momentanul, sunt 
tocmai postulate impresioniste. Pentru a ste- 
nografia fazele mersului, Boșimanul neglijea- 
ză faptul că omul are cap. Oamenii săi n'au 
cap, pentrucă la această mișcare, capul 
participă. Este neesenţial pentru globalul im- 
presiei, Şi artistul sudafrican vrea să ne re- 
dea mersul omului, nu omul. Iată, în ultima 
figură din dreapta, 
numai pe jumătate. Dece? Boşimanul a yă- 
zut, în timpul fugei unui semen, un ploier 
îngoit, din faţă: ei l-a pictat cum l-a văzut: 
pe jumătate. Adevărul obiectiv suferă, ade- 
vărul impresiei câştigă. Omul, care cu două 
picioare ar fi stat pe pământ, aleargă acum, 
Săsându-si greutatea pe unul singur, cu ce- 
1ălait în aer. Priviţi stenograma mâinilor : 
nici o mână iu e mâna reală. Bașimanul a 
înţeles, reducând la esențial forma, 
însă mu pot înțelege boşimanii ţăritor „culte*: 


Raporturile momentane 


nu 


un picior este desenat 


ceeage 


arţistului e adevărul impresiei, 


adevărul spiritului său în ultimă analiză. Şi 
că naturalismul 
după cum intenţia figurativă a artei nu e 
deservită de stilizare, şi n'are nevoie de pre- 
ciziuni fotografice. 


nu exclude interpretarea, 


10N FRUNZETITI 





Cronica 


PERSPECTIVE DE UN 
VIITOR MAI FERICIT 
PENTRU „OPERA ROMANA“ 
ȘI „FILARMONICA“ 


De repetate ori am readus, în 
cronici muzicale apărute aci 
sau în „Universul“ tristul leit- 
moliv al semnalărei unei anor- 
male şi dăunătoare condițiuni 
de activare a „Operei Române“ 
şi „Filarmonicei“, instituţii dela 
care ruitura românească ar avea 
atât de mult de aşteptat. 

Este vorba de lipsa unei or- 
chestre proprii la „operă“ de 
unde necesitatea de a se cere în 
permanență serviciile orchestrei 
simfonice „Filarmonica“, 

Miniştri de luminată înţelegere 
şi reală dragoste de artă, con- 
ducători artistici şi administra- 
tivi din ambele instituţiuni, sunt 
astăzi pe cale de a înfăptui a- 
cest mare desiderait al muzicii 
româneşti. 

Consecințele vor avea o ne- 
bănuită însemnătate şi vor în- 
sădui o înaintare artistică, deo- 
parte și dealta, ja care nu sar 
îi putut ajunge ntuiodată itără 
această salutară reformă, 

Se va înlătura în primul rând 
o situaţie excepţional de grea a 
fiecăruia şi a tuturor, eu reper- 
cusiuni directe asupra rezultate- 
ior artistice ale muncii depuse. 

Funcţionând şi la „Opera Ro- 
mână“, „Filarmonica“ a trebuit 
să-şi limiteze activitatea la un 
singur concert pe săptămână, cu 
um atât de sărac mumăr de re- 
petiţii, încât este de mirare că se 
mai pot realiza in acest chip ma- 
nifestări onorabile, 

Istoviţi de atâta risipă de 
muncă, este cert că instrumen- 
tiştii nu mai pot găsi energia să 
mai studieze, presupunând că ar 
mai găsi vremea necesară, ceea- 
ce mu pare tocmai probabil. Pe 
de altă parte, prestarea a două 
servicii muzicale de hatură a- 
tât de diferită, în necomtenită 
attermanţă, nu poate fi um bine 
pentru calitatea măestriei lor. 

Urmările pentru cele două 
mari instituţiuni muzicale ro- 
mâmnești ale acestui expedient 
artistic, mau putut însemna alt. 
ceva decât scăderi, insuficiențe, 





14 Februarie 1942 


ret 
GASI repere Ai. 





muzicală 





de ROMEO ALEXANDRESCU 


pâupertate de mijloace, eroic a- 
tenuate de două direcţii artis- 
tice, adesea improşeaie de învi- 
nuiri ale căror răspunderi mu Je 
puteau avea, în asemenea îm- 
prejurări. 

„Opera“ sa văzut silită să in- 
troducă uneori „fără repetiţii de 
ansamblu“, ceeace pare de ne- 
crezut, interpreţi in scenă, une- 
ori debutanţi. 

Sa văzut constrânsă adesea 
să-şi conformeze repertoriul și 
distribuțiile cu totul altor factori 
decât acelora de ordin pur ar- 
tistie, 

S'a resemnat la extrema, răritre 
4 premierelor, la renusţarea a- 
proape totală a repunerilor în 
studiu amănunțite. 

In această stare de lucruri, ră- 
mâne surprinzător că sa putui 
totuşi obţine ceeace ştiu că sa 
obţinut, reprezentații de operă 
de valoarea occidentală a „Ma- 
eștrilor Cântăreţi“, sau a „Nun- 
tei lui Figaro“ spre a nu da de- 
cât două exemple capitale, că 
Sau dobândit de către „Filarmo- 
nica“ succese categorice, unele 
chiar în străinătate. 

VUuele, foarte puţine, căci tur- 
nee, în țară şi în străinătate, 
au fost numai în mod excepţio- 
nal posibile Operei şi Filarmo- 
nicei, tot din cauza nefericitei 
lor interdependenţe. 

Peste câteva luni, „Opera” îşi 
va avea orchestra ei și dinir'o- 
dată un orizont de muncă încă 
neintâlnit. Abia atunri vom avea 
măsura adevărată a resurselor 
ei, a talentelor care abundă în 
ansamblul ei, şi pe care şi străi- 
nătatea va putea atunci să le 
cunoască 

De partea ei, „Filammonica” va 
putea să-şi găsească cel mai înalt 
nivel de artă de care este capa- 
bilă şi va putea porni cu adevă- 
rat Ia educarea muzicală popu- 
lară, la educarea provialciei, la 
marile manitestări .peste hotare, 
una din cele mai elocvente şi 
mai înălțătoare propagande ce 
se pot face ţării, una dim cele 
mai directe şi mal emoţionante 
expresii. ce se pot găsi sufletului 
uni popor, în mărturiile lui de 
înțeles universal. 

ROMEO ALEXANDRESCU 





Maâşti şi reflectoare 


Cazul „Castiliana“ 


Departe de moi gândul dea ne 
ocupa de incidentul pricinuit re 
identificarea paternităţii versi- 
unei româneşti a piesei „La vi- 
liana de Getafe” a lui Lope de 
Vega. 

Pentru noi cazul  „Castiliana” 
este luat sub aspect regizoral, 82 
prezintă ca și un cobai pentru 
experiență. Dacă uceastă anec- 
dotă spaniolă, ușa cum a fost 
prezentață direcției de scenă, — 
supusă la o altă temperatură, a: 
mai fi rezistat ca spectacol!? Căci 
textul „Castilianei” nu este decât 
un. palid retrospectiv al unor vre- 
muri apuse» măestrit înlănțuit, 
dar naiv ca și imaginile istorioa- 
relor distraclive, pentru populari- 
zarea legendelor. Este un teatru 
în teatru minor realizat, atingâni 
întrumele scene efectele desene” 
lor animate. 

Iată dar că directorului de sce- 
nă Ion Sahighian îi era Supus un 
material cu deficiențe scenice. ] 
se deschideau însă două alternt- 
tive: să imprime textului desfă- 
șurare de revistă sau un COmpro- 
mis — commedia  dellarte si 
feeria. Domnia-sa ne-a făcut să 
înțelegem că ultima alternativă, 
de altfel pe care a ales-o, o cerea 
în primul rând textul iniţial, 

Și paralel cu anecdota, regiso- 
rul a alcătuit, bănuim, un scena-, 
riu în limitele căruia să poată 
desfășura o întreagă  sforărie a 
commediei delV'arte, Sforărie de 
altfel îngenips aleasă și care cu 
nimic nu alterează scurgereu ac- 
țiunei, ci de multe ori o ampli- 
fică şi concurează ln  excitareri 
imaginației spectatorului în qi- 
mosfera de poveste. De data u- 
ceasta jocul rămâne în mijlocul 
fantoşelor și se petrece ca şi cum 
cineva car citi textul şi actorii ar 
mima după el, 


Prelucrarea d-lui Dem. Theo- 
dorescu trebuia să fie un sce- 
nariu, specific  commediei del: 





GEORGETA ILIESCU 
o tânără şi ţalentată slujitoare a 
scenei [i 





Parte, şi nu 0 conlucrare cu tex» 
tul lui Lope de Vega. De aceea 
sa simțit nevoia divertismentu- 


ui  CchoTeograţic, a cântecului 
popular, — care au colorat ac- 
țiunea — dar care păreau ca și 


un lest al spectacolului. Și aici e 
locul să spunem că pletele d-rej 
Ivis Barbura sunt departe de u 
păstra atmosfera printr'o  mmole- 
şeală deloc specifică peninsulari- 
lor. Sau care dacă există nu îşi 
are locul în acțiunea „Castiliană”. 

Decât „divertismentul umplu- 
tură“ era mult mai eficace un danș 
popular spaniol, De-o pildă un 
„Fandango” care nu mui atrăgea 
Reacurateța unui ansamblu al- 
cătuit la întâmplare, deoarece se 
dansează în doi, sau un  „Mar= 
chegas” — dansuri care ajun să 
creieze chiar o febră în public. 

Neîndoelnic, d. Ion Sahighiana 
fost bine intenționat prin alcă- 
tuirea mixagii-lor muzicale, Rea- 
lizarea lor a păcătuit însă prin 
mişcările de prisos ale improvi- 
fatului corp de balet, care jura 
ochiul şi îngreuia pătrunderea 
efectului de muzică în  massu 
spectatorilor, 

Ca să îlustrăm totuşi eficaci- 
tatea ucestui procedeu regizoral 
trebuie să notăm reuşita panto” 
mimă din tabloul doi. Fundalul 
muzical de aleasă inspirație al 
d-lui Ion Dumitrescu — corul și 


"trăncănitul diligenței — îmbrăca 


de minune mişcările fracturate 
de commedia delarte ale între- 
yei figuraţii. In îuscenarea d-lui 
Sahighian rămâne valabil scena- 
riul. Alcătuit de altfel cinematu- 
graficeşte, dând prilej de specu- 
iație a toț ce pune la îndemână 
commedia dell'arte în noua teh- 
nică regisorală, intriga piesei 
trece pe un registru secundar. 
Ajunge pretext pentru o mare 
probă regizorală a d-lui lon Su- 
highian. Ajunge pretext pentru 
scenograjia d-lui Traian Corne- 
scu, care de daia aceasta s'a în- 
torş pare-mi-se la realizările pri- 
me, de mult rafinament, 

„Castiliana” așa cu a fost pre- 
zentată este rezultatul alambi” 
cării ei — dacă putem spune ast- 
fel! — la temperatura d-lor lon 
Sahighian şi Traian Cornescu. 

„In ciuda „lucrărilor“ câtor- 
va camarazi (înregistrămn faptul 
ca fiind semnificativ pențru at. 
mosfera care domnește în mij- 
locul personalului superior tehnie 
al Naționalului!) — »Castiliana” 
este un mare succes  regisorai 
care se răsfrânge asupra celor 
doi directori — unul de scenă, 
celialt tehnic. 


N, ALEXANDRESCU-TOSCANI 


PREJMELE DIN CARI 
PORNEȘTI 


îţi îmbbă cu specifilcile lor 
sucuni: sângele şi duci cu tine 
fără a-ţi putea „de ce!e mai mul- 
te ori, da seama că nu ești nu- 
mai tu însuţi coeace crezi că ai 
fi sau ceeace vreai să fii. Amare 
sau fără gust precis, acre sau dul- 
cege, amintirile sângelui, netre- 
cute încă prin vama împlinir.ior, 
îţi pot fi, deopotrivă, piedici sau 
prilejuri de avânt neprevăzut. 

De aceea bine este de cel ce 
ințelege să le asculte ascunsa 
melodie, umblând, dela faptă la 
faptă, — sau, într'un înțeles mai 
adânc, dela miracol la miracol 
— cu sufletul netrufaș, știind că 
tot pasul pe care-l face, își are 
țelul şi ritmul dinainte stabilit. 
Un astfel de om se uită la veci- 
nul său şi-şi poate zice: Acesta 
a crescut din brazdă, ca și mine. 
Sau : E vârtos ca stâncile ce i-au 
ursit la leagăn Sau: De capu! 
istuia e numai spoială și totul 
ce spune nu are temeiu. 

Şi așa se întâmplă că fiecare 
dintre noi avem un loc al nos- 
tru în neconteniia curgere a vre- 
mii şi lumii, — loc care poate 
da amploare străduinţelor cu câte 
ne străduim, dar loc care se răz- 
bună imediat ce-l nesocotim. 


ȘI MĂ GÂNDESC AICI 


la tot felul de nume celebre în 
străvechea împărăție a scrisului, 


14 Februarie. . 1942 








UNIVERSUL LITERAR 


Note germane 


moaștem poate mai multe mărun- 
te lucruri, decât s'ar cădea şi ar 
fi mai cu cinste, din anumite 
puncte de vedere să nu le știm 

Toţi oameni; aceștia, dacă au 
prestat, întradevăr, ceva peste 
măsurile puţin  obicinuite ale 
prestaţiunilor omenești în gene- 
re, au putut-o face numai şi nu- 
maj clădind pe un fond pre-per- 
sonal. | 

Un Homer care să nu fi cunos- 
cut lupte și naufragii, n'ar fi Jos! 
Homer. Un Dante ne-teolog şi 
ne-politician, mar fi putut cânta 
raiul şi iadul. Un Shakespeare 
ne-actor mar fi putut f; Shakes- 
peare. Un Cervantes ne-spanio! 
nu l-ar fi putut da pe Don Qui- 
jotte. Un Dostoievschi  ne-slav, 
ne-epileptic și ne-creştin nu l-ar 
fi creat niciodată pe Rascolnicov 

Până şi „olimpicul” Goethe (re- 
bue să sufere, profund şi toată 
viața lui, de o încurabilă boală 
a sufletului spre a se mântui prin 
Faust, — căc; boala purta nume 
din Apocalips : Goethe era „năs- 
cut să fie „fierbinte” sau „rece” 
şi trebui SA JOACE, în calita- 
tea-i de docilă excelenţă și'n ca: 
litatea lui de curtean devotat, pe 
„căldicelul” în fața tuturor alte- 
țelor vremii. Paust nu e decât o 


sfâşiase, fără sorţi de vindecare, 
sufletul marelu; poet. In acest în- 
țeles și numai în înțelesul acesta 
Goethe a luptat cu destinul său 
asemeni patriarhului din Biblie 
care luptase cu Ingerul Domnului 
fără a i se îngădui intrarea în 
Canaanul făgăduinţii. 


FRIEDRICH GRIESE 


Născut, în ziua de 2 Octombrie 
1890, în satul Lehsten lângă Wa- 
ren din Mecklenburg, GRIESE 
a înțeles că, în calitațe de fiu de 
ţăran, e mai aproape de brazda 
natală decâţ de toate acele lu- 
cruri, văzute şi nevăzute, câte 
plutesc în văzduhuri pur cere- 
bate. In afară de acestea, fiimd 
și învățător și trecând, în anii 
decisivi ai vieții (1915/1916), prin 
academia csa mai dură, — fron- 
tul modem, — scriitorul din 
Griese a simţit că nu poate fi 
mare decât în măsura în care va 
putea pune suflet şi vrere ţără- 
ncască în paginile cărților sale 
scrise pentru toţi acei ce au vre-o 
legătură cu ogorul. 


GRIESE DEBUTEAZĂ 


cu romanul de războiu feuer 
(= Foc; 1921), publicând în 1923, 


O remarcabilă artă stilistică de 
a situa în netemporal înitâmală- 
rile cele mai apropiate și :in da: 
deosebit de a îmvălui în simbol 
cele povestile, anunță acum din 





Friedrich Griese 


Feuer, pe marele autor ai ro- 
manului Winter (1927), carte ce 
marchează un prim punct cu:mi- 
nant în cariera de scriitor a lui 
Griese, şi carte care, tradusă în 
multe limbi, i-a adus prima g:o- 


continuă punte de legătură arun- 


dela cele mai pierdute'n legendă 


și până la acele despre cari cu- cată 





trudnic peste ruptura ce 


Alte Glocken, 


„rage omite: PPE, 


patelica Ur și în 1925 romanul 


rie. Ori, Winter (= Iarnă) est> 
romanul  decadenţei unor nea- 





Cronica plastică 





CONSIDERAŢII PLASTIGE, PICTORI DIFERIŢI 


Asupra grupului „Arta” întrunit cu atâta 
amploare la Dalles, sar fi cuvenit să reve- 
nim în cronica asta întreagă; din păcate, ex- 
poziţiile care se succed în ritm accelerat, nu 
ne-o îngădue, 

Una este a pictorului EUSTAȚIU STOE- 
NESCU, care s.a înfățișat cu o operă diversă 
bine închegată, după ani de muncă. 

Dommnia-sa a fost elev al Academiei de Arte 
Frumoase din Paris, având ca profesor pe cu- 
noscutul pictor de scene istorice JEAN- 
PAUL LAURENS. 

A doua perscnaitate . veșnic în căutare, 
frământată de probleme noi, este a pictoru- 
lui H. H. CATARGI, fost elev și „massier” 
(mai mare peste ceilalți în atelier al aca- 
demie:! libere Ransan, vestită în Paris pentru 
difuzarea teoriilor moderniste GAUGUIN- 
VAN GOGH, 





a 


Decor de teatru 


ȘTEFAN HAPLINSCHI 


Despre domiia-sa am vorbit pe larg în 
cronica trecută. Vom vorbi acum de pictorul 
EUSTAȚIU STOENESCU. Ni se pare pre- 
zumţios să judecăm opera fostului nostru 
profesor. Ne vom mărgini deci să re.atăm cele 
văzute. Avem anume principii. Am voi chiar 
să le desfășurăm metodic, pentru a da temei 
ideilor noastre. Ne temem însă că nu vor 
ti înţelese... sau ceace e mai grav, că vor fi 
înțelese strâmb... totuși, nu disperăm, avem 
o fire tenace. Credem că fiind extrem de clar: 
şi precişi, vom avea, cândva, un rezultat. 

Plecând dela această premisă, că EUSTA- 
ŢIU STOENESCU a pormit, a fost format 
de un academism (unul cu deosebire odios, 
academismul francez) ne-am fi aşteptat ca 
orice pornire a d-sale să fi fost suarumată, 
buice lan oprfţ, pictural vorbind să fie 
distrus, aşa cum distruși au fost sute de 
elevi din acea academie. 

Vedem însă cu surprindere că domnia-sa, 
din înseși deiectele mediului, și-a făurit ca- 
lități (formule vechi, fond închis, culori fără 
cromatism, căutări de efect, obținute prin 
proectarea figurei în conira luminei etc.), 

Dintr'o tehnică perimată, colorată ușor de 
impresion-sm (fără disocierea tonului, nur 
mai „tuşe“ abia atingând pânza) și-a creiat o 
tehnică, dece să n'o spunem, personală cu 
totul. Dintr'un „brun“ de o adâncă intensi- 
tate (vezi omul cu şalul roşu), un verde (vezi 
ulcica din stânga) proaspăt, un gri — a- 
morul maestrului STOENESCU pentru gri — 
un alb jucăuş şi un negru, plămăait nu din 
vopseaua inițială „c'est ca le chic“, ci din- 
mun, aităstrui-cenuşiu de o mare fineţe 
şi-a creiat o patetă. O paletă de aristocrat, 
„bupă ce am făcut intr'o zi, de curând, o 
limbare prin expoziţii cu domnia sa, m'am 

( convins de un lucru, că are un discemă- 

' mânt cu toțul deosebit în a judeca arta. Un 

ochi a cărui siguranță şi agerime spunem 
| modest că ne-a uimit. E foarte greu, dela 
prima vedere, intrând într'o expoziţie, să 
ştii dintr'odată, ce e bun și ce nu, De aceea 
și pentrucă i-am cunoscut însuşirile de pro- 

: lesor, am fost bucuroși auzind că a fost nu- 
mit rector sal Academiei noastre de Arte 

Frumoase, Să fi avut şi Parisul unul ca 
dânsul, n'ar mai fi fost aşa de sinistră at- 
mosfera de acolo — o spunem dintr'o tristă 
experiență. 

Absența oricărei pânze a domnului CA- 
MIL RESSU, un pictor, dublat de un dese- 


nator cum ured că afară de PALLADY nu a 
mai avut țara asta, ne-a mâhnit grozav, în- 
trucâţ nutrim 0 veche admiraţie pentru 
domnul RESSU ale cărui opere suntem prin- 
tre puţinii care le-au văzut și le-au apre- 
ciat, vorbesc de cei din generația nouă. 

In colecția Bogdan-Piteşii despre care ne- 
îndo.os, că vom vorbi într'o zi, ne-a fost 
dat să vedern lucrări de o rară îndrăzneală 
ale domnului RESSU și nu putem uita un 
porireţ de LUCHIAN în fotoliul roşu, ex- 
pus de autonităţile germane în timpul ocu- 
paţici din 1916. Este un portret ciudat, ob- 
sedant ca un cântec. 

Va trehui să se organizeze neapărat o ex- 
poziție RESSU (pretind că a fost un pre- 
cuzsor), E 0 necesitate plastică absolută de 
care cei î.neri ar avea mare nevoe astăzi, 
când construcţia, compoziţia şi desenul au 
o pronunţată tendință să fie puse pe al 
20-lea plan... 

Credem că frumoasele desenuri de piator 
ale lui DĂRĂSCU ne înfăţişază viitoarea 
d-sale operă colorată. Nici nu ştie cât ne bu- 
curăm să vedem pe pânză, cucoana la piep- 
tănat! Cum subiectul este și al nostru de 
predilecție, așteptăm cu înfrigurare să-l ve- 
dem făpthuit... 

Pân'atunci, ne-am mulțumit cu puţinele 
picturi expuse şi cu promițățoarele desene. 
Ne inchipuim că bogata prezentare a opere: 
domnului ȘTEFAN POPESCU ar fi câști- 
gat mult în înrâurire, cu o ramă mai puţin 
incărcată. Inte alte lucrări am admirat 
acuarelele din sala de sauiptură, ne-a plă- 
cut cu deosebire una, cu o barcă lungă 
înaintând, 

Fi.md vorba de rame incărcate, ciocănite, 
intiorate, de caredela untimp pictorii noștri 
abuzează, să mi sengădue o mică epigramă 
a lui Cincinat Pavelescu dedicată unui ta- 
blou al pictorului STOENESCU. 

Pe vremea când lucram în atelierul d-sale, 
se alla un portret al poetului francez 
Jean Rameau, acolo, un portreț făcut în 


inceputuri pe care EUSTAȚIU STOENESCU 
nu-l prea aprecia. 


„Pentru poriretul lui Rameau 
K ca şi gata epigrama, 

Era fatal ca la Rameau 

Cea mai de preț... să fie rama! 


ea ; ua 
Ar Îi bine, zice — fără să fac personali- 
tăţi — să nu fie ultimul vers, aplicabil şi 
unora dintre pictorii noștri, 





TRAIAN BILȚIU-DANCUȘ 
Trei vâji ieudeni în strană 


Dalles-ul a luat acum o înfățișare juve- 
niă, graţie tinerilor care expun acolo şi o- 
perelor piine de avânt din grupul domnului 
TOMAZIU în sala din fund. E o grupare 
prezentată foarte frumos, bine alcătuită, cu 
o serie de lucrări variate, pline de gust, nu 
de prea mare importență ca. mărime, sau 
ca suflu, dar de o calitate, întru totul deo- 
sebită... Am întâlnit aci o slăbiciune a noas- 
tră, pe d. Drăguțescu, poate cel mai deli- 
cat, cel mai colorist, dintre desenatorii noș- 
tri dublat de un mânuitor extraordinar de 
sensibil. al peniței.,, Nu vrem să. insistăm 
dar ne simțim față de dânsul, capabili de 
orice părtinire, Cu un ochiu amuzat, am re- 
văzut vechile „orori” ale publicului ce-şi 


frângea neinţelegâna, creerii, în fața ta- 
blourilor cubiste. Aceste „orori! sunt foarte 
interesante înfăptuiri ale pictorilor din gru- 
pare... puţin cam demodate, căci prea pur 
uubiste, am fi preterat, cât ne priveşte, un 
pas după, sau chiar mai mulţi.,. Ceva su- 
prareaust, aşa, de pildă, un ou cu un fir tele- 
fonic agăţat de un cargobot, din care iese un 
jagvar, intitulat „primăvara în  planeţa 
Marte“ ! 

Am remarcat tablourile domnului 'TO- 
MAZIU, cu ale cărui compoziţii constructive 
am început să ne împăcăm deabinelea. Sunt 
apoi gravurile domnului DOBRIAIN ii cu- 
ceritorul  taent al lui ȘIEFAN HA- 
BLiINSCHI care în arta teatrului, decor EN 
cosuume, 'are o deosebită pricepere. Nu înţe:eg 
de ce no iolosesc directorii noștri de scenă, 

Din păcate toţi aceşti domni nu aveau pre- 
gătite reproduceri pentru a putea da o idee 
despre opera lor. Cele două machete pre- 
zentate sunt excelente, precum şi desenul 
colorat făcut după frescele bisericilor noas- 
tre. Spaţiul nu-mi ingădue să vorvese cât 
aşi îi voiţ de fiecare, de catilelatele dese- 
nui ale domnului TOMAZIU de piidă. De 
căsuţa aceea din stânga a domnului ȚIPOIA... 

Inainie însă de a vorbi de dvi dintre cei 
mai importanţi pictoni de aci, pentru că sunt 
într'adevăr două personalități care în afară 
de arta lor, trebue să ne tie dragi pentru 
că sunt ardeleni, să ne oprim in sala celui 
răsfățat de zei, GEORGE VÂNĂTORU. 

Cum intri îți ia ochii culoarea ! Roșuri a- 
prinse, albastruri frenetice, verzuri, gaibenuri 
dansează o sarabandă care în curând... tre- 
bue s'o spunem, te sufocă, Este o orgie de 
cuwioare, un belşug deşănțat, iertat 1ie-mi 
s'o spun, trânţită în fel şi chip, in vârgi 
late, lungi, subțini, de-acurmezişul şi de-a- 
latul tabloului, tără o armătură precisă 
de desubt, un suport, Apoi toate aceste pei- 
saje din Crimeea se aseamănă, să fie tăcute 
va Sinaia sau in Patagonia ar ii ja fel Nu 
au caracter local, să mă ierte că i-o spun 
domnul VÂNĂTORU, Domnia-sa pretinde 
că nu gustă pe ANDREESCU pentru că e 
prea aproape de pământ; preteră focurile 
bengale ! 

Credem că sobrietatea acestui pictor în 
toată puterea cuvântului i-ar fi făcut mult 
bine, L-am cunoscut la început pe d. VĂ- 
NĂTORU atunci când tonuri suave, delicate 
se poiriveau așa de bme cu trăsăturile dom- 
nie:-sale subţiri... Bineinţeles a evoiuat ! şi 
este acum răsfățat de zei... probabil că noi 


HI nu ne pricepem. 


De îapt, nepriceperea în pictură este de 


i multe ori tare comodă, imi îngădue entu- 


ziasmul pentru arta primitivă a domnului 
BILȚIU-DANCUȘ. Nu cred că fie cecace se 
numezie la noi un om de gust, maramu- 
reşanul BILȚIU. Hotărit că-şi ascunde ta- 
blourile cele bune și oferă ochiului mai cu 
seamă, cele cu cusururi. Dar pictează iarna 
cu atâta drag ! Parc'ar fi un frate modest, un 


i; îraie sărăcuţ al lui Breughel, Un îrate dulce 
„ieșit din ţărișoara noastră, Domnia-sa nu 


știe ce e aa „materie“ (vezi kiograme trân- 
iute cu mistria), domnia-sa nu ştie ce e ala 
picat”, articulat cu o buză groasă plină de 
s:ne, Dommia-sa nu cunoaște ultimele teo- 
rii la modă venite direct din Paris. Dommia- 
sa însă, de sar duce la Paris cu 12 bucăţi 
alese, pe care le ştiu eu, ar auzi pe Fran- 
cezi zicând: „Tiens, c'est &patant, voilă en- 
fin un Roumain qui ne nous imite pas“. 

Mi-a rămas așa puţin spațiu pentru dom- 
nul VLASIU pe care l-am numit pictor şi 
este şi sculptor. Un sculptor care ştie ce e 
aceea sculpinră. D. VLASIU merită o opri- 
re lungă asupra putermicelor sale însuşiri. In 
domnia-sa este o forţă telurică, un izvor 
care ţâşneşte din toate părțile exprimân- 
du-se'n piatră, marmură, desen sau pictură cu 
o tărie nu totdeauna disciplinată, dar caldă 
şi vie, Hotărit, din Ardeal ne va veni mân- 
tuirea. 


LUCIA DEM. BĂLACESCU 





muri, odinioară vrednice, de ță- 
rani nemți cari nu-şi mai asculiă 
sângele. Un singur cm supravie- 
ţuieşte şi se simte chemat să în- 
temeieze o nouă ramură de siu- 
jiitori merătădiţi. ai gliei. Dar a- 
cesta, Jonas, nu are sânge viciat 
şi numai el, ascultându-ș: îndem- 
nul ancestral, poate rezista rău- 
lui. 

Intrun alt roman Der ervigc 
Acker (= Ogorul etern; 1930) 
Griese ilustrează, la îel de p.astic 
și drastic decăderea vieţi: rurale 
și citadine nemţești din timpui 
războiului trecut şi imediat de 
după a). 

In Das letzte Gesicht (1933) este 
iarăşi problema legăturii omului: 
cu pământul. Un „mort“ se in- 
toarce din războ:u şi începe, în 
propniile lui meleaguri, ca s:mplu 
coloniza.t In povestirile din Das 
Korn rauscht (1923), Die letzte 
Grabe (19217), Der Saatgang (1933), 
Die Wagenburg (1935) Kind des 
Torfmachers (1937), ca şi în tra- 
gedia Mensch aus Erde gemachi 
(1933) şi ca și în comedia Die 
Schafschur (1935), Griese îşi de- 
săvârşeşte arta de scriitor înspi- 
rat de brazdă și de oamenii braz- 
asi. Destinul plugaruluji e p:a- 
priul său destin, deaceza îi rzu- 
şesc toate cărţile cu subiect rus- 
țic, Sângele sănă!0s e taina re- 
zistenței şi afirmării ţărăneşti și 
sângele neviciat de amestecul: 
sţreine. In Das Dorf der Mădcheu 
(1932) Griese a stăruit limpezito» 
asupra deosebirilor sanguine din- 
tre băştinașii nemți şi ţăranii i0- 
bagi de origine slavă. Dotat cu 
un mare dar epic. autorul cele- 
brului roman Winter a publica! 
în 1938, o nouă capodape-ă : Bău- 
me îm Wind, iar în 1939 impre- 
sionanta povestire Weisshăpfe. 

In afară de acestsa, Friedrich 
Cresa a mai scris Herzog (1931), 
Prinzessin von Grabow (1936) 
Wittuogel şi Die Fiucht (1921). 
Tal dr Armen (1929), Sohn seiner 
Mutter (1929), romane și poves- 
tiri, — comedia Wind îm Luch 
(1937) şi biografia Fritz Reuter 
(1938) 

Pentru dragostea-i de zgor şi 
plugar, compatrioţii l-au răsplă- 
tit pe Griese împroprietărindu-l 
cu o fermă. Rar răsplată mai po- 
trivită pentru un scriitor al vie- 
ţii țărănești. 

TRAIAN CHELARIU 


erai. 


——._— 
tr CE ce PASII 


Selea pământului 


Când lunecă stropi în şiroaie, 


Pământului nostru i-e sete; 


EI soarbe la fel c'un burete 
Din cupele pline de ploaie. 


Pământu-i beţiv: bea în cramă 
De nouri ce scutură boabe... 
El suge spumoase podoabe 
Și'nghite a bolților poamă. 


In beci, care viticultor 


A spart iarăşi vadra 'cu vin ? 
Şi toarnă rachiu şi pelin 
Pe arbori, pe'ntregul decor ? 


Când ploaia'n frunzișuri se'mplântă, 
Scăpată din nori ca din hăţ, — 

La fel c'un ţăran la ospăț, 
Pământul se'mbată şi cântă... 


ALEXANDRU BILCIURESCU 


SbBor 


Tu, suflete, în tainicul tău sbor, 


De darurile vieţii desrobit, 


Ridică-te din lutul pieritor, 
Spre cerul cu azur nemărginit. 


De tot ce-i pământesc, cât mai departe 
Să te înalţi „să nu-ți mai aminteşti 
De mlaștina de patimi şi de moarte, 
In care-aici, sub vremi, te adânceşti. 


Să uiţi povara marilor tristeţi, 

Pe care, zi cu zi, o porţi cu tine. 
De-un vis de fericire să te'mbeți, 
Plutind în larguri pururea senine. 


Fără hotare, gândul va străbate 
Ca raza ce porneşte dela soare, 
Să afle înţelesuri, pentru toate 
Ce'n lume pier ca un parfum de floare. 


DIMITIRE ALBOTA 





Note italiene 


FRANCESCA DA RAMINI 


Condus de Virgilius — simbol 
al rațiunii — Dante își începe 
călătoria în lumea de dincolo, 
cum era firesc, cu coborirea în 
Infern, oprindu-se în jPurgato- 
viu, pentru a ajunge, purificat, 
în Paradis. 

Din lumea de blesteme şi în- 
tumeric poetul urcă, trăind în- 
treaga dramă a sufletului ome- 
nesc, până la contemplarea Tri- 
nităţii Divine. Dacă Purgatoriul 
și mai ales Paradisul, prin reali- 
tatea lor pur imaginativă, erau 
mai greu de concretizat în artă, 
Infernul oferă în fiece cânt, e- 
xemple de mare poezie, 

Căci mai aproape de om este 
durerea; veşnica beatitudine, ne- 
ştiută încă de muritori, rămâne 
abstractizată în cuvinte, fără pu- 


terea de evocare a unui senti- 
ment trăit. 
Infernul dantesc, cu puterea 


Wui plasticizatoare, cu toată mă- 
reția neputinții umane, rămâne 
un moment unic în istoria lite- 
râturii universale. 

Protagoniştii trăesc bine îndi- 
vidualizaţi,  purtându-și, SCTâÂş- 
nind din dinți, pedeapsa, mai 
păstrând încă ceva din patima 
ce-i mistuise în viață, nedes- 
prinși complect de ea, ci mereu 
cu nostalgia „lumii”. 

In Purgatoriu, Dante întâlneş- 
te umbre care-au uitat pasiunile 
de odinioară; înclinate smerit 
pentru pocăință, ele poartă nu- 
mai dorul Paradisului. Iar în Pa- 
radis, doar lumini, 

Poute de turburarea acestor 
lumini fuge cititorul, şi se opre- 
ște mai des asupra cânturilor din 
Infern; sunt mâi aproape de con- 
diția lui de ființă şovăelnică, pur- 
tată maj mult înspre păcat: 


„E come i gru van cantando 
[lor lai, 
Facendo în aer d: se lunga riga, 
Cosi vid” io venir traendo guai 
Ombre portate dalla detta briga“ 
(Cântul V) 


Intrând întral doilea cerc în- 
fernal, după ce Virgilius îmblân- 
zeşte pe Minos, Dante ajunge în- 
tun loc „d'ogni luce muto”, 
unde un uragan înspăimântător, 
care nu se oprește niciodată, 
poartă cu el sufletele damnați- 
lor, Sunt aici „i peceator carnali“. 

Și — spune poetul în versurile 





sus citate — semeni cocorilor 
ce-şi ţipă plânsetele, sburând în 
lungi şiruri, așa veniau, purtate 


de vântul  năprazniec, sufletele 
îmdurerate. 

Semiramida, Dido, Cleopatra, 
Achille, Paris, Elena, Tristan 


toți cei ce fuseseră în viaţă, ro- 
biți de dragoste. Induioșat, ca 
unul ce plătise îndeajunse chi- 
muri acestui capricios zeu, Dan- 
te vrea să vorbească: 


„A que: duo che insieme vanno, 
E paion si al vento esse 
jleggieri“ 


Aceștia doi, care și în Infern 
sunt mnedespărțiți și par atât de 
fragil; în bătaia vântului, sunt 
Paolo şi Francesca, 

Smulgându-se pentru câtva 
timp din vârtejul pedepsei, pen- 
tru a răspunde chemării poetu- 
lui — în cursul călătoriei dan- 
fești se fac multe asemenea ex- 
cepții cele două umbre se 
apropie de cel ce dorea să ştie 
cine sunt. 

Iar Francesca îşi deapănă re- 
pede, scurta ei poveste de iubire 
Dragostea ei pentru frumosul 
Paoio a fost așa de mare, încă 
nici în Infern m'a părăsit-o; a 
fost o dragoste fără noroc, pe 
care-au trebuit s'o plătească a- 
mândoi cu moartea. Dar, neîn- 
semnată consolare, 


„Caina aitende chi vita ci 
[spense”, 
'Copleșit, Dante îşi pleacă pri- 
direa, nemai putând spune ni- 
mic.  Virgilius însă, printr'un 
mustrător „Che pense?” îl face 
să-și reia firul vorbiri; și timid, 
poetul își arată  compătimirea 
pentru suferințele celor doi ne- 
fericiţi, 


— „Francesca, i tuoi martiri 

A lagrimar mi fanno tristo e pio. 

Ma dimmi, al tempo de'dolcj 
[sospiri, 

A che, e come, concedette amore 

Che conosceste i dubbiosi: desir:?" 


Curioziatea poetului care vrea 
să cunoască amănunte atât de 
dragi amintirii celor doi îndră- 
gostiți, o face pe Francesca să 
evoce timpul fericit în cuvinte 
pline de o miraculoasă simplitate 
și de o nemai întâlnită, profun- 
dă meluncolie. 

— Nessun maggior dolore. 
Che rirordarsi del tempo felice 
Nella miseria. 


Nici o durere mai mare, decâi 
aducerea aminte în nenorocire, 
de timpuri fericite. 

Citeau într'o zi, ca un simplu 
divertisment, povestea de drago- 
ste a lui Lamctlotto şi a Gine- 
vrei, unul din multele romane 


de felul acesta, care circulau pt 
atunci. 

Și, fără să-și dea seama ce se 
întâmplă, de vină fiind doar at- 
mosfera de vrajă ce le-o țesu'n 
jur povestea de iubire a celor 
doi eroi, 


— La bocca m; baciă, tutto 


[tremante. 
Galeotto fu il libro, e chi lo 
[scrisse. 
Quel giorno piu non vi leggemmo 
favante. 


Din mijlocul încântării aceleea 
de început de dragoste, cej doi 
nefericiți au pășit direct în vâr- 
tejul ameţitor al Infernului. De 
aceea Francesca nu poate uita 
pe cel ce i-a dat atât de repede 
morții și parcă se simte vure- 
cum răzbunată, știindu-l în chi- 
nurile mari ale „Cainei” 


„Mentre che l'uno spirto questo 
[disse, 
Ialtro piangeva si, che di pieiade 
Y venni men 'cosi com'io morisse: 
E caddi come corpo morto cade“. 


In timp ce Francesca vorbea, 
celălalt irit, Paolo, plângea 
atât de sfâşietor, încât de milă, 
poetul are senzaţia că se sfâr- 
șește și „căzu cum cade un corp 
mort”, lar ce; «doi nedespărțiți 
îndrăgostiți își vor fi luat locul 
în grupul din care se smulseseră 
pentru câteva clipe, lângă Di- 


dona. 
Cunoscătorii poeziei italiene 
anterioare  „„Divinei Commedia” 


— chiar când e vorba de acela; 
poet, dar din „Vita muova* — 
simt imediat, în prezența Fran- 
cescăi da Rimini și a altor figuri 
din Infern, că se găsesc în ala 
climat poetic. Trubadurii, ca și 
poeții „dulcelui stil nou” se în- 
chinau acelei abstracte „donna 
angelicata”, femeea-înger, abea 
aruncând o fugară privire celui 
ce-i implora mila.  Inconjurată 
de-o aură aproape mistică, înde- 
părtată de tot ce este pământesc 
Jemeea se pierdea printre cetele 
de îngeri, lăsând iubitului doar 
amintirea unei fețe de culoarea 
perlei sau a buclelor de aur. 

Francesca da Rimini își capătă 
o puternică  imdividualitate: nu 
nai e anonima și încărcata cu a- 
celeuşi eterice atribute „donna 
cântată de-alâția poeţi. 

Are un anumit curacter, o îs- 
torie cate e numai a ei, amintiri, 
pasiuni, dureri: o viață bogată, 
prodigioasă în comparație cu pu- 
Hdele castelane. Francesca da Ri- 
mini e o fiinţă reală, vie, nu mai 
cochetează cu transcendentul; ea 
este, cum spune și De Sanctis „la 
prima donna del mondo  mo- 
derno”. 


SORACTES 





4 











UNIVERSUL LITERAR 





14 Februarie 1942 mms 


DESTIN MAJOR — 


De dis de dimineaţă, începuse să plouă. 
Prin sita deasă a Cerului, razele soars- 
lui încercau să iasă din copeile de lu- 
mină, să mai limpezească niţel pămân- 
tul udaţ și de apă şi de sânge 

Intr'o viroagă, ca într'o peşteră, un 
batalion din regimentul de vânători 
al unei Divizii își aștepta comandantul, 
anunţat din ajun de aghiotant, că o să 
vină dela Bucureşti. 

Oamenii așteptau tăcuţi, cu căștile 
peste urechi. Bătălia începuse de câ- 
teva zile și rezistența dușmanului dea- 
curmezișul drumului spre Dalnik, nu 
vrea să cadă, cu tot eroismul infante- 
riei Diviziei. Și era formată din Ro- 
mâni Ge prin partea de jos a Bucovinei 
şi din ciobanii Moldovei de sus. 

Stiau ei hăitui cu lupii fiămânzi și 
nu le era teamă, cu toate pierderile su- 
ferite. Dar le lipsea ceva și ei nu-și dă- 
deau seama, de ce le trebue, ca să poată 
răsbi blestemata de cotă, unde pieriseră 
atâţia dintre ei. 

-.— Ci-că vine dela Bucureşti don' Co- 
lonel al nostru, rupse tăcerea fruntaşul 
Mândruţ, bucovinean din părţile Su- 
cevei. | 

— Aşa dzâcea şi don' Locotinent &- 
ghiotant, răspunse sergentul Bărbăţel, 
din sat cu Mânădruţ. O mai fost făcut 
şi răsboiul ăl mare, di ni-o scăpat pi 
noi din robie. 

Aista știe a să bati bini și d'amuş om 
putia răsbi cota ceia, cu noi și ălălalt 
batalion din rezervă, 


—- Apăi, chiar aşa ar să fie, că don 


Locotinent dzâcea că don” Colonel al 
nostru îi mic di trup, da' mare di suflet 
şi om putea atunci cu noi şi cu Dum- 
niezeu să hăituim lupchii aiştia, mâu- 
ca-i-ar scorpiile de nebotezaţi. 

— Iaca, începu să brohoiască și scroa- 
ta a bătrână. Ia mi te ţâni amuş, cum 
“o sparge, 

Peste dealurile din jur, obuzele artile- 
riei grele sovietice încercau să atingă 
satul Fridenthal, din care fuseseră scoşi 
sovieticii, cu două zile mai înainte, 

Şi trăgeau, trăgeau mereu, împrăș- 
tiina obuzsle pe întinsul câmpiei din 
faţa satului, căutând să scoată din satul 
neocupat, forțele române pe care ie bă- 
nuiau ascunse în el. Dar nu loveau nici 
satul, nici vâgăunile pe unde cele două 
batalioane din rezerva Diviziei, aștep- 
tau ora intrării in foc. 

Din când în când, patrule de avioane 
sovietice mitraliau culturile. aruncând 
și bombe. Dar nu nemereau ascunzișu- 
rile noastre, 

Dinspre front, elinchetul mitraliereior 
şi răbufneala brandt-urilor îi făceau pe 
vânători să se lase și să se ridice, ca 
și când lupta se desfășura în faţa Lor, 
lar nu la aproape doi kilometri mai în 
colo. 

Spre mijlocul zilei, batalionul fu prins 





— Când plecaţi înapoi? îi întrebă sanitarul. 


în ochii noului comandant. Nu-l văzuse 
nimeni când s'a apropiat, Cu pelerina 
de ploaie pe umeri, cu boneta de cam- 
panie, cu mănuși şi cravaşa în mâna 
dreaptă, n'avea nimic din aspectul lup- 
tătorului obișnuit prin pariea locului. 

A intrat în mijlocul batalionului şi 
oamenii l-au simţiț ca al lor de tot- 
Gaauna. 

Cu monoclu în ochi, purta pe brațul 
stâng semnele din răsboiul trecut în 
care fusese de două ori rănit şi din 
care rămăsese cu un picior mai scurt 
decât celălalt. 

Ca ofiţer superior, a cerut să plece 
pe front  penirucă, dascăl al atâtor 


sute de ofițeri, socotea o datorie de con- 
ştiinţă să fie acolo cu cei pe cari-i pre: 
gătise pentru a se jertfi Patriei. 

Sosit la regiment i s'a dat ordin să ia 
ajutoria regimentului. Dar n'a primit. 


Părinţii voştri au murit atunci, dar 
priviţi în jur cum mândra Bucovină şi-a 
trimis fiii să se răsboiască pe drumurile 
ucrainiene, pentru o Românie care tre- 
bue să-și hotărnicească în veacuri fron- 
tierele. 

Ce bucurie mai sfântă pentru sufle- 
tele părinţilor voştri morţi la 1916, când 
ismt, că, alăturea, de copiiilor luptă cei 
scoși din robie cu propria lor viață. Așa 
se împletește qin generaţie în generaţie 
sufletul nației noastre, care ma avut 
niciodată, linişte şi poate n'o să aibă 
multă vreme, 

Vreănicia nu se cântă în mandolină. 
Ea vueşte pe făgaşul inimii și se vrea 
purtată în suflete”. 

„Au căzut părinţii şi s'au ridicat co- 
piii, Lângă voi, mânârii bucovineni au 
venit să-și dăruiască viaţa, nu ca 0 





„Eu n'am venit aici, domnule Colo- 
nel, să comand căruţe cu făină şi ovăz. 
Ertaţi-mă, comand batalion san plec 
în altă parte”. 

Liniștit, dar hotărit, și-a salutat co- 
mandantul şi a plecat încet, târşind pi- 
ciorul, să- și ia comanda batalionului, 
peste care a dat în viroagă, fără, să-l 
sută nimeni și tot așa de hotărit. 


Batalionul era pregătit de luptă. Aş- 
teptau numai ordinul să se avânte la 
atac. Iar el a vorbit: 

„Stiu că vă gândiţi la mine, simţeam 
că mă așteptați Pe când eram în tren, 
sufletul meu vă. prindea în el şin sbo- 
rul trenului, gândurile mele toate fere- 
cau inimile voastre, ca unite cu a mea, 
să învingem sau să cădem. 

Am mai fost în luptă şi tot cu Mol- 
doveni. Poate chiar cu părinţii unora 
dintre voi. Unii dintre noi au căzut a- 
tunci, dar cu folos şi folosul 1-am sim- 
it destul ca să pricepem taina răz- 
boiului sfânt, 


id 


răsplată pentru ceeace s'a întâmplat cu 
douăzeci de ani înainte, ci din chema- 
rea suferințelor de veacuri, care i-au 
făcut să lupte întotdeauna pentru li- 
bertate şi pentru o Românie a lor. 

Vă voiu duce în foc Mă veţi vedea 
mereu în mijlocul vostru, aşa cum sunt 
acum. Dușmanii au gloanţe și în aceas- 
tă luptă, glonțul meu poate îmi este 
ales. Eu voiu cădea, dar voi veţi invinge. 

După cât veti vedea, lupta nu va dura 
mâi mulţ ca treizeci de minute. Vreme 
mai multă vom pierde până când vem 
ajunge la limita de siguranţă a artile- 
iei Cred, să se scurgă o oră, dar dela 
semnalul cu racheta şi până la cuce- 
rirea cotei nu va mai trece decât atât: 
treizeci de minute, 

La comanda batalionului va urma 
după mine, căpitanul Vasiliu. 

Fără teamă. Cu mine veţi învinge”. 

Şi sa dus, urmat de aghiotant și as 
ofiţerul de legătură, al Divizionului de 





artilerie, să pregătească detaliile luptei 
la, postul lui de comandă, 

Vacarmul se stinsese din ajun, Pemn- 
tinsul frontului liniştea părea să fi cu- 
prins în calda ei alintare răgazul sufle- 
telor obosite. 

Doar spatele huruia necontenit cu e- 
vacuarea răniților şi alimentarea fron- 
tului, 

Oamenii îşi așteptau comandantul. 
Cu nervii strânşi, cu sufletele prinse de 
voinicia, faptelor ce voiau să împlineas- 


că, fiecare se gândea la ce i se spusese. 


și la ce are de făcut 

Nu vorbea nimeni ; dar se uitau cu 
ochii peste deal, la cetatea ce trebuia 
învinsă. 

O rumoare generală ca un fior stră- 
bătu companiile pe rând: o vinit don' 
Colonel. 

Ofițerii primiră ordinele serise. Scur- 
te, dar precise. Fiecare unitate își avea 
rolul ei în drama nebănuită încă şi pe 
care trebuia să o joace, 

Câteva minute mai târziu bubuitu- 
rile hăuiau văile, purtând în miezul zilei 
spasmele clipelor ce se vor scurge. 

Colonelul Trofin se ridică în picioa- 
re. Un semn cu mâna și oamenii: por- 
niră în unităţi, cu arma purtată vână- 
toreşte şi în pas cadenţat, 

In curând câmpia întreagă se acoperi 
în broderia formaţiei de apropiere. Mer- 
seau tăcuţi, cu ochii căutând locul co- 
mandantului lor. 

Un alt, semnal şi batalionul se opri, 
cu'cat la pământ. Doar Colonelul Trofin 
în picioare, cu binoclul la ochi, ordona 
ofițerului de artilerie nouile concen- 
trări pe poziţia comunistă 

Traectoriile se mutară pe partea de 
Miază-zi a coței. 

Un semna! nou și dreapta se împinse 
înainte, pe locul indicat în ordin, de 
unde se putea trage mai bine cu mitra- 
lierele și brandt-urile batalionului. 

Cunoştea fiecare palmă de pământ. 
Eri, când ofițerii lui credeau că s'a dus 
să se odihnească, pentrucă deabia ve- 
nise de pe drum, comandantul a stră- 
bătut câmpia pe care trebuia să-şi con- 
ducă unitatea, 

Artileria își schimbă din nou traec- 
toriile, de data aceasta la centru. 

Batalionul o porni cu aceeași vigoare. 

Mitralierele şi brandt-urile începură 
să-şi depene firul morţii pe locurile de 
unde ochii comunişti căutau să deslăn- 
ţue barajul focului ucigător. 

Oamenii ajunseseră la câteva zeci de 
metri de clina dealului. Ochi vrăjmași 
se pândeau reciproc. Batalionul aștepi:a, 
semnalul cu racheta. 

Pământul se cutremura. Uneori, prin 
fumul stârnit de explozii, capete şi 
mâini de bolșevici se ridicau în aer și 
cădeau la pământ de părea că iupta se 


paşi. 





de CORNELIU PENESCU 


schimbase într'un țeatru de marionete, 
în care un scamator satanic scoate din 
tolba acoperită cu fumul magie părţi 
omenești pe care le reconstitue după 
cortina şi e pune apoi să tragă de pe 
scenă cu arme dk soc Dar vatiele, eș.te 
din vacarmul tunului, 


tirul era realitate. 

Racheta se declanșă,. Stele roșii plu- 
teau din văzduhul cenușiu spre pământ, 
deschizând drumul presimţiriior ui 
Trofin, | 

Batalionul se aruncă într'un iureş nă- 
prasnic, luând în piept ultima su.ă de 
metri, 


Cu cravașa în mână, tot timpul în 


picioare printre gloanțele dușmane care | 


vuiau din toate părțile, îşi durija 0a- 
menii cu o linişte de nebănuit. 

Invălmășeala produsă nimici ultimele 
rezistenţe şi poziţia fu cucerită cu în- 
treg întinsul dealului. 

Cu focuri răslețe, vânătorii urmăreau 
din când în când câte un bolșevic ce 
fugea îngrozit de arătările din spate 


întăreau sSulie- : 
tele ostaşilor Coionelului Trofin și tea- i! 


Doar ochii comandantuiui veghiau pe ! 


îiniinsul iuptei. 
minat povestea şi aștepta așa cum pre- 
văzuse la început, contra-atacul inamic. 


Până atunci puse ordine în unităţile a- . 


Simţea că nu sa ter- 


msstecate şi impinse mitralierele pe di-; ; 


recţiile cele mai periculoase. 
Contra-atacul inamic se produse ca 

din senin. izbind flancul de Miază- 

Noapte al Batalionului, : 
Mitralierele lui Trofin începură să | 


ţăcăne secerând, valuri după vaiuri, co- * 


muniștii hămesiţi de sânge și de ură. 

Pierduseră o linie bună de apărare şi 
ştiau ei ce înseamnă aceasta. Dar nu 
răzbiră. Spectrul morţii îi alungă că.re 


„Ocurile de unde porniseră ca să revină : 
totuşi în huruitul sinistru al earelor,; 


mai impetuoși, mai mulţi, 

upta, se complica și mijloacele anti- 
car ale Batalionului se rezumau numai 
'a două piese, 

Stânga lui Trofin cedă, Ingândurat, 
puse secţia anţi-car în bătae, Primul 
tanc, plesnit în plin, se întoarse pe 3e- | 
nilă şi rămase desghiocat pe-o rână, 
ca un urs uriaș cetluit în cap. 

Dar stânga ceda mereu, 

Lăsă secția să tragă și aduse com- 
pania de rezervă înapoia dreptei. 

In fruntea ei plecă la un nou atac a- 
supra infanteriei comuniste, pe care o 
puse în panică. 

Un glonț îi prinse inima. O şuviţă de 
sânge şi omui căzu în mijlocul batalio- 
nului ce-i cucerise cota. 

Târziu, în noapte, hugues-ul purta la 
comandamentul armatei, pe banda aibă 
receptoare, un scurt raport: 

Cota, 80 a fost cucerită, Locotenent- 
Colonel Jon Trofin a căzut. 


ic are, ! 


E SIE cp ap e E 


DD O 


Cotiră din drum pe drumeag. Casa era la câţiva 


— Am fi vrut mâine, da' dacă-i nevoe... dădu 
din cap bătrânul. 

— Piecăm mâine... zise Teofil, 

— Mâine! mormăi tatăl cu sufietul negru de su- 
părare. Băiatul rănit... pușca pierdută... Parc'am 
pornit cu stângul... 

— Până mâine poate se desumilă... zise sanitarul. 

Le dădu doctorii. Ii învăță ce să facă. Ii p.ătiră 

şi plecară... 
„Deşi era noapte, târziu, vestea că lupii atacaseră 
niște drumeţi pe culme, se răspândi în sat. Când 
ajunseră ia casa la care poposis-ră, găsiră mai 
muţi oameni cu felinare strânşi în ju:ul fiarel 
ucise. Povesiiră întâmplarea şi oamenii îi priveau 
cu ochi hoibaţi. Dacă n'ar îi văzut fiara ucisă și 
braţul legat al flăcăului, ar fi crezut că-s pa.avre. 
Apoi trecură în casă, masa era așezată, ii aș.epta: 
șipul cu vin era în mijloc... 

Mâncând, bând, dar mai ales povestind, se în- 
căiziră și supărarea le mau trecu. Povesuund întâm- 
plarea, trebuiră să pyvasiească şi descre pușca pe 
care o pierduseră pe drum. Se int-a:se în trecut 
5i firul povestirii noui se legă cu al alteia vechi. 
Povesti din război, cum câștigase Virturea Miu- 
tară, cum venise Regele la patui lui... Asculţătorii 
îl priveau cu admirație şi ei își simțiau sufletele 
îngive. Teofil uitase de rană, care nici nu-l mai 
durea și tatăl uitase de puşcă și de întâmplarea, 
grozavă... 

Târziu rămaseră singuri și se întinseră pa laiţă, 
cu ochi! în podul negru. 

— Oare ce face mama, acum? întrebă Teofil, 
intrun târziu. 

— Mamă-ta? O îi dormind, sau s'o fi gândind 
la drumul nostru... și glasul lui avea altă intonaţie, 
mai biânqă. 

„ Liniştea îi cuprinse iar şi-şi simţiră pleoapele 
grele de somn... 

„„Auziră bătăi în ușă. Crezură că atunci ador- 
miseră, dar poate nici nu adormiseră, ci numai 
fuseseră intr'o stare de toropeală și venise cineva 
să-i scoale din somn. 

Era gazda. Ii anunţă că se lumina de ziuă. Cân- 
taseră cocașşii... 

Teofil uitase de rană și, dând să se ridice, se 
sprijini în mâini. Recăzu pe pernă, cu un geamăt. 
Tatăl se apropie de el și-l ajută să, se ridice. 

— Așteaptă-mă aici... Tot n'ai să-mi poţi ajuta... 
Mă duc cu el... 

„El“ era gazda. Tatăl ieşi şi el rămase singur. 
Rana începu iar să-l doară. Parcă îl durea osul. 
Durere adâncă, surdă. 

Timpul trecea greu. I se păru un veac până ce 
auzi iar sgomot în fața casei, şi clinchetul dulce 
al clopoţeilor. Săniile încărcate scârțâiau. Lumina 
e aa intunerecul și se strecura acum şi n 
casă. 

Intră tatăl și-i ajută să-și îmbrace cojocul și 
sumanul, 

Plecară... 

— Vremea-i ca ieri, nici mai bună, nici mai rea... 
să nu întârziem să ne apuce mai rea... zise omul, 

Mergeau pe lângă sănii. Teofil simţea fiecare 
sdruncinătură a pasului în mâna boinavă, îl săgeta 
și-l ardea: ardea în locul acela un foc mocnit. Era 
slăbit, obosea repede şi din când in când se mal 


Cânddoarmepământul 


(Urmare din pag. 6-a) 


urca pentru câteva clipe deasupra, pe leonne. ca 
să se mai odhinească, Avea norce că diumul era 
puţin aplecat, săniile alunecau aproape singure... 
Dacă ar fi fost deal. ar fi fost mai prost... 

Trecuseră, peste culmea unde fuses-ră ieri ata- 
caţi de lupi. Mergând pe lângă sanie, Dinu Simion 
întorcea capul când într'o parte când întralta, 
cercetând câmpul și zarea. Nu mai ningea, dar 
erau nouri de zăpadă sus și'n fiecare clipă putea 
să înceapă ninsoarea. Ar fi fost mai greu. Intinsul 
era înegurat și trist... 

Dela un timp observase două umbre în negura 
zării, întâiu crezuse că se înșelase, apoi nu se mai 
îndoi. Erau doi lupi. Când se apropiau, când ră- 
mâneau în urmă, ca nişte puncte. 

— Poate au de pând să ne facă iar de petre- 
canie! își zise el și întoarse capul spre sania pe 
care era cocoțat Teofil. Stătea ogârjit, cu capul 
plecat, parcă ar fi privit mereu mâna legată de 
gât. 1 se făcu milă de el. Nu-l mai strigă, 


II strigă totuși, mai ţârziu, când umbrele dihă- 
niilor se apropiară atât de muit încât le distingea 
bine. : 

— Te poți bizui pe-o mână? 

— Dece tată, tresări Teofil, încruntându-se 

— Apăi, uite-te 'napoi... 

Teotil îl ascultă, privi înapoi, văzu dihăniile și 
sări jos. Işi pregătiră topoarele. Parcă le-ar fi vă- 
zut pregătirile; dihăniile rămaseră iar umbre în 
zarea plumburie; mai târziu se topiră de tot... 

— Grezi că-s tot acelea care ne-au ieșit ieri în 
drum ? întrebă flăcăul, 


— Se poate... Fiara-i răsbunătoare, ca şi omul... 
Ba mai cred că lupii cari ne-au atacat, au fost 
același pe cari i-am văzut întâi şi ne-au ocolit.,, 
S'au ascuns după dâmb, ca să ne ia dintr'edată, 
Am avut mare noroc că am scăpațt... Fiara flă- 
mândă îi ca turbată... dă unde nimetește. 

— O fi așteptând să se lase noaptea să ne atace... 

— O fi ş'asta,.. 

Ajungând în locul unde. descoperiseră pierderea 
puștii, tatăl zise : 

— Să nu trecem ca orbeţii, să căutăm pușca în- 
c'odată... 

Incepu să răscolească iar cu picioarele zăpada, 
să se aplece câna simţea că piciorul atinsese ceva 
tare în omăt.., 

Urmele săniilor, pe care le făcuse ieri, nu se mai 
cunoșteau. Pe-aici ninsese mai mult, Caii trăgeau 
mai greu şi din când în când se opreau să ră- 
sufle. Se lăsa inserarea, 

Atunci apărură în urma lor niște luminiţe tre- 
murătoare, S'apropiau, creșteau, scădeau. Intr'un 
timp li se pâru că sunt la o asvârlitură de băț... 

— Ia seama... zise tatăl şi cu toate că se stă- 
pânea, glasul îi. tremura ușor. 

— S'aprind garniţa pe care am luat-o din sat... 
zise Teofil, 


— Apripde-=0... încuviință bătrânul, 


Opriră caii, care erau iar neliniștiţi. Flăcăul se 
chinuia S'aprindă fitiiul cu  chibricelniţa. Tatăl 
zise : 

— Să le facem şi noi o leacă de petrecanie... 
Poate ne lasă în pace... 

— Cum? 

— Să dăm foc la nişte paie... 

Luă câteva braţe de paie din sanle și le puse pe 
zăpadă. Aprinse ch.britelnița și o vâri sub paie. Se 
ridică un fum alburiu, care se înroși îndată și îlă- 
cările pâlpâiră repede, înălțându-se și înroșind în- 
tunerecul. Se întinse în jurul lor un g.ob de lumină 
în care umbrele lj se întindeau ca niște fantome. 

Dădură bice cailor şi se îndepărtară lăsând to- 
cul în cămp. Din vâlvătae se ridicau spre cer va- 
luri-valuri de scântei, 

Indepărtându-se, din câna în când întoroeau ca- 
pul; mult timp văzură punctul roșu, micșorându- 
se; apoi se stinse și întunerecul nu mai avu nict 
o spărtură... 

Numai în jurul lor pata de lumină aruncată de 
gazorniţă tremura, micşorându-se și crescând, după 
cum veneau asupra ei palele de vânt, 

— Bă ştii că tot nu ne lasă în pace... zise după 
o bucată de vreme tatăl. S'au înmulţit... 

Se vedeau iar luminiţele în urma, lor. Etau mai 
multe. Desigur că dihăniile mergeau răsfirate, 
fiindcă între luminițe — două câte două — erau 
distanțe mari. 

— S'apropie ceasul greu... 
mormâi tatăl neliniștit, 

— Nu mai avem mult până acasă... Să mânâm 
ma1 repede. 

— Hii... hii... 

Dar caii erau obosiţi. Trăgeau mai greu. Simţind 
biciul, ei smunceau, se grăbeau o bucată de drum, 
apoi se opreau istoviţi. Era mai bine și mai cu fo- 
los să-i lase în voia lor.., 

— Ajungem... Se vede lumina ferestrei... Mama 
ne aşteaptă... strigă deodată Teofil, și 'n glasul lui 
vibra o bucurie năvalnică,,. 

— Să-i dăm şi noi un semnal, 
o pâlălaie.,. 

Caii simțiră apropierea casei, a hodinei, a așter- 
nutului cald. Grăbeau pașii fără ca şfichiul biciu- 
lui să-i mai atingă. Dinu Simion luă un braţ bun 
de paie. îl trecu pe deasupra gazorniţei și-l arun- 
că în drum. Vâlvătaia izbucni, înălță flacăra ca 
un sfredel în sus, spre bolta de întunerec, scăzu 
şi pieri repede. 

Din ce în ce luminița dinaintea lor creștea. Mai 
târziu se văzu ca un mușuroiu pe zăpadă, departe. 
umbra așezării din câmp. 

Le reveni curajul. In suflete le năpădi o căldură 
plăcută. Erau şi ei mai sprinteni. Si Teofil dădu 
drumul chiotului, cu care-şi anunţa întotdeauna 
sosirea. De câte ori îl auzeau. inima, părinţi'or cre- 
ștea; în chiotul lui vibra toată tinerețea și voinicia 
feciorului lor ! 

— Nu te mai doare mâna? îl întrebă tatăl. 

— Mă doare, da' mai puţin şi vreau să ult.., 


Ne vor înconjura... 


să mai aprindem 


— O să te oblojească mă-ta cu ce-o ști și ţi-o. 
trece mai repede. 
Câinii de aupă gardul înalţ îi simțiră și hămălau 
şi scheunau, arătandu-și bucuria, S'auzi ușa des- 

chizându-se, apoi sgomot la poartă. 

— V'aţi intors? întrebă femeea de prisos. 

Ochii ei ageri îi cerce.au prin întunerec. 

— Ne-am întors... zise omul şi din glasul lui, ea: 
înţelese că se întâmplase ceva, 

— ve-i? întrebă ea și întrebarea fu ca un țipăt. 
scurt, 

— Am pierdut pușca... spuse omul, după ce trase. 
sania în mijlocul ogrăzii, , 

— Hi! 

— Da și ne-au ațţacat lupii... 

Glasul femeii pieri inainte de a se înfiripa, dar 
se văzu în întuneric cum statura i se înalţă şi s a 
pleacă spre fața bărbatului. 

— Aţi păţit ceva ? 

— Vezi de băiat... 

Mama scoase un țipăt scurt şi se repezi la Teo-: 
îil. Dădu să-l prindă de mâini, dar nu-i găsi de- 
cât una și începu să tremure de spaimă. 

— Ce ai? 

— Nimic ! M'au încolţit în braț... M'a bandajat 
sanitarul. Trece... şi râse silit. 

Mama îl prinse de mâna sănătoasă și-l irase, 
după ea în casă, 

— Doamne... Doamne... 
încet, cu scâncet... 

La lumină, îl privi în faţă şi se îngrozi. Se re- 
pezi şi puse două oale cu apă pe plită. Scociori 
sub grinda podului, după horn. Luă niște pache-, 
ţele, o legăturică, le desfăcu. Umbla de colo-colo,. 
repede, ca o sfârlează și fusta-i lungă până în pă-. 
mânt şi largă, îi lovea picioarele, cu sgomote mici? 
ca niște plesnituri ale unei nuvele în apă. Când: 
desfăcu legătura făcută de sanitar, se îngrozi; ! 
mișcările ei se intaţiră. Teofil o privea în tăcere, 
și deşi degetele ei umblau pe rană, apăsau, strân- 
geau, — nu ţipa, nu gemea. Resimţea plăcerea: 
duioasă a copilăriei, când se îmbolnăvea şi toată 
grija părinţilor lui se îndrepta și curgea spre el 
ca o apă binecuvântată. 

„„Când intră şi tatăl în casă, legătura nouă era 
gata, Era pusă și masa. Din strachinile înalte se 
ridicau aburi mulţi şi le gâdilau nările. Femeia 
răsturnă mămăliga. Ei își făcură cruce, apoi se a- 
şezară pe scăunelele joase, în jurul mesuţei ro- . 
tunde... 

— Am trecut prin mare cumpănă... zise omul. 

Mâncară în linişte. S'auzeau numai sorbiturile 
regulate... 

După ce terminară, bărbaţii își întoarseră scau- 
nele şi feţele spre focul din plită. Tinna îi învă- 
luia ca un abur, ca o vrajă. 

Omul începu să povestească păţania... 

Femeia alerga de colo-colo, ca mal înainte, 
Strânse  nârburile, așternu paturile. Făcând a- 
cestea era cu urechea la vorbele lui... 

Nici unuia nu i se părea, că ceeace povestea Dil- 
nu Simion li se întâmplase la nişte oameni şi că 
acei oameni erau chiar ei. Li se părea că era o po- 
veste ca toate poveştile.., 


emma Tae 


se văita ea şi “plângea 


ă 
„PRE REP ACER TR E EEE d A 


(Continuare și sfârșit în n-rul viitor) sie 


mm 14 Februarie 1942 


„Sanda”, roman de Mihail Serhan 





Cronica literară 


(Editura „Cultura românească“, Bucureşti, 1941) 


Vergu Ocu”, de Tih. Tretinescu 


(Editura „Albatros“, Bucureşti 1941) 


In relaţiile noastre zilnice, 
viața-aşa-cum-este are o valoa- 
re argumentativă deseori invo- 
cată. Tot ce-i seamănă îşi justi- 
fică existența prin asemănarea 
cu ea. Dacă viaţa ni se pare 
uneori posomorită, pustie şi 
swearpă de înțeles, dece n'am 
slmite şi o literatură care să 
schivaleze prin sugestie şi at- 
mosferă, pustiul sau zădărni- 
cia unei atari existenţe? Acesta 
şi este de fapt principiul de la 
care se autoriză realismul ca 
viziune de artă literară. Capo- 
d'apera neîndoelnică a concep- 
" ţiei realiste despre viaţa-aşa= 
cum este, în echivalarea ei pro- 
zaic literară, credem să fie 
"„L”&ducation  semtimeniale” a 
lui Flaubert, roman care înscrie 
curba unei experienţe decisive 
şi desigur cea mai des ferme- 
cată şi mai fără leac din câte 
cunoaştem în literatură. Me- 
diocritatea existenței eroului 
cărții, Fredârie Moreau capătă 
amploarea de semnificație a 
unei legi înscrisă ca o condiţie 
de neînlăturat a firei omeneşti, 
de sub sa - cărei constrângere 
nivelatoare doar geniul se poa- 
te sustrage, creimdu-şi condi- 
imi. jproprii de existenţă şi 
expresie, 

Dacă cenuşiul este unul din 
tonurile afective cele mai de- 
seori întâlnite în expresia li- 
terară a existențelor mediocre, 
trandafiriul este obișnuit nu- 
anța îmbietoare care ne întâm- 
pină la începutul oricărei ex- 
periențe a vieţii. Adolescenţa 
e confuză şi turbure, duioasă şi 
dulceagă şi desigur lipsită de 
gust sau, ceea ce înseamnă a- 
celaș lucru, cu gustul încă 
neformat. Vârsta fizică şi “su- 
fletească a emoilor romanului 
„Semda”, e vârsta. adolescenţei. 
Asemănarea cu viața, echivala- 
rea ei prin literatură este atât 
de aidoma, încât o medumerire 
își face loc: a năzuit oare au- 
tonul, din dorința poate de a-fi 
cât 'mai veridic, să ne înfăţi- 
şeze stilul de viață interioară 
al adolescenţei, chiar cu mij- 
'Joacele proprii de-a exterioriza 
şi exprima literar ale vârstei 
acesteia? Sentimentalitatea du- 
ioasă și dulceagă revărsată în 
paginile romanului,  banalita- 
tea cursivă a stilului se cuvine 
să fie puse mumai în seama 
adolescentului care-şi consem- 
mează în jurnalul intim, cu o 
îngăduință explicabilă, toate 
efuziunile şi reveriile inerente 
vârstei — sau trebue făcut răs- 
punzător și. autorul? 

Adolescenţii din  romanui 
d-lui Mihail Şerban sunt la fel 
cu aceia care am fost fiecare. 
Interesul pe care-l simțim pen- 
tru Sanda, sau Fifi, sau Kiki 
e întreținut deopotrivă prin 
arta scriitorului şi de amintiri. 
le proprii ale cititorului, care-l 
întovărăşesc în lectura cărții. 
Fără îndoială este propriu lite- 
raturii să provoace în cititor 
acea uitare de sine care-l du- 
ce uneori până la desăvârşita 
identificare cu destinele eroi- 
lor cărţii. Dar cititorul al cărui 
gust este exersat şi format prin; 
lectură îndelungată, oricât ar 
recunoaște ca autentică am- 
bianţa sufletească de visătorie 
vagă şi exaltări adolescentine 
a eroului din romanul Sanda” 
— povesti:orul la persoana în- 
tâi al cărții — na ar putea 
primi totuşi — fie chiar cai do- 
cument sufletesc, în lipsa valo- 
rii de artă — cursivitatea prea 
facilă a acestei literaturi emo- 
lienite şi fără vlagă. Ne putem 
lesne închipui că „literatura” 
unui tânăr pe la optsprezece şi 
douăzeci de ani este plină de 
efuziuni şi sentimentalităţi din 
cele mai banale. Adolescenţa 
dimpreună cu jurnalul intim al 
celui care o trăieşte fac parte 
desigur, din viața-aşa-cum-este. 
Dar grija documentării şi a ve- 
ridicului nu trebuie să favo- 
rizeze astfel de confuzii. 

Suntem siguri că un scriitor 
ar ezita să noteze imagini os- 
temnite de întrebuințare ca aceea 
a „covorului verde al ierbii” şi 
unele comparații ca de pilădă 
„fmacii roşii ca sângele, care 
Saplecau spre cărare în teme- 
neli gingaşe”, sau analogii 
după matura <a peisaj suile- 
tesc, de acest gust îndoelnic: 
„bate uşor vântul şi cad frun- 
ze, ici-colo, ca niște inimi în- 
sângerate”; ori această apari- 
ție a Sandei din reveria amo- 
roasă a lui Kiki: „Cum stă în 
picioare în faţa mea, soarele-i 
cade în păr, î-l năclăeşte în 
spuma aurie a luminii, de par- 
că poarță um nimb. In rochița 
albă, de voal, în țesătura fină 
a căreia sclipesc fire :de beteală 
argintie, îi mai lipsesc aripioa- 
răle, ca să fie înger...”. Kiki 
am spus că este unul din per- 
sonagiile proeminente ale ro- 


manului, adolescentul din ul- 
tima clasă de liceu, dela al că- 
rui bacalaureat abia dacă trec 
doi ani până la sfârşitul cărţii. 
Vârsta sufletească e indicață 
Prin nevoia lui abuzivă de vi- 
sătorie și vagul amoros, iar în 
afară, în relaţiile cu ceilalţi, cu 
Sanda mai ales, o neîndemâ- 
nare compensată printr'o ac- 
tivitate lăuntrică a fanteziei 
exuberant revărsată, în absen- 
ţa oricărei cenzuri morale. Im- 
precizia şi oscilarea sentimen- 
tului iubirii lui Kiki, îndrăgos- 
tit de Sanda pe care o adora 
cu toată puterea de idealizare 
a vârstei dar turburat şi subju- 
gat în cele din urmă prin sim- 
uri, de prezența concretă a 
celeilalte fete, Fifi cu care se 
va şi însura, — se desfășoară 
într'o succesiune de  gradaţii 
sufleteşti a căror coeziume şi 
consecvență ne dau impresia 
puternică a destinului ce se 
împlinește pe măsura condifii- 
lor lui lăuntrice, de meînlătu- 
rat. Impotriva dorinţei lui in- 
time care este tot una cu aspi- 
raţiunea către ideal, cu ges- 
tul lăuntric al oricărui om viu 
de a se înălța deasupra pro- 
priei condiţii morale, Kiki va 
renunța la Sanda, se va re- 
semna. deşi practic, nimic nu 
pare să stea între ei care să-i 
împiedice de a fi unul al al- 
tuia. Nimic, în afara acelui 
imponderabil 'căruia-i spunem 
fatălitate și care provoacă des- 
părţirea, drama, desmeticirea 
din visătorie, la realitatea u- 
nei vieţi mediocre, —desferme- 
carea orizontului vieţii lui 
Kiki, Partea fatalităţii este in- 
dicată cu o artă sugestivă şi o 
sobrietate oare contrastează plă- 
cut cu fadoarea și vaporozitatea 
celor mai multe pasini ale ro- 
manului. 

Pe măsură ce respiraţia in- 
terioară a cărții devine mai 
înfrigurată de presimţirea gra- 
vă a întâmplărilor ce vor 
urma, expresia moleşită până 
atunci se face mai sprintenă 
iar. figurile stilistice tot mai 
rare ne apar juste și necesare 
chiar. La o revedere pe care 
atât de mult o dorise, cu San- 
da, Kiki notează această compa- 
raţie care na mai are nimic din 
gratuitatea ornamentală şi con- 
venţionalismul. „sufletului îm- 
fiorit ca un cais în primăvară“, 
dela începutul vieții lui senti- 
mentale: „cuvintele «i căzură 
ca “o ploaie de vară peste un 
câmp însetat, ars de secetă”, 

Bănuim îm intenţia autoru- 
lui o concesie făcută unor citi- 
tori care desigur că au şi recu- 
noscut-o, ştiimd să o şi preţu- 
iască, deoarece romanul „San- 
da” a ajuns repede la a doua 
ediţie. E vorba de publicul ul- 
timalor clase de Jiceu căruia îi 
este. subinţeles, dedicată car- 
tea. In, acest caz, desigur că 
unele rezerve pe care le-am fă- 
cut nu-şi mai au locul, ci se 
cuvine  relevată preocuparea 
scriitorului de a menaja prin- 
tr'o atenuare discretă, contac- 
tul prea brutal cu asprimea 
vieţii pentru sensibilitatea les- 
ne vulnerabilă a unor cititori 
nefomaţi încă la școala reali- 
tăților ei 

* 


Vrând probabii să ocolească 
drumurile prea bătătorite pe 
unde sunt obligaţi să treacă 
cei mai mulţi începători în ]i- 
teratură şi din oroarea de 
locurile comune ale acesteia, 
din oroarea de literatură pur 
şi simplu, d. Tib. Tretinescu 
pornește din apropierea celei- 


late extremități, afişâna un 
cinism. ostentativ menit să epa- 
teze pe consumatorul cuminte 
de proză literară în ambalaje 
voluminoase, Afinităţile d-sale 
cu suprarealismul se pot arăta 
lesne, dar ele nu ni se par con- 
cludente. D. Tretinescm are ce 
spune, şi în limbajul literatru- 
rii cea de toate zilele, lucru de 
care se poate convinge cititoirul 
celor vreo cincizeci de pagini 
ale plachetei de nuvele Vergu 

Nu poate fi vorba, negreşit, 
pentru formarea acestei con- 
vingeri, nicii de măzdrăvăniile 
improvizaţiei „libere” de la în- 
ceputtul cărticelei, nici de flea- 
curile nesărate, superior iro- 
nice, cu ifose aforistice de fe- 
hul umătoarelor rânduri din 
„Destin obscur”: 

„Femeile singure, în intimi- 
tate, sunt mult mai vulgare 
decât ne apar în loje, pe stradă 
sau chiar la restaurant. 

E ciudat faptul că în discuţii 
par a fi cele mai crunte vrăj- 
maşe ale manierelor denumite 
atât de convențional şi relativ 
viulgare; fiimdcă de îndată ce 
femeia sesizează la bărbat ma- 
nierele cu pricina, orice posi- 
bilitate de apropiere între ei 
este exclusă. 


De aceea, vulgaritatea este 
proprietatea exclusivă a fe- 
meilor”. 


Ostensivă ni se pare şi pre- 
dilecția autorului pentru seaibnos 
și anormal (,iMaimuţa”), expli- 
cabilă prin 'dorimța de origina- 
litate cu orice preţ, care alungă 
însă proza d-sâle din literatură, 
la periferia grotescului trivial 
pentru care interesul nu poate 
îi decât acela acordat unor „ca- 
zuri” clinice. 

De mu erau paginile întitu- 
late „Din cămașa de forţă”, cu 
an umor al situaţiilor comu- 
niicativ şi de caliţate, dar mai 
ales nuvela „În sala de disec- 
ție”, menţionarea plachetei 
d-lui Tretinescu nici r'ar fi 
avut rost la so cronică literară. 
Această din urmă proză nu & 
zităm să spunem că este a u- 
nui scriitor. 

Cu tot gustul pentru maca- 
bru al autorului și sexualismul 
de care-i îmbibată cartea, gra- 
darea interesului până la efec- 
tul de surprindere final, din pa- 
g.nile „In sala de disecție“, vă- 
deşte un simţ foarte atent al 
meșteșugului nuvelistic. E de re- 
marcat. şi sobrietatea expresiei 
care imprimă prozei o flexibi- 
litate -nervoasă, o netezime a 
conturului frazelor, punând în 
relief şi în valoare toate deta- 
Nile semnificative, 

Ii rămâne d-lui 'Tnetinescu 
doar să renunţe la ceea ce îi 
forțează şi deformează expresia 
firească şi la acea stearpă ati- 
tudime de superioritațe critică, 
la care îl obligă teama de-a 
nu părea amăgit şi tras pe sfaa- 
ră de propriile-i ficțiuni, 


MIHAI NICULESCU 








Note românești 


LON DRAGOMIR: DISPERAȚII 


O carte asupra căreia critica 
literară s'a pronunțat la vreme 
cu unanime elogii. Dacă ea a fost 
categorisită roman sau reportuj, 
lucrul acesta are puţină impor- 
tanță. Interesul stârnit în fața 
criticilor și a cititorilor, dispen” 
sează volumul d-lui Dragomir de 
etichetarea gen produse  farma- 
ceutice»  meștirbindu=i cu nimic 
din farmecul conţinut în paginile 
sale. 

Acţiunea mereu proaspătă, tem - 
po-ul îndrăcit ce-l imprimă au- 
torul acestei scrieri îți iau răsu- 
flarea în urmărirea eroilor și-a 
situaţiilor. 

Cea de a doua ediţie, apărută 
numai la trei-potru săptămâni 
după prima, e o dovadă elocventă 
a necontestatului succes pe care 
autorul volumului „Vin din Spa- 
nia” îl recoltează cu „Disperaţii” 
săi. 


CONVORBIRI LITERARE 


Luptând cu greutăţi: neaștep- 
taite, ca mai toate publicaţiile de 
literatură, revista „Convorbiri Li. 


târziere întrun consistent mu- 
târziere, într'un consistent nu- 
măr dublu: pe Noembrie-Decem.- 
brie 1941, , 

Mereu în miezul frământărilor 
ce străbate ţara noastră, „Con- 
vorbiri”-le îşi continuă în acelaş 
timp nobila şi tradiționala misiu- 
ne de cultură pe care şi-a asu- 
mat-o acum trei sferturi de veac. 

Din sumarul ultimului număr, 
notăm: C. Rădulescu-Motru: Gân- 
direa filosofică; I. Petrovici: Re- 
flecţii asupra  medioorităţii; 
George Mumu: Neamului româ- 
nesec; V. Voiculescu: Scrisoare; 
Traian Săvulescu: Akademia Ro- 
mână, şi progresul ştiinţifice în 
țara noastră; George Voevidca : 
Soneţele Bucovinei; P. P. Panai- 
tescu: Destin românesc; ete., ete. 


„CICLUL MORȚII“ 


Peste puține zile ma apare în 
editura „Gorjan'“ enapa de gra- 
vuzi a pictorului V, Dobniam, ct 0 
prezentare kie V. Benş. De în- 
dată ce-o vom avea sub ochi, 
Yam reveni! asupra: ei. 


„început să alerge, 


UNIVERSUL UTERAR II 5 


AUTOGRAFELE !... Dacă pen- 
tru zâmbetul adolescent al lui 
Ionel Teodoreanu, i 
să suporţi încruntarea oricui, a- 
i autogratele lui Păs- 
iorel 'Teodoreanu, eşti hotărât 
să suporţi orice vreme rea, hu- 
mai să te ştii posesorul unui Vo- 
lum cu arculada numelui: Păs- 
torel, girând o frază oarecare. 

Fiindcă autografele lui Păsto- 
mei Teodoreanu au ceva din €e- 
misiunile jubiliare pentru îila- 
telişti : sunt rare.. 

Așa dar, înti'o Joi şi Vineri — 
după amieze — când cofetăriile 
erau în „relache“ dirijat, iar bo- 
degile lucwau cu... cassa închisă, 
cititoarele şi mai ales anumiți 
cititori, au pătruns în librăria 
„Cartea Românească“ îndreptân- 
du-se spre rttionul cămţilor „To- 
mâneşti, apoi spre cassă și — 
însfârgit — spre... autor, 

Dacă vânzătorii ca şi „cassa“ 
pridideau cumpărătorilor, apoi 
autorul noului volum „Bercu 
Leibovici“ — pe fila căruia aș- 
ternea autograful, nu prea putea 
să facă față. SR 

Şi asta nu din îmbbulzeală, ci 
din îmcetineala dutonului, 

Poate unde îi era anostă pers- 
peativa... . 

De, ca orice interior de libră- 
rie: cărți, cărţi și numai cărți. 
Până şi raionul sticlelor cu... 
cerneală era atâţ de dosit. Și din 
cărți prinzi învățăminte, nu și... 
stimulente... 

Drept e că întocmea fraze po- 
trivite fiecămui nume sau feţe 
vioae, cu încetineală unei crize 
de inspiraţii, 

Nomoc dă a apărut un domn.- 

— Gum vă numiţi ?... 

— Ştirbei, a răspuns 
Şi focul lui Păstorel simțind 
d:odaţă pinteni... artilerişti, a 
călărind pe 
cuvinite sub îndemnul unei dosite 
ispite: „Preţuinea mea pentru...- 
„Știrbey“... 

Pe urmă au vrmat nume care 
nu mai spuneau nimic, Nume... 
seci. 

De-aici iar iîncetineală, justi- 
ficattă — mai Mult — prin grija 
umei vizibile atenţii pentru. 
curba literilor. A 

Asta a făcut pe-o profesoară. 
nu tocmai tânără, 'căre își aştep- 
ta rândul, să spună : 

— Ceeace face acum Păstorel, 
nu mai e „auto (graf)“ ci mai de 
grabă... „caltigraf)“... 


* 


APROPOS DE AUTIOGRA- 
FE). Două răsfățate „vedete“ 
în ale literaturii avem: Moș 
Nae pentru copii şi Ionel 'Teodo- 
reanu, pentru rest. 

Câna îşi despică buzele Moș 
Nae a râs de bunic, toţi copiii 
simt fericirea unei isprăvi de a- 
devărată vacanţă. Şi se ţin lanţ 
de el: Moş Na... Moș Nae, 


tână- 














In strigătul lor e bucuria amin- 
tirilor de mâine. Iar pentru Moş 
Nae e îndemnul pentru o nouă 
carte. 

Şi-aşa, fiecare volum apărut 
în vitrine, însemnează cârd de 
vrăbionţi guralivi pe lângă masa 
lui Moş Nae, unmle cu câte-o 
snoavă sau două, alcătueşte cele 
mai cu „rost“ autografe: 

„Să trăești — puiule — şi te 
aştept la cumpărarea altei cărţi“. 

(Rezultatul este că „rolul“ dela 
percepţie al lui Moş Nae, se mă- 
rește. 

Cât despre Ionet Teodoreanu... 

Ah!... Ionel Teodoreanu... 

Parfum de tei şi horbote de 
gânduri sentimentale dela elevă 
până la... miliţian, 

La toate astea se mai adaogă 
si clintela avocaithnurii. 

E mai de invidiat Ionel.., 


Bia mu X* 
ni ună LI 1 ua + A E „ad 

CUVANTUL „COADĂ“ este 
azi un cuvânt curent. Circulă nu 
numai prin magazii, pivnițe sau 
la „românizare“, ci pretutindeni, 
cu ifos de modă, 

A reuşit chiar să se impună 
respectului, făcând şi pe cei mai 
mojturoşi, oameni înțelegători — 
dispuși să-i suporte, azi, orice... 
bungime, la tot ce nevoia dă 
ghes, 

„Coadă“ la cinema; la cafea; 
ia brânză; la candel, smee sau 
arșice, ba chiar şi la ţigări. 

Se svonise că produsele C. A. 
M.-ului o să se distribue cu cur- 
telă. Şi hop!.. au început să ia 
fiimță „cozile“ respective pe la 
debitele de tutun, 

A trebuit să apară neîntârziat 
îm ziare, comunicatul oficiul, ca 
să astâmpere pe bieţii fumători. 

Altfel, ce te-ai ji făcut cu răb- 
darea atâtora... fără tutun !... 


X 


NU UITŢAȚI!... 

Urmăriţi „masa zilnică“ oferită 
de ziare, cu un deosebit şi variat 
gust, ta îndemâna celui mai pre- 
tențios om. 

Printre felurile de mâncare, 
oferite numai de un ziar, poate 
fi vorba de ceva care nu vă este 
la îndemână sau poate chiar să 
vă lipsească, 

Nu-i nimic. Nu disperaţi. Luaţi 
alt ziar şi consultaţi lista cola_ 
boratoarei respective. Poate ea 
să fie mai puţin „rafinată”. Dacă 


se repetă chestia cu „maveţi” — 
ceeace m'ar fi de mirare — iar 
nu face nimic. Cumpăraţi alt 
ziar şi — desigur — altă listă, 
Fiecare ziar are — doar — lista 
lui de bucate... 

Până la urmă — din cauza 
atâtor ziare cari apar cu „me- 
nu-ul zilei”, plus aparatul de 
radio, ziua este aproape de sfâr- 
șit ; şi atunci nu mai rămâne 
altceva de făcut, decât să vă 
reamintiţi că vestita, Popea, fosta 
soţie a lui Nerone, înainte de-a 
se culca, îşi făcea o alifie din 
miez de pâine cu iapte, pentru 
menţinerea tenului. 

Faceţi la fel şi apoi... culca- 
ţi-vă.., 

* 


AH 1, DRUMURILE... Răsbat 
— uneori — atât de anewvoe și 
totuși ajungând, nu te poți men- 
ține locului, ca până la urmă iar 
so iei la drum greu, măi ales 
„acum la întors acasă...“ 

E ceeace a fost şi auw autorul 
minunate; piese „Suflete tari”, 
care ajungând într'un timp di- 
rectorul primei mozsistre scene, a 
căutat să se menţină cât mai 
mult și — vai!... — atât de pu- 
țin s'a menţinut, încât întors a- 


casă, în strada Câmpineanu, 
blestema drumul când a apucat 
spre „Naţional“. 

Și azi, între redacţia „Revistei 
Pundaţiilor“ şi scofetăria  „Nes- 
tor“ simpaticul domn Camil Pe- 
frescu, își poartă mostălgia unei 
emoționante activităţi „artisțice” 
din vara lui 1940: reparația 
Teatrului Naţional. 

In asta e tot ce cuprinde lau- 
da legitimă a unei mumii direc- 
toriale... 

Dela „Nestor“ d. Camil Petre- 
scu, pornește spre casă, luând-o 
im jos, pe strada Pictor Grigo- 
rescu din imediata apropiere a 
marei cofetării, spre str. Câmpi- 
neanu, unde locueşte autorul du- 
crării: „Ultima noapte de dra- 
goste, prima noapte de război“. 

D. Ion Marin Sadoveanu — 
după cum se știe, fostul subse- 
aretar de stat la Ante, care l-a 
instalat pe Camil, director la 
Naţional, întâinindu-l, îl întrea- 
bă metistofeilic : 


— Unde te dusi Camile?,. 

— Cobor spre casă, 

— Dar, de „urcat! pe calea 
Viatoriei, pz unde te urci ?... 

— Im orice caz pela Naţional, 
Mit, 


ION MINCU LEHLIU 





Vechea și apreciata revistă umoristică 





„VESE LI A“ 


împlinind 50 de 


ani de apariție 


va publica în curând un mare număr festiv, cuprinzând 


60 de pagini în tricromie, cu 
Vor apare în acest mumăr 


un exitem de bogat sumar. 
articole «ale următorilor frun- 


tași in literatura noastră umoristică : 1. A. Bassarabescu, 
Gh. Brăescu, Anton Bacalbaşa, I. L. Caragiale, Al. Cazaban, 
Cocoș-Georgescu, Constantin Colonaş, D. Cantemir, C. Cosco, 
Cronicar, Ion Dragomir, Petre Dulfu, Toma Florescu, C. 
Gongopol, Costache Glumici, Dorin Iliescu, Jodoform, Sofro- 
nie Ivanovici, C. Iorgulescu, Alexandru Kirițescu, M. Mora, 


Tudor Muşatescu, Dumitru 


Marion, Spiridon Maican 


Valeriu Mardare, Nigrim Mihăescu, Cella Pop, Paul 1. Pa- 


padopol, Radu D. Rosetti, Gh, 


Rădulescu (Arhibaid), George 


Ranetii, Ioan Răzor, Dan Bălteanu, C. Riuleţ, Henry Stahl, 
Sereno, Theodor Speranţia, Damian Stănoiu, Costică Solo- 


monescu, Mircea Ştefănescu, 


Nae D. Țăranu, N. Vlădoianu, 


manu, Doctor Urechiă. 


Dimitrie Teleor, Trancu-laşi, 
I. C. Vissarion, Dr. N. Vătă- 


HUMOR STRĂIN: Fuchs, Angelo Fratini, Alphonse 
Allais, Mark Twain, Aleco Constantinov. 

DESENE de: Ary Murnu, Jiquide, Victor Jon Popa, 
B'Arg, Pascal, Voinescu, Aurel Petrescu, Grad. 





PAUL VALERY 


Elena 


Azur! sunt eu... Din tainițele morţii am venit 


Sascult cum moare unda 


pe treptele sonore. 


Revăd galerele sub ploaia blândei aurore 
Purtând lumini pe luciul lopeţii aurit. 


Braţele mele chiamă stăpânii de popoare 
A căror bărbi cărunte atât le-am mângâiat; 


Plângeam. Ei îşi cântau 


triumful ne'nsemmat 


Cu golfuri îngropate în a pupelor pripoare. 


Ascult cum scoicile adânci şi trâmbiţiie 'm cor 
Ritmează împreună au vâsleloa larg sbor ; 


Vâslaşii 'nlănţuie fuluunia 


cu cântecul lor clar 


Şi Zeii dela proră vrăjiţi s'au înălţat 
Cu zâmbetul ce spuma-l insultă în zadar 


Şi'utind spre mine braţul 


lor sacru şi sculptat. 


In româneşte de ION OANĂ 


Obucium 


Lacrimile calde prind aripi când curg 
Pentru biruinţe nemaiîntâlnite. 
Cine-a spus că pâcla vine în amurg, 


Să 'nfășoare 'taina inimii 


rănite ? 


Soarele când întră 'n hruba unui Nor, 
Vraja lui moi cântă îm privirea noastră, 
Nici o desnădejde — țipăt de prigor — 
Nu ucide floarea albă din fereastră. 


Ploaia și zăpada rece sunt surori: 
Plânsul veştejește, scrâșnetul învie. 
Răsăritu-apare 'n bae de-aurori, 

Vrerea se trezește 'n inimă pustie... 


Dorurile aprigi înspumează ape 

Și 'ntărîtă visul ademenitor. 

Leul din capeană caută să scape 
Numai cu un urlet înspăimântător. 


Spada ruginește, odihnind în teacă. 

Primăvara-i tristă fără mânj, și sturzi. 
Și nici o furtună nu-i frumoasă, dacă 
Nu se-aud pe creste pocnete de durzi. 


Sângerăm. zadarnic după 


fericire, 


In extazul lupte; bând mereu pelin? 


Dar avem 


în față, pentru izbăvire, 


Clipa care trece și-altele ce vin... 


LEONIDA SECREȚEANU 


Ju prea 'nțeleg 


Nu prea înţeleg ce caut pe hatiare 


şi-adulmec urma căror 


paşi prin vii? 


Pe-aicaa ne scăldam cândva în solare 
ca întro gârlă de-ajur, fata mea, mai ştii ? 


Mai ştii cum hoinăream plesmind de viaţă, 
beţi de miroznia cerului şi-a humii ? 
Acum pie văi se lasă ceaţă . 

şi parcă latră câini în fundul lumii, 


Degeaba-ţi caut oehii prim ascumse 
poieni şi-adun în traistă stelele căzute, 
căci simt cum putrezeşte iumbra lia prin frunze 


şi cum se stinge viaul 


pe tăcute. 


ai IOANICHIE OLTEANU 





CANTECE NOUI 








Lupta pentru vers... 


Mai acum câteva, zile stă- 
team de vorbă cu un prieten. 
Acesta nu e un eveniment cu 
care sar putea „umple” un 
articol, cu toatecă, întâlnirile 
între oameni, cu vorbele care 
merg dela inimă la inimă, de- 
vin din ce în ce mai rare. Aşa- 
dar, stăteam de vorbă cu 
prietenul meu. Și, dintr'o vor- 
bă într'alta, am prins amân- 
doi să ne plângem,  descăr- 
cându-ne sufletele, așa cum 
poatecă n'o mai făcusem de 
multă vreme. O, cât de inu- 
tile sunt aceste „confesiuni”, 
de aceasta îţi dai seama, după 
ce au trecut, când ai rămas 
numai cu drojdia aducerilor 
aminte, care se revarsă peste 
tot ce-ai crezut tu că e bun 
şi frumos în tine şin alții. A- 
devărul este, că am ajuns cu 
prietenul meu la nişte con- 
cluzii jalnice. Nimic nu mal 
era bun, nimic nu mai merită 
să fie trăit şi parcurs. Și 
fiindcă mă îndoesc de cele 
ce-am vorbit în acele ceasuri, 
viu acuma. să pun pe hârtie 
câteva cuvinte, făcând „mea 
culpa“, cel puţin în parte. 

Sunt sigur că se va afla un 
om care mă va înţelege şi-mi 
va da dreptate și deaceea nu 
mă dau înapoi de a scrie ceea 
ce cred. Imi place drumul 
drept, Nu vreau să mai știu 
în ce măsură gândurile noa- 
stre pot să se împlinească sau 
nu. Fug acuma de tot cseace 
este în noi moarte. şi venin. 
Nu ştiu dacă, iubirea, te mân- 


tueşte, o spun asta cu toate că 
eu cred în «a, nu ştiu nici 
dacă singurătatea te împacă 
— şi în ce măsură, Toate as- 
tea rămân pentru eventualeie 
discuţii pe care le voiu mai 
avea cu amicul meu. In clipa 
în care scriu aceste rânduri 
mă gândesc însă la faptul că 
atunci am avut o scăpare, pe 
care nici acuma nu mi-o pot 
ierta : am trecut peste lupta 
mea pentru poesie, peste sin- 
gurul popas pur pe care-l mai 
pot face între oameni, fără 
să mă tem de-o căutătură 
rea sau de-o lamă piezișe. 
Fraţii mei oamenii se domes- 
ticese numai când ajung în 
contact cu versul, iar eu am 
norocul să-i întâlnesc foarte 
des în această ipostază. Iată 
deci că dacă ar fi numai acest 
amănunt în viaţa mea, nu aș 
avea dreptul să mă plâng de 
prea multă răutate şi umbră. 

Poesia este pentru nol 0 


realitate de fiece moment. 
Când nu o trăim sau 0 scriem, 
9 simţim și o vedem pulsând 
a alţii, cel puţin cu pasiunea 
cu care Adriana Nicoară mer- 
ge la un cinematograf. Poe- 
sia însă nu este pentru noi 
numai muzică și ritm, de- 
oarece orice om. care știe s'0 
trăiască, trebue să depășeas- 
că la un moment dat această, 
îază sentimentală. Noi nu mâi 
ştim de multă, vreme ce este 
poesia statică, pentrucă in 
lupta noastră pentru ea, am 
învăţat s'o iubim dinamică, 
vie, fremătând în fiecare om, 
în fiecare plic, pe fiecare car- 
ton care ne este aşezat sub 
ochi de voia lumii și a soal- 
tei. N'am făcut niciodată bi- 
lanțuri şi socoteli în acest 
sens, dar suntem siguri că 
dacă am putea aduna toată 
poesia care a irecut prin noi 
cu un curent de înnaltă ten- 
siune, am aprinde sute și mii 
de lumini noui. Oamenii cu 
care venim în contact zi de 
zi, risipesc în viața noastră o 
doză de lirism, care chiar 
dacă e de multe ori în forma 
lui brută, primară, zodeşte în 
timp, împiinindu-se pe zi ce 
trece. 

Nu ştiu dacă sensul luptei 
noastre este al tuturora, Sunt 
sigur însă că frâţii mei de 
„Cântece noui” au, oră de oră, 
aceleași preocupări, aceleași 
sbateri, aceleași neliniști şi 
frământări, Lupta mea pen- 
tru vers, pentru inima, lor tţă- 
nără, e una din puţinele mân- 
drii de care niciodată nu am 
să mă simt obosit. Ii cunosc 
pe toţi şi le mulțumesc pen- 
tru încrederea și frăţia cu 
care ni se alătură. Ei încep 
să devină pe zi ce trece sim- 
polul unei vieți pline de sbu- 
cium, care în afară de acest 
miez al versului, nu mai are 
decât coaja amară, şi dură & 
cotidianului, o coajă de pâi- 
ne, un rând de haine şi o 
masă, Coajă aspră și sgrun- 
țuroasă,; ca toate cojile. Dar 
rodul dim ea, e lupta pentau 
vers. 


Adică totul. 
ȘTEFAN BACIU 
N. B. — Manuscrisele se tri- 


met la redacție, menținându-se 
pe plic: pentru Ştefan Baciu. Și 
cuvintele de răspuns: M. Cetină: 
Proză nu. Odată pentru totdeau- 
na. I. Gh. Vulturino, 1, Cristes- 
cu, lon Bârc, G. April: Nu A! 
S. Jeb: Altele. Em. Flrs: Idem, 





Copil al nimănui, luptând cu 
greutăți şi umilinţe de tot soiul, 
Dinu Simion e pe cale să-și vadă 
visul împlinit : căsătoria cu ve- 
chea lu tovarășe de joacă din 
copilărie, Saveta. 

Dar tocmai când planurile lui 
de viitor începeau a se contura 
mai bine, isbucneşte războiul. 
Im acest timp îi vine și vestea că 
acasă îl aștepta, alături de soția 
lui, un băeţel, Teofil. 

Cu icoana lor în suflet, savântă 


atunci 





III 


P ământul dormea somnul lehuzei care s'a ușurat 
de greutatea sarcinei, Pământul se odihnea. Din 
pământul acesta răsărise viața lui nouă, In el iși 
punea şi toată speranţa zilelor ce-aveau să vină... 
Se putea întâmpla ca vitele să-i moară, casa să-i 
ardă, dar pământul nu-l putea pierde, pământul 
era al lui pentru veșnicie. i 

Din gândurile acestea isvora mulțumirea vieţii 
lui. Ea, il cuprinse şi-acum îl învălma ca un abur 
îmbibat cu miresme. Când păşea pe ogorul lui, era 
cuprins de aceeași cucernicie, ca şi cand intra în 
biserică. Şi-acolo, și-aici, gândul ii era mereu la 
Dumnezeu, îindcă el ştia câ puterea lui Dumnezeu 
& şin pământ de-l tace să rodească,.,, 

Dinu Simion simţi în suflet ca pe o boare recu- 
noştința pe care o inchina în fiecare toamnă, după 
cu€s, acestei puteri. Kidicându-şi pălăria de pe 
cap, el se întoarse cu faţa spre răsărit şi-şi făcu 
de mai multe ori cruce... 

— Tatăl nostru Carele eşti în ceruri... începu el 
tugăciunea și, în timp ce 0 spunea, se simţea tot 
mai înălţat sufletește şi iot.mai luminat, 

Simţi bătaia ușoară şi rece, ca a unor mărgele 
câţ, niște vâriuri de ac, a ninsorii care incepuse... 
Căzură întâi stropi mici de ploae şi măzăriche, apoi 
iulgi mari... Râdea, bucurându-se ca un copil. kâ- 
dea fiindcă terminase treaba... 

Se grăbi spre casă şi, cum intră pe ușă, îi strigă 
iemeii : 

— Ce ţi-am spus Care să se schimbe vremea ! 
Ninge ! Ninge! 

— Nu ţine! zise iemeia calmă, văzându-și mai 
departe de treburile casei. 

— Nu se ştie... spuse el, 

Apoi fiecare își văzu de treburile lui. 

Pământul era cala. Primii fulgi se topiră. Dar 
mai târziu ninsoarea se îndesi şi înălbi câmpul. 
Cădeau fulgi mari. Până la amiază stratul de o- 
măt cresecu... 

După amiază se stârni vânt rece, Sfichiuia. In- 
cepu să viscolească, 

In casă se făcu frig. Spre seară trebuiră să fa- 
că foc și în odaia în care dormea Teofil. Focul ar- 
dea mocnit, din când în când trosnea în vatră şi 
ei, privind în jar, se gândeau la alte ierni, trecute. 
Trăiau plăcerea nopţilor lungi de sfat, de vis. 
Bărbatul își traşe scăunelul lângă vatră, Teofil se 
întinse pe laiță, pe-o râlă, şi femeia își luă furca... 

— N'am adus incă lemne dela pădure... zise o- 
mul când mai aruncă o bucată de lemn peste jar, 
stâmind scântei şi pâlpâiri albastre. 

— O să se mai facă vreme bună... Nu ţine omă- 
tu ista ! răspunse femeia... 

'Ţăceau. Fiecare se gândea în altă parte. Numai 
gândul omului rămase agăţat de nemulţumirea 
ce-i umpluse inima când își amintise că nu fă- 
cuse un lucru de seamă, 

Vreme bună nu s'a mai tăcut. Dădu îngheţ, Ză- 
pada căzută prinse poijghiţă. Peste pojghiţă căzu 
zăpadă. Ninse mai multe zile la rând. Viscolele 
îngrămădiră troeni în văi, în şanţuri și după fie- 
care ridicătură. Când nu mai bătea vântul, nin- 
sea liniştit zile dearândul, ca într'o iarnă eternă... 

Mereu aşteptau vreme bună. Lemnele se împu- 
ținau văzând cu ochii. Ardeau şi strujeni odată 
cu lemnele pe care le mai aveau, ca să le ajungă 
mai mult timp. Simion era omul care nu lăsa să 
se termine un depozit şi aducea altul... Mai ales 
când era vorba de lemne; când pădurea era atât 
de departe şi erau singuri în pustietatea aceea... 
Nu se putea împrumuta... Dacă ar fi terminat 
lemnele și nu s'ar fi putut duce la pădure, ar fi 
trebuit să ardă gardurile... Rămăsese fără lemne 
pe iarnă și era mereu îngrijorat, mereu nemul- 
vumit... Il stăpânea o teamă. 

In fiecare seară se culca hotărit ca a doua zi să 
plece, dar dimineaţa, când se scula, din cauza 
vremii, trebuia să amâne plecarea. Săniile erau 
pregătite și aşteptau... Și topoarele și pușca... 

Cu fiecare zi, troenii creșteau în jurul casei şi 
pe câmp. Câmpul şi văzduhul și cerul erau una: 
alb... Din ziua când începuse să ningă, nu mai 
văzuseră petec de cer albastru. Ningea și era ger 
şi ei, care trecuseră prin atâtea ierni, se mirau 
că poate îi aşa frig când ninge... 

Sălbătăciunile prindeau curaj și dădeau tot mai 
des târcoale așezării din câmp. In fiecare dimi- 
neaţă Dinu Simion descoperea urme tot mai a- 
proape de garduri și grija lor sporea. Veni o: noap- 
te când trebuiră să ia pușca și să iasă afară. Tră- 
sese două focuri în aer... Văzduhul bubui şi pocni- 
turile se întoarseră repede fiindcă cerul era atât 
de jos ! Apoi liniștea și-singurăţatea încremenită, 
parcă ar fi îngheţat și ele... 

Ziua munceau prin ogradă: aveau vite multe: 
Cai, vaci, oi. Aveau păsări multe. Incepuseră să a- 
ducă mai anţărţ lemne pentru o casă nouă. II 
ciopleau ; așchiile le ardeau în vatră,. în casă. 
Dar era brad și focul m'avea putere... Spre seară, 
după ce închideau totul și întindeau  capcanele 
pentru vulpi, se retrăgeau în casă. Mâncau de 
vreme, Uneori aprindeau lampa, dar, de cele mai 
multe ori, stăteau de vorbă la lumina roşietică a 
tocului, care le arunca umbrele pe pereţi în forme 
ciudate, pe care ei le urmăreau cu priviri înegu- 
rate. Femeia torcea cu ochii închişi, ascultând 
sau donmitând. Din când în când pe chipul ei a- 
părea un zâmbet mic, care flutura ca o batistă în 
soare, apoi se stingea. Când glasul bărbatului scă- 
dea și devenea monoton, știa. că a, venit ceasul să 
se culce şi se ridica uşor. Aluneca prin casă ca o 
umbră, fără sgomot, îără să atingă pe cineva. 

Aşa treceau zilele ! Așa treceau nopţile! Tre- 
cuse a patruzecea zi de iarnă cumplită. Rămăsese 
în ummă şi Sfântul Nicolae! Işi luaseră gândul 
că se va mai întoarce ziua bună. Se apropia Cră- 
clunul şi așteptau o zi cu semn de liniștire a vre- 
mii. Dacă ar fi stat vântul, dacă sar fi luminat 
cerul, ar fi plecat la pădure, Nevoia de lemne se 
tăcea tot mai simțită. Incepură să ardă din lem- 
mnul pe care-l ciopliseră pentru casă, 

Iși puse în gând să ma! aștepte câteva zile. Da- 
că în acest timp vremea nu se liniștea, tre- 
buiau să plece și așa. Nu puteau să amâne pe du- 
pă sărbători... 

Peste două zile după ce Dinu Simion luase hotă- 
rtrea aceasta, crivățul începu să sufle cu și mai 








E 6 E UNVERSUL 


în luptă şi cade grav gpănit. La 
îmcheerea ostilităţilor, 
cu o înoltă decorație care-i a- 
duce împroprietărirea cu um iot 
dea pământ, aflat la oarecare dis- 
tanță de orice așezare omeneas: 
că, Aci își ridică el o gospodărie 
temeinică ; își munceşte cu drag 
ogorul care-i dă rod îmbelșugat. 

Intrun început de Octombrie, 
când recolta nu fusese 
strânsă încă pe deantregul de pe 





câmp, vremea prinde a se schim- 
ba, Nouri grei împânzesc cerul, 
temperatura scade, totul anun- 
țând o iarnă pretimpurie. Dar 
Dinu Simion nu este omul care 
se lasă uşor prins. Sg zoreşte, își 
ară ultima tarla de loc peste 
care nu trecuse cu plugul şi a- 
runcă sămânţa, 

O singură grije îl mai neliniş: 
tea: nu avea lemne îndeajuns 
pentru iarna care se anunța mai 
din vreme decât altădată. 


se-adlege 


e pa ep a a a af dna apa a PRO. 


mare îurie. Sufla îm perâelele ge zăpadă din văz- 
duh, ie umfla şi le ducea, fâlfâindu-le, spre mun- 
ţii din zare. In dimineaţa . următoare, când se 
treziră, cerul era limpede și vântul stătuse. Cres- 
tele munţilor se apropiaseră atât de mult, parcă 
erau la o svârlitură de băț. Dar geruj 
şi zăpada sclipea de te orbea... 

Soarele urcă“puţin și începu să coboare. Avea o 
roșață ştearsă, priveai în fața lui ca în lună... 

Era încă ziuă, abia trecuse amiaza şi luna își 
arătă chipul palid și străveziu, parcă ar fi fost 
doar umbra celei adevărate, Când soarele cobori 
după crestele munţilor, ea şi urcase în punctul 
cel mai înalt a] bolţii. Și cu cât lumina soarelui 
se stingea fața lumii strălucea tot mai tare, Im- 
brăcă întinderile ca intr'o zale de argint. 

In. ziua aceea Dinu Simion își pregăti săniile, 
topoarele. Le scoase în ogradă, spre poartă. Işi 
cercetă arma, pregăti încărcătoarele. 

A doua zi, mai întâi se trezi Saveta. Le puse în 
traistă mâncarea pe care le-o pregătise cu o zi 
inainte. Făcu focul, făcu mămăliga, încălzi lap- 
tele. Li trezi. Iși spălară fețele cu apă rece. Se îm- 
brăcară.,. 

După ce au mâncat, ieşiră şi se duseră în 
grajd. Un timp sauzi larmă în ogradă, tropot de 
cai, vorbă înfundată și clinchet de clopoței... 

— Să nu uităm pușca și încărcătoarele... zise 
tatăl. 

Teofil se repezi în casă, o aduse; o vâri sub pa- 
iele din prima sanie și prinse de un lemn baerele 
săculeţului cu cartușe. 

—- Topoarele ? 

— Sânt | 

Inhămară caii. Deschiseră poarta. 

— Nu dai drumul la nimeni... strigă bărbatul, 
femeii, peste umăr. Rămâi cu bine... 

— Păziţi-vă de fiare... le dădu în grijă femeta, 
închizând poarta în urma lor. 

Sătui de grajd, de stat, caii nu-și aflau astâm- 
păr. Băteau zăpada pe loc, sforăiau, mușcau ză- 
balele. Clopoţeii dela gâtul lor cântau în dimi- 
neață o melodie dulce ca un colind. 

— Hai !... zise scurt bătrânul sărind pe fânul 
săniei și Teofil îl imită, 

Porniră în trap, spulberând nămeţii.., 

Saveta se îndreaptă, spre casă... Puse mâna pe 
clampă, dar, când să, deschidă, tresări. Numai i se 
păruse sau a fost cu adevărat urlet de fiară! Işi 
trase broboada de pe ureche și ascultă un timp, 
dar uriletul nu se mai auzi. S'auzea din când în 
când răzbind depărtarea, picurând toţ mai încet, 
clinchetţul de argint al clopoţeilor. Apoi liniștea 
înveli întinsul în vată. 

Mai auzi melodia acelui colind al dimineţii, du- 
pă ce intră în casă şi trase zăvorul la ușă, O ascul- 
ta ca, în vis. Sau parcă ar fi venit din trecut ca o 
amintire... 

Suilă în lampă. Deschise portița dela plită. Flă- 
cările roșietice jucau, aruncând pe pereţi lumină 
blândă. Prin colţuri fâlfâiau umbre, ca nişte pă- 
sări uriaşe care-și căutau culcuş.. 

Se urcă pe laiţă și se întinse, așezându-și mâi- 
nile sub cap. Privi un timp tremurul luminii pe 
grinzile podului, apoi închise ochii. Adormi, gân- 
dindu-se la cei duşi... 


% 

Drumeagul care pornea dela poarta lor și pe 
care-l bătuciseră ei, ieșea în drumul mare. Oda- 
tă, de mulţ — nici bunicii celor cari trăiau nu a- 
pucaseră acea vreme — acesta era singurul drum 
lat pe care se scurgeau oștile şi carele negustori- 
lor, spre Paşcani, spre Iași și mai la vale spre 
Galaţi... Dar, mai târziu, ca să lege capitală nouă 
de judeţ cu alta veche, s'a tăiat alt drum, care 
pornea din același loc de unde pornea cel vechi şi 
ajungea în acelaş loc unde ajungea cel nou, 

— scurtând însă calea la jumătate, deoarece îu- 
sese tăiat drept. Drumul vechi fusese părăsit, ră- 
mânând să servească doar celor cari aveau pă- 
mânt prin partea locului sau altora, puţini, de 
prin unele sate, care, ca să ajungă în drumul nou, 
brebuiau să meargă o bucată pe drumul vechiu... 

Cam pe la jumătatea acestui drum se nimerise 
să-i dea pământ lui Dinu Simion. Nu sa plâns de 
aepărtare, fiindcă el nu avea cheag în altă parte. 
Legătura lui era acolo unde-i era pământul. Ve- 
nise aici cu gândul să întemeeze așezare omenea- 
scă, o întemeiase și era mereu cu gândul de mul- 
ţumire și de recunoștință la Dumnezeu, fiindcă 
il ajutase să prindă cheag și îl ajuta să prospe- 
re... Şi când viaţa lui prinsese rădăcini aici, nu-i 
mai trecea prin gând că ar fi putut trăi aiurea, 
unde ar fi fost mai bine. Binele era acolo unde 
avea pământ... 

Troenii acopereau drumul și câmpul. Nu se mai 
cunoștea drumul, nu se mai cunoștea hat. Caii 
porniseră cu avânt, dar nămeţii îi obosiră repede 
şi acum mergeau la pas, atenţi, conduşi de îns- 
tinct. Uneori săniile saplecau, mai-meai să se 
răstoarne, gi smunceau de hăţuri şi caii se încor- 
dau, smunceau săniile și erau iar pe drumul 
drept... să 

A tost mai greu până ce s'a luminat de ziuă... 

Tatăl mergea înainte, Teotil pe urmele lui. A- 
mândoi se gândeau la expediţia lor îndrăzneață... 
De dus era mai uşor, dar se întrebau cum vor 
veni oare cu săniile încărcate cu lemne? 

Cu tot frigul, caii năduşiseră. De pe spinările 
lor se ridicau aburi. Intoţdeauna se păziseră de 
drum rău, care obosește caii mai repede decât în- 
cărcătura... Mergeau încet... 


DANS 


ll 


DOAR 4 


nuvelă i 
e 
MIHAIL ŞERBAN 


E uanea iată 


PIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 


se întărise 


LITERAR ———— 14 Februarie 1942 


— Dacă mergem tot aşa facem şi o noapte pe 
arum | își zise nemulţumit Simion. Ridică piciul, 
gata să lovească, darese răsgândi. Smuci doar de 
hăţuri şi caii grăbiră paşii... | 

Privea inainte, în zare... Aceeaşi intindere albă. 
Intorcea capul, aceeași privelişte. Parcă făceau 
drumul aceia de-o veșnicie. Parcă n'aveau să mai 
ajungă niciodată la capătul lui. 

In umnă, Teofil, cu privirile peste câmp, flnera... 

Apoi, nori albi se scămoşiră pe cer şi se întin- 
seră deasupra capului lor şi, mai repede decât 
s'ar fi aşteptat, începu să ningă. Un timp ninse 
linişitit, apoi se stârni vânt. Ridica iar perdele 
peste câmpi, le scutura și le ducea spre munţi... 

— War fi trebuit să plecăm... își zise după un 
timp omul dând glas unui gând pe care-l purta 
mai de mult într'insul. Dar îşi strânse mai bine 
cojocul în jurul trupului, gest de resemnare şi de 
hotărire de a înfrunta orice amenințare. Ce era 
să facă dacă nu mai aveau lemne ? Se apropiau 
sărbătorile Crăciunului ! S'ar fi putut ca după 
Crăciun să fie iarnă şi mai grea! Poate nu făcu- 
se rău că plecase la pădure... Mergeau mai greu, 
dar toţ vor răsbi... i 

Viscolul sufla, tot mai năprasnic, uneori aducea 
atât de multă zăpadă încât parcă ar fi ridica 
troenii care se așezaseră pe câmp de când începu- 
se iarna, vrând să-i acopere dintr'odată. Caii 
smunceau, se încordau, sforăiau. Mai merseră 0 
bucată şi se oprită. Băteau din picioare pe loc, 
întorceau capetele spre sanie. Dinu Simion sări şi 
se repezi înainte, la cal. Zări în ochii animalului 
o umbră a spaimei şi o lucire stranie. Atunci în- 
țelese şi se întoarse brusc. Privi peste câmp și vă- 
zu departe în măcinişul ninsorii şi parcă ar îi pri- 
vit printr'o perdea, — tei mogâldețe care se 
mișcau... 

— Lupii ! strigă el cu glas câre nu mai era al 
lui şi se repezi spre sanie să ia pușca... 

Teofil sări şi el, apucă toporul... 

Tatăl își vârise mâinile în fân, căută. Căntând, 
mișcările lui deveneau nervoase, — apoi, parcă 
l-ar fi apucat o nebunie — începu să arunce fânul 
din sanie. Mișcările lui erau ale omului care nu 
mai este stăpân pe sine. 

— Pușca ! Pușca! Unde-i pușca ? îl auzi Teofil, 
deodată, răgușit şi se întoarse spre dânsul. Faţa 
îi era roşie-vânătă, ochii umiflaţi. Când vorbea, 
limba îi umbla în gură şi între dinți parcă şi-ar îi 
mâncat-o. O clipă îl văzu aşa, apoi se repeziră a- 
mândoi spre sania cealaltă. Răscoleau paele, se 
ciocneau, căutau... 

— Nu-i, nu-i... bojboroseau căutând. 

— Poate n'ai luaţ-o ! strigă tatăl. | 

Se zăpăcise și el atât de tare, încât nu-și mai 
aducea aminte. Se bâlbâi... 

— Cum? Ce? Am luat-o! Am pierdut-o! Ce 
ne facem ? 

Se uitară amândoi speriaţi spre zare. Mogâlde- 
ele se apropiaseră, acum se distingeau bine. Erau 
trei lupi... 

-— Ia toporul ! Unde mi-i toporul ? 

Le apucară, tremurând. Pușca, unde era pușca ? 
Dacă ar îi avut-o, nu sar fi pierdut așa cu firea, 
nu le-ar fi fost frică de nimic. Caii se agitau... 

Traseră săniile una lângă alta. Unul era deo- 
parte, altul de cealaltă parte, cu privirile aţintite 
în zare, așteptând atacul fiarelor flămânde... 

Atunci se întâmplă ceva ce n'ar fi crezut că se 
poate întâmpla. 

Lupii se opriră, priviră spre ei câteva clipe, a- 
poi, ca la o comandă, făcură la stânga şi, unul 
după altul, profilându-și siluetele pe zarea tulbure, 
o luară la fugă cu capul în jos ca şi cum ar îi fost 
în căutarea unor urme. Ii urmăriră cu privirile 
până ce se topiră în învolburarea ninsorii ca nişte 
umbre cenuşii.., 

Răsuflară ușurați şi tatăl zise : 

— Am scăpat... Mă mir, căci fiarele te simt 
când n'ai armă de foc... Dar poate au simţit că 
nu ne vom lăsa jumuliţi.. Nu-s oamenii deştepţi 
ca fiarele... 

Se lăsă pe marginea săniei, răsuflând din greu. 
Iși scoase cușma și-și șterse fruntea de sudoare. 

— Am, pierdut pușca... se văicărea. Trebuie so 
căutăm... Nu-mi las eu pușca... Cum de-a căzut? 
Mai bine n'o luam... Pușca mea! 

Teofil ascultă văicăreala tatălui, voi să-i spună 
ceva, să-l liniștească, dar se opri. Inţelegea durerea 
tatălui că pierduse puşea, îi părea și lui rău, — 
pentru ei puşca aceea făcea cât o avere, era o 
comoară — dar să se întoarcă, s'o caute, după ce 
făcuseră atâta drum ? Și în zăpada cât casa, în 
unele locuri ? Ar fi trebuit să meargă numai în 
patru labe, să 'spulbere zăpada cu mânile, tot dru- 
mul !... Şi poate tot n'ar fi găsit-o... 

— Inttoarce ! zise omul și'n glasul lui scăzut şi pe 
chip i se citea amărăciunea. 

intoarse... Agăţă hăţul calului dela sania lui de 
sania tatălui său. Trecu în faţă şi prinse cadul de 
căpăstru, 

Mergeau pe urma care se mai cunoştea, a săniilor 
lor. Mergând, răscoleau omătul cu picioarele, pi- 
pălau pământul, din când în când tatăl s'apleca, 
se lăsa în genunchi şi mergea aşa căutând cu în- 
îrigurare... 

Merseră o bucată bună înapoi, dar în zadar. Nu 
găsiră pușca. Ii venise de mai multe ori în gând să 
se întoarcă, dar mereu credea că dacă va mai face 
încă un pas va fi cu noroc, o va găsi. 

Se opri. Se îndreptă de șale și-și scoase căciula 
din cap. De pe capul lui aburii se ridicau ca fumul 
dintr'un horn. Părul îi era lipit pe frunte și'n 
mustăți îi înflorise promoroacă. 

— Nuci și pace! zise el plictisit şi oftă. 

—- Poate o s'o găsim când ne-om întoarce... a- 
runcă şi Teofil o vorbă ca să-l mai liniștească, deși 
nu credea în minunea asta. 

Intoarseră. ŞI iar mergeau prin pustiul alb, fără 
stârşit... i 

Drumul urca printr'o surpătură, într'un deal şi 
de-oparte şi de alta se ridicau maluri surpate. 
Ştiau că dacă ajung sus pe culme, drumul începe 
să coboare și se vede în depărtare satul Suha, spre 
care mergeau. Acolo era pădurea şi stivele de 
lemne... , 

Caii mergeau la pas. In sania lui, întundat până 
la jumătate în fân, omul moţăia. În urmă, Teofil 
sărise din sanie și mergea pe-alăturea, cântând 


i, rul 


phk 








Li 


încet. Viscolul se mai potolise. Fâlfâirea albă a 
zăpezii făcea să li se pară că tot pământul se cla- 
tină ușor și-i leagănă. De pe la amiază 1i se făcuse 
somn și acum erau toropiţi. Trupurile le erau cu- 
prinse de moleşeala. trudei și de dorinţa de a-și 
întinde ciolanele în odihnă, incepuse să se cearnă 
de sus odată cu ninsoarea, cenușa înserării, 

Mai aveau câţiva paşi până pe culme, când, de- 
odață, arhândoi caii se smuciră şi se traseră înapoi... 

— Hooo, boală ! ţipă Dinu Simfon trezit din visare 
și se agățase cu mânile de lemnăria saniei, ca să 
nu fie aruncat jos de smuncitură. Săniile ajunseră 
cu fundurile în malul din spate, caii săreau, se 
smunceau să se dea și mai înapoi, dar nu se mai 
putea. 

Totul se petrecu într'o clipă... 

„Dinu Simion abea avu timpul să sară din sa1ig 
și să apuce toporul. Teofil apucase și el toporul şi 
chiui de răsunără văile... 

— Hi... hi... hi. 

In fața lor, pe aâmbul celălalt apărură trei di- 
hănii. Ii despărțeau câţiva paşi numai, lățimea 
unui drum. Ii aşteptau acolo, să dea atacul pe ne- 
așteptate... Și iarăşi, ca la o comandă toți trei 
săriră în salt lung, de sus, în drum, spre cei doi 
drumeţi cu săniile. 

Amândouă topoarele vâjâiră odată, apoi s'auzi 
o pocnitură de ţeastă sfărâmată. Fierul lui Teofil 


"lovise în cap un lup, care se prăbuși, se sbătu de 


câteva ori și încremeni. Dar, din tre, două fiare 
se repeziseră spre dânsul și nu apucă să ridice iar 
toporul și aceasta se năpusti. Avu timp să se fe- 
rească, Fiara se izbi in sanie, dar îl și apucase de 
mână şi, în greutatea saltului, dinţii alunecară prin 
carnea braţului, sfâșiind-o. Scăpă toporul. Dure- 
rea cumplită îl înebuni. Se repezi spre fiară s'0 lo- 
vească cu bocancii, dar îl opri strigătul, ca un ur- 
let, al tatălui său... ; 


— Inapoi ! Inapoi | 





Ca şi Teofil, Dinu Simion lăsase să cadă toporul 
în lovitură năprasnică. Dar fiara care se pregătea 
să sară spre el, se opri şi fierul intră în zăpaaă. 
I smunci și-l ridică iar, ca. fulgerul, deasupra ca- 
pului. O secundă întârziere putea să-l coste viața, 

Intâiu nu înţelese ce se întâmplase, apoi nu-i 
veni să-şi creadă ochilor. 

Fiara îl privi o clipă în Ochi şi el văzu în ochii 
fiarei ca un jar. Ochii lupului străluceau, și de- 
odată se înroşiră parcă s'ar fi umplut de sânge, 
Omul înţelese că strălucirea aceea era a unei groa- 
ze fără margini. 

Dar, nu mai putea da înapoi. Dacă nu lovea el, 
avea să sară fiara. Se încordă, toporul căzu... 

In faţa amenințării de care nu putea să mai 
scape, lupul își dădu drumul pe spate şi se răsturnă 
în zăpadă, Se răsuci pe-o parte, își recâștigă echi- 
librul şi... 

Toporul căzu, dar fierul nu mai prinse decât 
coada stufoasă și iungă pe care o reteză. 

Apoi întoarse capul. Il văzu pe Teofil fără topor 
în mână, gata să se repeadă cu mânile asupra fia- 
rei și ţipă să-l oprească : 

— Inapoi ! Inapoi ! 

In clipa aceea şi fiara a doua, poate își dădu sea- 
ma că lupta era pierdută pentru ele şi se năpusti 
pe lângă el, fugind pe drum, apoi sări peste şanţ 
în câmp şi se pierdu în înserare€... 

Dinu Simion se repezise spre Teofil, Il văzu gal- 
ben ca ceara, îndoindu-se, apoi își prinse mâna 
sfâșiată cu mâna cealaltă, 

— Ce ai ? Ce ai? 11 întrebă tatăl speriat. 

— Mâna ! M'a încolţit rău... răspunse flăcăul cu 
Sias stins, crâșnind din dinţi de durere. Apoi se 
indreptă : Nu, nu-i nimic... să ajungem mai repede 
în sat... 

Ii ajută cu mâna sănătoasă tatălui și ridicară 
Jupul ucis pe sania din față. 

— 5'o luăm şi pe asta... spuse, ridicând coada 
tăiată şi râse. Cu toată durerea, Teofil nu-și putu 
stăpâni și el râsul. 

— O să aibă mama cu 
zise el. 

Caii nu se liniștiseră, încă. Tremurau. Intorceau 
mereu capetele spre sănii... Atacul lupilor îi trezise 
pe oameni din toropeală și pe animale din lânece- 
zeală. Trăgeau ca niște smei, Clinchetul clopoţei- 
lor își reîncepu colindul... 

Ajunseră îndată pe culme, Apoi începură să co- 


ce colbăi prin casă... 


boare. Pe partea cealaltă a dealului zăpada era - 


spulberată, de viscol. Drumul se distingea bine.. 
Caii nu slăbeau pasul... 

a început se văzu departe în zare numai umbra 
ștearsă a satului. Apoi începură să se aprindă tot 
câte una și să clipească în noapte ca niște steluțe, 
luminile din Suha... 


* 

Ajunseră in sat cu mult după ce se întunecase... 
Cunoștea, din alte drumuri pe cari le făcuseră la 
pădure, un gospodar la care trăgea câna venea 
în Suha. Cum intră în casa acestuia, la căldură, 
tatăl îi ajută lui Teofil să-şi scoată sumanul. Din 
galben, se făcuse vânăt și tremura ca varga. Pri- 
virea, i se înceţoșase, La, fiecare mișcare închidea 
ochii şi-și muşca buzele de durere. Mâneca albă a 
cămăşii se înroşise, în: unele locuri sângele se adu- 
nase în pungi şi se închegase, pânza se scorojise 
şi se în€grise. Când apăsa cu vârfurile degetelor 
deasupra, lichidul clipocea dedesubt... 

— Mergem la sanitar... zise tatăl, speriat. Să nu 
rămâi beteag, Doamne fereşte! Spuneai că nu-i 
cine știe ce! 

— Nu mă mai doare... Nici braţul nu-l simt... 

Avură noroc că-l eăsiră acasă pe sanitar. Ca 
să-i poată scoate cămaşa, să-i tragă mânecă, tre- 
buiră să-i ude braţul cu apă caldă. Braţul eră 
sfâșiat de o parte şi de alta, în lung, deaproape de 
cot până la legătura cu laba. Carnea se umilaşe 
și se revărsa roșie ca niște buze năclăite de sânge. 
Sanitarul spălă rana și sângele începu să curgă 
din nou. Turnă tinctură de iod și flăcăul urlă de 
usturime. 








(Urmare în pag. 4-a) 





Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. 7. T. Nr, 24404-038 


ORI OO E E N CI N E i RI 


oii palti id 


sal Caite dă 


i pi Daia 





| 
;