Katia Fox — Semnul de arama

UN EV MEDIU OPULENT 
E CARE ISI INDEPLINESTI 


KATIA FOX 


Semnul de aramă 


editura rao 


Copiilor mei, 
Frederic, Lisanne și Celine 
> e ~ “a II 185 K” 7, wat (e 


Plecarea 


Orford, iulie 1161 


— Oh, Doamne, de-ai fi fost băiat, Ellenweore! Plin de ciudă 
Osmond o privi totuși cu mândrie, șterse cu mâna zgura de pe 
nicovală și continuă: Este păcat că am un fiu care o șterge din 
fierărie imediat ce mă întorc cu spatele, pe când micuța mea 
este un făurar înnăscut. 

O bătu mulţumit pe umăr. Osmond o lăuda rareori. 

Ellen simţi cum i se urcă sângele la cap și cum o cuprinde o 
căldură plăcuta. 

— Aedith! Suspina ea încet când ușa grea a fierăriei fu data 
de perete, și în prag apăru sora ei. 

Ca de obicei Aedith evita să intre în fierărie, de teamă să nu 
își murdărească straiele fine. Kenny, odrasla cea mică a lui 
Osmond, atârna îndârjit de braţul acesteia. Cu cât se împotrivea 
mai tare, cu atât mai puternic se înfigeau degetele ei în 
încheietura mâinii lui subţiri. Cu o mișcare fulgerătoare, ea îl 
apucă de ureche și îl trase cu putere. Kenny se întinse cât putu 
și înceta să se mai zbată. 

— Mama a zis să ţi-l aduc, spuse Aedith pe un ton dispreţuitor 
și îl împinse în fierărie pe fratele ei mai mic. Arătă cu bărbia în 
direcția surorii mai mari și adăugă: Ellen trebuie să aducă apă și 
să meargă după lemne. Aedith rămase în ușă lăsându-se 
nerăbdătoare ba pe un picior, ba pe celălalt. Ei, hai o dată! Sau 
poate crezi ca nu am ce face toată ziua? | se adresă ea lui Ellen. 

Osmond se străduia cu greu să-și menţină calmul. Ajutorul lui 
la muncile mai grele era bolnav de o săptămână, de aceea avea 
nevoie acum de Ellen. Kenny era încă prea mic și nu prea îi era 
de ajutor. Ellen știa bine ca Osmond nu se va opune indicaţiilor 
soţiei sale. Nu o făcuse niciodată. Cu inima grea ea lăsa jos 
cleștele, își scoase șorțul preferat cu o încetineala jucata și se 
apleca pentru a i-l pune fratelui mai mic. Pielea din care era 
confecţionat îi ajungea până peste glezne, iar legăturile acestuia 
erau atât de largi, încât a trebuit să i le treacă de două ori peste 
abdomenul subţire. 

Osmond o urmarea în tăcere. Abia când ea îl privi, dădu 


supărat din cap. 

— Mai este ceva? întrebă, cu impertinenţa, sora ei. 

Ellen dădu negativ din cap și o urma în casa. Ridică zăvorul 
greu din fier și împinse ușa. 

— Nu ţi-am spus de o mie de ori că nu ai ce căuta în atelier? O 
certă Leofrun. 

— Mamă, dar... 

Mama o întrerupse scurt: 

— Mă contrazici mereu, obraznico! Kenny trebuie să îl ajute în 
fierărie pe Osmond, știi prea bine. Tu ești cea mai mare și 
trebuie să te ocupi de casă, fie că îţi convine, fie că nu îţi 
convine. lar acum marș la treabă! 

Fără niciun avertisment, palma îi lovi cu zgomot obrazul. 
Capul ridicat se înclină. Obrazul îi ardea, dar pentru nimic în 
lume nu ar fi cedat pornirii de a ridica mâna la el. Nici mama ei 
și nici Aedith nu vor avea satisfacția asta. Invățase demult să își 
stăpânească durerea provocată de lovituri. Tocmai în asta 
consta tăria ei: să o privească pe mama ei cu fruntea sus, fără 
să se plângă. Dar nu-i era la fel de ușor să înghită amarul 
sentiment al furiei. Trebuia să se ocupe ea de toate aceste 
treburi plictisitoare doar pentru că era fată? Orice dobitoc poate 
să aducă apă, să strângă lemne, să facă curat în casă, să spele 
rufele - „ba chiar și Aedith ar putea să facă asta” gândi ea 
îngăduitoare. Îngenunche în faţa vetrei și strânse cenușa. Dacă 
închidea ochii, parcă mirosea ca în fierărie. 

Dar nu ea, ci Kenny va deveni cândva fierar. Din câte își putea 
aminti, ea era cea care își petrecuse cel mai mult timp cu 
Osmond în fierărie. Acolo se simţea în siguranţă, protejată, 
poate pentru că Leofrun nu punea niciodată piciorul acolo. Abia 
ieșită din scutece, Ellen sorta la picioarele lui Osmond cărbunii 
în funcţie de mărime, iar la cinci sau șase ani curățase pentru 
prima dată forja. După trecerea a doar trei ierni, știa deja să 
folosească foalele și să ţină cleștele cu fierul la bătut. In 
primăvara anului trecut, utilizase pentru prima dată ciocanul și 
simţise forța emanată de metal. Când lovea fierul fierbinte, 
acesta scotea un sunet înăbușit, pentru că forța mușchilor ei era 
încă prea mică pentru a-l deforma. Dar pe nicovala rece sunetul 
era viu și ciocanul parcă sărea înapoi singur. Trei, patru lovituri 
pe fier și una pe nicovală însemna economie de forţă și suna ca 
o melodie. Ellen trase adânc aer în piept. Chiar nu era drept! Sa 


se certe cu Leofrun nu avea niciun sens. Ea o ura pe Ellen și nu 
pierdea nicio ocazie să-i arate asta. Ellen lua cele două căldări 
noi din piele, goli apa rămasă într-una din ele în cazanul de 
lângă vatră și ieși. În răzorul de lângă casa, Mildred, sora ei mai 
mică, ghemuită, culegea cu răbdare omizile lacome de pe verze. 

Ellen îi strecura șoptit: 

— Pune-mi deoparte câteva pentru patul lui Aedith! 

Mildred o privi surprinsa și zâmbi rușinată. Ea era cea mai 
liniștita și mai răbdătoare dintre copiii lui Leofrun. Ellen cobori 
fără niciun chef drumul plin de pietre până la pârâul lat, care 
șerpuia prin pajiștea din spatele fierăriei. Pentru a putea să 
umple mai ușor găleţile își scoase încălțămintea și cu șorţul 
suflecat intra până la genunchi în apa rece și sclipitoare. 
Deodată, ceva apăru în faţa ei fornăind și stropind-o. 

— Nu am timp, trebuie să iau apă, îi zise ea scurt prietenului 
ei, Simon, înainte ca acesta să fi apucat sa spună ceva. 

— Ah, vino o dată la scăldat, astăzi este atât de cald! 

Ellen umpluse căldările și urcase greoi pe mal. 

— Nu am chef, minţi ea prost dispusa și se așeză pe un 
bolovan colţuros și cenușiu. 

De fapt, îl invidia pe Simon. Cu excepţia lucrului în fierărie, 
nimic nu-i plăcea mai mult decât să înoate împreuna cu el. 
Totuși, anul acesta se eschivase de fiecare dată. Când Simon își 
băgă din nou capul în apa, Ellen își încrucișa braţele pe piept. 
Vara trecuta mai intrase în apa fără cămașă, dar de câteva luni 
lucrurile se schimbaseră. Își pipăi rușinata moviliţele care 
începuseră să i se ivească sub bluză. Erau dure și puţin 
sensibile. 

— Este o prostie să fii fată, mormăi ea. 

Ar fi fost mult mai bine dacă ar fi venit pe lume ca băiat, 
întocmai cum spusese și Osmond! 

Simon urcă și el pe mal. 

— Ştii de ce aș avea acum chef? 

Ellen dădu negativ din cap. 

— Nu știu, dar, pentru că ești un stomac ambulant, bănuiesc 
că are legătură cu mâncatul. 

Simon confirmă cu sârg și își linse buzele. 

— Mure! 

— Şi apa mea? Ellen arătă către cele două găleți. Și mai 
trebuie să strâng și lemne. 


— O facem mai târziu. 

— Dacă întârzii prea mult, iar mă altoiește mama! Nu știu 
dacă astăzi mă mai pot stăpâni. 

— In doi vom termina repede. Nici nu va băga de seamă că 
mai întâi ne-am făcut o plăcere. Picăturile de apă de pe pielea 
lui sclipeau în soare. Se scutură ca un câine și își puse pe el 
cămașa cenușie murdară. Apoi continuă: La vechea colibă din 
pădure cresc cele mai bune, sunt mari, negre și atât de buuune! 
Işi roti ochii în cap de plăcere și adăugă: Hai să mergem! 

— Ţi-ai pierdut minţile? Ellen lovi ușor de câteva ori fruntea cu 
degetul arătător. Bătrâna Jakoba este o vrăjitoare, în coliba ei 
trăiesc spiriduși! 

Ellen simţi cum o trec fiori. 

— Ei, asta-i o prostie! Spiridușii trăiesc în pădure, nu în coliba. 
Simon își exprimă cu superioritate dezaprobarea și adăugă: Am 
mai fost acolo. Și nu existau spiriduși sau ceva asemănător, zău. 
Lăsă capul într-o parte și spuse urmărind-o cu coada ochiului pe 
Ellen: la zi-mi, de când ai devenit o fricoasă? 

— Nu sunt fricoasă! ripostă indignată Ellen. 

Nu putea permite să planeze asupra ei o astfel de bănuială, 
așa că îl urmă pe Simon prin fâneaţa care separa pârâul de 
pădure. Cea mai mare parte a ierbii uscate fusese deja păscuta 
de oi. Doar pe înălţimea care delimita fâneaţa în partea de vest 
animalele nu apucaseră să ajungă. Aici iarba le ajungea celor 
doi copii până sub piept. Pretutindeni creșteau scaieţi plini de 
ace, care îi zgâriau pe picioare, și urzici de pe urma cărora se 
alegeau cu pete roșii care provocau mâncărimi. Ellen ar fi 
preferat să se întoarcă, dar Simon ar fi zis că era o lașă. Ajunși 
sus pe înălțime, ea miji ochii din cauza soarelui, căutând 
marginea pădurii. In spatele unor mesteceni, se zărea coliba 
căzută într-o rână. La doar o aruncătura de piatră în stânga ei, 
un cal voinic cu părul brun-roșcat strălucitor păștea la umbră. 

instinctiv, Simon reacţionă ca și Ellen. 

— Ce o fi asta? șopti el mirat. 

— Ce-i cu el aici? Ellen arătă către cal și adăugă: Roibul este 
al lui sir Miles! 

La scurt timp după ce fusese numit lord-cancelar, Thomas 
Becket primise de la regele Henric IlI veniturile comitatului Eye, 
de care ţinea și Orford. Sir Miles făcea parte din administraţia 
personală a lui Becket și se comporta de parcă Orford i-ar fi 


aparținut lui. Oricine știa cât de lipsit de scrupule era acesta în 
chestiunile care priveau propriul buzunar și cu toţii se temeau 
de accesele lui de furie. Doar mama lui Ellen și Aedith îl adorau, 
găsindu-l elegant și chipeș. Acestea chicoteau ca niște gâște 
când el venea la fierărie, cu toate că îl trata pe Osmond ca pe 
ultimul rahat. 

— Aha, el este, zise Simon dispreţuitor și se ridică din nou în 
picioare. 

„Simon se va liniști când va avea burta plină” gândi Ellen 
neputincioasă și îl urmă. Privea neliniștită în jur. Nu se vedea 
niciun suflet, totul era calm și pașnic și totuși părea că pădurea 
avea ochi. Soarele dogorea, bondarii și albinele profitau de 
frumoasa zi pentru a aduna nectarul, umplând aerul cu 
zumzăitul lor. Tocmai când voia să îi țină tovărășie lui Simon, 
Ellen sesiză cu coada ochiului o siluetă care se îndrepta fără 
zgomot către colibă, venind din cealaltă parte a pădurii. Inima 
lui Ellen o luă la trap. Dacă pe aici umblau spiridușii? Miji ochii. 
Mai privi o dată într-acolo. Silueta era prea înaltă pentru a fi un 
spiriduș. Ellen răsuflă ușurată. Era doar o femeie într-o rochie 
simplă, albastră, din pânză. Nu își putea da seama cine era 
aceasta, deoarece avea capul acoperit cu o basma maro. 
Aruncând o privire fugară în direcţia din care tocmai venise, 
femeia intră în colibă. Ellen plecă ezitând pe urmele lui Simon. 
Nici ea nu știa ce o neliniștea mai mult, spiridușii aflaţi oriunde 
în desiș și care o supravegheau sau prezenţa lui sir Miles și a 
străinei. Privi iarăși spre coliba. Acolo nu era nicio mișcare. 

— Mmm... ce gust grozav au! striga Simon plescăind. Gusta și 
tu! 

Și îi întinse o mură. Rânjetul lui larg dezveli un șir de dinți 
deja colorați în negru albăstrui. Din gură i se scurgea zeama 
murelor. 

— Mă întorc imediat! 

Ellen nu își mai putea potoli curiozitatea și pur și simplu îl lăsa 
baltă pe Simon. 

Acesta continua să mestece nepăsător murele, se răsuci și își 
văzu de treabă cu fructele dulci. 

Ellen se strecura către colibă. Undeva sus, într-o scândura 
crestată, descoperi o crăpătură. Cu genunchii tremurând se 
ridica pe vârfuri. Pentru a privi înăuntru întoarse capul și lipi 
ochiul de lemnul cu iz de mucegai. Nu putu să îi descopere pe 


sir Miles și pe femeie. Trase cu urechea, dar nu auzi decât cum îi 
bătea propria inima. Apoi sesiza un foșnet provenit parcă de la 
un șoarece care se strecura prin paie, după care se făcu iarăși 
liniște. Mai era oare cineva în coliba? O dureau picioarele din 
cauza efortului făcut pentru a se lungi cât mai mult. Se întoarse 
dezamăgita, când brusc se auzi un uruit puternic. Speriata, se 
întinse din nou și privi prin crăpătură. Mai dura un moment până 
când ochiul i se obişnui cu semiîntunericul. După care văzu ceva 
mișcându-se. Se apropia! Brusc, văzu spatele păros al lui sir 
Miles. „Ca un animal râios” gândi ea dezgustata, fără a se mira 
de bustul lui gol și păros. Îi simţea izul transpiraţiei prin 
crăpătură scândurii, atât de aproape era acesta de perete. Inima 
fetei bătea să îi sară din piept. 

— Dezbracă-te! auzi ea o voce răgușită. 

Ellen aproape că nici nu mai respira. Apoi o văzu și pe femeie, 
care se apropia de el cu pași ușori. Ellen își schimba puţin 
poziția, dar nu putu să deslușească fața acesteia. Misterioasa 
străină se dezbrăca apoi cu mișcări elegante, încet. Lăsă 
neglijentă să îi alunece pe podea rochia și cămașa de pânză. Sir 
Miles îi apucă lacom sânii aproape străvezii și începu să îi 
frământe. Pentru un moment, Ellen închise ochii. În jurul ei totul 
se învârtea. Când redeschise ochii, sir Miles era în genunchi. 
Tinea în gură sfârcurile roz și sugea ca un copil, în timp ce coșul 
pieptului femeii se mișca tot mai repede. Brusc, bărbatul se 
ridică și o împinse pe parteneră în perete. Toată coliba se 
cutremura. 

Durerea din picioare deveni insuportabilă și genunchii refuzau 
să o mai ţină în această poziţie. Și totuși ea nu se clinti. Trebuia 
să vadă ce se va petrece în continuare. Desigur știa că un 
bărbat și o femeie se împreunau. Precum vacile, caprele sau 
câinii, pentru a face copii. Ellen trăsese cu urechea când mama 
ei îi explica lui Aedith că acest lucru făcea parte din îndatoririle 
căsniciei, cărora soţia trebuia să se supună de voie, de nevoie. 
Şi ea mai observase că Osmond făcea așa ceva cu mama ei. Nu 
dura mult și rezulta un ușor iz de pește. În timp ce Osmond se 
mișca deasupra ei gemând, Leofrun stătea ţeapănă ca un lemn, 
fără să scoată măcar un sunet 

Enigmatica femeie era cu totul altfel. Își trecea lacomă 
degetele prin părul de pe pieptul lui sir Miles și trăgea de el 
pentru a-l incita. Apoi începu și ea să îl mângâie pe spinare, de 


parcă nu ar fi vrut să îi scape niciun centimetru neatins. Ea îi 
cuprinse fundul cu ambele mâini și se freca de piciorul lui. 
Respirația ei se auzea tot mai rapidă și mai zgomotoasă. 

Ellen simţi în stomac o zvâcnitură surdă. Senzaţia străină, 
ciudată, de scârbă și plăcere o înspăimânta, și un moment se 
gândi să se întoarcă la Simon. Până acum, fusese sigură că 
împreunarea ar fi o tortură pentru toate femeile, și că aceasta ar 
putea produce plăcere doar bărbaţilor. Dacă se înșelase? Stătea 
ca fermecată și privea în continuare prin crăpătură. Sir Miles își 
vâri mâna grosolană între coapsele albe, aproape cu sclipiri 
albăstrui ale femeii, și frecă până aceasta gemu ușor. Se 
desprinse de ea, se întinse pe grămada de paie și îi făcu semn 
femeii să vină la el. Incurajată, străina se lăsă pe penisul în 
erecţie al acestuia. 

Respirația lui Ellen deveni mai rapida. 

Femeia se mișca în sus și în jos, de parcă s-ar fi aflat pe 
spinarea unui cal. Brusc aceasta suspină, păru cuprinsă de 
plăcere și și dădu capul pe spate. Ellen văzu un val de pâr blond 
ca grâul căzând pe spatele-i osos și îngust, când i se zări și 
chipul. Era desfigurat de plăcere, dar Ellen îl recunoscu imediat. 
Parcă un trăsnet îi străbătu trupul: Leofrun! Un fior fierbinte și o 
senzaţie de rău necunoscută până atunci o cutremurară. În ochi 
îi apărură lacrimi. 

— Tââârfă! urlă ea și se îndepărtă de crăpătură suspinând 
disperata. 

Simon se întoarse speriat și dădu fuga la ea. 

— Ești nebună? Ce te privește pe tine cu cine are el treabă 
aici? Nu părea mirat de faptul că sir Miles folosea coliba pentru 
întâlniri, se răsti la ea și începu să o tragă de acolo. Nu îţi dai 
seama în ce pericol ne pui? 

Ellen era palidă ca un cadavru. 

Simon încercă să o mai liniștească: 

— Și nu te mai agita atâta că bărbaţii și femeile mai fac așa 
ceva. 

Ellen îl lovi în umăr cu pumnul și îl împinse furioasă într-o 
parte. 

— Dar femeia dinăuntru este mama mea! 

Chipul lui Simon se înroși tot. 

— Eu, hm... nu am știut. 

Deodată, ușa colibei zbură în lături. 


— Să o ștergem de aici, că, dacă pune mâna pe noi, Domnul 
să ne aibă în pază! strigă Simon, care o luă de mână pe Ellen și 
o trase după el. 

Lângă colibă rămase sir Miles, pe jumătate gol, ridicând 
ameninţător pumnii: 

— la staţi, că vă înșfac eu. lar ţie, ticăloasă mică, am să îţi 
scot ochii și am să îţi tai limba aia impertinentă! strigă acesta 
după ei. 

Ellen fugea cât putea de repede. 

Simon privi înapoi de câteva ori. 

— Nu ne urmărește, încă nu ne urmărește, spuse el respirând 
cu greu și continuă să fugă. 

Alergară fără să se oprească până la tăbăcărie. Tăbăcarii 
aveau nevoie pentru munca lor de foarte multă apă, așa că 
familia lui Simon se stabilise de generaţii pe malul râului Ore. 
Impreună cu părinţii, cu bunica și cu patru fraţi mai mici, Simon 
locuia într-o căsuţă din lemn și lut, acoperită cu paie. Duhoarea 
specifică plutea greu în aer și din cauza ei te usturau ochii. Ellen 
se lăsă să cadă aproape lipsită de respiraţie pe un ciot și lovea 
furioasă cu piciorul pământul afânat. 

— Spiriduși! Vezi să nu mor de râs, a vrut doar să ne ţină 
departe de colibă! 

Ochii lui Ellen aruncau fulgere. 

— Deci, dacă eu aș fi surprins-o astfel pe mama mea... atunci 
eu aș... Simon nu își termină fraza. Ce lepră! continuă el apoi și 
scuipă pe pământ. 

— A fost oribil, murmură Ellen și privi ca vrăjită o ceată de 
furnici care se opinteau cu o albină moartă. Dumnezeu îi va 
pedepsi pentru asta pe amândoi! 

— In orice caz, nu te poţi duce pur și simplu acasă, ca și cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. Pentru orice fleac ea te rupe în bătaie. 
Cine știe ce îţi va face acum? 

Cuta adâncă de pe fruntea lui Simon dovedea că acesta era 
îngrijorat în privinţa lui Ellen. 

— Dar ce ar trebui să fac? 

Băiatul ridică din umeri. 

— De ce o fi fost nevoie să fii atât de curioasă, mai bine 
mâncai mure cu mine, îi reproșa el și aruncă un pumn de 
pământ peste furnicile care între timp ajunseseră în dreptul lui. 

Harnicele insecte nu se lăsară impresionate de ploaia de praf 


și își târau mai departe prada. 

— Nu eu am vrut să mergem la coliba! Tu, cu nepotolita ta 
poftă de mâncare, ai vrut să mergem neapărat acolo! 

— Îmi este teamă, șopti vinovat Simon. 

— Și mie. 

Ellen se scărpina la tâmplă cu degetul arătător. Concentrarea 
făcu să se accentueze culoarea verde a ochilor ei, care acum 
luară nuanţa mușchiului, iar părul îi strălucea ca focul în lumina 
soarelui. 

Din depărtare se auzea strigatul unei gaițe. Vântul adia ușor 
prin pomi şi apa râului plescăia pașnic. În apropierea gropilor cu 
argăseală, la suprafaţa apei pluteau bășici de un alb murdar, 
care se adunau în locurile mai liniștite, de unde plecau brusc. În 
dreptul tăbăcăriei râul se îngusta, dar și așa era suficient de lat 
pentru a lăsa să treacă două vase comerciale unul pe lângă 
altul. 

— Și acum ce să fac? 

Ellen se aplecă să ridice o piatră plată, pe care cu o mișcare 
amplă o aruncă în râu. Scoţând un plescăit ușor, aceasta ricoșă 
pe suprafaţa apei, după care se duse la fund. Simon știa să facă 
lucrul acesta mult mai bine. Pietrele aruncate de el ţopăiau ca 
niște lăcuste. 

— Oricum aici nu poţi să rămâi! Du-te la Aelfgiva. Cu 
siguranţă că ea va ști să te sfătuiască. 

Simon se șterse la nas cu mâneca de la cămașă. 

— Simon! O auziră ei pe mama acestuia. Simon, vino și ajută-l 
pe tatăl tău să spele pieile! 

Vocea-i caldă nu se potrivea deloc cu aspectul ei uscăţiv. 
Rochia îngălată și simpla din pânză de culoarea nisipului cădea 
pe ea ca un sac. Faţa îi era palidă. Lui Ellen îi era scârbă de 
mâinile ei noduroase și de unghiile îngălbenite, mâncate de 
tananți. 

Dar cel mai rău era mirosul de urina și scoarță de stejar, care 
o însoțea. 

— Oho, dar tu ești ud leoarcă, băiete! 

Soţia tăbăcarului îl mângâie pe pâr pe fiul ei cel mai mare. 

Ellen nu o putea privi pe mama lui Simon. Era cu totul altfel 
decât Leofrun, ea își iubea copiii și probabil că și-ar fi dat viaţa 
pentru oricare dintre ei. „Totuși, se gândea Ellen, i-ar fi prins 
bine o baie din când în când.” Leofrun se spăla zilnic și își dădea 


după fiecare ureche cu o picătură de ulei de lavandă, așa cum 
făceau soțiile și fiicele negustorilor bogaţi din Ipswich. „Dar la 
suflet puțea mai râu decât tăbăcăriţa - își mai spuse furioasa 
Ellen. Păcatele ei nu și le va putea spăla niciodată.” 

— Hai Simon, ajută-l pe tatăl tău, voi vă puteţi vedea și 
mâine. 

Ellen fixă cu privirea un punct de pe pământ, până începură 
să o doară ochii. „Cine știe ce se va întâmpla până mâine” se 
gândi ea descurajata. 

— Pa, îi șopti Simon și o sărută rapid pe obraz, apoi se ridică 
ascultător și dădu fuga după mama sa, cu umerii căzuţi. Se mai 
întoarse o dată, și trist îi făcu un semn. 

Ellen auzi ceva trosnind în desiș și privi înspăimântată în jur. 
Dar nu văzu pe nimeni. Simon avea dreptate, sir Miles și Leofrun 
nu trebuiau să o găsească, va merge la Aelfgiva. Dacă cineva o 
putea sfătui, atunci Aelfgiva era aceea. Deodată, începu să se 
grăbească. Alerga prin pădure atât de repede, încât picioarele 
abia îi atingeau pământul și nu mai simţea ca altădată pietrele 
ascuţite prin talpa din piele a pantofilor. Mai că nu băga în 
seamă nici florile de un galben gingaș, care îi plăceau atât de 
mult și care acopereau solul în multe locuri. Nu va trebui să 
aștepte mila din partea lui Leofrun. Aelfgiva trebuia sa o ajute! 
Lui Ellen nu îi trebui mult să ajungă la un mic luminiș, unde se 
afla coliba moașei. Se opri cu respiraţia tăiată. 

În razele de soare care se strecurau printre frunzele verzi, 
dansau particule de praf ce străluceau ca aurul. 

Aelfgiva stătea gârbovita în faţa florilor de filimică, din care 
culegea pentru a prepara unguente și tincturi. Părul alb coliliu, 
pe care îl purta strâns într-un coc la ceafă, strălucea ca zăpada 
de pe un strat cu ierburi. Aelfgiva își apăsă palma pe șale și se 
îndrepta anevoie când o văzu pe Ellen îndreptându-se către ea. 

— Ellenweore! exclamă ea bucuroasă. 

Când râse, faţa i se acoperi de mici riduri, și ochii inteligenţi 
sclipiră blând. 

Ellen rămase ca paralizata în faţa ei. Lacrimile îi curgeau 
șiroaie. 

— Dar ce s-a întâmplat, copilă? Araţi de parcă l-ai fi văzut pe 
necuratul! Aelfgiva întinse braţele și o îmbrăţișa pe fata care 
plângea. Hai să intram în casă! Mai am ceva supă de varza, o 
încălzesc și pe urmă îmi spui în liniște ce ai pe suflet. 


Aelfgiva sălta coșul, și o trase după ea pe Ellen. 

— Ea s-a tăvălit în paie cu sir Miles, fanfaronul acela scârbos! 
Din vocea lui Ellen răzbăteau ura și disperarea. l-am văzut cu 
ochii mei! 

Pe chip îi apăru o grimasă de silă și relată ceea ce văzuse, la 
început întreruptă de suspine, apoi tot mai furioasă. 

După ce termină, Aelfgiva se ridică, se duse la vatră și 
scormoni nervoasă cenușa. Se așeză din nou. 

— Mama ta avea aproximativ aceeași vârstă pe care o ai tu 
acum. Oh, Doamne, iartă-mă, i-am promis că nu voi spune 
nimănui. 

Aelfgiva își ridică privirea către cer și își făcu cruce. 

Ellen o privea curioasă. 

— Ea era logodită cu un negustor de săpun foarte bogat, dara 
cunoscut un tânăr normand și s-a îndrăgostit de el. Aelfgiva 
trase adânc aer în piept, ca și cum i-ar fi foarte greu să 
vorbească, apoi continuă: Sărmana ta mamă habar nu avea 
despre consecinţele iubirii și curând a rămas gravidă. Bunicul 
tău s-a făcut foc și pară când a aflat. Tânărul normand era dintr- 
o familie nobilă, ceea ce excludea o căsătorie, dar și logodna cu 
negustorul de săpun trebuia anulată. Mâniosul logodnic a 
ameninţat-o pe Leofrun chiar cu stâlpul infamiei, dacă nu 
dispărea din oraș. Aelfgiva îi luă mâinile lui Ellen într-ale sale și o 
privi insistent, după care spuse: Pedepsele pentru femeile care 
au un copil fără a fi măritate sunt foarte aspre. Sunt rase în cap 
și biciuite. Unele nu supraviețuiesc durerii și umilinţei și mor 
încă la stâlpul infamiei. Dar și cele care supraviețuiesc nu mai 
pot duce o existența onorabilă și multe dintre ele își asumă 
păcatul cel mai mare și își pun singure capăt vieţii lor 
mizerabile. Bunicul tău trebuia să-și salveze propria onoare și 
viaţa unicului său copil, așa că a măritat-o împotriva voinţei ei 
cu Osmond și a expediat-o din Ipswich înainte ca păcatul să 
devină vizibil. Chipul supărat al Aelfgivei se mai lumină când 
adăugă: Osmond s-a îndrăgostit pe loc de frumoasa ta mamă. 

— Deci a avut noroc că el chiar a luat-o. Fără el ar fi fost 
moartă! 

— A trebuit să plătească amarnic inocenţa ei, și în locul unui 
negustor bogat și al unei vieți îndestulate s-a ales doar cu un 
simplu  meșteșugar. Ea urăște această viață murdară, 
sărăcăcioasă, pe care trebuie sa o ducă acum. De aceea este 


foarte furioasă, încercă bătrâna să dea o explicaţie. 

— Şi cu copilul ce s-a întâmplat? întrebă curioasă Ellen. 

Aelfgiva îi mângâie buclele rebele. 

— Oh, dragă, copilul acela ești tu! Tu de ce crezi că se poartă 
așa cu tine? Pentru ea doar tu ești vinovată de nefericirea ei. 

Ellen o privi pe Aelfgiva ca trăsnită. 

— Atunci eu nu sunt... și Osmond nu este... bâigui ea fără a 
cuteza să ducă gândul până la capăt. Nu, asta nu putea fi 
adevărat! Ellen bătu furioasă cu piciorul în pământ și spuse: 
Osmond este tatăl meu. El m-a crescut și asta cu fierăria o am 
de la el! 

— Chiar dacă nu este tatăl tău, din prima clipă ai fost totul 
pentru el. Căpșorul tău era atât de mic în mâinile lui puternice! 
Aelfgiva zâmbi și adăugă: în orice caz acasă nu te mai poţi 
întoarce. Sir Miles a trimis deja oamenii lui după tine. Trebuie să 
pleci cât mai repede. 

— Dar nu vreau să plec! 

Aelfgiva o cuprinse în braţe și o legănă ca pe un copil mic. 

— Trebuie să te pierd și pe tine, șopti ea clătinând din cap și 
se ridică. Îşi făcu de lucru la două cufere puse unul peste altul, 
aflate în cel mai îndepărtat colţ al camerei, și începu să îl 
răscolească pe cel de deasupra. Dar ceea ce căuta găsi abia în 
cufărul aflat dedesubt. Ridică o boccea legată cu grijă. O puse 
pe masă, desfăcu nodurile și o despături. Cămașa era puţin 
îngălbenită. Jacheta din lână maro și carâmbii de culoare 
pământie arătau ca noi. 

— Nici nu a purtat aceste lucruri. Tocmai i le făcusem, când... 

Aelfgiva nu continuă ideea. 

— Sunt ale lui Adam? 

Aelfgiva confirmă. 

— Ştiam eu că vor mai fi de folos cândva. El împlinea atunci 
treisprezece ani. 

Aelfgiva se întoarse repede cu spatele. ` 

Ellen bănui că încerca să își ascundă lacrimile. In anul care 
precedase nașterea lui Ellen, în Orford bântuise o molimă de 
friguri și diaree. Victime căzuseră aproape în fiecare familie, și 
chiar Aelfgiva, în ciuda cunoștințelor ei despre plantele de leac, 
își pierduse soţul și unicul copil. 

— Ştii ceva? Am o idee... Aelfgiva aduse o foarfece. Nu 
spuneai tu mereu că era mai bine să fi fost băiat? 


Ellen confirma nehotărâtă. 

— Păi, atunci vei deveni băiat! 

Ideea avea farmecul ei, dar... Ellen o privi cu scepticism pe 
bătrână. 

— Dar cum anume? 

— Desigur că nu putem face din tine un adevărat băiat, dar, 
dacă îți scurtăm părul și dacă îmbraci hainele lui Adam, vei fi 
luată drept băiat. 

Suna convingător. 

Aelfgiva îi tăie coada ei lungă și îi scurta părul până la ureche. 

— lar culoarea... murmură femeia, se gândi scurt, și scoase la 
iveală un lichid cu miros înţepător, negru. 

Preparase lichidul din coji de nucă și îl folosea pentru vopsitul 
materialelor. Tinctura dădu pârului o culoare maronie-închisă, 
dar îi produse și arsuri ale pielii capului și lăsă pete pe bluza lui 
Ellen, pete care semănau cu cele de sânge. 

— Acum schimbă-te și să știi că nu îmi este bine atât timp cât 
te mai știu încă aici, o grăbi Aelfgiva. 

Lui Ellen i se părea ciudat să îmbrace hainele lui Adam, era de 
parcă intra într-o nouă piele. Lucrurile îi erau ceva cam mari, 
ceea ce prezenta însă avantajul că i se vor potrivi mai mult 
timp. 

Aelfgiva îi strânse lucrurile lui Ellen, apoi zâmbi: 

— Cred că mi-a mai venit o idee bună. In seara aceasta, voi 
pune hainele tale în apropierea mlaștinii. Le voi sfâșia și le voi 
stropi cu sânge de la una din păsări sau de la un jder mic, văd 
eu ce fac. Când oamenii lui sir Miles le vor găsi, vor crede că ai 
fost mâncată de spiritele mlaștinii și vor înceta să te mai caute. 

Ellen se cutremură gândindu-se la poveștile care se spuneau 
despre monștri și păli. 

Aelfgiva o mângâie pe obraji, ca să o liniștească. 

— Să nu îţi fie frică, totul va fi bine. Bătrână o măsură cu 
privirea, se duse la vatră, luă din ea puţină cenușă și o presără 
pe fruntea și pe obrajii lui Ellen. Așa este mai bine. Incă puţin 
praf pe pâr, și nimeni nu te va mai recunoaște, pun prinsoare. 
Dar să nu apari prin apropierea fierăriei. 

O luă de umeri pe fată, o răsuci într-o parte și într-alta și dădu 
mulțumită din cap. 

— Chiar crezi că va trimite pe cineva după mine? 

— Lordul-cancelar este un om al bisericii, și nu se va împăca 


deloc cu ideea că unul dintre slujitorii lui umblă după femei 
măritate. Sir Miles va face totul ca stăpânul lui să nu afle nimic. 
Aelfgiva ridică privirea și își întări afirmaţia cu o mișcare a 
degetului gros, pe care îl trecu prin dreptul gâtului. Adăugă: Tu 
nu trebuie în niciun caz să îţi dezvălui identitatea în faţa cuiva, 
ai auzit?! Aelfgiva strânse câteva lucruri utile, pe care le legă în 
cea mai bună basma a ei. l-o puse lui Ellen în mână, și o împinse 
spre ușă, spunându-i: Şi acum este mai bine să pleci, la mine nu 
ești în siguranţă. 


Ellen o luă prin pădure către șosea, așa cum o sfătuise 
Aelfgiva, și în curând ajunsese mai departe de Orford decât 
fusese vreodată până atunci. Soarele cobora spre apus, 
învăluind pădurea într-o lumină caldă, roșie-gălbuie. Ellen își 
făcu nevoile în spatele unui tufiș mare, se spălă pe mâini, pe 
faţa și pe ceafă într-un râuleţ, atentă să folosească numai apa 
clară. Apa întunecată, aflată în umbră - așa îi spusese Aelfgiva - 
ar putea fi posedată de demoni și putea fi periculoasă. Desfăcu 
legătura pe care i-o dăduse bătrâna. Buna femeie se gândise la 
toate și pusese în năframă și o bucată de brânză de capră 
făcuta de ea, puţină slănină, trei cepe, un măr și o jumătate de 
pâine. Ellen închise ochii și mirosi pânza moale. Mirosea a fum și 
a ierburi, ca și Aelfgiva. Ellen suspină. Când o va mai revedea pe 
Aelfgiva? Își mâncă gustoasa cină încet, pe îndelete. Dacă făcea 
economie, avea de mâncare pentru două zile. Ce se va întâmpla 
pe urmă era voia Domnului. Oricum, până acum nu îi ascultase 
niciuna dintre rugile ei. Nici sfinţii ei nu se dovediseră prea de 
încredere. Când Leofrun și Aedith se duseseră la Ipswich, la 
bunicul ei, se rugase sfântului Cristofor, protectorul călătorilor, 
implorându-l să își întindă mâna protectoare de preferinţă 
asupra oamenilor mai buni decât cele două. Dar nu folosise la 
nimic, ele se întorseseră nevătămate. Veghea el acum asupra 
ei? Ellen îngenunche și se rugă, dar nu își găsi liniștea. Se afla în 
faţa primei ei nopţi în sălbăticie. Va trebui să își caute un loc 
ferit. O dată cu soarele dispăruseră și fluturii, și albinele. 
Rămăseseră doar ţânţarii, care deveneau chiar mai numeroși și 
mai insistenţi. Arborii se învăluiau în negură, devenind 
posomorâţi și lugubri. Pe cer se adunau nori grei. Ellen privi 
îngrijorată în jur și descoperi în apropiere un bloc de stâncă 
scobit. Acolo s-ar putea ascunde. Hoţi, tâlhari și proscriși, dar și 


spiriduși și elfi hoinăreau prin păduri și jefuiau ori îi omorau pe 
călătorii adormiţi. Trebuia să aibă în vedere și urșii, și mistreţii. 
Ellen se simţea mică și neajutorată. Se ghemui plângând sub 
stânca aleasă, își puse legătura sub cap și trase cu urechea. 
Orice zgomot produs în pădure o înspăimânta. Aerul era stătut, 
se pregătea o furtună. Un fulger strălucitor spintecă noaptea, 
luminând pentru o clipă totul ca ziua. Urmă un tunet asurzitor. 
Când începu să plouă, aerul deveni mai răcoros. Pământul 
începu să miroasă a ierburi și a umed. Ellen se lipi de stâncă, 
închise ochii și ascultă ropotul ploii până când adormi. 


Către miezul nopţii, auzi voci. Deschise ochii. Era întuneric 
beznă. Mai întâi, au fost niște șoapte, apoi s-au auzit chicoteli. 
Ellen, care abia îndrăznea să respire, rămase nemișcată. 

— Nu este bună de nimic, omoar-o! Numai ea este de vină 
pentru nefericirea mea! se auzi o voce ce semăna cu alui 
Leofrun. 

— Şi, în plus, este oribilă și proastă, spuse o a doua voce. 

Ellen înlemni de frică. 

— Ar trebui să o facem bucăţi și să o aruncăm să o mănânce 
fiarele. Nimănuli nu îi va părea râu. 

— Scoateţi-o! spuse prima voce. 

Ellen se răsuci disperată. Se lovi cu încheietura mâinii de 
stâncă. Durerea o făcu să sară în picioare, în jur era întuneric și 
liniște. Se mai auzea doar strigatul unei cucuvele. 

— Este cineva aici? strigă ea cu voce tremurândă. Mamă? 
Aedith? 

Nu primi niciun răspuns. Mai dură până când Ellen se linişti și 
înţelese că fusese doar un coșmar. 


Dimineaţa, întâlni pe drum un grup de oameni care păreau 
prietenoși. Șeful lor, un bărbat voinic, cu barbă blondă încâlcita, 
călătorea însoţit de alți doi bărbaţi tineri, de soţia lui, și de cei 
trei copii ai lor. Ellen îi rugă politicoasă să îi permită să se 
alăture lor o bucată de drum, și femeia grasă aprobă milostivă. 
În ciuda răcorii dimineţii, pe faţa ei rotundă apăruseră deja 
primele picături de sudoare. 

După mai multe aluzii și câteva mile de mers în comun, Ellen 
pricepu că ea aștepta un copil și roși toată de rușine că era atât 
de grea de cap. 


Bărbaţii erau să se prăpădească de râs. 

— Nu îţi face probleme, băiete! Încă nu ai experienţă cu 
femeile. Dar o vei avea, și când una dintre ele se va rotunji ca 
ea, oricum va fi prea târziu, râse prostește soţul ei făcând cu 
ochiul și o bătu pe umăr pe Ellen. 

Spusese „băiete”! Ellen uitase complet că era îmbrăcată ca 
un băiat. 

Bărbaţii explicară că erau dulgheri și se aflau în drum spre 
Framlingham, unde lordul construia o fortăreață nouă din piatră. 

— Și nu aţi avea nevoie acolo de o calfă de fierar? 

— Ba da, de ce nu? Cunoști pe cineva? 

Dulgherul o privi curios pe Ellen. 

— Tatăl meu... hm... eu am mai lucrat într-o fierărie. 

— Cum te cheamă? 

— Ellen, răspunse ea fără să se mai gândească, și în clipa 
următoare înlemni. 

lar uitase că acum era băiat! Crezu că pământul o va înghiţi 
pe loc. Nici măcar nu se gândise la un nume corespunzător! 

Soţia dulgherului veni lângă ea și o luă din scurt: 

— Băiete, fii atent, nu o să rămâi așa ţeapăn! 

Dulgherul se întoarse, se apropie râzând de Ellen și îi întinse 
mâna: 

— Mă bucur că te-am cunoscut, Alan. Ei sunt fraţii mei mai 
mici, Oswin și Albert. Eu sunt Curt, și gureșa rotunjoară care 
tocmai te-a luat la rost este iubita mea soție, Bertha. 

Bertha mormăi o ocară de neînțeles, dar afișă apoi un 
zâmbet. 

Lui Ellen i se luă o piatră de pe inimă. Dulgherul înţelesese 
„Alan”! 

— Tu ce crezi, comoara mea Bertha, să-l luăm pe ștrengar cu 
noi? 

Bertha o măsură pe Ellen cu o privire iscoditoare. 

— Nu prea știu. O fi un răufăcător, un hoţ sau poate chiar un 
criminal? 

Ellen, cu ochii măriţi de teamă, dădu negativ din cap. 

— Lasă-l în pace, comoară. Băiatul ăsta nu ar putea să facă 
rău nici unei muște, crede-mă, simt asta. Dacă vrei, poţi veni cu 
noi la Framlingham, Alan. Îl voi întreba pe constructor, poate că 
va fi de lucru și pentru tine. 

— Vă mulţumesc, meștere Curt, răspunse Ellen politicoasă. Și 


dumneavoastră, doamnă meșter! 

Se înclină în direcţia Berthei în speranţa că asta o va mai 
îmblânzi și mulțumi Domnului cu o rugăciune spusă în gând că 
nu va mai fi nevoită să petreacă alte nopţi de una singură. 


La Framlingham mișunau oamenii. Pietrari și ridicători de 
schele, personal auxiliar, femei, copii, orătănii și porci umblau 
printre barăcile șantierului și căruţe. Ellen fu surprinsă de larma 
asurzitoare, iscată de cioplirea pietrei și de celelalte lucrări. 

În timp ce Curt era plecat la șeful șantierului, ceilalţi găsiră un 
loc pe pajiște pentru a se odihni. 

— Acceptă cu plăcere dulgheri buni ca noi! le strigă Curt încă 
de departe. Fraţii mei primesc patru penny pe zi, eu primesc 
șase și în plus avem un prânz cald. Șeful este un prieten al lui 
Albert din Colchester; când a auzit că am lucrat pentru el, mi-a 
repartizat un grajd pe partea estică a șantierului, pe care îl 
putem amenaja. Se lucrează ca peste tot, de la răsăritul până la 
apusul soarelui, cu excepţia zilelor de sărbătoare și a sfintei 
duminici. Dacă șeful va fi mulţumit de noi, avem de lucru trei 
ani, poate chiar mai mult. 

Bertha jubila. 

— Trei ani? Eşti cel mai bun bărbat pe care o femeie și-l poate 
dori. Vino să te pup! 

Radiind de bucurie, își mângâia pântecele bombat. 

— Ei, atunci pupă-mă! 

Răzând, Curt o trase pe femeie alături de el și o sărută lung 
pe buze. 

Ellen se gândi la ceea ce văzuse în colibă și se înroși. 

Fraţii lui Curt remarcară reacţia ei și imediat se și înghiontiră. 

— Ah, da, Alan! Curt își frecă barba blondă, de parcă ar fi vrut 
să șteargă sărutul Berthei. Am vorbit și cu fierarul, te poţi duce 
imediat la el, vrea să vadă de ce ești în stare. 

— Oh, mulţumesc, Curt! 

Bucuroasă că nu va trebui să stea de pomană, Ellen se ridică 
și plecă grăbită. 

— Îl găsești în spatele porţii, pe zidul burgului, în dreapta! 
strigă Curt în urma ei. 

Curajul lui Ellen mai scăzu când îl găsi pe fierar, un bărbat cu 
aspect morocănos, cu mâinile cât un capac de butoi. Era sigură 
că, văzându-i trupul subțirel, acesta se va pune pe râs, și vru să 


facă imediat cale întoarsă, dar bărbatul o văzuse deja, și îi făcu 
semn să se apropie. 

— Tu ești băiatul de care mi-a vorbit dulgherul, nu? 

Părul lui blond, murdar era ciufulit și când acesta își scărpină 
bărbia Ellen observa că îi lipsea buricul degetului mijlociu stâng. 

— Ai mai lucrat într-o fierărie? 

— Da, meștere. 

Ellen se temu să spună mai multe. 

— Ca ajutor? 

— Nu, meștere, eu doar am ţinut. Nu sunt suficient de 
puternic pentru baros. 

Ellen era convinsă că își anulase orice șansă cu sinceritatea 
ei, dar fierarul dădu doar din cap. 

Luă o vergea de fier și o puse în cuptor. 

— Este clar, nu ai putere, asta văd și eu. Dar cu puţin 
exercițiu lucrurile se vor schimba, vei mai crește. Ce vârsta ai? 

— Doisprezece ani, cred, răspunse abia auzit Ellen. 

— Este vârsta bună pentru a învăţa, zise fierarul. Vreau să 
văd ce știi să faci. Când fierul ajunge la temperatura 
corespunzătoare, îl scoţi și îi faci un vârf în patru colţuri. Arătă 
către cuptor, apoi continuă: Pe mine mă cheamă Llewyn, mi se 
mai spune și Irlandezul. 

Își șterse cu mâneca stropii de sudoare ce i se scurgeau de pe 
tâmple. 

— Numele meu este Alan. Și, după un moment de tăcere, zise 
curioasă: Eu credeam că irlandezii au părut roșu, ca mine. 

Llewyn zâmbi larg, și Ellen găsi că acesta arăta bine atunci 
când nu privea ursuz. 

— Nu sunt obișnuit să lucrez în aer liber, șopti Ellen ca o 
scuză, când scânteile indicară că fierul se încinsese foarte tare. 

Luă vergeaua din cuptor și o puse pe nicovală. Osmond ar fi 
fost cât pe-aci să turbeze dacă vârful s-ar fi îndoit într-o parte ori 
într-alta, de aceea exersase îndelung până să poată proceda 
corect. Pentru a făuri un vârf în patru colţuri bun, vergeaua 
trebuia răsucită câte un sfert de rotaţie și apoi readusă în 
poziția inițiala, totul făcut neapărat uniform. Când fierul se răci, 
ea îl vâri din nou în vatră. 

— Ai mai făcut lucrul ăsta, constata mulțumit fierarul. Va 
trebui să muncești din greu. Vei avea mai mult de făcut decât să 
cureţi uneltele, și să manevrezi foalele. Vei învăţa, dar pentru 


asta te plătesc și cu un penny și jumătate pe zi. De locul de 
dormit te vei ocupa singur. 

Ellen bătu fericită palma, și mai târziu aranjă cu Bertha ca 
pentru un mic ajutor și o jumătate de penny pe zi să obţină un 
loc în grajd și cina. Ce ușor era să te descurci ca băiat! Lui Ellen 
îi era dor de Osmond. Cu siguranţă că ar fi fost mândru de ea! 


În primele săptămâni, Ellen avu parte de cele mai mari dureri 
musculare din viaţa ei. Uneori, o dureau umerii atât de tare, 
încât abia mai putea ridica ciocanul. Incerca cu disperare să nu 
lase să se observe asta, și o făcu plină de curaj. Llewyn părea că 
o considera un băiat firav, care trebuia să muncească din greu 
pentru a face forță, și nu a menajat-o. In primele luni palmele lui 
Ellen erau pline de bășici care se spărgeau prin frecarea cu 
mânerul de lemn și începeau să sângereze. Uneori o podideau 
lacrimile de durere, dar Llewyn se făcea că nu observa. Seara, 
pleca din fierărie moarta de oboseală, clătinându-se, cu un 
adânc sentiment de descurajare și disperare, cu permanenta 
teamă că nu va apuca ziua următoare. Deseori, era atât de 
epuizată, încât nu mai putea mânca, se ghemuia plângând pe 
sacul ei cu paie și cădea într-un somn profund, fără vise. 


Când sosi octombrie, cu vântul ce mătura frunzele multicolore 
ale pomilor, Bertha aduse pe lume un fiu. Lui Ellen acesta îi păru 
prea slab și urât foc. Dar Bertha și Curt erau fericiți că aveau un 
al doilea băiat. 

— Fiii sunt bogăţia omului simplu, îi plăcea lui Curt să spună. 

Ellen îi dădea dreptate și îl invidia pe băieţel pentru nașterea 
lui fericită. Ea însăși era și rămânea fată. Vocea nu îi devenise 
mai gravă și niciun fir de barbă lui i se arătase pe faţă, deci era 
foarte atentă să nu trezească nicio suspiciune printr-un eventual 
comportament de fată. Folosea fiecare clipă petrecută în 
societatea dulgherilor pentru a-și însuși gestica și expresiile 
bărbaţilor. Şi până în acea duminică de noiembrie, când 
șmecheria aproape că a cedat, uneori chiar îi făcea plăcere să îi 
ducă de nas pe ceilalţi. 

Thomas, fiul arhitectului, și prietenii lui găsiseră în frunzișul 
toamnei păianjeni mari, maro, pe care, ca dovadă a vitejiei lor, îi 
lăsau să meargă pe braţe și chiar pe feţe. Simţeau o deosebită 
plăcere când, fascinate de curajul lor, fetele erau cu ochii pe ei, 


iar ei le făceau să ţipe strident, deoarece considerau 
respingătoare păroasele insecte. 

— Ai și tu unul, zise Thomas superior și îi puse pe mână lui 
Ellen unul dintre monștrii cu opt picioare. 

Ea zvârli oripilată păianjenul. Când băieţii se frângeau de râs 
și erau gata să o ridiculizeze, îi fu clar că trebuia să născocească 
imediat ceva. Ridică nasul și scuipa cât putu de zgomotos și de 
precis. Exersase îndelung asta, așa că scuipatul nimeri plescăind 
exact pe păianjen. 

— La fix! 

Cu o mină strălucitoare de învingător, ridică pumnul drept în 
aer și se lăsă admirată pentru precizia ei. 

— Pocitanie afurisită! mai adăugă plină de dispreţ, pentru că 
asta ţinea de comportamentul bărbătesc. 

După ce scăpase cu bine și de data asta, era foarte atentă să 
se comporte exact ca un băiat: înjura des, mânca cu gura 
deschisă și când bea bere râgâia foarte zgomotos. Umbla 
crăcănată și deseori ducea mâna la tur, cum făceau bărbaţii. 
Doar când băieţii urinau ori organizau întreceri pe tema care 
face mai departe, ea se retrăgea, deși i-ar fi plăcut să ia parte. 
De ce Domnul nu o adusese pe lume băiat? 


După toamna ploioasă și furtunoasă, se instala timpuriu o 
iarnă geroasă, care duse în mare parte la încetarea lucrărilor de 
construcţii. Totuși, fierăria lucra în continuare în aer liber, 
deoarece costurile depășiseră deja de mai multe ori calculele 
iniţiale, și din acest motiv atelierul din piatră promis nu mai 
fusese construit. Pentru a nu degera, înconjuraseră locul de 
muncă, cum putuseră, cu plăci din lemn, dar prin partea din 
faţă, neprotejată, sufla vântul. Pentru ca lemnul să nu se 
aprindă de la scântei, Ellen stropea zilnic pereţii cu apă, care 
îngheţa în frumoase desene, și mâinile ei se înroșeau și pielea 
crăpa. În timpul muncii, tremura de frig și chiar şi Llewyn, căruia 
se părea că nu îi păsa de vreme, bătea necontenit pământul sub 
picioare. Vatra încălzea doar bustul și faţa celor care se aflau 
exact în faţa ei. Picioarele însă rămâneau reci și de multe ori nici 
nu mai simțeau degetele de la picioare. Dacă nu erai în continuă 
mișcare, te păștea pericolul ca degetele să degere. Doar când 
gerul devenea prea mușcător încetau lucrul, stingeau focul și 
mergeau la „La ţapul roșu”, singura cârciuma din Framlingham 


care oferea bere acceptabilă și mâncare decenta la preţuri 
rezonabile. În timp ce uneori stăteau acolo faţă în faţă întreaga 
după-amiază, tăcuţi, Ellen se gândea tot mai des la acasă. 
Osmond, Mildred și Kenny și bineînţeles Simon și Aelfgiva îi 
lipseau tot mai mult pe măsură ce treceau zilele. | se mai 
potolise puţin chiar și furia faţă de Leoffun și mai că îi era dor 
chiar și de Aedith. Nu avea sens să discute cu Llewyn despre 
dorul ei de casa. El nu avea nici soţie și nici copii și nici nu îi 
plăcea vorba multa. Acesta vorbea cu ea doar la muncă. 
Explicaţiile lui repetate privind procedurile de lucru aproape că o 
aduceau în pragul disperării. Ellen avea nevoie doar să 
privească la un procedeu de lucru și ulterior îl putea repeta 
singură. Nu avea importanţă câţi pași urmau să fie făcuţi și cât 
de complicat era fiecare dintre aceștia. Totul avea sensul lui, 
ceea ce i se părea de la sine înţeles. Ceea ce îi trebuiau nu erau 
explicaţiile, ci exerciţiul și propria experienţa! 


Când în primăvară apărură în lumina soarelui primii ghiocei, 
cu toţii erau cât se poate de ocupați, și când zilele deveniră 
iarăși prietenoase, din pușculiţa de lut a lui Ellen dispăru dintr- 
odată ceva mai mult de o jumătate de șilling. Ea economisise cu 
sârg și se bucura aproape în fiecare zi de creșterea numărului 
monedelor. Așa că acum inima îi bătea mai tare. Poate că 
numărase ea greșit? O lua de la capăt, dar lipseau tot șapte 
penny și jumătate. Banii ar fi putut fi furaţi doar de cineva din 
familia dulgherului. Bertha era atentă ca grajdul să nu rămână 
nesupravegheat niciodată, pentru ca hoţii să nu se poată 
strecura înăuntru. Cu lacrimi în ochi Ellen puse la loc monedele 
în vasul de lut și, dezamăgita, îl ascunse sub sacul cu paie pe 
care dormea. 

Trecură câteva zile fără să se întâmple ceva, și Ellen era pe 
punctul de a lăsa lucrurile așa cum erau, când văzu pe cineva 
făcându-și de lucru la culcușul ei. Era Jane, fiica cea mare a lui 
Curt. 

Ellen se repezi la ea. 

— Hoaţă ticăloasa! 

Fata începu să ţipe ca trasă în ţeapa, și Bertha, care curăța 
legume în faţa ușii intra în fugă. 

— Alan a fost cel care vă fura, v-am spus eu! striga Jane cu 
vasul de lut al lui Ellen în mâna. la privește câte monede are! A 


economist el atât de mult? Voi l-aţi primit ca pe un fiu, și el vă 
mulțumește furându-vă! Jane o privea cu ochi scânteietori pe 
Ellen și îi scoase din vas mai mulţi penny. Cobori iute și îi întinse 
mamei ei monedele. la-le mama, sunt banii tăi! 

— Asta va avea consecinţe în ce te privește, băiete! Ameninţă 
Bertha, și banii dispărură sub șorţul ei. Curt va decide în seara 
asta ce vei păţi. După mine, problema trebuie să ajungă în faţa 
judecătorului; din câte se aude, lordul Bigod are ceva cu hoţii, 
care sunt aspru pedepsiţi! 

Bertha se întoarse clocotind de mânie și reveni la treaba ei. 
Jane rânji triumfătoare și o urmă pe maică-sa. 

Ellen rămase pe loc ca trăsnită. Jane trebuie să fi furat nu 
doar de la ea, ci și de la propriii părinţi! 

— Ce lepră! șopti ea și dădu cu piciorul într-un balot cu paie, 
apoi transpiră și începură să îi curgă lacrimile. 

Dacă o aruncau la închisoare, va fi doar o chestiune de timp 
până când vor descoperi că nu era băiat, și la ce ar urma nici nu 
îndrăznea să se gândească. Lua o hotărâre și fugi cât de repede 
putu la fierărie. 

— Eu plec din Framlingham, îi spuse ea dintr-o răsuflare lui 
Llewyn, când se află în faţa lui. 

— Înţeleg că socotești că de la mine nu mai ai ce învăţa. 

Llewyn era vizibil dezamăgit. 

Ellen îl privi speriată, nu voise să îl jignească. 

— Plecarea mea nu are legătura cu tine ori cu fierăria. Eu... 

Se opri și rămase cu privirea pe degetele de la picioare. 

— Lasă, nu trebuie să îmi explici. Eşti un om liber. Ştii unde te 
vei duce? o întrebă Llewyn fără să o privească. 

— Cred că la Ipswich. 

De, fapt nu avea habar, dar nu voia să spună asta. 

— Ipswich. Llewyn dădu mulţumit din cap. Este bine. Ce vrei 
să faci acolo? 

— Fierărie, ce altceva? Nu știu să fac altceva. 

— Cu atât mai bine. Cunosc doar un singur om, care are un 
simţ indubitabil al fierului cum îl ai tu. De la el ai putea învăţa 
încă multe lucruri. Întreabă la Ipswich de meșterul Donovan. 
Este cel mai bun fierar din Anglia de Est, la el redevii un 
începător! Llewyn rămase un moment nemișcat, pârând că se 
gândește la ceva. El a fost prieten cu tatăl meu. Spune-i că te- 
am trimis eu, cu cele mai bune recomandări. Eu nu am fost 


suficient de bun - șopti el, dar tu ești. Apoi spuse cu voce tare: 
Nu te da bătut! Donovan este un ursuz bătrân, dar tu trebuie să 
faci orice ca să te accepte. Promite-mi! 

— Da, meștere, spuse Ellen cu voce răgușită. 

La despărțire, Llewyn îi puse în mână ciocanul lui. 

— Eu l-am primit de la meșterul meu, tu ia-l și onorează.-l, 
spuse el scurt, tuși și o bătu încurajator pe umăr pe Ellen. Drum 
bun, băiete! 

— Mulţumesc, Llewyn, șopti cu voce sugrumată Ellen. 

Mai mult nu a fost în stare să spună. Apoi se strecură în grajd, 
își luă banii și lucrurile și părăsi Framlingham ca hoaţă. 


Ipswitch, începutul lunii mai 1162 


Ellen intră în Ipswich prin poarta de la nord. Un moment, 
rămase în loc nehotărâtă. Tocmai în această dimineaţă soarele 
strălucitor al primăverii din ultimele zile începu să se ascundă 
după nori groși. O picătură de ploaie căzu pe vârful nasului lui 
Ellen. Privi îngrijorată cerul. Pe el se mai vedea doar un petic 
minuscul albastru. Probabil că în curând va fi udă. Spre 
deosebire de ea, cei mai mulţi călători care intrau prin poarta de 
nord păreau că știu exact încotro sa se îndrepte. Fără să mai 
privească în jur, plecă și ca agale către sud-vest. Nu o aștepta 
nimeni. Deci avea la dispoziţie tot timpul din lume pentru a 
cerceta orașul în liniște. Se opri la prima intersecţie și privi în 
jur. Spre sud, se vedeau catarge de vase. Acolo trebuia să fie 
portul. În dreapta și în stânga ei, se înghesuiau case strâns lipite 
una de alta. Se scărpina cu degetul arătător la tâmplă și privi 
când în stânga, când în dreapta, fără a se putea decide pe unde 
să o ia. Nehotărâtă, se așeză pe un zid scund, își bălăbăni 
picioarele și bău ultima înghiţitură de apă din burduf. „Trebuie 
să-l umplu din nou”, se gândi ea când auzi în spatele ei 
flecăreala unor fete. Se întoarse curioasă. 

Fetele se aflau nu departe în faţa ei și vorbeau toate o dată. 
Chicoteau tare și se comportau suficient de bătător la ochi 
pentru a atrage privirile trecătorilor. O fată zdravănă atrăgea 
atenţia mai ales prin părul ei lung și negru. Aceasta râdea 
strident. Era evident modul în care savura admiraţia bărbaţilor și 
invidia prietenelor ei, care acum râdeau și ele mai tare și mai 
strident, spre a fi și ele băgate în seamă. 

— Acum haideţi, ce mai așteptați? Să plecăm o dată! Le zori 
nerăbdătoare o fată slabă, cu mâini roșii, care o apucă de braţ 
pe una dintre prietene și o împinse în direcţia pieţei. 

— Abia aștepți să mergi la iarmaroc, nu? întrebă răutăcioasă 
bruneta și le făcu cu ochiul celorlalte. A pus ochii pe cel care 
extrage dinţii! Explică ea și o înghionti cu cotul pe vecina ei. 

Slăbuţa roși și plecă rușinată privirea. 

În Ipswich era iarmaroc! De aceea întâlnise muzicanți pe 
drum! Inima lui Ellen îi săltă de bucurie. Aedith îi povestise o 
dată despre așa ceva și aproape că își pierduse respiraţia din 
cauza entuziasmului cu care relata ce văzuse acolo. larmarocul 
era ceva deosebit, și-l puteau permite doar orașele importante, 


pentru că puteau fi organizate numai cu aprobarea regelui, și 
acordarea acestui privilegiu costa scump. Veneau mulţi 
negustori de departe spre a oferi mirodenii, stofe scumpe și 
ustensile neobișnuite. Dar iarmaroacele, a căror organizare era 
făcută cunoscută cu mult înainte, atrăgeau și predicatori, 
saltimbanci, bufoni și muzicanți care distrau populaţia câștigând 
și ei un ban. 

Când fetele se puseră în mișcare chicotind, Ellen sări de pe 
zid și le urmă. Străzile deveneau tot mai aglomerate pe măsură 
ce mergeau. Ellen remarcă abia acum că oamenii păreau să se 
îndrepte cu toţii în aceeași direcţie. Uliţele deveniră mai înguste, 
iar casele tot mai înghesuite unele într-altele. Între timp, norii 
acoperiseră și ultima porţiune de cer senin, așa că acesta 
cobora trist asupra acoperișurilor. Cu toate că nici nu se făcuse 
de amiază, aveai impresia că se însera. Ellen nu ajunse prea 
departe, când deodată răsunară stropii ploii care transformă în 
câteva clipe praful străzii într-o mocirlă cleioasă. Ca toţi ceilalţi 
Ellen se lipi de zidul unei case, pentru a-și păstra cel puţin 
pentru o vreme picioarele uscate. Dar ploaia dispăru la fel de 
rapid cum se pornise. Pământul sugea lacom umezeala, și după 
scurt timp doar câteva băltoace mai aminteau de scurta rupere 
de nori. Ba chiar căzură câteva raze de soare asupra străzii 
înguste. Și porcii, care în timpul ploii fugiseră, se înghesuiau din 
nou în mulţime arând pământul reavăn în căutare de mâncare. 
Pantofii lui Ellen rămăseseră oarecum uscați, și pentru a-i 
proteja era atentă să nu fie împinsă în băltoace de mulţimea 
care își urma cursul. 

Pe treptele bisericii din Cornhill, piața de grâne, un cerșetor îi 
atrase atenţia lui Ellen. Hainele acestuia păreau să fi cunoscut 
vremuri mai bune, deși acum erau murdare și zdrenţuite. Acesta 
era prăbușit pe jos și nu mai mișca. Piciorul lui drept era tot o 
rană plină de viermi și cu siguranţă că îl durea îngrozitor. 
Probabil, rușinat de propria jalnică existenţă, își ţinea faţa 
acoperită, și Ellen se întrebă ce o fi făcut omul, de a fost atât de 
aspru pedepsit de Dumnezeu. Neimpresionaţi câtuși de puţin de 
această priveliște, la doar câţiva pași miște copii obișnuiți cu 
sărăcia și durerea se jucau în noroi cu niște bețe și pietre. Trei 
fete ceva mai mari, probabil surori ale acestora, pe care 
trebuiau să îi supravegheze, șușoteau într-un colț. Erau atât de 
captivate de bârfă, încât n-au văzut nici șobolanul obraznic care 


se apropiase de unul dintre copii, și încercase să îl muște. Doi 
băieți de vreo zece ani, aflaţi puţin mai departe, începură să se 
certe și să se îmbrâncească. Ellen fu surprinsă de cât de mult 
semănau amândoi. Auzise de gemeni, dar încă nu văzuse așa 
ceva. Un moment, rămase sprijinită de un zid, întrebându-se 
cum ar fi fost să aibă o soră care să îi fi semănat perfect. Ideea 
avea ceva vesel în sine, deși era evident că gemenii nu 
împărtășeau totdeauna aceeași părere. Cei doi se certau tot mai 
vârtos, și în final se luară la bătaie. Mulțimea o împinse pe Ellen 
mai departe către piaţă, și ea îi pierdu din vedere pe copii. Pe 
măsură ce se apropia de piaţă, ulițele deveneau tot mai 
aglomerate. Ellen se opri din nou. Pe cealaltă parte a străzii, 
doar puţin mai departe, îi atrase atenţia un bărbat. Ellen nu își 
putu desprinde privirea de pe chipul lui, și deodată îl văzu cum 
pe neobservate acesta îi săltă punga cu bani de la brâu unui 
călător bine îmbrăcat. Ellen trase cu putere aer în piept. Înainte 
ca păgubașul să își fi dat seama ce se întâmplase, hoţul o 
șterse. El se îndrepta direct spre Ellen. Când trecu pe lângă ea, 
văzu că acesta nu era un bărbat, ci un băiat abia puţin mai în 
vârstă decât ea, și puţin mai înalt. Părul subţire și murdar i se 
lipise pe fruntea plină de bube, iar privirea lui rece alunecă 
peste ea. Pe Ellen o trecură fiorii. Era indignata de fapta 
acestuia, dar când acesta se înghesui în ea simţi mai ales silă și 
teamă că i-ar putea fura și ei punga cu bani. Duse repede mâna 
la abdomen. Dar teama se dovedi neîntemeiată. Punga atârna 
exact acolo unde îi era locul, sub cămașă. Când Ellen privi din 
nou în jur, nu îl mai putu descoperi niciunde pe băiat. 

— Plăcintă cu pește! striga o fată cu ochi mari, dar adânc 
încercănați. 

Faţa de trupul ei gingaș, slab, pe care rochia cenușie și roasă 
abia îl acoperea, vocea îi răsuna până surprinzător de departe. 
Mirosul mărarului și al cuișoarelor cu care era condimentată 
plăcinta pluti până dincolo de Ellen. Işi făcu loc cu greu până la 
fată. 

— Cât costă? întrebă ea și arătă către un produs ce părea a fi 
gustos, din coșul atârnat de braţul fetei. 

— Trei farthing. 

Un farthing era un sfert de penny. Cam piperat preţul pentru 
o singură plăcintă. Dar Ellen se decise totuși să își permită una 
dintre bucăţile de plăcintă care miroseau atât de ademenitor. 


Nu mâncase încă nimic și îi era o foame de lup. Cu stomacul 
chiorăind nu se putea prezenta la fierar. Scoase punga și 
extrase din ea monedele corespunzătoare. Fata plecă timida 
privirea când Ellen făcu un gest poruncitor cu capul. Apoi ridică 
privirea, zâmbi și roși. Două gropiţe îi apărură în obraji. Fata 
alese o bucată de plăcintă deosebit de mare, aurie și i-o întinse 
lui Ellen cu o privire suavă. 

— Arată într-adevăr bine! 

Ellen mulțumi politicoasă. 

Fata roși din nou. 

Ellen mustăci, pentru că era evident că fusese luată drept un 
băiat arătos. 

— Mm... își roti de plăcere ochii în cap. Gustoasă! 

Își linse buzele și fata zâmbi mulțumită. 

— Eu cumpăr peștele dimineaţa devreme, la răsăritul 
soarelui, și fac plăcinta în fiecare zi, proaspătă. 

Fata radia de mândrie. 

— Ştii cumva unde îl pot găsi pe fierarul Donovan? întrebă 
Ellen mestecând în continuare. 

Fata dădu din cap în semn de regret. 

Ellen ridică din umeri. 

— Nu face nimic, îl găsesc eu. 

Tocmai voia să plece, când spre vânzătoarea de plăcintă se 
îndreptă un grup de bărbaţi înarmați. 

— Hei, mititico, cât vrei pe coșul cu plăcinte? întreba unul 
dintre ei cu un glas sonor. 

Fata tresari și abia îndrăzni să se uite în direcţia din care 
venise întrebarea. 

Se apropie de ea un cavaler uriaș, mai în vârstă, cu o cicatrice 
adâncă pe obrazul stâng. Purta o tunică din piele aproape nouă, 
și la cizme avea pinteni care zornăiau la fiecare pas. Accentul lui 
o făcu pe Ellen să presupună că acesta era normand. Tovarășii 
lui îl așteptau deoparte. Trăgeau cu ochiul la prostituatele aflate 
la colţul următor și care le făceau semne invitându-i. 

Vânzătoarea de plăcinte îi ceru ajutor din priviri lui Ellen, apoi 
se uită în coș. 

Probabil că se străduia să numere câte bucăţi de plăcintă mai 
avea, pe care să i le plătească apoi cumpărătorul. Părea că dura 
o veșnicie, și Ellen se temu că bărbatul va deveni nerăbdător. 
Așa că o îmboldi pe fată. 


— Hai o dată! îi șopti ea printre dinţi. 

Ştia cât de repede putea să devină periculos un astfel de 
cavaler, dacă se mânia. 

Când cavalerul observă în ce dilemă se afla vânzătoarea de 
plăcinte, îi întinse o monedă frumoasă de argint, și zise: 

— Cred că cu asta vei fi mulțumită. 

Ellen miji ochii, și examină moneda când aceasta își schimbă 
posesorul sub ochii ei. Avea gravat pe ea un cap. Ellen nu îi 
cunoștea valoarea, dar i se păru că era o plată generoasă, așa 
că o îmboldi din nou pe fată: 

— Dă-i coșul, hai! 

Cavalerul zâmbi larg. 

— Este pentru prima dată când plătesc pentru ca o lată 
drăguță să îmi dea un coș!, spuse el amuzat și râse. Așa că, te 
rog, fii atât de bună și curmă-mi chinul, îi ceru el cu o mină 
suferindă mimată, apoi râse zgomotos. 

Cu o graba de parcă ar fi ars-o mânerul coșului, vânzătoarea 
de plăcinte i-l întinse. 

— Sper să vă placă, milord. 

Vocea îi tremura de teamă. 

— Asta sper și eu, pentru că, dacă nu sunt proaspete și bune, 
îmi iau banii înapoi și îţi tai capul, o ameninţă el, măsurând-o 
brusc cu o privire serioasă și privind-o drept în ochi. 

Zâmbetul îi dispăruse de pe chip. 

Fata făcu îngrozită ochii mari, și Ellen citi spaima în ei. 

— Eu însumi tocmai am mâncat una. Încă sunt calde, sunt 
foarte proaspete și grozav de gustos condimentate, vă asigur, 
milord, se băgă în vorbă Ellen surprinsă și ea de propria 
intervenție curajoasă. 

— Atunci, tinere, sper că limba îţi este nu doar îndrăzneață, ci 
și exersată în ale gustului. 

Cavalerul ridică din sprâncene ironic, râse din nou zgomotos 
și o bătu pe spate prietenește pe Ellen cu atâta putere, încât 
aceasta nu mai fu în stare o clipă să respire. Dând din cap și 
râzând în continuare, se întoarse la însoțitorii lui. Le întinse 
coșul și le spuse ceva într-o limbă străină. Bărbaţii se uitară la 
ele și izbucniră și ei într-un râs zgomotos. 

Când aceștia plecară, Ellen răsuflă ușurată. 


1 Joc de cuvinte intraductibil: einen Korb bekommen - a primi un 
coş, dar și a fi refuzat, a fi respins (în orig. în lb. germ.) 


Vânzătoarea de plăcinte înlemnise. 

— Trebuie să cumpăr un coș nou, abia reuși ca să spună. Cum 
mi-aş putea altfel vinde mâine plăcintele? Nu părea defel 
fericită, cu toate că ar fi trebuit să fie după o vânzare atât de 
bună. Un astfel de coș nu este ieftin. Sper că îmi vor rămâne 
destui bani. Dacă mama socotește că sunt prea puţini, pune 
pisica cu șapte cozi pe mine. 

Ellen văzu lacrimile din ochii mari ai fetei și i se făcu milă de 
ea, cu toate că nu știa ce era pisica cu șapte cozi. Oricum 
termenul suna înspăimântător. Putea fi ceva mai rău decât să fii 
bătută cu cureaua de piele a lui Leofrun? 

— Moneda este cu siguranţă mult mai valoroasă decât coșul și 
plăcintele, încercă ea să o încurajeze pe lată. Mama ta va fi în 
mod cert mulţumită cu târgul făcut de tine. 

— A fost un gest de curaj să spui că plăcintele sunt bune. Fata 
o privi pe Ellen în ochi și adăugă: A fost foarte drăguţ din partea 
ta. Apoi ridică mândră capul și continuă: Dacă mâine ești din 
nou aici, vei primi o plăcintă gratis, în semn de mulțumire. 

Vânzătoarea de plăcinte zâmbi, o sărută fulgerător pe obraz 
pe Ellen și dispăru în grabă. 

De data aceasta, Ellen a fost cea care a roșit. Merse agale 
până ajunse în piaţă, unde se uită la un bufon-jongler, care cu 
glumele lui le făceau pe fete rușinoase să se îmbujoreze, iar 
celorlalţi spectatori le stârnea râsul răutăcios. 

Acesta făcea mereu plecăciuni zâmbind și mulțumea pentru 
aplauze și pentru monedele de aramă ce i se aruncau. 

Nu departe de el se afla un suflător de flăcări înghiţitor de 
săbii. Un bărbat rotofei, cu pieptul păros gol și cu ţeasta rasă, 
care în exclamaţiile de mirare ale privitorilor introducea un 
pumnal lung în gură până adânc în gâtlej. Ellen privea fascinată 
reprezentaţia, când un țipăt îngrozitor îi îndreptă privirea spre 
un grup de oameni. 

Ellen își croi drum într-acolo. Tipul care scotea dinţi, despre 
care vorbiseră fetele, împărțea cu un vraci un podium mare din 
lemn în cel mai îndepărtat colţ al pieţei. 

După cum arăta culoarea argintie deteriorata de vreme a 
podiumului, acesta se afla de un an întreg în acel loc. Probabil 
că pe el aveau loc și ședințele de judecata, pe el erau biciuite 
femeile adultere, erau legaţi de stâlpul rușinii escrocii, iar hoţilor 
li se tăiau mâinile. Poate că pe podiumul plin cu pete întunecate 


aveau loc chiar execuţii. Dar acum pe el se aflau două scaune 
mari pentru bolnavi. 

Bărbatul care extrăgea dinţi avea pregătite pe o măsuţă 
instrumente pentru blocarea gurii, clești de diverse mărimi, ca și 
ierburi și tincturi pentru o însănătoșire rapidă. Ellen se gândi la 
fata cu mâini roșii și se întrebă dacă ea se îndrăgostise într- 
adevăr de posacul bătrân care tocmai punea deoparte 
instrumentele. Abia când un bărbat tânăr și drăguţ, într-o haină 
maro-roșcată urcă pe podium, Ellen pricepu că bătrânul era doar 
un ajutor tocmit. 

În mulţimea de pe partea opusă, o zări pe fată stând chiar 
lângă scară. Aceasta era complet pierdută în contemplarea 
tânărului, și Ellen speră că acesteia îi va veni o altă idee decât 
să își scoată un dinte pentru a-i atrage atenţia asupra ei. 

Dotările vraciului aveau nevoie de o masă mai mare decât a 
extractorului de dinţi. Pe o parte a mesei el avea ierburi, leacuri 
și pânză pentru bandaje, iar pe cealaltă parte erau ferăstraie 
pentru amputări, pensete, scalpele și ace de diferite grosimi. 
Mai era pregătit un lighean cu cărbuni cu un fier care se 
încingea. Pentru ca bolnavii să nu sară în picioare și să fugă, 
atât la vraci, cât și la extractorul de dinţi ei erau legaţi de scaun 
cu curele din piele. 

Chiar și celor mai curajoși le apăreau picături de sudoare pe 
frunte, când trebuia să li se scoată un dinte ori să li se coasă o 
rană. Podiumul era înconjurat de bolnavi, pe chipul cărora se 
putea citi atât frica de durere, cât și speranţa că se vor vindeca. 

În jurul podiumului mai erau și gură-cască, în speranţa că vor 
putea fi spectatori la o amputare ori la o alta grozăvie. Mulțimea 
urmărea fiecare mișcare a celor doi bărbaţi, le comenta 
gesturile acestora cu oroare și uimire, iar ale celor chinuiţi cu 
invective. Pentru mulți spectacolul părea o bine-venită 
destindere. 

Ellen nu mai suporta să privească. Mirosul respingător de 
puroi și putrefacție, sânge și carne arsă era prea mult pentru 
stomacul ei. Doar cu efort și cu o voinţă de fier reuși să nu 
vomite plăcinta. 

Pe cealaltă parte a pieţei, tarabele se înghesuiau una într-alta, 
și pe acoperișurile lor din pânză colorată. lu din piele se adunase 
apa de ploaie. Negustorii se străduiau să o verse cu ajutorul 
unor bețe. Ţărani, călugări și nenumărați negustori își aduseseră 


marfa la oraș. Găseai în acest târg cele de trebuinţă zilnică: oale 
din fier ori aramă de toate dimensiunile și formele, toate 
genurile de recipiente din lut, coșuri, jucării și mobilier, piele și 
tot ce se putea confecționa din ea, stofe și găitane, podoabe și 
tot felul de obiecte utile din corn, os, lemn sau metal. Intr-un 
colţ, doi călugări în rase jerpelite vindeau bere, pe care o 
scoteau din butoaie pântecoase. Deși amândoi arătau tare 
amărâţi, berea trebuia să fie foarte bună, pentru că la căruţa lor 
se formase o coadă lungă, în care fiecare client avea cu el câte 
una ori mai multe ulcele. 

Ceva mai departe se puteau cumpăra orătănii vii, ouă, făină, 
ierburi, carne sărată, slănină afumată, fructe, legume și alte 
ingrediente necesare în bucătărie. 

Dar cele mai neobișnuite și mai asaltate tarabe erau cele cu 
fructe și mirodenii exotice, cum ar fi curmalele, rodiile, piperul, 
ghimbirul, anasonul, scorţișoara și muștarul. Ellen sorbea 
lacomă mirosurile îmbătătoare. Dacă închidea ochii, era parcă 
într-o altă lume. 

Negustorii își făceau laolaltă reclamă la mărfuri, în jurul 
tarabelor se înghesuiau femei și fete de toate vârstele, măcar 
pentru a vedea acele lucruri, și dacă se putea să le și pipăie. Cu 
toate că în lunile care trecuseră lui Ellen îi intrase în sânge 
comportamentul băieţos, acum căsca și ea gura în rând cu 
celelalte fete și făcea ochii mari în faţa panglicilor multicolore 
pentru pâr și a altor podoabe. Culorile vii, frumoase, izul străin 
al pieţei și multitudinea de mărfuri oferite o ameţeau ca un 
urcior cu bere tare. 

— Dă-te de-o parte, băiete, tu le împiedici pe doamne să 
privească! se răsti la ea un negustor palid. 

În clipa următoare, își lauda din nou cordeluţele și găitanele, 
alungând-o pe Ellen definitiv cu o privire nemiloasă - și dintr-un 
foc din minunatele senzaţii se alese praful. „Ce este mai 
important pentru tine, gâsculiţă proastă, fierăria ori panglicuţele 
multicolore din pâr”, își spuse Ellen supărată pentru că se lăsase 
atrasă de niște lucruri frumoase, dar nefolositoare. Întoarse 
hotărâtă spatele tarabelor cu nimicuri. Trebuia sa îl găsească pe 
acel fierar de care îi vorbise Llewyn, în loc de a căsca gura, și 
ridică mâna să își pipăie punga cu bani. Atâta vreme cât nu 
avea de lucru, aceste economii erau tot ce avea. 

Deodată, o trecură fiori reci. Pipăi sub cămașă după pungă. 


Nimic. Apucă șnurul de piele cu care punga atârna de gât. 
Şnurul era la locul lui, dar dispăruse punga cu bani; șnurul era 
tăiat. Inima lui Ellen o luă razna și capul începu să îi vâjâie. Se 
gândea febril cum și când se putuse petrece furtul. Să fi uitat, 
după ce cumpărase plăcinta, să își bage punga sub cămașă? 
Privea neputincioasă în jur. Cine să i-o fi furat? Frumușica 
vânzătoare de plăcinte? | se părea că în faţa ei se căscase o 
imensă groapă, care o atrăgea să o devoreze. Ochii i se umplură 
de lacrimi. 

Atunci îl descoperi în apropiere pe pungașul care îi atrăsese 
mai înainte atenţia. Acesta își croia drum prin mulţime, 
îndepărtându-se de ea. 

El o furase! Acum ea încerca disperată să își facă loc prin 
mulțime, dar distanţa care o separa de băiat se tot mărea, în loc 
să se micșoreze. La un moment dat, îl pierdu din ochi. Probabil 
că acesta cotise într-una dintre ulițele lăturalnice. 

Ellen se rezemă deznădăjduită de zidul unei case. Cu ochii în 
lacrimi privea în gol, incapabilă să se gândească la ce avea de 
făcut acum. Rămăsese doar cu hainele de pe ea. Ellen băgă de 
seamă cum îi curgeau lacrimile pe obraji. După ce muncise din 
greu pentru acei bani, acum ce mai putea face? Işi șterse 
lacrimile și privi în jur. 

Atenţia îi fu atrasă de un bărbat înalt, în vârstă. Aspectul 
acestuia o surprinse atât de mult, încât pentru un moment uită 
de necazul ei și îl privi pe acesta nevenindu-i să-și creadă 
ochilor. Haina lui aleasă, lungă până la pământ, era din postav 
scump albastru-închis, tivita cu blană gri din cea mai fină. 
Îmbrăcămintea lui minunată, părul cărunt sclipitor și bastonul cu 
cap din argint, de care se sprijinea în timpul mersului, îi 
confereau o deosebită eleganță. Dar ochii lui albaştri 
pătrunzători și trăsăturile gurii erau cele care o subjugară pe 
Ellen, pentru că ele îi aminteau de mama ei. Îl urmări involuntar, 
până când acesta se opri în dreptul unei case mari, scoase de la 
brâu o cheie grea din fier și se pregăti să deschidă ușa sculptata 
din lemn de stejar. Dar, înainte de a fi introdus cheia în broască, 
ușa se deschise ca împinsă de mâna unei fantome. 

In prag apăru o tânără. 

Ellen se apropie și mai mult de cei doi, pentru a putea să îi 
vadă mai bine. 

Rochia albastră precum cerul a fetei era dintr-un material 


strălucitor scump, brodată pe decolteu cu fir de argint și perle. 
Veșmântul părea în același timp scump și de o simplitate 
elegantă. Ellen nu văzuse niciodată ceva mai frumos! Când privi 
chipul angelicei făpturi, trebui să tragă adânc aer în piept. Era 
Aedith! Crescuse de când Ellen o văzuse ultima dată. 

Deci bătrânul care semăna cu Leofrun trebuia să fie bunicul 
ei! 

Ellen simţi brusc un nod în gât și dorul de casă o lovi ca o 
măciucă. O clipă, fu pe punctul de a alerga la cei doi și a-i 
strânge în braţe. Curiozitatea lui Ellen în ce îl privea pe bunic 
era arzătoare, iar furia față de sora ei parcă dispăruse. 

Aedith venise probabil la Ipswich pentru a se căsători cu 
negustorul de mătăsuri cu care o logodise Leofrun acum mai 
bine de un an. Erau oare aici și Mildred cu Kenny? 

Când Aedith închise ușa în urma bunicului, privirea ei trufașa 
trecu scurt peste Ellen. Cu siguranţă că a luat-o drept un copil al 
străzii, care nu merita nici să fie băgat în seamă. 

„Nu s-a schimbat”, gândi Ellen dezamăgită că Aedith nu o 
recunoscuse. 

Plecă abătută. Brusc, îl descoperi pe tânărul hoţ, care părea 
să își fi ales o nouă victimă. Furia față de comportamentul 
nerușinat al acestuia, și speranţa de a-și putea redobândi punga 
cu bani îi dădură curaj, în definitiv, acum ea era băiat și știa cum 
să se poarte cu un asemenea individ! 

Se apropie de el din spate, prudentă. Apucă șnurul din piele 
cu ambele mâini și îl întinse. Băiatul era ceva mai înalt decât ea, 
dar era și mai slăbuţ. Se apropie atentă de el, îi cuprinse din 
spate gâtul cu șnurul din piele și îl trase într-o uliţă laterală. 
Băiatul se clătină pe picioare și duse mâinile la gât pentru a 
slăbi strânsoarea. 

— Unde este punga, care până cu puţin timp în urmă atârna 
de șnurul acesta? șopti Ellen și îl trase și mai mult în uliţa 
întunecoasă pe băiatul lipsit de apărare. 

Băiatul încerca zadarnic să respire. 

— Nu o mai am, horcăi el. 

— Atunci mergem să o luăm. Acum, imediat! 

Ellen îi permise să mai respire puţin, dar era gata să îl strângă 
din nou cu șnurul, pentru a-l ţine în șah. 

— Nu ţine. 

— De ce? 


— M-ar omori și pe mine și te-ar omori și pe tine. 

— Cine? 

— Gilbert chiorul. 

— Asta cine mai este? mormăi supărată Ellen. 

— Ţine bordelul din Tart Lane. Dacă nu îi aduc destul din 
ciordelile mele, mă rupe în bătaie. 

Ellen scuipa scârbită. 

— Şi ăsta este un motiv să le furi oamenilor cinstiți banii 
câștigați cu greu? spumegă ea nemiloasă. Pleacă de la el și 
caută-ţi o muncă cinstită, că ești încă tânăr. 

Ellen îi mai trase și un pumn între coaste. 

— Nu pot. O are pe sora mea mai mică. Atâta vreme cât eu 
fur suficient, o cruţă. Dacă fug sau nu mai aduc destui bani, le-o 
dă clienţilor lui. 

Un moment, lui Ellen i se făcu milă de tânăr și se gândi la ce 
ar putea ea să facă. Apoi își dădu seama că băiatul se mai 
relaxase. Probabil că minţea. 

— Nu îţi pot restitui punga, dar aș putea să fur de la altcineva 
pentru tine, dacă vrei. 

Vocea îi era plină de speranţă și Ellen bănui că și chipul i se 
mai luminase. 

Se gândi încruntată la propunere. El oricum va continua să 
fure, și atunci de ce nu i-ar compensa ei paguba? Ellen își aminti 
de femeia pe care o ochise băiatul. Tinea de mână un copil și 
desigur că banii îi trebuiau ca să cumpere mâncare și cele 
necesare familiei. Ea să plătească datoriile lui? Și dacă nu ea, 
cine trebuia să fie victima? Oare nu fiecare avea nevoie de banii 
lui? 

— Te rog să îmi dai drumul, mă ustură gâtul, șopti băiatul. 

— Piei din ochii mei! Dispari! îi strigă Ellen scârbită și îl 
împinse brutal. 

Băiatul căzu în genunchi, se ridică și plecă în fugă. 

Lui Ellen îi venea să își smulgă părul din cap de furie. Nu mai 
avea un penny și trebuia urgent să își găsească de lucru, altfel 
era pierdută. Plină de speranţă, puse mâna pe ciocanul de la 
brâu. Trebuia să se ducă la meșterul Donovan, așa cum îi 
promisese lui Llewyn, asta era ultima salvare! Privi în jur și 
constată că se afla pe uliţa postăvarilor. Se decise să întrebe la 
una dintre tarabe despre locul unde era fierăria. 

O femeie în vârstă, care tocmai cumpărase o bucată mare de 


stofă, îi zâmbi cu amabilitate. 

— Îţi arăt drumul, dacă vrei să mă însoţești, îi propuse ea și 
puse pachetul deasupra coșului ei plin. 

Ellen se oferi să ducă ea coșul și femeia acceptă mulțumindu- 


— Atunci vino cu mine, eu sunt Glenna, iar soţul meu, 
Donovan, este și el fierar. 

— Oh! exclamă Ellen, radiind de norocul ce o lovise. 

— Ai auzit de el? 

Întrebarea lui Glenna suna mai mult ca o constatare. 

— Da, am auzit. 

Ellen dădu afirmativ din cap și o urmă pe femeie. Se gândea 
febril la ce să facă acum. Dacă îi povestea soţiei meșterului ce 
voia, acesta ar putea să creadă că voia să abuzeze de 
încrederea lui. Pe de altă parte, nu ar fi frumos să nu îi spună 
acesteia nimic. Ca soţie a meșterului, avea responsabilitatea 
pentru toţi cei din casă, deci și pentru ucenici și calfe. Ellen 
cântări argumentele pro și contra, dar nu ajunse la nicio 
concluzie. 

— Eşti prea tânăr pentru o calfă, dar văd la cingătoarea ta un 
ciocan, care pare folosit mult timp, remarcă femeia. 

Ellen decise să se folosească de ocazia favorabilă pentru a se 
apropia cu grijă de obiectivul ei. 

— Aveţi dreptate, nu sunt încă o calfă. Nu am fost nici măcar 
un adevărat ucenic. Am fost doar ajutor de fierar. Ciocanul l-am 
primit de la meșterul meu drept cadou. El se numește Llewyn, la 
Framlingham i se spunea și lrlandezul. Cred că soţul 
dumneavoastră îl cunoaște. 

— Llewyn! exclamă femeia și toată faţa i se lumină. Sigur că 
se poate spune că îl cunoaște. El l-a crescut! spuse ea râzând. 

Ellen o privi mirată pe Glenna și ridică din sprâncene. 

— Mie mi-a spus doar că tatăl lui l-a cunoscut bine pe 
meșterul Donovan. 

— Tatăl lui Llewyn a fost cel mai bun și probabil unicul prieten 
al lui Donovan. Irlandez încăpățânat! Numai unul ca el se putea 
înţelege cu Don. Glenna dădu din cap sugestiv și dădu la o parte 
o șuviţa de pâr căzută pe faţă. Mama lui Llewyn era o femeie 
delicată din Wales; ea nu a supravieţuit nașterii. Când câţiva ani 
mai târziu a murit și tatăl lui, băiatul s-a trezit singur pe lume. 
Atunci l-am luat pe mititel la noi. Avea cel mult patru ani pe- 


atunci. Donovan și cu mine tocmai ne căsătoriserăm. Femeia se 
opri, puse mâna pe braţul lui Ellen și întrebă: Cum îi mai merge 
lui Llewyn al meu? 

Ellen parcă îl văzu în faţa ochilor. Despărțirea de el o marcase 
mai mult decât crezuse. Modul lui de a fi calm, echilibrat îi 
dăduse siguranţă și se simţise protejată. 

— Îi merge bine, foarte bine, spuse ea. 

Femeia îi plăcu lui Ellen din prima clipă, poate pentru că 
aceasta se lumina atunci când vorbea de Llewyn. 

— S-a căsătorit? Are copii? 

— Nu. 

Ellen dădu negativ din cap. 

Glenna păru puţin dezamăgită. 

— Dumneavoastră câţi copii aveţi? o întrebă Ellen observând 
acest lucru. 

— Nu avem copii, Domnul nu ne-a dăruit această bucurie. De 
aceea el ni l-a adus în cale pe Llewyn. 

De data aceasta glasul femeii era trist. 

Ellen nu voise asta. Privea rușinată în pământ. 

— Dacă Llewyn ţi-a dăruit acest ciocan, trebuie să te fi 
apreciat mult. Glenna se opri din nou, apoi întrebă: îmi dai voie? 
Luă unealta, o privi scurt și continuă: Mă gândeam eu. A primit 
ciocanul de la Donovan, după ce a terminat învăţătura. Vezi 
marcajul din capul ciocanului? Este semnul lui Donovan, sunt 
sigura de asta. 

Impresionată, Ellen înţelese abia acum cât de legat trebuia să 
se fi simţit Llewyn de acest ciocan. Își aminti de tristeţea adâncă 
din privirea lui, când vorbise despre Donovan, și se întreba de 
ce nu se făcuse făuritor de săbii. Nici nu își putea imagina că nu 
ar fi fost în stare de asta. Cu toată curiozitatea ei, se hotări să 
nu o întrebe pe Glenna despre chestiunea aceasta. Dacă 
Donovan o va primi la lucru, va afla. 

— Da, am ajuns. Aceasta este casa noastră, iar fierăria este 
acolo, zise Glenna și arătă către atelierul aflat doar la câţiva 
pași. 

În curte, o pisică stătea la soare, câteva găini ciuguleau 
mulţumite în nisip, iar pe pajiștea de lângă casă o capră era 
legată de un ţăruș. O fierărie din piatră nu era ceva deosebit, 
dar o casă din piatră era, și lui Ellen i se păru un indiciu de 
bogăţie. Donovan trebuia să fie un important făuritor de săbii, 


pentru a-și permite o asemenea casă. 

Ellen crescuse într-o casă simpla din trunchiuri de stejar, lut și 
paie. În Orford, cele mai multe case erau construite astfel. Doar 
biserica și Orford Manor, conacul, erau din piatră. 

Glenna deschise ușa. 

— Intră, desigur că îţi este sete! Și poate și foame, nu? Așază- 
te la masă, coșul poți să îl pui pe scaun. 

Îi făcu semn lui Ellen să intre și îi puse în faţă un urcior cu 
cidru și un picior afumat de găină, cu o felie de pâine... 

— Pui afumat? se miră Ellen, pe care foamea o cuprinsese pe 
loc. Este foarte gustos! Lăudă ea puiul devorându-l. La noi, în 
Orford, există brânză afumată... bună și ea, turui Ellen și imediat 
se necăji pentru că fusese atât de imprudentă de a dezvălui 
locul de unde era. 

Din fericire, Glenna tocmai căzuse pe gânduri și nu dădu 
atenţie spuselor ei. După expresia feţei, se mai gândea încă la 
Llewyn. 

— lartă-mă, ce spuneai? 

— Că este bun și cidrul, zise repede Ellen și își promise ca pe 
viitor să fie mai atentă. 

— Bănuiesc că vrei să i te adresezi lui Donovan pentru 
muncă? 

Ellen crezu că sesizează o urmă de compătimire în privirea ei. 

— A trebuit să îi promit lui Llewyn. 

Ellen se strădui ca vorbele ei să nu sune a scuză. 

— Atunci ar trebui să te duci la el acum. Nu o să fie ușor, ţi-o 
spun eu. El este un încăpățânat și și-a propus să nu mai ia niciun 
ucenic. Glenna o bătu pe umăr și adăugă: Va trebui totuși să dai 
o probă, indiferent cât te ocărăște! Și acum du-te... ah, da, cum 
te cheamă? 

— Alan. 

— Așadar, Alan, dă-i drumul și mult noroc! 

— Mulţumesc. 

— Şi nu te da bătut, gândește-te la ce ţi-am spus eu! strigă 
Glenna în urma ei. 


Când Ellen intră în fierărie, a fost de parcă se întorsese acasă. 
Aranjamentul din interiorul clădirii din piatră amintea de cel din 
atelierul lui Osmond. Totuși, acest lucru nu îi anulă frica. 
Donovan arăta cu totul altfel decât și-l imaginase ea. Se 


așteptase să dea ochii cu un bărbat înalt, voinic ca Llewyn, dar 
Donovan era mic de statură și părea chiar fragil. L-ai fi putut lua 
mai curând drept bijutier decât fierar vestit. 

— Închide ușa! tună el cu o voce profundă de bas. Ellen se 
grăbi să execute ce i se ceruse. Nici Osmond nu suporta să stea 
în fierărie cu ușa deschisă. Dar pentru că Llewyn lucrase și 
primăvara în aer liber, în ciuda promisiunilor, Ellen pierduse 
obișnuinţa de a închide ușa fierăriei după ce intra. 

— Vă salut, meștere Donovan! 

Ellen spera să nu îi fie observat tremuratul din voce. 

— Ce vrei? întreba el direct și o măsură încruntat cu privirea 
din cap până în picioare. 

Ellen nu se mai simţise niciodată atât de meschină, ca sub 
privirea lui atât de plină de sine. 

— Aș vrea să lucrez pentru dumneavoastră și să învăţ de la 
dumneavoastră, meștere. 

— Şi de ce ar trebui să îţi transmit ţie cunoștințele mele? Poţi 
plăti atât de bine? întrebă calm Donovan, lară a o mai onora cu 
vreo privire. 

Ellen îl privi îngrozită. Cum ar putea un meșter care se 
respecta să pună o asemenea întrebare? Era interesat doar de 
bani? Își vindea cunoștințele ca pe o marfă celui care plătea mai 
bine, în loc de a le ceda celui mai merituos? 

— Nu, meștere, nu pot plăti, spuse ea abia auzit. 

— Mă gândeam eu! 

— Dar pot munci spre a vă plăti cunoștințele, pot munci bine. 

Ellen observă cât de arogant se exprimase și își blestemă 
comportamentul. „Mă exprim ca o precupeaţa, nu ca un fierar 
începător”, își spuse ea supărată. 

— Nu am nevoie de un ajutor de fierar, am deja unul bun. 

— Pot face mai mult, verificați-mă! 

— Am mult de lucru și nu am timp de pierdut. Du-te dracului, 
mucos încrezut! 

Cu toate că fierarul părea supărat și neconvins, Ellen crezu că 
vede în ochii lui mai curând un fel de deznădejde. Nu îi plăcuse 
Donovan din prima clipă, dar, dacă Llewyn ţinea atât de mult la 
el, însemna că trebuia să existe un motiv pentru asta. Ellen 
decise să o asculte pe Glenna și să ignore ocările. 

— Păi, dacă aveţi atât de mult de lucru, ar fi bine să vă dau un 
ajutor. 


Tremurul din vocea ei se transformase într-o răceală de 
gheaţă. Își puse bocceaua într-un colţ, și privi în jur prin fierărie. 

Într-o fierărie ordinea era de la sine înţeleasă. Cleștii, ca și 
ciocanele și accesoriile necesare trebuiau să fie în același loc, 
spre a fi la îndemână când era nevoie de ele. La Donovan 
ordinea semăna cu cea de la Osmond, cu mici excepţii, și nu va 
fi greu să se descurce și aici. 

— Cine te crezi? Crezi că pur și simplu poţi să dai năvală și să 
iei decizii peste mine? 

Donovan părea nu numai supărat, dar și surprins. 

— Numele meu este Alan, lucrez în fierărie de mai mult timp 
și, dacă îmi permiteţi, până în urmă cu câteva zile nici nu 
auzisem de fierarul Donovan. Ellen însăși era surprinsă de cât de 
arogantă putea fi, dar continuă nestânjenită: Eu nu vă cunosc, 
chiar dacă sunteţi cel mai bun făurar de săbii din regiunea East 
Anglia. Am venit la dumneavoastră pentru că un fierar, pe care 
eu îl preţuiesc foarte mult, m-a sfătuit să o fac. El crede că de la 
dumneavoastră pot învăţa mai multe decât de la el. 

— Și, mă rog frumos, cine ar fi acela? 

Donovan părea a nu da doi bani pe părerea altui fierar. 

— Maistrul meu se numește Llewyn și cred că îl cunoaşteţi 
bine. 

La auzul numelui, ochii lui Donovan se îngustară a mânie. 
Ellen crezu chiar că acesta se va năpusti la ea, dar el rosti doar 
cu dispreţ: 

— Llewyn nu a reușit! 

— El crede că nu a fost suficient de bun pentru 
dumneavoastră. 

— Dar crede ca tu ești, nu? Se aprinse Donovan și mai mult. 

— Da, meștere, răspunse calma Ellen. 

Donovan tăcu îndelung, iar Ellen aștepta. Chipul lui nu trăda 
la ce se gândea. 

— Dacă vrei să te verific, revino mâine puţin înainte de 
amiaza, zise el în cele din urmă și îi întoarse spatele. 

— Voi veni! ripostă ea mândră, apucă bocceaua și închise ușa 
după ea fără să mai salute. 


Când Glenna și Donovan cinară singuri, soţia fierarului rupse 
tăcerea: 
— Trebuie să îi dai băiatului cel puţin șansa de a-ţi arăta ce 


știe, altfel te vei întreba veșnic dacă Llewyn a avut dreptate. 

— Llewyn nu a fost suficient de bun, răspunse răstit Donovan, 
cum ar putea el să judece dacă... 

— Prostii, nu a fost suficient de bun, vezi să nu râd! Nu a fost 
destul de tare pentru a se pune cu tine. Ştii bine că ar fi putut să 
reușească! Dar tu ai fost prea sever cu el, nu i-ai spus niciodată 
că crezi în el, nu l-ai lăudat niciodată. Eu știu cât îţi lipsește. Nu 
îl mai respinge încă o dată. Acest tânăr este darul lui pentru 
tine, un semn că te-a iertat. 

Glenna șterse cu un gest hotărât câteva firimituri de pâine de 
pe masă. 

— Să mă ierte pe mine? Nu îmi poate reproșa nimic, l-am 
tratat totdeauna ca pe un fiu. De ce să mă ierte? 

Donovan sări în picioare. 

— Şi un fiu ar fi fugit cândva de un tată ca tine. Ar fi trebuit să 
fie deopotrivă cu tine, dar nu i-ai dat destul timp pentru asta. Ai 
fost prea nerăbdător. Doar pentru că tu înveţi atât de ușor și de 
repede și reţii atât de mult, nu poţi pretinde altuia același lucru. 
Tu ai un dar special, pe care nu îl are fiecare. El a trebuit să 
trudească din greu pentru ceva ce tu prindeai din zbor. Te rog 
să mă asculţi! Vezi de băiatul acesta. Chiar de dragul tău! 

— De atâta vreme nu am mai găsit un ucenic, care după scurt 
timp să nu plece băzâind. Pretind prea mult de la ei, așa o fi. 
Dar eu nu pot să tot repet, nu merge. Furia lui Donovan ceda în 
faţa disperării. Apoi continuă: L-am pierdut pe Llewyn pentru că 
nu pot să am răbdare, atunci de ce un străin ar trebui să 
rămână la mine? 

— Ce ai de pierdut? Dacă nu este bun, îl expediezi. 

Glenna îl privi implorator. 

— Fiecare băiat pe care îl expediez este precum o lupta 
pierduta. Nu mai vreau înfrângeri. 

Donovan se închise în sine și își sprijini capul în mâini. 

— Don, te rog, gândește-te cum a fost cu Art. Nu ai vrut să îl 
accepţi, pentru că era uriaș. Ai spus și ai crezut că era prost și 
puternic, că nu putea să ţină pasul cu tine. Totuși, v-aţi obișnuit 
unul cu altul, vă cunoșteaţi slăbiciunile și punctele tari. Şi acum 
vrei să renunţi la el? 

— Nu, normal că nu. Dar el nu este un ucenic! protestă în 
ultimul moment Donovan. 

— Te rog, Donovan, eu știu că Alan este ucenicul potrivit 


pentru tine. Simt asta! 

O vreme, fierarul nu mai zise nimic. Apoi se decise: 

— l-am spus că poate veni mâine, ca să-l pun la încercare. 
Vom vedea dacă îndrăznește. În orice caz, nu-l voi favoriza doar 
pentru că l-a trimis Llewyn. 

Glenna se declară mulţumită cu acest răspuns. Era sigură că 
băiatul va reuși. Donovan îl va pune serios la treabă dacă îl va 
accepta ca ucenic, tocmai pentru că era trimis de Llewyn. Dar 
dacă era bun, Donovan își va da seama, și acest lucru îl va face 
fericit. 


Ellen plecase fără să mai treacă pe la Glenna. Deși i-ar fi făcut 
plăcere să mai vorbească un pic cu ea, nu trebuia ca Donovan, 
dacă ar fi văzut-o, să creadă cumva că ar avea nevoie să fie 
consolată de cineva, îndărătnicia și prejudecățile lui Donovan o 
revoltau profund. Chiar dacă el era cu adevărat unul dintre cei 
mai buni făuritori de săbii din Anglia, asta nu îi dădea dreptul să 
îi trateze pe ceilalţi astfel. În sinea ei, Ellen ştia că meșterii mai 
aveau și alte drepturi, iar ucenicii nu aveau decât obligaţii. Dacă 
ea ajungea să devină ucenic, mai rămânea de văzut. Mai întâi și 
întâi, trebuia să treacă verificările. Cu gândul la ziua de mâine, 
Ellen simţi ceva în stomac. Un amestec de speranţă și teamă. 
Încercă să se convingă totuși că era destul de bună pentru a 
trece examenul. Se străduise Llewyn degeaba să îi smulgă 
promisiunea că va face tot ce-i va sta în putință? Pentru 
siguranţă, se decise să se ducă la biserică. Desigur că nu strica 
să îi ceară Domnului bunăvoința. 


Ellen înnoptă într-un colţ al bisericii St. Clement, și dimineaţa 
plecă la Donovan. Când intră în fierărie, fierarul o saluta 
surprinzător de prietenos, și Ellen se întreba ce putuse să îi 
modifice părerile. 

Donovan avea o metodă simplă pentru a stabili dacă un tânăr 
era ori nu era talentat. Scoase niște fragmente de drugi de fier 
și ile arătă lui Ellen. 

— Presupun că ai lucrat până acum numai cu bare ori drugi 
de fier. 

Ellen confirmă. 

— Acesta este fier așa cum iese din cuptor. Deci absolut 
neprelucrat. Dacă privești atent fiecare fragment, poţi să vezi că 


marginile lor arată diferit. După felul în care arată fragmentul, 
eu pot să îmi dau seama de modul în care trebuie prelucrat 
ulterior fierul și mai ales îmi dau seama pentru ce este potrivit: 
pentru miezul rezistent al lamei sau pentru mantaua dură a 
lamei. Tu nu ai altceva de făcut decât să sortezi materialul 
pentru manta și materialul pentru miez. O ruptură strălucitoare, 
granulata, indică fierul mai dur, o ruptura mai regulata, cu 
granulaţie mai fina indică fierul mai moale. În plus, după 
diferenţele de culoare poţi recunoaște impurităţile. 

Donovan îi puse lui Ellen în mâna câte o bucata de metal. 
Apoi arăta spre grămada de fier neprelucrat aflata în faţa lor. 
Donovan părea chiar vesel. Probabil că pe toţi tinerii care 
veneau să înveţe la el îi supunea aceleiași probe și probabil că 
nu treceau examenul cei mai mulţi dintre ei. 

Fierăria neagră care producea doar unelte simple, potcoave și 
grilaje din fier negru primea materie prima corespunzătoare, pe 
care putea sa o prelucreze imediat, de aceea pentru Ellen fierul 
produs prin reducere directa era complet nou. Dar urmărise 
atenta explicaţia dată de Donovan și reținuse fiecare cuvânt. 

Ellen se așeză turcește pe podeaua din lut bătut a atelierului, 
și mai examina o dată cu atenţie bucăţile pe care i le arătase 
meşterul. Încercă să sesizeze cu exactitate particularităţile 
acestora. Donovan se prefăcea că se ocupa de cu totul altceva, 
dar o urmărea pe ascuns. Cât se poate de calmă, Ellen luă în 
mână primele doua bucăţi de lupă, le cântări și le examina 
amănunţit, le răsuci, le mirosi și le pipăi. După o vreme, puse 
una de-o parte, și a doua în partea cealaltă, pe pământ. Lua 
următoarea bucata, o examina tot atât de amănunţit, o pipai, o 
mirosi și în cele din urma o puse și pe aceasta deoparte. Pe 
măsură ce privea lupele, înţelegea tot mai bine despre ce era 
vorba. Era sigura că Donovan însuși avea nevoie de suficient 
timp pentru a le sorta. Deși Ellen nu știa nimic despre 
confecţionarea săbiilor, bănuia că unei asemenea arme calitatea 
îi era dată în mare parte de materialul din care era 
confecţionată și decise ca alături de cele două grămezi să mai 
facă încă două. Când termină, se ridică și se duse la Donovan. 

Pe faţa lui nu se citea nimic. 

— Meștere, eu am terminat. 

Donovan o însoţi la grămezile sortate. 

— Aici este materialul pentru lame și pentru miez, iar alături 


am pus bucăţile pe care le consider deosebit de impure. 

Donovan o privi sceptic, dar curios, apoi se întoarse către cele 
două grămezi mai mari. Cerceta fiecare bucată în parte, exact 
cum făcuse și Ellen, și dădu din cap abia după ce verificase și 
ultima piesă. 

Ellen observă cât era de satisfăcut de munca ei. Dar imediat 
ce el își mută privirea asupra ei, se întunecă din nou. Ce 
avusese de gând Llewyn trimițându-l pe acest băiat la el? Ellen îl 
considera pe Donovan arogant și nepoliticos. Dar, în momentul 
în care el îi explicase ce avea de făcut, se întâmplase ceva 
special. Ceva pentru care nu găsea cuvinte, ceva care, în ciuda 
deosebirilor, îi unea. Se părea că amândoi abordau o treaba în 
același mod. Explicaţiile lui Donovan fuseseră puţine, foarte la 
obiect și precise. Nici Llewyn și nici Osmond nu vorbiseră astfel 
cu ea. 

— Mă voi gândi dacă te accept. Vino din nou după-masă, până 
atunci voi decide, spuse Donovan privind-o din nou aspru. 

„Nu mă poate suferi pur și simplu, ursuzul, se gândi ea. Dar 
nici mie nu îmi place mai mult.” Când ieși din fierărie, o întâlni 
pe Glenna, care punea în curte rufe la uscat. 

— Salut, Alan! îi strigă aceasta și îi făcu semn ca unui vechi 
prieten. 

— Vă salut și eu, doamnă meșter! răspunse ea politicoasă, 
dar fără să poată ascunde dezamăgirea din voce. 

— Ei? 

— Am făcut ceea ce a spus el. 

— Ai știut să sortezi lupele? 

— Da, am făcut-o corect, el a examinat fiecare bucată pe care 
a pus-o tot acolo unde o pusesem eu. 

— Atunci te pot felicita, dar de ce ești atât de trist? 

Glenna luă un cearșaf mare și îl puse pe sfoară. 

— Meșterul nu s-a decis încă, trebuie să revin după-amiază. 
Cred că nu mă poate suferi. 

— Este un încăpățânat bătrân și acrit și are nevoie de puţin 
timp. Nu tu ești cel pe care nu îl poate suferi, ci acela este el 
însuși. Și, în plus, mai este încă supărat pe Llewyn, dar îi va 
trece, crede-mă! 

Glenna îi zâmbi încurajator. 

În timp ce Donovan trezea în Ellen o indispoziţie rebela, 
Glenna îi oferea sentimentul siguranţei și al afecțiunii materne. 


— Așa că vin mai târziu, zise Ellen fără niciun chef și se hotărî 
să se mai ducă o dată în piaţă. 


Când Ellen ajunse în locul în care cu o zi în urmă o întâlnise pe 
vânzătoarea de plăcinte, aceasta nu mai era acolo. Era ora 
prânzului și stomacul își cerea drepturile. Cercetă atentă în 
mulţimea din jur. Tocmai când voia să plece, apăru fata, care îi 
făcu un semn prietenesc. 

— Banul din argint de ieri a fost mult mai valoros decât 
plăcintele și coșul meu. Cavalerul ar fi putut obţine cu el trei 
coșuri pline cu plăcinte și ceva în plus. lar coșul meu nu era nici 
măcar plin. Căută două plăcinte, și i le întinse lui Ellen, 
spunându-i: la-le, sunt pentru tine! 

— Dar sunt două! 

— Ah, este în ordine, răspunse fata cu obrajii ca două piersici 
coapte. 

— Mulţumesc, sunt cele mai bune plăcinte pe care le-am 
mâncat vreodată! Ellen mușcă lacomă și continuă: L-am găsit pe 
fierarul despre care te întrebam ieri. Dar am să aflu abia mai 
târziu dacă mă acceptă. 

— Oh, sper că ai noroc, pentru că m-ai putea căuta mai des! 

Vânzătoarea de plăcinte trase cu ochiul spre Ellen. 

„Mă ia drept un candidat la însurătoare”, se gândi 
înspăimântată Ellen, apoi îi făcu doar scurt un semn și dispăru în 
mulţime, pentru a mai hoinări puţin prin piaţă. 

Privirea i se opri pe un bărbat voinic aflat mai departe în 
mijlocul mulţimii. Parcă i se opri inima. Sir Miles! De groază, 
rămase ca împietrită. Abia când bărbatul se întoarse puţin și ea 
putu să îi vadă chipul din faţă, își dădu seama că îl confundase. 
Respiră ușurată și își continuă plimbarea până auzi ţipetele a 
două femei. 

În jurul celor două deja se adunaseră câţiva curioşi, și Ellen li 
se alătură. O negustoreasă corpolenta, cu părul șaten murdar, 
vindea bentiţe și găitane de toate felurile, atât simple, cât și din 
mătase moale sau din brocart, uni ori divers colorate, brodate, 
lungi și scurte, groase și subţiri. 

Ţipetele stridente ale cumpărătoarei revoltate aproape că le 
acopereau pe ale vânzătoarei. 

— Ti-am plătit treisprezece bentiţe, fiecare lungă de un cot, și 
acum îmi ceri mai mulţi bani, escroacă nerușinată! 


— Mi-aţi dat bani pentru treisprezece bentiţe simple, dar cinci 
dintre bentițele alese de dumneavoastră sunt din mătase și sunt 
brodate, ele costă mai mult, la fel ca acelea patru tesute 
multicolor pe care le-aţi luat. Deci îmi datoraţi o jumătate de 
șiling. 

— Adu-l pe supraveghetorul pieţei! îi strigă vânzătoarea de la 
standul vecin. Fetișcanele astea bogate ori sunt prea proaste, 
ori încearcă să înșele oamenii cinstiţi. Nu lăsaţi lucrurile așa! 

Clienta trebui să recunoască faptul că nu avea dreptate. 
Existând perspectiva ca problema ei să ajungă la 
supraveghetorul pieţei, mormăi câteva blesteme, scoase suma 
cerută și plăti. Abia când aceasta se întoarse, văzu Ellen cine 
era cumpărătoarea. Nu o recunoscuse pe Aedith nici măcar 
după voce. 

— Lăsaţi-mă să trec! strigă Aedith nerăbdătoare mulţimii 
amuzate care o înconjura. 

Ellen știa că Aedith nu ura nimic mai mult decât să se râdă pe 
seama ei. Negustoresele vor ţine minte pe viitor ce i s-a 
întâmplat. 

Când cu nasul pe sus Aedith trecu prin dreptul lui Ellen, îi 
înfipse un cot între coaste și strigă: 

— Ce te holbezi așa, mojic tâmpit? 

Ceea ce trezi furia lui Ellen. Fără să se mai gândească, îi puse 
piedică surorii ei - cum de fapt îi mai pusese uneori când 
fuseseră împreună. Aedith se poticni, iar oamenii râseră și mai 
mult de ea. Supărată și surprinsă, privi în jur. Pentru un 
moment, privirile lor se întâlniră. Ellen îi văzu lacrimile din ochi 
și brusc i se făcu milă de ea. 

— Ellenweore? 

Ellen se îngrozi. Mâna lui Aedith țâșni înainte, dar, mai înainte 
ca aceasta să o apuce, Ellen se întoarse rapid și dispăru în 
mulţime ca urmărită de draci. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. 
Cu respiraţia tăiată, se ascunse în spatele unui car la o distanţă 
sigură și o urmări cu privirea pe Aedith, care se descurca greu în 
mulţime. 

Arogantă ca totdeauna, dar fără a mai ţine nasul pe sus, 
dispăru în uliţa postăvarilor. Mai privise de câteva ori în jurul ei, 
dar nu o descoperise pe Ellen. 

Furioasă, Ellen își dădu un pumn în frunte. „Nu mă pot stăpâni 
o dată? De ce trebuia să îi pun piedică? Nu puteam să o las să 


treacă pur și simplu?” Chiar dacă Donovan ar accepta-o, trebuia 
să aibă în vedere riscul de a fi descoperită și apoi trădată de 
Aedith. Deprimata, Ellen se închise în sine. Va trebui să fugă 
mereu? Cât de departe să se ducă așa, fără un ban? Descurajată 
rămase pe loc o eternitate. „Aedith este sora mea, nu trebuie să 
mă tem de ea”, încercă ea să se liniștească, dar nici ei nu prea îi 
venea să creadă. 

După ce își plânse îndelung de milă, se ridică, își îndreptă 
umerii și ridică mândră bărbia. Mai întâi, se va duce la Donovan, 
pentru a afla ce a decis. In faţa fierăriei lui Donovan, era o 
jumătate de duzină de cai. Doar unul dintre ei nu era călărit. Se 
părea că toţi ceilalți îl așteptau tocmai pe acest bărbat. Ellen 
cugeta dacă nu ar fi mai bine să plece. Poate era bine că 
Donovan era ocupat, așa o putea căuta în casă pe Glenna, și îi 
putea mărturisi că jignise fiica unui negustor, și că de aceea era 
mai bine să dispară din Ipswich. Glenna va înţelege desigur 
situaţia, iar lui Donovan nu o să îi pară decât bine că nu o mai 
vedea. 

Exact când vru să bată la ușa casei, ușa se deschise, și 
normandul amator de plăcintă de pește ieși. 

Acesta o prinse de umeri pe Ellen și râse. 

— Hei, acesta nu este degustătorul nostru? 

— Milord, zise Ellen și preferă să își plece privirea. 

— Nu mi-aţi spus că aveţi și un ucenic, meștere Donovan! 
strigă cavalerul în urmă, și în ușă apăru și Donovan. 

— Pare a fi un băiat curajos, ce noroc! Pentru o asemenea 
călătorie, un sperios nu v-ar fi de niciun ajutor. 

— Dareu... 

Ellen vru să spună că ea nu era ucenic, dar normandul nu o 
ascultă, ci i se adresă lui Donovan: 

— Ridicăm ancora a doua zi după Rusalii. Fără animale. Vă 
luaţi uneltele, și fără mult bagaj. Tot ce aveţi nevoie veţi primi la 
Tancarville. Veniţi mâine în port, ca să nu trebuiască să vă 
așteptăm. Comandantul căpităniei portului ne știe vasele și vă 
va arăta drumul. Până atunci ar trebui să învăţaţi ceva franceză, 
zise el și râse zgomotos. 

Donovan mormăi ceva neinteligibil. 

Poate că acum Ellen ar fi trebuit să spună ceva, pentru a 
clarifica neînţelegerea, dar rămase mută. De ce? Normandul o 
luase drept ceea ce ea voise neapărat să fie! Cât de mult își 


dorise să devină ucenicul lui Donovan înţelese abia când totul 
părea pierdut. Dar ce călătorie era aceea despre care cavalerul 
tocmai vorbise? 

Donovan nu o onoră cu o privire nici măcar după ce bărbații 
plecaseră. 

Ellen rămăsese în loc de parcă prinsese rădăcini și nu știa ce 
trebuia să facă. Atunci, din casă năvăli Glenna complet scoasă 
din fire. 

— Explică-mi, Don, că eu nu pricep nimic! De ce regele s-a 
supărat pe tine și te trimite tocmai pe tine? 

Donovan o mângâie ușor pe obraji pe soţia sa. 

— Regele nu s-a supărat pe mine deloc, dragă, tocmai asta 
este. William de Tancarville este un apropiat al regelui. Faptul 
că el l-a trimis pe Fitzhamlin la mine, pentru ca eu să plec în 
Normandia, este o onoare de care se bucură doar un fierar cu 
adevărat important! 

— Deci chiar vrei să pleci, constată Glenna. 

— Trebuie să plecăm. Ar însemna să îmi jignesc regele, dacă 
aș refuza invitaţia. Am de pus doar câteva condiţii, nimic mai 
mult. 

Donovan discutase mai întâi singur cu Fitzhamlin, iar Glenna 
fuse chemată ceva mai târziu. 

— Ce fel de condiţii? întrebă ea suspicioasă. 

— Am spus că vom avea nevoie de o casă normală și că aici 
gospodăria noastră va trebui administrată până când ne vom 
întoarce. Și l-am rugat ca totul să nu dureze mai mult de zece 
ani. 

— Zece ani? Glenna păli. Cine știe dacă vom trăi atât timp! 
striga ea. 

— Poate că va fi vorba de doar trei ori patru ani, încercă să o 
mai liniștească Donovan, dar nici el nu părea prea convins de ce 
spunea. 

— Am putea cel puţin să îi luăm cu noi pe Art și pe băiat? 
întreba Glenna cu un glas sugrumat. 

Donovan confirmă fără nicio ezitare. 

Ellen nu mai știa ce să creadă. Dar oricum ea trebuia să plece 
din Ipswich, deci de ce nu ar pleca în Normandia? Inima îi 
tresălta la gândul aventurii pe care o reprezenta o asemenea 
călătorie. Pe de altă parte, din nou nu putuse să decidă ea 
asupra viitorului ei. Nici măcar părerea nu i-o solicitase nimeni. 


Ellen îl văzu pe Donovan îndreptându-se către fierărie și prefera 
să îl urmeze. 

Dar Glenna o apucă ușor de umăr și o opri. 

— Mai lasă-l, și mâine este o zi! O trase pe Ellen în casă. Hai 
să îţi arăt unde vei dormi. Oftă încet și adăugă: Va urma cu 
siguranţă o perioadă grea, dar vei reuși să o depășești! 

Lui Ellen i se păru că Glenna mai mult își făcea ei înseși curaj 
decât ei, dar dădu afirmativ din cap. 


De teamă să nu o întâlnească pe Aedith, nu mai avu curajul 
să meargă în piaţa din Ipswich, chiar dacă i-ar fi făcut plăcere să 
îi povestească vânzătoarei de plăcinte despre aventura care o 
aștepta. lar zilele până la plecarea în călătorie au fost cele mai 
palpitante trăite vreodată de Ellen. În prima zi, se sculase 
înainte de răsăritul soarelui, se îmbrăcase repede, și nu 
mâncase nimic pentru a fi la timp în atelier. Își întipări în minte 
unde era locul fiecărei unelte a lui Donovan, pentru a o putea 
lua rapid când acesta va avea nevoie de ea, și pentru a o pune 
la loc după terminarea lucrului. Umplu trocul cu apă, curăţă forja 
așa cum avea să o facă de acum în fiecare dimineaţă, și se 
pregăti pentru a lucra cu meșterul. 

Donovan se purtă cu ea din prima dimineaţă de parcă i-ar fi 
fost dintotdeauna ucenic. Îi dădu câteva indicaţii pentru ziua 
respectivă, apoi se apucă de treabă, pentru a executa până la 
plecare comenzile primite deja până acum. A-l urmări era ceva 
unic. În unele zile, era atât de prins de munca lui, încât uita și să 
mănânce. Fiecare mișcare era bine gândită, nicio clipa nu era 
pierdută în zadar. 

Ellen crezu că înțelegea de ce Llewyn nu fusese destul de bun 
pentru Donovan. Llewyn era un fierar bun, dar pentru el fierăria 
era o meserie oarecare, în timp ce pentru Donovan era chiar 
vocaţia lui. 

Rareori explica ceva și totuși Ellen înţelegea fiecare procedeu, 
simţea, bănuia, ghicea ce făcea el și pentru ce făcea astfel. Nu o 
deranja să stea inactivă, doar pentru a putea să îl privească. 
Urmărea concentrată cum lucra Donovan și în fiecare zi învăţa 
mai mult decât ar fi putut învăţa în săptămâni întregi în altă 
parte. Seara o dureau ochii și cădea în pat ca după o muncă 
fizică dură, cu toate că poate nici nu atinsese ciocanul. Donovan 
aproape că nu vorbea cu ea, dar cu fiecare zi o privea tot mai 


prietenos. 


În dimineaţa plecării, Ellen se trezi foarte devreme, și oricum 
abia dacă dormise puţin din cauza emoţiei. Glenna îi făcuse 
cadou niște lenjerie de corp, două cămăși din pânză și un șorț 
care cândva îi aparținuse lui Llewyn. lmpreună cu alte lucruri 
personale, le împacheta în năframa primită de la Aelfgiva. 
Aceasta nu mai purta demult mirosul moașei, totuși Ellen avea 
lacrimi în ochi de fiecare dată când umbla la legătură. 

Și Glenna se trezise înainte de răsăritul soarelui. Ea dormea 
deja de câteva nopţi prost, și ca urmare era și prost dispusă. O 
chinuia întrebarea ce să ia cu ea în străinătate și ce să lase 
acasă. Ar fi preferat să împacheteze totul, dar era nevoita să se 
limiteze la obiectele de care depindea foarte mult. Lăsau acasă 
mobila și obiectele mari de uz casnic. Se răzgândea permanent, 
pregătea ambele sipete mari, pe care urma să le ia cu ea, apoi 
despacheta. În cele din urmă, în ele erau înghesuite 
îmbrăcămintea, cearșafuri, suportul pentru lumânări, paturi, o 
parte a obiectelor casnice și îndeosebi documentul pe care 
cavalerul Fitzhamlin i-l dăduse, așa cum conveniseră. Când se 
lumină, se treziră și Donovan, și Art. Luară micul dejun în tăcere, 
până când vecini și prieteni veniră pentru a se despărți cu urări 
de bine și cu bătut pe umeri. Pentru că Ellen nu cunoștea pe 
nimeni, se retrase câteva momente în spatele fierăriei, scoase 
rozariul mic din lemn pe care preotul de la St. Clement i-l 
dăruise după ultima rugăciune de duminica și îngenunche cu 
evlavie. În timp ce rostea rugăciunea, pipăia perlele din lemn. În 
încheiere, pomeni oamenii pe care îi iubea și despre care nu știa 
dacă îi va mai întâlni vreodată. După aceasta era gata de 
plecare. 

— Şi fii atent cu capra, nu o tai nici dacă nu mai da lapte, mă 
auzi? îi spunea Glenna plângând vecinului care urma să aibă 
grija de casa lor. 

Glenna era cu nervii la pământ. 

— Lasă, că nu capra este importanta, mormăi Donovan mai 
morocănos decât de obicei. 

— Vom fauri multe săbii noi și frumoase pentru cavaleri tineri! 
spunea Art radiind de fericire. 

În aceste zile, firea lui deschisa era singurul lucru luminos. 

Donovan îl înghionti supărat. 


— Hai o dată, Art, trebuie să plecam! 

Glenna suspina când porniră la drum. Privea mereu în urmă, 
până când casa dispăru după o cotitură a drumului. 

Ellen nu mai fusese în port, la docuri, așa că acum era cu atât 
mai mult emoţionată. Deși Orford era și el un oraș-port destul de 
important, Ellen nu mai urcase pe puntea unei corăbii, ci doar 
într-o luntre pescărească simplă. In port, își plimbă curioasă 
privirea pretutindeni. Peste tot erau butoaie, lăzi, baloturi și 
saci, iar într-o căsuţă amărâtă din lemn, care lăsa impresia că se 
va prăbuși în orice clipă, stăteau oameni în haine uzate, care 
păreau flămânzi. Erau zilieri care așteptau să aibă ceva de lucru 
din partea căpităniei portului. O muncă mizerabilă, încărcarea 
ori descărcarea de lăzi uriașe, butoaie și baloturi, o muncă prost 
plătită și periculoasă pe deasupra. Uneori, bărbaţii erau striviţi 
de încărcătura scăpată de sub control ori se înecau dacă nu 
puteau fi scoși la timp din apă. 

La chei stăteau care cu boi, care aduceau ori duceau 
mărfurile. Cei care le conduceau se lamentau cu voce tare și 
provocau o dezordine îngrozitoare manevrându-le. 

Peste tot mișunau călătorii. Într-un colţ al portului se 
adunaseră niște pelerini, care schimbau între ei sfaturi ori își 
împărtășeau experienţele lor cu privire la drumurile cele mai 
sigure. Comercianţii roiau ca muștele, în speranţa că vor putea 
să vândă tot felul de nimicuri mai mult ori mai puţin folositoare. 
În dreptul unei corăbii splendide, vopsite în mai multe culori, 
stăteau câţiva prelați. „Poate trimiși ai papei”, gândi Ellen când 
le văzu veșmintele scumpe stacojii și purpurii. Călugării și preoţii 
din jurul ei, în rasele lor simple, păreau niște sărmani șoricei de 
câmp în comparaţie cu aceștia. Studenţi călători, medici și tineri 
nobili îi înconjurau curioși pe reprezentanţii bisericii. 

La Ipswich se îmbarcau și negustori și aventurieri, de fapt tot 
o apă și-un pământ. Cei care erau în așteptare trândăveau pe 
capetele de ziduri, pe baloţii din paie, pe sipete ori pe lăzi. 
Nimeni nu voia să urce prea devreme la bord, preferau să stea 
pe uscat până la iminenta plecare a vaselor lor, pentru a nu 
trebui să petreacă pe punţile mișcătoare mai mult timp decât 
era strict necesar. 

Când Donovan și ceilalți, după o lungă căutare, dădură în cele 
din urmă de șeful căpităniei, bărbatul care duhnea a alcool și a 
pește stricat îi îndreptă indispus către o corabie impresionantă 


cu două catarge. „Este vasul cel mai mare din port”, constată 
Ellen. 

Pe o rampă din lemn, nenumărați docheri cărau în interiorul 
vasului provizii, apă de băut, și mărfuri ambalate în butoaie și 
lăzi mari. Muncitorii aveau în spinare uriașe baloturi, sub care 
aproape că nu se mai vedeau. 

Un ofițer normand mai în vârsta le dădea instrucţiuni precise 
asupra locului în care să fie depozitate. Se părea că acesta 
cunoștea perfect toate colțurile corabiei. La ordinul lui, oamenii 
ancorau încărcătura cu frânghii groase, pentru a nu se 
transforma în proiectile s periculoase din cauza valurilor mari. 
Caii cavalerilor erau și ei încărcaţi, ca și câteva oi și coșuri cu 
păsări, j Dezordinea de pe punte devenea tot mai incontrol 
labilă, dar ofiţerul era cu ochii pe tot ce se petrecea 1 și își 
păstră calmul. _ 

— Tu, du lăncile jos! In colţul din dreapta, în spate mai este 
loc, așază-le vertical și leagă-le cu vârfurile în sus, clar? 

Scutierul dădu din cap și se grăbi să execute ce i se ceruse. 

— Lăzile cu cămâășile din zale și cele cu scuturi merg acolo, 
hai, repede! 

Ellen privi în jur. Într-un colţ, erau câţiva oameni simpli, ca 
Donovan și soţia lui, nu erau nici cavaleri, nici soldaţi, și priveau 
și ei cum era încărcat vasul. 

— Or fi și meșteșugari care călătoresc la Tancarville? 

O înghionti pe Glenna și făcu un semn cu bărbia în direcţia 
micului grup. 

— Oh, da, răspunse Glenna și se adresă apoi soţului ei: 
Privește, acolo este Edsel, bijutierul, cu soţia și cu cei doi copii! 

Se îndrepta bucuroasă către micul grup, trăgând-o după ea pe 
Ellen. 

Normanzii adunaseră cei mai diferiţi englezi. Fletcher, care 
făcea săgeți, și Ives, făuritor de arcuri, stăteau unul lângă altul. 
„Erau fraţi și niciodată nu se despărţiseră”, îi șopti Glenna lui 
Ellen în timp ce Edsel îi veni în întâmpinare. Tinea de mână un 
copil mic, care lui Ellen îi amintea de Kenny. Oftă și zâmbi 
melancolic. Când micuțul scoase limba la ea, trase indignata aer 
în piept. 

— lată-i acolo pe soții Webster, postăvari din Norwich, și vin ei 
cu noi, explică Edsel. 

Nu spuse nimic despre cele două târfe care atrăgeau atenţia 


datorită șalurilor galbene și buzelor și obrajilor vopsiți strident. 

— Şi cine este fata aceea? întrebă Glenna. 

— Nu am idee. Cred că face plăcinte, răspunse el binevoitor, 
și ridică din umeri. 

Acum o descoperi și Ellen pe fată. Surprinsă, se duse repede 
la ea. 

— Tu ce faci aici? 

— Cavalerul pe care îl știi deja a spus că plăcintele mele sunt 
cele mai bune pe care le-a mâncat vreodată. Se pare că 
stăpânului lui îi place foarte mult peștele. Mi-a oferit bani buni și 
un angajament permanent. Niciodată nu aș fi visat să plec atât 
de departe de casă! 

— Mama ta a fost de acord? întreba Ellen, nevenindu-i a 
crede. 

— Ea nu știe nimic, am plecat pur și simplu, ca în fiecare 
dimineaţă. Când o să bage de seamă, voi fi departe pe mare, și 
libera! Dar tu? Voiai să lucrezi la un fierar, nu ai reușit? 

— Ba da, tocmai de aceea sunt aici! Este o poveste mai lunga. 

Ellen zâmbi. Era bucuroasă că, în afară de fierar, Glenna și 
Art, mai cunoștea pe cineva pe vas. 

— Pe mine mă cheamă Rose. 

Fata își șterse mâna pe şort și i-o întinse lui Ellen. 

— Alan, răspunse aceasta scurt și se strădui să strângă mâna 
bărbătește, fără a-i strivi prea tare mâna fetei. 

Rose o privi cu o admiraţie sinceră și clipi languros. 

Ellen se simţi contrariată. „Ea chiar crede că îi voi face curte 
dacă clipește așa”, se gândi exasperata. 

Mai trecu ceva până când vasul fu complet încărcat, apoi 
pasagerilor li s-a cerut să urce la bord. Acum căpitanul se 
grăbea. Incărcătura ocupa mai tot locul, și fiecare trebuia să își 
îngrămădească boccelele și lăzile cum putea mai bine și să se 
așeze cât mai comod posibil în puţinul spaţiu liber rămas. Când 
corabia se desprinse de chei, Ellen se sprijinea cu spatele de un 
butoi care avea un ușor iz de stejar și de vin. 

— Să sperăm că nu avem șobolani la bord, zise Glenna, 
privind în jur suspicioasă înainte de a se așeza. 

— M-ar mira, pentru că nu există corabie fără șobolani. Și 
câţiva poate că este chiar bine să fie, deoarece se spune că 
primii care părăsesc o corabie ce se scufundă sunt șobolanii. 
Dacă se aruncă în valuri, știm cel puţin că vasul este în 


primejdie, spuse Donovan ridicând colţurile gurii în semn de 
zâmbet. 

Glenna îl privi consternată. 

— Dacă ai încercat să fii spiritual, să faci o glumă, nu ţi-a 
reușit deloc, bufni ea și îi întoarse bărbatului spatele. 

Donovan ridică din umeri și intră în vorbă cu ceilalţi 
meșteșugari englezi, care discutau pe punte. 

Cavalerii aflaţi la bord se apucaseră să joace zaruri imediat 
după ce corabia plecase la drum. 

Doar un bărbat, îmbrăcat elegant, cu părul lung până la umeri 
ușor răvășit, stătea singur, sprijinit de balustradă. De la una 
dintre târfe aflară că acesta se numea Walter Map și ca era 
slujbaș al regelui. La ultima lui călătorie în Anglia, se 
îmbolnăvise și nu mai putuse reveni în Normandia. De aceea 
Fitzhamlin fusese de acord să îl ia sub protecţia lui și să-l 
readucă stăpânului său după ce se însănătoșea. 

Walter Map fusese educat la Paris, știa sa scrie și să citească 
și îl învăţa pe rege limba latină și gramatica. Dar el nu era doar 
un învăţat, ci era și prietenos cu toată lumea. Le trata pe toate 
femeile de la bord ca pe niște doamne și încerca să îi bine- 
dispună pe calatorii tensionaţi cu mici glume. Când corabia 
începu să se legene mai tare și se stârni un vânt mai puternic, 
se prinse și el, ca toţi ceilalţi, bine de balustradă pentru a-și goli 
peste bord stomacul rebel. Cu excepţia marinarilor, Ellen și Rose 
păreau a fi singurele care se simțeau oarecum bine. Doar 
duhoarea vomei devenea din ce în ce mai insuportabila. Când 
Ellen se ridică pentru a vedea ce se întâmpla cu Walter, care 
atârna de mai multa vreme agăţat de balustrada, cămașa i se 
ridică deasupra turului pantalonilor. Rose observa o pată roșie- 
maronie pe pantalonii ei, și o apuca de braţ. 

— Așteaptă, probabil, te-ai rănit. Vezi că ai sânge pe 
pantaloni. 

Chiar și o zgărietura a pielii, provocata de un cui ruginit, 
putea fi periculoasa. Rose cerceta suprafaţa din lemn pe care 
șezuse Ellen, dar nu descoperi nimic. 

— Aici nu este nimic care să te fi putut răni. Poate că pata 
este mai veche. g 

Ellen nu își putea explica de unde provenea pata. In afară de 
nişte crampe stomacale incredibile, care o chinuiau de un timp, 
pe care ea le interpreta ca un prim semnal de rău de mare, nu 


mai simţise nicio durere. Se retrase într-un ungher liniștit, unde 
nu o vedea nimeni, dădu jos pantalonii și constată că sângele 
provenea de la organul ei genital. | se făcu frică. Işi amintea vag 
că și mama ei sângerase, „murdar” spusese ea atunci, dar Ellen 
nu știa de ce sângerase, cât dura sângerarea și ce însemna 
asta. Era complet neajutorată. Ce se va întâmpla dacă observa 
Glenna? Îi va spune lui Donovan. Și atunci călătoria ei va lua 
sfârșit înainte de a fi început cu adevărat. În ochi i se iviră 
lacrimi. Poate că pentru asta va fi chiar pedepsită, închisă ori 
poate că în Normandia o vor părăsi. Pe lângă crampe, acum o 
mai treceau și căldurile. 

Brusc, în faţa ei apăru Rose. Care privea locul în care la 
bărbat ar fi trebuit să fie altceva și care era acoperit cu doar 
câteva fire rare de pâr. 

— Dar tu nu ești băiat, stabili ea. Sângerezi pentru prima 
dată? 

Ellen confirma cu un gest și de rușine nici nu o mai putu privi 
pe Rose în ochi. 

— O să mă duc la Hazel, târfele se pricep la așa ceva. 

— Te rog să nu mă trădezi! șopti Ellen privind-o implorator. 

— Nu o voi face, probabil, ai tu motivele tale să te dai drept 
băiat. Am să îi spun doar că eu sângerez, nu îţi face griji. Te 
doare? 

Rose părea că știe mai multe decât Ellen despre această 
sângerare. 

— Mă doare burta. 

Ellen rămase în colțul ei stând pe vine, abia ţinându-și 
pantalonii. 

Când Rose reveni, aflase deja destul pentru a o liniști pe Ellen. 

— Hazel mi-a dat câteva cârpe și mi-a arătat cum trebuie 
puse. Femeile sunt atente să nu se așeze pe rochie, ca să nu le 
păteze, dar tu porţi pantaloni cu crac, deci să fii atentă ca bluza 
sa îți acopere mereu turul, iar tu să nu te așezi. Și mai trebuie 
să schimbi cârpele destul de des și să le speli, altfel miros. Rose 
îi dădu cârpele și continuă: lar asta este peliniţă; pune sub limbă 
câteva frunze. Te vor ajuta în privinţa crampelor. Ai și alţi 
pantaloni? 

— Da, în bocceaua mea. 

Era incapabila să facă ceva, și îi era recunoscătoare lui Rose 
că se ocupa de toate. 


— Uite, îmbracă-i, și dă-mi-i pe cei pătaţi. Îi voi spăla eu, ca și 
cârpele. Și nu o să se observe nimic. Nu îţi face griji, nimeni nu 
va băga de seama, spuse Rose după ce aduse bocceaua și 
scoase din ea ceilalți pantaloni. 

— Îţi sunt datoare, mulţumesc, șopti Ellen și 
picioare o cârpa împăturită. 

Pentru a nu aluneca, Rose îi trecu peste coapse o cârpa mai 
mare și îi făcu nod, așa cum îi arătase Hazel. lar pe deasupra 
Ellen îmbrăcă pantalonii noi. „Dacă ar fi știut Llewyn...”, gândi 
ea, și abia se putu stăpâni să nu chicotească isteric. 

Rose își preluă pe loc rolul de ocrotitoare și de păstrătoare a 
secretului lui Ellen, care îi era mai mult decât recunoscătoare 
pentru gestul ei. 

— Acum te simţi mai bine? o întrebă ceva mai târziu Hazel pe 
Rose, care la început nu își dădu seama despre ce era vorba. 

— Eu? Niciodată nu m-am simţit mai bine! 

— Pe mine peliniţa mă ajută foarte mult, dar pe Tyra - și îi 
arătă cu capul către prietena ei - nu o ajută. La fiecare este 
altfel. 

Abia acum pricepu Rose la ce se referise Hazel. 

— Îţi sunt foarte recunoscătoare. Crampele erau groaznice, 
dar acum mă simt din nou bine, minţi ea fără să roșească. 

— Dacă te vei simţi iarăși rău, vino la mine, mai am. 

— Îţi mulţumesc! 

— Plec înainte ca bărbaţilor să le treacă prin cap vreo idee 
proastă, spuse conspirativ târfa. De câte ori trec pe lângă mine 
și pe lângă Tyra, fluieră, se ling provocator pe buze ori fac 
remarci ofensatoare. Tu ești o fata decentă, pe tine nu trebuie 
să te trateze astfel. 

— Dar tu de ce o faci? vru să știe Rose. 

— Nu am învăţat să fac altceva. Hazel ridică indiferentă din 
umeri și adăugă: Mama și bunica erau și ele târfe, eu m-am 
născut într-un bordel, nu știu să fac altceva, nu am de ales. 

— Toţi bărbaţii sunt așa? 

— Aproape toţi, spuse Hazel și privi spre balustradă. Singurii 
care nu ne privesc lacomi sunt Walter 

Map și tânărul Alan. Eu îi consider drăguţi. Și cred că băiatului 
îi place de tine. 

— Suntem doar prieteni, nimic altceva! 

— Ei, nu te lăsa, mai ai timp! zise Hazel, care avu impresia că 


A 


își puse între 


sesizase o urmă de regret în vocea lui Rose și o atinse pe umăr 
zâmbind. 

În a patra zi a călătoriei, la puţin timp după răsăritul soarelui, 
Ellen stătea pe punte alături de Walter. Ea preţuia umorul fin al 
acestuia și modul lui reținut de a fi. 

— Ai remarcat cum te privește Rose? 

Walter o luă pe Ellen pe după umeri și își apropie faţa de a ei. 

— Ce vrei să spui? 

Ellen nu înţelegea la ce se referea acesta. 

— Umblă după tine ca diavolul după sărmanele suflete, dragul 
meu Alan! Îţi supraveghează geloasă fiecare pas, îi șopti el la 
ureche. Și acum stă în spate și te supraveghează. 

Ellen râse. Rose era singura ei prietenă, șușotiseră iarăși 
împreună o jumătate de noapte. 

— Oh, Map, ai o fantezie debordanta! 

Walter ridică din sprâncene. 

— Dacă accepţi sfatul meu bine intenţionat, fii cu luare- 
aminte, în caz că nu vrei nimic de la ea. Dragostea refuzată 
naște ura cea mai periculoasă! Crede-mă și nu uita ce ţi-am 
spus. 

— Nu este ceea ce crezi tu, zău. Pe noi ne leagă doar 
prietenia, răspunse Ellen sigură pe ea. 

— Nu mai spune! 

Walter privea fix marea. Părea oarecum jignit. Dar arătă apoi 
ceva în depărtare. 

— Acolo! Acolo este coasta Normandiei, vezi unde se varsă 
râul? Acolo se varsă Sena în mare, vom naviga pe ea până la 
Tancarville, explică el. 

Ellen duse mâna la frunte și privi spre est. Deși vântul era 
favorabil, intrarea pe Sena a durat mai mult decât se așteptase 
Ellen. Privea atentă coasta, care acum era foarte apropiată. Un 
marinar normand veni din cealaltă parte a corabiei și se aplecă 
peste balustrada punţii. 

— Are și el rău de mare? 

Ellen ridică din sprâncene și îl privi întrebătoare pe Walter. El 
era singurul englez care cunoștea și limba franceză, și de aceea 
cunoștea tot ce se întâmpla la bord. 

Map clătină din cap și râse. 

Exact în acel moment, marinarul nebărbierit și cu pielea 
tăbăcită de intemperii duse mâinile la gură și îi strigă ceva 


timonierului. Apoi el alergă în partea cealaltă a navei, 
aplecându-se și acolo peste bord. 

— Ce Dumnezeu face acolo? 

— Marinarii spun că în Sena sunt mai multe praguri decât 
stridii în Honfleur. Dacă doar o clipă este neatent, călătoria 
noastră ia sfârșit înainte de a ajunge la Tancarville. Pe chipul lui 
Ellen, Walter citi că acest răspuns nu o mulțumea și continuă: El 
se apleacă peste bord cât mai mult pentru a putea vedea mai 
bine. Unul ca el trebuie să aibă mulţi ani de experienţă, ca vasul 
să nu eșueze. Îl vezi pe matrozul acela tânăr de acolo, în spate? 

— Evident, că doar am ochi, spuse Ellen mirându-se și ea de 
ce era atât de iritata. 

— Probabil că bătrânul a început și el astfel, privind peste 
umărul unui marinar experimentat. În speluncile porturilor nu se 
bea doar, acolo marinarii fac și schimb de experienţa. În așa fel 
a adunat el cunoștințe de la alți matrozi și din călătoriile 
anterioare, cu privire la praguri. El le recunoaște prin modul în 
care stâncile ies din Sena, și chiar culoarea apei îi indică locurile 
unde ar putea fi praguri. De aceea el observă totul cu mare 
atenţie. 

— Spune-mi, de unde știi tu toate astea? întrebă Ellen 
impresionata. 

Map zâmbi pișicher. 

— Nu toţi sunt atât de tăcuţi ca tine. Cu excepţia ta, mai toţi 
îmi relatează ce învârtesc. 

Ellen nu mai zise nimic și contemplă gânditoare ţinutul străin 
de pe stânga și de pe dreapta Senei. Pământul era maroniu- 
închis și gras, iar din iarba de un verde crud, suculentă a 
pajiștilor răsăreau nenumărate flori multicolore de primăvară. 
Această priveliște îi trezi dorinţa puternică de a simţi din nou 
pământ sub picioare. Oftă: 

— Doamne, cât urăsc clătinatul acesta! 

Walter o privi serios. 

— Nu o spune acum, cu puţin înainte de final, ţi se va face 
iarăși rău, încă nu sunt valuri mari. 

— Prostii, nu am nimic. Am doar chef să pot, în fine, să merg 
drept, răspunse ea scurt. 

De pe mal, vaci bine hrănite, cu pete maro și albe, se uitau cu 
ochi mari la vasul ce trecea prin dreptul lor. 

— Uite acolo, în spate, sunt oi! Și miei! strigă surprinsă Ellen, 


arătând către o altă pășune. 

— Alan, încep să îmi fac griji serioase privind starea ta 
sufletească. O jumătate de Anglie a rămas cheală de iarba din 
cauza oilor, de ce Dumnezeu ai căzut pe spate la vederea 
acestor patrupede behăitoare? 

— Dar ei au îmbarcat oi, zise intrigata Ellen, am crezut că în 
Normandia nu există niciuna. 

Ellen era necăjită de faptul că știa atât de puţin despre 
Normandia. 

— Oile englezești dau lână mai buna și mai multă decât alte 
surate, de aceea normanzii iau oi de la noi, pentru a le 
aclimatiza pe terenurile lor. Dar oricum dobitoacele din Anglia 
rămân mai bune. Eu cred că acest lucru se datorează furajelor 
de la noi. Map căzu pe gânduri un moment, apoi zise: Ori poate 
că din cauza vremii din Anglia... 

Nu apucă bine să termine ce avea de spus, că interveni 
postăvarul care le ţinea tovărășie. 

— Depinde de foarfecele pe care țăranii englezi le stăpânesc 
mai bine. In afară de asta, ei se roagă în mod regulat la sfinţii lor 
protectori, și după părerea mea ajutorul Domnului nu este pe 
ultimul loc, explică ţesătorul dându-și importanţa. 

Walter clătină din cap pierdut în gânduri, iar Ellen fu 
bucuroasă că nu o mai privea atât de ironic. Ea ridică scurt 
privirea spre cerul cenușiu al după-amiezii, după care privi 
ţinutul plat care se întindea în fața ochilor ei. Ample păduri de 
foioase și conifere alternau cu pășuni și ogoare, iar între ele se 
ridicau mii și mii de meri în floare. Vântul primăvăratic le 
smulgea petalele fără vlagă, de un roz gingaș, și le împrăștia ca 
o mare de fulgi de zăpadă. „Aici se trăiește bine”, gândi Ellen 
foarte sigură. 

— Acolo, în față! Tancarville! strigă cineva. 

Ellen cercetă curioasă cu privirea. 

In depărtare, pe un triunghi stâncos abrupt, care pătrundea 
adânc în Sena, trona o splendidă cetate, înălțimea pe care se 
afla fortăreaţa era înconjurată în două părţi de apă, fiind astfel 
protejată în faţa invadatorilor. Pietrele deschise la culoare ale 
donjonului simetric cioplite străluceau argintiu în razele soarelui 
după-amiezii. Nenumărate căsuțe strâmbe acopereau stânca, 
de parcă ar fi vrut să asalteze cetatea și totuși răzbătea ceva 
pașnic din acest peisaj. Două corăbii comerciale mari și multe 


luntri pescărești se legănau într-un mic golf, la poalele cetăţii. În 
acest loc, Sena era mărginită pe ambele maluri de păduri dese. 
Cu siguranţă că acestea erau pline de vânat, fiind terenul 
preferat de vânătoare al stăpânului locului și al oamenilor lui. 

Intre timp, toţi călătorii urcaseră pe punte, pentru a admira 
noua lor patrie. Fiecare dintre ei purta cu el speranţe și temeri. 
Insă aici și acum ei vedeau doar frumuseţea locului numit 
Tancarville și erau vrăjiți de ea. 

Spre vest, soarele apunea la orizont într-o lumină caldă. Pe 
cerul albastru-cenușiu, nori roz se adunau ca nişte oi pictate. În 
curând, soarele va dispărea la orizont într-o mare de culori. Doar 
în nord cerul era negru-gri și ameninţător, parcă pregătind o 
furtună. 


Tancarville, iunie 1162 


În timp ce Donovan se ocupa de construirea fierăriei, Ellen 
colinda de câte ori se putea zona de jos a cetăţii și satul. Se 
bucura de vara și de libertatea care se va încheia când fierăria 
va fi gata. De fiecare dată când, la indicaţia lui Fitzhamlin, 
venea preotul satului pentru a-i învăţa ceva franceza pe 
meșteșugarii englezi, Ellen o tulea. Îi repugna să se dea drept 
băiat în faţa preotului. Acesta era în definitiv un reprezentant al 
Domnului, iar de Domnul nu îţi puteai bate joc. Oricum, se părea 
că preotul cel slăbănog, cu ochi căprui lipsiţi de strălucire, își 
îndeplinea obligaţia doar ca pe o îndatorire plicticoasa. Nu făcea 
un secret din faptul ca era oripilat de ceea ce le ieșea străinilor 
din frumoasa lui limba, când încercau zadarnic să redea 
bolborosind ceea ce pronunţa el în fața lor graseind atât de 
elegant. 

Cu toate că Donovan se uita chiorâș de fiecare dată, Ellen 
prefera să își petreacă timpul urmărindu-i pe meșteșugarii 
normanzi la munca lor. În acest fel, învăţa oricum mai mult 
decât ar fi putut-o face vreodată de la preot. Uneori, își făcea de 
lucru pe la fântâna, trăgea cu urechea la vorbele fetelor și 
încerca să le înțeleagă sporovăială stupida. 

Dar locul ei preferat era o mare claie de paie, din vârful căreia 
putea cuprinde întreg câmpul pe care paijii și scutierii erau 
instruiți în meșteșugul armelor. Ar fi putut rămâne veșnic acolo, 
cu un fir de pai în colţul gurii și bălăbănind din picioare. Când 
tinerii se adunau în grupuri în apropierea ei și se certau cu 
privire la exerciţiile cu armele, ea era foarte atentă și se 
concentra asupra limbii folosite de aceștia. Astfel, în scurt timp, 
învățase mai multă franceză decât toţi ceilalţi nou-veniţi la un 
loc. Și pronunția o stăpânea curând mai bine decât compatrioţii 
ei, care întâmpinau mari dificultăţi în articularea inteligibilă a 
cuvintelor străine atât de melodioase. 

Rose, care lucra în brutărie și care nu participa la cursuri, se 
făcea înţeleasă fără multe cuvinte, folosind mâinile și picioarele, 
și se descurca foarte bine. În timpul pauzei de prânz, Ellen o lua 
deseori cu ea. Se opreau într-un colţ al curţii cetăţii, se bucurau 
de căldura soarelui de vară, pălăvrăgeau, râdeau și mâncau. La 
brutărie. Rose era tachinată prin gesturi elocvente, pentru că 
toți ceilalți credeau că tânărul fierar îi făcea curte. Rose 


observase deja că argaţii normanzi preferau să plece când 
apărea Ellen. Desigur, ei credeau că, fiind englez, fierarul avea 
șanse mai mari la ea decât ei. Ea alimenta cu plăcere zvonurile 
aruncând uneori lui Ellen la despărţire câte un sărut. Rose se 
acomodase la Tancarville la fel de repede ca Ellen, probabil 
pentru că erau amândouă tinere și priveau înainte în loc de a 
privi înapoi. 

Ba chiar și Glenna, care la început fusese atât de speriată de 
străinătate, înflorea vizibil. Stăpânul din Tancarville pusese să li 
se construiască o casă frumoasă și le pusese la dispoziţie 
lucrători și materiale pentru a o ridica. În încăpătoarea cameră 
de zi, dotată cu o vatră mare, se afla o masă de stejar lungă cu 
două bănci, și nu departe, într-un colţ, era o etajeră grea din 
lemn, în care erau rânduite oale, vase pentru supă, urcioare și 
câni din lut. Dar marea mânarie a Glennei din noua casă erau 
cele două fotolii cu spătar înalt și rezemători de braţe sculptate, 
cum se găseau de altfel doar în casele celor avuţi. Sub acoperiș, 
mai erau două dormitoare mici, la care se ajungea pe o scară de 
lemn abruptă. Într-unul dormeau fierarul și soţia lui, celălalt era 
pentru ajutoare. 


Donovan era foarte ocupat cu supravegherea construcţiei 
fierăriei. Cu două forje mari - fiecare din ele cam de două ori 
mai mare decât cea pe care o avusese în Anglia, cu trei nicovale 
și două jgheaburi din piatră, pentru călirea lamelor lungi, noul 
atelier oferea suficient loc pentru meșter, două ori trei calfe și 
trei, patru ajutoare. Stăpânul insistase ca fierăria să fie destul 
de mare pentru a fi instruiți în ea și alți bărbaţi. Deși era greu de 
imaginat ca Donovan să pregătească fierari cu talent mediu, a 
trebuit să se supună și a ales destul de repede doi tineri. 

Cel mai mare dintre cei doi, Amaud, se instruise timp de trei 
ani în sat, la un fierar simplu, și cel puţin avea un fond de 
cunoștințe pe care Donovan putea clădi ceva. Amaud trebuia să 
ia totul de la început, dar părea să fi priceput ce privilegiu 
reprezenta a putea lucra pentru Donovan. Și, spre satisfacția 
meșterului, el se străduia să înveţe. Ellen era nemulțumită de 
faptul că Donovan nu îl supusese examenului cu lupele. Amaud 
era un flăcău fercheș, cu ochii căprui și cu sprâncene arcuite. 
Doar că era conștient de efectul produs asupra femeilor și făcea 
uz de el cu mare plăcere, ceea ce Ellen nu aprecia defel. 


Vincent era puţin mai tânăr decât Amaud și trebuia instruit 
pentru a deveni ajutor de fierar. Era puternic ca un taur, avea 
ochii adânciţi în orbite și un nas mult prea borcănat. Cu un 
devotament pueril, se ţinea ca un căţel după Amaud, pe care îl 
admira. 

Amaud îl dispreţuia, dar îngăduitor îi permitea să îl venereze. 

Ellen îl evita pe Amaud în afara fierăriei, pentru că nu avea 
încredere în el. Oricum, prezenţa celor doi avea avantajul că 
Donovan avea mai mult timp pentru Ellen. 

Cu cât îl cunoștea mai bine pe fierar, cu atât mai mult îl 
preţuia. Îl iertase demult pentru firea lui iniţial ursuză. Pe Ellen o 
impresiona profund cum trata el fierul. Pe când cei mai mulţi 
fierari îi dădeau forma dorită prin lovituri puternice, Donovan 
părea că îi dădea ușoare, chiar gingașe palme, așa cum mamele 
o fac cu toată dragostea cu copiii lor, pentru a-i face să râdă. 
Ellen nu se mai sătura privindu-l și era convinsă că numai așa 
cum o făcea el, cu o adâncă înţelegere pentru material, fierul 
putea primi o formă perfectă. 

Cu toate că îi făcea plăcere fiecare clipă petrecută în fierărie, 
Ellen se bucura în mod deosebit de zilele însorite când mergeau 
cu toţii la biserică și când după slujbă pălăvrăgeau puţin cu 
ceilalți meșteșugari anglo-saxoni. Când vremea era frumoasă, 
se așezau pe iarbă, ca să mănânce împreună. Atunci, Ellen se 
așeza lângă Rose, cu care tăifăsuia și râdea. In plus, trebuia să 
fie foarte atentă pentru a nu se deconspira ca fată. 

De când plecase din Orford, mugurii mici din piept deveniseră 
două movile cărnoase. Cu toate că își trăgea umerii înainte, 
avea tot mai des senzaţia că cineva se holba la ea. Când într-o 
duminică se retrăsese singură în cameră, își strânse bluza în așa 
fel încât sânii i se profilară clar. 

— Cumva trebuie să scap de ei, murmură ea încruntându-se. 

Brusc, auzi zgomote pe scară, și Art intra valvârtej în cameră. 
Ellen se întoarse imediat și se prefăcu a-și aranja patul. Respira 
ușurată când Art, fără a fi observat ceva, se lăsă să cadă pe 
patul lui, și în clipa următoare adormi. Ca totdeauna când bea 
prea mult cidru, sforăia puternic. Se întinse și Ellen în patul ei, 
dar se răsucea neliniștită când pe-o parte, când pe alta, și cu 
greu o cuprinse somnul. 

În miez de noapte, se trezi. Visase niște sâni enormi, pe care 
ea îi expunea ca pe niște trofee. Privi în jur. Era încă întuneric, și 


doar lumina albă a lunii se strecura printre stinghiile obloanelor 
ferestrei. Ellen se asigură că Art încă mai dormea și se ridică. Își 
trase cămașa peste cap și își pipăi sânii. Bineînţeles că nu erau 
atât de mari ca în vis. Trase umerii înapoi, aproape mândra de 
pieptul ei. Apoi redeveni temătoare, pentru că nu își va mai 
putea ascunde mult timp formele ei feminine. Deci ce trebuia să 
facă? Făcuse rost de curând, la un preţ rezonabil, de o bucată 
mare de pânza. Intenţionase să facă din ea tampoane pentru 
zilele când era la ciclu, dar nu începuse să o taie. Poate ca putea 
să folosească o bucată din ea ca bandaj peste sâni? Ellen scoase 
pânza de sub pat și o despături. Cu cuțitul tăie o banda lată de 
patru palme, dar o dată cu fâșâitul pânzei sforăi și Art mai 
puternic. Ellen se sperie și se făcu singură nebună, pentru că nu 
își lăsase cămașa jos. Tremurând, luă banda de pânza tăiată și o 
înfășură peste piept. Apoi ridică braţul drept, ca și cum ar lovi cu 
el, dar îl lăsă imediat jos și dădu nefericită din cap. Așa îi era 
imposibil să lucreze. Mai slăbi legătura cât să aibă suficient loc 
să respire și să poată ridica braţul. Așa trebuia să meargă. 

Într-o altă dimineaţă își înfășură din nou pieptul. La început 
merse cam ţeapăn, dar pe parcursul zilei părea ca începuse sa 
se acomodeze cu legătură. Totuși, după-amiază observa că 
legătură îi alunecase până pe șolduri. Mormăi o scuză și se grăbi 
să iasă din atelier. 

În zilele următoare, exersa legarea fâșiei peste piept, în așa 
fel încât aceasta să nu mai alunece. La un moment dat, reuși, și 
visul cu sânii uriași nu mai reveni. 

Amaud rânjea răutăcios și susţinea că Alan ar fi mai ahtiat 
decât o fată să dea fuga mereu la latrină, așa că Ellen se temea 
că acesta ar bănui ceva. 

Înjura și scuipa mai des și imita gestul tipic bărbătesc de a 
duce mâna la prohab pentru a verifica poziția legăturii în zilele 
cu probleme. Dar permanent trăia cu teama că secretul ei va fi 
descoperit. 


Odată cu luna noiembrie, sosi și vremea ceţurilor dese. În 
unele zile, ceața umedă și grea atârna din zori până în noapte 
peste Tancarville, tristă și impenetrabilă. Uneori, părea a se mai 
destrăma, trezind speranţe într-o zi mai luminoasă, mai 
prietenoasă, pentru ca imediat să se lase un nou nor, care își 
punea pecetea rece și umeda pe inimile oamenilor. In alte zile 


valurile ceţii erau dimineaţa grele și inerte ca plumbul, însă se 
mai ridicau și spre prânz se pierdeau în imensitatea cerului ca o 
pânză de mătase purtata de un vântuleţ ușor spre cer. Intr-o 
asemenea zi Ellen a urcat în cetate pentru prima dată după mai 
mult timp. 

Chiar în spatele porţii deschise, un tânăr stătea pe un trunchi 
de pom retezat. Trunchiul nu era destul de lat pentru a putea 
pune pe el ambele picioare deodată. Tânărul era înalt și voinic, 
cu vreo doi ani mai mare decât ea. Stătea drept acolo, fără să 
se clintească, cu privirea pironită în fața sa. In spinare ţinea un 
mic sac plin cu nisip. Ellen nu îl băgă în seamă pe tânăr. Probabil 
că stătea așa de la miezul nopţii. Din discuţiile scutierilor, aflase 
că acesta era doar unul din multele examene pe care trebuia să 
le treacă un paj înainte de a putea deveni scutier. In miez de 
noapte, candidatul era trezit din somn fără a fi prevenit și se 
cerea să stea pe un trunchi de pom. Frânţi de oboseală, torturați 
de frig și umezeala, cu greutatea sacului în spinare, cei mai 
mulţi abia reușeau cu chiu, cu vai să treacă examenul până la 
primele clopote care vesteau prânzul. Unii cedau acoperiţi de 
insulte și rușine. Celor care rezistau până la prânz le tremurau 
de efort nu numai braţele, ci și genunchii amenințau să îi lase. 
Dar cea mai rea era presiunea asupra dureroasei bășici a udului 
pline. Pe unii îi lăsa udul și apoi îngheţau atât de tare încât 
trebuiau să coboare. Alţii plângeau înainte de a trebui să 
coboare și în râsetele răutăcioase ale curioșilor dădeau fuga 
după primul șopron pentru a se ușura. 

Când după-amiază Ellen trecu din nou prin dreptul tânărului, 
acesta încă mai stătea drept pe trunchiul de pom. Ellen îl privi 
surprinsă. Părul lui șaten îi atârna până peste ochii atât de 
albaștri de parcă cerul se oglindea în ei. Abia acum observă ea 
ţinuta lui mândră. Privirea îi era clară, și braţele care susțineau 
în spate sacul nu tremurau câtuși de puţin. El stătea foarte calm 
și privea în depărtare fără să se încrunte. 

In jurul lui se adunaseră paji și scutieri, ca să vadă când va 
ceda. 

— Guillaume este un încăpățânat afurisit, care și-a pus în cap 
să reziste până la apusul soarelui, zise nu fără respect un scutier 
bondoc cu părul negru, cu umerii laţi. Totuși, eu am pariat că nu 
va reuși. În definitiv, suntem în noiembrie, și noaptea a fost 
rece. 


Dar după cum îl văd... - își frecă degetul arătător de degetul 
gros și rânji oftând - m-am cam pripit cu gândul că mă 
îmbogăţesc. 

— Ptiu, este oricum un fanfaron! Susţinu un altul dispreţuitor. 

— Stai cuminte, că ești doar invidios. După cum îmi amintesc, 
tu nu ai rezistat nici până la clopotul de prânz, zise arogant 
primul. 

— Trebuie să ai o bășică a udului cât un uger de vacă, spuse 
cu admiraţie în glas un tânăr scutier cu obrajii roșii, care dăduse 
și el examenul nu demult timp. 

Ceilalţi confirmară și râseră simțindu-se ușurațţi că nu trebuiau 
să fie ei acolo sus. 

Ellen își puse întrebarea la ce era bun un asemenea examen 
și ce l-ar putea determina pe tânărul paj să continue să stea 
acolo. Promovase demult examenul și nimeni nu ar fi avut nimic 
de spus dacă ar fi coborât. Ce îl determina să continue, totuși? 

— Dacă Guillaume și-a propus asta, va reuși. Dacă a spus că 
rămâne acolo până la apusul soarelui, o va face, îi spuse altuia 
unul dintre pajii mai tineri. 

Se părea că acest paj, cu câţiva ani mai tânăr decât 
Guillaume, făcuse din ultimul un erou personal. 

Ellen clătină din cap. „Astfel de fapte eroice reprezentau o 
cheltuială inutilă de forță și de timp”, gândi ea și își continua 
drumul. 

Rose o aștepta nerăbdătoare la punctul unde fixaseră 
întâlnirea. 

— Ai venit în sfârșit! Ce este cu cearcănele de sub ochii tăi, ai 
visat iar urât? O luă scurt în primire Rose. 

— Da, am visat, dar de ce urât? Nu! 

Rose ridică din sprâncene și o privi curioasă. 

— Atunci ai visat un iubit! Nici nu este de mirare că arăţi atât 
de nedormită! Se explica ea poznașa. 

— lubit, ce prostie... eu am muncit în somn! Riposta Ellen. 

— Oh, scuze! 

Rose întoarse privirea într-o parte, ca Ellen să nu observe cum 
își dădea ochii peste cap. 

— De mai multe nopţi la rând visez același lucru, începu sa 
povestească Ellen. Uneori, nici nu aș mai vrea să mă trezesc, 
atât de fericita sunt. În vis, sunt un făurar vestit! Chiar și 
Donovan este mândru de mine, pentru că vin cavaleri din 


depărtări pentru a cumpără săbiile făcute de mine. Apoi brusc 
se aud trâmbiţe. Regele! Vine ca să îi fac o sabie. Și tocmai 
când sunt mai fericită, mă trezesc. O clipa, îmi imaginez că totul 
este ca în visul meu. Dar apoi îmi dau treptat seama cine sunt, 
mă ridic și îmi înfășez în secret pieptul. 

Rose nu știa cum ar putea să își mai consoleze prietena. 

— Nu poţi să te prefaci veșnic că ești bărbat, cândva, va 
trebui să încetezi cu asta. Cu un gest aproape matern o 
mângâie pe obraji pe Ellen și adăugă: Am găsit! Asta este ideea! 
striga ea și fața i se lumina. Ca femeie, nu poţi conduce o 
fierărie, așa este? 

— Cam așa. 

— Atunci, te căsătorești pur și simplu cu un fierar. Ca soţie, 
poţi lucra cu el! 

Rose o privi plină de așteptări, dar Ellen clatină din cap. 

— Nu crezi că ideea mi-a venit și mie? Dar nu asta este 
soluţia. Eu vreau să lucrez în propriul meu atelier și să decid eu 
singură, nu ca soţie a unui fierar să fiu doar un ajutor. Pentru 
asta nu ar fi nevoie să trudesc la Donovan. Ceea ce trebuie să 
știe un simplu ajutor eu știu demult. Ori crezi că un bărbat i-ar 
permite soţiei să fie mai bună decât el? 

Rose dădu din cap: 

— Nu cred. 

— Păi, vezi? Exact asta vreau eu! Vreau să fiu mai bună decât 
ceilalţi. Știu că o dată voi putea fi un fierar mare, simt asta! 

Ellen era hotărâtă și ceva cam îngâmfată. 

— Eu nu îmi fac gânduri ca tine. Eu mă voi căsători cu un 
morar, și din făina măcinată de el voi face cele mai bune 
plăcinte. Rose râse, dădu din cap și o trase pe Ellen după ea. 
Hai, mergem pe terenul pentru exerciţii, te vei simţi acolo 
imediat mai bine! 

— De când te interesează pe tine exerciţiile de luptă? 

Ellen o privi nevenindu-i a crede. 

— Nu exerciţiile mă interesează, ci scutierii! 

Rose râse și se îmbujoră puţin. 

— Curând, se va întuneca. Atunci, ei vor înceta exerciţiile, 
pentru că nu mai văd bine. Și nici tu! glumi Ellen cuprinsă din 
nou de voie bună. 

Pe drumul către terenul pentru exerciţii, trecură iarăși prin 
poarta burgului. 


— Încă stă acolo, murmură Ellen chiar cu admiraţie, pentru că 
văzu cât de mândru stătea Guillaume pe bușteanul lui. 

— Nu este pe gustul meu să fiu prea din topor, mie îmi plac 
mai mult tinerii distinși, cum este acela. 

Rose arătă rușinată către un băiat drăguţ cam de vârsta ei. 

— Cred că îl cheamă Thibault, îi șopti conspirativ Ellen. 

— Am să ţin minte numele, răspunse Rose zâmbind. 


Tancarville, vara anului 1163 


Era răcoare pentru acest anotimp, cerul era de zile întregi 
cenușiu și burniţa când și când. Acest iunie posomorât, în care 
soarele nu voia să se arate, o deprima pe Ellen, iar Rose nu 
avea timp, ea trebuia să muncească, pentru că în cetate erau 
așteptați oaspeţi. Ellen se plictisea, o luă agale către câmpul de 
exerciţii, dar, pentru că era duminică, scutierii nu se antrenau. 
Când vru să se întoarcă la fierărie, auzi discuţia a doi scutieri 
care tocmai treceau pe lângă ea. Unul dintre instructorii de 
lupte căuta un băiat de ţăran, care să lupte cu un baston lung 
împotriva scutierilor. Cei doi râseră, pentru că voiau să încingă 
bine un astfel de mojic, dar Ellen nu rămase să asculte în 
continuare, ci plecă în grabă. Lucra deja de un an pentru 
Donovan, și știa demult că acesta nu era un monstru. Trebuia 
doar să îi permită să încerce! Ellen nu mai luptase niciodată cu 
un baston, dar nu o interesa nici lupta cu bastonul și nici banul 
cu care era plătită. Tot ce voia era accesul la câmpul de bătaie, 
pentru a putea urmări de aproape tehnicile de luptă cu sabia, în 
sinea ei, spera că, dacă se va dovedi pricepută, să i se dea voie 
să înveţe și lupta cu sabia împreună cu scutierii. Asta însemna 
că mai târziu va putea să făurească arme mai bune. 

Ellen îl copleși cu rugăminţi pe Donovan și îl asigură că era 
total nepericulos să dea piept cu scutierii, pentru că aceștia 
exersau cu săbii din lemn. Fierarul nu păru entuziasmat de 
intenţia ei și îi dădu aprobarea cu mari reţineri. Ellen se 
prezenta pe câmpul de exerciţii chiar a doua zi. 

Instructorului scutierilor lui sir Ansgar i se spunea Ours, adică 
Ursul. Ellen se întrebă dacă părinţii acestuia îi dăduseră acestuia 
numele pentru că știau cât de puternic va deveni sau dacă Ours 
devenise atât de puternic pentru a-și onora numele. Nici prin 
cap nu îi trecu ideea că ar fi vorba despre o porecla. Ours era 
înalt și voinic ca toți instructorii de lupte, dar părea lipsit de 
supleţe. Poate că din cauza asta era și mereu subapreciat. Ours 
era viclean, brutal și, în ciuda tuturor aparenţelor, putea fi 
surprinzător de rapid. li făcea plăcere să îi chinuiască pe tinerii 
scutieri, până aceștia cădeau sleiţi de puteri, și se delecta cu 
teama pe care le-o inspira. Era un soldat cu sânge-rece, calculat 
și un tactician uimitor de bun. Pentru că tinerilor le era teamă de 


el ca de diavol, îl ascultau cu toată atenţia și făceau tot ce le 
stătea în puteri pentru a-l mulţumi. În acest fel, înregistrau 
progrese rapide. Și lui Ellen îi era frică de Ours, în definitiv, lupta 
pentru prima dată cu pajii și nu avea nicio experienţa în lupta cu 
bastonul. 

— Tu dai din băţul acela de parcă vrei să aduni porcii. Trebuie 
să îți umble ochii în toate părţile, se enervă Ours, se năpusti la 
Ellen și o atacă. 

Spada lui nu era din lemn. Din câteva mișcări, îi făcu tot 
bastonul arșice. 

Băieţii se amuzară copios, pentru că nu ei erau cei atacați de 
instructor. 

— Aici nu suntem la o întâlnire de domnișoare, nu am venit să 
croșetăm! urlă Ours. 

Ellen tresări. Se trădase cumva? Pentru un moment, intra în 
panică. 

Ours îi smulse din mână restul bastonului atât de brutal încât 
ea se înfiora. 

— Ori îţi vezi de treabă și nu mai visezi, ori ne lași în pace. Cu 
un penny pot găsi un flăcău mai agil. 

Ellen încercă să se uite la el cât putu de crunt. 

— Da, sir, mă voi strădui, răspunse ea hotărâtă. 

Ours îi puse din nou pe băieţi să o atace pe rând pe Ellen, 
suprasolicitând-o astfel. De furie și de durere, în ochi îi apărură 
lacrimi când din nou căzu la pământ. Ultimul ei adversar a fost și 
unicul care îi întinse mâna ca un camarad și o ajută să se ridice. 
Era Thibault, tânărul de care îi plăcea atât de mult lui Rose. 
Părul de culoarea nisipului îl purta ca normanzii, tuns pe urechi. 
Ochii lui căprui cu picăţele aurii o măsurau prietenos. Probabil 
că văzu strălucirea trădătoare a lacrimilor din ochii lui Ellen, 
pentru că îi șopti: 

— Ours ne-a adus pe toţi la disperare, capul sus! Nu îi da 
satisfacția de a te vedea plângând. 

Ellen îl privi recunoscătoare și dădu din cap. Deși se strădui 
cât putu, clipi și o lacrimă i se rostogoli pe obraz. O șterse 
repede cu mâneca, pentru ca nimeni să nu o vadă. 

După ce se ridică, Thibault îi dădu drumul mâinii și o privi 
iritat. Apoi se întoarse pe călcâie și se îndepărtă. 

Când Ellen o încasă și în ziua următoare, cuvintele jignitoare 
spuse de Thibault nu mai încetau. 


— De ce râzi de mine mai tare decât ceilalţi, eu credeam că 
putem fi prieteni? îl întrebă ea în șoaptă pe Thibault, când veni 
rândul acestuia să lupte cu ea. 

— Prieteni? Thibault scuipa cuvântul ca pe o cireașă stricată. 
Noi nu putem fi prieteni. Tu nu faci parte dintre noi, cel mai bine 
ar fi să dispari de aici. 

Și se repezi la ea ca un posedat, înainte ca ea să fi putut lua o 
distanţă pentru siguranţă. Bineînţeles că asta nu corespundea 
regulilor și Ours ar fi trebuit să îl cheme la ordine pe elevul lui, 
dar nu a făcut-o. Thibault lovi cu atâta furie, încât Ellen trebui să 
se retragă și își pierdu echilibrul. Thibault se năpusti asupra ei. 
Feţele lor erau una lângă alta. Ochii lui erau larg deschişi și 
păreau aproape negri. Cu un salt el o puse la pământ, fără a-i 
mai acorda apoi vreo atenţie. Ellen se ridică, îl fulgeră cu 
privirea pe Ours pentru că nu procedase corect cu Thibault și 
părăsi locul fără un cuvânt. 


Şi Thibault plecă cu pași apăsaţi și mari, ieși pe poarta și 
traversă fâneaţa limitrofa. Pe cer atârnau nori grei și cenușii, 
aerul era fierbinte și greu. Cu siguranţa că se pregătea o 
furtună. Păși apoi din ce în ce mai încet, se învârti fără niciun ţel 
și în final se așeză pe un trunchi răsturnat la marginea pădurii. 
Inima încă îi bătea cu putere în piept și sufletul oscila între furie 
și frica. Ceva nu era în regulă cu acest Alan. Era atât de... atât 
de cumplit de atrăgător! Lui Thibault nu îi venea să creadă. 
Sângele începuse să îi fiarbă când se aplecase deasupra lui Alan 
și simţise respiraţia cu iz de miere a acestuia. 

— Ce tâmpenie, că doar nu oi fi îndrăgostit! izbucni el și se 
sperie de sunetul răgușit al vocii sale. 

„Alan este un băiat, la fel ca mine, încercă el să le liniștească. 
lar bărbaţilor le plac femeile, așa vrea natura.” Thibault simţea 
cum i se scurgea transpiraţia de pe tâmple. Da, auzise de 
asemenea rătăciri, dar... De ce nu o fi putut prostul acela să 
rămână în Anglia? 

În praful de la picioarele lui Thibault descoperi doi cărăbuși 
negri cu dungi galbene. Erau împreunațţi în partea posterioară, 
pentru a procrea, și se învârteau în cerc. Thibault îi urmări o 
vreme, înainte de a-i călca și a-i strivi fără mila. 

— Este contra naturii, Doamne Sfinte, este contra naturii! 
rosti el fără a se referi însă la cei doi cărăbuși. 


„Prostii, totul este o prostie”, gândi el tulburat. În definitiv, el 
știa cum trebuia să te porţi cu fetele. Că doar fericise deja două 
servitoare! Ele chicotiseră și roșiseră, când le zâmbise trecând 
prin dreptul lor. Una fusese ceva mai în vârsta decât el și ușor 
de avut. Cu cealaltă trebuise să depună ceva efort și cu atât mai 
mult gustase senzaţia divină a puterii când reușise să o 
dezvirgineze. Bineînţeles că pentru el însemnase mai puţin 
decât pentru ea, dar era natural, că doar el era bărbat! Și în 
această calitate el era cel care trebuise să ia conducerea în 
treaba aceea. 

Atunci, de ce aceste bătăi de inimă? Thibault se gândi dacă 
vreo fată trezise în el asemenea senzații. Dar în afară de 
satisfacția fizică nu simţise mare lucru până acum pentru o fată. 

Contrariat, dar ferm convins că trebuia să verifice, trecu în 
revistă toți pajii și toți scutierii din cetate, pentru a vedea dacă 
unul dintre ei îi trezea sentimente contrare naturii. Ușurat, 
constată că nu era cazul. Apoi se gândi la Alan, cum stătuse 
întins la pământ, cu ochii, da, cu acei ochi verzi în care 
străluceau lacrimile. Și imediat ritmul inimii i se acceleră din nou 
nebun. | se uscă gura, iar stomacul stătea să îi explodeze sub 
bătăile de aripi din abdomen. 

— Un băiat plângăcios! șuieră el dispreţuitor. O să-mi plătești 
pentru asta, Alan! Jură el cu pumnii strânși. Am să te birui, am 
să te umilesc și am să te șicanez până când vei pleca! 

Din acea zi, Thibault se strecura aproape noapte de noapte 
din marele dormitor împărţit de scutieri, pentru a alunga din el 
gândurile contrare naturii, cu o nuia de salcie proaspăt tăiată. 
Uneori, era însoţit pe drum de zâmbetul nevinovat al lui Alan, și 
atunci se lovea cu mai multa putere și mai mult timp. Când se 
gândea la Alan, mădularul îi intra în erecţie și cu fiecare lovitură 
peste umeri i se contracta plăcut. Abia când sângele îi curgea 
din spatele jupuit, ceda oboselii și durerii și se ducea să se 
culce. Conștiinţa încărcată din cauza gândurilor voluptuoase îl 
tortura tot timpul. Spinarea care îl durea necontenit deveni o 
permanentă mustrare, înspăimântându-l și excitându-l în același 
timp. Uneori, Thibault se temea să nu înnebunească de dorul lui 
Alan și de aceea îl ura și mai mult. 


Când seara Alan nu apăru la cină, Donovan ieși din casă. Ellen 
era în curte și exersa cu încrâncenare lupta cu bastonul. 


Donovan se apropie de ea. 

— Ce se întâmplă, Alan, de ce ești atât de furios? 

Ea lovi în pământ cu bastonul cât putu de tare. 

— Unul dintre scutieri mi-a devenit foarte ostil, după ce iniţial 
fusese prietenos. De pe o zi pe alta s-a transformat în cel mai 
mare dușman al meu. Îi ațâţă și pe ceilalţi împotriva mea și 
luptă necinstit. 

Ellen trebui să se stăpânească să nu izbucnească în plâns. 

— Bastonul este arma oamenilor simpli. Scutierii se măsoară 
cu tine, pentru ca mai târziu, în calitate de cavaleri, să îi poată 
învinge pe cei ca tine. Gândește-te bine dacă tu într-adevăr asta 
vrei. Cu cât vei lupta mai bine cu ei, cu atât mai mult vor avea 
de învăţat de la tine. Ei sunt baroni și cavaleri în devenire, tu 
ești un fierar. Nu uita asta. 

Ellen se înfioră de bucurie. Donovan o considera fierar, nu 
ucenic. Ea știa că el îi aprecia munca, dar până acum așteptase 
în zadar o vorbă de recunoaștere din partea acestuia. Acest 
cuvânt, spus probabil fără să se mai gândească, era mai valoros 
decât orice laudă. 

— Tu nu le vei fi niciodată egal, chiar dacă ei au nevoie de noi 
pentru a-și atribui victoriile. Dacă noi nu le facem cele mai bune 
săbii, o vor face alții. Orice bărbat poate fi înlocuit, oricare. Chiar 
și scutierul care te necăjește atât. Uită-l pur și simplu și nu îi mai 
sta în cale. Donovan luă bastonul, îl puse deoparte și adăugă: 
Acum hai să mănânci, mâine vei avea nevoie de putere, pentru 
că avem mult de lucru. 

Ellen îl asculta pe Donovan. Se gândi la spusele lui și după- 
masă îl urmă în fierărie. 

— Ai dreptate, meștere, nu vreau să mă mai las înjosit și nu 
voi mai fi unealta lor. A fost o prostie din partea mea să cred că 
voi putea învăţa astfel arta mânuirii spadei. 

Lui Ellen nu îi părea râu după Thibault și prietenii lui. Singurul 
pe care îl admira cu adevărat, deși nu schimbase o vorbă cu el, 
era Guillaume. Anul trecut, părăsise, după apusul soarelui, 
bușteanul inclus în examen, ceea ce nu îl făcuse mai iubit de 
către ceilalţi scutieri. Oricum, cei mai mulţi îl invidiau pentru că 
era un spadasin excepţional, dârz, concentrat și totdeauna 
corect. 

Când Ellen veni la câmpul de exerciţii pentru a-i spune lui sir 
Ansgar că nu intenţiona să mai continue să lupte, Guillaume 


tocmai îl mustra pe Thibault, pentru că acesta se comportase 
dezonorant cu un alt băiat. Ours nu îl opri pe Guillaume, și 
pentru că acesta era mai în vârstă, Thibault trebui să se supună, 
chiar dacă o făcu scrâșnind din dinţi. 

„Era corect”, gândi Ellen bucurându-se de necazul lui și se 
îndrepta către Ours. 

— Ah, nu, aţi auzit, fierarului îi este teamă de noi, și nu mai 
vrea sa lupte! O blama scurt Thibault cu ochii scânteind, și 
scutierii din jur îl aprobară cu satisfacţie. 

Ellen nu îi învrednici nici măcar cu o privire și plecă cu capul 
sus. Se înșelase ori Guillaume chiar îi făcuse un semn ușor de 
aprobare cu capul? 


A doua zi, Thibault o întâlni pe frumușica Rose. În lumina 
soarelui, părul ei lung și negru strălucea ca penele corbului. El o 
văzuse de câteva ori în compania lui Alan, dar astăzi ea era 
singura. Desigur că avea liber, era duminica, ziua Domnului. 
Dacă nu cumva era un semn al sorții! Alan părea să fi pus ochii 
pe ea mai demult. Poate că erau deja o pereche! La acest gând, 
Thibault simţi împunsătură geloziei. Nu ar fi o minunată 
răzbunare să îi sufle fata? Instinctul de vânător al lui Thibault se 
trezise. O saluta politicos pe englezoaica și îi zâmbi prietenos. 
Rose se îmbujora, făcu o reverenţa stângace și îi zâmbi la rândul 
ei. Thibault triumfa. După cât se părea, pentru el va fi doar un 
joc facil. 

— Aș vrea să mă plimb puţin prin pădure, vrei sa mă 
însoţești? 

El îi oferi galant braţul, de parcă ea ar fi fost o tânăra de casă 
bună. 

Rose se înroși din nou și dădu din cap. Îi puse mâna pe 
antebraţ și pleca mândra să se plimbe cu el. Ochii ei sclipitori îi 
urmăreau curioși chipul. 

Thibault avea trăsături regulate, un nas fin, drept și era 
proaspăt bărbierit. 

El gustă privirea ei admirativă și constată satisfăcut că ea își 
pleca încurcată privirea de câte ori el se uita la ea. Drumul era 
abrupt și pietros. În pantofii ei din lemn, Rose își menținea cu 
greu echilibrul și se poticnea mereu. Thibault o luă de după talie 
și o strânse lângă el. 

— Așa nu vei mai aluneca, explică el și o trase și mai aproape. 


Ajunși pe o pajiște, se așezară în iarba uscată. O vreme, 
Thibault o urmări cu coada ochiului, în vreme ce Rose culegea 
ultimele flori de câmp ale verii. Ochii ei mari ca de căprioară se 
întorceau tot mai întrebători către el. 

„Mizerabilul acesta de englez are gusturi bune”, gândi amar 
Thibault, dar în adâncul sufletului era recunoscător că Rose nu 
era o fată respingătoare. Răzbunarea faţa de Alan va fi mult mai 
reușită cu această fiinţă adorabila. 

— Eşti minunată, știi? 

Thibault luă un fir de iarbă și o mângâie cu el pe gât. 

Rose chicoti și se întinse în iarbă. 

— Nici nu îţi cunosc numele! 

— Rose, șopti ea cu voce tremurată. 

— Rose! Ti se potrivește minunat. 

Thibault o privi adânc în ochi înainte de a se apleca șia o 
săruta ușor pe gât, exact acolo unde se simţea zvâcnetul inimii 
ei. Rose închise ochii, fu cuprinsă de fiori și buzele începură să îi 
tremure. Thibault își trecu degetul arătător pe fruntea ei, îi urmă 
conturul nasului cârn până la gură, unde degetul îi înconjură 
buzele, până când ea le întredeschise. Lăsă să îi alunece puţin 
degetul în gura ei, apoi îl trecu ușor peste bărbie și gât, în jos, 
până ajunse la piept. Rose respira precipitat, iar Thibault era 
mai excitat ca niciodată. Toată dorinţa lui se concentra asupra 
acestei fete. Îi mângâie domol sânii tari, care se profilau clar sub 
rochia de pânza. Apoi mâna îi cobori între picioarele ei. Rose 
suspină încet când o atinse acolo. Thibault îi mângâie interiorul 
coapselor până fu sigur că ea nu își dorea nimic mai mult decât 
ca el să continue. Delicat și totodată poruncitor, o săruta 
umblându-i cu limba înfometată în gură. Mâna începu să-i urce 
spre sexul fetei. Îl simţea umed, minunat de umed. Dorinţa lui 
deveni tot mai puternica. Oare nu era aceasta dovada că 
gândurile lui potrivnice naturii erau doar o greșeala? Când se 
așeza pe ea, o dorea doar pe Rose. Și cu putere, puţin disperat 
și aproape brutal o penetra. 

Când epuizați ședeau întinși unul lângă altul, Rose îl privi 
serioasa. 

— Te vreau Thibault. Te mai vreau. 

Sinceritatea ei îl surprinse, dar îl și măguli. Thibault era 
mulțumit de el, tocmai își dovedise din ce era cioplit. Rose era 
medicamentul cel mai bun contra simţămintelor lui imorale faţa 


de Alan. 

— Ne vom vedea des, Roșa mea mică, îţi promit, zise el 
gingaș. 

După ce se despărţiră, Thibault se întoarse la camarazii lui și 
se laudă cu cucerirea sa. De acum, se întâlni regulat cu 
frumoasa englezoaică. Avea nevoie de ea ca antidot, pentru a 
se curăța spiritual de Alan. Trupul ei, care trezea în el o astfel de 
pasiune, îi dădea senzaţia liniștitoare că totul era în regulă. De 
când o cunoștea, se autoflagela mai rar. Doar când întâmplător 
îl întâlnea pe Alan, și când privirea acestuia părea că îl pătrunde 
până în măruntaie, redevenea slab. Când era cu Rose, se simţea 
invincibil. Din această cauză uneori chiar credea că o iubea. În 
orice caz, o dorea chiar dacă ea nu îi atingea sufletul. Asta o 
făcea doar Alan. Thibault ura acest sentiment nedemn al lipsei 
complete de apărare, și pentru asta îl ura pe Alan. Orice mijloc i 
se părea corect pentru a-și dovedi puterea. Dorinţa răzbunării 
pentru chinul său îi stăpânea gândirea în fiecare zi, tot mai mult. 
Noaptea, avea coșmaruri în care Rose se unea cu Alan. Se 
zvârcolea și aproape că murea de gelozie. A o vedea pe Rose cu 
altcineva avea ceva picant, în definitiv el o putea avea de câte 
ori voia. Dar a-l vedea pe Alan în alte braţe decât ale sale era 
infernul. 


Martie 1164 


La doar câteva zile după ce anul trecut Ellen renunţase la 
lupta cu bastonul, Donovan venise la ea și îi încredinţase o 
spadă. Nu putea fi vândută, pentru că lama cedase la călire. 
Totuși, Donovan o finalizase. Doar gândul la meșterul lui, care 
permanent îl avertiza să rămână supus, îl reţinuse de la ao 
vinde. Fusese norocul lui, pentru că l-ar fi putut costa faima și 
poate chiar capul. De atunci, Donovan păstra spada ca 
avertisment faţă de vanitatea exagerată. 

— Ţi-o împrumut. Observă-i pe scutieri, reţine-le fiecare pas, 
apoi te duci pe ascuns în pădure și exersezi. Deși spada este 
neutilizabilă într-un duel adevărat, pentru că lama ar putea să 
se rupă la tensiuni mai mari, ea este totuși bine echilibrată și 
are greutatea corectă, o încuraja el pe Ellen. Mi-aș fi dorit să fi 
beneficiat și eu de o asemenea ocazie. 

Locul ei pentru exerciţii a devenit un mic luminiș bine ascuns 
în hăţișul pădurii. În jur, arborii erau foarte deși, așa că Ellen nu 
putea fi văzută de la distanţă, iar pericolul de a fi descoperită 
era redus. Până la venirea iernii, ea exersase aici, regulat, dar 
după prima zăpadă, în care pașii ei deveniseră vizibili, era prea 
periculos. 

De la terminarea iernii, scutierii învăţaseră o nouă tactică de 
atac, care nu îi ieșea lui Ellen din cap. Clipind repede în lumina 
soarelui de martie, se decise să reia exerciţiile. Pentru ca spada 
să nu ruginească, o lustruia la intervale regulate și o ungea. 
Acum o scoase din lada în care o păstra Donovan și se grăbi să 
ajungă în pădure. 

Se îndreptă cum făceau scutierii, se înclină în faţa a doi 
adversari invizibili, și luă poziţia de atac. Era complet captivată 
de luptă, când în desiș se auzi un zgomot. Se uită speriată în jur. 

Din umbra arborilor se ivi încet Guillaume. 

Ellen încălcase destule reguli și legi pentru a-și atrage mânia 
unui nobil și se temu de ce era mai râu. Impietrită de frică, nu 
mai scotea un sunet. 

— Alan! Guillaume salută scurt cu o înclinare a capului, se 
poziționa în spatele ei și îi apucă braţul cu spada, apoi continua: 
Nu îndoi atât de mult încheietura mâinii. Ţine braţul ceva mai 
sus, dar umărul rămâne jos. Acum mai atacă încă o dată. 

Se retrase un pas și așteptă. 


Stomacul lui Ellen se răsculă. Voia să se mai distreze înainte 
de a o târî în cetate, pentru a fi pedepsita? Ellen se lupta cu 
furia ce clocotea în ea și făcu ceea ce i se spusese. 

Fără a scoate o vorbă despre spada ori despre regulile 
încălcate de ea, Guillaume îi verifică poziţia și succesiunea 
mișcărilor. De fiecare dată când el venea alături de ea, simţea 
furnicături. 

— Nu demult, ai luptat pe terenul de exerciţii. 

— Nu am mai avut chef și nici timp. 

— Nu mă miră, cu oameni ca Thibault nu este nicio plăcere. 

— Mă urăște, și eu nici măcar nu știu de ce. La început, era 
corect, dar pe urmă... 

Lui Ellen îi venea să își muște limba. Guillaume nu era un 
prieten. Trebuia să se controleze mai bine. 

— El mai are mult de învăţat pentru o deveni o dată un om de 
onoare ca tatăl lui, spuse Guillaume cu un aer protector. 

— ÎI cunoști pe tatăl lui? Întreabă ea curioasă. 

— Îi cunosc faima, și ea este mult mai bună decât a meritat-o 
Thibault. 

— Faptul că el nu și-a ţinut fiul lângă el pentru că acesta este 
imposibil, înţeleg, dar tu? Tu de ce nu înveţi de la tatăl tău? Ce 
aţi făcut de v-au trimis familiile voastre pentru a învăţa la 
străini? 

Guillaume era cât pe-aci să se înece de râs. 

— Ce am făcut? Este gluma cea mai bună pe care am auzit-o! 
Faci pe prostul ori chiar habar nu ai? 

Ellen îl privi furioasă pe Guillaume. 

— Ce este prostie în asta? Țăranul își învaţă fiul cum se 
lucrează câmpul și cum se îngrijesc vitele. Cizmarul, croitorul, 
fierarul și orice meșteșugar își învaţă fiii ce știu ei, pentru ca mai 
târziu fiii să le poată prelua atelierul. Nu ar trebui ca un cavaler 
să își înveţe fiul ce înseamnă curajul și onoarea? 

Guillaume nu mai râdea, ci o privea pe Ellen cu toată 
seriozitatea. 

— În principiu, ai dreptate și, ca să fiu sincer, eu nu m-am 
gândit niciodată la asta. La paji și la scutieri lucrurile stau altfel. 
Fraţii mei mai mari au plecat de acasă înaintea mea. Am urmat 
apoi eu. 

Guillaume se opri din vorbit. 

Tăcea și Ellen lovind ușor cu piciorul pământul umed al 


pădurii. 

— Şi eu sunt englez, ca tine. Ştiai asta? O întreba Guillaume 
pe neașteptate în limba engleză. 

Ellen dădu din cap fără să spună nimic. 

— Am crescut la Marlborough Castle. Tatăl meu a pierdut 
castelul și după aproximativ un an, am fost trimis aici. Abia mi-l 
mai amintesc, l-am văzut prea rar. Mi-au rămas întipărite în 
memorie doar chipul mamei și al doicii. Ai fost vreodată în 
Oxford? Nu este departe de Marlborough. 

Nu, de Oxford nu auzise niciodată, cu toate că suna atât de 
asemănător cu Orford. 

— Tu de unde vii? întrebă prietenos Guillaume. 

— East Anglia, răspunse ea, străduindu-se să își stăpânească 
tremurul din voce. 

Guillaume dădu din cap. 

— Tu ai noroc că ești aici cu tatăl tău. 

— Te referi la Donovan, fierarul? Nu, el nu este tatăl meu. 

Guillaume o privi uimit. 

— Dar tocmai îmi spuneai că voi învăţaţi de la taţii voștri! 

— Nu și eu, răspunse scurt Ellen. 

— Ai făcut ceva! 

Guillaume zâmbi și o ameninţă în glumă cu degetul. 

Ellen negă. 

Guillaume se așeză pe o piatră mai mare. 

— Strămoșii mei sunt normanzi, dar eu sunt englez, și așa voi 
rămâne. Nu visezi uneori să te întorci acasă? 

— Nu, dacă vreau să mă întorc undeva, pur și simplu mă duc 
acolo. Pentru moment, îmi place aici. Ellen gândi: „Ar trebui să îi 
spun William, nu Guillaume”. Ea se mai liniștise, pentru că el nu 
spusese niciun cuvânt despre spadă. Apoi, când descoperi că 
soarele ajunsese în dreptul orizontului vestic, vorbi cu voce tare: 
Trebuie să mă duc acasă. 

Numai că uită să își mai schimbe vocea. Din fericire, 
Guillaume nu părea să fi sesizat ceva. 

— Dacă vrei, duminica viitoare revenim aici pentru a exersa. 
Dacă nu va trebui să plec cu soldaţii, propuse el. 

Așa cum vorbea el, părea de la sine înţeles pentru un scutier 
să își dea întâlnire cu un ajutor de fierar pentru a exersa luptele. 

Ellen dădu doar afirmativ din cap, de teamă ca el să nu ia 
tremurul din vocea ei drept cotcodăcitul unui tânăr în schimbare 


de voce. 

— Eu o iau pe un alt drum, este mai bine să nu fim văzuți 
împreună, spuse Guillaume. 

Ellen ridică mâna în semn de salut și plecă. „Să nu te uiţi 
înapoi, își spuse ea, pentru că el și-ar da seama că ești fată.” 

Pe tot drumul până la fierărie, nu întoarse capul niciodată. 


Chiar a doua zi, ea îi povesti lui Rose despre întâlnirea cu 
Guillaume. 

— Până acum nu mi-a fost niciodată atât de frică! Nici nu mă 
gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă m-ar fi trădat... 

Ellen relatase totul cu atâta foc, încât Rose pricepu imediat 
cum stăteau lucrurile cu ea. 

— Nu toţi au o părere atât de bună despre el cum ai tu. I se 
spune mâncăul. Și ei mai spun că, atunci când nu mănâncă, 
doarme. 

— Invidioși! Dacă l-ai fi văzut vreodată luptând... spuse Ellen 
fremătând. 

— „nici nu aș fi remarcat ceva, pentru că nu mi-aş fi putut da 
seama dacă luptă bine ori prost. Trebuie să îţi însușești rapid 
niște înjurături noi și câteva glume proaste, altfel cel târziu data 
viitoare o să priceapă că ești fată și că te-ai îndrăgostit de el! 

— Rose! Ellen o privi îngrozită. Ce spui! 

— Văd ceea ce văd. Dacă obrajii ţi se vor înroși la fel ca acum, 
când vorbești despre el... 

Rose plescăi din limbă. 

— Oh, vrăjitoareo! 

Ellen se aruncă asupra lui Rose cu o furie mimată și o trase 
ușor de pâr. 

— Bine, copile, bine! O mai potoli Rose cam de sus. 

Ellen se supără. Nu îi scăpase modul în care prietena ei se 
schimbase în ultimul timp. Deja bănuia de o vreme că Rose se 
întâlnea cu un bărbat și era rănită de faptul că aceasta nu îi 
spunea nimic. 


În săptămâna dinaintea următoarei duminici Ellen munci fără 
să se concentreze și făcu greșeli pe care altfel nu le-ar fi 
săvârșit. 

Donovan își ieșise din pepeni. 

— Dacă fierăria nu îţi mai spune nimic, te poţi apuca de 


altceva! O admonesta el când sâmbăta a greșit din nou. 

— Totdeauna trebuie ca totul să se desfășoare numai cum 
gândiţi dumneavoastră, se oţări și ea. Eu nu am voie să probez 
niciodată ceva, totdeauna trebuie făcut totul așa cum îl faceţi 
dumneavoastră. 

Ellen își dădu imediat seama cât de nechibzuit din partea ei 
era să îi reproșeze tocmai acum îndărătnicia. Greșeala ei nu 
avea nicio legătura cu asta. Atacul la adresa lui a fost prostesc 
și impertinent, și pe Donovan l-a marcat mult mai profund decât 
bănuise ea. 

— leşi afară, ieși afară din atelierul meu! urlă el. 

Ellen lăsă indiferentă ciocanul pe nicovală, se năpusti la ușă și 
o trânti după ea. Urcă în casă sărind peste două trepte o dată, și 
se culcă. Camera era atât de mică, încât patul ei se afla la doar 
câteva picioare de cel al lui Art. Că Art mai sforăia nu o 
deranjase niciodată, dar faptul că acesta se auto satisfăcea 
noaptea o oripila din ce în ce mai mult. La început, nu înţelesese 
ce făcea acesta fornăind mai în fiecare noapte. Dar ulterior 
remarcase că își freca penisul până ejacula. Strângea sperma 
într-o cârpă jegoasă, pe care o spăla numai rar, ceea ce o 
scârbea în mod deosebit pe Ellen. Dar astăzi Art era încă în 
fierărie, iar ea era singură în cameră. Se înveli cu pătura și 
adormi cu gândul la Guillaume. 


Când se trezi dimineaţa, era deja lumina. În mod excepţional, 
Art se trezise înaintea ei și în casă nu mai era nici Glenna, și nici 
Donovan. Ellen luă o bucată de pâine și bău puţin cidru. Băutura 
din mere, dulce și ușor acidulată era pretutindeni răspândită în 
Normandia la orice oră a zilei. Berea se bea doar rar, la sărbători 
Glenna făcea bere englezească, și meșteșugarii englezi veneau 
și beau cu toţii până se înveseleau. Ellen era bucuroasă că nu 
dăduse cu ochii de meșter în dimineaţa aceasta și porni spre 
biserică. 

Rămase în ultimele rânduri ale mulțimii și în timpul slujbei se 
gândi doar la Guillaume. Va veni el într-adevăr în luminiș? De ce 
nu o trăda? În timp ce se gândea la el, simţea în tot trupul niște 
furnicături, de parcă prin vene i-ar fi curs cidru în loc de sânge. 
Brusc, simți o privire ațintită asupra ei din spate și se întoarse. 

Glenna stătea ceva mai departe în stânga ei și o privea fix. 
Privirea ei părea atât mustrătoare, cât și întrebătoare. Probabil 


că Donovan îi vorbise despre replica nerușinată a lui Ellen. 

Bineînţeles că fusese greșeala ei, totuși Ellen nu își plecă 
privirea. Deși era un moment nepotrivit să se plângă, se credea 
totuși nedreptăţită. Își îndreptă umerii. Când Glenna o privi tristă 
în ochi, întoarse capul. „Dacă aș fi bărbat, atunci.. Ellen nu își 
duse gândul la capăt. Privi înapoi la Glenna, dar acum aceasta 
era adâncită în rugăciune. Ellen bănuia cât de deziluzionată era 
aceasta în ceea ce o privea pe ea, și brusc se simţi mică și 
vulnerabila. Donovan o putea pur și simplu da afară din casă, iar 
Guillaume o putea oricând trăda. Thibault o ura, și Ours ar fi 
aruncat-o cu plăcere hrană câinilor. Rose însăși părea că în 
ultima vreme nu mai punea mare preţ pe prietenia lor. Ellen se 
întrebă de ce așteptase duminica atât de febrilă. De ce în 
ultimele zile fierăria, cel mai important lucru din lume pentru ea, 
ajunsese deodată o preocupare secundară? Poate că ar fi mai 
bine să nu se mai ducă în pădure. Dar dacă Guillaume chiar o 
aștepta acolo, ar părea o lașă. „Mă voi duce”, hotărî Ellen, deși 
era sigura că el nu va veni. De la biserică plecă în grabă. Avu 
grijă să nu îi întâlnească nici pe Donovan și nici pe Glenna, luă 
mai întâi spada din fierărie și dădu fuga în pădure. 

Când ajunse în luminiș, văzu că Guillaume o aștepta. Inima i-o 
luă din loc și simţi din nou furnicăturile din stomac. 

— lată, am adus două spade din lemn. În magazie sunt multe. 
Nu va observa nimeni că lipsește ceva, și oricum le duc înapoi. 
Acum vom putea cel puţin să exersăm împreuna. 

Ellen îl privi pe Guillaume cu ochii mari și dădu din cap. „Ei, 
poftim, mai înţelege-i pe bărbaţi”, se gândi ea. 

— Imi dai voie să iau în mâna spada ta? întrebă el politicos, și 
Ellen i-o întinse. 

Guillaume o scoase cu atenţie din cârpa care o învelea. 

— Nu a rezistat călirii. Lama este prea fragilă pentru o lupta 
reala, explică Ellen. 

Guillaume o examina încruntat. 

— Dar arată absolut normal. 

— Pentru a-i căli lama, ea este încălzită și apoi băgată în apă. 
Este un pas dificil în procesul producerii ei. Uneori, lama devine 
fragilă și, în consecinţă, de nefolosit. Dar fără călire nu merge. 
Și unui fierar bun i se mai întâmpla asta când și când. Eu pot 
folosi această spadă doar pentru exerciţii, nu pot să o folosesc 
niciodată într-o luptă reală, ar fi mult prea periculos, înţelegi? 


— Hm, cred că da. 

Până după-amiaza exersaseră plini de entuziasm. Teama 
manifestată de Ellen faţă de Guillaume se transformă într-o 
sinceră preţuire a ceea ce știa acesta și a modului simplu în care 
el îi dezvăluia esenţialul. 

— De ce faci asta de fapt? Nu vei avea voie niciodată să porți 
spadă, spuse el dintr-o suflare, într-o pauză. 

— Tu crezi că un cizmar care umblă tot timpul desculţ, poate 
face încălțăminte bună? 

Răspunsul lui Ellen îl surprinse pe Guillaume. Acesta râse 
zgomotos. 

— Cu siguranţă că ai dreptate. Și dacă ai în vedere cum 
mânuiești acum spada, bineînţeles că o dată vei deveni un bun 
făurar de spade. 

Guillaume o bătu prietenos pe Ellen pe umăr. 

— Fii sigur. Asta și intenţionez. Într-o zi, voi făuri o spadă 
pentru rege! 

Ellen se mira ea însăși cât de firesc sunau aceste vorbe rostite 
de gura ei. Și, după ce le rosti, știu că tocmai acesta era țelul ei. 
Probabil că de aceea îl visa permanent! 

— Sunt impresionat. Guillaume se înclină ironic, și continuă: 
Dar ţelurile mele sunt tot atât de înalte ca ale tale, eu vreau să 
devin o dată cavaler al curţii regale. Eu sunt abia al patrulea fiu 
al mareșalului, și din această poziţie nu am nici pretenţii la o 
poziție înaltă și nici la pământ ori bani, și nici măcar la o partida 
bună, dar sunt sigur că Domnul îmi va arăta drumul corect, și 
într-o zi voi primi ceea ce visez: faima, onoare și favoarea 
regelui meu! Ochii lui Guillaume străluceau. Dar brusc acesta 
zâmbi ștrengărește și zise: Dar mai întâi să mâncăm ceva, că eu 
mor de foame, ceea ce ar fi păcat, pentru că s-ar alege praful de 
planurile mele. 

Cei doi se așezară lângă izvorul descoperit în pădure și își 
potoliră foamea din proviziile aduse cu el de Guillaume. 


Ellen uitase cu totul de ieșirea ei necuviincioasă faţă de 
Donovan și se întoarse vesela acasă. Işi aminti de asta abia 
când o întâlni în curte pe Glenna, care o privi cu reproș. Cobori 
rușinata privirea. Era de neiertat că nu își ceruse scuze de la 
Donovan cel mai târziu după slujba de la biserica. 

Ellen simţi că cineva o privea insistent și se întoarse. 


— Ce este? se răsti ea la Amaud. 

— Se pare că ai necazuri cu bătrânul, zise acesta și pe chip îi 
apăru un rânjet triumfător. In mod excepţional, nu aș dori să fiu 
astăzi în pielea ta! 

În primul an petrecut la fierărie, Amaud încercase la început 
pe ascuns, apoi tot mai pe fața să o submineze în ochii lui 
Donovan. Abia după ce încasase un perdaf strașnic de la 
meșter, care îl ameninţase și că îl va da afară, devenise ceva 
mai prevăzător. Se părea că acum căpătase din nou curaj. 

— Ah, da, uitasem, meșterul vrea să te vadă în fierărie, 
imediat! O anunţă el cu profund dispreţ și arătă cu degetul 
peste umăr, în spate. 

Ellen trecu foarte aproape de Amaud și îi dădu un cot când 
acesta nu se dădu la o parte. Cu fiecare pas făcut spre atelier, îi 
dispărea mândria, și trecu pragul fierăriei cu umerii lăsaţi și 
capul aplecat. 

— Voiaţi să vorbiţi cu mine? spuse ea abia șoptit. 

Donovan stătea cu spatele la ea și nu se întoarse. 

— Nu ar fi trebuit să te primesc niciodată ca ucenic, spuse el 
amar. De la început, am știut că nu va ieși bine. Din prima zi, 
mi-ai dovedit că nu te vei subordona. Ești lipsit de respect. 
Glenna nici nu a vrut să audă și a insistat să te accept. Acum s-a 
lămurit și ea. 

Ellen suspină. Dacă nu mai avea nici sprijinul Glennei, stătea 
cu adevărat prost. Privea muta podeaua și îl lăsă pe Donovan să 
vorbească în continuare. 

Acesta se întoarse abia acum spre ea, frecând furios o lamă 
de cuţit care se albise demult. 

— Tu permanent crezi că trebuie să îţi impui propria 
încăpățânare și testezi lucruri care nu pot fi realizate. 

— Dar... 

Ellen vru să îl contrazică, dar privirea lui supărată foc o opri. 

— Nu vrei să respecţi experienţa unuia mai în vârsta. Şi asta 
este condiţia cea mai importanta pentru a fi ucenic. 

— Vă înșelaţi! protestă Ellen. 

Ea nu preţuia pe nimeni mai mult decât pe Donovan. Îl stima 
pentru cunoștințele și îndemânarea lui, deși nu putuse să își 
exprime prin cuvinte respectul ei. 

— Din nou mă contrazici! 

— Vă rog să mă scuzaţi! Nu am vrut asta, se rugă ea umila. 


— Trebuia pur și simplu să te dau afară, eu niciodată nu ţi-am 
spus că te accept. Ştii bine că te-ai strecurat la mine doar ca 
urmare a unei neînţelegeri. 

Ellen îl privi dezamăgită, pentru că trecuse doar un examen! 
Donovan ocoli nicovala, veni în faţa ei și o privi în ochi. 

Ellen îngheţă, atât de rece era acea privire. 

— Nu ești nici deosebit de puternic și nici rezistent peste 
medie. Unicul lucru pe care îl ai este talentul. Tu înţelegi fierul 
mai bine decât oricine cunoscut de mine. La vârsta ta, eu nu 
aveam nici jumătate din cunoștințele tale și niciun sfert din 
flerul tău. Eşti înzestrat cu ceva deosebit, și acesta este singurul 
motiv pentru care nu te dau afară, Alan! Se auzea respiraţia 
zgomotoasă a lui Donovan, cauzată de mânia acestuia. Apoi 
continuă: Dacă te străduiești, vei deveni cândva cel mai bun. 
Când te va întreba atunci cineva cine ţi-a fost meșter, va trebui 
sa îi spui ca meșter ţi-a fost Donovan din Ipswich. Şi eu nu voi 
putea decât să fiu mândru de tine. Donovan o privi fix, se 
apropie la un pas de ea și o apucă de cămașă: Este ultima ta 
șansă, înţelegi? Nu o irosi! 

Ellen dădu ușurată din cap. 

— Nu știu de ce ai fost atât de împrăștiat în ultima 
săptămână. Glenna crede că de vină ar fi mica englezoaică cu 
care te întâlnești. Și eu am fost tânăr și știu cum e cu dragostea 
la noi, bărbaţii. Deci de data aceasta te iert, dar a doua oară nu 
va mai exista. 


Tancarville, 1166 


Trecuseră doi ani de la cearta lor, și un alt incident nu a mai 
avut loc. Ellen muncea cu și mai multă râvnă, și Donovan o 
solicita și mai mult, dar din discuţia lor se născuse ceva ca o 
nouă apropiere. 

Glenna era de părere că lucrurile arătau de parcă Donovan 
avea din nou un fiu. Vedea că soţul ei era mulţumit și era 
fericită. 

De câte ori avea de făurit o nouă spadă, Donovan o aviza și 
pe Ellen asupra planurilor lui. Discuta cu ea despre executarea 
ei, despre materialele folosite, despre costuri și durata 
execuţiei, și tot mai des lăsa în seama ei detalii importante. 
Încrederea lui îi dădea sentimentul că trebuia să demonstreze 
ceva, ceea ce îi sporea încrederea în cunoștințele ei. 

Cu toate că fierarul lucra cu ea deseori mai mult timp decât 
cu Amaud, și ea primea sarcinile cele mai dificile, a căror 
îndeplinire meșterul o urmărea cu ochi de Argus, Ellen a fost 
surprinsă când într-o zi acesta i-a cerut să făurească de una 
singură o spadă, lucrare pe care să o înceapă cât de curând. 

Donovan îi indică o grămadă de lupe și se declară gata să îi 
fie alături dacă ea ar avea nevoie de ajutorul lui, deși nu îl 
considera a fi necesar. Vocea îi părea ceva mai morocănoasă 
decât de obicei, cu toate că se comporta binevoitor. O pregătise 
bine pe Ellen pentru această sarcină. 

Ea știa că stătea în puterea ei să o îndeplinească, totuși din 
cauza emoţiei o apucară durerile de stomac. 

— De ce Alan, și nu eu? întrebă deranjat Amaud. 

El era mai în vârstă și în fierărie avea doi ani de experienţa în 
plus față de ea, dar Donovan considera ca el mai avea nevoie 
de timp și îl amână pe mai târziu. Amaud mai făcea încă prea 
multe greșeli pentru a fi pus sa facă singur o spadă. Acesta era 
peste măsura de ambițios și era și priceput, dar nu avea talentul 
lui Ellen. 

— Baieţandru normand încăpățânat, mormăi Donovan în 
engleză, când văzu mutra jignita a lui Amaud. 

Ellen și Art zâmbiră, în timp ce Amaud și Vincent se priviră 
nedumeriți. De la început ei refuzaseră să înveţe măcar o vorba 
în engleză, cu toate că Donovan pusese mult suflet în asta. 

— Ce rânjești așa? se răsti Amaud la Art. 


— Da, chiar așa! Se luă și Vincent după el, ca totdeauna. 

Ellen își înghiţi cu greu un comentariu. Amaud era perfid și 
era în stare să îi facă râu dacă găsea ocazia, și așa era destul de 
invidios, fără să mai toarne și ea gaz pe foc. 


A făuri o spadă, fără sa aibă în vedere ajutorul lui Donovan, 
era o provocare pe care Ellen o accepta cu plăcere. De acum, 
avea la activ o mulţime de exerciţii de luptă și știa exact cum 
trebuia să fie o armă buna. O spada trebuia sa stea bine în 
mână, trebuia să fie ascuţita și elastica în același timp, 
echilibrată și ușor de mânuit. Intreaga zi se gândi la spada pe 
care trebuia să o facă și seara îl întreba pe Donovan cui era 
destinata aceasta. Nu era lipsit de importanţă dacă era pentru 
un bărbat tânăr ori pentru un cavaler cu experienţa, și dacă 
acesta lupta cu mâna stânga ori cu mâna dreapta. Ea însăși 
putea să lucreze la fel de bine cu ambele mâini. Dacă dreapta îi 
obosea în timpul lucrării, o vreme lucra cu stânga. De aceea ea 
putuse să lucreze la o piesă mai mult timp decât rezista cineva 
care lucra cu o singura mâna. Bineînţeles că folosise stânga și în 
exerciţiile cu Guillaume și constatase că existau deosebiri în 
folosirea armei în special când adversarul lupta cu dreapta, 
pentru că atunci ambele spade se găseau pe aceeași parte. 

— O spadă, trebuie să faci o spada, nimic altceva, ripostase 
răstit Donovan. 

Ellen se retrase decepţionata. A fauri pentru un necunoscut o 
spadă cu adevărat buna era mult mai dificil decât pentru un 
luptător cunoscut. Unii cavaleri preferau o anumită forma a 
mânerului, altora mânerul le era indiferent. Pe lângă asta, 
lungimea lamei trebuia armonizata cu înălţimea posesorului ei. 
Ellen lucra în gând la planurile cele mai diferite, până când nu 
mai știu practic ce voia. Avea idei pentru sute de spade, de 
aceea îi era cu atât mai greu să se decidă doar pentru una 
dintre ele. Ca sa se mai gândească, se duse în pădurea în care 
făcea exerciţii de lupta cu 

Guillaume. Se împliniseră doi ani de când îl întâlnise acolo 
prima dată, de când se îndrăgostise de el. Rose era în 
continuare singurul om care cunoștea secretul lui Ellen, și cât 
suferea aceasta. Guillaume nu avea nici cea mai mică bănuială. 
Pentru el ea era ucenicul fierar Alan, prietenul lui. Încă se 
întâlneau duminica pentru a exersa împreuna lupta cu spada, 


când Guillaume se afla în Tancarville. Dar de când era scutier, el 
trebuia să îl însoţească deseori săptămâni întregi pe stăpânul 
lui. Şi acum era plecat demult timp. Ellen abia aștepta să îl 
revadă, i-ar fi făcut mare plăcere să îi povestească despre 
spadă, și să îi ceară sfatul. Guillaume era cu totul altfel decât fiii 
de ţărani ori decât meșteșugarii. Desigur, asta și pentru că 
fusese educat pentru a fi cavaler. Dar nu era numai asta. 
Guillaume era omul cel mai încăpățânat pe care îl cunoștea 
Ellen. Nimeni nu îl putea sili să facă ceva ori să se abată de la 
planurile lui. Stăpânul fusese pe punctul de a-l trimite înapoi la 
tatăl lui, pentru că refuzase să înveţe să scrie și să citească. 
Părerea lui Guillaume era că pana i-ar înmuia mâna cu care 
mânuia spada. Ellen trebuise uneori să râdă de încăpăţânarea 
lui, alteori tocmai asta îl făcea raţional. 

Rose nu prea mai avea timp pentru Ellen, și duminicile 
petrecute singură, fără Guillaume și fără istorisirile lui din viaţa 
de cavaler, cum le numea Ellen, erau groaznic de banale. 
Guillaume avea tot timpul ceva de povestit. Memoria lui teribila 
în privinţa amănuntelor îi făceau povestirile atât de vii, încât 
Ellen avea deseori impresia că lua și ea parte la acele 
întâmplări. Și cât era de fermecată de buzele lui! Pe parcursul 
timpului, tradiţiile și valorile atât de importante pentru paji și 
pentru scutieri îi deveniseră mai inteligibile, i se păreau mai 
puţin lipsite de sens și mai puţin brutale decât avusese impresia 
la început. Dar, cu cât se apropia mai mult de viaţa pe care o 
ducea Guillaume, cu atât îi devenea mai clar că trebuia să fii 
născut nobil pentru a gândi și a simţi ca un cavaler. Ellen se 
așeză pe malul pârâului, acolo unde se odihneau ei mereu, și își 
imagină că Guillaume era alături de ea. Începu să povestească, 
să îi explice punctele în care era nesigură și de ce nu se putea 
decide pentru o procedură sau alta. Desena spade în nisip, 
vorbea și iar vorbea, uitând complet că de fapt era singură. 

„Îţi faci prea multe gânduri, fă simplu o spadă așa cum ai fi 
vrut-o pentru tine!” i-ar fi spus probabil Guillaume. 

— Asta este! strigă ea și sări în picioare. 

Desigur! Trebuia să reflecteze asupra a ceea ce ei înseși i se 
părea mai important la o spadă. Arma trebuia să fie echilibrată! 
Pentru asta era decisiv raportul dintre mărimea și greutatea 
mânerului și mărimea și greutatea lamei, pentru că astfel se 
stabilea centrul de greutate al spadei în forma finală. Dacă 


acesta era corect, ea va sta bine în mână și va fi ușor de mânuit. 
Spada mai trebuia să fie tăioasă, foarte tăioasă, și pentru asta 
era importantă duritatea. Fierul nu trebuia să aibă ocluziuni și 
nu trebuia să devină casant prin călire. Pentru că nu exista o 
persoană care comandase spada, era evident că trebuia făurită 
pentru înălțimea ei. Și pentru că Ellen pentru o femeie era 
înaltă, vor exista destui cavaleri care să fie corespunzători în 
calitate de cumpărători. Pe drumul de întoarcere, cugeta asupra 
tuturor celorlalte detalii și în minte îi apăru imaginea noii spade. 

Pentru calitatea lamei era foarte importantă și ultima șlefuire. 
Donovan îi dădea doar în mod excepţional spada făcută de el 
unui armurier. Cu toate că în majoritate ei erau meseriași foarte 
buni, cu multă experienţă, el spunea că ei erau capabili să 
restaureze bine o spadă veche, dar numai fierarul care îi făurise 
lama o putea finisa perfect. Acest lucru o determinase pe Ellen 
să își însușească și finisarea. li plăcea, pentru că astfel putea 
finaliza frumuseţea și ascuţimea unei lame. Era încoronarea 
muncii la o spadă bine făurită. Forma și mărimea gărzii 
mânerului aveau un rol minor și erau mai mult o chestiune de 
gust și de estetică. Ellen decise să facă o gardă mică, dar lată. 
De spadă ţinea bineînţeles și o teacă potrivită cu lama. Treaba 
aceasta o făcea un marochiner, dar abia după ce arma era gata. 
Învelișul din lemn al mânerului, pe care se înfăşură sârmă, piele 
ori șnur, era făcut de un alt specialist. Pentru ornamentarea 
lamei și poate și a mânerului va trebui să discute cu un 
orfevrier. Ellen știa că era recomandabil să discute din timp cu 
toţi cei care participau la executarea armei, pentru ca aceștia să 
își programeze lucrarea și să nu o facă pe fugă, sub presiune. 
Donovan îi dăduse un termen de patru luni, dar ea nu putea să 
lucreze toată ziua la spadă, ci trebuia să mai dea ajutor și în 
fierărie. 

Ellen prelucră spada pas cu pas, așa cum o învățase meșterul. 
Ajunsă la suprafaţa de tăiere, se gândi să îi solicite sfatul lui 
Donovan, dar renunţa. 

A-I întreba pe Art de părerea lui ar fi doar pierdere de vreme. 
Acesta lucra cu băgare de seamă, dar nu era în stare să 
conceapă idei proprii ori propuneri pentru perfecţionarea unui 
procedeu de muncă. 

Așa că Ellen se bizui pe propriile cunoștințe și făcu totul 
singura. După ce conveni cheltuielile aferente cu Donovan, puse 


ca mânerul să fie aurit. Pe lama finalizată orfevrierul a incrustat 
cuvintele ÎN NOMINE DOMINI - „în numele Domnului” - cu câte o 
cruce micuță la început și la sfârșit. Ellen nu știa nici să scrie și 
nici să citească, deși, spre deosebire de Guillaume, nu ar fi avut 
nimic împotrivă să înveţe. Dar nu se ivise ocazia. Astfel că la 
alegerea expresiei se lăsase sfătuită de orfevrier. Nici el nu știa 
să citească, dar avea o colecţie de expresii făcută pentru el de 
un învăţat. Orfevrierul trebuise doar să le înveţe pe de rost, 
pentru a le propune clientului. Acesta știa bine care erau 
expresiile preferate de cavaleri. Când mânerul și teaca au fost 
gata, după aproximativ patru luni, ea avea în mână spada 
finalizată. _ 

Ellen fremăta de mândrie, pentru că spada îi reușise. li 
verificase de mai multe ori flexibilitatea, ascuţișul și 
echilibrarea. Totuși, era teribil de emoţionata. 

— Călirea proastă, fierul de calitate inferioară ori o sudura râu 
executată - nu aceștia sunt inamicii cei mai răi ai unui fierar, ci 
propria vanitate, îi spunea mereu Donovan. 

Deci se înarmă cu răbdare și așteptă întreaga zi clipa 
favorabilă pentru a-l ruga pe Donovan să se uite la spada ei. 
Ziua de lucru îi părea că nu mai lua sfârșit, atât de tensionată 
era în așteptarea judecății meșterului. Când se înseră și când 
Donovan îi trimise acasă pe Vincent și pe Amaud, ea mai 
rămase în fierărie. 

— Meștere! 

Ellen se înclină cu respect în faţa lui Donovan și îi înmâna 
tezaurul ei, cu inima bătând să îi sară din piept. 

Donovan luă spada cu ambele mâini și o cântări. Apoi o apucă 
de mâner și o ţinu în mână. 

Ellen nu putea citi pe chipul lui nici satisfacţie, nici 
nemulțumire. Nervoasă, își mușcă buza inferioară. 

Donovan trase încet spada din teacă. 

Ellen își tinu respiraţia. 

Fierarul duse mânerul în dreptul ochiului, cu vârful spadei 
îndreptat spre talpa piciorului drept. Examina îndelung dacă 
lama era dreaptă. Apoi scutură mânerul pentru a vedea dacă 
era montat fix. Dacă avea joc, spada nu valora o para chioară. 
Își purtă degetul gros peste nituirea mânerului și dădu din cap 
abia vizibil. Ellen lucrase corect și totuși i se tăiase răsuflarea. 
Donovan luă o cârpă, pentru a nu murdări lama cu grăsimea de 


pe degete, și o arcui. Ellen știa că lama va trece nevătămată 
testul arcuirii, dar fu foarte bucuroasa când lama redeveni 
dreaptă. În cele din urmă, meșterul luă o bucată de stofă, o 
înfășură de câteva ori pe lamă și împinse stofa cu lama. 
Materialul fu separat cu o tăietură perfecta, fără niciun fir de 
țesătura smuls. Donovan repetă testul cu cealaltă parte a lamei, 
rezultatul fiind și de această dată ireproșabil. 

Respirația lui Ellen abia dacă se auzea. Avusese nevoie 
demult timp pentru a ascuţi lama, pentru că nu exista nimic mai 
oribil decât o spada ascuţită așa și așa. Și totuși, parcă totul se 
prăbușea în ea când pe faţa lui Donovan apărea o tresărire care 
putea însemna nemulțumire sau când acesta tușea i se părea 
tot ca un semn de insatisfacţie. Cum de își putuse imagina că 
Donovan ar putea vreodată să fie mulțumit de ea? Doar pentru 
că în ultimul timp fusese mai prietenos, pentru ca îi recunoscuse 
talentul, asta nu însemna și că îi va considera spada bună. „Cu 
siguranţă că acum crede că mânerul este prea bătător la ochi, 
că incrustarea cu argint nu i se potrivește”, își zise ea și brusc 
se îndoi că spada ar putea fi vânduta. Uitase toate comentariile 
celui care făcuse teaca și ale orfevrierului, care fuseseră extrem 
de laudative. Opiniile acestora erau total lipsite de valoare, în 
comparaţie cu părerea lui Donovan. Ellen simţea broboanele de 
transpiraţie de pe frunte, cu toate că în fierărie nu era deosebit 
de cald. 

Când Donovan lăsă sabia să alunece înapoi în teacă, lui Ellen i 
se păru că acesta dăduse ușor din cap. Dezamăgită îl văzu 
întorcându-se, punând spada jos și îndreptându-se fără niciun 
comentariu către lada aceea mare, în care păstra uneltele mai 
rar utilizate și alte câteva mărunţișuri. Pe lada se afla un sipet 
simplu, lung, pe care îl ridică cu ambele mâini. 

— Ai făcut treabă bună, zise el ridicând sipetul. 

Apoi se întoarse și se îndreptă către ea. Ajuns în faţa ei, o 
privi în ochi: 

— Spada este ascuţită, stă bine în mână, lama este elastică și 
forma este echilibrată. Rezultatul muncii tale este bun și sunt 
mândru de tine, dar... Donovan tăcu câteva momente. 

Supărată, Ellen se gândi: „Ce o mai fi acum, nu poate și el 
măcar o dată să laude fără rezerve?” 

„dar nici nu mă aşteptam la altceva de la tine, își încheie 
fraza Donovan, cu un zâmbet fugar pe chip. De astăzi te poţi 


numi calfă de fierar. Spada reprezintă examenul tău. 

Şi îi întinse sipetul. 

Acesta era atât de greu, încât Ellen trebui să îl lase jos pentru 
a-l putea deschide. 

— Meștere! șopti ea surprinsă când văzu ce conţinea. 

Ellen scoase plină de respect noul șorţ din piele și se încinse 
cu el. Avea exact măsura ei. Pielea era de la cel mai bun tăbăcar 
din Tancarville, de asta ea își dădu seama după poansonarea de 
pe marginea lui. În sipet, se mai afla o tichie asemănătoare cu 
cea a meșterului, doi clești și un baros. Erau primele ei unelte 
proprii, dacă făcea abstracţie de ciocanul primit de la Llewyn. 
Cleștii și barosul le făurise însăși Ellen, dar nu știuse că acestea 
vor fi o dată ale ei. 

— Mai este ceva înăuntru, mormăi Donovan. 

Abia acum Ellen își dădu seama că pe fundul sipetului mai era 
ceva. Ceva învelit într-o bucată de stofă neagră, ceva greu și 
lung. Părea a fi o unealtă, dar mai îngustă. Când descoperi ce 
ascundea bucata de stofă, Ellen rămase cu gura căscată. 

— O pilă! Meștere, nu sunteţi în toate minţile! îi scăpă fără să 
vrea. 

Donovan nu o dojeni, ci doar îi zâmbi. 

O pilă era un cadou cu totul extraordinar pentru o calfă. Cu 
siguranţa că aceasta îl costase o grămadă de bani. Cu atât mai 
mult se părea că era bucuros de faptul că ea știa să preţuiască 
darul. Ellen luptă vitejește cu lacrimile, iar Donovan, deși 
remarcă sclipirile din ochii ei, se prefăcu a nu le observa. În 
definitiv, o calfă nu plânge, nici măcar de emotie. 

— Eşti un băiat bun, Alan, m-aș bucura să rămâi în continuare 
la mine. 

— Vă mulţumesc, meștere, voi face acest lucru cu mare 
plăcere, răspunse Ellen pe un ton decis. 

— Vom pune spada în vânzare. Cred că vei obţine pe ea un 
preţ bun. Îmi vei restitui preţul materialelor, iar restul îl poţi 
opri. 

Cu siguranţă că Donovan era într-o dispoziţie deosebit de 
bună, dacă făcea o asemenea propunere, gândi uimită Ellen. Ce 
bine ar fi fost ca acum să dea fuga la Guillaume și să îi 
povestească despre spadă, dar acesta încă nu se întorsese. Insă 
ea știa de la Rose că stăpânul de la Tancarville și cavalerii lui 
erau așteptați să revină curând. 


Guillaume sosi într-adevăr chiar în duminica următoare, la 
punctul lor de întâlnire din pădure. Soarele toamnei învăluia 
terenul lor de antrenament într-o lumină caldă, prietenoasă. 

Ellen ar fi trebuit să remarce faptul că Guillaume era oarecum 
schimbat, dar bucuria de a-și revedea prietenul, de a-i arata 
spada și a-i povesti despre ea o orbea. Guillaume o ascultă 
răbdător. 

— Eu nu credeam că pot făuri de unul singur o spadă. Trebuie 
să decizi asupra a o mulţime de lucruri, înţelegi? Fără să aștepte 
răspunsul, Ellen continuă: Cel mai groaznic moment a fost când 
am scufundat lama în apă pentru călire. Nici nu îţi poţi imagina 
ce senzaţie ai. În acel moment se decide dacă munca ta de 
săptămâni întregi a fost cu folos sau totul a fost zadarnic. 
Credeam că mor de frică! Mă dureau urechile, dar ce spun eu, 
mă durea tot capul, atât de atent ascultam dacă se aude cel mai 
mic pocnet. Dar în afară de șuieratul apei nu s-a auzit nimic. Ce 
ușurat am fost! Lama este ascuţită și elastică, așa cum trebuie, 
relată Ellen emoţionată. 

— Doamne, Alan, ce guraliv ești! O întrerupse neîndurător 
Guillaume. 

Ellen se sperie și îl privi încurcată. Cu excepţia lui Donovan, 
Guillaume era singurul cu care putea vorbi despre spadă și 
așteptase atât de mult revenirea acestuia. 

— Bine, Alan. Nu am vrut să te supăr, pot veni la fierărie să o 
văd? 

Guillaume nu observase legătura aflată în iarbă, lângă Ellen. 

— Am adus-o cu mine, spuse ea încet, fericită și despături 
atentă legătura. 

— Eşti nebun? 

Guillaume privi în jur. 

— Tocmai voiam să ţi-o arăt! 

Ellen ridică din umeri. Ea adusese și cealaltă spadă cu ea, deși 
era ceva interzis. 

— Și dacă ești prins cu ea? Cu siguranţă că spada asta este 
ascuțită! 

— Și încă cum! îi scăpă involuntar lui Ellen. Strălucirea din 
ochii lui Guillaume când acesta văzu arma o despăgubi pentru 
comportamentul bizar și pentru timpul petrecut în așteptarea 
lui. Privi cu admiraţie spada, fluierând laudativ printre dinţi. 

— Dacă aș avea destui bani, ţi-aș cumpăra-o pe loc. Ellen 


ridica din umeri cu regret și o împacheta la loc. 

— Când vei deveni un cavaler vestit, îţi voi făuri o spadă 
grozavă. Te va invidia pentru ea însuși regele, îl asigură ea. 

— Ehei, iar exagerezi, obrăznicătură! 

Guillaume o luă râzând peste picior și cu mâna stângă îi 
ciufuli părul. 

Pentru că mai avea spada în mână, ea nu se putu apăra, fără 
a risca să îl rănească pe Guillaume. Ellen încercă să ignore 
vibrația din interiorul ei. În acel moment, visa că se afla în 
braţele lui Guillaume și că era femeie cu adevărat. 

După ce el îi dădu pace, ea fu pe punctul de a-i destăinui 
secretul ei, dar în ultimul moment se răzgândi. 

— În ce privește spada pentru cavalerul cel vestit, poţi să o 
începi. Sunt deja cavaler! Declară mândru Guillaume și urmări 
efectul celor spuse. 

— Cum? Credeam că abia la anu’... Nu spuneai că la rând este 
fratele tău mai mare? 

— Căile Domnului... 

Guillaume ridică râzând braţele spre cer. 

— Trebuie să îmi povestești amănunţit! Brusc, Ellen își dădu 
seama ce însemna pentru ea ridicarea lui la rangul de cavaler și 
deveni serioasă. Apoi adăugă: Scuzaţi, trebuie să îmi povestiţi 
mai amănunţit, sire! 

— Bine, atâta vreme cât suntem între noi, Guillaume este în 
ordine, ca și până acum. 

Râse și aruncă o piatră în pârâu. 

„Nu prea arată ca un cavaler”, gândi Ellen tristă. 

— Așadar, dă-i drumul! îl îmboldi ea. 

Guillaume dădu din cap și se așeză mai comod pe butucul pe 
care stătea. 

— Sper că ai puţin timp? 

„Toată viaţa mea”, ar fi vrut să răspundă Ellen, dar se 
mulţumi să dea afirmativ din cap. 

— Totul a început când Guillaume Talvas, contele de Pontieu, 
s-a supărat pe regele Henric. Pentru că regele nu i-a atribuit 
domeniile la care Talvas crede că are dreptul. Deci s-a aliat cu 
ducele de Flandra și Boulogne. Au atacat Eu și l-au ocupat. Un 
sol i-a adus această veste stăpânului meu. Acesta și-a strâns 
trupele, și chiar a doua zi am plecat spre Neufchâtel, pentru a 
întări garnizoana de acolo. Trupele inamice nu trebuiau să 


treacă de noi și să poată să ajungă la Rouen... 

— Şi ce legătură au toate astea cu ridicarea ta la rang de 
cavaler? Tu mi-ai spus că acest moment este cel mai important 
din viaţa unui cavaler și că are loc o festivitate. De ce nu mi-ai 
spus că vei fi făcut cavaler? 

Ellen îl fulgeră cu privirea. 

— Oh, Alan, nu fi atât de obtuz! 

— Nu sunt obtuz, ci doar cred că puteai să îmi spui că 
Tancarville intenţiona să te ridice la rangul de cavaler. 

— Dar nici nu avea de gând! Și dacă nu mă lași să continui, 
nu vei afla niciodată cum s-a întâmplat. Tu ești singurul om mai 
căpos decât mine, mormăi el. 

— Îmi pare rău. 

Ellen făcu o mutră neajutorată. 

Guillaume ridică de jos un beţișor și desenă ceva pe pământul 
jilav. Punctele reprezentau Neufchâtel, Eu, Rouen și Tancarville, 
linia șerpuindă reprezenta Sena. După cum a explicat el, Rouen 
era capitala Normandiei și era considerata a fi foarte bine 
fortificata, totuși nu era de necucerit. Conţii de Eu, Mandeville și 
Tancarville erau de acord că trebuiau neapărat să oprească o 
înaintare a inamicului. Spionii îi informaseră detaliat despre 
inamic, care era superior numeric, și înarmat până în dinţi. 
Guillaume, care ca și ceilalţi scutieri se afla în imediata 
apropiere a stăpânului său, a înțeles cât de serioasă era situaţia. 
A căzut în genunchi în faţa lui Tancarville și l-a rugat insistent să 
îi permită să îl însoţească. Tancarville l-a privit mândru pe 
scutier și l-a refuzat. Era sarcina cavalerilor să își dea viața în 
luptă, pentru rege, și nu a scutierilor, și deși vocea acestuia era 
aspră, Guillaume a sesizat zâmbetul din ochii lui, așa că rămas 
în genunchi. Ca la un semn secret îngenuncheară atunci și 
scutierii din Mandeville și Eu în faţa stăpânilor lor. Guillaume a 
tras adânc aer în piept, și-a adunat tot curajul și l-a rugat cu o 
voce fermă pe stăpân să îl ridice la rangul de cavaler, pentru a 
putea lupta pentru el și pentru rege. Entuziasmaţi de acest 
moment înduioșător, ceilalți scutieri au cerut și ei stăpânilor lor 
să procedeze la efectuarea ceremonialului de ridicare la rangul 
de cavaler. Mandesville, Eu și Tancarville s-au privit o clipă 
descumpăniţi. Mandeville însuși era doar cu câţiva ani mai mare 
decât scutierii și înţelegea cel mai bine ce simțeau ei. 

Dar, înainte ca vreunul dintre baroni să fi spus ceva, un sol a 


năvălit cu răsuflarea tăiată și a raportat că Eu și Aumale au fost 
pierdute și că inamicul nu mai era departe. 

Primul și-a scos spada Tancarville, a ridicat-o în faţa ochilor, 
apoi a lăsat-o pe umărul lui Guillaume atingându-l scurt. Ceilalţi 
baroni au făcut același lucru, învestindu-i pe scutierii lor drept 
cavaleri înainte ca inamicul să fi ajuns la Neufchâtel. Tancarville 
a cerut să i se aducă imediat o spadă din armurărie, i-a pus-o lui 
Guillaume la cingătoare și l-a îmbrățișat. 

— Fă-mi doar un hatâr și nu muri astăzi! A șoptit acesta, 
mișcat, la urechea proaspătului cavaler. 

Cuvintele acestea i-au mers la inimă lui Guillaume, dar, mai 
înainte ca el să fi răspuns, a sosit un sol. Inamicul înaintase mai 
repede decât era de așteptat. Nu avusese loc nicio pregătire, nu 
se stabilise nicio tactică, nu erau nici măcar înarmaţi 
corespunzător toţi bărbaţii! Eu părea distrus la vestea că îi 
ardea comitatul și nu mai știa ce să facă. Baronii vorbeau toţi o 
dată. Câţiva oameni deciseră fără minte să iasă călare în 
întâmpinarea inamicului, pentru a-l opri înaintea porţilor 
orașului, și chiar porniseră fără a se mai consulta cu alţii. În 
acest fel ei contribuiră la slăbirea garnizoanei, punând în pericol 
Neufchâtel. Mandeville luă în grabă câţiva oameni, pentru a 
asigura podul de la poarta vestică a orașului. Doar Tancarville își 
păstră calmul. Îşi adună oamenii și constitui imediat o trupă 
ordonată. Le ordonă cavalerilor săi să meargă la pod, pentru a-i 
sprijini pe Mandeville și pe oamenii lui. Guillaume era ca beat. 
Se găsea în fața primei lui lupte în calitate de cavaler! Sări 
bătăios pe cal și porni către pod alături de stăpânul său. Dar 
Tancarville îl chemă la el și îi ordonă să aștepte. Deși Guillaume 
era nerăbdător, lăsă câţiva cavaleri mai maturi să îl depășească, 
apoi se năpusti și el în vârtejul bătăliei. 

Soldaţii flamanzi cuceriseră deja așezările din afara zidurilor 
orașului. Aceștia luptau dur și fără cruţare. În scurt timp, 
Guillaume își rupsese lancea, și mai rămăsese doar cu spada. La 
început, oamenii lui Tancarville reușiră să respingă trupele 
dușmane, dar acestea reveniră, iar contele Matthieu le ordonă 
să cucerească orașul. Acum, Neufchâtel trebuia apărat cu toate 
mijloacele. Chiar și populaţia orașului le sări în ajutor. Cetăţenii 
luptau cu curajul disperării, pentru a-i împiedica pe flamanzi să 
învingă și să le ia avutul. Astfel, cu forțe reunite, s-a reușit 
respingerea inamicului. 


Câţiva pedeștri flamanzi puseseră ochii pe Guillaume. El căută 
să se baricadeze în spatele unei stâne de oi, dar drumul către 
camarazii lui îi era tăiat. Guillaume era singur, dar atât timp cât 
se afla călare, era în superioritate faţă de dușmanii lui, chiar 
dacă aceștia erau mai mulţi. Unul dintre aceștia apucă un cârlig 
de fier, din acelea folosite la coborârea paielor de pe acoperiș, 
pentru a nu se întinde un incendiu la casele învecinate. Cu 
această armă teribilă, flamandul îl agăță de umăr pe Guillaume 
și încercă să îl tragă jos de pe cal. 

Ca dovadă a celor povestite, Guillaume își trase cămașa și îi 
arătă lui Ellen rana abia cicatrizată. 

Ea se încrunta și trase cu putere aer în piept. 

— Trebuie să fi fost dureroasă. Acum te mai doare? 

Guillaume dădu din cap și se strădui să pară viteaz nevoie 
mare. Nu se lăsase doborât de pe cal și reușise chiar să scape 
de cârlig. Pentru a-l birui totuși, soldaţii i-au înjunghiat în mod 
laș calul și, dacă nu ar fi fost nevoiţi să se retragă brusc, acum 
ar fi fost mort. Işi pierduse doar calul, nu și viaţa, ceea ce 
reprezenta însă o pierdere irecuperabilă dacă te gândeai cât 
costa un cal de luptă. Dar Guillaume nu realizase pe loc ce 
însemna asta pentru el. 

Seara, învingătorii și-au sărbătorit triumful. Guillaume a fost 
lăudat pentru vitejia sa. Guillaume s-a bucurat de succesul lui și 
era foarte mulţumit de el, până când Mandeville a început să îl 
tachineze. 

Acesta i-a cerut lui Guillaume un cadou, un grebănar ori un 
taftur zisese Mandeville zâmbind. 

Tot ce avusese Guillaume era calul de luptă și nici măcar șaua 
și harnașamentul nu îi aparținuseră, ci erau ale stăpânului său. 
El îi explicase asta lui Mandeville. Acesta însă păru că nu Îl 
înţelege, iar ceilalți cavaleri se ţineau în acest timp cu mâinile 
de burtă din cauza râsului. Mandeville îl ridiculiza pe Guillaume 
pentru că acesta crezuse că luptă doar pentru onoare. Nu știuse 
că el ar fi trebuit să lase inamicii învinși fără cai, arme și armură, 
care i se cuveneau lui. Cât de dus cu pluta trebuia să fie un 
tânăr cavaler, care se întorcea de la bătălie mai sărac decât 
fusese înainte de ea, deși făcea parte dintre învingători și fusese 
cel mai de succes tânăr luptător! 

Cum era obiceiul la ceremonia de învestire în calitate de 
cavaler, stăpânul lui îi dăruise după bătălie o pereche de pinteni 


și o mantie grea și frumoasă, dar acum Guillaume nu mai avea 
cal. 

— Tu ţi-ai fi dat viaţa pentru el și pentru rege și drept 
mulțumire nu ţi se înlocuiește măcar calul? întreba consternată 
Ellen. 

— Crede-mă, asta nu mi se va mai întâmpla a doua oară, la 
viitoarea ocazie, am să mă servesc, și încă din plin. Intenţionez 
ca și în viitor să fac parte dintre învingători! 

Povestea lui Guillaume fusese atât de captivanta, încât lui 
Ellen îi pierise cheful să mai lupte cu el. Desigur că și așa rana îl 
durea foarte tare. 

— Să renunţam astăzi la luptă, propuse ea și se așeză în 
iarba. 

Fără a scoate o vorbă, Guillaume se întinse lângă ea, privind 
ca și ea adâncul cerului albastru al verii târzii. 

El făcuse tot posibilul, își pusese viața în joc într-o luptă, 
sperând la nimic altceva decât la recunoaștere din partea 
stăpânului său, și totuși fusese atât de amar deziluzionat. 
„Uneori, viaţa este prea nedreaptă”, consideră Ellen. 

Se gândi din nou să îi încredinţeze secretul ei. Ar putea acum 
să o înţeleagă mai bine? Şi cu un an în urmă fusese pe punctul 
de a-i destăinui secretul. Se pregătise cu ce avea să îi spună, 
dar nu-și dusese intenţia la capăt și tot așa se petrecură 
lucrurile și acum. 

Priveau deja cerul de o bună bucată de vreme, când deodată 
Guillaume se ridică. 

— Te-am văzut iarăși cu fata de la bucătărie, cum o cheamă 
oare? 

Guillaume făcu un gest grăitor privind pieptul acesteia și 
ridică din sprâncene. 

— Te referi la Rose, răspunse posacă Ellen. 

Mulţi argaţi și chiar câţiva scutieri tineri îi făceau ochi dulci lui 
Rose. După spusele lui, Guillaume nu era un vânător de fuste, 
de aceea aluzia la formele lui Rose nu prea o făcu geloasă, dar 
oricum era ceva ce nu îi putea scăpa. 

— Da, la ea mă refer. Este drăguță micuța, tu ai ceva cu ea? 

Ellen ura momentele când Guillaume bătea câmpii cu 
cuceririle lui, dar când el încerca să îi smulgă ei detalii picante 
din inexistenta ei viaţă intima, se simţea cel puţin tot atât de 
râu. 


— Nu mai am nimic cu ea demult timp, minţi ea și dădu a 
dispreţ din mână, în sensul „stai liniștit”. 

— Deci nu tu ești tatăl. 

Guillaume păru mulțumit cu această constatare, dar Ellen 
aproape că se înecă de spaimă. 

— Poftim? 

— Este însărcinată. Scumpul nostru prieten, Thibault, 
pălăvrăgește că el... Eu m-am gândit că poate tu erai... Micuța 
poate să aibă probleme dacă el este! 

Guillaume dădu din cap sceptic. 

Ellen nu știa ce să mai spună. Cum de Rose nu îi spusese ei? 
Şi tocmai Thibault, cum de putuse asta? 

— Cei doi sunt împreună demult timp? 

— Așa se pare, nu știu exact, că nu le-am ţinut eu lumânarea, 
spuse el și se amuză copios de gluma făcută. 

— Este deja târziu, mormăi Ellen, deși soarele era încă sus pe 
cer. Trebuie să plec. 

— Văd că te afectează chestiunea cu Rose. Dacă aș fi știut că 
pentru tine mai înseamnă atât de mult... 

Guillaume părea că o compătimea cu adevărat pe Ellen. 

— Nu face nimic. Ea este din Ipswich, ca și familia mea, asta 
este unicul lucru care ne leagă, căută Ellen să minimalizeze 
totul. Și, după cum știi, pe Thibault nu îl pot suferi. Rose nu 
merita să fie pedepsită cu acest bastard greţos. Eu mă întreb de 
ce s-o fi încurcat cu el. 

Guillaume ridică din umeri. 

— Ah, nu încerca să le înţelegi pe femei! Ele gândesc altfel 
decât noi, bărbaţii, dacă cumva chiar gândesc. Osteneala 
zadarnică. 

— Trebuie să plec oricum. 

Ellen se ridică, luă legătura în care era spada, îl salută pe 
Guillaume fără a-l privi în ochi și se îndreptă către șosea. 

Cât timp merse prin pădure, se gândi la Rose și la Thibault. 
Căzută altfel pe gânduri, auzi prea târziu tropăitul unor cai, 
pentru a se mai putea ascunde. Rămase deci pe cărare și 
încercă să nu atragă atenţia. Și încercă să ducă legătura cu 
spada cât mai natural posibil. Când călăreţii se apropiară, unul 
dintre ei se opri în faţa ei și i se adresă răstit: 

— Hei, băiete! Drumul acesta duce la Tancarville? Răspunde! 

Tânărul scutier care i se adresase o privea mândru de pe 


armăsarul său. 

Un cavaler impunător, cu ochi uimitor de verzi, evident 
stăpânul acestuia, veni lângă el și îl mustră: 

— Nu ai niciun motiv să fii atât de neprietenos, treci la locul 
tău! îi ceru el scutierului, care îl asculta cu privirea plecată. 

Ellen îl privi cu interes pe cavaler și când privirile lor se 
întâlniră, i se păru că l-ar cunoaște. Dar nu își putea aminti unde 
îl mai întâlnise. 

— Cum te cheamă, băiete? 

— Alan, sire. 

— Este un nume anglo-saxon, mi se pare. 

— Da, sire. 

— Ştii drumul către cetatea Tancarville? 

— Da, sire. Trebuie să urmaţi acest drumeag, călare nici nu 
este departe, la următorul cot mare ieşiţi din pădure și de acolo 
puteţi vedea deja cetatea. 

— Îţi mulţumesc. 

Cavalerul o măsură pe Ellen din cap până în picioare. 
Splendidul lui cal tropăia pe loc nervos. 

— Ce duci cu tine? întreba el și arătă către bocceaua lungă. 

Ellen își dădu seama că nu era o curiozitate răutăcioasă, 
totuși se alarma. 

— Proba practică pentru a deveni calfă, sire. 

Ellen nu făcu niciun gest spre a dezveli spada. 

— Ce meserie practici? 

Ellen blestema în gând curiozitatea amabilului cavaler și 
răspunse cu modestie, sperând ca răspunsul ei să fie suficient. 

— Sunt fierar, sire. 

— Pot să văd? 

Ellen ezita scurt, apoi datina din cap. A 

— Nu aici, va rog! Este mai bine să veniţi la fierărie. Intrebaţi 
de Donovan, fierarul, va rog! zise ea aproape implorator. 

Spre surprinderea ei, cavalerul dădu prietenos din cap. 

— Da, așa voi face, Alan. Pe curând! 

Făcu semn însoţitorilor săi să îl urmeze și trecură cu toţii pe 
lângă Ellen. 

Ellen respiră ușurată. Dar unul dintre bărbaţi se întoarse de 
mai multe ori privind-o și schimba câteva cuvinte cu stăpânul pe 
un ton vioi. 

Deși amabilul cavaler îi păruse de la început simpatic, ceva o 


neliniștea la acesta. 

Îl văzu din nou pe străin a doua zi. Acesta veni la fierărie 
neînsoțit. 

— Bună dimineaţa, meștere Donovan! 

Cavalerul zâmbea prietenos. 

— Pe legea mea, Berenger! Scuze, sir Berenger! 

Cavalerul râse. 

— Ce bine să te revăd, Donovan! Peste tot se vorbește despre 
spadele tale, Tancarville este mânaru de tine! 

— Mulţumesc, sir Berenger! Când ne-am văzut ultima dată 
eraţi încă scutier, cât timp a trecut de-atunci? întreba Donovan 
și strânse mâna ce i se întinse. 

— O veșnicie! In curând, se vor împlini douăzeci de ani, îmi 
amintesc încă bine de Ipswich, au fost cele mai bune vremuri ale 
mele. Pe atunci, eram un bărbat liber, știți la ce mă refer. Îi făcu 
cu ochiul lui Donovan, care râse. Apoi sir Berenger i se adresă 
lui Ellen: Bună dimineaţa, Alan, am venit să îți vad proba 
practica pentru examenul de calfă. 

Donovan privi surprins când la Ellen, când la sir Berenger. 

— Îl cunoști pe sir Berenger? Păi atunci, Alan, adu spada. | se 
va potrivi de minune. 

După ce Berenger de Tournai examină atent spada, dădu 

aprobator din cap. 
__— Este o piesă foarte frumoasă. Poate pentru fiul meu. 
investirea lui va avea loc abia peste doi, trei ani, dar un 
stimulent prinde bine. Poate că îl cunoști deja, se numește 
Thibault. 

— Oh, eu nu am de-a face cu scutierii, dar Alan îi cunoaște pe 
cei mai mulţi dintre ei. 

Donovan o privi întrebător pe Ellen. 

La menţionarea numelui Thibault, colţurile gurii i se lăsară în 
jos și culoarea îi dispăru de pe faţă. În niciun caz Thibault nu va 
primi spada aceasta, va avea ea grija. Ellen gândi febril ce ar fi 
putut să facă pentru a împiedica vânzarea, dar, înainte de a fi 
găsit o soluţie, Donovan îi propuse cavalerului să vină cu fiul 
pentru a vedea spada. 

— Ai dreptate, meștere, zilele următoare voi trece cu Thibault, 
atunci o poate proba și el. 

— O decizie înţeleaptă, sir Berenger. Donovan zări căruța 
negustorului de fier. Vă rog să mă scuzaţi, am o livrare urgenta. 


El se înclina și sir Berenger dădu din cap. 

În fierărie rămase Ellen singură cu el. Cum putea acest om 
atât de amabil sa fie tatăl diavolului Thibault? 

— Şi tu ești din Ipswich? se interesă acesta. 

Ellen, pierdută în gânduri, dădu din cap afirmativ, dar se 
corecta imediat: 

— Mama mea este din Ipswich. 

Berenger de Tournai dădu din cap, ca și cum doar i se 
confirmase ceea el știa demult. Își trecu mâna peste bărbia 
proaspăt rasă. 

— Cred că o cunosc. Leofrun o cheamă, nu? 

În stomacul lui Ellen parcă izbucni un incendiu, care se ridică 
imediat până la cap. 

— De unde știți? întrebă ea surprinsă. 

Aici nimeni nu cunoștea numele mamei ei, nici măcar Rose. 

— Avea un pâr minunat, lung și blond ca ogoarele cu grâne 
ale Normandiei, iar ochii îi erau albaștri ca marea, rosti cavalerul 
parcă visând și fără a-i răspunde la întrebare. 

Ellen găsi descrierea lui Leofrun mult exagerata și nu spuse 
nimic. 

— Era fata cea mai frumoasă pe care am văzut-o vreodată. 
Ne-am îndrăgostit unul de altul și ne întâlneam în secret, dar 
într-o zi nu a mai venit și de atunci nu am mai revăzut-o. Mai 
târziu, am auzit că se căsătorise. 

Ellen era incapabilă să înţeleagă ce spunea acesta, nu se 
putea nici concentra, nu putea nici să spună ceva. 

— Când te-am văzut în pădure, mai eram încă nesigur, dar 
Paul, cel mai vechi prieten al meu, a observat și el cât de mult Îi 
semeni. 

— Mamei mele? 

Vocea lui Ellen răsună ironică. 

— Nu, Alan, mamei mele! 

Ellen încerca să respire și nu putea, brusc se păru că 
pământul i se învârtea sub picioare. Mai fu în stare doar să dea 
energic din cap, apoi ieși în fuga din fierărie fără să știe încotro 
se îndrepta. Afirmația Aelfgivei că ea ar fi bastardul unui cavaler 
normand o duruse, însă fusese ca o poveste întâmplată altcuiva. 
Nu și-ar fi imaginat niciodată că îl va întâlni vreodată pe acest 
desfrânat normand. Cât de excesivă putea fi întâmplarea? Cum 
de l-a întâlnit aici? De ce trebuise să i se pară atât de amabil, 


încât aproape că și-ar fi dorit să fie copilul acestuia? Şi de ce 
tocmai el trebuia să fie tatăl lui Thibault? Ellen se așeză pe un 
buștean și plânse. Ce se întâmpla dacă el descoperea adevărul? 
Ellen simţi că se sufoca. „Cel mai bun lucru ar fi să nu mă mai 
întorc niciodată la fierărie”, îi trecu prin cap. Dar când gândul 
prinse rădăcini, se înfurie. Fierăria, Donovan și Glenna era tot ce 
avea. Cine îi dădea acestui Berenger de Tournai dreptul de ao 
alunga? Nu mai voia să fugă din nou. „În definitiv, vina nu este a 
mea”, gândi mândră Ellen. Se va întoarce la fierărie, dar nu va 
permite niciodată ca Thibault să-și însușească spada ei. Ellen se 
întoarse cu pași deciși și din nou dădu de sir Berenger. 

— Dacă credeţi că eu sunt fiul dumneavoastră, vă înșelaţi, de 
asta vă pot asigura, zise Ellen cu cel mai convins ton. 

Siguranţa cu care sir Berenger o întâmpinase o făcu totuși să 
se cam îndoiască. 

— De ce ești atât de sigur, Alan? 

El o privi trist, aproape dezamăgit. 

Ellen nu îi răspunse imediat, continua să privească în pământ. 

— Sunt multe fete blonde în East Anglia, iar Leofrun este un 
nume frecvent. Sire, vă înșelaţi, mama mea este o femeie 
onorabilă, șopti ea în cele din urmă. 

De când îl cunoștea pe Guillaume, înţelegea mai bine ce 
putea face iubirea din cineva. Berenger continua să fie un 
bărbat arătos, cu siguranţa că fusese galant și îi sucise capul lui 
Leofrun după toate regulile artei. Doar din acest punct de 
vedere avea Ellen înțelegere pentru mama ei. Ca bărbat, el 
chiar nu știuse în ce situaţie imposibilă o pusese ori era la fel de 
prost ca fiul lui? Ellen mai era încă teribil de supărată. 

— Peste câteva, zile revin, spuse calm Berenger și îi zâmbi. 

— În calitate de client, în ce mă privește sunteţi bine venit, îi 
dădu distantă de înţeles Ellen și îl salută cu o înclinare a capului. 

Când după câteva zile Berenger de Tournai intră în fierărie 
însoţit de fiul său, furia lui Ellen se diminuase. Cu siguranţă că 
sir Berenger nu era un om râu, ea simţea asta. Și pe undeva 
chiar îi făcea bine să știe că el îi era tată. 

Tournai o salută amabil, în timp ce Thibault o ignoră. 

Deci tatăl’ lui nu îi spusese nimic. Ellen respiră ușurată. 

— Vreau o spadă făcută de meșterul Donovan, nu una făcuta 
de Alan pentru examenul de calfă, bolborosi bosumflat Thibault. 

Lui Ellen i se luă o piatră de pe inimă. Thibault era evident că 


va face totul pentru a-l face pe tatăl său să se răzgândească. 

— Vă pot arăta cu plăcere alte două spade pe care meșterul 
Donovan tocmai le-a făurit și, dacă vă place una din ele... se 
oferi ea plină de zel. 

Thibault examina spadele fără să o mai onoreze măcar cu o 
privire pe Ellen. 

— Asta îmi place, decise el rapid. 

Pe Ellen nu o miră alegerea făcută. Spada fusese o lucrare 
pentru un baron tânăr, înfumurat. Cu puţin timp înainte de a o 
lua, murise din cauza unei simple răni, care se infectase. Lui 
Ellen spada i se părea prea grea și mult prea bătătoare la ochi, 
dar lui Thibault i se potrivea perfect. _ 

— Nu vrei măcar să o probezi pe aceasta? Incercă din nou 
Berenger să îi atragă atenţia asupra spadei lui Ellen. 

— Nu, răspunse scurt Thibault, și tatăl lui înţelese că nu avea 
sens să insiste pentru a-l face să se răzgândească. 

— Atunci pe aceasta o voi lua eu, pentru că mie îmi place 
foarte mult, spuse Berenger de Tournai și o privi pe Ellen drept 
în ochi. 

Ea își dădu seama cât de mândru de ea era acesta și deodată 
i se făcu rușine. Cobori jenată privirea. 

— Și eu, tată? 

Thibault părea iritat. 

— Tu o primești pe cealaltă, este în regulă, fiule. 

Ellen era bucuroasă că între cei doi nu exista o legătură 
strânsă. 

— În privinţa preţului, vorbiţi mai bine cu meșterul Donovan, 
vi-l aduc imediat, zise ea și dispăru fără a-și lua rămas-bun. 

— Mie nu îmi place Alan, nu este manierat, îi spuse Thibault 
tatălui său, suficient de tare ca să audă și ea. 


După ce tatăl și fiul plecară, Donovan îi zâmbi mulţumit lui 
Ellen. 

— Şi uite așa băiatul acesta a vândut doua spade! 

Ellen știa că spusele lui nu aveau un sens depreciativ, erau 
mai mult un fel de alint, și foarte rar se întâmpla ca Donovan să 
fie atât de generos. 

— A plătit un preţ bun? 

Ellen era curioasă să afle cât se primise pe spada ei. 

— Sir Berenger a fost de-a dreptul vrăjit de lucrarea ta de 


examen, m-a descusut în privinţa ta, de unde te cunosc, de cât 
timp ești la mine și așa mai departe. Eu am cerut un preţ mare 
pentru spadă, și el l-a plătit fără să se tocmească. S-a tocmit 
pentru spada fiului său. Era chiar un obiect respingător, de 
aceea mă consider mulțumit și așa. Antipatic băiat acest 
Thibault! 

— Bine aţi zis, meștere! 

— Dar sir Berenger este drăguţ, este cu totul alt om. Fiul 
seamănă desigur cu maică-sa. 

Donovan se încruntă. 

Ellen se miră tare de meșterul ei, care foarte rar era atât de 
vorbăreţ. Insemna că era foarte mulţumit de preţul negociat 
pentru spada ei. 

— Deci eu mă aleg cu ceva? 

— După reținerea costurilor, îţi rămân zece solidi. 

De uimire, Ellen uită să mai închidă gura. Erau mai mulţi bani 
decât ar fi putut să pună deoparte în toţi acești ani! 

Două zile mai târziu, Berenger de Tournai reveni la fierărie. 

— Meștere Donovan, aș vrea să îţi răpesc calfa, te poţi lipsi de 
ea o vreme? 

Donovan o privi curios pe Ellen, dar ea ridică doar indiferentă 
din umeri. 

— Cum doriţi, sir Berenger. Alan, urmează-l pe domnul de 
Tournai unde vrea el. 

Ellen nu știa ce să creadă. Dar curiozitatea de a-și cunoaște 
mai bine tatăl avu prioritate. Atâta vreme cât nu îi venea 
acestuia ideea de a-i povesti lui Thibault chestiunea, totul era în 
regula. Așa că îl urmă fără să spună nimic. 

— Mama ta este bine? îl întrebă el când rămaseră singuri și 
liniștea lui Ellen se curmă brusc. 

— De ce nu ar fi bine? Logodna cu negustorul de mătăsuri a 
fost anulată mulţumită dumneavoastră, pentru că era gravidă. A 
deveni soţia unui simplu fierar era exact visul ei. Care femeie ar 
dori să ducă o viaţă lipsită de griji alături de un negustor bogat 
ori alături de un cavaler? Nu mama mea, doar aţi cunoscut-o și 
știți cât iubește ea cumpătarea. 

Ellen nu era dispusă să îl ierte atât de ușor. 

— Inţeleg că m-a urât după toate... spuse trist sir Berenger. 

— Pe dumneavoastră? Acum Ellen chiar se înfurie. Pe mine m- 
a urât, nu pe dumneavoastră. Eu nu am avut nimic de-a face cu 


flirtul dumneavoastră și totuși ea a făcut din mine ţapul 
ispăşitor. Dar predilecţia pentru ceva mai bun nu și-a pierdut-o. 
S-a vârât din nou sub un cavaler, ca o mâţă în călduri. 

— Cum vorbești despre mama ta cu atâta lipsă de respect? 
întreba uimit sir Berenger. 

— l-am văzut pe amândoi, iar amantul ei m-a ameninţat ca 
mă omoară și de aceea a trebuit să fug de acasă. O urăsc pe ea 
și vă urăsc pe dumneavoastră. 

Ellen se opri și izbucni în plâns. Berenger o luă scurt în braţe, 
apoi o luă de după umeri. 

— Fiul lui Berenger de Tournai, nu plânge, adună-te! 

— Nu sunt fiul dumneavoastră! 

Ellen îl privi îndărătnică. 

— Ba da, ești. Văd și simt asta. 

— Nu vedeţi nimic și nici de simţit nu simţiţi ceva, răspunse 
cu năduf Ellen. 

Nici propriul tată nu vedea că era fată! Erau orbi cu toţii? Toţi 
vedeau doar ceea ce voia ea să vadă ei? Il privi cu dispreţ în 
faţă. 

— Te voi recunoaște și vei putea să te instruiești pentru a 
deveni cavaler, ca fratele tău, Thibault. 

— Thibault! 

Tonul cu care pronunțase numele îl făcu pe el să o privească 
surprins. 

— Este un lăudăros, un fals și nu are simțul onoarei! 

Berenger resimțea fiecare cuvânt ca pe un cuţit, pentru că 
suna ca o directa referire la el. 

— Ştiu, el nu este... Mama lui... începu el un fel de explicaţie. 

— Desigur, acum el este brusc fiul mamei! Nu, sir Berenger, el 
vă seamănă! Unde vă era simţul onoarei când aţi lăsat-o gravida 
pe mama? 

Berenger clipea perplex, și lui Ellen i se făcu puţin milă de el. 
Totuși, continuă: 

— Este exact fiul dumneavoastră, tocmai a pus în dificultate o 
fată anglo-saxonă! 

Berenger izbucni: 

— Ajunge! Nu mai vreau să aud! 

Și o luă înainte fără să se mai uite înapoi. 

— Întrebaţi-l, pe ea o cheamă Rose! îi striga din urmă Ellen, 
deși nu era sigură că o mai putea auzi. 


Abia doua săptămâni mai târziu, când o întâlni pe Rose, 
înțelese că el o auzise. 

— Thibault, prostul acela, trebuie să fi bătut toba că m-a lăsat 
grea, și taică-său se pare că a aflat, și i-ar fi spus lui Thibault: 
„Ai grija să îţi reglementezi problema”. 

Rose nici nu se mai gândea că nu îi spusese nimic lui Ellen 
despre legătură ei cu tânărul scutier și nici Ellen nu scoase un 
cuvânt la început despre asta. 

— La ce s-a gândit? 

Rose ridica din umeri. 

— Nu știu, dar Thibault zice sa scap de copil. Există aici o 
femeie priceputa la așa ceva. Adevărul este că cu un bastard în 
spinare ce fel de viaţa aș duce? 

— Nu te-ar fi putut duce la cetatea tatălui său și acolo să aibă 
grija de tine? 

Ellen știa ca ideea ei era puerila, dar era indignată de 
superficialitatea cu care Thibault și tatăl lui priveau chestiunea. 

Rose clatină din cap. 

— Ştii că asta este o inepţie. 

— Şi dacă te căsătorești? 

— Cu vreun zilier? Cu un văduv cu mulţi copii, care mă ia 
numai ca să mă poată bate și eu să muncesc din greu pentru el? 
Rose ofta, apoi continua: Nu, așa ceva nu vreau. Prefer să mă 
duc la femeia aceea cu leacuri. Nu vrei să vii cu mine? Te rog, 
Ellen! 

Ellen o privi pe Rose cea încă sigura de sine. 

— Sigur, dacă așa vrei. 

Recunoscătoare, Rose dădu afirmativ din cap. 

— Nu am curaj să mă duc singura. 

— De ce nu mi-ai spus niciodată că voi doi...? 

Tonul vocii lui Ellen era cald, fără urmă de reproș. 

— Nu îţi trece prin cap? Rose zâmbi ușor și adăugă: Tu ești 
unica mea prietenă, iar tu și Thibault vă urâţi reciproc. Cu 
siguranţa că ai fi încercat să mă faci să termin cu el, dar eu îl 
iubesc! 

— Mă bucur că acum între noi nu mai exista secrete. Sigur că 
te voi ajuta și te voi însoţi la femeia aceea. Cel mai bine ar fi să 
mergem la ea mâine-dimineaţă. 

Rose și Ellen se întâlniră imediat după răsăritul soarelui, în 
faţa porţii cetăţii. Deasupra pajiștilor încă mai plutea o ceața 


umeda și de nepătruns. Cele doua merseră ca orbii până când 
ceața se ridică, după care nu mai dură mult și ajunseră la coliba 
femeii. 

Tot drumul Rose fusese agitată, își potrivea nervoasa pelerina 
pe care o tot strângea pe umeri. 

Ellen o îmbrăţișa și o lipi de ea și o încuraja. 

— Totul va fi bine, te vei descurca. 

Ajunse la colibă, Ellen bătu la ușă. Femeia luă la cunoștință de 
dorinţa lui Rose, o măsură cu o privire aspra pe Ellen, și o 
întrebă: 

— De ce nu te căsătorești cu ea? 

— Nu eu sunt tatăl, spuse Ellen și roși. 

— Alan doar mă însoțește. Tatăl copilului este un scutier din 
Tancarville. 

Rose se strădui să zâmbească. 

Bătrâna le privi cu dispreţ pe amândouă. 

— Pe mine nu mă privește, este treaba voastră, mormăi ea. O 
vom face cu pătrunjel, trebuie să rămâi aici câteva zile. 

Rose se uită neajutorată la Ellen. 

— Este în regulă, Rose, le voi spune eu că ești bolnavă. Ei îţi 
preţuiesc munca și se vor bucura când te vei simţi mai bine. 

— Va dura cinci zile, și dacă va trebui să am grijă de ea nu va 
fi ieftin. 

Rose scoase câteva monede. Bătrâna luă banii. 

— Nu ajunge, îi spuse ea lui Rose și îi comunică preţul. Rose 
se sperie. 

— Va plăti tatăl copilului, mi-a promis, murmura ea. 

— Vă asigur că veţi primi banii. Vă rog să aveţi grija de ea și 
faceţi în așa fel ca totul să meargă bine, o rugă insistent Ellen. 

— Nu vă pot promite nimic, dar voi face tot ce pot, tinere, 
numai nu uita să îmi aduci mâine banii! 

Pe drumul de înapoiere, Ellen se gândi cum ar putea scoate 
banii de la Thibault. Ar putea trimite o servitoare la el. Dar 
servitoarele erau curioase și vorbeau prea mult. Deși o făceau 
multe femei, lepădatul unui copil nenăscut era strict interzis de 
către biserică și era pedepsit foarte aspru. Așa că se hotărî ca 
după muncă să se ducă ea însăși la Thibault. 

— Tu? o întrebă dispreţuitor Thibault când ea se află faţă în 
față cu el. 

— Rose mă trimite. 


Thibault o măsură pe Ellen din cap până în picioare fără să 
spună nimic. 

— Va fi cum ai vrut tu, eu trebuie să îi duc banii pentru femeia 
cu leacurile. 

Ellen se străduia să rămână calmă, deși fierbea de furie. Când 
Thibault auzi despre ce sumă era vorba, râse sarcastic. 

— Tu chiar crezi că o să-ţi dau tocmai ţie atât de mulţi bani? 

— Îi poţi duce tu însuţi femeii, că tot ai bătut toba peste tot că 
este copilul tău, se răsti Ellen la el, dar regretă tonul înainte de a 
fi terminat fraza. 

Thibault se făcu roșu de furie. 

— Cine știe cu cine s-a mai culcat ea! Tu te tot învârtești în 
jurul ei. Poate că tu ești tatăl! Nu dau un penny pentru 
prostituata aia! 

Ellen trase adânc aer în piept. 

— Rose te iubește! Dumnezeu știe de ce! lar eu, eu nici nu am 
atins-o! 

— Așa? Eu am auzit cu totul altceva! Thibault făcu un pas 
spre Ellen. Treaba ta cum ieși din situaţia asta, dar nu o face pe 
banii mei. Însoară-te cu ea! 

Thibault ridică revendicativ din sprâncene. 

— Copilul nu este al meu, ci al tău. Dar nu mă miră că nu vrei 
să îţi asumi răspunderea și încerci să faci pe altcineva 
responsabil. Bărbaţii din familia ta sunt maeștri în așa ceva. 
Taică-tău a făcut tot așa. Intreabă-l! 

Ellen se întoarse pe călcâie și se îndepărtă cu pași mari. Nu 
trebuia să se mai întoarcă pentru a ști că Thibault rămăsese 
încremenit, încercând să înţeleagă ce îi spusese ea. Când ieși 
din raza lui de vedere, Ellen parcă se prăbuși în sine. Cum de 
putuse spune o astfel de prostie? Chiar dacă sir Berenger tocmai 
plecase, Ellen tot regreta răbufnirea ei. Era doar o chestiune de 
timp până când Thibault își va revedea tatăl. Ellen renunţă să se 
mai gândească la Berenger. Rose îi dăduse femeii toate 
economiile ei, și tot mai lipseau cincisprezece șillingi. Nu cugetă 
mult și decise să dea restul din banii ei, deși de fapt chestiunea 
nu o privea deloc. Dar nu uitase cum aflase Rose secretul ei pe 
corabie și cum îl păstrase până acum, fără să se aștepte la nimic 
din partea ei. 

După muncă, Ellen se duse la Donovan și îl rugă să îi dea o 
parte din banii de pe spadă păstraţi de el pentru ea. El se miră 


de rugămintea ei, dar îi dădu banii fără să o întrebe pentru ce îi 
trebuiau. Ellen se grăbi să ajungă la femeia cu leacurile și nu 
observă că era urmărită la mare distanţă de Amaud. 

Femeia o aștepta nerăbdătoare în faţa colibei. 

— Ai venit în sfârșit! Ai banii? 

— Tânărul nobil refuză să plătească. O învinuiește pe sărmana 
Rose că s-ar fi culcat și cu alţi bărbaţi. Şi ea îl iubește! Ellen 
vorbise în șoaptă, pentru a nu fi auzita de Rose. Mai adăugă: Nu 
îi spune că am plătit eu în locul lui. 

Bătrâna dădu din cap. 

— Tu ești tatăl? 

— Nu, cu siguranţă nu. Eu încă nu... 

Ellen cobori privirea. 

Femeia păru că îi dă crezare și zâmbi. 

— Bine, atunci îţi voi face o mică reducere de preţ. Văd că ești 
un simplu ajutor de meseriaș. Nu are importanţă cine este tatăl. 

Ellen plăti suma cerută, îi aruncă o privire rapida lui Rose și 
plecă. Pe drum, în pădure, se opri și îngenunche pentru o 
rugăciune. Atunci, auzi brusc un zgomot în tufișuri, se mișcă o 
tufă, și Amaud își făcu apariţia rânjind. 

— Nu mi-ar fi trecut prin cap că ai fi atât de nărod. 

— Poftim? 

Ellen îl privea surprinsă. 

— Că ţi-ai făcut plăcerea cu mica englezoaică, nu pot să ţi-o 
iau în nume de rău. De s-ar fi ivit ocazia, nici eu nu aș fi refuzat- 
o. Dar cu mine nu ar fi rămas gravidă! 

— Ah, da? 

Ellen gândi că nu era momentul să îi explice lui Amaud 
confuzia legată de paternitate. 

— Bineînţeles, eu știu să mă satisfac fără a lăsa fata grea. 

— Asta te onorează, spuse scurt Ellen. 

— Văd că arzi de nerăbdare să îmi auzi sfatul. Cu un aer de 
superioritate se aplecă spre Ellen și adăugă: Eu o iau... în dos! 

Amaud rânji. 

Ellen rămase încremenită. 

— Dar asta este împotriva naturii! 

— Prostii, popii vor să interzică tot, pentru ca nu au voie ei 
înșiși să o facă. 

Amaud părea mândru de el și de măsurile luate de el. 

— Mie îmi este egal ce faci tu. Oricum nu mă privește, iar 


Rose nu așteaptă un copil de la mine. Este bolnavă, nimic 
altceva. 

Ellen se ridică și vru să plece. 

— Bineînţeles! 

Ellen știa bine că el râdea de ea. 

— Gândeşte ce vrei! zise ea indignata. 

— Nu îţi face griji, Alan, secretul tău este în siguranţă la mine. 
O vorba nu-i voi spune meșterului. Acum, când ești calfa lui, 
sper că Donovan îmi va dedica mai mult timp! Ai putea să îmi 
pui o vorba buna pe lângă el. Amaud o privea nevinovat. 
Desigur, doar dacă vrei. 

Ellen pleca fără a-i mai arunca o privire. Amaud credea că a 
prins-o cu mâţa în sac și, fir-ar să fie, avea toate motivele 
pentru a crede asta! Pe viitor, va trebui să fie mai atentă când 
se va duce la colibă, pentru a o vizita pe Rose. 

Așa cum se convenise, aceasta rămase câteva zile la femeia 
cu leacuri. Dar, pentru că nu au apărut complicaţii, a putut să se 
întoarcă acasă curând. 

Thibault a evitat să îi iasă în cale și s-a lepădat de ea. Rose 
era disperata și se tot plângea lui Ellen. 

— Poate că pentru moment nu poate să vină; dar curând, te 
va vizita cu siguranţă, încerca Ellen să o consoleze, deși ea știa 
că scutierul nu va face asta. 


O lună mai târziu, Rose veni într-un suflet la fierărie, la Ellen. 

— Trebuie să îți spun ceva acum, imediat, este extrem de 
important! spuse ea cu respiraţia tăiată. 

În fierărie nu mai era nimeni în afară de Amaud. Donovan, 
Glenna, Art și Yincent fuseseră invitaţi în sat, la o nuntă. Ellen 
nu voise să meargă cu ei, pentru că nu îi ardea de sărbătorit, iar 
Amaud era certat cu tatăl miresei, deoarece înaintea nunţii îi 
sedusese fata. Dar nu o lăsase gravidă, așa că se păstrase 
tăcerea. Amaud trebuia să o ocolească pe viitor și bineînţeles să 
nu apară la nunta ei. 

— Bine, turturelelor, vă las singure, oricum voiam să mă duc 
în sat, ca să beau o cană de cidru, le zise el rânjind. 

Ellen se supără pentru că acesta profita de situaţie. Donovan 
îi interzisese să meargă în sat, pentru a nu tulbura nunta, iar 
Ellen trebuia să vegheze ca el să respecte indicaţia. Se gândi la 
ce ar trebui să facă. Dacă acum nu spunea nimic, iar Amaud se 


comporta deplasat în sat pentru că bea prea mult, Donovan s-ar 
supăra tare pe ea. Rose se sprijinea nerăbdătoare ba pe un 
picior, ba pe celălalt. 

— Ştii bine ce a spus meșterul! Dacă te duci în sat, voi spune 
că ai plecat pe ascuns. 

— Oh, sunt sigur că meșterul va fi înţelegător că nu m-ai 
văzut, pentru că aveai o întâlnire de amor cu Rose, ripostă calm 
tânărul. 

Deci încerca din nou să o șantajeze! 

— Te rog, Ellen, este important! se lamenta Rose, care nu 
înţelegea ce se petrecea cu Amaud și Ellen în faţa ei. 

— Du-te și fă ce vrei, dar dă-ne pace! 

— Ce, nu mai poţi să aștepți? o ironiză Amaud trecând pe 
lângă ea, și după care se întoarse și adăugă: Aș putea paria că 
nu m-ai ascultat și ai lăsat iar fata gravidă! 

Râse răsunător și o zbughi. 

— Pfui, ce tip greţos, cum pot fetele să fie duse de nas de 
unul ca el! Așa, acum mai întâi ia loc și respiră adânc pentru a 
te liniști. 

Ellen o împinse pe prietena ei pe o ladă, și ea își trase un 
scăunel alături. 

Rose tremura din tot trupul. 

— Eu nu am vrut! Trebuie să mă crezi. Nu aș face niciodată 
ceva care să îţi dăuneze, dar m-a înfuriat așa de tare! M-am 
simţit atât de neajutorată, și atunci mi-a scăpat! Dacă aș fi știut 
ce se va întâmpla, nu aș fi scos o vorbă. 

Rose abia putea vorbi printre suspine. 

Ellen se încruntă. 

— la-o de la capăt, că nu am înţeles nimic. Ce ai spus, cui ai 
spus și cum mi-ar dăuna asta mie? 

— Thibault! 

Brusc, pe Ellen o cuprinse teama. 

— A fost la mine. Și a susținut că nu el este tatăl copilului, ci 
tu. S-a comportat ca un soţ înșelat. Am râs de el și l-am asigurat 
că i-am aparținut numai lui. A început să urle, a fost atât de 
ordinar, și a afirmat că nu el ar fi plătit femeia cu leacuri. Atunci 
cine a plătit-o? l-am întrebat eu. Tu crezi că eu aș fi avut atâţia 
bani? Nici nu îţi închipui cum s-a holbat la mine. Niciodată nu l- 
am văzut așa. „Alan a făcut-o! A pufnit el. Alan, tatăl bastardului 
tău a plătit, pentru că nu voia să se însoare cu tine.” Din cauza 


băzâitului, lui Rose îi curgea nasul. Aceasta continuă: l-am tot 
repetat că tu nu ești tatăl, dar nu voia să creadă. M-a făcut 
curvă, m-a batjocorit pentru faptul că am făcut-o tocmai cu tine. 
Şi atunci mi-a scăpat. 

— Ce ţi-a scăpat? 

Rose privi în podea. 

— l-am spus că nu puteai să mă lași gravida, pentru că ești 
fată. El era totul pentru mine, Ellen! 

— Rose, nu! Ochii lui Ellen se măriseră de groază. Ştii ce ai 
făcut? 

Rose dădu din cap, dar Ellen presupuse că ea nu conștientiza 
amploarea trădării ei. Ellen își îngropa faţa în mâini. O imensă 
gaură care ameninţa să o înghită se căsca în faţa ei. Tot ce 
realizase până acum dispărea. Thibault nu va ţine mult timp 
doar pentru el cele aflate, și îi va face imposibila viaţa în 
Tancarville. Ba, mai râu, va fi pedepsită, va fi trasă probabil pe 
roată sau i se va spinteca burta. Ellen se cutremură. 

— Imi pare atât de râu, Ellen, sincer! Nici nu știu la ce mă 
așteptam. Poate doar ca el să se simtă ușurat. Trebuia o dată să 
ia sfârșit jalnica lui furie contra ta. L-am vrut doar înapoi. Rose 
se șterse cu mâneca la ochi și continuă: „Fată?” a repetat el 
încet. Chipul îi era rece ca de gheaţă și transfigurat. Atunci mi s- 
a făcut frică și am dat fuga la tine. Ellen, ce facem acum? 

— Oh, tu ai făcut destul! 

Ellen însăși fu surprinsă de duritatea vocii ei. 

— Te rog, nu am vrut să îţi fac râu, chiar nu am vrut! O 
imploră Rose și adăugă ezitând: Este adevărat că tu ai plătit 
femeia cu leacuri? 

— Poftim? Asta este acum absolut nesemnificativ, eu trebuie 
să fug de aici, chiar în acest moment. Nu voi putea să îmi iau 
rămas-bun nici măcar de la Donovan și de la Glenna. 

— Te rog, nu pleca! 

Degetele lui Rose se înfipseră în mâneca lui Ellen. 

— M-ai distrus! Atunci, pe vas, m-ai ajutat. Pentru acest lucru 
ţi-am fost mereu recunoscătoare, de aceea ţi-am plătit și femeia 
aceea, dar acum nu îţi mai sunt cu nimic datoare. Am fost 
prietene, am crezut că mă pot baza pe tine! 

Ellen își rotea privirea prin atelier, gândindu-se la ce trebuia 
să ia cu ea. 

— Dar de ce nu poţi să rămâi? 


Rose nu voia să recunoască deloc ce consecinţe grave avea 
trădarea ei. 

— Ești chiar așa de proastă? i se adresă scurt Ellen. Nu am 
altceva de făcut decât să dispar cât mai repede posibil de aici. 
Ştii și tu cât de tare mă urăște Thibault. Dumnezeu știe de ce! 
Acum, datorită pălăvrăgelii tale prostești, mă are în fine cu ceva 
la mână și se va folosi de asta fără nicio îndoială. Dacă se 
descoperă cine sunt, pentru escrocheria pe care am făcut-o 
ajung la închisoare ori la spânzurătoare, și renumele lui 
Donovan va fi ruinat. El și Glenna nu vor supravieţui unei 
asemenea rușini. 

În timp ce vorbea, Ellen îşi strângea sculele, șapca și șorţul. 
Apoi fugi în casă, ca să își ia banii ei și câteva lucruri personale. 

Rose se ţinea după ea ca un căţeluș. 

— Te rog, Ellen, te rog să mă ierţi! Se ruga ea. 

— Mi-ai distrus viaţa, și eu să te iert? strigă Ellen la ea. Nu 
crezi că pretinzi cam mult? Evita să o privească pe Rose, daro 
auzea suspinând. Termină cu jelitul, tu te gândești doar la tine și 
cum să-ţi liniștești conștiința; ce se întâmplă cu mine îţi este 
absolut indiferent. Nu vreau să renunţ la tot ce este aici, eu sunt 
fericită aici. Dar trebuie să plec, pentru că tu nu gândești înainte 
de a deschide gura. 

Ellen închise ușa casei și se duse din nou în fierărie. Acolo îi 
ieși în cale Arnaud. La el nu se mai gândise, cum de nu era 
demult timp în sat? Acesta rânjea de parcă știa mai mult decât 
lăsa impresia. Oare trăsese cu urechea? Cât din discuţie putuse 
să audă? 

— Plec din Tancarville. Donovan va avea acum mai mult timp 
pentru tine. Profită! 

— Mulţumesc, așa voi face! Rânjetul lui o înfurie și mai mult 
pe Ellen. Dacă mă întreabă, habar nu am ce s-a întâmplat cu 
tine. Cine știe ce faci tu. Nici nu vreau să am nimic de-a face cu 
asta, pentru că s-ar putea doar să îmi dăuneze, înţelegi? 

Amaud se căznea să dea vocii sale de animal răpitor moliciuni 
de mătase. 

— Cum să nu, mielușel nevinovat! 

Ellen trase după ea ușa atelierului, și un moment închise 
ochii. Apoi porni la drum. 

— Îmi pare râu, crede-mă! urla Rose. 

Ellen se opri. 


— Nu te mai ţine după mine! 

— Nu pot face nimic? 

Rose o privi implorator. 

— Du-te mâine la Donovan, și spune-i că a trebuit să plec 
imediat. Ellen cugetă o clipă, apoi adăugă: Spune-i că am primit 
o veste importantă de acasă ori născocește tu ceva. El trebuie 
să știe că a trebuit să plec dintr-un motiv presant, ca să nu mă 
mai caute. Și pe urmă roagă-te ca Thibault să revină la tine, 
dacă eu tot am plecat. 

— Cum vrei tu, o asigură Rose ștergându-se la ochi. 

Toată faţa îi era udă de lacrimi. 

Ellen întoarse spatele fierăriei și nu mai privi înapoi. Ca 
ameţită o luă pe drumul către șoseaua pe care mergea 
duminica la întâlnirile cu Guillaume. Acesta era plecat din 
Tancarville de câteva luni. Stăpânul nu îi înlocuise calul pierdut, 
și îi adusese la cunoștință omului său că nu mai era multă 
vreme dorit la curtea sa. Îl angajase doar pentru un ultim turnir, 
și la gândul că va rămâne singur numai încrezător în viitorul lui 
nu era. 

— O să vezi, curând strigătul meu de lupta va fi cunoscut 
pretutindeni, îi spusese lui Ellen la plecare, cu bărbia avântată 
înainte. 

Ellen oftă, oricum el nu ar fi aflat că îl minţise ani la rând. Cu 
siguranţă că lui Thibault îi va face plăcere să îl informeze 
imediat cu aceasta noutate. Gândul la Guillaume îi făcu inima și 
mai grea. Oare îl va mai vedea vreodată? 


Deja arborii începuseră să își lepede frunzișul multicolor. Ellen 
grăbi pașii. Pământul era complet acoperit cu frunze uscate, 
care foșneau sub picioarele ei. Razele aurii ale soarelui, care 
pătrundeau prin frunzișul rar, nu mai aveau aceeași putere ca în 
vară, și abia dacă mai încălzeau puţin. „Cum era posibil ca o zi 
atât de minunata să se încheie cu o asemenea nefericire”, se 
gândi Ellen disperata, aruncă o privire cerului albastru lipsit de 
nori și se grăbi din nou. Poate că reușea să traverseze pădurea 
înainte de a se întuneca. „Nu știu nici măcar încotro să mă 
îndrept”, își spuse ea descurajata. Să se întoarcă în Anglia? La 
un moment dat, auzi tropăit de cal în urma ei. Așa cum era 
obișnuita, părăsi drumul și se afunda în desiș, dar era prea 
târziu, călăreţul o văzuse de la distanţă și dăduse pinteni calului. 


Când Ellen văzu cine o urmarea, fuga nu mai era posibila. 
Călărețul o ajunse din urmă. Potcoavele calului său striveau 
ciupercile și mușchiul de pe solul jilav. Când ajunse în dreptul ei, 
el sări din șa în faţa fetei. 

— Eşti logodnica Satanei, recunoaște! se oţări el. 

Pentru un moment, feţele lor se apropiară. 

— Thibault, ce înseamnă asta? 

Ellen făcu un pas înapoi. 

— M-ai păcălit pe mine, și i-ai păcălit pe toţi ceilalţi, ne-ai 
făcut să credem în toţi acești ani că ai fi bărbat! Păcat că 
Guillaume nu este aici! l-aș privi cu plăcere mutra de prost! 

Thibault lăsase să cadă frâiele calului și armăsarul ciupea 
pașnic din câteva fire de iarbă uscată. 

Ellen remarcă faptul că fiecare fibră a corpului lui Thibault 
vibra când acesta se îndrepta spre ea. Ea voia să evite o 
confruntare cu el și se retrase până când spatele i se lipi de 
trunchiul masiv al unui arbore. 

— Mă biciuiam noaptea până când îmi dădea sângele pe 
spinare, pentru că dobitocul de mine speram astfel să mistui 
pornirea mea nenaturală pentru Alan, ajutorul de fierar. Fiecare 
privire a ochilor tăi verzi, orice atingere a ta făcea să îmi fiarbă 
sângele în vene. Îmi impuneam penitenţe când te doream, și 
asta se petrecea des, mult prea des. Dar tu nu ești băiat, deci 
am suferit pentru ceva ce nu era un păcat! Pentru asta vei plăti 
astăzi. 

Ochii lui Thibault se întunecară și se micșorară. 

Ellen își stăpâni cu greu un râs al fricii. In ciuda puterii ei 
neobișnuite pentru o femeie, acum îi era teamă, înainte ca ea să 
priceapă ce se întâmplă, el o lovi cu pumnul în plină faţă. 

— Îi voi da o lecţie bărbatului din tine, fiică a diavolului! șuieră 
el cu o privire de nebun. 

Ellen simţi cum buza superioară începe să i se umfle și cum 
sângele cald i se prelinge pe bărbie. Urmă a doua lovitura la fel 
de neașteptata. Pielea de sub sprânceana îi plesni, și sângele îi 
tulbura vederea. Mai primi o lovitură în stomac, care îi creă 
senzaţia de voma. Fusese prea surprinsa de izbucnirea furioasă 
a lui Thibault pentru a se apăra. Oricum nu avea nicio șansă în 
fața unui scutier instruit. „Dacă mă las bătută, o să renunţe 
curând”, gândi ea și se lăsă să cadă la pământ. Işi aminti de 
loviturile de curea pe care le primise de la mama ei. La început, 


o dureau cumplit, dar cu timpul învățase să își separe spiritul de 
trup. Uneori, i se părea că atârna de tavan și putea de acolo să 
se privească. 

Thibault îngenunche deasupra ei și o scutura. 

Ellen nu se apără. Parcă era undeva departe, nu înţelegea nici 
ce se întâmpla, când el îi ridică brusc cămașa și îi descoperi 
legătura ce îi ţinea sânii. 

Izbucni în râs. O tăietură cu cuțitul de vânătoare fu de ajuns 
pentru a spinteca bandajul. Plin de satisfacţie, lăsă lama 
cuţitului să lunece în jurul sânilor, apoi pe abdomen în jos până 
la buric. Atunci aruncă cuțitul și se desfăcu la prohab. 

— Te-am vrut din prima clipă, vrăjitoare ce ești, acum îmi 
aparţii în sfârșit! Thibault gâfâia de voluptate. Femeia este 
supusă bărbatului, îi șopti el la ureche și îi desfăcu genunchii. 

Abia acum înţelese Ellen ce voia el să facă. Oripilată îi strigă: 

— Nu poţi face asta! 

„Dacă ar fi știut că este fratele meu, nu ar fi cutezat 
niciodată, gândi ea buimacă. Trebuie să îi spun!” 

— Vom vedea asta, nu ești tu prima fecioară cu care am de-a 
face, răspunse el râzând sarcastic. 

Oricum nu o va crede și probabil că nici nu o va auzi. 

— Thibault, te rog, nu! îl imploră ea. 

Thibault rânji satanic. 

— Acum scheauni ca o căţea, dar nu îţi va fi de niciun folos! 

Ellen se apără cu toate puterile, dar în patima lui obsedanta 
Thibault era mult prea puternic. Îi înfipse mâna stângă în gât, și 
degetele mâinii drepte îi pătrunseră brutal în sex. In capul lui 
Ellen se porni un zgomot ce devenea tot mai puternic, pe 
măsură ce creștea presiunea pe gâtul ei. Horcăi, și Thibault mai 
slăbi puţin presiunea, ca ea să poată respira puţin. 

— Nu vreau să leșini, trebuie să simţi tot! 

El rânji, apoi o pătrunse gemând. 

Ellen icni când durerea ascuţită confirmă pierderea fecioriei. 

Dimpotrivă, Thibault triumfa. Gemea și se mișca tot mai 
repede în ea. 

Durerea și umilința o obligară pe Ellen să caute o cale de a 
scăpa. Pipăi pământul în jurul ei și dădu de cuțitul lui Thibault. 
Cu ultimele puteri, lovi. 

Thibault sesiză cu coada ochiului atacul și reacţiona destul de 
repede pentru a nu primi lovitura în spate. Se răni doar la braţ. 


Rana sângera puternic și durerea îl făcu și mai turbat. Se 
năpusti din nou scos din fire asupra lui Ellen. După care se 
ridică. 

„Voi muri”, gândi Ellen surprinzător de indiferenta înainte de a 
leșina. 


Când își reveni, era întuneric beznă. Se întrebă dacă nu 
cumva era moartă și încercă să se miște. Se părea că în cap un 
baros bătea într-o nicovală. Işi pipăi ochii, pentru că nu vedea 
nimic. Faţa îi era tumefiata și o durea. Când privi în sus, 
descoperi câteva puncte luminoase pe cer. Era noapte și doar 
câteva stele licăreau. Se pipai. Cămașa îi rămăsese ridicată 
până la piept și pântecele o ardea ca o unică mare rană. Își 
trase cămașa și își puse centura. Își găsi nu departe chiar și 
punga cu bani, cu conţinutul ei. O durea totul în jurul buricului. 
„M-a lovit în pântece cu picioarele, porcul blestemat”, gândi ea, 
făcu în întuneric câţiva pași clătinându-se și își pierdu din nou 
cunoștința. 

Când dimineaţa își reveni, privea în faţă o femeie aplecată 
deasupra ei. După prima sperietură, Ellen încercă să se miște, 
dar gemu imediat din cauza durerilor. 

— Stai liniștit, nu mai păţești nimic. Crezi că te poţi ridica, 
dacă te ajut? Ellen dădu afirmativ din cap șovăitoare și își mușcă 
buzele în timp ce se ridica. 

— Faţa nu îţi arată bine. Ce monstru poate face așa ceva? 

Femeia clătină dezaprobator din cap, dar nu păru să aștepte 
și un răspuns. Apucă braţul lui Ellen și îl trecu peste umărul ei. 
Pentru a o sprijini, o apucă de subsuoară și îi atinse atunci 
pieptul. O privi surprinsă. 

— Dar tu ești femeie, zise ea uimită. Te crezusem băiat. Ai 
avut probabil noroc încă o dată. 

Ellen înţelese că ea nu bănuia ce îi făcuse Thibault. 
Recunoscătoare că străina nu îi remarcase rușinea, se strădui să 
meargă în ciuda durerilor mari. 

— Jacques, băiete, hai să mă ajuţi! strigă femeia, și un băiat 
de vreo doisprezece ani se apropie nesigur. O punem pe ponei. 
Tu poţi merge pe jos, și când obosești prea tare facem schimb. 

Jacques o privi întrebător pe mama lui. 

— Nu te mai zgâi, ia bocceaua aceea de-acolo, o vezi? 

Femeia arătă către locul în care o găsise pe Ellen. 


Băiatul dădu din cap și fugi să ia legătura. Când o ridică, făcu 
o mutră lungă. 

— Ce este? întrebă femeia. Hai, vino! 

— Legătura este grea, ce este în ea? Pietre? 

Băiatul se alese cu o privire severa din partea mamei. 

— Eu sunt Claire, iar el este fiul meu, Jacques. Ne destăinui și 
tu numele? 

— Ellenweore, răspunse ea răgușit. 

— Oh, ca pe regină, ai auzit Jacques? Se bucură Claire. 

Ellen abia putu schița un zâmbet chinuit. 

— Bun, am făcut destul schimb de amabilități. Claire luă 
burduful cu apă și îl ridică la gura lui Ellen. i-o fi și ţie sete. 

Abia acum Ellen își dădu seama cât o ardea gâtul și dădu 
recunoscătoare din cap. Bău câteva înghiţituri și tuși. 

— Cumva trebuie să te ridicăm pe ponei. Poţi să călărești? 

Ellen dădu din cap. 

— Nu face nimic, așa cum arăţi tot nu vom putea merge prea 
repede. Principalul este să te ţii pe animal și să nu cazi de pe el. 

Claire zâmbi încurajator. 

Ca atâţia copii de vârsta lui, Jacques nu era prea vorbăreţ și 
nu era nici de prea mare ajutor. 

— Dumneavoastră unde mergeţi? întrebă Ellen după ce 
făcuseră o bucată de drum și după ce constatase ușurata că nu 
se îndreptau spre Tancarville. 

— Noi suntem din Bethune, din Flandra. 

— Asta este departe? se interesa prevăzătoare Ellen. 

— La o săptămână de mers, poate chiar la două săptămâni, 
răspunse Claire. 

— Pot să călătoresc împreuna cu voi o parte din drum? 

— Sigur, dacă vrei poţi veni cu noi la Bethune. 

— Mi-ar face plăcere. 

Ellen dădu din cap recunoscătoare și bucuroasă că va călători 
atât de departe. 


Pribegia 


Mănăstirea Sainte Agathe, 
noiembrie 1166 


Prima noapte au petrecut-o în pădure, strânși în jurul focului, 
dar din cauza frigului nu au putut dormi. De aceea, în după- 
amiaza următoare, au căutat o mică mănăstire de maici aflată 
complet izolata în mijlocul pădurii. O femeie cărbunar, cu care 
se întâlniseră înainte, îi sfătuise să întrebe acolo de adăpost 
pentru noapte. Soarele cobora spre apus, iar aerul devenise atât 
de neplăcut de umed și de rece, încât răsuflarea se transforma 
în aburi albi. 

— Descăleca, Ellenweore! porunci Claire, care cobori de pe cal 
și bătu la poarta grea din lemn. 

Călugăriţa portar deschise doar o ferestruica cu zăbrele și o 
întreba ce dorește. 

— Ne este frig și vă rugăm de un loc de dormit pentru noapte, 
dragă surioara. Numele meu este Claire, sunt meșteșugar și mă 
însoțește fiul meu Jacques. Suntem din Bethune, și pe drumul de 
întoarcere acasă am găsit aceasta fată demnă de mila. A fost 
atacata și maltratata groaznic, convingeţi-vă și dumneavoastră. 

Claire o împinse pe Ellen în faţă. 

— Nu arată a fata, zise mohorâtă portăreasa. 

— Veșmintele înșală, hainele îi erau complet sfâșiate, eu mai 
aveam la mine niște lucruri vechi ale bărbatului meu, pe care i 
le-am putut da. Încercasem să le vând la târg, dar nu le-a vrut 
nimeni, explică ea, iar Ellen se întrebă de ce Claire minţea 
pentru ea. 

În capul lui Ellen începu brusc să se învârtească totul și ea se 
prăbuși. Claire o sprijini la timp. 

— Sora Agnes este cea care se îngrijește de bolnavi la noi, am 
să o chem, așteptați, mormăi portăreasa, care închise 
ferestruica și dispăru. 

Dură puţin timp până când în partea din stânga a zidului din 
piatră se deschise scârţâind o ușă scundă, pe care niciunul 
dintre cei trei nu o observase până acum. O călugăriță minionă 
se aplecă pentru a trece prin ea și cu un mers nervos veni spre 
ele. 


— Sunt sora Agnes. Sora portăreasă crede că aţi avea nevoie 
de ajutorul meu. 

În acest răstimp, pădurea din jurul mănăstirii devenise ca un 
perete negru. Se mai puteau distinge doar câţiva arbori izolaţi. 

Sora Agnes îi făcu un semn scurt lui Claire, apoi se întoarse 
îngrijorata către Ellen. Ridică mai mult felinarul, pentru a o 
putea vedea mai bine. 

— Faţa vă arată râu, aveţi dureri și pe trup? 

— Mă doare întreg corpul, răspunse Ellen, care abia se mai 
ţinea pe picioare. 

— Are ameteli, tocmai a fost pe punctul de a se prăbuși, 
spuse Claire. 

Călugăriţa o pipăi priceputa pe Ellen prin cămașă. 

— Două coaste pot fi rupte, dar nu sunt sigură, murmură ea, 
după ce i le pipăise pe fiecare în parte. 

Ellen trebui să se stăpânească să nu râdă, pentru că se 
gâdila. 

Ca din întâmplare, călugăriţa îi atinse sânul, pârând că astfel 
voise să verifice dacă Ellen chiar era fată. 

— Poate că ar trebui să intrăm, voi ce ziceţi? 

Sora Agnes îndreptă lumina felinarului spre Ellen, spre Claire, 
apoi spre Jacques. 

— Tu arăţi a fi în creștere, precis îți este foame. Jacques 
confirmă precipitat. 

— Am să îi spun surorii bucătăreasă să îţi dea o porţie de 
mâncare. 

Jacques zâmbi cu gura până la urechi. 

— Mulţumește, băiete, îi șopti mama acestuia. 

Deși el era tot atât de înalt ca sora Agnes, ea îl mângâie pe 
cap ca pe un copil mic. 

— Deschide poarta, soră Clementine, avem oaspeţi peste 
noapte! strigă ea. 

Portăreasa ridică zăvorul greu din fier și deschise, 
circumspectă, poarta. 

Ellen remarcă faptul că aceasta era mai înaltă și mai voinică 
decât sora Agnes. Probabil că din acest motiv fusese desemnată 
să facă de serviciu la poartă. Şi totuși, ea părea mult mai 
temătoare decât călugărița cea micuța. 

— O fată în haine bărbătești, ce să vezi! murmură portăreasa 
și clătină din cap. 


Ellen și Claire schimbară o privire scurta și le urmară pe cele 
două călugărițe de-a lungul unui coridor îngust. Lumina 
tremurătoare a felinarelor lor arunca umbre mișcătoare pe 
pereţi. 

— O vom înștiința pe maica superioara despre sosirea 
voastră. Cu siguranţă că ea vă va primi ceva mai târziu. Eu 
propun ca dumneata să vii mai întâi cu mine, i se adresă sora 
Agnes lui Ellen când ajunseră în dreptul unei scări. lar voi 
mergeţi cu sora Clementine, vă va da ceva de mâncare și vă va 
arăta unde veţi putea dormi, le mai spuse ea lui Claire și 
Jacques. Soră Clementine, fiţi atât de bună și rugaţi-o pe sora 
bucătăreasă să îi dea tânărului nostru oaspete o porţie speciala 
de mâncare. 

Sora Agnes îi făcu cu ochiul lui Jacques. 

— Cum vreţi dumneavoastră, soră dragă. Portăreasa cobori 
supusa privirea. Sunteţi sigură că vă descurcaţi singură? 

Sora Agnes dădu din cap pentru a o linişti și deschise ușa 
infirmeriei mănăstirii. 

Pe pereţi erau prinse două făclii, care furnizau destulă lumină 
pentru a te orienta. În încăpere era curat și mirosea a ierburi. 
Privirea lui Ellen căzu pe o masă cu două scaune, pe care se afla 
un castron și un urcior cu apă. Lângă perete era o etajera din 
fier cu vase din lut de diferite mărimi, mici coșuri și cu două 
sertare din leasă de nuiele. Ochiul drept al lui Ellen era tumefiat 
și îi zvâcnea, dar ea continua să privească în jur. In stânga, 
lângă perete, erau două paturi joase din lemn, care se puteau 
separa printr-o draperie. În patul mai îndepărtat se afla cineva. 
Sora Agnes o conduse pe Ellen într-acolo. 

— Soră Berthe, nu te speria, șopti ea, în noaptea aceasta 
avem oaspeţi. 

Mai dura un moment până când femeia se întoarse gemând. 
Ellen nu mai văzuse niciodată o fața atât de ridată. Bătrână 
părea slăbită și abia mai putea vorbi, dar ochii ei radiau 
bunătate și experienţa de viaţa. Dădu cu greu din cap și 
tremurând îi întinse mâna lui Ellen. 

Ellen apucă șovăind degetele noduroase, le mângâie încet și 
puse apoi cu grijă mâna înapoi pe cearșaful cu care era 
acoperita bătrână. 

Chiar și acum capul îl avea acoperit cu voalul, de sub care nu 
ieșea nici măcar o șuviţa din parul probabil alb. 


— Sora Berthe este cea mai în vârstă călugăriță din 
mănăstirea noastră. Ea nu se mai poate ridica demult timp. Am 
adus-o din chilia ei la infirmerie, ca să nu stea tot timpul 
singură. Eu îmi petrec majoritatea timpului aici și în timp ce 
muncesc îi povestesc despre predicile și rugăciunile maicii 
noastre superioare, despre novice și despre puţinele eleve pe 
care le instruim. li mai povestesc și despre efectele plantelor de 
leac, despre rezultatele studiilor mele și despre ce mai este nou. 
Aici avem doar arareori vizitatori. Sora Agnes o mângâie cu 
dragoste pe obraji pe sora Berthe, dar aceasta adormise din nou 
și sforăia abia auzit. Dar să revenim la tine, ce ai păţit? 

— Am fost atacată, explică Ellen. 

Cuvintele îi ieșiră abia inteligibil de pe buzele tumefiate. Din 
dorinţa de a nu trebui să vorbească prea mult, de a nu extinde 
explicaţiile, grimasa de durere a feţei a fost ceva mai subliniată 
decât era cazul. 

Sora Agnes dădu doar din cap și examina mai atentă rănile de 
pe faţa lui Ellen. 

— Poate că nasul este rupt, murmură ea, dar îi ceru lui Ellen 
ca mai întâi să dezbrace cămașa, pentru a putea să îi pipăie mai 
bine coastele. 

Stând întinsă, Ellen se mai destinse, dar se gâdilă când 
degetele reci ale maicii îi alunecară peste oase. Abdomenul îi 
era învineţit în jurul buricului. 

— Ai luat câteva lovituri puternice de picior, constată sora 
Agnes cu compătimire. Dumnezeu a văzut, și la judecata de apoi 
va da pedeapsa cuvenită, adăugă ea clătinând din cap și își făcu 
cruce. 

La gândul că Domnul văzuse tot, Ellen întoarse rușinată capul. 

— Ai vărsat sânge de când ai fost lovită? întreba îngrijorata 
sora Agnes. 

Ellen dădu negativ din cap. 

— Loviturile de picior pot avea urmări grave. Uneori, nu par 
cine știe ce, și după două zile cel lovit moare subit. Sora Agnes 
oftă, dar adăuga imediat: lartă-mă, nu am vrut să te sperii, 
uneori ar trebui să îmi ţin gura. 

Maica se ridică și se duse la etajera din fier. 

Ellen se întrebă de unde știa aceasta cât de periculoase erau 
loviturile de picior, dar nu fu în stare să ducă gândul până la 
capăt, atât de tare îi bubuia capul. 


Ordinea stabilită de sora Agnes era exemplară. Fără a trebui 
să caute prea mult, luă un coșuleţ din care extrase o mână de 
frunze uscate. 

— Podbal, explică ea. Infuzia de podbal o ajută pe draga 
noastră soră Berthe să respire mai bine; ea bea zilnic așa ceva. 
Am să fac și pentru tine o infuzie, dar nu o vei bea. Vom spăla 
rănile cu ea, după care îţi voi pune comprese cu ulei de 
pojarniţă. Sora Agnes arătă către un recipient mic din lut cu 
pete uleioase pe el. Podalbul trebuie păstrat uscat și trebuie 
utilizat rapid, pentru că prinde ușor mucegai. Noi avem 
totdeauna așa ceva în gradină. De-abia am uscat iarăși astfel de 
frunze, pentru că sora Berthe horcăia. 

In timp ce vorbea, luă o oală cu trei picioare și o puse în mica 
vatră. Pe jar azvârli câteva ierburi și niște lemn uscat, astfel că 
focul se încinse imediat, și răspândi și un miros minunat. 

Ellen nu a mai putut să ţină ochii deschişi, și când se trezi 
infuzia era gata filtrata și răcită suficient. 

Sora Agnes avea în mână o cârpă din in, cu care tampona 
rănile lui Ellen cu infuzia. Cu atenţie, dar fără fasoane îndepărta 
sângele închegat. 

Ustura, dar Ellen strânse din dinţi. 

— Am să îţi examinez încă o dată nasul. Atenţie, acum te va 
durea puţin, o avertiză ea pe Ellen și îi pipăi nasul de la rădăcină 
până la vârf, apoi clătina din cap. Este cât se poate de bine, nu 
pare să fie rupt. 

Cu aceste cuvinte călugăriţă încheie examinarea și începu să 
aplice uleiul de pojarniţă pe faţa, pe coastele și pe abdomenul 
lui Ellen. 

Deși maica avea mâinile cele mai gingașe pe care ţi le puteai 
închipui, atingerile dureau cumplit. 

— Ar trebui ca în zilele următoare să îţi ferești faţa de soare, 
altfel te vei alege cu pete oribile din cauza uleiului de pojarniţă. 
Dar vei vedea că acesta este cel mai bun remediu pentru răni și 
ajută împotriva vânătăilor. 

Ellen mai reuși să dea aprobator din cap înainte de a adormi 
din nou. De această dată se trezi abia în dimineaţa următoare. 
După ce primi o bucată de pâine proaspătă drept mic dejun, 
care de obicei era coaptă numai pentru sora Berthe cea lipsită 
de dinţi, sora Agnes îi aplică din nou tratamentul rănilor. 

— Umflăturile s-au mai retras puţin, în special în jurul ochilor. 


Exact când călugăriţa îi aplica uleiul de pojarniţă cu mișcări 
ușoare, în încăpere intră Claire. 

— Cum te simţi, Ellenweore? 

Claire îi luă mâna și o strânse încet. 

— Mai bine, răspunse Ellen și se strâmbă pentru că încă 
vorbea neclar. 

— Maxilarul este lovit râu, dar nu este fracturat. A avut mare 
noroc, explică sora Agnes. 

— Noroc? 

Inima lui Ellen o luă razna. Prin noroc ea își închipuia cu totul 
altceva. 

— În urma celor comunicate de sora Agnes, maica superioară 
a acceptat să mai rămânem câteva zile, până când te vei simţi 
ceva mai bine. Așa că nu vom pleca imediat. 

— Dar nu 'rebuie să vă duceţi a'asă? întreba Ellen abia 
mișcând buzele. 

— Desigur că trebuie, dar ce înseamnă câteva zile dintr-o 
viaţă întreagă? Claire ridică din umeri și îi zâmbi încurajator. Se 
părea că găsea de la sine înţeles să aștepte ca Ellen să poată 
veni cu ea. Apoi continuă: Când vom pleca, o vom ruga pe sora 
Agnes să ne dea ceva din leacurile necesare ţie, ce zici? 

Ellen o privi întrebător pe sora Agnes. 

— În câteva zile, cele mai grave răni se vor vindeca. Pe urmă 
veţi avea nevoie doar de o alifie pe care vi-o voi pregăti, și 
curând va arăta ca mai înainte, răspunse maica zâmbind. 

— Nu mai 'inte? zise Ellen simulând dezamăgirea. 

— Nu îţi pot promite asta, răspunse râzând sora Agnes, dar 
constat că nu ţi-ai pierdut buna dispoziţie, și asta este bine. 

— Așadar, mai rămânem puţin, da? vru să se asigure Claire, 
iar sora Agnes confirmă. 

Ellen privea când la una, când la cealaltă. 

— Mulţumesc, spuse ea încet. 


Ellen se bucura de pacea din mănăstire, de îngrijirea oferita 
de sora Agnes și de mâncarea fortifiantă. Dormea aproape toată 
ziua, iar seara la patul ei venea Claire, care îi povestea despre 
munca făcută de ea pentru maici, și despre cât de bine se 
simţea aici Jacques, care trebuia doar să aducă ceva apă și să 
adune lemne pentru a primi porţie dubla la masă. 

Ellen se simţea din zi în zi mai bine, iar după nicio săptămână 


era aptă de plecare. Faţa și abdomenul mai erau încă învineţite, 
dar pielea crăpată de pe arcadă și buzele se vindecaseră. 

În a șasea zi, puţin înainte de răsăritul soarelui, erau gata de 
drum. După un mic dejun zdravăn, cei trei își luară rămas-bun 
de la sora Agnes și de la celelalte maici și porniră către Bethune. 
Pomii erau albi de chiciură. Ramurile, frunzele și chiar firele de 
iarbă erau înfășurate cu un strat cristalin de gheaţă. Când 
soarele își făcu apariţia la orizont, coloră chiciura într-un roz 
gingaș și apoi înainte de prânz o și topise. 

— Dacă nu pierdem vremea, într-o săptămână putem fi acasă, 
îl încuraja Claire pe fiul ei. 

Era evident că acesta nu avea niciun chef să meargă pe jos 
pe frigul acesta, doar pentru că ei o luau și pe Ellen. Şi tot 
bombănea. 

Ellen nu mai contenea să îl compătimească pe băiat. Ea nu 
mai călărise niciodată un ponei, că doar omul de aceea avea 
picioare, ca să meargă. Era supărată pe comportamentul ei 
caracteristic de fată. Deoarece Jacques o ţinea una și bună 
smiorcăindu-se că nu avea voie să meargă călare, ea se opri în 
cele din urmă, cobori strângând din dinţi de pe ponei, și îi 
întinse băiatului hăţurile. 

— Văd că te-ai supărat pentru că mama ta mi-a dat mie 
poneiul. Voi merge pe jos. 

Ellen se strădui să fie concisă și rece. 

Jacques păli. 

Surprinsă, Ellen se gândi că pe acesta fie îl vor podidi 
lacrimile dintr-un moment într-altul, fie o să înceapă imediat să 
zbiere. 

Dar băiatul dădu doar energic din cap și mări pasul, de parcă 
diavolul însuși s-ar fi aflat pe urmele lui. 

Se părea că voia să continue să meargă pe jos, și Ellen decise 
să urce iar pe ponei. Din fericire, animalul o suportă cu stoicism 
până se căţără cu greu în spinarea lui. 

Jacques nu mai făcu mutre. Se strădui să fie amabil cu Ellen și 
chiar cu mama lui se comportă ceva mai prietenos decât 
înainte. 

— Cred că te place, spuse Claire a doua zi, nu fără mirare. Nu 
este ca alţi băieți. 

Ellen era exact de aceeași părere, băiatul se comporta pueril 
și era needucat. Probabil că maică-sa îl răsfăţa prea mult. 


— Este puţin cam... cum să spun? Naiv. 

Claire zâmbi jenată. 

Ellen o privi uimită. Ea nu îl considerase redus mintal, dar 
modul în care o spusese Claire exact asta voia să sugereze. 

— Are nevoie doar de mai multă disciplină, șopti Ellen puţin 
stânjenită. 

— Așa o fi, poate că nu sunt eu destul de severa cu el. Taică- 
său, Dumnezeu să-l ierte, a murit acum doi ani. Claire își făcu 
semnul crucii și adăugă: Nu este întotdeauna ușor cu un băiat. 
Ridică din umeri stingherita și explică: De la moartea bărbatului 
meu, eu îi conduc atelierul, deși toţi cei din sat se așteptaseră 
ca în casă să apară un nou meșter. Ca ţesătoare de mătase nu 
ar fi fost un lucru neobișnuit să conduc în calitate de femeie un 
atelier, dar ca producătoare de teci de spade asta e mai 
neobișnuit. 

Lui Ellen i se tăie respiraţia când află ce meșteșug practica 
Claire. 

— Permiteţi-mi să vă ajut, pentru a putea să mă achit de 
datoria față de dumneavoastră. Invăţ repede și sunt 
îndemânatică, veţi fi cu siguranţa mulţumită de mine! O rugă 
ea. 

— De acord. 

Claire zâmbi și pe parcurs povesti veselă o istorioară după 
alta. Avea ceva de spus aproape despre fiecare locuitor al 
satului în care trăia, și când în cele din urma ajunseră la 
Bethune, Ellen avea senzaţia că nu era chiar o străină aici. 

Satul avea cam trei duzini de case joase din lemn și lut, ale 
căror acoperișuri erau acoperite cu stuf. Fiecare dintre casele 
dispuse în jurul pieţei satului și pe lângă drum avea o mică 
grădină de legume și un ogor mănos. Lângă izvorul din mijlocul 
satului creșteau doi tei bătrâni, iar în spatele acestora era 
biserica din piatră ridicata de curând. 

Claire era salutată cordial de către vecini, care o priveau 
curioși pe Ellen. Când a doua zi Claire se apucă de treabă, ea 
insista ca Ellen să se mai odihnească. 

În prima zi, Ellen dormi mult, dar din a doua zi începu să se 
plictisească și insistă pe lângă Claire până când aceasta o primi 
în atelier. 

Claire lucra la o masa lungă, pe care erau grămezi cu 
componente din lemn, pânză, piele și bucăţi de blană. In vatră 


ardea un foc plăcut, pentru că tecile nu se puteau confecţiona 
cu degetele amorţite de frig, iar cleiul trebuia menţinut cald. 
Ellen se așeză de o parte și o urmări cu privirea. Ea cunoștea în 
mare de la Tancarville tehnologia producerii tecilor. Ele se 
confecţionau fiecare în parte, pe forma exactă a lamei spadelor. 
Interiorul a două șipci subţiri din lemn curbate era căptușit cu 
blană de vită, oaie sau căprioară, cu sensul de creștere al firelor 
de blană orientat către vârful lamei. Dacă teaca se potrivea 
spadei, blana nu permitea ca arma să alunece în afară. După ce 
ambele componente din lemn erau prevăzute cu blană, Claire le 
lipea și le lega cu o legătura din pânză înmuiată în clei, care 
ulterior era îmbrăcată în stofă scumpă ori în piele. Pentru 
protecţia vârfului, teaca mai era prevăzută cu o garnitură din 
metal, denumita armătură de vârf. Majoritatea armăturilor erau 
din alamă și erau confecţionate chiar de către făurarul spadei, 
doar spadele speciale aveau armătura din metale nobile ca 
argintul sau aurul. Cu niște benzi înguste din piele, printr-o 
tehnică specială de înfășurare, teaca era atașata de o centura, 
în așa fel încât spada să poată fi încinsă la brâu. 

Chiar din ziua imediat următoare, Ellen se așeză simplu la 
masă și începu să o ajute pe Claire, fără a pune multe întrebări. 
La început, Ellen vorbi foarte puţin. Muncea, mânca de trei ori 
pe zi cu Claire și cu Jacques, iar seara se culca în atelier. 

— Astăzi este zi de târg, trebuie să procurăm materiale și să-ţi 
căutăm ceva ca lumea de îmbrăcat, spuse într-o zi Claire și o 
înconjură pe Ellen măsurând-o cu privirea din cap până în 
picioare. Nu te poți duce la biserică în haine bărbătești! Și în 
această duminică trebuie să vii cu noi. Ești deja de trei 
săptămâni aici; dacă nu vii, se va spune că ai ceva de ascuns. 

Claire o privi întrebătoare cu coada ochiului. 

Ellen evită să răspundă privirii. Rănile ei se vindecaseră, doar 
pe față se mai vedeau câteva pete galben-verzui, fostele 
hematoame vineții. Nu mai avea dureri, dar o chinuia o greață 
puternică. Cel mai rău era dimineaţa și peste noapte. La 
început, se gândise la vorbele surorii Agnes și crezuse că urma 
să moară din cauza loviturilor de picior primite de la Thibault. 
Dar nu murise. Și totuși, greaţa persista. Pentru a se feri de 
Claire, Ellen se trezea înaintea celorlalţi, și se ducea în grădină 
când simţea senzaţia de vomă. 

— Imi iau punga cu bani, apoi plecăm, îi zise ea lui Claire 


zâmbind forţat, pentru că din nou i se făcuse râu. 

La un negustor bătrân găsiră o stofă albastră de lână, 
potrivita cu scopul urmărit de ele și care nici nu costa prea mult. 
Ani de zile Ellen purtase aceleași piese de îmbrăcăminte, se știa 
în ele și cu ele crescuse. De la Donovan primise un șorţ uzat și o 
cămașă nouă, cusută de Glenna pentru ea. Petele de sânge 
rămase de la atacul lui Thibault ieșiseră demult, iar Claire îi 
peticise cămașa ruptă. Ellen considera că îmbrăcămintea ei mai 
putea fi purtată, și gândul că trebuia să o schimbe cu una nouă 
o făcea să transpire. Aceste haine îi deciseseră viaţa, în ultimii 
ani îi oferiseră sprijin și protecţie - nu putea pur și simplu să se 
despartă de ele și șovăia cu privire la schimbarea veșmintelor. 

— Pentru moment transpir mult, mărturisi ea. Și în afară de 
asta voi păta noile haine cu clei, lăsaţi-mă să lucrez cu cele 
vechi, încercă ea să o convingă pe Claire, pe care o mai rugă să 
mai amâne procurarea stofei. 

Așa că în duminica următoare nu avea niște haine cu care să 
meargă la biserică. Ca în fiecare dimineaţă, Ellen se trezi 
înaintea tuturor, pentru că greaţa o alunga din pat. Se duse 
clătinându-se în grădina unde pământul era înmuiat de ploaia 
căzută în ultimele zile, alunecă în noroi și în cele din urmă 
vomită în spatele unui tufiș. „Dumnezeu mă pedepsește pentru 
păcatele mele, toţi vor fi cu ochii pe mine”, își spuse ea speriată 
și disperată se gândi cum să facă să nu se ducă la biserică. De 
data aceasta, hainele nu vor mai putea fi o scuză în faţa lui 
Claire. Dar nu mai avea timp să găsească un pretext mai bun, 
întrucât Claire o descoperise deja în grădină și se îndrepta către 
ea. 

— Te-am căutat peste tot, ce faci în spatele tufișului? Claire 
dădu din cap fără urmă de înţelegere și continuă: Hai, trebuie să 
ne grăbim, slujba va începe imediat. Of, tu ai încă hainele vechi 
pe tine! Săptămâna viitoare trebuie să îţi facem neapărat 
hainele. Măcar pentru astăzi pune pelerina asta pe tine, insistă 
ea fără să remarce cât de palidă era Ellen. 

Ellen nu opuse nicio rezistenţă când Claire îi puse pelerina pe 
umeri. „Dacă preotul mă va arăta cu degetul și le va vorbi 
tuturor despre păcatele mele, am să mor pe loc. Se va crăpa 
pământul și mă va înghiţi iadul”, se gândi ea cu amărăciune în 
timp ce pășea alături de Claire către biserică. 

In interiorul casei Domnului se adunaseră aproape toţi sătenii. 


Ellen îi măsura cu privirea, mai mult de jumătate din ei fiindu-i 
deja cunoscuţi. Aceștia discutau unii cu alţii și nu îi acordau nicio 
atenţie. În faţă, lângă altar, era un bărbat cu veșminte scumpe, 
cu care preotul era adâncit într-o discuţie. 

— Cine este cavalerul acela? o întrebă ea în șoaptă pe Claire 
și îl arată cu degetul pe cel în cauză. 

— Este avocatul de Bethune. El a construit biserica aceasta 
când s-a născut fiul lui cel mare. Și cea de acolo, din spate, este 
Adelise de St. Pol, soţia lui. Ea este adevărata stăpână în 
Bethune, îi răspunse tot șoptit Claire. 

Ellen dădu din cap; ar fi vrut să o vadă mai bine pe stăpâna 
din Bethune, dar nu se cădea să se holbeze la ea, așa că 
privirea îi alunecă mai departe prin biserica plină de oameni: 
bătrâni, femei adâncite deja în rugăciuni, copii care tropăiau 
nerăbdători pe loc, bărbaţi și femei stând la taifas, o tânără care 
părea să caute privirea iubitului ei. Când preotul începu slujba, 
murmurul încetă. Lui Ellen îi era tare greu să se concentreze 
asupra vorbelor acestuia. Ea se aștepta ca din clipă în clipă, ca 
pedeapsă pentru comportamentul ei, un fulger să lovească 
biserica sau să se întâmple alt lucru îngrozitor. La ultimul „Tatăl 
nostru” rostit de toată lumea, se gândi la Guillaume, la cât de 
mult îi lipsea acesta. Când murmurul rugăciunii încetă brusc, 
Ellen îngheţă. Slujba luase sfârșit și nu avusese loc niciun 
incident. Când împreuna cu Claire ieși din biserică, o fetiţă li se 
încurcă printre picioare. 

Doamna îmbrăcată scump alergă râzând către ea și o prinse 
înainte ca fetița să își fi pierdut echilibrul. 

— lar ai vrut să fugi, îngeraș, o dojeni ea pe copilă clătinând 
din cap. 

Vocea îi era caldă și melodioasă. Luă copilul de braţ și le 
zâmbi amabilă lui Claire și lui Ellen. 

— Este de-a dreptul adorabilă, madame, zise Claire și o apucă 
de mână pe micuță. 

— Ce mai faci, Claire? întrebă Adelise de Bethune, apoi privi 
întrebătoare spre Ellen. 

— Oh, mulțumesc, madame, sunt bine. Permiteţi-mi să v-o 
prezint pe noua mea servitoare, se numește Ellenweore și mă 
ajută în atelier. 

Ellen făcu o plecăciune cuminte, așa cum o învățase Claire, și 
se scuză pentru rănile încă vizibile pe faţă, pricinuite de atacul 


unui nelegiuit. Doamna o privi compătimitoare, și tocmai era pe 
punctul de a o mângâia pe obraji, când o femeie tânără strigă: 

— Priviţi, acolo! Femeia dădea neajutorată din mâini și 
continua să strige: A căzut un copil în râu, de ce nu îl ajută 
nimeni? 

Adelise de Bethune se întoarse. 

— Unde este Baudouin, nu l-a văzut nimeni? strigă ea 
panicată. 

Bona dădu din cap vinovată. 

Prezența de spirit a lui Ellen o făcu să reacționeze. Ploile 
învolburaseră râul mai mult decât de obicei. Apa năvalnică 
adusese cu ea noroi și ramuri de copaci. Ellen nu vedea copilul. 
Cercetă atentă suprafața a apei până când descoperi ceva și 
sări în râu. De când plecase de la Orford nu mai înotase, și 
pentru o clipă apa rece ca gheaţa îi tăie răsuflarea. Dar imediat 
începu să înoate cu toate puterile, pentru a ajunge cât mai 
repede la copil. Dispăruse din locul unde îl văzuse ultima dată. 
Ellen cobori sub nivelul apei, dar aceasta era tulbure și o 
usturau ochii. Fără nicio posibilitate de orientare, pipăia în jur în 
speranţa de a da de copil. Nu mai avea aer și tocmai voia să 
iasă la suprafaţă, când deodată apucă ceva în adânc. Dădu cu 
putere din picioare panicată. Apoi simţi brusc că ţinea băieţelul 
de braţ. Îl strânse bine, împinse cu picioarele în fundul râului, și 
trase după ea copilul la suprafaţă. Micuţul rămase inert. Cu 
ultimele forțe și cu acel curaj dat de disperare, Ellen înfruntă 
curentul care ameninţa să o ducă și pe ea. Câţiva bărbaţi din sat 
aduseseră prăjini, pe care i le întinseră. Ellen apucă una dintre 
ele și fu trasă spre mal împreună cu copilașul. Mai multe mâini 
se întinseră să o ajute. Băiatul era palid și inert. Nimeni dintre 
cei adunaţi nu spunea și nu făcea nimic. 

— Trezește-te! strigă disperată Ellen, presând cu mâinile 
pieptul îngust al copilului și zgâlţâindu-l. Te rog, Doamne, lasă-l 
în viaţă! Șoptea ea abia auzit, presându-i pieptul. 

Deodată, băiatul tuși și scuipa apă. 

Sătenii începură să strige ușuraţi, fluierau și răcneau. Copilul 
de patru-cinci ani privea nedumerit în jur. Ellen radia de fericire. 


— Ești un înger? o întrebă timid băiatul ud leoarcă și alb la 
faţă. 
Ellen dădu negativ din cap, dar băiatul părea că nu o crede. 


— Baudouin! strigă Adelise de Bethune, care între timp venise 
în fugă la faţa locului. Își îmbrăţișa copilul, apoi se întoarse către 
Ellen: Slavă Domnului! l-ai salvat viaţa fiului meu! spuse ea 
recunoscătoare și își mai strânse o dată fiul la piept. 

Băiatul se lipi de mama lui și începu să plângă. Abia acum își 
dădu seama Ellen cât de frumoasă era doamna Adelise. Chipul 
ei gingaș, cu trăsături regulate, era încadrat de părul castaniu 
des, şi emana o bucurie plină de strălucire. 

— Îţi rămân veșnic recunoscătoare. Îți sunt profund 
îndatorata... dacă vreodată am să pot face ceva pentru tine, 
vino la mine! 

Ellen dădu din cap, dar ea nu credea în asemenea promisiuni. 
Nobilii obișnuiau să-și uite datoriile - asta îi spusese deseori 
Aelfgiva. 

— Ar trebui să mergem, madame. Este frig, micuțul tremură, 
și chiar dumneavoastră sunteţi udă, interveni un cavaler. 

— Gauthier, dă-i... cum te cheamă, copilă? 

— Ellenweore, madame. 

— Dă-i o pătură lui Ellenweore și înfășoară-l și pe Baudouin cu 
una, porunci ea și se întoarse pentru a pleca. 

— Mă voi ruga pentru tine, pentru a nu ţi se vindeca doar 
trupul, ci și sufletul, spuse ea încet. 

Ellen rămase înlemnită, apoi trase mai bine pe umeri pătura 
dată de cavaler. Să fi fost doamna o clarvăzătoare? 

— Dacă ţăranii au probleme, ei se duc la ea și îi cer ajutorul, 
spuse Claire, apăruta brusc lângă ea. Întotdeauna are un sfat 
bun. Toţi cei de aici o iubesc. Oricare dintre noi și-ar da viaţa 
pentru ea. Astăzi, tu ai făcut o mare onoare satului! 

Claire era evident foarte mândră de Ellen. 

— Îmi este frig, spuse Ellen clănţănind din dinţi. 

— Doamne, ce proastă sunt! Acasă cu tine, te urci în patul 
meu cu o piatră fierbinte, altfel răcești! 

Claire o trase după ea prin mulţimea de săteni care o băteau 
recunoscători pe umăr ori o felicitau strângându-i mâna. 

Restul zilei, Ellen și-l petrecu în pat. 

Claire întinse o sfoară în atelier, aprinse vatra, și puse la uscat 
hainele lui Ellen. 

După-amiaza petrecută de Ellen în pat a ajutat-o să nu facă 
nici măcar un guturai. Doar greaţa devenea tot mai rea cu 
fiecare zi și la un moment dat Ellen își dădu seama: era 


însărcinată. 

— Blestemat să fii în vecii vecilor, să-ţi piară fertilitatea! Să nu 
mai poţi lăsa însărcinată vreo femeie niciodată! Niciodată! 

Ellen repetă blestemul încet și luă o decizie tainică. 

Tulpinile de pătrunjel trebuiau înlocuite după doua zile cu 
altele noi în organul genital, mai mult nu știa. Când culegea 
pătrunjelul trăia o senzaţie neplăcuta. Era un păcat ce îi trecuse 
prin cap! Era interzis ce voia ea, dar nu putea păstra copilul! 
Thibault folosise forța pentru a-i face rău, el era fratele ei, nu 
avea voie să aibă un copil cu el - și acesta era un păcat. 
Dumnezeu le va fi amândurora judecător. Ellen decise cu inima 
grea să facă ceea ce ea considera că era singurul lucru corect și 
într-una dintre nopţile ce au urmat s-a trezit cu crampe 
abdominale. Nici măcar loviturile de picior ale lui Thibault nu o 
duruseră atât de tare. Pentru a nu îi trezi pe Claire și pe băiat și 
pentru ca fapta ei groaznică să rămână secretă, Ellen își luă 
bocceaua, se strecură afară din atelier și cu mare greutate se 
târi până în pădurea de stejari de la marginea satului. Lumina 
palida a lunii îi călăuzi pașii prin noaptea rece. Undeva, gemând 
de durere, se lăsă la pământ. Doar teama de a fi descoperită o 
mai împiedică să urle când abdomenul era măcinat de crampe 
tot mai puternice. „Ah, Rose, cât de vitează ai fost!” se gândea 
ea. Gândul la prietena ei de odinioară și la soarta lor comună o 
ajută să își păstreze calmul. Ellen scoase din boccea câteva 
cârpe vechi, dar curate și le aranja între picioare. Gemu de 
durere când trupul ei expulză bulgarele sângerând și abia 
îndrăzni să privească ce se afla în cârpe. Plângând și 
murmurând rugăciuni, îngropa pânza cu oribilul ei conţinut. Pe 
coapsele ce îi tremurau se scurgea sângele. 


— Ellenweore, te rog, trezește-te! Ce s-a întâmplat, pentru 
Dumnezeu? 

Claire o clătina de umeri și vocea îi era marcata de spaimă. 

Ellen vru să își miște capul, dar nu reuși. Bubuielile din capul 
ei erau insuportabile. Încerca să deschidă ochii. 

— De unde este sângele de pe cămașa ta? Sfânta Fecioară 
Maria, ajut-o! Se ruga înspăimântată Claire. 

Vocea ei venea parcă de departe și abia se auzea. 

„Fie ca Maria să intervină pentru mine”, gândi Ellen, dar în loc 
de teamă simţi o caldă senzaţie de liniște. Se simţea ușoara ca 


o pana în adierea ușoara a vântului de primăvara. Se făcea că 
se îndrepta către acea minunata lumină de la orizont. „Acolo nu 
putea Fi decât paradisul, se gândi Ellen fericită. Domnul m-a 
iertat, nu mă trimite în iad!” Recunoscătoare, începu să plângă 
și simţi cum lacrimile fierbinţi i se prelingeau pe obraji. 

— Ellen, te rog, Ellen, rămâi cu mine! O auzea ea acum tot 
mai clar pe Claire. 

Apoi simţi cum i se frecau mâinile. Acestea erau insensibile și 
ca de gheaţa. 

— Sunt în cer! șopti Ellen, fără să deschidă ochii. 

— Nu, ești pe jumătate moarta în pădure și, dacă nu te duc 
imediat acasă, atunci chiar că te vei stinge pe veșnicie. Așa ca 
adună-te! 

Ellen sesiză severitatea din vocea lui Claire și zâmbi pierdută. 

— Nu doare, acum nu mă mai doare, șopti ea. 

— Ai febră, constată Claire când îi atinse fruntea fierbinte. 
Trebuie să ajungi imediat acasă. Poţi să mergi dacă te sprijin? 

Ellen, buimacă, încercă să își controleze membrele. Se ridică 
cu mare greutate. 

Claire o prinse de după talie și trecu braţul lui Ellen după 
umerii ei. Trebuiau să se oprească aproape la fiecare pas. 

— Nu mai pot, lasă-mă aici, să mor în liniște, șopti Ellen puţin 
înainte de a fi ieșit din pădure. 

— Vom reuși. Te voi duce acasă, te voi însănătoși, apoi îmi vei 
povesti totul: de ce ai fost atacată, de ce mai porți încă haine 
bărbătești și cine era tatăl copilului. Am avut încredere în tine, 
cu toate că nu știam nimic despre tine, iar tu ai să îmi spui 
adevărul, nu uita asta! 

— Nu veţi vrea să știți adevărul, abia șopti Ellen. 

— Asta lasă-mă să decid eu. Dar mai întâi trebuie să facem 
febra să scadă și să te pui pe picioare. 

În primele zile, Ellen s-a simţit ca învăluită în ceaţă. Era prea 
slăbită ca să mănânce, când Claire îi dădea să bea, înghiţea 
involuntar, după care recădea într-un somn neliniștit, chinuit de 
coșmaruri îngrozitoare. Chipul ei își schimbă culoarea albă 
precum ceara în roșu aprins, febra urcă și era scuturata de 
convulsii. În a patra zi, se ridică brusc în capul oaselor: o 
urmărise chipul oribil al lui Thibault! Ellen era încă slăbită, dar 
nu mai era atât de buimacă. Claire aţipise pe podea lângă ea și 
dormea tun. Trebuia să fie noapte, pentru că era întuneric și era 


liniște. Doar un rest de opaiț pâlpâia pe masă, făcând să 
danseze umbre pe pereţi. Thibault fusese doar o himeră dintr-un 
coșmar oribil. Ellen se întinse din nou în pat ușurata, pe pernele 
din puf pe care de obicei dormea Claire. Părul i se lipea de cap 
ud de transpiraţie. Când trase cearșaful până sub bărbie, 
observă că era goală. Doar între picioare simţea o bucata de 
pânză împăturită. Făcu efortul de a-și aminti ce se întâmplase. 
Prin faţa ochilor îi treceau imagini înfricoșătoare. Când ele 
începură să aibă un sens, crezu că o va înghiți pământul de 
rușine. Claire trebuie să îi fi legat pânza pentru ca sângele să nu 
păteze cearșaful. Apoi căzu într-un somn lipsit de vise și 
revigorant, pentru că febra scădea. 

În dimineaţa următoare, o trezi un iz plăcut de terci de ovăz 
cu lapte cald. Vru să se întindă, dar la cea mai mică mișcare 
gemea de durere. 

— Cum te simţi? O luă în primire bucuroasă Claire. 

— M-aţi tras pe roată sau de ce mă doare totul atât de tare? 

Ellen zâmbi ușor. 

— Ai avut frisoane din cauza febrei. Câteodată, credeam că 
nu vei reuși să supravieţuiești. Nu este de mirare că te doare 
totul. 

— Noi? Jacques știe ce s-a întâmplat? 

— Nu, nicio grijă, din prima zi este în cetate. Nu am știut să 
mă sfătuiesc cu altcineva și l-am lăsat la doamna de Bethune. 
Ea l-a luat. Jacques crede că trebuie să îl înveţe pe unul din fiii ei 
să cioplească în lemn. El știe să facă sculpturi minunate, nu 
știai? Are nevoie doar de un cuţit bun, de o gresie pentru a-l 
ascuţi, și de o bucată de lemn uscat. Taică-său l-a învăţat. 

— Ce Dumnezeu i-aţi spus doamnei? 

— Nimic, nu a fost nevoie să-i spun nimic. Nici nu a întrebat, 
doar a ajutat. Nu ar întreba niciodată. Dacă există ceva ce vrei 
să-i spui, ea te ascultă, dar, dacă este vorba despre ceva 
potrivnic legilor, nu te va ocroti. Eu zic că de aceea ea nu 
întreabă, este mai bine să nu știe dacă a fost voia Domnului sau 
a ta. Dar, în ce mă privește, aș dori să aud totul, fără 
înfrumuseţări și omisiuni. Şi de la început, dacă îmi este permis 
să te rog. Claire rosti aceste cuvinte zâmbind, dar dându-i clar 
de înţeles lui Ellen că era ceva serios. Umplu o cană cu terci de 
ovăz fierbinte, la care adaugă o porţie bună de miere. Apoi 
continuă: Asta a adus-o ea pentru tine, ca să te mai întărești. 


Claire suflă în cană, ca să se mai răcească terciul, pe urmă i-o 
întinse lui Ellen. 

Ellen mâncă încet savurând fiecare înghiţitura. 

— Nu am mâncat niciodată ceva mai bun! spuse ea încântată. 

Claire zâmbi mulțumită. 

— Hai, ia! Ea a zis că trebuie să bei zilnic cinci câni din ceaiul 
ei de plante. Și nu a fost simplu să ţi-l dau cât timp erai 
inconștienta. 

După primele înghiţituri, Ellen simţi presiunea din bășica 
udului și privi în jur cercetătoare. Când descoperi oala de 
noapte, dădu deoparte cearșaful care o acoperea, se 
descotorosi de bandajele dintre picioare și îmbrăcă o cămașă 
pregătită pentru ea la capătul patului. Judecând după cum 
arăta, părea să fi aparținut o dată bărbatului lui Claire. Ellen se 
îndreptă clătinându-se către oala de noapte. In jurul ei totul 
începu să se rotească, îi era greu chiar și să respire, de parcă o 
apăsa pe piept o piatră grea. Se așeză cu băgare de seamă pe 
oală. Presiunea din vezică era atât de mare, încât ușuratul îi 
producea dureri. După ce termină, acoperi oala cu un capac, o 
dădu deoparte și se strecură înapoi în culcuș. „Oare Claire mă 
punea pe oală în timp ce eram inconștientă?” Ellen nu își putea 
aminti. Închise din nou ochii. 

— Cred că ai trecut de ce era mai greu. Nu mai sângerezi, iar 
febră nu mai ai. Insă trebuie să te odihnești. 

Ellen auzi vocea lui Claire ca de la o mare depărtare, apoi 
adormi. Când se trezi după-amiază, se simţea mai bine. 

— Va fi bine, au fost câteva zile grele. Din cauza febrei 
aiureai, m-am temut pentru mintea și viaţa ta. Erai scuturata de 
convulsii de parcă îl aveai pe dracu' în tine, povesti Claire. 

— Dracu în mine, repetă Ellen gânditoare. Da, l-am avut în 
trupul meu pe dracu', Thibault se numea el, și este fratele meu 
vitreg. 

— Dar, Ellen...! strigă îngrozita Claire. Cum de îţi trece așa 
ceva prin cap? 

— Bărbatul care m-a atacat și m-a siluit este fratele meu 
vitreg și imaginează-ţi că el nici măcar nu știe asta! 

Claire se așeză pe pat alături de ea și o lăsă să povestească 
tot. 

Când Ellen termină de povestit, se făcuse deja întuneric. 
Claire rămase alături de ea și o mângâie ușor pe frunte, până 


când aceasta adormi. 
A doua zi, Ellen se trezi către prânz. 


— Un trimis al protectoarei tale mi-a adus un cocoș pentru a-ţi 
face din el o supă. Și tocmai am terminat-o, zise Claire zâmbind 
bucuroasă. 

— Mmm... miroase minunat! 

Ca dovada a celor spuse, stomacul ei chiorâi zgomotos. 

— Da, da, te vom pune pe picioare. Claire așeză pe masă 
două farfurii. Le umplu atentă cu supa aburindă, rupse un copan 
pentru fiecare din ele, adaugă sfeclă și ceapă și tăie două felii 
groase dintr-o bucată mare de pâine. Carnea se desprinde de pe 
os, așa de fragedă este, spuse Claire lingându-se pe buze. Crezi 
că te poţi ridica? 

— Cred că da. Mă simt mult mai bine. 

— Atunci așază-te la masă cu mine și mănâncă pentru a 
prinde puteri. 

Mâncară cu poftă supa fierbinte în care muiaseră bucățele de 
pâine tari. 

— Este grozav de gustoasă, lăuda Ellen mâncarea. 

— Lucrurile tale sunt spălate, ţi le-am pus acolo, pe scaun. 

Ellen privi spre colţul unde era scaunul și rămase cu ochii 
pironiţi acolo. Lucrurile de pe scaun i se păreau străine, ca dintr- 
o viaţă anterioară. 

“ Nu aţi putea să îmi faceţi hainele? întrebă ea sfioasă. 

Claire radie de bucurie: 

— Cum să nu! Dacă îmi promiţi că mă vei tutui, voi aduce 
stofa și ne vom putea apuca de treabă imediat după-masă. 

Femeia sări de pe scaun și plecă grăbită. 

— Noi? Dar eu nu știu să cos! strigă speriată Ellen în urma ei. 

— Eu știu, dragă, dar trebuie să îţi iau măsurile și din când în 
când tu trebuie să faci câte o probă, altfel hainele vor cădea pe 
tine ca un sac. 

Claire o mângâie încurajatoare pe obraji. 

La aceste cuvinte, Ellen o revăzu în faţa ochilor pe soţia 
tăbăcarului. Viaţa ei la Orford și Simon erau atât de departe... 
Pentru o clipă, lui Ellen i se făcu dor de casă și oftă. 

După-masă, Claire aduse bucata de material și îi luă măsura 
lui Ellen. Împături materialul, tăie părţile lungi, examina 
mărimile părţilor mici și dădu mulţumită din cap. După care în 


mijlocul stofei tăie o gaură și făcu un șliţ. 

— Îmbrac-o și vezi dacă îţi întră capul. 

După ce Ellen puse pe ea materialul, Claire îl îndreptă. 

— Ce umeri laţi ai! Bine că am verificat, altfel greșeam, și mai 
târziu ar fi cedat cusăturile! Râsul fără griji al lui Claire le 
destinse pe amândouă și readuse soarele în casă. Claire puse 
stofa pe masă și în stânga și în dreapta făcu câte un clin, pentru 
ca rochia să cadă ceva mai frumos. Aici este umărul, trebuie să 
mai tai o gaură pentru braţ, explică ea. lar pe părţi mai facem 
câte un clin, pentru ca rochia să cadă mai bine. Ea arătă una 
dintre fâșiile de material. Claire lucra repede și cu grijă, în timp 
ce Ellen o urmărea răbdătoare. Înainte de a definitiva cusăturile 
laterale, o puse pe Ellen să mai facă o probă. Arătând resturile 
de material tăiate chiar de la început, Claire mai spuse: Din ele 
facem mânecile! 

Ellen se bucura că veșmântul lua atât de repede formă. 

După ce cusăturile laterale au fost terminate, Claire a luat 
dintr-un coș un găitan ţesut multicolor. 

— Mi l-a făcut cadou bărbatul meu, spuse ea și se bucură că 
albastrul rochiei lui Ellen se potrivea atât de bine cu culorile 
acestuia. i-l voi coase aici, sus, pe decolteu, mai spuse ea, 
căzând pe gânduri. 

— Dar el ţi l-a dăruit ţie. Ellen o privi consternată pe Claire. De 
ce nu îl coși la o rochie nouă de-a ta? 

— Dacă este la gâtul meu, nu îl pot vedea, dar, dacă este la 
gâtul tău, îl văd în fiecare zi! Sunt sigură că ţi se va potrivi de 
minune. Va fi o rochie grozavă. Lasă-mi această bucurie, te rog! 

Claire se încruntă concentrată și începu să coasă găitanul. 

— Eşti atât de bună cu mine, cum aș putea să-ţi răsplătesc 
prietenia? 

— Ai făcut-o deja având încredere în mine. 

Claire zâmbi cald și așa părea minunată. 


În următoarea după-amiază, veni în vizita Adelise de Bethune. 

Rochia era gata, și după ultima proba Ellen nici că o mai 
dezbrăcase. 

Claire stătea pe vine în faţa ei și definitiva tivul de jos. 

— Măi să fie, ce mai schimbare! i-a revenit culoarea în 
obraji, copilă, spuse bucuroasă doamna. 

— Supa de cocoș de la dumneavoastră și noua rochie au făcut 


minuni! răspunse râzând Claire. 

— Vă mulțumesc pentru tot, madame, fără ajutorul 
dumneavoastră și al lui Claire aș fi fost pierdută. Ellen privi în 
podea și întrebă: Fiul dumneavoastră este bine? 

— Da, fiul meu se simte bine și nu trece o zi în care să nu 
întrebe de tine. Îți spune „îngerul meu” și îţi transmite că 
trebuie să îl vizitezi cât mai curând posibil. Dar tu trebuie să 
prinzi mai întâi puteri, pentru că nu vrem să fim cauza unui nou 
acces de slăbiciune. 

Doamna de Bethune zâmbi atotștiutoare și îi făcu aproape 
imperceptibil cu ochiul lui Ellen. 


După ce păcătuise cu Ellen, Thibault se simţi bine doar pentru 
scurtă vreme. Prima satisfacţie resimţită după răzbunarea lui 
lăsă curând locul unui gust searbăd. Ellen nu simţise nicio 
plăcere cu el, ceea ce îi învenina triumful. Niciodată ea nu se va 
simţi ca el. Zile la rând Thibault a fost insuportabil și își 
manifestă proasta dispoziţie faţă de scutierii mai tineri, până 
când o întâlni pe Rose. Furia lui oarbă, stârnită de gelozie față 
de ea, se stinsese demult. Acum, știa că Rose nu se aflase 
niciodată între el și Ellen. Îi simţea lipsa, îi lipseau mângâierile 
cu care ea îi desfăta trupul flămând, dăruirea cu care ea i se 
punea la picioare și plăcerea jocului dragostei cu ea. Thibault îi 
netezi părul de pe frunte și îi zâmbi. 

Rose se îmbujora. 

Mai era încă în mrejele lui! 

Ea privi în lături și dispăru în casa slugilor. 

Thibault își îndreptă umerii. Trebuia să o recâștige pe Rose, 
asta îi va face lui bine. Nu că și-ar fi făcut griji. Pentru el, avea 
să fie o nimica toată să o vrăjească din nou. li va da o bucată de 
jambon picant, niște prăjiturele cu miere ori un inel de bronz. El 
știa exact ce le plăcea fetelor! De ce nu încercase să o atragă 
pe Ellen pentru a fi a lui, în loc de a o silui? Thibault lovi furios 
cu palma în ușă. Aceasta se lovi de perete cu zgomot. 

— Ce te mai supără? întrebă oftând Adam d'Yquerboeuf. Ai 
necazuri cu femeile? : 

— Tine-ți fleanca, ce știi tu despre astea? In vreme de femeile 
fug de tine, la mine stau la rând! 

— Bine, bine, mormăi Adam și se întinse din nou în patul lui. 
Anunţă-mă când îţi revine buna dispoziţie. 


Thibault se lăsă și el să cadă în pat. O să lase să se mai 
scurgă vreo câteva zile până când se va duce din iarăși la Rose. 
Mai mult ca sigur că ea îl va aștepta nerăbdătoare! Va trebui să 
fie atent să nu spună ceva greșit când vor discuta despre Ellen. 
Bineînţeles că ea își făcea griji pentru faptul că prietena ei 
fugise din cauza lui. Cu gândul la Ellen și la ochii ei măriţi de 
groază excitaţia puse stăpânire pe el. 


Thibault reuși să o seducă din nou pe Rose fără nicio 
dificultate. O ameţi cu vorbe și dădu vina pe gelozia lui. Rose îi 
sorbea cuvintele când acesta îi spunea că se temuse că o va 
pierde în favoarea calfei de fierar. Reuși chiar să o convingă că 
nu o ura câtuși de puţin pe Ellen și simula regretul pentru 
plecarea ei. În realitate, era sfâșiat de două sentimente 
fundamental opuse, pe de o parte, de satisfacția că Ellen 
plecase, pe de altă parte, de chinul că o dorea în continuare. 
Nici măcar dezmierdările lui Rose nu îl mai ajutau să uite de 
dorința faţă de Ellen. Aproape în fiecare noapte revedea în vis 
amestecul de teamă și de ură din privirea ei, când aparent 
părea că cedase sorții dându-i-se, pentru ca imediat să îi 
lovească cu propriul lui cuţit. Deși știa că probabil nu o va mai 
revedea niciodată pe Ellen, nu se putea abţine să nu se 
gândească la ea. Uneori, flirta cu alte slujnice, pentru a o chinui 
pe Rose, dar gelozia ei nu îi potolea multă vreme dorinţa de a o 
vedea suferind. 


Bethune, 1169 


De mai bine de doi ani Ellen se afla în Beuvry, un sătuc care 
ţinea de Bethune, și tot mai des se gândea să plece, însă 
singurul lucru care o făcea să mai șovăie era ideea că ar părăsi- 
o pe Claire la nevoie. 

Sărbătorile Paștelui trecuseră și soarele de primăvară alunga 
amintirea sumbră a iernii reci și pline de lipsuri, când Guiot s-a 
întors la Bethune. Fusese un băieţaș pe vremea când tatăl său îl 
trimisese cu aproape cincisprezece ani în urmă cu un străin. 
Acum nu numai bătrânii care încă își mai aminteau de el și 
șușoteau pe marginea poveștii lui, ci și tinerii care nu îl 
cunoscuseră se întrebau ce îl adusese înapoi în sat. 

Când Ellen și Claire veniră la fântână, și aici se discuta numai 
despre el. 

— L-aţi văzut deja? întrebă Adele și aşteptă răbdătoare să i se 
răspundă. 

Ea nu avea nici douăzeci de ani și era deja văduvă. Anul de 
doliu trecuse de o lună, și acum se putea gândi la o legătură 
conjugala nouă. Că doar un bărbat era bine-venit în sat. 

Gemenele Gwenn și Alma dădură din cap. Ele făceau 
întotdeauna același lucru. 

Dimpotrivă Morgane roși. 

— Arată bine, spuse ea timidă. 

— Povestește! strigară toate într-un glas. 

— Este înalt și voinic. L-am văzut ieri, își construiește un 
atelier alături de casa tatălui său, relată Morgane plina de 
importanţă. 

— De unde știi? Poate că este vorba doar de un șopron sau ți- 
a povestit el? la spune-ne, ai vorbit cu el? 

Adele dădu ochii peste cap și, ca totdeauna când se agita, 
făcu pete roșii pe gât. 

— Da, povestește! insistară și Gwenn și Alma. 

Dar, înainte ca Morgane să fi putut spune ceva, interveni 
Claire: 

— Nu vă va aduce noroc! 

Tinerele o priviră surprinse. 

— Guiot era și înainte o secătură și cu siguranţa că nu s-a 
schimbat, le explică apoi Claire. 

Despre cele petrecute într-o zi, cu mulţi ani în urmă, când el o 


proptise de peretele din spate al hambarului și jurând iubire 
veșnică îi furase un sărut, nu aminti nimic. Ea avea pe-atunci 
unsprezece ani și pentru ea întâmplarea nu fusese importanta. 
De ce ar considera-o femeile o concurenta în plus în materie de 
căsătorie? Guiot nu o interesa câtuși de puţin și în definitiv 
fusese un sărut forţat. 

— ÎI cunoști? 

Morgane o privi extaziată. 

— L-am cunoscut, dar nu mă interesează. Vă aparţine, 
dragele mele! 

Claire se pregătea să plece, când Morgane o apuca de 
mânecă. 

— Tatăl meu nu poate să îmi dea zestre, crezi că totuși el m- 
ar... adică în cazul că i-aș plăcea... 

— Ah, Morgane, nu i te arunca în braţe, mai sunt destui 
bărbaţi care... 

Claire nu putu să își termine ideea, pentru că interveni Adele: 

— Dacă încă nu ai băgat de seama, draga mea Claire, în satul 
nostru la fiecare bărbat neînsurat revin, incluzând și văduvele, 
cel puţin doua femei tinere, a căror vârsta le face apte de 
căsătorie. Şi dacă lași deoparte acei maţe-fripte care oricum nu 
pot hrăni o familie și bătrânii care sunt ca și decedați, atunci 
sortimentul este și mai redus. 

Adele rostise cele de mai sus furioasa și vocea ei se frânse. 
Petele roșii îi acopereau acum nu numai gâtul, dar și obrajii și 
fruntea. Probabil că ajungeau până la parul blond-deschis, cam 
rar, și cine știe, dacă se enerva destul s-ar fi extins și pe mâini și 
picioare. 

— Cine nu găsește la noi un bărbat convenabil o poate ruga 
pe doamna să se ocupe ea de asta. In definitiv, de Bethune ţin 
destule sate și nu în toate lipsa bărbaţilor este atât de acută ca 
în Beuvry. Cu siguranţa că se va găsi un soţ corespunzător 
pentru fiecare dintre voi, încerca Claire să calmeze spiritele 
încinse. 

O mângâie cu compasiune pe Morgane pe părul negru ca 
smoala. Aceasta avea abia șaisprezece ani, și era deja obsedata 
de ideea că va trebui să moara fata bătrâna. 

— Dar eu îl consider drăguţ! insista Morgane. 

Claire ridică doar din umeri lipsită de înţelegere. Nici ea nu 
putuse să îl aleagă pe tatăl lui Jacques. Cusătoria fusese pusă la 


cale de către tatăl ei și de doamna cea bătrână din Bethune, 
soacra actualei stăpâne. Se voise stabilirea meșteșugarului în 
sat, pentru că în regiune nu exista vreun practicant al acestui 
meșteșug. Așa că acestuia i se oferise o mireasă drăguță, și ca 
zestre o căsuţă în Beuvry. Pentru tatăl lui Claire fusese o afacere 
bună faptul că își putuse căsători fata cea mică fără cheltuieli, 
cu un meșteșugar cumsecade. La prima întâlnire, Claire nu 
fusese prea încântată de mirele ei. Totuși, acesta se dovedise 
ulterior un bun soţ. Era calm, puţin cam închis, dar nu o lovise și 
o învățase tot ce știa ea acum. Claire nici nu înţelegea noţiunea 
de căsătorie bazată pe sentimente de dragoste reciproca. Un 
soț trebuia să își trateze bine nevasta și copiii și să îi întreţină, 
doar asta conta. 

Curiozitatea lui Morgane nu se potolise încă și o smulse din 
gândurile ei pe Claire. 

— Se spune ca tatăl lui l-a vândut cu ani în urmă. O fi 
adevărat? întreba ea și o cuprinseră fiorii numai la aceasta idee. 

Claire ridică impasibilă din umeri. 

— Asta nu o știe nimeni. În vremea aceea, venise în sat un 
străin. Bătrânul Jean, tatăl lui Guiot, l-a luat la el. În aceeași zi, 
străinul a plecat și l-a luat pe băiat cu el. Niciodată Jean nu a 
scos o vorba despre locul în care îl trimisese. De aceea, toţi cei 
din sat au crezut că îl vânduse pe Guiot. l-au luat-o bătrânului în 
nume de râu și din acea zi l-au evitat, pentru că în definitiv nu 
era atât de sărac încât să fi fost nevoit să își vândă unicul fiu, cu 
toate că Jean era un simplu lucrător cu ziua, zise Claire. 

— Nu se poate să-i fi mers atât de rău lui Guiot, altfel nu s-ar 
fi întors la tatăl lui, susţinu Morgane, care evident se decisese să 
treacă de partea tatălui și a fiului. 

— Se poate, dar, ca să fiu sinceră, mie îmi este indiferent 
unde a fost, principalul este să nu ne facă aici probleme. Din 
partea mea poate să se întoarcă de unde a venit, zise scurt 
Claire. 

Intoarcerea lui Guiot nu o bucura. Gândul la el îi produse un 
tremur ameninţător, ceea ce nu îi plăcu deloc. 


Spre supărarea lui Claire, Guiot, după ce reparase acoperișul 
din paie al casei tatălui său, chiar ridicase un atelier și anunţase 
peste tot că ar fi făuritor de teci de spade. A umblat în regiune și 
s-a prezentat fierarilor, pentru a-i câștiga drept clienţi. 


— Și mai are tupeul de a nu trece pe aici pentru a-mi spune 
personal că vrea să se stabilească aici ca producător de teci, 
deși aici există deja un asemenea atelier. Măcar atât să fi făcut, 
se aprinse Claire, fără să fi remarcat că Guiot apăruse în ușă, în 
spatele ei. 

Nu observă privirea de avertisment a lui Ellen. Guiot afișă 
zâmbetul lui radios, își scoase șapca și se înclină. 

Aveţi perfectă dreptate, prea bună doamnă. Ar fi trebuit să 
vin mai devreme. Când am auzit că bărbatul dumneavoastră a 
murit acum câtva timp, am crezut că în Bethune nu ar mai fi 
niciun confecţioner de teci de spade. M-am gândit că ar fi un 
semn al cerului, pentru a mă determina să revin acasă, explică 
el cu multă amabilitate. 

Claire se întoarse speriata și sângele i se urcă în obraji. 

— Vă puteţi închipui cât de îngrozitor mă simt constatând că 
nu mai sunt util aici, spuse Guiot cu o privire de câine trist. 

Claire dădu satisfăcută din cap. Așa îi trebuia. 

Toţi fierarii pe care i-am vizitat m-au privit pe mine și munca 
mea cu suspiciune. Nu au băgat în seamă dovezile competenţei 
mele aduse de mine, spunându-mi pe loc că nu au nevoie de 
munca mea. Nu am înţeles de ce au reacţionat așa, pentru că 
eu lucrez bine, știu sigur asta. 

Claire exclamă involuntar: 

— Ptiu! 

Dar Guiot nu se zăpăci. Ochii lui întunecaţi scânteiau ca și mai 
înainte sub părul buclat și încâlcit. Desigur că se mai 
maturizase, când plecase, fusese încă un tinerel, dar rămăsese 
cu aceeași lumină în privire. 

— Abia al cincilea ori al șaselea s-a îndurat de mine și mi-a 
explicat că nu eram mai bun decât dumneavoastră. Pentru ei 
eram un necunoscut și nu vedeau de ce să renunţe la o relaţie 
de afaceri care funcţionase întotdeauna bine. Pe cinstea mea! 
Jur că nu am știut că dumneavoastră continuaţi să practicaţi 
meșteșugul soţului. 

Bărbatul o privi rugător. 

Dar Claire nu cedă șarmului său. „Pe cinstea lui, se gândi ea 
cu dispreţ, cât o fi preţuind asta acum!” 

— Deci aţi aflat. Așa că faceţi-vă bagajele și luaţi-o din loc. 
Aici nu este loc pentru dumneavoastră, ripostă ea arțăgoasă. 

— Tatăl meu este bătrân, trebuie să am grijă de el. Nu mai 


poate munci pentru a se întreţine... 

— Sunteţi în puteri, angajaţi-vă ca argaţi ori ca zilieri! îl 
întrerupse Claire neîndurătoare. 

— Dar eu îmi iubesc meseria, răspunse Guiot supărat. 

Însă privirea lui tristă nu avu niciun efect. 

— Eh, asta este ceva frumos din partea dumneavoastră, dar 
ce legătură are cu mine? 

Cu toate că dragostea de meseria lui îl onora, Claire nu era 
dispusă să continue această discuţie. Prezenţa lui nu îi făcea nici 
cea mai mică plăcere. 

— Poate că mi-aţi putea da dumneavoastră de lucru, spuse el 
încet și chipul i se lumină de parcă acum îi venise ideea. 

Ellen, care urmărise curioasă discuţia celor doi, mustăcea din 
cauza caracterului mucalit pe care îl luase aceasta. Probabil că 
bărbatul venise la Claire cu intenţia de a-i cere de lucru. 

— Ne descurcăm bine fără dumneavoastră, îi răspunse Claire 
rece. 

Era supărată, pentru că Guiot discuta cu ea de parcă erau doi 
străini. „Dacă într-adevăr nu își mai amintește de mine, cu atât 
mai mult își merită soarta”, își spuse ea furioasă. 

— Cu permisiunea dumneavoastră, voi mai trece pe aici peste 
câteva zile. 

El se înclină. 

— Faceţi ce doriţi, dar să nu vă faceţi speranţe, răspunse 
Claire și se întoarse pentru a-și continua treaba. 

Tot restul zilei, rămase îmbufnată, și Ellen decise sa o lase în 
pace până se va linişti. În anii ce trecuseră, învățase să o 
cunoască bine pe Claire și își dădea seama de ce aceasta se 
purtase atât de distantă. Îi era teamă! Problema era de ce îi era 
teamă? 

La cină, ca din întâmplare, Ellen spuse: 

— Acest Guiot nu pare a fi un individ râu. 

— De când era băieţandru era visul fiecărei fete. lile se 
îndrăgosteau de ochii lui mari și căprui. Nici nu s-a întors bine, și 
totul a reînceput. Astfel de oameni reprezintă o otravă. Le va 
suci capul tuturor și pe toate le va face nefericite. Pe Adele, pe 
Morgane și pe celelalte. 

„Așa, așa, ochii lui căprui”, se gândi amuzată Ellen, dar se feri 
să arate ce gândea. 

Claire își mesteca fără niciun chef bucata de pâine. 


— Însă cel mai râu lucru este că vrea să îmi fure clienţii. 

— Dara spus că nu știa... 

— Prostii, o întrerupse brutal Claire. Eu sunt sigură că știa 
foarte bine, dar și-a spus că o femeie nu reprezintă un 
concurent serios. Bărbaţii ca el cred că își pot permite orice. 

— Dar vrea să lucreze pentru tine. Ce ai împotrivă? 

— Oh, există o mulţime de motive, zise Claire ceva cam în 
grabă. 

Ellen o privi așteptând explicaţia, dar Claire continuă să 
mănânce în tăcere. 

— Şi care ar fi aceste motive? reveni în cele din urmă Ellen. 

Claire își mesteca întâi bucata de pâine, înghiţi, apoi spuse: 

— Ar fi de exemplu plata. Fierarii și-au impus preţurile lor 
pentru că eu sunt femeie. Lui ar trebui să-i plătească mai mult, 
și numai din acest motiv eu le par mai interesantă decât le pare 
el. Încă, înţelegi? Dacă va trebui să îl plătesc, nu mai pot 
menţine prețurile mici. Şi, în afară de asta, nu îl vreau aici, este 
periculos! 

Claire aproape că strigă ultimele cuvinte. 

„Mie mi se pare mai periculos pentru inima ta, decât pentru 
afacere”, fu cât pe-aci să-i răspundă Ellen, dar renunţă. 

— l-am înţeles demult jocul, nu sunt o proasta. Nu a făcut 
nimic cu fierarii și s-a gândit să lucreze o vreme pentru mine. Şi, 
când se va face cunoscut, fierarii vor prefera produsul unui 
bărbat. Probabil că socoteala ar da rezultate. 

Ellen clătină circumspecta din cap. Argumentele lui Claire 
aveau cap și coadă, și în definitiv ea îl cunoștea mai bine pe 
Guiot. 

— Atunci nu ar trebui să ţi-l faci dușman. 

— În orice caz, nu mă voi supune lui. Cel mai bine ar fi să 
plece și să-și caute norocul în altă parte. 

Ellen nu credea ca Guiot să îi facă aceasta plăcere. Probabil 
că și Claire gândea la fel, de aceea era atât de pornită. Guiot își 
băgase economiile în atelier, iar la Bethune era căminul lui. In 
locul lui, nici Ellen nu ar fi renunţat atât de ușor. 

— Dacă nu este dispus să părăsească satul, există o singura 
soluţie pentru această problemă: trebuie să te căsătorești cu el, 
zise ea în glumă. 

— Niciodată! răspunse Claire și o privi indignată pe Ellen. 


După o săptămână, Guiot a revenit la atelier. 

— Morgane m-a descusut ceva mai înainte. Nici nu știu cum 
de nu mi-am dat seama atunci când ţi-am auzit numele. Erai o 
fată drăguță, dar că vei deveni o femeie atât de frumoasă și 
puternică... 

Guiot clătină din cap a mirare. 

Ellen înregistra modul intim de adresare al acestuia și se 
întreba cum va reacţiona Claire. 

Dar ea nu spuse nimic. Nici măcar nu ridică privirea de la 
lucrul ei, ca și cum el nu ar fi fost acolo. 

— Cu toate că tot timpul ai fost o încăpăţânată mică, continuă 
el zâmbind. Și o temerară. Când mă gândesc cum m-ai tras 
atunci în spatele hambarului! 

Acum, urma varianta lui Claire și probabil că el tocmai pe asta 
mizase: 

— Te-am tras eu în spatele hambarului? Tu, fără sa mă 
întrebi, mi-ai trântit un sărut respingător și cleios și mi-ai jurat 
dragoste veșnică, ca și cum eu ţi-aș fi cerut-o! 

— Și pe urmă nici măcar nu te-am recunoscut, știu, sunt un 
om imposibil! Acceptă el pocăit. Nu te-am uitat niciodată! Ai 
devenit o femeie atât de frumoasă! 

Guiot oftă și zâmbi din nou. 

Claire își ieși din nou din fire: 

— Îmi este absolut indiferent dacă ţi-ai amintit de mine ori nu. 
Asta nu înseamnă pentru mine nimic, la fel ca jurămintele tale 
de dragoste puerile. Du-te și ademenește-o pe Morgane cu 
vorbele tale dulci; ea este încă destul de tânără ca să creadă în 
așa ceva. 

Și Claire îi întoarse furioasă spatele. 

— Morgane, repetă el lung. Frumușica, dar plictisitoare. Eu 
găsesc că sunt interesante femeile coapte. 

Guiot îi făcu cu ochiul lui Ellen, care mustăcea la masă. 

Claire observa și îi arunca lui Ellen o privire dura, înainte de a 
i se adresa din nou lui Guiot: 

— leşi afară, nerușinatule! 

Guiot bătu în retragere, îi făcu un semn de despărţire lui Ellen 
și pleca. 

Ea nu găsea nimic perfid în comportarea bărbatului, dar furia 
lui Claire se amplifica. 

— De ce nu dispare o dată maţe-fripte ăsta? îl ocări Claire 


după ce Guiot ieși. 


Guiot venea mai des să întrebe de lucru ori să le mai 
înveselească și de fiecare dată nervii lui Claire erau la pământ. 

Când mai veni o dată la atelier, Claire era plecată. 

— Pot face ceva pentru dumneavoastră? întreba politicoasă 
Ellen. 

— Ei, aţi putea să îmi puneţi o vorbă bună, răspunse el ţinând 
capul înclinat ca un câine care cerșea ceva. 

Ellen râse. 

— Asta nu va folosi la nimic. Și, pe lângă asta, nu știu de ce aș 
face-o. 

— Convingeţi-vă de calitatea muncii mele! 

Îi întinse lui Ellen cele două teci de sabie pe care le avea cu 
el. Erau curat lucrate, frumos ornamentate și ireproșabile din 
punct de vedere profesional. „Claire i le-ar aprecia, dacă el i-ar 
plăcea mai puţin”, gândi Ellen. 

Brusc, în ușă apăru Claire. 

— Acum se dă la tine? Am spus eu că le face ochi dulci 
tuturor, zise ea fulgerându-l cu privirea pe Guiot. 

Dumnezeule, nu este așa că atunci când este furioasa este 
minunata? întrebă Guiot întors către Ellen. 

Aici sunt lucrările lui. A vrut să ţi le arate ţie, ca sa te facă să- 
ţi schimbi părerea, dar nu erai aici. Așa ca m-am uitat eu la ele. 

În timp ce îi înmâna lui Claire cele două teci de sabie, Ellen 
rămase cât se poate de calmă. 

În mod surprinzător, Claire se uită la teci, probabil pentru că 
așa era cea mai bună cale de a nu trebui să îl privească în faţă 
pe Guiot. 

Bună treabă! Nu am nimic împotrivă, doar că ţi am explicat că 
nu am nevoie de ajutor! 

Privirea lui Guiot aluneca peste grămada de piese din lemn 
deja pregătite. Care era o probă a faptului că exista destul 
demult de lucru. Claire îi urmări privirea și obrajii i se 
îmbujorară, pentru că părea o mincinoasă. 

— Nu te pot plăti rezonabil, chiar dacă am multe comenzi, 
explică ea jenată. 

Guiot dădu din cap cu înţelegere. 

— Ce ar fi să ne căsătorim? Am putea astfel să lucrăm 
împreună. Ar fi și rezolvarea problemei noastre, nu crezi? 


Vocea lui suna neutru, dar în ochi i se citea pasiunea. 

Claire îl privi năucă. 

— Rezolvarea problemei noastre? Eu nu am avut nicio 
problema, până să vii tu. M-am descurcat și mă descurc cât se 
poate de bine. De ce m-aș procopsi acum cu un bărbat ca tine? 

— Pentru că mă iubești? 

Guiot zâmbea nevinovat. 

— leşi, și să nu mai apari aici niciodată! mai bine mă 
căsătoresc cu un boșorog puturos decât tocmai cu tine! 

Guiot plecă privirea. „Pare a fi un bărbat îndrăgostit lulea”, își 
spuse Ellen cu compătimire. 

Fără a mai spune ceva, el ieși din atelier. 


Femeile din sat, care își făcuseră speranţe în a-l vedea ca soţ, 
se întrebau ce se întâmplase de veselul Guiot se transformase 
așa brusc. Nu mai venea la fântână să stea la taclale și seara nu 
mai stătea în faţa casei cu tatăl lui. Şi, dacă era zărit pe undeva, 
părea nefericit, amărât. 

Două săptămâni mai târziu, Morgane îl văzu plecând. Tatăl lui 
plângea la gard când a plecat Guiot. Întreg satul șușotea 
întrebându-se de ce oare nu rămăsese. 

De când îi făcuse propunerea de căsătorie, nu mai trecuse pe 
la atelierul lui Claire. La început, părea că totul era în regulă, dar 
după un timp Ellen băga de seamă că Claire privea către ușă 
mai des decât înainte. 

— Vezi, de la început am spus că astfel de bărbaţi nu sunt 
buni de nimic. Se întoarce brusc după toţi acești ani, îmi face 
rapid o cerere în căsătorie și dispare iar. iți dai seama cât de 
proastă aș fi fost dacă i aș fi spus da? Se aprinse ea într-o zi. 

— Ah, Claire, tot nu pricepi că a plecat din cauza la! Tu îl 
iubeşti totuși, de ce nu ai vrut să te căsătorești cu el? 

Fusese evident o opţiune a sorții, pe care Claire o respinsese. 

— Şi tu crezi că asta ar fi schimbat ceva? Nu ai văzut cum îl 
priveau celelalte femei din sat? Tinere, Inimoase, ca Morgane! 

— Dar el pe tine te iubește! 

— Eu văd altfel lucrurile. Bărbaţii nu sunt capabili de dragoste 
adevărată. Totdeauna duc dorul a ceea ce nu pot avea. El mă 
voia pe mine pentru că îl respinsesem, dar, după ce ne-am fi 
căsătorit, ar fi vrut celelalte femei, nu m-ar mai fi dorit pe mine. 
O căsătorie încheiată din dragoste nu durează, asta face parte 


din natura lucrurilor. Aduce doar nefericire! 

Acum, Ellen o înţelese pe Claire: acesteia îi era teamă de 
dragoste! 

— A plecat, și așa este mai bine, crede-mă! adăugă Claire, și 
Ellen se întreba pe cine încerca aceasta să convingă. 

De când plecase Guiot, Claire muncea ca o apucată. Deși se 
străduia din răsputeri să pară mulţumită, nu reușea mai deloc. 
Nu mai râdea și mânca puţin și fără niciun chef. 

Nu se mai putea așa! Claire era mai încăpățânat decât un 
catâr! Nu era ușor să își schimbe părerea despre dragoste. Deși 
părea prea târziu, Ellen voia să îi ajute pe Claire și pe Guiot. 
Trebuia să găsească o cale care să îi facă pe amândoi fericiţi. 
Guiot i-ar fi redat veselia lui Claire, și Ellen ar fi plecat fără să 
aibă niciun regret. 


— lertaţi-mă că vă deranjez, mă puteţi primi o clipă? întrebă 
politicoasă Ellen, când bătrânul Jean îi deschise ușa casei. 

— Intră, copilă, răspunse acesta prietenos. 

Camera era surprinzător de curată și de plăcută. Pe podeaua 
din lut bătătorit erau rogojini, și patul din lemn dintr-un colţ era 
acoperit cu cearșafuri curate. Pe unul dintre pereţi erau cârlige 
pentru haine. Trei dintre ele erau nefolosite. Probabil că pe 
acelea își agăţase hainele Guiot. 

— Așază-te! 

Bătrânul arătă către două scaune de lângă masa din 
apropierea vetrei. Se linse pe buze, aduse două căni și un urcior 
cu bere trezită. Turnă într-o cană, i-o întinse lui Ellen, își turnă și 
lui, luă o înghiţitură hună și se așeză. 

— Vin pentru Guiot, zise Ellen și imediat se supără pe sine 
pentru ce spusese. 

Nu cumva bătrânul să creadă că ea ar fi interesată de fiul lui. 

Dar bătrânul privea doar în gol. 

— L-am crescut singur, maică-sa a murit de timpuriii. Băiatul 
era tot ce aveam, totuși l-am trimis de acasă, pentru a învăţa o 
meserie și să se descurce ceva mai bine. A trebuit să trăiesc din 
puţin și să muncesc din greu ca să-i pot plăti învăţarea meseriei, 
dar a meritat. 

Ochii bătrânului se umplură de lacrimi, pe care încercă să le 
șteargă pe ascuns. 

Ellen îi luă mâna zbârcită și aspră și i-o strânse cu 


compătimire. 

— Când a murit bărbatul lui Claire, m-am dus la Eu și l-am 
rugat pe Guiot să se întoarcă, dar nu a vrut. „Ştii tu câţi vor 
năvăli pe văduvă?” mi-a spus. „Mie îmi merge bine aici”, a spus 
el atunci, dar, după câteva săptămâni, era în faţa ușii mele. Nu 
ai crede ce bucurie mi-a făcut. 

Ellen se gândi la Osmond. Cât ar vrea să îl revadă! 

Bătrânul mai trase câteva înghiţituri din cană. Mărul lui Adam 
îi juca în sus și în jos, apoi bătrânul continuă: 

— l-a fost cea mai dragă de mică. Şi nu a mai recunoscut-o. 
Să o fi văzut când era copil. Era ca o mătură, nu era foarte 
frumoasă, dar era sprintenă și cam obrăznicuţă. Abia când a 
devenit fetișcană s-a făcut o adevărată frumuseţe. Căsătoria și 
copilul i-au făcut bine, au făcut-o și mai rezonabilă. Guiot s-a 
îndrăgostit de ea în prima zi după ce se întorsese, și când și-a 
dat seama cine era, s-a decis. „Mă voi căsători cu ea”, mi-a 
spus, și era fericit. Nu m-am opus, dar de fiecare dată când 
venea de la ea, era distrus. A sperat că ea se va răzgândi, dar 
de fiecare dată ea l-a respins. S-a îmbolnăvit din dragoste. 
Spunea că o va putea uita doar dacă nu o mai vedea. Nu este 
mai rău decât primul ei bărbat. lar prin meseria lui ar fi fost cel 
mai potrivit pentru ea. 

— Este cel mai potrivit pentru ea, spuse apăsat Ellen. Asta o 
știe și Claire, dar îi este frică. 

Bătrânul o privi fără să o înţeleagă. 

— Asta ce prostie mai este? Guiot nu i-ar face rău nici unei 
muște! 

— Nu, nu, nu de bătut îi este frică! îl linişti Ellen. Îi este frică 
de faptul că, dacă i-ar aparţine, îi va pierde iubirea. 

— II respinge pentru că îi este frică să nu-l piardă? 

Bătrânul o privi fără să o înţeleagă. 

— Claire susţine că bărbaţii nu sunt fideli și crede că va suferi 
mai puţin dacă îl respinge acum pe Guiot decât dacă într-o zi 
acesta îi va înșela speranţele. 

— Femeile trebuie întotdeauna să complice lucrurile mai mult 
decât sunt acestea în realitate, se miră bătrânul și dădu din cap 
dezaprobator. 

— Aveţi dreptate. Și tocmai de aceea sunt eu aici. Cineva 
trebuie să îi forțeze să fie fericiţi. Eu îi sunt datoare lui Claire și 
vreau să o ajut. Ea nu acceptă, dar este teribil de nefericită 


pentru că Guiot a plecat. 

— Pe bună dreptate, bombăni bătrânul. 

— Îl iubește pe Guiot și cu puţină viclenie vom reuși să o 
convingem să se căsătorească cu el. 

Ellen zâmbi șmecherește. 

— Acum este prea târziu, zise bătrânul Jean, deznădăjduit. 

N—u cred. Doar dacă nu știți unde s-a dus fiul 
dumneavoastră. 

— Voia să se întoarcă la Eu. 

— Atunci să sperăm că mai este acolo. Am o idee despre cum 
am putea să facem ca totul să se încheie eu bine! Ellen îi zâmbi 
bătrânului, se ridică și continuă: Nu renunţaţi la speranţă, cu 
puţin noroc, fiul dumneavoastră se va întoarce aici! Dar... 

— Ellen duse degetul arătător la buze și luă o mină serioasă - 
nimănui nicio vorbă, altfel planul meu poate eșua, nu uitaţi asta. 

Bătrânul aprobă cuminte, dar nu prea încrezător și o conduse 
pe Ellen la ușă. 

„Trebuie să reușesc”, își spuse Ellen și își frecă mâinile. Chiar 
avea o idee cum să îi reunească pe cei doi îndrăgostiţi. Și, plină 
de elan, porni spre cetate. 

— Ce vrei? întrebă garda porţii și îi bară drumul lui Ellen. Nu 
te-am mai văzut. 

— Sunt din Beuvry și aș dori să vorbesc cu soţia avocatului. 

— Despre ce este vorba? întreba garda fără a da vreun semn 
că i-ar permite accesul în cetate. 

— Asta nu te privește pe tine. Stăpâna mă cunoaște, eu i-am 
salvat viaţa fiului ei. Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-o. Numele 
meu este Ellenweore. 

Ca atunci când era ucenic la fierărie, Ellen se proţăpi în faţa 
tânărului gardian, pe care atitudinea ei îl cam descumpăni. 

— Din partea mea, du-te. Voi anunţa turnul, zise el și se 
strădui să nu pară impresionat în timp ce o lăsă pe Ellen să 
treacă. _ 

Al doilea gardian a fost mai prietenos. li arătă o pajiște aflată 
în spatele turnului: 

— Madame se află acolo, cu copiii. Poţi să te duci la ea. 

Ellen o văzu de la distanţa și nu se putu opri să nu admire 
frumuseţea delicată a femeii. Aceasta ședea în iarbă cu cel mai 
mic dintre copii, pe care îl tachina și îl dezmierda. Două doici se 
jucau cu copiii mai mari, care chicoteau și dansau plini de 


exuberanţă. Adelise de St. Pol se căsătorise foarte tânără cu 
avocatul de Bethune și îi dăruise acestuia mai mulţi fii și mai 
multe fiice, pe care îi creștea cu mare dragoste. Fiul cel mai 
mare deja părăsise casa părintească. 

— Ce mai faci, Ellen? Ce bine arăţi! Jacques și Claire sunt bine 
și ei? 

— Mă îngrijorează Claire, madame, și v-aș ruga să mă ajutaţi, 
chiar dacă prin mărinimia dumneavoastră v-aţi șters demult 
datoria faţă de mine. 

— Ce este cu Claire, este bolnavă? 

Adelise de Bethune părea îngrijorată. 

— Mă tem că se va îmbolnăvi curând, dacă nu vom găsi o 
soluţie. 

— Vino și mai întâi așază-te. 

Dar, înainte ca Ellen să se fi așezat în iarbă, fu descoperită de 
micul Baudouin, care veni în fugă spre ea. 

— Îngerul meu, îngerul meu! striga râzând şi lui Ellen nu îi 
rămase altceva de făcut decât să îl prindă pe micul ștrengar. 

Când se aplecă, copilul se lipi de ea și își întinse luatele după 
gâtul ei. 

— Ai crescut! constată Ellen. 

— Când voi fi mare, am să fiu cavaler! zise el mândru și o 
privi cu atenţie. Atunci vei putea să îmi ceri tot ce vrei! 

— Fii atent ce promiţi, că s-ar putea să îţi cer să ne căsătorim 
când eu voi fi o babă. 

Ellen se strâmba la el. 

— Asta nu o vei face! strigă indignat copilul. Sau...? întrebă el 
nesigur, lucru pentru care culese râsetele mamei și ale doicilor. 

— Baudouin, du-te cu Hawise la bucătărie. Cereţi plăcinte, suc 
de mere și vom mânca cu toţii aici, în gradină! li ceru doamna 
fiului și îi făcu semn unei doici. 

Copilul o luă la fugă strigând. 

— Așa, acum un moment nu vom fi tulburate. Povestește-mi 
ce este cu Claire. 

Ellen relată de la început ce se întâmplase și îi expuse ideea 
ei. La început, doamna de Bethune păru îngrijorată, dar cu 
fiecare cuvânt chipul i se lumina. 

— Este o idee minunată, Ellen, foarte vicleană, dar 
extraordinara. Desigur că te voi ajuta. 

Ellen a fost aprovizionată de către Baudouin cu suc și 


plăcinte, alegându-se în final și cu o pată lipicioasă pe rochie, 
pentru că băieţelul, la despărțire, se lipise de ea având gura 
murdară. Deși Ellen nu se prea pricepea la copii, nu a putut să 
se sustragă șarmului degajat de micul Baudouin. Il sărută pe 
părul castaniu, și un moment se gândi la copilul pe care ea nu îl 
putuse avea. 

— Claire nu va fi prea încântată că am lipsit atât timp. Dar voi 
trece peste asta, în definitiv, am făcut-o pentru o cauză bună, îi 
spuse doamnei Adelise de Bethune. 

Işi luă rămas-bun cu o reverență și porni spre casă. 

După cum se aștepta, Claire era bosumflată din cauza lipsei ei 
îndelungate. 

— Am fost la Baudouin. Nu am vrut să rămân atât de mult, 
dar dacă el și mama lui au insistat să le ţin companie puţin, ce 
era să fac? Se dezvinovățţi Ellen. 

— Privește cum arăţi, privește frumoasa ta rochie! O luă în 
primire Claire, care de obicei nu se ambala din cauza unor astfel 
de amănunte. 

— Baudouin, suc de mere și plăcinte! zise Ellen ridicând din 
umeri. 

— Treci imediat la treabă, mai este vreme până se întunecă. 
Tecile pentru meșterul Georges nu sunt încă gata. Le vrea până 
la sfârșitul săptămânii. 

— Voi fi rapidă precum vântul! răspunse exuberantă Ellen. 

Claire, care înainte întâmpina cu voie bună orice ieșire a lui 
Ellen, o privi prost dispusă. 

— Gata cu agitația, treci la treabă! 

Ellen nu mai spuse nimic și făcu ceea ce îi ceru Claire. Se mai 
alese cu câteva priviri supărate, pentru ca fredona încet ceva, 
dar nu o deranjă acest lucru. 


Trecură două săptămâni fără să se întâmple nimic. Claire 
lucra mult și vorbea puţin, iar Ellen se străduia să îi între în voie, 
cu toate că în ultima vreme era ceva aproape imposibil. 

Apoi, într-o dimineaţă de septembrie, devreme - aerul avea 
deja răcoarea toamnei - în sat sosiră câţiva călăreţi, care se 
opriră în faţa atelierului. 

Claire și Ellen dădură fuga afară. 

Era Adelise de Bethune, însoţita de câţiva bărbaţi. Un tânăr 
sări în grabă de pe cal, pentru a o ajuta să coboare. Ea așteptă 


cu răbdare până când acesta o depuse jos. 

— Madame, ce onoare! Ce vă aduce la mine? o întâmpină 
Claire bucuroasă și făcu o reverenţa. 

Adelise de Bethune făcu semn unui însoțitor. Acesta, un 
bărbat mai în vârstă, cu un nas plin de negi, cobori cu greutate 
de pe cal și se apropie. Răspândea un iz neplăcut de sudoare și 
pâr nespălat. 

— Draga mea Claire, el este Basile, este confecţioner de teci 
de spade, ca și fostul tău soţ decedat. Ştiu ca ar fi trebuit să mă 
ocup demult să îţi găsesc un nou soț. Povara atelierului care 
apasă pe umerii tăi fragili este mult prea grea, iar tu ești încă 
prea tânără pentru a rămâne singură. 

Claire trase adânc aer în piept, ca și cum ar fi vrut să o 
întrerupă pe doamnă, dar nu spuse nimic și Adelise de Bethune 
îi dădu înainte: 

— Soţul meu ar dori ca Basile să se stabilească în Beuvry și să 
îl căsătorească împreuna cu tine! 

Stăpâna din Bethune o privea plină de încântare și 
nevinovăție pe Claire, căreia îi pierise glasul. 

Ellen bănuia cum trebuia să se simtă aceasta. Desigur că 
putea să nu accepte să se căsătorească, dar trebuia să se 
teamă și că avocatul îl va căsători pe bărbat cu o altă tânără 
femeie și să le dea lor casa și atelierul ei. 

Claire îl privi cu dispreţ pe bărbat. 

Adelise de Bethune zâmbi. 

— l-am povestit lui Basile de cât timp conduci singură 
atelierul. Se bucură că lucrezi atât de bine. 

— Atât timp cât nu avem copii, mă poţi ajuta, zise Basile 
superior. lar pe urmă rămâi în casă! 

Zâmbetul lui dezveli câţiva dinţi cariaţi. 

Claire cobori privirea. 

Basile se rezemă de cadrul ușii atelierului și măsură cu 
privirea locul lor de muncă fără nicio jenă, de parcă deja era la 
el acasă. 

— Cum doriţi, madame, murmură Claire supusă, cu privirea 
încă în pământ, pentru ca nimeni să nu îi vadă lacrimile din ochi. 

— Bine, Claire, deci căsătoria va avea loc peste opt zile, 
duminică. Ştii cât ţin eu la voi, de aceea am hotărât ca ţie și lui 
Ellen să vă dăruiesc câte o nouă rochie cu ocazia nunții. Veniţi 
mâine la mine, ca să luăm măsurile. Și Jacques trebuie să 


primească niște lucruri de îmbrăcat potrivite. 

Adelise de Bethune zâmbi prietenoasă și ceru să fie ajutata să 
încalece. 

— Vino, Basile, hai, că nu va dura mult până când atelierul îţi 
va aparţine! strigă ea și întoarse calul. 


— Este groaznic! exclamă Ellen când rămaseră singure. Cum 
de ţi-a putut face așa ceva? 

Claire se străduia să pară indiferentă. 

— Îmi vrea numai binele, doar nu crezi că primul meu bărbat 
era cu mult mai bun? Cu siguranţă că și acest Basile are părţile 
lui bune. 

Vocea lui Claire tremura. 

— Dar este bătrân, iar ochii lui sunt atât de... ah, nu știu cum 
să zic... atât de pătrunzători, ripostă Ellen, deși știa ce chin 
dezlănţuia cu asta în sufletul lui Claire. 

Dar trebuia să o facă. Nu exista altă cale pentru ca planul ei 
să reușească. 

— Este dreptul avocatului să îmi găsească un soț. Atât casa, 
cât și atelierul îmi aparţin la fel de puţin. Ori mă căsătoresc cu 
Basile, ori trebuie să părăsesc Beuvry. Jacques și cu mine 
suntem aici acasă, așa că mă voi căsători cu el, cu toate că mi 
se face râu la gândul de a-i crește progeniturile și a împărţi cu el 
patul toată viaţa. Poate că | se va face lui Dumnezeu milă de 
mine și voi muri la naștere, izbucni Claire. 

Ellen era ispitită să dea totul pe față, când Claire își reveni. 

— Ce să zic, nici primul meu bărbat nu era o frumuseţe, dar 
am găsit o cale de a o scoate la capăt cu el, spuse ea hotărâtă. 

Și totuși, din zi în zi Claire arăta tot mai râu, și în seara 
dinaintea nunţii se puse pe plâns fără să se mai reţină. 

Ellen o îmbrăţișa consolatoare. 

— Este greșeala mea, se plânse nefericită Claire. Am fost atât 
de proastă! Desigur că altceva nu meritam, dar nu știu dacă am 
să mă căsătoresc cu omul asta. 

Ellen încerca să pară îngrozită, întrucât Claire să nu intre la 
bănuieli privitoare la planul ei. Dar o durea sufletul să o vadă pe 
prietena ei atât de nefericită. Nu a lipsit mult ca Ellen să îi 
ostoiască durerea, dar își propuse să reziste, chiar dacă nu îi era 
ușor. Claire avea ochii roșii de plâns. 

— Poate că ei nu ar fi fost de acord cu Guiot. Dacă ar fi vrut, 


stăpânul din Bethune ar fi putut aranja căsătoria cu el. Poate că, 
dacă Guiot nu ar fi dispărut atât de repede... 

Claire suspină adânc. 

— Dar, dragă, chiar tu spuneai că o căsătorie aranjată este cel 
mai bun lucru ce i se poate întâmpla unei femei! 

Lui Ellen îi fu puţin rușine de cruzimea ei. 

— Da, știu că am spus o prostie, și acum trebuie să plătesc 
pentru ea! Claire se îndrepta și își șterse hotărâtă lacrimile. 

— Mâine mă voi căsători mândră și hotărâtă cu acest Basile. 
Dar să nu își pună mari speranţe în munca la tigaie și în mulţi 
copii. 

Ellen dădu din cap. Poate că se înșelase cu privire la Claire și 
poate că aceasta chiar era atât de tare cum se pretindea. Să se 
fi împăcat cu gândul realizării acestei căsătorii? 


În ziua nunţii, Claire se trezi tot atât de devreme ca într-o zi 
obișnuită de lucru. Ellen o văzu mergând în atelier și privind în 
jur melancolică. Totul era pus la punct, comenzile aflate în lucru 
erau executate. Totul era la locul lui, nicio unealtă nu stătea 
aiurea. Deși era deja îmbrăcată de nuntă, Claire mai mătură 
încă o dată. Acum părea că în atelier nu mai lucrase nimeni 
demult timp. Claire se îndreptă și ieși. Ellen privi în urma ei. Va 
trebui să își mobilizeze toate forțele, pentru a străbate drumul 
până la biserică. Cu chipul împietrit, porni să dea piept cu 
soarta. Nu arăta ca o mireasă, ci ca un condamnat care mergea 
la locul execuţiei. Adelise de Bethune și însoțitorii ei așteptau 
deja în faţa bisericii. Aparent indiferentă, Claire pășea spre 
biserică cu capul sus, dar când întâlni privirea respingătoare a 
viitorului ei bărbat își pierdu cumpătul. 

— Nu pot, șopti ea cu voce tremurătoare. 

Ellen se prefăcu că nu o aude. De cele două tocmai se apropia 
Adelise de Bethune. Îi întinse ambele mâini miresei și o salută 
prietenoasă. 

— Peste puţin, te vei mărita, copila mea. 

Claire scutură din cap și o trase deoparte pe stăpână. 

— Vă rog, madame, trebuie să mă dezlegaţi de îndeplinirea 
obligaţiei mele. Eu iubesc un alt bărbat. Pe Basile nu pot... 

— Dar copilă, ce prostii îmi este dat să aud? lubești pe 
altcineva? Acesta nu este un motiv pentru care să nu te măriţi 
cu Basile. A întemeia o căsnicie pe dragoste este lipsit de sens, 


crede-mă, eu știu ce spun. 

— Așa am crezut și eu, până când a revenit Guiot. A vrut sa se 
însoare cu mine, și eu, ca o proastă, am spusnu. 

Claire ajunsese la capătul puterilor. 

— Înseamnă că totul este în ordine și că acum putem, în 
sfârșit, să îţi facem nunta, spuse Adelise de Bethune privind-o 
deosebit de sever pe Claire. Vino! 

Claire se supuse și o urma. Cu privirea în pământ, 
supraveghindu-și picioarele ca nu cumva acestea sa o ia la fugă 
în altă direcţie, nu a observat că Guiot îi luase locul lui Basile. 
Ochii ei înotau în lacrimi. 

Preotul începu să vorbească despre căsătorie, despre 
obligaţiile ce decurg din ea și despre voia Domnului. 

Claire părea că nici nu îl auzea. 

— Tu, Claire, văduvă a meșterului de teci de spade, Jacques, 
și mama a fiului sau, Jacques, vrei să îl iei de bărbat în iubire și 
onoare pe aici prezentul Guiot, de asemenea meșter de teci de 
spade... 

Claire tresari ca o căprioara speriata. Preotul spusese 
„Guiot”? Privi neîncrezătoare alături de ea, unde bănuia a fi 
Basile. 

Guiot zâmbea încurcat. 

— ...Să îi fii credincioasă până la sfârșitul vieţii, să îi dăruiești 
copii pe care să îi crești cu teamă de Dumnezeu, așa cum 
pretinde Biserica, toate acestea de bunăvoie, și atunci vei 
răspunde cu da? 

Preotul o privi întrebător pe Claire. 

— Nu a fost ideea mea! îi șopti Guiot, ca o scuză, în timp ce 
preotul aștepta răspunsul ei. 

Preotul repetă răbdător întrebarea. 

De data aceasta, ea se grăbi să spună un da clar și cu voce 
tare, dar totuși tremurătoare. 

După ce spuse da și Guiot și după ce preotul le dădu 
binecuvântarea, toată teama ei dispăru. 

— Care dintre voi se află în spatele acestei chestiuni? întreba 
Claire privind în jur și fulgerându-le cu privirea pe cele două 
femei. 

Guiot ridică doar mâinile în semn că se preda și își îndreptă 
privirea către doamna de Bethune. 

— Oh, nu, ideea nu a fost a mea! Eu am fost doar unealta, 


zise râzând și la rândul ei arătă către Ellen. Numai ea era în 
stare să uneltească așa ceva! 

— Ellen! 

Claire era mult prea fericită pentru a fi indignată. 

— Pur și simplu nu puteam să mai văd cum te nenoroceai 
singură. Este modul în care eu ţin să îți mulțumesc pentru tot. 
De o vreme, mă gândeam să plec și nu voiam să te părăsesc cu 
toată treaba pe cap. Şi pentru că soluţia cea mai bună era să te 
căsătorești cu Guiot. Nu îţi doreai asta și tu? 

— Mulţumesc, spuse Claire cu voce sugrumată de emoție. 

Ellen dădu la iveală o coroniţa din flori albe pe care o ţinuse la 
spate, îi desfăcu lui Claire cocul, în așa fel încât părul ei blond îi 
căzu acesteia în valuri pe spate. Apoi îi așeză coroniţa pe cap. 

— Eşti o mireasă minunată, Claire, iar Guiot este un răsfățat 
al norocului! 

— Ei, dar și Claire are noroc, trebuie subliniat asta! spuse 
glumind Guiot și o trase spre el pe mireasă, pentru a-i da, după 
atât de mult timp, acel mult dorit al doilea sărut. 

— A fost mai bine decât prima dată? o întrebă el în șoaptă. 

Claire se îmbujoră toată și dădu afirmativ din cap. 

La biserică se adunase întregul sat, care izbucni în aplauze. 
Câţiva bărbaţi fluierară cu putere folosindu-se de degetul mare 
și de arătător, iar morarul puse mâna pe flautul său, pentru a 
cânta un cântec vesel. Femeile cântară și ele un cântec satiric 
despre căsătorie - era un obicei al satului. Chiar și Morgane, 
Adele și celelalte tinere femei păreau să se bucure pentru 
norocul lui Claire. Poate că se gândeau că, dacă uneia dintre ele 
i s-a întâmplat ceva atât de minunat, fiecare avea dreptul să 
spere. 

Cu genunchii tremurând, din mulţime se desprinse bătrânul 
Jean, care își îmbrăţișă fiul întors acasă și plânse de fericire. 


Început de martie, 1170 


— Mai avem doar puţin clei, remarcă într-o doară Claire, ca de 
obicei. 

Ellen se încruntă ușor, dar Claire nu păru a băga de seamă. 
De la nuntă, era cam răvășită. Ori uitase că în ziua care urma 
Ellen va pleca pentru totdeauna? 

— Nici pânză nu mai este multă, zise Ellen. 

Claire dădu din cap fără a o privi. 

— Mai aduc mâine, spuse ea și, murmurând o scuză ieși în 
fugă din atelier, aproape răsturnându-l pe Jacques, care îi stătea 
în cale. 

— Mama plânge mereu, și de vină ești tu. 

Jacques o privi acuzator pe Ellen. 

— Eu? întrebă indignată Ellen. 

— Este tristă pentru că vrei să pleci... și trist sunt și eu, spuse 
băiatul și o îmbrăţișa neîndemânatic. 

O dată cu vârsta, parcă devenea tot mai naiv. 

— Și eu sunt tristă, Jacques, dar a venit vremea să plec. 

Ellen își șterse pe ascuns o lacrimă. 

— Am văzut, tu plângi! triumfa el. 

Ellen râse, și de data aceasta lăsă o lacrimă să i se scurgă pe 
obraz. 

— Nu trebuie să plângi, poţi să rămâi aici, spuse Jacques atent 
și se mai lipi o dată de ea. 

— Nu, trebuie să plec, crede-mă, zise Ellen cu vocea 
tremurândă. 

— Dar te întorci curând, da? Și atunci o să mă căsătoresc cu 
tine! spuse el radiind. 

Ellen se gândi la micul Baudouin și râse. 

— Este o prostie, Jacques! Tu te vei căsători cu o fată drăguță, 
tânără, nu cu o bătrână ca mine. 

— Dar tu nu ești bătrână! răspunse supărat Jacques, simţindu- 
se jignit. Atunci aștept până când devin și eu bătrân, ripostă el și 
se retrase. 

Tuturor le era greu să se comporte în ultima zi ca într-o zi 
obișnuită de lucru. Când se înseră, Claire i se adresă în sfârșit lui 
Ellen: 

— Sunt sigură că ne-ai fost trimisă de Dumnezeu. Ai făcut atât 
de mult pentru mine! 


Îi luă mâna lui Ellen și i-o strânse. 

— Oh, nu, Claire, tu m-ai ajutat pe mine! Fără tine nu aș fi 
găsit niciodată calea cea bună. De la tine am învăţat să cred în 
mine, chiar dacă în loc de pantaloni și cămașă port o rochie. |ţi 
voi rămâne datoare pentru totdeauna! 

Ellen își învinse jena și pentru prima dată o îmbrăţișa pe 
Claire. 

— Nu, nu îmi ești datoare cu nimic! Claire o luă de umeri, o 
privi în ochi și adăugă: Eu îţi datorez toată fericirea mea! 

— Cu asta sunt de acord și eu! interveni Guiot, care prinsese 
doar ultima parte a discuţiei. Le întinse zâmbind un urcior și 
spuse mândru: Este vin. Am iac ut rost de el ca să îţi amintești 
de bine de noi! 

Zâmbea cu gura până la urechi. 

Ellen se mai relaxa. 

— Așa care vasăzică, tu crezi că, dacă mâine mă trezesc cu 
capul mare, am să mă gândesc cu plăcere la această seară? îl 
tachină ea. 

— Așezaţi-vă, frumoaselor, și mâncaţi și beţi cu mine. 

Guiot râse și turnă vinul roșu în cănile de lut de pe masă. Fiind 
o zi festivă, primi și Jacques o gură de vin. Guiot ridică urciorul 
pentru a ciocni cu femeile. 

— Pentru tine, Ellenweore! 

— Pentru viitorul vostru comun și pentru copil! spuse Ellen și îi 
făcu lui Claire cu ochiul. 

Ea roși, și Guiot o luă mândru în braţe. 

— Pentru ambiţioasele tale planuri, Ellen! Fie ca în viaţa să îţi 
reușească totul și să găsești și dragostea! îi ură Guiot și ciocni 
cu ea. 

Claire suspină, lăsă cana cu atâta putere pe masă, încât o 
parte din vin se vărsă, și ieși în fugă. 

— Las-o! Guiot o reţinu pe Ellen când aceasta vru sa o urmeze 
și o rugă să se așeze la loc. li trece imediat. Dacă acum te duci 
după ea, vă veţi pune pe bocit amândouă, și va fi mai rău. 

Ellen dădu afirmativ din cap. Guiot avusese dreptate, 
deoarece nu trecu mult timp și Claire se întoarse. Mai avea ochii 
roșii, dar se așeză alături de ei la masă și se strădui să 
zâmbească. 

Pentru a sărbători ziua, mâncară găină fripta cu tătăneasă și 
pâine, stropite din belșug cu vin, și petrecură restul serii 


depanând amintiri. Când, în cele din urmă se duseră la culcare 
binedispuși, în burduful cu vin nu mă rămăsese niciun strop de 
băutură. 


A doua zi, Ellen se trezi tot atât de devreme ca de obicei. 
Capul îi era cât banița și nu suporta lumina, zgomotul ori 
mișcările bruște. Cine bea prea mult trebuia să suporte durerea 
de cap până când aceasta trecea. Ellen se spălă ca de obicei și 
se îmbrăcă. Dar fiecare mișcare era o problemă, și braţele i se 
păreau de plumb. În ciuda durerii cumplite de cap, își legă 
bocceaua cu lucruri personale. Minunata rochie verde primita de 
la doamna de Bethune, care-i punea și mai mult în valoare ochii 
verzi ca iarba, o împături cu grijă. Ca întotdeauna, luase cu ea 
câteva cearșafuri, o mică făclie, o cremene, iască și niscai 
provizii. Luă pânza de la Aelfgiva, pe care o păzea ca pe ochii 
din cap, o trecu ușor peste față și se gândi cu dor la acea 
culegătoare de ierburi de leac. În pachet, se mai găseau și alte 
obiecte de care o legau amintiri: un pieptene dăruit ei de către 
Claire, o figurină reprezentându-l pe Cristofor, sculptată în lemn 
pentru ea de Jacques, bentiţele pentru păr pe care nu le purtase 
niciodată, în ciuda insistențelor lui Claire, și piatra sclipitoare din 
Tancarville. Rose o găsise imediat după ce sosiseră și i-o dăruise 
lui Ellen ca semn al prieteniei lor. Cu toate că Rose o trădase, 
Ellen mai ţinea încă piatra. Pe obraz îi alunecă o lacrimă. Ellen o 
șterse repede cu mâneca și se încinse cu cingătoarea de care 
erau prinse cuțitul de la Osmond, burduful cu apă și o pungă cu 
bani. Cea mai mare parte a banilor ei o purta sub veșminte. In 
punga de la cingătoare zăngăneau monedele necesare pentru 
următoarele zile. Dacă era atacată, spera că hoţii vor crede că 
ţinea în pungă toţi banii ei. 

La Tancarville părul care bătea în roșu și-l tundea totdeauna 
la nivelul urechilor, dar de atunci el crescuse și îi cobora până 
pe umeri. Era bogat și buclat, aproape creţ, și la fel de rebel ca 
ea însăşi. În timp ce lucra, părul îi cădea pe faţă, așa că și-l lega 
cu un șnur amplu într-un coc scurt. O coroniţă formată din bucle 
îi mărginea fruntea înaltă. Cele câteva puncte mici pe care le 
avea de mică pe nas se transformaseră în adevărate insulițe de 
pistrui, care îi făceau tenul deschis mai obraznic și figura mai 
gingașă. Sub sprâncenele roșii ca focul îi scânteiau ochii verzi, 
ca niște smaralde într-o montură de cupru. 


Ellen oftă. Deși de luni de zile nu se gândise decât la plecare, 
îi venea greu să plece. 

— Te mai poţi răzgândi! îi spuse Claire la despărțire. 

Ellen dădu curajoasă din cap: 

— De acum trebuie să urmez drumul meu! 

Rămăsese aproape trei ani în Bethune. Claire și Guiot o 
convinseseră după nuntă să petreacă și iarna cu ei. Sosise acum 
timpul să îi părăsească. 

— Sigur. 

Claire dădu aprobator din cap. 

Ellen îl îmbrăţișa pe Guiot. 

— Fii atent cu ea, mă auzi? 

— Poţi sa te bazezi pe mine, voi avea grijă de ea, răspunse 
serios Guiot. 

Ellen înghiţi în sec. 

— Doamne, asta sună de parcă ea ar fi maică-mea, nu 
prietena mea. 

Claire oftă din nou. 

— Uite, Guiot, vine tatăl tău, se bucură Ellen când îl văzu de la 
distanţă pe Jean. 

ÎI plăcea pe bătrân, pentru că îi amintea de Osmond. 

— Aș fi mândru să am o fiică așa cum ești tu, îi șopti el la 
ureche, când puţin mai târziu o îmbrăţișa, și Ellen se pierdu de 
tot. Jean o bătu consolator pe umăr. 

— Priviţi, se apropie niște călăreţi, cred că este Adelise de 
Bethune! strigă Claire puţin cam tare, și le făcu semn călăreţilor. 

Ellen își mai șterse o lacrimă și constată privind și ea că 
prietena ei avea dreptate. 

Doamna de Bethune descăleca, o strânse în braţe pe Ellen și 
o privi insistent în ochi. 

— Ai grijă de tine, Ellen! apoi i se adresă însoţitorului ei: 
Gauthier, poneiul! 

Cavalerul Gauthier îi înmâna lui Ellen frâul unui căluţ frumos. 

— Călăritul este mai comod, mai rapid și înainte de toate mai 
sigur. Răspunde la numele de Nestor, este blând ca un mielușel 
și numai bun pentru un călăreț nu tocmai priceput, spuse 
zâmbind cavalerul. 

— Este al tău! Confirma Adelise de Bethune și îi făcu cu ochiul 
conspirativ lui Ellen. 

Privirea ei inteligentă parcă spunea că „noi, femeile, trebuie 


să fim unite”. 

— Mulţumesc, madame. Mulţumesc mult! 

— Ah, era să uit. Asta mi-a dat-o fiul meu, care îţi transmite 
că nu te va uita niciodată, păstreaz-o și îţi va merge bine! 

Adelise de Bethune scoase la iveală o batistă de mătase, pe 
care o despături. In ea se afla o buclă de păr castaniu cu o 
nuanţa de roșu. Aceasta era legată cu o mică bandă. 

Ellen zâmbi impresionată. 

— Drum bun, Ellen! 

Adelise de Bethune încalecă, salută pe toată lumea cu o 
înclinare graţioasă a capului și plecă. 

Claire o îmbrăţișa pentru ultima dată pe Ellen și nu mai vru 
să-i dea drumul. 

— Oricând te-ai întoarce la noi, vei fi primită cu braţele 
deschise! spuse ea emoţionată, iar Guiot dădu din cap 
aprobator. 

— Mulţumesc pentru tot, murmură Ellen cu inima grea. 

— Eh, atunci vom vedea cum vom face, o necăji în glumă 
Guiot. 

Apoi o ajută să urce pe cal, cu toate că ar fi reușit sa o facă și 
singură. Nestor rămase răbdător pe loc. Abia când Ellen șuieră și 
îl îmboldi între coaste cu călcâiele, o luă din loc pe îndelete. 
Probabil că pe spinarea lui nu va călători mai repede decât pe 
jos, dar el îi va ţine de cald și de urât. Chiar se bucura că nu va 
fi singură pe drum. Nu era oare singurătatea cel mai rău chin, 
imediat după boală și după foame? 

Jacques merse un timp alături de ea, până când lăsară satul în 
urmă. 

După care Ellen slăbi hăţurile. Tot înainte, undeva, se afla 
viitorul ei. 


Aprilie 1170 


În fiecare sat prin care trecea, Ellen căuta de lucru, dar 
oamenii o expediau doar dând din cap pe aceasta străină care 
susținea că ar fi fierar. Era de o lună pe drum, și economiile ei 
erau pe terminate. Martie fusese mai rece decât în mod normal, 
mai și ninsese, și nici aprilie nu debutase mai bine. Ellen căuta 
neobosită de lucru, și tot mai des oamenii o sfătuiau să încerce 
la Beauvais. Pentru că oricum nu avea un ţel, se decise să 
urmeze acest sfat. Avea nevoie de două zile pentru a ajunge în 
acel oraș. 

Zidurile fortificate ale orașului vorbeau de la distanţă despre 
mărimea și importanţa sa. Numeroasele străzi și uliţe, cu casele 
lor mai mari ori mai mici, erau dispuse în jurul impozantului 
palat episcopal. Ellen privea curioasă în jur și înţelese repede că 
aici oamenii își datorau bogăţia negoţului cu postavuri. Peste tot 
torcătoare,  ţesătoare și vopsitori transformau diversele 
sortimente de lână în postavuri scumpe. În acest scop, chiar 
importau de la Londra lâna fina englezească. Orașul radia 
bunăstare și spirit de afaceri. 

Ellen voia mai întâi să se intereseze la palatul episcopal de un 
făurar de spade. Poate că în sfârșit va avea noroc! Dar gărzile o 
respinseră scurt, ba mai și râseră când ea le explică problema 
sa. Înfometată, obosită și îngheţată, o întreba pe o producătoare 
de aţă de drumul către fierăria orașului. 

Pe chipul femeii nu apăru nicio urmă de zâmbet, ea o privi cu 
gura strânsă pe Ellen și îi explică scurt pe unde să o ia. Deși se 
părea că locuitorii orașului o duceau bine, aceștia nu lăsau 
impresia de fericire deosebita. 

Cu speranţe minime, ajunse la primul atelier de fierărie, bătu 
la ușă și intră. Fierăria era mică și în ea domnea dezordinea, dar 
Ellen nu mai putea fi și mofturoasă. De prea multe ori fusese 
expediata în ultimele săptămâni, trebuia să găsească totuși 
ceva de lucru și un adăpost. Işi rosti descurajată micul discurs: 

— Vă salut, meștere, și vă rog să mă ascultați. Caut de lucru 
ca ajutor de fierar ori ca cio... 

Mai mult nu reuși să spună. 

— Cerul te-a trimis! strigă bucuros fierarul, o apucă de braţ pe 
Ellen și o trase după el în casă. Privește, Marie, rugile tale au 
fost auzite! 


Soţia fierarului era rotundă ca un butoi. Era clar că urma să 
nască în curând. Marie își șterse mâna de șorțul murdar, apoi i-o 
întinse lui Ellen. Pe jos, se juca un băieţel de vreo doi ani 
împreună cu o fetiță cu trei, patru ani mai mare decât el. 

— Ai putea să dormi în fierărie și vei mânca tot ce mâncăm și 
noi. Nu te pot plăti cu mult, dar, dacă vrei să îți cauţi și o altă 
îndeletnicire, nu am nimic împotriva. Ai putea totuși să dormi și 
să mănânci aici, propuse agitat fierarul. 

Deși condiţiile numai atrăgătoare nu erau, Ellen decise să 
rămână. Mai târziu, putea să caute ceva mai bun. 

— Sunt de acord, dar... - se uită nemulțumită la copii și la 
burta bombată a soţiei fierarului - ... vreau să nu lucrez în casă, 
ci doar în fierărie. Pot făuri orice și sunt un bun ajutor de fierar. 

Fierarul o privi năuc și cugetă un moment. 

— Atunci suntem de acord! zise el și îi întinse mâna. 

Probabil că avea probleme mari, dacă nu mai cerea și alte 
informații. 

— Eu sunt Michel. 

— Ellenweore. 

Ea îi strânse mâna, consimţind astfel la angajare. 

— Așază-te cu noi la masă și mănâncă! îi zise prietenoasă 
Marie și împărţi supa destinata familiei la o strachina de lemn în 
plus. 

Porţia era cam mică și supa era ceva cam subţire, dar era 
gustoasă. Ellen spera că în viitor Marie va găti mai multă 
mâncare. 

Când Ellen va începe treaba, va fi și mai flămândă. Se gândi 
cu nostalgie la vremea când era cu Donovan și cu Glenna. La 
aceștia mâncase vârtos și avusese parte de un adevărat cămin. 
Ce o mai face ei? Deloc sătulă, tremurând de frig și cu totul 
altfel decât fericită, Ellen adormi în acea seară. Sperase de la 
Beauvais mai mult decât să fie ajutor într-o fierărie de mâna a 
treia. 


În prima noapte, îl visă pe Osmond. Când se trezi în zori în 
atelierul străin, mai simţea încă în nări mirosul laptelui cald de 
capră. Se apucă de treabă cu inima grea. De când fugise din 
Tancarville, nu mai pusese piciorul într-o fierărie, dar nu își 
uitase meseria. Deja pe la miezul primei zile de muncă i se păru 
că nici nu avusese parte de o pauză atât de lungă. Avea mai 


puţină forță și mai puţină rezistenţă decât înainte, dar munca 
grea îi dădea mari satisfacţii. Și totuși, în zilele care urmară plăti 
cu o febră musculara foarte puternică pauza respectivă. Nici 
mâinile nu îi mai erau obișnuite cu munca dură și trebui din nou 
să depășească faza bășicilor din palme și a bătăturilor. 

— Eu te admir, îi spuse Marie într-o seară, când îi văzu mâinile 
jupuite. Tocmai din cauza acestor bășici groaznice am urât 
întotdeauna munca lui Michel în fierărie. 

— Da, da, de aia toarnă acum un copil după altul și susţine că 
ciocanul este prea greu pentru o femeie gravidă, se amestecă 
ironic în vorbă Michel. 

— Normal, încă o dată dai dovadă că tu nu ai habar. Aducerea 
pe lume a unui copil ne-a fost hărăzită de către Dumnezeu 
nouă, femeilor, ca o mare suferinţă. Traiul cu o burtă mare 
numai ușor nu este, ca să nu mai vorbim de naștere. Cu mare 
plăcere aș lăsa astea în seama ta, chiar în schimbul bătăturilor 
din palme, ripostă jignită Marie. 

Părea cu adevărat furioasă pe bărbatul ei. Dar mimai după o 
clipă se sărutau amândoi ca o pereche de proaspeţi îndrăgostiţi, 
și totul era din nou în regula. 

Michel devenise fierar pentru că și tatăl lui fusese fierar, și la 
fel tatăl tatălui lui. Muncea fără pasiune și ambiţie, dar era 
destul de priceput pentru a avea clienţi permanenţi, care erau 
pe deplin mulţumiţi de el. Ar fi putut să asigure un trai mai bun 
familiei lui și ar fi putut să își angajeze un ajutor și o calfă, dacă 
nu și-ar fi petrecut fiecare clipă liberă la han, la jocul de zaruri, 
unde lăsa cea mai mare parte a banilor câștigați. 

Marie se împăcase cu soarta, pentru că nu cunoscuse o viaţă 
mai bună. Michel nu o bătea atât timp cât aceasta își ţinea gura, 
și pentru ea era suficient. 


lulie 1170 


Ellen se stropi cu apă peste frunte. Fierbinte era vara acestui 
an! Aerul cald rămânea sub acoperișul fierăriei și făcea 
atmosfera grea. Ea lucra pentru Michel de trei luni bune, și 
acesta dispărea tot mai des după prânz, pentru a juca zaruri la 
han. Calfele din alte fierarii își băteau joc de el, pentru că își lăsa 
atelierul pe mâna unei femei. Ei o suspectau pe Ellen și, 
invidioși, erau atenţi ca ea să nu se apropie prea mult de 
meșterul ei. 

Ellen chiar se întreba dacă trebuia să mai rămână în 
Beauvais. lulie era o lună potrivita călătoriei și poate ar fi fost 
mai bine să își ia bocceaua și să schimbe nicovala cu toiagul 
drumețţului. Și taman când se gândea la asta, în fierărie intră un 
bărbat suplu, de vreo treizeci de ani. Avea ochii de un căprui 
cald, asemănători cu culoarea părului său ondulat și des. 

— Michel nu este aici? A întrebat el ușor încruntat. 

— Îmi pare râu. Pentru moment, trebuie să vă mulţumiţi cu 
prezenţa mea. Ce pot face pentru dumneavoastră? 

judecând după cuta care se adânci pe fruntea lui, bărbatul nu 
părea fericit sa discute cu o femeie străina în locul meșterului. 
Dar, cu toată indecizia lui, Ellen îi părea simpatica. 

— Spuneti-mi, va rog, de ce aţi venit. Puteţi fi sigur ca vă pot 
ajuta tot atât de bine ca meșterul. Altfel, nu m-ar lăsa mai tot 
timpul să muncesc singura în atelier. 

— Am nevoie de câteva scule. Sunt Jocelyn, faber aurifex. 

Un giuvaiergiu! Ellen dădu din cap și se uita atenta la unealta 
distrusă arătată de el. 

— Dalta de gravat nu mai poate fi reparata, trebuie să vă fac 
una noua. De ce mai aveţi nevoie? 

— Un mic ciocan, răspunse bărbatul, uimit de competenţa lui 
Ellen. 

— Ce greutate? Ce dimensiuni să aibă capul ciocanului? 
Bombat ori plat? se interesă Ellen ca din rutină. 

Giuvaiergiul îi dădu datele și Ellen îi răspunse: 

— Ambele obiecte sunt gata în cinci zile, din păcate, nu se 
poate mai repede. 

— Bine, zise bărbatul fără a da semne de plecare. 

Ellen îi zâmbi, și Jocelyn își drese glasul. 

Brusc, ușa atelierului zbură de perete și intră 


Michel. Mirosea a bere și părea a fi prost dispus. Probabil că 
din nou își pierduse la joc toţi banii. 

— Ce faceţi aici, Jocelyn, aveţi o disputa cu Ellen a mea? Se 
adresă el bărbatului. 

Jocelyn îl privi pe Michel, de parcă acestuia i-ar fi lipsit o 
doagă. 

— Am dat comandă pentru niște scule, răspunse el calm. 

Faţa lui Michel se lumina. 

— Oh! Dacă așa stau lucrurile, meștere Jocelyn, Ellen le va 
face pentru dumneavoastră, ei îi place munca asta! 

Michel râse răgușit. 

— Tocmai voiam să îl întreb pe meșterul Jocelyn dacă două 
zile pe săptămână mă poate primi ca ajutor. Ştii doar, Michel, că 
noi așa am convenit de la început. 

Jocelyn o privi mirat pe Ellen și se încruntă. 

Michel scoase un strigăt și începu să râdă isteric. 

— Da, Jocelyn, priviţi-i mâinile. Sunt tocmai potrivite pentru o 
meserie atât de fină ca a dumneavoastră. 

Ridică mâinile murdare ale lui Ellen și i le vâri sub nasul lui 
Jocelyn. 

În mod evident pe acesta îl supără acum și comportamentul 
dezagreabil al cherchelitului Michel. Binevoitor, îi luă mâna lui 
Ellen și o privi. Bășicile sângerânde din palmele ei nu se mai 
vedeau, și totuși mâinile îi erau puţin mai delicate decât ale unui 
fierar obișnuit. 

— Pielea este puţin mai bătătorită, dar... O privi pe Ellen atât 
de pătrunzător, încât aceasta uită și să mai respire. Imediat ce 
termini sculele, adu-mi-le. Dacă voi fi mulţumit de ele, te voi 
verifica. 

Jocelyn dădu atent drumul mâinii. 

Deși îi dăduse drumul, lui Ellen i se părea că încă mai simte 
degetele moi și calde ale acestuia. 

— Deci peste cinci zile, spuse ea încet. 

Jocelyn confirmă mulţumit. 

— Peste cinci zile. 

Făcu un gest rece de salut în direcţia lui Michel și plecă. 

— Nu uita că mai întâi trebuie să termini comanda brutarului, 
mârâi Michel. 

— Știu, o voi face, nicio grijă. 

Imediat, Ellen se apucă să lucreze pentru brutar, pentru ca 


apoi, cât mai repede posibil, să se poată apuca de lucru la 
sculele giuvaiergiului. Voia să facă o treabă foarte bună pentru 
acesta. Dalta trebuia să fie ascuţită, subţire și mai ales dură. 
Trebuia să se mobilizeze mai mult decât pentru niște scule 
obișnuite. li făcea plăcere să lucreze pentru giuvaiergiu, și 
câteva zile mai târziu se apucă să călească dalta și capul 
ciocanului. Umplu pe jumătate o albie găsită în atelier cu apă de 
izvor adusă din pădure, la care adăugă puţină urină din oala ei 
de noapte. Pe fundul albiei, așeză o piatră pe care o avea de la 
Donovan. Făurarul de săbii jurase că aceasta avea un efect 
miraculos, la fel ca magicele cuvinte străvechi pe care i le 
împărtășise lui Ellen și pe care ea le rostea concentrată la 
fiecare călire. 

Când Michel se arătă suspicios față de procedura ei și o mai și 
ciupi de fund, Ellen îi șuieră la ureche: 

— Prefer să execut călirea cu sânge de spiriduș, care se știe 
că este foarte rece, dar folosesc acest procedeu doar pentru 
săbiile cu totul ieșite din comun, deoarece sângele de spiriduș 
se obţine greu. 

Pe Michel îl cam trecură fiorii, și Ellen se delecta cu asta. Cu 
puţin noroc, acesta nu va mai încerca de acum înainte să se mai 
dea la ea. 


Când ciocanul și dalta pentru giuvaiergiu au fost gata și când 
Ellen vru să i le ducă acestuia, îl întrebă pe Michel unde îl poate 
găsi pe client. Primi explicaţia pe loc. Chestia cu sângele de 
spiriduș îl cam pusese pe gânduri pe fierar. 

Jocelyn o privi surprins când Ellen intră în atelierul lui. 

— Mai este nevoie de ceva? 

Intrebarea sa neprietenoasa părea mai curând o constatare. 

— De ce să fie nevoie? întreba la rândul ei Ellen, neînţelegând 
la ce se referea interlocutorul ei. 

— Pentru scule, normal. 

Jocelyn ridică din sprâncene neîndurător. Era în a cincea zi la 
prânz și el credea că ea venise pentru a mai cere o amânare. 
Michel nu îi executa niciodată comenzile la timp, deci nu se 
aștepta nici de la Ellen la altceva. 

— Eu am zis cinci zile, răspunse ea categoric. 

— Deci până diseară mai este timp, ce cauţi aici, acum? Se 
înfurie Jocelyn. 


Nu avea niciun chef sa mai facă din nou concesii. 

Ellen râse, pentru că abia acum înţelesese la ce se referea 
acesta. 

— De ce râzi? întrebă bărbatul și mai iritat, apoi o văzu 
despachetând cele doua scule pe care i le înmâna. 

Jocelyn examina pe îndelete obiectele. 

— Vă rog să mă supuneţi la probe, eu învăţ repede și sunt 
îndemânatică, îl rugă Ellen, în timp ce el verifica noua daltă. 

— Este cu adevărat foarte bună. Trebuie să recunosc că este 
cea mai bună lucrare pe care am văzut-o de o bună bucată de 
vreme, mormăi el impresionat, și o privi cu mult mai multă 
bunăvoință. Michel nu este un fierar prost, dar, dacă tu ai făcut 
singură aceste scule, poţi mai mult decât el. 

— Vă rog să mă verificaţi, vreau să învăţ și să lucrez pentru 
dumneavoastră doar ca ajutor vremelnic, insistă Ellen. 

— Să încercăm. Așază-te la masă și îţi voi arăta cum se 
folosește dalta pentru gravură. Dacă te dovedești îndemânatică, 
vom vedea ce facem în continuare. 

In ultimele zile, Ellen se gândise deseori ce spera de la munca 
la Jocelyn. Bani pentru realizarea planurilor? Nu se putea 
aștepta ca giuvaiergiul să o înveţe ceva pe o fată fără 
experienţă în domeniu și pe deasupra să o mai și plătească. Nu, 
nu despre bani era vorba, ea voia să înveţe să își orneze singură 
spadele. De când învățase să confecţioneze teci, visa să 
confecționeze de una singură spadele, fără a mai apela și la alţi 
meșteșugari pentru ornamente, mâner și gardă ori teci. 
Lucrările efectuate de bijutier erau cele mai costisitoare, deci ea 
putea să câștige mai mult dacă era capabilă să execute și 
aceste lucrări! Michel putea să creadă liniștit că ea voia să 
lucreze la Jocelyn pentru a câștiga bani. Va trebui să îi spună 
adevărul doar giuvaiergiului, dacă acesta o întreba. 

Ellen lucră concentrata și în liniște până când se întunecă. 
Jocelyn o verifica permanent și îi dădea indicaţii. Ellen dădea 
dovadă de o îndemânare surprinzătoare. Părea că învaţă mult 
mai rapid decât alți ucenici. 

— Dacă vrei să înveţi ceva de la mine, va trebui să vii în 
fiecare după-amiază. Nu îţi pretind bani, dar nici eu nu te voi 
plăti. Ești de acord? 

— In fiecare după-amiază? îl privi cu rezervă pe giuvaiergiu, 
apoi adăugă: Nu știu dacă se va putea. Trebuie să vorbesc cu 


Michel, pentru că la el locuiesc și mănânc. 

— Așa cum îl cunosc eu pe Michel, cu siguranţă că nu te 
plătește la cât meriţi. 

Ellen dădu din cap. 

— Va trebui să fie de acord vrând-nevrând, dacă insiști. 
Pentru el, ești de neînlocuit, crede-mă! 

Ellen încă nu părea convinsă. 

— Michel mi-ar fi spus că îmi face sculele în zece zile și mi le- 
ar fi executat cel mai devreme în două săptămâni. Jocelyn 
zâmbi, îi făcu cu ochiul lui Ellen, și adăugă: Vei vedea, o să 
cedeze. 

Jocelyn avusese dreptate. Michel știa bine ce reprezenta Ellen 
pentru el. Pentru a nu fi silit să renunţe complet la ea, 
bodogănind se arătă de acord ca ea să lucreze dimineaţa pentru 
el, și după-amiaza pentru Jocelyn. Şi așa rămase Ellen în 
Beauvais, la prânz mânca în graba la Marie, apoi dădea fuga la 
giuvaiergiu. 

Fără să se vaite, se trezea înainte de ivirea soarelui și muncea 
pe rupte până la apus. 

Doar duminica îi mai rămânea puţin timp să îl vadă pe Nestor, 
pentru care găsise un loc bun la o mănăstire abia întemeiată. 
Cât timp ea nu avea nevoie de ponei, îl puteau folosi maicile, în 
schimb, îl hrăneau și îl îngrijeau. 


Trecuse un an de la întâlnirea lor în fierăria lui Michel. Ellen 
încă mai lucra după-amiaza la Jocelyn, și de la Paști primea 
uneori chiar și câte un dinar pentru asta. Acum, se grăbea să 
ajungă la giuvaiergerie. Nici nu mai acorda atenţie splendidului 
cer albastru și binefăcătoarei călduri a soarelui de iulie, atât era 
de agitată. Jocelyn lucra de o vreme la un vas pentru altarul 
mănăstirii unde se afla și Nestor. Pentru că maicile nu dispuneau 
de mari avuţii, el făcuse vasul din argint și voia să îl sufle cu aur. 

Jocelyn tresări când Ellen năvăli în atelier radioasă. 

— Am ajuns, putem începe poleirea! strigă ea nerăbdătoare, 
fără a-l mai saluta pe giuvaiergiu. 

— Ușurel! Nu se poate atât de repede! 

Jocelyn râse. 

El nu știa dacă era atras de ea pentru pasiunea ei pentru 
acest meșteșug, pentru talentul ei ori pentru frumuseţea ei 
aspră, ieșita din comun. Ellen nu observase nimic, dar uneori el 


o urmărea în timp ce ea lucra și îi studia atent chipul extrem de 
concentrat asupra lucrării. 

— Nu începem astăzi? întrebă dezamăgită Ellen. 

Ce frumoasă era! Chiar după prima săptămână era nebun 
după ea, dar niciodată nu lăsase să se întrevadă ceva. 

— Dacă lucrurile ar fi atât de simple, le-ar putea face oricine, 
dar aurirea este una dintre procedurile cele mai lungi și mai 
dificile, și necesită multă pregătire. Mai întâi, trebuie să facem 
niște obiecte ajutătoare. Jocelyn oftă, se gândi câteva clipe și 
zise: Uită-te în sertarul cel mic din dulapul acela, acolo trebuie 
să fie o legătură cu pâr de porc. Folosind niște sârmă, vom 
confecţiona din pâr patru perii de grosimea unui deget. Două le 
vom utiliza la amalgamare, două le vom utiliza la aurire. 

— Ce înseamnă amalgamarea? întrebă interesată Ellen, în 
timp ce confecţiona îndemânatica periile. 

— Trebuie să pregătim argintul, pentru ca aurul să aibă priză. 
Pentru asta vom aplica un lichid căruia îi spunem soluţie faber - 
nitrat de mercur. 

— Şi de unde o luăm? 

— Trebuie să o preparăm chiar noi. Dar mai întâi trebuie să 
facem amalgamul pentru aurire. In acest scop curățăm aurul pe 
care vrem să îl folosim. 

Ellen gâfâia de nerăbdare auzind câte etape pregătitoare 
trebuie parcurse. 

Dar Jocelyn nu o lăsă să se liniștească. 

— Cel mai important lucru la aurire este puritatea aurului, 
asta să nu o uiţi niciodată, altfel totul va fi un eșec. Pentru a 
dizolva cuprul, argintul și alte substanţe din aur, trebuie să îl 
cimentăm. În fond, nu este vorba decât despre o încălzire a 
aurului cu o substanţa numita ciment, pe care tot noi trebuie să 
îl preparăm. 

Deși Ellen nu înţelesese totul, dădu afirmativ din cap. 

— Vei vedea imediat, spuse Jocelyn. 

El găsea ca micuța cuta, semn al gândirii, de pe fruntea ei, 
era de-a dreptul adorabila. 

— Eu am dat aurului pe care îl vom utiliza forma de bandă, pe 
care am tăiat-o în bucăţi egale ca lungime, vezi? 

Ellen se uită atenta la bucăţi, le aprecie din privire grosimea, 
lungimea și lățimea, ca și distanţa dintre găurile făcute în ele. 

Jocelyn mustăci observând scrupulozitatea pe care o aprecia 


atât de mult la ea. 

— Dă-mi recipientele pentru topire aflate pe masă și 
recipientul cu pulbere roșie. Da, mai adu-mi și sarea. 

Jocelyn se duse în dormitor, de unde veni cu o sticluţă din lut 
emailat. 

— Şi acum? întrebă Ellen înfrigurată. 

— Pulberea roșie este argila coaptă pisata. O vom folosi pe 
toată și o amestecam cu o parte sare. 

Ellen luă pulberea, pe care o cântări. La început, nu îi fusese 
ușor cu cântăritul. Pentru asta era necesara o anumită 
sensibilitate a degetelor, și mai ales calcul, de aceea exersase 
săptămâni de-a rândul în momentele libere. 

— Și acum? 

Îi întinse lui Jocelyn nerăbdătoare recipientul. 

Giuvaiergiul luă sticluța din lut și lăsă să cada câteva picături 
de lichid gălbui peste pulbere, până când aceasta se umezi. 

— Urină? întrebă Ellen. 

Jocelyn confirmă. 

— Nu prea mult, pulberea nu trebuie să aglutineze. Și benzile 
de aur vor fi ușor stropite cu urină, apoi le punem una peste alta 
împreună cu amestecul într-un vas, fără ca ele să se atingă una 
cu alta. Puse deasupra, drept capac, al doilea vas, și umplu cu 
lut locul dintre cele două recipiente. Așa, acum trebuie să se 
usuce, după care intră în cuptorul pentru cimentare. 

Puse vasele pe patru pietre de aceeași mărime, așezate în 
semicerc în interiorul cuptorului, și sub ele aprinse focul. Prin 
găurile din partea superioară a cuptorului din piatră și lut ieșea 
fum. 

— Focul trebuie să ardă o zi și o noapte. Pentru ca aurul să nu 
se  topească, recipientele trebuie menținute la aceeași 
temperatură constanta, explică Jocelyn când termina treaba. 

— Şi ce facem pe urmă? 

Interesul lui Ellen era de neoprit. 

— Oh, mai avem destule de făcut până când va fi gata aurul 
mâine. Mai întâi, trebuie să facem niște pilitura de alamă, cu 
care mai târziu lustruim ceea ce am aurit. Căută prin dulap, și 
cu această ocazie observă că se înserase. Remarcă: Este deja 
târziu. 

Ellen se afla foarte aproape de Jocely. 

— Continuăm mâine! spuse el sorbindu-i parfumul. Eu... 


— Da? 

— Eu lucrez cu plăcere cu tine, Ellen! 

— Şi eu cu dumneavoastră, meștere! 

Jocelyn avu impresia că vocea ei suna moale, aproape 
drăgăstos. 

— Te rog să îmi spui Jocelyn. Nu putu să observe dacă ea 
dăduse afirmativ din cap, așa că întrebă: De acord? 

— Da. 

— Noapte bună, Ellen, pe mâine! 

Vocea lui Jocelyn tremura. 

— Noapte bună, Jocelyn! 


A doua zi, când Ellen ajunse la atelierul giuvaiergiului, acesta 
tocmai aţâţa focul în cuptorul pentru ciment. 

— Arătaţi obosit, remarcă ea. 

— A trebuit să supraveghez focul. 

Jocelyn zâmbi cam strâmb. 

Ellen sesiză nu pentru prima dată ce sentiment plăcut 
declanșa în ea zâmbetul lui și roși. 

— Spuneţi-mi cum se face pilitura de alamă, apoi eu mă voi 
ocupa de ea și voi supraveghea și focul, în timp ce 
dumneavoastră vă mai odihniţi puţin, de acord? 

Jocelyn confirma și îi explică lui Ellen ce avea de făcut. 

— Ştii deja unde este plumbul. 

— Sigur, Jocelyn, dumneavoastră culcaţi-vă și am să vă 
trezesc când benzile de aur sunt gata. 

— Bine, mă duc în colţul acela să mă odihnesc. Dacă ai vreo 
problemă, mă trezești. 

Ellen îl privi parcă mustrătoare. 

— De ce nu va duceţi în camera dumneavoastră? întrebă ea. 

El știa doar că ea se va descurca. 

Jocelyn zâmbi. Nimeni nu o putea face atât de ștrengărește ca 
el. 

— Pentru că vreau să fiu lângă tine, răspunse el și se pregăti 
de odihnă pe o ladă din colţul încăperii. 

Răspunsul lui produse un val de căldură în sufletul lui Ellen. 
Jocelyn adormi imediat. Pieptul lui se ridica și cobora regulat. 
Ellen îl tot privea. El râdea puţin chiar și în somn. După ce ea 
termină cu pilitura de alamă și făcu ordine, se uită afară. Era 
încă lumină, dar nu va mai dura mult până când se va lăsa 


înserarea. Era mai bine să îl trezească pe Jocelyn. Se apropie 
încet de el și îl privi mai de aproape. Dormea liniștit ca un copil. 
Îi atinse cu grijă obrajii, mângâindu-i ușor. 

Jocelyn scoase un mormăit de plăcere, dar nu deschise ochii. 
Ellen se aplecă deasupra lui. 

— Trezirea! șopti ea. 

Buzele ei atinseră urechea lui. Li simţi izul gâtului, îl inspiră și 
închise o clipă ochii. 

Jocelyn întoarse capul către ea și feţele li se atinseră. 

Brusc, Ellen simţi că genunchii îi tremurau și se înmuiau. 

— Ce nu aș da să fiu trezit astfel în fiecare dimineaţă, 
murmură el. 

Ellen se îmbujora și deveni nervoasă. 

— Cred că a sosit timpul, aurul este gata, spuse ea mult prea 
tare și se îndrepta. 

Fiecare mușchi din trupul ei era tensionat și totuși îi era 
teamă că nu va putea să facă niciun pas. 

Jocelyn se ridică și se întinse. Ochii îi scânteiau ca stelele. 


Jocelyn a fost mulţumit de aurul pregătit și pentru a pregăti 
amalgamul de aur a pus pe foc un recipient pentru topire. A 
împărţit aurul în bucăţi mai mici și l-a pus cu mercurul îndoit de 
opt ori în recipientul incandescent, pe care l-a ţinut cât mai 
departe posibil de el. 

— Mercurul te îmbolnăvește, explică el. Vaporii dăunează 
stomacului. Meșterul meu susţinea că vinul și usturoiul sau 
piperul ar fi remedii bune, dar pe el nu l-au ajutat; a devenit mai 
întâi palid și a slăbit, apoi s-a smintit. Jocelyn descrise cu 
degetul arătător mici cercuri în dreptul frunţii, apoi continuă: 
Puțin înainte de a muri, arăta jalnic, îi curgea saliva din gura, 
deși nu era deosebit de bătrân. Eu sunt sigur că de vină era 
mercurul. 

Jocelyn o privea pe Ellen în timp ce agita recipientul încoace 
și-ncolo. 

După ce mercurul și aurul au fost amestecate cât se poate de 
bine, puse amestecul într-un vas cu apă și spălă mercurul rămas 
în urma amalgamării. Apa cu resturile de mercur o va folosi 
pentru a face soluţia de nitrat de mercur. Jocelyn șterse cu o 
cârpă curată aurul stors. Pentru că nu voia să aplice imediat 
aurul sub forma de pastă, îl împărţi în mai multe cantităţi egale 


și îl îndesa în tecile unor pene de gâscă. 

Obrajii lui Ellen străluceau de tensiune, ceea ce pe el aproape 
că îl făcea să își piardă raţiunea. 

Mercurul lipit pe mâinile lui îl îndepărtă cu grijă, frecându-se 
cu cenușă și apă. 

— Şi acum ce facem? întrebă Ellen oftând și privindu-l cu ochii 
mari. 

Joselyn zâmbi. 

— Nitratul de mercur! ziseră amândoi în același timp și 
râseră. 

Stăteau foarte aproape unul de altul. 

Ellen îi simţea căldura trupului. Mirosea a fum și a rozmarin 
proaspăt. Mâncărimea din stomac îi cuprinse brusc și pântecele. 
Îl privi în ochi până avu impresia ca se va scufunda în ei. 
Rămaseră așa o vreme. „De ce nu mă sărută?” se întreba Ellen, 
dar farmecul clipei deja se consumase. 

— De asta mai avem nevoie! strigă Jocelyn exagerat de 
preocupat, luă resturile și le fărâmiță mărunt. Din ele obținem 
sare în recipientul de topit... și apa pe care mai înainte am 
folosit-o la spălarea amalgamului. Încă puţin mercur, apoi 
încălzim totul. Jocelyn amestecă nitratul de mercur și îl puse la 
foc, după care zise: la peria pe care ai făcut-o și dă-mi o cârpa 
de in. 

Ellen îi dădu acestuia ceea ce ceruse. 

Jocelyn încălzi ușor vasul pentru altar, introduse peria în 
amestecul fierbinte și începu să pensuleze vasul până când și 
cele mai mărunte neregularități se colorară în alb de la nitrat. 
După ce întregul vas fu acoperit cu nitrat, Jocelyn luă un cuţit cu 
vârf ascuţit, scoase pasta de aur din tecile de pene, o aplică pe 
porțiuni mici cu un șpaclu de aramă și întinse aurul uniform cu 
un mănunchi de păr de porc. Dură mult până când aurul fu 
aplicat uniform. Jocelyn repetă operaţia de trei ori, și Ellen îi 
urmări cu atenţie fiecare mișcare a mâinii. El încălzi și perie 
vasul până când stratul de aur aplicat rămase galben. 

— Prin încălzire mercurul se evaporă și rămâne aurul, care 
apoi se fixează de argint, explică el în final. Acum, lăsăm vasul 
să se răcească. Îmi aduci periile? 

În timp ce aducea periile din alamă, repetă în memorie fiecare 
etapă a procedurii. 

— La ce mai aveţi acum nevoie de perii? 


— Priveşte rezultatul poleirii cu aur. Nu îţi sare în ochi nimic? 

Ellen mai cercetă o dată vasul. Avea culoarea aurului, dar 
culoarea era mată. 

— Nu strălucește. 

Jocelyn zâmbi. _ 

— De aceea acum îl vom lustrui. Incepem cu piciorul. la peria 
din alamă, bagă piciorul vasului în apă și lustruiește-l până când 
lucește. 

— Dar nu îl voi zgâria? protestă Ellen. 

Jocelyn o privi insistent în ochi. 

— Nu ai încredere în mine? 

Ellen răspunse coborând rușinată privirea. Sigur că va face 
ceea ce îi spunea el, pentru că în el avea încredere oarbă. Așa 
că începu să lustruiască. 

Se făcuse întuneric, și Jocelyn aprinse două lumânări. 
Lumânările erau scumpe, dar flacăra lor ardea mai calmă decât 
cea a unui opaiţ. Și pe lângă asta fumul degajat de seu irita 
ochii, aceștia lăcrimau și puteau doar cu greu sa își continue 
munca. Lumina lumânărilor arunca umbre lungi pe chipul lui 
Jocelyn și îi scotea în relief pomeţii. 

Ellen încercă să se concentreze asupra piciorului vasului. 

— Priviţi ce frumos strălucește! zise ea mulţumită când 
termina și ultima parte de lustruit. 

Jocelyn dădu doar din cap. 

— Acum trebuie să îl încălzești din nou, până când devine 
auriu-roșcat, apoi îl scoţi și îl scufunzi în apă. 

Ellen făcu ce spusese acesta, până când piciorul vasului luă 
culoarea dorita. 

— Dar acum nu mai strălucește! striga ea dezamăgită și privi 
plina de reproș către Jocelyn. 

— Răcește-l și lustruiește-l din nou! răspunse acesta scurt, 
parcă delectându-se de dezamăgirea ei. 

Ellen îl lustrui și după aceasta obiectul străluci mai intens 
decât înainte. Privea acum mândra rezultatul obţinut. 

— Bun, acum mai colorăm aurul, pentru ca el să devină mai 
frumos și mai strălucitor. lar mâine vei continua singura. 

— Ce vreţi să spuneţi cu „colorăm”? Şi cum vom face asta? 
întrebă nemulțumită Ellen. 

— Pentru asta avem nevoie de atramentum, explică Jocelyn, 
fără ca prin asta să îi fi răspuns la întrebare. Prin încălzire acesta 


se topește mai întâi, și abia după aceea devine solid. Când 
atramentumul se solidifica, Jocelyn îl luă din recipient, și îl vări 
direct sub cărbuni. Apoi continuă explicaţia: Aici, în jăratic, el 
arde. Când devine roșu, trebuie să îl scoatem. După ce îl scoase 
din foc pentru a-l răci, o privi atât de insistent în ochi pe Ellen, 
încât inima ei porni să bată nebunește. După care el luă un 
talger din lemn și fărâmiţă atramentumul în acesta cu un ciocan 
din fier. Continuă spunând: Punem o treime sare și apoi puţin 
din lichidul nostru. 

Joselyn zâmbi, luă sticluța din lut cu urină, amestecă părțile 
componente până obţinu un terci slab, pe care cu ajutorul unei 
pene îl întinse pe piciorul vasului. 

— Nu credeam că aurirea durează atât timp, murmură 
nemulțumită Ellen. 

Jocelyn dădu din cap, ţinu piciorul vasului deasupra focului 
până când glazura se uscă și produse un fum ușor, apoi îl șterse 
cu apă și îl curăţă cu grijă, cu smocul de păr de porc rămas. 

— Acum îl încălzim pentru ultima dată, după care îl lăsăm să 
se răcească învelit cu o pânză, iar mâine vei putea să vezi cât 
de frumoasă a ieșit aurirea. Vei fi uimită. 

După ce au încheiat activitatea și au făcut ordine în atelier, se 
făcuse deja întuneric. Când Ellen se pregătea să plece, Jocelyn 
se apropie de ea și plin de atenţie îi dădu deoparte o șuviță de 
pâr de pe frunte. 

— Pari obosită, șopti el și o mângâie pe obraji cu dosul 
palmei. 

Apoi îi ridică bărbia și o sărută delicat pe gură. 

Ellen închise ochii și întredeschise buzele, dar sărutul luase 
sfârșit. 

Jocelyn o privi adânc în ochi. 

— Pe mâine! spuse acesta pe un ton cald. 

Ellen plecă acasă fără să spună nimic. Era prea răvășită, iar 
inima îi galopa ca un armăsar de luptă. 

In ziua următoare, abia așteptă să treacă dimineaţa și să-și 
încheie lucrul la fierărie. Nu se atinse de masa de prânz, pentru 
că din cauza emoţiei se simţea râu. În schimb, dădu fuga la 
Jocelyn. 

— Arătaţi-mi cum a ieșit aurirea, ceru ea cu sufletul la gură. 

Dar nu aurirea era motivul nerăbdării ei. 

Jocelyn o primi amabil ca totdeauna, fără a arăta însă mai 


multă intimitate decât de obicei. 

Ellen abia mai suporta să se afle tot timpul în apropierea lui, 
dacă acesta n-o mai privea lung și insistent. Incepu să își facă 
serioase griji că în seara trecută procedase greșit când nu ÎI 
pălmuise pentru sărut. Probabil că acum Jocelyn credea că era o 
ușuratică și din acest motiv o dispreţuia. 

— Scuzaţi-mă câteva clipe, ceru ea cu vocea sugrumată și ieși 
din atelier. 

Fugi la latrina din grădină, unde nu își mai putu reține 
lacrimile. 

Dură ceva până când se liniști, apoi își șterse lacrimile și își 
propuse să fie rezonabilă. Ce își închipuia ea? Un giuvaiergiu! 
Cum de putuse să creadă doar pentru o clipă că el... Probabil că 
el doar răsese de ea și nu simţise nimic sărutând-o! Când reveni 
în atelier, Jocelyn începuse o altă lucrare și i se adresă fără ao 
privi. 

— Lucrează mai departe, Ellen, așa cum am stabilit. Dacă ai 
vreo problemă, mă întrebi. 

Ellen se așeză. Cupa trebuia aurită și colorată. Ea încercă să 
își amintească fiecare etapă parcursă ieri și se feri să pună 
întrebări. 


— Se împlinesc cinci ani de când a murit meșterul meu. 
Aceasta a fost casa lui, zise pe neașteptate Jocelyn și privi în jur. 
Atelierul lui, nu al meu. O clipă, Jocelyn amuţi; se părea că nu îi 
era ușor să vorbească despre acest subiect. Apoi continuă: Soţia 
meșterului se tot ţinea de capul meu încă de când acesta mai 
trăia. Bineînţeles că am respins-o! Nu doar pentru că era 
bătrână, putea fi și tânără, și frumoasă, dar era soţia meșterului 
meu și în viaţa mea nu aș fi... Jocelyn se opri și se ridică pentru 
a căuta o sculă, apoi continuă: Când meșterul a murit, a trebuit 
să mă decid. Ori rămâneam tot restul vieţii calfă, ori acceptam 
oferta văduvei, mă căsătoream cu ea și deveneam meșter cu 
atelier propriu. M-am căsătorit cu ea. 

Jocelyn se așeză din nou. 

Ellen tăcea și nu înţelegea de ce el îi povestea toate astea. Nu 
știa ce simțea ea? Nu bănuia durerea pe care i-o pricinuise 
vorbindu-i despre o altă femeie? Sau voia să o rănească și să o 
facă să înţeleagă că el nu o voia pentru că ea nu îi aducea nicio 
avere? 


— Ea a murit acum doi ani. Perioada de doliu s-a încheiat 
demult, aș putea să mă recăsătoresc fără probleme. 

Ellen simţea că abia mai putea să respire. Probabil, o să-i 
vorbească imediat despre fiica unui giuvaiergiu, cu care voia să 
se căsătorească, și să îi explice sărutul de ieri ca o gafă. 

Dar Jocelyn nu mai spuse nimic. 

Ellen lustrui și coloră cupa fără a fi nevoită să îi ceară ajutorul. 

Jocelyn părea să considere asta ca normal, și de pe buze nu îi 
scăpă niciun cuvânt de laudă. 

Când ea dădu să plece seara, Jocelyn tocmai punea la foc 
piesa la care lucrase. 

— Așteaptă un moment, o rugă el, dar Ellen se furișă pe ușă și 
plecă. 


Thibault frământă pentru ultima dată sânii mici, feciorelnici ai 
servitoarei, până când aceasta gemu, apoi o lăsă plictisit. Se 
ridică fără a-și mai acoperi bărbăţia umflată și își turnă o cană 
de vin aromatizat. 

— Acum pleacă! i se adresă fetei și se desfată cu privirea ei 
îngrozită. 

Probabil că ea îi crezuse toate complimentele și jurămintele 
de iubire pe care le folosise doar pentru a o avea. Cât de 
proaste erau femeile! 

— Rose! Thibault își înfășură pe coapse un cearșaf. Vino 
încoace! 

Întreaga noapte, Rose stătuse ghemuită într-un colţ al 
camerei, iar acum se ridică încet. Și rămase așa, tăcută. 

Thibault se duse la ea, o sărută gingaș pe gât și o trase lângă 
el. Mâinile îi colindau pe întreg trupul, îi frecă sfârcurile, până 
când acestea se întăriră sub cămașă. Lacom, se repezi la ea. 

Rose nu se mișcă. 

— Eşti furioasă pe mine, șopti el. Ştiu, am fost rău... 
Respirația lui Thibault se accelera, iar mâinile îi alunecau pe sub 
cămașa. Mai știi când am făcut-o prima dată pe pajiștea din 
Tancarville? Tu, doar tu ești perechea mea, celelalte nu se pun 
la socoteală. Dar altfel nu pot. O privi pe Rose, pe al cărei chip 
frumos curgeau lacrimile, și continuă: Nu plânge, micuța Rose, 
totul va fi bine! șopti el și îi șterse lacrimile cu sărutările lui. 
Coșmarurile acestea groaznice sunt de vină, murmură el ca o 
scuză și își ascunse capul în părul ei. Nu sunt eu de vină! 


O trase încet, plin de pasiune, pe Rose spre patul pe care 
până cu puţine clipe în urmă îl împărţise cu o servitoare căreia 
nici numele nu i-l știa. 

Rose închise ochii, plânse și se rugă lui Dumnezeu să i-l lase 
doar ei pe Thibault. Își înfășură braţele pe după spatele lui, 
îndepărtă coapsele și i se oferi din toată inima. 

Epuizaţi, rămaseră împreunaţi până când cineva bătu la ușă. 

— Regele vrea să vă vadă! se auzi înfundat prin lemnul ușii. 

— Vin! 

Thibault sări în picioare, se îmbrăcă la repezeală și se năpusti 
afară. 

Henric era cel mai mare fiu al bătrânului rege, și anul trecut, 
când împlinise cincisprezece ani, fusese încoronat de tatăl său. 
De atunci, erau amândoi regi, dar nu împărțeau nici puterea și 
nici veniturile, așa că tânărul Henric îi cerea mereu tatălui său 
bani pentru distracţia lui și a cavalerilor lui. Acum, se plimba 
nerăbdător în sus și-n jos prin holul camaradului lui de arme 
Robert de Crevecoeur. Când intră Thibault, Henric veni grăbit 
spre el. 

— Trebuie să pleci imediat la Beauvais, unde te vei întâlni cu 
un trimis al tatălui meu. Guillaume îţi va da instrucţiuni precise! 

Regele cel tânăr părea extrem de agitat, așa că Thibault se 
feri să îi pună întrebări. Ceea ce nu îi convenea era că tocmai 
Guillaume trebuia să îi dea instrucţiuni. lritat, nările îi tresăltară. 

— La ordin, regele meu! 

— Aștept să te întorci repede! 

Tânărul Henric dădu scurt din cap, iar Guillaume îi ceru lui 
Thibault să îl urmeze. 

Lui Thibault îi venea deosebit de greu să se poarte degajat 
faţă de Guillaume. Nu îl putuse suferi pe acesta încă de la prima 
lor întâlnire în Tancarville. Lui Guillaume i se spunea deja 
mareșal, deși tatăl lui, deţinător al titlului, nu murise încă. 
Pentru un fiu care nu era primul născut, Guillaume ajunsese 
surprinzător de departe; deja de anul trecut era profesor al 
tânărului rege și avea astfel cea mai mare influenţă asupra lui. 

Trecuseră doi ani de când cei din Poitiers o atacaseră pe 
regina Eleonore. Atunci, protectorul ei, contele de Salisbury, 
fusese ucis, și Guillaume se năpustise ca un nebun, singur, 
asupra atacatorilor, pentru a răzbuna uciderea unchiului ei iubit. 
Atunci, fusese rănit și căzuse prizonier. După săptămâni de 


chinuitor prizonierat, după cum povestea el, regina însăși fusese 
cea care îl răscumpărase și îl luase în serviciul ei. După numai 
câteva luni, îl numise și preceptor al fiului ei. 

Thibault trebuia să își adune gândurile pentru a urmări 
indicaţiile date de Guillaume. După ce Guillaume plecă fără a-l 
mai saluta, Thibault își zise furios: va veni și ziua în care le voi 
plăti cu aceeași monedă tuturor celor care m-au înjosit, iar tu în 
orice caz vei face parte dintre ei. 


Thibault pândea în apropierea casei giuvaiergiului, dintr-o 
uliţă. O urmărea deja de două zile pe Ellen. La scurt timp după 
ce sosise în Beauvais, o văzuse întâmplător pe strada și din acel 
moment nu se mai putuse concentra asupra misiunii sale. In 
toate gândurile lui era doar ea. 

După ce în ziua anterioară o văzuse atât de îndrăgostită, 
Thibault era astăzi foarte nervos. Unghia degetului lui mare se 
înfigea mereu în carnea moale a arătătorului, lăsând în urmă un 
loc dureros. Durerea avea în sine ceva ce îi dădea siguranţă și 
liniște. 

Când Ellen ieși din casă la prânz, Thibault remarcă imediat 
schimbarea de pe chipul ei. Nu cumva în ochii ei sclipeau 
lacrimi? Da, arăta de parcă avea mari necazuri! Ceea ce era 
drept, de ce numai el să aibă necazuri? Ca și în ziua anterioară, 
o urmă la o distanţă de la care să nu poată fi observat. Ellen 
mergea prin ulițele pline de oameni hotărâtă, dar cu privirea 
coborâtă. Mergea desigur la fierărie. Thibault se interesase și 
știa că ea lucra și locuia la fierarul Michel. Se strecura priceput 
după ea. Când Ellen dispăru în fierărie, mai rămase o vreme 
ţinând locul sub observaţie. Își înfipse încă o dată unghia 
degetului mare în degetul arătător și murmură: 

— A mea ești! 


A doua zi era duminică. Ellen decise să o folosească pentru a 
și-l scoate din cap pe Jocelyn. Dar îl întâlni pe drumul dintre 
biserică și mănăstire, de unde voia să îl scoată pe Nestor la o 
plimbare. 

— Am sperat că te voi întâlni, zise Jocelyn dregându-și glasul. 

Cât de bine o cunoștea! Bineînţeles că ea îi povestise despre 
Nestor, dar că el o și ascultase... Ellen se opri cu privirea în 
pământ. 


Jocelyn o luă de după umeri. 

— Uită-te la mine, te rog! 

Ellen îl privi în ochii de culoarea alunelor. Privirea lui îi 
mângâia chipul. 

Jocelyn o trase spre el, o luă de după gât și o sărută. Ellen 
închise ochii. Limba lui căuta calea printre buzele ei. 

Ellen se simţi lipsita de apărare și într-un mod minunat 
pierdută. Sărutul părea să dureze o veșnicie. Limba lui Jocelyn îi 
cerceta prudenta gura. Apoi el îi acoperi gâtul cu sărutări 
mărunte și gingașe, până când o trecură fiori. 

Jocelyn respira precipitat și vârful limbii lui aluneca ușor pe 
gâtul ei în care se simţea zvâcnind sângele. Brusc, el se opri. 

— Tu ești împlinirea visurilor mele! Vrei să te măriţi cu mine? 

— Dar tu nu știi nimic despre mine! 

Vocea lui Ellen tremura. 

— Ştiu ce trebuie să știu. Eşti ambițioasă și deosebit de 
talentată. Ești pur și simplu minunată, frumoasă și îndărătnică. 
Voi face totul ca să fii fericită. Tu știi să prelucrezi fierul, aurul 
ori argintul, eu îţi voi lăsa toată libertatea. Dacă vrei să făurești 
spade, te rog, nu îţi voi sta în cale. Împreună, am putea să 
facem cea mai frumoasă spadă pentru regele nostru, ce părere 
ai? 

Ellen îl privi neîncrezătoare. 

— Domnul a avut bunătatea de a face ca drumurile noastre să 
se întâlnească, ceea ce nu îţi este hărăzit de două ori în viaţă. 
Te rog să spui da! 

De fericire, Ellen parcă își pierduse minţile și dădu din cap cu 
hotărâre. 

— Da, Jocelyn, da, vreau! 

Giuvaiergiul o ridică în braţe jubilând. 

— Te iubesc, Ellen! strigă el. 

Vacile de pe pajiște ridicară capetele și mugiră neliniștite. 

Ellen și Jocelyn se așezară în iarbă, își făuriră planuri, și se 
dezmierdară. Ellen simţea o neliniște ciudată strecurându-se în 
sine, privi de câteva ori în jur, însă nu descoperi nimic deosebit. 

— Vreau să fiu pentru totdeauna cu tine, îi spuse mai târziu 
Jocelyn și o sărută de multe ori în timp ce se întorceau mână în 
mână în oraș. 

— Michel va fi dezamăgit! spuse veselă Ellen. 

— Să-i fie de bine! 


Jocelyn râse și ridică din umeri. 

O calfă de fierar îi văzu și rânji obraznic. 

Ellen se înroși, și Jocelyn o sărută cu drag pe vârful nasului. 

— Ar trebui să ne căsătorim cât mai repede! O mângâie pe 
obraji și adăugă: Tu radiezi! 

— Sunt fericită! 

— Ne vedem mâine! zise el când ajunseră în dreptul fierăriei, 
și la despărțire îi sărută mâna. 

Ellen mai așteptă un moment ca acesta să dispară în mulţime, 
apoi intra în casa meșterului ei. 

— Hei, ce este cu tine? întrebă Michel văzându-i obrajii roșii. 
Nu cumva ești bolnavă? 

— Vorbesști prostii, Michel, este îndrăgostită! De câteva zile se 
vede! Marie râse și continua: Berea îţi amorțește simţurile, nu 
mai știi ce este aceea iubire? 

Dar reproșul ei nu îl atinse pe Michel. 

— Chestiuni femeiești, mormăi el. Mai bine mă duc la 
cârciumă. 

După ce acesta se ridicase și ieșise mergând cam împiedicat, 
Marie încercă să scoată de la ea și amănunte, dar Ellen rămase 
tăcuta. 

Spuse doar fericită: 

— Vei afla la timpul potrivit. Sunt obosită și mă duc să mă 
culc, noapte bună! 

Se duse în atelier și se întinse în pat. l-a trebuit mult timp 
pentru a se liniști, atât de intens îi goneau gândurile prin cap. 


În acest timp, Thibault stătea în uliţa întunecată, doar la 
câțiva pași de fierărie, și fierbea de furie. O urmărise pe Ellen de 
dimineaţa. Aceasta arăta minunat în timp ce mergea la biserică, 
în rochia ei ușoară de pânză, cu părul răvășit de vânt. Tocmai se 
decisese să se apropie de ea, să i se înfăţișeze, când apăruse ca 
din neant giuvaiergiul. A-i vedea giugiulindu-se cu atâta 
dragoste i se păruse de nesuportat. Și acum fericirea lor îi ardea 
stomacul ca o masă prea grasă. Thibault închise ochii și se 
imagină sugrumându-și rivalul. 

— Ea este a mea, doara mea! mormăi el. 

„Ne vedem mâine”, spusese Jocelyn, dar nu o va mai vedea 
niciodată! Thibault se desprinse de zidul casei de care se lipise 
și se duse la atelierul lui Jocelyn. O vreme, supraveghe casa, 


apoi decise să se ducă la cârciuma, ca să bea. 

În cârciuma „La vierul care râde” se dezlănţuise iadul și cu 
greu izbuti Thibault să mai găsească un loc la una dintre lungile 
mese. „Vierul” era renumit pentru berea lui tare și pentru 
mâncarea simplă. Dar de mare trecere se bucurau chelneriţele, 
fete plinuţe, cu rochii adânc decoltate, care invitau la 
valorificarea sânilor ce se agitau din plin. Ele râdeau și glumeau 
cu bărbaţii, îi îndemnau la băutură și nu luau în nume de rău 
dacă unul ori altul le făcea avansuri. 

Făcliile și opaițele afumau atât de tare, încât aerul era tulbure 
ca într-o noapte cețoasă de noiembrie, însă mai înăbușitor. 
Mirosea a sudoare, bere și urină, pentru că mulţi clienţi se 
ușurau sub mese, în loc se ducă afară. Pe una dintre mesele 
unsuroase, dansa o fată desculța, cu părul lung și încâlcit, și 
care în plus mai bătea și într-o mică tamburină. Bărbaţii strigau 
și fluierau când puteau să arunce o privire sub fusta ei, sub care 
nu mai avea decât pielea. 

O brunetă cu incisivi lipsă și cu o rochie murdară îi aduse lui 
Thibault o bere. El nu-i dădu nicio atenţie, căutând cu privirea în 
jur. Într-un colţ, câţiva bărbaţi jucau zaruri. Tocmai era pe 
punctul de a-și muta privirea, când printre clienţi îl descoperi pe 
Michel. Fierarul radia și ridica pumnul în semn de victorie. Avea 
probabil o serie bună, pentru că rând pe rând ceilalţi jucători 
părăseau jocul. Pe faţa lui Thibault apăru un rânjet răutăcios. 
Căută în punga sa zarurile zincate luate cu ceva vreme în urmă 
de la un trișor. Apoi apăru ca din întâmplare lângă fierar. 

— Un joc, mylord? întrebă Michel deja ameţit de băutură și 
zdrăngănind monedele câștigate. Astăzi, îmi surâde norocul, 
simt asta! 

„Un beţiv și pe deasupra și jucător, care și-ar vinde sufletul la 
joc”, gândi în sinea lui Thibault, dar zise prietenos: 

— Păi atunci să provocăm norocul dumneavoastră! 

Thibault luă zarurile pe care i le întinse Michel. 

Scuipă în ele de trei ori înainte de a le arunca în perete, și 
când pierdu mimă dezamăgirea. Pentru început, câștiga Michel. 
Acesta se comporta de parcă arendase norocul, și Thibault 
trebui să se stăpânească să nu îi aplice pe loc o lecţie 
fanfaronului. Abia după o vreme și după ce pierduse câteva 
monede în favoarea fierarului, Thibault înlocui zarurile cu ale 
sale și puse capăt șirului de succese ale lui Michel. Puțin după 


miezul nopţii fierarul avea datorii atât de mari la Thibault, încât 
aveau să îl coste casa, fierăria și viitorul. 

— Mă duc să urinez, explică Michel, ieși clătinându-se ameţit 
de bere și se ușură câţiva pași mai departe, pe peretele unei 
case. 

Thibault ieșise și el din tavernă urmărindu-l și se oprise în 
umbra unei case. Observă cu silă cum fierarului i se făcuse râu 
din cauza aerului proaspăt și vomita icnind. 

Fără să se mai gândească la datorie, Michel crezu că ar putea 
pur și simplu să se facă nevăzut. 

Thibault îl urmări și îl opri în prima uliţă mai întunecoasă. 

— Datoriile la joc sunt datorii de onoare, îi șuiera acestuia la 
ureche. Dacă vreau, îţi pot lua gâtul acum și aici, în mijlocul 
străzii, pentru că nu ţi le-ai plătit. Am destui martori. 

Thibault scoase cuțitul de vânătoare și puse lama pe gâtul lui 
Michel. Fu izbit de duhoarea de vomă când Michel deschise 
gura. 

— Te rog, domnule, nu am banii, păsuiește-mă! Se milogi el. 

— Doar pentru a putea sa faci noi datorii? 

Thibault râse diabolic. 

— Dacă îmi luaţi fierăria, ce se va alege de copiii mei? 

Abia acum părea Michel să-și dea seama că era la ananghie. 

— Situaţia în care te afli mă mișcă! Susţinu Thibault. Așa că te 
voi ierta de datorie, dacă faci ceva pentru mine! 

— Orice doriți! scânci Michel, care nu sesizase sarcasmul din 
vocea lui Thibault. 

— İl vei omori pe giuvaiergiul la care se tot duce ea! 

— C... cC... Cum? Cum așa? 

Cu capul plin de aburii alcoolului, Michel nu înţelese imediat. 

— El nu va avea parte de ea niciodată! zise dintr-o suflare 
Thibault. Il ucizi sau mai bine îi scoţi ochii, pe urma îi iei aurul și 
ce o mai avea el de valoare. Tâlharii fac deseori chestii 
îngrozitoare! 

Thibault râse zgomotos. 

— Dar eu nu pot... Jocelyn este un bun... 

— Taci și fă ce-ţi spun în noaptea asta. Dacă nu, mâine 
nevastă-ta va fi o văduvă lipsită de mijloace, iar copiii tăi vor 
trebui să cerșească mâncare în stradă! 

— Şi dacă doar îl cotonogesc și îl jefuiesc? propuse tremurând 
Michel. 


— Nu este suficient! Ori moare el, ori mori tu! Gândește-te, 
dar nu prea mult! Totul trebuie să se petreacă astăzi! 

Michel dădu din cap cu supunere. Părea că se trezise brusc la 
realitate. 

— Şi unde să vă aduc aurul? 

— Mâine-seară vin la tine; dacă încerci să te ţii după mine... 

— Thibault apăsă mai mult lama cuţitului pe gâtul lui Michel - 
„Nu îţi va fi bine! 

— Nici gând, domnule, credeţi-mă! șopti Michel. 

Thibault îi făcu vânt de lângă el. 

— Așa că du-te acum, știi ce ai de făcut! 


Ellen se trezi tremurând în miezul nopţii. Ceva o 
înspăimântase de moarte, un zgomot ori un vis. Neliniștită se 
culcă din nou și a doua zi dimineaţa era obosită și nervoasa. Nu 
se putu concentra în timp ce lucra și abia așteptă să ajungă la 
Jocelyn. Cu toate că îi era foame, nici nu mai mâncă, și după 
muncă plecă direct la el. Intră în atelier fără să mai bată la ușă. 

— Jocelyn, eu sunt! strigă ea veselă. 

O întâmpină un iz dulceag neplăcut. Strâmbă din nas. Apoi îl 
descoperi pe Jocelyn. Era întins într-o baltă de sânge, lângă 
masa la care lucra. Pentru o clipă, inima lui Ellen se opri. 
Îngenunche nevenindu-i a crede lângă corpul lipsit de viaţă. 
Inima începu să-i bată turbată. 

— Te rog, nu, Jocelyn! Ellen îl scutură încet. Dumnezeule, de 
ce mă pedepsești astfel? 

Suspina buimăcită și mângâia atentă obrajii lui Jocelyn. Dalta 
pe care i-o făurise ea ieșea acuzatoare din pieptul lui. Plângând, 
trase de ea până când carnea o eliberă complet. 

Brusc, în ușă apărură două soții respectabile de negustori. 

Ellen ridică îngrozită privirea. Tinea în mâna întinsă dalta 
plină de sânge, de parcă tocmai s-ar fi pregătit să o înfigă din 
nou. 

— Ajutor! Ajutor! L-a omorât pe giuvaergiu! strigară ambele 
femei și ieșiră în fugă din atelier. 

Ellen privea fix la dalta din mâna ei. Sângele lui Jocelyn se 
scurgea pe mâneca ei. Oripilată, aruncă scula, șterse în grabă 
sângele cu o cârpă aflată în apropiere și fugi pe ușa din spate a 
atelierului. Ştia că din fundul grădinii se ajungea într-o ulicioară 
pe care putea să dispară. 


Cu certitudine că ambele femei vor jura pe ce aveau mai sfânt 
că o văzuseră cum ea îl înjunghiase pe Jocelyn. Cine ar mai 
crede că adevărul era cel spus de ea? 

Ellen rătăci fără niciun ţel pe ulițele înguste, fără să știe 
încotro să o apuce. Niciodată nu mai ajunsese atât de adânc în 
cartierul săracilor. Casele înghesuite una într-alta erau 
construite la înălţime. Prin ulite alergau șobolani și puţea a 
excremente de porc și a urină. În acest cartier copiii erau sfrijiţi, 
aveau feţele murdare, iar trupurile erau pline de bube de la 
înţepăturile de purici. Să te aventurezi aici era periculos nu doar 
la căderea nopţii, dar nu la asta îi era gândul lui Ellen. În capul 
ei nu mai exista niciun gând, ci doar imagini ale lui Jocelyn și o 
tristeţe fără de sfârșit. Se prăbuși plângând pe treptele unei 
bisericuțe din lemn. 

— Jocelyn, ce să fac acum? șopti ea disperata. 

Dar nu îi răspunse nimeni. 

Îi trecu prin cap să se întoarcă la Michel, pentru a-și lua 
lucrurile. Se șterse pe fața mânjită cu funingine, murdărind 
astfel dârele albe lăsate de lacrimi pe obrajii ei. Pe măsură ce se 
apropia de fierărie, trebuia să se teamă tot mai mult să nu cadă 
în braţele soldaţilor. Dacă una din cele două femei știa cine era 
ea, cu siguranţă că acolo deja mișunau cei din paza orașului. 
Ellen se ascunse în apropierea atelierului lui Michel și urmări ce 
se întâmpla. Nu se mișca nimic. Așteptă până când se făcu 
întuneric și se strecură până la fierărie. Probabil că Michel era la 
masă cu familia sau era la cârciuma, totuși ea deschise ușa cu 
mare precauţie. În fierărie era întuneric și cald. Doar un rest de 
jăratic licărea în forjă. Se asigură că în fierărie nu mai era nimeni 
și se strecura înăuntru. Cunoștea fiecare colţișor și nu avea 
nevoie de lumină pentru a găsi ce căuta. Din câteva mișcări, 
strânse tot avutul ei: uneltele, șorțul, bocceaua și cele câteva 
monede, îndreptându-se către ușă se împiedică de un fier aflat 
pe jos, și înjură încet. Atunci, auzi vocile. Puse mâna pe un sac 
gol, se vâri în spatele unuia dintre coșurile mari din ramuri de 
salcie și se mai acoperi cât putu cu niște cârpe zdrenţuite. 

În acel moment, ușa atelierului se deschise și cineva intră în 
fierărie. 

— Am procedat așa cum mi-aţi cerut, domnule! Vocea smerită 
a lui Michel suna ca a unuia cu conștiința încărcată. 

— Dă-mi prada! auzi Ellen răspunzând o voce graseiată. 


Thibault! Ellen simţi o imensă senzaţie de vomă, pe care și-o 
putu controla doar cu mare greutate. 

— Ei o suspectează pe Ellen, zise brusc Michel. Cum de 
discuta el despre ea cu Thibault? Și de fapt de unde îl cunoștea 
pe acesta? 

— Aici doarme? întrebă Thibault și călcă pe sacul cu paie de 
pe podea. 

Era periculos de aproape de ascunzătoarea ei. Ellen simţi cum 
începea să transpire. Rămase ca paralizată sub cârpele care o 
sufocau. 

Fără a mai aștepta răspunsul lui Michel, Thibault îi ceru 
acestuia prada luată de la giuvaergiu. 

— Ce să fac dacă ea vine aici? Poate că ea știe că eu... 

Vocea lui Michel se frânse. 

— Nu o fi atât de proastă ca să vină. Thibault se frecă pe 
bărbie și continuă: Sărmana, mai întâi îi moare mirele și mai 
este urmărită și pentru uciderea lui. Râsul lui zgomotos îi făcu 
lui Ellen pielea ca de găină. Poartă-te ca de obicei și nu vei avea 
de ce să te temi. 

Ellen este cu siguranţa deja departe, îl asigură Thibault pe 
fierar, apoi i se auziră pașii îndepărtându-se. 

— Ar fi fost cu adevărat jale dacă ţi-ai fi pierdut fierăria și 
casa! adăugă Thibault, care mai râse o dată cu poftă, după care 
ușa se închise în urma celor doi. 

Ellen rămase înlemnită în ascunzătoarea ei. Michel îl omorâse 
pe Jocelyn! Cum de putuse face așa ceva? Trebuia tras la 
răspundere! Se gândi cu disperare cum ar putea ea face asta. 
Ce dovezi avea? Dacă se ducea la paza orașului pentru a explica 
lucrurile, nu va fi nici măcar ascultată, ci va fi pe loc întemniţată 
și condamnată. Nu exista dreptate în lume, dar Dumnezeu îl va 
pedepsi pe Michel la judecata de apoi, de asta Ellen era 
convinsă. Plecă strecurându-se ca un hoţ și îl luă pe Nestor de la 
mănăstire. De ce era nevoită și de această dată să fugă, fără să 
poată cumva să se dezvinovăţească? 


Septembrie 1171 


În următoarele zile, Ellen a fost disperată și lipsită de orice 
speranţă, dar curând lacrimile i s-au uscat și a început să se 
simtă tocită ca un cuțit vechi și bont. 

A mers vreme de o săptămână. Suficient pentru a nu trebui să 
se mai teamă că mai era încă urmărită. Mergea fără să știe 
încotro. La o răscruce, ajunse din urma o coloană lungă de 
oameni. Meșteșugari și negustori, saltimbanci și prostituate se 
îndreptau în aceeași direcţie, majoritatea pe jos. Alţii călăreau 
catâri ori se deplasau în care trase de boi. Deodată, Ellen auzi 
un strigăt strident. Provenea de la carul din faţa ei. 

— Îmi ajunge, târfă. Răbdarea mea a ajuns la capăt. Dispari și 
caută-ţi un bărbat al tău! 

Coviltirul fu dat de-o parte și o femeie durdulie cu chipul roșu 
de furie îi făcu vânt din car unei fete. 

Ellen trase la timp de frâu pentru a-l opri pe Nestor. 

Fata căzu în faţa copitelor poneiului și începu imediat să 
plângă și să îl strige pe cineva cu numele de Jean. Plângea ca un 
mic copil, cu toate că avea șaisprezece, șaptesprezece ani. 

— Jean! mai strigă ea o dată lung și urlând. 

Și chiar își făcu apariţia alergând un tânăr. 

Spre surprinderea lui Ellen, era mai mic decât fata care părea 
a fi protejată de el. Era mai mic și decât Ellen și încă nu îi 
dăduseră primii tulei de barbă. Ea îi aprecie vârsta la 
treisprezece, paisprezece ani. 

Tânărul se aplecă deasupra fetei. 

— Ah, Madeleine, ce s-a mai întâmplat acum? îi întinse mâna 
și o ridică, apoi continuă: Hai, spune ce s-a întâmplat. Ai avut 
iarăși necazuri cu Agnes? 

Madeleine ridică din umeri și îi surâse nevinovată băiatului. 

— Bătrânul ei m-a apucat de-aici! Ea își pipăi vulgar sânii și 
continuă: O face deseori, dar este atent să nu fie surprins de ea. 
De data asta, l-a văzut și s-a supărat pe mine. 

Fata îl privea cu ochii mari. 

Tânărul oftă. 

— Oh, scuzaţi-ne, zise el dându-și seama că îi stăteau lui Ellen 
în cale și o trase pe fată la marginea drumului. 

Ea șchiopăta și se strâmba de durere. 

— Este totul în regulă cu ea? întrebă Ellen și descălecă. 


— Piciorul! Mă înţeapă așa de tare! Se văită fata. 

— Așază-te în iarbă, acolo, mă uit eu imediat. 

Ellen uita pentru moment de propriile necazuri, ca și de 
neîncrederea ei manifestată de obicei față de străini. Apucă 
piciorul murdar al fetei și îl pipăi. 

Fata rămase calmă și nu se mai văită. 

— După cum se pare, nu este rupt. Mergeţi departe? 

— Mergem la turnir, ca și ceilalţi. Tânărul arătă către coloana 
de oameni care se îndepărta de ei. O parte din drum, am mers 
cu negustorii, dar mereu am necazuri din cauza ei, explică el 
arătând către fată. 

Ellen ridică din sprâncene întrebător. 

— Povestea este mai lungă. Am grijă de ea cât pot, dar uneori 
nu sunt de faţă, și atunci mai totdeauna apar necazuri. Acum, 
va trebui să ne continuăm drumul singuri. 

— Dar eu nu pot să merg! scânci Madeleine și, ca să 
întărească cele spuse, vărsă câteva lacrimi. 

— Deci vreţi să mergeţi la un turnir? 

Acest lucru stârni interesul lui Ellen. 

— Așa trăim noi. Madeleine dansează ori muncește ca 
slujnică, ea este drăguță și găsește totdeauna de lucru. lar eu 
am făcut deja de toate: am curăţat cizme, am fost sol, am avut 
grijă de animale, am turnat bere, am cărat apă. La turniruri este 
întotdeauna nevoie de cineva harnic. 

— Exista acolo și fierari? 

— Desigur, toate genurile de fierărie. Făcând abstracţie de 
lucrători în argint și în aur, sunt mereu mai mulţi potcovari, 
pentru că permanent caii rămân fără potcoave. Fierari care fac 
sârma, fierari pentru cuie, lucrători în aramă care vând oale, dar 
și fierari-forjori care fac ţăruși pentru corturi, clești, cârlige și 
unelte. Mai sunt și fierari care făuresc arme, care au și ei din 
plin de lucru. 

Chipul lui Ellen se lumină. 

— Ei, dacă așa stau lucrurile, voi merge cu voi. Să plecăm! Le 
ceru ea veselă celor doi. 

— Dar eu nu pot să merg! Se văicări din nou Madeleine. 

— Pe ea pune-o pe ponei, noi doi putem merge pe jos, 
propuse Ellen și o împinse pe fată spre ponei. 

— Cine ești tu, de fapt? întreba băiatul suspicios. 

— Oh, scuze. Eu mă numesc Ellenweore, sunt fierar de săbii, 


și încă unul bun! spuse ea cu convingere și îi întinse mâna. 

— O femeie-fierar, murmură tânărul și dădu neîncrezător din 
cap. Una care făurește spade! Ca să vezi! Eu sunt Jean. 

Își şterse mâna de cămașă, apoi i-o întinse lui Ellen. 

— Ştiu, au auzit-o pe ea când te striga. lar pe ea o cheamă 
Madeleine, așa este? 

Jean confirmă. 

— Am mai cunoscut pe cineva cu numele de Jean. Dar era 
mult mai în vârstă decât tine. Ellen cugetă scurt, apoi zise: Ce ar 
fi să te strig Jeannot? Ai ceva împotrivă? 

— Nu, nu, am avut și porecle mai aiurea. Fluieră-vânt, mucos 
ori șobolan mi-au fost mult mai neplăcute. 

Jean râse ștrengărește. 

— Deci am căzut de acord, Jeannot. lar tu, Madeleine, sus pe 
mârțoagă! Scuză-mă, Nestor, nu am vrut să te jignesc. 

Ellen mângâie cu dragoste gâtul poneiului. Îl ţinea pe Nestor 
de frâu, în timp ce Madeleine stătea dreaptă pe spinarea 
acestuia și se legăna în ritmul pașilor lui, de parcă niciodată nu 
ar fi făcut altceva. Ellen o privi cu admiraţie. Ea însăși încă mai 
părea pe Nestor ca un sac cu făină și se simţea mult mai sigura 
pe propriile picioare. 

— Arată de parcă ar fi crescut pe cal. 

— Noi călărim bine amândoi, deși niciunul din noi nu a avut un 
cal propriu. 

Tânărul strânse buzele; evident nu voia să spună mai multe 
pe aceasta temă. 


Când se lasă întunericul, căutară în pădure un loc de popas. Îi 
ajunseseră din urma pe ceilalţi călători, dar deciseră să 
poposească mai deoparte, pentru a nu avea necazuri cu femeia 
negustorului. Ellen îl lega bine pe Nestor de un pom sub care 
era destula iarba și mușchi moale, din care acesta să se poată 
înfrupta. 

Fără să mai aștepte, Madeleine se duse după lemne și reveni 
curând cu un braţ de crengi uscate. Părea ca uitase complet de 
durerea din picior. 

Ellen își scoase cremenea și iasca, și tocmai voia să aprindă o 
grămăjoara de iarba uscata, când se trezi în faţa ei cu Jean, care 
ţinea în mâna un iepure mort. Îl privi surprinsă pe băiat. 

— L-am omorât cu praștia. 


Fixa iepurele pe un trunchi de pom și îi îndepărta un ochi, 
pentru a-l lăsa să sângereze. Apoi îl jupui, îi scoase intestinele, 
și resturile le îngropa, ca să nu atragă lupii. După care înfipse 
de-a lungul lui un bâţ lung, pe care îl fixa pe două crăcane 
înfipte în pământ de o parte și de alta a focului. Nu trecu mult și 
carnea începu să miroasă. 

Ellen nu avea la ea nici măcar o ceapă, dar așa cum ea o 
lăsase pe Madeleine să călărească poneiul, cei doi împărţiră cu 
ea pâinea lor și carnea. După-masă Madeleine se ghemui ca un 
copil mic, și adormi pe loc. 

Ellen și Jean priveau flăcările care pâlpâiau. 

— S-a întâmplat pe când nu aveam nici zece ani. Eram în 
pădure și căutam ciuperci, începu Jean brusc să povestească. 
Privea focul de parcă acesta îi redeștepta amintirile. Continuă: 
Madeleine avea cam doisprezece ani. Nu îmi mai amintesc nici 
măcar numele satului ori al comitatului și nu și le mai amintește 
nici ea. Eram în pădure din zori, și deodată am văzut ridicându- 
se spre cer nori negri și grei de fum. Am dat fuga acasă. Intreg 
satul era în flăcări. Mirosea groaznic, dulce-amărui, a ars. Jean 
înghiţi în sec și continua să povestească: Carnea arsă de om 
mirosea așa. La fântână zăceau unul peste altul mai mulţi 
bărbaţi din sat. Încercaseră să își apere familiile și fuseseră 
măcelăriți ca vitele. Începuse să plouă ușor, și mi-am zis că 
plângea Dumnezeu, pentru că era teribil de trist. Sângele 
oamenilor se amesteca cu apa ploii, creând adevărate pârâiașe 
roșii. Mi s-a făcut frică și am alergat la casa noastră. Nu ardea, și 
arăta pașnic, dar îmi era totuși teama. Deși genunchii îmi 
tremurau, am intrat. Băiatul își șterse faţa cu mâna murdara și 
continuă: Mama era într-un colţ, avea capul strivit, chipul nici nu 
mai putea fi recunoscut. Sub ea era fratele meu mai mic. Erau 
morţi amândoi. Am început să plâng, deși tatăl meu îmi 
interzisese asta. Apoi l-am descoperit și pe el și mi-a îngheţat 
inima. Era un bărbat înalt și puternic! Il agăţaseră în două 
cârlige, în șopronul caprelor. Avea ochii larg deschiși, care parcă 
mă fixau. Stomacul îi era sfârtecat, și intestinele îi atârnau 
afară. M-am năpustit în curte și am vărsat până când nu am mai 
avut ce scoate din mine. Cândva am trecut pe la alte case, care 
nu erau complet distruse. Am strigat și am plâns, dar nici acolo 
nu mai era nimeni viu. Erau morți cu toții. 

Jean tăcu un moment. 


Ellen ascultase înspăimântată. Își retrăia propria durere, 
pentru că nu trecea o zi în care să nu se gândească la clipa în 
care îl găsise mort pe Jocelyn. Nu va putea uita niciodată acea 
imagine îngrozitoare. 

— Apoi am văzut-o pe Madeleine, reîncepu Jean să 
povestească în șoaptă. Mi-a apărut în faţă, în mijlocul drumului, 
în mână cu un buchet de flori de câmp, ca o zână. Ea a înţeles 
mult mai repede decât mine ce se întâmplase. Găinile și caprele 
fugiseră, iar câinele tâmplarului și pisicile zăceau moarte în 
noroi. Nu am mai putut suporta mult timp priveliștea și 
duhoarea morţii, așa că am fugit în pădure. 

Jean aţâăţă focul care aproape că se stinsese și puse deasupra 
o creangă pentru a-l întreţine. 

Cerul nopţii era plin de stele. Lui Ellen îi era frig și era 
recunoscătoare pentru foc. Işi scoase pelerina și o puse pe jos 
ca să se așeze pe ea. 

— Ne ascunseserăm în pădure, dar au dat totuși de urma 
noastră. După lucrurile pe care le aveau asupra lor, ne-am dat 
seama că erau aceiași care ne incendiaseră satul. Unul dintre ei 
a vrut să ne omoare pe loc. Era deja cu cuțitul la gâtul lui 
Madeleine, când un altul l-a oprit. „Hai să ne distrăm întâi puţin 
cu micuța”, a propus acesta. Eu eram încă prea mic pentru a 
înţelege la ce se referea, dar am văzut frica din privirea lui 
Madeleine și m-am gândit la imaginea tatălui meu cu stomacul 
despicat. In furia care mă cuprinsese, am uitat de propria frică și 
l-am lovit cu toate puterile mele pe individ în fluierul piciorului. 

— Oh, Dumnezeule! exclamă Ellen. 

— Ai dreptate, a fost un gest idiot, eu eram mult prea mic 
pentru a mă pune cu unul ca el. M-a trosnit, m-a luat de păr și 
m-a lovit iar cu piciorul. Probabil că m-ar fi ucis. Dar atunci a 
intervenit Marconde, conducătorul bandei. Tâlharii s-au dat în 
lături. În primul moment, am crezut că el ne va da voie să 
plecăm, dar apoi am văzut sângele uscat de pe cămașa lui 
murdară. Poate că era sângele mamei mele ori al tatălui meu! 
Băiatul se opri, înghiţi în sec, apoi continuă: Am devenit robul și 
ţapul lui ispăşitor la toate. Totuși, soarta mea era suportabilă în 
comparaţie cu ce a trebuit să trăiască Madeleine. Au violat-o zi 
de zi, tot timpul, de nenumărate ori. Jean își acoperi faţa cu 
mâinile. Inainte, fusese o fata absolut normală, înţelegi? Nu 
era... scrântită. Nu, nu era. De vină sunt acei indivizi, au chinuit- 


o până când au terminat-o. Au făcut din ea un animal, îi aruncau 
mâncare ca unui câine și urlau de plăcere văzând-o cum se țâra 
în patru labe ca să o apuce. Işi încingeau cuţitele în foc, cu care 
apoi îi ardeau carnea, până când ea ajungea să suporte totul 
fără măcar să mai ţipe. Mi-au adus în stare de nebunie singurul 
om care îmi mai rămăsese. 

— Cum Dumnezeu aţi reușit să scăpaţi de ei? întrebă Ellen 
îngrozita și o privi cu compasiune pe Madeleine, care dormea. 
Aceasta era puţin încruntată și ţinea pumnii strânși. 

— Eu aș fi putut de multe ori să fug, dar nu o puteam lăsa 
singură pe Madeleine. L-aș fi omorât pe Marconde, dacă ar fi 
folosit asta la ceva, dar ei erau atât de mulţi! Jean o privi pe 
Ellen și brusc zâmbi și continuă: La tâlhari am învăţat să 
călărim. Uneori, coboram de pe cai doar ca să ne facem nevoile 
și să dormim, chiar mâncam călare. Aceste zile erau preferatele 
mele, pentru că indivizii erau apoi prea obosiţi ca să își mai facă 
de lucru cu Madeleine. Luni de zile, ne-au purtat în expedițiile 
lor de jaf, dar într-o zi s-a ivit și ocazia pe care o așteptam de 
atâta vreme. Marconde și oamenii lui au atacat un mic cătun, i- 
au măcelărit pe bărbaţi, și s-au aruncat asupra femeilor și a 
fetelor. Sărbătoreau și s-au îmbătat în așa hal încât nu au 
observat că le-am furat doi cai și ne-am făcut nevăzuțţi. 
Deoarece ei erau buni cititori de urme, am vândut caii pe drum. 
Și astfel am reușit să scăpăm de tâlhari. Nici astăzi nu îmi vine 
să cred cât noroc am avut. Totuși, și acum ni se face pielea ca 
de găină când auzim apropiindu-se un grup de călăreţi. Doar la 
turniruri mă simt în siguranţă, pentru că tâlharii le ocolesc. 

Se făcuse târziu în noapte și, cu toate că experienţa lui Jean 
arăta cât de puţină siguranţă aducea apropierea de alţi oameni, 
după teribila poveste, Ellen era bucuroasa să știe că negustorii 
cu care călătoriseră cei doi nu se aflau departe. 

— Madeleine e norocoasă să te aibă pe tine, spuse încet Ellen, 
și aduse o a doua pătură de pe spinarea lui Nestor. Se strecură 
alături de Jean și Madeleine, acoperindu-i și pe ei cu pătura cât 
putu de bine. Cele trăite de cei doi nu o lăsau nici pe ea în pace. 
La fiecare zgomot, tresărea și trăgea cu urechea. După fuga ei 
din Orford, se confrunta iarăși cu zgomotele nocturne ale 
pădurii. Stătu trează ceva până când să se cufunde într-un somn 
adânc. 


Soarele dimineţii pătrunse prin ochii închiși și o trezi. Se ridică 
în capul oaselor. Îi căută din priviri pe Jean și pe Madeleine, și se 
îngrozi. Amândoi plecaseră! Nu părea să fi fost luaţi cu forţa. Era 
de fapt o prostie să crezi că tâlharii ar fi lăsat-o pe Ellen să 
doarmă liniștită, în timp ce îi târau după ei pe Jean și pe 
Madeleine. Ellen se uită la pomul de care îl legase pe Nestor. 
Dispăruse și poneiul! Se ridică furioasă. Era posibil să se fi lăsat 
înșelata în halul ăsta de doi escroci? Neajutorată și disperată, se 
gândi la ce îi rămânea de făcut. Atunci ceva trosni în desiș. 

— Hei! se auzi un glas clar de femeie, și Ellen se întoarse. 

— Madeleine! Jean! strigă ea ușurată. 

— L-am adăpat pe Nestor la râu și am umplut burdufurile cu 
apă, explică Jean. 

— Ceilalţi pleacă la drum! strigă Madeleine și arătă către 
luminișul pe care înnoptaseră călătorii, apoi se apucă să 
danseze pe loc, de parcă necesităţile o chinuiau cumplit. 

— Madeleine are dreptate, ar trebui să o luăm din loc. Vom 
călători mai în siguranţa dacă vom rămâne în apropierea 
celorlalți. 

Ellen confirma. 

— În ce mă priveşte, putem pleca, eu mă duc doar până la 
râu. Ellen presără pământ peste cenușa lăsată de foc, pentru a 
stinge eventualul jar rămas, și plecă în fugă. Mă întorc imediat! 

După puţin timp, plecară după ceilalţi și discutară cum ar 
putea Ellen să își găsească de lucru la un făurar de arme în 
timpul turnirului. 

— Nu va fi ușor, tu nu ești bărbat! spuse Jean fără mari 
speranţe. 

— Asta știu și eu, imaginează-ţi! Dar sunt bună, și femeile 
sunt plătite mai prost. Asta ar putea fi un avantaj. Doar să îmi 
dea cineva posibilitatea să arăt ce știu și conving eu pe oricine. 

— Dar cum văd eu lucrurile, tocmai asta va fi cel mai greu. 
Jean se încrunta. El știa bine cum era cu turnirurile, de cele mai 
multe ori, întâlneau acolo aceiași meseriași. Cu făurarii de arme 
era greu. Şi el încercase să găsească de lucru la unul dintre ei, 
dar fierarul îl categorisise „pitic” și răsese de el. Băiatul adăugă: 
Pentru o femeie, ești înaltă, dar comparată cu un fierar, nu mai 
ești așa! Şi nici nu ai un spate de taur! Cum ai putea rezista ca 
tipii ăștia puternici? 

Îndoiala exprimată de Jean nu era de trecut cu vederea. 


Ellen zâmbi: 

— Tehnica, Jean, totul este tehnică! Meșterul meu era scund, 
și pentru un fierar era de-a dreptul slab. Poţi mânui ciocanul în 
diferite feluri: cu lovituri ample, când el cade cu forţă, ori cu 
lovituri mici, scurte, dar rapide una după alta. Este important și 
ritmul, și bineînţeles ca ajutor la lovire trebuie să știi cum se ţine 
corect un baros. Un bărbat nepriceput în ale fierăriei nu mă 
poate învinge nici dacă este puternic ca un urs. 

— Oh, la, la! Mi s-a și făcut frică de tine! O tachina Jean, dar o 
drese imediat ce văzu privirea supărată a lui Ellen: Bine, așa va 
fi, cum zici tu. Cu siguranţă că îmi va veni mie o idee cum să-l 
convingem pe vreun fierar să-ţi vadă iscusinţa, mormăi el căzut 
pe gânduri. 

— Privește, ce este aia? 

Ellen arătă către desișul de la marginea drumului. Câteva 
ramuri se mișcaseră. Ellen se apropie și auzi un scheunat, care 
semăna cu scâncetul unui copil mic. Se aplecă și descoperi un 
căţel ciufulit, a cărui laba din faţă sângera. 

— Stai cuminte, nu îţi fac nimic, șopti ea. 

Căţelul se ghemui cu teamă și mârâi încet. 

— Nu te apropia, nu poţi să știi... Este rănit! îi strigară 
Madeleine și Jean. 

Ea ridică mâna făcându-le semn să rămână pe loc. 

— Dacă este turbat, la început este blând, apoi te mușcă, o 
avertiza Jean. Fratele tatălui meu a murit de la o astfel de 
mușcătură. Și s-a chinuit mult... Mai întâi, a luat-o razna, apoi a 
făcut spume la gură și a căzut mort. 

— Rana nu arată a fi provocată de mușcătură, mai curând, 
piciorul este rupt, spuse Ellen cu ochii la lăbuţa câinelui. 

— Dacă era un câine bun, stăpânul lui nu l-ar fi părăsit, 
mormăi Jean, care evident nu avea niciun chef să mai aibă grijă 
și de un animal. 

Fără să ţină cont de spusele lui Jean, Ellen vorbea cu câinele 
încercând să-l liniștească. 

— Am să-ţi îngrijesc lăbuţa, ai nevoie doar de un bandaj cu 
ierburi de leac și curând te vei vindeca. 

Se uită în jur căutând-o cu privirea pe Madeleine. Dar aceasta 
plecase deja, ca să caute cele necesare. 

Jean ridica resemnat din umeri. 

— Cu o femeie cu greu o scoţi la capăt, dar cu două... 


Oftă și așteptă. 

Era toamnă, se făcea devreme întuneric, de aceea negustorii 
căutau deja un loc pentru înnoptat. 

— Eu o iau înainte și caut un loc liniștit în apropierea celorlalţi. 
Când terminaţi, veniţi după mine, zise în cele din urmă Jean, 
apoi îl luă pe Nestor și plecă. 

Ellen nu își lua privirea de la câine. Blana lui cenușie 
zdrenţuita era moale. 

— Eşti tinerel, nu? 

Se așeză jos și îl privi în ochi când acesta își puse capul pe 
genunchii ei. 

— Poate că a fugit de undeva, spuse Madeleine cu 
compasiune și îl mângâie. Uite și ierburile pentru el. 

Căţelul lingea mâna lui Ellen, în timp ce ea îi oblojea cu grijă 
rana. 

— Are laba strivită serios. Nu pare că se va vindeca prea 
repede. Ellen îl scarpină după ureche. Îţi este foame, nu? 

De parcă ar fi înţeles, cățelul ridică repede capul și ciuli 
urechile, în măsura în care urechile lui blegi se puteau ciuli. 

Ellen râse. 

— În geanta șeii mai este o bucată de pâine. 

Madeleine sări în picioare. 

— Ah, ce prostie am făcut! Jean a plecat cu poneiul! 

Se așeză din nou supărată pe pământ și continuă să mângâie 
câinele. 

— Îl luăm cu noi! Decise Ellen și încercă să ridice trupul slab. 
Este mult mai mare decât credeam, constata ea. Se va face 
cândva un câine frumos. Ne va putea păzi lucrurile când va 
crește. 

— Jean o să ne ocărască, spuse Madeleine, dar se alese cu o 
privire reprobatoare din partea lui Ellen. 

— jean nu are ce să-mi reproșeze mie, eu fac ceea ce 
consider că este bine. 

Ellen știa bine ce greu era să păstreze câinele. Acesta trebuia 
să mănânce și încă nu putea să muncească pentru hrană. Cu 
siguranţă că Jean va enumera motive temeinice pentru care nu 
îl puteau ţine. Și probabil că avea dreptate, însă ea nu putea 
trăda privirea credincioasă a cățelului. 

Ellen fu mirată că Jean protestă mai puţin decât se așteptase 
ea. Poate că îl mai înduplecase mersul băţos al cățelului, care 


arăta ca un mânz flocos pe patru picioare mult prea lungi, care 
se clătinau, ori poate că îi era doar milă de el, care era la fel de 
amărât și de părăsit ca Madeleine și ca el. 

— Totdeauna am dormit cu negustorii. Dar împreună cu tine 
alcătuim acum o trupă. Avem nevoie de un cort, cel puţin de 
unul mic, altfel nu vom primi un loc bun la turnir. Nu vom putea 
nici să mai dormim mult timp sub cerul liber, pentru că nopţile 
devin tot mai reci și mai umede. Câţi bani avem? întrebă Jean. 

El și Madeleine aveau câteva monede mici din argint, iar Ellen 
căută în punga ei monede cam de aceeași valoare. Despre banii 
pe care îi purta sub îmbrăcăminte nu spuse nimic. La ei va apela 
doar dacă era absolut necesar. 

Jean ţinea strâns banii în mâna lui murdară. 

— Am să văd ce putem obţine pe ei. Așteptaţi-mă aici! 

Traversă luminișul către locul unde înnoptau negustorii, care 
ca în fiecare seară își aranjaseră căruțele și corturile în cerc, 
pentru a se proteja de atacurile fiarelor ori de alţi atacatori 
posibili. 

Ellen îl văzu tratând cu un bărbat. Ambii erau prea departe 
pentru a auzi ce vorbeau. In cele din urmă, bărbatul clătină din 
cap și Jean trecu la următoarea căruţă. Impreună cu un bărbat, 
dispăru după un coviltir, și Ellen așteptă cu nerăbdare să 
reapară. Şi mai dură ceva timp până când Jean se întoarse. 

— Am făcut rost de un cort, dar singur nu îl pot aduce, cel mai 
bine îl iau cu mine pe Nestor, spuse el și se îndepărtă cu 
poneiul. 

Ellen nu își mai găsea liniștea. De data asta, dura parcă o 
veșnicie. Se întunecase, și Jean încă nu apăruse. Ellen începu să 
se teamă că dăduseră peste un pungaș. Exact când pentru a 
zecea oară se ridica pentru a pleca după el, Jean se întoarse. In 
urma lui, Nestor tropăia cuminte greu încărcat. Tot timpul 
Madeleine stătuse calmă pe un buștean, cântase încet și 
mângâiase câinele. Nu se îndoise nicio clipă că Jean se va 
întoarce. Auzindu-i vocea, amuţi, ridică privirea și zâmbi. 

— Un cort, o oală de gătit și două pături vechi! Băiatul radia 
de mulțumire. Cortul are o crăpătură lungă, dar o pot coase. Am 
făcut rost și de ac și sfoară. Păturile le-am primit de la Agnes. li 
pare râu pentru piciorul tău, îi zise el lui Madeleine, apoi i se 
adresă lui Ellen: Agnes nu este o femeie rea, îi este doar teamă 
că bărbatu-său o va lăsa în drum. 


Ellen se miră de câte lucruri primise tânărul pe banii lor. 

— Deci, atunci când voi avea ceva de cumpărat, te voi lua ca 
mijlocitor, și cu certitudine că pentru banii mei voi primi mult 
mai mult, zise ea și râse admirativ. 

După-masă - care era formată dintr-un păstrăv și o mreană, 
pești prinși de Ellen într-un iaz din apropiere înainte de cădere 
serii -, au mai zăbovit o vreme în jurul focului. 

— Peștele a fost grozav de gustos! Jean se șterse mulțumit la 
gură cu mâneca, umezi aţa și o trecu prin urechea acului. Cusu 
cu pricepere ruptura. Și, în plus aduse îmbunătăţiri sistemului 
de prindere în pământ a cortului. Doar ţărușii nu prea sunt buni, 
constată el. 

Ellen îi examină - erau ruginiţi și nu aveau să reziste mult 
timp. 

— O parte din fier mai poate fi folosit, dar nu mult! Imediat ce 
voi căpăta de lucru și voi avea acces la forja și la nicovală, am 
să cumpăr niște fier și am să fac alţii noi. 

— El are nevoie de un nume, îi întrerupse Madeleine pe cei 
doi. 

Arătă către căţel, care se ghemuise lângă Ellen. Se alesese cu 
măruntaiele celor doi pești și era foarte mulțumit. 

— Ce aţi zice de Vagabondul? El chiar este un vagabond, 
propuse Jean. 

Ellen strâmba din nas. 

— Nu îmi place, are nevoie de un nume mai vesel, în definitiv 
nici noi nu suntem vagabonzi doar pentru că umblăm de colo 
colo. Cu siguranţă că îi vom găsi un alt nume. Nu-i așa, barbă 
sură? 

Ellen îl trase de colțurile păroase ale botului. 

— Asta este! 

Madeleine radia. 

Ellen o privi întrebător: 

— Poftim? 

— Barbă Sură, tocmai i-ai zis așa! 

— l-am zis așa? Ellen părea mirata. În definitiv, de ce nu? 

— Barba Sură, numele ţi se potrivește de minune! Vocea lui 
Jean sună brusc foarte caldă. Şi pentru prima dată, acesta 
mângâie cățelul. 


Puțin după miezul zilei următoare, ajunseră la locul 


desfășurării turnirului. Ellen era surprinsă de bătălia pentru 
ocuparea celor mai bune locuri. 

Dar Jean rămase calm și în cele din urma arătă către o fâșie 
îngusta aflată între două corturi frumoase. 

— Acolo este locul care ne trebuie, altele potrivite oricum nu 
găsim. Poziţia este bună! 

Proprietarilor celor două corturi mari nu le va conveni probabil 
prea mult ca între frumoasele lor adăposturi să dea cu ochii de 
acea pânză murdara și jerpelită, dar nu aveau ce face; fiecare 
avea dreptul să se așeze unde găsea un loc liber, așa suna 
regulamentul turnirului. 

Ellen și Madeleine își înălțau adăpostul, în timp ce Jean dădea 
un tur pentru a se informa. Când acesta reveni seara, cele două 
femei își terminaseră treaba. Cortul era ridicat și aranjat, și pe 
foc fierbea o oală cu mâncare de mazăre și grâu. 

— De unde aveţi astea? întreba Jean prea puţin binevoitor. 

Madeleine îi aruncă lui Ellen o privire ce părea să spună: 
„Vezi, ţi-am zis eu că o să se simtă jignit”. 

Lui Ellen nu-i prea păsa. 

— Mi-ai spus că trebuie cumpărat de mâncare cât mai repede 
posibil, înainte ca țăranii să bage de seamă cât de mult se poate 
câștiga de la numeroșii vizitatori ai turnirului. Și m-am gândit să 
procedez exact așa. Oricum, la tine nu aveai destui bani. 

— Așa este, mormăi ceva mai prietenos Jean, că doar Ellen nu 
făcuse altceva decât să îi urmeze sfatul. 

— Uite, avem un sac plin cu mazăre, doi pfunzi de grâu și un 
săculeţ cu ceapă, o slănină întreagă și... 

Madeleine radia ca o lună plină. 

— Şi o duzina de ouă, adică provizii pe întreaga săptămână și 
nu mai este nevoie să mergem la vreun birt, o completă Ellen, 
care se strădui să pară modestă, deși era mândră foc. 

— Cu siguranţă că ţăranul te-a păcălit, dar de fapt de unde ai 
avut bani? 

— Aveam o jumătate de șiling, iar pentru restul am muncit. 

— Intr-o jumătate de zi ai câștigat bani cât să poţi cumpăra 
toate astea? Trebuie să fi negociat bine, nici eu nu aș fi putut să 
o fac mai bine! Jean era cu adevărat uimit. Ce muncă ai prestat, 
pentru a primi atâţia bani? 

— Am potcovit câţiva cai. La o moșie mare, nu la o simplă 
gospodărie ţărănească. Aveau acolo o mică fierărie proprie, dar 


potcovarul era bolnav, iar soţia lui, care de altfel îl și ajuta, 
trebuia să îl îngrijească. Câţiva dintre caii lor aveau neapărat 
nevoie de potcoave noi. Am avut noroc. Nici eu nu am știut că 
mă voi descurca, dar unul dintre argaţii mai în vârstă de la 
grajduri m-a ajutat. 

— Ei, dacă mâncarea va fi la fel de buna la gust pe cât 
miroase de bine, trebuie să mă declar mulţumit. Și mai mănânc 
și o săptămână din asta, zise Jean împăciuitor și râse când burta 
îi chiorâi zgomotos. După ce mânca, îi spuse lui Madeleine: L-am 
întâlnit pe Henric! 

Ea zâmbi însufleţită, începu să cânte și să danseze. 

— Stai jos! îi spuse Jean încet și o trase la locul ei. | se spune 
Henric le Norrois, este un cavaler rătăcitor, îi explică apoi lui 
Ellen. Şi este cel mai drăguţ crainic de turnir pe care îl cunosc. 
Se pricepe ca nimeni altul să compună cântece de slavă 
cavalerilor, spre a-i face mai impresionanţi. l-am vorbit despre 
tine. Este un bărbat deștept, cunoaște oamenii și vanităţile lor. 
Și mi-a dat o idee minunată. 

— Ce idee? întrebă sceptică Ellen. 

— Vei vedea! Jean zâmbi poznaș și se înfășură în pătură. Ar fi 
mai bine ca acum să dormim, pentru că mâine va fi o zi lungă. 
Va trebui să vă găsim de lucru. 

— Şi tu, tu nu vrei să-ţi cauţi de lucru? întrebă furioasă Ellen. 

O enerva faptul că el nu voia să spună nimic despre planul lui. 

— Nu. Băiatul căscă și adăugă: Eu mi-am găsit deja. Unul 
dintre brutari are nevoie de ajutor, dă un penny și o pâine 
proaspăta pe zi. 

— Şi lucrul ăsta ni-l spui așa, ca pe nimic? Ellen se ridica. Dar 
este minunat! 

Jean zâmbi satisfăcut și după scurt timp adormi. 

Ellen se mai gândi o vreme cum să-l convingă pe vreun fierar 
să lucreze la el, și adormi și ea. Se visă dând o probă la un 
fierar, cu un ciocan pe care nu putea nici să-l ridice. Incerca 
mereu să-l urnească, dar nu reușea. Când se trezi dimineaţa, își 
simţi braţul drept amorţit, probabil că toată noaptea dormise pe 
el. 

Împreună cu Jean, trecu pe la diverși fierari. Mai toate locurile 
erau ocupate cu vânzători și câţiva meșteșugari deja începuseră 
să lucreze. Solul era înmuiat de ploile căzute zilele trecute și se 
lipea rece și umed de tălpile din piele subțire ale încălţărilor lui 


Ellen. „Ar trebui să îmi cumpăr niște saboţi”, se gândi ea. Tălpile 
lor din lemn, care plescăiau sub pantofi, erau incomode, dar 
protejau bine de umezeală tălpile din piele. 

— Henric! strigă Jean făcând agitat semne cu mâna, apoi 
plecă în fugă. 

Lui Ellen nu îi rămase altceva decât să-l urmeze. 

— Henric, ea este Ellenweore, ţi-am povestit despre ea, o 
prezentă Jean. 

Îmbrăcămintea lui Henric era roasă și era evident că văzuse 
vremuri mai bune. Părul lui buclat, blond închis, îi cobora până 
aproape de umeri. Făcu galant o plecăciune și îi zâmbi lui Ellen 
dezarmant, arătând un șir de dinţi frumoși. 

— Nu mi-ai spus că femeia care vrea să supună fierul și pe 
bărbaţi este atât de frumoasă! spuse acesta fără a-l privi pe 
Jean. 

Era imposibil să îi reziști zâmbetului său. 

— lar dumneavoastră trebuie să fiți de nepreţuit pentru 
cavaleri! îi răspunse Ellen amabilă, câștigând pe loc simpatia lui 
Henric cu această laudă. 

— Aţi mai fost vreodată la un turnir? se interesă acesta și, 
discret, puse braţul lui Ellen pe al său, pentru a o conduce. 

Ellen dădu negativ din cap. 

— Ei, atunci pentru început vi s-ar potrivi duelul călare al 
cavalerilor sau joutes plaisantes, aţi auzit despre așa ceva? 

— Jean nici nu vorbește despre altceva, dar de fapt eu habar 
nu am ce înseamnă asta. 

Ellen se simţea bine în societatea lui Henric. Aspectul lui 
aproape sărăcăcios și felul lui deschis, vesel de a fi aproape că 
te făceau să uiţi de originea lui nobilă. „Probabil că era un fiu 
născut după alţi fraţi mai mari, ca Guillaume”, gândi ea. 

— Atenţie! strigă Henric și o trase înapoi pe Ellen. 

Copita unui cal ce trecu în apropiere o rată doar cu puţin. 

— Ar trebui ca de-acum înainte să privești ceva mai puţin în 
ochii lui Henric și mai mult să te uiţi pe unde mergi. Tocmai a 
fost chemată prima serie. 

Jean arătă în direcţia în care se grăbeau călăreţii. 

Ellen se ridică pe vârfuri, dar nu putu să vadă mai mult, decât 
o mulţime de oameni. 

— Mergem mai departe, și de data asta voi fi eu mai atent! 
Promise Henric și o trase pe Ellen după el. 


Ajunși în primul rând, văzură un loc mare, pe care erau fixate 
bariere din trunchiuri de copaci. Cavaleri tineri, doi câte doi, se 
vânau unul pe altul, cu lăncile îndreptate către adversar. 
Copitele cailor făceau ca pământul să bubuie, și scrâșnetul 
lăncilor ce se sfărâmau era asurzitor. 

— Este formidabil! Cum de se poate supravieţui după așa 
ceva? îi strigă Ellen lui Henric prin larma din jur. 

El dădu din cap și zâmbi: 

— Găsiţi formidabil ceea ce se petrece aici? Asta nu este 
decât hărțuiala pașnică de început! 

Cu toate că el stătea foarte aproape de ea, trebuia să ţipe 
pentru a se face auzit. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă surprinsă Ellen și se simţi mai 
ușurată când larma se mai domoli pentru o vreme. 

— Adevăratul turnir începe mai târziu. Aceștia sunt cei mai 
tineri. Vor să arate ce pot. Cavalerii mai vârstnici se prezintă 
mai târziu. Atunci se vor forma grupuri de luptători. Aceștia se 
adună fie după originea lor, fie după stăpânul pentru care luptă. 
Deseori, mai mulţi cavaleri diferiţi se întrunesc într-o simplă 
asociere pentru un singur turnir. Abia când se îngroașă gluma se 
asociază și cavalerii însemnați, cei mai experimentați luptători și 
pe deasupra și cei mai viteji războinici. Fiecare își dorește prada 
și niciunul dintre ei nu vrea să scape victoria. Ei luptă până 
seara. Mulţi dintre ei cad prizonieri și trebuie să se răscumpere. 
Cine nu are bani tratează cu prietenii pentru a obţine suma 
cerută. 

Ellen îl asculta pe Henric, dar încerca în același timp să 
deslușească și numele participanţilor la turnir, care tocmai erau 
anunţaţi. 

— Următorii sunt sir Ralph de Cornhill împotriva lui... 

Ellen nu reuși să audă al doilea nume, pentru că mulţimea 
urla și bătea din palme. 

— Sir Ralph este neînvins de nenumărate turniruri, nimeni nu 
îl poate dobori din șa, se zice că este una cu şaua, dar eu cred 
că adevărata cauză este faptul că este atât de gras. 

Henric îi făcu lui Ellen cu ochiul. 

Cei doi adversari se puseră în mișcare. Cel mai tânăr îl nimeri 
pe sir Ralph exact în piept și îl dobori din șa. 

Spectatorii jubilau. 

Henric dădu entuziasmat din cap: 


— Dacă tânărul luptă în continuare la fel, va ieși ceva din el. 

Luptele au urmat una după alta. 

— Nu știam că un turnir este atât de captivant! le strigă Ellen 
cu obrajii îmbujoraţi lui Jean și lui Henric. 

Henric dădu din cap zâmbind. 

— Dar Ellen, ţi-am spus, asta nu este mai nimic! Când va 
începe principalul turnir, atunci va fi cu adevărat captivant! Din 
păcate, nu veţi vedea prea mult din el. Turnirul are loc în 
pădure, în acest scop au fost mutaţi de acolo chiar locuitorii 
unui mic cătun, pentru ca locul și casele să poată sluji 
cavalerilor drept ascunzătoare pentru pauzele de odihna sau 
pentru ambuscada. Ar fi mult prea periculos pentru ei să 
rămână în casele lor. Îi vezi acolo pe ţăranii aceia? Ei vor 
tremura până la terminarea turnirului și vor spera că în zelul 
declanșat de lupte casele lor nu vor fi complet distruse. Se mai 
întâmpla când și când ea unele case să fie incendiate. De 
asemenea, grădinile ţăranilor vor fi făcute una cu pământul de 
către cai, asta este sigur. Și curioșii trebuie să se ţină departe 
de luptători. Când cavalerii sunt cuprinși de furia luptelor, nu 
mai ţin cont dacă cineva le sta în cale. Cel mai sigur este să 
privești de pe cal, aflat la distanţa sigură. Turnirurile nu se fac 
pentru spectatori, ci pentru cavaleri. 

— Dar aici se află o mulţime de oameni. 

Ellen arătă către mulţimea din jurul lor, care însoțea cu 
strigate puternice loviturile care își atingeau ţinta și căderile 
tinerilor cavaleri. 

— Da, nimeni nu vrea să scape duelurile călare, pentru că aici 
tinerii impetuoși sunt văzuţi pentru prima dată. Chiar și cavalerii 
mai maturi și mai importanţi îi pândesc pe luptătorii talentaţi, pe 
care ori îi angajează imediat, ori îi urmăresc suspicioși, pentru 
că peste puţin timp ar putea să le devină adversari. 

După ce duelurile au încetat, grupuri formate din mai mulţi 
bărbaţi au început să se adune pe lângă bariere. 

— li vedeţi acolo pe cavalerii aflaţi sub stindardul roșu cu leu 
auriu, care se furișează? Sunt cavalerii tânărului nostru rege. 
Acolo se află și tânărul cavaler care mai devreme l-a doborât din 
șa pe sir Ralph! In dreapta, se află angevinii, ceva mai departe- 
bretonii, și alături, cei din Poitiers. Fiecare grup lupta cu ceilalţi. 
Câștiga cei care biruie și capturează cei mai mulţi adversari. Cei 
care înving se aleg cu o mulţime de bani, pentru că prizonierii 


trebuie să se răscumpere. Deoarece un cavaler victorios este și 
generos, negustorii au treaba multa, ca și saltimbancii și 
muzicanţii care participa la festivitatea finala, ca și prostituatele 
care încălzesc paturile stăpânilor, și birtașii care asigura 
satisfacerea burţilor. Cei care pierd sunt trataţi cu generozitate, 
pentru ca data viitoare învingătorul de acum poate deveni 
perdant. Cine este victorios în turnir are șansa unei solde 
frumoase. Unii baroni le oferă luptătorilor temerari chiar o 
căsătorie care aduce cu sine și o mică moșie, dacă aceștia lupta 
pentru ei. Pentru cei care nu sunt primii născuţi, aceasta este 
unica posibilitate de a se alege cu o soţie și cu venituri regulate. 
Ah, dar nu va dura mult până când vor începe. Vedeţi, se vor 
întâlni acolo în vest, la poalele colinei, și pe urmă începe turnirul 
principal. 

Ellen simţi că o trăgea cineva de braț. 

— Ar trebui să ne ocupăm de slujba ta, este deja după- 
amiază, zise Jean. 

— Am să trec mai târziu, ca sa vad dacă aţi reușit fără mine, 
spuse Henric făcându-le cu ochiul la despărțire. 


Inima lui Thibault bătea cu putere când opri calul în spatele 
cortului și cobori din șa. Il săltase pe grăsanul sir Ralph din șa ca 
pe o pană! Își smulse coiful de pe cap și i-ar fi făcut mare 
plăcere să își șteargă cu mâneca broboanele de sudoare care i 
se rostogoleau de pe frunte în ochi, dar mai întâi trebuia să-și 
scoată cămașa din zale. Îl ajuta Gilbert, scutierul lui. 

— Aţi fost grozav, stăpâne! Mulțimea a vuit, și eu am văzut cu 
ochii mei că mareșalul s-a clătinat. 

Ochii lui Gilbert străluceau de mândrie, dar Thibault abia îl 
auzi. 

Mareșalul! Dacă ar ști! Thibault nu se mai putea gândi la 
nimic altceva. 

— Bine, Gilbert, acum lasă-mă singur! îi ordonă el scurt. 

Nu avea parte demult timp pentru a se concentra, apoi va 
trebui să se îmbrace din nou, pentru că începuse turnirul 
principal. Se așeză pe un scăunel și își cuprinse fața în mâini. De 
ce trebuia să apară ea aici? li apăruse exact în faţa calului, cât 
pe-aci să fie făcută una cu pământul de copitele animalului! Nu 
avea ochi în cap? Thibault se gândea la verdele strălucitor pe 
care îl iubea atât de mult. Nici nu trebuia să îi fi văzut ochii, 


pentru a și-i aminti. Respiră adânc. Prezenţa lui Ellen încă îl mai 
tulbura. Ea îi făcuse sângele să clocotească, să se simtă 
invincibil. Poate că soarta i-o hărăzise! Thibault sări în picioare 
răsturnând totodată scăunelul. 

— Gilbert! striga el. Gilbert, ajută-mă să mă îmbrac, astăzi voi 
avea parte de pradă bogată! 

După ce scutierul îl ajută să pună pe el cămașa din zale și 
zevelca deasupra armurii, Thibault ieși din cort. 

Deja se simţea învingător! Când slujnicele din piaţă îl arătară 
cu degetul chicotind în spatele mâinilor întinse, se privi cu 
satisfacţie de sus până jos. 

— Pot să o am pe oricare dintre ele, murmură el mulțumit de 
sine și urcă pe cal. 

Când se alătură cavalerilor tânărului Henric, fu salutat cu 
înclinări de cap și cu pumni ridicaţi în semn de victorie. Deci 
fusese remarcat triumful lui din duel! Era bine. Mai rămânea să 
aibă succes și în turnirul principal. Îl privi pe Guillaume, care cu 
degetul înmănușat ridicat îi făcu semn să treacă lângă el. 

— Rade câţi poţi, dar comandantul francezilor este al meu! îi 
ordonă Guillaume. 

— Vezi mai bine să nu cazi tu însuţi prizonier, bombăni 
Thibault atât de încet, încât să nu poată fi auzit de Guillaume. 

Francezii se aflau nu departe de ei și bârfeau pe seama 
pierderilor mari suferite de englezi la turnirurile anterioare. 
Râzând zgomotos, își împărțeau în avans prada care urma să li 
se cuvină de pe urma adversarilor englezi. Apoi începu în sfârșit 
turnirul. Adversarii se îndreptară unii către alţii disciplinaţi, în 
rânduri strânse, dar, pe măsură ce se apropiau, deveneau tot 
mai doritori de luptă și în curând rândurile se destrămară într-o 
dezordine turbulentă. 

Thibault decise să stea departe de Guillaume, care devenea 
țelul preferat al celor mai buni francezi, și preferă ca împreună 
cu alți câţiva cavaleri să îi atace pe angevini. In mod deosebit, îl 
viza chiar pe fratele ducelui de Anjou. Acest tânăr era un 
excelent luptător al turnirurilor, și curând îl puse pe Thibault 
într-o situație nedorită de el. ÎI lovi cu spada și îl conduse pe 
Thibault într-un colţ, pentru ca acolo scutierul lui să preia frâul 
calului prizonierului. Clocotind de furie, Thibault se ridică în șaua 
calului și, condamnat la inactivitate, urmări cum decurgea în 
continuare turnirul. Guillaume se comportă vitejește, dar și el 


căzu victimă superiorității francezilor și fu capturat. Thibault se 
frecă satisfăcut pe bărbie, în loc să-l fi capturat pe comandantul 
francezilor, devenise el prizonierul lor! Dar scutierul tânărului 
rege se duse la francezi și îl răscumpără pe Guillaume, așa că 
acesta putea să lupte în continuare. Thibault urla la Gilbert, care 
își aștepta stăpânul la o distanţă convenabila. 

— la banii mei și răscumpără-mă imediat! îi ceru el tânărului. 

Spre deosebire de parvenitul Guillaume, el, Thibault de 
Tournai, era fiul cel mare al tatălui său și primea pentru 
întreţinere o sumă apreciabilă, cu care își putea permite cu 
ușurință să se răscumpere și să continue lupta. Chiar dacă i-ar fi 
plăcut să se bucure de favoarea tânărului Henric, e/ nu depindea 
de ea! 

Atât el, cât și Guillaume au fost capturați de încă doua ori în 
acea zi. Thibault era la sfârșitul turnirului mai sărac cu o pungă 
întreagă de bani, așadar, aproape fără mijloace, dar nu era 
dator nimănui cu mulţumiri. Dimpotrivă, Guillaume fusese de 
trei ori răscumpărat și astfel era mai mult decât obligat 
tânărului Henric! 

Ellen încă mai fremăta în urma celor văzute la dueluri, când 
zgomotul minunat și ritmic al ciocanului lovit pe nicovală îi 
ajunse din depărtare la urechi și o reduse la tăcere. De la 
Beauvais visa să făurească doar ea în întregime o sabie. O avea 
demult timp concepută în minte. Trebuia să găsească neapărat 
de lucru la un făurar de arme. Ştia de la Jean că aceștia nu 
aveau ca negustorii un stand cu acoperiș din piele, ci lucrau în 
hambare din piatră ori în grajduri puse lor la dispoziţie pe 
perioada turnirului. Fiecare fierar aducea forja lui, o buturugă pe 
care era fixată nicovala, uneltele, foalele și un troc pentru apă, 
precum o masă pentru expunerea mărfii. Când Ellen intră în 
grajd și dădu cu ochii de produsele expuse, se încinse. De aici 
puteai cumpăra spade, cuțite, elemente pentru mânere și 
gardă, coifuri, zale, lănci de diverse lungimi, sulițe și chiar 
ghioage, ca acelea aduse de primii cavaleri cruciați de la 
sarazini, plus ornamente de scut, ferecături pentru teci de săbii 
și altele. Jean se îndrepta către un bărbat cu păr negru. 
judecând după cele expuse, acesta era un fierar bunicel. 

— Pierre! i se adresă Jean acestuia, ca unui vechi prieten. Vin 
să facem un pariu. Apoi băiatul ridică vocea și continuă aproape 
strigând: Voi, fierarilor, îl provoc pe Pierre sau pe oricare altul 


dintre voi, la un concurs, este vorba despre angajarea acestei 
femei sau ea va lucra o săptămână fără plată. 

Fierarii îl priviră pe Jean cu un interes moderat; nu erau 
interesați de munca unui necunoscut, chiar dacă era gratis. 
Pierre nu reacţiona în niciun fel. 

Deci Jean trebuia să pluseze puţin: 

— Meștere Pierre, chiar vreţi să lăsaţi să vă scape această 
ocazie? 

Fierarul răspunse ceva de neînțeles și făcu un semn a silă. 
Speranţele lui Ellen se prăbușeau. Nici măcar nu îi vor da 
posibilitatea să arate ce știa să facă. 

— Nu ţi-am spus, tânărul meu prieten, că ei nu se tem nici pe 
jumătate de diavol, cât se tem de o femeie. Mai ales dacă ea 
este atât de frumoasă ca prietena ta, și în plus este și pricepută 
în meseria ei? În ce situaţie vor fi puşi, dacă o femeie le va 
dovedi că ea poate fi la fel de bună ca majoritatea bărbaţilor? 
Este vorba aici de onoarea lor! 

În jurul lor se auziră șoapte și huiduieli. 

Ellen îl zări pe Henric le Norrois abia când acesta se făcu 
auzit. A 

Acum în jurul lor se strângeau tot mai mulţi fierari. In această 
situaţie, ei nu îi mai păsa cât de sigură era pe meseria ei, ci se 
temea că se va pune atât pe ea, cât și pe Jean în pericol. Nu o 
interesa ce făcea Henric. Acesta era destul de dibaci pentru a 
profita chiar și de înfrângerea ei. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? întrebă fierarul Pierre, căruia i 
se adresase mai înainte Jean. 

— Această femeie afirma că se poate întrece cu un bărbat în 
ce privește meșteșugul fierarilor, iar dumneavoastră ce îi 
spuneţi? întrebă Henric rânjind obraznic. Nu aveţi chef! Sau 
poate că nu aveţi curaj? 

— Să încerce afară, la potcovari, aici nu ne trebuie începători, 
mormăi Pierre. 

— Nu sunt o începătoare, ripostă Ellen sigură pe ea, deși 
inima îi bătea să-i sară din piept. A confecţiona un cuţit sau o 
spadă ca acestea - arătă ea către exponatele de pe masă - este 
o artă pe care o stăpâniţi bine, meștere, dar și eu pot face așa 
ceva și vreau să concurez cu dumneavoastră! 

— Ha, ha, ia ascultați ce grăiește femeiușcă asta! o ironiză 
Pierre aparent jovial. Nu cumva sunteţi puţin cam slăbuţă 


pentru o meserie atât de grea ca asta? Mie mi se pare că vi se 
potrivește mai bine torsul, brodatul, poate chiar nașterea 
copiilor! 

Pierre fu încurajat de râsetele celor din jur. 

— Atunci cu atât mai ușor ar fi pentru dumneavoastră să 
pariaţi cu mine, propuse Ellen calmă. 

— Niciun fierar de aici nu se va cobori până acolo, încât să 
concureze cu o femeie, răspunse Pierre plin de dispreţ și aruncă 
o privire fierarilor, care confirmară cu toţii. 

— Bine. Dumneavoastră mă consideraţi o ageamie. De ce nu 
căutaţi un ageamiu forţos? Cum ar fi bărbatul acela numai 
mușchi, care taie trunchiuri de copaci afară, în piaţă, ce-aţi zice 
de el? Tocmai îi admiram mai devreme braţele, care sunt mai 
groase decât coapsa mea, râse ea provocator. 

Jean o privi îngrozit pe Ellen. 

— Ești smintită, acela este de câteva ori mai puternic decât 
tine! îi șopti el. 

— Întreabă-l! îl provocă Ellen pe fierar, fără a-i acorda atenţie 
lui Jean. Dacă el este de acord, mă voi întrece cu el. Cine lovește 
mai bine cu ciocanul, acela câștiga! 

Pierre nu se gândi mult. 

— Bine, sa mergem să îl întrebăm! 

leși din fierărie valvârtej, urmat de ceilalţi fierari care strigau 
în gura mare. 

l-au explicat pariul musculosului. Acesta se amuza copios de o 
asemenea prostie și o privi compătimitor pe Ellen. 

— Dacă ea pierde, o săptămână va lucra gratis pentru tine, îi 
explică Pierre. 

— Şi eu ce primesc de la tine, dacă câștig? îl întrebă Ellen pe 
bărbat. 

— Primești jumătate din ce câștig eu pe o săptămână, 
propuse el rânjind. 

— Nu, nu jumătate, ci tot câștigul pe o săptămână, altfel nu ar 
fi drept, îl contrazise Ellen băţoasă. Ori nu prea ești sigur de 
victorie, și îți este frică să accepți solicitarea mea? Ellen afișă 
zâmbetul ei nevinovat și îl privi prietenoasă pe bărbatul cel 
musculos. Apoi i se adresă lui Pierre: Şi, dacă câștig, mă accepți 
să lucrez? 

— Sigur că da! Numai că vei câștiga abia după ce vor îngheţa 
focurile din iad! zise el și râse. 


Când Pierre încercă să-i dea sfaturi musculosului cum se 
lucrează cu ciocanul, acesta făcu un semn de superioritate și îl 
lovi ușor cu palma pe umăr: 

— Meștere, fii liniștit, știu eu cât cântăresc ciocanele voastre! 
Aţi încercat vreodată să ridicaţi vreunul din buștenii mei? Pun 
pariu că nu îl ridicaţi niciun lat de palmă de la pământ. Chiar mă 
bucur să fiu servit o săptămâna de ea! 

Pe Pierre îl supără aerul de superioritate cu care musculosul 
trata munca lui. Un baros nu putea fi mânuit oricum! 

S-au găsit printre ucenici și doi voluntari, care au pus la foc un 
fier și care apoi să îl ţină cu cleștele pe nicovală. Ellen ţinea 
barosul cu mâna dreaptă, fiind atentă să nu îl apuce prea din 
faţă. Cu stânga, conducea mânerul de sub subsuoara dreaptă, 
așa cum făceau toţi fierarii. Începu să lovească în ritm constant. 
Musculosul apucă strâns barosul cu ambele mâini ţinându-l în 
dreptul abdomenului, și de la prima lovitură se lovi tare cu 
coada în stomac. Gemu și căzu grămadă, dar nu se lăsă, ci 
încercă să îl apuce ca Ellen, dar acum îl cam lăsau mușchii. 
Lovea făcându-și vânt, fără niciun ritm, și își pierdea puterile 
văzând cu ochii. 

Piesa lui de prelucrat ieși strâmba ca un cârlig, în timp ce 
fierul prelucrat de Ellen rămase drept așa cum trebuia. Că nu 
era o ageamie, fierarii își dădură seama după primele lovituri de 
baros. Dar sperau totuși că individul musculos va câștiga prin 
forță, însă curând acesta asudă atât de puternic, încât 
transpiraţia curgea de pe el șiroaie, și capul înroșit ameninţa să 
îi explodeze. Când loviturile de lângă Ellen încetară, ea continuă 
să lucreze, fără a îndrăzni să privească alături, pentru a nu 
pierde ritmul. Cineva o bătu pe umăr. 

— Este în regulă, ai câștigat! zise Pierre cu voce abia auzită. 
Dacă te poţi odihni până atunci, poţi să începi să lucrezi de 
mâine. 

Era evident cât efort depunea pentru a părea liniștit. 

— Voi fi aici, răspunse Ellen și lăsă barosul în găleata cu apă 
de lângă nicovală. 

Jean jubila și sări de gâtul lui Ellen: 

— A fost grozav! 

— Mult stimată, aveţi respectul meu! zise Henric zâmbind și 
oferindu-i braţul său. 

Ellen tremura ușor de emoție și se sprijini multumind de 


braţul oferit. De fapt, nu ar trebui să arate că ar avea nevoie de 
sprijin. Deşi câștigase, privea spre ziua următoare cu 
sentimente contradictorii. Spera că Pierre știa să piardă; oricum, 
de mâine lucra pentru el! Se despărţi de Henric și de fierar, și 
împreună cu Jean se îndreptă spre cort. Se gândea cu nostalgie 
la Jocelyn. Îi lipseau atât de mult zâmbetul lui, dragostea lui şi 
încrederea în capacităţile ei! După ce mâncară, Jean îi povesti 
lui Madeleine despre victoria obținută de Ellen. 

— Mai bine mă culc mai devreme, mâine voi pleca cu noaptea 
în cap. Brutarul începe să coacă pâinile înainte de ivirea zorilor. 
Îl va trimite pe fiul lui, ca să mă ia. Deci să nu vă speriaţi că 
mâine-dimineaţă eu voi fi deja plecat. Apoi Jean o întreba pe 
Madeleine: Tie cum ţi-a mers astăzi? Ai găsit de lucru? 

Madeleine confirma: 

— Agnes a zis că pot să-i aduc iarăși apa și pot să ţes. Atâta 
vreme cât bărbatul ei nu este prin apropiere, adăuga ea puţin 
cam jenată. 

— Dar este minunat! 

Jean o mângâie pe obraji. 

Ellen era mișcată de grija lui pentru sărmana Madeleine. Atât 
timp cât el avea grijă de ea, ei îi va merge bine. 


Cu toate că Pierre era foarte respectat de fierari, toată ziua 
aceștia au făcut glume pe seama modului în care a decurs pariul 
și l-au luat peste picior pentru faptul că acum trebuia să 
întreţină și o a doua nevasta. Când Ellen apăru a doua zi la 
fierărie, aceștia rânjeau, dar pe parcursul zilei se calmară și 
curând nu îi mai dădură atenţie. 

La sfârșitul săptămânii, musculosul veni la cortul lui Ellen și, 
fără să i se fi cerut, îi dădu acesteia câștigul lui. 

— Vei mai veni la turniruri? întrebă el. 

— Cred că da. _ 

— Dacă nu vei avea altceva de lucru, mă poţi căuta. li punem 
pe cavaleri să parieze, și eu voi pierde. Asta ar dăuna faimei 
mele și cândva mă voi uri pentru asta, dar o vreme aș câștiga 
bani buni astfel, propuse el. 

— Dacă se poate, prefer să câștig banii făcând fierărie. 

Ellen se strădui să nu pară înfumurată. 

— Cum vrei. Dar, dacă îţi schimbi părerea... 

— Ştiu unde te voi găsi. 


Ellen dădu din cap și se simţi ușurata când acesta plecă. Chiar 
dacă îl învinsese la proba cu barosul, era mai bine să nu aibă 
drept dușman pe cineva ca el. 


Neuchâtel-en-Nrap, mai 1172 


Începând din toamna anului care trecuse, Ellen, Jean şi 
Madeleine au fost prezenţi ba la un turnir, ba la altul. La început, 
tremurase, așteptând ca Pierre să îi dea din nou de lucru, apoi 
devenise ceva ca de la sine înţeles să fie angajată. Totuși, Pierre 
nu îi devenise prieten, spre deosebire de veselul Henric le 
Norrois. Ellen îi recunoștea de departe râsul gutural. Ca și de 
data aceasta, se apropie de el pe furiș, pentru a-l bate pe umăr 
de la spate. Dar în ultima clipă îl recunoscu pe bărbatul de lângă 
Henric și înlemni. Exact când era pe punctul de a se îndepărta 
cu inima ce parcă îi sărea din piept, fu descoperita de Jean. 

— Ellenweore! Henric! strigă acesta luptându-se cu mulțimea 
ca să se apropie. 

Henric se întoarse: 

— Jean! îl bătu pe umăr pe tânăr, când acesta ajunse lângă el. 
Nu o strigai și pe Ellenweore? Ea unde este? 

Henric privi în jur și o descoperi și el. 

Aceasta stătea ca lovită de trăsnet. 

— Ellen, ce mai faci? O salută el. 

Exact în acel moment, se întoarse și însoţitorul lui. 

Lui Ellen i se urca sângele la cap când privirile lor se întâlniră. 

Privirea lui Guillaume îi cerceta curioasa chipul. 

— Ne cunoaștem? 

Privirea lui Guillaume rămăsese pironită asupra ei. 

„Au trecut cinci ani de când m-a văzut ultima dată, și atunci 
mă credea băiat”, încercă Ellen să se liniștească, apoi dădu din 
cap. 

— Scuzaţi-mă, trebuie să plec. Treburile! 

Făcu politicoasă o plecăciune și plecă în fugă. 

— Doamne, Guillaume! Ce impresionezi femeile! Henric râse, 
apoi adăugă: Nici nu am avut timp să vă prezint și a și fugit de 
tine. 

Guillaume privea surprins în urma ei. 


Ellen se grăbea să ajungă la fierăria lui Pierre. Întreaga zi, nu 
se gândise la nimic altceva decât la întâlnirea cu Guillaume. Și, 
în aceeași măsură în care spera să îl revadă curând, se și temea 
că acesta o va recunoaște. Vederea lui îi făcuse inima să bată 
mai puternic și îi declanșase un sentiment cald, plăcut. Ellen era 


cu gândul aiurea, iar Pierre o tachina fără milă. Ellen se gândi la 
cearta cu Donovan și încercă să revină la realitate, pentru ca 
Pierre să nu regrete că o primise la lucru. Când seara se 
întoarse acasă, Jean se afla deja în cort și pregătea masa. 
Madeleine încă nu sosise. 

— Ce era cu tine azi-dimineață? 

— La ce te referi? făcu Ellen pe neștiutoarea. 

— Te-ai roșit şi ai fugit când l-ai văzut pe tip. Îl cunoști? 

Ellen vru să nege, dar se gândi că era mai bine să îl aibă pe 
Jean ca aliat și de aceea confirmă. 

— Oh, la, la! zâmbi Jean cu gura până la urechi. Eşti 
îndrăgostită de el! Jean dădu din mână în sus și în jos, și 
adăugă: /'amour, l'amour, toujours l'amour! Ce s-ar putea face 
împotriva dragostei? 

Ellen îl fulgeră cu privirea. 

— El mă cunoaște ca Alan, băiatul de la fierărie, asta este 
problema. 

— Cum? Nu înţeleg. 

Jean o privi iritat. 

— Eu am trăit deghizata în băiat la Tancarville, unde era el 
scutier. Am învăţat să lupt cu spada de la el. Nu trebuie să afle 
niciodată că eu și Alan suntem aceeași persoană, pentru că 
niciodată nu mi-ar ierta o minciună ca asta! 

— Ai măcar idee cine este el? 

— Sigur. Îl cheamă Guillaume... și ce-i cu asta? 

— Şi este profesorul tânărului rege, asta nu știai? 

— Nu! se miră Ellen. Dar imediat un zâmbet îi lumină chipul. 
De fapt, nu mă surprinde. Mereu spunea că vrea să devină 
cavaler al regelui. Dar nu credeam că va reuși atât de repede. 
Când într-o zi bătrânul rege va muri, iar fiul lui se va urca pe 
tron ca rege al întregului regat, William va realiza tot ce spera. 

— William? 

— În Anglia, acesta este numele lui. Este englez, ca și mine, 
de aceea îi spuneam așa deseori. 

Ellen zâmbi melancolică. 

— Atunci va trebui să te dezobișnuiești cât mai repede de 
asta, ca să nu își dea seama cine ești, îi recomanda insistent 
Jean. 

— Visurile mele sunt încă atât de îndepărtate! oftă ea cu 
tristeţe. 


Madeleine intră în cort aproape furișându-se și se retrase într- 
un colț murmurând un cântec. Scoase o monedă din buzunar și 
o privi fericita. 

— De unde ai atâţia bani? se interesă bănuitor Jean și privi 
moneda mai de-aproape. 

— Mi-a dat-o un cavaler. Un cavaler frumos. Voia să știe cine 
este ea. 

Madeleine arătă către Ellen. 

— Și tu ce i-ai spus? 

Ellen o apucă de umăr și o cam zgâlţâi puţin. 

— Că te cheamă Ellenweore și că ești prietena mea. Altceva 
nimic. 

— Şi pentru asta ţi-a dat atâţia bani? 

— Da. 

Madeleine radia. 

Jean și Ellen se priviră unul pe altul. 

— Acesta nu poate fi decât Guillaume! 

— Nu îţi face nicio grija! Madeleine nu știe nimic despre 
trecutul tău, șopti Jean încercând să o mai liniștească pe Ellen. 


Își găsise liniştea aproape nouă luni, iar acum ea îl bântuia din 
nou! Thibault se grăbi să ajungă la cortul lui. Inima parcă îi 
ardea, doar Rose mai putea să îi mai aline chinul. Thibault se 
șterse la ochi, de parcă astfel putea să alunge imaginile care îl 
torturau. Ellen abia îl descoperise pe Guillaume, era îmbujorata 
și arăta mai bine decât oricând. Thibault respira cu greutate. 
Mica prostituată, prostuţă, care afirmase că i-ar fi prietenă, nu îi 
spusese nimic pentru moneda de argint, în afară de ceea ce el 
știa demult, totuși o tratase prietenește, pentru că oricând era 
de folos să aibă un spion în cortul lui Ellen. Thibault zâmbi 
lugubru. 

— Rose? Privi nerăbdător în cort. Acesta era aranjat cum 
trebuia, dar era gol. Rose! urlă el, dar nu se întâmpla nimic. 

Când aceasta apăru în cele din urmă, Thibault stătea indispus 
pe scaunul lui. 

— Unde ai fost? se răsti el la fată. 

— Am cumpărat câteva bentiţe drăguţe și o bucată minunata 
de stofă! 

Rose veni în fugă lângă el, se așeză la picioarele lui și îl ajută 
să-și scoată cizmele. 


— Ca să fiu frumoasă pentru tine! 

Cobori cochetă privirea, pentru a-l mai calma. 

— Nu vei mai părăsi cortul decât cu permisiunea mea! 

— Dar... vru să riposteze Rose. 

— De data aceasta, ţii să păstrezi neapărat copilul sau 
scăpăm de el? întrebă Thibault ameninţător. 

Rose clătină capul plecat: 

— Dacă asta dorești, bineînţeles că rămân aici. 

— Așa îmi placi mai mult! Thibault o privi plin de dorinţe și o 
trase spre pat. Hai, roza mea! 

De când Rose era gravidă, el o dorea mai puţin și, după ce se 
culca cu ea, se simţea nesatisfăcut. 

— Du-te și adu-mi-o pe Margaret! Lacrimile din ochii ei nu îl 
înduplecau. Termină cu văicăreala și bucură-te că nu te trimit la 
dracu’ cu bastardul tău cu tot, se răstea la ea și se tolăni pe 
blana folosita ca pătură. 

Bineînţeles că Rose știa ce va face el cu Margaret, și tocmai 
asta reprezenta plăcerea lui. Dumnezeule, de ce trebuia să fie el 
singurul care suferea? Putea durerea resimţita de Rose să fie 
mai mare văzându-l cu alta decât durerea lui când o vedea pe 
Ellen cu alți bărbaţi? Numai gândul la Ellen și îi îmbăţoșa sexul, 
și atunci intervenea și Margaret. Rose trebuia să creadă că asta 
se petrecea din cauza lui Margaret. Tânăra servitoare era suplă, 
aproape slabă, avea o faţă îngustă, ochii apropiaţi și buze 
subţiri. Nimic din ea nu amintea de Ellen, care deborda 
vitalitate, cu excepţia poate a culorii pârului ei. Thibault puse 
mâna pe zulufii ei lungi. Erau mai lungi și mai subţiri ca ai lui 
Ellen, dar când strângea din ochi, uneori reușea să își imagineze 
că o ţinea în braţe pe Ellen. 

— Așteaptă afară! gâfâia el, și Rose ieșea cât putea de 
repede. 

— Oh, Ellen! gemea el la urechea slăbuţei slujnice. 

— Pe mine mă cheamă Margaret, reclama aceasta încet. 

— 'Ţine-ţi gura și stai pe mine! îi ordona Thibault grosolan și îi 
frământa fundul plat până acesta se înroșea. 


Ellen se concentra la fierărie asupra lucrului și nu observa că 
era supravegheată. Se străduia să nu se gândească la 
Guillaume atât de mult, deși îi era greu să o facă. Intre timp, 
începuse turnirul și, din ce aflase Jean despre Guillaume, acesta 


făcea parte probabil dintre primii care se avântau în vălmășagul 
luptei. Când Henric le Norrois veni după-amiază la fierărie, Ellen 
speră că acesta nu va face referire la ciudatul ei comportament 
de la întâlnirea cu Guillaume. 

— Ai cu siguranţă un foarfece pentru tăiat tabla, zâmbi larg 
Henric în loc de salut. 

Ducea de braţ un neajutorat cavaler cu capul blocat în coiful 
complet turtit și strâmbat. Viteazul erou își pierduse orice 
posibilitate de a se orienta și era pur și simplu condus. 

— Loviturile primite nu i-au deblocat coiful, ba chiar l-au fixat 
mai bine! Abia mai poate respira, sărmanul! Ai putea să i-l scoţi? 

Ellen chicoti. Cât de puerili erau și cavalerii aceștia, se băteau 
și în vreme de pace! 

— Nu va fi tocmai plăcut! îl avertiză ea și aduse cleștele și 
foarfecele pentru tablă. 

— Nu este prima dată, el cunoaște procedura. Fii totuși 
atenta. Este un luptător care promite mult, deși actuala stare în 
care se află nu îl recomandă ca atare. 

Henric îi făcu cu ochiul lui Ellen. 

Bărbatul cu coiful mormăi ceva prost dispus și îl ocări, cu 
rezonanţe de tinichea, pe Henric. 

Ellen dădu din cap zâmbind și se apucă să îl elibereze pe 
cavaler din temniţa lui turtită. Îi vâri în mână un clește lui Henric 
și îl rugă să o ajute, pentru ca viteazul să nu se aleagă cu capul 
rănit. 

— Dar coiful nu va mai putea fi utilizat după asta. Se poate 
valorifica doar ca fier, avertiză ea și se puse pe lucru. 

Henric le Norrois nu ţinu suficient de bine cleștele, care 
alunecă de mai multe ori. 

— Ce păcat că Pierre nu este aici! Dumneavoastră nu îmi 
sunteţi de mare folos. Ţineţi-l ca lumea! ceru ea gâfâind și 
smucind coiful, până ce capul cavalerului fu eliberat. 

Ellen puse deoparte coiful făcut zob și se interesă cum se mai 
simte cel eliberat. 

— Cum vă... 

Când văzu cine fusese imobilizat sub coif, restul frazei îi 
rămase nerostit. 

— Încă îmi mai rezonează capul, răspunse Guillaume, fără a o 
privi. Când în cele din urmă ridică privirea, rămase și el cu gura 
căscată. Tu? întrebă el nevenindu-i a crede. 


— Milord! 

Ellen se înclină și privi în jos. Cu siguranță, era mai bine ca el 
să nu poată să îi vadă fața mai mult timp. 

Guillaume se scărpina în cap. 

— Trebuie să îmi continui munca, spuse Ellen și îi întoarse 
spatele precipitată. 

— Cât îţi datorez? 

— Nimic, nu a fost mare lucru. Și, în plus, sunteţi un prieten al 
lui Henric. Dacă vreţi, puteţi lăsa coiful aici. 

Ellen rămase întoarsă cu spatele, cu toate că era o impoliteţe 
să nu îl privească. 

— Îți mulțumesc. 

Guillaume puse pe masă o monedă de argint, dar nu dădea 
semne că s-ar pregăti să plece. 

Henric înţelese imediat semnul făcut de Guillaume și ieși din 
fierărie. 

Ellen încercă să facă abstracție de prezența lui Guillaume, dar 
privirea lui îi ardea spatele ca soarele de iulie la amiază. 

— Acum am priceput! strigă el deodată bucuros. 

Ellen tresări, și o sudoare rece îi cuprinse ceafa. 

— Tot timpul mi-am frământat creierii ca să îmi dau seama de 
cine îmi amintești. 

Ellen simți că va vomita. Ca să nu atragă atenţia, luă moneda 
cu degetele tremurânde și o băgă în punga de la brâu. 

— Da! Cred că îl cunosc pe fratele tău! 

— Fratele meu! 

Ea ridică surprinsă privirea. 

— Da, Alan, un tânăr fierar din East Anglia, l-am cunoscut la 
Tancarville! Henric mi-a spus că și tu ești din Anglia, ca mine. 

Ellen nu reacţiona imediat. Se gândea intens la ce ar trebui să 
spună. 

— Este fratele tău, nu? Arătaţi ca doi gemeni. Alan mi-a fost 
bun prieten, pe când eram scutier. Nu ţi-a povestit despre mine? 
Guillaume mă numesc. 

O privea întrebător pe Ellen. 

El însuși îi furnizase cea mai bună explicaţie. 

— Ba da, sigur. Deci dumneavoastră sunteţi, abia putu ea să 
vorbească și zâmbi. 

— El ce mai face, este și el aici? 

— Nu, răspunse Ellen. 


Ce să spună? Să născocească o istorioară? Şi dacă Guillaume 
mai remarca ceva? 

— Este mort, spuse ea și încercă să pară marcată. 

Şi, evident, reuși, pentru că Guillaume o privi cu ochi mari. 

— Nu știam! Cum s-a întâmplat? 

— | s-a umflat gâtul, până când s-a sufocat. O mulţime de 
oameni au murit în acea iarnă. 

Ellen se mira ea însăși de ce spunea. Cum de îi trecuse așa 
ceva prin cap? 

— Proastă treabă, zise Guillaume și dădu gânditor din cap. 
Faci și tu fierărie? 

— Este o chestiune de familie. 

Ellen simţi cum îi tremura vocea. „El va descoperi totul și 
acesta îmi va fi sfârșitul” gândi ea. 

— Alan a vrut tot timpul să făurească o spadă pentru rege. 

Vocea lui Guillaume era melancolică. 

— Aceasta este și dorinţa mea! 

Ellen îl privi scurt pe Guillaume în ochi, și stomacul i se 
strânse ca atunci, în pădure, când el stătea în spatele ei, pentru 
a-i conduce braţul, când îi simţise în ceafă respiraţia caldă. 

— Când tânărul rege va avea bani cândva, ceea ce s-ar 
întâmpla probabil abia după moartea tatălui său, am să îi spun 
despre tine. Cu condiţia să fii la fel de bună ca Alan! 

Guillaume zâmbi. 

Ellen cobori privirea și roși. 

Deodată, Guillaume se clătină și păli. 

— Ce aveţi? 

Ea sări la el și îl apucă de braţ cu putere. 

— Am ametit, capul meu... 

Guillaume nu mai continuă. 

— Lovitura la cap! Concluziona Ellen și îl conduse afară. Aveţi 
nevoie de aer curat. Și mai trebuie și să vă odihniţi. Dacă îmi 
spuneţi unde se află, vă însoțesc până la cortul dumneavoastră. 

— Mulţumesc! 

Guillaume respira adânc și rămase totuși pe loc, pentru că în 
faţa ochilor lui totul se învârtea. 

Pierre trebuia să revină dintr-o clipă într-alta, așa că Ellen îl 
rugă pe un alt fierar să fie atent la lucrurile ei și îl însoţi pe 
Guillaume. 

— Corturile noastre sunt cam departe de aici, exact de partea 


cealaltă a pieţei, într-o mică vale, explică 

Guillaume. Ne-am putea așeza un moment? O ruga el pe Ellen 
după o vreme și rămase în picioare. 

Ea știa sigur că Pierre se va înfuria dacă ea lipsea atât timp, 
dar nu era în stare să îl părăsească la nevoie pe Guillaume. 
Farmecul lui era același. Ba chiar părea ca era mai puternic 
decât la Tancarville. Lui Ellen îi făcea plăcere sa îi ţină braţul 
puternic și să meargă atât de aproape de el. Mirosea a cal șia 
piele, ca și înainte. 

— Bine, spuse ea și privi în jur. La marginea pădurii, nu 
departe de ei, era un copac doborât de vijelii. Va puteţi odihni 
acolo, pe bușteanul acela. 

Guillaume nu dădu drumul braţului ei în timp ce se așezau. 
Așa că ei nu îi rămase altceva de făcut decât să se așeze lângă 
el. Străbătuseră cam o jumătate din drum, și acum puteau privi 
piaţa. De cealaltă parte a pajiștii mari, aflate în faţa lor, se aflau 
corturile cavalerilor. Abia acum Ellen observă că erau singuri. 
Avea gura și gâtul uscate. Işi trecu limba peste buze și înghiţi în 
sec. 

Guillaume o privi îndelung. 

— In viaţa mea nu am mai văzut ochi atât de verzi, începu el 
și îi aranja o șuviţa de pâr căzuta pe frunte. Am spus mai 
devreme ca Alan și cu tine semănaţi ca doi gemeni? Desigur că 
a fost o prostie. Aș fi observat dacă el ar fi avut ochi la fel de 
verzi ca ai tai. 

Ellen zâmbi. „Cât de orbi sunt unii oameni... îndeosebi 
bărbaţii”. 

— Şi, în afară de asta, tu ai mult mai mulţi pistrui mici și 
obraznici! O tachina el. 

Aici Guillaume avea dreptate. Când rămăsese gravidă, aceștia 
se înmulţiseră brusc. Se gândi la Thibault și la ziua în care 
fusese pe punctul de a muri în pădure din cauza hemoragiei, și 
brusc privirea i se întunecă. 

— Doar nu te-ai supărat din cauza pistruilor? întrebă surprins 
Guillaume. 

Ellen clătină din cap: 

— Amintiri urâte. 

Guillaume păru a crede că ea se referea la moartea fratelui ei, 
pentru că o mângâie pe cap cu gingășie. 

— Totul va fi bine. 


Ellen sări în picioare și vru să îi spună adevărul, dar, înainte 
de a fi apucat să scoată o vorbă, se ridică și el, o trase spre sine 
și o sărută. 

Sărutul lui era cu totul altfel decât sărutul ușor, abia căutat al 
lui Jocelyn. Sărutul lui Guillaume era ca el însuși, provocator, 
excitant, plăcut, periculos de la început până la sfârșit și 
irezistibil. Ellen era atât de răscolită, încât nu mai respira. Auzea 
sângele bătându-i în tâmple și își pierdu și ultima urmă de 
rațiune. Guillaume o ţinea strâns, de parcă nu voia să îi mai dea 
drumul niciodată. Degetele lui i se înfigeau în spate. „Trebuie să 
termin cu asta și să plec, acum, imediat, înainte de a fi prea 
târziu! El este un cavaler normand, nu este pentru mine”, astea 
erau gândurile care îi bubuiau în cap. Il săruta pe Guillaume cu 
toată pasiunea care se adunase în ea. Îi simţea prin haine 
căldura trupului și dorinţa. O strângea și începu să o dezmierde, 
nu gingaș ca un adorator, ci provocator ca un amant. Ea ar fi 
trebuit să se smulgă. Mai era posibil să se întoarcă, dar 
genunchii o lăsau și i se dădu lui Guillaume, care părea că brusc 
se însănătoșise. Mâinile lui coborâră de pe umeri pe sâni, 
încercând să îi pipăie prin haine. Ellen găfâia dăruită și disperată 
din plăcere. Guillaume o trase în pădure. O lipi de un fag gros, îi 
ridică rochia și împinse piciorul drept înainte. De la genunchi 
mâna lui alunecă ușor, dar hotărâtă în sus, până când se opri 
între picioarele ei. 

— Eşti minunată! rosti el răgușit, și gura lui moale o sărută 
mai întâi pe gât, coborând apoi mai departe, până la sâni. 

Ellen gemea de plăcere. 

Mâna lui Guillaume aluneca înainte și înapoi între picioarele 
ei, până când ea aproape că leșină dorindu-l. El își desfăcu 
cumva pantalonii și își eliberă mădularul. Ellen nu îl văzu, nu îl 
atinse. Închise ochii și se lăsă în voia lui. Între voluptate și 
teamă, tremura sub atingerea lui și nu se opuse când el o 
pătrunse. Thibault era uitat. Fiori plăcuţi o pătrundeau și căldura 
îi umplea pântecele. Guillaume ieșea din ea aproape complet, 
pentru ca apoi să o străpungă din nou cu noi forţe. Ellen se auzi 
icnind. Întreg trupul ei era lacom de el și în ea exista doar 
dorința ca această clipă să nu se sfârșească niciodată. Deodată, 
gemu și Guillaume, se cabră și se revărsă în ea. Trupul ei fu 
cuprins de un val de căldura, în timp ce pântecele i se umplu de 
zvâcniri surde. După ce el se retrase, Ellen era mai istovită 


decât după o zi lungă de lucru. Guillaume o mângâie ușor pe 
obraji și îi zâămbi. Ellen se simţea ca sugrumata. O lacrimă 
fierbinte i se prelinse pe faţă. Guillaume o luă de bărbie, i-o 
ridică, și îi șterse lacrima cu degetul mare. 

Ea abia îngăimă: 

— Nici nu știu de ce eu... 

— Sst! 

Guillaume îi puse degetul arătător pe buze și o sărută iarăși. 

După ce își puseră hainele în ordine, părăsiră pădurea. Ellen 
se simţea ca un copil care făcuse ceva interzis, în timp ce 
Guillaume nu părea afectat de cele întâmplate. Spăsită, ea evita 
să-l privească. 

— De aici puteţi ajunge singur la cortul dumneavoastră? 
întrebă ea, continuând să privească în pământ. 

— Sigur. Guillaume o trase spre el și adăugă: Mâine este 
duminică, tu nu lucrezi. Ne întâlnim aici, la prânz, da? 

Ellen confirmă fără vlagă. 

— Eşti minunată și foarte excitantă. 

EI îi zâmbi fudul. 

Ellen nu știa ce să creadă. Jocelyn îi vorbise despre iubire. 
Jocelyn... care rămăsese doar o palidă amintire. Guillaume i-l 
scosese din inimă. 

Întorcându-se la fierărie, Ellen se simţi puternică şi sigură pe 
sine. Trebuia să înceapă neapărat să lucreze la spada de care 
obsedata de luni de zile. Ştia precis cum va arăta aceasta, cum 
îi va fi mânerul, cât va fi de lungă și de lată și cum îi va 
confecţiona garda și teaca. Avea deja și un nume! Acesta 
apăruse de la sine cândva, i se cuibărise în cap și îi cerea tot 
mai insistent: „Făurește-mă!” 

— Athanor, șopti Ellen. 


A doua zi la amiază, se duse în pădure cu inima bătându-i 
puternic. Străbătu agale drumul gloduros și se bucură de 
frumoasa zi de primăvara. Soarele făcea să strălucească tot 
cerul azuriu ca o mare de albăstrele. larna fusese în cele din 
urmă învinsă. De Paște, fuseseră câteva zile însorite, dar apoi se 
făcuse din nou frig. Acum părea că nimic nu mai putea opri 
vremea frumoasă. Peste tot înfloreau  traista-ciobanului, 
păpădia, sclipeţii și urzica. Afinele își expuneau primele flori, și 
la margine de drum erau nenumărați bănutți, floarea preferată a 


lui Ellen. Se spunea în taină că unele femei o foloseau pentru a 
scăpa de sarcinile nedorite, dar ea prefera să nu se gândească 
la asta. Pe Thibault și-l alungase din amintire. „Este trecutul, 
gândea ea, totul a trecut. Trebuie să uit.” în depărtare, pe 
dealuri, se vedeau meri în floare, plini de lumină. Peste câteva 
luni, vor produce fructe gustoase, dar Ellen va fi atunci departe. 


Ajunse la locul de întâlnire stabilit cu Guillaume mai repede 
decât se așteptase. Se așeză pe buștean și așteptă. La 
picioarele ei înflorea alb gingaș rostopasca. 

Ellen se gândi la Claire și la băutură pe care ea i-o pregătise 
din această plantă. Femeia dăduse amestecului cu vin o aromă 
unică, pe care Ellen aproape ca o simţi când mirosi floarea. 

Brusc, apăru Guillaume în faţa ei. 

— Zâmbești! spuse el vizibil bucuros. 

Ellen nu îl auzise venind și îl privi surprinsă. Clipea, pentru că 
soarele din spatele lui o orbea. 

— Astăzi, ești și mai frumoasă, zise el, se așeza alături de ea 
și îi întinse un buchet de flori albe. 

— Lăcrămioare! 

Ellen era mișcată. 

Un moment, tăcură amândoi. Guillaume o privea curios, și 
Ellen deveni neliniștită. 

— Curând, voi începe să lucrez la o spada, spuse ea și privi 
încurcată într-o parte. 

Guillaume nu insistă asupra subiectului. O apucă de bărbie, îi 
întoarse fața către el și o sărută cu pasiune. Ellen uită de 
fierărie, de spada și de trecut și trai sărutul și alintările lui. 
Guillaume se ridică și o trase după el. 

Abia acum Ellen observă pătura pe care acesta o adusese cu 
el. „Ca să vezi, îi trecu ei prin cap, s-a pregătit, știe exact ce 
vrea, și asta, și asta este numai un lucru. Este un bărbat cu 
experienţă. Dacă cumva crezi că pentru tine simte ceva mai 
mult decât pentru o oarecare alta, te înșeli.” Ellen nu merse mai 
departe cu acest gând. 

Guillaume o conduse la pajiște. larba nu era încă prea înaltă, 
de aceea Ellen clătină din cap. 

— Nu aici, aici putem fi văzuţi, zise ea și roși. 

Guillaume nu păru deranjat, întinse pătura pe jos și o trase și 
pe ea. 


Imediat ce buzele lui o atinseră și când o trase spre el, 
rezistența ei dispăru. Se lăsă în seama lui, uită deloc și timp 
până când amândoi obosiră de iubire. 

Rușinată, își aranjă hainele, în timp ce Guillaume se îmbrăca 
fără nicio jenă. Ellen se gândea febril la ce discutaseră pe când 
erau prieteni în Tancarville. Dar nu putea să își amintească nici 
măcar un amănunt. De pe buzele ei nu voia să iasă nicio vorba 
rezonabilă. Alan era cu adevărat mort. 

Guillaume se întinsese iarăși în iarbă și privea cerul. 

— Povestește-mi despre spadă, spuse el în cele din urmă, se 
întoarse pe burtă și se sprijini în coate. O fixa cu privirea ochilor 
lui albaștri. 

— Aţi... 

— Tu! O întrerupse el. 

— Eu? 

— Să mă tutuiești! 

— Bine. 

Nu îi venea greu să îl tutuiască, Alan o făcuse deja. 

— Deci ai auzit ce am spus mai devreme! îl fulgeră ea cu 
privirea. 

— Bineînţeles că am auzit. Dar, pentru că tu ești sora lui Alan, 
m-am temut că toată după-amiaza o vom petrece cu expuneri 
despre spade, dacă aș fi întrebat ceva. Mărturisesc că pofta mea 
pentru tine era prea mare. 

O gâdilă cu o floare culeasă de el și o sărută. 

Ellen se încruntă. 

— Pofta pentru mine? Sună... 

— Sună a turtă dulce ori a fructe dulci, ripostă el zâmbind și îi 
sărută rochia în locul sub care bănuia că se află sfârcul. 

— Eşti imposibil! 

— Ştiu. Guillaume o privi mimând vinovăția şi adăugă: Dar 
acum vorbește-mi despre spadă! 

Ellen nu reuși să se supere pe el. 

— Bine, zise ea oftând. Și, când va fi terminată, ţi-o voi arăta. 
Va fi o spadă specială, pentru că o voi face fără ajutorul altor 
meșteșugari. Voi făuri nu doar lama, ci întreaga spadă. 

Guillaume o privi uimit. 

— Dar cum vei face asta? 

— Eu știu să fac mai mult decât partea de fierărie. 

— Ah, da? Ca și cum nu aș fi observat asta, zise el și, cu un 


sărut furtunos, o aruncă înapoi în iarbă. 

Mâinile lui se plimbară de-a lungul trupului ei și pentru a doua 
oară se lăsară în voia jocurilor dragostei. Când se ridică, Ellen 
gâfâia epuizată. 

— Eu cred că unica spadă care te interesează cu adevărat 
este asta! 

Ea zâmbi obraznic și arătă spre poala sa. 

— Hm... ar putea fi ceva adevăr aici, cel puţin atât timp cât 
ești în preajma mea. Așa că fă-mi plăcerea și nu te mai arăta pe 
la turniruri, altfel am să pierd și cămașa de pe mine. 

Râse zgomotos și îi sărută vârful nasului. 

Se despărţiră abia când soarele apunea. 

— Mâine, trebuie să mă trezesc devreme, este mai bine să 
plec acum. 

Ellen își trecu degetele prin pâr pentru a-l mai aranja înainte 
de a-și reface cocul. 

— Mâine, nu am timp, și peste două zile trebuie să plecăm, 
așa ne rămâne doar ziua de poimâine, explică Guillaume ca pe 
ceva normal și o trase din nou spre el. Abia aștept, vrei să îmi fii 
fidelă până atunci? 

Ellen îl privi consternată: 

— Crezi cumva că eu obișnuiesc ba să mă duc în pădure cu un 
bărbat, ba să mă întind cu altul pe pajiște? întreba ea cu 
aroganță și fără să vrea se îndepărtă de el. 

În loc să-i răspundă, el o sărută din nou. 


Thibault îl urmărise pe Guillaume. Pătura pe care o luase 
mareșalul cu el putea să însemne doar că acesta planificase o 
întâlnire de dragoste, și Thibault voia să se convingă dacă era 
așa. Partea proastă era că mareșalul părea îndrăgostit. Acesta 
mergea agale fâlfâind pătura și culegând lăcrămioare de pe 
marginea drumului. Thibault se gândi că Guillaume era fie un 
seducător șmecher, fie era îndrăgostit până peste cap. Deși în 
adâncul fiinţei lui știa sigur cu cine se întâlnea Guillaume, mai 
spera că putea fi vorba despre alta. Poate că ea nu va veni. 
Thibault se furișa neobservat în urma lui. Apoi o văzu pe ea 
șezând pe buștean, cu părul sclipind roșu în lumina soarelui, de 
parcă luase foc. Primul sărut între Ellen și Guillaume îl izbi ca un 
trăsnet. Îl resimţi mai râu decât odinioară pe cel cu Jocelyn la 
Beauvais! Poate că din cauză că îl dispreţuia atât de mult pe 


Guillaume ori din cauza luminii emanate de Ellen. 

Când cei doi s-au iubit în iarbă, Thibault i-a pândit, și a plâns 
de disperare. Ellen în braţele lui Guillaume - asta era prea mult! 
Lovea pământul cu pumnii și își îngropa faţa și lacrimile sub 
mânecă. A-l îndepărta pe Jocelyn nu fusese greu, dar cu 
Guillaume se putea să nu meargă atât de simplu. 

Dar nu exista altă cale, trebuia să o câștige pe Ellen pentru el. 
Şi, dacă ea nu voia de bunăvoie să fie a lui, va găsi el un motiv 
convingător ca ea să se răzgândească. Cândva Ellen avea să-i 
aparţină! 


August 1172 


— La următoarele două, trei turniruri nu voi putea lua parte. 
Tânărul Henric are obligaţii, explică Guillaume, care luă un fir de 
iarbă și cu el mângâie gâtul lui Ellen. De trei luni se întâlneau la 
turniruri de câte ori se putea, pentru a face dragoste. Guillaume 
adăugă: Cred că la începutul lui octombrie cel târziu ne vom 
revedea. Până atunci, va trebui să visezi la mine. Și să nu mă 
uiţi! O atenţiona el serios. 

— Ah, dar tu la cine vei visa? îl tachina Ellen. 

— Tu ce crezi? 

El o privi mustrător. 

— Eu cred că acum trebuie să plec, altfel Pierre îmi ia capul. 

Ellen se ridică în picioare. Nu voia să înceapă să plângă, de 
aceea îl sărută pe Guillaume doar pe frunte, își aranja părul și 
hainele și plecă în grabă. Dar se mai întoarse o dată, pentru a-i 
face semn cu mana, însă el era ocupat cu încălțatul cizmelor și 
nu O văzu. 


Spre uimirea ei, Pierre nu era deloc supărat, cu toate că ea 
venise iarăși târziu. Ba dimpotrivă, rânjea cu gura până la urechi 
când o văzu sosind. 

— Așa, așa, deci este adevărat că ai ceva cu profesorul 
tânărului rege. Dădu din cap aprobator. Toată stima, nu te-aș fi 
crezut în stare. Dar cine știe, poate că asta ne va aduce cândva 
o comandă regală! 

Ellen își dădu seama că se înroșise ca focul și nu îndrăzni să îl 
privească în față pe Pierre. Vru să spună că tânărul rege era 
lipsit de mijloace, dar se răzgândi și folosi ocazia în favoarea ei: 

— Trebuie să fac o spadă. Sir Guillaume vrea să vadă ce pot. 
Îmi vei permite ca atunci când termin treaba seara, să lucrez la 
ea în fierăria ta? 

Pierre o privi surprins. Îşi frecă gânditor barba și în cele din 
urmă mormăi: 

— Fie! 

Probabil că era cam indispus, pentru că pe Guillaume îl 
interesau armele făurite de ea, și nu cele făurite de el. 

Ellen se bucură în liniște și se apucă de treabă plină de voie 
bună. 

— Îmi poţi da și fierul? Bineînţeles că ţi-l voi plăti, se interesă 


ea seara, după ce își terminase treaba. 

În loc de un răspuns, se alese din partea lui Pierre cu un 
mormăit neinteligibil. Ellen îl luă drept o confirmare și se apucă 
să scotocească prin rezerva de fier. Din cel mai îndepărtat colț, 
scoase la iveală o bucată de fier neprelucrat, de o duritate 
neobișnuită. 

— Ce vrei să faci cu el? 

Pierre izbucni în râs. 

— În niciun caz să coc pâine, ripostă Ellen căutând mai 
departe materiale. 

— Bucata aceea de fier este atât de casantă, încât se va 
sfărâma dacă vei încerca să o prelucrezi. Chiar vrei să faci din 
ea o spada? 

Pierre dădu din cap distrat și slobozi un șuierat printre dinţi. 

— Dacă este un material atât de prost precum zici, sper că 
mi-l dai pe puţini bani. 

— Nu am spus că ar fi prost, răspunse Pierre pripit. Doar că 
necesită multă muncă, foarte multă muncă. 

— Cu siguranţă că mi-l vei da pe un preţ bun! 

Pierre pufni. 

Ellen nu se lăsă. Desigur că fierarul avea dreptate. Fierul ales 
de ea era neobișnuit de dur, dar tocmai din acest motiv îl 
alesese. Ea știa că pentru o lamă de excepţie era bun doar un 
material bine curăţat, fără resturi de zgură și fără impurități. 
Pentru a obţine o astfel de puritate, fierul trebuia îndoit de 
multe ori. Dar, pentru că la fiecare îndoire se pierdea din 
duritate, fierul trebuia să fie la început deosebit de dur. Cei mai 
mulţi fierari se temeau să prelucreze un astfel de fier casant, 
pentru că asta cerea mult efort. În mod normal, erau suficiente 
trei, patru proceduri de îndoire pentru a realiza o spadă 
obișnuită, dar Ellen intenţiona să făurească o spadă 
excepţionala și voia să îndoaie fierul de șapte ori, pentru ca 
acesta să fie deosebit de pur, rezistent și mai tăios decât toate 
celelalte spade. Ştia că Guillaume era în stare să aprecieze 
acest lucru, așa că Athanor avea să fie ceva deosebit. Din 
rezervele lui Pierre, mai alese o bară de metal, pe care voia să o 
utilizeze ca miez al lamei, și o bucată obișnuită de fier curat, 
forjat, potrivit pentru gardă și mâner. Pierre o supraveghease în 
timp ce ea alegea materialele și o luă peste picior când aceasta 
veni la el ca să afle preţul. 


— Femeile! mai că îmi vine să mă strâmb de râs când văd 
cum cauţi materialul! Ca Armelle, când se duce la piaţă și 
cumpără ce are nevoie pentru o rochie nouă, o ironiză el și se 
prefăcu a purta sub braţ un imaginar coș pentru cumpărături, 
plimbându-se prin fierărie precum soţia lui. 

— Nu ai decât să râzi, dar nu uita să îmi ceri un preţ rezonabil 
pentru fier, repetă îndrăzneață Ellen. 

— Îţi faci inutil de lucru cu bucata aia de fier, în loc să cauţi o 
bucată normală pentru lamă. Şi ce ai de gând cu bara aia este o 
enigmă pentru mine. 

Pierre dădu dezaprobator din cap. Se scărpina după ceafă, 
cântări bucata de fier în mână, cugetă un moment și socoti. 
Preţul cerut în cele din urmă fu surprinzător de corect. 

Ellen plăti imediat. Refuză ca acesta să-i fie scăzut din 
simbrie. Un meșter se obișnuiește repede să îţi taie din simbrie 
sau chiar să nu ţi-o mai dea deloc, și dacă începe o dată... Ellen 
își luă punga și puse banii în mâna meșterului. 

— lţi plătesc și pentru fiecare seară în care îţi folosesc 
nicovala și uneltele și bineînţeles că voi lucra numai dacă tu nu 
vei avea nevoie atunci de fierărie. Pentru asta cât ceri? 

Pierre răspunse fără să șovăie și îi ceru jumătate din simbria 
ei. Aici era inclusă și utilizarea cărbunilor. Ellen ezită doar scurt, 
pentru că oricum nu avea de ales, și bătu apoi mâna cu 
meșterul. 

— Tu îmi plătești simbria ca de obicei, iar eu îţi voi face plata 
săptămânal. 

Ellen știa că era legată doar temporar de Pierre. li mai 
rămânea doar cât să trăiască, dar altă cale nu exista. După ce 
va cumpăra materialele necesare pentru spadă, nu va mai 
rămâne cu cine știe ce nici din economiile ei. Dar spada merita 
sacrificiul. Trebuia neapărat să îi arate lui Guillaume de ce era 
ea în stare. El va recunoaște imediat o spadă bună, și ea spera 
că apoi el va vedea în ea mai mult decât o fată care puţin după 
ce făcuse cunoștință cu el se și lăsase sedusă. Guillaume nu 
vorbise niciodată despre iubire, ci doar despre dorinţă. Ellen se 
gândea mereu la asta, în timp ce se întorcea la fierărie. Ce era 
cu ea? Íl iubea pe Guillaume? Sau doar îl dorea? In privinţa lui 
Jocelyn fusese sigură. Nu își dorise nimic mai mult decât să fie zi 
de zi împreună cu el, să lucreze cu el și să îmbătrânească 
împreună cu el. Dar cu Guillaume? El trezea în ea alte 


simţăminte. El era răpitor și periculos ca marea înviorătoare și 
fascinanta până când curenţii te trăgeau în adâncuri fără niciun 
avertisment, și mâna ei rece nu îţi mai dădea niciodată drumul. 
Și totuși, Guillaume îi lipsea. Visa la săruturile și dezmierdările 
lui, se trezea aţâţată în miez de noapte și se întreba ce era mai 
rea: teama ei de a nu îl mai vedea niciodată ori fiica de a i se 
subjuga tot mai mult. 


Când  turnirul se încheia, meșteșugarii, negustorii și 
saltimbancii plecau mai departe. Aveau nevoie de opt sau nouă 
zile ca să ajungă la următoarea destinaţie. Cine pleca imediat la 
drum dispunea la locul sosirii de o săptămână bună până la 
începerea turnirului, deci avea ocazia de a-și organiza carele, 
corturile, uneltele și inventarul gospodăresc. 

Cu toate că Ellen avea mult de lucru la fierărie, iar seara abia 
se mai putea mișca, decise să înceapă să lucreze la spadă după 
două zile. În lunile care trecuseră, își petrecuse fiecare clipă 
liberă în braţele lui Guillaume. Acum, când el lipsea, urma să 
aibă destul timp pentru Athanor. În duminica următoare, a 
încins forja și din bara de fier, a bătut cu barosul un profil cu 
patru muchii. Își cerceta mulțumită rezultatul. Pentru 
procedurile următoare îi lipsea un ajutor. In timp ce încă se mai 
gândea cui să ceară sprijinul, în fierărie intră Pierre clocotind de 
furie. 

— Ti-ai pierdut minţile? O apostrofă acesta. 

Ellen nu pricepu ce îl enervase în asemenea măsură, așa că îl 
privea uimită. . 

— Nu te uita la mine ca vițelul la poarta nouă! In sfânta 
duminică nu este voie să lucrezi! Vrei să am necazuri din cauza 
ta? O fulgeră din nou cu privirea și adăugă: Dacă lucrezi 
duminica cu barosul, se aude la câteva mile distanță! 

Ellen consideră că urletele lui Pierre erau exagerate, dar 
preferă să tacă. 

— Dacă vrei să brodezi duminica ori să faci altceva care nu 
produce zgomot, nu ai decât să o faci, dar să fie clar: în fierărie 
nu vei mai intra niciodată în a șaptea zi a săptămânii! 

Ellen răspunse cu voce abia auzită: 

— Da, meștere Pierre, îmi pare rău. 

Lui Pierre îi plăcea să i se spună „meștere” și de aceea o lăsă 
mai moale. 


— Scoate cărbunii care mai pot fi folosiţi și ieși de aici, îi ceru 
el mai puţin furios. 

— Am să lucrez doar serile, și nici atunci nu voi lucra mult, 
da? 

— Asta te sfătuiesc și eu, mormăi el și părăsi fierăria. 

Când după puţin timp Ellen se îndrepta spre cortul ei, îi veni o 
idee în privinţa ajutorului. La cină, îl aborda pe Jean. 

Băiatul tocmai vârâse în gură o bucată de pâine mult prea 
mare. Tuși până se roși tot și îi dădură lacrimile. 

Ellen îl bătu pe spate. 

— Eu... Jean continuă să tușească. Eu m-am... 

Jean se făcea tot mai roșu și nu se oprea din tuse. 

— Înecat. Asta știu. Ține-ţi gura până îţi trece, îl completă 
Ellen și luă o mină dojenitoare. Ca și cum cineva care se înecase 
în mod evident nu ar avea ceva mai bun de făcut decât să 
explice că era pe cale să se sufoce! Ellen îl mai bătu o dată pe 
spate, apoi zise: Ridică braţele și te vei simţi imediat mai bine. 

După ce Jean se liniști, ea repeta întrebarea. 

— Nu ai văzut? Este subţire ca un vreasc. 

Jean își lovi cu degetul partea superioară a braţului său drept. 

— la spune, nu erai de față când am concurat cu tipul acela 
musculos? Ţi-am mai explicat: în fierărie nu este vorba doar de 
asta. Ellen arătă către mușchiul braţului ei, foarte normal 
reliefat pentru o femeie, apoi adăugă: Ci este vorba mai ales de 
asta! Se lovi cu degetul pe frunte și continuă: Normal că tu nu 
poţi lucra cu barosul, pentru că nu posezi nici destulă forţa, nici 
tehnica necesară. Dar poţi să ţii fierul pentru mine. Cu asta am 
început eu când eram mică, așa că o să reușești și tu. 

— Ei, da, dacă așa stă treaba te ajut. 

Jean radia. 

— Bine. Mâine după lucru? Îţi promit că nu vom munci mult, 
pentru că tu trebuie să te trezești cu noaptea în cap. 

— Nu îţi face probleme. Nu mai lucrez pentru brutar. Mi-a 
învineţit spinarea cu bătaia. Mai bine mor de foame decât să 
mai mișc un deget pentru el. 

— Dar Jeannot! De ce nu ai spus? 

Ellen îl privi dezamăgită. Deși el însuși era atât de receptiv la 
necazurile altora, nu avusese atâta încredere încât să le 
destăinuiască necazul lui. 

— Nu este o chestie atât de importantă. Mă descurc eu, 


trebuia să știi asta până acum. Am găsit oricum ceva mai bun. 
La fântână, am cunoscut un paj. A fost mult timp grav bolnav, 
nu se simte încă atât de bine ca mai înainte, de aceea l-am 
ajutat puţin, și stăpânul lui m-a întrebat dacă nu pot face asta 
pe toată durata turnirului. Mă plătește dublu față de brutar și 
nici munca nu este atât de grea. Este bine, nu crezi? 

— Eşti un norocos, micul meu Jeannot, zise Ellen și îl bătu 
bucuroasă pe umăr pe prietenul ei. 

— Au! Se văită acesta. Nu îţi cotonogi acum ajutorul de fierar! 
Jean zâmbi mândru și adăugă: Ajutor de fierar... sună bine! 

A doua zi, după ce termină treaba, el veni la fierărie. 

— Așadar, ce am de făcut? întrebă el și privi plin de zel în jur. 
Primesc și un șorţ ca acesta? 

— Șorţurile ajutoarelor atârnă acolo, în cârlige. Poţi lua unul 
dintre ele. Și mai bine îţi sufleci mânecile. Eu sunt gata imediat, 
mai trebuie să termin doar ceva pentru Pierre, altfel se supără. 
Până atunci poţi fi atent la mine. 

După ce termină ceea ce îi mai rămăsese de făcut pentru 
Pierre, Ellen luă bara de fier neprelucrată. Îi puse în mâini lui 
Jean un clește greu și îi arătă masiva piesă de fier. 

— Asta trebuie pusă în forjă. 

Jean o privi cu ochii mari și se bătu cu palma în piept: 

— Poftim? Eu trebuie să fac asta? 

— Sigur, doar ai spus că mă ajuţi! Și mai vrei și să înveţi câte 
ceva, nu? 

Jean clătină nesigur din cap, apucă cleștele cel greu și ridică 
bara de fier cu el. 

— Sfântă Fecioara, dar greu este! 

Scăpă bucata de fier, care căzu pe podea. 

— Munca în fierărie poate fi foarte periculoasă, dacă nu ești 
atent. Dacă ţi se întâmplă ceva cu fierul incandescent este râu! 

Ellen ridică mâna ca și cum s-ar fi pregătit să-i aplice o palmă. 
Când Jean o privi înfricoșat, ea râse: 

— Vorbesc serios, trebuie să ţii bine! Luă o mână de nisip și îl 
presără pe bară, apoi adăugă: Hai, pune-o pe foc! 

Jean puse, nesigur, fierul pe cărbuni. 

— Da, așa este bine, îl încuraja Ellen. Trebuie așezat în centrul 
jarului, după care trebuie să sufli aer cu foalele. 

Jean nu îndrăznea să lase jos cleștele. 

— Poţi să-l lași fără teama, ca să folosești foalele. Doar că va 


trebui din când în când să întorci fierul, pentru a se încinge 
uniform. 

Când Jean trase de lanţul foalelor din lemn îmbrăcat în piele, 
aerul suflat revigora strălucirea cărbunilor. 

— Rotește-l. Ellen îi arătă fierul, și Jean puse mâna pe clește. 
Pe frunte, avea perle grele de sudoare. Ellen îl urmări mișcările 
și adăugă: Când fierul incandescent ia o nuanţă albă, trebuie 
scos din foc repede, altfel se arde. 

— Se arde? 

Jean o privi neîncrezător. 

— Da, da, și fierul se arde, și pe urmă nu mai este bun de 
nimic. Nu uita de aer, Jean! Ellen râse și arătă către foaie: Bara 
este groasă și durează până când se încinge bine. 

Jean dădu doar din cap și trase de lanţul foalelor fără a mai 
pune întrebări prostești, lucru pentru care 

Ellen îi fu recunoscătoare. 

Ea se gândea la Donovan și oftă simţindu-i lipsa. 

— Urmărește atent culoarea fierului incandescent, în curând 
va sosi clipa în care va trebui să îl scoţi și să îl pui pe nicovală! 

Jean fixă cu privirea forja, până i se împăienjeniră ochii. Când 
Ellen arătă către bucata de fier, Jean apucă inimos cleștele și 
trase bara din forjă. 

Ellen deja avea în mâini barosul și aștepta să înceapă să bată 
bara. 

— Trebuie să ţii bine, dacă nu o faci, ne va zbura în cap! 

Jean dădu din cap speriat și strânse degetele pe clește. 

Ellen începu să aplice atentă lovituri uniforme asupra bucății 
de metal. La suprafaţa acestuia apărură mici fisuri și din el 
săriră câteva bucățele. 

— Nu face mofturi, vei deveni o spadă frumoasă, murmura ea 
pentru sine, lovind cu și mai mare atenţie fierul, pentru ca din el 
să nu mai sară bucățele. 

— Imediat vom separa o bucată, pentru a o secţiona, explică 
Ellen după ce mai încălziseră de două ori fierul în forjă. 

Jean se încruntă: 

— Secţionăm? Asta ce mai înseamnă? 

Ellen răspunse abia după ce fierul fu introdus încă o dată în 
forja. 

— Asta este o daltă de degroșat, cu care vom secţiona fierul 
în două bucăţi. Pentru asta trebuie ca data următoare să ţii 


cleștele doar cu o mână, o să te obișnuiești cu asta. 

Când Jean așeză materialul pe nicovală, Ellen luă dalta și 
ciocanul. Și cu câteva lovituri bine ţintite făcu o crestătură. 

— Așa, acum ţii tu dalta, și eu lovesc. 

Jean închise ochii temându-se că Ellen ar putea lovi alături, 
zdrobindu-i mâna. 

— Deschide ochii! Eu sunt atentă, dar trebuie să te uiţi și tu! 
Ea îi ceru de câteva ori să deplaseze dalta, pentru a putea să 
marcheze tot traseul dorit. Trebuie să înclini puţin bucata. Așa, 
vezi? Ellen îi aranjă coatele în așa fel încât el să ţină fierul ceva 
mai sus, și adăugă. Acum îl mai bagi o dată în forjă, apoi îl 
putem secţiona. 

Segmentul mai mare fu separat și lăsat deoparte. 

— Pe ăsta îl vom plia după aceea, explică ea. 

Jean se întrebă ce o mai fi și asta. A plia era simplu, așa cum 
faci cu o bucata de stofa, dar nu îi vedea sensul aici. Se uita 
gânditor la foc. g 

— Jean, te-ai descurcat bine, îl lăudă Ellen. In timp ce eu 
prelucrez bucata mai mică, tu te poți odihni puțin. 

Abia acum simţi Jean cât de obosit era, deși făcuse mult mai 
puţin decât Ellen, care nu părea ostenită deloc. 

Ellen luă din foc bucata mai mică, făcu din ea o bară lungă, 
căreia la capăt îi dădu o formă aplatizată. 

Apoi luă bucata separată de pe marginea forjei, o îndoi în 
unghi drept și introduse capătul plat al barei în deschizătură. Cu 
lovituri puternice de ciocan, deschizătura se micșoră până când 
bara rămase fixata în ea. In continuare, presără o pulbere de 
piatră peste ea și introduse totul în foc. 

— Nisipul împiedică arderea fierului - explică ea în timp ce 
fierul se răcea trosnind ușor, este vorba despre nisip obișnuit, 
pisat fin. Nu ai remarcat că eu strâng mereu pietre? 

Jean confirmă dând din cap. 

— Așa, acum este rândul tău, zise Ellen și arătă către bară. 

— Ce? Cum? Adică ce trebuie să fac eu, mai precis. 

— Doar să răsucești din când în când, pentru ca pachetul să 
se încingă uniform. Când incandescenţa lui devine albă, îl scoţi, 
îl pui pe nicovală, îl ţii bine și îl pui înapoi când îţi spun eu, la fel 
ca mai înainte. 

Asta este tot. 

Era ceva să îl privești pe Jean, când preluă răspunderea 


pentru fier. 

Ellen făcea ordine în fierărie și curăța nicovala. Jean se uită fix 
la foc până când ochii i se umplură de lacrimi. 

— Este bine să nu privești tot timpul jarul, altfel nu ai să mai 
poţi dormi la noapte, pentru că au sa te doară ochii. 

Jean se conformă. 

După un timp, Ellen strigă: 

— Gata, îl scoatem! 

Jean sări în picioare. 

— Dar bara este acum fierbinte! îi trecu fulgerător prin cap. 

— Nu, nu este, hai, altfel ni se arde fierul! 

Jean apucă tot ansamblul de bară și îl așeză pe nicovala. Ellen 
avusese dreptate, bara era doar caldă binișor. 

— Atenţie, acum sar scântei! îl avertiză Ellen scurt și lovi cu 
barosul cel greu. 

De la prima lovitură din pachet zbură zgura căzând pe 
antebraţul lui Jean ca o ploaie de nenumărate scântei mai mici 
ori mai mari. Acesta tresări, se dădu înapoi și, de frică, scăpă 
cleștele din mână. 

Ellen ridicase deja barosul pentru a doua lovitură, care nu 
căzu acolo unde trebuia, și bucata de fier sări descriind un arc 
de cerc prin aer și ateriză chiar în faţa picioarelor lui Jean. 

— Pentru Dumnezeu, ţi-am zis să îl ţii bine! 

— Dar m-au ars scânteile! 

__— Nu te mai preface! Trebuia să îţi lași mânecile ne suflecate! 
Imprăștierea de scântei face parte din activitatea într-o fierărie. 
Zgura se formează la expunerea la foc. Și nici nu este chiar atât 
de râu. Bășicuţele nu ţin mult timp, vindecarea este rapidă. 

Ellen se încruntă, nemulțumită. 

— M-am speriat, se apără Jean și întinse mâna să ridice fierul. 

Jean are dreptate”, se mustră în gând Ellen. Ar fi trebuit să îl 
avertizeze să își protejeze pielea de pe braţe cu mânecile și să îi 
explice mai clar ce va face ea. 

— Pot să continui? întreba Jean spăsit, văzând bara 
deformată. 

— Sigur. Va trebui să o îndrept. 

Cu câteva lovituri de baros, bara fu îndreptată. 

— Ai mai păţit și altceva? se interesă îngrijorata Ellen. Jean nu 
spuse nimic și își frecă încurcat nasul. 

— Ei, asta înseamnă că am mai avut o dată noroc, zise Ellen și 


îl bătu încurajator pe umăr. 

— Şi data viitoare vor sări scântei? întreba prevăzător Jean. 

— Vor sări, dar nu ai voie să-i dai drumul cleștelui, da? spuse 
ea cu insistenţă. 

— Promit că de data asta îl voi ţine bine. 

jean dădu din cap cu hotărâre și își acoperi braţele cu 
mânecile. Supraveghe culoarea fierului incandescent, fără să 
mai privească permanent flacăra, întoarse fierul din când în 
când și îl scoase singur imediat ce acesta căpătă o nuanţă albă. 

Cu lovituri bine ţintite, Ellen reuși să sudeze piesa cu bara. Şi 
de data asta ţâșniră nori de zgură scânteietoare la fiecare 
lovitură. Acestea puteau declanșa cu ușurință un incendiu, de 
aceea în apropierea nicovalei nu trebuia să existe paie ori alte 
materiale inflamabile. 

jean ţinea bara cu sârg și nici nu se mișca atunci când 
scânteile se stingeau pe mâinile lui, lăsând în urma lor mici 
bășici. 

— Bună treabă! îl lăudă Ellen când terminară. Cu mânerul pe 
care îl avem acum, vom lucra mai ușor decât cu cleștele. Ea 
curăța nicovala de zgură și o puse într-un sac pregătit de Pietre 
pentru așa ceva. Foiţele fine de metal, pe care noi, fierarii, le 
numim arsura ori zgură de forjă, pot fi valorificate și refolosite, 
explică ea. lar acum fii atent, trebuie să îmi respecţi comenzile. 
La „înainte”, împingi piesa puţin în faţă, la „răsucești”, o întorci 
pe cealaltă parte și în același timp o tragi spre tine, înapoi. 
Nicovala este rece, deci fierul nu va rămâne multă vreme 
fierbinte, iar noi trebuie să acţionăm rapid pentru a folosi 
căldura. Te ţii bine! îl lăudă ea din nou pe Jean, ca încurajare, 
apoi adăugă: Acum scoate fierul! 

Ellen luă barosul și începu să lovească din nou fierul. Când 
piesa deveni cam de două ori mai lungă, luă un ciocan și dalta 
pentru a-i marca mijlocul și a o plia din nou. 

Jean introduse iarăși fierul în forja, îl scoase când acesta se 
încinsese destul și îl ţinea bine de drug, în timp ce Ellen îl 
prelucra lovind puternic cu barosul. Mai încălziră încă o dată 
fierul și încheiară prima pliere. 

— Mai reziști la încă o pliere? Atunci mâine și poimâine va 
trebui să mai facem încă două sau trei, și am fi gata, spuse 
Ellen. 

Dar de ce facem asta? se interesă Jean. 


— Este un fel de curăţenie de primăvară pentru fier, răspunse 
Ellen zâmbind și suflă să își înlăture o buclă de pe frunte. Fierul 
conţine întotdeauna impurități. Plierile îl curăță de acestea și 
evită astfel viciile lamei. Cu cât se realizează mai multe plieri, cu 
atât spada va fi mai bună, dar fierul va deveni mai moale, de 
aceea nu trebuie să îl pliem la nesfârșit. 

Jean se strădui să pară că ar fi înţeles. 

— Multe lucruri le poţi înţelege abia după am, îl liniști Ellen. 

Între fierari, se spunea că fierul îl formează pe fierar în primii 
zece ani și abia pe urmă fierarul formează fierul. Ellen considera 
că exista o singură excepţie: ea și fierul fuseseră de la bun 
început ca niște prieteni buni. 


Se lăsase deja întunericul, când terminară primele două plieri. 
Cerul era negru, fără nori, iar lumina lunii era suficientă pentru a 
le lumina drumul către cort lui Jean și lui Ellen. 

Când ajunseră, Madeleine dormea tun. Se ghemuise pe 
pătura ei, lipindu-se de Barbă Sură. Câinele ridica scurt capul, 
dădu sleit din coadă și închise din nou ochii. Crescuse mult mai 
repede și mai mult decât ar fi putut visa Ellen, și acum avea 
nevoie de un loc la fel de mare ca pentru un om. 

— Și ce foame îmi este! oftă Jean. 

— Imi pare râu, dar s-a făcut prea târziu. 

Ellen se simţea oarecum vinovată. 

— Nu îţi face probleme, am învăţat atât de multe. Ştii, dacă 
aș putea, m-aș face fierar sau tâmplar, sau așa ceva. Dar pe 
unul ca mine nu l-ar lua nimeni ucenic. Nu am cum să plătesc și 
mai trebuie să mă ocup și de Madeleine. 

— Ah, Jeannot! Intr-o zi, vei avea o șansă, nu trebuie să 
renunţi la speranţă! 

Ellen îl ciupi ușor de obraz și zâmbi. 

Jean o privi nemulţumit. Nu îi plăcea să fie tratat ca un copil. 

— La muncă, îmi spuneai Jean, nu Jeannot. Nu ai putea să îmi 
spui mereu Jean? o întrebă el. 

— Sigur că aș putea, răspunse Ellen. 


În următoarele două seri, ea îl urmări mai atentă pe tânăr în 
timp ce muncea. Era harnic, dornic să înveţe și părea 
îndemânatic. Cu siguranţă, își va croi un drum în viaţă. Ellen își 
aminti cu melancolie de ziua când se prezentase în faţa lui 


Llewyn. Cât de mult trecuse de atunci! Pe vremea aceea, era 
puţin mai mica decât Jean. Dacă își făcea de lucru mai des prin 
fierărie și dacă îi va mai explica una, alta, de ce să nu aibă și 
noroc o dată? 

După ce Ellen pliase pentru ultima dată fierul, ea îl secţionase 
incomplet în două bucăţi egale. 

— Vrei să îl mai pliezi încă o dată? o întrebă Jean surprins. 

— Stai, privește și vei vedea ce fac. 

Ellen crestă un șanț mai întâi pe o jumătate a fierului, apoi și 
pe cealaltă jumătate. 

Jean nu îndrăzni să mai pună întrebări și urmărea în tăcere ce 
făcea ea. 

Ellen luă vergeaua cu patru muchii - pe care o făcuse mai 
întâi, o puse în șanț și îi examina adâncimea. Apoi, mai adânci 
puţin șanțul și făcu aceeași verificare și la cealaltă jumătate. 
Când fu mulţumită de rezultat, bătu una din părți ca la plierile 
anterioare, fără însă a închide complet piesa. 

— la un clește și ţine piesa cu el. În cealaltă mână, ţine dalta. 

— De ce să iau iarăși cleștele? 

— Pentru că acum segmentez bara. 

— Dar nu am făcut chiar acum asta? 

Jean o privi năucit. 

— Doar am pliat-o, acum trebuie să o tăiem. 

— Dar este pierdere de timp, nu am fi putut-o face atunci cu 
cleștele? 

Pe fruntea lui Jean se adânci o cută. 

— Pe măsură ce mă vei ajuta în continuare, vei înţelege de ce 
astfel de etape se fac în timp, pentru ca în final să însemne 
economie de timp și de forţe, îi explica Ellen. 

Când mânerul fu separat, ea introduse vergeaua cu patru 
muchii în crestătura corespunzătoare și potrivi deasupra ei 
cealaltă jumătate. Acum, partea anterioară dispăruse în cele 
două crestături. 

— Vergeaua cu patru muchii este din fier moale. De aceea am 
ales-o ca miez al lamei. Ellen arătă către cele două jumătăţi, 
apoi continuă: Blocul este din fier mult mai dur și de aceea este 
potrivit pentru mantaua lamei. Imediat, va trebui să introducem 
totul din nou în foc. Nu-ţi mai este frică de asta, nu? 

Jean zâmbi și dădu din cap: 

— M-am obișnuit. 


— Vergeaua pare în regulă, așa că o putem utiliza acum ca 
bară de sprijin, vezi? 

Jean confirma, introduse piesa în foc și o răsuci de mai multe 
ori, dar, când totul luă nuanţa alba, nu reacţiona în niciun fel. În 
loc de asta, se uita ca vrăjit la flăcările care dansau pâlpâind. 

— Se arde fierul, nu vezi? îl ocări Ellen și se repezi la el. 

Din piesă deja săreau scântei albe. Jean o scoase precipitat 
din foc. 

— Fierul ars nu este bun pentru săbii! insistă Ellen cu 
explicaţia. 

Pentru el, plătise o grămadă de bani și Jean trebuia să 
priceapă cât era de important să nu-l ardă. Imediat ce piesa 
ajunse pe nicovală, Ellen începu să o prelucreze pe toată 
suprafaţa. De trei ori a trebuit Jean să o mai introducă în foc. 
Ellen o prelucra cu barosul și apoi o examina până când în cele 
din urmă se declară mulţumită. _ 

— Așa! Respiră adânc și continuă: Am reușit. In piesa nu are 
voie sa fie nicio crăpătura. Totul trebuie să se potrivească 
perfect. Dacă rămâne aer ori rămân incluziuni de zgură, spada 
nu mai este bună de nimic. Mâine, am să încep să prelucrez 
lama. Dacă vrei, poţi privi și poţi să mă mai ajuţi puţin, după 
aceea mă descurc singură. 


În seara următoare, Jean veni la fierărie mai devreme decât 
de obicei. 

— Îmi era teama că vei începe fără mine, explica el. 

— Asta niciodată! Ellen păru de-a dreptul indignată de o 
asemenea bănuială, apoi îi zâmbi. Incepem imediat ce termin 
treaba aici. 

Jean aşteptă și Ellen remarcă faptul că el era la fel de 
emoţionat ca ea însăși. Îi explică cu plăcere ce intenţiona să 
facă. 

— Mai întâi, trebuie să întindem piesa cu ciocanul - ca înainte 
de pliere, doar că o vom face mult mai lungă, ceea ce va 
necesita câteva încălziri. Pentru asta am nevoie de tine. 

— Ellen? 

— Pe mine mă cheamă Ellenweore! îi atrase ea atenţia ceva 
mai dur decât ar fi fost necesar. 

Atâta vreme cât Guillaume putea să apară în orice moment în 
fierărie, era mai bine ca nimeni să nu i se adreseze cu Ellen. 


Nimic nu trebuia să îi stârnească bănuiala că Alan și ea erau 
aceeași persoană. 

Jean se corectă și puse întrebarea la care se gândise: 

— De ce vorbeşti mereu de încălzire? Este mai mult decât o 
încălzire, eu i-aș zice înfierbântare. 

Ellen ridică din umeri. 

— Asta este terminologia fierarilor. Fiecare meșteșug are 
expresiile lui specifice și după ele îți poți da imediat seama cine 
are experienţă. Ne putem continua treaba? 

Jean era curios să vadă cum se realiza lama și confirmă 


grăbit. Îi părea o minune modul în care Ellen putea să 
transforme blocul de fier, lovitura cu lovitură, într-o lamă de 
spadă. 


— Bara asta va deveni parte a mânerului, va fi piesa pe care 
se fixează mânerul. Este mai practic ca ea să nu fie prea dură, 
pentru ca mai târziu mânerul să poată fi nituit mai bine pe ea. 

Obrajii lui Ellen erau îmbujoraţi de emoție, atât de fascinată 
era de munca la Athanor. Cu coada ochiului, băgă de seamă că 
Pierre intrase în atelier. Părea preocupat să caute ceva, dar ea 
știa că doar curiozitatea îl mânase aici. Desigur că voia să vadă 
cum se descurcase ea cu materialul acela dur. Fiecare fierar 
avea secretele lui și nici unuia nu îi făcea plăcere ca un altul să 
îl urmărească la lucru neinvitat. Dar Pierre era meșterul, iar într- 
o fierărie ambulanta era imposibil să ţii un secret. Din fericire, 
de munca ei nu se interesau ceilalţi fierari. Ca și până acum, 
aceștia erau convinși că doar un bărbat putea făuri o spadă 
bună, și chiar și Pierre dispăru fără să fi aruncat mai 
îndeaproape o privire asupra piesei prelucrate. 


Materialul căpăta repede formă. Ellen verifica mereu 
lungimea și lățimea acestuia, încălzea câte o parte până când 
aceasta devenea gălbuie, apoi o prelucra cu ciocanul de mână. 
Ritmul uniform al loviturilor răsună în liniștea atelierului. Imediat 
ce fierul devenea roșu, îl punea din nou în forjă. 

— Este târziu, Ellenweore! îndrăzni să spună Jean după o 
lungă tăcere, timp în care urmărise ca vrăjit fiecare mișcare a 
acesteia. 

Ellen ridică privirea, surprinsă: 

— Ce spuneai? 

— Este târziu. Dacă nu încetezi îndată, poţi să rămâi aici, zise 


Jean ridicând din sprâncene. 

Obrajii lui Ellen dogoreau. Ea privi surprinsă în jur. 

— Deja este întuneric! 

— Este întuneric demult. 

— Oh! 

— Ai putea continua mâine. 

Ellen confirma absentă, examina materialul prelucrat și brusc 
îl ridică mai aproape de ochi. 

— Ah, am crezut că este o crăpătură, dar este doar o urmă a 
unei lovituri de ciocan. Suflă zgura de pe lamă, pe care o șterse 
apoi cu o bucată de piele. Respiră zgomotos și adăugă: Ai 
dreptate, este vremea să mergem la culcare. Nici nu am simţit 
cât sunt de obosită. Ochii îmi ard, așa că să terminăm! 


În acea noapte, Ellen îl visă din nou pe Guillaume. Dornică să 
îi arate spada Athanor, îl întâlnise în pădure, dar el nu o lăsă să 
vorbească, o copleși cu dezmierdările lui irezistibile și o seduse 
cu impertinenţa. Ellen se simţea neputincioasă, plutind în non, și 
în același timp furioasă. Ea voia să îi vorbească despre spadă, 
dar, cum deschidea gura, el i-o închidea cu câte un sărut 
prelung. Când vru să scoată spada pentru a i-o arăta 
nerăbdătoare, nu putu să o ţină de grea ce era. Părea făcută 
pentru un uriaș, ireal de mare și de necuprins cu mâna. In loc să 
fie strălucitoare, era plină de pete de rugină. | se făcu rușine de 
ea și ar fi preferat să o înghită pământul. Guillaume însă i-o luă, 
o ridică și o privi cu scârbă. În mâna lui, Athanor părea mică și 
ușoară ca o sabie-jucărie. Lui Ellen nu-i venea să creadă. 

— Arată de parcă ar fi făcută pentru un pitic, spuse amuzat 
Guillaume și lăsă deoparte spada. 

Aceasta zăcea acum în iarbă, moale ca o piele de șarpe. 

Ellen se răsucea în culcușul ei și se trezi într-o baie de 
sudoare. Pipăi cu teamă după Athanor și înţelese că totul nu 
fusese decât un coșmar. Ușurată, mângâie pânza în care era 
înfășurată lama. Părerea lui Guillaume era importantă pentru 
ea, dar ea lucra doar pentru asta? Ellen trase adânc aer în piept. 
În fond, îi era indiferent dacă el va ști să o aprecieze. 

— Athanor va fi ceva deosebit, murmură ea și adormi din nou. 


— Pare cam îngustă pentru o lamă de spada, nu? spuse Jean a 
doua zi, când Ellen examina mulţumită rodul muncii ei. 


— Tăișul va mai trebui ascuţit. Cu această ocazie, lama va 
deveni ceva mai lată. 

— Cum să devină lama mai lată? 

Jean o privea întrebător. 

— Pentru că fierul va fi întins în lățime. 

Jean se lumina la faţă. 

— Aha! Și părţile laterale vor fi mai subţiri, nu? 

— Corect. 

Ellen zâmbi; băiatul gândea bine. 

— Și totuși, nu pricep de ce spada va fi acum ascuţită. Eu 
credeam ca asta se va întâmpla mult mai târziu. 

— Da, nu te-ai înșelat total. Ea nu va deveni cu adevărat 
ascuțită acum, dar, prin întinderea în ambele sensuri, lama va 
dobândi două tăișuri. Acestea sunt boante la început, ulterior ele 
vor fi prelucrate cu ţiclingul și cu pilele, și abia după călire vor fi 
definitiv ascuţite prin șlefuire. Ellen privi piesa mulţumită, mai 
verifică o dată lama și o îndreptă puţin. Apoi se lăudă singura: 
Bună treabă! Pentru astăzi, ajunge. Mâine, încep tăișurile. De 
acum, lucrez singură. 

— Aș putea să asist în continuare? întreba prudent Jean. 

— Oricând vrei, se bucură Ellen. Urmează să făţuiesc 
suprafeţele și să trasez falțurile. După care lucrurile vor deveni 
nu doar interesante, ci și periculoase! Ellen făcu o pauză pentru 
a spori tensiunea și continuă privindu-l pe Jean: Pentru că 
urmează călirea, adică momentul adevărului. Pe drumul spre 
casă, ea îi explică plină de entuziasm de ce era călirea atât de 
importantă și în același timp atât de dificilă. Trebuie să o simţi - 
Ellen arătă către inimă, cu un gest dramatic, de aici vine! Este 
un amestec de... da, de fapt, un amestec de ce anume? După o 
clipă de gândire, continuă: Este un amestec de experienţă și de 
fler. 

— De fler? 

— Da, un gen de presimţire. Pe care trebuie pur și simplu să îl 
ai, ca să devii un bun fierar. 

— Şi de unde știi că ai acest fler? 

— Oh, de asta îţi dai seama din primii ani de ucenicie. 

Ellen îl ciupi ușor de obraji și se alese cu o privire furioasă. 

— Și dacă după câţiva ani reiese că nu îl ai? Înseamnă că 
perioada de ucenicie scursă până atunci a fost degeaba? 

— Da, fără acest fler, mai bine nu te apuci de făurit spade. 


Acestea sunt o încoronare a artei fierăritului, înţelegi? 

— Ei, dar asta sună a înfumurare. 

Ellen îl privi surprinsă. 

— Crezi? Eu consider că nu este nimic rău în a-ți cunoaște 
limitele și în a face ce poţi mai bine. Pentru mine asta înseamnă 
să făuresc spade. Faptul că o persoană devine pietrar, tâmplar 
sau fierar depinde doar de talentul cu care a înzestrat-o 
Dumnezeu. Este simplu. Și la fel cum nu îi este dat fiecărui preot 
să devină episcop, nici fiecărui fierar nu îi este dat să devină 
făuritor de spade. 

Jean o contrazise: 

— Doar că eu am auzit că pentru a dobândi o înaltă funcţie 
bisericească ai nevoie în primul rând de relaţii și nu neapărat de 
o dăruire specială. 

Ellen ridică plictisită din umeri. 

— La făţuire mă mai poţi ajuta. Vrei? Schimbă ea subiectul. 

— Făţuire? A existat și o ceartă?? 

Jean se strădui intenţionat să facă pe prostul. 

— Fii serios! A făţui este același lucru cu a netezi, explică ea. 
Mă ajuţi ori nu mă ajuţi? 

— Te ajut, evident! Confirma entuziasmat Jean. 

Când acesta apăru a doua zi la fierărie, Ellen pregătise deja 
totul. Pe nicovală, era o unealtă pe care Jean nu o mai văzuse 
niciodată. 

— Şi cu asta vrei tu să făţuiești lama? întreba el sceptic. 

Ellen îi puse în mână piesa prelucrată. 

— Loviturile barosului au lăsat denivelări pe lamă. Priveşte ce 
asperităţi și neregularități are aici suprafaţa. Cu ciocanul 
planator - Ellen ridică unealta de pe nicovală - voi prelucra 
acum lama. Observi cât de lat este capul ciocanului planator? 

Jean dădu din cap afirmativ. Ciocanul lua contact cu suprafaţa 
lovită pe o porţiune dreptunghiulară cam de mărimea palmei. 

— Pentru a nu crea noi denivelări, nu se lovește direct cu 
ciocanul planator, ci acesta este lovit deasupra cu barosul. 

— Hm... nu prea am înţeles, zise cam nesigur Jean. 

— "Ţine lama cu mâna stângă și ciocanul planator cu dreapta. 
Ciocanul trebuie ţinut în unghi drept față de lamă. Am să îţi 
arăt... uite așa, vezi? 


2 În limba germană verbul schlichten (a făţui) are și sensul de a 
aplana o ceartă. (n.tr.) 


Jean confirmă. După ce acesta împinse prima oară ciocanul 
planator mai departe, se putu deja observa cât de bine se 
netezea lama prin această tehnică. 

Cu o sculă care semăna cu un răzuitor folosit de tâmplari, 
Ellen fălțuia câte o scobitură pe ambele suprafeţe ale lamei și 
mai ascuţea puţin tăișul. Călirea a fost realizată abia într-o 
noapte fără lună, așa cum procedau întotdeauna făurarii de 
spade pricepuţi. Intr-o noapte cu adevărat întunecoasă, în 
întuneric deplin, nuanțele fierului încins se deosebeau cel mai 
bine. Deoarece temperatura era decisivă pentru calitatea călirii 
și aproape oricine știa ce influența puternica exercita lumina 
lunii nu doar asupra oamenilor și animalelor, era mai sigur să 
aștepte câteva zile până la luna noua. Intre timp, aveau 
suficient timp să se ocupe de apă. 

Ellen mai folosi și niște bucățele dintr-un rest al materialului 
din care era confecţionată lama, pentru a testa călirea. 

După venirea la Tancarville, Donovan suduise, pentru că era 
nevoit să se adapteze la o nouă apa. La Ipswich, el o lua din 
anumite izvoare, așa cum făcuse și meșterul lui înaintea sa. 
După primul insucces de călire la Tancarville, el îi ceruse lui 
Ellen să îi facă o mulţime de plăcuţe de fier și testase pe 
acestea, până când realizase călirea perfecta. 

Ellen aduse apă dintr-un pârâu din apropiere, adăugă puţina 
urină și verifica amestecul până când fu mulţumită de rezultat. 
Cu două zile înainte de luna nouă, terminase testele, dar începu 
totuși să devină nervoasă. Inima îi bătea mai tare și palmele îi 
asudau când se gândea ca următoarea procedura putea să ducă 
la anularea tuturor eforturilor depuse în ultimele săptămâni. În 
scopul pregătirii lamei pentru călire, procurase lut de la un olar, 
cu care acum ungea spada. 

Jean urmărea în tăcere tot ce făcea aceasta. 

— Primul strat îl fac foarte subțire și îl întind pe toată lama. 
Când se usucă lutul, pot să îmi dau seama dacă este slab, iar 
dacă nu prezintă crăpături, explică ea. Şi nu îl putem folosi. 

— Ce înseamnă „slab”? 

— Dacă lutul este tare și greu, atunci i se spune gras. Dacă el 
este moale și ușor, i se spune slab. Și mai este și culoarea lui 
când este încins. Când este incandescent, lutul este mai deschis 
la culoare decât fierul. Dacă îmbrăcăm fierul cu lut gras, va fi 
prea greu să recunoaștem nuanţa fierului incandescent. Deci 


slăbim lutul cu apă, praf de cărbune și praf de piatră pulverizat. 
Dacă un strat subţire de lut se usucă uniform, el este slăbit bine 
și se poate continua procedura. 

— Dar lutul la ce trebuie? Se poate căli și fără el? 

— Sigur, dacă nu faci o spadă! Pentru că nu vrem doar să 
călim. Vrem să obţinem o lamă elastică și un tăiș ascuţit și asta 
este deosebirea. De aceea centrul lamei trebuie să fie călit mai 
slab decât tăișul. Altfel, nu ar mai fi fost necesar să facem 
miezul lamei din material mai moale. 

— Dar tu ai pus lut și pe tăișuri! 

— Da, dar numai un strat subţire, care să protejeze tăișul de o 
încălzire exagerata și care în același timp face răcirea mai puţin 
bruscă. În acest fel, pericolul ca tăișul să devină casant se 
micșorează. 

— Şi nu se mai face ţăândări! 

— Corect, Jean. După ce primul strat de lut este uscat, 
deasupra lui pun altele, dar numai pe mijloc. 


Când Ellen se trezi cu crampe abdominale, în dimineaţa zilei 
căreia îi urma luna plină, se temu că zilele ei cu dureri 
menstruale i-ar putea nărui planurile de călire a spadei. Această 
stare era o premisă posibil nefavorabila pentru o procedură atât 
de dificilă. În, această stare, femeile nu aveau voie să ajute nici 
la treburi cotidiene, cum ar fi prepararea berii ori coacerea 
pâinii. Din fericire, durerile ei fuseseră produse doar de emoţii, 
fără a fi însoţite de alte semne specifice. 

După ce termina ce avea de făcut, Ellen aţâţa focul din nou, 
introduse obiectul acoperit cu lut în văpaie și pregăti cada 
pentru călire. Pe fundul căzii, așeză o piatra și murmura o 
formula secreta, din care Jean nu înţelese nicio iotă. 

Băiatul se retrăsese într-un colţ, așa cum îi ceruse Ellen. 

— Dacă vrei să asiști la călire, trebuie să nu fii vizibil. Nu 
trebuie să vorbeşti, nu trebuie să pui vreo întrebare, nu ai voie 
să îmi distragi atenţia, îl condiţionase ea. 

Jean își împreunase mâinile și o urmărea încordat. 

Tăișurile spadei căpătaseră o nuanţă roșie-gălbuie când Ellen 
lua spada din foc, o scufunda în cadă și o mișca din când în când 
pentru ca aceasta să se răcească uniform. 

Apa șuiera și forfotea când lama fierbinte era introdusă în ea. 

Ellen șopti o succesiune de cifre învăţate de la Donovan. La 


șapte, lama trebuia scoasă din apă, pentru a mai păstra un rest 
suficient de căldură. Ellen asculta atentă șuieratul și forfoteala 
apei. Nu se făcu auzit niciun pocnet care să anunţe un eșec. 
Scoase, tensionată, spada din cadă. învelișul din lut fu 
îndepărtat cu ușurință. Cu respiraţia tăiată, cerceta fiecare 
centimetru. Nu ieși la iveală nicio greșeală. Ellen își permise să 
respire. De acum doar șlefuirea și lustruirea vor mai decide 
calitatea spadei. Ellen își șterse picăturile de sudoare de pe 
frunte și se uită la Jean, care rămăsese în colţul lui. 

— Poţi să ieși de acolo. Totul a mers bine. Ai privit atent? 

— Nici nu am cutezat să respir, atât de captivant a fost. 

— Asta am făcut și eu! Ellen zâmbi ușurată și își îndepărtă 
șuvițele de păr lipite pe tâmple. Apoi zise: Acum pot să dorm din 
nou liniștită. Hai, am terminat, sunt epuizată. 

— Și eu. Sunt mort de oboseală, deși nu am mișcat nici măcar 
degetul mic. Uite, am adus cu mine o făclie cu rășină de brad. 
Vom avea nevoie de ea, altfel ne vom trezi că intram în cortul 
unui străin. 


A doua zi, Ellen observă că Madeleine avea din nou în mână o 
monedă de argint. Pe care o răsucea între degete cu măiestrie. 

— O ai tot de la cavalerul de data trecuta? o întrebă Ellen 
plină de speranţe, dar Madeleine nu răspunse. 

— Cred că este îndrăgostit de tine. Când m-a întrebat de tine, 
făcuse ochii mari de tot, explică în schimb aceasta. 

— Guillaume! șopti fericita Ellen. Unde este? 

Dar Madeleine o privea doar radiind. 

— Arată bine! spuse ea și își îndrepta din nou atenţia asupra 
monedei. 

Ellen se duse la fierărie așteptându-se la o mare bucurie. 
Dacă sosise Guillaume, cu siguranţă că o va căuta la fierărie. 
Intreaga zi avu o senzaţie deosebită în stomac din cauza 
emoției. Dar Guillaume nu apăru. Era atât de dezamăgită, încât 
nu mai lucră nici la Athanor. Când Guillaume nu apăru nici în 
ziua următoare, se interesa despre tânărul rege, dar nimeni nu îl 
văzuse pe acesta ori suita lui. 

Cine știe de unde o fi avut Madeleine moneda... Ellen se 
eliberă de toate gândurile care o frământau și se concentra 
asupra muncii la Athanor. Măsură lungimea lamei și calculă 
proporţia corectă a gărzii spadei. Apoi luă restul de fier prelucrat 


de mai multe ori, îl plie din nou ajutată de Jean și îl împărți în 
două bucăţi. Una pentru garda spadei, cealaltă pentru mâner. 
Prelucra o bară lată cam de un deget și lunga de o palma, care 
ulterior urma să fie îndoită peste mâner până la lamă, și de 
aceea trebuia prevăzută pe mijloc cu o deschizătură. Ellen 
trebuia să fie atentă ca gaura să nu fie prea lată, pentru ca mai 
târziu garda să nu aibă joc. Pentru a obţine o deschizătură cât 
mai potrivita, Ellen făcu un dom din fier, având dimensiunile 
axei mânerului. 

— Ah, ești aici! îl salută ea pe Jean, cu un zâmbet pe buze. 
Acesta sosise mai târziu decât de obicei și părea nemulţumit. Ce 
s-a întâmplat? 

Ellen îi puse mâna pe umăr. El dădu mohorât din cap. Nu avea 
niciun sens ca ea să mai insiste, dacă el nu voia să vorbească. 
Jean îi va povesti ce îl apăsa atunci când va fi pregătit pentru 
asta. 

— Te pot ajuta? 

Jean se străduia să afișeze o mină veselă. 

— Fără tine nu aș fi putut să continui, zise Ellen și îl privi 
prietenoasă. Vrei să ţii? 

Jean dădu din cap și își puse șorțul. 

— Astăzi, nu vor sări scântei, promise ea în speranţa că îl va 
mai bine dispune. Când sunt gata, ţii garda cu cleștele gură-de- 
lup. 

Pentru ca mai târziu să poată bate cu domul în locul corect, 
Ellen măsură mijlocul și îl marcă apoi cu o lovitură bine ţintită. 

— Chiar că arată ca o gură de lup, spuse Jean învârtind 
cleștele. Are și dinţi. 

— Esenţialul este să îi reţii denumirea. la bara pentru garda și 
așaz-o pe jar! 

Ellen se decisese să dea gărzii spadei o formă simplă, fără 
zorzoane. Ea era ceva mai lată în centru și se îngusta spre 
capete. 

Jean o luă din foc și constată uimit cât de bine se vedea locul 
marcat pe metalul incandescent. 

Domul se potrivea perfect în lăcaș. Din câteva lovituri, Ellen îl 
făcu să treacă prin bară. 

— Garda spadei nu trebuie călită. Pune-o simplu pe marginea 
vetrei. Astăzi, încep șlefuirea primară a lamei, la asta nu mă poţi 
ajuta. Du-te la cort și vezi de Madeleine; în ultimul timp, am 


lăsat-o cam mult singură. 

Jean dădu din cap și plecă. Ellen puse în mișcare tocila lui 
Pierre cu ajutorul pedalei pentru picior, pentru șlefuirea brută a 
lamei spadei. Uda permanent lama și o verifica mereu. Când 
rezultatul o mulţumi, înfășură lama într-o bucată de stofă și 
plecă și ea spre cort. 

Jean și Madeleine erau încă treji. 

— Ţi-am lăsat și ţie ceva. 

Jean arătă către un piept de porumbel și un terci de cereale 
cu ceapă și migdale, preparate de Madeleine. 

— Oh, grozav, îmi este o foame de lup! Ellen devoră pasărea 
fragedă și terciul și exclamă: Madeleine, a fost teribil de gustos! 
Apoi, privindu-l pe Jean întrebă, mestecând în continuare: Ai 
doborât pasărea cu praștia? Ce m-aș face fără voi? 

Şi îi cuprinse în braţe pe amândoi. 

— Probabil că ai flămânzi. 

Jean încercă să zâmbească, dar o făcu tot trist. 

— Tu muncești prea mult! 

Madeleine o mângâie pierduta pe Ellen pe pâr, apoi se retrase 
în colțul în care Barbă Sură rodea cu plăcere un os. 

— Voi mă consideraţi probabil imposibilă. Eu muncesc și 
cheltuiesc pe Athanor mai tot din ceea ce câștig. Jean își pierde 
atâtea jumătăţi de noapte ca să mă ajute... și eu ce fac? Ce fac 
eu pentru voi? 

Ellen își plimba întristata privirea de la unul la celălalt. 

— Tu vei avea ocazia să ne ajuţi. Uneori, datoriile se plătesc 
indirect. 

Aceste vorbe rostite de gura lui Madelene sunau ireal. 
Rareori, era atât de clară în gândire. Dar aceasta scânteie 
dispăru tot atât de rapid cum se ivise, și ea stătea din nou ca un 
copil nevinovat și își mângâia visătoare banul de argint. Ellen 
apucă punga din piele în care se aflau pietrele cu care urma să 
șlefuiască lama spadei. Punga era umedă. 

— Barbă Sură! Exclama ea îngrozita. $nurul din piele era 
complet ros. Animal imposibil! Vai de mine, mi-ai distrus 
pietrele! 

Pentru aceste pietre de șlefuit, Ellen trebuise să cheltuiască o 
mica avere. Unele dintre ele erau atât de fine, încât se puteau 
sparge cu ușurința. Ridica punga cu grija și îi vărsă conţinutul în 
palma.. Toate, până la ultima piatra, erau întregi. Introduse cu 


atenţie în pungă pietrele și praful pentru șlefuit. 

— Să te ferească Dumnezeu să te mai prind încă o dată! 
Certa ea căţelanarul. 

Delincventul îşi pleoști pocăit urechile, parând căința 
personificată. 

— În locul tău, aș purta punga cu mine. Dacă a găsit-o atât de 
atrăgătoare, va mai încerca să atenteze la ea. 

Jean arătă către pantoful lui stâng. Acesta era complet ros în 
vârf și în lateral se căsca o gaură franjurată. 

— Tu! Pleacă de aici! zise Ellen amenințând câinele cu 
pumnul. 

— Este încă tânăr și caută o preocupare. Nu i-o poţi lua în 
nume de râu, încercă Jean să-i ia apărarea. 

— Ar putea să ne păzească lucrurile în loc să le facă praf! 

Ellen păru a se mai domoli, și totuși în acea noapte visă o 
fierărie proprie, cu ajutoare și ucenici, în care Barbă Sură se 
comporta ca un vandal. 

Seara, înaintea plecării, Ellen îl surprinse întâmplător pe 
Pierre vorbind despre ea cu Armelle. 

— Ştiu că îţi stă ca un ghimpe în coastă, dar asta te va potoli! 
îi șoptea Pierre soţiei punându-i în mână suma primită de la 
Ellen și delectându-se de ochii mari făcuţi de femeie. 

— Dar asta este mult mai mult decât ai avut vreodată! Se 
bucură ea. 

El se aplecă în faţă și cobori vocea: 

— Ne aduce un câștig cu mult mai mare decât ceea ce câștigă 
ea! Pentru moment, plătește numai pentru că folosește seara 
fierăria mea în scop personal. A fost cea mai bună afacere din 
viaţa mea. În acest fel scopul nostru va fi atins curând... 

Acum, Pierre șoptea, și Ellen nu mai auzea ce spunea. Dar 
auzise destul. Dacă îi aducea un câștig atât de mare, va trebui 
să-i mărească simbria! Ellen se gândea cum să procedeze 
pentru a obţine acest lucru. 

Când plecară la prânz, Pierre veni la locul în care era ridicat 
cortul ei. Jean îl strânsese de dimineaţă, îl împăturise și îl 
așezase pe spinarea lui Nestor. 

— Atunci, ne vedem la turnirul de la Compiegne! spuse 
meșterul ca de obicei când se pleca în altă parte. 

Era șansa ei! 


— Ah, meștere, m-am gândit să rămân la Compiegne și să 
lucrez acolo la un fierar pe care îl cunosc mai demult, zise Ellen 
privindu-l nevinovată pe Pierre. 

Acesta se îngălbeni. 

— Dar nu poţi... Mă lași baltă? întrebă el, luat prin 
surprindere. 

— Nu știam că îmi apreciaţi munca atât de mult. 

Ellen se străduia să pară și ea surprinsă. 

— Normal! Bătu în retragere Pierre, cu sufletul la gură. 

— Păi, dacă m-aţi plăti mai bine, poate că aș rămâne. 

— Este deci doar o problemă de bani? întrebă el, bănuitor. 

— Spada este costisitoare, explică Ellen, ridicând din umeri. 

Pierre oftă, apoi zise: 

— Bine, îţi dau o jumătate de simbrie în plus, propuse el 
tărăgănat. 

Ellen dădu negativ din cap. 

— Vreau dublul, spuse ea hotărâtă și se strădui ca vocea să îi 
pară absolut normală. 

Pretindea astfel să fie plătită ca o calfă bărbat. Pierre o privi 
descumpănit. Probabil că socotea în gând dacă merita să o facă. 
Pe ea o cuprinse frica. Ce s-ar întâmpla dacă răspunsul lui ar fi 
negativ? 

— Fie, mormăi el posac. Altfel, nu te potolești! 

Acestea fiind spuse, Pierre se întoarse posomorât și plecă cu 
pași grei. 

După ce acesta dispăru, Ellen jubila. Cu toate că era 
duminică, dimineaţa ajutase la încărcarea tuturor uneltelor, a 
nicovalei, a tocilei și a foalelor în carele lui Piexre, fără a primi 
măcar un penny pentru asta. Dar plătise pentru fiecare zi în 
care lucrase la Athanor în fierăria meșterului. Voia să nu aibă 
sub nicio formă conștiința încărcată. 


În drum spre Compiegne, trecură printr-o vale vastă, plină de 
verdeață, cu niște pomi fructiferi splendizi, străbătură apoi o 
uriașă pădure întunecoasă de brazi și, după două zile, ajunseră 
în sfârșit într-un sat mare. 

De o casă atârna un echer din fier, pe care se bălăbănea o 
rindea. Aici își avea atelierul un tâmplar. 

— Mai am nevoie de câteva lucruri pentru Athanor, explică 
bucuroasă Ellen, care se duse către atelier și deschise ușa 


acestuia. 

— Vă salut, meștere! 

Ellen făcu o plecăciune și se strădui să zâmbească larg. Jean, 
care o urmase, privea mai curând ursuz, pentru cazul că ea ar fi 
vrut să cumpere ceva, iar el trebuia să negocieze preţul. 

Tâmplarul stătea la o masă de lucru mare. Abia i se zărea 
capul deasupra unui teanc de unelte și de bucăţi de lemn. 
Acesta își miji suspicios ochii și îi măsură cu privirea pe cei doi 
străini. 

— Ce doriţi? 

— Am nevoie de două stinghii subţiri pentru un toc de sabie, 
de preferinţă din lemn de par bine uscat, și de încă o bucata 
uscată bine, pentru un mâner de sabie. 

Tâmplarul o privi pe Ellen curios. 

— Eu te cunosc, zise acesta încet continuând să o fixeze cu 
privirea. 

Acum se uită și Ellen mai bine la el. 

— Poulet! striga ea, bucuroasa. 

— Ellenweore! 

Tâmplarul se ridică de pe scaunul pe care șezuse, ocoli cu 
greutate masa și o îmbrăţișa pe Ellen din toată inima. 

Când Jean îl văzu în întregime, înţelese de ce avea porecla 
Poulet, adică pui de găină. Mergea gheboșat, de parcă 
greutatea făpturii lui plinuţe îl trăgea în față. Halatul de lucru îi 
ajungea doar puţin peste șezut și de sub el se iveau două 
coapse cărnoase, în pantaloni strâmţi. Până la genunchi 
coapsele erau groase și rotunjoare, apoi se transformau în niște 
gambe scheletice. Ca picioarele unui pui de găină. Gambele 
subţiri păreau că abia reușeau să reziste greutăţii lui. Jean se 
întreba cum putea să supravieţuiască un tâmplar care abia dacă 
era în stare să se ridice. Și se părea că nu îi mergea râu. Pe 
masa erau mai multe comenzi începute, iar calfa și doi ucenici 
aveau evident mult de lucra. 

— Cum îţi mai merge, micuța mea? Poulet o atinse pe Ellen cu 
palma pe umăr și adăugă: Araţi minunat! 

— Mulţumesc, Poulet, îmi merge bine. Dar despre Claire ai 
noutăți? 

Poulet era unchiul lui Claire. El o vizitase o dată pe Claire pe 
vremea când Ellen mai lucra la ea. Ea era unica lui rudă în viaţă 
și, chiar dacă pentru el călătoria era lungă și deosebit de dificilă, 


uneori o mai vizita. 

— Fiul morarului a fost recent aici. Claire este mai bine, dar 
băiatul... 

Tâmplarul clătină trist capul lui mult prea mare. 

— Ce a păţit ea? A fost bolnavă? Și ce este cu Jacques? A 
făcut vreo prostie? 

— El a murit, a făcut febră, tușea, nu și-a mai revenit. Primul 
ei copil cu Guiot a venit pe lume mort... și a urmat chestiunea 
cu Jacques. Claire era terminata. Dar acum, așa cum am auzit, 
ea este însărcinată din nou! Poulet oftă și adăugă: Eh, asta este! 
Naștere și moarte, moarte și naștere. Ăsta este cursul lucrurilor. 

— Sărmanul meu Jacques! spuse mișcată Ellen. Dar faptul că 
ea așteaptă din nou un copil îi va mai ușura situaţia. Cu 
siguranţa că de data asta totul va merge bine! 

Ellen se căzni să afișeze un zâmbet plin de încredere. 

Poulet o privea acum pe Madeleine, aflată lângă Jean, care 
fascinată ca un copil mic se uita la un fluture din lemn atârnat 
de o grinda a acoperișului cu un fir abia vizibil și care era mișcat 
de curenţii de aer. Niciun copil care intra în atelier nu își putea 
desprinde privirea de el, dar fata care o însoțea pe Ellen nu mai 
era un copil. Poulet o luă de umeri pe Ellen și o privi în ochi. 

— Dă-mi voie să te privesc! Te-ai făcut mai drăguţa, mai 
blândă. Ești îndrăgostită! zâmbi ștrengărește și o ciupi ușor de 
nas. Apoi îi dădu drumul și se întoarse grav spre rezerva lui de 
lemn. Așa, așa... deci faci din nou teci! Vrei să faci un mâner de 
spadă? 

— Nici nu bănuiam că voi obţine lemnul cel mai bine uscat! 

Ellen îi expedie lui Poulet un clipit poznaș de gene. 

— Păi, dacă îmi faci ochi dulci, o să mă uit în caseta mea de 
bijuterii, ca să vad ce pot face pentru tine. Tâmplarul își deplasa 
cu greutate corpul greu către o ladă dintr-un colț al atelierului. 
Dacă pentru teaca iei lemn de păr, pentru mâner vrei tot lemn 
de păr ori preferi de cireș... sau frasin? 

— Tu îţi cunoști lemnul cel mai bine, scoate-mi o bucată bună, 
pe care s-o pot și plăti, las în seama ta alegerea esenței. 

Poulet dădu din cap și răscoli în ladă până când găsi ce dorea. 

— lată, ăsta este minunat! Uscat ca osul, nu se zgârie. Ce zici 
de el? Lungimea și grosimea corespund? 

Reveni șchiopătând la Ellen și îi întinse bucata de lemn. În 
timp ce ea îl examina cu atenţie, el căută două stinghii din 


acelea pe care făuritorii de teci de spadă le cumpărau de la el. 
Calitatea lemnului său era bine-cunoscută. Toţi meșteșugarii din 
împrejurimi cumpărau de la el. De aceea, avea în permanenţă 
un adevărat stoc de asemenea stinghii. 

— Ai dreptate, este exact ceea ce trebuie: lemn de cireș! 
spuse ea și îi vârî lui Jean lemnul sub nas. Apoi i se adresă lui 
Poulet: Mi-l poţi tăia cu ferăstrăul? 

Acesta fixă lemnul, luă un ferăstrău pe care îl așeză pe 
mijlocul lemnului și o privi pe Ellen. 

— Așa? 

Ea confirmă, și Poulet tăie lemnul în lungime. 

— Mai ai nevoie de ceva, micuța mea? 

Ochii îi scânteiară și Jean crezu că recunoaște în el un om de 
afaceri la fel de priceput pe cât era ca tâmplar. 

— Nu cred, răspunse Ellen încă șovăind. 

Poulet împinse cele două jumătăţi ale lemnului și stinghiile 
pentru teacă spre ea și spuse preţul pe care îl cerea. 

Jean o privi indignat pe Ellen. 

— Bine, tu îl cunoști pe om, dar, chiar dacă el ar fi furnizor al 
regelui, tot ar fi prea mare preţul. Se comportă de parcă ai 
cumpăra nu lemn, ci aur. Oricum, pădurea este plină de așa 
ceva, trebuie doar să iei! Se înfierbântă tânărul. 

Poulet rânji: 

— Drăguţ băiatul! 

Jean îl privi iritat. 

— El nu are idee despre preţuri și cu atât mai puţin despre 
lemn, oftă ea, știind bine că Poulet îi ceruse un preţ cu adevărat 
avantajos. 

Jean continua să găsească preţul prea mare, pentru că nici nu 
bănuia cât de importantă era folosirea unui lemn bine uscat și 
cât de costisitoare era executarea stinghiilor pentru teci. 

— Va ajunge departe, și departe vei ajunge și tu, dacă îl vei 
asculta mereu. Poulet mai scăzu din preţ și întreba: Acum ești 
mulțumit, tinere? 

Jean roși. Dădu afirmativ din cap și se simţi jenat când Poulet 
și Ellen râseră zgomotos. 

— la-o, din bucata asta de lemn de frasin îţi vei putea ciopli 
ceva frumos, zise Poulet și îi întinse lui Jean o bucată de lemn 
lungă și noduroasă. 

— Mulţumesc, mormăi îmbufnat Jean, fără a-l privi în faţă. 


— Dacă o vei revedea pe Claire, îmbrăţișeaz-o din partea mea 
și transmite-i că mă rog pentru Jacques și pentru copilul pe care 
îl așteaptă. Și salută-l și pe Guiot din partea mea, da? 

— Desigur, micuța mea, așa am să fac. Aveţi grijă de voi! 

La despărţire, Poulet o mai îmbrăţișa o dată pe Ellen. 

Jean o urmă în tăcere până când ieșiră din sat. 

— M-ai luat peste picior și ai râs de mine! Nu mi s-a părut 
deloc hazliu! Prietenul tău cel grozav a mai redus oricum din 
preţ. Ca să îţi dai seama câtă dreptate aveam. Preţul era prea 
mare! 

— Eu văd lucrurile altfel. Se pare că el îmi este un prieten mai 
bun decât crezusem eu. Nu fi copilăros, Jean! Poulet este un 
tâmplar cinstit, altfel ca invalid nu ar fi avut atâţia clienţi de pe 
urma cărora să trăiască bine. Și ţi-a mai făcut cadou și o bucată 
bună de lemn. 

— Pfui, un ciot pe care oricine îl poate culege de pe jos, dintr- 
o pădure, răspunse Jean dezaprobator. 

— Pentru cioplit este foarte bun, pentru că este uscat cum 
trebuie. Ce găsești tu în pădure nu este util, atâta vreme cât nu 
este uscat. Lemnul verde nu poate fi prelucrat bine, pentru că 
atunci când se va usca va crăpa. lar lemnul mai vechi, aflat în 
pădure, este de cele mai multe ori putred și se fărâmiţează 
ușor. Niciodată Poulet nu pune pe alţii să strângă lemnul pentru 
el în pădure, o face întotdeauna el însuși. Calfele și ucenicii lui 
doar doboară arborii pe care îi alege el. Apoi aduc lemnele în 
magazia lui. Lemnul trebuie păstrat acolo un an sau doi, până 
când se usucă complet. Şi abia după aceea face din el stinghii 
ca acelea pe care le-am cumpărat eu. Crede-mă, este vorba 
despre un lemn bun! 

— Hm... mormăi Jean. Nu îi făcea deloc plăcere să recunoască 
faptul că poate se înșelase în privinţa lui Poulet. De fapt, ce a 
păţit? Mă refer la picioarele lui. 

Ellen ridică din umeri. 

— Habar nu am. Dar trebuie să fi fost un flăcău bine, chiar 
dacă la modul cum arată nu prea ai crede. 

Jean se gândi la capul mult prea mare al lui Poulet, cap așezat 
direct pe umeri, căci nu se zărea nici măcar o urmă de gât. Își 
imagină din nou întreaga-i făptură și clătină din cap. Arătase o 
dată bine? Imposibil! 

Treceau din sat în sat și se bucurau de minunata toamnă cu 


soarele ei cald, puţin ridicat deasupra orizontului și cu frunzișul 
ei multicolor. Abia când se lașa seara se făcea frig și se simţea 
umezeala. Au căutat un loc bun de popas și au făcut focul. 
Madeleine fredona cântece de leagăn. Cu vocea ei clară, sonoră, 
transforma melodiile într-un cânt al zânelor, așa că Ellen lucra 
cu lacrimi în ochi la cele două bucăţi din lemn de cireș. Punea 
una din cele două jumătăţi pe partea de care urmau să fie 
prinse plăselele mânerului și cu cuțitul primit de la Osmond, 
când ea era încă un copil, trasa în lemn conturul exact al 
metalului. Când Madeleine amuţea, Ellen se ștergea la ochi cu 
mâneca, apoi verifica dacă ambele bucăţi se suprapuneau exact 
și trasa în cealaltă jumătate conturul respectiv. Incepu cu grijă 
să scobească lemnul. Folosea zilnic cuțitul pentru a tăia pâinea, 
slănina sau ceapa, pentru a tăia sfoară, pentru a-și curăța 
unghiile, pentru a face frigărui ori, ca astăzi, a ciopli. Uneori, o 
cuprindea o umbră de melancolie. Atunci, se gândea la Osmond, 
la sora și fratele ei, la Simon și la Aelfgiva. O mai fi trăind acea 
bătrână cumsecade? 

Ellen se gândi la câţi ani trecuseră de când plecase de la 
Orford. 

— Să tot fie zece ori unsprezece ani... murmură ea. 

— Cine? întrebă curios Jean și se gândi să înceapă și el să 
cioplească. 

Luă cuțitul pe care i-l făcuse Ellen cu câteva luni în urmă 
dintr-un rest de fier. 

— Nu cine, ci ce. 

— Poftim? 

— Mă gândeam la câţi ani or fi trecut de când am plecat de- 
acasă. Cred că ar fi zece ori unsprezece ani de-atunci, răspunse 
Ellen ușor iritată. 

— Aha, da, zise Jean prea puţin interesat, dar concentrat 
asupra bucății lui de lemn. 

Întotdeauna când se gândea la familia ei, Ellen simţea o 
neplăcută arsură în stomac, așa că decise să nu se mai 
gândească la asta. 

— Trebuie să ţii cuțitul mai ușor, îl repezi ea pe Jean și acesta 
ridică privirea surprins. Uite, așa! Ellen îi arătă cum trebuia să 
ţină cuțitul în mână. Și totdeauna departe de corp, altfel te poţi 
răni grav. 

Abia acum remarcă ea sclipirea sticloasă din privirea lui. 


Tocmai vru să întrebe ce s-a întâmplat, când brusc, cu un ton 
mai înalt, acesta spuse: 

— Tatăl meu cioplea seara deseori. După ce se șterse cu 
mâneca la nas, continuă: Ar fi trebuit să știu cum să ţin cuțitul, 
el mi-a arătat, dar nu-mi mai amintesc. Totul s-a estompat 
complet. 

Ellen îl privi cu compasiune. 

— A și trecut atâta vreme de-atunci! zise ea și îl mângâie pe 
cap. 

— Chipurile lor s-au volatilizat! 

— Care chipuri, Jean? 

— Cele ale părinţilor mei și al fratelui meu mai mic. Când mă 
gândesc la ei și încerc să le reconstitui, vad numai sânge, 
intestinele tatălui meu atârnând în exterior și membrele răsucite 
ale mamei. Nici măcar nu mai știu ce culoare aveau ochii sau 
părul lor. 

Jean plângea încet. 

Ellen putea doar să presupună cât de îngrozitor se simţea 
băiatul. Deodată, nostalgia ei îi păru jalnică în comparaţie cu 
singurătatea pe care Jean și Madeleine trebuiau să o trăiască. 
Amândoi pierduseră tot, nu mai aveau un loc în care într-o zi să 
se poată întoarce. Nu mai știau nici măcar unde să își caute 
satul. Dacă - așa cum sperase Jean în toţi acești ani - nu 
ajungeau întâmplător, cândva, în zona în care s-ar afla acesta, 
ei nu îl vor regăsi niciodată. Poate că satul nu mai fusese 
reconstruit acolo unde muriseră toţi locuitorii lui. Ellen se ridică, 
se duse în spatele celor doi și îi îmbrăţișă. li legăna ușor, ca pe 
niște copii mici. 

— Sunt atât de fericit că te-am întâlnit! Eu am încercat mereu 
să am grijă de ea, spuse încet Jean. 

Madeleine se bucura în tăcere de îmbrăţișarea lui Ellen. 

— Dar eu, eu nu am avut niciodată pe nimeni. Adică cineva al 
meu, care să se ocupe de mine, înţelegi? 

Jean privi flacăra pâlpâitoare a focului și evită să se uite la 
Ellen. Aceasta, aflată lângă el, îi văzu scilipirile lacrimilor din 
ochi. 

Madeleine închisese ochii și era atât de liniștită de parcă 
dormea. 

— Vom rămâne mereu împreună, vă promit! 

Mișcată, Ellen îi strânse și mai tare pe cei doi lângă ea. 


Jean dădu trist din cap: 

— Cândva are să apară un bărbat. Nu mă refer la acest sir 
Guillaume... zise el cu o urmă de dispreţ în voce. 

— Jean! strigă revoltata Ellen și roși. Ce înseamnă asta? 

— Eu știu că tu ești îndrăgostită de el! 

— Cum de ţi-a venit ideea asta? 

Ellen se simţea surprinsă asupra faptului. 

— Ah, dar asta o vede și un orb! După cum îl ridici în slăvi. 
Poate că lui îi place de tine, dar el este preceptorul tânărului 
nostru rege, iar tu nu ești decât o fată care vrea să devină 
fierar. Nu aveţi nimic în comun. 

Stomacul lui Ellen fu cuprins de spasme. Jean nu îi spunea 
ceva ce ea să nu fi știut demult timp, dar o durea totuși. 
Bineînţeles că pentru ea și Guillaume nu va exista un viitor. 
Trase adânc aer în piept și continua să îl audă pe Jean vorbind 
parcă de la mare depărtare. 

— Cândva, el se va căsători cu o femeie de rangul lui, iar tu te 
vei mărita cu un meșteșugar cumsecade. Asta dacă se va găsi 
vreunul care să își pună mintea cu o femeie atât de 
încăpăţânată ca tine, continua el zâmbind stingherit. 

— Eşti iarăși obraznic! 

Ellen ridica mâna în care ţinea cuțitul și îl ameninţa râzând, 
deși inima îi era grea ca de piatra. Se gândi la Jocelyn, la teribila 
lui moarte și la cât de nedreaptă era lumea. 

— Dacă se va ajunge să te măriţi, noi vom deveni o povara 
pentru tine, zise el încet și cobori privirea, pentru ca Ellen să nu 
observe că se lupta din nou cu lacrimile. 

— Nu spune prostii, noi vom rămâne împreună, îl contrazise 
energic Ellen. Și cu asta gata, nu mai vreau să aud nimic pe 
tema asta! 


În acea noapte, Ellen visă Anglia și se trezi refăcută și cu o 
bună dispoziție care o ţinu în forma toată ziua. La prânz, 
poposiră la un ţăran, de la care cumpărară o piele de capră, de 
care Ellen avea nevoie pentru teaca spadei. Jean făcu din nou 
dovada talentului său de negociator, în așa fel încât se aleseră și 
cu o bucată de carne de capră pe deasupra. 

— Imi trebuie și clei pentru teacă, le explică Ellen străduindu- 
se să mestece carnea picantă și puţin cam aţoasă. 

— Nu ai fi putut să o cumperi de la prietenul tău, tâmplarul? o 


întrebă Jean. 

— Aș fi putut, dar nu am vrut. Lemnul lui Poulet este deo 
calitate excepţională, dar cleiul lui nu era tocmai proaspăt. 

— De unde știi asta? întrebă Jean, uluit. 

— După miros. Mă pricep la cleiuri. Aș putea chiar să-l prepar 
singură, dar este costisitor. Dacă cleiul de oase este preparat de 
mai mult de trei, patru zile, începe să pută. lar vasul lui Poulet 
cu clei mirosea urât. Poate că este calfa prea leneșă pentru a-i 
prepara regulat clei proaspăt. Aș fi putut și să cumpăr de la el 
clei granulat, dar prefer să îl am proaspăt și cel mai bine este să 
îl cumpăr atunci când am nevoie de el. Este ceva mai scump, 
dar cel puţin știu că va lipi bine, și lucrul acesta este cel mai 
important, nu? 

Jean zâmbi. 

— Te cred, eu am lucrat cândva pentru un meșter de firme, 
când fiul lui suferea de o diaree gravă și nu îl mai putea ajuta. 
Meșterii de firme folosesc mult clei. El prepara regulat clei, poţi 
să te convingi dacă vei cumpăra de la el la următorul turnir. 
Dacă cleiul lui este și bun de ceva, asta nu pot spune. 

— Vom afla curând, spuse Ellen. 


De când plecase din Tancarville, Ellen umblase mult. 
Cunoștea aproape întreaga Normandie și parţial Flandra și 
Champagne. Fusese o dată și la Paris, dar la Compiegne, aflat 
ceva mai la nord de Paris, mergea pentru prima dată. Pădurile 
de acolo, unde avea loc și turnirul, erau un teren preferat de 
vânătoare al regelui Franţei, și însuși orașul era un loc de 
destinaţie al multor pelerini, care doreau să arunce o privire 
asupra  giulgiului sfânt și asupra multor alte relicve din 
mănăstire. Imaginea impresionantului oraș era întregită de 
nenumărate biserici și de rotundul turn locuit al bastionului 
regal. 

Cei trei colindau cu plăcere pe străzi și cercetau în piaţă 
standurile negustorilor și meșteșugarilor. De la o ţesătoare, 
Ellen cumpără suficient material pentru învelitoarea tecii, iar la 
un negustor de mătăsuri, găsi un șnur lung de mătase de un 
roșu-închis, pentru mâner. 

— Mai am nevoie de piele pentru teacă și pentru centură... 
Ellen cerceta cu privirea împrejur. Nu dură mult și găsi o bucată 
de piele fină, bordo, pentru teacă, și o cingătoare din piele bună 


de bovină, la un preţ convenabil. Apoi, mulţumită, le spuse lui 
Jean și lui Madeleine după ce mai cumpără o pafta din alamă: 
Mă gândesc ca în noaptea asta să rămânem aici și mâine să 
plecăm mai departe. Voi ce ziceţi? 

— Adică să rămânem la un han? întrebă Jean, căruia nu îi 
venea să creadă. 

— Pentru Dumnezeu, nu, bineînţeles că nu. Ce, noi suntem 
duci sau negustori bogaţi? Ne interesăm la o biserică de un loc 
de dormit pentru la noapte. La atâţia pelerini, trebuie să se fi 
pregătit de oaspeţi. 

— Ei, da, sigur. 

Jean păru ușurat. Se uită după Madeleine, pe care trebuia să o 
tragă după el, pentru ca fata să nu se oprească la fiecare stand 
și să admire diversele obiecte expuse spre vânzare. 

Căutarea unui loc de înnoptat s-a dovedit mai dificilă decât 
crezuse Ellen. Abia la ultima încercare, făcută la cea mai mare 
biserică din oraș, mai găsiră loc. Pelerinii făceau cozi lungi la 
fiecare latrină, la hanuri și birturi. Locuitorii din Compiegne știau 
să tragă foloase de pe urma maselor de credincioși și vindeau la 
preţuri exagerate toate cele necesare traiului, chiar și cele de 
calitate proastă. Ellen cumpără cu bani grei o plăcintă mare, pe 
care o mâncară lacomi, și un urcior cu bere. Dezamăgiţi de 
plăcinta râncedă și de berea chioară, se întinseră toţi trei pe 
podeaua din piatră tare și rece. Inghesuiţi între un grup de 
pelerini într-o parte și în cealaltă parte de câţiva străini care 
arătau ciudat și a căror limbă nu o înțelegeau, încercară să-și 
încropească un culcuș cât mai comod posibil. 

Cu toate că se întinseseră pe cortul împăturit și fiecare dintre 
ei se înfășurase în câte o pătură și stăteau lipiţi unul de altul, lui 
Ellen îi era atât de frig, încât adormi cu greu. Nu îi fu de ajutor 
nici măcar Barbă Sură, a cărui căldură era totdeauna benefică. 
Se trezi în miez de noapte, cu obrajii arzând. Îi clănțăneau dinţii 
și trupul o durea groaznic. Dar oboseala o ajută să adoarmă la 
loc. Dimineaţa, era prea slăbită pentru a se ridica singură. 

Preotul era de părere că prezenţa în biserica lui și apropierea 
de Dumnezeu o vor ajuta să învingă boala și promise că se va 
ruga pentru ea, apoi o lăsă baltă. 

O tânără comerciantă amabilă, venita la rugăciunea de 
dimineaţă la biserică, îi recomandă cu căldură lui Jean o 
vânzătoare de ierburi de leac, care locuia nu departe de 


biserică. Ellen considera că a cheltui în acest fel bani era pură 
risipă și nu vru să urmeze sfatul femeii. Dar de data asta nu mai 
reuși să i se opună lui Jean. 

— Vânzătoarea de leacuri nu va intra în biserică, așa că va 
trebui să vă duceţi prietena pe scările de la intrare. Soarele a 
răsărit și o va încălzi. Aici, înăuntru, este frig și curent, îi sfătui 
tânăra femeie și se oferi să-i arate lui Jean drumul către casa 
femeii cu plante de leac. 

Când Jean reveni însoţit de vânzătoare, Ellen era confuză din 
cauza febrei. 

— Aelfgiva! Trăiești! oftă ea fericită și îi sărută femeii mâinile 
cu ardoare. 

— Nu poate să rămână aici. Aduceţi-o la mine! Le ceru femeia 
vizibil îngrijorata de starea în care se găsea Ellen. Dacă va mai 
rămâne o noapte în curentul din biserică, moare! 

Jean și Madeleine o ajutară pe Ellen să se ridice, dar aceasta 
nu se putea ţine pe picioare. Jean rugă doi bărbaţi voinici, care 
reparau una dintre ușile bisericii, să îl ajute. Aceștia o ridicară și 
o duseră pe Ellen la casa femeii cu leacuri. Casa era mare și 
confortabilă, curată și mirosea minunat a mentă și a carne 
gătită. 

— Trebuie să odinească două săptămâni, pentru a se reface. 
După ce o examina mai îndeaproape pe Ellen, femeia spuse: Nu 
este deloc bine! 

— Dar nu se poate, trebuie să muncească. Ea este fierar la 
turniruri, și noi voiam să plecăm astăzi mai departe! 

Brusc, Jean păru un copil neajutorat. 

— Atunci va trebui să o lăsaţi aici. Vezi cum îi tremură 
pleoapele? Are halucinaţii și amândoi aţi văzut că m-a luat drept 
altcineva. Chiar dacă este o femeie puternică, cu febra mare nu 
este de glumit. Dacă are noroc, este doar răcită și epuizată. 
Dacă are ghinion, este vorba despre ceva mai rău. Dar, în orice 
caz are nevoie de odihnă. 

Jean o privi neajutorat pe Madeleine, apoi se întoarse din nou 
către femeie. 

— Noi nu vă putem plăti mult, dar Madeleine ar putea să 
rămână aici și să caute ceva de lucru. Dacă știți pe cineva care 
are nevoie de o fată în casă... 

Femeia dădu din cap și o privi pe Madeleine: 

— Sper că știe să pună mâna la treaba! 


— Ştie, credeţi-mă. Este obișnuită să trudească din greu. 

— Atunci poate să rămână la mine, decise femeia. 

Jean se simţi eliberat de grija lui Madeleine. li va lua cu el pe 
Barbă Sură și pe Nestor, va mai lua și cortul și se va duce singur 
la turnirul din Grenzwald. Va trebui să îi explice lui Pierre și 
întârzierea lui Ellen, pentru ca acesta să nu se supere. Și poate 
că ar putea sa se ofere ca ajutor la fierărie, până când fierarul 
va găsi pe altcineva. 

— Cred că aici te afli pe mâini bune, îi șopti el lui Ellen, deși 
nu era sigur că fata îl auzea. Mă întorc curând, nu îţi face griji, 
mă ocup eu de tot. 

O mângâie pe braţ pentru a o mai liniști, își luă rămas-bun de 
la Madeleine, dându-i și câteva sfaturi, și porni la drum. 


Thibault traversa grăbit și furios piața unde negustorii își 
expuseseră mărfurile. Guillaume nu contenea să-l provoace. 
Afirmase în gura mare de dimineaţa că se simte puternic ca un 
taur și că vrea să le arate asta francezilor. De parcă el și numai 
el decidea cum se va încheia turnirul! Și ce l-au mai ovaţionat 
ceilalţi! Ce ridicol! Printre corturi alergau copii jucându-se. Se 
descărnau cai, catâri și care, femeile se certau strident pe 
locurile cele mai bune, și printre ele câinii se încăierau ca 
turbaţi. Thibault se poticni de două ori, o dată, nu observase un 
cârlig din fier înfipt în pământ, a doua oară, își prinsese piciorul 
într-o funie. Scuipă pe jos furios. Numai să o găsească o dată pe 
fierărița aia, că pe urmă... Lovi cu piciorul în dos o pisică sfrijită. 
Dacă era atât de slabă, însemna că nu era un bun vânător, deci 
nici nu meritase altceva. 

Bineînţeles că furia lui nu avea nici în clin, nici în mâneca cu 
sfrijitul ghemotoc de blană. Se gândise iarăși la Ellen, și asta ÎI 
înfuriase. Guillaume și Ellen îi făceau viaţa un iad, fiecare din ei 
în felul lui. 

Aproape că ajunse la fierărie. Venise aici fără a intenţiona 
asta și, când își dădu seama, i se urcă din nou sângele în cap. 
Tocmai când era pe punctul de a se întoarce și a pleca, auzi 
vocea ridicată a fierarului. 

— Mai întâi își mărește simbria de îmi venea să plâng, apoi nu 
mai apare la muncă, precum un ticălos în care nu poţi avea cea 
mai mică încredere! 

Fierarul își trecu nervos mâna prin claia de pâr. Invidios, 


Thibault remarcă faptul că părul acestuia era negru ca pana 
corbului, cu doar câteva fire argintii. Mai rar un bărbat de vârsta 
lui cu pâr atât de des și lânos. Pe cei mai mulţi, păduchii și bolile 
de piele îi lăsau repede fără păr, or acesta arăta ca ros de 
șoareci. Thibault își trecu și el mâna prin păr, care se cam rărise. 
Părul fierarului avea o anumită demnitate, ceea ce nu era cazul 
cu părul lui Thibault. 

Fierarul se ambalase atât de tare, încât gâtul i se 
congestionase, de parcă era pe punctul de a exploda. 

— Ea nu este nici leneșă și nici lipsită de încredere, ea vrea să 
muncească, Pierre. Tu știi asta prea bine! îl auzi Thibault pe 
cineva spunând. 

Strânse ochii și se gândi. Pe băiat îl mai văzuse. Corect! La 
turnirul din toamnă, o salvase pe Ellen de sub copitele calului 
său. 

— O cunoașteţi destul de bine ca să știți că ea trebuie să se 
simtă mizerabil, dacă nu vine la fierărie. 

Are febră mare. Acea femeie a spus că ar putea să moară 
dacă nu stă la pat, explică tinerelul, și nu era greu să îţi dai 
seama că era îngrijorat. 

Thibault respiră zgomotos. Ellen era bolnavă! „Așa-i trebuie”, 
gândi el satisfăcut și trase mai departe cu urechea. 

— Aș, vânzătoarele astea de ierburi de leac exagerează 
totdeauna! O fac doar ca să te sperie și să le plătești mai bine. 
O să vă coste o avere. Vă lăsaţi duși de nas! 

Pierre îi aruncă lui Jean o privire plină de dispreţ, care voia să 
lase impresia că el se pricepea la astea, iar Thibault dădu 
aprobator din cap. 

— Lui Ellenweore îi clănțăneau dinţii în gură de frig, deși ea 
ardea. Avea febră mare. Dumneavoastră credeţi ori nu credeţi, 
dar eu am văzut cu ochii mei cât de bolnavă este. Imediat ce se 
va simţi mai bine, se va bucura să vină la muncă. 

Nici nu terminase de vorbit tinerelul, că fierarul se și 
îndepărtase de el. 

— Numai să o mai vreau eu atunci! 

Cu aceste vorbe, îl lăsă pe Jean înmărmurit. 

— Şi spada lui Ellen? strigă acesta în urma fierarului. Ce se va 
întâmpla cu spada la care lucra? 

Dar nu primi niciun răspuns. 

Thibault își frecă bărbia și murmură: 


— Deci așa, face o spadă. 


Chiar în ziua următoare, Thibault se ţinu după rivalul lui, 
Guillaume. Îl urmărea de câte ori putea, cu speranța de a 
descoperi ceva ce putea fi folosit împotriva acestuia. Când 
mareșalul veni la fierăria lui Pierre, ieși în grabă o femeie, ca să 
se intereseze ce dorea. Thibault rămase în apropiere, fără a fi 
observat. 

— O caut pe Ellenweore. Nu am văzut-o nicăieri. Nu mai 
lucrează pentru bărbatul dumneavoastră? 

— Nu, răspunse sec Armelle și îl măsură cu privirea pe 
mareșal din cap până în picioare. A făcut vreo trăsnaie? 

Ochii îi sclipeau de curiozitate. 

Guillaume nu răspunse la întrebare. 

— Mi-aţi putea spune unde o pot găsi? întrebă la rândul lui 
oarecum iritat. 

— Nu, sir, răspunse scurt Armelle. Ne-a lăsat baltă. Cine știe 
cu cine a întins-o! 

Era evident că nevasta fierarului nu o plăcea pe Ellen. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Guillaume și o privi scrutător. 

— Eh, o femeie de vârsta ei și nemăritată... Ridică din 
sprâncene într-un gest ce voia să spună multe, apoi adăugă: Nu 
este prima, dacă i se oferă o ocazie bună, trebuie să profite. 

Armelle îl privi dându-și aere. 

Fără a mai rosti vreo vorba, Guillaume se întoarse și plecă. 

— Ar fi putut cel puţin să mulţumească, mojicul! bolborosi ea 
și clătină din cap în urma lui. 

Thibault se desprinse de zidul de care se sprijinise și porni 
agale spre ea. 

— Un tip cu nasul pe sus, zise Thibault și arătă în direcţia în 
care dispăruse Guillaume. Se da mai mare decât este. 

Și îi afișă nevestei fierarului un zâmbet sclipitor. 

Ea roși încurcată și își vâri sub bonetă o șuviţă de păr 
unsuros. 

— Pot Tace ceva pentru dumneavoastră, milord? 

— Tot ce se poate, răspunse Thibault pe un ton ce se voia 
foarte prietenos. Femeia aceasta, mă refer la Ellenweore, am 
auzit că lucrează la o spadă. 

Chipul femeii se întunecă imediat ce fu pomenit numele lui 
Ellen. 


— Ce o avea asta, de vin bărbaţii după ea aici? mormăi ea. 

— Spada, numai spada mă interesează. Se spune că a vrăjit-o 
în așa fel ca să îi facă rău regelui nostru. Trebuie să fie 
împiedicat acest lucru! De aceea este deosebit de important să 
îmi daţi de știre, numai mie, imediat ce ea termină spada! 

— Dacă o mai reveni vreodată! 

— Corect! Thibault făcea eforturi să n-o apuce pe femeie de 
guler și să o scuture. Eu voi fi prezent și la următoarele turniruri; 
dacă aveţi noutăţi pentru mine, spuneţi-i lui Abel, bijutierul. Știţi 
unde vinde? întrebă el cu o amabilitate exagerată. 

Armelle confirmă impresionată. Bijutierul avea cel mai frumos 
stand pe care l-a văzut un om vreodată! 

Thibault îi vâri în mână un ban de argint. 

— După ce voi avea vești de la dumneavoastră, veţi mai avea 
alte trei monede! 

Armelle rânji larg. 

— Lăsaţi pe mine, sir! Dar, sir, pentru cine să îi spun că este 
vestea? 

— Nu trebuie să spuneţi decât atât: spada este gata! 

— Spada este gata, da, repeta Armelle puţin cam pierdută. 

Și, până să mai pună vreo alta întrebare, Thibault deja 
dispăruse. 


Ellen ședea pe un scăunel în spatele casei și se bucura de 
soarele de amiază, în timp ce Madeleine smulgea buruieni din 
stratul cu legume și cânta. Rufele puse la uscat pe o sfoara se 
zbăteau de parcă voiau să se smulgă și la următoarea rafală de 
vânt să zboare spre cerul albastru. Ellen zâmbea mulțumită: nu 
își amintea să o mai fi văzut pe Madeleine vreodată atât de 
fericita. Brusc, fata sări în picioare și fugi spre poarta. Ellen se 
ridică încet și, târșâind picioarele, porni și ea spre casă. După 
doar câţiva pași, inima îi bătea atât de tare, încât trebui să se 
oprească și să respire pe îndelete. 

— Jean, striga ea plină de bucurie, când văzu cine venise. 

— Ellen, deci te simţi mai bine, constata el ușurat. 

— Nu este încă însănătoșită! Trebuie să se menajeze 
neapărat! interveni femeia cu leacuri, care tocmai ieșise din 
casă, spre a-l întâmpina pe Jean. În niciun caz nu are voie să 
muncească încă. 

— Nici nu aș fi în stare, explică Ellen urmata imediat de un 


acces urât de tuse. 

— Nu sună bine deloc! zise Jean privind-o îngrijorat. Până și 
lătratul lui Barbă Sură sună mai bine! 

Ellen se apără, mai tuși o dată sec și îi făcu semn să o 
urmeze. 

— Să nu mai discutăm despre mine. Tu ce faci, ai găsit de 
lucru? 

— Curând, voi putea să-ţi fac cel mai bun clei pe care l-ai avut 
vreodată, se lăudă Jean. 

— Tu? Vom vedea, să sperăm că o să și lipească! Ellen fu 
scuturată din nou de un acces de tuse. Dar cum de-ai ajuns să 
te pricepi la asta? întreba ea, când putu să vorbească din nou. 

— Lucrez la un meșter de scuturi. Ţi-am povestit că el își 
prepară singur cleiul. Mi-a spus că mă va învăţa și pe mine. 

— Fiul lui este iarăși bolnav? 

— Nu, Sylvain lucrează și el. Este un tip cumsecade, mai înalt 
decât mine cu un cap și ceva mai în vârstă, dar nu face caz de 
asta. 

Ellen zâmbi. 

— Mă bucur că ai o ocupaţie atât de bună, Madeleine are și ea 
aici multă treabă; doar eu sunt condamnata la inactivitate! 

— Madeleine pare mulţumită, degeaba mi-am făcut griji din 
cauza ei, constata Jean și se întoarse scurt spre sora lui. 

— Ruth este bună cu noi, nu s-a clintit de lângă mine cât am 
avut febră. Ellen respiră cu greutate, inspiră de câteva ori 
șuierător, apoi continuă: Mă dureau toate oasele, de parcă aș fi 
muncit la fierărie zile la rând. Dar am stat doar în pat. Se opri, 
tuși, apoi adăugă: Am vrut ieri să termin mânerul, dar nu am 
putut! Mă simt de parcă aș avea o sută de ani, zise ea 
înfășurându-și mai bine umerii cu broboada din lână. 

— O sută? Jean râse. O asemenea vârstă nu are nimeni! 

— Uită-te la mine! 

Ellen zâmbi obosita. 

— Se face tot mai frig, ar trebui să intri în casă și să te 
încălzești la foc, interveni Ruth, care o conduse înăuntru. 

Jean se așeza cât mai aproape de foc și își frecă mâinile. 

— Ar trebui să plec și eu, ca să ajung înainte de a se lăsa 
întunericul. Este mai sigur. 

La despărţire, o săruta pe Ellen pe obraji. Când aceasta se 
arătă mirata, pentru că până acum el nu mai făcuse așa ceva, 


acesta roși și se întoarse repede. 

— Te conduc eu afară, propuse Ruth. 

— Este încă slăbită. Sunt bucuros că aveţi grija de ea. Şi 
Madeleine pare ca se simte foarte bine la dumneavoastră. Vă 
mulțumesc pentru tot, madame! 

Jean făcu o plecăciune galantă. 

— Pleacă o dată, obraznicule! îl apostrofă atinsa Ruth. 

— Nu am vrut să vă necăjesc, pe onoarea mea, se grăbi Jean 
sa o asigure. 

— Bine, bine, bombăni Ruth și își aranja cocul. Simpatic băiat, 
mai adăugă ea zâmbind și se întoarse în casă. 


Când, o săptămână mai tărziu Jean reveni, Ellen se simţea 
mult mai bine. Incă obosea repede și mai era puţin palidă, dar 
părea că își recăpătase încrederea în sine. 

Madeleine văzu prima că Jean stătea în curte și zbură în 
braţele acestuia. 

— Mi-ai lipsit, îi șopti ea la ureche. Ti-am pregătit ceva de 
mâncare. Cu siguranţă că ești flămând! 

Jean o privi surprins pe Ellen, care între timp ieșise din casă. 

— Madeleine s-a schimbat! spuse el încet, după ce o salută pe 
Ellen. 

— Asta este o casă liniștită, minunată, care nu poate decât să 
priască. 

Ellen îl conduse pe Jean în casă, unde Madeleine îi puse 
înainte o farfurie mare cu linte. Jean mâncă cu mare poftă 
legumele gustoase și moi. 

Ellen abia aștepta să afle unde va avea loc următorul turnir. 
Se sprijini cu braţele de masă și, aplecată în faţă, urmărea 
nerăbdătoare fiecare îmbucătură a lui Jean. 

— Hai, povestește o dată! 

— Trebuie să pornim la drum în cel mult cinci zile, turnirul de 
la Chartres este penultimul înainte de Crăciun și acolo va fi o 
mulțime de lume. Anselm, meșterul gogoșilor din Rheinland, și 
alţi câțiva care au mai rămas aici vor porni și ei la drum. Dacă 
nu vrem să călătorim singuri, ar fi cea mai bună posibilitate. 

— Este bine, așa vom face. Aerul proaspăt și mersul pe jos îmi 
vor reda forţele. lar acum spune-mi ce este cu Guillaume? L-ai 
văzut? A întrebat de mine? 

Jean trase aer în piept. Niciun moment nu sperase ca Ellen să 


nu îl întrebe despre Guillaume. Deși ar fi putut să mintă, știa că 
adevărul, ca totdeauna, va ieși la suprafaţa mai devreme ori mai 
târziu. Așa că se decise ca mai întâi să îi povestească despre 
triumful acestuia în lupte. 

— O dată, va deveni cel mai vestit dintre toţi cavalerii, asta 
este sigur. Într-o zi, se vor bate pe el, crede-mă. Lupta este 
viaţa lui, orice altceva nu are importanţă pentru el. L-ai văzut 
luptând? 

În timp ce vorbea despre Guillaume, Ellen se îmbujora toată. 

— Nu, eu a trebuit să muncesc, mormăi Jean încercând să 
schimbe vorba. Meșterul meu de scuturi nu a spus, dar eu sper 
să lucrez pentru el și la viitorul turnir. lar tu vei putea să 
cumperi cleiul de la el. Cu certitudine că îţi va cere un preţ 
corect, dacă am să negociez eu cu el. 

Ellen zâmbi. 

— Bine, așa facem. Eu am terminat ieri baza pentru mâner. 
Brusc, deveni serioasă: Abia în ultimele două zile m-am mai 
gândit la Athanor. Clătină din cap și zise: Imediat ce voi putea să 
lucrez din nou în fierărie, voi face mânerul spadei, abia aștept să 
revin în atelier. Chiar mă simt mult mai bine! 

— Ah, Ellen, ţi-am adus un întăritor. Așteaptă, mă întorc 
imediat! 

Jean dădu fuga afara la Nestor, din spinarea căruia luă un mic 
vas din lut. Ellen îl urmase în curte, în timp ce Madeleine își 
făcea de lucru în bucătărie. 

— Uite, este pentru tine! 

Jean îi dădu micul vas. 

O sfoară subţire lega capacul peste vas. 

— Ce este înăuntru? 

Ellen răsucea curioasă vasul pe toate părţile. 

— Deschide-l și uită-te! Pe chipul lui Jean se ghicea bucuria. 
Dar cu atenţie! _ 

Ellen dezlegă sfoara și ridică apoi capacul. In vas era o masă 
maronie și vâscoasă. 

— jean, ce este asta? Ellen mirosi prudentă. Mm... puţin 
amărui, dar în același timp dulceag. 

— Este o fiertura din mere și pere. O face tipul din Rheinland 
cu care vom călători noi și prepară gogoșile cu ea. Este dulce, 
aproape ca mierea! Gustă! 

Ellen luă puţin din sirop pe degete și le linse cu ochii pe 


jumătate închiși. 

— Mm... ai dreptate, este minunată! 

— Jean, ar trebui să ștergi calul de sudoare, nu este bine să îl 
lași asudat. Leagă-l în spate, în grajdul caprelor. Acolo găsești și 
paie, și o găleată cu apă pentru el, îl sfătui Ruth, care ieșise din 
casă pentru a-i pune lui Ellen o broboadă de lână pe umeri. 

— Ar trebui mai bine să fii atentă cu tine. Este prea frig și 
pentru tine! O mustra grijulie Ellen. A 

Pentru prima dată, Jean observa cât de mică era femeia. li 
ajungea lui Elien până la umăr. 

— Aveţi dreptate, voi avea grijă de Nestor. Jean începu să 
descarce povara de pe spinarea animalului, apoi, parcă 
întâmplător, o întrebă pe Ruth fără să privească: Elien și 
Madeleine ar putea să mai rămână câteva zile la 
dumneavoastră? Pe urmă, va trebui să plecăm la Chartres. 

— Şi tu? Ruth rupse câteva frunze de păpădie din răzor. Sunt 
foarte gustoase. 

li făcu semn lui Madeleine și îi dădu acesteia frunzele. 

— Găsesc eu ceva, am și cortul. 

— Poţi să spargi lemne și să repari acoperișul grajdului? îl 
întrebă calmă Ruth. 

Privirea ei se ridică îngrijorată spre cer. Acoperișul grajdului 
era găurit în mai multe locuri. 

Jean confirma nu prea sigur. Cu toate că numai supărăcioasă 
nu părea, micuța femeie îi impunea. El nu ar fi îndrăznit să 
întrebe niciodată ce îi datorau ei pentru îngrijirea oferită lui 
Elien. 

— Atunci poţi să rămâi aici. Bunul meu bărbat, Dumnezeu să 
îl ierte, mi-a lăsat această casă și o alta, ceva mai încolo pe 
drum. Chiria pe care o iau îmi ajunge să trăiesc. Nu am nevoie 
de multe. Dacă tu ești la fel de modest ca Madeleine și 
Ellenweore și știi să te faci la fel de util, sunt de acord să rămâi. 

Jean dădu din cap cu sârg. 

— Mulţumesc, madame! 

Seara, în timp ce stăteau în bucătărie și mâncau, el cercetă 
cu privirea încăperea. Ruth se retrăsese înainte de cină, așa că 
rămăseseră doar ei trei. Pe o mică etajeră, lângă vatră, trona un 
sfeșnic cu cinci braţe. Jean se gândea unde mai văzuse așa 
ceva. 

— Ea este evreică, explică Ellen, de parcă i-ar fi citit 


gândurile. 

Jean roși de parcă ar fi fost surprins făcând cine știe ce 
nelegiuire și apoi privi într-o parte jenat. 

Madeleine strânse masa și îi dădu câteva resturi lui Barbă 
Sură, care deja le dădea târcoale agitat. 

— Jean, poţi să aduci câteva găleți cu apă de la izvor mâine, 
la primele ore ale dimineţii? 

Madeleine turnă conţinutul ultimei găleți în oală și o atârnă 
deasupra focului. 

— Hm... bombăni el ursuz, dacă aș fi știut că ea este o 
necredincioasă... 

— Jean! Ellen îl privi îngrozita. Bărbatul ei a fost medic, și 
chiar unul vestit! 

— Şi ce dacă? Evreii sunt periculoși. 

Jean făcu afirmaţia cu toată convingerea, deși de fapt nu prea 
știa ce însemna a fi evreu. 

— Femeile nu pot făuri spade bune și evreii sunt periculoși. 
Vai, cât urăsc pălăvrăgeala prostească! Ellen îl fulgera cu 
privirea și continuă: Ruth este blânda și generoasă, nicidecum 
periculoasă. lar faptul că femeile pot mai mult decât cred în 
mod normal bărbaţii mi se pare demult dovedit! 

— Da, bine, bine! Jean ridică braţele ca să o mai domolească. 
Eu unde pot să dorm? 

— Mai este loc acolo, în colț, răspunse îmbufnată Ellen. 

Era supărată că tocmai Jean debita o asemenea absurditate. 
Ea avusese destul timp ca să o cunoască pe Ruth și știa că ea 
era un om cu adevărat bun. Şi era, de asemenea, la fel cu frica 
lui Dumnezeu ca o creștină, cu toate că datinile ei păreau ceva 
mai deosebite. 

Barbă Sură nu o pierdea din ochi pe Madeleine. Dădu bucuros 
din coadă când în cele din urmă ea cedă privirilor lui rugătoare 
și îi aruncă o coajă uscată de brânza. Apoi se linse pofticios pe 
botul păros și sur. 

— Dacă ar fi după tine, ai înfuleca toată ziua, nesătulule! 

Vocea lui Ellen era caldă când vorbea cu Barbă Sură. Acesta 
veni imediat la ea și îi adulmecă mâna, înainte de a se învârti o 
dată în jurul lui însuși și a se așeza la picioarele ei. 

— Dar tu dormi la Madeleine, este clar, nu? zise ea cu o 
severitate aparentă. 

Barbă Sură înălță capul și clipi. După ce privi scurt în direcţia 


lui Madeleine, își așeză botul pe piciorul drept al lui Ellen 
fornăind. 

La început, Madeleine se temuse să doarmă fără Jean, dar 
Barbă Sură se dovedise un excelent înlocuitor. Și, când mai 
târziu își pregătiseră culcușurile, câinele se îndreptă apăsat spre 
colțul în care dormea Madeleine, acolo aşteptă până când 
aceasta întinse pătura, apoi se așeză deasupra păturii. 

— Hei, fă puţin loc! îl mustră Madeleine râzând și se strânse 
lângă acesta. Ptiu, ce puţi! șopti ea obosita, lară a-l îndepărta pe 
Barbă Sură. 

— Nu mai pare atât de... smucită, murmură Jean și se lovi cu 
degetul arătător pe frunte. 

— Nu a mai văzut demult un bărbat. Cu excepţia ta, vreau să 
spun. Cred că asta i-a făcut bine. Ellen privi zâmbind către 
Madeleine. Era plăcut să o vadă atât de mulţumită. Cândva, 
vom avea destui bani pentru a ne stabili undeva și a avea casa 
noastră. Desigur, nu va fi la fel de mare și de confortabila ca 
asta, dar vom putea trăi liniștiți, promise Ellen vorbind încet, dar 
cu hotărâre. 


Mai curând zgârcit la vorbă, Jean repară acoperișul grajdului, 
sparse lemne și se făcu util ori de câte ori se simţea nevoia, 
până când veni ziua plecării. 

— Am făcut tot ce mi-aţi cerut. Mai pot să fac ceva înainte de 
a pleca din Compiegne? 

Jean nu o privea pe Ruth în faţă în timp ce vorbea cu ea. 

— Mai ai ceva pe suflet? 

— Aţi fost foarte amabilă cu noi. Madeleine a înflorit aici și 
datorită modului în care aţi îngrijit-o pe Ellen, ea s-a însănătoșit. 
Dar nu mi-aţi spus niciodată ce cereţi pentru ajutorul pe care ni 
l-aţi dat. 

Jean se poticni și în continuare nu cuteză să o privească în 
față pe Ruth. 

— Te referi la cât îmi datoraţi? 

Jean confirmă cu inima strânsă. 

— Păi, să vedem. Tu și Madeleine aţi muncit pentru locul de 
dormit și pentru mâncare, deci chestiunea aceasta ar fi 
rezolvată. Mai rămâne Ellenweore... Ruth duse gânditoare mâna 
la bărbie, apoi continuă: Ea mi-a acordat încredere fără a 
manifesta nici cea mai mică reţinere pentru faptul că sunt 


evreică. Mi-a acordat prietenia și recunoștinţa ei. Prin ea am 
cunoscut-o pe Madeleine cu sufletul înnourat și am trăit 
satisfacția de a o vedea ulterior râzând, eliberată de norii care o 
apăsau. Ca să fiu cinstită, nu aș ști să evaluez în bani fericirea, 
cântecele, râsul și acest câine simpatic și nerod, toate astea 
aduse în casa mea. Voi, toţi trei - scuze, împreună cu Barbă 
Sură sunteţi patru, mi-aţi îmbogăţit viaţa. Nu-mi datoraţi nimic, 
absolut nimic, cu excepţia, poate, a promisiunii de a mă vizita 
dacă veţi mai fi vreodată prin apropiere. 

Jean, sigur că evreica îi va cere o groază de bani, păli de 
rușine. 

— Vă mulţumesc din toată inima și vă rog să mă iertați pentru 
faptul că am nutrit gânduri puţin măgulitoare, de care îmi este 
rușine, răspunse el plin de regrete. 

— Tu ești un tânăr cumsecade, Jean. Nu ţi-a fost totdeauna 
ușor cu Madeleine, nu? lar Ellenweore nu este nici ea, cu 
certitudine, o femeie simplă! zise ea surâzând și îl strânse în 
braţe pe Jean. Oamenii buni, ca voi, sunt întotdeauna bine-veniţi 
la mine. Așa s-a comportat bărbatul meu și așa continui să fiu și 
eu. Urmă un scurt moment de tăcere între cei doi. Apoi 

Ruth îl bătu pe braţ și zise: Acum du-te și ia-le pe Madeleine și 
pe Ellen, trebuie să plecați. 

Despărțirea a fost scăldată în lacrimi. Doar câinele ora liniștit, 
probabil pentru că nu înţelegea ce putea sa însemne 
despărţirea. Ruth îi îmbrăţișa pe toţi la rând și îi strânse la piept. 
Fiecăruia îi șopti la ureche ceva ce nu putu fi auzit de ceilalţi și 
se pare că găsise pentru fiecare cuvintele potrivite, căci toţi 
dădură cuminţi din cap, își șterseră lacrimile și făcură tot ce 
depindea de ei ca să nu mai arate atât de triști. 

Jean îl luă pe Nestor de căpăstru și vru să o ajute pe Ellen să 
urce pe el. 

— Eu trebuie mai întâi să merg pe jos o bucată de drum. 
Desigur că nu am puterea de a merge prea mult, dar va trebui 
să mă obișnuiesc încetul cu încetul. 

— Când vezi că a obosit, să insiști să încalece, auzi? îi ceru 
Ruth lui Jean, dar o fixa cu privirea pe Ellen, pe care o sfătui: Să 
nu te suprasoliciţi, da? 

— Promit! Ellen o apucă pe Ruth de mână. Mi-aș fi dorit ca 
mama mea să fi fost așa cum ai fost tu! 

— Trebuie să plecaţi acum, altfel nu mai plecaţi astăzi! spuse 


Ruth, ștergându-și lacrimile cu dosul palmei. 


Au mers nouă zile și în fiecare dintre ele Ellen a reușit să 
meargă pe jos ceva mai mult decât în ziua precedentă. La 
capătul călătoriei, se simţea tot atât de puternică pe cât fusese 
odinioară. Era deja târziu după-amiaza când ajunseră în 
apropiere de Chartres. Mulţi negustori și meșteșugari deja își 
ridicaseră standurile și corturile în piaţa. Pierre încă nu sosise. 
Ellen și Jean se grăbiră să găsească un loc bun pentru cort, pe 
care îl și ridicară în scurt timp. 

În timp ce Madeleine le aranja lucrurile și pregătea ceva de 
mâncare, Ellen și Jean hoinăreau prin piaţă. 

— Acolo este standul meșteșugarului care face scuturi! strigă 
Jean și o luă înainte. 

Ellen îl urmă încet și se mai învărti în jurul standului, în vreme 
ce Jean deja discuta cu meșterul. 

— l-am spus despre cleiul dumneavoastră - este cel mai bun. 

— Îmi aduci un client nou, ceea ce este bine. Am făcut cleiul 
azi-dimineaţă, zise meșterul, dar nu îi dădu atenţie lui Ellen. 

— Vom vedea, zise ea cu voce tare și îi oferi un zâmbet 
sclipitor. 

Ştia că bărbaţilor le plăcea cum zâmbea și era bine să câștige 
simpatia celor de la care voia să cumpere ceva. 

— Deci tu ești femeia-fierar? 

— Așa este, răspunse senină Ellen. 

— Şi pentru ce are nevoie un fierar de clei? Nu ţi se sudează 
fierul? 

Meșterul de scuturi se bătu peste coapse și tot nu reuși să 
respire ca lumea din cauza râsului. 

Ellen nu lăsă să i se remarce supărarea. 

— Îmi permiteţi? 

Se duse la oala cu clei și amesteca în el. Cleiul era evident de 
calitate, se usca transparent și solid, asta se putea remarca pe 
marginile oalei. Îl mirosi, înmuie un deget în el și îl linse apoi. i 
făcu un semn afirmativ lui Jean, care negocie pentru ea un preţ 
bun. 

— Eşti un băiat priceput, zise meșterul. Vrei să lucrezi din nou 
la mine? Apoi îi spuse lui Ellen: Sylvain, fiul meu, se înţelege 
bine cu el. lată, îţi fac cadou o labă de iepure, aduce noroc! îi 
spuse de data asta meșterul lui Jean, după care i se adresă lui 


Ellen: Fără supărare, nu am fost rău intenţionat. Rareori o fata 
drăguță preferă făurirea armelor căsătoriei și nașterii de copii. 

Ellen dădu din cap abia perceptibil. 

În timp ce se întorceau la cort, Jean mângâia blana moale a 
lăbuţei de iepure. 

— Îmi face plăcere să lucrez la el, este întotdeauna prietenos 
și glumeţ, chiar dacă de data asta a luat-o pe arătură. Cu 
siguranţa că nu a fost râu intenţionat! Încerca el să o convingă 
săltând în jurul ei. 

Puțin înainte de a fi ajuns la cort, dădură cu ochii de Pierre și 
de Armelle, cu carul lor încărcat din greu. 

— Nu ţi-am spus, ca să a nu-ţi face griji. Ruth a zis că nu ai 
voie să te agiţi atâta vreme cât ești bolnavă. 

— Ce nu mi-ai spus? 

— Pierre era teribil de supărat că nu ai venit la muncă. A zis 
că nu știe dacă te va reprimi. 

Jean nu îndrăznea să o privească pe Ellen. În ultimele zile, se 
luptase cu el însuși să se decidă să-i dea această veste lui Ellen. 

— Ei, da! Cu siguranţă că i-a venit demult mintea la cap. 

Ellen nu părea să fie îngrijorata din această cauză. 

— Dar era de-a dreptul furios! 

— Vom vedea. 

Ellen se simţea suficient de puternică, pentru a face faţă unei 
confruntări. Se îndreptă cu capul sus către Pierre. Armelle 
dispăruse în spatele carului. 

— Pierre! Ellen îl salută scurt și apoi spuse: Am revenit. 

În prima clipă, Pierre păru complet derutat. 

— Nu arăţi deloc cu un picior în groapă! mormăi el. _ 

— Mă simt din nou bine, mulţumesc! Ellen era calmă. Il 
cunoștea bine pe Pierre și știa că furia acestuia se topise demult 
timp. Totul este în ordine? 

— A fost mult de lucru, răspunse el cu un ton de reproș. 

— Atunci ar trebui să vă ajut să ridicaţi atelierul, ca să ne 
putem apuca de lucru, ce ziceţi, meștere? 

Ellen se pregătea să ajute la descărcarea carului. 

— Nu este o idee rea. 

Pierre părea bucuros că Ellen nu făcea nicio referire la cearta 
lui cu Jean. 

— Spada ce mai face? întrebă el ca pe un semn de pace. 

Era prima dată când își manifesta interesul pentru Athanor. 


— Aș vrea să încep curând mânerul. Teaca și brâul sunt ca și 
gata. Mai am doar puţin de lucru la ele. 

— Mi-o arăţi când este gata? 

— Sigur, meștere. 

Se făcuse întuneric beznă când Ellen și Pierre terminară 
descărcarea și amenajară fierăria. Jean, care trebuia să înceapă 
munca la meșterul de scuturi a doua zi, îi ajutase, drept pentru 
care primise de la fierar câteva monede. 

— Eşti un băiat descurcăreţ, îl lăudă fierarul și îl bătu pe 
umăr. 

Cu această ocazie, Ellen remarcă faptul că Jean crescuse, 
pentru că îi ajungea fierarului deja până la bărbie. 


Chiar a doua zi, Ellen termină două calote mici din metal, care 
pe lângă cleiul de oase cu care ea voia să lipească ambele 
jumătăţi din lemn fixau mânerul ca o crivală, și care trebuiau să 
îl protejeze de rupere în cele mai sensibile locuri. După ce 
aplicase cleiul, presă cu răbdare lemnul până când acesta se 
mai uscase puţin și înfășură totul cu un șnur, care asigura 
presarea până când cleiul se usca în totalitate. In ziua 
următoare, a putut să șlefuiască marginile și să ungă mânerul 
cu ulei de in, în așa fel încât lipitura aproape că nu se mai 
vedea. 

Ellen examină mânerul mulţumită. Bara gărzii era fixă, și 
miezul mânerului ieșea puţin din acesta, exact cât să poată fi 
nituit. Era mândră nevoie mare. Mai voia să înfășoare mânerul 
cu un șnur de mătase de un roșu-închis. Abia după ce mânerul 
era fixat, ea va balansa spada pe degetul arătător întins, și 
astfel va găsi centrul de greutate al armei, unde se găsea locul 
corect pentru incrustarea cu sârma de aur. 

Cugetase mult timp asupra marcajului și, în cele din urmă, se 
decisese la o mică inimă. Inima reprezenta curajul și vitejia 
cavalerului și viaţa lui. Ellen auzise abia de curând că în unele 
locuri oamenii considerau inima ca semn al dragostei. In mod 
sigur Guillaume nu va face o asemenea legătură. 

Dar mai întâi trebuia să termine mânerul și să fie totodată 
atentă ca acesta să se echilibreze în greutate cu, lama. Dintr-o 
bucată de metal făcu o șaiba ușor ovală, groasă cam de două 
degete și cu un dom - așa cum făcuse și la garda spadei - 
realiză o despicătură în placa mânerului, pentru tija acestuia, 


care fu rotunjită cu câteva lovituri puternice. Pentru a obţine o 
placă cu adevărat circulară, Ellen mai prelucră mânerul, îl pili și 
se mai ajută și de pietrele de finisaj, până când circumferința 
ajunse perfecta. Șlefui mânerul până când acesta ajunse să 
strălucească precum garda și îl lăsă să alunece peste tija 
mânerului, pentru ca prin câteva lovituri bine ţintite să 
transforme capătul acesteia într-un cap de nit, care să ţină fix 
mânerul. 


În dimineaţa următoare când veni la fierărie, Ellen avu 
senzaţia că era supravegheata. Să fi fost Guillaume în 
apropiere? Gândurile ei se îndreptau mereu spre el și nu reușea 
să facă mai nimic. Mai întâi, reuși doar cu greu să aprindă focul, 
pe urmă lăsă fierul să ardă până când săriră scântei din el. 

— Fir-ar să fie, adună-te! Ce este cu tine? i se adresă Pierre. 

— Nici eu nu știu, îmi pare rău, sincer. Am senzaţia că astăzi 
se va întâmpla ceva rău. 

— Palavre femeiești, o dojeni Pierre. Fă-ţi treaba la, și fă-o 
bine! 

Abia după prânz reuși să se mai concentreze. Mai avea de 
prelucrat un vârf de lance de care tocmai se apucase. In vreme 
ce era în faţa nicovalei lucrând la vârful de lance, la fierărie veni 
cineva. Nu putea fi Guillaume, i-ar fi recunoscut imediat pașii. 
Acesta avea ceva autoritar, ceva ce impunea respect. „Bărbatul 
care tocmai intrase era un intrigant, probabil un om josnic”, se 
gândi ea și nu se întoarse când îl văzu pe Pierre că se îndrepta 
către client. 

La prima frază rostită de client i se zbârli părul pe ceafă. Acea 
voce nu o putea uita niciodată! Thibault se afla la doar câţiva 
pași în spatele ei. Ellen se rugă ca Pierre să nu îi ceară ajutorul, 
căci Thibault ar fi recunoscut-o imediat! Deși trecuseră șase ani, 
i se părea că totul se petrecuse ieri. Ellen ștergea nervoasă cu o 
cârpă bucata de fier pe care tocmai o ţinea în mână. Cei doi 
discutau despre repararea unei arme aduse de Thibault și nu o 
băgau în seamă. Ellen cuteză să se întoarcă abia după ce 
Thibault dispăru. Ce Dumnezeu trebuia să facă acum? Nu se 
putea feri și ascunde veșnic de el! Exact când, pierdută în 
gânduri, reveni la nicovală, cineva se apropie pe la spate de ea 
și îi șopti la ureche: 

— Ești mai frumoasă ca niciodată! 


Se întoarse speriata. Doar el plecase! 

— Ce vrei? îl luă ea din scurt pe Thibault, fără a lăsa să se 
vadă frica de care era încă stăpânită. 

— O noapte cu tine, mica mea pasăre cântătoare! 

— Ţi-ai pierdut minţile? 

Ellen era atât de indignata, încât aproape că i se taie 
respiraţia. 

— Nu mai face atâtea mofturi. Mie nu mi-a scăpat ce faci tu 
cu Guillaume. A fost foarte captivant să vă urmăresc! 

Rușinea și furia se luptau acum în mintea lui Ellen. Nu se putu 
stăpâni să nu roșească. 

— Te vreau la mine în pat, în pădure, într-o poiană, îmi este 
indiferent unde. 

— Ești smintit, Thibault, ar fi un păcat, tu ești fratele meu! îi 
scăpă ei din cauza panicii. 

Deci o spusese! 

Thibault doar fornâi. 

— Înainte de a se căsători cu mama ta, tatăl tău a lăsat-o 
gravidă pe mama, cum ai făcut tu cu Rose. 

Thibault izbucni în râs. 

— Tu ai fi un bastard Tournais? Ai vrea tu! Așadar, ai auzit de 
moartea tatălui meu. El nu mai poate fi întrebat, așa că eu 
trebuie să te cred pe tine, nu? Dar eu nu o fac și nu mă 
interesează ce inventezi tu. Te vreau, și te voi avea! 

Ellen nu lăsă să i se vadă furia de care era stăpânită. 

— Mai bine pleci acum! zise ea și ridică amenințătoare mâna 
dreaptă în care ţinea ciocanul. ` 

— Prietenul nostru Guillaume este și el aici. Imi închipui că i-ar 
face plăcere să afle că Ellen și Alan sunt una și aceeași 
persoană. Dar să nu ai nicio grijă, dacă vii de bunăvoie, buzele 
mele vor fi ca și pecetluite. 

Duse scurt degetele la gura, apoi adăugă: Eu știu să fiu și 
foarte drăgăstos! 

Zâmbetul lui respingător îi aminti ziua în care el o violase, și 
lui Ellen i se făcu rău. 

— Îți dau trei zile ca să te gândești. Dacă nu vii, îi spun. Nu îi 
va face plăcere faptul că l-ai minţit. El este dintre cei buni, nu 
poate suferi mincinoșii! După ce râse demonic, adăugă: Te 
avertizez, gândește bine la ceea ce vei face, pentru că oricum 
vei fi a mea! 


Se întoarse și părăsi fierăria cu pași mari. 

Jean, care tocmai venea, fu cât pe-aci să se ciocnească de el 
și privi mirat în urma lui. 

— Ăsta cine a fost? întrebă el și privi încă o dată în urma lui. 
Apoi remarcă expresia care rămăsese pe chipul lui Ellen, și zise: 
Dumnezeule, ce ţi-a făcut, că pari complet zdruncinată! 

Ellen tremura și putu doar să dea din cap. 

— Trebuie să plec de aici imediat. Pierre! Trebuie să plec, am 
să revin mâine, se scuză ea când se lovi de meșter. 

— lar? bombăni fierarul, care abia după ce observă cât de 
răvășşită era Ellen, înţelese că ceva nu era în ordine. Îţi tai plata 
pentru toată ziua de astăzi, mormăi el. 

— Hai să mergem! 

Ellen îl trase de mânecă pe Jean. Se strecurară prin mulţimea 
din piaţă. Ellen începu să povestească abia când rămaseră 
singuri. 

— Cavalerul pe care l-ai văzut este fratele meu. 

— Poftim? 

— Tatăl lui, pe când era în Anglia, și mama... ea era o vacă 
proastă, iar el, hm... îl cunosc pe Thibault din Tancarville, la fel 
ca pe Guillaume. 

Ellen îi explică lui Jean cât putu ea de bine cum decursese 
fuga ei din Tancarville. 

— Bună prietenă cea care te-a turnat, constată Jean. 

— Şİ eu am gândit așa la început, dar ea nu bănuia ce 
consecinţe va avea gestul ei. 

Ellen îi mai povesti despre bătaia trasă de Thibault, și chiar 
despre viol. După câte îi spusese el despre Madeleine, o va 
putea înţelege cu siguranţa și nu o va condamna. In timp ce 
vorbea despre Thibault strângea pumnii și observă că și Jean 
făcea la fel. 

— ÎI termin pe tip! mormăi el și simulă câteva lovituri în aer. 

— Tu ești eroul meu! 

Ellen îl privi cu recunoștință. Nu ar fi putut să îl aibă alături pe 
Guillaume? Ar fi preferat să fie apărata de acesta, doar că el 
probabil că ar fi condamnat-o și poate că într-adevăr l-ar fi 
apărat pe Thibault. Ellen simţea cum o cuprindea jalea și 
mâhnirea. 

— Dacă îi spune lui Guillaume, nu am să îl mai văd niciodată. 

— Oricum voi nu aveţi niciun viitor. Ar trebui să i-o iei înainte 


lui Thibault și să îi povestești totul lui Guillaume. După care el 
poate să aleagă dacă se supără pe tine pentru că l-ai minţit ori 
se bucura că i-ai spus adevărul. Dacă nu ţine la tine pentru că 
se simte înșelat, ghinionul lui. 

— Ah, Jean, nu pot. 

Ellen oftă cu jale. 

— De ce te temi mai mult, de Thibault și de poftele lui faţă de 
tine sau de dezamăgirea lui Guillaume? 

Ellen ridică din umeri. 

— Ca să fiu cinstită, nu știu! 

De când se culcase ultima dată în iarba cu Guillaume și 
gustase plăcerile iubirii trupești trecuseră trei luni, și ea încă nu 
avusese o menstruaţie deplină. O dată crezuse că totul se 
aranjase, dar sângerarea durase doar o jumătate de zi. Până 
acum, încercase să nu se mai gândească la asta, dar acum 
bănuia că era însărcinată. 


Timp de două zile, a fost liniște. Nici Thibault și nici Guillaume 
nu își făcură apariţia la fierărie, și Ellen nu observase nici 
persoana care se tot foia pe lângă cortul ei. Așa că se apucă de 
ornamentarea lui Athanor, ca să scape de alte gânduri. Nu dură 
mult și termină de gravat inimioara pe lama spadei. Bătu cu 
atenţie sârma din aur în canelura mânerului, verifică cu degetul 
mare cât de netedă era incrustarea și imediat șterse lama cu o 
bucată de stofă, pentru ca aceasta să nu ruginească din cauza 
umezelii de pe degete. Privi mulţumită spada. Mica inima din 
aur îi dădea o tentă de nobleţe și de simplitate și se afla exact în 
centrul de greutate al armei. Ellen mai cumpărase și o bucată 
de sârma de aramă, pe care o incrusta pe cealaltă parte a 
spadei, în forma literei E încadrată într-un cerc, ca semn 
personal. La forma literei se gândise încă de la primele ei 
încercări de gravare din atelierul lui Jocelyn. El avea de gravat 
deseori maxime întregi pe obiecte sacrale, așa că ea prinsese 
repede procedura. Mult timp, acest scris înflorit nu fusese 
pentru ea decât o alambicare lipsita de importanţă. Frumoasă la 
vedere, dar lipsită de orice conţinut. Cu timpul, învățase să scrie 
toate literele și câteva cuvinte cerute mai frecvent. Când 
termină incrustarea literei E, o privi critic. Era frumos rotunjită, 
ca un C cu o liniuţă perpendiculară la fiecare cap. Prin mijlocul 
burtosului semn trecea o linie, care se termina și ea înclinată 


scurt la nouăzeci de grade. Totul se încadra într-un cerc meșterit 
cu multă grijă de Ellen. Acum era mândră foc de rezultatul 
muncii ei. Când Jean intră în fierărie, ea i-l arătă pe Athanor. 

— La asta am lucrat și eu? Adică este acel bulgare de fier pe 
care l-ai ales tu? întrebă el nevenindu-i să creadă. 

Ellen jubila. 

— Eu nu-mi pot imagina ceva mai frumos decât a fi fierar. 
Athanor este echilibrat, elegant și este ascuţit, cumplit de 
ascuțit. 

— Ellenweore, recunosc că sunt impresionat. 

— Sper că nu vei rămâne unicul căruia îi place Athanor. 
Guillaume este într-adevăr aici? 

— Henric spune că el a sosit deja de trei zile. 

— Bine. 

Ellen lăsă mulţumită să alunece spada în teaca ei și o înveli 
într-o pătură. 

— Pot să o duc eu? 

Jean ridică pătura în care se afla spada. 

— Sigur! Ellen părea gânditoare. Ştii, voi face ceea ce m-ai 
sfătuit tu, îi voi mărturisi lui Guillaume că l-am minţit. Dar vreau 
ca înainte de a afla asta să-l vadă pe Athanor. Privi în gol 
pierdută, apoi spuse: Privește! Ferecătura tecii! 

— Aur? întrebă, impresionat, Jean. 

— Pentru Dumnezeu, nu, doar nu crezi că mă dă averea afară 
din casă? Este alamă, bineînţeles. Dar arată bine, nu? 

Jean confirmă entuziasmat. 

— Fii atentă la învelișul tecii. Spada ta este o adevărată 
capodoperă. Nu ar trebui să o vinzi niciodată, ea este dovada 
priceperii tale. Dacă o arăţi, vei fi acceptata în orice fierărie 
specializată în arme, este cert! 

— De asta nu sunt așa de sigură. Probabil că nimeni nu va 
crede că eu am făcut-o. Și unele guri invidioase ar putea afirma 
chiar că aș fi furat-o, cobi tristă Ellen. Pentru mine cel mai 
important lucru este să-i placă lui Guillaume, susţinu ea cu 
ardoare. 

— Guillaume! lar! oftă Jean. 

— Normal. El a spus că, dacă sunt priceputa, mă recomandă 
tânărului rege! 

— Oh, oricum este falit acum. A spus-o Henric, și el știe tot ce 
se petrece la curtea tânărului rege. 


— Așa o fi, se poate ca pentru moment tânărul rege să nu mai 
aibă așa de mulţi bani, aprobă Ellen cam fără voie, dar când 
tatăl lui va muri, va avea din plin bani și putere. Ai să vezi, Jean, 
într-o zi voi face o spadă pentru rege! Sunt ferm convinsă! 

Aproape că ajunseseră la cort, când Jean fu îmbrâncit de un 
tânăr și doborât la pământ. Acesta înșfacă spada înfășurată în 
pătură și dădu să fugă. 

Inima lui Ellen prinse să bată ca nebună. Ea sări peste Jean 
care era căzut și se năpusti după hoţ. Nu pentru asta muncise 
ea, ca un neică nimeni să îi distrugă acum toată truda! se gândi 
la hoţul de buzunare din Ipswich. De data asta, hoţul nu îi va 
scăpa! Îl urmări prin mulţime împingând și înghesuindu-se, și 
distanţa dintre ea și hoţ se tot micșora. Ellen întinse mâna și îl 
prinse pe hoţ de brâu. Îl smuci îndărăt, îl dobori și se așeză 
călare pe el. Câţiva oameni aflaţi în apropiere râseră, dar nu 
interveni nimeni. 

— Tu ai ceva ce îmi aparţine! 

Ellen îi aplică tânărului un pumn în bărbie și acesta rămase 
nemișcat. Ea i-l smulse pe Athanor și se ridică. 

La început, acesta vru să sară în picioare și să pună iar mâna 
pe spadă, dar văzu un bărbat care se îndrepta spre el și se 
hotări să părăsească repede câmpul de lupta. 

Ellen se miră de faptul că acesta se răzgândise, până când îl 
descoperi în spatele ei pe Thibault. 

— În loc de ataca bărbaţi nevinovaţi și amărâţi, ar fi trebuit să 
vii la mine! îi strecura acesta la ureche. 

Ellen îl privi în faţă. Picăţelele aurii din ochii ei începură să 
strălucească și să danseze. 

— Tu mă poţi avea doar cu forţa, niciodată nu mă voi culca cu 
tine de bunăvoie! 

— Păcat, păcat, săracul Guillaume nu se va bucura când va 
afla adevărul despre tine. 

Thibault clătină din cap ca și cum el ar regreta asta. 

— Am să i-l spun eu însămi. 

— Aș putea să previn asta. 

— Nu ar schimba nimic. Mă va uri oricum. 

Ellen ridică din umeri, se întoarse pe călcâie și se îndepărtă 
de Thibault. 

Jean, care între timp își revenise, rămăsese pe loc și rânjea. 

— Fii atent, secătură! îl ameninţă Thibault și, furios, ridica 


pumnul. 
Jean o întinse ca din pușcă după Ellen. 
— l-ai făcut-o! îi zise acesta admirativ. 


În dimineaţa următoare când Ellen veni la fierărie, nu departe 
de aceasta stăteau doi bărbaţi. Ellen micșoră pasul, apoi 
recunoscu spatele lat care aproape că îl ecrana pe Pierre, și 
inima începu să îi bată mai repede. Pierre o descoperi și îi făcu 
prietenos semn să se apropie. 

— Ea este, sir Guillaume! 

— Ellenweore! 

Guillaume radia. Privirea îi era plină de pasiune. 

Ellen i se adresă meșterului. 

— Ne scuzaţi un moment? îl rugă ea, și Pierre făcu într-o parte 
câţiva pași. 

— Te-am căutat la turnirul de la Compiegne, unde erai? 

Ellen zâmbi ușor. Dacă nu se înșela, Guillaume era gelos! 

— Am fost bolnavă, răspunse ea scurt. 

— Aha! 

Guillaume părea nesigur, nu știa dacă trebuia să îi dea 
crezare. 

— Am terminat spada, vrei să arunci o privire asupra ei? 
întrebă ea și ridică pătura în care se afla arma. 

— Este tot ce îmi doresc. 

El mai făcu câţiva pași și se apropie de ea. 

Inima lui Ellen bătea să îi sară din piept. 

— Atunci vino, nu a văzut-o nici Pierre încă. 

Sub privirile critice ale celor doi bărbaţi, ea scoase la iveala 
spada. 

Teaca de un roșu-închis emana eleganta și demnitate. 

Guillaume ridica din sprâncene admirativ când Ellen îi înmâna 
arma. Cântări spada în ambele mâini, o apucă cu dreapta de 
mâner și o trase din teacă - încet, cu respect. 

— Într-adevăr, sta bine în mâna. Cât este de ascuţita? 

— Am despicat cu ea un fir de păr, răspunse calma Ellen. 

Guillaume clatină impresionat din cap și îl privi mai 
îndeaproape pe Athanor. Ambele tăișuri ale lamei sclipitoare 
erau perfecte. Apoi ridică privirea și întinse arma către fierar. 

— Priviţi, este de-a dreptul minunata, strălucește fantastic! Ce 
părere aveţi? 


— Sa o privesc mai de aproape, sir! 

Pierre nu își mai putea ascunde admiraţia. Guillaume băgă 
spada înapoi în teacă, pentru a i-o da lui Pierre. Acesta o 
examina critic și, în final, ridica plictisit din umeri. 

— Strălucește frumos, dar este prea puţin ornamentată, are 
doar doua incrustaţii, și una din ele este doar din aramă! Cârti 
meșterul. 

Ellen nu își putu alunga gândul că Pierre era invidios. 

— Ornamentele sunt un fleac! Nu puteţi aprecia o armă ca 
asta după așa ceva! Tăiaţi aerul cu ea și după asta veţi înţelege 
cât de lipsite de importanţa sunt ornamentele. Spada este 
excepţional de echilibrată, este ceva deosebit pentru că are... 
are prestanţă! spuse Guillaume plin de încântare și o scoase din 
nou din teacă. 

Ellen luă o bucată de lemn de grosimea braţului și o ţinu 
ridicată. Dintr-o lovitură, spada o tăie fără ca măcar să o 
clintească din mâna lui Ellen. 

— Oho! Este ascuţită! Foarte ascuţită! strigă entuziasmat 
Guillaume. 

Pierre ridică din umeri. 

— Bine lucrată, Ellenweore, zise el străduindu-se vizibil să o 
spună cât mai indiferent. 

Apoi se întoarse și își văzu de treaba lui. 

— O găsește mai mult decât bună, dar nu vrea să recunoască! 
îi șopti Guillaume și o sărută pe Ellen pe vârful nasului, fără să îi 
pese că l-ar fi văzut cineva. 

Ellen se uită jenată în jur. 

— Ne putem vedea după ce termin treaba? Trebuie să 
vorbesc cu tine. Este important, dar nu privește orice ureche, îl 
rugă ea. 

Guillaume fu de acord. 

— Vin eu să te iau. 

— Dar Athanor rămâne aici, spuse ea râzând și îi luă spada 
din mână. 

— Oricum o voi primi cândva! îi strigă el peste umăr, înainte 
de a se face nevăzut. 

— Atunci vezi să strângi banii, ca să ţi-o poţi permite! mormăi 
ea, dar Guillaume plecase deja. 


Cu puţin înainte de asfinţit, Madeleine veni la ea. 


— Privește! 

Şi îi arătă o altă moneda de argint. 

— A zis să îţi transmit ceva. Eu nu am înţeles, dar el a zis să 
îţi transmit pur și simplu. Tu vei înţelege. 

Madeleine o privi nevinovata pe Ellen. 

— Ce? Spune! 

— El a zis că este un păsărar și că are momeala potrivita 
pentru a prinde cea mai frumoasă pasăre cântătoare din lume. 
Și apoi m-a întrebat dacă Jean este fratele meu. Madeleine 
chicoti: înţelegi? 

Brusc, Ellen înțelese că misteriosul cavaler care îi dăruia 
arginţi lui Madeleine nu era Guillaume, ci Thibault. 

— Unde este? întrebă ea precipitată. 

— Cine? 

— Jean! 

Când Madeleine nu răspunse imediat, pe Ellen o cuprinse 
panica. 

— Nu știu, nu l-am văzut. 

— Du-te la meșterul de scuturi și întreabă-l unde este. Dacă 
nu știe, caută-l la cort și vino imediat aici. Eu termin îndată. Dar 
grăbește-te, Madeleine, este important. Mă tem că Jean este în 
pericol! 

Madeleine zâmbise tot timpul, dar acum i se citea spaima în 
ochi. 

— Așa fac! zise ea și plecă în fugă. 

Ellen termină repede treaba și puse uneltele în ordine. Se uita 
mereu cercetătoare în jur și se ruga ca ea să se fi înșelat, iar în 
clipa următoare să îi vadă pe Jean și pe Madeleine intrând voioși 
în fierărie. Dar dacă totuși Thibault îl reţinea cu forţa... 

— Gata? 

Vocea caldă a lui Guillaume o smulse din gândurile ei pline de 
griji. Ea ar fi preferat să se afle în braţele lui. 

— Hm... vin. 

Trebuia să se stăpânească. Poate că Guillaume se va supăra 
pentru totdeauna pe ea când va afla ce voia să îi spună astăzi. 
Scoase șorțul, îl împături și îl puse împreună cu uneltele ei. O 
luă pe Athanor și se pregăti să plece. Când ieșea din fierărie o 
văzu pe Madeleine venind în fugă. 

— Ellenweore! A plecat! Nu îl găsesc nicăieri! 

— Despre cine vorbește? 


— Despre Jean, ţi-am mai povestit despre el. 

Guillaume confirmă: 

— Da, așa este. 

— Lasă-mă să duc mai întâi uneltele și spada la cort, pe urmă 
vom merge. Trebuie neapărat să îţi povestesc ceva. 

— Deja devine captivant! 

Guillaume îi făcu în glumă cu ochiul. 


— Așteaptă o clipă, mă întorc imediat, îl rugă ea pe Guillaume 
când ajunseră la cort și îl lăsă pe însoţitorul ei să o aștepte nu 
departe. Când vru să revină la Guillaume după ce lăsă uneltele, 
cineva o strigă încet. Nu putea fi Jean. În spatele cortului, în 
semiîntuneric, descoperi o femeie slabă. 

— Cine sunteţi și ce... Restul cuvintelor rămaseră pe buzele 
lui Ellen. Rose, tu ești? 

Femeia confirmă, căzu în genunchi în faţa ei și începu să 
plângă. 

Ellen o ridică în picioare. Trupul lui Rose părea atrofiat și 
umbrele de sub ochii ei te făceau să bănuiești cât de nefericită 
trebuia să fie. 

— Ce faci tu aici? 

Rose își șterse lacrimile din colţurile ochilor. 

— Thibault este un nemernic. Eu nu voiam să văd nimic, am 
făcut totul pentru el. Ah, Ellen, cât de proastă am fost! 

Rose suspină. 

— Încă mai ești cu el? întrebă, surprinsă, Ellen. 

Rose cobori privirea și confirmă. 

— De ce suporţi ca el să-ţi facă râu? 

— Am crezut că totuși mă iubește, în felul lui. 

Rose o privea pe Ellen cu ochi mari, ca de copil. 

— Uneori, când împart patul cu el, este drăgăstos, afectuos. 
De aceea mereu am sperat că se va schimba. Dar nu va face 
asta niciodată. De luni de zile umblă după fata asta. Rose privi 
spre locul unde stătea Madeleine. L-am urmărit și am fost 
geloasă crezând că după ea a venit aici. Dar o trăgea doar de 
limbă în privinţa ta. 

Ellen strânse pumnii. 

— Sper că și-a luat degetele-i murdare de pe ea. 

— El este obsedat de tine, Ellen, asta îl face periculos. Umblă 
încoace și-ncolo prin cortul lui și rostește doar numele tău. Îmi 


pare atât de rău că atunci te-am trădat... M-a orbit iubirea. Nu 
am vrut asta, te rog să mă crezi! 

Ellen o luă pe Rose în braţe și o strânse consolator. 

— Lasă acum astea. A trecut mult timp de-atunci. 

— Dar acum Thibault l-a răpit pe prietenul tău! 

— Te referi la Jean? 

Rose dădu din cap afirmativ. 

— Ameninţă că îl omoară dacă nu vii la el. Îţi poţi imagina că 
va face așa ceva? 

— Da, Rose, pot. 

Rose trase adânc aer în piept. 

— Strecoară-te în cortul lui prin spate, îți voi da eu drumul, 
șopti ea. Eu trebuie să plec; dacă stau prea mult, își pierde 
capul. 

Ea se întoarse și dispăru. 

— Ce este Ellenweore? strigă Guillaume. 

Acesta o căutase nerăbdător în cort și desigur că nu o găsise. 

— Thibault! izbucni ea. 

— Nu, nu se poate din nou! oftă Guillaume. 

Ellen își adună tot curajul: 

— Eu sunt Alan, nu sunt sora lui, și Thibault știe asta. M-a 
ameninţat că îţi va spune tot dacă nu mă supun dorințelor lui. L- 
am trimis la dracu' și i-am spus că îţi voi spune eu însămi cine 
sunt. A căutat o altă soluţie pentru a mă șantaja și l-a răpit pe 
Jean. 

Ellen terminase. Acum tăcea. 

— Şi acum? întrebă calm Guillaume. 

Ellen îl privi răvășită. 

— Cum adică, și acum? 

— Ce trebuie să facem? Mă refer la Jean. 

— Tu ai înţeles ce am spus? Eu sunt Alan! 

— Am înţeles, Ellen, sigur. Crezi că nu am remarcat asta mai 
demult? Chiar și după mirosul pielii tale! Nici acum nu înţeleg 
cum de i-ai putut păcăli pe ceilalţi. Şi pe Thibault! In prima 
duminica, în pădurea din Tancarville, am avut o bănuială, iar la 
a treia noastră întâlnire eram deja sigur. 

Ellen parcă își pierduse darul vorbirii. Se holba la Guillaume. 

— Tu... tu ai știut tot timpul? 

Se înfipse în faţa lui. Pentru o clipă, uitase de toate necazurile 
ei și abia își mai punea ţine furia în frâu. 


Guillaume ridică doar din umeri și zâmbi. 

— Şi ce dacă? 

Ellen fierbea. Toate poveștile cu femei pe care i le turnase, cu 
care o chinuise, bănuiala unei legături cu Rose fuseseră doar 
păcăleli. Trase cu putere aer în piept. 

— Nu pot să cred că tot timpul te-ai distrat pe seama mea! 

— Ai fi preferat să te las să sari în sus? întreba el, întărâtat. 

Ellen nu știa cum să răspundă la asta. Bineînţeles că ea 
trebuia să îi fie recunoscătoare pentru discreţie, dar cât ar fi fost 
de minunat dacă acesta ar fi fost secretul amândurora! 

— Mai batem câmpii despre vremurile trecute ori mergem să 
îl eliberăm pe tânărul tău prieten, înainte ca pe Thibault să îl 
lase nervii? întrebă nerăbdător Guillaume. 

Perspectiva de a zădărnici planul lui Thibault îl încânta. 

Ellen mormăi doar ceva neinteligibil și îl aduse pe Athanor din 
cort. 

— Tu rămâi aici și ne aștepți până venim! îi porunci ea lui 
Madeleine. Nu te miști de-aici, m-ai auzit? 

Guillaume era gata de plecare. 

— Nu este nevoie să vii cu mine. 

— Eu știu cât de bine manevrezi tu spada, Ellen, dar între 
timp Thibault a acumulat mult mai multa experienţă decât tine. 
Și, în plus, este și mai viclean. Eu oricum nu îl pot suferi, iar Jean 
nu are nimic dea face cu treaba asta. Aici se pune problema 
onoarei mele de cavaler. 

— Ptiu, onoare! izbucni Ellen. 

Guillaume îi trecu, intenţionat, cu vederea ieșirea. 

— Cel mai bine este să procedez ca și cum aș vrea să îl vizitez 
pe Thibault, din prietenie să zicem. lar tu... 

— Eu mă strecor înăuntru prin spatele cortului, încerc să îl 
eliberez pe Jean și să fugim amândoi neobservaţi. Nu degeaba 
ești recunoscut ca mare tactician! îl întrerupse Ellen, care se 
necăji imediat că părea o spălătoreasă certăreață. Ce mare 
lucru avea ea să îi reproșeze lui? In cele din urmă, el nu o 
minţise mai mult decât îl minţise ea pe el. De aceea, adăugă 
împăciuitoare: Știu că soluţia aceasta este cea mai rezonabilă 
pentru a nu-i trezi suspiciuni lui Thibault. Dacă putem evita o 
luptă, cu atât mai bine. 

În apropiere de cortul lui Thibault, se despărţiră. Ellen începu 
să se furișeze așa cum stabiliseră. Guillaume îi explicase clar 


care era cortul lui Thibault. Între timp, se făcuse întuneric. Peste 
tot ardeau făclii, în faţa corturilor, în jurul unor focuri mari, 
stăteau gărzile care își pregăteau mâncarea, beau și se distrau. 
Ellen îl urmărea pe Guillaume de departe. 

Acesta se îndrepta hotărât către un cort în roșu și verde. 
Garda de la intrare îl salută cu amabilitate și îl lăsă să intre fără 
probleme. Guillaume părea a fi primit la Thibault ca un prieten. 

Pentru o clipă, Ellen se întrebă dacă nu cumva era atrasă într- 
o capcană. 

— Jean, la Jean trebuie să mă gândesc! își spuse ea în șoaptă 
și se furișă în spatele cortului. 

Era liniște. Caii pășteau laolaltă nu departe, fără să o bage în 
seamă. De Rose nu se vedea nici urmă. Ellen tocmai se străduia 
să prindă ceva din discuţia lui Guillaume cu Thibault, când 
cineva o trase de rochie. Se întoarse speriată, gata să riposteze. 
Insă era doar Rose, care cu degetul dus la buze îi făcea semn să 
o urmeze. Într-o parte, era o despicătură lungă în pânza cortului. 

Prima intră Rose. Fără a bănui ce o aștepta, Ellen intră și ea și 
privi în jur. Se afla într-un compartiment lateral mic și plăcut 
aranjat al cortului. Culcușul impozant, plin de perne, pături și 
blănuri trebuia să fi aparținut lui Thibault. 

Jean era chircit pe podeaua goală. Era legat cu capul la nivelul 
genunchilor și nu mișca. Ellen îl împinse și se sperie când acesta 
ridică puţin capul. Fusese atât de crunt bătut, încât avea faţa 
tumefiată. Ochii păreau niște despicături subţiri. Pentru că 
aproape nu mai putea să vadă, zvâcni speriat așteptându-se să 
fie lovit. 

— Sunt eu, Ellen, te scot de-aici, îi șopti ea. 

Jean dădu ușurat din cap și ridică puţin mâinile legate la 
spate. Ellen își scoase cuțitul, taie sfoara care îi imobiliza 
mâinile, apoi o tăie și pe cea cu care îi erau legate picioarele. 

Guillaume și Thibault păreau că discută aprins, dar brusc 
tonul deveni și mai ridicat. 

Atunci, se auzi o voce de femeie. Ellen se îndrepta și trase cu 
urechea. 

— Doamne, nu! Madeleine! șopti ea. 

Apoi se auzi râsul răsunător al lui Thibault. 

— Jean! Ea și-l vrea pe Jean! zbieră acesta. lar eu o vreau pe 
Ellen! urlă Thibault la ea. 

Ellen scoase spada din teacă. 


— Scoate-l pe Jean de aici, noi ne întâlnim la cort, șuieră ea 
către Rose și împinse perdeaua deoparte. 

Când Thibault o văzu pe Ellen cu Athanor în mâna, scoase și 
el spada. 

— Ce înseamnă asta, Thibault? Vrei cumva să lupţi cu o 
femeie? Încercă Guillaume să îl facă să se răzgândească. 

— Nu te mai purta așa, deoarece știu că tu cu ea... 

— Thibault izbucni în râs... dar ea a fost întâi a mea! 

Guillaume părea să nu fi înţeles la ce se referea Thibault, 
pentru că doar clătina din cap. 

Cu coada ochiului, Ellen zări un scutier, care se repezise la 
Madeleine. Prezenţa de spirit o făcu să intervină. Lupta mai bine 
decât scutierul și îl respinse pe acesta până când Guillaume 
reuși să-l ţină în șah. Apoi o trase pe Madeleine și o proteja cu 
propriul corp în timp ce aceasta încerca să ajungă la ieșire. Spre 
a-i zădărnici fuga, Thibault îi taie calea. 

— Las-o să plece! interveni Guillaume conciliant. 

Dar Thibault îi aruncă doar o privire dispreţuitoare. 

Ellen folosi clipa de neatenţie a acestuia și îi aplica o lovitura 
de spada la braţul cu care ţinea arma. Era a doua oară când îl 
lovea în același loc. Faţa lui Thibault se schimonosi de durere și 
duse cealaltă mână la rană. Sângele îi colora în roșu mâna și 
cămașa alba. Nu avusese de gând să le permită lui Ellen și lui 
Madeleine să iasă, dar acum trebuia să încline spada. 

— leșiți acum! De el mă ocup eu! le ceru el celor două. 

Madeleine stătea palidă ca un mort în spatele lui Ellen, cu un 
braţ după mijlocul acesteia, ţinându-se bine. lar Ellen o trăgea 
afară după ea. Gărzile continuau să petreacă fără griji și nici nu 
le observară. Doar bărbatul care permisese intrarea lui 
Guillaume în cort le privi mirat. 

— Nu le lăsa să scape! strigă Thibault abia acum. 

Timorat, tânărul încercă să le stea în cale, scoase o sabie 
scurtă și le ameninţă cu ea. Era evident că nu remarcase că și 
Ellen ţinea o spada în mână. Acesta o privea cu ochii măriţi 
când, pe neașteptate, ea îl lovi cu Athanor în umăr și i-l despică. 
Încă privind neîncrezător, bărbatul se prăbuși la pământ. 
Madeleine scânci când o stropi sângele și Ellen o trase repede 
după ea. 

— Ne-ar fi omorât, se dezvinovăţi ea. 

Ellen se simţea mizerabil. Era prima dată când omora pe 


cineva. Bineînţeles că spadele existau pentru a învinge în luptă. 
Dar că ea însăși va ajunge să facă așa ceva nu se gândise 
niciodată, în timpul exerciţiilor de luptă cu Guillaume. 

Deși Madeleine se tot poticnea, continuară să alerge cât 
puteau de repede către cortul unde erau așteptate deja de Jean 
și de Rose. 

La cererea lui Jean, Rose începuse să îl încarce pe Nestor cu 
cele mai importante lucruri. 

Ellen strânse iute ca vântul cortul și smulse ancorele acestuia. 
Chipul și hainele lui Madeleine erau pătate cu sânge. Amărâta 
stătea pe loc palidă și tremurând, incapabilă să facă o mișcare. 
Ellen îl fluieră pe Barba Sură, care hoinărea prin apropiere, și 
grăbi plecarea. Imediat după locul de desfășurare a turnirului se 
afla o pădure deasă. Întunericul acesteia nu era deloc lipsit de 
pericole, dar nu aveau de ales. Probabil că foarte curând 
Thibault va porni în urmărirea lor, împreuna cu câţiva dintre 
oamenii lui. Ellen trase de căpăstrul/ lui Nestor. 

— Rose, ia-i de mână pe Madeleine și pe Jean, nici tu nu poţi 
rămâne aici. Thibault te-ar ucide pe loc. 

Rose dădu abătută din cap și urmă indicaţiile lui Ellen. 

Alături de cele două, Jean se tot împiedica în toate rădăcinile 
și gropile, pentru că nu mai vedea bine din cauza ochilor 
tumefiaţi. Madeleine pășea încet, parcă prevăzătoare, de parcă 
ar fi trebuit să se concentreze asupra fiecărui pas. 

Din fericire, era aproape lună plină. Fagii și stejarii își 
pierduseră demult frunzișul, și printre crengile care păreau că se 
ridică spre cer ca niște braţe uscate se strecura lumina argintie 
a lunii, suficientă pentru a le arăta drumul. Doar mai departe, 
unde creșteau brazii, pădurea era deplin întunecată și de 
nepătruns. Ellen se opri un moment, ca să tragă cu urechea 
dacă erau cumva urmăriţi. Dar liniștea era mormântală. Numai o 
cucuvea ţipa undeva departe, în noapte. 

— Mergem cât putem mai departe, apoi ne vom odihni puţin 
și imediat ce se ivesc zorii pornim mai departe. Dacă ne găsește 
Thibault... Ellen nu își termina fraza. Fiecare știa ce s-ar 
întâmpla. În niciun caz nu putem aprinde focul, pentru că ar 
atrage imediat atenţia asupra noastră, îi mai avertiză Ellen când 
făcură un popas. 

Își strânseră mai bine mantiile pe trup și se acoperiră cu 
păturile luate cu ei. Barbă Sură se lipi de Madeleine și scheună 


încet. 

— Este bine, nu s-a întâmplat nimic, încuraja Ellen câinele. 

Totuși, acesta nu se liniști. 

Când se lumina de ziuă, Rose sări în picioare. Barbă Sură își 
arăta dinţii la marginea luminișului în care făcuseră popas. Un 
lup slăbănog se strecurase până în apropierea lor. Barbă Sură 
nu îl scăpa din ochi și mârâia furios. Rose o trase de mână pe 
Ellen. Când aceasta văzu lupul, sări în picioare, scoase spada 
din teacă și se apropie încet de lup. Lupul părea foarte flămând, 
probabil că haita îl respinsese, și era gata de orice pentru a 
putea mânca ceva. Se părea că o alesese ca pradă pe Ellen. 
Aceasta se oprise cu ochii mari, cu Barbă Sură în faţa ei, gata să 
o apere până la ultima suflare. Cânele era ceva mai mare decât 
lupul, dar asta nu intimida fiara. 

— Hei, hei! strigă Ellen încercând să alunge lupul. 

Acesta se retrase puţin, dar nu părea descurajat. 

Acum, se îndrepta el spre Barbă Sură și spre Ellen, cu colții 
rânjiţi. 

Credinciosul Barbă Sură era tocmai pe punctul de a se năpusti 
la el, când Ellen i-o luă înainte și, dintr-o singură mișcare, 
descăpăţână lupul. 

— Totul este în regulă, Madeleine, îi strigă ea peste umăr, 
apoi tăie o creangă mare de brad și o puse deasupra bestiei. 

— Ellenweore! auzi ea strigătul înăbușit al lui Rose și se 
întoarse speriată. 

— Ea... ea este moartă! Murmura Rose. 

Aceasta îngenunche lângă Madeleine și o apucă de mână. 
Hainele lui Madeleine erau stropite nu doar la gât cu sângele 
scutierului, ci sângele trecuse prin pânză și în dreptul 
abdomenului. 

— Dar cum de nu am observat... șopti Ellen. Eu nu am văzut 
că ea... Se prăbuși plângând alături de fată. De ce nu ne-a spus? 

— Nu ar fi schimbat situaţia cu nimic. Jean părea foarte lucid. 
Ea era desigur naivă, dar a trăit destul sub amenințarea morții. 
In cazul unei răni atât de grave, nu am fi putu-o ajuta. Cred că a 
știut că nu ar fi făcut decât să ne ţină pe loc, și astfel ne-ar fi 
pus în pericol. 

Faţa lui Jean era tot tumefiată, dar pielea înroșită de sub ochii 
lui era plină de lacrimi. 

— Şi vinovata de tot sunt numai eu! șopti disperată Ellen. 


— Nu! Dacă atunci nu te-aș fi trădat, toate astea nu s-ar fi 
petrecut! strigă Rose. 

— Acum încetaţi. Trebuie să o înmormântăm. Merita măcar un 
loc de odihnă veșnică decent, pentru că de o viaţă bună nu a 
avut parte, interveni Jean. 

Au săpat cu greutate o groapă, au întins-o pe Madeleine în ea, 
și au acoperit-o cu pământ și cu un rând de pietre strânse din 
jur. 

— Te rog, Doamne, primește-o la Tine! Se rugă Jean, care nu 
știa cum să ceară nemurirea sufletului ei. 

— Trebuie să ne continuăm drumul, altfel toată vitejia ei a 
fost în zadar! 

Ellen îi zori fără nicio plăcere, dar era sigură că Thibault deja 
pornise în urmărirea lor. 


Canalul Mânecii, Paștele anului 1173 


O briză blândă adia deasupra mării și mâna cele câteva petice 
de nori, precum își mâna ciobanul oile. Nenumărate corăbii 
ieșiseră pe mare în ultimele zile, pentru a beneficia de vremea 
frumoasă, și pluteau pe apă ca niște coji de nucă cu vele 
burduhănoase. Marea era calmă și promitea o călătorie plăcută. 
Ellen stătea gânditoare pe punte. Zile la rând, după moartea lui 
Madeleine, fugiseră de Thibault, până când în burgul l'Aigle 
găsiseră adăpost sigur pentru iarnă. Ştiau că nu mai puteau 
munci la turniruri, unde ar fi existat pericolul să cadă în braţele 
lui Thibault. 

Cu cât Ellen se gândea mai mult la viitorul ei, cu atât dorul de 
casă devenea mai puternic. Se uita la Rose, care stătea nu 
departe de ea. Era clar că avea conștiința încărcată. Fugise fără 
a lua nimic cu ea și în ultimele luni nu putuse economisi nimic, 
astfel că nu avusese bani pentru călătoria cu vasul. Dacă 
poneiul nu ar fi murit cu puţin înainte de a fi părăsit l'Aigle din 
cauza unor colici din vânzarea lui Ellen ar fi putut plăti 
traversarea Canalului. Așa că, cu inima grea, a fost nevoită să îl 
vândă pe Athanor unui negustor, spada ajungând pe alte mâini 
decât ale lui Guillaume. Ellen îi zâmbi lui Rose când aceasta se 
uită la ea. Se bucura ca Rose și Jean plecau în Anglia cu ea. 
Gândindu-se la patrie, pe chipul lui Ellen înflori un zâmbet. În 
amintirile ei, pășunile din Orford erau de un verde indescriptibil 
și pline de flori, iar gândul la brânza de oaie condimentată 
preparată de Aelfgiva o făcea să îi lase gura apă. Ellen se mișcă 
în căutarea unei poziţii mai comode. În cele cinci luni care 
trecuseră, se îngrășase. Acum era însărcinată în luna a noua, 
avea burta rotundă ca o minge, iar picioarele i se umflaseră de 
nu i se mai vedeau gleznele. Simţi un junghi în spinare și rosti în 
fugă o rugăciune ca Domnul să o ajute să ajungă pe pământ 
englezesc înainte de a naște. 

A doua noapte petrecuta pe vas i-a adus crampe abdominale 
puternice, iar dimineaţa durerile nu au încetat. Privi în jur, 
căutând ajutorul lui Jean. Pătura acestuia era goală alături. Ellen 
o apucă pe prietena ei de mână și o trezi. 

— Rose, copilul! 

— Ce? Rose intră în panică. Oh, Dumnezeule, ce trebuie să 
fac? 


— Adu-l pe Jean! 

Ellen știa că Rose nu o putea ajuta. Thibault o silise să 
avorteze alţi doi copii. Abia la ultimul copil aceasta îl putuse 
convinge să i-l lase, dar copilul venise mort pe lume. 

Jean va ști ce avea de făcut, Ellen era convinsă de acest lucru. 

Când veni Jean, acesta o mângâie pe frunte. 

— Da, hai să o facem! zise el vesel. Rose, interesează-te cine 
se pricepe să ajute la naștere. 

— Și bărbaţi ori numai femei? 

Ellen oftă. 

— Numai femei, Rose, și fii calmă, totul va merge bine. 

Jean o mângâie pe mână pe Rose. 

„Este mult prea precoce pentru vârsta lui”, gândi Ellen, cam 
ameţită, dar recunoscătoare că el se ocupa de tot. 

Puțin mai târziu, Rose reveni cu o femeie care părea 
prietenoasa. Era modest îmbrăcată, dar mai curat decât toate 
celelalte călătoare. Jean avu o scurta discuţie cu ea. Apoi o rugă 
pe Rose să ajute și o duse pe Ellen într-un colţ mai liniștit. 

— Ellenweore, ea este Catherine și te va ajuta, i-o prezentă el 
pe femeie în cele din urmă. 

— Să nu îţi faci griji. Vei reuși! O încuraja Catherine. Eu am 
cinci copii. Cei doi mai mari se află și ei la bord, am să ți-i 
prezint mai târziu. 

Ellen se strădui să zâmbească și ea, dar din cauza durerilor nu 
reuși decât o schimonoseala. 

Catherine o mângâie înțelegătoare. 

— Dacă va fi foarte rău, ţipi. Nu ajută, dar mai ușurează. Voi 
doi - li se adresă ea lui Jean și lui Rose - așezaţi-vă în faţa ei, 
pentru ca toţi ceilalți să nu caște gura când naște! 

— A muri nu poate fi mai rău! spuse Ellen într-o scurtă pauză 
a durerilor și trase adânc aer în piept. 

— Vei uita curând de dureri, o încuraja Catherine. 

— De ce o fi trebuit Eva să ia mărul! 

Ellen oftă îndelung. Niciodată nu îi plăcuse povestea despre 
păcat și vinovăția Evei în ceea ce privea suferinţa femeii. 

— Dă-mi câteva pături, pentru a o putea așeza mai comod. 
Trebuie să fie bine sprijinită mai ales la spate, le ceru Catherine. 
Mai are nevoie de apă de băut, nașterea îţi provoacă sete. Și 
ceva bun de mâncare după aceea. 

Cu gândul la ceva de mâncat, Ellen gemu din nou. 


— Este primul copil? întrebă Catherine și Ellen confirmă. Va 
merge repede. La mine, a durat două zile. 

— Oh, Dumnezeule! 

Doar la gândul că ar fi posibil să dureze atâta, Ellen își pierdu 
curajul. 

— Nu, nu, să nu ai nicio teamă, nu cred că tu vei avea nevoie 
de atât timp. Și sora mea a născut mai repede primul copil. 
incearcă să respiri adânc și regulat, asta te ajută! O sfătui 
Catherine și o rugă pe Rose să pregătească un vas cu apă, o aţă 
și un cuţit ori o foarfecă. 

— Pentru ce aveţi nevoie de aţă? întrebă, curios, Jean. 

— Trebuie legat cordonul ombilical înainte de a fi tăiat, îi 
explică binevoitoare Catherine. 


După-amiază veni pe lume copilul, cu picioarele înainte. 

— Este băiat! Ellen, presimţirea ta a fost corectă, striga Rose 
peste măsură de fericită. 

Catherine ridică sus băiatul și îi dădu un bobârnac peste 
posterior. Pielea copilului era cianotică. Mai întâi, acesta tuși, 
apoi ţipă puternic și cu fiecare respiraţie deveni tot mai roz. 
Repede, dar ușor Catherine îl unse pe micuţ cu ulei și cu puţină 
sare și îl șterse cu apă caldă adusă din ordinul căpitanului 
vasului. Apoi îl înfășură în cearșafurile curate pe care Ellen le 
avea tot timpul cu ea. 

— Cum îl va chema? întrebă Rose, bucuroasă. 

— William! 

Ellen închise epuizată ochii. 

— Normal... 

Rose zâmbi sugestiv. 

Ellen mângâie atentă, cu degetul arătător, obrajii mititei ai 
fiului ei. Era posibil ca micuțul să nu își cunoască niciodată tatăl, 
dar măcar putea să îi poarte numele. 

Copilașul începu să miște maxilarul, de parcă ar fi supt. 

— Trebuie să îl ţii la sân, îi este foame! îi explică mișcată 
Catherine. 

Ellen simţi că se revoltă și nu făcu nicio mișcare. 

— Ellenweore! strigă Catherine, și Ellen tresări ca trezită dintr- 
un vis urât. 

Bineînţeles că își va alăpta copilul și își va da toată silinţa să 
fie o mamă bună, deși din cauza experienţei proprii nu prea știa 


ce însemna asta. Își dezveli șovăind sânul. 

— Hai să îţi arăt cum se face. 

Catherine luă cu o mână bebelușul de sub ceafă și cu cealaltă 
strânse pieptul lui Ellen, în așa fel ca sfârcul să iasă în afară. 

Micul William înșfăca pieptul ca un animal de pradă, imediat 
ce acesta îi atinse gura. Sugea cu putere și regulat, dar lui Ellen 
i se păru că sânul ei era uscat ca o fântână secată. 

— Durează puţin până când vine laptele, explică apoi 
Catherine de parcă i-ar fi ghicit gândul. Lasă-l să sugă cât vrea, 
se va opri singur curând. 

— Îmi este foame și mie! spuse pierdută Ellen. 

Își simţea trupul ca zdrobit, dar era totuși conștientă. 

— la! 

Rose îi întinse o felie de pâine cu untură condimentată și cu 
sare. 

— Mulţumesc! Ellen devoră pâinea din câteva înghiţituri, apoi 
îi șopti micuţului: Acum nici măcar nu știm dacă ești englez ori 
normand. 

Când William adormi, căpitanul corabiei preluă de urgenţă 
botezul copilului, pentru că nu se putea ști dacă micuțul va 
supravieţui următoarelor zile. 

— Acum dormi și tu puţin, Ellen, am să îl supraveghez eu pe 
William, se oferi Rose. Trebuie să te odihnești; după ce ajungem 
la Londra, mai avem cale lungă de mers. Dacă i se face foame, 
te trezesc. 

Ellen se întinse și curând căzu într-un somn odihnitor, în 
legănatul ușor al vasului. 


De la Catherine a învăţat Ellen cum să îl înfășeze pe William. 
Cu această ocazie, a observat că piciorul stâng al micuțţului 
arăta altfel decât piciorul drept. Era curbat și răsucit spre 
interior. 

— Nu este chiar atât de grav, cu siguranţă că se va vindeca, o 
linişti Catherine. Piciorușele bebelușilor sunt curbate după 
naștere, totuși mai târziu copiii au picioare drepte. Înfășează-l 
mereu strâns, așa cum trebuie! la privește ce drăguţe sunt 
piciorușele astea! 

Ellen sărută nesigură piciorușul copilului. 

— Să nu faci asta prea des, pentru că va învăţa târziu să 
meargă! O avertiză Catherine și, zâmbind, o ameninţă cu 


degetul. 

— Nu am să mai fac asta, pe cuvânt! bâigui Ellen vinovata și îl 
înfășă din nou strâns pe bebeluș. 

Pentru prima dată după ce fugise din Orford avea pe cineva 
numai al ei, cineva căruia trebuia să îi poarte de grijă. Va 
încerca să facă totul așa cum trebuia și să îi asigure lui William 
tot ce îi era necesar. Ceea ce încă nu știa era cum le va explica 
lui Osmond și Leofrun că avea un fiu, dar nu avea un soţ. Având 
în vedere că trecuseră atât de mulţi ani de la fuga ei, cu 
siguranţă că nu va mai avea de ce se teme cel puţin din partea 
lui Leofrun și a lui sir Miles. 

Rose lua bebelușul înfășat și se plimbă puţin cu el. Jean nu se 
clintea de lângă ea, așa încât cei doi puteau fi cu ușurință luaţi 
drept părinţi ai copilului. 

Ellen își aminti cu tristeţe de Jocelyn, apoi se gândi plina de 
dor la iubitul ei Guillaume, pe care nu îl va revedea niciodată. Să 
fi fost ea sortită la nefericire veșnică? 


Când, pe la amiază, ajunseră în portul Londrei, cei mai mulţi 
călători erau cam verzi la faţă. Spre dimineaţă, se dezlănţuise 
brusc vântul, balansând cu putere vasul la intrarea pe Tamisa. 

Când Catherine a aflat că cei patru voiau să plece mai 
departe în aceeași zi, le propuse să mai rămână la Londra, ca 
oaspeţi ai ei. 

— Edward, Nigel, veniţi aici! le strigă ea celor doi fii mai mari. 

Băieţii apărură imediat, făcând fiecare câte o plecăciune în 
faţa mamei lor. Ea îi mângâie pe cap cu toată dragostea. 
Edward, cel mai mare, părea rupt din ea și avea același pâr 
castaniu și bogat. Nigel semăna probabil cu tatăl, căci avea 
părul mai fin, neted și negru ca pana corbului. 

— Tatăl vostru va veni să ne ia, nu uitaţi să îl întâmpinați cum 
se cade! îi povăţui ea pe băieţi. 

După ce vasul fu ancorat de țărm și după ce se întinse și 
rampa din lemn, călătorii putură să plece de la bord. Era o 
senzaţie ciudată să ai din nou pământ sub picioare. Primii pași 
făcuţi pe solul nemișcat erau ușor legănați. 

Ellen îl recunoscu imediat în mulţime pe tatăl lui Nigel. Acesta 
era înalt, arăta bine și era îmbrăcat foarte elegant. 

— Tată! Tată! strigară cei doi băieţi făcând și semne cu 
mâinile. 


Rose rămase cu gura căscată, atât de mult o impresiona 
aspectul impozant al bărbatului. 

La început, el îi măsură suspicios pe însoțitorii soţiei lui, dar 
după ce aceasta îi șopti ceva la ureche, el îi invită, cu un zâmbet 
prietenos și cu vorbe spuse din inimă, să le fie oaspeţi zilele 
următoare. 


După ce intrară în casa de pe ulița neguţătorilor de vin, Jean o 
înghionti pe Rose. 

— Ai mai văzut vreodată o casă atât de frumoasă? șopti el. 

Privirea acestuia aluneca de la scoarţele de perete 
multicolore la piesele de mobilier grele, din stejar. 

— În orice caz nu pe dinăuntru! răspunse ea la fel de 
impresionata. 

Soţul lui Catherine trebuia să aibă mult succes în afacerile lui, 
pentru că de bunăstarea familiei se ocupau mai mulţi servitori, 
fete în casă și un bucătar. 

— Mamă! Chiui de bucurie o fetiță cu bucle negre și ochi mari, 
repezindu-se în braţele lui Catherine. 

Copiii mai mici rămăseseră acasă, în timp ce Catherine, 
împreună cu cei doi fii mai mari vizitaseră familia acesteia din 
Normandia. Și ceilalți doi copii își îmbrăţișară mama bucuroși. 
Apoi veni doica și îi luă pe micuţii la bucătărie. 

— Ce aţi zice de o baie? Le propuse Catherine oaspeţilor. 

Imediat Ellen aprobă cu entuziasm. 

— Oh, da, baie... după atât timp! 

Rose și Jean au fost ceva mai reţinuţi, dar în cele din urma au 
fost și ei de acord. Nu voiau să lase o impresie proasta într-o 
gospodărie atât de selectă. 

— Am să vă dau de știre când va fi apă caldă la bucătărie. 

— Dar dragă, Alfreda nu a făcut de azi-dimineaţă altceva 
decât să încălzească apă suficientă unei băi sănătoase pentru 
tine și fiii noștri! 

Neguţătorul de vin se bucură la auzul râsului mulțumit al 
soţiei sale. 

— Ai dreptate, dragul meu, Alberta se gândește pur și simplu 
la toate. Apoi Catherine i se adresă lui Ellen: Ne-a lăsat-o nouă 
socrul meu, atunci când ne am căsătorit. Ea l-a crescut pe 
scumpul meu soţ și la început nu mi-a fost tocmai ușor să 
accept că ea le știa pe toate mai bine. Astăzi, nu m-aș mai 


putea lipsi de ea. 

— Eu cred că Edward și Nigel le vor da întâietate oaspeţilor și 
se vor îmbăia mai târziu! 

Negustorul îi privi întrebător pe cei doi fii. Pentru că aceștia 
erau bine-crescuţi dădură afirmativ din cap, deși păreau puţin 
cam dezamăgiţi. 

— Bineînţeles, tată, spuseră ei și îl însoţiră afară din încăpere. 

— Vă las singuri câteva momente, așezaţi-vă în faţa focului, îi 
invită Catherine și își urmă restul familiei. 

Abia ieșise aceasta din cameră, că Rose vorbi încântată: 

— Încă de pe vas mi-am dat seama imediat, pentru că ea este 
atât de frumoasă. Copiii ei sunt atât de amabili și ea emană 
eleganță chiar și într-o rochie simplă din pânză! Desigur că 
acum va îmbrăca ceva mai fin. 

— Nu știu, mie mi se pare că aici totul este prea frumos, prea 
vesel și ordonat. Așa ceva îmi trezește totdeauna neîncrederea. 
În mod evident, Jean nu se simţea bine în casa asta aleasă. 

Când, după scurt timp, Catherine reveni, părea puţin cam 
tensionată, dar se străduia foarte mult să nu lase să se vadă 
acest lucru. 


Baia din casa negustorului a fost pentru Ellen o trăire 
minunată. Pe o scândură așezată peste ciubărul din lemn, 
servitoarele i-au pregătit o masă pe cinste, alcătuită din pui, 
friptură rece, pâine și o bucată de brânză. Plus un pocal mare, 
cu vin aromatizat cu cuișoare. În timp ce Ellen mesteca cu poftă, 
apa caldă îi înmuia pielea până când aceasta se încreţi. Alfreda 
pusese rămurele de rozmarin în apa, care miroseau minunat. 
Bătrâna servitoare îi frecă spatele cu un prosop, îi spălă gâtul și 
urechile, apoi îi spălă părul cu ceva căruia ea îi spunea săpun de 
măsline și care, judecând după cum îl păstra Alfreda, era ceva 
foarte scump. Ellen privea rușinată cât de murdară devenise 
apa în care se spălase. 

Rose făcea baie împreună cu micul William în cel de-al doilea 
ciubăr. Ea spălă mai întâi bebelușul, apoi îl dădu doicii, care îl 
șterse și îl înfășă în scutece noi. 

— Mă simt ca nouă, este minunat! îi mulţumi Ellen lui 
Catherine după ce se îmbrăcă. 

Purta acum rochia verde primita cadou de la doamna de 
Bethune la nunta lui Claire. Era puţin șifonată în urma călătoriei, 


dar relativ curată. Parul lung îi era încă ud, dar nu mai picura, 
pentru că servitoarea îl storsese bine cu prosopul. 

— Ar putea Alfreda să îmi spele hainele? O rugă, timidă, Ellen 
pe gazdă. Mai sunt încă urme de sânge de la naștere. 

— Desigur! Lui Rose și lui Jean le vom da, de asemenea, ceva 
de schimb, apoi hainele voastre vor putea fi spălate înainte de a 
vă continua călătoria. 

Catherine zâmbi, dar nu mai părea atât de fericită ca în 
ultimele zile. 

— Cu siguranţă că sunteţi obosiţi! Ar trebui să mergem la 
culcare. Elias vă va arăta unde veţi dormi, spuse ea nervoasă și 
zâmbi trist. 

Ellen rămase cu gura căscată. Soarele nu apusese demult și 
obiceiul era ca să se mai stea puţin de vorbă cu niște oaspeţi 
bine-veniți. 

— Vă rugăm să îi transmiteţi soțului dumneavoastră 
mulțumirile noastre și somn ușor! zise totuși Ellen binevoitoare. 

li luă mâna lui Catherine și i-o sărută. 

Rose și Jean remarcaseră și ei neașteptata și adânca ei 
tristeţe. 

— In mod sigur soţul ei nu este acel bărbat prietenos și blând 
cum s-a străduit să ne apară nouă. Eu am spus imediat că aici 
ceva nu este în ordine, se înfierbânta Jean, când rămaseră 
singuri în cămăruţa aflată lângă biroul negustorului. 

— Cine poate ști ce s-a întâmplat, nu te pripi cu sentinţele. Ai 
văzut deja că în privinţa lui Ruth nu ai avut dreptate. 

Ellen era supărată. In loc să fie îngrijorat de brusca schimbare 
de dispoziție a binefăcătoarei lor, Jean lansa din nou suspiciuni 
asupra cuiva pe care nu îl cunoștea. 

— Pare să-i fie dor de ţară, interveni Rose, care până atunci 
vorbise doar puţin. 

— Ei da, asta-i o prostie, că doar acum este acasă la ea, 
ripostă Jean. 

In următoarea dimineaţă, Catherine transmise scuze prin 
Alfreda că nu poate să-i vadă, pentru că era ocupata. 

Servitoarea le propuse să vadă orașul. Pentru ca Ellen să îl 
poarte cu ea pe micul William, îi dădu acesteia o bucata lunga 
de pânză și îi arăta cum să procedeze pentru a-l transporta în 
dreptul abdomenului. Barba Sura o mirosi curios și linse feșele 
lui William. 


Deși niciunul dintre ei nu prea avea chef, porniră la drum. Pe 
cer atârnau nori grei cenușii și deasupra caselor orașului plutea 
un abur urât mirositor. Pe ulițele mai puţin pretenţioase 
mișunau porcii și șobolanii, care căutau hrană în noroi. Ellen și 
ceilalți făcură doar o mică rundă și se întoarseră. 

În casă era o liniște neobișnuita. Nu se auzeau nici râsete de 
copii și nici vreun alt zgomot, cu toate că toți cei ai casei 
trebuiau să fie prezenţi. 

Când se însera, Catherine transmise iarăși scuze oaspeţilor 
pentru că nu îi putea vedea. 

Negustorul încercă să îi mai întreţină și îl rugă pe un argat să 
cânte din flaut, dar asta nu îmbunătăţi atmosfera. 

Ellen era indispusă și curând rugă să i se permită să se 
retragă. Jean și Rose o urmară. 

— Dacă ea nu vrea să stea la masă cu oameni simpli ca noi, 
ar fi putut măcar să ne trimită la bucătărie sau, și mai bine, ar fi 
putut să nu ne mai invite la ea! Dădu Ellen glas nemulțumirii ei. 

— Poate că vina nu este a ei, speculă Jean. Cine știe, poate că 
bărbatul ei se află în spatele acestei situaţii. Poate că el nu vrea 
ca ea să mănânce cu noi și o ţine încuiată. 

La început, Ellen se uită supărată la Jean, apoi se răzgândi. 

— Poate că ai dreptate, de aceea părea ea atât de trista 
imediat după sosire! Trebuie să aflăm ce s-a întâmplat. 

Ellen considera comportamentul lui Catherine mai mult decât 
neobișnuit. 

— Ar trebui să plecăm, aici nu mă simt bine, zise Jean. Tu ce 
zici, Rose? 

— Ar trebui să plecăm mâine-dimineaţă la Ipswich, nu crezi, 
Ellen? 

— Sunt de acord, dar nu mai înainte de a fi siguri că gazda 
noastră este bine. Dacă el o ţine încuiată, trebuie să facem 
ceva. Acum el este jos, eu am să mă strecor sus, ca să văd dacă 
pot să intru la ea, decise Ellen curajoasă. 

— Pentru Dumnezeu, ai grijă! exclamă Rose speriată. 

Ellen duse un deget la buze și deschise ușa încet. Pe coridor 
era întuneric. Se strecură cu atenţie din încăpere și începu să 
urce pe scară. Tocmai voia să deschidă ușa, când se trezi faţă în 
față cu Alfreda, care ţinea în mână o făclie și o privea 
cercetător. 

— Voiam să îmi iau rămas-bun de la Catherine, pentru că 


mâine devreme vrem să plecăm, explică Ellen oprindu-se. 

Alfreda deschise ușa fără a folosi vreo cheie. 

Catherine era întinsă într-un pat uriaș, aflat în mijlocul 
încăperii. Draperiile nu erau trase complet. 

— Nu cred că doarme, o încuraja Alfreda să se apropie. 

— Catherine, voiam să îmi iau rămas-bun, mâine plecăm mai 
departe! 

Ellen vorbea încet, pentru a nu o trezi pe gazdă dacă aceasta 
ar fi dormit. 

— Ellenweore? 

— Da. 

— Nu mă simt bine, nu îmi lua în nume de râu faptul că nu mi- 
am putut petrece seara alături de voi! 

— Nici vorbă, doar că ne-am făcut griji. Îmi permiteţi să stau 
puţin cu dumneavoastră? 

Catherine confirmă fără să mai scoată o vorba. Nimic de pe 
chipul ei palid nu mai amintea de tânăra femeie pe care, în 
urmă cu puţine zile, o cunoscuseră pe corabie emanând forţă și 
bucurie. 

— Ce se întâmpla cu dumneavoastră? 

— Ah, Ellen, urăsc casa asta, Londra, vremea de aici, pur și 
simplu totul! 

— El vă ţine închisă? Vă tratează rău? întrebă Ellen 
aplecându-se spre ea îngrijorată. 

— Soţul meu? Catherine se ridică puţin și o privi surprinsă pe 
Ellen. Nu! El ar face orice pentru mine, doar că eu nu sunt 
fericită în Anglia. De câte ori este posibil, mă duc în Normandia. 
Părinţii mei au acolo o proprietate mare. Numai acolo mă simt 
bine cu adevărat! 

Ellen se străduia să își ascundă nedumerirea. Cum era posibil 
ca o femeie atât de răsfățata de noroc, care avea un bărbat bun 
și bogat și copii minunati, să fie atât de nefericită? 

— Eu vă datorez atât de mult, Catherine! 

Vorbele lui Ellen sunau ca o scuză. Ellen luă mâna fină a 
femeii. 

— Sunt un om râu! 

Catherine întoarse capul într-o parte, ca să nu o mai privească 
pe Ellen. 

— Cum de vă trece prin cap o asemenea prostie? 
Dumneavoastră sunteţi bunătatea personificată! 


— Nu vezi în ce belșug trăiesc? Copiii, soţul meu, casa, 
hainele mele - nimeni și nimic nu poate fi mai drăguţ, mai bun, 
mai frumos, dar eu sunt mereu tristă. Când nu pot să respir 
aerul Normandiei, simt că mă sufoc. Nu pot suporta duhoarea 
Londrei și mizeria de pe ulițele ei. Chiar și când nu ies din casă, 
orașul mă urmărește. Nu scap nici de reproșul din privirile 
soţului meu și din privirile copiilor. Ei consideră că eu sunt 
nerecunoscătoare, că sunt o soţie și o mamă rea. Și au 
dreptate. 

Catherine se frământa și plângea cu suspine. 

— De ce nu vă ridicaţi și nu schimbaţi toate astea? Coborâţi la 
soțul dumneavoastră și ţineţi-i tovărășie. Râdeţi cu copiii 
dumneavoastră și fiți vesela, aveţi toate motivele să o faceţi! 

Ellen observă că vorbele ei sunau a reproș. Dar nu putea pur 
și simplu să priceapă de ce era Catherine atât de nefericită. 
Existau atâţia oameni care sufereau mult mai mult. Oameni 
pentru care boala, foamea ori infirmităţile reprezentau 
provocările permanente ale vieţii, oameni care în fiecare zi 
trebuiau să o ia de la capăt. 

Catherine nu răspunse. 

— Am să mă rog pentru dumneavoastră, zise Ellen încet și o 
mângâie pe cap. 

Cine putea să știe pentru ce o chinuia Dumnezeu cu aceste 
îndoieli? 

Catherine continua să privească peretele. 

Ellen se ridică și părăsi în tăcere încăperea. 

Când ajunse înapoi în camera de lângă birou, Jean și Rose 
insistară să le povestească totul amănunţit. 

Jean păru cam dezamăgit că negustorul de vin nu era un 
ticălos. Ci mai curând trebuia compătimit pentru că pe soţia lui 
o apucau tristeţile imediat ce intra în casa, iar Rose fu atât de 
impresionată încât chiar plânse puţin. 


Înainte de a pleca a doua zi dimineaţa, își luară rămas-bun de 
la gazde. 

— leri, am vorbit cu Catherine. Acum, știu de ce este ea atât 
de nefericită, chiar dacă nu o înţeleg, îi explică Ellen 
negustorului de vin. 

— Am să o însoțesc curând în Normandia, împreună cu copiii. 
Eu o iubesc și când suntem acolo ea este atât de... de... 


Părea că nu găsește cuvântul potrivit. 

— Plină de viaţă? îl completa Ellen, privindu-l cu capul plecat 
într-o parte. 

— Plină de viaţă, da, oftă el. 

— Ea v-a dăruit și niște copii minunaţi! îi spuse Ellen ca să îl 
mai consoleze. 

— Așa este. 

La despărţire, el îl bătu pe Jean pe umăr și îi strânse mâna lui 
Rose. Ellen îl îmbrăţișă. 

— În Normandia, va fi din nou a dumneavoastră, îi șopti ea la 
ureche. 

Când el confirma dând din cap, avea ochii umezi. 


Părăsiră Londra prin Aldgade, aflată în est, și urmară apoi 
drumul care se îndrepta spre nord. 

Pentru ca Ellen să îl alăpteze pe micul William, luceau regulat 
popasuri, așa că se deplasau încet. Cu cât se apropiau mai mult 
de Ipswich, Rose devenea tot mai agitată. 

— Nu vrei să vezi dacă mama ta este aici? O întreba Jean 
când ajunseră în oraș. 

Rose trase adânc aer în piept și zise: 

— Vreau doar să trec pe uliţă și să mă uit dacă mai locuiește 
acolo. 

— Să venim și noi cu tine? întrebă Ellen. 

— Nu, am să mă duc singură. Ne întâlnim mai târziu la piaţă. 

— Şi noi ce facem atât timp? 

Jean o privi întrebător pe Ellen. 

— Vom vedea dacă Donovan și Glenna mai stau aici; cred că 
le datorez o explicaţie. 

— Donovan? Fierarul despre care mi-ai povestit tu? 

— Exact, meșterul meu. Cel mai bun, dar și cel mai sever. 

Se îndreptau spre marginea orașului, fiecare adâncit în 
gândurile lui. Când se ivi în depărtare fierăria, Ellen deveni 
neliniștită. 

— Îmi este teamă de reproșurile pe care mi le va face și de 
dezamăgirea din privirea lui. 

— A cui privire? 

Jean se uita nedumerit la ea. 

— A lui Donovan! Fierăria lui este acolo, spuse Ellen și arătă 
spre atelier. 


— Ah, da, desigur. 

Ellen o luă hotărâtă spre fierărie. Să se fi întors aici Donovan? 
Să se fi decis să rămână la Tancarville? Ori poate că era mort 
demult? Din fierărie se auzeau lovituri de baros. Deschise timidă 
ușa. Ca totdeauna în fierărie era întuneric și fum. Ellen intră. 
Zări doi bărbaţi care lucrau împreună. Unul din ei avea părul 
vâlvoi decolorat. 

— Llewyn! strigă bucuroasă Ellen. 

Fierarul o privi întrebător. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră? 

Ellen aruncă o privire scurtă asupra celuilalt fierar. 

— Unde este Donovan? 

— L-aţi cunoscut? Llewyn o măsură cu privirea. A murit cu 
puţin înainte de Crăciun. 

Lui Ellen i se tăie respiraţia. Cu toate că ar fi trebuit să aibă în 
vedere și această posibilitate, vestea o lovi ca o măciucă. 

— Și Glenna? mai întrebă ea încet. 

Llewyn strânse din ochi, ca și cum ceva îi părea cunoscut la 
ea. 

— Este dincolo, în casă. A îmbătrânit brusc de când a murit 
Donovan. Dar spuneţi-mi cine sunteţi. De unde ne cunoaștem? 

— Din Framlingham, răspunse Ellen și îi lăsă câteva clipe lui 
Llewyn să se gândească. 

— Chiar așa? 

— Am lucrat la tine ca ucenic, cu numele de Alan. Dar 
adevăratul meu nume este Ellenweore. Lăsă ochii în pământ 
pentru a nu fi obligată să îl privească în faţă. Atunci, pentru 
mine a fost unica posibilitate să devin fierar, mărturisi ea. 

Llewyn nu spunea nimic, așa că Ellen ridică privirea. 

— Deci m-ai minţit, zise el încet. 

— Te rog, nu aveam de ales! 

— Ar fi trebuit să ai încredere în mine! 

— Şi să risc să mă dai afară? Nu, Llewyn, nu puteam face 
asta. 

— L-ai minţit și pe Donovan? 

Ellen confirmă. 

— De aceea mă aflu aici, voiam să îi explic. 

— Pentru asta este prea târziu! A fost și pentru mine prea 
târziu să mă împac cu el. Când Glenna l-a trimis pe ajutorul lui la 
mine, Donovan era deja prea bolnav. Când am venit, nu mai era 


conștient. 

— Llewyn! Ellen îi puse mâna pe braţ. El te-a iubit ca pe 
propriul fiu. 

Llewyn respiră cu greutate. 

— Cu puţin înainte de a muri, a părut să-și recapete 
cunoștința. M-a privit și am crezut că mă iartă, dar apoi a întors 
privirea fără să spună o vorbă. 

— Llewyn, eu știu cât de mult însemnai tu pentru el, crede- 
mă! 

Micul William scânci în somn. Ellen își potrivi mai bine pe 
umăr legătura în care îl purta, pentru că începuse să o 
deranjeze. 

— Ai un copil? 

— Îl cheamă William. 

Ellen dădu afirmativ din cap și zâmbi timid. 

— Du-te la Glenna, în casă. Cred că se va bucura să vă vadă. 
Totdeauna a vrut copii. 

— Vii cu mine? 

— Nu, mai am ceva de făcut. Du-te liniștită la ea. 

Ellen avea inima grea când părăsi fierăria. 

Jean se așezase pe iarbă în faţa fierăriei și se hârjonea cu 
Barbă Sură. 

— Donovan a murit, vreau să mă duc puţin pe la Glenna, îi 
explică ea. 

— Te aştept aici. Ca întotdeauna Jean făcea alegerea 
potrivita. Îl ţin eu pe micut? 

— Nu este nevoie, îl iau cu mine. 

Când ciocăni la ușă, inima îi bătea să-i sară din piept. 

— Ellen! strigă surprinsă Glenna când deschise ușa. 

Nu părea deloc supărata. În primul moment, Ellen nu se miră 
că Glenna o recunoscuse. 

— Intră, copila mea! spuse aceasta și o trase de braţ în casă. 

— Sunt atât de bucuroasă că te văd! îi cuprinse faţa între 
palme și o privi în ochi. Donovan te-a așteptat până în ultima lui 
clipa. Spunea mereu: O să vină, Glenna, o să vină cu siguranţă! 

Abia acum Ellen își dădu seama ca Glenna știa. 

— Dar de unde... adică vreau să spun ca eu nu... 

Ellen privea încurcata în podea. 

— A venit la el, în fierărie, un scutier. L-a batjocorit pentru că 
s-a lăsat înșelat de către o mică târfă, cum zicea el. Donovan își 


ieșise din fire de furie. La început, te-a ocărât, pentru că ai 
abuzat de buna lui credință. Cu timpul, a început să îţi aprecieze 
din nou priceperea și cândva mi-a explicat că, având în vedere 
talentul tău, nu ai avut de ales. A recunoscut că niciodată nu și- 
ar fi dat seama că ai fi fată. Și, cu cât trecea mai mult timp de la 
plecarea ta, cu atât îţi simţea mai mult lipsa. Amaud s-a străduit 
foarte mult să-ţi ia locul. Nu a devenit un fierar prost, dar pe tine 
nu te putea înlocui. Sunt sigura că sufletul lui Don își va găsi în 
cele din urma liniștea acum, când ai venit. A vrut ca tu să știi că 
te-a iertat. Glenna o mângâie pe obraji, apoi continuă: Cum de 
nu am putut să observăm că tu erai fată? Clatină din cap, apoi 
privirea îi cobori asupra legăturii de la pieptul lui Ellen: Doamne, 
el cine este? 

— Glenna, dă-mi voie să ţi-l prezint pe fiul meu, William. 

— Oh, ce mic este! strigă Glenna, entuziasmata. 

— S-a născut acum o săptămână, când traversam Canalul 
Mânecii. 

Ochii lui Glenna se aprinseră: 

— Și bărbatul tău? 

Ellen scutură doar mută din cap. 

— De ce nu rămâi? Ellen, te rog! Llewyn a moștenit fierăria. O 
gospodărește bine, dar este încă singur. V-aţi putea căsători și 
veţi mai putea să aveţi alţi copii. Voi avea eu grijă de ei. 

— Trebuie să ajung la tatăl meu, Glenna. Nu l-am mai văzut 
de când am plecat din Orford. Şi este atâta vreme de-atunci... 

Glenna dădu tristă din cap. 

— Atunci rămâi cel puţin la masă! 

— Nu sunt singură, cu mine mai este un prieten și Rose. Îţi 
amintești de Rose? 

— Bineînţeles! Pe vremea aceea, credeam că ești îndrăgostit 
de ea. Glenna zâmbi și adăugă: Sunteţi cu toţii bine-veniţi la 
masă și chiar puteţi înnopta aici dacă vreţi. 


Ellen și Jean au luat-o pe Rose de la locul unde stabiliseră să 
se întâlnească și au revenit toţi la fierărie, unde au petrecut o 
seară veselă și au depănat amintiri. 

Llewyn a povestit despre cele mai noi comenzi, Glenna și 
Rose despre Tancarville, doar Jean a rămas tăcut. Abia când 
seara era pe sfârșite, Ellen și-a dat seama că tot timpul se 
vorbise numai în engleză. Jean înţelegea doar franceza din 


Normandia. 

— Doamne, Jean! Nu mă gândeam că tu trebuie să înveţi 
engleza! spuse ea în franceză și îl privi cu compătimire. 

— Din fericire, Rose m-a învăţat câteva cuvinte. Nu am înţeles 
eu tot, dar câte ceva tot am înţeles. Cu limba nu o voi scoate 
prea bine la capăt. Engleza voastră sună de parcă aţi avea 
castane fierbinţi în gură. 

Jean rânji obraznic și toţi cei din jurul mesei râseră, chiar și 
Llewyn, pe care Jean nu îl înţelesese chiar deloc. 

Restul serii, vorbiră de-a valma în engleză și în franceză. 

Glenna se încurca la fiecare cuvânt normand care îi ieșea din 
gură. 

— Eu nu am învăţat niciodată limba corect și puţinul pe care l- 
am știut l-am uitat. Nu m-am gândit că voi mai avea nevoie de 
acele cunoștințe, strigă ea veselă. 


— Vino să ne vizitezi cât mai curând! zise Glenna în dimineaţa 
următoare, în timp ce o strângea pe Ellen în braţe îndelung. 

Llewyn, de obicei foarte circumspect, dădea acum cu sârg din 
cap și îi îmbrăţișa pe toţi la rând. În special, pe Jean. 

— La noi, veţi fi oricând bine-veniţi! 

Rose era mai tăcută decât în seara precedentă. 

— Vrei să mai treci pe la mama ta? o întrebă Jean îngrijorat. 

Rose le povestise cum maică-sa o dăduse afară și o ocărâse 
cât putuse de urât. 

— Nu, nu are sens. Oricum ea m-a înlocuit demult. 

— De ce vorbești așa? zise Ellen privind-o surprinsă. 

— S-a recăsătorit imediat după ce am plecat. Acum, am o 
soră și un frate. Fata vinde plăcinte cu pește, cum făceam eu 
odinioară. Vedeţi deci că mama nu mai are nevoie de mine. 
Rose își privi rochia. Aceasta era simpla și cam roasă. Dacă aș fi 
fost bogată, m-ar fi primit cu braţele deschise. 


Orford, mai 1173 


În mijlocul drumului către Orford, Ellen se opri ca împietrită. 
lritată, duse mâna la frunte pentru a-și proteja ochii de lumina 
puternică și privi cu atenţie în jur. 

— Ce este? întrebă Jean, care nu putea descoperi nimic 
neobișnuit. 

— Fortăreaţa! Ellen arătă în zare. Ne-am rătăcit! 

— Nu! Nu se poate. Jean o privi consternat. Călugărul a spus 
că trebuie să ţinem acest drum. De fapt, ar trebui să ajungem 
curând. 

— Dar în Orford nu a existat niciodată o fortăreață din piatră! 

— Poate că nu îți amintești tu. 

— Prostii! 

Ellen era agitată. 

— Poate că fortăreaţa a fost construită în timp ce tu erai 
plecată, interveni și Rose. 

Ellen mormăi ceva neinteligibil și porni mai departe. 

Cu cât se apropiau mai mult de fortăreață, devenea tot mai 
clar că aceasta fusese înălțată de curând. Zidurile din piatră și 
pasarelele din lemn de stejar arătau ca noi, iar podul din piatră 
care trecea peste șanțul cu apă nu era încă terminat. Curioși, se 
apropiară de fortificaţie și priviră prin poarta deschisă. Turnul 
pentru locuit avea o formă neobișnuită. În jurul unui turn rotund, 
erau construite trei turnuri cu patru laturi și un corp principal. 

— Ai mai văzut un asemenea turn? întreba Jean. 

Ellen dădu negativ din cap, îl privi mai atentă, vru să se 
apropie mai mult de el, dar paznicul din poarta îi făcu semn să 
nu se apropie. 

— Este genial! Colţurile unui turn obișnuit cu patru laturi pot fi 
distruse cu ușurință. In acest mod poate fi adus la prăbușire un 
întreg donjon. Acesta de aici poate fi doar greu dărâmat, explica 
Ellen entuziasmată. 

— Tu de unde știi asta? întrebă mirat Jean. 

— De la Guillaume. 

Ellen ofta, iar Jean dădu semnificativ din cap. 

— Ai idee cine ar fi putut construi fortăreaţa? 

Ellen dădu negativ din cap. 

— Nu, dar cu siguranţă că Osmond ne va putea spune o 
mulţime de lucruri despre asta. Haideţi să mergem la fierărie! 


Abia aştept să-i revăd pe toți. _ 

Ellen își mai amintea bine drumul spre casă. In locul unde 
strada se bifurca, șovăi un moment. La dreapta, se mergea 
către coliba tăbăcarului. Ce se alesese oare de Simon? Păși cu 
hotărâre pe drumul ce mergea la stânga, spre fierăria tatălui ei. 
Atelierul și casa erau neschimbate, de parcă ieri plecase ea de- 
acolo. 

Ellen tresări când ușa fierăriei se dădu în lături și dinăuntru 
ieși un tânăr. Avea aproximativ vârsta pe care o avusese ea 
când părăsise Orfordul. Tânărul semăna leit cu Osmond. Ellen 
respiră ușurată. Oricum Leofrun nu îi plasase un bastard făcut 
cu sir Miles! Tânărul intră iute în casă. După puţin timp, de acolo 
ieși o femeie. La început, Ellen se temu că ar fi mama ei, dar 
apoi porni în fugă spre ea. 

— Mildred? Mildred! strigă ea fugind către sora ei. 

Jean și Rose, care îl ducea pe micul William, veneau încet 
după ea. 

Cele două surori căzură una în braţele celeilalte chiuind de 
bucurie. 

— Ellenweore! 

Mildred o mângâia cu dragoste pe obraji. 

Ușa casei se deschise din nou și tânărul ieși iarăși. Mildred îi 
făcu semn să vină la ele. 

— Este Leofric, fratele nostru! spuse Mildred și o luă pe Ellen 
de mână. Leofric, ea este Ellenweore, ţi-am povestit despre ea, 
îți amintești? 

Tânărul dădu din cap modest și întinse mâna. 

Ellen o strânse scurt și puternic. 

— Cum se simte Osmond? Ellen își întoarse privirea de la 
fratele ei la Mildred. Și mama? 

— Mama a murit la scurt timp după nașterea lui Leofric, iar 
tata a orbit între timp. Nu mai poate munci. Are o calfă, dar... 
Mildred dădu din cap supărată. Nu este bun mai de nimic. Cum 
plec, face pe meșterul. Dar eu nu pot fi mereu aici. Am și eu 
propria familie. Mildred o trase pe Ellen mai aproape de ea. Dar 
acum vorbește tu! Cum ţi-a mers? Și de ce ai dispărut atunci? 

— Îți voi povesti totul mai târziu, Mildred. Mai întâi, aș vrea să 
ti-i prezint pe prietenii mei, Rose și Jean. Și râma aceea mică 
este fiul meu. 

— Te-ai căsătorit? Oh, minunat, povestește-mi! Cu cine? Și 


unde este soţul tău? 

Ellen simţi privirile sfredelitoare ale lui Rose și Jean atunci 
când îi relată lui Mildred povestea ei. 

— Jocelyn era bijutier, a fost atacat de tâlhari și a fost omorât, 
zise ea scurt. 

Nu afirmă nicidecum că ar fi fost căsătorită cu Jocelyn sau că 
acesta ar fi tatăl copilului ei. 

— Săraca de tine! lar copilul trebuie să crească acum fără 
tată! Mildred dădu compătimitoare din cap, apoi adăugă: Să 
mergem la fierărie. Nu ai idee cât va fi de fericit tata pentru că 
ești din nou aici, și încă împreună cu primul nepot, deoarece eu 
am doar o fiică! 

Mildred o luă de braţ pe Ellen și îi invită și pe ceilalți să vină 
cu ele. 

Bătrânul Osmond izbucni în plâns fără nicio reţinere. O 
strânse la piept pe Ellen și mult timp nu îi mai dădu drumul. 

— În fiecare zi, m-am rugat să te întorci! îi şopti el la ureche. 
În cele din urmă, Dumnezeu m-a ascultat! 

— Ellen ţi-a adus și un nepot, tată! strigă Mildred. 

— Nu așa tare copilă! Oi fi eu aproape orb, dar nu sunt surd! 
Întoarse capul în direcţia din care auzise vocea, apoi reveni la 
Ellen: Este adevărat, ai un fiu? 

— Da, tată! 

Faţă în faţă cu el nu era în stare să îi spună Osmond, deși știa 
demult că acesta nu era tatăl ei biologic. li făcu semn lui Rose și 
îl luă de la ea pe micul William. 

— lată-l, ia-l în braţe, este încă foarte mic, nu are nici zece 
zile! 

Osmond plângea în liniște de fericire și legăna copilul în braţe. 
Își aplecă faţa până când nasul lui atinse capul bebelușului. 

— Mm... miroase așa de frumos! Ca și tine când erai ca el, 
zise el bucuros și legănă copilul. 

Ellen privi în jur și se încruntă. Peste tot erau aruncaţi clești, 
dălţi și ciocane. Nici chiar pilele scumpe nu erau așezate acolo 
unde le-ar fi fost locul. Podeaua era plină cu arsuri și praf, 
nemăturată cu siguranţă demult timp. 

Calfa lui Osmond îi privea suspicioasă pe oaspeţii neașteptați. 

— Să mergem în casă, Adam se descurcă și singur, propuse 
Osmond. Du tu copilul, Ellen! Mie îmi este frica să nu cad. La 
viața mea am privit prea mult în foc și am orbit, explică el. 


Osmond îi povesti lui Ellen că, după moartea lui Leofrun, 
adusese în casa o doică pentru copil, cu care se și căsătorise 
curând. Anna îi fusese soţie buna, iar lui Leofric îi fusese ca și o 
mama. Dar iarna trecută căzuse în râul îngheţat când lua apă și 
se înecase. Nici în acea vreme ochii lui Osmond nu fuseseră 
tocmai sănătoși, dar până atunci de toate se ocupase Anna. 

Abia după moartea ei începuse Adam să facă pe stăpânul în 
casă. 

— Tata, dacă ești de acord, mie mi-ar face plăcere să rămân 
aici, spuse Ellen. 

Jean și Rose se priviră speriaţi. 

— M-aș putea ocupa chiar eu de pregătirea lui Leofric ca fierar 
și l-aș învăţa și pe Jean, dacă vrea să rămână la noi. lar de Adam 
nu vei mai avea nevoie. Rose este o bucătăreasă grozavă, poate 
o putem convinge să aibă grijă de noi. Eu nu mi-aș putea 
imagina un mai bun înlocuitor de tată pentru William decât tine. 
Ce părere ai? 

Ellen îi privi scurt pe cei prezenţi și îi făcu cu ochiul fratelui ei 
mai mic, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea. 

Osmond dădu fericit din cap afirmativ. Ochii lui tulburi erau 
plini de lacrimi. 

— Îţi mulţumesc, Doamne! 

— Sunteţi și voi de acord? Li se adresă Ellen prietenilor ei. 

Rose și Jean schimbară o privire și zâmbiră. 

— De acord! răspunseră ei într-un glas. 

— Ei, atunci bine aţi venit acasă! rosti răgușit Osmond. 

A doua zi, Mildred plecă deja la familia ei, la St. Edmundsbury. 

— Sunt chiar bucuroasă că rămâi cu Osmond, explică ea 
ușurată. 

— Mă voi ocupa eu de tot, să nu ai nicio grijă! 


— Știu, Ellen. 
Mildred o privi pe sora ei cu același devotament ca în 
copilărie. 


— Să ne vizitezi curând! 

— Voi încerca, dar prea repede nu va fi. 

Mildred îl lăsă pe Jean să o ajute să urce în șa și plecă. 

Ellen îi făcea semne de rămas-bun în timp ce aceasta se 
îndepărta, apoi intră în fierărie. 

Adam ședea pe un scăunel și se scobea plictisit în dinţi. Nici 


nu băgă în seamă că fusese salutat. 

— Tatăl meu este prea bătrân pentru a mai lucra aici, zise 
Ellen calmă. De aceea am să preiau eu fierăria. 

— Mai întâi, un moșneag senil și orb, iar acum o femeie drept 
meșter! Adam dădu din cap cu un aer condescendent. Unde s-a 
mai văzut așa ceva? Nimeni nu va cumpăra de la voi! o ironiza 
el. Hai să nu mai spunem nimănui! 

— Noi? Ellen lungi peste măsură cuvântul. Deocamdată, nu 
îmi pot permite o calfă. 

Ea dădu din umeri aparent a regret. 

— Vrei să mă dai afară? Nu te-aș sfătui! Dacă le voi povesti 
tuturor cine va mânui aici forja, nu va mai veni nimeni. Eu 
cunosc fiecare client de aici și am cele mai bune relaţii în 
fortăreață! Aduse el argumentul hotărâtor. 

— Îți plătesc simbria până la sfârșitul săptămânii, dar poţi să 
pleci chiar acum. 

Ellen se strădui să folosească un ton neutru, deși era teribil de 
furioasă pe Adam. Așa cum stăteau lucrurile în fierărie, acesta 
nu merita trei zile de plată, dar, pentru că nu era în mod evident 
de vină, ei nu îi rămânea altceva de făcut. 

— Asta o vei regreta! forţă situaţia Adam. O vei regreta 
amarnic! 

Își strânse nervos lucrurile și plecă fără să mai scoată o vorbă. 

Ellen era bucuroasă că Osmond nu fusese martor la această 
dispută. Cele spuse de Adam l-ar fi rănit profund. Işi frecă 
mâinile mulțumită că neplăcuta discuţie se încheiase. 

— Așa, acum la treabă! murmură ea și se apucă să facă 
ordine în atelier. 


— Adam a stricat sculele. Cleștii sunt ruginiţi, pilele sunt 
știrbe. Și, pe lângă asta, se pare că a mai și furat câte ceva. 
Câte pile aveai, tată? întreba Ellen când Osmond reveni în 
fierărie. 

— Cinci. Pile foarte bune, le-am cumpărat pe rând din 
Woodbridge, de la Iven, cel mai bun făuritor de pile pe care îl 
cunosc! răspunse mândru Osmond. 

— Cinci! Înseamnă că a luat două, pungașul! 

Jean o privi cu ochii mari. 

— Nu este chiar atât de grav, nu? 

— Nu este atât de grav? O pilă costă mai mult decât câștigă o 


calfă în patru luni! 

Ellen și Jean au avut nevoie de două zile pentru a face ordine 
în fierărie, pentru a sorta sculele, a le curăța de rugina și, în 
final, pentru a le unge. 

— Mâine, vom începe adevărata activitate. Mai avem nevoie 
de câteva unelte, pe care le vom confecţiona noi, după care 
vom căuta comenzi! Explică mulţumită Ellen. 

În miez de noapte, Ellen se trezi, pentru că Rose trăgea de ea. 

— Ellen! Repede, trezește-te! 

— Ce este? 

— Arde fierăria! Jean este deja acolo! 

Ellen sări în picioare și fugi afară în cămașă de noapte. 

Acoperișul atelierului ardea cu vâlvătăi. Cu toate că toți 
luptau cu flăcările și cărau găleți cu apă, nu reușeau să 
stăpânească incendiul. Duceau o luptă disperată, fără niciun 
sens. 

În cele din urmă, când focul a fost stins, au rămas înmărmuriţi 
în faţa  uriașelor pagube. Arsese întreaga șarpanta a 
acoperișului. Zidurile din piatră ale fierăriei, negre de funingine, 
rezistaseră din fericire. Însă construirea unui nou acoperiș costa 
o sumă însemnată. 

— Nu a fost un accident, sunt sigură. Adam a făcut-o! 

Ellen spumega de furie după ce ea și ceilalţi au cărat molozul 
toată ziua. Neagră ca o un cărbunar, se așeză la masă și bău cu 
sete cana cu lapte de capră pe care i-o întinsese Rose. 

— Ellen! o dojeni Osmond, nu ar trebui să spui așa ceva. 
Adam a fost mereu cumsecade. 

— Cumsecade! Vezi să nu mor de râs, tată! El te-a înșelat. 
După tot ce am văzut, rezultă că el ţi-a furat toată cantitatea de 
fier pe care o aveai, două pile, diverși clești - ori poate că nici nu 
ai avut un clește gură-de-lup? 

— Ba da, chiar mai mulţi. 

Osmond se încrunta. 

— Și nu mai există niciunul. Şi pietrele tale de șlefuit pentru 
cuțite unde le păstrezi? 

— În lada din stejar din depozit. 

Osmond părea speriat. 

Ellen clătină din cap. 

— Așa gândeam și eu. Am mai găsit doar urme de praf din 
ele! A jefuit mai întâi atelierul, și apoi, în semn de mulţumire, i-a 


dat foc. 

— Tu de unde știi asta? întrebă indispus Osmond. 

— Eu sunt sigura că el spera ca într-o zi să ajungă meșter aici. 
Și noi l-am împiedicat. Ellen pufni scurt, apoi continuă: Acum 
chiar că avem nevoie de comenzi. Până vom pune un acoperiș 
nou, va trebui să lucrăm sub cerul liber cât ne va permite 
vremea. Mâine mă duc în fortăreață, apoi vom căuta un dulgher 
care să ne repare acoperișul. Pentru început, vor fi de-ajuns 
economiile mele. 


A avut noroc, și de la fortăreață s-a întors cu o comandă. 
Tânărul Henric, împreună cu fraţii lui, îi declarase război tatălui 
lor, iar garnizoana din Orford trebuia întărită, pentru că se 
prevedeau atacuri de pe mare. 

— Am comandate cinci lănci, două spade scurte și trei spade 
simple pentru soldaţi. Dacă vor fi mulţumiţi - ceea ce nu trebuie 
să fie o problema, vom primi mai multe comenzi. 

— Şi Adam cu legăturile de care ne-a vorbit? întrebă Jean. 

— Au fost minciuni. Lucra prost, de aceea avea tot mai rar 
comenzi. Omul cu care am vorbit cunoștea faima de care se 
bucura Donovan. l-am povestit că am învăţat meserie la el, de 
aceea și pentru că în zonă nu mai există alt făurar de arme a 
fost de acord să mai închidă ochii și să îmi dea comanda. 
Desigur, i-am mai spus că meșterul supraveghează toată 
activitatea și că în fierăria noastră mai lucrează și alţi bărbaţi. 
Mă refeream la Osmond și la voi doi. Ellen le zâmbi lui Jean și lui 
Leofric, apoi continuă: Acum depinde de noi dacă îi putem 
convinge să ne mai dea și alte comenzi. 

Jean a folosit ocazia pentru a învăţa ceea ce îi arăta Ellen și a 
progresat repede, la fel ca Leofric, care era încă tânăr, dar 
doritor să înveţe. 

Osmond nu mai putea să muncească și fie stătea în fierărie și 
urmărea ritmul loviturilor de baros, fie își petrecea timpul în 
casă, cu micul William, pe care îl ţinea pe genunchi. După ce 
Ellen reîncepuse să lucreze și laptele i se împuţinase, Osmond îi 
dădea bebelușului lapte de capră călduţ, tot așa cum procedase 
la vremea ei și cu Ellen. 

lar Rose nu îi pierdea din ochi. 

Osmond nu se plângea, dar Ellen știa cât de mult suferea 
pentru faptul că era permanent înconjurat de întuneric și nu se 


mai simţea util. 

În Orford, nimeni nu își amintea de Ellen. Mulţi dintre locuitorii 
vechi muriseră, iar tinerii erau prea preocupaţi cu ale lor. 
Vremurile erau prea frământate pentru a-și aminti cineva de o 
fată dispărută. Este drept că existau zvonuri că spiritele 
mlaștinilor răpeau copii pentru a-i devora, dar la fiica fierarului 
nu se mai gândea nimeni. 

Și sir Miles fusese uitat de cei mai mulţi. Bărbaţii care îl 
susținuseră pe Thomas Becket dispăruseră peste noapte, după 
ce stăpânul lor căzuse în dizgraţia regelui. Infuriat de trădarea 
lui Becket, Henric al lIl-lea îi anulase fostului său prieten și 
apropiat drepturile asupra Orfordului. După ce regiunea 
revenise la coroana, regele dispusese rapid și alocase 
surprinzător de multe mijloace pentru a ridica aici o fortificaţie. 
După cum se spunea, el voise să dea astfel un semn al puterii 
sale. Hugh Bigot, care stăpânea din Framlingham o mare parte 
din East Anglia, trebuia în acest fel să fie contracarat. Cu toate 
că fortăreaţa înghiţise sume considerabile de bani, locuitorii din 
Orford așteptaseră în zadar vizita regelui lor. După ce Thomas 
Becket fusese asasinat cu trei ani mai înainte în catedrala din 
Canterbury, iar pretutindeni regele fusese făcut mai mult ori mai 
puţin răspunzător, tot mai mulţi englezi erau tentaţi în sinea lor 
să îl facă pe regele Henric răspunzător de crimă. Din întreaga 
ţară veneau oameni în pelerinaj la catedrala din Canterbury, 
pentru a-l omagia pe Thomas Becket. Și, cu cât se petreceau 
acolo mai multe minuni, cu atât mai mulţi oameni veneau la 
mormântul lui. Deși locuitorii Orfordului nu îl văzuseră pe acesta 
niciodată, ei erau foarte mândri de fostul lor stăpân. Se mai 
zvonea și că Becket fusese chiar sanctificat. De la asasinarea lui 
Becket, regele trecea sub focul încrucișat al opiniilor drept un 
tiran fără de Dumnezeu. 

Rose și Jean se certau și ei cu privire la problema vinovăţiei 
regelui. Spiritele oamenilor din întreaga ţară erau în dispută în 
această chestiune. 

Lui Ellen îi era totuna. Ea nu îi întâlnise nici pe Thomas 
Becket, nici pe rege. De unde să fi știut care din cei doi era mai 
curat, dacă nu îl știa pe niciunul? Unicul rege pe care îl văzuse la 
faţă era tânărul Henric, regele fără putere. Pe acesta îl văzuse 
de câteva ori, de la distanţă, la turnirurile din Normandia. 
Guillaume nu îi povestise multe despre el. li spusese doar că 


acesta era un tânăr risipitor, care ușor putea deveni erou. Ca 
toţi nobilii la acea vârstă, gândise Ellen, dar nu își permisese să 
îi judece aptitudinile de domnitor, deoarece considera că nu se 
cuvenea din partea ei. Atunci când într-o zi tatăl lui Henric va 
muri, tânărul va ști cum să își conducă imensul imperiu. În 
definitiv, nu doar el putea fi tras la răspundere. Alături de el vor 
sta bărbaţi ca mareșalul. Tânărul rege va acumula ani și se va 
mai maturiza, va învăţa să fie la înălțimea îndatoririlor, așa cum 
făcuseră și regii dinaintea lui. 

Ellen nu știa mai nimic despre perioada dinaintea domniei 
regelui Henric al II-lea. Ea nu cunoscuse din proprie experienţă 
vremurile grele de sub domnia regelui Ștefan, iar din cele 
istorisite de bătrâni, poveștile deveneau legende despre anarhie 
și veșnicul război dintre Ștefan și Mathilda. 

Țelul lui Ellen era unul: ea trebuia într-o zi să făurească o 
spadă pentru regele Angliei. Cine era acel rege nu avea nicio 
importanţă. 


August 1173 


Ellen ședea pe malul râului Ore și privea strălucirea întinsei 
ape. La mal, apa unduia printre trestii. Ellen își proteja ochii cu 
mâna împotriva luminii puternice a soarelui și privea o pășune 
întinsă, situată lângă râu. În depărtare, se zărea un bărbat al 
cărui mers îi amintea de prietenul din perioada copilăriei. 

— Simon, șopti ea și zâmbi. 

In ultimele săptămâni, se gândise deseori la el, dar nu găsise 
timp pentru a-l vizita. Acum se întreba dacă nu fusese mai mult 
vorba despre lipsă de curaj decât despre lipsă de timp. Se ridică 
decisă. Astăzi, se va încumeta. Își șterse în iarba picioarele pline 
de picături de apă și se încălţă. 

Amintirile din ziua fugii o copleșiră mai târziu, când traversa 
fâneaţa din apropierea fierăriei. Sus, pe deal, iarba creștea la fel 
de înaltă ca atunci. Acum, ca femeie matură, îi ajungea doar 
până la coapse. Fără să se gândească, se îndrepta nu către 
tăbăcărie, ci apucă drumul către coliba cea veche. Ajunse la 
marginea pădurii mult mai repede decât în amintirile ei. 
Priveliștea colibei o făcu să încremenească. Pielea i se făcu ca 
de găină, deși era foarte cald. Vechea coliba era complet 
ruinată. Prin acoperișul plin de găuri se înălța un mesteacăn 
tânăr. Ușa era sfărâmată, interiorul era năpădit de ierburi, urzici 
și scaieți. 

— In ultimul timp, vin mai des aici, auzi ea o voce gravă. 

Se întoarse speriata. Un moment, se temuse că era sir Miles, 
și aceeași teamă ca atunci o sugruma. Bărbatul căruia îi 
aparținea vocea era ceva mai înalt decât ea, suplu și cu braţe 
vânjoase. Ellen ezită o clipă. 

— Simon? 

In sfârșit, îl recunoscu după zâmbet. O gropiţă adâncă i se ivi 
în obrazul stâng. 

— Am vrut demult să trec pe-aici. 

Simon se scarpină nervos după ureche. 

— Şi eu. Este mult de atunci, răspunse încet Ellen. 

— Este tot așa de roșu aprins... Simon arătă către părul ei. 
Arăţi bine. 

Neajutorat, săpa cu vârful pantofului în nisip. 

Ellen nu știa ce ar fi trebuit sa răspundă, așa că tăcu. 

— Vino cu mine, mama se va bucura... Simon se făcu roșu la 


faţa. Pe fraţii mei cu siguranţa că nu îi vei mai recunoaște. Au 
devenit bărbaţi adevăraţi, cu excepţia lui Michael, căruia abia îi 
dau tuleiele, dar el era un mititel când tu... când ai plecat. 

— Am plecat... murmura Ellen. Și adăugă încet: Mai potrivit 
este am fost alungata. 

Simon ori nu auzise, ori se prefăcea că nu auzise, în orice caz, 
nu zise nimic. 

Ellen îl urma în tăcere. Pe același drum pe care odinioară 
alergaseră împreuna prin pădure. Razele soarelui pătrundeau 
printre arbori îmbrăcând poteca într-o lumină calmă, pașnică. O 
ușoară briză împrospăta aerul. Albinele bâzâiau cu tot atâta sârg 
ca odinioară, dar totul era totuși altfel. Acum nu mai aveau de 
ce să se teamă. Crescuseră și nu îi mai fugărea nimeni. 

— Uitasem cât de frumos este aici. 

Simon o privi și dădu afirmativ din cap. 

— Asta de când a plecat el. Mai înainte nu erai niciunde în 
siguranţă. Multă vreme m-am temut că voi păţi ceea ce a păţit 
Aelfgiva. Ai auzit despre ea? 

Cu același gest ca atunci se șterse la nas. 

Ellen confirmă. 

— Osmond a vorbit despre asta, dar el nu știa amănunte. Tu 
știi mai mult? 

— După ce ai plecat, ea a pus hainele tale mânjite cu sânge în 
mlaștină. Mi-a povestit ce s-a întâmplat cu adevărat și eu am 
jurat că nu voi spune nimic, nimănui. Și așa am făcut, pe cuvânt 
de onoare! Simon se oprise și o privea în ochi pe Ellen. Trebuie 
să mă crezi că nu am trădat nimic, niciodată! 

— Este bine, Simon, șopti Ellen calmânau-l. 

Pe atunci, avusese încredere în el și avea încredere și acum. 

— Când oamenii lui sir Miles ţi-au găsit hainele, s-a zvonit că 
ai fi fost devorata de spiritele mlaștinilor. M-am frecat la ochi 
până s-au înroșit, de parcă aș fi plâns. Au crezut toţi, chiar și 
mama mea. A fost liniște până în următoarea vară, nimeni nu a 
mai vorbit despre tine, ca și cum nu ai fi existat niciodată. 

Până când o dată a venit în vizită Aedith. Ea i-a spus mamei 
tale că te-a văzut la Ipswich, deghizată în băiat. La puţin timp 
după asta, a fost găsită Aelfgiva nu departe de coliba ei. O 
maltrataseră groaznic. Maxilarul îi era complet zdrobit, iar faţa îi 
era atât de tumefiată încât nici nu o mai recunoșteai. 

Ellen simțea cum oroarea o sugruma. 


— Tata mi-a povestit că era de față când au găsit-o. După 
asta, mult timp nu m-am mai îndepărtat un pas în afara 
tăbăcăriei. Ce prostie făcusem, am înţeles abia mai târziu. Ca și 
cum tatăl meu i s-ar fi putut opune cumva lui sir Miles, dacă 
acesta ar fi vrut să mă prigonească! Dar o dată l-am întâlnit. 
Eram cu tata la tăiat de lemne. Ar fi trebuit să îi vezi privirea lui 
sir Miles. Mai că am făcut pe mine și am coborât privirea. Cred 
că a sesizat groaza mea, dar nici măcar nu știu dacă m-a 
recunoscut. Probabil că nu a știut de ce îmi era atât de frică de 
el. Doamne, ce l-am urât pe ticălosul ăsta! Simon scuipă cu 
dispreţ și continuă: M-am simţit din nou în siguranţă și liber abia 
după ce afurisitul a plecat. 

Ellen pălise. 

— Este doar vina mea că Aelfgiva a murit! șopti ea îndurerată. 

— Prostii! Sir Miles și mama ta sunt de vină, nu tu! 

— Dar dacă la Ipswich nu i-aș fi stat în cale lui Aedith în loc să- 
i trag un picior, Aelfgivei nu i s-ar fi întâmplat nimic! 

— Nu te mai chinui, Ellen! Nu puteai să știi ce se va întâmpla. 
Nici mama ta nu a avut noroc. La nici trei săptămâni de la 
moartea Aelfgivei, puţin după nașterea lui Leofric, ea a murit. 
Mult timp, m-am întrebat dacă el este fiul lui sir Miles... 

— Din fericire, este leit Osmond. Nu știu dacă aș fi rămas în 
aceeași casă cu el. ` 

Mergeau alene mai departe. In aer plutea deja mirosul greu 
de argăseală. 

— Nici sir Miles nu a avut noroc. Cam la un an de la moartea 
Aelfgivei a avut un accident la vânătoare. A căzut de pe cal și 
aproape că și-a rupt gâtul. Nu a mai putut să meargă bine și, 
când regele l-a trimis dracului pe Thomas Becket, el a fost 
primul dintre oamenii acestuia care a dispărut. Sunt sigur că 
Aelfgiva i-a blestemat pe amândoi înaintea morții ei. 

Simon făcu o mină satisfăcută. 

Nici Ellen nu a avut nimic de obiectat la acest gen de 
dreptate. 


Munca dură o făcuse pe mama lui Simon și mai uscăţivă, în 
rest se schimbase surprinzător de puţin. Mirosea tot atât de 
intens ca înainte și imediat ce își văzu fiul îi zâmbi plină de 
dragoste, la fel ca mai înainte. 

Când Ellen se îndreptă spre ea, aceasta îngustă ochii și 


exclamă: 

— Pe toţi sfinţii! Deci este adevărat, Ellenweore! Arăâţi bine, ca 
viaţa înfloritoare! 

Toată faţa îi strălucea. Mai avea un singur dinte pe maxilarul 
superior, iar pe cel inferior doi. Ceilalţi căzuseră. Cu bucurie, o 
luă în braţe pe Ellen și o strânse cu putere. Duhoarea puternică 
a tăbăcăriţei aproape că îi întoarse stomacul pe dos. Se strădui 
totuși să arate bucuroasă și îi zâmbi mamei lui Simon. 

— Şi mie îmi merge bine, lucrez din nou la fierărie. 

Ellen luă o distanţă minimă faţă de tăbăcăriţă. 

— Meșterul care face periile a spus cu puţin timp în urmă că 
la fierărie ar fi o roșcovană, dar nu am putut crede că tu ești 
aceea. Apoi se întoarse către fiul ei: Simon, tu știai? 

— Hm... răspunse acesta încurcat. 

— Şi nu te-ai dus până acum la ea ca să o aduci? Mama lui 
Simon râse neîncrezătoare. Nu te-a uitat, Ellenweore, inima lui 
ţi-a aparţinut mereu! 

Ellen roși. 

— Cred că trebuie să mă întorc acasă, nu știe nimeni unde 
sunt. Osmond se îngrijorează atât de repede... 

— Cine i-ar lua-o în nume de rău? 

Mama lui Simon clătină din cap cu înţelegere și o mângâie pe 
Ellen pe obraji cu degetele ei noduroase. Ellen râse forţat și își 
luă la revedere de la ea. 

— Te conduc o bucată de drum, se oferi Simon. 

— Nu este nevoie, serios! spuse Ellen fără a-l privi în ochi. 

— Oh, ba da, te conduc! insistă el. Dacă nu sunt sigur că ai 
ajuns cu bine acasă, nu am să pot dormi liniștit la noapte. 

Privirea dulce a lui Simon îi păru brusc lui Ellen insuportabilă. 


Aprilie 1174 


— Am să iau din grajd un cal și voi pleca astăzi chiar la 
lpswich. Nici nu vă puteţi imagina ce am văzut ieri în 
Woodbridge, spuse agitată Ellen când intră în atelier. 

— Te-ai și întors? 

Jean și Leofric o priviră întrebător. Ei o așteptau să vină abia 
în ziua următoare. 

— Un vraci pentru ochi! Ştiţi ce este un vraci pentru ochi? 

Obrajii lui Ellen erau aprinși de entuziasm. 

— Nu, ce este? întreba Leofric. 

— La târgul din Woodbridge l-am văzut, striga sus și tare că 
poate vindeca orbi! 

— Aha, unul dintre aceia care se dau drept sfinţi? 

Jean rânjea. Prea mult călătorise împreună cu panglicarii, ca 
să mai creadă în minuni. Cele mai multe dintre așa-zisele minuni 
nici nu erau minuni. Erau vindecaţi pretinși ologi și orbi, care în 
urmă cu o zi se bucuraseră de cea mai bună vedere. Așa-zișii 
bolnavi erau de fapt tot autointitulaţi tămăduitori și sfinţi care 
intrau în joc pentru bani sunători. 

— Poate că tu nu crezi, dar am văzut! 

— Ei, da? Chiar așa? O întărâtă Jean. 

— Bărbatul avea ochii albi, ca Osmond, dar, după ce vraciul l- 
a înţepat în ochi cu un ac lung, albeaţa a dispărut, și ochiul a 
redevenit clar! Omul a plâns de fericire și afirma că toată 
durerea provocată de intervenţie a meritat. Asta nu mai poate fi 
un aranjament, i-am văzut ochii albi! Ellen susţinea cu insistenţă 
autenticitatea minunii. Vreau ca acest om să îl trateze și pe 
Osmond, dar este scump, și din cauza incendiului și a iernii lungi 
noi nu am putut strânge destui bani. Deci voi pleca la Ipswich și 
am să îl rog pe Kenny sau, la nevoie, pe Aedith să dea bani. 

Jean și Leofric se priviră unul pe altul și ridicară din umeri. 

— Cum zici tu. 

— Voi pleca mâine-dimineaţă și peste câteva zile am să fiu 
înapoi. Vraciul va fi curând la St. Edmundsbury. Acolo vom 
putea înnopta la Mildred. Ellen îi sărută scurt pe obraz pe 
fiecare, apoi continuă: Voi vă descurcațţi și fără mine, nu? Jean, 
dacă sergentul vine pentru lănci și tu nu le-ai terminat de făcut, 
spune-i că va trebui să mai aștepte puţin, pentru că eu am fost 
nevoită să plec și ați rămas doar voi doi. Dacă face gălăgie, nu îl 


băgaţi în seamă. lar tu, Leofric, curăţă între timp uneltele și fă 
ordine în atelier. Când mă întorc, să fie curat în orice colţișor! 

Jean bombăni îmbufnat, în timp ce Leofric prefera să se 
abţină. Experienţa îl învățase că era mai bine să facă ce îi cerea 
Ellen. 


A doua zi de dimineaţă, Ellen închirie un cal din grajdul cel 
mare din Orford. Pentru prima dată nu mai alese un ponei, ci un 
cal adevărat, pentru a ajunge mai repede la Ipswich. 

— Nicio teamă, este blândă ca un miel și este potrivită și 
pentru un călăreț nu prea experimentat, o asigură proprietarul 
iepei, care o înșeuă și o dotă cu tot harnașamentul. 

Când Simon, care tocmai furniza niște piei, auzi planul lui 
Ellen, o rugă să îl lase să o însoţească. 

Ellen îl refuză politicoasă. Ei îi plăcea Simon și știa cât o stima 
acesta, dar gândul de a fi mai mult timp singură cu el o deranja. 
Și așa lumea vorbea destul pe seama ei. Porni în grabă la drum 
și reuși să ajungă la Ipswich, înainte de căderea nopţii. 

Se duse direct în uliţa negustorilor de postavuri și bătu la ușa 
lui Kenny. Dură o veșnicie până veni cineva să deschidă. 

In ușă, apăru un argat iritat. 

— Ce vreţi? întrebă acesta. 

— Vreau să vorbesc cu Kenny. 

— Aha, nu știam că mai are o a treia soră, bombăni el. Intraţi, 
dar lui, fratelui dumitale, nu o să-i placă. Ridică micul felinar 
pentru a lumina coridorul îngust și îi ceru să o urmeze. 

Felinarul se clătina încoace și-ncolo în mâna lui. 

Ellen se întreba îngrijorată ce voise să spună argatul și urca 
pe o scară de lemn abruptă în urma lui. 

Scoțând un zgomot puternic, ușa de la camera lui Kenny se 
dădu în lături. Mai întâi, Ellen văzu doar muntele uriaș de 
documente de pe marea masă din stejar, apoi îl descoperi și pe 
fratele ei în spatele mesei. Să tot fi avut șaptesprezece ani, dar 
părea mai în vârstă. Acesta ridică o cană de argint și bău cu 
nesaţ din ea. Strânse pleoapele și împinse puţin capul înainte. 

— Ellen? Mai luă o înghiţitura. Vinul roșu i se prelinse pe 
bărbie. Mă bucur că Aedith nu a minţit și că tu ești într-adevăr în 
viață! mormăi el, puse cana jos, se șterse la gură cu mâneca și 
râgâi. Este ultima picătură. Peste tot numai datorii, în ultimii trei 
ani, am pierdut trei încărcături de corăbii - se lamentă el 


autocompătimindu-se. Şi de când bunicu-meu a murit, am 
pierdut și ultimii clienți. Kenny o privi pe Ellen cu ochi sticloși și 
continuă: Am să pierd casa. Creditorii îmi suflă în ceafă și eu nu 
pot să fac nimic. Voi ajunge la sapă de lemn. Nu sunt bun de 
nimic, nici de fierar și nici de negustor. Cu disperare, mai luă o 
gură de vin din cană. Și tu ce vrei? Vrei de la mine bani, ca toţi 
ceilalţi? 

Izbucni în râs și înghiţi ce mai rămăsese din vin. 

Ellen nu îi spuse de ce venise. Nu era momentul potrivit să îi 
vorbească de necazul altuia. Se apropie de el, îl luă de umeri și 
îl privi insistent. 

— Te poți întoarce oricând acasă. Eşti oricând bine-venit la 
Osmond, știi asta, nu? 

Kenny oftă. 

— Aș intra în pământ de rușine. 

— Ai fost prea tânăr pentru o asemenea răspundere. Dacă 
bunicul ar fi putut să fie mai mult alături de tine, cu siguranţa că 
totul ar fi fost altfel. Kenny, întotdeauna există o cale de ieșire, 
dar acea cale nu este aceasta! Ellen arătă către cana de vin, 
apoi continuă: Pot să rămân peste noapte aici? Vreau să mă duc 
mâine la Aedith, tu știi unde locuiește, nu? 

— Sigur că știu, mai am să îi furnizez niște stofe. Din 
nefericire, acestea sunt deja plătite, iar eu nu mai am niciun 
balot de stofă ca lumea, pe care să i-l pot duce. 

— Ea este sora ta, încercă Ellen să îl mai încurajeze. 

— Şi fără să clipească m-ar trimite la spânzurătoare, dacă 
bărbatu-său nu ar fi un om atât de rezonabil! 

— Ești aspru, Kenny, îl dojeni Ellen. 

— În comparaţie cu ea, eu sunt moale și maleabil ca o pana, 
vei vedea. Indiferent pentru ce vrei să te duci mâine la ea, te va 
trata ca pe ultima otreapă. Așa procedează cu toţi oamenii. Te 
voi conduce la casa ei, dar eu nu intru. Se întoarse într-o parte și 
mormăi, clătinând din cap: Nu, nu am să fac asta. 

Cu toate că Kenny îi oferise camera bunicului, cu un pat lat, 
multe perne și plapumă de puf, Ellen a dormit prost. S-a gândit 
prea mult la intenţia ei. Ce se întâmpla dacă Aedith nu o va 
ajuta? Și ce se va întâmpla cu Kenny? Va trebui să îl îndemne să 
vină la Orford. Poate că va putea să ajute puţin la fierărie, în 
definitiv, era fiul lui Osmond, nu putea fi complet inutil. 

Dimineaţă, se spălă pe faţă, pe mâini și pe gât, căută în 


bocceaua ei punguţa plină cu ierburi și se spălă pe dinţi. 
lerburile îi lăsară în gură un gust plăcut. Se îmbrăcă cu rochia ei 
verde. Socotise că va merge și la Aedith, și o luase cu ea, pentru 
a face o impresie mai bună surorii. Rochia nu mai era la modă, 
dar materialul din care era confecţionată încă mai sclipea și, 
spre deosebire de celelalte haine ale ei, era curată și nu avea 
găuri provocate de incendiu. Işi aranjă buclele cu mâna și le 
legă cu o bentiță. 

Kenny o însoţi până la locuinţa lui Aedith. El arăta jalnic. Vinul 
în exces și grijile multe îi marcaseră umbre adânci în jurul 
ochilor umflați. 

— Te aștept în spate. Nu cred că va dura mult. Kenny râse 
amar și adăugă: Indiferent ce vrei tu de la ea, ea te va asculta și 
apoi te va zvârli afară, îi prezise el. 

Ellen bătu în poarta masivă. Imediat apăru un argat curat 
îmbrăcat și o întreba politicos ce dorește. O lăsă să intre în curte 
și o măsură cu privirea din cap până în picioare. Părea că se 
îndoia de faptul că ea ar fi într-adevăr sora stăpânei lui. O rugă 
să aștepte și intră grăbit în casă. Nu dură mult și apăru Aedith. 

— Ellen! zise ea zâmbind, dar vocea îi suna rece ca o noapte 
de iarnă. Făcu câţiva pași către sora ei. Să te văd... O luă de 
mâini pe Ellen și o privi. Ei, da, așa îmi placi mai mult decât în 
haine de băiat! spuse ea ironică. 

— Tu arăţi foarte bine, Aedith! 

Ellen se străduia să folosească un ton cordial. 

— Este de la sine înţeles, în definitiv chiar fac câte ceva 
pentru asta. Din fericire, nu am copii, ei nu fac decât să îţi 
ruineze aspectul! rosti ea strident. 

„Kenny are dreptate, gândi Ellen, a rămas tot o capră, ca mai 
înainte.” 

— Am venit să-ţi cer ajutorul. Nu pentru mine, adăugă ea 
repede când ochii surorii ei se îngustară a supărare. 

— Dacă mitocanul de Kenny te-a trimis, trebuie să te 
dezamăgesc. De la mine nu mai primește un penny. Ultimele 
comenzi i le-am plătit anticipat, pentru că așa m-a rugat. 
Probabil că niciodată nu voi mai vedea materialele. 

Aedith se retrase un pas și o fixa pe Ellen de parcă aceasta ar 
fi fost o trădătoare. 

— Am auzit de greutăţile prin care trece Kenny. Poate că ai 
dreptate în privinţa temerilor legate de materiale, dar eu nu 


sunt aici din cauza lui, ci din cauza lui Osmond. 

— El ce vrea? 

Vocea lui Aedith era plina de dispreţ. 

Ellen trebuia sa se stăpâneasca din răsputeri ca să nu-i tragă 
surorii ei una în fluierul piciorului. 

A orbit, Aedith. Aș vrea să îl duc la un vraci pentru ochi. Ai 
văzut vreodată cum reușesc orbii sa își recapete vederea? 

— Ptiu! 

— Vraciul cere bani mulţi. Eu lucrez pentru Osmond și avem 
destule comenzi, dar anul acesta iarna a fost lungă și grea. Pe 
lângă asta, în urmă cu ceva timp, a ars fierăria, eu am refăcut-o, 
dar asta mi-a înghiţit toate economiile. De aceea nu am putut 
pune deoparte o sumă atât de mare. Mai avem nevoie de opt 
șilingi pentru a-l putea trata pe tata. 

— Soţul meu este bătrân și respingător, pentru bunăstarea 
mea plătesc destul. Și voi îndrăzniţi să veniţi la mine, să cereţi 
pomană! Mă credeţi atât de proastă? Voi gândiţi că eu nu știu că 
vreţi de la mine doar o viaţă bună pe banii mei? 

Ellen era șocată de ceea ce sugera Aedith. 

— Te înșeli, Aedith! Eu vreau doar ca Osmond să-și recapete 
vederea, spuse Ellen. Dar când văzu mutra schimonosita a lui 
Aedith, se întoarse. Ah, Aedith, uită că am fost aici. Uită cine 
suntem noi și de unde vii tu. Voi economisi eu banii și am să-i 
dau vraciului peste un an. Îi întoarse spatele și trânti poarta cea 
mare în spatele ei. „O gâscă proastă!” își spuse și se îndreptă 
spre colțul după care o aștepta Kenny, căruia îi spuse: Trebuia 
să te ascult, că proasta asta... 

— Nu merită să te enervezi din cauza ei. Nu mi-ai spus ce 
voiai de la ea, dar știam că nu te va ajuta. Așa este ea. Eu cred 
că îi place să fie rea. 

Ellen tăcea. Era prea furioasă pentru a se mai gândi la sora ei. 
În schimb, îl rugă pe fratele ei să-i permită să mai rămână o 
noapte la el și cumpără o plăcintă mare cu carne, făină, ouă și o 
pâine, deoarece cămara lui Kenny era goală. Puțin înainte de a 
se întuneca, la ușa casei bătu cineva. O clipa mai târziu, argatul 
o rugă pe Ellen să coboare. 

În camera neîncălzită, pe scaunul lui Kenny ședea un bărbat 
în vârstă, elegant îmbrăcat. Când intră Ellen, acesta se ridică cu 
greutate și o salută respectuos. Era mai mic de statură decât ea 
și avea o constituție fragilă. Faţa îi era încadrată de părul rar 


care cădea șuvițe până pe umeri. Aproape că nu mai avea dinţi 
în gură și totuși arăta respectabil. 

— Eu sunt cumnatul dumneavoastră, se prezenta el. 

Vocea lui sonoră nu se potrivea cu fizicul firav. 

Ellen nu înţelese imediat. 

— Aedith este soţia mea, explică el zâmbind. 

Ellen îl privi surprinsă. 

— Am fost încunoștinţat despre discuţia pe care aţi avut-o cu 
ea astăzi la prânz. 

Își sprijini ambele mâini de mânerul de argint al bastonului din 
lemn de abanos și făcu o plecăciune. 

— Ea este o frumuseţe, dar asta este tot ce este în favoarea 
ei. Nu este de mirare că nu-mi dăruiește copii; este extrem de 
avară. Gâăfâi scurt și râse trist. Apoi adăugă: Chiar și cu banii 
mei! 

Ellen se întrebă cine i-ar fi putut vorbi despre discuţie și îl 
bănui pe argatul care îi deschisese poarta. 

— V-a refuzat banii pentru vraciul de ochi. Pentru propriul 
tată. Dădu din cap lipsit de înţelegere pentru acest gest. Dacă 
ar fi fost vorba despre mine și dacă banii ar fi la dispoziţia ei, ar 
fi procedat la fel. Este lipsită de suflet. Scoase o pungă de piele 
și i-o întinse lui Ellen. Știu că fratele dumneavoastră nu vă poate 
ajuta, știu că el însuși este într-o situaţie dificilă, spuse el răgușit 
și își drese glasul. Tocmai pentru a o supăra pe Aedith, am să-i 
cumpăr eu titlurile de creanţă și am sa le ard. Şi am să-i mai 
trimit pe cineva care să îl ajute o vreme în afaceri. L-am urmărit, 
este harnic și nu lipsit de pricepere, dar a avut ghinion. 

Ellen îl privea cu neîncredere pe bătrân. 

— De ce faceţi asta? 

— Eu nu am un fiu. Tuși chinuit, apoi continua: Să 
moștenească ea tot atunci când voi muri? Mai bine fac o fapta 
bună. Pentru mântuirea sufletului meu, înțelegeţi? Tuși din nou. 
Ei îi va rămâne destul. Să nu îi spuneţi nimic fratelui 
dumneavoastră despre discuţia noastră. 

— De ce să nu-i spun? întreba suspicioasă Ellen. 

— Un tip copilăros ca el va refuza ajutorul care i se oferă, din 
vanitate ori mândrie prost înţeleasa. Dar, nicio grijă, va afla la 
timpul potrivit de unde a venit ajutorul. Am fost și eu o dată 
tânăr. Nu știu ce aș fi făcut în locul lui, dacă cumnatul meu ar fi 
făcut pe neașteptate pe binefăcătorul. Zâmbi dus pe gânduri, 


parcă amintindu-și de anii tinereţii, tuși sec, apoi adăugă: Luaţi 
acești bani și redaţi-i lumina ochilor tatălui dumneavoastră. lar 
dacă el va întreba de unde sunt banii, spuneţi-i că sunt de la 
Kenny. 

Bătrânul se ridică în picioare cu greutate și se îndrepta spre 
ușa cu un mers surprinzător de viguros. 

Ellen îl urmă. Cumnatul ei se mai întoarse o dată spre ea: 

— V-a mers vestea de bine, fierăriţo. Veţi ajunge departe! 

O mângâie pe obraz, zâmbi și părăsi clădirea. 

Ellen rămase ca trăsnită și avu nevoie de ceva timp pentru a- 
și reveni. Despre ce veste vorbea el? Sau el știa mai multe 
despre ea? Deschise punga cu mâini tremurânde. Doisprezece 
șilingi! Bătrânul negustor de mătăsuri fusese mai mult decât 
generos. Dar ce intenţiona în privinţa lui Kenny? Ellen decise să 
accepte generosul cadou fără a-și mai bate capul. Un șiling i-l 
lăsă lui Kenny, restul îl vâri sub haine și porni spre casă. 


— Mai avem timp pentru a te duce la St. Edmundsbury, îl 
anunţă ea pe Osmond imediat după ce ajunse și îi povesti 
despre vraciul de ochi. 

— Ah, copilă, de unde să mai luăm acești bani? Osmond 
clătină din cap și adăugă: Este o cheltuiala inutilă. Oricum, eu 
nu voi mai trăi mult. 

— Ce spui? Ellen se apropie de el, plecând din ușa atelierului. 
Vei fi cel mai fericit om din lume, atunci când vei putea să îţi 
vezi nepotul. _ 

Osmond inspiră adânc și tăcu. li era teamă de speranţa care 
începea să i se înfiripe în suflet, dar și mai mult de dezamăgirea 
eventualului eșec al încercării de redare a vederii. 

Ellen închine doi ponei și porniră neîntârziat la drum. 


Trei zile mai târziu când ajunseră la St. Edmundsbury, Ellen își 
pierdu glasul din cauza surprizei. O imensa mănăstire, 
maiestuoasă și somptuoasă, domina splendidul oraș, înconjurat 
de livezi, câmpuri cultivate și păduri. Ocoliră orașul în partea de 
sud-vest și, puţin după prânz, ajunseră la fierăria lui Isaac, aflată 
într-un mic luminiș. 

Când cei doi intrară în curte, Mildred stătea în fața casei, în 
aerul călduț de primăvară, și jumulea o găină. Bucuroasa, 
aceasta se repezi la neașteptaţii oaspeţi și îi îmbrăţișa urându-le 


bun-venit. Apoi dădu banca mai în spate, pentru ca sora și tatăl 
ei să se așeze și ei la masă, și le aduse un urcior cu apă 
proaspătă. 

— Sunt iarăși însărcinată! îi șopti ea la ureche lui Ellen. 

În toamna trecută, Mildred adusese pe lume un copil mort, iar 
cu un an mai devreme unul născut prematur. Marie, până acum 
unicul ei copil, avea deja patru ani și Mildred nu își dorea nimic 
mai mult decât să îi dăruiască soţului ei un fiu. 

Ellen o săruta pe obraz și îi strânse mâna. 

— De data aceasta, totul va decurge bine, îi răspunse ea tot 
în șoaptă. 

— Cine nu mai vede bine aude mai bine! zise Osmond și râse. 
Eu nu aș avea nimic împotriva unui alt nepot! 

Mildred roși. 

— lartă-mă, tată! Se scuză ea și își făcu de lucru cu o șuvița 
de pâr. 

— Nicio problema copila mea! O linişti Osmond. 

Mildred se ridică repede și aduse ceva de mâncare. 

— Noi vrem să ajungem acum la târg. Putem rămâne aici 
câteva zile? întrebă Ellen, fără a-i da lui Mildred alte lămuriri 
asupra vizitei. 

— Asta te frământă? Chiar m-aș supăra dacă ați vrea să 
plecaţi imediat. 

— Ar trebui să lăsăm poneii aici și să mergem pe jos, propuse 
Ellen. 

Osmond dădu afirmativ din cap. Își amintea bine orașul St. 
Edmundsbury. Fierăria se afla nu departe de poarta de vest a 
localităţii. Va reuși să ajungă la târg fără probleme. 

Ellen îi puse lui Osmond un toiag în mână și plecară. Ajunși la 
târg, Ellen privi în jurul ei. 

La marginea pieţei supraaglomerate, se afla un mare podium 
din lemn. Aici își desfășurau activităţile specifice un bărbat care 
scotea dinţi, un bărbier-chirurg și vraciul de ochi. Ceva mai 
departe erau saltimbancii și muzicanţii care își făcea treaba, 
făcea mulțimea să râdă. Totuși, uneori ţipetele bolnavilor 
acopereau veselia și șuieraturile stridente ale spectatorilor. 

Ellen își făcea loc prin mulţime, trăgându-l pe Osmond după 
ea. Trecu de mulţimea de spectatori și îi făcu semn vraciului. 
Apoi îi prezentă acestuia problema ei. 

Bărbatul slab, cu parul coliliu lung până aproape de umeri și 


cu faţa bine rasă, se aplecă de pe podium spre ea. 

— ÎI voi examina pe tatăl dumneavoastră. Dacă am să cred că 
îl pot ajuta, o voi face cu plăcere. Aduceţi-l sus! îi ceru el 
prietenos. 

Ellen îl ajuţi pe Osmond să urce treptele care scârțâiau. 

Vraciul îi examină îndelung ochii lui Osmond. 

— Cred că putem încerca. Dacă pot să-i îndepărtez substanţa 
alterată care îi tulbură ochii - și aceasta nu se mai reface vă va 
putea vedea chiar astăzi! spuse el atât de tare, încât să-l poată 
auzi și cei care căscau gura în jurul lor, apoi îi comunică lui Ellen 
preţul. 

Un murmur străbătu mulţimea, iar oamenii se înghesuiră în 
jurul podiumului, ca să nu piardă nimic din ce se petrecea acolo. 

— ÎI puteţi ţine dumneavoastră sau caut un bărbat voinic, 
care să-l ţină bine? 

— Spuneti-mi doar ce trebuie să fac. 

Ellen îl privi în ochi. 

— Așezaţi-l pe acest scaun, iar dumneavoastră staţi în spatele 
lui. 

Vraciul trase în apropiere un al doilea scaun, îl potrivi în așa 
fel încât să fie exact în faţa celuilalt și se așeză. 

— Ţineţi-i bine capul între mâini și trageţi-l cu putere spre 
pieptul dumneavoastră, astfel încât să nu îl poată mișca. Va 
încerca să miște, va tresări, va ţipa poate tare, dar 
dumneavoastră nu trebuie să-i daţi drumul! O privi insistent și 
întrebă: Veţi reuși? 

Ellen confirmă, cu toate că începea să simtă un gol în stomac. 

— Mă va ţine bine, este fiica mea! zise mândru Osmond și 
strânse mâna lui Ellen. 

Părea foarte calm, fără nicio urmă de teamă. 

— Acum. Am să vă înţep în ochi. Va fi dureros, dar nu va dura 
mult și - dacă vrea Dumnezeu - vă veţi revedea fiica! îl încuraja 
vraciul pe pacientul său, își sprijini mâna stângă pe fruntea 
acestuia, îndepărtă pleoapa superioara de cea inferioara a 
ochiului drept cu ajutorul arătătorului și al degetului gros și cu 
degetele-i subţiri și fine îi fixă globul ocular pentru ca acesta să 
nu se mai poată mișca. În mâna dreaptă, ţinea acul subţire cu 
capul ușor rotunjit. Îl duse la gură, îl umezi cu saliva și înţepă cu 
el lateral albul ochiului. 

Osmond tresări. Gemu scurt când acul îi intră în ochi, dar pe 


urmă nu mai scoase niciun sunet. Mulțimea era tot mai tăcută. 
Fiecare fibră a corpului lui Osmond părea încordată. 

Vraciul împinse acul cu atenţie mai departe - până când putu 
să îi vadă vârful în spatele pupilei, apoi îl mișcă de sus în jos, 
aşteptă un moment pentru ca albeaţa să nu mai urce, și în cele 
din urma îl trase încet din ochi. În încheiere, puse pe ochiul lui 
Osmond o compresa cu vin tare. 

— Luaţi o înghiţitură, vă va face bine. Îi dădu lui Osmond o 
cană cu același vin și îl avertiză: Dar beţi încet! 

Osmond înghiţi de câteva ori și se mai destinse puţin. 

— Terminăm imediat, îl linişti vraciul luând acul în mâna 
stângă și aplicând aceeași procedura și asupra celuilalt ochi. 

Când termina, îi luă lui Osmond compresa de pe primul ochi și 
acoperi cu ea cel de-al doilea ochi. 

— Puteţi vedea ceva? 

Osmond clipi și întoarse capul: 

— Ellenweore! spuse încet, apoi începu să plângă de fericire și 
întinse braţele. 


Mildred rămase stupefiată când își privi tatăl. 

— Ce este cu ochii tăi? întrebă ea, nevenindu-i a crede. 

Osmond îi relată amănunţit cum vraciul îl vindecase de orbire. 

— Nu văd la fel de bine ca atunci când eram tânăr, dar văd! 
râse fericit și continuă: Domnului să îi mulțumim pentru faptul 
că vă pot revedea și că pot să îmi văd nepotul. Unde este Marie? 
Demult nu am mai putut s-o privesc! 

În timp ce Osmond și Mildred ședeau la bucătărie, și Marie 
stătea călare pe genunchii acestuia, Ellen se îndrepta spre 
fierărie. 

— Du-te, Isaac știe că sunteţi aici, o îndemnase Mildred 
râzând. 

Când Ellen intră în atelier, Isaac se opintea cu o piesă, pentru 
care ar fi avut nevoie de un ajutor voinic. 

— O ţin eu? întrebă Ellen și veni lângă el. Cumnatul ei era cu 
un cap mai înalt decât ea, era lat în umeri și arătos. Sunt eu, 
Ellenweore! zise ea, zâmbind. 

— Aha, verișoara fierăriță! Isaac numai bucuros nu părea. Da, 
ai putea să ţii, zise el cam de sus. 

Pe Ellen o supără tonul lui. Ar fi putut să fie ceva mai 
prietenos. Privi în jur și luă un șorţ din piele atârnat de un stâlp 


de lângă forjă. Isaac prelucra piesa cu îndemânare. Avea un ritm 
bun, dar lucra cu lovituri mai ample decât Ellen. Când acesta îi 
făcu semn, ea vâri piesa din nou în foc. Isaac o privi dispreţuitor. 

— Ca să fiu cinstit, nu apreciez femeile la forjă. Imi plac mai 
mult la cratiţă. 

— Te rog! Ellen dădu jos șorţul. Atunci fă totul mai departe 
singur! Dacă preferi să te chinui... 

Se întoarse ca să părăsească fierăria. 

— Exact asta spuneam! Femeile cedează mult prea ușor și 
sunt prea certăreţe pentru a face o treabă bărbătească. 

Ellen trase aer în piept și plecă spre casă. 

— Bărbatul tău nu m-a vrut în fierărie, este de părere că locul 
femeilor este la cratiţă. 

— Dacă ar fi știut cum gătești, cu certitudine nu ar fi spus 
asta. 

Mildred zâmbi și nici Osmond nu își putu reţine un zâmbet. 

— Oh, dar sunteţi imposibili. Dacă ar fi știut cât de bine lucrez 
ca fierar... 

— Atunci tot nu ar fi spus asta. Ai perfectă dreptate, draga 
mea, confirmă moale Osmond. Unii bărbaţi nu suportă când au 
pe-aproape o femeie pricepută. 

— Eu nu am să mă căsătoresc niciodată. Nu aș putea să 
suport să fiu surghiunită la bucătărie. 

— Dar tu ai fost o dată căsătorită; soţul tău nu era așa? 
întrebă puţin mirată Mildred. 

Ellen roși la gândul că ea îi minţea pe toți. 

— Jocelyn era cu totul altfel. El m-a învăţat atâtea lucruri și m- 
ar fi lăsat să lucrez la ce voiam. Dar nu a mai avut ocazia să o 
facă, murmură ea cu voce răgușită. 

— Scuză-mă, nu ar fi trebuit să spun asta, zise Mildred când 
văzu că Ellen avea lacrimi în ochi. 


Imediat ce Ellen intra în fierărie, Isaac își arăta cea mai rea 
faţă a sa. Dar când erau în casă, o trata cu amabilitate, făcea 
glume și râdea din toată inima. 

Chipul lui avea în el ceva copilăros, deși bătea spre treizeci de 
ani. Când zâmbea, ochii i se îngustau, în așa fel încât păreau 
niște fante înguste. Ochii lui căprui clipeau prietenos și sclipeau 
vesel când râdea, dar puteau și să exprime o răceală de gheaţă 
când ocăra ori ironiza. 


Zilele petrecute la Mildred trecură repede și curând Osmond 
și Ellen au purces din nou la drum. 

Mildred i-a îmbrățișat pe amândoi. 

— Sunt fericită că ai preluat atelierul tatei! El este atât de 
mândru de tine! îi șopti ea la ureche lui Ellen la plecare. 


Decembrie 1174 


De Crăciun, Mildred și Isaac, împreună cu micuța Marie și cu 
cea de-a doua lor fiică, Agnes, născută abia de câteva 
săptămâni, veniră la Orford. 

Ellen a trebuit să cumpere pile noi, o tocilă și mai multe pietre 
de șlefuit pentru a putea lucra comenzile pentru garnizoana 
fortăreței, dar până acum nu primise decât jumătate din suma 
convenită ca preţ. Ea prefera să nu vorbească despre asta cu 
Mildred ori cu Isaac și îl rugă și pe Jean să nu discute despre 
munca lor. Pentru că, din acest motiv, discuţiile la masă nu 
vizau fierăria, Isaac era pașnic, glumea și se comporta și față de 
Ellen așa cum era normal să se comporte cu o cumnată. 

Întâmpinară sărbătoarea Crăciunului cu ţipar afumat, gâscă 
îndopata adusă de Mildred, cu pâine bună și sos picant. 

— De ai putea să vezi! Ellen îl înghionti ușor pe tatăl ei, care 
la doar câteva luni de la operaţia la ochi orbise din nou complet. 
Will încearcă să meargă dacă îi dai drumul... 

William chiar părăsi scăunelul și păși nesigur spre mica iesle 
din lemn aflată în cealaltă parte a încăperii. De când Jean o 
montase acolo de dimineaţă, ea reprezenta atracţia principală 
pentru William și astfel curiozitatea învinsese în cele din urmă 
frica. 

Toţi se așteptau ca el să înceapă să meargă încă de la Paște, 
dar micuțul nu avusese curaj, pentru că nu putea cu piciorul lui 
răsucit spre interior să pășească decât pe partea din exterior. 
Dacă era ţinut de mânuţe, se împiedica de propriile piciorușe și 
avea dificultăţi în a-și găsi echilibrul. 

Lui Osmond îi apărură lacrimi de ușurare în ochi când auzi că 
nepotul lui mergea clătinându-se, dar mergea hotărât către 
iesle. 

— Bravo! îl lăudă Ellen pe băieţel când acesta își atinse ţinta. 

Radiind, micuțul William porni să facă drumul înapoi, până la 
scăunel. Și o ţinu tot așa, până când Rose fu de părere că venise 
vremea să se culce. 

Isaac era înnebunit după băieţel. 

— De un astfel de moștenitor avem nevoie și noi! i se adresă 
el lui Mildred, care se mai simţea încă slăbită de la nașterea lui 
Agnes. 

Isaac urmări și în ziua următoare neobositele încercări de a 


merge ale micului William și brusc îi veni o idee: 

— Jean, vrei să vii cu mine în fierărie? 

Ellen se încruntă, dar nu spuse nimic când Isaac se ridică de 
la masă și plecă spre atelier, fără să-i ceară ei permisiunea. 

Jean se asigură de consimţământul ei cu o scurtă privire și 
porni în urma bărbatului. 


— Piciorul curbat este vinovat de faptul că micuțul nu a mers 
mai devreme. Curaj are, are și o voinţă de fier, dar piciorul acela 
îl va deranja toată viaţa. Dacă ar avea un gen de încălțăminte 
care să-i forțeze piciorul în așa fel încât acesta să nu mai fie 
strâmb, poate că va crește în continuare drept. Vreau să spun 
că picioarele copiilor nu sunt definitiv formate. Ai văzut labele 
picioarelor lui Agnes? Sunt subţiri și plate. Abia cu timpul devin 
mai late și își capătă forma definitivă, dar asta durează. Chiar și 
labele picioarelor lui Marie sunt încă puţin cam plate. 

Jean strânse gura și se gândi. 

— Şi s-ar putea face ceva în privinţa asta? 

— Suntem fierari, nu? 

— Vrei să-i faci copilului un pantof din fier? râse Jean. Ar fi 
mult prea greu și el nu ar putea să meargă niciodată cu așa 
ceva. 

Isaac trase adânc aer în piept. 

— Probabil că ai dreptate. Dar eu sunt sigur că vom găsi o 
soluţie, dacă amândoi ne vom gândi, nu crezi? 

Jean confirma bucuros. Îi plăcea Isaac, chiar dacă el înţelegea 
că Ellen ura faptul că acesta o privea de sus imediat ce venea 
vorba despre fierărie. 

— Un pantof din piele este oricum prea moale, el se mulează 
pe picior, gândi Jean cu voce tare. 

— Cum ar fi un pantof din lemn? 

— Nu merge. Jean clătina din cap descurajat. Nu va reuși. De 
aceea îl și lasă Ellen să meargă cu picioarele goale. 

— Vara este bine. Şi Marie umbla de cele mai multe ori cu 
picioarele goale. Dar acum este vorba despre piciorul lui strâmb. 
Dacă îi cioplim un pantof care să i se potrivească, acesta va 
împinge permanent, puţin câte puţin, piciorul în sensul corect. 
După un timp, îi facem alt pantof. Picioarele copiilor cresc 
oricum atât de repede, încât ei au nevoie mereu de noi saboti. 
Crede-mă, știu asta de la Marie, și ea este fată. Cu siguranţă că 


piciorușele băieţeilor cresc mai repede. 

— Eu nu am mai făcut saboţi din lemn. Tu ai făcut? 

— Doar ocazional, nu ceva special. Dar, în definitiv, suntem 
meșteșugari și putem face așa ceva, nu crezi? Vom lua mai întâi 
unul din pantofii lui Marie și vom vedea cum este făcut. Hai să 
ne apucăm de treabă; ea are pe undeva lemn uscat? 

Jean dădu afirmativ din cap. 

— In magazia din spate, mai spuse el și arătă către partea de 
vest a fierăriei. 

Isaac aduse saboţii din lemn ai Mariei, în timp ce Jean îl 
conduse pe micul William în atelier. 

Ellen se miră de atâta vânzoleală misterioasă și se întrebă ce 
făceau ei atâta vreme în fierărie. Din forjă nu se ridica fum și nu 
se auzeau nici lovituri de ciocan. Dacă nu ar fi fost foarte 
supărată de aerul protector pe care și-l dădea Isaac, s-ar fi dus 
să vadă ce făceau. 

Când Jean și Isaac se întoarseră în casă cu micul William în 
braţe, afară era deja întuneric beznă. Saboţii erau gata. 

Când Jean îi explică ce intenționau ei, Ellen ridică doar 
plictisită din umeri. 

— Cândva William va deveni fierar, nu are nevoie să poată să 
meargă foarte bine, riposta ea acru. 

— Da, da, știu, pe vremuri regii le retezau călcâiele celor mai 
buni fierari ai lor, pentru ca aceștia să nu fugă și să își pună arta 
în slujba altora. Știm asta, zise Isaac iritat. 

— Este adevărat? întrebă Jean pe care îl trecură fiori reci. 

— Nu ţi-am povestit niciodată istoria lui Wieland fierarul? 

Ellen părea surprinsă. 

Jean dădu negativ din cap. 

— Wieland a fost un mare fierar, cu toate că nu putea fugi! 
Ellen îl fulgeră cu privirea pe Isaac și adăugă: Exact ca 
Hefaistos! 

— După cum văd, Ellenweore este nebună după acești bărbaţi 
duri. Ce păcat că niciunul din ei nu mai este disponibil! O 
tachină Isaac. 

— leșiţi afară! Le striga Ellen enervată. 

Isaac îl luă pe Jean de după umeri și amândoi ieșiră din 
cameră. 

— Hai să aducem niște lemne, ca femeile să ne poată pregăti 
ceva bun de mâncare! 


— Nu vei apuca tu clipa în care să-ţi gătesc eu ceva, bombăni 
Ellen după ce ei apucaseră să iasă. 

Aluzia răutăcioasă a lui Isaac o duruse. 

Rose râse. 

— Voi doi vă aveţi ca șoarecele și pisica. Ce noroc că părinţii 
tăi au măritat-o pe Mildred cu el, și nu pe tine. 

— Oh, aș fi fost demult văduvă, pentru că i-aș fi sucit gâtul 
încă din prima săptămână! ripostă Ellen și izbucni în râs când 
văzu chipul îngrozit al lui Rose. 


Ianuarie 1176 


Ellen stătea tremurând la mormântul lui Osmond. La numai un 
an de la operaţia la ochi, într-o dimineaţă limpede de vară, 
acesta nu se mai trezise. Îl înmormântaseră Ellen și Leofric, cu 
ajutorul lui Jean și al lui Simon. 

Imediat după moartea lui Osmond, Simon venise deseori la 
fierărie. Ellen își aminti de seara în care Simon o ceruse de soţie. 

— Simon este un băiat drăguţ, ar trebui să-i dai în sfârșit 
ascultare! îi spusese Leofric după ce pretendentul plecase. 

— Nu vreau niciun băiat drăguţ, iar pe Simon nici atât. El este 
prieten cu mine, asta a fost totdeauna... dar să mă căsătoresc 
cu el? Niciodată! 

Ellen tremura de furie. 

Simon îi fusese prieten apropiat în copilărie, dar nimic altceva 
care să îi lege. Lumea lui Simon se compunea din piei de 
animale, urină și coajă de stejar pentru tăbăcit, iar speranţele lui 
erau limitate la a prelua cândva tăbăcăria și la a procrea fii, așa 
cum făcuse și tatăl lui. Tăbăcăria nu îi făcuse familia bogată, dar 
îi asigurase un acoperiș deasupra capului și aceasta nu 
flămânzise niciodată. 

Însă planurile lui Ellen arătau cu totul altfel. Ideea de a deveni 
soţia lui Simon și într-o zi să ajungă ca mama acestuia - tăbăcită 
și îmbibată de acea duhoare teribilă - o îngrozea în asemenea 
măsură încât îl fulgeră cu privirea pe fratele ei. 

— Dacă tu crezi că scapi de mine atât de simplu, te înșeli. Știu 
că tu moștenești fierăria, și nu o moștenesc eu. Așa vrea legea, 
cu toate că eu sunt mai mare. Dar tu ești oricum prea tânăr și 
neexperimentat pentru a putea conduce fierăria. Pentru 
moment, te informez că eu aici rămân. Așa că ţine-ţi gura! 

— Până când pot eu să preiau fierăria, tu ai să fii o baborniţă. 
Și cine te va mai vrea atunci? ripostă furios Leofric. Și, în afară 
de asta, nu aș vrea să te pierd. Tu nu va trebui să devii o 
tăbăcăriţa. Chiar dacă te-ai căsători cu Simon, ai putea lucra 
aici! 

Momentan, Ellen nu îi dădu un răspuns. Deci Leofric se temea 
că ea ar putea pleca! Privindu-și fratele, în ochii ei sclipi o unda 
de afecţiune. 

— Nu pot să mă mărit cu el, chiar nu pot! 

Ellen pălise doar gândindu-se la tăbăcăriţă. 


— Eu cred că tu te prezinţi foarte bine, zău! 

— Eu nu mă voi căsători cu niciun tăbăcar, ai priceput? Dacă 
totuși mă căsătoresc, o voi face doar cu un fierar care mă va 
lăsa să lucrez în fierărie. Poţi să uiţi de toţi ceilalţi și acesta este 
ultimul meu cuvânt. Acum ai face mai bine să te culci, pentru că 
mâine avem multa treaba! 

Când Simon a venit o săptămână mai târziu, pentru a afla 
răspunsul, cererea lui în căsătorie a fost respinsa fără nicio 
explicaţie. Spre marea ei surprindere, acesta nu a încercat să o 
facă să se răzgândească, ci a plecat fără să se înfurie, fără a 
rosti cuvinte grele. Dar, după aceea, nu a mai venit niciodată la 
fierărie. Din acea zi la tăbăcărie s-au dus doar Jean și Leofric, 
atunci când aveau nevoie de piele. 

O pala de vânt rece ca gheaţa o smulse pe Ellen din gânduri. 
Privi îngrijorată cerul. Se pregătea din nou de ninsoare. 
Înfrigurată, strânse mantia pe ea, mai rosti o rugăciune pentru 
tatăl ei adoptiv și, pășind cu greutate pe înălțimea ninsă, porni 
spre fierărie. 

Leofric plecase cu sania în pădure cu mult înaintea ei, pentru 
a tăia lemne. larna acestea trebuiau să fie uscate o vreme 
înainte de a fi folosite la foc și era sarcina lui Leofric să se ocupe 
de provizia de lemne. Cărbunele de lemn pentru forjă era prea 
scump pentru a fi folosit pentru gătit. 

Când Ellen intră în fierărie, Jean era singur. 

— Leofric încă nu s-a întors? întrebă ea încruntându-se. 

— Nu. Jean își vedea de treaba lui. A plecat de ceva timp, nu 
crezi? 

Se părea că și el era îngrijorat. 

— Poate că ar trebui să plecăm după el înainte de a se 
întuneca, propuse Ellen. 

De la moartea lui Osmond ea era cea care decidea ce era de 
făcut. 

— Hai să mergem! 

Jean își scoase șorţul și luă mantia din cuier. 

— Vino, Barbă Sură! strigă Ellen și se lovi cu mâna pe coapsă. 

Câinele înălță capul, apoi se ridică în picioare și se întinse 
alene. 

— S-a făcut al naibii de frig. Sărmanului Leofric i-or fi îngheţat 
mâinile și picioarele de când stă în pădure. 

Jean se zgribuli când îl lovi vântul rece ca gheaţa. 


Pe pajiște zăpada scârțâia sub tălpi. Urmele lui Leofric, care 
duceau în pădure, se vedeau clar. Le urmau grăbiţi. 

Într-un mic luminiș descoperiră sania. Dar nici urmă de 
Leofric. Barbă Sură deveni neliniștit și începu să schelălăie. Jean 
se duse la sanie și porni pe urmele lui Leofric. 

— Se îndepărtează, Ellen! strigă el și îi făcu semn. 

La doar câţiva pași, descoperiră o baltă de sânge pe albul 
imaculat al zăpezii. 

— Pentru Dumnezeu, Jean! 

De la pata de sânge plecau mai multe urme. 

Jean descoperi o urmă lată de târâre, care dispărea brusc. 

— Aici l-au legat de o bară, pentru a-l duce mai departe, 
explică el și arătă spre urmele aflate unele în spatele celorlalte. 

— Despre ce vorbești, de fapt? 

— Braconieri! 

De spaimă, Ellen rămase cu gura căscată. 

— De unde știi? îl luă ea din scurt pe Jean. 

— Marconde era un maestru al braconajului. Dar ăștia sunt 
amatori. Trebuie să le fi fost teamă că vor fi surprinși asupra 
faptului. Cine braconează în pădurile regale este spânzurat. 

— Asta știu și eu, răspunse Ellen și privi disperată în jur. Unde 
s-o fi ascuns Leofric? 

— Pst! mai încet! 

Jean trăgea cu urechea încordat. 

Ellen înlemnise. 

Barba Sură dispăruse în tufișuri. Brusc, câinele începu să latre 
ca turbat. 

— Acolo, în spate, vino cu mine! spuse Jean și o luă la fugă. 

Ellen simţi un fior rece trecându-i pe șira spinării și făcându-i 
pielea ca de găină. 

— Leofric! strigă ea când văzu doi bărbaţi mascaţi și cu bâte. 

Jean puse mâna pe o creangă ruptă și porni strigând către 
bărbaţi. Panicaţi, aceștia aruncară bâtele și fugiră. 

Ellen alerga spre victima celor doi. 

Leofric era inconștient. La cap îi sângera o rană mare. Ellen își 
puse urechea dreaptă pe pieptul acestuia. Inima bătea slab. 

Barbă Sură îi lingea fața scheunând. 

— Trăiește! strigă ea către Jean, care o urma la mică distanţă 
privind suspicios în jur. 

— Ce porci blestemaţi! 


Scuipă cu dispreţ în zăpadă și îl ridică de umeri pe tânăr. 

— la-l de picioare, îl ducem la sanie. Trebuie să îl transportăm 
cât mai repede acasă, la căldură, și să-i îngrijim rana. 

Ellen rămăsese șocată. Pentru prima dată, înţelegea cât de 
mult însemna Leofric pentru ea. 

— Hai! O zori Jean. 

— Da, ce să fac... aha, picioarele. 

Ellen îl apucă de picioare pe Leofric și îl ajută pe Jean să îl 
ducă la sanie. 

Barbă Sură alerga scheunând alături de ei. Până să ajungă 
acasă, parcă se scursese o eternitate. 

— Ce s-a întâmplat? 

Rose îi aștepta nerăbdătoare în faţa casei și, când îi văzu, fugi 
să îi întâmpine. 

— L-au atacat braconierii. Du-te și încălzește apă, este rănit 
grav! îi strigă Jean. 

Rose nu mai puse întrebări, se întoarse și intră în grabă în 
casă. 

— Eu cred că rana de la cap trebuie cusută, zise Jean după ce 
îl întinse pe Leofric pe culcușul din paie pregătit la repezeală de 
Rose. 

Ellen se aplecă deasupra fratelui ei și îl mângâie pe obrajii 
galbeni. Din rana de la cap se scursese mult sânge și avea părul 
năclăit. 

— Eu am văzut de câteva ori cum Marconde și ceilalți își 
coseau reciproc rănile, dar de făcut nu am făcut asta niciodată, 
spuse Jean abia auzit. Poate că ar trebui să aducem un chirurg. 

— Chirurgul din Orford este un beţivan bătrân căruia îi 
tremură mâinile, este murdar și în care nu poţi să ai încredere. 
Nu l-aș lăsa niciodată să pună mâna pe Leofric. Mai bine o fac 
eu însămi, deși nu am mai încercat asta niciodată! răspunse 
hotărâtă Ellen. 

In acest timp, Rose adusese deja ac și aţă. 

— Eu am să o fac! Declară ea decisă. 

— Tu? întrebară într-un glas Jean și Ellen și o priviră surprinși. 

— Eu l-am cârpit deseori pe Thibault. Frizerul-chirurg al 
tânărului rege mi-a arătat o dată ce să fac, pentru că el avea 
foarte mult de lucru la turniruri. Thibault considera că 
înţepăturile mele îl desfigurează mai puţin. 

— Greţos încrezut! îl califică Jean suflând greu de indignare. 


Ellen nu observă că acesta se înroșise în timp ce Rose vorbea 
despre Thibault. 

Rose se așeză cu băgare de seamă pe culcușul lui Leofric, își 
puse o basma de lână peste rochie, pentru a o feri de petele de 
sânge, și pe ea puse capul tânărului. 

— Cineva trebuie să-l țină bine. Acum este inconștient, dar din 
cauza durerii provocate de înţepături își va reveni și va lovi 
sălbatic în jur. 

Rose proceda cu calm, de parcă niciodată nu făcuse altceva. 

— Deja îl ţin! 

Ellen bloca braţele și pieptul îngust al fratelui ei întinzându-se 
deasupra lor. 

Rose îi curăță pricepută cu apă caldă rana care făcuse crustă, 
până când sângele începu să curgă din nou. Apoi îi cusu rana cu 
o duzină de înțepături. 

— Nu îmi place deloc că nu se trezește, bombăni Jean, când 
Leofric nu mișcă. 

— Tot ce putem face acum este să ne rugăm și să așteptăm. 
Dacă lovitura nu a fost prea puternică, să sperăm că se va trezi 
curând. Sărmanul Leofric! Rose îl sărută pe obraz și reacționa 
imediat: Doamne, arde! Trebuie să-l dezbrăcăm, pe spate 
hainele îi sunt ude leoarcă! Jean, adu două pături de lână în care 
să îl putem înfășură! 

Când îi scoaseră încălţările, Rose observă că avea degetele de 
la picioare vinete din cauza frigului și începu să i le maseze cu 
atenţie. 

— Cel puţin nu își va pierde degetele! constată ea după puţin 
timp, când ele își recăpătară culoarea. 


În prima noapte, l-a vegheat Ellen pe fratele ei, pe urmă au 
stat cu schimbul lângă culcușul acestuia. Trei zile la rând, 
Leofric a avut febră mare, apoi a mai scăzut. Rana de la capa 
început să se vindece, dar tânărul încă nu se trezea. Au încercat 
să îi dea cu o lingura apă și supă de pasăre; totul i se scurgea 
pe gât, dar el nu părea să înghită. 

— De ce nu te trezești? 

Ellen îi strângea mereu disperată mâna, dar fratele ei nu se 
mișca. 

În dimineaţa celei de-a zecea zile, a deschis ochii. Bucuroasă, 
Ellen se repezi la patul lui. Dar Leofric părea că nu o recunoaște. 


Arata aproape ca un mort, deși respira. 

Ellen îi simţea bătăile inimii, dar, cu toate că el ţinea ochii 
deschişi, părea că se află totuși în stare de inconștienţă. Ellen 
simţea că i se strecura disperarea în suflet și totodată ura faţă 
de braconierii care îl aduseseră în această stare. 

Și la munca în fierărie le lipsea sporovăială vesela a lui 
Leofric. Se va mai întoarce oare acesta printre ei? 


De când garnizoana fortăreței se redusese la câțiva oameni 
pentru că domnea pacea, comenzile mai mari dispăruseră. Arme 
nu se mai comandau. Tot mai des Ellen și Jean trebuiau să facă 
din nou scule pentru a putea supraviețui, și Ellen începu să aibă 
îndoieli în privinţa ţelurilor și visurilor ei ambiţioase. In unele 
zile, era atât de deprimata, încât nici nu mai intra în atelier. Se 
așeza lângă patul lui Leofric și îl ţinea de mână sau umbla fără 
niciun ţel prin pădure. 

— Haide, trebuie să te ocupi de fierărie, avem nevoie de tine! 
O îndemna Jean când ea lipsea din nou de la muncă. 

— La ce bun? Ellen clătina din cap descurajata. Leofric nu se 
va mai face bine! 

— Dar tu? Se revolta Jean. El învățase mult de la ea și nu i-ar 
fi fost greu să se angajeze la un fierar, și Rose ar fi găsit cu 
ușurința de lucru. Dar ce se va întâmpla cu William și cu Ellen 
dacă lucrurile vor continua așa? El insista: Gândește-te la fiul 
tău! Osmond ar fi vrut ca el să preia fierăria dacă Leofric ar fi 
păţit ceva! 

Ellen izbucni furioasă, privindu-l provocatoare pe Jean: 

— Şi eu? La mine cine se gândește? Eu mi-am dorit 
dintotdeauna fierăria asta, dar ea nu îmi aparţine. Nu mi-a 
aparţinut și nu îmi va aparţine. După moartea lui Osmond, a 
trebuit să o păstrez pentru Leofric și acum va trebui să o fac 
până o moștenește fiul meu? Este fierăria mea! 

— Dar tu ești femeie și nu poţi... 

— Ce nu pot eu? Să devin meșter? Cine spune asta? Ellen 
redeveni bătăioasă: Nu tot cei care spun că femeile nu ar putea 
să făurească spade bune? Eu am demonstrat că ei sunt niște 
mincinoși, știi asta! 

— Da, ai dreptate, răspunse sleit Jean. 

Ușa fierăriei se deschise și micul William păși șovăielnic 
înăuntru șchiopătând. 


— Tu ce vrei? îl întreba nervoasă Ellen. 

— Gâștele, zise el, m-au muscat! 

Încă furioasă, Ellen trase adânc aer în piept: 

— Înseamnă că ai meritat-o! 

Jean clătina aproape imperceptibil din cap. 

— Vino încoace, Will! spuse el prietenos și îi făcu semn 
băiatului. Îngenunche și îl luă în braţe. Gâștelor nu le place să te 
apropii prea mult de ele. Ele nu au arme, nu au gheare tari cu 
care să se apere, nu au copite cu care să lovească ori coame cu 
care să împungă. Şi nu au nici spini veninoși. Au doar ciocurile 
pentru a se apăra. De aceea apucă cu ele tot ce se apropie, ca 
lumea să se sperie de ele. Jean îi șterse lacrimile și continuă: Şi 
asta nu este chiar o prostie din partea lor, nu crezi? In 
apropierea lor, mișcă-te încet și, dacă devin rele, arată-le că ești 
mai puternic decât ele și trage-le una cu băţul. 

William dădu din cap curajos. 

— Acum du-te la tanti Rose și spune-i ca vom veni la masă 
ceva mai târziu, da? Jean îl lovi ușor, prietenește peste popou, și 
William execută cuminte ce i se ceruse. După ce acesta ieși din 
atelier, Jean se întoarse supărat către Ellen: De ce ești atât de 
dură cu el? Nu merita! 

— Voiai să-l dezmierd? 

— Dar este încă atât de mic! 

Ellen se înfipse în faţa lui Jean: 

— Întotdeauna a trebuit să depun mai multe eforturi decât 
ceilalţi, pentru ca să obţin ceea ce voiam. La fel va păţi și el. 
Este băiat, dar este infirm! 

— Ellen! 

Jean se încruntă supărat. 

— Poate că ţie nu ţi-o plăcea cuvântul, dar așa îl văd oamenii 
și de aceea nu am să îl cocoloșesc, pe tot ce îmi este sfânt. Jur 
că am să îl învăţ tot ce știu. Este singurul lucru pe care sunt în 
stare să-l fac pentru el. Şi asta este mai mult decât a făcut 
vreodată mama mea pentru mine. Mult mai mult! 

Jean era uimit de îndârjirea lui Ellen. Pentru prima dată, ea 
vorbea despre mama ei. Ura și dezamăgirea din vocea ei erau 
evidente. 

— Viaţa este dură. Dar ai văzut vreodată că l-aș fi bătut? 

Jean negă. 

— Tu nu îl vezi, pentru că te gândești doar la fierărie. Nici 


măcar nu ai remarcat cum i s-au dezvoltat picioarele în ultimul 
an, nu-i așa? A trebuit să-i fac deja două perechi de saboţi noi 
din lemn! Nu ai băgat de seamă că piciorul lui este mai puţin 
curbat? Ştii tu câte degete are la picior? Nu! Nu îţi cunoști 
propriul fiu. El este un șmecheraș și nu are doar părul tău roșu, 
ci și încăpăţânarea ta! 

— Pentru asta îi mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că va avea 
nevoie de așa ceva pentru a se descurca! Mă întrebi dacă știu 
câte degete are William? Ai dreptate, pe asta nu o știu. Dar știu 
din ce cumpără Rose mâncare pentru noi toţi, știu că avem 
îmbrăcăminte și un acoperiș deasupra capului. Și mai știu că am 
economisit destul pentru a putea trece și printr-o iarnă grea. lar 
în ce privește piciorul lui William, eu sunt de altă părere. Cred că 
Dumnezeu l-a supus acestei încercări și că nu-i fac o plăcere 
fiului meu menajându-l. William va deveni cândva un fierar 
excelent, și asta este tot ce contează. Atunci pe nimeni nu îl va 
mai deranja piciorul lui! Ellen îl privi sfidătoare pe Jean, apoi se 
întoarse într-o parte și adăugă: Nimeni dintre noi nu știe ce 
aduce ziua de mâine. Singur Dumnezeu decide dacă vom 
supravieţui acelei zile ori nu vom supravieţui. Privește-l pe 
Leofric, șopti ea trista. 

— Se va însănătoși, încercă Jean să o încurajeze. 

— Nu, Jean! Dumnezeu îl va lua curând la EI, știu, simt asta. 
Se șterse repede la ochi și continuă: Dacă astăzi eu îl cocoloșesc 
pe William, ce se va întâmpla cu el dacă mie mi se va întâmpla 
ceva? Trebuie să înveţe la timp să se descurce singur! 


Leofric nu și-a mai revenit. A murit la începutul lui martie, într- 
o noapte rece, fără lună. 

Lângă culcușul lui se afla Ellen, care nici măcar nu observa 
când s-a stins. Abia dimineaţă, când se trezi, văzu că el nu mai 
respira. S-a întins lângă el și a plâns. Amintirea tuturor 
grozăviilor cu care o încercase viaţa se revărsă într-un val de 
lacrimi parcă interminabil. 

Barbă Sură o adulmeca îngrijorat și o linse devotat pe faţa 
până când femeia se mai liniști. 


Septembrie 1176 


Spre sfârșitul verii, Ellen nu mai suportă și se decise să 
meargă la St. Edmundsbury, pentru a-i da lui Mildred vestea 
morţii lui Leofric. De când murise acesta, avea tot timpul 
senzaţia că Orford îi pricinuia doar necazuri și durere. 

Închirie un cal, îl puse pe William în faţa ei pe șa și plecă. 

Jean și Rose aveau să se ocupe de tot ce era nevoie cât timp 
lipsea ea. . 

Mildred se bucură nespus să o strângă iarăși în brațe. Il sărută 
pe nepotul ei și îl privi cu dragoste. 

— Du-te dincolo, în hambar, și salută-l pe unchiul Isaac. Se va 
bucura să te vadă, îl îmboldi ea pe băieţel. Pe urmă, te duci cu 
Marie în curte, să vă jucaţi, dar fii atent ca micuța Agnes să nu 
facă vreo prostie! După ce ușa se închise în spatele copiilor, i se 
adresă surorii ei: Sunt atât de bucuroasă că ești aici! William a 
crescut! 

Ellen dădu afirmativ din cap și o măsură cu privirea pe sora 
sa: 

— Tu aștepți iarăși un copil, așa-i? 

— Deja se vede? întrebă surprinsă Mildred și își privi 
abdomenul. 

— Se vede doar după zâmbetul tău. Când am văzut cum îl 
privești pe William, m-am gândit că speri și tu la un fiu, nu? 

Mildred confirma sfioasă. 

— Mi-a fost râu pentru prima dată. La Marie și la Agnes nu am 
vărsat nici măcar o dată. Ofta și continua: Poate că avem noroc! 
Din sclipirea ochilor ei se vedea cât de mult își dorea un fiu. 

— Bunul Isaac pare să fi uitat complet de moștenitorul lui! 

Ellen nu putu sa își ascundă dezaprobarea. 

— Eh, tu! Mildred o înghionti în gluma pe sora ei și adaugă: 
Nu este un om râu, am avut noroc cu el. Este harnic și este un 
bun meseriaș... 

— „„.care subestimează toate femeile, știu, o completa Ellen. 

— Are grija de noi, fetelor le este un tată plin de dragoste, iar 
mie îmi este soţ respectabil. 

Mildred părea să fi fost oarecum ofensata. 

— Îmi pare râu, ai dreptate. Nu am vrut să te rănesc. 

— Mă ajuţi să pregătesc masa? Schimba vorba Mildred. 

— Dacă trebuie... ofta Ellen. 


Mildred râse. 

— Nu te schimbi. Ti-ar fi stat mai bine ca bărbat. Ca 
gospodina nu ești buna de nimic. 

— Și nici ca mamă nu sunt tocmai celebra! spuse tristă Ellen. 

— Spui prostii, Ellen, eu ţi-aș încredința oricând copiii mei. 

Ellen îi zâmbi îndatoritoare lui Mildred. 


Isaac veni la masă cu William călare pe umerii săi. Îl așeză pe 
băiat alături de el pe bancă și se ocupă de acesta ca de propriul 
fiu. 

Ellen știa cât îi lipsea Osmond copilului și remarcă faptul că 
William câștigase atenţia cumnatului ei. „Am să mă rog ca 
Mildred să nască un băiat”, gândi ea, văzând admiraţia cu care 
William îl privea pe Isaac. 

— Îmi pare că s-a mai îndreptat puţin, zise mulţumit Isaac 
masându-i dus pe gânduri piciorul micuţului. 

— Pe mine nu mă deranjează piciorul strâmb! spuse pe un ton 
ridicat Ellen. 

— Dar ar fi totuși bine să se mai îndrepte puţin! ripostă Isaac. 

— Nu văd de ce. Tu chiar crezi că sabotul vostru din lemn va 
schimba ceva? În orice caz, eu nu cred. Și nici nu sunt sigură că 
ar fi bine pentru el să-i dai speranţe. Chiar dacă piciorul se va 
mai îndrepta puţin, el va rămâne tot un infirm. 

Pe măsură ce Isaac și Ellen continuau să se certe, William 
devenea tot mai trist, până când în cele din urmă îi dădură 
lacrimile. 

Mildred lovi cu pumnul în masă și le ceru celor doi certăreţi să 
se potolească imediat, lucru pentru care Ellen se simţi jignită 
până a doua zi și nu mai schimbă o vorbă cu Isaac. După ce nu 
se mai vorbi despre piciorul lui William, buna dispoziţie se 
reașternu treptat în casă. Mildred sporovăia neîncetat și reuși să 
o facă pe Ellen să zâmbească din nou. 

— Aș prefera să rămân aici pentru totdeauna, dar datoria mă 
cheamă. Ellen ridică a regret din umeri și adăugă: Nu îi pot lăsa 
veșnic pe Rose și pe Jean singuri în fierărie. Așa că peste două 
zile vrând-nevrând va trebui să plec, îi explică ea surorii sale în 
timp ce erau în grădina cu legume și scoteau ceapă pentru cină. 

— Păcat, mă simt atât de bine cu tine! spuse Mildred, care 
arăta mai bine ca oricând. Nu aţi vrea să veniţi cu toţii aici de 
Crăciun? Eu am să nasc în februarie ori în martie, nu știu exact. 


Şi, privind-o implorator, adăugă: Te rog, Ellen! 

— Bine, sunt de acord. William va fi entuziasmat! Ellen îi luă 
mâna lui Mildred și o strânse: Și eu mă simt tot atât de bine cu 
tine. 

Până la plecare totul se desfășură pașnic. Isaac fusese 
evident prelucrat de Mildred să nu se mai certe cu sora ei, și 
tinu cont de asta. 

Lui Ellen îi venea greu să plece. 

— Ne vedem de Crăciun! strigă în urma ei Mildred, făcându-i 
veselă semne cu mâna. 

Ziua aleasă de Ellen pentru plecare era una de toamnă, rece 
și cenușie. Spre prânz, se porni un vânt cu rafale, care scutura 
pomii, rupea ramuri, a cărui răceală o pătrunse pe mamă și pe 
fiul ei până la oase. Ajunseră la Orford obosiţi și îngheţați. 

Barbă Sură îi întâmpină entuziasmat schelălăind. 

Rose le ieși bucuroasă în întâmpinare. Jean făcu un foc pe 
cinste, pentru ca ei să se poată încălzi, și duse calul înapoi la 
grajdul de unde fusese închiriat. 

După o fiertură cu cereale și o cană cu vin fierbinte 
aromatizat, Ellen se simţi din nou acasă. Abia acum remarcă 
înfățișarea lui Rose. Avea obrajii îmbujoraţi și ochii îi sclipeau. Și 
se gândi mulţumită la cât de bine se simţea aceasta dacă 
Thibault nu se mai afla în preajma ei. 

La fierărie, nu mai fusese de lucru și Jean se bucura că Ellen 
se întorsese cu mult curaj și cu multe planuri. 

— M-am decis ca următorul lucru pe care îl voi face să fie o 
spadă. Am să colind domeniile învecinate pentru a mă prezenta 
pe mine și serviciile mele. M-am saturat să fac tot timpul numai 
unelte. Eu sunt fierar de spade! îl anunţa ea hotărâta pe Jean 
seara. 

— Așa te știu! jubilă acesta. Plina de râvna și ambiţioasa, 
aceasta este Ellen a mea! 

Dar, cu toate că Rose și Jean se bucurau evident de 
întoarcerea ei, Ellen bagă de seama că aceștia erau altfel decât 
de obicei. 

— Vi s-a întâmplat ceva? îl întreba ea pe Jean a doua zi, când 
erau la muncă. 

— Hm... nu, de ce? bolborosi el nesigur. 

— Tu și Rose v-aţi certat? 

— Nu! răspunse mai destins Jean. Noi ne înţelegem bine. 


Cu acest răspuns Ellen se declara mulţumită. Probabil că 
înstrăinarea era doar în imaginaţia ei. 

După doar câteva săptămâni, reieși că planul ei de a se 
prezenta prin împrejurimi cu o spadă lucrată de ea și de a-și 
oferi serviciile dăduse roade. A primit două comenzi de spade, 
plus perspectiva altora. 


Decembrie 1176 


Au plecat toţi patru spre St. Edmundsbury cu câteva zile 
înainte de Crăciun, într-o dimineaţă înnegurată de decembrie. 
Intre timp, Ellen cumpărase un cal al ei. Jean și Rose călăreau pe 
cai închiriaţi. Jean avea un roib tânăr mai nervos. La început, 
acesta dansa agitat, dar cu timpul se obişnui cu călărețţul lui și 
se mai linişti. 

Pe tot drumul, i-a însoţit o burniţă măruntă. Minusculele 
picături de ploaie rămâneau la început ca niște perle pe mantiile 
lor, dar, pe măsură ce ploaia continua, acestea pătrundeau prin 
stofă. Când ajunseră la fierărie, erau uzi leoarcă. 

Mildred îi întâmpină bucuroasă, dar Ellen se sperie. 

Sora ei părea total epuizată din cauza sarcinii, cu toate că 
avea ceva mai mult de două luni până la naștere. Află că starea 
ei iniţială de râu nu se ameliorase, ba dimpotrivă se înrăutăţise 
lună de lună, așa că, în loc de a se rotunji, arăta tot mai slabă și 
mai epuizată. Din corpul sfrijit, pântecele îi ieșea în afară ca o 
umflătură. Rose își dădu seama imediat de gravitatea situației și 
se oferi să preia pe loc grijile gospodăriei. Deoarece Mildred 
obosea mult mai repede decât de obicei, acceptă 
recunoscătoare. 

— Sunt foarte îngrijorat din cauza lui Mildred, îi șopti Isaac lui 
Ellen, când o prinse pe aceasta un moment singură. Slăbește 
mereu. Puţinul pe care îl mănâncă îl vomita după puţin timp. 
Bine că aţi venit voi. 

Isaac își trecu nervos mâna prin pâr. Arăta obosit și el, iar 
când Ellen îl întrebă de sănătate, răspunse rapid că în ultimul 
timp avusese mult de lucru și că mai trebuia să finalizeze și alte 
comenzi. Accepta recunoscător ajutorul lui Jean și respinse 
colaborarea lui Ellen în fierărie. Cu toate că lucrul ăsta o înfurie, 
ea preferă ca de dragul lui Mildred să nu se certe cu el. Şi, 
pentru că Isaac se strădui și el, petrecură un Crăciun liniștit. La 
început de ianuarie, se pregătiră de întoarcere cu inima grea. 
Ellen insistă să îi trimită pe cineva lui Mildred dacă aceasta avea 
nevoie de ajutor și într-adevăr nu trecură două săptămâni, că 
Peter, ajutorul lui Isaac, sosi la Orford. 

— M-a trimis Mildred, spuse acesta într-un suflet, după un 
galop rapid. 

Atât calul, cât și călărețul scoteau aburi în frigul de-afară. 


Ellen îl ruga pe Peter să intre în casă, unde îi oferi un loc la 
masă. Rose îi aduse o bucată de pâine și o farfurie cu terci de 
ovăz fierbinte, îi umplu o cană cu bere slaba și luă loc și ea. 

— Ce este cu ea? întrebă Ellen nerăbdătoare. 

— Este bolnavă din grijă pentru Isaac! 

— Pentru Isaac? întrebă Jean. 

— Rana de la mâna lui... zise Peter între două linguri cu terci. 

— Cum așa, nu s-a vindecat încă? 

Jean se încrunta mirat. 

— O clipă, de fapt despre ce vorbiţi? Tu nu vii din cauza lui 
Mildred? 

— Ba da, oarecum. 

Peter mai îndesă repede o lingură cu terci în gură. 

— Isaac s-a ales cu o arsură cam păcătoasă la mână, când 
eram noi acolo, explica Jean. 

— A fost vina mea, am lăsat un clește pe forja și el l-a luat cu 
mâna. 

Ajutorul își frecă jenat bărbia. 

— Isaac a spus că așa ceva se poate întâmpla doar unui 
începător. Se simţea penibil, mai ales față de tine, de aceea nu 
ţi-am spus, a trebuit să-i promit asta. Dar trebuia să-i fi trecut 
rana demult! 

— Mâna i s-a umflat și din rana se scurge puroi, dar Isaac nu 
se îngrijește. Lui Mildred îi este teama că rana se va cangrena. 

Peter ofta și păru că și el se temea de asta. 

— Pentru Dumnezeu, la St. Edmundsbury nu exista o femeie 
cu leacuri? Eu ce să fac? Nu mă pricep deloc la chestiuni din 
astea. 

— Mildred a rugat-o deja pe moașă să se uite la mâna lui 
Isaac. Ea se pricepe și a spus că o vreme nu ar mai trebui să 
muncească, dar el nici nu vrea să audă. Avem comenzi 
importante încă nefinalizate. El spune că nu poate să 
lenevească. 

— Şi te-a lăsat el să pleci? se miră Ellen. 

— Crede că mă aflu aici pentru Mildred. Nici ea nu arată bine, 
eu cred că și ea are nevoie de ajutor. 

Ellen se uită la Jean și la Rose. 

— Am să plec chiar mâine. Jean, tu rămâi cu Rose și cu 
William, da? 

— Sigur, mă voi ocupa de tot, fii fără grijă. 


— Eu nu mai pot să rămân? interveni timid un alt oaspete 
aflat la masa lor. _ 

Ellen și Jean îl priviră consternaţi pe acesta. In agitația 
produsă de sosirea neașteptată a lui Peter, uitaseră complet de 
calfa călătoare. 

Tânăra calfă venise la ei dimineaţa și întrebase dacă poate fi 
primit la lucru. Părea un tânăr plăcut și ceea ce putuse să arate 
erau calităţi profesionale normale, dar Ellen și Jean se descurcau 
bine în doi și, așa cum era obiceiul, îi oferiseră acestuia un prânz 
cald și un loc de dormit pentru o noapte. 

Ellen îi aruncă o scurta privire și gândi că Dumnezeu li-l 
trimisese la momentul oportun. 

— Jean? îi ceru ea părerea acestuia. 

— Dacă trebuie să stai mai mult timp, ar fi cu siguranţă cel 
mai bine, confirmă el. 

— Trei penny pe zi plus masă, dormit în fierărie, iar duminica 
și de sărbători ai liber. Ești de acord? 

— Nu este grozav, dar pentru moment trebuie să îmi convină. 
Calfa călătoare își șterse mâna de cămașă și i-o întinse apoi lui 
Ellen. Eu mă numesc Arthur. 

Ellen îi strânse mâna, pentru a pecetlui convenţia. Soarta 
fusese milostivă cu ambele părți, Ellen putea pleca liniștită la 
Mildred, nemaifiind presată de timp și calfa putuse găsi de lucru, 
cu toate că era iarnă. 


— Arthur și cu mine ne vom descurca. Să nu îţi faci griji. Poţi 
rămâne acolo cât timp are nevoie Mildred, o mai liniști încă o 
dată Jean, când ea era gata de plecare a doua zi. In ce privește 
spada, așa cum am discutat, îl voi ruga să ne amâne, iar 
celelalte treburi le rezolvăm singuri. Te poţi bizui pe mine! 

Jean o îmbrăţișă pe Ellen și o bătu pe spate încurajator. 

Apoi fu rândul lui William, care o sărută stângaci pe obraz pe 
mama lui înainte de a se face nevăzut. 

Rose o îmbrăţișă și ea. 

— Băiatul se află pe mâini bune cu mine! 

— Ştiu, îi ești o mamă mai bună decât mine, răspunse oftând 
Ellen. 

— Nu spune asemenea prostii! Acum pleacă și ai grijă de sora 
ta și de bărbatul ei! zise Rose zâmbind pentru a o mai 
îmbărbăta. 


Ellen trase gluga peste cap și umeri și își puse mânușile de 
călărie. lanuarie amăgea cu un cer albastru senin, dar era un 
ger uscat. 

Ellen și Peter forţară caii să dea tot ce puteau, pentru a nu 
mai pierde timp, așa că, în ciuda gerului, curând caii erau 
nădușiţi. 

Când au ajuns la St. Edmundsbury era noapte. Cu toate că 
Ellen era pregătită să își găsească sora într-o stare proastă, nu 
putea să creadă cât de râu arăta aceasta. Era sfârșită și sub 
ochi avea cearcăne adânci. 

Isaac își ascundea mâna de Ellen cât putea, totuși ea văzu 
picurând puroi și sânge din bandajul murdar care acoperea 
rana. După chipul lui schimonosit, se vedea că avea dureri mari, 
dar, pentru că încă nu permitea prezenţa ei în fierărie, Ellen nu îi 
putea ușura munca și trebuia să asiste la modul în care acesta 
se chinuia. 

Ellen se ocupă de sora ei și căută să o revigoreze. Şi într- 
adevăr aceasta curând păru că se simte mai bine, ca urmare a 
bucuriei aduse de vizita lui Ellen. 

Însă Isaac se simţea vizibil tot mai râu. 

La două zile după venirea lui Ellen, aproape de prânz, Peter 
intră agitat în casă. 

— Ellenweore, vino repede! Isaac a leșinat! 

Mildred făcu ochii mari de spaimă. 

— Nu îţi face griji, mă ocup eu de el! 

Ellen lăsă pe masă aluatul pe care îl frământa și îl urmă 
grăbită pe Peter în atelier. 

Isaac zăcea ghemuit pe podea. Fruntea îi ardea. 

— Trebuie dus dincolo! Decise ea. 

Peter era înalt și voinic, astfel că amândoi îl ridicară pe Isaac. 
Mildred își amenajase un culcuș în bucătărie, pentru a fi 
împreună cu copiii și cu Ellen, așa că Isaac putea fi dus în 
dormitor. 

Ellen înlătură cu grijă bandajul de pe mâna acestuia. 

— Doamne, Dumnezeule! exclamă ea când văzu rana. . 

Palma lui era acoperită cu piele neagră, cangrenată. In jurul 
rănii, carnea era umflată și de un roșu aprins. Cangrena urca în 
sus pe braţ. Peter se întoarse îngrozit. 

— Cum de mai poate lucra așa? murmură el. 

— Isaac este un încăpățânat! zise Ellen. Dar este și extrem de 


rezistent, adăugă mai împăciuitoare. Trebuie să aducem de 
undeva un chirurg. 

Când primele muște încercară să se așeze pe rană, Ellen îi 
bandajă din nou mâna lui Isaac. 

— Astea să dispară! strigă ea alungând insistentele insecte, 
atrase de duhoarea răspândită de carnea cangrenată. 

— Voi găsi eu unul! zise cu hotărâre Peter și plecă imediat. 

Ellen încă se mai gândea la ce era de făcut în continuare, 
când deodată Isaac își reveni. Sări în sus, dar se opri imediat. 
Probabil că ameţea. Privi surprins în jur. 

— Cum de mă aflu în cameră? mormăi el ursuz și privind-o 
suspicios pe cumnata lui. 

— Trebuie să te odihnești, ai febră! Încercă ea să-l mai 
potolească, fără a pomeni o vorbă despre mână. 

Bineînţeles că el ar fi susţinut că putea foarte bine să 
muncească și că febra nu avea nicio legătură cu rana lui. 

— Să mă odihnesc! Isaac scuipa cuvintele arţăgos. Am treabă, 
o comandă importantă, care trebuie realizată în două zile. Nu 
pot să stau întins aici pur și simplu. Încercă să se ridice, dar nu 
reuși. Ajută-mă! îi ceru el lui Ellen. 

— Dacă tu crezi că poţi munci, ridică-te singur! 

Ellen îi întoarse spatele și ieși din încăpere. 

Isaac încercă îndârjit să se ridice, dar era prea slăbit. După o 
vreme încetă și adormi epuizat. 

Dură o jumătate de zi până să vină Peter cu un felcer. Acesta 
era în vârstă, puţin cam rotunjor și chel, iar ochii lui priveau cald 
și prietenos. Examină amănunţit mâna lui Isaac, dădu din cap și 
pufni. 

Ellen îl conduse la ieșire. 

Acesta începu să vorbească abia când ajunseră în dreptul 
fierăriei. 

— Femeia care așteaptă copilul este soția lui? 

O privise scurt pe Mildred, dar nu discutase cu ea. 

Ellen dădu afirmativ din cap. 

— Nu se prezintă bine, știți asta, nu? 

Ellen confirmă din nou. 

— Probabil că și el știe și de aceea a evitat să-și expună rana. 
l-a fost rușine, bănuiesc. Bărbaţi ca el își pierd cu ușurință un 
braţ ori un picior din cauza încăpăţânării. 

Ellen trase speriată aer în piept. 


— Aţi putea face ceva pentru el? 

— Rana de la mână este cangrenată, iar cangrena avansează 
rapid. Ar fi trebuit să-și menajeze mâna. Nu arată bine. Am să vă 
spun ce puteţi face dumneavoastră, dar nu vă dau mari 
speranţe. Dacă nu încetează infecția, trebuie să-i tăiem mâna, 
posibil până la jumătatea antebraţului sau chiar până la cot. 
Asta nu pot să o spun cu precizie. 

Ellen gemu. Era sfârșitul pentru fierăria lui Isaac! Cum ar 
putea să mai lucreze, chiar dacă va supravieţui operaţiei? 

Felcerul îi dădu câteva ierburi și îi explică apoi ce are de făcut 
cu ele. Promise că îl va mai vedea pe Isaac și în ziua următoare, 
când va duce și sculele sale. 

— Dacă este necesar, am să-i amputez mâna, altfel va muri. 
Este mai bine să-l pregătiţi atât pe el, cât și pe soţia lui. 

— Dar cum... ce le pot eu spune? 

Chirurgul ridică din umeri. 

— Știu că nu este o sarcină ușoară. 

După ce felcerul plecă, Ellen își dădu seama că de disperare 
pe obraji îi curgeau lacrimi. Chiar dacă Isaac o supărase de 
atâtea ori, nu merita așa ceva. Mildred aștepta cel de-al treilea 
copil al lui. Cum își va hrăni familia? reveni în casă cu inima 
grea. Copiilor le era foame și lui Mildred trebuia să i se ceară să 
mănânce câte ceva, altfel uita să mai mănânce. Ellen își suflecă 
mânecile și decise să le facă pe toate deodată. Işi șterse 
lacrimile și intră în casă. 

— Ce este cu Isaac? întrebă Mildred, care înţelesese mai mult 
decât ar fi vrut Ellen. 

— S-a rănit, răspunse Ellen vag și încercă să nu pară prea 
îngrijorată. 

— Te referi la mână, nu? De săptămâni, poartă un bandaj, dar 
spunea că nu este grav. 

— A făcut febră și trebuie să se odihnească neapărat! 

Ellen evită să dea alte amănunte și se apucă de prepararea 
bucatelor. 

— Ceva arde! strigă brusc Mildred. 

Ellen se uită la oala din vatră. 

— Terciul de mei! Mestecă terciul, apoi bătu cu piciorul în 
pământ și strigă: Eu nu sunt în stare să gătesc! 

— Dacă Isaac nu poate să lucreze o vreme, nu ai putea tu să-i 
finalizezi comenzile? Te rog, Ellen, ar putea să gătească o 


femeie din sat... Eve, poate sora lui Peter, ea ne-a mai ajutat de 
câteva ori. 

— M-ar sfâșia pe loc dacă aș intra în fierăria lui! răspunse 
Ellen, dar în realitate se gândise și ea la asta. 

— Te rog! 

Mildred se îndreptă și o privi implorator pe Ellen. 

— Sigur, dacă ai tu grija să nu mă omoare după aceea drept 
mulțumire! zise Ellen și umplu străchinile din lemn cu terciul de 
mei. 


Peter se miră când, intrând în dimineaţa următoare în fierărie, 
o văzu pe Ellen lucrând la forjă. 

— Mildred zicea că sora ta ar putea da o mână de ajutor. 

Ellen se strădui să dea tonului ei o undă prietenoasă, 
respectuoasă. 

Îi era clar că lui Peter acum îi trecea prin cap că el are pâinea 
și cuțitul în fierărie. Dar vrând-nevrând va trebui să asculte de 
ea, dacă voiau să o scoată la capăt împreună. 

— Desigur, o pot întreba, răspunse acesta uimit. Tu nu rămâi? 

— Fii atât de bun și întreab-o acum dacă ar putea să înceapă 
de astăzi, cel mai bine imediat. Trebuie să gătească și să aibă 
grijă de casă, de animale și de copii. 

Mildred avea rațe, gâște, găini, trei capre și câţiva porci care 
își petreceau ziua în curte. 

— Bine. 

Peter continua să se mire, dar se supuse. 

Ellen respiră ușurată după ce acesta ieși din fierărie. Cel mai 
important era să îl convingă că ea știa mai multe decât el și de 
aceea ea va fi cea care dădea indicaţii. Apoi se uită la piesele 
aflate în lucru. Isaac avea de făcut o poartă grea, cu multe 
ornamente. O examină mai amănunţit și își dădu repede seama 
ce mai era de făcut la ea. 

— Eve tocmai a venit cu mine și este în casă la Mildred, o 
anunţă Peter când intră ceva mai târziu în atelier. 

— Când trebuie terminată poarta? îl întrebă Ellen, fără să mai 
facă vreo referire la sora lui. 

— Mai avem doar două zile până la termen! 

Peter părea îngrijorat și motivă că, în urma rănirii, 

Isaac nu mai putuse lucra la fel de repede ca înainte și din 
aceasta cauză erau în întârziere. 


— Călugării ne mai dau și alte comenzi doar dacă livrăm la 
termen. 

Ellen se uitase prin fierărie și constatase că exista destul fier 
acolo. 

— Atunci pregătește-te să lucrezi mai mult timp astăzi și 
mâine. Forja este deja fierbinte, putem începe imediat. 

— Tu vrei...? Peter o privi înmărmurit. Dar eu nu sunt meșter, 
nu sunt nici măcar calfă! 

— Dar eu sunt! răspunse Ellen nepăsătoare și se încinse cu 
șorţul lui Isaac. Hai la treabă! i se adresă ea cu destulă asprime, 
care să îl facă pe acesta să îi dea ascultare. 

Ellen munci până când nu mai putu să ridice braţele, iar Peter 
se molipsi încă din prima zi de ambiția ei. Acesta își dădu 
repede seama că ea știa exact ce făcea. Dacă și în ziua 
următoare vor lucra la fel, vor reuși să termine poarta la timp. 

— Am auzit ce spunea Isaac despre femei... că locul lor este 
la bucătărie, nu într-o fierărie. Atunci, am crezut că are 
dreptate, dar acum, ca să fiu cinstit, nu mai sunt atât de sigur. 
Modul în care faci fierărie îmi place oricum mult mai mult decât 
modul în care gătești. 

Peter rânji obraznic. 

Ellen mormăi doar ceva neinteligibil. Cu toate că el era doar 
un ajutor de fierar, lauda o măgulise. 


Așa cum promisese, felcerul reveni pe înserate să îl vadă pe 
Isaac. 

Ellen o pusese pe sora lui Peter să îi schimbe bandajul lui 
Isaac, dar nici febra acestuia nu scăzuse și nici rana nu părea să 
se prezinte mai bine. Continua să miroasă. Carnea era neagra și 
plina de puroi ca mai înainte. Felcerul privi rana scurt și ieși 
tăcut din casă. 

— Există două posibilităţi, spuse el calm când rămaseră 
împreună afară. Ori îi amputez astăzi mâna și o bucată din 
antebraț, ori... 

— Ori...? întrebă temătoare Ellen. 

— Ori vă rugaţi și nu facem nimic. Și atunci cangrena, dacă 
vrea Dumnezeu, va urca pe braţ. Va ajunge la cot, apoi la umăr 
și peste puține zile fierarul va muri din cauza ei. După toate 
probabilitățile, rugăciunile vor fi de ajutor doar sufletului lui. 
Trupul lui va putrezi, stimată doamnă! 


— Și dumneavoastră sunteţi absolut sigur că unica posibilitate 
de a-l salva este amputarea mâinii? 

— Dacă nu se va petrece o minune... 

Felcerul ridică din umeri. El își câștiga astfel pâinea cea de 
toate zilele. Desigur că pentru cel în cauză era groaznic, dar de 
cele mai multe ori aceasta reprezenta singura salvare. 

Un moment, Ellen se gândi la Isaac, care zăcea galben și 
inert, fără să fi fost conștient de consultul efectuat de către 
felcer. De ieri, se trezise doar de câteva ori, pentru scurt timp. 

— Bine, explicaţi-i soţiei lui, eu nu pot lua o asemenea decizie 
de una singura. 

Felcerul îi vorbi pe faţă lui Mildred. Aceasta îl ascultă palidă și 
îngrozită. 

— Te rog, Ellen, eu nu pot, tu trebuie... șopti ea și se prăbuși 
pe pat. 

Închise ochii și gemu. 

— Mă tem că ea nu vă este de mare ajutor, remarcă sec 
felcerul. Singură trebuie să luaţi decizia. Mai gândiţi-vă că 
pentru amputare vă iau cinci șilingi și că nu vă pot garanta că el 
va supravieţui, chiar dacă voi face tot ce pot pentru asta. 

Ellen avea suficienți bani la ea. Dacă va primi în continuare 
comenzi de la călugări, va putea susține familia până una-alta. 

— Fă-o! zise ea hotărâtă. Trebuie să reușească. 

— Dacă mă ajutaţi și nu va trebui să aduc un ajutor, vă fac o 
reducere. Văd că sunteţi o femeie curajoasă. 

Ellen oftă, apoi aprobă și îi ceru lui Eve să nu dea drumul 
copiilor din casă. 

— Deci mergem să îl luăm! 

Felcerul bătu din palme și apoi le frecă. 

Ellen se înfioră. 

Îl duseră pe Isaac în curte, unde se afla butucul pe care în 
mod normal se spărgeau lemnele pentru foc, și îl lăsară jos 
alături de acesta. 

— Ar fi bine să îi ţină cineva și picioarele, spuse felcerul. 

Ellen îl strigă pe Peter, care ieși agale din fierărie. 

— Tu îl ţii bine de picioare! îi porunci ea. 

Peter o ascultă de nevoie. 

Felcerul îi fixă în gură lui Isaac un băț. 

— Ca să nu își muște limba, explică el. Dumneavoastră 
trebuie să îi ţineţi bine braţul. Când se trezește, va face totul ca 


să și-l tragă. Veţi avea nevoie de toată puterea dumneavoastră. 
Nu ar fi mai bine să îl rugăm pe tânăr să-i fixeze braţul, iar 
dumneavoastră să-i ţineţi picioarele? 

Peter dădu negativ din cap cu mult zel, implorând-o din priviri 
pe Ellen să nu îi ceară acest lucru. Simţindu-se profund vinovat 
de rănirea lui Isaac, bietul de el nu îndrăznea să spună nimic. 
Dacă el nu ar fi lăsat cleștele lângă foc, nu s-ar fi întâmplat 
toate astea. 

— Nu, am să îl ţin eu! 

Ellen își adună tot curajul de care era capabilă. Dacă Isaac va 
afla vreodată că ea ajutase la amputarea braţului său, o va urî 
veșnic. 

— Bine. Tinere, mai întâi te duci și pui în foc un fier plat, de 
care avem nevoie mai târziu, ca să-i ardem rana, altfel va 
sângera. Îl aduci imediat ce îţi voi spune eu, în mare grabă, ai 
înțeles? 

Peter dădu din cap speriat. Se duse apoi în atelier și făcu cei 
se ceruse. 

Felcerul puse braţul lui Isaac pe butuc, îl înfășură cu o cârpă și 
stabili locul exact unde va face tăietura. Ferăstrăul lui arăta ca 
al unui tâmplar. 

Ellen închise ochii. Ţinea bine braţul lui Isaac, de parcă de el 
ar fi atârnat viaţa ei, și se ruga. Braţul zvăcni brusc și ea simţi 
cum ferăstrăul chirurgului mușca din os. 

Isaac urlă inuman de tare. 

Ellen îl ţinea fix, căută câteva cuvinte de îmbărbătare, dar în 
afară de un suspin din gura ei nu ieși niciun sunet. 

În loc de asta, felcerul strigă la Peter să ţină mai bine 
picioarele. 

Ellen crezu că își pierde cunoștința. Nu era în stare să 
privească braţul pe care îl ţinea cât putea de strâns. Rugăciunile 
ei deveniră tot mai insistente, se transformară într-un strigăt 
mut de ajutor adresat lui Dumnezeu și tuturor sfinţilor. Operația 
părea că dura o veșnicie. După primul urlet și după ce se cabră 
sălbatic, Isaac își pierdu iarăși cunoștința. Horcăia și trepida în 
timp ce felcerul lucra și tot lucra la braţul lui. 

— Du-te, tinere, adu fierul! strigă deodată felcerul. 

Peter se holba la el şovăind. 

— Hai, grăbește-te! 

Peter o luă la fugă ca urmărit de diavol. 


Fierul roșu ardea carnea lui Isaac și împrăștia o duhoare 
înţepătoare, care îi făcu rău lui Ellen. Ea vărsă și se gândi la 
povestea lui Jean despre atacul asupra satului său. 

După ce felcerul puse pe braţul lui Isaac un pansament de 
ierburi și înfășură totul cu o pânză curată, îl duseră înapoi în 
cameră. Era palid ca un mort. 

— De ce i-aţi ars din nou carnea? îl întrebă îngrozita Ellen pe 
felcer. Pentru că am văzut că o arsură aproape inofensivă i-a 
cangrenat mâna. Cum de i-aţi făcut o arsură și mai gravă, și 
credeţi că aceasta îl va vindeca? 

— Cea mai neînsemnată rană poate cangrena, indiferent că 
este produsă de o arsură ori de o tăietură. De ce putrezește 
carnea nu știe nimeni, se spune că de vină ar fi prea multe 
fluide rele. Trebuie să-i schimbaţi pansamentul cu regularitate 
și, dacă Domnul are milă de el, va supravieţui. Rugaţi-vă ca 
braţul să nu cangreneze iarăși. Mai mult nu puteţi face. Felcerul 
ridică din sprâncene și adăugă: Am să revin mâine, să îl văd, și 
am să vă aduc și ierburi pentru rană. Aţi fost foarte curajoasă! 
zise el bătând-o pe umăr. . 

Noaptea, Ellen se trezi. Il auzise pe Isaac strigând. Culcușul ei 
nu era departe de al lui. Ascultă cu atenţie. Era liniște. Visase. 
Când închise ochii, auzi din nou zgomotul făcut de ferăstrăul 
care tăia osul, auzi din nou și din nou urletul lui Isaac și revăzu 
trupul care se cabra. 

Ellen fu bucuroasă să se trezească dimineaţa și să scape de 
acele coșmaruri. Nu cuteză să se ducă la Isaac. Când acesta se 
va trezi și va înţelege că braţul îi fusese amputat... O va 
blestema pe Ellen imediat ce va afla că aceasta nu numai că 
lăsase să i se întâmple asta, dar chiar ajutase la cele întâmplate. 
Ea știa că Isaac nu va înţelege că ea voise să îl salveze cu orice 
preţ, de dragul copiilor și al lui Mildred. 


Ellen și Peter terminară poarta și dis-de-dimineaţă o duseră la 
călugări, cu ajutorul a doi prieteni ai lui Peter. La prânz, Ellen 
ajunse epuizată acasă și îl auzi pe Isaac făcând scandal. Mildred 
tremura pe culcușul ei din bucătărie și suspina. Marie și Agnes 
se ascundeau în braţele mamei lor și plângeau și ele. Ellen 
îngenunche alături de sora ei și o strânse la piept până când 
aceasta se mai liniști puţin. 


— Nu te duce acum la el, mai are nevoie de timp! Mildred o 
trase de mână pe Ellen, când aceasta vru să se ridice. Acum știe 
că tu l-ai ţinut când... Nu mai contenește să te blesteme. 

— Dar ce altceva aș fi putut face? 

Ellen o privi neajutorată pe sora ei. 

— Eu știu că nu a existat o altă cale de a-l salva, dar el... el nu 
înţelege asta! Mildred plângea cu sughiţuri. Şopti epuizată: Ce 
ne vom face? 

Ellen îl evită pe Isaac atât timp cât acesta spumega de furie. 

Mildred avea grija de el, cu toate că ea însăși abia dacă se 
mai ţinea pe picioare, iar Eve sau felcerul îi schimba zilnic 
pansamentele. 

Trei zile la rând, a blestemat și a zbierat Isaac, apoi în casă s- 
a așternut liniștea. Zăcea cu capul întors la perete și nu mișca. 
Mânca și bea ce îi aducea Eve, dar nu mai vorbea cu nimeni. 


Februarie 1177 


Trecuseră aproape patru săptămâni de când felcerul îi 
amputase braţul și Isaac era încă, uneori, bântuit de coșmaruri. 

Într-o noapte, Mildred începu să geamă brusc cu putere. În 
picioarele goale și încă ameţită de somn Ellen se duse 
clătinându-se la culcușul acesteia. 

— Ce se întâmpla cu mama? întreba Marie, care dormise 
alături de mama ei și acum se freca somnoroasă la ochi. 

Se ascunse temătoare după picioarele lui Ellen, când aceasta 
ațâţă focul. 

— Cred că vine copilul! 

Ellen o mângâie ușor pe cap pe copilă. 

Sora lui Peter dormea și ea de câteva zile în casă. Se apropie 
și ea căscând. 

— Eve, du-te și adu-o pe moașă! îi ceru calmă Ellen și puse 
apă la fiert. 

Apoi le luă de mână pe Marie și pe Agnes și le duse lângă 
Isaac. 

— Trezește-te! Ellen îl scutură. Trebuie să preiei copiii. 
Mildred naște, trebuie să mă întorc la ea. 

Tonul sever al lui Ellen nu admitea replică, și Isaac ridică 
pătura. 

— Veniţi aici, este frig! Le ceru el fetelor. 

Ele se ghemuiră imediat alături de tatăl lor, bucuroase că 
acesta nu mai ţipa și vorbea în sfârșit cu ele. 

Până să se întoarcă Eve cu moașa, dură aproape o veșnicie. 

— Îi simt deja căpşorul, zise încurajatoare bătrână și mângâie 
chipul transpirat al lui Mildred, după ce mâna ei zăbovise puţin 
sub cămașă. Nu va mai dura mult, curând vei scăpa. 

Mildred părea epuizată și palidă, dar dădu din cap. 


Nu după mult timp, se născu un băieţel slab și mult prea mic. 
Era inert, cenușiu și nu ţipa. 

Moașa clătină din cap. 

— Este mort, spuse ea abia șoptit. 

Mildred izbucni în plâns. Se odihni doar puţin înainte de a fi 
cuprinsă de durerile postnatale. După ce trecură și acestea, 
Mildred era sfârșita. 

Moașa o spălă, iar Eve îi aranjă un nou culcuș. 


În timpul acesta, Ellen ieșise în grădină, unde săpase o groapă 
pentru copil. Ar fi fost de datoria lui Isaac, dar acesta nu putea 
să o sape. Murmurând rugăciuni, Ellen depuse trupul lipsit de 
viaţă și placenta și acoperi totul cu pământ. Pe mormânt, plantă 
un fir de bănuţ și pe sol așternu două bucăţi de lemn în formă 
de cruce. 

Când reveni în casă, Isaac stătea lângă Mildred. Cu mâna 
sănătoasă, cea dreaptă, o mângâia pe obraji și îi ștergea 
lacrimile. 

— Dacă mor, trebuie să te căsătorești cu Ellenweore. Ea va fi 
întotdeauna alături de voi. Tu ai nevoie de o soție, copiii au 
nevoie de o mamă, șoptea Mildred. 

— Sst... 

Isaac o sărută pe frunte. 

— Promite-mi că te căsătorești cu ea. Gândește-te la copii, la 
fierărie, doar ea te poate ajuta! Mildred suspină, apoi insistă: 
Ellen este un om bun! Jură că aşa vei face! 

— Jur să fac tot ce vrei tu! răspunse supus Isaac, doar pentru 
a nu o supăra. 

Ellen se prefăcu că nu auzise nimic din discuția lor. 

Isaac o văzu, se ridică fără să o privească și, fără să mai 
spună nimic, se retrase în camera lui. 

Mildred adormi complet epuizată. Se trezi când Ellen se ridica 
pentru a merge în fierărie. 

— Ellen! își strigă ea sora încet. 

— Da! 

— Ai auzit ce mi-a jurat Isaac? 

Ellen dădu din cap mai mult fără să vrea. 

— Acum este rândul tău să juri că vei avea grijă de Marie și de 
Agnes... și de Isaac. Voi trebuie să vă căsătoriţi, dacă eu mor! 

— Ai să te faci bine curând și vei putea să te ocupi tu însăţi de 
copiii tăi! Încercă Ellen să își liniștească sora. 

— Nu, știu că voi muri. 

Ellen tăcea. 

— Te rog, jură-mi! 

Mildred abia mai vorbea. 

Deși dormise, nu părea să se simtă mai bine deloc. Ba chiar 
era mai palida, cu obrajii supţi și ochii adânciţi în orbite. 

Ellen cedă. 

— Da, Mildred. Jur, dar voi face totul ca să nu se ajungă aici și 


ca tu să te însănătoșești! 


Spre prânz, Mildred arăta totuși ceva mai proaspătă. Chipul 
nu îi mai era atât de galben, obrajii păreau mai plini și roz. 
După-masă, Ellen se duse ușurată la muncă. Abia după-amiaza 
târziu, când reveni în casă, își dădu seama că obrajii lui Mildred 
erau roz nu din cauza unei previzibile însănătoșiri, ci din cauza 
febrei. Moașa promisese să treacă pe-acolo și Ellen o aștepta cu 
nerăbdare. 

— Cred că Mildred are febră, îi spuse ea bătrânei, imediat ce 
aceasta apăru. 

— Nu am putut să vin mai devreme, nevasta vopsitorului a 
născut gemeni. Primul copil a venit pe lume cu fundul înainte, 
ceea ce este totdeauna dificil. 

Ellen îi aduse bătrânei o cana cu bere slaba și un vas cu apă 
calda. Aceasta își spălă cu grija degetele zbârcite, apoi o 
consultă pe Mildred. 

— Nu îmi place deloc! mormăi ea. 

Apoi prepară o fiertură din ierburile pe care le avea la ea șio 
spăla cu ea pe Mildred. 

— Dă-i și să bea din asta doua câni, una astăzi, una mâine. 
Voi veni înainte de amiază ca sa o văd. 

După expresia feţei moașei, Ellen își dădu seama cât de gravă 
era starea lui Mildred. 

— Sora mea crede că va muri, dumneavoastră credeţi la fel? 

Ellen trase adânc aer în piept. 

— Necunoscute sunt căile Domnului... Uneori, cei aflați pe 
moarte știu mai multe decât cei în viață. Eu nu pot să fac mai 
mult. Dar puţinul pe care îl pot face îl fac cu plăcere. Moașa goli 
cana cu bere, își puse pe umeri șalul din lână și se pregăti să 
plece. Când ieși din casă adăugă: Rămâi cu bine, Ellenweore, și 
roagă-te! 

Lui Ellen i se făcu frig. Ultimele zile fuseseră tensionate. 
Tânjea după pașnica ei fierărie, îi era dor de Jean și Rose și 
bineînţeles de William. Se ghemui epuizata într-un colţ, își 
îngropa fața în mâini și plânse până când adormi. 


Mildred dormita zile de-a rândul. Febra nu urca, dar nici nu 
scădea. Fetele se lipeau de mama lor și plângeau ca și cum ar fi 
simţit cât de puţin timp îi mai rămăsese acesteia. 


Chiar și Isaac făcea un efort și venea din camera lui pentru a 
o ţine de mâna. In timp ce o mângâia drăgăstos pe frunte, 
Mildred deschidea ochii și zâmbea pierdută. De îndată ce el se 
așeza lângă ea, Ellen pleca la atelier. 

— Îmi pare râu, șopti într-o seară Mildred. 

Isaac dădu mut din cap și o strânse de mână. De data 
aceasta, Ellen se ghemui la picioarele surorii ei. 

Isaac nu îi dădu nicio atenţie. După-amiaza, moașa mai veni 
încă o dată. Știau că se apropia sfârșitul și că nu mai puteau 
face nimic pentru Mildred. Rugăciunile lui Ellen nu ajutaseră. 

Lui Mildred îi era din ce în ce mai rău. Cu voce tremurătoare, 
ea le aminti de jurământ bărbatului ei și surorii. După-amiază, 
găsi chiar forţa de a-i cere iertare lui Ellen pentru că îi fusese o 
povară atât de grea. A 

După ce soarele apuse, veni o seară foarte rece. In casă 
pâlpâia un foc plăcut și de un lanţ din fier, deasupra flăcărilor 
jucăușe, atârna o oală cu supă cu miros ademenitor. Stăteau cu 
toţii muţi la masă, fără să își ridice privirile din străchini. 

Flacăra vieţii lui Mildred mai pâlpâi slab o vreme, mai sclipi o 
dată scurt, apoi se stinse. 


După înmormântarea lui Mildred, Ellen era mai distrusă decât 
la moartea lui Leofric. 

Mai dispunea de un an de doliu, după care trebuia să își 
respecte jurământul. 

Isaac supravieţuise amputării braţului. Ciotul rămas se 
vindecase, nu mai făcuse cangrenă, dar el părea că își încheiase 
socotelile cu viața. Stătea doar întins în culcușul lui în voia sorții. 

Mila pe care Ellen o nutrise iniţial faţă de el se transforma în 
enervare. 

Eve se ocupa în continuare de casă și de copii, dar Isaac nu 
mai avea nevoie de nimeni în afară de cel care îi aducea 
mâncarea. Ar fi putut demult să se ridice și să se facă util, chiar 
dacă acum era un „schilod”, cum spunea el însuși deseori 
dispreţuitor. 


Într-o zi când îi spuse lui Isaac că voia să se ducă acasă 
pentru a rezolva câteva treburi, el o privi ostil. 

— Nu ai intenţionat niciodată să îţi respecţi jurământul, nu-i 
așa? întrebă el. 


— Cum de ţi-a venit ideea asta? ripostă indignata Ellen. 

— Pe Mildred abia a primit-o pământul, și tu dispari și ne lași 
pe mine și pe copii pradă unui viitor întunecat. 

— Ce spui? Eve va rămâne în casă și se va ocupa de fete până 
vin eu. Peter rămâne la fierărie și rezolvă ce este mai important, 
și în definitiv aici mai ești și tu! 

Ellen era uluita. Ce își imagina Isaac de o făcea pe ea 
mincinoasă! Autocompătimirea lui jalnică o făcea să spumege 
de furie. 

— Bineînţeles că eu mă voi întoarce, pentru că un jurământ 
este un jurământ. Dar trebuie să mă ocup de fierăria tatălui 
meu, să văd ce se întâmplă cu ea! Sau poate că tu vrei să te 
eschivezi de jurământ? 

Isaac ridică doar din umeri. 

— Eu nu am de gând să nu îl respect, sublinie el. 

— Oh, ce bine! Atunci, poţi să te trezești chiar acum și să te 
faci util! adăugă ea caustic. 

Isaac nu spuse nimic, își umplu cana și se târî înapoi în odaia 
lui, pentru a se întinde. 

Ellen își făcu bagajul furioasă. Nu mai putea suporta modul 
lipsit de rușine în care se comporta Isaac și se bucura că pleca 
pentru câteva zile din această casă. 


Orford, mai 1177 


Era una dintre acele minunate zile de primăvara cu cer senin 
și o briza ușoară, când Ellen ajunse la Orford. Aceasta trăia o 
neliniștitoare senzaţie de melancolie și bucurie pentru că era 
acasă. Găinile ciuguleau prin iarbă viermișori și grăunţe, în 
stratul cu legume nu creștea nicio buruiană, iar curtea era 
proaspăt măturată. Se părea că Rose stăpânea situaţia, ca 
totdeauna. 

Se îndreptă spre fierărie și, un moment, speră să îl găsească 
acolo pe Osmond, deși știa că era imposibil. Deschise ușa, bagă 
capul în atelier și clipi pentru a se obişnui cu semiîntunericul. 

— A venit! strigă bucuros William și puţin timid alerga către 
mama lui. 

— Cum îți merge? își întrebă Ellen fiul zâmbind și îl mângâie 
pe obraji. 

William își plimba capul în mâinile ei ca un pisoi. Ellen oftă. 
Ultimele săptămâni fuseseră prea dificile și, deși era cu puterile 
la pământ, trebuia să fie tare și să pună la punct ce era de pus 
la punct înainte de a se mărita cu acel îngrozitor Isaac. Încercă 
să nu își piardă cumpătul și îndreptă umerii. 

— Jean, trebuie să vorbim! 

Îi făcu acestuia semn să vină, îl mai strânse o dată pe William 
la piept și îl salută pe Arthur cu o înclinare a capului. 

Jean lăsă bucuros ciocanul deoparte și se îndreptă spre ea. 

— Bine ai venit acasă, Ellenweore! 

Ellen îi ținu ușa deschisă și ieșiră amândoi. De la prima lor 
întâlnire, de la care trecuseră șase ani, Jean crescuse mult. 
Acum o depășea la înălțime cu aproape un lat de palmă. Spatele 
și umerii lui deveniseră musculoși. 

— Cum le merge lui Mildred și lui Isaac? Ce fac copiii? se 
interesă acesta îngrijorat, deoarece pe chipul lui Ellen se citea 
că nu totul era în ordine. 

— Copilul a venit pe lume mort, dar nu ăsta este cel mai rău 
lucru. Lui Isaac a trebuit să i se amputeze o mână până aproape 
de jumătatea antebraţului. 

— Doamne, este groaznic! 

Jean o privea îngrozit. 

— Mildred nu și-a mai revenit după naștere. A murit luna 
trecuta. Ochii lui Ellen se umplură de lacrimi și ea adăugă șoptit: 


Ne-a pus pe Isaac și pe mine să jurăm că ne vom căsători. 

— Ce să faceţi? 

Jean se uita consternat la ea. 

— Da, da, ai auzit bine. Isaac nu mai poate lucra ca fierar din 
cauza braţului. Eu trebuie să salvez fierăria. Ea s-a gândit la 
copii. 

— Şi pentru noi ce înseamnă asta? 

— Tocmai despre astea voiam să discut cu tine. 

— Ellenweore! Rose traversa curtea în grabă făcând semne. 
William mi-a spus că ai revenit. Ce bine este să te avem din nou 
acasă! 

— Încă nu ai vorbit cu Rose? 

Jean părea surprins, deși o cunoștea destul de bine ca să știe 
încotro s-ar fi îndreptat primii ei pași - cu siguranţă nu spre 
casă. 

Ellen dădu din cap, apoi zări pântecele bombat al lui Rose și 
înghiţi în sec. 

— Încă nu i-ai spus? 

Sesizând privirea lui Ellen, Rose îi adresase reproșul lui Jean. 

— Tu... tu ești însărcinată, zise abia auzit Ellen. 

Rose confirmă. Deodată, i se făcu rușine, deși se bucurase 
atât de mult că în sfârșit va deveni mamă. 

— Cine? Cine ţi-a făcut asta? Ellen se făcu roșie la faţă. Nu 
puteai să ai mai bine grija de ea? i se adresă ea acum lui Jean. 

Abia când îi văzu privirea vinovată, bolnavă de dragoste, 
începu să înţeleagă. 

— Voi? Voi doi aţi... 

Ellen respiră cu greutate, se întoarse pe călcâie și cu pași 
mari traversă curtea către râu. 

— Lasă-mă pe mine, eu fac asta! 

Rose îl trase de braţ pe Jean, pentru că voia să o urmeze pe 
Ellen. El lăsă împovărat umerii să-i cadă și dădu din cap. 

— Ar fi trebuit să-i spunem demult. 

— Știu. 

Rose ridică poalele rochiei și plecă în grabă după Ellen pe 
drumul abrupt, ce cobora spre apă. Se poticni de-o piatră 
ascuţită, alunecă pe o porţiune a pantei, dar își recăpătă 
echilibrul în ultimul moment înainte de a se prăbuși. Cu 
respiraţia tăiată ajunse la mal. 

Ellen ședea pe o piatră mare și arunca pietricele în apă. 


Rose se așeză lângă ea. _ 

— Eu îl iubesc, Ellen! zise ea după un timp privind în apă. In 
viaţa mea nu am avut parte de multă fericire. Și adăugă, după 
ce trase aer în piept: Doar cu Jean! 

— El are cel mult douăzeci de ani! 

— Eu sunt cu câţiva ani mai mare. Ei, și? Rose rămase calmă. 
Aș vrea binecuvântarea ta! 

— Binecuvântarea mea? Ellen izbucni în râs. M-ai întrebat 
ceva pe mine înainte de a vă fi aruncat unul în braţele celuilalt? 
Și de ce? Eu nu vă sunt nici tată, nici tutore ori meșter. 

Suna de parcă însăși Ellen voia să se convingă de asta. 

— Eşti prietena mea! 

— Căreia tu niciodată nu i-ai acordat nici cea mai mică 
încredere, exclamă Ellen profund jignită. 

— Ellen! Te rog! 

— De ce vii la mine abia acum? Erai deja însărcinată atunci 
când am plecat eu în călătorie. De cât timp sunteţi împreună? 
De ce nu m-ai întrebat înainte de a te fi culcat cu el? 

Rose privi în pământ. 

— Nu mai sunt copil, Ellen. Nu trebuie să te întreb! răspunse 
ea cu calm. 

— Înseamnă că nici acum nu ai nevoie de consimțământul 
meu! 

— Dar l-aș vrea! insistă Rose și o privi rugător pe Ellen. 
Cerule, înţelege că toţi trăim sub un acoperiș, suntem o familie! 
Tu ești pentru mine ca o soră și mă cunoști mai bine decât 
oricine, cu excepţia lui Jean, desigur. 

Ellen o privi uimită pe Rose. 

— Atât de bine te cunoaște? 

Rose dădu din cap și roși puţin. 

— Poate să-mi citească în ochi. 

Ellen admiră frumuseţea încă feciorelnică a prietenei sale, dar 
imediat se supără. Îmbujorarea asta pudică se potrivea ca nuca 
în perete cu modul ei de viaţă! 

— Mai sunt încă patru luni. 

Rose, căzută pe gânduri, își trecu mâna peste pântece. 

Ellen o privi indispusă. 

— Nu aș prea crede, la cât de rotundă ești acum! 

— Cred că am gemeni. Așa zice și moașa. Ei se mișcă frumos. 

Rose roși din nou. 


Dar supărarea lui Ellen se stinsese. Rose era Rose, trebuia să 
o iei așa cum era. 

— Vreau să vorbesc cu Jean despre viitorul fierăriei. Vocea ei 
luase un ton foarte serios. După scurt timp, adăugă: Mă voi 
căsători. 

Se ridică în picioare și zvârli înapoi în apă un rac. 

— Ellenweore! Dar asta este minunat! 

Se ridică și Rose și vru să-și îmbrăţișeze prietena. Dar Ellen se 
așeză repede și se închise în sine. 

— Nimic din asta nu este minunat. Sunt legată de jurământul 
pe care l-am făcut surorii mele muribunde. Altceva nimic nu m- 
ar face să mă căsătoresc cu Isaac. Tu îi știi părerea despre 
femeile fierar. De la început, nu m-a putut suferi și nu mă va 
ierta niciodată că m-am ocupat de amputarea mâinii lui, chiar 
dacă prin asta i-am salvat viața. Cu atât mai mult mă va 
dispreţui, cu cât eu voi putea să lucrez în fierărie, în timp ce el 
doar va asista. 

Rose o privea perplexă. 

— Oh, Ellen, îmi pare râu! 

O apucă pe după umeri pe prietena sa, în semn de consolare. 

Ellen tăcea. Stătea nemișcata pe mal și privea apa care 
sclipea din loc în loc. Apoi se ridică pentru a pleca. 

— Ai binecuvântarea mea, deși nu ai nevoie de ea. Voi discuta 
cu Jean cum vor merge lucrurile de-acum înainte! 

Ellen își scutură rochia de praf și porni să urce spre fierărie. 

— Mulţumesc, Ellen! rosti încet Rose și rămase pe malul 
râului. 

— Dacă vrei, poţi să preiei fierăria, îi propuse Ellen încă puţin 
ofensată. Va trebui să plătești arendă, dar vei fi unic stăpân aici. 

— Nu, Ellen, sunt mult prea tânăr pentru asta. Nu va merge 
bine și, ca să fiu sincer, mai există mult mai multe lucruri pe 
care aș dori să le învăţ de la tine. Aș prefera să lucrez mai 
departe împreună cu tine și să facem din nou spade. Ca mai 
înainte. 

Ellen zâmbi un moment visătoare. Apoi redeveni serioasă. 

— Mi se pare că este aici de-o veșnicie. Ce se va alege din 
fierăria lui Osmond, dacă nu o preiei tu? 

O clipă, Ellen se gândi la Leofric. Crezu că îi aude râsul și oftă 
încet. 

— Ce ai zice de Arthur? Poate că poţi să i-o dai lui în arendă? 


Are un bun renume printre oameni și este suficient de matur. 

Jean o privi întrebător. 

— Şi tu? Chiar vrei să vii cu mine? 

Abia acum își dădu seama Ellen cât de tare se temea să îl 
piardă definitiv. 

— Dacă Rose poate veni cu mine! Ea ar putea să se ocupe de 
copii și de cei ai surorii tale, și de casă, așa cum face aici. Tu 
ești cel mai bun fierar pe care îl cunosc, dar Rose este cea mai 
bună bucătăreasă. Jean o privi șmecherește pe Ellen, apoi 
întrebă: lar tu și cu mine vom face doar spade, cum ţi se pare? 

Ellen se prefăcu că se gândește un moment. De fapt, nu se 
întorsese la Orford doar pentru fierărie, ci mai ales pentru a-i lua 
pe Rose și pe Jean la St. Edmundsbury. Ideea lui Jean de a-i 
arenda fierăria calfei părea cât se poate de rezonabilă, de aceea 
o aprobă. 

— La St. Edmundsbury am lucrat pentru călugări. Ei vor să 
înarmeze un grup mai mare de soldaţi. Ar trebui să încercăm să 
primim o comandă pentru spade. Am putea în acest fel să îl 
păstrăm și pe Peter. 

Ochii lui Ellen începură să strălucească. 

Jean o îmbrăţișă. 

— Ce bine că ești din nou aici! Ne-ai lipsit tare mult! Râse, o 
ridică în braţe și o învărti. 

— Un moment, băieţică! îl opri ea. Mai avem de discutat o 
problemă serioasă! 

Jean se opri înspăimântat și o puse jos. 

— Ai lăsat-o gravidă pe Rose. Ellen se străduia să fie serioasă. 
Ştii ce înseamnă asta? 

Jean o privi cu ochii mari. 

— Ei, da, desigur că intenţionezi să ţi-o faci soţie, nu? Jean 
râse ușurat. 

— Pe asta poţi să pariezi. 

— Vă veţi căsători cât mai repede posibil. Trebuie să ne 
întoarcem curând! 

— Mulţumesc, Ellen! Știam eu că vei înţelege! „Chiar așa?” se 
întrebă Ellen. Abia dacă își mai amintea de sentimentul iubirii: 
Jocelyn și Guillaume - asta se petrecuse atât de demult... 


După nuntă, Jean și Rose și-au făcut culcușul comun în atelier. 
— Mă îngrijorează Ellen, spuse Rose când rămase doar cu 


Jean. 

— Nu ar trebui. Jean se lipi de ea, își petrecu braţele în jurul 
pântecelui rotund și îi sărută drăgăstos gâtul. Este fată mare, ca 
și tine! șopti el și o gâdila după ureche. 

— S-ar putea zice că nu l-ai întâlnit niciodată pe Isaac. Totuși, 
ai lucrat cu el, îl cunoști. Ellen și el - asta nu va funcţiona 
niciodată! 

Rose se întoarse supărată și îl fulgeră pe Jean cu privirea. 

— Eh, Jean, se va potoli. Va trebui să se împace cu gândul că 
soţia lui face fierărie. În definitiv, ea va fi aceea care îl va hrăni 
pe el și o familie! 

Jean ridică din sprâncene. 

— Incă o dovadă a faptului că ești un copilăros. Cum de poţi 
crede că ei se vor înțelege? Imaginează-ţi că eu ar trebui să îţi 
asigur traiul și că aș putea să fac asta mai bine decât ai face-o 
tu! Eu nu cred că ți-ar face plăcere. Ellen ar fi meritat cu 
adevărat puţin noroc, dar cu Isaac? Imi pare râu, sincer! 

— Isaac nu este un om rău. Sigur, are opinia lui despre femei, 
lucru ce nu-i convine lui Ellen, dar nu este singurul cu această 
părere, și asta nu face din el un om rău. Eu sunt sigur că o dată 
îi va recunoaște talentul. 

— A İ-I recunoaște este una, dar a-l și preţui este altceva! 

In mod evident, Rose era de altă părere decât Jean și era gata 
să se certe cu el din acest motiv. 

— Ai dreptate, draga mea! O întoarse Jean. Dar noi nu vom 
putea în această seară să schimbam nimic. Așa că vino în 
braţele mele! 

El arătă către culcușul din paie și o privi rugător. 

— Şi totuși, îmi pare rău, tu, incorigibil hoţ de inimi! îl 
apostrofă Rose și se întinse alături de el. Căscă și adăugă: Dacă 
nu aș fi atât de obosită... 

— „„atunci în semn de protest ai dormi în picioare, precum 
caii, știu, mormăi Jean și căscă și el. 


Iunie 1177 


După scurt timp, Ellen și Arthur au convenit asupra sumei 
pentru arendarea fierăriei. După ce și-au încărcat calabalâcul 
într-o roabă, toţi patru au plecat din Orford, regretând puţin 
despărţirea de locul care le fusese cămin atâta vreme, doar 
William era agitat și se bucura de călătorie. 

La sosirea în St. Edmundsbury atmosfera era apăsătoare. 

Eve îi primi politicoasă, dar părea iritată. 

Marie și Agnes stăteau pe loc privind când la Ellen, când la 
Rose. 

Isaac nici nu apăruse în curte. 

Singurul care părea ușurat la întoarcerea lui Ellen era Peter. 
Dar când auzi că Jean va lucra pe viitor în fierărie, făcu speriat 
ochii mari. 

— Unde este unchiul Isaac? 

William se agita încoace și-ncolo. Nu le dădu nicio atenţie 
celor două verișoare ale sale. 

— Este în odaia lui, se odihnește, zise nervoasă Ellen. 

Nu mai putea să suporte veneraţia arătată de la bun început 
de fiul ei faţă de Isaac. 

— Nu este acolo! mormăi Isaac, făcându-și apariţia de după 
casă. 

Jean era șocat de înfățișarea mizerabilă a lui Isaac. Nu și-l 
putea imagina pe fierar decât așa cum fusese înainte: harnic și 
plin de viaţă. Abia când îi văzu ciotul mâinii înţelese cât de jalnic 
putea să se simtă Isaac. Isaac îi măsură cu privirea pe nou- 
veniţi, unul după altul. 

— Acum vă veţi pripăși toţi aici? 

Mai înainte ca acesta să primească un răspuns, micul William 
se năpusti spre el. 

— Unchiule Isaac, mă iei în cârcă? 

Jean îl prinse pe băiat de haină și îl reţinu. 

— Ești prea mare pentru așa ceva! îl mustră el, pentru ca 
Isaac să nu poată spune nimic. 

Isaac nu se strădui să-i arunce nici măcar un zâmbet 
băiatului, o privi scurt, dispreţuitor pe Rose și pântecele ei și 
intră în casă târșâindu-i picioarele. 

William îl privi întrebător pe Jean. 

— Unchiul Isaac nu se simte bine, dar îi va trece, îl consolă 


Jean. Ce ai zice să mergem împreună cu Peter în atelier? 

William ridică din umeri. 

— Hai, vino! 

Jean îl luă de după umeri și îl împinse către fierărie. 

Eve și Rose intrară în casă. 

— Ce-ar fi dacă am face împreună o plăcintă? Le propuse 
Rose fetelor și le mângâie pe cap. 

Ambele confirmară de zor, dar traseră cu ochiul la Eve când 
Rose își suflecă mânecile. 

— Nu mai avem multă făină, interveni Eve tăios. 

— Să vedem, răspunse Rose și aruncă o privire în sacul cu 
făină. Dar asta ajunge cel puţin pentru o săptămână! 

— Dar trebuie să ajungă până la sfârșitul lunii, reproșă Eve. 

— Acum suntem mai multe guri și oricum făina se va termina 
mai repede decât era planificat. Dacă se va termina, va trebui 
să mai cumpărăm și, în definitiv, Ellen și bărbaţii muncesc din 
greu, și trebuie să mănânce pe măsură. 

— Şi la iarnă se va face foamea, dar din partea mea nu aveţi 
decât să faceţi ce vreţi. 

— Bine. Deci putem începe. Marie, adu două ouă, dar fii 
atentă să nu scapi vreunul! 

Marie adusă mândra cele două ouă și le puse cu grija pe 
masă. 

— În coș mai sunt paisprezece, la care mâine se vor adăuga 
cu siguranţa alte șapte ori opt! zise ea. Eu deja știu să număr! 

Rose îi zâmbi copilei. 

— Ei, dacă este așa, atunci deja știu ce vom face în seara asta 
din restul ouălor! 

Rose luă un castron, pentru a face un aluat. 

— Să coacem plăcintă? Dar nu este sărbătoare! mormăi 
îmbufnată Eve. 

Rose decise să nu mai insiste pe tema asta. Dacă nici după 
câteva zile Eve nu se va obișnui cu faptul că acum ea hotăra, va 
avea o discuţie cu ea. Dar voia ca mai întâi să îi acorde acesteia 
ceva timp. 


— Mmm...! Plăcinta și pateurile tale mi-au plăcut, iar ouăle 
acestea bătute cu șuncă au fost cu adevărat excelente! Demult 
timp nu am mai mâncat ceva atât de bun! 

Ellen își linse mulțumită buzele și o privi mândră pe Rose. 


— Bine că nu aude Eve! răspunse Rose râzând. 

Cât lipsise Ellen, Eve și Peter dormiseră în fierărie. Astăzi, 
după muncă, aceștia plecaseră acasă la ei. Ellen ședea la un 
capăt al mesei. Locul din celălalt capăt, unde ar fi trebuit să stea 
Isaac, ca șef al familiei, era gol. Inainte de a pleca, Eve îi dusese 
un castron cu mâncare. Deși se refăcuse demult, Isaac refuza să 
mănânce împreună cu ceilalţi. De o parte a mesei stăteau Rose 
și fetele, iar pe banca din cealaltă parte stăteau Jean și William. 

„Când gemenii vor fi destul de mari, vom avea nevoie deo 
masă mai mare”, gândi Rose și zâmbi căzută pe gânduri, dar se 
feri să dea glas gândurilor ei. A vorbi prea mult despre copii 
înainte de nașterea lor și a face planuri aducea ghinion. In cele 
din urmă, ce se va întâmpla cu ei era la voia Domnului. Dacă 
vorbeai prea mult despre ei, îl puteai mânia pe Cel de Sus, și El 
te putea pedepsi cu nașterea unui copil mort ori schilod. Oare el 
o pedepsise și pe Ellen răsucind piciorul fiului acesteia? Și, dacă 
așa era, de ce o făcuse? i 

Pentru că nu se căsătorise cu Guillaume? Inspăimântată, Rose 
își pierdu o clipă respirația la acest gând. 

— Rose, mă auzi? Jean o înghionti. Ellen vrea să știe cum a 
gospodărit Eve casa! 

— Oh, iartă-mă, eram pierdută în gânduri. Rose roși, apoi 
răspunse: A gospodărit-o bine. Dar bănuiesc că nu se bucură 
prea mult de prezenţa mea; în definitiv, o perioadă a făcut totul 
așa cum a considerat ea că este bine. Și deodată apar eu și îi 
spun cum trebuie să procedeze. Dar se va obișnui. Dacă era 
după ea, astăzi nu ai fi avut plăcintă! Roze zâmbi și adăugă: 
însă eu am vrut ca tu să simţi cât mai repede că ești aici acasă. 

— Mulţumesc, Rose. In alte circumstanţe m-aș fi simţit cu 
adevărat bine aici. 

Ellen fixă cu privirea perdeaua care despărţea odaia lui Isaac 
de camera cea mare. Dacă el o auzise și o înțelesese, nu putea 
decât să îi pară bine. William remarca privirea ei furioasă 
aruncată spre odaia unchiului său și privi trist în farfurie. 

— Mănâncă, William! îl îndemna Jean. Doar vrei să te faci 
mare și puternic, nu? 

— Ai să primești plăcinta doar dacă ai mâncat, nu uita! îl 
completă Rose și îi zâmbi încurajator băiatului. 

— De ce unchiul Isaac nu poate mânca cu noi? întrebă William 
și băgă alene în gură lingura cu ouă și șuncă. 


— Vorbești prostii! i se adresă Ellen fiului ei. Desigur că el 
poate mânca cu noi, dar nu vrea. 

Îmbufnat, cu capul aplecat deasupra farfuriei, acesta rosti 
abia auzit: 

— Nu îmi mai este foame. 

Nu pentru prima dată Ellen observă cât de mult semăna 
acesta cu tatăl lui și înghiţi în sec. În ultima vreme, se gândise 
mai des la Guillaume. Îi era dor de modul lui provocator de a fi, 
de puterea lui, de încrederea lui de nezdruncinat în sine însuși. 
El niciodată nu s-ar fi dat bătut, așa cum făcea Isaac. Involuntar, 
trase adânc aer în piept. Se simţea sfârșita doar cu gândul la 
nunta care va urma. Mai avea la dispoziţie ceva timp din anul de 
doliu, dar ziua respectivă avea sa sosească probabil mai repede 
decât ar fi vrut ea. 

— Mâine mă duc la stareţ și îl întreb despre armele pentru 
noul grup de soldaţi, anunţă brusc Ellen. „Munca este cel mai 
bun mijloc pentru a alunga gândurile negre”, își zise ea și sorbi 
din sucul de mere. Acesta era deja puţin acidulat și ciupea la 
limbă. Murmura încă nostalgica: îmi amintește de cidru! 


A doua zi după-amiază când Ellen se întoarse de la mănăstire, 
era nervoasa. 

— Nu ai primit comenzile? întreba Jean ridicând din 
sprâncene. 

— Ba da! răspunse ea scurt, dar fără a părea deosebit de 
bucuroasă. Vom începe din nou cu niște lănci simple. Conrad, 
starostele breslei, este un înfumurat. Era și el la stareţ și s-a 
pronunţat împotriva noastră, spunând că în această fierărie nu 
lucrează niciun meșter. 

Vocea i se frânse. 

— Dar Isaac... nu ai spus... 

— Normal că am amintit de Isaac. Dar Conrad auzise deja de 
nenorocirea care i s-a întâmplat și știe că el nu va mai putea 
lucra în fierărie. Ei permit funcţionarea fierăriei în continuare 
doar datorită faimei de care se bucura Isaac și bunilor lui 
prieteni din breaslă. Aceasta nedreptate din partea breslei mă 
înfurie! Dacă la Orford ar fi existat așa ceva, am fi putut arenda 
fierăria lui Osmond doar cu aprobarea ei, imaginează-ţi! 

Ellen se plimba neliniștita dintr-un capăt în altul al fierăriei. 

— Dar dacă Isaac are totuși aprobarea breslei, cum poate 


Conrad susţine că nu există meșter în fierărie? 

Jean clatină mirat din cap. 

— Același lucru se întâmplă mereu! Isaac nu mai poate lucra, 
iar eu sunt femeie. Simplu! Conrad știe cum lucrez și știe foarte 
bine că eu ar fi trebuit să fiu demult meșter! 

— Și atunci, cum de ai obţinut comenzile? 

— Starețul s-a interesat cum am realizat comenzile din 
ultimele luni. Călugării erau foarte mulţumiţi și ne-au lăudat 
seriozitatea. Şi stareţul l-a expediat pe Conrad. Mie mi-a spus: 
Dacă în fierăria dumneavoastră nu lucrează un meșter, nu puteţi 
cere aceleași preţuri ca un membru al breslei. Dar, dacă preţul 
este mai avantajos pentru noi, aș fi de acord să vă comand cel 
puţin două sute de lănci. Atunci i-am răspuns că pentru asta 
breasla ne-ar da afară definitiv din rândurile ei. Starețul m-a 
privit pătrunzător și a zis: Lasă asta în grija mea. Am de 
distribuit multe comenzi și trebuie să fac economii acolo unde 
se poate. Breasla va trebui să se supună. Și cu vorbele acestea 
a încheiat discuţia. Trebuie să terminam lăncile înainte de 
Crăciun. 

— Dar Ellen, astea sunt vești grozave! 

Jean o bătu pe umăr. 

— Asta dacă facem abstracţie de faptul că am fost nevoită să 
reduc dureros preţul și că ne-am pus breasla în cap! oftă, apoi 
adăugă: Dacă primeam comandă pentru o singură spadă, am fi 
avut mai puţin de lucru, am fi câștigat mai mult și ne-am fi 
bucurat de o mai mare apreciere. 


Prima sută de lănci era gata după trei săptămâni. 

Călugării au fost surprinși când cei trei au apărut cu 
jumătatea comenzii executate, și pentru a lua acontul 
corespunzător restului comenzii. 

Seara se bucurau toţi de gustoasa ciorbă de fasole gătită de 
Rose. 

— Într-adevăr, aţi lucrat bine! 
acum era din nou mâna ei dreaptă. 

Lui Peter nu îi fusese ușor la început să ajungă pe ultimul loc 
în atelier, dar își reveni repede, hotărât să facă tot ce poate. 

— Înainte de venirea iernii, ar trebui să construim o odaie, voi 
ce ziceţi? i se adresă ea apoi lui Jean și lui Rose. Rupse o bucată 
de pâine și o înmuie în ciorba înainte de a o băga în gură. Nu 


Ar 


îi spuse Ellen lui Jean, care 


veţi putea dormi veșnic în fierărie. 

Rose radia. 

— Dacă Peter mă va ajuta puţin, cu siguranţă că nu voi avea 
nevoie demult timp. Dar trebuie să facem rost de lemn și de lut 
și să aducem suficiente paie de la un ţăran. 

— Dacă vreţi și o fereastră, atunci va trebui să faci și un 
oblon! mai zise Ellen bucurându-se de feţele strălucitoare ale 
celor doi. Deci te ocupi tu de tot? 

Jean confirma. Obrajii îi sclipeau de emotie. 

Ellen scoase punga de piele primita de dimineaţă de la stareţ 
și îi puse în palmă lui Jean câteva monede din argint. 

— la-i, dacă mai ai nevoie, vii la mine. 

— Mulţumesc, Ellen! 

Rose îi luă mâna și i-o strânse. 


Seara, Rose era întinsă alături de Jean în culcușul din paie din 
fierărie și făcea planuri. 

— Nu ne poţi face un pat adevărat? Unul cu saltea și draperii, 
cum au oamenii aleși? Ce mi-ar plăcea! 

Jean dădu din cap și desenă ceva pe podeaua bătătorită din 
lut. 

— Aici se află peretele casei lui Isaac, iar aici construim noi. 
Dacă punem patul acolo, în nișă, va fi ferit de curent din trei 
părţi prin pereţi. Și dacă vrei, o să ai și o draperie în faţa patului. 
Ce zici? 

— Minunat, Jean! Rose radia. Ce-ai zice dacă la anul le vei 
face un pat și lui Ellen și Isaac, cu ocazia nunţii? Ei sunt stăpânii 
casei. Dacă trebuie să se căsătorească, deși nu se iubesc, măcar 
să doarmă ca niște regi, nu crezi? 

Jean râse și îi dădu un bobârnac ușor peste nas. 

— Ai dreptate, ca totdeauna. Este o idee bună. Demult mă 
gândesc cum să-i fac lui Ellen o bucurie. Așa că am să cumpăr 
ceva mai mult lemn. În acest fel obţin și un preţ mai bun, iar 
lemnul pentru patul lui Ellen va fi garantat uscat. Și mai am o 
idee... 

Jean o privi pe soţia lui. Aceasta îi adormise în braţe. Pieptul i 
se ridica și se lăsa în mod regulat. Jean se uită la pântecele ei. El 
nu credea că acolo erau doi copii. Cum ar fi încăput în acel trup 
delicat? Ea îi spusese de atâtea ori să îi pună mâna pe pântece 
când mișca copilul. Dar imediat ce el îl atingea, nu se mai 


întâmpla nimic. „Ca un animal sălbatic, care în caz de pericol 
face pe mortul”, gândi el zâmbind. Brusc, pântecele se mișcă! 
Puse cu gingășie mâna pe el și de data aceasta mișcarea 
continuă. „Voi fi tată”, își zise Jean mândru și fericit, o sărută pe 
obraz pe Rose și adormi mulțumit. 


Jean termină construcţia înainte ca vara să se fi sfârșit și putu 
astfel să ofere micii lui familii un acoperiș deasupra capului. 
Odaia avea o ușă normală, din lemn de stejar, prin care se intra 
din curte. Acum, când soarele era sus, era inundata întreaga zi 
de lumina acestuia, care pătrundea prin fereastra cu oblonul 
deschis și înveșmânta totul într-o lumina minunată. Dar cel mai 
frumos - cel puţin așa credea Rose - era patul din nișa separată 
printr-o draperie. Într-un colţ, alături de mica vatră, se afla un 
leagăn mare. Jean folosise serile călduţe de vară pentru a-l 
construi. Il făcuse suficient de lat, pentru cazul în care urma într- 
adevăr să primească gemeni. 


Deoarece Ellen și ajutoarele ei terminaseră lăncile cu mult 
înainte de termenul convenit, stareţul le mai dăduse de făurit 
câteva spade simple pentru soldaţi. Și aici Ellen trebuise să facă 
reducere de preţ, în schimb, obținuse promisiunea că breasla nu 
va afla despre ele. La spade câștiga mult mai mult decât la 
lănci. Acestea nu se comparau nici pe departe cu Athanor, 
pentru că erau toate la fel, mai puţin costisitoare, dar 
reprezentau o ocazie ideală pentru Jean să exerseze 
confecţionarea de spade și călirea. Astfel de spade simple se 
făceau dintr-un singur sortiment de fier și erau îndoite de mai 
puţine ori. Erau totuși la fel de conştiincios câlite, ca toate 
armele confecționate de Ellen. Spadele nu aveau ornamente de 
niciun fel, mânerul era doar înfășurat cu in, și în comandă nu 
erau prevăzute tecile aferente. Aceste spade pentru soldaţi erau 
furnizate la un loc, într-o simplă ladă din lemn. Deoarece ea și 
Jean puteau în viitor să lucreze independent, Ellen decise să 
doteze fierăria cu o a doua forja și cu încă două nicovale. 

— Trei nicovale? Nu este ceva cam mult? întrebase surprins 
Peter. 

— Nu, dacă tu ești abia calfă! răspunse Ellen cu un zâmbet 
ștrengăresc. Dar poate că apoi vei prefera în altă parte... 

— Nu, nu! Că doar nu sunt cretin! izbucni Peter și roși. Scuze, 


vreau să spun... 

— Bine, bine. 

— Eu sper să primim curând mai multe comenzi de la 
călugări, și pe lângă asta mă voi strădui să devin mai apropiată 
nobililor din împrejurimi. Cine știe, poate că mai târziu luăm și 
un ucenic... 

Isaac nu băgă de seamă nimic din toate astea. Nu se interesa 
nici de fierărie, nici de casă, abia dacă vorbea cu ceilalți și 
petrecea mai tot timpul retras în camera aflată în 
semiobscuritate. Nici măcar copiii nu îl mai băgau în seamă. 


Începutul lui octombrie 1177 


— Jean! Rose își scutură ușor bărbatul. Jean, scoală, te rog! 
strigă ea apoi ceva mai tare. 

Acesta privi în jur somnoros. 

— Ce este? Este vremea să mă trezesc? 

— A început! Adu-o pe Ellenweore și apoi pe moașă, repede! 

Rose inspira adânc și expira aerul gemând. 

Jean sări din pat, trase pantalonii pe el și dădu fuga afară. 

— Ellenweore! Ellenweore! Rose! strigă el bătând cu pumnii în 
ușa lui Ellen. 

Aceasta se ivi într-o clipă în prag. Arăta ca și cum nu dormise 
deloc. 

— Eu am să încălzesc repede apa. Aseară, tocmai am adus o 
găleată cu apă proaspătă. Parcă aș fi bănuit! spuse ea și aţâţă 
focul. Pun imediat cazanul la foc și pe urmă mă duc să văd ce 
face ea. Aleargă după moașă, o rezolvăm noi! 

Ea apucă o făclie, i-o puse în mână lui Jean și îl împinse pe 
acesta pe ușă afară. 

Din cauza bătăilor în ușă se treziseră și fetele, și William. 

— Culcaţi-vă la loc, eu trebuie să mă ocup de Rose, vine 
copilul ei pe lume! zise ea scurt și îi împinse pe copii spre 
culcușurile lor. 

Fetele începură să plângă. 

— O să moară acum și ea, ca mama? întreba speriată Marie. 

Ellen scutură din cap. 

— Rose este voinică. Roagă-te pentru ea și pe urmă întinde-te 
și mai dormi puţin! O sfătui ea rapid înainte de a ieși grăbită 
afară. 

Rose avea deja dureri puternice, dar era curajoasă. 

— Am fost de atâtea ori gravida, și totuși nu am niciun copil, 
spuse ea cu respiraţia tăiată între două crize de dureri. Dacă 
Dumnezeu îmi dăruiește cu adevărat doi copii și dacă ei sunt 
sănătoși, voi ști că m-a iertat. 

Oftă zgomotos. 

— Totul va fi bine! O liniști Ellen, în timp ce chipul lui Rose se 
schimonosea de durere. 

Ellen îi ștergea fruntea transpirată cu un prosop umed. 

Rose se chinui până în zori. Moașa și Ellen rămaseră alături de 
ea, pe când Jean se întinse lângă William. Dar nu putea dormi. 


Prin perete se auzeau gemetele înăbușite ale celei care se 
pregătea de naștere. Jean se ruga cu ardoare, până când în cele 
din urmă auzi ţipetele. După puţin timp, cineva deschise ușa. 

Ai devenit tată, Jean! Ellen radia de bucurie când el se repezi 
la ea. Hai cu mine să îţi vezi fiii! 

Il apucă de mânecă și îl trase după ea. 

Și Rose, cum se simte Rose? întrebă el îngrijorat. 

— Se simte bine, nicio grija! 

Rose era în pat și părea cea mai fericita femeie din lume - 
este drept, cam epuizata, dar conștientă și mândra nevoie mare 
de cei doi copii. 

Moașa deja îi înfășase strâns pe cei doi fii, așa că aceștia 
păreau niște larve de gândaci. 

— Priviţi-l bine pe acest bărbat. El este tatăl vostru, îl veţi 
respecta și veţi asculta de el, aţi auzit? le zise ea cu oarecare 
severitate celor două pacheţele. 

Apoi luă unul din ele și i-l puse în braţe lui Rose, iar pe celălalt 
i-l dădu lui Jean. 

Acesta îl luă pe micuţ și îl privi atent. Capul copilului era mai 
mic decât palma lui. 

— Ce mult pâr are! se miră Jean și îi mângâie cu degetul 
arătător pumnul micuţului. 

Apoi se duse la Rose, se așeză pe marginea patului și îi arătă 
copilul. 

— Privește cât de mic este! șopti el. 

— Este exact ca fratele lui, răspunse Rose și îi întinse și al 
doilea copil. 

— Şi seamănă leit unul cu altul! se miră din nou Jean. 

— Doar sunt gemeni! Explică moașa râzând. Se întâmpla 
deseori și poate că vor și rămâne așa. 

— Sunt atât de mici și de gingași! Murmura Rose îngrijorata. 
William era mult mai voinic. Să nu fie prea firavi! Rose se uită la 
moașă, căutând ajutorul acesteia. Te rog să îi botezi chiar 
astăzi, eu am mai pierdut un copil nebotezat! 

— Nu îmi fac nicio grijă în ce-i privește pe băieţei; cu 
siguranţă vor crește mari și voinici. Întotdeauna gemenii sunt 
mai mici, iar cei doi mi se par sănătoși, afirmă moașa. Vreau 
totuși să-i botez, ca să fie spălați de păcate. V-aţi gândit deja la 
numele lor? 

Rose și Jean se priviră întrebător. 


— Pe tatăl tău cum îl chema? întrebă Rose. 

Jean se încruntă scurt. 

— Raymond. 

Pronunţa numele franţuzește, și Rose îl repetă. 

— Frumos nume Raymond, nu crezi? spuse ea și îl sărută pe 
nas pe copilul din braţele ei. 

Băiatul deschise gura puţin și scoase un sunet ca mieunatul 
unui pisoiaș. 

— Se pare că lui îi place! zise Rose și râse emoţionată. 

— Şi tatăl tău? 

Lui Jean îi plăcu ideea de a-i boteza pe băieţi cu numele 
bunicilor. 

— El a murit când eu eram încă mică. Mama a amintit o 
singura dată de el, dar numele nu i l-a pronunţat. 

Jean ridică din umeri în semn de regret și o mângâie pe obraji 
pe Rose. 

— Dar eu aș ști totuși un nume, spuse Rose. 

Jean ascultă cu atenţie. 

— Ce ar fi să îi spunem Alan? Așa i se spunea lui Ellen ca 
băiat. 

Jean zâmbi și își privi fiul. 

— Alan? 

Băieţelul căscă și toţi râseră. 

Ellenweore, care auzise tot, înghiţi în sec. | se puse un nod în 
gât și ochii i se umplură de lacrimi. 

— Bine, acum voi boteza copiii, spuse moașa. Ca gemeni 
arata voinicei, dar nu poţi să știi niciodată ce se va întâmpla, și 
nu trebuie să le punem sufleţelele în pericol. Ea scoase un 
crucifix și un rozariu, scoase niște apă sfinţită dintr-o sticluţă pe 
care o purta la ea și îl stropi cu ea pe primul copilaș. Făptură a 
Domnului, astfel te botez în numele Tatălui, al Fiului și al 
Sfântului Duh cu numele de Raymond. Îi fu cam greu să 
pronunţe sunetul nazal din coada numelui franțuzesc, apoi 
propuse: Ar trebui să îl strigaţi Ray. 

După ce și cel de-al doilea copilaș a fost botezat, ea îi ceru lui 
Jean ca săptămâna viitoare să se ducă la biserică cu copiii și cu 
nașii, pentru a desăvârși botezul cu ungerea de către preot. 


După ce Rose îi alăptă pe gemeni și aceștia adormiră, moașa 
îi puse pe amândoi în leagăn. Cu vorbe politicoase, dar și ferme 


aceasta îi scoase din cameră pe Jean și pe Ellen și îi ceru tinerei 
mame să se odihnească și ea puţin. 

Imediat ce Rose închise ochii, moașa ieși și ea închizând încet 
ușa în urma ei. În casa alăturată, primi de la Jean contravaloarea 
muncii ei care, având în vedere dubla bucurie, era și ea dublă. 
Rosti o rugăciune pentru familie, mai dădu câteva scurte 
indicații și plecă. 


Când Eve sosi dimineaţă la fierărie și auzi noutatea, se duse 
în grabă la Rose. 

— Nu îţi face griji, am să mă ocup eu de tot, până te vei 
reface, îi promise acesteia. 

— Mă bucur că tu cunoști atât de bine casa, răspunse Rose 
vlăguita. 

Tensiunile iscate uneori în ultimele luni între cele două femei 
erau de domeniul trecutului. 

— Nu am fost întotdeauna amabilă cu tine, îmi pare rău, 
spuse încet Eve. Imi era teamă că te vei debarasa de mine când 
se va naște copilul. 

— Și după cum vezi, acum avem de două ori mai mult de 
lucru! răspunse Rose. Dar nu m-aș fi debarasat de tine nici dacă 
era vorba de un singur copil. 

Eve radia de bucurie. 

— Isaac știe deja că în casă sunt doi băieţi noi? 

Rose inspiră sonor. 

— Cu siguranţă că a aflat, dar eu nu cred că îl interesează în 
mod deosebit. Până la moartea soţiei sale nu și-a dorit nimic mai 
mult decât un fiu. Jean îi va oferi prilejul de a se bucura pentru 
el de doi deodată. 

— Da, am să văd asta când am să-i duc mâncarea. Eve ridică 
din sprâncene și adăugă: Tocmai de aceea se va ascunde în 
odaia lui, dar îi va trece cândva durerea. 

Rose vru să o aprobe, dar o apucă apoi căscatul. 

— Oh, iartă-mă! Tu trebuie să fii obosita, te las să dormi și 
revin. 

— Mulţumesc, Eve, spuse Rose și în clipa următoare adormi. 

Eve avusese dreptate: după nașterea gemenilor, Isaac deveni 
și mai retras. Dacă până atunci mai stătea uneori după-amiaza 
în bucătărie, acum evita orice loc în care i-ar fi putut întâlni pe 
copii. Se retrăgea în pădure, în odaie ori pe pajiștea de pe dealul 


din spatele casei. 


Martie 1178 


Într-o zi, Jean îl descoperi pe micul William într-un tufiș, 
singur. Pe obrajii lui pistruiaţi curgeau lacrimi grele. 

— Ei, Will! Ce-i asta? Un băiat nu plânge! îl mustra el duios și, 
pentru o clipă, se gândi la tatăl lui. Parcă auzise glasul acestuia. 

— Știu, dar nu pot să mă abţin! răspunse nefericit William și 
își trase nasul. 

— Ce s-a întâmplat? 

Jean se așeză lângă el și începu să se joace cu un băț în nisip. 

— Este din pricina unchiului Isaac! 

Lui William îi curgea nasul. Îl trase cu zgomot o dată cu un 
oftat. 

— Da? 

— Cred că nu mă mai poate suferi! 

William îl privi trist pe Jean și se șterse pe faţă cu mâneca. 

— Dar este o prostie, William! Cum de ţi-a venit o asemenea 
idee? 

Jean îl privi plin de compătimire pe băieţel. 

— De când suntem aici, nu a râs niciodată cu mine și nu m-a 
mai luat pe genunchi. Și nici nu vorbește cu mine! lar când mă 
duc la el, mă izgonește. 

Jean luă copilul în braţe și îl mângâie. 

— El nu mai râde pentru că este furios, îi explică acesta. 

— Furios? 

William îl privi cu ochii mari. 

Jean dădu din cap. 

— Da, William, dar nu este furios din cauza ta. 

— Atunci, pe cine este înfuriat? 

— Poate pe Dumnezeu. 

Jean ridică din sprâncene. 

— Dar nu are voie să fie mânios pe Dumnezeu! 

— Ştiu, Will, și Isaac știe și el. 

— Dar de ce este așa de înfuriat pe Dumnezeu? 

— Pentru că alţi bărbaţi au parte de băieţi. 

— Așa ca tine! 

William radia și Jean îl aprobă. 

— Și pentru că Dumnezeu i-a luat-o pe Mildred, și pe 
deasupra i-a luat și braţul. 

— Dumnezeu i l-a tăiat? 


— Nu, William. Asta a făcut-o un felcer. 

— Păi atunci, trebuie să fie mâniat pe felcer. 

Jean trase adânc aer în piept. Era destul de greu să îi explice 
așa ceva unui copil de cinci ani. 

— Ori pe mama ta, pentru că i-a ţinut braţul când i l-a tăiat 
felcer cu ferăstrăul! se auzi glasul lui Isaac, care apăruse ca din 
neant în spatele lor. 

William îl privea înspăimântat. 

— Minţi, nu a făcut ea asta! striga micuțul, sări în picioare și o 
luă la fuga. 

— Isaac! îl dojeni Jean pe fierar. 

— Ce este? 

Isaac îl privi provocator. 

— Era necesar? Băiatul te stimează și te iubește. 

— lar maică-sa a avut grijă ca eu să devin un schilod! 

— Ştii bine că nu a avut de ales. Sau poate susţii ca 
intenţionat te-a schilodit? 

Acum Jean îl privea provocator pe Isaac. 

— A vrut poate fierăria... 

Vocea lui Isaac tremura. 

— Ea avea deja o fierărie! 

Mă urăște pentru că am spus că femeile nu au ce căuta într-o 
fierărie! 

— Eşti un prost, Isaac! 

Isaac ofta. 

Băiatul însuși este un schilod; știi cât de important ar i... 

Jean nu putu să termine fraza, pentru că interveni fierarul. 

Mie îmi poţi spune schilod, dar nu și lui! urla fura s Isaac, apoi 
se prăbuși parcă în sine. El își va croi drumul lui în viață! 

Cu siguranţă, și are un exemplu bun în tine! Doar vezi ca deja 
începe sa se izoleze. Exact ca tine! 

Jean îl provoca intenţionat pe Isaac. 

Isaac se plantă furios în faţa interlocutorului și trase adânc 
aer în piept. 

Jean continua să îl privească provocator. Crezu o clipă că 
Isaac îl va lovi în faţă cu pumnul sănătos. Chiar sperase asta, 
dar nu se întâmplă nimic. 

— Băiatul nu a avut niciodată un tată, i-ai fi putut fi tu tată! îi 
reproșă Jean și îl privi dezamăgit pe Isaac. Dar ar fi meritat ceva 
mai bun decât tine, și Ellen de asemenea. 


Fără a se mai uita la Isaac, Jean se întoarse în fierărie. 
Isaac mormăi o înjurătură și se duse și el în casă. 


Într-o zi de aprilie, în care se succedau ploaia, ninsoarea de 
scurtă durată și strălucirea soarelui, Isaac o pândi pe Ellen până 
când aceasta rămase singură în bucătărie. 

— Trebuie să stăm de vorbă! spuse el și se așeză pe bancă în 
faţa acesteia. 

Tinea mâna sănătoasă pe masă, în timp ce ciotul celuilalt braţ 
atârna liber. 

Ellen îl privi întrebătoare. Era prima dată de la moartea lui 
Mildred când acesta îi vorbea. 

Isaac își drese glasul și cu mâna sănătoasă șterse nervos 
masa. 

— Ce vrei? îl întreba nerăbdătoare Ellen. 

— Este vorba despre nuntă. 

— Te-ai răzgândit? 

Ellen prefera să nu îl privească. 

— Bineînţeles că nu! Isaac era evident nervos. Chiar dacă nu 
mi-aș fi dorit altceva mai mult decât să îmi găsesc în sfârșit 
liniștea! După o scurtă pauză, adăugă: Dar am jurat amândoi. 

— Nu am uitat asta, răspunse Ellen, strâmbând din nas. Isaac 
se mai spăla doar rar după moartea lui Mildred și nu se mai 
râdea aproape deloc. Înainte de nuntă, va trebui să faci o baie, 
puţi! 

Ellen se așteptase la un acces de furie, dar Isaac clatină doar 
din cap. 

— Anul de doliu s-a încheiat, îi reaminti el. 

— Atunci ar trebui să ne ţinem curând făgăduiala, am să 
vorbesc cu preotul. Ellen se ridică în picioare. Asta este tot? 

Isaac confirmă fără a o mai privi și rămase inert până când 
Ellen ieși din bucătărie. După care lovi cu pumnul în masă, de 
săriră în sus cănile din lut. Se ridică brusc în picioare, ieși și se 
afundă în pădure cu toate că ploua, de unde reveni ud leoarcă 
abia după căderea întunericului. Fără a mai mânca ceva, se 
retrase în odaia lui. 


Cei doi se căsătoriră după doar o luna, într-o zi de mai 
întunecată și ploioasă. La întoarcerea de la biserica, Rose o lua 
de braț pe Ellen. Jean, Peter și Eve le urmau împreuna cu copiii. 


În urma tuturor, la mare distanţa, venea Isaac singur. Deși Ellen 
purta o rochie nouă din in și o coroniţa de flori albe pe cap, nu 
arăta ca o mireasa fericită. Rose o trase pe prietena ei în casă, 
în odaia pe care aceasta trebuia de-acum înainte să o împartă 
cu Isaac. Jean înlocuise perdeaua despărţitoare cu o ușă. In 
mijlocul micii încăperi, se afla cu capătul lipit de perete patul din 
lemn de stejar făcut de Jean pentru ei. In cele patru colţuri ale 
lui, picioarele-stâlp se ridicau până aproape de tavan susținând 
deasupra un acoperământ și pe de lături draperii din pânză de 
in de un albastru-deschis. 

Pe Ellen o podidiră lacrimile când se gândi că din aceasta zi 
era nevoită să împartă acest pat cu Isaac. Contrar așteptărilor și 
fără alte insistențe, mirele se bărbierise, se îmbăiase și se 
îmbrăcase cu hainele noi date de Ellen, dar asta nu diminua cu 
nimic teama ei de a-și petrece restul vieţii ca soţie a lui. 

Când Rose îi văzu ochii înlăcrimaţi, nu mai știu ce să facă. 

— Ah, Ellen, totul va fi bine, este nevoie doar de timp! 

Rose o mângâie pe Ellen pe obraji, încercând să o mai 
consoleze pe nefericita mireasă. 

— Îmi este frică de noapte! îi mărturisi Ellen cu glasul frânt. 

Rose clătină din cap cu înţelegere și îi aranja celeilalte o bucla 
rebelă care căzuse pe faţă. 

La ospăţul de după nuntă, la care fuseseră invitați mai mulţi 
oameni, s-a băut și s-a râs mult. Doar Ellen și Isaac stăteau 
ţepeni la masă, și nu vorbeau. Cu cât petrecerea se întindea, 
invitaţii se chercheleau mai vârtos și deveneau mai veseli. Când 
Ellen nu mai suporta să îi vadă pe ceilalţi sărbătorind nunta ei, 
se ridică. Isaac procedă la fel, conform obiceiului. Invitaţii râseră 
și chiuiră, făcură remarci deșănţate și ridicară cănile pentru 
tânăra pereche. Plecarea spre odaia conjugală însemnă 
încheierea petrecerii. 

— Cum aţi făcut chestia asta cu patul? întrebă uimit Isaac 
când rămaseră singuri în odaie. 

— Asta m-am întrebat și eu. Cine știe ce mai fac ăștia pe la 
spatele meu! răspunse Ellen și încercă un zâmbet timid. 

Își dădea seama că Isaac se simţea la fel de prost ca ea. Se 
retrase în colţul cel mai întunecat al odăii, unde lumina slabă a 
zilei nu ajungea, își scoase rochia și se strecură în cămașă sub 
pătură. 

Isaac ședea pe cealaltă margine a patului. 


— Nu voi cere niciun fel de drepturi conjugale, spuse el obosit, 
se descălță, se dezbrăcă de hainele prăfuite și se strecură, de 
asemenea, sub pătură în cămașă. 

Stinse opaițul și se întoarse cu spatele la Ellen. 

Ea rămase încă multă vreme trează alături de el și, în 
dimineaţa următoare, se trezi mai târziu decât de obicei. 
Soarele deja răsărise. Locul lui Isaac în pat era gol. 

— Ai dormit bine? întrebă îngrijorată Rose când în sfârșit Ellen 
își făcu apariţia în camera mare. 

Ellen dădu afirmativ din cap vizibil ușurată. 

Rose îi zâmbi. 

— Jean și Peter îți transmit că astăzi nu ai acces în atelier. 
Trebuie să te odihnești și te vei apuca de muncă abia mâine. 

Ellen era orbită de lumina soarelui ce pătrundea prin ușa 
deschisă și trase adânc aer în piept. 

— Atât de mult timp! Ce să fac cu atât timp? Apucă o plăcintă 
cu carne rămasă din seara precedentă și mușcă înfometată din 
ea. Astăzi, este o zi frumoasă, cred că voi face o mică plimbare, 
demult timp nu am mai ieșit, spuse ea cu gura plină. 

— Te-aș însoţi cu plăcere, ca pe vremuri, îţi mai amintești? 
Dar astăzi Eve nu vine și din cauza copiilor nu am cum. 

La picioarele lui Rose, gemenii se jucau cu bucăţile de lemn 
rămase de la construcţia patului. 

— Nu-i nimic, nu mă deranjează să rămân puţin singură. 

Ellen se hotărî să se ducă pe pajiștea cea mare de la 
marginea pădurii, să se întindă în iarbă și să privească cerul, 
cum făcea când era copil, împreună cu Simon. De o veșnicie nu 
mai avusese timp să trândăvească. Gândurile ei zburară spre 
trecut. li reapărură în fața ochilor chipurile lui Claire, Jocelyn și 
Guillaume. Se simţi pătrunsă de o căldură provocată nu doar de 
razele soarelui. Fu smulsa brusc din reveria ei de un țipăt. Sări 
în picioare și privi în jur. Fiul ei fugea pe pajiște. Il urma cu pași 
mari Isaac, până când acesta îl prinse pe copil. William ţipă încă 
o dată. Ellen alergă cât putu de repede și îi ajunse curând. 

— Ești râu! îl auzi pe William strigând și îl văzu pe acesta 
lovindu-l cu pumnii lui mici pe Isaac. 

— Ce se petrece aici? Se înfurie Ellen. William, vino aici! 

Copilul se refugie în poalele rochiei mamei lui. Era o ocazie de 
care avea parte rar și de aceea profita de ea. 

— M-am tăiat rău la deget! se vaită el și întinse mânuţa. 


— De unde ai cuțitul? întrebă Ellen suspicioasă, după ce se 
convinse că rana nu era periculoasă. 

— Mi l-a dăruit Isaac, răspunse abia auzit William și îi arătă 
cuțitul mic, dar foarte ascuţit. 

Ellen îl privi șocata pe Isaac. 

— Eşti nebun? Nu poţi lăsa un copil de cinci ani să se joace de 
unul singur cu un cuţit! 

— Nu s-a jucat cu el de unul singur, ci a învăţat să sculpteze 
sub supravegherea mea. Și, în afară de asta, nu și-a retezat 
degetul! răspunse răstit Isaac. 

— Şi mie mi-a spus asta, și apoi a râs de mine pentru că 
plângeam. De aceea am fugit. 

— Ai râs de el? Ellen simţea că o cuprindea furia, fără ca ea să 
se poată împotrivi, și ţipă la Isaac: Tocmai tu? Toată ziua stai și 
îți plângi de milă! 

Isaac ridică mâneca și întinse către ea ciotul braţului. 

— Da, am râs de el. Pentru o mică tăietură la deget un băiat 
nu plânge. Dar eu am dimpotrivă toate motivele să cârtesc în 
faţa sorții. Dacă tu nu ai fi lăsat să mi se amputeze mâna... 

Vena de la gâtul lui Isaac se umflase și arăta ca un vierme 
uriaș care pulsa. 

— „atunci, acum ai fi fost mort și ţi-ai fi găsit liniștea pe care 
ţi-o dorești atâta! urlă și Ellen răspunzându-i. Da, regret demult 
că ţi-am salvat viaţa. Am făcut totul doar pentru Mildred. Mă 
temeam că nu va supravieţui morţii tale. Dacă aș fi știut că ea 
va muri oricum, te-aș fi lăsat în voia sorții. Ai fi putrezit! Ellen 
izbucni în râs și continuă: Acum îmi este clar cât de mult ţi s-ar fi 
cuvenit asta, trântorule! Mi-aș fi dorit să fi rămas în Normandia 
și să nu fi fost prezentă la moartea lui Mildred. Cum de am putut 
să jur că mă voi căsători cu tine? Ești un egoist, un barbar și un 
nerecunoscător! 

— Nerecunoscător? repetă Isaac. Să îţi fiu recunoscător că mi- 
ai ţinut braţul când chirurgul mi l-a tăiat cu ferăstrăul? Niciodată 
nu te voi ierta pentru asta! 

— Am urât ce am făcut, Isaac, și acum te urăsc pe tine! În 
fiecare noapte mă urmărește senzaţia de leșin din momentele în 
care ferăstrăul mușca din osul tău. Încă mai simt în nări 
duhoarea cărnii putrede! Ești prost și fudul, Isaac! Băiatul nu 
poate să înveţe nimic de la tine! Ellen se întoarse către William: 
Hai să mergem, tanti Rose te va pansa, zise ea mai 


înţelegătoare decât ar fi fost în mod obișnuit. 

Luă copilul de mână și reveni cu el acasă. 

Isaac tuna și fulgera de se auzea de departe. 

— El nu este mereu așa, spuse William încet după un timp și 
ridică privirea către mama lui. 

— Nu mai vreau să aud nimic despre asta! răspunse Ellen și îl 
împinse pe băiat în casă. 


La câteva zile după acest incident, William se strecură până la 
colina unde stătea și medita Isaac. 

— Ce cauţi aici? îl întrebă iritat Isaac. 

— Nimic, doar să stau puţin cu tine, răspunse William și se 
așeză lângă el. 

— Maică-ta nu o să privească asta cu ochi buni, bombăni 
Isaac. 

— Nu o să bage de seamă, este în fierărie. 

O vreme, stătură fără a mai scoate o vorbă. William culese 
trei fire de iarbă și le împleti. 

— Acum îţi este frică să mai cioplești în lemn? îl întrebă Isaac 
într-o doară. 

William dădu din cap. 

— Nu trebuie. Acum știi cât poate fi de periculos. Trebuie să 
cunoşti cuțitul și puterea lui de a tăia, pentru a-l respecta și a-l 
ține corect. Niciodată nu faci de două ori aceeași greșeală. 

— Unchiule Isaac? 

William îl privea cu ochi mari. 


— Hm...? 
— Te pot întreba ceva? 
— Hm...! 


— Ce s-a întâmplat cu mâna ta? De ce a trebuit să fie tăiată? 

Isaac simţi cum i se urcă sângele în cap și trase aer în piept. A 
durat mult până când a reușit să spună ceva, dar William avea 
răbdare. 

— Peter a lăsat un clește lângă forjă. Era fierbinte, dar asta nu 
se putea vedea. L-am luat cu mâna și m-am ars. 

— Atunci, de ce ești mâniat pe Dumnezeu și pe mama, și nu 
pe Peter? 

William îl privea întrebător. 

— Cleștele stătea prea aproape de forjă. Ar fi trebuit să știu că 
este fierbinte. Și, pe lângă asta, am continuat să muncesc în loc 


să îmi îngrijesc mâna. Aveam mult de lucru și aveam și nevoie 
de bani. 

Vocea lui Isaac era tot răgușită, dar tonul nu mai era aspru. 

— Eu voi fi o dată ca tine, unchiule Isaac! spuse încet William. 
Am eu ambele mâini, dar uită-te la picioarele mele, și eu sunt un 
schilod! 

William vorbise cu atâta seriozitate, că pe Isaac îl trecură 
fiorii.. 

— ţi interzic să mai spui așa ceva! Tu nu ești un schilod și 
chestia asta cu piciorul... Isaac se opri din vorbit și privi piciorul 
băiatului. Dă-mi pantoful! 

William se descălță de saboţii din lemn. 

— Pe care? 

Isaac apucă sabotul din piciorul strâmb și îl privi cu atenţie. 
Apoi ridică piciorul băiatului și îl examină și pe acesta. 

— Deja s-a mai îndreptat puţin, cred. Poate că într-adevăr 
ajută! 

Isaac părea mulţumit. 

— Jean zice că trebuie să port mereu saboţii. Dar din cauza lor 
mă dor picioarele. Mă descalț deseori și merg cu picioarele 
goale când nu mă vede, mărturisi William. 

— Oh, dar asta mă întristează foarte tare! 

Isaac îl privi pe băiat și clătină din cap. 

— De ce? întrebă curios William. 

Atât timp își dorise atenţia unchiului său și deodată beneficia 
de ea din plin! 

— Desigur că tu nu îţi mai amintești, dar Jean și cu mine ţi-am 
făcut primii pantofi destinaţi a-ţi îndrepta piciorul pe măsură ce 
crești, îi explică Isaac. 

— Dar nu are nicio importanţă cum îmi crește piciorul. Oricum 
asta spune mama. 

— Eu cred că mama ta nu are dreptate. 

— Nu este de mirare că spui asta. Tu nu o poți suferi! 

William cobori trist privirea în pământ. 

— Nu este vorba de asta. 

Isaac îi masase tot timpul piciorul băiatului cu mâna 
sănătoasă, până când piciorul luase o nuanţă roz și se încălzise. 
Sabotul din lemn îi produsese bășici și bătături, dar atingerea 
mâinii lui Isaac îi făcuse lotuși bine. 

— Unchiule Isaac? 


— Ce este, fiule? 

— Mie nu îmi place fierăritul! 

Micuţul îl privea pe unchi de parcă i-ar fi încredinţat o taină 
teribilă. 

— Cum așa? 

— Mama spune că eu voi deveni cândva fierar și că fierarii nu 
au nevoie de picioare sănătoase. Unchiule Isaac, cine este 
Wieland? 

Fierarul zâmbi la auzul legăturii făcute de copil. Pentru prima 
oară, după mult timp, simţi o căldură plăcută în sufletul său. li 
ciufuli părul lui William. 

— Vrei să auzi povestea lui Wieland, fierarul? 

William confirmă entuziasmat. Nu își putea imagina ceva mai 
frumos decât să i se spună o poveste. 

— Dar este o poveste lungă, îl avertiză Isaac. 

— Nu are importanţă! 

— Bine. Isaac își drese glasul și începu: Demult, într-un loc 
îndepărtat, trăia o dată un uriaș pașnic. Pe fiul său, Wieland, l-a 
dat la cel mai cunoscut fierar din ţara hunilor, Mimir, ca să 
înveţe cum se fac armele. După trei ani, Wieland s-a întors 
acasă și, pentru a deveni cel mai vestit fierar dintre toți fierarii, 
tatăl l-a dus pe fiu la doi pitici, care nu erau doar făurari de 
arme, ci și meșteri aurari și argintari. Băiatul a învăţat repede și 
piticii nu voiau să îl lase să plece, așa că i-au promis uriașului să 
îi restituie aurul dacă le mai lăsa fiul un an. Dar, dacă nu își lua 
fiul exact în ziua convenită, atunci ei aveau dreptul să îl omoare 
pe tânăr. Uriașul a ascuns o spadă și i-a poruncit fiului său să îi 
omoare cu ea pe pitici, dacă el nu va veni la timp pentru a-l lua. 
Wieland a rămas la pitici. Era ascultător și harnic, dar ei îl 
pizmuiau pentru talentul lui și se bucurau că era la dispoziţia lor. 
Uriașul plecase prea devreme la drum ca să își ia înapoi fiul și 
muntele era încă închis atunci când a ajuns el acolo. S-a întins în 
iarbă ca să doarmă și o stâncă s-a desprins din munte și l-a ucis. 

William abia mai respira de spaima. 

— Când în ziua convenită pentru plecare Wieland l-a găsit 
mort pe tatăl lui, a scos spada și i-a omorât pe pitici. După care 
a plecat și a ajuns la regele Nidung, care l-a luat la curtea lui. 
Wieland avea ca sarcină doar să se ocupe de trei cuțite de la 
masa regelui, dar într-o zi, pe când le spăla, unul dintre ele i-a 
căzut în mare, unde a dispărut pentru totdeauna! Amilias, unicul 


fierar de la curtea regelui, nu era în atelier, așa că Wieland a 
trecut la nicovală și a făcut un cuţit identic cu cel pierdut. 

— Asta învățase de la Mimir și de la pitici! zise William și bătu 
entuziasmat din palme. 

Isaac nu întrerupse șirul povestirii și continuă: 

— Când regele a tăiat la masă o pâine cu cuțitul, acesta s-a 
înfipt adânc în masă, atât de ascuţit era. Nidung nu mai avusese 
niciodată un asemenea cuţit și n-a crezut că fusese făcut de 
Amilias. Şi l-a ameninţat pe Wieland până când acesta a 
recunoscut că îl făcuse el însuși. Dar Amilias era pizmaș și i-a 
propus regelui o întrecere. Wieland trebuia să făurească o 
spadă, iar el, Amilias, un coif și o armură. Învingătorul trebuia 
să-i taie capul învinsului. Regele a fost de acord și a pus să se 
construiască o a doua fierărie, în care Wieland să își făurească 
spada. După șapte zile, Wieland făurise o spadă ascuţită, dar a 
luat o pila și pilitura de spadă a amestecat-o cu făină. Amestecul 
l-a dat gâștelor ca hrană. Apoi a topit găinaţul acestora, a 
separat fierul de murdărie și din el a făurit o spadă mai mică. l-a 
verificat tăișul și a pilit-o și pe aceasta. Cea de-a treia spadă 
obținută astfel era cea mai bună. Wieland a denumit-o Mimung 
și în secret a mai făurit o spadă care semăna perfect cu 
Mimung. În ziua în care trebuia să aibă loc întrecerea, Amilias a 
ieșit în piaţă în armura sa fin lustruită, fiind admirat de toată 
lumea. S-a așezat pe un scaun și a așteptat. Wieland și-a adus 
spada și a pus-o cu tăișul pe coiful lui Amilias. Spada era atât de 
ascuțită încât a tăiat coiful ca pe o bucată de seu. Amilias nici 
nu a simţit și l-a îndemnat pe Wieland să îl lovească cu toată 
puterea. Dar Wieland a apăsat doar spada, până când aceasta, 
trecând prin coif și prin cămașa din zale a pătruns până la 
catarama cingătorii. Când a încercat să se ridice, Amilias s-a 
desfăcut în două și a murit. Nidung a vrut să aibă pe loc spada 
lui Wieland. Acesta l-a rugat să aibă o clipă răbdare, pentru a-i 
aduce și teaca, și cingătoarea. In fierărie, l-a ascuns pe Mimung 
sub forja, a luat cea de-a doua spadă și i-a adus-o regelui. Din 
acea zi, Wieland a făurit arme și podoabe pentru rege și a fost 
cinstit cu prisosință. 

William sări în picioare. 

— Nu îmi place povestea! Nu o înţeleg! strigă el. Ea spunea că 
Wieland nu putea merge, și asta nu este adevărat! 

— Ai răbdare, fecior! Isaac râse și îl pofti pe băiat să se așeze. 


Povestea lui Wieland continuă, dar eu am să ţi-o prezint mai pe 
scurt. Deoarece Wieland îl înșelase pe rege, el a fugit și s-a 
retras în pădure. Dar când regelui Nidung i-a ajuns la ureche că 
Wieland s-ar afla de unul singur într-o fierărie din pădure și că ar 
poseda mult aur, s-a dus calare cu oamenii lui acolo, și i-a furat 
fierarului aurul și spada Mimung. Pe Wieland l-a luat prizonier și 
a pus să fie dus pe o insulă pe care amenajase o fierărie. 
Wieland a vrut să se răzbune pentru rușinea făcută de rege și în 
secret a pregătit o mâncare fermecată de dragoste pentru fiica 
regelui. Dar viclenia lui a fost data în vileag și regele l-a 
pedepsit din nou. 

Vocea lui Isaac răgușise de atâta povestit, așa că acesta bău 
o gură bună din burduful cu apă, pe care i-l întinse și băiatului. 

William refuză și întrebă de acţiunea poveștii: 

— Şi pe urmă ce s-a întâmplat? 

— Regele a pus să i se taie lui Wieland tendoanele de la 
labele picioarelor și de la călcâie și l-a adus înapoi în fierăria lui. 
Vocea lui Isaac trăda tulburare când acesta reîncepu să 
povestească: A rămas acolo mult timp, cu mari dureri. A durat 
luni de zile până când rănile i s-au vindecat, dar nu mai putea să 
meargă. Isaac oftă scurt și continuă: într-o zi, Nidung l-a chemat 
la el, i-a dat două cârje și i-a promis mare bogăţie dacă va lucra 
iarăși pentru el. Wieland s-a arătat bucuros, dar, după ce regele 
a plecat, a jurat să se răzbune. 

William abia mai respira. 

— Crezi că s-a răzbunat? întrebă el încet. 

Isaac ridica privirea spre soare și clipi des. 

— Eu chiar știu ce a făcut. Dacă vrei, îţi povestesc mâine cum 
a procedat. Dar acum este mai bine să mergem acasă, altfel 
maică-ta ne taie capetele. 

Îi zâmbi băiatului și îl mai mângâie o dată pe cap. 

— Tu ai avut noroc, zise brusc William. 

— Poftim? 

Isaac se încruntă. 

— Ţie ţi-a rămas o mână sănătoasă și aproape tot braţul 
celălalt. 

— Noroc numești tu asta? Eu aș fi preferat să renunţ la 
tendoanele de la picioare în loc de mână! explodă Isaac. 

William nu îl ascultă. 

— Wieland este un erou, el nu a renunţat. El a reînceput să 


lucreze în fierărie. Era ceea ce știa el cel mai bine să facă, 
trebuia să facă asta, altfel nu ar mai fi fost fericit! Cu siguranţă 
că el ar fi continuat și cu o singura mână. 

Ochii lui William străluceau. Dacă ar fi bănuit cât îl dureau 
vorbele lui pe Isaac, nu le-ar fi rostit niciodată, pentru că îl iubea 
pe acel bărbat trist ca pe un tată și nimic nu își dorea mai mult 
decât să îl vadă iarăși vesel. 


— Isaac mi-a povestit despre Wieland! anunţă emoţionat la 
masă William, mușcă din pâine și o mesteca fără niciun chef. 

— Ce este, nu ești flămând? 

Rose ridică întrebător din sprâncene. 

— Ba da, dar mi se clatină un dinte, vorbi peltic William. 

Rose îl apucă de bărbie, îi ridică puţin capul și zâmbi. 

— Arată-mi! 

— Uite! 

William împinse cu limba un incisiv până când acesta se înroși 
din cauza sângelui. 

— Da, va cădea curând, stabili Rose râzând. 

— Eu deja am o mulţime de dinţi noi! Se băgă în vorbă Marie, 
căscă gura și băgă arătătorul adânc în ea. Uite, vezi? 

Isaac o mângâie duios pe obraz pe fiica lui. 

— Povestea lui Wieland, minunat! Ellen zâmbi. Aproape 
fiecare copil din Anglia o cunoaște. Cu siguranţă că de aceea 
mulţi oameni ne respectă pe noi, fierarii, pentru că ei cred că 
sunt în joc forţe ale întunericului, când noi facem călirea 
noaptea. Ei cred ca piticii și elfii ne dau puteri asupra fierului. 
Multe vânzătoare de ierburi susțin chiar că apa din vasele în 
care facem călirea are efecte vindecătoare. Ellen ridica din 
umeri și continuă: Mi-a plăcut când Donovan ne povestea istoria 
asta în serile lungi de iarnă. Când era frig, stăteam cu toţii în 
jurul focului. Donovan îmbogăţea de fiecare dată povestea și o 
relata cu atâta talent! Pe atunci, la Tancarville, îmi doream să 
pot face fierărie ca Wieland și de mai multe ori am visat ca un 
pitic mă acceptase ca ucenic. l-am povestit asta lui Donovan și 
el se prefăcea supărat. Spunea: Eu sunt mic, dar nu sunt un 
pitic. Apoi râdea de mine, pentru că de rușine eu mai că nu 
intram în pământ. 

Obrajii lui Ellenweore se îmbujorară. Buclele ei rebele îi ieșeau 
de sub basma și dansau în jurul chipului ei când râdea. 


Isaac simţea în stomac o sfârșeală când ochii ei verzi sclipeau 
în lumina focului și făcea eforturi ca să respire. Se ridică de la 
masă și scaunul i se răsturnă. Îl ridică repede și, fără să spună o 
vorbă, se retrase. 

Jean o privi întrebător pe Ellen. 

— Am impresia că aceste povești despre Wieland au deschis 
în el răni vechi. 

Îi părea râu de Isaac chiar și dacă îi considera reacţiile 
disproporţionate. 

Când Ellen se întinse în acea seară în pat alături de Isaac, el 
părea că adormise deja. Avea ochii închiși și respiraţia regulată. 
Îl privi o clipa curioasă. Chipul îi părea destins. Brusc, acesta 
clipi. Ellen își mută privirea imediat în altă parte. Inima îi bătea 
de parcă fusese surprinsă făcând ceva interzis. 


A doua zi, William își pândi tatăl vitreg în curte. Isaac nici nu 
apucase să iasă bine pe ușă, că micuțul dădu fuga la el. 

— Unchiule Isaac! Acum îmi spui sfârșitul poveștii? 

Şi fierarul nu rezistă privirii rugătoare a băiatului. 

— Ce am promis este bun promis, deci hai cu mine, vom 
merge o bucată de drum. i 

William ridică privirea la Isaac și dădu din cap. Işi vârî mâna 
lui micuță în mâna cât o lopată a fierarului. Brațul stâng al lui 
Isaac tresări. De multe ori avea senzația că mâna și degetele 
lipsă erau la locul lor. Își frecă ciotul de salopetă pentru a scăpa 
de furnicături. Ajunși pe deal, se așezară pe iarbă. 

— Aşadar, vrei să ştii cum s-a răzbunat Wieland pe Nidung? 

William dădu din cap cu convingere. 

— După cum îţi amintești, Wieland lucra iarăși ca fierar pentru 
rege. 

William își privea unchiul cu ochi strălucitori. 

— Eu nu aș mai fi lucrat pentru el, doar regele a pus să i se 
taie tendoanele! Se înfierbântă el. 

Isaac îi răvăși părul râzând, înainte de a continua povestea. 

— Eh, și într-o zi au venit la Wieland în fierărie cei doi fii ai lui 
Nidung și l-au rugat să le facă săgeți. Tatăl lor nu trebuia să știe 
nimic despre asta și Wieland le-a cerut să revină într-o zi când 
cădea zăpadă nouă. Trebuiau să meargă cu spatele înainte și 
atunci el le făcea săgețile. A nins chiar a doua zi și cei doi au 
procedat cum le spusese fierarul. Isaac îl privi pe William adânc 


în ochi și adăugă: Wieland era posedat de ideea răzbunării. Și-a 
luat barosul și i-a omorât pe fiii regelui. 

— Dar ei nu aveau nicio vină! strigă William indignat. 

— Așa este, fiule, dar cel posedat de ideea răzbunării este 
doar rareori și drept. Isaac îl luă în braţe pe băiat. Să povestesc 
mai departe? 

William își înghiţi lacrimile și dădu aprobator din cap. 

— Wieland a ascuns cadavrele copiilor și când oamenii regelui 
au venit la fierărie ca să-i caute pe băieţi, le-a spus că le-a 
confecţionat acestora săgeți. Urmele din zăpadă, care plecau de 
la fierărie, păreau să-i confirme spusele, așa că oamenii lui 
Nidung au plecat în căutarea lor în pădurea din apropiere. Când 
după multe zile s-a renunţat la căutare, Wieland a scos 
cadavrele din ascunzătoare și, din căpăţânile copiilor, a făcut 
câni ferecate în argint și aur. Din oasele lor a făcut plasele de 
cuțite și ţepușe pentru lumânările de la masa regelui. Dar, pe 
măsură ce făcea asta, în Wieland creștea dorinţa răzbunării. Cu 
ajutorul unui inel fermecat, a determinat-o pe Badhild, fiica 
regelui, să se căsătorească în taină cu el. Când, la scurt timp 
după asta, unul dintre fraţii lui Wieland, care era și cel mai bun 
arcaș, a venit în regatul lui Nidung, Wieland și-a putut în sfârșit 
desăvârși răzbunarea. Din pene de vultur a confecţionat aripi și 
cu ele a zburat în castelul lui Nidung. l-a povestit regelui că el îi 
ucisese fiii și că Badhild aștepta un copil de la el, apoi s-a ridicat 
în văzduh și a plecat. Atunci Nidung i-a poruncit arcașului să îl 
omoare pe propriul frate. 

— Acum își va primi și Wieland pedeapsa meritată! triumfă 
William, dar Isaac clătină din cap. 

— Wieland era deștept și îi ceruse fratelui său să-l săgeteze 
sub braţul drept, unde purta o bășică plină cu sânge. Deși 
Nidung a crezut că fierarul a murit din cauza cantităţii mari de 
sânge, el a murit mai târziu de supărare. Fiul lui mai mare a 
devenit un rege blând și drept. lar când Badhild a născut un 
băiat, Wieland l-a rugat pe tânărul rege să se împace cu el. 
Wieland și Badhild s-au căsătorit și au trăit fericiţi în ţara lor 
până la sfârșitul zilelor. 

După ce termină de povestit, Isaac tăcu mult timp. 

William începu să arunce cu pietre. La început ușor, apoi tot 
mai înverșunat. 

— Nu îmi place de el! mormăi acesta. 


— De cine? îl întrebă uimit Isaac. 

— De Wieland! Nu este un erou! Este perfid și nu este cu 
nimic mai bun decât Nidung! 

— Dar Nidung l-a înșelat și a făcut un schilod din el! 

Isaac îl privea surprins pe băiat. 

— Wieland este un laş! Copiii nu îi făcuseră nimic și nici 
sărmanii vulturi cărora le-a smuls penele! strigă indignat 
William. Tu m-ai omori pe mine pentru că mama i-a permis 
chirurgului să îţi taie mâna? întrebă el, îngrozit. 

Isaac se gândi la cearta lui cu Ellen și nu știu ce să mai spună. 
Dădu doar mut din cap. 

— Eu nu voi fi ca Wieland și nu voi fi niciodată fierar! izbucni 
băiatul. 

— Ah, William! Isaac îl strânse la piept și continuă: Tu ești 
încă mult prea tânăr. Desigur că ai să te faci fierar. În familia 
noastră, toți bărbaţii sunt fierari, bunicul tău, tatăl meu și toţi 
strămoșii noștri. 

Îi zâmbi băiatului încurajator. 

— Şi tatăl meu? 

Pe obrajii lui William se scurgeau lacrimi. Acesta sări în 
picioare și porni în fugă spre poalele colinei. 

— Așteaptă, Will, așteaptă-mă! 

Isaac sări și el în picioare și se grăbi să-l ajungă pe băiat. 

— Dar tu alergi al naibii de repede cu piciorul tău curbat, 
spuse acesta cu respiraţia tăiată, după ce reuși să îl ajungă pe 
William abia aproape de fierărie. William se îmbujora de bucurie 
pentru lauda adusă de Isaac și uită de toată mânia sa. 

— Mâine mai mergem amândoi în pădure? întreba zâmbind 
Isaac. 

William confirmă și se făcu nevăzut. 


— Eu aș putea să sculptez din nou, dacă aș ști să ţin lemnul, 
zise a doua zi Isaac, când stăteau pe pajiștea de la marginea 
pădurii. 

Işi scoase pantofii și încercă să îi apuce cu picioarele. 

William îl imită entuziasmat și, după puţin timp, amândoi 
constatară că nu era chiar atât de greu. 

De acum Isaac, obsedat, exersa asta zilnic. Până reuși să ţină 
zdravăn o bucată de lemn, pe care să o prelucreze cu cuțitul 
ţinut în mâna dreaptă. Isaac se mira de îndârjirea cu care 


William exersa și el același lucru. 

— Tu de ce faci asta? Tu ai două mâini sănătoase! îl întrebă el 
într-o zi. 

— Când tu ai început să exersezi, am luat-o ca pe o distracţie, 
dar îmi întărește piciorul. De când exersez împreuna cu tine, pot 
să merg mai mult, fără să am dureri. 

De câte ori era cu William, Isaac simţea căldura unei 
mulţumiri pe care demult nu o mai încercase. 

— Va veni timpul să încep să îţi cioplesc saboţi noi! 

Isaac fixă o bucată de lemn cu degetele de la un picior, pe 
care o susţinea cu celălalt picior. Şi începu să sculpteze o vacă. 
Ulterior, mai făcu o păpușă pentru Marie și un pui de găină 
pentru Agnes. Apoi mai făcu două vaci, un porc, un măgar și un 
cal, plus un ţăran, o pisică și un leagăn în care se afla un copil. 

Ochii fiicelor sale sclipiră când le dădu primele daruri. |n 
fiecare zi îl rugau să le facă și altele. 

Isaac devenea tot mai îndemânatic cu fiecare figurină 
sculptata, ceea ce observară și ceilalţi cu bucurie. 


Toamna 1178 


William alerga cu picioarele goale prin iarba udă de rouă către 
locul unde Isaac stătea de obicei și sculpta. larba era moale, 
mirosea plăcut, acoperită cu frunze multicolore, pe care băiatul 
le răscolea vesel. În loc să prelucreze ca întotdeauna o bucată 
de lemn, Isaac ţinea în mână o piatră. William rămase cu gura 
căscată. Isaac îndoia mereu braţul cu care ţinea piatra, 
apropiind-o și îndepărtând-o de corp. Uneori, simula aruncarea, 
apoi rămânea cu piatra ridicată. William era fascinat de ceea ce 
făcea Isaac și abia într-un târziu cuteză să îl deranjeze pe 
acesta: 

— Ce faci, unchiule Isaac? 

— Nu mai am forţă în braţ și este timpul să schimb situaţia 
asta. 

William dădu din cap, deși nu înţelegea nimic. 

Isaac îl privi pe băiat și îl apucă râsul văzându-l atât de 
nedumerit. 

— Urmărește-mi braţul când ridic piatra. Vezi? întreba el și 
arătă cu bărbia către mușchii braţului. Braţele mele erau de 
doua ori mai groase ca acum și trebuie să refac mușchii. De 
aceea am început cu o piatră mai mică, apoi am să lucrez cu 
una mai mare. 

Cu cât piatra este mai grea, cu atât mai mult mi se va îngroșa 
braţul cu timpul. 

— Şi celălalt? William arătă către ciotul braţului stâng. El nu 
trebuie să devină mai gros? 

Isaac nu răspunse. Cum ar putea să ridice o piatră cu un braţ 
lipsit de mână? 

William nici nu bănuia cât îl va preocupa pe Isaac această 
chestiune în următoarele zile. 

— Ţine-te de el! îi ceru Isaac băiatului într-o zi și îi întinse 
mândru brațul. 

William îl prinse cu mâinile și cu picioarele. Isaac era mulțumit 
că acum putea să îl ridice cu braţul ușor îndoit. Exerciţiul 
meritase efortul, acum braţul își recăpătase forţa. 

— Acum celălalt! spuse William. 

Isaac întinse șovăitor ciotul spre băiat. 

William se ţinu de el, fără a ridica picioarele de pe pământ. Și 
rămase așa până când ciotul începu să tremure din cauza 


efortului. Atunci, William îi dădu drumul. 

— Nu este o idee rea! Isaac îi ciufuli părul băiatului, așa cum 
făcea de fiecare dată când voia să își arate afecțiunea. Am 
putea să facem asta mai des! 

Bucuros, William dădu aprobator din cap. 

— Şi va deveni la fel de tare ca braţul celălalt! 

Exersară zilnic și la sfârșitul iernii Isaac era în stare să îl ţină 
ridicat pe băiat, până când acesta rostea de două ori rugăciunea 
„Tatăl nostru” pe îndelete. Mușchii braţelor, ai umerilor și ai 
spatelui i se întăreau permanent. De la o vreme, începuse să 
facă flotări cu un braţ și, după ce reuși asta fără mare efort cu 
dreptul, făcu o perna pentru ciotul între timp complet vindecat 
și începu să exerseze și cu braţul stâng. Și o dată cu 
musculatura crescu și dorinţa lui Isaac de a munci din nou în 
fierărie. 


— Isaac mă poate ţine timp îndelungat pe braţul întins! 
Povesti mândru William într-o seară, la cină. 

Ellen îi aruncă o privire supărată lui Isaac, în timp ce Jean și 
Rose îi zâmbiră bucuroși acestuia. 

— Mi-ar face plăcere să vin mâine la fierărie, poate că eu și 
Peter am... 

— Este fierăria ta! răspunse sec Ellen. 

Isaac nu mai spuse nimic. 

— Peter se va bucura, vorbi Jean în locul acestuia. Avem mult 
de lucru. Ar fi bine să mai lucreze cineva cu noi. 

Ellen evită să îl mai privească pe Isaac. 


— De ce nu ai încercat să-l convingi să nu facă asta? îl întreba 
ea pe Jean imediat ce Isaac ieși din încăpere. 

— Cum aș fi putut să fac așa ceva? De doi ani te agiţi că nu 
lucrează. l-ai văzut braţele? l-au revenit puterile. L-am urmărit, 
acum râde din nou. 

— Tot timpul am fost nevoiţi să-i suportăm toanele și cum 
apare un surâs pe buzele lui încrâncenate, cum vă așezați în 
cap! 

Furia lui Ellen era evidentă. 

— De ce ești de fapt atât de supărată? o întrebă Jean fără 
înconjur. 

— De ce sunt...? Ellen se sufoca de indignare. Ai uitat că el 


este de părere că eu trebuie să stau la cratiţă, și nu la nicovală? 

Ellen își ciocănea ușor tâmpla cu degetul arătător. 

— Te temi că te-ar putea expedia înapoi în casă? O întreba 
neîncrezător Jean. 

— Nu că aș da o ceapă degerată pe ce gândește el, dar eu 
lucrez cu plăcere cu voi și aș dori ca lucrurile să rămână așa. El 
va isca doar tulburări care nu vor face deloc bine muncii 
noastre. 

— Dacă ai dreptate, îl poţi expedia chiar tu. Eu nu cred că el 
ne va deveni indispensabil, chiar dacă se va adapta și te va 
recunoaște ca meșter al nostru, încerca Jean să o mai calmeze. 

— Dar exact asta nu va face! strigă Ellen. 

„Aha, deci despre asta era vorba”, își spuse Jean fără a lăsa 
să i se citească ceva pe faţă. 

— Dă-i o șansă! Să vezi ce face! Nu trebuie să lucrezi cu el, 
lasă-l pe Peter să o facă. Și, în plus, asta ar fi bine pentru 
William! 

— El ce treabă are cu asta? 

Ellen îl privi refractară pe Jean. 

— EI îl iubește pe Isaac. Dacă va lucra din nou ca fierar, lucrul 
ăsta nu poate fi decât benefic pentru William. Tu știi ce crede el 
despre fierărie. 

— Prostii, William este încă un copil. Este căpos, dar va deveni 
fierar, ca strămoșii lui, iar eu voi avea grijă să devină un fierar 
bun. 

Ellen își înfipsese mâinile în șolduri. 

— Nu îl poţi sili... răspunse Jean, care îl înţelegea pe William. 

— Ba încă cum! Nu își va irosi talentul, voi avea eu grijă de 
asta! 

„Ce știi tu despre talentul fiului tău”, părea să spună expresia 
feţei lui Jean. 

— Este fierăria lui Isaac, nu îi pot interzice să lucreze, însă eu 
voi lucra sub același acoperiș cu el doar atâta vreme cât el se 
reține! Avertiză Ellen. 

Jean dădu din cap. Înţelegea și obiecțiile ei. Doar trebuise să 
lupte atât de aprig pentru a se apropia de ţelurile ei. Trebuise să 
renunţe la mai mult decât orice alt fierar. Dar el considera totuși 
că și Isaac merita să i se acorde o șansă. Jean își propuse să îl 
descoasă pe acesta mai amănunţit și porni să îl caute. Îl găsi în 
spatele șopronului pentru lemne, pe paie. Se așeză alături fără 


să spună ceva. 

— Mă urăște atât de profund! zise Isaac. 

— Nici tu nu ai făcut mare lucru ca să nu fie așa. De la 
început. Ai uitat deja? 

Jean smulse un fir din grămada de paie. 

— Am avut mult timp de gândire. Astăzi, văd multe lucruri 
altfel, însă altele nu s-au schimbat. 

Jean îl privi întrebător. 

— Ca să fiu corect, acum sunt tot atât de șiret ca mai înainte! 

Isaac zâmbi. 

— Atunci te simţi ca și mine. Nu știu dacă pot suporta să o 
văd cum comandă. Nu știu nici măcar dacă în aceste condiţii voi 
reuși să lucrez cu ea în același atelier. Nu sunt nici orb și nici 
surd. Ştiu că a creat un renume bun fierăriei. Deci știe câte 
ceva. Şi totuși, nu știu dacă am să pot suporta că acum este mai 
bună decât mine. Dacă aș mai avea mâna mea, pe mine nu m- 
ar duce de nas! 

Isaac părea mai mult disperat decât combativ. 

— Te înșeli, Isaac! îl contrazise Jean. 

— De ce crezi asta? 

— Isaac, eu am văzut ce ieșea din mâna ta ca fierar. Ești un 
fierar bun, dar ea este mai mult decât bună, ea este dăruită de 
la Dumnezeu. Sunt sigur că în Anglia și în Normandia există doar 
câţiva fierari de talia ei. Dacă ar fi fost bărbat, ar fi fost demult 
celebră. Dincolo de graniţele regiunii East Anglia și chiar ale 
Angliei, crede-mă! 

— Nu pot să accept, este atât de nedrept! 

— Ce este aici nedrept? 

Jean îl privea pe Isaac fără să îl înţeleagă. 

— Consideri drept ca Dumnezeu să dăruiască o femeie, care 
mai este și frumoasă pe deasupra, cu un talent care pe un 
bărbat l-ar fi ridicat la cea mai mare cinste? Și mie de ce mi-a 
luat mâna? 

— Poate că Domnul vrea ca tu să înveţi ce este smerenia și să 
pricepi că El decide pe cine blagoslovește, și nu noi, oamenii! 
Privește la ce făurește și la cum lucrează! Și nu vei putea face 
altceva decât să o admiri. Şi poate că într-o zi îi vei mulţumi 
Domnului pentru faptul că ţi-a scos în cale această femeie 
minunata, spre a-ţi fi soţie. 

Isaac îl privi zguduit și tăcu. 


— Ea este un om deosebit! Dacă o dorești pentru frumuseţea 
ei, trebuie să o meriţi prin stimă, și pe nu o primești prin arta ta 
de fierar, ci descălecând de pe mândrul tău cal și recunoscând 
capacităţile ei. 

Vorbele lui Jean parcă îl paralizară pe Isaac. Şi când, indignat, 
vru să strige că el o dorește pe Ellen, Jean era deja departe. 


În dimineaţa următoare, Isaac veni ultimul în fierărie, pentru a 
nu o supăra pe Ellen. Nu trebuia să creadă că îi disputa poziția 
de meșter. Intreaga noapte se gândise la vorbele lui Jean și 
decisese să nu o provoace pe Ellen. 

Jean înteţi focul din forjă, în timp ce Ellen făcea planificarea 
activităţii zilnice, iar Peter ungea câteva unelte. 

— Vorbe goale, el nu vine. Probabil că l-a părăsit imediat 
cheful de muncă! zise Ellen, pentru că Isaac nu apăruse. 

Jean o privi mustrător. 

— Dă-i o șansă, Ellen, te rog! 

— Da, bine. 

Ellen ridică mâinile împăciuitoare. 

— Peter, tu să lucrezi astăzi cu Isaac, trebuie pregătite câteva 
bucăţi de fier. Gândește-te că el se poate folosi doar de o mână. 
Ori lovești tu și el ţine, ori ţii tu și el lovește cu barosul. Nu va fi 
ușor, dar te vei descurca! Prelua comanda Jean și îi făcu lui 
Peter un semn de încurajare. 

— Jean are dreptate, tu ai învăţat multe de când a lucrat Isaac 
ultima dată cu tine. Va fi surprins! îl liniști și Ellen, când Peter 
privi nesigur spre ea. 

Isaac intra în fierărie de parcă îi pășea pragul pentru prima 
dată. De când lucra Ellen aici, se schimbaseră unele lucruri. Ea 
adusese unelte noi, montase o tocilă și amenajase alte două 
locuri de muncă. Uneltele erau aranjate conform spiritului ei 
ordonat și erau mai multe decât avusese el vreodată. Va avea 
nevoie de ceva timp pentru a se orienta în propria fierărie. După 
un salut scurt și umilitor, se îndrepta către Peter, pentru a 
discuta cu el despre ce avea de făcut. 

— Cu ciocanul de mână nu ar trebui să îmi fie munca prea 
grea. Asta nu se uită ușor, de aceea mi-ar face plăcere să încep 
cu asta. 

Peter dădu supus din cap și depuse toate eforturile ca să nu 
își dezamăgească meșterul. Isaac se puse pe treaba cu tot 


sufletul. Îndârjit, lovea fierul cu ciocanul din nou și din nou. Nici 
nu băga în seamă durerile care încet se prelungeau de la mână 
până spre umăr. Îi făcea bine să își consume forțele. Îi plăcuseră 
întotdeauna munca, sudoarea și bătăturile din palmă. 

— Dă-mi barosul, vreau să încerc să văd dacă îl pot ţine, ceru 
Isaac cu puţin înainte de a se duce toată lumea la cină. 

Peter înghiţi în sec. Cum să ţină Isaac barosul fără să 
folosească mâna stângă? 

Când Isaac remarcă ezitarea lui Peter, îl liniști: 

— Vreau să încerc doar o dată să văd cât de greu este barosul 
și dacă, după ceva exerciţii, voi putea cândva să îl folosesc. 

Isaac păru că se descurcă, dar coada barosului îi aluneca 
mereu și el îl controla cu dificultate. Descurajat că se lovea deja 
de limitele sale, puse barosul în găleata cu apă, să se poată 
umfla coada, și a doua zi să nu se clatine. 

— Să terminăm pentru astăzi. Îmi este o foame de lup! zise el 
cu o veselie mimată, pentru a ascunde de ceilalți dezamăgirea 
proprie. 

Isaac lucra cu Peter săptămâni de-a rândul ca și cum nu el ar 
fi fost meșterul, ci ucenicul. Cu toate că nu îl preocupa Ellen, nu 
îi scăpă concentrarea cu care lucra ea. Când apărea vreo 
dificultate, Ellen găsea întotdeauna soluţii și rezerva ei de idei 
părea inepuizabila. Mai pe scurt, competenţa ei l-ar fi 
impresionat pe orice fierar. Într-o zi, Isaac își calcă pe inimă și îi 
ceru lui Ellen un sfat. Ca și cum ar fi fost cel mai normal lucru 
din lume, ea îi răspunsese și reveni apoi la munca ei. Isaac a 
fost surprins, aproape șocat de claritatea răspunsului ei. Cum de 
nu se gândise el însuși la asta? Un moment, se luptă cu propria 
amărăciune, apoi urmă sfatul primit. 


Iunie 1179 


Jean și Ellen scoseseră din casă masa și băncile pentru a 
putea să mănânce de prânz în curte. De o săptămână, soarele 
strălucea în fiecare zi. Duminică, a meritat efortul, pentru a 
putea apoi să stea afara, în liniște și a se bucura de soarele cald 
al verii, ceea ce și făceau cu toții. 

— Este grea șlefuirea spadelor? întrebă Isaac și înmuie bucata 
de pâine într-un rest de supă. 

— Da, sunt necesare experienţă și pricepere. Dar de ce? 

— Te-am urmărit. La șlefuirea grosieră foloseşti ambele mâini, 
dar la șlefuirea fină lucrezi doar cu dreapta. 

Isaac nu cuteză a o privi. Când ea vorbea despre spade și 
când ochii ei verzi sclipeau, o dorea atât de mult încât îl durea. 
Uneori, abia mai suporta să stea întins noaptea alături de ea, 
fără să o poată atinge. 

— Ceea ce spui nu este tocmai greșit. Ellen își frecă tâmpla cu 
degetele arătătoare, de parcă asta ar fi ajutat-o să gândească 
mai limpede. Nu ai mai șlefuit niciodată? Nici măcar un simplu 
cuţit de vânătoare? 

— Am șlefuit doar unelte și am polizat câteva cuțite, dar asta 
nu se compară cu șlefuirea spadelor, răspunse modest Isaac. 

— Poţi să încerci, spuse încrezătoare Ellen. Astăzi este 
duminică și nu se lucrează, dar atelierul este gol, și eu ţi-aș 
putea arăta... dacă vrei, adaugă ea repede. 

Remarcase că Isaac nu rostise niciun cuvânt râu împotriva ei, 
de când revenise să lucreze în fierărie. Ba dimpotrivă, se 
străduia - în ciuda lipsei unei mâini - să ajute cum putea. Il 
admirase de mai multe ori pentru faptul că nu se dădea bătut. 

— Bine. Să mergem! 

Isaac se ridică bucuros. 

— Șlefuirea fină ai putea s-o faci șezând. Te-am văzut 
sculptând în lemn, spuse Ellen continuând să evite să Îl 
privească în ochi. 

Privirile admirative pe care el crezuse că ea nu le observase îi 
fuseseră totuși remarcate și ei îi provocasem o ciudată senzaţie 
în stomac. 

— Este în regulă dacă folosesc picioarele pentru fixare? 

Ellen ridică din umeri. 

— De ce nu ar fi? Atâta vreme cât îţi ferești degetele de lamă. 


Ea zâmbi și imediat roși. Se întoarse repede și luă o coasă pe 
care Peter și Isaac o făcuseră cu o zi în urmă. 

— Poţi să începi cu asta! 

— Cu o coasă? Să șlefuiesc o coasă? 

Isaac o privi chiorâș. 

— Nu îţi va dăuna! Explică Ellen și râse. 

Râs pe care Isaac îl resimţi ca o lovitura în stomac. 

— Este în regula, mormăi el. 

— La început, trebuie sa exersezi cu cele mai fine paste 
pentru șlefuit, explica Ellen. 

— Da? De ce? 

— Cu cât este mai aspra piatra, cu atât greșelile sunt mai 
grave. Dacă la o șlefuire grosieră fac o zgârietura în fier, nu o 
mai repară nici cel mai bun șlefuitor. Deci, pentru început, cea 
mai buna este o pastă din praf de piatră, cu ea nu se poate da 
greș. După ce mai exersezi, ai să-ţi dai seama unde trebuie să fii 
atent și cum reacţionează fierul la șlefuit și vei putea trece la 
pietre mai aspre. A șlefui o spada este ceva deosebit! Șlefuitorii 
de spade se ocupă doar de lustruit, un bun șlefuitor de spade 
valorează aur și are mai multa experienţă decât oricare fierar, 
pentru că el doar lustruiește. 

Isaac dădu admirativ din cap. 

Ellen observa cum era privita și roși din nou. Lua repede o 
cârpa și puse pe ea puţina pasta de șlefuit. li arătă lui Isaac cum 
sa o ţină între arătător și degetul mare pentru a șlefui lama și îl 
urmări cum lucrează. Când și când, dădea aprobator din cap, 
pentru că el se dovedea priceput. Invăţa rapid, de aceea curând 
îi propuse sa treacă la șlefuitul cuţitului de vânătoare pe care ea 
tocmai îl terminase de făcut. 

Isaac era nespus de fericit. Increderea pe care i-o acordase 
Ellen însemna pentru el mai mult decât și-ar fi dorit. 

Ellen luă piatră de șlefuit din punga ei de piele și i-o dădu lui 
Isaac. Degetele lui îi atinseră mâna și pe Isaac îl trecură fiori. 

Fierarul dădea dovadă de răbdare și îndemânare la șlefuit și 
învăţa plin de zel. Deja după două luni, Ellen începu să Îi 
încredinţeze spadele mai simple. Ea însăși șlefuia doar spadele 
mai scumpe care îi erau comandate când și când. La alegerea 
pietrelor potrivite era nevoie de un simţ tactil deosebit, pentru a 
face tăișul unei lame să strălucească precum oglinda. 

Nu mai schimbau cuvinte răutăcioase. Isaac se bucura 


evident de intimitatea care se instala încetul cu încetul între ei. 


Într-una dintre primele zile de toamna, pe terenul moale al 
curţii se auzi tropăitul înfundat al copitelor unui cal greu. 
Călărețul sari din șa și, după puţin timp, în faţa fierăriei răsună o 
voce amenințătoare. 

— Cu meșterul, vreau să vorbesc cu meșterul! 

Ellen îi făcu lui Peter semn cu capul să deschidă ușa. 

În fierărie intră un tânăr baron înveșmântat în straie scumpe, 
cu armele ornate cu mult aur și smalţ preţios. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră? întreba respectuoasă 
Ellen și se îndrepta spre el. 

— Meșterul, unde este meșterul? 

— Este în faţa dumneavoastră, milord! 

Ellen rămase calmă, deși nu era meșter oficial recunoscut. Nu 
era pentru prima dată privită de sus și se cam saturase. 

Tânărul o privea aspru. 

— Nu se poate! Eu am auzit că meșter în aceasta fierărie ar fi 
un anume Alan. Și că el ar făuri cele mai bune spade, lucru 
pentru care este vestit în lung și-n lat! 

Jean zâmbi pe ascuns. Deși Ellen insista permanent să fie 
numită Ellenweore, se mai întâmpla ca din Ellen să devină Alan. 

— Nu am să discut cu o femeie. Dumneata vezi-ţi de 
bucătărie și gătește ceva ca lumea! Unde este fierarul? întrebă 
nerăbdător tânărul baron. 

Indignată, Ellen respira cu greutate. Gata să îl dea afară pe 
bărbat, făcu un pas spre el. Cu niciun chip nu mai avea chef să 
se lase jignită în continuare. Dar deodată alături de ea apăru 
Isaac. 

— Cu voia dumneavoastră, milord, eu sunt Isaac, fierarul. 

Isaac făcu o plecăciune cu braţul ciuntit ascuns la spate. 

Ellen fierbea de furia pricinuită de trădarea acestuia. 

— Aha! Meșterul! 

Un rânjet triumfător apăru pe chipul tânărului cavaler. 

— De fapt, meșter fierar sunt eu, milord, dar eu nu sunt în 
stare să făuresc spade de acea calitate excepţională de care 
vorbiți dumneavoastră. Nici eu și nici ajutorul meu. Isaac arătă 
către Peter, apoi continuă: Cea care făurește aceste minunate 
arme este soția mea, și Dumnezeu îmi este martor că sunt 
mândru să spun asta. In toată regiunea East Anglia nu veţi găsi 


făurar de spade mai bun decât ea. Deci, dacă doriţi să aveţi o 
astfel de spadă, va trebui să vă cereţi scuze și să sperăm că ea 
le va primi, căci mânia, știți asta, mânia nu aduce nimic bun. 

Tânărul baron păli, expiră șuierător printre dinţi, se întoarse 
pe călcâie și ieși fără să mai spună o vorba. 

— Nu merita o spadă făcută de tine! zise dispreţuitor Isaac. 

Lui Ellen inima îi bătea să îi sară din piept. Nu de mânie, ci de 
bucurie. 

— Ai perfectă dreptate! | se alătură și Jean. 

Privirea lui se plimba de la Ellen la Isaac și invers. 

Se deschisese oare acum drumul pentru simțăminte mai 
gingașe? 


Pe amândoi i-a apropiat munca. În atelier, se tratau cu 
respect și apreciere reciprocă. Doar în odaia conjugală niciunul 
din cei doi nu înţelegea să dea semne de intimitate sporita. 

Isaac nu uitase ce promisese în noaptea nunţii. Deși era sigur 
că Ellen nu îl mai ura, nu îndrăznea să facă nici măcar un pas în 
direcția apropierii lor, de teamă că ea s-ar putea simţi obligată 
să îi cedeze. 

Și ceilalţi simțeau tensiunea dintre cei doi și într-o zi în care 
erau singure Rose o trase deoparte pe Ellen. 

— Sincer vorbind, Ellenweore, nu mai pot să asist la asta! 

— Poftim? Este ceva legat de mine? 

Rose râse. 

— Mă refer la tine și la Isaac. Vă învârtiţi unul în jurul altuia... 

Lui Ellen i se urcă sângele la cap. 

— Nu v-aţi împreunat încă trupește, nu-i așa? zise Rose 
privind-o întrebător. 

Ellen clatină capul cu chipul roșu ca focul. 

— În noaptea nunţii, el a renunţat pentru totdeauna la 
drepturile lui! răspunse ea încet. 

— Foarte nobil! murmură Rose și căzu pe gânduri. Din proprie 
inițiativă, el nu își va calea niciodată promisiunea, cred eu. Rose 
ridică din sprâncene, oftă și adăugă ceva mai veselă: Bărbaţii! 
Dar așa nu merge! De aceea, rezolvarea este la tine! 

— Rose! striga indignată Ellen. O clipă, gândul o duse la 
Guillaume și la modalitatea lui nerușinată de a pretinde 
dragoste, căreia ea pur și simplu nu i se putuse împotrivi. Nu pot 
face asta! Asta trebuie să o facă bărbatul! 


— Oh, prostii! Femeile care pot face fierărie pot să își 
ispitească și bărbaţii! 

Rose râse complice și îi șopti ceva la ureche lui Ellen. 

— Vai, Rose! Nu! Nu l-aș mai putea privi niciodată în ochi! 
ripostă șocată Ellen. 

— Fă-o pur și simplu! 

Acestea fiind zise, Rose puse capăt discuţiei nelăsând drept la 
replică. 

Vorbele lipsite de ocolișuri ale lui Rose, ca și gândul de a 
dezmierda trupul beteag al lui Isaac o răscoliră pe Ellen. La cina 
comună, se ţinu deoparte, fiindu-i teamă că oricine i-ar putea 
citi pe chip gândurile lascive, și în odaie intra abia după ce Isaac 
adormise. Se dezbrăcă repede și se strecură goală sub pătură. 
Isaac dormea pe spate. Ellen se lipi de el. Inima îi bătea cu 
putere, gândindu-se la ceea ce intenţiona să facă. Isaac nu se 
clinti. Părea că doarme buștean. Ellen începu să îl mângâie ușor. 
Mâna ei alunecă pe sub pătură peste bustul musculos, coborând 
spre abdomen. Mai întâi cu prudenţă, apoi tot mai insistent îl 
sărută pe gât. Se lipea de el cu tot trupul, închise ochii de 
plăcere și îi sorbi izul de piele și fier care se amesteca cu acela 
de levănţică, pe care Rose o punea în pat pentru a îndepărta 
insectele. 

Isaac respira mai agitat. 

Ellen îl simţea incitat, dar așteptă în zadar să fie luată în braţe 
de el. Alunecă de-a lungul braţului stâng până ajunse la ciotul 
mâinii. Atunci se întinse pe el, îi luă braţul și i-l trecu după 
mijlocul ei. În odaie era prea întuneric pentru a putea să vadă 
dacă Isaac deschisese ochii, totuși Ellen își dădu seama că 
acesta era treaz. 

— "Ţine-mă! șopti ea cu glas voalat și îl sărută pe gură. 

O sărută și el la început ușor, apoi pătimaș. Mâna lui dreaptă 
aluneca pe corpul lui Ellen, făcând-o să se înfioare de plăcere. 

— Urcă pe mine! șopti ea, înfierbântată. 


În dimineaţa următoare, Ellen se trezi odihnită și fericita ca 
niciodată până atunci. Isaac era deja treaz. Acesta o mângâie 
peste cearșaful care îi acoperise toată noaptea. Apoi ea sări în 
picioare, se spălă cu apă din găleata aflată permanent într-un 
colţ și se îmbrăcă. 

— Am întârziat! Se scuză ea, încă legându-și basmaua la 


ceafă în timp ce intra în camera cea mare. 

— Hai, mănâncă întâi ceva! Rose o împinse pe un scaun și îi 
puse în faţă un castron cu terci de ovăz fiert în lapte de capră. O 
luă de bărbie pe Ellen și o privi în ochi. Îţi stă bine! 

— Ce? întrebă Ellen, încurcată. 

— Dragostea! 

Rose reveni la frământatul aluatului pentru plăcintă și zâmbi 
cu subînţeles. 

— Trebuie să mă duc la fierărie, spuse Ellen, care mai luă o 
ultimă lingură cu terci și plecă în grabă roșie ca focul. 

Rose murmură mulţumită: 

— Era și timpul să se găsească reciproc! 


Martie 1180 


Cu toate că Ellen și Isaac credeau că se comportau ca de 
obicei, celorlalţi nu le scăpară nici privirile lor pline de 
promisiuni pe care le schimbau când se considerau neobservațţi, 
nici modul în care străluceau când ieșeau dimineaţa din odaia 
conjugală. Tot timpul erau împreuna, vorbeau despre 
executarea noilor comenzi de spade, despre șlefuirea acestora, 
glumeau și râdeau. Jean și Rose erau impresionați de cât de 
apropiaţi deveniseră și de cât de fericiţi păreau a fi. 

Chiar și micul William remarcă schimbarea și era fericit că, în 
sfârșit, pacea se reinstaurase în casă. 

— Unchiule Isaac! 

William îl luă de mână pe Isaac. 

— Da, fiule? 

— Sunt fericit că îţi merge mai bine! 

William îl privi afectuos. 

— Și eu sunt fericit. 

— Pot să te întreb ceva? 

Willliam se scărpina în cap. 

Isaac își amintea foarte bine de ultima oară când William îi 
pusese această întrebare. După aceea în viaţa lui se schimbase 
totul. William putea să îi ceară orice și să îi pună orice întrebare. 

— Desigur, fiule, răspunse el. 

— De ce îmi zici mereu „fiule”? 

Isaac se blocă. 

— Păi, tu ești fiul soţiei mele și nu te-aș fi putut iubi mai mult 
nici dacă ai fi fost propriul copil. Și, pe lângă asta, eu 
întotdeauna mi-am dorit un fiu. 

— Chiar așa? 

Isaac dădu din cap și îi zâmbi copilului. 

— Atunci, pot să îţi zic tată? 

Isaac simţi că se înăbușă. Nu se așteptase la asta. Îi trebui 
ceva timp ca să își revină. 

— Dacă mama ta nu are nimic împotrivă... vorbi el abia auzit. 

— Nu cred că are ceva împotrivă! William radia de fericire. 
Mulţumesc, tată! strigă el și se îndepărtă șchiopătând. 

— Trebuie să-i fac neapărat pantofi noi! își spuse Isaac și, 
oftând mulțumit se îndrepta spre atelier. 

Când traversă curtea, o văzu pe Rose ţinându-și gânditoare 


mâna pe abdomen. 

— Ești iarăși însărcinată? o întrebă el prietenos. 

Rose confirma radioasă. 

— Voiam să vă spunem în seara asta, spuse ea roșind. 

— Mă bucur pentru voi! 

Vocea lui Isaac era plina de căldură. 

— Ai răbdare, vă vine și vouă rândul! răspunse Rose și îi făcu 
cu ochiul. 

Isaac nu spuse nimic. El știa cât de puţin se gândea Ellen la 
copii și după moartea lui Mildred nu i-o putea lua în nume de 
rău. Tocmai voia să deschidă ușa fierăriei, când în curte 
descăleca un călăreț. Barbă Sură mârâi până când tânărul 
cavaler îl linişti vorbindu-i. 

— Milord? 

Isaac făcu o plecăciune fără să pară slugarnic. 

— Om bun, pot găsi aici un făurar de spade? 

Cavalerul avea accent normand, dar părea să stăpânească 
bine limba engleză. 

— Sigur, milord! Vă conduc eu. 

Și Isaac îi făcu semn cu mâna să îl urmeze. 

Tânărul cavaler legă bine calul de un par. 

— Mânerul spadei mele se mișcă și trebuie urgent nituit, 
explică el amabil. 

— William, băiete, adu calului cavalerului o găleată cu apă! 
strigă Isaac și îl conduse pe tânăr în fierărie. 

— Ea este Ellenweore, cea care făurește spadele și îmi este și 
soție, spuse mândru Isaac. 

Arătă către Ellen pregătit să îi apere din nou onoarea, dacă 
era necesar. 

Ellen ridică doar scurt privirea de la munca ei. 

— Imediat, trebuie doar să... 

— Dacă ea se oprește acum, milord, are de suferit calitatea 
spadei, explică Isaac. 

— Ei, nu ne putem asuma o asemenea răspundere, așa că va 
trebui să am puţină răbdare, nu-i așa? 

Tânărul cavaler zâmbi cu amabilitate și urmări ce făcea 
femeia-fierar. 

— Ellenweore, ca regina noastră, spuse el gânditor. Ar trebui 
sa fie pricepută, dacă a putut să se impună ca fierar. 

— Ea este pricepută! Sublinie Isaac. 


— Îmi daţi voie? 

Tânărul cavaler arătă către o spadă ce atârna de un cârlig. 

Isaac luă spada din cârlig și i-o dădu. 

— Semnul acesta din aramă îl cunosc! strigă surprins 
cavalerul, după ce examinase atent spada. 

— Este semnul lui Ellenweore, ea îl incrustează în fiecare 
lamă, explică din nou mândru Isaac. 

Ellen puse fierul înapoi pe cărbuni și se îndreptă spre cei doi. 

— Milord! 

Ea se înclină scurt și îl privi pe tânărul bărbat în ochi. Aceștia 
aveau o privire caldă, prietenoasă. _ 

— Mânerul spadei mele se mișcă. Il puteţi repara? 

Ellen se uită la mâner și la modul cum era nituit. 

— Jean o poate face rapid. 

Îl striga pe Jean şi îi arătă arma. 

— Nu sunteţi englez, se adresă ea din nou străinului. 

— Sunt flamand, dar am crescut în Normandia, explică el 
binevoitor. 

Ellen îl privi curioasă pe bărbat. 

— Îmi păreţi cunoscută, murmură el și deodată se tulbură. 

Ellen fu și ea cuprinsă un moment de panică, se frecă la 
tâmplă cu degetul arătător, basmaua îi alunecă într-o parte și 
câteva șuviţe din părul ei roșu ieșiră la iveală. 

— Mon ange! strigă tânărul și se lumină la faţă. 

Atunci Ellen recunoscu în ochii lui strălucitori privirea doamnei 
de Bethune. 

— Baudouin? murmură ea, nevenindu-i a crede. 

El dădu din cap și ea mai întrebă o dată în dialectul francez 
din Normandia: 

— Micuţul Baudouin? 

Când acesta dădu din cap și mai convins, ea zâmbi: 

— Da, aveţi dreptate, când eraţi un băieţel, îmi spuneaţi 
îngeraș! 

— Pentru că m-aţi salvat din apele râului! Ellenweore! 
Baudouin se lovi cu palma peste frunte și continuă: Este atât de 
mult de-atunci și aici suntem atât de departe de casă - de aceea 
nu mi-am dat seama! 

Apoi o îmbrăţișa fericit. 

— Cum se mai simte mama dumneavoastră? 

În curând, se vor împlini cincisprezece ani de când o 


cunoscuse pe Adelise de Bethune. 

— A murit aducându-l pe lume pe fratele meu mai mic. 
Dumnezeu să o aibă în pază! 

Baudouin își făcu cruce și la fel procedă și Ellen. 

— A fost un om minunat! 

Isaac, care se apucase de lucru între timp, se îndreptă și 
încruntat se apropie de cei doi. Ellen îi întinse mâna și îl apucă 
de braţ. 

— Isaac, el este Baudouin de Bethune, îl prezentă ea pe tânăr. 

— Ea mi-a salvat viaţa pe când aveam cinci ani, explică 
bucuros tânărul bărbat. 

— Şi atunci mi-a promis că pentru asta mă ia de soţie! 

Ellen râse lăsând capul pe spate, iar tânărul cavaler zâmbi 
încurcat. 

— Ştiu, atunci v-am promis să vă îndeplinesc orice dorinţă, 
dar, după ce am văzut ce spade minunate faceţi, sper ca 
dumneavoastră să îmi îndepliniți mie una! Făuriţi-mi o spadă! 
Vă rog! Scoase de la cingătoare o pungă bine împlinita și 
adăugă: Vă rog, eu... eu sunt cavaler al tânărului rege. Cel mai 
bun prieten al meu și camarad de arme câștigă toate turnirurile 
luptând cu una dintre spadele dumneavoastră! Și niciodată nu 
am putut să aflu de unde o are. 

Ellen rămase aproape împietrită. Baudouin era cavaler al 
tânărului rege? „Dumnezeule, fă ca amintitul prieten să nu fie 
Thibault!” Ellen încercă să se concentreze. 

— Da? Și cum se numește prietenul dumneavoastră? întreba 
ea, calmă. 

— Guillaume, i se mai spune și Mareșal, după tatăl lui. El este 
preceptorul tânărului nostru rege! Explică mândru Baudouin. 

Ellen simţea cum îi fugea sângele din obraji. Pentru ca nimeni 
să nu observe, se întoarse și lua o frânghie. 

— Păi, atunci să iau măsura. Lăsaţi braţul să atârne liber, 
murmură ea și evită să ridice privirea. Sunteţi dreptaci? 

— Lupt cu ambele mâini, dar mai bine cu dreapta. 

Ellen dădu din cap gânditoare. De unde putea să aibă 
Guillaume una din spadele ei? 

— Ce preferinţe speciale aveţi? Ea își revenise între timp 
complet și îl putea privi nestânjenită în ochi pe Baudouin. Doriţi 
anumite ornamente? Poate pietre preţioase? 

Baudouin luă o mină dispreţuitoare: 


— Chiar de aș fi dispus de mijloacele necesare, nu mi-aș 
permite să apar în faţa lui Guillaume cu o spada cu pietre 
preţioase. El disprețuiește astfel de fleacuri sclipitoare și este de 
părere că așa ceva ar fi numai pentru bărbaţii care nu știu să 
lupte și de aceea trebuie să-și orbească adversarii cu sclipirile 
pietrelor, bărbaţi care umblă după succese ieftine. 

Un zâmbet alunecă pe buzele lui Ellen. În această privinţa 
amândoi fuseseră întotdeauna de acord. 

— Desigur că Guillaume are o mulţime de spade. La turniruri, 
a câștigat o grămadă. De aceea are și câteva frumos 
împodobite, dar nu le folosește niciodată. Mi-aș dori o gardă 
ușor curbată în jos, explică el, în rest am încredere deplină în 
gustul dumneavoastră. 

Ellen luă măsurile necesare, schiţa câteva desene pe tăbliţa 
cu ceară și în cele din urmă îi fixă lui Baudouin un preţ bun. 

— Când pot să o iau? întreba el, nerăbdător. 

— Sigur că v-aţi dori-o de alaltăieri deja, dar avem mult de 
lucru. Desigur că pentru dumneavoastră ne vom grăbi, dar 
lucrurile bune au nevoie de timpul. Il privi pe Isaac și îi ceru 
părerea: Crezi că vom avea nevoie de două luni? 

Isaac se încruntă. 

— Mai devreme nu se poate, cu toată bunăvoința. Va trebui 
chiar să amân o comanda pentru a avea suficient timp pentru 
șlefuire. 

Baudouin oftă supus. 

— Bine. Sper să mai fiu atunci în Anglia. 

— Dacă nu veţi mai fi, spada vă va aștepta aici până când veţi 
veni să o luaţi! îl asigură Ellen. 

— Dragă Ellenweore, deja mi-aţi salvat viaţa o dată, acum mi- 
aţi putea-o salva de o mie de ori. Faceţi-mi o spadă bună, căci 
viața mea va depinde de nenumărate ori de arma mea. 

— Fiţi sigur că spada dumneavoastră va fi una cu totul 
specială! 

Ellen îl însoţi pe tânărul cavaler până afară. Se despărţiră 
cordial, și Baudouin îi făcu semn în timp ce se îndepărta călare. 

— l-ai salvat o dată viața? întrebă Jean neîncrezător, când ea 
reveni în fierărie. 

— Unui cavaler al regelui! 

Peter o privea emoţionat pe cea care îi era meșter. 

— Hai, povestește-ne totul, nu uita nimic! O îmboldi Jean. 


Ellen zâmbi și le povesti cum îl salvase pe copil de la înec. 

— Ea m-a învăţat și pe mine să înot! le spuse mândru Jean lui 
Peter și lui Isaac, de parcă prin asta el câștiga o strălucire 
proprie. 


— Dar nu l-ai mai văzut demult timp, cu siguranţă că s-a 
schimbat de-atunci! zise Rose când, la insistenţele lui Jean, Ellen 
reluase povestirea la cină. 

— Sigur că s-a schimbat, pe-atunci era un băiat de cinci ani, 
iar acum este un bărbat adult. Dar seamănă foarte mult cu 
mama lui, de aceea mi se pare că l-aș fi cunoscut de când 
lumea. Ellen râse și căzu pe gânduri. Apoi continuă: Ea a fost un 
om bun și eu cred că nici el nu este un băiat râu. 

— Şi zici că este în slujba tânărului rege? se interesă Rose 
îngrijorată. 

— Este subordonat lui Guillaume le Mareșal! spuse Ellen și se 
uită severă la Rose. 

Jean îi spusese deja că el nu scăpase nimănui o vorbă despre 
mareșal. 

Dar pe Rose o preocupa cu totul altceva. Ea se temea că și 
Thibault putea fi pe undeva prin apropiere. Cine putea să știe ce 
i-ar face ei, dacă o descoperea la Ellen! Rose se ridică și strânse 
masa pierdută în gânduri. 

— Hei! Eu nu am terminat de mâncat, așază-te o dată, Rose! 
zise prietenește Isaac. 

Rose clătină din cap. 

— Revin imediat, spuse ea și ieși nervoasă din încăpere. 

Isaac privi în urma ei. 

— I s-a întâmplat ceva? 

Jean, care bănuia ceva, trase doar adânc aer în piept. 

— Nimic, am să mă ocup eu de ea. 

Isaac se decise ca pentru moment să nu mai pună întrebări, 
dar se supără pentru faptul că el era ultimul căruia i se spunea 
ce se petrece. 

— Și tu chiar ai salvat viaţa unui cavaler? Mai vru să se 
asigure încă o dată William. 

În definitiv, nu oricine avea o eroină drept mamă. 

— Ah, doar ai auzit că pe-atunci el nu era cavaler. Era un 
copilaș mai mic decât tine! bombăni ea și nu mai scoase o vorbă 
tot restul serii. 


Când s-au dus la culcare, Isaac o lua pe Ellen de braţ. 

— Tu ai devenit deodată atât de gânditoare și de tăcută, ce s- 
a întâmplat? A întrebat-o el îngrijorat. 

— Nimic, sunt doar obosita și mă doare capul, murmură Ellen 
evitându-i privirea. 

Isaac se retrase în sine și o mângâie pe ceafa cu mâna lui 
calda și uscata. 

Ellen își lăsă capul pe umărul lui și închise ochii. De ce trebuia 
să se aștearnă din nou umbra peste fericirea ei? Trase adânc 
aer în piept și își reţinu cu greu lacrimile. 

Isaac o sărută blând pe păr. De parcă ar fi fost ultimul lui 
sărut, gândi ea și se lipi de el. 

Isaac o privi și o mângâie pe obraji. 

— Culcă-te și odihnește-te, draga mea! Mâine te vei simţi mai 
bine. 

Recunoscătoare pentru grija lui, ea dădu din cap. Gândurile 
privitoare la Guillaume și la Thibault o răscoliseră prea puternic 
și încă o mai bântuiau. 

— Mulţumesc, șopti ea când se întinseră unul lângă celălalt. 

Isaac o săruta pe frunte. 

— Noapte bună! 

Isaac adormi fără griji, dar Ellen rămase încă mult timp 
trează, meditând. 


În săptămânile în care au lucrat la spada pentru Baudouin de 
Bethune, Ellen a fost tăcuta și s-a ferit din calea tuturor. 

— Arăţi obosită, ar trebui să o lași mai moale, muncești prea 
mult, îi spuse Rose lui Ellen într-o zi. 

De câteva zile, era foarte palidă, nepieptănata și părea 
fragilă. 

— Nu este vorba de muncă, răspunse Ellen, care avea 
cearcăne la ochi. Sunt însărcinată, zise ea istovită. 

— Tu? 

Rose o privi surprinsă. 

— Am vrut să îi spun mai demult lui Isaac, dar... acum sunt 
bucuroasă că nu i-am spus. Acum două zile, m-au apucat 
durerile pe neașteptate. Ellen își sprijini capul în mâini. A fost 
aproape la fel de râu ca la o naștere, dar slavă Domnului nu a 
durat atât. 


— Ellen! 

Rose o îmbrăţișa consolatoare. 

— Era încă foarte mic, abia am reușit să îl privesc. Ellen 
suspină scurt, dar nu doar, așa cum crezu Rose, din cauza 
copilului pierdut, ci și pentru că o năpădiseră amintirile. Isaac nu 
știe nimic despre asta și nici nu trebuie să afle! Își dorește atât 
de mult un fiu și ar fi trist degeaba. 

Ellen o privi implorator pe Rose și aceasta confirmă pentru a o 
mai liniști. 


Thibault şedea în fața cortului său și se bucura de soarele 
după-amiezii de vară, când Baudouin se apropie în galop. 
Thibault îl privi plin de dispreţ. Baudouin era cel mai bun prieten 
al lui Guillaume și doar acest lucru îl făcea în ochii lui trădător. 
Se strădui totuși să nu lase să se observe asta. De fapt, îi putea 
fi util să fie prietenos cu cel mai bun prieten al dușmanului lui. 
Când remarcă și că Baudouin avea o nouă armă, deveni curios. 

Baudouin se grăbea să ajungă la Guillaume. 

Thibault se ridică pentru a trage cu urechea la ce discutau cei 
doi. Se prefăcu că se destindea și rămase în apropierea cortului 
lui Guillaume. 

Guillaume era în faţa cortului și se bărbierea, fără să-i acorde 
atenţie prietenului său. Baudouin defila ca un păun prin faţa lui 
Guillaume încoace și încolo, până când acesta ridică privirea și îl 
măsură curios din cap până în picioare, până în clipa în care 
văzu spada. 

— Nouă? întrebă el și ridică interesat din sprâncene. 

Baudouin confirmă mândru. 

— Vrei să o vezi? 

— Sigur! Guillaume întinse mâna și luă arma. Când o apucă 
de mâner, curiozitatea lui crescu. Suci și răsuci spada. O simţi 
grozav, este bine echilibrata, aproape ca Athanor, zise el încet și 
o prinse la cingătoarea sa, de care atârna și spada lui preferata. 
Atunci observă literele incrustate cu sârma de aramă pe o parte 
a lamei, imediat sub garda. Și are aceeași incrustare! 

ÎI privi perplex pe Baudouin. 

Acesta se prefăcu ca verifica afirmaţia lui Guillaume și zâmbi 
apoi larg. 

— De unde o ai? 

— Am întâlnit pe cineva pe care îl cunosc încă din Bethune. 


— Ce îmi ascunzi? Du-mă acolo! Hai, du-mă la fierarul de la 
care ai spada! îi ceru nerăbdător Guillaume și se șterse de 
săpunul rămas pe faţă. 

— Dar de ce te agiţi atât? 

— Am crezut mereu că știu cine a făurit spada mea, dar se 
pare că și alţi fierari folosesc același semn. Trebuie să știu dacă 
m-am înșelat. Du-mă acolo imediat! 

Baudouin ridică resemnat din umeri. 

— Dacă insiști... 

Thibault se strecură nevăzut până la cortul lui, unde își strigă 
scutierul. 

— Inșeuează-mi calul, du-l la marginea pădurii și așteaptă-mă 
la mesteacănul trăsnit. 

Tânărul se grăbi să execute porunca așa cum i se ceruse. 
Thibault își puse spada la cingătoare și își fixă pintenii. Să fi dat 
Baudouin de Ellenweore? Pe Thibault îl trecură căldurile. 
Cândva, tocmise pe cineva la un turnir să îi fure spada lui Ellen, 
dar ea și-o recuperase, așa că el nu putuse să intre în stăpânirea 
ei. Dacă spada lui Baudouin provenea într-adevăr de la ea, ca și 
Athanor, atunci trebuia să o găsească pe Ellenweore și să o 
determine să îi făurească lui o spadă mai bună, ba nu, cea mai 
bună spadă dintre toate. Thibault ieși cu grijă din cort și se grăbi 
să ajungă la marginea pădurii, unde așa cum fusese stabilit îl 
aștepta scutierul. Sări pe cal și o luă de-a lungul taberei până 
când îi descoperi pe Guillaume și pe Baudouin, care călăreau 
spre nord. Şi, fără să fie văzut, le luă urma. Nu degeaba trecea 
drept iscoadă excelentă. Dacă va rămâne la distanţă, cei doi nu 
îl vor descoperi. 

Soarele tocmai începuse să coboare când ajunseră la fierărie. 
Thibault cobori de pe cal, îl legă de un pom și parcurse restul 
distanţei pe jos. 


Când Guillaume și Baudouin intrară călare în curte, Barbă 
Sură se repezi la ei mârâind. După ce aceștia descălecară, 
Barbă Sură îl adulmecă pe Guillaume, pe care în cele din urmă îl 
salută dând din coadă. Nimeni nu observă că din desiș erau 
spionaţi de către cineva. 

Isaac tocmai se îndrepta spre casă. 

— Ceva nu este în regulă cu noua dumneavoastră spadă? i se 
adresă acesta, îngrijorat, lui Baudouin. 


— Oh, nu, nici vorbă! Prietenul meu a vrut să-l cunoască pe 
fierarul care a făurit-o, răspunse Baudouin și clipi din ochi cu 
subînţeles. 

Din felul în care se exprimase Baudouin, Isaac crezu că 
necunoscutul nu știa că fierarul era o femeie. Ideea de a i-o 
prezenta astfel pe Ellen nu îi surâse deloc. 

— Ştiţi drumul, răspunse el sec și arătă spre fierărie. 

Totuși, puţin înainte de a ajunge acasă, se opri. Ceva nu 
părea în ordine. Se întoarse și porni și el spre fierărie. Când intră 
în atelier, rămase cu ochii pe Ellen. Când aceasta îl văzu pe 
cavalerul străin se lumină toată, iar ochii îi străluceau ca 
niciodată înainte. 

— Ea este fierarul care mi-a făcut spada. Și, pe lângă asta, o 
dată mi-a salvat și viața! Mândru foc și zâmbind, Baudouin i-o 
prezentă cu aceste cuvinte pe Ellen lui Guillaume. Nici nu te-ai fi 
gândit că este vorba despre o femeie, nu? 

Ellen îl privea pe mareșal fără să se clintească. 

Jean se uita când la unul, când la celălalt, apoi îl înghionti pe 
Peter. 

— Hai să ieșim, facem o pauză pentru că îmi este foame, zise 
și trase calfa după el. 

Guillaume nu reacţiona la vorbele lui Baudouin, ci doar se 
îndreptă spre femeia-fierar. 

— Ellenweore! De când ești aici? o întrebă el, luând-o de 
mână. 

Baudouin privea uluit. 

— Vă cunoașteţi? 

— De șapte ani buni, răspunse Ellen fără a-i da atenţie 
întrebării lui Baudouin. 

Inima părea să-i sară din piept, iar mâinile i se umeziră. Nu 
crezuse niciodată că revederea cu Guillaume va fi atât de 
răscolitoare. 

— Hei! M-aţi putea lămuri și pe mine? interveni Baudouin 
întrerupând gândurile lui Ellen. 

— Ne cunoaștem din Tancarville, explică ea scurt. 

— Ai fost la Tancarville? 

Baudouin nu își mai revenea din uimire. 

— Acolo am învăţat fierăria, la Donovan, poate că pe acesta ÎI 
știți. 

Baudouin clătină din cap. 


Guillaume explică: 

— Baudouin a venit abia la patru ani după noi la Tancarville. 

— Dar sunt mai mult de șapte ani de-atunci! interveni mândru 
Baudouin, părând că reușea să calculeze foarte rapid. 

— Ulterior, ne-am mai întâlnit. 

Vocea lui Ellen era voalată și în același timp calda. 

Baudouin dădu din cap și pricepu că într-o vreme cei doi 
trebuie să se fi cunoscut mai îndeaproape. 

Privirea lui Ellen se opri pe cingătoarea lui Guillaume pentru 
spada. Îl recunoscu imediat pe Athanor. Teaca era roasă, deci 
spada fusese folosită deseori. 

— De unde o ai...? întrebă ea arătând spre armă. 

— Athanor? Guillaume puse palma pe spadă. Părea ușurat că 
ea îi pusese această întrebare. La câteva luni după ce l-am 
eliberat pe Jean, iar voi aţi plecat, am luat-o de la un francez, la 
un turnir din Caen. Se fălea cu ea, tocmai o cumpărase. L-am 
recunoscut imediat pe Athanor și trebuia să îl am. Ar fi trebuit să 
mi-l vinzi mie, nu unui străin! 

În vocea lui se citea un ușor reproș. 

— Ai obținut-o prin luptă! remarcă Ellen zâmbind. 

— Baudouin mi-a arătat noua lui spadă, care stătea la fel de 
bine în mână ca Athanor. Și apoi am descoperit pe ea semnul 
tău. Un moment, m-am temut că l-ar putea folosi și alți fierari, și 
că de fapt spada mea nu ar fi Athanor. Cu toate că niciodată nu 
mă îndoisem de asta înainte, trebuia să vin pur și simplu și să 
mă conving personal că tu ai făurit atât spada lui Baudouin, cât 
și pe a mea! 

— Așadar, ești mulțumit? 

Ochii lui Ellen încă străluceau ca soarele. 

Isaac, care se apropiase între timp în liniște, simţea că nu mai 
putea suporta gelozia. 

— Este cea mai bună spada pe care am avut-o vreodată! Toţi 
cavalerii îi pronunţă numele cu invidie! Mareșalul se ambala 
vorbind despre ea: O admira chiar și tânărul rege! 

Ușa atelierului se deschise. Isaac se dădu de-o parte. 
Scârțâitul balamalelor atrase și atenţia lui Ellen. 

— William? își privi nemulțumită fiul. Ce s-a mai întâmplat? 
insistă ea, deoarece băiatul nu răspunse pe loc. 

— Le pot da apă cailor? întrebă el și mai făcu câţiva pași 
șchiopătând către mama sa. 


— William? 

Guillaume o privi întrebător. Oricine îi putea citi în privire că 
băiatul era fiul lui. Până și Baudouin înțelese asta. Işi mută 
privirea de la copil către prietenul lui și constată că, cu excepţia 
pistruilor și a ochilor verzi moșteniţi de la mama lui, copilul era 
leit taică-său. 

Privirea aceea o văzu și Isaac, care simţi o durere groaznică. 
Deci acest cavaler străin era tatăl lui William. Va fi lipsit acum 
atât de dragostea soţiei, cât și de cea a fiului acesteia? 

— Ar fi bine dacă te-ai ocupa puţin de caii noștri. Noi am 
călărit repede și cu siguranţă le este sete, răspunse Baudouin, 
care își revenise primul. 

William radia. 

— Sunt animale minunate, sunt atât de puternici și de 
eleganțţi! constată băiatul și ieși din fierărie șchiopătând. 

— Ce este cu piciorul lui? întreba scurt Guillaume. 

— Are piciorul sucit din naștere, explică rece Ellen, căreia nu îi 
scăpase tonul neprietenos din vocea lui Guillaume. 

— Un schilod, murmură Guillaume. 

Ea vru să riposteze, dar Isaac i-o luă înainte: 

— Pentru un fierar nu picioarele sunt importante. Mai râu este 
pentru unul ca mine! spuse el întinzând către cei doi cavaleri 
ciotul mâinii retezate. După cum se pare, eu nu pot avea parte 
nici măcar de soţia mea! 

Privirea lui îl fixa pe mareșal. 

— Isaac! 

Ellen îi aruncă acestuia o privire furioasă, în timp ce 
Guillaume îl măsura doar cu dispreţ. 

— Dacă așa stau lucrurile, de vină nu este brațul 
dumneavoastră, zise acesta și își întoarse privirea de la el. Mă 
bucur că te-am revăzut, continuă el luând în mâna lui mare de 
războinic mâna lui Ellen și ţinând-o strâns. 

Privirea duioasă, pe care Ellen i-o aruncă mareșalului, îl răni 
adânc pe Isaac. Toţi putură să remarce cât de mult însemna 
pentru ea acest bărbat. 


— Îţi seamănă leit, îi spuse Baudouin prietenului său, după ce 
ieșiră din fierărie. Se duseră către micul William, care dădea apă 
cailor, pe care îi mângâia ușor pe nări. Și se poartă cu caii ca și 
tatăl lui. 


— Este un schilod! mârâi Guillaume vizibil iritat. 

— Mulţumesc, William, zise Baudouin și îi vâri băiatului în 
mână o monedă valoroasă din argint. Apoi adăugă: îi semeni leit 
tatălui tău! 

Baudouin îl luă de bărbie pe băiat pentru a-l putea privi în 
ochi. 

— Isaac nu este tatăl meu! 

— Ştiu, pentru că eu îl cunosc pe tatăl tău. El este un 
războinic curajos, un bărbat grozav și cel mai bun prieten pe 
care cineva și l-ar putea dori. Poţi fi mândru de el. 

Baudouin îi zâmbi copilului. 

— Adevărat? îl cunoașteţi? 

William îl privea fermecat. 

— Așa cum eu mă numesc Baudouin de Bethune! 

Baudouin se lovi în piept cu mâna dreaptă. 

Guillaume rămase mut și nici măcar nu îl privi pe băiat. 

— Termina cu prostiile și vino o dată! i se adresă Guillaume lui 
Baudouin, dar acesta nu se grăbea deloc. 

Guillaume dădu grăbit pinteni calului și plecă. 

Baudouin încăleca, se aplecă spre băieţel și îi șopti: 

— li voi povesti despre tine și într-o zi tatăl tău va fi mândru 
să aibă un fiu cum ești tu! 

William dădu din cap de zor și, fericit, le făcu cu mâna celor 
doi bărbaţi care se îndepărtau. 

— Cavalerul, mama! strigă William dând năvală în fierărie. 
Cavalerul căruia i-ai făcut tu spada a spus că îl cunoaște pe tatăl 
meu! 

Isaac mormăi ceva și ieși din încăpere. 

— Nu mi-ai povestit niciodată despre el! 

William își privea mama plin de reproș. 

— Pentru că nu există nimic de povestit! răspunse Ellen, 
posomorâtă. 

— Dar cine este el? insistă copilul. 

— Ai să afli curând. Du-te în casă și ajut-o pe Rose! Hai! 

William știa că nu avea niciun rost să mai insiste pe lângă 
mama lui și, cu capul plecat, porni spre casă. 

La cină, Isaac rămase tăcut și mesteca cu lingura prin terciul 
lui fără să ridice privirea. Ellen mânca gânditoare și își goli 
strachina fără să le dea vreo atenţie lui Jean și lui Rose, care 
încercau să le mai descreţească frunţile celor doi pălăvrăgind. 


William își sprijinise capul în mâini și se foia fără niciun chef 
pe scaunul din lemn. _ 

Agnes și Marie chicoteau și scânceau. li necăjeau pe gemeni 
luându-le cojile de pâine pe care băieţeii le sugeau cu poftă. 

Ambii începură să ţipe și să întindă mânuţele după pâine. 

Ellen, care de obicei insista ca la masă să fie liniște și care 
reacţiona imediat ce copiii deveneau prea zgomotoși, de data 
aceasta nu spuse nimic. 

În loc de asta, Rose le luă fetelor cojile de pâine morfolite și le 
restitui fiilor ei. 

După cină, Ellen reveni în fierărie. Făcu ordine, mătură pentru 
a doua oară forja și unse uneltele care deja fuseseră unse. Era 
atât de adâncită în gânduri, încât nici nu îl auzi pe Jean intrând 
în atelier. 

El se așeză în tăcere lângă ea. În cele din urma, vorbi, totuși: 

— A fost un șoc pentru tine. 

— Poftim? 

Ellen îl privi surprinsă. 

— Mă refer la faptul că el a apărut atât de brusc. 

Jean își trecu palma peste nicovală. 

— Nu aș fi crezut că revederea mă va răscoli atât. Adică mie 
îmi este bine cu Isaac... Nu am niciun motiv... 

Ellen trase adânc aer în piept. 

— Guillaume nu te-a recomandat atunci regelui, deși ar fi 
putut să o facă și nu o va face nici acum. De la el nu trebuia să 
aștepți nicicând mai mult decât un tăvălit prin fân. 

— Jean! 

Ellen îl privi mânioasă. 

— Ştiu, nu îţi face plăcere să auzi asta, dar eu am dreptate. 
Trebuie să ţi-l scoţi din minte, Ellen! Am văzut cum îl priveai. 
Dar el nu a meritat dragostea ta. Spre deosebire de Isaac. 

Ellen privi rușinată în podea. 

— Nu pot să fac nimic. Inima îmi bate nebună când el se află 
în apropierea mea, zise ea încet. 

— Pentru el tu nu însemni nimic, Ellen, ești doar o cucerire 
printre atâtea altele. Nu uita cine este el! La ce te aștepți de 
fapt? Până ieri erai fericita cu Isaac. Este și meritul tău că el s-a 
schimbat atât de mult. 

Ellen izbucni într-un râs disperat. 

— La început, ne-am urât, oh, Doamne, dar este atât de mult 


de-atunci! 

— Isaac îl iubește pe fiul tău ca pe propriul copil. Nici 
Guillaume nu i-ar putea fi un tată mai bun lui William. 

Ellen confirmă. 

— Știu! El nu îi va fi niciodată tată. Ea ridică din umeri și 
adăugă: Mă voi strădui, promit! 

Jean o bătu pe umăr. 

— l-am spus o dată lui Isaac că nu te merită, dar de când 
lucrează din nou în atelier mi-am schimbat părerea. Voi vă 
aparţineţi unul altuia! 

Jean o încuraja. 

Ellen se strădui să mimeze un zâmbet înţelegător, dar nu prea 
reuși. 


Când Thibault îl zări pe băiatul care adăpa caii, își dădu 
seama că acesta era fiul lui Guillaume și al lui Ellen. Trebuia 
totuși să se convingă că și Ellen era aici. Și așteptă până când 
pe seară ea părăsi fierăria. Guillaume și Baudouin plecaseră 
demult, dar el stătuse în crâng și așteptase. 

Când o văzu pe Ellen, parcă fu lovit de un trăsnet. Ca și până 
acum, ea era cea mai tulburătoare femeie din câte cunoștea. 
Părul ei roșu strălucea în lumina apusului de soare, iar privirea 
trista a ochilor ei îl durea. Cât ar fi vrut să sară și să alerge spre 
ea, să o strângă în braţe și... Umezeala din solul pădurii, care îi 
pătrundea prin veșminte, îl smulse din visare. Se întoarse la 
calul lui, sări în șa și plecă. Cumva trebuia să aibă o spadă de la 
ea, dar nu una oarecare, ci o capodoperă, cea mai bună spadă 
făcuta de ea vreodată. Dar cum să procedeze pentru asta încă 
nu știa. 


După plecarea lui Guillaume, Ellen și ceilalţi reintrară repede 
în cotidian. Ellen abia se mai gândea la revedere, iar Isaac căuta 
să își stăpânească gelozia care îl chinuia. Şi curând totul reveni 
la starea anterioară, până când într-o zi a apărut în curte un alt 
cavaler străin. 

Era îmbrăcat ca un nobil și era însoţit de un scutier. 

Rose, care tocmai lucra în stratul cu legume, îi ieși în 
întâmpinare. 

— Fierărița! Du-mă la ea! porunci cavalerul fără să descalece. 

— Dacă aţi vrea să mă urmaţi în atelier... 


Pe fruntea lui Rose străluceau picături grele de sudoare. Când 
ea se mai apropie, îl recunoscu și se rugă cerului ca el să nu o 
recunoască. 

Fără să mai zică ceva, Adam d'Yqueboeuf sări de pe cal și îi 
dădu frâul scutierului. Nu o băgă în seamă pe Rose și, cu pași 
mari, intră în fierărie. 

Rose alergă în casă și, după ce închise ușa după ea, își trase 
sufletul. 

În fierărie cavalerul trebui mai întâi să se obișnuiască cu 
semiîntunericul, și abia pe urmă o descoperi pe Ellen. O mai 
văzuse lucrând pe vremuri, în Normandia, și o considerase o 
muiere nebună, pentru că își pusese în minte să înlocuiască un 
bărbat! pufni scurt și se îndreptă spre ea. 

— Cunoști blazonul pe care îl port? întrebă el scurt. 

Ellen confirma. 

— Leii regali! Ce pot face pentru dumneavoastră, milord? 

Ellen încerca să nu pară prea impresionată. 

— Se spune că spadele făcute de tine ar fi arme deosebit de 
ascuţite și de bune. De aceea îţi aduc pietre preţioase și aur 
pentru o spadă cum nu ai mai făcut alta. Trebuie să îl uimească 
pe rege. Făurește o spadă pe măsura lui! 

Ellen îl privi surprinsă. Tânărul rege voia o spadă de la ea? Nu 
îi venea să creadă așa ceva! În sfârșit! În sfârșit, Guillaume o 
recomandase. Ellen încerca să pară stăpâna pe sine. 

— Pe tânărul Henric l-am văzut până acum doar de la 
distanţa, și asta se întâmpla cu mulţi ani în urmă. Ar trebui să îi 
cunosc înălţimea și mâna cu care preferă să lupte. 

— Cea corectă este doar mâna dreaptă. lar în privinţa înălţimii 
mă poţi măsura pe mine! răspunse Yqueboeuf, plictisit. 

— Când să fie gata? întreba Ellen, puţin temătoare. 

Cu cât era mai înalt rangul unui client, cu atât mai repede 
pretindea acesta să i se execute comanda. 

— Tânărul Henric nu va rămâne mult timp în Anglia, este 
așteptat la turniruri. Eu apreciez că termenul ar fi de trei, cel 
mult patru săptămâni. Când vom fi din nou în apropiere, voi veni 
să iau spada. Nu i-o vei da altcuiva, ai înţeles? 

Ellen dădu din cap afirmativ. 

Yqueboeuf îi dădu o pungă cu aur și o alta cu pietre preţioase. 

Ellen răsfiră pietrele în palma ei stângă. 

— Safire, rubine și smaralde. Minunat! Lăudă ea pietrele 


alese. 

Acestea erau sclipitoare și pure, dar Ellen se gândi la mareșal 
și la ce spusese Baudouin despre părerea lui cu privire la 
pietrele preţioase ca podoabe ale spadei. Se încruntă. Pentru un 
rege erau valabile alte criterii. 

— Va fi spada cea mai frumoasă și mai bună dintre toate 
spadele pe care regele le-a ţinut vreodată în mână! Promise ea. 

— Rămâne de dovedit, dar pentru dumneata ar fi mai bine! 
răspunse Yqueboeuf. 

Lui Ellen îi stătea răspunsul pe buze, dar nu era cazul să se 
certe cu un înalt demnitar. Așa că pleca, supusa, capul. 

— Despre aceasta comanda nu mai discuţi cu nimeni și 
instruiește-ţi și calfele în acest sens. Nicio vorba nimănui! 

Yqueboeuf o privi țintă. 

— Cum doriţi, sir! 

Ellen se înclină. 

Yqueboeuf pufni iarăși și de data aceasta nările îi fâlfâiră ca 
narile unui cal. 

— Şi mânerul cu garda? 

— Le faci cum consideri dumneata ca este bine. Alege forma 
pe care o socotești cea mai buna pentru o spada echilibrată. Nu 
uita să imprimi spadei eleganta și graţie! 

Ellen își înghiţi riposta pe care o găsea potrivita. Fiecare 
dintre spadele ei avea eleganţă și graţie, chiar și fără 
ornamente preţioase. 

— Exista preferinţe pentru teacă și cingătoare? întrebă Ellen 
ca de obicei. 

Yqueboeuf clătina supărat din cap. 

— Ești ori nu ești meșter? Gândește-te la ceva ce va face 
spada unică, la ceva pentru care purtătorul ei sa fie invidiat de 
oricine! 

Ellen se înclină din nou. 

— Cum porunciţi, sir! 

După ce curteanul plecă, Jean, Isaac și Peter se strânseră 
curioși în jurul lui Ellen. Ea le dădu, răbdătoare, explicaţiile 
cerute. 

— Spada pentru rege este mai importantă decât toate 
celelalte. Această comandă are întâietate, aţi înţeles? 

— Dar de ce să nu vorbim despre ea? se miră Peter. Ar fi mult 
mai ușor să îi amânăm pe călugări spunându-le că tu faci o 


spadă pentru rege. În plus, ne-ar mări faima și te-ar face 
cunoscuta dincolo de limitele lui St. Edmundsbury! 

— lar pentru tâlhari ar fi o invitaţie de a ne călca! La asta te-ai 
gândit? In definitiv, avem în primire pietre preţioase foarte 
valoroase! 

Peter trase adânc aer în piept. 

— La asta nu m-am gândit! recunoscu el abia șoptit. 

Jean și Isaac nu spuseră nimic. 

După-amiază când rămase singură cu Jean, Ellen triumfa. 

— Vezi, nu ai avut dreptate. El m-a recomandat în cele din 
urmă regelui! 

Jean ridică din umeri. 

— Eu rămân la părerea mea: trebuie să ţi-l scoţi din minte! 


Octombrie 1180 


Termenul pentru făurirea spadei era atât de scurt încât părea 
imposibil să fie respectat. Ellen a decis ca toate celelalte 
comenzi să fie rezolvate de Peter și de Isaac singuri, până când 
ea nu va mai avea nevoie de Jean ca ajutor. 

Pentru proiectul spadei, a avut nevoie doar de o jumătate de 
zi. Apoi a luat pietrele preţioase din punga de piele, le-a sortat și 
s-a gândit cum să ornamenteze mânerul cu ele. Ei nu îi plăceau 
spadele împopoţonate, dar o spadă regală era desigur o 
excepţie. Pentru a se putea hotărî asupra unei anumite 
lucrături, și-a schițat mai întâi ideile în nisip. După ce forma a 
fost aleasă, ea a configurat conceptul pe o tablă cerată lungă și 
a stabilit dimensiunile cele mai importante. In timp ce se ocupa 
cu amănuntele legate de spadă, o succesiune de silabe îi 
revenea mereu în cap: ru-ne-dur. Fără să vrea, șoptea mereu 
aceste silabe. Apoi se opri brusc: Runeaur! Deci așa se va numi 
spada regelui! Ca și în cazul lui Athanor, denumirea se impusese 
pur și simplu. Desigur că Runedur trebuia să întrunească toate 
calităţile unei arme bune. Dar spada va fi unică tocmai pentru 
că arta făuririi și arta ornamentării ei se vor completa una pe 
alta într-o armonie până acum neatinsă, pentru că va izvori doar 
din sufletul și din mâinile ei. Spada regală va avea o eleganţă 
incomparabilă și în același timp simpla. Și bineînţeles că 
Runedur va emana vigoarea și potenţa tânărului rege. Ellen își 
aminti de vasele pentru altar și de crucile făcute de Jocelyn. Şi 
acestea erau uneori împodobite cu pietre preţioase și cu alte 
ornamente, și totuși, în ciuda prelucrării pretenţioase, impuneau 
privitorului un sentiment de smerenie. Exact așa trebuia să 
simtă oricine îl privea pe Runedur. După ce Ellen își dădu seama 
că știa cum trebuia să arate spada, începu să lucreze febril la 
ea. 

Cu toate că Jean studiase temeinic desenele de pe tabla 
cerată și ascultase atent descrierea făcută de Ellen, nu putea să 
ţină pasul cu aceasta. Permanent ea se afla mintal înaintea lui 
cu două ori trei proceduri. Uneori, Ellen se înfuria pentru că el 
părea că nu intuia ce intenţiona ea să facă. Tot timpul ea oscila 
între o teamă profunda că va da greș și satisfacția că, în sfârșit, 
făurea o spadă pentru rege. 

Când lucrarea progresa bine, Ellen prânzea în grabă, pentru a 


reveni cât mai repede posibil în atelier. Dacă treaba mergea mai 
prost ori dacă era în căutarea unei soluţii, atunci scormonea în 
mâncare și după ce toţi ceilalți deja se ridicaseră de la masă și 
plecaseră la treburile lor. În astfel de zile, deși familia și 
ajutoarele convieţuiau în buna înţelegere, mâncau împreuna și 
pălăvrăgeau veseli, Ellen rămânea tăcută. Părea că ignora tot ce 
se petrecea în jurul ei, gândurile ei erau concentrate doar 
asupra lui Runedur. În sinea ei se găsea deja în faţa procedurii 
următoare, încercând să prevadă eventualele obstacole și 
căutând căi de a le depăși. Cu toate acestea, la răzuirea unui 
falţ a alunecat mai mult și în spadă a rămas o crestătură. Privind 
nenorocirea, au podidit-o lacrimile. Cum de se putuse întâmpla 
așa ceva? A examinat dauna mai îndeaproape. A pierdut o zi 
neștiind ce să facă, apoi a constatat că greșeala putea fi 
eliminată dacă prelungea puţin falţul. Ellen a răzuit atentă ceva 
mai mult metal în partea centrală, a răsucit spada și a prelungit 
și falţul de pe cealaltă parte. A respirat apoi ușurată: eroarea nu 
mai era vizibila. După care a continuat să lucreze din zori și 
până seara târziu. După călirea reușită o dată cu care depășise 
cel mai mare obstacol, a executat ea însăși șlefuirea grosieră și 
lustruirea fină, și s-a bucurat de strălucirea minunată care îi 
reușea pas cu pas. Cu toate că nu prea dormea, nu părea 
niciodată obosită și se părea că avea forţa a trei bărbaţi la un 
loc. Nicicând nu arătase mai înfloritoare și, pe măsură ce spada 
lua formă, radia și ea mai mult de bucurie. 


— V-aţi decis ce nume îi veţi da fetei voastre? 

Ellen zâmbi fără să își ridice privirea de pe lucrarea ei. În 
seara anterioară, Rose născuse o fetiţă cu glas puternic și cu 
plămâni pe măsura glasului. 

— Rose nu vrea să-i dea numele mamei ei în niciun caz, dar 
crede că Jeanne nu ar fi nepotrivit. 

Jean era mândru nevoie mare de numele progeniturii lui. 

— Jeanne! repetă Ellen și clătină aprobator din cap. | se 
potrivește! 

Şi, imediat ce se putu concentra din nou asupra muncii ei, 
Ellen scoase vârful limbii în colţul stâng al gurii. Montarea 
pietrelor preţioase îi dădea mai multă bătaie de cap decât voia 
să recunoască. 

— De ce nu lași treaba asta în seama unui giuvaiergiu? 


Jean o admira pentru efortul pe care îl depunea fără să se 
plângă măcar o dată și fără să își piardă stăpânirea de sine, dar 
nu înţelegea de ce insista să lucreze fără a fi ajutată de cineva. 

— Nici vorbă. Mai întâi, pentru că am jurat să o fac singura, și 
apoi giuvaiergiul m-ar întreba pentru cine este spada. Și, după 
cum știi, nu pot să spun asta. Și, în plus, nu am încredere să dau 
unui străin asemenea pietre scumpe. Ştie cineva ce face el? 
Poate că montează doar sticlă și păstrează pentru sine pietrele 
preţioase! 

— Nu crezi că exagerezi puţin? 

Jean se încruntă sceptic. 

— Nu, deloc! În definitiv, eu am fost desemnată să fac spada, 
deci răspund de ea. Nu îţi face griji, am să mă descurc de una 
singura! 

— Te rog, cum vrei! Eu am fost doar bine intenţionat. 

— Mai bine las-o în pace, nu vezi că nu te poţi pune cu 
încăpăţânarea ei? Eu demult am renunţat și am învăţat să nu 
mă împotrivesc! îl tachină Isaac și îi făcu cu ochiul lui Jean. 

— Ei, tu! 

Ellen îi aruncă o privire mustrătoare și provocatoare în același 
timp. 

— Bine, te las să-ţi faci treaba! 

Isaac ridică mâna în semn de supunere. 


Seara, când se aflau singuri în odaia lor, Isaac i se adresă: 

— Oh, Ellen, ar trebui să lucrezi mereu pentru rege! zise el cu 
mulțumire. 

— Da? răspunse ea nevinovată. De ce? 

— De când lucrezi la spada asta ești atât de... de pasională! 

Ochii lui scânteiau. 

Ellen se îmbujora. 

Isaac îi îndepărtă de pe chip o buclă rebelă. 

— Ești minunată! Te iubesc! șopti el. 

Ellen se mlădie satisfăcută în braţele lui. 

— Stinge lumina, dragul meu! murmură ea și adormi imediat. 


Ellen muncise cu atâta abnegaţie, încât termină spada chiar 
înainte de termenul fixat. Singură în fierărie, puse arma pe 
masă. O privea cu atâta atenţie, de parcă o vedea pentru prima 
dată. Cingătoarea din piele de vită tăbăcită și rezistentă era 


prevăzută cu o pafta lată din alamă, teaca era acoperita cu 
mătase purpurie împletită cu fir de aur și asigurată cu benzi din 
piele puse cruciș. Vârful lat era protejat de o ferecătură din aur 
cu linii ondulate gravate fin. Mânerul era decorat cu două din 
pietrele cele mai mari: un rubin și un smarald. Pietrele mai mici 
erau aranjate în jurul centrului, în cerc, ca petalele florilor, 
decorate cu vrejuri aurite și desene fine. Mânerul din lemn de 
frasin era învelit în piele neagră prinsă în sârmă de aur și se fixa 
în mână excelent. Garda era dreaptă, cu capetele aurite ușor 
îndoite în jos și semănând cu niște boturi de lup. După ce Ellen 
examină îndelung spada, o trase din teacă. Lama era ascuţită 
pe ambele părţi și datorită ghinionului de la răzuire era 
prevăzută cu un falţ neobișnuit de lung, care imprima armei și 
mai multă eleganţă. Ellen luă o cârpă groasă, prinse cu ea vârful 
și îndoi spada într-un semicerc. Imediat ce dădu drumul vârfului, 
spada se îndreptă exact ca mai înainte. Din cauza falțului mai 
lung lama nu pierduse nimic din elasticitate și duritate. Ellen 
oftă mulțumită. Luă apoi o bucata de pânză, așa cum făcea 
Donovan pe vremuri, pe care o lăsă să alunece pe tăiș. Spada 
secţiona materialul cu ușurință. Ellen privi cu satisfacţie linia 
neteda a tăieturii. Pe partea cu rubinul roșu ca sângele, semn al 
inimii și vieţii tânărului Henric, Ellen incrustase cu sârmă de aur 
rune care trebuiau să aducă purtătorului spadei noroc, curaj și 
multe victorii. Donovan o învățase aceste semne străvechi și îi 
explicase și semnificaţia lor. Deși runele erau socotite păgâne, 
ele erau încă semne ale victoriilor mult râvnite. Dar, pentru a-i 
asigura tânărului rege graţia divină, Ellen decisese să incrusteze 
alături cu sârmă de aur și cuvintele ÎN NOMINE DOMINI. Pe 
partea cu smaraldul verde ca ochii ei încrustase doar în aramă 
un E într-un cerc. Splendida lamă sclipitoare trebuia să facă 
inima oricărui amator de spade să bată mai repede! Era atât de 
mulțumită de Runedur al ei, încât o trecu un fior de satisfacţie. 

— Tânărul Henric! strigă cu răsuflarea tăiată Peter năvălind în 
fierărie. A făcut tabără doar la câteva mile nord-vest de aici! 

Peter se lăsă aproape fără suflare pe un scăunel șchiop, cât 
pe-aci să se întindă pe jos. 

— Regele? Privirea lui Ellen se aprinse. Zici că este aici, în 
apropiere? Sunt sigură că nici nu se așteaptă să ţină în mâini 
noua lui spadă. Ce ar fi dacă i-aș duce spada chiar astăzi? 

— Nu a spus cavalerul că el o va lua și că nu trebuie să i-o dai 


altcuiva? interveni și Isaac, care tocmai intrase. 

Ellen nu vru să audă de nimic. 

— Desigur că s-a referit doar la un alt trimis, nu la rege! 

Isaac ridică din umeri. 

— Dacă tu așa crezi... 

— Pur și simplu este o ocazie grozavă! Trebuie să îi duc eu 
însămi spada! Dacă o ia trimisul, nimeni nu află de mine. Dar, 
dacă i-o voi da chiar eu regelui, atunci toţi cavalerii prezenţi au 
să vadă cine a făurit Runedur! 

Ellen se înfierbântase. 

— Atunci, cel puţin lasă-mă să vin cu tine! O rugă îngrijorat 
Isaac. 

Ea dădu hotărâta din cap și zise: 

— Nu, am să merg singură! 

Dacă va merge însoţită de un bărbat, făurirea spadei îi va fi 
atribuită lui. Şi în final va apărea povestea fierarului cu o mână, 
care a făurit legendara spadă Runedur. În niciun caz nu putea să 
riște asta. 

— Bine, cum vrei tu! 

Isaac o privea jignit. 

Ellen nu îl băgă în seamă. Gândul de a dobândi recunoașterea 
pe care o merita o făcea să se cutremure. Era ziua ei! Luă 
spada, o înfășură într-o pătură și se duse în casă, pentru a-i da 
de știre lui Rose și pentru a se schimba. Apoi luă calul bălan din 
grajd și urcă în șa. 

— Chiar nu vrei să aștepți ca spada să fie preluată? O mai 
întrebă o dată Isaac, străduindu-se să adopte un ton conciliant. 

— Nu! 

Ellen scutura energic din cap, nelăsând loc la replici. Apoi îl 
rugă pe Peter să îi explice exact unde îl poate găsi pe rege și 
plecă. 


Marea pajiște de la Mildenhall, pe care se întinseseră corturile 
însoțţitorilor regelui, forfotea de scutieri, soldaţi pedeștri, slugi și 
cai. Se montau în continuare corturi, se amenajau împrejmuiri 
pentru cai. Fiecare părea extrem de ocupat și nimeni nu o băga 
în seamă pe Ellen, care călărea la pas prin tabără și privea 
atentă în jur. În mijlocul taberei, descoperi un cort deosebit de 
mare, luxos, deasupra căruia flutura un steag triunghiular roșu, 
pe care erau brodaţi cu aur trei lei care se târau. Trebuia să fie 


cortul tânărului rege! Ellen cobori de pe cal, pe care îl legă bine 
de un par. Mâna îi tremura când mângâie gâtul alb și puternic al 
calului. Își lipi o clipă fruntea de capul lui și închise ochii. Trebuia 
să apeleze la tot curajul ei! Inspiră adânc, hotărâtă, puse mâna 
pe spadă și se îndreptă către cortul multicolor. 

Inainte ca ea să fi ajuns, draperia de la intrare se mișcă și din 
interior ieși un cavaler arătos și tânăr. Acesta se propti în calea 
lui Ellen. 

— Doresc să merg la rege! ceru ea ceva cam înţepat din 
cauza emoţiei și imediat se strădui să afișeze un zâmbet 
cuceritor. 

Cavalerul o măsură din cap până în picioare, cu un zâmbet 
dispreţuitor. 

— ŞI ce vreţi de la el? 

— li aduc o spadă nouă, sir! 

Cavalerul ridică uimit din sprâncene. 

— Dacă așa stau lucrurile, cel mai bine este să veniţi cu mine! 

El zâmbi scurt și se întoarse din drum. Ellen îl urmă în cort. 
Adăpostul regal era mai mare decât bănuise ea. O mulţime de 
cavaleri stăteau înghesuiți bine în jurul mai multor recipiente 
mari cu cărbuni pentru încălzit. Ellen ţinea capul plecat cu 
modestie, observându-i pe bărbaţi doar cu coada ochiului. 
Aceștia beau din pocale de argint, vorbeau înfierbântaţi și 
râdeau în gura mare, fără a-i acorda atenţie nou-venitei. 
Deodată, lui Ellen îi stătu inima în loc. Dacă era și Thibault aici? 
La el nici nu se gândise când luase hotărârea de a veni aici! 

Tânărul cavaler îi făcu semn să îl urmeze și se îndreptă decis 
către un tron bogat ornamentat, aflat în cealaltă parte a 
cortului. Tronul era gol! 

Ellen nu cuteza să îl caute cu privirea pe rege. 

Făcând un salt neașteptat, tânărul cavaler sări direct pe tron. 

Ellen se sperie și câţiva cavaleri ridicară surprinși privirea. 
Ellen înghiţi în sec. Era evident că tânărul cavaler voia să râdă 
de ea, dar ce va spune regele de faptul că acesta se așezase pe 
tronul lui? Genunchii i se înmuiară; se opri nesigura. 

Tânărul cavaler îi făcu zâmbind semn să se apropie. Ca la 
comandă toate discuţiile încetară. 

Cavalerii se adunară curioși în jurul lui Ellen. Doar o porţiune 
mică între ea și tron rămase libera. Cineva o împinse în față. 

— Imi aduci ceva? 


Tânărul Henric îi zâmbi ștrengărește. Gusta vizibil uimirea ei. 
Ellen nu îl văzuse niciodată de aproape pe tânărul rege și nu îl 
recunoscuse! | se urcă sângele la cap și fu cuprinsa de un val de 
căldură. 

Guillaume apăru lângă stăpânul lui și își sprijini lejer braţul de 
spătarul tronului. Era serios și nu dădea niciun semn că ar 
cunoaște-o pe Ellen. Doar o tresărire abia sesizabilă a colţului 
gurii trăda că găsea situaţia amuzantă. 

Thibault stătea nu departe de el, dar se afla în spatele altor 
cavaleri, astfel că Ellen nu putea să îl vadă. Nu observase 
nimeni că acesta se făcuse alb ca varul când o văzuse pe ea. 
Ellen își reveni, făcu doi pași spre tron și se înclină. Cu ambele 
mâini îi întinse regelui spada înfășurată în pătură. 

— Dă-mi-o o dată! zise tânărul bărbat, bătând nerăbadător din 
picior ca un copil. 

Ellen se ridică, desfăcu pătura și îi întinse spada. Când o văzu, 
regele se aplecă fulgerător, o smulse cu un zâmbet fericit și o 
ridică precum un trofeu, pentru a o vedea toţi. Mulțimea 
cavalerilor fu străbătută de un freamăt entuziast. Tânărul Henric 
examina binevoitor spada, o scoase încet din teacă și o cântări 
în mână. Nu acorda nicio atenţie ornamentaţiei din pietre 
scumpe. Cu o mișcare bruscă, se întoarse către Guillaume. 
Șuieratul sec al spadei prin aer fu întâmpinat de cavaleri cu 
aplauze. Unii dintre ei șușoteau agitaţi. Henric o examina acum 
și mai atent și o răsuci încoace și încolo în faţa ochilor lui 
Guillaume. 

— lată! Are aceleași incrustaţii ca Athanor! strigă surprins 
tânărul rege. 

Din mulţime se ridică acum un murmur mai sonor. 

— Această spadă poartă numele de Runedur, milord! vorbi 
Ellen, cu toate că regele nu o întrebase nimic. Știu că trebuia să 
i-o înmânez trimisului dumneavoastră, dar când am aflat că v-aţi 
așezat tabăra aici, nu am putut rezista tentaţiei de a vi-o 
înmâna personal. 

— A fost deja plătită ori vă mai datorez ceva? întreba 
neîncrezător Henric și strânse ochii până când aceștia ajunseră 
ca două despicături. 

Nu știa de niciun trimis căruia să îi fi dat această însărcinare. 

— Plata a fost deosebit de generoasă, regele meu, nu mai 
este nimic de dat. 


Ellen zâmbi, și acum tânărul Henric radia și el fără reţinere. 

Dar Thibault tremura din tot trupul. 

— De ce Yqueboeuf nu este aici? îl întrebă el încet pe scutier. 

— Este plecat din porunca regelui, sir! șopti tânărul și plecă 
vinovat privirea, deși el nu știa nimic de motivul nervozităţii 
stăpânului său. 

Nimeni nu sesizase enervarea care îl cuprinsese pe Thibault, 
cu toate că acesta abia se putea abţine să nu înjure cu voce 
tare. 

— Acum, spuneţi-ne numele fierarului care a făurit Runedor, 
pentru a-l auzi fiecare dintre cei de-aici! îi ceru Henric lui Ellen. 

— Spada a fost în totalitate făurită de mine. Numele meu este 
Ellenweore, înălțimea Voastră! 

Ea făcu umilă o plecăciune adâncă. 

Murmurul celor de faţă se accentua. Atunci, tânărul Henric 
ridică mâna poruncitor și cavalerii amuţiră. 

— Faptul că femeile cu acest nume sunt deosebit de 
puternice l-au simţit și alţi regi! 

Tânărul Henric sesiză confirmarea provenind de la cavalerii lui 
și râse. 

Cei mai mulţi izbucniră în râs așa cum făceau totdeauna când 
regele glumea. Mama lui Henric, Eleonore, regină și ducesă de 
Aquitania, era bine cunoscută pentru cât de grea le făcuse viaţa 
primului soţ, rege al Franţei, și apoi celui de-al doilea soţ, regele 
Henric al II-lea, tatăl tânărului rege. De aceea regele, soţul ei, o 
ţinea sub arest de ani de zile, pentru a pune capăt intrigilor. 
Multor cavaleri asemenea femei le erau ca un ghimpe în ochi, 
dar cei mai mulţi dintre cei de faţă o admirau pe Eleonore, 
deoarece ea îl înfruntase nu o dată pe regele cel bătrân. 

Ellen știa prea puţin despre rubedeniile regale, pentru a 
înţelege de ce râdeau cavalerii. 

— Dumneata l-ai făurit și pe Athanor? se interesă tânărul rege 
și se aplecă ușor spre ea. 

— Da, regele meu, eu l-am făurit! răspunse mândră Ellen. 

— Păi, dacă așa este, ai să primești probabil foarte curând o 
mulţime de noi comenzi de spade. Admiraţia lui Henric pentru 
preceptorul lui era evidentă. Fierăria ta se află în regiunea asta? 

E| se ridicase și stătea cu picioarele depărtate. 

— În St. Edmundsbury, înălţimea Voastră! 

— Ellenweore din St. Edmundsbury, îți mulţumesc și sunt 


foarte satisfăcut! zise regele plin de bună-voinţă și îi zâmbi 
prietenește. 

Ellen făcu o nouă plecăciune. Când ridică privirea, regele deja 
discuta cu cavalerii aflaţi în jurul lui. Nimeni nu o mai băga în 
seamă. Putea deci să plece. Se mai plecă încă o dată și aruncă 
pe furiș o privire spre Guillaume, dar acesta era adâncit în 
discuţia cu regele și nu se uita la ea. 

După ce ieși din cort, respiră ușurată și mulţumită și se 
îndreptă spre calul ei. Acum, cei mai nobili cavaleri ai ţării știau 
cine făurise noua spadă a regelui. Deși niciunul dintre ei nu îi 
vorbise, ea spera că tânărul rege avusese dreptate și priceperea 
ei va deveni cunoscută curând peste tot în ţară. Epuizată de 
emoţii, Ellen mângâie o vreme calul pe gât înainte de a încăleca 
și a pleca spre casă. 


Câteva săptămâni la rând, Ellen trăi o adevărată sărbătoare. 
Nu ar fi putut însă să spună dacă asta se datora faptului că își 
realizase țelul de a făuri o spadă pentru rege sau pentru că era 
convinsa că Guillaume o recomandase tânărului Henric. Și 
micuțul William începuse să simtă schimbarea. Ea vorbea mai 
blând cu el și îl admonesta mai rar. Într-o zi, îi făcu semn să vină 
la ea și îl mângâie pe cap. 

— Îţi amintești cât de supărată am fost că tu sculptai cu 
cuțitul lui Isaac? 

William dădu vinovat din cap. Mama lui nu știa că de atunci el 
lucra regulat cu cuțitul lui Isaac. 

— Eu cred că ai ajuns la vârsta la care poţi să ai unul propriu. 
Și tatăl meu, mă refer la Osmond, mi-a dăruit un cuţit când 
aveam cam aceeași vârsta ca tine. 

Privirea lui William se opri asupra centurii lui Ellen, de care 
atârna un cuțit. 

— Da, despre el este vorba. Din acea zi, mă însoțește 
permanent. L-am ascuţit și l-am șlefuit de nenumărate ori. 

Ea zâmbi și îi întinse fiului un cuţit într-o teacă din piele de 
porc de culoare deschisă. 

William îl scoase din teacă și îl privi emoţionat. Pe întreaga lui 
lamă scânteiau linii ondulate multicolore, unele dintre ele 
semănând cu niște ochi. 

— Oh, este frumos! exclamă el. 

— Are lama din oţel de Damasc, liniile multicolore se obțin 


prin sudarea și plierea mai multor sortimente de fier cu durități 
diferite. Se pot folosi și bare diferite, ele se răsucesc - asta se 
numește torsiune, apoi se sudează între ele, explică Ellen. 

— Pot să i-l arăt lui Isaac și lui Jean? întreba William înainte ca 
mama lui să fi putut să îi ţină o prelegere și mai ampla despre 
meșteșugul fierăriei. 

Ellen zâmbi și aprobă. Bineînţeles că ei deja văzuseră lama, 
dar pentru a-i face plăcere băiatului, îi dădură voie să le-o arate. 

Damaschinarea era o veche tehnică folosită acum des pentru 
cuțite, dar nu și pentru lame de spadă. Așa cum știa ea de la 
Donovan, vikingii ajunseseră la o perfecţiune surprinzătoare în 
tehnologia damaschinării și confecţionaseră spade minunate, cu 
modele sclipitoare artistice. Dar de atunci această tehnologie de 
făurire a spadelor fusese uitată, iar acum lamele lor erau simple, 
lipsite de orice podoabă, cu excepţia gravurilor și a incrustărilor. 
Ellen receptase această tehnică veche ca pe o provocare și se 
gândea să folosească la un moment dat damaschinarea la o 
spadă, ceea ce desigur era dificil, dar nu imposibil. 

Ea sperase ca prin acest cuţit să trezească, în sfârșit, 
interesul lui William pentru munca în fierărie. Pentru că până 
acum fiul ei preferase să își facă de lucru în pădure. Aducea 
mereu acasă animale părăsite, pe care le îngrijea cu pasiune, 
deși Ellen îi atrăgea atenţia permanent să se ocupe de lucruri 
mai utile. Isaac și Jean îl susțineau pe băiat și încercau să o mai 
îmblânzească atunci când ea îl dojenea pentru așa ceva. Ellen 
își dădea seama că gândul la fiul ei îi încreţea fruntea. El trebuia 
în cele din urmă să priceapă că un viitor fierar nu avea timp de 
asemenea prostii! 


Noiembrie 1180 


William îl mângâia plictisit pe Barbă Sură în curte, când 
apărură cei doi călăreţi. Într-unul din ei îl recunoscu pe cavalerul 
care mai fusese la ei o dată împreună cu Baudouin de Bethune. 
Celălalt era probabil scutierul lui. William remarcă pasărea de pe 
mâna cavalerului, sări în picioare și se apropie surprinzător de 
repede de el. 

— Este un șoim, sir? întreba fără teamă William. 

— Este un șoim Lanner, îi răspunse mareșalul pe un ton blând 
și zâmbi. Depărtează-te puţin, ca să pot cobori fără ca pasărea 
să se neliniștească. Mâna mareșalului rămase aproape imobilă, 
în timp ce el descăleca. Șoimii sunt păsări sălbatice și toată 
viaţa lor rămân așa și sub protecţia omului. Orice gest brusc îi 
sperie și ei încearcă să își ia zborul, așa că apropie-te doar ușor 
și vorbește încet. 

— Dar nu îl ţineţi de cureaua din piele? se miră William și 
arătă spre șiretul din piele de pe piciorul șoimului. 

Veni prudent ceva mai aproape, pentru a vedea mai bine 
pasărea. 

— Tocmai asta este, băiete, pentru că ea, este de fapt o 
femela, încercând să își ia zborul când ceva se mișcă în jurul ei, 
se poate răni. 

— Aha, înţeleg! Chipul lui William se lumină. Cum o cheamă? 
întrebă el înclinând capul într-o parte. 

— Princess of the Sky, răspunse zâmbind Guillaume. 

— O pot mângâia? 

— Poţi să încerci, dar fii foarte atent! 

William se mai apropie puţin cu grija, cu privirea plecată, 
urmărind pasărea doar cu coada ochiului. 

— Este bine așa! îl lăudă Guillaume. Dacă devine agitată, te 
retragi imediat și fără să faci mișcări bruște. Ai înţeles? 

William confirmă și, când ajunse în imediata apropiere a 
șoimului, nu mai încăpea în el de mândrie. Ridica încet mâna 
dreaptă și îi mângâie încet pieptul. 

Pasărea nu dădu niciun semn de neliniște. 

Guillaume fu surprins, pentru că ea nu se lăsa atinsă de 
oricine. Ca să o obișnuiască cu scutierul lui - Geoffrey, îi 
trebuise o veșnicie. 

Invidios, scutierul se apropie din spate de stăpânul lui și se 


împiedică de băiat. Șoimul încercă speriat să se ridice de pe 
braţul stăpânului lui. 

— Nu trebuie să îl atingi, îl sperii! îl certă Geoffrey. 

— Eu? 

William îl măsură pe scutier cu o privire dispreţuitoare, înainte 
de a se uita la mareșal. 

— Ești un neîndemânatic, Geoffrey. 7u l-ai speriat! zise încet 
mareșalul, pentru a nu neliniști și mai mult șoimul. 

Doar judecând după privirea mânioasa aruncata scutierului 
său, îți puteai da seama cât de furios era. 

William rămase nemișcat și abia după ce șoimul se linişti, îl 
mângâie din nou. 

— Ești îndemânatic! îl laudă Guillaume. 

— Am îngrijit porumbei, nagâţi, gaiţe și alte păsări. Uneori, 
găsesc cuiburi la care mamele nu mai revin, și atunci iau puii, 
povesti William cu ochii strălucind. Am îngrijit o dată și un corb 
rănit, care învăţa foarte ușor. Dar a zburat. Era vremea 
împerecherii! 

Zâmbi modest și privi admirativ șoimul cu coada ochiului. 

— Eh, băiete, cu păsările obișnuite șoimii nu au multe lucruri 
comune. Păsărilor de pradă le este teamă de om, chiar îl urăsc 
și găsesc groaznic chiar chipul lui. Pentru a le determina să 
vâneze ai nevoie de un mare talent și de o răbdare nesfârșită. 
Șoimul nu caută apropierea de om, dimpotrivă, el o evită. El 
iubește libertatea. Şi tocmai pentru că este atât de dificil să-l 
dresezi, vânătoarea cu șoimi este cel mai nobil mod de a vâna. 

— William! se auzi strigând o voce puternică de femeie. Ellen 
scoase capul din fierărie. Pe unde Dumnezeu mai hoinărește 
ștrengarul ăsta? strigă ea supărată. 

Când dădu cu ochii de mareșal, își șterse mâinile murdare de 
rochie, își bagă sub basma câteva șuvițe rebele de păr și se 
îndrepta spre el. 

— Milord! Înclină ușor capul, dar nu făcu nicio reverență. 
După tot ce avusese loc între ei, ea considera astfel de omagii 
ca exagerate, chiar în prezenţa scutierului și a fiului ei. II apucă 
pe William pe după umeri și îl împinse spre fierărie. Du-te la 
Jean și ajută-l! îi porunci ea înainte de a se adresa din nou lui 
Guillaume. 

— Regele este foarte mulțumit de spadă! 

Guillaume îi dădu scutierului pasărea și o însoţi pe 


Ellen spre atelier. După câţiva pași, se opriră. 

— Ce pot face pentru tine? întrebă ea, deschise ușa fierăriei și 
îl lăsă pe el să intre primul. 

— O spada, zise el scurt, pentru unul dintre scutierii regelui, 
care urmează să fie ridicat curând la onoarea de cavaler. Mie 
îmi este ca un fiu, privirea lui alunecă spre William, sau ca un 
frate mai mic. 

Ellen ignora aluzia la William și încercă să îl trateze pe 
Guillaume cât mai normal posibil. Discutară amănuntele și 
stabiliră un preţ și ziua în care spada urma să fie preluată. 

— Apoi ne vom întoarce pe continent. Henric va fi așteptat de 
Crăciun la curtea tatălui său. 

Mareșalul moșmondea ceva la teaca spadei lui. 

— Ar trebui una nouă, pielea deja s-a rupt, constată Ellen. 
Dacă vrei, ţi-o pot face acum. Am observat asta când ai fost aici. 
Am tot ce trebuie. Ai puţin timp? 

Mareșalul șovăi un moment, apoi dădu aprobator din cap. 

— Până atunci, ţi-l pot răpi pe William? 

Ellen ridica indiferentă din umeri. 

— Desigur, de ce nu? William! Mergi cu mareșalul! îi ceru ea 
imperativ fiului. 

Băiatul îl urma pe Guillaume radiind. 

— Vă mulţumesc că m-aţi scos din fierăria asta întunecată și 
oribilă. Îi zâmbi conspirativ mareșalului și întreba: Este adevărat 
că dumneavoastră sunteţi confidentul cel mai apropiat al 
regelui? 

În timpul mesei, William se comportase de parcă nici nu l-ar fi 
interesat discuţiile celor mari, dar reţinuse fidel fiecare cuvânt 
rostit de ei. 

Mareșalul râse. 

— Eu sunt profesorul tânărului Henric, iar acesta - și aici tu ai 
dreptate - este regele Angliei, ca și tatăl lui. Eu cred că de fapt 
sunt cel mai apropiat om de încredere al său. Ești mulțumit? 

William confirma modest. 

— Vrei să vezi cum zboară un șoim? Dacă vrei, îţi arăt. 

— Chiar aţi face-o? se miră bucuros William. 

Când mareșalul confirmă, băiatul începu să sară într-un picior. 

— Dar ușurel, că îl sperii! îl mai potoli mareșalul. 

Petrecură împreună toată după-amiaza. Guillaume îi arătă 
cum zbura șoimul și îi explică tot felul de chestiuni legate de 


modul de viaţă al acestei păsări și cum poate fi stăpânită. Şi îi 
mai permise lui William să îi probeze mânușa. 

Băiatul accepta cu venerație. Pielea de cerb moale și în 
același timp rezistentă avea un iz picant. Deși mănușa era mult 
prea mare, era plăcută la pipăit. 

Mareșalul îi arătă cum trebuie ţinută mâna și, spre sfârșitul 
după-amiezii, chiar îi așeză șoimul pe ea, pentru un moment. 

— Trebuie să ţii mâna foarte calm! îi ceru el prietenos. 

William se strădui să nu tremure și fu ușurat și totodată 
dezamăgit când mareșalul îi porunci lui Geoffrey să preia din 
nou pasărea. 

— Are înclinaţie pentru lucrul cu animalele, zise mareșalul 
despre William când reveniră la Ellen. 

— Dacă nu va începe curând să fie interesat ceva mai mult de 
fierărie, nu va depăși stadiul de potcovar. O să îi fie de folos să 
potolească animalele! 

In vocea lui Ellen se citea descurajarea. 

Acest lucru îl remarcă și Guillaume, care se întreba în sinea lui 
de ce era ea atât de aspră cu copilul. El abia își amintea propria 
copilărie, dar știa cât de mult fusese răsfăţat de mama sa și de 
bone în vremea petrecuta acasă. 

— Este ca nouă! îl trezi Ellen la realitate vârându-i mulțumită 
sub nas teaca spadei. Trebuie doar să se mai usuce puțin cleiul. 
Să nu o foloseşti imediat! 

— Minunat! îi lăudă el munca și căută punga cu bani. 

— Nu! Ellen îi puse pe braţ mâna ei înnegrită de funingine și 
cu bătături. Măcar atât pot face! 

Deși el nu înţelese la ce făcea referire Ellen, mareșalul ridică 
resemnat din umeri și se lăsă condus afară de Ellen și de 
William. Îl bătu pe băiat pe umăr și își luă la revedere. Aflat în 
șa, se aplecă spre Ellen și o săruta rapid pe obraz, ceea ce o 
făcu pe aceasta să înlemnească. La privirea întrebătoare a lui 
Geoffrey, nu reacţiona în niciun fel. 

— Ascultă-ți mama și fă ceea ce îţi cere ea, William! îi strigă el 
băiatului, luă înapoi șoimul pe pumnul său și plecă însoţit de 
scutier. 

Ellen rămăsese împietrită. Sărutul de pe obraz o ardea ca un 
semn diavolesc, iar inima i se mistuia în flăcări. 

Rose îi urmărise de la distanța pe amândoi. „Să sperăm că 
asta nu se va sfârși urât”, părea să spună privirea ei, înainte de 


a pune mâna pe mătură și a reveni în casă. 


Tânărul rege avusese dreptate. După doar câteva săptămâni, 
fiecare nobil din regiunea East Anglia aflase că regele și 
mareșalul aveau câte o spadă de la Ellen. Acum, noi și noi nobili 
veneau la fierăria ei pentru a comanda o spadă. Mulţi o făceau 
ca și cum s-ar fi aflat întâmplător prin apropiere, alţii povesteau 
despre drumul lung făcut pentru a face comanda. 

Şi, pe măsura ce avea mai mult de lucru, ea cerea preţuri tot 
mai mari pentru spade. În doar câteva luni, câștiga mai mult 
decât înainte într-un an întreg. 


— Jean, cred că ești pregătit! spuse ea într-o seară, la masă, 
citindu-i-se buna dispoziţie pe faţă. 

— Pentru ce? întrebă el candid, sorbind supa fierbinte. 

— Mâine, vei începe să lucrezi la o spadă. De unul singur! Vei 
primi un ajutor, mă gândesc la cel nou. Cum îl cheamă? 

— Stephen. 

— Așa este, Stephen. Dacă termini spada și rezultatul muncii 
tale este convingător, mă voi duce la starostele breslei și am să 
îl rog ca breasla sa te recunoască drept calfă. 

De emoție, Jean se înecă cu o bucată de pâine. 

— Vorbești serios? întreba el imediat ce fu în stare să 
vorbească. 

Ellen îl privi și ridică din sprâncene. 

— TȚi se pare că glumesc? 

— Nu, bineînţeles! Îţi mulţumesc, Ellen! 

Rose îl apucă de mână și îl strânse scurt. 

— Ai să reușești! 

— Sigur că va reuși. Dacă nu aș fi convinsă de acest lucru, nu 
i l-aș fi cerut! zise Ellen. 

— Şi cu Peter ce se va întâmpla? întreba Jean, care ca 
totdeauna se gândea la alţii. 

— După tine este rândul lui. 

Jean dădu din cap mulţumit. 

— Atunci, curând vom avea nevoie de noi ucenici sau 
ajutoare, nu crezi? i se adresă Isaac lui Ellen și mai luă o bucata 
de pâine. 

— La asta m-am gândit deja. 

Ellen luă o gură de bere și nu mai adăugă nimic la cele spuse. 


Martie 1181 


Ellen lua spada făcută de Jean fără ajutorul ei, o înfășură într- 
o pătură și plecă spre Conrad. 

Jean întrebase dacă nu ar trebui să vină și el, dar ea preferase 
să plece singură. Conrad trebuia să aibă posibilitatea să 
recunoască anumite lucruri, fără a se simţi supravegheat. Ellen 
purta haine noi, curate. Rose i le făcuse dintr-un postav de lână 
foarte moale și verde precum cetina de molid și decorase rochia 
la gât și la mâneci cu o garnitură brodată argintie. La început, 
Ellen se supărase și o calificase drept cheltuiala inutilă, 
deoarece avea deja rochia verde de la Bethune, dar Rose nu se 
lăsase intimidata. 

— Trebuie să îmbraci și ceva mai deosebit. Rochia de la nunta 
lui Claire trebuie să aibă vreo zece ani. Te rog, Ellen! Poate că o 
dată vei mai fi chemată la rege sau doar la starostele breslei. 
Atunci trebuie să vadă toţi că nu ești o fierăriță sărmană și că ți- 
ai croit drumul tău în viaţă! 

Ellen se dăduse bătută. Oricum era prea târziu să mai 
schimbe ceva, pentru că rochia era deja gata. Și se bucura de 
ea la fel ca de mantoul nou, cu bordură din blană de lup, care o 
proteja de frigul umed. Cu toate că primăvara se făcea simțită 
prin primele narcise galbene răsărite la margine de drum, vântul 
era încă rece. 

— Arăţi minunat! Ca o adevărată doamnă! exclamase râzând 
Isaac, înainte ca ea să plece calare. 

Casa starostelui breslei se afla la doar câteva mile și Ellen ar 
fi putut să meargă pe jos, dar urmase sfatul lui Rose și al lui 
Jean, așa că acum călărea splendidul ei cal bălan, pentru care 
deseori era invidiată. 

— Nu strică dacă vede Conrad cât de bine ai ajuns! își 
exprimase opinia și Isaac. 

Când Ellen intră în curtea lui Conrad, un băiat veni în fugă să 
o întâmpine și o salută politicos. 

— Vreau să vorbesc cu starostele! spuse Ellen fără să coboare 
de pe cal. 

— Desigur. Am să mă duc să îl aduc! bolborosi tânărul și 
dispăru grăbit. 

Pe chipul lui Ellen trecu un zâmbet fugar. Rochia ei eleganta îl 
impresionase evident pe tânăr. Poate că Isaac avusese dreptate, 


el o luase drept o doamnă! „Mulţumesc, Rose”, gândi ea, era 
bine că se îmbrăcase astfel. 

Apoi din fierărie veni Conrad. Nu era mai înalt decât Ellen, 
purta o șapcă din piele pe capul aproape chel și avea mânecile 
suflecate până deasupra antebraţului. Ellen alunecă elegant de 
pe cal, așa cum o învățase Jean. 

— Ellenweore! spuse Conrad și o privi surprinzător de amical. 

— Conrad! 

Ellen dădu din cap plină de graţie și imediat se gândi ca se 
purta ca o gâscă proastă fandosindu-se stupid. 

— Peste tot se vorbește acum doar despre dumneavoastră și 
despre spadele dumneavoastră. Conrad o invită cu un gest pe 
Ellen să intre în casă. la privește, Edda, cine ne vizitează, îi 
strigă el soţiei. Este Ellenweore... 

— Făuritoarea de spade? Edda radia; își șterse de şort mâna 
murdară de făină și i-o întinse musafirei. Ne bucură că ne 
vizitaţi! 

Ellen nu își mai revenea din starea de surprindere. Mai întâi, 
modul prietenos în care o primise Conrad, apoi entuziasmul 
Eddei. Poate că trebuia să fie atentă! 

— Ce vă aduce la mine? 

Conrad o pofti pe Ellen să se așeze la masă și Edda îi aduse o 
cană cu mied. 

— Vă mai amintiţi de Jean? întrebă Ellen și sorbi din cană 
pentru a-și mai alina răgușeala. 

— Sigur, răspunse Conrad și rămase în așteptare. 

— A făurit o spadă doar cu un ajutor care, pe deasupra, este 
și tânăr, și fără experienţă. 

Ellen luă în mâini spada. Tot timpul o ţinuse neobservată, în 
partea stângă, lipită de corp. Acum, îi scoase învelitoarea și o 
puse pe masă. 

Conrad luă arma cu respect și o privi îndeaproape. 

— Eu nu sunt un făuritor de spade, zise acesta cu glas abia 
auzit. 

— Sunteţi starostele breslei. Sunt sigură că știți să judecaţi 
dacă este vorba despre o spadă în regulă, care fierarului îi dă 
dreptul de a fi numit calfă. 

Conrad se simţi flatat și zâmbi scurt. 

— Nu are incluziuni, este bine șlefuită, pare a fi o armă bună, 
spuse el fără a ridica privirea. 


— Deci nu aveţi obiecţii cu privire la dreptul lui Jean de a fi 
numit din acest moment calfă? Mai întreba o dată Ellen pentru a 
fi sigură. 

Ea nu voia să se afle veșnic în conflict cu breasla. 

— Dumneavoastră l-aţi învăţat să o facă? întrebă el în loc de a 
răspunde. 

Involuntar, Ellen se îndreptă. 

— Da, fără îndoială! spuse ea mânară. 

Era gata să se implice într-o dispută, el nu avea dreptul să îl 
lipsească pe Jean de titlul de calfă doar pentru că fusese instruit 
de o femeie! 

— Noi v-am făcut o nedreptate respingându-vă titlul de 
meșter. De când conduceţi dumneavoastră atelierul lui Isaac, aţi 
adus onoare și faimă fierăriei din St. Edmundsbury. La viitoarea 
adunare a breslei, voi propune recunoașterea dumneavoastră ca 
meșter. Astfel va fi asigurat și titlul de calfă al lui Jean. 

Ellen era prea surprinsă pentru a ști ce să răspundă. Conrad 
fusese adversarul ei cel mai declarat și acum voia să intervină 
pentru ea? Acesta interpretă corect brusca ei tăcere, tuși mai 
întâi, apoi vorbi: 

— Să presupunem că breasla acceptă propunerea mea și vă 
recunoaște ca meșter. Conrad trase adânc aer în piept, de parcă 
și-ar fi luat avânt, și Ellen se și gândi la ceva rău. Dar, după o 
scurtă pauză, acesta se scărpina în cap și adăugă: Atunci, veţi 
putea avea cu adevărat ucenici. 

— Este adevărat, răspunse Ellen continuând să aștepte. 

Era sigură că starostele breslei mai cocea ceva. 

Conrad părea că își adună tot curajul de care dispunea. 

— După cum știți desigur, nu totdeauna tatăl este și cel mai 
bun profesor, bolborosi el și roși. 

— Ah, prostii! interveni nerăbdătoare Edda. Băiatul nostru și-a 
pus în cap să devină făurar de spade, nici nu mai vorbește 
despre altceva! Și atunci, ne-am gândit la dumneavoastră. Se 
uită dojenitoare la bărbatul ei și adăugă: Mai bine spune-o pe 
bune! 

— Dar exact asta voiam să spun, femeie! răspunse el enervat 
și se întoarse stânjenit către Ellen și întrebă la obiect: L-aţi lua 
ca ucenic, dacă breasla este de acord? 

Ellen bănuia cât de greu trebuie să îi fi venit să pună aceasta 
întrebare. 


— Imediat ce voi avea confirmarea ca meșter, îl voi lua ca 
ucenic pe băiat. Dacă este ascultător și harnic... 

Conrad inspiră ca un pește aruncat pe uscat. Desigur că se 
așteptase să primească pe loc acceptarea. 

Dar, exact ca și el, Ellen nu voia să își piardă renumele. De 
vânzare erau numai spadele ei, nu și ea. 

— Veniţi cu băiatul la mine când se decide breasla, repetă ea 
prietenoasă. 

Ellen era sigură că starostele dispunea de suficienta influenţă 
asupra celorlalţi fierari, pentru a-și impune voinţa. 

— Adunarea are loc peste opt zile, spuse el și apoi se relaxa 
vizibil. 

— Bun, vă voi aștepta. 

Ellen îi întinse mâna. 

In curte, îl văzu alergând spre fierărie pe băiatul care o 
întâmpinase. 

— El este? întrebă ea. 

— Da, el este Brad și are unsprezece ani, spuse cu mândrie 
Conrad. 

— Este un tânăr puternic și prietenos! îl lăudă și Ellen. 

— Este cel mai mic fiu al meu. Ceilalţi deja au plecat de 
acasă. Cu excepţia celui mai mare, care lucrează cu mine în 
fierărie și care o dată o va prelua. 

— Sunteţi un bărbat fericit, Conrad! spuse prietenoasă Ellen și 
se despărți de acesta. 


O săptămână mai târziu, când soarele se lupta să pătrundă 
prin norii groși de pe cer, Conrad apăru pe neașteptate în atelier 
împreună cu fiul lui. 

— Acum, ești calfă, Jean! îl felicită Conrad și îi strânse 
acestuia mâna. Ai făcut o spadă cu adevărat bună! îl lăudă el. 
Apoi Conrad i se adresă lui Ellen, zâmbind jenat: Meștere! Vi-l 
aduc pe fiul meu cu rugămintea de a-l examina și de a-l accepta 
ca ucenic! 

Conrad accepta jocul așa cum trebuia și se plecă ușor. 

— II puteţi lua în seara aceasta, apoi vom vedea! spuse Ellen 
zâmbind cu amabilitate. 

Conrad își privi fiul sever. 

— A fost dorinţa ta, Brad, așa că arata ce poți! 

Brad dădu din cap cu convingere: 


— Da, tată! 


Băiatul își însușise în fierăria tatălui primele cunoștințe legate 
de fier, era ambițios și talentat. Ellen se bucura cu adevărat că, 
după Jean și Peter, îl va instrui acum pe Brad. Conveni cu 
Conrad o perioadă de ucenicie de șapte ani. Cei mai mulţi fierari 
primeau ucenici pe cinci ani, potcovarii chiar pe patru ani, și la 
început Conrad era supărat că fiul lui trebuia să înveţe șapte 
ani. Dar Brad îl imploră să îl lase, iar Ellen veni în întâmpinarea 
lui Conrad în privința sumei datorate pentru ucenicie. În 
definitiv, era mai mult decât convenabil pentru reputaţia ei să-l 
aibă printre ucenici chiar pe fiul starostelui breslei fierarilor. 

După ce Conrad plecă, Ellen se duse în casă să mănânce și se 
așeză în tăcere la masă. Cât ar fi fost Osmond de mândru dacă 
ar fi putut să trăiască acest moment! O clipă, pe buze îi apăru 
un zâmbet. Poate că într-o zi va auzi și Aedith de reputaţia ei ori 
Kenny își va impresiona clienţii spunându-le că este fratele ei. 
Se gândi la Mildred și la Leofric și simţi cât de mult îi lipseau. 
Poate că și mama ei ar fi fost mândră de ea, se gândea Ellen, 
când fu trezită la realitate de Isaac. 

— Dacă mai luăm ucenici, va trebui să mărim fierăria. 

El îi întinse o bucată de pâine și zâmbi. Jean adăugă și el în 
timp ce mesteca: 

— Deja cele două forje sunt înghesuite, iar cele trei nicovale 
sunt insuficiente. 

— M-am gândit deja la asta, zise Ellen și tocmai voia să facă o 
propunere, dar, înainte de a apuca să deschidă gura, interveni 
Rose. 

— Mai întâi, am eu nevoie de un ajutor! O puse pe mica 
Jeanne pe podea, îi puse în mână o păpușă din cârpe și copila 
scoase chiote de bucurie. Rose îi privi pe rând pe Ellen, pe Isaac 
și pe Jean, apoi continuă: Eve și cu mine nu ne mai putem 
descurca. Avem de îngrijit șase copii, pregătim prânzul pentru 
toţi cei din fierărie, plus casa, rufele, animalele și grădina de 
legume. Și fiecare nu avem decât două mâini. 

Rose vorbea din ce în ce mai tare. Rezulta clar cât de 
supărată era. Nemulțumirea ei fusese mult timp înăbușită. 

Ellen o privi speriată. Până acum, Rose nu se plânsese 
niciodată! Uneori, mai fusese nervoasă în ultimul timp, dar 
niciodată nu fusese luată în serios. Nici Ellen și nici altcineva 


dintre cei de faţă nu se gândiseră că femeile erau tot mai 
aglomerate cu treburi. 

— Şi, în afară de asta, Eve se va căsători în curând! 

Rose fu întreruptă de felicitările adresate servitoarei și de 
strângerile de mână. Ea aștepta cu răbdare ca vânzoleala să se 
potolească. 

Abia întrebarea plină de îngrijorare a lui Ellen, dacă după 
nuntă Eve va continua să mai lucreze la ei, reuși să îi facă pe 
toți să amuţească. Eve confirmă și Ellen o privi întrebătoare pe 
Rose, parcă spunându-i: „Vezi, nu se va schimba nimic!” 

Ochii lui Rose aruncau fulgere de mânie. 

— În cel mult un an, vom avea aici încă un copil. Sau voi 
credeţi că Eve se va ţine veșnic drăgăstoasă de mânuţă cu 
bărbatul ei? Am nevoie de bani mai mulţi pentru o a doua 
slujnică și mai ales pentru alimente. Fierarii înfulecă precum 
omizile cu nouă capete. Făina, cerealele și în special șunca 
dispar cât ai bate din palme. Uneori, nici eu nu știu ce am să 
mai pun în supă. Tot mereu ceapă și varză - din astea nimeni nu 
se satură! 

— Doamne, Rose! 

Ellen o privi vinovată. 

— Desigur că ai dreptate. Noi câștigăm destul. Cum de nu m- 
am gândit la asta? 

— Mereu am încercat să mă descurc, dar acum pur și simplu 
nu mai merge! Explică Rose parcă dezvinovăţindu-se. 

Ellen deschise punga de la cingătoare și puse pe masă un 
număr mare de monede din argint. 

— Ar fi trebuit să îmi spui mai demult! zise ea dojenitoare. 
Dacă ai nevoie de mai mult, vii la mine, ne-am înţeles? 

— Asta va ajunge o vreme. Voi avea grijă, dar... 

— Lasă, Rose! Nu trebuie să te justifici. Știu că poţi administra 
bine gospodăria. Te ocupi tu de noua slujnică? În definitiv, tu va 
trebui să o scoţi la capăt cu ea. 

Rose își drese glasul satisfăcută: 

— A fost ieri aici o fată din sat și a întrebat dacă avem de 
lucru. Pare să fie de treabă. O trimit mâine pe Marie la ea. 

Rose era mulțumită. 

— Poate că în curând vom avea din nou plăcinte! Ellen îi privi 
pe cei din jur. Voi ce ziceţi? 

— Oho, da! Chiuiră copiii, și Rose nu mai putu de fericire. 


— De fapt, când voiai să își facă Peter lucrarea de calfă? se 
interesa Isaac și îi întinse lui Rose castronul lui din lemn, ca 
aceasta să îi mai pună ceva în el. 

— Încă înainte de a intra în iarnă. Spada pentru fiul mai mic al 
lordului Clare. Mă gândeam că ar fi cea mai bună ocazie. 

— Dar nu o vor accepta fără „E”-ul din arama, le ridica Isaac o 
problema. 

— Am discutat deja cu el. Tânărul nu își poate permite o 
spada de la mine, de aceea o va face Peter. Sub supravegherea 
mea, bineînţeles. L-am asigurat pe tânărul Clare că noi furnizăm 
doar produse ireproșabile. Spada va fi incrustată cu un E din 
alamă, ca toate spadele care vor ieși pe viitor din fierăria 
noastră. Doar spadele făurite de mine însămi vor avea semnul 
din aramă. Ele vor fi corespunzător mai scumpe. 

— Nu este o idee rea! O lăudă Jean. Atunci și spadele mele 
vor primi în viitor un E din alamă! 

— Desigur! Ellen luă o lingură mare cu terci de ovăz. Rose, ai 
dreptate, nu are un gust rău, dar nu i-ar strica puţina șuncă. 


Ianuarie 1183 


larna a fost în acel an deosebit de blândă; n-a nins nici măcar 
o dată și a plouat doar rar. Ellen trăgea mulţumită în piept aerul 
proaspăt al amiezii. De un an și jumătate, nu făcuseră altceva 
decât spade! Faima lui Ellen le asigurase cei mai buni clienţi și 
un câștig excelent. 

Isaac dobândise și el un bun renume. Tot mai mulţi nobili 
făceau apel la cunoștințele lui pentru a le șlefui armele, noi ori 
moștenite din familie. Avea atât de mult de lucru, încât de puţin 
timp luase un băiat din St. Edmundsbury, pe care îl instruia ca 
finisor de spade. 

Primeau în fiecare zi tot mai multe comenzi și Ellen îi 
mulțumea lui Dumnezeu rugându-se cu regularitate și făcând 
pomeni săracilor. 

— Fierăria devine tot mai mică... iar casa tot așa. Cred că este 
timpul să le mărim pe ambele. M-am interesat. Și abatele mi-a 
recomandat un constructor, îi spuse lui Isaac într-o zi. 

— Abatele? 

— De curând, a comandat iarăși spade, nu știai? 

Isaac oftă și zâmbi. 

— Cele mai înalte personalităţi ale ţării vor să fie servite de 
către noi, așa că mai poţi scăpa din vedere câte una. Ridică din 
umeri, împăcat cu acest gând, dar cu chipul strălucind. 
Niciodată nu m-aș fi gândit că se poate ajunge atât de sus ca 
fierar. 

Și, mulţumit, se șterse cu mâneca pe frunte. 

— Jean și Rose cu copiii lor ar putea să preia casa. Camera pe 
care am construit-o pentru ei este oricum prea mică. lar noi vom 
avea noua casă din piatră, curmă Ellen orice obiecţie înainte ca 
el să spună ceva. Il mângâie drăgăstos pe obraji și îl sărută pe 
frunte. Știu că ţii la casă, dar dacă va trebui să mai adăpostim 
un copil... 

Ea oftă. 

Isaac o privi întrebător: 

— Rose? 

Ellen clătină din cap: 

— Doar nu te referi la Eve? întrebă iritat Isaac. 

Exact așa cum prevăzuse Rose, Eve rămăsese gravidă curând 
după nuntă. Voia Ellen să o mute pe ea și familia ei în casa lor? 


— Nu, eu sunt însărcinată. 

— Ellenweore! Dar asta este o veste minunată! strigă fericit 
Isaac, o luă în braţe pe Ellen și se învârti cu ea. Eu deja îmi 
pierdusem speranţa că Domnul ne va mai dărui un copil! 


Începutul lui februarie 1183 


Pe neașteptate, iarna își făcu totuși apariţia. Cerul era 
complet alb și părea făcut din zăpadă. Ellen își strânse pe ea 
vesta din lână și grăbi pasul prin curte către fierărie. Puțin 
înainte de a fi ajuns în ușa atelierului, auzi tropăitul unui cal. 

— Baudouin! Ce mă bucur! îl întâmpină ea pe călăreț când 
acesta se mai apropie. Trecuse o vreme de la ultima vizită, și 
Ellen se bucura mult să îl revadă. Ce mai faci? 

Baudouin sări de pe cal. 

— Tânărul rege are nevoie de tine! Trebuie să mă însoțești la 
Limoges. 

Ellen îl privi speriată. 

— Dar nu pot pleca așa pur și simplu de aici. 

Baudouin ridică din umeri cu regret. 

— Când regele te cheamă, este mai bine să te supui. Și, în 
plus, asta este o onoare! 

Ellen simţi că se sufocă. 

— Va trebui să lipsesc mult timp? Sunt însărcinată, explică ea 
și cobori privirea spre pântece. 

— Oh! Și când vei naște? 

Baudouin îi examină pântecele cu privirea. 

— La vară. 

El zâmbi îngrijorat. 

— Ori te întorci la timp, ori copilul se va naște de cealaltă 
parte a Canalului. Ar fi chiar atât de rău? 

Ellen nu răspunse. 

— Mâine-dimineaţă, trebuie să fii gata de plecare. 

— Așa repede? 

Ellen îl privi îngrozită. 

— Este departe. lar tu vrei să te întorci repede! Am să vin să 
te iau imediat după ce răsare soarele! 

Baudouin sări din nou în șa și plecă. 


— Pur și simplu, ţi-a cerut să pleci? întrebă supărat Isaac 
plimbându-se iritat încoace și-ncolo. 

— O invitaţie din partea regelui este ca o porunca, așa a spus 
Baudouin! Trebuie să mă duc, nu am de ales. Daram să mă 
străduiesc să mă întorc la vară, încercă Ellen să îl mai 
potolească. 


Isaac mai mormăi ceva neinteligibil și își văzu de ale lui. 

Ellen simţi un val de căldură străbătându-i corpul. Baudouin 
mai spusese că era o onoare să fii chemat la rege. lar această 
onoare îi fusese atribuită ei, nu lui Isaac. Dar ea interpreta 
nemulţumirea lui ca invidie și era dezamăgită de răutatea de 
care el părea să dea dovada. El avea succes ca șlefuitor de 
spade și îi devenise un sfătuitor de neînlocuit. Cu atât mai mult 
o durea că el se arăta atât de neînţelegător. 

Cei doi nu mai schimbară niciun cuvânt despre munca lor. 

Rose o preveni pe Ellen să nu se despartă certaţi, dar Ellen 
rămase de neclintit. 

Fără a o înţelege, Rose clătină din cap și plescăi din limbă: 

— Sper ca niciunul din voi să nu regrete. În niciun caz eu nu l- 
aș lăsa așa pe Jean. 


Baudouin sosi la fierărie însoţit de un cavaler tânăr și de doi 
scutieri, încă înainte de răsăritul soarelui. 

Ellen își luă rămas-bun de la Jean, Rose și de la copii. 

Doar Isaac era absent. 

— Ştiu, voi veţi conduce fierăria în spiritul meu, spuse Ellen cu 
voce stinsă. 

— Dumnezeule, sună de parcă nu te-ai mai întoarce! Să 
sperăm că la vară cel mai târziu vei reveni la noi! Jean o strânse 
cu putere în braţe. După atâţia ani petrecuţi împreuna, era de 
înţeles că își făcea griji în privinţa ei. Isaac și cu tine aţi fost 
hărăziţi unul altuia, îi șopti el la ureche. la-ți rămas-bun și de la 
el! 

Ellen strânse pleoapele. 

— După cum vezi, nu este aici. Și asta doar pentru că mă 
invidiază! 

Jean o apucă de umeri și o privi ţintă în ochi: 

— Cum de ţi-a venit ideea asta? Ştii bine cât de fericit este el 
cu tine și cu munca lui! Eu cred că mai curând se teme că ai 
putea ceda din nou șarmului lui Guillaume. De te-ai putea vedea 
când mareșalul se află în apropierea ta... 

In vocea lui era o undă de reproș. 

Ellen simţi o înțepătură în inimă. Dacă ea acceptase să plece 
cu atâta ușurință pentru că spera să îl revadă pe Guillaume? 

— Nu îmi face plăcere să vă deranjez, îi întrerupse Baudouin, 
dar trebuie să plecăm! 


Ellen își alungă gândurile de la Isaac și de la Guillaume. 
— Vin, răspunse ea afișând un zâmbet chinuit și urcă pe cal 
ajutată de Jean. 


Noaptea deveni rece ca gheaţa. Pomii, tufișurile și iarba erau 
acoperite de un strat de gheaţă, și respiraţia oamenilor și a 
animalelor se ridica în dâre umede, tulburi. Totul avea un aspect 
trist și cenușiu. Chiar și soarele atârna ca o felie argintie pe 
cerul cenușiu-albicios. 

„Mort, totul pare mort”, gândi Ellen și îl blestemă în sinea ei 
pe tânărul rege pentru că trimisese după ea. Nu rosti întreaga 
dimineaţă o vorbă, și Baudouin rămase și el extrem de tăcut. 

Abia când după-amiaza făcură un popas scurt, el îi povesti ca 
pe un fapt banal că Guillaume părăsise curtea regală. 

Când Ellen îl privi surprinsă, remarcă faptul că el îi evita 
privirea. 

— Un bărbat cu atâtea succese în turniruri și pe lângă tânărul 
rege trezește multe invidii. Baudouin oftă și apoi adăugă: 
Mărturisesc că Guillaume este niţel cam palavragiu. Dar este și 
rămâne cel mai fidel prieten și cavaler al tânărului rege. 
Baudouin se întoarse către unul dintre scutieri: Termini o dată 
cu caii? Îmi este o foame de lup! 

Scutierul dădu din cap iritat și se grăbi. 

Ellen se uită după el și se gândi dacă nu cumva Baudouin 
intenţionat îi spusese abia după plecare că Guillaume nu va mai 
fi cu tânărul Henric când ei vor ajunge acolo. 

— Dușmanii lui nu s-au dat în laturi de la nimic, au afirmat 
chiar că mareșalul ar avea o idilă cu regina! Baudouin mulţumit 
din cap când scutierul îi dădu un burduf cu vin, pe care i-l întinse 
lui Ellen. Şi imediat o asigură pe aceasta: Bineînţeles că în 
povestea asta nimic nu este adevărat! 

Ellen luă o înghiţitura și tuși. Vinul era tare și o ustura gâtul. 
Prefera de departe cidrul ori berea slabă. 

— Eu cred că în spatele acestei minciuni se află câţiva dintre 
cei mai apropiaţi oameni ai tânărului rege. Probabil Thomas de 
Coulonces, și eu cred că și Thibault de Tournai, deși acesta se 
străduie cât poate să rămână în umbră. 

— Thibault? 

Ellen se îngrozi. Vocea îi era răgușită. 

Baudouin o privi speriat. 


— Pe vremea asta, te poţi îmbolnăvi. Îi puse în grabă o pătură 
pe umeri. Îl cunoști pe Thibault de Tournai? 

Ellen dădu abia perceptibil din cap. 

— Ah, da, probabil de la Tancarville! Baudouin dădu de înţeles 
că a priceput și își continuă ideea: Circula zvonuri că nu tânărul 
rege ar fi cel care a comandat spada pe care i-ai făurit-o. 

Baudouin făcu o pauză și o privi ca și cum ar fi așteptat o 
confirmare. 

— Cum de vă trece prin cap o asemenea prostie? Se supără 
Ellen. 

— Regele s-a bucurat de spadă ca un copil care primește un 
dar. Dar nu a arătat că ar fi știut ceva de ea, explică Baudouin. 

— Cu siguranţa că Guillaume a... 

Inima lui Ellen bătea cu putere. 

— Nu, nici Guillaume nu știa nimic despre ea. Asta este! Și el 
s-a întrebat cine a comandat spada. In definitiv, el răspundea de 
mijloacele bănești ale tânărului rege. Ar fi observat lipsa unei 
asemenea sume! Și oricum vistieria lui Henric este mereu goală. 
Baudouin se gândi câteva clipe. Ceva nu este în regulă aici. O 
spadă pe care nimeni nu a comandat-o, dar care a fost plătită și 
apoi intrigile împotriva lui Guillaume. Cavalerul dădu îngrijorat 
din cap și adăugă: Astfel, i-a făcut rău nu numai lui Guillaume, ci 
mai ales tânărului rege. El și-a pierdut consilierul cel mai discret 
și mai experimentat, și tocmai acum au renăscut neînțelegerile 
dintre el, fraţii lui și tatăl lor. Asta pute până la cer și seamănă a 
trădare! 

Ellen făcu ochii mari și îl privi îngrozită. 

— Trebuie să aflu neapărat cine ţi-a comandat spada! insistă 
Baudouin. 

— Nu și-a spus numele și nici eu nu am întrebat. Purta culorile 
și blazonul regelui. Asta a fost suficient pentru mine. 

Ellen își dădea seama că se purtase prostește. 

— Asta este totul? întreba dezamăgit Baudouin. 

— Cavalerul mi-a dat pietrele preţioase și aurul și câteva 
indicații. 

Ellen ridică cu regret din umeri. 

— Indicaţii? 

— Nu trebuia să vorbim nimănui despre comandă, iar spada 
nu trebuia să o dăm nimănui, ci doar lui și numai lui. 

— Nu trebuia să i-o duci tu regelui? întrebă Baudouin încă o 


dată, ca să fie sigur. 

Ellen dădu rușinată din cap. 

— Când am aflat că regele se află în apropiere de St. 
Edmundsbury, am trecut peste această indicație. Voiam să-i văd 
ochii când va lua prima dată spada în mână, spuse ea abia 
șoptit. 

Chipul lui Baudouin se mai lumină. 

— Eu am crezut mai întâi că cineva a vrut să obţină 
bunăvoința regelui cu această spadă și m-am tot întrebat cine ar 
putea fi acesta. Dar acum rezultă că însuși escrocul a fost 
înșelat! 

Ellen îl privi stupefiată. 

— După cum se pare, spada nu era destinată tânărului rege! 

— Dar așa a spus trimisul! Şi pietrele preţioase, aurul? 

Ellen pur și simplu își striga indignarea, atât se simţea de 
confuză și de rănita. Era evident că nu Guillaume fusese cel care 
o recomandase, iar acum spada nici măcar nu fusese destinată 
regelui? 

— De aș putea vedea sensul acestora! Baudouin încerca să 
lege elementele între ele. Thomas de Coulonces și Thibault nu 
se puteau suferi, dar de la o vreme sunt cei mai apropiaţi 
prieteni. Şi sunt sigur că și Adam d'Yqueboeuf este cumva 
amestecat în treaba asta. El îl invidia cel mai mult pe Guillaume 
pentru poziţia lui. 

Ellen rămase ca trăsnită. 

— Cum ziceaţi că se numește? întrebă ea deodată, ca trezită 
dintr-un somn. 7 

— Cine? Adam? Adam d'Yqueboeuf! De ce? Il cunoşti și pe el 
de la Tancarville? 

Ellen dădu din cap. 

— Nu, nu îmi amintesc de el. Dar Rose... săraca, era răvășită 
după ce cavalerul comandase spada. Când am întrebat-o de ce 
este atât de palida, a murmurat doar „Yqueboeuf”. Abia când aţi 
pronunţat acum acest nume mi-am dat seama la ce se referea. 
Îi era teamă că acesta ar fi putut să o recunoască și să o trădeze 
lui Thibault. 

— Totul devine mai complicat. La Thibault de Tournai te 
referi? Ce legătură are el cu Rose? 

— Ea a fost ani de zile iubita acestuia, dar a fugit de el. 

Baudouin dădu neîncrezător din cap. 


— Tu mi-ai salvat viaţa, de la Guillaume ai un fiu, iar cumnata 
ta a fost iubita lui Thibault, enumera el zăpăcit. 

— Ea nu este cumnata mea, îmi este doar bună prietenă, îl 
corectă Ellen. 

— Eh, nu are importanţă, totul este oricum foarte neobișnuit. 
Mai există și alte complicaţii pe care nu trebuia să le cunosc? 

Ellen șovăi și plecă privirea. 

— Văd că mai există... 

Baudouin oftă și nu mai insistă să le afle. 


Limoges, martie 1183 


Henric, tânărul rege, era în conflict cu fratele lui, Richard 
Inima de Leu. Ca întotdeauna, era vorba de domenii, de 
jurământul de credinţa al vasalului și de fumuri. Bătrânul rege îi 
ceruse lui Henric să îi cedeze lui Richard ducatul Aquitaniei. Dar 
Henric era furios pentru că Richard fortificase de curând cetatea 
Clairvaux, deși aceasta aparținuse contelui de Anjou din cele 
mei vechi timpuri. De atunci, Henric își întărise legăturile cu 
baronii din Aquitania și îi apăra. Pentru a nu-și mânia tatăl, a 
promis că va face ce îi cerea regele, dar cu condiţia ca Richard 
să îi presteze jurământul de credința care i se cuvenea, însă 
Richard refuza constant să îl recunoască pe propriul frate ca 
suveran. El considera că, fiind amândoi din aceeași carne, unul 
dintre ei nu putea să se ridice deasupra celuilalt. El găsea că era 
drept ca Henric, fratele mai mare, să îl moștenească pe tată, 
dar, cu privire la bunurile mamei, Richard cerea să fie tratat ca 
succesor cu drepturi egale. Pentru că regina Eleonore adusese 
în căsnicie mai mult decât bătrânul Aquitania, bătrânul rege era 
teribil de furios. El îl ameninţa pe Richard că fratele lui va ridica 
o armată împotriva sa, pentru a pune stavilă trufiei și lăcomiei 
lui. Pe celălalt fiu al său, Geoffrey, care era duce de Bretagne, îl 
instiga să se alăture fratelui său suveran, Henric. Tânărul rege 
își dorea mult Poitou, care demult timp era dominat și prădat de 
Richard, iar baronii îi solicitaseră ajutorul. 

Totuși, tânărul Henric încă nu era capabil să ia singur deciziile 
potrivite. Avea nevoie de mareșal. Pe el se putuse baza 
totdeauna. Adam d'Yquerboeuf și ceilalţi bărbaţi din anturajul lui 
nu îi puteau lua locul lui Guillaume, pentru că nu aveau 
cunoștințele și experiența necesare. Exista la el un amestec 
deosebit de brutalitate și curaj, ambiţie, siguranţă de sine și 
calcul care îl făcea pe Guillaume de neînlocuit - și care în același 
timp trezea atât de multe invidii. 


Thibault stătea în odaia lui și privea focul. În cetatea din 
Limoges era frig, dar Thibault nu îl simţea. Se apropiase mult de 
țelul lui, acela de a-l înlătura definitiv pe Guillaume din calea lui. 
ÎI aștepta acum pe Adam d'Yqueboeuf. De când plecase 
marechalul, Adam câștigase ceva influenţă. Thibault își 
îndeplinise deci partea ce îi revenea în urma înţelegerii. Doar că 


Adam dăduse greș, pentru că spada cu care se fălea tânărul 
Henric încă nu se afla în mâinile lui Thibault. Acesta lovea 
supărat speteaza jilțului greu din stejar pe care şedea. Deodată 
cineva bătu la ușă, apoi Adam d'Yqueboeuf o dădu de perete. 

— Bătrânul rege nu mai este în toate minţile! Din nou 
procedează cu totul altfel decât era planificat. A fost doar ideea 
lui de a-l aduce la realitate pe Richard, se oţări Adam și se lăsă 
să cadă în cel de-al doilea jilț. Acum, noi cum mai stăm? Fără 
Guillaume, Henric nu va putea să facă nimic împotriva tatălui 
său. Supărat, Adam scuipă în vasul de alamă aflat alături și 
adăugă: Am să caut să îl conving pe Henric că trebuie să se 
împace cu taică-său! 

— Sper că îl veţi convinge. Acum ascultă mai curând de 
dumneavoastră. Nu uitaţi că, dacă pierde, nu va mai face nimic 
fără Guillaume! îl avertiză Thibault. 

Adam d'Yqueboeuf mormăi supărat: 

— Ştiu, și asta nu îmi iese din cap! striga iritat Adam, sări în 
picioare și ieși din încăpere. 

Thibault dădu satisfăcut din cap și mai rămase o vreme în jilţ. 
Murmură binedispus: 

— Tâmpitul nici nu bănuiește ce se află cu adevărat în joc! 

Personal, se va ocupa ca bătrânul rege să nu fie dezamăgit. 
Chiar dacă cu ani în urmă îi pusese pe cap coroana de rege lui 
Henric al II-lea, fiul lui cel mare, se aștepta ca și până acum la 
ascultare de la progeniturile lui. Dar aceștia nu mai voiau să i se 
supună mult timp și tindeau să aibă propria putere. Bătrânul 
rege trebuia să evite o a doua rebeliune a fiilor lui, folosind orice 
mijloace. Din acest motiv, acum se baza pe loialitatea celor pe 
care în urmă cu ani de zile îi adusese la curtea fiului mai mare. 
Acum, când mareșalul nu mai putea fi pus la socoteală, ei 
trebuiau să facă uz de influenţa lor, pentru a-l readuce pe 
tânărul Henric pe calea cea bună. 

Chipul lui Thibault se schimonosi de un rânjet răutăcios. 
Uneori, era mai bine să nu te afli în primele rânduri, ci să tragi 
sforile din culise! 


Pentru că tânărul Henric nu ascultase total de tatăl lui, nu 
mult timp după ce fiul cel mare pornise la drum spre Limoges, 
regele plecase cu o mică garnizoană și se luase după el. Dar, 
încă înainte de a fi ajuns la porţile orașului, asupra lui și a 


însoțţitorilor lui căzu o ploaie de săgeți. Bătrânul rege a fost rănit 
și s-a retras, pentru a-și așeza tabăra în apropiere. 

Thomas de Coulonces îl sfătui pe tânărul Henric să meargă la 
el. Să îl roage pe taică-său să îl ierte pentru atac și să susţină că 
cetăţenii din Limoges nu îl recunoscuseră pe rege. 

Geoffrey era îngrozit de faptul că fratele lui trebuia să se 
umilească în faţa tatălui, dar Thomas de Coulonces l-a avertizat 
pe tânărul Henric să nu se pună în același timp cu Richard și cu 
tatăl lui. 

Așadar, tânărul rege l-a căutat pe tatăl său, dar discuţia nu a 
decurs satisfăcător. În privinţa lui Richard, tatăl și fiul nu s-au 
înţeles. Deci tânărul Henric s-a retras iarăși în cetatea Limoges, 
unde și-a convocat din nou sfătuitorii. S-a iscat o dezbatere 
furtunoasă referitoare la modul în care să se acţioneze în 
continuare și de unde să se procure mijloacele financiare 
necesare. Tânărul rege îi rugă pe fiecare dintre cei prezenţi să 
își exprime opinia. 

— Yqueboeuf, începe dumneata! îi ceru el lui Adam, făcându-i 
și un semn amical. 

Adam d'Yqueboeuf era evident conștient de onoarea de a fi 
ascultat primul. Tuși scurt, se îndreptă și făcu apoi câţiva pași 
către tânărul lui suveran. 

— Regele meu, permiteţi-mi: Richard trebuie informat asupra 
a ceea ce se va întâmpla dacă refuză să vă recunoască drept 
suveran. Dar nu este acum momentul potrivit să vă lăsaţi 
implicat în conflicte armate cu tatăl dumneavoastră. Regele va 
ști să aprecieze dacă vă veţi schimba poziţia. 

— Adam, știi că ţin mult la dumneata, dar în niciun caz nu te 
pot aproba! Dacă acum Henric dă înapoi, câștigă Richard. El a 
cutezat să se revolte doar pentru că s-a bazat pe nestatornicia 
tatălui său, îl lămuri Thibault, apoi i se adresă direct tânărului 
Henric: Milord, nu vă puteţi pierde din prestigiu, altfel pe viitor 
vă va ignora nu numai fratele dumneavoastră! Aţi promis celor 
din Poitou libertatea sub unica dumneavoastră suveranitate. 
Dacă acum îi părăsiţi la nevoie, niciodată nu vă veţi mai putea 
baza pe sprijinul lor. 

Un murmur de adeziune la cele spuse străbătu încăperea, 
doar Geoffrey - și el un frate mai mic al tânărului rege, care se 
simţise atacat de discursul lui Thibault - îi aruncă acestuia o 
privire amenințătoare. 


— Thibault de Tournai are dreptate, alteţă. O dată ce v-aţi dat 
cuvântul, trebuie să vă respectaţi făgăduiala până la capăt. Dar 
pentru a putea câștiga războiul, trebuie să îl rechemaţi pe 
mareșal, interveni un cavaler mai bătrân. 

— Pledezi pentru rechemarea lui Guillaume la curte? întrebă 
surprins tânărul rege. Guillaume nu v-a iertat niciodată moartea 
unchiului său! 

Henric ridică sprâncenele incredibil de sus. 

— Ştiu, înălţimea Voastră. Guillaume îi urăște pe cei din 
familia Lusignan, dar pe dumneavoastră vă iubește la fel ca 
mine. Nu aţi putea renunţa la sfatul lui din domeniul militar. 
Nimeni altcineva nu-i poate conduce pe soldaţi mai inteligent și 
nimeni nu îi controlează mai bine. Ei îl iubesc, lor le este 
exemplu. Doar el vă poate duce la victorie. 

Tânărul Henric îi făcu un semn plin de bunăvoință, apoi i se 
adresă lui Baudouin: 

— Bethune! Că te-ai bucura dacă mareșalul ar reveni probabil 
că știe fiecare dintre cei de aici, dar care este poziţia ta faţă de 
războiul cu tatăl meu? 

— Înălţimea Ta! Baudouin făcu o plecăciune adâncă și 
continuă: Aș minţi dacă aș susţine că nu sunt pentru întoarcerea 
mareșalului. Dar aici nu contează atașamentul meu faţă de el, ci 
faptul că el vă este de neînlocuit ca sfătuitor. Ar fi totul mult mai 
simplu dacă i-aţi pune lui întrebările care vă frământă. 

Baudouin se mai plecă o dată. 

Tânărul Henric se încruntă. Baudouin evitase cu măiestrie să 
răspundă la întrebarea pe care i-o pusese. 

— Coulonces? 

Thomas de Coulonces îl privi pe Adam d'Yqueboeuf, apoi pe 
suveranul său. 

— Trebuie să fiu de acord cu Yqueboeuf, alteţă. Nu aveţi 
aceleași mijloace de care dispune tatăl vostru. Este un mare 
risc. Şi mareșalul este doar un om, și nu un garant al victoriei 
voastre. Într-o zi, veţi deveni unic suveran oricum. Nu văd niciun 
sens în a-l întărâta peste măsură pe tatăl vostru. Eu cred că 
Richard v-a provocat mai mult de o dată, pentru că a știut că 
poate sădi sfadă. Nu trebuie să îi daţi fratelui vostru satisfacția 
acestui triumf! Intraţi pe făgașul cel bun! 

Tânărul rege se încruntă din nou. 

— Acum lăsaţi-mă singur, voi cugeta asupra modului în care 


vom proceda. 

— Alteță, dacă doriţi să îl rechemaţi pe Guillaume, eu știu 
unde se află! spuse încet Baudouin înainte de a se îndepărta. 

Tânărul rege dădu îngăduitor din cap. 

— Geoffrey, fratele meu, tu rămâi! îi strigă el ducelui de 
Bretagne, care se pregătea și el să plece. 


— Mareșalul, din nou mareșalul! oftă Adam d'Yqueboeuf după 
ce ieși din încăpere. 

Thibault dădu din cap aprobator. 

— Nu înţeleg de ce îl sfătuiţi pe tânărul rege să facă război. 
Adam clătină din cap și continuă: Va pierde, pentru că el și 
soldaţii nu au curajul necesar fără iubitul lor Guillaume! 

Thibault nu spuse nimic și plecă. Desigur că d'Yqueboeuf avea 
dreptate, dar el reușise ceea ce-și propusese, și anume să îi 
îngreuneze vizibil situaţia tânărului Henric... 


În fierăria regală, Ellen preluase conducerea întregului proces 
de făurire a spadelor. Fierarii nu erau tocmai entuziasmați 
pentru că trebuiau să asculte de o femeie, deși faima ei o 
precedase, iar Athanor și Runedur erau pe buzele tuturor. Ellen 
nu avea o situaţie plăcută și nici cine știe ce chef să cucerească 
stima bărbaţilor. Atâta vreme cât stătea în faţa nicovalei, uita de 
necazurile ei, dar seara, când avea timp de gândire, o cuprindea 
dorul după colinele domoale ale Angliei și după mângăierile lui 
Isaac. Nu înţelegea de fapt pentru ce fusese adusă la Limoges. 
Făurarii de spade de aici își făceau treaba corect, iar pentru 
soldaţii simpli oricum nu era nevoie de spade precum Athanor. 
Nu îi dădea pace gândul că în spatele acestei chemări se mai 
ascundea ceva. L-ar fi întrebat pe Baudouin, dar de la o vreme 
acesta nu mai era de văzut. Ellen se simțea părăsită și nespus 
de singură. 


Într-o zi ceţoasă din perioada postului, Ellen se grăbea spre 
fierărie. Noaptea, nu prea dormise și dimineaţa, se trezise mult 
prea târziu. Așa că se grăbea și se supăra dacă îi stătea cineva 
în cale. 

— Nu poţi scăpa de mine, păsărică cântătoare! Drumurile 
noastre se unesc din nou! Asta îţi este soarta! șopti Thibault. 

Ellen se opri înfiorată. O zvăcnitură o făcu să ducă mâna la 


pântecele deja rotunjor. Ştia că Thibault se afla în Limoges, dar 
încerca să-și înăbușe teama surdă că într-o zi îl va întâlni. Era 
totuși un șoc să se trezească brusc cu el în faţă rânjindu-i larg. 

— Ai mai îmbătrânit, dar ești încă frumoasă! zise cu voce 
răgușită Thibault și o împinse sub un șopron din lemn. Din cauza 
hainelor largi, nu părea să fi remarcat că era gravida. 

Ellen privi în jur căutând ajutor, dar niciun trecător grăbit nu 
le dădea atenţie. 

— Ca să vezi ce ghinion, preaiubitul tău Guillaume nu este pe- 
aici! Ochii lui Thibault se îngustară. Nu mai este iubit ca înainte, 
sărmanul! adăugă ironic. Şi mărturisesc că nu sunt tocmai străin 
de chestia asta. Niciodată nu l-am putut suferi! lar când tânărul 
Henric va pierde războiul cu tatăl lui, Guillaume nu va mai 
reveni la curte. Bătrânul rege nu îl place. 

— Henric nu va pierde războiul! îl contrazise Ellen și făcu un 
pas în faţă. 

— Ba da, îl va pierde! Thibault o împinse înapoi. Voi avea eu 
grijă de asta, crede-mă. Și regele cel bătrân se va arăta 
recunoscător! Thibault izbucni în râs. Guillaume are aici destui 
dușmani. A fost atât de ușor să îl compromit! Prea mulţi se 
așteptau să profite de pe urma dispariţiei lui. Adam chiar crede 
că într-o zi va putea să-i ia locul și mai crede că eu l-aș putea 
ajuta. Dar s-a lăsat păcălit de tine, tâmpitul! 

La auzul numelui Adam, pe Ellen o luară căldurile. Să fi fost 
Thibault cel care comandase prin acesta spada? 

— Sunt de-a dreptul impresionată! spuse ea condescendentă, 
ca să câștige timp. 

— Așa și trebuia! Ar fi bine să mă iei în sfârșit în serios și să 
începi să te temi de mine. Dar ești la fel de încăpățânată ca 
Guillaume și la fel de vanitoasă, on nu acesta era motivul pentru 
care nu ai mai putut aștepta să ia d'Yqueboeuf spada? Trebuia 
să i-o dai regelui neapărat tu, pentru ca toţi să vadă că ai făcut- 
o tu, nu-i așa? Pe mine m-a costat o avere! 

— Deci tu ai comandat spada, murmură Ellen. 

— Normal! Ştiam că tu nu ai să faci niciodată una pentru 
mine. În plus, puteam fi sigur că pentru rege ai să îţi dai toată 
silinţa! Şi acum îl văd zilnic pe tânărul Henric cu spada lui, care 
de fapt îmi aparţine, și fierbe furia în mine. Dar o recuperez eu! 

Thibault se sprijini cu mâna de peretele șopronului. A 

Ellen era prinsă ca într-o capcană. Inima i-o luase la goană. Işi 


spuse că trebuia să își păstreze calmul. 

Cu cât Thibault se apropia mai mult de ea, cu atât mai tare 
transpira. 

— Baudouin! strigă ea deodată bucuroasă. 

Thibault se întoarse curios. 

Ellen folosi ocazia, se aplecă, trecu pe sub braţul acestuia și 
fugi către Baudouin. Așa cum nu mai procedase niciodată, îl luă 
de braţ și îl trase după ea. 

— Eşti palidă, ce ai păţit? se interesă Baudouin. 

Ellen privi în jur. Thibault dispăruse. 

— Trebuie să vorbesc neapărat cu dumneata. Thibault... ea se 
opri neștiind cum să se facă înţeleasă de Baudouin. 

— Ce este cu el? 

— A zis că va avea grijă ca tânărul rege să piardă în faţa 
tatălui său. 

— Deci Thibault este într-adevăr unul dintre? Dar cum? Ştii ce 
are de gând... și de ce? 

— Vrea să îl înlăture pe Guillaume pentru totdeauna. Cred că 
despre asta este vorba. 

— Face totul din cauza lui Guillaume? Baudouin o privi 
neîncrezător pe Ellen. Cei doi nu sunt chiar buni prieteni, dar de 
ce l-ar trăda Thibault pe tânărul rege din cauza lui? 

Era evident că Baudouin se îndoia. 

— De fapt, din cauza mea, mărturisi Ellen timid și privi 
rușinată într-o parte. 

— Mai întâi era Guillaume de vină, acum ești tu? 

Baudouin o privi înveselit. Avea ea ceva deosebit, dar existau 
o mulţime de femei drăguţe. lar Ellen avea sigur în jur de 
treizeci de ani, deci nu era tocmai tânără. Thibault putea să aibă 
orice femeie, o dovedise deseori. 

— Lucrurile stau așa de pe vremea când eram la Tancarville. 
Thibault este obsedat de ideea că eu îi aparţin. Ellen îl privi 
pătrunzător pe Baudouin și continuă: Nu a ezitat să pună la cale 
uciderea ca un câine a giuvaiergiului cu care voiam să mă 
căsătoresc. El crede că mă iubește, dar în realitate mă urăște. El 
l-a trimis la mine pe d'Yqueboeuf și spada era comandata de 
fapt pentru el. 

— Eşti sigură? 

Baudouin se încrunta. 

— Mi-a spus el însuși! 


— Şi intriga pusă la cale împotriva lui Guillaume? 

— ÎI urăște. Căderea lui Guillaume îi aduce multiple foloase: 
influenţa, putere, dar în mod deosebit răzbunare. 

— Poate că în acest fel Thibault îi va dovedi și bătrânului rege 
loialitatea sa! Dezvoltă Baudouin ideea. Și totuși, nu înţeleg. 
Cândva, tânărul rege îi va succeda tatălui său. 

— Dar dacă trădarea nu iese la iveală și Thibault se face util? 
Eu sunt sigură că nu va ezita să înfăptuiască noi crime și să 
ţeasă noi intrigi pentru a rămâne în afara oricăror suspiciuni. 
Trebuie să fiţi atent. Toţi cei de aici vă cunosc părerea despre 
Guillaume. Nu aţi spus că din când în când îi daţi vești? 

— Numai să cuteze să mă acuze de ceva! 

— Nu cred că o va face direct. Este prea viclean, însă vrea să 
aibă neapărat spada Runedur. 

— Dar este o nebunie! 

Baudouin o privi descumpănit. 

Ellen dădu din cap. 

— Thibault este nebun! 

— Ipochimenul îi face probleme regelui din cauza unei femei 
și a unei spade! Baudouin își puse mâinile în cap și adăugă: Că 
Adam d'Yqueboeuf și Thomas de Coulonces vor să scape de 
Guillaume îmi pot imagina, dar ei nu se aliază în niciun caz cu 
bătrânul rege. Ei sunt credincioși fiului acestuia și amândoi sau 
pronunţat împotriva războiului! Cine știe dacă ei bănuiesc ce 
intenţii are Thibault? Doamne, de-ar fi Guillaume aici! El știe 
întotdeauna ce trebuie făcut. 

Baudouin oftă din toată inima. 

— Trebuie să dovediţi trădarea lui Thibault și trebuie să îl 
aduceţi pe Guillaume! 

Ellen evită să îl privească în faţă pe Baudouin. 


Câteva zile nu se întâmplă nimic. Ellen nu i-a mai văzut nici 
pe Baudouin și nici pe Thibault, și mai că îi venea să creadă că 
totul nu fusese decât o închipuire. Aproape zilnic, se ducea la 
grajdul unde era calul ei, pe care îl răsfăţa cu o mână de iarbă 
plină de sevă ori cu un mănunchi de trifoi. Va veni curând vara - 
se gândea ea chinuită de dorul de casă și își lipea capul de gâtul 
calului. Închidea ochii și revedea St. Edmundsbury. Îi lipseau 
intimitatea propriei fierării și prietenii ei. Copilul începuse să 
miște des, iar munca în picioare și zgomotul din fierărie o 


oboseau tot mai mult. Isaac ar fi insistat ca ea să se odihnească 
mai des. Acesta îi lipsea atât de mult! Ellen simţi că o podidesc 
lacrimile. Mângăie ușor nările moi ale calului și încercă să 
alunge gândurile ce se tot îndreptau spre casă. Incepu să ţesale 
calul. 

Ușa grajdului se deschise brusc și un bărbat se strecură 
înăuntru. Calul fornăi scurt când îl simţi pe străin, iar bărbatul 
privi intrigat în jur. 

Ellen bănui că prezenţa ei nu ar fi de natură să îl bucure și 
decise să rămână liniștită. Se lipi de peretele din scânduri din 
colţul cel mai îndepărtat al boxei. 

Bărbatul începu să ţesale unul dintre cai. De ce nu se grăbea? 
Pe Ellen o cuprinse o frică inexplicabilă, închise ochii și începu să 
se roage. Ușa scârţâi din nou și în grajd intră un alt bărbat. 

— Aici sunt, sir! îl auzi ea pe unul din cei doi. 

— Armând, vei duce această veste regelui. Să nu te abaţi din 
drum și i-o dai doar lui Henric personal! 

Ellen înlemni. De fiecare dată vocea lui Thibault o făcea să 
simtă fiori reci. 

— Va fi greu să ies din Limoges, se plânse bărbatul numit 
Armând. 

— Va trebui să ieși din oraș pe poarta din vest. Pleci imediat 
după ce se întunecă, imediat după schimbarea gărzii. Te 
adresezi gardianului din partea dreaptă, el te va scoate, pentru 
asta l-am plătit bine. 

— Şi banii? întrebă bărbatul. 

— lată-i, ca totdeauna! Și grăbește-te, vei avea curând mai 
multe de făcut! 

Vocea lui Thibault era poruncitoare, deși acesta vorbea în 
șoaptă. 

— Da, sir, rapid și de încredere. Așa cum v-aţi obișnuit din 
partea lui Armând! 

Nu erau cuvintele unui om disperat, care de nevoie se ocupa 
cu transmiterea de mesaje. Vocea lui greţțoasa exprima lăcomie 
și răutate. 

Calul lui Ellen fornăi pe neașteptate. 

— Un animal splendid! auzi Ellen glasul lui Thibault în 
imediata ei apropiere. 

Închise ochii și se rugă din nou. „Doamne, fă să nu mă vadă! 
Dacă mă descoperă acum, s-a terminat cu mine.” Ellen abia mai 


respira. 

Thibault întinse mâna și mângâie nările calului. 

— Rar un asemenea animal, știi al cui este? 

— Nu am idee, răspunse Armând și scuipă pe podea. 

— Nu contează. Imediat după ce ai transmis mesajul vii 
înapoi, ne-am înţeles? 

Thibault se întoarse și ieși din grajd. 

— Desigur, sir. 

Armând părea mai calm decât la începutul discuţiei, probabil 
pentru că își primise banii. După ce Thibault dispăru, puse șaua 
pe cal și îl scoase de căpăstru din grajd. 

Ellen mai rămase o vreme nemișcată, dar nu avea voie să 
zăbovească mult. Aceasta era ocazia de a-l demasca definitiv pe 
Thibault. Trebuia să îi redea amănunţit lui Baudouin ceea ce 
auzise. Se strecură până la ușa grajdului și o întredeschise doar 
puţin. Nu se mai vedeau nici Thibault și nici mesagerul lui. Se 
strădui să pară indiferenta și să iasă din grajd cât se putea de 
firesc. Puțin înainte de a ajunge în cetate, auzi pași în urma ei, 
de parcă o urmărea cineva. Grăbi speriată pasul. 

— Ellenweore, așteaptă! Tonul vocii era vesel. Dar ce grăbită 
ești! 

Ellen respiră ușurată. Cel din urma ei era Baudouin! 

— Trebuie să-l opriţi. Tocmai veneam la dumneata! 

Din cauza emoţiei, Ellen abia putea vorbi. 

— Pe cine trebuie să opresc? 

Baudouin aruncă o privire rapidă în jur. 

— Pe mesager, la poarta de vest! 

— la-o mai încet și pe rând! 

Ellen îi relată ceea ce auzise în grajd. 

— Nu mă mai aștepta, dacă voi avea nevoie de tine, îţi voi da 
de știre! striga Baudouin și plecă în mare grabă. 

Ellen se așeză la o masă în clădirea slugilor și așteptă, dar nu 
se întâmpla nimic. 


Era deja târziu când în cele din urmă sosi un slujitor al regelui, 
care o rugă să îl urmeze. Deși nu avea nimic să își reproșeze, 
Ellen era nervoasă, de parcă ar fi fost acuzata de ceva. Intra 
pentru prima dată în sala cea mare. 

În căminul uriaș juca un foc ce răspândea o căldură plăcută, 
pereţii erau parţial pictaţi cu splendide scene de vânătoare, 


parţial erau acoperiţi cu covoare grele. Făclii mari luminau sala. 
Ellen se opri nu departe de intrare, uimita de fastul din încăpere. 
Peste tot erau grupuri formate din cavaleri și din scutieri. 

Adam d'Yqueboeuf și Thomas de Coulonces stăteau deoparte 
împreună cu alţi cavaleri și șușoteau. 

Ducele Geoffrey se postase alături de tronul fratelui său. 

Baudouin cu o mână de cavaleri se aflau în faţa tânărului 
rege, câţiva pași mai departe stătea Thibault cu braţele 
încrucișate, păzit de un cavaler, iar alături doi soldați îl ţineau 
bine pe mesager. 

— Baudouin de Bethune, susțineţi-vă acuzarea! ceru tânărul 
rege invitându-l cu un gest maiestuos să iasă în faţă. 

— Acest bărbat - și Baudouin îl arătă pe Armând - a încercat 
să scoată din Limoges un mesaj secret destinat tatălui vostru! 

Un murmur străbătu sala. 

Ellen și-ar fi dorit să se facă mică precum un șoricel, pentru ca 
Thibault să nu o observe. Însă, din fericire, acesta era mult prea 
ocupat să rânjească superior. 

După o pauză strategică, Baudouin adăugă: 

— lar acest mesaj era scris de Thibault de Tournai. Prin el 
tatăl vostru era informat despre fiecare pas al nostru! 

Murmurul crescu în intensitate și exclamaţiile de indignare ale 
câtorva cavaleri amplificară monstruozitatea acestei trădări. 

— Ce ai de spus în apărarea dumitale? 

Tânărul rege îl privi plin de seriozitate pe Thibault. 

— Nu știu cum de a ajuns Bethune să mă acuze tocmai pe 
mine. Doar știți că eu întotdeauna m-am aflat alături de 
dumneavoastră! 

Thibault făcu o plecăciune. 

— Mesajul este semnat de el? se interesă tânărul rege. 

Baudouin dădu negativ din cap: 

— Nu, alteţă! 

— Poarta mesajul un sigiliu? 

— Nu are sigiliu, înălțimea Voastră. 

Baudouin se făcuse roșu de furie când văzu rânjetul perfid al 
lui Thibault. 

— Atunci, de unde știi că Thibault este cel care l-a scris? 

— Armând a mărturisit! 

— Cât i-ai dat pentru această falsă acuzare, Baudouin? 
Oamenii de teapa lui se vând! Te-a însărcinat mareșalul să mă 


neutralizezi? 

— Ai face mai bine să taci, Thibault, pentru că mai am un 
martor! 

Ellen simţi că de frică i se urca stomacul la gură. 

Baudouin îi făcu un semn să iasă în faţă. Avea picioarele grele 
ca plumbul și ele refuzau să o poarte înainte. 

— Povestește regelui ceea ce mi-ai relatat mie, Ellenweore! 

Ellen dădu din cap lipsită de curaj și ieși în faţă. După ce 
mărturia ei se încheie, tânărul rege sări în picioare. 

— Ai cutezat deci să uneltești împotriva mea? 

— Fierăriţa v-a mituit! strigă Thibault jucându-și ultima carte. 
Murmurul din sală se amplifică. Sau poate că nu este adevărat 
că niciodată nu aţi comandat spada pe care o purtaţi atât de 
mândru la cingătoare și pe care tot niciodată nu aţi plătit-o? 

Tânărul rege puse mâna încurcat pe Runedur. 

— Sunteţi un escroc, milord, un escroc care se împopoţonează 
cu proprietatea altuia. Un hoţ, și tatălui vostru i-ar fi rușine dacă 
ar ști asta! 

Tânărul rege se apropie încet de Thibault, dar acesta nu se 
lăsă intimidat și continuă să vorbească. 

— Runedur este al meu! Aurul și pietrele cu care faceţi 
fasoane sunt ale mele! Thibault se lovi cu pumnul în piept. Este 
spada mea! strigă ca ieșit din minţi. Faţa îi era schimonosită. O 
apucă pe Ellen de braţ și urlă: Și ea! Și ea este tot a mea! 

O trase fulgerător spre el pe Ellen și îi puse la gât un mic 
pumnal. 

Oamenii aflaţi în apropierea lui se traseră înspăimântați 
deoparte. _ 

Tânărul rege se albi de furie. Incet, aproape cu plăcere, 
scoase spada din teacă și se îndrepta către Thibault, fără să ţină 
seama de Ellen. 

— Crezi, așadar, că spada îţi aparţine? Bun, atunci ia-o! 

Tânărul Henric îl fixa pe Thibault cu o privire de gheaţă și se 
apropie de el până la o lungime de braţ, îndreptând spada spre 
pieptul acestuia și o înfipse până la plăsele, fără a se uita măcar 
o dată la Ellen. 

Thibault se agăţă de umărul ei și lăsă pumnalul să cadă pe 
podea. 

Ellen tremura din tot trupul. 

— Vă blestem să nu îl moșteniţi pe tatăl vostru niciodată! 


Horcăi Thibault cu ultimele puteri și se prăbuși. 

Tânărul Henric scoase spada din trupul prietenului lui de 
odinioară și se adresă cavalerilor. 

— Vai de fiecare dușman la meu și de fiecare trădător! striga 
el cu putere și ridică în semn de victorie braţul în care ţinea 
spada. 

De pe lama ei picura sânge pe podeaua din piatră. 

Armand, mesagerul, a fost arestat. Era vinovat și pe nimeni 
nu interesa soarta acestuia. 

Tânărul Henric se așeză din nou pe tron și doi soldaţi scoaseră 
din sală cadavrul însângerat al lui Thibault. 

Cavalerii își reluară discuţiile și marea sală redeveni pașnică, 
de parcă nu se întâmplase nimic. Doar pata de sânge de pe 
podea mai amintea de groaznica faptă. 

Ellen rămăsese împietrită pe loc, dar nimeni nu o mai băga în 
seamă. Regele luase în considerare și faptul că Thibault ar fi 
putut să o omoare pe ea cu ultimele puteri și, după ce totul se 
încheiase, nu o mai onorase nici măcar cu un simplu gest. Ellen 
era complet dezamăgită. Thibault era mort, dar ea nu simţea 
nici bucurie și nici satisfacţie. Tot ce simţea era furie. Fără a mai 
cere permisiunea, părăsi sala și se grăbi către casa ei provizorie. 
Pe drum, îi tăie calea un șobolan gras. Ellen îi trase furioasă un 
picior, după care se simţi ceva mai bine. 


A doua zi, Baudouin o căută la fierărie și o întâlni în faţa 
atelierului. 

— Mâine, voi pleca pentru a-l aduce înapoi pe Guillaume. 
Tânărul rege este hotărât să facă totul pentru a-l învinge pe 
tatăl său. Ce îi rămâne decât să îl recâștige pe cel mai bun 
sfătuitor? Faptul că d'Yqueboeuf și Coulonces au participat la 
intriga împotriva lui Guillaume a cam transpirat, dar eu cred că 
ei se vor bucura de indulgenţa regală. Acum, tânărul Henric are 
nevoie de fiecare bărbat, explică Baudouin, ca și cum noaptea 
trecuta nu se petrecuse nimic neobișnuit. 

Dar Ellen nu putea să uite. Degetele lui Thibault lăsaseră pe 
umărul ei pete vineţii dureroase, iar imaginea cadavrului 
însângerat nu îi ieșea din cap. Incercă să se concentreze asupra 
vorbelor lui Baudouin, dar nici asta nu reuși. Copilul din 
pântecele ei dădea din mâini și din picioare. Brusc, Ellen simţi că 
pământul i se clătina sub picioare. | se părea nesigur ca 


nisipurile mișcătoare, în timp ce în urechi îi foșnea un pârâu de 
munte. 

— Ellenweore! strigă surprins Baudouin și o prinse când 
aceasta își pierdu cunoștința. 

Ellen se trezi într-o cămăruţă. Era o zi luminoasă și era 
singură. În prima clipă, crezu că fusese întemniţată, apoi își 
reaminti ce se întâmplase și își pipăi temătoare pântecele. Era 
tare ca și până atunci. Nu pierduse copilul! 

Mai rămase o vreme în stare de somnolenţță, până sosi o 
tânără servitoare și îi aduse un terci de cereale ca să se mai 
întărească. g 

— Vă simţiţi mai bine? Intreabă aceasta sfioasă. 

Ellen dădu doar din cap şi rămase cu privirea pironita în 
castron. Desigur că Baudouin plecase deja. Ce o mai fi făcând 
Guillaume? Baudouin îi povestise că, după atâția ani petrecuți la 
curte, el încă mai refuza să înveţe să citească și să scrie, de 
aceea avea permanent nevoie de cineva care să îi citească și 
care să scrie răspunsurile în locul lui. „Cât de ușor putea fi astfel 
înșelat”, se gândi Ellen amintindu-și de evenimentele trecute. 
Încăpăţânarea care pe unii îi apropia de realizarea ţelului ea știa 
s-o aprecieze, în definitiv, acesteia trebuia să îi mulţumească 
pentru succesul ei. Dar când îndărătnicia îl oprea pe un om să își 
urmeze calea, ea devenea jalnică. Se întoarse spre perete și 
închise din nou ochii. Copilul din pântecele ei dădea acum din 
picioare cu forță. Până la naștere, mai avea două luni bune. Se 
gândi la William, care venise pe lume în timp ce traversa 
Canalul Mânecii. Acest copil unde se va naște? Gândurile ei 
zburară iarăși spre Guillaume. Cât de palpitante fuseseră 
vremurile turnirurilor și cât de tulburătoare fusese pasiunea care 
îi unise o dată! Dar trecuse mult de-atunci. 


Limoges, sfârșit de aprilie 1183 


Dimineața devreme soarele strălucise pe cerul albastru, dar 
curând după aceea apărură nori cenușii. De la prânz, ploaia 
cernea mărunt, iar soarele se străduia zadarnic să se arate ici și 
colo. Când Guillaume intra pe poarta orașului însoţit de 
Baudouin și de alţi bărbaţi, fu salutat de un splendid curcubeu 
ridicat deasupra localităţii. Soldaţii jubilau, îi strigau urări de 
bun-venit și șopteau că minunatul curcubeu ar fi fost un semn 
de la Dumnezeu. 

La gândul că se întorsese Guillaume, inima lui Ellen bătea mai 
să-i iasă din piept, dar el nu își făcu apariţia în fierărie. 

Tânărul Henric îl reținu întreaga zi și se consultă cu el până 
noaptea târziu. 

Guillaume apăru la fierărie abia în după-amiaza zilei 
următoare. Oriunde își făcea apariția, oamenii îl salutau. Bărbaţi 
și femei îl întâmpinau cu entuziasm și îl sărbătoreau ca pe un 
erou. Guillaume le accepta bucuria cu bunăvoință. Când intră în 
atelier, fierarii își smulseră șepcile din cap și se rânduiră unul 
lângă altul ca niște soldăţei din lemn, și chiar Ellen scăpă de 
emoție un mic zâmbet. 

Guillaume se apropie de ea, o lua de braţ și o conduse afară, 
ca să poată discuta cu ea nestânjenit. 

— Reputația mi-a fost restabilită, regele are nevoie de mine, 
spuse el triumfător. Am știut de la bun început că Baudouin va 
avea nevoie de tine pentru a putea să destrame intrigile 
împotriva mea. 

— De ce crezi asta? întrebă absentă Ellen și făcu un pas 
înapoi. 

Îi cercetă chipul distins, tăbăcit de soare și de vânt., Arată ca 
un străin”, se gândi ea ca trezită dintr-o beţie, cu toate că îi 
cunoștea bine fiecare trăsătură. 

— După ce i-ai adus spada lui Henric, Thibault s-a schimbat 
complet. Ştiam că tânărul rege nu putuse nici să comande și nici 
să plătească sabia Runedur. Trezoreria lui era demult timp 
goală! Apoi, când au început să fie răspândite tot mai multe 
minciuni pe seama mea, mi-am dat seama că Thibault se afla în 
spatele întregii mașinaţii. Dar nu puteam dovedi nimic. A știut 
cum să utilizeze împotriva mea tot ceea ce făcusem. Cineva 
trebuia să îl momească din gaura lui de șobolan. Eram sigur că 


tu vei fi aceea. Și, după cum s-au văzut, am avut dreptate. 
Nimănui altcuiva nu i-ar fi destăinuit ceea ce a pălăvrăgit în faţa 
ta. Că tu l-ai prins și asupra faptului a fost o coincidenţă fericită, 
cel puţin pentru mine. 

„Baudouin îl informase amănunţit despre tot”, gândi Ellen 
neimpresionată. 

— Eşti grozavă, Ellen! 

Rostit de el, numele ei suna foarte aproape de „Alan”, și ea se 
întrebă dacă el o făcea intenţionat. 

— Am știut că tu nu te vei lăsa niciodată intimidată de el, 
pentru că nu ai făcut asta niciodată. 

„Cât de greșit mă judecă”, gândi Ellen și fu cuprinsa de o 
undă de greață. 

— Pe șoareci îi momești cu slănina, iar pentru Thibault am 
avut nevoie de tine! Guillaume se îndreptă și scoase pieptul în 
afară și adăugă: Presimţirile mau înșelat doar arareori, asta a 
trebuit să recunoască și Baudouin. M-aș fi așteptat la mai multa 
rezistenţă doar la Lusignan! zise el zâmbind sigur de sine. 

„Momeală! Eu am fost doar o momeală” - asta îi răsuna 
mereu în cap lui Ellen. Era mai râu decât dacă ar fi primit o 
lovitură de pumn în stomac, mai râu chiar decât teama de 
Thibault. 

— Vreau să merg acasă, spuse istovită Ellen. 

— Bineînţeles. Voi avea grijă să ajungi cât mai repede posibil 
înapoi în Anglia. 

O strânse nepoliticos de braţ și apoi plecă ţanţoș fără să mai 
salute. 

Cum fusese posibil ca acest bărbat să o fascineze atâţia ani? 
Se instalase ca o căpușă în sufletul ei, se delectase cu pasiunea 
ei de câte ori voise, iar acum plecase din nou fără a se scuza că 
o pusese în pericol. Și nici măcar nu îi mulţumise. 

— Vreau să merg acasă, mai șopti ea încă o dată. 


Cerul era acoperit de o pătură subţire de nori de un albastru- 
deschis când două zile mai târziu sosi Baudouin, pentru a o 
informa despre pregătirile făcute pentru plecarea ei. 

— Eu voiam să te însoțesc în Anglia, dar Guillaume are nevoie 
de mine aici, spuse el preocupat. 

— Da, are nevoie? Ellen îl fulgeră cu privirea. Și dacă el are 
nevoie de dumneata, dumneata ești întotdeauna lângă el, nu? 


V-aţi vinde sufletul pentru el! Ridică ea tonul îndârjită. Aducerea 
mea aici a fost ideea lui Guillaume, nu a regelui, nu? 

— La început, nu am crezut că tu chiar poţi face ceva pentru 
el. Fii sinceră, tu nu ai trăit niciodată la curte. Tu ești... tu ești 
doar o fierăriță! Cum puteam eu să bănuiesc că ești atât de 
implicată în chestiunea asta? 

— Implicată? Eu? 

Vocea lui Ellen aproape se frânse. 

— Scuze, nu asta am vrut să spun, am vrut să spun că... 

— Mai bine tăceţi! îi tăie Ellen vorba. 

Un astfel de comportament nu se cuvenea din partea ei, dar Îi 
era indiferent. În definitiv, cocoșii ăștia doi îi erau profund 
datori. 

— Dragă Ellen, gândește-te cine ești și ce ești. O fierăriță. Cea 
mai bună pe care o cunosc, și ești și cea care mi-a salvat viaţa, 
dar ești totuși doar o fierăriță. Acum ascultă-mă și încearcă să 
înţelegi ce îţi spun! Guillaume este unul dintre cei mai 
importanţi bărbaţi din ţară, poate că este chiar cel mai 
important după rege și familia lui. Şi este prietenul meu. Da, 
dacă asta l-ar putea salva, mi-aș vinde sufletul diavolului. Dar 
ţie nu ţi-am făcut nicio nedreptate. Eu știu cât de mult însemni 
pentru el! 

— Nu știți nimic! ripostă ostenită Ellen. Sentimentele mele 
față de Guillaume au fost doar o iluzie. De la el am un fiu, dar 
inima lui a aparținut totdeauna luptelor și coroanei pe care o 
slujește. Despre mine și despre sentimentele mele nu știți nimic. 
Sunt doar o fierăriță? Sunt mai mult de-atât, sunt un bastard, iar 
tatăl meu a fost Berenger de Tournai! 

Baudouin o privi surprins. 

— Asta nu am știut, deci Thibault era... 

— Fratele meu vitreg, da. Cu toate astea m-a violat și am 
rămas însărcinată. De ce v-am ajutat? Din dragoste pentru 
Guillaume sau din fidelitate faţă de rege? Ellen dădu tristă din 
cap și continuă: Demult timp nu mai știu nici eu. Dar s-a 
terminat, și mă bucur pentru asta. Vreau doar să ajung acasă, 
cel puţin de acest lucru v-aţi putea ocupa! 

— Până în Anglia te vor însoţi cel mai bun om al meu, plus o 
jumătate de duzină de soldaţi! Baudouin o privi prietenos și 
adăugă: Dacă te-am rănit, îmi pare cu adevărat râu, Ellenweore! 
Am acţionat cu bună-credinţă. Baudouin se înclina și depuse o 


sărutare pe mâna plină de bătături a lui Ellen. Salută-l din 
partea mea pe fiul tău. Imediat ce voi ajunge iarăși în Anglia, mă 
voi ocupa de el dacă îmi permiţi. 

Ellen dădu din cap și oftă. Ca fiică din popor, nu putea să îi 
înţeleagă pe acești cavaleri. Nu învățase asta încă de la 
Tancarville? 


St. Edmundsburg, iunie 1183 


Vremea era deosebit de blândă și adia o briză ușoară când 
Ellen intră în curte fără nicio escortă. Insistase să se despartă de 
aceasta cu câteva mile înainte de a ajunge acasă, pentru a se 
putea bucura liniștita de prima imagine a casei și a fierăriei. Cel 
care o zări primul fu Barbă Sură care, ridicându-se în capul 
oaselor lui obosite se apropie de ea gudurându-se. 

Ellen cobori de pe cal cu destula greutate. Călătorise mai mult 
de o lună, și între timp pântecele i se rotunjise de-a binelea. 

„Ce a îmbătrânit și Barbă Sură de când l-am găsit într-un 
tufiș”, oftă ea impresionată și, în semn de salut, îl scarpină după 
urechi. Apoi se uită în jur atentă și respiră adânc. In sfârșit! Era 
în sfârșit acasă! 

Hotărî ca mai întâi să se ducă la Isaac în fierărie, și tocmai 
voia să traverseze curtea, când din casă ieșiră Rose și Marie. 
Ellen băgă de seamă că, în cele cinci luni cât lipsise, fiica cea 
mare a lui Mildred crescuse. În curând, vor trebui să-i caute un 
bărbat potrivit! Marie sporovăia de zor și tăcu abia când Rose o 
înghionti. 

— Ellenweore! Rose radia de bucurie. Isaac, William, Jean, s-a 
întors Ellenweore! strigă ea cu putere în direcţia casei, după 
care se îndreptă spre Ellen. 

Un moment, Ellen se întrebă de ce bărbaţii nu erau în fierărie, 
erau în plină zi, iar vremea prânzului trecuse deja. Apoi zâmbi. 
Era probabil duminică! În timpul lungii călătorii, pierduse 
noţiunea timpului. 

Rose zbura în braţele ei și o strânse cu putere. 

— Cum de ești singură? Nu ai însoțitori? 

Rose privi îngrijorată în jur. 

— l-am trimis înapoi când am ajuns la teii cei bătrâni. Nu am 
vrut să fie de faţă când ajung acasă. Ah, Rose, s-au întâmplat 
atâtea! 

— Thibault? întrebă cu frică Rose. 

Ellen dădu din cap. 

— Dar s-a terminat definitiv. 

— Și nu mai trebuie să ne fie teama? 

Rose o privea întrebătoare. 

Ellen clătină din cap, căutând să o liniștească. 

— Nu, și-a primit pedeapsa meritata, regele l-a trimis în iad cu 


propria mână și cu Runedur. 

Rose făcu înfricoșată ochii mari, dar nu mai spuse nimic. 

Între timp, ieșise din casă și Isaac. Încet, parcă așteptând 
ceva, parcă temător că ea ar putea fi încă supărată pe el, se 
îndreptă către Ellen. 

William alerga și ajunse la mama lui înaintea lui Isaac. 

— Doamne, ce ai crescut! constata Ellen, surprinsă. 

După ce îl strânse în braţe, îl apucă de după umeri și îl 
îndepărtă puţin ca să îl poată privi mai bine. 

William radia și el de bucurie și dădu din cap. 

— Cu atât am depășit crestătura făcută de Crăciun! 

Între degetul gros și cel arătător pe care i le arăta mamei lui 
era o distanţă apreciabilă. 

Isaac îl punea din când în când cu spatele la ușa grajdului și 
însemna în lemn cu cuțitul înălţimea lui William. De fiecare dată 
marcajul era puţin mai sus și William nu mai putea de mândrie. 

În sfârșit, se apropie și Isaac de Ellen, iar William se îndepărtă 
de bunăvoie. 

Ellen își dădu seama din privirea lui Isaac cât de îngrijorat era 
acesta din cauza ei. 

— Mă simt bine! spuse ea încet și își trecu braţele pe după 
gâtul lui. Mă bucur că sunt din nou cu tine. 

Izul lui bine cunoscut și acel „Mi-ai lipsit” abia șoptit de acesta 
o făcură să lăcrimeze. 

Isaac o strânse tare, dar cu atenţie. 

O vreme, rămaseră astfel îmbrăţișați. 

Apoi vorbi Jean: 

— Bun, acum vreau și eu! Se apropie de Ellen zâmbind. Lasă- 
mă să te privesc... Ce burticică drăguță porţi după tine! spuse el 
făcând cu ochiul. După cum se pare, nu va mai dura mult. Ai 
reușit să te întorci la timp acasă! 

Ellen dădu din cap și râse destinsă. Privirea ei îl căuta tot 
timpul pe Isaac. Cum de putuse să se îndoiască vreun moment 
de el, cum putuse să creadă că el fusese supărat pe ea din 
invidie, și nu din gelozie - așa cum susţinuse Jean - atunci când 
ea plecase cu Baudouin? În ochii lui Isaac citea mânarie și 
iubire, ca și căldură și grijă pentru ea! „El este atât de deosebit 
de Guillaume”, se gândi Ellen cu duioșie. Pentru prima dată în 
viaţa ei se simţea cu adevărat la adăpost. Işi atinsese toate 
ţelurile și era fericită că era aici alături de Isaac. 


St. Edmundsburg, iulie 1183 


Pântecele lui Ellen era la sosirea ei atât de rotund, încât nu 
mai putea lucra la nicovală, așa că era nevoită să se limiteze la 
supravegherea celor doi ucenici. Tot timpul avea ceva de 
obiectat și îi dojenea pe tinerii timizi. 

— Ar trebui să te odihnești un pic, îi spunea Isaac și o săruta 
ușor pe fruntea încruntată. 

— Dar nu sunt obosită! protesta ea. 

— Curând, va sosi timpul, menajează-te puţin și menajează- 
ne și pe noi! insista Isaac mângâind-o drăgăstos pe burtică. 

— Doamne, voi fi fericită când totul se va termina și voi putea 
să lucrez din nou, se văita ea, dar ieșea din atelier fără a se 
simţi jignită. 

Se plimba plictisita prin curte. Dacă intra în casă, trebuia să 
ajute la pregătirea mesei, și de așa ceva nu avea niciun chef. La 
un moment dat, își îndreptă privirea spre poartă, un grup de 
călugări intrară în curte. 

Abatele în persoană cobori de pe splendidul lui cal negru și se 
apropie de ea cu o mină serioasă. 

Ellen remarcă faptul că acesta se străduia cât putea să nu-i 
privească pântecele. 

— Teribil, este teribil! se jelui abatele. Tânărul nostru rege 
este mort! 

O durere ascuţită trecu prin abdomenul lui Ellen, după care 
aceasta leșină. Călugării erau demult plecaţi când Ellen, aflată în 
pat, își reveni. 

— ȚŢi s-a rupt apa, urmează să naști! O anunţă Rose și îi șterse 
fruntea cu o cârpă umedă. 

— Tânărul rege! oftă Ellen. Thibault l-a blestemat! Blestemul 
lui l-a ucis pe Henric! șopti ea. 

— Are febră, probabil din cauza șocului, explică Rose încet, 
când Isaac intră în cameră. 

Îngrijorat, acesta îi îndepărtă lui Ellen părul ud de pe frunte. 

— Fii tare, iubito! Încă puţin și ai reușit! 

Ellen se strădui să îi surâdă încurajator. Cuvintele lui Isaac 
sunau de parcă el însuși voia să își facă un pic de curaj cel puţin 
cât îi trebuia ei. 

— Sper că este fiul pe care ţi-l dorești atât de mult! șopti ea. 

— Nu îţi face griji din cauza asta. Noi deja avem un fiu. 


Principalul este ca tu să fii bine! 

Isaac o urma pe Rose în bucătărie, unde îi șopti: 

— Sunt îngrijorat! 

— Știu, Isaac, și eu sunt, dar va reuși, ai să vezi! 

Ellen era deja de mai multe ore în durerile facerii, când sosi în 
sfârșit moașa. După ce aceasta se spălă temeinic pe mâini, le 
introduse sub cămașa lui Ellen. 

— Nu simt capul. 

Moașa se încruntă îngrijorată. Dădu complet deoparte pătura, 
pentru a pipăi pântecele lui Ellen. 

Rose o privea înspăimântată. 

— Copilul stă de-a curmezișul! Bătrâna își frecă nervoasă 
mâinile. Dacă nu se răsucește, va muri! 

Apoi puse mâna dreapta pe partea de jos a abdomenului lui 
Ellen. Începu să apese repetat cu palma și să se roage încet. 
Păru că trecuse o eternitate până ce tot pântecele începu să 
onduleze, ca un vas aflat pe mare în primejdie. 

Lui Rose nu-i venea să-și creadă ochilor. Copilul se răsucise, 
iar pântecele lui Ellen arăta din nou ca al unei gravide, și nu ca 
al cuiva care înghiţise o uriașă bucată de pâine. 

— Dumnezeu ţine cu tine, copila mea! Se bucura moașa, o 
mângâie pe obraji pe Ellen și își făcu semnul crucii de mai multe 
ori. 

Din acest moment, nașterea decurse mai repede. Durerile 
deveniră mai puternice și încă înaintea de lăsarea întunericului 
Ellen aduse pe lume un băiat sănătos. 

— Va trebui să se odihnească o vreme, doar nu mai are 
șaisprezece ani! îl atenţiona moașa pe Isaac. 

— Privește, are părul negru ca al tău! îi șopti Ellen la ureche 
lui Isaac, în timp ce moașa îl spăla și-l ștergea pe micuţ. 

Și William, al cărui pâr avea acum o nuanţă deschisă de 
castaniu, la naștere avusese un smoc de pâr aproape negru, dar 
ea nu îi mai spuse asta lui Isaac. Prea mult se bucura de 
mândria lui de tată. 

— Este fiul tău din cap până în picioare! zise ea cu dragoste. 

— Mi-a fost teamă că te pierd, îi mărturisi încet Isaac. 

Ellen, care știa că el nu se referea doar la naștere, îi luă mâna 
și i-o strânse. 

— Locul meu este aici, cu tine. 

— Ce-ai zice să-i spunem Henric micuţului, după tânărul rege 


răposat? propuse Isaac. 

Ellen dădu doar din cap. 

— Vino și salută-l pe fratele tău! 

Isaac îi făcu semn lui William să vină la el, când acesta intră în 
încăpere. 

William se apropie ezitant. 

— Este cam zbârcit, constată el încet și Isaac izbucni în râs. 

— Nu o să-i spunem mamei tale, dar cam ai dreptate, 
consimţi Isaac pe un ton conspirativ. 

Ellen se încrunta scurt, apoi izbucni și ea în râs și îl privi cu 
ochi strălucitori pe Isaac. 

Dimpotrivă, privirea lui William se întunecă brusc și acesta 
fugi din încăpere fără să mai spună o vorbă. 


A doua zi, când Ellen ieși din casă cu micul Henric în braţe, 
William părea tot nefericit. Stătea în curte cu capul plecat. Ellen 
vru să se ducă la el, când Isaac se grăbi spre ea. 

— Veneai la mine? întrebă el binedispus și o sărută pe frunte, 
după care se întoarse spre fiul lui. Uite ce tare îmi ţine degetul! 

Își privea entuziasmat copilul și arăta mândru către 
pumnișorul acestuia. 

William se ridică brusc și furios trecu pe lângă ei cu pași grei. 

Dar Isaac îl prinse de mână și îl trase îndărăt. 

— Hei, fiule, este totul în regulă? 

— El este fiul tău, nu eu! se răsti William arătând cu degetul 
spre micul Henric și în ochi îi apărură lacrimi de furie. 

— Chiar dacă nu sunt tatăl tău, tu ești totuși fiul meu și 
niciodată, auzi tu, niciodată nu ai voie să crezi că nu te-aș iubi la 
fel ca pe fratele tău. Ai înţeles? 

Isaac îl ţinea bine de braţ și îl privea scrutător. 

William dădu din cap. 

— Atunci, îţi pot spune în continuare tată? întreba el cu voce 
stinsă. 

Isaac îi răvăși drăgăstos părul micuţului. 

— Aș fi foarte trist dacă nu ai face asta! 

Ellen ofta relaxată. Isaac era cel mai bun soţ pe care l-ar fi 
putut dori și el avea să fie tată bun nu doar propriului fiu, ci și lui 
William! 


— Privește, micul Henric a adormit! Ellen își legăna în braţe 


fiul care nu avea decât trei săptămâni, când în ea se trezi 
vechea nevoie de activitate. Ştii ceva? l-I duc lui Rose și pe 
urmă mă duc în fierărie. Am stat degeaba mult prea mult. 

Îi întoarse spatele lui Isaac și plecă. 

— Fierarii vor fi entuziasmați, și în special Jean care nici nu se 
aștepta să lucreze din nou cu tine, strigă 

Isaac în urma ei și adaugă încet: Dar cel mai mult mi-ai lipsit 
mie! 


— Era și timpul să-ţi faci apariția din nou în fierărie! O salută 
Jean mimând reproșul, când aceasta intră după puţin timp în 
atelier. Apoi râse dezlănţuit. De când ai plecat, ai fost mai 
căutată decât oricând! Toţi vorbesc despre semnul din aramă, și 
cei mai importanţi baroni ai Angliei speră să aibă o spadă făurită 
de tine! 

Ellen îi acordă un zâmbet jenat. 

— Îmi face bine să fiu iar aici, murmură ea și inspiră adânc 
izul familiar de fier și fum de cărbuni din lemn. 

Abia acum își dădu seama cât de mult îi lipsise munca cu Jean 
și cu Isaac. 

— După cum știți, întotdeauna am visat să făuresc o spadă 
pentru rege, începu ea să vorbească și, din obișnuinţă, șterse 
nicovala cu mâna dreaptă. După Runedur am fost mulțumită. 
Totuși, tânărul rege este mort, iar tatăl lui conduce mai departe 
ţara. Acum, obrajii lui Ellen ardeau. Mai trase încă o dată cu 
putere aer în piept, de parcă ar fi vrut să își dea curaj, încă nu 
am o comandă pentru a-i face regelui Henric al Il-lea o spadă, 
dar țelul nostru trebuie să fie să înlăturăm aceasta lipsă, nu 
credeţi? 

— Aceasta este Ellen în carne și oase! jubilă entuziasmat Jean 
și își frecă palmele. 

Ea continuă: 

— Sunt convinsă că regele va veni într-o zi la noi și am mai 
multe idei decât am avut vreodată până acum și vreau să fiu 
pregătita pentru acea zi. Îi privi pe fiecare și continuă: lar pentru 
asta am nevoie de ajutorul vostru! 

— Eu consider că te vei descurca și fără mine, dar nimic nu m- 
ar face mai fericit decât să te ajut, ripostă puţin cam dramatic 
Jean. 

— Nici eu nu aș fi putut s-o spun mai bine! interveni și Isaac. 


Am descoperit de puţină vreme pietre noi, foarte fine pentru 
șlefuit, la un negustor din Brabant. Cumplit de scumpe, dar 
șlefuirea obţinută cu ele este de nedepășit! anunţă el, 
entuziasmat. 

— Grozav, Isaac! Ellen râse parcă eliberata și mai 
încrezătoare ca oricând. Îi privi radioasă pe cei doi bărbaţi și, 
însuflețită, îi îmboldi: Atunci ce mai aşteptam? Voi doi, la treaba 
Eu mi-am ieșit puţin din mână. Să începem! 


Comentariu istoric 


Prin acest roman, aș dori să-l orientez pe cititor asupra unei 
importante și captivante perioade a Evului Mediu: secolul al XH- 
lea. Datorita multitudinii de fenomene foarte progresiste pentru 
acea vreme, ea este deseori considerată a fi perioada de 
maxima înflorire a Evului Mediu. 

Oamenii din acea epoca erau mai evlavioși și mai împăcaţi cu 
soarta lor decât suntem noi astăzi, dar nu erau nici pudibonzi și 
nici nu se rușinau când venea vorba de sexualitate și nuditate. 
Se spălau și se îmbăiau cu plăcere, iubeau și urau din toată 
inima, petreceau și călătoreau mult, mai pe scurt, ne erau mult 
mai apropiaţi prin speranţele și temerile lor decât ne-am putea 
imagina. Temută în Evul Mediu timpuriu și în perioada lui de 
înflorire era lepra, o boală de piele nu foarte molipsitoare. 
Ciuma, dimpotrivă, încă era complet necunoscuta. Ea a început 
sa bântuie Europa abia de pe la mijlocul secolului al XIV-lea și a 
modificat puternic viaţa cotidiană. 

Clima plăcută a secolului al XH-lea și nou-introdusa cultură 
alternativă din trei în trei ani a terenului au mărit randamentul 
agricol. În urma unui astfel de câștig de produse alimentare, a 
fost posibila dezvoltarea orașelor. Progresele obţinute în multe 
domenii, inclusiv în domeniul tehnic, au generat bunăstare. lar 
înnoirile pe plan juridic și tehnico-administrativ au favorizat 
stabilitatea politică. 

În privinţa rolului femeii în această societate extrem de tânăra 
și de dinamica, mă alătur opiniilor istoricului Robert Fossier. 
Acestea arată detaliat că femeile aveau influenţă asupra celor 
mai diverse domenii și structuri sociale sau chiar exercitau 
puterea, și el mai împărtășește opinia că ele dispuneau chiar 
demult mai multe drepturi decât compatrioatele lor din secolele 
al XVII-lea și al XVIII-lea. 

La baza cercetărilor istorice se află izvoarele din Evul Mediu, 
legendele şi cântecele eroice, relatările istorice, ca și 
documentele și hrisoavele. Dar falsurile erau la ordinea zilei, așa 
ca mărturiile univoce sunt deseori imposibile. De multe ori, 
istoricii (și arheologii) fac estimări contradictorii, pentru că 
aceleași izvoare istorice pot fi interpretate diferit, în funcţie de 
unghiul din care sunt privite. Chiar dacă interpretările lor au la 
bază concluzii logice, ele sunt doar rareori dovedite clar. 


Astfel că, în ciuda unor cercetări scrupuloase asupra 
nenumăratelor detalii istorice și social-culturale, am dispus și eu 
de o anumită libertate de imaginaţie. 

Calendarul păgân roman considera ziua de întâi ianuarie ca zi 
a schimbării anului, și așa a și rămas până când în Evul Mediu 
timpuriu Biserica s-a opus și a stabilit că acest eveniment să 
aibă loc pe 25 decembrie, ziua nașterii lui Hristos. În secolul al 
XII-lea, în Anglia a fost introdusă schimbarea anului la 25 martie, 
plecând de la faptul că viaţa lui Hristos ar fi început cu Buna 
Vestire. Această modificare a schimbării anului nu a fost unitară, 
și noua datare a fost realizată generalizat abia în secolul al XIII- 
lea. Întâi ianuarie a devenit oficial noua zi a anului în Franţa, în 
1563, iar în Anglia, abia în 1753. Dar poporul sărbătorea demult 
anul nou la întâi ianuarie. Pentru a nu-l dezorienta pe cititor, în 
acest roman eu am considerat că anul începe la întâi ianuarie, 
așa cum se socotește și astăzi. 

Fierăria este învăluită din epoca fierului (800 î.Hr.) de mitul 
magiei: cine era în stare să obţină metal strălucitor din bulgări 
negri și fărâmicioși trebuia să dispună de capacităţi deosebite. 
Faptul că fierarii, deși le lipseau cunoștințele de chimie, știau 
încă din vremuri vechi să producă oţel dur și în același timp 
flexibil este o realitate. Noţiunea de oţel încă nu exista și din 
acest motiv nu am folosit-o nici eu în roman. Noi descoperiri ale 
arheologului dr. Stefan Mader au arătat că spadele din perioada 
de înflorire a medievalităţii puteau pe deplin să concureze cu 
spadele samurailor japonezi din aceeași perioadă! Cu o lungime 
de cca 90 cm și o greutate de la 0,9 până la 1,3 kilograme, 
spada cu două tăișuri a cavalerilor nu era o armă din fier simplu, 
ci o armă albă, ușor de manevrat și foarte eficace, din oţel. 

Suflarea cu aur la cald descrisă în roman era executata în 
secolul al XII-lea exact așa cum am descris-o, calitatea acestei 
tehnici este și astăzi neîntrecută, dar ea a fost înlocuită, cu 
puţine excepţii, de tehnica galvanizării, din cauza efectelor 
dăunătoare ale mercurului asupra sănătăţii. 

Cei care scoteau dinţi, chirurgii, vracii, cei care vindecau 
cataracta prin înțepături umblau din iarmaroc în iarmaroc, și 
alături de femeile care vindeau ierburi, maici și călugări realizau 
asistenţa medicală a populaţiei. Cei care vindecau cataracta nu 
zăboveau mult în același loc, deoarece majoritatea pacienţilor 
lor orbeau din nou după mai puţin de trei luni, din cauza 


infecțiilor. Tehnica acestor operaţii nu s-a modificat din 
Antichitatea timpurie și până în secolul al XVIII-lea. 

Toate localităţile menţionate au existat, iar dintre acestea St. 
Edmundsbury este cunoscut astăzi mai mult ca Bury St. 
Edmunds. Turnul medieval folosit drept locuinţă din Orford s-a 
păstrat foarte bine și merită să fie văzut! 

Cele mai multe detalii din viaţa lui Guillaume le Marechal 
până la întâlnirea cu Ellen și la fiul rezultat de aici sunt 
autentice, așa cum au fost ele transmise. Guillaume a fost făcut 
nemuritor de către un cântec eroic compus după moartea sa și 
trece drept cel mai vestit cavaler al vremurilor lui. A fost un 
soldat înzestrat cu un noroc excepţional și cu mare simţ politic. 
Punctul culminant al carierei acestuia l-a reprezentat numirea ca 
regent al Angliei după moartea regelui loan. 


Mulţumiri 


Mulţumesc în mod deosebit fierarului Arno Eckhardt - care și 
astăzi trăiește din făurirea de spade - pentru introducerea în 
meseria de fierar și pentru răspunsurile pe care mi le-a oferit la 
nenumăratele mele întrebări. El l-a refăcut pe Athanor după 
descrierile din carte, așa că spada poate fi admirată cu ocazia 
lecturilor mele publice. 

Au fost foarte preţioase pentru mine discuţiile cu fierărița 
Petra Schmalz, ea însăși crescută într-o fierărie, putând astfel să 
îmi furnizeze aspecte unice din copilăria lui Ellen. Mai datorez 
mulțumiri fierarului-aurar Fritz Rottler pentru ajutorul oferit. 

Incurajările și indicaţiile primite de la Tanja Reindel, Eva 
Baronsky și de la Rebecca Gable, pe care o preţuiesc foarte 
mult, m-au ajutat să perseverez chiar și în momentele dificile. 

Mulţumesc agentului meu Bastian Schluck și redactorului meu 
Karin Schmidt pentru colaborarea constructivă și pentru 
încrederea acordată mie de la bun început. 

Datorez mulțumiri cu totul speciale prietenei mele Françoise 
Chateau-Degat. Ea m-a despovărat de nesfârșit de multe 
obligaţii cotidiene, a avut grija cu drag de copiii mei și m-a 
ascultat cu atenţie fie zi, fie noapte. 

Dar realizarea acestui proiect nu ar fi fost posibila fără părinţii 
mei care, în ciuda îndoielilor iniţiale, s-au dovedit peste măsura 
de generoși.