Ponson Du Terrail — Tiganii Londrei — Vol 2 Regina Tiganilor

PONSON du TERRAIL 


PONSON du IERRAIL 


ȚIGANII LONDREI (Les 


bohemiens de Londres) 
Volumul 2 - REGINA ȚIGANILOR (La Reine des Bohemiens) 


Partea întâi. 

Capitolul 1. 

Ceaţa negricioasă care în timpul dimineţii învăluise toată 
Londra, se risipise brusc sub suflarea brizei care bătea de 
la sud-vest la nord-est. Discul de aramă al soarelui se 
dezvăluise din ce în ce mai luminos pe un cer fără nori, 
inundând cu razele sale de foc vechiul dom Saint-Paul. 

Era o zi de mare bucurie pentru englezi, ziua de 1 iulie 
1776. 

Păcăliţi de recentele şi decisivele avantaje dobândite în 
faţa rebelilor americani, membrii Camerei Lorzilor erau 
departe de a gândi că, în câţiva ani, marea colonie 
americană, ajutată de sabia Franţei, şi-ar fi cucerit pentru 
totdeauna independenţa prin separarea de patria-mamă. 
Respinşi, fugăriţi rând pe rând pe malurile lacurilor Erie şi 
Ontario, englezii şi-au reocupat una câte una toate poziţiile 
lor. 

Energia pe care tânărul marchiz d'Asburthon a arătat-o 
în apărarea fortului St. George şi exemplul incredibil pe 
care l-a dat, au condus, după părerea multora, la victoriile 
armatei engleze. Bătrânii generali, albiţi pe câmpul de 
luptă, au fost întrecuţi în vitejie de către un ofiţer de 
douăzeci de ani. Dar, era o zi de sărbătoare pentru englezi 
pentru că acest tânăr erou de douăzeci de ani, după ce 
debarcase la Plymouth, urma să revină în capitală în 


fruntea câtorva cavaleri curajoşi care mai rămăseseră din 
acest frumos regiment de dragoni care se numeau 
„dragonii regelui”. 

Astfel, de la orele opt de dimineaţă, toată populaţia se 
adunase ca să întâmpine acest batalion sacru, dincolo de 
porţile Londrei. 

Imensa mulţime fusese înconjurată cu mare dificultate 
de ofiţeri de poliţie. Femeile se ridicau în vârful picioarelor 
la marginile drumului, bărbaţii se înghesuiau şi copiii se 
urcau în copaci. Cu toate acestea, nimic nu apăruse încă la 
orizont. Într-o clipă, mulţimea devenise atât de compactă, 
încât echipajul strălucitor ar fi fost complet învăluit şi caii 
nu ar fi putut împinge acest potop uman. 

Într-o trăsură descoperită, trasă de doi cai magnifici, se 
aflau două femei care puteau fi luate drept două surori. 
Una radia strălucirea splendidă a tinereţii, cealaltă avea 
acea încredere nobilă şi demnitate calmă a maternității. 

Aceste două femei păreau la fel de nerăbdătoare ca 
populaţia de a-i vedea pe dragoni, şi atunci când vizitiul 
anunţă că nu putea merge mai departe, cea mai în vârstă 
dintre ele exclamă: 

— Ei bine, vom merge pe jos. 

— Nu, doamnă, răspunse tânăra, nu aş accepta, pentru 
că v-aţi expune şi aţi putea fi strivită de mulţime. Şi apoi, 
adăugă ea, vom vedea mai bine de aici, din trăsură. 

— O, fiul meu! Murmură cealaltă femeie, fiul meu adorat! 

— Îl veţi vedea, dragă doamnă Cecilia! Spuse miss Ellen, 
nepoata lui sir Robert Walden, care venise să-l întâlnească 
pe Lionel. 

În acel moment, mulţimea auzi un murmur prelung, un 
nor de praf întunecă orizontul, şi o sută de mii de voci au 
strigat la unison: 

— Uite-i! Ei sunt! 

O femeie îmbrăcată într-un costum modest de burgheză, 
care a fost nevoită să se agaţe de uşa trăsurii, întinse mâna 
spre d-na Cecilia şi spuse pe un ton rugător: 


— Ah! Doamnă, dacă sunteţi mamă, nu puteţi refuza 
rugămintea altei mame. Lăsaţi-mă să urc în trăsura dvs., 
pentru că şi eu, şopti ea sufocată de un suspin, şi eu vreau 
să-mi văd fiul! 

D-na Cecilia întinse braţele spre femeie şi o trase lângă 
ea, în timp ce miss Ellen o privea pe necunoscută cu o 
curiozitate arzătoare. Această femeie, care părea să aibă 
treizeci şi opt sau patruzeci de ani, era încă deosebit de 
frumoasă, dar chipul său purta amprenta unei îndelungate 
şi adânci dureri sufleteşti. 

— Biata femeie, spuse doamna Cecilia, aţi suferit şi aţi 
plâns de multe ori în timpul acestui război blestemat? 

— Oh! Da, răspunse ea, ridicându-şi privirea spre cer, 
având ochii în lacrimi. Oh! Da, milady. 

— Dar îl veţi revedea, în sfârşit! Pentru că el va veni, nu-i 
aşa? El s-a întors teafăr şi nevătămat. 

— Da, doamnă, spuse străina tremurând. 

— Aceasta este mama unui soldat, şopti doamna Cecilia 
la urechea domnişoarei Ellen. 

Dar tânăra nu răspunse şi părea absorbită de unele 
amintiri îndepărtate. 

— Cum îşi frământă mâinile şi cum le duce la inimă, biată 
femeie! Completă d-na Cecilia. 

Necunoscuta nu răspunse, dar două lacrimi fierbinţi i se 
prelinseră pe obraji însoţite de un suspin înăbuşit. 

— Uite-i! Uite-i! Striga mulţimea din nou. 

Şi, într-adevăr, se auzi tropotul copitelor cailor pe 
drumul asfaltat. Cele trei femei se înălţară în trăsură, 
privind la marea de capete din jurul lor. La câţiva paşi 
înainte, un ofiţer călare aducea drapelul regimentului, un 
drapel nobil, ciuruit de gloanţe, înnegrit de fum, zdrenţuit, 
dar plin de glorie! Apoi, în spatele port-drapelului, înainta 
singur, calm şi mândru, zâmbitor, un om a cărui faimă 
făcuse din el un erou, un colonel de douăzeci de ani, care ar 
fi stârnit gelozia multor generali bătrâni; era Roger 
d'Asburthon, care, folosindu-şi sabia, salută cu un gest 


cavaleresc mulţimea care-l aclama. La vederea sa, femeia 
necunoscută pe care doamna Cecilia o primise în trăsura 
sa, sărmana mamă îmbrăcată modest, scoase un strigăt de 
bucurie extremă. 

— Ah! Cât este de frumos! Spuse ea, trântindu-se 
aproape leşinată pe pernele trăsurii. 

Dar, în acel moment, un bărbat îşi făcu loc prin mulţime, 
luă femeia în braţe, ridicând-o ca pe un copil, şi se 
îndepărtă murmurând: 

— Ah, nefericito! Ce-ai făcut? Ai venit să te trădezi. 

Miss Ellen avu timp să-l vadă şi să-l recunoască pe acest 
om. 

— EI! Spuse ea, el pe care l-am crezut mort! 

Apoi, ea se prinse cu entuziasm de braţul doamnei 
Cecilia, care era supărată de ceea ce văzuse şi auzise. 

— Doamnă, nu ştiţi cine este această femeie? 

— Nu! Răspunse scurt d-na Cecilia. 

„Aceasta este adevărata mamă a marchizului Roger 
d'Asburthon. Acum nu mai am nici o îndoială”, îşi spuse 
miss Ellen. 

Roger înainta la pas, scrutând mulţimea nerăbdător în 
căutarea unei priviri numai pentru el, Roger, şi nu pentru 
soldatul pe care-l reprezenta. Dintr-o dată, ofiţerul care 
mergea în spatele său îşi grăbi calul şi veni în stânga lui. 
Era Lionel, Lionel numit căpitan la sfârşitul campaniei. 
Tânărul ofiţer era palid de emoție, dar buzele sale 
surâdeau. 

— Uite-le acolo! Spuse el cu o voce ascuţită, sunt acolo! 
Întinzând mâna spre mulţime. 

— Cine? Întrebă Roger. 

— Mama mea... şi cea pe care o iubesc, logodnica mea! 

Ochii lui Roger urmăriră direcţia mâinii lui Lionel. Elo 
recunoscu pe doamna Cecilia în caleaşcă şi, imediat, pe 
miss Ellen lângă ea; el îşi înăbugşi un strigăt şi scutură cu 
furie mânerul săbiei sale. 


— Dumnezeule! Strigă Lionel care îl văzu clătinându-se 
în şa. 

— Logodnica ta... femeia pe care o iubeşti... este... 

— Miss Ellen! Spuse Lionel. 

Faţa marchizului se împurpură dintr-odată; bărbaţii se 
înfruntară pentru un moment, de la egal la egal, nobilul 
pair dispăru şi vocea sângelui de ţigan care-i curgea în vine 
îi încărcă vocea de o violentă şi teribilă ură. 

— Ah! Deci pe miss Ellen o iubeşti! Ei bine, şi eu o 
iubesc! Spuse fiul de ţigan aruncându-i rivalului său priviri 
înflăcărate. 

Capitolul II. 

În timp ce regimentul dragonilor regelui abia putea să-şi 
deschidă un pasaj prin mijlocul mulţimii, care bătea din 
palme la trecerea lui, o trăsură, care reuşi să scape, 
mergea la trap revenind în suburbii. Această trăsură al 
cărei cal dovedea că e de rasă şi că aparţinea unui om 
bogat, traversă podul Londrei în viteză maximă şi se opri în 
Piccadilly, la poarta unui hotel fermecător. Doi bărbaţi 
coborâră din trăsură. Unul dintre ei ducea în braţe o femeie 
care părea să-şi fi pierdut cunoştinţa. 

— Du-o în braţe, spuse celălalt, deoarece nu are puterea 
de a merge... săraca Cynthia! 

Omul care vorbise nu era altul decât Jean de Franţa; nu 
mai era acel Jean de Franţa îmbrăcat într-o jachetă de 
marinar, ci frumosul nabab Osmany, gentlemanul de 
milioane, „frumosul”1 a cărui nobleţe fusese recunoscută 
înainte de război. Cel care-l însoțea şi o purta pe braţe pe 
Cynthia, era Samson, braţul drept al regelui ţiganilor. 

Samson, de asemenea, părea să-şi fi îmbunătăţit 
înfăţişarea. Haina sa dintr-o pânză de culoarea tutunului 
spaniol, vesta din brocart, pantalonii din caşmir negru şi 
faţa sa pudrată îi dădeau aspectul unui perceptor de taxe 
sau unui gentleman dintr-un comitat îndepărtat care venise 
la Londra special să înveţe bunele maniere. 


Micuţul hotel în care cele trei personaje amintite intrară, 
aparţinea lui Osmany. Tot luxul din Asia, tot ce puteau crea 
împreună aurul şi gustul, erau acumulate în acest palat în 
miniatură. Samson o duse pe Cynthia într-o cameră la 
parter, un salon frumos tapetat cu mătase cenuşie. 
Înnebunită de durere, săraca mamă suspina, cu faţa 
îngropată în mâini. Jean de France îi spuse cu o voce 
emoţionată: 

— Deci, vrei să-ţi pierzi fiul? Fiul tău, pentru care noi am 
jurat să ne dăm şi viaţa! Cynthia, gândeşte-te la cei care nu 
s-au mai întors în trib. 

— Ah! Răspunse ea, nici chiar o mamă nu ar înţelege 
ceea ce am suferit în aceşti optsprezece ani! Să ai un fiu şi 
să nu poţi să-l vezi, să nu trăieşti lângă el şi să nu poţi să-i 
spui: „Eu sunt mama ta!” Ah! Ţi-ar fi fost milă, Jean, dacă ai 
fi suferit un astfel de chin, dacă inima ta ar fi fost zdrobită 
de această tortură în fiecare minut. 

Jean de Franţa zâmbi amar. 

— Dar ce ar fi devenit acest copil, continuă el, în cazul în 
care ar fi rămas cu tine? Un ţigan mizerabil ca şi noi, 
pentru că niciodată nu m-aş fi gândit să devin bogat dacă 
nu aş fi avut vreo ambiţie pentru el! 

Cynthia plângea în tăcere. 

— În schimb, continuă Jean de Franţa, fiul tău este 
bogat, este nobil, colonel, este pair englez, se poate alia cu 
familii de rang înalt, şi regele îi va semna contractul de 
căsătorie; în seara aceasta, el îi va săruta mâna lui George 
al III-lea şi va lua masa cu el. 

Cynthia încă plângea. 

— Vrei, continuă Jean de Franţa, să fie coborât acum de 
pe piedestalul pe care l-am ridicat şi să fie urmărit ca un 
slujitor, reproşându-i-se: „Tu nu eşti adevăratul marchiz 
Roger d'Asburthon, fiul legitim al lordului, guvernator al 
Indiei; eşti Amri, un bastard, fiul unei ţigănci, unul dintre 
acei blestemaţi fără un rost şi fără casă, condamnat să 
rătăcească prin lume?” 


Cynthia se ridică brusc şi o flacără plină de furie i se 
aprinse în ochi. 

— Dar nu ştii, nefericito, cine este tânăra care se afla în 
trăsura din care te-am luat? 

— Nu, spuse Cynthia. 

— Aceasta este duşmanul nostru de moarte, aceasta este 
miss Ellen, nepoata lui sir Robert Walden; este Topsy, fiica 
lui Nathaniel, omul cu nevăstuica! 

Cynthia aruncă un strigăt. 

— Ai înţeles, acum? Spuse Jean de Franţa. 

Biata mamă îşi înclină capul şi privi în tăcere. 

— Du-te, spuse Jean de Franţa, dacă simţi lipsa 
mângâierilor fiului tău, te vei bucura cel puţin de 
triumfurile sale pentru că nu este suficient pentru mine că 
este nobil, este frumos, că este pair englez. Eu vreau mai 
mult: să fie iubit; vreau să-i dau de soţie cea mai bogată 
moştenitoare din cele trei regate. 

Încântată de cuvintele lui Jean de Franţa, regina 
ţiganilor făcu o mişcare plină de mândrie. 

— Voi face tot ce vrei, Jean, spuse ea cu hotărâre. 
Trebuie să părăsesc Englitera, trebuie să merg în exil? Sunt 
gata să-mi sacrific viaţa pentru gloria şi fericirea fiului meu! 

În timp ce vorbea, ea strânse mâinile a rugăciune şi 
aproape căzu în genunchi în faţa acestui om, copleşită de 
voinţa lui de fier. 

— Nu, spuse Jean de Franţa, nu vreau să faci acest lucru. 
Este necesar să nu te mai expui, cum ai făcut deja. Astfel, 
dacă te vei trăda, îţi vei pierde copilul. Trebuie să-mi juri că, 
dacă într-o zi vei fi obligată să declari că Roger d'Asburthon 
este fiul tău, vei avea curajul de a răspunde că nu. 

— O voi face! Murmură Cynthia cu o voce fermă. 

— Oh! Exclamă Jean de Franţa, cu emoție, când mă 
gândesc că de şase sute de ani rasa mea a fost dispreţuită, 
huiduită, călcată în picioare de aceşti normanzi vanitoşi, şi 
că am reuşit să pun totuşi un om din rasa mea alături de ei, 
că acest om este egalul lor, atunci simt în piept cum inima 


îmi tresaltă de bucurie, gândindu-mă că totul este munca 
mea! 

Dar, în timp ce vorbea aşa, Jean de Franţa îşi aduse 
aminte brusc de miss Ellen, şi fruntea i se întunecă, o 
scânteie de ură îi ţâşni din ochi: 

— O voi distruge pe această femeie, spuse el, aşa cum 
furtuna rupe ramurile uscate! 

Şi, întorcându-se spre Samson: 

— Mi-ai ascultat porunca? L-ai găsit pe chirurgul Bolton? 

— Nu a fost uşor, răspunse Samson, pentru că doctorul 
s-a stabilit în taverna cea mai murdară din White Chapel, 
unde se îmbată în fiecare noapte. 

— În final, l-ai găsit? 

— Da, şi va veni, pentru că i-am dat întâlnire la prânz; 
dimineaţa este treaz. 

— Te-a recunoscut? 

— Nu. 

— A ghicit cine este, de fapt, nababul Osmany? 

— Nici pe departe. El şi-a amintit doar că te-a întâlnit 
într-o seară, în parcul marchizului Roger, la castelul de la 
Turnul regelui. 

— Deci, el nu ştie de ce l-am chemat? 

— El crede că Înălţimea Voastră este bolnav. 

Osmany se-ntoarse către Cynthia, râzând: 

— Doar nu crezi, spuse el, că bătrânul nostru Samson m- 
a luat în serios când mi s-a adresat „Înălţimea Voastră”. 

— Nu eşti stăpânul meu, spuse pur şi simplu uriaşul, cel 
căruia îi aparţine ultima picătură din sângele meu? 

— Eşti un câine credincios! Spuse Jean de Franţa 
emoţionat. 

Samson scoase un „lătrat” de satisfacţie. În acel moment 
se auzi clopotul de la poartă, care anunţa un vizitator. 

— Trebuie să fie chirurgul Bolton, exclamă Samson care 
fugi afară. 

— Lasă-ne, sora mea, spuse Jean de Franţa Cynthiei. 
Trebuie să am o lungă discuţie cu Bolton; ceea ce trebuie 


să-i spun este de cea mai mare importanţă. 

Cynthia ieşi. Aproape imediat, uşa se deschise şi Samson 
reapăru împreună cu doctorul. 

Bolton, pe care l-am întâlnit în Calcuta, devenise un fel 
de John Falstaff de cea mai joasă accepţiune a speciei. 
Veşmintele sale aflate în dezordine erau pline de pete de 
grăsime, peruca nu mai avea panglică şi barba lui de opt 
zile, indicau în mod clar că nu folosise în ultima vreme peria 
şi săpunul. Doar privirea era singura care-şi păstrase 
profunzimea şi toată fineţea. 

Samson, servitor cu bun simţ, se retrase şi închise uşa 
după el, în timp ce Bolton, puţin ameţit de luxul care-l 
înconjura, salută pe Jean de Franţa cum se salută un nabab 
adevărat. 

— Domnule, spuse el, mi-aţi făcut onoarea deamă 
chema; aveţi nevoie de ajutorul meu? 

— Doctore, spuse Jean de Franţa, trebuie neapărat să 
discut cu d-ta. 

— Ah! Spuse Bolton curios. 

— Aţi trăit mult timp în India, doctore. 

— Doisprezece ani, domnule. 

— Aţi fost în serviciul special al lordului d'Asburthon? 

Bolton tresări şi se uită la nababul Osmany. 

— Într-o noapte, continuă acesta din urmă, v-aţi dus să 
luaţi un copil din tabăra de ţigani. 

— Niciodată! Strigă Bolton. 

— Foarte bine, doctore, spuse Jean de Franţa cu un 
zâmbet, sunteţi mut ca un mormânt, văd! Dar nu puteţi 
avea secrete faţă de mine. 

— Nu am secrete, spuse chirurgul care îşi luă un aer de 
naivitate. 

— Uitaţi-vă bine la mine, doctore. 

Chirurgul îl fixă cu o privire îngrijorată. 

— Nu mă recunoaşteţi? 

— Nu. 


— Ei bine, din moment ce nu vă amintiţi că aţi venit să 
luaţi un copil din tabăra de ţigani, cel puţin vă amintiţi cu 
siguranţă de un tânăr rănit la umăr pe care l-aţi pansat? 

— Jean de Franţa! Strigă Bolton uitându-se stupefiat la 
Osmany. 

— Eu sunt, într-adevăr. 

— Tu, tu? Strigă uimit Bolton. 

Jean de Franţa îşi scoase haina, îşi trase în sus cămaşa şi 
îşi descoperi umărul, care încă mai purta cicatricele 
loviturii de pumnal şi ale inciziilor făcute de doctor pentru 
a-i coase rana. 

— Oh! Spuse Bolton, tu eşti... recunosc tăietura 
bisturiului meu! 

Şi el continuă să se uite la Jean de Franţa cu o profundă 
uimire, pentru că el nu putea să înţeleagă luxul care-l 
înconjura pe ţigan. 

— Doctore, spuse Jean de Franţa, într-una din aceste 
nopţi, vă voi povesti aventurile mele, care sunt foarte 
asemănătoare cu o poveste arabă, dar acum am alte lucruri 
mai importante să vă spun. 

— Vorbeşte, zise chirurgul care, cu o privire de vultur, 
recunoscu zâmbetul şi toate trăsăturile copilului pe faţa 
frumoasă şi masculină a bărbatului. 

— Vreau să vă vorbesc despre el, spuse Osmany. 

— Hei! Spuse Bolton în şoaptă, ştii că la această oră ela 
revenit la Londra? 

Un zâmbet trecu peste buzele lui Jean de Franţa. 

— Sărmane doctor, spuse el, credeţi că l-am abandonat 
vreo o clipă? Cine l-a salvat de atacul ursului anul trecut? 
Cine, prin urmare, a împiedicat să fie ucis de către 
căpitanul Maxwell? Mai mult, cine, chiar şi în America, a 
reprimat o rebeliune în fortul St. George aflat sub comanda 
lui? 

— Cum! Exclamă uimit Bolton, l-ai urmat peste tot? 

— Peste tot! 

— Dar atunci, el ştie... 


— El nu ştie nimic... şi el poate crede în continuare că 
este fiul legitim al lordului d'Asburthon... L-am ucis pe sir 
James, aşa cum şi sir Robert Walden l-a ucis pe sir Jack 
Asburthon; dar, adăugă Jean de Franţa, nu toţi duşmanii 
noştri au murit... 

— Duşmanii noştri? 

— Da, aceştia există... şi sunt foarte puternici... 

Bolton se gândi la sir Robert Walden. 

— Aceştia bănuiesc adevărul, continuă Jean de Franţa, şi 
noi trebuie să le împiedicăm planurile. 

— Dar, spuse Bolton, acum că lordul d'Asburthon a 
murit, numai noi cunoaştem acest secret... şi nici tu, nici eu 
nu-l vom dezvălui... 

— Este un martor teribil care va vorbi într-o zi, spuse 
Jean de Franţa, reducându-şi vocea. 

— Ce vrei să spui? 

— Acesta este semnul fatal pe care-l poartă pe umărul 
drept, şi care indică originea sa. 

— Şi, spuse Bolton, nu se poate şterge acest semn. 

— Te înşeli, doctore, pentru că există un copil cu sânge 
de ţigan... 

— Miss Ellen! Exclamă Bolton. 

— Da, miss Ellen, care a reuşit să şteargă acest stigmat, 
aşa cum botezul spală pata păcatului originar. 

— Cum a făcut? Pentru că ştiu că nu există nici o 
substanţă care poate şterge acel semn. 

— Ah! Spuse Jean de Franţa, am căutat răspunsul pentru 
mai mult timp şi l-am găsit. 

— Serios? Spuse Bolton. 

— Ascultă! Reluă regele ţiganilor. 

Bolton deveni extrem de curios gândindu-se că urma să 
afle un secret important. 

— În fiecare trib, începu Jean de Franţa, există ceea ce 
se numeşte un marcator (persoană care face tatuaje). 
Jumătate medic, jumătate alchimist, acest om îi tatuează pe 
copiii nou-născuţi cu acest semn renumit, de neşters, care 


este pentru noi ca un pact de familie. Marcatorul tribului 
nostru era deja bătrân în momentul când ai venit să-l iei pe 
micuțul Amri, pentru a-l substitui adevăratului marchiz 
Roger d'Asburthon. Acest om era un taciturn şi foarte 
învăţat, a studiat alchimia şi astronomia după ce tribul 
nostru a ajuns în India; ela început să alerge prin păduri şi 
junglă pentru a aduna plante medicinale cărora le-a 
încercat efectul. Josua - acesta era numele lui - ar fi dus o 
existenţă mai puţin pribeagă, dacă nu i-ar fi curs sânge de 
ţigan prin vene. În douăzeci de rânduri el a găsit o 
oportunitate de a practica medicina în oraşe mici din Scoţia 
sau Anglia, dar el întotdeauna a preferat să urmeze tribul. 
Într-o zi a revenit la tabără, şi ne-a zis: 

— Am găsit o modalitate de a şterge mărcile noastre. 
Sucul unei plante pe care am descoperit-o, aplicat pe o 
compresă pe membru marcat, elimină complet, după trei 
zile, triunghiul cabalistic.” 

Ţiganii care-l ascultau pe Josua, l-au întrebat care este 
secretul lui. 

— Nu, nu, răspunse el. După ce voi muri, veţi afla 
secretele mele, lucrările mele, reţetele mele de vindecare, 
rezultatele studiilor şi experienţei mele, dar până atunci, 
vreau să păstrez aceste secrete.” 

Într-o zi Josua dispăru, soarta lui a fost mult timp un 
mister pentru toată seminţia. Am aflat de el când s-a certat 
într-o noapte cu un marinar englez, într-un cabaret din 
Calcuta, pentru că fusese îmbarcat cu forţa, în ciuda vârstei 
sale, pe o navă ca membru al echipajului. În Anglia, Josua 
dezertă şi apoi a fost prins, şi încarcerat la Newgate. Cum a 
făcut sir Robert Walden că l-a descoperit pe acest om? Cum 
a învăţat el să facă să dispară semnul de ţigan? Asta e ceea 
ce n-am aflat niciodată, şi abia de un an am aflat că acest 
lucru se poate face, când am aflat că acel semn a dispărut 
de pe braţul lui miss Ellen. Totuşi, am găsit în cele din urmă 
locul unde se afla Josua. Sir Robert Walden a reuşit să 
obţină graţierea lui, şi el a ieşit din Newgate. Din nou 


ancheta mea s-a oprit din lipsă de documente; la închisoare, 
am pierdut urma lui Josua; nici paznicii, nici deţinuţii, 
întrebaţi despre Josua, nu ştiau ce a devenit. În cele din 
urmă, după opt zile de la întoarcerea mea din America, unul 
din oamenii mei care a rămas la Londra şi care avea ca 
sarcină să-l regăsească pe Josua, mort sau viu, mi-a adus o 
cutiuţă de tablă pe care am recunoscut-o; era cutia în care 
marcatorul îşi ţinea altădată închise flacoane şi 
medicamentele; o descoperise într-un sat din Yorkshire, 
unde săracul Josua muri la scurt timp după eliberarea sa 
din închisoare. Această casetă cuprindea toate reţetele şi 
treizeci de flacoane etichetate cu atenţie. Şi printre ele se 
afla cea de care aveam mare nevoie! 

Jean de Franţa deschise un sertar şi scoase o fiolă 
micuță care conţinea un lichid maro, şi i-o dădu lui Bolton. 

— Aici este, spuse el. 

— Dar atunci, făcu chirurg, va fi foarte uşor de utilizat. 

— Te înşeli, dragă doctore. 

— Cum aşa? 

— Amri nu cunoaşte secretul naşterii sale, el crede că 
este adevăratul marchiz Roger. Pentru a elimina acest 
semn, pe care, probabil, niciodată nu l-a luat în seamă, 
deoarece acesta este situat la partea de sus a umărului, va 
trebui să-i dezvăluim acest secret. 

— Asta-i drept, spuse Bolton vizibil jenat, şi situaţia 
devine dificilă. 

— Da, este dificil, de aceea m-am gândit că numai d-ta ai 
putea să mă ajuţi. 

— Cum? 

— Deja i-am venit în ajutor de trei ori marchizului, de 
trei ori el a fost surprins de a avea în mine un prieten, 
deoarece eram un necunoscut pentru el. M-am gândit că, 
de data aceasta, d-ta ai putea să-i spui o poveste la care m- 
am gândit. 

— Şi... această poveste? 

— Aveţi răbdare, spuse Osmany. 


Şi el luă flaconul care străluci în ochii chirurgului Bolton. 

— Cine mă asigură, continuă el, că aceasta licoare nu şi- 
a pierdut virtutea sa. 

— Asta-i adevărat, mai întâi ar trebui să o analizăm. 
Câteva picături sunt suficiente pentru această operaţiune. 

— Aşa este, dragă doctore, spuse regele ţiganilor. Vă voi 
da trăsura mea, duceţi-vă acasă şi puneţi-vă la muncă. 
Trebuie să ştim înainte de această seară, dacă vom reuşi. 
lată, pentru efortul d-tale şi pentru munca pe care o veţi 
depune, adăugă Jean de Franţa în timp ce îi dădea un teanc 
de guinee pe care doctorul îl băgă în buzunar, fără nici o 
obiecţie. 

După ce doctorul plecă, Jean îl chemă pe Samson. 

— 'Ţi-am cerut, spuse regele ţiganilor, să închiriezi în 
Wapping o casa mică pentru Cynthia, ai făcut-o? 

— Da, stăpâne. 

— Este gata să o primească? 

— Da, stăpâne, Elspy o ocupă şi este în aşteptarea 
Cynthiei. 

— Ei bine, zise Jean de Franţa, trebuie ca Cynthia să 
plece de la hotel într-o oră. 

Şi, în timp ce Samson plecă pentru a executa ordinele 
date de Jean de Franţa, acesta din urmă intră în camera 
vecină în care se retrăsese Cynthia. 

— Soră, trebuie să pleci din casa mea, altfel nu vei fi în 
siguranţă, deoarece ai putea deveni, fără voia ta, o armă 
teribilă în mâinile duşmanilor fiului tău. 

— Voi face cum doreşti, frate, răspunse Cynthia cu acea 
resemnare pe care ţi-o inspiră dragostea maternă. 

O oră mai târziu, Cynthia părăsi hotelul lui Osmany. 

Puțin mai târziu, acesta ceru să i se aducă trăsura. Avea 
o ţinută strălucitore şi oamenii lui purtau livrea. Nababul 
Osmany, moştenitorul titlurilor lui sir MacGregor, plecă la 
clubul The beautiful Club 2. 

Capitolul III. 


Clubul Frumoşilor, care era unul dintre cele mai 
splendide hoteluri din Londra, era situat în mijlocul 
cartierului Strand. 

Având forma unui templu grec, frontonul său era 
susţinut de două rânduri de coloane corintice. Două statui 
mari de marmură albă, amplasate în dreapta şi în stânga 
scării, reprezentau Frumuseţea şi Plăcerea. 

O peluză ovală, în centrul căreia curgea un jet de apă 
într-un bazin de porfir3 roz, se-ntindea ca un covor, în faţa 
fațadei. Trăsurile se roteau în jurul acestei peluze pentru a 
veni să se oprească în spatele hotelului, într-un peristil4 de 
sticlă, unde frumoase plante exotice creşteau în vase mari 
de porțelan din China. 

Luxul din apartamente era cu adevărat impresionant. 
Covoarele şi mobilierul, cu modele personalizate pentru 
club, erau unice în lume; toate mânerele uşilor, toate cheile 
erau din argint gravat. Toate draperiile din brocart, aveau 
brodată deviza clubului Frumoşilor: Frumuseţe şi eleganţă! 
Valeţii, selectaţi dintre cei mai frumoşi bărbaţi din cele trei 
regate, purtau o livrea din postav albastru de culoarea 
cerului, cu galoane argintii, erau încălţaţi cu ciorapi din 
mătase roz şi pantofi cu catarame de aur, se pudrau de 
două ori pe zi cu o pudră ambrată. Un celebru peruchier 
francez, numit Alcindor, era asociatul clubului, asemenea 
unui chimist-parfumier, care avea laboratorul într-una din 
clădirile hotelului. Croitorii, lucrătorii care construiau 
trăsuri, pălărierii şi bijutierii din Londra îşi disputau 
onoarea de a picta pe firma magazinului lor, titlul glorios de 
furnizor al clubului Frumogşilor; pentru că deținerea acestui 
brevet, acordat numai după un examen, le aduceau avere în 
câţiva ani. 

Regulamentul clubului Frumoşilor, conţinea articolele 
cele mai bizare. Membrii clubului nu aveau voie să iniţieze 
sau să se lase prinşi în vreo provocare: o lovitură de sabie 
sau un glonţ puteau să-i lase fără un ochi, să rămână cu 
cicatrice sau să devină infirmi, astfel fiindu-le afectată 


frumuseţea înfăţişării. După ce treceau pragul templului, 
membrii trebuiau să zâmbească în modul cel mai amabil, şi 
să rămână înfloritori într-o atitudine neschimbată. Toţi 
morocănoşii erau admonestaţi cu severitate de preşedintele 
clubului („frumosul” Nash). Cel care făcea orice grimasă de 
supărare sau de durere era pasibil de o amendă 
usturătoare. Într-o seară, un valet se împiedică de o mobilă, 
răsturnă un ceainic fierbinte pe picioarele ducelui de 
Sommerset. Preasfinţia Sa scoase un mieunat de pisică 
rănită şi făcu astfel de contorsiuni oribile, încât membrii 
prezenţi pronunţară imediat eliminarea sa din club timp de 
o lună. Stoicii neagă durerea, „frumogşii” - membrii clubului 
- condamnă grimasa. 

Marchizul d'Asburthon fusese ales membru al clubului 
Frumoşilor opt zile înainte de plecarea sa America. În ziua 
întoarcerii sale triumfale la Londra, membrii clubului i-au 
trimis o delegaţie ca să-i ofere, în acea seară, ceaiul de 
onoare în salonul numit „Narcisa”. 

Roger, care luase masa în acea seară la St. James, 
promisese delegaților să ajungă la club, la ora zece. Dar 
reprezentanţii clubului, după ce s-au întors, îngrijoraţi şi 
preocupaţi, prezentară un raport preşedintelui lor în 
legătură cu misiunea lor. Ei îl găsiseră pe marchizul 
d'Asburthon într-o stare de iritare vecină cu furia. Pe scurt, 
el revenise glorios, dar în condiţii fizice şi morale 
deplorabile. 

Cititorul nu a uitat acea furtună pe care Lionel o 
dezlănţuise destăinuindu-i lui Roger că o iubeşte pe miss 
Ellen. Tânărul colonel, dându-şi seama că nu ar fi stăpân, de 
data aceasta, pe mânia lui dacă s-ar întâlni cu locotenentul 
său la întoarcerea în palat, se prezentă la clubul Frumoşilor. 
Gelozia îi ardea inima, dar el trebuia să-şi stăpânească 
furia. La intrarea în club, Roger întrebă de prietenul său, 
preşedintele clubului, „frumosul Nash”, cu gândul să-l 
salute. Dar el află că acest onorabil, care se îmbolnăvise de 


variolă şi a cărui faţă, plină de urmele bolii, era ca o sită, 
fusese eliminat automat din lista „frumoşilor”. 

Sărmanul Nash se otrăvise două zile după acest 
dezastru înghițind conţinutul unui flacon cu esenţă de 
trandafiri. | se gravase pe mormântul său motto-ul clubului, 
puţin modificat: Frumuseţe şi fidelitate. „Frumosul” 
Spencer moşteni de la el scaunul şi clopoţelul. 

După ceaiul de onoare, în timpul căruia aproape a fost 
mustrat de către noul preşedinte pentru un gest de 
nerăbdare şi o uşoară încruntare din sprâncene, Roger 
intră în camera de joc şi se aşeză la o masă de Pharaon5. 
Un „frumos” bătrân, pe nume Arthur Romsey, care avea o 
bancă, tocmai câştigase mii de lire sterline pe un dublet. 
Acest Arthur Romsey era un fel de păpuşă feminină strânsă 
în talie, purta o haină şi nişte pantaloni scurţi de mătase, un 
corset în roşu şi alb şi avea sprâncenele şi părul blond ca de 
copil. Reugşita lui, în timpul jocului, era atât de consecventă 
şi de completă, că superstiţioşii spuneau că purta un capăt 
al frânghiei unui spânzurat legată în jurul braţului drept. 
De fiecare dată, membrii clubului, cei lipsiţi de curaj, îşi 
retrăgeau miza atunci când îşi vedeau cărţile. Arthur 
Romsey i se păru insuportabil, la prima vedere, marchizului 
d'Asburthon. 

— Jucaţi în seara acesta, domnule marchiz? Îl întrebă sir 
Arthur, cu un zâmbet care-i făcu să-i crape fardul de pe 
obraji. 

— Da, chiar şi un joc mare, dacă doriţi să-mi faceţi loc, 
răspunse Roger, aruncând o bancnotă de o mie de livre pe 
masă. 

Sir Arthur Romsey se înclină atât de mult cât îi 
permiteau balenele corsetului său. 

Marchizul puse pe masă regele de cupă. Sir Arthur îi 
tăie cartea cu alt rege de inimă şi câştigă. Roger dublă miza 
şi pierdu din nou. 

După o oră, îşi pierduse toată averea lăsată de bătrânul 
marchiz d'Asburthon, şi jucă domeniul de la Turn regelui. 


Când sir Arthur Romsey câştigă pentru a cincea oară în 
acea seară dubletul care îl făcu să câştige castelul 
d'Asburthon, „frumoşii” care făcuseră cerc în jurul lor, au 
început să bată din palme şi să rostească un strigăt de 
„Ura!” în onoarea acelui „frumos” colonel al dragonilor 
regelui. Un zâmbet fermecător înflori pe faţa celui ruinat; 
se lăsase înfrânt cu acea graţie şi eleganţă ale vechilor 
gladiatori. 

Mizeria care-l aştepta acasă îl făcu să uite de rana pe 
care-o avea în suflet. 

El se îmbătase în timpul jocului şi la acea oră nu mai era 
conştient de situaţia sa. Când se ridică să părăsească sala 
de joc, expresia celei mai mari uimiri i se citea pe faţă, 
când, reflectat într-o oglindă, el îl văzu pe mogulul Osmany 
sprijinindu-se de colţul căminului. 

Osmany, îmbrăcat într-o elegantă haină de seară, se juca 
cu un baston prevăzut cu un diamant în partea superioară. 
Indianul veni la el cu alura degajată a unui gentleman 

perfect, şi zise salutându-l: 

— Permiteţi-mi să vă însoțesc, domnule marchiz. 

— Osmany! Spuse Roger, întinzându-i ambele mâini cu 
un elan plin de cordialitate. 

— Veniţi, spuse mogulul cu un glas scăzut, nu trebuie ca 
sir Arthur să părăsească acest club înainte de a-i acorda 
revanşa. 

— Dar nu mai am nimic ce să pun în joc, spuse 
marchizul. 

În acel moment, sir Arthur Romsey veni la ei umblând pe 
vârfurile pantofilor. 

— Când doriţi, domnule marchiz, spuse el cu o voce 
limpede şi domoală, ca să intru şi în posesia Turnului 
regelui. 

— Dacă persoana voastră foarte generoasă vrea să ne 
acorde onoarea de a ne însoţi în camera verde, care trebuie 
să fie pustie la ora asta, domnul marchiz d'Asburthon care 


mi-a cerut să soluţionez această afacere, va semna actul pe 
care l-am scris în zece rânduri. 

— Sunt cu totul la ordinele domnului marchiz, replică 
„frumosul” bătrân care se dădu deoparte pentru a-l lăsa să 
treacă înaintea lui pe tânărul colonel. 

Când cei trei bărbaţi intrară în salonul verde, Osmany 
oferi scaune marchizului şi lui sir Arthur, şi aşeză dinaintea 
lor o masă mică lăcuită cu un lac chinezesc: 

— Eu, spuse Osmany, merg pe o miză de douăzeci de mii 
de livre, sir Arthur, dar vă rog pentru început să-mi spuneţi 
la cât estimaţi valoarea acestui baston? Şi el îi oferi cu 
graţie bastonul prevăzut cu un diamant. 

— Dar, spuse sir Arthur pe un ton sec, eu nu sunt 
comerciant de bastoane. 

— Eu vorbesc de valoarea diamantului, adăugă Osmany, 
şi trebuie să cunoaşteţi această valoare pentru că tatăl 
vostru, evreul Efraim Wurmser, l-a vândut la Juden-Grass, 
în Frankfurt. 

Sir Arthur deveni livid sub masca lui de fard. 

— Priviţi-l, dragă domnule Wurmser, continuă Osmany cu 
un zâmbet batjocoritor. 

Atunci, sir Arthur se hotări să examineze diamantul, şi 
un strigăt de admiraţie izbucni aproape imediat de pe 
buzele lui. 

— Ei bine? Făcu Osmany. 

— Dar aceasta piatră este de o valoare inestimabilă, şi 
numai un suveran ar putea-o plăti singur... 

— Deci aţi da, fără să regretaţi, cele douăzeci mii de livre 
şi castelul pe care tocmai le-aţi câştigat de la marchizul 
d'Asburthon, pentru acest diamant. 

— Da, spuse sir Arthur, după o nouă examinare a pietrei 
preţioase. 

— Ei bine, îl voi pune în joc pentru castelul d'Asburthon 
şi douăzeci de mii de livre. 

— Sunt de acord. Daţi-mi cărţile, domnule, spuse sir 
Arthur nababului. 


— Haide, făcu Osmany aşezându-se lângă marchiz, nu vă 
jenaţi faţă de mine, dragă domnule Wurmser, şi jucaţi toată 
suita pe care o aveţi deja în buzunarul drept al vestei. 

Sir Arthur sări din scaunul său, ca şi cum un câine l-ar fi 
muşcat pe sub masă. 

Roger rămase împietrit de tot ceea ce auzise. 

Sir Arthur pusese pe masă o casetă încântătoare de 
prizat tutun, din aur, în interiorul căreia era un smalţ 
mitologic dintre cele mai galante. 

Osmany luă caseta cu agilitate şi i-o puse lui Roger în 
faţa ochilor: 

— Vedeţi, domnule marchiz, ce bijuterie fermecătoare; şi 
ce capodoperă este acest mecanism. După ce luaţi cu vârful 
degetelor o priză de tutun Macouba pentru a vă deschide 
ideile, cu caseta aşezată în faţa d-voastră, apăsând pe perla 
de sub capac, în locul lui Jupiter şi Leda, apare ca prin 
magie o micuță oglindă făcută special pentru a vedea 
cărţile care i se dau adversarului, şi Osmany acţionă 
mecanismul pentru a dovedi cele spuse. 

— Este un obiect din magazinul tatălui dvs., spuse 
marchizul cu dezgust. 

Sir Arthur păru derutat pe scaunul său. 

Osmany dădu drumul casetei de prizat tutun în buzunar, 
şi cu o mişcare bruscă din încheietura mâinii scoase un 
pachet de cărţi din mâneca lui dreaptă, cu abilitatea unui 
scamator. 

Sir Arthur amestecă cărţile de joc, Osmany le tăie şi 
întoarse regele de pică. 

— Eu încep, spuse el. Noi mizăm douăzeci de mii de livre 
şi castelul d'Asburthon pe o singură carte... Uită-te bine, sir 
Arthur, cu câtă graţie voi face perechea... 

— Şi încercaţi să profitaţi de lecţie, spuse Roger. 

Osmany puse pe masă două dame de treflă. 

— Dar m-aţi jefuit cu neruşinare, strigă sir Arthur cu o 
voce sufocată, văzând cum nababul luă portofelul care 
conţinea bancnotele marchizului d'Asburthon. 


— Pe legea mea! Zise Osmany impasibil, şi se întoarse 
către marchiz. 

— Colonele d'Asburthon, am onoarea de a restitui averea 
şi castelul pe care evreul Samuel Wurmser a avut... 
fericirea de a le câştiga în această noapte la Pharaon. 

Bătrânul „frumos” fierbea de furie şi începu să-şi rupă cu 
mâna sa crispată jaboul din dantelă. 

— Acum, continuă Osmany ridicându-se şi luându-şi 
bastonul pe care-l aşeză pe masă, uitaţi-vă bine la acest 
baston, sir Arthur. Ei, bine! Vă jur pe Dumnezeul lui Israel 
că vă voi rupe faţa cu el dacă veţi mai fi la clubul Frumoşilor 
peste cinci minute. De trei ani de când „exersaţi” la Londra, 
aţi furat aproape un milion, care este o sumă frumuşică. 
Redeschideţi-vă fostul magazin dacă nu vreţi să dormiţi pe 
paiele de la Newgate începând cu noaptea următoare. 

— Daţi-mi înapoi tabachera, cel puţin. 

— Permiteţi-mi să o păstrez ca suvenir, replică mogulul, 
dar vă rog să acceptaţi în schimb acest rubin brazilian care 
m-a costat două sute de ludovici francezi6. 

Evreul sări după inelul pe care i-l oferi nababul şi părăsi 
salonul verde aruncând celor doi parteneri o privire de 
şacal prins în capcană. 

Regele ţiganilor şi marchizul se priviră câtva timp în 
tăcere. 

— Atunci, cine sunteţi? Strigă în cele din urmă tânărul 
colonel, punând mâna sa dreaptă pe umărul nababului. De 
ce aţi făcut atâtea minuni ca să înlăturați din drumul meu 
toate pericolele? 

— Sunt cel mai umil dintre servitorii Graţiei Voastre, 
răspunse ţiganul, înclinându-se, sunt câinele de pază, sabia 
de căpătâi! 

— Sunteţi prietenul meu cel mai devotat, cel mai de 
încredere, spuse Roger spuse cu o convingere 
nestrămutată. 

— Şi mă iubiţi puţin, nu-i aşa? Întrebă Jean cu o voce 
emoţionată. 


Roger îl îmbrăţişă şi-l sărută ca pe un frate. 

— Acum, că nu mai aveţi nici o îndoială, spuse el, veţi 
vorbi. 

— Domnule marchiz, spuse Jean de Franţa cu demnitate, 
eu niciodată nu m-am îndoit de faptul că sunt gata să vă dau 
sângele meu şi viaţa mea. Dar nu-mi cereţi să dezvălui un 
secret pe care tortura nu mi l-ar smulge şi nici moartea 
însăşi nu ar putea să mi-l dezlege... Aici, ca şi la fortul St. 
George, trebuie să tac. Aveţi încredere! Eu veghez! 

Capitolul IV. 

După ciudata dispariţie a femeii necunoscute care 
arătase o emoție puternică la vederea marchizului Roger, 
doamna Cecilia privi în afara trăsurii pentru a-l vedea mai 
bine pe tânărul colonel, dar inima sa nu bătea mai repede 
decât pentru iubitul său fiu, Lionel, pe care-l căuta cu 
privirea peste tot. Tânărul căpitan, recunoscând-o pe mama 
sa, ar fi dorit să ajungă cât mai repede la ea, dar disciplina 
militară ce se impunea rangului său, îl determină să mai 
aştepte. 

Se întoarse la cazarmă şi scrise un bilet pe care îl 
încredinţă unuia dintre dragonii săi, trimiţându-l la hotelul 
lui sir Robert Walden. Acest bilet îi era adresat mamei sale 
şi conţinea puţine rânduri: „Mama mea adorată, Serviciul 
are rigori destul de crude pentru inima unui fiu. V-am văzut 
pe tine şi pe iubita mea miss Ellen, şi nu mi-am putut 
încălca îndatoririle ca să alerg să te îmbrăţişez şi să-i sărut 
mâna celei pe care o iubesc. Regele va veni la noi pentru o 
inspecţie. Dar, în câteva ore, voi fi alături de tine, dragă 
mamă! Aproape de vechiul meu prieten sir Robert Walden, 
aproape de logodnica mea iubită. Te îmbrăţişez aşa cum te 
iubesc din toată inima. 

Lionel” 

Această scrisoare găsi pe miss Ellen şi pe doamna Cecilia 
împreună cu sir Robert Walden. 

Părul acestui gentleman devenise complet alb, iar anul 
care tocmai trecuse părea să-l fi apăsat cu o greutate 


enormă. Trist, preocupat, sir Robert avea deseori 
conversații cu doamna Cecilia de la care o excluse cu 
prudenţă pe nepoata sa. Când doamna Cecilia, în acea zi, îi 
arătă biletul de la fiul său, bilet care vorbea în mod clar 
despre dragostea lui Lionel pentru miss Ellen, sir Robert nu 
reuşi să-şi înăbuşe un suspin. 

— Trebuie, în sfârşit, să afle! Îi zise el în şoaptă. 

Apoi, întorcându-se spre miss Ellen: 

— Copila mea, spuse el, vrei să mă urmezi în biroul meu? 

Solemnitatea pe care-o arătă baronetul când puse 
această întrebare îi stârni curiozitatea nepoatei sale. Cu 
toate acestea, ea nu-i adresă nici o întrebare tatălui său 
adoptiv şi îl urmă cu supunere. Sir Robert se închise cu ea 
în biroul său şi-i spuse: 

— Ellen, ai douăzeci şi unu de ani, eşti dotată cu o 
inteligenţă ridicată, şi Dumnezeu mi-e martor că nu te-aş fi 
iubit mai mult, dacă ai fi fost într-adevăr fiica mea. 

Miss Ellen, uimită la început, se uita cu mirare la 
baronet. Acesta din urmă continuă: 

— Deci, pentru că te afli la o vârstă la care o femeie este 
în plinătatea raţiunii şi feminităţii ei, şi sper că-mi vei arăta 
măcar puţină afecţiune faţă de cea pe care o am pentru 
tine, cred că ar trebui să îţi dezvălui nişte secrete, pe care 
nu ar fi înţelept să le ignori. 

Miss Ellen rămase impasibilă. 

— Crede-mă, unchiule, că vor fi cu fidelitate păstrate. 

— Copila mea, în urmă cu şaptesprezece ani, marchiza 
d'Asburthon, lady Cecily, a venit să-mi ceară un sfat. 
Separată toată tinereţea de soţul ei din cauza caracterului 
său imprevizibil, care devenise insuportabil, biata femeie 
fusese obligată să se ascundă pentru a evita accesele lui de 
gelozie - acte de violenţă nedemne de această nefericită. 
De două ori, mama a făcut să se creadă de moartea celui 
de-al doilea fiu al său pe care lordul Asburthon n-a dorit 
vreodată să-l vadă. Îi era teamă, sărmanei femeie, că 
marchizul l-ar fi răpit într-o zi, pentru că lordul Asburthon 


şi-a dat sfârşitul în urmă cu trei ani, convins că acest copil 
nu era de sângele lui; şi, adăugă sir Robert, martor îmi este 
cerul, lady Cecily era cea mai pură, cea mai nobilă dintre 
soţii. 

În acel moment al povestirii sale, sir Robert fu întrerupt 
de miss Ellen, care, dând feţei sale o mască de surpriză 
naivă, exclamă: 

— Cum! Marchizul Roger d'Asburthon are un frate? 

— Da, copila mea. 

— Dar el nu ştie? 

— Da. 

— Şi, acest frate, unde este? 

Sir Robert continuă: 

— Lordul Asburthon, despărţit de soţia sa, era atunci 
guvernatorul Indiilor; fiul său Roger locuia cu el. Lady 
Cecily, rămasă în Scoţia, unde avea câteva proprietăţi, a 
vrut să rupă lanţul trecutului care o legase de soţul ei şi 
pentru asta ea făcu să se creadă în moartea celui de-al 
doilea fiu al său, pe care-l crescu departe de lume, într-o 
zonă muntoasă, fără să-i spună adevărul despre naşterea 
sa. Cunoscând caracterul feroce al lordului Asburthon, am 
fost de acord cu această intenţie a marchizei, care îşi luă 
numele de doamna Cecilia. 

Miss Ellen scoase un strigăt de surpriză atât de bine 
regizat, că părea adevărat, încât sir Robert putea paria pe 
capul său că niciodată, înainte, nepoata sa nu bănuise 
adevărul. 

— Cum! Spuse ea, doamna Cecilia... 

— Este lady Cecily. 

— Şi... Lionel? 

— Lionel este fratele marchizului Roger. 

— Dar atunci, spuse miss Ellen, după ce lordul 
Asburthon a murit, de ce lady Cecily, care nu mai avea 
motive să-i fie frică, nu şi-a reluat rangul şi numele; de ce 
nu a plecat să-l găsească pe fiul ei cel mare; de ce... 

Sir Robert o întrerupse cu un gest. 


— Eu am fost cel care i-a adus ştirea morţii soţului ei. Am 
crezut că va zbura la fiul său cel mare şi că dorea să-şi reia 
rangul în faţa lumii. M-am înşelat. Lady Cecily mi-a spus cu 
tristeţe: 

— Legislaţia engleză care reglementează aristocrația 
este nemiloasă pentru cadeți, pe care-i privează complet de 
profitul cel mai mare: de avere, titluri, onoruri, de toate, în 
cele din urmă. Astfel, din această cauză poate naşte ura 
care desparte familiile. Le ştii, prietene, iar infamul sir Jack 
Asburthon este un groaznic exemplu de sub ochii noştri.” 

— Am aprobat-o, şi ea a continuat: 

— Lionel crede că este fiul unui sărman ofiţer, fără 
avere; el este fericit aşa. Ştiţi cum va reacţiona în ziua în 
care îi voi dezvălui secretul naşterii lui? Ştiţi dacă nu va 
cădea pradă, din a doua zi, unor umbre de invidiei?” 

— Şi acest fiu, care nu şi-a cunoscut niciodată mama?” 
am strigat eu. 

— Oh! Acesta nu va fi mai fericit şi este mai bine să nu-i 
tulbur inima; şi în plus, cine-mi spune că elnu a învăţat să-şi 
dispreţuiască şi să-şi urască mama?” 

— Lady Cecily avea dreptate. Putea să le facă rău celor 
doi fii ai săi, care fuseseră fericiţi până atunci, spunându-le 
aceste simple cuvinte: Sunteţi fraţi! Prin urmare, am lăsat-o 
pe lady Cecily să trăiască sub numele de doamna Cecilia, şi 
anii au trecut. Într-o zi, când Lionel avea şaisprezece ani şi 
tu aveai nouăsprezece, am observat cu groază că Lionel te 
iubea. 

La cuvântul „groază”, miss Ellen făcu o strâmbătură de 
dispreţ. 

— Copila mea, spuse sir Robert Walden, cu o gravă 
tristeţe, iartă-mă pentru aceste cuvinte dure pe care inima 
mea le condamnă, dar pe care loialitatea mea mi le 
dictează. În această lume, vezi tu, în ciuda acestor filosofii, 
un nobil este egalul altui nobil, un simplu cavaler este cât 
un duce sau pair şi toţi gentilomii sunt solidari între ei. Eu 
mi-am dat inima şi averea mea pentru tine, pe care te-am 


numit nepoata mea, şi totuşi în adâncul sufletului meu a 
crescut o voce reprobatoare care-mi spunea: '[iganca Topsy, 
ar putea deci, fără vină, să devină soţia unui gentilom? Apoi, 
din nou, am îngenunchiat în faţa doamnei Cecily şi i-am 
spus adevărul. Ea m-a ridicat zâmbind şi mi-a spus: 

— Ai avea dreptate dacă Lionel ar afla într-o zi că este de 
sânge nobil d'Asburthon; dar toată viaţa sa, Lionel va fi fiul 
unui sărman ofiţer, şi, dacă o va iubi pe nepoata ta, tu şi cu 
mine ne vom opune unui prejudiciu legat de rasă pentru 
fericirea acestor doi copii?” 

— Acest raţionament mi-a închis gura şi mi-a liniştit 
scrupulele. Deci, treptat, m-am obişnuit cu gândul de a te 
vedea într-o zi soţia lui Lionel, şi acest gând, îţi mărturisesc, 
a crescut doar din afecțiunea pe care ţi-o port. Dar într-o zi, 
am crezut că am descoperit un secret. 

Atunci, miss Ellen, care ascultă cu ochii în pământ, îşi 
ridică dintr-o dată capul şi se uită la unchiul său. 

— Secretul din inima ta, adăugă sir Robert. 

Miss Ellen păli. Sir Robert continuă: 

— Nu pe Lionel îl iubeşti, ci pe marchizul Roger. 

Un suspin scăpă din pieptul strâns al tinerei. Sir Robert 
îi luă mâna şi continuă cu bunătate: 

— Nu nega şi ascultă-mă în continuare. 

Chiar dacă, aşa cum spun arabii: „cuvântul este de 
argint”, gândea tânăra cu prudenţă, existau mii de motive 
să adauge că „tăcerea este de aur”, şi se mulţumi să-şi 
coboare din nou privirea. 

Sir Robert Walden continuă: 

— Deci, din moment ce nu-l iubeşti pe Lionel, sacrificiul 
pe care ţi-l voi cere nu este prea mare. 

Miss Ellen îl privi din nou pe sir Robert. 

— În loc să-i încurajezi iubirea lui Lionel, trebuie să-l 
îndepărtezi de tine şi să-l ajuţi să se vindece. 

— Dar, unchiule, din moment ce m-am obişnuit cu gândul 
că voi fi soţia lui într-o zi... 


— Da, pentru că, atunci, m-am gândit că Lionel va ignora 
toată viaţa secretul naşterii sale. 

— El l-a aflat? 

— L-ar putea afla, continuă sir Robert cu un aer 
misterios, pentru că ar putea veni o zi în care marchizul 
Roger să cedeze averea şi titlurile sale, în favoarea lui 
Lionel. 

Miss Ellen tresări. 

— Atunci, încheie sir Robert Walden, ar fi posibilă 
căsătoria ta cu Roger, care, de asemenea, te iubeşte ca un 
nebun. 

— Oh! Dacă este aşa, spuse ea, pot să vă asigur, bunul 
meu unchi, că voi face în aşa fel încât, în mai puţin de o 
lună, Lionel nu mă va maiiubi! 

Câteva minute mai târziu, miss Ellen, singură în camera 
ei, îi scria lui Lionel biletul următor: 

Iubitul meu Lionel, Dacă mă iubeşti cu adevărat, dacă un 
an de absenţă nu m-a şters din inima ta, vei face ceea ce te 
voi ruga. Prima noastră întâlnire, în prezenţa mamei tale şi 
a unchiului meu, va fi foarte rece din partea mea; să nu te 
alarmezi: Te iubesc! dar, motive pe care nu pot să ţi le spun 
şi de care depinde fericirea noastră, îmi vor impune acest 
comportament odios. Cu aceste cuvinte, dragul meu, te 
asigur că: te iubesc! În curând vei şti totul. 

Ellen. 

Ea sigilă biletul şi îl trimise la cazarma dragonilor printr- 
un valet care îi era devotat. 

— Roger sau Lionel, unul sau altul se va căsători cu 
mine, dar va fi numai acela care va fi pair şi marchiz... 
Săracul sir Robert! Este atât de naiv, crede că-l iubesc pe 
Roger! 

Şi miss Ellen îşi prinse fruntea cu ambele mâini şi începu 
să reflecteze. Arăta ca un general care-şi făureşte un plan 
de luptă. 

Capitolul V. 


În timp ce Osmany discuta cu Bolton pentru a merge 
apoi la clubul Frumoşilor şi în timp ce sir Robert Walden îi 
încredința nepoatei sale un secret pe care-l păstrase mult 
timp, regele făcea o inspecţie a regimentului de dragoni. 

Timp de două ore, Lionel aşteaptă cu nerăbdare să vină 
momentul în care va fi eliberat din serviciu. În timpul 
inspecției, Roger nu-i adresă nici un cuvânt. Doar un simplu 
cavaler îi predă, din partea colonelului, invitaţia de 
participare la banchetului regelui. George al III-lea nu se 
prezentă la ospăț, care a fost, astfel, prezidat de către 
prinţul de Wales. 

La ora zece, oaspeţii părăsiră palatul St. James. 

Lionel se apropie de şeful său pe care-l trată cu 
respectul cuvenit unui superior, şi-i spuse: 

— Domnule colonel, îmi permiteţi să merg să-mi 
îmbrăţişez mama? 

Roger tresări şi se uită la Lionel. O gelozie din dragoste, 
atât de bruscă şi aşa de teribilă putea să şteargă în câteva 
ore un an de prietenie. 

Roger avu un moment de pocăință; a fost o clipă în care 
aproape că întinse mâna spre Lionel cu gândul să-i spună 
„lartă-mă!”. Dar, brusc, imaginea lui miss Ellen trecu prin 
faţa ochilor; un fier înroşit parcă trecu prin inima lui, şi 
întoarse capul pentru a ascunde lacrimile de furie şi de 
durere care-i scăldau ochii. Îi răspunse tânărului căpitan 
doar cu următoarele cuvinte: 

— Du-te! 

Lionel salută şi făcu un pas în retragere, dar se întoarse 
brusc. 

— Ce mai vrei? Spuse Roger, care se opri şi-l privi cu un 
aer arogant. 

— Colonele, spuse Lionel cu o voce pe care emoția o 
făcea să tremure, sunteţi bun să-mi acordaţi un minut? 

Roger se cutremură. 

— La ce bun? Spuse el. 


Şi se răsuci pe călcâie, lăsându-l pe Lionel nemişcat şi 
mut de stupoare. 

„O, Dumnezeule! Dumnezeule! Murmură tânărul 
acoperindu-şi faţa cu mâinile, cu ce i-am greşit oare?” 

În acel moment, dragonul care-i servea drept ordonanţă 
îi spuse: 

— Locotenente, spuse el, în timp ce cinaţi la rege, a fost 
adus acest bilet pentru dvs. 

Lionel luă biletul cu o nerăbdare vizibilă, pentru că 
recunoscu scrisul de mână al lui miss Ellen; când termină 
de citit, neliniştea îi crescu. 

— Dar, exclamă el, deci, ce se întâmplă? 

Apoi, brusc, memoria îi reveni şi înţelese că Roger, 
protectorul său, fratele său de arme, prietenul său, îl ura în 
acel moment şi că între genialul marchiz d'Asburthon şi el - 
un simplu ofiţer, alegerea lui sir Robert Walden va fi 
neîndoielnică. Începu să meargă şovăielnic, cu inima 
distrusă şi cu faţa scăldată de o transpiraţie rece, până 
când ajunse la casa lui sir Robert Walden. În tot acest timp 
el încercă să se gândească la fericirea de a-şi revedea 
mama şi că această fericire fusese otrăvită de gândul că 
Roger o iubea pe miss Ellen. Roger, prietenul său, 
binefăcătorul lui! 

După ce uşa hotelului lui sir Robert Walden se deschise 
în faţa lui, un strigăt se auzi, un strigăt de bucurie 
explozivă, şi doamna Cecilia se aruncă de gâtul fiului ei pe 
care-l ţinu în braţele sale pentru mai mult timp. Lionel 
izbucni în lacrimi; în cele din urmă el privi peste umărul 
mamei sale, crezând c-o va vedea pe miss Ellen, dar văzu 
faţa onestă şi serioasă a lui sir Robert Walden. 

Miss Ellen începea să îşi pună deja planul în practică. 
Aceasta îl aştepta liniştită pe Lionel în salon. 

Sir Robert, în grabă, îl salută cu răceală pe tânărul ofiţer 
strângându-i cu ezitare o mână; dar, acesta nu-l judecă pe 
vrednicul gentilom! Lionel surprinse privirea furişă pe care 
miss Ellen i-o arunca, reflectată în oglinda plasată în faţa 


lui. Privirea însemna: „Credeţi în ceea ce v-am scris, şi nu 
vă alarmaţi!”. Această privire reuşi să calmeze oarecum 
neliniştea lui Lionel, care sfârşi prin a-i povesti mamei lui, 
care-l asculta cu extaz, despre frumoasa apărare a fortului 
St. George şi despre comportamentul eroic al marchizului 
Roger. 

Când pendula anunţă ora unsprezece, Lionel se ridică, 
datoria sa era să se reîntoarcă în cazarmă, unde era de 
serviciu pe timpul nopţii. Miss Ellen l-a condus înapoi în 
anticameră şi îi strecură cu agilitate o cheie în mână, în 
acelaşi timp, spunându-i la ureche: 

— Vino în grădină imediat, trebuie să vorbesc cu tine! 

Lionel ieşi beat de bucurie şi speranţă. După ce plecă, sir 
Robert spuse nepoatei lui: 

— Ei bine, copila mea, sunt mulţumit de tine. 

— Săracul Lionel! Murmură miss Ellen, cât de mult 
suferă. 

Sir Robert oftă. 

— E adevărat, spuse el, dar într-o zi va deveni pair de 
Englitera. 

D-na Cecilia se întoarse în apartamentul său şi sir Robert 
rămase singur numai cu nepoata sa. 

— Unchiule, spuse miss Ellen, permiteţi-mi să vă pun cel 
puţin o întrebare. 

— Vorbeşte. 

— Cum puteţi presupune că marchizul Roger va renunţa 
de bună voie la rangul şi averea sa în favoarea fratele său? 

— Eu nu am spus cu bunăvoință, copila mea. 

— Dar atunci, ar fi un jaf? 

— O restituire, mai degrabă. 

Miss Ellen luă aerul cel mai naiv: 

— Cel mai mare fiu al Lordului Asburthon nu are nimic 
de restituit cadetului său, aşa mi se pare. 

Sir Robert Walden ridică din umeri aproape 
imperceptibil. 


— În termen de trei zile, spuse el, mă voi explica mai 
clar. 

Şi el o sărută pe frunte şi o sfătui să meargă camera sa. 

Miss Ellen pretinse că-l ascultă, dar cobori în grădină pe 
o scară din spate. 

Cheia pe care i-o dădu lui Lionel era de la o poartă mică 
de serviciu care se deschidea într-o stradă vecină. Lionel, 
care ştia perfect toate intrările, era deja în grădină când 
miss Ellen sosi. Noaptea era întunecoasă, cu toate acestea, 
el o văzu pe tânără venind la el pe o alee acoperită. Halatul 
în care era înfăşurată era de culoare închisă şi ea păşea cu 
atenţie pentru ca nisipul de sub tălpile sale să nu scoată 
vreun zgomot. Lionel alergă şi îi căzu la genunchi. 

— Ridică-te, spus ea, luându-l de mână, şi urmează-mă 
până la leagăn. 

— Dumnezeule! Cât de emoţionată eşti, dragă Ellen! 

Dar şi ea putea auzi bătăile inimii lui. Îi făcu semn să se 
aşeze lângă ea, în leagăn, şi îi prinse ambele mâini. 

— Dragul meu Lionel, trebuie să ai încredere în mine! 

— Ce vrei să spui? 

— În primul rând, îmi vei face un jurământ. 

— Care? 

— Că vei ascunde, chiar şi de mama ta, secretul pe care 
am de gând să ţi-l dezvălui. 

— În numele iubirii ce am pentru tine, jur! 

— Unchiul meu vrea să mă căsătorească! 

— Ah! Spuse Lionel care simţi că i se opreşte inima. 

— El vrea să-mi facă o nuntă strălucitoare, continuă miss 
Ellen, pentru că ambiția lui este ca lumea să admire această 
ceremonie, dar, continuă ea, pentru a îndepărta de noi cel 
mai mare pericol - mânia unchiului meu, trebuie să pară că 
sunt de acord cu proiectele sale. 

— O, Dumnezeule! Dacă vei ceda! murmură Lionel cu 
teamă. 

Ea îi strânse mâna: 


— Nerecunoscătorule! Spuse ea, nu ţi-am spus te 
iubesc? 

Şi cum el se aşeză în genunchi, ea urmă: 

— Îţi jur, Lionel, că voi fi soţia ta! 

EI îşi înăbuşit un strigăt de bucurie. 

— Ssst! spuse ea, unchiul meu nu s-a culcat încă; dacă 
ne-ar surprinde, totul ar fi pierdut! 

— Dar care este acest pericol care ne ameninţă? 

— Aceasta este tot ce pot să îţi spun încă. 

Deodată Lionel avu o tresărire violentă. 

— Ah! Spuse el, ştiu care este bărbatul căruia îi eşti 
destinată: marchizul Roger Asburthon? 

— Ei bine, da! Spuse miss Ellen, el este! Dar, cum ai 
putut ghici? 

Lionel îi povesti în câteva cuvinte despre schimbarea 
bruscă pe care a observat-o la Roger. Fata afişă un zâmbet 
calm dovadă că era sigură de un viitor triumf. 

— Ascultă-mă cu atenţie, spuse ea. Jur că voi fi soţia ta, şi 
acest lucru se va petrece înainte de trei luni, dar cu condiţia 
să mi te supui. 

— Ca un sclav, spuse Lionel. 

— Mama ta, continuă miss Ellen, a găsit deja adăpost 
într-o casă din apropiere; vei rămâne cu ea şi vei veni foarte 
rar să mă vezi. 

— Oh, ce exigentă eşti cu mine, Ellen! 

— Dar, adăugă miss Ellen zâmbind, păstrează această 
cheie; în fiecare noapte, aproape de miezul nopţii, ne vom 
întâlni în această grădină. Acum, îţi interzic să-l provoci pe 
Roger. 

— Ah! Spuse Lionel, l-am iubit ca pe un frate! 

Cei doi tineri vorbiră încă o oră, schimbându-şi cele mai 
blânde jurăminte. Apoi, miss Ellen îl concedie pe Lionel, 
amintindu-i că era de serviciu în acea noapte. Ea îl însoţi 
până la poarta mică a grădinii. Lionel îşi apăsă buzele pe 
mâna pe care miss Ellen i-o întinse, şi, îndepărtându-se, 
spuse: „Pe mâine.” „Ah! Spuse miss Ellen în şoaptă, 


strecurându-se în camera sa, bunul meu unchi sir Robert ar 
putea avea în mine un ajutor în demascarea falsului 
marchiz Roger... dar el va dori să acţioneze singur!” 

Cu toate acestea, după ce stinse lampa aflată la 
marginea patului şi încercă să adoarmă, faţa bronzată şi 
ochii de foc ai lui Osmany îi apărură ca printr-un văl. 

„Oh! Acest om! spuse ea, numai el poate răsturna toate 
proiectele mele. Nu mă împiedică sir Robert, nici Roger pe 
care trebuie să-l implic în lupta de a deveni marchiză 
d'Asburthon, ci Jean de Franţa!” 

Şi ţiganca avu un tremur de spaimă. 

Douăzeci şi patru de ore trecură de la noaptea în care 
Osmany recâştigă cu atâta abilitate averea marchizului 
d'Asburthon. Din acea noapte, Roger rămase țintuit în 
apartamentul său, pradă tuturor torturilor geloziei. Elo 
iubea cu disperare pe miss Ellen, deşi el abia îndrăznise să- 
şi mărturisească dragostea. 

Sub nopţile înstelate ale oceanului, la focul unui bivuac7 
aflat pe meterezele înalte ale fortului Saint George, de 
pretutindeni se reflecta imaginea radioasă a tinerei fete 
care era prezentă în gândul lui. Inima era îmbătată de atâta 
iubire, capul ameţit, sufletul plin de speranţă, dar, patria 
era pe primul loc, şi o lovitură ca de fulger îl rupse din visul 
său readucându-l la viaţă: miss Ellen era logodnica lui 
Lionel! Lia acest gând, Roger avu un acces de furie ca un leu 
în captivitate care îşi foloseşte ghearele în zadar pentru a 
scăpa din cuşcă. Sângele de ţigan care-i curgea în vene, 
triumfa uneori în faţa educaţiei engleze. Apoi, el se acuza 
de laşitate şi regreta că nu l-a provocat pe Lionel şi câ nu l-a 
ucis fără milă. Dar natura sa generoasă şi vitează era mai 
presus, şi apoi se gândea că Lionel era prietenul său, că-l 
iubea ca pe un frate... şi el îşi blestemă dragostea lui, şi îşi 
jură să-şi înăbuşe această dragoste şi să-şi sacrifice inima 
pentru fericirea lui Lionel. 

Un timp, el speră că tânărul ofiţer va veni să-l vadă şi să-i 
ceară o explicaţie. Dar Lionel nu veni, credincios, în acest 


sens, rugăminţii lui miss Ellen. Deci, pe jumătate nebun de 
durere, Roger scrise următorul notă: „Marchizul 
d'Asburthon are onoarea de a solicita o întrevedere cu 
baronetul sir Robert Walden, rugându-l să-i permită a-i 
aduce lui miss Ellen Walden un omagiu al devotamentul lui 
respectuos.” 

Valetul trimis la sir Robert Walden, la întoarcere, raportă 
acest răspuns: „Sir Robert Walden îi prezintă salutările cele 
mai respectuoase marchizului d'Asburthon şi regretă că o 
indispoziţie destul de gravă nu îi permite să-l primească.” 

Roger, orbit de furie, călcă scrisoarea în picioare. 

După ce-l concedie pe valet, ciocanul de la uşa 
exterioară a hotelului sună tare. Roger ridică draperia unei 
ferestre pentru a-l vedea pe vizitator; spera că baronetul i-a 
trimis un al doilea mesaj. O femeie voalată, traversa curtea 
de onoare. Un valet îi aduse o carte de vizită pe o tavă de 
argint aurit. Cartea de vizită avea scrisă o singură iniţială: 
un „E”. Roger fugi la întâlnirea cu vizitatoarea. Ea avea pe 
faţă un voal atât de gros, că era imposibil să i se distingă 
trăsăturile, cu toate acestea Roger o recunoscu după 
bătăile inimii sale, după tulburarea misterioasă care-i 
cuprinse întreaga fiinţă. Era miss Ellen. Ea nu-şi ridică 
voalul şi spuse: 

— Domnule marchiz, puteţi să-mi acordaţi un sfert de 
oră de conversaţie? 

EI îi luă mâna şi, tremurând de bucurie, o conduse la un 
scaun plasat la colţul căminului. Apoi, miss Ellen îşi ridică 
voalul, iar Roger îşi întinse mâinile spre ea în semn de 
rugăciune, şi ca şi cum i-ar fi fost frică să nu dispară imediat 
această graţioasă apariţie, spuse: 

— D-ta! D-ta! Exclamă el cu o voce gâtuită. 

Faţa lui era palidă şi lacrimile i se rostogoleau pe obraji. 

— Da, eu, spuse ea, am venit fără ştirea cuiva, să mă pun 
la dispoziţia d-tale. 

— La dispoziţia mea? Exclamă Roger cu uimire. 


— Oh! Continuă ea, nu mă judecaţi încă, ascultaţi-mă 
înainte de a mă condamna pentru demersul ciudat pe care 
l-am întreprins şi care vă priveşte. 

— Pe mine să mă judecaţi, pe mine să mă condamnaţi! 
Ah! Miss Ellen, sunteţi crudă. 

Ea îşi cobori capul, îşi puse mâna la ochi şi continuă cu o 
voce joasă şi blândă ca o rugăciune: 

— Domnule marchiz am venit la d-ta cu o mare 
rugăminte. Să fiţi indulgent şi să aveţi milă faţă de cea mai 
nefericită dintre femei. 

— Sunteţi nefericită! Aţi venit să-mi adresaţi o 
rugăminte! Ah! Spuneţi-mi care este durerea care vă 
tulbură, pe care eu nu o înţeleg? 

Ea îşi ridică frumogşii ochi, care străluceau ca diamantele 
negre, şi spuse cu o voce emoţionată: 

— Sir Robert Walden vrea să mă căsătorească. 

— Lionel! Strigă marchizul. 

— Sir Lionel, care are promisiunea unchiului meu, a 
venit ieri să-mi facă cererea în căsătorie. 

— Ah! Am înţeles acum de ce sunteţi aici, făcu Roger cu 
o voce înăbuşită. Aţi venit să mă imploraţi să-l cruţ... vă 
temeţi pentru viaţa celui pe care-l iubiţi. 

— Îl iubesc! Spuse ea, privind la cer. 

— Este acela care vă va deveni soţ? Continuă Roger cu 
furie. 

— Oh! Până nu de mult, spuse ea cu un accent ciudat; 
pentru că Dumnezeu va avea milă de mine că nu mă voi 
căsători cu el. 

Roger ţipă. 

— Nu-l iubiţi pe Lionel? 

— Îl iubesc ca pe un frate, asta e tot, replică ea. 

Roger care avusese senzaţia că stă pe marginea unui 
abis deschis în faţa lui, căzu în genunchi în faţa ei, şi îi 
prinse mâna cu o emoție puternică. 

— Juraţi-mi că nu mă veţi înşela. 

— Jur. 


— Deci nu-l iubiţi pe Lionel? 

— Aş fi aici, dacă l-aş iubi? Spuse ea pur şi simplu. 

— Şi, spuse Roger gâfâind de emoție, mă rugaţi să rup 
această odioasă căsătorie? 

— Da, spuse ea, înclinându-şi capul pentru a ascunde 
roşeaţa de pe faţa sa. 

— Ei bine! Spuse Roger, jur că, atât cât voi fi în viaţă, 
această căsătorie nu se va îndeplini. Ştiu acum de ce sir 
Robert a refuzat să mă primească, dar voi şti cum să-l oblig 
să mă asculte. 

— Ar fi o pierdere de timp! Strigă ea, cu un gest de 
groază, şi puse mâna sa frumoasă pe umărul tânărului: 
Roger, aveţi încredere în mine? 

— Aşa cum aş avea încredere în mama mea, dacă 
Dumnezeu mi-a păstrat-o. 

— Ei bine! La rândul meu vă cer să-mi faceţi un 
jurământ: Juraţi-mi că veţi avea o credinţă oarbă în iubirea 
mea, juraţi-mi că veţi îndeplini fără ezitare toate ordinele 
pe care vi le voi da... toate rugăminţile pe care vi le voi 
trimite. 

— Inima mea şi sufletul meu vă aparţin, spuse Roger cu 
convingere. 

Ea îi ţinu mâna într-a ei şi zise cu un adorabil zâmbet: 

— Marchiza d'Asburthon vă va mulţumi într-o zi pentru 
dăruirea dvs., prietene. Acum, că ştiu cât mă iubeşti, că pot 
conta pe braţul tău, ca şi pe inima ta, voi fi curajoasă şi 
puternică pentru a apăra fericirea noastră. 

Ea se ridică şi merse încet spre uşă, privindu-l fix pe 
Roger, când o voce răguşită se auzi strigând de afară. 

— Pentru Dumnezeu! Nu am nevoie să fiu anunţat, sunt 
prieten. 

— Bolton! Strigă Roger, care alergă şi trase repede 
zăvorul uşii. 

— Bolton! Spuse la rândul său, alarmată miss Ellen, sunt 
pierdută dacă mă va întâlni aici. 


Roger ridică repede o draperie de mătase şi deschise o 
uşă mică ce ducea într-un elegant dormitor. 

— Prin această cameră poţi ajunge la scara spre grădină, 
spuse el încet. Adio, dragă Ellen, şi îţi mulţumesc atât de 
mult pentru acest moment de speranţă şi bucurie. 

Şi, după ce-şi depuse o sărutare pe părul brun al 
ţigăncii, el închise uşa spre budoar şi o încuie cu cheia. 

Bolton, care nu înceta să se certe afară cu valetul, năvăli 
în salon. 

— Pe St. C6me, colonele, spuse el în timp ce-şi făcea vânt 
cu eşarfa sa de mătase, am crezut ca voi fi obligat la un 
asediu adevărat. Acest salon parcă este un nou fort St. 
George. 

— Am adormit în fotoliu, răspunse Roger cu jenă. Îmi 
pare rău că v-am făcut să aşteptaţi, bătrânul meu prieten, şi 
îi strânse mâinile chirurgului cu cel mai cordial avânt. 

— Haide! Strigă acesta din urmă după ce făcu patru paşi 
înapoi pentru a-l admira din cap până-n picioare, este 
adevărat ce se spune că pentru a-ţi menţine tinereţea este 
bine să călătoreşti: zeul Marte, în persoana colonelului de 
dragoni. 

— Oh! Mă bucur că aţi venit să mă vedeţi a doua zi de la 
sosirea mea. 

— Ptiu! Frumos act de vitejie; au fost frumoase vremuri 
în care aş fi mers alături de d-ta în America dacă diavolul, 
care s-a instalat în punga mea, nu ar fi ocupat tot locul. 

— Trebuia să vă adresaţi intendentului meu, spuse 
Roger pe un ton de reproş afectuos. 

Bolton se scărpină pe cap şi răspunse, zâmbind: 

— Asta am şi făcut, dar banii pe care i-am primit au fost 
chiar mult mai dornici decât mine să se salveze, astfel că, 
atunci când nava părăsea podul Londrei, mi-am bătut 
buzunarele goale cu palmele în amintirea acelor guinee; 
toate rămăseseră la taverna Saumon-Galant. 

Roger nu-şi putu reţine un hohot de râs. 

— Ce este acela? Întrebă Roger. 


— Acesta? Spuse Bolton, este un medicament minunat. 

— Nu este pentru mine, cred, spuse marchizul: Am o 
sănătate de fier. 

— Da, este adevărat; dar eu nu am pregătit această 
esenţă pentru sănătatea d-voastră. 

— Ah! Lămuriţi-mă! 

Fizionomia lui Bolton căpătă dintr-o dată o expresie 
gravă şi meditativă. 

— O, Doamne, spuse el după un timp, am venit aici 
pentru a vorbi despre lucruri serioase. 

— Bah! Făcu Roger cu un surâs dispreţuitor: în orice 
caz, dacă povestea d-tale este la fel de neagră ca şi acest 
drog, mă cutremur de spaimă. 

EI oferi medicului scaunul pe care tocmai stătuse miss 
Ellen, apoi se aşeză în faţa căminului. 

— Povestea mea, spuse Bolton, datează aproximativ de 
şaptesprezece ani. 

— Aceasta este o poveste veche, deci. 

— Nu, domnule, pentru că d-ta eşti personajul principal. 

— Dar atunci aveam trei sau patru ani? 

— Exact. 

— Spuneţi, spuneţi cât mai repede! Pentru că deja m-aţi 
intrigat puternic. 

— Scena are loc în India, la Calcuta, continuă Bolton, sub 
guvernarea răposatului lord, tatăl d-tale. Într-o noapte 
întunecată, doi bărbaţi s-au strecurat în palatul 
guvernamental şi au răpit un copil. 

— Ah! Spuse Roger, şi cine erau aceşti oameni? 

— Nişte ţigani. 

— Şi, acest copil? 

— Erai d-ta! 

— Se pare că nu le-a reuşit, deoarece eu sunt aici. 

— Dimpotrivă, au reuşit, şi atunci când soarele răsări, 
eraţi la douăzeci de mile de Calcuta, în mijlocul unei tabere 
de ţigani. 

— Ce ciudat! Murmură Roger. 


— Ciudat, dar adevărat. 

— Cu toate acestea, niciodată nu mi-aţi vorbit despre 
acest lucru. 

— Numai trei bărbaţi ştiau acest secret: negrul 
însărcinat pentru a veghea asupra dvs. În timp ce dormeaţi, 
lordul Asburthon şi cu mine. Domnul Asburthon şi negrul au 
murit. Sunt, aşadar, ultimul deţinător al acestui secret. 

— Dar, spuse Roger, ce interes aveau aceşti oameni să 
mă răpească? 

— Din răzbunare. Tatăl d-tale le-a alungat tribul din 
Calcuta. 

— Şi ce-au făcut cu mine? 

— 'Te-au ţinut ostatic şi l-au făcut pe tatăl d-tale să 
plătească o răscumpărare mare. 

— Ce nenorociţi! 

— Dar, continuă Bolton, noaptea următoare, doi bărbaţi 
au intrat, cu sabia şi pistolul în mână, în tabără în timp ce 
țiganii dormeau. Aceşti bărbaţi au fost tatăl d-tale şi cu 
mine. Pistoalele s-au descărcat, săbiile s-au încrucişat... dar 
am reuşit să vă salvăm sănătos şi în siguranţă. Din 
nefericire, bandiții deja tipăriseră o marcă de neşters 
asupra dvs., marca tribului lor. 

— Ah! Strigă Roger, acesta este, deci, semnul albastru 
pe care-l am în partea de sus a umărului drept şi căruia nu 
i-am ştiut originea? 

— Acesta este un semn, spuse Bolton, un semn fatal care 
i-a tulburat de multe ori visele tatălui d-tale, stigmatul oribil 
care ar putea într-o zi să-l transforme pe nobilul marchiz 
d'Asburthon într-un adevărat ţigan. 

Marchizul făcu un gest de groază, şi ochii lui se fixară pe 
uşa prin care miss Ellen ieşise. Această privire nu-i scăpă lui 
Bolton ale cărui sprâncene se încruntară. 

— Ah, continuă Bolton, acest gând a fost aşa de teribil 
pentru tatăl d-tale, încât el a încercat pe d-ta, în copilărie, 
toate doctoriile din India, sperând mereu să facă să dispară 
acel semn. 


— Cine ar îndrăzni să se îndoiască de originea mea? 
Întrebă Roger, ai cărui ochi aruncară un fulger de mândrie. 
— Hei! Dumnezeule! Spuse Bolton cu naivitate, nu vă 

gândiţi că fiind bogat, nobil şi curajos, sunteţi şi invidiat? 

— Fie, dragul meu Bolton, dar cum putem face acest 
lucru, deoarece această marcă este de neşters? 

— De douăzeci de ani caut leacul pentru a-l face să 
dispară, spuse Bolton în şoaptă, şi de două zile numai, am 
găsit secretul. 

— Ei bine! Spuse Roger, cu bucurie, dacă este aşa, 
dragul meu doctor, atunci la muncă! Pentru că scandalul 
sau ridicolul nu ar trebui să-l atingă pe fiul lordului 
Asburthon, un pair al Engliterei. 

— Am venit să vă implor să mă primiţi aici în fiecare 
seară la ora de culcare. Voi face din el un pansament, care 
sper, după opt zile, nu va lăsa nici o urmă a acelui stigmat 
aplicat de către ţigani. 

— Ei bine! Răspunse Roger, veniţi să luaţi cina cu mine 
în fiecare seară, dragul meu Bolton. Vom începe chiar de 
astăzi. 

Bolton se-nclină. 

— Dar, adăugă Roger, vă rog să mă lăsaţi câteva minute 
singur, în această cameră, pentru că sunt presat să 
expediez un ordin. 

— Vă cer permisiunea să mă retrag, spuse Bolton, care 
băgă flaconul în buzunarul său, pentru că am un pacient în 
cartier căruia trebuie să-i fac o vizită. 

— Duceţi-vă, prietene, spuse Roger, şi să vă întoarceţi o 
oră mai târziu. 

Bolton îşi luă pălăria şi ieşi. Când el ajunse în curtea 
hotelului, el scoase din buzunar un obiect pe care-l găsise 
pe scaunul unde stătuse, şi-l examină la lumina unui felinar. 
Era o mănuşă de damă. 

„M-am înşelat, la naiba! Spuse lovind picior cu furie: ştiu 
acum de ce natură este corespondenţa pe care o va expedia 
tânărul meu marchiz.” 


Şi plecă fără să spună un cuvânt, dar la zece paşi de 
hotel, el se opri brusc şi se aruncă în umbra unei uşi; el 
aşteptă înfăşurat în mantia sa. O trăsură staţiona la zece 
paşi de acolo. După cinci minute, el văzu o umbră ce 
aluneca de-a lungul peretelui din grădina hotelului, şi o 
femeie mascată intră în trăsură, care plecă în mare trap. 

„Cred că, spuse el, împingându-şi pălăria cu o lovitură de 
pumn, prietenul meu Roger va cina singur în seara asta, 
dar eu ştiu cui îi voi spune dubla mea povestire cu lux de 
amănunte, în această seară.” 

Şi, fugind după trăsură, se prinse de ea, sări pe scăriţa 
de piele şi se atârnă ca un valet de casă bună. 

De îndată ce medicul părăsi salonul, Roger se repezi în 
budoar. Miss Ellen traversa în acel moment grădina 
hotelului. Un suspin scăpă din pieptul apăsat al marchizului. 

Atunci când ţiganca se aşeză pe pernele din trăsură, ea 
cobori o portieră şi scoase faţa ei în aerul îngheţat al nopţii. 
Masca de dragoste şi de devotament pe care o purtase în 
acea seară, îi ardea faţa. 

„Haide! Îşi spuse ea cu un zâmbet de triumf, este 
adevărat că există un Dumnezeu al ţiganilor. Mi-am 
repudiat rasa, dar instinctul este mai puternic decât voinţa 
mea. Este un om inteligent acest doctor Bolton, şi el vine să 
îmi facă un serviciu pe care voi încerca să i-l plătesc bine 
într-o zi. Eu îi voi oferi lui Jean de Franţa pacea sau 
războiul: pacea, dacă vrea să mă servească, războiul, dacă 
vrea să se amestece în planurile mele.” 

După ce conduse pentru o jumătate de oră pe străzile 
din Londra, trăsura se opri în faţa casei lui sir Robert 
Walden. 

Bolton, apoi sări la pământ şi fugi ca un hoţ de noapte. El 
ştia pentru ce femeie jucase rolul de valet. Sir Robert 
Walden se întâlnise cu doamna Cecilia, care avusese grijă 
de instalarea în noua sa casă. 

Miss Ellen se închise în camera ei şi scrise următoarea 
notă: „Iopsy vrea să-l vadă pe Jean de Franţa. Ea îi indică 


lui, căsuţa sa din Deptford ca loc de întâlnire, în această 
seară, la ora zece.” 

Ea avu grijă să-şi inverseze scrisul de la dreapta la 
stânga, astfel încât să poată nega într-o zi, dacă ar fi fost 
necesar şi ea scrise pe plic: „Pentru cel mai onorabil domn, 
Osmany, Piccadilly.” 

Apoi, se lăsă peste partea din spate a scaunului său şi 
murmură cu un zâmbet: „Ar fi foarte frumos să vezi doi 
ţigani în vârful marii aristocrații engleze.” 

Capitolul VI. 

Era ora şapte când biletul de la miss Ellen ajunse la 
nababul Osmany. El discuta cu doctorul Bolton. 

— Astfel, spuse regele ţiganilor, sunteţi sigur că această 
femeie era miss Ellen. 

— La fel de sigur că mi-a înţepenit gâtul stând în spatele 
trăsurii ei. 

— Ştiţi, spuse Jean de Franţa, ridicându-şi sprâncenele, 
că Roger o iubeşte ca un nebun. 

— E o vicleană rafinată, micuța, ea vrea să devină 
marchiză d'Asburthon. 

— Dar eu nu vreau, zise Jean de Franţa, şi nu va fi. Oh! 
Adăugă el, eu ştiu, dragul meu doctor, că Topsy ţiganca nu 
este un adversar pe care să nu-l iei în seamă. Ea are 
răbdare, flexibilitatea şi viclenia rasei noastre, ea este 
puternică şi vrea să facă rău, după cum alte femei sunt 
puternice pentru a face bine. Are un curaj şi o voinţă de 
neclintit. Vicleană şi răbdătoare, unghiile sale roz sunt, în 
realitate, gheare ascuţite, şi trebuie să fie de talia mea 
pentru a lupta cu ea. N-ar avea milă, dacă vreodată aş 
cădea în mâinile ei. Adaugă şi faptul că-l domină complet pe 
sir Robert Walden, care nu are altă voinţă, decât a ei. 

— Şi că acest bătrân gentleman, continuă Bolton, şi-a 
păstrat în ciuda părului său cărunt, tot elanul şi toate 
excesele tinereţii. 

— Ah! Spuse Osmany, mai degrabă aş prefera să-l am pe 
sir James ca adversar. A fost de-a dreptul mizerabil, a 


conspirat sub cerul liber, dar putea fi urmărit pas cu pas. 

În timp ce Osmany vorbea, un slujitor îi aduse biletul de 
la miss Ellen. El îl deschise şi lăsă să-i scape un strigăt de 
surpriză: 

— Luaţi, dragul meu doctor, îi spuse lui Bolton, şi citiţi! 
Dacă aveam o îndoială cu privire la identitatea femeii pe 
care aţi văzut-o plecând de la hotelul d'Asburthon, această 
îndoială a dispărut. 

— Pe naiba! Sunt curios să aflu ce aţi decis, spuse Bolton 
după citirea conţinutului biletului. Acest lucru poate fi o 
capcană pe care v-o întinde. 

Osmany zâmbi cu dispreţ. 

— De data aceasta, spuse el, am un pumnal. 

— Deci, veţi merge la această întâlnire? 

— Mă voi duce acolo, imediat! Răspunse Jean de Franţa, 
care îl chemă pe Samson. 

Gigantul care stătea în camera alăturată, apăru cu faţa 
lui mare încadrată de un păr creţ şi încărunţit în 
deschiderea uşii. 

— Tu le vei anunţa pe Elspy şi pe Dinah să fie gata de 
plecare într-o oră. Ele vor fi mai în siguranţă la bordul navei 
Fowler decât în Wapping. 

— Da, stăpâne, spuse Samson. 

— Le vei duce la malul Tamisei şi veţi lua luntrea mea. 
Acolo, mă veţi aştepta. 

— Cine este Elspy? Întrebă Bolton după ce Samson 
dispăru. 

Jean de Franţa roşi uşor. 

— Elspy, spuse el, aceasta este o prietenă devotată a lui 
Topsy, este o femeie care merită să fie iubită. 

— Şi văd că este, murmură bătrânul chirurg, dacă mă 
încred în emoția din vocea d-tale. 

— Da, spuse ţiganul cu un zâmbet blând. 

Bolton îl privi pe Jean de Franţa. El examină această faţă 
inteligentă, nasul subţire şi drept, semn al unei voințe 
inflexibile, privirea clară şi luminoasă, ca a unui vultur. 


— Aveţi un cap de rege, spuse el. 

— Greşiţi! Spuse Jean de Franţa, am capul unui bărbat 
care poate face regi. Eu nu vreau să domnesc decât pentru 
cei pe care îi susţin, grandoarea acelora pe cere-i ridic în 
rang îmi este suficientă. 

EI se uită la pendulă, apoi spuse: 

— Nu uitaţi că Roger vă aşteaptă la ora opt, dragul meu 
doctor. 

Bolton se ridică, zicând: 

— Ne vedem mâine seară şi vă voi spune care este opinia 
mea cu privire la medicamentul lui Josua. 

Bolton plecă, Jean de Franţa îşi puse un costum de 
marinar şi ieşi din hotelul lui printr-o uşă din spate pentru a 
nu fi observat de oamenii săi; mergea pe jos spre locul 
indicat de el lui Samson, ca loc de întâlnire. Samson, Elspy 
şi Dinah erau deja în barcă. 

— Unde mergem? Întrebă Samson. 

— La bordul lui The Fowler, răspunse Jean, şi apoi la 
căsuţa din Deptford. 

La acest nume, ţiganul văzu două scânteieri în ochii lui 
Elspy. 

— Jean, spuse ea, lasă-mă să merg cu tine, voi rămâne în 
barcă alături de sora mea şi Samson. 

— De ce-mi ceri să fii acolo? Spuse Jean prinzând-o de 
mână, nu mai ai încredere în mine? 

— Mi-e teamă, răspunse ea, trăgându-şi mâna înapoi. Am 
avut un coşmar noaptea trecută şi în această dimineaţă 
Cynthia mi-a dat în cărţi şi a văzut sânge. 

— Şi tu crezi în vise şi cărţi? 

— Da, cred! Spuse ea cu o voce solemnă. 

— Deci, cu atât mai rău pentru miss Ellen, spuse ţiganul, 
dacă tigroaica încearcă să muşte în seara asta, cărţile vor 
avea dreptate. Vino cu noi, dragă copilă, şi nu te vei mai 
teme. 

Barca aluneca în tăcere traversând canalele ce 
acopereau lamisa. 


Miss Elen ajunse la căsuţa sa înainte de ora întâlnirii. Ea 
venise într-o trăsură, la ora nouă, singură, înarmată cu un 
pumnal micuţ, cu o perlă pe mâner, şi o pereche de acele 
pistoale lungi cu mânerele din argint gravat pe care 
armurierii din Edinburgh le mai fac şi astăzi liderilor de 
clan. 

Miss Ellen avea prea multă încredere în sine pentru a 
avea nevoie de alţi apărători. Ea intră singură în căsuţă şi 
aprinse lumina în salonul în care urma să-l primească pe 
regele ţiganilor. Apoi, lăsând obloanele închise, se aplecă pe 
balconul de fier şi se uită în susul râului spre oraş. Noaptea 
era liniştită şi valurile reflectau razele lunii. După o oră de 
supraveghere, miss Ellen văzu o luntre coborând fluviul în 
direcţia căsuţei, şi se acoperi cu un voal atunci când luntrea 
se afla la o depărtare de aproximativ treizeci de stânjeni. 

Un om cu o statură herculeană stătea în faţă. Miss Ellen 
îl recunoscu pe Samson şi observă grupul din spate format 
din trei persoane, un bărbat şi două femei. 

Miss Ellen îl primi pe Jean de Franţa, ca şi cum ar fi 
întâmpinat un vizitator al salonului lui sir Robert Walden. 

— Cum aţi ajuns, Jean? Spuse ea. Aţi venit cu barca? 

— Da, miss Ellen. 

— Sunteţi un adevărat gentleman pentru că aţi acceptat 
invitaţia mea. 

Ţiganul se înclină cu umilinţă. 

Miss Ellen se aşeză şi, cu un gest, îi indică un loc 
vizitatorului. 

— Dragă inamicule, spuse ea cu o voce uşor 
batjocoritoare, poate vă imaginaţi că am vrut să vă văd ca 
să stopăm ostilitățile dintre noi. Astfel, să nu vă fie teamă 
nici de trădare, nici de ambuscade, nici de trape care 
cedează sub picioare, nici de fier, nici de otravă. Pericolul 
este pentru mine acum, adăugă ea cu un surâs ironic. 

— Miss Ellen, spuse cu calm Jean de Franţa, îndrăznesc 
să vă întreb cărui fapt îi datorez onoarea de a avea această 
întâlnire făţişă? 


— Da, desigur, am venit pentru a vă oferi pacea. 

— Ah! 

— Când doi adversari se măsoară şi-şi recunosc puterea 
lor, spuse miss Ellen, ei pot ajunge totuşi la o înţelegere, pot 
să-şi întindă mâna. 

— Sunt gata să v-o sărut, răspunse cu ironie Jean de 
Franţa. 

Miss Ellen continuă: 

— Povestea cutiei cu bijuterii şi a lui Nathaniel mi-au 
dovedit că mă temeam de tine, dar deznodământul acestei 
aventuri v-a arătat că nu cunosc înfrângerea. 

— Într-adevăr... În afară de acea lovitură de cuţit cu care 
aţi însărcinat-o pe o indiancă. Pusă de d-ta, continuă regele 
țiganilor. 

— E adevărat! Spuse ea cu răceală. Dar, referitor la acea 
întâmplare, îmi datoraţi o explicaţie. 

— Credeţi? 

— Desigur, din moment ce Dumnezeu a făcut o minune 
în favoarea d-tale. 

— De fapt, spuse Jean, aţi crezut că arma era otrăvită. Ei 
bine, dragă miss Ellen, aţi fost înşelată. Ştiind că Dad-Natha 
este puţin nebună, brahmanul care-o însoțea a avut 
ingenioasa idee de a înlocui pumnalul otrăvit pe care-l ţinea 
la curea, cu un simplu pumnal de fier, destul de inofensiv: 
m-am ales cu o zgărietură. 

— Am venit pentru a vă propune pacea, spuse ţiganca 
afişând un zâmbet cât mai seducător. 

— Să vedem, care sunt condiţiile? 

— Una singură: neutralitate. 

— E puţin şi totodată mult. 

— Cu un an în urmă, reluă miss Ellen, mi-am pus această 
întrebare: Ce interes are Jean de Franţa, care este un ţigan 
ca şi mine, ca să-l protejeze pe marchizul d'Asburthon, fiul 
lordului d'Asburthon care persecuta rasa noastră? 

— V-aţi întrebat acest lucru? 


— M-am tot întrebat şi, fără un eveniment complet 
neaşteptat, eu nu aş fi aflat răspunsul la acea întrebare. 

— Ah! Şi, ce aţi aflat? 

Miss Ellen îl privi cu siguranţă. 

— Sunt sigură, spuse ea, că marchizul este un fiu natural 
al lordului d'Asburthon şi al unei ţigănci pe nume Cynthia. 

Jean de Franţa rămase impasibil. 

— Eu ştiu bine, continuă miss Ellen, că Bolton şi cu d-ta 
aţi aranjat o poveste frumoasă în folosul marchizului, şi că, 
de acum în opt zile, semnul care dovedeşte că e ţigan va 
dispărea de pe umărul său aşa cum a dispărut de pe al meu. 

— Oh! Dar ştiţi destul de multe lucruri, spuse Jean pe un 
ton de bătaie de joc, care o derută pentru o clipă pe miss 
Ellen. 

Ea continuă: 

— Eu am ca şi d-ta, poliţia mea secretă. Povestea pe care 
chirurgul Bolton i-a spus-o marchizului poate convinge 
minţile naive cum este şi onorabilul meu tutore, sir Robert 
Walden, dar nu poate să mă înşele pe mine! 

— Serios? 

— Deci, marchizul Roger este un ţigan ca şi noi. 

— Fie. După aceea? 

— Îl iubesc pe marchizul Roger, răspunse ea cu o voce 
plină de emoție. 

— Adică, o întrerupse Jean, iubiţi titlul pe care-l poartă şi 
averea pe care o posedă. 

— Marchizul d'Asburthon mă iubeşte, continuă ea calm, 
de ce vă opuneţi ca acesta să-mi dea numele lui? 

— Pentru că noi nu l-am făcut marchiz şi pair al 
Engliterei pentru ca el să se căsătorească cu o ţigancă. 

— Şi cu ce drept jucaţi în această comedie scandaloasă? 

— Oh! Spuse ţiganul, să nu vorbim despre drept, dragă 
miss Ellen. Suntem ţigani, noi şi alţii ca noi, şi nu putem fi 
mai scrupuloşi decât foarte onorabilul sir Robert Walden, 
care a prezentat curţii o fiică de sângele nostru. 


— Ascultă, Jean, reluă ţiganca cu o voce moale, vă implor 
în genunchi, de a-mi ierta răul pe care am vrut să vi-l fac, 
de a uita insultele şi violențele mele la adresa d-tale. 

— Şi pentru a vă permite să vă căsătoriţi cu Roger 
Asburthon? Continuă Jean. 

— Ei bine, da, eu sunt o ambițioasă; şi tocmai pentru că 
Roger este din rasa noastră, aş vrea să împărtăşesc cu el 
mantoul de hermină pe care i l-aţi aruncat pe umeri. Dacă 
aţi şti, Jean, cât am suferit de când această idee mi-a venit 
şi-mi arde creierul ca o flacără! Ah! Aţi avea milă. Să fiu 
soţia lordului d'Asburthon, pair englez! Eu, o ţigancă! Să 
port pe cap o coroană de marchiză! Este acelaşi orgoliu 
care v-a determinat să faceţi un mare senior din fiul 
doamnei Cynthia. Ei bine, vă jur că, dacă mă veţi lăsa să-mi 
crească puterea, într-o zi veţi fi mândru de „sora” d-tale. Eu 
voi fi iubitoare şi bună cu voi toţi şi nu veţi avea o inimă mai 
devotată ca a marchizei d'Asburthon. 

— E imposibil! Spuse Jean cu nerăbdare; puteţi deveni o 
mare doamnă, dar eu nu vreau, repet, ca fiul surorii mele, 
care e regele nostru să vă servească drept o piatră de 
temelie. 

Țiganca se ridică, palidă ca un giulgiu, iar buzele îi 
tremurau de furie. 

— V-am rugat, Jean, spuse ea, dar aţi fost fără milă. 
Acum, vă declar război. Vreţi să rămân ţigancă? Ei bine, voi 
lupta cu ghearele şi dinţii ca o fiica a deşertului. Păziţi-vă, 
Jean, păziţi-vă! 

— Cum vreţi, răspunse cu răceală Jean de Franţa. Cu 
toate acestea, vă dau douăzeci şi patru de ore de reflecţie. 

— Nici un minut, spuse ea. 

Jean de Franţa ridică din umeri, şi-şi luă pălăria şi haina. 

Când dădu să iasă din balcon, ţiganca îl reţinu. 

— Staţi, spuse ea. 

De data aceasta avea un tremur uşor în glas. 

— Vă ascult, spuse ţiganul. 


— Vegheaţi mai mult decât oricând pe fiul surorii d-tale, 
Jean! Vegheaţi-vă regele! Duşmanul său îl pândeşte din 
umbră la această oră. Amintiţi-vă de căpitanul Maxwell şi de 
fortul St. George. 

— Am fost deja avertizat, spuse Jean, dar vă mulţumesc 
pentru că m-aţi anunţat. 

— Un ultim cuvânt: cine sunt femeile care vă aşteaptă în 
barca ta? 

— Elspy şi sora ei. 

— Ah! Frumoasa egipteană. 

— Sunteţi cumva geloasă? 

— V-aţi risca viaţa pentru ea? Continuă ţiganca. 

— Da! Spuse Jean cu entuziasm. 

— Deci, eu sunt mai puternică decât d-ta, deoarece nu 
mă puteţi lovi în ambiția mea, şi eu vă pot frânge inima. 

— Atunci, încearcă. 

O flacără sinistră trecu pe faţa ţigăncii, care întinse 
braţul spre fereastră. 

— Plecaţi, spuse ea, şi amintiţi-vă că m-aţi umilit! 

Câteva minute mai târziu, ajuns la mal, Jean de Franţa, 
scoase un fluierat, urmărind cu privirea barca ce trăgea la 
mal. Înfăşurate într-o mantie mare călduroasă, cele două 
surori şedeau în spatele bărcii: Elspy ţinea cârma, Samson 
supraveghea mersul bărcii. Barca atinse malul, Jean de 
Franţa urcă în ea şi imediat Elspy îl luă în braţele. 

— Oh, spuse ea cu o voce temătoare. Această femeie ne 
va fi fatală, prietene; în timp ce vorbeai cu ea, o stea a căzut 
în spatele casei. 

— Haide! Spuse Jean, poate că steaua a fost prost 
agăţată. 

— Nu râde, Jean. Acesta este un semn care prevesteşte 
moartea! Replică Dinah la rândul său. 

Imediat ce barca începu să se depărteze trecând prin 
stufărişul de la mal, un fulger străluci în noapte şi un glonte 
şuieră prin aer. Elspy scoase un strigăt de durere şi se 
rostogoli fără viaţă în braţele lui Jean de Franţa. 


Capitolul VII. 

În strada Lower Tamisa era un mic magazin pe a cărui 
firmă scria: „La templul norocului”. 

Fațada era vopsită în roşu. Pe lespezile care acopereau 
pereţii atârnau obiecte ciudate, cum ar fi rozarii din 
seminţe negre aromate, cum ar fi cele purtate de către 
preoţi mahomedani, pungi din piele de mosc, amulete de 
corali şi saci care conţineau unele arome misterioase din 
ţările tropicale. Acest magazin era al unei indiene, Dad- 
Natha. Baiadera schimbase multe profesii, ea nu mai dansa, 
dar avea avere. Dad-Natha, care vindea de asemenea, 
parfumuri şi cosmetice, avea printre clienţii săi toţi membrii 
clubului Frumoşilor. Pentru un shilling, ea prezicea viitorul 
şi te putea avertiza de un pericol care te ameninţa. Totuşi, 
aşa cum se zvonea, Dad-Natha trecea în cartierul ei, nu 
numai drept o vrăjitoare, ci, mai mult, ca o prietenă a 
morţii. Oamenii povesteau întâmplări ciudate. Aceia care 
veneau s-o viziteze, se spunea, deveneau în curând 
moştenitori. Astfel, timp de trei luni, un fiu şi-a pierdut tatăl 
şi pe ceilalţi doi fraţi, un soţ şi-a pierdut soţia, un nepot pe 
cei doi unchi, etc. Dad-Natha vindea acestor viitori 
moţtenitori mijlocul prin care puteau grăbi intrarea în 
posesia moştenirii. De două ori, poliţia, sesizată în legătură 
cu anumit sunete, percheziţionă casa baiaderei, dar poliţia 
nu găsi nimic. 

Cu toate acestea, aproximativ două ore după ce miss 
Ellen trase asupra lui Elspy, iubita lui Jean de Franţa, 
ţiganca înfăşurată într-o mantie mare şi cu faţa acoperită 
de un voal gros, se strecură în magazinul baiaderei. 

Dad-Natha era singură. Era aproape de miezul nopţii şi 
străzile erau pustii. 

— Închide uşa, spuse miss Ellen pe un ton poruncitor. 
Trebuie să-ţi vorbesc. 

Dad-Natha se supuse, apoi ea veni ţi luă ambele mâini 
ale tinerei fete şi le duse cu respect la buzele sale. Apoi, 


miss Ellen se debarasă de voal şi haină, se uită fix la 
indiancă şi spuse: 

— El nu a murit. 

— Cine? Spuse Dad-Natha care se înălţă ca o viperă. 

— Hoţul comorilor zeului Sivah. 

Dad-Natha ridică din umeri şi răspunse: 

— Este imposibil. 

— Eu îţi spun că nu este mort, repetă miss Ellen. 

Dad-Natha o privi cu un ochi stupid. 

— L-am văzut, continuă miss Ellen. 

— D-ta... l-ai... văzut? 

— Am vorbit cu el! 

— Când? 

— În urmă cu o oră. 

Dad-Natha o privea încă pe miss Ellen şi părea că se 
întreabă dacă miss Ellen nu înnebunise. Dar ea vorbea 
calm, cu un accent convingător, şi Dad-Natha, în cele din 
urmă, exclamă: 

— Deci, acest om este protejat de o putere 
supranaturală. 

— Nu, spuse miss Ellen, nimic din toate astea. 
Brahmanul a schimbat pumnalul otrăvit cu o armă 
inofensivă. 

Dar Dad-Natha clătină din cap cu un aer descurajat: 

— Eu prefer să cred că el are un talisman, spuse ea. 

— Împotriva fierului, este posibil, spuse miss Ellen care 
ştia că era inutil să lupte împotriva superstiţiilor baiaderei, 
dar ai în magazinul tău veninuri mortale faţă de care va fi 
lipsit de apărare. 

Ura baiaderei Dad-Natha se trezi încet, ochii străluciră, 
buzele deveniră palide; întreaga sa înfăţişare luă o expresie 
hidoasă. 

— Unde se află? Spuse ea. 

— EI locuieşte într-un hotel luxos din Piccadilly. 

— Foarte bine, spuse indianca. Peste trei zile veţi auzi 
vorbindu-se de mine. 


— El trece drept un nabab din ţara ta şi se 
autointitulează Osmany, adăugă miss Ellen. 

Fiecare cuvânt al ei era gravat cu litere de foc în 
memoria indianului. 

— Te-am avertizat, spuse ea. Bună seara! 

Ea îşi puse haina, îşi cobori din nou vălul pe faţă, şi porni 
spre ieşire, când pasul unui bărbat care se auzi pe stradă, 
se opri în faţa magazinului ale cărui obloane erau închise. 
Miss Ellen rămase nemişcată. Se auziră două bătăi discrete 
la uşă. 

Dad-Natha o întrebă pe tânăra fată dintr-o privire. Miss 
Ellen ezită o clipă, apoi se refugie în spatele magazinului, 
separat de prima cameră printr-un paravan de sticlă cu 
perdele pe interior. 

— Intraţi aici, spuse ea. 

O presimţire vagă o avertiză pe miss Ellen că vizitatorul 
întârziat era interesat de un anumit lucru. Dad-Natha 
întredeschise uţa în faţa lui: 

— Cine este? Întrebă ea. 

— Un bărbat care plăteşte cu generozitate. 

Miss Ellen, ascunsă în camera din spate, tresări la auzul 
acelei voci. 

Indianca deschise uşa larg şi miss Ellen care putea 
vedea totul, fără a fi văzută, examină vizitatorul. Era un 
bărbat de înălţime medie, cu părul roşu şi grizonat, cu faţa 
lunguiaţă şi unghiulară ca un bot de nevăstuică. 

Purta o căciulă trasă pe ochi, şi bărbia îi era îngropată în 
gulerul de blană întoarsă. 

„Degeaba te ascunzi, gândi miss Ellen, te-am 
recunoscut.” 

Vizitatorul aruncă o privire sfidătoare în jurul lui. 

— Suntem singuri? Întrebă el. 

— Da, spus Dad-Natha, pe care bucuria unui viitor câştig 
o făcu să uite momentan de Osmany şi miss Ellen. Ce doriţi 
să cumpăraţi, Onoarea Voastră? Doriţi mărgele, baghete, 
parfumuri? 


— Nu. 

— Doriţi să vă ghicesc în palmă? 

— Poate! Spuse străinul, care părea că propunerea îi 
servea proiectele. 

— Deci, Onoarea Voastră vrea să-mi dea mâna, spuse cu 
seriozitate fosta dansatoare. 

— Uite-o. 

Dad-Natha îi luă mâna pe care el i-o întindea, o examină 
cu atenţie şi spuse noului său client: 

— Există un bărbat pe care-l urâţi. 

— De moarte! Răspunse vizitatorul. 

— Aţi încercat deja de trei ori să-i luaţi viaţa. 

— E adevărat. 

— Şi, de fiecare dată, nu aţi reuşit. 

Străinul dădu afirmativ din cap. 

— Cu toate acestea, există o modalitate de a reuşi. 

— Ah! Spuse străinul, care aruncă o privire în ochii lui 
Dad-Natha. Care? 

— Otrava. 

— Şi eu m-am gândit la fel, spuse cu răceală 
necunoscutul, şi am venit aici să o cumpăr. 

— Eu nu vând otravă, răspunse indianca. Aţi fost 
informat greşit, Onoarea Voastră. 

Acest răspuns neaşteptat îl făcu pe vizitator să dea un 
pas înapoi. Cu prudenţă, Dad-Natha continuă: 

— Ştiu că sunt acuzată că vând otravă; dar nu-i 
adevărat, bunul meu domn. Eu ghicesc în palmă, atâta tot. 

În acel moment, se auzi un zgomot uşor în spatele 
magazinului, zgomot care îi scăpă necunoscutului, dar care 
ajunse la urechea exersată a lui Dad-Natha. Baiadera se 
îndreptă spre una din ferestrele magazinului său în timp ce 
continua să discute cu vizitatorul său. 

— Am brățări foarte fine de corali, dragul meu domn. Nu 
vreţi să cumpăraţi una? V-aş putea vinde, de asemenea, o 
narghilea. 


— Nu, nu vreau nimic din toate astea, murmură 
necunoscutul, vizibil dezamăgit. 

— Staţi, continuă Dad-Natha, să vă aduc una. 

Ea se duse în camera din spate, şi brusc miss Ellen îi 
şopti la ureche: 

— Acest om va avea grijă de răzbunarea ta, el e, mai 
spuse ea; dă-i otrava pe care ţi-a cerut-o, şi strecoară în 
caseta otrăvii această hârtie. 

Şi ea îi întinse o foaie de carnet pe care scrise aceste 
cuvinte: „Nababul Osmany, în primul rând, dacă vrei să 
reuşeşti!” Ea continuă după două secunde de reflecţie: 

— Nu-i da astăzi decât doza necesară pentru a ucide o 
singură persoană. Ai înţeles? 

Dad-Natha se întoarse cu o cutie micuță, pe care o aşeză 
în faţa vizitatorului său nocturn. 

— Uite, spuse ea, am primit un rozariu din nuci de 
Strychnos din Borneo, care v-ar folosi. 

Străinul tresări: 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Boabele de Strychnos sunt o otravă mortală. 

Ochi străinului străluciră de bucurie. Dad-Natha 
deschise cutia ţi scoase un rozariu din seminţe mari negre 
care răspândeau un miros ciudat. 

— Poate fi purtat în jurul gâtului, spuse ea şi poate să se 
joace cu el; dar nu trebuie să dizolve un bob în alcool şi apoi 
să-l înghită, bunul meu domn! 

— Ah! 

— Acesta ar fi mort în cinci minute. 

Străinul se uită la rozariu şi constată că lipseau mai 
multe boabe. 

— Dar, continuă Dad-Natha, este foarte scump, bunul 
meu domn. 

— Cât? Întrebă străinul scoţându-şi punga. 

— Douăzeci şi cinci de guinee sămânţa. 

— E scump, într-adevăr, spuse el. 


— Nu-i scump, dacă îl veţi returna. Nu trebuie să semeni 
pentru a recolta? 

— Asta este corect. 

— Uite, există un nobil frumos şi curajos care nu avea 
nici un ban în urmă cu o lună. l-am dat un credit, deoarece 
părea un om onest. Ela devenit bogat în cincisprezece zile. 

— Şi v-a returnat banii? Întrebă străinul zâmbind. 

— Oh! Ziua următoare. Acesta este un om foarte cinstit. 

Necunoscutul scoase douăzeci şi cinci de guinee din 
pungă şi le dădu lui Dad-Natha. 

— Eu iau un bob, spuse el. 

Indianca dezlegă firul de mătase al rozariului, lăsă să 
alunece un bob în mână, şi-l închise împreună cu biletul lui 
miss Ellen, într-un săculeţ frumos şi parfumat. Străinul puse 
săculeţul în buzunar, îşi trase boneta peste ochi, gulerul 
hainei peste faţă, şi ieşi spunând: La revedere! 

„lată un om pe care-l credeam mort şi pe care toată 
lumea îl crede mort!” gândea miss Ellen ieşind din 
ascunzătoarea sa. 

Dad-Natha închise cu atenţie cutia sa. 

— Ascultă bine ce vreau să-ţi spun, zise miss Ellen 
punând o mână pe umărul baiaderei, dacă nu vrei să fii arsă 
ca o vrăjitoare şi ca o femeie care otrăveşte, în faţa porţii de 
la Newgate, nu mai vinde un singur bob din acest rozariu. 

— Chiar şi omului cu guinee? Întrebă Dad-Natha. 

— Mai ales acestui om! 

— Dar dacă insistă, dacă mă ameninţă că mă denunţă? 

Țiganca o privi pe baiaderă direct în ochi: 

— 'Ţi-am promis să ţi-l dau pe hoţul comorilor zeului 
Sivah şi mi-am ţinut promisiunea: omul care tocmai a plecat 
de aici îl va ucide pe Jean de Franţa în cel mult opt zile. 

Dad-Natha scoase un strigăt sălbatic, fluturându-şi 
braţele ca o nebună. 

— Sunteţi sigură? Spuse ea dintr-o dată, strângând 
braţele tinerei. 


— Da, pentru că acest om este un laş, şi înainte de a-şi 
lovi propriul inamic, va dori să-l dezarmeze: Osmany este o 
sabie pe care el trebuie să o rupă. 

— Ah! Dacă el va face asta, exclamă indianca, voi fi 
sclava lui, câinele lui! 

— Săracă nebună! Spuse miss Ellen cu un zâmbet de 
milă, uiţi prin urmare că el este doar instrumentul voinţei 
mele? 

— Deci, ordonă, mă voi supune. 

— După ce Osmany va fi mort, omul pe care l-ai văzut în 
seara asta va reveni bătându-ţi la uşă: tu vei refuza să-i 
vinzi otrava, oricât de considerabilă ar fi suma pe care ţi-ar 
oferi-o. După ce-i vei prezenta minunile din magazinul tău, 
îi vei permite să intre împreună cu tine în laborator. 

— Dar de ce? Întrebă pe indiancă. 

— Pentru că, răspunse ţiganca accentuând cuvintele, în 
cazul în care hazardul va face ca el să vină să respire una 
din aceste esențe care-i va amorţi pentru totdeauna 
gândirea, sau dacă se va injecta cu un ac înmuiat într-un 
venin cu efect fulgerător despre care mi-ai vorbit, baiadera 
Dad-Natha ar câţtiga în zece secunde mai mult aur decât ar 
câţtiga în zece ani. 

— Mă alătur hazardului! Spuse indianca cu o voce surdă. 

Capitolul VIII 

— Taci, Bull! Strigă picherul8. 

Will aruncă o lovitură puternică unui bătrân Bull-Ierrier 
care mârâia sub masă. 

Will şedea în bucătăria bătrânului conac d'Asburthon, 
într-o seară când ploaia cădea ca un torent. Vântul 
dezlănţuit făcea ca obloanele să se zbată, să scârţâie 
giruetele şi să tulbure flacăra lumânării pe care Will o 
pusese pe masă între o bucată de slănină şi o cană cu bere. 
Will mânca, mormăind şi lovind din când în când terierul 
care mârâia crezând că stăpânul său îl uitase. Will devenise 
adevăratul senior al conacului d'Asburthon după ce află de 
moartea lui sir James. Rangul era de o importanţă prea 


mică pentru el dacă cineva ar fi venit să-l conteste şi, în 
ciuda ataşamentului faţă de stăpânul său, bătrânul vânător 
s-a consolat repede după moartea acestuia, moştenindu-i 
toată averea. Cu două zile mai devreme, după câteva 
reflecţii destul de filosofice, îşi spunea: „Pentru un bărbat 
cu numele d'Asburthon, un conac ca acesta nu era de fapt 
decât o baracă, şi înţeleg de ce stăpânul meu nu era 
mulţumit. Dar eu, care sunt un diavol de picher, sunt 
mulţumit, şi acum voi trăi ca un demn moşier.” 

Will, la început, ţinu în secret moartea lui sir James, apoi 
el o anunţă, spunând că sir James l-a numit moştenitorul 
său. 

Timp de aproape o lună, cei trei chiriaşi ai conacului şi 
cei doi servitori lăsaţi de sir James păreau să-l creadă pe 
Will; dar parveniţii sunt duri cu inferiorii săi, şi Will 
devenise prea exigent în noul său rol de proprietar şi 
senior; servitorul şi valetul, care lucrau la conac, îşi cerură 
salariile şi plecară. Will se consolă repede cu această 
dezertare, cum se consolase deja cu moartea stăpânului 
său; dar plecarea oamenilor săi a stârnit zvonuri surde în 
ţinut, şi şeriful comitatului se prezentă într-o dimineaţă, 
dimineaţa acelei zile în care Will mânca având o dispoziţie 
proastă şi bătându-şi câinele. 

Şeriful îi spuse: 

— Stăpânul dvs. este mort. Dacă, aşa cum pretindeţi, 
sunteţi moştenitorul lui, va trebui să prezentaţi în maxim 
opt zile testamentul care să dovedească cele spuse, dacă 
nu, toate bunurile lui sir James Asburthon vor fi puse sub 
sechestru. 

Această ameninţare a şerifului tulbură atât de mult 
bucuria stăpânului Will încât acesta îşi pierdu pofta de 
mâncare şi uită să bea. Câinele mârâia din când în când. 

— Ah, nu taci? Strigă Will, care se ridică furios şi luă un 
bici care atârna sub haina sa de lângă cămin. 

Câinele îşi arătă dinţii ascuţiţi şi plecă la culcare lângă 
uşă, mârâind tot timpul. 


— Bestie blestemată! Murmură Will, care sari la gâtul 
trecătorilor, n-ai spus nimic în această dimineaţă şerifului. 
Unde dracu este respectul faţă de justiţie, s-a ascuns? 

Will se aşeză din nou la masă, vorbind cu voce tare şi 
blestemând pe şerif şi legislaţia engleză care conspirau la 
unison pentru a jefui un picher sărac şi cinstit. Dintr-o dată, 
câinele îşi ciuli urechile, trase aer în plămâni şi scoase un 
urlet prelung. Având un auz de mare fineţe, specific 
animalelor de rasă, terierul reuşi să desluşească printre 
zgomotele produse de uragan, pe lângă bătrânul conac, 
pasul unui cal care urca panta abruptă care ducea la 
castelul Asburthon. Will întoarse capul şi văzu câinele cum 
îşi ridică urechile şi le îndreaptă spre uşă. La aceste semne, 
picherul pricepu că un trecător întârziat venea probabil, să- 
i ceară ospitalitate. Şi, la fel ca terierul, îşi încordă auzul, 
iar după puţin timp, pasul calului deveni mult mai clar. 

— La dracu cu trecătorii, murmură Will, eu nu vreau să 
găzduiesc pe nimeni, hanul este jos în sat! 

Şi îşi turnă un pahar cu bere pe care-l goli dintr-o 
înghiţitură. Câinele începu să urle. Dintr-o dată, calul se 
oprit în faţa uşii. 

— Hei! Will! Strigă o voce. 

Dintr-o dată câinele tăcu, Will deveni palid şi începu să 
se agite pe scaunul lui ca un om beat. 

— WIll! Al naibii beţivan! Repetă vocea, ce faci? Ai de 
gând să mă mai ţii mult timp în faţa uşii? 

Will nu se mişcă, apoi făcu semnul crucii şi murmură: 

— Niciodată nu am vrut să cred că morţii reînvie. 

Dinţii îi clănţăneau de frică, şi lăsă paharul să cadă pe 
podea. Câinele începu să latre mai tare, dar coada i se 
mişca în semn de nerăbdare. El recunoscu vocea 
vizitatorului. 

— Will! Will! Ai de gând să deschizi până la urmă? 

De data aceasta Will se ridică, şi, ca un scoţian cu 
adevărat superstiţios, murmură: 


— Este sir James, care se întoarce din lumea de dincolo, 
grăbit fiind să facă testamentul în favoarea mea şi să-l 
supere pe şerif. Trebuie să-i deschid. 

El merse nesigur la uşă şi mult mai palid probabil decât 
mortul căruia urma să-i deschidă. Uşa se deschise, 
cavalerul sări de pe cal şi intră imediat în bucătărie, fără să- 
i acorde atenţie lui Will care făcu din nou semnul crucii. Îşi 
dădu jos haina de pe care se scurgeau picături de ploaie, 
împinse câinele care sărea şi lătra de bucurie, şi se duse să- 
şi pună mantoul uriaş pe cămin, mormăind: 

— Ce vreme! 

Will nici nu se gândea să închidă uşa. Nemişcat şi palid 
în mijlocul bucătăriei, el se uită la noul sosit cu o privire 
buimacă. Era sir James! Sir James care venea din lumea 
cealaltă pentru a-şi vizita conacul. 

— Ah! De ce te uiţi aşa la mine, imbecilule? Strigă 
fantoma cu o voce aspră, nu mă mai recunoşti? 

Will făcu iarăşi semnul crucii. Câinele, mai puţin timid, 
începu să lingă mâinile stăpânului său. 

— Hai, mergi şi adăposteşte calul în grajd, şi dă-mi alte 
haine. 

Will deschise ochii larg, surprins de faptul că un cal care 
venea din lumea de apoi avea nevoie de adăpost şi de un 
aşternut de paie şi că un mort se teme de ploaie. Cu toate 
acestea îşi învinse frica şi se îndreptă spre uşă, fără un 
cuvânt. Calul, care rămase afară, era destul de agitat, îşi 
ridica din când în când picioarele din faţă, trântindu-le cu 
furie. Sir James râdea şi câinele lătra fericit. 

Will, care abia se ţinea pe picioare, luă calul de căpăstru 
şi îl conduse la grajd. Apoi când se întoarse îl găsi pe 
stăpânul său aşezat lângă foc, în care el aruncă un braţ de 
lemne. 

— Sunt îngheţat până la oase, sărmanul meu Will, spuse 
sir James în timp ce se înfăşura într-o pătură. 

— Este adevărat! Spuse Will, care în cele din urmă se 
decise să-i răspundă acelei voci din mormânt. Cu siguranţă 


că trebuie să fie foarte rece, acolo jos. 

Aceste cuvinte îl luminară pe sir James în legătură cu 
ceea ce credea Will. 

— Într-adevăr, spuse el, încă râzând, oamenii mor de frig 
şi de foame. 

Şi el luă scaunul abandonat de Will, se aşeză la masă şi 
tăie o bucată de slănină. 

„Doamne Isuse! Murmură Will scandalizat de 
comportamentul acestui decedat, defunctul meu tată îmi 
spunea întotdeauna că morţii vor învia, dar el nu mi-a spus 
niciodată ce mâncă.” 

— Hai să bem, spuse sir James, care îşi turnă o 
înghiţitură de bere, adăugând: În sănătatea ta, băiatule. 

Will tremura din toate membrele, gândea că toastul venit 
din partea unui mort îi va aduce neapărat nenorocire. Dar, 
până la urmă, reuşi să-şi dezlege limba. 

— Ştiam bine, spuse el, că Onoarea Voastră care a fost 
atât de bun cu mine în timpul vieţii sale, nu m-ar fi lăsat în 
încurcătură după moartea sa. 

— Ah! Ai probleme, băiete? 

Will îl privi pe stăpânul său cu o imensă uimire. 

— Am crezut că se ştie totul în lumea de dincolo, spuse 
el. 

— E adevărat, dar întotdeauna am avut o memorie 
proastă. Povesteşte-mi care sunt durerile tale, bunul meu 
Will, spuse sir James care mângâie botul câinele său în timp 
ce-şi turna al patrulea pahar cu bere. 

— Onoarea Voastră n-are cum să nu ştie, spus Will care 
se familiariza încetul cu încetul cu acest mesager de 
dincolo, Onoarea Voastră nu se poate să nu ştie că sunt 
unicul moştenitor pe pământ al acestui marchiz blestemat... 

— Taci din gură! Nu-i pronunţa numele în faţa mea, 
spuse sir James cu furie. 

— În consecinţă, continuă Will, m-am gândit că, dacă 
Onoarea Voastră ar fi avut timp pentru a-şi face testamentul 


înainte de a muri, m-ar fi făcut cu siguranţă moştenitorul 
său. 

— Cu siguranţă, replică sir James. 

— Din păcate, Onoarea Voastră a murit şi nu a avut 
timp... 

— Cum spui tu, dragul meu Will. 

— Atunci, plecând de la acest principiu, că intenţia poate 
considerată un fapt, am anunţat că Onoarea Voastră mi-a 
lăsat moştenire castelul său. 

— Ai făcut foarte bine. 

Will oftă cu un sentiment de uşurare. 

— Dar, continuă el, iată că şeriful a venit destul de 
hotărât în această dimineaţă pentru a-mi cere testamentul 
Onoarei Voastre. 

— Şi ce i-ai spus? 

— Că se află la un avocat şi că i-l va arăta în trei zile... 

— Şi în situaţia în care, continuă sir James, acest 
testament nu există... 

Will îşi scărpină urechea, şi, luându-şi inima în dinţi, veni 
în faţa fantomei. 

— Din moment ce Onoarea Voastră şi-a părăsit 
mormântul pe vremea asta, înseamnă că îmi vrea binele. 

— Desigur, dragul meu Will. 

— Şi Onoarea Voastră nu va refuza, sunt sigur, să-mi 
scrie cu mâna sa testamentul pe care i-l voi înmâna acelui 
şerif obraznic, având grijă desigur, să fie datat cu ziua 
plecării sale de la castelul Asburthon. 

— Desigur, zise sir James. 

Will dădu un strigăt de bucurie. 

— Ah! Spuse el, nu voi uita niciodată bunătatea Onoarei 
Voastre şi o voi face cunoscută tuturor. 

— Este inutil, răspunse sir James, după ce am murit, am 
mers direct în Paradis. 

Will se uită la mort cu un aer destul de sceptic şi întrebă: 
„Adevărat?” foarte ireverenţios. Dar mortul era un om bun 
şi nu se înfurie. 


— Dă-mi o pană şi o hârtie, spuse el, vreau să te fac 
moştenitorul meu. 

Will îşi recuperă vigoarea picioarelor. El urcă din patru 
în patru trepte scara vechiului conac, se opri la primul etaj 
de unde aduse obiectele pe care le ceruse sir James. Era 
sprinten ca un cerb. Sir James luă pana, dar înainte de a 
scrie, îi spuse vânătorului: 

— Du-te şi caută o sticlă de vin vechi în pivniţă. M-am 
săturat de berea asta. 

Will cobori până în pivniţă cu aceeaşi uşurinţă cu care 
adusese pana şi hârtia. Când s-a întors, îl găsi pe sir James 
scriind. Familiarizat cu fantoma, Will se apropie şi citi peste 
umărul lui sir James următoarele: „Astăzi, douăzeci şi unu 
august, 1775, în deplinătatea facultăţilor mintale şi fiind pe 
punctul de a efectua o lungă călătorie, am scris acest 
testament. 

Articol unic: Îl numesc pe William, picherul meu, ca 
recompensă pentru bunele şi loialele sale servicii, singurul 
meu moştenitor.” 

După ce sir James semnă, Will simţi o bucurie care 
aproape îl sufocă şi căzu în genunchi înaintea stăpânului 
său. 

— Acum, spuse sir James în timp ce îi preda testamentul, 
îl vei pune la punct pe acel şerif neobrăzat. 

Will îşi lipi testamentul de piept. 

— Dă-mi să beau, continuă sir James. 

Will deschise sticla acoperită de un venerabil strat de 
praf. Sir James goli paharul dintr-o singură înghiţitură. 

— Cred că acum, îşi spuse el, voi dormi cu inima 
împăcată. 

— Este sigur, murmură Will, care spera că fantoma va 
pleca şi că, în cele din urmă, l-ar scăpa de prezenţa sa, este 
sigur că Onoarea Voastră este obişnuit să doarmă. 

Această aluzie delicată la odihna veşnică îl amuză pe sir 
James. 


— Vreţi să vă aduc calul, Onoarea Voastră? Întrebă 
veselul moştenitor. 

— De ce? Spuse sir James în timp ce-şi turna un al doilea 
pahar de vin. 

— Hei! Dar... Onoare Voastră... n-a spus că... ar dori... să 
doarmă? 

— Da, cu siguranţă. 

— Deci... Cum vă veţi întoarce, Onoarea Voastră. 

De data aceasta, sir James izbucni în râs. 

— Ah, aşa deci! Spuse el, îţi imaginezi, cumva, că mă voi 
întoarce în lumea cealaltă? 

— Onoarea Voastră uită că suntem în timpul verii şi zorii 
zilei apar mai devreme. 

— Ei bine, şi? 

— Întotdeauna mi-a spus defunctul meu tată, continuă 
Will cu naivitate, că morţii sunt obligaţi să reintre în 
mormintele lor, înainte de zorii zilei. 

— E adevărat, dar eu am derogări de la aceste obligaţii. 

Will nu-şi putu reprima o anumită teamă. 

— Onoarea Voastră, prin urmare, va dormi aici? 

— Da, în acest scaun. 

Şi sir James îşi puse haina pe fotoliu şi se aşeză 
confortabil. Frica lui Will crescu. Sir James închise ochii şi 
imediat picherul auzi un sforăit sonor. 

— Ah! lată un exemplu, murmură Will, de mort care are 
un comportament ciudat. Să văd dacă şi calul îşi trage 
paiele. Acest lucru ar fi şi mai ciudat. 

Îşi aprinse un felinar şi se duse la grajd. Calul lui sir 
James îşi trase paiele ca un adevărat cal pământean. Will 
verifică şaua, şi prinse de şa erau două agăţători şi tocurile 
pistoalelor. De data aceasta curiozitatea învinse frica: puse 
mâna pe tocuri şi scoase pistoalele. Armele erau încărcate. 

— Defunctul meu tată îmi spunea întotdeauna că celor 
morţi nu le este teamă de cei în viaţă, murmură el în cele 
din urmă uimit în faţa adevărului, mi se pare că sir James îşi 


ia prea multe măsuri de precauţie pentru a fi cu adevărat 
mort. 

Will oftă şi adăugă: 

— Onoarea Sa şi-a bătut joc de mine, Onoare Sa este viu 
şi testamentul lui este lipsit de valoare, deoarece este încă 
în viaţă! 

Această revelaţie a adevărului, care îi apăruse în sfârşit, 
produse asupra lui efectul unui fulger. El şi-a plâns 
stăpânul, el s-a obişnuit cu gândul că stăpânul său a murit; 
s-a gândit că va fi singurul moştenitor, s-a obişnuit să spună, 
castelul meu, chiriaşii mei, pajiştile mele, domeniile mele. Şi 
iată că acum, sir James venea să-i ia toate aceste lucruri. 
Această întoarcere neaşteptată a situaţiei îi dădea peste 
cap toate planurile sale, şi asta însemna un dezavantaj cu 
mult mai mare decât vizita şerifului din dimineaţa 
precedentă. Dar Will era un băiat cu multe resurse, din 
momentul în care el nu a mai fost sub influenţa unei terori 
superstiţioase. 

— Toată lumea crede că sir James este mort, spuse el; 
chiar şi eu am crezut acest lucru până în urmă cu trei 
minute. Nimeni nu l-a văzut venind, nimeni nu va şti că s-a 
întors. 

În loc să pună armele în tocurile lor, el le luă şi intră în 
bucătărie în vârful picioarelor. Sir James încă dormea. 

Cu ploaia şi vântul, şopti Will, o împuşcătură nu va face 
prea mult zgomot. Eu îi voi arunca trupul în închisorile 
subterane; nu au fost folosite de o lungă perioadă de timp, 
şi aceasta va fi o modalitate de a le folosi. 

Şi Will se apropie de sir James, armă în linişte unul 
dintre cele două pistoale, şi-l fixă în tâmpla stăpânul său. 
Dar, cum apăsă cu degetul pe trăgaci, câinele terier dădu 
un urlet, sări şi-l apucă pe Will de gât. Glonţul porni din 
ţeavă, dar trecu peste capul lui sir James, care trezindu-se 
brusc, se ridică în picioare, văzu arma fumegând pe care 
Will o lăsă să cadă pe podea şi înţelese totul. Will a vrut să-l 
asasineze. Picherul reuşi să se elibereze din dinţii câinelui. 


— Lasă-l! Dă-i drumul! Fii cuminte, Bull! Strigă sir 
James. 

Câinele docil, îl ascultă. Will, care sângera, ar fi vrut să 
se afle la o sută de metri sub pământ. Sir James râdea. 

— Ah! Ah! Spuse el. Deci, în final ai ghicit că nu eram 
mort, bunul meu Will, şi ai vrut să mă omori? Foarte bine, ai 
fost în dreptul tău, la urma urmei, tu eşti singurul meu 
moştenitor. 

Şi sir James râdea de nu mai putea. Will îngăima cuvinte 
fără sens. Sir James ridică rapid celălalt pistol; nu avea de 
gând să-l folosească aşa că îl băgă cu calm în centură. 

— Acum, spuse el, să vorbim, dragă Will, ca doi prieteni 
vechi. 

Atâta mărinimie îl îngrozi pe supraveghetor. El căzu în 
genunchi, cerşind milă. Sir James râse cu poftă. 

— Pff! Exclamă sir James. Doar nu crezi că te voi blama 
că ai avut o conduită care se potriveşte cu principiile mele. 
Întotdeauna am fost şi voi fi consecvent în ceea ce priveşte 
ideile mele. Nu am două modalităţi de a vedea: dispun 
întotdeauna de persoane pe care le moştenesc. Dar, vezi tu, 
bunul meu Will, de data aceasta lucrurile s-au aşezat 
perfect, ţinând cont că, dacă nu sunt mort pentru tine, voi fi 
pentru tot restul lumii şi, astfel, calitatea ta de moştenitor 
poate să înceapă chiar de astăzi. 

— Cum! Strigă Will plin de remuşcări, Onoarea Voastră 
mă va ierta? 

— Da, fără îndoială. 

— Şi Onoare Voastră nu-mi va lua... testamentul? 

— Desigur, pentru că sunt mort. 

— Astfel, castelul... 

— Este al tău. 

Will căzu în genunchi. 

— Ah, spuse el, Onoarea Voastră este cel mai cinstit 
dintre bărbaţi. 

— Hai! Hai! Spuse sir James cu modestie permițându-i 
să-i sărute mâna. 


Apoi continuă: 

— Nu este totul să fii mort, avem nevoie de a reînvia dar 
sub un alt nume. 

Will deschise ochii mari. 

— Acum, spuse sir James, ridică-te, neghiobule, şi 
încetează să-mi mai ceri scuze pentru o infracţiune minoră. 
Noi avem lucruri mult mai serioase de făcut. 

Will luă poziţia unui soldat care aşteaptă noi ordine. Sir 
James spuse: 

— Îţi aminteşti că într-o seară, în urmă cu trei ani, noi 
am avut ghinionul de a ne înşela când am dat lovitura de 
puşcă? 

Will îşi plecă privirea. 

— Îmi amintesc perfect. Noi l-am urmărit pe vărul 
vostru, pe marchizul dat naibii, la întoarcerea sa de la 
vânătoare, după un pâlc de buruieni. Noaptea era 
întunecoasă, ne-am ascuns în spatele unor arbuşti, într-o 
vale stâncoasă şi am lipit, atât de întunecoasă era noaptea, 
un petec de hârtie albă pe ţeava puştii mele. 

— Este perfect adevărat. Continuă! 

— Un oma trecut, el era de talie înaltă, şi cum avea 
haine închise la culoare, am crezut amândoi că acesta era 
marchizul. Două gloanţe fluierară: omul a căzut mort, 
lăsând să scape ceva pe care l-am luat drept o armă. Dar, 
continuă Will, nu era marchizul, ci un turist spaniol care 
călătorea prin Scoţia de plăcere. Era bastonul pe care l-am 
confundat cu un pistol. Dar, de ce naiba, se opri Will, 
Onoarea Voastră mi-a spus să povestesc această întâmplare 
pe care o ştie mai bine decât mine? 

— Vei vedea. Nu am adus cadavrul aici? 

— Desigur! Doar eu l-am cărat pe umeri. El era un 
bărbat frumos, destul de greu. 

— Ce vârstă avea? 

— Cam treizeci şi şapte sau treizeci şi opt de ani şi avea 
pielea închisă ca o castană, cu părul negru şi creţ. 

— Ce avea în buzunare? 


— Hei! Onoare Voastră ştie, desigur! Un portofel în care 
se găseau diverse documente pe numele Pedro Sarazonna, 
ofiţer în serviciul Braziliei, aflat în concediu. El avea, de 
asemenea, 200 de guinee de aur şi bancnote pe care 
Onoarea Voastră a avut generozitatea să mi le dea. 

— Ei bine, văd că memoria ta este bună. Crezi că era 
mult mai înalt ca mine? 

— Puțin, dar... cum veţi proceda cu pielea şi părul. 

— Răbdare! Spuse sir James, vei vedea! Du-te în grajd şi 
adu-mi o cutie mică pe care-o vei găsi într-o pungă agăţată 
în partea dreaptă a şeii mele. 

Will ieşi şi se întoarse după scurt timp. 

— Suntem singuri aici? 

— Da, Onoarea Voastră. 

— Aminteşte-ţi că pentru întreaga lume sunt mort. Voi 
locui aici opt zile, timp necesar pentru a mă transforma, şi 
nu-mi voi scoate nasul la fereastră. 

— Nu vă faceţi griji, Onoarea Voastră, eu nu vă voi trăda. 

Sir James deschise cutia pe care o adusese Will şi care 
conţinea săculeţul de la baiaderă cu grăunţele de 
Strychnos. 

— Ce poate fi asta? Murmură Will. 

— Vei vedea. 

Câinele care îi salvase viaţa lui sir James puse botul pe 
coapsa acelui gentleman şi-l privea cu acea privire dulce şi 
încrezătoare a câinelui care se întoarce la stăpânul său. 

— Dă-mi rachiul de vin, spuse sir James. 

Will aduse o sticlă îmbrăcată cu răchită. 

Sir James luă un cuţit şi răzui în paharul său câteva nuci, 
transformându-le într-o pulbere maro. După aceea, elturnă 
două linguri de rachiu de vin în pahar şi praful de nucă se 
amestecă în lichidul care nu-şi schimbă culoarea, rămase 
limpede ca apa. Will privea curios. Câinele îşi freca botul 
prieteneşte de coapsa lui sir James. Acesta din urmă analiză 
băutura cu o atenţie deosebită plasând paharul între 
lumânare şi ochii săi. 


— Haide! Spuse el, acest lucru nu ar trebui să lase urme. 
Să vedem dacă această otravă ucide... 

El luă o bucată de pâine şi o înmuie în pahar; apoi o 
frecă de farfuria sa care avea urme de grăsime de la bucata 
de slănină, şi i-o dădu săracului terier. Animalul înghiţi 
bucata de pâine fără să o mestece. Sir James îl urmărea cu 
o privire calmă şi rece pe bietul animal. Câinele scoase 
după un minut, un urlet groaznic, apoi sări înapoi, se învârti 
de patru sau cinci ori în jurul său şi-l fixă pe stăpân cu ochii 
săi care deveniră sângeroşi; apoi se mai roti de două ori şi 
căzu, aşa cum glonţul unui vânător iscusit ar fi trecut dintr- 
o parte în alta. Culcat pe podea, el se luptă un moment 
urlând continuu, apoi gâtul i se crispă, dinţii i se strânseră 
cu zgomot ca o menghină, picioarele rigide îi zvâcneau ca 
ale unui iepure; tremură din nou de două sau trei ori şi, în 
cele din urmă, îşi culcă capul lângă picioarele lui sir James. 
Sărmanul terier murise. 

— Indianca nu mi-a luat degeaba banii, spuse sir James 
cu răceală. După ce mă voi ocupa de dragul meu văr, 
marchizul d'Asburthon, mă voi ocupa de Osmany şi de 
amicii săi. 

— Doamne! Onoarea Voastră, strigă Will, dacă este 
adevărat că lumea este dată naibii, noi vom fi regi într-o zi. 

— Ah! Crezi? 

— Pe naiba! Spuse picherul cu o admiraţie sinceră, 
suntem destul de răi, într-adevăr! Am vrut să vă asasinez, în 
urmă cu o oră, şi aţi omorât câinele care tocmai v-a salvat 
viaţa! 

Capitolul IX. 

În ziua următoare celei în care miss Ellen l-a primit pe 
mogulul Osmany la căsuţa ei, l-am găsit pe acesta din urmă 
şi pe chirurgul Bolton la parterul unei case mici de pe o 
stradă dintre cele mai pustii din Wapping. Aceşti doi 
bărbaţi, gravi şi trişti, stăteau în picioare, lângă un pat în 
care era culcată Elspy. Dinah, sora ei, care era blondă, pe 


când sărmana Elspy era brunetă, la fel de frumoasă ca şi 
ea, susţinea în mâinile ei capul palid al rănitei. 

Cynthia, fosta regină a ţiganilor, pregătea o poţiune într- 
un colţ al camerei. Două lacrimi curgeau în tăcere pe obrajii 
lui Jean de Franţa. 

— Rana este gravă... foarte gravă, spuse Bolton, şi nu mă 
pot pronunţa încă. Este atât de cald! 

— Am fost nebun! Murmură Osmany. Trebuia să-mi 
imaginez de ce este capabilă Topsy. Ah! Spuse el, trântind 
piciorul cu furie, ea a făcut ca tatăl ei, bătrânul Nathaniel, 
să fie biciuit. Ei, bine! Ea va fi biciuită ca şi el de mâna 
călăului, şi atunci când călăul îşi va fi făcut treaba, a mea va 
începe. 

În acel moment, Elspy deschise ochii şi, fără vlagă, îl fixă 
pe Osmany. 

— Jean, spuse ea, nu vreau să o ucizi... eu doresc să 
revin la viaţă, eu... voi fi cea care mă voi răzbuna... 

— Nu mai vorbi, copila mea, spuse Bolton. 

— Da, murmură Jean de Franţa, faci ceea ce doreşti, 
buna mea Elspy. 

— Eu voi lupta cu ea în duel, cu aceleaşi arme, spuse 
tânăra ţigancă. Nu este de rasa noastră? 

— Ceea ce mă surprinde, îi spuse chirurgul Bolton lui 
Jean, impunând tăcerea cu un gest spre fata vătămată, că 
nu aţi ucis-o imediat pe această mizerabilă. 

— Ah! Spuse Osmany, mi-am pierdut capul. Când am 
văzut că acest copil firav m-a acoperit cu sângele ei, atunci 
când am auzit strigătul ei: „Jean! Sunt moartă!” atunci, 
prietene, am realizat că oricât de puternic ar fi un bărbat, 
există momente în viaţă când acesta devine mai slab ca o 
femeie. 

Elspy deschise ochii şi îl învălui pe Jean de Franţa cu o 
privire de iubire şi, zâmbind, îi zise: 

— Oh! Eşti cel mai bun dintre bărbaţi, spuse ea. 

Cynthia aduse o poţiune prescrisă de Bolton. 

— Bea! Spuse acesta din urmă, şi încearcă să dormi. 


Apoi, el trase perdelele patului şi-i făcu un semn lui 
Osmany să-l urmeze. Cynthia şi Dinah rămaseră aşezate la 
marginea patului lui Elspy. Bolton şi Osmany trecură în 
camera de alături. 

— Ah! Doctore, spuse Jean de Franţa, a cărui voce era 
sufocată de suspine, promiteţi-mi că o veţi salva. 

— Ascultaţi-mă bine, spuse Bolton. Dacă noaptea aceasta 
nu va face febră, răspund nu numai de viaţa ei, dar şi de o 
recuperare rapidă, pentru că am extras glonţul şi rana se 
va închide foarte repede. 

— Şi dacă face febra? 

Bolton se uită în sus spre cer şi nu spuse nimic. Jean de 
Franţa îşi acoperi faţa cu ambele mâini şi lacrimi noi îi 
ţâşniră printre degete. 

— Vino! Curaj, spuse Bolton. Contez mult pe un sedativ 
pe care-l voi pregăti în drum spre casă. Acesta va trebui 
administrat dragei voastre rănite din sfert în sfert de oră. 

Bolton îşi scoase ceasornicul. 

— Voi merge la marchizul Roger, spuse el. Voi reveni la 
miezul nopţii. Dar, cum trebuie să utilizaţi poţiunea înainte, 
o voi lua pe Cynthia cu mine şi ea o va aduce într-o oră. 

— Fie, spuse Osmany, du-te, bunul meu doctor. 

Bolton plecă, luând cu el pe Cynthia. 

— Reveniţi cât mai repede posibil! Îi spuse Jean de 
Franţa, şi faceţi cât mai multe drumuri ocolitoare pentru a 
reintra în Wapping. Mi-e teamă să nu fiţi urmăriţi. 

Cynthia plecă promițând că va respecta dorinţa lui Jean 
de Franţa. Chirurgul locuia în cartierul cel mai populat şi 
cel mai mizerabil al Londrei, după Wapping. Aici se afla 
modesta sa clientelă, deoarece obiceiurile sale neglijente, 
manierele sale nechibzuite şi ţinuta sa nu i-au permis să 
aibă grijă de nobilime. El ocupa, în compania unui bătrân 
servitor, parterul unei micuţe case în care îşi instalase un 
laborator de chimie. În această cameră intră Cynthia. Biata 
mamă se aşeză şi, în timp ce Bolton pregătea 
medicamentul, ea spuse: 


— Sunteţi foarte norocos, d-ta îl vei vedea. 

— Săracă mamă! Spuse Bolton. 

— Ah! Continuă ea, nu voi îndrăzni să vorbesc despre el 
în faţa lui Jean de Franţa. Dacă aţi şti cu câtă asprime m-a 
tratat! Bărbaţii, vedeţi, au o inimă dură... şi nu înţeleg de ce 
suferă o femeie care are un fiu şi care este condamnată să 
nu-l vadă vreodată. 

Cynthia plângea în timp ce vorbea astfel. 

— Ei bine! Spuse Bolton cu blândeţe, dacă îmi promiteţi 
că veţi fi destul de rezonabilă, că nu vă veţi trăda... 

EI se opri şi o privi. 

— Oh! Continuaţi, spuse ea, stând cu sufletul la gură. 

— Eu voi face astfel încât să vă vedeţi fiul peste câteva 
zile. 

Cynthia dădu un strigăt de bucurie. 

— Este foarte interesant să vizitezi un laborator de 
chimie, continuă Bolton. Lui i-am promis să-i arăt acest 
laborator. Eu vă voi ascunde aici, în acest cabinet şi, astfel, 
îl veţi putea vedea fără oprelişti. 

Cynthia îi luă mâna medicului şi o sărută. Bolton termină 
de preparat poţiunea, apoi i-o dădu ţigăncii spunându-i: 

— Amintiţi-vă de recomandările lui Jean de Franţa: aveţi 
grijă să nu fiţi urmărită! 

Cynthia, după plecarea de la casa medicului, o luă pe o 
alee mică şi îngustă, apoi pe a doua, controlându-şi paşii; se 
întorcea spre stânga, oprindu-se de mai multe ori. Străzile 
erau pustii. Căzuse în acea seară peste Londra, o ceaţă rece 
care te îngheţa până la os. Cynthia ajunse la podul Londrei, 
şi începu să zărească primele case ale cartierului Wapping, 
atunci când a fost acostată de către o femeie care trecu pe 
lângă ea. 

— Fie-vă milă, vă rog! Spuse ea. 

Cynthia se opri o clipă şi băgă mâna în buzunar pentru a 
scoate o monedă. Dar, în acelaşi timp, ţiganca auzi un 
strigăt slab, şi doi bărbaţi se repeziră de după o uşă în 
spatele căreia fuseseră ascunşi. Unul îşi aruncă braţele în 


jurul taliei Cynthiei, celălalt îi puse un căluş la gură să o 
împiedice să strige. Acest atac fusese atât de brusc, atât de 
neaşteptat, că ţiganca nu a avut timp să se zbată. 
Cerşetoarea îi puse o glugă de lână pe cap iar cei doi 
bărbaţi îi legară mâinile. Cynthia, legată astfel, era în 
imposibilitatea de a ţipa, orbită de glugă, se simţi ridicată 
pe umerii unuia dintre răpitori care începu să alerge pe o 
distanţă de o sută de paşi. O trăsură aştepta la intrarea pe o 
alee mică şi întunecată. Cei doi bărbaţi au deschis portiera, 
o aruncară înăuntru pe ţigancă, iar cerşetoarea se aşeză 
lângă ea, şi vizitiul dădu bice cailor. 

Capitolul X. 

Într-o dimineaţă, sir Robert Walden ieşi din hotel, la ora 
opt, înfăşurat în mantia sa. Faţa lui îngrijorată arăta că avea 
o preocupare serioasă. 

„Trebuie să se sfârşească, spuse el: trebuie să am o 
explicaţie cu Roger. Dacă el îmi dovedeşte că el este fiul 
lordului Asburthon şi al doamnei Cecily, îmi voi cere scuze, 
dacă este necesar, dar dacă el nu-mi poate dovedi, voi apela 
la loialitatea lui. Roger este curajos, Roger este bun, are o 
inimă nobilă, el nu va dori să-şi păstreze în faţa lumii, un loc 
care nu îi aparţine.” 

Desigur, baronetul sir Robert Walden trecea pe bună 
dreptate ca un om curajos: el avea la activ douăzeci de 
dueluri, şi urmărise tigrul în India şi leul în Sahara; şi, 
totuşi, pe măsură ce se apropia de hotelul d'Asburthon, el 
simţi cum inima începe să-i bată cu putere, deoarece n-avea 
nici un drept să meargă la Roger şi să-i spună: „Am venit să 
vă întreb dacă este adevărat sau nu că sunteţi un 
impostor?” Sir Robert Walden nu era obligat să-l anunţe pe 
Roger că mama sa şi fratele, pe care îi credea morţi de mult 
timp, trăiau încă? 

Onorabilul baronet ciocăni, profund mişcat, la uşa 
hotelului. 1 se spuse că marchizul nu era disponibil. Dar el 
insistă, spunând că trebuie să discute lucruri de cea mai 
mare importanţă. Tânărul marchiz era la pat atunci când a 


fost anunţat baronetul. Chirurgul Bolton era cu el, ocupat 
cu aplicarea unui bandaj pe umăr. Sir Robert se opri în 
prag, îşi încruntă sprâncenele, puţin palid, şi căzu pradă 
unei oarecare ezitări la vederea chirurgului. 

— Intră, prietene, îi spuse Roger, zâmbind. A trecut mult 
timp de când aştept vizita d-voastră. 

Sir Robert îngăimă nişte scuze: el a fost bolnav şi, de 
asemenea, nepoata sa. 

— Nu contează! Declară Roger, sunteţi de neiertat 
pentru că mă lăsaţi să plec în America fără să-mi iau la 
revedere. 

— lertaţi-mă, spuse sir Robert pe care prezenţa lui 
Bolton îl jena în mod deosebit. 

Apoi, observând bandajul, el tresări: 

— Sunteţi rănit? Întrebă el. 

Fu Bolton, care luă cuvântul: 

— Domnule marchiz, spuse el, eu ştiu de ce sir Robert 
Walden nu a pus piciorul în acest hotel din ziua în care s-a 
întâlnit cu căpitanul Maxwell. 

— Ah, ştiţi? Spuse Roger. Ei bine, lămuriţi-mă, dragul 
meu Bolton, pentru că sir Robert are un comportament 
foarte ciudat. 

— Ciudat, într-adevăr, spuse sir Robert, care rămase în 
picioare cu mâinile în sân căutând în zadar o ieşire 
convenabilă; se găsea la sfârşitul elocvenţei înainte de a 
vorbi. 

Bolton era calm şi zâmbitor. 

— Imaginaţi-vă, spuse el, că baronetul sir Robert 
Walden, un prieten de treizeci de ani, un om cu care am 
urmărit tigrul prin junglă, a vrut să mă omoare, acolo, la 
capătul patului tău. 

— Dar acest lucru este imposibil! Spuse Roger. 

— Adevărul pare de multe ori imposibil, întrebaţi-l pe sir 
Robert. 

Acesta din urmă dădu din cap afirmativ. 


— Şi ştiţi de ce? Continuă Bolton, pentru că nu am vrut 
să trădez secretele lordului Asburthon, nobilul vostru tată. 

— Dar eu cred că visez, spuse Roger, disculpaţi-vă, deci, 
sir Robert. 

— Bolton a spus adevărul, murmură baronetul. 

— Aţi vrut să-l omorâţi? 

— Da, pentru că nu a aflat originea acestui semn pe care 
îl purtaţi pe umăr. 

— Ah! Dumnezeule! Spuse Roger râzând, pariez că sir 
Robert m-a luat drept un ţigan. 

— Exact! Spuse Bolton. 

Calmul lui Bolton şi zâmbetul lui Roger îl deconcentrară 
pe sir Robert Walden. 

— Nu vă faceţi griji, prietene, răspunse marchizul, ai 
cărui ochi mari, limpezi şi loiali se opriră asupra lui sir 
Robert: Sunt fiul lordului Asburthon. 

Şi Roger, care credea că spune adevărul, folosi un astfel 
de accent de sinceritate, că sir Robert îşi pierdu calmul. 

— Bătrânul meu prieten, spuse Bolton, am jurat lordului 
Asburthon să nu dezvălui acest secret până ce nu se va găsi 
un mod de a elimina acest semn ruşinos de pe umărul fiului 
său. Acest mod l-am găsit, de aceea m-am eliberat de 
jurământul meu şi pot vorbi. 

Sir Robert îşi simţi pieptul uşurat ca şi cum el fusese 
eliberat de o mare greutate. Apoi Bolton îi relată lui sir 
Robert aceeaşi poveste pe care i-o spusese, două zile mai 
devreme, lui Roger. Şi sir Robert ascultă cu nerăbdare. 

— Dumnezeule! Spuse el când Bolton termină, îmi veţi 
ierta vreodată presupunerile mele injuste şi abominabile, 
marchize? 

În loc de răspuns, Roger îi întinse mâna bătrânului 
gentilom. 

Aşezată în faţa unei oglinzi din budoarul ei, miss Ellen 
zâmbea mulţumită. 

„Onorabilul meu unchi, sir Robert Walden, îşi spunea ea, 
a plecat în această dimineaţă, în mare secret, acasă la 


marchizul Roger. Sunt curioasă să ştiu ce i-a spus. Aceşti 
bărbaţi abili se vor fi amuzat, pe cât posibil. Parcă-l văd pe 
scumpul meu unchi. Odată ajuns la marchizul Roger, sir 
Robert îşi va anunţa în mod solemn numele, şi-i va spune: 
„Dragul meu marchiz, am fost prieten cu tatăl dvs., şi, ca 
atare, eu vin să vă întreb sincer dacă nu sunteţi un ţigan, un 
copil al marchizului d'Asburthon şi al unei amante pe care 
hazardul i-a scos-o în cale! În acest caz, vă rog să vă gândiţi 
bine că marchizul a lăsat un fiu legitim, şi este firesc să i se 
restituie titlul şi averea., Aici marchizul ar fi răspuns cu 
multă naivitate povestea copilărească inventată de Jean de 
Franţa şi de chirurgul Bolton.” 

Miss Ellen părea să intuiască firul desfăşurării 
evenimentelor, pentru că în timp ce ea debita aceste 
monologuri frumoase, se auzi un ciocănit la uşa ei, şi sir 
Robert Walden intră. Demnul baronet avea figura crispată 
şi ochii obosiţi. Miss Ellen îl privi cu coada ochiului şi şopti: 

— Am ghicit. 

Apoi, cu voce tare: 

— Bună ziua, unchiule, de unde aţi venit aşa de 
dimineaţă? 

— De la casa marchizului Roger d'Asburthon. 

— Ţiganul? Spuse miss Ellen, care crezu că trebuie să 
roşească, pentru a justifica opinia pe care o avea sir Robert 
că ea îl iubea pe Roger. 

Sir Robert îşi privi nepoata cu un fel de surpriză 
dureroasă: 

— Din păcate! Spuse el cu greutate, Lionel nu va fi 
niciodată marchiz d'Asburthon. 

Miss Ellen rosti un strigăt de uimire, sir Robert o prinse 
de mână, o privi cu emoție şi-i spuse: 

— Ne-am înşelat, copila mea, marchizul Roger este, ca şi 
Lionel, fiul legitim al lui lordului d'Asburthon. 

— Crezi, unchiule? 

— Sunt sigur. 

— Dar... acest semn? 


— Oh! Tocmai justificarea acestui semn, spuse sir 
Robert, care m-a deranjat atât de mult pentru câteva zile, 
m-a lămurit. Am crezut că Roger era un ţigan. 

— Şi... acum? 

— Acum nu mai cred. 

Lui miss Ellen îi alunecă pe buze un zâmbet batjocoritor. 

— Nu veţi mai crede, spuse ea, dacă se va dovedi că 
sunteţi victima unei comedii. 

Aceste cuvinte rostite cu răceală, cu o convingere 
accentuată, îl făcu pe sir Robert să dea un pas înapoi. 

— Eşti nebună, spuse el. 

— Cum vi s-a explicat originea acestui semn? 

— Ah! Vei vedea. 

Miss Ellen îl opri cu un gest, spunându-i: 

— Este inutil. Eu ştiu povestea, la fel de bine ca şi dvs. 
Este un anumit Jean de Franţa care a inventat-o. 

— Jean de Franţa! Spuse sir Robert căruia acest nume îi 
evoca o amintire. 

— Da, unchiule, regele ţiganilor, fratele Cynthiei, fosta 
amantă a lordului d'Asburthon şi adevărata mamă a 
marchizului Roger. 

Sir Robert Walden simţi broboane de sudoare rece pe 
frunte. 

Miss Ellen continuă: 

— Vi s-a povestit că marchizul, pe când era copil, a fost 
răpit de ţigani din palatul de la Calcuta. 

— Cum de ştii asta? 

Atunci el văzu pe buzele lui miss Ellen unul din acele 
zâmbete care dezvăluie dintr-o dată o femeie superioară. 

— Ascultă, bunul şi excelentul meu unchi, spuse ea. Noi 
urmărim acelaşi scop, deşi suntem mânaţi de motive 
diferite. Dvs. doriţi să-l vedeţi pe Lionel, singurul fiu legitim, 
devenind un pair al Engliterei şi marchiz d'Asburthon. 

— Dar, în cele din urmă, exclamă sir Robert cuprins de 
îndoială, dacă această poveste este adevărată... 


— Este o minciună. Şi mă angajez să vă dovedesc acest 
lucru. 

— Tu? 

— Dar cu o condiţie, unchiule. 

— Care? 

— Să-mi lăsaţi toată libertatea de acţiune. 

— Cum aşa? 

— Vă cer cel mult trei zile, douăzeci şi patru de ore, cel 
puţin, pentru a vă dovedi că Roger se numeşte Amri şi este 
fiul Cynthiei ţiganca, pe care o voi forţa să recunoască. 

— Ai face asta? 

— Da, dacă doriţi să schimbaţi temporar rolurile între 
noi. 

— Cum? 

— Eu voi fi capul, dvs. braţul. Mă veţi asculta orbeşte, 
fără a cere nici o explicaţie. 

— Fie, sunt de acord. 

— Şi, în primul rând, spuse miss Ellen, îmi veţi găsi doi 
oameni care, în această seară să fie în stare să comită o 
răpire. 

Sir Robert nu se putu opri s-o privească pe miss Ellen cu 
o uimire profundă. 

— Aţi uitat însă de originea mea, spuse ea. Aţi uitat că şi 
eu sunt ţigancă? Ei, bine! Vedeţi, dvs., bunul meu unchi, 
oamenii din rasa mea sunt născuţi pentru intrigi, pentru 
acţiuni aventuroase, pentru lovituri îndrăzneţe. 

Un nor de tristeţe trecu pe faţa baronetului. 

— Cu sinceritatea dvs. brutală de bărbat galant, 
continuă Ellen, nu veţi fi suficient de puternic pentru a 
lupta cu Jean de Franţa. 

— Jean de Franţa! Murmură sir Robert Walden, dar 
unde am mai auzit de acest om? 

— Aduceţi-vă aminte. Nu mi-aţi povestit că într-o zi, la o 
vânătoare de tigru, lordul Asburthon i-a datorat viaţa unui 
țigan? 

— Este adevărat. 


— Acest ţigan era Jean de Franţa. 

— Ah! Spuse sir Robert. 

— Vă mai amintiţi că marchizul Roger aproape era să fie 
mâncat de un urs scăpat dintr-o menajerie? 

— Dacă-mi amintesc! 

— Omul care l-a salvat a fost Jean de Franţa. 

— Cum! Osmany, mogulul... 

— Şi Jean de Franţa sunt una şi aceeaşi persoană. 

— Continuă! Spuse sir Robert cu nerăbdare. 

— În cele din urmă, nu cred că ai uitat duelul lui Roger 
cu căpitanul Maxwell? 

— Nu. 

— Marchizul trebuia să fie ucis. Sabia pe care şi-o 
procurase de la Dragonne-d'Or trebuia să se spargă ca un 
pahar. Un om a venit acasă la marchiz, în timp ce dvs. şi 
Lionel luaţi cina cu el. Acest om i-a adus o altă sabie lui 
Roger, i-a arătat o lovitură teribilă în urma căreia căpitanul 
a murit. Acest bărbat a fost tot Jean de Franţa. 

— Dar acest om este un diavol? 

— Aproape, dar este îngerul bun al lui Roger, deoarece 
el l-a salvat şi în America, şi el îi va veni în ajutor peste tot şi 
întotdeauna. 

— Şi Roger este complicele lui, pentru că el ştie 
adevărata sa de origine? 

— Nu. Roger este de bună-credinţă atunci când se 
consideră fiul legitim al lordului Asburthon. 

— Atunci, poate fi adus la realitate? 

— Da. Dar nu de dvs. 

— Cum! Spuse sir Robert, te-ai îndoi de cuvântul meu? 

— Cei care sunt sub influenţa lui Jean de Franţa, spuse 
miss Ellen cu seriozitate, cred în el... 

Apoi, ea adăugă: 

— Sau în mine. 

— Tu? Făcu sir Robert. 

— Roger mă iubeşte ca un nebun, spuse ea, şi eu sunt 
suficient de puternică pentru a lupta împotriva lui Jean de 


Franţa. 

Şi cum sir Robert o privea şi se întreba dacă nu visează, 
miss Ellen spuse: 

— Unchiule, dacă mă lăsaţi să acţionez, voi ajunge să 
îndeplinesc scopul pe care vi l-aţi propus, îl voi face pe 
Roger să părăsească scaunul de pair. Lionel îl va succede în 
linişte, fără scandal, luând-i titlul şi averea. 

— Dar, spuse sir Robert, ce va deveni Roger? 

— El va dispărea... cu mine. 

Şi adăugă ea, cu o cochetărie diabolică: 

— El va fi întotdeauna suficient de bogat ca să merite 
dragostea mea. 

Baronetul sir Robert Walden îşi privi nepoata cu uimire. 

— Dar, spuse el, ce interes ar avea Jean de Franţa să fie 
protectorul lui Roger? 

— Ah! Spuse miss Ellen, nu ştiţi că este o mândrie 
acestui om. Roger este creaţia lui; el, ţiganul, proscrisul, fiul 
unei rase dezmoştenite şi blestemate, tratată în acelaşi mod 
ca şi evreii, el a fost capabil să aşeze un om din tribul său pe 
scaunul unui pair de Englitera. 

— Asta este corect. Acum am înţeles. Şi crezi că poţi 
lupta împotriva acestui om? 

— Da, spuse cu hotărâre miss Ellen, da, dacă mă lăsaţi, 
dacă mă veţi asculta, dacă mă veţi lăsa liberă în orice 
moment, fără a ţine cont de acţiunile mele. 

— Ei bine! Spuse sir Robert Walden în timp ce făcea un 
penibil efort de a-şi înăbugşi vocea conştiinţei care striga la 
el, îţi acord această libertate de care ai nevoie pentru a 
îndeplini cu succes această acţiune. 

Miss Ellen redeveni zâmbitoare şi figura ei rebelă luă o 
expresie batjocoritoare. 

— Îl cunoaşteţi pe acel „frumos” bătrân, numit sir Arthur 
Rood, care este îndrăgostit de mine? 

— Da, cu siguranţă. 

— Până aici casa dvs. i-a fost fără milă închisă. 

— Pentru că ştiam că îţi displăcea. 


— El nu-mi mai displace, unchiule; îl veţi invita mâine la 
cină. 

— Fie! Spuse sir Robert. 

— Şi, cu el, pe Vicontele Berny Alberic şi pe micuțul 
baronet sir Edward Johnson; amândoi mă iubesc la fel de 
mult. 

— Şi apoi? Spuse sir Robert cu un ton de subordonat, 
care preia comenzile. 

— Am nevoie de doi oameni pentru răpirea despre care 
ţi-am vorbit. 

— Pe cine vrei să răpeşti? 

— Pe Cynthia, mama lui Roger. Pe aceşti doi oameni, îi 
poţi lua dintre oamenii voştri; aveţi doi lachei, Joe şi Black, 
care au o putere herculeană; le veţi da ordine să mă 
asculte. Eu voi avea grijă de restul. 

Ea sună şi ceru să i se aducă trăsura. 

Capitolul XI. 

Câteva ore mai târziu, Cynthia fusese răpită la intrarea 
în Wapping. Am văzut-o pe ţigancă legată, încătuşată şi 
neputincioasă din cauza unei glugi care i-a fost aruncată pe 
cap să o împiedice să strige. În zadar încerca să se lupte, în 
zadar scotea strigăte înăbuşite; trăsura mergea rapid, şi 
cerşetoarea avea braţele atât de puternice încât Cynthia nu 
a putut scăpa de glugă. Unde o duceau? Ce voiau să-i facă? 
Cynthia îşi puse aceste două întrebări cu multă teamă. Apoi, 
ea îşi aminti că Jean de Franţa îi spusese că fiul său avea 
duşmani, şi că aceşti duşmani, prin toate mijloacele posibile, 
o vor obliga să se trădeze. Cerşetoarea veni să confirme 
această opinie, spunându-i la ureche: 

— Aveţi grijă! Este viaţa fiului dvs. cea pe care o 
compromiteţi în încercarea de a scăpa. 

Dar, Cynthia era o femeie puternică; ea nu lăsă să-i 
scape nici un strigăt. Doar murmură sub glugă: 

— Desigur, această femeie se înşeală, deoarece nu am 
fiu! 

Cerşetoarea spuse din nou: 


— Dacă doriţi să vă lăsaţi legată la ochi, vi se va scoate 
gluga şi puteţi respira mai liber. 

Cynthia dădu afirmativ din cap. Cerşetoarea îşi trecu 
mâinile sub glugă şi, cu o îndemânare de scamator, ea îi 
legă o eşarfă la ochi Cynthiei, apoi, înainte de a-i scoate 
gluga, ea o făcu să simtă vârful unui cuţit, spunându-i: 

— Dacă ţipaţi, vă omor! 

— Nu voi ţipa, replică Cynthia cu resemnare. 

Cerşetoarea îi scoase gluga. 

— Acum, spuse ea, putem vorbi. 

— Ce vreţi de la mine? 

— Vreau să vă vorbesc despre fiul dvs. 

— Nu am nici un fiu, spuse Cynthia. 

— Minţiţi! 

— Vă asigur că este o greşeală. Eu sunt o femeie săracă, 
continuă ţiganca, şi nu am nici un copil, nici soţ: vă 
înşelaţi... 

— Noi suntem bine informaţi. Aveţi un fiu, un fiu care vă 
iubeşte şi de care aţi fost separată. 

Cynthia clătină din cap. 

— Ah! Continuă cerşetoarea cu o voce mângâietoare şi 
plină de emoție, sărmanul copil a fost privat atât de mult 
timp de mângâierile mamei sale, cum l-aţi fi legănat în 
braţe, cum l-aţi fi strâns la piept... 

— Doamnă, spuse Cynthia, nu am nici un fiu şi mă 
confundați cu altcineva. Dar spuneţi-mi unde mă duceţi... 

— Acasă, la fiul dvs. 

Aceste cuvinte o loviră pe Cynthia în inimă şi o 
bulversară. Cu toate aceste, ea îşi aduse aminte de 
recomandările lui Jean de Franţa; ea avu puterea de a-şi 
înăbuşi emoţiile sale cele mai violente şi mai profunde din 
sufletul său. 

— Dacă mă conduceţi la casa unui bărbat despre care 
credeţi că este fiul meu, spuse ea, veţi vedea bine că vă 
înşelaţi: un fiu trebuie să-şi recunoască mama. 


Cerşetoarea ridică din umeri şi tăcu. Trăsura mergea 
repede. Cynthia începu să asculte zgomotul roţilor. La 
început, pavajul scotea un sunet sec şi sonor, iar trăsura 
trecu mai multe hopuri. Cynthia îşi dădu seama că mergeau 
pe pavajul aspru şi denivelat al Tooley Street. Apoi mişcarea 
deveni mai blândă, iar zgomotul de pavaj fu urmat de 
zgomotul surd al pământului bătătorit. Cynthia gândea că 
era în afara Londrei şi că se afla pe o rută mare. Un aer 
umed şi rece care intră prin portierele întredeschise, i-a dat 
motive să creadă că acest drum se derula de-a lungul 
malului Tamisei. În cele din urmă, după o oră de cursă 
rapidă, trăsura se opri. 

— Aici este, spuse o voce masculină. 

Cei doi răpitori ai Cynthiei s-au aflat în timpul călătoriei, 
unul în spatele trăsurii, agăţat de scară, celălalt, pe scaunul 
de lângă vizitiu. Ambii coborâră pe pământ; Cynthia fu 
scoasă din trăsură şi cerşetoarea îi spuse: 

— Am ajuns! Luaţi-mă de mână şi lăsaţi-vă condusă; mai 
ales, nu încercaţi să vă împotriviţi pentru că veţi fi ucisă şi 
vă veţi pierde şi fiul. 

Cynthia rămase nemişcată şi răspunse: 

— Aştept cu nerăbdare să recunoaşteţi eroarea, că sunt 
o victimă, şi să mă lăsaţi să plec. Consultaţi persoana 
despre care credeţi că este fiul meu. 

— El nu este aici încă, dar va veni. 

Cynthia se lăsă condusă şi făcu câţiva paşi. Ea auzi pe cei 
doi oameni care vorbeau în şoaptă, şi unul dintre ei 
introduse o cheie într-o broască; în acelaşi timp cerşetoarea 
spuse câteva cuvinte cu voce scăzută, şi printre acele 
cuvintele un nume îi frapă urechea: numele de „miss Ellen”. 

Ea nu se înşela: ea era în puterea duşmanilor fiului ei. 
Apoi ea încercă să vadă unde era, şi cum cerşetoarea o 
împinse în faţa ei făcând-o să meargă, ea ridică eşarfa 
legată la ochi şi aruncă rapid o privire pe furiş în jurul ei, 
apoi eşarfa căzu înapoi pe ochi, dar, Cynthia văzu! Ea 
recunoscu malul Tamisei şi căsuţa lui miss Ellen a cărei 


descriere i-o făcuse Jean de Franţa. Deci, o mare speranţă 
se aprinse în sufletul captivei. 

„Jean de Franţa mă va elibera!” gândi ea. 

Şi apoi începu să se gândească la fiul ei, şi împinsă de 
dragostea sa maternă simţea că are forţa necesară pentru a 
rezista acelor teste care, probabil, îi erau rezervate. 

— Veniţi! Spuse cerşetoarea; trebuie să urcați trei 
trepte. 

Cynthia urcă cele trei trepte şi simţi sub picioare un 
teren neted; în acelaşi timp, o uşă se închise în urma ei. 
Atunci cerşetoarea spuse: 

— Puteţi să vă daţi eşarfa jos. 

Cynthia recunoscu locul unde era. Se afla în micuțul 
salon unde miss Ellen îl primise pe Jean de Franţa. 

O piesă mare de mobilier acoperea complet unul dintre 
pereţi; era o bibliotecă de stejar încărcată de sculpturi 
delicate şi plină cu cărţi. Cynthia o privi pe cerşetoare, în 
timp ce unul dintre răpitorii săi aprindea focul în cămin. 
Cerşetoarea era o femeie mai tânără, bronzată şi care avea 
o frumuseţe delicată. Cynthia ghici că este indianca Dad- 
Natha. Cei doi bărbaţi, îi erau necunoscuţi. După ce 
aprinseră focul, cei doi bărbaţi plecară. 

Cerşetoarea puse mâna pe cheia care închidea cele două 
rame prevăzute cu geamuri ale bibliotecii. Ele s-au deschis, 
şi Cynthia văzu cu uimire pe gardiana sa înlăturând câteva 
din volumele aliniate pe rafturi, apoi trecându-şi mâna prin 
locul gol lăsat de aceste volume. Imediat, rafturile se rotiră 
pe balamale silenţioase, şi Cynthia, uimită, văzu o cavitate 
întunecată şi profundă practicată în spatele panourilor din 
partea de jos a bibliotecii. Cerşetoarea o luă de mână şi 
spuse, din nou: 

— Veniţi! 

— Dar unde mă duceţi? Întrebă săraca mamă. 

— Să vă vedeţi fiul, răspunse cerşetoarea, veniţi! 

Ţi Dad-Natha strânse încheietura delicată a Cynthiei, 
care copleşită de durere, o urmă fără să opună rezistenţă. 


Cerşetoarea o făcu să intre în această cavitate ascunsă în 
bibliotecă şi care fusese săpată în grosimea peretelui; apoi, 
ea apăsă un buton, şi se făcu întuneric; biblioteca se închise 
în spatele lor. 

Cine ar fi scotocit casa de sus în jos n-ar fi suspectat că 
două persoane în viaţă erau ascunse în această chichineaţă. 
Cerşetoarea îi puse Cynthiei pumnalul la piept şi îi spuse: 

— Vă veţi vedea fiul imediat, dar aveţi grijă să nu faceţi 
vreo mişcare sau să strigaţi! 

Ea apăsă un nou buton şi o rază de lumină lovi faţa 
Cynthiei. Două cărţi fuseseră înlăturate, acolo unde panoul 
avea o gaură care-l străpungea, şi, prin această fantă, 
Cynthia revăzu micuțul salon luminat de o lumânare de pe 
cămin. 

— Într-adevăr! Murmură ţiganca, cu un accent de 
teamă, nu ştiu ce vreţi să faceţi cu mine; vă repet nu am nici 
un fiu. 

— Vom vedea, rânji cerşetoarea. 

Cynthia auzi un zgomot uşor: era uşa unui micuţ salon 
care se deschidea. O femeie apăru radiind de tinereţe şi 
frumuseţe. Cynthia o recunoscu pe tânăra splendidă din 
caleaşca în care se urcase în ziua sosirii dragonilor regelui. 
Miss Ellen intră visătoare şi cu fruntea înclinată. Ea se 
îndreptă spre o oglindă şi-şi aşeză cu cochetărie, cu mâna ei 
albă, buclele ondulate ale părului său negru. 

— Ah! Spuse ea cu o voce joasă şi cu un accent 
melancolic, prin urmare, va veni! 

Ea se aşeză pe o canapea, în faţa bibliotecii, astfel încât 
să fie văzută în întregime de Cynthia. 

— Va veni, prin urmare! Repetă ea. Ah! Cât îl iubesc... 

Apoi fruntea i se încruntă. 

— Cu condiţia ca el să fi primit biletul meu la timp, şopti 
ea. Dumnezeule, dacă nu vine! 

Ea sa ridică, deschise fereastra şi-şi scoase capul în aerul 
rece al nopţii. 


— Nimic! Nu se vede nimic! Spuse ea, cu descurajare; şi 
ora de întâlnire a trecut. Tamisa este tăcută; nici un zgomot 
de trăsură pe drum. Oh! Incertitudinea mă îngheaţă şi îmi 
dă fiori. 

Cynthia o asculta pe miss Ellen cu uimire. 

— Cum? Gândea ea, Jean de Franţa susţine că miss Ellen 
este duşmanul de moarte al lui Roger şi ea îl iubeşte! 

Dintr-o dată miss Ellen scoase un strigăt de bucurie. 

— Acolo, el este! Spuse ea. Am auzit sunetul vâslelor 
lovind apa. Barca are un felinar la pupa. El stă în picioare, l- 
am recunoscut. 

Şi miss Ellen luă atitudinea atât de nerăbdătoare şi 
entuziasmul pe care-l are femeia care-şi aşteaptă iubitul. 
Cynthia era deja convinsă. 

„Jean de Franţa a greşit, îşi spuse ea, miss Ellen îl 
iubeşte pe fiul meu.” 

Cerşetoarea, care îi ţinea mâna, simţi că mâna îi 
tremură. 

— Vedeţi bine că sunteţi emoţionată, vedeţi bine că este 
fiul dvs.! Murmură cerşetoarea la urechea ei. 

Țiganca se întări împotriva emoţiei dureroase care-i 
frângea inima. 

— Nu! Nu! Spuse ea, este o greşeală, nu am fiu! 

În acel moment, un bărbat se aplecă peste pervazul din 
afara ferestrei. 

Acesta era Roger, Roger zâmbind, entuziast, palpitând 
de dragoste sub ochii umezi ai lui miss Ellen; Roger era de 
mii de ori mai frumos decât în ziua în care a intrat în 
Londra, cu sabia în mână, călare în fruntea regimentului 
său. 

Cerşetoarea o simţi pe Cynthia că se înclină pe braţul ei, 
pe jumătate moartă de bucurie şi emoție. 

— Nu mişcaţi, nu ţipaţi dacă vreţi să trăiţi, îi repetă ea. 

Cynthia nu răspunse. Ea aruncă, prin fanta realizată cu 
măiestrie în bibliotecă, o privire arzătoare asupra fiului său. 


Roger se înclină în faţa lui miss Ellen şi îi sărută mâna cu 
respect. 

— Dragul meu Roger, îi spuse miss Ellen cu cea mai 
blândă voce, mă vei ierta pentru că am uitat de înţelegerea 
noastră, de a-ţi da o întâlnire la această căsuţă? Dar 
pericolul era apăsător, mi-am pierdut capul... 

Miss Ellen vorbi cu emoție. 

— Un pericol! Strigă Roger, există un pericol? 

— Un pericol care ne ameninţă pe amândoi. 

— Dumnezeule! 

— Ştii că am fost aproape despărțită de tine? 

— Cerule! Murmură Roger. 

— Ah! Spuse miss Ellen, am crezut că voi muri în această 
dimineaţă. 

— Dar ce s-a întâmplat, Dumnezeule? 

— Unchiul meu a vrut să ne separe brusc; pentru că ela 
ghicit că ne iubim. 

— Dar el a venit acasă la mine cu câteva ore în urmă, 
strigă Roger. 

— Nu ştiu, spuse miss Ellen, cu o naivitate fermecătoare, 
dar ceea ce ştiu, iubitule, este că ela aranjat un mic 
complot cu lady Cecilia, mama lui Lionel. 

Roger păli, un şuvoi de sânge îi inundă inima. 

— Oh! Acest Lionel, spuse el, acest om pe care l-am iubit 
ca pe un frate, îl urăsc acum. 

Miss Ellen îşi ridică privirea către cer. 

— El mă iubeşte, spuse ea, şi se simte iubit... lartă-l. 

— Dar... acest complot? 

— Au vrut să mă ducă în Scoţia, la castelul unchiului 
meu. Acolo, Lionel ar fi venit să ni se alăture şi, acolo, ne-ar 
fi căsătorit. De atunci, am intuit pericolul, spuse miss Ellen. 
Deci, fii sigur, că nu voi pleca. Dar am fost atât de 
bulversată; ţi-am dat o întâlnire aici, nu ştiam unde te voi 
vedea, şi nu am riscat să mă întorc acasă la tine... 


Şi apoi: 


— Oh! lartă-mă, iubitule, deoarece dragostea este 
egoistă; nu am îndrăznit să îţi scriu pentru a anula 
întâlnirea noastră. 

— Deci, nu vei pleca. 

— Nu. 

— Nu te vei căsători cu Lionel? 

— Oh! Ţi-o jur! 

Accentul lui miss Ellen era atât de naiv, aşa de elocvent, 
că reuşi să pătrundă în adâncimile sufletului Cynthiei. 

„Jean de Franţa m-a minţit, dacă nu cumva s-a înşelat, 
crezu biata mamă. Cât de mult el o iubeşte!” 

Miss Ellen spuse: 

— Acum, că te-am văzut, iubitule, acum, că ţi-am dat 
mâna, să nu compromitem viitorul fericirii noastre cu o 
nouă imprudenţă. 

— Ce vrei să spui? 

— E târziu, trebuie să mă întorc în Londra. Ce va crede 
unchiul meu atunci când se va întoarce de la clubul său, 
dacă nu mă va găsit la hotel. 

— Cum! Murmură Roger cu vocea unui copil ursuz, 
căruia i se refuză o jucărie, vrei să plec în acest moment? 

— Este necesar, dar, spuse ea, voi merge cu tine. 

EI îşi înăbuşi un strigăt de bucurie. 

— Ssst! Spuse ea, nu suntem singuri aici. Eu am o 
bătrână menajeră care a fost doica mea, şi care a devenit 
paznicul acestei case. Eu vin să o văd, uneori, cu barca sau 
cu trăsura mea; dar de data aceasta, adaugă ea cu un 
zâmbet fermecător, i-am trimis acasă pe oamenii mei, astfel 
mă voi înapoia cu barca ta. Ştii ce ţi-am spus în urmă cu 
două zile, adăugă ea punând un deget pe buze, să ai 
încredere în mine. 

— Oh! Acest Lionel, murmură Roger a cărui privire avu o 
sclipire de ură. 

— Nu-l iubesc, repetă miss Ellen, de ce te temi? 

— Mă tem că sir Robert te va obliga să-l asculţi. 


— Crede-mă, spuse miss Ellen accentuând cuvintele, ca 
şi cum ai avea încredere în mama ta. 

— Mama mea! Strigă Roger, mama mea, vai! Eu nu am 
cunoscut-o vreodată! 

— Ai fi iubit-o, nu-i aşa? Întrebă ea pe un ton mângâietor. 

— Oh! Murmură tânărul privind la cer, cum ar putea 
cineva să n-o iubească pe mama lui? 

Cerşetoarea auzi un suspin înăbuşit şi simţi un corp greu 
prăbuşindu-se peste ea. Era Cynthia care tocmai leşinase. 

Capitolul XII. 

Când regina ţiganilor deschise ochii, nu mai era în 
ascunzătoarea misterioasă practicată în partea de jos a 
bibliotecii. Indianca o transportase în salon şi o făcuse să 
respire nişte săruri pentru a-şi recăpăta cunoştinţa. 

— Ei bine! Îi spuse ea atunci când Cynthia îşi reveni, 
dându-şi seama dintr-o privire de locul în care se afla, şi 
susţineţi în continuare că nu este fiul dvs.? 

Dar, Cynthia redeveni prudentă şi puternică. 

— Nu am nici un fiu, răspunse ea cu un glas înăbuşit. 

— Atunci de ce aţi leşinat când a vorbit despre mama lui? 

— Pentru că mi-a amintit de copilul meu care este mort! 

Dad-Natha ridică din umeri. 

— Şi apoi, adaugă Cynthia, îmi lipsea aerul, mă 
sufocam... 

Şi, cum cerşetoarea tăcu, Cynthia spuse în continuare: 

— Acum îmi veţi reda libertatea? 

— Nu, în mod sigur! 

— De ce? 

— Pentru că trebuie s-o vedeţi pe miss Ellen. 

— Cine este miss Ellen? 

— Este această tânără frumoasă care-l iubeşte pe fiul 
dvs. 

Cynthia tresări, pentru că ea credea că miss Ellen, 
avertizată de prezenţa sa, ar putea juca foarte bine o 
comedie din proprie iniţiativă. 

— Ah! Spuse ea, această fată vrea să mă vadă? 


— Da, pentru că ea vrea să pună mâna fiului în mâna 
mamei. 

Cynthia nu se încruntă. 

— Eu vă spun, repeta ea, că acesta nu este fiul meu... 
Cum vă aşteptaţi ca o femeie săracă aşa ca mine să aibă 
drept fiu pe acest tânăr genial? 

Indianca îşi clătină capul şi murmură printre dinţi: „Este 
puternică! Nu va recunoaşte nimic astăzi.” 

— Deci, întrebă Cynthia, aveţi de gând să mă ţineţi aici? 

— Atâta timp cât doreşte miss Ellen. 

— Dar, spuse Cynthia care recunoştea treptat 
ingeniozitatea rasei sale, deoarece vrea să mă vadă, de ce 
nu a rămas? 

— Se va întoarce mâine, spuse indianca. 

Cynthia, în timp ce vorbea, îşi examina paznica. 

Dad-Natha avea o constituţie viguroasă, dar Cynthia, de 
asemenea, era puternică şi avea în plus acea îndrăzneală pe 
care ţi-o oferă setea de libertate. 

„În cazul în care cei doi oameni care m-au răpit nu mai 
sunt acolo, credea ea, mă voi lupta corp la corp cu această 
femeie, şi aş învinge-o, în ciuda pumnalului ei, trântind-o la 
pământ; dar dacă ea i-ar chema în ajutor, aceşti oameni vor 
veni.” 

— Buna mea doamnă, spuse indianca după o clipă de 
tăcere, vă îndemn să vă întindeţi pe această canapea; 
noaptea avansează, este ora unsprezece noaptea, şi aveţi 
nevoie de odihnă. 

Cynthia o ascultă; era decisă să se prefacă. Dad-Natha 
aruncă o pătură peste trupul ei şi se aşeză confortabil într- 
un fotoliu, ca şi cum şi ea ar fi vrut să doarmă. 

„Dacă ea va adormi, îşi spuse Cynthia care închise ochii, 
i-aş sări la gât, aş sugruma-o înainte ca ea să poată ţipa, şi 
voi fugi prin această uşă care, am observat, se deschide 
fără zgomot.” 

Dar un eveniment neprevăzut veni să perturbeze 
proiectul Cynthiei. Uşa se deschise brusc şi unul dintre 


bărbaţii care o răpiseră pe ţigancă intră în grabă, alergă la 
torţă şi o stinse. 

— Sunt pe urmele noastre! Spuse el, Joe a dat semnalul 
convenit, o barcă în josul râului Tamisa... Grăbeşte-te! 

— Ah! Este Jean, care vine să mă elibereze! strigă 
Cynthia care-şi recuperă brusc toată energia. Ajutor! 
Ajutor! 

Dar valetul îi puse batista pe gură şi o luă în braţe. 

— Ei nu vă vor găsi! Spuse indianca. 

Biblioteca se deschise din nou şi ţiganca fu transportată 
în ascunzătoare care se reînchise brusc. 

— 'Ţine-o bine, Black! Şopti indianca; şi am de gând să 
fac o operaţie care o va împiedica să ţipe. 

Cynthia avu un tremur de spaimă la auzul acestor 
cuvinte sinistre. 

Valetul îşi puse palma uriaşă pe gura Cynthiei, dar 
Cynthia continua să ţipe înăbuşit. Un zgomotul din exterior 
ajunse la ea. Ea auzi un sunet de paşi şi de voci, şi una 
dintre aceste voci, gravă şi puternică, i se păru a fi vocea lui 
Samson. 

— 'Ţine-o bine! Ţine-o bine! Repetă cerşetoarea. 

Cynthia se luptă, ea muşcă mâna care-o sufoca, îşi 
eliberă pentru o clipă gura din căluş şi strigă: 

— Aici sunt! Jean, aici sunt! 

Dar Black o şi strânse de gât, iar, în acelaşi timp, 
cerşetoarea îi puse mâinile pe tâmple. Cynthia simţi că 
aceste mâini erau umede. 

— Numele meu este Dad-Natha, spuse ea, ţi din moment 
ce sunteţi sora lui Jean de Franţa, banditul care a furat 
aurul zeului Sivah, ar trebui să ştiţi că într-o zi, în peştera în 
care era păstrată această comoară, l-am făcut să bea un 
lichid care l-a paralizat. Eu nu vă voi pune să beţi pentru că 
vreau să puteţi auzi vocile celor care vă caută; dar acest 
lichior, care vă udă tâmplele, vă va împiedica să vă mişcaţi 
şi să ţipaţi. 


Şi, într-adevăr, Cynthia simţi pe loc o senzaţie ciudată, 
nedefinită, supranaturală; i se părea că îi explodează 
creierul, în timp ce o lumină strălucitoare o înconjura; îşi 
simţi limba cum se umflă, gâtul îi înţepeni şi toate 
membrele sale îi deveniră imobile. O paralizie subită, 
înfricoşătoare o cuprinse, şi indianca o sprijini dreaptă şi 
rigidă ca o statuie, de perete. 

— Ei pot veni acum! Spuse ea. 

Cynthia era atât de ţeapănă că părea moartă; ea nu-şi 
păstrase decât auzul şi văzul, în timp ce restul corpului său 
era ca şi cum ar fi fost pietrificat. 

Între timp vocile şi paşii se apropiaseră. Cynthia nu se 
înşela: erau Jean de Franţa şi Samson, care veniseră în 
căutarea ei. 

O serie de circumstanţe neprevăzute îl puseră pe Jean 
de Franţa pe urmele surorii sale. După plecarea lui Bolton 
şi a ţigăncii, Jean de Franţa reveni în camera lui Elspy. 
Tânăra rănită dormea. Sora ei, Dinah, care o veghea stând 
la capătul patului, se aplecă asupra lui Jean de Franţa şi îi 
şopti: 

— Medicul a recomandat să nu o trezim. 

— Dar trebuie să-i dau poţiunea pe care o va aduce 
Cynthia. 

— Da, dar nu trebuie să fie trezită înainte. 

Jean de Franţa rămase mai mult de o oră cu faţa 
scăldată de sudoare, cu inima plină de durere, cu ochii fixaţi 
pe fata adormită. Respirația lui Elspy era liniştită şi 
regulată. Timpul trecea, şi totuşi, Cynthia nu se întorcea. O 
presimţire vagă începu să-l neliniştească pe Jean de Franţa. 
Dintr-o dată Samson intră ca un uragan, cu o privire 
înspăimântată, cu hainele în dezordine şi strigă: 

— Unde este Cynthia? 

Aceste cuvinte căzură ca un fulger pentru Jean. 

— Ea s-a dus la chirurgul Bolton să-i dea un leac. 

— De când a plecat? 

— De mai bine de o oră. 


— A fost răpită! Strigă Samson cu o voce care o trezi 
brusc pe Elspy. 

— Răpită! Ce vrei să spui? 

— Traversam podul Londrei; o femeie mergea pe jos 
înaintea mea; o altă femeie s-a apropiat de ea la intrarea în 
Wapping şi, după aceea, doi bărbaţi au venit în fugă. Am 
auzit ţipete înăbuşite şi zgomotul produs de o luptă; apoii- 
am văzut pe cei doi bărbaţi cum au fugit. Am fugit după ei, 
dar erau prea departe de mine, şi au reuşit să ajungă la o 
trăsură în care au aruncat-o pe această femeie. Trăsura a 
plecat ca un fulger; am alergat, am alergat mult timp, dar 
caii o luaseră la galop şi le-am pierdut urmele lor. 

Jean dădu un strigăt de furie şi numele pe care-lura, al 
lui miss Ellen, îi veni pe buze. În timp ce se ridică 
dezorientat, uşa se deschise din nou şi Bolton intră. 

— Au răpit-o pe Cynthia! Îi spuse Jean de Franţa, care, la 
vederea lui Elspy, palidă şi înfrântă, îşi pierdu capul. 

— Cynthia nu s-a întors! 

Şi privirea sa imploratoare mergea de la Elspy la medic, 
şi această privire părea să spună: 

— Dar dacă voi pleca, dacă voi alerga în căutarea 
Cynthiei, Elspy va muri, probabil! 

Bolton înţelese, el o fixă pe tânără cu privirea calmă şi 
profundă a unui savant practicant care cercetează secrete 
ale naturii; el luă braţul pacientei şi constată că febra era 
uşoară. 

— Prietene, îi spuse lui Jean de Franţa, uneori, o oră 
ajunge pentru a decide viaţa sau moartea. Cred că acum 
pot răspunde de viaţa acestei copile dragi. 

Jean de Franţa dădu un strigăt de bucurie. 

— Du-te în căutare Cynthiei şi binecuvântează hazardul, 
continuă Bolton, pentru că hazardul a făcut ca marchizul 
Roger să fie departe de casă. Mi-a lăsat un bilet în care mă 
ruga să-i refac pansamentul mâine dimineaţă. O afacere de 
serviciu îl silea să iasă şi să cineze departe de casă. 


Bolton se aşeză pe patul lui Elspy. Jean şi Samson se 
repeziră afară. 

— Unde ai pierdut din vedere trăsura? Îl întrebă Jean de 
Franţa gâfâind. 

— La capătul străzii Star Street, spuse Samson. Ea face 
un viraj brusc într-un unghi. 

Jean de Franţa cunoştea admirabil topografia Londrei. 

La capătul Star Street, spuse el, trebuie să fie o străduţă 
neasfaltată şi noroioasă care să conducă la doc. Pe această 
străduţă, unde nu trec trei trăsuri pe an, vom găsi urmele 
lor. 

Ei începură să alerge până ajunseră la locul desemnat, 
numit strada Anchor Street. Pe terenul noroios şi umed, la 
lumina unui felinar, Jean de Franţa văzu urme de roţi. El 
începu să le urmeze şi nu după mult timp remarcă faptul că 
urmele îl conduceau spre doc. A fost ca o rază de lumină 
pentru Jean de Franţa. 

„Asta-i mâna lui miss Ellen, spuse el, miss Ellen este 
singura capabilă de această lovitură îndrăzneață, şi e 
singura care a avut interes să încerce acest lucru. Aceasta 
este căsuţa ei, unde a dus-o pe Cynthia.” 

Şi îi zise lui Samson: 

— Fugi şi dezleagă barca mea; vom merge mai repede 
astfel, decât dacă am folosi o trăsură. 

Zece minute mai târziu, Jean de Franţa şi Samson se 
urcau în barcă. Dar bătea dinspre sud-vest un vânt puternic 
care făcea imposibilă utilizarea velei pentru a naviga în 
josul râului, în timp ce împingea viguros ambarcaţiunile 
care navigau împotriva curentului. Jean şi Samson au fost 
forţaţi să apuce vâslele, şi, cu un oarecare efort, după mai 
mult de o oră, zăriră căsuţa. O iolă mare, foarte bine 
echipată, trecu aproape de ambarcaţiunea lor, lăsându-se 
purtată în direcţia vântului. 

Pe această iolă, care naviga spre Londra, se aflau trei 
persoane. Un marinar stătea la cârmă, un alt bărbat şi o 
femeie stăteau aşezaţi în faţă. Bărbatul şi femeia vorbeau în 


şoaptă. Jean şi Samson se încrucişară cu această 
ambarcaţiune fără să-i remarce. Doreau să ajungă mai 
repede la căsuţă. Într-adevăr, noaptea era întunecoasă şi 
vântul răsucea din când în când cele două felinare aflate la 
bordurile iolei. Dacă Jean s-ar fi uitat la bărbatul şi la 
femeia care se întorceau la Londra, el i-ar fi recunoscut pe 
marchizul Roger şi pe miss Ellen. Dar Jean nu i-a văzut, el 
avea privirea îndreptată spre orizont şi vâslea cu mânie. El 
nu auzi, din păcate, o fluierătură îndepărtată care porni de 
pe malul stâng al Tamisei. În cele din urmă, pereţii albi ai 
reşedinţei de vară a lui miss Ellen se conturară pe cerul 
întunecat. 

Nici o lumină nu se zărea printre obloanele închise. O 
tăcere de moarte domnea în interiorul casei. 

— Nu este nimeni, murmură Jean de Franţa cu 
disperare, atunci când sări pe uscat. 

— Stai, spuse Samson, care lega barca, mi se pare că am 
auzit ţipete înăbuşite. 

Amândoi se apropiară de căsuţă şi bătură tare la uşă. 
Dar uşa rămase închisă şi nimeni nu le-a răspuns. 

— Să forţăm uşa, spuse Jean de Franţa. Dacă miss Ellen 
este acolo, ea va trebui să-mi spună unde este Cynthia. 

Gigantul îşi propti umărul în uşă şi o împinse atât de 
viguros încât ea se desprinse din balamale şi căzu în 
interior. 

Jean, care îşi armă pistoalele, se asigură că pumnalul era 
pus în centură şi putea fi scos cu uşurinţă din teacă. 

Samson scoase un amnar şi un fitil şi aprinse un mic 
felinar, fără zgomot, apoi amândoi intrară în căsuţă. Casa 
era pustie şi peste tot domnea ordinea; Jean şi Samson 
începură să controleze casa peste tot, dar nu găsiră pe 
nimeni. 

— Cu toate acestea, mi s-a părut, repeta Samson, că am 
auzit... 

Jean ridică din umeri: 

— Poate a fost şuierul vântului printre copaci, spuse el. 


După ce verificară inutil fiecare parte a casei, reveniră în 
salonul albastru. Cynthia, încă paralizată, aflată în 
ascunzătoarea secretă, îi auzea discutând. Dad-Natha ţi 
servitorul lui miss Ellen, stăteau înghesuiți lângă ea, 
ţinându-şi respiraţia. 

— Trebuie, totuşi, s-o găsesc pe Cynthia! Şopti Jean de 
Franţa, cu mânie, lovind puternic podeaua cu piciorul. 

— Dar, spuse Samson, dacă într-adevăr miss Ellen este 
cea care a răpit-o, este sigur că ea nu a adus-o aici. 

— Şi totuşi, şopti Jean, urmele acelei trăsuri păreau să 
ne dea indicii ale răpirii. Trebuie să merg afară să le mai 
văd. 

Cynthia, în spatele panoului bibliotecii, făcea eforturi 
disperate de a-şi mişca limba devenită imobilă şi care-i 
blocase gâtul. 

Jean de Franţa se apropie de cămin şi examină cu grijă 
lumânările candelabrelor, apoi atinse cenuşa din vatră. 
Ceara lumânărilor era caldă încă şi găsi cărbuni încinşi sub 
cenuşă. 

— Au fost aici! Strigă el, şi acest lucru s-a întâmplat în 
urmă cu câteva minute! 

El luă un felinar, îl aprinse şi ieşi din căsuţă, adăpostind 
flacăra cu palma. Apoi, începu să examineze pământul 
umed şi dădu un nou strigăt. O urmă de roţi şi urmele 
copitelor a doi cai erau clar imprimate pe sol. El reveni în 
salon unde Samson lovea pereţii cu pumnul. Toţi pereţii 
răspundeau cu un sunet plin. 

Cynthia încă mai spera că biblioteca îi va atrage atenţia 
şi că el va descoperi ascunzătoarea în care se afla. Dar 
această speranţă se transformă în teroare, când îl auzi pe 
valet şoptindu-i lui Dad-Natha: 

— Ştii că am ordin, în cazul în care vom fi descoperiţi de 
Jean de Franţa, să-l ucid. 

— Da, răspunse indianca. 

Atunci, Cynthia se rugă ca nici Samson, nici Jean de 
Franţa să nu descopere ascunzătoarea lor. Aceştia ieşiră 


din nou, apoi reîncepură zadarnicele lor căutări. În cele din 
urmă, Samson care examină, la rândul său, urmele trăsurii, 
exprimă acest punct de vedere: 

— Este posibil ca ei să fi venit aici, este chiar aproape 
sigur, dar ei nu au stat mult, deoarece trăsura s-a întors şi a 
plecat. 

— E-adevărat, spuse Jean de Franţa. 

— Dacă am da foc căsuţei, spuse în continuare Samson 
apropiind flacăra lumânării de perdelele ferestrei. 

Jean de Franţa se gândi un moment: 

— Nu, spuse el, nu trebuie să implicăm poliţia în 
treburile noastre. 

— Asta-i drept, murmură docil Samson. 

— Trebuie, totuşi, să o găsesc pe Cynthia! Strigă Jean 
din nou, chiar de ar trebui să merg la hotelul lui sir Robert 
Walden. 

Aceste cuvinte îl uimiră pe Samson. 

— Da, ea se află acolo, cu siguranţă, spuse el. 

— Crezi? 

— Hei! Spuse gigantul, aceşti gentilomi sunt atât de 
convinşi de inviolabilitatea caselor lor. 

— Ai dreptate, spuse Jean de Franţa, să ne întoarcem la 
Londra şi să mergem acasă la sir Robert Walden. 

Ei ieşiră din salon şi Cynthia începu să respire. Ea auzi 
închizându-se uşile, apoi vocile acestora se pierdură în 
depărtare. 

— Să mergem! Şopti Black la urechea lui Dad-Natha, ei 
nu 0 vor avea pe prizoniera noastră în această noapte... Dar 
uriaşul m-a făcut să-mi fie frică atunci când a propus 
prietenului său să incendieze casa. 

Capitolul XIII. 

Vântul se schimbă şi iola lui Jean de Franţa, împinsă de o 
plăcută adiere, îşi reluă repede cursa. Jean, sumbru şi 
tăcut, stătea în faţă, punând la cale planuri teribile de 
răzbunare. 


— O voi ucide pe miss Ellen sub loviturile biciului, 
murmură el. Trupul său de sirenă va fi plin de răni. Vai de 
cel care-mi va sta împotrivă, vai de cel care trădează cauza 
țiganilor! 

— Stăpâne, cu toate acestea, spuse Samson, am postat, 
aşa cum mi-aţi ordonat, pe unul dintre ai noştri în 
apropierea hotelului lui sir Robert Walden. El trebuie să fi 
văzut dacă miss Ellen a intrat sau a ieşit. 

— Cine stă de pază? 

— Gotlieb, armurierul. 

— Gotlieb este un băiat vigilent, murmură Jean, şi este în 
stare să ghicească imediat un lucru important la cel mai mic 
indiciu. 

— Gotlieb a trebuit să-şi petreacă noaptea trecută pe 
micuța alee la care are ieşire grădina hotelului, şi, în mod 
sigur, a văzut-o pe miss Ellen plecând. 

— De ce nu te-ai întâlnit cu Gotlieb astăzi. 

— l-am spus să stea de pază până la ora opt. Dar ştiţi că 
această oră deja a trecut. 

— Este adevărat, spuse Jean de Franţa. 

Iola continua să lunece pe valurile Tamisei. Curând 
lumina roşiatică a felinarelor de pe docuri se zări prin 
ceaţă, şi cei doi ţigani îşi acostară ambarcaţiunea lângă The 
Fowler care era amarată în faţa bazinelor Companiei 
Indiilor; după ce îmbarcară un marinar care avea sarcina 
de a rămâne pe iolă, ei săriră pe chei. O trăsură închisă 
care trecea şi n-avea călători i-a condus în Fore Street. O 
jumătate de oră după aceea, ei intrară pe această străduţă 
îngustă spre care grădinile hotelului Walden aveau o 
poartă. Apoi Samson, puse două degete pe buze şi scoase 
un strigăt de bufniţă. La acel strigăt, un om ascuns în 
apropierea unei uşi veni în întâmpinarea celor doi ţigani. 
Acest om se apropie în linişte. Purta cizme de fetru cum 
purtau hoţii bandei de la Georges Priee, şi se sprijinea într- 
un baston lung din stuf. 

— Tu eşti, Gotlieb? Întrebă Samson. 


— Eu sunt, răspunse ţiganul. 

— Vorbeşte în limba noastră, spuse Jean de Franţa, care 
rămase în urma lui Samson. 

— Stăpâne, spuse el. 

— Spune, ce ştii? 

— Fata a sosit ieri şi era într-o trăsură, dar nu am 
urmărit-o pentru că nu am avut ordin. 


— La ce oră s-a întors? 

— La miezul nopţii. 

— Şi ea nu a mai ieşit? 

— Nu, dar a primit o vizită. 

— La ora asta? 

— Da, un tânăr a cărui faţă nu i-am putut-o vedea, 
pentru că îi era acoperită cu haina, a venit, a scos o cheie 
din buzunar şi a intrat în grădină. 

„Este Lionel!” gândi Jean de Franţa. 

— Şi a rămas mult timp? 

— Aproape o oră. Eram ascuns foarte aproape de poartă 
când a ieşit, şi am auzit pe lady spunându-i: „Pe mâine!” 

— Şi astăzi, ea a mai ieşit? 

— A ieşit la prânz cu trăsura, prin uşa principală a 
hotelului. 

— La ce oră s-a întors? 

— De acum o oră. 

— Singură? 

— Da. 

— Şi era într-o trăsură? 

— Da. 

Jean de Franţa rămase gânditor un moment, apoi el îi 
spuse lui Gotlieb, luându-i bastonul pe care acesta din 
urmă-l avea sub braţul stâng: 

— Acesta este un baston-sabie, similar cu cel pe care l-ai 
făcut pentru mine? 

— Da, stăpâne. 

Jean de Franţa trase mânerul bastonului şi flutură în aer 
o lamă triunghiulară lustruită din oţel. 

— Răspunzi pentru asta? Spuse el introducând lama în 
baston. 

— Ca de lama care l-a ucis pe căpitanul Maxwell. 

— Este bine, spuse Jean, ţi-o voi da înapoi mâine. Poţi 
pleca acum. 

Şi se adresă lui Samson, în timp ce Gotlieb se îndepărta: 


— Tu, spuse el, vei face un tur şi vei rămâne în zonă, cu 
ochii la uşă. 

— Bine, stăpâne. 

Jean de Franţa îşi scoase ceasul. 

— Sir Robert Walden niciodată, spuse Jean, nu vine 
acasă de la clubul său înainte de ora două dimineaţa, aşa că 
am timp. 

Apoi, el îi spuse lui Samson: 

— Dacă-l vei vedea pe Robert că se întoarce, vei veni 
repede să mă anunţi şi dacă nu sunt pe alee, vei folosi 
strigătul de bufniţă. 

— Da, stăpâne, spuse Samson. 

Apoi, înainte de a pleca: 

— Nu te duci în grădină? 

— Poate. 

— Vrei să sparg poarta cu o lovitură de umăr? Zise 
Samson care avea o pasiune pentru acest tip de exerciţiu. 

— Nu, răspunse Jean de Franţa cu un zâmbet, voi folosi 
un alt mod. 

Şi se strecură sub pridvorul întunecat în care Gotlieb 
stătuse ascuns. Samson dispăru după colţul străzii. Apoi, 
Jean, în timp ce aştepta, îşi spuse: 

— Elva reveni! 

Şi el începu să se gândească: „Miss Ellen vrea să devină 
soţia lui Roger, cu toate acestea, bărbatul pe care l-a 
aşteptat nu poate fi decât locotenentul Lionel! Care este 
scopul său, şi de ce se foloseşte de dragostea acestui 
tânăr?” 

Jean de Franţa, care avea atâtea secrete şi care sondase 
deja atâtea mistere, nu aflase încă secretul legat de ziua 
naşterii lui Lionel. Dintr-o dată, un pas măsurat, deşi 
estompat, un pas milităresc se auzi la un capăt al aleii. Jean 
rămase în picioare nemişcat, dar privirea sa scruta 
întunericul, recunoscând imediat silueta lui Lionel. El 
avansa cu prudenţă, privind spre dreapta şi spre stânga, 
întorcând uneori capul pentru a vedea dacă nu era urmărit. 


Când era aproape de a ajunge la micuța poartă a grădinii 
hotelului Walden, Jean de Franţa, care până în acel moment 
rămase nemişcat ca o statuie, făcu trei paşi înainte şi se 
plasă între el şi uşă. Uimit de această bruscă apariţie, 
Lionel îşi duse mâna la garda săbiei. 

— Un cuvânt, vă rog, domnule, spuse Jean de Franţa, 
care-şi puse o mască pe faţă. 

Viaţa aventuroasă a regelui ţiganilor îl obliga de multe 
ori să-şi ascundă faţa; el avea întotdeauna în buzunarul său 
o mască de catifea. Dar prin găurile acestei măşti, Lionel 
văzu sclipind doi ochi strălucitori. 

Lionel era curajos: el o dovedi imediat. 

— La o parte, spuse el. 

— Scuzaţi-mă, spuse Jean de Franţa care nu se clinti, 
trebuie să vă vorbesc, domnul meu. 

— Mie? 

— Dvs, locotenente Lionel. 

— În cazul în care punga mea este cea pe care o doreşti, 
prietene, te avertizez că nu vei avea o mână norocoasă în 
seara asta, dar cum sunt grăbit, nu-mi voi apăra această 
comoară. 

Şi el îşi aruncă punga la picioarele ţiganului. 

— Bah! Făcu Jean cu o voce răutăcioasă, miss Ellen vă 
aşteptă de un sfert de oră! 

Acest răspuns îl făcu pe Lionel să sară: 

— Cine sunteţi? Spuse el cu mânie, cum vă permiteţi să- 
mi vorbiţi aşa? 

— Eu sunt un om care vrea să vă dea un sfat bun. 

— Bun sau rău, nu am obiceiul să-l primesc de la oameni 
care-şi ascund feţele. 

— Te înşeli, domnule: un sfat bun nu trebuie să fie 
disprețuit. 

— Ei bine! Atunci vă ascult, murmură Lionel care începu 
să-şi piardă răbdarea. 

— Aveţi în buzunar o cheie care deschide această poartă; 
predaţi-mi-o, şi duceţi-vă la culcare, la căldură; promit să v- 


o returnez mâine dimineaţă, printr-o slugă de-a mea. 

— Sir, spuse Lionel cu dezgust, n-aş vrea să vă străpung 
cu această sabie, pentru că sunteţi dezarmat, dar... 

— Dar, îl întrerupse Jean care-şi trase lama de oţel din 
baston, dacă aveţi o sabie, vă voi face onoarea dea vă 
provoca la lumina felinarului acelei taverne... Asta aţi vrut 
să spuneţi? 

— Domnule, spuse Lionel care-şi recuperă sângele rece, 
sunteţi foarte îndrăzneţ şi încep să cred că vă voi ucide. 

Jean înfăşură o batistă în jurul mânerului săbiei lui 
pentru a-i preveni alunecarea. 

Ei au ajuns la capătul străzii şi s-au postat sub felinar. 

— Domnule, spuse Lionel, vă rog, scoateţi masca ce vă 
face să arătaţi ca un arlechin de la teatrul Adelphi. 

— Îmi pare rău că vă refuz această satisfacţie, dar pielea 
mea este foarte delicată şi ceața nopţii ar putea să-mi crape 
tenul. 

— Deci, spuse Lionel atacându-şi adversarul, voi încerca 
să vă omor fără a vă strica tenul trandafiriu. 

— Eu, domnule, replică Jean de Franţa, am gusturi mai 
modeste. 

— Serios? 

Cele două lame se încrucişară în umbră pentru un minut. 
Lionel atacă cu mânie, dar sabia întâlnea mereu acea lamă 
care şuiera şi se încolăcea în jurul ei ca un şarpe. Ambii 
adversarii se opriră pentru câteva secunde. Lionel era uimit 
de furie şi oboseală. 

Jean de Franţa continuă cu ironie rece: 

— Nu am pentru d-ta nici un sentiment de ură şi 
Dumnezeu mi-e martor, că dacă n-aş fi avut nevoie de cheia 
pe care o aveţi în buzunar, nu mi-aş încrucişa sabia cu d-ta, 
dar eu nu vreau să vă ucid. Eu pur şi simplu mă voi mulţumi 
să vă dau o lovitură secretă de sabie, care, fără nici un 
pericol, vă va lăsa în stare de inconştienţă cam o jumătate 
de oră, doar atât timp cât am nevoie. 


— Ah! Câtă insolenţă! Strigă Lionel exasperat de această 
ultimă bravadă a adversarului său, şi, uitând de precauţie, 
el se aruncă în atacurile sale, înaintând către ţigan, care-i 
răspundea cu prudenţă. 

Trei secunde mai târziu, Lionel scoase un strigăt slab, 
sabia îi căzu din mână şi căzu la pământ. 

— Bietul băiat! Murmură Jean de Franţa, ştergându-şi 
lama cu batista şi introducând-o înapoi în baston. 

Aplecat peste tânărul căpitan, el caută şi găsi cheia de la 
poarta grădinii. 

„Ei, miss Ellen, acum, spuse el, cred că va dura mai mult 
timp până voi regla conturile.” 

Capitolul XIV. 

Miss Ellen se întoarse împreună cu marchizul Roger. În 
timpul călătoriei, ei schimbară cele mai dulci jurăminte; dar 
perfidia tinerei, încercând să-şi stăpânească mânia, nu a 
ratat ocazia de a-l face să creadă că avea un inamic în 
persoana lui sir Robert Walden. Ajungând în Londra, 
marchizul a urcat-o într-o trăsură şi se despărţi de ea, după 
obţinerea promisiunii unei întâlnire viitoare. Miss Ellen sosi 
la hotelul Walden cu puţin timp înainte de miezul nopţii. Ea 
se dezbrăcă şi îşi puse un frumos halat de culoare închisă, 
îşi înfăşură capul într-un capişon din caşmir şi îşi încălţă 
picioarele ei delicate în papuci mici turceşti. Ulterior, ea îşi 
puse la cordon un micuţ pumnal cu lama triunghiulară, 
decorat cu o perlă pe mâner, primit în dar de la baiadera 
Dad-Natha, de care nu se despărţea, de când cu lupta cu 
Jean de Franţa. Miss Ellen era prudentă. Ea ştia că îşi risca 
viaţa în fiecare clipă cu un adversar ca Osmany, dar ea avea 
curajul oferit de o ambiţie fără limite. 

Miss Ellen îl ura pe Jean de Franţa şi jurase ca el să 
piară de mâna ei, mai devreme sau mai târziu. Nepoata lui 
sir Robert cobori în grădină. Ora întâlnirii se apropia. 
Grădina hotelului Walden era vastă, plantată cu arbori 
seculari, şi decorată, în mijlocul său cu o peşteră artificială 
şi de o micuță cascadă. Peştera era destul de adâncă şi 


servea ca anticameră a unei subterane care avusese 
diferite destinaţii cu care proprietarii hotelului nu au fost 
niciodată de acord. 

Hotelul era o clădire veche datând de pe vremea lui 
Cromwell şi a revoluţiei engleze. Conform tradiţiei, această 
reşedinţă găzduia pe unul dintre cei mai fideli şi cei mai 
pasionaţi partizani ai monarhiei. Proscris fiind, omul fugea, 
apoi el revenea deghizat ca un cerşetor şi reintra în hotelul 
său. Acesta a fost cel care a săpat această subterană a cărei 
intrare era ascunsă de un bloc de granit, care se deschidea 
având balamale invizibile, ca o adevărată uşă când se 
exercita o presiune puternică asupra unei pietricele care de 
pe pavajul solului. Atunci când blocul era deplasat, se putea 
vedea o gaură neagră, din care ieşea un aer umed şi 
nesănătos. Era subterana, săpată în formă de puţ şi în care 
se cobora cu ajutorul unei scări. Lord Shaffstesbury era 
numele lui de regalist; acesta îşi ascunse acolo armele, 
muniţia de război, documentele compromiţătoare, şi 
subterana era de multe ori refugiul său. După moartea sa, 
când reveni dinastia Stuart, hotelul a fost cumpărat de unul 
din strămoşii lui sir Robert Walden, şi din acel moment 
hotelul aparţinu întotdeauna familiei. Trecură aproape 
şaizeci de ani de când existenţa acestei subterane fusese 
uitată. Sir Robert nu a descoperit-o decât din întâmplare, 
într-o zi, când se repara peştera pentru a amenaja un 
spaţiu verde destinat să-i servească retragerii dragei sale 
miss Ellen în timpul zilelor fierbinţi de vară. 

Ei avură fantezia de a cobori în puț. În timp ce urca, miss 
Ellen îi spuse unchiul ei: 

— Trebuie să reparăm balamale blocului de granit. 

— La ce bun? Exclamă baronetul. 

— Bah! Spuse excentrica fată, cine ştie dacă nu va fi o 
nouă revoluţie. 

Dorinţele lui miss Ellen erau întotdeauna ordine pentru 
sir Robert. Gentlemanul făcu să se restaureze temniţa, nici 
mai mult, nici mai puţin ca şi cum ar fi fost un obiect feeric 


aflat sub scena unui teatru utilizat în timpul unor 
reprezentații. 

În acea noapte, ieşind în grădină pentru a-l primi pe 
Lionel, miss Ellen se apropie de peşteră. 

Cascada făcea să se audă şopotul său monoton. Noapte 
era calmă şi tăcută. Toţi dormeau în hotel, cu excepţia 
valetului de cameră al lui sir Robert Walden, care aştepta, 
căscând, ca stăpânul său să reîntoarcă de la club. Miss 
Ellen îşi aminti de temniţă, şi îşi spuse: 

— Acesta este locul potrivit unde ar trebui să fie închisă 
Cynthia. 

Apoi, ea îşi continuă drumul pe o alee întunecată ce 
ducea la micuța poartă. Ea auzi un zgomot uşor şi se opri. 
Era poarta care se deschise şi apoi se închise cu prudenţă. 

„Este de o punctualitate minunată, viitorul marchiz 
d'Asburthon”, gândea miss Ellen cu un zâmbet batjocoritor. 

Un om se apropie, înfăşurat într-o mantie. Miss Ellen 
crezu că este de datoria ei să se oprească şi să aştepte pe 
nocturnul său vizitator. Cu toate acestea, acela care avansa 
încet, întorcea capul spre dreapta şi spre stânga încercând 
să se orienteze. Această manevră îi păru lui miss Ellen 
destul de suspectă. Lionel ştia atât de bine intrările 
hotelului şi ale grădinii. 

— Eşti, tu, Lionel! Spuse ea încet. 

Omul cu manta merse ferm în faţa ei. La trei metri se 
opri. 

— Sunt eu! Spuse el. 

Miss Ellen rosti un strigăt de groază; ea îi recunoscu 
vocea lui Jean de Franţa. La început ea încercă să fugă şi să 
cheme după ajutor, dar acest gând a fost mai mult ca o 
străfulgerare. Ea se opri şi îşi aşteptă inamicul. 

— Haide, apropiaţi-vă! Spuse ea, vă aştept. 

Şi vocea ei trecu brusc de la emoție la o inflexiune 
batjocoritoare. Jean de Franţa făcu trei paşi spre tânăra 
fată şi îi puse mâna pe umăr. Miss Ellen nu se încruntă şi nu 
făcu un pas de retragere, doar mâna dreaptă mângâia 


mânerul pumnalului pe care ea îl ţinea ascuns sub faldurile 
plutitoare ale rochiei. Jean o ţintuia cu o privire 
strălucitoare. 

— Dacă aţi venit să mă omorâţi, îi spuse miss Ellen cu 
răceală, acum aveţi ocazia, Jean. Unchiul meu lipseşte şi 
servitorii dorm. 

Pe regele ţiganilor, acest sânge rece îl deconcertă. 

— Asta depinde, spuse el. 

— Ah! Sunteţi încă nehotărât? Ei bine! Care-i cauza? Aţi 
venit să-mi aduceţi ştiri despre frumoasa Elspy? 

Un fulger de ură izvori din ochii lui Jean de Franţa la 
auzul cuvintelor lui miss Ellen; dar aceste cuvinte 
batjocoritoare care aveau menirea să-l provoace îl făcură 
să-şi amintească de jurământul lui Elspy: „N-o omori, Jean, 
îi spusese tânăra ţigancă. Este datoria mea!”. 

Şi Jean îşi aminti că Bolton, răspundea acum de viaţa 
prietenei lui. 

— Miss Ellen, spuse el cu seriozitate, am jurat să nu vă 
ucid; depinde de d-ta să nu încalc acest jurământ. 

Miss Ellen îşi spuse în sinea ei: „Lionel va veni, şi-l va 
ucide pe Jean de Franţa şi voi fi eliberată! Să trag de timp.” 

Şi ea îi răspunse: 

— V-am oferit pacea, d-ta vrei război. 

Ea aruncă în timp ce vorbea astfel, o privire pe furiş spre 
mica poartă a grădinii. Jean de Franţa înţelese privirea 
aceasta. 

— Dacă-l aşteptaţi pe Lionel, spuse el, veţi aştepta în 
zadar, miss Ellen. Lionel nu va veni, deoarece cu cheia sa 
am putut intra aici. 

O picătură de sudoare îi apăru pe fruntea lui miss Ellen. 

— Înseamnă că l-aţi ucis? Strigă ea, pierzându-şi calmul. 

— Nu, spuse Jean de Franţa, dar pe sângele rasei 
noastre, jur că nu va veni. Astfel, nu contaţi pe el. 

Miss Ellen îşi recuperă prezenţa sa de spirit. 

— Ei bine! Spuse ea, ce doriţi de la mine? 


— Vreau să mi-o daţi pe Cynthia, spuse Jean ai cărui ochi 
aruncau flăcări. 

— Cynthia! Spuse miss Ellen. Cine este Cynthia? 

— Oh! Nu vă bateţi joc de mine şi răspundeţi-mi! Mă 
grăbesc... 

— Deci, vă rog să vă explicaţi. 

— Aţi răpit-o pe sora mea Cynthia în seara asta. 

— Eu? 

Şi, în acest singur cuvânt, nepoata lui sir Robert Walden 
a fost capabilă de a pune un astfel de accent de uimire, 
încât convingerea lui Jean fu zdruncinată. Cu toate acestea 
el continuă: 

— Aţi răpit-o pe Cynthia. Trăsura în care aţi urcat-o a 
avut ca destinaţie căsuţa d-tale. Am căutat-o la căsuţă. 

— Şi nu aţi găsit pe nimeni? 

— Pe nimeni. Cynthia este aici. 

— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi. 

Dar Jean era tenace, el aruncă mâinile în jurul gâtului lui 
miss Ellen: 

— Ei bine, spuse el atunci, cu atât mai rău dacă am 
greşit, cu atât mai rău dacă fac sarcina lui Elspy. 

Şi el strânse gâtul alb şi suplu al lui miss Ellen. 

— Vezi tu, spuse el cu mânie, pentru a scăpa de o viperă 
ca tine, Topsy, nu este nevoie de pumnal, este suficient doar 
să te sugrum. 

Miss Ellen ţinea deja stiletul în mână şi căuta locul unde 
să-l lovească pe Jean şi totuşi, ea îşi retrase stiletul fără ca 
Jean de Franţa să fi observat această mişcare, şi îngăimă cu 
o voce slabă cuvântul „lertare!” 

Regele ţiganilor avu un fior de dezgust, el împinse 
ţiganca şi spuse cu o voce înăbuşită: 

— Vorbeşte, atunci! 

— Jean, spuse ea cu un accent implorator, eu sunt în 
puterea ta, eu nu pot scăpa şi viaţa mea este în mâinile tale. 
Mă voi supune, voi vorbi, îţi voi spune unde este Cynthia. 


Faţa fetei exprima atât de bine teama, că Jean de Franţa 
se lăsă înşelat. 

— Recunoşti, prin urmare, că ai răpit-o pe Cynthia? 

— Nu am fost eu, a fost sir Robert Walden. 

— Dar tu eşti complicea lui? 

— Da. 

— Deci, ştii unde este? 

— Da. 

— Ei bine! Spune-mi. 

— Am să-ţi spun, Jean, continuă miss Ellen cu o voce din 
ce în ce mai rugătoare, dar fie-ţi milă de mine, tu mă vei 
salva de mânia lui sir Robert Walden. 

Aceste ultime cuvinte îl uimiră pe Jean de Franţa. 

— Uite, continuă ea, am vrut să mă lupt împotriva 
voastră a tuturor, dar văd bine că lupta îmi depăşeşte 
puterea mea. Îmi recunosc înfrângerea. Doar încercând de 
a-ţi face rău, mi-am făcut rău mie însămi învățând totul de 
la sir Robert. l-am spus că eşti un ţigan ca mine, că şi Roger 
este un ţigan, şi sir Robert a făcut din mine un instrument. 
Dacă ţi-o dau pe Cynthia, sir Robert care se va simţi trădat, 
mă va alunga! 

Lacrimile curgeau din ochii ei frumoşi în timp ce vorbea 
astfel. În ciuda isteţimii şi previziunii lui, Jean de Franţa fu 
înşelat de această durere. Elo crezu văzând pe această 
tânără fată, ajunsă, în fine, în lumea bună, alungată dintr-o 
dată din casa unde şi-a petrecut tinereţea, marcată cu 
numele de ţigancă şi ajunsă într-o poziţie umilitoare şi 
mizerabilă. 

— Eh, bine, spuse el cedând datorită naturii sale 
generoase, dacă vei fi alungată de sir Robert, noi îţi vom 
ura bun venit, noi pe care tu ne-ai renegat. 

Miss Ellen clătină din cap. 

— Ah! Nu ştii, spuse ea, cât de greu îmi este, Jean, 
pentru că am trăit până acum ca o moştenitoare. Eu am 
luptat împotriva voastră, acum îmi pare rău; am vrut să 
devin soţia lui Roger, acum îmi pare rău, dar nu mă ucide, 


ai milă de mine. Eu nu voi mai întreprinde nimic împotriva 
ta. 

— Eu trebuie să o iau pe Cynthia, unde este? 

— Este aici, spuse miss Ellen. Ei bine! Ai o armată 
misterioasă la dispoziţia ta. Cheamă-i, escaladaţi aceşti 
pereţi, asediați hotelul: astfel, o veţi găsi şi sir Robert nu mă 
va acuza că l-am trădat. 

— Unde este Cynthia? Reluă ţiganul cu o voce 
imperativă. Trebuie să aflu. Vorbeşte, altfel, va fi vai de tine, 
Topsy. 

Țiganca ştia cum să joace rolul unei femei înspăimântate, 
devenind palidă. 

— Ah! Spuse ea, mai bine să trăiesc în continuare 
mizerabil şi ca o vagaboandă decât să mor la douăzeci şi doi 
de ani. Vino, îţi voi arăta unde este Cynthia închisă. 

— Mergi înaintea mea, ordonă Jean de Franţa, şi dacă 
îndrăzneşti să ţipi, gândeşte-te că va fi ultimul tău strigăt, 
pentru că te voi înjunghia înainte de a-l scoate pe al doilea. 

Miss Ellen îşi ridică ochii care înotau în lacrimi. 

— Din păcate! Spuse ea, eu sunt cea aspru pedepsită, 
cred că nu voi rezista! 

Şi ea se îndreptă spre peşteră, care era situată la celălalt 
capăt al grădinii. Jean de Franţa o urma la un pas distanţă. 
Când ea fu pe prag, se întoarse: 

— Jean, spuse ea, cel puţin îmi vei face o favoare? 

— Vorbeşte. 

— După ce o vei găsi pe Cynthia, să-mi legi mâinile şi 
picioarele şi să-mi pui un căluş la gură. Cel puţin sir Robert 
va crede că n-am cedat decât după ce am fost forţată. 

— Fie, spuse Jean Franţa, îţi promit. 

Intrarea în peşteră era destul de întunecoasă. 

— Unde mă conduci? Întrebă Jean care făcu o mişcare 
de sfidare. 

— Ascultă-mă, spuse miss Ellen, există în fundul acestei 
peşteri o cameră spațioasă, care nu este cunoscută decât 
de mine şi de sir Robert. Este camera în care am închis-o pe 


Cynthia. Un singur servitor ştie despre acest secret. la-mi 
mâna şi urmează-mă. După ce vom intra, ne vom procura 
lumină. Ai un amnar? 

— Da, zise Jean de Franţa. 

Fata îl luă de mână şi el se lăsă îndrumat. Dar el ţinea tot 
timpul pumnalul său pregătit să lovească la cea mai mică 
surpriză. Atunci când erau în peşteră, miss Ellen se opri: 

— Aici este, spuse ea. 

Jean de Franţa întinse spre ea fitilul său şi amnarul. 

Fitilul ardea, regele ţiganilor aruncă repede o privire în 
jurul lui. Peştera era goală şi nu era nici o uşă. 

— Ţi-ai bătut joc de mine deci? Spuse el în căutarea 
Cynthiei. 

— Dimpotrivă, spuse ea. Priveşte acest bloc de granit 
care se află în fundul peşterii. Ei, bine! Acest bloc ascunde 
intrarea în sala subterană în care Cynthia este închisă. Dar 
eu nu sunt suficient de puternică pentru a face ca această 
piatră să se mişte pe pivotul care-i stă la bază. Ne-ar trebui 
umărul lui Samson. 

— Bah! Spuse Jean de Franţa, şi eu sunt destul de 
puternic. 

Şi el se propti în blocul de piatră. 

— Împinge cu putere! Spuse miss Ellen, care îi făcea 
lumină cu fitilul. 

Jean de Franţa îşi luă pumnalul în dinţi şi, cu ochii fixaţi 
pe miss Ellen, îşi propti un umăr de blocul de granit. 

— Hai, curaj! Repetă miss Ellen. 

Jean, care se aştepta la o rezistenţă foarte mare, dădu o 
viguroasă lovitură cu umărul, dar, dintr-o dată, blocul de 
granit se răsuci brusc, ca şi cum ar fi alunecat pe caneluri 
unse cu grijă, şi Jean de Franţa, îşi pierdu echilibrul, căzu 
cu capul în prăpastia care tocmai se întredeschise. 

Miss Ellen auzi un strigăt teribil, un blestem de moarte 
care se ridică din adâncul acelui abis, apoi blocul, ascultând 
de un mecanism ingenios inventat de lordul Shafftesbury, îşi 


reluă locul său obişnuit. Atunci, ţiganca stinse fitilul şi ieşi 
liniştită din peşteră spunând: 

— Dacă Jean de Franţa nu a fost ucis în cădere, sigur el 
va muri de foame în cel mult trei zile. 

Capitolul XV. 

Cu toate acestea, Samson rămase supraveghind strada, 
ascuns în spatele unui copac şi fără să piardă din vedere 
uşa principală a hotelului Walden. Se scurse o oră. 
Zgomotul unei trăsuri se auzi şi imediat colosul recunoscu 
livreaua baronetului. Vizitiul spuse să i se deschidă poarta şi 
trăsura dispăru de partea cealaltă a grilajului. Atunci 
Samson fugi pe alee şi făcu să se audă strigătul unei 
bufniţe. Apoi aşteptă. Jean de Franţa nu răspunse. 

„Acesta este, probabil, în interiorul hotelului”, gândea 
Samson, a cărui inteligenţă nu ţinea cont de mijlocul utilizat 
de către Jean de Franţa pentru a intra în grădină, atunci 
când el refuză ajutorul umărului său pentru a forţa poarta. 

Samson începu să umble încoace şi încolo. Gigantul, se 
ştie, era înzestrat cu o răbdare deja dovedită, şi el se 
plimbă timp de o oră, aşteptându-l pe Jean de Franţa, care 
nu se întorcea. Dintr-o dată, piciorul său lovi cu piciorul un 
obiect negricios care se rostogoli pe sol. Samson se opri şi 
înţelese că avea de-a face cu un om beat sau un cadavru. El 
se aplecă tremurând, temându-se că putea să fie Jean de 
Franţa; dar el imediat îl recunoscu pe Lionel. Lionel pierdea 
sânge picătură cu picătură şi era nemişcat. Samson îi puse 
mâna pe piept. Trăia încă. Gigantul avea o inimă de aur, el 
nu se întrebă la început de ce Lionel era acolo sângerând şi 
lipsit de viaţă; nu s-a mai gândit că poate era opera lui Jean 
de Franţa şi că trebuia să respecte voinţa stăpânului său. Îl 
încărcă pe Lionel pe umerii săi şi fugi spre St. Gilles unde 
era un post de soldaţi şi paznici. Greutatea unui om pe 
umerii săi nu îl împiedica pe Samson să alerge. El ajunse la 
acel post în câteva minute, intră dând buzna şi depuse 
corpul lui Lionel pe un pat de campanie. 


— Iată un om pe care l-am găsit în stradă; el încă 
trăieşte, salvaţi-l, spuse el, este datoria voastră. 

Şi el fugi înainte ca celor de faţă să le treacă prin gând 
să-i solicite vreo explicaţie. Când au vrut să alerge după el, 
acesta era deja departe şi, astfel, au fost nevoiţi să se 
întoarcă la postul lor. Dar, în zadar repeta Samson strigătul 
său de bufniţă, nici un strigăt nu-i răspundea, iar micuța 
poartă a grădinii rămase închisă. Atunci Samson se gândi că 
Jean de Franţa ieşise în timp ce el îl transporta pe Lionel la 
postul gardienilor de noapte şi decise să se întoarcă în 
Wapping, sperând să-l găsească lângă patul lui Elspy. Bolton 
şi Dinah erau acolo singuri, şi căzu pradă unei puternici 
anxietăţi. 

— Unde este stăpânul? Întrebă Samson în timp ce intra 
în cameră. 

— Noi nu l-am văzut, răspunse Bolton. 

Samson le povesti atunci despre expediţia lor expunând 
toate detaliile. Bolton ascultă cu o uimire amestecată de 
nelinişte. Când Samson termină, Bolton exclamă: 

— Dacă mâine, în zori, Jean nu va reapare, voi merge 
acasă la sir Robert Walden, şi el îmi va spune ce s-a 
întâmplat cu Jean. 

Dar Samson avea o mare încredere în puterea, în 
abilitatea şi resursele infinite ale regelui ţiganilor. 

— Oh! Nu vă faceţi griji, spuse el, Jean va reveni! 
Într-adevăr, a doua zi de dimineaţă, cum Elspy se trezi 
după ce petrecuse o noapte destul de liniştită care o puse în 

afara pericolului, Bolton, după ce-i dăduse instrucţiuni lui 
Dinah pentru a doua zi, îşi luă haina şi se pregăti să meargă 
acasă la sir Robert Walden. Bravul chirurg era dispus să se 
poarte cu o violenţă extremă ca să afle ce s-a întâmplat cu 
Jean de Franţa, dar atunci când încercă să iasă, se auzi o 
bătaie la uşă. 

— Cine e acolo? Întrebă Samson care i se aşeză în cale. 

El văzu un necunoscut care depuse o hârtie sub uşă, 
strigându-i ţiganului: 


— Madde evoy banty! 9 

Apoi el fugi, înainte ca Samson să-i vadă faţa şi să-l 
recunoască ca pe un frate din tribul său. 

Samson se aplecă şi luă hârtia care era îndoită într-un 
anume fel utilizat numai de către ţigani, şi îşi aruncă 
privirea. Hârtia conţinea aceste rânduri scrise în zingari: 
„Nu mă căutaţi şi aşteptaţi-mă cu răbdare, Cinci sau şase 
zile. 

Totul este bine.” 

Hârtia pe care erau scrise aceste cuvinte, observă 
Samson, fusese ruptă din carnetul pe care Jean de Franţa îl 
purta, de obicei, asupra lui; colosul recunoscu scrisul de 
mână al regelui ţiganilor. El se întoarse bucuros spre Bolton 
şi-i traduse biletul. Bolton respiră uşurat, apoi începu să se 
gândească la împrejurările în care Jean de Franţa fusese 
obligat la această absenţă neaşteptată; dar nici el, nici 
Samson n-au presupus o singură clipă că nu era mâna 
regelui ţiganilor cea care scrisese acele rânduri. 

Să vedem acum cum miss Ellen îşi încheiase acea seară 
bogată în emoţii tragice. După ce ieşi din peştera care îi 
servea drept sicriu lui Jean de Franţa, frumoasa ţigancă 
începu să se gândească la Lionel. „De ce nu venise? Cum 
procurase Jean de Franţa cheia pe care ea i-o dăduse lui 
Lionel?” Aceste două întrebări păreau fără răspuns, 
admițând veridicitatea cuvintelor lui Jean de Franţa: 
„Asiguraţi-vă că nu l-am ucis pe Lionel”. Dar dacă nu l-a 
ucis, cum ar fi putut Lionel să-i dea cheia? 

Primul gând al lui miss Ellen a fost de a alerga spre acea 
stradă şi de a o explora, dar prudenţa o împiedică. În mod 
evident, Jean de Franţa, în eventualitatea că cineva ar fi 
atentat asupra lui, a trebuit să-şi plaseze oamenii în 
imediata apropiere a hotelului, şi, în special, pe stradă. 
Teama de a cădea în mâinile lor, au făcut-o să se întoarcă 
din drum. Dar, în timp ce se întorcea, piciorul său lovi un 
mic obiect ce se culcă pe pământ. 


Miss Ellen se aplecă şi văzu un carnet. Era carnetul lui 
Jean de Franţa care-l scăpă din buzunarul său, în timp ce o 
strângea de gât pe miss Ellen, somând-o să-i spună unde 
este Cynthia. Miss Ellen luă carnetul, se înapoie la hotel, 
fără să aprindă lumina, şi intră în camera sa, fără a face nici 
un zgomot. Acolo, ea reaprinse o lumânare şi începu să 
examineze carnetul regelui ţiganilor. Acesta conţinea 
câteva cuvinte în creion, în zingari, limba maternă a lui 
Topsy, pe care niciodată nu o uitase; aşa că putea să 
descifreze caracterele bizare scrise pe aceste foi; dar 
aceste cuvinte vorbeau despre afacerile externe ale 
marchizului Roger, şi i se păru să n-aibă nici un interes 
pentru ea. Doar analiză cu răbdare scrisul alungit şi ferm al 
lui Jean de Franţa, luă un creion şi o foaie de hârtie şi 
începu să imite acest scris, cu răbdarea şi tenacitatea unui 
falsificator. După o oră, ea rupse o foaie albă dintr-un 
carnet şi scrise cu o mână sigură biletul pe care am văzut 
că l-a primit Samson. După care se duse la culcare, puţin 
îngrijorată de soarta lui Lionel, dar bucuroasă la gândul că 
Jean de Franţa era acum în puterea ei. A doua zi, la scurt 
timp înainte de revărsatul zorilor, miss Ellen se ridică fără 
zgomot şi merse să trezească pe unul din cei doi servitori 
pe care sir Robert Walden i-i puse la dispoziţie. Acest 
bărbat se întoarse târziu în noapte, după ce i-a lăsat pe 
baiadera Dad-Natha ţi pe valetul Black la căsuţă să o 
supravegheze şi să o ţină prizonieră pe Cynthia. 

— Joe, spuse miss Ellen, ai o memorie bună? 

— Excelentă. 

— Vei ţine minte aceste trei cuvinte pe care ţi le voi 
spune? 

— Eu aşa sper, miss. 

— Ascultă, atunci. 

Şi miss Ellen rosti aceste trei cuvinte: „Madde evoy 
banty”. 

— Madde evoy banty! Repetă Joe. 

— Scrie-le, dacă te temi să nu ţi le aminteşti. 


— Oh! Este inutil, miss. 

— Asta înseamnă, spuse miss Ellen, în limba ţiganilor: 
„Aceasta este pentru tine”. 

— Ah! Spuse Joe, acesta este o limbă ciudată. 

— Ştii casa din Wapping? 

— Unde locuia Cynthia? Da. 

— Vei merge până acolo, vei bate la uşă, apoi vei băga 
această hârtie pe sub uşă, spunând cele trei cuvinte pe care 
le-ai învăţat; după care vei fugi imediat, şi să ai grijă să nu ţi 
se vadă faţa. 

Joe se înclină şi plecă. În timp ce el se achita de 
îndeplinirea sarcinilor legate de acel mesaj, fiind destul de 
abil să nu-i arate lui Samson că el avea de-a face cu un 
adevărat ţigan, sir Robert Walden o rugă pe nepoata sa să 
fie suficient de bună să-l primească. 

— Ah! Spuse miss Ellen, dacă mi-a urmat instrucţiunile 
punct cu punct, înainte de trei zile toată Londra va şti că 
Roger este fiul unei ţigănci. 

Sir Robert intră la nepoata sa, cu o faţă zâmbitoare. 

— Ei bine! Spuse el, totul a mers bine, această noapte? 

— Din partea mea, cel puţin, spuse miss Ellen. Noi o 
avem pe Cynthia. 

— Ah! Spuse sir Robert cu un aer indiferent. 

— Şi d-ta, unchiule, ce-ai făcut? 

— l-am invitat la cină pe cei trei bărbaţi pe care i-ai 
numit, adică, sir Arthur Rood, sir Alberic Berny şi sir 
Edward Janson. 

— L-ai văzut pe marchiz? 

— Ela venit la club la ora unu dimineaţa. 

— Bine. 

— Am adus în conversaţie vorba despre celebrul club 
Hermina10, această asociaţie misterioasă, care pare un mic 
tribunal secret al modei. 

— Ce a făcut marchizul? 

— Ela susţinut că acest club nu există. După această 
remarcă, câţiva oameni au zâmbit, apoi marchizul a 


exclamat: „Ei bine! Domnilor, în cazul în care clubul 
Hermina există, vreau să mă alătur membrilor lui!” 

— Victorie! Exclamă miss Ellen. 

— Acum, spuse sir Robert Walden, am făcut ceea ce ai 
vrut, îmi vei explica ce se întâmplă? 

— Nu, unchiule. 

— Ah! Într-adevăr? Spuse sir Robert, vrei să păstrezi 
secretul? 

— Da, doar v-am promis că vă voi dovedi, ţie şi doamnei 
Cecily, că Roger este fiul Cynthiei şi voi demonstra acest 
lucru! 

— Când? 

— Probabil că mâine seară, şi nu veţi fi singurii care vor 
afla. 

— Ah! Spuse sir Robert, despre cine vorbeşti? 

— Despre toţi reprezentanţii modei engleze. 

Sir Robert se încruntă. 

— Dar, spuse el, nu ar fi mai bine să fie evitat un 
scandal? 

— Acest scandal este necesar. 

— De ce? 

— Deoarece Roger nu va fi de acord cu demascarea sa. 

— El este loial, cu toate acestea. 

Miss Ellen zâmbi ironic. 

— El nu va ceda altfel scaunul de pair englez; apoi, 
adăugă ea, ştiţi bine că lady Cecily refuză să creadă că 
Roger nu este fiul ei. 

— Adevărat! Spuse sir Robert resemnându-se să se 
încreadă în geniul machiavelic al lui miss Ellen. 

Capitolul XVI. 

La ora zece, chirurgul Bolton se prezentă la casa 
marchizului d'Asburthon. El venise deja de dimineaţă, dar i 
se spuse că marchizul doarme şi că nu putea să-l 
primească. De această dată, Bolton îl găsi pe Roger stând 
pe scaun, cu faţa zâmbitoare, cu o expresie de fericire plină 
de mister vizibilă în ochii lui. Bolton venise pentru a se 


asigura de progresul înregistrat de remediul lui Josua. 
Roger întinse braţul gol. Compresa produsese o umflătură 
uşoară, dar ea făcu să dispară complet semnul de ţigan. În 
timp ce Bolton îndepărta pansamentul, Roger spuse: 

— Aţi auzit de clubul Hermina? 

— Niciodată, spuse chirurgul. Ce este acesta? 

— Este o asociaţie misterioasă, care are o singură 
misiune. 

— Care? 

— Cea de a pedepsi greţelile de lcse-elegancel1 1 ţi de a 
urmări excesele nobililor care îşi încalcă îndatoririle 
rangului lor. 

— Nu înţeleg foarte bine, spuse Bolton. 

— Nu l-am înţeles nici eu de la început, dar mi s-a 
explicat cum stau lucrurile în toate detaliile. 

— Atunci, o rog pe Excelenţa Voastră să-mi facă acelaşi 
serviciu. 

— Ascultă, spuse Roger. Se pare că această asociaţie s-a 
format în Londra, cu un an în urmă, un fel de tribunal 
secret al nobilimii şi al modei, ale cărui hotărâri sunt 
definitive. 

— Dar pe cine condamnă? 

— Pe orice gentleman care încalcă legile nobilimii. Iată, 
de exemplu, un gentilom care a participat la cursele de 
alergări şi care a folosit un truc oarecare pentru a câştiga 
premiul: l-a cumpărat pe jocheul adversarului său şi a trişat 
în legătură cu greutatea care trebuia să fie pe calul lui. 

— Ei bine, spune Bolton. 

— Într-o dimineaţă, intrând în grajd, îngrijitorii au găsit 
calul câştigător sugrumat pe aşternutul său de paie. Clubul 
Hermina a ordonat şi a pus în aplicare această sentinţă. 

— Asta e o metodă originală, spuse Bolton. 

Roger continuă: 

— Să zicem că un om de casă mare, duce sau pair, s-ar 
gândi ca, pentru a-şi recâştiga reputaţia, să se căsătorească 
cu fiica unui negustor milionar; altul şi-ar încredința 


ultimele sale guinee unui negustor care ar deveni în secret 
asociatul său. 

— Şi ce ar face clubul? 

— În primul caz, speculatorul nobil vede venind la 
hotelul său un camion încărcat cu butoaie de melasă şi cutii 
de săpun, pe care clubul pictează semnele vinovăţiei. 

— Şi în al doilea caz? 

— Comerciantul intră în faliment în câteva luni. 

— Ah, deci aşa! Spuse Bolton, râzând, iată o asociaţie 
foarte excentrică. 

— Da, dacă aceasta există, spuse Roger. 

— Ah! Nu sunteţi sigur de existenţa sa? 

— Toată lumea vorbeşte despre asta de ceva timp, dar 
nimeni nu s-a lăudat să facă parte din acest club, nimeni 
încă nu a putut spune unde-şi are sediul, care este statutul 
său, numărul de sesiuni, etc. 

— Domnule marchiz, spuse Bolton cu un zâmbet, cred că 
acest lucru este un roman fantastic inventat în mod expres 
pentru a seduce imaginaţia inactivă. 

— Aceasta este ceea ce voi şti în curând, spuse Roger. 

— Cum aşa? 

— În această noapte, la clubul Frumoşilor (Clubul 
Frumoşilor), se va vorbi despre această misterioasă 
asociaţie. 

— Ah! 

— Desigur, printre cele treizeci sau patruzeci de 
persoane care vor fi acolo, va exista cel puţin un membru al 
clubului Hermina, dacă nu mai mult, admițând că acel club 
există. 

— Este sigur, spuse Bolton, că, dacă există într-adevăr 
un club Hermina, ela recrutat o parte dintre membrii 
clubului Frumoşilor. Asta e ceea ce cred. 

— Ei bine? Spuse chirurgul. 

— Aşa că am aruncat o provocare pe care am înscris-o în 
cartea pairilor, după cum urmează: „Marchizul Roger 
d'Asburthon spune că nu crede în existenţa clubului 


Hermina, şi se angajează să doneze o sută de livre săracilor 
din parohia din Saint-Gilles, dacă presupusul club Hermina 
este de acord să-şi dezvăluie existenţa; în acest din urmă 
caz, marchizul d'Asburthon solicită onoarea de a fi admis 
printre membrii săi.” 

— Şi clubul nu a dat nici o veste? 

— Nu încă. 

În timp ce marchizul vorbea aşa, valetul său intră şi îi 
prezentă pe un platou din argint aurit un bilet învelit cu un 
petec mare din satin alb, imprimat cu semne argintii. 
Această misivă ciudată avea semnul unei hermine imprimat 
pe un sigiliu din ceară albă. 

— Oh, oh! Spuse Roger arătându-i sigiliul lui Bolton, 
cred că săracii din Saint-Gilles au câştigat pariul de o sută 
de livre. 

Şi el deschise mesajul, care nu conţinea decât aceste 
câteva rânduri: 

Clubul Hermina acceptă provocarea marchizului 
d'Asburthon, şi-l va primi în această noapte printre membrii 
săi, dacă el va consimţi să se supună testelor la care va fi 
supus. 

— Ce veţi spune? Întrebă curios chirurgul. 

— Mă întreabă, spuse Roger râzând, dacă sunt destul de 
curajos să mă supun testelor pe care trebuie să le trec 
pentru a intra în sanctuar. 

— Şi v-aţi decis? 

— O plimbare pe un râu de foc, continuă marchizul, şi să 
mă arunc cu capul înainte într-un abis cu ţepi din lame de 
seceră. 

Bolton clătină din cap, în timp ce inhala încet o priză de 
tutun. 

— Deci, spuse el, vă aşteptaţi că vin să vă caute în seara 
asta? 

— Desigur. 

— Ei bine, domnule marchiz, cred că aţi comis o 
imprudenţă şi că acum veţi face o nebunie. 


— Este posibil, spuse Roger, dar dacă aş refuza, ar fi o 
laşitate din partea mea, ceea ce ar fi mult mai grav. 

Bolton îşi luă bastonul şi pălăria şi strânse mâna pe care 
i-o întinse tânărul lord. 

— Pe mâine, doctore. 

— Pe mâine, milord, răspunse acesta din urmă făcând o 
plecăciune. 

„Această poveste a clubului Hermine mă îngrijorează 
puternic, spuse medicul în timp ce ajunse la casa lui, 
trebuie să fie „mâna, lui Topsy!” 

Roger rămase la masa sa de lucru, răsfoind o broşură 
politică. O oră trecu fără să audă cel mai mic zgomot în 
hotel. Nerăbdarea începea să pună stăpânire pe el. 

„Mi se pare o impertinenţă, spuse el în cele din urmă în 
şoaptă, că mă lasă să aştept atât.” 

Şi el începu să se plimbe prin cameră, sperând în orice 
moment să audă sunetul clopotului care anunţa sosirea 
unui vizitator. Dar clopotul rămase mut. Numai când acul 
pendulei plasate pe cămin ajunse în dreptul orei 
doisprezece, o uşă se deschise în tăcere ca şi cum ea ar fi 
fost împinsă de mâna unei fantome; niciunul dintre 
funcţionarii hotelului nu se arătă să anunţe un vizitator; dar 
un personaj mascat, înfăşurat din cap până-n picioare cu o 
mantie mare neagră, apăru în prag, punând un deget la 
buze pentru a impune tăcerea tânărului marchiz. Roger 
făcu doi paşi spre omul mascat, invitându-l cu un gest să 
intre. Acesta închise uşa la fel de tăcut cum o deschise şi 
veni, tăcut şi serios, înaintea lui Roger. 

— După modul misterios în care aţi intrat în casa mea, 
spuse tânărul, îmi dau seama cine sunteţi. 

Omul mascat făcu o reverență. 

— Sunteţi mesagerul clubului Hermina; vă aşteptam, dar 
cum aţi ajuns până aici? 

Omul mascat spuse cu o voce solemnă: 

— Noi ştim să trecem prin uşile cele mai ferecate, prin 
cele mai groase ziduri, şi putem, la nevoie, să ne facem 


invizibili! 

Această voce îi era necunoscută lui Roger. 

„lată o punere în scenă convenabilă”, gândi el. 

— Să vedem, cum stau lucrurile? Ar trebui să chem să mi 
se păzească uşa? Adăugă el, privindu-l pe mesager. 

— Domnia Voastră, spuse omul mascat, dacă veţi trage 
de cordonul soneriei, nimeni nu va veni. 

— Deci, dispuneţi de oamenii mei? 

— Nu trebuie să mă explic pe acest subiect. 

— Fie! Spuse Roger întinzându-i un scaun. Aştept! 

Mesagerul rămase în picioare: 

— Milord, spuse el, clubul Hermina nu caută să facă 
prozeliţi, dar salută pe cei care îndrăznesc să accepte 
încercările prin care a trecut fiecare din membrii săi... 

— Testele repetate ale St. Vehme din Dortmund! Îl 
întrerupse Roger râzând. 

— Domnia Voastră a vrut să ştie dacă acest club există; 
clubul vă răspunde. Dacă Domnia Voastră vrea să se 
oprească aici, este încă timp. 

— Nu, nu, repetă Roger: în cazul în care clubul există, 
doresc să mă alătur! 

— V-aţi decis? 

— Da. 

— Domnia Voastră bănuieşte că va fi supusă unor 
încercări teribile. 

— Le voi îndura. 

— Aceasta reflectă faptul că, cine devine membru al 
clubului, va trebui să se supună ordinelor care i se vor da. 

— Fie! Spuse Roger. 

— Sunteţi decis, milord? 

— Da. 

Mesagerul tăcu pentru câteva secunde. 

— Atunci, Excelenţa Voastră va trebui să-mi facă un 
jurământ. 

— Care? 


— Veţi jura pe acest pumnal că veţi păstra tăcere 
profundă în legătură cu întrevederea noastră. 

Şi mesagerul îşi scoase braţul drept de sub mantou, 
întinse lui Roger un pumnal din oţel lustruit cu o formă 
ciudată. 

— Pe onoarea mea de gentilom, jur! Spuse marchizul. 

— Şi pe ceea ce am convenit între noi, adăugă omul 
mascat. 

— Pe blazonul Asburthonilor, strămoşii mei, jur! Spuse în 
continuare Roger. 

Apoi, omul mascat repuse cuțitul într-o teacă din piele de 
capră, suspendată de gât şi îi spuse lui Roger: 

— Mâine, la aceeaşi oră, voi veni pentru a vă conduce la 
clubul Hermina. 

— E bine, spuse Roger, voi fi gata. 

Omul mascat făcu un pas înapoi. Roger încercă să-l 
conducă: 

— Nu mă urmaţi, spuse el: nu trebuie să ştiţi nici de 
unde am venit, nici încotro mă duc. 

Şi merse încet spre uşă, o deschise şi părăsi sala. Roger 
îşi forţă degeaba urechea: el nu auzi decât sunetul paşilor 
săi; nici o mişcare nu se auzea pe scări sau în curtea 
hotelului, şi uşa principală, care scârţâia din balamalele 
sale, nu se deschise. 

„Am avut dreptate, îşi spuse Roger, să pretind că acesta 
pare mult a fi un roman.” 

Şi se duse la culcare fără ajutorul valetului său de 
cameră. 

A doua zi, la aceeaşi oră, marchizul Roger d'Asburthon 
aştepta cu nerăbdare pe mesagerul clubului Hermina. 
Scopul ciudat al acestei asociaţii, misterul în care era 
învăluită îi întărâtă în cel mai înalt grad curiozitatea lui 
Roger şi îi seducea tânăra sa imaginaţie. Fidel jurământului 
pe care-l făcu, marchizul nu spuse nimănui de discuţia sa cu 
omul mascat, nici de întâlnirea pe care urma să o aibă. 
Bolton venise în timpul zilei, dar nu îi puse nici o întrebare. 


Marchizul plecase la clubul Frumoşilor, aproape de la ora 
cinci, şi jucă şah. Acolo, se vorbi mult despre provocarea lui, 
dar el rămase tăcut pe acest subiect. În cele din urmă, el îşi 
petrecu seara acasă, numărând la început orele, apoi 
minutele... Când ceasul anunţă miezul nopţii, uşa 
dormitorului se deschise, ca şi mai înainte, fără nici un 
zgomot. Omul mascat era pe prag. El făcu un semn lui 
Roger, care voia să spună: „Veniţi! Vă aşteptăm”. 

Roger se ridică, îşi luă mantia şi sabia, şi se îndreptă 
spre uşă. 

Spre mirarea lui, marchizul văzu pe omul mascat 
traversând anticamera şi îndreptându-se spre un coridor 
care ducea la o scară de serviciu. 

„lată, îşi spuse el, un personaj care cunoaşte la fel de 
bine ca mine hotelul d'Asburthon.” 

Scara era în întuneric, dar omul mascat înaintă primul şi 
cobori cu un pas ferm până la ultima treaptă ajungând în 
grădina hotelului. Acolo, el o luă pe o alee care ducea la o 
poartă ascunsă. Roger îl urma pas cu pas. Poarta era 
deschisă şi de cealaltă parte a pragului, Roger văzu, o 
trăsură fără blazon, cu doi cai. Necunoscutul deschise 
portiera şi spuse: 

— Urcaţi! 

Roger îl ascultă şi străinul se aşeză alături de el. Miezul 
nopţii era anunţat de toate orologiile din Londra. 
Necunoscutul scoase apoi o eşarfă de mătase din buzunar 
şi-i spuse marchizului: 

— Trebuie să vă leg la ochi. 

— Fă-o! Spuse Roger. 

— Şi veţi jura, că orice s-ar întâmpla, nu veţi da jos 
legătura de la ochi. 

— Jur. 

Imediat ce Roger avu ochii acoperiţi, trăsura plecă la 
trap. Au mers aşa mai mult de o oră şi, la unele hopuri, 
marchizul înţelese că trăsura se întorcea adesea la coturile 


străzilor. În timpul călătoriei, omul mascat nu rosti nici un 
cuvânt. În cele din urmă, trăsura se opri. 

— Am ajuns? Întrebă atunci Roger. 

— Da, răspunse străinul. 

Şi el deschise portiera, cobori primul şi îi zise 
marchizului: 

— Luaţi-mă de mână. 

Roger cobori şi simţi sub picioare un nisip fin cum ar fi 
pe o alee dintr-o grădină. În acelaşi timp, auzi zgomotul 
trăsurii care se îndepărta şi acela al unei porţi care se 
închise în spatele lui. 

— Acum, spuse străinul, puteţi să vă scoateţi legătura de 
la ochi. 

Roger înlătură eşarfa care îi acoperea ochii şi începu să 
analizeze, cu curiozitate nestăpânită, locul în care se găsea. 

Era un teren vast, înconjurat de ziduri înalte care limitau 
vederea şi, plantate ici şi acolo, erau pâlcuri de copaci. O 
rază a lunii alunecă printre doi nori şi îi dezvălui câteva 
pietre albe acoperite de cruci negre, aşezate din loc în loc, 
păstrând o anumită distanţă între ele. Marchizul se afla 
într-un cimitir. Oricât de curajos ar fi un om, el nu putea fi 
luat dintr-o dată pe timp de noapte şi dus în cimitir, fără a 
simţi o bătaie puternică de inimă. 

— Iată, spuse el însoţitorului său, un loc ciudat de 
întâlnire. 

Străinul nu răspunse şi începu să traverseze locul unde 
se aflau mormintele, urmat îndeaproape de marchiz. 
Noaptea era tăcută, cimitirul era atât de mare că Roger nu- 
i putea observa marginile. Dintr-o dată se opri şi câteva 
picături de sudoare îi apărură pe frunte. O formă albă 
alunecă ca un abur pe sub frunzişul întunecat al brazilor. 

— Ce aveţi? Spuse omul mascat. 

— Nu aţi văzut? Murmură Roger arătând spre locul unde 
acea formă albă dispăruse. 

— Este un mort care a venit să se plimbe la lumina lunii 
şi care s-a întors în mormântul său, răspunse necunoscutul. 


Dacă vă e frică, să ne întoarcem. 

— Nu! Strigă Roger, nu mă tem nici de morţi, nici de vii. 

Şi el merse cu hotărâre. În faţa lui era o mică movilă pe 
care se afla un monument de marmură care avea forma şi 
înălţimea unui cavou de familie. 

— Acolo este, zise omul mascat, arătând spre uşa 
cavoului. 

— Ah! Făcu Roger cu indiferenţă. 

În timp ce vorbea, uşa cavoului se roti din balamalele 
sale şi se deschise fără zgomot. Instantaneu, lampa de fier 
suspendată de tavan aruncă o strălucire fosforescentă şi 
cele trei ramuri se aprinseră succesiv. 

— Trebuie să intraţi singur, continuă necunoscutul. Veţi 
trece printre cele două morminte de alături; apoi veţi găsi o 
scară pe care trebuie să coborâţi. Când veţi simţi ultima 
treaptă sub piciorul dvs., veţi ajunge într-un coridor 
subteran. 

— Şi apoi? Întrebă Roger. 

— Apoi, veţi continua să mergeţi la dreapta în faţa dvs., 
până ce veţi găsi a doua scară pe care veţi urca. 

— Şi la sfârşitul acestei scări? 

— Veţi găsi o uşă închisă. Apoi, veţi bate scurt de trei ori 
în timp ce vă veţi spune numele. 

— Bine, spuse Roger. 

— Acum, spuse omul mascat, îmi veţi da sabia. 

— De ce? 

— Acestea sunt cerinţele din statutul nostru. 

Roger îşi desfăcu centura şi îi întinse sabia cu o 
supunere pasivă. 

— Nu aveţi alte arme la dvs., nici pistoale, nici pumnal? 

— Nu, spune Roger. 

— Deci, mergeţi, spuse omul mascat postându-se în faţa 
uşii cavoului, în interiorul căruia pătrundeau razele lunii. 

Roger intră. El văzu de fapt două morminte de marmură 
neagră peste care erau culcate două statui de marmură 
albă, care semănau cu două cadavre; dar el parcurse 


drumul fără a se tulbura şi găsi scara indicată. Roger 
cobori, una câte una şi în întuneric, treptele scării, 
numărându-le mecanic şi avansă cu precauţie. Scara avea 
şaptezeci şi nouă de trepte. La ultima, marchizul simţi un 
nisip ud sub picioarele sale. Făcu trei paşi înainte; deodată 
o mână de gheaţă din umbră îi atinse încheietura mâinii. 

— Unde mergeţi? Spuse o voce înăbuşită. 

— Unde sunt aşteptat, răspunse tânărul fără emoție. 

— Treceţi! Spuse vocea. 

Roger îşi continuă mersul pe jos. Astfel, el îşi urmă 
drumul preţ de cinci minute, păşind la întâmplare, cu 
mâinile întinse înainte, întrebându-se uneori, dacă nu va 
ajunge cumva la buza unei prăpăstii. În cele din urmă, 
întâlni un obstacol: era prima treaptă a celei de-a doua 
scări despre care îi vorbise omul cu mască. El începu să 
urce, numărând din nou treptele. La a treizecea, auzi un 
sunet înăbuşit destul de asemănător cu huruitul îndepărtat 
de roţi. El se opri şi ascultă. Zgomotul slăbi în intensitate şi 
se îndepărtă într-o direcţie opusă. Roger înţelese că era sub 
o boltă şi că, deasupra acestei bolte, era o stradă. Sunetul 
care se auzise nu era altceva decât zgomotul unei trăsuri în 
mers. După ce zgomotul se opri, Roger îşi continuă marşul. 
A doua scară avea, la fel ca prima, şaptezeci şi nouă de 
trepte. La ultima, mâinile marchizului întâlniră o poartă 
masivă. Roger bătu încet de trei ori, la acelaşi interval de 
timp. 

— Cine e acolo? Spuse o voce care părea să vibreze de 
deasupra capului său. 

— Acela pe care-l aşteptaţi. 

— Numele d-voastră? 

— Marchizul Roger d'Asburthon. 

Poarta se deschise şi o lumină strălucitoare îl lovi în faţă. 

Capitolul XVII. 

Să revenim la Cynthia pe care am lăsat-o în puterea lui 
miss Ellen, sub paza indiencei Dad-Natha. Valetul ţi cele 
două femei rămaseră în ingenioasa ascunzătoare din 


bibliotecă, un sfert de o oră în plus după plecarea lui Jean 
de Franţa şi a lui Samson. Au stat până la sosirea lui Joe, 
celălalt valet care a vegheat pe malul stâng al Tamisei, şi 
atunci când acesta din urmă le-a strigat că Jean şi 
însoţitorul său erau în drum spre Londra, au decis să iasă 
afară. Paralizia ciudată a Cynthiei începuse să dispară. Ea 
îşi recăpătă, puţin câte puţin, forţa în membrele sale şi, în 
cele din urmă, limba i se eliberă. Au condus-o în micuțul 
salon şi aici, indianca îi spuse: 

— Noi nu mai avem probleme acum, şi dvs. puteţi merge 
la culcare şi să dormiţi liniştită. Black vă va supraveghea. În 
zori, el se va culca şi eu îi voi lua locul pentru că trebuie să 
vă daţi seama că nu vă vom pierde din vedere nici pentru o 
clipă. 

Cynthia nu răspunse. Ea se culcă în linişte şi închise ochii 
pentru a revedea în amintire acest fiu atât de tânăr, atât de 
nobil şi atât de frumos pe care ea-l văzuse la genunchii lui 
miss Ellen. Apoi, oboseala o neliniştea dar, până la urmă, 
somnul reuşi s-o biruiască. Atunci când se trezi, soarele se 
ridicase deasupra orizontului. Indianca şi valetul erau încă 
acolo. 

— Până când mă veţi ţine închisă astfel? Întrebă ea. 

— Până ce domnişoara va veni. 

— Ah! Spuse Cynthia, şi când va veni? 

— Noi nu ştim: poate în seara asta, poate mâine. 

Apoi Cynthia se închise într-o tăcere absolută. Dar ea 
încă mai spera să-l vadă revenind pe Jean de Franţa sau pe 
Samson. Ziua trecu, seara veni: miss Ellen nu apăruse. A 
doua zi, Cynthia întreba în zadar, când va veni miss Ellen. 

— Nu ştiu, răspunse din nou indianca. 

În cele din urmă, spre seară, când suna ora opt, 
zgomotul unei trăsuri se auzi la uşa de căsuţei. Inima 
Cynthiei începu să bată cu putere. Ea credea că a sosit Jean 
de Franţa. Dar speranţa sa se risipi imediat deoarece 
valetul Black intră şi spuse: 

— A venit miss Ellen. 


La această ştire în inima Cynthiei începu o luptă violentă 
între conştiinţa sa care-i spunea: „Fii atentă!” şi amintirea 
acelei întrevederi între miss Ellen şi Roger care-i spunea: 
„Ea îl iubeşte!” 

Miss Ellen intră. Ea era zâmbitoare şi fericirea i se citea 
în privire. Ea veni la Cynthia şi îi prinse mâna: 

— Ah! Spuse ea, dacă aţi şti cât de nerăbdătoare am fost 
să vă văd. 

Cynthia îşi retrase mâna şi o privi pe ţigancă cu o privire 
sfidătoare. 

— Dvs., mama lui Roger, iubitul meu, continuă miss Ellen 
care se pregătise din timp pentru acest rol. 

Cynthia zâmbi cu milă. 

— Vă înşelaţi, spuse ea, nu am nici un fiu. 

— Ei bine, spuse miss Ellen observând-o, în aceste 
cuvinte o recunosc pe mama devotată, resemnată, sărmana 
ţigancă care trăieşte în umbră pentru a-i permite fiului său 
să strălucească în prim rang al nobilimii. 

Dar, Cynthia rămase impasibilă. 

Miss Ellen continuă: 

— Nu aveţi încredere în mine şi aveţi dreptate în 
aparenţă, pentru că trebuia să vă spun că am fost inamicul 
fiului dvs. şi, martor îmi este Dumnezeu, cu toate acestea, îl 
iubesc. 

Ea îşi duse mâna la inimă. 

— Ah! Dragă Roger, murmură ea. 

— Miss Ellen, spuse Cynthia cu siguranţă, nu am nici un 
fiu şi nu am nimic în comun cu domnul despre care vorbeşti, 
dar, admițând un moment că aş fi mama lui, cum să am 
încredere într-o femeie care m-a răpit de pe stradă şi care 
mă ţine închisă aici prizonieră, după ce m-a torturat o 
infamă creatură. 

— Cine v-a spus că tot ce s-a făcut aici a fost făcut la 
ordinele mele? Cine v-a spus, continuă miss Ellen, că nu am 
suferit şi eu, până acum, o constrângere crudă, că voinţa 
mea, conştiinţa mea nu au fost abuzate? Dar, spuse ea cu 


un surâs amar, aş pierde cuvintele mele căutând să vă 
conving; şi nu am decât un singur lucru să vă spun acum: 
sunteţi liberă! 

Cynthia îşi înăbuşi un strigăt de bucurie. 

— Liberă! Spuse ea făcând un pas spre uşa pe care miss 
Ellen veni s-o deschidă. 

— Ce aşteptaţi? Răspunse aceasta din urmă văzând-o că 
ezită. 

— Aştept, spuse Cynthia cu calm, să-mi spuneţi de ce, 
după ce m-aţi ţinut prizonieră timp de două zile, îmi redaţi 
acum libertatea? 

— Pentru că, spuse miss Ellen cu emoție, trebuia să mă 
lăsaţi să cred pentru o clipă că sunteţi mama lui Roger. 

Cynthia tăcu. Miss Ellen continuă: 

— Îl iubesc pe Roger şi Roger mă iubeşte. Un bărbat s-a 
pus între noi; îl cunoaşteţi, Cynthia: este Jean de Franţa. 
Ah! Dacă aţi şti viclenia acestui om, care m-a urmărit cu o 
dragoste odioasă... 

Cynthia tresări pentru că miss Ellen, în timp ce vorbea 
aşa, avea un accent de sinceritate, admirabil jucat. 

— Jean de Franţa mă iubeşte, continuă miss Ellen, şi este 
hotărât să-şi piardă rivalul! Indiferent dacă Roger este sau 
nu fiul dvs., indiferent dacă este ţigan sau nobil, el are acum 
un inamic implacabil în Jean de Franţa, fratele dvs., care vă 
înşeală, aşa cum îl înşeală pe marchizul d'Asburthon, jucând 
o comedie nedemnă... Acum, duceţi-vă! Alăturaţi-vă acestui 
frate iubit şi conspiraţi împreună la pierderea lui Roger. Eu 
voi lupta singură împotriva voastră, pentru că îl iubesc, 
ascultați bine, şi vă voi dejuca toate uneltirile voastre 
tenebroase! 

Şi miss Ellen se dădu deoparte pentru a-i permite mamei 
lui Roger să treacă. Cynthia era emoţionată, dar avu 
puterea de a face câţiva paşi spre uşă. Dar, în timp ce 
trecea pragul, miss Ellen îi luă cu vioiciune mâna şi îi spuse 
cu o emoție exagerată: 


— Cynthia, dacă vă iubiţi fratele, încercaţi să-l întoarceţi 
din drumul pe care a apucat-o; nu sunt decât o femeie, dar 
voi fi puternică pentru a-mi apăra fericirea! 

Cynthia se opri din nou; ea era atât de zguduită, încât 
mai avea puţin şi secretul ei i-ar fi scăpat. Dintr-o dată se 
auzi de-afară galopul precipitat al unui cal şi, imediat după 
aceea, calul se opri, leoarcă de sudoare, la uşa căsuţei. 

— Unde este miss Ellen? Întrebă o voce emoţionată. 

Miss Ellen se grăbi să iasă; Cynthia, surprinsă, o urmă. 
Un servitor în livreaua marchizului Roger d'Asburthon intră 
cu o scrisoare într-o mână. 

— "Ţineţi, miss Ellen, spuse el, este din partea stăpânului 
meu şi nu este timp de pierdut dacă vreţi să-l salvaţi! 

Valetul părea pradă unei agitaţii accentuate. Miss Ellen 
luă scrisoarea, o deschise, îşi aruncă privirea pe ea şi 
scoase un țipăt teribil, apoi leşină în braţele Cynthiei. 
Sărmana mamă, pierdută, luă scrisoarea şi citi: „Adorata 
mea Ellen, am fost atras într-o capcană şi într-o oră voi fi 
mort dacă nu veniţi să mă salvaţi. Sunt în puterea 
membrilor clubului Hermina. 

Roger” 

Indianca Dad-Natha se grăbi şi o reanimă pe miss Ellen; 
ea deschise ochii imediat. 

— Oh! Fugiţi! Fugiţi! Spuse ea, vor să-l omoare! 

Acest cuvânt străpunse inima sărmanei mame. 

— Fiul meu! Strigă ea sălbatic. 

La rândul său, miss Ellen o ţinu în braţe. 

— Ah! Veniţi, Cynthia, veniţi! Strigă ea, fiecare minut 
care trece îi poate aduce moartea! 

Şi Cynthia, pe jumătate moartă de spaimă, fu luată în 
braţele puternice ale unui valet şi plasată în trăsura lui miss 
Ellen, care aştepta la uşă; tânăra se aşeză alături de ea şi 
strigă vizitiului: 

— Nu te opri decât la Saint-Gilles! 

Primul act al comediei fusese jucat: Cynthia se trădase; 
acel pericol despre care era vorba în biletul semnat 


„Roger” stoarse o mărturisire a maternității ei şi, 
dezarmată fiind, era în puterea lui miss Ellen. Trăsura 
traversă Londra ca un meteor. Nepoata lui sir Robert 
Walden plângea şi răspundea cu întreruperi întrebărilor 
Cynthiei, înnebunită de teamă. 

Biata mamă nu înţelegea decât un lucru, că fiul său era 
în pericol de moarte. Din când în când, miss Ellen, care 
părea pradă unei terori fără nume, cobora geamul trăsurii 
şi striga vizitiului: 

— Mai repede! Mai repede! 

Şi totuşi, trăsura merse aproape două ore şi, în acest 
timp, i-a fost imposibil Cynthiei, care suferea groaznic, 
pentru a obţine de la miss Ellen vreo explicaţie. În cele din 
urmă, trăsura se opri; miss Ellen ieşi afară şi spuse: 

— Veniţi! Veniţi! 

Cynthia cobori, sprijinită de tânără, care plângea 
încontinuu. Cu toate acestea, înainte de a o urma, ea se uită 
repede în jurul ei. Locul unde se oprise trăsura era o stradă 
lungă pustie şi slab luminată. Cynthia văzu în faţa ei o casă 
întunecată, cu faţada sumbră, ale cărei ferestre nu lăsau să 
treacă lumina de afară. Ea bătu la uşă pe care o 
întredeschise un valet; miss Ellen rosti câteva cuvinte pe 
care ţiganca nu le înţelese; valetul apoi deschise larg uşa. 

— Aici este, repetă miss Ellen copleşită de nelinişte. 
Veniţi! Veniţi! 

Cynthia încă mai avea o scânteie de rațiune, o ultimă şi 
teribilă suspiciune o invadă, dar miss Ellen continua să 
strige cu glasul plin de lacrimi: 

— Ah! Numai să nu ajungem prea târziu! 

Şi, cum Cynthia trecu pragul acestei case misterioase, 
uşa se închise după ea. În acelaşi timp, vizitiul spuse 
valetului îmbrăcat în livreaua d'Asburthon, care escortase 
trăsura: 

— Ştii că stăpâna noastră ştie să plângă ca o Madeleine! 

— Şi cu câtă convingere! Adăugă valetul, râzând. 

Capitolul XVIII. 


Să ne întoarcem acum în sanctuarul clubului Hermina, 
cu câteva minute înainte de sosirea celui care urma să 
devină membru, cu alte cuvinte, marchizul Roger 
d'Asburthon. Era o cameră rotundă, tapetată cu satin alb 
până în tavan şi iluminată de o lustră şi de candelabre de 
argint. În mijlocul camerei, pe o masă de marmură albă, era 
un sicriu deschis, un ciocan şi cuie. Lângă sicriu era un 
butuc şi, în picioare lângă butuc, stătea un om mascat 
îmbrăcat în roşu ce se sprijinea pe o uriaşă sabie cu două 
tăişuri; butucul şi călăul se aflau într-un fel de bazin pătrat 
umplut cu tărâţe. Pe o scenă circulară doisprezece bărbaţi, 
îmbrăcaţi în toge lungi de hermină şi cu capul acoperit cu 
cagule de mătase albă, stăteau nemişcaţi ca nişte statui de 
marmură. În partea de sus a podiumului şi în faţa unei mese 
de cristal stătea în picioare un al treisprezecelea personaj, 
îmbrăcat ca şi ceilalţi membri ai clubului, cu o togă din 
hermină şi cu cagulă de mătase, dar purtând ca semn 
distinctiv, un colier de mărgele mari din jad alb. El avea 
înaintea lui, pe masă, câteva hârtii risipite, o micuță 
baghetă de fildeş şi, pe un suport, o hermină de argint ai 
cărei ochi de rubin proiectau două raze sângeroase. După 
trecerea în revistă a documentelor plasate în faţa lui, bătu 
uşor pe masă cu bagheta sa de fildeş pentru a comanda 
atenţie şi spuse: 

— Domnilor, v-am convocat pentru a vă pronunţa în 
legătură cu cererea de admitere adresată nouă de câtre un 
domn care are o mare reputaţie de curaj şi eleganţă. 

Aceste cuvinte dovedeau din plin faptul că personajul 
care a deschis în acest fel sesiunea era preşedintele 
clubului Hermina. Unul din membri răspunse: 

— Ştim că este vorba de primirea unui nou membru, dar 
nu ştim încă numele lui. 

— Domnii mei, răspunse preşedintele, numele lui este 
marchizul Roger d'Asburthon. 

Urmă un murmur printre membrii adunării, care putea fi 
luat drept aprobare. 


— Dacă marchizul Roger vrea să ni se alăture, spuse un 
al treilea membru, cred că putem scurta dovezile; curajul 
său este atât de bine cunoscut... 

Preşedintele impuse tăcere printr-un gest de 
întrerupere. 

— Domnii mei, spuse el, înainte de a începe discuţia, 
trebuie să vă reamintesc, în câteva cuvinte, scopul 
asociaţiei noastre. 

Cei doisprezece membri ai comitetului se plecară, în 
semn de aprobare. Preşedintele continuă: 

— Ne-am impus sarcina de a pedepsi greşelile de 
etichetă ale aristocrației engleze, de urmărire a delictelor 
de lcse-elegance, de demascare a falţilor gentilomi, de a 
proteja pe adevărații nobili de duşmanii lor şi, în cele din 
urmă, pentru a ne asigura că legile nobleţii nu sunt 
încălcate. 

— Da, acesta este textul de lege, spuseră mai multe voci. 

— Ei bine, domnilor, spuse preşedintele, un fapt foarte 
grav, o crimă, îndrăznesc să folosesc acest cuvânt, vă vor fi 
raportate. Este vorba de un aventurier, un ţigan care a 
reuşit să se substitue unui pair al Engliterei. 

La aceste cuvinte izbucni o explozie de indignare în 
cameră. Preşedintele continuă: 

— Am primit în această dimineaţă, în timp ce eraţi 
convocați pentru admiterea marchizului Roger 
d'Asburthon, o scrisoare al cărei conţinut vi-l voi comunica. 

EI începu să caute printre documentele plasate pe masă 
şi luă un bilet pe care începu să-l citească cu voce tare: 
„Până în prezent, clubul Hermina s-a ocupat de probleme 
secundare care nu justificau numele său decât pe jumătate. 
Alungarea din Strand a lui Epsom, gentlemanul care a 
folosit viclenia pentru triumful calului său; împiedicarea 
unui lord să facă o mezalianţă; interzicând, în lumea modei, 
să se pretindă a fi membri ai clubului Frumoşilor cei care 
poartă bijuterii false şi-şi cârpesc dantelele, sunt cu 


siguranţă acte extrem de meritorii, dar clubul Hermina are 
lucruri mai bune de făcut. 

Se pune următoarea întrebare: „Ce pedeapsă merită 
omul care a abuzat de buna-credinţă a unei întregi naţiuni, 
care, purtând titlul şi numele unui nobil mort în leagăn, s-a 
folosit de averea lui şi a avut îndrăzneala să stea în scaunul 
unui pair al Engliterei?”...” 

Preşedintele întrerupse lectura. 

— Clubul să-mi permită, spuse el, de a vă pune această 
întrebare ca şi corespondentul nostru anonim. 

Şi el se adresă acelui bărbat care găsi că erau inutile 
dovezile pe care trebuia să le prezinte marchizul Roger: 

— Ce pedeapsă aţi cere pentru acest om? 

Cel întrebat răspunse: 

— Îmi doresc să fie dat jos din scaunul său, în timpul 
şedinţei Camerei Lorzilor şi târât prin jgheaburile de 
scurgere ale Londrei. 

— Şi d-ta? Întrebă preşedintele pe un al doilea afiliat. 

— Aş vota pentru deportare. 

— Da, Botany-Bay! Strigară mai multe voci. 

Apoi, un alt membru se ridică şi spuse: 

— Eu, domnilor, am o altă opinie. 

— Vorbeşte, spuse preşedintele. 

— Prima condiţie pentru a face parte din asociaţia 
noastră este de a fi un gentleman. 

— E adevărat. 

— Rectificatori ai greşelilor făcute nobilimii engleze, 
suntem cu toţii solidari unul cu celălalt. Dacă un lup este 
prins într-o stână, lupul va fi omorât, dacă printre nobili se 
strecoară un impostor, un hoţ de blazon, nobilimea va 
trebui să-şi facă dreptate. 

— Bravo! Bravo! 

— Dacă faptul raportat este adevărat, continuă oratorul, 
cer ca vinovatul să fie pedepsit cu moartea. 

La aceste cuvinte, un fior străbătu adunarea şi toate 
privirile se îndreptară spre acel sicriu gol care părea că 


aşteaptă un cadavru pe care călăul mascat părea că este 
pregătit să i-l dea. 

O tăcere de moarte dăinui timp de câteva secunde în 
această adunare de fantome; apoi, preşedintele luă iar 
scrisoarea şi continuă lectura: „Infracţiunea semnalată va fi 
dovedită. Noi dorim doar ca problema pedepsei să-i fie 
prezentată solicitantului pe care clubul se pregăteşte să-l 
primească, adică marchizului Roger d'Asburthon. După ce 
marchizul îşi va spune părerea, preşedintele clubului va 
putea deschide o a doua scrisoare sigilată care va fi depusă 
pe masa de cristal de către un membru al comisiei. Această 
scrisoare va conţine numele vinovatului, care se găseşte 
printre membrii clubului Hermina.” 

Aceasta ultimă propoziţie ridică un murmur general. 

— Este o farsă! Strigară mai multe voci. 

— Ştim cu toţii! Spuse altul. 

— Domnii mei, spuse preşedintele cu gravitate, mi se 
vorbeşte despre dovezi. 

— În cazul în care aceste dovezi sunt convingătoare, 
spuse un afiliat al clubului, cer ca cel vinovat să fie judecat 
imediat. 

— Da, da, spuseră mai multe voci. 

— Şi sabia să îi aducă sfârşitul! Adăugă cel care se 
impuse ca acuzator public. 

În acel moment, se auziră trei bătăi la uşă. 

— lată beneficiarul, spuse preşedintele; tăcere, domnii 
mei! 

Când Roger îşi auzi strigat numele, uşa se deschise şi 
tânărul bărbat se opri în prag. 

Roger privi surprins la această sală îmbrăcată în alb, la 
aceşti oameni mascaţi şi zâmbi văzând butucul, sicriul şi 
purtătorul de sabie. Apoi, el înaintă cu un pas ferm şi salută 
de trei ori. 

— Cine sunteţi, repetă preşedintele, dvs. care aţi avut 
îndrăzneala de a pătrunde în acest loc? 


— Numele meu este Roger, marchiz d'Asburthon, şi sunt 
colonel al dragonilor regelui. 

— Ce vreţi? 

— Vă solicit onoarea de a face parte din clubul Hermina. 

— Apropiaţi-vă. 

Roger, cu capul descoperit, făcu încă trei paşi. 

— Sunteţi gentilom? 

— Da, milord. 

— Nu v-aţi pierdut onoarea? 

— Niciodată. 

— Este bine. Acum, răspundeţi la această întrebare: „Ce 
pedeapsă credeţi că merită un om care, atribuindu-şi un 
nume şi o calitate care nu-i aparţin, ar fi minţit toată 
nobilimea engleză?” 

— Un astfel de nenorocit nu ar putea exista. 

— El există, spuse preşedintele. 

Şi îi citi lui Roger scrisoarea al cărei conţinut clubul deja 
îl luase la cunoştinţă. Roger ascultă cu evlavie. Atunci când 
preşedintele termină, el îşi ridică vocea şi spuse: 

— Acest om merită moartea. 

— Iată, spuse preşedintele, aici este sicriul care îi este 
destinat şi călăul care-i va tăia capul. 

O anxietate vizibilă puse stăpânire pe toţi membrii. 
Fiecare îşi privea vecinul şi părea să-şi spună: „Este el, cel 
care are a doua scrisoare?” 

În cele din urmă, membrul care votase pentru 
condamnarea cu moartea, se ridică încet şi se urcă pe 
platforma unde era preşedintele, el înmână cu respect un 
plic sigilat. Preşedintele îl deschise în mijlocul unei tăceri 
solemne şi citi cu o voce fermă, următoarele rânduri. 

„În urmă cu trei zile, o femeie s-a prezentat unui ofiţer 
de poliţie şi spunea că se numeşte Cynthia. Această femeie 
a venit să facă o dezvăluire importantă. Ea se acuza că a 
înlocuit copilul unui pair englez cu copilul său. Acest copil 
este bogat; poartă numele şi titlul copilului mort; el este 
considerat în Londra drept un gentleman adevărat.” 


Preşedintele întrerupse brusc lectura. 

— Marchizul Roger d'Asburthon, spuse el cu asprime, 
persistaţi în opinia d-voastră că acest impostor merită 
moartea? 

— Da, spuse Roger cu calm. 

Preşedintele îşi înăbuşi un oftat. 

— Atunci, spuse el, ascultați: „Copilul care a luat locul 
copilului legitim, fiul Cynthiei ţiganca, poartă numele de 
marchiz Roger d'Asburthon.” 

Roger scoase strigătul unui om lovit de moarte. 

— Nu este adevărat! Spuse el întinzând mâna dreaptă 
spre preşedinte. 

Dar, în acelaşi timp, odată cu strigătul lui Roger, se auzi 
strigătul unei femeie, strigătul unei mame. O poartă tocmai 
se deschise şi o femeie înnebunită de durere, cu părul 
răvăşit, cu faţa scăldată în lacrimi, se îndreptă spre Roger 
şi-l acoperi cu corpul ei. 

— Iertare! lertare! Strigă ea, iertare pentru fiului meu! 

Şi, cum Roger, lovit ca de trăsnet, o privea buimac, 
această femeia spuse plângând: 

— Nu, bunii mei domni, nu-l condamnaţi pentru că el 
este nevinovat. Singura vinovată sunt eu; eu, care am 
consimţit să mă despart de el pentru totdeauna. 

Si ea îl acoperi pe Roger de mângâieri, îi făcu o pavăză 
din corpul ei şi părea să-l sfideze pe omul îmbrăcat în roşu 
care apucă de mâner sabia lui grea. 

— Să-mi ucizi fiul! Strigă ea, vrei să-mi ucizi fiul! Pe fiul 
meu iubit, Amri. Oh! Dar nu v-aţi gândit, bunii mei domni. 
Priviţi-l cât este de tânăr şi frumos. 

Era în delir în timp ce vorbea aşa şi îşi trecu ambele 
braţe în jurul gâtului lui Roger, palid şi stupefiat. Dintr-o 
dată el îşi ridică privirea înflăcărată şi împinse ţiganca, 
rămasă în picioare, întunecat şi ameninţător ca o divinitate 
infernală. O tăcere mormântală se lăsă în jurul lui. 

— Domnii mei, spuse el, în cazul în care femeia a spus 
adevărul, dacă ea poate dovedi ceea ce spuse, dacă eu nu 


sunt fiul lordului d'Asburthon, ci un ţigan, cred că sentinţa 
pe care chiar eu am pronunţat-o poate fi executată imediat. 

Şi el făcu un pas spre butuc, se lăsă în genunchi şi zise 
calm: 

— Tu, care pretinzi a fi mama mea, dovedeşte-o; şi tu, 
care ţii sabia, fii gata pentru a lovi! 

Dar, în timp ce vorbea aşa, un sunet se auzi de afară - 
bătăi puternice în uşă. 

— În numele legii, deschideţi! Striga o voce. 

Membrii clubului, deja profund impresionați, se priveau 
cu uimire. 

— Deschideţi, în numele legii! Se repeta de afară. 

— Deschideţi! Strigă preşedintele. 

Un om, îmbrăcat în haine de procuror districtual, apăru 
pe prag. În spatele lui erau alte trei persoane: un bărbat 
îmbrăcat ca de oraş şi doi infirmieri de la spitalul Bedlam. 

— Domnii mei, spuse procurorul înclinându-se, iertaţi-mă 
că am venit astfel să perturb această şedinţă, dar misiunea 
mea este paşnică şi eu nu vă voi întreba pentru cine aveţi 
nevoie de serviciile acestui călău şi de acest sicriu. 

La aceste cuvinte, membrii clubului Hermina începură să 
respire uşuraţi. 

— Dar, continuă procurorul, am venit să-l asist pe 
doctorul Bolton pe care iată-l, chirurgul şef al spitalului de 
nebuni din Bedlam, care este în căutarea unei nebune 
nefericite, a cărei nebunie constă din a spune că este mama 
Onoarei Sale, marchizul Roger d'Asburthon. 

Aceste ultime cuvinte au fost ca o lovitură de tunet şi 
Cynthia, dezamăgită, aruncă în jurul o privire pierdută, 
înnebunită de durere. Ea înţelese, în cele din urmă. 

— Domnilor, spuse Bolton în timp ce avansa, am fost 
medicul răposatului marchiz d'Asburthon, guvernator 
general al Indiei, am asistat la naşterea şi la creşterea fiului 
său. Cu toate acestea, trebuie să vă gândiţi bine că atunci 
când această nefericită femeie a fost adusă la mine de către 


un paznic, nu mi-a trebuit mult timp să înţeleg că mintea sa 
nu era sănătoasă. Trilby, fă-ţi treaba, băiatule. 

Infirmierul, căruia Bolton îi făcu un semn, avansă cu 
siguranţă spre Cynthia; ţiganca îl recunoscu pe Samson. 
Atunci, nefericita mamă avu o atitudine eroică; ea avu 
curajul de a începe să râdă şi sărind în jurul gâtului lui 
Samson, spuse: 

— Ah! Tu eşti, milord? Tu eşti, lord Asburthon? Nu-i aşa, 
că acesta este fiul nostru? 

Şi arătă spre Roger, adăugând: 

— Lord Asburthon, ai făcut bine că ai venit. Îţi vine să 
crezi că toţi aceşti bărbaţi au susţinut că Roger nu este 
copilul nostru? 

Şi ea izbucni într-un nou hohot de râs care-i îngheţă de 
frică pe membrii clubului Hermina. 

— Vedeţi, domnilor, spuse Bolton, cred că v-aţi convins 
acum. 

Apoi, se adresă infirmierilor: 

— Luaţi-o pe această nefericită şi, în cazul în care 
supravieţuieşte, puneţi-o într-o cămaşă de forţă. 

— Milord, spuse preşedintele marchizului Roger, încă 
palid şi tremurând atunci când procurorul, chirurgul Bolton 
şi infirmierii săi plecară luând pretinsa nebună după scena 
teribilă care tocmai se petrecuse şi care era rezultatul unei 
întâmplări oribile. Noi nu solicităm să mai treceţi un alt test. 
Vă considerăm vrednic să faceţi parte din rândurile noastre 
şi, ca atare, eu vă numesc membru al clubului Hermina. 

Roger se plecă în tăcere şi omul mascat, pe care-l lăsă la 
uşa mormântului, veni spre el şi îi înapoie sabia. 

Între timp, preşedintele făcu un semn şi toate cagulele 
se îndepărtară. Roger îşi înăbuşi un strigăt; el recunoscu 
majoritatea membrilor clubului Frumoşilor. 

— Ah! Spuse el, cred că am avut un coşmar. 

— Ar fi fost chiar mai râu, spuse preşedintele, care nu 
era altul decât sir Arthur Rood, dacă n-ar fi venit doctorul 
Bolton. 


— Domnilor, spuse un alt membru, tânărul duce de 
Clives, voi face o propunere clubului. 

— Vorbeşte, spuse preşedintele. 

— Eu propun să ne angajăm toţi prin jurământ să nu 
dezvăluim vreodată ceea ce s-a întâmplat aici. 

— Adoptat! Adoptat! Răspunseră toţi membrii clubului 
Hermina. 

— Domnii mei, spuse marchizul încă palid, vă sunt 
recunoscător. 

— Următoarea şedinţă este în trei zile, spuse 
preşedintele. 

Şi îşi repuse cagula de mătase şi ieşi primul, dându-i 
braţul său tânărului său rival sir Edward Jonhson, care 
simţea, ca şi el, o dragoste profundă pentru miss Ellen 
Walden. 

— Dar de unde naiba a apărut această nebună? Spuse 
sir Arthur tovarăşului său. 

— Din cabinetul a cărui cheie i-aţi dat-o lui miss Ellen, 
răspunse sir Edward în timp ce se aplecă la urechea 
membrului Frumoşilor. 

Preşedintele făcu o grimasă oribilă sub cagula sa. 

— Este încă un truc al acestui copil drag, spuse el 
forţându-se să râdă. 

— Nebunie care ar putea să vă coste colierul de 
preşedinte, spuse tăios sir Edward jubilând pe urmele lui. 

— Atunci, denunţă-mă, dragul meu. 

— Să mergem! Sper doar să nu vă mai întâlnesc timp de 
şase luni la hotelul Walden. 

Capitolul XIX. 

O oră după primirea lui Roger d'Asburthon la Clubul 
Hermina, miss Ellen traversa grădina hotelului Walden. 

Sir Robert nu se reîntoarse încă, cu toate că ora două de 
dimineaţă suna la toate orologiile Londrei. 

Fiica lui Nathaniel mergea pe drumul către peşteră şi, în 
timp ce mergea, îşi spunea: „Aceşti proşti au crezut 
cuvântul doctorului Bolton şi procurorul este un nebun. Din 


nou am fost învinsă de aceşti bandiți. Dacă mâine se va 
spune la clubul Frumoşilor că marchizul Roger nu este un 
marchiz real, douăzeci de săbii vor ieşi din teacă pentru el. 
Hotărât lucru, aceste persoane sunt mai puternice decât 
am crezut. Şi cu toate acestea, în fruntea lor nu va mai fi 
Jean de Franţa.” 

Vocea lui miss Ellen tremură un pic în timp ce rosti 
aceste ultime cuvinte. 

„Nu, repetă ea în timp ce se apropia de peşteră, nu este 
posibil ca Jean de Franţa să nu fie el însuşi ucis. Fântâna 
este adâncă şi, în orice caz, el nu a putut ieşi! Jean de 
Franţa a murit rănit în căderea sa sau de chinurile foamei.” 

În ciuda acestei asigurări pe care şi-o dădea singură, 
miss Ellen intră în peşteră. Ea era echipată cu o funie la 
capătul căreia era legat un mic felinar. Ea apăsă butonul 
care deschidea temniţa, blocul de granit alunecă încet pe 
pivotul său şi ea se aplecă peste fântâna căscată. 

— Jean! Chemă ea, Jean! 

Nici o voce nu-i răspunse. 

— Jean! Repetă ea. 

O tăcere de moarte domnea în adâncuri. Apoi, miss Ellen 
dădu drumul uşor felinarului şi privi cu atenţie. Fântâna era 
adâncă, dar funia era lungă; iar atunci când felinarul lovi 
solul, miss Ellen văzu un corp învelit într-o mantie şi culcat 
cu faţa la pământ. O mulţime de şobolani se îndârjeau 
asupra lui şi scârţâitul sinistru al dinţilor lor ajunse până la 
miss Ellen care se lăsă pe spate, cu un fior de groază. 

— E mort! Murmură ea. 

Ea recunoscu haina pe care o purta Jean de Franţa în 
noaptea în care intrase în grădină cu cheia lui Lionel. O 
lacrimă se prelinse de pe genele ei lungi şi un oftat îi ridică 
pieptul. 

— Săracul Jean, spuse ea, dacă el nu a vrut să-mi 
servească proiectele! 

Dar scurtul moment de sensibilitate al ţigăncii Topsy, 
trecu. După ce vărsă o lacrimă pentru Jean de Franţa, îşi 


aminti că îl considera duşmanul său de moarte şi că 
moartea sa a înlăturat pe omul care punea un obstacol în 
calea planurilor sale ambiţioase. Atunci, ea scoase felinarul 
care se stinse, apăsă butonul care imediat închise fântâna şi 
se aşeză la intrarea peşterii. 

„Acum, gândea ea, o nouă etapă din viaţa mea a început. 
Sunt stăpână pe soarta mea. Mă voi căsători cu Roger pe 
care-l iubesc şi voi trăi liniştită sub ocrotirea marchizului 
d'Asburthon sau mai bine ar fi să devin soţia lui Lionel? 
Totul depinde de mine sau mai degrabă depinde de 
conversaţia pe care o voi avea cu sir Robert Walden.” 

Ea auzi zgomotul unei trăsuri care se opri în faţa 
hotelului. Era sir Robert care se reîntoarse. Miss Ellen se 
întoarse în camera sa şi aştepta. Cu siguranţă, baronetul nu 
s-ar fi culcat fără să o vadă. Miss Ellen nu se înşela. Două 
minute mai târziu, sir Robert ciocăni uşor de două ori la uşa 
dormitorului ei. Ea se duse să-i deschidă. Sir Robert era 
palid, iar faţa lui îndurerată era o dovadă că avu un eşec. 
Miss Ellen, dimpotrivă, care se aşeză la o masă acoperită cu 
cărţi şi documente, era calmă şi zâmbitoare. 

— Dumnezeule! Unchiule, spuse ea, ce ţi s-a întâmplat? 

— Eu cred, răspunse baronetul, că suntem păcăliţi de 
ţigani. 

— Ah! Crezi? Spuse miss Ellen, al cărui chip îşi păstra 
calmul. 

— M-am întors de la club, unde am crezut să aflu 
noutăţile şedinţei clubului Hermina. Tu mi-ai indicat 
programul. Cynthia ţiganca a trebuit să se prezinte şi să 
spună că Roger era fiul său. 

— Da, spuse miss Ellen. 

— Am aşteptat apoi să văd venind, unul câte unul 
membrii clubului Hermina şi i-am auzit şuşotind. 

— Şi niciuna din acestea nu a avut loc? 

— Dimpotrivă. La ora unu dimineaţa, am văzut intrând 
pe sir Arthur Rood, braţ la braţ cu Roger. Ei păreau cei mai 


buni prieteni şi am înţeles că Roger fusese primit membru 
al asociaţiei misterioase. 

— Este perfect adevărat, spuse cu răceală miss Ellen. 

Baronetul o privi ca un om dornic de afla misterul unei 
enigme. 

— Unchiule meu drag, spuse miss Ellen, îţi voi povesti ce 
s-a întâmplat. 

Şi ea îi povesti cu exactitate acea scenă emoţionantă în 
care dragostea maternă a Cynthiei fusese mai puternică 
decât prudenţa. Apoi, ea îi povesti sosirea procurorului 
districtului şi a lui Bolton şi ceea ce a urmat. 

Sir Robert ascultă, uimit. 

— Dar, apoi, strigă el, dacă această femeie este o 
nebună... 

Miss Ellen ridică din umeri. 

— Într-adevăr, unchiule meu drag, spuse ea cu un 
zâmbet de batjocură, ţiganii sunt mult mai puternici decât 
d-ta. 

— Oh! Strigă furios sir Robert, dacă aş declara în plenul 
Parlamentului faptul că marchizul Roger d'Asburthon este 
un impostor... 

— Parlamentul ar râde de tine, unchiule meu drag. 

— Dar acest semn... 

— A dispărut complet, iar singura dovadă a originii lui 
Roger, de acum înainte, este această ţigancă pe care Bolton 
a făcut-o să treacă drept nebună şi pe care va avea grijă să 
o facă să dispară, crede-mă. 

— Trebuie, totuşi, ca adevărul să iasă la iveală într-o zi! 
Strigă sir Robert trântind piciorul cu mânie. 

Miss Ellen avu un zâmbet sinistru. 

— Se spune că adevărul trăieşte în străfundul unei 
prăpastii, spuse ea. Ei bine, de data aceasta, prăpastia este 
atât de adâncă încât nu va putea ieşi. lată, unchiule meu 
drag, continuă ea cu o resemnare ipocrită, cel mai înţelept 
pentru noi ar fi să renunţăm şi să credem la fel ca ceilalţi. 

— Niciodată! Spuse sir Robert. 


— Eu mă voi căsători cu Lionel, care va rămâne pentru 
lumea întreagă, fiul unui ofiţer fără avere. 

Sir Robert era palid de furie. 

— Nu, nu, spuse el, aceasta nu se va întâmpla! Pentru că- 
| voi ucide pe acest fiu de ţigan. 

Dar miss Ellen se uită la el sfidător. 

— Uitaţi că îl iubesc, spuse ea. 

Această privire îl răsturnă pe sir Robert. 

— Ce ai de gând să faci? Întrebă el. 

Miss Ellen păstră tăcerea pentru o clipă. 

— Unchiule meu drag, spuse ea în cele din urmă, 
ascultă-mă bine. V-am dovedit că am avut o oarecare 
îndemânare. 

— Da, dar ai fost învinsă. 

— E adevărat. Dar uitaţi că o campanie ca aceea pe care 
am întreprins-o nu se decide într-o singură bătălie. 

— Te-ai gândit atunci să reîncepi lupta? 

— Dacă nu m-aş fi gândit, nu m-ai vedea atât de calmă. 

— Ei bine! 

— Am folosit mijloace violente, continuă miss Ellen; a fost 
o greşeală. Violenţa nu este arma unei femei. Timp de o oră, 
am reflectat la un nou plan. 

— Ah! 

— Şi eu pot garanta că, înainte de cincisprezece zile, 
marchizul Roger d'Asburthon va abdica titlul său în 
favoarea lui Lionel. 

— Care este acest plan? 

— Unchiule, spuse miss Ellen, permiteţi-mi să vă 
reîmprospătez câteva amintiri de călătorie. Nu mi-aţi spus 
că aţi mers în China? 

— Da. 

— Şi aţi fost într-un târg organizat între europeni şi 
chinezi? 

— Fără îndoială, dar la ce bun... 

— Aşteptaţi. Chinezul îşi etalează marfa şi numără pe 
degete pentru a indica numărul de monede pe care îl 


doreşte în schimb. 

— Este perfect adevărat. 

— Dacă europeanul refuză şi vrea să negocieze, chinezul 
îşi retrage bunurile sale, apoi toţi mandarinii din Imperiul 
Celest ar fi neputincioşi pentru a-l face să-şi termine 
afacerea: negocierea este ruptă. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Pentru aceasta, unchiule meu drag, vă voi propune un 
târg; dacă veţi refuza, noi nu vom mai vorbi şi eu vă voi lăsa 
să faceţi ce vreţi. 

Accentul lui miss Ellen era hotărât. 

— Aceasta este marfa mea, continuă ea: marchizul Roger 
va abdica în favoarea lui Lionel. Cum? Asta mă priveşte. 

— Bine! Spuse sir Robert. Şi ce vrei în schimb? 

— Să plecaţi mâine la vânătoare cu haita de câini pe 
munţii Scoției, unde aveţi un castel magnific. 

— Şi, spuse sir Robert, după o pauză, dacă sunt de acord 
să plec departe şi să-ţi las toată libertatea de acţiune, ce vei 
face? 

— Îl voi face pe Lionel marchiz d'Asburthon în cel mult o 
lună. 

O scânteie de bucurie trecu pe faţa gentilomului vânător. 

— Târg încheiat! Spuse el ridicându-se: voi convoca 
echipajul meu de vânătoare pentru ora zece şi la amiază voi 
fi pe drum spre Scoţia. 

— Sunteţi un bărbat fermecător, spuse miss Ellen în timp 
ce-i ţinea faţa, dar sir Robert îi înlătură mâna şi ieşi imediat. 

Când el ajunse în apartamentul său, baronetul rupse 
mănuşa din mâna dreaptă, o aruncă în foc cu dezgust şi 
rămase pentru câteva secunde nemişcat şi tăcut, cu faţa 
ascunsă în mâini. Un suspin mare îi ieşi în cele din urmă din 
piept şi buzele murmurară: „Aceasta este o creatură 
infamă, dar îl va face pair englez pe Lionel!” 

Capitolul XX. 

Evident, nu a fost întâmplător faptul că doctorul Bolton 
şi Samson erau pe urmele Cynthiei, şi acest lucru le-a 


permis să pareze lovitura teribilă pe care miss Ellen i-o 
pregătise lui Roger. 

Pentru a clarifica acest mister, trebuie să ne întoarcem la 
acea seară în care miss Ellen l-a făcut să cadă pe Jean de 
Franţa în fântâna din peşteră. Țiganca se înşela: Jean de 
Franţa nu fusese ucis în cădere; trupul său se lovise de 
pereţii fântânii, înainte de a atinge solul, şi fusese zdrobit 
îngrozitor; dar el nu avea totuşi nici o fractură: şocul fusese 
atât de dur, atât de dureros, că regele ţiganilor îşi pierdu 
cunoştinţa. Când îşi reveni, simţi o sudoare fierbinte care 
curgea de la faţă până la mâini: era sângele lui care curgea 
dintr-o rană mare pe care o avea la cap. Se sprijini în mâini 
şi se aşeză pe genunchi gemând de durere. Durerile pe 
care le simţea pe tot corpul erau groaznice, dar el înţelese, 
cu toate acestea, că nu avea nici un membru rupt. 

„Ah! Miss Ellen, îşi spuse el, ai fost cu siguranţă un 
adversar dur, şi de data asta cred că vei câştiga partida 

Curând el îşi adună toate amintirile şi înţelese cum a fost 
prins în capcana ţigăncii. Prea prudent să se târască în 
întuneric, unde se temea să nu cadă într-un alt abis, regele 
ţiganilor rămase pentru câteva momente nemişcat, 
întinzând doar mâinile în jurul lui. 

Mâinile sale întâlniră o suprafaţă umedă şi dură; 
piciorul, fără să-şi schimbe locul, cerceta solul: solul era plin 
de noroi. 

„Sunt pe fundul fântânii”, îşi spuse el. Apoi, el îşi aminti 
că înainte de a cădea, miss Ellen ţinea fitilul aprins. El se 
scotoci prin buzunare şi scoase un al doilea fitil şi amnarul 
pe care tânăra i-l dăduse. Două secunde mai târziu, el făcu 
lumină şi aruncă în jurul lui, la picioare şi deasupra capului, 
o privire de investigaţie. Fântâna era rotundă, destul de 
spațioasă şi cu o zidărie indestructibilă. Jean de Franţa îşi 
dădu seama imediat de imposibilitatea de a urca. Nu era 
nici o fisură printre pietrele peretelui, unite printr-un 
ciment la fel de dur ca şi ele, pe care în zadar ar fi încercat 
să-l rupă cu unghiile. În plus, lărgimea puţului nu îi 


V 


permitea să se folosească de metoda utilizată de coşari 
pentru a urca printr-un coş de fum. 

„Să înţeleg că voi muri de foame aici?” se întrebă el. 

Începu să se gândească la Elspy, iubita sa, la Cynthia, 
căzută în puterea lui miss Ellen, la Roger care rămase 
dezarmat, fără un protector. Aceste amintiri îl înnebuniră 
de furie. Dintr-o dată, la flacăra fitilului scânteie un obiect 
strălucitor de pe sol. Jean de Franţa se aplecă şi găsi 
pumnalul pe care-l scăpase în timpul căderii. 

„Ei bine, credea el, pot scăpa în orice clipă de chinurile 
foamei! Lama este bună şi eu ştiu unde trebuie să lovesc!” 

O licărire de speranţă îi lumină mintea: el gândea să facă 
găuri în peretele fântânii şi să sape un fel de scări. Dar avea 
doar un singur fitil şi, făcându-şi un calcul imediat, constată 
că munca pe care urma să o întreprindă ar fi durat mai 
multe ore, dacă nu chiar mai multe zile. Când ar fi terminat, 
fitilul ar fi fost consumat de o lungă perioadă de timp. Un 
firicel de apă curgea tăcut printre două pietre, la un picior 
de sol. Jean stinse fitilul şi începu să se gândească. 

„În mod evident, gândea el, amintindu-şi ingeniosul 
mecanism a cărui victimă fusese, această fântână nu este o 
fântână obişnuită şi bănui că avea o altă destinaţie decât 
cea de alimentare cu apă. Să vedem la ce putea folosi...” 

Deşi nu ştia prea multe despre istoria lordului 
Shafftesbury, el ghici o parte din această istorie, gândindu- 
se la problemele politice din Englitera de pe vremea aceea, 
la proscrişii cauzei regale, şi zise: „Această fântână era o 
ascunzătoare şi trebuie să aibă o altă ieşire, probabil, 
îngropată sub un strat gros de nămol.” 

Apoi, Jean de Franţa începu să sondeze terenul cu 
pumnalul său. Solul era sfărâmicios ca un teren adus de 
altă parte, iar pumnal său intra până la mâner. El începu să 
sape în întuneric, gândindu-se că era inutil de a utiliza 
fitilul. El săpa pământul cu o mână şi-l îndepărta cu 
cealaltă. După o oră de muncă, făcu o groapă de trei metri, 
iar lama de oţel lovi ceva dur. Mâna lui urmă direcţia 


pumnalului, simţi şi recunoscu un inel de fier. Apoi, Jean de 
Franţa reaprinse fitilul. Inelul de fier era prins de o placă 
de doi metri lăţime care părea că deschide un alt puț. 
Regele ţiganilor puse fitilul pe sol pentru ca ambele mâini 
să fie libere şi, trecând prin mânerul inelului pumnalul său, 
făcu un efort supraomenesc şi ridică placa. Un suflu de aer 
urât mirositor urcă de la deschiderea pe care o 
descoperise. El se aplecă înainte, la lumina fitilului său, şi 
recunoscu un nou puț, dar acesta era îngust şi nu părea 
foarte adânc. Jean luă un pumn de pământ şi îi dădu drumul 
în puț. Zgomotul pe care îl scotea pământul în cădere îi 
venea clar la ureche. Ţiganul calculă că puţul n-avea decât 
numai şapte sau opt metri adâncime. 

„Prin harul lui Dumnezeu!” spuse el. 

Se lăsă să cadă, ţinând fitilul şi pumnalul în mână, cu 
ambele picioare lipite şi îndoindu-şi genunchii, ca acrobaţii 
care sar de la înălţimea unui perete. Şocul nu fu prea dur. 
Jean de Franţa căzu pe vârful picioarelor. Se aplecă apoi 
uitându-se mai bine în jurul lui şi îşi dădu seama curând că 
nu se găsea într-o fântână fără ieşire, ci la intrarea unui 
pasaj subteran care se continua oblic, urmând un plan 
înclinat. Doar că pasajul era atât de scund încât i-ar fi fost 
greu să-l treacă; putea, numai dacă se târa. Era ceea ce se 
numea altădată, în arhitectura feudală, o vizuină a unei 
vulpi. 

„Acesta trebuie să ducă undeva”, gândi Jean de Franţa. 

Şi îşi luă pumnalul în dinţi şi începu să se târască, ţinând 
fitilul aprins înaintea lui. Pasajul intra aproape vertical în 
pământ, dar panta i se micşoră puţin câte puţin până ce 
deveni o suprafaţă plană. Jean înaintă aşa aproximativ zece 
minute, iluminând întunericul din subterană pe măsură ce 
avansa. 

Aerul era greu şi urât mirositor; de mai multe ori, regele 
ţiganilor respiră cu greutate. Un moment se opri sufocat şi 
crezu că nu putea merge mai departe. Dar o bufnitură 
surdă ce se auzi deasupra lui, îl făcu să recunoască 


zgomotul unei trăsuri. Acest zgomot îi dădu curaj, dându-i 
de înţeles că nu mai era sub grădina lui sir Robert Walden, 
ci o stradă trecea deasupra lui. El spera să găsească la 
capătul subteranei, una dintre acele numeroase canalizări 
care purtau apele menajere de la Londra la Tamisa şi care, 
din loc în loc, aveau ieşire pe o stradă, ieşirea fiind 
acoperită cu un capac de fier numit ochi de canalizare. 

Într-adevăr, cum mai făcuse încă treizeci de paşi, un 
suflu de aer proaspăt îl lovi în faţă. Jean respiră din plin 
acest aer şi-şi spuse, privind fitilul care putea să mai ardă 
încă o jumătate de oră: „Încep să cred că sunt salvat!” 
Subterana, după ce urmase un plan înclinat, apoi o 
suprafaţă plană, începuse să urce dintr-o dată, iar Jean 
pricepu că era pe un drum care ducea către lumină. Aşa că, 
regele ţiganilor, în loc de a avansa cu prudenţă, îşi grăbi 
ritmul. Pe măsură ce înainta, aerul era mult mai proaspăt şi 
rece. O lumină slabă străpunse vag întunericul. Jean stinse 
fitilul şi îşi continuă drumul în întuneric. Claritatea luminii 
creştea din ce în ce mai mult şi pasul continua să urce. 

În cele din urmă, ţiganul recunoscu că acea lumină 
palidă care-l ghidase pentru câteva minute nu era altceva 
decât lumina razelor lunii. Pasajul ducea la nivelul solului, în 
spatele unui grup de tufe care-i mascau intrarea. Jean se 
aruncă afară cu vibrația şi bucuria unui prizonier care îşi 
regăseşte în sfârşit libertatea. 

Dar abia îndepărtă tufişurile care barau trecerea, că el 
se opri mai neliniştit şi mai impresionat decât fusese în 
canalul subteran. 

Locul unde se afla era o incintă mare presărată cu pietre 
albe şi cruci negre. El se afla în cimitirul St. Gilles. Emoţia 
pe care o simţea fu, cu toate acestea, de scurtă durată. Jean 
de Franţa nu era omul căruia să-i fie frică într-un cimitir. 

„Cât ar plăti cineva pentru a ieşi de acolo, oriunde în altă 
parte, numai să se vadă ieşit.” 

Şi făcu câţiva paşi printre morminte şi se orientă. 
Cimitirul era înconjurat de ziduri înalte garnisite cu piroane 


de fier. Făcu un tur şi constată că escaladarea ar fi fost 
aproape imposibilă pentru el. Ajunse la o poartă din fier, 
căptuşită cu o foaie groasă de metal. Pumnal lui s-ar fi rupt 
de douăzeci de ori înainte de a slăbi o balama sau de a forţa 
broasca. Regele ţiganilor îşi ridică privirea pe cer şi văzu 
fugind o pânză albicioasă la orizont. 

„Este ora trei dimineaţa, lumina zilei va apărea în scurt 
timp. Să aştept groparii care vor veni de dimineaţă şi, 
astfel, voi putea scăpa.” 

El se aşeză în spatele unui arbore de tisă12 plantat nu 
departe de poartă şi începu să mediteze. Dacă până în acel 
moment se gândise doar cum să scape de moarte, el începu 
să se gândească la conduita pe care trebuia s-o aibă când 
va fi liber. La lumina lunii, care urma să dispară în curând, 
Jean îşi examină hainele care erau rupte şi murdare de 
sânge şi noroi. 

„Dacă aş încerca să escaladez zidul, voi fi poate oprit de 
un paznic, care mă va lua drept un hoţ şi un ucigaş. El mă 
va aresta şi nu voi face decât să schimb închisoarea. Deci, 
mai bine ar fi să aştept.” 

EI începu să viseze apoi, brusc, ochii săi se luminară şi 
un zâmbet îngrozitor îi veni pe buze: „Trebuie să mă 
răzbun”, spuse el. 

Un zgomot se auzi în spatele porţii cimitirului, apoi o 
cheie se întoarse în broască. 

„Deja!” spuse Jean care se ascunse în spatele arborelui, 
nemişcat ca o statuie. 

Luna dispăru de la orizont şi lăsă loc acelei lumini palide 
care precede prima lumină a zorilor. Poarta cimitirului se 
deschise şi doi bărbaţi intrară. Printre ramurile umbrite şi 
dese ale arborelui de tisă, Jean urmărea totul cu o privire 
scânteietoare care străpungea întunericul. Cei doi bărbaţi, 
înfăşuraţi în mantouri mari, aveau câte o mască neagră pe 
faţă. 

„Aceştia nu sunt groparii de aici”, gândea Jean de 
Franţa. 


Ei închiseră uşa fără zgomot şi făcură câţiva paşi în timp 
ce vorbeau în şoaptă. Jean se aplecă pentru a le asculta 
conversaţia. 

— Prin urmare, dragul meu, spuse unul, aţi fost de acord 
să-l primim printre noi pe marchizul Roger d'Asburthon? 

— De ce nu? Este nobil, este bogat, aventuros şi curajos. 
Are mai multe calităţi decât ar fi necesar pentru a face 
parte din clubul Hermina. 

— Mai mult decât atât, spuse a doua figură mascată, el 
ne-a provocat şi aş vrea să fixăm tot ceremonialul laolaltă 
cu toate testele uzuale. 

— Asta e şi părerea mea. 

— Mâine, el îl va primi pe mesagerul nostru. 

— Bine. 

— Şi, poimâine, îi vom face primirea. 

Jean îşi îndreptă urechile la numele lui Roger ca un cal 
de luptă la sunetul trâmbiţei. Cum cele două personaje 
misterioase se îndepărtară, el se strecură prin tufa unui 
afin pentru a nu pierde nimic din conversaţia lor. Dintr-o 
dată se opriră, iar unul îi spuse brusc celuilalt: 

— Ah! Deci aşa, dragul meu, o iubiţi pe miss Ellen. 

Acela căruia îi fusese pusă această întrebare făcu un 
gest de surpriză foarte semnificativ. 

— Dar, d-ta, de asemenea, spuse el. Am observat că aveţi 
o paloare bruscă atunci când vă întâlniți cu ea. 

— S-ar spune că suntem rivali? 

— Aproape. 

Primul interlocutor continuă: 

— Aceasta ar fi o mare ocazie pentru noi de a ne tăia 
puţin gâturile, ce crezi? Locul şi ora sunt favorabile. 

— Da. Dar uitaţi că facem parte şi unul şi altul din clubul 
Frumoşilor şi că, în conformitate cu statutul nostru, nu ne 
putem lupta. 

— Este corect. 

— Ştiţi că sir Robert Walden m-a invitat mâine la cină? 

— Şi pe mine. 


— Ah! 

— Puteţi ghici care-i motivul pentru această schimbare 
bruscă? Deoarece ştiţi că onorabilul baronet a exclus din 
casa lui, cu un soi de gelozie, pe oricine ridica privirea la 
nepoata sa. 

— Ştiu. Nici eu nu-mi pot explica invitaţia lui sir Robert 
decât ca una dintre acele capricii ciudate pe care le are de 
zece ori pe zi frumoasa sa nepoată. 

— Sunt de acord cu d-ta, sir Arthur. 

— Este posibil, continuă acesta din urmă, ca miss Ellen 
să fi ghicit că noi facem parte din clubul Hermina. 

— Sunt de acord cu d-ta. 

— Cred că este curioasă şi poate doreşte să ne pună 
întrebări. 

În timp ce vorbeau astfel, cei doi bărbaţi mascaţi se 
apropiară de cavoul în care, două zile mai târziu, marchizul 
Roger d'Asburthon trebuia să pătrundă găsind intrarea 
prin subterană. Jean de Franţa îi urmări până acolo şi nu 
pierdu un singur cuvânt din conversaţia lor. Dar el se opri la 
pragul cavoului zicându-şi: „Ştiu suficient. Ne vom vedea 
mâine.” 

Întorcându-se pe urmele paşilor săi, deodată, o idee 
sclipitoare îi trecu prin minte: „Este imposibil ca groparii şi 
paznicul cimitirului să nu aibă cunoştinţă de plimbările 
nocturne ale membrilor clubului Hermina. Am recunoscut 
vocea celor doi, unul este sir Edward Johnson, iar celălalt 
este sir Arthur Rood. Aceştia sunt doi admiratori fanatici ai 
lui miss Ellen şi informaţiile pe care le-am aflat sunt foarte 
valoroase. Deci, continuă el, închizând această paranteză, 
ceea ce-i face pe gropari şi pe paznici să-i deosebească pe 
membrii clubului Hermina de alţi bărbaţi, nu cumva este 
masca ce le acoperă feţele? Dar, şi eu am o mască şi sunt un 
membru al clubului Frumoşilor. 

Acest raţionament, care nu ducea lipsă de justeţe, l-a 
condus pe Jean de Franţa să caute în cimitir un firicel de 
apă sau o băltoacă unde să-şi poată spăla sângele care-i 


acoperea faţa. El găsi un pârâiaş care curgea în spatele 
unei perdele de sălcii şi îşi spălă pe rând mâinile şi faţa. 
După ce termină, îşi scotoci buzunarul în care găsi masca, 
şi-o puse şi se înfăşură în faldurile mantoului său, astfel 
încât să ascundă cât mai bine hainele sale rupte. Apoi, 
aşteptă cu răbdare răsăritul zilei, aşezat în spatele 
arborelui de tisă aflat la trei paşi de poarta cimitirului. Cei 
doi membri ai clubului Hermina nu s-au mai întors. Ziua se 
ivi cu o nuanţă violetă la orizont şi, curând, ţiganul auzi din 
nou zgomotul unei chei în broasca porţii de fier. La 
întâmplare, făcu trei paşi înainte şi aşteptă cu mâna pe 
pumnal, pregătit în cazul în care s-ar fi aflat, nu în prezenţa 
unui gropar, ci a unuia dintre aceste gazde ciudate care 
bântuiau cimitirul ca loc pentru reuniunile lor. Era, de fapt, 
un gropar care intră în cimitir. 

Jean făcu doi paşi spre el. Acest om se opri uimit, apoi se 
plecă la pământ. 

„Haide! Îşi spuse el, aceşti domni şi-au pus încrederea 
lor în gropari, pot s-o fac şi eu.” 

Şi făcu un semn imperios care-i spunea groparului: „Nu 
încuia uşa şi lasă-mă să trec.” 

Groparul luă poziţia unui soldat care a înţeles ordinele 
date. Jean făcu încă doi paşi, dar cum trecu pragul 
cimitirului, tresări privindu-l pe gropar. Acest om avea 
pielea de culoare închisă ca un spaniol şi purta semnele 
caracteristice ale unui ţigan. Jean puse mâna pe braţul lui 
şi-i spuse: 

— Arată-mi umărul drept, trebuie să fii un ţigan. 

Groparul îşi înăbuşi un strigăt de durere şi se lăsă în 
genunchi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, bunul meu domn, spuse 
el, nu mă pârâţi! Dacă reverendul Sednal din parohia St. 
Gilles va afla că sunt ţigan, mă va alunga. 

— Care este numele tău? 

— La Londra, mi se spune Buster. 

— Şi în tribul tău? 


— Rham6. 

Jean îşi luă masca de pe faţă şi spuse: 

— Priveşte-mă! 

Groparul îşi plecă capul, murmurând: 

— Regele! 

— Da, spuse Jean de Franţa, şi mă vei asculta. 

— Regele ţiganilor ştie bine, spuse Rhamb cu supunere, 
că noi îi aparţinem trup şi suflet. 

— Foarte bine, răspunse Jean, care îşi repuse masca. 
Acum condu-mă în acel loc unde putem vedea fără să fim 
văzuţi. 

El arătă cu un deget cavoul plasat pe o movilă. 

— Ah! Spuse groparul tremurând, ştiţi? 

— Da. Am văzut doi oameni care au intrat acolo. Când 
vor ieşi? 

— Ei nu vor ieşi niciodată pe acolo. Ei pleacă pe altă cale. 

— Bine. Deci, suntem singuri aici? 

— Da, stăpâne. Înainte de ora opt dimineaţa, nimeni altul 
decât mine nu intră în cimitir. În această dimineaţă am 
săpat o groapă. 

— Pentru cine? 

— Pentru un lucrător al parohiei care a murit ieri 
dimineaţă, şi în jurul prânzului îl îngropăm. 

— Îl cunoşteai? 

— Da, stăpâne. 

— Era un om de mărimea mea? 

— Aproape. 

— Am nevoie de acest cadavru. 

Groparul îl privi pe Jean cu uimire. 

— Poţi să mă ascunzi aici până diseară? 

— Da. Acolo, în acel mic pavilion în care ne ţinem 
uneltele noastre. 

Regele ţiganilor spuse: 

— Îl vei preveni pe Samson că nu trebuie să îşi facă griji 
pentru mine. 


Şi el îl urmă pe gropar dându-i instrucţiuni minuţioase. 
Apoi, se închise în pavilion aşteptând următoarea noapte cu 
nerăbdare. 

Noaptea veni. Groparul, care părăsise cimitirul puţin 
înainte de apus, reveni să-l scoată din pavilion pe Jean de 
Franţa care stătuse ascuns pe timpul zilei. Groparul 
înlătură pământul de pe sicriu ajutat de regele ţiganilor, 
apoi au scos cadavrul punând înapoi sicriul gol în groapă şi 
acoperindu-l cu pământ. 

— Ce vreţi să faceţi cu acest cadavru? Întrebă groparul. 

— Vreau să-l pun în locul care îmi fusese destinat. 
Încarcă-l pe umăr şi urmează-mă. 

Groparul nu înţelegea sensul acestor cuvinte, dar se 
supuse. Jean se îndreptă la intrarea în subterană care era 
ascunsă de o tufă şi, amândoi, intrară trăgând cadavrul 
după ei. 

O oră mai târziu, Jean părăsea cimitirul şi, după puţin 
timp, se prezentă acasă la dr. Bolton care revenise de la 
casa lui Roger. 

— De unde naiba aţi venit? Îl întrebă chirurgul. 

— Tocmai m-am întors din lumea cealaltă, răspunse Jean 
de Franţa, şi am revenit doar pentru tine şi Samson. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că, începând de astăzi, voi fi considerat mort. 

— Bah! Exclamă uimit medicul. 

— Dragul meu, adăugă Jean de Franţa, este singurul 
mod de a-l salva pe Roger din ghearele lui miss Ellen. 

Şi Jean de Franţa se instală acasă la medic şi amândoi 
pregătiră acea lovitură de teatru la care am asistat, reuşind 
să ruineze speranţele lui miss Ellen. Răpirea Cynthiei de la 
clubul Hermina, era opera lui Jean de Franţa pe care miss 
Ellen îl credea mort. 

Partea a doua. 

Capitolul 1. 

La câteva zile după plecarea de la Londra a lui sir Robert 
Walden, într-una din acele seri cu ceaţă groasă, care nu se 


întâlneşte decât pe malul Tamisei, o caleaşcă a poştei 
traversa cartierul Strand, cu mare tapaj. Aceasta era trasă 
de patru cai negri, condusă de doi vizitii în pantaloni roşii şi, 
pe locul din spate, stăteau doi lachei cu cuțite de vânătoare 
şi pălării cu pene. Acest echipaj luxos, dezagreabil, se 
deplasă de-a lungul arterei principale a cartierului Strand 
pentru câteva minute, apoi se grăbi sub arcadele 
răsunătoare ale hotelului Hanovra - cel mai mare şi cel mai 
confortabil dintre hotelurile din Londra. Era un prinţ, un 
ambasador sau un nabab? Trebuia să fie cineva de rang 
înalt pentru a conduce acest echipaj. La sunetul clopoţeilor 
şi al biciului postilonilor13, hotelierul veni în fugă în 
întâmpinarea acestui oaspete, cu armata lui de valeţi şi 
ajutoarele de la bucătărie. Unul dintre lacheii cu pene, 
deschise uşa şi cobori cu multă eleganţă marchepied14-ul. 
Apoi, văzură ieşind din trăsura poştei un om acoperit cu 
bijuterii, îmbrăcat cu prost gust ca şi mijlocul său de 
transport, care se sprijini lovind solul cu un baston cu 
capătul sub forma unui măr de aur. 

„Sigur este un om care trebuie să aibă multe milioane”, 
gândi hotelierul. 

Acest personaj era brunet, cu pielea aproape măslinie; 
avea părul şi barba foarte negre; el spuse câteva cuvinte cu 
un accent meridional dintre cele mai pronunţate, dar într-o 
engleză destul de pură, şi anunţă că vrea să aibă cel mai 
frumos apartament al hotelului, adăugând că el va plăti ca 
un prinţ. Hotelierul i-a dat titlul de „Alteţă”, la faţa locului, 
şi se plecă până la jumătate pentru a primi ordinele. În 
acelaşi timp, unul dintre lacheii cu cuţit de vânătoare simţi 
că este de datoria sa de a refuza stăpânului hotelului 
titlurile şi calităţile ilustrului personaj care le-a făcut 
onoarea de a cere să fie găzduit la hotelul Hanovra. Ela 
anunţat că stăpânul său, Don Pedro y Rentes y Sandovaly 
Lucienda da Sylvanah Pepol, grande de Spania, se întorcea 
dintr-o excursie de la Polul Nord. Valetul adăugă: 


— Nobilul meu stăpânul are atât de multe milioane încât 
nu le ştie numărul. 

Din acel moment, hotelul din Hanovra intrase în 
revoluţie. I-au neglijat pe ceilalţi chiriaşi ai săi pentru a se 
ocupa numai de Don Pedro y Rentes y Sandoval y Lucienda 
da Sylvanah Pepol, grande de Spania, etc., etc. 

Şi, cum lacheul era vorbăreţ, el îi destăinui hotelierului, 
în timp ce nobilul său stăpân îşi schimba costumul 
intenţionând să facă o baie, că Don Pedro era purtătorul 
unei scrisori de credit al casei Brixworth & fils, cea mai 
bogată bancă a oraşului. 

Lacheul spusese adevărul pentru că, după ce-şi termină 
baia şi-şi schimbă hainele, nobilul hidalgo ceru o pană şi 
cerneală şi scrise la MM. Brixworth & fils, pentru a i se 
elibera valoarea unui cec pe care îl avea asupra sa. Chiar 
proprietarul însuşi, se însărcină de a duce acel bilet la casa 
bogaţilor bancheri. 

După ce hotelierul le povesti despre persoana şi 
fasoanele princiare ale lui Don Pedro y Rentes y Sandoval, 
etc, etc., aceşti domni au crezut ca era de bun gust să nu 
aştepte o vizită a acestui hidalgo, ci, dimpotrivă, să se ducă 
ei acasă la el cu portofelul umflat de bancnote. Chiar d-l 
Charles Brixworth-tatăl a fost cel care a mers la hotelul 
Hanovra. Îl găsi pe Don Pedro culcat pe o canapea, jucându- 
se cu brelocurile ceasornicului său cu montură din rubine 
strălucitoare. Don Pedro îl primi pe d-l Brixworth cu o 
demnitate rezervată. 

— Domnule, spuse el, eu sunt purtătorul unei scrisori de 
credit pentru banca d-voastră, care mi-a fost emisă de către 
banca Nunez, Alvar & Co de la Madrid. 

— Suma este semnificativă? Întrebă d-l Brixworth. 

— Cinci mii de livre. 

O amintire păru că-i trece prin minte bancherului. 

— Ah! Spuse el, Excelenţa Voastră ne-a anunţat, într- 
adevăr, prin intermediul corespondenţilor noştri din 
Madrid. 


Don Pedro îl aprobă. 

— Dar s-a întâmplat în urmă cu aproape doi ani? 
Continuă d-l Brixworth. 

— E adevărat, spuse Don Pedro. 

— Şi niciodată scrisoarea de credit nu ne-a fost 
prezentată. 

Don Pedro zâmbi. D-l Brixworth continuă: 

— Corespondenţii noştri, prin notificarea pe care ne-au 
trimis-o, ne-au spus că Don Pedro y Rentes va debarca, 
probabil, în Scoţia, terminându-şi călătoria prin Englitera, 
la Londra. 

— Deci, corespondenţii d-voastră au spus adevărul, 
răspunse spaniolul; dar ei nu au luat în calcul războiul din 
America şi fantezia care m-a cuprins să mă îmbarc la Bristol 
şi să particip la două sau trei bătălii pe malul lacului 
Ontario. 

Vorbind aşa, Don Pedro îşi scoase portofelul, îl deschise 
şi scoase cu răceală scrisoarea de credit de la casa Nunez, 
Alvar & Co sub ochii domnului Brixworth. Documentul era 
în ordine: cele două semnături erau acolo. Bancherul 
deschise, la rândul său, portofelul şi plăti. Când acest lucru 
se termină, Don Pedro scutură bancnotele şi îi spuse d-l 
Brixworth: 

— Îl cunoaşteţi pe lordul Clive! 

— Ducele? 

— Am 0 scrisoare de recomandare pentru el. 

— Îl cunosc, într-adevăr, răspunse bancherul dar mă 
îndoiesc că Excelenţa Voastră îl va găsi la Londra. 

— Ah! Spuse Don Pedro cu ciudă. 

— A trebuit să plece în această dimineaţă, spuse d-l 
Brixworth, la castelul său din Lancastershire. 

— În această dimineaţă? 

— Cel puţin asta e ceea ce le-a spus, aseară, prietenilor 
săi de la clubul Frumoşilor. 

La auzul numelui clubului Frumoşilor, Don Pedro tresări. 

— Să înţeleg că faceţi parte din acest club? 


— Da, răspunse d-l Brixworth. Poate Excelenţa Voastră 
doreşte să fie prezentată? 

— Exact. 

— Dacă Excelenţa Voastră, continuă bancherul, vrea să 
se mulţumească de sprijinul meu umil, în absenţa ducelui 
de Clives? 

— Oh! Dar cu multă plăcere, spuse Don Pedro. 

— Deci, mă pun la dispoziţia Excelenței Voastre. 

Don Pedro îi mulţumi d-lui Brixworth, fără a-şi pierde 
tonul său de demnitate rezervată şi stabili o întâlnire 
pentru seara la nouă şi jumătate. Bancherul trebuia să vină 
cu trăsura şi să-l însoţească. După ce d-l Brixworth plecă, 
Don Pedro rămase singur. Apoi, el se ridică şi merse să se 
uite în oglindă. 

— Pe cuvânt de onoare, şopti el într-o excelentă limbă 
engleză, m-am transformat complet; voi fi spânzurat 
imediat dacă cineva m-ar recunoaşte la clubul dex Beaux. 

Apăsă soneria. 

— Trimiteţi-l pe intendentul meu, spuse el unui valet al 
hotelului care se prezentase. 

Două minute mai târziu, unul dintre cei doi vânători cu 
pene, cel care îi puse în temă pe oamenii hotelului despre 
titlurile şi calităţile nobilului său stăpân, sosi şi salută cu 
respect. Era un bărbat grăsuţ, cu părul negru şi rar, cu faţa 
la fel de măslinie ca a lui Don Pedro. După ce închise uşa, 
lacheul îl privi pe stăpânul său cu un aer de nelinişte. 

— Ei bine, spuse el, a plătit? 

— Da, fără îndoială. 

— Şi nu a manifestat nici o lipsă de încredere? 

— Niciuna; mă va prezenta în seara aceasta la clubul 
Frumoşilor. 

— Bravo! Este adevărat, credeţi-l pe Will, murmură 
intendentul de culoare măslinie, că este o deosebire foarte 
mare între domnul Don Pedro y Rentes şi onorabilul sir 
James, fiul cel mai mic al nobilei case d'Asburthon. 


— O deosebire la fel de mare, spuse Don Pedro, ca cea 
care există acum între Will, picherul, şi vrednicul intendent 
Bolivar. 

Will-Bolivar se înclină în faţa lui sir James-Don Pedro, pe 
care deja i-aţi recunoscut, cele două canalii care au venit 
graţie documentelor nefericitului gentilom spaniol pe care-l 
asasinaseră, jucând un nou rol în capitala celor trei regate. 
Will-Bolivar se aşeză cu familiaritatea unui slujitor 
indispensabil: 

— Onoare Voastră îmi va da dreptate, spuse el, că eu îmi 
joc rolul destul de bine. 

— Foarte bine, Will. 

— Prin urmare, Onoarea Voastră mă face să cred în 
bunăvoința sa de a mă iniţia ceva mai mult în proiectele 
sale. 

— Cum! Spuse sir James, dar ceea ce îmi ceri este foarte 
rezonabil, curajosul meu Will. 

— Şi eu mă gândeam la acelaşi lucru, Onoarea Voastră, 
răspunse Will. 

— Deci, spuse sir James, din moment ce vrei să vorbim, 
să vorbim, dragă Will. 

— Vă ascult, Onoarea Voastră. 

Don Pedro-Sir James spuse: 

— Există o zicală care spune: „La sfârşit vei obţine 
beneficiile”. Ceea ce poate însemna la fel de bine: „Acela 
care nu a reuşit de la început, în cele din urmă va reuşi, 
atunci când el este tenace şi insistent”. 

— Sunt de acord, Onoarea Voastră. 

— Deci, în Scoţia cu ursul, în Londra, cu căpitanul 
Maxwell, la fortul St. George cu revolta trupelor, nu mi-a 
reuşit. 

— Din păcate! Oftă Will. 

— Aceasta s-a întâmplat pentru că am contat mai mult pe 
alţii decât pe mine. 

— Este foarte posibil, şopti fostul picher. 


— Acum, continuă falsul Don Pedro, voi acţiona singur şi 
voi reuşi. 

— Dar ce aveţi de gând, Excelenţa Voastră? 

— Aminteşte-ţi de terier? 

— Câinele terier? 

— Da, cu siguranţă. Săraca bestie! El nu a avut timp să 
digere bucata de pâine pe care i-a aruncat-o Onoarea 
Voastră. 

— Ei bine! Marchizul Roger d'Asburthon va muri în 
acelaşi mod. 

— Permiteţi-mi, spuse Will, există ceva ce nu pricep. 

— Ce anume? 

— Onoarea Voastră este mort, destul de mort. 

— Bah! 

— Există un certificat de deces în arhivele de război, 
semnat de toţi ofiţerii din fortul St. George şi care indică 
faptul că în timpul luptei, Onoarea Voastră a fost lovit de 
două gloanţe şi a căzut plin de sânge în lacul Erie unde s-a 
înecat. 

— Îţi voi povesti, atunci când va fi momentul potrivit, 
cum m-am salvat de la înec, ceea ce este adevărat. Mai mult 
decât atât, continuă sir James, doar nu crezi că m-aş fi 
arătat lumii, a doua zi după moartea marchizului şi să strig 
pe acoperiş: „Eu sunt cel mai tânăr d'Asburthon, unicul 
moştenitor al marchizului”? 

— Acesta ar fi fost cel puţin imprudent, remarcă Will. 

— Da, cu siguranţă, spuse sir James. Eu voi avea 
răbdare, voi aştepta ca regele să intre în posesia 
proprietăţilor marchizului, în absenţa unui alt moştenitor, şi 
îmi voi face apariţia într-un moment oportun, trei luni mai 
târziu. 

Will îşi scărpină o ureche: 

— Pot să vă mai spun ceva, Onoarea Voastră? 

— Vorbeşte. 

— Dacă se va dovedi celor trei regate că sir James 
Asburthon nu este mort, săracul Will va fi forţat... să 


restituie vechiul castel d'Asburthon? 

— Idiotule! Spuse sir James, tu vei avea vechiul castel d 
“Asburthon şi zece ferme din apropiere. 

— Ah! Murmură Will cu un accent emoţionat al unei 
recunoştinţe anticipate, ştiam că Onoarea Voastră este cel 
mai generos dintre oameni! 

— Gata cu complimentele, zise sir James, şi îmbracă-mă; 
un grande spaniol nu poate fi îmbrăcat ca un simplu moşier 
scoţian; vreau să am diamante pe toate degetele! 

— Putem face lucrurile în mod convenabil, şopti Will pe 
un ton batjocoritor; cele cinci mii de livre ale acestui 
nefericit Don Pedro y Rentes y Sandoval y Lucienda da 
Sylvanah Pepol ne vor permite, sper, să aşteptăm cu 
răbdare moştenirea vărul vostru iubit, marchizul Roger 
d'Asburthon. 

Şi Will se ocupă de toaleta stăpânului său. 

Capitolul II. 

În timp ce grandele de Spania, Don Pedro y Rentes, era 
pe cale de a merge la club, miss Ellen, nepoata lui sir 
Robert Walden, era singură în dormitorul său, la culcare, 
angajată într-o meditaţie profundă. 

„Unchiul meu este plecat, spuse ea, şi aici am terenul 
liber, dar trebuie să mă grăbesc, pentru că baronetul nu 
este omul care să rămână mult timp în Scoţia; şi dacă eu nu 
voi deveni marchiză d'Asburthon în opt zile, nu voi mai fi 
niciodată. Roger încă mă iubeşte, Lionel, de asemenea; 
doar că unul este încă în pat din cauza bolii sale, şi mă tem 
să-l văd din nou... Pe care să-l aleg?” 

Ultimul eşec înregistrat de miss Ellen îi insuflase această 
indecizie, încă oscila între Roger şi Lionel. Puţin îi păsa că 
primul era un bastard, dacă pentru lumea întreagă era 
considerat marchizul d'Asburthon. Dar ceea ce înclina 
balanţa în favoarea lui Lionel era această protecţie 
misterioasă a ţiganilor care plana asupra lui Roger. 

„Aceşti ţigani, îşi spunea ea, au moştenit ura lui Osmany 
pentru mine. Dacă mă căsătoresc cu Roger, ei mă vor 


pierde mai devreme sau mai târziu.” 

Raționamentul lui miss Ellen era corect. Dar un lucru o 
speria; erau douăsprezece zile de când Lionel se luptase cu 
Osmany, douăsprezece zile în care el nu îi dăduse lui miss 
Ellen nici un semn de viaţă. Cu toate acestea, miss Ellen ştia 
că rana era uşoară. În fiecare zi ea afla noutăţi despre el, în 
fiecare zi, doamna Cecilia îi răspundea cu multă afecţiune, 
dar Lionel păstra o tăcere plină de încăpățânare. Această 
tăcere paralizase oarecum proiectul îndrăzneţ al ţigăncii. 

Era ora zece seara. În timp ce tânăra reflecta astfel, se 
auzi o bătaie uşoară la uşă. 

— Intră! Spuse ea. 

Era acel valet devotat căruia miss Ellen îi încredinţase 
deja multe misiuni, inclusiv cea de a o răpi pe Cynthia, şi 
care conducea poliţia sa misterioasă. 

— Ce ai acolo? Spuse ea văzându-l că intră. 

Valetul puse un bilet pe masă, salută şi se retrase fără să 
spună vreun cuvânt. Miss Ellen luă biletul şi recunoscu 
scrisul lui Lionel. Inima începu să-i bată, în timp ce rupea 
sigiliul. 

Biletul nu conţinea decât aceste cuvinte: „Trebuie să te 
văd în această seară.” 

Miss Ellen sună, valetul reveni; ea scrise lui Lionel aceste 
trei cuvinte: „Vino, sunt singură.” 

— Du-te, spuse ea, şi să faci în aşa fel încât doamna 
Cecilia să nu afle nimic. 

Noi ştim că doamna Cecilia şi fiul ei locuiau în apropiere 
de hotelul lui sir Robert Walden. Dar valetul lui miss Ellen 
nu trebuia să meargă la casa în care locuiau. Lionel, 
înfăşurat în mantia lui, se plimba la câţiva paşi în faţa 
hotelului Walden. El citi răspunsul lui miss Ellen, apoi îl 
urmă pe valet la faţa locului. Miss Ellen îşi regăsi în câteva 
secunde surâsul, privirea melancolică şi frumuseţea 
îmbucurătoare. Atunci când Lionel intră, el văzu tânăra de 
la început, cu ambele mâini întinse spre el. În acelaşi timp, 
valetul care-l însoțea se retrase cu discreţie. 


— În sfârşit! Murmură miss Ellen, în sfârşit! Iată-te... 

Şi ea îi întinse frumoasa sa mână, dar Lionel nu i-o luă; 
tânărul bărbat era palid ca o fantomă, iar ochii săi aruncau 
o privire sălbatică. 

— Îmi cer scuze, spuse el, că m-am prezentat la această 
oră, cred că a apărut o necesitate urgentă... 

— O, Dumnezeule! Spuse miss Ellen, cum mă priveşti... 
cum îmi vorbeşti. 

— M-am temut chiar, spuse Lionel cu o amărăciune 
batjocoritoare, să nu deranjez unele conversații dulci. 

— Lionel! 

Accentul pe care-l puse miss Ellen pe acest singur 
cuvânt, îl făcu pe tânăr să tresară. 

— Lionel! Lionel! Repetă miss Ellen, de ce mă priveşti 
atât supărat? De ce discursul este scurt şi dur? Nu mă mai 
iubeşti? 

Şi vocea ei era mângâietoare; un nor trecu înaintea 
ochilor lui Lionel, urechile se umplură de zgomote confuze, 
inima îi bătea în piept cu putere. Dar el domină această 
emoție şi răspunse cu un calm mincinos: 

— De ce te-aş mai iubi, domnişoară? 

Ea ţipă şi-l fixă cu o privire uluită. 

Lionel continuă: 

— De ce te-aş iubi? Nu mă iubeşti! 

— Oh! 

— Tu, care m-ai înşelat în mod ruşinos! 

De data aceasta, miss Ellen îşi îndreptă spre el privirea 
ei înflăcărată: 

— Minţi! Spuse ea. 

Şi accentul fusese atât de clar, atât de sincer, cu ochii 
scânteietori şi plini de îndrăzneală că Lionel făcu un pas 
înapoi, îngăimând câteva cuvinte neinteligibile. 

Tânăra continuă: 

— Te-am aşteptat şi nu ai venit; a doua zi am aflat că te- 
ai bătut în duel. 

— Şi ştiai bine cu cine? O întrebă batjocoritor Lionel. 


Miss Ellen tăcu. 

— M-am luptat, continuă Lionel, cu un bărbat pe care-l 
iubeşti... şi care a intrat aici... împreună cu marchizul 
Roger! 

Miss Ellen ridică din umeri. 

— Eşti nebun! Spuse ea, niciodată n-a intrat aici 
marchizul Roger. 

Dar, Lionel, orbit de gelozie, întoarse capul şi răspunse 
cu 0 voce scăzută: 

— Eu nu te mai cred! 

De data aceasta, nepoata lui sir Robert Walden redeveni 
ţigancă; acest sânge fierbinte pe care-l moşteni de la 
părinţii săi începu să dea în clocot, şi un fulger îi ţâşni din 
ochi. 

— leşi afară! Spuse ea, văd că ai venit să mă insulţi! 

Şi gestul ei fusese atât de convingător că Lionel, pierdut, 
se îndreptă spre uşă. Când era pe cale de a trece pragul, el 
se opri totuşi privind-o pe miss Ellen implorator; dar tânăra 
care ţinea în continuare mâna întinsă, repetă: 

— Pleacă! 

Lionel apoi fugi în timp ce murmura cu un accent de 
nebunie furioasă: „lrebuie să-l omor pe marchiz!” 

De la primirea în clubul Hermina, Roger fu cuprins de o 
nelinişte vagă, o stare de disconfort nedefinită. Întâmplarea 
stranie care se petrecu sub ochii săi era în mod constant în 
gândurile sale. De mai multe ori o revăzu în vis. El îşi 
reaminti cum i se aruncase în faţă numele de „ţigan”; auzea 
mereu în urechi ţipetele acelei femei care pretindea a fi 
mama sa şi, în cele din urmă, un lucru îl nedumerea: acea 
apariţie a lui Bolton. În ziua care urmă acelei nopţi în care 
chirurgul apăru ca deus ex machina15, Roger primi un 
bilet, pe care erau scrise următoarele cuvinte: „Domnule 
marchiz, Am aflat că bătrâna mea mamă este pe patul de 
moarte. Permiteţi unui fiu dezolat să alerge unde datoria îl 
solicită imperios. 

Bolton.” 


După ce dădu crezare scrisorii, Roger începu să se 
îndoiască. Nu cumva chirurgul Bolton evita să-i dea o 
explicaţie despre faptul că s-a mutat? Această suspiciune 
pătrunse ca o otravă subtilă în inima marchizului şi, o dată, 
se trezi brusc din somn, cu sudoarea pe frunte, sub 
greutatea unui coşmar oribil. În visul său, îi apăreau Bolton, 
Cynthia şi Osmany întinzând mâinile spre el zicând: „Iu eşti 
un ţigan, fiul acestei rase prigonite de societate.” 

În această zi, afectat de o apăsare sufletească 
extraordinară, marchizul comandă trăsura şi ceru să fie dus 
la Bedlam. 

„Vreau s-o revăd pe această femeie care a pretins că 
este mama mea!” gândi el. 

Şi ceru să vorbească cu directorul. Toate uşile s-au 
deschis înaintea unui pair al Engliterei. Directorul veni în 
fugă. 

— Domnule, spuse marchizul, îl aveţi angajat în serviciu 
spitalului pe chirurgul Bolton? 

— Nu, Onoarea Voastră. 

— Cum! Doctorul Bolton nu este angajat al spitalului 
Bedlam? 

— În nici un caz. 

— Ce ciudat! Murmură Roger. 

Apoi continuă: 

— A fost adusă aici, în urmă cu opt zile, o femeie cu 
numele Cynthia? 

— Nu ştiu, spuse directorul, avem nouă femei prezente 
aici. Cu toate acestea, voi consulta registrul de intrări. Ce 
vârstă are aceasta femeie? 

— Aproximativ patruzeci de ani şi este foarte frumoasă. 

— Care este nebunia ei? 

Roger ezită o clipă şi, aproape în şoaptă: 

— Ea pretinde a fi mama mea. 

— Oh! Domnule marchiz, spuse directorul, vă pot 
asigura că dacă o nebună de acest gen ar fi fost înscrisă în 
spitalul Bedlam, aş fi fost avertizat. 


Roger era palid, o transpiraţie rece îi acoperea fruntea. 
Directorul făcu o verificare în registrul de intrări; nicăieri 
nu a putut găsi vreo urmă a ţigăncii Cynthia. Marchizul 
reveni acasă, mult mai supărat şi mai neliniştit. 

„Ar putea această femeie să spună adevărul?” murmură 
el. 

Şi apoi el se gândi la această protecţie misterioasă a 
persoanei sale de către acest om ciudat, numit Osmany, şi 
pe care-l găsise pe drumul său de fiecare dată când un 
pericol îl ameninţase; la acel semn pe care, în cele din 
urmă, a fost determinat să îl şteargă de pe braţul lui. Roger 
petrecu trei zile închis în casa lui, fără să primească vizite, 
visând doar la miss Ellen. 

„La ce bun să o revăd, gândi el, dacă această femeie a 
spus adevărul, dacă sunt ţigan?” 

Lui Roger îi era ruşine de el însuşi; el nu îndrăznea să 
meargă la club şi a scris locotenentului-colonel al 
regimentului său pentru a-l ruga să preia comandamentul 
pentru câteva zile. În cele din urmă el îl căută pe Osmany 
peste tot, dar nababul era de negăsit. 

În acea seară, marchizul Roger era singur, căzut în cele 
mai triste gânduri, atunci când se anunţă căpitanul Lionel. 
Roger scoase un strigăt. După ce aflară că iubesc aceeaşi 
femeie, cei doi tineri se evitau cu grijă, sfătuiţi în acest sens 
de miss Ellen care reuşise să convingă pe fiecare dintre ei, 
că el era cel iubit. Dar, în starea sufletească deplorabilă în 
care se afla Roger, vizita lui Lionel putea să-l scoată din 
problemele sale, şi nu-şi aminti decât un singur lucru, faptul 
că Lionel era prietenul lui. 

— Să intre! Spuse el. 

Lionel intră cu un pas sigur, cu pălăria în mână, ca un 
soldat care are o atitudine respectuoasă în prezenţa 
superiorului său, dar paloarea feţei, strălucirea febrilă din 
ochii lui contraziceau acest calm aparent. 

Roger înţelese la faţa locului că la el venise, de fapt, un 
inamic, după cum îi izvora din adâncul inimii acest elan de 


afecţiune pe care-l trădau buzele. 

— Milord, spuse Lionel, am venit să prezint Excelenței 
Voastre demisia mea din funcţia de căpitan al dragonilor 
regelui. 

— Ah! Spuse Roger. 

— Momentul este prost ales, fără îndoială, continuă 
Lionel, cu un calm care ascundea o furtună. 

— Aşa este, spuse Roger. 

— Dar Excelenţa Voastră îmi va scuza insistența. 

— Ah! Spuse Roger, vă grăbiţi, domnule? 

— Foarte grăbit, milord. 

— Ah! Şi îmi permiteţi să vă întreb de ce? 

— Dar, spuse Lionel cu răceală, pentru că vreau să lupt 
cu superiorul meu, iar eu nu pot face acest lucru atâta 
vreme cât voi fi sub comanda lui. 

Roger se încruntă. 

— Ei bine! spuse el, accept demisia d-voastră. Dar acum, 
vorbeşte, domnule, cu cine vrei să-ţi încrucişezi sabia? 

— Cu d-voastră, milord. 

— Ah! Asta este... cu mine... 

— Da, milord, vreau să-mi iau revanşa. 

— Revanşa d-tale? 

— Sper, zise Lionel, că Graţia Voastră nu-şi va pune 
masca pe care o purta în urmă cu zece zile, atunci când m-a 
lăsat aproape mort pe o stradă din Londra, cu umărul 
străpuns de o lovitură de sabie. 

Roger se uită cu atenţie la Lionel. 

— Pe onoarea mea, spuse el, cred că sunteţi nebun! 

— Nu, milord. 

— Şi spui, continuă marchizul, că m-am luptat cu d-ta? 

Un zâmbet amar trecu peste buzele lui Lionel. 

— Oh, eu ştiu, spuse el, că marchizul d'Asburthon este 
incapabil de a compromite o femeie. 

Roger ridică din umeri. 

Lionel continuă zâmbească cu un aer batjocoritor. 


— Am onoarea de a vă spune, milord, că mă grăbesc să 
termin această afacere. Deci, eu vă rog să-mi spuneţi când 
şi unde aş putea să vă întâlnesc, şi vă rog să-mi daţi cheia 
pe care n-am ştiut s-o apăr, şi pe care aţi luat-o ca un hoţ de 
noapte. 

— Dar acest om este nebun! Strigă Roger, care întinse 
mâna spre cordonul unui clopot pentru a-şi chema oamenii. 

Lionel îi prinse braţul: 

— Nu veţi da alarma! Spuse el cu o voce înăbuşită, şi îmi 
veţi preda cheia pe care mi-a dat-o miss Ellen. 

Ultimul cuvânt a fost ca o scânteie care cade pe un butoi 
cu pulbere. Roger strigă plin de furie şi îl împinse brusc pe 
tânărul ofiţer: 

— Eşti un prost şi un laş! Spuse el, pentru că ţii, chiar 
acum, să dezonorezi o femeie demnă de tot respectul d-tale, 
o femeie care mă iubeşte şi, căreia, până acum, i-a fost milă 
de d-ta! 

Şi, iute ca fulgerul, Roger se repezi la sabia sa al cărei 
oţel strălucea la lumina lumânărilor. Lionel o avea pe-a sa 
deja scoasă din teacă. 

Dar, înainte ca cele două lame să se întâlnească, înainte 
ca aceşti doi oameni, odată prieteni, să se angajeze într-o 
luptă fratricidă, o uşă se deschise brusc şi o femeie se 
repezi, cu un strigăt, între cei doi adversari. 

— Nu vă veţi lupta! Strigă ea. 

— Mama mea! Strigă Lionel care o recunoscuse pe 
doamna Cecilia. 

— Doamnă! se bâlbâi marchizul în timp ce cobora vârful 
săbiei în faţa acestei femei pe care el o vedea pentru prima 
dată. 

Ochii doamnei Cecilia străluceau, el văzu pe faţa şi în 
atitudinea ei o expresie de energie disperată. 

— Nu, repetă ea cu vehemenţă, nu! Nu vă veţi lupta! 

— Doamnă, spuse Roger gâfâind de furie, Dumnezeu îmi 
este martor că am fost calm şi răbdător până la capăt; dar 


fiul d-voastră m-a insultat ca pe ultimul dintre mişei, este un 
calomniator infam! 

Ea îl întrerupse cu un gest plin de autoritate şi se aşeză 
înaintea lui: 

— Nu aveţi în salonul acestui hotel, i se adresă lui, 
portretul lui lady Cecily, marchiză d'Asburthon, care a murit 
urmă cu doisprezece ani? 

— Da, îngăimă Roger. 

— Ei bine! Uitaţi-vă la mine... 

Roger îşi înăbuşi un strigăt de uimire: 

— Dumnezeule! Murmură el, această asemănare! 

Ea îl luă de mână şi-l conduse în salon unde era portretul 
în picioare al doamnei Cecily, pictat la douăzeci şi doi de 
ani, de către Reynolds, care era agăţat în partea de sus a 
căminului. 

— Uită-te! Uită-te bine! Repetă ea, fără să-i lase mâna lui 
Roger. 

Asemănarea era atât de perfectă ca în portretul său, că 
aceste cuvinte ajunseră pe buzele lui Roger: 

— Mama mea! Spuse el. 

Şi el căzu în genunchi. 

— Eu n-am ştiut că sunt mama ta, spuse ea, dar ştiu că 
numele meu este lady Cecily, marchiză d'Asburthon şi iată 
pe cel de-al doilea fiul al meu, fiul tatălui vostru, lordul 
Asburthon. 

Lui Lionel începură să-i tremure picioarele, ca unui om 
pe care simţul raţiunii îl abandonase. Roger se ridică şi 
merse încet spre Lionel şi îi întinse mâna. 

— Frate! Iartă-mă... îi spuse în cele din urmă şi-l trase la 
inima sa. 

După această îmbrăţişare, Roger se aşeză în genunchi în 
faţa doamnei Cecily, îi luă mâinile şi le acoperi de sărutări. 
Atunci, două lacrimi arzătoare îi scăpară din ochii marchizei 
d'Asburthon şi căzură pe faţa acestui tânăr chipeş care 
stătea în genunchi în faţa ei. 


— Nu, nu, murmură ea cu un glas plin de emoție, sir 
Robert Walden m-a înşelat... este fiul meu! 

Aplecându-se, ea depuse pe fruntea lui Roger un sărut 
fierbinte de mamă. 

Capitolul III. 

Douăzeci şi patru de ore mai târziu, marchizul 
d'Asburthon intra, vesel, în clubul Frumoşilor. Apariţia sa 
era un adevărat triumf. Erau opt zile de când nu-l mai 
văzură şi apariţia sa fusese întâmpinată cu urale. 

— Unde aţi fost? De unde veniţi? Îl întrebau din toate 
părţile. 

— Domnilor, răspunse Roger, am fost puţin bolnav şi am 
stat în cameră pentru câteva zile. 

— Aţi greşit că nu aţi venit ieri, dragul meu marchiz, îi 
spuse sir Edward Johnson. 

— De ce? 

— Pentru că aţi fi văzut o persoană curioasă, pe care ne- 
a prezentat-o bancherul Brixworth. 

— În primul rând, spuse marchizul, mi se pare curios că 
d-l Brixworth îşi permite să-şi prezinte prietenii clienţilor 
clubului. 

— Acesta este un hidalgo, un grande de Spania, acoperit 
de diamante, continuă sir Edward. 

— Cum se numeşte? 

— Don Pedro y Rentes, etc., etc. 

— Şi, în cele din urmă, l-aţi primit ca pe un membru 
temporar? 

— Da, spuse sir Arthur Rood; acest domn se presupune 
că deţine o mină de aur în Peru. Este regretabil faptul că 
este la fel de ridicol pe cât este de urât. 

— Prostii! Spuse marchizul, acest mândru castilian este, 
probabil, vărul Cavalerului tristei figuri1 6. 

— Ela făcut ieri o partidă cu contele de Morton şi, cu 
multă galanterie, a pierdut o mie cinci sute de livre. 

— Este un câştig frumos! Spuse Roger cu indiferenţă. 


— Nu-l ştiam, spuse sir Arthur Rood, decât pe nababul 
Osmany să fie în stare să joace o astfel de sumă. 

Numele lui Osmany îl făcu să tresară pe marchizul 
Roger. 

— Apropo, domnilor, spuse el, puteţi să-mi spuneţi ce s-a 
întâmplat cu el? 

— Cu cine? Cu Osmany? 

— Da. 

— Am auzit spunându-se, răspunse sir Edward, că se află 
pe domeniile sale din Scoţia. 

— Ah! 

— Un alt personaj ciudat! Murmură sir Arthur. 

— Nu se ştie, continuă un alt membru al clubului 
Frumoşilor, nici cine este sau de unde provine, dar, sincer, 
este la fel de bogat, la fel de generos ca un fiu de rege, 
extrem de curajos şi aventuros cum nu mai există. 

— Acest bagaj de calităţi, spuse sir Arthur, ne-a 
determinat să nu-i refuzăm accesul în clubul Frumoşilor. 

— Sunt de aceeaşi părere, murmură Roger care deveni 
îngândurat. 

Un tânăr cu obrajii rozalii şi cu buzele abia umbrite de o 
mustăcioară aurie, luă cuvântul, la rândul său: 

— Domnii mei, spuse el, acest Osmany este un personaj 
mult mai ciudat decât vă închipuiţi. 

— Bah! Spuseră cei din jur. 

— Dacă vine aici, îmbrăcat somptuos, continuă naratorul, 
el nu se privează de a alerga pe străzile Londrei şi prin cele 
mai sărace cartiere, într-un costum de marinar. 

— Acesta este un roman adevărat, spuse unul dintre 
ascultători. 

— L-am întâlnit. 

— Îmbrăcat ca un marinar? 

— Da, cu o jachetă maro şi o pălărie impermeabilă. 

— Şi unde era el? 

— L-am urmărit şi l-am văzut intrând în Wapping. 

Şi, cum se protesta, povestitorul adăugă: 


— L-am văzut acostând un bărbat simplu, un ţigan, şi 
vorbindu-i familiar. 

Cuvântul „ţigan” îl făcu pe marchiz să tresară. 

— Dar, spuse la rândul său, cu intenţia de a deturna 
conversaţia, aţi vorbit mai devreme de un spaniol care mi se 
pare la fel de interesant ca domnul Osmany, domnii mei? 

— Desigur. 

— Şi de unde a venit acest domn? 

— Din America. El spune că s-a întâlnit cu vărul d- 
voastră. 

Un zâmbet amar apăru pe buzele lui Roger. 

— Nu ştiu un alt văr decât pe sir James Asburthon. 

— Despre el vorbeşte. 

— Şi l-a întâlnit? 

— Da, ca prizonier al americanilor. 

— Când? 

— Nici nu sunt trei luni. 

— Domnilor, spuse Roger, nu este posibil pentru că sir 
James Asburthon a fost ucis în urmă cu şase luni, în timpul 
ultimului atac de la fortul St. George. 

— Asta este ceea ce i-am spus şi eu lui Don Pedro, dar el 
şi-a susţinut afirmaţia. 

— Ah! Cred că, spuse sir Arthur, veţi avea o explicaţie cu 
el, uite-l! 

Într-adevăr, domnul Don Pedro y Rentes y Sandoval y 
Lucienda da Sylvanah Pepol, grande de Spania, etc., etc., 
intră în acest moment, condus de bancherul Charles 
Brixworth. 

Acest personaj salută cu o rigiditate automată şi se 
încruntă la vederea marchizului Roger d'Asburthon. Roger 
privea cu uimire acest grotesc personaj sub învelişul căruia 
nu ar fi recunoscut pe nepotul tatălui său, sir James, 
fantoma de la bătrânul castel d'Asburthon. După ce se 
schimbară complimentele uzuale, sir Arthur Rood luă 
cuvântul: 


— Excelenţă, spuse el, permiteţi-mi să vă prezint 
domnului marchiz Roger d'Asburthon. 

Spaniolul salută. 

— Am cunoscut, spuse cu un accent străin, un gentilom 
cu acest nume. 

— Ah! Spuse Roger, şi unde l-aţi cunoscut, Excelenţă? 

— În America. Acest domn era prizonier al generalului 
rebelilor, Jackson. 

— S-a întâmplat cu mult timp în urmă? Spuse Roger. 

Spaniolul păru că reflectează. 

— Suntem în luna august, spuse el. S-a întâmplat în luna 
mai, deci în urmă cu puţin mai mult de trei luni. 

Roger clătină din cap. 

— Atunci, spuse el, Excelenţa Voastră a întâlnit un fals sir 
James. 

— Oh! 

— Adevăratul sir James este mort de mai mult de şase 
luni. 

Dar spaniolului nu-i venea să creadă. Un zâmbet rece îi 
încreţi buzele palide. 

— Înseamnă că a fost crezut mort, spuse el. 

— Excelenţă, continuă Roger, un om care primeşte două 
gloanţe în spate şi care cade de la o înălţime de cincizeci de 
picioare, în douăzeci de stânjeni1 7 de apă, nu se mai poate 
întoarce pe planeta noastră. 

— Nu este adevărat, spuse falsul spaniol. Sir James, rănit 
numai, a fost recuperat de către o barcă americană şi luat 
prizonier de război. 

— Este imposibil, murmură Roger ale cărui sprâncene se 
încruntară violent. 

Hidalgo-ul se aplecă spre el, şi adăugă în şoaptă: 

— El m-a însărcinat cu un mesaj pentru Graţia Voastră. 

Marchizul îl fixă cu privirea. 

— Verbal sau scris? Întrebă el. 

— Un mesaj verbal. 


Roger tăcu. El înţelese din privirea misterioasă a 
spaniolului, că nimeni altcineva decât el nu trebuia să audă 
ce urma să-i spună. Atunci spaniolul adăugă: 

— Domnule marchiz, eu m-am prezentat aici doar în 
speranţa de a vă întâlni. Am să vă fac o comunicare dintre 
cele mai importante din partea lui sir James. 

— Excelenţă, răspunse Roger a cărui voce trăda o 
puternică emoție, dacă nu puteţi vorbi de faţă cu alţi 
martori, putem stabili o întâlnire. 

Spaniolul păru să se gândească. 

— Există puţini oameni aici la ora două dimineaţa, spuse 
el. 

— Da, de obicei. 

— Dacă Graţia Voastră vrea, aproape de miezului nopţii 
sau de ora unu, vă voi propune un joc de şah şi, în felul 
acesta, probabil, vom putea vorbi. 

— Fie, spuse Roger, care-şi privi ceasul. Acum este zece 
şi jumătate. Am o întâlnire la unsprezece, dar contaţi pe 
mine că mă voi întoarce. 

Spaniolul se-nclină şi merse cu gravitate să se aşeze la o 
masă de joc, care fusese pregătită într-o clipă. El puse 
lângă el portofelul său plin de bancnote şi spuse: 

— Domnii mei, vă cer o revanşă. 

— Excelenţă, spuse Roger, zâmbind, vă sfătuiesc să nu-i 
menajaţi pe aceşti domni. 

— De ce, milord? 

— Pentru că intenţionez să vă propun o partidă de şah. 

Spaniolul îşi înclină capul uşor în semn de aprobare. 

— Am 0 observaţie să vă fac Graţiei Voastre, spuse el. Se 
joacă Wist, Boston şi toate jocurile care au de faţă martori. 
Jocul de şah, care este un adevărat duel, cere meditaţie şi 
linişte. 

— Este şi părerea mea şi cred că doi campioni serioşi se 
vor izola într-o cameră închisă şi vor juca tete-r-tete18. 

— Consider, continuă spaniolul cu aceeaşi gravitate, că 
un joc între doi gentilomi ca noi nu poate avea o miză mai 


mică de cinci sute de livre. 

— Sunt de acord, spuse marchizul Roger cu răceală. 

— Bravo! Strigară toţi cei care se aflau în jur. Putem să 
deschidem pariurile? 

— Da, cu siguranţă, domnii mei, răspunse Roger. Partida 
va începe la ora unu dimineaţa. 

— De ce nu imediat? 

— Dar, răspunse Roger, pentru că trebuie să plec şi nu 
mă voi întoarce decât înainte de ora pe care am avut 
onoarea să v-o indic. 

— Fericitule! Murmură sir Arthur Rood, este, fără 
îndoială, o doamnă blondă şi gingaşă care vă aşteaptă. 

Marchizul părăsi sala de joc, ajunse la scara clubului şi 
cobori în curte unde trăsura lui îl aştepta. 

Prezenţa neaşteptată a doamnei Cecily, dacă vă amintiţi, 
la hotelul d'Asburthon, cu o zi în urmă, atunci când 
marchizul Roger şi Lionel au fost pe punctul să se angajeze 
într-o luptă exagerată, nu a fost rezultatul întâmplării. Era 
opera lui miss Ellen. Văzându-l pe Lionel plecând disperat, 
nepoata lui sir Robert Walden îşi spunea: „Acum, Lionel va 
dori să-l omoare pe Roger şi rezultatul pe care-l aştept este 
aproape. Să alerg s-o previn pe lady Cecily.” 

Tânăra părăsi hotelul prin grădină, astfel reducând cu 
mai mult de jumătate distanţa pe care ar fi avut-o de 
parcurs; ea ajunse la uşa casei doamnei Cecily, şi intrând în 
casă, o găsi pe săraca mama îngrijorată că fiul său nu s-a 
întors, plecat în acea noapte de acolo pentru prima după 
întâlnirea sa cu Osmany, şi îi spuse fără preambul: 

— Fugiţi, doamnă, la hotelul d'Asburthon şi nu mai 
pierdeţi timpul, pentru cei doi fii ai d-voastră se vor bate! 

Ştim restul. Lady Cecily a ajuns la timp pentru a-i separa 
pe combatanți şi noi am văzut scena care a urmat. Sir 
Robert Walden nu a avut explicaţii clare cu lady Cecily, şi el 
a sugerat că Roger ar putea să fie un fiu natural al 
răposatului lord Asburthon, cu toate acestea, elnu a 
afirmat acest lucru. De asemenea, abuzând, fără îndoială, 


de generozitatea lui Roger şi de mângăâierile sale, biata 
femeie exclamă: 

— Oh! Da, tu trebuie să fii copilul meu! 

Şi apoi Roger uită scena oribilă din clubul Hermina, 
strigătele acelei nebune, Cynthia, dispariţia lui Bolton, toate 
aflate sub misterioasa protecţie a acelui mogul Osmany 
care dăduse o altă turnură întâmplărilor. El se credea din 
nou fiul legitim al răposatului marchiz Asburthon şi petrecu 
o oră de fericire cu Lionel şi acea femeie pe care o 
considera mama sa, punându-şi întrebări unul altuia, 
mirându-se de ce lady Cecily răspândise zvonul morţii sale. 
Pentru un timp îndelungat, săraca mamă povesti rând pe 
rând despre suferinţele din viaţa sa; ea îi povesti lui Roger 
despre odioasele şi nedreptele insinuări inspirate de 
infamul sir Jack, fratelui soţului său, la naşterea lui Lionel, şi 
necesitatea pe care a găsit-o de a se crede în moartea 
acestui copil, teama de ura oarbă a lordului Asburthon. 

— Dar, strigă Roger, după ce tatăl meu a murit, de ce nu 
ai venit la mine să-ţi deschizi braţele şi să-mi spui: „Eu sunt 
mama ta şi acesta este fratele tău”. 

— Bietul copil, murmură lady Cecily, tu nu ştii că m-am 
temut de legea care reglementează aristocrația engleză. 
Ah, am fost nebună să cred un moment că Lionel... 

Ea nu termină şi Roger o întrerupse. 

— Doamnă, spuse el, legea engleză protejează numai pe 
cei care o invocă, dar eu nu recunosc această lege care îl 
nedreptăţeşte pe fiul cel mic în beneficiul fiului mai mare. 

Şi întinzând mâna spre Lionel, el adăugă: 

— Vom împărţi tot, frate, totul, aurul şi demnităţile, şi de 
la prima întrevedere, voi cere regelui să autorizeze 
efectuarea acestui partaj. 

Lady Cecily îl luă din nou în braţe pe Roger. 

— Ah! Spuse ea, ai o inimă nobilă! 

Cum putea Roger, după această nouă îmbrăţişare, să 
suspecteze că această frumoasă şi nobilă femeie care-l 
acoperea cu mângăieri şi care-l inunda cu lacrimile sale, nu 


era mama lui? Lady Cecily şi Roger au fost de acord ca 
existenţa acesteia şi a celui de-al doilea fiu al său să rămână 
secrete până la următoarea reuniune a Camerei Lorzilor, 
deoarece Lionel, uimit de tot ce vedea şi auzea, nu avea 
puterea de a vorbi. 

Roger îi escortă pe mama sa şi pe fratele său la casa lor; 
apoi, în momentul în care urma să-l părăsească pe Lionel, el 
se aplecă la urechea sa şi îi zise: 

— Eu renunţ la miss Ellen; tu vei fi cel care se va căsători 
cu ea. 

Şi el fugi imediat pentru că se temea să nu cedeze în faţa 
unui astfel de sacrificiu şi cum ajunse acasă, izbucni în 
lacrimi. Dar, marchizul Roger d'Asburthon era la înălţimea 
celui mai cavaleresc devotament. După ce îşi plânse 
dragostea, Roger îşi reveni, atras de o nouă putere din 
vastitatea altruismul său şi, a doua zi, el scrise aceste 
cuvinte adresate lui miss Ellen. 

„Miss Ellen, trebuie să vă văd astăzi. Este vorba de 
fericirea d-voastră şi de restul vieţii mele.” 

Miss Ellen, care citi biletul, răspunse: „În aceasta seară, 
la ora unsprezece, la căsuţa mea.” 

Şi Roger îşi petrecu ziua întărindu-şi decizia; şi seara, 
când intră în clubul Frumoşilor, atitudinea sa calmă, 
privirea sa liniştită şi zâmbetul de pe buze, spuneau cu 
elocvenţă că el îşi găsise în inima lui puterea necesară 
pentru a duce la îndeplinire acest sacrificiu suprem. 

— Mergi în josul râului Tamisa, pe malul său drept, spuse 
vizitiului său, care îşi mână caii cu rapiditatea unui fulger. 

În timpul călătoriei, Roger încercă să-şi imagineze 
fericirea viitoare a lui Lionel, curajul de care avea nevoie 
pentru a sprijini această fericire. Dar, dintr-odată el îşi 
aminti de ceea ce se spunea la club referitor la Osmany. 

„Dar de ce, totuşi, acest om mă protejează? Se întrebă el 
din nou, fără să-şi poată răspundă. De ce acest om s-a aflat 
de multe ori pe drumul meu, acest om, despre care se 
spune că are relaţii misterioase cu ţiganii?” 


Şi începu să se gândească la Cynthia, la semnul fatal pe 
care Bolton îl îndepărtase de pe umărul său, la dispariţia 
acestuia din urmă, la toate aceste întâmplări care, de mai 
multe ori deja, i-au aruncat în suflet o durere amară. Dar, 
lucru ciudat, de data aceasta, inima lui nu-i mai bătea 
repede, ci dimpotrivă, el îşi ridică capul cu mândrie şi 
spuse: „Dacă ar fi aşa, aş pleca pentru totdeauna, după ce 
Lionel ar fi recunoscut ca moştenitorul meu.” 

Şi în timp ce gândea astfel, pregătindu-se, dacă ar fi 
necesar, la un sacrificiu suprem, el ajunse la căsuţa lui miss 
Ellen. 

O lumină slabă se zărea printre obloane. Inima lui Roger 
bătea puternic, sudoarea îi inundă fruntea, un ultim oftat îi 
ieşi din piept. 

„O, Dumnezeule! Murmură el, fă-mă să fiu puternic până 
la capăt!” 

Şi el bătu încet la uşă. 

Chiar miss Ellen veni să deschidă. Țiganca radia de 
graţie şi frumuseţe; o frumoasă culoare naturală îi 
acoperea fruntea; ea privi în jos văzându-l pe Roger. Roger, 
printr-un suprem şi sublim efort, redevenise liniştit şi 
stăpân pe sine. 

— Miss Ellen, spuse el intrând în micul salon, în care se 
petrecură deja atâtea evenimente, vă rog să mă iertaţi 
pentru că au trecut zece zile întregi, fără să vă dau nici un 
semn de viaţă. 

— Din păcate! Oftă ea, uitându-se în jos, înţeleg, milord. 

— Ce aţi înţeles? Spuse el, tresărind. 

— Am înţeles, murmură ea cu voce foarte redusă, ca şi 
cum fiecare cuvânt o lovea dureros în adâncul inimii, am 
înţeles că nu mă mai iubiţi. 

Roger îşi înăbuşi un țipăt, dar el avu curajul stoic de a 
nu-i cădea la picioare. 

— Vă înşelaţi, spuse el; v-am iubit în urmă cu zece zile, v- 
am iubit până ieri... şi dacă... astăzi am puterea de a 


renunţa la iubirea d-voastră... este pentru că un altul, mult 
mai demn... 

Se opri. Miss Ellen se clătină şi părea gata să leşine. Elo 
susţinu în braţe şi zise: 

— Lionel vă iubeşte. 

— Oh! Ştiu, spuse ea. 

— El vă iubeşte până la moarte. 

— Dumnezeule! Spuse ea, dar eu vă iubesc... eu... 

— Şi Lionel este fratele meu, adăugă Roger cu calm. 

— Fratele vostru! Strigă ea, cu o uimire, pe cât de 
inocentă, pe atât de minunat jucată, încât Roger ar fi jurat 
pe propria onoare că niciodată ea nu bănuise această 
înrudire. 

— Da, răspunse el, Lionel este al doilea fiu al marchizului 
d'Asburthon. 

Miss Ellen părea tulburată de ceea ce-i spusese Roger. 

Marchizul continuă: 

— Lionel este tânăr, este frumos, el va fi bogat pentru că 
voi împărţi averea mea cu el. Trebuie să fiţi soţia lui. Miss 
Ellen, trebuie. În trei zile, un preot vă va uni pe amândoi în 
capela hotelului d'Asburthon. 

Miss Ellen scoase un strigăt înăbuşit şi alunecă fără viaţă 
în braţele lui Roger. La acest strigăt, se deschise uşa şi o 
bătrână intră în grabă; Roger o recunoscu pe menajera 
tinerei. 

— 'Ţine-o, spuse el cu o voce afectată, du-o în camera ei 
şi dă-i să inspire nişte săruri; eu nu voi avea puterea dea 
aştepta să-şi deschidă ochii. 

Şi, nefericitul tânăr ieşi, încercând să nu plângă şi 
murmurând: 

— Sacrificiu s-a realizat! Doamne, apără-mă acum, şi dă- 
mi puterea să nu mă omor, pentru că sinuciderea este o 
impietate! 

Se auzi sunetul trăsurii care se îndepărta. 

Atunci, miss Ellen se ridică brusc şi un zâmbet îi apăru 
pe buze. 


— Bietul băiat! Spuse ea concediindu-şi menajera. 

Apoi, merse ghemuită ca o pisică la un scaun mic şi 
începu următorul monolog: „Eu cred acum că ce a fost mai 
important, am făcut. Sir Robert Walden, întorcându-se din 
Scoţia, mă va găsi ca soţia lui Lionel. Lady Cecily este de 
partea mea, pentru că acum ea este convinsă că Roger este 
fiul său, şi ea nu este de acord cu scrupulele lui sir Robert 
Walden, care nu admite că o ţigancă poate deveni vreodată 
soţia unui pair de Englitera. Lady Cecily, prin urmare, nu se 
va opune căsătoriei mele. Căsătoria fiind încheiată, îmi va fi 
uşor să-i dovedesc onestului Roger că este fiul ţigăncii 
Cynthia. Şi atunci, termină ţiganca cu un zâmbet diavolesc, 
cu un gest cavaleresc, Roger se va grăbi să predea scaunul 
de pair pentru a i-l trece iubitului său frate, Lionel. Haide! 
Eu voi fi marchiză de Asburthon.” 

Cum pronunţă în şoaptă aceste cuvinte ambiţioase, miss 
Ellen se ridică brusc şi ascultă. 1 se părea că aude, afară, 
paşi înăbuşiţi şi şoapte. Ea deschise repede fereastra şi se 
aplecă în afară. Dar noaptea era întunecoasă şi, în scurt 
timp, liniştea domni în preajma căsuţei. 

„Este şuierul vântului printre copaci, spuse ea, sau o 
barcă ce urmează cursul Tamisei. Sunt nebună că mai am 
încă temeri, deoarece Jean de Franţa este mort!” 

Capitolul IV. 

Cu toate acestea, pe măsură ce Roger se apropia de 
Londra, el simţi o uşurare a durerii sale. 

„Lionel va fi fericit! Îşi spunea el din când în când. Eu mă 
voi duce departe pentru câţiva ani, voi cere să mă întorc în 
America şi, probabil, voi avea dreptul şi norocul de a muri 
glorios pentru regele meu şi pentru patria mea. Şi apoi, 
cine ştie? Adăugă tânărul nobil, cine ştie dacă lui Dumnezeu 
nu-i va fi milă, dacă timpul nu va cicatriza rana cea mai 
adâncă din sufletul meu? Cine ştie dacă nu-mi va fi dat să 
revin în Englitera, după o lungă absenţă şi de a o găsi pe 
miss Ellen fericită; dacă nu voi avea curajul de a o iubi la fel 
ca pe o soră?” 


Roger încercă să-şi abandoneze aceste gânduri de 
consolare după ce ajunse la clubul Frumoşilor. 

Deşi miezul nopţii sunase de mult timp, acolo se afla o 
reuniune numeroasă. Provocarea făcută de Don Pedro şi 
acceptată de către marchiz i-a reţinut pe principalii membri 
ai acelei reuniuni aristocratice. Roger era aşteptat cu 
nerăbdare. Don Pedro anunţase deja că dorea să lupte în 
privat. 

Prin urmare, rezervase pentru acest turneu un micuţ 
salon unde tabla de şah era aşezată în apropierea unei 
ferestre. Pe o masă din apropiere, se afla o tavă de argint 
aurit pe care puteai vedea o sticlă cu vin de Porto şi două 
pahare din cristal de Boemia. Don Pedro era deja aşezat în 
faţa tablei de şah. Roger intră cu surâsul pe buze şi cu faţa 
palidă, ca acei gladiatori care-l salutau pe Cezar înainte de 
a muri. Don Pedro se ridică şi-i veni în întâmpinare. 
Membrii clubului îl însoţiră pe Roger în micuțul salon, dar 
se opriră în faţa pragului. 

— Domnilor, spuse marchizul, permiteţi-ne să închidem 
uşa. Ea nu se va redeschide decât după terminarea 
confruntării. 

— Domnii mei! Strigă sir Arthur Rood, pariurile s-au 
deschis. O sută de livre pentru marchizul Roger. 

— Eu pariez pentru Don Pedro, răspunse bancherul 
Brixworth. 

Pariurile începură să curgă de partea cealaltă a uşii. 

— Domnul meu, spuse Don Pedro y Rentes, aşezându-se 
în faţa tablei de şah, obişnuiesc să golesc un pahar cu vin de 
porto, înainte de a-mi aşeza piesele. 

— Bună idee, spuse Roger, luând sticla cu vin de Porto şi 
turnând în pahare. 

Cei doi adversari se înclinară uşor înainte de a bea şi 
puseră în acelaşi timp paharele lor pe jumătate pline, 
înapoi, pe tavă. Apoi, imediat, jocul începu. 

În timp ce îşi muta piesele, Don Pedro y Rentes răsucea 
între degetele mâinii stângi un inel mare pe care strălucea 


un rubin dintre cele mai preţioase. Făcând o mişcare pentru 
a-şi apropia scaunul, inelul alunecă de pe degetele lui Don 
Pedro şi ajunse sub picioarele marchizului. Roger se aplecă 
să-l ridice. 

Chiar dacă această mişcare fu destul de rapidă, sir 
James avu timp să întindă mâna spre paharul lui Roger şi să 
arunce o biluţă neagră care se dizolvă instantaneu în vinul 
de Porto. Roger, care ridică inelul, i-l predă spaniolului, care 
îi mulţumi cu graţie şi care şi-l puse pe degetul inelar al 
mâinii stângi. 

— Pardon, Excelenţă, spuse Roger punându-şi coatele pe 
masă, ştiţi de ce am acceptat să joc şah? 

— Fără îndoială. Am să povestesc Excelenței Voastre 
despre sir James, vărul d-voastră. 

Don Pedro se lăsă pe spate în scaunul lui ca un om care 
are de gând să înceapă o lungă conversaţie. 

— Imaginaţi-vă, continuă el, că sir James a fost salvat de 
americani. 

— Deja mi-aţi spus-o. 

— Exact. Cu toate acestea, în trecerea prin tabără a 
generalului Jackson, am avut onoarea de a-l întâlni. 

— Să nu vă aşteptaţi la vreun compliment. 

— Şi el m-a însărcinat cu un mesaj pentru Excelenţa 
Voastră. 

— Ah, ah! 

— Sir James voia să se întoarcă în Englitera. 

— Este un ticălos îndrăzneţ, spuse marchizul. 

— El se căieşte de lucrurile rele pe care le-a făcut asupra 
Excelenței Voastre. 

Marchizul zâmbi batjocoritor şi îl privi pe Don Pedro 
direct în ochi. 

— Şi eu, spuse el, regret că nu i-am zburat creierii cu 
mâna mea. 

În timp ce Don Pedro era pe cale de a răspunde 
marchizului, fereastra aflată în stânga mesei se deschise 
brusc împinsă de o rafală de vânt, şi un curent de aer destul 


de violent stinse cele două lumânări ale candelabrului 
plasat lângă tabla de şah. 

— Uf! Această rafală de vânt nenorocit, spuse Roger 
care se ridică şi luă candelabrul pentru a merge să-l 
reaprindă de la focul din vatră, în timp ce sir James 
închidea fereastra, care dădea într-un balcon mare de 
piatră. Această operaţiune atât de simplă nu dură mai mult 
de o secundă în plus ca atunci când marchizul se aplecă mai 
devreme să caute inelul de rubin de sub masă. Cu toate 
acestea, în aceste câteva secunde de surpriză şi lipsă de 
acţiune, un braţ se întinse prin această fereastră care se 
deschise atât de brusc şi schimbă paharele între ele. 
Paharul marchizului era acela care fusese pus în faţa 
fotoliului lui Don Pedro, şi paharul acestuia din urmă se afla 
lângă punga marchizului. Ambii jucători s-au întors să se 
aşeze la masă. De cealaltă parte a uşii marelui salon, 
pariorii aşteptau cu nerăbdare rezultatul partidei. Roger şi 
Don Pedro auzeau şoapte. 

— Spuneaţi, Excelenţă, reluă Roger, că onoratul meu văr 
regretă faptele sale urâte şi doreşte să se întoarcă în 
Englitera? 

— Da, Graţia Voastră, şi mă pun chezaş în ceea ce 
priveşte sinceritatea lui. 

— Vă sfătuiesc, spuse Roger cu calm, să nu garantaţi 
aceste false regrete, nici cu onoarea d-voastră, nici cu 
averea d-voastră, nici cu capul d-voastră, şi să nu continuaţi 
de a vă mai angaja în această acţiune; beau pentru ca vărul 
meu aflat în dizgrație, sir James Asburthon, să fie cât mai 
curând spânzurat. 

Apoi luă paharul său cu vin şi-l goli dintr-o înghiţitură. 

— Amin! Spuse Don Pedro ca un fel de încheiere şi, 
întocmai ca Roger, îşi goli paharul. 

Partida se derulă foarte repede în timp ce partenerii 
discutau. Don Pedro era, la acest joc, o forţă imbatabilă. 
Roger pierdu treptat terenul şi în curând a fost şah-mat. 


Apoi se ridică şi îi spuse adversarului său cu o curtoazie a 
unui mare lord: 

— A primi o atât de frumoasă lecţie pentru cinci sute de 
livre, domnule, nu este nici o pierdere. 

Şi el deschise uşa spre salonul cel mare. 

— Domnilor, spuse el, cei care au pariat pe mine, să mă 
ierte. 

— Aţi pierdut? Spuse sir Arthur Rood. 

— Da, am pierdut. 

Se produse rumoare printre „frumoşi”. Cei care 
pierduseră îşi plăteau datoria vociferând; câştigătorii se 
extaziară de abilitatea lui Don Pedro. Acesta din urmă 
încerca să se eschiveze, dar, în timp ce îşi lua rămas bun, un 
nou personaj intră în club. 

— Atenţie! Strigă sir Arthur Rood, priviţi o fantomă. 

— Hei! Hei! Cine ştie? Răspunse noul venit. 

La vederea acestui membru întârziat, Don Pedro-Sir 
James păli sub masca de pe faţa lui şi Roger tresări brusc. 

— lată-l pe mogulul Osmany, spuse sir Edward lompson, 
domnul cel mai excentric din cele trei regate. 

Osmany, pentru că el era, salută pe membrii clubului 
Frumoşilor şi spuse: 

— Am auzit, domnilor, de o partidă de şah. 

— Partida s-a jucat. 

— Ah! 

— Şi, iată câştigătorul, spuse Roger, care se uita la 
Osmany cu atenţie. 

El îl arătă cu mâna pe Don Pedro. Falsul hidalgo făcu o 
reverență. 

— Într-adevăr! Spuse Osmany, Excelenţa Sa, domnul 
Don Pedro y Rentes. 

— Ştiţi numele meu? 

— Nu este vreunul care să nu vă ştie în Londra, la 
această oră. 

Don Pedro făcu încă o reverență. 


— Ei, bine, spuse Osmany, dacă Excelenţa Voastră vrea 
să-mi facă onoarea de a se măsura cu mine... 

— La şah? Întrebară majoritatea membrilor clubului. 

— Da, fără îndoială. 

— E târziu, murmură Don Pedro care era dornic să 
părăsească clubul, uitându-se din când în când la marchizul 
Roger, a cărei faţă nu trăda nici o suferinţă. Dar Osmany 
continuă: 

— Urmaşii lui Fernand Cortez nu bat în retragere în faţa 
unui indian sărac aşa ca mine! 

— Este imposibil! Se auziră mai multe voci. 

— Susţin această părere, adaugă marchizul Roger 
zâmbitor. 

Don Pedro acceptă provocarea, dar era vizibil neliniştit. 

— Cum doreşte Domnia Voastră, spuse el, adresându-se 
mogulului Osmany. 

— Excelenţă, spuse acesta din urmă, aţi jucat fără 
martori, mai devreme. 

— Da. 

— Eu vă cer permisiunea ca fiecare dintre noi să aibă 
câte un martor. 

— Oh, bucuros! Spuse Don Pedro, care tremura la 
gândul că ar fi rămas singur cu Osmany. 

— Alegeţi-vă martorul, spuse nababul. 

Don Pedro îl arătă pe bancherul Brixworth. 

— Iată-l şi pe-al meu, spuse Osmany salutându-l pe 
marchizul Roger. 

Tânărul îl căuta de prea mult timp pe Osmany ca să nu 
profite de această oportunitate de a se găsi alături de el. 

— Şi acum, domnilor, completă mogulul, puteţi deschide 
pariurile şi să ţineţi cu mine; am un noroc incredibil în toate 
jocurile. 

„Asta-i ciudat! Gândi sir James, mi se pare că acest 
blestemat ţigan, care mi-a încurcat planurile la fortul St. 
George, m-a recunoscut.” 


Cu un pas şovăitor, Don Pedro-Sir James se reîntoarse în 
micul salon. El simţea o suferinţă vagă pe care o punea pe 
seama apariţiei bruşte a lui Osmany. Acesta din urmă încuie 
uşa cu cheia şi se aşeză pe scaunul pe care-l ocupase Roger 
mai devreme. Marchizul şi d-l Brixworth rămaseră în 
picioare, fiecare în spatele scaunului susţinătorului său. 
Osmany aranja cu răceală piesele pe tabla de şah. 

— Domnule, spuse el, întorcându-se spre domnul 
Brixworth, dacă clientul vostru, Don Pedro, ar juca cu mine 
o partidă de şah în fiecare noapte, el în curând şi-ar epuiza 
scrisoare sa de credit pentru banca d-voastră. 

Don Pedro se forţă să zâmbească: 

— Vom vedea, spuse el. 

— Din păcate, spuse Osmany, nu cred că mai este timp. 

— Dar, făcu falsul spaniol, dacă Domnia Ta are timp liber, 
vom vedea... 

— Desigur, am timp liber, continuă nababul manevrându- 
şi adversarul; Domnia Ta este cel care nu mai are prea mult 
timp. 

— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă falsul spaniol cu puţină 
nelinişte. 

— Bah! Nu se ştie niciodată cât mai aveţi de trăit. 

Don Pedro tresări. 

— Scuzaţi-mă, continuă Osmany, dar eu sunt un fel de 
medic. 

— Bah! Şi credeţi că sunt bolnav? Spuse domnul Don 
Pedro y Rentes rânjind. 

— Oh! Foarte bolnav, răspunse cu răceală Osmany. 

Don Pedro tresări, dar buzele sale încetară să mai 
zâmbească. 

— Văd, spuse el, că jucaţi şah în manieră indiană. 

— Cum aşa? 

— Vă intimidaţi adversarul. 

— În nici un caz, spuse Osmany. Uitaţi, pun pariu că deja 
simţiţi o căldură inexplicabilă în piept. 


Don Pedro clătină din cap, dar în acelaşi timp, simţi 
căldura despre care îi vorbise Osmany. 

— Să jucăm, domnule, spuse el cu un râs nervos. 

— Fie! Răspunse Osmany, dar mă tem că nu aveţi timp 
pentru a termina partida. 

— Dar, domnule... 

— Imaginaţi-vă, reluă nababul, că veţi începe să vă albiţi 
ca şi cum aţi avea pielea alb-rozalie a marchizului Roger 
d'Asburthon. 

Roger îl asculta pe Osmany cu o temere ascunsă. 

— Ei, bine! Acesta este efectul acelui pahar cu vin de 
Porto pe care l-aţi băut mai devreme. A fost bun? 

— Excelent! Spuse Don Pedro. 

— În ciuda acelei seminţe negre pe care aţi pus-o în 
pahar? 

Falsul hidalgo îşi înăbuşi un țipăt. 

— Domnule, spuse el, cred că sunteţi nebun! 

— Nu eu, ci d-voastră... pentru că aţi greşit paharul, 
domnule dragă! 

Şi, cum Osmany rosti aceste ultime cuvinte, Don Pedro 
scoase un nou strigăt, dar un strigăt scos din cauza 
suferinţei, de data aceasta, şi buzele sale deveniră livide. 

El încercă să se ridice. Mâna de fier a lui Osmany îl 
împiedică apăsându-l pe umăr: 

— Staţi, spuse el: veţi muri mai confortabil într-un scaun. 

Şi falsul Don Pedro se simţi copleşit de durere şi rămase 
ca lovit de fulger, aruncându-i lui Osmany o privire 
buimacă. Domnul Brixworth şi Roger se priveau cu 
stupoare. 

— Domnule marchiz, spuse apoi Osmany lui Roger, 
domnul Don Pedro pe care-l vedeţi aici, a vrut să vă 
otrăvească. El a aruncat în paharul d-voastră o pulbere 
neagră, provenită din India şi ucide într-o oră. 

— Ce spui? Strigă Roger. 

— Priviţi, spuse Osmany, arătând spre Don Pedro care se 
zvârcolea în scaunul lui şi care striga nearticulat. Din 


păcate pentru el, continuă nababul, în timp ce d-voastră 
aprindeaţi lumânările stinse de o rafală de vânt, o mână 
abilă a schimbat locul paharelor... şi Don Pedro este cel 
care moare otrăvit... 

Roger, palid şi transpirat, privi la acest om asupra căruia 
otrava îşi făcea efectul fulgerător. 

— Dar, strigă el, ce interes ar fi avut acest om pe care 
nu-l cunosc... şi căruia nu i-am făcut vreun râu... 

Osmany îl întrerupse pe Roger: 

— La această întrebare ar trebui să vă răspundă domnul 
Brixworth, spuse el. 

Şi, întorcându-se spre bancherul mut de uimire: 

— Domnule, spuse el, scrisoarea de credit pe care aţi 
plătit-o a fost semnată în urmă cu aproape doi ani, de banca 
Nunez, Alvar & Co, din Madrid, nu-i aşa? 

— Da, domnule. 

— Senor Don Pedro, căruia i-a fost remisă, a ajuns în 
Edinburgh, la începutul lunii mai 1774... în loc de a merge 
în America, aşa cum i-aţi spus Domniei Sale (Osmany îl 
indică pe falsul hidalgo, care se zvârcolea de durere pe 
scaunul lui, cu dinţii încleştaţi, cu faţa descompusă). Deci, în 
loc de a călători spre America, el a început să călătorească 
prin Scoţia, pe jos, cu un baston de fier în mână. Într-o 
noapte, el a fost asasinat de către omul pe care-l vedeţi. 

Roger şi d-l Brixworth rostiră un strigăt. Muribundul 
încercă să se ridice, dar căzu brusc în scaunul lui. Atunci, 
Osmany îi rupse barba neagră care-i acoperea jumătate de 
faţă şi Roger, stupefiat, îl recunoscu pe sir James... 

— Din nou, domnule marchiz, spuse Osmany cu răceală, 
moartea a trecut pe lângă dvs. 

Apoi deschise fereastra prin care intrase rafala de vânt 
şi care stinsese lumânările şi strigă un nume: 

— Will! 

La acest nume, picherul de la vechiul castel Asburthon 
intră. Will îşi îmbrăcase ţinuta de picher revenind la 
adevărata sa înfăţişare. 


Ochii de muribund ai lui sir James îi arunca o privire 
plină de o ură feroce. 

— Ah! Spuse Will cu naivitate, iată că Onoarea Voastră 
va muri încălcând principiile sale de viaţă. Am trădat-o pe 
Onoarea Voastră cu singurul scop de a moşteni cu siguranţă 
conacul d'Asburthon şi să câştig, în plus, cele cinci sute de 
livre pe care mi le-a dat domnul (îl indică pe Osmany). Dacă 
Onoarea Voastră ar vrea să ştie, caracterul d-voastră mi-a 
făcut o impresie proastă, continuă Will. Nu vă erau devotate 
decât animalele, vedeţi, şi Onoarea Voastră a greşit când şi- 
a otrăvit terierul. 

Un zâmbet care nu avea nimic uman crispă buzele 
decolorate ale lui sir James, apoi pieptul i se umflă, un urlet 
de fiară sălbatică îi trecu printre dinţii încleştaţi şi capul i se 
lăsă pe spate; el horcăi oribil. Câteva secunde mai târziu, o 
convulsie finală rigidiză membrele sale deja reci şi trupul 
său căzu pe podea. Osmany îl acoperi cu mantaua pe care 
Will o purta pe umeri. Nababul salută apoi pe domnul 
Brixworth şi pe Roger, muţi de stupoare, şi făcu un pas spre 
uşă. Dar marchizul d'Asburthon îl prinse de braţ cu putere. 
Osmany se opri şi se încruntă. 

— Mâna care a schimbat paharele, spuse Roger, a fost a 
d-voastră nu-i aşa? 

— Poate. 

— Deci, încă o dată, m-aţi salvat? 

Osmany înclină capul. 

— Ei, bine! În cazul acesta va trebui să-mi răspundeţi la 
câteva întrebări. 

— Nu, milord, spuse Osmany cu calm. 

— Vreau, în sfârşit, să ştiu, continuă Roger, cui îi datorez 
această protecţie misterioasă. Vreau să ştiu. 

— Şi dacă refuz să vorbesc? 

— Vă voi forţa! Strigă marchizul cu o furie reţinută. 

Un zâmbet calm se ivi pe buzele lui Osmany. 

— Milord, spuse el, o ură de moarte a existat între sir 
James şi mine în legătură cu o femeie pe care a vrut să o 


elimine. Salvându-vă, eu mi-am astâmpărat setea de 
răzbunare. 

Şi, eliberându-se brusc din strânsoarea lui Roger, se 
repezi spre balcon urmat de Will, şi dispăru împreună cu el 
în întuneric. Roger îşi luă faţa între mâini şi spuse în şoaptă: 

— Oh! Acest om minte... Acest om a minţit... 

Capitolul V. 

După plecarea marchizului Roger, miss Ellen, amintiţi- 
vă, îşi reveni brusc din pretinsa stare de inconştienţă şi 
zâmbi cu gândul la naivitatea acestui om, care renunţa la 
dragostea sa dintr-un pur devotament frăţesc. Apoi ea 
deschise fereastra şi privi afară pentru că i se păru că aude 
paşi şi voci. Dar, ea curând se asigură spunând: „Doar n-am 
înnebunit, este şuieratul vântului printre copaci.” 

De la plecarea lui sir Robert Walden, ea trăia după bunul 
său plac fără să dea seama cuiva de acţiunile sale. De 
asemenea, în acea seară, ea consideră că este inutil să se 
întoarcă la Londra şi hotări să petreacă noaptea la căsuţă în 
compania bătrânei menajere. Ea urcă apoi la primul etaj şi 
merse la culcare. Menajera închise cu atenţie toate uşile, 
trase toate zăvoarele şi merse să se culce într-o cameră 
alăturată. Miss Ellen, acaparată în întregime de proiectele 
sale ambiţioase, aşteptă un timp îndelungat să adoarmă; ea 
se vedea ducesă în viitorul apropiat, iar mantia de hermină 
pe care urma să o împărtăşească cu Lionel era visul ei cu 
ochii deschişi. Cu toate acestea, nu trecuse o oră de când 
stinse lampa, atunci când i se păru că aceleaşi zgomote 
ciudate, care deja îi ajunseră la ureche, s-au auzit din nou. 

„În cazul în care Jean de Franţa nu a murit, îşi spuse ea, 
pun pariu că el este.” 

Ea se ridică încet, deschise fereastra fără să împingă 
obloanele, şi exploră minuţios zona aflată în apropierea 
căsuţei. Locul era pustiu. 

„Cred că am un bâzâit în urechi”, îşi spuse ea. 

Şi ea se culcă din nou. Noapte redeveni tăcută. Miss 
Ellen nu auzea decât respiraţia menajerei care adormise. 


Un clopot îndepărtat, acela de la parohia din Saint- 
Gilles, anunţă ora două dimineaţa. Ea se răsuci sub pătură 
şi închise ochii. Dar, după un timp, şoaptele şi zgomotele 
ciudate se auziră din nou. Se spunea că fantomele care se 
întorc rătăcesc în jurul fostei lor case. Miss Ellen şi 
menajera dormeau. Cu toate acestea, cum somnul celor în 
vârstă este mai uşor, menajera se trezi dintr-o dată. Un 
zgomot ascuţit, care părea zgomotul unui zăvor forţat, se 
făcu auzit. Dar, cum acest zgomot nu fu urmat de un altul, 
bătrâna femeie crezu că a fost un vis şi nu dură mult până 
să readoarmă. Câteva minute trecură. Dintr-o dată, 
parchetul scârţâi uşor. Bătrâna se trezi din nou, dar ea nu 
avu timp să ţipe. O mână puternică o strânse de gât, un 
pumnal i se propti în piept şi o voce îi spuse la ureche: 

— “Taci, dacă vrei să trăieşti! 

Frica o paralizase; ea nici nu încercă să se lupte. În 
acelaşi timp, parchetul continua să scârţâie sub paşi 
înăbuşiţi şi miss Ellen se trezi la rândul său. 

— Vino la mine, Betsy! Strigă ea. 

Betsy (acesta era numele menajerei), nu răspunse. Miss 
Ellen sări din pat şi fugi lângă perete: ea văzu o formă 
neagră, mai neagră decât întunericul din preajmă, care se 
îndrepta spre ea. Nepoata lui sir Robert Walden avea, ca 
moştenire a originii sale de ţigancă, un calm minunat. În 
timp ce forma neagră se apropia de patul ei, ea îşi aminti de 
faptul că avea un pistol agăţat la capul patului. Să ia 
pistolul, să ţintească şi să tragă, pentru miss Ellen a fost o 
chestiune de o secundă. O detunătură luminoasă fu urmată 
de un strigăt de durere. Forma neagră căzu pe podea şi se 
rostogoli, scoțând o mulţime de blesteme. Dar, la lumina 
împuşcăturii, miss Ellen văzu alte două persoane care 
intrară în camera sa: un bărbat şi o femeie. 

— Samson! Cynthia! Îngăimă ea. 

Ea îşi căută pumnalul pe care-l plasase pe timp de 
noapte sub perna sa, dar, fie că teama o făcu să caute într- 
un loc greşit, fie că-l dărâmă atunci când se ridicase în 


grabă din pat, ea nu-l găsi. În acelaşi timp, braţele 
puternice ale lui Samson se repeziră spre ea. 

— Ah! Spuse gigantul, am prins în sfârşit vipera şi, de 
data aceasta, ea nu va mai muşca! 

Regina ţiganilor - Cynthia, îşi scăpără amnarul cu a cărei 
flacără albastră aprinse o bucată de câlţi. Atunci miss Ellen, 
palidă şi tremurândă, văzu un bărbat care se zvârcolea pe 
podea într-o baltă de sânge: era ţiganul Rham6, groparul 
pe care Jean de Franţa îl întâlnise în cimitirul Saint-Gilles. 
Un al patrulea ţigan, în acelaşi timp, o lega şi-i punea un 
căluş la gură bătrânei menajere. Samson îi spuse Cynthiei: 

— Închide uşa! 

Cynthia îl ascultă. 

— Micuța mea Topsy, spuse atunci colosul, de data asta 
eşti în puterea noastră şi ora pedepsei tale a venit. 

Miss Ellen nu avea nevoie de aceste cuvinte pentru a 
înţelege gravitatea situaţiei sale. Convinsă de moartea lui 
Jean de Franţa, ea simţi că ţiganii nu o vor ierta. Dar, 
ţiganca 'Topsy, cum o numise Samson, avea sângele rece şi 
geniul îndârjit al rasei sale. Care este ţiganul care nu a 
aşteptat salvarea chiar şi de la picioarele eşafodului. Toată 
rezistenţa era imposibilă. Numai viclenia putea să-i vină în 
ajutor lui miss Ellen. 

— Ce vreţi de la mine? Spuse ea calm. 

— Vei şti în curând, rânji uriaşul Samson. 

— Dacă aţi venit să mă omorâţi, continuă ea cu un ton de 
dispreţ suprem, grăbiţi-vă, dar nu mă insultaţi! 

— Nu, nu încă, spuse Samson. 

— Deci, ce vreţi? 

— Să ne urmezi. 

— În acest costum? 

— Nu, îmbracă-te. 

— Ei bine! Duceţi-vă afară, spuse ea, trăgând cu pudoare 
perdele patului. 

— Fie, spuse Cynthia, dar eu sunt femeie şi pot să 
rămân. 


— Cum doriţi, spuse miss Ellen. 

Samson ieşi. 

— Micuța mea, spuse Cynthia, m-ai înşelat odată, dar 
acum geniul tău infernal nu mă mai poate influenţa. 

Miss Ellen ridică din umeri şi tăcu. Ea luă în grabă un 
halat, îşi aruncă un şal pe umeri şi, în timp ce efectua 
aceste două lucruri, întinse mâna din nou sub pernă. Ea 
spera să găsească pumnalul, să sară asupra Cynthiei şi să o 
lovească. Pumnalul, însă, dispăruse. 

— Hai! Spuse ţiganca, poţi veni, Samson. 

Colosul reapăru. 

— Micuța mea Topsy, spuse el, nu vei merge mai repede 
ca mine. 

Elo luă în braţe şi o aruncă pe umeri. 

— Să mergem! Spuse Cynthia. 

Miss Ellen se gândi să ţipe, să strige după ajutor, atâta 
vreme cât mai era în apropierea căsuţei. Ţiganii au fost, 
însă, prevăzători. Când unul, cel care o legă pe bătrâna 
menajeră, deschise uşa exterioară, Cynthia aruncă peste 
capul ţigăncii o glugă care părea aceea pe care indianca 
Dad-Natha i-o dăduse cu douăsprezece zile în urmă, şi miss 
Ellen se simţi purtată, fără ca ea să poată striga şi să se 
zbată şi fără să ghicească locul unde aveau de gând să o 
ducă. 

Capitolul VI. 

Lionel, pe care l-am văzut intrând în casa lui, însoţit de 
mama sa şi condus de Roger, îşi petrecu noaptea şi ziua 
următoare pradă unei emoţii extraordinare. Deci, el era fiul 
lordului Asburthon, fratele lui Roger, un gentilom prin 
urmare; şi fratele său era destul de generos să calce în 
picioare dreptul de moştenitor al fiului mai mare şi 
prejudecățile sale! Ca orbul care vede dintr-o dată şi în faţa 
căruia se desfăşoară splendorile pământului şi albastrul 
cerului, aşa şi Lionel simţea o plăcere similară; şi apoi, 
Roger îi spusese: „Iu o iubeşti pe miss Ellen, te vei căsători 
cu ea!” 


Aceste gânduri îi crescu lui Lionel starea de fericire. El 
se vedea gentilom şi era aproape momentul în care el va fi 
fericitul soţ al lui miss Ellen. A doua zi el se grăbi acasă la 
Roger; Roger lipsea, dar îi lăsase un bilet în care citi: „Mă 
voi ocupa de fericirea ta, scria marchizul; să fii răbdător şi 
să aştepţi...” 

Ziua i se păruse lui Lionel foarte lungă, apoi, dimineaţa 
următoare, nu mai avu răbdare să aştepte, el fugi la hotelul 
Walden. Uşile şi ferestrele erau închise. El sună. Un valet 
veni să-i deschidă uşa. 

— Miss Ellen mă poate primi? Întrebă Lionel. 

Valetul zâmbi. 

— De la început vă spun, răspunse el, că atunci când 
miss Ellen se află în hotel, nu se trezeşte aşa devreme. 

— Cum! Spuse Lionel, miss Ellen nu este aici? 

— Nu, răspunse valetul. 

Lionel se încruntă şi buzele începură să-i tremure. 

— Unde este ea? Întrebă el. 

Valetul răspunse: 

— Miss Ellen a primit un bilet noaptea trecută şi s-a 
urcat imediat într-o trăsură. Valetul care i-a adus biletul 
purta livreaua familiei d'Asburthon şi presupun că miss 
Ellen a mers la căsuţa ei. 

— Ce căsuţă? 

— Păi... cea pe care o are în Deptford. 

Lionel simţi o emoție puternică. De ce miss Ellen s-a 
grăbit să-şi părăsească casa după ce a primit un bilet venit 
de la hotelul d'Asburthon? Ce era cu acea căsuţă despre 
care el niciodată nu a auzit-o vorbind? El apucă braţul 
valetului şi îi spuse cu un ton autoritar: 

— Tu mă vei conduce... eu trebuie s-o văd imediat pe 
miss Ellen Walden la faţa locului! 

Valetul nu îndrăzni să i se opună. Lionel urcă împreună 
cu valetul într-o trăsură şi, la indicaţiile pe care le primi, 
vizitiul i-a condus la căsuţă. 

Uşile şi ferestrele erau închise. 


Lionel nu-şi putea explica această întâlnire nocturnă pe 
care Roger i-o dădu lui miss Ellen şi, cu atât mai puţin 
grandoarea sufletului marchizului, zicând: „Tu eşti cel care 
se va căsători cu miss Ellen.” 


Cum uşa era închisă, Lionel ciocăni cu putere. Câteva 
sunete nearticulate care păreau ţipetele unui om cu gura 
acoperită de un căluş, îi răspunseră. Lionel, ajutat de valet, 
forţară uşa şi intrară în căsuţă. Primul lucru pe care-l 
văzură a fost bătrâna menajeră care se târâse, în ciuda 
faptului că era legată, în coridor. Lui Lionel, la vederea ei, 
inima îi îngheţă şi părul i se ridică: el bănuia că s-a petrecut 
o nenorocire. În timp ce valetul îi desfăcea bătrânei funiile 
cu care fusese legată şi căluşul, Lionel exclamă: 

— Unde este miss Ellen? 

— A fost răpită..., răspunse menajera, au luat-o. 

— De către cine, Dumnezeule? Strigă tânărul înnebunit 
de durere. 

— De către o femeie şi doi bărbaţi pe care nu-i cunosc. 

Şi menajera povesti ce se întâmplase, nu succint, ci cu 
lux de amănunte, dar cu reticenţa unei persoane care îşi 
pierduse capul. Se afla o baltă de sânge în camera lui miss 
Ellen. Menajera vorbi despre o pocnitură de pistol, dar ea 
nu putea spune cine a tras. În cele din urmă, a fost bine 
stabilit că miss Ellen a opus o lungă rezistenţă. Menajera 
auzise pronunţându-se numele „Cynthia”. 

Cine era această Cynthia? Lionel întotdeauna ignorase 
lupta care a existat între nepoata lui sir Robert Walden şi 
țiganii; el nu putea acuza pe aceştia din urmă de răpirea lui 
miss Ellen. În schimb, gelozia izbucni mai tenace şi prin 
minte îi trecu o idee ciudată: Roger îi întinsese o capcană 
lui miss Ellen ca să o răpească. 

— Oh! Strigă el furios, mort sau viu, îmi va da socoteală! 

Şi se repezi din căsuţă, urcă în trăsura sa şi strigă 
vizitiului: 

— La hotelul d'Asburthon! 

EI lăsă valetul la căsuţă, dar acesta se repezi în 
urmărirea trăsurii şi reuşi să urce alături de vizitiu. 

O oră mai târziu, Lionel, palid şi tremurând, intră în 
hotelul d'Asburthon. Roger era acasă. Văzându-l pe mai 
tânărul său frate având o privire rătăcită, îmbrăcămintea în 


dezordine, marchizul bănui că s-a petrecut o catastrofă. Îi 
ieşi în întâmpinare cu mâinile întinse, dar Lionel îl respinse 
cu duritate. 

— Domnule, spuse el, m-aţi înşelat! 

Roger rămase stupefiat. 

— Aţi răpit-o în această noapte pe miss Ellen pe care, 
fără îndoială, aţi făcut-o amanta d-voastră! 

— Miss Ellen! strigă Roger, a fost răpită miss Ellen? 

— Ştiţi bine, spuse Lionel, deoarece d-voastră sunteţi 
acela care... 

Dar Roger îl apucă pe Lionel de braţ, ochii îi străluceau, 
buzele îi tremurau de furie. 

— Eşti nebun! Spuse el, şi îţi interzic să mă mai acuzi de 
aşa ceva! 

El era atât de indignat şi avu un accent de autoritate în 
aceste cuvinte încât Lionel se simţi dominat şi convingerea 
sa fu zdruncinată. 

— Dar, atunci cine? Exclamă el, cine a putut... 

— Explică-te, nefericitule, în loc să mă acuzi! Vorbeşte! 
Ce s-a întâmplat? Strigă Roger. 

— S-a întâmplat, răspunse Lionel, că în această noapte, 
din căsuţă, a fost răpită miss Ellen! 

— Dar... cine? 

— Hei! De unde să ştiu? Pentru că m-am gândit... 

Şi Lionel îi povesti lui Roger ceea ce văzu şi auzi, apoi 
pronunţă numele „Cynthia”. Acest nume a fost pentru 
Roger ca un far care străluceşte dintr-o dată în ochii 
navigatorilor pe o mare furtunoasă şi întunecată; el strânse 
din nou braţul lui Lionel, şi zise: 

— Du-te! O voi găsi! 

O voce secretă venea să-l trimită pe Roger pe urmele 
adevărului. Valetul lui miss Ellen, care-l urmase pe Lionel, 
intră în cameră. La numele de Cynthia el se cutremură, ca 
şi marchizul. 

— Dacă aceasta este femeia la care mă gândesc, spuse 
el, ştiu unde o vom găsi. 


— Ştii unde se află Cynthia? 

— Dacă este ţiganca pe care o cunosc, da. 

Roger îşi luă pălăria şi sabia, apoi cum Lionel era pe cale 
să-l urmeze, el avu un presentiment funest. 

— Frate, îi spuse el cu emoție, îţi jur pe memoria tatălui 
nostru că am renunţat la iubirea lui miss Ellen, că ea nu 
este mai mult decât o soră pentru mine şi voi face tot 
posibilul astfel încât aceasta să devină soţia ta! 

— Te cred. 

— Atunci, încrede-te în mine că o voi găsi pe miss Ellen... 
te implor, să nu mă urmezi! 

Şi, cum Lionel ezita, Roger adăugă: 

— În numele tatălui nostru! Te implor... 

— Fie! Murmură Lionel învins. 

Roger se înfăşură în mantia sa, traversă în fugă străzile 
întortocheate ale cartierului Wapping, condus de valetul lui 
miss Ellen. Cursa aceasta a fost pentru mult timp atât de 
precipitată că nu se gândi să adreseze valetului cea mai 
neînsemnată întrebare. Dar, la intrarea pe o stradă mai 
îngustă, plină de noroi şi mult mai întunecoasă decât altele, 
valetul se opri un moment. 

— Mi se pare că aici este, spuse el, că în noaptea în care 
am răpit-o pe Cynthia... 

Aceste cuvinte îl frapară pe Roger: 

— Tu ai răpit-o pe Cynthia, tu? Spuse el. 

Valetul roşi ca un elev prins copiind şi îngăimă câteva 
cuvinte incoerenie. 

— Dar, vorbeşte, dobitocule, spuse Roger pe un ton de 
ameninţare. 

— Dar, domnul meu, spuse omul, dacă vorbesc, miss 
Ellen mă va urmări... 

— Ei bine! Spuse Roger tremurând, te voi lua în serviciul 
meu. 

Aceste cuvinte calmară scrupulele valetului, el apucă 
punga pe care i-o întindea marchizul şi spuse: 


— Da, domnul meu, am răpit-o cu ajutorul lui Joe şi a 
unei indiene care vinde otravă, pe Cynthia ţiganca. 

— Când? 

— În urmă cu treisprezece zile. Şi atunci când ea a vrut 
să meargă pe această stradă... 

— De ce ai răpit-o? 

— Pentru că acestea au fost ordinele lui sir Robert 
Walden şi ale lui miss Ellen. 

Aceste cuvinte au fost ca o lovitură de fulger pentru 
Roger: 

— Miss Ellen? Îngăimă el, miss Ellen a ordonat această 
răpire? 

— Da, domnul meu. 

— Şi unde ai dus-o? 

— La căsuţa de pe malul Tamisei. Noi am urmărit-o mult 
timp şi apoi ne-am repezit asupra ei. Ea ieşea din casa 
chirurgului Bolton... 

— Bolton! Cynthia! Miss Ellen! Oh! Ce mister! Murmură 
Roger uluit. 

Apoi, continuă el cu vivacitate îndemnându-l pe valet să 
spună mai departe: 

— Dar vorbeşte, odată, nefericitule! Vorbeşte! Eu te voi 
plăti pentru cuvintele tale... 

Valetul nu aşteptă să fie rugat de două ori. 

— Noi am dus-o pe Cynthia la căsuţă, continuă el. Am 
păzit-o două zile... 

— Apoi? Apoi? Spuse Roger. 

— A doua seară a venit miss Ellen şi i-a spus: „Este vorba 
de salvarea fiului d-voastră, veniţi.” 

Roger ascultă cu sudoarea pe frunte. 

— Şi ea a urmat-o? 

— Da, răspunse valetul. Ele s-au urcat într-o trăsură. 
Vizitiu era prietenul meu, Joe. Eu nu ştiu unde s-au dus. 

— Dar, spuse Roger, cum crezi că o vom găsi pe Cynthia? 

— Cred că s-a întors la ea acasă. 

— Şi... această casâ? 


— Trebuie să fie la stânga, acolo, la sfârşitul acestei 
străzi... Da, acolo e... 

— Să mergem! Spuse Roger a cărui inimă bătea să-i iasă 
din piept. 

„De ce miss Ellen a vrut să o răpească pe Cynthia? De ce 
Cynthia avea relaţii cu Bolton? Această femeie nu cumva 
era mama lui?” 

Lucrătorii mergeau spre locurile lor de muncă, femeile 
din popor măturau pragurile uşii privind cu curiozitate la 
acel frumos gentilom rătăcit în cele mai mizerabile cartiere 
ale Londrei şi nu înțelegeau de ce acesta era bulversat şi de 
ce mergea atât de repede. În cele din urmă, valetul îi arătă 
o casă micuță cu două etaje a cărei uşă era închisă: 

— Uite-o acolo, spuse el. 

Roger îi făcu un semn imperios: 

— Poţi să pleci, îi spuse el. Nu mai am nevoie de tine. 

Valetul plecă, apoi Roger bătu la uşă. 

O tânără fată de şaisprezece sau şaptesprezece ani, 
blondă şi de o frumuseţe încântătoare, veni să-i deschidă 
uşa. 

— Scuză-mă, copilă dragă, spuse Roger, Cynthia este 
acasă? 

Fata aruncă o privire sfidătoare pe stradă. 

— Senioria Voastră se înşeală, spuse ea. Eu n-o cunosc 
pe Cynthia. 

Dar, acea privire a drăgălaşei blondine nu-i scăpă lui 
Roger: 

— Nu-ţi face griji, spuse el, zâmbind, sunt un prieten. 
Osmany m-a trimis... 

La acest nume, uşa casei se deschise. Fata se dădu la o 
parte şi-i spuse lui Roger: 

— Intraţi, Onoarea Voastră. Cynthia este acolo sus, lângă 
sora mea care doarme. 

— Am o misiune pentru ea şi trebuie să-i vorbesc, spuse 
Roger. 

Fata deschise uşa unui micuţ salon situat la parter: 


— Atunci, spuse ea, eu trebuie să vă anunţ. O rogpe 
Onoarea Voastră să aştepte. 

Un minut mai târziu, Cynthia intră, îl văzu, îşi înăbuşi un 
strigăt şi rămase nemişcată, fixând asupra lui o privire 
îngrijorată. Ea îşi recunoscu fiul. 

— Ah! Vă numiţi Cynthia? O întrebă Roger. 

— Da, răspunse ea cu un glas emoţionat. 

— D-voastră sunteţi cea care aţi pretins, spuse Roger nu 
mai puţin emoţionat ca ea, că sunteţi mama mea! 

Cynthia păli, tot sângele îi inundă inima; dar ea avu 
destulă putere pentru a nu exploda. Dimpotrivă, aceasta 
căzu în genunchi şi spuse cu umilinţă: 

— Senioria Voastră să mă ierte! Se pare că am fost 
nebună... 

— Ah! 

— Eu, continuă Cynthia pe care marchizul o ridică cu 
bunătate, am urmărit trecerea trupelor, atunci când v-aţi 
întors din America şi am găsit că Senioria Voastră seamănă 
atât de mult cu un fiu pe care l-am pierdut, încât am 
înnebunit de durere... 

Roger se uită la această femeie care vorbea cu un accent 
de rugăciune şi cu mâinile împreunate ca un inculpat care 
imploră mila. O emoție teribilă îi tremura vocea şi îi vibra 
arterele. El se apropie de ea şi ridică o amuletă de mărgele, 
agăţată de gâtul ei cu un cordon de mătase: 

— Juraţi-mi, spuse el, pe Dumnezeul d-voastră, pe 
cenuşa înaintaşilor din rasa d-voastră, că aţi spus adevărul, 
că nu sunteţi mama mea? 

Cynthia se trase înapoi ca şi cum în faţa ei se căscase o 
prăpastie. 

— Juraţi-mi! Repetă Roger. 

Ea întinse mâna, întredeschise buzele ca să facă 
mărturie mincinoasă, dar buzele ei nu reuşiră să scoată nici 
un sunet şi mâna sa căzu inertă pe lângă corp... 

— O, Dumnezeule! Dumnezeule! Murmură Roger. 


Cynthia uită de jurămintele sale, ea uită de Jean de 
Franţa, ea nu-şi amintea mai mult decât un lucru, că pe 
acest bărbat chipeş din faţa ei, pe acest frumos domn 
îmbrăcat în mătase şi catifea, pe acest brav soldat de care 
Englitera era mândră, l-a purtat în pântecele ei, l-a alăptat 
la sân, şi un strigăt sublim şi puternic, un strigăt de 
dragoste maternă izvori din pieptul său: 

— Fiul meu! 

Şi apoi îl îmbrăţişă şi depuse un sărut fierbinte pe 
fruntea nobilului moştenitor d'Asburthon. 

Capitolul VII. 

Să ne întoarcem la miss Ellen. Gluga care îi fusese 
aruncată pe cap o împiedica să strige şi nu-i permitea, nici 
să vadă, nici să audă conversaţia pe care Samson o purta cu 
voce scăzută cu Cynthia. Doar gemetele bărbatului pe care- 
| împuşcase ajungeau până la ea, acest nenorocit fiind 
transportat de cineva. Într-adevăr, ţiganul care o legase pe 
bătrâna menajeră, îl ridică pe Rham6 pe umerii săi. Curând 
miss Ellen, pe care n-o abandonase sângele rece şi ale cărei 
simţuri erau în alertă, înţelese, la mişcările lui Samson şi la 
un şoc brusc că se găsea pe cale de a face o călătorie pe 
apă. Samson sări într-o barcă şi o depuse pe tânără în 
apropierea lui, în spate. Miss Ellen nu opuse nici o 
rezistenţă; ea nu se mai gândea să-şi desfacă eşarfa cu care 
Cynthia îi legase mâinile. Barca începu să se mişte şi 
aluneca rapid pe apa Tamisei. Unde o duceau? În timp ce ea 
era în puterea ţiganilor din Londra, ea nu-şi pierdu 
speranţa că va scăpa; dar, dacă o vor duce în largul mării, 
ea se putea considera pierdută. Cu toate acestea, miss Ellen 
era prea curajoasă să-şi piardă capul. După ce îndrăznise să 
se măsoare cu Jean de Franţa, putea să tremure în faţa unei 
brute ca Samson? 

— Doamnă, îi spuse ea Cynthiei, această glugă mă 
sufocă... 

Cynthia i-o ridică pe jumătate. 


— Vi se va îndepărta, spuse ea, dacă doriţi să fiţi legată 
la ochi. 

— Sunt de acord, răspunse ea. 

Cynthia îşi băgă mâinile sub glugă şi-i legă o eşarfă peste 
ochi. 

— Acum, spuse ea, dacă nu veţi striga, vă vom scoate 
gluga. 

Un zâmbet dispreţuitor apăru pe buzele miss Ellen. 

— Cum ştiu că mă puteţi înjunghia înainte de mi se veni 
în ajutor, ţipetele mele ar fi inutile. 

Cynthia îi scoase gluga şi o rafală de aer rece o lovi în 
faţă. 

— Atenţie! Îi spuse Samson reginei ţiganilor, este suplă şi 
agilă ca un şarpe. Dacă se va lăsa să cadă în apă, ne va 
scăpa. 

— Oh! O ţin bine, spuse Cynthia, care îşi trecu braţul în 
jurul taliei lui miss Ellen. 

Barca aluneca rapid în josul râului. Rham6 scotea din 
când în când câte un strigăt de durere. 

— Taci odată, îi spuse Samson, vrei să ne trădezi? 
Chirurgul de pe navă te va vindeca. 

Aceste cuvinte o uimiră pe miss Ellen şi i-au confirmat 
temerea. O duceau la bordul unei nave. În cele din urmă, 
barca îşi încetini mişcarea; miss Ellen auzi scârţâitul 
vergii19 care aluneca de-a lungul catargului, apoi o voce 
care striga la distanţă: 

— Hei! Voi, din barcă! 

— Amri! Răspunse vocea sonoră a lui Samson. 

— Puteţi să acostaţi! Strigă vocea. 

Barca porni de la sine, tăie curentul şi, dintr-o dată, miss 
Ellen simţi cum se ridica barca la bordul acelei nave. 

— Micuța mea Topsy, îi spuse apoi Samson care o ridică 
în braţele sale, este mai bine să te duc aşa... vom pleca mai 
repede. 

Câteva minute mai târziu, miss Ellen se afla la bordul 
unui bric pregătit să plece în curând în cursă, şi Cynthia îi 


scoase eşarfa de la ochi. Prima dată, o privi pe regina 
ţiganilor care stătea în spatele lui Samson şi pe doi bărbaţi 
pe care nu-i cunoştea, dintre care unul părea să fie 
căpitanul navei. Cynthia avea aerul trist şi solemn al unui 
judecător care va pronunţa o sentinţă groaznică. 

— Miss Ellen, spuse ea, ora pedepsei d-voastre se 
apropie şi d-voastră sunteţi cea care vă veţi alege soarta. 

— Nu înţeleg, spuse miss Ellen. 

Şi ea îi aruncă Cynthiei şi celor trei bărbaţi care se 
întoarseră spre ea, o privire de sfidare. 

Cynthia continuă: 

— Sunteţi la bordul unei nave care-şi va ridica ancora 
mâine în zori: alegeţi să rămâneţi pe navă sau să reveniţi la 
Londra. 

— Dar, spuse ea, alegerea mi se pare îndoielnică. 

— Credeţi? 

— Nu-mi pasă dacă voi călători, spuse ea surâzând. 

— Răbdare, spuse Cynthia, dacă rămâneţi la bord, 
această navă va ajunge în America, unde vi se va asigura un 
trai onorabil. 

— Iată deja, spuse miss Ellen întotdeauna calmă şi 
ironică, o propunere care nu are nimic foarte alarmant. 
Care-i a doua propunere. 

— Dacă refuzaţi, spuse Cynthia, mâine veţi fi condusă la 
Londra. 

— Bine. 

— Şi veţi apărea în faţa unei tribunal. Dacă acest 
tribunal vă condamnă, veţi suferi pedeapsa care se va 
decide. Gândiţi-vă. 

— Nu am nevoie să mă gândesc mult ca să vă răspund. 

— Sunteţi de acord să plecaţi? 

— Nu. 

— Preferaţi să fiţi judecată? 

— Şi chiar condamnată. 

Cynthia oftă şi făcu un semn din cap căpitanului. Acesta 
se apropie şi spuse: 


— Sunteţi prizoniera mea până mâine seară, 
domnişoară, vă rog să mă urmaţi. 

— Haide! Răspunse miss Ellen care îşi spuse: „Această 
navă trebuie să aibă saborduri20, şi eu sunt o bună 
înotătoare.” 

A fost închisă într-o cabină, dar, căutând cu atenţie, 
această cabină nu era prevăzută ci nici un sabord, din 
simplul motiv că se afla pe fundul calei. Cu toate acestea, 
era destul de confortabilă pentru o închisoare. Acolo se 
aflau un pat, două scaune, o masă, cărţi şi hârtie pentru 
scris. Uşa era încuiată pe dinafară şi, în plus, era pusă acolo 
o santinelă. Miss Ellen, de la prima oră, se gândea că o 
evadare este imposibilă dar, nici calmul său, nici 
îndrăzneala sa nu o abandonară. 

„Vom vedea mâine”, îşi spuse ea. 

Şi ea se duse la culcare şi adormi imediat. Atunci când se 
trezi, văzu că lumânarea abia se consumase, şi îşi făcu acest 
calcul mental: „O lumânare arde aproape timp de şapte 
ore; cred că era aproape ora trei dimineaţa atunci când 
barca a andocat bricul; aşa că, este probabil ora zece şi, 
cum nu cred că au de gând să mor de foame, voi vedea în 
curând o faţă umană.” 

Într-adevăr, uşa cabinei se deschise şi un marinar intră, 
purtând o tavă cu alimente diferite. Acest marinar avea o 
privire onestă şi naivă. Miss Ellen îl învălui cu o privire 
fascinantă. 

— Prietene, spuse ea, vrei să faci avere? 

Marinarul zâmbi. 

— Cum să nu, spuse el, ce trebuie să fac? 

— Ajută-mă să scap de aici. 

Marinarul începu să râdă copios. 

— Şi căpitanul să mă închidă pe mine, spuse el. Bună 
ziua, milady! 

El puse tava în faţa lui miss Ellen, salută şi se retrase 
fără a uita să zăvorască uşa. 


Miss Ellen arăta poate, în acel moment ca acei bolnavi a 
căror ultima oră se apropie şi care, la fiecare pas, văd 
moartea în faţa ochilor, gândindu-se la vindecare şi la 
planurile pentru viitor. Obstacolele de netrecut pe care le 
vedea, în loc să o descurajeze, îi fortificară curajul. Calm 
său nu se dezminţi tot restul zilei. Ea luă prânzul cu un 
apetit foarte bun, luă o carte şi îşi omori timpul citind un 
roman francez. La ora şase i se aduse cina. De data aceasta, 
marinarul care o servea era însoţit de comandantul navei. 

— Ah, ah! Îi spuse miss Ellen, pun pariu că aveţi noutăţi 
să-mi comunicaţi. 

— Eu am venit să aflu ce aţi decis, răspuns el cu tristeţe. 

— Aşa cum v-am mai spus! 

— Nava pe care o comand nu trebuia să ridice ancora 
decât mâine dimineaţă, dar am primit noi ordine şi, graţie 
unei brize de la nord-vest care a început să bată, 
intenţionez să dau semnalul de plecare într-o jumătate de 
oră. 

Miss Ellen tresări şi o uşoară paloare îi acoperi fruntea. 

— Aveţi de gând să mă duceţi pe uscat înainte de a pleca, 
cel puţin, spuse ea cu îngrijorare. 

— Depinde de d-voastră, răspunse căpitanul. Vă lăsăm 
libertatea de a alege. 

— Alegerea mea a fost făcută, rămân în Englitera. 

Căpitanul clătină din cap. 

— Greşeşti, spuse el. Eu sunt ţigan ca şi Samson, ca şi 
Jean de Franţa pe care l-ai asasinat, ca şi Cynthia, ca şi tine. 

Ea făcu o mişcare. 

— Te anunţ, continuă el, că ştiu perfect povestea ta. Ai 
trădat cauza noastră din copilărie, eşti duşmanul nostru de 
moarte. 

— Este adevărat! Spuse ea cu siguranţă. 

— O singură protecţie ţi se va mai acorda. Această 
protecţie misterioasă a vrut să te lase să fii arbitrul 
propriului destin. Dacă eşti dispusă să vii în America, te voi 
debarca în Antile sau la Louisiana, la alegerea ta. 


— Refuz. 

— Dar, nu ştii ce soartă te aşteaptă? 

Ea făcu un gest ca de regină şi se uită fix la căpitan. 

— Ascultă, spuse ea, ştiu ce vreţi să-mi spuneţi. Țiganii 
vor să mă arunce într-o temniţă. 

— Poate. 

Ea încercă să zâmbească. 

— Se întâmplă peste tot în lume, spuse ea, doi bărbaţi 
mă iubesc nebuneşte. Ei sunt tineri amândoi, bogaţi şi 
curajoşi. Cu astfel de oameni, barele de fier ale unei 
închisori se vor rupe ca firele de paie, zidurile groase ale 
unei fortărețe se vor nărui ca un castel din cărţi de joc. 

Căpitanul clătină din cap. 

— Deci, repetă el, nu vrei să mergi în America? 

— Nu. 

EI îşi scoase ceasornicul. 

— Mai ai încă zece minute, spuse el. În zece minute, 
țiganii vor veni la bord. 

— Pentru a mă duce înapoi în Londra, nu-i aşa? 

— Cred că da, spuse căpitanul. 

— Ei bine! Spuse ea, mereu calmă şi zâmbitoare, vreau 
să profit de cele zece minute pentru a cina. La revedere, 
căpitane! 

Şi ea îl concedie ca şi cum ea se afla într-o zi de gală în 
marele salon al hotelului Walden. 

„Are un suflet de bronz, murmură ţiganul în timp ce se 
îndepărta.” 

Miss Ellen se gândea, atunci când el ieşea: „Roger şi 
Lionel mă caută la această oră şi Jean de Franţa a murit; 
chiar dacă aş avea capul sub secure tot aş mai avea o 
speranţă.” 

Şi ea luă cina cu aşa o poftă de mâncare la fel de mare 
ca în cazul în care ar fi urmărit, în galop, o vânătoare de 
vulpi în Yorkshire. Puţin după aceea, uşa se deschise şi 
căpitanul intră. 

— Este timpul, spuse el. Ai ales? 


— Dar, fără îndoială, şi vă urez călătorie plăcută. 

Căpitanul era un ţigan tânăr, el avea o inimă bună sub 
masca lui de gheaţă; el nu-şi putu reţine un oftat şi mai 
spuse încă o dată: 

— Greşeşti, Topsy. 

Dar miss Ellen deja îşi aruncase o mantie peste umeri. 

— Temnicerii mei sunt acolo? Întrebă ea surâzând. 

— Da. 

— Atunci, conduceţi-mă. 

Şi, cu un gest plin de cochetărie, îl forţă de a-i oferi 
mâna. Condusă de căpitan, nepoata lui sir Robert Walden 
ieşi din adâncimile calei pe punte. Ea văzu doi bărbaţi 
îmbrăcaţi în negru şi cu faţa acoperită cu măşti. 

— lată-i! Spuse căpitanul. 

Ea râse batjocoritor. 

— La ce bun aceste măşti? Spuse ea. Nu ştiu cui îi 
foloseşte. 

Cei doi bărbaţi nu pronunţară nici un cuvânt şi 
continuară să rămână nemişcaţi. 

— Unde este barca? Întrebă ea încă o dată pe căpitan. 

— De la bordul acestei nave vei merge pe uscat cu ei. 

— Ah! Deci nu voi reveni la Londra navigând pe Tamisa? 

— Nu ştiu. 

Şi căpitanul adăugă cu o voce plină de emoție: 

— 'Topsy, te implor încă o dată, rămâi la bord. 

— Nu, nu, spuse ea, făcând un pas spre bărbaţii mascaţi. 

— Atunci, oftă el, înseamnă că destinul este împlinit! 
Adio! 

Unul dintre cei doi bărbaţi mascaţi o apucă de braţ şi o 
conduse la scara de la tribord. Barca plutea şi aştepta. 

Miss Ellen salută cu mâna pe căpitan şi puse cu curaj 
piciorul pe scară. Al doilea bărbat mascat era deja în barcă. 
Dar, înainte de a cobori, tânăra care prevăzu că i se vor 
acoperi ochii cu o pânză, aruncă o ultimă privire în jurul ei. 
Noaptea venise şi ceața ce învăluia Tamisa începea să 
ascundă orizontul. Ambele maluri ale râului erau pustii şi 


Londra, pentru mult timp, dispăru în ceaţă. După ce cobori 
în canoe, miss Ellen îşi ridică capul şi-l văzu pe căpitanul 
navei care îi făcu un gest de adio. În acelaşi timp, barca se 
îndepărtă de The Fowler şi, la început, navigă în susul 
curentului pentru a se lăsa apoi în derivă pe partea dinspre 
uscat. 

Miss Ellen rămase surprinsă când văzu că nu i se 
acoperă ochii. Şi cum era foarte îndrăzneață, ea le spuse 
celor doi bărbaţi mascaţi: 

— Desigur, cred că aţi uitat ceva. Vă recomand să-mi 
legaţi ochii. 

Ei clătinară din cap în tăcere. 

— O măsură de precauţie este mai bună, spuse ea, cu un 
râs batjocoritor. 

În câteva minute barca atinse malul stâng al râului, şi 
unul dintre marinarii de pe The Fowler sări uşor pe uscat, 
trase cu mâna barca la mal, devenind astfel o ancoră vie. 
Unul dintre bărbaţii mascaţi o prinse pe miss Ellen de braţ. 
EI o făcu să iasă din canoe şi-i spuse: 

— Vino! 

Miss Ellen privi în jurul ei, în timp ce barca se îndepărta 
în larg, şi văzu că nu era nici un semn că cineva ar locui 
prin preajmă. La un moment dat, crezu că observă un grup 
de persoane în întuneric la o oarecare distanţă şi, atunci, 
după ce ea şi cel care o conducea făcură câţiva paşi înainte, 
ea recunoscu un om cu hăţurile a patru cai în mână. 

Ţiganul mascat o conduse la acest bărbat; însoţitorul 
său, înarmat cu un cuţit, merse în spatele ei. 

„Se pare, gândea ea, că voi face călătoria pe cal. Dar, 
unde mă vor duce?” 

Într-adevăr, printre cai, era unul care avea o şa pentru 
amazoane. 

Apoi, unul dintre bărbaţii mascaţi, silențios ca o fantomă, 
vorbi: 

— Snob, îl strigă el pe cel care ţinea caii şi care, ca şi el, 
era mascat, ai primit ordinele? 


— Da, răspunse ţiganul. Vom găsi confrații pe drum. 

Miss Ellen deveni suspicioasă. 

— Dar, spuse ea, presupun că vom reveni la Londra? 

Ea auzi râsete în spatele măştilor şi murmură furioasă: 

— M-am înşelat! 

— Miss Ellen, spuse cel care o ţinea mereu de braţ, 
suntem aici trei oameni hotărâți şi avem ordine să vă 
ucidem dacă încercaţi să scăpaţi. 

— Da? Spuse ea cu dispreţ. 

— Aşadar, spuse omul mascat, am putea să vă legăm 
fedeleş şi să vă aruncăm pe o şa, ca pe un sac cu haine. Dar 
am prefera să vă lăsăm să mergeţi pe cal şi să mergeţi 
printre noi. 

— Apreciez această curtoazie. 

Şi ea se urcă în şa, punând piciorul stâng pe genunchiul 
însoţitorului său. Doi ţigani se postară, unul în stânga, altul 
în dreapta sa, iar al treilea, înainte de a porni, le strigă: 

— Pe drumul spre Brighton, în galop! 

Noaptea era întunecoasă; de-abia reuşiră ochii 
pătrunzători ai lui miss Ellen să vadă un traseu alb în faţa 
ei. Ea îşi îndemnă calul, pentru că ea era o călăreaţă destul 
de pricepută pentru a ghici, după câteva minute de călărit, 
mai mult sau mai puţin puterea animalului pe care-l 
călărea. În acest sens, miss Ellen se gândi să fugă. O 
lovitură de cravaşă bine aplicată putea lansa calul înainte; 
şi, în cazul în care animalul ar fi sângerat, el putea să se 
depărteze de caii ţiganilor. Din păcate, speranţa lui miss 
Ellen dispăru la fel de repede după cum apăru. Calul pe 
care-l călărea era un ponei viguros, de talie mai mare şi cu 
un galop greoi. Cei doi ţigani, care galopau de câte o partea 
a ei aveau, dimpotrivă, doi cai de vânătoare proveniţi din 
Irlanda, cai de mare viteză, şi era suficient să le slăbească 
puţin frâul pentru a obţine o viteză fantastică. 

„Haide! Îşi spuse miss Ellen cu mânie, toate acestea au 
fost planificate.” 


Drumul spre Brighton era atât de lat încât puteau galopa 
trei cai în faţă. Caii alergau cu mare viteză, noaptea 
devenea din ce în ce mai întunecoasă. 

După o oră de mers rapid, călăreţii auziră un fluierat. 
Unul dintre ţigani duse două degete la buze şi dădu un 
răspuns. Drumul pe care-l parcurgeau se întindea de-a 
lungul unei păduri care cobora pe un plan înclinat spre 
mare. Călăreţii se opriră un moment, şi de la marginea 
pădurii se desprinseră imediat alţi trei călăreţi care veneau 
în întâmpinarea lui miss Ellen şi a escortei ei. 

— Noaptea este întunecată! Spuse unul dintre ei. 

— Trăiască noaptea! Răspunse cel care mergea la stânga 
tinerei fete. 

Acestea erau parolele de trecere. Cei trei nou-veniţi se 
aliniaseră doi înainte, unul înapoi: 

— La drum, timpul ne presează! Strigă acela care părea 
comandantul celorlalţi. 

Miss Ellen, în ciuda curajul său, începu să-şi piardă un 
pic capul. 

„Ce vor să facă cu mine?”, se întrebă ea. 

Galopară o oră în plus, apoi alte fluierături fuseseră 
schimbate şi alţi călăreţi îngroşară escorta ţiganilor. Miss 
Ellen simţea cum părul i se zbârlea şi o sudoare rece se 
prelingea încet de-a lungul tâmplelor sale. Noapte era din 
ce în ce mai întunecată şi briza mării îi biciuia faţa. Dintr-o 
dată drumul făcu un cot, abandonând brusc marginea 
pădurii şi se dirija spre faleza care domina marea. Alţi 
călăreţi aşteptau la acel cot şi escorta lui miss Ellen era 
acum alcătuită din doisprezece bărbaţi puternici, mascaţi şi 
muţi, după parolele pe care le schimbară. 

Miss Ellen începu să regrete că nu a rămas la bordul lui 
The Fowler. 

Deodată, cum se apropiau de faleză, un zgomot 
îndepărtat ajunse până la ea. Era galopul precipitat al unui 
cal. 

„Cine ştie? Gândi ea, poate că este Roger...” 


Dar, în acelaşi timp, ţiganii îşi îndemnară caii la galop, şi 
unul dintre ei dădu o puternică lovitură de cravaşă 
poneiului lui miss Ellen. Vântul de nord, din ce în ce mai 
iute, anunţa că se apropiau de mare. 

Era ceva sinistru şi fantastic să vezi acest grup de 
călăreţi care galopau fără un cuvânt, încadrând o femeie 
care nu ştia unde o vor conduce, şi care îşi aştepta un 
misterios şi teribil destin. În sfârşit, un ultim fluierat se auzi 
şi escorta întreagă se angajă pe un drum săpat în corpul 
falezei care ducea direct la mare. 

Zingara simţi o ameţeală care o cuprinse treptat, 
treptat. Frigul îi producea un fel de stare de somnolenţă 
patologică, şi crezu pentru o clipă că visează un grup de 
demoni care o duceau la o gură a iadului. 

Dar, din momentul în care ultimii călăreţi se alăturară 
escortei, ea îşi reveni complet. Se putea auzi mugetul mării 
în josul drumului, iar vântul rece care-i lovea faţa ţigăncii o 
împiedica să-şi mai închidă ochii. În cele din urmă, vocea 
unui călăreț, care era liderul escortei, se auzi strigând: 

— Opriţi-vă! Opriţi-vă şi descălecaţi! 

Fiecare călăreț se supuse. Miss Ellen tremura atât de 
tare, acum că trebuia să coboare din şa şi să pună piciorul 
pe pământ. Doi ţigani o prinseră fiecare de câte o mână şi 
continuară să o tragă în direcţia mării. Drumul devenise 
prea îngust şi panta era prea abruptă pentru ca acest drum 
să fie parcurs călare. 

Au mers, astfel, încă un sfert de oră. În zadar încerca 
miss Ellen să prindă curaj, să-i revină sângele rece şi să mai 
spere încă. Ea nu mai auzea galopul îndepărtat al cărui 
zgomot i-a adus pe buze numele lui Roger. 

Acum, mugetele mării dominau orice sunet, chiar şi 
acela al paşilor ţiganilor care mergeau în spatele lui miss 
Ellen. După un sfert de oră, cum deschiderea continua să se 
îngusteze, făcând un nou cot, Topsy văzu deodată strălucind 
un punct luminos. Era o strălucire roşiatică ca aceea a unei 
fierării şi această lumină părea să ţâşnească din pământ. 


— Aici este! Spuse apoi acel ţigan care o flancase tot 
timpul în stânga ei. 

— Aici? Spuse ea cu groază. 

El rânji sub mască. 

— Ştii bine, 'Topsy, spuse el, că ţiganii săraci, aşa ca noi, 
nu au la dispoziţie nici Turnul Londrei, nici palatul St. 
James, şi că este nevoie ca ei să-şi stabilească undeva sala 
lor de judecată. 

— Un tribunal! Murmură ea cu un accent de groază. 

— Pentru a te judeca, răspunse ţiganul. Vino! Vino! Ora 
se apropie. 

Şi el o trase brusc. În curând, ea fu în măsură să 
recunoască de unde provenea această lumină roşiatică ce 
părea să fie ţinta călătoriei lor. Era, de fapt, un foc ce 
lumina intrarea unei peşteri care cobora sub nivelul falezei. 
Un om mascat ca şi ceilalţi, dar de o talie herculeană, 
înteţea focul. Miss Ellen îl recunoscu pe colosul Samson. 

— Vino, spuse ţiganul, preşedintele este pe scaunul lui. 

Înainte de a trece pragul peşterii, miss Ellen întoarse 
capul. Grupul de ţigani mergea pe jos în spatele ei. 

„Dumnezeule, şopti ea, simțind declinul puterii sale, ei 
chiar mă vor ucide?” 

— Hei! Hei! Rânji gigantul, se pare că micuța e gata să 
leşine! 

Şi el o luă în braţe, o ridică de la sol ca pe o păpuşă şi 
spuse cu un râs sinistru: 

— Vino aici, micuță dragă! 

Peştera era spațioasă şi acoperită cu blocuri de granit. 
Țiganca văzu un bărbat cu faţa acoperită cu o mască albă, 
stând pe o stâncă la cel mai înalt nivel. Era, fără îndoială, 
preşedintele. 

Fiecare ţigan intră în peşteră şi veni să se aşeze în jurul 
bărbatului cu masca albă. Colosul o puse pe miss Ellen pe 
picioarele ei, dar el continuă să-şi ţină mâinile sale mari pe 
umerii ei care tremurau. Apoi, preşedintele aruncă o privire 
rapidă în jurul său şi numără călăreţii. 


— Douăzeci şi patru! Spuse el. Numărul este... 

Miss Ellen recunoscu acea voce şi ţipă. Dar preşedintele 
nu-şi scoase masca prin care ochii lui străluceau ca nişte 
cărbuni aprinşi în lumina focului care ardea la intrarea 
peşterii. 

— Miss Ellen, spuse preşedintele, care se ridică, mila 
celor pe care i-aţi trădat, a ajuns la capăt. Ţi-a fost oferită 
libertatea, dacă aţi fi fost de acord să părăsiţi Englitera, vi 
s-ar fi oferit o avere, şi aţi refuzat... 

— Oh! Exclamă miss Ellen, regăsindu-şi puţină energie, 
deci morţii se ridică din mormânt? 

Preşedintele îşi dădu masca jos şi ţiganca înspăimântată 
căzu în genunchi; ea recunoscu pe Jean de Franţa! 

Jean reluă: 

— 'Topsy, ţiganca, în zadar ţi-ai renegat rasa noastră, în 
zadar ai planificat comploturile tale criminale pentru a te 
îndepărta de noi şi a ne trăda. Ora pedepsei va suna pentru 
tine. Aceşti oameni pe care-i vezi au fost aleşi prin tragere 
la sorţi din tribul nostru şi ei îţi vor decide soarta. 

Miss Ellen se uită în jurul ei cu groază. 

Jean de Franţa continuă: 

— Sentința pe care aceşti oameni o vor pronunţa 
împotriva ta va fi executată pe loc, Topsy, ţiganca. Astfel, nu 
mai spera la iertare. 

Şi apoi el se adresă aceluia dintre bărbaţii mascaţi care 
era la dreapta lui. 

— Ce pedeapsa merită aceasta femeie? Întrebă el. 

— Moartea, răspunse omul. 

Miss Ellen rosti un strigăt nou. 

Jean de Franţa întrebă pe fiecare ţigan. 

Optsprezece au optat pentru moarte. 

Numai şase s-au abținut. Ei erau probabil tineri şi 
minunata frumuseţe a tinerei îi emoţionaseră. 

— Să mor! Să mor! Ţipă miss Ellen, să mor la douăzeci 
de ani! păcat! 


Strigătele acestei frumoase tinere îi impresionară pe 
judecători şi unele voci repetară cuvântul: „lertare”. 

Dar Jean de Franţa se ridică şi impuse tăcere. 

— Miss Ellen, spuse el, puteţi alege: pierdeţi-vă 
frumuseţea şi veţi trăi! 

— Oh! Nu! Spuse ea, mai bine moartea! Omoară-mă! 
Omoară-mă! 

— Nu. Vei trăi şi vei rămâne frumoasă pentru a ta 
pedeapsă! Spuse o voce de la intrarea peşterii, o voce 
imperioasă şi dominatoare ca cea a unui şef suprem. 

Un om mascat ca şi ţiganii, şi îmbrăcat ca ei, înaintă 
brusc, în timp ce spunea parola: „Noaptea este întunecată!” 

Jean de Franţa se ridică precipitat şi exclamă: 

— Atunci, cineva dintre noi ne-a trădat? Cine este acest 
om? 

Dar noul-venit merse până la el, puse o mână pe umărul 
lui şi îi şopti: 

— Numele meu este Amri şi am dreptul de a da ordine, 
pentru că sunt regele tău! 

În acelaşi timp, el se opri şi îşi repuse masca sa, atât de 
repede că, numai Jean de Franţa putu să-i vadă faţa. 
Ţiganul se plecă cu umilinţă: 

— Comandă! Mă voi supune! 

Regele ţiganilor îl ridică pe Jean de Franţa şi-i spuse: 

— Ordinul pentru aceşti oameni este să plece. 

— "Toţi? Spuse Jean de Franţa. 

— Toţi, cu excepţia aceluia, şi îl arătă pe colos. 

Jean de Franţa întinse mâna şi spuse cu blândeţe: 

— Fraţilor, acela care este mai presus de noi, vă ordonă 
să plecaţi! 

Şi ţiganii, care erau obişnuiţi să asculte de Jean de 
Franţa, fără a discuta vreodată voinţa lui, se ridicară şi 
plecară. 

— Întoarceţi-vă la Londra, adăugă Jean de Franţa. 

Curând în peşteră nu rămăseseră mai mult de patru 
persoane: Jean de Franţa, umil şi supus de prezenţa omului 


mascat, aşa cum, pe vremuri, în circ, stătea leul în faţa lui 
Androcle; Samson, care nu înţelegea nimic din ceea ce se 
întâmplase, şi miss Ellen, care dovedea stupoarea 
condamnatului care primeşte iertarea la un pas de eşafod. 
Ea a fost eliberată, dar picioarele ei refuzau să meargă. În 
cele din urmă, omul mascat, în picioare, calm, îşi lăsă capul 
pe spate şi îşi scoase masca atunci când ţiganii au plecat. 
Apoi, doar gâtul strâns al lui miss Ellen putu să scoată un 
strigăt de bucurie şi de recunoştinţă: 

— Roger! Spuse ea. 

— Marchizul d'Asburthon! Murmură Samson. 

— Nu mai sunt marchizul d'Asburthon, ci Amri ţiganul, 
Amri fiul Cynthiei şi şeful tribului său! Răspunse tânărul. 

Şi Samson, îngrozit, ca şi Jean de Franţa se plecă în faţa 
stăpânului. 

Apoi, Roger făcu un pas spre miss Ellen: 

— Aceşti oameni au vrut să te omoare; eu ţi-am acordat 
graţierea, dar cu condiţia să pleci din Londra, poate chiar 
din această noapte şi să mergi ca să te alături lui sir Robert 
Walden, în Scoţia, şi să nu te mai gândeşti că vei deveni 
soţia lui Lionel. 

Miss Ellen privi în jos. 

Roger se întoarse către Samson: 

— Du-te, spuse el, condu-o pe această tânără de aici, vei 
face o plimbare călare şi o vei conduce până la uşa hotelului 
Walden. 

Samson se înclină. 

— Du-te! Spuse încă o dată Roger, care arătă cu un gest 
spre miss Ellen şi adăugă adresându-se lui Samson: 

— Vai de tine, dacă te vei atinge de un fir de păr de pe 
capul ei! 

Samson luă pe miss Ellen în braţe şi ieşi din peşteră. 
Apoi Roger îl privi cu răceală pe Jean de Franţa: 

— Şi acum, între noi doi! Spuse el. 

Capitolul VIII. 


Jean de Franţa, şeful tribului, în faţa căruia se pleca un 
popor întreg sub voinţa sa, era acum umil şi tremura sub 
privirea lui Roger. 

— Da, spuse Roger, acum între noi doi nababule Osmany, 
acum ştiu numele tău adevărat: numele tău este Jean de 
Franţa şi eşti fratele mamei mele Cynthia. 

Jean privi în jos şi tăcu. 

Roger continuă: 

— Cynthia mi-a spus cum eu, Amri ţiganul a trebuit să 
înlocuiesc un copil mort, pe fiul legitim al aceluia pentru 
care din acel moment nu am fost decât un bastard; dar 
acest lucru ea nu putea să-mi spună, acesta este scopul pe 
care l-aţi urmărit în atât de mult timp. Tu ai îndrăznit să mă 
faci lord, să mă faci pair, să mă faci colonel al unui regiment 
al regelui. Bolton şi cu tine aţi minţit toată aristocrația 
engleză spunând că Cynthia era nebună, m-aţi minţit şi pe 
mine, spunându-mi că sunt adevăratul, legitimul marchiz 
d'Asburthon. De ce? 

Şi, în timp ce pronunţa ultimul cuvânt, Roger se uită fix 
la interlocutorul său. 

Dar Jean de Franţa ridică capul cu mândrie: 

— Amri, spuse el, pentru că secretul naşterii tale îţi este 
cunoscut, trebuie să mă explic? 

— Vorbeşte, spuse Roger. 

— Într-o noapte, doi oameni au venit să ceară găzduire 
în tabăra de ţigani, aflată la trei leghe21 de Calcuta. Unul 
era chirurgul Bolton, celălalt, cel mai mare senior din India 
Britanică, lordul Asburthon. Acesta din urmă, văzu pe 
pragul unui cort, un copil de trei ani care se juca şi se 
rostogolea în praf: erai tu. Şi curajul acestui om se înmuie, 
pentru că el recunoscu sângele său. Lordul Asburthon era 
tatăl tău. Noaptea următoare am fost rănit şi culcat în 
cortul meu, atunci când unul dintre aceşti doi oameni a 
revenit. Era Bolton. El venea din partea lordului Asburthon, 
înnebunit de durere, el venise să ia copilul în timpul nopţii 
pentru a-l face fiul său de a doua zi. O viperă neagră, care a 


alunecat în hamacul tânărului marchiz Roger, pusă de către 
infamul sir James, i-a adus moartea copilului. În primul 
rând, continuă Jean de Franţa, am încercat să rezist, pentru 
că a fost Bolton care mi s-a adresat; dar el mi-a descris 
strălucitorul viitor care se deschidea înaintea ta şi m-am 
simţit ameţit. Să vezi un om din rasa mea ajungând atât de 
sus, stând alături de pairii regatului, triumfând... noi, cei 
condamnaţi şi hăituiţi, ah! Te-ar face nebun de mândrie! 
Aşa că, am acceptat misiunea care mi-a fost încredinţată, 
te-am vegheat zi şi noapte, la fiecare oră, aşa cum ar fi 
făcut o mamă şi, n-am făcut, minţind astfel întreaga 
Engliteră, decât să mă supun voinţei lordului Asburthon, 
tatăl vostru, care n-a vrut ca bunurile sale şi titlul său să fie 
moştenite vreodată de fiul infamului sir Jack, calomniatorul 
şi călăul doamnei Cecily. Şi acum, dacă sunt vinovat, 
pedepseşte-mă, tu, care eşti regele meu, stăpânul meu! 

Jean de Franţa îşi îndoi genunchiul înaintea lui Roger. 

Roger îl ridică şi întinse mâna: 

— Eşti un bun şi loial slujitor, Jean, spuse el; şi eu voi 
ierta răul pe care mi l-aţi făcut, Bolton şi cu tine... Ah! 
Continuă el, punându-şi mâna la ochii umeziţi de lacrimi, 
cât am suferit de la cunoaşterea întregului adevăr, nimeni 
nu va şti vreodată. Eu, Amri ţiganul, am fost lord, am fost 
pair, am comandat un regiment, am fost mândrul şi nobilul 
marchiz Roger Asburthon! Şi, de fapt, sunt un ticălos, un 
servitor! 

Jean de Franţa făcu un gest energic: 

— Sunteţi fiul lordului Asburthon! 

— Da, bastardul, murmură Roger. 

— Fie, dar acum e prea târziu pentru a călca în 
picioarele această coroană de marchiz şi această haină de 
pair, care împreună ne-au costat atât de mult, monseniore. 
Ah! Continuă Jean de Franţa, cu emoție, dacă prezenţa 
noastră în Londra vă deranjează şi vă umileşte, spuneţi un 
cuvânt, faceţi un semn şi ne vom îndepărta, ne vom 
reîntoarce la mare şi, fiţi liniştit, veţi vedea că secretul va fi 


păstrat chiar mai bine decât dacă ar fi îngropat într-un 
sicriu. 

Roger clătină din cap: 

— Nu, spuse el, nu veţi pleca sau, mai degrabă, eu voi 
pleca alături de voi. 

Şi, cum Jean de Franţa făcu o mişcare, tânărul adăugă: 

— Ascultă, Jean. Dacă infamul sir James ar mai fi încă în 
viaţă, dacă coroana ducală şi uriaşa avere a familiei 
d'Asburthon ar trebui să fie moştenită de acest nenorocit, 
eu cu siguranţă nu aş fi avut curajul de a arunca masca... 

— Dar, îl întrerupse Jean de Franţa, dacă veţi renunţa la 
acest titlu şi la această avere, ce se va întâmpla? Un decret 
al Parlamentului va declara familia Asburthon dispărută, iar 
proprietatea sa imensă va reveni la domeniul coroanei. 

Roger clătină din cap: 

— Greşeşti, Jean, spuse el. Numele d'Asburthon nu se va 
stinge. Lady Cecily a avut un alt fiu decât marchizul Roger? 

— Da, spuse Jean, dar fiul ei a murit. 

— Te înşeli, Jean, acest fiu trăieşte şi vă este cunoscut. 

— Ce spui? Strigă ţiganul, în timp ce deveni palid. 

— Adevărul. Al doilea fiu al lordului Asburthon, tatăl 
meu, şi moştenitorul său adevărat, îl cunoşti, Jean, te-ai 
bătut cot la cot cu el la fortul St. George. Acesta este 
căpitanul Lionel. 

Jean de Franţa dădu un strigăt de furie. 

— Vezi bine, prin urmare, spuse Roger, că nu-mi mai 
rămâne decât să cedez această putere pe care am uzurpat- 
o fără să vreau. 

Jean de Franţa, dacă ar fi fost în preajma morţii, înaintea 
călăului ridicând securea, nu ar fi fost mai puţin şocat decât 
era în acel momentul. 

— O, Dumnezeule! Murmură el, ascunzându-şi chipul în 
ambele mâini. Dumnezeule, înseamnă că visul meu trebuie, 
prin urmare, să se sfârşească astfel? 

Roger nu răspunse, pentru că se auzi un zgomot afară şi 
un bărbat apăru în cercul de lumină descris de flacăra 


focului. 

— Bolton! Doctorul! Strigară în acelaşi timp Jean şi 
Roger. 

— Am făcut cincizeci de mile în şase ore şi mi-am lăsat 
ultimul meu cal la două sute de metri de aici, răspunse 
chirurgul arătându-şi ghetele pline de praf şi hainele în 
dezordine. 

El părea pradă unei oboseli extraordinare. 

— Dar am ajuns la timp! 

— Ce este? Ce ai? Întrebă Roger. 

— Se întâmplă, răspunse Bolton agitându-se, că inamicul 
nostru, sir Robert Walden, ştie totul. 

— Sir Robert? Făcu Roger, dar nu era prietenul tatălui 
meu? 

— Aceasta este duşmanul tău de moarte, spuse Bolton. 

— Ah! 

— Şi al întregii voastre rase pentru că, adăugă chirurgul, 
văd că nu mai am nimic să vă ascund. Ei bine! Continuă 
Bolton, sir Robert Walden a lucrat bine timp de două 
săptămâni; el a călătorit prin Scoţia şi Anglia, i-a vizitat la 
castelele lor pe principalii membri ai Camerei Lorzilor şi 
socoteşte că în opt zile îşi vor da votul în Parlament. 

— Pentru ce? 

— Pentru a cere să fie alungată din regat această rasă de 
vagabonzi, cerşetori şi hoţi, care se numesc ţigani. 

— Ah! Spuse Roger. 

— Acum, milord, sfârşi brusc Bolton, gândiţi-vă dacă e 
timpul potrivit să spuneţi cu voce tare că sunteţi fiul unei 
zingara şi să cedaţi numele şi titlul d'Asburthon, 
moştenitorului legitim, fratelui d-voastră, Lionel. 

Roger îşi plecă fruntea ca şi Jean de Franţa, şi o luptă 
teribilă părea să se ducă în interiorul său. 

— Nu, nu! Strigă el în cele din urmă, ridicându-şi capul 
cu mândrie, legitim sau bastard, am în vene un sânge care 
nu minte niciodată nici onoarea, nici datoria. Ofiţerul nu-şi 


dă demisia în ajunul unei bătălii, nici un soldat nu-şi aruncă 
sabia atunci când aude zgomotul îndepărtat de tun! 

Şi, cum Bolton şi Jean de Franţa se uitau miraţi 
aşteptând explicaţia acestor cuvinte, Roger adăugă: 

— Ah! Sir Robert Walden va pretinde Parlamentului 
expulzarea ţiganilor? Ei bine! Acolo va fi un pair al 
Engliterei care se va ridica să-i apere! 

Bolton şi Jean de Franţa îşi agăţară privirea şi sufletul 
lor de buzele de Roger. 

— Fiţi fără grijă, prietenii mei, spuse el, eu sunt în 
continuare marchizul Roger d'Asburthon, colonel al 
dragonilor regelui! 

Jean de Franţa şi Bolton tremurau cu entuziasm şi se 
înclinară fascinaţi sub privirea scânteietoare a tânărului şef 
de trib. 

Capitolul IX. 

În acelaşi timp miss Ellen şi Samson galopau spre 
Londra. 

Sclav docil, care se supune de la început ordinelor date, 
Samson a scos-o pe miss Ellen în afara peşterii, a urcat-o în 
şa, a încălecat şi el şi, de aproape o jumătate de oră, uimit 
de tot ceea ce văzuse şi auzise, nici nu-i trecea prin gând să 
se întrebe care erau motivele în urma cărora acele 
evenimente s-au petrecut. 

Dar, în sfârşit, în timp ce gonea alături de tânăra fată, 
pregătit de a-i trage un glonţ în cap, oricui care, acum, 
chiar şi unui ţigan, ar fi îndrăznit să o atingă, începu să 
reflecteze. Căută îndelung un răspuns pe care-l găsi, în cele 
din urmă. 

„Ah! Ştiu! Spuse el, este micuțul.” 

Numi astfel pe fiul Cynthiei în monologul său. 

„Micuţul ştie acum tot adevărul, şi cum a obosit de a mai 
fi marchiz şi pair de Englitera, preferă să devină rege al 
țiganilor, care este infinit mai plăcut!” 

Lângă el, miss Ellen îşi regăsea încetul cu încetul 
prezenţa sa de spirit şi judecata rece pe măsură ce se 


apropiau de Londra. 

„lată-mă, salvată din nou! Îşi zise ea, diavolul este cu 
mine mai mult decât oricând. Roger ştie totul, am văzut că 
mă dispreţuieşte, spuse ea, şi nu mai pot conta pe el, dar 
îmi rămâne Lionel, şi dacă aş putea să-i vorbesc înainte ca 
el să-l vadă pe falsul marchiz d'Asburthon...” 

Această speranţă deveni pentru geniul fertil al lui miss 
Ellen baza unui nou plan de acţiune. Nici ea, nici Samson 
nu schimbară un cuvânt pe tot drumul. Ei au mers toată 
ziua până la apus de soare, pavajul străzilor Londrei răsuna 
sub copitele cailor lor şi, imediat după aceea, s-au oprit la 
uşa hotelului Walden. Dar în timp ce descăleca în curtea 
hotelului, tânăra tresări brusc. În spatele valetului care fugi 
să le deschidă, ea îl văzu pe sir Robert Walden. Sir Robert 
era grav şi liniştit, ca un judecător înarmat cu o sentinţă. 

„Unchiul meu!” îngăimă miss Ellen cu confuzie. 

Baronetul făcu trei paşi spre ea şi spuse cu expresia 
celui mai profund dispreţ: 

— Sunt la curent cu toate intrigile tale abominabile, cu 
relaţiile tale cu indivizi de rasa ta, cu întâlnirile tale 
nocturne cu acest impostor, cu acest hoţ al unui nume şi al 
unui titlu, marchizul d'Asburthon. Topsy, ţiganca, continuă 
sir Robert Walden cu un accent de gheaţă, mi s-a spus 
mereu că dacă prinzi un pui de lup, este imposibil să-l 
îmblânzeşti. Mai devreme sau mai târziu, instinctele rasei 
sale vor ieşi în prim-plan şi va muşca mâna care a hrănit-o. 

Miss Ellen asculta încremenită. 

— Topsy, continuă sir Robert Walden, va trebui să pleci 
din casa mea. Te izgonesc! Bancherul Brixworth îţi va plăti 
o pensie lunară onorabilă pentru că nu vreau să fii obligată 
să-ţi cerşeşti pâinea. Până atunci, ţine! Şi el îi puse un 
portofel în mână. 

Dar miss Ellen luă portofelul şi-l aruncă dispreţuitoare la 
picioarele lui sir Robert Walden. 

— Nu am nevoie de mila ta, spuse ea. 


Şi plecă cu capul în sus, din aceasta casă în care şi-a 
petrecut copilăria; după ce ieşi fără a arunca o privire 
înapoi, zgomotul uşii care se zăvora ajunse la ea. 

Topsy se afla pe străzile Londrei, fără adăpost, fără 
resurse, iar Samson dispăruse. Oricine altcineva decât 
acest suflet de fier s-ar fi spart în urma atâtor lovituri; 
oricine altcineva ar fi început să plângă. Dar Topsy avea 
energia îndărătnică a rasei sale şi singurul regret pe care-l 
exprimă văzându-se alungată din hotelul Walden, fu tradus 
prin aceste cuvinte: „Sir Robert m-a dezlegat de toată 
recunoştinţa pe care trebuia să i-o port, pot acum să 
acţionez asupra lui Lionel.” 

Noaptea era răcoroasă, vântul sufla, şi puteai crede că 
tânăra fată, pierită sub greutatea emoţiilor şi a oboselii ei, 
va căuta să se refugieze într-un hotel din apropiere, pentru 
că ea îşi păstrase punga care conţinea douăzeci de monede 
de aur. Dar, acest lucru nu s-a întâmplat, miss Ellen ştia 
printre altele, valoarea timpului şi ştia din experienţă că de 
multe ori un minut în plus sau mai puţin poate hotări un 
destin. Privirea de observator a tinerei fete i se oprise 
asupra costumului de călătorie al lui sir Robert Walden, iar 
cizmele erau acoperite cu praf. 

„El nu a avut timp să-l vadă pe Lionel!” îşi spuse ea. 

Deci, ea intră în Strand unde, toată noaptea, circulau 
multe trăsuri, şi se aruncă în prima care-i ieşi în cale. 

— La cazarma dragonilor regelui, spuse ea vizitiului. 
Miss Ellen îşi aminti că Lionel trebuia să fie de gardă. 
Într-adevăr, paznicul de serviciu i-a spus că tânărul ofiţer se 

întorsese în jurul miezului nopţii. 

— Pot să-i vorbesc? Întrebă miss Ellen. Este o chestiune 
de maximă importanţă. 

— Nu puteţi intra, spuse soldatul, dar puteţi să-i scrieţi. 

Miss Ellen spuse soldatului: 

— Este suficient să-i spuneţi numele meu. 

Paznicul întredeschise uşa postului unde dormeau, în 
paturi de campanie, soldaţii de pază. El chemă pe cineva 


care se auzi fugind. 

— Prietene, îi spuse miss Ellen, care îi îşi arătă frumosul 
chip în cercul de lumina descris de felinarele trăsurii, vrei 
să mergi să-i spui căpitanului Lionel că miss Ellen Walden 
trebuie să-l vadă imediat. 

Ea îi puse o coroană22 în mână şi soldatul plecă. Cinci 
minute mai târziu, Lionel apăru şi aruncă un strigăt de 
bucurie atunci când o recunoscu. 

„Ah! Îşi spunea ea, nu ştie nimic 

Lionel suferi o mie de torturi încă de dimineaţă. În 
primul rând, el l-a aşteptat la hotelul d'Asburthon pe Roger, 
dar Roger nu a revenit; doar în jurul prânzului, el îi trimise 
această notă laconică fratelui său: 

Sunt pe urmele lui miss Ellen. 

Săracul tânăr îşi petrecuse toată ziua rătăcind de la 
hotelul Walden la casa mamei sale, şi de la hotelul 
d'Asburthon la cazarma dragonilor. Noaptea venise; toate 
orele serii fuseseră anunţate succesiv de orologiile 
parohiilor vecine: miss Ellen nu se reîntoarse la hotelul 
Walden, marchizul Roger nu revenise la hotelul 
d'Asburthon. Lionel era pe jumătate nebun de durere. 
Totuşi, simţul datoriei veni să-i reamintească faptul că el era 
de gardă în acea zi şi că trebuia să-l înlocuiască, la 
cazarmă, pe căpitanul Hardy, începând cu miezul nopţii. El 
a căutat, astfel, prin preocupările legate de serviciul său să- 
şi distragă în mod intenţionat atenţia de la preocupările 
sale teribile. Uneori, el avea încredere în Roger, alteori, 
dimpotrivă, era neîncrezător şi se întreba dacă fratele său 
nu se întâlnise cu miss Ellen pentru a-l înşela. Această 
ultimă presupunere avu o astfel de influenţă asupra minţii 
lui că a mers atât de departe încât să creadă că Roger o 
răpise pe miss Ellen. Închis în camera lui, cu capul între 
mâini, pradă torturilor de gelozie, tânărul ofiţer abia îşi 
întoarse capul atunci când soldatul intră, deoarece el crezu 
că venea să-l caute pentru a-şi duce la îndeplinire serviciul. 


VW 


Dar, la numele de miss Ellen el sări în picioare, îşi înăbuşi 
un țipăt şi se precipită pe urmele soldatului. 

— Tu! Tu! Spuse el, sesizând mâna pe care miss Ellen o 
întinse prin fereastra trăsurii. 

— Eu! Răspunse ea cu o voce sugrumată, eu care voi fi 
pierdută dacă nu vii cu mine! 

Şi ea adăugă: 

— Poţi să lipseşti? 

— Da, numai să-l anunţ pe unul dintre colegii mei şi să-l 
rog să-mi preia serviciul. 

— Hai, spuse ea, grăbeşte-te, deoarece sunt minute care 
valorează cât secole! 

Lionel, profund mişcat, reveni la post, luă un creion şi 
scrise un bilet căpitanului Hardy care era prietenul său 
apropiat, rugându-l să-l înlocuiască; apoi el urcă în trăsură, 
alături de miss Ellen şi spuse: 

— O, Dumnezeule! Ce s-a întâmplat? Ah! Dacă ai şti cât 
am suferit! 

Miss Ellen îl prinse cu putere de braţ: 

— Lionel, spuse ea, mă iubeşti? 

— Dacă te iubesc! 

— Eşti acel bărbat care ar înfrunta pentru mine o mie de 
necazuri? 

— Voi înfrunta moartea surâzând, ştii bine. 

— Ei bine! Unchiul meu şi Roger au jurat pieirea ta! 

— Ah! Exclamă Lionel. 

— Unchiul meu este acela care m-a răpit noaptea 
trecută, continuă miss Ellen, ca să mă despartă de tine 
pentru totdeauna şi să mă unească cu marchizul Roger. 

— Dar acest lucru este o infamie! Strigă Lionel palid de 
furie. 

Miss Ellen îl rugă cu ambele mâini: 

— Mai este încă timp, iubitule, spuse ea, renunţă la mine. 

— Niciodată! 

— Deci vrei să fiu soţia ta. 

— Oh! Murmură Lionel, nu este visul meu de-o viaţă? 


— Ei bine! Atunci să fugim, să părăsim Londra poate 
chiar în seara asta, să ne refugiem într-o provincie dintr-un 
sat necunoscut unde un preot va binecuvânta unirea 
noastră, fără întârziere, spuse ea emoţionată, sau altfel 
suntem pierduţi! 

Lionel nu înţelese foarte bine, dar mâinile albe ale lui 
miss Ellen îl scuturară; vocea ei încântătoare îl fascina; el 
uită de Roger, el uită de mama sa şi şopti doar două 
cuvinte: 

— Să fugim! 

Miss Ellen dădu apoi un ordin vizitiului şi trăsura plecă 
la trap. 

În acest timp, calmul şi metodicul sir Robert Walden 
amână pentru a doua zi o conversaţie dinainte planificată, 
cu Lionel despre miss Ellen, promiţându-şi mult să 
descurajeze şi să vindece o dragoste nevrednică. 

Capitolul X. 

Trecură trei zile de la întoarcerea baronetului sir Robert 
Walden în Londra. În aceste trei zile, vrednicul gentleman 
căzuse pradă unei emoţii dureroase. Lionel dispăruse. 
Lionel, din spusele soldaţilor, a urcat în faţa uşii cazărmii 
într-o trăsură în care era o femeie, şi soldaţii îşi aminteau 
foarte bine că această femeie se numea miss Ellen. Deci, nu 
mai era nici un dubiu pentru sir Robert Walden: Lionel a 
fugit cu ţiganca. 

Vrednicul baron se adresă poliţiei din Londra, calificată 
în aceste chestiuni; poliţia percheziţionase toate hotelurile 
şi nu găsise nici o urmă a fugarilor. Şi sir Robert era 
disperat pentru că el ştia foarte bine că ţiganca nu i-ar fi 
permis lui Lionel să reapară decât dacă s-ar fi căsătorit cu 
ea. 

În Englitera şi mai ales în această epocă, doi îndrăgostiţi 
se prezentau la primul pastor întâlnit, în orice biserică, şi 
pastorul îi şi căsătorea. Acest gând îl tortura pe bătrânul 
gentleman care, timp de cincisprezece zile, făcu două 
jurăminte. Primul: că niciodată miss Ellen nu se va căsători 


cu Lionel; al doilea, mai solemn, era să-l forţeze pe Roger, 
bastardul, să cedeze titlul şi averea marchizului 
d'Asburthon, în favoarea fiului său legitim, adică, Lionel. 
Cum era disperat şi pregătit să plece pentru a zecea oară în 
trei zile la şeful poliţiei, fu anunţat că un om care, prin 
costumul său, părea a fi un comerciant, solicita să-i 
vorbească fără întârziere. Sir Robert ordonă ca acesta să 
fie primit. Omul care intră şi se plecă până la pământ era 
aproape un bătrân; era subţire, plăpând, avea ochi mici de 
culoare gri cu o mobilitate extremă, părul rar şi alb, şi faţa 
alungită ca botul unei vulpi. 

„Mi se pare că l-am mai văzut pe acest om, undeva, în 
altă parte”, îşi spuse sir Robert. 

— Onoarea Voastră nu mă recunoaşte, probabil? Spuse 
bătrânul făcând a douăzecea plecăciune. 

— Da... nu... într-adevăr... mi se pare că... se bâlbâi sir 
Robert. 

— Am avut onoarea să o întâlnesc pe Onoarea Voastră în 
India. 

— Ah! Spuse sir Robert. 

— Chiar de două ori: o dată pe drumul de la 
Chandernagor la Calcuta; altă dată la Schoultry al 
brahmanului. 

Aceste cuvinte au fost ca o rază de lumină pentru sir 
Robert Walden. 

— Omul cu nevăstuica! Spuse el. 

— Exact, Onoarea Voastră, sunt eu, Nathaniel, tatăl 
micuţei Topsy, bijutierul din Strand căruia i-aţi dat cincizeci 
de lovituri de bici. 

— Haide? Spuse sir Robert încruntat, şi care-i suma pe 
care o vrei? 

Nathaniel scutură din cap: 

— Îi mulţumesc lui Dumnezeu! Afacerea mea este destul 
de bună şi, timp de cincisprezece ani de când m-am stabilit 
în Strand, nu am avut de ce să mă plâng, cu excepţia 
cazului când în urmă cu mai mult de un an am fost 


condamnat la lovituri de bici. Lumea, care este ca o fiară şi 
dă întotdeauna dreptate asupritorului împotriva celui 
oprimat, nu a vrut să creadă că frumoasa miss Ellen este 
fiica mea şi mi-a jefuit magazinul. Din fericire, îmi onorasem 
toate comenzile cele mai importante cu o zi mai devreme, 
iar procurorul districtului mi-a acordat o despăgubire. 

— Ah, aşa, îl întrerupse sir Robert Walden începând să se 
plictisească, nu cred că ai venit aici pentru a-mi povesti 
despre afacerile tale? 

— Nu, este adevărat, Onoarea Voastră. 

— Deci, ce vrei? 

— Iată, spuse ţiganul. Sunt bătrân, am cinci sute de livre 
venit şi un comerţ bun, dar nici un moştenitor. Aş vrea s-o 
recuperez pe fiica mea. 

— Ah! Spuse sir Robert. 

— Ea ar face mult bine în magazinul meu, unde ea ar 
atrage clienţi, deoarece, între noi fie vorba, Onoarea 
Voastră, este o fată destul de drăguță. 

— Ei bine! Spuse sir Robert Walden calm, nu văd nici un 
inconvenient. 

— Ah! Făcu Nathaniel care ridică o privire clară către 
baronet. 

— Fiica ta, continuă sir Robert, s-a comportat urât cu 
mine, care am fost binefăcătorul său. 

— Oh! Acest lucru nu mă surprinde, spuse Nathaniel cu 
calm. Ea seamănă cu defuncta sa mamă, care nu valora 
mare lucru. 

— Şi eu am alungat-o, adăugă sir Robert. 

— Dar eu mai ştiu ceva, Onoarea Voastră. 

Sir Robert făcu o mişcare de nerăbdare. 

— Pentru ce ai venit aici, prin urmare? 

— Staţi, continuă ţiganul. Ştiu şi alte lucruri. 

— Ştii poate, unde poate fi? Strigă baronetul 
strângându-i încheietura mâinii. 

— Exact, Excelenţă. 

— Vorbeşte, dar vorbeşte odată, nenorocitule! 


— Oh, uşor, Onoarea Voastră, continuă ţiganul cu calm. 
Să începem prin a vă spune condiţiile mele. 

Examinând acel chip palid, acele buze subţiri, acei ochi 
plini de viclenie, sir Robert Walden înţelese că nu ar mai 
obţine nimic de la acest om prin violenţă. 

— Vorbeşte, repetă el, cedând pentru a-l asculta până la 
capăt. 

Nathaniel spuse: 

— Topsy nu mai este în Londra, ea a plecat cu un căpitan 
chipeş de care, se pare, Onoarea Voastră, este interesat 
foarte mult şi cu care se va căsători. 

— Oh! Strigă sir Robert Walden, acest lucru nu se va 
întâmpla! 

— Dacă Onoarea Voastră ştie unde să meargă, nu, dar 
dacă... Onoarea Voastră binevoieşte să mă asculte... 

— Pe tine? Spuse baronul cu dispreţ. 

— Pe mine, răspunse ţiganul cu răceală. 

— Cred că am ghicit, mormăi sir Robert, vrei să-mi vinzi 
secretul în scopul reîntoarcerii fiicei tale. 

Nathaniel scutură din cap. 

— V-am spus deja, Onoarea Voastră, că nu vreau argint. 

— Deci, ce vrei? 

— Ascultaţi-mă bine, Onoarea Voastră. Căpitanul Lionel a 
fost ameţit de această micuță încât el nu te va crede nici pe 
d-ta, nici pe mine, nici pe nimeni. 

Sir Robert Walden trânti piciorul de podea cu furie. 

— Un singur om, continuă Nathaniel, ar putea să se 
opună acestei căsătorii. 

— Şi... acest om? 

— Sunt eu. Din păcate, Onoarea Voastră, în faţa tuturor, 
a negat întotdeauna că sunt tatăl lui Topsy... 

— Ei bine! Nu voi mai nega. 

— Oh! Spuse Nathaniel, acest lucru nu mai este 
suficient. 

— Ce vrei mai mult? 


— Vreau ca Onoarea Voastră să mă conducă la regele 
George. 

Sir Robert avu o tresărire şi nu se putu reţine să 
izbucnească în râs. 

— Trebuie, continuă liniştit Nathaniel, ca Onoarea 
Voastră să mă conducă la St. James, să mă prezentaţi 
regelui şi să îi spuneţi că eu sunt tatăl lui Topsy; în sfârşit, îl 
voi implora pe Majestatea Sa să mi-o redea pe fiica mea. Cu 
ordinul scris de rege, eu voi face restul. 

Sir Robert Walden încercă să se opună, pentru că îi 
repugna ideea de a fi de acord ca, în faţa regelui, să-şi 
transforme nepoata într-o fiică de ţigan. 

— Ceea ce-mi ceri este imposibil, îi spuse el lui 
Nathaniel. 

— Atunci, spuse bijutierul din Strand, iertaţi-mă Onoarea 
Voastră pentru că v-am deranjat. Eu trebuie să mă retrag. 

Şi făcu un pas spre uşă. 

— Stai! Spuse imperios sir Robert Walden, şi spune-mi 
unde este fiica ta. 

Ţiganul clătină din cap. 

— Nu, spuse el. Vă-nvoiţi sau nu. Dacă Onoarea Voastră 
preferă ca ţiganca Topsy să se căsătorească cu căpitanul 
Lionel... 

— Nu, asta nu se va-ntâmpla! Exclamă cu hotărâre 
baronetul. 

— Nu, în cazul în care Onoarea Voastră va binevoi să mă 
ducă la St. James. 

Sir Robert Walden îşi dădu seama că acest om deţinea 
un adevăr de care avea nevoie. Refuzând, asta ar fi permis 
să se împlinească căsătoria adevăratului marchiz 
d'Asburthon cu o abominabilă aventurieră. Conducându-l 
pe Nathaniel la St. James, ar fi însemnat că sir Robert 
Walden, un gentleman, ar recunoaşte că a spus o minciună. 
Dar, oscilând între onoarea unei familii, pusă în balanţă cu 
propria lui mândrie, sir Robert Walden nu ezită mult timp. 

— Fie, spuse el, în sfârşit, te voi conduce la rege. 


Şi sună solicitând-şi trăsura. 

— Onoarea Voastră are dreptate, şopti Nathaniel, de a 
face această alegere. Micuţa 'Topsy ar juca foarte prost în 
rolul de mare doamnă, ei îi va fi mult mai bine în magazinul 
meu. 

Un om atât de important ca baronetul sir Robert Walden, 
a cărui elocvenţă făcuse mai mult decât o singură dată 
senzaţie în Parlament, nu putea să facă anticameră la rege. 
El nu a avut, prin urmare, decât să-şi spună numele pentru 
a trece înaintea unui grup de douăzeci de curteni şi de 
solicitanţi care aşteptau cu răbdare la bunul plac al S. M.23 
Britanique. 

Regele George al III-lea era singur în acea zi, în 
cabinetul său, ocupat să îngrijească un magnific papagal 
Ara ce-i stătea pe pumnul stâng atunci când i se anunţă că 
sir Robert Walden solicita favoarea de a fi admisă prezenţa 
lui. La vederea baronetului, regele George al III-lea luă un 
abajur24 în mână şi, astfel, putea vedea în spatele lui mina 
vicleană a lui Nathaniel care era îmbrăcat ca un 
comerciant, nu ca un gentilom. 

— Domnule, spuse sir Robert Walden pentru a scurta cât 
mai repede uimirea manifestată de către rege văzând acest 
personaj ciudat intrând la el, de la strămoşii regi saxoni 
până la Majestatea Voastră, suveranii Engliterei libere nu 
au refuzat vreodată să facă ei înşişi dreptate. 

— E adevărat, spuse regele. 

— Sire, continuă cu umilinţă sir Robert Walden, omul pe 
care-l vedeţi acolo, tremurând sub augusta privire a 
Majestății Voastre, este un tată nefericit care şi-a renegat 
fiica şi care vine să-l implore pe rege să-i redea copilul. 

Apoi, sir Robert Walden, destul de stăpân pe sine, explică 
regelui, cu o abilitate desăvârşită, sărind cu prudenţă peste 
anumite fapte, că miss Ellen se numea Topsy şi că ea este, 
de fapt, fiica lui Nathaniel. Baronetul ştiu să explice de ce 
era nevoit să-şi abandoneze fiica sa adoptivă, dezvăluind 
instinctele perverse pe care aceasta le demonstrase. 


Regele George, constatând că cererea lui Nathaniel era 
justă, chemă pe căpitanul gărzii lui şi-i spuse, arătând spre 
bijutier: 

— Veţi însoţi acest om, o veţi găsi pe fiica sa, în numele 
regelui, şi o veţi conduce la casa tatălui său. În cazul în care 
ea continuă să nege că este fiica acestui om, să-i spune-ţi că 
sir Robert Walden a mărturisit contrariul. 

Căpitanul gărzii se-nclină. Dar, atunci când sir Robert 
Walden dădu să iasă, un nou personaj intră în cabinetul 
regelui. Acesta era marchizul Roger d'Asburthon al cărui 
grad de colonel al dragonilor îi deschidea micile 
apartamente şi îl scutea să mai treacă prin marile 
anticamere. Roger nu părea a fi surprins de prezenţa 
ţiganului Nathaniel. Sir Robert Walden, dimpotrivă, tresări 
la vederea tânărului colonel. Roger îl salută. 

— Sire, îi spuse el regelui, dragonii mei sunt de gardă la 
castel începând de astăzi şi am venit să-mi spuneţi care 
sunt ordinele pe care Majestatea Voastră ni le va da pentru 
fiecare zi. 

Regele făcu un semn care voia să spună: „Aşteptaţi să 
fim singuri”. În acelaşi timp, sir Robert Walden făcu un pas 
de retragere, dar Roger îl reţinu cu un gest, şi adresându- 
se în continuare regelui: 

— Sunt fericit să-l reîntâlnesc pe sir Robert Walden la 
Majestatea Voastră. 

Baronul se înclină uşor. 

— O rog pe Majestatea Voastră, continuă Roger, să mă 
lase să menţionez anumite lucruri care nu trebuie să-i fie 
indiferente, sper, onorabilului baronet. 

— Vorbeşte, marchize, spuse regele. 

— Sire, răspunse Roger, este vorba despre un ofiţer din 
regimentul meu, căpitanul Lionel, iar sir Robert Walden 
este, cred, tutorele... 

Sir Robert se plecă. 

— Acest căpitan vine să suporte o severă pedeapsă. A 
plecat din Londra fără permisiune şi are de gând să se 


căsătorească cu o aventurieră, dacă Majestatea Voastră nu 
va da un ordin pentru a-l opri. 

— Ah! Spuse regele, cu o grimasă de dezgust. 

— Această aventurieră, continuă Roger, se numeşte miss 
Ellen Walden, dar ea este, de fapt, fiica acestui om numit 
Nathaniel. 

— Cum! Zise regele, privindu-i pe rând pe Nathaniel, 
Roger şi sir Robert Walden. 

— Prezenţa lui sir Robert Walden şi a lui Nathaniel în 
cabinetul regelui, sfârşi Roger, mă fac să cred că, fără 
îndoială, Majestatea Voastră a dat deja ordine. 

— Da, zise regele aprobând din cap. 

— Deci, în cazul în care acest om se poate retrage, o rog 
pe Majestatea Voastră să-mi acorde câteva minute de 
audienţă în prezenţa lui sir Robert Walden. 

Baronul se încruntă neştiind unde vrea marchizul Roger 
să ajungă. Regele dădu din cap. Căpitanul gărzii ieşi 
împreună cu bijutierul Nathaniel şi Roger rămase în 
prezenţa lui sir Robert Walden. Regele George al III-lea 
începuse să sufere de câteva luni de o boală misterioasă 
care urma să se transforme în nebunie, manifestând de 
multe ori o stare arţăgoasă. Astfel, regele George al III-lea 
ar fi fost cu siguranţă iritat de lentoarea lui Roger care 
începu să explice, dacă nu ar fi avut pentru tânărul şi 
viteazul colonel o afecţiune aproape paternă. 

— Să vedem, marchize, spuse el cu amabilitate, despre 
ce este vorba? 

— Sire, am venit să-i dau Majestății Voastre o veste care- 
l va surprinde, fără îndoială, şi sir Robert Walden, care este 
aici de faţă, va avea, nu mă îndoiesc, bunătatea de a 
confirma adevărul. 

Sir Robert se uită la Roger, care apoi se adresă direct 
baronetului: 

— Dragul meu coleg, spuse el, aveţi posibilitatea să-i 
spuneţi regelui că aţi fost prieten al bătrânului lord 
Asburthon, tatăl meu. 


— E adevărat, spuse baronetul. 

— Că tatăl meu, continuă Roger, înşelat de zvonuri false, 
crezând că lady Cecily, soţia sa, este vinovată de adulter, a 
ţinut-o departe de el, dar şi pe al doilea fiul al său, fratele 
meu mai tânăr, în consecinţă. Temerile doamnei Cecily, 
continuă Roger, erau să nu se descopere locul în care se 
afla acest copil, să-l ferească de mânia oarbă a lordului 
Asburthon; astfel, ea l-a pretins a fi mort. 

— Cum! Spuse regele, acest copil nu a murit? 

— Nu, domnule. 

— Ce a devenit? 

— El este căpitan în regimentul meu şi am venit să vă 
rog să-l graţiaţi, pentru că el este cel care, îndrăgostit 
nebuneşte de această aventurieră, a plecat din Londra şi 
din regimentul său fără permisiune. 

— Din moment ce acesta este fratele tău, marchize, 
spuse regele cu bunătate, îl eliberez de pedeapsa pe care 
ar suportat-o, i-am dat un concediu de trei luni. 

— Ah! Sire, continuă Roger, înclinându-se profund 
înaintea regelui. 

Regele George al III-lea îi salută pe cei doi domni ceea 
ce însemna că audiența se terminase. Amândoi se-nclinară 
şi plecară. 

— Un cuvânt, milord? Spuse sir Robert Walden lui Roger, 
în timp ce traversau anticamera regală. 

— Chiar şi patru, dacă-i face plăcere Onoarei Voastre, 
răspunse Roger cu răceală. 

— Aş dori să vă vorbesc mai mult, astăzi. Acceptaţi 
această întrevedere? 

Roger îl conduse pe sir Robert Walden la o fereastră şi îi 
arătă copacii mari din parcul aflat în apropierea palatului 
St. James. 

— Uite, spuse el, grădina este pustie. Acolo ne va fi mai 
bine. 

— Fie, spuse sir Robert Walden. 


Ei coborâră în grădină şi intrară pe o alee umbroasă şi 
pustie. 

— Acum, spuse Roger, o ascult pe Onoarea Voastră cu 
toată atenţia. 

— Milord, spuse sir Robert Walden, am absentat din 
Londra, în urmă cu două săptămâni. 

— După o întâlnire tainică la clubul Hermina, cred, spuse 
Roger sec. 

Sir Robert Walden îl privi: 

— Ah! Ştiţi asta? Spuse el. 

— Da, spuse marchizul cu trufie, eu chiar ştiu că miss 
Ellen şi cu d-ta aţi găsit o ţigancă numită Cynthia, care 
spune că este mama mea. 

Aceste cuvinte, rostite cu un accent de gheaţă îi lăsară 
lui sir Robert Walden impresia că, dintr-o dată, spadasinul 
care se baza pe arma lui secretă, era pregătit s-o 
folosească. Cu toate acestea, el nu se încruntă: 

— Din moment ce vorbim pentru prima dată despre 
aceste evenimente, milord, spuse el, văd că sarcina mea va 
fi mai simplă. 

— Cum aşa, domnule? 

— Această femeie pe nume Cynthia, spuse sir Robert 
Walden şi care se spune că e mama d-voastră... 

— Continuaţi, sir Roger! 

— Această femeie, spun, răpită de pretinşi infirmieri de 
la Bedlam, nu se află în această casă de nebuni. 

— Ştiu. 

— Oh... ştiţi? 

— Da, am făcut să fie îngrijită de chirurgul Bolton. 

— Prin urmare credeţi în nebunia ei? 

— Da, milord. 

Un zâmbet ironic ajunse la buzele lui sir Robert Walden. 
Dar Roger rămase calm. 

— Îmi spuneaţi, prin urmare, zise el, că aţi plecat din 
Londra, aproximativ de două săptămâni? 

— Da, milord. 


— Aţi fost într-o călătorie în Scoţia şi, în calea d-voastră, 
spuse Roger sacadând cuvintele, aţi vorbit cu unii membri 
ai Camerei Lorzilor despre o anumită lege de interdicţie pe 
care contaţi ca aceştia s-o propună în Parlament? 

— Poate... spuse sir Robert Walden la rândul său. 

Roger era calm şi mândru ca un leu în repaus. 

— Domnule, îi spuse Roger lui sir Robert Walden, unde 
vreţi să ajungeţi? 

Această întrebare directă îl dezorientă oarecum pe 
baronet. 

— Eu vreau să alung ţiganii din regat, spuse el, fixându-l 
cu ochii pe marchiz. Acesta este singurul mod, în opinia 
mea, pentru a forţa impostorii pentru a fi demascaţi. 

— Dar, spuse Roger cu răceală, aceste persoane nu-şi 
ascund originea lor. 

— Credeţi? Spuse baronetul în batjocură. 

Roger puse mâna pe umărul lui sir Robert Walden şi îl 
privi, la rândul său: 

— Ascultaţi-mă bine, spuse el. Între oameni ca noi, 
cuvintele cu sens dublu sunt inutile. Eu ştiu ce credeţi. 

— Ah! 

— În ochii d-tale, eu sunt un fiu natural care a substituit 
fiul legitim, bastardul lordului d'Asburthon şi al ţigăncii 
Cynthia? 

Sir Robert rămase tăcut în semn de aprobare. 

— În ochii regelui, în ochii nobilimii, în ochii lumii întregi, 
eu sunt marchizul Roger, colonelul dragonilor regelui. 

— Aşa este, spuse sir Robert Walden. 

— Nu trebuie să vă spun, sir Robert, continuă Roger cu 
un dispreţ mândru, dacă aveţi dreptate sau dacă aţi fost 
înşelat. Un om ca mine nu se înjoseşte încercând să se 
disculpe. 

— Cu toate acestea, dacă aş avea dovezi... 

Roger ridică din umeri: 

— Vă provoc să le arătaţi, spuse el. Dar, ascultaţi-mă din 
nou: o respectaţi pe lady Cecily? 


— Da. 

— Îl iubiţi pe Lionel ca pe un fiu? 

— Oh! Desigur şi eu îi voi reîncredinţa moştenirea. 

Un zâmbet încreţi buza superioară a lui Roger. 

— Ce ciudat! Spuse el. lată un tânăr şi un bătrân, faţă în 
faţă; şi acest bătrân are un comportament tineresc atunci 
când tânărul rămâne calm. Prin urmare, tăceţi şi ascultaţi- 
mă, domnule. 

— Fie, vorbiţi! Murmură sir Robert Walden, care-şi 
muşcă buzele. 

— Dacă îl iubiţi cu adevărat pe Lionel, spuse marchizul 
Roger, vă îndemn să nu vă jucaţi cu viitorul său. Eu mi-am 
împărţit averea cu el, după cum poate aţi observat. 

— Milord, îl întrerupse brusc sir Robert, dacă eraţi fiul 
legitim... 

— Ah! Iertare, spuse Roger ai cărui ochi străluceau, eu 
vă interzic de a emite această îndoială, până în momentul în 
care veţi putea dovedi Engliterei tot ce îndrăzniţi să 
pretindeţi. 

Aceste cuvinte arogante îl exasperară pe baronet. El 
duse mâna la sabie şi spuse: 

— Eu ştiu cum vă voi forţa... 

— Domnule, replică Roger cu răceală, o lovitură de sabie 
nu dovedeşte mare lucru. De asemenea, dacă ne vom 
încrucişa săbiile, probabil, vă voi ucide şi îi veţi răpi lui 
Lionel, în acest fel, pe singurul său protector. 

Aceste cuvinte îl calmară pe baronet ca printr-o minune. 

Roger continuă: 

— Sunt tânăr, mi se spune că sunt curajos, şi loiala 
Engliteră ar putea reintra în război... cine ştie dacă nu voi fi 
ucis în prima zi, în fruntea regimentului meu? 

— Scuzaţi-mă, spuse bătrânul gentleman, dar nu l-am 
sfătuit pe Lionel să aştepte această şansă. 

— Şi eu, domnule, răspunse Roger, văd că nu mai există 
nici un motiv să aşteptam. Vreţi luptă, o veţi avea! 

— Ei bine, spuse sir Robert. 


— Greşiţi, sir Robert Walden. 

— Omul nu greşeşte, spuse baronetul, atunci când se 
supune conştiinţei sale. 

— Deci, este război? 

— Da. 

— Veţi cere expulzarea ţiganilor în Parlament? 

— Da. 

— Eu, spuse Roger cu răceală, îi voi apăra! Adio... 

Şi el îl salută cu amabilitate pe sir Robert Walden şi se- 
ndepărtă. Baronetul îşi încrucişă braţele pe piept şi rămase 
mult timp gânditor. 

„Acest om este înconjurat de mulţi oameni de încredere, 
murmură el în cele din urmă. Cum să-i forţez să-l trădeze? 
Trebuie, cu toate acestea, ca adevărul să iasă la lumina 
zilei! Trebuie ca bastardul să cedeze locul fiului legitim!” 

EI începu să se plimbe cu pas alert pe aleea pe care 
venise însoţit de Roger. Dintr-o dată, el tresări văzându-l pe 
dr. Bolton care era în trecere prin parc. 

Bolton mergea cu capul plecat şi părea că nu-l vede pe 
sir Robert Walden. Baronetul se duse la el: 

— Bună ziua, doctore, spuse el. 

Bolton îl salută: 

— Hei! Spuse el, am crezut că sunteţi în Scoţia, dragul 
meu baronet. 

— Am revenit, spuse sir Robert. 

— Şi deja sunteţi în preajma anticamerei regale? Ori aţi 
solicitat în scris să deveniți un curtean, sir Robert? 

— Nu, spuse baronetul, dar eu merg la rege atunci când 
am nevoie de dreptate. 

— Aveţi de recuperat un drept trecut? 

— Pentru mine, nu. 

— Dar pentru cine, dragă? 

— Pentru un bărbat care a trecut mult timp ca fiind mort 
şi care este pe deplin în viaţă, spuse sir Robert. 

— Îmi pare rău, spuse Bolton, dar dacă îi doriţi binele, 
haideţi s-o scurtăm. Eu ştiu la cine vă referiţi, este căpitanul 


Lionel, al doilea fiu al marchizului d'Asburthon. 

— Şi, unicul moştenitor al acestuia, spuse sir Robert 
Walden, de la moartea marchizului Roger, cel adevărat. 

Bolton îl privi cu uimire pe bătrânul gentilom. 

— Dragul meu baronet, spuse el, mă scuzaţi dacă nu am 
observat în abordarea d-voastră, adevărata stare a 
facultăţilor voastre mentale. Aţi uitat că eu sunt medic 
psihiatru. 

Sir Robert îl prinse de braţ pe Bolton şi-l zgudui violent: 

— Oh! Spuse el, ştiţi mai bine decât oricine că nu sunt 
nebun. 

— Hei, hei! Nu pot să vă dau dreptate; mai ales dacă îmi 
veţi repeta în continuare aceste prostii. Marchizul Roger 
mort! Atunci cum se face că tocmai m-am întâlnit cu el 
lângă White-Hall. 

— Nu e adevăratul marchiz. 

— Bah! 

— Acesta este fiul natural al lordului d'Asburthon şi al 
țigăncii Cynthia. 

Bolton ridică din umeri. 

— Ah, asta-i! Spuse el, doar nu credeţi calomniile 
răspândite de această micuță Topsy pe care aţi făcut-o 
nepoata d-voastră? 

Sir Robert Walden îl privi pe Bolton şi se întrebă dacă 
acest om era sincer, atât de calmă îi era privirea şi atât de 
liniştită înfăţişarea. 

— Trebuie totuşi să ştiţi adevărul, spuse el, d-voastră 
care aţi fost medicul răposatului lord Asburthon. 

— Desigur, că-l ştiu. 

— Atunci, vorbeşte! 

— Vrei? 

— Dacă vreau! Strigă baronetul care îi prinse mâna lui 
Bolton şi o scutură. 

— Ei bine! Dragul meu baronet, spuse medicul, adevărul 
este că sunteţi pe panta nebuniei şi că ar fi mai bine să vă 


duceţi acasă şi să vă vindecaţi boala colindând pe continent. 
Călătoria este un remediu excelent pentru monomanie25. 

Şi Bolton salută pe baronetul uimit şi plecă. 

— Oh! Toţi aceşti oamenii sunt de partea lui, strigă sir 
Robert Walden cu furie. 

Capitolul XI. 

Îndrăzneaţa ţigancă a profitat de timp. Trăsura îi 
conduse pe cei doi tineri în afara Londrei, la Hartford. Zorii 
zilei se iviră imediat ce intrară în oraş. În timpul călătoriei, 
ţiganca îl convinse pe credulul Lionel că Roger şi sir Robert 
Walden conspirau împotriva lor, că-l invidiau şi unul, şi 
celălalt, şi că primul jură, în mândria lui, că o va face 
marchiză d'Asburthon. În cele din urmă, îl făcu pe Lionel să 
înţeleagă necesitatea de a se ascunde în timpul zilei şi de a 
călători numai pe timp de noapte. 

— Unde mergem? O întrebă Lionel. 

Țiganca îşi făcuse următorul raţionament: „Unchiul meu, 
Roger şi toţi ţiganii vor scotoci toată Englitera pentru a ne 
găsi. Singurul loc unde, în mod cert, ei nu se vor gândi să 
ne caute este acest colţ din Scoţia în care doamna Cecilia 
avea o casă albă, înconjurată de o pajişte. Aşa că acolo 
trebuie să mergem.” 

Şi ea îi spuse lui Lionel: 

— Ne vom întoarce la casa albă. 

— Ai dreptate, iubita mea, răspunse îndrăgostitul 
căpitan. Reverendul Kilworth, care slujeşte în parohia 
vecină, ne va căsători fără dificultate. 

Cu toate acestea, Lionel oftă. 

— La ce te gândeşti? Îl întrebă miss Ellen. 

— Mă gândesc la biata mea mamă, spuse Lionel. 

— Oh! O vom reîntâlni în curând, spuse ea: de îndată ce-l 
vom pune pe Dumnezeu între noi şi ambiția nesăţioasă a 
unchiului meu, pe care o cunoşti, care are o influenţă 
deplorabilă asupra mamei tale. 

Ei petrecură a doua zi ascunşi într-un hotel din Hertfort. 
Seara, Lionel ceru un cal de poştă. A doua zi, în zori, 


berlina26 lor de călătorie opri la intrarea într-un sat mic 
aflat la o distanţă de Londra de aproape patruzeci de mile. 
Cârciumarul care ţinea poşta, era pe pragul casei. 

— Hei! Caii! Strigă postilionul2 7. 

Atunci, cârciumarul păşi înainte, îşi scoase boneta sa de 
lână şi, adresându-se lui Lionel, care îşi scoase capul prin 
portieră, spuse: 

— Onoare Voastră să mă scuze, dar nu pot să vă furnizez 
caii decât după două ore. 

— De ce? 

— Pentru că nu mai am nici un cal în grajd, dar aştept un 
poştalion din Reven. Un lord, care călătoreşte în Scoţia, a 
trecut în urmă cu o oră şi mi-a luat toţi caii pe care-i aveam. 

Lionel şi miss Ellen au fost, astfel, constrânşi să petreacă 
două ore lungi în acest han. Tânărul căpitan cobora din 
trăsură din când în când pe drum pentru a vedea caii 
venind. Între timp, închisă în camera ei, atenţia lui miss 
Ellen îi fu atrasă de o discuţie din curte între oamenii 
hanului. 

— Hei! Snob, spunea unul dintre ei. Ai văzut vreodată un 
lord atât de închis la culoare? 

— Ce să-ţi spun, Betsy? Răspunse Snob. Acest lord cred 
că este mai degrabă un spaniol decât un englez. El are 
părul negru ca un corb şi are pielea brună ca o măslină din 
Franţa. 

Aceste cuvinte o uimiră pe miss Ellen. Dintr-o dată ea se 
gândi la Jean de Franţa şi o nelinişte vagă o cuprinse. Dar, 
Lionel reveni imediat şi spuse cu bucurie: 

— Avem caii, să mergem! 

Miss Ellen urcă înapoi în trăsura sa şi-şi continuă 
drumul, fără să-i împărtăşească lui Lionel îngrijorarea sa. 
De fapt, de ce-ar fi vorbit despre Jean de Franţa? Şi trăsura 
îşi continuă plimbarea spre iad. Lionel promisese aur 
pentru a ajunge mai repede. A doua zi, în zori, lanţul 
munţilor Cheviot se contura în linii vaporoase la orizont. 
Câteva ore mai târziu, cei doi tineri ajunseră la casa albă, 


unde fuseseră întâmpinați de cei doi bătrâni servitori lăsaţi 
de lady Cecilia care i-au salutat cu bucurie. 

— Bravul meu Glin, spuse atunci Lionel adresându-se 
unuia dintre ei, urcă-te pe cal, aleargă în sat şi adu-l la noi 
pe reverendul Kilworth. 

Glin încălecă, fără să spună vreun cuvânt, pe un ponei de 
munte şi se repezi în galop pe drumul spre parohie. O oră 
mai târziu, reverendul Kilworth veni la casa albă. El era un 
bătrân încă „verde”, cu ochii albaştri plini de dulceaţă, cu 
părul alb ca zăpada. O dezamăgire din dragoste îl aruncase 
în braţele religiei, şi el trebuia să fie cel mai indulgent decât 
toţi ceilalţi cu cei care se iubeau. Lionel şi miss Ellen îl luară 
drept duhovnic, ea, minţind cu neruşinare, preotul, crezând 
tot ce ea îi povestise. 

Bătrânul preot, care-şi aminti că-l văzuse pe sir Robert 
Walden dând mereu din cap atunci când i se vorbea de 
dragostea lui Lionel, crezu cu uşurinţă versiunea lui miss 
Ellen. Sir Robert Walden deveni în ochii săi un individ 
ambițios care a dorit să facă pe nepoata lui să devină 
marchiză şi care se îngrijea prea puţin de fericirea ei. El nu 
cedă de la început rugăminţilor celor doi tineri; dar îi văzu 
atât de hotărâți, încât, sfârşi prin a se lăsa convins. 

— Ei bine! Spuse el, eu vă voi căsători, dar nu mâine, 
copiii mei, pentru că mâine este vineri, ziua în care Hristos 
a murit pe cruce, ci sâmbătă. 

Şi, cum ei dădură un strigăt de bucurie, reverendul 
adăugă: 

— Sâmbătă, la apusul soarelui, prezentaţi-vă la poarta 
templului. 

— Vom fi acolo, i-au răspuns ei, strângând mâinile ridate 
ale bătrânului preot. 

Sâmbătă, într-adevăr, în timp ce soarele apunea 
aruncând prin vitralii ultimele sale raze, biserica micului 
sat, împodobită cu multe flori, era în aşteptarea viitorilor 
soţi. 


Preotul îşi puse hainele preoţeşti şi muncitori din 
împrejurimi s-au grăbit să participe la această ceremonie. 
La scurt timp, înainte de sosirea tinerilor căsătoriţi, un grup 
de străini intră în biserică. Aceşti străini erau în număr de 
opt, patru erau îmbrăcaţi ca nişte negustori care călătoresc 
pentru afacerile lor, ceilalţi patru erau înfăşuraţi în 
paltoane lungi care ascundeau parţial uniformele armatei 
regale. 

Paracliserul se îndreptă spre ei şi îi întrebă: 

— Doriţi ceva? 

Unul dintre ei răspunse: 

— Noi vrem să ne rugăm lui Dumnezeu. 

Reverendul Kilworth dădu acest răspuns, cu voce tare: 

— Casa lui Dumnezeu este deschisă tuturor copiilor săi. 

Străinii se aşezară în cel mai întunecat colţ al templului 
şi, acolo, îngenuncheară cu evlavie. Curând după aceea, 
Lionel şi miss Ellen ajunseră, escortaţi de servitorii casei 
albe; cei doi tineri nu remarcară pe acei străini care stăteau 
îngenuncheaţi în faţa altarului. Miss Ellen era veselă; mai 
erau câteva minute şi ambiţioasa tânără îşi va vedea visul 
realizat, acela de a fi soţia lui Lionel, viitorul marchiz 
d'Asburthon, pair al Engliterei. Reverendul cobori din altar 
şi se-ndreptă către viitorii soţi pronunţând formulele 
consacrate: 

— Voi continua cu căsătoria lui Lionel d'Asburthon cu 
miss Ellen Walden. E cineva aici care se opune acestei 
căsătorii? 

— Eu! Spuse o voce. 

Atunci, Lionel şi miss Ellen, tremurând, văzură un bărbat 
care se ridică şi înaintă spre mijlocul bisericii. 

Era ţiganul Nathaniel. 

— Tu? spuse pastorul uimit, în timp ce miss Ellen îşi 
înăbuşi un strigăt când recunoscu pe omul-nevăstuică, tu? 

— Da, părinte. 

— Cine eşti? 


— Eu sunt tatăl acestei fete şi acestea sunt persoanele 
care pot confirma. 

În acel moment ceilalţi trei călători, îmbrăcaţi în haine 
burgheze, înaintară încet şi miss Ellen, îngrozită, recunoscu 
pe Jean de Franţa, Samson şi marchizul Roger. 

— Acest om a spus adevărul, confirmară cei trei 
împreună. 

— Roger! Strigă Lionel, care deveni palid de furie. 

— Aceşti oameni mint! Exclamă miss Ellen cu o voce 
sufocată de uimire. 

Dar, apoi, acela dintre soldaţi care părea să-i comande 
pe ceilalţi, avansă la rândul său. 

— În numele regelui! Spuse el, mă opun acestei căsătorii 
şi am ordin ca 'Iopsy ţiganca să-l urmeze pe tatăl său, 
bijutierul Nathaniel. 

Miss Ellen scăpă un strigăt teribil şi leşină. 

— Duceţi-o de aici! Ordonă ofiţerul regelui, în timp ce 
tumultul era în creştere. 

— Ticălosule! Strigă Lionel repezindu-se la Roger. 

Dar, colonelul dragonilor, calm şi liniştit, puse mâna pe 
braţul lui şi spuse pur şi simplu, arătându-l pe Nathaniel: 

— Este fiica ţiganului Nathaniel. 

Şi Lionel, doborât de această privire şi de aceste cuvinte 
şocante, înclină capul. 

Partea a treia. 

Capitolul 1. 

O lună trecu de la ultimele evenimente pe care tocmai vi 
le-am povestit. 

Căldurile toride ce cuprinseră Londra la sfârşitul verii, 
au fost urmate de vânturile nordice şi de ceţile toamnei. Era 
una din acele nopţi cu ceaţă deasă în care mersul trăsurilor 
era imposibil şi felinarele lor deveneau inutile. 

Puţinii trecători care se întorceau la casele lor, avansau 
pe dibuite de-a lungul zidurilor, cu ochii fixaţi pe felinarele 
stradale a căror lumină nu era mai mare decât un punct 
roşiatic căruia îţi era imposibil să-i stabileşti depărtarea. Cu 


toate acestea, doi bărbaţi înfăşuraţi în mantourile lor, cu 
pălăriile trase peste ochi, ieşiră cu îndrăzneală pe una din 
porţile palatului St. James şi începură să meargă repede, 
pierzându-se pe străzile din Londra ca nişte oameni pentru 
care ceața nu are mistere. 

— Monseniore, spuse unul dintre ei, cred că putem risca 
în această seară. 

— Cred la fel, bunul meu Delton, răspunse celălalt; 
diavolul să mă sugrume, dacă creditorii mei se mai gândesc 
la mine în seara asta... dar, te rog, să fim precauţi, să nu 
mai foloseşti titlurile „Alteţă” şi „Monseniore”, să mă 
numeşti doar „George”. 

Cel care fusese numit Delton îl prinse familiar de braţ pe 
însoţitorul său. 

— Vezi tu, sărmanul meu Delton, Parlamentul va emite 
fraze pompoase şi documentele publice vor slăvi gloria 
nobilei Englitere, ceea ce nu va evita ca aceasta să devină 
cea mai plictisitoare, cea mai posomorâtă ţară din lume. 

— Într-adevăr, murmură Delton, climatul lasă mult de 
dorit. 

— Şi legile, de asemenea! Ah! Făcu înaltul personaj cu 
amărăciune, am găsit mereu cea mai amară ironie în 
spatele acestor formule de respect servil pe care le 
utilizează poporul englez vis-r-vis de aceţti nefericiţi sclavi 
pe care el are fericirea de a-i numi suveranii lui. Drăguţi 
suverani, crede-mă! Regele nu poate părăsi regatul fără 
acordul Parlamentului şi fiul său, din momentul în care 
pune piciorul în afara palatului St. James, redevine un 
simplu cetăţean, taxabil şi controlat la întâmplare sau, mai 
degrabă supus justiţiei unei duzini de mizerabili şi de 
caraghioşi care au tupeul de a se intitula creditorii săi. 

— Recunosc, şopti Delton, că toate acestea sunt 
intolerabile şi complet nedemne pentru monarhia engleză. 

— Ah! Oftă înaltul demnitar, regele Franţei este cel care 
tolerează această situaţie, dar tatăl meu este atât de 
neînsemnat! Imaginează-ţi, bunul meu Delton, că de fiecare 


dată când el se va pronunţa într-o dispută dintre un 
gentleman şi câţiva negustori bogaţi ai oraşului, el nu va 
ezita vreodată să-l condamne pe primul. Acesta este 
rezultatul ideilor sale liberale, aşa cum le numeşte el. El 
susţine că strămoşii noştri, atunci când erau acolo în 
Olanda, au fost obligaţi să se supună legilor înaintea tuturor 
supuşilor lor. 

— Ce vreţi, Monseniore, remediul pentru toate aceste 
rele este răbdarea; o sfătuiesc pe Alteţa Voastră să se 
resemneze. Când Alteța Voastră va domni... 

— Dar taci, odată, imprudentule; vrei cumva să mă vezi 
dormind la Queen's-Bench? 

Cel care rosti aceste ultime cuvinte nu era altul decât S. 
A. R.28 prinţul de Wales, moştenitorul prezumtiv al 
coroanei. 

O scurtă digresiune este necesară pentru a explica 
strania conversaţie pe care a avut-o cu colonelul Delton, 
consilierul şi confidentul său, tovarăşul obişnuit al 
escapadelor sale. Prinţul de Wales trecea, în opinia publică, 
drept cel mai sărac locuitor al Londrei. Jucător prost, 
libertin, pierdut în datorii, el împinse foarte departe 
excesele sale de orice natură şi, astfel, multe plângeri au 
ajuns la regele George. Într-o zi, un membru al Casei 
Comunelor avu curajul de a pune pe masa preşedintelui un 
manuscris voluminos, care nu era altceva decât o plângere 
colectivă a două sau trei duzini de furnizorii cărora Alteța 
Sa Regală le-a alungat reprezentanţii, ori de câte ori 
solicitară o audienţă pentru a-şi recupera banii. 
Parlamentul a reacţionat oarecum la acest protest şi a 
adresat o petiție respectuoasă regelui. Apoi, regele a 
ordonat Parlamentului să declare, printr-un proiect de lege, 
că prinţul de Wales putea fi considerat de către creditorii 
săi, un simplu om ce putea fi arestat şi condus la închisoare 
de primul poliţist căruia i s-ar fi solicitat să aplice legea. 

După ce regele i-a plătit toate datoriile, Parlamentul i s-a 
adresat tânărului prinţ: „Acum, Monseniore, amintiţi-vă: 


sunteţi membru al Camerei Lorzilor şi moştenitorul 
prezumtiv al coroanei. Dacă faceţi noi datorii, creditorii d- 
voastră nu vă pot urmări nici în St. James, nici în incinta 
Parlamentului; dar, oriunde în altă parte, au dreptul dea vă 
aresta.” 

Tânărul prinţ a promis să fie rezonabil şi să nu 
depăşească bugetul său, dar a promite şi a respecta 
promisiunea sunt două lucruri diferite; după trei ani, 
prinţul era înglodat în datorii mai mult decât oricând. De 
data aceasta, regele refuză să-i plătească datoriile şi ordonă 
ca proiectul de lege făcut de Parlament să intre în vigoare şi 
să-şi producă efectul. Prin urmare, prinţul nu mai ieşea din 
St. James decât în secret, folosind cele mai mari 
precauţiuni, deghizându-se cât mai ingenios. Când mergea 
la Parlament, folosea o trăsură de la curtea regală escortată 
de către un pichet de cavalerie. Înţelegem acum de ce o 
vreme ceţoasă, care le producea guturai şi-i făcea să 
tuşească pe bunii cetăţeni ai oraşului, îi plăcea prinţului de 
Wales mai mult decât lumina soarelui. 

— Brrr! Spuse Delton, este îngrozitor de frig în seara 
asta. 

— Şi, spuse prinţul, creditorii mei sper că sunt în 
paturile lor. 

— Este destul de probabil. 

— Ce crezi, bunul meu Delton? Ne-a văzut cineva când 
am ieşit? 

— Zona din jurul palatului era pustie, Monseniore. 

— M-ai liniştit. 

— Dar, spuse Delton, îmi permiteţi să vă pun o 
întrebare? 

— Vorbeşte. 

— Este pur şi simplu dorinţa de a lua aer cea care o 
determină pe Alteța Voastră să iasă pe o asemenea vreme? 

— Nu. 

— Ah! 


Aceste două monosilabe păreau importante, una plină de 
mister, alta de curiozitate. 

— Sunt îndrăgostit, spuse prinţul. 

— Acest lucru vi se întâmplă des, Monseniore. 

— Ah! Dar iubesc cum nu am mai iubit vreodată. 

— Aşadar, vom cânta o serenadă sub balcon? 

— Ea nu are balcon. 

— Bah! Spuse Delton, toate hotelurile din Londra au 
balcoane. 

— Ea nu locuieşte la hotel. 

— Este, prin urmare, o burgheză, vreo soţie drăguță a 
unui comerciant înspăimântător? 

— Mai mult decât atât. 

— Oh, oh! Monseniore. 

— Eu îi invidiez pe cei care fac parte din gloată, Delton, 
prietene. 

— Dar, în sfârşit, Monseniore... 

— Vrei să ţi-o descriu? 

— Desigur. 

— Ea este blondă, cu ochii mari şi negri; are optsprezece 
ani sau mai mult, este îmbrăcată ca o fiică din popor: rochie 
şi şosete de lână, părul prins într-o plasă albastră, un mic 
mantou gri sub pliurile căruia poţi ghici o talie suplă şi 
delicată care-ar face-o pe orice ducesă să fie geloasă. 

— Dar e un portret minunat, credeţi-mă! 

— Găseşti? 

— Este o adevărată doamnă. Şi unde a întâlnit-o Alteța 
Voastră pe această minune? 

— Ah! Aceasta este tot o poveste. 

— Pot s-o ascult? 

— Desigur. Cu trei zile în urmă, în drumul meu spre 
Parlament, am trecut pe-aici... unde suntem acum. Ştii că, 
atunci când mă duc la Parlament, eu mă distrez pe seama 
creditorilor mei. Deci, am scos capul prin portieră şi am 
zâmbit mulţimii cu cea mai mare graţie din lume. Dintr-o 


dată am văzut această tânără, care se oprise şi se uita din 
curiozitate la trăsură şi la escorta mea. 

— Şi la frumoasa înfăţişare a Alteţei Voastre. 

— Poate... spuse prinţul, cu un strop de vanitate. M-am 
oprit, i-am trimis un sărut şi un zâmbet. Ea a roşit şia 
dispărut. Dar unul din oamenii mei, un valet foarte 
inteligent, care se numeşte Fox, nu a pierdut-o din vedere; 
şi, în această dimineaţă, în timp ce mă îmbrăcam, m-a 
informat despre casa ei, despre obiceiurile şi anturajul 
frumoasei mele necunoscute. 

— Unde locuieşte? 

— Oh! Într-un cartier, spuse prinţul râzând, unde 
niciodată n-aş fi presupus că sunt capabil să mă aventurez: 
în Wapping. 

— Într-adevăr, Monseniore, dacă vreţi să-i ocoliţi pe 
creditorii d-voastră, ei nu-şi vor imagina vreodată că 
moştenitorul prezumtiv la tron rătăceşte, aproape de 
mijlocul nopţii, prin cea mai noroioasă şi cea mai infectă 
mahala a Londrei. 

— Ei bine! Să mărim paşii, spuse prinţul, sunt 
nerăbdător să-mi văd minunea. 

Delton tuşi ca un om destul de jenat. 

— Să înţeleg că eşti reticent în a merge în Wapping? 
Întrebă prinţul râzând. 

— Nu chiar; dar cred că nu este prea prudent. Este un 
cartier plin de hoţi, bântuit de marinari beţi. 

— Aceasta te sperie, nu? 

— Şi apoi, continuă Delton, această fată are, fără 
îndoială, un tată, un frate, probabil un iubit... 

— Nimic din toate acestea. Ea locuieşte într-o căsuţă cu 
sora ei, care este bolnavă la pat, şi o bătrână care este 
mătuşa ei, se pare. Cel puţin asta e ceea ce a aflat Fox. Mai 
mult decât atât, adăugă prinţul, zâmbind, avem săbii bune 
sub hainele noastre şi cred că ştim cum să le folosim. 

— Psst! Spuse colonelul. 

— Ce este? Întrebă prinţul îngrijorat. 


— Cred că suntem urmăriţi. 

— Pe naiba! 

— De câteva minute aud paşi în urma noastră ai unor 
oamenii care par să-şi potrivească mersul lor după al 
nostru. 

Prinţul de Wales îşi petrecu mâna pe sub haină prinzând 
mânerul săbiei sale. Apoi trase cu urechea. Două voci 
murmurau în ceaţă, la o mică depărtare. 

— Sunt nişte burghezi care vorbesc despre afacerile lor, 
spuse prinţul cu nepăsare, să ne ocupăm de treburile 
noastre. 

Delton îl urmă pe prinţ care intră hotărât în Wapping. 
Paşii continuau să se facă auziţi. 

— Bunul meu prieten, zise prinţul de Wales oprindu-se 
brusc, aceşti oameni au început să mă enerveze! 

Prinţul se opri şi imediat paşii se opriră. Atunci Prinţul de 
Wales se hotări să se întoarcă şi se duse direct la aceşti 
oameni pe care nu-i văzuse, dar cărora le auzise paşii şi 
vocea. Deodată două siluete negre se conturară prin ceaţă. 

— Hei! Strigă Delton, dacă sunteţi hoţi de buzunar, nu v- 
aţi gândit bine, prietenii mei. Noi avem diavolul adăpostit în 
buzunarele noastre şi la centură, avem două spade lungi de 
trei picioare29 lungime. 

Un râs batjocoritor a fost singurul răspuns pe care-l 
obţinu această apostrofare. În acelaşi timp apărură alte 
două siluete, plus altele două încă estompate în ceaţă. 
Delton se întoarse: alţii trei veniră din direcţia opusă ca să-i 
taie retragerea. 

— În gardă! Spuse el încet, suntem încercuiți! 

Prinţul avea deja sabia scoasă din teacă. 

— Faceţi loc, ţăranilor, spuse el. 

O a doua izbucnire în râs a fost singurul răspuns. Apoi, 
se auzi un fluierat. Urmă un alt semnal convenit dinainte, 
fără îndoială, deoarece cercul de siluete începu să se 
strângă. 

— Faceţi loc! Repeta prinţul. 


— Monseniore, spuse o voce batjocoritoare, v-am 
recunoscut, şi cel mai prudent ar fi să faceţi un gest frumos. 

Prinţul se repezi cu sabia în mână spre omul care-i 
vorbise astfel. 

— Faceţi loc! Faceţi loc! Repeta el. 

Siluetele se despărţiră şi plecară înapoi. 

— Aceste canalii au vrut să ne fure! Îi spuse prinţul lui 
Delton. 

Siluetele au luat-o la fugă. Prinţul începu să-i 
urmărească; dar după ce făcu trei paşi, piciorul se lovi de 
un obstacol invizibil. Se împiedică şi căzu, lăsând să-i scape 
sabia. 

În acel moment, două braţe puternice îl înlănţuiră, iar 
Delton fusese în același fel reţinut fiind în imposibilitatea de 
a-i veni în ajutor prinţului. Obstacolul care l-a împiedicat pe 
prinţ şi pe consilierul său era o mică frânghie întinsă la o 
înălţime de peste un picior, care traversa strada. Apoi 
siluetele s-au apropiat din nou; se distingeau mai clar în 
ceaţă, şi prinţul de Wales se trezi înconjurat de o duzină de 
bărbaţi bine înarmaţi. Apoi, din nou, vocea batjocoritoare se 
făcu auzită; părea a fi vocea unui ofiţer din poliţia 
comercială, un fel de agent special însărcinat cu prinderea 
debitorilor şi cu încarcerarea lor. 

— Nenorociţii! Spuse prinţul de Wales, exasperat, veţi 
plăti cu capul această insolenţă. 

— Capul meu stă bine acolo unde este pe umerii mei, 
Monseniore, râse ofiţerul de poliţie în batjocură, la fel de 
bine cât de adevărat este că sunteţi S. A. R. prinţul de 
Wales. 

— Cum! Caraghiosule! Strigă prinţul, mă cunoşti şi 
îndrăzneşti...? 

— Nu eu, Monseniore, ci Parlamentul. Doamne fereşte, 
ca Jonathan Sunter, care este un fidel slujitor al Majestății 
Sale, să se fi gândit vreodată să facă un asemenea proiect 
de lege. Să-l arestezi pe prinţul de Wales, urmaşul tronului, 
pfui! Monseniore. 


Viitorul rege al Engliterei îşi imagină că agentul de la 
poliţia comercială nu era incoruptibil şi îi întinse punga: 

— la-o, spuse el. 

Agentul scutură punga, ca şi cum ar fi vrut să afle 
numărul de monede de aur pe care-l conţinea, apoi i-o dădu 
înapoi. 

— Cred, spuse el, că Alteţa Voastră se înşeală. 

— Ce spui, ticălosule? 

— Punga Alteţei Voastre conţine douăzeci de guinee, nu 
şase mii de livre, suma care este valoarea creanţei pentru 
care am misiunea dureroasă de a o aresta pe Alteţa 
Voastră, fiind pe urmele Voastre de la ieşirea din palat. 

— Ah, trădătorule! 

— Ştiam că Alteța Voastră urma să iasă şi am luat 
măsurile de precauţie în consecinţă. 

— Banditule! Vei fi spânzurat. 

— Frânghia care-mi va strânge gâtul, Monseniore, nu 
este încă toarsă. 

— Când voi fi rege. 

— Regele George al III-lea se poartă de minune şi este 
mai tânăr decât mine. Când Alteţa Voastră va urca pe tron, 
eu voi fi mort! Haideţi, Monseniore, continuă agentul, voi 
face o observaţie umilă Alteţei Voastre: s-a făcut frig, ceața 
este umedă şi nesănătoasă şi aţi face bine să vă întoarceţi. 

— Condu-mă la St. James, în acest caz. 

— Nu, Monseniore. 

— Şi unde îndrăzneşti deci să mă conduci? 

— La Queen's-Bench, Monseniore. 

Prinţul avu un uşor frison. 

Executorul judecătoresc continuă: 

— Cum eram destul de sigur de capturarea Alteţei 
Voastre, am prevenit directorul şi gardienii. Apartament 
Vostru este pregătit, monseniore. 

— Ah! Banditule, canalie nenorocită! Strigă prinţul, tu 
nu m-ai închis încă. 


Şi el încercă să lupte şi să scape din mâinile de fier care-l 
imobilizau. Colonelul Delton îl imită şi reuşi pentru că era 
înzestrat cu o putere herculeană, să inverseze rolul cu acel 
agent care-l luase de gât. 

În acel moment, un pas ritmat, deşi rapid, se auzi de la o 
oarecare distanţă. 

— La mine! Ajutor! Strigă prinţul, care crezu că 
recunoaşte o cadență militară. 

Pasul deveni mai rapid şi un bărbat apăru. 

— Cine a strigat după ajutor? Întrebă o voce clară şi 
sonoră. 

— Eu, răspunse prinţul, eu, George al Engliterei, prinţul 
de Wales, pe care unula îndrăznit să pună mâna. 

Omul se apropie şi, la vederea sa, executorul 
judecătoresc lăsă să-i scape un gest de surpriză. Era un om 
înalt, purtând o jachetă de marinar care părea că se 
deghizase, pentru că noblețea de pe faţa lui trăda un om 
prea educat pentru a fi luat drept un adevărat marinar. El 
îşi dădu jos gluga pelerinei şi se-nclină cu respect în faţa 
prinţului. Apoi, se uită cu răceală la garda de poliţie. 

— Cum! Caraghiosule, spuse el, îţi permiţi să pui mâna 
pe Alteţa Sa? 

„Maurul, murmură agentul cu o voce scăzută.” 

Apoi, se bâlbâi cu voce tare: 

— Scuzaţi-mă, dar am ascultat de ordinele primite. 

— Tu n-ai ordine de primit decât de la mine, răspunse 
omul în jachetă, şi îţi poruncesc să cazi în genunchi în faţa 
Alteţei Sale, care, la rugămintea mea ar putea dori să te 
ierte, poate. 

Prinţul era uimit. Ofiţerul de poliţie îşi îndoi un genunchi 
şi, tremurând tot, îngăimă câteva cuvinte de scuze. 

— Du-te şi ia-ţi şi valeţii, porunci omul în jachetă. 

Agentul de poliţie nu aşteptă să i se repete. El făcu un 
semn oamenilor săi, salută şi se depărtă repede. În două 
minute, toţi aceşti oameni dispărură ca un fum în adierea 
vântului; prinţul şi aghiotantul său rămaseră singuri în 


prezenţa acestui străin care avea o mare influenţă asupra 
agenţilor de la poliţia comercială. Atunci, acest om se-nclină 
din nou în faţa prinţul de Wales şi-i spuse: 

— Vă rog să mă iertaţi, Monseniore, că nu m-am 
prezentat suficient de devreme pentru a-i împiedica pe 
aceşti nenorociţi. 

— Pe coarnele diavolului! Îl întrerupse prinţul care 
începea să-şi revină din uimire şi se uită la salvatorul lui cu 
o mare curiozitate. Atunci, cine sunteţi, domnule, d-voastră 
care aveţi puterea să faceţi să dea înapoi pe singurul om 
care nu dă înapoi niciodată, un agent de la poliţia 
comercială? 

— Am făcut unele servicii acestui om, răspunse cu 
modestie necunoscutul; şi acesta îmi era dator. 

— Domnule, şopti Delton, i-aţi vorbit cu autoritatea unui 
stăpân. 

— Am fost puţin... pentru el. 

— Oh! Spuse prinţul, eu nu vă voi lăsa să plecaţi, 
domnule, fără să ştiu numele d-voastră; vreau, mâine, să 
depuneţi mărturie în public... 

— Ssst! Monseniore, să nu vorbim de aceste lucruri. 
Alteţa Voastră îmi va permite, cred, să-l însoțesc la palatul 
St. James? 

Prinţul de Wales, a cărei emoție se calmă treptat, îşi 
aminti apoi de scopul iniţial al expediției sale nocturne. 

— Dar, spuse el, eu nu vreau să mă reîntorc la St. James. 

— Alteța Voastră s-a răzgândit, poate. 

— Pentru că sunt îndrăgostit. 

— Ştiu acest lucru... 

Şi omul în jachetă zâmbi; apoi, cum uimirea prinţului 
crescu, el adăugă: 

— Alteța Voastră a sesizat, acum două zile, o fată blondă, 
voalată, cu părul prins într-o plasă albastră. 

— Este perfect adevărat. 

— Aceasta este sora femeii pe care o iubesc, spuse cu 
răceală omul în jachetă. Dar, dacă Alteța Voastră are puţin 


respect pentru un om care vine să-l salveze de a fi închis la 
Queen's-Bench... 

Prinţul de Wales nu-l lăsă să termine: 

— Este suficient, spuse el, şi oricât m-ar costa, eu nu voi 
mai întreprinde călătorii aventuroase. Sunt îndatorat; dar, 
fiţi liniştit, prietene, eu sunt de rasă nobilă şi de sânge 
regal: vă dau cuvântul meu de gentilom că nu voi încerca să 
seduc o tânără fată. 

— Mulţumesc, prinţe. 

— Acum, adăugă fiul regelui George, deoarece cursa 
mea nocturnă nici nu a început, voi utiliza serviciile d- 
voastră; conduceţi-mă la St. James. Mergeţi în faţă astfel 
încât gărzile de poliţie să se retragă. 

— Sunt la ordinele Alteţei Voastre. 

Toţi trei porniră. 

— Ştiţi, spuse prinţul, că aveţi o putere de invidiat, 
prietene... În timp ce fiul unui rege nu poate face nimic... 

— Eu pot face totul, nu-i aşa? Răspuns străinul zâmbitor. 

— Da, cu siguranţă. 

— "Ţin ca Alteța Voastră să aibă încredere în mine şi, de 
acum înainte, puteţi merge oriunde şi la orice oră din zi sau 
din noapte. 

— Ah! De exemplu! 

— Am onoarea de a o asigura pe Alteța Voastră. 

— Cum! Creditorii mă vor lăsa în pace? 

— Da, prinţe. 

— Ah! Sunteţi cumva magician? Spuse Delton. 

— Poate. 

— Ei bine! Vindeţi-mi procedeul vostru, prietene, şi, 
credeţi-mă că nu veţi avea de-a face cu un nerecunoscător. 

— Alteța Voastră are încredere în mine? 

Vorbind astfel, necunoscutul îl învălui pe prinţ cu o 
privire zâmbitoare. 

— Da, spuse Alteţa Regală. 

— Atunci, veniţi cu mine. 


În timp ce vorbeau astfel, lăsară în urmă podul Londrei, 
întorcându-se în cartierele frumoase ale marelui oraş. 
Străinul mergea înainte cu un pas grăbit. Prinţul şi 
colonelul Delton îl urmară timp de cincisprezece minute, 
toţi trei oprindu-se la uşa unei case mici cu un aspect 
modest şi onest. 

— Aici este, spuse necunoscutul. 

Şi el sună. 

Casa era liniştită şi părea pustie. Cu toate acestea, la 
sunetul soneriei, o bătrână veni să o deschidă şi, văzând 
bărbatul în negru, ea se înclină cu respect. 

„Este un gentilom deghizat”, gândi prinţul. 

Şi intră în casă, în urma necunoscutului. Acesta traversă 
un coridor, urcă o scară, împinse o uşă din faţa lui şi intră 
într-o cameră destul de mare, al cărei mobilier şi 
disponibilitate dădeau de înţeles că se aflau în cabinetul 
unei firme de afaceri a unui comerciant. Străinul împinse 
un scaun prinţului şi rămase respectuos în picioare. 

— Dar, spuse acesta din urmă râzând, dacă sunteţi un 
vrăjitor, laboratorul vostru nu are nimic înfricoşător, într- 
adevăr. 

Necunoscut ceru o lampă cu abajur, pe care bătrâna o 
puse pe un birou mare de stejar, apoi îi spuse prinţului: 

— Modalitatea pe care o voi indica Alteţei Voastre este 
foarte simplă. 

— O vom afla? Spuse prinţul. 

— Creditorul este un câine feroce care se linişteşte dacă- 
i dai să mănânce. 

— Pe legea mea! Spuse prinţul, dacă este aşa, procedeul 
vostru este simplu, dar greu de pus în aplicare: eu nu pot 
să-mi plătesc datoriile. 

Străinul deschise un sertar şi scoase un teanc de 
documente. 

— Monseniore, spuse el, acestea sunt chitanţele 
creanţelor voastre... 

Prinţul de Wales sări brusc din scaun. 


— Acestea sunt achitate, adăugă liniştit omul în jachetă. 

— Scuzaţi-mă, dar... 

— Şi iată-le, încheie străinul care le întinse respectuos 
prinţului. 

Acesta din urmă credea că visează: 

— Ah, deci aşa, spuse el în sfârşit, îmi veţi explica ce se 
întâmplă, domnule? 

— E simplu, Monseniore. Au fost plătite toate datoriile 
Voastre acelor creditori, cu excepţia aceleia pentru care aţi 
fost urmărit în seara aceasta şi care va fi plătită mâine 
dimineaţă. 

— Şi cine a plătit datoriile mele? Strigă prinţul cu o 
suspiciune plină de mândrie. 

— Oameni care vă sunt devotați. 

— D-voastră, poate... 

— Da, eu. 

— Cine sunteţi, de fapt? 

Şi privirea prinţului părea că vrea să pătrundă în 
adâncul sufletului acestui om. 

— Numele meu nu este important, Monseniore. 

— Vreau să-l ştiu. 

Necunoscutul făcu o plecăciune. 

— Osmany este numele meu, spuse el. 

Osmany se înşela: prinţul auzise despre el. 

— Sunteţi nababul pe care moşierul MacGregor l-a 
numit moştenitorul său? 

— Da, Monseniore. 

— Şi veţi plăti datoriile mele? 

Osmany făcu o plecăciune. 

Prinţul îl privea stupefiat. 

— Sunteţi atât de bogat? Spuse el în cele din urmă. 

— Nu eu, Monseniore. 

— Dar cine? 

— O asociaţie pe care o reprezint, o companie. 

— Ce puteţi să-mi spuneţi despre această companie? 


— Monseniore, spuse Osmany, în această privinţă îmi 
este imposibil de a satisface curiozitatea Alteţei Voastre. 

— Cu toate acestea... 

— Nu este secretul meu, Monseniore. 

— Dar, spuse prinţul, care trecea de la o surpriză la alta, 
ştiţi că am o datorie de şase mii de livre? 

— Alteța Voastră nu mai are această datorie. 

Prinţul se ridică: 

— Domnule, spuse el, dacă Parlamentul mi-ar fi plătit 
datoriile, aş fi găsit că este un gest delicat; dar ca o 
asociaţie, care doreşte să rămână necunoscută... vorbiţi, 
explicaţi-vă, ce înseamnă asta? 

— Monseniore, răspunse Osmany, dacă mă voi prezenta 
într-o zi la palatul Saint James şi voi cere să vorbesc Alteţei 
Voastre, mă veţi primi? 

— Dacă te voi primi! 

— Ei bine! Într-o zi - când? Nu ştiu - mă voi prezenta la 
St. James şi voi solicita Alteţei Voastre preţul serviciului 
neînsemnat pe care vi l-am făcut astăzi. 

Şi, cum prinţul se încruntă, Osmany adăugă: 

— Alteța Voastră să fie liniştit, serviciul pe care i-l voi 
solicita nu-i va pune în pericol nici onoarea şi nici obligaţiile. 

— Domnule, răspunse prinţul, păziţi aceste registre; 
vreau să rămân debitorul vostru până în ziua în care voi 
respecta promisiunea pe care urmează să v-o fac astăzi. 

Osmany făcu o plecăciune. 

— Am doar o favoare să îi cer Alteţei Voastre. 

— Vorbiţi! 

— Să păstraţi tăcerea în legătură cu întâlnirea noastră. 

— Pe cuvânt de gentilom, eu voi tăcea; ai înţeles, Delton? 
Spuse prinţul, care se-ntoarse către colonel - martor tăcut 
şi uimit la scena ce se petrecuse. 

Colonelul dădu din cap în semn de aprobare. 

— Şi acum, Monseniore, spuse Osmany, Alteţa Voastră 
doreşte să se întoarcă la St. James? 

— Da, într-adevăr! Răspunse prinţul. 


Osmany lovi un clopot; la acel sunet, o uşă se deschise şi 
un om intră: era un uriaş. Osmany i-l arătă prinţului: 

— Iată, spuse el, un om care mă însoţeşte pe străzile din 
Londra; cu el, Alteța Voastră poate merge oriunde. 

Prinţul de Wales, revenind la palatul St. James, scoase un 
strigăt de uimire găsind un pachet de documente pe 
noptiera din dormitorul său, gândindu-se că nu se oprise pe 
traseu, ci venise direct de la casa lui Osmany la palatul St. 
James. Cu toate acestea, pachetul de documente era acolo 
înainte de sosirea lui; erau registrele furnizorilor săi şi 
chitanţele tuturor creanţelor plătite. 

„Acest om este cumva un vrăjitor?” se întrebă el. 

Prinţul merse la culcare, dar nu reuşi să adoarmă toată 
noaptea; până dimineaţa, el îşi puse această întrebare chiar 
dacă nu putea afla răspunsul: „Ce aşteaptă de la mine acest 
om care mi-a făcut un cadou de şase mii de livre?” 

Când veni ziua, el luă o pană şi scrise aceste rânduri: 

Prinţul de Wales, către mogulul Osmany. 

„Domnule, M-aţi scăpat de creditorii mei, dar eu rămân 
totuşi debitorul vostru, şi vă rog să înţelegeţi aceste ultime 
cuvinte în sensul lor cel mai larg.” 

Apoi îl chemă pe Delton căruia îi ordonă să ducă biletul 
la acea casă mică în care fuseseră cu o zi înainte, însoţiţi de 
Osmany; în acelaşi timp, el trase un inel de pe deget, un inel 
cu sigiliu care avea gravate însemnele casei de Nassau. 

— Îi vei da acest inel ca amintire din partea mea, spuse 
el. 

Delton plecă, dar reveni după o oră, aducând inelul şi 
scrisoarea: 

— Alteța Voastră este destul de sigur că nu a visat 
noaptea trecută? 

— Dar tu? Spuse prinţul. 

— Eu nu mai sunt atât de sigur. 

— Cum aşa? 

— În zadar am căutat strada, casa şi pe nabab, toate 
acestea au dispărut. 


— Un om dispare, răspunse prinţul, dar... o stradă. 

— Cel puţin, încheie Delton, nu am recunoscut-o. 

— Lasă că o voi găsi, spuse prinţul. 

Şi plecă, braţ la braţ cu Delton, ziua în amiaza mare, 
lucru care nu i se mai întâmplase de o lungă perioadă de 
timp. Dar prinţul în zadar rătăci prin Londra, în zadar 
parcurse toate străzile din cartierul în care îi conduse 
Osmany; ca şi Delton, nici el nu găsi casa misteriosului său 
salvator. 

— Vedeţi, Monseniore, spuse Delton râzând, am visat. 

— Aş vrea să te cred, răspunse prinţul de Wales, dar îmi 
este imposibil, întrucât deja m-am întâlnit astăzi cu o duzină 
de creditori de-ai mei; caraghioşii m-au salutat cu respect, 
prin urmare, aceştia şi-au primit banii. 

Delton cedă în faţa acestui argument incontestabil. 

Prinţul reveni la St. James; curiozitatea sa rămase 
crescută pentru câteva zile, apoi se diminuă; el îşi reluă 
viaţa plină de plăceri şi risipă, iar, opt zile mai târziu, el uită 
aproape complet de Osmany. 

Alte opt zile mai trecură. Într-o seară, regele George al 
III-lea îl chemă pe fiul său şi-i spuse: 

— Se pare, domnule, că sfaturile mele înțelepte au 
sfârşit prin a vă converti. 

Prinţul salută. 

— Ce vrea să spună Majestatea Voastră? 

— Am aflat că v-aţi plătit datoriile. 

— Da, Sire. 

Regele, care-l evitase mult timp pe moştenitorul său 
prezumtiv, îi întinse mâna: 

— Dacă este aşa, spuse el, vă ofer prietenia mea. 

— Ah! Sire... 

— Şi v-am mărit pensia la patru mii de livre pe an. 

Prinţul salută din nou întrebându-se dacă vrăjitorul 
Osmany nu-l vrăjise pe regele George. 

Acesta din urmă continuă: 


— Din moment ce aţi devenit rezonabil, vă voi permite să 
reveniţi în Consiliul privat din care v-am exclus. 

— Majestatea Voastră mă copleşeşte cu atâta bucurie, 
răspunse prinţul, deoarece îmi permite astfel să recunosc 
bunătatea sa lăsându-mă să mă ocup de afacerile regatului. 

— Asta e! Spuse regele, r propos despre afaceri, uite 
una. Îl cunoaţteţi pe excentricul baronet numit sir Robert 
Walden, care are un loc în Parlament? 

— Da, Sire. 

— Citiţi, spuse regele. 

Şi regele îi dădu prinţului de Wales o petiție abia sosită, 
semnată de către sir Robert Walden. 

Prinţul citi: „Sire, O implor pe Majestatea Voastră de a- 
mi acorda o audienţă în prezenţa prinţului de Wales şi a doi 
gentilomi dintre cei mai de seamă. Trebuie să relatez 
Majestății Voastre fapte de o înaltă gravitate şi care 
afectează onoarea întregii nobilimi.” 

— Ce ar putea să ne spună? Zise regele, atunci când 
prinţul luă la cunoştinţă de conţinutul petiţiei. 

Prinţul răspunse: 

— Sir Robert Walden este cel mai original gentilom din 
cele trei regate şi consider că este mult mai puţin implicat 
în politică decât în vânătoarea de tigri sau în călătoriile în 
lumea nouă. Cu toate acestea, din moment ce Majestatea 
Voastră a făcut o lege ca niciodată să nu fie refuzată o 
audienţă... 

— Prinţe, trimiteţi-i un mesaj, spuse regele, şi spuneţi-i 
că-l vom primi mâine, la ora nouă seara, în cabinetul nostru, 
în prezenţa a doi gentilomi apropiaţi nouă. 

Prinţul luă un toc şi scrise: „Regele George al III-lea 
binevoieşte să primească pe sir Robert Walden mâine, 
vineri, la ora nouă seara. Sir Robert se va prezenta la micile 
apartamente. 

George, prinţ de Wales” 

Scrierea acestei scrisori prilejui prinţului ocazia de a mai 
sta câteva momente cu regele, care-l invită la cină. Apoi, el 


porni spre apartamente sale private, exigenţa etichetei de 
la curte cerând ca nimeni să nu se aşeze la masa regală 
decât în uniforma completă a unui general de cavalerie. 

În timp ce valeţii săi de cameră îl parfumau şi-i aduceau 
baia, prinţul văzu un bilet sigilat pe o masă. Îl luă şi îl 
deschise: „Prinţul de Wales este rugat să treacă prin 
cabinetul său de lucru după ce-şi va termina toaleta.” 

Prinţul aruncă biletul în foc, termină să se îmbrace, intră 
în cabinetul său şi dădu un strigăt de uimire. Nababul 
Osmany stătea aşezat în linişte lângă cămin. 

Capitolul II. 

A doua zi, vineri, cu puţin înainte de ora şapte, trăsura 
baronetului sir Robert Walden se opri în faţa casei în care 
locuia doamna Cecilia. Mama lui Lionel nu îşi recâştigase 
încă titlul de marchiză d'Asburthon. Baronetul era îmbrăcat 
în haine de curte şi o mică sabie cu mânerul împodobit cu 
diamante îi lovea gambele. Valeţii doamnei Cecilia îl 
salutară pe baronet cu uimire, deoarece trecuse o lungă 
perioadă de timp de când sir Robert Walden nu mai pusese 
piciorul acasă la ea. 

— Cum se simte Lionel? Întrebă sir Robert Walden. 

— Puțin mai bine, răspunse un bătrân servitor; dar 
tânărul nostru stăpân a fost foarte bolnav, Onoarea Voastră. 

— Ştiu. 

— S-a aflat într-o stare de nebunie pentru mai multe zile 
şi vorbea despre sinucidere. 

— Săracul Lionel! Murmură sir Robert Walden care ceru 
să fie anunţată prezenţa sa doamnei Cecilia. 

Lady Cecily stătea la căpătâiul patului lângă fiului său. 
Lionel dormea; frumosul său chip, palid şi vlăguit, se 
odihnea pe pernă, înclinat spre umăr şi mama lui, aplecată 
asupra sa, părea să se îmbete cu respiraţia lui care 
devenise calmă şi regulată. 

— Ssst! Spuse ea încet, cu un deget pe buze şi întinzând 
cealaltă mână baronetului; iată, este prima dată că doarme 
liniştit... 


— Înseamnă că a fost foarte bolnav, Dumnezeule! Spuse 
sir Robert Walden uimit de paloarea şi de lipsa de vlagă a 
lui Lionel. 

— Ah! Prietene, spuse lady Cecily, am crezut că va 
muri... dacă aţi şti cum a iubit-o pe miss Ellen... 

— Ştiu, milady. 

— Ştiţi că, spuse săraca mamă, a delirat timp de trei 
săptămâni? 

— Bietul copil! 

— Ela vrut să o revadă pe această femeie... ela vrut să o 
revadă din nou cu orice preţ... Într-o zi, Roger, care vine 
aici dimineaţa şi seara, a sosit la timp pentru a-l opri să se 
arunce pe fereastră şi să-şi spargă capul de pavajul străzii. 

La numele lui Roger, sir Robert Walden se încruntă. 

— Doamnă, spuse el încet, am venit să vă vorbesc tocmai 
despre marchizul Roger. 

— De fiul meu? 

— De marchizul Roger, repetă sir Robert Walden. 

— Ei bine! Spuse lady Cecily cu nelinişte, vă ascult... 

— Nu, nu, aici. Lionel doarme; să mergem, vă rog, într-o 
cameră alăturată. Ceea ce am să vă spun este de cea mai 
mare importanţă. 

Lady Cecily se ridică şi-i arătă lui sir Robert Walden un 
mic dormitor învecinat camerei în care de dormea Lionel. 

— Vorbiţi, spuse ea. 

— Eu nu am avut onoarea să vă revăd, milady, de când v- 
aţi mutat la hotelul d'Asburthon. 

— Ah! E-adevărat, spuse lady Cecily. Dar aţi aflat... 

— Am aflat că marchizul Roger dorea să-l recunoască 
public pe Lionel ca fiind fratele său mai mic şi să împartă cu 
el averea sa. 

— Oh! Spuse lady Cecily, vă mai îndoiţi în prezenţa unui 
gest atât de nobil? 

— Din păcate, doamnă! Răspunse sir Robert Walden, 
îndoiala nu îmi este permisă. 

— Oh! Este fiul meu, nu-i aşa? 


— Nu este fiul d-voastră, răspunse sir Robert cu un calm 
înspăimântător. Am acum o dovadă incontestabilă. 

Accentul lui sir Robert Walden avea o astfel de autoritate 
încât lady Cecily îşi înclină capul. 

— Dumnezeule! Spuse ea, dar dacă aţi şti cât este de 
nobil şi de bun, dacă aţi şti cum mă iubeşte! Cât îl iubeşte 
Lionel! 

— Ela vrut să rămână marchiz, spuse baronetul cu 
calmul unui sceptic. 

— Dar, în cele din urmă, spuse lady Cecily, spuneţi că nu 
este fiul meu şi pretindeţi că aveţi o dovadă? 

— Da, doamnă. 

— Care este această dovadă? 

— Am găsit un bătrân servitor al răposatului lord, 
marchizul d'Asburthon, un negru care-l legăna pe micuțul 
Roger, fiul vostru adevărat. 

— Şi... omul acesta... 

— Acest om spune că nefericitul copil a fost găsit într-o 
seară, seara zilei în care l-am ucis pe infamul sir Jack, mort 
în leagănul său, din care ieşise un şarpe veninos, o viperă 
neagră. 

— Şi copilul era mort, într-adevăr? Întrebă lady Cecily cu 
un glas tremurat. 

— Da, doamnă. 

— O, Dumnezeule! Acest om minte, probabil. 

— El spune adevărul. 

Sir Robert Walden vorbi cu un ton atât de convingător că 
lady Cecily nu-şi putu reţine lacrimile. 

— Dar, în cele din urmă, spuse ea, dacă Roger nu este... 
fiul meu... 

— Da, nu este. 

— Ce aveţi de gând? 

— Am de gând să cer regelui ca marchizul Lionel 
d'Asburthon să îşi recapete locul. 

— Şi, Roger, ce se va întâmpla cu el? 


— Ce se întâmplă cu cei din rasa lui. El îşi va căuta 
norocul departe de Englitera. 

— Oh! Nu, niciodată! Exclamă lady Cecily, deoarece 
chiar dacă nu este fiul meu, eu îl iubesc deja ca şi cum ar fi. 
Ah! Nu ştiţi tot, văd, din moment ce sunteţi atât de 
nemilos... nu ştiţi că avea de gând să-l omoare pe Lionel şi 
că vocea mea l-a făcut să-şi arunce sabia. Credeţi că o 
mamă poate uita aşa ceva, Dumnezeule! 

— Doamnă, răspunse grav sir Robert, aveţi grijă! În felul 
acesta, nu-i veţi reda fiului vostru averea şi titlul său. 

— Lionel nu va fi de acord să jefuiască pe acela pe care-l 
numeşte fratele său. 

— Dar din moment ce acest om este un impostor! 

— Nu contează! Spuse lady Cecily, el va fi în continuare 
fiul lordului Asburthon. 

Sir Robert Walden o privi cu durere pe lady Cecily. 

„Sunt, prin urmare, murmură el, singurul care va avea 
curajul de a face dreptate.” 

Şi el se ridică: 

— Adio, doamnă, spuse el. Văd că trebuie să acţionez 
singur. 

— Dumnezeule! Ce vreţi să faceţi? 

— Să-mi fac datoria aşa cum mi-am făcut-o întotdeauna, 
chiar impunând tăcere inimii mele. 

Şi el o salută pe lady Cecily rămasă fără cuvinte şi se 
retrase fără ca biata femeie să aibă puterea de a-şi depăşi 
emoţiile şi să-l reţină. 

Baronetul urcă în trăsură; dar el îi spuse vizitiului să nu 
meargă direct la palatul Saint James. El merse în Oxford 
Street şi îşi opri echipajul la câţiva paşi de un magazin de 
patiserie în care intră după ce-şi ascunse cât mai mult 
posibil broderiile ţinutei sale de curte sub faldurile ample 
ale mantoului său. 

Pe firma magazinului scria: 'Io Negro! 30 Denumirea era 
justificată de prezenţa la ghişeu a unui negru magnific, al 
cărui cap era acoperit de o pădure de păr alb. Acest om 


putea să aibă şaizeci de ani. Era unul din cei doi negri care, 
altădată, stăteau aplecaţi peste parapetul terasei pentru a 
admira jongleriile indianului, abandonând astfel pentru 
scurt timp hamacul în care dormea micuțul marchiz Roger. 

Sir Robert Walden se sprijini de ghişeu şi îi spuse: 

— Eşti gata? 

— Da, Onoarea Voastră. 

— Vei repeta povestea ta şi în faţa regelui. 

— Da, Onoarea Voastră. 

— Aşadar, eşti sigur că adevăratul marchiz a murit? 

— La fel de sigur ca de existenţa mea. 

— Cum s-au petrecut evenimentele despre care 
vorbeşti? 

— lată, spuse negru, Antonio şi cu mine am 
supravegheat leagănul până la lăsarea serii. Apoi, când 
noaptea a venit, am dus leagănul înapoi în apartament. Eu 
am ridicat perdelele de muselină albă care-l acopereau şi, 
văzând copilul nemişcat, am presupus că el dormea. Am 
înfăşurat leagănul cu o plasă de țânțari, Antonio s-a dus la 
culcare şi am rămas singur cu copilul. Somnul nu a întârziat 
să mă cuprindă. De-atunci cât am adormit? Îmi este 
imposibil de a preciza. Dar am fost trezit brusc de o lumină 
strălucitoare. În acelaşi timp, am auzit un strigăt şi, 
deschizând ochii, i-am văzut pe marchizul d'Asburthon şi pe 
medicul său, dr. Bolton. Marchizul era aplecat deasupra 
leagănului şi, dintr-o dată, a rostit un strigăt. Copilul era 
rece. Dr. Bolton l-a luat în braţe şi l-a dus în camera de 
alături. „Este mort”, a spuse el. Acest cuvânt a ajuns la 
urechea mea. Îngheţat de frică, m-am prefăcut că dorm. 
Zece minute mai târziu, medicul a venit şi m-a zgâlţăit. 
„Vino cu mine”, mi-a spus el. M-am ridicat. Am înhămat caii 
noştri şi am plecat la Calcuta. Când am ajuns în junglă, 
medicul s-a întors brusc în şa, s-a uitat spre mine şi, 
armându-şi un pistol, mi-a spus: „Am ordin să te omor. Dar 
nu-mi place să ucid un nevinovat. Vrei să trăieşti?” Am 
descălecat şi am început să mă rog în genunchi. „Ţine, mi-a 


spus medicul, aici ai o pungă. Pleacă la Singapore şi 
niciodată să nu te mai întorci la Calcuta.” 

Sir Robert Walden ascultă povestea negrului: 

— Vei repeta asta şi regelui, nu-i aşa? Spuse el. 

— Da, Onoarea Voastră. 

— Eşti creştin? 

— Da. 

— Juri pe mântuirea sufletului tău că marchizul Roger 
este mort? 

— Da, Onoarea Voastră. 

— Vino cu mine, spuse sir Robert Walden. 

Negrul îşi dezbrăcă jacheta sa de patiser, îşi luă o 
îmbrăcăminte adecvată şi-l urmă pe sir Robert Walden 
care-i spuse să urce lângă vizitiu, căruia sir Robert îi spuse: 

— La palatul St. James. 

O jumătate de oră mai târziu, sir Robert Walden intra în 
palat. Deşi era aproape nouă seara, o adevărată agitaţie 
tulbura reşedinţa regală. 

Ofițerii veneau şi plecau, valeţii îşi încrucişau drumurile. 
Fiecare faţă avea un aer plin de consternare. Baronetul, 
puţin surprins, ajunse la micile apartamente. Un paznic 
scoţian era la uşă: 

— Nu se intră! Spuse el. 

— Pardon, spuse sir Robert Walden, am o scrisoare de 
audienţă. 

— Din partea cui? 

— Din partea regelui. 

Garda răspunse: 

— Onoarea Voastră, probabil, nu ştie ce s-a întâmplat. 

— Cum? Întrebă baronet. 

— Pe rege l-a cuprins o criză de nebunie şi aici se află 
prinţul de Wales, care este regentul regatului. 

După ce paznicul îi răspunse lui sir Robert Walden, care 
rămase stupefiat, un ofiţer se apropie: 

— Sunteţi sir Robert Walden? Îl întrebă pe baronet. 

— Da. 


— Veniţi... prinţul de Wales vă va primi în audienţă. 

Sir Robert Walden ezită. 

— Veniţi, insistă ofiţerul, Alteţa Sa Regală mi-a ordonat 
să vă prezint. 

Sir Robert Walden se încruntă, dar îl urmă pe ofiţer. 

Capitolul III. 

Sir Robert Walden se simţea penibil aflând că se va 
prezenta prinţului de Wales, şi nu regelui. Ar fi fost bucuros 
să se întoarcă din drum, dar era prea târziu deoarece 
ofiţerul de serviciu îl luă de mână. Prinţul îl aştepta pe 
baronet în cabinetul său. El era îmbrăcat în măreaţa sa 
uniformă de general. Doi dragoni, plasați ca santinele la 
uşă, aşteptau ordinele sale. 

Sir Robert Walden făcu un semn negrului să rămână în 
anticameră, apoi intră singur în cabinetul prinţului. Acesta 
îl întâmpină cu un zâmbet binevoitor. 

— Milord, îi spuse el, aţi cerut regelui favoarea unei 
audienţe. Regele este bolnav şi m-a însărcinat să vă 
primesc. În plus, v-aţi arătat dorinţa de a fi audiat în 
prezenţa a doi gentilomi. I-am ales pe cei mai buni aflaţi la 
curtea noastră. 

Prinţul lovi un clopoțel. Colonelul Delton intră. 

— Iată-l, în primul rând, spuse prinţul, pe lordul 
Archibald Delton, conte d'Epsom, consilierul meu. Unul 
dintre strămoşii săi a fost ucis alături de William 
Cuceritorul. 

Sir Robert Walden se înclină şi-l salută pe Delton. Prinţul 
lovi clopoţelul a doua oară. 

— lată, acum, spuse el, un gentilom de casă bună căruia 
nu-i puteţi contesta, cu siguranţă, nici curajul, nici meritele. 

În timp ce prinţul vorbea astfel, o uşă se deschise şi 
marchizul Roger d'Asburthon, purtând uniforma 
grandioasă a colonelului dragonilor regelui, apăru în prag. 

Sir Robert Walden se retrase ca şi cum o prăpastie s-ar fi 
căscat sub picioarele lui. Roger îl salută şi se aşeză la 
dreapta prinţului de Wales. 


— Vorbiţi, milord, spuse prinţul. Vă ascultăm. 

— Monseniore, spuse atunci baronetul, care se stăpâni 
cu greu să rămână calm, de aproape douăzeci de ani, o rasă 
care a apărut în Englitera, ameninţă să invadeze toate 
locurile de muncă, să ia cu asalt orice poziţie. 

— Vă rog să fiţi mai clar, milord, şi spuneţi-ne cine sunt 
aceşti oameni. 

— Ţiganii, monseniore. 

— Credeam, răspunse prinţul râzând, că ţiganii se 
mulţumesc să facă trucuri pe străzi, să danseze pe frânghie, 
să practice contorsionismul şi să trăiască o continuă 
aventură. 

— Nicidecum, monseniore. Unul dintre ei a ajuns unul 
dintre cei mai mari bijutieri din Londra. 

— Bine! Spuse prinţul. 

— Altul este bancher. 

— Apoi. 

— Un al treilea este judecător în districtul său. 

— Până acum, spuse prinţul, nu văd unde este răul. 

— Altul, în cele din urmă, spuse sir Robert Walden, 
ocupă un loc în Parlament. 

— Oh! Spuse prinţul, acest lucru este prea mult. V-aţi 
pierdut minţile, milord? 

— Vă spun adevărul, monseniore. 

— Ei bine! Sunt curios să vă văd cum veţi dovedi ce aţi 
spus, milord. 

— E simplu, Monseniore. 

— Deci, credeţi că un ţigan ocupă un loc în Parlament? 

Sir Robert dădu afirmativ din cap. Prinţul îşi încrucişă 
braţele. Delton şi Roger rămaseră impasibili. 

— Domnule, spuse prinţul de Wales, n-ar fi putut ocupa 
un loc în această cameră înaltă, dacă n-ar fi fost lord. 

— Alteţa Voastră are dreptate, spuse sir Robert Walden 
dar poate fi un impostor care şi-a luat numele de lord. 

— Acest lucru ar fi grav, domnule. 


— Fiul bastard al unui lord ar fi putut înlocui pe fiul său 
legitim. 

— Ah, ah! 

— Şi acel bastard ar putea fi fiul unei ţigănci. 

— Domnule, spuse prinţul cu răceală, vă jur că dacă îmi 
veţi dovedi toate acestea, voi alunga toţi ţiganii din regat. 

— Pentru acest lucru am venit la Alteța Voastră. 

— Dar, în primul rând, trebuie să mi-l arătaţi pe acest 
lord impostor şi apoi să-mi dovediţi acea substituire a 
copilului. 

— Monseniore, spuse sir Robert Walden cu o voce 
serioasă şi plină de siguranţă, acest lord impostor, acest 
bastard care a înlocuit fiul legitim, se numeşte Roger 
d'Asburthon, iată-l! 

Vorbind astfel, curajosul baronet întinse mâna spre 
Roger. 

Colonelul dragonilor regelui se încruntă. 

— Monseniore, spuse el, cred ca şi Alteţa Voastră, că sir 
Robert Walden şi-a pierdut minţile. Cu toate acestea, dacă 
poate dovedi punctul său de vedere şi, dacă voi fi 
recunoscut ca fiind ţigan, sunt de acord să fiu expulzat din 
regat. 

— Milord, răspunse prinţul adresându-se lui Roger, sir 
Robert Walden a auzit poate vorbindu-se de acea ţigancă, 
pe nume Cynthia, care a înnebunit în urma unei emoţii 
puternice pe care a trăit-o în ziua reîntoarcerii dragonilor 
la Londra, care repetă într-una, de atunci, că este mama d- 
voastră. 

— Această femeie spune adevărul, afirmă sir Robert 
Walden. 

— Dovediţi-o! Spuse Roger. 

— Monseniore, continuă sir Robert Walden pe care 
calmul lui Roger nu-l derută, permiteţi să fac auzită Alteţei 
Voastre mărturia unui om care a fost în serviciul lordului 
d'Asburthon, în India, şi care vă va spune că adevăratul 
Roger, fiul legitim, a murit în leagăn. 


— Unde este acest bărbat? 

— În anticamera Alteţei Voastre. 

Prinţul dădu ordine pentru a-l aduce pe negru, dar în 
timp ce dădu să intre, o uşă din faţă se deschise un 
moment, şi un bărbat îmbrăcat în uniformă de dragon al 
regelui apăru şi, uitându-se la negru, puse un deget pe 
buze. Negrul tresări şi pielea sa neagră se albi într-un 
minut. Apoi, uşa întredeschisă, se închise. Prinţul îl privi pe 
acest om care aducea dovezi că un pair de Englitera ce 
administra trei regate nu era decât un ţigan. 

— Cum vă numiţi? Întrebă prinţul. 

— Iago, răspunse negrul. 

— Aţi fost în slujba lordului Asburthon? 

— Da, monseniore. 

— Lordul Asburthon a avut un fiu? 

— Da, monseniore. 

— Şi acest fiu este mort? 

— Nu ştiu, spuse negrul. 

Sir Robert Walden făcu un pas la acest răspuns 
neaşteptat. 

— Dar, nenorocitule! Strigă el, nu mi-ai spus... 

— l-am spus Onoarei Voastre, spuse negrul încet, că fiul 
lordului Asburthon a fost muşcat de o viperă şi a căzut 
bolnav. 

— Mi-ai spus că era mort! 

— Scuzaţi-mă, Onoarea Voastră; dacă el a murit, nu ştiu, 
pentru că am fost concediat în aceeaşi zi. 

Sir Robert scoase un strigăt, devenind livid, şi-şi puse 
ambele mâini pe frunte. 

— Haide! Spuse prinţul de Wales zâmbind, liniştiţi-vă, 
domnul marchiz Roger d'Asburthon are acum dovada că sir 
Robert Walden este nebun. 

În ceea ce priveşte negrul, el plecă, mormăind: „Am 
minţit, dar omul care mi-a făcut semn să tac m-a smuls, cu 
cincisprezece ani în urmă, din mâinile unor ucigaşi din 
India, şi trebuia să mă supun lui!” 


Capitolul IV. 

Cincisprezece zile mai târziu, marchizul Roger 
d'Asburthon era bolnav la pat, aproape pe moarte. Cu o 
noapte înainte, la clubul Frumoşilor, frumosul colonel al 
dragonilor regelui fusese luat prin surprindere de o 
ameţeală bruscă, în timpul unei partide Pharaon. Nababul 
Osmany, care era partenerul său, n-avu timp decât pentru a 
striga după ajutor şi de a-l susţine în braţe. Îl transportă pe 
marchiz la casa lui şi, în mare grabă, trimise după dr. 
Bolton. Întrucât, cu opt zile în urmă, Parlamentul acceptase, 
la solicitarea prinţului de Wales, să-l recunoască pe Lionel 
ca fratele mai mic al marchizului şi autorizase partajarea 
averii între cei doi fraţi, lady Cecily îşi recâştigă rangul şi se 
stabili împreună cu al doilea fiu, la hotelul d'Asburthon. Dr. 
Bolton, se grăbi la faţa locului, spuse că marchizul suferea 
de meningită, ale cărei simptome le mai văzuse în India şi, 
cu toată speranţa de a-l salva, el nu le ascunse doamnei 
Cecily şi lui Lionel, gravitatea situaţiei. Toată Londra fusese 
impresionată de acest eveniment, pentru că aventurile 
recente ale marchizului Roger puteau să-l excludă din 
rândul celor care reprezentau moda. Se vorbea peste tot de 
acuzaţiile lui sir Robert Walden cum că marchizul 
d'Asburthon era, de fapt, un ţigan. Aceste acuzaţii păreau 
atât de ridicole, că cele trei regate izbucniră în hohote de 
râs. Sărmanul baronet se refugie pe una din moşiile sale şi 
îşi caută liniştea şi solitudinea. 

Până la urmă, în acea seară, marchizul adormi. Boala sa 
se manifesta, încă din ajun, cu un fel de somnolenţă, rareori 
întreruptă de o clipă de luciditate şi de o privire tristă. Dr. 
Bolton, lady Cecily şi Lionel stăteau la căpătâiul bolnavului. 
Dintr-o dată, Roger îşi deschise ochii şi se întoarse spre ei. 
Lady Cecily se repezi spre el şi îi luă mâna. 

— Copilul meu, spuse ea, copilul meu drag, îţi revii... nu 
mă cunoşti? 

— Şi pe mine, spuse Lionel, care depuse un sărut pe 
fruntea palidă a lui Roger, nu sunt eu fratele tău? 


Roger părea să-şi recapete prezenţa sa de spirit; ochii îi 
străluceau, buzele se întredeschiseră, dar capul lui se 
înclină imediat pe pernă şi el recăzu în această oribilă 
somnolenţă care părea a fi precursoarea morţii. 

— O, Dumnezeule! Dumnezeule! Murmură lady Cecily, 
salvaţi-l! 

— Fratele meu! Spuse Lionel, scuturând mâna 
muribundului şi vărsând lacrimi de disperare. 

Bolton îi privi cu gravitate şi, meditând, spuse cu un glas 
scăzut doamnei Cecily: 

— Doamnă, marchizul Roger este grav bolnav. 

— Dar îl veţi salva, nu-i aşa? 

— Din păcate! Nu pot să vă confirm. 

Lady Cecily plângea. 

— Ascultaţi, spuse Bolton, la această oră solemnă, 
trebuie să vă spun tot adevărul, doamnă. 

— Dumnezeule! Ce vreţi să-mi spuneţi? 

— Marchizul Roger d'Asburthon nu este fiul d-voastră, 
spuse brusc Bolton. 

EI se aştepta la un strigăt, la un semn de exclamaţie. 
Lady Cecily, pur şi simplu, ridică ochii spre cer şi răspunse: 

— Ştiu; dar eu îl iubesc ca şi cum ar fi sângele meu, 
pentru că este nobil şi bun. 

Şi ea se aşeză în genunchi şi murmură cu fervoarea unei 
sfinte: 

— Oh, Dumnezeule! la-mi viaţa, dar salveaz-o pe-a 
acestui copil curajos şi nobil care are pentru mine 
sensibilitatea şi respectul unui fiu. 

Lionel se aşeză în genunchi lângă mama sa şi spuse: 

— Frate, nu ştiu dacă suntem de aceeaşi parte a 
baricadei; nu ştiu dacă eu sunt fiul legitim şi tu un bastard, 
dar ştiu că avem acelaşi tată, că eşti mult mai frumos, mult 
mai curajos, mult mai nobil decât mine, mult mai demn de a 
fi capul familiei noastre. 

— Astfel, spuse Bolton prinzând mâinile tânărului, dacă 
Roger va trăi, veţi renunţa la titlul de marchiz, pentru a fi 


doar căpitanul Lionel, cadetul d'Asburthon? 

— Ah! Strigă Lionel, salvaţi-l, doctore, şi vă jur că 
niciodată un cuvânt care ar putea să-l afecteze, 
presupunând că ştiu adevărul, nu va ieşi de pe buzele mele. 

— Salvaţi-l! Spuse lady Cecily cu nerăbdare, şi voi fi 
mama lui! 

La aceste cuvinte, muribundul întredeschise din nou 
ochii şi întinse mâinile spre lady Cecily, care i le luă şi i le 
acoperi cu sărutări. 

— Ascultaţi, spuse Bolton cu o voce agitată, în timp ce 
Roger recăzu în stare sa de somnolenţă, voi face un ultim 
efort suprem să-l salvez. Lăsaţi-mă singur cu el, pentru că 
am nevoie de toată prezenţa mea de spirit, de tot curajul. 

EI le vorbi cu acel accent de autoritate pe care ţi-l dă 
ştiinţa şi le arătă uşa unei camere vecine. Lady Cecily veni 
să-şi pună buzele fierbinţi pe fruntea palidă a lui Roger şi îi 
aruncă lui Bolton o privire afectuoasă. 

— Dacă-l salvaţi, spuse ea, mă voi ruga la Dumnezeu zi şi 
noapte pentru d-ta, doctore. 

— Şi eu, spuse Lionel, am reînnoit jurământul, doctore, 
că voi fi întotdeauna fratele supus şi respectuos al fiului cel 
mare al tatălui meu. 

Apoi, ambii ieşiră încet, cu faţa scăldată în lacrimi. 
Atunci, Bolton merse să închidă uşa cu precauţia cu 
neîncrederea unui hoţ care nu vrea să fie deranjat. Apoi se 
întoarse la pat. Marchizul se ridică în şezut, el îşi deschise 
ochii şi privirea sa îşi recăpătă toată claritatea, toată 
inteligenţa. 

— Ei bine! Spuse Bolton, aţi auzit. 

— Da, spuse Roger, m-am convins acum că amândoi sunt 
demni de jertfa mea. 

Privirea lui căzu pe blazonul vechii case d'Asburthon, 
care era fixat pe cămin, după care privi portretele de 
familie care acopereau pereţii. Apoi, adresându-se acestor 
picturi tăcute, spuse: 


— Sunt un nefericit bastard, fiul unei ţigănci. lertaţi-mă 
pentru că am ocupat un timp locul stăpânului legitim, 
pentru că am trăit în această locuinţă care nu era a mea, 
pentru că am purtat un titlul şi un nume pe care l-aţi 
transmis tatălui meu. În epoci eroice, deseori, au existat 
bastarzi ai marilor familii de neam care au salvat onoarea 
aflată în pericol a strămoşii lor; de multe ori, fiul amorului 
şi-a asumat datoria restaurării blazonului, ale cărui culori 
amenințau să se şteargă. lertaţi-mă, prin urmare, o, voi 
Asburthonilor dispăruţi de-a lungul secolelor, strămoşi al 
căror nume nu este al meu, dar al căror sânge curge prin 
venele mele. Voi repune în mâinile legitime această uriaşă 
avere şi vechea sabie a familiei noastre care a fost 
întotdeauna folosită cu multă nobleţe. 

Roger vorbi cu emoție, dar ferm, şi Bolton plângea. 

— Bătrânul meu prieten, spuse el, acum, pentru că mi- 
am făcut datoria, dă-mi băutura ta, o voi bea fără să-mi fie 
teamă. 

Medicul merse să ia de pe o măsuţă o cupă din argint în 
care vărsă conţinutul unui mic flacon pe care-l scoase din 
buzunar şi aduse cupa tânărului. Roger o luă. Mâna lui nu 
tremura, zâmbetul nu-i părăsi faţa şi privirea îi rămase 
calmă şi mândră. Îşi apropie cupa de buze şi o goli dintr-o 
înghiţitură: 

— Iată sfârşitul, spuse el. Doamne, protejează-l pe 
marchizul Lionel d'Asburthon! 

Apoi, deodată căzu pe pernă, ochii i se închiseră, faţa 
căpătă o paloare lividă, mâinile erau de gheaţă. Bolton 
merse să deschidă uşa camerei în care Lionel şi mama sa 
aşteptau cu nerăbdare şi spuse cu o voce seacă: 

— Dumnezeu, fără îndoială, avea planuri secrete. 
Căpitane Lionel, sunteţi de acum înainte marchizul 
d'Asburthon şi veţi avea un loc în Camera Lorzilor. 

Capitolul V. 

La patruzeci şi opt de ore după ultimele evenimente, 
multe echipaje pe cai înveşmântaţi în negru ocupau 


împrejurimile vechiului hotel d'Asburthon. Nobilii Engliterei 
plângeau pe cel mai tânăr, cel mai nobil şi cel mai eroic 
dintre pairii săi: colonelul dragonilor regelui, eroul de la 
fortul St. George, Roger, marchiz d'Asburthon, care murise. 
În timpul priveghiului, expus pe patul său de moarte în sala 
de onoare a hotelului transformată într-o capelă, cadavrul 
tânărului marchiz fusese vizitat de către toate marile 
personalităţi ale regatului. 

Lady Cecily fusese scoasă din hotel şi dusă într-un oraş 
aproape de Londra, pentru a o smulge din chinuitoarele 
emoţii ale funeraliilor. Un linţoliu era pe patul mortului; doi 
bărbaţi se aflau aproape de el. Lionel, copleşit de o 
disperare profundă, şi nababul Osmany, delegat al clubului 
Frumoşilor, care se simţise obligat să acorde această 
supremă şi ultimă onoare aceluia dintre membrii săi care 
era de şase luni conducătorul a trei regate. 

Pe parcursul zilei, capela a fost vizitată de toată 
aristocrația engleză; prinţul de Wales însuşi veni cu mare 
fast, cu ofiţerii casei lui, şi fusese auzit spunând la plecare, 
cu o emoție profundă: 

— Regele a pierdut un soldat curajos, nobilii un gentilom 
demn şi eu am pierdut un prieten! 

O lacrimă a prinţului servi ca peroraţie acestui simplu şi 
elocvent elogiu. În spatele alaiului prinţului, uşile hotelului 
d'Asburthon se închiseră. Alteţa Sa Regală fusese ultimul 
vizitator admis. Expunerea solemnă se terminase, ora de 
rugăciune venise în cele din urmă. 

— Domnule marchiz, spuse atunci nababul lui Lionel, 
trebuie să vă retrageţi. 

— Să abandonez trupul fratelui meu! Strigă tânărul, oh! 
Nu... 

— Este necesar, spuse Osmany, se apropie momentul 
punerii trupului în sicriu şi uzanţa engleză nu permite ca 
rudele să participe la această ceremonie dureroasă. 

Lionel se aruncă pe trupul fratelui său şi îl ţinu mult timp 
îmbrăţişat. Dar Osmany îl rupse din acea îmbrăţişare şi-l 


conduse la uşă. 

— Plecaţi! Replică el. 

Lionel ieşi, încercând să-şi oprească suspinele. 

Osmany se întoarse la preot şi făcu spre el un semn. 
Preotul plecă fără să spună un cuvânt şi Osmany rămase 
singur, grav, contemplându-l pe Roger. 

— Am visat pentru tine, copile nobil, murmură el, un 
destin mare! 

Şi, cum Osmany spuse acest lucru cu voce înceată, o uşă 
se deschise şi doctorul Bolton intră. În spatele lui veneau 
doi bărbaţi care purtau un sicriu pe umerii lor: unul era 
Samson, celălalt era Rham, groparul cimitirului Saint- 
Gilles. 

Osmany puse un deget pe buze pentru a-i recomanda lui 
Bolton să vorbească încet. 

— Este totul pregătit? Întrebă el. 

— Totul, spuse Bolton; înmormântarea va avea loc la 
asfinţit, sicriul va fi depus în cavoul familiei şi paznicii 
cimitirului sunt toţi ai noştri. 

— Sunteţi sigur de efectul licorii pe care aţi preparat-o? 

— Da, răspunse doctorul, dar nimeni altul decât mine nu 
o poate utiliza. 

— Şi, dacă, întâmplător, spuse Osmany, veţi muri în 
această seară... 

— Marchizul Roger ar fi mort de-a binelea. 

Osmany se cutremură. 

— Dar fiţi liniştit, spuse Bolton, nu voi muri înainte de 
miezul nopţii, şi uşile cavoului care îl vor închide pe 
marchizul Roger d'Asburthon se vor redeschide din 
întuneric înaintea lui Amri, regele ţiganilor. 

— Atunci! Oftă Osmany, faceţi-vă treaba, în acest caz. 
Amintiţi-vă că răspundeţi cu capul pentru viaţa lui. 

— Da, spuse Bolton. 

Osmany părăsi capela. Apoi, cei doi ţigani se apropiară 
de catafalc. Sicriul era construit din cedru căptuşit cu satin 
alb, şi o pernă pe care era brodat în argint blazonul familiei 


d'Asburthon, aştepta pentru a primi capul mortului ilustru. 
Cei doi ţigani luară trupul cu respect, îl ridicară cu infinită 
grijă şi îl plasară în sicriul pe care-l închiseră cu trei 
încuietori. 

— Acum, spuse Bolton celor doi ţigani; duceţi-vă şi 
părăsiţi cimitirul, amintiţi-vă... 

— Ne vom aminti, răspunse credinciosul Samson. 

Bolton rămase singur în camera mortuară. Atunci el 
scoase din buzunar un flacon mic de argint şi spuse cu 
emoție: 

— Când te gândeşti, murmură el, că viaţa unui om se află 
în această sticluţă, dacă eu aş muri... 

El nici nu-şi termină acest gând că o sudoare rece îi 
umezi fruntea: o privire austeră se reflecta într-o oglindă 
din apropiere. 

Un bărbat intră în camera mortuară. 

— De unde? spuse Bolton, vizibil jenat, în timp ce omul 
care mergea direct spre chirurg îl întrerupse: 

— Aţi greşit doctore că aţi luat atâtea precauţii, 
îndepărtându-i pe servitori şi pe rudele mortului şi 
separându-vă de prietenul vostru, Jean de Franţa. 

— Sir Robert Walden! Murmură Bolton care intui un 
mare pericol. 

— Eu, într-adevăr, spuse baronetul, cu un calm sinistru. 

— Aţi luat toate măsurile de precauţie, continuă el, dar 
aţi uitat să încuiaţi această uşă. 

Bolton puse mâna pe garda săbiei sale. Baronetul o 
scoase cu încetineală pe a sa. 

— Acum, reluă el, îmi daţi flaconul sau vă iau viaţa, 
pentru că nu vreau ca falsul marchiz Roger d'Asburthon să 
învie în această noapte. 

Şi el fandă cu sabia goală spre Bolton, care abia avu timp 
pentru a se pune în gardă. Apoi se duse o luptă acerbă, 
înfricoşătoare, o luptă mută, tăcută şi care nu făcea alt 
zgomot decât al celor două respiraţii apăsate şi al 
scrâşnetului celor două lame care scoteau uneori scântei. 


„Dacă mă omoară, gândea Bolton, al cărui păr se 
zbârlise, dacă mă omoară, Roger este de asemenea mort.” 
Şi acest gând teribil îi dublă forţele şi curajul; dar sir 
Robert Walden era unul dintre cei mai formidabili scrimeri 
din cele trei regate; el jurase să-l ucidă pe Bolton şi să 

spargă flaconul. 

Deodată, Bolton scoase un strigăt, un strigăt teribil, un 
strigăt de supremă disperare. Sabia sa se rupse în două 
bucăţi şi cea a lui sir Robert Walden i se propti în piept. 

— Eu nu sunt un criminal, spuse sir Robert Walden; dar, 
cum sunt un gentilom, dacă nu-mi daţi acel flacon, eu voi 
uza de dreptul meu: vă voi ucide! 

— Oh! O sabie! O sabie! Urla Bolton care, sărind înapoi 
îşi făcu scut dintr-un scaun fiind încolţit într-un colţ ca o 
fiară sălbatică. Dumnezeule! Fă o minune şi nu permite ca 
el să moară! 

Deodată, uşa prin care intră baronetul se deschise brusc 
şi ţiganca Topsy, gâfâind şi cu părul despletit, se năpusti în 
cameră. Ea ţinea o sabie pe care i-o întinse lui Bolton, 
strigând: 

— Nici eu nu vreau ca el să moară! El, care m-a salvat, 
el, care a vrut să fiu în continuare frumoasă, el, pe care-l 
iubesc! 

Bolton luă sabia şi lupta reîncepu, mult mai teribilă şi 
mai acerbă ca oricând. 

Capitolul VI. 

Înmormântarea marelui şi puternicului marchiz Roger 
d'Asburthon, membru al Camerei Lorzilor, avu loc la lumina 
torţelor, la ora opt seara, în cimitirul St. Gilles, unde nobilii 
familiei d'Asburthon aveau cavoul. Procesiunea era 
impozantă; sicriul, aflat într-un car tras de şase cai 
înveşmântaţi în negru, era escortat de toată nobilimea din 
Londra. În spatele carului funebru, doi bărbaţi mergeau cu 
capul descoperit: Lionel, noul marchiz d'Asburthon şi, la 
dreapta lui, cea mai mare personalitate a Engliterei, după 
rege, S. A. R. prinţul de Wales, regentul regatului. Printre 


membrii clubului Frumoşilor, se putea vedea mogulul 
Osmany, trist şi gânditor. La sfârşit, chirurgul Bolton îi urma 
cu modestie de la distanţă. Dar în zadar ai fi căutat, printre 
cei prezenţi, pe baronetul sir Robert Walden. 

Depuseră sicriul la intrarea cavoului; preoţii citiră 
ultimele rugăciuni, apoi fiecare dintre cei prezenţi veni să 
se încline în faţa mortului. Când fu rândul lui Bolton, el se 
apropie şi şopti: 

— Sir Robert Walden, Dumnezeu să-ţi odihnească 
sufletul. 

Un om mascat, înfăşurat într-o mantie mare şi ascuns în 
spatele unui chiparos, nu pierdu nici un detaliu de la 
înmormântare. Acest om văzu în treacăt pe Lionel care 
plângea, pe Osmany cu fruntea plecată şi, în cele din urmă, 
pe S. A. R. prinţul de Wales, în spatele căruia mergea un 
curtezan tânăr, tânărul Duce de Sommerset. 

— Alteța Voastră, spuse tânărul duce, nu a dat crezare 
acelui zvon care spunea că marchizul Roger d'Asburthon 
este un ţigan? 

Prinţul de Wales îi răspunse: 

— Nu ştiu dacă nobilul marchiz Roger d'Asburthon era 
ţigan, dar ceea ce ştiu, este că dacă ţiganii au această 
nobleţe, această frumuseţe şi acest curaj, îi voi face pe toţi 
nobili atunci când voi fi rege! 

„Eh! Spuse omul mascat în şoaptă, iată un discurs, 
Monseniore, care-i va aduce fericirea regelui George al IV- 
lea; şi din acea zi, îmi voi da tot sângele pentru libertatea 
Engliterei.” 

Când omul mascat plecă, cimitirul era pustiu. Dar, la 
poartă, doi cavaleri ţineau cu mâna frâul unuia dintre acei 
armăsari arabi nărăvaşi, care nu putea fi domesticit şi 
călărit decât de către un călăreț în venele căruia-i curgea 
sângele fiilor deşertului. Acest cal negru ca noaptea, avea 
pe frunte o stea albă, semn al măreției. 

Cei doi bărbaţi se-nclinară cu respect, prezentându-i 
armăsarul omului mascat şi spunându-i: 


— Rege, supuşii vă aşteaptă ordinele. 

Epilog. 

Marea se agita la poalele falezei. Pe plajă, umbre 
mişcătoare înconjurau un foc imens. Bricul The Fowler, 
pregătit de cursă şi prins în ancorele sale, îşi contura 
silueta sa neagră pe cerul înstelat şi pe valurile înspumate. 
Într-o oră, nava va transporta în alte locuri pe ţiganii care 
aşteptau pe plajă semnalul de pornire. 

În mijlocul acestei populaţii în costume diverse, indicând 
diferite profesii, un om îmbrăcat cu o mantie roşie, ce purta 
o tocă scoțiană cu o pană de şoim regal, îşi plimba de jur 
împrejur privirea liniştită şi mândră; era privirea şefului în 
faţa căruia se plecau toate capetele. Era Amri, regele 
țiganilor. Jean de Franţa şi Samson stăteau de o parte şi de 
alta a acestuia. Regele făcu un semn şi, la acest semn, se 
făcu tăcere, copiii se opriră din jocurile lor, femeile tăcură 
de asemenea, şi toţi ochii urmăreau cu nerăbdare pe 
tânărul şef. 

— Fraţilor, spuse el, v-am convocat aici, pentru că ora de 
plecare se apropie şi nava pe care regele vostru, ce deţine 
scrisori semnate în numele căpitanului Black, o va 
comanda, va ridica ancora imediat ce vom fi toţi la bord. 

— Fraţilor, continuă regele cu o voce vibrantă şi sonoră 
care domina mugetul mării, fraţilor, Dumnezeul căruia ne 
închinăm şi care este Dumnezeul tuturor ne pune pe fiecare 
la locul lui; i-a dat fiecărui bărbat o casă şi o patrie; eli-a 
spus vulturului: vei zbura, vei despica aerul cu aripile tale 
puternice, văzduhul va fi împărăţia ta. El i-a spus omului: 
vei străbate oraşele şi vei făuri imperii! Dar el i-a spus 
ţiganului: eşti fiul deşertului, iar vântul libertăţii a suflat 
atât de tare în ziua în care te-ai născut încât a smuls ţăruşii 
care fixau cortul şi a stârnit o mare de nisip în care au 
dispărut oraşe şi sate. Ţi-am dăruit privirea vulturului şi 
viteza calului arab şi curajul îndărătnic al leului. Asemenea 
unei fregate, această pasăre de mare care face o leghe 
dintr-o batere de aripă, vreau să fii pelerinul veşnic care se 


plimbă calm şi mândru, de la un capăt la altul al universului. 
Vei fi fiul cerului, pentru care pământul este prea mic; 
patria ta va fi lumea întreagă, iar această ţară nu va avea 
alte limite decât orizonturile de azur pe care ţi le-am dăruit. 
Las oamenilor obişnuiţi sarcina de a făuri oraşe şi de a 
delimita frontierele şi umbletul! Tu vei avea vigoare, viteză, 
gândire liberă, vei merge întotdeauna şi fără oprire; ţiganii 
vor fi regii nomazi ai universului! 

Poporul lui Amri, regele ţiganilor, îl asculta tremurând de 
entuziasm. 

— Fraţilor, spuse în continuare tânărul rege, dacă 
printre voi este cineva care regretă bătrâna Engliteră, dacă 
e cineva care a pierdut sentimentul de vagabond al rasei 
noastre, să se ridice! Nu-l voi obliga să ne urmeze! 

Dar nimeni nu se ridică şi un strigăt, un singur strigăt 
unanim răsună: 

— Trăiască Amri! Trăiască regele nostru! 

— Ei bine, fraţilor, spuse Amri, atunci să plecăm! 

El luă o torţă din mâinile lui Samson şi o flutură un 
moment deasupra capului. 

Acesta era semnalul aşteptat cu nerăbdare la bordul The 
Fowler, deoarece imediat bricul răspunse cu zece lovituri de 
tun şi lansă bărcile pe mare. 

Dar, în acelaşi timp, se auzi răsunând de la distanţă 
galopul unui cal, un galop nebun, ce părea al calului- 
fantomă, acel erou al independenţei americane. Şi, după 
câteva minute, o amazoană apăru în centrul cercului de 
lumină descris de foc. Ea sări de pe calul său care spumega 
Şi zise: 

— Şi eu sunt ţigancă, aşa că plec cu voi! 

— Topsy? Exclamară în acelaşi timp Jean de Franţa, 
Samson şi tânărul rege al ţiganilor. 

Țiganca merse direct spre acesta din urmă şi zise: 

— Da, doresc să plec, şi dacă ţi s-a spus despre sabia pe 
care i-am adus-o lui Bolton, nu-mi vei refuza locul la care 
am dreptul în trib. 


— Nu, în mod sigur! Spuse Amri cu o voce care stinse 
toate murmurele. 

Dar, în acelaşi timp, o femeie înaintă în mijlocul cercului 
de lumină şi spuse: 

— Dar eu, nu sunt de acord! 

Era o tânără fată, încă palidă şi bolnavă, dar ai cărei ochi 
aruncau scântei şi a cărei atitudine mândră stârni un 
murmur de admiraţie printre ţigani. Ea avea un pumnal în 
mână, iar părul său negru şi des îi flutura peste umerii goi. 
Era o ţigancă adevărată, fiică a Indiei, crescută ca o plantă 
luxuriantă plină de sevă, bine înfiptă în pământ în soarele 
fierbinte. 

— Amri! Spuse ea, din moment ce eşti regele nostru, 
trebuie să faci dreptate în faţa tuturor. 

— Într-adevăr, o voi face, spuse Amri. 

— Numele meu e Elspy, spuse ţiganca, şi această femeie 
pe care o vedeţi aici este duşmanul meu de moarte. Ea m-a 
atacat mişeleşte. Încă mai am la umăr rana slab vindecată 
de la glonţul ei. Vreau ca ea să fie expulzată din trib sau să 
se lupte cu mine. 

Miss Ellen făcu un pas spre ţigancă: 

— Sunt de acord cu lupta, spuse ea. 

Jean de Franţa îşi înăbuşi un murmur. 

— Eu nu vreau, îngăimă el. 

Dar Amri le impuse tăcere şi îi spuse lui Topsy: 

— Dacă această femeie are a se plânge de tine, are 
dreptul de a cere expulzarea ta din trib, cu excepţia cazului 
în care consimţi să-i dai satisfacția pe care a cerut-o. 

Topsy, de asemenea, avea un pumnal pe care-l scoase de 
la centură. 

— Da, repeta ea cu bucurie, da, eu accept lupta, dar cu o 
condiţie. 

Şi ochii săi aruncară flăcări. 

— Vorbeşte, spuse Amri. 

— Ne vom lupta până la moarte, fără armistițiu sau 
grațiere şi niciunul dintre voi nu va interveni. 


— Nu, nu, e imposibil! Strigă Jean de Franţa. Elspy este, 
încă, prea slăbită. 

— Este posibil, dacă regele vrea, spuse Samson. 

Jean de Franţa plecă capul şi tăcu. Amri se uită îndelung 
de la una la alta, la aceste două femei tinere şi atât de 
frumoase, atât de animate de ură. În timp ce le contempla, 
toţi ţiganii erau cu ochii pe el şi păreau că aşteaptă 
răspunsul cu sufletul la gură. 

În cele din urmă Amri rosti aceste cuvinte: 

— Autorizez lupta până la moarte între Elspy şi 'Topsy. 

Cele două femei scoaseră un strigăt de bucurie. 

— Amri! Strigă Jean de Franţa gâfâind de emoție. 

— Haide! Murmură Samson, de ce tremuri acum? Elspy 
este cea care a provocat-o. 

Jean de Franţa tăcu. 

— Începeţi! Spuse Amri care dădu astfel semnalul de 
începere a luptei. 

Aceste două leoaice furioase săreau una la alta pe nisipul 
roşiatic al deşertului, cele două ţigănci se precipitau ţinând 
fiecare pumnalul în mână. 

Fiecare dintre ele avea braţul său stâng înfăşurat în 
tartan31, ca toreadorii. 

Ele nu se repeziră una la cealaltă de la început, aşa cum 
s-ar fi putut crede. Precum spadasinii pricepuţi, ele îşi 
studiară mişcările şi gesturile „ochi în ochi”, cu braţul stâng 
înainte şi cu cel drept gata să lovească. Şi, ca eroii lui 
Homer, ele se apostrofau pe rând: 

— Te urăsc, vezi tu, spuse Elspy, pentru că ai vrut să-l 
omori pe iubitul meu, Jean de Franţa. 

— Eu, spuse miss Ellen, eu nu te urăsc, te dispreţuiesc! 
Dar am nevoie de trupul tău însângerat pentru a-mi face un 
piedestal. 

Apoi se auziră două ţipete, două strigăte răguşite, două 
strigăte de moarte, şi cele două duşmance înverşunate 
formară un grup mai compact, se răsuceau şi se agitau. 
Lamele se ciocneau, respiraţiile se confundau iar, la un 


moment dat, braţele atacară reciproc şi, brusc, se trântiră 
la pământ. 

— Dumnezeule! Dumnezeule! Strigă Jean de Franţa, 
care se grăbi să sară în ajutorul lui Elspy. 

Dar o mână de fier îl imobiliză. 

— Nu! Nu! Spuse vocea aspră a lui Samson, nu poţi 
interveni, Jean, nu poţi face asta! Ar fi nedrept. 

Şi uriaşul îl ţinu nemişcat pe Jean de Franţa la marginea 
cercului, în timp ce un strigăt de durere şi de groază se 
auzi din rândul ţiganilor. 

Miss Ellen îşi învinse duşmanca şi-şi odihnea un 
genunchi pe pieptul ei; cu braţul ridicat, ea avea de gând să 
înfigă pumnalul în inima inamicei. 

Ţiganii îngheţară de frică. 

— Îndurare! Îndurare! Îngăimă Jean de Franţa, care 
întinse mâinile în semn de rugăciune către Amri. 

— Ah! Spuse 'Topsy, ceri îndurare pentru ea? Ei, bine! 
Uite care sunt condiţiile mele... 

Cu pumnalul încă ridicat şi cu genunchiul apăsând pe 
pieptul ţigăncii, 'Topsy se uită la Amri, regele tribului său. 

— Ascultă, spuse ea, tu care eşti şeful nostru. Am fost 
ambițioasă, am fost răzbunătoare, dar legile noastre nu 
cumva apără ambiția, apără răzbunarea? Dacă am făcut 
greşeli, nu le-am reparat? 

— E adevărat, spuse Amri. 

— Am dreptul să lovesc; dacă braţul ridicat nu va cădea, 
dacă o voi ierta pe inamica mea, ce vei face pentru mine? 

— Te voi face regina tribului, spuse Amri. 

Țiganca se ridică triumfătoare şi aruncă pumnalul. Amri 
îi prinse mâna şi spuse: 

— Înclinaţi-vă, este regina voastră! 

Ea şovăi, în timp ce el o susţinea în braţele sale: 

— Ah! Spuse ea cu o voce slabă, ai ghicit până la urmă că 
te iubesc din ziua când tu mi-ai salvat frumuseţea. 

La ivirea zorilor, The Fowler aluneca din plin, cu toate 
velele întinse, pe apa liniştită transportând ţiganii şi averea 


lor. 
SFÂRŞIT 


1 Se face referire la apartenenţa unui club, clubul 
Frumoşilor. 

2 The beautiful Club - Clubul frumoşilor; în original, în 
limba franceză: „clubul des Beaux” (n.t.) 

3 porfir - rocă eruptivă foarte dură, cristalizată, de 
culoare roşie-purpurie, întrebuințată în arhitectură. 

4 peristil - galerie formată dintr-un şir de coloane, care 
mărgineşte o clădire. 

5 Pharaon - vechi joc de cărţi, asemănător stosului. 

6 ludovic - veche monedă de aur franceză care valora 24 
de livre şi care datează de la Ludovic (Louis) XIII. 

7 bivuac - cantonament de trupe militare în afara 
localităţilor, în corturi sau sub cerul liber. 

8 picher - valet călare care conducea câinii la vânătoare. 

9 Madde evoy banty! 

— Iată, pentru tine! (în zingari) 

10 Hermină - animal carnivor asemănător cu nevăstuica, 
având blana cafenie vara, albă, fină şi lucioasă iarna; 
hermelină; în original, în limba franceză: l'Hermine (n.tr.) 

11 lcse-elegance - jignire adusă persoanei sau autorităţii 
unui suveran, în ţările monarhice. 

12 tisă - arbore sau arbust răşinos, care poate atinge 
peste 1000 de ani, cu frunze lungi, aciculare, lucioase, cu 
lemnul tare şi foarte preţios. 

13 postilon - surugiu care conducea un poştalion. 

14 marchepied - taburet (lb. fr., n.tr.). 

15 Deus ex machina - semnifica iniţial coborârea pe 
scenă a actorilor ce interpretau zei, cu ajutorul unei 


macarale, în timpul tragediilor antice greceşti (lb. Latină, 
n.tr.). 

16 Numele dat de Sancho Panza lui Don Quijote. (n. tr.) 

17 stânjen - unitate de măsură pentru lungime, folosită 
înaintea introducerii sistemului metric, care a variat, după 
epocă şi regiune, de la 1,96 m la 2,23 m. 

18 tete-r-tete - faţă în faţă. (lb. fr., n.tr.) 

19 vergă - bară (de lemn sau de metal) aşezată 
perpendicular pe catargul unei corăbii, folosită la 
susţinerea unor vele. 

20 sabord - deschizătură în pereţii laterali ai unei nave, 
folosită mai ales pentru scurgerea apei acumulate pe 
puntea superioară şi pentru operaţiile de încărcare şi de 
descărcare. 

21 leghe - veche unitate de măsură pentru distanţă, 
folosită în apusul Europei, variind ca lungime între 3000 şi 
7500 m. 

22 coroană - unitate monetară. 

23 S.M. 

— Son Majesty (Majestatea Sa, lb. Engl., n.tr.) 

24 abajur - Dispozitiv fixat în jurul unei lămpi destinat să 
dirijeze lumina într-o anumită direcţie. 

25 monomanie - stare patologică în care bolnavul este 
obsedat de un singur gând; idee fixă. 

26 berlină - trăsură mare închisă, asemănătoare cu un 
cupeu, cu două banchete aşezate faţă în faţă. 

27 postilion - surugiu care conducea un poştalion. 

28 S. A. R. (Son Altesse royale) - Alteţa Sa Regală (lb. 
Engleză, n. tr.) 

29 picior - unitate de măsură pentru lungime din 
sistemul anglo-american, egală cu 30,48 cm. 

30 La negru! (lb. eng. N.tr.) 

31 tartan - țesătură specială din lână sau din bumbac, cu 
carouri mari, divers colorate, folosită în Scoţia.