Ponson Du Terrail — Tiganii Londrei — Vol 1 Regele Tiganilor

PONSON du TERRAIL 


PONSON du IERRAIL 


ȚIGANII LONDREI 


Volumul 1 - REGELE ȚIGANILOR (Le Roi des Bohemiens) 


Partea întâi. 

COMORILE ZEULUI SIVAH. 

Capitolul 1. 

O rază de lumină albă se întindea la orizont. Stelele 
păleau. Era sfârşitul uneia din acele frumoase nopţi de vară 
al cărui secret îl va avea totdeauna numai singură, India. 

La apus, cerul era negru încă, dar constelat de aur. La 
răsărit, zorii zilei se coborau pe imensa pânză azurie, 
formată de Oceanul Indian. 

Între apus şi răsărit, culcat pe marginea unui 
promontoriu, ca o zeiţă antică ieşită din baie, un oraş alb, 
cochet, cu acoperişurile caselor în formă de terasă, cu 
cingătoarea de grădini verzi şi îmbălsămate, dormea încă: 
Calcuta. Calcuta, capitala acelei regiuni minunate ce a ieşit 
sădită şi semănată gata, fecundă ca o femeie romană, 
născută din acea lume stranie şi minunată, despre care 
poveştile şi feeriile arabe nu ne-au dat decât o copie palidă, 
un reflex fără căldură. Calcuta, oraşul minunilor, pe care 
nepăsarea cabinetului din Versailles şi ruşinoasele 
meschinării ale politicii o dăduseră pe mâna englezilor, care 
zidiseră acolo fortul William, în anul precedent, adică la 
1757. 

Un om călare urma drumul de la Chandernagor la 
Calcuta. Calul era obosit, călăreţul moţăia; drumul, alb de 
praf şerpuia pe o câmpie acoperită de arbori mari şi de 
holde necoapte încă, întocmai ca o cingătoare de argint, 
care strânge o rochie verde. Totuşi, somnul călăreţului, 
legănat de umbletul monoton al calului său, era aşa de uşor, 


că se deşteptă la întâile lumini ale zilei, îşi plimbă privirea 
sa şovăitoare pe peisajul ce-l străbătea şi zări albele ziduri 
ale Calcutei, care păreau atunci a mărgini orizontul. 

— Hei! Hei! Sir Robert Walden, prietene dragă, îşi zise el 
atunci, dormi greu ca un gentleman, care a făcut o 
vânătoare de vulpi în Yorkshire cinci zile şi şase nopţi. Ai 
făcut trei leghe dormind; asta nu e un păcat, la urma 
urmelor, fiindcă somnul e un mijloc ingenios de a suprima 
timpul şi spaţiul, având în vedere nerăbdarea unui om de a 
se întâlni cu vrăjmaşul său. 

Călărețul, care ţinu acest monolog puţin cam misterios, 
era un om ca de vreo treizeci de ani, bălan, cu ochii 
albaştri, cu profilul acvilin, cu buza plăpândă, un 
gentleman, adevărat patrician, un călător cosmopolit şi care 
trecea la Londra, drept cel mai excentric dintre tinerii de 
neam. 

Sir Robert Walden, se zicea că provine din Guilom de 
Normandia, zis Cuceritorul şi o dovedea. Avea un venit de 
cincisprezece mii de funzi sterlini să-i cheltuie. 

Îl găseai vara la Londra, iarna în Indii. Se suise pe vârful 
Cordilierilor, vânase urşi în Rusia şi lei în Sahara. Nu i se 
cunoştea nici metresa, nici duşmanii şi aceia care ar fi auzit 
cuvintele ce le rostise el cu jumătate voce, ar fi fost foarte 
uimiţi, mai cu seamă dacă ar fi ascultat urmarea cuvântării 
sale. 

— Un gentilom de rasă normandă, murmură el, 
mângâind cu mâna coama argintie a calului său, nu poate 
să aibă decât un cuvânt şi eu l-am dat pe-al meu frumoasei 
şi nenorocitei lady Cecily, femeia dobitocului de lord 
Asburthon, strălucitul guvernator al Indiilor, că o voi scăpa 
de infamul ei cumnat, sir Jack Asburthon, cocoşatul cel 
afurisit! 

— Însă, sir Jack a sosit ieri la Calcuta, aducând neghiobul 
vestea despre moartea micului Lionel. Dar am primit, în 
aceeaşi zi, o scrisoare de la lady Cecily şi iată-mă gata! 


Vorbind astfel, sir Robert avea un zâmbet mândru şi în 
ochiul său albastru, aşa dulce de obicei, se aprindea o 
flacără de nimfe. Deoarece drumul ce-l urma făcea o 
cotitură, zări înaintea sa o grupă neagră care se mişca. 

Întunericul era mare încă; totuşi, un om care s-a urcat 
pe Cordilieri are vederea pătrunzătoare şi sir Robert 
distinse îndată doi oameni care umblau încet; unul din ei 
purta o sarcină pe umeri. 

Din când în când, aceşti oameni se întorceau şi pare că 
explorau cu privirea drumul ce-l făcuseră deja. 

„Nu cumva aceşti oameni or fi având nevoie de mine?” 
cugetă sir Robert Walden. Şi dădu pinteni calului. 

Când fu aproape de tot de această grupă de pietoni, îi 
examină mai cu atenţie. Unul era de vârstă matură - cel 
care purta o sarcină pe umeri. Era mic, slab, nervos. Pielea 
feţei îi era bronzată, dar n-avea tonurile calde ce le dă 
soarele indian. 

Sir Robert recunoscu în el un zingari, adică un ţigan. 
Ţiganii n-au patrie; ei rătăcesc prin lume, căutând cu 
preferinţă cetăţile mari. 

Cu doi ani mai înainte, regele George al III-lea făcuse un 
adevărat iureş printre ţiganii care forfoteau prin Londra şi 
îi trimisese în Indii. 

Tovarăşul omului cu greutatea pe umeri era un 
băieţandru tânăr de tot, care putea să aibă patrusprezece 
sau cincisprezece ani. 

Era mare, cu o talie admirabilă şi de o frumuseţe 
energică sub faţa lui arămie. O băsmăluţă vărgată era 
legată în jurul capului şi nişte cercei lungi de mărgele îi 
sclipeau de-a lungul obrajilor. 

Sarcina ce o purta celălalt zingari nu era altceva decât o 
încântătoare fetiţă de patru ani, albă ca un crin şi cu 
obrazul încadrat de un bogat păr negru. 

Când sir Robert Walden fu lângă ei, auzi aceste câteva 
cuvinte schimbate repede între cei doi ţigani: 


— Sunt obosit zicea cel mai bătrân şi dacă acest 
gentleman ar vrea să ia pe Topsy până la porţile Calcutei... 

— Taci, Nathaniel, răspunse celălalt, o să fii totdeauna un 
cerşetor laş şi fără inimă. Dă-mi fata s-o duc eu! N-avem 
nevoie de acest gentleman. 

Dar sir Robert care mergea îndărătul lor, interpelă pe 
flaăcău: 

— Hei, hei, cocoşelule, zise el, suntem prea fuduli, mi se 
pare! 

Copilul se întoarse şi susţinu privirea gentlemanului, pe 
când ţiganul mai bătrân încovoia şira spinării şi salută. 

— Sunt mândru, zise el, pentru că am dreptate. 

Şi voi să-şi urmeze drumul. Sir Robert îl opri cu un gest. 

— Ţigănuşule, zise el, eu nu sunt nici ofiţer al regelui 
George, nici membru al parlamentului care a izgonit pe 
semenii tăi din Londra şi ar fi rău din partea ta să refuzi un 
serviciu. Fiindcă tovarăşul tău a ostenit, să-mi dea fata, c- 
am s-o duc eu. 

Sir Robert vorbea cu francheţe şi accentul lui era plin de 
bunătate. 

Tânărul ţigan, care mergea desculţ, cu o puşcă proastă 
pe umăr şi cu un cuţit la brâu, se simţi biruit de această 
generozitate simplă şi dreaptă. 

Fetiţa, doborâtă de oboseală şi cu ochii buimăciţi de 
somn, se uita când la gentleman, când la calul lui. 

— Haide! Zise sir Robert aceluia pe care tânărul îl 
chemase Nathaniel, dă-mi copilul şi spune-mi unde trebuie 
să-l las la Calcuta. 

Nathaniel se uită la mititică şi îi zise în englezeşte: 

— Vrei să mergi cu Măria Sa? 

— Da, răspunse ea. 

Sir Robert întinse braţele, o luă şi o aşeză înaintea sa pe 
gâtul calului. 

Atunci Nathaniel îi zise: 

— Dumnezeu ajută la rându-i pe aceia care vin în 
ajutorul sărmanilor. Dacă Măria Ta vrei să depui copilul în 


foburgul din Calcuta, la Schoultry of the Brahmane, o să-l 
iau de acolo când voi sosi. 

— Ce este acel Schoultry of the Brahmane? Întrebă sir 
Robert Walden. 

— Este o cârciumă ţinută de un bătrân preot indian, al 
cărui templu l-au dărâmat englezii şi prin urmare i-au 
distrus profesiunea. Nemaiavând un idol de slujit, 
moşneagul s-a făcut cârciumar. 

Sir Robert Walden începu să râdă. 

— Adio, zise el, o să-ţi găseşti fata la Schoultry. 

Dădu pinteni calului şi se depărtă în galop, lăsând pe cei 
doi ţigani să-şi urmeze drumul pe jos şi anevoie, fiindcă 
făcuseră deja un drum lung. 

— N-ai făcut bine, Nathaniel, să dai fata pe mâna acelui 
gentleman, zise atunci ţiganul cel tânăr. 

— Pentru ce? 

— Mai întâi, pentru ca englezii sunt vrăjmaşii noştri de 
moarte. 

— Un motiv mai mult ca să ne servim de ei. 

— Pe urmă, reluă flăcăiandrul, pentru că nişte oameni 
care fură provincii, ca englezii, sunt în stare să fure şi copii. 

Nathaniel pufni în râs. 

— Pe coarnele Satanei! Zise el, dacă acest gentleman 
vrea s-o adopte, o să-mi facă un serviciu. 

— Cum! Ţi-ai lăsa fata? 

— O copilă rea care plânge de dimineaţa până seara, pe 
care trebuie s-o trag pretutindeni cu mine de când a murit 
mamă-sa şi care mă împiedică de la treaba mea! Nu ştii că 
ieri a vrut s-o sugrume pe Mika, drăguţul de dobitoc care 
mi-e aşa de folositor? 

Vorbind astfel, Nathaniel îşi băgă mâna în buzunar şi 
scoase din el un lucru roşcat şi vioi, un animal cu ochii mici 
şi cu botul ascuţit, un dihor... Trecându-şi mâna pe spinarea 
îngrozitorului animal pe care începu să-l mângâie, ţiganul 
adăugă: 

— Noroc că Mika s-a smuls şi a muşcat-o. 


— Nathaniel, zise cu gravitate tânărul, eu voi fi într-o zi 
regele ţiganilor, nu uita... 

— Ei bine? 

— În ziua aceea te voi goni din seminţia noastră: eşti un 
tată rău. 

— Bah! Zise Nathaniel râzând, dacă n-am calităţile unui 
cap de familie, am altele; şi drăguţa asta de Mika pe care tu 
n-o poţi suferi, a făcut mari servicii seminţiei noastre. 

Tânărul dădu din umeri. 

— Da, ştiu, zise el; Mika şi cu tine, omul şi fiara, sunteţi 
hoţii seminţiei, voi jefuiţi prăvăliile din Londra; dar suntem 
în India acum şi aş fi curios să ştiu... 

— Ce caut la Calcuta? 

— Da. 

— Ei bine, mă duc să văd dacă prăvăliile sunt tot aşa de 
bine garnisite ca cele din Londra. 

Copilul îşi încreţi buzele cu dispreţ. 

— Eu, zise el, am cu totul alt scop. 

— Şi care? 

— Ăsta-i secretul meu; dar pentru ca să nu-mi umpli 
capul cu întrebările tale, află numai că mă duc să caut o 
comoară. 

La acest cuvânt, Nathaniel făcu nişte ochi mari. 

Băiatul îşi puse un deget pe buze şi adăugă: 

— Dac-o descopăr, cel din urmă ţigan din seminţia 
noastră o să fie mai bogat decât un pair de Englitera şi tu n- 
o să mai ai nevoie de dihorul tău. 

— Atunci, zise cu voce seacă Nathaniel, o să caut şi eu 
să-mi iubesc copila. 

Cum vorbeau ei aşa, au ajuns la primele case ale 
foburgului oriental din Calcuta. 

— Rămâi cu bine, zise flăcăul. 

— Unde te duci, Jean? 

— Să-mi caut comoara. 

— O să te mai văd la Calcuta? 


— Poate o să ne mai găsim diseară la tabără... La 
revedere şi noroc bun! 

Nathaniel apucă pe o stradă lungă şi largă în mijlocul 
căreia se găsea cârciuma brahmanului. Cel pe care el îl 
numise Jean şi care-şi zicea Jean de Franţa printre ţigani, o 
coti la stânga şi cobori spre port. 

Se făcuse ziuă şi marea strălucea ca o imensă oglindă de 
aramă. Sub cerul Indiei, oamenii trăiesc noaptea şi dorm 
ziua. 

La primele raze ale soarelui, locuitorii se întorc acasă şi 
se culcă; la cele din urmă lumini ale crespusculei, ulițele 
unui oraş indian se umplu, murmure se ridică, cânturi 
răsună; soldatul începe a da raită prin cârciumă; indul se 
apucă de cerşit, bonzul îşi mormăie rugăciunea, dervişul se 
învârteşte pe un picior - acesta este felul lui de a-l adora pe 
Dumnezeu - baiadera îşi ia pozele ei cele mai graţioase şi, 
jucând, face să se ciocnească brăţările de aur ce încarcă 
braţul ei gol. Deoarece soarele nu apăruse încă pe creasta 
munţilor ce închid orizontul, cheiurile portului erau pline de 
însufleţire şi o grupă de mateloţi englezi înconjura o 
baiaderă care juca la sunetul unei dairea şi al unui fluier, 
două instrumente pe care un singur om, un bătrân indian le 
punea în mişcare: cu mâna stângă lovea daireaua şi cu 
dreapta trecea fluierul sub buze. Către grupa aceasta se 
îndreptă Jean de Franţa. 

Foarte ocupați de dansul şi de frumuseţea baiaderei, 
privitorii nu-l băgară în seamă. Flăcăul se strecură până la 
rândul întâi, privi cu luare aminte pe bătrânul indian şi 
murmură pe englezeşte: 

— Este chiar el! 

Apoi ieşi din grupă şi se ţinu la oarecare depărtare, ca 
un om care stă la îndoială pe ce drum să apuce. Deodată se 
auzi bubuind tunul portului. Acesta era semnalul care 
anunţa deschiderea porţilor oraşului englez. 

Fără veste, baiadera îşi curmă jocul, bătrânul indian îşi 
băgă fluierul şi beţişorul la brâu, mateloţii se risipiră. 


Jean de Franţa dispăruse deja şi o luase pe o ulicioară 
strâmtă în fuga mare; se dusese să se culce la uşa unei 
colibe făcută din lut şi bambus. 

Nişte hieroglife singulare, nişte zugrăveli bizare roşii şi 
albastre acopereau uşa acestei colibe. Jean de Franţa se 
culcă jos, cu faţa la pământ şi se prefăcu că doarme. Câteva 
minute mai apoi, nişte paşi se auziră în ulicioară şi nişte 
voci ajunseră la urechea tânărului ţigan. Era baiadera şi 
cântătorul din fluier care vorbeau în limba indu. Jean de 
Franţa avea o imobilitate perfectă. 

Cântătorul din fluier se opri la uşa colibei, îl zări pe Jean 
de Franţa şi făcu un pas înapoi. 

— Doarme, zise baiadera. 

Cântătorul îl îmbrânci cu piciorul şi îi zise pe indiană: 

— Dar scoală-te d-aci, câine de venetic! Eşti la uşa unei 
biserici. 

Omul care se prefăcea că doarme întoarse capul, 
deschise un ochi şi îl închise iar bombănind ceva. 

— E beat! Murmură baiadera. 

Cântătorul din fluier vâri o cheie în uşa cu hieroglife, pe 
care o deschise; tovarăşa lui şi el intrară în biserică şi se 
închiseră în ea. 

Atunci, Jean de Franţa se apropie de uşă şi îşi lipi ochiul 
de o crăpătură prin care putea să vadă tot ce se petrecea 
înăuntru. 

Cântătorul şi baiadera vorbeau încet, dar Jean de Franţa 
avea urechea fină şi avu un zâmbet de triumf murmurând în 
sine: 

— Noroc că înţeleg limba preoţilor Indiei... 

Capitolul II. 

Cu un ceas mai înainte, „Schoultry ofthe Brahmane”, 
această cârciumă de care Nathaniel, ţiganul îi vorbise lui sir 
Robert Walden, găzduia o companie numeroasă în jurul 
meselor ei. 

Vreo doisprezece ofiţeri englezi vorbeau cu gravitate, 
bând vinuri franţuzeşti şi fumând lungi ţigări parfumate. 


— Domnilor, zicea unul, nu suntem englezi degeaba şi 
nimeni nu trebuie să înţeleagă mai bine ca noi humorul 
excentric, spleenul şi ceea ce povestitorii noştri numesc 
fluturii negri. Totuşi eu mărturisesc că n-am cunoscut 
niciodată un gentleman mai posomorât şi mai trist ca 
guvernatorul nostru, Graţia Sa lordul Asburthon. 

— Nu ştiu dacă e posomorât, răspunse un tânăr stegar, 
copil de optsprezece ani, blond şi rumen ca o fată mare; dar 
ceea ce pot să confirm, este că nu se vede niciodată; se 
ascunde de privirile noastre ca vechii regi ai Persiei care 
trăiau pe după perdea. 

— Eu cred, reluă un al treilea, că lordul Asburthon are 
vreo supărare tainică. 

— Ce e drept, s-a despărţit de nevastă-sa, despre care se 
zice că e foarte frumoasă. 

— Eu am văzut-o, zise un al patrulea băutor, tânăr ofiţer 
milionar care, la Londra, era primit în înalta aristocrație. 
Lady Cecily are abia douăzeci de ani, e foarte frumoasă şi 
lord d'Asburthon şi-a pierdut capul în ziua în care, în loc s-o 
ia cu el, a exilat-o într-un vechi castel din Scoţia, unde ea îl 
creşte pe cel de-al doilea fiu, un copil pe care tată-său îl 
urăşte chiar din momentul în care s-a născut. 

Unul din băutori care se ameţise şi al cărui cap făcuse 
din masă o pernă, redeschise atunci ochii şi-i privi pe 
tovarăşii săi. Era un om ca de vreo treizeci de ani, cu buzele 
groase, cu corpul vârtos, cu părul negru şi a cărui faţă, 
frumoasă încă, dar obosită, purta urmele celor două patimi 
care uzează aşa iute pe luptătorul cel mai solid: jocul şi 
beţia. 

— Aha! Strigară ceilalţi, iată că chirurgul Bolton se 
trezeşte. Ai chefuit uşor astăzi doctore. 

— Aşa de uşor, domnilor, încât mi se pare c-am auzit 
numele lui lady Cecily. 

— Adevărat. 

Bolton încruntă sprânceana. 


— Domnilor, reluă el, spuneţi tot ce poftiţi despre lordul 
Asburthon, afirmaţi că e un om ursuz, tiran şi care va ruina 
influenţa noastră în India, prin excentricităţile şi cruzimile 
lui inutile, habar n-am! Dacă adăugaţi că e mândru de 
neamul său, ca şi cum s-ar cobori de la Jupiter şi că visează 
pentru fiul său mai mare, micul Roger, un băiat rău care e 
portretul unchiului său, sir Jack Asburthon, un viitor 
strălucit, chiar de ar trebui să ruineze Compania Indiilor, eu 
n-o să vă contrazic. Dar nu cumva să vă atingeţi de lady 
Cecily, care e un înger de virtute, de nobleţe şi de bunătate! 

— Şi frumoasă pe deasupra! Adăugă unul din ofiţeri. 

Bolton îşi turnă de băut. 

— Aşa de frumoasă, că ar fi în stare să vă înnebunească 
pe toţi! zise el. 

— Ei bine, dragă doctore, reluă tânărul ofiţer care, cel 
dintâi, se plânsese de caracterul lordului Asburthon, fiindcă 
pari a fi aşa de bine la curent cu afacerile lordului, spune- 
ne... 

— Ce vreţi să ştiţi? 

— Pentru ce lordul Asburthon şi-a deportat el nevasta în 
Scoţia? 

— Pentru ce? Zise Bolton cu un aer posomorât; doar 
pentru că există totdeauna un demon gelos pe un înger; 
pentru că lordul Asburthon are un geniu rău, care a cutezat 
să calomnieze pe ducesă şi să ridice bănuieli infame asupra 
naşterii micului Lionel. 

— Şi... acel geniu rău? 

— A sosit pe bordul unei nave, venind din Englitera; este 
sir Jack Asburthon, fratele mai mic al guvernatorului sir 
Jack cocoşatul, dezmoştenitul, răutăciosul; sir Jack, spiritul 
întortocheat şi laş care ar vrea tare mult să vadă murind pe 
micul Roger, cum a murit şi nenorocitul de Lionel. 

— Cum! Strigară ceilalţi, cel din urmă copil al ducesei a 
murit! 

— Sir Jack, însărcinat cu o misiune pe lângă fratele său 
de către cabinetul din Londra, a adus această ştire. 


— Şi lordul Asburthon n-a simţit nici o durere? 

— Niciuna. De altminteri, guvernatorul nu iubeşte pe 
nimeni. Dacă fiul său mai mare ar muri, trufia lui ar fi 
doborâtă; pairul Engliterei ar putea să sufere, dar omul... 
niciodată! 

— Vorbele chirurgului Bolton sunt curat de aur, 
domnilor! Zise atunci o voce în pragul uşii. 

— Întoarseră capul şi un „ura” general răsună. 

— Hei! Zise Bolton, este prea onorabilul sir Robert 
Walden! 

— Chiar eu, domnilor, vă salut! 

Gentlemanul ţinea de mână pe copila de ţigan, care-şi 
plimba privirea ei uimită, asupra tuturor acelor uniforme 
strălucite. 

— Domnilor, zise sir Robert, vă prezint fructul vânătoarei 
mele nocturne. Priviţi vânatul frumos ce l-am găsit în 
drumul meu. Cât e de frumoasă copila asta, sub zdrenţele 
ei! 

Şi gentlemanul, mângâia părul în dezordine al micuţei 
Topsy. 

El reluă: 

— Nu s-ar zice că e fata unei lady, copila unui prinţ? 
Sărmana mititică, cum trebuie să sufere printre ai săi! 

— Dar este una din acele ţigăncuţe, reluă chirurgul 
Bolton, care rătăcesc pe ulițele Calcutei în zilele de 
sărbătoare. 

— Da. 

Şi sir Robert Walden, povesti cum devenise protectorul 
momentan al copilei. Apoi o luă pe genunchi, se aşeză la 
masa ofiţerilor şi le zise: 

— Turnaţi-mi un pahar de şampanie, domnilor! 

— Ia te uită! Zise stegarul, dar de unde vii d-ta sir 
Robert? 

— Din pădurile de la Burdwan, unde am vânat elefanţi. 

— Şi te-ai întors la Calcuta, pentru ca să vânezi tigrii. 

— Întocmai. 


— Vei fi servit după pofta inimii, sir Robert, zise un nou 
venit, care intră în acel moment. 

Era un ofiţer de ordonanţă al guvernatorului. 

— Domnilor, adăugă el, lordul Asburthon vă invită la o 
vânătoare mare, în pădurile de la Bao. Plecăm astă seară. 

— Atunci, zise chirurgul Bolton, mă duc să-mi pregătesc 
trusa, fiindcă guvernatorul nu-şi cruţă oamenii; bietul meu 
bisturiu, o să aibă de lucru. 

— Domnilor, domnilor, observă stegarul, uitaţi serviciul: 
este cinci dimineaţa; iată momentul de a merge la manevră. 

Ofițerii se sculară şi ieşiră, afară de chirurgul Bolton şi 
de sir Robert Walden, care nu făceau parte din armată. 
Acesta din urmă, găsindu-se singur cu chirurgul, aruncă o 
privire în jurul său pentru a se asigura că puteau să 
vorbească în toată libertatea. 

— Nu pentru a vâna tigri m-am întors, zise el încet. 

— Oh! Îmi cam închipui eu, zise Bolton cu un aer de 
mister; ştiu că aveţi pentru nenorocita lady Cecily o 
prietenie respectuoasă. 

Sir Robert suspină. 

— Aţi jurat o ură de moarte infamului sir Jack. 

O flacără de mânie sclipi în căutătura limpede a 
englezului. 

— Ştiţi că Lionel, mititelul, a murit? Reluă chirurgul. 

— Da, zise sir Robert; dar sir Jack n-o să aibă timp să-l 
omoare pe celălalt, că sunt eu aici! 

Pe când ei schimbau cu jumătate de voce aceste câteva 
cuvinte, un zgomot de paşi se auzi afară şi îndată sir Robert 
Walden, văzu intrând pe ţiganul Nathaniel. Fetiţa se lipi 
lângă gentleman, făcând un gest de groază. 

— Copiliţă dragă, zise sir Robert cu bunătate, nu mai 
cunoşti pe tatăl tău? 

— Ba da, ba da! Zise copilul cu lacrimile în ochi, dar nu 
mai vreau să mă întorc la el! 

— Pentru ce? 

— E râu... şi mă bate! 


Şi 'Topsy privea cu spaimă dihorul înfricoşător, care îşi 
arăta botul scos pe gura buzunarului lui Nathaniel. 
Gentlemanul aţinti asupra ţiganului o privire aprigă. 

— Cum! Smintitule! Zise el, tu-ţi baţi fata? 

— Ce să fac, Măria Ta? Zise ţiganul cu neruşinare, 
totdeauna se lega de dihorul meu. Mika îmi ajuta să-mi 
agonisesc pâinea, pe câtă vreme fata asta îmi este numai 
belea pe cap. 

— Vrei să mi-o laşi mie? Zise sir Robert, după ce se 
gândise câteva secunde. 

La această întrebare neaşteptată, Nathaniel făcu un pas 
înapoi şi faţa lui luă o expresie de surprindere veselă. Sir 
Robert mângâie copilul şi îi zise: 

— Vrei să rămâi cu mine, mititico? O să te învăţ a citi în 
cărţile cu icoane şi o să-ţi dau rochii frumoase, cum au 
fetele lorzilor. 

— Oh! Vreau, vreau! Strigă copilul, care-şi aruncă 
braţele pe după gâtul gentlemanului. 

Sir Robert scoase din buzunarul său o pungă şi o aruncă 
la picioarele lui Nathaniel. 

— Tu nu eşti tatăl acestui copil! Îi zise el cu dispreţ. Un 
maimuţoi pocit ca tine, nu se poate să fi născut un 
asemenea înger. 

Ţiganul ridică punga şi răspunse cu obrăznicie: 

— În cele din urmă, poate că Măria Ta are dreptate. 
Mama acestui copil era cam fluşturatică şi i-am tras de mai 
multe ori câte o sfântă de bătaie. 

Salută şi ieşi, lăsându-şi copilul şi mângâind dihorul. 

Capitolul III. 

Luna lumina vasta savană ce se întinde între Calcuta şi 
Sunderbundsul. Era pe la două de dimineaţă şi escorta 
lordului Asburthon, guvernator general al Indiilor, era pe 
drum de la zece seara. 

Doisprezece elefanţi călăriţi de indieni şi câţiva ofiţeri 
englezi, deschideau marşul. 


În urmă, ca un vechi general de armată, înainta elefantul 
alb al guvernatorului. 

Lordul Asburthon, pare că voia să justifice în toate 
lucrurile opinia ofiţerilor săi, ca să nu devină nepopular în 
India. 

A călări pe un elefant alb, animal adorat ca un 
Dumnezeu de către indieni, însemna a arăta cel mai adânc 
dispreţ către rasa cucerită. 

Elefantul purta pe spinarea sa o howdah închisă, bătută 
cu gratii de fier, în care se găsea mahotul, care mâna 
dobitocul cu ajutorul unei vergi de jonc, terminată printr-un 
cârlig de oţel şi guvernatorul, înarmat cu o carabină cu 
două ţevi şi cu o suliță otrăvită cu teribilul curariu din Java. 
Chirurgul Bolton era călare şi mergea lângă sir Robert 
Walden, călare şi el pe un armăsar straşnic de rasă arabă. 
Amândoi vorbeau încet. 

— Va să zică, spunea chirurgul, aveţi de gând să-l 
provocaţi pe sir Jack? 

— Da. 

— Când? 

— Chiar mâine, când ne vom întoarce de la vânătoare. 

— Sir Jack o să se bată? 

— Cred că da, dacă o să-l pălmuiesc înaintea ofiţerilor 
fratelui său. 

— Oh! Oh! Băgaţi de seamă, prea onorabilul meu lord; 
sir Jack, e un mizerabil, e în stare să adauge o nouă infamie 
la toate celelalte şi să strige în gura mare, că sunteţi 
amantul lui lady Cecily. 

— Lordul Asburthon n-o să-l creadă! 

— Guvernatorul crede tot ce spune fratele său. Ba chiar, 
dacă am voie să vă dau un sfat... 

— Să vedem, zise sir Robert Walden. 

— Lăsaţi mai bine vânătoarea, întoarceţi-vă la Calcuta, 
provocaţi-l pe sir Jack şi, dacă îl omorâţi, fugiţi! Lordul 
Asburthon ar fi în stare să vă trimită la spânzurătoare. 


— O să mă gândesc, răspunse flegmatic excentricul 
gentleman. 

Deodată, indienii care mergeau înaintea cortegiului 
începură a zbiera; elefanții se opriră, bătând din picioare şi 
caii îşi zbârliră coamele lor ciulind urechile, în semn de 
spaimă. Acela al lui sir Robert Walden se ridică în două 
picioare. 

— Oh! Oh! Zise Bolton, deja tigrul! Indienii ne-au 
informat rău zicându-ne că nu-l vom găsi decât în zorii zilei. 
Bolton n-apucă să isprăvească şi un răget înfricoşător 
izbucni în pădure. Un tigru monstruos sări în mijlocul 

cercului format de elefanţi. 

Cincisprezece gloanţe şuierară, fără să aştepte pe 
monstru, care se opri un moment proptit pe sine însuşi, cu 
ochiul sângeros, cu gura căscată; apoi dintr-o singură 
săritură, atinse calul pe care stătea sir Robert Walden şi îi 
înfipse ghearele în piept. Calul scoase un nechezat de 
durere şi se răsturnă peste călăreţul său. 

Dar sir Robert Walden care nu-şi pierduse un singur 
moment sângele rece, se desfăcu şi, pe când tigrul se 
năpustise asupra calului care gâfâia, îi vâri ţeava carabinei 
sale în ureche şi trase. Tigrul căzu mort pe loc. Dar un lung 
muget se ridică îndată în mijlocul tufişului şi un nou 
monstru, tigroaica, se năpusti asupra lor. 

Ea era mai mare decât tigrul care pierise; trecu ca un 
fulger, răsturnând, sfărâmând totul în drumul ei. Sir Robert 
Walden era în picioare, fără alt reazem decât calul mort. 

Dar tigroaica nu se repezi asupra lui sir Robert Walden. 
Zdrobi sub ghearele ei doi indieni care îi opreau calea şi 
sări pe elefantul alb al guvernatorului. 

Lordul Asburthon era un om cu sânge rece, îşi luă 
carabina şi trase de două ori, una după alta. 

Tigroaica nu căzu; cu ghearele şi dinţii ei, apucă pielea 
noduroasă a elefantului, care încercă în zadar s-o calce în 
picioare şi labele sale enorme atingeau howdaua pe care 
clătinarea o făcuse a se înclina înainte. 


Guvernatorul apucă pistoalele şi trase iar; dar tigroaica 
urca mereu şi lordul Asburthon simţea pe faţa sa suflarea 
arzătoare a monstrului. 

— Trageţi odată, ticăloşilor! Strigă sir Robert Walden 
către indienii din escortă. 

— Ei n-o să tragă, răspunse Bolton care trăsese deja 
asupra animalului şi nu mai avea arma încărcată, ei n-o să 
tragă, pentru că le e frică să nu rănească elefantul alb care 
e un Dumnezeu pentru ei. 

Deja tigroaica îşi înfipse ghearele pe marginea howdalei 
şi lordul Asburthon era aşa aproape de ea, încât nu putea 
să facă uz de sulița sa, când un om, sau mai bine zis un 
copil, iute ca tigrii, năpustindu-se ca ei, se aruncă în 
mijlocul învălmăşelii, înarmat numai cu un pumnal. Apucă 
cu amândouă mâinile coada monstrului, se încleştă de ea şi, 
cum tigrul se întorcea, pentru a sfâşia pe acest nou 
duşman, îi înfipse pumnalul în gât. 

Ghearele tigrului, înfipte adânc în sârma howdalei, se 
înmuiară şi omul şi fiara, se rostogoliră unul peste altul pe 
pământ, omul lovind într-una, fiara scoțând nişte răgete 
furioase. Această luptă de un minut, avu pentru privitorii 
îngroziţi, durata unui secol. 

Dar ei scoaseră un strigăt de triumf, când văzură omul 
ridicându-se singur, mândru şi liniştit, călcând în picioare 
stârvul tigroaicei. 

— Ţigănuşul! Exclamă sir Robert Walden. 

Era, într-adevăr, acel copil de patrusprezece ani, cu care 
gentlemanul se întâlnise în dimineaţa precedentă pe 
drumul spre Calcuta şi pe care noi l-am lăsat, trăgând cu 
urechea la uşa pagodei. 

Copilul fu înconjurat şi guvernatorul Indiilor, nobilul lord 
Asburthon, binevoi să se coboare de pe elefant, pentru a 
mulţumi liberatorului său. 

— Cine eşti tu? Îi zise; ce neam de om eşti? 

Copilul ridică spre înfricoşătorul guvernator, o privire 
liniştită şi semeaţă. 


— Mă numesc Jean de Franţa, răspunse el şi sunt ţigan. 

— Ei bine! Un om aşa de brav ca tine nu poate să ducă o 
viaţă rătăcitoare. Vrei să intri în serviciul meu? O să te fac 
bogat. 

Copilul se uită cu mândrie la lord, măsurându-l de sus 
până jos. 

— Mă iertaţi, milord, zise el, dar veţi aprecia rău 
serviciul ce vi l-am făcut. Sunt gentilom; cobor în linie 
dreaptă de la Robert conte de Granville şi nu slujesc pe 
nimeni. 

Copilul făcu un pas înapoi şi salută. 

— Nu e ţigan, zise sir Robert Walden; este un hidalgo. 

Lordul Asburthon, palid de mânie, îşi scoase punga din 
chimir. 

— Păstraţi-vă aurul vostru, milord, îi strigă Jean de 
Franţa, eu nu cer pomană! 

Şi ieşi iute din cercul format în jurul lui, se repezi în 
pădure şi dispăru. 

— Smintitul ăla a îndrăznit să mă desfidă, murmură 
guvernatorul. 

— Dar v-a salvat viaţa, răspunse sir Robert Walden cu un 
uşor zâmbet de ironie, ceea ce este o frumoasă 
compensație. 

Guvernatorul îşi muşcă buzele. 

— Haideţi, domnilor, zise el, să pornim! Suntem departe 
încă de templul lui Baghis, care este punct de întâlnire 
pentru vânătoare. 

— Eu, murmură sir Robert Walden la urechea 
chirurgului Bolton, o să mă întorc la cea dintâi răscruce, 
fiindcă vreau să am ziua completă şi să vânez omul, după ce 
am vânat tigrul. 

— Luaţi calul meu, zise Bolton, eu o să încalec pe un 
elefant şi adăugă: dacă reuşiţi şi în afacerea cealaltă, o să 
faceţi un serviciu faimos Engliterei. 

Capitolul IV. 


Jean de Franţa nu fugise, cum s-ar fi putut crede. El 
făcuse câţiva paşi prin bălării, târându-se şi se îndreptase 
spre un fel de grotă de verdeață formată de liane şi arbuşti. 

Acolo un om aştepta, culcat pe pământ. 

Acest nou personaj, merită o descriere deosebită. 

Era un fel de gigant cu faţa arămie, cu părul zbârlit, cu 
căutătura sălbatică, un zingari, care pentru puterea sa 
herculeană, i se dăduse porecla de Samson. 

Inteligență strâmtă, natură sălbatică, acest om, care 
atingea limitele maturității, nu recunoştea, în seminţie, 
decât o singură dominație: aceea a micului Jean de Franţa. 

Unul avea inteligenţa, bravura şi isteţimea, celălalt 
poseda forţa brutală şi aceste două naturi asociate, puteau 
să facă minuni. 

Cu toată tinereţea lui, Jean de Franţa exercita printre 
țigani o autoritate, pe care nimeni nu căuta să o conteste. 

Oare calitatea sa de frate al Cynthiei, regina ţiganilor, îi 
dădea această autoritate? Nu; era acea căutătură 
stăpânitoare: acea trepiditate încercată, acea inteligenţă, 
mai presus decât a tuturor celorlalţi, care distingeau pe 
tânărul zingari. 

Jean de Franţa putea să se bizuie pe toţi oamenii din 
seminţia lui; dar nu era niciunul printre ei, care în ochii lui 
să fi prețuit cât colosul Samson. 

Acesta era forţa pasivă, ascultătoare, care nu-şi dădea 
osteneala nici ca să gândească, nici ca să discute. Samson 
omora, dacă Jean de Franţa îi ordona să omoare; ierta dacă 
copilul îl îmblânzea cu o privire. 

Era confidentul său unic. Jean de Franţa ştia că un 
secret, era mai în siguranţă în inima lui Samson, decât în 
mormântul cel mai adânc. 

Nici Cynthia, tânăra regină a zingarilor, nici Nathaniel, 
omul cu dihorii, nici Megathor, ţiganca bătrână, care vindea 
vrăji amanţilor şi otrăvuri moştenitorilor impacientaţi, nici 
Elspy şi Diana, aceste două surori gemene ale seminţiei, 
care fuseseră crescute cu Jean de Franţa, nu se puteau făli 


de a fi pătruns inima ambițioasă şi adâncă a viitorului rege 
al ţiganilor. Dar Samson ştia tot. Într-o zi, Jean de Franţa îi 
zise: 

— Tu eşti câinele credincios ce-l căutam şi niciodată nu 
voi avea un secret pentru tine. 

De aceea, când sosi tânărul ţigan, Samson se sculă cu 
respect, ca un soldat înaintea generalului său. 

— Eşti exact, Samson, zise Jean de Franţa. De când eşti 
aici? 

— De un ceas, stăpâne. 

— Nimeni n-a văzut plecarea ta din tabără? 

— Nimeni. 

— Unde e căruţa? 

— Colea lângă copac; o s-o trag mai iute ca un cal. 

Jean de Franţa zâmbi. 

— Bagă de seamă! Zise el, poate că povara o să fie grea. 

— Nu ştiu, răspunse colosul. Mi-ai zis: Să te afli noaptea 
asta lângă copacul cel mare, pe drumul templului Sivah; să 
pui mâna pe căruţa unui cultivator de orez şi s-o iei cu tine. 
Eu am ascultat, fără să mă întreb ce vrei să faci. 

— Bine, răspunse Jean de Franţa, dar acum îţi voi spune: 
ascultă-mă Samson şi caută să mă înţelegi. 

— O să mă silesc stăpâne. 

Jean de Franţa se culcă pe iarbă, privi stelele care 
începeau să pălească şi zise: 

— N-auzi un zgomot de paşi dinspre apus? 

— Nu. 

— Atunci, să vorbim. Căruţa asta pe care ai furat-o 
trebuie să ne slujească pentru a căra o comoară, aur şi 
nestemate, care ar putea să îmbogăţească pentru 
totdeauna pe regele George cu boierii lui cu tot. 

Ochiul lui Samson sclipi de lăcomie. 

— De o lună de zile, urmă Jean de Franţa, caut urma 
acestei comori, zi şi noapte! 

— Şi ai găsit-o? 

Jean reluă după o tăcere: 


— Englezii se cred stăpânii Indiei; îşi închipuie c-au 
redus la neputinţă această naţiune doborâtă, dar nu supusă 
şi care visează a-şi recuceri într-o zi neatârnarea ei. Pentru 
asta trebuie soldaţi şi, pentru a avea soldaţi, trebuie aur, 
mult aur... Însă, bonzii, brahmanii şi dervişii şi-au impus 
misiunea de a strânge, de a mări şi a păstra cu credinţă 
această comoară, care trebuie să slujească odată pentru 
liberarea Indiei. Într-o dimineaţă eu eram culcat sub 
zidurile Calcutei până a nu se fi crăpat de ziuă şi aşteptam 
să se deschidă porţile. Un brahman bătrân stătea nu 
departe de mine, lângă o femeie de aceeaşi rasă cu el şi 
amândoi vorbeau. Vorbeau limba sfântă cunoscută numai 
preoţilor şi pe care eu o ştiu, căci am petrecut trei luni cu 
un brahman surghiunit. Nimic n-am scăpat din conversaţia 
lor şi iată ce-am aflat. Pentru a strânge această comoară, 
India întreagă a conlucrat: cântătorul din fluier care întinde 
mâna, baiadera care joacă înaintea soldaţilor englezi 
pentru un şiling, dervişul care cerşeşte, hamalul care 
lucrează în porturi, fiecare aduce tributul său în cea dintâi 
pagodă ce o găseşte în drumul său. Un preot îl primeşte şi-l 
pune la un loc cu celelalte sume ce le-a strâns. În fiecare 
opt zile un preot pleacă din oraş într-o seară, umblă toată 
noaptea şi soseşte în mijlocul unei păduri. Acolo găseşte un 
alt preot care îi ia ofranda şi îi zice: 

— Du-te şi nu întoarce capul! 

— Şi, întrebă Samson, unde se duce preotul ăstălalt? 

— Acesta se depărtează şi se întâlneşte cu un al treilea 
brahman, care şi el, se îndreaptă spre o retragere tainică, 
unde se află singur acela care ştie unde este comoara. 

— Ah! Exclamă Samson care făcuse nişte eforturi foarte 
mari pentru a înţelege această explicaţie. 

— În toată India, reluă Jean de Franţa, sunt numai trei 
brahmani care ştiu secretul: trei brahmani şi o femeie care, 
ca vestala antică, veghează zi şi noapte asupra acestui 
scump depozit. 


— Ah! E o femeie! Zise Samson, ca un ecou credincios al 
cuvintelor lui Jean de Franţa. 

Copilul reluă: 

— Dar eu o să ştiu secretul peste un ceas; o să ştiu! 

— Cum? 

— Ascultă-mă bine. Un bonz din Calcuta care, ziua, se 
deghizează în cântător din fluier şi care e unul din marii 
demnitari ai religiei din Bagaven, trebuie să vină aici în 
noaptea asta pentru a aduce brahmanului suveran, unul din 
cei trei, care posedă secretul comorii, produsul colectelor 
făcute în oraş. 

— Cum ştii c-o să vină? 

— L-am auzit chiar pe el spunându-i ieri dimineaţă 
baiaderei. 

— Şi ştii unde e locul de întâlnire? 

— La fântâna zeiţei Amurdavali; ştii, izvorul care curge 
pe la doi paşi de aici. 

— Îi aud murmurul, adăugă Samson; dar, reluă el, ce 
trebuie să fac eu, stăpâne? 

Jean de Franţa pare că se gândeşte. 

— Când vom auzi venind pe cântătorul din fluier, o să ne 
luăm după el. 

— Ş-apoi? 

— Tu o să mergi în urma mea, ca la vreo sută de paşi 
depărtare. 

— St! Exclamă Samson, ghemuindu-se pe jos. 

Jean de Franţa îşi lipi urechea de pământ şi auzi îndată 
un zgomot de foi şi de ierburi călcate. 

— Ştii, zise el încet, eu imit de minune strigătul unei 
păsări de noapte. Ei bine! Rămâi acolo; când o s-auzi azi 
acest strigăt, o să porneşti în direcţia locului unde ela 
răsunat. 

— Bine, răspunse Samson. 

Jean de Franţa începu să se târască prin bălării şi se opri 
la marginea unei rarişti. Acolo, ochiul său pătrunzător 
interogă obiectele dimprejur peste care luna îşi vărsa 


lumina argintie. O formă albă, care se mişca la piciorul unui 
copac, atrase îndată atenţia lui. Copilul recunoscu 
veştmântul sacru al pontifilor lui Brahma. 

„Brahmanul aşteaptă acolo”, cugetă el. 

Puțin după aceea, o formă albicioasă se mişcă printre 
bălării şi Jean de Franţa zări pe celălalt preot, acela care 
cânta din fluier pe străzile din Calcuta. Forma albicioasă 
păşi către forma albă, care se sculă şi făcu doi paşi înainte. 
Tânărul zingari, cu urechea lipită de pământ, asculta. 

— Ce aduci, frate? Întrebă brahmanul îmbrăcat în alb. 

— Doi saci cu rupii, frate, răspunse cântătorul din fluier. 

— Lasă-i şi du-te! Zeii care ocrotesc India să te 
însoţească pe drumul tău! 

Cântătorul din fluier întinse brahmanului doi saci plini cu 
aur; apoi se prosternă şi îi sărută marginea veşmântului 
punându-și fruntea în praf. 

— Du-te, repetă brahmanul şi vai de tine dacă te uiţi 
îndărăt! 

Cântătorul din fluier se sculă şi plecă încet pe unde 
venise, ferindu-se, după recomandaţia brahmanului, de a 
întoarce capul. 

Jean de Franţa, nemişcat, nu pierdea din vedere pe 
preotul îmbrăcat în alb. Acesta şezu mult timp în acelaşi loc, 
aşteptând fără îndoială ca să se îndepărteze mult 
cântătorul. În sfârşit, el se sculă şi făcu câţiva paşi spre 
nord. Jean de Franţa răsuflă din greu. 

— Diavolul e cu mine! Zise el. 

Luna începea să dispară de pe orizont şi vântul care 
bătea din nord, aducând lui Jean de Franţa zgomotul făcut 
de paşii brahmanului, trebuia să-l împiedice pe acesta să 
audă mersul ţiganului. Mai întâi, înceţi, paşii preotului 
îmbrăcat în alb, deveneau din ce în ce mai iuți. 

După ce se târâse întâi, copilul fu nevoit să se scoale şi să 
alerge. Luna dispăru cu totul. Jean pierdu din vedere pe 
brahman, dar auzi fuga lui grăbită. 


Atunci puse două degete pe buze şi scoase un țipăt de 
cucuvea imitat aşa de perfect, încât preotul nu-i dădu nici o 
atenţie şi-şi urmă drumul. Era semnalul învoit cu Samson. 
Jean de Franţa urmărea pe brahman, zicându-şi: „Fuga lui 
e prea mare, pentru ca să fie prea lungă. Aş face prinsoare 
că comoara e ascunsă sub ruinele templului lui Sivah”. 

După lumina lunii venise întunericul, dar era întunericul 
transparent al nopţilor Indiei şi pilonii enormi, zidurile 
înalte încărcate de hieroglife ale templului indian prezentau 
la orizont siluetele lor violete, închise. 

Lângă ruine, brahmanul începu să umble mai încet; Jean 
de Franţa îşi grăbi mersul şi, curând după aceea putu să 
revadă veşmântul alb plutind ca o fantomă sub pilonii de 
marmură. Apoi, deodată, o flacără licări timp de o secundă, 
ca o stea ce se aprinde într-un cer vijelios. 

Copilul, la rândul său, se furişase printre ruine, cu 
pumnalul în dinţi, târându-se pe brânci, oprindu-se când 
brahmanul se oprea. 

Indianul se aşezase lângă un imens tufiş de mărăcini şi 
cu îndemânarea unui sălbatic, frecă una de alta două bucăţi 
de lemn uscat care se aprinseră îndată. Apoi le aruncă în 
mijlocul grămezii de uscături. 

Jean de Franţa crezu că mărăcinele o să ia foc; dar spre 
marea lui uimire flacăra dispăru şi totul reintră în întuneric. 

Numai că brahmanul se aplecă şi strigă, în limba lui 
Brahma: 

— Fecioară care păzeşti comoara, veghezi oare? 

Un murmur subpământesc ajunse până la urechea lui 
Jean de Franţa. Atunci, brahmanul aruncă unul după altul 
în tufişul de mărăcini cei doi saci plini cu aur, se sculă, 
aruncă în jurul său o căutătură adâncă şi nevăzând şi 
neauzind nimic neliniştitor, ieşi încet din mijlocul ruinelor. 

Jean de Franţa, nemişcat, oprindu-şi răsuflarea, era pitit 
pe după o enormă stană de granit şi-şi făcea raţionamentul 
următor: 


— Dacă buruienile nu s-au aprins, cauza e că ele ascund 
gura unei subterane şi focul ce l-a azvârlit bătrânul 
brahman era un semnal. Acum ştiu unde este comoara! 

Copilul aşteptă un sfert de ceas, ascultând şi observând 
mereu. Nu se auzea alt zgomot decât acela al vântului care 
încovoia vârful copacilor, şuiera printre ruine şi aducea 
până la urechea lui Jean de Franţa pasul indianului care-şi 
urmă înainte drumul său spre nord. Un moment ţiganul avu 
de gând să scoată un nou țipăt de cucuvea pentru a chema 
pe Samson care trebuia să se oprească în preajma ruinelor 
şi să-şi ascundă căruţa între nişte copaci. Dar două 
consideraţiuni îl împiedicau. 

„Va fi timp de a-l chema, îşi zise el, când o să ştiu unde se 
află comoara. Apoi vocea subpământeană ce am auzit-o îmi 
vesteşte că comoara e păzită şi sunt destul de viteaz ca să 
mă expun singur pentru căutarea ei”. 

Jean de Franţa merse hotărât spre mărăcini, îi dădu într- 
o parte zgâriindu-se puţin la mâini şi văzu ca un fel de 
vizuină de vulpe, o gaură destul de strâmtă, dar care 
permitea totuşi trecerea unui corp omenesc. 

Această gură nu era perpendiculară, ci urma un plan 
înclinat. 

„Haide! Murmură copilul şi Dumnezeul ţiganilor să mă 
păzească!” 

Şi se strecură în gaura cea neagră ca într-una din gurile 
iadului. Planul era aşa de înclinat încât Jean de Franţa 
fusese nevoit să se ajute cu mâinile şi picioarele sale ca de 
cârlige pentru a se agăța. Pumnalul şi-l ţinea în dinţi. 

„Oh! Oh! Îşi zise el, altcineva poate s-ar opri din drum; 
dar Jean de Franţa este gentilom!” 

Şi se lăsa mereu în jos! Apoi, deodată, îşi vâri cu putere 
unghiile în pământul cel umed, oprindu-se pe loc, ca un cal 
în galop care ajunge la marginea unui abis. 

O rază luminoasă, o voce de femeie ajungea la urechile 
lui. Această voce depărtată încă şi care venea din baierele 


pământului, zicea un cântec indian de o melancolie şi de un 
farmec de nedescris. Jean de Franţa ascultă: 

— Sunt fata lui Lahadeva, zicea vocea, sunt păzitoarea 
comorii sfinte. Preoţii m-au osândit să trăiesc toată viaţa 
mea cea de femeie în sânul pământului, lângă aceste 
grămezi de aur şi aceste nestemate care îmi sunt fără nici 
un folos. Niciodată n-o să mai văd albastrul cerului, razele 
soarelui, stelele de aur. Niciodată n-o să mai respir mirosul 
florilor! Şi cu toate astea, sunt tânără şi frumoasă şi când 
trăiam pe pământ, bărbaţii se închinau la mine, ca înaintea 
zeiţei Mikalc, zâna frumuseţii. 

Armonia acestei voci, tristeţea tainică a acestor cuvinte 
făcură să bată inima lui Jean de Franţa. Păzitoarea comorii, 
pe care ţiganul n-o zărea încă, continuă: 

— Preoţii m-au osândit la o feciorie veşnică şi niciodată 
nu voi auzi cuvinte de amor. 

„Cine ştie?” cugetă Jean de Franţa. 

Şi ţiganul se prăvăli ca un bolovan până-n fundul gurii 
deschise! 

Grota era spațioasă şi săpată rotund. În mijlocul focului, 
o femeie juca şi cânta, cu braţele întinse, ca un derviş 
dănţuitor. Lumina focului era dulce şi lăsa în umbră o parte 
a peşterii, aceea tocmai unde răspundea gaura prin care se 
coborâse Jean de Franţa. 

Cu totul în voia jocului şi cântului ei, femeia nu auzi 
căderea corpului ţiganului. Ea se învârtea repede, 
voluptoasă, cu pieptul zvâcnind, cu privirea inspirată. 

Negreşit, femeile din seminţia lui Jean de Franţa erau 
frumoase! Dar nici Cynthia regina, nici Elspy, oacheşa cu 
părul de aur, nici Dinah, a cărei frunte albă era încadrată 
de un păr lung şi negru, nu egalau în frumuseţe pe fiica 
Indiei, condamnată a nu mai vedea lumina şi a nu maiiubi 
niciodată. 

Jean de Franţa rămase ca încremenit. 

Nemişcat, ascuns într-un colţ al grotei, tânărul ţigan se 
îmbăta de acea voce armonioasă, de acel loc fantastic şi de 


acea frumuseţe supraomenească. 

Deodată, cântul ei deveni şi mai melancolic încă; jocul 
indienei, repede mai adineauri, se făcu mai încet, apoi 
cântul muri pe buzele ei, pe când ea cădea în acelaşi timp 
sfârşită de oboseală lângă foc. 

Jean de Franţa uitase de Samson şi nu se mai gândea la 
comoară. Atras, rapid, el făcu trei paşi spre indiană şi 
pătrunse în cercul luminos descris de foc. 

Deodată indiana îl zări, scoase un țipăt şi se sculă 
zăpăcită, ca o căprioară adormită care se deşteaptă fără 
veste la zgomotul cornului. 

Dar Jean de Franţa poseda şi el o căutătură magnetică şi 
un farmec aproape irezistibil. 

Puse mâna sa pe umărul despuiat al baiaderei şi-i zise: 

— Eu sunt bărbatul pe care-l aştepţi... zeul, a cărui 
comoară o păzeşti a avut milă de tine, căci lacrimile tale l- 
au înduioşat. 

Ea scoase un nou țipăt, un țipăt da bucurie de astă dată 
şi trecându-şi braţele după gâtul ţiganului, îi zise: 

— Vino! Să fugim! 

Dar aceste cuvinte avură efectul de a-i reda memoria lui 
Jean de Franţa. 

El îşi aduse aminte de comoară. 

— Da, zise el, să fugim, fiica raiului, tu către care mă 
trimite zeul Sivah! Să fugim! dar să luăm cu noi acest aur şi 
aceste pietre scumpe a căror păzitoare eşti. 

Şi ochiul lui Jean de Franţa explora subterana. 

Deodată, un mănunchi de scântei, ridicându-se, lumină 
timp de o secundă unghiul cel mai întunecos al peşterii. 

Atunci Jean de Franţa zări un maldăr de aur şi de 
nestemate într-un bazin de porfir. 

Dar Jean de Franţa şi văzuse strălucirea orbitoare a 
rubinelor, reflexele aurului şi razele albastre-verzui ale 
smaraldelor, ce semănau cu nişte ochi de tigru. 

Cuvântul imprudent ce-i scăpase deschise ochii 
baiaderei. 


— Ah! Strigă ea, tu nu eşti trimisul zeului Sivah, căci vrei 
să-i răpeşti comoara! 

Se desfăcu din braţele lui, făcu un pas înapoi, îl privi cu 
groază şi reluă: 

— Fugi nenorocitule, fugi, cutezătorule! Cum ai venit tu 
aici? Cine oare ţi-a arătat calea tainică spre această 
comoară? Nu ştii tu că alergi la o moarte sigură? Dac-ar 
veni preoţii, te-ar omori! 

— 'Te iubesc! Răspunse Jean de Franţa al cărui ochi 
lacom era îndreptat spre locul unde sclipeau diamantele. 

Indiana îi aruncă braţele ei după gât şi-i zise cu 
exaltarea pasiunii: 

— Ei vin! Să fugim... ia-mă de aici... te voi urma ca un 
câine... şi ştiu nişte păduri adânci, nişte retrageri sigure 
unde nimeni n-a pătruns vreodată. Dar lasă această 
comoară, nenorocitule, căci zeul Sivah ne-ar spulbera! 

Jean de Franţa ridică din umeri. 

— 'Te voi lua în ţara mea, îi zise el, căci sunt un fiu al 
Europei. Acolo, zeul Sivah n-are nici o putere şi ne vom 
bucura în pace de avuţiile lui. 

— Nu, nu, repetă indiana. Mânia zeului Sivah poate să 
ajungă pe cei vinovaţi în orice loc al Universului, oriunde ar 
fugi ei... o să am pentru tine comori de dragoste care vor fi 
de o mie de ori mai scumpe decât acest aur aspru, decât 
aceste rubine care îngheaţă mâna ce le atinge. 

Îl cuprinse în braţele ei şi începu să improvizeze un nou 
cânt. 

— Nu, fiica preoţilor nu mai este osândită a trăi sub 
pământ. Ea o să revadă stelele de aur şi cerul albastru şi 
nările ei o să tremure de plăcere la mirosul florilor. Va călca 
iarba verde cu piciorul ei, mai uşor decât al gazelelor. Îşi va 
stâmpăra setea cu apa fântânii ce curge lângă palmieri. Ce-i 
trebuie aur şi nestemate, ei, fetei lui Mahadeva? Ea a găsit 
comoara comorilor: amorul. A venit bărbatul cu ochiul 
adânc, cu părul negru, bărbatul care trebuie să mă 
iubească şi să încălzească inima mea singuratică. 


Şi cântând astfel, îl făcea pe Jean de Franţa să se 
învârtească împreună cu ea. 

Şi ţiganul, emoţionat, palpitând, cu totul supus acelei 
beţii puternice, sfârşise prin a se lăsa în voia acelui vârtej, 
stăpânit de demonul muzicii şi al jocului. 

Totuşi, conserva încă prezenţa sa de spirit şi zicea: 

— Când va cădea sfârşită, eu o să pun mâna pe comoară. 

Şi se învârtea mereu, îmbătându-se din ce în ce mai mult 
cu suflarea cea caldă, de îmbrăţişările cele dulci ale 
baiaderei, de armonia misterioasă a acelei voci care îi mişca 
inima şi făcea să vibreze nişte coarde mute până atunci. 

Ca şi cum ar fi vrut să-şi desfăşoare toate seducţiile ei, 
baiadera se aplecă pe când juca, luă un tăciune aprins din 
mijlocul focului şi-l aruncă pe maldărul de diamante. 

Îndată peştera începu să strălucească în mii de focuri, să 
fie luminată de miliarde de scântei, să arunce nişte fâşii de 
lumini stranii şi de raze fantastice, iar ameţeala lui Jean de 
Franţa ajunse la paroxismul ei. 

Deja nu mai avea putere să reziste la această mişcare de 
rotaţie pe care baiadera o iuţea din ce în ce mai mult şi 
pumnalul ce-l ţinuse până atunci în mână îi scăpă. 

Indiana cânta şi se învârtea mereu şi vârtejul era aşa de 
violent şi aşa de repede, încât Jean de Franţa simțind că va 
înnebuni, încearcă în zadar să se desfacă din braţele 
baiaderei. 

— Să cântăm! Să cântăm! Zicea ea, să cântăm imnul 
amorului, să cântăm cântecul logodnicilor, să cântăm, o 
iubitul meu! 'Totul pe pământ, totul în lume caută iubirea. 
Cerul albastru nu este el amantul mării albastre, stelele nu 
sunt ele iubitele soarelui? Dumnezeul Sivah locuieşte într- 
un palat pe fundul mării, unde stau fiinţele iubite pe care şi 
le-a ales el de soţii. Zeul Sivah e tânăr şi frumos şi n-a oprit 
amorul. 

Deodată ţiganul, sfârşit, nemaiputând aproape să 
răsufle, îşi simţi picioarele îndoindu-se şi căzu leşinat. 
Dansul perfid îi nimicise forţele şi îi tulburase mintea. 


Indiana îşi curmă jocul, dar merse să ia o cupă de aur în 
care lucea o băutură galbenă ca un vin vechi de Spania. 

— Na! Îi zise, na, drăguţule umezeşte-ţi buzele în 
această băutură sfântă, ea te va mai reînviora puţin. 

Jean de Franţa luă cupa, o apropie cu lăcomie de buzele 
sale şi goli cuprinsul dintr-o dată. 

Numaidecât începu în el o senzaţie ciudată, tâmplele îi 
bătură cu tărie, gâtul se strânse, i se păru că o manta de 
gheaţă îl acoperea şi îi paraliza membrele. Voi să strige şi 
nu putu, voi să se ridice şi căzu la loc. Ochii lui se închiseră 
şi el rămase astfel nemişcat, întins pe pământul din grotă, 
întocmai ca un om trăsnit de moarte. 

— Ah! Zise atunci baiadera cu o bucurie neagră, l-am 
scăpat... fiindcă era prea târziu pentru a fugi... preoţii vor 
veni... Îl voi ascunde în colţul cel mai întunecos al grotei. Ei 
n-o să-l vadă şi mâine seară îi voi reda viaţa şi vom fugi 
amândoi... 

Deja îl ridică în braţele ei pentru a-l trage până la 
celălalt colţ al peşterii, când o uşă pitită în stâncă se învârti 
în ţâţânile ei mute; baiadera scoase un țipăt de spaimă şi 
căzu în genunchi. 

Doi oameni îmbrăcaţi în veşminte lungi albe, doi preoţi ai 
zeului Sivah intrară, ţinând câte o făclie în mână şi îl zăriră 
pe Jean de Franţa lângă care îngenunchease păzitoarea 
comorii. 

— Ah! Zise unul din ei, s-a găsit dar un om aşa de prost 
să vină până aici pentru ca să descopere această taină pe 
care singuri noi o cunoaştem. Ei bine, în numele 
Dumnezeului nostru, în numele fraţilor noştri care suferă, 
în numele Indiei care îşi aşteaptă liberarea în lacrimi, noi îl 
osândim la moarte! 

Indiana scoase un nou țipăt de groază, căci văzu sclipind 
limba unui pumnal în mâinile servitorului lui Sivah... 

Capitolul V. 

Vântul de mare începu a sufla, soarele se cobori la apus, 
aerul arzător al zilei se răcoreşte, perdelele de pânză albă 


se pun în mişcare, străzile se populează din nou: Calcuta 
care s-a odihnit se deşteaptă voioasă. 

Ofiţerul îmbrăcat în alb încălecă pe cal pentru plimbarea 
de seară, frumoasa englezoaică îşi face toaleta, bonzul iese 
din pagodă şi matelotul se repede la cârciumă. Totuşi, o 
fiinţă omenească doarme încă. Este un copil alb şi rumen, 
cu părul închis. 

Învelit cu gază albă, acoperit cu un văl bogat, el doarme 
în legănarea dulce a hamacului său, suspendat între doi 
sycomori pe o terasă a palatului guvernatorului. 

Doi negri înarmaţi cu apărătoare, gonesc în tăcere 
insectele al căror bâzâit neplăcut ar putea să deştepte 
copilul adormit. 

Fiindcă, trebuie să credeţi, acest pui de trei ani, nu e un 
personaj neînsemnat. Este înălţatul şi puternicul senior 
Roger, marchiz d'Asburthon, viitor pair al Engliterei şi a 
cărui avere princiară inspiră gânduri amare la doi oameni 
aşezaţi sub un catalpa la câţiva paşi de la hamac. 

Unul e un om tânăr de tot, de doisprezece sau 
treisprezece ani; celălalt a trecut deja limita vârstei mature. 

Acesta din urmă e mic, slab, cocoşat; are faţa galbenă şi 
fruntea apăsată, ochiul căprui şi viclean, buza subţire şi 
batjocoritoare. 

Îmbrăcat cu pânză albă, după moda indiană, cu degetele 
pline de diamante, el ar avea fără acest lux, aparenţa unui 
om de condiţie mediocră. Acest personaj, totuşi, e de neam 
mare; este fratele mai tânăr al guvernatorului, sir Jack 
Asburthon. 

Dezmoştenit de natură, care i-a refuzat frumuseţea 
fizică, el e dezmoştenit şi de legea engleză şi de dreptul 
întâiului născut care dau toată averea şefului familiei. Dar 
diavolul a găsit această dezmoştenire prea desăvârşită şi a 
intrat şi el în tovărăşie. 

Chirurgul Bolton şi sir Robert Walden, exprimându-şi 
părerea asupra lui sir Jack Asburthon, n-au exagerat cu 
nimic. Satan a pus în acest corp diform un suflet 


întortocheat, un geniu răufăcător. Sir Jack e născut pentru 
calomnie, el mânjeşte tot ce atinge şi a ştiut să capete 
încrederea fratelui său. 

Copilul care se află lângă el are o talie elegantă şi faţa lui 
n-are aspectul hidos ca aceea a lui sir Jack. Dar în privire 
aceeaşi viclenie, pe buze acelaşi zâmbet batjocoritor şi 
răutăcios. Sir James e într-adevăr fiul demn al lui sir Jack. 
Însă, pe când micul Roger, moştenitorul prezumtiv al 
pairiei, dormea în hamac, sir Jack zicea fiului său: 

— Ce-a făcut oare pe lume acest copil blestemat, pentru 
ca să-i fie rezervat un viitor aşa de strălucit? Nu eşti şi tu 
tot aşa de frumos ca el, tot aşa de cuminte? N-ai în vinele 
tale acelaşi sânge? 

— Da, răspunse James, dar el e fiul fratelui dumitale mai 
mare, tată! 

— Fără îndoială, răspunse sir Jack cu un zâmbet amar; 
dar fratele meu este un om aventuros, îi place vânătoarea 
de tigri... şi cine-mi spune că astăzi chiar nu i se va 
întâmpla o nenorocire? 

— Lucru ce n-o să-ţi fie de nici un folos, tată, fiindcă 
master Roger e plin de viaţă. 

— Fie, dar master Lionel era şi dânsul plin de viaţă şi 
totuşi a murit în braţele doicii, răpit de friguri. 

Şi sir Jack zâmbi cu răutate. 

— Şi dacă sir Roger ar muri ca şi frate-său? Întrebă 
James. 

— Atunci tu vei fi acela care o să moşteneşti pairia, dacă 
frate-meu va supravieţui. 

Un foc negru se aprinse în ochii flăcăului. 

— Adevărat? Zise el; şi dacă lord Asburthon ar fi omorât 
la vânătoarea de tigri? 

— Atunci aş fi eu pair al Engliterei. 

Faţa tânărului James Asburthon luase o expresie cruntă. 

— Copiii care nu s-au născut în India, cu greu se 
aclimatizează pe acest pământ de foc, reluă James după o 
scurtă tăcere. 


— Da, răspunse Jack şi frigurile nu sunt singurul pericol 
de care ei trebuie să se teamă; pişcătura unei insecte, 
muşcătura unui şarpe, insolaţia care e mortală în unele 
ore... 

— Cine ştie, tată? Murmură sir James, noi nu suntem 
poate aşa departe de pairie! 

Îngrozitoarea convorbire a tatălui şi a fiului fu întreruptă 
de o muzică ciudată, monotonă, cu nişte cadenţe singulare, 
care se auzea sub terasă. 

Cei doi englezi se aplecară pentru a vedea ce era. 

Un negru, aşezat turceşte, bătea cu varga o dairea, 
mormăind în acelaşi timp nişte cuvinte misterioase. 

În faţa lui era întinsă o pătură pe care se mişca, se 
ridica, se zvârcolea, parcă observa cadenţa acestei muzici 
primitive o mică reptilă neagră, cu capul turtit. 

Era o viperă din specia cea mai rea. 

Negrul îşi întrerupea uneori descântecul său şi îşi 
întindea braţul reptilei care se încolăcea, trecea de la braţ 
la umăr şi de la umăr în jurul gâtului. 

În aceste momente, scamatorul îşi îndruga flecărelile lui 
într-o englezească stricată. 

— Boierilor, cocoanelor, zicea el, fiara asta se numeşte 
viperă neagră; limba ei e mai ascuţită decât un ac de 
Birmingham şi înţepătura colţilor săi omoară, fără să lase 
vreo urmă... 

Boierii şi cocoanele, lorzii şi lady-le la care se adresa 
vrăjitorul de şerpi, erau reprezentaţi de doi mateloţi, un 
cooli, adică un hamal chinez şi o bătrână indiană care mai 
adineauri se spăla în stradă. 

Sir James şi sir Jack urmau cu un interes crescând 
evoluţiile viperei şi enumerarea calităţilor ei, făcută de 
stăpânu-său. 

Cei doi negri care îşi agitau apărătoarea pe deasupra 
hamacului, auzind muzica ţării lor, ar fi vrut tare mult să se 
apropie de marginea terasei, dar prezenţa lui sir Jack şi a 
fiului lui îi menținea la postul lor. 


Deodată un pas ţeapăn, măsurat, răsună îndărătul lui sir 
Jack şi-l făcu să tresară. Se întoarse şi îngălbeni găsindu-se 
faţă în faţă cu un gentleman ale cărui haine erau acoperite 
de praf şi care avea pinteni la cizme. 

Acest om era liniştit şi parcă zâmbea şi totuşi se ghicea 
că el aducea necazul. 

Dar sir Jack poseda o mare forţă de caracter şi ştia să 
tăinuiască cele mai crude zbuciumări ale sale sub o faţă 
plăcută. 

— A! Zise el, este bunul şi onorabilul sir Robert Walden. 

— Servitorul dumneavoastră, milord, zise Robert Walden 
care, zărind pe tânărul James Asburthon, luă pe sir Jack de 
braţ şi îi zise încetişor: Aş dori să vă vorbesc despre nişte 
lucruri serioase. 

— Dragul meu James, zise sir Jack, văd că spectacolul îţi 
place, du-te jos sub terasă, o să poţi privi mai bine. 

Tatăl şi fiul schimbară o privire ciudată aşa de repede, 
încât scăpă ochiului lui sir Robert Walden, apoi sir Jack 
trase pe gentleman la celălalt colţ al terasei, pe când James 
cobora spre piaţa palatului pe una din scările exterioare. 

Ghebosul căută să ia un aer zâmbitor şi plin de bunătate. 

— Cum, zise el, v-aţi întors deja dragul meu? Aţi omorât 
tigrul? Ori îmi aduceţi vreun mesaj de la lordul Asburthon, 
onoratul meu frate? 

— Am omorât un tigru, milord. 

— Asta e prea frumos! 

— Dar aşa mi s-a urât de toate vânătorile ordinare încât 
am descoperit una care îmi va oferi poate plăcere. 

— Aşa?! Ce aveţi dar de gând să vânaţi? 

— O fiară blestemată ale cărei bale sunt otrăvitoare. 

— Ah! 

— Un monstru care atacă mai cu preferinţă reputaţia 
femeilor. 

Sir Jack încruntă sprâncenele. 

— Un monstru cu două picioare, cu faţa de om, dar care 
n-are nimic omenesc în sine. 


— Domnule! 

— Naturaliştii viitorului, dacă eu voi reuşi să-l ucid, 
vorbea cu un sânge rece, teribil, gentlemanul, îl vor clasa 
sub numele de Jack Asburthon. 

La aceste din urmă cuvinte, sir Jack duse iute mâna la 
mânerul săbiei. 

Sir Robert Walden îşi descheie tunica sa de mătase şi 
scoase un pistol de la brâu. 

— Sir Jack, zise el, dacă nu mă ascultați în linişte, vă jur 
pe credinţa mea de gentilom că vă sfărâm creierii. 

Din ochiul lui sir Robert Walden ieşeau nişte fulgere aşa 
de groaznice, încât sir Jack se simţi doborât. 

Gentlemanul reluă: 

— Eu nu sunt un asasin, domnule şi socotesc că mă bat 
în mod loial cu dumneavoastră. Am făgăduit victimei 
dumitale, nenorocitei lady Cecily, să te omor, sau să mor de 
mâna dumitale. 

— Şi dac-aş refuza să mă bat? Strigă sir Jack stăpânit de 
groază. 

— Atunci ascultă-mă, dar ascultă-mă bine. Nu este un 
ofiţer englez prezent în Calcuta care să nu ştie câte parale 
faci şi că eu te dispreţuiesc. Un singur om ar fi putut să te ia 
sub ocrotirea sa, guvernatorul, fratele d-tale; dar dânsul e 
la vânătoare şi nu se va întoarce aşa curând. Pe cât e de 
adevărat că mă numesc sir Robert Walden, îţi spun, că dacă 
nu mă urmezi numaidecât, te pălmuiesc în mijlocul străzii şi 
îţi sparg capul apoi cu o lovitură de pistol. 

Sir Jack fu apucat de un acces de turbare neputincioasă 
şi obrazul lui cel urâcios se acoperi de o paloare vânătă. 

— Ei bine, fie! Zise el, haide! 

Sir Robert Walden întinse mâna spre mare, care domina 
terasa pe care se aflau ei. 

— Priveşte! Zise el, trecerea mea e plătită dinainte pe 
bordul acestei nave care trebuie să pornească peste un 
ceas. Jos, în port, se află o barcă în care am poruncit să se 
gătească o pereche de pistoale. Barca are o lungime de 


treizeci de picioare, ceea ce face o depărtare de zece paşi 
tocmai bună pentru oamenii care se bat pentru a se omori. 
Dacă mă ucizi, vei face din cadavrul meu ce vei pofti; dacă 
te omor eu pe d-ta, te voi trimite să hrăneşti peştii de mare, 
fiindcă nu eşti vrednic de o înmormântare creştină. 

— Aş vrea cel puţin să spun ceva fiului meu. 

Sir Robert înţelese după paloarea lui, că el căuta un 
pretext pentru a fugi. 

Îl apucă de mână cu asprime şi îl târt din palat afară. 

Pe când tatăl său părăsea terasa, James se dusese la 
vrăjitor. 

La vederea tânărului gentleman, mateloţii, coolii şi 
bătrâna indiană se dădură cu respect la o parte. Până şi 
negrul îşi întrerupse exerciţiile sale. 

— Continuă, îi zise sir James. 

Şi apropiindu-se de el, îi şopti la ureche aceste cuvinte: 

— Vrei cinci guinee pentru vipera ta? 

Negrul scăpă varga din mână, atât de tare fusese uimit 
de această ofertă măreaţă. 

— Da, ori nu, reluă tânărul; răspunde, că mă grăbesc. 

— Da, Măria Ia! Murmură negrul. 

Şi în acelaşi timp trase pe piept o traistă de piele ce o 
purta pe spate şi scoase dintr-însa o cutiuţă pe care o 
deschise şi o aşeză pe pătura pe care vipera juca mereu. 

Apoi începu iar să bată daireaua, cântă mai tare şi mai 
iute şi după zece minute, vipera descântată şi ostenită 
merse să se aşeze singură în cutie. 

Atunci negrul închise cutia şi sir James puse mâna pe ea 
cu o iuţeală de scamator aşa de minunată, încât nici 
mateloţii, nici coolii, nici bătrâna indiană nu văzură aceasta. 

În acelaşi timp lăsă să cadă cinci guinee pe pătura pe 
care negrul puse o altă reptilă, zicând: 

— Acesta, boieri dumneavoastră, este şarpele galben din 
Java etc. Etc. 

Dar sir James, care habar n-avea care era talentul 
Şarpelui galben, era deja departe. El intră în palat şi se 


întoarse lângă hamacul în care micul Roger dormea încă. 

Sir Jack şi adversarul său nu mai erau pe terasă şi cei doi 
negri lepădându-şi apărătoarea, lăsaseră copilul; aplecaţi 
pe parapet, ei asistau la evoluţiile şarpelui galben. 

Sir James se opri o secundă, ezită un moment, căutându- 
şi tatăl cu ochii; apoi hotărârea lui fu luată cu repeziciunea 
fulgerului. 

Se apropie de hamac, ridică vălul, întredeschise cutia şi 
vipera neagră dispăru sub valurile de gază ce acopereau pe 
marchizul de trei ani, destinat a deveni într-o zi pair al 
Engliterei. 

Negrii nu se întorseseră încă şi copilul era mort. 

Sir James părăsise iute terasa şi îl căuta pe tată-său. 

O jumătate de oră mai târziu, un fum alb se ridică în 
depărtare pe mare şi fu urmat de două detunături. 

Barca îşi urma înainte drumul ei şi se apropia de nava 
care pleca. 

Capitolul VI. 

Noaptea sosise şi peisajul mohorât pe care-l străbăteau 
doi călăreţi era tăcut şi deşert. 

Se aflau pe un şes întins şi necultivat. 

Ori în ce parte îşi întorcea cineva ochiul nu zărea nici 
foc, nici fum, nici o urmă de locuinţă omenească. 

— Adică cum, dragul meu Bolton, strigă guvernatorul, 
cum, dragul meu Bolton, nu cumva o să rătăcim toată 
noaptea în pustiul ăsta? 

— Mă tem c-aşa o să fie - răspunse Bolton. 

Guvernatorul, călare pe calul său îşi pierduse escorta. 

Numai singur Bolton nu-l părăsise. 

— Mor de sete şi de foame, murmură lord Asburthon şi 
simt că şi calul începe să se îndoaie sub mine. Unde dracu 
suntem? 

— Nu ştiu absolut nimic, dar m-aş prinde că suntem la 
mai bine de zece leghe departe de Calcuta. 

Bolton se uita la stele şi căuta să se orienteze. 

Îşi opri calul. 


— Ce faci Bolton? Întrebă guvernatorul. 

— Uitaţi-vă în vale, nu vedeţi ceva negru care se mişcă. 

— E un arbore pe care îl încovoaie vântul. Nu există un 
om de asemenea mărime. 

O voce omenească veni ca să dezmintă părerea 
guvernatorului. 

Acea voce, aspră, puternică, adevărată voce de Stentor, 
striga pe englezeşte: 

— Jeane! Jeane! Unde eşti, stăpâne? 

— Ah, Doamne! Strigă Bolton, suntem scăpaţi, 
monseniore! Eu cunosc această voce; este cea a lui Samson 
uriaşul. 

— Cine e acel Samson? 

— Un zingari din Londra transportat în India. 

— Jeane, Jeane? Repetă colosul cu un ton tânguitor. 
Samson, călăuzit mai întâi, noaptea precedentă, prin 
strigătul de cucuvea al lui Jean de Franţa, se luase după el, 
apoi nemaiauzind nimic, se oprise, culcându-se în iarbă şi 

aşteptând. 

„Stăpânul o să vină, îşi zicea el uneori, fiindcă pentru el 
copilul era un stăpân.” 

Dar noaptea făcuse loc zilei, soarele se înălţase la orizont 
şi Jean de Franţa nu se întorsese. 

Atunci colosul, care nu tremura niciodată pentru el, se 
temuse pentru fratele reginei sale. 

„Preoţii lui Sivah l-au omorât poate”, îşi zise el cu 
groază. 

Şi, de dimineaţă, Samson rătăcea pe câmp, străbătea 
pădurile mari, chemând cu vocea lui de Titan pe Jean de 
Franţa care nu răspundea. 

Lord Asburthon şi Bolton, zorindu-şi caii, dăduseră peste 
el. 

— Dar ce-ai păţit, Samsoane, îl întrebă chirurgul şi pe 
cine chemi aşa? 

— Pe Jean de Franţa, fratele reginei noastre, răspunse 
Samson, care recunoscu pe vorbitorul său şi-l salută 


respectuos. 

Samson era îndatorat chirurgului. Acesta din urmă îl 
întâlnise într-o zi pe străzile Calcutei, aproape mort, 
însângerat şi cu pântecele deschis de o lovitură de cuţit. 
Samson se bătuse cu nişte cooli, care se năpustiseră pe el în 
număr de zece. Bolton îl îngrijise şi îl vindecase. 

— Departe suntem de vreun oraş? 

— Cinci leghe de la Calcuta. 

— Şi de o casă? 

— Nu se află nimic pe aici decât tabăra noastră, care e 
colea devale la piciorul colinei, dar o să fiţi găzduiţi acolo. 

— Ei bine! Călăuzeşte-ne, zise lordul Asburthon, o să 
capeţi un bacşiş. 

— Apoi de, boierule, bombăni Samson care nu ştia cu ce 
personaj mare vorbea, vreau să-l găsesc mai întâi pe Jean 
de Franţa, de azi dimineaţă îl tot caut. 

— Ei bine, zise Bolton, s-o fi întors la tabără. 

Această idee nu îi trăsnise încă prin cap ţiganului. 

— Aşa o fi cocoane, zise el, s-o fi întors la tabără. 

Şi porni înaintea celor doi călăreţi care îşi rânduiră caii 
unul lângă altul şi începură să vorbească încet. 

— Ciudat neam de oameni sunt şi ţiganii ăştia, zise 
guvernatorul lui Bolton. Mândri şi zdrenţuroşi ei îşi dau 
uneori aerul de prinți. 

— 'Ţi-aduci aminte de cel care mi-a scăpat viaţa azi 
dimineaţă, Bolton? 

— Tocmai pe dânsul îl caută Samson. 

— Ah! Aşa e, se numeşte Jean de Franţa. Ciudat nume şi- 
a mai dat şi el! 

— Se pretinde gentilom, Monseniore. 

Lordul Asburthon ridică din umeri şi zise râzând: 

— Gentilom şi cerşetor, dar uite ceva, dragă Bolton. Cu 
ţiganii d-tale îmi aduci aminte o aventură romantică şi 
încântătoare ce mi s-a întâmplat la Londra acum trei sau 
patru ani. 

— Într-adevăr, monseniore. 


— Şi ţi-o voi povesti, astfel drumul ţi se va părea mai 
scurt. 

— Ascult, monseniore! 

— Închipuieşte-ţi, dragul meu Bolton, c-am iubit opt zile 
o ţigancă, ştii, care mă lua drept un ţigan. 

— Ah! Monseniore, ăsta e un basm. 

— Într-o seară îmi veni ideea să mă duc la banca 
regelui... 

— Cunosc locul, zise Bolton care îşi amintea că petrecuse 
acolo şase luni pentru a evita urmările creditorilor... 

— Mă deghizasem ca un om din popor; îmi înnegrisem 
puţin mâinile şi obrazul şi fumam ca un matelot. Voiam să 
văd de aproape această drojdie a populaţiei engleze. În 
seara aceea întrunirea nu era numeroasă şi erau acolo doi 
ţigani, care vesteau căsătoria în curând a prinţesei 
moştenitoare a ţiganilor, cu fiul mai mare al ducelui de 
Egipt. După convorbirea celor doi ţigani, înţelesei că viitorii 
soţi încă nu se văzuseră. Fiul ducelui de Egipt sosea din 
Franţa anume pentru a se însura cu prinţesa ţiganilor, care 
nu ieşise niciodată din Londra. Căsătoria trebuia să aibă loc 
la banca regelui chiar în seara sosirii ginerelui. 

— Şi prinţesa este frumoasă?” întrebai pe un ţigan. 

— Aşa de frumoasă, îmi răspunse el, încât cea mai 
frumoasă şi mai albă dintre cocoane nu e, pe lângă dânsa, 
decât o rază din lumina lunii.” 

Acest răspuns, urmă guvernatorul, îmi aţâţă 
curiozitatea. 

— Dar unde oare se poate vedea acest mărgăritar de 
frumuseţe?” 

— Se duce în fiecare noapte să dea ordine ţiganilor care- 
şi au corturile sub podul Londrei.” 

Acest răspuns îmi era de ajuns şi plecai. Voiam s-o văd pe 
ţigancă şi a doua zi, ascuns în trăsura mea, putui s-o zăresc. 
Cei doi ţigani spuseseră adevărul: această prinţesă 
îmbrăcată în zdrenţe era o minune de frumuseţe albă şi 
palidă, cu părul lung şi negru şi cu ochii albaştri. Hotărârea 


mea era luată. Aveam în serviciul meu un fecior foarte 
deştept. 

— Aşa de deştept, zise Bolton, încât fiul ducelui de Egipt 
nu întârzie de a se întâlni cu prinţesa ţiganilor. 

— Într-o cocioabă de han din Brompton, Prinţul a fost 
foarte amabil, aşa de amabil, încât frumoasa Cynthia (aşa se 
numea prinţesa ţiganilor), îi iertă titlul lui de pair al 
Engliterei. Nu s-a spart nici un ulcior la această nuntă; 
ginerele şi mireasa au fost scutiţi de ceremonia trecerii sub 
un castron şi o traistă şi zingarii n-au jucat împrejurul 
focului de mărăcini şi izmă. În amintirea acestei aventuri 
am rugat pe lordul-pair să facă o excepţie în favoarea 
acestui trib de zingari şi să nu-l izgonească din Londra. Dar 
toţi pungaşii ăia se certaseră aşa de rău cu justiţia, încât 
fusei nevoit să îi las în voia soartei pentru a nu-mi 
compromite creditul fără nici un folos. 

— N-aţi regăsit niciodată pe frumoasa Cynthia? Întrebă 
chirurgul Bolton. 

— Niciodată. 

— Hei! Hei! Cine ştie dacă nu e printre aceia pe care îi 
vom vedea acum? 

Guvernatorul tresări şi fu cuprins de emoție. 

Samson mergea mereu înainte şi pasul lui era zorit prin 
dorinţa arzătoare ce-o avea de a-l regăsi pe Jean de Franţa. 

Curând după aceea, ieşind dintr-un buchet de arbori, cei 
doi călăreţi zăriră un fum roşiatec, care se ridica în câmp. 

— lată tabăra, zise Samson şi grăbi pasul. 

Un sfert de ceas mai târziu, prea înălţatul şi prea nobilul 
lord Asburthon, guvernator general al Indiilor, intra în 
tabăra ţiganilor. 

Tabăra se compunea din cinci corturi de pânză vărgată şi 
din două căruţe mari acoperite cu coviltire largi de piele 
tabăcită; patru boi mari şi o turmă mică de capre şi de oi 
erau îngrămădiţi într-o incintă de o sută de metri pătraţi, 
îngrădită de un gard de bambus. 


Un foc mare de lemn de santal ardea în mijlocul cercului 
format de corturi şi din cele două căruţe. O câldare pusă pe 
nişte pirostrii de fier, se ridica în mijlocul flăcării care 
pâlpâia. 

Două babe îmbrăcate în nişte zdrenţe, pitite înaintea 
focului, tocmai isprăveau cu ciopârţirea unui ied pentru 
cina ţiganilor. În stânga focului, adică în partea unde sufla 
atunci vântul, cinci oameni, înfăşuraţi în nişte pături groase, 
dormeau cu picioarele la foc. Doi dulăi mari ţigăneşti, 
aşezaţi ca nişte sfincşi, se uitau la mădularele sângerânde 
ale iedului şi căscau gura scoțând nişte mârâituri 
tânguitoare. 

Aburii acestei cărni ce pluteau în aer îi împiedicase de a 
sfâşia pe călători, care nu mai erau decât la o sută de paşi 
departe de grupă. 

În partea stângă, la o mică depărtare de foc, se petrecea 
o scenă de altă natură. Două şiruri de zingari, bărbaţi şi 
copii, formau un fel de alee vie, la capătul căreia se ridica 
un stâlp servind de sprijin unei scânduri late de stejar. 

Două lumânări de ceară galbenă, lipite de două 
beţişoare înfipte în pământ, aruncau o lumină roşiatecă şi 
intermitentă pe o rază de câţiva paşi. Un om sta în picioare 
rezemat cu spatele de scândură, cu braţele întinse în formă 
de cruce. 

Un altul, aşezat în mijlocul aleii, ca la vreo cincisprezece 
paşi, înainta din când în când ca un trăgător într-o sală de 
arme: un fulger roşiatic trecea prin aer, o lovitură răsuna în 
scândură şi un pumnal lung şi subţire apărea ca raza unei 
aureole strălucitoare, câteva linii mai departe de omul-ţintă. 

Un murmur aprobator primea loviturile îndrăzneţe, 
adică cele ce formau semiluna cea mai perfectă şi mai 
îngustă în jurul capului ţiganului. 

Guvernatorul şi Bolton, care se apropiaseră la oarecare 
depărtare, nu deşteptară atenţia zingarilor, prea ocupați în 
acel moment de jocul cuţitelor. 


Numai Samson merse înainte căutând cu ochiul, printre 
grupe, pe micul Jean de Franţa, dar nu-l zări nicăieri. 

— Ia te uită! Îi zise un ţigan. Tu aici Samsoane? De unde 
vii? Făcut-ai bună ispravă de aseară până acum? 

— Ai văzut pe Jean de Franţa? Întrebă Samson. 

— Este la Calcuta de două zile, răspunse o ţigancă. 

Samson scoase un suspin: Jean de Franţa nu mai venise, 
deci la tabără. Dar pe când trăgătorul aruncă cel din urmă 
cuţit, un nou jucător alergă strigând: 

— E rândul meu. 

Şi Samson scoase un strigăt de bucurie. Recunoscuse pe 
Jean de Franţa. Copilul părea a fi făcut un drum lung, era 
acoperit de praf şi părul îi era în dezordine. Luă pumnalele 
şi Samson se apropie şi îi zise la ureche: 

— De unde vii stăpâne? 

— Nu ştiu, răspunse el, mi se pare că mă întorc din 
lumea cealaltă. Dar să tăcem din gură! O să vorbim de asta 
mai târziu. 

Şi azvârli pumnalul, care se împlântă în stâlp, la un 
deget depărtare de fruntea pacientului. 

Jean de Franţa era la acest joc de o forţă minunată. 

Îşi împlântă cele opt pumnale în jurul capului ţiganului şi 
descrise o semilună. 

Apoi venindu-i rândul să se pună la stâlp, scoase cu 
luare-aminte pumnalele înfipte în lemn, le strânse şi le 
predă partenerului său, apoi se rezemă cu spatele de 
scândură, devenind astfel ţintă. 

Primele patru pumnale pe care le aruncă ţiganul se 
împlântaseră cu o precizie matematică la un deget distanţă 
de antebraţul drept al tânărului ţigan. Al cincilea, aruncat 
cu mai multă putere, atinse mânerul de ivoriu al unuia din 
pumnalele înfipte în scândură. 

Oţelul tremură ca o coardă de armonică şi arma sări la 
patru paşi de tânărul ţigan, care îşi duse iute mâna la 
umărul stâng. 


Unul din privitori ridică pumnalul al cărui vârf se rupse. 
Alţi doi se apropiaseră de flăcău care nu se urnise din loc şi 
murmură încet câteva cuvinte. 

Bolton înţelese că era rănit. Dădu iute la o parte pe 
vecinii săi din dreapta şi din stânga şi se repezi spre ei. 

Această apariţie neaşteptată nu miră pe ţigani care, 
venind adeseori să execute meşteşugurile lor în grădinile 
din palatul guvernatorului, îl cunoşteau foarte bine pe 
Bolton. Simplitatea costumului guvernatorului îl făcu să fie 
luat drept un ofiţer ordinar. 

Bolton desfăcu repede cămaşa tânărului zingari şi zise 
unuia din privitori să-i lumineze cu una din lumânările de 
ceară. 

Rănitul se îngălbeni şi picioarele se îndoiră sub 
greutatea sa. 

Chirurgul îi trecu braţul drept în jurul taliei, pentru a-l 
sprijini şi se aplecă pentru a examina rana. 

Vârful pumnalului se rupse în umărul lui, puţin mai jos de 
claviculă şi intrase adânc în carne. 

Rana nu sângera tare, căci carnea se închisese la loc. 

— Duceţi pe acest băiat într-unul din corturi, zise Bolton 
ţiganilor, aici nu pot face pansamentul trebuincios... 

Rănitul îşi trecu mâna dreaptă pe faţa-i acoperită de o 
sudoare rece şi respinse binişor mâinile celor doi tovarăşi ai 
săi care căutau să-l ridice în braţe. 

— Pot să merg, zise el luând braţul chirurgului. 

Intrară sub cortul cel mai apropiat urmaţi de toţi 
zingarii, martori ai accidentului. 

Rănitul se aşeză pe o rogojină şi-şi desfăcu umărul, pe 
când Bolton îşi scotea trusa din buzunar, îşi pregătea 
instrumentele şi făcea să iasă din cort pe toţi curioşii inutili. 

Când rămaseră singuri, Bolton puse un genunchi pe 
pământ şi începu să deschidă rana pentru a scoate mai uşor 
vârful pumnalului. 

Operația era foarte dureroasă, dar copilul nu scoase nici 
un țipăt măcar şi nici o contracție musculară nu trăda 


durerea ce o resimțea. S-ar fi zis că chirurgul lucra pe o 
statuie de lemn. 

După ce legase braţul rănitului, îi lăsă sânge pentru a-i 
uşura pieptul şi capul şi culcă binişor pe rănit pe patul de 
verdeață ce i se pregătise. 

— Pe sfântul George! Băiete, dragă, zise atunci Bolton, 
pe când îşi ştergea instrumentele sale, eşti un om 
cumsecade! Şi sunt fericit că întâmplarea m-a adus aici 
tocmai pentru a-ţi face un serviciu mai mare decât cum 
crezi. Ţi-o spun drept. 

Scoţânduc-ţi cineva acest os din corp ar fi putut să te 
ciuntească pentru toată viaţa d-tale, dar acum John Bolton 
îţi răspunde că în două zile vei fi vindecat. Dar până atunci, 
să rămâi culcat. 

— Multă vreme? Întrebă copilul încruntând sprâncenele. 

— Treizeci de ore, cel puţin. 

— Dar comoara n-o las odată cu capul! Murmură Jean. 

Bolton adăugă: 

— O să mai vin şi mâine seară. 

Guvernatorul care tăcuse şi se ţinuse la o parte până 
atunci, se apropie de tânărul ţigan. 

— Câţi ani ai? Îl întrebă. 

— Cincisprezece ani! Repetă chirurgul încet, 
cincisprezece ani! Un curaj de leu, o voinţă neînduplecată şi 
ambițios ca un diplomat austriac. Înainte de zece ani 
ştrengarul ăsta va fi cap de seminţie, ori spânzurat. Aoleo! 
Te-o fi durând rău, hai? Reluă el mai tare punându-i mâna 
pe cap. 

— Mă doare, răspunse Jean de Franţa, închizând ochii. 

— Şi nu te vaieţi? 

— Nu, numai femeile şi copiii pot să se vaiete. 

Bolton se sculă şi se uită cu admiraţie la băiatul care 
vorbea astfel. 

— Daţi-mi de băut, se rugă rănitul, că tare mi-e sete, 
rana mă arde ca un fier roşu. 


Bolton îi prepară singur o ceaşcă de limonadă pe care i-o 
dădu s-o bea. 

— Acum să dormi, băiete, îi zise după ce îl învelise bine 
cu păturile lui şi îi improvizase o pernă dintr-un snop de 
buruieni înfăşurat într-o manta. 

— Mulţumesc! Mulţumesc! Murmură încetişor rănitul 
întorcându-se pe patul său şi închizând ochii. 

Câteva minute mai târziu el dormea liniştit. 

— Acum, zise doctorul aplecându-se către guvernator, ce 
aveţi de gând să faceţi? Caii noştri sunt osteniţi, suntem la 
trei leghe de Calcuta; vom face bine, pare-mi-se, dacă am 
primi ospitalitatea pentru noaptea asta. 

— Fie! Murmură guvernatorul, pe care această scenă 
stranie îl impresionase foarte mult. 

În acest moment, Samson colosul, ridică pânza 
zburătoare ce servea ca uşă la cort, aruncă o câutătură 
neliniştită înăuntru şi privi pe iubitul său Jean de Franţa. 

— St! Făcu Bolton, doarme. 

— Regina noastră, zise Samson, doreşte să vă vadă, 
cinstiţi boieri. 

Bolton zâmbi şi se uită la guvernator. 

— Ei bine, zise acesta, haidem! 

Şi amândoi merseră după Samson. 

Cortul reginei ţiganilor era situat în afară din tabără şi 
doi ţigani vegheau ziua şi noaptea la uşă. 

— Iată, zise guvernatorul râzând, iată o regalitate care 
îşi are corpul său de gardă. 

Luna se înălţase la orizont de câteva minute şi scălda 
peisajul cu lumina ei blajină. 

Un copil de trei ani tot aşa de alb, tot aşa de rumen ca 
micul marchiz Roger, se juca la uşa cortului şi veni înaintea 
străinilor. 

La vederea acestui copil, guvernatorul tresări. 

Samson ridică perdeaua ce închidea cortul. 

— Intraţi, domniile voastre! 


Lordul Asburthon trecu cel dintâi şi se opri mut, cuprins 
de uimire, pe prag. 

O femeie ca de vreo douăzeci de ani, de o frumuseţe 
admirabilă, era culcată pe o rogojină, după moda orientală. 
Ea aţinti o privire liniştită şi mândră asupra guvernatorului. 

— Mă mai cunoaşteţi, milord? Zise ea. 

Făcu un semn lui Samson care dispăru. 

— D-ta? D-ta! Murmură lordul Asburthon emoţionat. 

— Eu, zise ea cu voce domoală, chiar eu, care o să vă 
ofer ospitalitate. 

Bolton se ţinea la o parte; copilul reintrase în cort. 

Cynthia era mai frumoasă ca oricând. 

— Lăsaţi-ne un moment, dragă Bolton, zise lordul 
Asburthon. 

— Prevăzusem eu întâlnirea şi recunoaşterea! 

Când guvernatorul fu singur cu Cynthia, el voi să-i ia 
mâna. 

— Am fost vinovat faţă de d-ta zise, dar îmi voi îndrepta 
greşelile. 

— Nu vă cer nimic, milord, nici pentru mine, nici pentru 
fiul d-tale, răspunse ea cu mândrie. 

— Fiul meu, zici? Fiul meu! Acest copil... 

— Priviţi-l! Zise Cynthia: este portretul d-tale. 

Lordul Asburthon luă copilul şi-l strânse în braţele sale 
cu putere. 

— Ei bine, Cynthia, fiul tău va fi bogat şi puternic; am 
destul aur pentru a nu nedreptăţi pe fiul meu legitim. 
Încredinţează-mi acest copil, eu îl voi creşte şi va deveni un 
gentleman. 

— Niciodată! zise Cynthia, fiul meu va fi ţigan, ca şi 
mama lui! 

Accentul tinerei femei era aşa de tare încât lordul 
Asburthon se simţi jenat. Cynthia reluă: 

— Nu veţi încerca să-mi luaţi acest copil, milord, fiindcă 
pentru asta va trebui să mărturisiţi amorurile voastre cu o 


țigancă şi un pair al Engliterei trebuie să nu provoace 
scandal. 

Lordul Asburthon era prada unei agitaţii violente. 

— Dar, în sfârşit, zise el, pentru ce n-ai lăsa această 
existenţă de vagaboandă? Vrei să te întorci la Londra? O să- 
ţi dau o casă, servitori şi vei trăi în abundență. 

— Nu! Răspunse, nu! Sunt regină şi aţi voi să faceţi din 
mine o sclavă. 

— Dar cel puţin mă vei lăsa să fac ceva pentru acest 
copil... 

— Nimic pentru el milord, dar vă pot cere altceva. 

— Vorbeşte! 

— Ocrotiţi-mi seminţia mea, pe care toată lumea o 
persecută! 

— Asta e tot? 

— Tot! 

Şi Cynthia se sculă, impasibilă şi maiestoasă. 

— Adio, milord, zise ea. Am dat ordine pentru ca să fiţi 
trataţi cât se poate de bine, dumneavoastră şi acela care vă 
însoţeşte. 

Şi cu un gest de regină concedie pe înaltul şi puternicul 
guvernator al Indiilor. 

Lordul Asburthon aruncă spre ea o ultimă privire, 
îmbrăţişă copilaşul pe care nu putea să nu-l recunoască şi 
ieşi din cort. 

— Haidem, zise lui Bolton, nu mai vreau să rămân nici un 
minut aici. Dacă o să ne crape caii pe drum, ne vom 
întoarce la Calcuta pe jos. 

Capitolul VII. 

Culcat ca un câine credincios la piciorul patului lui Jean 
de Franţa, Samson, colosul, nu închise ochii toată noaptea. 

Trăgând cu urechea, el ascultă respiraţia paşnică a 
copilului care nu se deşteptase. 

Cu toate astea un suspin scăpă din pieptul rănitului. 

Respirația îi deveni mai tare şi Samson se sculă 
îngrijorat. 


Jean de Franţa deschise ochii. 

— Mi-e sete, zise el. 

O lampă lumină interiorul cortului; la lumina ei Jean îl 
zări pe Samson. 

— Dă-mi de băut! Zise. 

— "Ţine, stăpâne, răspunse colosul dându-i licoarea 
calmantă preparată de Bolton. 

Jean bău cu lăcomie. 

— Oh! Ce tare mă doare! Zise el; cu toate astea trebuie 
să ridic comoara, fiindcă dacă le dăm răgaz, brahmanii o s-o 
ia de acolo! 

— Comoara, zise Samson, deci ai găsit-o! 

— Da, răspunse Jean de Franţa cu o exaltare febrilă şi e 
de o sută de ori mai bogată decât toate comorile regilor din 
lume. 

— Dar atunci de ce nu m-ai chemat, stăpâne? 

— Ascultă ca să afli tot. 

Şi îi povesti faptele pe care noi le cunoaştem, până acolo 
când căzu ameţit de băutura ce i-o dăduse baiadera. 

Ce se întâmplase după aceasta? Cum ieşise din acea 
subterană? 

Nu ştia! Când se deşteptă pe la miezul nopţii se găsi sub 
un copac care era cel mai primejdios din India. 

— Cred că am o constituţie puternică, îşi zise el după ce 
zări îngrozitorul arbore sub care era culcat. Cei care m-au 
adus aici şi-au închipuit că dimineaţa voi fi mort. 

Atunci îşi aduse aminte că legea indienilor opreşte 
vărsarea de sânge, însă nu şi sugrumarea. 

Brahmanii urau într-atât pe Thugi, pe aceşti hoţi şi 
ucigaşi încât nu voiseră să imite faptele lor şi de aceea îşi 
putea explica de ce se găsea sub umbra unui mancenilier. 

Viteazul băiat tocmai povesti, când auzi deodată nişte 
tropote de cai. 

— Du-te şi vezi cine e, zise el lui Samson. Ţiganii noştri s- 
au îmbătat cu toţii ieri şi nici n-ar fi cu putinţă a-i deştepta 
din somnul lor. Cred că n-au dat Thugii asalt taberei! 


Pe când Samson se depărta din cort, Jean de Franţa se 
gândea: 

— Noaptea asta o să plec cu Samson! Trebuie să pun 
mâna cu orice preţ pe comoară, chiar dacă va trebui să 
Mor! 

Uriaşul se întoarse numaidecât urmat de Bolton. 

Medicul intră galben şi schimbat la faţă, ţinând ceva 
ascuns sub manta. 

— Ascultă, zise el lui Jean, ieri seară m-am dus la Calcuta 
şi m-am întors numai ca să-ţi vorbesc d-tale. 

— Depărtează-te zise tânărul lui Samson. 

Uriaşul se depărtă şi Jean privi cu mirare pe Bolton care 
depuse într-un colţ pachetul ce-l adusese. 

— Suntem singuri? Întrebă. 

— Da, răspunse tânărul! Poţi să vorbeşti fără teamă. 

Bolton aruncă o privire asupra lui Jean. 

— Eşti doritor de glorie? Îl întrebă. 

— Ca un fiu de rege! 

— Pentru tine şi ai tâi? 

— Ah! Răspunse tânărul cu mândrie, dacă aş domni 
vreodată peste neamul meu, n-ar mai fi ţiganii câinii pe care 
îi loveşte oricine cu piciorul! 

— Ascultă dar! Închipuieşte-ţi că aş lua din ceata ta un 
copil care ar fi de trei sau patru ani şi l-aş face copilul unui 
lord? Acest copil născut de o ţigancă şi care şi-a petrecut 
viaţa în pustietate, ar locui deodată în palate, ar fi pair al 
Engliterei. 

— Vrei să glumeşti, zise Jean. Ceea ce spui este peste 
putinţă. Ca să se întâmple, aş fi în stare să-ţi dau cea din 
urmă picătură de sânge din vinele mele. Mintea, inima, 
puterea şi cu tot ce pot asupra cetei mele, le-aş da pentru 
acest copil să fie mai mare şi mai tare decât eroii Engliterei, 
l-aş face chiar rege! 

— Bine! Dar dacă eu ţi-aş spune că lucrul e cu putinţă? 

— Destul! M-ai ameţit, răspunse Jean de Franţa. 


Bolton luă atunci pachetul şi punându-l pe marginea 
patului bolnavului îl desfăcu: înăuntru se afla cadavrul unui 
copil. 

— Amri! Strigă tânărul, fiul Cynthiei! 

— Nu, răspunse Bolton, nu e fiul Cynthiei! Asemuirea 
însă e atât de mare încât, precum te-ai înşelat tu, se va 
înşela toată Englitera! Ştii tu cine e tatăl fiului Cynthiei? 

— Da! Sora mea n-are nici o taină faţă de mine. 
Seducătorul ei şi tatăl copilului este lordul Asburthon, 
guvernatorul Indiei. 

— Ei bine! Acest copil mort se numea încă ieri marchizul 
d'Asburthon. A murit noaptea trecută muşcat de o viperă. 
Dar Amri poate să-i ia locul. 

Jean îngălbeni. O luptă violentă se petrecea în el. 

— Cynthia poate să moară de mâhnire, răspunse el după 
o tăcere. 

— Nu, zise Bolton, mama unui pair al Engliterei nu 
moare de mâhnire. 

— Mă ispiteşti doctore, murmură Jean. 

— Vreau numai să fac un bărbat însemnat dintr-un ţigan 
spre a-ţi împlini visul. 

— Ei bine, fie! Răspunse tânărul sărind jos din pat. 
Pedeapsa iadului să cadă asupra mea dacă fac rău! Dă-mi 
cadavrul şi aşteaptă-mă afară din tabără. Numai eu pot 
pătrunde până la sora mea, care este păzită de două 
santinele şi de doi câini care te-ar sfâşia dacă te-ai apropia 
de cortul ei. 

— Ştiam eu, murmură Bolton, că Jean de Franţa o să 
primească planul nostru. Haida de! Marchizul Roger n-a 
murit decât pentru tată-său şi pentru mine. 

Capitolul VIII. 

Soarele se juca cu părul cel negru al Cynthiei şi o 
deşteptă din somn. Dormise şi visase un viitor strălucit ce-l 
aştepta pe fiul ei. Când deschise ochii zări pe fratele ei, care 
sta pe prag. 


— Ah! Scumpul meu frate, începu Cynthia, dacă ai şti ce- 
am visat! 

— Ce? Scumpa mea surioară? 

— Am visat pe Amri bogat şi puternic; se făcuse mare şi 
era frumos ca un semizeu! 

— Aşa şi va fi! Răspunse Jean de Franţa. 

— Dar ceva ciudat! Nu era îmbrăcat ca poporul nostru. 
Purta haine cusute cu fir, avea o spadă ca de gentleman şi 
lumea îi zicea milord. 

— Adevărat? 

— Scumpul meu copil, suspină tânăra mamă apropiindu- 
se de leagănul unde îl culcase în ajun. 

Dar în acel moment se dădu înapoi, scoțând un țipăt 
sfâşietor. Copilul era rece ca marmura. 

— Copilul meu a murit! Strigă Cynthia. 

— Priveşte bine, Cynthia, zise Jean, acest copil nu este al 
tău. 

Zicând aceasta, el îi desfăcu braţul. 

— Ştii, zise el, că Amri purta pe braţ semnul cabalistic al 
cetei noastre. Acest semn nu se şterge şi acest copil nu-l 
are. 

— Nu-l are? Repetă Cynthia, dar unde este fiul meu? 

— În acest moment, fiul tău e îmbrăcat în mătase şi 
catifea şi doarme într-un leagăn de aur păzit de doi sclavi. 

— Doarme! Ce vrei să zici? 

— Fiul tău ocupă locul acestui cadavru şi el acum se 
numeşte marchizul Roger d'Asburthon. 

Cynthia îngenunche şi începu să plângă. 

— Fiul tău, urmă Jean, va fi bogat, cavaler, va avea 
milioane şi va întrece chiar pe regi prin bogăţie. El va fi 
pair. 

— Ce-mi folosesc mie toate acestea dacă este mort 
pentru mine! 

— El nu va fi mort nici pentru tine, nici pentru mine, căci 
îl vom urmări pas cu pas, îl vom sluji şi vom fi mândri de 
mărirea lui. 


Cynthia tot plângea şi nu răspundea nimic. 

Deodată se sculă cu ochii scânteietori şi luând mâna lui 
Jean îi zise: 

— Vreau să am copilul meu zise, dă-mi-l înapoi! 

— Dacă ţi-l voi da înapoi mă vei mustra într-o zi şi vei 
plânge cu lacrimi amare. 

Cynthia plecă capul oftând. 

— Ţi-am mai spus, urmă tânărul, că-l vom urma 
pretutindeni şi mă voi ţine de făgăduinţa ce ţi-o fac. Dacă va 
trebui să ne dăm viaţa pentru el, ne-o vom da. De va avea 
trebuinţă de comorile noastre, i le vom da. 

— Comorile noastre? Şopti Cynthia crezând că fratele ei 
a înnebunit. 

— Da! Comorile noastre, răspunse Jean de Franţa căci 
diseară vom avea şi noi munţi de aur şi toată lumea va fia 
noastră. 

Capitolul IX. 

Ce se întâmplase în acea subterană unde brahmanii îşi 
ascundeau bogăţiile şi unde o tânără indiană păzea veşnic 
focul sacru? 

Când intrară preoţii lui Sivah zăriră pe Jean de Franţa 
care sta culcat pe pământ, adormit de băutura ce i-o 
dăduse baiadera. Unul din ei scoase un pumnal. Tânăra 
indiană dădu un țipăt şi căzu în genunchi. 

— Ah! Strigă preotul, acela care a cutezat să pătrundă 
aici trebuie să plătească cu viaţa îndrăzneala sa. 

Şi se aplecă asupra tânărului. 

— Nenorocitule! Zise baiadera, ce vrei să faci? Nu ştii că 
Dumnezeul pe care-l servim este Dumnezeul morţii, dar că 
urăşte sângele?! 

— El trebuie să moară, repetă brahmanul. 

— Da! Urmă indiana, trebuie să moară! Dar sângele lui 
nu trebuie să curgă. 

— Cum să moară atunci? 

— Eu l-am adormit cu o băutură ce-l va face să doarmă 
câteva ore, aveţi dar destul timp să-l duceţi de aici. 


— Ce să facem cu el? 

— Culcaţi-l sub un mancenilier, a cărui umbră aduce 
moartea. 

— Păzitoarea comorii lui Sivah, este mai înţeleaptă decât 
un bătrân, zise brahmanul. Fie după cum doreşti! 

— Cine ştie? Adăugă indiana, poate îl va lua un tigru şi îl 
va sfâşia! 

Atunci, brahmanii ridicară pe Jean şi ieşiră cu el, prin 
portiţa secretă, prin care veniseră. 

Indiana începu din nou a cânta şi a juca împrejurul 
focului. 

„Da, umbra mancenilierului e periculoasă şi omul care se 
odihneşte sub umbra foilor lui moare, însă Dad-Natha, 
fecioara care este osândită de către popi a trăi în această 
peşteră, nu vrea ca să moară acela a cărui privire a făcut 
să-i bată inima. Şi băutura, pe care Dad-Natha a dat-o 
copilului Europei, l-a scăpat de moarte şi otrava 
mancenilierului n-o să aibă nici o putere asupra lui.” 

Ostenită fiind, adormi pe o grămadă de aur şi de pietre 
scumpe. Când se deşteptă, focul era aproape să se stingă. 
Ea calculă că dormise vreo douăsprezece ore. Popii veniră 
iarăşi. 

— Ei bine? Întrebă ea cu o voce tremurândă, unde l-aţi 
dus? 

— La un sfert de leghe departe de ruine; acolo l-am 
culcat la umbra unui mancenilier... 

— Prezicerea ta s-o fi împlinit, zise celălalt brahman, căci 
nu l-am găsit acolo. Desigur că l-a răpit vreun tigru! 

Dad-Natha tresări, dar nu spuse nimic. Popii aduseră 
mâncare şi băutură baiaderei, apoi se duseră. 

Atunci Dad-Natha adresă o rugăciune către zeul 
amorului, spre a mai trimite la dânsa pe frumosul copil al 
Europei, ca să-l mai vadă încă o dată. 

Ea aruncă lemne în foc; lemnele arseră dar tânărul nu se 
mai întoarse. Noaptea trecu, tânăra indiană auzi strigătul 
unei bufniţe; se miră crezând că venise ziua. De astă dată 


auzi pentru a doua oară cântul bufniței; indiana aţinti ochii 

asupra găurii peşterii. În acest moment, Jean de Franţa sări 
în peşteră; ţinea un pumnal între dinţi şi avea două pistoale 
la brâu. Baiadera alergă cu braţele deschise înaintea lui. 

— Te-ai întors, iubitul meu! Zise ea. Ah! Ştiam bine că ai 
să vii. 

Tânărul o respinse cu dispreţ. 

— Nu este vina ta dacă mai trăiesc, răspunse el. 

Dad-Natha împreună mâinile. 

— Ah! Zei! Strigă ea cu durere; mă învinovăţesc pe mine 
care l-am scăpat, pe mine care-l iubesc! 

Jean râse cu hohot: 

— Nu ştiu dacă mă iubeşti, zise el; nu ştiu dacă spui 
adevărul; dar ştiu că trebuie să am comoara. 

— Nu, niciodată! Zise indiana, nu voi fi trădătoarea 
zeului Sivah. 

— Vreau să am comoara, repetă tânărul zingari cu glas 
tunător. 

Ochii indienei începură a scânteia de mânie. 

— Nu vei lua nimic de aici, zise ea; ia-mă pe mine dacă 
vrei! Să fugim departe, departe; te voi iubi, voi fi sclava ta şi 
te voi urma pretutindeni, dar lasă comoara neatinsă. 

— Ascultă-mă, răspunse Jean de Franţa, astăzi n-am 
poftă să repet tot ce ţi-am spus ieri. Mă grăbesc! Vrei să mă 
urmezi? 

— Oh! Da! Da! 

— Şi să aduci comoara cu tine? 

— Niciodată! 

— Atunci aşteaptă! 

— Apropiindu-se de gura peşterii, Jean îşi puse degetele 
la gură şi scoase o fluierătură. Îndată, doi oameni coborâră 
în peşteră. 

Unul din ei era Nathaniel, celălalt Samson uriaşul. 
Amândoi erau bine înarmaţi şi aveau înfăşuraţi în jurul 
trupului doi saci mari de piele, destinaţi negreşit pentru 
cărarea pietrelor scumpe. 


— Haideţi, băieţi! Zise Jean de Franţa, legaţi-mi frumuşel 
pe drăguţa asta de fată, puneţi-i un căluş în gură, ca să nu 
cheme pe brahmani şi comoara zeului Sivah este a noastră! 

Partea a doua. 

NABABUL OSMANY. 

Capitolul 1. 

Şaptesprezece ani mai târziu, după evenimentele 
întâmplate în India, adică în anul 1775, un tânăr cam de 
nouăsprezece ani, călărea pe un cal arăbesc, către valea 
Sburthon, în Scoţia. 

Era frumos şi purta un costum de vânătoare. 

Fruntea lui albă era umbrită de nişte lungi plete negre, 
ce cădeau pe umerii săi. Se vedea a fi un călăreț 
experimentat şi era urmat de un fecior şi doi ogari. 

— De astă dată, îşi zicea tânărul, mângâindu-şi calul, 
vărul meu, sir James Asburthon, se va hotări în sfârşit, să 
mă prezinte în noua societate din Kingstower pe care am 
văzut-o de atâtea ori; n-am altă rudă de când a murit tatăl 
meu; şi se vede că nu prea mă iubeşte! Dar eu îl voiiubi 
într-atât încât îmi va ierta poate că eu sunt capul familiei, că 
sunt pair al Engliterei şi că în curând voi fi numit general. 

Tânărul Roger Asburthon, în timpul acestui monolog, se 
înfundă în pădurea ce duce la castelul Asburthon cel vechi. 
Deodată auzi zgomotul unei tropăituri de cal. 

— Poate m-am grăbit să învinovăţesc pe vărul meu, îşi 
zise tânărul, poate că tocmai vine să-mi facă o vizită. 

Marchizul Roger, văzu numaidecât că se înşela. Călărețul 
care se apropia părea a fi om de treizeci de ani; era brun cu 
părul negru şi de o rară frumuseţe. 

O manta albă învelea umerii lui şi-i atârna până la cizme. 
În loc de spadă, el avea un iatagan precum au ofiţerii 
indigeni în India. 

Noul venit înaintă spre marchizul Roger şi-l salută 
trecând. 

După ce se depărtă, Roger chemă lângă dânsul feciorul 
(băiatul care-l însoțea). 


— Cine e acel gentleman? 

— Mi se pare milord, că e acel gentleman indian care 
acum cincisprezece zile a moştenit averea lordului Mac 
Gregor! 

— Adevărat? Răspunse marchizul; am auzit despre 
această moştenire. Acest indian a servit la Cipay şi s-a 
întors acum în Londra cu o avere nemaipomenită. 

— Aşa e. 

— Eşti sigur că este el? 

— Cine altul ar putea să fie! În toată Scoţia nu s-ar găsi 
un singur gentleman aşa brun la faţă. 

— La ce depărtare este castelul lui Mac Gregor de la 
Kingstower? 

— Şase leghe, monseniore! 

— Bine! 

Feciorul se depărtă şi marchizul Roger îşi urmă drumul. 
Deodată îi ieşi înainte o ţigancă, una din acele ţigănci 
care umblă dintr-un oraş într-altul, vânzând diferite ierburi 
pe care ele le consideră bune pentru leacuri şi pe lângă 

aceasta mai prezic şi viitorul pentru câţiva gologani. 

— Prea sunteţi frumos, domnişorule, începu ea cu o voce 
răguşită, ca să nu mă lăsaţi să mă uit în palma 
dumneavoastră albă ca zăpada. 

Marchizul îşi opri calul spre a nu călca pe bătrâna 
țigancă. 

— Şi de ce vrei să te uiţi în palma mea? Întrebă el. 

— Ca să citesc în ea soarta dumneavoastră; viitorul nu 
are nici o taină pentru mine! 

Marchizul scoase un hohot de râs. 

— Nu-mi vine să cred, urmă tânărul, că viitorul poate să- 
mi aducă ceva rău. Sunt de douăzeci de ani, am un venit 
anual de 20.000 lire sterline, sunt pair al Engliterei şi 
general în armatele Regelui. 

— Nu face nimic, răspunse bătrâna ţigancă. Cine poate fi 
sigur de soarta ce-l aşteaptă! 

— Cum? 


— Şi dacă aş putea să-ţi văd mâna... 

— Ei bine! Fie! 

Marchizul îşi trase mănuşile şi puse mâna lui cea albă şi 
delicată în mâinile negre, zbârcite şi osoase ale bătrânei. 
Aceasta se uită lung, apoi zise: 

— Un pericol foarte mare vă ameninţă, coconaşule! 

— Ce zici? 

— Aţi face bine, urmă ea, să nu vă duceţi mâine la 
vânătoare. 

Tânărul marchiz zâmbi. 

— Adeseori dau de urşi, cei ce vor să vâneze vulpi! Bine! 
Mă voi gândi; mai ai să-mi spui ceva? 

Bătrâna ghicitoare începu din nou să se uite în palma 
tânărului. 

— Coconaşul e amorezat, zise ea după aceea. 

Roger îşi simţi inima bătând cu tărie. 

— După ce mi-ai spus atâtea, acum spune-mi dacă mă 
iubeşte şi ea. 

— Aceasta o voi spune coconaşului mai pe urmă. Este o 
linie în palma d-voastră ce nu se poate desluşi bine. 
Dumnezeu să vă păzească! 

Şi zicând aceste cuvinte ţiganca se depărtă. 

— Mai aşteaptă un moment, zise marchizul; şi eu am 
darul de a ghici norocul şi aruncă doi galbeni la picioarele 
țigăncii. 

După aceea, afundându-se în gânduri, îşi urmă drumul. 

— De ce mi-ar aduce nenorocire iubirea mea pentru 
Ellen? Se întrebă el. 

Tânărul marchiz întrebă: 

— Cunogşti pe această ţigancă? 

— Aceasta este Malbec ţiganca! Răspunse feciorul. 
Onoarea Voastră a avut bunăvoința să dea ascultare 
minciunilor ei, care niciodată nu s-au adeverit. 

— Sper că nici de astă dată nu se vor împlini, răspunse 
tânărul, dând pinteni calului. 

Capitolul II. 


Castelul Asburthon cel vechi era o locuinţă posomorâtă 
ca şi actualul său stăpân. Sir James, care, în ora când 
verişorul său se afla pe drum, sta în sala cea mare, privind 
portretele strămoşilor săi. 

Sir James era cam de vreo treizeci de ani. Fusese doi ani 
ofiţer într-un regiment, dar demisionase, spre a se retrage 
în castelul său. 

El trăia aici singur departe de orice societate şi vâna 
toată ziua, urmat de o slugă şi de un câine de vânătoare. 

Feciorul era intendentul şi confidentul lui. 

El se numea William Burdet. Era cu totul deosebit de 
stăpânul său; pitic, gras, cu gâtul gros, cu capul mare şi cu 
o palmă atât de lată, încât era în stare să acopere un taler 
cu ea. William, precum îl numeau, era geniul cel rău şi 
instrumentul involuntar al voinţei stăpânului său. 

Pe când sir James, privea portretele strămoşilor, care nu- 
i lăsaseră decât sărăcia şi ruina, atenţia lui fu atrasă de 
către Will, care intra în acel moment. 

— Ce vrei? Îl întrebă sir James. 

— Am venit să vă vestesc c-a sosit cineva stăpâne! 

— Desigur, e nepotul meu, zise sir James surâzând. 

Will nu putu să-şi ascundă mirarea. 

— Vă aşteptaţi la această vizită, stăpâne? 

— Negreşit! 

— Ah! 

Acest „Ah!” era aşa de ciudat, încât sir James se crezu 
nevoit să ceară o lămurire. 

— Eşti sigur că este nepotul meu? 

— Da. 

— L-ai văzut? 

— L-am văzut din uşa salonului. 

Sir James se sculă şi apropiindu-se de fereastră, văzu pe 
marchizul Roger care ieşea din pădure şi apuca spre 
castelul Asburthon cel vechi. Era la o depărtare de un sfert 
de oră de castel. Sir James se aşeză pe un scaun şi zise cu o 
voce misterioasă către Will: 


— Închide uşile! 

Will închise uşile şi, întorcându-se, stătu cu mâinile 
încrucişate pe piept înaintea stăpânului. 

— Ştii că marchizul mi-a trimis o invitaţie? 

— Spre a vă pofiti la o vânătoare de vulpi, răspunse Will. 

— Şi că n-am primit fiind sigur că va veni el la mine. 
După aceea, mă voi putea duce la vânătoare. 

— Cu toate acestea nu înţeleg de ce Onoarea Voastră n-a 
primit numaidecât invitaţia! 

Un surâs tainic alunecă pe buzele lui sir James. 

— Nu înţelegi că nu trebuie, pentru cazul când s-ar 
întâmpla vreo nenorocire la vânătoare, să se bănuiască că 
eu sunt autorul? 

— Ah! Zise feciorul, se va întâmpla o nenorocire? Dar 
cum? 

— Se poate întâmpla ca acel care vânează vulpi să dea 
peste urs, răspunse sir James, repetând cuvintele ţigăncii. 

Will privi uimit pe stăpânul său fără să înţeleagă vorbele 
lui. 

— Mai târziu îţi voi explica, acum să primim cu cinste pe 
capul familiei Asburthon. Du-te de fă pregătirile! 

Will se duse dând din cap. 

Rămânând singur îşi zise încet. 

— Vipera cea neagră eu am pus-o în leagăn, dar nu pot 
să înţeleg cum n-a murit de muşcăturile ei. 

După aceea se sculă, se plimbă prin casă şi apoi se duse 
în întâmpinarea marchizului, care tocmai atunci intra în 
curte. Tânărul descălecă, înaintă către sir James şi-l 
îmbrăţişă cu iubire. 

— Scumpul meu văr, începu tânărul Roger, cât de vesel 
sunt că te-am putut găsi acasă; mă temeam că nu te-ai 
întors de la vânătoare. 

— Bine ai venit, domnule marchiz, răspunse sir James. 
Sper că nu vei refuza de a lua ceva răcoritoare în modesta 
mea locuinţă. 

— Cu plăcere, însă cu o condiţie! 


— Spune. 

— Ca să primeşti invitaţia mea pentru mâine. 

— Scumpul meu văr, zise sir James, ştii bine ca sunt 
puţin cam mizantrop. 

— Începi prea devreme, obiectă Roger surâzând. 

— O societate numeroasă va fi adunată la d-ta, urmă sir 
James. 

— Oh! Nu tocmai numeroasă! 

Sir James oftă. 

— Ei! Pentru că ţii atât de mult, domnule marchiz... 

— Aşadar primeşti? 

— Da! 

Roger luă mâna lui sir James şi o strânse cu putere. 

— Nu-mi place nici bere nici ceai! Zise el; află scumpul 
meu văr, că un pahar de vin de Bordeaux preţuieşte mult 
mai mult pentru mine decât orice. Te rog, dă-mi un pahar, 
căci mor de sete! 

Sir James îl duse în sala de onoare a vechilor Asburthoni 
şi-i oferi un jilţ mare, în care au stat capii familiei. 

— Atunci pe mâine la opt, zise Roger când se despărţi de 
sir James. Întâi vom dejuna şi pe urmă vom pleca. 

— Voi fi exact, răspunse sir James. 

După aceea, el însoţi pe marchiz până la poarta 
castelului, asigurându-l că va veni. 

Intrând în castel, se duse la fereastră şi urmări pe 
tânărul marchiz care se depărta. 

— Minunat! Calul e plin de foc, mâine se va speria sigur. 

După aceste cuvinte, sir James chemă pe Will, care se 
plimba sub fereastră. 

— De astă dată, începu sir James, te voi iniţia şi pe tine în 
planurile mele. Îţi mai aduci aminte că în timpul şederii 
mele la Londra mă plimbam cam des în Hyde-Park? 

— Mai în toate zilele stăpâne! 

— Acolo, înaintea porţii grădinii Regelui, era un om care 
arăta animale sălbatice şi dădea mai multe reprezentații. 
Acesta era un uriaş care se juca când cu un tigru, când cu o 


hienă, când cu un urs. Ursul era de rasă scoțiană şi foarte 
sălbatic. Într-o seară, pe la sfârşitul reprezentaţiei, intrai în 
coliba îmblânzitorului şi-l întrebai: „Cât câştigi tu pe zi?” 
„Cam treizeci de şilingi”, îmi răspunse el. „Vrei să câştigi 
treizeci de livre?” îl întrebai eu. „De ce nu? Dacă se poate! 
Şi ce trebuie să fac?” „Vei da reprezentații numai în faţa 
mea!” „Aceasta e foarte lesne!” „Însă în toate zilele!” 
„Bucuros!” răspunse el. 

— După aceea, urmă sir James, în interval de trei luni, în 
toate zilele, de la miezul nopţii până la două am făcut 
exerciţiu. Îmblânzitorul lega o botniţă de botul ursului şi-i 
acoperea ghearele cu o pungă de piele, astfel încât, să fie 
inofensiv. După aceea îl lega de un stâlp de fier şi un călăreț 
îmbrăcat cu totul în roşu alerga împrejurul lui şi-l lovea cu 
biciul peste urechi; puţin câte puţin se apropia de urs într- 
atât încât acesta fu chiar lovit de copitele calului. Trei zile 
după aceasta, turbase cu totul ursul, mai ales când vedea 
roşu şi negru. După un interval de şase luni cumpărai un cal 
negru şi făcui o păpuşă mare îmbrăcând-o de sus până jos 
numai în roşu. După aceea lăsai ursul liber, scoţându-i 
botniţa. Îndată ce zări calul cu păpuşa roşie el se repezi 
asupra lor, sfâşie calul, iar păpuşa o făcu numai bucăţi. 
Acum, adăugă sir James cu linişte, mi se pare că ursule 
destul de bine învăţat. 

— Dar unde este ursul? Întrebă Will, care ascultase cu 
un mare interes povestirea stăpânului său. 

— Îmblânzitorul a sosit ieri în satul Burton, care este la 
două leghe de aici, tocmai în apropierea pădurii unde va 
avea loc mâine vânătoarea. 

— Ah! Acum încep să pricep, răspunse Will. Onoarea 
Voastră va potrivi astfel lucrurile, încât îmblânzitorul să dea 
drumul ursului tocmai în locul destinat vânătorii. 

— Nu tocmai aşa, că toţi prietenii marchizului vor purta 
haine roşii şi s-ar putea întâmpla ca un altul să călărească 
pe un cal negru. 

— Această observaţie era s-o fac Onoarei Voastre! 


— Am prevăzut tot. Ştii că vulpea fuge de obicei prin 
stâncile Pick Gurdiane şi abia acolo este prinsă. 

— Da, stăpâne! 

— Ei bine, într-unul din tufişuri, îmblânzitorul va da 
drumul ursului. 

— Dar, obiectă Will care părea cam tulburat, va ajunge 
marchizul primul la stânci? 

— Aceasta va fi treaba ta. 

— Cum? 

— Ascultă-mă bine. În timpul şederii mele în Franţa am 
căpătat o reţetă minunată de la un negustor normand. Dacă 
amesteci o mână de mac cu orzul ce-l dai calului ameţeşte 
într-atât, încât peste un ceas de călătorie nu mai e în stare 
să stea pe picioare. 

— Aceasta o ştiam şi eu stăpâne! Răspunse Will cu 
mândrie; pentru a afla acest secret, nu trebuie să mergeţi 
în Franţa. 

— Dar ce crezi că ar face calul, dacă i-am pune sub şa un 
tepuş? 

— Ce să facă? S-ar înfuria, ar da din picioare şi în cele 
din urmă ar fugi spre stânci. 

— Oh! Nu, răspunse sir James, e mai bine să învelim 
ţepuşul cu ceară, astfel încât să nu-l simtă calul decât după 
o alergare de un ceas. 

Will privi cu mirare pe stăpânul său. 

— Şi noi, urmă sir James, mâine seară vom intra la 
Kingstover. 

— Da, răspunse Will; însă mai trebuie ceva. 

— Ce? 

— Să amestecăm macul în orz şi să punem ţepuşa sub 
şaua lui Neptun. 

— O vei face tu. Noaptea de astăzi o vei petrece în 
Kingstover cu câinii şi caii noştri şi dacă eşti băiat deştept 
vei găsi un mijloc de a potrivi lucrurile. 

— Aşa, da! 


— Şi pentru că trebuie să treci prin satul Burton, poţi să 
duci şi instrucţiunile acestea îmblânzitorului. 

— Onoarea Voastră poate să se încreadă în mine. 

— Am în tine cea mai deplină încredere, zise sir James, 
care deja se vedea stăpân peste demnitatea şi milioanele 
nepotului său. 

Către ora opt seara, Will mergea în pasul calului său de 
munte, mânând înaintea lui o turmă de câini tot aşa de slabi 
ca şi venitul stăpânului său. 

În loc de a urma drumul cel drept, el apucă pe o potecă a 
pădurii îndreptându-se spre satul Burton unde şi ajunse 
numaidecât. 

Locuitorii acestui sat erau nişte oameni liniştiţi şi se 
culcau devreme, însă în seara aceea, Will văzu o mulţime de 
bărbaţi şi de copii, care erau strânşi înaintea unei cârciumi. 

Will, care era un adevărat scoţian, nu trecea niciodată pe 
lângă vreo cârciumă fără să nu intre şi să nu golească o 
cană cu bere. 

Ajungând deci acolo, chemă un servitor, îl însărcină să-i 
ţină calul şi intră în cârciumă, unde îmblânzitorul juca cărţi. 

Îmblânzitorul era un bărbat pitic, gros şi cu o constituţie 
puternică. 

El privea cu curiozitate pe Will; acesta îi făcu un semn 
din ochi care însemna: eu sunt acela pe care-l aştepţi! 

Will era cunoscut în cârciumă şi cârciumăreasa veni 
numaidecât să-l întrebe ce pofteşte. 

— Dă-mi bere şi gin, răspunse el. 

Will turnă două pahare de gin în cana cu bere şi se 
întoarse către îmblânzitor. 

— De ce stă lumea înaintea cârciumii? Zise el. 

— Domnule, răspunse îmblânzitorul, toţi vor să vadă 
animalele mele. 

— Ce fel de animale? 

— Hiene, tigri şi urşi. 

— Ah! Răspunse Will, d-ta eşti acel îmblânzitor de 
animale despre care toată lumea vorbeşte! 


— Da, domnul meu! Eu sunt acela; însă nu mi s-a dat 
voie să câştig bani aici. 

— Nu ţi s-a dat voie? 

— Până acum, nu; am trimis pe cineva la primar, dar nu 
mi-a adus răspunsul. 

— Unde-ţi sunt animalele? 

— În curte. 

— Eşti bun să mi le arăţi? 

— Bucuros, dar nu pot da nici o reprezentaţie. 

— Nu face nimic, doresc să le văd numai. 

Îmblânzitorul se sculă şi urmat de Will ieşi în curte. 

— Eu vin din partea lui sir James, zise Will încet, pe când 
îmblânzitorul desfăcea scândurile de la colivia animalelor. 

— Mi-am închipuit numaidecât, răspunse el. Mi-ai adus 
ordinele lui? 

— Da! Sunt pentru mâine. 

— Ah! 

— Şi dacă vom izbuti în planul nostru, vei primi cele 
cincizeci de livre. 

— Vom izbuti sigur! 

— Ştii, urmă Will, unde sunt stâncile Pick Gurdiane? 

— Cum să nu ştiu? M-am născut la trei leghe de acolo; va 
să zică locul acela s-a ales? 

— Da! 

— La ce oră? 

— Ai face bine să pleci chiar la noapte! 

— Am luat doi oameni în serviciul meu; ei nu ştiu nimic 
de exersarea ursului şi astfel nu avem să ne temem de 
NIMIC. 

— Foarte bine zise Will; să vedem acum ursul. 

Will se apropie de gratiile de fier; ursul începu să 
mormăie. 

— La dracu! Puternic e, zise Will; câţi ani are? 

— Opt ani! 

— Şi, de când îl ai? 

— De doi ani, mi se pare! 


— De unde l-ai cumpărat? 

— De la un ţigan, un fel de uriaş care îl adusese din 
India. Se îmbogăţise cu el. Atunci îl voi vinde şi eu când mă 
voi îmbogăţi. 

— Nu cred, zise Will. Mâine o să-l omor. 

— D-ta? 

— Chiar eu, am pus gloanţe în carabina mea, numai în 
acest scop. Nu trebuie să existe nici cea mai mică bănuială. 
Noapte bună! 

Îmblânzitorul închise colivia şi amândoi se întoarseră la 
cârciumă. Will mai ceru un pahar de bere şi aruncând doi 
şilingi pe masă încălecă şi urmă drumul spre Kingstover, 
unde sosi peste o jumătate de ceas. 

Îmblânzitorul se sculă a doua zi dimineaţa pe la ora trei. 

— Unde mergi, stăpâne? Întrebă servitorul care se 
trezise. 

— Dobitocule, n-auzi că Iom zbiară? 

Acesta era numele ursului. 

— Dar el zbiară în toate nopţile, stăpâne. 

— Dar nu ca astăzi! 

— Ce o fi având? 

— Se plictiseşte! 

— Vrei să-l baţi? 

— Nu, îl voi duce la plimbare. 

— Păzeşte-te să nu-ţi scape! 

— Lasă, îi voi pune botniţa! 

După aceste cuvinte, îmblânzitorul se îmbrăcă şi ieşi în 
curte. 

Animalele, care-l cunoşteau după pas, începură să urle. 
EI fluieră şi îndată animalele tăcură. 

— Tom, vino încoace! 

Ursul se apropie şi se lăsă să-i pună botniţa şi lanţul de 
gât. 
Toţi dormeau încă şi îmblânzitorul îl duse de lanţ afară 
din curte şi din sat, fără a întâlni pe nimeni. Ursul îl urmă ca 
un câine, până la stâncile Pick Gurdiane. 


A doua zi dimineaţa, cei doi servitori ai îmblânzitorului 
se uitară uimiţi unul la altul. Soarele era demult pe cer şi 
stăpânul lor cu ursul nu se mai întorsese. 

— Cred că i-a scăpat Iom, zise unul dintre servitori, care 
iubea foarte mult ursul. 

Capitolul III. 

Să revenim acum la castelul Kingstover. 

Pe când se întorcea marchizul din vizita ce o făcu vărului 
său, doi invitaţi se plimbau sub umbra copacilor vorbind 
între dânşii. 

Aceşti doi bărbaţi erau trecuţi de cincizeci de ani. 

— Scumpul meu baronet, începu unul, trebuie să-ţi 
mărturisesc că sunt curios să-l văd pe marchizul Roger, pe 
care l-am lăsat mic copil în Calcuta. 

— Cum? De atunci nu l-ai mai văzut? 

— Nu! 

Acela care începuse conversaţia, nu era altul decât 
vechea noastră cunoştinţă, doctorul Bolton. 

Cizmele lui pline de praf şi biciuşca ce-o ţinea în mână 
arătau că sosise atunci şi că făcuse un drum foarte lung. 

El urmă: 

— Ştii, scumpul meu baronet, că sunt numai şase luni de 
când m-am întors din India? 

— Ştiu, răspunse sir Robert Walden, căci el era. 

— Prima mea vizită, urmă Bolton, am făcut-o mamei 
mele care locuieşte într-un sat aproape de Lincolnshire; am 
stat acolo trei luni şi după aceea m-am întors la Londra, 
unde îmi spusese că locuieşte marchizul. Ştii că lordul 
Asburthon n-a rămas mult timp guvernator al Indiei. 
Indigenii, soldaţii şi funcţionarii erau cu toţii contra lui şi 
nu-l mai sufereau. De aceea a părăsit Calcuta şi s-a întors la 
Londra. 

— Din nenorocire! Suspină sir Robert. 

— Micul Roger era de 6 ani când a părăsit Calcuta. Era 
un copil frumos, vesel, plăcut ca un francez şi îndrăzneţ ca 
un corsican. A rămas tot aşa? 


— Din nenorocire! Susţină sir Robert. 

— De ce din nenorocire! Întrebă Bolton. 

— Sir Robert d'Asburthon nu are calităţile unui nobil 
englez. E vesel şi uşuratic, se necăjeşte numaidecât şi este 
excentric ca... mine. E îndrăzneţ în faţa primejdiei, visează 
întotdeauna aventuri; în sfârşit, o să fie gentlemanul cel mai 
nenorocit din cele trei regate, dacă nu se va schimba. Într-o 
zi, a cerut audienţă regelui. Şi fiindcă regele l-a lăsat să 
aştepte un sfert de oră, a plecat mâniat şi nu s-a mai întors. 

Bolton ascultă zâmbind. 

— Afară de acestea, urmă sir Robert, el e mărinimos şi 
are o inimă nobilă. Într-un interval de şase luni a izbutit să 
se facă iubit de toţi, chiar de creditorii săi. Acum câteva zile 
se întorcea acasă. În drum a întâlnit un cerşetor, l-a aşezat 
pe calul lui şi s-a întors pe jos. 

— Şi-a tăiat şi mantaua în două tocmai ca St. Martin, 
adăugă Bolton râzând. Scumpul meu, ceea ce-mi spui mă 
bucură foarte mult! 

— Aşa? Ei bine, eu nu înţeleg nimic din toate acestea. 
Nici mama sa, lady Cecily, nu înţelegea. 

— Ah! Întrerupse Bolton, ce face lady Cecily? 

— A murit. 

— A murit? 

— Sunt doi ani de atunci; cu şase luni înainte de sosirea 
marchizului Asburthon la Londra. 

— Sărmana femeie! Zise Bolton; marchizului i-a părut 
râu? 

— Nu! Pentru că a dat crezare infamiilor despre sir Jack. 

— În ce-l priveşte pe sir Jack, sper că-mi vei spune ce s-a 
întâmplat. În ziua când lordul Asburthon era la vânătoare, 
aţi ieşit amândoi din palatul guvernatorului. 

— Aşa e! 

— V-aţi urcat într-o luntre şi v-aţi îndreptat către o 
corabie ce ancora în apropiere. 

— Da. 

— După aceea s-au auzit două detunături. 


— Şi aceasta e adevărat! 

— După aceea luntrea s-a dus până la corabie! 

— Da! 

— Şase luni mai târziu, lordul Asburthon care se îngrijea 
de soarta fratelui său, primi o scrisoare de la căpitanul 
corăbiei care îi spunea că a murit. 

— N-ai ghicit? 

— Pe jumătate. D-ta l-ai ucis pe sir Jack. 

— Dar într-un mod leal, în duel. 

— Se înţelege; dar unde? 

— În luntre. 

— Dar căpitanul? 

— Mi-era rudă şi se pusese cu totul la dispoziţia mea. 
Nimeni nu ştie că eu l-am omorât. 

— Mi se pare că fiul său te bânuieşte. 

— De la bănuială până la convingere, e departe. Dar ne 
vom vedea mâine cu el. 

— E aici? 

— Vezi acolo turnul de la Asburthon cel vechi? 

— Da! 

— Acolo locuieşte sir James Asburthon. Marchizul Roger 
s-a dus ca să-l invite la vânătoarea de mâine; şi astfel mâine, 
eu şi sir James ne vom întâlni! 

— Oh! Atunci poţi să fii liniştit, zise Bolton. Eu l-am 
cunoscut în India unde era căpitan; e tot atât de laş ca şi 
tată-său şi sunt sigur că nu te va provoca. Ah! Scumpul meu 
baronet, aş mai vrea să te întreb ceva! 

— Vorbeşte! 

— Ce-ai făcut cu acea ţigăncuţă pe care ai cumpărat-o de 
la tatăl său? 

— Ah! Răspunse sir Robert încurcat, am uitat-o în 
Calcuta şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea! 

— Aşa! 

— Şi de ce mă întrebi? 

— Auzisem în Londra că ai o fată adoptivă. 

Sir Robert scoase un hohot de râs. 


— Aceasta e nepoata mea, zise el, fiica răposatei mele 
surori. O vei vedea. E prea frumoasă. Dar iată, vine... 

Bolton privi spre palat şi zări fata despre care vorbea 
baronetul, miss Ellen. 

Era o fiinţă răpitoare, cel mult de douăzeci de ani, cu 
talie delicată, părul negru şi cu faţa albă şi rumenă. 

— Într-adevăr e prea frumoasă, zise Bolton. 

— Frumuseţea ei mă duce la disperare, spuse sir Robert. 

— Şi de ce, scumpul meu? Întrebă Bolton. 

— Pentru că toţi vor s-o ia de soţie! 

— Îţi va fi mai uşor să-i dai de bărbat pe cel mai nobil şi 
cel mai bogat. 

— Mi se pare că marchizul Roger... 

— Nu este decât o părere sau o dorinţă. Ar trebui să fii 
foarte fericit. Marchizul e pair de Englitera, e bogat, iar 
regele l-a făcut colonel. 

— Adevărat! Zise sir Robert, dar... 

— Dar ce? 

— Cunosc un tânăr bun şi nobil, pe care-l iubesc 
întocmai ca pe copilul meu şi care iubeşte pe nepoata mea. 

— Ei! 

— El nu e nici pair, nici marchiz, nu are nici o avere, dar 
are o inimă nobilă şi este demn de iubirea lui miss Ellen. 
Cea mai fierbinte dorinţă a mea ar fi de a uni pe aceşti 
copii, după aceea i-aş face moştenitorii averii mele. 

Bolton admiră din ce în ce mai mult pe Ellen, care se 
apropie culegând flori în calea ei. 

— Şi ea, întrebă după aceea Bolton, îl iubeşte pe 
protejatul d-tale? 

— Nu ştiu! Suspină sir Robert; cine ar fi în stare să 
citească în inima femeilor. Nu ştiu dacă iubeşte sau nu Ellen 
pe Lionel. 

— Poate că nu iubeşte pe nimeni. 

— Se poate, însă adesea este tristă şi gânditoare. 

— Începuturi! Zise Bolton. 

— De vreo trei luni e tot melancolică! 


— Şi nu te-ai gândit niciodată s-o întrebi? 

— Nu. 

Miss Ellen ajunsese până la ei, dădu mâna lui sir Robert, 
iar pe Bolton îl salută fără a-l privi, dar acesta nu-şi luă ochii 
de la ea. 

— Scumpa mea copilă, începu Robert, îţi prezint pe 
doctorul Bolton, unul din prietenii mei cei mai vechi. Am 
făcut cunoştinţă cu dânsul în India. 

Ellen zâmbi şi salută fără a face însă lui Bolton onoarea 
de a-i adresa un singur cuvânt. 

— Unchiule, zise ea lui sir Robert, dă-mi braţul; aş vrea 
să mă plimb puţin. 

— Unde? 

— Până la capătul aleii... să mergem în întâmpinarea 
marchizului. 

— Vino cu noi, Bolton, zise sir Robert, căci eşti doritor să 
vezi cât mai curând pe Roger. 

Bolton se duse cu ei. 

„Aş face prinsoare, gândea doctorul, că miss Ellen şi 
ţigăncuţa pe care a cumpărat-o sir Robert, sunt una şi 
aceeaşi.” 

Ellen mergea sprintenă şi uşoară pe lângă sir Robert; 
acesta îi zise: 

— Nepoţică, mi se pare că lipsa marchizului te 
întristează. 

— Pe mine? Răspunse Ellen râzând; dar de ce unchiule? 

— Ce are Bolton? Zise sir Robert. Unde aleargă aşa? 

Şi arătă cu degetul pe Bolton, care se ducea în goană 
spre partea opusă a aleii. 

Medicul alerga din toate puterile, aţintind ochii asupra 
unui tufiş. 

Deodată, ajunse acolo şi, din tufiş, ieşi un animal roşcat, 
pestriţ, care fugea spre un stejar. 

Dar în momentul când era să se suie pe copac, Bolton îl 
plesni cu biciul ce-l ţinea în mână, animalul scoase un țipăt 
şi căzu mort. 


— Ce este? Întrebă sir Robert care sosi în acel moment. 

— O veveriţă, pe care am omorât-o cu biciul, răspunse 
Bolton. 

Miss Ellen scoase un țipăt şi îngălbeni. 

— Oh! Ce urât animal, şopti ea. 

Bolton o privi în faţă; era galbenă şi tremura. 

„Bine!” se gândi Bolton, mă îndoiam, acum sunt sigur. 

Ellen se linişti numaidecât şi-şi urmară plimbarea. 

La capătul aleii, unde ajunseseră după un sfert de oră, 
găsiră drumul ce ducea la Asburthon cel vechi. 

— Mi se pare că aud tropotul unui cal, zise Ellen. 

— Şi mie, zise Bolton. 

— Desigur e marchizul, adăugă sir Robert. 

— Nu! Reluă Ellen, calul vine dinspre Lovely... 

După câteva minute se ivi pe drum un călăreț, îmbrăcat 
cu haine albe ca spahiii indieni. 

— Este noul nostru vecin, zise sir Robert, moştenitorul 
lordului Mac Gregor. 

— Ah! Zise Ellen, e nababul acela care a sosit de curând 
din Chandernagor. 

— Da! 

— N-ai auzit de dânsul, Bolton, reluă sir Robert: este un 
anglo-indian care s-a întors din India cu o avere grozavă. 

— Cum îl cheamă? 

— Osmany. 

— Nu-l cunosc, răspunse Bolton. 

— Un bătrân lord excentric, care auzise că el posedă aur 
şi diamante, se grăbi să moară, lăsându-i mai multe castele. 

— Ce prostie! Zise Bolton. 

— Nu tocmai; lordul era sărac şi-l silea pe moştenitorul 
său să-i repare castelul. 

Călărețul ajunsese până la ei, era acelaşi cu care tânărul 
marchiz se întâlnise când se ducea la Asburthon cel vechi. 
Când trecu, salută pe cei doi bărbaţi şi pe miss Ellen. Bolton 
băgă de seamă că fata se roşise. 

— Ah! Pe dânsul îl iubeşte se gândi el. 


— Unchiule, zise Ellen, te rog să ne întoarcem la castel. 

— Cum aşa, nu mai vrei să mergi în întâmpinarea 
marchizului? 

— Aş vrea, dar nu mă simt bine. 

— Cum vrei! Răspunse sir Robert, care era deprins cu 
capriciile ei. 

— Vii şi tu Bolton? 

— Negreşit, răspunse acesta, căci mor de sete. 

— Tot nu ţi-ai potolit setea aceea? Întrebă sir Robert 
surâzând. 

— Nu, răspunse Bolton; mi-am păstrat obiceiul; sunt 
prea bătrân acum ca să mă schimb. 

Şi câteşitrei se reîntoarseră la castel. 

La opt seara, invitaţii tânărului marchiz Roger 
d'Asburthon, stăteau împrejurul unei mese bogat încărcată, 
afară de doi sau trei vecini care erau mai bătrâni şi care se 
mulţumeau a privi. 

Tovarăşii de vânătoare ai marchizului se întreceau să 
dobândească cel puţin o privire a d-rei Ellen. Însă ea, în 
acea seară, părea supărată şi tânărul marchiz văzu că o 
lacrimă alunecă pe obrazul ei. 

Masa era încărcată cu vinuri alese, marchizul ridicându- 
se de pe un scaun zise: 

— Milorzi şi gentlemeni! Să golim paharele noastre în 
sănătatea frumoasei miss Ellen! 

Tânăra fată îi mulţumi cu un zâmbet şi ridicând paharul 
zise: 

— În sănătatea colonelului Roger, marchiz d'Asburthon! 

— Miss Ellen! Zise tânărul amorezat, voi depune la 
picioarele d-tale regimentul meu! 

— Oh! Răspunse Ellen, dar nu şi ofiţerii! 

— Regimentul şi colonelul! Răspunse Roger. 

— Ho! Ho! Ia seama, dacă m-aş putea înţelege numai 
cinci minute cu colonelul, i-aş cere o favoare. 

— Vorbeşte miss Ellen. 

— Îmi vei împlini dorinţa? 


— Vă dau cuvântul meu de onoare. 

— Bine. Eu cer un grad de locotenent în regimentul d- 
tale! 

— Pentru d-ta? Întrebă sir Robert râzând. 

— Pentru un tânăr care e protejatul unchiului meu şi pe 
care îl iubesc ca pe un frate. 

Sir Robert Walden se uită la nepoata sa cu mirare. 

— E vorba de prietenul meu Lionel Varner, fiul unei 
văduve, urmă Ellen aruncând o privire asupra unchiului 
său. 

— Lionel! Zise Roger încreţind fruntea. Aşa se numea 
sărmanul meu frate, care a murit încă în leagăn... Fie! Voi fi 
fericit să îl pot numi amicul meu! 

— Milorzi, zise Ellen, sper că veţi recunoaşte şi d-voastră 
că marchizul Roger d'Asburthon este cel mai brav 
gentleman din cele trei regate. 

— Trăiască marchizul! Strigară lorzii scoțieni. 

— Trăiască miss Ellen! Răspunseră tinerii. 

— Milorzi, zise entuziasmat sir Robert Walden cu o voce 
tare, fetele au câteodată inspiraţii ridicole şi nepoata mea o 
dovedeşte o dată mai mult. 

— De ce, unchiule? 

— Pentru că ceri pentru Lionel Varner gradul de 
locotenent fără a întreba pe mama sau pe dânsul dacă se 
învoieşte cu aceasta. 

— Oh! Răspunse Ellen, sunt sigură că vor primi şi afară 
de aceasta, adăugă ea râzând, eu vreau! 

— Eram sigur că-l iubeşte! Se gândi sir Robert, pe când 
Bolton destupa a patra sticlă de şampanie. 

— Milorzi, începu din nou Roger, după ce toţi se sculară 
în picioare, nu uitaţi că mâine la nouă trebuie să fim călări! 
Doamnele ne vor urma la vânătoare în trăsuri. 

— Eu voi merge, zise Ellen! 

— Nădăjduiesc aceasta! Îi şopti marchizul. Am adus 
pentru d-ta cel mai frumos cal ce-am putut găsi în toată 
Scoţia. 


Ellen îi întinse mâna. 

— Ah! Îşi zise marchizul, în sfârşit voi putea să-i 
mărturisesc iubirea mea. 

Capitolul IV. 

Sir James onoră la oră fixă invitaţia marchizului Roger. 
Era călare pe un mic cal de munte şi purta un costum de 
vânătoare foarte simplu. 

Primul cu care se întâlni fu intendentul său, Will, care 
era la uşa grajdului şi care alergă ca să-i ţină calul. 

— Ei bine? Întrebă sir James cu nerăbdare. 

— Cailor li s-a dat mac şi l-au mâncat tot, răspunse Will. 

— Bine! 

— 'Ţepugşul cu ceară l-am pus sub şaua lui Neptun. 

— Minunat! 

— Dar... 

Şi aci Will se opri. 

— Ei, ce ai? Întrebă sir James, care abia aştepta să afle 
tot. 

— După ce am isprăvit ceea ce mi-aţi ordonat, s-a adus 
un cal în grajd care mi se pare a fi foarte bun pentru 
vânătoare, dar căruia nu i-am dat mac. 

— Şi apoi? 

— Calul este alb, urmă Will şi nimeni nu ştie pentru cine 
a fost adus. 

— De unde a fost adus? 

— De aici, din apropiere; se vede că marchizul a vrut să-l 
ţină ascuns şi poate va călări pe el. 

Sir James îngălbeni. 

În acel moment se auziră nişte voci vesele de bărbat. 

— Bună dimineaţa, vere. 

James zărind pe marchiz, îl salută. Acesta se îndreptă 
spre el şi apoi luându-l de braţ, îi zise: 

— Vino, vere! Te voi prezenta prietenilor mei, care sunt 
cu toţii în sala de mâncare. Acolo vei putea să vezi şi pe 
miss Ellen, nepoata prietenului meu, sir Robert Walden. 


La aceste cuvinte ochii lui sir James scânteiară; 
marchizul însă nu băgă de seamă şi-l duse în sala de 
mâncare. 

— Domnilor, zise el, vă prezint pe vărul meu, sir James 
d'Asburthon! 

Sir James intră cam sfios, nu-şi ridică deloc ochii asupra 
lui miss Ellen, care în costumul ei de amazoană era mai 
frumoasă ca niciodată şi atrăgea admiraţia generală a 
tuturor invitaţilor. 

— Vere, zise marchizul, ai avut bunătatea să-mi trimiţi 
încă de ieri câinii d-tale. Îţi mulţumesc căci sunt toţi 
minunaţi! Admir de asemenea calul d-tale, care, deşi e de 
rasă ordinară, e plin de foc. Aleargă iute? 

— Potrivit, răspunse sir James. 

— 'Te rog să-mi dai voie a-l încăleca eu. 

Sir James tresări, dar nu trăda aceasta prin nici o 
mişcare a feţei. 

— Aş vrea bucuros, răspunse el, dar are un nărav pe 
care-l cunosc numai eu singur. 

— Ce fel de nărav? 

— Nu poate suferi lângă el alţi cai sau câini. 

— Îmi pare rău! Zise marchizul, care avea de gând să 
meargă toată ziua lângă frumoasa Ellen; dacă e aşa, îl voi 
încerca mâine! 

— Cum vrei, răspunse sir James, care-şi aminti de calul 
cel alb. 

Marchizul se sculă pentru a da ordine. 

— Fără îndoială va încăleca pe acel afurisit cal alb, se 
gândi sir James. 

Roger se întoarse îndată la Ellen şi îi zise: 

— Vino, miss Ellen, să-ţi vezi calul! 

— Dar ce, e deja aici? Zise Ellen ieşind urmată de toată 
adunarea. 

Calul, cu şaua pe el fu dus înaintea oaspeţilor şi toţi 
admirară frumuseţea lui. 


— Ah! Eşti prea bun, zise Ellen, întorcându-se spre 
marchiz. 

— 'Te voi ajuta eu să te sui pe şa, zise marchizul punând 
un genunchi în pământ. 

Ellen se aşeză pe şa. 

— Pe cai, domnilor, zise marchizul. 

Peste zece minute toată adunarea fu gata de pornire şi 
se dădu drumul câinilor ca să urmărească vulpile. 

— Ah! Scumpă miss Ellen! Şopti amorezatul marchiz la 
urechea fetei, acest cal e mai iute ca oricare din caii mei şi 
prin urmare vom ajunge cei dintâi la locul hotărât. 

La puţin timp vulpile începură a ieşi din vizuini alergând 
încoace şi încolo; peste o jumătate de ceas se îndreptară 
spre stâncile Pick Gurdiane. 

Globul de ceară începu a se topi sub şaua lui Neptun şi 
vârfurile ţepuşului intrară în spinarea calului, care dădea 
din picioare, nevoind să se mişte din loc. Neptun influenţă şi 
ceilalţi cai, care de asemenea nu mai voiră să înainteze. 

— Ciudat! Zise Bolton; mi s-a dat o adevărată mârţoagă. 

— Calul meu parcă nu are nici o simţire, zise Roger 
Walden, de trei ori i-am dat pinten şi nu vrea să se mişte din 
loc! 

În cele din urmă izbuti a-l face să meargă şi galopând 
lângă miss Ellen, îi zise: 

— Neptun devine furios; niciodată n-aş fi crezut că e aşa 
iute! 

— Ei, atunci porneşte; eu te voi urma. 

Atunci Neptun începu a alerga din toate puterile şi miss 
Ellen îl urmă. 

Călărețul şi amazoana ajunseră repede la răspântia 
pădurii ce dă în stâncile Pick Gurdiane. 

Însă aici calul lui miss Ellen se opri ostenit; nici nu se 
părea că-i păsa de bicele ce cădeau asupra lui; sta pe loc şi 
nu voia să se mişte. 

— Chiar de m-ar costa viaţa trebuie să asist la dejunul 
ursului, îşi zise sir James. 


Şi dând pinteni calului ajunse pe Ellen. 

Neptun era la o sută de paşi înaintea lor. Marchizul 
zărind o vulpe, suflă în cornul său spre a da de veste 
celorlalţi vânători. 

Dar, deodată, calul se opri şi începu să tremure. 

Tot în acel moment se auzi un răcnet înspăimântător şi 
un animal negru sări dintre stânci. 

Ellen scoase un țipăt şi sir James văzu pe Neptun 
clătinându-se şi căzând cu călăreţul lui. 

Capitolul V. 

Spectacolul ce se înfăţişă lui miss Ellen era atât de 
îngrozitor încât biata fată, de frică, îşi acoperi faţa cu 
mâinile. 

Ursul ajunse lângă cal şi îi înfipse ghearele în pântece. 

În acest moment, o fluierătură despică aerul şi o voce 
puternică strigă: 

— Tom! Tom! 

Şi un fel de uriaş apăru, alergând spre urs. 

Ellen, învingând frica, se uită uimită. 

Ursul se întoarse şi privea cu gura căscată şi cu ochii 
înflăcăraţi spre acela care-l striga. 

— Tom! Vino încoa! Repetă uriaşul. 

Ursul mormăind, făcu doi paşi spre el. 

— În genunchi! Strigă uriaşul. 

Ursul îngenunche şi începu să-i lingă picioarele. 

Toate acestea se petrecuseră în mai puţin de cinci 
minute. 

Neptun se sculase şi o luase la fugă. Marchizul se sculă 
şi el şi se apropie de uriaş, care mângâia ursul pe cap. 

— Cred, îi zise noul venit, că nu s-a întâmplat nimic 
Onoarei Voastre! 

— Nimic răspunse marchizul, dar era gata să fiu sfâşiat 
de animalul tău! 

— Onoarea Voastră se înşeală, zise uriaşul; acest animal 
nu este al meu. Sunt trei ani de când l-am vândut şi de 


atunci nici nu-l mai văzusem! Dar el m-a recunoscut 
numaidecât, din fericire pentru Onoarea Voastră! 

Roger nu înţelegea nimic. 

Sir James şi Will rămaseră îndărăt; strigau şi-şi frângeau 
mâinile, prefăcându-se că nici nu sunt în stare de a veni în 
ajutorul tânărului marchiz. Când văzu că ursul se 
depărtează şi că Neptun fuge, Will zise stăpânului său: 

— Sunt sigur că a fost servitorul îmblânzitorului care a 
făcut dobitocia asta! Mă duc să văd. 

Şi plecă în goană spre sat, pe când sir James se întoarse 
spre ceilalţi vânători. 

Ursul tot sta la picioarele uriaşului, ca fermecat de 
privirea lui. 

Ellen, cam cu frică, se apropie. 

— Nu vă temeţi! Zise uriaşul lui miss Ellen! Dacă aş 
porunci să vă urmeze, v-ar urma numaidecât, ca un câine. 

Şi arătând cu degetul o stâncă din apropiere, îi zise 
ursului: 

— Tom! Du-te acolo de te culcă! 

Ursul se sculă, merse drept la stâncă şi acolo se culcă. 

— Acest animal nu e al tău? Întrebă marchizul. 

— Nu! Sunt trei ani de când l-am vândut. 

— Şi cui l-ai vândut? 

— Unui îmblânzitor de animale! Se numeşte Simion. 

— Dar atunci de unde a venit acest animal aici? 

— Nu ştiu nici eu! 

— Dar pe d-ta cine te-a adus aici? 

— Cât pentru mine... asta e cu totul altceva! Sunt aici 
pentru că mi-a poruncit stăpânul meu! 

— Cine e stăpânul tău? 

— Acela care vine, răspunse uriaşul arătând pe un 
călăreț care se apropia. 

Marchizul rămase uimit, iar Ellen scoase un țipăt. 

Călărețul pe care uriaşul îl arătase era tot acela cu care 
se întâlnise marchizul în drumul său mergând la Asburthon 


cel vechi şi pe care sir Robert Walden îl prezentase lui 
Bolton sub numele de Osmany. 

Osmany se apropie de marchiz şi descălecă. După ce 
salută pe Roger şi pe miss Ellen, el zise uriaşului: 

— Foarte bine Samson, îţi mulţumesc! 

— Domnul meu, începu marchizul întorcându-se către 
noul venit. Am scăpat ca prin minune dintr-o moarte şi mi 
se spune că d-ta eşti mântuitorul meu. 

— Se poate! 

— Dă-mi voie să-ţi arăt recunoştinţa mea. 

Străinul îl opri cu un gest. 

— Onoarea Voastră nu-şi poate explica ivirea acestui 
animal şi, sosirea acestui om care a fost stăpânul ursului. 

— Nu! Într-adevăr, toate acestea mi se par ca un vis. 

— Domnule marchiz, urmă străinul, vezi colo sus acele 
tufişuri? 

— Da! 

— Ei bine! Acolo actualul stăpân al ursului aştepta 
venirea d-tale. Când ai sosit, el a scos botniţa ursului şi l-a 
asmuţit contra d-tale. 

— Nenorocitul! Zise Roger. 

— Însă la spatele lui era un alt bărbat, care s-a târât ca 
un şarpe, ţinând o carabină în mână şi un pumnal între 
dinţi. De-abia făcu ursul doi-trei paşi şi pumnalul intră până 
la mâner în gâtul stăpânului său. Carabina era destinată 
pentru a împuşca ursul, dacă nu recunoştea vocea fostului 
stăpân. Înţelegeţi acum? 

— Nu, răspunse marchizul; nu pot să pricep scopul 
acestui om, căruia nu i-am făcut nimic. 

— El era numai o unealtă, îl întrerupse străinul. 

— Am oare duşmani? 

— Cei care sunt ca Onoarea Voastră tineri, bogaţi, 
puternici, au totdeauna duşmani. 

— Nu poţi să-mi spui cine a ucis pe stăpânul ursului? 

— Eu, răspunse Osmany. 

— D-ta! Zise Roger mirat. 


— Daţi-mi voie acum să mă retrag. S-apropie 
vânătoarea; ar fi venit prea târziu în ajutorul 
dumneavoastră, dar tot vin la vreme ca să vă dea un cal. Ne 
vom mai vedea, sper; până atunci, rog cerul să vă aibă în 
sfânta lui pază. 

— Dă-mi mâna d-tale să o strâng, zise Roger mişcat. 

— Oh! Bucuros! Răspunse Osmany, care luă mâna ce i-o 
întindea marchizul. 

Însă, în loc de a o strânge, el o apropie de buzele sale şi 
o sărută. 

Era să încalece, când, deodată, se întoarse spre miss 
Ellen, care rămăsese ca împietrită. 

— Mă iertaţi, miss Ellen, zise el, chinga şeii 
dumneavoastră s-a desfăcut; daţi-mi voie să o strâng la loc. 

Zicând acestea, străinul se apropie de calul lui miss Ellen 
şi când strângea chinga zise încet: 

— Topsy, stăpânul porunceşte ca peste trei zile să te afli 
în grădina de la Depsford, unde îl vei primi cu toată 
onoarea cuvenită unui stăpân şi rege. 

După aceea, el o salută şi făcând încă un semn din mână 
marchizul încălecă şi se depărtă. 

— Dumnezeu să ocrotească Onoarea Voastră, zise 
Samson urmând pe stăpânul său. 

Scoase o fluierătură. 

— Tom! Vino încoa! Strigă el către urs. 

Ursul cobori de pe stâncă şi urmă pe uriaş. 

Roger şi Ellen nu-şi puteau lua ochii de la călăreț. 

Când dispăru la cotitura drumului, marchizul se întoarse 
către fată care era palidă şi părea că se deşteaptă dintr-un 
vis greu. 

— Scumpa mea Ellen, începu Roger, apucând mâna 
femeii, ţi-a fost frică nu-i aşa? 

— Da! Pentru d-ta! 

— Dar cine pot fi aceşti duşmani care doresc moartea 
mea? 

Ellen nu răspunse. 


— Şi cine o fi acel bărbat, care m-a scăpat? 

— Nu ştiu, îngână Ellen plecând capul. 

În acest moment sosiră şi ceilalţi vânători. 

Capitolul VI. 

Pe povârnişul muntelui Cheviot, în valea în care era 
situat castelul tânărului marchiz Roger, la zece leghe de 
Kingstover, se vedea o căscioară albă, în mijlocul unei 
grădini. 

Călătorul care trecea pe acolo răsufla mai uşor, văzând 
acea locuinţă liniştită, înaintea căreia păşteau două-trei vaci 
de rasă scoțiană. 

Casa era locuită de o femeie încă tânără şi de un june 
cam de nouăsprezece ani. Erau ei fraţi? Era cu putinţă, căci 
semănau mult unul cu altul. 

Toţi ţăranii dimprejur numeau acea casă „casa cea albă”; 
femeii care o locuia îi ziceau d-na Cecilia, iar tânărului, sir 
Lionel. 

Era mama şi fiul. 

Cecilia venise în această casă acum cincisprezece ani. 
Era atunci de o frumuseţe rară şi purta în braţe un băieţaş, 
care nu avea mai mult de trei ani. 

Ea zicea că e văduva unui ofiţer, care murise în America, 
în război. Cumpără un locşor şi zidi acea căsuţă, ce părea 
atât de frumoasă călătorilor. 

De atunci nu mai părăsise niciodată acea locuinţă. 

Copilul crescu sub ochii mamei sale, în aerul sănătos al 
munţilor, neavând alt învăţător decât pe mama sa şi preotul 
din satul vecin. Cecilia nu primea pe nimeni, în afară de un 
bătrân gentleman, care venea cu o fată drăgălaşă. Se zicea 
că e logodită cu Lionel. 

Într-o dimineaţă, după evenimentele întâmplate la 
stâncile Pick Gurdiane, Cecilia sta sub umbra unui arbore 
citind o carte, când Lionel se apropie de dânsa. El purta un 
costum de vânător scoţian şi un ogar mare îl urma. Se 
apropie de mamă-sa şi-i sărută mâna cu respect. 

— 'Te duci iar la vânătoare Lionel? Întrebă ea. 


— Da, mamă. 

— Dacă ai şti cât de neliniştită sunt când te văd plecând! 

— De ce? Ce crezi că mi se întâmplă? 

— Ştiu, dar sunt îngrijorată. În sfârşit... du-te şi cerul să 
te păzească! 

Lionel plecă, însă se întoarse iarăşi. 

— Mamă, întrebă el, când trebuie să vină sir Robert 
Walden? 

Cecilia zâmbi. 

— Tot o iubeşti pe Ellen? Zise ea. 

Lionel se înroşi. 

— Da! Zise el încet. Ştii că o iubesc. 

— Atunci grăbeşte-te, zise Cecilia, căci sir Robert mi-a 
făgăduit că va veni cât mai curând să ne vadă şi ar putea să 
sosească chiar astăzi. 

Lionel sărută pe mama lui pe frunte şi chemându-şi 
câinele dispăru printre arbori. 

— Doamne! Şopti Cecilia, mi-ai răpit pe bărbatul meu şi 
pe fiul meu. Am plâns, dar m-am supus voinţei tale. Te rog, 
ocroteşte pe Lionel. 

Cecilia îngenunchease şi se ruga din adâncul inimii. 

Rugăciunea ei însă fu întreruptă de tropotul unui cal. Un 
călăreț se apropia pe aleea ce ducea la casa ei. 

Cecilia scoase un strigăt de mirare, alergând înaintea 
călăreţului. 

Era sir Robert Walden. 

— Ah! Nobilul meu amic, zise ea, cât de fericită sunt că 
te văd... Dar ai venit singur? Urmă ea, căutând cu privirea 
pe miss Ellen. 

Sir Robert descălecă, dădu calul pe mâna unui servitor 
ce sosise tocmai atunci şi sărutând mâna Ceciliei, se duse 
cu dânsa în grădină. 

— Linişteşte-te, doamnă, zise el, Ellen va fi numaidecât 
aici. Ştii că e cam capricioasă; s-a dus să facă un ocol prin 
munţi şi am lăsat-o. 


— Atunci, fiindcă suntem singuri, spune-mi ce face 
copilul meu, ce face Roger? 

— Fiul d-tale este muritorul cel mai fericit din lume. 
Regele l-a numit colonel. 

Cecilia împreună mâinile, ridicând ochii spre cer; o 
lacrimă alunecă pe faţa ei suferindă, dar nu scoase nici un 
cuvânt. 

— Milady, urmă sir Robert, am venit să-ţi cer o favoare! 

Biata femeie tresări. 

— Trebuie, urmă sir Robert, după ce se gândi un minut, 
trebuie să te desparţi de fiul d-tale, de Lionel. 

Cecilia se sculă. 

— Niciodată! Niciodată! Zise ea cu hotărâre. 

— Atunci trebuie cel puţin să-l însoţeşti la Londra! 

— Pentru ce! Să mă duc la Londra? Dar uiţi hotărârea pe 
care am luat-o. loată lumea mă crede moartă. Mi-am 
schimbat numele şi am renunţat la moştenirea bărbatului 
meu, marchizul d'Asburthon; şi toate acestea numai pentru 
a scăpa pe copilul meu de prigoana duşmanilor noştri. 

Sir Robert apucă cu blândeţe mâinile Ceciliei. 

— Care nu era alta decât nenorocita victimă a infamiilor 
lui sir Jack, soţia fostului guvernator ai Indiei. 

— Pentru fericirea lui Lionel cer aceasta, zise sir Robert. 

— Pentru fericirea lui, răspunse Cecilia. Ah! Fericirea o 
găseşte şi în acest trai ascuns, în această viaţă singuratică 
pe care o ducem noi aici. Lionel se crede fiul unui ofiţer 
sărac şi prin urmare nu doreşte mărire. E fericit... De ce 
vrei să-l trimiţi la Londra? 

— Milady! Crezi că fiul d-tale e pe deplin fericit? 

Cecilia tresări. 

— Ştiu, răspunse ea, că iubeşte pe miss Ellen, nepoata d- 
tale. 

— Ea e capricioasă, uşuratică şi va iubi pe Lionel numai 
atunci când va vedea că se supune voinţelor ei. 

— Doamne! Oftă Cecilia. 


— Unchiule, îmi zise într-o zi Ellen, ştiu că cea mai mare 
dorinţă a d-tale este să iau pe Lionel, de bărbat; aceasta o 
voi face însă, numai atunci când el va fi ofiţer în armata 
Regelui! 

Cecilia îşi împreună mâinile cu durere. 

— Linişteşte-te, zise sir Robert, regimentul în care a 
căpătat Ellen un grad de locotenent pentru Lionel, nu 
merge niciodată la război. 

— Ea a cerut şi a izbutit? 

— Da. A dobândit acel grad de la colonelul Roger 
d'Asburthon, fiul d-tale, doamnă, fratele lui Lionel, pe care 
în curând îl vei revedea. 

Cecilia, mişcată până în adâncul sufletului şi negăsind 
cuvinte ca să răspundă, se aruncă în braţele lui sir Robert. 

Două zile mai târziu, Cecilia şi fiul său Lionel plecaseră la 
Londra însoţiţi de Ellen şi unchiul ei, sir Robert Walden. 

Capitolul VII. 

Ceaţa ce se ridica din Tamisa, acoperi toată partea 
Turnului cel vechi şi Wappingul cu vălul său cel roşiatec. 

Era noapte şi lumina lămpilor nu putea străbate prin 
ceața deasă. Străzile vecine cu malurile Tamisei erau în 
întuneric. 

Un bărbat însă, învăluit într-o manta închisă şi cu o 
mască neagră pe obraz, cutreiera acele străzi înguste, ca şi 
când ar fi fost ziuă. 

Pe vremea aceea se obişnuia să se iasă cu mască. 

Femeia care voia să iasă singură la plimbare îşi punea 
masca, gentlemanul care umbla după vreo aventură 
nocturnă îşi punea de asemenea mască, sigur fiind că în 
libera Engliteră, nimeni nu avea cutezanţa de a-l sili să şi-o 
scoată. 

Omul mascat mergea liniştit înainte. După ce lăsă în 
urmă Anchor Street, se îndreptă spre Green Banfi King 
Street care era strada cea mai renumită din tot cuprinsul 
Wappingului. 


Pe la mijlocul acestei străzi înguste se afla o cârciumă, 
care purta ciudatul nume de „Cârciuma dreptăţii”. 

În această casă mare şi plină de fum erau o mulţime de 
mese şi de scaune şi mai multe irlandeze zdrenţăroase 
aduceau căni pline de vin şi de bere. 

Împrejurul meselor stăteau oameni, locuitori ai 
cartierului vorbind, înjurându-se, ba, câteodată 
ameninţându-se cu cuţitele. 

În fundul casei era o tribună. 

În fiecare seară, la un ceas hotărât, trei bărbaţi stau pe 
acea tribună gravi ca nişte judecători, îmbrăcaţi ca la curte 
şi cu nişte peruci uriaşe după moda englezească. 

Unul din ei strigă deodată: 

— Aduceţi pe acuzat! 

Toţi marinarii şi hoţii ce umpleau cârciuma tăcură. Doi 
bărbaţi, purtând costumul oamenilor poliţiei aduseră pe un 
biet om înaintea judecătorilor. Î se dădu un avocat, 
procurorul luând cuvântul, îi explică acuzarea. 

Auditorii pufneau în râs şi aplaudau la această parodie 
ce se repeta în fiecare seară. 

De aici venea numele de „Cârciuma dreptăţii”. 

În acest cuib de hoţi intră omul mascat. 

Fără a atrage atenţia adunării, el se aşeză într-un colţ şi 
porunci să i se aducă o sticlă de vin şi ascultă cu plăcere 
acuzaţiile procurorului. 

După ce fu osândit acuzatul, omul mascat chemă pe una 
din servitoare. 

— Nu cunoşti pe un armurier cu numele de Robert 
Burdet? O întrebă el. 

— Da, monseniore! Răspunse servitoarea, care-şi 
închipui că un om care intră mascat în Cârciuma dreptăţii 
trebuie să fie vreun nobil. 

— Vine aici în toate serile? 

— Da, a şi venit. E acolo. 

Servitoarea arătă un bărbat înalt, a cărui faţă lucea ca 
bronzul. 


El sorbea un pahar de Porto, jucând cărţi cu un marinar. 

— Spune-i că aş vrea să-i vorbesc, zise omul mascat. 

Servitoarea se duse şi armurierul, lăsându-şi partida 
începută, veni şi se aşeză la masa omului mascat. 

— Te numeşti Robert Burdet? 

— Da! 

— Eşti calfă de armurier? 

— Da, la meşterul Bentrik în Ştrand, la „Dragonul de 
aur”. 

— N-ai tu un văr ce se numeşte William? 

— Will? Zise armurierul. Da, îmi e văr. Îl cunoaşteţi? 

— Vin din partea lui. 

— Ah! Zise armurierul privind mai cu băgare de seamă 
pe omul cu mască fină. 

Acesta îşi puse degetul pe buze. 

— Ceea ce vreau să-ţi spun, nu trebuie să ştie nimeni! 

— Atunci să mergem pe marginea Tamisei, zise Robert; 
acolo vom fi mai siguri. 

Străinul aruncă o monedă de aur şi ieşi urmat de 
armurier. 

Ajungând în stradă, zise: 

— Aveţi un cuvânt de ordin, d-ta şi Will. 

— Da! Şi dacă d-voastră îl ştiţi, voi face tot ceea ce-mi 
veţi porunci. 

Străinul se aplecă la urechea lui Burdet. 

— Mi-a spus Will că cadavrul este îngropat la stânga 
porţii principale. 

— Lucrurile acestea nu le spune la toţi Will; vorbiţi 
Onoarea Voastră! 

— Sunt spade care se rup numaidecât? 

— Negreşit! Când primim spade din Birmingham mai 
întâi le încercăm. Adesea găsim şi câte una cu pai în 
mijlocul lamei. 

— Şi după ce se poate cunoaşte că fierul e tare? 

— Un lucrător bun deosebeşte numaidecât oţelul slab de 
cel tare. Mie mi-e de ajuns să-l pipăi puţin şi să cunosc 


îndată dacă e bun sau dacă se frânge la prima lovire. 

— Se găsesc adesea asemenea lame? 

— Câteodată! 

— Dacă aş avea mâine nevoie de o spadă de felul acesta? 

— Aţi găsi-o. 

Omul mascat şi armurierul se opriră pe chei şi se 
rezemară de stâlpul unui parapet. 

— Sper că suntem singuri aici, zise mascatul privind 
împrejur pe cât îi permitea ceața. 

— Oh da! Răspunse armurierul. 

— Aşadar, ascultă-mă! Mâine, un colonel de vreo 
douăzeci de ani se va prezenta în prăvălia stăpânului tău 
pentru a cumpăra o spadă. 

— Înţeleg! 

— Dacă oţelul spadei ce i se va da va fi slab, vei primi 
chiar în ziua când se va rupe o sută de lire sterline. Will ţi le 
va aduce la „Cârciuma dreptăţii”. 

— O sută de lire sterline e prea puţin pentru viaţa unui 
gentleman, răspunse armurierul. 

— Fie dar, două sute, zise omul mascat. 

— Da după ce îl voi cunoaşte? 

— Nu sunt douăzeci de colonei la vârsta de douăzeci de 
ani! 

— Aceasta e adevărat! La revedere. 

După aceste cuvinte, omul mascat părăsi pe armurier 
care se întoarse la cârciumă. 

Străinul ieşi din Wapping şi la un ceas după miezul nopţii 
ajunse înaintea unei case cu două caturi, ale cărei ferestre 
erau luminate; bătu în uşă de patru ori şi i se deschise. 

„Dacă căpitanul Maxwell va fi aici, se gândi el, îşi va 
pierde şi cei din urmă bani şi atunci se va împuşca.” 

Ajungând la catul întâi, omul mascat trecu prin mai 
multe săli, care erau goale şi numai în cea din urmă dădu 
peste o societate numeroasă. 

Vreo treizeci de bărbaţi, tineri şi bătrâni, stăteau 
împrejurul unei mese de joc, pe care se vedeau grămezi de 


aur. 

Străinul recunoscu numaidecât pe acela pe care-l căuta. 

Era un bărbat de vârstă mijlocie, înalt, cu nişte mustăţi 
lungi, blonde. El punea tocmai mâna într-o grămadă de aur 
ce era înaintea lui şi sculându-se o aruncă pe masă zicând: 

— Odată, trebuie să se întoarcă norocul! 

Dar norocul nu se schimbă; toţi banii căpitanului 
Maxwell intrară în punga bancherului. 

Atunci Maxwell îşi trecu mâna pe frunte şi depărtându-se 
de la masă se pregătea să iasă. Omul mascat îl opri din 
drum. 

— Ce vrei cu mine? Întrebă căpitanul. Dacă ai venit ca 
să-ţi plătesc vreo datorie, apoi rău ţi-ai ales momentul. Sunt 
ruinat şi mă duc să-mi trag un glonţ în cap! Dacă vrei să te 
cerţi cu mine, atunci ai nimerit bine. 

— Căpitane Maxwell, răspunse necunoscutul cu un ton 
politicos, n-am onoarea de a fi creditorul d-tale, nici nu-ţi 
doresc moartea. Din contra, vin să-ţi propun să te împrumut 
cu bani. 

— Primesc, zise Maxwell şi, fără a întreba de numele 
necunoscutului, întinse mâna. 

Omul mascat zâmbi. 

— Nu juca acum, cărţile nu sunt în favoarea d-tale; ai 
face mai bine să aştepţi vreun sfert de ceas. 

— Crezi? 

— Sunt încredinţat, fiindcă eşti disperat. Îţi propun să ne 
ducem în sala de mâncare şi golind câteva pahare de 
şampanie, să discutăm. 

— Am ghicit, vrei să-mi propui un duel. 

— Da! 

— Bine, să mergem! Numai să nu-mi ceri ceva care să fie 
peste putinţă, cu toate că în starea în care mă aflu mi se 
pare că aş smulge luna de pe cer! 

Când ajunseră în sala de mâncare, o găsiră goală. Se 
aşezară într-un colţ spre a nu fi auziţi de feciori. 


— Căpitane, începu străinul umplând un pahar cu vin, 
dă-mi voie să nu-mi scot masca. N-ai voie să mă cunoşti, 
până ce nu vom rezolva. 

— Fă cum doreşti, răspunse căpitanul. 

— Am auzit că eşti meşter în mânuirea armelor. 

— Se zice, zise Maxwell, răsucindu-şi mustaţa. 

— Adică, de meserie eşti un spadasin! 

— Domnule! 

— Lasă, îţi voi aduce aminte numai două cazuri din viaţa 
d-tale. 


— Să auzim! 

— Nu te-ai bătut cu baronetul sir Edmund H.? 

— L-am ucis! 

— După aceea, cu baronul B... secretarul trimisului 
Franţei? 


— L-am omorât! 

— Prea bine! După moartea lui sir Edmund, ai primit o 
poliţă în valoare de trei mii lire sterline, plătibilă la banca 
Engliterei. 

— Da, răspunse căpitanul, un dar din partea unui văr al 
lui sir Edmund, care moştenise însemnata lui avere. 

— Şi baroana B... care şi-a ales de soţ pe vărul ei... Nu ţi- 
a trimis diamante? 

— Care erau false! Astfel încât, era cât p-aci să cer 
arestarea giuvaergiului; iar cutia în care erau închise, nu 
făcea mai mult de două sute lire sterline. 

— Pe care le-ai pierdut în două zile! Aşadar, urmă omul 
mascat, destupând o a doua sticlă, ai găsit pe un om care 
este de zece ori mai bogat, decât sir Edmund. 

— Bine! Atunci va plăti douăzeci mii lire sterline. 

— Prea bine, dar pentru ca, căpitanul Maxwell să nu 
piardă această sumă la cărţi va primi în tot timpul vieţii, în 
fiecare lună o rentă, pentru a nu se mai gândi să se arunce 
de pe turnul Londrei. 

Căpitanul scoase din buzunar o pipă pe care o umplu cu 
tutun. 


— Propunerea trebuie să fie studiată, zise el. 

— Ei bine! Zise gentlemanul mascat, gândeşte-te în 
noaptea asta; mâine la opt dimineaţa voi veni la dumneata 
după răspuns. 

— He! He! Sunt sigur, răspunse căpitanul aprinzând un 
chibrit. 

— În sfârşit, zise omul mascat plecând, căpitanul este al 
meu... dar junele colonel este un bun luptător şi precauţia 
luată pentru sabie este foarte bună! 

Capitolul VIII. 

Hotelul d'Asburthon era situat în Regent Street 
d'Asburthon; el era de origine normandă şi se numea 
stângaci după numele patronului. 

A doua zi după ce omul mascat se prezentase succesiv în 
cârciuma justiţiei şi în casa de joc, junele marchiz Roger era 
ocupat cu aranjarea toaletei sale. 

El trebuia să meargă să salute pe regele George la Sf. 
James şi să-i mulţumească pentru brevetul său de colonel. 

El aştepta pe sir Robert Walden, care trebuia să-i 
prezinte chiar în acea zi pe junele Lionel. Sir Robert Walden 
fu exact; la ora zece el intră în cabinetul marchizului 
ducând de mână pe Lionel. 

Copilul doamnei Cecilia avea încă costumul scoţian, care 
de altfel îi venea foarte bine. 

Marchizul era în mare ţinută. 

Ambii tineri schimbară câte o privire; Lionel plăcu 
marchizului. 

Roger, care nu avea obiceiul aristocratic, nu văzu în 
Lionel decât un băiat frumos, mândru şi pe care îl proteja 
sir Robert Walden, unchiul prea iubitei Ellen; el veni spre 
Lionel, îi luă ambele mâini cu cordialitate şi îi zise: 

— Domnule, sir Robert Walden a fost amicul tatălui meu 
şi sunt fericit că voi putea să-i satisfac dorinţa. 

Lionel salută; Roger urmă: 

— În afară de serviciu, sunt cu totul alte relaţii. Sub 
arme sunt şeful dumitale, dar aceasta nu vă împiedică sper, 


de a fi amicul meu. 

— Ah! Domnule marchiz, zise Lionel, pe care o simpatie 
îl ataşa deja de el. 

Marchizul se uita la ceasornic. 

— Cred că sunt gata, zise el râzând, pentru a reprezenta 
un colonel foarte serios, dar mai trebuie ceva! 

— Ce vă lipseşte? Întrebă sir Robert Walden. 

— Aceasta, zise el arătând o mică sabie; aceasta este 
sabie pentru curte, o să vă rog să mă însoţiţi până la 
Dragonul de aur, să iau o adevărată sabie de colonel. 

— Într-adevăr, zise sir Robert Walden, cine se respectă, 
tot aşa ar face. 

Roger plecă însoţit de ambii săi oaspeţi. După o oră, el 
trecea poarta palatului Sf. James. 

Regele George avea o dispoziţie foarte urâtă, dar îi primi 
pe junele colonel şi pe toţi ofiţerii escadrei roşii, care se afla 
ancorată la Plymouth. 

Lord North, care lucra de dimineaţă cu regele, nu-i 
ascunsese că ştirile din America erau complicate şi că 
trebuia să lucreze energic. 

Consiliul era prea bun, dar George al III-lea nu uita că 
popularitatea lui era foarte compromisă de când lordul 
Bute îl criticase în parlament. George se gândea dacă în 
acest timp ar putea completa armata lui pentru a combate 
pe revoltaţii din Boston. 

Înţelegând că trebuia să menajeze aristocrația şi 
poporul, zise ofiţerilor care veniseră să-şi arate 
devotamentul lor: 

— În războiul ce-l voi face contra revoltaţilor din 
America, trebuie să mă bazez atât pe noblețea engleză, pe 
devotamentul către cauza regală, cât şi pe bravura 
soldaţilor mei. Pe câmpul de război, nobleţe nu există. 

— Curajul este toată noblețea! 

Pe urmă, adresându-se junelui colonel Roger 
d'Asburthon, zise: 


— Tatăl d-tale ne-a servit cu credinţă. Evenimentele au 
fost adesea contra lui, dar trebuie să recunoaştem că ela 
luptat până în cea din urmă clipă. Marchiz Roger 
d'Asburthon, regele contează acum pe fiu, precum conta 
altădată pe tată. Escadra roşie va pleca în curând, continuă 
George cu vocea ridicată; voi merge să salut pavilionul său 
la Plymouth. 

Capitolul IX. 

Când marchizul Roger d'Asburthon ieşea de la rege şi 
traversa odăile pline de militari de toate armele, un om în 
uniformă de Cipay făcea un zgomot mare. Vorbea tare, 
lovea cu piciorul parchetul şi zicea că avansările se făceau 
după favoare, nu după merit. Când Roger trecu prin sala 
unde era căpitanul de Cipay, acesta se servi de mână ca de 
un ochean şi zise cu un ton obraznic: 

— Pst! Iată un colonel care desigur va fi jenat în 
campanie, dacă nu va lua şi doica. 

Roger nu luă în seamă. 

— Pardon, colonele, zise acest om cu o voce ridicată; nu 
sunteţi lordul Asburthon? 

— Da, domnule, zise Roger. 

— Copilul lordului Asburthon, fost guvernator al Indiilor? 

— Am această onoare, zise junele colonel. 

Căpitanul puse mâna cu obrăznicie pe mânerul săbiei lui 
Roger. 

— Aţi primit o frumoasă jucărie, amicul meu! 

Roger se dădu înapoi un pas şi cu mănuşa izbi faţa 
căpitanului care îngălbeni de mânie. 

— Ah! Ah! Cocoşelul are sânge! O să-l sângerăm! 

— Domnule, zise Roger, sunteţi sau nebun sau beat, dar 
în orice caz nedemn de a purta epoleţi de ofiţer. Aş putea să 
pun să vă împuşte ca pe un câine, dar prefer să vă înfig 
această sabie pe care aţi insultat-o. 

— Milord, răspunse căpitanul care voia să marcheze 
această îndrăzneală, am fost insultat în faţa întregii armate, 
de către părintele d-tale, lordul Asburthon. 


— Ei bine, domnule! Zise Roger cu dispreţ, în familia 
mea, copiii primesc fără restricţie, cât de grea ar fi 
moştenirea părintească. Pe mâine. 

— Pe mâine! Repetă căpitanul. Voi fi pe puntea Londrei, 
cu martorii mei, dimineaţa la ora şapte. 

— Voi fi înaintea d-tale, răspunse cu mândrie Roger şi 
traversă salonul cu capul sus, cu privirea sigură. 

Un ofiţer, martor la ceartă, zise la urechea unui marinar. 

— Mă tem că, cu tot renumele de duelist, căpitanul 
Maxwell nu se va culca în patul său mâine seară. 

— Şi eu, zise marinarul; o doresc! 

Îndată ce ieşi din palat, junele marchiz plecă imediat 
acasă şi scrise o scrisoare sirelui Robert Walden, prin care îl 
ruga să-i servească de martor împreună cu protejatul său 
Lionel. 

Sir Robert plecase de dimineaţă din Londra la o moşie 
care era aproape de Deptford. Curierul trimis de Roger cu 
scrisoarea, se întoarse seara cu sir Robert şi Lionel. 

Amândoi declarară marchizului că este o nebunie să-şi 
expună viaţa contra unui mizerabil ca Maxwell. 

— Mă voi bate cu cel din urmă soldat, dacă voi fi insultat! 
Căpitanul a fost provocatorul, deci eu l-am pălmuit, ceea ce- 
i dă dreptul să aleagă armele. 

— Şi ce armă a ales? Întrebă sir Robert. 

— Sabia, răspunse marchizul. 

— Bine, zise sir Robert, această alegere mă mai linişteşte 
niţel. 

— lată pe William care vine să ne anunţe că supeul ne 
aşteaptă. Întâlnirea fiind mâine la şapte, d-voastră veţi 
rămâne aici. Hai, iubitul meu muntean, lovind pe umăr pe 
Lionel, o să vedem dacă eşti aşa de forte ca şi patronul d- 
tale, cel mai bun băutor. 

Invitaţii intrară în sufragerie şi luară locuri împrejurul 
unei mese foarte bine garnisită. 

Veselia lui Roger se transmise la toţi. 


În momentul când propunea un toast pentru pieirea lui 
Maxwell, un servitor anunţă marchizului, că un gentleman 
voieşte a-i vorbi, dar nu şi-a spus numele. Douăsprezece ore 
sunau în acest moment. 

Marchizul, cam mirat de această vizită nocturnă, se 
scuză către oaspeţi şi trecu în odaia sa de lucru. Un om 
îmbrăcat în negru, aştepta în picioare cu capul gol. 

Roger îşi ascunse exclamaţia de mirare ce-i produse 
acest personaj. 

El recunoscuse în acest om, pe nababul Osmany, 
personajul cu haina albă, salvatorul său de la stâncile Pick 
Gurdiane. 

— Onoarea Voastră să binevoiască a mă ierta dacă mă 
prezint aşa de târziu. 

— Ah, domnule! Zise marchizul, un om căruia îi datorez 
viaţa, este binevenit la mine la orice oră şi afară de asta 
sunt în acest moment într-o veselă companie. O să vă 
prezint sirelui Robert Walden. 

— Milord, zise misteriosul personaj, scuzaţi-mă dacă voi 
refuza această onoare, dar este absolut necesar ca 
prezenţa mea aici, să fie complet necunoscută. 

— Pentru ce? 

— Este vorba de viaţa d-voastră, răspunse Osmany. 

Marchizul tresări. Străinul nu-i lăsă timp să-l întrebe. 

— Aţi fost astăzi la Sf. James? 

— Da. 

— Şi ieşind de la rege aţi fost provocat? 

— De către un ofiţer din armata Indiilor, care pretinde că 
l-ar fi insultat tatăl meu. 

— Mâine vă bateţi? 

— Trebuie să-l întâlnesc pe adversarul meu pe puntea 
Londrei. Cred că ne vom bate în curtea Mânăstirii Sf. 
George care este deschisă la ora aceea. 

— Vă bateţi cu sabia? 

Roger luă de pe sofa sabia pe care cu o zi mai înainte o 
cumpărase de la Dragonul de aur. 


— Căpitanul a considerat-o jucărie. Ei bine, această 
jucărie îi va străbate pieptul peste câteva ore. 

Osmany îşi desfăcu mantaua şi Roger speriat, văzu o 
sabie întocmai ca a lui. 

— Ce este asta? Zise el. 

— Este o sabie ce v-o aduc, ca să nu fiţi omorât mâine. 

Roger privea ambele săbii care semănau foarte bine, 
încât nu se putea distinge una de alta. 

— Milord, zise Osmany, permiteţi să vă arăt că lama 
săbiei mele este superioară celei a d-voastră. 


O scoase din teacă, o învârti prin casă şi o înfipse un 
deget în zidul odăii. Roger privea curios. 

— Este o lamă excelentă, continuă Osmany; se îndoaie, 
dar nu se rupe. Acum s-o vedem pe a dumitale. 

Roger luă sabia necunoscutului şi i-o dădu pe a lui. 

— În gardă, zise Osmany. 

— Dar domnule... 

— Veţi vedea milord. Să presupunem că d-ta eşti 
căpitanul Maxwell şi eu marchizul Roger. Prea bine! Apără- 
te şi loveşte-mi sabia. 

Roger făcu toate acestea, fără a înţelege nimic. 

Dar abia lovi lama săbiei sale de aceea a lui Osmany că 
se rupse în două bucăţi şi căzu pe parchet. 

Osmany dezarmat, nu mai avea în mână decât mânerul. 

Roger scoase un strigăt şi se dădu înapoi palid şi plin de 
sudoare. 

— Vedeţi milord, îi zise Osmany, mâine puteaţi fi un om 
mort! 

— Oh, domnule! Domnule! Îi zise el, ce-am făcut ca să fiu 
protejat de d-ta? 

Această întrebare încurcă pe Osmany. Totuşi el 
răspunse: 

— Datorez o recunoştinţă tatălui d-tale. 

— Ah! Zise Roger, dar dacă vegheaţi pentru mine, sunt 
oare oameni care doresc pierderea mea? 

— Da, zise Osmany, dar noi veghem. 

— Noi? Murmură junele surprins. 

— Eu şi ai mei, zise Osmany. Dar nu mă întreba mai mult 
milord. Nu voi putea satisface curiozitatea d-tale. Acum 
permiteţi să vă dau o lecţie de scrimă. Roger luă două 
florete şi oferi una indianului. 

— Căpitanul Maxwell, mare şi subţire, este dezavantajat 
pe teren. De aceea să vă puneţi în garda florentină şi 
punând în practică cele zise, se puse în gardă; pe jumătate 
curbat, corpul aşezat aproape pe genunchi, astfel că 


indianului nu i se vedeau decât ochii lucind şi vârful floretei 
care sta în dreptul umărului stâng. 

— Dar, zise marchizul, dacă voi sta aşa, căpitanul mă va 
culca la pământ. 

— Dacă veţi sta aşa, fără a lovi pe adversar, ci numai 
apărându-vă, căpitanul Maxwell se va împunge singur chiar 
de la a treia înaintare, sub umărul drept. 

— Ia să vedem! Zise Roger punându-se în gardă înaintea 
indianului. 

Se luptară mai bine de zece minute, fără ca marchizul să 
poată vedea decât ochii şi vârful floretei indianului. 

Roger impacientat, voi să-i vadă o lovitură. Însă fu 
împiedicat de capsula floretei indianului care se opri sub 
umărul drept. 

— Lovitura este mortală! Zise Roger lepădând floreta. 
Văd că nu sunt decât un elev. 

— Aduceţi-vă aminte mâine de garda florentină, zise 
Osmany şi misteriosul personaj se învălui în manta, îşi 
acoperi faţa cu una din pulpane şi plecă înainte ca Roger 
să-i poată mulţumi. 

El cobori pe o scăriţă mică ce dădea în grădina hotelului. 

Văzându-l cum mergea prin grădină şi cum se îndrepta 
către o poartă mică, ar fi zis oricine că el a locuit mai mult 
timp în acel hotel. 

Indianul plecă pe jos şi se opri la un giuvaergiu, un om 
cu figura lunguiaţă, cu ochii mici, verzi, cu părul galben, un 
om în vârstă care examina cu o lupă un diamant. Osmany 
intră. 

— Bună ziua, Nathaniel, zise el. 

— Bună ziua stăpâne, răspunse Nathaniel şi se ridică 
repede pentru a-l saluta. 

— Ei bine! Cum merg afacerile? 

— Hei, hei! Afacerile merg foarte rău, trebuie să facem 
credit nobilimii. 

Un zâmbet apăru pe buzele lui Osmany. 


— Nu cumva regreţi timpurile când tu nu aveai decât o 
veveriţă? 

— Nu stăpâne, dar... 

— Dar tot regreţi ceva? 

— Sunt zile... în care... zise el. 

— Pe cine regreţi? 

— Ascultă... Acum când am o poziţie... când mi se zice 
„domnule Nathaniel” la bursă, mă gândesc câteodată că 
sunt singur... 

— Bine, atunci însoară-te. 

— Oh! Nu... am încercat odată: „Pisica opărită se teme şi 
de apă caldă!” Dar, vezi d-ta stăpâne, sunt zile în care 
regret că am vândut pe mititica. 

— Ah! Ah! 

— Era un copil foarte neplăcut... ea bătea veverița... dar 
în sfârşit... natura a isprăvit prin a vorbi. 

— În tot cazul, zise Osmany râzând, vrei să-ţi găseşti 
copila. 

— Da, suspină giuvaergiul, dar ce s-o fi făcut? Poate că a 
murit! Şi nu ştiu nici măcar numele acelui gentleman. 

— Se poate găsi... Londra este mare, dar căutând bine... 

O strâmbătură care semăna cu emoția, contractă 
obrazul lui Nathaniel. 

— Adevărat? Zise el. 

— Ştii bine, răspunse Osmany, că eu când mă amestec în 
ceva, am obiceiul să reuşesc. 

— Este adevărat, răspunse giuvaergiul. 

— Nu poate să aibă mai mult de douăzeci de ani, 
mititica, zise el! Ah! O fată frumoasă, preţuieşte mult în 
comerţ. Vedeţi, continuă Nathaniel, iată vecinul meu Joanny 
Tristam. Într-un timp avea pe soţia lui ca ajutor. Ea era 
bătrână şi lui Joanny nu-i prea mergea bine. Când fata lui 
foarte frumoasă a ieşit din pension, ela pus-o la treabă şi de 
atunci prăvălia îi este plină. 

— Haide! Murmură Osmany, înţeleg acum pentru ce 
regreţi tu fata. 


Nathaniel nu răspunse nimic. Osmany reluă, privindu-l 
fix. 

— Poate voi găsi pe fiică-ta. Dar are ea vreo marcă? 

— Ca toţi acei din trib: triunghiul albastru pe braţul 
stâng, lângă umăr. 

— Altele nu mai are? 

— Veveriţa a muşcat-o la mâna dreaptă. Ea trebuie să 
aibă un semn între degetul cel mare şi arătător. 

— Foarte bine, zise Osmany, voi căuta-o, dar... cu o 
condiţie. 

— Vorbeşte, stăpâne. 

— Dacă vreodată îţi voi zice: „Copila ta este aici! În casa 
asta...” te vei duce s-o ceri. 

— Oh! Desigur... 

— Şi, dacă va trebui, vei reclama drepturile tale prin 
justiţie. 

— O voi face. 

Osmany părăsi tejgheaua de care era rezemat. 

— La revedere! Zise el. 

Osmany începu a merge repede spre râu, cobori cursul 
râului şi se opri, se uită împrejur spre a se asigura că nu 
era urmărit. Apoi fluieră şi imediat se auziră nişte lopeţi 
lovind apa. 

— Tu eşti, Samson? Întrebă Osmany. 

— Da stăpâne. 

Osmany se sui în barcă şi se uită la ceasornic. 

— Este ora nouă, zise el, haide amice la căsuţa din 
Deptford! 

Şi pe când Samson se pregătea să pornească, Osmany 
murmură: 

— Între noi doi, acum, miss Ellen Walden. 

Capitolul X. 

Barca mergea repede, căci vântul bătea dinspre nord- 
est, ceața era foarte deasă, încât nu se putea zări barca pe 
apa lamisei, cu toate că erau felinare de ambele părţi ale 


fluviului. După o oră, cea din urmă casă din Londra 
dispăruse sub vălul ceţii dese. 

Însă ochiul lui Osmany, obişnuit cu întunericul, se opri la 
o căsuţă singură, pe partea dreaptă a râului. 

Nici o lumină nu lucea înăuntru. Osmany îşi încruntă 
sprâncenele. 

— Miss Ellen va îndrăzni să nu vină la întâlnire? 
Murmură el. Trage la mal, Samson! 

Samson opri în faţa căsuţei. 

Osmany sări pe mal şi zise companionului său: 

— Depărtează-te puţin; vei reveni când voi fluiera. 

Indianul făcu câţiva paşi pe sub zidurile casei tăcute şi 
acoperită de întuneric. 

— Trebuie, îşi zise el, ca miss Ellen să fie cu noi! 

Deodată, o lumină luci în dosul unui transparent care se 
ridică la etajul de jos. 

Osmany se apropie şi o voce întrebă: 

— Cine este acolo? 

— Acela pe care-l aşteptaţi, răspunse misteriosul 
personaj. 

Frumoasa talie a lui miss Ellen apăru în lumina ce venea 
dinăuntru. 

— Intră, zise ea deschizând uşa. 

Dintr-o săritură, Osmany ajunse la uşă şi intră într-un 
budoar încântător, tapiţat cu mătase azurie, decorat cu 
ghivece cu flori, mobilat cu un gust admirabil, în fine, cu tot 
felul de lucruri al căror secret numai damele îl cunosc. 
Bronzării şi statui, un portret al lui miss Ellen şi altul al 
sirelui Robert, atestau că se afla acasă, în casa de vară. 

Miss Ellen avea toată libertatea; îi plăcea călăria, 
vânătoarea şi în fine tot ce ar obosi mai mult pe un bărbat. 

Osmany sta nemişcat în faţa fetei. 

— Domnule, zise Ellen cu o linişte perfectă, oricât de 
bine aş şti să deduc, tot nu am putut să înţeleg sensul 
cuvintelor zise la stânca Pick Gurdiane. 

— Şi doriţi să vi le explic, nu-i aşa? 


— Cred că nu veţi întârzia să-mi faceţi această plăcere, 
zise ea. 

— Scumpa mea Topsy, zise Jean de Franţa, luând un 
fotoliu pe care se aşeză liniştit, am venit să vă propun o 
alianţă. 

La acest nume de Topsy, miss Ellen se ridică repede, cu 
ochii scânteind, cu buzele palide, ca şi cum ar fi avut în faţă 
un şarpe. 

— Sunt miss Ellen Walden domnule, zise ea şi vă opresc 
de a-mi da un alt nume. 

Un zâmbet trecu pe buzele indianului. 

— Fie, zise el. Ziceam că am venit să vă propun alianţă. 

— Cu cine? Zise ca privindu-l mândru. 

— Cu nişte nenorociţi care nu invidiază nici titlurile, nici 
averea d-tale miss Ellen. Cu ţiganii din tribul lui Amri. 

— Cu ţiganii din tribul lui Amri, repetă fata şi se porni pe 
râs. Dar domnule Osmany, ce-mi spui d-ta, este basm din 
Orient. 

— Adevărat, un basm indian, zise Osmany, regele acelui 
trib are mare simpatie pentru d-ta, miss Ellen şi el voieşte 
să fiţi fericită. 

— Adevărat! Zise ea cu dispreţ. Regele ţiganilor şi banda 
lui, continuă miss Ellen. 

Osmany se plecă în semn de consimţământ şi reluă: 

— Numeroşii d-tale amici vor primi cu bucurie căsătoria 
pe care sir Lionel o visează pentru d-ta. 

— Cu sir Lionel? 

— Care vă iubeşte sincer. 

— Şi, zise juna fată după o tăcere, dacă aş fi visat o 
căsătorie mai strălucită, dacă aş vrea să fiu într-o zi 
marchiza... 

— D'Asburthon, spuse Osmany. 

Miss Ellen a făcut o mişcare de surpriză: 

— Să ne închipuim că acest nume îmi convine. 

— Asta ar fi cam rău, reluă ţiganul; căci acest nume, care 
nu convine deloc numeroşilor d-tale amici, vă va pune rău 


cu ei. 

Un fulger ieşi din ochii ţigăncii. 

— Vasăzică, zise ea, abia putându-şi calma mânia care 
făcea să-i tremure vocea, amicii mei au pretenţia să dispună 
de mâna şi inima mea? 

— Nu, zise Osmany, vă lasă stăpână pe alegerea 
dumneavoastră... exceptând pe marchizul d'Asburthon. 

— Şi dacă aş vrea să fiu marchiză d'Asburthon şi să port 
o manta de prinţesă? 

— Atunci, zise Osmany, sculându-se, regele ţiganilor şi 
supuşii lui vor declara lui Topsy un război fără milă. 

Miss Ellen fixă asupra lui Jean de Franţa ochii înflăcăraţi; 
sângele ţigănesc începuse să fiarbă în vinele ei, pentru 
întâia oară. 

— Ei bine! Topsy primeşte, strigă ea: singură voi lupta 
contra voastră: supuşi şi rege. 

Ţiganul îşi încrucişă mâinile pe piept. 

— Tu eşti Jean de Franţa, te-am recunoscut, zise ea 
adică un copil al acestei rase blestemate, în mijlocul căreia 
m-am născut şi eu, eu care simt o inimă de regină. Urăsc 
această rasă, te urăsc şi pe tine regele lor. Înapoi, hoţilor, 
înapoi, omorâtorilor, înapoi, vagabonzi infami, aurul ce-l 
posedaţi trebuie să fie furat şi văd sânge pe mâinile tale. 

Jean de Franţa asculta, cu braţele încrucişate şi surâdea. 

— Bagă de seamă, pot să te fac a te căi de vorbele tale. 

— Te dispreţuiesc, zise ea, ieşi vagabondule! 

Dar fiindcă el nu se mişca, ea luă o frişcă şi-l izbi peste 
faţă. 

Junele om dădu un strigăt, dar se stăpâni. Din contră, se 
dădu înapoi şi zise cu o voce înecată: 

— Iată o lovitură care te va face să plângi cu lacrimi de 
sânge! Lia revedere Topsy! 

Şi cu o săritură ajunse la uşă. 

— Du-te, te desfid de a proba, că nu sunt nepoata lui sir 
Robert Walden. Şi dacă vei îndrăzni să te lupţi, voi redeveni 


ţigancă şi nenorocire ţie! Am sânge arab în vine şi acest 
sânge este demn de răzbunare! 

Ea auzi un râs afară. 

Era Osmany care se suia în barcă. 

Capitolul XI. 

După ce plecase Osmany, marchizul se întorsese la 
oaspeţii săi. 

Era puţin cam palid. 

— Doamne! Zise sir Robert, ce ai milord? 

— Nimic! Un bătrân ofiţer ce-a servit sub tatăl meu, a 
venit la mine să-mi ceară să-l ajut. Poziţia în care se află m-a 
mişcat foarte mult. Trebuie să fac ceva pentru el; numai, 
adăugă marchizul râzând, să nu fie căpitanul Maxwell o 
piedică. 

Sir Robert încruntă sprâncenele. 

— Căpitanul Maxwell e un spadasin, zise el, iar nu un 
adversar leal, zise sir Robert după o pauză. Şi dacă n-aş şti 
cât de meşter eşti în mânuirea armelor, m-aş teme de viaţa 
d-tale! 

Roger nu a avut timp să răspundă, căci un fecior intră 
aducându-i o carte de vizită. 

Cartea purta numele lui sir James d'Asburthon. 

— Cum? Zise Roger, vărul meu, mizantropul, este la 
Londra? 

— De un ceas! Zise o voce de pe pragul uşii. 

Sir James apăru într-un costum de călărie şi plin de praf, 
ca şi cum ar fi făcut un lung drum călare. 

— Ce minune vere, zise Roger. D-ta la Londra! 

— Este vina d-tale marchize, răspunse sir Robert. M-ai 
scos din singurătatea în care trăiam şi ai deschis în mine 
dorinţa de a revedea oraşul. 

— Adevărat? 

— M-am hotărât să petrec câteva săptămâni la Londra şi 
după aceea voi reintra în armată. 

— Hotărâre minunată, scumpul meu văr! În America a 
început războiul şi Regele mi-a dat tocmai azi de ştire că 


regimentul meu va fi cel dintâi care va pleca. 

— Fii sigur marchize că nu intru în serviciu ca să rămân 
la Londra! Vei avea onoarea să lupt sub comanda d-tale! 

Sir James salută pe sir Robert Walden. 

„Desigur nu ştie că eu l-am ucis pe tatăl său, se gândi sir 
Robert.” 

Sir James zări şi pe Lionel, dar nu prea-l băgă în seamă 
crezând că e vreunul din prietenii lui sir Robert Walden. 

Fiind târziu, Roger îi părăsi pe oaspeţii săi. 

— Să nu uităm, zise el către sir Robert, că mâine trebuie 
să ne sculăm devreme ca să fim la podul Londrei la ora 
şapte. 

— Ce cauţi acolo aşa devreme? Zise sir James 
prefăcându-se că e foarte mirat. 

— Mă bat în duel cu un căpitan, pe nume Maxwell! 

— Cum... ce aud? Zise sir James. 

Roger atunci îi povesti cele întâmplate. 

— Aşteaptă! Îl întrerupse sir James, mi se pare că-l 
cunosc pe acest om, Maxwell? Da am făcut cunoştinţă cu el 
în India. E un... 

— Da, un mişel! 

— Un cartofor şi un spadasin! Dacă aş fi în locul d-tale, 
marchize, n-aş primi să mă bat cu un astfel de om. 

— Nu pot să fac altfel de vreme ce l-am pălmuit. 

— Cu atât mai râu! Dar sper că mă veţi primi ca martor. 

— Îmi pare rău scumpul meu văr, dar ai venit târziu! 
Aceşti domni au primit să-mi facă serviciul amical. 

Sir James salută. 

— Unde ai tras? Întrebă Roger. 

— Will trebuie să fi dus caii la hotelul Amiralității. 

— Atunci rămâi la mine! 

Roger sună şi porunci feciorului să pregătească o 
cameră pentru sir James. 

— Ei! Se gândea sir James ducându-se prin fel de fel de 
săli luxoase la camera ce-i era destinată, cine ştie dacă nu 
voi fi mâine stăpânul acestui palat! 


A doua zi, se sculă, se îmbrăcă şi ieşi printr-o uşă 
dosnică. 

Merse pe jos până la strada Sfântul Carol, unde ajunse la 
şase şi jumătate. 

Intră la un birjar. 

Sigur că erau demult înţeleşi, căci acesta nici nu-i dădu 
timp să-i vorbească. 

— Dacă doriţi, urmaţi-mă, zise birjarul trecând în odaia 
de alături. Toate sunt gata şi Onoarea Voastră se poate 
travesti. 

Zicând acestea, birjarul arătă cu mâna o perucă albă, o 
manta de birjar şi o pălărie în trei colţuri. 

Sir James dezbrăcă hainele sale de călătorie şi îmbrăcă 
costumul de birjar, sub care era peste putinţă să-l mai 
recunoşti. 

După ce isprăvi toaleta, el puse două monede de aur în 
mâna birjarului, se sui pe capra birjei, ieşi din strada sfântul 
Carol şi veni să se oprească în apropierea casei lui Roger. 

La ora şapte fără ceva, marchizul ieşi urmat de sir 
Robert şi de Lionel. Erau înfăşuraţi în nişte mantale lungi. 
Se apropiară de birjă. 

— Liber eşti? Întrebă sir Robert. 

— Da monseniore! 

— Du-mă la podul Londrei! 

Câte trei se suiră în birjă, care plecă. Roger ducea cu el 
spada ce-o primise de la Osmany. Trăsura ajunse la şapte 
punct, la podul Londrei. 

Căpitanul Maxwell care venise pe jos, aştepta cu martorii 
săi, doi sublocotenenţi din regimentul său. 

— Domnii mei, zise sir Robert Walden; mi se pare că 
strada Sfântul George ar fi mai bine aleasă pentru duel, 
decât locul unde ne aflăm. 

— "Tocmai aceasta era să vă cerem şi noi, răspunse unul 
din martorii căpitanului. 

Prietenii marchizului se urcară iarăşi în trăsură cu 
Roger. Căpitanul schimbă o privire repede cu birjarul. După 


câteva momente, ajunseră în strada Sfântul George, care 
era pustie la vremea aceea. 

Un poliţist, care trecea pe acolo, se apropie de ei, dar 
văzând că sunt militari, se depărtă, pentru că militarii erau 
liberi să se bată în duel. 

Trăsura se opri la câţiva paşi de luptători, astfel încât sir 
James putea să observe toate mişcările lor. 

Roger şi căpitanul îşi scoaseră tunicile şi ridicând 
mânecile cămăşilor, făcură un pas înainte. 

Sir James se uită la spada marchizului. 

— Dacă căpitanul va face ceea ce i-am zis, se gândi el, 
spada lui Roger se va frânge îndată. 

Spadele se încrucişară; sir James era atât de mişcat, 
încât abia răsufla. 

Căpitanul dădu două lovituri în spada marchizului, dar 
aceasta nu se frânse. 

— Ce înseamnă asta? Se gândi el, oare n-a luat spada ce 
i-am ales-o? Să procedăm altfel. 

Apoi întrebuinţă o lovitură, care până atunci îi reuşise 
minunat şi cu care trimisese opt suflete pe lumea cealaltă. 
Roger pară lovitura şi făcu să-i sară spada din mână. 

— Pe coarnele satanei! Îşi zise căpitanul, sărind înapoi, 
nu mai înţeleg! 

Maxwell îşi luă spada de jos şi duelul reîncepu. Căpitanul 
de spabhii întrebuinţă toate puterile, ca să facă să zboare 
spada din mâna marchizului. Dar Roger, liniştit para toate 
loviturile. Deodată, pe când Maxwell se repezea la el, 
marchizul întinse braţul şi-l lovi drept în piept. 

— Mii de cartuşe! Strigă căpitanul, căzând într-un 
genunchi, mi se pare că mi-am găsit stăpânul! 

Spada lui Roger îi intrase în umărul stâng şi ieşise în 
partea cealaltă. 

Martorii ridicară pe căpitan, care îşi adună toate puterile 
spre a putea vorbi, dar sângele îi ieşea din gură şi el căzu 
jos fără viaţă. 

Sir James, îngrozit, îngălbenise. Planul său era răsturnat. 


— Domnilor! Zise sir Robert câtre martorii lui Maxwell, 
cred că sunteţi convinşi că toate s-au petrecut în cea mai 
mare regulă. 

Ofițerii se înclinară; Roger îi salută şi se sui în trăsură cu 
prietenii săi. Numai atunci băgă de seamă că e rănit. 

— La Asburthon House! 

— Zise sir Robert vizitiului. 

Sir James turbat de mânie, dădu bici cailor. Un minut îi 
veni în gând să răstoarne trăsura în Tamisa şi să se înece 
împreună cu Roger, care desigur trebuia să aibă un 
talisman. 

Când ajunseră la palat, sir Robert şi Lionel ajutară pe 
marchiz să se dea jos şi îl duseră în camera lui. 

Rana lui nu era primejdioasă, însă Roger pierduse mult 
sânge şi când îl puseră în pat leşină. 

Sir Robert porunci să cheme pe Bolton. Până la venirea 
lui voi să-i lege rana. 

În acest scop rupse mâneca cămăşii. 

Dar, deodată scoase un țipăt de mirare. Pe umărul 
nobilului marchiz Roger d'Asburthon, se vedea o cicatrice 
cu semnul cabalistic ce îl au ţiganii. 

Peste o jumătate de ceas sosi doctorul Bolton. El 
petrecuse toată noaptea într-o cârciumă, jucând cărţi şi era 
puţin beat. Sir Robert dezveli braţul marchizului, care era 
tot leşinat. 

— Ce o fi asta! Întrebă el pe Bolton. 

Bolton tresări, îşi trecu mâna pe frunte şi se dezmetici 
îndată. 

Lionel ieşi din cameră ca să poruncească ceva. Marchizul 
era în nesimţire; sir Robert putea să vorbească fără grijă. 

Dar Bolton nu mai era beat. Privind rana marchizului el 
răspunse cu o voce liniştită. 

— E numai o zgârietură, peste trei zile se va vindeca. 

Sir Robert apucă mâna lui Bolton. 

— Te întreb, de unde provine acest semn? 

— De unde să ştiu eu? 


— Bolton, zise sir Robert, punând mâna pe spada lui 
Roger, îmi vei spune adevărul sau te voi omori fără 
îndurare. 

Sir Robert rosti aceste cuvinte cu o aşa linişte, o aşa 
hotărâre, încât oricare altul afară de Bolton s-ar fi 
înspăimântat. Dar doctorul nici nu se tulbură. 

— Pe câmpul de luptă nu se omoară medicii, zise el, 
arătând braţul sângerând al marchizului. 

Sir Robert plecă capul. 

— Taina pe care voiţi s-o aflaţi de la mine, nu e a mea 
urmă Bolton; de aceea o păstrez precum păstraţi şi taina d- 
voastră. 

Sir Robert îngălbeni la aceste cuvinte. 

— Ştiu că miss Ellen este ţigancă, urmă Bolton, ştiu că ai 
cumpărat-o de la tatăl ei, acel ţigan care umbla cu o 
veveriţă. Tăceţi, sir Robert Walden. Fiecare din noi să-şi 
păstreze secretul. 

— Ai dreptate murmură sir Robert; trebuie să mă supun; 
o voce tainică îmi şopteşte, că nu trebuie să mai stau nici un 
moment aici. 

Zicând acestea, baronetul părăsi camera marchizului. 

— Ah! Îşi zise doctorul, după ce rămase singur; sir 
Robert în zadar mă întreabă; e adevărat că Bolton bea 
puţin cam mult; dar vinul nu-i dezleagă limba niciodată. 

Capitolul XII. 

Miss Ellen era încă în pat când sir Robert Walden sosi 
acasă. Locuinţa lui era în apropierea bisericii Sf. Gill. 

Lady Cecilia ieşise din casă, deşi era numai ora două. 

Sir Robert dăduse o parte din locuinţa sa doamnei 
Cecilia şi fiului ei, Lionel. Baronetul şi Lionel ascunseră 
sărmanei femei duelul marchizului. 

Lady Cecilia nu se învoise să lase pe fiul său să intre în 
armată decât cu speranţa că va rămâne la Londra cu 
regimentul lui. 

Dar, dimineaţa, pe când sir Robert şi Lionel serveau ca 
martori marchizului, ea surprinse următorul dialog intre 


doi servitori ai casei. 

— Duminica viitoare regele va inspecta trupele ce pleacă 
în America. Mi se pare că pleacă şi dragonii. 

— Dragonii? 

— Adică regimentul marchizului Roger. 

Cecilia simţi că i se rupe inima. 

— Nu, niciodată, îşi zise ea. Lionel nu va pleca! 

Se îmbrăcă repede, ceru o birjă şi se duse la Asburthon 
House, unde ajunse puţin după plecarea lui sir Robert. 

Sir Robert nu se îngriji de lipsa Ceciliei; se gândi că 
trebuie să se fi dus să târguiască ceva. 

El rugă pe Ellen să se scoale căci dorea să-i vorbească. 

După câteva minute, o servitoare veni să-i spună că Ellen 
îl aşteaptă în camera ei. 

Ellen era cam palidă. 

Sir Robert însă nu băgă de seamă; era îngrijorat de alte 
gânduri mai serioase. 

— Scumpa mea copilă, începu bătrânul gentleman, poate 
că îţi voi cauza o supărare, aducându-ţi aminte despre 
copilăria ta, dar trebuie... 

— Vorbeşte unchiule, zise fata tresărind. 

— Mă vei ierta dacă îţi voi aminti o fază din copilăria ta? 

— Da, răspunse Ellen, vorbeşte... dar vorbeşte mai iute, 
unchiule. 

— Îţi mai aduci aminte de acel semn ce-l porţi la umăr? 

— Da! Semnul ţiganilor, pe care îl fac numai ei. 

— Eşti sigură? 

— Ştii, unchiule că mi-am petrecut copilăria printre 
ţigani. 

— Da, ştiu. 'Ţii minte forma acelui semn? 

— Este de forma unui triunghi terminat cu o literă 
cabalistică, ca un fel de delta. 

— Tocmai aşa, murmură sir Robert. Dar spune-mi, 
scumpa mea copilă, e vreo compoziţie cu care ţiganii fac 
acest semn? 

— Dar de ce mă întrebi, unchiule? 


Gentlemanul n-avu timp să răspundă. Uşa se deschise cu 
repeziciune şi lady Cecilia intră în cameră. 

— Copilul meu e rănit, poate şi mort, strigă ea. 

Sir Robert se sculă de pe scaun şi alergă înaintea ei. 

— Copila mea, zise sir Robert lui miss Ellen, fii bună de 
ne lasă singuri. Avem ceva de vorbit. 

— 'Te voi aştepta în salon, zise fata şi plecă salutând pe 
mama lui Lionel. 

— Ce-or fi vorbind, se gândi ea ieşind din odaie! Ah! 
Trebuie să aflu. 

În loc să se ducă în salon, Ellen intră în camera vecină cu 
aceea în care erau sir Robert şi lady Cecilia şi se ascunse 
după o perdea. De acolo ea putea să audă toată conversaţia 
lor fără a fi văzută. 

Lady Cecilia apucase mâinile lui sir Robert Walden şi îi 
zicea cu o voce dureroasă. 

— Vin din Asburthon House! 

— Cum aşa! Zise Robert. Ai îndrăznit? 

— Da! Azi dimineaţă am aflat că regimentul în care s-a 
înrolat fiul meu va pleca în America! Mai că înnebuneam şi 
uitând jurământul ce l-am făcut că nu voi tulbura niciodată 
fericirea celui de-al doilea copil al meu, pe care însă nu am 
încetat să-l iubesc, m-am dus la palatul lui. Am vrut să-l văd 
pe Roger şi să-i zic: „Dă fiului meu înapoi cuvântul ce ţi l-a 
dat şi alege pe un alt locotenent.” Ah! Dacă ai şti cât de tare 
îmi bătea inima când am intrat după şaptesprezece ani în 
acea casă care era a mea! Dar nu era nimic pe lângă ceea 
ce mă aştepta. Roger scumpul meu copil, s-a bătut de 
dimineaţă; este rănit poate viaţa lui e ameninţată şi 
servitorii nu m-au lăsat să intru la dânsul. Ah! Scumpul meu 
amic fie-ţi milă de mine şi spune-mi, că fiul meu trăieşte! 

— Da, răspunse sir Robert, trăieşte şi rana lui nu e 
periculoasă. 

— Fie lăudat numele lui Dumnezeu, zise sărmana mamă. 

— Milady, urmă sir Robert, aruncând o privire de 
compătimire asupra văduvei, ştii că sunt amicul d-tale, că te 


poţi încrede în mine şi că eu n-am nimic de ascuns pentru d- 
ta... Ei bine, cu inima zdrobită trebuie să-ţi mărturisesc, că 
acela care poartă titlul de marchiz de Asburthon, nu e 
demn de iubirea d-tale! 

— Fiul meu! Strigă lady Cecilia ridicând capul cu 
mândrie, îţi pierzi minţile, sir Robert... 

— Ah! Într-adevăr, trebuie ca toate lucrurile care s-au 
petrecut... da... Trebuie să ştii totul... însă nu acum, mai 
târziu. 

Lady Cecilia asculta uimită vorbele baronetului şi nu 
înţelegea. 

— Ah! Şopti miss Ellen, care ascultase tot; vasăzică lady 
Cecilia este marchiza d'Asburthon. 

Capitolul XIII. 

Trecuseră două zile. Miss Ellen vorbea cu servitoarea ei 
care îi pregătea o rochie, când un fecior intră, ţinând în 
mână o cutiuţă de santal, frumos lucrată. 

— Ce e asta? Întrebă ea mirată. 

— O cutie ce a fost adusă de un necunoscut, care a lăsat- 
o în coridor şi s-a depărtat numaidecât! 

Ellen, deşi primise de mai multe ori în ascuns buchete de 
flori, nu crezu că cineva poate să fie aşa de cutezător ca să-i 
trimită un buchet de valoare, precum părea a fi cutiuţa. 

Primul ei gând era de a-l da în mâna autorităţilor, însă 
curiozitatea o opri. 

— Lasă cutia aici, zise ea feciorului. 

Apoi, după ce rămase singură, o deschise. 

Înăuntru se afla pe o perniţă de atlas albastru, un buchet 
de briliante. Alăturea era un petic de hârtie. Ellen îl luă 
tremurând şi citi aceste cuvinte: „Cine vrea, poate!” 

— Bine! Zise Ellen aruncând hârtia în cutie. Trebuie să 
aflu cine e acel duce, sau obraznic milionar care-mi trimite 
acest buchet. Ah! Nu voi da o dezminţire acestor cuvinte. 
Vreau şi pot! 

Atunci băgă de seamă că stă scris pe broasca cutiei: 
Jonatan legător, în Regens Street, 117. 


Miss Ellen luă cutia cu dânsa şi chemă pe slujnica ei. 

— Jenny! Îi zise ea, vino cu mine; îmbracă-te repede! 

Peste câteva minute Ellen şi slujnica ei se duceau spre 
prăvălia lui Jonathan. 

Acolo găsiră o fată frumoasă. Ellen se apropie de dânsa 
şi o întrebă: 

— Domnişoară, din prăvălia d-tale vine această cutie? 

— Da. 

— Poţi să-mi spui cui ai vândut-o? 

Fata deschise un registru mare şi-l răsfoi. 

— Cutia a fost cumpărată ieri, de argintarul Nathaniel, 
ce stă pe marginea Tamisei. 

Auzind acest nume, Ellen tresări. Însă se gândi că nu 
poate fi vorba de sărmanul ţigan ce-şi câştigă pâinea cu o 
veveriţă şi, mulţumind fetei, se depărtă urmată de Jenny. 

Când ajunseră în prăvălia lui Nathaniel, ele găsiră numai 
o calfă. 

— D-voastră sunteţi d-l Nathaniel? Întrebă Ellen. 

— Nu domnişoară, însă dacă voiţi să-i vorbiţi... 

— Da, da! Voiesc să-i vorbesc. 

— Mă duc să-l chem. 

Nu mult după aceea, intră Nathaniel. Îndată ce-l zări, 
Ellen rămase încremenită, mai, mai să leşine! Recunoscuse 
pe tatăl ei. 

Dar femeile sunt de o mie de ori mai tari în situaţii 
critice. Zâmbetul nu dispăru de pe buzele ei. 

— Cu ce voi avea onoare să vă servesc doamnă? Zise el. 

— Cu nimic, răspunse Ellen făcând semn lui Jenny să 
scoată cutia. 

Deodată Nathaniel tresări şi privi cu aviditate pe fată. 

— Ce fel! Zise el. Tu eşti Topsy? Dar eşti mai frumoasă 
decât o regină şi vezi, te-am luat drept o lady. 

— Mi se pare că greşeşti, domnule, răspunse Ellen cu 
mândrie. Eu nu sunt acea Topsy, cu care pari aşa de 
familiar. 


— Obraznicule, zise Jenny, cutezi să vorbeşti aşa cu 
nepoata lui sir Robert Walden? 

— Eşti fiica mea, zise Nathaniel, apropiindu-se de Ellen. 

— Înapoi! Zise Ellen retrăgându-se. 

— Da, da, eşti copila mea, repetă Nathaniel. Sir Robert 
Walden? Da, aşa se numea gentlemanul care a cumpărat-o 
acum cincisprezece ani la Calcuta! 

Ellen dădu din umeri. 

— Acest om îşi pierde minţile, zise ea către calfă. 

— Zic că eşti fata mea... o zic şi pot s-o dovedesc. 

Ellen vru să se depărteze, dar Nathaniel, punându-se în 
pragul uşii începu să strige atât de tare, încât o mulţime de 
oameni se adunară în faţa prăvăliei 

— Da! Da! Repetă el, adresându-se mulţimii: priviţi 
această fată frumoasă, această lady! Ei bine, ea e fiica 
mea... fiica mea care mi-a fost răpită! 

Jenny, curajoasă ca o irlandeză, încercă să apere pe 
stăpâna ei şi să-i facă drum prin mulţime, dar un bărbat de 
o statură herculeană, o apucă de braţ şi o împinse în 
prăvălie. 

— Lasă mai întâi să vorbească Nathaniel, zise el cu o 
voce răguşită. 

— Da! Da! Strigă mulţimea, lăsaţi-l să se explice. 

— Voi dovedi! Voi dovedi, că aşa e cum zic! Urlă 
Nathaniel. 

— La şerif! La şerif, striga mulţimea. 

Atunci, Ellen întorcându-se către acea mulţime înfuriată, 
le zise: 

— Aşa! Să mergem la şerif! Acolo îmi va fi uşor să 
dovedesc că acest om este un înşelător şi un mişel. 

— Minţi! Urlă Nathaniel. 

— Mă numesc Ellen, urmă ea liniştită. Sunt nepoata lui 
sir Robert Walden şi m-am născut în suburbia Sf. Paul. 

Miss Ellen era aşa de liniştită încât mulţimea începu a se 
îndoi şi mulţi trecură de partea ei. 


Ea se adresă unui ofiţer de marină care sta mai aproape 
de dânsa. 

— Domnule! 'Te rog dă-mi braţul şi du-mă până la şerif. 

Ofiţerul se apropie şi salutând, oferi braţul tinerei femei. 

— Da! Da! Să mergem, mica mea 'Topsy! Zise Nathaniel 
cu o voce triumfătoare. 

Ellen însă se apropie de el şi aruncând o privire 
dispreţuitoare îi zise: 

— 'Te opresc să-mi vorbeşti până ce nu se va dovedi că 
sunt fiica d-tale şi fă bine să nu-mi dai alt nume decât acela 
ce-l port. 

Biroul şerifului nu era departe de prăvălia argintarului. 

Mulțimea se luă după miss Ellen şi Nathaniel. 

Şeriful era un bărbat rece, dar drept. El ascultă toate 
plângerile lui Nathaniel şi răspunsul energic al d-şoarei 
Ellen; după aceea magistratul zise lui Nathaniel. 

— Cum poţi să dovedeşti că d-şoara Ellen Walden se 
numeşte 'Topsy şi că este fiica d-tale? 

— Lesne o voi dovedi. 

— Sper şi eu, zise şeriful, căci altfel ştii ce te aşteaptă! 

Nathaniel tresări. 

— Dacă vei putea dovedi că d-şoara Ellen este fiica d- 
tale, urmă şeriful, atunci ea îţi va fi redată. 

— Ea va şedea în prăvălia mea! Zise Nathaniel. 

Ellen zâmbi. 

— Însă dacă se va dovedi contrariul, continuă 
magistratul şi că ai adus o insultă unei femei din 
aristocrație, atunci legea te va pedepsi cu asprime: vei plăti 
o sută de guinee amendă şi vei primi cincizeci de lovituri de 
bici din mâna călăului. 

O groază nespusă cuprinse mulţimea şi Nathaniel se 
încruntă. 

— Stărui în cererea d-tale? Întrebă şeriful. 

Nathaniel stătu nehotărât câteva minute. 

— Dacă acest om nu stăruie, zise Ellen, îl voi ierta. 

— Stărui! Zise Nathaniel cu hotărâre. 


— Arată-ţi dovezile, zise magistratul. 

— Domnule, începu Nathaniel, eu sunt ţigan din naştere! 
Toţi membrii tribului nostru poartă un semn uniform. 

— Ce fel de semn? 

— Un mic triunghi făcut cu o culoare care nu se şterge 
niciodată. Topsy are acest semn pe braţul stâng. 

Un murmur confuz se auzi prin mulţime; şeritul privi pe 
Ellen care tot sta liniştită. 

— Domnule, zise Ellen, dacă-mi făgăduiţi că veţi aplica 
toate pedepsele cuvenite acestui om, atunci, vă voi arăta 
braţul meu spre a vă dovedi cât de neadevărate sunt 
spusele lui. 

— Vă jur că voi face dreptate, răspunse şeriful. 

Atunci Ellen privi printre cei care o înconjurau şi zărind 
o femeie care era mai bine îmbrăcată, îi zise: 

— Ajută-mă, te rog. 

Femeia se apropie. Ellen întinzându-i braţul, ea desfăcu 
rochia şi ridică mâneca până la umăr. Atunci veniră 
Nathaniel, şeriful şi doi martori. 

Nathaniel tremură şi i se păru că i s-a pus un vălroşu 
dinaintea ochilor. Braţul lui miss Ellen era alb ca zăpada, nu 
se vedea nici un semn, nici chiar vreo urmă care să arate c- 
ar fi existat vreodată un semn. 

— Acesta e un mincinos zise magistratul, reluându-şi 
locul. 

Mulțimea scoase un strigăt de ură, iar Ellen întrebă pe 
şerif cu demnitate: 

— Sunteţi încredinţat, sir? 

— Da, miss Walden! Răspunse acesta cu respect. 

Atunci şeriful se adresă către doi agenţi poliţieneşti: 

— Legaţi pe acest om şi duceţi-l la Newgate! 

Mulțimea începu să aplaude pe miss Ellen, care se 
depărta triumfătoare. Când însă trecu pragul casei 
şerifului, se întâlni cu un bărbat ce purta o barbă mare şi 
era îmbrăcat în haine de matroz. 

Ea îl privi cu atenţie şi recunoscu pe Jean de Franţa. 


— Ah! Se gândi ea. Acum înţeleg! Aceasta a fost răsplata 
loviturii de bici! 

Şi aruncând o privire mândră asupra lui, se depărtă. 

Capitolul XIV. 

Sir Robert auzi despre pericolul ce ameninţase pe fiica 
lui adoptivă. 

Însă bătrânul gentleman n-avea să se teamă, căci 
murindu-i o nepoată în Scoţia, luase actul de botez al 
acesteia şi de atunci fata ţiganului se numea miss Ellen. 

Cât pentru semnul de pe braţul ei, fusese şters de un 
ţigan izgonit, care servise ca marcator în trib şi pentru care 
intervenise sir Robert Walden, de a nu fi spânzurat. 

Sir Robert însă crezu de cuviinţă a înlătura pe Nathaniel. 
Ca membru al parlamentului, protestând că un ţigan a 
insultat în persoana lui toată aristocrația. 

— Nathaniel fu condamnat să îndure cincizeci de lovituri 
de bici la Old-Bailly, în faţa închisorii Newgate. 

Ellen nu minţise zicând lui Jean de Franţa: „În vinele 
mele curge sânge arăbesc şi acest sânge e plin de ură 
contra voastră”. Ellen ura din tot sufletul pe acel om, ce se 
pretindea tatăl ei. 

Ea ajunse de dimineaţă la locul execuţiei, urmată de un 
servitor. Estrada execuţiei era deja pregătită. Însă pentru 
că supliciul nu începea decât la ora 10, nu era acolo nici 
călăul, nici ajutorul lui. 

Ellen îngălbeni la aspectul acelei estrade îngrozitoare. În 
acest moment, ea uită toate maltratările ce le suferise de la 
acel ţigan şi uită insulta. Sir Robert, care făgăduise lui miss 
Ellen că va graţia pe condamnat, nu-şi ţinuse cuvântul. 
Ellen voia să ceară singură graţierea de la judecători în 
momentul când condamnatul va fi scos din închisoare. 

Mulțimea era înghesuită în toată uliţa. Curiozitatea 
tuturor fu atrasă de un indian bătrân şi de o baiaderă. 
Bătrânul cânta cu o cobză, iar tovarăşa lui se învârtea, 
ţinând în mână o tamburină şi cântând nişte cuvinte 
neînţelese. Ellen se îndreptă spre ei. 


Ea urma cu curiozitate mişcările baiaderei. Pe când o 
ploaie de monede curgea la picioarele ei, indiana rosti astfel 
într-o englezească stricată: 

— Eu sunt Dad-Natha, fiica popilor, păzitoarea 
nenorocită a comorilor zeului Sivah. Fusesem condamnată 
a trăi sub pământ şi a păzi comorile zeului şi focul cel sacru. 
Ah! Comorile lui Sivah erau munţi de aur, de diamante şi 
rubine şi luminau ca ziua în acea peşteră întunecată. Eu le 
păzeam singură, gândindu-mă oare nu voi putea niciodată 
să mă bucur de lumina soarelui, nu voi putea iubi niciodată? 
Şi pe când vorbeam aşa, un bărbat dintre cei albi, fu destul 
de îndrăzneţ spre a pătrunde până la mine şi a-mi vorbi de 
amor. 

— Dad-Natha! Strigă bătrânul indian, punând mâna pe 
umărul ei, ia seama! 

— Las-o să vorbească, zise Ellen, care sta aplecată pe 
coama calului, ascultând cu seriozitate crescândă, 
istorisirea baiaderei. 

Dad-Natha urmă: 

— El era frumos şi eu îl iubeam! Dar era trădător, el nu 
voia amorul meu, ci bogăţiile zeului Sivah! 

Ellen dădu o monedă de aur bătrânului, pentru a n-o 
întrerupe. 

— Şi acest bărbat a răpit comorile zeului Sivah? Întrebă 
Ellen. 

— Da! 

— Cum era răpitorul? 

— Era aproape copil, căci sunt şaptesprezece ani de 
atunci! 

— Ah! Zise Ellen, şaptesprezece ani! 

— Ochii lui străluceau ca stelele, faţa lui se asemăna 
bobocului de trandafir, dinţii lui erau albi ca mărgăritarul şi 
părul, negru ca noaptea întunecoasă. 

— Şi tu-l iubeai? 

— Da! Şopti indiana, acum, acum însă îl urăsc şi dacă am 
părăsit ţara soarelui ca să vin în ţara ceţei, aceasta am 


făcut-o numai ştiind că el s-a refugiat în Europa. Dar 
această Europă este mare şi eu îl caut de zece ani. 

În sufletul lui miss Ellen se deşteptă bănuiala. 

— Şi dacă l-ai revedea? 

Baiadera, în loc de răspuns, scoase un pumnal. 

— Vârful acestui pumnal, şopti ea, este înmuiat în otravă 
şi acel care va fi zgâriat numai, e ca şi mort. 

— Unde şezi? Întrebă Ellen pe indiană. 

— De ce mă întrebaţi? Zise baiadera mirată. 

— Pentru că, cred că cunosc pe răpitor! 

— Ah! Strigă baiadera sărind în sus şi apucând frâul 
calului, arată-mi-l fiică a Europei, arată-mi-l numai un 
minut, o secundă chiar şi voi face tot ce-mi vei porunci! Voi 
fi sclava d-tale; poţi să mă baţi chiar şi să mă omori. 

— Unde şezi, repetă Ellen? 

— În Wapping! La cârciuma „Cornului de aur”, răspunse 
baiadera. 

— Bine! Te voi căuta! 

Ellen voi să se depărteze, dar indiana scoase un țipăt 
apucând-o de mână. 

— Priveşte acolo! Acolo! Vezi acel bărbat... Are privirea 
lui de vultur! 

Baiadera arăta pe un individ, ce-şi făcea loc prin 
mulţime, îndreptându-se spre locul execuţiei. 

Ellen privi în partea arătată de baiaderă şi zări un 
bărbat îmbrăcat în haine de matroz, tot acela cu care se 
întâlnise pe pragul uşii şerifului. 

— Ele! Şopti ea, aşadar, nu m-am înşelat! 

Şi aplecându-se la urechea baiaderei îi zise: 

— Da! Ele! 

Baiadera dădu un țipăt şi voi să se repeadă spre el, însă 
fu respinsă de mulţime. 

— Lăsaţi-mă strigă ea, acolo e răpitorul comorii! 

Dar nimeni nu ascultă vorbele ei şi mulţimea stătu pe 
loc. 


Ochii tuturor erau aţintiţi la locul supliciului şi bărbatul 
zărit de baiaderă se pierdu prin mulţime. 

Deodată se auzi un urlet. Ellen care voise să urmeze pe 
baiaderă, se ridică puţin pe calul ei. 

Condamnatul apăru pe estradă. 

Era dezbrăcat până la mijloc şi călăul îl legă de stâlp. 

Atunci Ellen uită atât pe baiaderă cât şi pe Jean de 
Franţa şi alergă spre condamnat. 

Ea însă nu putu pătrunde prin mulţime şi aşa fu nevoită 
să asiste la chinuirea tatălui ei. Scoase un țipăt sfâşietor şi- 
şi puse mâna la ochi. 

Nathaniel, bogatul argintar, acela a cărui prăvălie plină 
de aurării era admirată de toţi locuitorii Londrei, se zbătea 
ca un nebun în mâinile călăului, voind să rupă frânghiile ce 
îi tăiau carnea de pe braţele sale. 

În sfârşit, fu legat bine şi călăul începu a-l lovi cu biciul. 

La cea dintâi lovitură, condamnatul se zvârcoli, la a doua 
dădu un strigăt disperat, la a treia se zbătea de se mişca şi 
stâlpul, iar la a zecea, sângele începu a ţâşni. 

Nathaniel urla ca o fiară şi fiecare strigăt pătrundea ca o 
săgeată în inima lui miss Ellen. 

Dumnezeu o pedepsea în acel moment, arătându-i că 
omul bătut aşa de îngrozitor este tatăl ei. 

La a douăzecea lovitură nu mai urla sărmanul Nathaniel; 
la a treizecea leşină şi atunci şeriful dădu ordin să-l lase. 

Mulțimea începu să se mişte. 

Ellen, disperată, fugi de acolo, apucând spre țărmurile 
Tamisei. 

I se dădu oţet lui Nathaniel, îi frecară părţile rănite şi el 
îşi reveni în fire. 

— Mai ai puţină răbdare, sărmane om, zise călăul; vom fi 
gata numaidecât. 

După aceea, ridică iarăşi biciul şi dându-i zece lovituri, 
Nathaniel leşină din nou; şeriful însă ordonă să i le dea şi pe 
celelalte. 


La cea din urmă lovitură, Nathaniel îşi reveni în fire. 
Nebun de durere şi ură, ameninţă mulţimea cu pumnul, ca 
şi cum aceasta ar fi fost cauza suferinţei lui. Mulțimea însă îi 
răspunse printr-un hohot de râs. 

Pentru mulţime Nathaniel nu era omul sărac, omul 
poporului, ci era bogatul Nathaniel, în ale cărui mâini 
curgea numai aur şi argint! De aceea nu-i ţinea partie. 

Pe Nathaniel însă, după ce-l dezlegară şi i se dădură 
hainele şi şeriful îi zise „Nu eşti condamnat la închisoare, te 
poţi întoarce acasă”, îl cuprinse o spaimă nespusă. 

Credea că mulţimea îl va omori cu pietre sau îl va 
strânge de gât. 

Punându-se în genunchi înaintea şerifului, îi zise cu o 
voce plângătoare: 

— Vă rog din inimă duceţi-mă iar la închisoare! 

La aceste cuvinte, mulţimea începu să zbiere din nou. 

— Asta nu se poate! Răspunse şeriful; depărtează-te. 

Nathaniel nu se mişca din loc. 

— La dracu! Zise călăul, dacă nu vrei, atunci rămâi aici! 
Şi urmat de însoțitorii lui, părăsi estrada. Nathaniel însă sta 
tot acolo. 

Atunci mulţimea se apropie din ce în ce de el şi unii 
săriră asupra lui, spre a-l arunca înfuriaţilor. Dar se opriră 
deodată la strigătul unui bărbat. 

— La o parte! Faceţi loc! 

Doi bărbaţi săriră pe estradă. La vederea lor, Nathaniel 
dădu un strigăt de surprindere. 

Unul din ei era un uriaş cu părul mărunt, faţa arămie şi 
tare ca Hercule. Cel de-al doilea însă, era un june frumos, 
cu ochii scânteietori şi care părea că are o putere asupra 
mulţimii. 

Acesta era Jean de Franţa, iar celălalt Samson. Jean de 
Franţa ţinea în mână un topor de marinar. 

— Faceţi loc! Repetă Samson care sări în mijlocul 
mulţimii. 


Mulțimea se dădu la o parte, graţie toporului lui Jean de 
Franţa. 

Samson luă pe spate pe Nathaniel aproape leşinat. 

Nu departe, aştepta o trăsură. Samson aşeză în ea pe 
Nathaniel, Jean de Franţa se urcă şi el, iar uriaşul se sui pe 
capră dând bici cailor. 

— Nu te întrista, zise Jean de Franţa lui Nathaniel. Vei fi 
răzbunat! 

Partea a treia. 

FORTUL SFÂNTUL GEORGE. 

Capitolul 1. 

Zgomotul depărtat al tunurilor şi puştilor, încetase. 
Tăcerea adâncă a nopţii îşi întinsese vălul său peste 
podurile care separau lacul Erie de Bufalo, în dosul cărora 
se bătuseră toată ziua. 

Ofițerii englezi din fortul Sf. George, strânşi la unul 
dintre ei, vorbeau de evenimentele zilei. Valurile râului Erie 
loveau zidurile fortului. 

— Domnilor, zicea locotenentul Tobby, nu vă voi ascunde 
adevărul. De când lupta a început între englezi şi 
americani, am fost învinşi mereu. 

Un căpitan bătrân ridică din umeri şi zise: 

— Victoria nu părăseşte armele loialei Englitera. 

— Nu ştiu ce face Victoria, zise locotenentul Tobby, dar 
ştiu că în timp de şase luni am pierdut cincizeci de leghe 
pătrate şi că am rămas numai trei sute de oameni închişi 
într-un fort pentru apărarea căruia trebuie mai multă lume 
şi un bun comandant. 

Locotenentul 'Tobby fu întrerupt de protestări. 

— Colonelul d'Asburthon este unul din cei mai bravi şefi 
ai oştirii. 

— S-a luptat ca un leu acum câteva zile! Zise un croat. 

— Fie şi aşa, zise 'Tobby. Când se numeşte cineva 
colonelul d'Asburthon şi este fiul vechiului guvernator al 
Indiei trebuie să fie viteaz. Dar toate acestea nu arată 
cunoştinţe profunde militare şi, un ofiţer care se bate pe 


timpul de luptă nu va fi în stare să apere o cetate. Nu 
vedeţi? Acum trei zile toată partea de la Cleveland până la 
lacul Erie era a noastră şi tabăra lordului Duglas era la şase 
leghe de aici; cel dintâi tun l-ar fi gonit. Acum însă, 
amândouă țărmurile râului Blank River şi toată partea 
sudică a lacului sunt în puterea inamicului. Loiala Engliteră 
nu mai are pe lacul Erie decât fortul Sf. George şi dacă nu 
ne vor veni ajutoare vom fi forţaţi să ne predăm 

— Noi avem provizii şi muniții încă pentru două luni, zise 
un ofiţer. 

— Dar dacă vom fi înconjurați vom putea rezista trei 
luni? 

— Locotenente Tobby, zise căpitanul Rabbe, d-ta eşti 
pesimist. 

— Să mă ierţi, eu judec situaţia noastră fără entuziasm. 

În momentul acesta, bătu cineva la uşă. 

— Intră! Zise căpitanul. 

Uşa se deschise şi toţi ofiţerii, surprinşi, se ridicară în 
picioare. 

Noul venit era colonelul d'Asburthon. El îşi scoase 
pălăria şi salută pe ofiţeri. 

— Domnilor, zise el, aţi uitat ordinul de astăzi, la ora 
nouă să fie toate lumânările stinse! Nu este treaba noastră 
să facem politică, noi trebuie să ne supunem ordinelor. 
Dacă însă vreunul dintre d-voastră este nemulţumit, n-are 
decât să-şi dea demisia; i se va primi. 

Pe când colonelul Roger vorbea, nu scăpa din vedere pe 
locotenentul Tobby, care jenat de această privire căuta s-o 
înlăture. 

— Domnilor, trebuie să fim gata, căci dacă nu în noaptea 
aceasta, în cealaltă vom fi atacați. Hai, domnilor, fiecare la 
postul său! 

Cei şase ofiţeri plecară cu capetele în jos. 

— Pe viaţa mea! Murmură Tobby, are de gând să se 
poarte cu noi ca şi cu nişte sclavi! 

Roger însă îl auzi... 


— Locotenente Iobby! 

Tobby care era pe pragul uşii, se întoarse. 

— 'Te vei duce la locuinţa d-tale, zise colonelul şi vei 
aştepta un al doilea ordin. 

Locotenentul îngălbeni de mânie, dar nu suflă, plecă cu 
ura în inimă şi jură că se va răzbuna. Roger, rămânând 
singur cu căpitanul Rabbe, zise: 

— Vă rog domnule să vă luaţi mantaua şi sabia şi mă 
urmaţi: trebuie să facem un rond. 

Fortul era bine zidit şi apărat de lucrări de pământ 
pentru a împiedica stricăciunile obuzelor. Colonelul Roger 
dădu ordin unui soldat să plece înainte cu un mănunchi de 
nuiele şi la alţi doi să-l urmeze. 

— Să ne suim pe întăriri, zise Roger. 

Căpitanul Rabbe era un soldat foarte brav, pe care 
Roger putea conta. Afară de funcţia sa de căpitan el mai 
avea însărcinarea de a distribui banii şi hrana soldaţilor. 

Roger se aşeză cu căpitanul pe un tun, la douăzeci de 
paşi de o santinelă şi îi zise: 

— Să vorbim serios. Situaţia noastră este rea; 
comunicațiile noastre cu generalul Duglas şi Firth ne sunt 
tăiate; avem numai trei sute de oameni în garnizoană... 

— În dosul întăririlor, răspunse căpitanul, aceasta, 
valorează cât două mii. 

— Crezi că fortul este bine apărat dinspre partea 
pământului? 

— Da şi încă foarte bine. 

— Dar dinspre lac? 

Căpitanul zise încet: 

— O navă ce ne-ar ataca cu violenţă ne-ar face destule 
stricăciuni. 

— Atunci ar trebui să punem tunuri care să apere fortul 
de departe. 

— Cel mai bun lucru. 

— Eşti sigur de garnizoană? Zise Roger încet. 

Căpitanul răspunse: 


— Da şi nu. 

— De ce? 

— Cea mai mare parte dintre ofiţeri şi soldaţi sunt 
credincioşi, dar sunt şi nemulţumiţi. 

— Spre exemplu, locotenentul Tobby? 

Căpitanul nu zise nimic. 

— L-am pus la arest. 

— Dar când va ieşi, va continua cu propaganda. 

— Ei bine! Atunci nu va mai ieşi. 

— Şi Onoarea Voastră ar face foarte bine să pună o 
santinelă la uşa lui. 

Roger aprobă din cap şi reluă încet. 

— Eu speram că generalul Hamilton să bată pe rebeli, 
dar mă tem ca nu cumva să fi fost respins! 

— Cum am putea şti? 

— Vărul meu, sir James, este aghiotantul lui Hamilton. 

— Da colonele. 

— l-am trimis unul din ofiţerii mei, pe locotenentul 
Lionel, ca să asiste la bătaie şi să se întoarcă îndată ce 
victoria va fi a noastră; să aprindă pe marginea lacului 
focuri mari, prin care să ne anunţe; semnalul nu-l văd încă 
şi cu toate astea tunurile au încetat. 

— Ei bine! Noi vom rezista, zise căpitanul! 

— Oh! Zise Roger, vom da cel din urmă cartuş, vom lupta 
cu un singur soldat înainte de a da foc minei. 

— lată un adevărat soldat! Zise căpitanul. 

— Ascultă! zise Roger arătând spre lac. 

Un zgomot depărtat, asemenea unor lopeţi, izbind apa, 
veni până la urechea căpitanului. 

— O fi Lionel? O fi vreo barcă inamică? Zise Roger 
căutând să distingă. 

Căpitanul luă fitilul tunului şi îl aprinse. Zgomotul 
lopeţilor deveni mai distinct. 

Roger făcu semn căpitanului să nu dea foc tunului. 

— Nu este decât o barcă, zise el. Când va fi aproape o 
vom preveni. De nu va răspunde, îi voi trimite o ghiulea. 


Santinela strigă: 

— Cine-i? 

Atunci o voce răspunse: 

— Englitera! 

— Cunosc această voce, zise Roger, haide! 

Căpitanul stinse fitilul şi-l urmă pe Roger, pe o scară 
strâmtă care conducea la o poartă de fier, aşezată deasupra 
nivelului apei, a cărei cheie o avea numai şeful fortului. 

Barca se apropie. 

— Cine-i? Strigă Roger. 

— Englitera şi George al III-lea! Răspunse. 

— Este vocea lui sir James! 

Atunci Roger deschise uşa. Un om sări din barcă. 

— Sir James? Zise Roger salutându-l. 

Căpitanul închise uşa şi dădu cheia lui Roger. 

— Vă aduc veşti triste, d-le marchiz, zise sir James cu 
vocea stinsă; armata lui Hamilton a fost bătută. 

— Cine este acela care conduce barca? 

— Un matelot de pe vasul Emerald. 

— Veniţi la mine domnilor, zise colonelul adresându-se 
către căpitan şi sir James. 

— Am nişte depeşe importante pentru d-ta, zise sir 
James, când mergeau spre locuinţa colonelului. 

— Trebuie să fie foarte importante, zise Roger, dacă d-ta 
te-ai aventurat pe lac şi pe o noapte aşa de alunecoasă. 

— Am depeşele puse în cutia aceasta, aşa că inamicul m- 
ar fi prins, le-aş fi aruncat în lac. 

— Dar d-ta de unde vii? 

— Am părăsit pe seară bricul Emerald, pe bordul căruia 
se află generalul Hamilton şi statul major. 

— Învingerea, vasăzică a fost completă? 

— Da, suspină sir James. Cel din urmă pământ pe care-l 
mai posedă regele este acest fort pe care îl apăraţi d- 
voastră. 

— Îl voi apăra până în cel din urmă ceas! Zise Roger cu 
entuziasm. 


Ajunseră în odaia colonelului, la uşa căruia se aflau 
postați doi dragoni. 

— Vere, zise sir James, sunt mort de foame. 

Roger strigă: 

— Nuno! 

Un servitor care avea livreaua Asburthonilor sosi îndată. 
Era un om înalt şi slab, cu faţa arămie. 

— Cine este acesta? Întrebă sir James. 

— Este un om foarte devotat, vorbeşte limba engleză, 
franceză, portugheză, spaniolă şi puţin limba hindu. Îl am în 
serviciu de la începutul Campaniei. 

— Dar să vedem depeşele, zise Roger. 

Sir James scoase din cutia lui de fier o scrisoare cu 
pecetea regelui Engliterei şi subscrisă de Hamilton. Ea 
suna astfel: „Domnului Marchiz Roger d'Asburthon, Colonel 
al Dragonilor regelui, Comandant al fortului Sf. George. 

Domnule marchiz, Atacat astăzi de un inamic, mult mai 
superior, mi-a fost imposibil să păstrez poziţia. După o luptă 
de câteva ore, am fost respins. Fă tot posibilul de a apăra 
fortul până ne vor veni ajutoare.” 

Roger puse scrisoarea în plic şi zise surâzând: 

— lată-mă acum şi general! Voi face să merit aceşti 
epoleţi. Dar, vere, uiţi să-mi vorbeşti de tânărul ofiţer ce l- 
am trimis. 

— Sir Lionel? 

— Da! A plecat ieri dimineaţă, trebuia să ajungă înainte 
de bătălie la sir Hamilton. 

— Nu l-am văzut, zise sir James, ştiu însă că ajunsese 
până la Statul Major. 

— Numai dacă n-ar fi rănit sau prizonier, zise sir Robert, 
căci am promis mamei lui să-l duc în Englitera sănătos. 

— Scumpe marchize, zise sir James, sunt foarte obosit, te 
rog să-mi dai voie să dorm puţin. 

— Puteţi, zise Roger surâzând. 

El chemă pe Nune, căruia îi ordonă să conducă pe sir 
James. 


— În fine iată-mă ajuns, greu a fost să pot ajunge aici, 
dar acum ajuns, voi lucra cu succes, sper. 

Când ajunseră în odaie, sir James şi Nuno se priviră ca 
nişte vechi cunoştinţe. 

— Ei bine, ai veşti de la Jose? Zise sir James. 

— Da! Răspunse Nuno, am vorbit aseară cu el; a venit 
aici înot. 

— Şi când o să revină? 

— Astă noapte, între orele două şi trei! 

— Nu se poate să-l introducem în fort? 

— Nu, căci marchizul ţine totdeauna cheia uşii de fier. 

— De când am plecat eu, nu s-a mai întâmplat nimic nou? 

— Nu... eh! Aseară... 

— Ce s-a întâmplat? 

— Colonelul a arestat pe locotenentul Tobby. 

— Şi locotenentul nu este indignat? 

— Oh! Zise Nuno, a jurat să se răzbune. 

— Foarte bine, zise James încet, o să hrănim această ură 
şi urmă: Să mă trezeşti la ora două, vreau să vorbesc cu 
Jose. 

— Prea bine, Onoarea Voastră! 

Nuno plecă. Sir James se culcă îmbrăcat şi nu întârzie să 
adoarmă. La ora două fix, Nuno veni. 

— Sunt eu, zise el încet. Noaptea este foarte 
întunecoasă. Colonelul doarme. 

Nuno duse pe sir James prin nişte subterane până în 
dreptul unei ferestre dinspre lac. 

— Onoarea Voastră înţelege, zise Nuno, că Jose nu poate 
trece lacul înot, s-ar îneca de o sută de ori... El se apropie 
cu o luntre şi la o distanţă bună sare în apă şi ajunge aici 
înot. 

— Şi cum te anunţă că a sosit? 

— Îmi indică o oră, la care vine. 

Zicând aceste cuvinte, Nuno arătă un punct negru ce se 
vedea pe suprafaţa apei. 

— Tu eşti Jose? Întrebă Nuno. 


— Da, răspunse Jose. 

Sir James se întoarse spre Nuno. 

— Du-te şi veghează la scară. 

Nuno plecă, sir James se apropie de o fereastră şi 
întrebă pe Jose: 

— De unde vii? 

— Din tabăra americană. 

— Ce s-a întâmplat azi? 

— Ştiu! Ai vorbit cu generalul Jackson? 

— Englezii sunt bătuţi! 

— Da. 

— Ai ceva ştiri pentru mine? 

— Da! Verbale! 

— Să vedem! 

— Generalul va face ceea ce voiţi! 

— Îmi pare bine, se gândi sir James. 

— Locotenentul Lionel este prizonier, ce să facă cu el? 
Generalul aşteaptă ordinele d-tale. 

— Ascultă. 

Jose puse urechea la fereastră şi ascultă: 

— Du-te şi să vii atunci când Lionel va veni aici cu depeşe 
de la Jackson. 

— La revedere. 

„Ah! Dacă voi putea da fortul americanilor, scumpul meu 
văr va fi împuşcat; şi atunci sir James va deveni marchiz 
d'Asburthon.” 

Capitolul II. 

Ca să cunoaştem toate evenimentele din capitolul 
precedent, suntem siliţi să ne întoarcem puţin înapoi. 

Înainte de a pleca, sir Roger cu regimentul său în 
America, un om se prezentă la el, cerând a intra în serviciul 
lui. 

Acest om era Nuno; el fu primit ca feciorul lui Roger. 

Cu câteva ceasuri înainte de a pleca, sir James veni să 
vadă pe Roger. El purta uniforma engleză. 

— Cum? Zise Roger, ai intrat în oştire? 


— Da, iubite vere şi plec în America cu lordul Hamilton. 

Pe corabia cu care plecă sir James se afla un portughez 
cu care sir James vorbea mereu, pretextând că vrea să 
înveţe limba lui Camoens. 

După o lună, sir James ajunge în America, după trei luni 
luă parte la lupta cu americanii şi se lăsă să fie prins. 
Rămase ca prizonier cincisprezece zile la generalul 
american Jackson. 

Acest general fusese în armata engleză colonel, însă din 
cauza unei nesupuneri, fusese biciuit. El a fugit la 
americani, care l-au făcut general. Avea o ură neîmpăcată 
contra englezilor. Sir James, în urma înţelegerii cu Jackson, 
umbla liber prin tabără până când fugi. 

Ajunse la englezi într-o stare de plâns, având şi o mică 
rană la braţ. Câteva zile mai apoi, englezii pierdură bătălia 
şi americanii făcură prizonier pe Lionel. 

După ce se întoarse în odaia sa, sir James îl concedie pe 
Nuno. 

Peste puţin timp auzi o bătaie la uşă şi marchizul intră la 
dânsul. Roger era în uniformă. Fusese în inspecții. 

— Scumpe vere! Dacă vrei să mă însoţeşti până la 
şanţuri, vei vedea ceva frumos. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Vino şi vei vedea. 

Sir James îl urmă şi amândoi se suiră într-un turn care 
servea pentru luminarea cetăţii. 

— Priveşte, zise marchizul, arătând spre lac. În curând 
va începe lupta. 

Şi marchizul arătă o corabie ce staţiona în unul din 
golfurile lacului. 

— Ah! Americanii nu vor să piardă timpul. 

— Bine fac, răspunse Roger, căci şi nouă ni s-a urât aici. 

Sir James se uita cu băgare de seamă la corabie. „Ce-o 
mai fi şi asta, murmură el, Jackson nu mi-a spus nimic.” 

— Lupta va fi grea, urmă Roger, dar tunurile noastre 
sunt mai bune ca ale lor. 


La semnalul lui Roger, steagul de pe vârful turnului se 
desfăşură şi Roger apropie o torţă aprinsă de un tun. La 
bubuitul tunului, repetat de ecou soldaţii scoaseră un 
strigăt unanim. Sir James sta pe gânduri. 

— Am venit cu o zi mai devreme, îşi zicea el. 

În acest moment veni un soldat, care înmână o scrisoare 
marchizului. 

Roger desfăcu plicul şi citi: „Domnule colonel, Din 
fereastra mea văd escadrele inamice şi presupun că lupta 
va începe. Vin şi vă rog să mă iertaţi şi să-mi daţi sabia şi 
locul meu de apărat. 

Locotenentul Tobby” 

Marchizul dădu biletul lui sir James. 

— Ce crezi că trebuie să facem, colonele? Întrebă 
tânărul sir James. 

— Locotenentul este foarte nesupus, răspunse Roger. Nu 
îi dau drumul. Ne vom bate fără el. 

Soldatul se duse să ducă răspunsul lui Iobby. 

— Cu toate astea, zise sir James, trebuie să te fereşti în 
situaţia în care suntem de a-ţi înstrăina spiritul garnizoanei 
şi mai cu seamă al ofiţerilor. 

— Adevărat, zise Roger şi se pregătea să strige pe 
soldat, dar sir James adăugă: 

— Îmi permiteţi, colonele, să văd pe locotenentul Tobby? 
Cred că-l voi linişti. 

— Cum să nu! 

Sir James salută, plecă şi privi cu un binoclu corabia 
inamică. 

— Sau a luat altul locul lui Jackson, sau Jose s-a înecat şi 
Jackson nu a primit scrisoarea mea, îşi zise sir James. Acest 
atac prea timpuriu, îmi spulberă tot planul. 

Zicând acestea, sir James intră în camera prizonierului. 
Locotenentul Tobby era un om iute şi răzbunător; el aruncă 
o privire crucişă asupra lui sir James. 

— Ce mai vreţi cu mine? Întrebă el mâhnit de răspunsul 
lui Roger. 


Sir James îl privi adânc înainte de a-i răspunde. 

— Eşti supărat locotenente, zise el şi cu drept cuvânt. Ai 
patruzeci şi şapte de ani, părul ţi s-a albit şi cu toate astea 
eşti numai locotenent. Şi sunt sigur că vei rămâne toată 
viaţa locotenent... Şi, din cauza unui şef care n-are habar ce 
înseamnă o oştire. 

Locotenentul aţinti ochii asupra lui sir James. 

— Cine ştie? Se gândi el, poate ne vom înţelege. 

Se făcu tăcere între cei doi bărbaţi. 

Sir James rupse primul tăcerea. 

— Un bărbat plin de merit ca d-ta ar putea fi cel puţin 
colonel! 

Locotenentul se încruntă: 

— Şi în loc de a te supune, ai putea comanda, urmă sir 
James. 

Atunci locotenentul, sculându-se de pe scaun, puse mâna 
pe umerii lui sir James şi îi zise: 

— Se vede că şi d-ta eşti nemulţumit! 

— Poate, deocamdată am venit să te scot din închisoare. 

Tobby tresări. 

— Am trecere pe lângă colonelul d-tale şi cred că voi 
izbuti. Mai târziu vom vorbi amândoi. 

Sir James se întoarse la şanţuri. Sir Robert dădu alarma 
şi toţi soldaţii îşi luară locurile de luptă. 

Tânărul marchiz se plimba printre soldaţi cu acea 
răceală proprie vechilor luptători privind din când în când 
corabia inamică. 

Deodată însă, steagul american fu înlocuit cu steagul alb. 

— Ah! Zise Roger, ne trimit parlamentari. Să vedem ce 
vor! 

Porunci să se ridice un steag alb în vârful turnului. În 
acel moment se văzu pornind o luntre de la vasul inamic. 
Luntrea se apropia repede, aducând cu sine patru marinari 
şi un tânăr îmbrăcat în roşu. Roger îl recunoscu: Era Lionel. 

Luntrea se apropie repede de fort şi fu primită la poarta 
de fier de către Roger, însoţit de sir James şi Rabbe. 


Lionel era urmat de un ofiţer american. 

— D-le marchiz, zise americanul, sunt însărcinat de 
amiralul Davys, de a însoţi pe locotenentul Lionel, care vă 
aduce ştiri de la generalul Jackson. 

— Adică aduc o scrisoare, zise Lionel înmânând un plic 
lui Roger. 

Marchizul desfăcu scrisoarea; pe când o citea, Lionel se 
întoarse spre sir James. 

— Generalul Jackson nu se înşelase, zise. 

— Despre ce? Întrebă James. 

— Zicea că aţi fugit şi că trebuie să fiţi aici. 

— Bine a ghicit! 

— De aceea mi-a dat să vă dau cingătoarea pe care aţi 
lăsat-o în lagăr. 

Lionel îi dădu o curea cusută cu fir; sir James îi mulţumi 
zâmbind. Roger citi scrisoarea lui Jackson, care suna astfel: 
„Colonele, Trupele strânse pe partea cealaltă a lacului nu 
mai sunt în comunicaţie cu dv. Deci vă ofer o capitulare 
onorabilă. Dacă veţi primi, toţi soldaţii cetăţii se vor putea 
retrage. Dacă veţi refuza, am ordin să dau asalt cetăţii şi să 
omor pe toţi apărătorii. 

Generalul William Jackson” 

După ce citi scrisoarea, Roger se întoarse spre Rabbe. 

— D-ta ai servit în Indii, nu e aşa? 

— Da! 

— Nu era în trupele engleze William Jackson? 

— Da, d-le colonel! Răposatul marchiz d'Asburthon, 
părintele d-tale l-a degradat, condamnându-l să fie bătut cu 
biciul. 

După aceste cuvinte, Roger se întoarse către trimisul 
American şi îi zise: 

— Spuneţi generalului Jackson, că marchizul 
d'Asburthon nu se predă! 

Şi întinzând mâna lui Lionel, îi zise: 

— Du-te! Eşti prizonier, ţi-ai dat cuvântul de onoare; du- 
te înapoi. Peste puţin te voi scăpa. 


— Cine ştie! Zise Lionel. Dar în orice caz izbândă bună! 

După aceste cuvinte, Lionel şi americanul se suiră în 
luntre, care se depărtă. Pe când luntrea alunecă spre 
corabie, prizonierul zise ofițerului american: 

— D-le, erai de faţă când m-am despărţit de generalul 
Jackson. 

— Da! 

— Ce i-am jurat? 

— De a te întoarce cu mine, dacă marchizul va refuza 
condiţiile sale. 

— Altceva nimic? 

— Nu! 

Luntrea era atunci mai aproape de corabie, decât de 
fort. Lionel privi turnul unde mai fâlfâia steagul alb. 

— Prin urmare, zise el, tot sunt prizonierul generalului 
Jackson. 

— Da, până se va retrage steagul alb. 

— Dar după aceea? 

— După aceea eşti prizonierul meu, căci răspund de d-ta. 

— Vă mulţumesc de explicaţii, zise Lionel. 

În acel moment steagul din vârful turnului dispăru, fiind 
înlocuit de steagul englez. 

— D-le, zise Lionel, iartă-mi supărarea ce v-o cauzez. 

Şi cu iuţeala fulgerului respinse pe american, care căzu 
în fundul luntrii şi sări în lac. 

— Foc! Foc! Strigă americanul scoţându-şi pistolul şi 
ochindu-l pe Lionel. Marinarii lăsară lopeţile şi luară 
carabinele spre a-l lovi pe fugar când va apare. 

Deodată, două detunături porniră din fundul luntrii; fură 
urmate de un țipăt uşor. 

După un moment, un cerc sângerând se ivi pe suprafaţa 
apei. 

Capitolul III. 

În timpul când Lionel şi ofiţerul american se suiau în 
barcă, sir James alergă spre odaia sa cu centironul. 


— Generalul Jackson, îşi zise el, nu din politeţe mi-a 
trimis acest centiron! Trebuie să fie ceva. 

După o mică cercetare găsi în cusătura firului 
următoarea scrisoare: „Am primit ordin să atac. 

Dacă flotila va fi respinsă, lucrează cu iuţeală”. 

Sir James arse biletul şi se întoarse pe întăriri. 

Toate privirile erau fixate asupra lui Lionel, care înota cu 
vigoare spre fort. Ofiţerul american, care-l crezuse mort pe 
Lionel, era gata să se suie în corabie, când văzu că se 
înşelase. Se azvârli cu luntrea drept spre fort, spre a-l 
putea prinde înainte de a ajunge. 

Tocmai când era să-l ajungă, se auzi o detunătură venind 
din fort, care izbi luntrea drept în coastă şi o şi scufundă; 
această lovitură era ajustată de însuşi Roger. Peste câteva 
minute, Lionel era în fort. 

Această ghiulea fu semnalul de luptă. Steagul alb de la 
canoniera americană căzu şi începură gurile de tun. 

— Hai, copii! Zise tânărul comandant, fiecare la tunul lui 
şi, trăiască Englitera! 

Corăbiile erau în număr de opt. Ele dădură drumul 
tunurilor deodată. 

— Foc! Zise Roger. 

Deodată fortul se acoperi de fum. După dispariţia lui se 
putea vedea canoniera amiralităţii, scufundându-se în apă. 
Focul dură fără încetare timp de o oră. Canonierele, cu tot 
focul viu al fortului se apropiau spre a lovi cu mitraliere. 
Roger răspundea cu ghiulele şi greutăţi. Americanii 
încercară să spargă poarta de fier. În acel moment apăru pe 
lac o nouă canonieră. Roger, care se plimba pe întăriri, 
observa cu atenţie acest nou auxiliar, care venea cu toată 
forţa să-şi anunţe apropierea printr-un tun. 

Era un bric corsar, strâmt şi lung. Avea pavilionul englez. 
La vederea acestui pavilion soldaţii strigară cu toţii „Ura! 
Trăiască Englitera”. 

Bricul sosea cu o viteză mare. Se opri la o distanţă bună, 
îşi îndreptă latura spre corăbiile inamice şi începu a le 


spulbera cu guri de tun. Din câteva descărcări, din flota 
inamică nu mai rămaseră decât două vase care căutară 
scăparea prin fugă. 

— Curios! Zise sir James nemaiputând de emoție, de 
unde o fi venit această corabie? Are pavilion englez, dar cu 
toate astea este o navă de corsari. 

Roger îşi îndreptă luneta spre navă şi zise: 

— Este curios! Într-adevăr puntea este aproape goală. 
Nu văd decât trei mateloţi. Unde vor fi ceilalţi? 

— Şi aceşti mateloţi au uniforma regelui? 

— Nu, au o bluză roşie şi pantaloni negri. Căpitanul care- 
i conduce este tot aşa îmbrăcat. L-am văzut foarte bine în 
timpul luptei. 

Sir James încruntă din sprâncene: „Eu n-am contat pe 
acest blestemat brick”. 

Roger reluă: 

— Pentru că acest brick ne-a scăpat, trebuie să-i 
mulţumim. 

El dădu ordine şi fortul slobozi succesiv douăzeci şi cinci 
lovituri de tun. 

Bricul răspunse la fiecare lovitură. 

— Trebuie, cu toate astea, să ne cunoaştem ajutoarele, 
suiţi-vă în luntre sir James şi mergeţi să le arătaţi 
mulţumirile noastre şi le veţi afla şi numele. 

James făcu o strâmbătură pe care Roger nu o observă. Şi 
cu tot presentimentul, el trebui să se supună. Se sui în 
luntre pe când Roger ridică un steag alb ca semn de 
parlamentare. 

Barca se compunea din 4 oameni. 

Bricul, văzând semnalul, se opri în loc. Sir James observa 
cu luneta construcţia bricului. 

— Este un vas ce n-am văzut până acum în marina 
engleză. Acest vas este foarte curios. 

La două sute paşi de navă putu citi aceste vorbe, scrise 
cu roşu. „Lhe Fowler”. Acesta era numele vasului. 

Deodată se auzi... 


— Hei! 

— Staţi departe de bord; cine sunteţi voi? 

Sir James răspunse. 

— Sunt trimis de comandantul fortului, mă numesc sir 
James d'Asburthon. 

Se făcu o mare tăcere pe vasul Fowler, în care timp 
barca se opri la zece paşi de navă. 

Barca începu să meargă şi se apropie de navă. 

Sir James sui scara singur. Toţi mateloţii erau grupaţi pe 
covertă. 'Toţi erau îmbrăcaţi în roşu şi lucru curios, toţi erau 
negri. El fu întâmpinat de doi mateloţi care îi spuseră că, 
căpitanul era în odaia sa. 

— Voiţi să mă urmaţi? 

Sir James urmă pe negru şi ajunse la odaia căpitanului, 
dar se opri uimit în pragul uşii. Cabina semăna mai mult cu 
salonaşul unei frumoase doamne decât cu cabina unui 
corsar. Era mobilată cu gust şi bogat. Pereţii erau 
împodobiţi cu perdele de mătase şi tablouri de artă; era şi 
un pian. 

Singurele arme ce le văzu sir James, erau o sabie 
încrustată cu diamante, o pereche de pistoale şi un pumnal 
cu mânerul de fildeş... În cameră nu mai era nimeni. 

— Poftim, luaţi loc, zise negrul într-o englezească pură. 
Căpitanul va veni imediat! 

Sir James se apropie de fereastră şi-şi văzu luntrea 
legată de corabie. 

— N-am de ce să mă tem, se gândi el. 

Peste câteva minute uşa se deschise şi sir James se dădu 
uimit înapoi. 

Un tânăr se ivise cu o manta roşie şi o pălărie de paie 
lată; puteai jura că este o femeie, o femeie frumoasă cu 
ochii negri scânteietori, de o statură înaltă, brună şi un păr 
negru ce-i cădea pe umeri. 

Sir James nu putu opri un strigăt de mirare. 

— Staţi, domnule, îi zise tânărul căpitan, binevoiţi a-mi 
spune scopul vizitei d-voastră? 


— Nici nu-mi închipuiam, îngână sir James, că această 
corabie... 

— Este comandată de o femeie, nu e aşa? Vedeţi acum că 
şi femeile se pricep a comanda corăbii. 

— Cum? Zise sir James, dumneavoastră aţi comandat? 

— Da! 

— Şi sunteţi în adevăr? 

— Da, căpitanul acestei corăbii. 

— Am fost însărcinat să vă aduc din partea marchizului 
Roger d'Asburthon, comandantul fortului St. George, 
mulţumirile lui, pentru ajutorul ce i l-aţi dat şi de a vă 
întreba de numele d-voastră. De asemenea, m-a însărcinat 
să vă poftesc la un banchet ce se va da în onoarea d- 
voastră. 

— Domnule, răspunse misteriosul căpitan, îmi cereţi 
două lucruri imposibile. Mai întâi numele meu... 

— Ah! 

— M-am hotărât să nu-l spun nimănui. Aici sunt 
cunoscută sub numele de Ralph, căpitanul roşu. În ceea ce 
priveşte banchetul, sunt silită să refuz, neputând părăsi 
vasul. Spuneţi dar vărului d-voastră că-mi pare foarte rău, 
dar nu pot face altfel. 

— D-voastră mă cunoaşteţi? 

— Nu v-aţi spus numele înainte de a vă sui în corabie? 

— Aşa este! 

— Dar fiindcă eu nu pot merge în fort, vă rog să prânziţi 
cu mine. Aşteptaţi puţin, mă întorc îndată. 

Cabina căpitanului era despărțită în două. 

Tânărul, sau mai bine zis femeia căpitan, intră în cealaltă 
odaie, lăsând pe sir James singur. 

„Nu ştiu de sunt treaz sau visez”, îşi zicea el. 

Pe când se gândea astfel, auzi bătând în uşă şi apăru o 
altă femeie îmbrăcată tot ca cea dintâi şi tot aşa de nostimă, 
însă blondă. 

— Vă rog, unde este căpitanul? Întrebă noua venită. 

— S-a dus dincolo, răspunse vărul lui Roger. 


— Bine! Voi aştepta, răspunse femeia cea bălană, 
jucându-se cu patul pistolului său. 

Nu aşteptă mult şi o femeie într-un costum de catifea şi 
ornată cu giuvaiericale se ivi pe pragul uşii. Era căpitanul. 

— Scumpe milord, prânzul este gata. 

Zâmbetul, frumuseţea acelei femei, făcură pe sir James 
să uite pentru un moment şi pe Roger şi infernalele lui 
intenţii. 

Femeia vorbi celeilalte într-o limbă neînţeleasă. În urma 
conversaţiei, locotenentul corăbiei plecă. 

— Staţi lângă mine, zise femeia. 

Sir James se aşeză pe o sofa lângă dânsa. 

— Vom prânzi împreună, dar pentru că lipsa d-tale să nu 
pară curioasă, vei scrie câteva cuvinte. 

— La ordinele d-voastră, răspunse sir James. 

— Scrie! 

„Domnule marchiz, Căpitanul corăbiei Fowler, conform 
unei hotărâri luate, nu poate părăsi corabia, însă m-a oprit 
la prânz şi m-am crezut dator să primesc; trimiteţi-mi 
luntrea pe la ora zece ca să mă întorc. 

Sir James d'Asburthon” 

După ce scrisoarea fu gata, ea sună şi un negru apăru. 

„Poate că sunt negri, dar nu au nasul turtit ca ceilalţi”, 
gândi sir James. 

Tânăra femeie dădu scrisoarea şi îi ordonă să o dea 
luntraşilor cu care venise sir James. 

— Ştiţi, zise sir James, că-mi vine să cred că sunt pe o 
corabie fermecată! 

— Poate că vei vedea lucruri şi mai ciudate ca până 
acum, zise ea zâmbind. 

Sir James o luă de mână. 

— Cum se poate ca o mână atât de delicată, zise el, să 
strângă mânerul unei săbii? Cum o voce atât de dulce să 
poată comanda o armată? 

Dacă în acest moment i-ar fi cerut lui sir James să 
renunţe la moştenirea lui Roger, el nu ar fi stat un minut la 


îndoială. 

Uşa se deschise şi doi negri aduseră o masă somptuoasă. 
Sir James şi căpitanul-femeie se aşezară la masă. 

— Aici mă numesc căpitanul Ralph, zise tânăra femeie! 
Pentru d-ta însă, îmi voi relua numele meu de femeie. 
Numeşte-mă Elspy. 

Atunci turnă un vin auriu în paharul lui sir James şi îi 
zise: 

— Milord, în sănătatea d-tale! 

Sir James îşi goli paharul şi simţi după un minut un fior 
ce-i trece prin corp. 

Elspy îl servea şi îl îmbăta cu privirea ei. 

O bănuială se deşteptă în sufletul său şi se apropie de 
fereastră. 

— Corabia pleacă, îngână el. 

Tânăra femeie îl luă în braţele ei voluptoase şi îi zise 
zâmbind. 

— Dacă a plecat înseamnă că te-am răpit eu! Nu mi-ai 
spus că mă iubeşti? 

— Da... da... îngână sir James. 

Şi se aruncă în genunchi înaintea frumosului căpitan. 

— Să mai bem un pahar zise căpitanul roşu. 

Turnă un vin roşu lui sir James, care îndată ce bău, 
adormi. Atunci, tânăra femeie îl îmbrânci cu dispreţ şi 
privind spre lac, văzu corabia departe de fort. 

Elspy fluieră. Un om intră îndată. 

— Doarme, zise Elspy, ia-l de aici! 

Capitolul IV. 

Când sir James se deşteptă, un vânt rece îi lovea faţa şi 
un întuneric îl înconjura; el nu-şi putea explica această 
situaţie. În sfârşit, văzu că era pe apă, lăsat în voia 
întâmplării. 

Barca mergea cu o repeziciune înspăimântătoare şi sir 
James strigă speriat: „La mine! Ajutor!” 

Strigătele lui rămaseră fără ecou. Atunci judecă situaţia 
în care se afla. Văzu că a fost părăsit şi că-şi bătuse joc de 


el. 

Deodată, îi trecu prin minte că acea corabie care îl 
lăsase pe lac putea să aparţină apărătorilor misterioşi ai lui 
Roger la care gândire se cutremură şi-şi zise: 

— Dacă apărătorii lui Roger l-au urmat chiar în America, 
proiectele mele sunt duse. Sau că aceşti oameni au 
descoperit scopul meu, sau că numai întâmplarea i-a făcut 
să apere fortul! În primul caz trebuia să mă omoare când 
eram pe vasul lor, în al doilea, pentru ce m-a reţinut? 

La aceste reflecţii, pentru prima oară se deşteptă în 
inima lui machiavelică impresia unui sentiment afectuos şi 
murmură: 

— De ce nu m-a oprit ea prizonier? 

El stătu mult timp absorbit de aceste gânduri, când 
deodată se izbi de o barcă. El, deşteptat, se ridică în 
picioare şi în acelaşi timp aude o înjurătură portugheză: 
„Caramba!” sir James cunoscu vocea; era aceea a 
portughezului. 

— Jose! Zise el. 

Jose îşi îndreptă barca spre aceea a lui sir James şi zise: 

— D-voastră sunteţi sir James? 

— Da eu, mi s-au rupt lopeţile, ajută-mă! 

Jose apropie luntrea şi sir James trecu în luntrea lui. 

— De unde vii? Întrebă sir James. 

— De la întâlnirea noastră de la fort. 

— Ce oră este? 

— Patru dimineaţa. 

— Zici că vii de la fort? 

— Da! 

— Ai văzut pe Nuno? 

— Da şi mi-a spus că în fort se îngrijorau de dispariţia d- 
tale. 

— Ah! Aşa! 

Şi pe când dădea aceste răspunsuri, barca atinse 
pământul. 

— Cine este? Întrebă o santinelă. 


— Serviciul generalului Jackson! 1 se răspunse. 

Înainte de a atinge pământul, Jose zise: 

— Onoarea Voastră ar face bine să-şi lepede uniforma şi 
să îmbrace acest costum de pescar. 

Capitolul V. 

Generalul Jackson era foarte supărat din cauza acestei 
pierderi. Avea înaintea lui nişte hărţi după care răspândea 
instrucţiunile sale. 

El expedie cele din urmă ordine şi rămase singur, când 
văzu că 0 uşă se deschide şi apăru figura lui Jose şi încă 
unul a cărui figură nu o putea cunoaşte. Sir James, ajuns în 
casă, se descoperi şi Jackson scoase un strigăt la vederea 
lui. 

Făcu semn lui Jose să plece. 

— Domnule, zise generalul! Îmi trebuie neapărat fortul. 

Sir James surâse. 

— Generale, vei avea fortul dacă vei fi de acord cu unele 
condiţii. 

— Să vedem ce condiţii! 

— Întâi, un grad de colonel. 

— Pentru d-ta? 

— Nu, răspunse sir James. Sunt englez şi prin urmare 
tind mai departe. 

— "Ţi se va da numirea. 

Sir James se aşeză pe scaun în faţa generalului şi urmă. 

— Am greşit în proiectul ce l-am făcut acum câteva zile. 

— Şi acum? 

— Acum sunt sigur de toate! 

— Vorbeşte! 

— Îţi aduci aminte de vremea când ai părăsit armata 
engleză? 

Generalul îngălbeni. 

— De ce astă reamintire? Întrebă el. 

— Pentru că nu trebuie să uiţi că fiul lordului este 
comandantul cetăţii. 


— Oh! Zise Jackson cu mânie, fii sigur că n-am uitat. 
Dacă fiul guvernatorului Indiei va cădea viu în mâinile mele 
îl voi împuşca! 

— Şi vei face rău. 

— De ce? 

— Pentru că ar fi un omor pe care l-ai plăti poate prea 
scump, ca să împuşti nepedepsit pe comandantul cetăţii Sf. 
George. Ar trebui să-l trimiţi înaintea unui consiliu de 
război, care ar găsi destul de ciudat să i se ceară osândirea 
unui om care s-ar fi luptat până în momentul din urmă. 

— Aşadar, ce vrei? 

— Vreau ca marchizul d'Asburthon să fie omorât în 
luptă. 

— Poate să scape, zise Jackson... 

— Nu va scăpa dacă îmi vei da câţiva oameni hotărâți, 
cărora le vom făgădui o sumă destul de mare dacă vom 
izbuti. 

— Îi vei avea. Dar spune-mi cum îmi vei preda cetatea. 

— Garnizoana se compune din trei sute de oameni şi opt 
ofiţeri al căror comandant sunt eu. Sunt sigur că unul din 
ofiţeri va fi de partea noastră. 

— Apoi... 

— Prin el voi răscula a treia parte din garnizoană. 
Rămân două sute de oameni şi d-ta vei trimite trei sute. 

— Bine, pe urmă... 

— Luna acum e în primul pătrar, nopţile sunt 
întunecoase. Voi căuta să se încredinţeze postul de gardă 
ofițerului despre care vorbesc şi să aleagă el santinelele. 

— După aceea? 

— Ştiţi că cetatea nu are altă intrare decât o portiţă de 
fier ce se deschide spre lac. 

— Da. 

— De mâine încolo, oamenii d-tale trebuie să fie gata. O 
corabie trebuie să se afle în apropierea cetăţii şi să observe 
semnalul. În turnul Buckingamului este întotdeauna o 
lumină aprinsă, un fel de felinar. 


— Ştiu. 

— În seara când va trebui să se dea asaltul, lumina se va 
stinge. 

— Dar corăbiile vor fi sfărâmate de stâncile ce 
înconjoară cetatea. 

— Nu, căci după zece minute, felinarul se va aprinde din 
nou. 

— Aşa e bine! 

— Acum nu-mi rămâne decât să mă întorc în cetate; ceea 
ce nu este tocmai uşor, fiindcă marchizul nu trebuie să aibă 
nici o bănuială. Dacă ar şti că vin iarăşi din lagărul d-tale, ar 
găsi ciudat că n-am rămas prizonier, mai ales după ce-am 
fugit o dată. Ar trebui să mă pot întoarce cu o luntre 
engleză. 

Generalul se gândi puţin. 

— Ah! Zise el deodată, am aici un marinar ce a sosit de 
curând şi care te poate duce, zicând că te-a scăpat de la 
pieire. 

— Minunat! 

— Generalul chemă pe Jose, care aştepta afară. 

— Unde e mulatrul? Îl întrebă el. 

— Mă duc să-l chem, răspunse Jose. 

Peste câteva momente intră în cortul generalului un 
bărbat înalt, cu faţa arămie şi cu părul lânos. Vorbea limba 
negrilor, amestecată cu limba engleză. 

Jackson îi arătă o pungă plină cu bani. 

— Ascultă, îi zise el, dacă vrei să câştigi banii aceştia, vei 
duce pe acest domn până la cetatea Sf. George, cu luntrea 
cu care ai venit aici. 

— Sunt gata să plec răspunse mulatrul. 

Un ceas mai târziu, sir James era în luntre, însoţit de 
mulatru şi luntrea alunecă repede pe luciul lacului. 

Capitolul VI. 

Sir James, cum se sui în luntre, îşi zise: 

— Când frumosul căpitan m-a aşezat în luntre fără lopeţi, 
a crezut că o să-mi sparg capul de vreo stâncă. Deci nu se 


gândea că o să mai pot ajunge la fort, aşa că va fi credibil 
ce-i voi spune lui Roger. 

Când luntrea ajunse la poarta de fier a fortului, junele 
comandant se afla pe întărituri. 

— Dar de unde vii scumpe vere? 

Sir James răspunse râzând. 

— N-ai teamă, nu mi s-a întâmplat nimic, vin din partea 
cealaltă a lacului unde corabia mi-a dat această luntre. 
Căpitanul bricului este un băiat foarte vesel, iubeşte masa 
ca şi pulberea de puşcă. Am mâncat şi am băut perfect, pe 
când goleam o butelie de vin, locotenentul vasului ne spuse 
că văzuse o corabie americană. Imediat se făcură 
pregătirile de atac, urmărirăm corabia, care dispăru în 
întuneric; atunci mi-a dat această luntre spre a putea veni 
aici. 

— Ei bine vere, du-te în cantină spre a convinge pe 
soldaţi că nu ai murit. 

Sir James, care spera să aibă noi informaţii, se duse la 
cantină. 

Doi ofiţeri erau amestecați printre cei din cantină. Unul 
era locotenentul Tobby. Sir James îl văzu şi îi făcu semn să-l 
urmeze pe întărituri. 

Locotenentul nu se miră de această invitaţie şi urmă pe 
sir James. Acesta, după ce se asigură că nu-l aude nimeni, 
zise: 

— Un ofiţer cu meritul d-tale poate fi colonel. 

— Ce voieşti să-mi ceri, ca să-mi plăteşti aşa de scump? 

Sir James continuă fără a-i răspunde: 

— Armata engleză are o organizare proastă. 

— Este adevărat zise Tobby. 

— Astfel, un ofiţer ca d-ta care are nenorocirea să nu fie 
nobil, este condamnat să servească sub ordinele unui 
copilaş născut pe un pat de duce. 

— Ca vărul d-tale, zise 'Tobby. 

— Ca vărul meu, repetă James. Europa, scumpe 
locotenent, este pământul prejudecăţilor. Trebuie să fii 


nobil ca să poţi să-ţi faci carieră. 

— Şi noi, săracii, suntem condamnaţi de soartă să servim 
ca sclavi, murmură Tobby, care începu să înţeleagă. 

— Pe pământul unde suntem, din contră, aurora libertăţii 
începe a luci. 

— Crezi? 

— Englitera va cădea în luptă şi viitorul ne arată o 
republică Americană. Atunci nici nobleţe, nici favoruri, un 
ofiţer ca locotenentul Tobby va ajunge general... 

Tobby avu o tresărire de orgoliu. 

— Ce crezi de un brevet de colonel în armata 
americană? 

— Gândesc că este mult mai bine a fi colonel în armata 
federală, decât locotenent în armata lui Georges III, dar 
sunt multe dificultăţi. Ca de exemplu, să fii împuşcat de 
armata engleză. 

— Dar este bătută şi respinsă din toate părţile. 

— O ştiu foarte bine... 

— Vă ofer un brevet de colonel şi trei mii lire sterline. 

— Bun! Şi ce-mi cereţi în schimb? 

— Eu, nimic, ci generalul Jackson, de a-i da fortul. 

— Şi dacă-l voi da, cine-mi garantează suma de trei mii? 

— Eu. 

— D-ta... un sărăcăcios? 

— Ţi-o garantez cu moştenirea lui Roger, care desigur va 
muri pe întăriri. 

Locotenentul 'Tobby începu să râdă. 

— Domnule, ţi-am priceput demult scopul ce-l urmăreşti, 
dar voiam să o declari singur; acum ne putem înţelege. 

— Vasăzică ne-am înţeles? 

— Da, dar ca să pot vinde fortul, îmi trebuie ajutor. 

— Bine, spune ce trebuie să fac. 

— Sunt printre soldaţii garnizoanei o mulţime de 
nemulţumiţi. 

— Bănuiam aceasta. 

— Spre a putea conta pe ajutorul lor... 


— Trebuie, întrerupse sir James, să fie aţâţaţi prin 
purtarea comandantului. 

— Prea bine. Dar orice s-ar zice, comandantul este foarte 
drept. 

— Se poate, zise sir James, însă voi lua măsuri să fie 
altfel. 

În acel moment, cei doi trădători auziră nişte paşi; era 
bravul căpitan Rabbe şi un alt ofiţer. 

— Iată singurul om de care trebuie să ne temem, zise 
Tobby. 

— Ei bine! Voi face să fie arestat. 

— Cam greu, căci colonelul îl iubeşte grozav. 

— Vom vedea; acum sperăm ca să nu dăm de bănuit, zise 
sir James, care se duse înaintea lui Rabbe cu cel mai grațios 
surâs. 

Capitolul VII. 

Douăzeci şi patru de ceasuri după întrevederea lui sir 
James cu 'Tobby, Nuno se apropie de o santinelă ce era pusă 
pe întăriri la un turn. 

Acest turn se numea Buckingham. Era cel mai înalt turn 
al fortului, el servea de observare şi de a lumina fortul în 
timpul nopţilor negre. 

Santinela se numea Patrick, un soldat foarte glumeţ. 

— Domnule Patrick, zise Nuno, am venit să petrecem 
niţel. 

— Nu petrece cu servitori un dragon al Regelui, 
răspunse Patrick şi mai cu seamă când este de gardă. 

— O, ştiu, dar... vezi, noaptea este umedă şi credeam că 
aş putea asculta vreo istorie de la d-ta. 

— Se poate, dar istorioarele se plătesc. 

— Bine, vă voi plăti... cu o coroană. 

— Aş! zise Patrick, este ieftin, dar în sfârşit mâine la 
cârciumă vom vedea, bineînţeles, pe deasupra câtorva 
pahare de vin şi preţul convenit. 

— Nu trebuie, am ceva mai bun decât acesta. 

— Ştiu, zise Patrick, trebuie să aibă vin bun colonelul! 


— Dacă voiţi, vă aduc o sticlă de Porto... 

— Excelent! Zise Patrick, este un băiat foarte bun. 

Nuno nu întârzie mult! Veni cu o butelie de Porto. 

— Foarte bine, zise Patrick, râzând. 

— Te rog însă, îndată ce vei goli sticla s-o arunci în lac, 
căci nu trebuie să afle colonelul că îmi bat joc de vinurile 
sale. 

— Fii sigur, acum dă-mi şi coroana. 

— Poftim. 

Irlandezul se rezemă de puşcă şi zise: 

— Istoria ce vreau să ţi-o spun este o minciună aşa de 
mare, cât eşti tu de prost. 

— Îţi baţi joc de mine domnule Patrick! 

— Cam demult amice! 

— Dar consolează-te, nu fac onoare la toţi, ca să râd de 
ei. 

Nuno plecă murmurând ameninţări, pe când Patrick 
începu a soarbe din sticlă. O oră după aceea, Nuno reveni. 
Patrick dormea dus. Portughezul îl mişcă să se asigure de 
somnul lui. Văzând că doarme, scoase o funie şi îi dădu 
drumul în lac. După aceea, fluieră încet... Doi soldaţi fără 
arme, veniră la el. 

— Funia este tare, zise Nuno; coborâţi-vă. Veţi ajunge la 
mal înot. 

Cei doi dezertori dădură câteva monede lui Nuno spre a- 
i plăti serviciul ce-l făcuse. 

Nuno plecă şi el după ce se asigură că dezertorii 
plecaseră. 

După ce se aşezară toate santinelele, căpitanul Rabbe se 
închise în odaia lui. La ora douăsprezece, sir James bătu la 
uşă. 

— Căpitane, îi zise el, am venit să facem împreună un 
rond. 

Căpitanul se îmbrăcă şi urmă pe sir James. Acesta îi zise: 

— Pe o noapte ca aceasta, trebuie să ne gândim mai mult 
la vreun atac, de aceea trebuie să vedem dacă santinelele 


nu dorm. 

— Oh! Zise Rabbe, vă garantez de soldaţii noştri. N-am 
pus pe forturi decât pe cei mai bătrâni. 

— Dar în turnul Buckingam? 

— Un brav soldat, care a probat-o adesea; pe irlandezul 
Patrick. 

După ce vizitară toate posturile, o porniră spre turnul 
Buckingam. Dar aici nu se văzu nici un soldat. 

— Ce vasăzică aceasta? Zise sir James repezindu-se spre 
gheretă. 

Acolo găsiră pe Patrick adormit. Căpitanul Rabbe îl 
mişcă, dar era beat mort. Deodată, la lumina lămpii, sir 
James văzu funia ce cobora în lac. 

— Ah! Înţeleg! Zise sir James. 

Căpitanul Rabbe îngălbeni. 

— Domnule, zise sir James, santinela este beată şi mai 
mulţi soldaţi au dezertat. 

Căpitanul privea foarte supărat când funia, când 
santinela. 

— Acest om este beat mort, zise sir James cu dezgust. 
Luaţi-l de aici! Când va fi treaz să i se dea o sută de lovituri. 

El aşeză un alt soldat la post, zicându-i: 

— Dacă vei adormi, vei fi împuşcat! 

Pe urmă, întorcându-se către Rabbe, îi zise: 

— Binevoiţi a deştepta pe Talbot, domnule. 

Bătrânul căpitan transmise ordinul... Talbot era un tânăr 
de familie nobilă, foarte aspru cu soldaţii, pe care îi 
pedepsea adesea pe nedrept. 

— Domnule, îi zise sir James, veţi face serviciul de 
noapte. 

Căpitanul salută. 

— Domnule, sunt foarte dezolat, dar neglijenţa d-voastră 
mă forţează să vă pedepsesc cu opt zile de arest. 

Căpitanul plecă capul şi o lacrimă îi căzu pe albele-i 
mustăţi. Soldaţii îl priviră cu milă, căci era singurul căpitan 
iubit de ei. 


După acestea, sir James se duse în odaia sa unde-l găsi 
pe Nuno. 

— Ei! Sunteţi mulţumit? 

— Da, zise sir James. Dar până când va dormi? 

— Până la ziuă. Narcoticul este foarte tare şi are 
proprietatea a te face să uiţi. 

— Aceasta este foarte bine. 

— Dar nu trebuie să ne oprim aici, zise sir James. 

— Ce doriţi încă? 

— Ca mâine seară o altă santinelă să doarmă. 

— Puteţi fi liniştit, o voi face! 

Sir James surâse cu satisfacţie. Nuno plecă meditând la 
noua sa însărcinare. 

Capitolul VIII. 

A doua zi, Patrick nu putea să-şi explice cum se afla la 
închisoare. 

Nici marchizul Roger nu fu mai puţin speriat când sir 
James veni şi îi spuse întâmplările de peste noapte. 

— Scumpe vere, zise James, situaţia noastră este foarte 
critică. Armata engleză nu se mai poate apăra, soldaţii sunt 
nemulţumiţi şi orice ezitare ne-ar pierde pe toţi. 

— Şi ce trebuie să facem? Zise Roger... 

— Trebuie să dai ordin să se dea o sută de lovituri lui 
Patrick. 

— Ah, zise Roger, încruntând din sprâncene, am avut 
întotdeauna oroare de acest soi de pedeapsă, care 
degradează pe om şi murdăreşte uniforma. 

— Atunci împuşcă-l! 

— Nu, zise Roger cu forţă. Patrick va fi bătut. Dar jur pe 
sabia mea, orice santinelă va mai adormi la post, o voi 
împuşca. 

— "Tocmai voiam să v-o cer comandante, zise sir James 
liniştit. 

— Am zis-o, dar sper că pedeapsa dată lui Patrick va 
servi de exemplu celorlalţi. 

— O doresc şi eu, zise sir James. 


Soldatul care păzea pe Patrick la arest îi spusese toată 
întâmplarea din seara trecută şi cum cei doi soldaţi 
dezertaseră. 

Patrick răspunse că merită pedeapsa, dar speră că, 
comandantul şi căpitanul Rabbe îl vor ierta. 

În acel moment veni în închisoare căpitanul Talbot şi cu 
trei soldaţi. Ordonă să-l dezbrace. Patrick se rugă să-i 
permită a vorbi cu căpitanul Rabbe. 

— Nu este nevoie, nu te va ierta nici el. 

Patrick plecă capul. 

— Este lucru curios; eu nu sunt somnoros - trebuie să 
mă fi vrăjit cineva. 

Patrick fu scos din închisoare şi dus pe fort. Garnizoana 
întreagă era prezentă, cu comandantul în frunte. Inima lui 
Roger se revolta la gândul că au să biciuie un soldat valoros 
şi îmbătrânit în lupte. Dar pentru disciplină, trebuia să 
aplice pedeapsa. 

Un ofiţer citi ordinul. După aceea, doi soldaţi veniră şi 
legară pe Patrick. El niciodată nu ar fi evitat glonţul, dar 
ruşinea de a fi bătut, îl făcu să ceară iertare, plângând. 

Sir Roger înduioşat se întoarse spre sir James, care îi 
zise încet. 

— Dacă îl graţiezi, mâine se va repeta. 

Atunci Roger ordonă să se execute ordinul. 

În acel moment, condamnatul văzu pe portughezul Nuno 
şi deodată îşi aduse aminte. 

— Aşteptaţi! Zise el, aşteptaţi... Basmu... Coroana... 
sticla de porto... Îmi aduc aminte... Aşteptaţi! 

Dar nuielele începuseră a lovi, dădu un strigăt de 
disperare şi-şi acoperi faţa. Nuno fugise din mijlocul 
spectatorilor. 

La a douăzecea lovitură Roger, milos, opri loviturile. 

Loviturile încetară, dar irlandezul rămase ca năucit. 
Plângea ca un copil. 

În fort, închiderea căpitanului Rabbe şi pedeapsa la care 
era osândit Patrick erau discutate cu vioiciune şi soldaţii 


începură a murmura contra lui Roger. 

Nemulțumirea ajunse la culme când se auzi că Lionel 
este arestat, pentru că se mai găsise o santinelă adormită. 
Roger, plin de încredere în James, voise să arate că în 
chestiuni de disciplină nu cruţă pe amici. 

A doua zi se constată că încă doi soldaţi au fugit, pe când 
santinela dormea (adormită de portughezul Nuno). 

Marchizul ordonă să se adune consiliul de război spre a 
judeca pe soldatul Sauders. 

Dacă nu luăm cele mai aspre măsuri, zise sir James, 
suntem pierduţi. Consiliul se adună şi se aduse soldatul 
Sauders. 

Acest soldat era de douăzeci de ani în acest regiment şi 
nu fusese o singură dată pedepsit. 

El spuse că băuse din rachiul ce se dă soldaţilor, dar 
îndată ce fu la post, fu cuprins de o somnolenţă, căreia nu-i 
putea rezista. Deodată, ca şi când ar fi fost trăsnit, a căzut 
jos, unde somnul l-a şi apucat. Se chemară soldaţii care 
băuseră rachiu odată cu Sauders şi se constată că niciunul 
din ei nu simţise aceleaşi simptome. lotodată se constată că 
fugarii erau prietenii lui Sauders. 

Roger nu voise să prezideze consiliul, ci se plimba pe 
afară gândindu-se cum va iscăli moartea acestui soldat pe 
care îl presupunea nevinovat. 

Deodată se pomeni cu mulatrul care adusese pe sir 
James de la americani. 

Mulatrul îi dădu o scrisoare. 

— Citiţi şi credeţi, zise el şi se depărtă. 

— Cine poate fi acest om? Se gândi Roger. Mi se pare că 
l-am mai văzut undeva. 

Desfăcu scrisoarea şi citi: „Sauders va fi condamnat, dar 
dacă colonelul Roger nu voieşte să fie complice la o crimă 
înfiorătoare, să amâne execuţia pentru a doua zi, la 
răsăritul soarelui. 

Astă seară, comandantul fortului Sf. George să îmbrace o 
manta, să ia o puşcă şi să păzească pe fort la turnul 


Buckingam dacă voieşte a cunoaşte pe trădători şi să scape 
fortul, dar trebuie ca toţi să creadă că doarme. Marchizul 
Roger se poate încrede în locotenentul Lionel. Marchizul 
Roger să lase să se stingă felinarul din turn, dar să caute a 
cunoaşte pe cel care-l va stinge. În numele Onoarei Voastre, 
încredeţi-vă şi aduceţi-vă aminte de sabia care a omorât pe 
Maxwell”. 

— Voi urma întocmai aceste sfaturi, zise Roger. 

În acel moment, un ofiţer anunţă lui Roger că Sauders 
era condamnat la moarte. 

— Bine, zise Roger. Spuneţi lui Sauders că mâine va fi 
împuşcat. 

Sir James îşi muşcă buzele de necaz şi se depărtă. 

Marchizul se duse în camera lui şi-şi pregăti costumul în 
care era să se transforme, spre a face ce-i zicea scrisoarea. 

Tocmai se îmbrăca, când bătu cineva la uşă. 

— Intră, zise generalul, ascunzând veşmintele. 

Era Nuno, care aducea ceaiul, ca în toate serile. 

— Sunt foarte obosit, îi zise Roger, du-te şi culcă-te, aş 
vrea să mă odihnesc. 

Nuno plecă lăsând ceaiul pe masă. Roger se duse până la 
uşă să se asigure că a plecat. Când se întoarse scoase un 
țipăt de mirare, văzuse pe mulatru care arunca ceaiul în 
foc. 

— Dacă Onoarea Voastră ar fi băut ceaiul, ar fi înţeles de 
ce adormeau santinelele la post. 

Roger privi pe mulatru şi recunoscu pe Osmany. 

— D-ta eşti! Zise el... 

Indianul îşi puse degetul pe buze. 

— Domnule marchiz, zise el, aveţi încredere în mine? 

— Da. 

— Atunci duceţi-vă la turn şi lăsaţi-mă singur aici. 

— D-ta ai redactat scrisoarea? 

— Da. Însă nu aveţi vreme de pierdut, primejdia este 
mare, duceţi-vă la turn. 


Roger se îmbrăcă în grabă; în câteva momente fu gata. 
Se duse să ia de sub perna patului său cutiuţa cu cheia 
fortului. 

— Lăsaţi cheia aici, zise el. 

— Nu pot, răspunse Roger. Eu sunt răspunzător. Această 
cheie nu pot s-o încredinţez nimănui. 

— Domnule marchiz, reluă Osmany, vă rog, în numele 
regelui, în numele drapelului ce fâlfâie deasupra acestor 
ziduri, în numele soldaţilor d-voastră a căror viaţă este 
ameninţată, vă rog aveţi deplină încredere în mine! 

— Fie! Zise Roger. 

„Pentru Amri!” murmură pentru el, Osmany. 

— Veţi găsi pe Lionel pe coridor. Acum plecaţi şi 
Dumnezeu să vă ajute. Dar observați bine chipul celui ce va 
veni să stingă felinarul. 

— Să-l urmăresc? Întrebă Roger. 

— Nu veţi cuteza, răspunse Osmany cu zâmbet întristat. 

După ce plecă marchizul, Osmany stinse lumânările, luă 
un pistol şi se culcă în patul generalului. 

După vreo jumătate de ceas, uşa se deschise şi Nuno 
intră cu mare băgare de seamă. Avea o lumânare în mână. 

Se duse drept la pat, depărtă perdelele şi... se dădu 
înapoi îngrozit. 

Osmany se sculase înaintea lui. 

Indianul sări jos, îl apucă de gât, îl trânti într-un scaun şi 
fără a pierde un minut îl legă. 

— Acum, zise el, ce căutai? 

— Cheia. 

— Cheia uşii de fier? 

— Da. 

— Cui voiai s-o dai? 

— Lui sir James, care mi-a spus să o pun pe treapta a 
doua a scării ce duce la turnul Buchingham. 

— Bine. 

Osmany luă o batistă şi un pistol mic, ce era pe masă, 
apoi făcu un căluş cu care astupă gura lui Nuno. 


Se duse să pună cheia la locul convenit şi se depărtă. 

După câteva minute, sir James veni cu 'Tobby, luă cheia şi 
o dădu locotenentului cu porunca de a deschide 
americanilor când vor veni. Locotenentul Tobby se duse la 
uşa de fier şi aşteptă. 

Trecu un sfert de ceas şi deodată auzi nişte lopeţi lovind 
lacul. 

„Sunt ei”, se gândi Tobby, care se grăbi a deschide uşa. 

Era o luntre afară, ca la o sută de metri. 

— Cine e acolo? Întrebă locotenentul cu vocea 
înjumătăţită. 

— Amici! 

— Luntrea intră în şanţul cetăţii şi cei care erau înăuntru 
debarcară. Erau mulţi şi în capul lor un soi de uriaş ca de 
cincizeci de ani. 

— Cine sunteţi? Întrebă Tobby. 

— Trimişii generalului Jackson. 

— Câţi sunteţi? 

— Cincizeci. 

— Puţini. 

— Vom vedea! Arată-ne drumul. 

Ceata urcă în fort în urma locotenentului. 

Intraţi în redută, se opriră. 

— Acum 0 să aşteptăm pe comandant, zise uriaşul. 

— Nu e nici un alt comandant, decât eu aici, răspunse 
locotenentul Tobby mâniat. 

— Aşa, atunci primeşte răsplata, zise uriaşul care scoase 
sabia şi-l lovi în cap cu atâta putere, încât îi săriră creierii. 

— Astfel mor trădătorii, sfârşi uriaşul ştergându-şi sabia 
în linişte. 

Sus în turn, Roger şi Lionel aşteptau, ascunşi fiecare 
într-o gheretă. 

Spre ceasurile două după miezul nopţii, un om veni, se 
apropie de stâlpul de care era atârnat un felinar, desfăcu 
frânghia, dădu felinarul jos şi îl stinse. 


Roger şi Lionel abia putură opri un strigăt de mirare şi 
de groază, recunoscând pe sir James. 

Trădătorul se apropiase de marginea turnului ca să 
privească spre lac, când două braţe puternice îl apucară. 

— Degeaba te uiţi îi zise o voce la ureche! Corăbiile 
americane se vor sfărâma acum de stânci, căci nu vei putea 
aprinde felinarul ce l-ai stins. Ah! Ştiu planurile tale 
mârşave. Vinul ce l-ai băut în corabia Fowler ţi-a dezlegat 
limba; acum eşti pierdut sir James. Demult te pândeam; te- 
am prins. Eu sunt acela care a scăpat pe Roger de ghearele 
ursului, l-am scăpat de spada lui Maxwell; eu l-am scăpat şi 
astăzi de tine şi i-am adus în ajutor cincizeci de oameni din 
echipajul corăbiei Fowler. 

— Mişelul! Zise marchizul care până atunci ascultase 
îngrozit vocea necunoscutului. 

Sir James făcu o sforţare supremă şi smulgându-se din 
mâinile necunoscutului se repezi spre marginea turnului. 

Se auziră două detunături, la care răspunse un țipăt de 
durere şi un corp căzu în lac. 

Din cazărmile fortului ieşea un zgomot mare şi 
detunături de arme. 

— Este luptă, zise Osmany! Veniţi marchize. 

— Ah! Strigă Roger, mizerabilul de James a dat fortul 
americanilor. 

— Nu, strigă Osmany, învârtindu-şi securea, sunt oamenii 
vasului Fowler, care omoară pe trădători. La întăriri, 
domnilor şi trăiască regele George. 

Uriaşii comandaţi de Samson se năpustiră asupra lor şi îi 
măcelăriră. 

Ofițerii fortului se deşteptară, dar le era imposibil să 
iasă, fiind închişi de James. 

Lionel, în fruntea soldaţilor rămaşi fideli, le dădu drumul. 

Rebelii se întăriseră în cazărmi şi omorau pe oricine 
îndrăznea să intre la ei. Roger disperat, dădu ordin să 
azvârle geanta în mijlocul lor, care îi spulberă. 


După o oră, totul s-a isprăvit. Lionel aduse generalului o 
listă cu cei morţi. 

Roger o luă în mână tremurând şi două lacrimi îi curseră 
din ochi. 

Cel dintâi nume ce-l citise era al bravului căpitan Rabbe. 

A doua zi de dimineaţă, Osmany arătă marchizului Roger 
rămăşiţele flotilei americane care pluteau în mijlocul 
stâncilor ce înconjurau cetatea şi în depărtare, trei corăbii 
engleze care veneau în ajutor. 

— Trăiască regele! Strigă Lionel. 

— Trăiască Englitera! Răspunse Roger. Suntem scăpaţi. 


SFÂRŞIT