Ponson Du Terrail — S4 — Cavalerii Noptii — Vol 1 Manuscrisul Unei Masti

Ponson du Terrail 


Ponson du lerrail 


ROCAMBOLE 


Ciclul „Dramele Parisului” 
SERIA A IV-A 

CAVALERII NOPŢII 
Manuscrisul Unei Măşti 
Episodul 1 


Capitolul 1. 

Sunase miezul nopţii la toate ceasornicele de pe 
bulevardul Italienilor. 

Era în ianuarie 1853, într-o sâmbătă, zi de bal la Operă. 

Era un ger aspru, cerul era senin, iar luna strălucea în 
toată splendoarea ei. 

Bulevardul părea la fel de aglomerat ca în timpul zilei. 
Trăsurile se încrucişau, pietonii umpleau trotuarele, măştile 
circulau vesele prin mulţime. 

Era timpul când Opera, luminată de o mare ghirlandă de 
foc, îşi deschidea porţile, ora la care orchestra, intona 
primele acorduri. 

Aşezaţi în faţa cafenelei Riche, la colţul străzii Le 
Pelotier, se aflau doi tineri înfăşuraţi în nişte blăni 
călduroase. Erau la doi paşi de docarul lor, al cărui splendid 
armăsar irlandez era cu greu ţinut în loc de un lacheu înalt, 
îmbrăcat într-o haină albastru-deschis, cu guler de blană de 
vulpe. 

— Scumpul meu Gontran, zise, unul dintre tineri, e cam 
curioasă ideea ta de a mă duce astă-seară la balul Operei. 
Ştii bine că acolo nu se mai duce nimeni de cincisprezece 
ani cel puţin şi că nu mai întâlneşti decât femei care nu mai 
au acces în lumea bună sau n-au avut niciodată. 


— Scumpul meu Arthur, răspunse celălalt, ai citit multe 
romane?... 

— Destul de multe. 

— Toate romanele încep la balul Operei; şi cele 
inventate, şi cele care se desfăşoară în realitate. 

— “Teoria ta este foarte ciudată!... 

— Dar este adevărată. 

— Şi ai de gând să începi primul capitol al unui astfel de 
roman astă-seară? 

— Poate. 

— Ai vreo întâlnire? 

— Da. 

— Cu cine? 

— Mai bine citeşte! 

Şi omul căruia amicul său îi spusese Gontran, scoase din 
buzunar un mic portofel de piele, iar din el o scrisoare 
destul de voluminoasă, pe care o întinse amicului său, 
vicontele Arthur de Chenevieres. 

Acesta o desfăcu încet, ceru o lumânare şi, înainte de a 
citi, făcu următoarea reflecţie cu glas tare: 

— Slova îşi are sufletul ei, ca şi oamenii; o scriere sigură 
şi apăsată denotă un caracter rece, calm şi decis: o scriere 
alungită şi tremurată, trădează în general, o femeie uşoară. 
Femeia care scrie modistei sau omului de afaceri, are o 
scriere cu totul diferită de aceea pe care o întrebuinţează 
când dă prima întâlnire omului iubit. 

— Aceasta este foarte adevărat. 

— Mâna care a scris biletul acesta, urmă Arthur de 
Chenevieres, este a unei femei. 

— Adevărat... 

— Când l-a scris însă, nu tremura. 

— 01... asta se vede bine. 

— Prin urmare nu te iubeşte. 

Baronul Gontran de Neubourg începu să râdă. 

— Citeşte, zise el, şi vei vedea că nu este deloc vorba de 
amor între mine şi corespondentul meu anonim. 


Arthur citi cu jumătate de voce: „Într-o seară de 
decembrie, anul trecut, adică acum vreo şase săptămâni, 
baronul Gontran de Neubourg s-a întâlnit pe bulevard, în 
faţa cafenelei Anglais, cu trei dintre amicii săi, care fumau 
liniştiţi în lumina lunii, după ce ieşiseră de la club. 

Cei trei erau: vicontele Arthur de Chenevieres, lordul 
Blakstone şi marchizul Albert de Verne.” 

— Bun! se întrerupse Arthur, e cam bizară doamna. 
Începutul are aerul unui prim capitol de foileton. 

— Continuă, zise baronul. 

Domnul de Chenevieres urmă: „Baronul Gontran de 
Neubourg mergea singur şi visător şi, dacă nu l-ar fi zărit 
amicii săi ca să-l oprească, fără îndoială că ar fi trecut 
înainte fără să-i bage în seamă. 

— Unde te duci baroane? îi strigă vicontele. 

— Nicăieri. 

— Cum aşa?... 

— Mă plimb. 

— Fără nici o ţintă?... 

— Visez... este destul atât... Bună seara, domnilor, de 
unde veniţi? 

— De la club. 

— Şi unde vă duceţi? 

— Ne plimbăm, numai că în loc să visăm vorbim. 

— Despre ce vorbiţi? 

— Lordul Blakstone pretinde că suferă de spleen. 

— Lordul Blakstone are dreptate, este englez şi cerul e 
limpede. Un englez fără ceaţă este ca un corp fără suflet. 

— De Verne, urmă vicontele, se plictiseşte. 

— Şi tu? întrebă baronul. 

— La fel ca de Verne. 

— Domnilor, zise atunci baronul, cel mai bătrân dintre 
noi are treizeci de ani şi acesta sunt eu; cel mai tânăr are 
douăzeci şi patru şi este Arthur. Cel mai sărac are o sută de 
mii de livre venit, adică eu; cel mai bogat are o sută 
cincizeci de lire sterline venit şi este lordul Blakstone. 


— Exact! zise englezul liniştit. 

— Şi cu toate acestea, urmă baronul, ducem aceeaşi 
viaţă şi am putea să ne spunem, minut cu minut, cum ne 
întrebuinţăm fiecare zi. Ne sculăm la 11, dejunăm la 12. La 
ora două ne ducem la Boulogne, tu şi cu mine călare, lordul 
Blakstone în docarul său, de Verne cu echipajul. La 5 jucăm 
wist de la 9 la 1 noaptea ne întâlnim la operă. De la 11 la 12 
ne pierdem timpul prin câteva saloane din foburgul Saint- 
Germain sau din strada d'Anjou-Saint-Honore, apoi 
încheiem noaptea la club, pentru a reîncepe a doua zi. 

— Precum şi în zilele următoare, zise de Verne care 
tăcuse până atunci. 

— Şi cu toate acestea, reluă Gontran, de Verne este fiul 
acelui strălucit general de cavalerie rămas nemuritor de 
când cu retragerea din Rusia, tu, viconte, ai avut străbuni în 
cruciade, iar lordul Blakstone este descendentul unui 
scoţian care a ţinut piept întregii armate a lui Robert Bruce, 
în vechiul său castel de pe muntele Cheviot, cu o 
garnizoană compusă numai din păstori şi muncitori. 

— Iar tu, adăugă vicontele, scumpul meu Neubourg, eşti 
de rasă palatină şi străbunii tăi s-au stabilit în Franţa în 
urma faimosului Război de treizeci de ani. 

— Este adevărat, zise baronul.” 

Vicontele de Chenevieres se întrerupse pentru a doua 
oară şi zise baronului Gontran de Neubourg: 

— Corespondentul tău anonim este o femeie cunoscută, 
scumpul meu, şi desigur că toate aceste amănunte le-ai dat 
tu însuţi. De altfel sunt numai lucruri adevărate. 

— N-am vorbit absolut cu nimeni despre acestea, 
răspunse domnul de Neubourg şi-ţi jur că scrisul îmi este cu 
totul necunoscut. Prin urmare, te rog să continui. 

Vicontele reluă: „Cei patru tineri se priviră câteva 
minute în tăcere. 

— Domnilor, zise în fine baronul de Neubourg, ştiţi 
dumneavoastră că mă simt foarte încurcat, în hainele mele 
la modă, care seamănă atât de puţin cu armura strămoşilor 


noştri, că mă înăbuş în secolul acesta plin de bani şi de 
egoism şi că regret sincer aşa zisa: „Masă-Rotundă” şi pe 
cei doisprezece cavaleri ai săi? 

— Şi eu, de asemenea, zise marchizul de Verne. 

— Gândesc la fel ca voi, adăugă vicontele de 
Chenevieres. 

— Şi eu, zise lordul Blakstone, cred uneori că sunt 
străbunul meu; că eu sunt acel care a apărat castelul Galwy 
de armata lui Robert Bruce. 

— Ei! domnilor, urmă baronul, ce vă spuneam eu! Timpul 
cavalerilor rătăcitori a trecut. Dacă palatinii evului mediu, 
Renand, Olivier, Roland ar reveni în lumea aceasta, ar 
vedea că poliţia corecțională s-a însărcinat cu pedepsirea 
celor răi, iar avocaţii au pretenţia să le apare pe văduve şi 
pe orfani. Ce concluzie trebuie să tragem de aici? Una 
singură: oameni ca noi, tineri, bogaţi, curajoşi, din familii 
nobile, care într-un secol mai puţin ingrat decât acesta şi-ar 
fi putut întrebuința foarte bine inteligenţa, averea, noblețea 
şi curajul, sunt condamnaţi pe vecie să joace wist, şi să se 
plimbe prin parcul din Bois de Boulogne. Şi cu toate 
acestea, domnilor... 

Baronul se opri şi păru că se gândeşte adânc. Apoi, 
privindu-l pe viconte, zise: 

— Ai citit „Povestea celor treisprezece”? 

— Desigur. 

„Cei treisprezece”, urmă baronul, au ieşit din creierul lui 
Balzac, înarmaţi din cap până în picioare şi s-au răspândit 
în lume, uniţi printr-un jurământ care se rezuma astfel: să 
se ajute unii pe alţii. După Balzac, s-au mai imaginat încă 
multe alte asociaţii mai mult sau mai puţin folositoare şi 
ingenioase, dar toţi acei oameni erau bandiți, furau, omorau 
şi asasinau... 

— Unde dracu vrea să ajungă? întrebă lordul Galwy. 

— Ei bine domnilor, zise baronul Gontran de Neubourg, 
mi-a venit o idee foarte frumoasă. 

— Să auzim!... 


— Suntem patru: patru prieteni, patru oameni de 
onoare, a căror unică crimă este că se plictisesc. Vă propun 
să fondăm noi patru, asociaţia noilor cavaleri ai „Mesei 
Rotunde”. Vom fi în plin secol al nouăsprezecelea nişte 
misterioşi ajutători ai celor nedreptăţiţi, vom îndrepta 
greşelile ce se vor face şi vom fi neînduplecaţi judecători ai 
celor răi. Să căutăm o victimă demnă de interes, una din 
acele fiinţe, privată de drepturi, dezmoştenită, călcată în 
picioare şi s-o ajutăm. 

— Baroane, zise lordul Blakstone cu liniştea lui obişnuită, 
sunt de părerea dumitale şi sunt gata să intru în asociaţia 
dumneavoastră, dar... 

Acest dar al lordului Blakstone era plin de obiecţiuni. 

— Să vedem! zise baronul de Neubourg. 

— Dar numai în ziua când vei găsi de lucru pentru 
această asociaţie... 

— Voi căuta şi, cum zise Sfânta Scriptură, voi găsi! 

Ziua începuse să apară. Cei patru tineri, care deşi erau 
de mult timp în locul acela, nu observaseră un om lungit pe 
o bancă în apropiere, îşi strânseră mâinile şi plecară fiecare 
în direcţii diferite. 

Acum, dacă domnul de Neubourg, doreşte să ştie pentru 
ce i se reamintesc aceste amănunte, să se ducă astă-seară, 
sâmbătă la balul Operei, poate că va găsi victima pe care o 
caută. 

În cazul acesta, va scrie celor trei amici ai săi, marchizul 
de Verne, lordul Blakstone şi vicontele de Chenevieres.” 

Scrisoarea se termina aici şi nu avea nici o iscălitură. 

— Ai dreptate, zise vicontele râzând, iată primul capitol 
al unui roman. 

— Într-adevăr... 

— I-ai scris lui de Verne? 

— Fără îndoială. 

— Şi i-ai dat întâlnire? 

— La bufet, la orele unu noaptea. l-am scris, de 
asemenea, şi lordului Blakstone. 


— Foarte bine. 

— Dacă-i aşa, merg şi eu cu plăcere. 

— Fie, să mergem! 

Domnul de Neubourg trimise docarul acasă şi luă braţul 
vicontelui. 

Cum tinerii mâncaseră împreună, baronul zise vicontelui 
Arthur de Chenevieres: 

— Nu te las liber nici un moment seara aceasta, căci am 
nevoie de tine... 

Sala operei fusese asaltată de o lume imensă, 
zgomotoasă şi veselă, care făcea să se cutremure bolțile în 
fiecare sâmbătă de bal. 

Domnul de Neubourg şi vicontele se strecurară prin 
acea mulţime, ţinându-se la braţ pentru a nu se pierde şi 
astfel ajunseră la bufet. 

— Ah! zise vicontele, îmi pare că corespondentul tău 
anonim nu-ţi indică locul exact de întâlnire. 

— E foarte adevărat. 

— Şi nu-ţi dă nici un indiciu ca să-l poţi recunoaşte?... 

— Şi aceasta este adevărat. 

— Dar, adăugă domnul de Chenevieres, cred că cel puţin 
te cunoaşte, te-a văzut şi te va întâmpina. 

Pe când vicontele îşi spunea părerea, baronul se simţi 
uşor lovit pe umăr. 

Domnul de Neubourg era gata să se întoarcă, dar o voce 
de femeie îi zise încet la ureche: 

— Părăseşte-ţi un moment prietenul şi aşteaptă-mă la 
bufet. 

Aceste cuvinte fuseseră spuse baronului atât de încet, 
încât vicontele nu auzi nici un cuvânt. 

— Ascultă, dragă viconte, se poate ca persoana care mi-a 
dat întâlnire să ezite de a mă întâmpina văzându-ne 
împreună. 

— Vrei să te las?... 

— Da. 

— Unde să ne regăsim?... 


— În sală, lângă orchestră. 

— Bine! atunci, la revedere. 

Când vicontele ieşi din bufet, baronul Gontran de 
Neubourg se îndreptă spre locul ce i se indicase, nu însă 
fără a murmura: 

— Bizar obicei, toate întâlnirile de la operă, se dau la 
bufet. 

O dată ajuns aici, baronul se aşeză pe o bancă şi aşteptă. 

Trecuseră aproape cinci minute când un „domino” se 
apropie de el şi-i zise: 

— Baroane, vrei să-mi dai braţul? 

Domnul de Neubourg recunoscu vocea ce-i vorbise puţin 
mai înainte. 

Se sculă repede şi-i oferi braţul. 

— Să ieşim din mulţimea aceasta şi să căutăm un loc 
unde putem vorbi în linişte. 

— Vino, doamnă, zise baronul. 

Domnul de Neubourg conduse masca la extremitatea 
bufetului, unde era mai puţină aglomeraţie. 

Acolo ea se aşeză şi îi zise: 

— Vei reuni pe amicii dumitale, chiar în noaptea aceasta. 

— În ce loc, doamnă? 

— Unde vei voi; numai să ştiu şi eu. 

— Ei bine! într-un cabinet din „La Maison d'Or”. 

— Fie! zise masca, apoi scoase un sul de hârtie destul de 
voluminos, legat foarte îngrijit cu o panglică albastră. 

— Când amicii dumitale vor fi reuniți, urmă necunoscuta, 
vei deschide acest manuscris şi îl vei citi tuturor. 

— Pe urmă, doamnă? 

— După ce veţi termina de citit, dacă, din cele cuprinse 
în acest manuscris, veţi considera că femeia despre care e 
vorba este demnă de interesul dumneavoastră şi vă va face 
să vă reamintiţi de jurământul făcut, veţi deschide fereastra 
salonului unde vă aflaţi. 

— Ah! zise baronul. 


— Şi mă veţi vedea apărând în mijlocul dumneavoastră, 
după câteva momente. În caz contrar... 

Masca păru că stă la îndoială. 

— Vă ascult, doamnă, zise domnul de Neubourg. 

— În caz contrar, veţi arunca manuscrisul în foc şi veţi 
jura ca niciodată să nu mai vorbiţi, nici chiar între 
dumneavoastră, despre cele ce aţi citit. 

— Vă jur de mai înainte, doamnă, şi pentru ei şi pentru 
mine! 

— Vă cred. Vă las acum, domnule. Poate că ar trebui să 
vă zic la revedere. 

Masca întinse baronului o mână mică, înmănuşată, apoi 
dispăru în mulţime. 

Gontran plecă să-i caute pe cei trei amici ai săi. 

Îl găsi pe vicontele Arthur de Chenevi€res în sală, 
aproape de orchestră, iar pe Verne şi pe lordul Blakstone 
într-o lojă de la parter. 

— Domnilor, le zise el, nu v-am dat întâlnire aici decât 
pentru a vă invita la cină. 

— Bună idee, murmură marchizul. 

— Frumoasă! exclamă lordul Blakstone, care era puţin 
cam materialist. 

Peste câteva minute cei patru se aflau deja la masă şi 
Gontran le zicea: 

— Domnilor, v-am dat întâlnire la operă ca să vă invit la 
cină; v-am invitat la cină ca să vă citesc acest manuscris. 

Gontran scoase din buzunar sulul de hârtie de la 
misterioasa mască şi-l desfăcu. 

— Domnilor, urmă el, acum două zile ne plângeam că 
trăim într-un secol în care cavalerii „Mesei Rotunde” n-au 
altceva de făcut decât să stea cu braţele încrucişate. 

— Este adevărat, murmură lordul Blakstone. 

— Ei bine, urmă baronul, după ce vom citi acest 
manuscris, poate că vom vedea că ne-am înşelat. 

— Poate! exclamă marchizul. 

— Oh! murmură lordul Blakstone cu un aer neîncrezător. 


— Domnilor, adăugă domnul de Chenevieres, înainte de 
a citi manuscrisul rugaţi-l pe Gontran să vă citească 
scrisoarea care i-a fost adresată. 

— Ce scrisoare? 

— Aceasta. 

— Domnul de Neubourg întinse scrisoarea lui de Verne, 
care o citi încet lordului Blakstone. 

— Ei, zise el după ce termină, ai întâlnit-o pe doamna 
aceea? 

— Acum m-am despărţit de ea. Mi-a dat manuscrisul 
acesta şi dacă voiţi să aveţi cunoştinţă de cuprinsul lui... 

— Să vedem! ziseră cei trei tineri. 

Domnul de Neubourg sună şi zise chelnerului: 

— Nu vei mai intra aici decât atunci când vom suna. 

Chelnerul se înclină şi ieşi. 

Atunci Gontran citi cu voce tare următoarele: 

Capitolul II. 

Ploaia, biciuită de vântul de nord, curgea în torente 
peste întinsele păduri dintre Vendeea şi Poitou. 

Era în anul 18632, după Revoluţia din iulie, adică pe la 
sfârşitul lunii octombrie. 

Un cavaler alerga ca un fulger printre mărăcinişuri, 
sărind gropile, trecând ca o nălucă printre arbori şi 
conducând printre miile de obstacole, mica sa iapă de rasă 
bretonă. 

— Hop! hop! hop! frumoasa mea Clorinde, îi zicea el, 
cunoşti bine drumul, căci l-ai făcut adeseori, dar trebuie să 
ajungem cât mai repede. 

Cu toată ploaia, cu tot vântul şi întunericul, Clorinde 
galopa cu dârzenie. 

Era o frumoasă iapă mică, albă şi cu o coamă roşcată, 
lucru cam rar! Avea un cap mic şi inteligent, cu ochi mari 
plini de ardoare şi nările largi. Clorinde avea picioarele fine 
ca ale unei femei, flexibile, însă tari şi rezistente ca fierul. 

Cavalerul era un tânăr între douăzeci şi şapte şi 
douăzeci şi opt de ani, al cărui obraz fin şi mâini albe ar fi 


făcut să se creadă, la prima vedere, că este o femeie, dacă 
ochiul său plin de foc şi paturile pistoalelor de la brâu n-ar fi 
arătat că are inima unui adevărat bărbat şi curajul unui 
soldat. 

Între altele, la şold o sabie, iar şaua avea un toc în care 
era pusă o puşcă de vânătoare cu două ţevi. 

Cu toate acestea, călăreţul nostru, deşi era înarmat ca 
un adevărat războinic, nu purta nici un fel de uniformă. 

Capul îl avea înfăşurat cu o batistă albă, stropită ici şi 
colo de câteva picături de sânge, o vestă roşie, cum purtau 
ţăranii vendeeni şi nişte cizme mari îi completau 
costumaţia. 

— Hop! Clorinde, hop! frumoasa mea, repetă el, suntem 
încă departe de castelul Bellombre... E târziu şi Diane mă 
aşteaptă. 

Clorinde, ca şi cum ar fi înţeles glasul stăpânului său, 
grăbi galopul şi trecu ca un vis pe sub arbori. 

Deodată se auzi un zgomot curios: era un strigăt răguşit 
care semăna cu ţipătul unei păsări de noapte. 

Cavalerul strânse frâul Clorindei care se opri îndată. 
Apoi ascultă cu atenţie. Ţipătul se repetă. Atunci tânărul om 
îşi apăsă două degete pe buze şi fluieră ascuţit, un şuierat 
cu totul particular. 

Un alt fluierat la fel, îi răspunse din depărtare. 

S-ar fi zis că este ecoul celui dintâi pierdut prin pădure. 

Cavalerul slăbi frâul Clorindei, care se repezi din instinct 
către partea de unde venise fluieratul. Alergă astfel 
aproape zece minute când un nou țipăt se auzi. Clorinde se 
opri din nou. 

Atunci cavalerul putu să vadă o formă neagră care se 
ridica dintre ierburi. Apoi, această formă - om sau fantomă 
- făcu doi paşi înainte: 

— Dumneata eşti, domnule Hector? zise făptura 

— Tu eşti, Grain-de-Sel? 

— Eu sunt, domnule Hector. 


Fantoma se apropie şi puse mâna pe frâul Clorindei. Cu 
tot întunericul, cavalerul putu distinge un băiat tânăr, de 
vreo cincisprezece ani, îmbrăcat aproape la fel ca el, cu 
deosebirea că, în locul batistei pe care el o avea legată în 
jurul capului, acesta avea o pălărie mare, neagră, de sub 
care cădeau în dezordine nişte bucle lungi, creţe. 

— Bună ziua, domnule Hector, zise el. 

— Dragul meu Grain-de-Sel, replică acesta, ai putea să- 
mi spui bună-seara. 

— lertaţi-mă, domnule conte, dar mi se pare... 

— Nu vrei să taci, imbecil ce eşti! 

— Iertaţi-mă, am greşit, domnule Hector, însă acum este 
ora unu noaptea. 

— Da?... 

— Orele trec repede când cineva este grăbit, răspunse 
cu melancolie tânărul ţăran. 

— În acest caz, bună-ziua, Grain-de-Sel, amicul meu. 

— Bună ziua, domnule Hector. 

— Ştii, dragul meu, că mă aşteptam să te găsesc în 
drum. 

— Ah! exclamă tânărul ţăran, cu atât mai bine atunci, 
domnule Hector. 

— Pentru ce, „cu atât mai bine”? 

— Pentru că, fără îndoială, cunoaşteţi noutatea. 

— Ce noutate? 

— Albaştrii sunt la trei leghe de aici, murmură Grain-de- 
Sel, cu o melancolie care-i ascundea cu greu iritarea. 

— Nu ştiam, răspunse cavalerul cu vocea liniştită, însă 
mă aşteptam. Vor să ne surprindă. Unde sunt exact? 

— La Bellefontaine, satul din apropiere. 

— Foarte bine! 

— Pentru motivul acesta doamna Diane m-a trimis 
înaintea dumitale, domnule Hector. Se zice că albaştrii vor 
părăsi cantonamentul în noaptea aceasta şi că înainte de 
ziuă vor fi la Bellombre. Doamna Diane se teme... 

— Se teme!... de ce?... 


— Dar, domnule Hector, dumneata ştii bine că dacă... te- 
ar găsi albaştri... 

Cavalerul surâse şi-şi mângâie patul pistoalelor. 

— Nu-i vezi oare pe apărătorii mei? zise el. 

— Oh! îi văd prea bine, domnule Hector. 

— Apărătorii aceştia nu vorbesc decât o singură dată, 
dragul meu, o dată şi bine. 

— Totuna, domnule Hector, zise Grain-de-Sel, însă eu, în 
locul dumitale, aş fi mai cu băgare de seamă şi nu m-aş 
reîntoarce spre Pouzanges. 

Cavalerul ridică din umeri. 

— Bietul meu Grain-de-Sel, zise el, n-ai decât 
cincisprezece ani şi inima ta nu ştie ce este amorul. lată, 
vezi tu, noaptea este întunecoasă, nu este aşa? 

— Ca gândul unui criminal, domnule Hector. 

— Ei bine! văd nu departe, o coloană de fum care se 
ridică spre cerul întunecat. E fumul de la Bellombre... şi 
inima îmi bate, înţelegi tu? 

— Oh! domnule Hector, zise tânărul ţăran, dacă ai fi 
văzut pe doamna Diane plângând, dacă ai şti ce frică îi 
este... 

— Este femeie, zise Hector, prin urmare e normal să se 
poarte aşa. 

— Într-adevăr, este drept tot ceea ce spuneţi domnule 
Hector, însă... 

— Însă, Grain-de-Sel, amicul meu, replică tânărul cavaler 
cu un accent afectuos şi trist, dacă n-ai fost niciodată 
îndrăgostit cel puţin o iubeşti pe mama ta?... 

— Dacă o iubesc! exclamă Grain-de-Sel. 

— Ei bine! închipuieşte-ţi că ai fi în locul meu, călare pe 
Clorinde, şi mama ta ar fi la Bellombre, pe când albaştrii 
sunt la Bellefontaine şi că te-ar împuşca dacă te-ar prinde... 
Nu te-ai mai duce la Bellombre? 

— Ah! desigur că m-aş duce!... strigă copilul, ai cărui 
ochi scânteiau ca nişte cărbuni aprinşi. 


— Ei bine, termină Hector, eu n-am nici tată, nici mamă, 
şi doamna Diane e totul pentru mine. Înţelegi?... 

— Înţeleg, răspunse Grain-de-Sel gânditor. 

Prin urmare, continuă Hector, la drum! Când vom ajunge 
la marginea parcului o vei ţine pe Clorinde. 

— Să mergem! zise Grain-de-Sel. 

— Aşează-te pe crupa Clorindei, are şalele destul de 
solide şi ne va duce pe amândoi. 

— Oh! nu este nevoie domnule Hector, alerg tot atât de 
repede ca şi ea. Hop! Clorinde! 

Pe când cavalerul pornea, Grain-de-Sel, începu să alerge 
alături, cu uşurinţa unei căprioare. Reîncepură să 
vorbească. 

— Albaştrii îşi închipuie, zise Hector, că vor intra în 
Bocage, cum au intrat în Turem şi Poitou. Bocage însă, este 
acoperit cu păduri tăiate de pârâuri şi semănat cu 
obstacole. După fiecare copac pândeşte câte o ţeava de 
puşcă şi cele două regimente care au venit de la Noutes vor 
fi în curând zdrobite. 

— Se pare că sunt numeroşi înspre Bellefontaine. 

— Câţi sunt? 

— Trei escadroane de vânători şi unul de husari. 

Auzind cuvântul din urmă, cavalerul tresări. 

— Eşti sigur de ce spui, Grain-de-Sel? 

— Da, domnule Hector. Mai este, de asemenea, şi un 
regiment de infanterie. 

— Ştii ce număr are escadronul de husari, sau ştii de 
unde vine? 

— Sunt cei de la Poitiers, de anul trecut. Aceasta o ştiu 
de la general, tatăl doamnei Diane. 

Hector, scoase un strigăt de durere. 

— Vechiul meu regiment! murmură el, va trebui oare să 
lupt cu vechii mei camarazi? 

Dădu o lovitură de pinteni Clorindei al cărei corp era 
udat de ploaie. 

Deodată iapa se opri. 


Ajunsese la marginea pădurii. Grain-de-Sel şi tânărul 
cavaler aveau înaintea lor, la două bătăi de puşcă, o mică 
înălţime pe care era clădit un edificiu cu turnuri feudale. Un 
parc numai cu arbori mari şi împrejmuit cu un gard viu, de 
statura unui om, înconjura acea clădire. 

Cu toată ora înaintată, cu toată furtuna şi ploaia ce nu 
înceta, o lumină discretă şi tremurătoare se vedea 
strălucind pe faţa întunecată a castelului. Hector îşi fixă 
privirea pe acea lumină şi inima începu să-i bată. 

— Vezi, zise el, te-a trimis ca să-mi spui să mă reîntorc, 
nu este aşa? Totuşi s-a gândit că nu o voi face şi mă 
aşteaptă. 

— Într-adevăr, aşa este, murmură Grain-de-Sel. 

Hector descălecă. 

— Du-o pe biata Clorinde sub un copac, caută o mână de 
foi uscate sau de iarbă şi dacă este posibil freac-o puţin. 
Apoi du-te şi tu la adăpost, bietul meu Grain-de-Sel. 

— Oh! nu te îngriji dumneata nici de mine nici de 
Clorinde, domnule Hector. Ne cunoaştem de demult şi n- 
avem teamă de ploaie. Te rog însă, nu sta mult la 
Bellombre... Ştiţi, Albaştrii... 

— N-avea nici o teamă, bunul meu Grain-de-Sel, căci 
plouă şi Albaştrii n-au plecat din Bellefontaine. 

Hector îşi luă puşca din tocul de la şa şi o puse la spate. 

— Ah! Dumnezeule! murmură Grain-de-Sel, care abia 
acum observă batista însângerată de pe capul lui Hector, 
eşti rănit? 

— Nu e nimic... o zgârietură... un glonte mi-a jupuit 
puţin pielea de la frunte. Nu este nimic... La revedere, 
Grain-de-Sel, ai grijă de Clorinde. 

Vorbind astfel tânărul cavaler alergă la gardul parcului 
unde găsi o deschidere, la fel ca acele ale braconierilor 
pentru a-şi pune cursele. 

Se strecură prin acea deschidere şi-şi continuă spre 
castel drumul, cu privirea fixată pe acea lumină, care 


semăna cu un far în mijlocul mării întunecoase. Ajuns 
aproape de castel, se opri ca să asculte. 

Eroul nostru cunoştea desigur destul de bine locul, căci, 
fără să stea la îndoială, apucă pe aleea ce ducea la o scară 
cu vreo treizeci de trepte, care, la rândul ei, conducea sub o 
terasă. Ultima treaptă a scării era lângă o mică uşă. Uşa era 
închisă. 

Hector imită ţipătul cucuvelei, însă încet şi cu o astfel de 
intonaţie, încât să se creadă că vine din depărtare. 

Strigătul era atât de bine reprodus încât ar fi jurat 
oricine din interiorul castelului, că vine din pădurea vecină. 

Deodată, fereastra la care strălucea lumina se 
întredeschise. Hector se agăţă de o rădăcină de viţă 
sălbatică, se ridică cu o uşurinţă uimitoare şi sări pe terasă. 

Atunci, umbra unei femei, apăru în cadrul luminos al 
ferestrei care se deschise de tot, iar două braţe înconjurară 
gâtul tânărului bărbat, strângându-l cu dragoste. 

— Oh! imprudentule, murmură o voce încântătoare şi 
dulce ca un vânt de vară. 

Fereastra se închise în urma lui Hector şi el se găsi în 
mijlocul unui budoar mobilat frumos şi aranjat cu mult gust. 

Hector avea înaintea lui o femeie de aproape douăzeci şi 
cinci de ani; îmbrăcată în negru şi atât de frumoasă sub 
veşmintele sale, de doliu, încât oricine ar fi văzut-o pentru 
prima oară ar fi scos un strigăt de admiraţie. 

Era Diane care îl aştepta pe Hector şi despre care 
vorbise Grain-de-Sel: doamna Diane de Morfontaine, 
văduva baronului Rupert, colonel al Imperiului. 

Diane era una din acele frumoase femei cu fruntea albă 
încoronată de un bogat păr, negru, cu ochii ca albastrul 
profund al cerului, cu talia mlădioasă ca un crin. 

Îl luă pe Hector de mână şi îl conduse aproape de cămin, 
în care ardea un foc mare, şi-l sili să se aşeze. 

— Imprudentule! repetă ea. 

Însă, deodată, zări batista plină de sânge şi scoase un 
țipăt. 


— Dumnezeule! eşti rânit!... 

— Nu este nimic, scumpă Diane, absolut nimic, ţi-o jur, 
zise tânărul surâzând şi sărutându-i mâinile cu înflăcărare. 

— Ah! scumpul meu!... murmură tânăra femeie mişcată, 
eşti rănit! Poate grav... Dumnezeule! 

— Îţi jur, Diane, că este numai o mică zgârietură, repetă 
Hector, care surâdea mereu şi o privea cu dragoste. 

— Oh! vreau să văd rana. Mă pricep... Am să-ţi pun un 
pansament. 

Tânăra femeie aduse un vas de porțelan în care turnă 
apă caldă dintr-un vas de lângă sobă. Apoi, cu mâinile sale 
albe şi frumoase, desfăcu batista însângerată, îndepărtă 
părul cu atenţie, înmuie batista în apă şi spălă rana. 

Hector spusese adevărul. Nu era decât o mică 
zgârietură produsă de un glonţ ce abia îi atinsese faţa. 

Pe când îl spăla şi-l pansa femeia zise: 

— Ştiam bine că, indiferent de pericol, vei veni, scumpul 
meu Hector. 

Rupse o batistă fină, garnisită cu dantele scumpe şi plină 
de un parfum dulce şi îmbătător şi făcu o legătură din fâşii 
subţiri. 

— Tu nu ştii, scumpul meu prieten că Albaştrii sunt aici, 
la o depărtare de două leghe şi că mâine va trebui negreşit 
să găzduim vreun ofiţer, general sau colonel!... 

— Ei bine! răspunse tânărul râzând, va fi o plăcere 
pentru general, care este albastru ca şi ei. 

În vocea lui Hector era o uşoară ironie. 

— Ah! taci, Hector, taci! exclamă cu frică tânăra femeie... 
Dacă ai şti cât m-am rugat pentru tine, cât am plâns!... 

Hector îndrăzni să o îmbrăţişeze. 

— Roagă-te, îi zise el, însă nu plânge. Fiicele Vendeei 
trebuie să fie demne. 

— Dar, nefericitule, uiţi că eşti... dezertor? Că dacă ai 
cădea în mâinile lor ai fi împuşcat? 

— Dezertor? zise tânărul, ridicând capul cu mândrie, te 
înşeli Diane, nu eu sunt acela, ei sunt dezertorii!... Ei îi 


servesc pe regii părinţilor mei, sunt vendeean, nu sunt 
dezertor... 

— Cel puţin aşa spun ei... 

— Oh! ştiu bine că mă tratează ca pe un dezertor pentru 
că în ziua când doamna a debarcat în Vendeea am predat 
comanda escadronului în mâinile colonelului meu şi singur, 
cu sabia la şold fără să zic un cuvânt m-am dus să mă 
înrolez ca simplu soldat printre ai mei, printre aceia care 
apără cauza cea bună. Îndrăznesc dânşii, să numească, 
aceasta o dezertare? 

— Ei aşa zic, răspunse tânăra femeie cu o voce 
tremurătoare şi dacă vei fi prins, n-ai beneficia de legea 
prizonierilor de război... 

Hector avea mereu pe buze acel surâs mândru şi 
mângâia patul pistoalelor sale. 

— Prins?... zise el, nu se prind vii, oameni ca mine. 

— Ai sufletul unui leu, murmură tânăra femeie, privindu-l 
cu admiraţie. 

Pe când vorbeau astfel, vântul şi ploaia continuau să 
lovească ferestrele şi să ude zidurile. 

— Cât eşti de ud şi ce frig trebuie să-ţi fie! zise Diane, 
ajutându-l să-şi scoată vesta cea roşie şi înfăşurându-l cu un 
şal. 

Îi luă mâinile şi i le încălzi între mâinile sale; apoi se duse 
într-un colţ al budoarului, luă o măsuţă şi o puse înaintea 
lor. 

Pe masă era o sticlă cu vin vechi, şi nişte bucate reci. 

— Trebuie să-ţi fie foame, zise ea. 

— Nu, răspunse el, dar îmi este sete şi vreau să beau 
pentru dragostea noastră, scumpa mea Diane. 

Tânăra femeie încercă să surâdă însă, pe când turna de 
băut iubitului său, o lacrimă îi străluci în ochi, se strecură 
pe sub genele sale lungi şi căzu în pahar. 

În momentul acela, i se păru că aude un zgomot 
îndepărtat, tresări şi se sculă cu repeziciune. 

— Ascultă, zise ea îngrozită, ascultă! 


În acelaşi timp deschise fereastra. În cameră pătrunse 
un curent de aer încărcat de umezeală. 

Capitolul III. 

Înainte de a merge mai departe cu povestirea noastră, 
trebuie să spunem, în câteva vorbe, istoria Dianei şi a lui 
Hector. 

Diane era fiica domnului de Morfontaine, general de 
brigadă în retragere şi văduva colonelului baron Rupert. 

Hector se numea de fapt Charles-Louis-Enguerrand- 
Hector, conte de Main-Hardye. 

Morfontaine şi Main-Hardye, erau două vechi familii 
vendeene, a căror origine se pierdea în negura evului 
mediu. 

Erau tot atât de nobili ca şi regele. 

Castelul de Morfontaine fiind dărâmat în 1793, 
proprietarii săi veniseră să locuiască în Bellombre, o moşie 
a lor de la hotarul lui Poitou. 

La patru leghe de Bellombre se vedeau turnurile 
castelului Main-Hardye. 

Main-Hardye era un edificiu care semăna foarte mult cu 
castelul lui Sir Ravenswood, eroicul amant al Luciei de 
Lamermoor, cântat de Walter Scott. 

Vântul, după ce suflase îndelung peste turnurile 
castelului, acum plângea pe sub uşi, iarba creştea verde şi 
mare în curte, sălile cele vechi erau de timp înnegrite, iar 
scara avea pietrele uzate şi însemnate de loviturile 
pintenilor atâtor generaţii... 

Era un domeniu sărac, compus din terenuri pietroase, 
din ferme în ruină, din păduri rare şi livezi sterpe. 

Main-Hardye n-avea mai mult de opt sau zece mii de 
livre venit anual. 

Morfontaine era mai bogat. Acesta ocupa mai multe 
leghe şi avea un venit destul de frumos. 

Revoluţia îi găsi pe Morfontaine şi pe Main-Hardye în 
rândurile armatei vendeene. 


Marchizul de Morfontaine murise la Quiberon. Contele 
de Main-Hardye fusese ghilotinat la Poitiers. 

Fiul marchizului, fu fascinat de steaua strălucitoare a 
primului consul. Luptă sub Charette, şi sub Bonchamp, apoi 
rămase cu serviciul în armata lui Napoleon. În urmă i se 
întâmplă şi lui ca şi altora: începu să-l iubească pe acest 
împărat, care făcuse Franţa atât de mare încât Europa se 
prosterna şi lumea pronunţa numele lui cu teamă şi 
respect. Îl iubi cu fanatism şi o dată cu anul 1885 vechiul 
soldat al Vendeei uită trecutul şi vâri în teacă sabia de 
general al Imperiului. 

Fiul contelui Main-Hardye, din contră, se reîntoarse la 
moşiile sale, unde munci toată perioada dintre războiul de 
la Chonuannerie şi Restauraţie. 

În 1815, rolurile se schimbară. Pe când domnul de 
Morfontaine se retrăgea cu gradul de general de brigadă, 
contele Main-Hardye ajungea colonel al unui regiment de 
husari ai gărzii regale. 

Contele avea un fiu, pe Hector... 

Marchizul avea o fiică, pe Diane. 

De la Bellombre la Main-Hardye erau aproape patru 
leghe. Cei doi gentilomi luptaseră mult timp sub acelaşi 
drapel, unul lângă altul. 

Între cele două castele, în mijlocul pădurii, era o biserică 
mică şi sărăcăcioasă, numită Notre-Dame-du-Pardon. La 
sărbătorile mari de peste an se ţinea slujbă la biserica 
Notre-Dame. Colonelul de Main-Hardye, venea de la 
castelul său ţinându-şi copilul de mână. Generalul de 
Morfontaine venea de la Bellombre, cu Diane sprijinită de 
braţul său. Hector avea doisprezece sau treisprezece ani, 
Diane aproape zece. Părinţii se priveau încruntaţi pe când 
copii îşi surâdeau. Părinţii se urau, copii se iubeau. 

Povestea lui Romeo şi a Julietei, nu este o ficţiune, ci o 
poveste banală care se reproduce mereu. 

Aceste două rase, Morfontaine şi Main-Hardye, nutreau 
o ură care se pierdea în noaptea timpului. 


Se zice că sub Carol al V-lea, un Morfontaine omorâse un 
Main-Hardye. Sub Francisc I, legenda continuă dar un 
Main-Hardye omoară un Morfontaine. 

Din secol în secol, din domnie în domnie, din generaţie în 
generaţie, Main-Hardye şi Morfontaine se întâlneau şi, fără 
să-şi aducă bine aminte de motivele ce-i despărţeau, se 
băteau şi se ucideau. 

Contele de Main-Hardye şi marchizul de Morfontaine 
semnară o pace în timpul războiului din Est. Se grupară în 
jurul drapelului Regal şi făcură să tacă pentru moment ura 
lor particulară. 

Imperiul se proclamă. 

Împăratul Napoleon îl iubea pe marchiz şi voia ca şi 
contele de Main-Hardye să servească Franţa. Îl puse pe 
marchiz să jure că nu va căuta ceartă contelui. 

După aceea veni Restauraţia. 

Regele Ludovic XVIII îşi aminti că domnul de 
Morfontaine udase cu sângele său pământul Vendâei. Îl 
obligă pe conte să jure că nu se va bate cu marchizul. 

Ambii se ţinură de jurământ. Însă se priveau cu ochii 
plini de ură şi marchizul era poate cel mai nefericit, căci n- 
avea decât o fiică. 

Frumoasa Diane de Morfontaine asculta, copil fiind, în 
fiecare seară acuzaţiile pe care bătrânul general le aducea 
lui Main-Hardye. 

Fiul contelui, Hector de Main-Hardye, îl asculta în 
fiecare dimineaţă pe tatăl său zicând: „Am dormit foarte 
rău şi astă-noapte. Nu voi dormi bine decât atunci când voi 
şti că a murit iacobitul de Morfontaine.” 

Diane se ducea la slujba de la Notre-Dame şi surâdea 
când îl vedea pe Hector. 

Hector mergea la vânătoare şi rătăcea înadins până sub 
zidurile castelului Bellombre, pentru a o vedea pe frumoasa 
Diane. 

Nici contele, nici marchizul nu se îndoiau de simpatia pe 
care o nutreau cei doi copii, unul pentru altul. 


Întâmplarea făcu însă ca ei să se despartă. Hector intră 
la Saint-Cyr şi ieşi sublocotenent de cavalerie. 

Când Diane ajunse la vârsta de şaisprezece ani, 
marchizul se gândi că-i trebuie un bărbat. 

Fără îndoială că pretendenţii nu-i lipseau. 

Diane era bogată şi frumoasă ca un înger. 

Era mai mult decât trebuia. 

Domnul de Morfontaine avea trei nepoți şi toţi trei 
aspirau la mâna Dianei. 

Primul era vicontele de la Morliere, al doilea cavaler de 
Morfontaine şi al treilea baronul de Passe-Croix. 

Vicontele avea treizeci de ani, cavalerul douăzeci şapte, 
iar baronul douăzeci şi trei. 

S-ar fi zis că domnul de Morfontaine n-avea decât să-i 
aleagă. 

El nu alese însă pe niciunul, sau mai bine zis făcu 
alegerea fără să se gândească la nepoţii săi. 

Marchizul avusese un aghiotant de câmp numit Joseph 
Rupert, un brav soldat pe care împăratul îl făcuse baron şi 
colonel la treizeci de ani pentru frumoasa sa purtare 
militară. 

Marchizul îl făcu ginere, spre marea disperare a 
nepoților săi. 

Diane era un copil. Îl iubea pe Hector, însă abia îşi făcuse 
sieşi această confidenţă şi apoi ştia bine că niciodată, 
domnul de Morfontaine nu va consimţi la această căsătorie. 
Pe lângă aceasta, nu se putea opune voinţei tatălui ei. Diane 
deveni deci soţia baronului Rupert. 

Din nenorocire, baronul avu nefericita idee de a petrece 
iarna la Paris. Era pe la începutul Restauraţiei, baronul 
Rupert o scotea pe tânăra lui soţie în lume. 

În acelaşi timp, tânărul viconte de Main-Hardye, 
locotenent de dragoni, apoi de husari putea fi întâlnit prin 
saloane. 

Hector şi Diane se întâlniră din nou şi biata femeie simţi 
că-l iubeşte încă pe viconte, precum, la rândul său, acesta 


simţi că viaţa sa toată aparţine numai Dianei. 

Din nenorocire însă, Diane era măritată. 

Într-o seară, tânărul ofiţer, care tocmai fusese avansat 
căpitan, era pe la sfârşitul lunii aprilie 1830, o întâlni pe 
doamna baroneasă la ducele şi ducesa de P... [.... Era în 
toiul dansului, lume foarte multă şi baronul îşi lăsase soţia 
în salon iar el se dusese, în altă cameră, unde se juca wist. 

Hector se apropie de Diane şi o invită la dans. 

— Doamnă, îi zise el, regele a decis expediţia de la Alger: 
plec mâine. Foarte probabil că peste puţin timp vei citi în 
monitor un necrolog de două rânduri. Atunci, să te rogi 
pentru mine. 

Diane înţelese dragostea imensă care umplea inima 
bietului tânăr şi pe care ea însăşi o împărtăşea... Dar nu-i 
răspunse nimic. 

Hector plecă la Alger. Făcu minuni de vitejie în timpul 
asediului, căutând continuu moartea care însă, nu veni. 
Părea că fuge de el. 

În timpul revoluţiei din 1830, tânărul voi să-şi rupă 
sabia. Nu era el vendeean? Nu supsese laptele unei femei 
creştine şi regaliste? 

Când însă veni până la dânsul vestea despre înfrângerea 
ramurii Burbonilor, Hector era departe de Alger. În locul 
drapelului alb, văzu fâlfâind drapelul tricolor, însă, oricare 
ar fi fost culoarea lui, stindardul patriei face să-ţi bată inima 
în faţa inamicului. Care este soldatul care dezertează şi-şi 
aruncă sabia când trompeta regimentului sună atacul? 

Hector rămase şi făcu prima campanie din Africa, 
căutând mereu moartea, fără să o poată găsi. 

Într-o zi primi din Franţa o scrisoare: Conţinea doar 
două rânduri: „Dacă trăieşti nu mai înfrunta pericolele şi cu 
toată ura dintre familiile noastre, speră: sunt văduvă. 

Diane” 

Scrisoarea îi ajungea lui Hector o dată cu epoletul de şef 
de escadron, în dimineaţa unei bătălii. 


Colonelul Rupert se bătuse în duel cu cincisprezece zile 
mai înainte şi fusese omorât cu un glonte în frunte. Diane 
era liberă. 

„Moartea n-a vrut să vină până acum, murmură Hector 
citind scrisoarea, însă aş putea foarte uşor să fiu omorât 
chiar astăzi”. 

Hector se înşela: trăi şi văzu în acea zi epoletul său cel 
nou luat de un glonte arab. Intră în cantonament cu 
uniforma fâşii însă neatins. 

După câteva zile, regimentul său primi ordinul de a se 
reîntoarce în Franţa. Era tocmai la sfârşitul anului 1830. 

Tânărul ofiţer se gândi atunci să-şi dea demisia, pentru 
că nu voia să servească noul regim. O împrejurare 
neprevăzută îl împiedică. 

Ordinul de întoarcere în Franţa, destina ca nouă 
garnizoană, pentru regiment, orăşelul Poitiers. 

Din întâmplare, generalul marchiz de Morfontaine, lângă 
care se retrăsese văduva baroană de Rupert, petrecea 
iarna la Poitiers. 

Omul politic dispăru în faţa omului amorezat, iar inima 
soldatului făcu restul. 

Regimentul este ca o familie, fiecare camarad de arme 
devine un frate şi apoi, alb sau tricolor, drapelul nu era al 
Patriei? 

Hector veni cu regimentul la Poitiers. 

Poitiers este tipul orăşelului de provincie, cu străzile 
pustii, cu aspect trist şi gânditor, cu aerul unui mare 
gentilom din trecut. Este vechea cetate parlamentară, unde 
totul este liniştit şi solemn, unde toată lumea se culcă 
devreme. 

Bătrânul general de Morfontaine locuia la Poitiers, într- 
un palat din cartierele cele mai izolate ale acestui orăşel 
atât de tăcut. La capătul grădinii era un pavilion pe care 
doamna baroneasă îl alesese ca locuinţă particulară. În 
spatele pavilionului se afla o străduţă strâmtă şi 


întortocheată care cobora până la râuleţul ce curgea pe sub 
împrejmuirea grădinii. 

Ce se întâmpla acolo în fiecare seară? Nimeni n-ar fi 
putut spune cu siguranţă. 

Un om se strecura către pavilion şi o uşă se închidea în 
urma lui. 

Hector nu se mai gândeau să-şi dea demisia. 

Mai multe luni trecură astfel. 

Adesea Hector cerea câte un concediu de câteva zile şi 
se ducea la Main-Hardye. 

Contele, după zilele nefaste din iulie, se înapoiase în 
Vendeea şi-şi vindeca rănile cu încetul. 

Hector sperase că ura ereditară dintre tatăl său şi 
marchiz, mărită prin evenimentele de la 1814 şi 1815, să se 
mai micşoreze după cele din 1830. 

Ori de câte ori Hector pronunţa numele lui Morfontaine 
în faţa tatălui său, acesta se înfuria. 

Diane încercase şi ea acelaşi lucru faţă de bătrânul 
general. Dar totdeauna marchizul striga că umbra 
castelului Main-Hardye îi strică recoltele. 

Cu vârsta, ura lor devenise aproape caraghioasă. 

Într-o zi, generalul de Morfontaine încălecă un cal 
cumpărat de curând. Calul se sperie şi rupând frâul galopă 
drept spre malul râului. 

Generalul ar fi fost pierdut dacă un tânăr ofiţer, care 
venea dinspre câmpul de exerciţiu cu escadronul său, n-ar 
fi oprit calul, punându-şi viaţa în pericol. Acest ofiţer era 
comandantul de Main-Hardye. 

Când află generalul numele salvatorului său, pe care, 
până atunci îl copleşise cu mulţumiri, strigă cu furie: 

— Pentru Dumnezeu! domnule, sunt destul de cunoscut 
în oraş. Trebuia să ştii cine sunt şi să mă laşi să mă înec. 
Nu-mi place deloc să-ţi fiu obligat dumitale. 

Această din urmă întâmplare sfârşi prin a pune capăt 
oricărei speranţe de apropiere între cei doi tineri. Atunci 
Diane îi zise lui Hector: 


— Eşti soţul meu înaintea lui Dumnezeu şi-ţi jur, că mai 
devreme sau mai târziu voi fi soţia ta. Părinţii noştri se 
apropie cu fiecare zi de mormânt; să aşteptăm şi să nu le 
amărâm ultimele zile. 

— Să aşteptăm, răspunse Hector. 

Mai multe luni trecură. Hector şi Diane se iubeau iar cel 
mai adânc mister acoperea acest amor, mulţumită a doi 
servitori, Grain-de-Sel şi mama sa, despre care vom vorbi în 
curând. 

Doamna baroană era încă în doliu după bărbatul său. 
Pentru ea era un motiv destul de puternic ca să îi 
îndepărteze pe pretendenţii cate veneau regulat şi mai 
numeroşi ca oricând. 

Într-o seară, intrând în camera sa, comandantul găsi un 
om care se încălzea la foc, cu picioarele pe marginea sobei. 
Era un ţăran din Bocage, îmbrăcat cu vestă roşie cu betelii 
albastre. Se numea Pornic şi era un servitor al tatălui său. Îi 
aducea un bilet din partea contelui de Main-Hardye. 

Biletul era laconic ca un ordin de zi: „Fiul meu, zicea 
bătrânul castelan, doamna a debarcat în Vendeea noaptea 
trecută. Locul tău este lângă mine; locul nostru, al 
amândurora, este aproape de dânsa. Încalecă şi vino.” 

Hector înţelese totul. 

O luptă de scurtă durată se declanşă în el, între soldat şi 
fiul bătrânului vendeean. 

Soldatul îi zicea: „Serveşte noul regim, eşti ofiţer nu poţi 
părăsi postul”. 

Vendeeanul îşi amintea legendele care-i legănaseră 
copilăria. Era născut pe acelaşi pământ cu Rochejaguelin, 
Cathelineau şi Bonchamp. 

Dacă Hector ar fi avut un răgaz de opt zile şi-ar fi trimis 
demisia ministrului de război. Dar nu avea nici o zi, nici 
măcar o oră. 

Colonelul regimentului era un vechi soldat, un om de 
onoare. 

Cu toată ora înaintată, Hector alergă la el: 


— Domnule colonel, îi zise, vă prezint demisia mea. 

— Nu o pot primi, răspunse colonelul, ministrul singur... 
e în drept să o primească. 

— Din nenorocire, zise Hector, trebuie să părăsesc 
escadronul chiar acum. 

— Nici aceasta nu se poate, răspunse colonelul, am 
primit chiar astăzi ordin de plecare. Regimentul schimbă 
garnizoana 

— Atunci, domnule colonel, răspunse Hector liniştit, 
dezertez. 

— Eşti nebun? 

— Nu, murmură cu tristeţe Hector. 

Atunci, îi ceru bătrânului ofiţer să-şi dea cuvântul de 
onoare că ceea ce avea să-i spună va rămâne înmormântat 
în adâncul inimii sale. 

Colonelul jură şi Hector îi arătă biletul tatălui său. 

— Dar, nenorocitule, aceasta este moartea şi 
dezonoarea! 

— Moartea poate, dezonoarea însă nu! sunt vendeean. 
Colonelul înţelese. Ştia bine că, mai devreme sau mai 
târziu, când suflă vântul dinspre Atlas, leul se reîntoarce în 

deşert. 

— Du-te, murmură el, şi să dea Dumnezeu să nu 
prezidez, într-o zi, consiliul de război care te va condamna 
la moarte. 

Hector se întoarse acasă şi zise servitorului: 

— Pregăteşte caii! 

Astfel a dezertat vicontele Hector de Main-Hardye. 

A doua zi era în mijlocul puţinilor oameni care o 
înconjurau pe Doamna. 

Trei zile mai târziu, la prima întâlnire cu trupele noului 
regim, contele de Main-Hardye cădea, lovit de moarte, în 
braţele fiului său. 

Acum se poate înţelege ce se întâmplase în ultimele două 
luni. 


Mica armată vendeeană lupta cu disperare, reamintindu- 
şi bătrânele războaie din 1794 şi 1798. Entuziasmul însă nu 
era acelaşi şi cu toate minunile de curaj ce înfăptuiau, 
regaliştii pierdeau mereu teren. 

Hector luase locul tatălui său şi continua şi războiul şi 
amorul său. Stabilise cartierul general în Bocage, aproape 
de Main-Hardye, la trei leghe de Bellombre. 

În fiecare noapte sărea pe Clorinde şi venea la 
Bellombre, întocmai ca şi înainte când se strecura pe 
străzile deşarte şi tăcute ale orăşelului Poitiers. 

Diane îl aştepta îngenuncheată şi după cum se rugase 
pentru soldatul din Africa, acum se ruga pentru vendeean. 

Acum, credem că este timpul să revenim la momentul în 
care doamna baroană de Rupert auzise zgomotul ce o 
făcuse să se ducă la fereastră şi să o deschidă. 

Zgomotul nu era decât ţipătul lui Grain-de-Sel care, 
repetându-se, lovi în mod desluşit urechea lui Hector. 

Tânărul om se sculă, aruncă şalul în care era înfăşurat şi 
pentru orice împrejurare îşi puse pistoalele la brâu. După 
câteva momente Grain-de-Sel sări pe terasă. 

— Albaştrii! zise el, n-avem nici o clipă de pierdut... 

Hector o luă pe Diane în braţe, o strânse cu iubire la 
pieptul său, apoi, sărutând-o, îi zise: 

— La revedere, pe mâine... 

— Oh! nu... nu... nu veni Hector, te implor!... strigă 
baroana înspăimântată. 

— Ba voi veni, zise el, aş trece prin foc şi sabie ca să te 
pot vedea... Pe mâine! 

Se repezi pe terasă şi sări în grădină urmat de Grain-de- 
Sel. 

Capitolul IV. 

A doua seară, era adunare numeroasă în salonul de la 
Bellombre şi un foc mare ardea în sobă. Patru persoane 
jucau wist, trei vorbeau lângă foc, iar o a patra, doamna 
baroană Rupert, era aşezată în faţa unei tapiserii şi broda. 


Cei patru jucători de wist erau: bătrânul general de 
Morfontaine, fiul surorii sale, vicontele de Morliere celălalt 
nepot, domnul de Passe-Croix şi colonelul de husari care, cu 
câteva luni mai înainte, se afla în garnizoană la Poitiers şi 
acelaşi căruia comandantul de Main-Hardye îi declarase că 
dezertează. 

Cele trei persoane care conversau lângă foc erau: 
preotul de la Bellefontaine, satul vecin, cavalerul de 
Morfontaine, cel de al treilea nepot al generalului şi un 
ofiţer tânăr de husari. 

Acesta şi cu colonelul, precum şi treizeci de soldaţi din 
primul escadron, erau încartiruiţi la castel. Restul 
regimentului era împărţit pe la fermele şi satele vecine. 

Oamenii sosiseră de dimineaţă, înainte de a se lumina de 
ziuă. Domnul de Morfontaine, vechi general al Imperiului şi 
camarad de arme al bătrânului colonel, îl privise ca pe un 
bun prieten, îndată ce îi auzise numele. 

De altfel, colonelul, care cunoscuse la Poitiers mai multe 
din persoanele care acum luptau la Bocage, era prea puţin 
încântat de misiunea sa. 

Pe de altă parte, bătrânul general de Morfontaine nu 
putea să uite că altădată întreprinsese acelaşi război pe 
care îi începuseră acum vendeenii. Dacă nu lua parte şi el 
era pentru că opiniile ce le manifestase de la 1814 încoace 
îl opreau de la aceasta. În realitate, poate că se simţea şi el 
vendeean: însă nu voia să şi-o mărturisească. Avea chiar 
atâta frică să nu se ghicească aceasta, încât păru că 
manifestă o mare bucurie când husarii se stabiliră la castel, 
alegându-şi acolo reşedinţa cartierului general. 

Jucătorii de wist îşi continuau în tăcere partida, iar 
preotul vorbea cu ceilalţi tineri. 

Preotul, venit din întâmplare la Poitiers, se arăta foarte 
curios în tot ceea ce privea politica zilei. Nu era vendeean. 

Cavalerul de Morfontaine, fiul unui frate mai mic al 
marchizului, mort pe un câmp de bătaie al Imperiului, avea 
aceleaşi opinii ca şi unchiul său. 


Cavalerul îi zicea căpitanului de husari: 

— Este foarte urâtă misiunea încredinţată regimentului 
dumneavoastră. 

— Sunt de părerea dumneavoastră, domnule, răspunse 
căpitanul. Am fost cu garnizoana la Poitiers şi corpul 
ofițeresc cunoaşte foarte mulţi bărbaţi printre insurgenții 
din Bocage. Cu toate acestea, colonelul speră că nu vom 
ajunge prea departe. 

— Cum aşa? întrebă preotul. 

— Ordinele ce avem până acum nu ne precizează decât 
un lucru: să stăm în observaţie la marginea orăşelului 
Bocage. 

— Ah! exclamă cavalerul. 

— Dragonii şi regimentul de linie care au venit de la 
Limoges în marş forţat vor angaja acţiunea singuri. Numai 
în cazul când va fi nevoie să le venim în ajutor vom înainta. 

— E foarte bine, zise preotul, mai ales dacă-i cunoaşteţi 
pe unii dintre insurgenți: 

— Din nenorocire, exclamă cu tristeţe căpitanul, cel mai 
bun prieten al meu se află printre ei. 

La aceste cuvinte, Diane ridică privirea şi se uită la 
căpitan cu multă curiozitate. 

Era un tânăr frumos, cu faţa gravă şi dulce totodată, cu 
voce aspră dar simpatică. 

Doamna baroană începu să asculte cu atenţie. Căpitanul 
urmă: 

— Da, avem printre noi un prieten intim, pentru că şi 
ceilalţi camarazi din regiment îl iubeau ca şi mine. 

— Ah! Dumnezeule! zise preotul, mi-e şi frică să ghicesc 
de cine vorbeşti. Este contele de Main-Hardye, nu-i aşa? 

— Da! Tatăl său a fost ucis la primul angajament. 

— Bietul Hector! murmură ofiţerul de husari. Numai 
fanatismul tatălui său l-a târât până aici. 

— Căpitane, întrerupse cavalerul de Morfontaine, să 
vorbim mai încet. Generalul are, ca şi mine, o aşa de mare 


ură pentru Main-Hardye, încât dacă ne-ar auzi ar sări de pe 
scaun. 

— Pentru ce? întrebă mirat ofiţerul. 

Doamna baroană de Rupert ridică privirea pentru a 
doua oară, însă de data aceasta, aruncă o privire plină de 
ură cavalerului. 

Acesta explică astfel cuvintele care îi miraseră atât de 
mult pe preot şi pe tânărul militar. 

— Este o veche vrajbă între noi şi Main-Hardye, care s-a 
perpetuat din secol în secol. 

— Ah! atunci este altceva!... 

Doamna Rupert îşi simţi inima bătând cu iuţeală, însă 
faţa sa rămase calmă. 

Niciunul din cei trei vorbitori nu se gândiseră că ea 
asculta conversaţia lor. 

— Ceea ce este mai grav în situaţia lui Hector, continuă 
căpitanul, care nu mai pronunţa numele de Main-Hardye, 
este că a dezertat şi cu toate că este amicul nostru al 
tuturor, dacă din nenorocire va cădea în mâinile noastre, 
vom fi siliţi să-l împuşcăm. 

Baroana auzind aceste cuvinte deveni foarte palidă şi 
mâna cu care ţinea acul de brodat, începu să-i tremure, 
fără voie. 

Niciunul din ei nu observă aceasta, însă unul din 
jucătorii de wist, care tocmai o privea în acei moment, 
observă acea paloare ce se ivise când fusese pronunţat 
cuvântul împuşcare. 

— Domnilor, zise generalul numărându-şi cărţile, mi se 
pare că am pierdut. 

— Unchiule, zise jucătorul care o văzuse pe Diane pălind, 
am câştigat. 

— Şi profit ca să ridic şedinţa domnilor, căci picioarele 
îmi sunt îngheţate. 

Colonelul începu să râdă şi-l imită pe general. 

Preotul şi ceilalţi doi camarazi ai săi depărtară scaunele, 
iar jucătorii, părăsind masa de joc, se apropiară de sobă. 


— Despre ce vorbeaţi adineauri? întrebă generalul. 

— Vorbeam despre război, domnule marchiz, răspunse 
preotul. 

— Ah! Ah! despre războiul din Italia sau despre cel din 
Spania? 

— Nicidecum unchiule, zise cavalerul de Morfontaine. 

— Dar despre care atunci? 

— Despre cel care are loc acum la uşa noastră. 

— Ah! exclamă generalul cu un accent dispreţuitor care 
nu era tocmai sincer, sunteţi prea bun ca să daţi numele de 
război la o mizerabilă încăierare. Vendeea este moartă 
domnilor şi în zadar câţiva nebuni caută să o mai reînvie. 
Războiul civil nu mai intră în obiceiurile noastre. 

Doamna baroană de Rupert, care tăcuse până atunci, se 
amestecă deodată în conversaţie. 

— Eşti prea aspru, tată, cu toate acestea, ştii, altădată... 

— Da, da, zise generalul cu un aer supărat, ştiu ce vrei 
să spui, am fost vendeean şi eu, însă era în 1793. Luptam 
împotriva Republicii dar pe atunci monarhia îşi păstrase în 
ochii noştri tot prestigiul. 

— V-aţi luptat timp de doi ani, tată, ziua şi noaptea, zise 
Diane cu un accent ferm. 

— Ah! domnilor, zise generalul, dacă printre 
dumneavoastră este cineva devotat cauzei vendeene, poate 
vorbi. Doamna baroană Rupert, deşi este văduva unui ofiţer 
al Imperiului, nu-şi ascunde deloc simpatiile; are în vine 
sânge vendeean. 

— Sunt fiica tatălui meu, murmură Diane cu mândrie. 

Generalul lăsă să-i scape un mormăit neînțeles. Era 
mândrie sau mulţumire? 

Nimeni nu putea şti sigur, în afară de Diane. 

— Ah! Vendeea! continuă generalul, va avea întotdeauna 
eroi nebuni... Acea răscoală care se ridică în jurul Doamnei, 
nu poate fi serioasă... În fiecare zi pierde teren. Aceia însă 
care au luat arme nu le vor depune niciodată. Mai degrabă 
se vor lăsa ucişi până la unul decât să se predea. 


Diane era palidă ca un cadavru. 

— Am văzut aceasta în 1798 şi 1799, continuă generalul, 
îmi reamintesc chiar că în epoca aceea aveam o mulţime de 
dezertori în rândurile noastre. 

Ca şi cum ar fi fost loviți de acelaşi gând, colonelul, 
căpitanul şi doamna baroană de Rupert tresărită deodată. 

— Erau copii ai ţării pe care republica îi îmbrăcase în 
albastru, însă a căror inimă rămăsese albă. Când ajungeau 
la două leghe de liniile noastre, dezertau şi veneau să se 
unească cu noi. Chiar îmi aduc aminte de un biet băieţaş 
care se numea Joseph Ancel şi care a avut un sfârşit tragic. 

Generalul era în bună dispoziţie de a povesti şi oaspeţii 
se strânseră în jurul său. 

— Povesteşte această istorie unchiule, zise cavalerul de 
Morfontaine. 

— Cu plăcere, răspunse generalul. 

Joseph Ancel era fiul unui negustor. Fusese înrolat cu 
trei sau patru ani înainte de revoluţie şi cum era un brav şi 
frumos băiat, fusese înscris în corpul guarzilor francezi. 
Ştiţi că guarzii francezi au fost cei dintâi care au trecut de 
partea revoluţiei. 

Joseph Ancel urmă curentul şi făcu precum camarazii 
săi. A fost trimis pe Rhin, s-a bătut cu prusacii şi s-a purtat 
vitejeşte. Apoi, brigada din care făcea parte, primi ordinul 
să se reîntoarcă în Franţa şi fu îndreptată spre Vendeea. 

Ancel ajunsese sergent-major. Batalionul lui staţiona la o 
jumătate de leghe de aici şi fu cantonat la Bellefontaine. 

Armata vendeeană, ca şi acum, se retrăsese în Bocage. 

Ancel dezertă şi veni la noi. Vendeeanul fusese în el mai 
puternic decât soldatul. Timp de trei luni, Ancel se bătu ca 
un leu, disperat, fără să capete cel puţin o zgârietură. Părea 
că vrea să moară, însă moartea nu venea. 

— Domnule căpitan, îmi zicea el adesea - aveam gradul 
acesta în armata vendeeană - n-am noroc. 

— Cum n-ai noroc? răspunsei, n-ai căpătat până acum 
nici o zgârietură. 


Ancel clătină din cap. 

— Vei vedea, zicea el, o să am nenorocul să nu fiu 
omorât. 

— Acesta e nenoroc? 

— Da. domnule căpitan. 

— Şi pentru ce? 

— Pentru că am să fiu făcut prizonier şi cum sunt 
dezertor... 

— Taci, imbecilule! 

Ancel clătina din cap şi ori de câte ori reveneam din 
luptă învinşi el era neatins, însă din ce în ce mai trist. 

— La urma urmei mi-e totuna, zicea el, deşi îmi va veni 
destul de greu să fiu văzut la ghilotină de foştii mei 
camarazi. 

Presimţirile lui Ancel erau adevărate. Într-o întâlnire 
nocturnă fu răsturnat de calul unui şef de batalion; un 
soldat îi puse baioneta-n piept, însă îl recunoscu şi nu-l 
ucise. 

— Salvează-te, îi zise el încet, fugi!... Eşti fostul meu 
sergent şi nu vreau nici să te omor nici să te fac prizonier. 
Ancel încercă să se scoale, însă căzu din nou. Calul 
comandantului călcând peste el îi frânsese un picior. 
Nenorocitul a fost prins şi dus în câmpul republican pe o 
targă. 

Pe atunci eram în cele mai aspre zile ale terorii. 

Convenţia, alarmată de desele dezertări, luase o teribilă 
măsură: decretase că dezertorii nu vor mai fi împuşcaţi, ci 
ghilotinaţi. 

— Ce timpuri! murmură bătrânul colonel, care asculta cu 
mare atenţie. 

— Nenorocitul Ancel fu ghilotinat, termină generalul. 

Doamna baroană de Rupert fu cuprinsă de un tremur 
nervos puternic. 

Sta tot deoparte, cu ochii plecaţi pe lucrul său şi atât de 
palidă încât vicontele de la Morliere nu se putu abţine să nu 
o privească cu atenţie, încruntând din sprâncene. 


Sună ora zece. 

Preotul se sculă. 

— Cum! îi zise generalul, pleci aşa devreme? 

— Da, domnule marchiz. 

— Dar ştii bine că ai la castel camera dumitale? 

— Oh! zise preotul, dacă ar fi un timp urât ca ieri noapte 
aş primi bucuros să rămân, însă acum este frumos, lumină, 
aerul este dulce ca în septembrie şi mâine dimineaţă 
trebuie să fac o rugăciune la un mort. 

— Ai cu ce să te duci? 

— Da, domnule marchiz. 

— Domnilor, zise vicontele de Ia Morliere, privindu-i pe 
rând pe cei doi veri ai săi, vreau să vă fac o propunere. 

— Vorbeşte, viconte. 

— Să mergem cu preotul până la jumătatea drumului. Ce 
ziceţi? 

— Primesc cu plăcere, zise cavalerul. 

— Şi eu de asemenea, răspunse baronul de Passe-Croix. 

— Să plecăm atunci, domnilor. 

— Nepoţii mei, zise generalul, sunt nişte adevăraţi 
parizieni noctambuli. 

— Ei bine, eu, generale, zise bătrânul colonel de husari, 
vă cer voie să mă duc la culcare. Noaptea trecută am 
petrecut-o călare. 

Preotul se apropie de doamna baroană de Rupert şi-şi 
luă rămas bun. 

Diane sfârşi prin a-şi stăpâni emoția. 

Când preotul plecă cu cei trei tineri, generalul sună: 

— Condu-i pe domnii la camerele lor, zise valetului care 
intră. 

Se sculă şi el şi luă o lumânare ca să-l însoţească pe 
colonel. 

Atunci, tânărul căpitan de husari se apropie fără grabă 
de Diane. 

— Doamnă baroană, zise el încet, îndrăznesc să vă rog 
să-mi acordaţi un moment de atenţie. 


Diane îl privi mai întâi cu mirare, apoi simţi un fel de 
teamă vagă şi inexplicabilă. 

— Vorbeşte, domnule, murmură ea, tatăl meu a ieşit şi 
suntem singuri. 

— Doamnă, zise căpitanul cu o voce mişcată, sunt un biet 
soldat al cărui nume desigur vă este cu totul necunoscut. 
Mă numesc Charles Aubin. 

Diane roşi. 

— Vă înşelaţi, domnule căpitan, zise ea. 

— Văd, zise el încet, şi roşeaţa care urcă pe obrajii 
dumneavoastră îmi arată că aţi descoperit în mine un 
prieten. 

— Domnule... 

— Doamnă baroană, am fost cu garnizoana la Poitiers şi 
eram amicul său intim. 

Diane deveni palidă. 

— Sunt singurul om, urmă căpitanul, căruia i-a 
încredinţat durerile sale, bucuriile şi, în fine, speranţele. Am 
dormit în deşert, unul lângă altul, eram fraţi de arme... 
Putea oare să aibă vreun secret faţă de mine? 

— Oh! taci... taci! domnule, zise baroana cu spaimă. 

— Iertaţi-mă doamnă, însă sunt dator să vă vorbesc de 
el, trebuie! 

Tonul căpitanului sfârşi prin a o domina pe Diane şi ea îşi 
plecă ochii. 

— Vă ascult, murmură tânăra femeie. 

Atunci căpitanul se plecă spre ea şi-i zise: 

— Îl cunosc pe Hector, este brav până la temeritate, vă 
iubeşte la nebunie... Sunt convins că face în fiecare noapte 
câte zece leghe şi că... 

— Oh! taci, domnule!... 

— Doamnă, continuă ofiţerul, dacă-l iubiţi, rugaţi-l să nu 
mai vină, rugaţi-l să părăsească Franţa. Cauza lui oricum e 
pierdută. 

— Din nenorocire, domnule, suspină Diane, are o voinţă 
de fier şi inima unui leu... 


— Trebuie, doamnă, să vă mai spun un lucru. 

— Dumnezeule! ce aveţi să-mi spuneţi? 

— Vedeţi, urmă căpitanul, Hector venind aici îşi caută 
moartea. Colonelul a primit noaptea trecută, de la 
ministerul de război, ordine înspăimântătoare. Dezertarea 
căpitanului Hector de Main-Hardye a înfuriat guvernul. 
Depegşa ce colonelul a primit-o este scurtă, însă teribilă. 

„Dacă comandantul de Main-Hardye cade în mâinile 
voastre, aveţi cinci zile ca să-l împuşcaţi. Trebuie sfârşit o 
dată cu Vendeea!” 

Diane fu apucată din nou de tremurul nervos. 

— Înţelegeţi bine, doamnă, urmă căpitanul mişcat, că 
nici eu, nici căpitanul şi niciunul din ofiţerii regimentului nu 
vom încerca să-l prindem pe Hector, însă se poate întâmpla 
să cadă în mâinile vreunei patrule... În numele lui 
Dumnezeu, în numele amorului vostru, rugaţi-l... 

Generalul intră în acest moment. 

Diane nu avu timp să-i răspundă, însă îl privi pe căpitan 
semnificativ. 

Privirea era o promisiune. 

În urma generalului apăru încă o persoană. 

Era Grain-de-Sel. 

Diane îl văzu şi simţi un fior rece prin inimă. 

Capitolul V. 

În timpul acesta, vicontele de la Morligre, domnul de 
Morfontaine şi vărul lor, baronul de Passe-Croix, îl 
conduceau pe preot pe drumul spre biserică, dacă se putea 
numi drum acea cărare întortocheată şi plină de pietre şi 
mărăcini. 

Aproape de jumătatea drumului dintre Bellombre şi 
Bellefontaine, cărarea se bifurca în dreptul unui stâlp în 
formă de cruce. 

Cei trei nepoți ai generalului mergeau fumând, pe când 
preotul păşea încet ca un călugăr spaniol plecat după 
cerşit. 

Ajunşi la bifurcaţie se opriră. 


— Permiteţi, zise vicontele de la Morliere preotului, unor 
oameni sosiți astăzi de dimineaţă cu diligenta de la Paris să 
se oprească aici? 

— Domnilor, răspunse preotul, vă urez noapte bună... 

Nepoţii generalului strânseră mâna preotului şi acesta, 
grăbind pasul calului, se îndreptă spre biserică. 

— Ce curioasă idee ai avut viconte, zise cavalerul, să ne 
aduci pe acest drum desfundat. 

— Eu, răspunse baronul, sunt zdrobit de oboseală. 

— Domnilor, răspunse vicontele, uneori lucrurile ce par a 
fi de mică însemnătate, au o importanţă foarte mare. 

— Bine! nu cumva ai pretenţia să afirmi că aveai un 
motiv să ne faci conducătorii acestui mic preot, care cu 
siguranţă se va duce în ceruri, dacă proverbul este 
adevărat? 

— Da, domnilor, aveam unul. 

— Voiai să te spovedeşti? 

— Nu. 

— Atunci aveai în vedere, pentru tine şi pentru noi, o 
răceală zdravănă? 

— Nici aceasta. 

Vicontele avea un ton misterios, care îi intrigă pe cei doi 
veri ai săi. 

— Haide, explică-te, zise cavalerul. 

Crucea de lemn era înconjurată cu patru trepte de 
piatră. 

Vicontele le urcă şi privi cu atenţie în jurul său. 

— În această ţară blestemată, murmură el, frunzişurile 
ascund adesea oameni. Niciodată nu poţi fi sigur că nu te 
aude nimeni. 

— Cum, zise cavalerul, facem vreo conspirație? 

— Poate... 

— Mai întăi, eu te previn, viconte, că sunt fiul unui ofiţer 
al Imperiului şi nu mă amestec în afacerile Vendeei. 

— Eu, zise baronul de Passe-Croix, sunt un om liniştit. 
Am studiat dreptul şi trebuia să mă fac magistrat. Cercurile 


războinice nu mă privesc. 

— Sunteţi nişte nepricepuţi! zise vicontele. Mai bine 
ascultaţi-mă... 

— Vorbeşte... ce vrei să ne spui atât de important şi de 
secret? 

— Vă aduceţi aminte, domnilor, de conversaţia noastră 
de acum trei luni, de la restaurantul „Madrid” din Bois de 
Boulogne? 

— Da, zise cavalerul, aveai braţul într-o eşarfă. 

— Şi trebuia ca a doua zisă mă bat cu tine, cavalere, zise 
domnul de Passe-Croix. 

— 'Toate acestea sunt adevărate, zise vicontele. Vă 
aduceţi aminte? 

— De motivul certei? Cum să nu ne aducem aminte bine. 

— lubeam toţi trei, sau mai bine zis, vroiam toţi trei s-o 
luăm de soţie pe frumoasa noastră vară, Diane. 

— Tocmai aşa... 

— Şi, urmă vicontele, cum sunt cel mai mare dintre voi, 
v-am propus o soluţie: să dejunăm. Nu ne putem înţelege, 
prin urmare vom veni mâine să ne batem tot în boschetul 
acela. 

— Şi eu am dejunat, zise baronul râzând. 

— În timpul dejunului, îmi amintesc că v-am vorbit astfel: 
„Sunt dezolat, domnilor, că trebuie să vă reamintesc o 
fabulă a bunului La Fontaine şi că trebuie să compar 
obiectul dragostei noastre comune cu un obiect destul de 
cunoscut, căci avem înfăţişarea celor doi vorbitori şi al 
scoicii. Singura diferenţă serioasă dintre noi şi persoanele 
fabulei este că suntem trei şi ei erau numai doi”. 

— Aşadar, o iubeam pe verişoara noastră, sau mai bine 
zis zestrea sa, care este de optzeci de mii de franci venit, 
ceea ce înseamnă acelaşi lucru, deoarece ne-am tocat 
moştenirile şi cum nu puteam să o luăm de soţie toţi trei, 
ne-am provocat la duel. Aşa este? 

— Da, zise cavalerul. Îmi amintesc chiar că ai mai 
adăugat că acum opt ani aveam aceleaşi pretenţii ca şi 


astăzi, cu diferenţa că eram mai tineri şi că ne gândeam 
ceva mai mult la femei. 

— Era foarte simplu, zise baronul, şi ne-ai mai zis încă: 
„Pe când ne priveam unii pe alţii cu ură, un al patrulea, 
colonelul Rupert, a luat-o de soţie pe Diane”. Ai mai spus că 
baronul a avut galanteria să se lase omorât în duel lăsând-o 
pe Diane văduvă. Să luăm seama ca nu cumva să ne scape 
pentru a doua oară. 

— Ei bine! domnilor, greşeam când vă spuneam aceasta? 

— Nu, desigur că nu greşeai. 

— Şi când vă propuneam să ne legăm prin jurământul 
acesta: „mai întâi să o izolăm pe Diane de orice pretendent 
şi pentru aceasta să facem cauză comună, apoi să solicităm 
mâna Dianei toţi trei cu condiţia ca cel preferat să dea 
celorlalţi doi, din dota soţiei sale, patru sute de mii de 
franci”, greşeam oare? 

— Nu, răspunse cavalerul, şi de aceea am şi jurat toţi. 

— Şi ne vom ţine de cuvânt, adăugă baronul. 

— Ei bine, domnilor, vreau să vă fac o destăinuire. 

Cei doi nepoți ai generalului se aşezară aproape de vărul 
lor, pe treptele de piatră ale crucii de lemn. 

— Să vedem! ziseră amândoi deodată. 

— Diane este foarte rece cu noi. 

— Foarte rece. 

— Pare că ne dispreţuieşte... 

— Îl regretă pe bărbatul său... plânge... 

— A!... vă înşelaţi dacă credeţi una ca asta. Diane este 
îndrăgostită. 

— Nu se poate! strigară baronul şi cavalerul pălind. 

— Diane are un amant, urmă vicontele de la Morliere. 

— Eşti nebun, viconte! 

— Aş vrea să fiu... 

— Dar, deoarece generalul a lăsat-o liberă, de la moartea 
bărbatului său, să se recăsătorească cu cine-i va plăcea, nu 
văd pentru ce s-ar ascunde şi n-ar da pe faţă o afecţiune ce 
ar avea-o. 


— Domnilor, replică vicontele, ştiu ce vorbesc şi vă voi 
explica îndată. 

Cei doi cavaleri îl priviră cu atenţie. 

— Iarna trecută, ca şi mine, aţi venit la Poitiers. 

— Desigur. 

— Trecuseră abia opt luni de când Diane era văduvă. 
Părea foarte abătută şi niciunul dintre noi n-a îndrăznit să-i 
declare iubirea. 

— Moartea baronului era prea recentă... 

— Vă aduceţi aminte că, la Poitiers, Diane a ţinut să 
locuiască în pavilionul din grădină. 

— Da. 

— Şi că în fiecare seară, când sunau orele zece, ea ne 
concedia şi pe general şi pe noi? 

— Desigur, zise baronul. 

— Cu toate acestea, în pavilion se vedea lumină încă mult 
timp după miezul nopţii şi aceasta în mod regulat. 

— Diane citea sau broda, fără îndoială... 

— Fie, însă ştiţi că pavilionul are o uşă spre stradă? 

— Ei bine?... 

— Ei bine! într-o dimineaţă, din nenorocire era în ziua 
plecării noastre şi ca să stăm o zi mai mult ar fi trebuit să 
dăm explicaţii, ceea ce m-a făcut să nu pot aprofunda 
lucrul, într-o dimineaţă zic, trecând pe stradă, văzui 
imprimată în pământ forma unei cizme şi a unui pinten... 

— Şi ce probează asta? 

— Urma pleca chiar de la uşa pavilionului. 

— Drace! exclamă cavalerul, şi ai dedus de aici... 

— Astăzi, continuă vicontele, am coborât în grădină după 
ce am dejunat şi fumându-mi ţigara am ieşit pe terasă. 

— Bine!... şi pe urmă? 

— Ştiţi că noaptea trecută a plouat şi pământul era 
desfundat. 

— Şi ai găsit aceeaşi formă de cizmă cu pinteni? 

— Nu tocmai; urma era mai largă, însă era şi aceea de 
pinten şi am conchis că se putea foarte bine să fie făcută de 


acelaşi picior, care însă schimbase cizmele fine cu altele mai 
groase, de vânătoare sau de călărie. 

— Şi de unde plecau urmele acelea? 

— Veneau din parc şi se opreau la uşa terasei. 

— Le-ai urmărit? 

— Da, până la marginea parcului, unde am găsit o 
trecere. 

— Ah! Ah! 

— Am trecut prin acea deschidere şi am regăsit urmele 
până la pădure. 

— Foarte bine. 

— Acolo am găsit ceva şi mai bun. Pământul era călcat de 
potcoavele unui cal şi am priceput că bărbatul venea calare 
până la marginea pădurii şi că venea de la Vendeea. 

— Ah! nu cumva e vreun răzvrătit. 

— Foarte probabil. Ascultă, cavalere, în timp ce vorbeai 
cu căpitanul Aubin şi cu preotul, eu jucam wist. Nu ştiu 
tocmai bine ce aţi vorbit, dar l-am auzit pe căpitan zicând: 
„Dacă ar fi prins ar fi împuşcat”. 

— Vorbeam de contele de Main-Hardye, răspunse 
cavalerul. 

— Aha! Ei bine, omul cu cizme fine de la Poitiers şi omul 
cu cizme groase de la Bellombre, este el. 

— Imposibil! Eşti nebun, strigă baronul de Passe-Croix. 

— Nu sunt nebun deloc. 

— Fiica unui Morfontaine nu poate iubi un Main-Hardye. 

— Shakespeare îţi oferă răspunsul: Romeo şi Julieta. 

— Ce ştii tu însă, de afirmi cu atâta siguranţă? 

— Pe când spuneaţi aceasta, am văzut-o pe Diane pălind. 

— Serios? 

— Vă jur!... 

— Oho! murmură cavalerul, dacă e aşa... 

— Domnilor, zise vicontele, am făcut deja un prim 
jurământ, vreau acum să vă propun un al doilea. 

— Să vedem! 


— Să jurăm că, oricare ar fi omul pe care Diane ni-l 
preferă, va muri. 

— Jur! zise cavalerul. 

— Jur şi eu, zise baronul. 

— Bine. 

Domnul de la Morliere rămase câtva timp gânditor. 

— Domnilor, zise el în fine, aveţi încredere în mine? 

— Sigur că avem. 

— Ceea ce voi face, va fi bine făcut?... 

— Fără îndoială. 

— Îmi daţi puteri depline? 

— Fie, zise cavalerul. 

— Consimt din toată inima, adăugă domnul de Passe- 
Croix. 

— Numai, zise vicontele, că am nevoie de un nou 
jurământ. 

— Care? 

— Că voi fi pentru voi un general, un dictator, în fine, un 
om ale cărui hotărâri nici nu vor fi discutate. 

— Primim şi aceasta. 

— Trebuie însă să vă previn, zise contele cu un surâs 
care ar fi dat fiori Dianei de Morfontaine, că nu mă voi da 
înapoi de la nimic. 

— Se înţelege. 

— De exemplu, dacă aş face astfel încât contele sa fie 
împuşcat de soldaţii lui Ludovic Filip? 

— Drace! zise baronul, eşti cam prea violent. 

— Nicidecum! zise vicontele, Main-Hardye au fost 
întotdeauna consideraţi de Morfontaine nişte animale 
sălbatice. Le vânăm la pândă sau la goană, cum se va putea. 

Argumentul acesta avu efectul dorit asupra baronului. 

Atunci, aceşti trei oameni, pe care infernul părea că-i 
inspiră, îşi dădură mâna lângă acea cruce, în locul acela 
izolat şi jurară pierderea aceluia pe care îl considerau un 
fericit rival. 


După aceea îşi reluară drumul spre Bellombre, fumându- 
şi ţigările, râzând şi vorbind ca nişte oameni care nu 
făcuseră altceva decât un proiect de vânătoare. 

Suna ora unsprezece când ajunseră la Bellombre. 

Generalul şi cei doi ofiţeri dormeau de mult. Doamna 
Rupert se retrăsese în camera sa. Cu toate acestea se 
vedea o lumină discretă strălucind printre perdele. 

— Uitaţi-vă, zise vicontele celor doi veri ai săi arătându- 
le acea lumină, vedeţi, îl aşteaptă... Fiţi liniştiţi însă, aceasta 
va fi ultima oară, căci am deja un plan. 

La bucătăria castelului era o femeie bătrână care se 
numea Yvonnette. 

Aceasta era mama lui Grain-de-Sel. 

Yvonnette, Grain-de-Sel şi un vechi valet al defunctului 
baron Rupert stăteau de vorbă la foc, aşteptând să revină 
cei trei oaspeţi. 

Yvonnette fusese doica Dianei şi o iubea pe tânăra 
femeie cu dragostea unei mame. 

Grain-de-Sel era devotat Dianei până la fanatism. 

Diane era încredinţată că numai aceste două persoane 
cunoşteau amorul său pentru Hector de Main-Hardye. 

Cu toate acestea, mai era la castel un al treilea personaj 
care surprinsese secretul tinerei femei. 

Era Ambroise, vechiul valet de cameră al defunctului 
baron. 

Ambroise, care în acel moment vorbea cu Grain-de-Sel şi 
cu mama acestuia, era un om de aproape treizeci de ani, de 
origine flamandă. Avea o frunte îngustă, privirea nesinceră 
şi schimbătoare, buzele subţiri, un gât de taur, umeri largi, 
mâini mari, picioarele de asemenea. 

Ambroise avea o figură de trădător. 

Vicontele de la Morliere, intră în bucătărie să ia o 
lumânare. 

Ambroise se sculă cu o repeziciune afectată. 

— Îl voi conduce eu pe domnul viconte în camera sa, zise 
el. 


Vicontele, fără îndoială, căuta un trădător printre 
servitorii generalului. Îl privi pe Ambroise şi îşi zise: „lată 
un om care pare destul de potrivit pentru ceea ce caut eu”. 

Ambroise îl conduse pe viconte, aprinse lumânările de pe 
masă şi era gata să se retragă, când vicontele îl reţinu: 

— Rămâi, zise el. 

Ambroise îl privi pe domnul de Morliere şi avu o 
tresărire. Într-adevăr, domnul de Morliere, dacă nu ar fi 
avut rude atât de nobile şi nu ar fi fost destul de convenabil 
în lume, dacă numele şi situaţia sa nu l-ar fi pus la adăpost 
de orice bănuială, dacă, în fine, l-ar fi întâlnit cineva în 
întunericul unei păduri, ar fi produs acelaşi urât efect ca şi 
valetul Ambroise. 

Vicontele avea buzele albe şi subţiri, fruntea turtită, o 
expresie de sălbăticie şi cruzime pe faţă. Vocea sa blândă şi 
dulce avea ceva veninos, semănând cu şuieratul unei 
vipere. 

Cei doi oameni se priviră timp de câteva secunde. 

Această privire le fu de ajuns ca să se ghicească unul pe 
altul şi să se înţeleagă. Înainte chiar de a schimba vreun 
cuvânt, încheiaseră deja între ei o învoială misterioasă şi 
teribilă. 

— Cum te numeşti? întrebă vicontele de la Morliere. 

— Ambroise, domnule viconte. 

— Ai ambiţii? 

— Foarte multe! Totdeauna am visat să fac avere. Dacă 
aş avea cincizeci de mii de franci, în zece ani aş fi bogat, 
căci mă pricep la comerţ. 

— Ce ai fi în stare să faci pentru aceşti cincizeci de mii 
de franci? 

— Orice mi s-ar cere. 

Modul în care Ambroise pronunţă aceste cuvinte, pe 
care înadins le accentuă, îl făcu pe viconte să înţeleagă că 
va putea dispune de acest om, după plac. 

Atunci, domnul de la Morliere se duse şi închise uşa, apoi 
veni lângă Ambroise. 


— Şezi, zise el, avem multe de vorbit. 

Pe când vicontele şi Ambroise încheiau între ei vreo 
înţelegere secretă şi infamă, Grain-de-Sel se suia în vârful 
picioarelor în camera Dianei. 

Tânăra femeie, cu ochii inundaţi în lacrimi, scrisese o 
lungă scrisoare. 

Când îl văzu intrând pe Grain-de-Sel, luă o foarfecă, tăie 
o şuviţă din părul său negru şi o puse, împreună cu un inel, 
în plicul scrisorii. 

— "Ţine, zise ea, aleargă, zboară. Numai să ajungi înainte 
de miezul nopţii la locul unde elte aşteaptă. 

— Oh! fii liniştită, doamnă, răspunse Grain-de-Sel, chiar 
de ar trebui să mă arunc asupra lui, să-l strâng cu mâinile şi 
picioarele pentru a-l împiedica să meargă mai departe, vă 
jur că nu va veni! 

Grain-de-Sel sări pe terasă şi se lăsă să alunece în parc, 
sprijinindu-se de coarda de la viţa sălbatică, apoi se repezi 
înaintea lui Hector, care desigur, minimalizând pericolul, 
era deja pe drumul spre Bellombre. 

Diane părea că presimte trădarea verilor săi. 

Capitolul VI. 

Scrisoarea doamnei baroane Diane Rupert, către contele 
Hector de Main-Hardye, era concepută astfel: „Iubitul meu 
Hector! 

Soţia ta îngenunche în faţa lui Dumnezeu pentru o te 
ruga. Amicul tău, căpitanul Aubin, de asemenea. 

Hector, scumpul meu soţ, nu veni la Bellombre! În 
numele lui Dumnezeu!... În numele copilului nostru, nu 
veni! 

Astă seară, pe când se vorbea de tine cu voce înceată, în 
colţul salonului, am simţit o mişcare în corpul meu. Înţelegi 
tu? 

Copilul meu trebuie să aibă un tată şi dacă vii la 
Bellombre, ai putea să-ţi afli moartea. 

Ieri încă mai stăteam la îndoială, astăzi însă sunt decisă. 
Spune-mi un cuvânt şi te urmez. Voi părăsi tot... voi 


părăsi... 

Oh! nu, nu-l voi părăsi pe bătrânul meu tată, dar mă voi 
arunca la picioarele lui şi va avea milă de lacrimile mele şi 
mă va ierta. 

Hector, dacă mă iubeşti, nu veni 

Doamna baroană povesti apoi tot ceea ce se întâmplase 
în timpul zilei: sosirea husarilor; precum şi conversaţia ce-o 
surprinsese căpitanul Aubin, preotul şi cavalerul de 
Morfontaine. 

Apoi îi reproduse textual cuvintele căpitanului Aubin. 
Scrisoarea era plină de atâta teamă, îl ruga cu atâta 
durere şi insistenţă, încât era imposibil ea Hector să nu fie 

mişcat. 

Grain-de-Sel, înarmat cu această scrisoare, alerga ca un 
nebun. 

Ajunse la marginea parcului, trecu prin deschizătura 
obişnuită, traversă câmpul de a sută de metri ce despărţea 
parcul de marginea pădurii, ascultă un moment, se opri 
zece secunde, apoi, ca un iepure ce intră în pădure când se 
întunecă, se repezi pe sub arbori. 

Grain-de-Sel ştia perfect locul unde se oprea Hector în 
pădure ca să-l aştepte şi cunoştea drumul atât de bine, 
încât fără să ezite un moment se repezi în întuneric, 
urmându-şi cursa cu aceeaşi repeziciune ca şi cum ar fi 
mers pe un drum bătut şi luminat de soare. 

După o jumătate de oră se opri, se culcă la pământ şi-şi 
lipi urechea să asculte. 

Zgomotul unui galop depărtat ajunse până la el. 

— Recunosc pasul Clorindei, murmură el. 

Grain-de-Sel nu se înşela. 

După câteva minute galopul se auzea desluşit. 

În fine, fluieratul obişnuit se auzi. 

Grain-de-Sel răspunse cu ţipătul de pasăre nocturnă, 
apoi începu să alerge în direcţia de unde venise fluieratul. 

După ce făcu o sută de paşi, repetă ţipătul. 


LLA 


Atunci, desigur că Clorinde se oprise, deoarece nu se 
mai auzi zgomotul galopului. 

Era convenit între Hector de Main-Hardye şi Grain-de- 
Sel ca la al doilea țipăt al acestuia, cel dintâi să se oprească. 

Al doilea țipăt însemna: „Nu mai înainta!” 

Grain-de-Sel mai alergă câteva minute, apoi scoase un al 
treilea țipăt. 

Fluieratul lui Hector îi răspunse. 

Grain-de-Sel se ridică pe un copac şi la razele lunii îl zări 
pe Hector în mijlocul unui luminiş. 

Tânărul om descălecase şi stătea rezemat de gâtul 
calului. 

— Ah! domnule Hector, zise Grain-de-Sel ajungând la el, 
încalecă repede şi te înapoiază pe drumul pe unde ai venit. 

— Eşti nebun! zise Hector cu tristeţe, şi te previn, bietul 
meu Grain-de-Sel, că-ţi vei pierde timpul dacă vei încerca 
să-mi spui ce mi-ai spus şi ieri. 

— Ah! domnule Hector, răspunse tânărul ţăran, ieri cu 
astăzi nu se aseamănă şi-ţi va dovedi scrisoarea doamnei 
Diane. 

— Scrisoarea sa? 

— Da. 

— Ai o scrisoare de la ea? 

— Uite, zise Grain-de-Sel. 

— Cum vrei tu, zăpăcitule, să citesc în mijlocul nopţii? 

— Oh! am prevăzut aceasta, domnule Hector. 

Grain-de-Sel scoase din buzunar un chibrit şi o lumânare 
ca acele de care se servesc negustorii în pivnițele 
întunecoase şi aprinzând chibritul, zise: 

— Uite, este lumină ca în altarul preotului nostru. 

Hector surâse, luă scrisoarea, rupse plicul şi citi. 

După primele rânduri, Grain-de-Sel îl văzu pălind de 
emoție. 

— Dumnezeule!... murmură el în fine. 

— Vedeţi, reluă Grain-de-Sel, am să vă aduc în fiecare 
noapte ştiri de la doamna Diane, dar să nu mai veniţi la 


Bellombre. 

— Cu toate acestea trebuie să o mai văd, pentru ultima 
oară... măcar pentru câteva minute. 

— Oh! nu, zise ţăranul cu hotărâre. 

— Dar, bietul meu băiat, murmură contele cu tristeţe, tu 
nu ştii că nu mai am nici trei zile de trăit? 

— Ce spui dumneata, domnule Hector? 

— Astăzi ne-am bătut toată ziua, urmă Hector. Am fost 
zdrobiţi şi masacrați. Dimineaţă aveam o sută de oameni în 
jurul meu şi acum mai am doar treizeci. Dumnezeu m-a 
protejat astăzi, dar mâine... 

— Mâine vei fi învingător, zise ţăranul cu mândrie. 

Hector clătină din cap cu tristeţe. 

— Oamenii mei şi cu mine ne-am închis la Main-Hardye. 
Mai putem rezista doar câteva zile. În acest timp, doamna 
care este la trei leghe de aici, va putea ajunge la Noutes 
sau Rochefort. 

— Şi apoi? întrebă Grain-de-Sel. 

— Apoi... răspunse Hector, ei bine, când nu vom mai 
avea nici gloanţe, nici de mâncare, vom arunca clădirea în 
aer. 

— Şi doamna Diane? strigă copilul. 

Hector îşi apăsă fruntea cu mâinile. 

— Înţelegi bine că nu mă gândesc deloc să mă predau. 

— Însă poţi fugi... poţi fugi cu ea. 

— Oh! taci, zise vicontele cu vioiciune strângând mâna 
băiatului, taci, nu mă ispiti. Aş fi primul Main-Hardye care 
întoarce spatele inamicului. Vezi dar, de ce trebuie neapărat 
să o mai văd o dată. 

Pe când contele vorbea, Grain-de-Sel se apropie de 
Clorinde şi luă de la şa unul din pistoalele ce erau acolo. 

— Domnule conte, zise el, dându-se cu un pas înapoi, am 
cincisprezece ani, prin urmare sunt un copil, cum zici 
dumneata. Însă nu este mai puţin adevărat că am inima 
unui bărbat şi Dumnezeu mă aude. Dacă nu-mi faci un 


jurământ, un jurământ de gentilom, să ştii că îmi zbor 
creierii. 

Vorbind astfel, Grain-de-Sel îşi apăsă revolverul pe 
tâmplă. 

— Opreşte-te, nenorocitule! strigă Hector cu spaimă. 

— Să-mi juri că nu te vei duce la Bellombre, zise copilul 
cu hotărâre. 

Hector îl cunoştea pe Grain-de-Sel, ştia că este capabil 
să execute ameninţarea. 

— Încăpăţânatule! murmură el. 

— Jură! Repetă copilul. 

Hector suspină 

— Scumpă Diane! zise el încet. 

Apoi îl privi pe Grain-de-Sel. 

— Fie, zise el, jur că mă voi înapoia la Main-Hardye. 

Copilul scoase un strigăt de bucurie. 

— Aşa da! zise el, iată pistolul dumitale, domnule Hector. 

Contele luă pistolul, îl puse în buzunar şi încălecă. 

— Mâine, zise Grain-de-Sel, orice s-ar întâmpla, vei avea 
noutăţi de la doamna Diane. Bună seara, domnule Hector 
şi... Trăiască Regele! 

Hector dădu o lovitură de pinteni Clorindei şi dispăru 
printre arbori. 

Grain-de-Sel se reîntoarse liniştit la castel. 

Diane îl aştepta şi văzându-l singur căzu în genunchi şi-i 
mulţumi lui Dumnezeu. 

Grain-de-Sel era destul de inteligent şi o iubea prea mult 
pe stăpâna sa. De aceea nu-i spuse nici un cuvânt despre 
situaţia disperată a vendeenilor. 

Diane se rugă încă mult timp, după care se culcă plină 
de speranţă. 

A doua zi dimineaţă, Ambroise, perfidul valet, intră în 
camera domnului de la Morliere. 

— Am pândit toată noaptea, zise el. 

— Eu, de asemenea. 

— N-a venit. Grain-de-Sel s-a întors singur. 


— Ştiu, răspunse vicontele, am stat până la ziuă în dosul 
unei perdele. 

— De altfel, acesta nu trebuie să-l mire pe domnul 
viconte. 

— Pentru ce? 

— Luna strălucea... este prudent... nu o fi îndrăznit 
ştiind că husarii sunt aici, însă în prima noapte 
întunecoasă... 

— Cine ştie dacă n-ar fi fost omorât sau rănit?! 

— Oh! dacă s-ar fi întâmplat aceasta, răspunse valetul, 
Grain-de-Sel, pe care l-am întâlnit în curte curăţind caii, ar 
avea o figură mai tristă. Din contră, ştrengarul fluiera ca o 
mierlă. 

— Atunci desigur că numai lumina lunii... 

— Cu toate astea, lumina lunii nu trebuie să-l îngrijoreze 
pe domnul viconte. 

— Ah! şi pentru ce? 

— Pentru că luna era ieri în declin şi astăzi avem lună 
nouă. La noapte va fi întuneric ca în iad. 

— Bine! zise domnul de la Morliere. 

— Şi vă promit, adăugă Ambroise, că oricât ar fi de 
puternic, nu va putea scăpa din cursa de lupi. Chiar dacă 
nu-şi va rupe piciorul, mult însă nu-i va lipsi. 

— Va trebui să luăm seama la un lucru. 

— La care? 

— Să nu se prindă în cursă Grain-de-Sel. Acesta n-ar 
face decât să dea alarma, iar omul nostru ne va scăpa şi 
doamna Diane nu va întârzia să ne bănuiască. 

— Este imposibil, zise Ambroise. 

— De ce? 

— Voi pune cursa după ce va trece Grain-de-Sel. 

— Bine! 

— Eu am studiat mişcările lor, căci aveam intenţia de 
mult să propun această afacere domnului viconte, adaogă 
valetul cu un surâs neruşinat. 

— Care sunt acele mişcări? 


— Contele descalecă la marginea pădurii şi Grain-de-Sel 
păzeşte calul până ce el se întoarce. 

— Atunci totul va merge de minune, zise vicontele. 

Sări din pat şi se îmbrăcă, Ambroise se retrase. 

Vicontele deschise fereastra şi aruncă o privire distrată 
în parc. 

Bătrânul general de Morfontaine, care avea obiceiul să 
se scoale de dimineaţă, se plimba pe aleea cea mare, cu 
mâinile la spate şi capul descoperit. 

Era îmbrăcat cu o vestă groasă de postav roşu, încheiată 
milităreşte şi cu pantaloni lungi. 

Avea în mână un jurnal pe care îl citea. 

Vicontele cobori şi veni la el. 

— Bună ziua, unchiule! 

— Bună ziua, Eduard! răspunse bătrânul soldat. Te-ai, 
sculat de dimineaţă astăzi, nu prea ai cunoscut viaţa la ţară. 
Tu eşti un om de condei, un avocat. 

Zicând aceasta, generalul avu un accent dispreţuitor 
care îl făcu pe viconte să surâdă. 

— Dă-mi braţul, continuă domnul de Morfontaine, şi hai 
să ne plimbăm, căci avem de vorbit. 

— Primesc cu plăcere, unchiule. 

Vicontele îl atacase pe general spre fundul parcului. 
Acesta îi zise: 

— În ce relaţii eşti cu vara ta? 

— Dar, răspunse vicontele tresărind, în relaţii foarte 
bune. 

— Adevărat? 

— Pe legea mea! o iubesc din toată inima şi cred că şi ea 
împărtăşeşte această iubire. 

— Cel puţin îi faci curte? 

— Pentru ce mă întrebi aceasta, unchiule? 

— Pentru că, zise generalul, pentru că... Ah! pe onoarea 
mea, va fi cu atât mai rău! Urăsc frazele diplomatice şi de 
aceea îţi voi spune curat pentru ce... 

— Să vedem, zise vicontele îngrijorat. 


— Pentru că îmi este frică să nu mi-o ceri de soţie. 

— Unchiule! 

— Şi voi avea durerea să te refuz, numai dacă nu cumva 
va voi ea, cu orice preţ, să te ia de soţ. 

— Dă-mi voie atunci, unchiule, zise vicontele, ca cel puţin 
să te întreb motivul pentru care mă refuzi şi îmi spui aceste 
cuvinte care mă umilesc. 

— Greşeşti viconte, greşeşti foarte mult. 

— Te ascult, unchiule, zise vicontele cu răceală. 

— Ah, răspunse generalul, înainte de a-ţi arăta motivele 
mele, trebuie să-ţi povestesc o întâmplare de pe timpul 
bătăliei de la Waterloo... 

— Fie... 

— La Waterloo, calul mi-a fost omorât sub mine şi aş fi 
fost ucis ducă nu m-ar fi scos de sub cal aghiotantul, dacă n- 
ar fi omorât doi englezi care deja erau cu baionetele la 
pieptul meu şi dacă nu mi-ar fi dat calul său. Datoram, deci, 
viaţa acelui brav baron Rupert. Făcui jurământul să-i dau pe 
fiica mea de soţie. Aceasta îţi explică pentru ce nu m-am 
gândit la niciunul din nepoţii mei. 

— Bine! zise vicontele, dar acum baronul a murit şi... 

— Aşteaptă! Baronul odată mort, începui să mă gândesc 
că vărul tău, cavalerul, poartă acelaşi nume ca şi mine şi 
că... 

— Te înţeleg, murmură vicontele cu tristeţe, şi n-am 
nimic de zis... 

— Nu eşti supărat pe mine? 

— Oh! desigur că nu, unchiule. Găsesc dorinţa dumitale 
foarte normală. 

Vorbind mereu, generalul se îndreptă spre mica alee de 
la marginea parcului care dădea în deschiderea făcută în 
gardul viu. Deodată se opri tresărind. 

— Ce este aceasta? zise el încruntând sprâncenele şi 
arătând urmele unor paşi. 

— Oh! oh! exclamă vicontele. Poate că a intrat cineva 
noaptea în parc să fure fructe, adăugă el nemulţumit că 


generalul observase acele urme imprimate în pământ. 

— Nu sunt hoţi pe aici, răspunse generalul gânditor. 

După un moment de tăcere, el adăugă: 

— Ştii ce este aceasta? 

— Nu, unchiule. 

— Sunt paşi de vendeean. 

— Imposibil! 

— Mizerabilii, trebuie că au venit noaptea trecută ca să 
afle câţi husari sunt la castel. Îi cunosc pe vendeenii mei..., 
dar, se grăbi să adauge generalul, aceasta nu ne priveşte, 
mă auzi, viconte! 

— Da, unchiule. 

— Cu atât mai rău pentru ei de vor fi prinşi şi cu atât mai 
bine de nu vor fi. Nu mă amestec în afacerile altora. 

Generalul se întoarse cu oarecare bruscheţe. 

— Să mergem de aici! zise el supărat. 

„Desigur, îşi zicea domnul de la Morliere, unchiul meu 
este vendeean în fundul inimii sale. Cine ştie dacă într-o zi 
nu se va interesa de contele de Main-Hardye, este timpul să 
mă amestec şi să pun ordine în toate astea.” 

Pe când generalul şi nepotul său se plimbau prin parc, 
Diane stătea la fereastră, privind spre pădurile care mascau 
turnurile castelului de Main-Hardye. 

Capitolul VII. 

La Bellombre ziua trecu fără nici un incident. 

Cu toate acestea se auziră în depărtare, la trei sau patru 
leghe aproape, vii schimburi de focuri, care ţinură de la 
douăsprezece până la patru. 

Apoi nu se mai auzi nimic. 

Diane era în prada unei nelinişti îngrozitoare. 

Sub pretext că are o durere de cap, rămase în camera ei 
până la ora mesei. 

În aceeaşi zi, husarii, care luaseră poziţie la castel, 
făcură patrulări la marginea pădurii, fără însă ca un foc să 
fie tras în împrejurimile lui Bellombre. 


Colonelul G..., cel care se stabilise la castelul Bellombre, 
risipind escadronul lui Aubin prin împrejurimi, îl trimise pe 
acesta în recunoaştere la orele două. 

Înainte de a încăleca, găsi mijlocul să se strecoare până 
la camera baroanei Rupert. 

— Doamnă, îi zise el, voi face tot posibilul să am veşti de 
la el. 

Diane avea mare încredere în amiciţia căpitanului Aubin 
pentru Hector. 

Ştia că va face chiar imposibilul ca să-l scape. 

Ziua se apropia de sfârşit şi căpitanul încă nu revenise 
din recunoaştere. 

În lipsa lui însă, se întâmplase la Bellombre un lucru 
care, deşi fără mare importanţă la prima vedere, trebuia să 
aibă urmări serioase în viitor. 

Era o convorbire între general şi colonelul G... 

Generalul, auzind împuşcăturile din depărtare, simţi 
aceeaşi senzaţie pe care o simte un vechi cal de război, 
care, plecat demult din mijlocul alor săi, începe să necheze 
când aude zgomotul unei fanfare. 

Soldatul lui Napoleon se deşteptă sub uniforma 
generalului imperiului. Poate chiar că începuse să bată în 
dânsul inima vechiului vendeean. 

Dejunul, la care Diane nu era prezentă, semăna, pentru 
oaspeţii de la Bellombre, cu mesele funebre ce urmează 
unei înmormântări. Se auzea în depărtare tumultul 
războiului civil şi inimile franceze care se aflau la castel 
cădeau cu durere. 

Aici nu vorbim decât de colonelul G..., de husarii lui, de 
marchizul de Morfontaine şi servitorii săi. În ceea ce-i 
priveşte pe domnii de la Morliere, de Passe-Croix şi pe cel 
de-al treilea nepot al generalului, aveau sub numele lor 
nobile, inimi trădătoare. Fiecare împuşcătură ce se auzea, 
le aducea o speranţă, căci fiecare împuşcătură putea să-l 
omoare pe contele de Main-Hardye, rivalul lor. 


Amorul, combinat cu setea de aur şi pus în serviciul 
inimilor mici şi corupte, devine înspăimântător. 

Generalul tresărea mereu, înăbuşindu-şi exclamaţii de 
mânie. 

Colonelul era palid ca moartea. 

Nepoţii generalului se sileau să-şi ascundă bucuria, 
luându-şi un aer trist şi mirat. 

Situaţia marchizului de Morfontaine era stranie: căuta 
să se mintă singur. 

Ca gentilom şi vendeean simţea că nobilimea franceză 
dădea în acest moment ultima lovitură de sabie. Trecutul se 
ridica în faţa lui ca un spectru şi o voce îi strigă: „Altă dată 
erai acolo, nu priveai nepăsător lupta”. 

Ca soldat al imperiului, ca brigand al Loirei, credea că va 
păstra o veşnică ură pentru prinți, a căror cauză era 
pierdută la ora aceasta şi ai căror soldaţi cădeau unul câte 
unul. 

Cu toate acestea, mai era o a treia voce, care se ridica în 
adâncul inimii generalului şi această voce avea un limbaj 
curios. Îi şoptea că există legături misterioase între trecut şi 
viitor şi că, poate, guvernul care îi decima pe fii vechii 
nobilimi vendeene nu era decât predecesorul unui alt 
guvern, care îi va reuni într-o zi sub acelaşi drapel pe fiii 
soldaţilor de la Marengo şi Wagram şi pe ultimii 
descendenţi ai raselor cavalereşti, pe care, altădată, 
Francisc I şi Bayard îi conduseseră în Italia. 

— Vino, zise el, aici mă înăbuş şi detunăturile puştilor îmi 
fac mai rău decât dacă aş primi în piept fiecare lovitură ce 
ajunge până la urechile mele. 

— Şi eu, replică trist colonelul, regret foarte mult că n- 
am fost omorât în Africa, domnule general. 

— Ai o adevărată inimă de francez, murmură generalul 
cu emoție. 

— Să dea Dumnezeu, zise colonelul, ca trupele ce 
comand să nu fie forţate a intra în foc! Pentru prima dată 
îmi este frică să mă bat. Şi, suspinând profund, adăugă: 


— Nu ştii, domnule general, că printre acei oameni care 
luptă ca nişte disperaţi, e şi unul din vechii mei ofiţeri, o 
inimă bravă şi nobilă, un tânăr pe care-l iubesc ca pe copilul 
meu? 

În alte timpuri, poate că generalul ar fi încruntat din 
sprâncene, bănuind de cine-i vorba, însă ora era solemnă şi 
poate că, tocmai în acel moment, ultimul inamic al rasei lui 
cădea pe câmpul de bătaie, ca un erou. 

Colonelul avea lacrimi în ochi. 

El nu-l numi pe contele de Main-Hardye, însă vorbi de el 
ca de fiul său. 

Îl văzuse la asediul Algerului aruncându-se printr-o 
ploaie de gloanţe ca să înfigă drapelul pe o redută. Îl văzuse 
plecând cu treizeci de călăreţi şi revenind singur, rănit şi 
plin de sânge, însă cu misiunea îndeplinită. 

Pe lângă acestea mai povesti şi alte fapte pline de 
abnegaţie. 

Generalul asculta: ceea ce secolele nu putură face, o 
singură oră făcu. Ura ce se perpetuase până la el, pe care 
nici voinţa unui rege şi a unui împăiat nu a putut-o zdrobi, 
acea ură violentă şi profundă care nu se stinsese nici atunci 
când generalul datora viaţa acestui om, acea ură se topea şi 
se stingea la zgomotul acelor împuşcături îndepărtate, la 
aflarea acelei nobile vieţi de soldat. 

— Pe Dumnezeul meu! colonele, murmură generalul, 
dacă Main-Hardye nu moare, dacă reuşeşte să scape, poate 
că îl voi uri în continuare, însă dacă aş afla de moartea lui 
astăzi sau mâine, i-aş ierta desigur totul. 

— Şi eu, zise colonelul, dacă aş afla că a căzut ca un 
erou, ca un soldat, deşi nu sunt tocmai religios, mă voi duce 
la biserică şi voi mulţumi lui Dumnezeu. Atât de mult mă 
tem să nu cadă în mâna ministrului de război. 

— Într-adevăr, zise generalul, este dezertor. 

În timpul acesta Diane, îngenuncheată în camera sa, se 
ruga cu ardoare. Chema în ajutorul său pe Dumnezeul 
vechii Vendeea, pe acel Dumnezeu al bătăliilor care îi 


apărase pe cei Treizeci şi pe Beaumanoir, viteazul lor şef. 
Se ruga, dar nu plângea. 

Femeile din Est nu varsă lacrimi decât în ajunul bătăliei 
şi după. În timpul când răsună împuşcăturile invocă cerul 
pentru soţii lor, pentru părinţii sau copiii lor, cu capul sus, 
cu privirea mândră, ca nişte adevărate creştine resemnate. 

Cu cât noaptea înainta, zgomotul împuşcăturilor slăbea. 

Diane deschise fereastra şi privi eu tristeţe spre parc. 

Domnul de Morfontaine şi colonelul încă se mai plimbau. 

O înjurătură energică a generalului fu auzită de Diane 
care tresări profund deoarece fusese însoţită de 
următoarele cuvinte pe care le auzi desluşit: 

— Pe legea mea, niciodată câinii de Morfontaine şi cei 
din Main-Hardye n-au vânat împreună, însă cred că, dacă ar 
fi nevoie, m-aş duce să cad la picioarele regelui Ludovic- 
Filip decât să văd cum împuşcă pe omul ce m-ai făcut să 
cunosc. 

Diane îşi înăbugşi un țipăt, un țipăt de bucurie, de 
recunoştinţă şi de amor şi, clătinându-se, căzu jos leşinată. 

Din fericire, bătrâna Yvonnette, doica sa, era acolo. 

Yvonnette o prinse în braţe, o acoperi cu lacrimi şi cu 
sărutări şi în fine reuşi să o deştepte. Zgomotul 
împuşcăturilor încetase. 

— Dumnezeule!... murmură Diane, a cărei bucurie, din 
nenorocire, fu de scurtă durată. Dumnezeule! cine ştie dacă 
nu a murit tocmai acum când tatăl meu îliartă!... 

— Mort! răspunse Yvonnette, oh! nu, copilul meu, 
Dumnezeu nu vrea aceasta şi apoi Grain-de-Sel este cu el şi 
Grain-de-Sel îl va scăpa. Ai să vezi! 

Bătrâna femeie avea încredere în copilul său de 
cincisprezece ani, ca într-un bărbat. 

Cele două femei căzură în genunchi şi se rugară din nou, 
încă mult timp. În cele din urmă, Diane care se temea să nu 
fie ghicită cauza izolării sale, să nu observe urma lacrimilor 
ce vărsase, avu curajul să coboare. 

Diane merse în sala de masă. 


Generalul, colonelul de husari şi cei trei pretendenți la 
mâna ei, erau în jurul mesei. 

Toţi însă stăteau în picioare, gravi, muţi şi trişti, atitudine 
impusă mai mult de reaua dispoziţie a generalului. 

Diane intră. 

Domnule de Morfontaine făcu un pas către ea şi-i luă 
mâna: 

— Doamnă, zise el, de obicei spui rugăciunea de masă 
când venim să mâncăm. Vrei să schimbi pentru astăzi 
această rugăciune? 

— Să ne rugăm pentru fraţii noştri din Bocage, fără 
excepţie, şi generalul apăsă asupra celor din urmă două 
cuvinte. 

— Pentru cei ce au murit, cum şi pentru cei ce mai 
trăiesc, precum şi pentru cei ce au fost cândva inamicii mei. 
Diane înăbuşi un strigăt. Cei trei nepoți ai generalului 

păliră şi o văzură pe Diane gata să cadă. 

— Nu ştiu dacă domnul de Main-Hardye este mort sau 
viu, însă declar că-l iert şi mă rog pentru el. 

Era o atmosferă solemnă şi cavalerească. Văzându-l 
cineva pe acel bătrân încărcat de ani, de glorie şi de 
onoare, iertând pe inamicii familiei sale, ce erau la ora 
aceasta în pericol de moarte şi aceasta în prezenţa celor 
trei tineri, a acelei femei îmbrăcată în negru, a acelui soldat 
aproape tot atât de bătrân ca şi el şi care purta încă 
uniformă, în mijlocul a câtorva servitori miraţi, ar fi zis că 
este martor la una din acele scene ciudate din timpul evului 
mediu, cântat de Walter Scott. 

Domnul de Morfontaine, vorbind astfel, îngenunche 
lângă scaunul său, şi Diane a cărei inimă era zdrobită, 
spuse cu o voce gravă vechea rugăciune bretonă: „Doamne, 
ai milă de cei ce trebuie să moară pentru o cauză sfântă!” 

O oră mai târziu se auzi galopul unei trupe de cavalerie. 

Era căpitanul Aubin, care se reîntorcea. 

Intră drept în sala unde comesenii vorbeau încet, uitând 
să mai mănânce. 


Diane simţi deodată tot sângele urcându-se la inimă. 
Auzi paşii căpitanului răsunând în spatele său şi avu o 
emoție atât de mare, încât nici nu avu puterea să se 
întoarcă. Fără îndoială că ofiţerul pricepu aceasta, 
deoarece, înainte chiar de a spune o vorbă, se grăbi să facă 
înconjurul mesei pentru a ajunge în faţa doamnei baroane. 

Atunci Diane îl văzu, privirea sa se încrucişă cu cea a 
căpitanului şi în ochii lui citi o lucire de speranţă. 

— Trăieşte, se gândi ea şi n-a fost prins. 

Emoţia care o cuprinsese pe fiica generalului, o 
resimţeau atât de mult şi oaspeţii acestuia, încât, la început, 
nimeni nu îndrăzni să deschidă gura pentru a pune vreo 
întrebare tânărului ofiţer. 

Căpitanul era plin de noroi şi părea zdrobit de oboseală, 
însă era neatins şi desigur că nu luptase. 

— S-a terminat... zise el. 

Cuvântul acesta făcu pe toată lumea să tresară. 

— Ce vrei să zici? întrebă generalul. 

— Ultimul foc de puşcă a fost tras, răspunse Charles 
Aubin. Bocage nu mai rezistă. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Castelul de Main-Hardye a capitulat, însă, adăugă cu 
repeziciune căpitanul, amicul nostru a scăpat. 

— Scăpat!... 

— Da, repetă căpitanul, contele de Main-Hardye a 
dispărut, însă nu este mort. 

Diane scoase un strigăt, unul din acele strigăte în care 
inima se zdrobeşte de bucurie, iar bucuria generalului atât 
de mare încât deşi auzi acel strigăt, nu-i ghici cauza. 

Cei trei nepoți ai generalului erau palizi ca nişte cadavre 
scoase atunci din coşciug. 

Colonelul însuşi era atât de mişcat încât în zadar încerca 
să vorbească, căci nu reuşea. Atunci, Charles Aubin povesti 
tot ce se întâmplase. 

„Împuşcăturile pe care le-aţi auzit erau de la asediul 
castelului Main-Hardye. Contele se retrăsese acolo cu 


treizeci de oameni, în cea mai mare parte servitori sau 
muncitori. Castelul, după cum ştiţi, este clădit în mijlocul 
unei păduri foarte dese, apărată de ziduri înalte şi 
accesibile doar prin Nord. 

Asediul a fost început de două batalioane de linie. 

Ele au suferit mult din partea asediaţilor, căci Main- 
Hardye avea ziduri înalte, porţi vechi şi masive, şanţuri 
adânci pline cu apă. Era un asediu în toată regula, care nu 
se putea termina decât cu ajutorul artileriei. 

Colonelul care comanda cele două batalioane, a trimis un 
sublocotenent, călare pe propriul lui cal, la Saint-C... unde 
era o baterie de câmp. În acest timp, din înălţimea 
turnurilor, de la ferestre şi din fiecare crenel, gloanţele 
curgeau şi omorau o mulţime de soldaţi. 

Deodată împuşcăturile încetară un moment şi un drapel 
alb apăru la una din ferestrele castelului. 

Acesta era semnul că asediaţii voiau să parlamenteze. 

Colonelul dădu ordin să se înceteze focul şi un soldat 
legă o batistă în vârful baionetei. 

După puţin timp, un om ieşi din castel şi veni direct la 
colonel. 

Era un ţăran tânăr, care avea în mână o hârtie 
împăturită în patru. 

Hârtia aceasta, scrisă de mâna contelui, cuprindea 
următoarele rânduri: „Garnizoana din Main-Hardye este 
gata să se arunce în aer şi dă zece minute de gândire 
colonelului. Sunt trei butoaie, de câte o sută livre cu praf de 
puşcă în pivnițele castelului. 

Pe când parlamentarul iese cu condiţiile ce vi le 
expunem, trei oameni stau gata, cu câte un fitil aprins, la 
zece paşi de fiecare butoi. 

Dacă nu primiţi sau faceţi vreo mişcare de retragere, 
vom sări în aer numaidecât, iar resturile castelului vor 
acoperi atât pe asediatori cât şi pe asediați. Garnizoana 
este gata să depună armele, dacă i se garantează viaţa.” 


Citind aceste condiţii se deducea uşor că ele fuseseră 
puse de omul energic şi decis, Hector de Main-Hardye. 

Colonelul răspunse: „Instrucţiunile şi ordinele ce am îmi 
permit să acord viaţa şi chiar libertatea întregii garnizoane, 
însă nu pot garanta aceeaşi promisiune domnului de Main- 
Hardye, a cărei poziţie de dezertor mă obligă să-l predau 
Consiliului de război.” 

După trei minute, ţăranul reveni cu o nouă hârtie. De 
data aceasta Hector scria: „Colonelul este prea bun ca să se 
ocupe de mine. Dacă mă va prinde, mă va păstra ca 
prizonier şi mă va trimite Consiliului de război. 

Nu m-am referit decât la oamenii mei. Prin urmare nu 
aveţi decât să alegeţi. Colonelul va da ordin ca niciunul din 
oameni să nu facă vreun pas de retragere pentru a se 
sustrage exploziei. Acum sunt orele patru, la orele şase fix, 
porţile castelului se vor deschide. Aştept un da sau nu. 

Main-Hardye” 

Colonelul îl chemă pe şeful batalionului şi pe cei trei 
căpitani din subordine şi le comunică propunerile 
asediaţilor. 

— Care este părerea dumneavoastră, domnilor? întrebă 
el. 

— Domnule colonel, răspunse şeful de batalion, părerea 
mea este că viaţa a treizeci de ţărani nu valorează cât a 
şapte-opt sute de soldaţi pe care i-ar acoperi dărâmăturile 
castelului. 

Cei trei căpitani răspunseră la fel. 

— Dar, domnule colonel, zise unul dintre ei, ce vom face 
cu acel biet Main-Hardye? 

— Ştiţi bine că am ordin să-l trimit la Poitiers, răspunse 
colonelul cu tristeţe. 

Castelul era înconjurat, fiind deci imposibil ca domnul de 
Main-Hardye să scape. 

Colonelul primi propunerile şi ordonă să se facă 
piramidele de arme. 


— Tocmai în acel moment ajungeam şi eu cu husarii. Mi 
se arăâtară ambele bilete şi un moment m-am temut ca 
Hector, să nu-şi sacrifice viaţa pentru a-i scăpa pe ai săi. 
Era o fatalitate. Regimentul care lua parte la asediul 
Castelului servise cu noi în Africa, făceam parte din aceeaşi 
brigadă. Ofițerii şi soldaţii îl cunoscuseră şi apreciaseră pe 
comandantul de Main-Hardye. 

Trecură două ore. În timpul acesta, noaptea cobori încet- 
încet, neagră şi fără o rază de lună. Ferestrele castelului 
începură să se lumineze una câte una, apoi, una din ele se 
deschise şi drapelul alb reapăru. 

În acelaşi timp, se deschiseră porţile şi o voce 
bărbătească strigă: 

— Intraţi! Puteţi să intraţi! Ne predăm! 

Capitolul VIII. 

Pe când căpitanul de husari vorbea astfel, oaspeţii 
generalului se priveau cu un fel de mirare vecină cu 
spaima. 

Castelul era înconjurat, deschidea porţile, şi, totuşi, 
căpitanul spusese că domnul de Main-Hardye scăpase. 

Cu toate acestea Diane şi tatăl său rămăseseră 
nepăsători. 

Căpitanul urmă: 

— Porţile castelului o dată deschise, intrarăm cu toţii. 
Colonelul era însoţit de un detaşament de aproape o sută 
de oameni. Comandantul era în dreapta lui, iar eu în 
stânga. 

Garnizoana din castel ne aştepta într-o sală de jos care 
servea de sală de mese. Din cei treizeci de oameni ai 
domnului de Main-Hardye mai erau şaptesprezece. Restul 
fuseseră omorâţi. Toţi erau fără arme, cu capul descoperit. 
Şi-ţi aminteau, prin atitudinea lor simplă şi mândră, de acei 
bătrâni senatori ai Romei, atât de fermi în hotărârile lor. 
Bătrânul intendent al castelului îi comanda. Loiali ca nişte 
adevăraţi vendeeni, puseseră puştile de vânătoare în 
piramidă, iar armele albe erau strânse la intrare pe o masă. 


Oamenii aceştia se predau cu o încredere oarbă în 
cuvântul jurat. 

Căutăm în zadar pe contele de Main-Hardye, printre acei 
oameni. Bătrânul intendent începu să râdă ghicind ce 
căutam. 

— Ah! domnilor ofiţeri, zise el, chiar credeţi că l-am fi 
lăsat pe stăpânul nostru în mâinile dumneavoastră? Mai 
lesne săream, în aer decât să nu-l scăpăm. 

Apoi adăugă cu acelaşi surâs onest pe figură. 

— Puteţi scotoci castelul din pivniţă până în pod şi nu-l 
veţi găsi. Acum este departe şi marea e aproape. Acum 
faceţi cu noi ce veţi voi. 

Colonelul ordonă totuşi să se controleze castelul, cameră 
cu cameră, coridor cu coridor. 

S-a scotocit prin pivnițe, prin poduri, prin turnuri, în 
fine, peste tot, fără ca Hector să fie găsit. 

Când această infructuoasă percheziţie fu terminată, 
bătrânul intendent ne arătă fântâna. 

— Domnul Hector este un bun înotător, ne zise el, puteţi 
căuta. Bocage este mare, pădurile sunt dese şi Dumnezeu 
este cu noi! 

— Bietul om nu ştia ce plăcere secretă ne face 
spunându-ne aceasta. Apoi, termină căpitanul Aubin, dădui 
pinteni calului şi zburai să vă aduc această noutate. 

— Pe legea mea! căpitane, exclamă generalul, dacă m-ai 
fi făcut duce sau pair nu mi-ai fi făcut o plăcere mai mare. 

Şi generalul, zicând aceasta o privi pe fiica sa. 

— Vezi, doamnă, zise el, Dumnezeu a ascultat 
rugăciunile dumitale şi ale noastre. Cel din urmă Main- 
Hardye este scăpat. 

— Ei bine! zise colonelul, chiar dacă m-ar blama regele 
Franţei, căruia i-am jurat credinţă, nu vă ascund, domnule 
general, că sunt cel mai fericit dintre oameni. 

Diane asculta gânditoare şi gravă. 

— Este aproape sigur, reluă căpitanul Aubin, care o privi 
în mod semnificativ, că domnul de Main-Hardye a scăpat. 


Mai întâi, nimeni nu va căuta să-l prindă; apoi Bocage este, 
cum spunea intendentul, acoperit cu păduri care se întind 
până la mare. 

Dacă Vendeea a depus armele, nu a jurat însă că-i va 
preda şi pe proscrişi. Fiecare ţăran, va servi de călăuză 
stăpânului său, fiecare colibă îi va fi un azil. Peste tot îi va fi 
acoperită fuga. Pe lângă aceasta, ştiţi bine, că sunt navele 
engleze care circulă de-a lungul coastelor... La ora aceasta 
contele, călare pe un cal bun, a avut timp să facă 
cincisprezece leghe. Când se va lumina de ziuă va fi deja 
instalat într-o barcă. 

— Să te audă Dumnezeu, scumpul meu căpitan, 
murmură generalul. lată prima dată când un Morfontaine 
se interesează de un Main-Hardye, însă ţin să vă spun că cei 
din familia mea nu fac lucrurile numai pe jumătate, în ziua 
când se iscăleşte pacea, devin cei mai buni prieteni ai 
inamicilor lor. 

Diane era tot gravă şi tristă. 

Masa, care începuse atât de trist, se termină cu cea mai 
mare veselie. Generalul trimise să aducă cel mai bun vin al 
său, cu uşile închise, se bău în sănătatea contelui de Main- 
Hardye, pentru reuşita fugii sale şi pentru trecerea sa în 
Anglia. Cei trei nepoți ai generalului erau plini de necaz, 
mai cu seamă cavalerul de Morfontaine şi baronul de Passe- 
Croix. 

Cât despre vicontele de la Morliere, acesta stătuse foarte 
calm, ascultând cu atenţie tot ce povestea căpitanul Aubin 
şi strigase chiar mai tare ca ceilalţi: „în sănătatea contelui 
de Main-Hardye!” 

După masă trecură în salon. 

Doamna Rupert, pretextând o durere de cap, se retrase 
în camera sa. 

Generalul propuse un wist. 

Colonelul, căpitanul Aubin şi baronul de Passe-Croix se 
aşezară cu el în jurul mesei de joc. 


Domnul de la Morliere şi cavalerul se aşezară lângă foc 
unde începură o conversaţie cu jumătate de voce. 

— Suntem păcăliţi, scumpul meu amic! zise cavalerul. 

— Nu cred, răspunse vicontele liniştit. 

— Contele a scăpat... 

— Foarte bine!... 

— Şi până în trei luni se va da amnistie. Cunosc guvernul 
lui Ludovic-Filip: face zgomot. Camerele ţipă şi cer 
severitate mare, însă în realitate, nici miniştrii, nici Regele, 
precum nici chiar Camerele nu vor să întrebuinţeze prea 
multă severitate. 

Vor fi încântați când vor afla că a scăpat contele şi repet 
că până în trei luni va fi amnistie. 

— Ei, şi! zise domnul de la Morliere. 

— Ei bine! contele se va reîntoarce în Franţa. 

— Prea bine... 

— Şi cum idiotul nostru de unchi s-a lăsat, ameţit de 
colonelul G... până acolo încât să bea în sănătatea lui Main- 
Hardye... 

— Ei bine? 

— Diane se va arunca la picioarele lui şi-i va destăinui că- 
l iubeşte pe conte. 

— Este adevărat tot ce spui, însă... 

— Şi, termină domnul de Morfontaine, generalul, care-şi 
adoră fata, îi va căsători. 

Un surâs fin flutură pe buzele domnului de la Morliere. 

— Tot ce spui dumneata este foarte logic. 

— Ah! vasăzică am dreptate?... 

— Numai că... pot interveni atâtea în viaţa unui om. 

— Bietul meu viconte, murmură cavalerul, întâmplarea 
nu poate absolut nimic contra destinului şi în zadar te-ai 
căznit să întinzi cursa ta de lupi. 

— Crezi?... 

— Desigur. 

Vicontele ridică din umeri. 


— Cavalere, suntem în provincie, într-un ţinut monoton, 
şi chiar jocurile sunt ridicole pe aici. Unchiul meu joacă wist 
pe douăzeci de bani fisa, ceea ce e prostie curată. 

— Ce-mi tot cânţi acolo amice?... Unde vrei să ajungi? 

— Vreau să-ţi propun un pariu. 

— Să vedem!... 

— Pe o sută de ludovici. 

— Spune... 

— Prin urmare, pariez pe o sută de ludovici că în curând, 
cursa mea de lupi va servi la ceva. 

— Visezi viconte? 

— Nu, din moment ce pariez. 

— Atunci îţi va servi ca să-l prindă pe Grain-de-Sel... 

— Te înşeli. 

— Pe cine?... 

— Pe contele de Main-Hardye. 

La rândul său, cavalerul ridică din umeri. 

— Crezi oare că va veni din Anglia ca să te facă să câştigi 
pariul? 

— Bietul meu cavaler, murmură domnul de la Morliere, 
îmi aminteşti de acei tineri naivi care se plimbă înmănuşaţi 
pe bulevard şi al căror amor se rezumă la buchetul de 
douăzeci de franci pe care-l trimit iubitei. 

— Viconte!... 

— Lasă-mă să urmez. Crezi tu oare că contele a fugit? 

— Dar, desigur... 

— Şi că în curând se va fi îmbarcat? 

— Sunt convins! 

— Eşti un prost atunci. 

— Cu toate acestea... 

— Bunul meu amic, murmură încet de tot vicontele; 
domnul Main-Hardye nu este mai departe de trei leghe de 
castel. Stă ascuns în pădure şi nu va fi în stare să plece din 
Franţa înainte de a o vedea măcar o dată pe Diane. 

În momentul acela vicontele fu întrerupt de general care 
zise cu voce tare: 


— Dar ce ai tu, dragul meu nepot?... Joci contra tuturor 
regulilor. 

Pe când vicontele de la Morliere căuta să-i insufle 
încredere vărului său de Morfontaine, Diane plină de grijă, 
aştepta reîntoarcerea lui Grain-de-Sel. 

Țăranul plecase de dimineaţă, cu o puşcă pe umăr. leşise 
pe poarta cea mare a castelului şi îl întâlnise pe general. 

— Unde te duci, Grain-de-Sel? întrebase domnul de 
Morfontaine. 

— Mă duc la Pouzanges să o văd pe mătuşa mea care îmi 
este şi naşă în acelaşi timp. 

— Dar nu ştii că la Pouzanges e mare bătălie? 

Copilul surâse cu bărbăţie. 

— Dacă nu mă vor lăsa în pace voi întrebuința şi eu 
puşca. 

Generalul se mulţumi să-l ia cu blândeţe de ureche şi-l 
lăsă să plece. 

— Oamenii aceştia sunt cu toţii la fel, murmură el. 

Țăranul porni foarte liniştit, cu puşca pe umăr, urmat de 
Ravaude, o frumoasă căţea de vânătoare. 

Ravaude începu să scotocească cu nasul toate boschetele 
ce întâlnea, apoi intră în pădure. Grain-de-Sel o urmă. 

Ajuns însă sub arbori, fluieră după câine, care veni la el. 

Ravaude dăduse deja de urma unui iepure şi lătra. 

— Du-te! zise cu autoritate Grain-de-Sel. Animalul, supus 
şi obişnuit desigur cu acest ordin, plecă numaidecât luând 
drumul spre castel. 

Atunci Grain-de-Sel abandonă mersul încet al 
vânătorului şi iuți pasul. Apoi începu să alerge ca o 
căprioară care se simte urmărită. 

Din când în când, se oprea, punea urechea la pământ şi 
asculta. 

Deodată, auzi împuşcăturile de la castelul Main-Hardye. 
Ascultă cu atenţie şi se convinse că ora asediat castelul. 

— He! He! îşi zise el, dacă se bat de după ziduri, îmi 
convine. Nu pentru că sunt acoperit, dar ca să nu afle nimic 


generalul. 

Vrea să-mi încerc şi eu puşca contra albaştrilor. 

Grain-de-Sel îşi continuă cursa către castel. 

Însă când ajunse la aproape o leghe de Main-Hardye, se 
reîntoarse brusc din drum, o luă spre stânga şi se înfundă 
în desişul pădurii într-un loc numit Bauge-Ferme. O dată 
intrat acolo, era greu să mai fie descoperit. 

Mai mlădios chiar decât un şarpe, el alunecă printre 
mărăcinişuri şi dispăru. De altfel, nimeni nu era pe urmele 
lui şi chiar de ar fi fost cineva, ar fi renunţat să meargă mai 
departe. 

Grain-de-Sel dispăru ca un vis. 

Domnul de Main-Hardye, care apărat de crenelurile 
castelului său comanda focul asupra inamicului, îl văzu 
după o oră pe Grain-de-Sel, lângă dânsul. 

— Ce vrei ştrengarule? îi zise contele cu oarecare 
bruscheţe. Pentru ce ai venit? 

— Vin pentru două lucruri. 

— Să vedem! 

— Întâi să mă asigur că nu sunteţi rănit. Trebuie 
numaidecât să duc doamnei Diane ştiri despre dumneata. 

— Şi a doua cauză care este? 

— Să lupt şi eu alături de dumneata... 

— N-am nevoie de tine! 

— Bine, zise Grain-de-Sel, dar cred că greşeşti domule 
Hector. Omor o căprioară la o sută de paşi cu un singur 
glonţ. 

— Nu mă interesează! Treaba ta nu este să omori 
oameni. Tu eşti în serviciul generalului de Morfontaine. 

— Da şi nu, răspunse copilul. Sunt în serviciul doamnei 
Diane şi al dumitale... Trăiască Regele!... 

Şi, pe când gloanţele se încrucişau în aer, copilul întinse 
mâna surâzând şi arătă spre un ofiţer care desfăşura un 
drapel tricolor, dincolo de ziduri. 

— Are două culori mai mult, zise Grain-de-Sel, şi ducând 
puşca la ochi, trase asupra lui. Omul şi drapelul căzură. 


— Grain-de-Sel, zise Hector cu tristeţe, ai ucis un ofiţer 
care îmi era prieten, te opresc să mai încarci puşca. 

— Ah! domnule Hector, exclamă copilul cu un ton de 
imputare. 

— De altfel, adăugă contele, vom sări peste puţin timp în 
aer. Prin urmare întoarce-te de unde ai venit. 

— Să săriţi în aer! strigă Grain-de-Sel, şi doamna Diane? 

Numele acesta îl făcu pe conte să se îngălbenească. 

— Trebuie să sărim în aer, murmură el, dacă propunerile 
noastre nu vor fi primite. 

Ordonă atunci să se oprească focul şi, după cum 
povestise căpitanul Aubin, arboră un drapel alb. 

Se ştie ceea ce a urmat. 

Colonelul regimentului de linie a urmat primind 
propunerile, Hector strânse în jurul lui garnizoana 
castelului, tot în acea sală de jos unde două ore mai târziu 
fu găsită de către asediatori. 

Numără oamenii: erau 21, socotindu-l şi pe Grain-de-Sel. 

— Copiii mei, le zise contele, am pus la tocmeală viaţa şi 
libertatea voastră şi după două ore veţi deschide porţile 
castelului. Îl cunosc pe colonel, este un om de onoare şi îşi 
va ţine cuvântul dat. Veţi fi dar liberi să vă duceţi unde veţi 
voi. Cu toate acestea, dacă trei dintre voi vor să meargă cu 
mine, mă pot urma. 

Niciunul nu ştia cum va ieşi Hector din castel. În afară de 
Grain-de-Sel, un singur om mai cunoştea secretul lui Main- 
Hardye: Acesta era bătrânul intendent. 

Toţi oamenii care îl înconjurau pe Main-Hardye strigară 
deodată: 

— EulEulEul!... 

Hector surâse. 

— Nu pot lua decât trei oameni şi un butoi de praf de 
puşcă. 

Cuvintele acestea le spusese cu surâs mândru, privind 
pe Grain-de-Sel. 

— Ei bine! strigară mai multe voci, să tragem la sorţi. 


— Fie, răspunse Hector. 

Cei douăzeci de luptători îşi scriseră numele pe câte o 
bucăţică de hârtie şi le aruncară într-o pălărie. 

Grain-de-Sel scoase pe rând trei numere. Primul era al 
lui Mathurin, al doilea al lui Pornic, acelaşi Pornic care, 
adusese biletul lui Hector din partea bătrânului conte şi, în 
fine, al treilea era al lui Yvon. 

Pornic era bătrân, Mathurin şi Yvon erau fraţi gemeni şi 
aveau douăzeci de ani. 

Dacă ar fi fost ca Hector să aleagă el însuşi, desigur c-ar 
fi făcut altă alegere. 

— Acum, termină contele, daţi-mi fiecare mâna şi să ne 
despărţim. Va veni poate o zi când să pot reintra în plină zi 
şi cu capul sus la Main-Hardye. 

— Copiii mei, zise la rândul său bătrânul intendent, după 
ce scoase din buzunar o carte de rugăciuni, domnul conte 
are prea multă încredere în voi pentru ca să vă mai ceară a 
păstra secretul fugii sale. Eu, însă, am dreptul să vă cer 
aceasta. Să-mi juraţi dar, pe Evanghelie, că mai degrabă 
veţi muri decât să vorbiţi ceva. 

Douăzeci de voci o acoperiră pe aceea a intendentului. 

— Jurăm! strigară toţi. 

— Sunt sigur că nu se află nici un trădător printre voi. Vă 
mulţumesc. 

Contele îşi puse puşca pe umăr, pistoalele la brâu şi zise 
celor trei oameni care trebuiau să meargă cu el, precum şi 
lui Grain-de-Sel: 

— Puneţi pâine şi brânză în desagii voştri. Avem voie de 
merinde pentru trei zile. Dacă inamicul va sta mult aici, 
atunci Dumnezeu va avea grijă de noi. 

— Şi eu voi avea grijă, zise Grain-de-Sel. 

Apoi el adăugă: 

— Mai luăm şi butoiul cu praf? 

— Fără îndoială, zise colonelul. Nu cumva crezi că mă voi 
lăsa împuşcat? 


Atunci, Grain-de-Sel, deşi avea puşca lui, luă două 
pistoale de pe masă, le examină aprinzătoarele şi le puse la 
centură. 

Pornic, Mathurin şi Yvon îl imitară pe Grain-de-Sel. 

Contele deschise uşa de la sală care da într-o curte 
interioară şi zise: 

— Veniţi după mine. 

Apoi adăugă râzând: 

— Dacă vreodată albaştrii de astăzi vor şti pe unde am 
ieşit, înseamnă că sunt mai abili decât cei de altă dată care, 
ori de câte ori făceau câte o percheziţie, se distrau căutând 
prin pereţi, pe sub scânduri, prin pivnițe şi prin poduri, 
faimoasa ieşire ce bănuiau că există... Înainte, Grain-de-Sel. 

Capitolul IX. 

Pe sala care ducea din odaia de jos în curte, se afla 
butoiul cu praf de puşcă care trebuia să arunce castelul în 
aer, în cazul când asediatorii ar fi refuzat condiţiile puse de 
conte. 

Celelalte două butoaie erau în pivnițe. 

— Căutaţi o frânghie solidă, ordonă domnul de Main- 
Hardye, care se îndreptă către un puț din mijlocul curţii. 

Exceptându-l pe intendent şi pe Grain-de-Sel, toţi ceilalţi 
îl priviră pe conte cu o mare curiozitate. Puţul era adânc şi 
plin cu apă. 

Un lanţ cu două găleți servea la scoaterea apei, care nu 
era tocmai bună pentru băut şi o întrebuinţau la spălatul 
cailor şi al trăsurilor. 

Mathurin se aplecă cel dinţii după conte pe marginea 
puţului şi scoase o exclamaţie de mirare. 

— Ah! zise el, nu mai este apă în puț. 

Într-adevăr, se vedea fundul puţului. 

— Eu l-am secat, zise Grain-de-Sel, nu trebuia să intru? 
Albaştrii nu-mi dădeau voie să intru pe poartă. 

Vendeenii priveau rând pe rând la conte şi la Grain-de- 
Sel, care surâdeau, şi niciunul nu pricepea cum tânărul 


ţăran a putut veni prin fundul puţului, care cu o oră mai 
înainte era plin cu apă. 

— Eşti vrăjitor, Grain-de-Sel, de poţi seca astfel puţurile? 
întrebă Mathurin. 

— Poate, răspunse copilul. 

Contele dezlegă una din găleți şi arătă cu degetul o cutie 
destul de largă ca să încapă în ea un om şi să stea ca într-o 
luntre. 

Din ordinul său fu dezlegată găleata, iar în locul ei fu 
atârnată acea cutie. Contele îi zise apoi lui Grain-de-Sel: 

— Coboară tu primul! 

Țăranul sări în cutie. 

— Am noroc, căci voi cobori mai uşor decât am suit când 
a trebuit să mă agăţ de frânghie... 

Cutia fu coborâtă până în fundul puţului... 

Atunci Grain-de-Sel se sculă, sări peste marginile ei şi cei 
care îl coborâseră îl văzură dispărând ca o fantomă. 

Țăranul dispăruse într-o spărtură făcută în peretele 
puţului, la nivelul fundului, care nu se vedea fiind acoperită 
cu apă totdeauna. 

Cutia fu trasă afară, apoi din nou lăsată. 

Conţinea butoiaşul cu praf, puştile, desagii celor trei 
tovarăşi ai lui Hector şi un mic geamantan cu câteva 
veşminte necesare acestuia din urmă. 

Între altele mai erau şi câteva torţe de răşină, care 
trebuiau să servească, fără îndoială, iluminatul drumului 
prin subteranul pe unde Grain-de-Sel dispăruse. 

Grain-de-Sel luă butoiul, puştile şi celelalte obiecte, apoi 
dispăru din nou. 

Mathurin şi fratele său Yvon fură coborâţi unul după 
altul. 

Apoi fu rândul lui Pornic. 

În fine. contele strânse mâna celor din urmă soldaţi ai săi 
şi la rându-i cobori. 

Cinci minute mai târziu, apa umplu la loc puţul şi nu mai 
rămase nici o urmă din fuga contelui. 


Era ceva minunat, nemaipomenit! 

Intendentul zise cu cea mai mare linişte: 

— Inamicii pot veni acum, domnul conte este scăpat. 

Minunea care se petrecuse în faţa ochilor miraţi ai 
vendeenilor este lesne de explicat. 

Puţul din mijlocul curţii fusese săpat în Evul Mediu de 
către un cavaler de Main-Hardye, care luptase în Bocage 
contra englezilor. 

Doi lucrători ce săpau sporind să găsească nivelul apei şi 
prin urmare să nu mai aibă de făcut decât un şanţ lateral, 
fură foarte miraţi, ajungând la oarecare adâncime, să 
descopere un fel de excavaţie naturală într-o direcţie opusă 
puţului. 

Făcură cunoscut aceasta stăpânului lor. Seniorul de 
Main-Hardye cobori în puţ cu o torţă şi, urmat de cei doi 
lucrători, intră în subteran. 

Strâmt şi abia permiţând să treacă un om aplecat, 
excavaţia se lărgea numaidecât. 

Se afla în una din acele grote subterane, care, mai toate 
comunică cu râurile sau fântânile. 

Cavalerul vizită grota al cărei tavan uneori se ridica la fel 
ca tavanul unei capele, iar prin anume locuri un om abia 
putea trece culcat şi târându-se pe burtă. 

Merse astfel mult timp, urmat de cei doi lucrători, şi 
după un ceas reuşi să descopere ieşirea acelei grote 
ciudate. 

Era o mică deschidere, de dimensiunea unei vizuini de 
vulpe, prin care pătrundeau câteva raze de lumină. 

Cavalerul puse să se lărgească acea deschidere şi ieşind 
afară, se regăsi în mijlocul unui boschet des de mărăcini şi 
ierburi, în pădurea care se întinde între Main-Hardye şi 
Bellombre. 

Apoi se întoarse la castel prin puţul nou săpat. 

Chemă încă trei lucrători şi îi puse să jure pe Evanghelie 
că vor duce cu dânşii în mormânt acel secret. 


Sub îndrumarea cavalerului cei cinci lucrători săpară 
puţul, construind un fel de galerie interioară care era 
destinată să pună în legătură cu ajutorul unei scări, fundul 
puţului cu extremitatea subteranei, care avea un nivel 
superior cu opt picioare. Toate erau făcute în aşa fel, ca 
venind apa, atât scara cât şi deschiderea erau acoperite şi 
în imposibilitate de a fi văzute. 

Toate acestea erau lucrate cu multă abilitate. Apoi se 
făcură două conducte în loc de una: fiecare având un 
robinet. 

Deschizând primul robinet, puţul se umplea. 
Deschizându-i pe al doilea şi închizându-l pe primul, apa se 
retrăgea, iar trecerea de la grotă la puț devenea liberă. 

Lucrătorii cavalerului păstrară secretul, care se 
transmise cu mare grijă. 

În timpul ultimelor războaie ale Vendeei, în 1792 şi 
1798, puţul aduse servicii imense trupelor regaliste, în acea 
epocă se montase o pompă în locul robinetelor. 

Aşadar, contele fugi prin puț, împreună cu cei patru 
însoțitori ăi săi. 

Când porţile fură deschise se căută peste tot, dar nu fu 
găsit. Pivniţele fură vizitate, zidurile sondate, iar tavanurile 
dărâmate pe ici pe colo, însă fără nici un rezultat. 

Nimeni nu se gândi să se uite în puț. 

Surâsul liniştit al intendentului îl asigură de altfel pe 
tânărul căpitan de husari şi când reveni la Bellombre şi 
spuse: „Contele a scăpat”, avea, convingerea deplină că 
aceasta era adevărat. 

Colonelul puse stăpânire pe castel, trimise o ştafetă la 
Poitiers şi aşteptă ordine. 

Diane îl aştepta pe Grain-de-Sel. 

Era seară şi tânărul ţăran încă nu apărea. 

Cu toate acestea, pe la orele zece seara, se auzi ţipăâtul 
unei păsări de noapte. Era Grain-de-Sel. 

Diane tresări şi deschise fereastra. 


Copilul repetă obişnuitul țipăt şi doamnei baroane i se 
păru că acel țipăt are o intonaţie veselă. 

Atunci, tânăra femeie avu o violentă emoție. 

Un moment se temu că îl va vedea pe conte alături de 
ţăran, însă nu trecu mult şi Grain-de-Sel apăru. 

Era singur şi surâdea ca un învingător. 

— Scăpat! zise el. 

— Vorbeşte încet, murmură Diane, vorbeşte încet, copile, 
unde este?... 

— În grotă... şi Grain-de-Sel povesti toate peripeţiile 
fugii lui Hector. 

Contele rămăsese în grotă cu cei trei tovarăşi ai săi. 
Aprinsese focul şi avea de mâncare pentru trei zile. Hector 
scrisese pe genunchi, Dianei, următoarea scrisoare: 
„Îngerul meu iubit, am luptat până în ultimul moment, însă 
a venit timpul când rezistenţa ar fi fost o nebunie! 

Mi-a fost milă de oamenii care mă înconjurau şi m-am 
gândit la tine... Am capitulat, însă, fii liniştită, inamicii nu 
mă vor prinde. Dacă fatalitatea va voi să se descopere 
retragerea mea, nici atunci nu mă vor găsi. Le voi scăpa, 
căci îi voi îngropa împreună cu mine în dărâmăturile grotei 
unde am un butoi cu praf de puşcă. 

Diane, iubita mea, ora sacrificiului a sunat pentru tine. 

Sunt proscris. În Franţa nu pot găsi decât moartea şi nu 
vreau să mor. 

În străinătate fără tine, este tot ca o moarte, mă înţelegi? 

Gândeşte-te... aştept... 

Al tău, Hector.” 

Citind scrisoarea, Diane înţelese că contele avea 
dreptate: ora sacrificiului sunase pentru ea. 

Sacrificiul era însă uşor, acum când domnul de 
Morfontaine iertase. 

Baroana nu stătu un moment la îndoială. Îşi aruncase un 
şal pe umeri şi cu scrisoarea în mână cobori la tatăl său... 

Generalul părăsise salonul de o jumătate de oră, urând 
seara bună oaspeţilor săi. 


Diane îl găsi stând la foc, înfăşurat în halat şi citind o 
veche carte despre agricultură. 

La vederea fiicei sale, generalul se sculă mirat, căci nu 
se aştepta deloc la vizita ei la o oră atât de înaintată. 

Diane închise uşa, veni spre general încet şi căzu în 
genunchi înaintea lui. 

— Ce faci? copila mea, strigă domnul de Morfontaine 
încercând să o ridice. 

Diane rămase însă în genunchi. 

— Tată, zise ea, nu mă voi ridica de aici decât atunci 
când mă vei ierta. 

— Să te iert! exclamă generalul cu mirare, să te iert? Ce 
vrei să-ţi iert ţie, copilul meu, fiica mea, sprijinul şi bucuria 
bătrâneţilor mele? 

— Tată, am fost neascultătoare. 

— Tu? 

— Te-am înşelat. 

— Tu? Tu? 

— Mi-ai dat un soţ pe care nu-l alesese inima mea şi l-am 
primit pentru că tu mi-l dădeai, tată. l-am fost credincioasă 
şi m-am silit să-l iubesc. 

— Şi de asta spui tu că m-ai înşelat? Ce copilă eşti! 
exclamă generalul. 

— Aşteaptă, tată. După moartea lui, inima mea s-a simţit 
din nou atrasă către omul pe care îl iubeam şi acel om pe 
care nu îndrăzneam să-l numesc, căruia îi aparţin, acel 
om... 

Generalul avu atunci un fel de presimţire inexplicabilă. 

— Despre cine vorbeşti? întrebă el, cuprins de o emoție 
violentă. Oricine ar fi te iert, copila mea, şi pentru că îl 
iubeşti... 

— Oh! da, exclamă Diane, ducându-şi mâna la inimă. 

— Va fi soţul tău, îţi jur, termină bătrânul general. 

Diane se sculă şi zise: 

— Tată, omul pe care îl iubesc, omul care este deja soţul 
meu înaintea lui Dumnezeu, omul căruia i-am jurat că într-o 


zi îi voi purta numele, este un biet proscris, pe care tu îl poţi 
scăpa. 

— Numele său? numele său? repetă generalul cu o voce 
tremurândă şi plină de grijă. 

— Este contele Hector de Main-Hardye, adăugă Diane cu 
hotărâre. 

Generalul îşi înăbuşi un strigăt, îşi duse mâna la frunte şi 
se clătină. 

— Dumnezeule!... oare aşa se sfârşesc toate urile care 
traversează fără încetare secolele? 

Diane, cu mâinile împreunate, voi să cadă din nou la 
picioarele generalului, însă acesta o luă în braţe şi o ţinu 
mult timp strâns la pieptul său. 

— Doamnă contesă Main-Hardye, zise el în fine, trebuie 
să ne gândim la mijlocul de a-l scăpa pe soţul tău. 

Două ore mai târziu, Diane scria lui Hector următoarea 
scrisoare, pe care Grain-de-Sel trebuia să i-o ducă a doua 
zi: „Scumpul meu soţ. 

Oh! pot acum să-ţi dau acest nume, căci tatăl meu ştie 
tot, a iertat şi te va numi fiul său, după cum mi-a zis şi mie: 
Doamnă contesă de Main-Hardye. 

A pregătit deja un plan de fugă pentru noi şi pentru el. 

Vreau să fii prudent şi rezonabil, scumpul meu soţ; să 
stai ascuns în „groapa vulpilor” până va veni Grain-de-Sel 
să te caute. 

În acea zi să ştii că husarii au părăsit Bellombre şi ţara e 
liberă. 

Într-o seară, mâine poate, o lumină va străluci la 
fereastra mamei Yvonne, pentru tine lumina aceasta va 
însemna drumul libertăţii. 

Tatăl meu s-a gândit şi a pregătit deja o trăsură de poştă 
care te va aştepta la marginea pădurii. Vei fi silit, scumpul 
meu conte, să te deghizezi în valet; însă, ce ne pasă. Vom 
traversa Bocage într-o noapte, vom ajunge la Rochefort 
unde se găsesc totdeauna nave engleze gata de plecare. 

Adio! scumpul meu soţ, sau mai bine, la revedere. 


Îngenunchez şi mă rog pentru tine. 

Diane.” 

Grain-de-Sel, în picioare în spatele scaunului Dianei, 
aşteptă tăcut până ce termină scrisoarea. 

Când o închise şi lipi plicul, el o luă. 

— Ura! exclamă el. Trăiască domnul conte de Main- 
Hardye! Trăiască Regele! 

Încălecă fereastra, se lăsă să alunece pe viţa sălbatică şi 
dispăru în întuneric. 

Capitolul X. 

Trecură trei zile. 

Husarii erau tot la Morfontaine şi în împrejurimi, 
aşteptând ordine. 

Împuşcăturile însă încetaseră. În Bocage insurecția 
părea stinsă. 

Domnul viconte de la Morliere şi verii săi erau foarte 
îngrijoraţi. 

Nu se mai vorbea de domnul de Main-Hardye, generalul 
însuşi evita de a-i mai pronunţa numele şi baroana de 
Rupert, deşi tot tăcută şi gravă, nu mai avea acea frunte 
palidă şi acei ochi încercănaţi care trădau nopţile 
nedormite, pline de griji şi dureri. 

Să fi fost oare adevărat că Hector ajunsese la coastă; şi 
apucase să se îmbarce? 

Domnul de Morliere începea să se teamă de asta 
deoarece Grain-de-Sel rămânea liniştit la Bellombre şi se 
culca devreme. 

Ambroise, valetul vândut celor trei veri, petrecuse două 
nopţi albe, culcat în ierburile din parc. 

Nici Grain-de-Sel, nici contele nu trecură prin 
deschizătura din gard şi Ambroise nu făcu altceva decât să 
ridice dimineaţa cursa de lupi şi să o ascundă într-un desiş 
din apropiere. 

Vicontele era turbat de necaz. 

— Desigur, vere, îi zise cavalerul într-o seară, pe când cei 
trei pretendenți ai Dianei fumau, plimbându-se pe aleile 


parcului, trebuie să recunoaştem că afacerea este pierdută. 

— Ei bine! răspunse vicontele, orice aţi zice şi unul şi 
altul, eu susţin că aceasta este numai o afacere amânată. 

— Amânată pentru cam prea târziu. 

— Poate. 

— Cu toate acestea, combinaţia era frumoasă, murmură 
baronul de Passe-Croix cu o voce batjocoritoare. 

Cei doi veri clătinară din cap neîncrezători, însă, înainte 
ca vicontele să le răspundă, îl văzură venind spre ei pe 
Ambroise. 

Acesta avea un început de surâs în colţul buzelor. 

— Ah! Ah! exclamă vicontele, nu cumva ai ceva ne să-mi 
spui? 

— Cred că da. 

— Să vedem. 

Zicând aceasta, vicontele îi privi pe cei doi veri ai săi. 

— Ştiţi, domnilor, că eu sunt şeful şi că, în această 
calitate, n-am obiceiul să-mi reunesc consiliul de război. 

— Foarte bine, te lăsăm, zise cavalerul luând braţul 
domnului de Passe-Croix şi plecând pe o alee laterală a 
parcului. 

Ambroise şi domnul de la Morliere rămaseră singuri. 

— Ei bine! zise vicontele, ce este? 

— Grain-de-Sel face preparative de plecare. 

— Ah!... 

— S-a dus astăzi la grajd şi a îngrijit caii cu o deosebită 
atenţie, ceea ce m-a făcut să mă gândesc că poate vrea să 
facă o călătorie. 

— Asta e tot? 

— Oh! nu, zise Ambroise surâzând, ştiu şi ceva mai 
interesant. 

— Să vedem!... 

— Am descoperit un loc de unde se poate vedea şi auzi 
tot ceea ce se petrece la doamna baroană. 

— Oh! Oh! murmură domnul de la Morliere, al cărui 
obraz se lumină, ăsta e un lucru mai serios. Şi care este 


acel loc? 

— Biblioteca! După cum ştii, este despărțită printr-un zid 
subţire. Domnul cavaler de Passe-Croix a căutat chiar astăzi 
de dimineaţă nişte cărţi în bibliotecă şi a deranjat nu ştiu 
ce, astfel că mai adineauri, ducându-mă să caut un volum 
pentru general, văzui o rază de lumină trecând prin zid. 
Volumul pe care-l deranjase domnul baron descoperise o 
gaură prin care m-am grăbit să privesc. 

— Şi ce-ai văzut? 

— Am văzut-o pe doamna Diane scriind pe o masă mică 
lângă foc. 

Soba este tocmai în faţa crăpăturii pe unde priveam. 

— De minune! Şi Diane era tristă sau veselă? 

— Avea faţa liniştită şi parcă îi înflorea un surâs pe buze 
pe măsură ce scria. 

— Era singură? 

— Da, însă Grain-de-Sel a venit ceva mai târziu în vârful 
picioarelor. 

— Ah! Ahl!... 

— Doamna Diane a ridicat capul şi i-a zis încet: „Peste o 
oră.” După care Grain-de-Sel a plecat. 

Atunci, termină Ambroise, m-am strecurat uşor din 
bibliotecă în coridor şi l-am văzut pe Grain-de-Sel coborând 
spre grajd. Ca din întâmplare am apărut în faţa lui. 

— Tot ca din întâmplare, zise vicontele, trebuia să te 
reîntorci la bibliotecă. 

— Oh! am destul timp, domnule. Doamna Diane i-a spus 
lui Grain-de-Sel că peste o oră. 

— Asta este tot ce ai să-mi spui? 

— Ah! răspunse Ambroise, uitam să vă spun că generalul 
a fost preocupat toată ziua. 

— Am băgat şi eu de seamă. 

— L-a trimis astă-seară pe valetul său, Filip, la Poitiers. 

— Ştii pentru ce? 

— Nu. Filip este foarte discret, în zadar am încercat să-l 
fac să vorbească. 


Pe când Ambroise îi dădea aceste informaţii, vicontele de 
la Morli&re îşi zicea: „Încep să ajung la părerea verilor mei: 
Main-Hardye trebuie să fie în afară de orice pericol, căci 
altfel Diane n-ar fi atât de surâzătoare.” 

După ce făcu în mintea sa aceasta reflecţie, îi zise tare 
valetului: 

— Cu siguranţă că omul nostru a plecat. Trebuie să fie 
acum departe. 

— Asta nu este sigur, domnule. 

— Pentru ce nu este sigur? Ştii tu ceva? 

— Oh! Dumnezeule! nu ştiu nimic... însă îmi pun capul 
dacă nu este ascuns undeva în pădure şi dacă generalul nu 
se ocupă acum de mijloacele accesare pentru a-l ajuta să 
plece. Mă duc din nou în bibliotecă. Dumneata, domnule, ar 
trebui să-l supraveghezi puţin pe Grain-de-Sel. 

Domnul de la Morliere şi Ambroise veniră împreună 
până la scară, unde se despărţiră. 

Ambroise se întoarse în bibliotecă şi tresări la intrare. 

Un zgomot de voci, nedesluşit, trecea prin crăpătura din 
perete şi valetul, care avea auzul foarte fin, recunoscu 
vocea generalului. 

Se apropie, lipi ochiul de crăpătură şi într-adevăr îl văzu 
pe domnul de Morfontaine stând lângă fiica sa şi ţinându-i 
ambele mâini într-ale sale. 

Ambroise nu se mulţumi numai să vadă. El ascultă 
întreaga conversaţie dintre general şi Diane. 

Generalul venise abia de câteva momente. Intrase în 
vârful picioarelor şi, văzând că fiica sa scrie, se aşezase 
lângă ea fără să zică o vorbă. 

Diane ridică privirea şi-i surâse. 

— Sunt la dispoziţia dumitale, tată. 

— Scrisoarea este pentru el, nu este aşa? 

— Da, tată. 

— Îi spui proiectul meu? 

— Oh! desigur, şi-l rog să nu iasă din ascunzătoare, să nu 
se mişte, să aştepte până poimâine. Totul este pregătit 


pentru poimâine, nu-i aşa? 

— Poimâine pleacă husarii. Seara, după ce se va 
întuneca bine, Filip ne va aştepta cu trăsura de poştă la 
marginea pădurii. 

— Oh! tată, murmură Diane, eşti nobil şi bun. 

— 'Te iubesc, copila mea şi am sfârşit prin a iubi pe omul 
căruia i-ai dat inima. 

— Ah! nu-l cunoşti tată, este demn de iubirea ta... ai să 
vezi... 

— Să ne silim mai întâi să-l scăpăm. Husarii, după cum ţi- 
am spus, pleacă poimâine seară. Îndată ce vor fi pe drum se 
va aprinde o lampă în camera Yvonnei. Acesta va fi 
semnalul. 

Diane îşi aruncă braţele în jurul gâtului tatălui său şi-l 
acoperi de sărutări. 

Generalul îi înfăţişă atunci, în toate amănuntele, planul 
fugii. 

Apoi se întoarse către Grain-de-Sel şi-i zise: 

— Fugi şi mă aşteaptă în bucătărie! Trebuie să ne ferim 
de toată lumea acum. 

Capitolul XI. 

Generalul, doamna Diane şi Grain-de-Sel vorbeau între 
ei cu voce înceată şi fără să bănuiască nimic despre 
spărtura din zid, dezvăluiră lui Ambroise locul de retragere 
al contelui de Main-Hardye. 

Grain-de-Sel cobori la bucătărie. 

Bătrâna lui mamă era lângă foc, iar servitorii stăteau 
împrejurul unei mese rotunde. 

— Ei, Grain-de-Sel, zise valetul Ambroise, ai un aer cam 
trist astăzi. 

— Pentru ce aş fi trist? întrebă micul vendeean. 

— Ştiu eu?... Totuşi ai un aer trist de câtva timp. 

— Aşa sunt eu, ori de câte ori mi-e foame, replică Grain- 
de-Sel şi se aşeză la masă în locul lui obişnuit. 

— Mamă, zise el, întorcându-se către doica Dianei, nu 
mănânci? 


— Am mâncat, dragul meu copil! 

— Aşa curând?... 

— Şi te sfătuiesc să faci şi tu la fel şi să te duci la culcare, 
căci mâine trebuie să te scoli de dimineaţă. 

— Pentru ce, mamă? 

— Pentru că trebuie să te duci la Poitiers să dai o 
scrisoare domnului marchiz. 

— Ah! zise Grain-de-Sel mirat, trebuie să mă duc la 
Poitiers? 

— Da, copilul meu. 

— Bine, mă voi duce. 

Grain-de-Sel luă un cuţit şi îşi tăie o bucată de carne 
fiartă. 

Era la jumătatea mesei, când o persoană, pe a cărui 
prezenţă nimeni nu contase, se arătă în pragul uşii. 

Era generalul, marchizul, stăpânul, cum de obicei îi 
ziceau oamenii de la Bellombre. 

La vederea sa servitorii se sculară cu respect şi-şi 
descoperiră capul. 

— Copiii mei, zise el, afară este un timp îngrozitor cu 
toate acestea unul din voi trebuie să încalece pentru a face 
o cursă. 

— Acela voi fi eu, dacă domnul marchiz îmi dă voie, zise 
Grain-de-Sel. 

— Tu, micule!... 

— Mie îmi place vântul şi ploaia. 

Generalul începu să surâdă. 

— Unde trebuie să mă duc? întrebă copilul. 

— La Bellefontaine... 

— La preot?... 

— Da, zise generalul, care avea o scrisoare în mână, care 
o dădu ţăranului. 

Grain-de-Sel schimbă o privire misterioasă cu generalul, 
luă scrisoarea, o puse în buzunar şi se sculă. 

— Pune şaua pe calul meu roib, zise generalul. Vei 
ajunge la Bellefontaine în douăzeci de minute. Dacă ploaia 


continuă, preotul te va opri să dormi acolo. 

— Aşadar, nu trebuie să vă aduc nici un răspuns? întrebă 
tânărul. 

— Nu; după cele ce-i scriu, preotul va şti ce trebuie facă. 

Generalul părăsi bucătăria şi urcă în salon. 

Grain-de-Sel murmură: 

— Ce bine ar fi lângă foc acum? Ce zici, mamă? 

— Ar fi putut lăsa să se ducă pe un altul, răspunse 
bătrâna Yvonne cu un ton supărat. 

— Nicidecum, zise Grain-de-Sel. 

— Şi pentru ce aceasta? întrebă Ambroise cu un aer 
prostesc. 

— Pentru că generalul m-a supranumit Grain-de-Sel 
neobositul. 

— Şi vrei să meriţi acest nume? 

— Desigur, parizianule. 

Astfel îi ziceau lui Ambroise toţi cei de la Bellombre, 
pentru că era singurul dintre ei care nu se născuse în ţinut. 
— Ai mult amor propriu, Grain-de-Sel, zise Ambroise 

care la rându-i se sculă şi adăugă: 

— Bună-seara la toată lumea, mă duc să mă culc. 

Ambroise şi Grain-de-Sel ieşiră din bucătărie împreună. 

Cel dintâi se făcu că urcă scara de serviciu ce ducea la 
etajul de sus, pe când micul vendeean cobori la grajd. 

Ajuns însă la etajul întâi, străbătu sala de mese, unde nu 
mai era nimeni şi ajunse pe terasa castelului. 

De aici, Ambroise cobori în grădină şi, cu tot întunericul, 
găsi drumul printre boschete. 

După boschete era cursa de lupi pe care o întindea în 
zadar în fiecare seară. 

Lângă cursă era o puşcă, pe care Ambroise o puse pe 
umăr şi un baston gros şi noduros pe care-l luă cu el. Apoi, 
înarmat cu aceste trei obiecte, ieşi din parc. Umbra unui om 
se desena în noaptea neagră. 

— Ambroise! zise o voce. 

— Domnule viconte... 


— Tu eşti?... 

— Da. domnule. 

— Eşti gata? 

— Grain-de-Sel pleacă chiar acum. Totuşi voi avea timp 
să-l întrec. 

— Crezi? 

— Sunt sigur. 

— Bine, atunci pleacă. 

— Domnul viconte nu va uita lumina? 

— Sigur că nu. 

Ambroise plecă alergând pe sub arborii parcului şi 
dispăru. 

În timpul acesta, Grain-de-Sel intră în grajd, puse şaua 
pe Roland şi se aruncă pe el. 

În momentul când ieşea din curte, se întoarse în şa şi 
ridică ochii către castel. 

— Oh! scumpă stăpână! murmură copilul cu entuziasmul 
şi devotamentul inimilor curate şi iubitoare. 

Grain-de-Sel porni în galop şi apucă pe drumul ce duce 
la Bellefontaine, dar când ajunse suficient de departe ca să 
nu mai fie văzut şi când turnurile de la Bellombre dispărură 
din ochii lui, coti brusc la stânga şi o apucă pe un drum 
aproape părăsit. 

Acest drum conducea direct spre pădurile cele mari, în 
spatele cărora se afla castelul de Main-Hardye. 

Micul vendeean intră în desişul pădurii, ajunse la un 
luminiş, descăleca şi legă calul de o rădăcină. 

Noaptea era întunecoasă, vântul încetase, însă ploaia 
cădea mereu printre crengile pomilor dezgolite de frunze. 

Grain-de-Sel avea în buzunarul vestei scrisoarea Dianei 
către Hector. 

Totdeauna prudent şi prevăzător, copilul privi în jurul 
său, se culcă şi-şi lipi urechea pe pământ. Nu se auzea nici 
un zgomot. 

— Haidem! murmură el surâzând, nici astăzi n-am fost 
urmărit, prin urmare nu vor descoperi nici acum 


ascunzătoarea domnului Hector. 

Încărcă puşca, o puse pe umăr şi îşi continuă drumul pe 
jos, strecurându-se printre crengi şi ierburi cu uşurinţa 
unei pisici. 

— Cine-i acolo? explodă deodată o voce în spatele lui. 

Grain-de-Sel tresări, se întoarse şi puse mâna pe puşcă. 
Însă în locul acela pădurea era atât de deasă şi noaptea atât 
de neagră, încât nu văzu nimic. 

— Cine-i acolo? întrebă la rândul său. 

Nimeni nu răspunse. 

Atunci Grain-de-Sel voi să se înapoieze din drum, de frica 
vreunui duşman care poate îl urmărise. Făcu doi paşi şi 
repetă. 

— Cine a vorbit?... 

Deodată copilul se pomeni cu o lovitură puternică în cap, 
scoase un strigăt înăbuşit şi căzu ca lovit de trăsnet. 

Atunci, un om care sta ascuns după trunchiul unui 
arbore înaintă spre Grain-de-Sel cu bastonul în mână. 

Grain-de-Sel era tot leşinat. 

Omul nostru nu-şi pierdu timpul să vadă dacă ţăranul 
este mort sau leşinat. 

Îi desfăcu la iuţeală vesta şi scoase scrisoarea Dianei. 

Omul care-l lovise pe Grain-de-Sel cu o lovitură de 
baston şi-i furase scrisoarea, nu era altul decât Ambroise. 

Valetul defunctului baron Rupert, după ce întră în 
stăpânirea scrisorii, îl luă în braţe pe micul vendeean şi-l 
aruncă într-un desiş. Lovitura de baston îi plesnise pielea 
capului şi un val de sânge acoperise faţa copilului. 

„E mort”, cugetă Ambroise. 

După aceasta se repezi printre arbori câtre Grota 
vulpilor, al cărei drum îl cunoştea acum la perfecţie. 

Ambroise îl însoţise adesea pe general la vânătoare. De 
douăzeci de ori trecuse pe lângă gura acelei vaste 
subterane care comunica cu castelul de Main-Hardye. 

El însă îşi închipuise că acea subterană este numai o 
spărtură fără importanţă, o simplă groapă de vulpi. 


Ambroise depărta ierburile care ascundeau intrarea, 
apoi se culcă cu pântecele la pământ, îşi puse mâinile la 
gură şi scoase acel țipăt de pasăre nocturnă, întocmai ca şi 
Grain-de-Sel. 

Trecu un minut, timp în care nimic nu tulbură liniştea ce 
domnea în jurul trădătorului. 

Grota era întunecoasă şi Ambroise nu era omul care să 
se aventureze într-un loc nesigur. 

Întunericul avea pentru el misterul necunoscutului. 

Repetă ţipătul pentru a doua oară. 

Apoi aşteptă. 

— Pe Dumnezeul meu! murmură el, de vreme ce contele 
nu răspunde, desigur că Grain-de-Sel are obiceiul să repete 
ţipătul de trei ori la rând. 

Zicându-şi aceasta el strigă pentru a treia oară. 

Fluieratul atât de cunoscut oamenilor din Bocage se auzi 
numaidecât. 

— Ah! Ah! murmură Ambroise, fiara sălbatică a muşcat. 

Se sculă şi aşteptă. 

Puţin câte puţin, un zgomot creştea în subterană. Mai 
întâi neînțeles, apoi din ce în ce mai distinct. Zgomotul se 
apropia pe nesimţite. 

Zgomotul era produs de paşii unui om ce călca pe fundul 
acoperit de pietriş al grotei. Deodată, încetă şi se auzi un 
fluierat. Ambroise repetă ţipătul obişnuit. 

„lată-l”, cugetă el. 

Într-adevăr, o voce groasă şi schimbată întrebă din 
adâncimea grotei: 

— Tu eşti, Grain-de-Sel? 

— Nu, răspunse valetul, sunt eu, Ambroise, cameristul 
doamnei baroane. 

— Înapoi atunci! strigă vocea. 

Apoi, Ambroise, care se depărtase cu prudenţă, văzu 
apărând la gura subteranei un om care se ridică ţinând câte 
un pistol în fiecare mână. 

— Înapoi! repetă contele, căci el era, înapoi! 


Ambroise se dădu un pas îndărăt. 

— Domnule conte, zise el, vă aduc o scrisoare de la 
doamna Diane. 

Contele, care se obişnuise cu întunericul aruncă o privire 
în jurul său şi se asigură că Ambroise era singur. 

— Ah! domnule conte, zise Ambroise, trebuia să mă 
cunoaşteţi după voce. 

— Într-adevăr, răspunse contele... şi zici că-mi aduci o 
scrisoare de la doamna Diane? 

— Da, domnule conte. 

— Pentru ce n-a venit Grain-de-Sel? 

— Pentru că l-au prins. 

— Ce spui? zise contele. 

— Domnule Hector, reluă Ambroise, aruncând puşca jos, 
la doi paşi înaintea lui, aceasta este singura armă ce o 
posed. 

— Dă-mi scrisoarea... 

— Poftiţi, repetă Ambroise. 

— Înaintează, zise contele. 

Domnul de Main-Hardye, care ţinea mereu pistolul la 
înălţimea frunţii valetului, luă scrisoarea. 

Noaptea era prea întunecoasă pentru a se putea citi. 

Contele întrebă din nou: 

— Pentru ce n-a venit Grain-de-Sel? 

— Pentru că, răspunse Ambroise, l-au prins Albaştrii! şi l- 
au luat cu ei ca să le servească de călăuză. 

— Cum aşa? 

— Husarii au plecat de un ceas de la Bellombre. 

Paşii se auziră din nou şi atât de desluşit încât Ambroise 
avu o bătaie de inimă. 

— Ah! zise contele respirând uşurat. 

— Grain-de-Sel era pe drum şi vă aducea această 
scrisoare. 

— Bine! Şi apoi? întrebă contele bănuitor. 

— Husarii credeau că vor pleca tocmai mâine, însă a 
venit un ordin urgent de la Poitiers. S-a ordonat punerea 


şeilor şi după o jumătate de oră au plecat. Pe când colonelul 
ieşea din Bellombre, l-a întâlnit pe Grain-de-Sel. Copilul era 
călare şi vă aducea scrisoarea. „Unde te duci?” l-a întrebat 
colonelul. „M-a trimis domnul marchiz, răspunse Grain-de- 
Sel, să duc o scrisoare preotului din Bellefontaine.” 
Căpitanul Aubin, ştiţi domnule conte, căpitanul Aubin... 

— Amicul meu, întrerupse contele. 

— Căpitanul i-a zis: „Pentru că te duci la Bellefontaine, 
care este pe drumul spre Poitiers, poţi să ne serveşti de 
călăuză, căci cerul este întunecat...” „Oh! cu plăcere, 
domnule căpitan.” Eu mă aflam la trei paşi depărtare, 
privând defilarea escadroanelor. Grain-de-Sel se întoarse 
spre mine. Atunci m-am apropiat şi cum era destul de 
întuneric, a putut să-mi strecoare scrisoarea în mână şi să- 
mi şoptească la ureche: „La Grota vulpilor... contele... trei 
ţipete de pasăre de noapte”, apoi plecă. Am început să 
alerg prin pădure şi iată-mă ajuns. 

Ambroise povesti toate acestea cu atâta bună credinţă şi 
cu un aer atât de nevinovat, încât orice bănuială pieri din 
mintea contelui. 

— Ai fitilul de aprins al lui Grain-de-Sel? 

— Nu, domnule conte. 

Hector mai ezită un moment, dar se decise şi îi zise lui 
Ambroise: 

— Când doamna Diane i-a dat această scrisoarea lui 
Grain-de-Sel, husarii erau decişi să plece? 

— Nu. 

— Prin urmare nu ştia... 

— Nu. 

— Şi nu mai este nici un soldat la Bellombre? 

— Niciunul. 

Contele mai stătu o clipă la îndoială. 

— Domnule conte, zise Ambroise, care în acel moment 
avu o îndrăzneală sublimă, dacă-mi permiteţi să vă dau un 
sfat... 

— Vorbeşte. 


— Să aşteptaţi până mâine... 

— Nu, răspunse contele, care începu să creadă în 
sinceritatea valetului, a trecut prea mult de când nu am 
văzut-o. 

— Cu toate acestea, domnule conte... 

— Nu, trebuie să merg la Bellombre, răspunse Hector cu 
hotărâre. Vreau să o văd! 

„Atunci este al meu!” murmură valetul pentru sine, cu o 
bucurie drăcească. 

Capitolul XII 

— Ia-ţi puşca şi mergi înaintea mea, zise contele. 

Ambroise îşi puse puşca pe umăr şi plecă înaintea 
contelui. 

Hector ţinea mereu pistoalele în mână, însă 
neîncrederea lui dispăruse. 

La urma urmei, Ambroise nu era decât valetul 
defunctului baron Rupert; prin urmare, trebuia să fie 
devotat Dianei. 

Pe lângă aceasta, Hector o iubea atât de mult pe Diane, 
încât numai datorită rugăciunilor fierbinţi ale tinerei femei 
şi devotamentului lui Grain-de-Sel nu venise la Bellombre 
când husarii se aflau acolo. 

Dar acum, când ei părăsiseră cantonamentul, când ţara 
era liberă, Hector simţea că-i bate inima cu prea multă tărie 
ca să mai poată aştepta până a doua zi. Voia să o vadă pe 
scumpa lui Diane... 

Ambroise mergea cu pas uşor printre crăci şi arbori. 

De altfel, ploaia încetase, vântul de asemenea şi luna 
începuse să iasă de sub nori. 

În douăzeci de minute contele şi conducătorul său 
improvizat trecură peste mărăcinişul şi ierburile ce 
înconjurau Grota vulpilor şi astfel putură merge mai liberi şi 
mai uşor prin pădure. 

Hector era atât de nerăbdător să o vadă pe Diane, încât 
se apucă să vorbească de ea. 

— Ce s-a petrecut la Bellombre? îl întrebă el pe valet. 


— Nu ştiu, domnule conte, dar mi se pare că generalul 
este cu totul schimbat. 

— Cum? 

— Altădată generalul devenea palid de mânie când se 
vorbea de dumneavoastră. 

— Şi... astăzi? 

— Astăzi vorbeşte ca şi cum aţi fi deja soţul doamnei 
Diane. 

Contele surâse. 

— Şi, urmă valetul, ieri m-a trimis la Poitiers. 

— Pentru ce? 

— Ca să spun lui Harlet să fie gata cu trăsura lui de 
poştă... 

Contele asculta confidenţele lui Ambroise cu un interes 
din ce în ce mai mare. 

— Mi se pare, urmă Ambroise, că generalul vrea să facă 
o călătorie. Astăzi de dimineaţă, generalul şi doamna Diane 
se plimbau prin parc. Ploaia încetase. Eu eram sub arborele 
cel mare care este în faţa scării şi citeam „Gazeta Franţei”. 
Generalul şi doamna Diane trecură pe lângă mine. 

— Şi te-au văzut? 

— Nu, domnule conte. Vorbeau cu jumătate de voce. 

— Şi ai auzit ce vorbeau? 

— Da, domnule conte. 

— Ce spuneau? 


— Copila mea, zicea domnul general, dacă husarii pleacă 
mâine, după cum s-au hotărât, mica mea combinaţie va fi 
foarte bună.” „Şi ce plan ai, tată?” „Irăsura de poştă va 
aştepta mâine, către miezul nopţii în pădurea Fourchu şi 
vom avea timp să facem cincisprezece sau douăzeci de 
leghe înainte de a se lumina. Vom ajunge la Rochefort cu 
câteva ore înainte de plecarea acelei nave englezeşti 
despre care ţi-am vorbit.” „Dar dacă îl vor recunoaşte pe 
Hector?” zise doamna Diane. Generalul începu să râdă. 
„Este imposibil, şi asta din două motive: mai întâi, nimeni nu 
va bănui, la treizeci de leghe în împrejurimi, că un Main- 
Hardye călătoreşte în trăsura unui Morfontaine.” „Şi al 
doilea? întrebă doamna Diane.” „Al doilea, copila mea, este 
că favoriţii roşii şi livreaua de lacheu cu care va fi deghizat 
soţul tău, vor fi cel mai bun paşaport.” 

Se vede bine din cele spuse de valet că ascultase cu 
multă atenţie convorbirea dintre general şi fiica sa, prin 
crăpătura din peretele bibliotecii. 

— Altceva n-ai mai auzit? 

— Nu am mai auzit nimic pentru că s-au depărtat. 

— Doamna Diane era tristă? 

— Din contră, era foarte veselă. 

— Scumpă Diane! murmură Hector. 

— Şi ofiţerii, care îl iubesc toţi pe domnul conte, erau de 
asemenea foarte bine dispuşi. 

— Adevărat? 

— Ah! desigur; eu servesc la masă, zise cu prefăcută 
naivitate perfidul valet şi am auzit pe domnul căpitan Aubin 
zicând vesel: „Hotărât lucru, cred că la ora aceasta Main- 
Hardye e în afară de orice primejdie.” „Foarte probabil, a 
adăugat generalul.” „Pe legea mea! a spus şi bătrânul 
colonel, un dezertor de felul acesta nu este dezonorat şi el 
va putea să aştepte cu răbdare, în Anglia, amnistia.” „Apoi, 
zise căpitanul Aubin, se va reîntoarce foarte liniştit în 
Vendeea şi dacă a lăsat undeva vreo femeie pe care o 
iubeşte...” „O va lua de soţie, adăugă generalul surâzând.” 


Pe când mizerabilul valet reînvia în inima contelui atâtea 
speranţe, Hector ajunse la marginea pădurii şi fu foarte 
surprins când auzi un zgomot la sol. 

— Ce-i asta? zise el, examinând prudent aprinzătoarele 
pistoalelor. 

— Trebuie să fie un cal, zise Ambroise cu un aer mirat şi 
arătă cu degetul, sub arbori, o umbră neagră ce se mişca. 

— Un cal? exclamă contele. 

— Calul lui Grain-de-Sel. Desigur că ştrengarul s-a dus la 
Bellefontaine, zise Ambroise, apoi s-a întors şi pe când noi 
părăseam grota, el s-a îndreptat într-acolo. 

Contele duse două degete la gură şi scoase un fluierat, 
sperând că-i va răspunde Grain-de-Sel. 

Însă ţăranul nu răspunse. 

O bănuială trecu prin mintea lui Hector. 

„Cine ştie, îşi zise el, dacă nu mă trădează acest om?” 

Însă după ce făcu această reflecţie, se văzu silit să se 
întrebe: „Dar pentru ce? Ce interes ar avea să mă 
trădeze?” 

Acest interes contele nu l-ar fi putut ghici decât dacă s- 
ar fi gândit la amorul interesat cu care cei trei nepoți ai 
generalului o înconjurau pe frumoasa lor vară. 

Pe lângă aceasta, acum era prea târziu şi nici nu mai 
avea dreptul să stea la îndoială. Printre arbori se zăreau 
deja luminile de la Bellombre. 

Apoi, adresându-se lui Ambroise, zise: 

— Dezleagă calul acela şi i-al de frâu; o să-mi fie necesar 
la întoarcere. Grain-de-Sel are să ghicească că l-am luat eu. 

Ambroise se supuse, iar contele se repezi afară din 
pădure şi intră în parc. 

Înainte de a ajunge la spărtura prin care trecea de 
obicei, Hector se întoarse: 

— Husarii au plecat, zise el, însă se poate să fi rămas 
prin împrejurimi vreunul întârziat. 

— Oh! nu te teme, domnule conte. 

— În orice caz, stai la pândă. 


— Să vă aştept aici? 

— Da. 

— Contele îşi urmă drumul cu ochii la lumina ce 
strălucea după perdelele Dianei. 

Ca de obicei, vru să treacă prin deschiderea de la gardul 
parcului. 

În acelaşi timp, Ambroise auzi un strigăt de durere, apoi 
o exclamaţie de mânie. 

Contele îşi prinsese ambele picioare în dinţii de oţel ai 
cursei de lupi. 

Numaidecât perfidul valet, trase în aer două focuri de 
puşcă. 

Apoi sări pe cal şi lovindu-l cu putere în pântec, porni în 
galop. 

— Acum, zise el, mă duc la Poitiers ca să dau de ştire 
Consiliului de război. 

Ambroise, după cum ştim, îl minţise pe contele de Main- 
Hardye. 

Husarii nu plecaseră din Bellombre. Castelul, afară de 
colonel şi căpitanul Aubin, mai adăpostea treizeci de soldaţi 
şi patru subofiţeri. 

Un post era stabilit într-un pavilion din parc şi acest post 
era comandat de căpitanul Aubin. 

Pavilionul era la o sută de metri de gaura din gard, unde 
nenorocitul conte se prinsese ca o fiară sălbatică. 

La cele două focuri care izbucniră în urma lui, Hector 
ripostă la întâmplare, descărcându-şi pistoalele. 

Aceste patru detunături puseseră postul în mişcare. 
Husarii se repeziră afară din pavilion şi începură să fugă în 
direcţia de unde se auziră ultimele două împuşcături şi, 
cum luna ieşise din nori, căpitanul Aubin zări un om care se 
zbătea şi căuta în zadar să fugă. 

În acelaşi timp, ferestrele castelului se deschiseră. 
Locuitorii lui, alarmaţi de detunături, se repezeau afară. 

Deodată, căpitanul Aubin scoase un strigăt teribil, un 
strigăt de mirare şi de durere. Îl recunoscuse pe omul care 


se zbătea în cursa de lupi, pe prietenul său intim, Hector de 
Main-Hardye. 

Căpitanul nu era singur, doisprezece husari ieşiseră o 
dată cu el, astfel că-i era imposibil să dea drumul lui Hector. 

Hector avea picioarele prinse în cursă şi cu toată 
puterea lui herculeană nu reuşise să desfacă braţele cursei 
pentru a se elibera. 

Husarii îl recunoscuseră pe vechiul lor comandant şi, pe 
când Charles Aubin, împietrit de groază, nici nu se mai 
gândea să dea vreun ordin, patru soldaţi deschiseră cele 
două lame ale cursei. 

Hector fu astfel eliberat din strânsoare, însă se găsea în 
mijlocul a nouă oameni ce aveau ordinul să-l aresteze 
oriunde l-ar găsi... 

— Ah! Nenorocitule, bâlbâi căpitanul, pentru ce ai venit? 

— Am fost trădat. 

— De cine? 

— De Ambroise, valetul de cameră al Dianei, răspunse 
contele zdrobit. 

— Domnule căpitan, strigă unul din husari, suntem aici 
opt oameni, însă toţi vom fi muţi, trebuie să dăm drumul 
comandantului. 

— Nenorociţilor! strigă Hector la rândul său, vreţi să fiţi 
împuşcaţi? Amice, zise el adresându-se căpitanului, fă-ţi 
datoria. 

Căpitanul se clătină ca un om beat, privi, pe rând, cursa 
a cărei prezenţă nu şi-o explica deloc şi pe Hector, care deja 
îşi recăpătase sângele rece şi surâdea cu resemnare. 

Oamenii din castel alergau din toate părţile. 

Generalul era înainte, doi dintre nepoţii săi, domnul de 
Passe-Croix şi cavalerul de Morfontaine erau cu dânsul. 

Mai mulţi servitori îi urmau cu torţele în mână. 

Pe o altă alee, Hector îl văzu apărând pe bătrânul colonel 
cu zece husari, astfel că tânărul ofiţer se văzu deodată 
înconjurat de vreo treizeci de persoane. Toţi scoaseră câte o 
exclamaţie de milă şi de groază. 


— Dumnezeule! exclamă generalul, cine a aşezat această 
cursă de lupi? 

Zicând aceasta, aruncă o privire aspră persoanelor din 
jurul său. 

Nepoţii săi, însă, rămaseră nepăsători. Cât despre 
servitori, niciunul nu se tulbură, fiind toţi nevinovaţi. 

— Generale, zise domnul de Main-Hardye, ştiu bine că 
am fost trădat de unul din oamenii voştri. 

— Numele lui! strigă generalul cu mânie. 

— Ambroise... 

— Valetul de cameră al Dianei? 

— Da. M-a atras aici, spunându-mi că doamna Diane mă 
aşteaptă şi că husarii au plecat. 

— Infamie! strigă baronul de Passe-Croix cu un accent 
atât de nevinovat, încât niciunul din cei de faţă nu putea 
bănui, un moment măcar, că ar fi fost şi el amestecat în 
această trădare. 

Numai contele singur îşi găsi liniştea în mijlocul acelei 
fierberi groaznice. 

Deodată însă se auzi un țipăt pătrunzător şi o femeie, 
îmbrăcată pe jumătate, se repezi în mijlocul grupului care îl 
înconjura pe conte. 

Era Diane. 

La zgomotul focurilor de armă fusese cuprinsă de o 
presimţire teribilă şi îmbrăcată numai în cămaşa de noapte 
alergă să se arunce de gâtul contelui, nemaiavând tăria să- 
şi ascundă amorul. 

— Ah! nenorocitule! nenorocitule! repeta ea în delir. 

Generalul era consternat, ofiţerii plecaseră capul... 

Diane îl luase în braţe pe Hector şi-l acoperea cu 
sărutări. 

Deodată braţele i se înmuiară, încetă de a-l mai strânge 
pe Hector la piept şi întorcându-se către bătrânul colonel îi 
luă mâinile în ale sale: 

— Oh! prietene, zise ea, ai milă de mine... 


Vorbea cu o voce plină de sughiţuri, cu obrazul inundat 
de lacrimi şi, fără să-şi dea seama, duse la buze mâna 
colonelului. 

— Ah! murmură ea, în numele cerului, în numele 
prieteniei ce ai pentru tatăl meu... scapă-l!... 

— Doamnă, zise colonelul, pe faţa căruia se prelinse o 
lacrimă, sunt soldat şi trebuie să-mi fac datoria... L-am 
rugat, pe Dumnezeu şi i-am cerut să facă astfel ca domnul 
de Main-Hardye să nu cadă în mâinile mele. Dumnezeu n-a 
voit să mă asculte... Domnul de Main-Hardye este 
prizonierul meu. 

— Biată Diane! murmură Hector a cărei linişte dispăruse 
la vederea tinerei femei... 

Colonelul se apropie de el şi, cu un ton care îi ascundea 
rău emoția, îi zise: 

— Domnule, pentru că acum eşti prizonier de război, 
trebuie să ne urmezi la castel. 

— Colonele, zise brusc generalul, vrei să-mi faci o 
favoare? 

— Vorbeşte, domnule general. 

— Aş vrea ca domnul de Main-Hardye să nu fie dus 
castel, şi aceasta din cauza Dianei... mă înţelegi? 

— Unde să-l ducem atunci? 

Generalul întinse mâna şi arătă spre un pavilion ascuns 
în desimea parcului. 

— Fie, zise colonelul. 

Domnul de Morfontaine şi generalul schimbară o privire 
misterioasă... 

Capitolul XIII. 

Pavilionul ce-l destinaseră ca închisoare lui Hector se 
compunea dintr-o cameră mică jos şi o alta de aceea 
mărime la etaj. 

Camerele erau legate printr-o scară de lemn. 

Cea de jos era un fel de seră în care se puneau iarna 
plantele şi arbuştii ce nu puteau rezista frigului, iar cea de 
sus era un salon de vară. 


În acest salon doamna baroană de Rupert avea obiceiul 
să vină din când în când pentru a citi, lucra sau cânta. 

— Bietul meu amic, zise căpitanul Aubin, pentru că acum 
sunt paznicul tău, lasă-mă cel puţin să îţi îndulcesc puţin 
zilele de captivitate. 

Hector îl privi cu atenţie. 

— Vei fi singur aici, cu un singur servitor din castel. Se 
va închide uşa şi voi pune santinele în jurul pavilionului. 

— Oh! Dumnezeule, zise contele, dar n-am deloc intenţia 
să evadez. Îţi dau cuvântul... 

— Nu-l primesc. 

— Cum? 

— Nu-l primesc, repetă căpitanul cu brutalitate. 

— De ce? 

— Nu ştiu, însă te rog să rămâi prizonierul meu în 
condiţiile obişnuite. 

Zicând acestea, căpitanul se depărtă fără a mai asculta 
ce îi spunea Hector. 

Acesta privi în jurul său, făcu inspecția sălii de jos şi, în 
fine, urcă scările ce duceau la etaj. 

Acolo se lăsă să cadă pe un scaun, trist şi gânditor. 

— De ce oare, se întrebă el, Aubin nu vrea să mă aibă 
prizonier pe cuvânt de onoare? 

Întrebarea aceasta îl făcu să uite pentru un moment 
poziţia critică în care se afla, însă teribila realitate nu 
întârzie să revină. Hector era militar şi ştia ce soartă îl 
aştepta! 

Mai întâi era cazul clasic de dezertare, iar codul de 
justiţie militară pedepseşte cu moartea această faptă; apoi 
îndărătnicia cu care luptase contra noului regim făcea să-i 
piară orice speranţă de grațiere. 

Hector avusese totdeauna un mare dispreţ pentru 
moarte şi fără îndoială o înfruntase prea de multe ori pe 
câmpul de luptă pentru a se mai teme. Însă o iubea pe 
Diane, care ar fi murit de durere pierzându-l, care simţise 
tresărind în pântece fructul amorului lor. Pe Diane, cea atât 


de mult timp separată de el, de ura dintre familiile lor şi 
care acum putea să-i fie soţie. 

Hector rămase mult timp pe scaun, cu capul în mâini, cu 
ochii roşii şi uscați, ca loviți de trăsnet. 

În cele din urmă se sculă, deschise o fereastră şi trase în 
piept aerul curat al dimineţii. 

Ziua înainta. Se zăreau printre arbori zidurile albe ale 
castelului. Hector căuta cu ochii fereastra Dianei. Lampa 
ardea încă, deşi era lumină. 

Diane veghea. 

Hector simţi cum îi bate inima şi simţi o mare dorită de 
viaţă şi libertate. 

Căpitanul Aubin pusese două plantoane la singura uşă 
pavilionului şi câte unul sub fiecare fereastră. 

— Domnule comandant, să nu faci cumva vreo prostie! 

Hector tresări, căci o recunoscu pe fosta sa ordonanţă. 

— Ah! zise el, tu eşti Patand? 

— Da, domnule comandant. 

— Despre ce prostii vorbeşti? 

— Vreau să spun că nu trebuie să încerci să sari pe 
fereastră. 

— De ce? 

— Pentru că avem ordin de la colonel să tragem asupra 
dumitale dacă vei încerca să evadezi. 

— Foarte bine, nu voi sări. 

Patand urmă: 

— Să ştii, domnule comandant, că vei sta aici prizonier 
cel puţin patru-cinci zile. 

— Ah! crezi?... 

— Sigur! colonelul... 

— Ce zicea colonelul? 

— Vorbea mai adineauri cu generalul şi-i zicea: „Am 
primit ordin să mă reîntorc la Poitiers. Peste o oră voi suna 
încălecarea însă nu vreau să mă însărcinez cu nenorocitul 
nostru prizonier şi de aceea îl voi lăsa aici până la noi 


ordine, sub paza căpitanului Aubin şi a unui pluton de zece 
oameni.” 

— Ah! zise Hector, husarii pleacă? 

— Da, domnule comandant. 

— Pleci şi tu? 

— Nu, eu rămân, zise el şi adăugă trist: n-avem noroc, 
domnule comandant, trebuie ca noi, care te iubim atât de 
mult, să te păzim pentru consiliul de război... 

Hector avu un surâs dureros, îl salută pe Patand cu un 
gest amical, părăsi fereastra şi se aşeză la o masă ce se afla 
în mijlocul pavilionului. 

— Este clar că, dacă colonelul a dat ordin să mă împuşte, 
nu are intenţia să mă lase să evadez. De altfel, îl cunosc... 
este sclavul datoriei. Cu toate acestea... 

Hector începu să viseze. 

— Pentru ce oare Charles Aubin, căruia voiam să-i dau 
cuvântul de onoare că nu voi fugi a refuzat atât de brusc să- 
Il primească? 

Hector nu putea să-şi explice ce legătură există între 
ordinul colonelului şi între refuzul lui Aubin de a-i primi 
cuvântul că nu va fugi. 

Se sculă şi se duse din nou la fereastră. 

Patand fusese înlocuit cu un recrut sosit la regiment 
după dezertarea lui Main-Hardye. 

Hector nu-l cunoştea. 

Stând la fereastră îl văzu pe bătrânul general de 
Morfontaine şi pe colonel plimbându-se prin parc şi glasul 
lor ajunse până la el. 

— Domnule general, zicea bătrânul ofiţer, nu trebuie să- 
ţi faci iluzii... 

— Mă voi duce la Rege, mă voi duce, zic... 

— Regele o să te refuze. 

— Oh! nu cred... 

— Regele nu este nici crud, nici răutăcios, crede-mă, 
urmă colonelul, însă împrejurările sunt excepţionale. A ierta 


pe contele de Main-Hardye ar însemna să se reaprindă 
războiul în Vendeea. 

Generalul ridică din umeri. 

— Regele te va refuza, repetă colonelul. 

— Dar, strigă domnul Morfontaine, fiica mea îl iubeşte. 

Colonelul suspină. 

— Şi nu pot lăsa să fie împuşcat omul care trebuie să 
devină bărbatul ei! 

— Domnule general, zise colonelul, răspund de el cu 
onoarea mea, însă nu va fi mereu în mâinile mele şi vă urez 
să-l puteţi scăpa. 

Pronunţând aceste din urmă cuvinte, colonelul ridică 
privirea şi-l zări pe Hector la fereastra pavilionului. 

— Taci! zise el încet generalului. 

Acesta îl salută pe Hector şi îi zise colonelului: 

— Oare n-am voie să-l văd? 

— Dar, desigur, nu te opreşte nimeni. 

— Atunci lasă-mă să intru în pavilion să-i vorbesc despre 
Diane. 

— Conte, zise colonelul cu voce tare, îl primeşti pe 
domnul marchiz de Morfontaine? 

— Ah! desigur, răspunse Hector cu bucurie. 

Se repezi jos, coborând scara câte patru trepte deodată. 
Husarii deschiseră uşa, lăsându-l pe general să intre, iar în 
urma lui o închiseră cu cheia; aşa aveau ordin. 

Hector se aruncă în braţele bătrânului marchiz. 

— Tată! murmură el. 

Generalul îl luă în braţe şi-l strânse cu putere. 

Apoi îi zise la ureche: 

— Vorbeşte încet, conte, vorbeşte foarte încet. 

— Pentru ce tată? 

Generalul îi arătă scara. 

— Să urcăm, zise el. 

Hector îl urmă şi amândoi intrară în salonul de la etaj. 

Ajunşi aici, generalul închise fereastra, apoi îl privi pe 
Hector. 


— Eşti destul de liniştit, îi zise el. 

— Sunt resemnat, tată. 

— Resemnat la moarte? strigă cu groază generalul. 

— Tată, zise Hector, al cărui calm aparent dispăruse, ştii 
că o iubesc pe Diane. 

— Ştiu tot, răspunse generalul, absolut tot... 

— Trebuie ca Diane să aibă un soţ... 

— Oh! desigur! 

— Şi copilul nostru să aibă un tată. 

— Va avea unul, conte... 

— Generale, urmă Hector, conform legii marţiale, merit 
moartea şi nu m-aş plânge deloc dacă n-aş iubi-o pe biata 
noastră Diane. S-ar putea însă amâna ora execuţiei mele şi 
astfel să mi se dea timp pentru a o face pe baroana Rupert, 
contesă de Main-Hardye. 

— Ah! zise generalul, ai sperat aceasta, fiul meu? 

— Da, generale. 

— Şi... nimic altceva mai bun? 

Hector clătină din cap şi un surâs trist îi flutură pe buze. 

— L-am auzit adineauri pe colonel vorbind cu dumneata 
în parc. 

— Ah!... 

— Îţi zicea că împrejurările sunt excepţionale, teribile şi 
că Regele va refuza graţierea mea. 

Generalul, care vorbea din ce în ce mai încet, avu un 
surâs enigmatic şi zise: 

— Acesta va fi cel din urmă mijloc pe care îl voi 
întrebuința. 

Hector făcu un gest de mirare. 

Generalul reluă: 

— Eşti prizonier aici, scumpe conte. 

— Din nenorocire, aşa este! 

— Dacă ai încerca să fugi, fie pe uşă, fie pe fereastră, te 
vor împuşca. 

— Nici nu voi încerca. 


— Cu toate acestea, căpitanul Aubin nu a vrut să-ţi 
primească cuvântul de onoare. 

— Mărturisesc că n-am înţeles de ce. 

— Ascultă-mă bine, conte. 

Zicând aceasta, generalul se aşeză lângă Hector. 

— Eşti prizonier de război, colonelul regimentului te-a 
închis în acest pavilion, a pus santinele la toate ieşirile şi le- 
a zis; dacă prizonierul va încerca să iasă, trageţi! 

— Este adevărat, zise Hector. 

— Colonelul, ţinându-te prizonier, este dator să-şi 
îndeplinească misiunea şi să ia toate măsurile posibile 
pentru a te împiedica să scapi. 

— Este dreptul lui. 

— Eu însă, reluă domnul de Morfontaine, care nu mai 
sunt militar, eu care nu-l servesc nici pe Ludovic-Filip, nici 
pe Caro! al X-lea, dar sunt în schimb tatăl Dianei, al Dianei 
pe care o iubeşti şi te iubeşte şi ar muri dacă ţi s-ar 
întâmpla vreo nenorocire... 

— Ah! taci, tată!... 

— Trebuie să fac totul pentru a te scăpa. 

Hector clătină din nou din cap. 

— Este foarte greu... murmură el. 

— Dar nu imposibil. 

— Ce vrei să zici? 

Hector avu o violentă bătaie de inimă şi ochii îi străluciră 
de bucurie. 

— Astăzi nu o vei vedea pe Diane, urmă generalul. 

— Se opune oare colonelul? 

— Nu, eu mă opun. 

— Dumneata? 

Şi Hector îl privi pe general. 

— Eu, repetă domnul de Morfontaine, pentru că Diane 
este prea slăbită şi prea emoţionată pentru a putea suporta 
o astfel de întâlnire!... 

— Ah! generale... 

— Cel puţin acesta e motivul ce i l-am spus colonelului. 


— În ce scop? 

— Pentru ochii colonelului, Diane şi cu mine plecăm chiar 
astăzi. 

— Dumnezeule!... 

— Ne ducem la Paris să cădem în genunchi înaintea 
Regelui şi să-i cerem graţierea dumitale. 

— Ştii bine că vă va refuza... 

— Tăcere! Ascultă... 

— Să vedem. 

— Ne vom sui în trăsura de poştă tocmai în momentul 
când husarii vor pune piciorul pe scări şi vom urma acelaşi 
drum cu regimentul, trei leghe. 

— Bine! Şi pe urmă? 

— Pe urmă ne întoarcem, şi în loc să-şi urmeze drumul 
către Paris, trăsura va lua drumul spre Rochefort. 

— Nu înţeleg, zise contele. 

— Cu toate acestea este destul de simplu, scumpul meu 
conte, răspunse generalul. Trăsura mea de poştă se va opri 
la o leghe de aici, în pădure, şi te va aştepta: 

— Pe mine! Pe mine! exclamă Hector uimit peste măsură. 

— Nu a fost vorba încă de acum două zile să mă urmezi 
împreună cu Diane, deghizat în lacheu? 

— Da, fără îndoială, a fost vorba, dar atunci era altceva... 

— Vrei să spui că atunci nu erai prizonier, nu-i aşa? 

— Da, domnule general. 

— Te rog să-ţi petreci ziua cum vei putea mai bine, zise 
domnul de Morfontaine cu cea mai mare linişte. Să nu te 
plictiseşti prea tare şi să aştepţi cu încredere... noaptea... 

— Să aştept noaptea?... 

— Mâine, în zorii zilei, vom fi departe. N-avea nici o 
grijă! 

Hector îşi înăbuşi un strigăt de bucurie, atât de multă 
încredere avea în vorbele generalului. 

Dar, îndată faţa i se întunecă, sprâncenele i se 
încruntară. 


— Aşadar, husarii mă vor lăsa să evadez! exclamă el. În 
astfel de condiţii nu pot fugi... Nu vreau să trimit pe alţii în 
locul meu înaintea Consiliului de război. 

— 0!... nu te teme... zise generalul. Husarii vor veghea 
mereu la uşă şi la ferestre, dar dumneata nu vei ieşi nici pe 
uşă, nici pe fereastră. 

— Cum?... Dar pe unde voi ieşi? 

— Acesta e secretul meu. 

— Dar cu toate acestea... 

— Adio, zise generalul... ne vedem la noapte. 

Şi domnul de Morfontaine plecă strângând mâna lui 
Hector, fără să-i încredinţeze însă planul său de evadare. 

Peste o oră contele auzi trompeta sunând plecarea. 

Husarii se îndreptau spre Poitiers. 

Puțin după aceea, auzi zgomotul unei diligenţe pe nisipul 
aleilor. Hector ghici că trebuia să fie generalul şi fiica sa. 

Mai târziu un servitor din castel îi aduse de mâncare. În 
urma acestuia intră căpitanul Aubin. 

Cei doi prieteni îşi strânseră mâna cu căldură. 

— Generalul a plecat la Paris împreună cu Diane... zise 
căpitanul. Poate că va putea să-ţi obţină graţierea. 

— Nu prea îmi vine a crede, răspunse Hector. 

— Nici mie, murmură căpitanul surâzând. 

Cei doi militari statură de vorbă o oră întreagă, apoi 
Aubin se retrase. 

Hector numără momentele cu o nerăbdare febrilă. Îl 
ardea şi dorul Dianei şi dorinţa de a şti cum va reuşi 
generalul să-l scape. 

Ziua i se păru nesfârşit de lungă, dar, în cele din urmă, 
soarele dispăru după arborii parcului şi peste puţin se 
întunecă. 

Hector se apropie de fereastră şi privi cu atenţie afară. 

Noaptea era luminoasă şi santinelele vegheau în jurul 
pavilionului. 

„Cum naiba voi ieşi de aici?”... se întrebă căpitanul 
nedumerit, poate pentru a suta oară în acea zi. 


Dar, în clipa în care îşi punea întrebarea aceasta, un 
zgomot slab se auzi venind de jos. 

Contele se depărtă de fereastră şi rămase în ascultare. 

Zgomotul persista. 

Capitolul XIV. 

Încordându-şi auzul, Hector putu să constate că 
zgomotul venea de la subsol; ca să se încredinţeze şi mai 
bine, cobori în camera de jos. 

Acum zgomotul îi apăru mai distinct, cu toate că era 
destul de slab pentru a nu fi auzit de cei din afara 
pavilionului. 

Era un zgomot asemănător cu cel al dărâmării unui zid. 
Hector se trânti la pământ şi-şi lipi urechea de sol. Podeaua 
era formată din blocuri mari de piatră. Deodată i se păru că 
unul din aceste blocuri se mişcă. Se ridică repede şi privi cu 
atenţie. 

Blocul de piatră se clătină. 

Atunci Hector înţelese că se găsea deasupra unei 
subterane, prin care avea să-şi recapete libertatea. 

Aprinse îndată o lumină şi-şi plimbă privirea de jur 
împrejur, pentru a găsi un instrument cu care să-l poată 
ajuta pe misteriosul salvator. 

Zări într-un colţ un foarfece de grădinărit, îl apucă şi cu 
vârful lui apăsă puternic asupra blocului de piatră. 

După câteva secunde blocul fu ridicat. Atunci Hector, 
uimit, văzu apărând capul palid şi slăbit al vicontelui de la 
Morliere. 

— Tăcere!... îi şopti, acesta, avântându-se prin acea 
spărtură pe care desprinderea blocului de piatră o scoase 
la iveală. 

Hector şi domnul de la Morliere abia se cunoşteau. 

Se întâlniseră de patru sau de cinci ori, în mijlocul 
Parisului, înainte de Revoluţia din iulie. 

Hector ştia puţine lucruri despre viaţa domnului de la 
Morliere şi printre aceste puţine lucruri era şi faptul că 


vicontele fusese pretendent la mâna Dianei, chiar înainte de 
căsătoria acesteia cu baronul Rupert. 

Cu toate acestea nici prin minte nu i-ar fi trecut că 
vicontele era încă înamorat de verişoara sa, nici prin minte 
nu i-ar fi trecut că omul acela era în stare să-l trădeze şi să 
urzească împotriva lui unul dintre cele mai infernale 
comploturi. 

Domnul de Main-Hardye avea o inimă prea dreaptă, prea 
cavalerească, prea nobilă, pentru a se gândi măcar că 
putea cineva să fie atât de laşi. 

— Ah! domnule, îi zise el, îţi mulţumesc, îţi mulţumesc 
din toată inima. 

Vicontele răspunse cu simplitate: 

— Domnule, Diane te iubeşte şi e destul pentru ca să-ţi 
poţi explica purtarea mea. 

— Eşti un adevărat gentilom, domnule marchiz. 

— Şi afară de asta, unchiul meu a acela care a ordonat: 
eu doar m-am supus. Prin urmare lui trebuie să-i 
mulţumeşti. 

— Şi lui şi dumitale, domnule. 

Hector strângea mereu mâna domnului de la Morliere. 

— Dar, domnule conte, ora mulţumirilor n-a sunat încă; 
operaţiunea de salvare e abia la început şi drumul până la 
coastă este aşa de lung!... 

Zicând acestea, vicontele îşi desfăcu mantaua şi îi arătă 
lui Hector patru pistoale ce îi atârnau la cingătoare. 

— Ia şi dumneata două, domnule conte... 

Hector se înarmă cu două pistoale. 

— Şi acum, urmează-mă! 

Vicontele se strecură binişor prin deschizătură. 

— Vino după mine, repetă el; aşa... dă-mi mâna şi 
apleacă-te până la pământ. 

Capul vicontelui dispăru şi, peste puţin timp Hector se 
văzu târât într-o cavernă umedă. Faţa îi fu inundată de 
aerul greoi, înăbugşitor al subteranelor. 


Domnul de la Morliere îl conducea mereu de mână. După 
ce făcu vreo sută de paşi, se opri şi-i zise: 

— Acum poţi să ridici capul. Vino după mine. 

În acelaşi timp scăpără câteva scântei dintr-un amnar şi 
aprinse o lampă oarbă. O fâşie slabă de lumină se aşternu 
înaintea lor. 

Hector putu atunci să vadă că se afla într-un soi de 
galerie neregulată, strâmtă şi puţin înaltă. 

— Unde suntem, domnule viconte? întrebă el. 

— Suntem pe drumul care duce la pădurea proprietăţii 
dumitale, domnule de Main-Hardye. 

— Curios lucru... n-am auzit niciodată vorbindu-se 
despre subterana aceasta. 

— Nici eu nu i-am cunoscut existenţa până acum. 

— Cum aşa? întrebă Hector puţin cam mirat de 
răspunsul acesta. 

— Unchiul meu nu mi-a destăinuit existenţa ei decât abia 
azi dimineaţă. 

Urmă o tăcere. Hector băgă de seamă că domnul de la 
Morliere purta în mâna stângă un instrument de zidărie, cu 
care, fără îndoială, desprinsese blocul de piatră. 

— Da, urmă vicontele după un timp, abia azi dimineaţă, 
când cu toţii eram disperaţi de soarta dumitale, generalul 
mi-a declarat, cu glasul cel mai convingător, că vei fi salvat. 

— Mi-a spus-o şi mie, tot azi dimineaţă, dar n-a vrut să- 
mi destăinuie planul pe care socotea să-l pună în aplicare... 

— Generalul, reluă domnul de la Morliere, nu mi-a spus 
nici mie mai mult la început. Mi-a ordonat, numai, să încalec 
şi să-l aştept la biserica de la Bellefontaine. Eu m-am 
executat întocmai lăsându-i pe verii mei, baronul de Passe- 
Croix şi cavalerul de Morfontaine, la castel. 

— Şi au venit în întâmpinarea dumitale? întrebă Hector. 

— La ora patru după amiază am zărit o diligentă 
apropiindu-se. Era generalul împreună cu doamna Diane şi 
un servitor. 


LIA 


— În trăsură! viconte. În trăsură 
la distanţă. 

M-am urcat lângă Diane şi generalul a continuat: 

— Acum, cred că-l vom scăpa pe Hector şi primul pas 
pentru salvare îl vei face chiar dumneata.” 

— Oh! cu cea mai mare bucurie, unchiule, am exclamat 
eu; dar cum, în ce mod să-l salvăm?” 

— Îţi voi spune îndată.” 

Trăsura îşi continuă drumul în direcţia Parisului, dar la 
un sfert de leghe depărtare de Bellefontaine se înfundă pe 
un drum văgăunos, în direcţia Vendeei, spre Bellombre. 

— Cunosc drumul acesta, zise Hector. 

— Când am ajuns la intrarea în pădure, trăsura s-a oprit, 
continuă domnul de la Morliere. Atunci, unchiul meu a sărit 
jos şi mi-a şoptit: 

— Vino după mine”. 

În acelaşi timp îmi întindea instrumentul pe care-l vezi. 
Am înaintat cu băgare de seamă până la marginea pădurii. 
De acolo se vedea foarte bine la Bellombre. Începuse să se 
înnopteze: ţinutul era pustiu. 

— Vezi casa aceea?” mă întrebă generalul făcându-mi 
semn cu mâna. 

— Da, unchiule, e pavilionul de gardă. Poate să fie vreun 
sfert de leghe distanţă de la castel până acolo.” 

— Da... şi comunică cu pavilionul în care domnul de 
Main-Hardye e prizonier.” 

— Adevărat?...” exclamai eu surprins. 

Unchiul meu s-a îndreptat spre casa de gardă. Eu îl 
urmam de aproape. Generalul privea mereu, când la 
dreapta, când la stânga, pentru a se asigura cu nu era 
urmărit de nimeni. Când am ajuns la pavilionul de gardă, 
generalul se opri şi bătu încetişor în uşă. 

— Mathurin, omul de gardă, e un servitor devotat, îmi 
mai zise unchiul meu, ne putem încrede în el fără teamă.” 

Mathurin deschise uşa, îl recunoscu pe general şi scoase 
un strigăt de surpriză. Generalul duse un deget la buze. 


mi-a strigat dânsul de 


— Tăcere! şopti, eşti singur?” 

— Da, domnule marchiz”. 

Intrarăm înăuntru şi Mathurin închise cu grijă uşa în 
urma noastră. 

Atunci unchiul meu se duse drept la uşa pivniţei şi o 
ridică. 

— Mathurin, zise el, coboară tu întâi, ne vei lumina 
calea.” 

Paznicul, uimit, se supuse şi pornirăm cu toţii pe scările 
înguste ale pivniţei. 

Pivniţa era destul de spațioasă şi servea lui Mathurin 
pentru conservarea recoltei. 

Generalul se opri într-un colţ, în faţa unei enorme 
grămezi de cartofi, şi îi zise paznicului: 

— Să dai toţi cartofii aceştia la o parte!” 

Mathurin execută ordinul fără întârziere. 

Când zidul pivniţei rămase liber, generalul luă 
târnăcopul din mâna mea şi începu să izbească cu putere în 
pământul umed. Când obosi, îmi întinse instrumentul şi-mi 
zise: 

— Eşti mai tânăr şi mai puternic decât mine, continuă 

După câteva minute de muncă, văzui, spre marea mea 
uimire, apărând deschiderea subteranei în care ne aflăm. 

Pe când pronunţa aceste cuvinte, vicontele de la 
Morliere se opri. 

— Uite, zise el, nu simţi un curent de aer mai rece?... 

— Da, răspunse contele. 

— Peste puţin timp vom ajunge în pivniţa lui Mathurin. 

Într-adevăr, după ce mai făcură câţiva paşi, o lumină se 
zări în depărtare şi imediat ajunseră în pragul deschiderii 
pe care o săpase domnul de la Morliere. 

Domnul de Morfontaine şi Mathurin aşteptau acolo. 

Tatăl Dianei avusese în timpul celor trei sferturi de oră, 
cât ţinuse călătoria vicontelui de la Morliere de-a lungul 
subteranei, nişte bătăi de inimă mai violente decât un tânăr 
amorezat care se duce la întâlnire cu aleasa inimii sale. 


LIA 


Când, în sfârşit, auzi paşi şi contele apăru în faţa lui, îl 
cuprinse în braţe şi îl strânse cu dragoste. 

— Totul a mers bine, unchiule, zise domnul de la 
Morliere. 

În timpul deplasării celor doi oameni prin subterană, 
Mathurin alergase la trăsură şi Diane îi dăduse un pachet 
destul de voluminos. După aceea căâută un brici şi o 
farfurioară, un săpun şi toate obiectele acestea fură 
coborâte în pivniţă. 

— Dragul meu copil, îi zise generalul, timpul este foarte 
preţios, să ne grăbim... 

— Oh! desigur, răspunse contele, sunt atât de 
nerăbdător să o revăd!... 

— Mathurin, care se pricepe bine în materie de frizerie, 
îţi va tăia barba şi mustăţile. 

— Fie, zise contele surâzând... 

Şi pe când mândra şi nobila mustață a domnului de 
Main-Hardye cădea sub briciul nemilos al lul Mathurin, 
domnul de Morfontaine desfăcea pachetul şi scotea un 
costum complet de lacheu. 

— Dragul meu conte, zise generalul, va fi o deghizare 
puţin măgulitoare pentru dumneata, dar în schimb nici 
dracul nu va mai putea să te recunoască... 

Domnul de Main-Hardye se îmbrăcă într-o clipă în 
livreaua valeţilor domnului de Morfontaine. Metamorfoza 
era completă. 

Contele, gata de plecare, strânse mâna lui Mathurin şi 
generalul îi şopti la ureche: 

— Mâine, în zorii zilei, să-ţi iei puşca în spate şi să pleci 
la vânătoare. Dacă husarii din castel vor voi să-ţi pună vreo 
întrebare, să fii absent... 

— Am înţeles, domnule marchiz, răspunse Mathurin. 

— La drum! ordonă generalul. 

Părăsiră cu toţii pivniţa urcând în pavilionul de 
vânătoare. 


Mathurin stinse lumina, deschise uşa şi privi cu atenţie 
afară, de jur împrejur. 

— Puteţi pleca, şopti el, e linişte deplină în tot ţinutul. 

Generalul, ca şi cei doi tineri, începuse să alerge şi peste 
puţin timp ajunseră la trăsură. 

Diane, neliniştită, coborâse din trăsură şi trăgea cu... 
urechea la cel mai mic zgomot. Cu gâtul întins, cu inima 
palpitând, clipele i se păreau ore. 

Când auzi paşii grăbiţi ai tatălui său şi ai celor doi tineri, 
voi să se arunce în braţele lui Hector, dar emoția îi fu atât 
de mare, încât rămase ţintuită pe loc şi se rezemă de un 
arbore ca să nu cadă. 

După o clipă, Hector de Main-Hardye o cuprinse în braţe 
şi o strânse cu patimă. 

— Copiii mei, le zise generalul, să nu pierdem prea multă 
vreme... La drum! 

Hector îşi luă iubita în braţe şi o urcă în trăsură. Alături 
de ea se aşeză domnul de Morfontaine şi vicontele de la 
Morliere. 

Contele, credincios rolului său de lacheu, se sui pe capră 
şi strigă vizitiului: 

— Mână! 

— Spre Rochefort! strigă generalul din fundul trăsurii. 

Vizitiul dădu bice cailor şi se îndreptară spre drumul pe 
care îl părăsiseră pentru moment. 

Generalul luase cu el un singur servitor: pe Germain, un 
vechi soldat în care putea să aibă deplină încredere. 

Deci, alături de acest Germain se urcă domnul de Main- 
Hardye şi acolo stătu tot drumul de la Morfontaine până la 
Rochefort... 

Noaptea era neagră, o ceaţă umedă acoperea pământul. 

— Sunt încredinţat, murmură generalul la urechea fiicei 
sale, că nu vom întâlni nici măcar un singur jandarm. E o 
vreme infernală. 

După o oră de drum ajunseră la primul popas. 


— Cai odihniţi! strigă vizitiul cu voce răsunătoare, 
pocnind puternic din bici. 

Hector sări de pe capră şi, pentru a nu atrage deloc 
atenţia lumii asupra sa, ajută vizitiul la deshămat. După 
zece minute de activitate febrilă din partea servitorilor 
hanului, trăsura plecă mai departe. 

Când ajunseră aproape de al doilea popas, călătorii 
auziră galopul unui cal în urma lor. 

— Oh! murmură generalul îngrijorat, nu cumva suntem 
urmăriţi? 

Diane se înfioră. 

Vicontele trase cu urechea un moment, apoi răspunse: 

— Linişteşte-te, unchiule, e un singur cavaler şi e sigur 
că dacă am fi urmăriţi ar fi o trupă întreagă... 

— Aşa e, ai dreptate! 

La al doilea popas, falsul lacheu, adică domnul de Main- 
Hardye, se ocupă din nou de cai şi de trăsură. 

Galopul calului din urma lor deveni distinct şi când 
trăsura era gata să plece din nou, un călăreț, aplecat pe şa, 
trecu ca o nălucă fără să întoarcă capul. 

Călătorii abia putură să vadă că era învelit într-o manta 
largă, care îi acoperea faţa. 

„Oare încotro călăreşte omul acesta cu atâta graba?” 
cugetă Diane. 

Generalul îi ghici emoția. 

— Nu te teme! îi şopti el, dacă omul acesta ar fi avut 
ceva cu noi, s-ar fi apropiat şi ne-ar fi oprit pe loc. 

— Cine ştie dacă nu cumva se duce să anunţe postul de 
jandarmi din satul vecin?... 

— O fi vreun agricultor care se duce la iarmaroc, 
răspunse domnul de la Morliere. 

— Tocmai asta voiam să spun şi eu, zise generalul, astăzi 
e iarmaroc la Napoleon-Vendeea. 

Diane respiră uşurată. 

— Chiar şi după cal se cunoştea că era un fermier, 
adăugă domnul de la Morliere. 


Trăsura plecă. 

Călătoria ţinu toată noaptea şi eroii noştri nu mai avură 
nici un motiv să fie neliniştiţi. În zorii zilei făcuseră treizeci 
de leghe şi mai aveau numai câteva staţii până la Rochefort. 

Dar, în una din aceste staţii domnul de Morfontaine avu o 
decepţie mare. Stăpânul hanului îi declară că nu mai avea 
deloc cai pentru schimb. 

— Cum aşa? întrebă el. 

— N-am decât cinci cai şi sunt toţi pe drum, răspunse 
hangiul. Pe cel din urmă l-am dat acum o oră unui cavaler. 

— Cine era cavalerul acesta? 

— Un tânăr care spunea că trebuie să ajungă cât mai 
repede la Rochefort. 

Generalul şi Diane se gândiră numaidecât la cavalerul 
care-i urmărise. 

— Ce înfăţişare avea cavalerul? întrebă din nou Diane. 

— Era foarte tânăr şi purta barbă, frumos la înfăţişare. 

— Şi... calul cum era? 

— Îl puteţi vedea, e în grajd. Bietul dobitoc a alergat mai 
mult de douăzeci de leghe. 

Generalul suspină. 

— Nu mai avem decât cinci leghe până la Rochefort, 
murmură el. Dacă se va întâmpla să cadă caii, îi vom plăti. 

Şi, pe când domnul de Morfontaine luă această hotărâre 
disperată, un brigadier de jandarmi intră în curtea hanului 
şi apropiindu-se de ei, vorbi: 

— Domnii călători vor fi aşa de buni să-mi arate 
paşapoartele lor? 

Diane se înfioră până în măduva oaselor. 

Capitolul XV. 

Tânăra femeie abia putu să-şi stăpânească un strigăt de 
spaimă. Era palidă ca un mort şi simţea că-şi pierde 
cumpătul. 

— Pentru Dumnezeu, scumpă verişoară!... linişteşte-te... 
murmură ipocritul viconte. 


— Ah!... suntem pierduţi!... şopti cu o voce înceată ca o 
suflare. 

— Fii liniştită, doamnă, te conjur! 

Cu mare greutate Diane se stăpâni. Vicontele îi şopti la 
ureche: 

— E un subaltern care face pe zelosul, dar poţi fi sigură 
că ne va lăsa să ne urmăm drumul. 

Încurajată puţin de cuvintele acestea, Diane asculta 
conversaţia tatălui său cu jandarmul. 

Domnul de Morfontaine coborâse din trăsură chiar în 
momentul când intrase jandarmul în curtea hanului. 
Generalul avea înfăţişarea perfectă a unui bătrân ofiţer al 
Imperiului: mustaţa căruntă, părul lung, redingota albastră 
încheiată până sus şi împodobit cu rozete de ofiţer al 
Legiunii de onoare. 

La vorbele brigadierului, generalul îşi înălţă capul şi 
făcând un pas spre el, îi zise: 

— Hei! brigadier, ştii că te găsesc puţin cam prea 
îndrăzneţ. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule general. 

Domnul de Morfontaine tresări. 

— Aşadar, mă cunoşti? întrebă el. 

— Am servit sub ordinele dumneavoastră, domnule 
general; eram în brigada a treia de cuirasieri în timpul când 
o comandaţi dumneavoastră. 

— Ah! ai dreptate, răspunse generalul, te recunosc. Nu 
te numegşti Jean Leblanc? 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, domnule general. 

— Probabil că de aceea, zise domnul de Morfontaine 
râzând, ţi-ai permis să mă întrebi de paşaport pe mine, 
vechiul tău colonel? 

— Îmi fac datoria, domnule general. 

— Ei bine, răspunse generalul râzând mereu, să-ţi arăt şi 
paşaportul dacă vrei. 

Generalul îşi scoase paşaportul şi-l întinse brigadierului. 


— Ah! iertaţi-mă, domnule general, răspunse jandarmul, 
dar nu pe al dumneavoastră îl vreau. 

— A!... ai dreptate... înţeleg... Şi generalul se apropie de 
trăsură. 

— Viconte de Morliere, zise el domnul jandarm vrea să-ţi 
vadă paşaportul. 

— Ilată-l, unchiule. 

Brigadierul luă paşaportul, îl desfăcu încetişor şi îl citi de 
la un capăt la celălalt. 

— La naiba! murmură domnul de Morfontaine care 
începea să-şi piardă răbdarea. Jandarmeria e puţin cam 
riguroasă în ţinutul acesta. 

Brigadierul nici nu clipi. 

— Acum, zise el, veţi fi aşa de bun, domnule generaţi să 
ordonaţi şi servitorilor dumneavoastră... 

— Ce să le ordon? întrebă generalul cu severitate. 

— Trebuie să văd şi paşapoartele lor... 

— Ah! asta-i!... exclamă domnul de Morfontaine, mi se 
pare că te întreci cu gluma, domnule brigadier... 

— De ce, domnule general? 

— Pentru că servitorii mei n-au nevoie de paşaport. 
Livreaua casei mele este suficientă. 

— Cu toate acestea, domnule general... 

— Te-aş înţelege, brigadiere, zise generalul cu voce 
hotărâtă, dacă nu mai cunoaşte, dar aşa, nu mai poţi avea 
nici o scuză... 

— Am ordine stricte, domnule general. 

— De la cine? 

— De la domnul judecător de pace, răspunse brigadierul. 

— Şi ce doreşte domnul judecător de pace? 

Generalul pusese întrebarea aceasta cu vocea mai puţin 
hotărâtă. Începea şi el să fie chinuit, de o presimţire bizară. 

Hector se suise foarte liniştit pe capră lângă adevăratul 
valet şi părea că nici nu vedea ce se petrece în jurul său. 

— Domnule general, zise atunci brigadierul, foarte rar 
mi se întâmplă să cer paşapoartele călătorilor; numai când 


mi se dau anumite semnalmente... când se făptuieşte vreo 
crimă în ţinut. În nici un caz n-aş fi îndrăznit să-l opresc din 
cale pe domnul marchiz de Morfontaine, vechiul meu 
colonel. 

— Atunci?... 

— Iată ce s-a întâmplat... urmă brigadierul. Şi-şi cobori 
glasul, pentru a nu fi auzit de oamenii hanului. 

— Azi dimineaţă, pe când mă pregăteam să plec în 
inspecţie, judecătorul de pace în persoană a venit la 
jandarmerie... „Domnule brigadier, mi-a spus, în curând va 
trece o diligentă. Doi bărbaţi şi o femeie vor fi înăuntru, doi 
servitori pe capră.” 

Diane nu mai asculta, era aproape leşinată. 

— Şi după asta? întrebă generalul cu violenţă. 

— Judecătorul de pace a continuat: „Unul dintre bărbaţi 
e generalul de Morfontaine, celălalt e nepotul său. Femeia 
este fiica sa, doamna baroană de Rupert”. 

Generalul se sili să surâdă. 

— Ah! zise el, aş fi curios să ştiu cine a dat judecătorului 
de pace toate informaţiile acestea, sunt foarte exacte! 

— Se spune că un cavaler care a trecut azi dimineaţă pe 
aici... 

— Şi unde e acum omul acela? 

— A plecat mai departe spre Rochefort. 

— Ei bine, zise generalul, şi ce vrea domnul judecător de 
pace de la mine?... Ce-i pasă domniei sale dacă eu 
călătoresc singur, sau împreună cu nepotul şi fiica mea?... 

— Oh! n-are nimic cu dumneavoastră, domnule generaţi 
nici cu doamna baroană, nici cu domnul viconte. Şi chiar am 
ordinul de a vă lăsa să treceţi înainte. 

— Foarte bine! Mulţumesc! 

Şi generalul respiră adânc. 

— Dar, continuă brigadierul, am ordin să-l arestez pe cel 
mai tânăr dintre lacheii dumneavoastră. 

Oricât de curajos era, generalul simţi că inima îi bate cu 
putere. 


— Şi... pentru ce? întrebă el. 

— Nu ştiu, răspunse brigadierul. 

— la seama, brigadiere! exclamă domnul de Morfontaine 
iritat, îndrăzneala ta... 

Brigadierul n-avu vreme să răspundă, pentru că, în clipa 
aceea, alte trei persoane intrară în curtea hanului. 

Erau doi jandarmi şi un om îmbrăcat în haine negre, în 
care nu era greu să-l recunoşti pe Judecătorul de pace. 

— Suntem pierduţi! murmură bătrânul soldat ducându-şi 
mâna la sabie. 

Dar, din fericire, generalul era îmbrăcat civil. 

Un moment se gândi să apuce pistoalele şi să-şi facă 
drum cu forţa. O inspiraţie bună îl opri însă. 

„Dacă fac uz de arme, gândi el, domnul de Main-Hardye 
e pierdut pentru totdeauna.” 

Şi, regăsindu-şi un rest de îndrăzneală, se îndreptă spre 
omul în haine negre să-i zică: 

— Sunteţi judecătorul de pace, domnule? 

Funcţionarul se înclină. 

— Eu, zise tatăl Dianei, sunt generalul marchiz de 
Morfontaine. 

— Ştiam, domnule. 

Şi judecătorul de pace se înclină pentru a doua oară... 

— Ah! ştiai? repetă generalul cu mânie. 

— Da, domnule marchiz. 

— Şi nu ţi-e teamă că autorităţile superioare vor blama 
purtarea dumitale? Un brigadier de jandarmi a oprit în 
drum un general în rezervă, un mare proprietar, onorat în 
toată Franţa... Gândeşte-te bine, domnule judecător de 
pace... 

— Nu cred că autorităţile superioare mă vor blama, 
domnule general. 

— Dar, în sfârşit, domnule, spuse domnul de Morfontaine 
ridicând glasul, sunt din provincia aceasta, cunoscut de 
toată lumea, călătoresc cu un paşaport în regulă şi 


niciodată un nobil n-are nevoie de paşaport, pentru lacheii 
săi. 

— Ai dreptate, domnule general. 

— Ei bine, atunci!... 

— Dar toată lumea ştie că sunt lachei şi lachei... 

— Ce vrei să spui? întrebă generalul cu mânie. 

Judecătorul de pace arătă cu mina pe cel mai tânăr 
dintre lachei de pe capră şi zise cu răceală: 

— Domnul de acolo este contele de Main-Hardye, ofiţer 
superior în armata franceză şi dezertor. Am ordine să-l 
arestez. 

Pentru a explica faptul că, la o distanţă de treizeci de 
leghe de Bellombre, un judecător de pace era aşa de bine 
informat, e necesar să ne întoarcem puţin îndărăt. 

Cu vreo cincisprezece ore înainte, nepoţii generalului 
ţinuseră un mic consiliu de război. 

— Unchiul meu mi-a ordonat să încalec şi să-l aştept la 
Bellefontaine, zicea vicontele. A mai adăugat că găsise un 
mijloc de salvare pentru Main-Hardye, dar n-a vrut să-mi 
spună şi mie. 

— Dar, urmă domnul de Morliere, e evident că orice 
mijloc de salvare ar întrebuința, tot la planul său dintâi va 
reveni... 

— Ce plan? întrebă domnul baron de Passe-Croix. 

— Să-l îmbrace pe conte în costumul de lacheu. 

— Bine!... 

— Aşadar, generalul trebuie să se îndrepte spre Paris şi 
ajuns la oarecare distanţă de Morfontaine să taie drumul 
de-a curmezişul, îndreptându-se prin Vendeea spre 
Rochefort. De acolo înainte, e lesne de înţeles, drumul era 
uşor... 

— Şi noi ce avem de făcut? 

Vicontele păru că stă pe gânduri. 

— Ascultă-mă, zise el, în cele din urmă: iată care e 
părerea mea. Nici nu trebuie să ne gândim să-l denunţăm 
pe conte ofițerului de husari care-l supraveghează. Ar fi un 


pas cu totul greşit, mai întâi pentru că Aubin este prietenul 
contelui şi apoi purtarea noastră ar fi lesne de descoperit. 
Am fi pierduţi pentru totdeauna în ochii generalului. 

— Şi în ai fiicei sale, adăugă domnul de Morfontaine. 

Vicontele reluă: 

— Ar trebui să-l denunţăm postului de jandarmi din 
apropiere, dar lucrul acesta ne va fi imposibil. 

— De ce? întrebă domnul de Passe-Croix. 

— Dar e foarte simplu... În afară de Ambroise nu mai 
avem alt complice şi el e acum la Poitiers. 

— Ai dreptate. 

— Jandarmii, judecătorii de pace, comisarii de poliţie, ne 
cunosc pe toţi trei, cel puţin din vedere, până la o distanţă 
de trei leghe. 

— E foarte adevărat. 

— Dar mi-a venit o idee destul de bună. 

— S-o auzim... 

— La cinci leghe distantă de Rochefort e un târguşor 
numit B... E reşedinţa judecătorului de pace şi judecătorul 
actual e un partizan înverşunat al regimului. 

— Îl cunoşti? 

— Din auzite. A fost revocat de Restauraţie şi de atunci 
ura sa pentru regalişti e foarte mare. E ambițios şi ar face 
orice ca să fie înaintat; aşa că putem fi siguri că va servi cu 
toată inima guvernul care l-a reintegrat în funcţie. 

— Foarte bine, zise baronul dar în ce mod să-l prevenim? 

— Fratele nostru e un călăreț de excepţie, zise domnul 
de Morliere, poate face treizeci de leghe fără greutate... 

— Perfect... 

— Deci cavalerul va pleca astă-seară. 

— Dar, dragul meu, observă domnul de Passe-Croix, de 
aici până la B... sunt treizeci de leghe... 

— Ştiu bine asta. 

— Şi acelaşi cal nu poate face drumul acesta... 

— Ştiu eu unul care-l poate face. 

— Da?... întrebă cavalerul de Morfontaine, şi unde e?... 


— E calul pe care-l încalecă Germain, cameristul 
unchiului nostru. 

— Tobby? 

— Da, Tobby. 

— Ştiu şi eu, zise domnul de Passe-Croix, că Tobby e un 
cal foarte iute, dar cu toate acestea!... 

Un surâs flutură pe buzele vicontelui. 

— Ştiu de mai înainte ce vrei să-mi spui, domnule baron. 
Crezi că Iobby ar putea să ne dea de gol. 

— Vezi bine!... 

— Te înşeli. Unchiul mi-a ordonat să încalec şi să-l aştept 
la Bellefontaine. Ei bine, voi încăleca pe Tobby. 

— Nu te înţeleg deloc, zise cavalerul. Cine se duce la B... 
tu sau eu?... 

— Amândoi, dragul meu... 

— Explică-te! 

— E foarte lesne de priceput. Generalul şi fiica sa merg 
cu trăsura. Mă voi întâlni cu ei la Bellefontaine. Acolo mă 
voi urca şi eu în trăsură, iar pe Iobby îl voi lăsa la preot. 
Dar voi amândoi ştiţi foarte bine că adeseori preotului, când 
vine la Bellefontaine şi drumul e urât, i se dă un cal pentru 
a se reîntoarce acasă. De obicei, încalecă pe Tobby. Când 
ajunge în dreptul bisericii îi trece frâul pe după gât, şi calul 
ia singur drumul înapoi. 

— Încep a înţelege, zise domnul de Passe-Croix. 

— Aşadar, Tobby mă va conduce până la Bellefontaine. 
Tu, cavalere, urmă domnul de la Morliere, vei ieşi din castel 
prin parc şi vei merge în întâmpinarea lui Tobby. 

— E o idee perfectă, zise cavalerul, acum spune-mi ce 
trebuie să fac pe urmă. 

Cei trei veri mai vorbiră câteva momente, foarte înceţi 
aproape în şoaptă. După un sfert de oră, domnul de 
Morliere ieşea de la general şi, încălecând pe Tobby, se 
îndreptă spre Bellefontaine. 

După plecarea vicontelui şi a generalului, domnul de 
Passe-Croix propuse cavalerului, în prezenţa căpitanului 


Aubin, o partidă de vânătoare de rațe sălbatice. 

— Accept propunerea, răspunse cavalerul, cu o singură 
condiţie; să mă laşi să iau o pereche de cizme mari şi o 
manta. E cam frig. 

— Fie, zise baronul. 

Căpitanul Aubin dădea foarte puţină atenţie convorbirii 
celor doi cavaleri. 

Peste puţin timp îi văzu pe amândoi plecând cu puştile 
pe umăr. 

Cavalerul şi baronul părăsiră Bellombre şi se îndreptară 
spre un iaz situat între castel şi sat. Ajunşi acolo se opriră. 
Curând zgomotul unul galop răsună în depărtare. 

— Tobby trebuie să fie, zise cavalerul. 

Într-adevăr Tobby era. Inteligentul animal venea singur. 
Cavalerul îi ieşi în cale şi fluieră puternic. Tobby se opri. 

— Tobby, strigă cavalerul. 

Calul se apropie încetişor, întinse gâtul şi omul îl apucă 
de frâu. 

Cavalerul avusese grijă să se înarmeze cu o pereche de 
pinteni. Sări pe cal, întinse mâna baronului şi-i zise: 

— Acum te rog să te întorci la castel cât mai târziu 
posibil. S-ar putea întâmpla să-ţi ceară căpitanul vreo 
explicaţie... 

— Foarte bine, răspunse baronul. Dar tu? 

— Oh! n-avea grijă, voi şti eu să-mi explic lipsa. 

Şi cavalerul plecă în galop. 

Nepotul generalului ştia din experienţă că cel care vrea 
să facă o călătorie lungă trebuie să meargă cu măsură. De 
aceea, puţin mai încolo, îşi opri calul şi-l lăsă să meargă în 
voie. 

„Presupunând, cugeta cavalerul, că unchiul, meu ar 
reuşi printr-un mijloc cunoscut numai de el să-l scape pe 
domnul de Main-Hardye, e mai mult ca sigur că nu va lucra 
decât în timpul nopţii. Prin urmare, pentru moment, n-am 
de ce să mă grăbesc.” 


Socoteala cavalerului era cât se poate de îndreptăţită. Şi 
cum cunoştea foarte bine ţinutul o luă de-a lungul 
câmpurilor, spre drumul Vendeei. 

Se ştie că drumul acesta trecea prin mijlocul pădurii şi 
că era foarte nisipos. 

Ajuns acolo, cavalerul descălecă şi privi cu atenţie de jur 
împrejur. 

Noaptea era întunecoasă, dar tânărul avea ochi buni şi 
recunoscu fără greutate urmele unei trăsuri. 

„Foarte bine! îşi zise el, domnii au trecut.” 

Încalecă din nou şi îşi continuă drumul. 

Puțin mai încolo nu mai văzu nici o urmă. Se reîntoarse 
câţiva paşi îndărăt şi privind cu atenţie putu să observe că 
trăsura intrase în pădure. 

Atunci domnul de Morfontaine se înfundă într-un 
mărăciniş, îşi legă calul de un copac şi trântindu-se la 
pământ rămase în aşteptare! 

Trecu astfel mai mult de o oră. Era tocmai timpul când 
generalul şi nepotul său, domnul de la Morliere, îl eliberau 
pe Hector. 

Deodată cavalerul auzi un pocnet de bici şi, din fundul 
mărăcinişului în care se ascunsese, putu să vadă trăsura 
generalului ieşind la drum şi pornind în goana mare. 

Glasul generalului, purtat de vânt, ajunse până la el. 

— Iată-ne scăpaţi, spunea bătrânul cu veselie. 

„Aşadar, cugetă cavalerul, lucrurile au mers de minune. 
Scumpa noastră Diane l-a salvat pe adoratul ei Hector... 
Cred că a sosit momentul să intrăm şi noi în acţiune.” 

Un surâs răutăcios îi flutură pe buze. Încălecă din nou pe 
Tobby şi porni în urma trăsurii. 

Capitolul XVI. 

Cavalerul de Morfontaine avea toată încrederea în 
Tobby. 

Era un cal rezistent, iute, cu toată aparenţa sa greoaie, 
care pe măsură ce mergea se antrena în loc să obosească. 


La început, cavalerul de Morfontaine se lăsă să rămână 
în urmă. 

„Să cruţăm puterile lui Tobby, îşi spunea el, pot lua o oră 
înaintea lor oricând voi vrea”. 

Şi într-adevăr, abia după ce-l de-al doilea popas, 
cavalerul trecu înaintea trăsurii. 

Noaptea era aşa de neagră şi mantaua cavalerului aşa 
de mare, încât era imposibil cuiva să-l recunoască. 

Numai domnul de Morliere recunoscu calul, generalul 
însă nici pe departe nu bănuia că putea să fie un cal din 
grajdurile sale. 

Din momentul acela cavalerul iuți din ce în ce mai mult 
cursa şi Iobby câştigă cinci leghe în patru ore. 

La cel de pe urmă popas înainte de B... sărmanul animal 
era aşa de obosit încât cavalerul crezu un moment că nu va 
putea ajunge la ţintă. 

Un moment se gândi să-l lase pe Tobby şi să ia un cal 
odihnit. Era prea departe de Bellombre pentru a se mai 
teme că va fi recunoscut. Dar, cugetând mai bine, îşi 
schimbă părerea. 

„S-ar putea întâmpla, îşi zise el, ca generalul să intre în 
grajd şi atunci desigur că-şi va recunoaşte calul. Va prinde 
bănuiala şi-şi va schimba direcţia.” 

Cu atât mai rău pentru 'Tobby!... După câteva momente 
de odihnă, cavalerul încalecă şi-şi continuă drumul. 

În sfârşit... bravul animal ajunse la B... Cavalerul 
descălecă în grabă şi ceru un cal odihnit. 

Era ora patru dimineaţa şi hangiul abia se sculase. 

Dar aspectul bietului cal îl făcu să deschidă ochii. 

— Oho, cavalere! Dar de departe veniţi! 

— De departe!... Vi-l las în grijă şi să-l găsesc bine la 
reîntoarcere. Daţi-mi acum unul odihnit. 

— Încotro merge domnul? 

— La Rochefort. 

— Domnul e grăbit? 

— Am de rezolvat o succesiune. 


Hangiul se înclină şi adăugă: 

— Domnul soseşte tocmai la timp. Nu mai am decât un 
singur cal în grajd. 

— E bun?... 

— O, domnule!... 

— Bine... Mă voi reîntoarce diseară, răspunse cavalerul. 
Aveţi grijă de cal! încotro e casa judecătorului de pace? îl 
întrebă pe hangiu, pe când încălecă. 

— E cea de pe urmă din târguşor. Mergeţi tot înainte pe 
drumul mare. 

Cavalerul dădu pinteni calului şi după cinci minute se 
opri în faţa casei indicate. 

Domnul de Morfontaine descălecă, îşi legă calul de grajd 
şi sună. 

Era devreme încă şi toată lumea dormea, dar cavalerul 
sunase cu violenţă şi peste puţin timp un servitor veni să-i 
deschidă. 

— Judecătorul de pace! zise domnul de Morfontaine. 

— Doarme, domnule, răspunse servitorul. 

— 'Trezeşte-l! 

Servitorul păru că stă la îndoială, dar domnul 
Morfontaine avea o figură atât de autoritară, încât bietul 
om nu îndrăzni să se opună. 

— Dacă domnul e aşa de bun să-mi spună numele său... 

— Sunt de la prefectură, răspunse cavalerul, care ştia că 
minciuna aceasta îi va deschide toate uşile. 

Servitorul se înclină şi zise: 

— Domnul poate să mă urmeze. 

Voi chiar să ducă calul la grajd, dar domnul de 
Morfontaine îl opri cu un gest. 

— Nu e nevoie, zise el: voi pleca îndată mai departe. 

Amândoi intrară în casă. Judecătorul de pace, după cum 
spusese domnul de Morliere, era tânăr încă şi celibatar. 
Dormea la parter, într-o cameră mică, lângă salonul de 
intrare. 


În salonul acesta fu introdus domnul de Morfontaine şi 
asta numai mulţumită titlului său fals de trimis al 
prefecturii. 

Deşteptat din somn pe neaşteptate, judecătorul de pace 
sări în sus, îşi frecă ochii şi privi cu mare curiozitate la omul 
acela care îndrăznea să-l deranjeze la o oră aşa de 
matinală. 

— Cine eşti, domnule, şi ce vrei? întrebă magistratul 
iritat. 

— Domnule, răspunse cavalerul, trebuie să rămânem 
singuri. Am să-ţi comunic un lucru de cea mai mare 
importanţă. 

Judecătorul deschise ochii mari şi făcu semn servitorului 
să iasă. 

Cavalerul urmă: 

— Nu e nevoie, domnule, să ştii cine sunt. Poţi 
presupune, dacă vrei, că aparţin înaltei poliţii a regatului, 
dar te rog, ascultă bine. 

Judecătorul, din ce în ce mai mirat, îl învălui pe 
vizitatorul său într-o privire scrutătoare. 

— Suntem în Vendeea, domnule, reluă cavalerul, în 
timpul în care ultimele focuri de puşcă ale revoluţiei mai 
răsună încă. 

— Ah! domnule! răspunse magistratul îngrijorat, vă rog 
să credeţi că între mine şi miile de revoltați nu e absolut 
nimic comun. 

— Tocmai pentru că se speră lucrul acesta, am fost 
îndreptat la dumneata. 

Judecătorul tresări de bucurie. 

— Domnule, urmă cavalerul, eşti singurul funcţionar din 
ţinutul acesta în care noul regim are încredere. 

Judecătorul se înclină. 

— M-am silit totdeauna să merit încrederea guvernului, 
zise el. 

— De aceea ţi s-a şi încredinţat o atât de mare şi 
importantă misiune. 


— Sunt gata! exclamă judecătorul. 

— Unul dintre şefii cei mai populari, cei mai iubiţi, ai 
răscoalei, e pus de multă vreme în urmărire. Dacă îl vei 
aresta, avansarea dumitale e asigurată; dacă vei sta la 
îndoială, îţi poţi considera cariera încheiată. 

— Dar, domnul meu, zise magistratul, fii mai explicit, 
dacă se poate... 

— Şeful acesta, continuă cavalerul, se numeşte contele 
de Main-Hardye. 

— Oh! oh! exclamă magistratul cu o bucurie sălbatică, 
numai de-aş pune mâna pe el!... Puteţi fi sigur, că-mi voi 
face mai mult decât datoria!... 

— Dar?... întrebă cavalerul puţin mirat de această 
explozie neaşteptată. 

— Mi-aş satisface în acelaşi timp şi ura mea personală... 

— Ai avut să te plângi vreodată de purtarea colonelului? 

— Tatăl său e cel care a cerut revocarea mea, acum trei 
ani. Dar, adăugă judecătorul, mi se pare că lucrul pe care îl 
cereţi de la mine e cam greu. Contele e iubit de toată lumea 
şi apoi în momentul de faţă, poate că nici nu mai este în 
Franţa. 

— Te înşeli, domnul meu. 

— Cum aţi spus? 

— Peste o oră, şi mai curând poate, contele de Main- 
Hardye va trece prin B... Scoală-te, domnule! 

— E posibil oare? strigă magistratul sărind din pat şi 
îmbrăcându-se în grabă. 

— O trăsură de poştă se va opri să-şi schimbe caii. În ea 
vor fi generalul marchiz de Morfontaine, fiica sa - doamna 
baroană de Rupert şi nepotul său - vicontele de la Morliere. 
Pe capră vei vedea doi lachei - cel mai bătrân se numeşte 
Germain, cel mai tânăr e însuşi domnul conte de Main- 
Hardye. 

Pe când cavalerul îi dădea amănuntele acestea 
magistratul se îmbrăcase. 


— Acum, domnule, zise cavalerul, dai ordin în consecinţă 
trupei de jandarmi. 

— Veniţi cu mine, domnule, zise magistratul. 

Amândoi ieşiră în cea mai mare grabă. Cavalerul îşi 
dezlegă calul şi încalecă. 

— Domnule, zise el magistratului după ce călări câţiva 
paşi alături de el, adu-ţi aminte că sunt oameni pe care nu i- 
ai văzut niciodată, pe care nu trebuie să-i recunoşti. 
Gândegşte-te bine!... 

Magistratul se înclină adânc şi cavalerul îşi biciui calul şi 
dispăru în direcţia Rochefortului. 

Acestea erau evenimentele pregătitoare ale cursei în 
care căzuse domnul de Main-Hardye. 

Generalul, auzindu-l pe magistrat pronunţând cu atâta 
claritate numele contelui, rămase ca trăsnit. 

Dar starea aceasta de zăpăceală fu mai scurtă decât 
licărirea unui fulger. Deodată ochii bătrânului colonel de 
cavalerie, deprins cu luptele şi cu atacurile, se aprinseră de 
o flacără vie. Generalul părea că are din nou douăzeci de 
ani. 

În loc să răspundă judecătorului de pace, îşi scoase 
pistoalele şi strigă colonelului şi domnului de Morliere: 

— Pistoalele dumneavoastră, domnilor! Foc!... înainte 
vizitiu! 

Şi se repezi pe capră alături de conte. Dar acesta îi opri 
avântul şi-i zise: 

— În zadar, domnule general. Mai bine priveşte! Şi cu 
mâna îi arătă o brigadă întreagă de jandarmi, care le 
închidea calea, puţin mai încolo. 

— Opreşte! strigă el, căci caii porniseră şi trăsura era 
aproape să iasă din curtea hanului. 

Sărind la pământ, domnul de Main-Hardye se apropie de 
judecătorul de pace şi-i zise: 

— Domnule, sunt prizonierul dumitale. 

În fundul trăsurii, Diane, fără putere, fără glas, plângea 
cu lacrimi fierbinţi. 


Scânteia de energie care se aprinsese în ochii 
generalului se stinsese. Stătea pe loc, neputincios. 

Domnul de Morliere ştiuse să-şi compună o figură cât se 
poate de consternată. Nu mai ştia cu ce vorbe, cu ce 
gesturi, cu ce încurajări s-o mângâie pe Diane. 

În momentele acelea, un singur om era liniştit, aproape 
surâzător. 

Omul acela era contele. Judecătorul de pace se 
apropiase de marchiz, care coborâse de pe capră şi 
strângea cu tristeţe mâna domnului de Main-Hardye, 
numindu-l fiul său. 

— Domnule marchiz, zise el, n-am nici un ordin în 
privinţa dumneavoastră. Sunteţi liberi să vă continuaţi 
drumul împreună cu doamna baroană şi cu domnul viconte. 
Numai domnul conte de Main-Hardye... 

Generalul îi tăie vorba. 

— Mi se pare că te-aş cunoaşte pe dumneata, domnul 
meu, zise el cu dispreţ. 

— Poate că da, răspunse judecătorul închinându-se. 

— Eşti un magistrat care a fost revocat din funcţie acum 
trei ani, nu-i aşa? 

Judecătorul îşi muşcă buzele. 

— Domnul se răzbună, zise Hector cu nepăsare, căci 
tatăl meu este acela care a stăruit pentru revocarea sa. 

Judecătorul se făcu palid de mânie. 

— Domnilor, zise el, ultragiaţi un magistrat în exerciţiul 
funcţiunii. 

Apoi, întorcându-se spre brigadier: 

— Jean Lebanc, îi zise el, îl vei conduce pe domnul de 
Main-Hardye la închisoarea jandarmeriei, unde va aştepta 
sosirea escortei de la Rochefort. Să ştii că evadarea 
prizonierului te va conduce în faţa Consiliului de război, şi 
că nu vei avea nici o scuză. 

Brigadierul era cu ochii plini de lacrimi. 

— Fă-ţi datoria prietene, îi zise Hector. 


Apoi înaintă spre Diane, care abia putuse să coboare din 
trăsură. 

— Adio! îi şopti el, adio!... 

O luă în braţe şi o strânse cu dragoste. 

Atunci generalul nu se mai putu stăpâni şi exclamă: 

— Oh! nu te voi părăsi dragul meu conte, fiul meu iubit. 
Mă voi duce la Paris şi Regele te va graţia. 

Şi, adresându-se judecătorului de pace: 

— Încotro vrei să-ţi îndrepţi prizonierul domnule? 
întrebă el. 

— Aştept ordine, răspunse magistratul cu răceală. 

E lesne de ghicit ce s-a petrecut. Generalul, nepotul şi 
fiica sa coborâră la han. Însuşi contele, după ce-şi dăduse 
cuvântul de onoare că nu va fugi, fu autorizat să aştepte, 
sub supravegherea a doi jandarmi, sosirea ordinelor 
superioare. 

Judecătorul de pace expediase îndată un curier la 
prefectura vecină. După cinci ore, curierul se reîntorcea 
urmat de un detaşament de cavalerie, care avea ordin să-l 
conducă pe prizonier la Rochefort. 

Domnul de Morfontaine şi Diane vorbiră să-l urmeze. 

— Nu, îi zise generalul, nu te voi părăsi scumpul meu 
copil, până ce nu voi fi vorbit mai întâi cu comandantul şi nu 
voi fi obţinut de la el o amânare a execuţiei. Dacă mi se lasă 
timpul necesar să ajung la Paris, îţi spun, pe onoarea mea, 
că vei fi salvat!... Regele are o datorie faţă de mine. 

Generalul îşi recăpătase tot curajul şi vorbea cu atâta 
siguranţă încât Diane însăşi fu convinsă. 

Contele nu mai avea însă nici o licărire de speranţă. Dar, 
ca să nu-i descurajeze pe cei din jurul său, se prefăcea şi el 
că speră. 

Diane era lângă el, şi-i era destul atât. 

Contele de Main-Hardye ajunse la Rochefort spre seară 
şi fu condus imediat la închisoare. Domnul de Morfontaine 
alergă să vorbească cu generalul comandant. 


Din fericire ofiţerul acesta era prieten bun cu domnul 
Morfontaine, serviseră împreună în acelaşi regiment. 

— Dragul meu prieten, îi spuse comandantul, în privinţa 
dezertorilor trecuţi la regalişti am de la ministru ordine 
stricte. Trebuie să-l judec şi să-l împuşc fără nici o zi de 
întârziere. Contele de Main-Hardye intră în rândul acestor 
dezertori şi prin urmare Consiliul de război va fi întrunit 
chiar mâine. 

Generalul se înfioră. 

— Dar, există un lucru pe care îl pot face, care stă în 
puterea mea. 

— Ah! vorbeşte prietene, vorbeşte! 

— După pronunţarea sentinţei pot întârzia executarea cu 
zece zile. 

— Atunci, murmură bătrânul strângând mâna 
prietenului său, domnul de Main-Hardye e salvat... 

Alergă la hotel unde îl aştepta Diane cu nerăbdare. 

— Diane, îi zise el, drumul până la Paris ţine trei zile dus 
şi trei zile întors. Avem unsprezece zile înaintea noastră. E 
mai mult decât ne trebuie. Vom pleca chiar astă seară. 

— Oh! nu tată, răspunse Diane, vreau să rămân aici, nu 
vreau să-l părăsesc. Mi se va da voie să-l văd şi Regele îţi va 
acorda graţierea dumitale singur, sunt convinsă. 

— Unchiule, zise la rândul său vicontele de la Morliere, 
Diane are dreptate. Te voi întovărăşi eu. 

— Scrie verilor tăi îndată şi să plecăm, zise generalul. 

Şi într-adevăr, domnul de Morfontaine, plecă în aceeaşi 
seară, împreună cu vicontele de la Morliere, care scrisese 
verilor săi două scrisori, dintre care pe cea adresată 
domnului de Passe-Croix o citi şi generalului. 

În scrisoarea aceasta vicontele, deplângea soarta 
domnului de Main-Hardye, şi-şi arăta cea mai deplină 
credinţă în bunătatea Regelui. 

Cealaltă, adresată cavalerului de Morfontaine, era foarte 
laconică: „Am ajuns dimineaţă la Rochefort, spunea 


vicontele. Îţi voi trimite post restant instrucţiuni 
amănunțite. 

Contele va fi condamnat mâine şi voi lucra astfel ca 
sentinţa să fie executată fără întârziere. 

Al dumitale, Viconte de Morliere” 

A doua zi, Consiliul de război îl declară pe domnul conte 
de Main-Hardye vinovat de dezertare şi trădare, şi-l 
condamnă la moarte. 

Capitolul XVII. 

Există o persoană în povestirea noastră pe care am 
pierdut-o cu totul din vedere şi despre care nimeni nu mai 
auzise vorbindu-se în castelul de la Bellombre. 

E vorba despre Grain-de-Sel. Cititorii îşi amintesc că 
primise o lovitură în moalele capului, lovitură atât de 
puternică, atât de bine aplicată, încât bietul copil căzuse la 
pământ fără să mai dea vreun semn de viaţă. Dar Grain-de- 
Sel nu era mort. 

După ce stătuse leşinat mai multe ore îşi revenise. 

Prima senzaţie pe care o simţi fu aceea a unei violente 
dureri. 

Îşi pipăi capul cu mâna: părul îi era năclăit de sânge. 

Primele raze ale zilei licăreau la orizont şi pătrundeau 
timide printre crengile arborilor. 

Grain-de-Sel se târî până la un râu care curgea în 
apropiere şi-şi spălă cât putu de bine rana. 

Rana nu prezenta mare gravitate, ceea ce îl făcu să 
capete curaj. 

Grain-de-Sel începu să se întrebe prin ce împrejurare se 
găsea acolo şi cum se făcea de era rănit. 

Leşinul ţinuse toată noaptea şi era normal să nu-şi aducă 
bine aminte de faptele petrecute mai înainte. 

Dar, încetul cu încetul, toate evenimentele din ajun 
începură să se lege în mintea lui Grain-de-Sel. 

Plecase de la Bellombre pe înnoptate. După ce făcuse un 
lung ocol venise să-şi lege calul la marginea pădurii, apoi se 


îndreptase spre „grota vulpilor”. După aceea simţise o 
puternică zguduitură; fusese lovit pe neaşteptate. 

Din clipa aceea, Grain-de-Sel, nu-şi mai aducea aminte 
Nimic. 

Deodată îşi aminti de scrisoarea pe care o ducea 
domnului conte din partea doamnei Diane. Abia atunci 
copilandrul băgă de seamă că haina îi era desfăcută. Îşi 
pipăi buzunarul şi privi în jurul său sperând că va găsi 
undeva scrisoarea prin iarbă. 

Dar scrisoarea nu era nicăieri. 

Grain-de-Sel era foarte inteligent. Dispariţia scrisorii îl 
făcu să ghicească o mare parte din adevăr. 

Fusese lovit pentru a i se fura scrisoarea şi era clar ca 
lumina zilei că furtul acesta nu putea să aibă alt scop decât 
descoperirea locului de retragere a contelui. 

La gândul acesta copilul se înfioră, apoi adunându-şi 
toate forţele, toată energia, îşi înnodă basmaua în jurul 
capului şi începu să alerge spre „grota vulpilor”. 

Eră cuprins de o presimţire tristă. Vocea îi tremura, 
când, aplecându-se ca de obicei la gura cavernei, scoase 
şuieratul convenit. 

Un şuierat ascuţit îi răspunse din interior. 

Inima bietului copil bătea să-i spargă pieptul. 

Repetă şuieratul. 

Omul din interior îi răspunse din nou. Dar, de data 
aceasta, Grain-de-Sel se înfiora până în măduva oaselor, 
căci, mulţumită fineţii auzului, recunoscuse că cel care îi 
răspundea nu era Hector de Main-Hardye. 

— Trebuie să fie Mathurin, îşi zise el. 

Şi fără să mai stea la îndoială Grain-de-Sel se lăsă să 
alunece înăuntru, repetând din când în când şuieratul. 

Înainta cu băgare de seamă prin întuneric. 

La fiecare strigăt, Mathurin îi răspundea. 

Ne aducem aminte că pe la mijlocul ei, subterana îşi 
schimba direcţia. 


Ajuns în acest punct, Grain-de-Sel văzu strălucind o 
lumină roşiatică în depărtare... 

Cei trei tovarăşi ai contelui, de când erau în subterană, 
aprindeau focul în fiecare seară. 

— Tu eşti Grain-de-Sel? întrebă Mathurin sculându-se şi 
venind în întâmpinarea tânărului. 

— Eu sunt, răspunse acesta. Unde este domnul Hector? 

La întrebarea aceasta cei trei vendeeni săriră în sus ca 
arşi şi scoaseră un strigăt de uimire. 

— Cum!... Ce întrebare e asta?... 

— La naiba!... răspunse Grain-de-Sel palid ca un mort, 
cum să nu vă întreb?... Nu sunteţi dumneavoastră aceia 
care îl păziţi?... 

— Tu trebuie s-o ştii mai bine decât noi, micuţule strigă 
Mathurin! 

— Eul... 

— Da, tu, pentru că ai venit aseară şi l-ai luat cu tine. 

— Nu e adevărat! 

Şi copilul se apropie de lumină. 

Atunci cei trei vendeeni putură să vadă basmaua care-i 
acoperea capul însângerat. 

— Eşti rănit? întrebă Mathurin. 

— Nu e nimic!... nu vă ocupați de mine... Unde e domnul 
conte! 

— Unde să fie?... E la Bellombre... Uiţi că ai venit aseară 
şi l-ai luat? 

— Dar vă jur că eu nici nu l-am văzut măcar!... 

— Contele a plecat. Am crezut cu toţii că tu erai cel care- 
| chemai. 

— Trădare! exclamă Grain-de-Sel. 

Şi copilul povesti tot ce i se întâmplase, adăugând că 
avusese la el o scrisoare a doamnei Diane prin care anunţa 
pe Hector că albaştrii nu părăsiseră încă ţinutul, dar că, 
fără îndoială, vor pleca a doua zi dimineaţă. 

Acum, Grain-de-Sel, şi împreună cu el şi vendeenii, erau 
convinşi că domnul Main-Hardye căzuse într-o cursă. 


Timp de câteva minute cei patru oameni rămaseră 
consternaţi, incapabili să pronunţe un singur cuvânt. 
Copilul fu cel dintâi care ieşi din starea aceasta de 
toropeală. 

— Să lăsăm disperarea la o parte, zise el, trebuie cu 
orice preţ să-l salvăm pe domnul conte. 

Mathurin îşi înălţă capul. 

— Dacă l-au prins „albaştrii”, zise el, e pierdut pentru 
totdeauna!... 

— Dar trebuie cel puţin să ştiu ce i s-a întâmplat, 
răspunse Grain-de-Sel. Rămâneţi aici... Aşteptaţi-mă... 

— Unde te duci? 

— La Bellombre. 

Şi copilul începu să alerge spre ieşire, lăsându-i pe 
oamenii contelui uimiţi de dispariţia inexplicabilă a 
stăpânului lor. 

— Să aşteptăm, murmură Mathurin, am mare încredere 
în copilandrul acesta. 

Grain-de-Sel ieşi din grotă şi se îndreptă spre Bellombre. 

În mai puţin de un sfert de oră ajunse la luminişul unde 
îşi legase calul. 

Animalul nu mai era acolo, dar urmele copitelor sale 
erau foarte bine imprimate în pământ, pentru că plouase 
mult zilele acelea. 

Lângă urmele copitelor, Grain-de-Sel recunoscu şi urma 
unui picior omenesc. Copilandrul examină urma aceasta cu 
cea mai mare atenţie şi putu să se convingă că nu era lăsată 
de piciorul contelui. 

Hector, chiar când era încălţat cu cizmele sale de 
vânătoare, lăsa o urmă îngustă, alungită. 

Urma aceasta era din contră, foarte lată. Fără să vrea, 
Grain-de-Sel se gândi la Ambroise, cameristul doamnei 
baroane de Rupert. 

Paşii omului îi precedau uneori pe cei al calului, alteori 
rămâneau în urmă. Prin urmare omul nu dusese calul de 
căpăstru. 


Şi atunci, desigur, că o a doua persoană îl încălecase, 
persoană care, după toate probabilitățile, nu putea să fie 
decât contele de Main-Hardye. 

Era aproape amiază când tânărul ajunse la marginea 
pădurii. Grain-de-Sel mergea aplecat ascunzându-se 
printre ierburi ca să nu-l poată zări nimeni de la castel. 

La o distanţă de vreo cincizeci de paşi, Grain-de-Sel 
observă un lucru cu totul bizar. Pământul era scurmat şi se 
puteau vedea două urme, în loc de una. 

Acum, Grain-de-Sel putu recunoaşte urma contelui, care 
se îndrepta spre castel. Cealaltă nu se mai vedea. 

— Bine! cugetă ştrengarul, Ambroise a încălecat în locul 
contelui. 

După urmele lăsate, se putea vedea, că un timp calul se 
oprise pe loc, după care plecase în galop de-a lungul 
câmpiei, îndepărtându-se de castel. 

Nu departe era un drum care ducea la şoseaua naţională 
Rochefort-Paris. 

„Oare încotro s-a îndreptat?” se întrebă Grain-de-Sel şi 
merse pe urmele cavalerului până la drum. Aici îl pierdu 
pentru că pământul era pietros. 

Atunci se reîntoarse şi începu să meargă pe urmele 
contelui. 

Ajuns în dreptul cursei, Grain-de-Sel se opri făcând ochii 
mari. 

Cursa pentru lup era încă acolo şi câteva bucăţi de haină 
spânzurau în dinţii săi ascuţiţi. 

Grain-de-Sel recunoscu îndată pantalonul de postav al 
contelui. 

— Oh! infamii!... murmură copilul cu lacrimi în ochi. Dar 
Grain-de-Sel îl cunoştea bine pe Hector. Ştia că era 
înzestrat cu o forţă titanică şi, un moment, o speranţă îi 
licări în ochi. 

„Poate că domnul Hector a reuşit să scape fără zgomot, 
poate că a fugit...” 


Copilul nu putu să păstreze mult timp speranţa aceasta. 
Un zgomot de paşi se auzi şi Grain-de-Sel văzu venind spre 
dânsul un om, pe care-l recunoscu îndată. 

Era căpitanul Aubin. Grain-de-Sel stătea culcat la 
pământ dar căpitanul venea drept spre el. Fără îndoială că-l 
zărise. 

Căpitanul îşi duse un deget la buze ca să-i recomande 
tăcere, apoi veni şi se aşeză lângă el. 

— Nu te mişca, îi zise el şi vorbeşte încet... 

Grain-de-Sel era prea şiret pentru ca să pronunţe el cel 
dintâi numele lui Hector. 

— Eşti trist, domnule căpitan? întrebă. 

— Ah! Crezi? 

— După figura dumneavoastră... 

— Sunt trist pentru că doamna Diane plânge. 

— Doamna Diane plânge! exclamă copilul. 

— Da, pentru că domnul de Main-Hardye a fost făcut 
prizonier. 

Grain-de-Sel nu scoase nici o exclamaţie de durere sau 
de surpriză. 

— Ştiam, răspunse el încetişor, arătând căpitanului 
cursa. 

— Şi eu sunt cel însărcinat cu paza lui. 

— Dumneata, domnule căpitan? 

Căpitanul Aubin arătă spre pavilionul de la marginea 
parcului. 

— Dumnezeule! murmură Grain-de-Sel, doamna Diane 
va muri de durere. 

Căpitanul aruncă asupra copilului o privire 
pătrunzătoare. 

— Ştii să păstrezi un secret copilul meu, nu-i aşa? 

— Mai curând m-aş lăsa omorât decât să mi se smulgă 
secretul. 

— Ascultă-mă, urmă căpitanul, citesc în privirea ta că 
vorbele mele îţi vor aduce o consolare... 

— Oh! îl vei scăpa, nu-i aşa?... exclamă Grain-de-Sel. 


— Eu? nu. Dar... 

— Cine?... 

— Generalul şi doamna Diane. 

— Cum? 

— Nu ştiu. 

— Aşadar... crezi? 

— Cred că va fi salvat, răspunse căpitanul cu convingere. 

După aceea strânse mâna copilului şi-i zise încetişor: 

— Acum să vorbim despre altceva... Generalul a plecat. 

— A plecat!... încotro?... 

— Spre Paris. A plecat împreună cu nepotul său, 
vicontele de Morliere. 

Grain-de-Sel îşi încruntă sprintenele. 

— Nu ştiu pentru ce, zise el, dar am o presimţire. 

Se opri o clipă stând la îndoială. Căpitanul tresări. 

— Vorbeşte, îi zise el. 

— Ah! iartă-mă, domnule căpitan, răspunse copilul dar 
nu voi vorbi decât după ce veţi fi povestit împrejurările în 
care a fost prins contele. 

— Ai dreptate! 

Şi, pe şoptite, îi povesti lui Grain-de-Sel ce se întâmplase. 

Copilul ascultă cu cea mai mare atenţie. 

— Domnule Aubin, zise el în sfârşit, Ambroise e un 
mizerabil care va muri de mâna mea. Acum nu mă mai 
îndoiesc că el este cel care m-a lovit şi l-a trădat pe domnul 
conte. Cu toate acestea... 

Grain-de-Sel mai stătea încă la îndoială. 

— Vorbeşte! insistă căpitanul. 

— Vedeţi dumneavoastră, domnule căpitan, ceea ce ama 
vă spune e aşa de grav... 

— Pe onoarea mea de soldat! murmură căpitanul, 
secretul va fi sfânt pentru mine. 

— Ei bine! zise copilul, Ambroise n-a fost decât un simplu 
instrument. 

— Crezi asta? 

— Cineva l-a plătit... l-a condus din umbră... 


— Dar cine? 

— Nepoţii generalului, murmură Grain-de-Sel. 

— Ia seama, mititelule, răspunse căpitanul. Gândul 
acesta... mi-a venit şi mie... şi l-am respins. 

— Toţi trei sunt îndrăgostiţi de doamna Diane... 

— Toţi trei? 

— Da. 

— Cu toate acestea unul din ei a plecat... Vicontele... 

— De el mă tem cel mai mult, răspunse Grain-de-Sel. 

— Oh! linişteşte-te, răspunse căpitanul Aubin, dacă 
Regele va voi să-l graţieze... 

— Domnii aceştia vor găsi până la urmă un mijloc să-l 
piardă. 

Căpitanul fu adânc impresionat de vorbele copilului. Cu 
toate acestea îi zise: 

— Ar fi prudent din partea ta să nu te mai arăţi la castel. 

— De ce? 

— Dacă, după cum credem noi, nepoţii generalului sunt 
complicii lui Ambroise, aerul de la castel nu e tocmai bun 
pentru tine... Mai ales în lipsa generalului... 

Grain-de-Sel surâse cu tristeţe. 

— E mai bine, adăugă căpitanul, să te creadă mort... 

— Poate că ai dreptate, răspunse copilul. Dar... vei fi aşa 
de bun să-i spui două vorbe mamei mele, nu-i aşa? Va fi 
mută ca mormântul... 

— Fii liniştit. 

— Mă duc să mă întâlnesc cu tovarăşii domnului conte. 
Adio, domnule căpitan. 

Şi Grain-de-Sel începu să se târască prin ierburi cu cea 
mai mare prudenţă. Peste puţin timp dispăru. 

Capitolul XVIII. 

După plecarea marchizului de Morfontaine şi a nepotului 
său, doamna baroană de Rupert scrisese nenorocitului 
conte Hector de Main-Hardye următoarea scrisoare: 
„Scumpul şi adoratul meu soţ! 


Nu-ţi pierde speranţa! Tata a plecat. Va călători zi şi 
noapte; se va întâlni cu Regele. Vei fi grațiat. 

Generalul care comandă garnizoana, cu toate că e 
amicul tatălui meu, cu toate că regretă că te are în paza sa, 
e inflexibil în ceea ce priveşte regulamentul. 

M-am rugat, am plâns, în zadar. Nu mi-a fost îngăduit să 
te văd. 

Doamnă, mi-a răspuns generalul, contele de Main- 
Hardye e un om hotărât. E capabil să facă eforturi 
nebuneşti pentru a evada. Amorul care îl aveţi pentru 
dânsul, doamnă, este pentru mine, o dovadă sigură că îl veţi 
ajuta în planurile sale... 

Am protestat; dar nimeni n-a vrut să mă creadă. 

Cu toate acestea, mi s-a îngăduit să-ţi scriu în fiecare zi. 

Aştept pe vărul meu baronul de Passe-Croix. Tatăl meu i- 
a scris şi probabil că va sosi chiar astăzi. Dumnezeule... Ce 
departe e Parisul... Din fericire, mai avem încă opt zile 
înaintea noastră. Curaj, dragul meu Hector!... 

De la fereastra mea, văd zidurile negre între care eşti 
închis, soţul meu adorat. Ochii mei sunt mereu fixaţi asupra 
acestui edificiu şi caută să-i pătrundă întunericul. 

Ce faci tu, dragul meu?... Mai ai curaj?... Mai ai 
speranţă? 

Oh! ştiu bine că dacă nu m-ai iubi, surâsul ar flutura 
mereu pe buzele tale, ştiu bine că nu te temi de moarte, că 
eşti nobil şi brav. 

Dar te gândeşti la sărmana ta Diane, nu-i aşa?... Şi 
atunci curajul te părăseşte, căci ştii bine că nu pot trăi fără 
tine. 

Linişteşte-te iubitule. Regele este mai bun decât ne 
închipuim noi şi pe de altă parte are multă stimă pentru 
tatăl meu. Vei fi grațiat.” 

Scrisoarea Dianei nu se oprea aici. Dar, mai departe, nu 
cuprindea decât o lungă înşiruire de cuvinte drăgăstoase, 
aruncate într-o dezordine fermecătoare. 


Scrisoarea fu dată contelui de Main-Hardye, fără să fie 
deschisă. 

A doua zi, Diane primi de la Hector rândurile următoare: 
„Ah! Diane! draga mea, speranţele tale nu sunt oare prea 
mari?... Credinţa ta în bunătatea omului acela nu e cumva 
exagerată?... 

Ştiu că tatăl tău are multă trecere, dar vântul fatalităţii a 
suflat asupra noastră şi împotriva ei omul nu poate face 
NIMIC. 

Cu toate acestea, nu sunt încă cu totul descurajat, 
îngerul meu iubit. 

N-aş vrea ca disperarea să-ţi cuprindă prea mult 
sufletul. Speră... Dumnezeu este bun. El ne ocroteşte, din 
ceruri, dragostea. Să sperăm!... 

În închisoare mi se dă toată atenţia cuvenită rangului 
meu. Generalul însuşi a venit să mă vadă. Mi-a spus verde 
în faţă, că nu împărtăşeşte deloc iluziile noastre. 

Ştiu foarte bine, mi-a spus el, că Regele e foarte iritat de 
lunga şi nebuna dumitale rezistenţă. Oamenii care-l 
înconjoară şi-l sfătuiesc sunt încă şi mai iritaţi decât dânsul. 

Să nu-ţi închipui, draga mea Diane, că stau într-o celulă. 

Mi s-a dat o cameră luminoasă, bine mobilată. Am cărţi, 
hârtie, jurnale. Toată lumea îmi e apropiată şi cu toate 
acestea, sunt prizonier, sunt condamnat la moarte... 

Ascultă, iubita mea, îţi voi face o destăinuire. Când am 
fost introdus în închisoare nu prea mi s-a făcut percheziţie 
în regulă... Am la mine un mic pumnal, a cărui lamă e foarte 
ascuţită... 

Nu te înfiora, nu voi întrebuința arma aceasta decât dacă 
graţierea îmi va fi refuzată şi în ultimul moment... 

Vezi tu, iubita mea, nu vreau să las duşmanilor satisfacția 
de a mă ucide ca pe un dezertor, ca pe un trădător de 
patrie. 

Ştiu că şi tu eşti tare, oare nu curge în vinele tale 
sângele nobilimii vendeene?... 


Ei bine! soţul tău îţi face o rugăminte în genunchi: dacă 
tatăl tău se întoarce disperat, dacă Regele refuză, dacă va 
trebui să mor, îmi vei scrie, nu este aşa?... Îmi vei scrie la 
timp, pentru ca să mai am vreme să-mi împlânt pumnalul în 
piept. 

Vreau să-mi făgăduieşti lucru acesta, Diane! 

Al tău pentru totdeauna, Hector de Main-Hardye.” 

Capitolul XIX. 

Pe când Diane de Rupert şi Hector de Main-Hardye 
corespondau astfel, domnul marchiz de Morfontaine şi 
nepotul său, domnul de Morliere se grăbeau pe drumul 
Parisului. 

Generalul semăna aurul pe toate cărările, întrebuinţând 
toate mijloacele pentru a ajunge cât mai curând la Paris. 

Spre seara primei zile de drum ajunseră în oraşul B..., 
unde se împleteşte drumul de la Rochefort cu cel de la 
Poitiers, în unul singur care duce la Tours. 

În partea aceasta ţinutul e foarte accidentat, muntos, 
sălbatic şi acoperit de păduri întinse. 

Primul popas dincolo de B... era un han mizerabil, care 
părea mai curând o colibă decât locuinţă pentru călători. 

— Unchiule, zise domnul de la Morliere, e ora şapte şi 
jumătate şi dumneata n-ai mâncat de azi dimineaţă. Trebuie 
neapărat să ne oprim ca să cinâm. 

— Fie, zise generalul, voi avea astfel forţa să călătoresc 
mai departe. 

Vicontele cobori cel dintâi, dădu braţul bătrânului şi 
intrară în sala hanului. Vizitiul care trebuia să conducă 
trăsura de acolo înainte, stătea şi el la o masă, cu un pahar 
de vin dinainte. 

Avea o barbă lungă, roşie şi purta pălăria trasă pe ochi. 

Pe când generalul se aşeza în grabă la o masă lângă foc 
şi se pregătea să mănânce, vicontele se apropie de vizitiu. 

— Tu eşti, Ambroise? îl întrebă el. 

— Da, domnule. 


Vicontele şi servitorul schimbară o privire plină de 
înţeles şi cel dintâi se duse îndată să se aşeze la masă în 
faţa generalului. 

Cina fu scurtă. 

— Haide, viconte, să plecăm, exclamă generalul şi, 
aruncând o monedă de aur pe masă, ieşi fără să mai aştepte 
restul. 

Vizitiul cu barbă roşie era la locul său, pe capră, şi 
învârtea biciul prin aer. 

— Mână! strigă generalul. 

Trăsura porni în goană. 

Dar după vreo zece minute de mers caii îşi încetiniră 
goana şi începură să meargă la pas. 

Generalul scoase capul din trăsură şi strigă: 

— Hai! vizitiule, ai adormit? 

— Nu, domnule. 

— Atunci mână!... 

— Domnule, răspunse Ambroise, care ştia să-şi prefacă 
vocea tot aşa de bine ca şi faţa, drumul e foarte greu şi nu e 
cu putinţă să iuţim mersul. 

— Unde suntem?... întrebă domnul de Morfontaine. 

— Noaptea e întunecoasă şi nu văd deloc drumul. 

— La naiba!... murmură generalul, ştrengarul acesta are 
dreptate... Nu e posibil să iuţim mersul. 

— Şi va ţine mult astfel?... întrebă domnul de la 
Morliere. 

— O oră aproape, răspunse vizitiul. 

— Atunci voi căuta să mă folosesc de împrejurare. 

— Cum? 

— Voi cobori puţin ca să-mi dezmorţesc picioarele şi voi 
fuma o ţigară. 

Şi, fără să lase generalului timp să răspundă, vicontele 
sări jos. 

Caii urcau încetişor. Vizitiul mergea şi el alături de 
trăsură, îndemnând caii cu vocea şi cu biciul. 


— Vizitiu, întrebă domnul de la Morliere scoțând o ţigară 
din buzunar, ai foc? 

— Da, domnule... cel puţin am un amnar şi cremene! 

— Bine. Dă-mi să-mi aprind ţigara. 

Vizitiul se opri, în timp ce trăsura îşi continua drumul 
înainte. Cei doi oameni rămaseră în urmă. 

— Ei bine? întrebă vicontele cu voce înceată. 

— Totul merge de minune, domnule. 

— Prăbuşirea? 

— Preparată cât se poate de bine! 

— Şi focul de puşcă? 

— M-a costat cam mult, răspunse Ambroise, dar va fi tras 
la timpul potrivit. 

— Eşti sigur de omul pe care l-ai ales? 

— E un om certat cu justiţia şi îşi cunoaşte bine meseria. 
Pentru şase ludovici ar fi în stare să dea foc întregului 
univers. Eu i-am dat cinci ludovici pentru un simplu foc de 
puşcă, cred că l-am plătit destul de bine. 

— Şi eşti sigur că nu te va trăda? 

— E complicele meu, prin urmare e în interesul lui să-şi 
ţină gura. 

— Dar de cai eşti sigur că o vor lua la goană? 

— Oh! foarte sigur... sunt aleşi anume... 

— Atunci, toate merg de minune... 

— Povârnişul e puternic îndesat şi putem fi siguri de 
reuşita loviturii. 

— Trăsura domnului general va face un salt frumos, 
adaugă vicontele. 

Ambroise începu să râdă. 

— Şi cred că asta nu va conveni deloc domnului de Main- 
Hardye. Presupun că, după moartea generalului, domnul 
viconte nu se va duce în locul lui să se întâlnească cu 
regele. 

— Ba, dimpotrivă, zise vicontele, mă voi duce. 

— Cum? întrebă falsul vizitiu, mirat. 


— Îmi voi continua drumul spre Paris, mă voi întâlni cu 
Regele şi-l voi ruga să acorde graţierea domnului conte de 
Main-Hardye. 

— Mi se pare că domnul viconte nu mai ştie ce vorbeşte! 

— Dar, adăugă domnul de la Morliere surâzând, o voi 
cere în aşa fel încât să fiu sigur că nu-mi va fi acordată, 

— Şi dacă din întâmplare îţi va fi acordată? 

— Voi avea grijă să ajungă la Rochefort, la o oră după 
execuție. 

— Bravo!... e un plan minunat. 

Vicontele îşi aprinsese ţigara şi mergea foarte liniştit în 
urma trăsurii. 

Vizitiul păşea puţin mai înainte, pocnind mereu din bici. 

Luna începea să se ridice la orizont şi întunericul se 
risipea puţin câte puţin. 

Trântit în fundul trăsurii, tatăl Dianei privea arborii 
pădurii, care, mărgineau drumul de ambele părţi. Dar 
gândul său rătăcea aiurea. Generalul se vedea la Paris, în 
faţa Regelui, şi se auzea vorbind. 

Pentru întâia oară în viaţa sa, domnul de Morfontaine, 
care nu fusese niciodată orator, îşi prepară un discurs. 

Deodată trăsura se opri şi generalul, trezit din visurile 
sale. tresări şi scoase capul pentru a vedea ce s-a întâmplat. 

Ajunseseră în punctul cel mai înalt al pantei şi caii, 
deprinşi cu drumul, se opriseră în loc, aşteptându-l pe 
vizitiu. 

Generalul avea în stânga un grup de stejari, printre 
crengile cărora razele lunii abia pătrundeau, iar în dreapta 
nişte tufişuri mici, dese. 

În faţă drumul se înclina pe neaşteptate şi generalul 
ghici că avea să coboare o vale abruptă. 

Vizitiul şi domnul de la Morliere rămăseseră puţin în 
urmă, dar generalul le auzea bine vocile. 

— Haideţi! strigă el scoţându-şi pe jumătate capul prin 
fereastra trăsurii, grăbiţi-vă!... Vizitiu!... Domnule 
viconte!... 


Dar, deodată, din stânga drumului răsună un foc de 
puşcă. 

Caii îşi ciuliră urechile şi tresăriră puternic. O a doua 
împuşcătură răsună şi, în acelaşi timp, un câine ieşi în drum 
lătrând puternic. 

Din tufiş o voce îl strigă, asmuţindu-l: 

— Pe el! 

Caii, înspăimântați, porniră înainte şi trăsura lunecă pe 
panta înclinată a drumului. 

Generalul se sculase în picioare strigând: 

— Aleargă vizitiu!... Opreşte caii!... 

Vizitiul şi vicontele începură să alerge: dar trăsura 
cobora mai repede decât ei. Generalul, care la început 
fusese uşor neliniştit, simţi o adevărată spaimă când văzu 
că cei doi oameni rămăseseră aşa de mult în urmă. 

Se întâmplă întocmai cum prevăzuse Ambroise: oiştea 
ieşi de la locul ei şi caii, loviți peste picioare, se 
înspăimântară peste măsură. 

Generalul înţelese îndată pericolul. Ei văzu că drumul 
făcea o cotitură bruscă la o mică distanţă mai înainte şi că 
dincolo de această cotitură se deschidea un abis adânc. 

Atunci încercă să deschidă uşa şi să sară din trăsură, cu 
toate că o asemenea săritură era foarte primejdioasă. 

Dar, vicontele, coborând din trăsură, avusese grijă să o 
blocheze pe dinafară, aşa că domnul de Morfontaine se 
văzu în neputinţă de a-şi pune în aplicare planul. 

Trăsura şi caii alergau cu o viteză înspăimântătoare. 
Acum erau la o distanţă de numai o sută de metri de 
prăpastie. 

— Sunt pierdut! murmură generalul, gândindu-se la 
Hector şi la Diane. 

Deodată, un călăreț apăru în calea trăsurii. Omul ghicise 
primejdia şi pe când generalul îşi oferea sufletul lui 
Dumnezeu, un fulger ţâşni, o detunătură răsună şi calul din 
dreapta, lovit în frunte, căzu la pământ. 

Trăsura se opri brusc. 


Omul care îl scăpase pe generalul de Morfontaine într- 
un mod atât de miraculos, nu era altul de Grain-de-Sel. 

Cum ajunsese ştrengarul tocmai în locul acela? 

Capitolul XX. 

L-am lăsat pe Grain-de-Sel în momentul în care-l 
părăsise pe căpitanul Aubin, pentru a se întâlni cu tovarăşii 
contelui de Main-Hardye, în grota vulpilor. 

Consternarea celor patru Vendeeni era neînchipuit de 
mare. 

Dar Grain-de-Sel le zise: 

— Căpitanul m-a încredinţat că domnul marchiz a plecat 
la Paris împreună cu nepotul său, pentru ca să ceară 
graţierea domnului Hector. E posibil, dar eu cred că domnul 
marchiz mai are şi alte gânduri. 

Grain-de-Sel îşi petrecu toată noaptea în grotă, iar în 
zorii zilei era în picioare şi porni din nou spre Bellombre. 

„Să vedem ce s-a mai petrecut pe acolo”, îşi zise el. 

Pe la ora şapte ştrengarul ajunsese în locul unde fusese 
întinsă lui Hector cursa de lup. 

Rămase foarte mirat când văzu pe pământ urmele unei 
trăsuri. 

Inima începu să-i bată cu violenţă. Judecând după 
urmele lăsate, trăsura nu venise de la castel, ci din 
interiorul pădurii. 

— E trăsura de poştă a domnului marchiz, exclamă 
Grain-de-Sel. 

Şi se luă încetişor pe urmele ei. Peste puţin ajunse la un 
drum care tăia pădurea de-a curmezişul, venind de la satul 
Bellefontaine. 

Grain-de-Sel cunoştea bine drumul acesta. 

„Foarte bine, îşi zise copilandrul, mi se pare că ghicesc. 
Domnul marchiz s-a prefăcut că se îndreaptă spre Paris şi în 
realitate a venit pe aici şi... cine ştie?...” 

Grain-de-Sel cugetă că la urma urmei nu era deloc 
imposibil ca marchizul să-l fi scăpat pe domnul Hector. 


Se reîntoarse pe urmele trăsurii şi putu să observe locul 
unde aceasta staţionase. 

După aceea, privind mai cu atenţie, Grain-de-Sel deosebi 
şi urme de paşi. 

Urmele se îndreptau spre pavilionul de vânătoare. 

Ştrengarul, care avea ochi foarte buni, putu să constate 
că oamenii care se îndreptaseră spre pavilion erau în 
număr de doi. Deodată tresări adânc. 

Zărise alte urme de paşi, care se încrucişau cu cele 
dintâi. 

Erau urmele a trei oameni şi, cum toate se îndreptau, 
spre trăsura de poştă, Grain-de-Sel trase concluzia că 
plecaseră doi oameni spre pavilion şi că se întorseseră 
îndărăt trei. 

Tânărul se duse şi bătu la uşa lui Mathurin. Mathurin 
dormea sau se prefăcea că doarme. 

— Deschide o dată!... strigă Grain-de-Sel nerăbdător. În 
sfârşit, Mathurin se hotări să sară din pat şi să deschidă. 

— Ce doreşti? întrebă el. 

— Am venit să te văd. 

— Numai atâta? 

— Şi să-ţi dau o însărcinare. 

Grain-de-Sel pătrunse înăuntru, Mathurin încuie uşa în 
urma lui. 

Uşa pivniţei era dată în lături. 

— Ce-i asta?... întrebă Grain-de-Sel, prefăcându-se uimit. 

Mathurin se tulbură sub privirea pătrunzătoare a 
copilului. 

— Mathurin, zise Grain-de-Sel, ştii bine că eu sunt 
fratele de lapte al doamnei Diane! 

— Da, sigur că ştiu. 

— Şi că m-aş lăsa bucuros ucis pentru ea? 

— Ştiu. 

— Că nici marchizul, nici doamna Diane n-au secrete faţă 
de mine? 

— Ştiu şi asta, murmură Mathurin. 


— Dacă-i aşa, întrebă Grain-de-Sel, tu de ce păstrezi 
secrete faţă de mine? 

— Eu? 

— Fără îndoială s-a petrecut ceva aici astă-noapte?... 

— E adevărat. 

— Vei fi aşa de bun să-mi povesteşti totul?... Pentru că, 
poate că e vorba de viaţa domnului Hector. 

— Domnul conte e liber, zise Mathurin. 

— Liber!... 

— Da, liber. A fugit! 

— Cine îl întovărăşeşte? 

— Doamna Diane şi generalul. 

— Şi... altcineva nu mai era? 

— Ba mai era şi nepotul generalului. 

— Care?... 

— Vicontele de la Morliere. 

Grain-de-Sel încruntă sprâncenele, dar rămase tăcut. 

Atunci gardianul îi povesti, cuvânt cu cuvânt, cum 
decursese salvarea contelui. 

Dar, lucru ciudat, Grain-de-Sel în loc să se bucure se 
întrista. 

„Dacă vicontele face parte din expediţie, îşi zise el, e 
sigur că domnul conte n-a fost salvat decât pentru a fi 
trădat mai târziu.” 

Copilul împărtăşi această reflecţie şi gardianului. 

— Te vei duce la castel, îi zise el cu oarecare bruscheţe... 

— Pentru ce? 

— Vei lua un cal şi vei pune şaua pe el. 

— Şi dacă voi fi întrebat pentru cine e calul? 

— Vei spune că e pentru tine şi că te duci la Poitiers din 
ordinul stăpânului. 

— Fie!... Şi ce voi face cu calul?... 

— Vei încăleca şi vei veni să mă întâlneşti în pădure. Să-l 
iei pe Tobby! 

— Calul cel mic şi frumos? 

— Întocmai. E cel mai bun din tot grajdul. 


Mathurin nu prea ştia ce voia să facă bâieţandrul cu 
calul, dar toţi servitorii din castel erau deprinşi să asculte 
ordinele lui Grain-de-Sel, pentru că îl ştiau favoritul 
generalului. 

Mathurin porni deci spre castel. 

Grain-de-Sel se reîntoarse în pădure şi se opri în locul 
unde staţionase trăsura de poştă. 

„Numai de s-ar întoarce Mathurin mai repede, aş putea 
să plec înainte ca husarii să fi observat evadarea domnului 
Hector!” 

Mathurin nu-şi pierdu timpul, peste puţin se reîntoarse 
cu un cal negru. 

— Cum?... întrebă Grain-de-Sel, nu l-ai luat pe 'Tobby? 

— 'Tobby nu era în grajd. 

— Dar unde este? 

— Jean mi-a spus că a plecat cavalerul, vărul generalului, 
cu el, încă de ieri seară. 

— Şi nu s-a reîntors azi dimineaţă? 

— Nu... „Hm! Îşi zise Grain-de-Sel, mi se pare că s-au 
înţeles cu toţii pentru a-l pierde pe domnul Hector... Tobby 
e un cal care poate să facă treizeci de leghe într-o singură 
noapte.” 

Tânărul, din ce în ce mai îngrijorat, sări pe cal. 

— Adio, Mathurin, zise el. 

— Dar încotro te duci? 

— Voi încerca să ajung din urmă trăsura de poştă a 
domnului marchiz. 

— 0!... a plecat cu mult înainte. 

— Da, dar pintenii mei sunt bine ascuţiţi. 

Şi Grain-de-Sel plecă în galop. 

Trăsura, pe ale cărei urme mergea Grain-de-Sel, 
descrisese un semicerc. 

Ajuns la drumul mare, urmele dispărură cu totul. 

Dar Grain-de-Sel îşi zise: „Desigur că domnul marchiz s- 
a îndreptat direct spre Rochefort şi mi-aş da jumătate din 


viaţă dacă aş şti că în momentul acesta domnul Hector e 
salvat.” 

Susţinut de speranţa aceasta, Grain-de-Sel galopă toată 
ziua spre Rochefort şi ajunse la punctul de întâlnire al 
acestui drum cu drumul ce mergea spre 'Tours. Dar, în 
punctul acesta o întâmplare neprevăzută îl făcu să-şi 
schimbe ţinta. 

Drumul de la Poitiers la Rochefort şi cel de la Rochefort 
la Tours se încrucişau în mijlocul unui mic boschet de spini. 

Terenul era foarte nisipos şi urmele trăsurii şi ale cailor 
reapărură. 

Dar, lucru bizar, în punctul acesta Grain-de-Sel putu să 
constate că trăsura se îndreptase în acelaşi timp şi spre 
Tours şi spre Rochefort, lucru care era imposibil şi nu se 
putea explica, altfel decât prin existenţa a două trăsuri. Una 
care venea de la Rochefort şi se îndrepta spre Tours, 
cealaltă mergând de la Poitiers spre Rochefort. 

Grain-de-Sel nu rămase mult timp pe gânduri. 

După ce urmase drumul Rochefortului până în punctul 
unde urmele roţilor dispăreau, se încredinţă că generalul şi 
tovarăşii săi se îndreptaseră spre Tours. 

Grain-de-Sel, fără să ezite, se reîntoarse. 

„La urma urmei, îşi zise copilandrul, generalul e şiret şi 
se poate întâmpla să fi părăsit drumul Rochefortului ca 
măsură de precauţie. La Tours, unde totul e liniştit, domnul 
Hector ar putea fi foarte bine ascuns. 

Şi, Grain-de-Sel galopă pe drumul spre Tours, până în 
seară. 

Din timp în timp regăsea în nisipul drumului urmele 
trăsurii. 

Un ţăran pe care-l întâlni în cale îi spuse că o trăsură cu 
trei cai trecuse pe acolo, cu trei ore mai înainte. 

Puţin mai încolo se întâlni cu o femeie bătrână care îi 
spuse acelaşi lucru. 

Cum calul său era sfârşit de oboseală, se opri la o staţie 
de trăsuri şi luă un cal odihnit. 


Acolo îi descusu pe servitori. 

— 'Trăsura de poştă despre care ne vorbeşti, i se 
răspunse, a trecut pe aici acum o oră. 

— Şi câte persoane erau în ea? 

— Trei. 

— Ce fel de oameni erau? 

— Era o damă tânără, un domn în vârstă, un alt domn 
mai tânăr şi... doi servitori. 

Copilandrul galopă fără întrerupere până la apusul 
soarelui, când ajunse din nou la o staţie de trăsuri. 

De data aceasta inima începu să-i bată cu putere, căci, 
intrând în curtea hanului, văzu o trăsură care sosise de 
curând, la care nişte servitori se pregăteau să înhame cai 
odihniţi. 

— A cui e trăsura aceasta? întrebă el. 

— A unor călători care cinează, în sala hanului. 

Grain-de-Sel intră în sală şi văzu un bătrân, o femeie 
tânără şi un alt bărbat ca de vreo treizeci de ani, care cinau 
în linişte. 

Dar nu erau nici generalul, nici Diane, nici Hector. 

— A dumneavoastră e trăsura din curte, domnilor?... 
întrebă Grain-de-Sel. 

— Oh! yes, i se răspunse, căci călătorii erau nişte 
englezi. 

— Şi veniţi de la Rochefort? 

— Oh! yes. 

Copilandrul scăpă o înjurătură şi ieşi din han ca un 
nebun, încălecă şi porni îndărăt în galop. 

Acum era clar: marchizul se îndreptase spre Rochefort. 
O oră după aceea, Grain-de-Sel întâlnea, în valea pe are am 
descris-o, trăsura domnului de Morfontaine şi a nepotului 
său şi-l salvă pe cel dintâi de la moarte, trântind la pământ 
cu un foc de puşcă pe unul din cai. Grain-de-Sel nu bănuise 
nici un singur moment că omul pe care îl scăpase de la 
moarte putea să fie tocmai cel după care alerga. Generalul 
scoase capul prin fereastra trăsurii: 


— Grain-de-Sel! 

— Domnule marchiz! 

— Ah! zise generalul, mi-ai salvat viaţa, şi nu numai mie, 
dar şi Dianei şi lui Hector. 

— Doamna Diane!... Domnul Hector!... unde sunt 
dânşii?... întrebă Grain-de-Sel. 

— Hector este prizonier, răspunse generalul. Hector este 
condamnat la moarte. 

— Condamnat la moarte! exclamă copilul cu o voce 
plângătoare. 

— Diane a rămas la Rochefort şi eu mă duc la Paris 
pentru a obţine de la rege graţierea sărmanului conte. 

— Singur? 

— Nu, împreună cu nepotul meu, vicontele. 

Şi pe când generalul îi povestea toate evenimentele 
petrecute în intervalul celor douăzeci şi patru de ore, 
copilul, din ce în ce mai trist şi mai îngrijorat, deducea 
adevărul în întregime. 

„Trădătorii!”... cugetă el, amintindu-şi că domnul cavaler 
de Morfontaine plecase cu Tobby noaptea trecută şi nu mai 
reapăruse la Bellombre. 

O clipă Grain-de-Sel fu tentat să strige în gura mare că 
domnul de Morliere şi verii săi îl trădaseră pe conte. 

Dar ce dovadă ar fi putut aduce în sprijinul afirmației 
sale? 

Generalul îşi iubea nepoţii şi nu l-ar fi crezut. În timpul 
acesta, domnul de la Morliere şi vizitiul sosiră, suflând din 
greu. 

— Blestem! murmură Ambroise, acest Grain-de-Sel ne 
iese mereu în cale. 

— Ah! unchiule, scumpul meu unchi, exclamă domnul de 
la Morliere ascunzându-şi în cele mai calde expresii 
dezamăgirea de a-l vedea pe bătrân teafăr. 

— Grain-de-Sel mi-a scăpat viaţa, zise generalul. 

— Şi Grain-de-Sel te roagă în genunchi, domnule 
marchiz, să-l iei şi pe el cu dumneata, adăugă copilul. 


Vicontele tresări şi-şi fixă privirea asupra lui Grain-de- 
Sel. Privirea tânărului şi cea a domnului de la Morliere se 
încrucişară ca două lame. Vicontele tresări şi-şi zise: „Grain- 
de-Sel m-a ghicit”. Copilul dădu la o parte calul cel mort şi îl 
înhamă pe al său la trăsură. 

După aceea, Grain-de-Sel se întoarse spre Ambroise. 

— Haide, dragul meu! îi zise el, un vizitiu care s-a purtat 
aşa de rău ca tine, trebuie retrogradat. Urcă-te îndărăt. 

Şi fără să mai aştepte răspunsul, Grain-de-Sel sări pe 
capră şi pocni din bici. Ambroise se supuse. 

„Fără îndoială! îşi zise Grain-de-Sel, conducând trăsura 
cu o iuţeală şi-o dibăcie uimitoare, fără îndoială, de la 
Morliere nu se aştepta să călătorească spre Paris împreună 
cu mine.” 

Capitolul XXI. 

VICONTELE DE LA MORLIERE CĂTRE VĂRUL SĂU, 
CAVALERUL DE MORFONIAINE 

„Dragul meu, Trebuie neapărat să întrebuinţăm ultimele 
mijloace. 

Crezusem la început că totul va merge de minune şi că 
bravul nostru unchi nu va ajunge niciodată la Paris. 
Întâmplarea, sub chipul lui Grain-de-Sel, mi-a răsturnat 
planurile. Suntem la Paris de ieri şi Regele ne va primi 
astăzi. 

E aproape sigur, se şopteşte în jurul nostru, că 
Majestatea Sa va acorda graţierea. 

Vezi bine, deci. că trebuie să ne hotărâm.” 

Capitolul XXII. 

HECTOR CĂTRE DIANE 

„Îngerul meu iubit, Astăzi s-au împlinit nouă zile de la 
condamnarea mea. Dacă graţierea nu soseşte astă-seară, 
voi fi împuşcat mâine, în zorii zilei. 

Curaj, Diane, curaj!... Sufletul meu şi viaţa mea... 
curaj!... Tu eşti soţia mea înaintea lui Dumnezeul... 

Ascultă-mă, i-am iertat deja pe duşmanii mei. Sunt gata 
să mor. Dar nu vreau să fiu împuşcat. Eu nu sunt dezertor, 


nu mi-am trădat patria. 

Aştept o ultimă scrisoare de la tine, o scrisoare în care 
îmi vei spune pentru cea din urmă dată adio, în care mă vei 
înştiinţa dacă tatăl tău s-a reîntors, dacă graţierea mi-a fost 
refuzată.” 

Scrisoarea aceasta în care se mai puteau citi cele mai 
dulci cuvinte de dragoste, ajunse în mâna baroanei de 
Rupert pe la ora nouă dimineaţa. 

Baroana era în prada unei nelinişti teribile. Ambii săi 
veri erau lângă ea. 

Domnul de Morfontaine şi domnul de Passe-Croix îşi 
jucaseră de minune rolul. Niciodată nu se văzuseră veri mai 
afectuoşi, mai plini de dragoste. 

De douăzeci de ori pe zi domnul de Morfontaine încăleca 
şi făcea o mică plimbare călare, pe drumul Parisului, spre a 
vedea dacă nu cumva se zărea trăsura unchiului său. 

Dimineaţa şi seara, domnul de Passe-Croix se ducea la 
închisoare. 

Comandantul nu mai era acum aşa de sever ca la 
început. 

E adevărat că nici acum nu-i permitea Dianei să se 
apropie de Hector, dar, în schimb, dăduse această 
autorizaţie domnului de Passe-Croix. 

Baronul îşi dăduse cuvântul de onoare că nu va încerca 
să ajute evadarea domnului de Main-Hardye. 

Deci, domnului de Passe-Croix îi încredința Diane 
răspunsul său. 

Diane îi scria iubitului ei. 

„Nici eu, dragul meu soţ, nu vreau să te laşi împuşcat. 
Voi fi tare şi te voi lăsa să mori vitejeşte, dacă Regele nu va 
voi să-ţi acorde graţierea. 

Dar... parcă simt că graţierea mult dorită vine spre noi. 

Verii mei sunt lângă mine şi ei speră de asemenea că 
tatăl meu va sosi astăzi. 

Hector, dragul meu, vei avea destul timp pentru moarte, 
un singur moment e îndestulător... Mai aşteaptă şi noaptea 


asta... speră... ai încredere în Dumnezeu!... Dumnezeu e 
bun şi mare şi nu poate să ne despartă astfel!...” 

Domnul baron de Passe-Croix se însărcina, deci, cu 
ducerea acestei scrisori şi se îndrepta spre închisoare. 

Hector stătea în pat, cu mâinile încrucişate, foarte palid, 
dar liniştit. 

Văzându-l pe domnul de Passe-Croix, se sculă cu 
vioiciune. 

— Ei bine! zise el, şi Diane?... 

— Diane nu ştie nimic, răspunse baronul cu tristeţe. Apoi 
luă mâna lui Hector şi o strânse cu putere. Domnul de 
Passe-Croix avea o figură foarte încurcată. 

Luă scrisoarea Dianei şi i-o întinse lui Hector. Acesta i-o 
smulse din mână şi o citi. 

— Ei bine! zise el apoi, ce vrei să-mi spui?... 

— Vreau să-ţi spun că Diane nu ştie nimic şi că aşteaptă 
încă graţierea dumitale, Hector, zise el. Regele a refuzat. 

Baronul îşi plecă privirea. 

— Şi vă e teamă să-i spuneţi Dianei vestea aceasta? 

— Ne e teamă că ar ucide-o. 

O clipă, două lacrimi mari străluciră în ochii lui Hector. 

— Sărmana mea Diane... murmură el. 

Apoi luă mâna baronului. 

— Ştii bine, prietene, că mie nu mi-e teamă de moarte. 

Baronul scoase din buzunar o a doua scrisoare. 

— Spune-mi totul, fără teamă. 

Aceasta venea de la Paris şi era scrisă de mâna domnului 
de la Morliere. 

Vicontele scria baronului: „Dragul meu. 

Sărmanul nostru unchi e nebun de durere şi mă tem 
pentru viaţa sa. În zadar s-a târât la picioarele Regelui. 

Regele a fost inflexibil. 

L-am readus la hotel în prada unor friguri arzătoare. 

Medicul pe care l-am chemat m-a oprit să-l las să plece 
într-o asemenea stare spre Rochefort. 

Eu de asemenea am crezut că-mi voi pierde capul. 


Dacă Hector va fi împuşcat, Diane va muri. 

Trebuie s-o scăpăm pe Diane măcar. Trebuie să găsim un 
mijloc oarecare pentru a o face să plece din Rochefort. 

lată ce m-am gândit: 

Îţi voi scrie o altă scrisoare mâine. 

În ea îţi voi spune că Regele a refuzat graţierea, dar că a 
acordat o amânare de încă o lună pentru execuţie. 

În timpul acesta Regele se va mai gândi. 

Va mai vedea... 

Atunci îţi va fi uşor s-o convingi pe Diane că dacă ar veni 
la Paris, Regele n-ar putea să reziste lacrimilor sale. Şi 
Diane va pleca împreună cu tine şi nu va auzi şuieratul 
gloanţelor care îl vor ucide pe Hector.” 

Domnul de Main-Hardye citi scrisoarea aceasta şi zise cu 
simplitate: 

— Ai dreptate. Trebuie ca Diane să părăsească 
Rochefortul. Când va sosi cealaltă scrisoare a vicontelui? 

— O aştept pentru astăzi la amiază. E ora poştei. 

— Ei bine! Adio!... Dacă e aşa, poţi pleca cu Diane... 
Trebuie să pleci! 

Domnul de Main-Hardye scrise Dianei o scrisoare lungă 
în care îi făgăduia că va aştepta graţierea cu mult curaj şi 
cu încredere. 

Baronul îl îmbrăţişă şi îi zise cu dragoste: 

— Adio, prietene! Îţi jur că voi veghea asupra Dianei 
întreaga mea viaţă. 

— Veghează, de asemenea, şi asupra copilului meu, căci 
în curând Diane va fi mamă, adăugă nenorocitul conte de 
Main-Hardye, strângând pentru cea din urmă oară mâna 
domnului de Passe-Croix. Acum poţi să pleci, domnule 
baron, mai zise el. Nu vreau să mă înduioşez peste măsură. 
Vreau să mor surâzând. 

Capitolul XXIII. 

În aceeaşi seară un cavaler intra în Rochefort, în mijlocul 
unui nor de praf. 

Era Grain-de-Sel. 


Grain-de-Sel, care aducea Dianei graţierea contelui de 
Main-Hardye, Grain-de-Sel care preceda sosirea 
generalului şi a nepotului său, cu două ore. 

Regele îl iertase pe domnul de Main-Hardye şi-l autoriza 
să rămână în Vendeea, în castelul său. 

Diane, nebună de bucurie, alergă, întovărăşită de cei doi 
veri ai săi, la generalul comandant al garnizoanei. 

Generalul o luă de mână şi-i zise: 

— Dumneata însăţi, doamnă, vei duce domnului de Main- 
Hardye vestea aceasta. 

Şi generalul o conduse pe Diane la închisoare. Toate 
porţile se deschiseră în calea lor, chiar şi uşa celulei în care 
Hector zăcea de opt zile. 

Contele stătea culcat pe pat, nemişcat, cu faţa îndreptată 
spre tavan. 

Părea că doarme. 

— Hector! Hector! iubitul meu! exclamă Diane, 
repezindu-se spre el. 

Dar, deodată, scăpă un strigăt, apoi se dădu îndărăt, se 
apropie din nou, ridică ochii spre cer şi izbucni într-un 
hohot disperat. 

Diane de Rupert înnebunise subit văzând că domnul 
conte de Main-Hardye era mort. 

Contele crezuse în scrisoarea infamului viconte de la 
Morliere şi îşi împlântase pumnalul în inimă. 

Moartea fusese instantanee. 

Capitolul XXIV. 

Trei ani după moartea contelui de Main-Hardye, într-o 
frumoasă zi de iarnă, o caleaşcă înainta pe Champs-Elys6es, 
cotind în jurul Arcului de Triumf şi prin calea Neuilly, intra 
în parcul Bois de Boulogne. 

În fundul trăsurii stătea un bărbat cu barba albă ca 
zăpada, iar alături de el o femeie tânără, îmbrăcată în doliu, 
a cărei privire avea o expresie bizară de rătăcire. 

Femeia ţinea pe genunchi un copilaş blond, drăguţ, pe 
care-l îmbrăţişa fără încetare, cu o dragoste fanatică. 


Pe scaunul din faţă stătea un om de vreo patruzeci de 
ani, cu figura încă destul de tânără, care vorbea cu 
generalul şi în acelaşi timp mângâia buclele blonde ale 
copilului. 

Femeia era doamna baroană de Rupert, iar acea fetiţă 
mică şi blondă, pe care cu atâta mândrie o purta în braţe, 
era fiica sărmanului conte Hector de Main-Hardye. 

Diane era nebună din ziua în care Hector fusese găsit 
mort în celula închisorii. 

Nebunia sa avusese două faze distincte. 

În timpul celei dintâi, baroana fusese tristă, abătută, 
disperată, în prada unui soi de uimire contemplativă. 

Starea aceasta durase aproape trei luni. 

Apoi, într-o noapte, Diane devenise mamă şi atunci viaţa, 
care avea rădăcini puternice în ea, triumfase puţin câte 
puţin, susţinută şi de instinctul matern. 

Din sălbatică cum era, nebunia baroanei devenise dulce, 
sentimentală, aproape surâzătoare. 

Când îşi ţinea copilul în braţe, Diane îşi recăpăta 
aproape toată raţiunea. 

În ziua aceea bătrânul general de Morfontaine şi nepotul 
său, vicontele de la Morliere, o scoseseră pe Diane la 
plimbare cu oarecare motive serioase. 

lată motivele: 

De câteva luni se afla în Paris un medic brazilian, care 
nu-şi exercita meseria decât în anumite cazuri excepţionale. 

Omul acesta, tânăr încă, era un original, de mai multe ori 
milionar, care se plimba în toate zilele pe Champs-Elysees, 
călare, îmbrăcat într-o manta de gaucho, a cărui culoare 
roşie dăduse medicului porecla de medicul roşu. 

El nu-şi exercita meseria, dar era foarte abil, mai ales în 
vindecarea nebuniei. 

Aşadar, generalul se urcase în trăsură împreună cu fiica 
şi cu nepotul său şi toţi trei se îndreptară spre pavilionul 
Madridului, unde, după informaţiile luate, doctorul dejuna 
în toate zilele între orele douăsprezece şi două. Toată lumea 


ştia că numai printr-o întâmplare putea cineva să capete 
ajutorul acelui om bizar. 

Domnul de la Morliere sări cel dintâi din trăsură şi 
întinse mâna verişoarei sale, care nu voia să-şi părăsească o 
clipă copilul. 

— Vino, fiica mea, zise domnul de Morfontaine, luându-i 
braţul şi conducând-o în pavilion. 

Baroana se lăsă condusă, blândă şi ascultătoare ca un 
copil, dar când intră în salonul de jos, privirile îi fură atrase 
de mantaua roşie şi de faţa bronzată a medicului. 

Brazilianul dejuna foarte liniştit, aşezat la o masă mică 
lângă foc, în timp ce parcurgea paginile unui ziar. 

Diane scoase un mic țipăt de pasăre speriată, se apropie 
de el şi începu să-l examineze cu o curiozitate, care ar fi 
putut să i se pară bizară medicului, dacă generalul nu i-ar fi 
făcut un gest semnificativ cu mâna. 

De altfel, generalul se ostenise în zadar, căci brazilianul 
ghicise starea mintală a femeii cate stătea în faţa lui. 

După ce-l examină bine, Diane îl salută cu o plecăciune 
adâncă şi luă loc la o masă, la mică distanţă de el. Apoi păru 
a uita că era într-un loc străin, înconjurată de oameni 
necunoscuţi. 

Începu să-şi mângâie copilul, trecându-şi degetele prin 
şuviţele sale blonde şi sărutându-l cu pasiune pe ochi şi pe 
gură. 

Atunci domnul de Morfontaine se apropie de medic şi-i 
ceru scuze, dar medicul îl întrerupse şi-i zise: 

— E nevasta dumneavoastră, domnul meu? 

— Nu, e fiica mea... 

— De cât timp e nebună? continuă el încetişor. 

— De trei ani. 

— Dacă eşti bun să-mi spui cauzele care i-au provocat 
nebunia, poate că... o voi putea vindeca. 

— Ah! domnule, murmură generalul cu emoție, îţi 
mărturisesc că am venit aici numai în speranţa de a te 
întâlni... şi... 


— Numele dumitale, domnule?... 

— Generalul marchiz de Morfontaine. 

Medicul se înclină respectuos, lăsând a înţelege că 
numele acesta nu-i era cu totul necunoscut. Apoi întrebă 
încetişor: 

— E o disperare din dragoste? 

— Da. 

— Tatăl copilului? 

— Da, răspunse iarăşi generalul. 

— A fost părăsită... trădată? 

— Nu, a murit. 

— Oh!... amănuntele acestea îmi sunt suficiente, zise 
medicul. 

În momentul acela, domnul de la Morli€re, care 
rămăsese puţin în urmă, se apropiase şi asculta cu cea mai 
mare atenţie. 

— Domnule general, zise medicul, îţi declar că doamna 
va fi vindecată. Aşteptaţi-mă astă-seară pe la orele şase, 
acasă la dumneavoastră. Îi voi prescrie un tratament. 

— Şi, exclamă generalul, spui că o vei vindeca? 

— În două luni, răspunse medicul, cu convingere. 

În aceeaşi seară, pe la orele opt şi jumătate, vicontele de 
la Morliere părăsi palatul din strada Varennes, în frumoasa 
sa cabrioletă deschisă. 

Calul său de rasă germană era bun alergător şi în câteva 
minute vicontele străbătu distanţa care separă foburgul 
Saint-Germain de strada Artois. Aici era locuinţa domnului 
cavaler de Morfontaine. 

Cabrioleta se opri. 

— Tom, zise domnul de la Morliere servitorului său, sună 
şi întreabă dacă cavalerul este acasă. 

După un moment băiatul se întoarse. Cavalerul era 
acasă. 

Vicontele urcă scările în fugă. Domnul de Morfontaine se 
întorsese acasă abia de vreun sfert de oră şi stătea la gura 
focului cu o ţigară în gură, citind o carte. 


— Cavalere, zise domnul de la Morliere intrând, nu ştii 
unde l-am putea găsi pe Passe-Croix? 

— Ba... ştiu. Bună ziua, viconte. 

— Bună ziua, cavalere. 

— Am cinat cu el la Natalie, şi l-am lăsat jucând o partidă 
de wist. 

— Natalie Rolin, de la Gymnase?... 

— Chiar ea. 

— Dar e la doi paşi de aici, dacă nu mă înşel?... în strada 
Saint-Honore, nu-i aşa? 

— La numărul 29, adăugă cavalerul. 

Domnul de la Morliere deschise uşa sălii şi strigă: 

— Tom!... 

Servitorul, care se învelise în blana de vulpe a stăpânului 
său, sări jos din cabrioletă. 

— Aleargă în strada Saint-Honore nr. 29, la doamna 
Rolin. 

— Da, domnule. 

— Şi să-mi aduci îndată pe domnul baron de Passe-Croix. 

Băiatul plecă în fuga calului. 

Vicontele veni să se aşeze la locul său, lângă foc. 

— Ai putea să-mi spui, întrebă cavalerul, ce vrei cu 
domnul baron? 

Domnul de la Morliere îşi luă o mutră gravă. 

— Vreau să discut cu voi amândoi, răspunse el. 

— În ce privinţă? 

— În privinţa moştenirii noastre. 

— La naiba, dragul meu prieten, dar mi se pare că în 
ceea ce te priveşte ai cam renunţat la această moştenire. 

— Eu?... Am renunţat?... 

— Fără îndoială, de vreme ce te-ai însurat... 

— Ei! exclamă vicontele, lucrurile au luat o altă faţă, 
dragul meu. Ştii bine că întâmplarea nu ne-a favorizat. L- 
am eliminat pe prostul acela de Main-Hardye fără nici un 
folos. 

— E foarte adevărat. 


— Diane a devenit nebună. 

— Şi, adăugă vicontele, nu te însori cu o nebună, nu-i aşa 
viconte? 

— În orice caz e un lucru foarte greu. Legea se opune 
formal. 

— De aceea, domnule viconte, dumneata ai găsit cu cale 
să te însori. Deci, ne-ai lăsat câmp deschis, mie şi lui Passe- 
Croix, pentru cazul când Diane şi-ar recăpăta raţiunea. 

— Să-l aşteptăm pe baron, zise domnul de la Morliere, şi 
ne vom explica îndată. 

Urmară câteva momente de tăcere, apoi se auzi în 
stradă huruitul unei trăsuri. 

Era cabrioleta vicontelui, care se întorcea aducându-l pe 
domnul de Passe-Croix. 

Ne aducem aminte că baronul era cel mai tânăr dintre 
cei trei veri, el având cam treizeci de ani, pe când domnul 
de la Morfontaine avea treizeci şi patru, iar vicontele de la 
Morliere, treizeci şi opt. 

— Dragul meu baron, zise domnul de la Morliere, 
întâmpinându-l pe noul venit, ia loc şi... ascultaţi-mă bine 
amândoi. 

— Oh! oh!... exclamă domnul de Passe-Croix. 

— Astăzi am cinat la unchiul nostru, generalul. 

— Foarte bine... şi cum îi mai este Dianei? 

Vicontele surâse ironic. 

— Generalul a încredinţat-o unui medic brazilian, care a 
declarat solemn că o va vindeca în mai puţin de o lună. 

— Bravo!... strigă cavalerul. 

— De minune! zise baronul. 

Domnul de la Morliere rămânea tăcut. 

— Aşadar, urmă el, dacă vreţi să vă căsătoriţi cu Diane... 
dumneata, domnule baron, va trebui să-l ucizi pe domnul 
cavaler şi dumneata, domnule cavaler, va trebui să-l ucizi pe 
domnul baron. 

Cei doi tineri se încruntară şi se priviră aproape cu ură. 

Vicontele începu să râdă cu hohote. 


— Vedeţi bine, zise el, că aveţi mare nevoie de ajutorul 
meu, dar fiţi fără grijă, vă voi mulţumi pe amândoi. 

Cei doi veri aveau o încredere nemărginită în inteligenţa 
vicontelui. 

— Să vedem!... exclamară amândoi într-un glas. 

Vicontele reluă. 

— Dacă sunteţi de acord, zise el, vom face o mică 
socoteală. Ce avere posedă unchiul nostru. 

— Cel puţin o sută de mii de livre venit, zise baronul. 

— Şi Diane?... 

— Diane a moştenit averea soţului ei, aproximativ 
cincizeci de mii de livre venit. 

— Foarte bine. 

— Deci avem de împărţit în părţi egale un venit anual de 
una sută cincizeci de mii de livre! 

— Cum?... întrebă cavalerul de Morfontaine, Diane nu 
poate să ne ia în căsătorie pe toţi trei. 

— Mai întâi, răspunse vicontele râzând, bigamia nu este 
permisă în Franţa şi nici divorţul. Ar trebui, prin urmare, ca 
vicontesa de la Morliere, care din graţia Domnului mi-a 
dăruit până acum doi copilaşi, să moară... 

— A! bine... zise baronul, dar noi amândoi suntem 
burlaci. 

— E adevărat. 

— Şi cel pe care Diane îl va lua de soţ... 

— Va fi pur şi simplu tutorele acelei copiliţe care are în 
vinele sale ultima picătură de sânge a familiei Main-Hardye. 
— E adevărat, răspunse cavalerul de Morfontaine, dar 

este aşa de micuță încă, aşa de slabă, aşa de delicată. 

Pe buzele vicontelui flutură din nou acel surâs drăcesc 
care îl caracteriza. 

— Destul! zise el, am înţeles. 

— Mi se pare, întrerupse baronul, că vărul nostru 
cavalerul, vede cam prea departe în viitor. 

— La naiba! răspunse cavalerul cu nevinovăție, suntem 
doar la capitolul probabilităților. 


— Probabilităţi, este într-adevăr cuvântul potrivit, zise 
vicontele. 

— Ah!... 

— Fără îndoială! Cavalerul de Morfontaine este cel de pe 
urmă vlăstar din această familie ilustră. 

Domnul de Passe-Croix ridică din umeri. 

— Şi, cu toate ideile sale liberale, unchiul nostru ţine 
foarte mult la numele său. Aşadar, după părerea mea, o va 
da pe Diane de nevastă cavalerului dacă... 

— Dacă?... întrebă domnul de Passe-Croix cu nerăbdare. 

— Dacă Diane mă iubeşte?... întrebă cavalerul... 

— Ah! nu e asta, dragul meu... Dacă... dacă voi consimţi 
şi eu! 

Domnul de la Morliere îşi înălţă capul şi privi cu răceală 
pe interlocutorii săi. 

— Ah!... dragul meu, întrerupse cavalerul, care pe cât 
putea se silea să-şi ascundă supărarea, dar mi se pare că tu 
nu mai ai ce căuta în afacerea asta. 

— Te înşeli amarnic, domnule de Morfontaine. 

— Cum aşa? 

— Ascultaţi-mă bine, dragii mei veri, continuă domnul de 
la Morliere mereu liniştit şi ironic, să ne întoarcem puţin la 
clipa când am jurat ajutor şi încredere, când ne-am unit 
pentru a scăpa de un duşman comun. 

— Ne aducem aminte foarte bine. Am jurat şi mi se pare 
că am fost uniţi atunci... 

— Fără îndoială, dar... n-am ajuns la nici un rezultat. 

— De ce te-ai însurat? 

— Ah! să mă iertaţi, dar aceasta e o chestiune aparte... 
Acum, adăugă vicontele, pentru ca să nu ne mai învârtim 
multă vreme în acest cere vicios, vă declar formal că, în 
cazul când Diane şi-ar recăpăta raţiunea, mă voi opune din 
toată puterea la căsătoria ei cu vreunul dintre 
dumneavoastră. 

— Dar ce urmăreşti? strigă cavalerul. 


— Ascultaţi-mă bine... Odinioară, Morfontaine ne spunea 
că fiica Dianei e foarte slabă, foarte delicată. 

— E adevărat. 

— Şi mi se pare, reluă vicontele după o scurtă pauză, că 
mama sa, care e nebună... 

Domnul de la Morliere se opri, şi cei doi veri se priviră, 
înfiorându-se. 

— Domnilor, continuă el, un ultim cuvânt, suntem oameni 
care înţelegem lucrurile şi spuse pe jumătate şi ne putem 
scuti de explicaţii lungi... 

— Desigur! răspunse baronul. 

— Deci, propunerea e aceasta: cincizeci de mii de livre 
venit pentru fiecare. 

— Şi de la cine vom lua banii aceştia, dacă eşti bun să ne 
spui? 

Vicontele ridică din umeri. 

— Domnule baron, zise el, ne faci să ne pierdem vremea 
în explicaţii fără rost. 

— E adevărat, zise cavalerul. 

Domnul de la Morliere adăugă: 

— Dacă nu înţelegi, cu atât mai rău pentru tine. 

Morfontaine a înţeles. 

— Drace! 

— Cincizeci de mii de livre venit anual merită puţină 
osteneală. 

— Oh! acum înţeleg... Şi ştiu şi unde e suma pe care 
trebuie s-o împărţim, zise baronul. 

— Din fericire!... 

— Dar, ca să ajungem acolo, atâtea lucruri trebuie 
făcute. 

— Jocurile soartei sunt uneori bizare! 

— Va trebui ca fetiţa Dianei... 

— E o fiinţă foarte slabă şi foarte delicată. 

— Va trebui ca însăşi Diane... 

— Nebunia scurtează viaţa. 


— Foarte bine! zise cavalerul, toate astea sunt clare ca 
lumina zilei. Numai că... 

Cavalerul se opri. 

— Numai, că?... repetă domnul de la Morliere. 

— Care dintre noi se va însărcina?... 

— Eu! 

Vicontele pronunţă cuvântul acesta cu o linişte perfectă. 

— Dragul meu văr, îi zise baronul, eşti un diavol! 

— Da? întrebă vicontele cu modestie. 

Şi aprinzându-şi o nouă ţigară, se sculă şi zise verilor săi: 

— Acum, domnilor, îmi veţi îngădui să vă părăsesc. 

— Încotro te duci? 

— La unchiul nostru. 

— Dar mi se pare că abia ai sosit de acolo. 

— Nu e nimic, mă întorc. 

— Dar pentru ce? 

— Vreau să fiu de faţă la consultaţia medicului brazilian. 

— Aşadar, întrebă cavalerul, chiar crezi că omul acela o 
va vindeca pe Diane? 

— Sunt convins. Adică, vreau să spun că dacă îi vom lăsa 
timp, Diane se va vindeca. Dar se poate întâmpla să moară 
înainte de vindecare. Cine ştie?... Întâmplarea... 

Şi vicontele strânse mâna verilor săi, se învălui în 
pardesiu şi ieşi. 

— Dumnezeule! murmură el pe când urca în cabrioletă, 
cât tărăboi pentru a-ţi obţine propria moştenire!... 

În timpul acesta, doctorul Samuel, zis şi medicul roşu, 
sosea la palatul Morfontaine, în strada Greneile. 

Generalul îl aştepta cu nerăbdare. 

Diane stătea lângă foc, cu copila în braţe. 

Doctorul o privi cu atenţie, dar nu se apropie de ea. 

— Domnule, zise el generalului, trebuie să îmi spuneţi 
cum a devenit fiica dumneavoastră nebună, să îmi povestiţi 
până în cele mai mici amănunte toate evenimentele. 

— Vai! răspunse domnul de Morfontaine, sunt gata să vă 
spun această poveste tristă, dar să vorbim încet, ar putea să 


ne audă... 

— Oh! zise doctorul, va auzi dar nu va înţelege nimic. 

Şi se duse să se aşeze împreună cu generalul într-un colţ 
al salonului. 

În clipa aceasta intră vicontele de la Morligre. 

— Vino, îi zise generalul, cunoşti trista poveste a Dianei, 
tot atât de bine ca şi mine şi vei putea s-o povesteşti 
medicului. 

— Vai! suspină contele cu un ton dezolat. 

Doctorul ascultă cu cea mai mare atenţie povestirea 
domnului de la Morliere. 

Vicontele nu uită niciunul din amănuntele acelei teribile 
drame care se desfăşurase la Bellombre mai întâi, apoi la 
Rochefort. 

— Toate acestea sunt foarte bizare, murmură brazilianul 
când vicontele îşi sfârşi povestea. 

— Bizare într-adevăr, zise generalul. 

— Cum se explică, reluă medicul, trădarea acestui 
Ambroise, care, în calitatea sa de camerist al baroanei de 
Rupert, ar fi trebuit să fie devotat viitorului soţ al stăpânei 
sale? 

— Ah! zise vicontele, eu am găsit explicaţia purtării sale. 

— Da?... întrebă generalul mirat. 

— Iartă-mă, unchiule, răspunse domnul de la Morliere cu 
cea mai mare grabă... dar nu voiam să vă reînnoiesc 
durerea fără nici un folos... Am primit o scrisoare de la 
Ambroise. 

— Ah!... exclamă din nou generalul. Şi... de unde venea 
acea scrisoare? 

— De la Londra. 

Vicontele îşi desfăcu haina şi scoase din buzunar un mic 
portofel, pe care-l deschise. 

Printre hârtiile din acest portofel era şi o scrisoare 
îngălbenită de vreme, care purta pecetea poştei londoneze. 

Scrisoarea era adresată domnului viconte de la Morliere, 
la Paris, strada Taitbout 7. 


Domnul de la Morliere o deschise şi citi cu glas tare: 
„Domnule viconte, Sunt acum la Londra şi am crezut de 
cuviinţă că nu e rău să pun valurile mării între mânia 
dumneavoastră şi mine şi vă voi vorbi cu inima deschisă. 

Să nu acuzaţi pe nimeni, domnule viconte, de moartei 
domnului de Main-Hardye. 

Eu sunt criminalul! 

Eu l-am făcut să cadă în cursa lupului, eu am înştiinţat 
pe judecătorul de pace care l-a arestat, eu, în sfârşit, i-am 
dus în închisoare acel bilet fără semnătură în care se 
spunea că graţierea îi fusese refuzată...” 

— Oh! mizerabilul, exclamă generalul, dar ce-i făcuse 
domnul de Main-Hardye? 

— Aşteaptă, unchiule, acum vine explicaţia. 

Şi vicontele citi mai departe. 

„Aveam un respect şi o dragoste fără margini pentru 
domnul baron de Rupert. Când am văzut că soţia sa îl uită, 
aşa de lesne, am simţit născându-se în mine o ură violentă, 
nebună, pentru omul pe care-l iubea. 

Şi mi-am satisfăcut ura... 

Sunt, cu cel mai profund respect, domnule viconte, 
servitorul dumneavoastră devotat, Ambroise, fost camerist, 
actualmente birjar în Regent-Street” 

Generalul îşi prinsese capul între mâini şi două lacrimi 
mari îi udară degetele. 

— Să mă iertaţi domnule, zise medicul, adresându-se 
domnului de la Morliere, dar aţi putea să-mi spuneţi numele 
acelui mic ţăran despre care îmi vorbeaţi mai devreme? 

— Grain-de-Sel. 

— Unde e acum? 

— La Bellombre, împreună cu mama sa. 

— Ei bine, zise doctorul, trebuie să mi-l aduceţi aici. 

— Pe Grain-de-Sel?... 

— Da. 

Generalul ridică privirea: 


— Am nevoie de prezenţa sa, urmă medicul. După 
părerea mea, prezenţa aceasta va uşura cu mult vindecarea 
scumpei noastre bolnave. 

— Ah! exclamă generalul, îi voi scrie îndată, peste opt 
zile va fi aici. 

Domnul de la Morliere încruntă sprâncenele şi îşi zise: 
„Nu-mi prea place să-l văd pe Grain-de-Sel în calea mea. 
Ştrengarul e foarte şiret şi foarte devotat, Dianei. Poate că 
va trebui să scăpăm şi de el.” 

Capitolul XXV. 

Într-o seară, pe la sfârşitul lunii ianuarie, bucătăria 
castelului de la Bellombre era plină de lume. 

După obiceiul tradiţional al ținutului, se bea cidru şi se 
mâncau prăjituri. 

Se celebra, în ziua aceea a şaizecea aniversare a mamei 
lui Grain-de-Sel. 

Afară era un timp afurisit. Ploaia biciuia geamurile, 
vântul urla şi servitorii se îngrămădeau cu toţii în jurul 
focului. 

— În sănătatea mamei Madeleine! ziceau păstorii, 
ridicând în sus paharele pline. 

Dar mama Madeleine clătina cu tristeţe din cap. 

— Dragii mei, le zicea ea, vă mulţumesc, dar nu vă 
primesc urarea cu toată inima... 

— Şi pentru ce? 

— Pentru că mă cam plictisesc pe pământul acesta... 
sărmana mea fiică, doamna baroană, de când a căzut în 
nevinovăție. 

Prin părţile acelea cuvântul nevinovăție e sinonim cu 
nebunie. 

— Da, aşa este, ziseră pe rând, toţi acei care serbau 
aniversarea doicii Dianei. 

— Dar, adăugă un gardian, acelaşi care cu trei ani 
înainte ajutase la evadarea contelui de Main-Hardye, am 
auzit spunându-se că buna noastră stăpână se va vindeca în 
curând. 


Madeleine clătină din cap. 

— Niciodată nu va putea cineva să-i vindece durerea din 
inimă, zise ea. Căci nimeni nu îl va putea reda pe domnul 
Hector. 

— Sărmanul domn Hector! murmură un păstor, care de 
multe ori se întâlnise cu tânărul conte la vânătoare. Era bun 
şi nu era deloc mândru. 

— Şi stăpâna noastră îl iubea aşa de mult... 

— Eu niciodată nu mi-am explicat aceste nenorocite 
poveşti, murmură o fată din casă. 

— Eu... îl ştiu sfârşitul acesta, zise Madeleine cu voce 
întunecată. 

— Dumneata... îl ştii? 

— Da. 

— Ştii dumneata pentru ce s-a sinucis domnul Hector? 

— S-a sinucis pentru că a fost înşelat, pentru că i s-a 
spus că graţierea îi fusese refuzată. 

— Şi cine e omul care a făptuit crima aceasta? 

— Aceiaşi care i-au întins şi cursa din pădure. 

— Ambroise! exclamară în acelaşi timp zece glasuri 
indignate. 

— Oh! mizerabile! murmură păstorul. 

— Nu e numai Ambroise, murmură Madeleine, mai sunt 
şi alţii, dragii mei. 

Faţa doicii căpătase o expresie sălbatică. 

— Ah! continuă ea, bunul Dumnezeu e drept, şi îi 
pedepseşte pe mizerabili... Asasinii domnului Hector vor 
plăti. 

— Dar, de vreme ce ştii cine sunt... 

Madeleine se înfioră. 

— Tăceţi, dragii mei, tăceţi, le zise ea, sunt unele nume 
care nici nu trebuie pronunţate... 

Gardianul pavilionului avu o vagă bănuială. 

— Madeleine are dreptate, zise el, să lăsăm lucrurile 
acestea la o parte. Vorbiţi de altceva, băieţi!... 


— Eu, reluă fata din casă, aş vrea să ştiu de ce domnul 
marchiz l-a chemat pe Grain-de-Sel la Paris, acum o lună. 

La auzul numelui fiului său, Madeleine tresări. 

— Ah! zise ea, dacă sărmanul meu Grain-de-Sel ar fi 
lângă mine, v-aş lăsa să beţi, în sănătatea mea. Dar ela 
plecat... Şi cine ştie când se va întoarce? 

— 'Tăcere, zise deodată păstorul, care avea auzul foarte 
fin. Se ridică şi se apropie de fereastră. 

— Ascultaţi, repetă el, ascultați... 

— Ce să ascultăm?... întrebă gardianul. 

— Aud galopul unui cal. 

— Eşti nebun, dragul meu. 

— Nu se aud decât vântul şi ploaia, adăugă un altul, 
după ce ascultase câtva timp cu atenţie. 

— Şi eu, repetă păstorul, vă asigur că aud galopul unui 
cal. 

Se întoarse şi se apropie de cămin, unde un câine mare 
stătea culcat sub o bancă, cu botul pe labe. 

— Pluton! Pluton! strigă păstorul. 

Pluton sări în sus şi se apropie de stăpânul său. Păstorul 
îl duse la fereastra deschisă şi-i zise: 

— Ascultă! 

Câinele aproape îndată începu să latre. 

— E adevărat... păstorul are dreptate, spuseră atunci 
oamenii adunaţi în bucătăria de la Bellombre. Pluton nu se 
înşeală niciodată. 

— Ah! exclamă un ţăran, acum mi se pare că aud şieu... 

— Şi eu de asemenea, murmură doica, care se apropie 
de fereastră, tremurând de emoție. 

Într-adevăr, acum se auzea foarte distinct galopul grăbit 
al unui cal. 

— Cel ce merge cu o asemenea repeziciune, e un bun 
călăreț, mai zise ţăranul. 

— Numai Grain-de-Sel poate galopa astfel, adăugă 
păstorul. 

— Grain-de-Sel... copilul meu!... 


Pronunţând cuvintele acestea, doica se lăsă sfârşită pe 
un scăunel. 

— Ei! drace! da... e Grain-de-Sel, zise gardianul. 
Ascultaţi... 

Într-adevăr, călăreţul mergea aşa de repede, încât 
zgomotul copitelor domina urletul vântului şi huruitul 
roţilor de la moară. 

În acelaşi timp se auzi un soi de strigăt bizar. 

— E Grain-de-Sel! exclamară cu toţii, acesta e strigătul 
său. 

Şi toate feţele se înveseliră, pentru că la Bellombre, 
Grain-de-Sel era fratele, prietenul, copilul tuturor. 

Era iubit şi toţi se încredeau într-însul, pentru că ştiau cu 
toţii că nimeni n-ar fi putut să aibă nici mai multă bunătate, 
nici mai mult curaj decât acel copilandru. 

Cu toţii se repeziră afară şi când, acoperit de noroi, ud 
de ploaie, zdrobit de oboseală, Grain-de-Sel - căci el era - 
intră în curtea castelului, fu înconjurat, strâns, îmbrăţişat 
de zeci de braţe. 

— Mama mea! unde este mama mea?... întrebă copilul. 

— E sănătoasă... dar biata femeie n-a putut să-ţi iasă în 
cale... Bucuria a ţintuit-o pe loc. 

Grain-de-Sel alergă spre bucătărie şi se repezi în braţele 
mamei sale. 

— Oh! mamă, mamă! îţi aduc o veste bună. 

Şi copilul era el însuşi atât de emoţionat, încât nu putu 
să mai pronunţe nici un cuvânt. 

— Dar vorbeşte o dată, drăguţule, îi spunea Madeleine. 
Îmi aduci ştiri de la scumpa mea fiică?... 

— Da, mamă... 

— E mai bine mititica?... 

— Peste puţin se va vindeca deplin. 

Madeleine scăpă un strigăt de bucurie. 

Grain-de-Sel era înconjurat, zeci de întrebări i se puneau 
din toate părţile în acelaşi timp. 


— Oho! exclamă el, dacă vreţi să aflaţi ceva, nu vorbiţi cu 
toţii o dată... 

— E adevărat! 

— Grain-de-Sel are dreptate! 

— Trăiască Grain-de-Sel, strigă păstorul, care de felul 
său era un om foarte entuziast. 

— Ascultaţi-mă, zise copilul, care strângea mereu 
mâinile scumpei sale mame. 

Dintr-o sorbitură goli un pahar de cidru, apoi începu, 
surâzând: 

— Nu mai pot de oboseală, şi aş vrea mai bine să dorm 
decât să stau aici. Ştiţi dumneavoastră că de la Paris până 
aici nu m-am oprit nici o singură clipă?... Am galopat, am 
galopat mereu. Sărmanele mele oase s-au subţiat... Dar 
acum, nu e vorba de mine... 

Numele Dianei era pe toate buzele. 

— Stăpânul nostru, domnul marchiz, continuă Grain-de- 
Sel, a găsit un medic faimos, care vede clar acolo unde 
colegii săi nu văd nimic sau văd foarte tulbure... 

— Ah! ah! 

— Ceilalţi spuneau că doamna Diane nu va fi vindecată 
niciodată, şi că va rămâne nebună pentru totdeauna. Dar 
acesta, cum a văzut-o, a şi exclamat: „O voi vindeca!” 

— Aşadar, e vindecată? întrebă Madeleine cu nerăbdare. 

— Nu încă, dar în curând va fi. 

— Ah! 

— Se pare că medicul acela a fost pus la curent cu toate 
întâmplările, pentru că ela cerut să vin şi eu la Paris. De 
aceea mi-a scris domnul marchiz acum patru săptămâni. 

— Cât de repede trece timpul! murmură Mathurin, 
parcă ai plecat ieri. 

— Peste trei zile se împlineşte tocmai o lună... Când am 
ajuns la Paris, medicul, care e un om bizar de felul său, mi-a 
spus că trebuie să stau în fiecare zi cât mai multe ore lângă 
doamna Diane şi să-i vorbesc fără încetare despre domnul 


Hector. Întâia oară când m-a văzut, nu m-a recunoscut 
deloc, şi a început să râdă cu hohote. 

— Oh! Dumnezeule!... murmură Madeleine, cu durere. 

— Abia a doua zi m-a recunoscut, continuă Grain-de-Sel. 
Atunci m-a întrebat şi de tine. 

— Şi... despre... domnul Hector? 

— N-a pronunţat nici un cuvânt. Se pare că în tot 
intervalul acestor trei ani n-a pronunţat niciodată numele 
lui. Medicul spune că sărmana Diane a uitat totul şi că în 
ziua în care îşi va aduce aminte se va vindeca. Pentru 
aceasta, spunea doctorul, va trebui să vină aici. 

— Aici?... 

— Da, zise Grain-de-Sel. Marchizul, medicul şi doamna 
Diane vor sosi mâine dimineaţă. Eu am plecat înaintea lor, 
pentru a pregăti cai odihniţi la toate staţiile. 

Grain-de-Sel goli un al doilea pahar de cidru şi adăugă: 

— Eu mor de foame şi voi îmi daţi de băut. Daţi-mi să 
mănânc ceva şi pentru astă-seară mulţumiţi-vă cu 
amănuntele pe care vi le-am dat. Pic de somn şi vă asigur că 
peste o oră voi sforăi mai puternic decât orga domnului 
abate de la Bellefontaine. 

La douăsprezece ore după sosirea lui Grain-de-Sel la 
Bellombre, o trăsură de poştă cotea pe calea care pleca din 
drumul regal Paris-Poitiers şi se îndrepta spre castel. 

În trăsură erau bătrânul general de Morfontaine, 
vicontele şi vicontesa de la Morliere, sărmana Diane, care 
îşi ţinea mereu copilul pe genunchi şi, în sfârşit, doctorul. 

„Medicul roşu” era într-adevăr o persoană cam bizară. 

Venit la Paris, nu se ştia de unde, avea reputaţia de 
medic celebru... Cum?... iarăşi nu se ştia. Mult timp 
refuzase să-şi exercite profesia. De mai multe ori milionar, 
răspundea tuturor că nu practică medicina şi că, de altfel, 
colegii săi din Franţa erau mult mai abili. 

Se ştie că generalul reuşise să-l convingă să-l atragă 
spre sine. 


Din momentul acela, bizarul discipol al lui Esculap părea 
complet metamorfozat şi se ocupa cu patimă de bolnava sa. 

După trei săptămâni de cură, medicul spusese 
generalului: 

— Acum, domnule, va trebui să ne ducem la Bellombre. 
Acolo va avea loc vindecarea completă. 

Din ziua în care acea mare nenorocire îl lovise pe 
general, nepotul său, domnul de la Morliere, se arătase mai 
plin de atenţie, mai respectuos, mai devotat ca niciodată. 
Cu toate că se căsătorise, devenise oaspetele permanent al 
tatălui Dianei, braţul său drept, sfătuitorul său. 

Când fu vorba ca Diane să fie transportată la Bellombre, 
vicontele ceru să i se dea şi lui permisiunea de a-i 
întovărăşi, împreună cu nevasta sa. 

Generalul primise cu bucurie. 

O oră după sosirea lor la Bellombre, doctorul, generalul 
şi domnul de la Morliere coborâră în parc şi se opriră în 
acelaşi loc în care Diane îl primise odinioară, cu braţele 
deschise, pe domnul de Main-Hardye. 

— Generale, zise atunci doctorul, să nu crezi că te-am 
rugat în zadar să mă conduci în locul acesta. Care e 
fereastra de la camera doamnei Diane? 

— Iat-o, zise generalul, arătând cu mâna. 

— Aceea din mijloc, care e deschisă? 

— Da. 

— Acolo îl aştepta pe conte în fiecare seară?... 

— Vai! da, suspină generalul. 

— Contele n-avea obiceiul să-şi anunţe sosirea prin 
vreun semnal oarecare? 

— Da, o şuierătură precedată întotdeauna de un alt 
semnal. 

— Ce semnal?... 

— Grain-de-Sel imită ţipătul de cucuvea. 

— Ei bine, generale, lasă-mă să sper totul de la proba pe 
care o voi încerca... 


Domnul de Morfontaine şi nepotul său ascultau cu cea 
mai mare atenţie vorbele omului de ştiinţă. 

Acesta urmă: 

— Nebunia doamnei Rupert e provocată mai cu seamă, 
de o completă pierdere de memorie. Când l-a văzut pe 
domnul de Main-Hardye palid şi fără suflare, a avut un şoc 
aşa de puternic încât şi-a pierdut memoria. Instinctul de 
mamă e unicul sentiment care a susţinut-o în intervalul 
acestor trei ani. Supusă tratamentului meu a început, puţin 
câte puţin, să-i recunoască pe cei care o înconjoară. Mai 
întâi te-a recunoscut pe dumneata, domnule general, şi 
cred că-ţi aminteşti de seara aceea când s-a aruncat în 
braţele dumitale şi a izbucnit în lacrimi. 

— Oh! desigur!... îmi amintesc, răspunse generalul 
emoţionat. 

— După aceea l-a recunoscut pe Grain-de-Sel. Eu aveam 
o mare încredere în această întrevedere. De trei săptămâni, 
doamna se află în tovărăşia tânărului, vorbeşte, surâde... 
dar niciodată nu pomeneşte numele contelui. 

— Aşadar, dumneata, domnule doctor, socoteşti că l-a 
uitat? 

— 01... l-a uitat cu totul. 

— Şi... dacă şi-ar reaminti... 

— Vedeţi... aici e toată speranţa mea... 

— Speri că se va vindeca? 

— Da, generale. 

— Dar... cu toate acestea... 

— Ascultaţi-mă, zise medicul, dacă moartea aceluia pe 
care l-a iubit n-a ucis-o pe loc, e evident că viaţa e puternică 
într-însa. În ziua în care îşi va aduce aminte, raţiunea îi va 
reveni. 

— Dar atunci o va cuprinde gândul morţii! 

— Nu, pentru că e mamă... 

— Ai dreptate, murmură generalul. Şi când socoteşti să 
faci proba despre care vorbeşti? 


— Chiar astă-seară, răspunse medicul, dacă noaptea va fi 
destul de întunecoasă, dacă va ploua şi va fi furtună, ca în 
noaptea aceea când contele de Main-Hardye a sosit cu 
capul însângerat. 

Capitolul XXVI. 

Domnul de Morfontaine şi nepotul său, vicontele de Ia 
Morliere, îl priveau pe medic şi păreau că nu înţeleg încă. 

Acesta reluă: 

— E o lună de când memoria îi revine, puţin câte puţin, 
scumpei noastre bolnave. Te-a recunoscut mai întâi pe 
dumneata şi te-a chemat pe nume. 

— E adevărat. 

— Apoi l-a recunoscut pe Grain-de-Sel, după aceea pe 
viconte. 

Domnul de la Morliere tresări. 

— Cât despre dumneata, reluă medicul, ai fost vreodată 
în relaţii rele cu vara dumitale? 

— Ce bizară întrebare! doctore. 

Şi vicontele încercă să râdă. 

— Drace! răspunse generalul, îi cam făcea puţină curte 
şi cum era ea îndrăgostită de acel sărman conte de Main- 
Hardye... 

— Bănuiam eu, zise medicul, căci mi s-a părut că observ 
în privirea ei o flacără de ură. 

— Sărmanul meu amic! zise generalul strângând mâna 
nepotului său, de-ar şti ea cât de bun ai fost şi cât de 
devotat... 

— Ah! exclamă vicontele într-un elan prefăcut, numai, să 
se vindece Diane şi îi voi permite din toată inima să mă 
urască, unchiule! 

Generalul surâse. 

— Ai o inimă nobilă, zise el. 

— Aşadar, urmă medicul, desigur că aţi observat şi 
dumneavoastră că această revenire a memoriei a fost 
gradată. De dimineaţă, când am sosit aici, a recunoscut 
foarte bine parcul, aleile, castelul... şi, când bătrâna sa 


doică a alergat spre ea, a strâns-o în braţe şi a izbucnit în 
lacrimi. 

— Toate acestea sunt foarte adevărate, domnule doctor. 

— N-am vrut, reluă omul de ştiinţă, ca doamna baroană 
să fie condusă în camera pe care o ocupa altădată. 

— Şi de ce? 

— Îmi rezerv aceasta pentru mai târziu. 

Doctorul rămase pe gânduri. 

— Nu mi-ai spus dumneata, domnule general, întrebă el 
după o pauză, că este aici, în mijlocul pădurii, o capelă unde 
se întâlnea doamna Rupert pe când era fată cu domnul 
conte de Main-Hardye? 

— Da, doctore. 

— Şi puţin mai departe se află castelul de Main-Hardye, 
nu-i aşa? 

— La o distanţă de două leghe. 

— Ei bine... iată ce va trebui să faci. 

— Te ascult, doctore. 

— După masă ne vom urca în trăsură împreună cu 
bolnava şi cu doamna vicontesă. 

— Bine! zise domnul de la Morliere. 

— Vom face o plimbare prin pădure şi vom vizita capela. 
Dacă sărmana femeie va avea vreo licărire cât de mică de 
aducere aminte, ne vom continua drumul înainte, până 
când vom zări turnurile castelului de Main-Hardye... 

Medicul se opri brusc. 

— Nu se auzea de la Bellombre, zise el deodată, 
canonada din timpul ultimelor zile de rezistenţă a 
vendeenilor?... 

— Da, zise generalul, şi la fiecare împuşcătură care 
ajungea până la noi, sărmana Diane tresărea. 

— Ei bine!... va trebui să dai ordin câtorva servitori 
înarmaţi să aştepte în pădure. 

— Pentru ce? 

— Ca să tragă din când în când câte o salvă. 


— O, Dumnezeule! murmură generalul, ce emoție pentru 
dânsa!... 

— E o emoție necesară şi, cu cât va fi mai puternică, cu 
atât va fi mai bine. 

— Vom merge până la Main-Hardye? întrebă domnul de 
Morfontaine. 

— Nu, răspunse medicul, îndată ce vom fi zărit turnurile 
ne vom întoarce. 

— Ne vom întoarce?... 

— Fără întârziere. 

— Dar, observă vicontele, nu înţeleg ce plan aveţi cu 
fereastra despre care ne vorbeaţi mai devreme. 

— Aşteaptă, domnule. Dumneata nu ne vei însoţi în 
plimbarea noastră. 

— Nu? De ce? 

— Din două motive. 

— Să vedem! spuse domnul de la Morliere. 

— Primul motiv e antipatia pe care o are doamna Diane 
pentru dumneata. 

— Şi al doilea? 

— Al doilea e mai serios. Am nevoie să rămâi aici. În 
timpul absenței noastre, vei ordona să se aprindă focul în 
camera pe care o ocupă doamna Diane şi vei readuce totul 
la starea de odinioară. Aş dori chiar ca într-un colţ al 
camerei să fie o măsuţă cu gustări reci, întocmai ca în 
noaptea aceea când Diane stătea nerăbdătoare, 
aşteptându-l pe domnul de Main-Hardye. 

— Dorinţa dumneavoastră va fi împlinită, răspunse 
domnul de la Morliere. 

— După părerea mea, iată ce se va întâmpla, reluă 
medicul. La întoarcere o vom conduce pe Diane în camera 
ei şi o vom lăsa singură cu doica, care-i va vorbi mereu de 
Hector. Sunt convins că la început bolnava nu va avea decât 
o amintire vagă, îndepărtată, nedefinită. 

— Şi pe urmă?... întrebă bătrânul general cu nelinişte. 


— Pe urmă, Grain-de-Sel va scoate, întocmai ca 
odinioară, strigătul său de cucuvea. 

— Ştrengarul imită strigătul de minune, observă 
vicontele. 

— Sunt convins, sfârşi medicul, că în momentul acela 
Diane îşi va aduce aminte. 

— Oh! murmură generalul. Dumnezeu să vă audă, 
domnule! 

Vicontele privea fereastra şi măsura din ochi distanţa 
până la pământ. Jos era o grămadă de pietre. 

— Ce priveşti cu atâta atenţie? îl întrebă domnul de 
Morfontaine. 

— Nimic, unchiule. 

— Atunci, la ce te gândeşti? 

— Mă gândesc, răspunse domnul de la Morliere, că 
sărmanul conte de Main-Hardye a riscat de zeci de ori să-şi 
rupă gâtul. 

— Vai! murmură generalul, mai bine ar fi fost să moară 
astfel. 

Bătrânul general îşi şterse pe furiş o lacrimă, apoi, 
adresându-se doctorului, zise: 

— Vino, domnule, totul se va face precum doreşti. 

„Pe la orele două după-amiază, o trăsură de vânătoare, 
la care erau înhămaţi patru cai puternici, aştepta la scara 
castelului de la Bellombre. 

Vizitiul era Grain-de-Sel. Aşteptându-şi stăpânii, vorbea 
cu Mathurin. 

— Crezi că va ploua astă-seară, Grain-de-Sel? întrebă 
Mathurin. 

Tânărul privi cerul întunecat. Din când în când, o rază de 
soare pătrundea printre nori. 

— Până la şapte nu plouă, răspunse el. 

— Şi atunci? 

— Mai târziu, răspunse copilul, va ploua şi va bătea 
vântul ca şi aseară... Eu mă pricep bine la lucruri de-astea 
şi nu m-am înşelat niciodată. 


În clipa aceea generalul apăru, ţinând-o de mână pe 
Diane. 

Sărmana femeie surâdea, strângându-şi cu dragoste 
copila. Buclele blonde ale micuţei fluturau în vânt. 

În urma generalului venea doctorul, care dăduse braţul 
vicontesei de la Morliere. Generalul puse lui Grain-de-Sel 
aceeaşi întrebare pe care i-o puse şi Mathurin. 

— Va ploua astăzi, Grain-de-Sel? 

— Nu, domnule marchiz! 

— Dar diseară? 

— Cu găleata. 

— La drum, dacă-i aşa... Să ne grăbim. 

Unul dintre aspectele nebuniei doamnei Diane era 
marea ei supunere şi ascultare, lipsa ei completă de voinţă. 
Făcea orice ai fi cerut de la ea. Mereu surâzătoare şi 
drăgostindu-şi copila, urcă în trăsură alături de doamna 

vicontesă. În faţa lor stătea doctorul. 

Generalul se urcase pe capră, alături de Grain-de-Sel. 

Mathurin primise instrucţiuni şi stătea gata cu o 
jumătate de duzină de oameni înarmaţi. 

— Haideţi copii, le zise generalul, alergaţi în pădure. 

Mathurin şi tovarăşii săi plecară în fugă. 

Vicontele rămase pe peron. 

— Călătorie bună! zise el surâzând. 

Grain-de-Sel îi aruncă o privire sălbatică. 

„Hm!... cugetă copilandrul, cu atât mai bine că nu vii şi 
tu cu noi... Figura ta aduce nenorocire.” 

— Mână vizitiu! ordonă generalul. 

Grain-de-Sel îşi învârti biciul în aer şi trăsura porni. 

Pădurea, care se întindea între Bellombre şi Main- 
Hardye şi care aparţinea în mare parte generalului, fusese 
transformată aproape în întregime în parc de vânătoare şi 
avea o mulţime de drumuri prin mijlocul ei. 

Când trăsura intră în pădure, Diane, care până atunci 
stătuse nepăsătoare, absorbită de contemplarea copilei 


sale, începu să-şi mişte capul la dreapta şi la stânga ca şi 
cum locurile acelea i-ar fi fost cunoscute. 

Peste puţin timp ajunseră la capelă. 

Medicul pândea cele mai mici mişcări ale ei. 

Când zări zidurile bisericuţei, fu cuprinsă de o emoție 
violentă şi îşi aduse aminte de anii copilăriei sale. Nici n- 
auzi vocea generalului care o invita să coboare. 

Singură, cu uşurinţa unui copil, sări din trăsură, alergă 
spre capelă a cărei uşă era deschisă şi intră. 

Merse drept spre banca seniorilor de Morfontaine, 
îngenunche şi murmură o rugăciune din copilărie, 
strângându-şi mereu la piept fetiţa. 

Dar deodată tresări şi se sculă înspăimântată. 

O detunătură se auzise în depărtare şi la zgomotul 
acesta o lume plină de amintiri năvăli în creierul ei. 

— Să nu mai prelungim emoția aceasta, zise doctorul la 
urechea domnului de Morfontaine, fă-o să urce în trăsură. 

Generalul se apropie de fiica sa şi o luă de braţ. 

— Vino, copila mea, îi zise el, curând va începe să plouă. 

Tânără femeie se liniştise. 

Ascultătoare ca întotdeauna, Diane urcă în trăsură, care 
porni în goană spre castelul de Main-Hardye. 

Tot drumul detunăturile se succedau la intervale 
regulate. La fiecare detunătură Diane se îngălbenea, 
tresărea şi arunca priviri speriate în jurul ei. 

Deodată, turnurile castelului de Main-Hardye apărură la 
orizont. 

Atunci Diane scăpă un strigăt, şi-şi acoperi ochii cu 
mâinile, ca şi cum ar fi fost arşi de o flacără nevăzută. 

— Îndărăt, vizitiu! strigă medicul. 

Grain-de-Sel întoarse printr-o manevră abilă şi reintrară 
din nou în pădure. 

— La Bellombre!... îi zise generalul, repede la 
Bellombre. 

— Vom ajunge înainte de a se înnopta, răspunse Grain- 
de-Sel, şi înainte de furtună. 


Cu mâna arătă marchizului nişte noii groşi, care pluteau 
spre vest. 

Peste două ore trăsura ajunse înapoi la Bellombre. 

Diane, tristă, tăcută, gânditoare, cu privirea rătăcită, 
părea că ar căuta pe cineva. 

Din când în când îşi ducea mâna la frunte ca-şi cum ar fi 
vrut să oprească o amintire fugitivă. 

Diane se aşeză la masă, în acea sală mare în care 
generalul îngenunchease şi se rugase pentru duşmanul său, 
contele Hector. Şi aici părea că ar căuta pe cineva. 

În fine, după masă se lăsă dusă de doica sa, bătrâna 
Madeleine, care-i spunea: 

— Vino, copila mea, vino! Să plecăm de aici. 

Grain-de-Sel, care în momentul acela era pe coridor, se 
dădu la o parte ca să nu fie zărit de Diane. 

Generalul se aplecase la urechea doicii şi îi spusese: 

— Vei sta cu ea aproape o oră. Apoi vei întredeschide 
fereastra şi vei pleca. 

Doica făcu un semn afirmativ din cap, iar Diane, care nu 
se despărţea nici o clipă de copila sa şi o ducea mereu în 
braţe, se lăsă condusă cu blândeţe. 

Atunci, generalul, care rămăsese cu doctorul şi cu 
domnul de la Morliere, spuse acestuia din urmă: 

— Ai îndeplinit toate ordinele doctorului? 

— Da, unchiule. Un foc bun arde în cămin, două butelii 
de vin de Bordeaux şi o farfurie cu friptură aşteaptă pe o 
măsuţă, alături de acel pahar de cristal de Bohemia, din 
care DÂNSUL bea odinioară. În sfârşit, pe masă e volumul 
acela din Shakespeare, pe care Diane îl citea în toate serile, 
aşteptându-l pe Hector. 

— Foarte bine! zise doctorul. 

Acum să intrăm fără zgomot în încăperea lipită de 
camera Dianei... Trebuie ca dumneata să fii acolo, domnule 
general, la prima scânteie de rațiune care va licări în ochi 
fiicei dumitale. 

— Dacă-i aşa, să intrăm în bibliotecă. 


— Nu, unchiule, zise cavalerul, mai bine ar fi să intrăm în 
camera verde. De acolo vom putea să vedem când se va 
deschide fereastra şi ne vom strecura încetişor în coridor. 

— Fie şi aşa, răspunse generalul ieşind pe uşă. 

Grain-de-Sel aştepta în continuare pe coridor. 

— Aleargă la postul tău, îi şopti domnul de Morfontaine. 
A sosit ora. 

— 0!... eu îmi cunosc bine rolul, exclamă Grain-de-Sel, şi 
dispăru ca o umbră în lungul coridorului. 

Generalul, doctorul şi domnul de la Morliere intrară în 
camera verde, a cărei fereastră o deschiseră. 

Afară vântul şuiera şi ploaia cădea în torente. 

Cu ochii fixaţi spre fereastra Dianei, care le venea drept 
în fată, urmăreau toţi trei cele mai mici mişcări ale tinerei 
femei şi ale doicii sale. 

În fine, fereastra se deschise şi generalul o zări în colţul 
căminului pe fiica sa, care stătea gânditoare, cu fruntea 
lăsată în mâini, ţinându-şi odrasla în braţe. 

Avea atitudinea celor care se silesc să-şi amintească un 
lucru uitat în negura trecutului. 

Madeleine se retrăsese în vârful picioarelor, după cum îi 
ordonase medicul. 

Deodată răsună în depărtare strigătul de cucuvea al lui 
Grain-de-Sel. 

Diane tresări şi se ridică cu vioiciune. 

— Vino!... vino cu mine!... strigă medicul, ieşind în grabă 
pe uşă. Acum îşi va aduce aminte. Vino!... trebuie să fii 
acolo. 

Generalul se repezi după doctor, dar abia păşiseră în 
coridorul care ducea la camera Dianei, când auziră un 
țipăt... 

Un țipăt teribil, de groază, de disperare... 

Apoi, se auzi un zgomot înăbuşit, după care se făcu 
linişte. 

Capitolul XXVII. 

lată ce se întâmplase: 


Diane, strângându-şi mereu copila la piept, se lăsase 
condusă de doică. 

Bătrâna Madeleine o plimbă prin tot apartamentul pe 
care-l ocupase odinioară la Bellombre, din cameră în 
cameră. 

În sfârşit traversă biblioteca şi o introduse în camera sa 
de dormit. 


Domnul de la Morliere urmase cuvânt cu cuvânt 
prescrierile doctorului. 

Un foc mare ardea în cămin, totul în acea cameră era în 
aceeaşi ordine ca altădată. 

Diane se opri o clipă în prag, uimită. 

— A! exclamă ea, dar asta e camera mea. 

Şi, întorcându-se spre Madeleine: 

— Dar de unde venim acum, doică? 

— Din sufragerie, draga mea copilă. 

— Ah! 

Diane făcu un pas spre cămin. 

— Bizar lucru, murmură ea, mi se pare că e multă vreme 
de când n-am mai intrat în această cameră, şi cu toate 
acestea... 

Se aşeză în fotoliul în care avea obiceiul să stea altădată, 
la gura focului. 

— Sărmana mea doică, reluă ea, e bizar, bizar de tot. 
Parcă de-abia de câteva momente aş fi ieşit din camera 
aceasta... 

— Poate că aşa şi este, răspunse doica încurcată. 

— Mi se pare că... 

Tânără femeie îşi duse mâna la frunte. 

— Nu-mi mai amintesc... 

În clipa aceea copiliţa scânci uşor. Atunci sentimentul 
matern se deşteptă puternic şi domină totul într-însa. 

Îşi acoperi fetiţa cu săruturi arzătoare, o legănă pe 
genunchi şi pentru câteva momente păru că uită şi locul 
unde se află şi cuvintele pe care le pronunţase. 

Dar, peste puţin timp, copilul adormi. 

Atunci Diane îşi roti din nou privirea în jurul ei şi luă în 
mână volumul de Shakespeare. 

Cartea era deschisă şi Dianei i se părea că citise 
rândurile acelea cu un sfert de oră mai înainte. 

— Ce bizar!... murmură ea, mi se pare că am dormit un 
somn greu şi lung... lung de tot!... Şi cu toate acestea ştiu 
bine că am deschis cartea asta chiar azi dimineaţă. 


Madeleine nu îndrăznea să răspundă. 

Diane întoarse capul şi zări într-un colţ al camerei acea o 
măsuţă încărcată cu mâncăruri şi cu vinuri, pe care 
vicontele de la Morliere o pregătise anume. 

— Pentru cine sunt toate astea? întrebă ea. 

Madeleine tăcea mereu. 

— Şi vinul acesta? urmă Diane. 

Din nou îşi duse mâna la frunte. 

— Ah! murmură ea, straniu lucru, nu-mi pot aduce 
aminte deloc. 

Un vârtej de vânt şi de ploaie zgudui ferestrele. 

— Ce timp, Dumnezeule! zise Madeleine cu jumătate de 
glas. 

— Grain-de-Sel e aici? întrebă Diane. 

— Nu, copila mea. 

Diane tresări. Părea că un val de lumină năvălise în 
creierul său. 

— Dar unde e? 

— În pădure. 

— În ce parte? 

— Înspre Pouzanges. 

Diane vorbea scurt şi sacadat. 

— Ah! repeta ea, ce timp!... ce vânt!... ce ploaie!... 
Sărmanul Grain-de-Sel!... Sărmanul... 

Se opri. Un nume nearticulat, un nume pe care nu putea 
să şi-l aducă aminte, se stinse pe buzele sale. 

— Ah! Dumnezeule! Dumnezeule! exclamă disperată, cât 
de nenorocită sunt! Nu-mi pot aduce aminte!... 

Din nou privi masa aceea încărcată cu vinuri şi cu 
mâncăruri. 

— Şi, cu toate acestea, sfârşi ea, aştept pe cineva. Altfel 
nu se poate. 

— E adevărat, copila mea, zise doica. 

— Dar pe cine? 

Disperată, îşi cuprinse fruntea între mâini. 


— Pe cine?... Nu ştiu, nu-mi aduc aminte! O, sărmanul 
meu cap. 

Madeleine înţelese că sosise momentul în care Diane 
trebuia să fie lăsată singură. 

De altfel, baroana îşi luase capul între mâini şi nu mai 
vedea, nu mai auzea nimic din câte se petreceau în jurul ei. 
Absorbită de ea însăşi, căuta să reconstituie trecutul, 
care mereu fugea de ea, oricât de mult se silea să-l reţină. 

Doica se duse să deschidă fereastra, după cum i se 
ordonase, apoi se retrase. 

Diane nu auzi nici zgomotul paşilor, nici cel al uşii pe 
care doica o închidea în urma ei. 

Dar, deodată, ţipătul lui Grain-de-Sel ajunse până la ea. 

Diane tresări şi se ridică în picioare... 

— Ah! murmură ea, ce înseamnă zgomotul acesta?... mi 
se pare că l-am mai auzit cândva. 

Şi alergă la fereastră. 

— E Grain-de-Sel! zise ea. 

Ţipătul se repetă, apoi deodată un şuierat îi răspunse. 

Ceaţa se rupse ca prin farmec, memoria îi revenea 
încetul cu încetul. Diane îşi aduse în sfârşit aminte şi 
rezemându-se de bara de sprijin a ferestrei, care avea 
pervazurile foarte joase, exclamă: 

— Ah! e el!... el este!... e Hector, mult iubitul meu 
Hector!... Este... 

Dar nu putu să sfârşească, căci bara de sprijin se rupse 
şi sărmana femeie, pierzându-şi echilibrul, căzu în gol, cu 
copila în braţe. 

Atunci scoase acel strigăt teribil, strident, disperat, 
ţipătul mamei care nu se teme decât pentru copilul ei, 
ţipătul pe care generalul şi tovarăşii săi îl auziseră din 
coridor. 

Când domnul de Morfontaine intră în cameră, aceasta 
era goală. 

— Dumnezeule! exclamă generalul care-şi simţi tot 
sângele îngheţându-i în vine. 


Voi să alerge spre fereastră şi fără îndoială că într-un 
acces de nebunie s-ar fi aruncat după fiica sa... 

Dar medicul se puse în calea generalului, care leşină în 
braţele sale. Din ochi, medicul arătă domnului de la 
Morliere fereastra deschisă. 

Acesta scoase un strigăt de spaimă atât de sincer, încât 
dacă o umbră de bănuială ar fi încolţit în creierul medicului, 
ţipătul acesta ar fi risipit-o. 

Capitolul XXVIII. 

Cincisprezece zile după teribilele evenimente pe care le- 
am povestit, îl regăsim pe domnul viconte de la Morliere la 
Paris, în locuinţa cavalerului de Morfontaine, în tovărăşia 
acestuia din urmă şi a baronului de Passe-Croix. 

Cei trei veri stăteau la masă şi beau ceai. O perfectă 
seninătate era răspândită pe figurile lor. 

Domnul de la Morliere zicea: 

— Sărmanul general a fost timp de opt zile între viaţă şi 
moarte. Dar diavolul acela de DOCTOR pare că ţine viaţa 
oamenilor în mâinile sale. 

— Aşadar, acum unchiul nostru e în afară de orice 
primejdie? întrebă cavalerul. 

— Fără îndoială. Dar ceea ce e mai curios încă, e faptul 
că, după această teribilă lovitură în loc să slăbească, s-a 
întărit şi a căpătat un soi de energie sălbatică, pe care n-o 
avea până acum. 

— Într-adevăr? 

— Credeam că nu va mai trăi nici două zile după 
moartea fiicei sale... Dar m-am înşelat. 

— Diane a avut o moarte fulgerătoare? 

— Fulgerătoare, dragul meu. 

— Sărmana femeie! murmură cavalerul cu ipocrizie. 

— Şi-a zdrobit capul de grămada de pietre de sub 
fereastră. 

— Şi spui că fetiţa trăieşte? 

— N-are nici cea mai mică zgârietură. 

— E un fapt cu adevărat bizar... 


— Nici eu n-am putut înţelege la început. 

— Drace, murmură baronul... 

— Dar, până la urmă am priceput. 

— Da?... Să auzim şi noi... 

— Corpul şi hainele mamei au servit ca o pernă copilului. 
Când am sosit jos, împreună cu medicul şi cu servitorul, 
mititica era leşinată, dar în viaţă. Stătea culcată pe cadavrul 
neînsufleţit al Dianei. Sărmana femeie, sfârşi domnul de la 
Morliere, cu surâsul său odios. 

— 'loate acestea sunt foarte frumoase şi foarte bune, zise 
cavalerul cu veselie, dar mi se pare, dragul meu văr, că nu 
ne-am atins scopul. 

— Cum aşa? 

— Ai comis o crimă fără nici un folos, adăugă domnul de 
Passe-Croix. 

— Ah! să mă iertaţi, răspunse domnul de la Morliere, să 
nu ne încurcăm, dacă nu vă supăraţi. Înainte de a discuta 
folosul sau zădărnicia lucrului, să stabilim un principiu, 
domnilor. 

— Ce principiu ?... 

— Că nu EU, ci NOI, toţi trei împreună, am comis ceea ce 
dumneavoastră numiţi... 

— Fie. Dar chiar şi aşa, afacerea nu a înaintat deloc... 

— Cum ai spus? 

— Generalul o va adora pe mititica aceea care, la urma 
urmei, este sânge din sângele său... 

— Sunt perfect de acord. 

— Şi moştenirea noastră va fi redusă la nimic... 

— Ei! zise vicontele, un asemenea testament e lesne de 
atacat. 

— La naiba! murmură cavalerul, ar fi un spectacol 
frumos să-i vezi pe nepoţii defunctului general, care 
totdeauna se arătaseră aşa de respectuoşi şi de ascultători, 
atacând voinţa testamentară a scumpului şi iubitului lor 
unchi. 


— Sunt de părerea domnului de Morfontaine, adăugă şi 
domnul de Passe-Croix. 

— Aveţi dreptate amândoi, dragii mei, reluă vicontele. 

— Ah! 

— Testamentul unchiului nostru nu va trebui atacat. 

— Pentru ce? 

— Pentru că unchiul nostru nu va avea deloc testament. 

Vicontele pronunţă cuvintele acestea cu cea mai mare 
răceală... 

— Nu mai înţeleg nimic, zise cavalerul de Morfontaine. 

— Nici eu, zise domnul de Passe-Croix. 

— Şi nici nu e nevoie să înţelegeţi, dragii mei veri. 

— Ah! ah! exclamară ceilalţi doi într-un glas. 

— Va fi de ajuns să-mi daţi amândoi, din nou, puteri 
depline. 

— Din toată inima! răspunseră iarăşi cei doi veri... 

Aproape îndată vicontele se sculă. 

— Unde te duci? 

— Mă duc să mă plimb puţin în strada Buffon, prin 
grădina plantelor. 

— Şi pentru ce? 

— Acesta e secretul meu. La revedere! 

Şi vicontele strânse mâna verilor săi şi plecă. 

Cabrioleta cu care venise domnul viconte de la Morliere 
aştepta în curte. 

Se urcă, luă hăţurile şi plecă la trap. 

Douăzeci de minute după aceea, ajunse în strada Buffon 
şi se opri în faţa unei prăvălioare pe firma căreia se putea 
citi: „SPECIALITĂŢI DE CAFEA CU CREMĂ” „Aşa sunt 
negustorii, murmură vicontele dându-se jos din trăsură, 
totdeauna găsesc mijlocul de a-şi prezenta marfa ca fiind 
mai bună decât a celorlalţi confraţi. Căci, desigur, de vreme 
ce cafegiul acesta vinde o SPECIALITATE, de cafea cu 
cremă, toţi ceilalţi care vând cafea cu cremă ordinară sunt 
nişte netoţi.” 


După ce făcu această reflecţie, domnul de la Morliere 
întră în prăvălie. 

O femeie drăguță, tânără încă, îi ieşi în cale şi-l salută cu 
respect. 

— Dumneata eşti doamna Rose? întrebă vicontele. 

— Da, domnule. 

— Soţia lui Ambroise? 

— Servitoarea dumneavoastră, domnule. 

— Dar Ambroise unde este? 

Tânără femeie alergă în fundul prăvăliei şi strigă: 

— Hei!... Ambroise! 

Un om apăru: era fostul camerist al doamnei baroane de 
Rupert... 

Era acelaşi om, cu acelaşi surâs şiret, cu aceeaşi figură 
îndrăzneață şi insolentă. Se mai îngrăşase şi avea 
înfăţişarea senină a unui om căruia toate afacerile îi merg 
minunat de bine. 

— Ei bine! jupâne Ambroise, îi zise vicontele, eşti 
mulţumit de situaţia ta? 

— Da, domnule viconte. 

— Afacerile merg? 

— Cât se poate de bine. 

— Îţi iubeşti soţia? 

— Foarte mult. 

Şi jupânul Ambroise îşi învălui nevasta într-o privire 
drăgăstoasă. 

— Aşadar nu mai ai nici o dorinţă, nici o ambiţie şi se 
pare că eşti destul de bogat. 

— Oh! răspunse Ambroise, dacă e adevărat că nu averea 
face fericirea, cel puţin... 

— Cel puţin? întrebă vicontele. 

— Deschide calea spre ea. 

— Dar mi se pare că tu posezi cincizeci de mii de franci. 

— E adevărat. 

— O sumă destul de frumuşică. 


— Drace! exclamă Ambroise, ne gândim s-o facem şi mai 
Şi. 

— Ah! aşadar te gândeşti la lucrul acesta? 

— Vedeţi bine, eu sunt din fire un spirit comercial. 

Vicontele surâse ironic. 

Ambroise reluă: 

— Banii mei îmi aduc cincisprezece la sută venit, peste 
şapte ani îmi voi fi dublat capitalul. 

— Drace! zise vicontele, eu ţi-aş putea oferi mijlocul să-l 
triplezi în mai puţin timp. 

— Dumneata, domnule? 

Ochii fostului camerist scânteiară de emoție. 

— Ce ai fi tu în stare să faci pentru o sută de mii de 
franci? 

— Aş face orice ar dori domnul viconte. 

— A!... e puţin şi mult, în acelaşi timp... 

— Domnul viconte ştie bine, răspunse Ambroise, că nu 
prea stau la îndoială când e vorba de muncă bine plătită. 
Şi... dacă aveţi nevoie de mine... 

— Probabil că voi avea. 

— Sunt gata oricând. 

— Foarte bine! 

Cei doi oameni vorbiseră eu voce joasă, într-un colţ al 
prăvăliei, aşa că nevasta lui Ambroise n-auzise nici un 
cuvânt din toată conversaţia. 

— Şi pentru când va avea domnul viconte nevoie de 
mine? mai întrebă fostul camerist al Dianei de Rupert. 

— Nu ştiu sigur. Poate peste şase luni, sau peste un an, 
sau peste doi. Dar vreau să fiu sigur că la prima chemare 
vei alerga. 

— Oh! fiţi liniştit, domnule viconte. 

Vicontele strânse mâna negustorului Ambroise, apoi se 
urcă în trăsură murmurând: 

— Cu orice preţ trebuie să dispară copila Dianei. 

Capitolul XXIX. 

Trecuseră cinci ani. 


Generalul de Morfontaine avea acum aproape şaptezeci 
şi cinci de ani. 

Era un bătrân frumos, drept, cu toată etatea sa 
înaintată, cu părul alb ca zăpada, cu barba lungă căzându-i 
pe piept. 

Avea înfăţişarea unui patriarh. 

Domnul de Morfontaine locuia acum numai la Bellombre. 

Ca singură mângâiere, ca singură distracţie, în mijlocul 
acelui castel trist, bătrânul general o avea pe Daniela, fiica 
fiicei sale, sânge din sângele său. 

Daniela împlinise opt ani. Avea, ochii albaştri, mari şi 
limpezi, surâsul fermecător al mamei sale şi părul blond, ca 
nefericitul conte Hector de Main-Hardye. 

Daniela era ultima mângâiere a acelui sărman bătrân, pe 
care Providența, acea Providenţă care-i trimisese în 
mormânt pe toţi ce-i fuseseră dragi, părea că-l uită prea 
mult pe pământ. 

Daniela devenise idolul castelului Bellombre. 

Pentru ea semănau grădinarii flori în parc, pentru ea 
prinsese bătrânul Mathurin o căprioară care fusese 
îmblânzită şi trăia liberă prin parc. 

Pentru Daniela prindeau păstorii păsărele frumoase, cu 
ciripituri fermecătoare şi tot pentru ea se lucrau coşuri 
superbe de flori. De dragul ei, în sfârşit, întregul Bellombre 
se silea să surâdă şi să pară fericit. 

Doi vechi oaspeţi ai castelului lipseau din jurul acestei 
copile, care într-o zi trebuia să devină stăpâna. 

Mai întâi Madeleine. 

Sărmana doică a Dianei murise - şase luni după moartea 
stăpânei sale - de durere. 

Celălalt era Grain-de-Sel; Grain-de-Sel, acel tânăr blând 
şi viteaz, devotat Dianei, lui Hector, generalului, întregii 
familii Morfontaine, pe care o iubea şi o venera. 

Dar unde e Grain-de-Sel? 

Într-o zi, erau doi ani de atunci, Grain-de-Sel împlinise 
douăzeci şi unu de ani. 


Sorţii nu-l favorizaseră. Fu luat în armată. 

Când, după recrutare, se întoarse la Bellombre, 
generalul îl chemă la sine şi-i zise: 

— lată-te deci soldat, sărmanul meu Grain-de-Sel... 

— Da, domnule marchiz. 

— Acum trebuie să-mi spui domnule general... 

— Da, domnule general. 

— Ei bine! dragul meu, de vreme ce soarta te-a ales, 
trebuie să te supui. 

Grain-de-Sel tresări. Mica Daniela se juca într-un colţ cu 
un câine de vânătoare. 

Două lacrimi mari străluciră în ochii fostului ştrengar. 

Generalul înţelese durerea fiului Madeleinei. 

— Ah! da, zise el, ştiu... n-ai vrea să mă părăseşti... 

Grain-de-Sel îşi plecă privirea. 

— Şi nici pe Daniela... 

Grain-de-Sel era foarte emoţionat şi nu-şi mai putu 
stăpâni lacrimile. 

— Ei bine, zise generalul, tocmai pentru fericirea ei 
vreau să pleci. 

— Pentru fericirea ei? 

— Da, dragul meu. 

Grain-de-Sel îl privea uimit. 

— Ascultă-mă bine, copile, urmă domnul de Morfontaine. 
Sunt bătrân, dar sunt destul de solid încă şi cred că voi mai 
trăi încă cinci sau şase ani. Cât timp voi fi eu în picioare, 
Daniela n-are nevoie de nimeni pentru a veghea asupra ei. 

— Oh! desigur că nu! răspunse Grain-de-Sel. 

— Dar după aceea... îi va trebui un protector, înţelegi? 

— Da, răspunse Grain-de-Sel. 

— Şi protectorul acesta nu poate fi niciunul dintre 
nepoţii mei. 

Un nor întunecă fruntea tânărului. 

— Sunt însuraţi toţi trei, continuă generalul; toţi au 
copii... şi, pe de altă parte, Daniela le ia moştenirea. 


— Înţeleg, zise Grain-de-Sel, care nu îndrăzni să-şi dea 
tot gândul pe faţă. 

— Deci, protectorul acesta... 

Generalul îl privi pe Grain-de-Sel drept în faţă. 

— Voi fi eu, domnule general, răspunse tânărul cu 
îndrăzneală. 

— Foarte bine! zise domnul de Morfontaine. Dar pentru 
ca să fii un om matur, un om destul de inteligent, destul de 
puternic, destul de energic, pentru a o apăra pe fiica 
sărmanei mele Diane, trebuie să treci prin singura şcoală 
adevărată care formează şi întăreşte individualităţile. Fii 
soldat, copilul meu. Te vei reîntoarce ofiţer, căci eşti 
curajos, inteligent şi credincios. 

Trei luni după aceea, recrutul primea foaia de drum şi 
pleca în provincia Oran. 

Generalul îi puse un pumn de ludovici în mână. 

— Du-te cu Dumnezeu, băiete, şi fii viteaz până la 
temeritate. Numai astfel te vei putea reîntoarce voinic şi 
sănătos. Daniela are nevoie de tine. 

Aşadar, Madeleine murise şi Grain-de-Sel era înrolat 
într-un regiment de vânători din Africa. 

Bătrânul general trăia la Bellombre cu scumpa sa 
Daniela, al cărei învăţător devenise. 

Daniela alerga toată ziua prin parc, vioaie ca şi căprioara 
pe care i-o dăduse Mathurin. 

— Vreau ca fetiţa aceasta să crească în libertate, spunea 
adesea generalul. Când va deveni femeie, se va mărita cu 
bărbatul pe care-l va iubi... 

Într-o frumoasă dimineaţă de primăvară, castelul 
Bellombre primi o vizită. 

Erau domnul viconte de la Morliere şi soţia sa, care 
soseau întovărăşiţi de domnul baron de Passe-Croix, 
căsătorit şi dânsul de doi ani. 

Baronul o prezentă unchiului său pe tânără sa soţie. 
Bătrânul, care nu părăsise ţinutul de la moartea Dianei, nu 
O văzuse încă. 


Numai cavalerul de Morfontaine lipsea de la întrunirea 
aceasta familială. Fusese reţinut la Paris de o gravă 
indispoziţie a soţiei sale. 

Domnul cavaler de Morfontaine se însurase şi el la un an 
după moartea Dianei. 

Cu toate acestea generalul îl aştepta şi pe el, căci 
întrunirea aceasta nu era o simplă întâmplare. 

Cu cincisprezece zile mai înainte, bătrânul marchiz 
trimisese fiecăruia dintre nepoţii săi următoarea invitaţie: 
„Dragul meu nepot, În ziua de 15 mai împlinesc şaptezeci şi 
cinci de ani şi cu toate că sunt încă în putere, doresc să iau 
câteva măsuri pentru asigurarea viitorului celor pe care-i 
iubesc şi îi las în urma mea. 

Vino împreună cu soţia, veţi celebra cu toţii şaptezeci şi 
cinci de ani de viaţă ai unchiului vostru. 

Al tău devotat. 

General de Morfontaine.” 

Singur cavalerul lipsea de la apel. Domnul de la Morliere 
şi baronul de Passe-Croix sosiseră în ziua de 14, dimineaţa. 

Pe 15 era zi de târg. 

De dimineaţă bătrânul general, ţinând-o în braţe pe 
drăguţa sa Daniela, se urcă împreună cu nepoţii săi şi cu 
soțiile lor într-o frumoasă trăsură de sărbătoare şi plecară 
spre biserica de la Bellefontaine. 

La intrarea oraşului era o baracă de saltimbanci care 
distrau mulţimea cu jocurile şi figurile lor caraghioase. 

leşind de la biserică, generalul trecu prin faţa 
comedianţilor. 

Daniela zări doi copii mici care stăteau jos, îmbrăcaţi şi 
ei în haine de reprezentaţie. 

— Ah! tată, murmură fetiţa, cât de nenorociţi trebuie să 
fie copiii aceştia. Uită-te cât de supăraţi sunt. Aş vrea să mă 
joc cu ei ca să-i înveselesc. 

— Draga mea copilă, murmură generalul, asta nu se 
poate. 

Şi cum fetiţei îi dădură lacrimile, bătrânul adăugă: 


— Dar, dacă vrei, îi putem aduce mâine la Bellombre. 

Şi adresându-se vicontelui: 

— Eşti bun să vorbeşti cu saltimbancul acela şi să-l rogi 
să vină mâine la castel împreună cu toată trupa? Va fi bine 
plătit. 

Şi pe când generalul şi suita sa aşteptau în trăsură, 
domnul de la Morliere se apropie de paiaţă. 

Mulțimea făcu loc vicontelui şi, cum între estradă şi 
public se afla o mică bară, nimeni nu putu să audă ce 
vorbeau cei doi oameni. 

— Hei! zise vicontele, eşti foarte bine deghizat, dragul 
meu Ambroise, şi dacă n-aş fi ştiut mai dinainte că eşti tu... 

— Domnul nu m-ar fi recunoscut?... 

— Nu. 

Paiaţa râse cu mândrie. 

— Sper că nu voi fi recunoscut nici la Bellombre, zise el. 

— Cred şi eu, răspunse domnul de la Morliere, dar nu te 
vei duce la Bellombre... trebuie să încerci lovitura chiar 
astăzi. 

— Voi încerca... fii liniştit. Ai încredere în mine! 

Câteva ore mai târziu, după masă, generalul marchiz de 
Morfontaine zicea nepoților săi cu oarecare solemnitate: 

— Dragii mei copii, veniţi cu mine în salon, avem pe 
vorbit. 

Intrând în salon nepoţii generalului zăriră un om 
îmbrăcat în negru, aşezat la o masă pe care erau 
răspândite o mulţime de hârtii. 

— Bănuiam eu, gândi vicontele. 

Şi schimbă o privire rapidă cu domnul de Passe-Croix. 

Mica Daniela venise după bunicul ei. 

— Du-te şi te joacă în parc, copila mea, îi zise generalul. 
Şi să nu te duci prea departe. 

— Da, tată. 

— Şi să fii cuminte. 

— Da, tată. 

Copila plecă surâzând. 


Atunci domnul de Morfontaine îi invită pe nepoţii şi 
nepoatele sale să ia loc şi le zise: 

— V-am reunit, copiii mei, pentru că vreau să respectaţi 
voinţa mea şi după moarte, după cum aţi respectat-o în tot 
timpul vieţii mele. 

— Dar, unchiule, exclamă baronul de Passe-Croix, ştii 
bine că noi te iubim şi te venerăm! 

— Ştiu, dragii mei. 

Domnul de Morfontaine surâse şi urmă. 

— Sunt cinci ani de când sărmana voastră vară este 
moartă. 

— Vai! suspină domnul de la Morliere. 

— Astăzi, după lege, toţi trei sunteţi moştenitorii mei. 

Urmă o pauză. 

— Dar, continuă generalul, ştiţi bine că în locul fiicei 
mele, Dumnezeu mi-a trimis o altă copilă: Daniela. 

— A fost o consolare pentru bătrâneţea dumitale, 
unchiule. 

— Ei bine, voi face două loturi din averea mea: unul 
mare şi unul mic. Cel mic se compune din: castelul de 
Morfontaine situat în Vendeea, o sută cincizeci de mii de 
franci în bonuri de tezaur şi palatul meu din strada 
Verneuil, care valorează aproape aceeaşi sumă. 

— Dar... unchiule. 

— Ascultaţi-mă bine... castelul Vendeean revine de drept 
cavalerului. E ultimul Morfontaine. 

Tu, viconte, şi tu, Passe-Croix, alegeţi din celelalte 
două... 

— Eu aleg palatul, unchiule! exclamă vicontele, voi putea 
astfel să-mi amintesc totdeauna de dumneata. 

— Bine, copiii mei, zise generalul... Acum, lotul cel 
mare... 

— E zestrea Danielei! exclamară cei doi nepoți într-un 
glas. 

— Bine, dragii mei, sunteţi foarte nobili. lată şi amentul 
meu. Domnul notar îl va citi şi în urmă îl vom semna cu 


toţii... 

— Semnătura noastră?... 

— Da, veţi scrie ambii, în subsolul testamentului, cu 
propria voastră mână: „Astăzi, 15 mai 18., am luat 
cunoştinţă de testamentul unchiului meu, marchizul de 
Morfontaine. Declar că-l accept în totul şi că voi accepta 
voinţa sa testamentară.” 

— Oh! din toată inima!... exclamă domnul de la Morliere 
şi domnul de Passe-Croix. 

— Ei bine, domnule notar!... vei binevoi să ne citeşti 
testamentul. 

Dar, în clipa în care notarul se pregătea să înceapă 
lectura, se auzi un zgomot afară, un țipăt de groază şi de 
disperare. 

— Ah! Dumnezeule! exclamară mai multe voci dezolate, 
Dumnezeule!... ce nenorocire!... 

Cei trei bărbaţi se repeziră afară ca o furtună. 

Capitolul XXX. 

Daniela alergase să se joace prin parc cu cercul. 

La ora aceea servitorii castelului stăteau cu toţii la 
umbra unui arbore secular al parcului. 

Daniela se jucă puţin pe lângă ei, apoi se depărtă cu 
cercul ei. 

În mijlocul parcului dădu peste căprioara pe care i-o 
prinsese Mathurin. 

Inteligentul animal, zărind-o, se sculă şi începu să sară 
înaintea ei. 

Daniela se aventură împreună cu căprioara prin desişul 
arborilor pădurii. 

După ce făcu vreo câţiva paşi printre tufişuri, zări pe 
iarbă un copil cam de vreo zece ani, care părea că plânge. 
Daniela îl recunoscu îndată. Era micul saltimbanc pe 

care îl văzuse la Bellefontaine. 

— Ce ai, micuţule? întrebă ea, apropiindu-se, şi ce cauţi 
tu pe aici? 


— Stăpânul meu mă bătea şi am fugit, răspunse copilul 
plângând. 

— Oh! răutăciosul... 

— Nu voia să mă lase să mă joc cu surioara mea. 

— Ei bine! exclamă Daniela, hai să ne jucăm împreună. 
Uite cercul meu. 

Micul saltimbanc scoase un strigăt de bucurie, luă 
cercul, îi făcu vânt şi începu să alerge după el. 

Daniela, încântată, alerga şi ea, urmărind cercul. Dar 
deodată copila se opri... 

— Nu merge pe acolo, zise ea, pe acolo e râul. 

Dar micul saltimbanc păru că nu aude şi alergă înainte. 

Atunci copila, vrăjită de frumuseţea jocului, alergă şi ea 
înainte, spre malul râului. 

Râul care trecea prin pădurea parcului era îngust dar 
foarte adânc şi învolburat. 

Pe malurile sale creşteau sălcii şi tufişuri dese. 

Generalul ordonase Danielei să nu meargă niciodată prin 
partea aceea, pentru că ştia că sunt o mulţime de prăpăstii 
acoperite cu ierburi şi ascunse astfel vederii. 

Trecuse mai mult de o oră de când Daniela se depărtase 
de grupul servitorilor. Deodată Mathurin exclamă: 

— Dar unde e domnişoara? 

— Daniela! Daniela! strigă camerista, care era 
însărcinată să supravegheze copila. 

— Am văzut-o adineauri puţin mai încolo, zise un 
servitor, desigur că se joacă cu căprioara. 

Camerista alergă strigând mereu: 

— Daniela! Daniela! 

Dar nimeni nu răspundea. 

Mathurin zări urmele copilei pe iarbă şi exclamă 
deodată: 

— Dumnezeule! s-a dus spre râu. 

Începu să alerge şi peste un moment scoase un strigăt, 
teribil. Pe apa râului, adâncă şi liniştită, plutea, pălăria de 
paie şi cingătoarea de mătase verde a copiliţei!... 


Se făcură cercetări zadarnice pentru a regăsi corpul 
Danielei: curentul o târâse, fără îndoială, foarte departe. 

Trei luni după aceea, generalul, aflat într-o stare 
completă de idiotism, se stinse. Cei trei nepoți îşi împărţiră 
frăţeşte moştenirea. 

Da, îşi împărţiră frăţeşte, cu frunţile senine, moştenirea 
aceea care nu o putuseră căpăta decât în urma săvârşirii a 
patru crime odioase. 

Îşi împărţiră averea furată de la Diane de Rupert, de la 
Hector de Morfontaine, de la Daniela. Erau stăpânii ei 
necontestaţi. 

Capitolul XXXI. 

Aici se sfârşea manuscrisul măştii. 

Baronul Gontran de Neubourg îndoi cu grijă răvaşul şi îl 
puse în buzunar. 

Un moment de tăcere urmă, în care timp cei patru 
comeseni ai CASEI DE AUR se priveau întrebători: 

— Ei bine, domnilor, zise în fine Gontran, ce credeţi 
dumneavoastră? 

— Cred, răspunse lordul Galwy, că trebuie, înainte de 
toate, să aflăm ce legătură poate exista între persoanele 
acestei curioase istorisiri şi doamna care v-a înmânat 
manuscrisul. 

— Aceasta o vom afla imediat. 

Baronul sună şi apăru un fecior. 

— A venit cineva să ne caute? întrebă Gontran. 

— Da, domnule, o doamnă. 

— Cum este? 

— Mascată. 

— Pentru ce nu ne-ai înştiinţat? 

— Doamna aceasta a dorit ca mai întâi s-o cheme domnii. 

— Unde este? 

— În salonul vecin. 

— Roag-o să intre. 

Feciorul ieşi. Două minute mai târziu uşa se deschise şi 
persoana mascată intră. Era aceeaşi care îl întâmpinase pe 


Gontran în foaierul operei, înmânându-i manuscrisul. 

La intrarea ei, cei patru cavaleri se ridicară respectuos. 

Doamna îi salută cu un gest nobil şi se aşeză pe fotoliul 
ce i-l oferise vicontele Arthur de Chenevieres. 

— Domnilor, începu ea cu o voce armonioasă, dar rece, 
care îi făcu să tresară, aţi binevoit să citiţi manuscrisul? 

Cei patru cavaleri se înclinară. 

— Aţi văzut, fără îndoială, că lipseşte o ultimă frază? 

Ei se înclinară din nou. 

— Vin ca să v-o spun eu însămi, zise ea foarte simplu. 

— Doamnă, zise Gontran, păstrându-şi poziţia 
respectuoasă şi pălăria în mână ca şi tovarăşii săi, suntem 
gata a vă asculta. 

Toţi o priveau cu interes şi ghiceau că sub acea mască, o 
frumuseţe răpitoare se ascunde. 

Femeia reluă: 

— Doi ani după ultima dramă întâmplată la castelul din 
Bellombre, un tânăr ofiţer din armata Africii debarcând la 
Marsilia observă la un bâlci baraca unor saltimbanci. O 
nenorocită tânără fată, tremurând sub zdrenţele aurite ale 
unui costum de principesă indiană, dansa în faţa mulţimii 
pentru a scăpa de bătaia ce o aştepta seara în caz de 
nesupunere. Ofiţerul, observând-o, scăpă o exclamaţie şi 
dintr-o săritură o luă în braţe. Ofiţerul se numea pe vremuri 
Grain-de-Sel, iar mica fată era Daniela. Daniela, pe care 
mizerabilul Ambroise n-a avut curajul s-o omoare şi pe care 
a lăsat-o la Bordeaux, la unul din tovarăşii săi. 

— Daniela, continuă tânără fată, sunt eu... 

Ea îşi smulse masca de pe obraz şi cei patru gentilomi 
scăpară un strigăt de admiraţie, atât era de frumoasă... 

O contemplară mult timp, tăcuţi, gânditori, neîndrăznind 
să-i vorbească; iar cum ea exercita asupră-le o fascinaţie 
stranie, adăugă cu o voce umilă: 

— Domnilor, vin să vă cer dreptate, în numele tatălui şi 
mamei mele asasinați. Mă veţi refuza oare? 


— Domnişoară, replică Gontran cu vocea emoţionată, 
jurământul pe care ţi-l facem eu şi amicii mei este 
răspunsul. 

El întinse mâna şi, ca şi când cei patru tineri bogaţi, 
nobili, frumoşi şi inimoşi aveau un singur suflet, un singur 
cap şi o singură voce, Daniela auzi aceste cuvinte: 
„Asociaţia CAVALERILOR NOPŢII este fondată.” 


SFÂRŞIT