STOICESCU, Curteni (1968)_pypdf2

PHERI 


KENEEN 


NICOLAE STOICESCU 
o 

CURTENI 

ȘI 

SLUJITORI 


www.dacoromanica.ro 


NICOLAE STOICESCU 


CURTENI 
ŞI 
SLUJITORI 


CONTRIBUŢII LA ISTORIA 
ARMATEI ROMÂNE 


EDITURA MILITARĂ — 1968 


www.dacoromanica.ro 


Coperta şi supracoperta 
de BOGDAN STIHI 


www.dacoromanica.ro 


CUVINT ÎNAINTE 


În istoriografia românească, în general nu s-a acordat apa- 
zatului executiv al statelor feudale româneşti aceeaşi atenţie ca, 
de pildă, sfatului domnesc, despre care s-au scris o serie de 
lucrări, tratînd fie problema întregului sfat, fie numai a unor 
dregătorii. Despre aparatul propriu-zis al statelor feudale Țara 
Românească şi Moldova nu s-a scris nici un studiu de ansamblu. 
Există în schimb cîteva lucrări generale privind organizarea 
militară sau administrativă a celor două ţări în evul mediu, în 
care este prezentată, în linii mari, şi problema organizării apara- 
tului propriu-zis al statelor feudale ; în diverse alte opere se 
găsesc apoi unele referiri la categoriile ce alcătuiau acest aparat, 
îndeosebi la curteni, slujitori şi lefegii (mercenari). 

Ca o trăsătură generală a lucrărilor mai vechi care s-au ocu- 
bat cu problemele organizării statelor feudale româneşti trebuie 


să menționăm faptul că — pe lingă încercarea de a prezenta 
statul ca un organ situat deasupra claselor, menit să asigure 
ordinea socială şi progresul societății — ele tratează categoriile 


de slujbaşi ai statului feudal în mod unilateral, fie studiind nu- 
mai rolul lor militar (în cele mai multe din lucrări), fie, une- 

, pe cel îndeplinit în administrație, omițindu-se faptul esen- 
fial că aceleași categorii îndeplineau ambele funcțiuni ale 
statului feudal. Pe lîngă aceasta, categoriile respective nu sînt 
urmărite în evoluția lor, evoluție legată şi determinată de pre- 
facerile social-economice. 

Lucrările de istorie militară propriu-zisă dădeau precădere 
descrierii bătăliilor mai însemnate din trecutul nostru, neglijind 
problemele organizării şi evoluţiei curtenilor, slujitorilor şi lefe- 
giilor, care alcătuiau armata permanentă şi care asigurau ad- 
ministrația statului în vreme de pace. 


www.dacoromanica.ro 


6 CUVINT INAINTE 


Încă de acum mai bine de un veac, în studiile sale privi- 
toare la organizarea armatei române în trecut, Nicolae Băl- 
cescu a fost preocupat şi de problema componenţei acesteia, în 
care curtenii, slujitorii şi lefegiii jucau un rol deosebit de im- 
portant 1. Nicolae Bălcescu deosebește următoarele categorii mai 
de seamă : dorobanţi, călăraşii, roşii de țară, lefegiii, aprozii etc., 
în Țara Românească, şi dorobanţii, călăraşii şi curtenii, alcătuiți 
în mai multe cete, în Moldova. Folosind informațiile date de 
Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei“, el arată că, în 
Moldova, curtenii erau „cei ce n-ajunseseră încă în treapta bo- 
ierească“ (adică dregători), dar care „erau toți neam de boieri“ 
şi „slujeau la curtea domnească“ ?. Tot Bălcescu ne dă și unele 
date despre numărul şi organizarea slujitorilor şi lefegiilor, in- 
formaţii valoroase pentru epoca la care revoluționarul democrat 
şi-a alcătuit opera, dar care astăzi trebuie în mare parte re- 
vizuite. 

Mai tirziu, pe la 1884, publicînd un document din 1694 
referitor la slujitorii din steagul Gîmpului-Dolj, August Pessia- 
cov susținea că termenul de slujitori este un „nume generic al 
armatei Țării Româneşti, care, încă din timpurile străvechi“, se 
împărțea în două : 

a. În armata activă, sau permanentă, cum am zice acum, 
formată din lefegii, seimeni, vânători, dorobanţi etc., etc., 
care aveau leafă şi îmbrăcăminte şi „erau mereu sub steagurile 
respectivilor lor căpitani“ ; 

b. În „armata şezătoare la casa ei“, compusă din slujitorii 
spătărei, postelnicei, roşii şi ceilalți, care în timp de război „luau 
parte la luptă şi la primejdii“ 3. După cum vom vedea din cele 
ce urmează, afirmaţiile lui Pessiacov sînt valabile în parte pen- 


1 Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Vala- 
hiei pînă acum şi Puterea armată şi arta militară la moldoveni în timpul 
măririi lor, ambele în Opere, Editura Academiei R.P.R., vol. I., Buc., 1953, 
p. 5—41 şi 115—131. 

2 N. Bălcescu, Puterea armată şi arta militară la moldoveni, în Opere, 
vol. I, p. 118. 

2 A. Pessiacov, Acte şi notițe istorice, Craiova, 1908, p. 69 (republicat 
aici din ziarul „Carpaţii“, din 4 febr. 1884). 


www.dacoromanica.ro 


7 CUVINT ÎNAINTE 


tru sfîrşitul secolului al XUll-lea, dar ele nu pot fi extinse 
pînă în „timpurile străvechi“. 

Reluînd, pe la începutul secolului nostru, problema com- 
ponenţei armatei române, Nicolae Densuşianu considera pe că- 
lăraşi ca fiind „o clasă militară“, „compusă din boieri şi ţerani 
proprietari de pământ“ î. El confundă oastea călare a boierilor 
cu călăraşii, care erau — aşa cum vom vedea — o categorie 
separată de slujitori ai domniei. 

O atenție deosebită a acordat problemei curtenilor şi sluji- 
torilor A. D. Xenopol. Pe lîngă contribuţia sa la lămurirea 
unor chestiuni privind organizarea armatei române în trecut 5, 
trebuie să semnalăm aci şi unele confuzii făcute de e up ud. 
între categoriile care alcătuiau această armată. Astfel, deşi 
afirmă, în cunoscuta sa sinteză, că așa-numiții curteni alcătuiau 
„0 clasă (de fapt o categorie — N. S.) intermediară între boie- 
sime şi răzășime“, afirmație care corespunde în parte adevăru- 
lui, el susține totuşi: „curtenii sau slujitorii“ (pe care-i con- 
jundă) erau din clasa moşnenilor, adecă a țăranilor „proprietari 
de pămînt“. După părerea lui Xenopol, „curtenii propriu-ziși... 
slujeau cu toţii călări, pentru care erau numiţi şi calăraşi“, 
curtenii fiind, „în cea mai mare parte, călăraşii de rînd“. El 
arală în mod just că, „în vremile mai vechi, (curtenii) purtau şi 
numele de viteji, iar în cele mai nouă erau cuprinsi în terme- 
nul mai obştesc de slujitori“ 6. Deși consideră că slujitorii sînt 
„atît călăraşii... cât şi mai ales dărăbanii“ 7 şi că aceştia aveau 
o origine țărănească 8, A. D. Xenopol crede, în mod eronat, că, 
pe cînd călăraşii erau răzeși, dorobanţii erau țărani aserviţi ?. 
n altă parte a operei sale. însă, Xenopol afirmă : „călăraşii 
erau socotiți cînd între curteni, din pricină că erau călări, cînd 
între slujitori, sămănînd cu cealaltă armată mai de jos, prin 
clasa din care era recrutată“. Ca să explice contradicția, Xe- 


4 N. Densușianu, Originea şi imbortanța istorică a cavaleriei române. 
Călărașii şi roşiorii („România militară“, IV, 1901, vol. VIII, nr. 2). 

5 Îndeosebi în Istoria românilor, vol. IV. 

6 Ibidem, ediţia a III-a, p. 146—147. 

7 Ibidem, p. 153. 

8 Ibidem, p. 154. 

9 Ibidem, p. 149—150. 


www.dacoromanica.ro 


8 CUVINT ÎNAINTE 


nopol consideră că „termenii sînt şovăitori“ şi afirmă că nu în- 
țelege diferența netă pe care o face Dimitrie Cantemir între 
curteni şi călăraşi, deoarece textul acestuia e confuz W. 

La începutul secolului nostru, slavistul Ion Bogdan a alcă- 
tuit un studiu bine informat despre organizarea armatei mo!do- 
vene în evul mediu, în care a adus o serie de lămuriri prețioase 
despre categoriile care o compuneau şi organizarea acestora, 
contribuții în mare parte valabile şi astăzi. În cunoscuta sa 
lucrare, publicată în 1908, lon Bogdan afirmă că „slujitorii şi 
curtenii erau termeni identici în secolul al XU-lea“, cu alte 
cuvinte că, în această vreme, alcătuiau o singură categorie so- 
cală (deși termenul de slujitori nu exista în această vreme) şi 
că „numai în secolul al XUII-lea, cînd curtenia decăzuse, au 
început a fi numiţi slujitori călărașii, dărăbanii şi celelalte 
trupe“ n. 

lon Bogdan nu spune cînd anume au apărut slujitorii. Deşi 
arată că, în secolul al XU-lea, ei alcătuiau o singură categorie 
socială cu curtenii, crede, totuși, că referirile cronicarului Gri- 
gore Ureche la slujitorii din vremea lui Ștefan cel Mare pri- 
vesc pe curteni, nu pe slujitori. Ca şi A. D. Xenopol, el sesi- 
zeuză diferența dintre curteni şi slujitori cînd afirmă „călăraşii 
şi dorobanţii erau de origine mai proastă“ (decît curtenii—N S.), 
sau călăraşii erau recrutați „în majoritate din ţărani“, dar anu- 
lează în parte această deosebire cînd susține că „aveau și ei 
(ca și curtenii — N.S.) mici feude la sate“ ?, sau că „în secolul 
XUII, «slujitori» e un atribut ce se dă de preferință curtenilor“ 28. 

Precum se vede, în opera lui lon Bogdan, noţiunile de 
curteni şi slujitori nu sînt prea clar delimitate și nici nu se 
arată cînd anume au apărut unii şi cînd ceilalți. 

La cîțiva ani după apariţia lucrării lui lon Bogdan despre 
organizarea armatei moldovene, Nicolae lorga a dedicat un stu- 


10 Ibidem, p. 147. 

u I. Bogdan, Documentul Rizenilor din 1484 şi organizarea armatei 
moldoveneşti în secolul XU, Buc., 1908, p. 26. La p. 45 însă spune „sluji- 
torii (= curtenii)“. 

12 Ibidem, p. 27 şi 47. 

13 I. Bogdan, op. cit., p. 44—45. 


www.dacoromanica.ro 


9 CUVINT INAINTE 


diu mai întins istoriei armatei românești în trecut 1, în care dă 
prioritate descrierii luptelor mai cunoscute şi implicaţiilor lor po- 
litice, acordind mai puţină atenție organizării propriu-zise a ar- 
matei şi evoluţiei sale. Nicolae lorga a remarcat apariția în 
vremea lui Ștefan cel Mare a unor „noi viteji ai curţii... dintre 
țărani“ , admiţind că, dacă termenii de viteaz şi curtean sînt sino- 
nimi — aşa cum credea Jon Bogdan — curtenii răsplătiți cu 
pământuri îşi au începuturile în vremea marelui domn al Mol- 
dovei, care se baza mai ales pe „curtenii săi“, alcătuiți din vi- 
lejii călări şi voinicii pedeștri 15. El subliniază, de asemenea, 
faptul că, în a doua jumătate a secolului al XUl-lea, avem de 
de a face cu „o întreagă organizare, cu totul nouă“ a armatei, în 
care apare o nouă formă a curteniei %, scofînd în relief im- 
portanța lefegtilor începînd de la sfîrşitul secolului al XUl-lea, 
precum şi decăderea armatei în a doua jumătate a secolului ur- 
mător. Cu toate acestea, ca şi A. D. Xenopol şi I. Bogdan, 
N. Iorga confundă uneori pe curteni cu slujitorii, considerînd pe 
călăraşi ca fiind „ostașii călări ai satelor, curtenii cu bir scăzut 
şi cu datorie de oaste“ 17. Alteori însă, el arată în mod just că 
roşii (curtenii din Țara Românească) erau boiernaşi, iar călă- 
raşii avea o origine ţărănească %8. 

Unele referiri la curteni şi slujitori găsim şi în opera lui 
C. Giurescu, care consideră pe curtenii din Moldova „un fel de 
slujitori domneşti, ca şi călăraşii“, iar sub numele de slujitori 
în Țara Românească cuprinde pe „militarii, precum şi slujbaşii 
mărunți ce atirnau de marii boieri (băniori, logofeți... etc.)“. EE 
crede că slujitorii din Țara Românească „corespundeau curteni- 
lor din Moldova“, care, la rîndul lor, erau — cum.am văzul — 
tot „un fel de slujitori“ 19. 


u“ N. Iorga, Istoria armatei românești, vol. I—II, Vălenii de Munte, 
1910—1919. 

15 Ibidem, ed. a Il-a, vol. I, Buc., 1929, p. 174 și 281. 

16 Jbidem, p. 280—281. 

17 Ibidem, vol. II, p. 97 şi 112. Vezi şi idem, Constatări cu privire la 
viața agrară a românilor, Buc., 1908, p. 32. 

18 N, Iorga, Studii şi doc., IX, p. 14. 

19 C, Giurescu, Studii de istorie socială, Buc., 1943, p. 230 și 232. 


www.dacoromanica.ro 


10 CUVINT ÎNAINTE 


Deşi afirma în mod greşit că „organizarea de stat a Princi- 
patelor Române prezintă de la început şi neîntrerupt un caracter 
unitar şi centralizat“ 2, negînd prin aceasta evoluţia cunoscută 
a statului feudal, I. C. Filitti este primul istoric care a acordat 
o atenție mai mare alcătuirii aparatului executiv al statului feu- 
dal şi care a realizat un progres mai însemnat în cercetarea 
acestei probleme, arătînd că „slujitorii militari“ îndeplineau în 
timp de pace importante rosturi administrative şi făcind deose- 
birea necesară între curtenii — proprietari şi călăraşi, care al- 
cătuiau „armata cu caracter popular“ 21. Acordind o mare im- 
portanță înființării slujitorilor, I. C. Filitti numeşte întreaga 
organizare a statului din secolele XUI—XUII „slujitorească“ *2. 

Cu toate că deosebește pe curteni de călăraşi şi dorobanţi, 
I. C. Filitti consideră că toate aceste categorii au primit în a 
doua jumătate a secolului al XUl-lea o organizare slujitorească 
şi că, în breslele sau cetele de slujitori, au intrat atît curtenii 
din Moldova şi roşii din Ţara Românească, cât şi „micii Juncţio- 
nari civili (aşa numeşte Filitti pe spătărei, postelnicei etc.), că- 
rora li s-a zis de asemenea slujitori“ 2%, cu alte cuvinte că toți 
aceştia au devenit, în același timp, slujitori, ceea ce nu mui 
corespunde realității. 

+ Cu tot progresul făcut prin Yercetările lui I. C. Filitti, con- 
fuzia între curteni şi slujitori a continuat să dăinuie şi în unele 
studii apărute după lucrările sale. C. G. Giurescu — care este 
primul istoric ce a cercetat mai pe larg problema „subalterni- 


2 |, C. Filitti, Vechea organizare administrativă a Principatelor ro- 
nâne, Buc., 1929, p. 7. 

2 J, C. Filitti, Evoluția claselor sociale („Arhiva pentru ştiinţă și re- 
forma socială“, V, 1924, p. 354); idem, Clasele sociale în trecutul românesc, 
Buc., 1925, p. 6; idem, Vechea organizare administrativă, p. 20—21 ; idem, 
Proprietatea solului în Principatele Române, Buc., 1935, p. 199—200; idem, 
Citeva cuvinte despre alcătuirea oștirii de țară, Buc., 1935, p. 9 etc. Asupra 
părerilor lui I. C. Filitti vom mai reveni în cursul expunerii. 

22 I, C. Filitti, Vechea organizare administrativă, ed. a Il-a, Buc, 
1935, p. 3 şi 33 și idem, Cîteva cuvinte..., p. 9. 

23 I. C Filitti, Clasele sociale... p. 6 şi idem, Cîteva cuvinte., p. 9. 
Cf. şi Vechea organizare administrativă, p. 20, unde se afirmă și mai cate- 
goric că „membrii cetelor sau breslelor s-au numit slujitori“. 


www.dacoromanica.ro 


11 CUVINT ÎNAINTE 


lor“ marilor dregători, în cele două lucrări ale sale privind pe 
dregători ? şi care a adus în sinteza sa o serie de lămuriri noi 
despre unele din categoriile ce alcătuiau aparatul statului feu- 
dal — consideră că „prin roşii se înțelegeau, la început, breslele 
de slujitori sau subalterni ai marilor dregători“ 3%, reducînd deci 
noțiunea de slujitori la aceea de dregători mărunți, care — aşa 
cum vom vedea — făceau parte dintre curteni şi cărora li s-a 
spus slujitori după ce această noțiune şi-a pierdut înțelesul 
inițial. 

Se cuvine să mai amintim aci şi cunoscutele lucrări de is- 
torie militară ale generalului Radu Rosetti %, care, fără să în- 
ireprindă cercetări speciale, pe bază de izvoare, despre modul 
cum era alcătuită şi organizată armata medievală şi împrumultînd 
în general părerile istoricilor I. Bogdan, N. Iorga şi I. C. Fi- 
litti, considera că există două mari categorii de oșteni: lefegiii 
şi breslele privilegiate, dar afirma totodată, pe bună dreptate, 
că „chestiunea breslelor ostăşeşti nu este încă cu totul lămu- 
rită“27. 


După eliberarea patriei noastre au apărut o lucrare gene- 
rală despre evul mediu românesc, în care este prezentată şi or- 
ganizarea militară şi administrativă a statelor feudale Țara Ro- 
mânească şi Moldova în ansamblul ei? şi alte cîteva lucrări 


24 Contribuţiuni la studiul marilor dregători în secolele XIU şi XU, 
în „Bul. Com. ist.“, V, 1927, p. 1—176 şi Noi contribuțiuni la studiul ma- 
rilor dregători în secolele XIU şi XU, 1926. 

25 C. C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, partea a 2-a. ed. a IV-a, 
p. 688—689. 

26 Cele patru studii intitulate Evoluţia mijloacelor şi a chipului de 
făptuire a războiului de la moartea lui Ştefan cel Mare pină la aceea a 
lui Matei Basarab, apărute în 1929—1932, stau la baza lucrării sale mai 
mari, Istoria artei militare a românilor țină la mijlocul veacului al XVII-lea, 
Buc., 1947. Vezi de același Essai sur lart militaire des Roumains, Buc., 
1935 (un rezumat în limba franceză a celor patru broșuri) şi L'kistoriographie 
militaire roumaine („Revue internationale d'histoire militaire“, 1939, nr. 1—2, 
p. 95—102). 

21 R. Rosetti, Istoria artei militare, p. 314. 

28 P. P. Panaitescu, V. Costăchel şi A. Cazacu, Viaţa feudală în Mol- 
dova şi Țara Românească..., Buc., 1957. 


www.dacoromanica.ro 


12 CUVINT ÎNAINTE 


„despre organizarea militară a acestora în anumite perioade din 
istoria lor. În aceste lucrări s-au adus o serie de contribuţii noi 
la lămurirea organizării şi evoluţiei aparatului executiv al sta- 
tului, dar se resimt încă unele confuzii şi greşeli din trecut. 

Astfel, A. Cazacu, autorul capitolului despre armata feu- 
dală din volumul colectiv Viaţa feudală în Moldova şi Ţara 
Românească, apărut în anul 1957, menţine mai departe con- 
fuzia dintre curteni şi slujitori. Aci, deşi se arată în mod just că 
roşii din Țara Românească sînt curteni 2, se spune că „în Mol- 
dova nu sînt roşii, dar categoria asemănătoare sînt călăraşii“ 30 
(deşi aceştia sînt slujitori), iar mai departe că, totuşi, situația 
călăraşilor „diferă de cea a roşilor“ şi ca origine şi ca stare 
materială 31. Confuzia continuă şi în paginile următoare, unde 
se arată că „gloatele şi curtenii sînt acelaşi lucru, oastea de 
curte a domnului, pusă în contrast cu călăraşii, oastea boieri- 
lor“ 32, deşi „gloatele“ sînt alcătuite din țărani. Despre curteni 
se mai spune că sînt cînd „răzeşii de mai tîrziu“ sau „țărani 
proprietari în obşti“ 3 — punîndu-se semnul echivalenţei între 
curteni şi ţărani —, cînd „slugile domneşti care îndeplineau di- 
verse funcții cu caracter civil în stat“ 34, afirmație care este mai 
aproape de adevăr. 

Amintim apoi lucrarea colonelului lon Cuba, unde se arată 
că armata lui Ștefan cel Mare „cuprindea curtenii (sau slujito- 
rii) voievodului, recrutaţi din rîndurile micii boierimi şi [ărani- 
lor“. După părerea sa, — asemănătoare cu a lui N. lorga — 
în vremea lui Ștefan cel Mare, slujitorii erau alcătuiți din două 
corpuri : vitejii, care erau călări, şi voinicii care erau pedeştri 3%. 


28 Ibidem, p. 387. 

3 Autorul pare să urmeze aci părerea generalului R. Rosetti, care 
consideră că curtenii sînt ulterior călăraşii din Moldova (Essai sur Pac 
militaire des Roumains, p. 84). 

si P. P. Panaitescu, V. Costăchel şi A. Cazacu, op. cit., p. 388. 

% Ibidem, p. 397. 

33 Ibidem, p. 205. 

34 Ibidem, p. 406. 

35 I. Cupşa, Arta militară a moldovenilor în a doua jumătate a se- 
colului al XU-lea (Ștefan cel Mare), Buc., 1959, p. 23. 


www.dacoromanica.ro 


13 CUVINT ÎNAINTE 


O poziție justă faţă de aceste categorii de curteni şi sluji- 
tori găsim în lucrarea lui Traian Mutaşcu, privind „arta mili- 
iară“ la începutul secolului al XUIl-lea în Țara Românească, 
unde se arată că roşii sau curtenii „erau recrutați în principal 
din rîndurile micii boierimi“, spre deosebire de slujitori „recru- 
taţi, de obicei, din rîndurile țărănimii libere“ 38. 

Înainte de a încheia această scurtă prezentare trebuie să 
mai amintim că apariția organizaţiei slujitorilor l-a preocupat în 
mod deosebit şi pe istoricul Barbu Câmpina, care i-a dedicat 
un studiu special, aflat în manuscris 27. Făcînd deosebirea nece- 
sară între cele două categorii, de curteni şi slujitori, B. Câm- 
pina afirma că „organizaţia slujitorească, de caracter țărănesc, 
a apărut în alt mediu istoric decît cel din care izvorîse institu- 
ţia feudală a curtenilor“. El considera că organizarea slujitorilor 
a fost una din măsurile întreprinse de Ștefan cel Mare, la sfîr- 
şitul secolului al XU-lea, în cadrul operei de întărire a autori- 
tății centrale. În studiul său rămas în manuscris, B. Câmpina 
recunoștea că procesul complex petrecut în sînul țărănimii li- 
bere, care a dus la apariţia slujitorimii, „nu se poate prezenta 
fără sprijinul unei cuprinzătoare cercetări prealabile“. 

Acesta este, în linii generale, stadiul la care a ajuns isto- 
riografia noastră — mai veche şi mai nouă — în cercetarea 
problemei curtenilor şi slujitorilor. 


x* 


Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte evoluția, organi- 
zarea, întreținerea şi atribuțiile curtenilor, slujitorilor şi lefe- 
giilor (mercenarilor) din Țara Românească şi Moldova pînă la 
mijlocul secolului al XVIII-lea. 

_ Problemele enunțate au putut fi studiate împreună pentru 
cele două state feudale româneşti avînd în vedere organizarea 
lor politico-administrativă foarte asemănătoare. Cit priveşte 


35 Traian Mutaşcu, Arta militară în Țara Românească la începutul se- 
colului al XUIl-lea. Radu Șerban, Buc., 1961, p. 23—25. 

37 Naşterea organizației slujitoreşti din Moldova şi opera politică in- 
ternă a lui Ștefan cel Mare. 


www.dacoromanica.ro 


14 CUVINT ÎNAINTE 


Transilvania, aici lucrurile sînt puțin diferite datorită faptului 
că, fiind ocupată încă din timpul feudalismului timpuriu de re- 

gatul feudal maghiar, Transilvania a fost organizată altfel decît 
n două state feudale româneşti care şi-au păstrat indepen- 
enta. 

Cu privire la termenul limită al lucrării (mijlocul secolului 
al XUIII-lea), menționăm că ne-am oprit la epoca reformelor 
lui Constantin Mavrocordat care au dus la schimbări fundamen- 
tale în ceea ce priveşte vechea organizare militară din ţara 
noastră. 

Ca material informativ, la baza alcătuirii volumului de faţă 
au stat în primul rînd documentele interne ale Moldovei şi Ţăiii 
Românești, atît cele publicate în colecția Documente privind 
istoria României, cît și cele peste 30000 de acte din perioada 
1626—1700, transcrise sau traduse, aflate în arhiva Institutului 
de istorie „Nicolae lorga“ din Bucureşti. În afară de acestea, au 
mai fost cercetate şi colecțiile de documente mai vechi, relațiile 
călătorilor străini, cronicile etc. 

Folosirea şi analiza atentă a acestui bogat material infor- 
mativ — care nu a fost utilizat decît în mică măsură de cercetă- 
torii anteriori — ne-au dat posibilitatea să lămurim o serie de 
probleme importante privind istoricul curtenilor, slujitorilor şi 
lefegiilor din Moldova şi Ţara Românească în perioada feudală. 


www.dacoromanica.ro 


Capitolul 1 
CURTENII ȘI EVOLUŢIA LOR 


I. Originea şi evoluţia lor 


Numele de curtean — folosit atît în Ţara Românească cit 
şi în Moldova, fie sub forma Akopan, fie chiar sub aceea de 
kSpraH sau KSprkn! — derivă de la curte (Akoph), care era locul 
unde se adunau curtenii, centrul administrativ şi militar de care 
aceștia depindeau. 

În literatura noastră istorică s-a discutat destul de mult cu 
privire la semnificaţia termenului de curtean. În studiul său 
amintit mai sus privitor la organizarea armatei moldovene, Ion 
Bogdan nu dă un răspuns prea clar la această problemă, consi- 
derînd că pot fi două explicaţii pentru originea termenului de 
curtean. După părerea sa, numele de curtean vine fie de la 
faptul că „ei petreceau mai mult pe lîngă curtea domnească..., 
fie pentru că feudele lor se numeau curţi, ca şi aşezările boierilor 
de la ţară..., fie şi una şi alta din aceste împrejurări“. El afirmă 
că fiecare curtean avea cîte o curte, cu casă, locuri de arat, de 
pășunat, „cu un cuvînt tot ce le trebuia pentru trai și pentru 
hrana cailor de război“ 2. 


1 Sub această formă îl găsim în textul slav al Învățăturilor lui Neagoe 
Basarab (Cronicile slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, Buc., 1959, p. 244), 
ca și în documentul din 22 februarie 1612 (Doc. priv. ist. Rom., A, veac 
XVII, vol. III p. 65) şi în scutirile de dări acordate de domnie preoţilor 
din lași în secolul XVII. În Moldova, slujba de curtean era numită uneori 
în documente Kk5prknerono (doc. din 20 nov. 1606, Doc. e ist. Rom., A, 
veac. XVII, vol. II, p. 74). Menţionăm că în Învățăturile lui Neagoe Ba- 
sarab se întîlneşte și termenul de As pe lîngă acela de KEpTau (Cro- 
nicile slavo-române, p. 245). 

? I. Bogdan, Documentul Rizenilor, p. 43. În Clasele sociale... p. 4 şi 
în Evoluția claselor sociale („Arhiva pentru ştiinţă și reformă socială“, V, 
1924, p. 348), I. C. Filitti reproduce aidoma părerea lui I. Bogdan; în 
Cîteva cuvinte despre alcătuirea oștirii de țară, p. 1l, însă, I. C. Filitti 
crede că așa-zişii curteni au fost iniţial proprietari de curţi şi că ter- 
menul a ajuns apoi să desemneze pe boierii care nu mai ajungeau la funcţii. 


www.dacoromanica.ro 


16 CURTENII ȘI EVOLUŢIA LOR 


După părerea lui Nicolae Iorga, curtenii erau „boierii de la 
curte, slujbașii, curtenii, nu în sensul cel mai înalt al cuvîntului, 
căci n-ar fi fost atîţia, ci în sensul general“ 3. În Istoria armatei, 
N. lorga consideră că, în vremea lui Ștefan cel Mare, curtenii 
erau vitejii călări și voinicii pedeștri, plătiţi cu leafă sau jold 
şi îmbrăcăminte 4. 

De curînd, P. P. Panaitescu a arătat în mod just că, în 
veacurile XV—XVI, curtenii „sînt oastea din satele care depin- 
deau de un centru de adunare, de o curte domnească“ 5. Această 
părere este susţinută de două documente moldovene din prima 
jumătate a secolului al XV-lea ; în primul, din 8 octombrie 1434 
— citat şi de P. P. Panaitescu — Ștefan al II-lea, domnul Mol- 
dovei, întărește slugii sale Giurgiu us sat, hotărînd ca „alt judeţ 
să nu aibă, ci să ție numai de curtea noastră din laşi“ 6 ; în cel 
de al doilea, din <1432—14427>, Ilie voievod întăreşte unei 
alte slugi domnești, Staia, două sate, hotărînd ca acesta „să 
asculte“ (eas8atr) de curtea domnească din Suceava”. Cele 
două slugi domnești se aflau deci în subordonare faţă de curţile 
domnești din lași şi Suceava 8, fiind agenţii executori ai porun- 
cilor primite de la aceste curţi, iar în vreme de război strîngîn- 
du-se sub steagurile domnului. 

E sati . ` E « 

Trebuie să subliniem aci faptul că așa-numita „curte“ nu 
era numai punctul fortificat care constituia centrul administra- 
tiei locale ; sub numele de curte sau curteni erau cuprinși şi cei 


3 Hurmuzaki, XI, p. 220, nota 1. 

4 N. Iorga, Istoria armatei, vol. I, ed. a Il-a, p. 174. 

5 Alexandru Grecu <P. P. Panaitescu), Influențe semantice latine me~ 
dievale în limba română („Studii şi cercetări lingvistice“, I, 1950, fasc. 2, 
p. 239—240). 

6 Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XIV—XV, p. 113. 

7 Moldavia v epohu feodalizma, 1, Chişinău, 1961, p. 2. 

8 Pentru înțelesul cuvîntului „ascultare“ față de o cetate sau o curte 
domnească — care înseamnă subordonare, dependență față de acestea — 
vezi şi doc. din 17 ian. 1517, 16 ian. 1612, 22 martie 1638 etc. (Doc. priv. 
ist. Rom., A, veac. XVI, vol. I, p. 107, veac. XVII, vol. III, p. 51 şi 
Arh. St. Buc., m-rea Pîngărați, 1ll/52—53). 


www.dacoromanica.ro 


17 ORIGINEA ȘI EVOLUŢIA LOR 


care realizau această administraţie pină în secolul al XUl-lea?. 
„Ţinînd“ sau „ascultind“ de o curte, ale cărei porunci le înde- 
plineau, slugile domneşti sînt numite uneori, în secolul al XU-lea, 
curteni sau slugi trimise de la curte. 

Curtea constituia în această vreme centrul de coerciţiune 
administrativă, locul unde se adunau slugile domnești, care puteau - 
fi folosite în timp de pace drept dijmari, găletari, globnici etc., 
după nevoi, iar în vreme de război mergeau la luptă. Este carac- 
teristic în acest sens faptul că atît în Învățăturile lui Neagoe 
Basarab, cît și în pasajele interpolate din cronica lui Grigore 
Ureche, termenii „dvorba“ şi „a dvori“ desemnează orice slujbi 
făcută domnului sau la curtea domnească 19. Mai tirziu, în izvoa- 
rele scrise în limba română, „a se curteni“ însemna a intra în 
slujba unui stăpin puternic. De pildă, cronicarul Nicolae Costin 
afirmă că era la laşi „un slujitoriu bun și de frunte... lefegiu..., 
care s-a dus de s-au curtenit la hanul“ 11. 

Curtenii îndeplineau toate poruncile domneşti, folosind, în 
caz de nevoie, mijloace militare de represiune. În Lexiconul lui 
Mardarie Cozianul, din 1649, a curteni se traduce prin a porunci, 


° Istoria României, II, p. 316—317. Acelaşi sens avea curtea şi în 
Rusia medievală. B. Grecov arată că „se numește curte, înainte de toate, 
totalitatea slujitorilor militari“ (făranii în Rusia, Buc., 1952, p. 528). 

10 Cronicile slavo-române, ed. cit., p. 280 şi Grigore Ureche, Letopi- 
sețul țării Moldovei, ed. P. P. Panaitescu, ed, a Il-a, p. 78. Vezi şi P. P. Pa- 
naitescu, Urme din vremea orînduirii feudale în vocabularul limbii române 
(„Studii și cercetări de lingvistică“, IX, 1958, nr. 2, p. 169—171), unde se 
dovedeşte că dvorba — slujbă feudală, slujbă de curte. Vezi, de asemenea, 
cronica lui I. Neculce, ed. I. Iordan, ed. a Il-a, p. 32, unde se spune ca 
Istratie Dabija, domnul Moldovei, cînd vedea oameni „dvorind (luctînd) 
prin ograda“ curţii domneşti le trimitea mîncare, spunînd: „de mult or fi 
dvorind ei și or fi flămînzit“. Același cronicar afirmă ca, în timpul domniei 
lui Constantin Duca, „era dvoreala după vel logofăt“ (ibidem, p. 132), 
adică treburile curţii erau dirijate de marele logofăt. 

11 Cronicile României, ed. M. Kogălniceanu, II, p. 55. În Istoria Țării 
Româneşti, ed. C. Grecescu și D. Simonescu, p. 135, se spune că Șerban 
Cantacuzino postelnicul a fugit de frica lui Mihnea al Ill-lea în Moldova 
şi „s-au curtenit la Ghica vodă“, iar mai tîrziu, la 13 oct. 1749, loan Terzi- 
manul scria unui mare boier pentru un tînăr, cerîndu-i „să săleşti să-l 
curteneşti la măria sa yodă“ (N. Iorga, Studii şi doc, XXI, p. 241). 


www.dacoromanica.ro 


18 CURTENII ŞI EVOLUȚIA LOR 


ceea ce înseamnă că curţile erau centrele de administrație, de 
unde veneau diverse porunci, pentru a căror îndeplinire se uti- 
liza, la nevoie, forţa. 

În calitate de organ de execuţie, curtenii sau slugile dom- 
neşti înăbușeau împotrivirea celor exploataţi, strîngeau dările și 
gloabele (amenzile) de la locuitori, îi sileau să îndeplinească pres- 
taţiile în muncă faţă de domnie sau de stăpînul feudal. Slugile 
şi curtenii aflaţi în slujba statului feudal nu îndeplineau, deci, 
în secolele XIV—XV, funcţii administrative diferenţiate. După 
cum rezultă din primele documente referitoare la curteni, pere- 
rubţii, osluharii, pripășarii sau desetnicerii nu erau la început 
categorii diferite de agenţi ai administraţiei, ci doar nume dife- 
rite date slugilor sau curtenilor. Astfel, în documentul din 23 mar- 
tie 1482, se arată că gloabele cedate de domn miînăstirii Snagov 
urmau a fi strînse de o slugă domnească și de una vornicească, 
care sînt numiţi amîndoi curteni, deși îndeplineau, în acest caz, 
funcţia de globnici 1%; într-un alt document, din 31 iulie 1487, 
se prevede că gălețile din judeţul Brăila, cedate aceleiași mînăs- 
tiri, erau adunate în numele acesteia de două slugi domnești, 
date „de la curte“ (subl. ns. — N.S.), care îndeplineau, deci, 
funcţia de găletari 33. 

Esenţial de reținut este faptul că, în secolele XIU—XU, 
slugile domneşti, indiferent dacă sînt numite sau nu curteni, sînt 
trimise de la o „curte“, de la un centru administrativ, a cărui 
autoritate o reprezentau faţă de locuitorii ţării. 

În secolele XIV—XVI, slugile și curtenii erau cei care asi- 
gurau administraţia întregului teritoriu al ţării, chiar a acelei 
părţi din acest teritoriu care se bucura de imunitate feudală ; în 
acest din urmă caz, slugile şi curtenii administrau în numele stă- 
pînului feudal înzestrat cu privilegiul imunităţii, aflindu-se în 
slujba acestuia, nu a domniei. În această vreme — ca şi mai 
tîrziu, de altfel — existau deci două categorii de slugi, respectiv 
curteni : unii aflați în slujba domniei, iar alții — de origine mai 
modestă — în aceea a marilor feudali. 


3» Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XIII—XV, p. 172. 
13 Ibidem, p. 187. 


www.dacoromanica.ro 


19 ORIGINEA ȘI EVOLUŢIA LOR 


Existența curtenilor aflaţi în slujba marilor feudali — care 
sînt probabil mai vechi decît aceia ai domniei — este dovedită 
nu numai de faptul că unii mari feudali — ca, de pildă, episco- 
pia de Rădăuţi — aveau în secolul al XV-lea vornici, mai mari 
peste curteni 14, dar şi de documente mai tîrzii, din secolul 
al XVII-lea din Țara Românească, unde, după ce curtenii aflaţi 
în slujba domniei au fost numiţi roșii, existau numeroși curteni 
în serviciul unor boieri sau mînăstiri : curteanul mînăstirii Vifo- 
rîta 15, curteanul „părintelui“ egumen 16 etc. La 1642 mînăstirea 
Radu Vodă avea cinci asemenea curteni, iar la 1648, 1217. Dacă 
existau astfel de curteni în secolul al XVII-lea — cînd aparatul 
de stat era mai dezvoltat şi mai bine organizat — este de 
la sine înţeles că ei trebuie să fi existat în număr şi mai mare în 
veacurile anterioare. 

Aceşti curteni erau oameni liberi, care îndeplineau alte ser- 
vicii decît posluşnicii, alături de care sînt amintiţi uneori în do- 
cumente 15. Pe cînd posluşnicii făceau slujbă — muncă, alături 
de ceilalți ţărani, curtenii slujeau ca instrument represiv, menit 
să asigure îndeplinirea obligaţiilor feudale ale ţăranilor aserviţi 19. 

După cum a arătat V. I. Lenin, fără acest aparat de con- 
strîngere, stăpînul feudal „nu ar putea obliga să muncească 
pentru el un om înzestrat cu pămînt şi care îşi duce gospodăria 
proprie“ 20. 


14 Doc. priv. ist. Rom., A, veac XV, p. 14 şi 30. Mai tîrziu, vorniceii 
erau reprezentanţii stăpînilor feudali în satele aservite. 

15 Doc. din 28 oct. 1669 (Arh. St. Buc., Mitr. Ţării Rom., LV/). 

19 Doc. din 31 mai 1651 (idem, ep. Rîmnic, LIII bis/15). 

17 Idem, m-rea Radu Vodă, XXXI/11 şi 14. 

18 Vezi doc. din 16 mai 1654 şi 23 dec. 1668 (Acad. R. S. România, 
CXXVI/140 şi 141). 

19 Menţionăm că o situaţie asemănătoare exista şi în Rusia medievală, 
unde „curtea marelui feudal nu este numai propria lui reședință, dar şi 
centrul „administrativ şi gospodăresc al întregii stăpîniri feudale“. Această 
„curte“, alcătuită din „slujitori“ liberi şi slugi şi condusă de vornici Şi 
„avînd înainte de toate o importanță economică, îl însoțea pe stăpin la 
război“ (N. Grecov, op cit., p. 484—485, 526, 528). 

2 V, I. Lenin, Opere, vol. III, Buc., 1951, p. 171. 


www.dacoromanica.ro 


20 CURTENII ȘI EVOLUȚIA LOR 


Deosebirea dintre curteni și posluşnici apare foarte limpede 
în aşezămîntul lui Miron Barnovschi din 20 septembrie 1626, 
privitor la organizarea mânăstirilor moldovene, unde se spune: 
„egumenul să nu aibă slugi curteni, ce să aibă posloșnic să slu- 
jească“ 21 ; cu alte cuvinte, se ia egumenilor dreptul de a se 
folosi de curteni, pentru a-i împiedica să se transforme în stă- 
pîni ai mînăstirilor. 

Numărul slugilor și curtenilor aflaţi în slujba marilor stă- 
pîni feudali era cu atît mai mare, cu cît posibilităţile domniei de 
a asigura administrarea întregii ţări erau mai mici, iar teritoriul 
care se bucura de imunitate feudală — administrat de marii stă- 
pîni feudali — era mai întins. 


În a doua jumătate a secolului al XV-lea, cînd are loc pro- 
cesul cunoscut de întărire a autorităţii centrale, numărul curteni- 
lor aflaţi în slujba domniei a crescut, ca urmare a ridicării în 
rîndurile lor a ţăranilor oşteni ce îşi dovediseră vitejia pe cîmpul 
de luptă și care, în timp de pace, au primit diverse atribuţii 
administrative. În același timp, importanţa curților şi slugilor 
aflate sub autoritatea marilor feudali a scăzut, fără însă să se 
ajungă la desfiinţarea lor. 

Referindu-se la ridicarea acestor oșteni ţărani în rîndurile 
vitejilor, cronicarul polon Ion Dlugosz spune: „plurimi agrestes 
ex peditum numero în equitum et peditum numerum militum 
translati“ 22. Pentru cronicarul Nicolae Costin acest eveniment a 
avut semnificația unei ridicări a multor oameni „din prostime 
(adică oameni de jos — N.S.) la statul de nemeși“ 23. Cronicarul 
moldovean îi numește deci nemeşși (adică boieri) pe noii viteji 
făcuţi de domnul Moldovei din rîndurile ţăranilor liberi. 

Pentru a înțelege sensul acestui proces de „nemeşire“ (înnobi- 
lare), vom cita un fragment dintr-un alt izvor narativ din secolul 
al XVII-lea. Vorbind de o acţiune asemănătoare în parte aceleia 


21 Acad. R. S. România, LXXXVI/14 şi I. Bianu, Documente româ- 
neşti, p. 132. 

2 I. Dlugosz, Historia Poloniae, vol. II, col. 526. Vezi și Istoria Ro- 
mâniei. II, p. 533—534. 

% Cronicile României, ed. M. Kogălniceanu, vol. I, p. 163. 


www.dacoromanica.ro 


21 ORIGINEA ȘI EVOLUŢIA LOR 


a lui Ştefan cel Mare, făcută de Laslău craiul, Simion Dascălul, 
interpolatorul cronicii lui Grigore Ureche, arată că acesta a îm- 
părţit unora „hotară şi ocine și locuri de sate și tîrguri și i-au 
nemișit pe toţi, adecă (i-au făcut) slugi crăieşti“ 24. Acest pasaj 
de cronică are pentru noi o importanţă deosebită. „Nemeșirea“ 
înseamnă pentru cronicar împărțirea de ocine în proprietate de- 
plină ; prin acest proces de „nemeșire“, cei cărora li se dăruiau 
asemenea proprietăţi deveneau slugi domnești, care aveau obli- 
gaţia să slujească domnului ţării, atît în timp de pace, cît şi în 
vreme de război. 


Care sînt relaţiile dintre vitejii din secolul al XV-lea şi 
curteni ? 

La începutul statelor feudale româneşti, termenul de „viteaz“ 
desemna pe cavalerul nobil proprietar de pămînt, care îndeplinea 
— îndeosebi în Moldova — atribuţii militare și politice de 
seamă 2%. La sfîrșitul secolului al XIV-lea și începutul celui 
următor, unii dintre aceşti viteji erau și membri ai sfatului dom- 
nesc 26, stînd alături de marii boieri ai ţării. Tot împreună cu 
marii boieri, ei depuneau uneori, alături de domnul ţării, omagiu 
de credinţă regelui polon 27. Trebuie însă reţinut faptul că — deși 
apar alături de marii boieri — vitejii sînt încă de la început o 
altă categorie decît marea boierime, posesoare de domenii. 

Cu vremea, importanţa politică a vitejilor a scăzut; după 
domnia lui Alexandru cel Bun ei nu mai sînt amintiţi ca membri 
ai sfatului domnesc. 


24 Grigore Ureche, Letopiseţul Țării Moldovei, ed. cit, p. 69. 

A Istoria României, vol. Il, p. 166. Despre instituţia vitejilor, vezi: 
N. A. Constantinescu, Formarea "vitejilor“ la români în evul mediu, Buc., 
Eas Anton Balotă, Uitejii lui Ştefan cel Mare („Studii şi articole de 
istorie“, IX, 1967, p. 43—64) ; P. P. Panaitescu, Urme din vremea orînduirii 
feudale în vocabularul limbii române („Studii și cercetări lingvistice“, IX, 
1958, nr. 2, p. 164—166); Viaţa feudală, p. 194—197; C. C. Giurescu, 
Istoria românilor, vol. II, partea a 2-a, p. 506. 

25 Viaţa feudală, p. 194—195. 

27? Doc. din 1436 (M. Costăchescu, Doc. înainte de Ştefan cel Mare, 
II, p. 697 și 701). 


www.dacoromanica.ro 


22 CURTENII ŞI EVOLUŢIA LOR 


În timpul domniei lui Ștefan cel Mare, vitejii sînt pomeniţi 
adesea în cronicile ţării, ca o importantă categorie de ostaşi, 
îndeplinind un rol de frunte în luptele glorioase purtate de ma- 
rele domn 28. Este evident că, în această vreme, nu mai avem de 
a face cu aceeași categorie de viteji — cavaleri din vremea dom- 
niei lui Alexandru cel Bun ; prin viteji se înțeleg acum oștenii 
care își dovedeau vitejia pe cîmpul de luptă. Ca și înainte, ei 
apar şi acum ca o categorie diferită de aceea a boierilor. Refe- 
rindu-se la lupta de la Soci, Letopisețul anonim al Moldovei 
vorbește de boieri şi de viteji 2? iar după lupta de la Vaslui 
aceeaşi cronică menţionează că domnul a dat un ospăț mare vite- 
jilor şi boierilor. 3 

După cum rezultă din cronici, vitejii din vremea lui Ştefan 
cel Mare erau ostași călări, aşa cum erau şi curtenii. Cronicarul 
Grigore Ureche spune, de pildă, că sf. Procopie umbla „călare 
şi într-armatu ca un viteazu“ 3t, 

Că acești viteji sînt o categorie de ostași foarte apropiată 
de aceea a curtenilor ne-o dovedeşte nu numai împrejurarea că 
erau călări, ca şi curtenii, dar şi următorul fapt: vorbind de 
lupta de la Valea Albă din 1476, cronicarul moldovean spune că 
au pierit acolo mulţi dintre boierii cei mari şi „vitejii cei buni“ 52. 
Referindu-se la aceeași luptă, Ştefan cel Mare arată că — tre- 
buind să lase pe ţărani să-şi apere gospodăriile amenințate de 
tătari — a rămas în faţa imensului puhoi turcesc doar cu 
„curtea“ sa 35, compusă, după un izvor contemporan, din circa 


28 Cf. şi I. Focșeneanu şi G. Diaconu, Bazele puterii militare a lui 
Ștefan cel Mare, în Studii cu privire la Ștefan cel Mare, p. 116, unde „slu- 
jitorii — viteji“ sînt consideraţi un element de nădejde în armata ma- 
relui domn. 

29 Cronicile slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, p. 17; cf. și Gr. Ure- 
che, op. cit., ed. cit., p. 97. Vezi și p. 115, unde este vorba de ospăţul dat 
acelorași boieri și viteji la Hîrlău, în 1497. 

3 Cronicile slavo-române, ed. cit., p. 17. Vezi şi p. 19, 21. 

31 Gr. Ureche, op. cit., p. 106. Vezi şi p. 115, unde se spune același 
luoru despre sf. Dimitrie. Este interesant de subliniat că cronicarul moldo- 
vean spune că sultanul are „și altă curte ce se chiamă spahii“ (ibidem, 
p. 132), spahiii fiind, după cum se știe, ostași călări. 

32 Ibidem, p. 104. 

33 I. Bogdan, Doc. lui Ștefan cel Mare, II, p. 344 şi 348. 


www.dacoromanica.ro 


23 ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA LOR 


10 000 ostași 34. La 1476, curtea domnului era alcătuită, deci, în 
bună parte, din „vitejii cei buni“ căzuţi în luptă. 

În vremea domniei lui Ştefan cel Mare, vitejii nu mai sînt 
deci nobilii cavaleri de la începutul secolului al XV-lea, ci vi- 
tejii propriu-ziși, aceia care săvînşeau acte de vitejie în luptă şi 
care, îndeplinind diverse servicii administrative în timp de pace, 
țineau de o curte domnească, iar în timp de război veneau la 
luptă sub comanda dregătorilor domniei. 

În Țara Românească, vitejii apar mult mai rar şi avind un 
rol mai puţin important decât în Moldova. Şi aici numărul vite- 
jilor a crescut în a doua jumătate a secolului al XV-lea, prin 
ridicarea în rîndurile lor a ţăranilor care se distingeau în luptă. 
În Povestire despre Dracula voievod, se spune că Vlad Ţepeş 
— ca şi Ştefan cel Mare — ridica în categoria vitejilor pe cei 
care se remarcau în luptă 35. 

Vitejii lui Vlad "Ţepeş sînt cuprinși de cunoscutul ienicer 
sîrb sub numele general de curteni (Purtiani)% şi ei apar cu 
acest nume și în documentele interne de după domnia lui Vlad 
Țepeș %. 

Uitejii care se distingeau în luptă şi care îşi datorau numele 
vitejiei lor, primind în timp de pace atribuţii administrative, 
ținînd de o curte, au fost numiţi curteni, ca şi curtenii mai 
vechi. 55 Este posibil — aşa cum credea B. Câmpina — că la re- 
organizarea curtenilor, în primele decenii ale secolului al XVI-lea, 
unii din acești viteji mai vechi să fi devenit vătafi, comandanţi 
de mici unităţi teritoriale de curteni 3. După părerea lui P. P. Pa- 
naitescu, vitejii au dispărut în secolul al XVI-lea, deoarece 


34 „Columna lui Traian“, 1876, p. 378. 

35 Cronicile slavo-române, ed. cit., p. 207. 

36 „Arhiva istorică“, 1/2, p. 10. 

37 Vezi doc. din: 3 aprilie 1480, 23 martie 1482, 1 iunie 1482, 20 iu- 
nie 1489 etc., (Doc. priv. ist. Rom., B, veac XIII—XV, p.167. 172, 176, 197). 

38 Aceasta este şi opinia altor cercetători (I. Bogdan, D. Ciurea etc.) ; 
primul afirmă că „foștilor viteji li s-a zis curteni“ (Documentul Rizenilor, 
p. 44) iar secundul că vitejii lui Ștefan cel Mare sînt viitorii curteni („Stu- 
dii“, X, 1957, nr. 6, p. 72). 

3 Menţionăm că ultima amintire în izvoare a vitejilor este din timpul 
domniei lui Ștefăniță (Gr. Ureche, Letopisețul ţării Moldovei, ed. cit., p. 144). 


www.dacoromanica.ro 


24 CURTENII ȘI EVOLUŢIA LOR 


„această instituţie feudală nu-și mai are rostul odată cu înăspri- 
rea dominaţiei turcești“ 40, 


Acţiunea lui Ştefan cel Mare de înmulţire a efectivelor 
curtenilor tindea să întărească puterea centrală, prin sporirea 
numărului acelora care urmau să slujească domniei. 

La aceasta este necesar să adăugăm și faptul că Moldova, 
trebuind să pcarte un lung război pentru păstrarea indepen- 
denţei. avea nevoie de o armată mai numeroasă, mai bine orga- 
nizată și, în același timp, devotată domnului, care conducea 
această luptă, armată care să-l facă pe Ștefan cel Mare mai 
puţin dependent de puterea militară a marilor boieri. La baza 
procesului de înmulţire a curtenilor din rîndul vitejilor de pe 
cîmpul de luptă stau deci atît motive de ordin politic, cît și mi- 
litar. Măsurile luate de Ştefan cel Mare pe această linie sînt 
asemănătoare în parte cu acelea întreprinse de ţarul Ivan 
al: III-lea. 4! 

Aceşti ţărani pe care domnul Moldovei i-a ridicat în rîndut 
vitejilor sau curtenilor au alcătuit o categorie nouă de curteni, 
pe care B. Câmpina a numit-o organizaţie slujitorească, 2 pentru 
a o deosebi de mai vechii curteni din timpul fărîmiţării feu- 
dale 43. Documentele din vremea lui Ștefan cel Mare, ca și cele 
din secolul al XVI-lea, nu îi numesc însă pe 'noii curteni sluji- 
tori, primele menţiuni ale slujitorilor — așa cum vom vedea — 
fiind de la sfîrșitul acestui secol. 


40 P, P. Panaitescu, art. cit., p. 166. 

41 B, Grecov, op. cit., p. 486. 

42 După părerea lui B. Câmpina, făurirea slujitorimii ar fi fost pro- 
clamată în anul 1497, în cadrul unei solemnități deosebite (Ideile călăuz:- 
toare ale lui Ștefan cel Mare, în „Studii“, X, 1957, nr. 4, p. 65). În Leto- 
pisețul anonim al Moldovei, se spune însă că domnul „a instituit mulți vi- 
teji“ în două rînduri: în anul 1481, după lupta de la Rîmnic, şi în 1497, 
după bătălia din Codrii Cosminului (Cronicile slavo-române, ed. cit., p. 1% 
si 21). Vitejii sînt amintiți, de asemenea, și în bătălia de la Valea Albă 
din 1476. 

43 Prima menţiune a curtenilor în Moldova este din 14 septembrie, 
1427, cînd cste amintită „pădurea curteanului“ (Akoptnot) (Doc. priv. ist- 
Rom., A, veac XIV—XV, p. 59). 


www.dacoromanica.ro 


25 ORIGINEA ȘI EVOLUŢIA LOR 


Faptul că în secolul al XV-lea există numai curteni, nu şi 
slujitori, rezultă chiar din mărturii contemporane domnilor de- 
spre care se presupunea că au organizat pe slujitori. Ştefan cel 
Mare arată el însuși că la Valea Albă a rămas numai cu „curtea“ 
sa, 44 curte care pare să fi fost alcătuită din cei 10 000 de „no- 
bili“ cu care domnul a trebuit să păzească Dunărea la 1476, 
lăsînd pe ţărani să-și apere casele amenințate de tătarii năvăli- 
tori. 45 O relaţie polonă foarte interesantă despre închinarea lui 
Ştefan cel Mare la Colomeia, în 1485, descriind suita domnului 
Moldovei la ceremonia prestării jurămîntului de vasalitate, arată 
că marele domn a venit cu „omnibus suis armigeris boiaris vul- 
gari eorum lingua dictis, sui vero omnes terrigenae, bona heredi- 
taria în Moldavia habentes et alii omnes curienses notabiliores* 15 
(toţi purtătorii săi de arme, numiţi boieri în limba lor obişnuită, 
toți oameni de ţară, avînd averi moştenite în Moldova şi cu toţi 
curtenii mai puţin însemnați). În această relaţie se face deci deo- 
sebirea între suita de boieri a domnului şi aceea de curteni. 

Cît priveşte referirile tîrzii ale cronicarului Grigore Ureche 
la „slujitorii“ lui Ștefan cel Mare şi Bogdan cel Orb 47, acestea 
nu fac decît să extindă asupra unei perioade trecute realităţi din 
vremea cînd boierul moldovean își alcătuia cronica 4%, aşa cum 


44 I. Bogdan, Doc. lui Ștefan cel Mare, II, p. 344 şi 348; vezi şi 
p. 345, 349. 

45 „Columna lui Traian“, 1876, p. 378. 

4 „Arhiva istorică“, 1/2, p. 23. 

47 Gr. Ureche, Letopiseţul țării Moldovei, ed. cit., p. 92, 96, 135 passim. 

48 Deoarece, în epoca în care îşi scria cronica, termenul de slujitor 
tindea tot mai mult — așa cum vom vedea — să desemneze pe toţi cei 
care faceau slujbe statului feudal, deci şi pe curteni, cronicarul i-a numit 
pe ostaşii lui Ştefan cel Mare și Bogdan cel Orb slujitori, termen ce nu 
apare însă în cronicile contemporane domniei lui Ștefan cel Mare, în care 
sînt amintiţi doar vitejii şi curtenii. Cum cronicarul moldovean nu mai po- 
meneşte după aceea decît de slujitorii cu leafă (adică mercenari), în timp 
ce pe curteni îi menţionează în cîteva rînduri (op. cit., p. 91, 193, 206), 
credem că şi acei „slujitori“ amintiţi în vremea lui Ştefan cel Mare erau 
curtenii ridicaţi de domn. 

Tot astfel se explică şi referirile tîrzii ale cronicarului muntean la 
„slujitorii“ lui Vlad Țepeș (Radu Popescu, Istoriile, ed. C. Grecescu, p. 15). 


www.dacoromanica.ro 


26 CURTENII ŞI EVOLUŢIA LOR 


se întîmplă de altfel și cu termenii de hotnog, căpitan şi buluc, 
folosiţi de Ureche pentru vremuri mult anterioare aceleia în care 
au fost introduși în Moldova. 4 


A doua jumătate a secolului al XV-lea și primele decenii 
ale celui următor pot fi considerate ca alcătuind epoca de înflo- 
rire a curtenilor, atît în Țara Românească cît şi în Moldova, 
unde ei au adus o contribuţie de seamă la luptele pe care cele 
două state le-au purtat împotriva încercărilor oștilor Imperiului 
otoman de a cuceri ţările noastre. 

În această vreme, foarte probabil, curtenii și slugile dom- 
neşti erau scutiți de dări, în schimbul slujbelor ce le prestau 
domniei şi statului feudal, atît în timp de pace, cît și în vreme 
de război. 

Nici un document din această perioadă nu-i menţionează 
printre categoriile de locuitori ce plăteau dări; dimpotrivă, din- 
tr-un document din 15 octombrie 1568 rezultă că slugile dom- 
neşti erau scutite de plata dărilor la mijlocul secolului al XVI-lea. 
În acest document se spune că, în timpul domniei lui Radu Paisie 
(1535—1545), un locuitor, Bucur, şi-a închinat ocina lui Neagoe 
logofăt, care, drept mulțumită, „şi-a pus o slugă la bir pentru 
Bucur, de l-a scos de la bir și l-a așezat ca slugă domnească“ 50. 
„Aşezarea“ între slugile domneşti însemna deci scutire de bir. 

În primele decenii ale secolului al XVI-lea, ca urmare a 
întăririi autorităţii centrale în a doua jumătate a secolului pre- 
cedent și a creşterii numărului curtenilor de care dispunea dom- 
nia, prin folosirea unor pături sociale mai largi la administrarea 
statului feudal şi a trecerii lor între curteni, atît în Țara Româ- 
nească, cât şi în Moldova, aceștia au fost organizaţi mai temeinic, 
pe judeţe (pînă atunci ţineau de curţile și cetăţile domneşti) şi 
au fost puşi sub comanda marilor vătagi sau vătafi de judeţ sau 
tinut, care îndeplineau, cu ajutorul curtenilor din subordine, sar- 
cinile administraţiei din ţinuturi 51. 


49 Vezi mai jos cap. Organizare. 
50 Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVI, vol. III, p. 29%. 
51 Vezi mai pe larg capitolul Organizare. 


www.dacoromanica.ro 


27 ORIGINEA ȘI EVOLUŢIA LOR 


În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, însă, situaţia 
s-a schimbat. Ca urmare a căderii ţărilor române sub dominaţia 
otomană, în aceste ţări au avut loc importante prefaceri social- 
economice, analizate pe larg în Istoria României 5. Unele din 
aceste prefaceri au atins și pe curteni, din care cei mai mulţi 
au decăzut. 

Principala cauză a decăderii curtenilor a fost impunerea lor 
la dări tot mai mari. După cum se ştie, a doua jumătate a seco- 
lului al XVI-lea se caracterizează printr-o fiscalitate excesivă. 
Pentru a sătura lăcomia turcilor, care au obligat statele feudale 
românești să plătească, sub diferite forme, sume mari Imperiului 
otoman, domnii Ţării Românești au fost siliţi să impună la plata 
dărilor și unele categorii privilegiate pînă atunci, în primul rînd 
pe curteni, care trebuiau, pe la 1560—1570, să achite „birul de 
curte“, ce varia după avere, între 50, 180 şi 250 de aspri%. 

În timpul domniei lui Mihnea Turcitul, acesta „a pus pe 
roşii un bir foarte mare“ 5t, Afirmația cronicii este confirmată şi 
de un document din timpul domniei a doua a lui Mihnea Tur- 
citul (1586—1591), în care domnul spune că, mai înainte, „am 
aşezat domnia mea ţara domniei mele, mari şi mici şi pe toţi“ la 
dări ; domnul arată că făcuse aceasta „nu pentru domnia mea, 
ci pentru haraciul <cinstitului împărat și pentru nevoia şi greu- 
tatea Ţării Românești, pe care le are de la turci“ 55. Măsuri ase- 
mănătoare luase şi Petru Cercel, care „au pus birul curţii 
foarte mare“ 56. 

Şi în Moldova, curtenii au fost impușşi la bir tot în a. doua 
jumătate a secolului al XVI-lea, mai devreme însă decit în Ţara 
Românească, şi anume foarte probabil în timpul domniei lui 


52 Vezi Istoria României, II, p. 863—868. 

53 Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVI, vol. IV, p. 170, 269 și Șt. Gre- 
cianu, Genealogiile documentate, I, p. 100—101. 

5 Istoria Ţării Româneşti, ed. cit., p. 53. 

5 Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVI, vol. V, p. 223. 

58 Istoria Țării Româneşti, ed. cit, p. 53. Vezi şi D. Mioc, Cuantumul 
birului pe gospodăria țărănească în Ţara Românească în sec. XUI (Studii 
și mat. de istorie medie, V, 1962, p. 157). 


www.dacoromanica.ro 


28 CURTENII ȘI EVOLUŢIA LOR 


Iliaş Rareş, care a pus la bir pe boierii mari şi mici și pe vătafi 5. 
Curtenii apar între categoriile impuse la dări și în recensămîntul 
făcut în vremea domniei lui Petru Șchiopul, fără să ni se 
spună cît plăteau. 

În această vreme, ei constituiau 100/ọ din totalul locuitorilor 
impozabili. Documentele de la începutul secolului al XVII-lea 
— reflectînd însă o stare de lucruri mai veche — vorbesc de 
greutatea dării numită „curtenie“, pe care unii curteni nemai- 
putînd să o plătească preferă să treacă în rîndurile ţărănimii 52. 

În aceeași vreme se produce însă şi un fenomen invers : unii 
dintre curteni — este adevărat puţini la număr — se ridică în 
rîndurile boierimii. 

Pe lîngă exploatarea fiscală de care vorbeam, a doua jumă- 
tate a secolului al XVI-lea se caracterizează şi printr-o luptă 
acerbă pentru putere între domnie — care încearcă să continue 
procesul de întărire a autorităţii centrale — şi marea boierime — 
care a căutat prin toate mijloacele să limiteze puterea domnului 
și să instituie un regim nobiliar. În timpul acestei lupte, mulţi 
dintre marii boieri au fost ucişi, unii dintre domni (Mircea Cio- 
banul, Alexandru Mircea, Petru cel 'Tînăr, Alexandru Lăpuş- 
neanu) devenind vestiți prin masacrele organizate în rîndurile 
marii boierimi. 

În locul boierilor uciși, domnii au promovat între dregătorii 
lor pe unii dintre curteni. Cronicarul Jon Neculce a înregistrat 
din tradiţia păstrată în Moldova ştirea că Alexandru Lăpuş- 
neanu, după ce a tăiat o mulţime de boieri ca „să-i slăbească“, 
„au triimis și au ales din curteni de ţară pe Racoviţăşti şi pre 
Sturdzeşti şi pre Bălșeşti şi pe alţii mulţi“ 6. Pentru Ţara Româ- 
nească, ni s-a păstrat o plîngere a boierilor pribegi în Transil- 


57 Cronicile slavo-române, ed. cit., p. 120. 

58 Doc. priv. ist. Rom., A, veac. VI, vol. IV, p. 4—6. 

5 Cf. și I. Bogdan, Documentul Rizenilor, p- 59—40 şi A. D. Xenopol, 
op. cit., vol. IV, p. 152. 

so Letopiseţul țării Moldovei şi o samă de cuvinte, ed. I. Iordan, 
ed. a Il-a, p. 15. 


www.dacoromanica.ro 


29 ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA LOR 


vania la 1552, care acuzau pe Mircea Ciobanul că a pus în locul 
boierilor oameni de origine modestă ®t, 

Se înţelege că acest proces nu a dus la înlocuirea vechii 
boierimi cu o alta, în întregime nouă ; ceea ce este important de 
reţinut este însă faptul că, în această epocă, un număr de curteni 
au fost promovați între dregători. 

În același timp, alţi curteni, pentru a se pune la adăpost de 
dările tot mai greu de suportat, au căutat sprijinul marilor boieri, 
intrînd între „familiarii“ sau oamenii de casă ai acestora. 

Datorită, pe de o parte, faptului că, în urma decăderii ma- 
jorităţii curtenilor, într-o epocă de agravare a exploatării mase- 
lor de producători, curtenii nu mai puteau constitui elementul 
sigur şi eficace, militar şi administrativ, care fuseseră pînă 
atunci, iar pe de altă parte ca urmare a tendinţelor manifestate 
de unii domni pentru întărirea autorităţii centrale, într-o vreme 
în care, deși aparatul de stat căpătase atribuţii tot mai largi, 
statul feudal se afla într-o criză gravă %, la sfîrşitul secolului 
al XVI-lea s-a simţit nevoia reorganizării acestui aparat de stat, 
prin înfiinţarea unui corp nou de auxiliari ai domniei. În acest 
chip au apărut slujitorii, care depindeau direct de domnie și care 
aveau să fie folosiţi în veacul următor — împreună cu mai vechii 
curteni care au rezistat împrejurărilor — ca aparat executiv al 
statului feudal. 

Cam în același timp, curtenii aflaţi în slujba domniei — care 
sînt amintiţi cu acest nume general încă din secolul al XV-lea — 
au fost organizaţi în cete sau bresle militare și fiscale 6. Tot acum, 


6 Hurmuzaki, I1/4, p. 677. 

62 Vezi Istoria României, Il, p. 952—953. 

63 Primele menţiuni cunoscute despre cetele de curteni organizaţi în 
bresle în Țara Românească sînt din 1569, cînd se spune că Ignat, Deagu 
şi feciorii lui Dobrin erau în „ceata armașilor“ şi din 23 iulie 1572, cînd 
se arată că un anume Ştefan fusese „slugă domnească, spătar cu slujba“ 
(Şt. Grecianu, Genealogiile documentate, I, p. 100—101, II, p. 188). Mai 
tîrziu, sînt amintite şi alte cete, ca aceea a postelnicilor, pomenită la 2 nov. 
şi 18 decembrie 1616. (Doc. priv. ist. Rom., B, veac XVII, vol.' III, p. 50 
și 65), a logofeţilor, amintită la 9 martie 1636 (Acad. R. S. România, 
CXXVI/23) etc. 

Pentru Moldova, amintim aci că, într-o relaţie a unui misionar ca- 
tolic din 1586—1587, se spune tă boierimea care servea pe domn era îm- 


www.dacoromanica.ro 


30 CURTENII ŞI EVOLUȚIA LOR 


curtenii din Ţara Românească — pomeniţi cu acest nume pînă 
către mijlocul secolului al XVI-lea — au început să fie numiţi 
roşii (uEp&fHH) sau roșii aleși. 

Primele menţiuni despre roşii, atît în cronică cît și în docu- 
mentele interne, sînt din vremea celei de a doua domnii a lui 
Mihnea Turcitul 5 iar prima „alegere“ la roșii din timpul domniei 
lui Mihai Viteazul 65. 

Străinii care au văzut armata lui Mihai Viteazul vorbesc cu 
admiraţie despre oastea frumoasă alcătuită din roșii %. Că aceștia 
sînt vechii curteni rezultă nu numai din izvoare contemporane cu 
introducerea numelui de roşu 5, dar și din afirmaţia categorică a 
lui Miron Costin că roșii din Ţara Românească sînt totuna cu 
curtenii din Moldova. $ 

În secolul al XVII-lea, decăderea curtenilor sau roşilor a 
continuat, aceasta ca unmare a impunerii lor la dări tot mai greu 
de plătit, proces început în a doua jumătate a secolului precedent. 


părțită în 13 „ordine“ („Însemnări ieșene“, 1938, p. 474). Acestea erau 
foarte. probabil cetele de subalterni ai marilor dregători, asupra cărora vom 
reveni în lucrarea despre sfatul domnesc. 

& Vezi doc. din 5 iulie 1590 (copie slavă) şi 9 iulie 1592 (trad. rom.) 
(Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVI, vol. V, p. 468 și VI, p. 52—53). Docu- 
mente mai tîrzii confirmă apariţia roșilor în vremea lui Mihnea Turcitul 
(vezi doc. din 28 iunie şi 25 august 1625 — Doc. priv. ist Rom., B, veac 
XVII, vol. IV, p. 533 și supliment). 

85 Doc. priv. ist. Rom., veac XVII, vol. I. p. 90. 

6 Relaţia lui Darahi, în Hurmuzaki, III/1, p. 431 (pulcherimumn item 
Rosonum ut ipsi vocant) ; cf. şi cronica lui Szamoskozy, în Mon. Hung. hist., 
Scriptores, XXVIII, p. 290, care amintește de oastea lui Mihai „bona co- 
piarum parte... quos... Rascianos dicunt“. 

67 O informaţie din 1599 vorbeşte de călărimea de gardă numită curteni 
(praetorianum equitatum, quos illi cortanos vocant —  Hurmuzaki, III/1, 
p. 143), iar o alta, din 1611, despre cei 1000 de curteni (Kurtania) ai lui 
Radu Şerban „care odinioară erau cea mai bună oaste“ (A. Veress, Do- 
cumente, VIII p. 134). Vezi şi cronica lui Bojthinus, în Monumenta Un- 
grica, ed. J. C. Engel, Viena, 1809, p. 291, unde se spune că la lupta de 
la Braşov au participat „călăreţi valahi numiți curteni“ (equites Valachi 
quos Quartanos dicunt). Aceşti călăreţi nu sînt călărași, deoarece izvoarele 
transilvănene fac diferenţa între curteni (Kurtaner) şi călăraşi (Kallaraschen) 
(N. lorga, Socotelile Braşovului, p. 75, 76). 

8 M. Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, p. 153 („Curtea ce se zice 
la dînșii roșii”), 


www.dacoromanica.ro 


31 ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA LOR 


În Țara Românească, obligaţiile fiscale ale curtenilor au tot cres- 
cut pînă în vremea domniei lui Radu Leon ; în cunoscutul hrisov 
din 15 iulie 1631, printre „alte lucrure bune“ şi „de folos ţerăi“, 
se prevede scutirea curtenilor de dijmă, gorștină și vinărici și 
impunerea lor la un bir global (de cîte 40 de ughi (galbeni) anual, 
plătibil în două rate, la 23 aprilie şi 26 octombrie °. 

În această vreme, roșii din Țara Românească constituiau 
mai mult miște bresle fiscale decît cete militare, deoarece im- 
portanţa lor ca ostași scăzuse, în timp ce ei deveniseră o cate- 
gorie impozabilă de la care se încasau sume mari de bani. Așa 
se şi explică faptul că în rîndurile lor erau primiţi și alţi oameni 
decît boierii mici de ţară. În același hrisov din 1631 se prevede 
ca grecii stabiliţi în ţară „să se lipească la roşii și la alte cete“, 
pentru a suporta alături de aceștia greutatea dărilor, de care 
pînă atunci fuseseră scutiţi. 

Cuantumul birului curtenilor a rămas același, de 40 de gal- 
beni anual, și în timpul domniei lui Matei Basarab, după cum 
rezultă din două documente, din 12 februarie 1638 şi 
20 ianuarie 16417. În schimbul plăţii acestui bir, ei erau scutiți 
de alte dări, în primul rînd de taler 7. 

Dacă ţinem seama de faptul că, în această vreme, cuantumul 
birului pe o gospodărie ţărănească varia între 5 și 27 de galbeni 
anual, înregistrind o medie de 8 galbeni și 82 de bani 7, vom 
înţelege că birul de 40 de galbeni plătit anual de roşii în timpul 
domniei lui Radu Leon şi Mate: Basarab era mult mai mare 
decît acela datorat de ţărani. Birul plătit de un roşu pe timp de 
10 ani (400 de galbeni) era egal cu valoarea medie a unui sat 
(pămîntul și rumânii). 

Deși curtenii erau proprietari ai unor averi mai mari decît 
acelea ale megiaşilor (oameni liberi, proprietari de pămînt), birul 
acesta era totuși foarte mare, motiv pentru care mulţi dintre ei 


& Arh. St. Buc., m-rea Bistriţa, LXVII/1 şi Acad. R. S. România, 
Peceţi 185., 

70 Arh. St. Buc., m-rea Căldărușani, XXXIII/3 şi LXVIIL/1. 

71 Doc, din 5 aug. 1642 (idem, m-rea Arnota, XVIII/105). 

22 D. Mioc, Belona fiscală din vremea domniei lui Matei Basarab 
(„Studii“, XII, 1959, nr. 2, p. 73—74). 


www.dacoromanica.ro 


32 CURTENII ȘI EVOLUŢIA LOR 


nu-l puteau plăti. În această vreme, după cum arată Ion Bogdan, 
„curtenia nu mai era un privilegiu şi o cinste, ci o povară de 
care oamenii căutau să scape“ 73. Pentru a-i sili să-şi achite dările, 
domnia a obligat pe ceilalţi membri ai cetelor din care făceau 
parte şi pe comandanții lor să se îngrijească de încasarea biruluwi. 

În cadrul măsurilor luate de Constantin Şerban pentru a po- 
toli nemulţumirile adînci ale ţării, care izbucniseră cu violenţă 
la 1655, acesta a redus birul curtenilor de la 40 la 30 de ughi 
anual. La 5 octombrie 1656, Constantin Şerban scutea pe doi 
curteni de toate dările, hotărînd să dea birul la vremea haraciului 
cîte 30 de ughi „cum dau şi alți roșii“ 74. 

Fuga de bir a acestor categorii privilegiate a atins o deose- 
bită intensitate în timpul domniilor lui Şerban Cantacuzino şi 
Constantin Brîncoveanu, cînd obligaţiile lor fiscale au crescut din 
nou şi mulți dintre ei au fost siliţi să-şi vîndă ocinele 75. Radu 
Popzscu, adversarul declarat al Cantacuzinilor, afirmă că Şerban 
Cantacuzino „i-a sărăcit“ pe curteni, iar urmaşul său, Constantin 
Brîncoveanu i-a transformat în „podani“ (ţărani aserviţi) 76. 

Fiscalitatea excesivă a fost deci cauza principală a decăderii 
roşilor sau curtenilor, ducînd la sărăcirea acestora. Autorul unei 
importante Relaţii istorice din vremea domniei lui Şerban Can- 
tacuzino constata că, în acea vreme, curtenii ajunseseră foarte 


73 I. Bogdan, Doc. Riîzenilor, p. 39—40. 

74 „Miron Costin“, IIH, 1915, nr. 10, p. 144. 

75 În cazul fugii de bir, aceste vînzări erau făcute de comandanții lor 
şi de cetașii rămași, care erau apucaţi „cu strinsoare“ să plătească birul. 
(Vezi doc. din 19 iunie 1690, 15 mai 1692, 30 mai 1693, 14 februarie 1694, 
14 mai 1695 etc. Muzeul de istorie Buc., nr. 28623, Arh. St. Buc., ep. Bu- 
zău, XXVI/55 şi XXXII/6, ms. 295, f. 246, m-rea Radu Vodă, XXIII/31). 

18 Radu Popescu, Istoriile, ed. C. Grecescu, p. 176 şi 206. Afirmația 
cronicarului concordă și cu alte izvoare mai tiîrzii, din sec. al XVIII-lea 
şi de la începutul celui următor, în care se susţine că C. Brincoveanu a 
desființat roșii de ţară (Bauer, Memoires historiques, p. 45 şi D. Fotino, 
Istoria Daciei, III, p. 209 nota). 

Despre obligaţiile fiscale deosebit de grele ale curtenilor și slujitorilor 
în vremea domniei lui Constantin Brîncoveanu vezi şi D. Mioc, La repar- 
tition des charges fiscales et le poids de la fiscalité sur les differents groupes 
sociaux et économiques d la fin du XUIl-e siècle en Valachie, extras din 
L'impât dans le cadre de la ville et de l'État, 1966, p. 296—316. 


www.dacoromanica.ro 


33 ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA LOR 


săraci, deşi „odinioară“ fuseseră foarte bogaţi (fuerunt olim divi- 
tes sau ditissimi nobiles)”. Din aceste motive, unii dintre roşii 
sau curteni decăzînd sînt siliţi să se vîndă rumâni. Într-un docu- 
ment din 20 mai 1665 se spune astfel că doi postelnici din Te- 
leorman se vînduseră rumâni unui boier „pentru multă lipsă şi 
nevoie“ 78, 

În această vreme, curtenii, ca și slujitorii, au fost grupaţi pe 
„cruci“. Crucea era o unitate impozabilă, formată din unul sau 
mai mulţi curteni sau slujitori, după avere. În documentele din 
această vreme sînt amintite adesea cruci de spătărei, comișei, 
păhărnicei etc. 7. 

În încheierea acestui paragraf trebuie să arătăm că, la sfîr- 
şitul secolului al XVII-lea, deși plăteau dări foarte mari, situaţia 
curtenilor (numiţi acum slujitori) pare a fi totuși mai bună ca 
a birnicilor. La 30 noiembrie 1700, sub motiv că era „un păs 
mare asupra ţării“, Constantin Brîncoveanu poruncea slujitorilor 
să dea trei biruri la sama cea mare, în loc de unul și jumătate 
cît dăduseră în anul precedent, consolîndu-i că, dacă ar fi plătit 
birurile „cu țara“, „mai cu păs v-ar fi fost“ 8. 


În Moldova situaţia este asemănătoare. Şi aici obligaţiile 
fiscale ale curtenilor au continuat să crească în secolul 
al XVII-lea, după cum rezultă din măsurile luate de Miron Bar- 
novschi, care, pentru a readuce la „breslele sale“ pe curtenii fugiţi 
din cauza dărilor, le-a făcut „mare volnicie... să dea numai la bir 
odată într-un an“ 8!. 


71 Magazin istoric, V, p. 45, 57. 

73 Arh. St. Buc., ms. 479, f. 217. Vezi și doc. din 14 iunie 1669, 
3 martie 1672 etc. (loc. cit, ms. 479, f. 136 v. — 137, m-rea Tismana, 
XII1/29). 

72 Acad. R. S. România, CXCVI/124 și Anatefter, ed. D. C. Giurescu, 
în Studii și mat. de istorie medie, V, p. 452. 

3 Ibidem, p. 395. 

851 Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 93—94. Înainte de domnia lui M. Bar- 
novschi, unii dintre curteni caută să fie „rași“ din curtenie ca să nu mai 
plătească „multe: dăjdii curteneşti“, ci să achite dările „ţărăneşte“. (Doc. 
priv. ist. Rom., A, veac. XVII, vol. V, p. 282, 305 şi 355 şi G. Ghibănescu, 
Ispisoace, 1/2, p. 182 şi 231—232). Vezi şi doc. nedatat de la Acad. R. S. 
România, CDLII/82. 


www.dacoromanica.ro 


34 CURTENII ŞI EVOLUŢIA LOR 


Înainte de domnia lui Miron Barnovschi, la 1620, Polo Minio 
ne informează că în Moldova existau „10 mille cavalli arcieri“, 
care „sono la piu brava gente di quelle provintie, tutta obligata 
servir al principe senza altro stipendio per certe essentioni che 
godono ordinariamente“ (sînt cei mai viteji oameni din acele 
provincii, obligaţi să servească pe domn fără altă plată decît 
anumite scutiri de dări de care se bucură în mod obișnuit). În 
acelaşi fel slujeau domniei și 8000 de ostaşi din Țara Româ- 
nească ê, În această vreme, deci, curtenii se bucurau încă de 
a dl scutiri“ de dări, în schimbul serviciilor făcute dom- 
nului. 

După domnia lui Miron Barnovschi, obligaţiile fiscale ale 
curtenilor au crescut din nou. La 5 mai 1632, ei se plîngeau 
domniei împreună cu „toată ţara“ că „n-au putere să plătească 
haraciul împărăției“ 8. 

În catastiful de dări din iunie 1654, rămas din timpul dom- 
niei lui Gheorghe Ştefan, curtenii sînt trecuţi cu o sumă foarte 
mare, de 29 060 ughi 8. Cum nu ştim sigur numărul curtenilor 
(în Țara Românească existau cu cîţiva ani mai devreme 7000), 
este greu de calculat cuantumul dărilor plătite de ei.85 Este 
însă foarte probabil că acesta nu diferea prea mult de acela din 
Ţara Românească. 

În aceeași vreme, curtenii erau obligaţi să plătească şi alte 
dări : desetină din stupi, 'dajdea calului, ialoviţă etc.% motiv 
pentru care unii dintre ei caută să scape de curtenie %. 

Şi în Moldova, sfîrşitul secolului al VIl-lea şi începutul 
celui următor au însemnat „stingerea“ breslelor militare şi fis- 


82 Hurmuzaki, VIII, p. 391 și IV/1, p. 598—599. 

88 Arh. St. Iaşi, CCCXXIII/38. 

4 N. Iorga, Studii şi doc., IV, p. 264—267. Pentru 1655 vezi A. și L. 
Demeny şi N. Stoicescu, Răscoala seimenilor sau răscoală populară ?, p. 211. 

& Calculul făcut de C. C. Giurescu, op. cit., vol. III, partea a II-a, p. 91, 
mi se pare destul de aproximativ. 

= i Acad. R. S. România, CXVI/143 şi G. Ghibănescu, Surele. IV, 

p- 278—279. 

87 Vezi doc. din 19 dec. 1660 (N. Iorga, Studii şi doc, XXI, 
p. 101—102). 


www.dacoromanica.ro 


35 ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA LOR 


cale pînă atunci privilegiate. În timpul celei de a treia domnii 
a lui Gheorghe Duca, după cum ne informează cronicarul Nico- 
lae Costin, din pricina dărilor mari, mulţi curteni și slujitori 
„şi-au părăsit părinţii şi fraţii, de acele necazuri, de s-au dus prin 
alte ţări, şi unii s-au făcut oameni răi şi tîlhari“ 88. 

Fiscalitatea excesivă a fost deci şi în Moldova cauza princi- 
pală a decăderii curtenilor, care au sărăcit din pricina dărilor 
mari pe care trebuiau să le plătească. 

O altă cauză importantă a decăderii curtenilor ca oșteni au 
fost şi perfecţionarea armelor de foc şi folosirea acestora pe scară 
tot mai largă. Cum curtenii trăiau la ţară, unde se ocupau cu 
agricultura, fiind chemaţi la oaste doar în caz de război, ei nu 
aveau un armament modern şi o instrucție militară adecvată. 
Din această cauză, domnia a fost nevoită să apeleze la alte cate- 
gorii de oșteni, mai pricepuţi la meşteşugul armelor. 


Revenind acum la terminologie, despre numele de roşii 
(uee în textele slave), termenul sub care sînt cunoscuţi curtenii 
din Țara Românească, se pot da trei explicaţii : 

Prima, care este cea mai plauzibilă, este aceea dată de Paul 
de Alep, şi însuşită apoi de numeroşi istoricis?, potrivit căreia roşii 
îşi datorau numele faptului că purtau o uniformă roşie 9. Aşa se 
şi explică, de altfel, de ce în documentele slave li se spune 
UEpkeHH, cuvînt ce desemnează culoarea roșie ?!. Cum în acelaşi 
timp dorobanţii erau îmbrăcaţi în albastru, este foarte probabil 
ca roşii să fi fost numiţi astfel pentru a se deosebi prin culoarea 
îmbrăcămintei lor de alte cete sau bresle militare. Un document 


s M. Kogălniceanu, Cronici, II, p. 24. 

8% I. Bogdan, Documentul Rizenilor, p. 46; N. Iorga, Studii şi doc., 
IX, E 7 şi Istoria armatei, vol. I, ed. a II-a, p. 319; C. C. Giurescu, Istoria 
românilor, vol. III, partea a 2-a, p. 689 ; T. Mutaşcu, op. cit., p. 23, nota 5 etc. 

9 Călătoriile patriarhului Macarie, ed. E. Cioran, p. 201. Vezi și Relația 
istorică, unde roşii sînt numiţi „Rubei provinciae“ (Mag. istoric, V, p. 57). 

s Vezi Lexiconul lui Mardarie Cozianul, ed. Gr. Creţu, p. 290, unde 
4phaBiHa = roşu este trecut după substantivul upBrnHus = roşațà 

Un „capitaneo peditum rubeorum“ apare şi în Transilvania (N. Iorga, 
Studii şi doc., I—II, p. 29), iar N. Densușianu, citînd pe Isidor de Sevilla, 
susține că și unii ostaşi romani se numeau russati, deoarece purtau haine roșii 
(„România militară“, IV, 1901, vol. VIII, nr. 2, p. 181). 


www.dacoromanica.ro 


36 CURTENII ŞI EVOLUȚIA LOR 


din 31 martie 1654 confirmă faptul că roşii erau îmbrăcaţi în 
haine de culoare roşie. În acest document se spune că Leca iuz- 
başa de roșii dăruise lui Papa paharnicul o dulamă „di frîn- 
ghii roşăi, cu nasturi de argint poliiţi, și la piptu și la mînici, și 
căptușită cu taftă narimzat“ 2. 

Menţionăm, de altfel, că tot datorită faptului că purtau „bă- 
rate roșii de postav“ au fost numiţi joimiri roșii şi ostașii din 
steagul înființat „den pajăşte“ de Grigore al II-lea Ghica, dom- 
nul Moldovei, în secolul al XVIII-lea %. 

O a doua explicaţie — sugerată de regretatul cercetător 
C. Tegăneanu în timpul discutării acestei lucrări la Institut 
— ar fi aceea că roşii, fiind călări, și-ar fi luat numele de la cu- 
vîntul german Ross, care înseamnă cal. Cum însă, în documentele 
slave emise de cancelaria domnească, li se spune vepren de la 
culoarea roşie, şi cum, pe de altă parte, în textele latine și ger- 
mane sînt numiţi roșii, rubei (tot de la culoarea roșie), rasciani, 
cortani, Kurtania, Russen sau Kurtaner, spre deosebire de Kalla- 
raschen, care sînt călărașii, ipoteza originii germane a cuvîntului 
roşii = călăraşi este puţin credibilă. Singurul argument în favoa- 
rea acestei ipoteze este afirmaţia făcută în Chronicon Fuchsio- 
Lupino-Oltardinum că numele roşilor vine de la faptul că sînt 
călări (roschos... hi equitum veniunt nomine) 94. 

În sfîrşit, o a treia explicație ar putea fi aceea că roşii şi-au 
luat numele de la pecetluiturile de culoare roşie ce li se dädeau 
de la vistierie ca breaslă fiscală. Cum însă primele pecetluituri 
sau peceţi roșii date ruptaşilor sînt din prima jumătate a seco- 
lului al XVIII-lea %, această explicaţie nu poate fi luată în con- 
sideraţie. 


%2 Arh. St. Buc., m-rea Căldărușani, XXXVII/18. 

% N. Iorga, Studii și doc., VI, p. 434. Gheorgachi logofătul afirmă însă 
că aceştia se numeau roşii pentru că „să purta în haine roșii şi în bărăţi 
arnăuţeşti“ (Condica de obiceiuri, ed. D. Simonescu, p. 297). 

% Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum, II, p. 53. 

% La 1 mai 1736, catolicilor din Cîmpulung li se dădeau „pecetluituri 
roşăi pe numele şi chipul lor“, aşa cum asemenea peceţi sînt promise, la 
26 oct. 1745, oamenilor înstrăinaţi care se întorceau în ţară (N. Iorga, 
Studii şi doc., I—II, p. 295 şi Documente privind relaţiile agrare, p. 448). 
La 15 ianuarie 1769 sînt amintiţi şi „slujitorii ce vor fi la steag cu pe- 
cetluituri roşii“ din Ruşii de Vede (Acad. R. S. România, CCCXCVI 17). Despre 


www.dacoromanica.ro 


37 ORIGINEA ȘI EVOLUȚIA LOR 


Tot în legătură cu terminologia sub care sînt cunoscuţi curte- 
nii sau roşii din Țara Românească, trebuie să arătăm că în 
documentele din secolul al XVII-lea — îndeosebi în vremea 
domniei lui Matei Basarab, cînd apar numeroși roșii în acte — 
aceştia sînt numiţi uneori „roșii aleși“ sau „aleşi la roșii“ 96. 

Avînd în vedere că roşii sînt cunoscuţi sub aceste două nume, 
de roșii și roşii aleşi, unii cercetători au crezut că este vorba de 
două categorii de curteni, din care cea mai importantă, avînd o 
situație materială mai bună și obligaţii militare mai grele, era 
aceea a roşilor aleși. % Documentele nu fac însă deosebire între 
aceste două categorii de curteni, unii „aleşi“ şi alţii simpli ; dim- 
potrivă, din documente rezultă că aceștia alcătuiau o singură ca- 
tegorie. Astfel, într-un document din 21 octombrie 1644, dat de 
Matei Basarab „slugii domniei mele Năstasie roșul din Bănceşti“, 
acesta e numit în încheierea documentului „Năstasie care este 
la roşii aleşi“ (HA ueptenH H3pahh) 9, ceea ce arată că „roșu“ şi 
„ales la roșii“ însemnau acelaşi lucru. 

Curtenilor din Țara Românească li se spunea „aleși la roşii“ 
deoarece erau separați sau „aleși“ din masa contribuabililor obiș- 
nuiţi, datorită situaţiei lor materiale mai bune. Un document din 
1667—1668 ilustrează foarte bine această situație ; în acest do- 
cument, o însemnare privind împărţirea moșiei Studina, Voico 
roşul e trecut primul dintre locuitori, cu 84 de stînjeni, în timp 
ce ceilalți săteni — care erau megiași — posedau doar cîte 12, 
15, 20, 30, 44, 60 etc. stînjeni %?. Roşul sau curteanul din Studina 
era, deci, cel mai bogat om din satul său 1%. 


pecetluiturile împărţite în tară în timpul domniei lui N. Mavrocordat. vezi 
şi Radu Popescu, Istoriile, ed. cit. p. 300 și 301. Pentru Moldova vezi I. Ne- 
culce. Letopiseţul, ed. cit. p. 149. 

% Vezi doc. din: 19 iunie 1636, 17 ian. 1639. 16 aprilie 1643, 11 sept. 
1647 etc. (Muzeul de istorie Buc., nr. 26886, Arh. St. Buc., Mitr. Țării Rom., 
CCCXLII/12, Acad. R. S. România, DCCXXXV/91 şi CXLVII/217). 

3 P, P. Panaitescu, V. Costăchel şi A. Cazacu. Viala feudală. p. 388 şi 
T. Mutașcu, op. cit., p. 23. 

38 Arh. St. Buc., ep. Buzău, X/19. 

% Arh. St. Buc, m-rea Bistriţa, XXIV/16. 

19 Pentru deosebirea de stare materială dintre megiaşi şi curteni vezi 
şi doc. din 16 april. 1643, în care se spune că niște roşii din Chiajd—Saac 
primesc de la megiaşii de acolo „un codru de loc ţefuit şi împietrit“, deoarece 


www.dacoromanica.ro 


38 CURTENII ŞI EVOLUŢIA LOR 


La sfîrşitul secolului al XVII-lea, cînd roșii erau pe cale de 
dispariţie, fiind amintiţi tot mai rar în documente, ei au fost, de 
altfel, înlocuiţi cu o nouă categorie fiscală, numită „aleși“, po- 
meniţi în vremea domniilor lui Constantin Brîncoveanu şi Ştefan 
Cantacuzino sub numele de boieri aleși, după boierii mazili 101. 

După cum ne informează un raport austriac din 1721, din 
timpul ocupaţiei Olteniei de către imperiali, aleşii constituiau o 
categorie fiscală care plătea dările separat de restul locuitorilor 
satelor 1%, iar un dicționar din 1726, întocmit pentru uzul ocupan- 
ților austrieci, îi numește pe aleși „oameni cu averi de mijloc, 
adică nici boieri, nici ţărani, care plătesc o sumă determinată 
drept contribuţie, separat de boieri şi țărani 1%. La rîndul său, 
Nicolae de Porta, la 1726, așează pe aleși între boiernași şi țä- 
rani, adică aproximativ în situația în care fuseseră roșii 104. 

Aceşti „aleși“ din secolele XVII—XVIII sînt o categorie 
asemănătoare cu aleşii satelor din vremea Regulamentului Orga- 
nic, care îndeplineau anumite roluri administrative şi fiscale în 
satele lor 1%. 


II. Apartenența socială a curtenilor 


După cum rezultă din izvoarele documentare şi narative (din 
care cele mai multe datează din vremea de decădere a curtenilor 
sau roșilor), curtenii constituiau o categorie socială aflată în pă- 
tura inferioară a boierimii, avînd toți pămînt. Curtenii aveau mai 
multe trăsături comune cu clasa stăpînitoare decît cu țărănimea 
liberă. Astfel, în calitatea lor de proprietari privilegiați, ei luau 


au purtat ei pîra şi toată cheltuiala cu boiarii“, plătind 46 de ughi, iar 
megiaşii „n-au avut bani să le întoarcă“ (Acad. R. S. România, 
DCCXXXV/91). - 

101 Anatefter, ed. D. C. Giurescu, în Studii şi mat. de ist. medie, V, 
p. 383, 384 passim. 

102 C. Giurescu, Material pentru istoria Olteniei supt austrieci, 1, 
p. 496, 499. 

103 Ibidem, Il, p. 140. 

104 Ibidem, p. 118. : : 

10 B. P. Hasdeu, Magnum Etymologicum  Romaniae, sub voce şi 
H. H. Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, IÍ, p. 43—45. 


www.dacoromanica.ro 


39 APARTENENȚA SOCIALA A CURTENILOR 


parte alături de boieri f alegerea domnilor 1%. Cînd Ivan Pot- 
coavă a încercat să devină domn al Moldovei, el a căutat să 
obţină 'consimţămîntul celor „mari“ din ţară, trimiţind în acest 
scop scrisori boierilor şi curtenilor 107. 

Tot în calitate de proprietari, curtenii apar în sute de docu- 
mente, alături de boieri, ca martori și jurători. 

Foarte grăitoare pentru situaţia privilegiată a curtenilor faţă 
de restul locuitorilor din ţară sînt cuvintele lui Radu Mihnea, 
domnul Moldovei, care sintetizează concepţia feudală despre 
inegalitatea socială. Domnul — considerat de Miron Costin ca 
fiind foarte înţelept și întreg la toate — recomanda ca atunci 
cînd se judecă un boier cu un curtean „ochii domnului să fie 
pre boierin“, iar cînd se judecă un curțean cu un ţăran, „mai de 
cinste să fie curteanul şi la cuvântu şi la căutătura domnului“. 
„Giudeţul“ urma să meargă însă „pe calea lui cea dreaptă“ 108 
(dacă în aceste condiţii lucrul mai era cumva posibil). 

În primele documente interne din Țara Românească în care 
sînt amintiţi (în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi în 
prima jumătate a celui următor), curtenii apar fie după boieri 1% 
(este vorba aci de marii boieri), fie după boieri şi dregători 110 
(ca slugile domnești), iar în Învățăturile lui Neagoe Basarab 
curtenii sînt așezați după dregători şi boierii „aleşi și mai de 
frunte“ 111. 

Autorul polon al Cronicii moldo-polone — alcătuită după 
cum se știe pe la 1564—1565 — consideră pe curteni (Kurthyani) 
ca fiind o categorie asemănătoare cu dvorenii din Polonia 112, iar 


106 Istoria Țării Româneşti, ed. cit, p. 44 şi Gr. Ureche, Letopiseţul 
țării Moldovei, ed. P. P. Panaitescu, ed. a Il-a, p. 91 şi 193. Despre Mircea 
Ciobanul, cronica ţării spune că i s-au închinat „boierii şi toată curtea“ 
(Istoria Țării Româneşti, ed. cit., p. 50). 

107 Gr. Ureche, op. cit., p. 206. 

10 Miron Costin, Opere, ed. P., P. Panaitescu, p. 89. 

10 Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XIII—XV, p. 167, veac XVI, 
vol. I, p. 181. 

110 Ibidem, veac XIII—XV, p. 176; veac XVI, vol. I, p.426. 

111 Cronicile slavo-române, ed. cit., p. 293. 

112 Ibidem, p. 176, 187. 


www.dacoromanica.ro 


40 CURTENII ŞI EVOLUŢIA LOR 


interpolatorul cronicii lui Grigore Ureche îi caracterizează drept 
„0 frunte de oameni de țară“ 11% (adică oameni de frunte). Acest 
interpolator înregistrează situaţia existentă în secolul al XVII-lea 
în Moldova, reflectată şi în documentele vremii, în care curtenii 
sînt numiți uneori oșteni sau voinici (în textele slave aoHuH, sau 
goumiuH de la gohna = război) 114, specificîndu-se de regulă că 
sînt ostași „de frunte“ 115 sau de „la curtea domniei mele“ 116, 
iar alteori ambele aceste menţiuni 117. 

Faptul că li se spune acestor oşteni „de la curtea domnească“ 
arată că ei ţineau de o astfel de curte, că erau deci curteni. Cum 
aceşti curteni sînt amintiţi în diverse părţi ale ţării, de obicei 
ca martori la vînzări de pămînt, este sigur că nu avem de a face 
numai cu ostași de la curtea centrală domnească 118. Întrucît însă 
nu toţi oștenii erau curteni (în epoca respectivă existau și sluji- 
tori oșteni), se precizează că este vorba de oșteni „de frunte“ sau 
„fruntași“, adică de o condiţie socială deosebită de a celorlalte 


113 Gr. Ureche, op. cit., p. 76. 

114 În descriarea pe care o face Moldovei în prima jumătate a secolului 
al XVI-lea, Verancics spune că oștenii se numesc voinici (Uoynici milites 
dicunt) de la cuvîntul voy sau voyniza, care înseamnă în limba ilirică armată 
(Tezaur de monumente, JII, p. 179). Despre voinici = oșteni, vezi şi Istoria 
Țării Româneşti, ed. oit, p. 65. Primul „voinic“, Dobroin, este amintit în 
vremea domniei lui Ştefan cel Mare (doc. din 22 ian. 1495, Doc. priv. ist. 
Rom., A, veac XV, p. 226). 

ns Doc. din: 4 mart. 1601, 18 mai 1601, 30 ian. 1617, 6 mai 1619 etc. 
(Doc. priv. ist. Rom., A, veac XVII, vol. I, p. 2 şi 9; vol. III, p. 91, 338 
passim). 

118 Doc. din (1582—1583) şi 3 febr. 1615 (Doc. þriv. ist. Rom. A, veac 
XVI, vol. IJI, p. 192, 193 și veac XVII, p. 191). Uneori, în documentele ro- 
mânești, li se spune „voinici de curte“ (ibidem, p. 146 şi Acad. R. S. România, 
CDLIX/199). 

u? Doc. din: 22 iunie 1604, 2 april. 1605, 9 dec. 1617, etc. (Doc. priv. 
ist. Rom., A, veac XVII, vol. I, p. 167, 222; vol. III, p. 191, 216 passim). 

118 Vezi îndeosebi doc. din 9 ian. 1600, în care domnul arată că Boul 
vistierul a jurat cu boieri şi „oșteni de frunte“ de la curtea domnească, pe 
care-i numește : vistieri, comişi, armași şi diverși vătagi din satele Moldovei, 
care apar după marele sluger, foşti pîrcălabi etc., care erau boieri (Arh. St. 


Buc., m-rea Neamţ, XXXVII/5). 


www.dacoromanica.ro 


41 APARTENENȚA SOCIALĂ A CURTENILOR 


categorii de oșteni. Ca şi curtenii, şi aceşti oșteni „de frunte“ 
apar în documente separat de marea boierime și de megiaşi 119. 

O caracterizare asemănătoare aceleia a interpolatorului lui 
Grigore Ureche le face şi Miron Costin, pentru care curtenii sînt 
nobilimea teritorială (de ţară) care nu are dregătorii 12 (este 
vorba de dregătoriile mari). : 

Despre originea nobilă a curtenilor vorbeşte şi Dimitrie Can- 
temir, într-o vreme în care aceştia decăzuseră. Pentru învățatul 
domn al Moldovei, ca și pentru cronicarul amintit, curtenii erau 
boierii care nu ajunseseră încă să ocupe dregătorii, dar care moş- 
teniseră toţi de la părinţi un sat sau două £!. Ca și autorul Cro- 
nicii moldo-polone, Cantemir consideră pe curteni ca fiind o ca- 
tegorie socială asemănătoare dvorenilor din Rusia și îi plasează 
în ierarhia societăţii moldovene între boierimea mare şi călărași, 
ca al doilea „ordin“ al boierimii. 122 

Străinii care au trecut prin țara noastră în secolul 
al XVII-lea au înregistrat şi ei existenţa acestei categorii nobi- 
liare. Vizitind Moldova în vremea domniei lui Vasile Lupu, 
episcopul catolic Marcus Bandini notează că la curtea domnească 
slujeau hotnogi, căpitani, slujitori şi, „în afară de aceștia“, boie- 
rii şi curtenii „nobili“ (Barones et nobiles Kurtani) 1%. În timpul 


19 Vezi doc. din: 18 mai 1601 (Doc, priv. ist. Rom, A, veac XVII, 
vol. I, p. 9), în care sînt amintiţi: boierii, ostașii de frunte şi megiaşii; 
2 dec. 1632, în care sînt citați ca martori mai mulţi mari dregători (pînă la 
vornicul de gloată) „şi alţi boieri şi oșteni fruntaşi de la curtea milostivirii 
sale domnului“ (Acad. R. S. România, DIV/3) şi 16 april. şi 19 sept. 1641, 
unde este vorba de o mărturie dată de „toţi boierii mari şi mici şi oşteni 
de frunte“ (Arh. St. Buc., m-rea Văratic, XV/13 şi Acad. R. S. România, 
LXI/53). Vezi şi nota precedentă. 

129 Miron Costin, Opere, p. 238 şi 387. 

121 D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, ed. Acad. Române, Buc., 1872, 
p- 78 şi 114; în textul latin se spune: „curtenis id est aulicis sive istis 
nobilibus quorum stirps nondum ad baronatus dignitatem pervenit“, iar 
mai departe: „Curteni, vel aulici, qui unum alterumve pagum haereditate 
a majoribus acceperunt“. 

122 D. Cantemir, op. cit., p. 114. Cf. şi cronica lui Miron Costin (în 
Opere, ed. cit., p. 89), unde curtenii sînt considerați ca o categorie socială 
situată între boieri şi țărani. 

1233 Codex Bandinus, ed. V. A. Urechia, p. 314—315. 


www.dacoromanica.ro 


42 CURTENII ŞI EVOLUŢIA LOR 


domniei lui Matei Basarab, cronicarul sas Krauss afirmă că roşii 
din Țara Românească erau „oameni liberi şi boieri“ {Russen das 
is seine freie leiit und Bugern) 124. 

Un misionar catolic ce a vizitat ţara în timpul domniei lui 
Şerban Cantacuzino și care este autorul unei Relaţii istorice foarte 
interesante îi aşează pe roşii de ţară (curtenii din Țara Româ- 
nească) după marii boieri și boierii mazili și înainte de slujitori, 
socotindu-i printre ordinele (status) de boieri ale ţării 1%. 

Din vremea domniei lui Matei Basarab ne-a mai rămas o 
altă mărturie, care prezintă situaţia cu unele deosebiri faţă de 
celelalte izvoare. Este vorba de relaţia italianului Locadello, care 
a trăit un timp în Țara Românească. Pe la 1641, acesta arată că 
Matei Basarab dispunea de opt mii de „boieri, adică nobili“ 
(gentil homeni) iar „după aceştia sînt alţi patru mii, de origine 
mai modestă, numiţi spătărei“ (spatarei), care „sînt datori să 
meargă la război pe cheltuiala lor“ 1%. În această relaţie, numai 
spătăreii — care făceau parte din categoria generală a curteni- 
lor — sînt așezați în situaţia curtenilor. Cum documentele interne 
din acea vreme nu fac o diferenţă netă între spătărei şi restul 
curtenilor, este greu de înţeles de ce Locadello considera drept 
o categorie separată pe spătărei. Întrucît toţi boierii Ţării Româ- 
nești (mari, mijlocii şi mici) nu ajungeau la numărul de opt mii, 
este posibil ca Locadello să fi inclus între aceştia şi pe curteni, 
care erau şi ei de origine boierească, şi să fi pus separat, ca 
avînd o origine mai modestă decît a boierilor, doar pe spătărei, 
care nu erau însă în număr de patru mii. Această ipoteză este, 
după părerea noastră, foarte verosimilă, avînd în vedere faptul 
că cronica ţării, referindu-se la aceeași epocă, afirma că Matei 
Basarab avea 7000 de curteni 1%. Este, de asemenea, posibil ca 
Locadello să fi utilizat cuvîntul de spătărei pentru o parte a ar- 
matei, avînd în vedere faptul că spătarul era comandantul 
acesteia. 


14 Fontes Rerum Austriacarum, Il, p. 206. 

125 = Magazin istoric, V, p. 45 și 57. 
„Arhiva“ — Iași, V, 1894 p. 115. 

127 Îstoria Țării Româneşti, ed. cit., p. 110. 


www.dacoromanica.ro 


43 APARTENENȚA SOCIALĂ A CURTENILOR 


Documentele interne din prima jumătate a secolului al 
XVII-lea — care ne dau numeroase ştiri despre curteni — con- 
firmă mărturiile izvoarelor narative. În numeroase asemenea do- 
cumente din Țara Românească se arată că roșii sau curtenii fä- 
ceau parte din categoria generală a boierilor, fiind numiţi 
„boieri roşii“ 1%, „roșii boiari“ 129 sau „boiari roşii de județ“ 120. 

Documente din aceiași vreme, în care noţiunea de dregător 
tinde tot mai mult să se substituie aceleia de boier, deosebesc 
însă uneori în sînul boierimii pe curteni ca fiind așezați în ierar- 
hia socială după mica boierime 131 (este vorba, probabil, de boieri- 
mea care ocupa dregătorii). Faimosul hrisov dat de Leon vodă: 
împotriva grecilor, la 15 iulie 1631, este scris în urma ședinței 
unui sfat lărgit la care au participat boierii ţării, mari și mici, 
boierii mazili, roșii și logofeţii domneşti 1%, iar documentul din 
2 noiembrie 1636, referitor la vina vistierului Dumitru Dudescu, 
este dat de „boierii marii și micii și cu toţi roșii“ 133. 


128 Doc. din: 20 mai 1630 (Arh. St. Buc., ms, 252, f. 77—79); 
6 iunie 1634 (Acad. R. S. România, CXLVII/103), 2 dec. 1636 (Arh. St. 
Buc., m-rea Mislea, II/6); 10 dec. 1642 (Arh. St. Buc, AN CXII/45); 
29 oct. 1647 (loc. cit., ep. Argeș, XIX/30) etc. 

12 Doc. din 10 iulie 1634 (Acad. R. S. România, CXLVII/103). 

1% Doc. din 23 april. 1646 (Arh. St. Buc., ep. Buzău, XXX/12). 

131 Vezi în acest sens doc. din 11 iunie 1654, în care domnul citează 
mărturia boierilor divanului și a boierilor roșii din judeţele Mehedinţi și 
Dolj (Arh. St. Buc., ms. 1251, f. 30). 

132 Acad. R. S. România, Peceţi nr. 185. 

133 „Revista istorică“, 1947, p. 178; vezi şi doc. din 22 mai 1630 şi 
13 iulie 1657 (Arh. St. Buc., m-rea Dintr-un lemn, 1V/92 şi m-rea Tis- 
mana, XC/13). 

Deosebirea dintre boierime, în general, şi roşii este făcută şi de cro- 
nica Țării Românești, care amintește deseori pe boieri separat de roșii (Istoria 
Ţării Româneşti, ed. cit., p. 44, 88, 89, 97, 100); uneori se precizează — ca 
şi în documentul citat mai sus — că roșii ocupau în ierarhia socială locul 
imediat următor după boierii mici. De pildă, se arată că, la alegerea lui 
Radu de la Afumaţi, „s-au adunat boierii toţi, și mari şi mici, şi toată 
curtea“ (ibidem, p. 44). În acelaşi fel relatează alegerea lui Ştefan cel Mare 
şi cronicarul Grigore Ureche, care spune că domnul a fost ales de boierii 
ţării, mari și mici, „şi altă curte măruntă“ (Letopiseţul ţării Moldovei, ed. 
cit., p. 91). Cronicarul moldovean mai aminteşte pe curteni separat de restul 
boierilor şi în timpul domniilor lui Alexandru Lăpuşneanu și Ivan Potcoavă 
(ibidem, p. 193 şi 206). 


www.dacoromanica.ro 


44 CURTENII ȘI EVOLUŢIA LOR 


Curtenii sînt însă altă categorie socială decît megiaşii sau 
judecii — oameni liberi proprietari — faţă de care apar adeseori 
în opoziţie. De pildă, în cronicile Ţării Românești se spune că. 
Mihnea Turcitul a pus pe roşii un bir foarte mare iar pe megiaşi 
găleata de pîine 1%, iar în Relaţia istorică, citată şi mai sus, me- 
giaşii sînt înşiraţi după categoriile de curteni şi slujitori 135. 

Alteori curtenii apar în opoziţie cu „țara“ — alcătuită din 
oameni liberi. Astfel, Miron Costin arată că, în timpul domniei 
lui Radu Mihnea, s-au pustiit „curtea şi ţara“ 156, iar într-un 
document din 5 mai 1632 sînt amintiţi : boierii, curtenii şi „toată. 
țara“ 137, 


La sfîrşitul secolului al XVI-lea şi îm secolul următor 
— cînd, deşi curtenii sînt în decădere, documentele ne dau nume- 
roase ştiri despre ei — constatăm că cei mai mulți dintre aceştia 
erau fii de mici boieri de țară. 

În afară de aceştia însă găsim între curteni și unii descen- 
denţi sau rude de mari boieri. De pildă, dintr-un document mol- 
dovean din 18 ianuarie 1599 rezultă că Lupu Vărzar vistiernicel 
era nepotul lui Miron pîrcălabul !8, iar dintr-un alt document, 
din 15 mai 1609, aflăm că Tiţul comișel era strănepotul lui 
Cozma Şarpe, cunoscutul postelnic al lui Ștefăniță vodă 15%. Si- 
tuaţia este asemănătoare şi în Ţara Românească, unde, la 12 fe- 
bruarie 1638, Pătru postelnic şi Preda, nepoţii de fiu ai lui Chisar 
fost mare logofăt, arată că domnul le-a scos 40 de galbeni din 


birul lor de ruşală 140. 
În secolul al XVII-lea, cînd curtenia era în decădere, se 
aflau printre curteni şi oameni de origine mai modestă, fii de 


134 Istoria Țării Românești, ed. cit, p. 53 și Radu Popescu, Istoriile, 
ed. C. Grecescu p. 66. Vezi și doc. din: 10 august 1625 (Doc. priv. ist. Rom., 
veac XVII, vol. IV, p. 551), 20 mai 1630 (Arh. St. Buc, ms. 232, f. 77—79), 
30 decembrie 1643 (Acad. R. S. România, CDLIV/232) etc. 

135 Magazin istoric, V, p. 57. 

13% M. Costin, Opere, ed. cit. p. 90 şi 98. 

137 Arh. St, Iaşi, CCCXXIII/38. 

138 Doc. priv. ist. Rom., A, veac XVI, vol. IV, p. 243. 

13 Ibidem, veac XVII, vol. II, p. 214—215; vezi și vol. I, p. 90—91. 

149 Arh. St. Buc., m-rea Căldărușani, XXXIII/3. 


www.dacoromanica.ro 


45 APARTENENȚA SOCIALĂ A CURTENILOR 


preoţi sau de orășeni, ridicaţi la rangul de curtean datorită situa- 
tiei lor materiale bune 141, 

În afară de acești roșii, fii de negustori sau de popi, la mij- 
locul secolului al XVII-lea existau destul de numeroși curteni 
la orașe, asupra originii cărora documentele nu ne lămuresc. 
Astfel, într-un document din 20 octombrie 1638, sînt amintiţi 
şase roșii din Slatina 1# ; la 19 iunie 1636 apar alţi patru la 
Tîrgşor 1%. Alţi roşii — în număr mai mic însă — sînt menţio- 
naţi la Buzău 144, Cîmpulung 1%, Craiova 145, Gherghița 147 etc. 

Acești roșii constituiau o categorie separată de restul orăşe- 
nilor. Într-o poruncă din 10 noiembrie 1647, domnul se adre- 
sează roşilor şi orășenilor din Pitești 148. 

Este foarte probabil că aceşti curteni erau orăşeni înstăriți, 
care au fost trecuţi la roşii datorită posibilităţilor materiale ce 
aveau, aşa cum a făcut Radu Leon la 1631 cu grecii din ţară pe 
care i-a „lipit“ la roşii. Roşii sau curtenii fiind şi o breaslă sau 
ceată fiscală, domnul alegea pe unii din orășenii bogaţi în 
această breaslă, separîndu-i de restul tîrgoveţilor. Este, de ase- 
menea, posibil ca unii din aceşti curteni să fi provenit din mediul 
rural şi să-şi fi păstrat titlurile și după ce au venit la oraş. 

Reţinem deci că, în secolul al XVII-lea, se găseau printre 
curteni — în afară de fiii de mici boieri, care formau majoritatea 
curtenilor — şi descendenții unor mari boieri care scăpătaseră, 
ca şi unii oameni de condiţie mai modestă, care obținuseră titlul 
de curtean datorită situaţiei lor materiale. 

Pe de altă parte, trebuie arătat că nu toată nobilimea teri- 
torială făcea parte dintre curteni ; unii dintre aceştia — „panii 


141 Doc. priv. ist. Rom., A, veac XVII, vol. II, p. 24, B, veac XVII, 
vol. II, p. 196, G. Ghibănescu, Ispisoace, III/1, p. 151, etc. 

342 Acad. R. S. România, LXXV/198. 

14$ Muzeul de istorie Buc., nr. 26886. 

144 Arh. St. Buc., ep. Buzău, XXVI/19. 

145 Idem, m-rea Cîmpulung, XIX/23. 

146 Idem, m-rea Brîncoveni, XVIII/26. 

147 Acad. R. S. România, XLIII/74, LXII/13, CCCLXV/102. 

18 Arh. St. Buc., ms. 479, f. 115. 


www.dacoromanica.ro 


46 CURTENII ȘI EVOLUȚIA LOR. 


de ţinut“, cum îi numesc documentele moldovene 1 — nu erau 
curteni. De aceea, într-un hrisov dat de domnul Moldovei la 
5 mai 1632 se arată că veniseră la el cu o plîngere „boiari de 
ţară şi curteni“ 150, 


Documentele interne din secolul al XVII-lea și de la sfîrși- 
tul secolului al XVI-lea — în care curtenii sau roşii apar tot- 
deauna numai în calitate de proprietari de ocine, rumâni şi ți- 

ani 151 — ne dau şi ştirea demnă de reţinut că, în această vreme, 
în breasla curtenilor sau roşilor nu puteau fi primiţi decît cei 
care aveau proprietăți, primirea sau alegerea la roşii sau curteni 
fiind condiționată de existenţa proprietăţii. Astfel, dintr-un do- 
cument din 20 mai 1598, din Țara Românească, în care se arată 
că un anume Șteful fusese „aşezat la roșii aleși“, rezultă că, 
înainte de a intra în această breaslă, soţia sa îi dăduse un sfert 
din toate ocinile, vecinii, ţiganii şi bucatele ei „pentru slujba lui, 
căci a sluji la roșii aleşi“ 152 (subl. ns.—N.S.). Din insistența cu 
care se repetă în document că motivul daniei a fost înscrierea la 
roşii a lui Şteful se vede că acesta nu ar fi fost primit în rîndu- 
rile curtenilor dacă nu ar fi avut pămînt. 

Aceeași constatare se desprinde și dintr-un document moldo- 
vean din 12 iunie 1664, în care patru fraţi, fiii lui Petrea al lui 
Țînţar din Peletuci, arată că „fiind noi oameni lipsiţi, n-am avut 
prilej de curtenie sau de altă breaslă, ce am căzut la țărănie“ 153 
(subl. ns.—N.$.). Cei patru fraţi recunoșteau că nu puteau fi 
curteni pentru că erau săraci. 


142 Doc. din 1 aprilie 1611 (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, 
vol. III, p. 15). 

159 Arh. St. Iași, CCCXXIII/30. 

151 Dintre numeroasele documente de acest fel, vezi, de pildă, memoriul 
adresat de boierii moldoveni regelui Ioan Sobieski al Poloniei, în care vor- 
bindu-se de membrii „stărilor“ așezați pe ocinele lor, se spune că aceştia 
erau : boierii, curtenii, hînsarii și dărăbanii (Hurmuzaki, S. II/3, p. 152 şi 
M. Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, p. 333). Vezi şi documentul din 
2 ianuarie 1656, din care rezultă că Negoiţă roșul şi fraţii săi din Gurguiaţi 
— Teleorman aveau ocine la Prigoriţi, Nenciulești, Muşătești, Afumaţi şi Ca- 
loteşti — Vlașca, precum şi ţigani (Arh. St. Buc., A. N., CLII/5). 

152 Arh. St. Buc., A.N., CXI/. 

155 Acad. R. S. România, CXXII/16. 


www.dacoromanica.ro 


47 APARTENENȚA SOCIALĂ A CURTENILOR 


Curtenia fiind legată de existența proprietăţii, atunci cînd 
unii dintre curteni sărăceau erau scoşi din rîndurile acestei cate- 
gorii privilegiate. La 9 martie 1636, de pildă, domnul Matei 
Basarab arată că venise la el Grama din Răteşti, care se plîn- 
sese că, fiind slab și sărac, nu mai poate „purta rușala“ (plăti 
birul de roşii). Domnul se „milostiveşte“ şi-l scoate dintre roşii, 

gi k i Agila ali i 
punînd în schimb pe fiul său Jipa în ceata logofeţilor 154. 

Situaţia de  curtean-proprietar sau de descendent din 
curtean era, de altfel, invocată ca un mijloc de apărare de către 
oamenii liberi pe care marii stăpîni feudali încercau să-i veci- 
nească, într-o vreme în care curtenia decăzuse 155, Astfel, la 
10 iulie 1705, Vasile Surdul arată că nu este vecin — cum pre- 
tindea un proprietar — ci curtean, cu ocină aleasă la Forăști 156, 
iar în mai 1735, cămăraşul Andronic, nepotul lui Zavul, cerut 
vecin de un boier, aduce în sprijinul apărării libertăţii sale măr- 
turia unuia care declară că pe bunicul său l-a „apucat curtian, 
şedzînd în Cionceşti, pe moşie lui“ 157. 


Despre proprietăţile curtenilor moldoveni, D. Cantemir spu- 
nea aşa cum am văzut mai sus — că aceştia moșteniseră de la 
v e . A v . T 9 _A_: A 
părinţi cîte un sat sau două. Probabil curtenii au stăpînit la în- 
ceput cîte un sat sau două 158 — în unele cazuri primite ca danie 
de la domnie pentru slujbă dreaptă şi credincioasă, mai ales în 
vremea lui Ştefan cel Mare şi a urmașilor săi — dar, cu timpul, 


154 Acad. R. S. România, CXXVI/23. Vezi, de asemenea, şi doc. 
moldovean din 26 noiembrie 1606, prin care Simion Movilă iartă de „slujba 
de curtean“ pe sluga sa Toader din Todereni — Hirlău, pe motiv că nu 
stă popii şi a rămas doar singur (Doc. priv. ist. Rom., A, veac, XVII, 
vol. II, p. 74). 

1s f, ): D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 121. 

156 Acad. R. S. România, IV/191. 

157 Arh. St. Buc, A, N., MMCLXXVIII/10 şi N. Iorga, Studii şi doc., 
VI, p. 77 (cu data greşită). 

15 Vezi, de pildă, documentele citate și mai sus, din 8 octombrie 
1434 şi (1432—1442), în care este vorba de doi curteni — Giurgiu și Staia — 
care sînt proprietari, primul al unui sat, cel de al doilea a două, ambii 
„ţinînd“ sau „ascultînd“ de cîte o curte domnească din Moldova (Doc. priv. 
ist. Rom., A, veac. XIV—XV, p. 113 și Moldavia v epohu feodalizma, 1, p. 2). 


www.dacoromanica.ro 


48 CURTENII ŞI EVOLUŢIA LOR 


prin diviziunea proprietăţii între urmași, mulţi dintre ei au ajuns 
să posede numai părţi de sate. 

Dacă în prima jumătate a secolului al XVI-lea întîlnim încă 
numeroși curteni proprietari de sate întregi, 15 la sfîrșitul acestui 
secol și în veacul următor, foarte mulţi curteni stăpîneau numai 
părți — mai mari sau mai mici — de sate. De pildă, la 28 oc- 
lombrie 1592, Lupu pitar din Păușești, Banul din Cucuteni şi 
Toader păhărnicel stăpîneau împreună jumătate din satul Dră- 
gești — Vaslui, 1% iar la 4 august 1597, Grigore Băcea vistierni- 
cel poseda a șasea parte din satul Băcești, pe care străbunicul său, 
Băcea, îl primise de la Ștefan cel Mare 16t, Faptul că numeroși 
asemenea curteni posedau în secolul al XVII-lea doar părţi de 
sale rezultă, de altfel, și din împrejurarea că existau adeseori în 
același sat mai mulţi curteni, care stăpîneau împreună ocina sau 
parte din ocina satului respectiv 162. 

Indiferent însă de mărimea ocinelor și de originea lor, curte- 
nii erau proprietari ai pămînturilor lor. Spre deosebire de călă- 
rași, care erau, în bună parte, colonizați pe ocine domnești, asu- 
pra cărora aveau doar un drept de folosinţă, curtenii nu se așe- 
zau pe pămîntul altora în calitate de coloniști decît în cazuri de 
mare nevoie. Cînd făceau aceasta, ei părăseau şi breasla de 
curteni. Aceasta rezultă în mod foarte clar din relatarea lui Miron 
Costin despre măsurile luate de Miron Barnovschi, domnul Mol- 


159 Cazul lui Dragotă, fiul lui Cîrstea păhărnicel, căruia, la 4 martie 
1531, i se întărește stăpînirea asupra satului Coseşti, pe care tatăl său îl 
primise pentru slujbă dreaptă și credincioasă de la Ștefan cel Mare (Doc. 
priv. ist. Rom., A, veac XVI, vol. I, p. 325), sau al lui Ion Turcul vistier- 
nicel, care primeşte, la 5 iunie 1521, un sat domnesc, tot pentru dreaptă 
şi credincioasă slujbă (ibidem, p. 185). 

160 Ibidem, vol. IV, p. 59—60. 

161 Ibidem, p. 177—178. Vezi şi veac, XVII, vol. II, p. 214—215, 
vol. IV, p. 67 etc. 

162 Vezi, de pildă, cazul lui Giurca iuzbașa, Hrană spătărelul, Pătru 
logofătul şi Stan iuzbașa, care, la 28 aprilie 1642, erau „fraţi de ocină“ 
la Bîrca (Acad. R. S. România, Cl/55) sau documentul din 17 ianuarie 1649, 
în care sint amintiţi Nedelco și Stan roşii cu fraţii lor de ocină, megiașii 


din Smărci (Acad. R. S. România, CCCLXIX/54). 


www.dacoromanica.ro 


49 CELE DOUA ACCEPȚIUNI ALE NOȚIUNII DE CURTEAN 


dovei, care „au adus la breslele sale şi la locul său“ pe curtenii 
care „de nevoie au răsărit (au plecat) de la ocina sa, ori la sat 
boieresc, ori la sat domnesc“ 168. 


III. Despre cele două accepţiuni ale noţiunii 
de curtean sau roşu 


Noţiunea de curtean sau roşu a avut două accepţiuni: una 
restrînsă, proprie unei anumite bresle sau categorii sociale, aceea 
a boierilor mărunți, care nu aveau titluri de mici dregători, ca- 
re-şi spuneau doar roşii sau curteni, și o alta, mai largă, ce cu- 
prinde pe descendenţii boierilor mici, care erau curteni sau roşii, 
fie că aveau şi titluri de dregători mărunți, fie că nu aveau ase- 
menea titluri. 

Acest fapt a fost remarcat mai înainte de C.C.Giurescu, care 
arată că, încă din secolul al XVI-lea, dregătorii „subalterni“ eran 
numiţi roşii şi că, „cu vremea, numirea de roşii a iămas alipită 
unei singure bresle, celelalte păstrîndu-și numirile speciale de 
spătărei, armășei,...“ 164. Pe măsura împuţinării şi decăderii curte- 
nilor, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, noţiunea de roșu 
şi-a pierdut accepțiunea generală, rămînînd să desemneze numai 
o categorie socială şi fiscală aflată pe cale de dispariţie. 

În acelaşi timp cu decăderea curtenilor și cu restrîngerea noţi- 
unii de roşu, se petrece și un alt proces: dregătorii mărunți — 
şi ei porniţi pe panta decăderii — care pînă atunci erau roșii, 
încep a fi numiţi slujitori şi — așa cum vom vedea îndată — sînt 
organizaţi separat, ca noi cete de slujitori. 

Documentele din secolul al XVII-lea dovedesc în modul cel 
mai categoric cu putinţă că, în această vreme, noțiunea de roșu 
sau curtean avea două înţelesuri. Cînd, de pildă, în numeroasele 
porunci din timpul domniei lui Matei Basarab şi de după domnia 
acestuia, arătîndu-se categoriile care plăteau dijmă pentru culti- 
varea unui pămînt străin, se enumeră: roșii, postelnicei, stol- 


183 M. Costin, Opere, ed. cit., p. 94. 
14 C. ©. Giurescu, op. cit., vol. III, partea a Il-a, p. 689—690. 


www.dacoromanica.ro 


50 CURTENII ȘI EVOLUŢIA LOR 


nici 1% ; roşii, spătărei, păhărnicei 16% ; roşii, spătărei, păhărnicei, 
postelnicei 1% sau roșii, păhărnicei, comiși, spătărei 165, noţiunea de 
roşu are o accepțiune restrînsă, care nu cuprinde și celelalte bresle 
sau cete de dregători mărunți, ce apar aci fiecare separat. În cazu- 
rile de mai sus, roșii constituie și ei o categorie socială și fiscală, 
ca toate celelalte bresle de dregători mărunți, mai numeroasă însă 
decît toate acestea. Din acest motiv, roşii sînt enumeraţi primii în 
cazurile citate, numărul roșilor simpli întîlniţi în documentele 
secolului al XVII-lea fiind cu mult mai mare decît al tuturor 
celorlalți dregători mărunți, luaţi împreună. 

În unele documente din secolul al XVII-lea se precizează că 
„slujba“ putea fi făcută la roşii, păhărnicei sau spătărei '%, iar 
cronica ării Româneşti — descriind oastea trimisă de Grigore 
Ghica la asediul Cameniţei, în 1672 — arată că ea se compunea 
din următoarele cete sau bresle de ostași: călăraşi, dorobanţi, 
roşii, vistiernicei, spătărei, postelnicei, stolnicei, vornicei şi păhăr- 
nicei 170. În aceeaşi vreme, în cunoscuta Relaţie istorică, vorbin- 
du-se de categoriile sociale în Ţara Românească, se spune că 
acestea erau : boierii, roşii de ţară, vorniceii, vistierniceii, postel- 
niceii, păhărniceii, călăraşii, dorobanţii etc. 171. 

În afară de cazurile citate mai sus, în care categoriile sau 
cetele de roșii și de dregători mărunți apar ca bresle diferite, 
numeroase sînt împrejurările în care, în același document, sînt 
amintiţi boieri mici din aceeaşi localitate, unii avînd titlul de 
spătărel, păhărnicel, logofăt etc., alții doar pe cel de roşu. Astfel 
la 29 mai 1642, sînt pomeniţi Danciu și Dobricean roșii, Zaharia 
şi Stan spătărei, toţi din Viespeşti "?, iar la 15 noiembrie 1648, 
Zoză roșul şi Cîrstian păhărnicelul, ambii din Vărăşti 173. 


18 Doc. din 30 iunie 1638 (Arh. St. Buc., m-rea Cozia, XLVII/22). 

19% Doc. din 4 octombrie 1638 (idem, m-rea Radu Vodă, XVIII/10). 

167 Doc. din 12 februarie 1642 (idem, m-rea Glavacioc, XXXIV/25). 

1% Doc. din 20 ianuarie 1645 (idem, ep. Buzău, X/17). 

1% Arh. St. Buc, m-rea Glavacioc, XXXIV/42 (doc. din 2 octom- 
brie 1668). 

172 Radu Popescu, Istoriile, ed. C. Grecescu, p. 150. 

171 Magazin istoric, V, p. 57. 

12 Acad. R. S. România, CLXXXV/231. 

17383 Acad. R. S. România, CLXXXIII/59. 


www.dacoromanica.ro 


51 CELE DOUA ACCEPȚIUNI ALE NOȚIUNII DE CURTEAN 


Cînd în aceeaşi localitate existau simpli roșii şi dregători 
mărunți, li se spune, de pildă, roşii, păhărniceii, comișii, spătă- 
reii din Bănceşti 174, sau roșii și păhărniceii, din Smiedeşti—Bu- 
zău 15, făcîndu-se deosebirea între categoria curtenilor simpli, 
fără titluri de dregători subalterni, și a celor care posedă aseme- 
nea titluri şi care sînt grupaţi în bresle separate de aceea a 
roșilor. 

Între aceşti roşii fără titluri de dregători mărunți se gä- 
seau uneori și fii de mici boieri care au avut asemenea titluri. 
Astfel, la 27 octombrie 1647, este pomenit Drăghici roșul, fiul 
lui Stoica vornic din Necșeşti 176, iar la 10 septembrie 1650, 
Stoica roșul, fiul lui Stoica postelnicul din Muscel-Buzău 177. 
Fiii acestor curteni cu titlul de mici dregători au moştenit cali- 
tatea de curtean a părintelui lor, dar nu şi titlul de mic dregă- 
tor, care nu se moştenea, ci se obținea în timpul vieţii, așa cum 
uneori se obținea, de altfel, și titlul de curtean. 

Așa se explică de ce, între mai mulţi fraţi curteni ce apar 
împreună în documente, doar unii au și titluri de dregători mă- 
runți, iar alţii nu. Astfel, dintr-un document din 26 ianuarie 1638, 
aflăm că plăteau birul de roșii — fiind deci consideraţi roşii sau 


curteni — patru fraţi : Paraschiva vornicul, Constantin armașul, 
Dragul comisul și Neagoe din 'Togozeni 178. Dintre acești patru 
fraţi — care moșteniseră de la tatăl lor situaţia de curtean și 


obligaţia de a plăti birul de roșii — trei au obţinut şi titluri de 
diverși dregători mărunți — fiecare însă din altă breaslă —, iar 
al patrulea rămăsese doar cu situaţia de simplu curtean, plătind, 
însă, împreună cu ceilalţi fraţi ai săi, birul de roșii sau rușala. 


144 Doc. din 20 ianuarie 1645 (Arh. St. Buc., ep. Buzău, X/17). 

115 Doc. din 2 august 1651 (loc. cit., A. N., CXII/61). 

170 Muzeul de istorie Buc., nr. 30 612. 

177 Arh. St. Buc., ep. Buzău, DCCXC/19. 

18 Arh. St. Buc., m-rea R. Sărat, XVII/2. 

În Moldova întîlnim, de asemenea, numeroase cazuri în care unii fraţi 
curteni au şi titluri de dregători mărunți, iar alţii nu. Astfel, la 27 aprilie 
1577, sînt amintiţi Lupe stolnicel și fraţii săi, Coste și Crăciun (Doc. priv. 
ist. Rom., A, veac. XVI, vol. III, p. 85); la 17 iunie 1591, Toader vistier- 
nicel cu fratele său Larie (ibidem, vol. IV, p. 31) etc. 


www.dacoromanica.ro 


52 CURTENII ȘI EVOLUȚIA LOR 


După cum am afirmat mai sus, obligaţiile fiscale ale curteni- 
lor se moşteneau, o dată cu titlul de curtean sau roșu. Astfel, într- 
un document din 28 iunie 1625, se spune că fiii Istănesei „au fost 
rămas mici, săraci și la roşii aleşi şi n-au avut cu ce plăti biru- 
rile lor“, în timpul domniei lui Mihnea Turcitul "9 ; la 25 au- 
gust 1625, se arată că fiii lui Stan vătaful nu putuseră plăti birul 
de roșii aleși al tatălui lor mort, bir rămas asupra lor încă din 
vremea domniei lui Mihnea Turcitul 1%; la 27 martie 1661, Dra- 
ghia, fiul lui Ştefan logofătul din "Țigănești, plătea şi el birul de 
roşii, moștenit de la tatal său 181. 

Situaţia era asemănătoare şi în Moldova. La 27 octombrie 
1624, Gheorghe, fiul lui Ştefan Danco din Toderești, se învoieşte 
cu Dumitraşco diac să ia asupra sa curtenia moștenită de la tatăl 
său, el urmînd să plătească „cisla ţărănească“ şi dîndu-i în schimb 
ocină 182. 

Întîlnim în documente și cazuri în care fiii unui simplu roșu 
adăugau la calitatea moștenită de curtean și un titlu de mic dre- 
gător ; este cazul lui Zaharia logofătul din Berești, fiul lui Nea- 
goe roşul, amintit într-un document din 13 august 165918. Alte- 
ori ei rămîneau doar cu titlul de roşu, ca Neagul roșu, fiul lui 
Mihai din Tiîrgşor, cel care fusese ales la roşii în vremea dom- 
niei lui Mihai Viteazul t84. 

Înscrierea într-una din breslele sau cetele 'de curteni se făcea 
printr-o poruncă domnească. La 29 iulie 1633, de pildă, domnul 
Ţării Românești scuteşte de dări pe Vasile din Stroeşti, pe care 
spune că „l-am pus domnia mea să hie ianmaș, să slujească dom- 
nii mel(e) ...la armași“ 18, iar la 9 martie 1636 domnul trece în 
„ceata logofeţească“ pe Jipa din Răteșşti, fiul lui Gnama roșul (pe 


19 Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVII, vol. IV, p. 533. Vezi şi 
p- 34—35 și 551. 

180 Copie Institutul de istorie, supliment Țara Românească. 

181 Arh. St. Buc., m-rea Radu Vodä, IV/54. 

182 Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, vol. IV, p. 355. Vezi şi Arh. 
St. Iași, Spiridonia, VIII/11, 13 şi 14. 

188 Acad. R. S. România, CCXCIX/87. 

184 Muzeul de istorie Buc., nr. 22 886. 

18 Acad. R. S. România, CLXXXV/55. 


www.dacoromanica.ro 


53 CELE DOUA ACCEPŢIUNI ALE NOȚIUNII DE CURTEAN 


care domnul îl iertase de rușală), arătînd că Jipa trebuia „să 
slujească domniei mele în ceata logofeţească, împreună cu alalți 
logofeţți) * 186. 

Din alte documente rezultă că periodic avea loc și o reînnoire 
a calității de curtean, ca şi a aceleia de slujitor, de altfel. La 
5 octombrie 1656, Constantin Șerban voievod înscrie din nou la 
roşii pe doi locuitori din Ibănești—Olt, pe motivul „că acei oa- 
meni sînt roşii bătrîni încă de la alți domni, iar acum s-a milos- 
tivit domnia mea de i-am scris iar la roșii, cum au fost în catas- 
tih în visteria domniei meale“ 187. 

Cum domnul avea o evidenţă la vistierie a tuturor acestor cete 
sau bresle de privilegiați — evidenţă ținută într-un catastif, la 
care se face deseori aluzie în documente — este de presupus că 
înscrierea în una din aceste cete va fi avut loc după nevoile 
statului feudal, probabil la propunerea marilor dregători. 

Cel înscris într-o ceată sau breaslă de curteni rămînea mai 
multă vreme în ceata în care fusese înscris, aceasta și pentru mo- 
tivul că modificările în catastiful vistieriei se făceau greu. 

Cînd unul din membrii acestor bresle se vindea rumân era 
scos din catastiful breslei respective. Într-un document, purtînd 
data de 14 iunie 1669, se arată că doi foşti postelnici se vînduseră 
rumâni în timpul domniei lui Grigore Ghica „și se-au scos nu- 
mele dă la catastif cînd s-au făcut căutare la Canacal“ 188. 

În secolul al XVII-lea, cele mai multe din aceste bresle 
sau cete de dregători mărunți erau organizate milităreşte 18, 


188 Acad. R. S. România, CXXVI/23. 

187 „Miron Costin“, III, 1915, nr. 10, p. 144. 

188 Arh. St. Buc., ms. 479, f. 217—218 şi 136 v. — 137. 

180 Numeroase sate purtînd numele acestor bresle sînt amintite în do- 
cumente şi în alte izvoare: Şetrăreni (26 septembrie 1635, Acad. R. S. Ro- 
mânia, CDLVII/33), Spătăreşti (11 septembrie 1638 și 1742, Muzeul raional 
Fălticeni, II/14 şi Acad. R. S. România, ms. rom. 237, f. 786), Stolniceni 
(8 ianuarie 1617 — 6 iulie 1618, Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, vol. IV, 
p. 189—190) etc. Cît privește Țara Românească, în lista satelor pe judeţe, 
Bauer pomeneşte de localităţile Vornicei din jud. Buzău, Comişei din jud. 
Saac etc. (Bauer, op. cit., p. 121, 130). 


www.dacoromanica.ro 


54 CURTENII ȘI EVOLUŢIA LOR 


avînd căpitani, iuzbași, ceauşi și vătafi proprii 1%. Fac excepţie 
logofeţii și bănişorii, care nu au cunoscut o asemenea organizare. 


Din cele relatate mai sus rezultă că, în secolul al XVII-lea, 
exista în Ţara Românească o categorie socială, militară și fis- 
cală, sau o breaslă de curteni sau roșii, care apare foarte adesea 
în documente, alături de breslele sau cetele de dregători mărunți. 
Membrii acestor bresle — atît ai celei de curteni, cît şi ai celor 
de dregători mărunți — făceau parte din aceeaşi categorie so- 
cială, a curtenilor ; ceea ce îi deosebea pe unii de ceilalți erau 
titlurile de dregători mărunți, pe care unii dintre roșii — care 
moşteneau cu toții situația de curtean — le obțineau în cursul 
vieţii. 

Precum am văzut, între roşii simpli întîlnim și pe fiii unor 
curteni care au avut titluri de mărunți dregători, după cum între 
cei cu astfel de titluri găsim Şi pe urmaşii unor roşii care nu au 
posedat asemenea ranguri, ceea ce dovedeşte că aceste bresle 
aveau aproximativ aceeaşi situaţie ; pe de altă parte, faptul că 
unii roşii ţin să capete şi titluri de dregători mărunți, pe care şi 
le adaugă la nume, arată că, probabil, curtenii cu astfel de titluri 
vor fi avut o poziţie socială oeva mai bună decît roșii simpli. Din 
documente nu rezultă însă în ce consta această deosebire între 
breslele de dregători mărunți şi aceea a roşilor simpli. 


x 


Noţiunea de roșu sau curtean în accepțiunea ei mai largă 
cuprinde — în aceeaşi perioadă în care a avut şi un înţeles re- 
strîns — şi pe posesorii de titluri de mici dregători: armășei, 
bănişori, comișei, logofeţi, pitărei, postelnicei, spătărei, stolnicei, 
vistiernicei şi vornicei. Aceasta rezultă în chip limpede din faptul 
că toţi acești dregători mărunți sînt numiţi roșii (alături de alţi 
roşii, fără titluri) şi plătesc — ca şi aceștia — darea numită ru- 
şală sau birul de roşii aleși. 

În documentele din deceniile II—VII ale secolului 
al XVII-lea, adică din aceeaşi vreme în care, după cum am văzut 


190 Vezi cap. V, Organizarea curtenilor şi slujitorilor. 


www.dacoromanica.ro 


55 CELE DOUĂ ACCEPȚIUNI ALE NOȚIUNII DE CURTEAN 


noţiunea de roșu are și un înţeles restrîns, propriu unei anumite 
bresle — întîlnim numeroase cazuri în care posesorilor de titluri 
de mărunți dregători li se spune roșii sau se arată că fac parte 
dintre roșii aleşi. Astfel, la 16 noiembrie 1647, printre roşii din 
Stănulești se afla — alături de 11 oameni fără titluri — şi Dră- 
gan comis 1%! ; la 17 ianuarie 1639, se spune despre Oanea logo- 
făt din Gurguiaţi-Vlașca că este „la roşii aleși“ 1%; un docu- 
ment din 16 ianuarie 1695 — evocînd domnia lui Grigore Ghica 
— arată că printre roşii din Bădeni se afla şi Badea pitarul 1% ; 
la 23 aprilie 1646, printre boierii roşii din judeţul Buzău era şi 
Jipa postelnic din Verneşti 1% ; la 13 iulie 1657, patriarhul Ma- 
carie al Antiohiei se adresează lui Drăghici postelnic şi Tudose 
spătar în cuvintele „vouă roşilor“ 155. 

O altă dovadă că posesorii de titluri de mici dregători sînt 
curteni este și faptul că ei plăteau — ca și alţi boieri mici fără 
titluri — birul de curte, de la apariţia acestuia. Cu alte cuvinte, 
toți aceşti descendenţi de mici boieri — fie că. aveau titluri de 
armaș, logofăt etc., fie că nu posedau asemenea titluri — alcă- 
țuiau aceeași categorie socială, care, din punct de vedere fiscal, 
avea un alt regim decît restul ţării, plătind birul de curte, numit 
apoi birul de roşii sau ruşala. 

Prima dovadă de acest fel datează din 1569 ; aceasta este, 
de altfel, şi prima menţiune cunoscută a birului de curte, deși 
curtenii sînt amintiţi în documente cu un secol mai devreme. În 
octombrie 1569 se spune că Ignat, Deagu şi feciorii lui Dobrin, 
aflaţi în ceata armașilor, rămăseseră datori la birul de curte, 
fiecare cu cîte 250 de aspri 1%. Plătind birul de curte, rezultă că 
armaşii de mai sus — ca și membrii altor cete sau bresle de dre- 


191 Arh. St. Buc., m-rea Bradu, XVIII/88. 

192 Loc. cit, Mitr. Țării Rom., CCCXLVII/4. 

193 Arh. St. Buc., m-rea Brebu, I bis/21. 

1% Loc. cit, ep. Buzău, XVII—XVIII/6. 

195 Arh. St. Buc., ep. Argeș, XC/13. 

19 Șt. Grecianu, Genealogiile documentate, I, p. 100—101. Cit pri- 
veşte „birul cel mare de aspri de curte“ plătit de Stoica logofăt la (1569— 
1570), din documentul rupt referitor la această chestiune ar rezulta că lo- 
gofătul plătea pentru un alt locuitor, de la care luase o ocină (Doc. priv. 
ist. Rom., B, veac. XVII, vol. III, p. 326). 


www.dacoromanica.ro 


56 CURTENII ŞI EVOLUŢIA LOR 


gători mărunți — făceau parte din categoria generală a curte- 
nilor. 

În secolul al XVII-lea, dregătorii subalterni plăteau, ca şi 
ceilalţi roșii, birul numit rușală sau birul de roşii, cum se numea 
în această vreme birul de curte. Astfel, dintr-un document din 
5 noiembrie 1653, aflăm că Iane paharnic fusese frate cu alţii 
„pri roşală“ 1%; un alt document — citat și mai sus — din 
26 ianuarie 1658, arată că plăteau birul de rușală patru fraţi: 
Paraschiva vornic, Constantin armaş, Dragul comis și Neagoe 
din Togozeni 1%. 

Din toate exemplele citate mai sus rezultă că toți dregătorii 
mărunți, băstrîndu-și titlurile pe care le aveau (spătar, postelnic, 
paharnic etc.) şi plătind birul de roşii, făceau parte din catego- 
ria generală a curtenilor, alături de numeroși alţii care nu aveau 
astfel de titluri. 


În Moldova, deși informaţia noastră documentară este în 
general mai săracă, constatăm, totuşi, că situaţia este asemănă- 
toare. Şi aici — ca și în Țara Românească — noţiunea de curtean 
a avut două înţelesuri : unul general, în care sînt incluse și cele- 
lalte categorii de dregători mărunți, şi altul restrîns doar la ca- 
tegoria curtenilor care nu au obţinut asemenea titluri. Astfel, la 
22 februarie 1612, adresîndu-se dăbilarilor din ţinutul Neamţ, 
Ştefan Tomşa le poruncește să nu turbure averea lui Păcurar vis- 
tiernicel „pentru că este curtean vechi, mai dinainte“ 1%. Din 
acest document rezultă că, la începutul secolului al XVII-lea, 
vistierniceii făceau parte dintre curteni. Fără îndoială că şi cei- 
lalţi dregători mărunți erau, de asemenea, curteni. 

Alte documente ne dovedesc că dregătorii mărunți plăteau — 
ca şi curtenii — darea numită „curtenie“, amintită în veacul 
al XVII-lea, care corespundea rușalei sau birului de roșii din Ţara 


197 „Intregiri“, 1938, p. 198. 

198 Arh. St. Buc., m-rea R. Sărat, XVII/2. Vezi şi doc. din 15 ianuarie 
1650 în care jupîncasa Ioana, soţia lui Udrea postelnic din Cosoba, araă 
că a vindut ocina soţului său „cu bir cu tot, însă bir de ruşală, ughi 
(galbeni) 3 şi jumătate“ (Acad. R. S. România, DLXXII/7). 

18 Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, vol. III, p. 63. 


www.dacoromanica.ro 


57 CELE DOUA ACCEPȚIUNI ALE NOȚIUNII DE CURTEAN 


Românească. Astfel, dintr-un document din 13 aprilie 1635 aflăm 
că Ştefan Danco stolnicel plătise curtenie 8 ughi 2%, iar din „iz- 
vodul“ rămas de la Gheorghe Ştefan voievod pentru birul scos 
în luna iunie 1654 din Moldova, unde, sînt trecute toate catego- 
riile de contribuabili din ţară, rezultă că breslele de dregători mă- 
runți aveau acelaşi regim fiscal ca şi curtenii. În acest izvod, 
curtenii apar cu o sumă foarte mare la bir — mai mare chiar 
decît a ţăranilor birnici — ceea ce arată că împreună cu ei plă- 
teau și toate celelalte categorii de dregători mărunți, care — cu 
excepția păhărniceilor — nu apar ca bresle separate de contri- 
buabili 20. 

Documente din aceeași vreme ne arată că exista şi în Mol- 
dova o breaslă a curtenilor simpli — care nu aveau titluri — se- 
parată de celelalte bresle de dregători mărunți. De pildă, la 
15 noiembrie 1653, Gheorghe Ştefan, domnul Moldovei, dă drep- 
tul mînăstirii Nicoriţa să-și adune rumânii fugiţi și înscrişi „ori 
curtiani sau la păhărnicei“ 202, Cele două bresle, de curteni şi 
păhărnicei, aveau, deci, o organizare separată. Desigur că şi cei- 
lalţi dregători mărunți erau organizaţi în cete separate, ca și pä- 
hărniceii. Cînd sînt amintiţi alături de curteni — ca și în Ţara 
Românească — aceşti dregători mărunți își adaugă la nume și 
titluri de dregători, pe cînd curtenii simpli apar fără astfel de 
titluri, ca într-un document din 1 ianuarie 1638, unde sînt po- 
meniți Donici comişel şi Gavril vistiernicel, ambii din Vîrtop, 
alături de Bran comișel şi Toader curtean, amîndoi din Soci 2%. 


+ 


Încercînd să limităm în timp perioada în care noţiunea de 
roșu sau curtean a avut această accepţiune generală, constatăm 
că primele menţiuni documentare cunoscute pentru Ţara Româ- 


20 Arh. St. Buc., Peceţi nr. 237. 

21 N. Iorga, Studii şi doc., IV, p. 264—267. 

202 Arh. St. Buc., m-rea Ñicorita, IV/3. Vezi și doc. din 20 noiembrie 
1606, prin care este scutit de slujba de curtean sluga domnească Toader din 
Todereni, care nu are alt titlu (Doc. priv. ist. Rom, A, veac. XVII, 
vol. II, p. 74). 

23 Acad. R. S. România, LXIX/135. 


www.dacoromanica.ro 


58 CURTENII ȘI EVOLUȚIA LOR 


nească asupra curtenilor (ultimul sfert al secolului al XV-lea) 
îi amintesc — fără alte titluri — ca pe o categorie de slujbaşi 
ce îndeplinea atribuții însemnate în administrația și armata ţării. 
Dintr-unul din aceste prime documente în care sînt menţionaţi 
curtenii, datînd din 23 martie 1482, prin care domnul Ţării 
Românești acordă egumenului mînăstirii Snagov dreptul de a-și 
judeca satele și de a încasa gloabele şi dușegubinele (amenzile), 
aflăm că acestea urmau a fi percepute de o slugă domnească și 
de una vornicească, pe care documentul îi numește deopotrivă 
curteni. 

Rezultă de aci că, la sfîrșitul secolului al XU-lea, erau con- 
sideraţi curteni atât slugile domneşti care stringeau veniturile 
domniei din țară, cît şi „slugile“ marilor dregători, cu alte cuvinte 
atît oamenii ce depindeau de curtea domnească, cît şi subalternii 
dregătorilor, care la această dată nu aveau încă astfel de titluri, 
ci doar pe acela de curtean. 

Cu timpul, acestor slugi şi curteni li s-au distribuit şi titluri 
de dregători mărunți, uneori foarte probabil la intervenţia mari- 
lor dregători respectivi, ai căror subalterni deveneau și care erau 
interesaţi să aibă cît mai mulți asemenea subalterni, de la care 
încasau diverse venituri şi în fruntea cărora mergeau la război. 

În secolul al XVI-lea, cei mai mulţi dintre curteni nu aveau 
încă asemenea titluri 204. Aceeași proporţie se va păstra, de altfel, 
şi în secolul al XVII-lea, cînd — deși numărul curtenilor cu ti- 
tluri de mărunți dregători crește simţitor — roșii fără titluri de 
dregători sînt mai numeroşi decît aceştia, fiind mult mai adesea 
amintiţi în documente. 

Toţi cei care obținuseră titluri de dregători mărunți au rămas 
mai departe în categoria generală a curtenilor, iar cei care nu 
căpătaseră titluri au alcătuit, în a doua jumătate a secolului 


204 Printre cei care plătesc birul de curte — menţionat prima oară 
în a doua jumătate a secolului al XVI-lea — se găsesc, în afară de ar- 
maşii și logofeţii citați mai sus, și numeroşi alţi oameni fără titluri, care 
sint însă curteni: Buceag din Miriteşti, la 20 decembrie 1573 (Doc. priv. 
ist. Rom., B, veac. XVI, vol. IV, p. 126), Vlad, fiul lui Dumitru, la 18 
februarie (1575—1576) (ibidem, p. 170), Radu Rode din Plăseni, la 6 mai 
Sp ri p. 269), Bunea din Măldărești, la 20 mai 1579 (ibidem, 
p. etc. 


www.dacoromanica.ro 


59 CELE DOUA ACCEPȚIUNI ALE NOȚIUNII DE CURTEAN 


al XUl-lea, o breaslă separată, a curtenilor sau a roşilor, cu- 
prinsă şi ea în categoria mare a curtenilor. 

A doua jumătate a secolului al XVII-lea reprezintă o pe- 
xioadă de schimbări ; în această vreme — îndeosebi în timpul 
domniilor lur Şerban Cantacuzino și Constantin Brîncoveanu — 
numărul curtenilor, ca și al slujitorilor, de altfel, este în con- 
tinuă scădere, iar roșii, categorie socială privilegiată, sînt în con- 
tinuă decădere. În această perioadă, noțiunea de roșu își pierde 
treptat accepțiunea generală, desemnînd numai categoria celor 
care nu obţinuseră titluri de dregători subalterni și care tindea și 
ea la dispariţie, la asimilarea cu țărănimea. 

Către mijlocul secolului al XVII-lea, ceilalţi curteni, care 
aveau titluri de mici dregători, au fost organizaţi separat de roșii, 
cu căpitani şi iuzbași proprii. În timpul domniei lui Constantin 
Brîncoveanu, membrii acestor cete de dregători mărunți — ajunse 
acum numai bresle fiscale şi organizate pe județe — încep a fi 
numiți slujitori, aşa cum pînă atunci li se spusese călărașilor şi 
dorobanţilor. Toate aceste bresle au fost desfiinţate apoi prin re- 
formele lui Constantin Mavrocordat. Aceasta este, în linii gene- 
rale, evoluţia curtenilor pînă la mijlocul secolului al XVIII-lea. 


www.dacoromanica.ro 


Capitolul 2 
SLU JITORII ȘI EVOLUȚIA LOR 


I. Slujitorii — o altă categorie de oşteni 
decît curtenii 


După cum am arătat şi mai sus, slujitorii (călărașii și doro- 
banţii) au apărut la sfîrşitul secolului al XVI-lea. În această pri- 
vință, părerea noastră se aseamănă cu aceea a lui N. Iorga, 
care — așa cum am arătat în introducere — susținea că în a 
doua jumătate a secolului al XVI-lea avem de a face cu o nouă 
organizare a armatei și cu o formă nouă a curteniei. De aseme- 
nea, ea concordă cu aceea susţinută de I. C. Filitti, care a remar- 
cat primul apariţia slujitorimii la sfîrșitul secolului al XVI-lea. 

Înființarea acestui nou corp de slujbaşi ai statului feudal 
devenise necesară pentru a se putea suplini, în cadrul aparatului 
de stat, lipsa curtenilor care decăzuseră. Din aceste motive, dom- 
nul ţării apelează la alte forţe sociale, din care recrutează sluji- 
torii, păstrînd însă mai departe în administrarea statului şi pe 
curtenii care rezistaseră prefacerilor sociale din a doua jumătate 
a secolului al XVI-lea, pe care i-a reorganizat în bresle. (Este 
aee ca unii din foştii curteni să fi intrat şi ei în cetele de slu- 
jitori. 

Împrejurările care au dus la înfiinţarea corpurilor slujito- 
rești din Țara Românească și Moldova pot fi asemănate în parte 
cu acelea care au avut loc în Anglia în secolul al XIII-lea, cînd 
clasa numeroasă a ţăranilor liberi (yeomen) a oferit puterii cen- 
trale „materia primă pentru o nouă pedestrime“, prilejuind „o 
schimbare esențială în tactica armatei engleze“, despre care vor- 
beşte F. Engels t. 

În cele două țări românești, fiscalitatea excesivă din a doua 
jumătate a secolului al XVI-lea a obligat pe mulți ţărani liberi 
și proprietari să-şi vîndă pămîntul pentru a-și putea plăti birurile. 
Cum birul se fixa după avere, „eliberarea“ de proprietate ducea 


. 1F. Engels, Despre destrămarea feudalismului şi apariția statelor na- 
fionale, anexă la Războiul țărănesc german, Buc., 1958, p. 191. 


www.dacoromanica.ro 


61 SLUJITORII — O ALTĂ CATEGORIE DE OŞIENI 


la ușurarea situaţiei fiscale a contribuabililor, locuitorii așa-nu- 
miţi „săraci“ plătind biruri mai mici. 

Această masă de locuitori, în general lipsită de pămînt, care 
putea fi deci deplasată cu ușurință la orașe sau acolo unde existau 
garnizoanele militare, a oferit domniei posibilitatea recrutării 
unor cadre noi pentru armata și administraţia statului feudal, 
unii dintre aceştia fiind așezați, așa cum vom vedea, pe proprie- 
tățile domnești, care le erau date în folosinţă. 

Fiind puși sub comanda marilor boieri — din rîndurile că- 
rora se alegeau căpitanii, care deveneau astfel, din comandanţi 
ai cetelor lor particulare, comandanţi ai slujitorilor ţării — și 
lipsiţi în general de sprijinul ferm şi consecvent al domniei, slu- 
jitorii nu au putut îndeplini decât în mică măsură sarcina pentru 
care fuseseră creaţi. 

Slujitorii se deosebesc de vechii curteni nu numai prin me- 
diul social din care proveneau, dar şi prin relaţiile dintre ei şi 
domn. După cum am arătat mai sus, curtenii erau legaţi de per- 
soana domnului prin relaţii vasalice, uneori directe, alteori prin 
intermediul marilor dregători în subordinea cărora se aflau. 
Slujba lor, denumită dvorba, era o slujbă specific feudală, 
de curte. 

Slujitorii nu mai prestează slujbă de curte. Slujba lor este 
făcută în primul rînd „ţării“, statului feudal, fie în armată — 
în timp de război — fie în administraţie — în timp de pace. Din 
aceste motive, izvoarele narative din secolul al XVII-lea îi de- 
numesc „slujitorii ţării“, nume care nu fusese dat curtenilor. 

O dovadă peremtorie a faptului că slujitorii sînt un corp nou, 
organizat aparte de curteni, la sfîrșitul secolului al XVI-lea, este 
dată de documentele moldovene din 13 februarie 1585 și 1 fe- 
bruarie 1617, referitoare la scutirea acordată preoților din lași 
de găzduirea slujbașilor domniei. În prima scutire, se spune că 
nu vor fi găzduiţi nici boierii, nici cei aflaţi „în slujba dom- 
niei“ 2 ; referindu-se la documentul din 1585 — care, în mod 
normal, ar fi trebuit să fie reprodus aidoma, dacă nu s-ar fi pe- 
trecut între timp nici o schimbare — cea de a doua poruncă pre- 


2 Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVI, vol. IV, p. 268. 


www.dacoromanica.ro 


62 SLUJITORII ŞI EVOLUŢIA LOR 


cizează că preoţii erau scutiți să găzduiască „nici boieri, nici 
curtean, nici slujitor“ 3. 

Rezultă! de aci că, între 1585 și 1617, în categoria mare a 
celor ce slujeau statului feudal, se disting curtenii și slujitorii, 
ca două corpuri diferite. Cum curtenii existau de mai multă 
vreme, slujitorii sînt corpul cel nou, înființat la sfîrşitul secolu- 
lui al XUl-lea. 

Apariţia slujitorilor în Moldova a avut loc după 20 februa- 
rie 1591, data cunoscutului recensămînt efectuat din porunca lui 
Petru Șchiopul, în care slujitorii nu sînt amintiţi și unde figurează 
numai curtenii din judeţe și comandanții lor, vătagii *. 

Cît privește Ţara Românească, avînd în vedere măsurile de 
reorganizare a statului feudal întreprinse de Mihai Viteazul, este 
foarte probabil că organizarea slujitorilor să fi avut loc în timpul 
domniei acestuia, datorită, în primul rînd, necesităţilor de efective 
mari pentru lupta de eliberare de sub jugul turcesc 5. În timpul 
acestei domnii, au fost aşezaţi pe ocine domnești primii călăraşi, 
s-au adăugat la dorobanţii mercenari străini așa-numiții dorobanţi 
de ţară, numărul mercenarilor a crescut, ca și al roșilor, care au 
fost organizaţi mai temeinic pe judeţe. 


3 Ibidem, veac. XVII, vol. IV, p. 94. 

4 Doc. priv. ist, Rom, A, veac. XVI, vol. IV, p. 4—6. Chiar dacă 
in această „samă“ (recensămînt) — plină de greșeli elementare de calcul — 
figurează în unele ţinuturi curteni fără vătagi, iar în altele mai mulţi 
vătagi decît curteni, ea se referă numai la curteni, care au fost în secolul 
al XVII-lea (ca şi în secolul precedent) comandaţi de vătagi, spre deose- 
bire de slujitori, care se aflau sub comanda hotnogilor. După cum a arătat 
N. Iorga (Hurmuzaki, XI, p. 220, nota), este foarte probabil ca între 
aceşti vătafi să fie cuprinși şi vătaşii boierilor, ceea ce ar explica numărul 
lor mare în anumite ţinuturi. 

5 În această privinţă dispunem de o informaţie foarte prețioasă, păs- 
trată într-un raport italian din anul 1594, în care se spune că, după uci- 
derea creditorilor şi garnizoanei turceşti din Bucureşti, Mihai Viteazul a 
spus mulțimei adunate că cine vrea să-l urmeze să vină la dinsul. În felul 
acesta el a reuşit să atragă în slujba sa un mare număr de oameni, care 
erau obişnuiţi înainte să plătească aproape în fiecare lună cîte un bir, astfel 
încît rămîneau lipsiţi de aproape toate veniturile (Hurmuzaki, III/1, p. 465). 
Acest raport ni se pare revelator pentru împrejurările în care au fost pri- 
miţi în armată oamenii aceştia simpli, din care s-a alcătuit corpul sluji- 
torilor, scutiţi de dări pentru slujbă. 


www.dacoromanica.ro 


63 SLUJITORII — O ALTĂ CATEGORIE DE OŞTENI 


„Este foarte probabil că Mihai Viteazul a fost obligat să ia 
aceste măsuri de organizare a armatei pentru a putea deveni inde- 
pendent de forţa militară a marii boierimi și pentru a înlocui 
cetele acesteia cu proprii săi ostaşi. În această privinţă dispunem 
de o foarte interesantă relaţie din anul 1597, alcătuită de Lassota, 
un emisar al împăratului austriac în Ţara Românească. În această 
relaţie ni se spune că domnul, trecînd în revistă trupele pe care 
boierii erau obligaţi să le aducă la război vreme de trei luni pe 
cheltuiala lor proprie, nu aflase decît cinci sau șase sute din 
aceşti oşteni 5. Se înţelege că, în faţa unei astfel de situaţii, dom- 
nul trebuia să facă apel la alte forţe, în primul rînd la slujitori 
şi mercenari, care, în plus, erau şi mai pricepuţi la meșteșugul 
armelor. 

Subliniem deci fapiul că slujitorii au apărut în aceeaşi vreme 
atît în Moldova, cît şi în Țara Românească, fără însă ca despre- 
acest eveniment să ni se păstreze documente cu ştiri precise. 

Naşterea organizaţiei slujitorilor la sfîrşitul secolului 
al XVI-lea este confirmată și de faptul că primele menţiuni de 
slujitori — atit în Țara Românească, cît şi în Moldova — sînt 
de la începutul secolului al XUIl-lea?. Astfel, la 26 iunie 1611, 
Radu Şerban arăta că a făcut palancă la Gherghița şi a pus oră- 
şeni şi slujitori „să șază într-însa“ 8, iar în Istoria Țării Româ- 
neşti se spune că Radu Mihnea a fost primit ca domn de boieri, 
roşii şi slujitori, care i s-au închinat?. Este demn de remarcat 
faptul că aceeaşi cronică, referindu-se la un eveniment asemănă- 
tor (alegerea lui Radu de la Afumaţi ca domn), arată că aceasta 
s-a făcut de boieri și „altă curte măruntă“ 10, fără a aminti de 
slujitori, care nu existau la acea dată. Menţionăm, de asemenea, 
că aceleaşi categorii de boieri şi curteni — nu și slujitorii — sînt 


€ A. Verress, Documente, V, p. 95. 

7 În cîteva documente de la sfîrşitul secolului al XVI-lea cuvîntul 
slujer (prescurtat sluj.) este întregit greşit slujitor (Doc. priv. ist, Rom., 
B, veac. XVI, vol. VI, p. 58 şi „Oltenia“, vol. IV, p. 70). 

8 Doc. priv. ist. Rom, B, veac. XVII, vol. II, p. 11; vezi şi p. 46. 

? Istoria Ţării Românești, ed. cit, p. 89. 

10 Ibidem, p. 44. Vezi și p. 50, unde se spune că lui Mircea Ciobanul 
i s-au închinat boierii şi „toată curtea“. 


www.dacoromanica.ro 


64 SLUJITORII ȘI EVOLUŢIA LOR 


amintite și la alegerea ca domni a lui Ștefan cel Mare şi Bogdan 
Lăpușneanu 11. 

Apariţia unui nou corp de oaste a făcut necesară şi crearea 
unor comandanți noi. În Moldova, în vremea domniei lui leremia 
Movilă, se reorganizează funcţia și atribuţiile portarului de Su- 
ceava — numit uneori şi mai înainte hatman — care devine de 
acum încolo hatman și pîrcălab de Suceava şi comandant al slu- 
jitorilor !. 

Cam în aceeași vreme apare şi marele agă — amintit prima 
oară în 1592 13 — care va fi în secolul al XVII-lea comandantul 
dorobanţilor, subordonat hatmanului. Tot acum, în ultimul dece- 
niu al secolului al XVI-lea, sînt amintiţi prima oară în docu- 
mente şi hotnogii, care, în secolul al XVII-lea, au comandat stea- 
gurile de slujitori, în timp ce curtenii au rămas mai departe sub 
comanda vătafilor. 

În Țara Românească, alături de vechii vătafi, comandanţi 
ai curtenilor, apar la sfîrşitul secolului al XVI-lea iuzbașii și 
căpitanii, care. vor comanda, în veacul următor, atît pe slujitori, 
cît și pe curteni 14, 

* 


După înfiinţarea slujitorilor, la sfîrșitul secolului al XVI-lea, 
aceştia apar de nenumărate ori în documentele din secolul urmă- 
tor ca o categorie distinctă de aceea a curtenilor sau roşilor. Astfel, 
actul de jurămînt al reprezentanţilor Ţării Românești faţă de 
Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei, din 18 iulie 1618, este 


dat de „boiarii mari şi micii și roșii şi toți slujitorii“ 15; la 


1 Gr. Ureche, Letopisețul țării Moldovei, p. 91 şi 193. 

12 Transformarea funcţiei hatmanului şi lărgirea atribuţiilor sale la 
sfirsitul secolului al XVI-lea l-au făcut pe Miron Costin să afirme că Ie- 
remia Movilă a înființat hătmănia (Istoria în versuri polone, în Opere, ed. 
P. P. Panaitescu, p. 238). Asupra atribuţiilor hatmanului — ca şi a celor- 
lalţi mari dregători cu atribuţii militare — vom reveni pe larg în lucrarea 
privind sfatul domnesc. 

13 A. Veress, Documente, III, p. 259. 

14 Despre aceasta vezi capitolul V al lucrării. 

15 A. Veress, Documente, IX, p. 168—169. 


www.dacoromanica.ro 


65 SLUJITORII — O ALTĂ CATEGORIE DE OŞTENI 


15 iulie 1631, cînd emite cunoscutul hrisov împotriva boierilor 
greci, Leon Tomşa, domnul "Țării Româneşti, arată că s-a sfătuit 
cu boierii, roșii, mazilii şi slujitorii 16 ; aceleași categorii apar şi 
în așezămîntul asemănător, dat de Radu Leon, la 9 decem- 
brie 1668 ”. 

În afară de aceste cazuri, în care roșii și slujitorii apar ală- 
turi de boieri ca două categorii sociale privilegiate, îndeplinind 
rosturi importante în statul feudal, ei sînt amintiți adeseori ca 
două categorii diferite şi în documentele din secolul al XVII-lea 
referitoare la plata dijmei, unde se spune că trebuiau să dea a 
zecea parte din produse toţi cei care foloseau ocină străină, fie 
că erau boieri, roşii sau slujitori 18. 

Cînd într-o localitate sau într-un judeţ existau roşii şi slu- 
jitori, atunci se spune, de pildă, roșii şi slujitorii din Izbiceni 1%," 
sau roșii şi slujitorii din Argeş 20. 

Aceeași deosebire netă se face și atunci cînd sînt amintite 
cele două cete sau bresle de slujitori — călărașii și dorobanţii — 
alături de roşii sau curteni. În zeci de documente din deceniile 
4—7 ale secolului al XVII-lea referitoare la plata dijmei pentru 
folosirea unei ocine străine se arată că aceasta trebuia dată de 
roșii, călărași şi dorobanţi 21. În aceste cazuri, termenii de călărași 
şi dorobanţi înlocuiesc pe acela de slujitori din documentele ase- 
mănătoare, citate mai sus. 

Aceeaşi diferenţă între curteni şi slujitori o fac și cronicarii 
moldoveni din secolul al XVII-lea și de la începutul celui ur- 
mător, ca și unii călători străini ce ne-au vizitat ţara. Miron 
Costin, de pildă, arată că slujitorii se aflau sub comanda hatma- 
nului, iar curtenii, sub aceea a logofătului sau că împotriva seime- 


19 Acad. R. S. România, Peceţi, nr. 185. 

17 Acad. R. S. România, MCCXLVI/3. 

18 Doc, din: 21 mai, 25 iunie și 28 iunie 1642 etc. (Arh. St. Buc., ep. 
Buzău, XVII/5, ms. 357, f. 39 şi ep. Argeș, XVI/21). 

19 Doc. din 6 iunie 1650 (Arh. St. Buc., Mitr. Țării Rom., CCLXXI/2). 

2 Doc. din 22 februarie 1654 (loc. cit., ep. Argeș, 11/40). 

21 Vezi doc. din: (1632—1654), 2 decembrie 1636, 13 aprilie 1637, 
4 octombrie 1638, 14 iulie 1654, etc. (Arh. St. Buc., m-rea Viforita, I/26, 
m-rea Mislea, II/6, m-rea Radu Vodă, XXVII/6 şi V/4, m-rea Plum- 
buita, XII/11). 


www.dacoromanica.ro 


66 SLUJITORII ȘI EVOLUŢIA LOR 


nilor răsculați la 1655 a pornit curtea, slujitorii și lefegiii 
nemți 22 ; fiul său, Nicolae Costin, afirmă că, în timpul domniei 
a treia a lui Gheorghe Duca, mulți mazili, curteni, slujitori şi 
țărani au fugit din pricina dărilor mari %. În sfîrșit, Dimitrie 
Cantemir consideră pe călărași drept al treilea „ordin“ al socie- 
tății moldovene, plasîndu-i între curteni şi răzeşime °t ; el face 
o diferenţă netă între curteni (care alcătuiau al doilea ordin, după 
marea boierime) şi călărași. 

Ca şi în Țara Românească, curtenii şi călărașii apar apoi 
adeseori ca două categorii diferite în numeroasele documente re- 
feritoare la plata dijmei pentru folosirea unui pămînt străin 3, 
iar la 11 ianuarie 1636, domnul poruncește „mişeilor“ (ţăranilor) 
din ţinutul Hotin să dea suma cuvenită pentru haraci, arătînd că 
plăteau, de asemenea, şi celelalte categorii fiscale din ţară : bo- 
ierii, mazilii, curtenii, popii şi călărașii 26. 

Faptul că slujitorii și curtenii sînt două corpuri distincte re- 
zultă în mod clar și din împrejurarea că, în tot cursul secolului 
al XVII-lea, au avut comandanţi diferiţi. După cum arată Miron 
Costin şi Dimitrie Cantemir, curtenii erau comandaţi de marele 
logofăt iar călăraşii, dorobanţii „și alți slujitori“ se aflau sub 
conducerea hatmanului 27, care avea în subordinea sa, ca „general 
peste dorobanţi“, pe marele agă %. În Țara Românească, cu oca- 
zia descrierii bătăliei de la Plumbuita, cronicarul precizează că 
roșii erau comandaţi de Ivaşco Băleanu vornic şi Barbu Brădescu 
paharnic, călărașii de: Tudosie Corbeanu spătar și Gheorghe spä- 
tar, iar dorobanţii de Oprea aga %. 


2 M. Costin, Opere, ed. cit., p. 238 şi 170. 

23 M. Kogălniceanu, Cronicile României, vol. II, p. 24; cf. și p. 216 
şi cronica lui I. Neculce, ed. I. Iordan, p. 155. 

4 D. Cantemir, op. cit., p. 114. 

25 Vezi doc. din 3 iulie 1632, 3 septembrie 1653 etc. (Arh. St. Buc., 
m-rea Galata, VII/1, Acad. R. S. România, LXXXII 13 şi G. Ghibănescu, 
Isbisoace, III/1, p. 61). 

2 Arh. St. Buc., ep. Roman, IV/58. 

27 Miron Costin, Istorie în versuri polone, în Opere, ed. P. P. Pa- 
naitescu, p. 387, D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, ed. cit., p. 78. 

28 Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 239. 

2 Istoria Ţării Româneşti, ed. cit., p. 102. 


www.dacoromanica.ro 


67 SLUJITORII — O ALTĂ CATEGORIE DE OŞTENI 


Documentele din secolul al XVII-lea fac aceeași netă dife- 
rență între slujitori şi celelalte categorii sociale din rîndul cărora 
proveneau călărașii şi dorobanţii, ceea ce dovedeşte că aveau o 
altă situaţie decît aceștia. În numeroase asemenea documente ei 
apar separat de restul ţărănimii, fie ca „slujitori şi țărani“ 5, 
„slujitori şi megiaşi“ 3t, „slujitori şi cnezi“ 5 sau „slujitori şi 
birnici“ 33, 


x 


După înfiinţarea slujitorilor, aceștia nu numai că apar ade- 
seori în opoziţie cu mai vechii curteni — cum am arătat mai 
sus — dar sînt folosiţi uneori unii împotriva altora sau au atitu- 
dini diferite — după interesele lor — faţă de unele evenimente. 
De pildă, cînd călărașii s-au răsculat împotriva lui Alexandru 
Cuconul, domnul Ţării Româneşti, ei au fost înfrînţi de oastea 
de boieri şi de „curtea“ (curtenii) domnului 5. 

Atitudini diferite au avut cele două categorii și în timpul 
marei răscoale a slujitorilor din 1655. După cum rezultă din 
"scrisoarea dată de boierii și roșii din Țara Românească la 
20 mai 1655, în timpul acestei răscoale au fost prădaţi și ucişi 
de către slujitorii răsculați — pe lîngă boieri — și unii curteni 55. 

O dovadă concludentă despre originea „populară“ a sluji- 
torilor este și faptul că ei nu sînt descendenţi de boieri şi că nu 


3 Doc. din: 20 iunie 1632, 25 mai 1635, 2 decembrie 1636, 4 iulie 
1654, 23 martie 1664, etc. (Arh. St. Buc., ms. 465, f. 30, m-rea Tismana, 
XCII/26, m-rea Mislea, [1/6, ep. Argeş, XVI/38, Mitr. Ţării Rom., XIY/1). 

3 Doc. din: 22 mai 1669, 4 mai 1676, 1t august 1682 (Muzeul de 
istorie Buc, nr. 27.446, Arh. St. Buc., m-rea Brîncoveni, XII/3, Acad. 
R. S. România, CLXXXIX/205) etc. 

32 N. Iorga, Studii şi doc., V, p. 447. 

33 Doc. din: 2 mai 1657, 12 martie 1666, 3 septembrie 1708 (Acad. 
R. S. România, CXXVIII/146, Arh. St. Buc., ms. 218, f. 288, Acad. R. S. 
România, CCCLXVIII/5) etc. 

34 Istoria Țării Româneşti, ed. cit., p. 94. 

35 N. Iorga, Studii şi doc., IV, p. 33—36. 


www.dacoromanica.ro 


68 SLUJITORII ŞI EVOLUȚIA LOR 


sînt numiţi niciodată boieri, cum li se spune de obicei roşilor 38. 
Apoi, printre slujitori se găseau mulți oameni de condiţie socială 
mai modestă, de pildă, numeroşi meșteșugari. Astfel, la 31 
iulie 1626, întîlnim un călăraș săpunar la Tîrgovişte”, la 
15 mai 1654 un altul la Ploieşti 38 iar la 1 iunie 1678 un al treilea 
la Rîmnic 3? ; la 21 aprilie 1641 un călăraș și un dorobanţ erau 
tabaci la București 40 etc. Uneori, chiar comandanții acestor slu- 
jitori erau meșteșugari ; astfel, numai la Bucureşti sînt amintiţi ; 
în iunie 1626 Costea stegarul cismarul ^t, la 10 aprilie 1635, Du- 
mitraşcu brăgariul stegar de dorobanţi %?, iar la 25 ianuarie 1683 
Dediul iuzbaşa de dorobanţi ceaprazarul 43. Menţionăm că nu am 
întîlnit decît foarte rar curteni meșteșugari, şi aceștia numai în 
perioada de decădere a roșilor, în a doua jumătate a secolului 
al XVII-lea, cînd situaţia lor socială nu mai diferea prea mult 
de aceea a slujitorilor 44. 


II. Despre cele două accepţiuni ale noţiunii 
de slujitor 


De-a lungul secolului al XVII-lea, termenul de slujitor 
— ca şi acela de curtean — a avut două accepțiuni : sensul propriu 
al cuvîntului — redat în slavonește prin cuvintul caSXHTEA 


38 Pentru diferenţa netă dintre boieri şi slujitori, vezi în special doc. 
din 27 septembrie 1648, în care Matei Basarab dă volnicie mînăstirii Radu 
vodă să-şi ia vinăriciul de la „tot omul, veri dărăban, veri călăraşi, veri 
boiarinu“ (Arh. St. Buc., m-rea Radu vodă, V/3). 

37 Arh. St. Buc., m-rea Radu vodă, XVI/6. 

38 Loc. cit, m-rea Snagov. XXIV/6. 

3 Acad. R. S. România, CCXLVII/65. 

4 Biblioteca centrală de Stat, XCII/4. 

41 Arh. St. Buc., ms. 255, f. 16. 

42 Loc, cit, m-rea Sf. loan-Buc., XII/7. 

45 Loc, cit, m-rea Căldărușani, XX/6. 

4 Un păhărnicel cojocar, la 8 decembrie 1654 (Muzeul de istorie Buc., 
nr. 1725/D); un postelnicel chivărar, la 13 martie 1668 (Arh. St. Buc., 
m-rea Cotroceni, LVII/23); un şetrar croitor, la 26 februarie 1671 (loc. 
cit, m-rea Stavropoleos, XII/18). 


www.dacoromanica.ro 


69 DOUA ACCEPŢIUNI ALE NOȚIUNII DE SLUJITOR 


— cuprindea, pînă în a doua jumătate a secolului, pe călăraşi şi 
dorobanţi ; în sens larg, mai ales în Moldova, termenul de sluji- 
tor — derivînd de la slujbă, a sluji — se referă la toți aceia care 
îndeplineau diverse slujbe mărunte în statul feudal, avînd aceiaşi 
accebțiune ca şi termenul de slugă domnească. De aceea, în a 
doua jumătate a secolului al XUIl-lea, noţiunea şi-a pierdut în- 
țelesul ei inițial, ajungînd a fi cubrinşi în termenul general de 
slujitori atit curtenii, cât şi mercenarii, adică toţi aceia care slu- 
jeau statului feudal. 

Instabilitatea terminologiei în secolul al XVII- jea reflectă 
însăși instabilitatea categoriilor sociale pe care le desemnează, 
care ajung pînă la urmă să se confunde, curtenii devenind ei în- 
şişi slujitori. 

După cum rezultă din numeroase documente din prima ju- 
mătate a secolului al XVII-lea, noțiunea de slujitori cuprindea 
în această vreme pe călăraşi şi dorobanti. Astfel, la 27 noiem- 
brie 1632, Matei Basarab dă dreptul lui Bunea Grădișteanu lo- 
pofăt să-și ia doi rumâni înscrişi unul la călărași și altul la doro- 
banţi, precizînd că „domnii mel(e) nu-mi trebuiescu slujți)tor(i) 
rumânii boiarilor“ 4. În timpul domniei lui Matei Basarab, po- 

` runcile domnești ca aceea de mai sus sau altele de genul acesteia 
„nu-m(i) trebuiescu rumânii sf(i)ntei mănăstiri slujitori“ 4 alter- 
nează cu aceea în care se spune că „domnii mel(e) nu-mi tre- 
buiescu rumânii mănăstirii călărași sau 'dărăbanţi“ 17. domnul 
precizînd că slujitorii sînt alcătuiți din aceste două categorii 4%5. 
În această vreme, cum am văzut, curtenii nu sînt numiţi niciodată 
slujitori. 

În alte documente din aceeași vreme se arată că dorobanţii 
sînt slujitori. De pildă, la 3 decembrie 1623, se spune despre un 
rumân din Vîlcana că era „dorobanţu slujitoriu de în zilele lui 


45 Acad. R. S. România, CCCXCIX/34. 

4 Doc. din 26 martie 1633 (loc. cit., CCCX/23). 

47 Doc. din 27 noiembrie 1632 (loc. cit, CCCX/22). 

48 Cf. şi Istoria Țării Româneşti, ed. cit., p. 119, unde — referindu-se 
la domnia lui Constantin Şerban — cronicarul explică termenul de slu- 
jitori prin călărași şi dorobanţi. 


www.dacoromanica.ro 


70 SLUJITORII ŞI EVOLUŢIA LOR 


Mihai voievod“ 4 ; la 10 august 1633, Stoica dărăbanul din Du- 
dești arată că este „slujitoriu bătrîn, vechiu“ 5, iar la 6 apri- 
lie 1648, Oprea cu fraţii săi, Neagoe şi Stan, erau şi ei „slujitori 
dărăbanţi“ 51. 


* 


În accepțiunea sa generală, în secolul al XVII-lea, termenul 
de slujitor cuprinde pe toți aceia care îndeplineau diverse slujbe 
mărunte în statul feudal. Trebuie să subliniem aici faptul că 
aceste slugi domnești care îndeplineau diverse atribuţii în statul 
feudal existau şi în secolele XIV—XVI — așa cum am arătat — 
dar că ele nu sînt numite slujitori decît în secolul al XVII-lea, 
cînd începe să se folosească tot mai mult termenul de slujitor. 

În numeroase documente de scutiri de dări date unor sate 
din Moldova în secolul al XVII-lea, termenul de slujitori se re- 
feră la slugile domnești care adunau dările de la locuitori sau îi 
sileau la muncă pentru domnie, precum şi la cei care strîngeau 
gloabele. De pildă, la 12 noiembrie 1629, domnul Moldovei dă o 
poruncă dregătorilor, şoltuzului şi pîrgarilor din Botoşani şi „le 
toți slujitorii câţi veţi înbla cu slujbele domniei mele“ 52 ; o po- 
runcă asemănătoare se emite la 22 august 1638 pîrcălabilor din 
Fălciu, dregătorilor de tîrg din Huşi şi slujitorilor care umblă cu 
slujbele în oraş şi în ţinut ca să nu ia gloabe de la satele epis- 
copiei 53. 

Înainte de apariţia termenului de slujitori, cei care îndepli- 
neau aceste slujbe se numeau slugi. De pildă, în cronica lui Efti- 
mie, se spune că Iliaș Rareş, domnul Moldovei, „a trimis slugi 
în toată ţara să adune birul“. 54, 

În Țara Românească, în secolul al XVII-lea, cei care înde- 
plineau asemenea slujbe mărunte se numeau în general — ca şi 


4? Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVII, vol. IV, p. 358. 

5 Acad. R. S. România, XLII/74. 

5t Arh. St. Buc., m-rea Căldărușani, IX/3. 

52 Arh. St. Buc., m-rea Galata, VI/8. 

53 Idem, ms. 543, f. 41. 

3 Cronicile slavo-române, ed. cit, p. 120 (textul slav da p. 112). 


www.dacoromanica.ro 


71 DOUĂ ACCEPȚIUNI ALE NOȚIUNII DE SLUJITOR 


în secolele anterioare — slugi domneşti 55. Uneori, însă, în docu- 
mentele românești li se spune și acestora — mai rar însă decit 
în Moldova — slujitori. De pildă, la 7 septembrie 1629, în hri- 
'sovul pentru scutirea de dări a satului Segarcea, domnul porun- 
ceşte birazilor şi slujitorilor „care veţi umbla cu slujbe sau treabă 
domnească“ să lase satul în pace 5, iar la 15 ianuarie 1652 se 
dă o poruncă asemănătoare tuturor slujitorilor care umblă cu 
slujbe prin judeţul Argeş : birari, mierari, găletari, dijmari, gorș- 
- tinari, „sau măcar ce slujitori“, să lase în pace slobozia Flămîn- 
zeşti a mînăstirii Argeş 57. 

Datorită, pe de o parte, folosirii termenului de slujbă pentru 
toate atribuțiile îndeplinite în cadrul statului feudal 5 şi de slu- 
jitori — în sens larg — pentru toţi cei care le îndeplineau iar pe 
de altă parte, ca urmare a decăderii curtenilor, a cărof situaţie 
materială şi poziţie socială începe a nu mai fi prea mult diferită 
de aceea a slujitorilor propriu-ziși, în a doua jumătate a secolului 
al XUII-lea, termenul de slujitor a început să-şi piardă accep- 


55 Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVII, vol. II, p. 44, 231, 236, passim. 

5 Arh. St. Buc., m-rea Zlătari, II/11. 

5 Arh. St. Buc., ep. Argeș, 11/35. i 

5% într-un doc. din 27 februarie 1648, se arată că un tînăr din Ver- 
nești, care nu era scris la nici o dare cu satul, se putea înscrie „la ce slujbă 
va vrea“ (Acad. R. S. România, CXLVII/110 bis.) ; într-un alt doc, din 19 
octombrie 1585, se spune că Grecul postelnic „a făcut slujba de curte la 
Petru voievod“ (Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVI, vol. V, p. 210); în 
altul, din 5 mai 1676, Duca vodă poruncește unora să lase în pace un 
călăraș „să-și păzească el slujba lui unde-i scris“ (Epitropia bis. Sf. Treime- 
Craiova, XXIV/65). 

Despre oștenii mercenari care „vor să slujească cu slujbă“ în oastea 
lui Miha: Viteazul, vezi scrisoarea domnului din 26 iunie 1597 (Şt. Ştefă- 
nescu, Un document recent descoperit privitor la recrutarea mercenarilor de 
către Mihai Viteazul, „Romanoslavica“ V, 1962, p. 162). La 29 ma: 1676, 
domnul "Ţării Românești dă o poruncă „voao toati slugile domniei mele, 
portar, aprod, armaş, viri care cu ce slujbă vip mergi“ (Ash. St. Buc., 
m-rea Tismana, LXXXVII/21). 

Strngerea dărilor — chiar atunci cînd era arendată — se numea şi 
ea slujbă. Într-un doc. muntean din 6 martie 1628, se spune că, în vremea 
domniei lui Gavriil Movilă voievod, Chiriac stolnic, Neagul cămăraș şi 
Staico postelnic din Creţeşti „au intrat în slujbă., de au luat nişte dij- 
mării de la Gavriil voievod“ (Doc. priv. ist. Rom, B, veac. XVII, 
vol. IV, p. 231). 


www.dacoromanica.ro 


72 SLUJITORII ŞI EVOLUȚIA LOR 


țiunea sa proprie, inițială, fiind numiţi slujitori şi curtenii care 
făceau slujbă domniei în diverse cete. 

Că noul nume de slujitori ce se dă acestora — și care înso- 
țeşte numele mai vechi al breslei din care făceau parte curtenii — 
derivă de la slujbă rezultă din numeroase documente de la mij- 
locul secolului al XVII-lea. Într-unul din acestea, datînd din 
17 iunie 1663, se spune că, în timpul domniei lui Constantin Şer- 
ban, un rumân din Nenciulești-Teleorman „s-au pus la slujbă la 
postelnicei“ 5%, iar în două documente mai tîrzii, referitoare la 
aceeași domnie, se arată că Irimia din Coitești fusese „la slujbă 
la roșii“ % sau „slujitor la roșii“ Si. Făcind „slujbă“ într-o 
breaslă, postelniceii şi roșii au căpătat şi ei cu vremea numele de 
slujitori. 

Dacă în documentele românești din a doua jumătate a seco- 
lulu: al XVII-lea nu se face. deosebire între slujitorii propriu-ziși 
și cei care prestează slujbă într-o breaslă oarecare de dregători 
mărunți, ce încep a fi numiţi cu același termen de slujitori, în do- 
cumentele slave se face uneori distincţia între cASmHTEAN — 
cum li se spune în prima jumătate a secolului al XVII-lea sluji- 
torilor propriu-ziși, călărașii şi dorobanții — și cASEBHHUH, cum 
sînt numiţi slujitorii mărunți ai statului feudal în general, în- 
tr-un document scris în limba slavă din 10 februarie 1646 €£. 


52 Arh. St. Buc., marea Cozia, XLVII/38. 

© Loc. cit., ep. Buzău, XXXI/64. 

îi Loc cit., XXVI/70; cf. şi un doc. din 2 octombrie 1668, în care este 
vorba de alţi rumâni care erau slujitori „unii la roşii, sau la păhărnicei, 
la spătărei“ (loc. cit, m-rea Glavacioc, XXXIV/42). 

e Acad. R. S. România, CCXCIV/4. 

În Moldova sînt numiţi uneori cASxesenmy O și diverşi slujitori sau slugi 
ale marilor feudali, ca într-un doc. din 20 aprilie 1639, referitor la scu- 
tirea aul slugi, căruţași și slujitori ai episcopiei Rădăuţi (M-rea Putna, 
nr. 626). 

În documentele slave tîrzii, din Țara Românească, termenul general 
de slujitor este redat prin cuvîntul cABătnk ca într-un doc. din 9 ianuarie 
1663 (Arh. St. Buc., ep. Argeș, XVII/8), iar în altele întîlnim chiar cu- 
vîntul intrat și în limba română de  ASxnro ca într-un doc. din 1646— 
1647 (Acad. R. S. România, CXCV/211) şi 10 noiembrie 1655 (Arh. St. 
Buc., m-rea Dealu, X/1). 


www.dacoromanica.ro 


73 DOUA ACCEPŢIUNI ALE NOȚIUNII DE SLUJITOR 


Cum însă, documentele din a doua jumătate a secolului 
al XVII-lea și de la începutul celui următor — deci din epoca de 
decădere a curtenilor — sînt aproape toate româneşti, întîlnim 
foarte adeseori în aceste documente diverse categorii de posesori 
de titluri de dregători mărunți (păhărnicei, spătărei, vistiernicei 
etc.) însoţite de numele de slujitori. Astfel, la 28 mai 1672 sînt 
amintiţi slujitorii păhărnicei din Torsura-Dolj 6% ; la 20 octom- 
brie 1713 se spune despre Lupul Brancea că „iaste slujitor la 
breasla păhărniceilor“ 5 ; la 25 martie 1694 este amintit un „slu- 
jitoriu la ciata vistierniceilor“, a cărui ocină este vîndută de cei- 
lalţi slujitori vistiernicei 6 ; la 11 aprilie 1683, Vişan din Muscel 
era slujitor spătărel la steagul lui Iancu iuzbașa 8%; în sfîrșit, 
la 17 mai 1717 sînt amintiţi „slujitorii roşii ot sud (judeţul — 
N. S.) Buzău“ care erau „la slujba roşilor“ 67 (aceasta este, de 
altfel, printre ultimele menţiuni cunoscute ale roșilor). 

Este demn de reţinut faptul că, deşi sînt numiţi slujitori — 
aşa cum li se spusese pînă atunci călăraşilor şi dorobanţilor 
— posesorii de titluri de dregători subalterni continuă să facă 
parte din breasla sau ceata _vistierniceilor, 'postelniceilor, spătă- 
veilor etc. şi că nu sînt amestecați niciodată cu cetele de slujitori 
propriu-ziși, călărașii şi dorobanţi, care rămîn mai departe două 
cete separate. 

În timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu, cînd numărul 
curtenilor şi slujitorilor este în continuă scădere, aceste bresle 
de subaltenni-slujitori au fost reorganizate pe judeţe, purtînd un 
singur nume în fiecare judeţ și avînd în frunte cîte un căpitan 


6s Șt. Grecianu, Genealogiile documentate, I, p. 112. 

4 Acad. R. S. România CXXX/27. Vezi şi doc. din 1710, prin care 
Constantin Brîncoveanu scuteşte de dări pe un locuitor din Pade-Dolj „care 
este slujitor la breasla bănișorilor“ urmînd ca „fieștecare slujitor să-şi dea 
birul osebi“ („Rev. arhivelor“ V/1, 1942, p. 247—248). 

65 Arh. St. Buc., Mitr. Țării Rom., XXI/7. 

66 Idem, m-rea Cotroceni, XVII/6. 

67 dem. ep. Buzău, XXVIII/35. 


www.dacoromanica.ro 


74 SLUJITORII ŞI EVOLUŢIA LOR 


de slujitori 68. Astfel, apar acum slujitorii-vomicei din Roma- 
naţi 5, slujitorii-postelnicei din Olt7, slujitorii-păhărnicei din 
Mehedinţi 71, slujitorii-spătărei din Ialomiţa 7? și Saac73 etc. 74. 

Cum în judeţele respective nu predominaseră înainte dre- 
gători mărunți purtîind asemenea titluri, este foarte probabil 
că domnul a simplificat lucrurile, unificînd titlurile pe judeţe. 
Aceasta este prima fază din procesul de desființare a posesorilor 
de titluri de dregători subalterni, pe care o va desăvirşi mai 
tîrziu Constantin Mavrocordat. 

Tot în timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu, terme- 
nul de slujitor începe a nu mai desemna pe călărași şi doro- 
banţi (la care se referea inițial), ci pe aceşti posesori de titluri de 
dregători subalterni din județe, care îşi păstrau însă titlurile. 
În numeroase documente din această vreme, subalternii numiţi 
slujitori apar separat şi în opoziţie cu breslele de călărași și 
dorobanţi. Astfel, la 1 ianuarie 1695, între categoriile care tre- 
buiau să plătească cămănărit sînt înșiraţi : călărașii, doroban- 
ţii, slujitorii, lefegiii etc. ; 75 la 3 ianuarie 1695, aceleași categorii 


s Căpitanii de slujitori din judeţe apar în ultimul deceniu al seco- 
tului al XVIl-lea: un căpitan de slujitori din Buzău este amintit la 15 
mai 1692 (Arh. St. Buc., ep. Buzău, XXVI/55); unul din Dolj la 4 fe- 
bruarie 1694 (ioc. cit., ms. 295, f. 246 v.); altul din Ialomiţa la 5 de- 
«cembrie 1698 (Acad. R. S. România, CDLXX]/56). Vezi şi poruncile din 
1 decembrie 1697 și 30 noiembrie 1700, adresate căpitanilor de slujitori 
din judeţe (Anatefterul lui C. Brîncoveanu, editat de Dinu C. Giurescu, în 
Studii şi mat. de istorie medie. V, p. 387 şi 395). 

4 Doc. din 11 aprilie 1694 (Arh. St. Buc., m-rea Bistriţa, XXIV/33). 

7 Doc. din 24 mai 1694 (Acad. R. S. România, CDLXXVII/159). 

71 Doc. din 20 noiembrie 1713 (Arh. St. Buc., ms. 705, f. 599 v-60]). 

"2 Idem, m-rea Radu vodă, XXIII/31. 

73 Doc. din 20 mai 1706 (Acad. R. S. România, CXCVII1/122). 

4 În Condica vistieriei lui C. Brâncoveanu, pe lingă acești breslași, apar 
slujitori roşii în Buzău și Gorj, vistiernicei în Ilfov, Teleorman și Muscel, 
pâhărnicei în Rm. Sărat, cămărășei în Prahova, portărei în Dîmboviţa, ma- 
zili în Vlașca, stolnicei în Argeș, armășei în Vilcea și bănișori în Dolj (Con- 
dica vistieriei, p. 15, 17), Cf. şi C. C. C. Giurescu, op. cit, vol. III, partea 
a II-a. Buc., 1946, p. 741—742. 

75 Anatefter, ed. cit, în Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 388. 


www.dacoromanica.ro 


75 DOUĂ ACCEPȚIUNI ALE NOȚIUNII DE SLUJITOR 


trebuiau să achite vamă la Rușii de Vede şi Zimnicea 76 iar la 
7 ianuarie 1696, domnul dă o poruncă satelor din judeţul Gorj 
„au (sau) birnicești, au slujitorești, au dărăbănţești, au călără- 
șești, au martalogi“ 77. 

Rezultă de aici că, la sfîrşitul secolului al XUII-lea, ter- 
menul de slujitor şi-a schimbat accepțiunea sa iniţială, ajungînd 
să nu mai desemneze pe călăraşi şi dorobanţi, ci pe membrii 
breslelor de posesori de diverse titluri de dregători mărunți, 
care, însă, nu au ajuns să se confunde cu călăraşii şi dorobanţi, 
ce apar totdeauna ca bresle diferite. 


x 


În perioada de decădere a curtenilor din a doua jumătate 
a secolului al XVII-lea, mărturiile vremii încep să nici nu mai 
facă diferenţă între aceştia şi slujitori ; membrii celor două ca- 
tegorii, care apăreau în documentele din prima jumătate a se- 
colului ca fiind net distincte, ajung a fi cuprinși acum cu toţii 
în noţiunea generală de slujitori. De pildă, la moartea lui Şer- 
ban Cantacuzino, cronica ţării ne informează că s-au adunat la 
mitropolie, pentru a alege domn, „toată boierimea ţării și sluji- 
torii“ 78, prin slujitori înţelegindu-se acum atît curtenii — care 
luau parte în mod obișnuit la aceste evenimente — cât și slujitorii 
propriu-ziși. 

În documentele Ţării Românești din ultimele decenii ale 
secolului al XVII-lea, curtenii nu mai sînt pomeniţi ca o cate- 
gorie separată ; izvoarele amintesc acum doar pe :„boieri, sluji- 
tori, țărani“ 7 ; „boieri, slujitori, rumâni“ 8 ; „boieri, negustori, 


75 Ibidem, p. 372 ; vezi şi p. 374—375, 376 passim. 

7 „Oltenia“, I, 1940, p. 116—117 şi Arh. St. Craiava, III/3. 

75 R. Greceanu, Viaţa şi domnia lui C. Brincoveanu, p. 10—11 ; cf. şi 
p. 91, 94, 105. Vezi şi Istoria Țării Româneşti, p. 189. Cf. şi cronica lui 
I. Neculce, ed. I. Iordan, p. 22, care amintește de asemenea ca trei categorii 
mari, pe boieri, slujitorimea şi țara ; vezi şi p. 115, 221, 222, 253, 262. 

2% Arh. St. Buc., m-rea Radu vodă, XVII/26. 

80 Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 367, 368, 369, 370 passim. 


www.dacoromanica.ro 


76 SLUJITORII ȘI EVOLUŢIA LOR 


slujitori, călugări şi țărani“ 81 sau „boieri, slujitori şi săraci“ 82 
ultimii fiind înlocuiţi uneori cu birnici 83. 


* 


Datorită faptului că și mercenarii (lefegiii) — al căror 
număr este în creștere începînd de la sfîrşitul secolului 
al XVl-lea — îndeplineau, ca și curtenii și slujitorii, diverse 
slujbe în statul feudal, avînd în parte origine și situaţie mate- 
rială asemănătoare cu ale călărașilor și dorobanţilor, în a doua 
jumătate a secolului al XVII-lea și aceștia au început a fi 
înglobaţi în categoria generală a slujitorilor, deşi mercenarii au 
rămas mai departe organizaţi separat, cu comandanţi proprii. 

Înglobarea mercenarilor între slujitori a fost ușurată și de 
faptul că unii dintre aceştia din urmă (dorobanţii, mai puţin 
călărașii) erau ei înşişi plătiţi uneori cu leafă, ca şi mercena- 
rii 8. În cunoscutul izvod rămas de la Gheorghe Ştefan referi- 
tor la birul scos din Moldova în luna iunie 1654, se arată că 
s-au plătit 56593 ughi şi 12 potronici lefile slujitorilor „fără 
leafa nemților“ 8%, iar în varianta cronicii lui Grigore Ureche 
se afirmă că marele vistier da „lefe slujitorilor“ 86. Miron Cos- 
tin — care şi-a scris cronica la sfîrșitul secolului al XVII-lea — 
spune, referindu-se la domnia lui Ieremia Movilă. că acesta 
avea „slujitori de ai săi leşi“ sau „slujitori de ai săi nemti“ 87, 
numind slujitori şi pe mercenarii străini care făceau slujbă 
domniei, fiind organizaţi într-un corp separat. Şi mai tîrziu, 


% Arh. St. Buc., A. N.. XC/24. 

8 Radu Popescu. Istoriile, ed. C. Grecescu, p. 172. 

33 Ibidem, p. 150. 

4 În Istoria Țării Româneşti, ed. cit, p. 119. se afirmă. de pildă, că 
domnul Constantin Şerban dădea călăraşilor şi dorobanţilor lefi din destul. 

85 N. Iorga. Studii și doc., IV, p. 267. 

i 28 Gr. Ureche, Letopiseţul ţării Moldovei, ed. P. P. Panaitescu, ed. 

a Il-a. p. 77. 

87 M. Costin, Opere, ed. cit., p. 44 şi 51; vezi şi p. 143, 155, 156, 169, 
151. Cînd vorbeşte de restul oştirii şi de mercenari, Miron Costin le spune 
slujitorilor oastea de ţară, iar mercenarilor lefegii (ibidem, p. 114, 150, 170). 
Alteori, îi numeşte pe primii călărași şi dorobanţi iar pe ceilalţi „slujitori cu 
leafă“ (ibidem, p. 387) ; vezi şi Cronicile României, ed. M. Kogălniceanu, II, 
p. 31, 35, 172, 254 passim. 


www.dacoromanica.ro 


77 SLUJITORII UZUFRUCTUARI AI OCINILOR DOMNEȘTI 


mercenarii au fost numiţi slujitori. În Anatefterul lui Constan- 
tin Brîncoveanu, adeseori menţionat în această lucrare, toţi 
mercenarii sînt cuprinși sub numele general de „slujitorime“ 88. 
Grigore al II-lea Ghica avea „slujitori din ţară ce-i făcuse cu 
leafă“ 5, iar Mihai Racoviţă, la 1717 — cînd ţara era. amenin- 
tată de cătanele austriece — „nu avea bani să plătească să se 
strîngă slujitori“ %. Jon Neculce vorbeşte și el de „slujitori în 
lefe“ în Moldova, numiţi uneori și slujitori „cu plată“ 9, 


x 


Din cele arătate mai sus, rezultă că termenul de slujitor 
— apărut la sfîrșitul secolului al XVI-lea — a desemnat în 
cursul primei jumătăţi a secolului următor pe călărași și doro- 
banţi ; aceștia sînt slujitorii în sensul propriu al cuvîntului. În 
a doua jumătate a secolului al XUlIl-lea, termenul şi-a lărgit 
accepțiunea, ajungînd să cuprindă pe toţi aceia care slujeau 
statului feudal — atât în administraţie, cât şi în armată — adică 
şi categoriile de curteni care făceau slujbă în diferite cete sau 
bresle, al căror nume îl păstrau, ca şi pe mercenari. În tot acest 
timp, însă, slujitorii propriu-ziși (călărașii și dorobanţi) au al- 
cătuit două corpuri separate de diversele bresle de curteni, ca 
şi de mercenari. 


III. Slujitorii uzufructuari ai ocinilor domnești 


O altă deosebire între curteni și slujitori este și aceea că, 
pe cînd primii erau proprietari, ceilalți erau în mare măsură 
uzufructuari ai pămînturilor aflate în proprietate domnească. 

Problema folosirii ocinilor domnești de către slujitori a 
mai fost amintită sau discutată în treacăt în vechea noastră 


8 Ed. D. C. Giurescu în Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 480—481. 
% M. Kogălniceanu, Cronicile României, III, p. 164. 

%0 Jbidem, IL, p. 352; cf. şi T. Codrescu, Uricarul, XI, p. 212. 

21 I. Neculce, ed. cit., p. 77 şi 152—153. 


www.dacoromanica.ro 


73 SLUJITORII ŞI EVOLUȚIA LOR 


istoriografie de A. D. Xenopol ®, Radu Rosetti % și Ion Bog- 
dan. Mai tirziu, referindu-se la un document dat de Radu 
Mihnea, la 12 iunie 1617, pentru slobozia Selicicani a boierului 
moldovean Dumitru Buhuș, Nicolae Iorga considera că aceasta 
a fost făcută pentru paza cetății de la Ștefănești — unde, în 
secolul al XVII-lea, călătorul Tomaso Alberti constata prezenţa 
a numeroși slujitori — şi trăgea concluzia că ţinutul Roman 
„pleacă dintr-o colonizare militară“, făcută „pentru a încon- 
Jura cu sate de slujbă cetatea cea nouă a lui vodă Roman“ %. 
N. lorga nu făcea însă deosebirea între „colonizarea militară“ 
pe moșiile domnești și aducerea de oameni străini sau fugiţi 
din ţară în sloboziile boierilor sau mînăstirilor, slobozii care nu 
aveau caracter de „colonie militară“. 

În lucrările sale, I. C. Filitti numește pe călărași „coloni 
pe moșiile domnești“ — fie „ab antiquo“, fie colonizați anume 
pentru a deveni călărași — citind şi cîteva cazuri de asemenea 
colonizări .96 

De curînd, constatind că „această problemă nu este stu- 
diată“, cercetătorul P. V. Sovetov de la Institutul de istorie din 
Chișinău s-a ocupat de ea într-un articol, intitulat „Proprieta- 


2 A. D. Xenopol, Istoria românilor, vol. IV, ed. a III-a, p. 148. 

%3 R. Rosetti, Pămintul, sătenii şi stăpînii în Moldova, p. 230, nota 3. 

% I, Bogdan, Documentul Rîzenilor, p. 43. 

95 N. Iorga, Ostaşii de la Prut, Buc., 1913, p. 4—6. 

2% I. Ç. Filitti, Clasele sociale, p. 6; idem, Evoluţia claselor sociale. 
p. 351 ; idem, Vechea organizare administrativă, p. 34 ; idem, Citeva cuvinte 
despre alcătuirea oștirii de țară în Principatele Române, p. 13 şi idem, Pro- 
prietatea solului, p. 191. 

Părerea lui I. C. Filitti a fost împărtășită şi de generalul Radu Rosetti, 
care arată că existau două categorii de oșteni: unii proprietari și alţii care 
aveau doar „o folosinţă vremelnică a gliei pe care se hrăneau“ (Istoria artei 
militare, p. 313). În altă parte, însă, R. Rosetti consideră că atît curtenii cît 
şi călărașii făceau parte din aceeaşi categorie, şi unii și alţii avînd doar 
dreptul de a folosi pămîntul pe care se hrăneau (Evoluţia..., partea a II-a, 
p- 15). Vezi şi T. Mutașcu, Arta militară în Țara Românească la începutul 
secolului al XUIl-lea, p. 25, care admite, de asemenea, părerea lui I. C. Fi- 
litti despre dreptul de folosinţă al călărașilor asupra pămîntului domnesc. 


www.dacoromanica.ro 


79 SLUJITORII UZUFRUCTIUARI Al OCINILOR DOMNEȘTI 


tea condiționată în Moldova în secolele al XUl-lea — al XUII-lea 
şi deosebirea ei de cea din celelalte țări ale Europei răsăritene“ 97. 

Faptul că slujitorii foloseau pămînturile domnești a fost 
limpede arătat de Dimitrie Cantemir. Învăţatul domn al Mol- 
dovei spune că, în schimbul folosirii moșiilor ce le sînt date de 
domn, călărașii trebuiau să meangă la război pe cheltuială pro- 
prie %. Faptul este confirmat, de asemenea, de cererea boierilor 
moldoveni adresată regelui loan Sobieski, în anul 1684, unde 
sînt enumerate „stările“ (categoriile sociale) care locuiau pe 
proprietăţile lor : boierii, curtenii, hînsarii și dărăbanii %, călă- 
rașii lipsind dintre categoriile de proprietari înșirate în, acest 
document. Cum la această dată călărașii constituiau încă, în 
Moldova, o categorie cel puţin tot atît de numeroasă ca hînsa- 
rii și dărăbanii, de pildă, cred că omiterea lor dintre categoriile 
de proprietari nu se poate explica decît prin situaţia lor de oa- 
meni așezați pe ocinele domnești. 

Este foarte probabil că asemenea așezări de călărași pe oci- 
nele aflate în proprietate domnească să fi avut loc încă de la 
sfîrşitul secolului al XVI-lea, în timpul domniei lui Mihai Vi- 
teazul 1%, în cîteva din oraşele ţării: Ploiești (cumpărat de 
domn chiar în acest scop)1%, Mănești, Gherghița şi Rușii de 


9 Apărut în trad. rom. în „Analele rom. sov.*, Istorie, 1960, nr. 4, 
. 43—56. 

P % D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, ed. cit, p. 114 (în textul latin: 
qui pro terrarum quas ipsis principes concessere, usu semper eosdem in 
expeditione suis expensis sequi tenentur). 

Cf. şi Wenzel von Brognard, Statistische Ausarbeitung über die Moldau, 
la Gheron Netta, Expansiunea economică a Austriei şi explorările ei orien- 
tale, Buc., 1930, p. 173, unde se spune că, în schimbul folosirii pământurilor, 
călăraşii slujeau domniei ca şi proedialiştii din Ungaria şi spahiii turci. 

% Hurmuzaki, s. II/3, p. 152 şi M. Costin, Opere, p. 333. 

1% Faptul acesta a fost remarcat încă de acum un veac. În ziarul 
„Buciumul“ al lui Cezar Bolliac, din 10 aprilie 1863, se spune că Mihai 
Viteazul a dăruit călăraşilor de la Rușii de Vede moşia orașului „cu con- 
dițiune ca ei să fie totdeauna gata de război, cu caii lor, cu armele lor“ şi 
că, mai tirziu, fanarioţii le-au luat moşia. 

101 Vezi doc. din 26 iunie 1615 la M. Sevastos, Monografia orașului 
Ploieşti, p. 825. Vezi și Emil Vîrtosu, Mihai Viteazul şi Ploieştii. Documente 
nouă, („Cunoașterea Prahovei“, I, 1939, p. 118—122). 


www.dacoromanica.ro 


80 SLUJITORII ŞI EVOLUŢIA LOR 


Vede, unde găsim călărași la începutul secolului al XVII-lea 1%2. 
Avînd în vedere măsurile luate de Mihai Viteazul pentru or- 
ganizarea armatei, în vederea susţinerii uriașului efort de luptă 
pentru recîștigarea independenţei ţării, călărașii nu puteau fi 
aşezaţi în oraşele citate — care vor fi în tot secolul al XVII-lea, 
de la începutul său, garnizoane importante ale acestor sluji- 


tori — decît în timpul domniei marelui voievod 1%. 

În unele din aceste localităţi, urmaşii vechilor slujitori 
domnești se bucurau încă şi în secolul al XVIII-lea — deci în- 
tr-o vreme cînd unii dintre ei nu mai erau slujitori — de stră- 


vechiul drept de folosinţă a ocinei domneşti, fără să dea dijmă 
sau să facă clacă. În virtutea acestui drept de îndelungată fo- 
losinţă a ocinei orașului, în anul 1782, urmaşii călărașilor din 
Ploiești cereau domnului să le recunoască „însuși stăpînirea pă- 
mîntului“ 1%, Domnul arată, însă, că dreptul lor de a folosi 
pămîntul domnesc „să înțelege milă, iar nu dreptate ca să-l 
poată cere ca pe un lucru al lor“ 1% (subl. ns.—N.S.), precizînd 
că mu este vorba de un drept de proprietate deplină, ci doar de 
acela de folosinţă a ocinei domnești. 

Deşi acest drept de folosinţă a ocinei domneşti din orașele 
citate mai sus a existat și în secolul al XVII-lea, el este relevat 
de documente de-abia la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, cînd 
situaţia acestor orașe se schimbă. În această vreme de puternică 
ofensivă a marilor boieri — dornici de înavuţire — împotriva 
oraşelor ţării 1%, moşia unora din tîrgurile unde fuseseră așezați 
vechii călărași şi care au fost în tot secolul al XVII-lea impor- 
tante garnizoane ale acestora (Ploieşti, Gherghița, Ruşii de Vede, 


i 102 Istoria Țării Românești, ed. cit, p. 94 şi Radu Popescu, /storiile, 
ed. cit., p. 90. 

103 Menţionăm că, şi în Rusia, împărţirea de pomestii slujitorilor s-a 
făcut în aceeaşi vreme, la sfîrşitul secolului al XVI-lea, în timp ce această 
țară se afla în război cu Polonia (B. Grecov, op. cit, p. 787, 855, 858). 

154 M. Sevastos, op. cit, p. 835. 

105 Ibidem, p. 843. 

108 Vezi despre aceasta studiul lui C. Șerban, Aspecte din lupta orăşe- 
nilor din Țara Românească şi Moldova împotriva asupririi feudale („Studii“, 
1960, nr. 6 și 1961, nr. 3). 


www.dacoromanica.ro 


81 SLUJITORII UZUFRUCTUARI AI OCINILOR DOMNEŞII 


Tîrgul de Floci) și unde mai existau și în această perioadă sluji- 
tori (ca în cazul ultimelor două orașe) este dăruită de domni unor 
boieri sau mînăsliri. Noii proprietari căutînd să impună la dijmă 
și clacă și pe locuitorii pînă atunci privilegiați — fie urmașii 
slujitorilor (la Ploiești și Gherghița), fie slujitorii de la Rușii de 
Vede și Tîrgul de Floci — între 1775 și 1820 au avut loc o serie 
de îndelungate procese, cu care prilej aflăm unelc lucruri despre 
existența urmașilor vechilor călărași în aceste orașe, precum și 
despre dreptul slujitorilor din secolul al XVIII-lea de a folosi 
încă pămîntul domnesc, în schimbul slujbei ce preiau domniei 
şi statului feudal. 

În aceste procese, cum este și firesc, domnii iau în general 
partea noilor stăpîni, căutînd să desființeze sau să limiteze dreptui 
de folosinţă al slujitorilor sau urmașilor acestora. 

În cazul oraşului Ploiești, drepturile celor 19 „lude“ de 
urmași ai călărașilor, roșilor și cămărașilor sînt respectate numai 
în urma unor procese pe care aceștia le poartă cu noul stăpîn, 
lanache Moruzi, căruia vărul său, domnul Alexandru Ipslanti, 
îi dăruise moșia orașului, în anul 1775107. La plirgerea locuito- 
rilor — privilegiați pînă atunci — împotriva pretențiilor noului 
stăpîn, domnul a trebuit să revină asupra deciziei sale, hotărînd, 
la 9 noiembrie 1782, ca toţi locuitorii din Ploiești să facă 12 zile 
clacă lui Ianache Moruzi și să-i dea dijmă, „afară de cei ce sînt 
dovediți vechi călăraşi şi n-au dat dijmă niciodată“ 15 (subl. ns. 
— N.8.). Aceştia urmau să fie scutiţi și de acum înainte de 
dijmă şi clacă, „pentru slujbele ce au făcut părinții lor oareşcînd 
domnilur şi țării“ 199. Se mai păstra deci, și la sfîrșitul secolului 


107 M. Sevastos, op. cit., p. 829—830. 

103 Doc. priv. rel. agrare, p. 688. 

109 „Bul. Comisiei istorice“, IV, 1925, p. 116 şi M. Scvastos, op. cit., 
p. 839; vezi şi doc. din: 20 februarie, 14 și 16 noiembrie 17835, 16 martie 
1793, 12 martie 1819, etc. (Acad. R. S. România CXCVI/254, CXCVII 1, 
6 și 7, V. A. Urechia, Istoria românilor, VI, p. 277—278 şi XII, p. 426—430, 
unele publicate și de M. Sevastos, op. cit., p. 840 și urm. 


www.dacoromanica.ro 


82 SLUJITORII ŞI EVOLUŢIA LOR 


al XVIII-lea amintirea faptului că slujitorii primiseră pămîntul 
în folosinţă în schimbul slujbelor făcute statului feudal!!0. 

În Orașul de Floci și la Ruşii de Vede existau și în secolul 
al XVIII-lea slujitori care foloseau ocina orașului — considerată 
proprietate domnească — așa cum asemenea slujitori vor fi fo- 
losit-o și în secolul precedent. 

În cazul Oraşului de Floci, dreptul de folosinţă al pămîn- 
tului domnesc de către slujitori este încă respectat. La 1 au- 
gust 1768, se arată că pe ocina orașului, „fiind din moșiile dom- 
nești“, se aflau „șăzători slujitori de la această căpitănie“ (care 
exista încă din secolul al XVII-lea). Socotind că moşia orașului 
era prea mare pentru nevoile slujitorilor, Alexandru Ghica le 
lasă: acestora 2 166 de stinjeni „să se hrănească, cum și pînă 
acum, slobozi“ (deci fără să dea dijmă Şi să facă clacă) şi dă- 
ruieşte restul de 2 000 de stînjeni mînăstirii Sf. Spiridon, cti- 
toria sa ™, 

Într-o situație asemănătoare se găseau și slujitorii de la Rușii 
de Vede. La 2 iunie 1768 și 15 ianuarie 1769, cînd ocina orașului 
este dăruită, de asemenea, mînăstirii Sf. Spiridon, numai „sluji- 
torii ce vor fi la steag cu pecetluituri roșii“, aflaţi în serviciul 
domniei, sînt scutiți de dijmă și clacă faţă de noul proprietar 1”. 
La 22 ianuarie 1781, socotind că sînt 60 de „lude“ slujitori, 
domnia le dă acestora în proprietate deplină o parte din ocina 
orașului, 600 de stînjeni, pe care o puteau chiar vinde 115. De- 
oarece unii târgoveţi se mutaseră pe pămîntul slujitorilor, la 
12 martie 1820, domnul retrage dreptul de stăpînire al slujito- 
rilor aflaţi în slujbă asupra celor 600 de stînjeni, hotărind ca 


110 La 26 februarie 1834, urmașii vechilor slujitori de la Ruşii de Vede 
ştiau şi ei că strămoşii lor, fiind ostași, au primit de la domnie moșia ora- 
șului, în schimbul slujbelor. făcute ţării (Arh. St. Buc., ms. 955, f. 35—37). 

11 N. Iorga. Studii şi an VAL p. 157—158; cf. şi doc. din 1775 şi 
1779 (V. A. Urechia, op. cit., 736 şi Doc. priv. rel. agrare, p. 651). 

12 V, A. Urechia, op. A Sr, p. 440 şi Acad. R. S. România, 
CCCXCVI/7. Vezi şi doc. din 2 ianuarie 1780, în care se arată de 
asemenea că numai slujitorii isprăvniceşti care au pecetluituri erau scutiţi 
de dijmă şi clacă (Doc. priv. rel. agrare, p. 660) şi lista celor 123 de slu- 
jitori E iepak din 8 septembrie 1786 (Acad. R. S. Romånia, CCCXCVI/19). 

A. Urechia, op. cit., XII, p. 441. 


www.dacoromanica.ro 


83 SLUJITORII UZUFRUCTUARI AI OCINILOR DOMNEŞTI 


aceştia să folosească ocina mînăstirii, fără să plătească dijmă și 
să facă oclacă, la care erau însă obligați restul locuitorilor 114. 

Cât priveşte oraşul Gherghița, unde existau în secolul 
al XVII-lea, ca și la Ploieşti, numeroși călăraşi, este posibil ca 
ei să fi alcătuit aici o colonie militară încă din vremea domniei 
lui Radu Şerban, care arăta, la 26 iunie 1611, că făcuse o palancă 
(întăritură) la Gherghița şi „pusese“ în ea slujitori, care foloseau 
probabil și ocina oraşului. Mai tîrziu, domnul a „miluit“ însă cu 
această palancă pe Radu Cocorăscu logofătul 115. în mai 1765, 
cînd domnul Ștefan Racoviţă a dăruit ocina oraşului Gherghița 
mitropoliei, s-a hotărît ca cei ce sînt „șezători“ pe această moșie, 
„ori slujitori, ori călăraşi, ori birnic“, să dea dijmă, arătîndu-se 
că slujitorii şi călărașii de acolo aveau moșia Lipovul şi că nu 
trebuiau să se amestece în moșia domnească 116. La 5 iulie 1786, 
în timpul domniei lui Nicolae Mavrogheni, locuitorii din Gher- 
ghița declarau, însă, că se trăgeau din „orășenii cei vechi care 
au fost slobozi“ şi că se hrăneau pe moșia oraşului fără a da 
vreun „adet“ al pămîntului, „pentru slujbele ce au făcut moşu 
lor domnilor şi ţării“. Ca şi în cazul orașului Ploieşti, se hotă- 
răşte ca 30 de oameni care se trăgeau din orășenii vechi să fie 
scutiți de dijmă și clată 117. 

Dacă despre aceste colonizări de călărași la Ploieşti, Gher- 
ghița, Ruşii de Vede şi Oraşul de Floci — pe care le constatăm 
documentar în secolul al XVIII-lea — .nu ştim precis vremea în 
care s-au făcut, în schimb există dovezi sigure că în timpul dom- 
niei lui Matei Basarab — cînd numărul călăraşilor pomeniţi în 
documente este deosebit de mare — asemenea colonizări erau 
obișnuite. De altfel, amintirea colonizării călărașilor pe proprie- 
tăți domnești de către Matei Basarab se mai păstra încă şi 
la 1791, cînd urmaşii vechilor călărași din Ploiești afirmau că, 
în timpul domniei acestuia, „fiind vreme de răzmeriţă, atunci, 


114 Ibidem, p. 438—439. Vezi şi doc. din 26 februarie 1834, în care 
se povesteşte pe larg tot procesul (Arh. St. Buc., ms. 955, f. 35—37.) 

us Doc. priv. ist. Rom. B, veac. XVII, vol. II, p. 11 și Arh. St. 
Buc., ms. 256, f. 272. 

119 Arh. St. Buc., ms. 128, f. 86 şi „Bis. ort. rom“, 1893, p. 845. 

117 Doc, priv, rel. agrare, p. 736. 


www.dacoromanica.ro 


84 SLUJITORII ŞI EVOLUŢIA LOR 


aflîndu-să moşii, strămoşii noştri într-acea vreme oameni de 
oaste... ni s-au dat moşia ot (din) tîrg Ploieşti de măriia sa Mateiu 
vodă Basarab supt stăpînirea noastră, a călăraşilor şi oroşanilor,. 
prin hrisoave, ca să fim slobozi să ne hrănim“ 118. Ei susțineau 
chiar că au documente de la Matei Basarab, de pe care aduseseră 
copii, „neadeverite“ însă. 119 

Cîteva documente din timpul domniei lui Matei Basarab 
confirmă afirmaţia ploieștenilor din 1791, cu privire la coloniză- 
rile de călărași făcute în vremea acestuia. Astfel, la 13 mai 1635, 
se arată că domnul dăduse lui Stan iuzbașa din Tîrgșor și călă- 
rașilor de acolo jumătate din satul Dedulești-Prahova, aflată 
în stăpinire domnească. Călărașii nu „ţinuseră“ însă numai par- 
tea domnească, ci se „întinseseră“ și asupra părţii lui Pădure 
paharnic din Lazuri şi a rudelor sale. Silit să intervină pentru 
rezolvarea conflictului, domnul hotărăște „să-și ţie călărașii ceia 
jumătate de sat, partea domnească“ 12, care li se dăduse în folo- 
sință. Peste trei ani, călăraşii din Tiîrgșor se găseau tot pe ocina 
din Dedulești, „de lingă Tîrgşor“, pe care le-o „hărăzise“ Matei 
Basarab. 121 Călărașii nu şedeau probabil la Deduleșşti, ci la Tîrg- 
şor, unde exista o importantă garnizoană ; ei foloseau însă ocina 
pentru hrană. 


18 M. Sevastos, op. cit, p. 844; cf. şi p. 840, 850. Cu alt prilej, însă, 
aceiași ploieşteni afirmau că moşia o cuceriseră cu 400 de ani în urmă, 
prin luptă de la tătari (ibidem, p. 848). Este important de reținut că urmaşii 
vechilor slujitori păstrau amintirea faptului că moşia oraşului le fusese dată 
ca răsplată pentru o slujbă făcută ţării. 

ii? M. Sevastos, op. cit, p. 840, 850. Este interesant de subliniat faptul 
că şi tîrgoviştenii, la 1820, cînd au întreprins curajoasa acţiune de apărare 
a ocinei orașului, amenințat cu cotropirea, susțineau — ca și ploieștenii — 
că moșia le-a fost dată ca răsplată a vitejiei lor în războaie (Hurmuzaki, 
XIX, p. 524), invocînd hrisoave tot de la Matei Basarab (V. A. Urechia, 
Ist. rom., XII, p. 484). 

12 N. Iorga, Studii şi doc., V, p. 479—481. , , 

121 Jbidem, p. 482. În Anciens documents de droit roumain, vol. I, 
Paris — Buc., 1930, p. 120—121, unde publică din nou actul referitor la 
Deduleşti, N. Iorga îl prezintă drept document de „proprietate militară“, 
considerîndu-i proprietari pe călăraşii aşezaţi de domn la Deduleşti. Tot 
o asemenea proprietate militară este socotit şi satul Rughi din Moldova, 
„în care sat sînt călăraşi“ (ibidem, p. 123). 


www.dacoromanica.ro 


85 SLUJITORII UZUFRUCTUARI AI OCINILOR DOMNEȘTI 


Se înţelege că, în afară de aceste așezări de călărași a că:or 
amintire ne-au păstrat-o mărturiile vremii, se vor mai fi făcut 
colonizări și pe alte moșii domnești, despre care documentele 
păstrate nu vorbesc însă. Faptul că, în secolul al XVII-lea, în- 
(îlnim numeroși slujitori şi în alte orașe ca: Buzău, București, 
Craiova, etc. ne îndreptățește să presupunem că măcar unii dintre 
ei fuseseră aşezaţi în aceste oraşe pe ocina domnească, asupra 
căreia aveau un drept de folosinţă condiționată de slujbă. 


+ 


Şi în Moldova documentele ne dau știri despre așezările de 
călărași pe ocină domnească, mai ales în regiunile de margine 
ale ţării, a căror pază le era încredinţată. Spre deosebire de Țara 
Românească, aici nu întîlnim colonizări de slujitori în hotarele 
oraşelor. Într-un document din 12 mai 1631 se arată astfel că 
Moise Movilă dăduse „carte“ unui hotnog de călărași „să facă 
călăraşi şi să-i așeadze la o siliște a domniei miale ce să chiamă 
Nemirovul“ ; la 10 august 1647, Pătrașco Ciogolea logofăt amin- 
teşte de vremea cînd Radu Mihnea „au fost pus pre acel loc al 
Rădăuţilor călăraşi“ 2, iar dintr-un alt document, din 1660, reiese 
că, în schimbul slujbei ce prestau domniei, niște călărași fuseseră 
așezați de mai multă vreme pe ocina domnească de la Ivancea. 
Gheorghe Ștefan, domnul Moldovei, dăruise însă ocina pîrcălabu- 
lui Apostolache, iar Ștefăniță Lupu, urmașul său — confirmînd 
boierului stăpînirea asupra ocinii, fostă multă vreme în folosinţa 
călărașilor — hotărăște ca pîrcălabul să le restituie acestora chel- 
tuielile efectuate cu amenajarea unui heleșteu 122. 

Este interesant de remarcat faptul că, la 12 martie 1656, 
cînd domnul dăruia lui Apostolache pîrcălabul seliștea 


122 „Rev. istorică“, VI, 1920, p. 84—85 şi Acad. R. S. România, 
DXLIX/5. Asemenea călăraşi existau probabil şi în slobozia Ştefăneşti, 
amintită la (1645) (Arh. St. Buc., Mitr. Mold., CLVI/3), unde călătorul 
Alberto Tomasi remarca existenţa unui mare număr de slujitori. 

1233 Acad. R. S. România, XXII/131. Vezi şi R. Rosetti, Pământul, 
sătenii şi stăpinii, p. 230, nota 3. 


www.dacoromanica.ro 


86 SLUJITORII ȘI EVOLUȚIA LOR 


Ivancea 124, se spunea că aceasta era proprietate domnească, dar 
nu se vorbea nimic despre călărașii aflaţi acolo, deși, la 1660, 
aceștia arătau că şezuseră la Ivancea ca şi părinţii lor, deci cel 
puţin de două generaţii. Rezultă de aici că domnul putea să re- 
voce dreptul de folosință al slujitorilor asupra ocinei domneşti, 
fără măcar să menţioneze aceasta în document. Cum nici așeza- 
rea slujitorilor nu se făcea pe baza unui document scris (sau, 
dacă se va fi făcut, asemenea documente nu ni s-au păstrat), se 
înţelege că numeroase colonizări de slujitori pe ocine domnești 
nu au fost amintite în documente, fapt pentru care astăzi cele 
mai multe din acestea nu ne sînt cunoscute. 

Se înțelege, de asemenea, că, revocînd dreptul de folosință 
al slujitorilor asupra unui sat și dăruindu-l unui mare boier — 
așa cum se va fi întîmplat în mai multe cazuri — domnia lovea 
în interesele călărașilor — pe care îi lăsa la discreţia noului pro- 
prietar — şi nu-și servea nici propriile sale interese, care cereau 
ca domnul să aibă o oaste puternică. 

Despre alte asemenea aşezări de slujitori pe ocine domneşti 
aflam din unele porunci din secolul al XVII-lea, din care rezultă 
că, şi în Moldova, călărașii — în unele cazuri și dorobanţii — 
nu dădeau dijmă pentru folosirea locului pe care fuseseră aşezaţi 
de domnie. De obicei, însă, aceştia nu se mulţumeau doar cu pä- 
mîntul primit de la domnie, ci foloseau și alte locuri vecine, re- 
fuzînd să dea dijmă proprietarilor respectivi. Silită să intervină în 
aceste conflicte, domnia arăta că slujitorii erau scutiți de dijmă 
numai pentru folosinţa pămîntului domnesc, trebuind să o plă- 
tească însă cînd foloseau alte moșii ; „s-au dat cuvîntu (poruncă) 
numai unde şedeţi voi (călărajii), acolo, de pe acela hotar, nu 
veți da de a zecea“, se spune într-un document din 16691%, sau 
„bre ce hotar şed acei dărăbani — este vorba de satul 'Todireşti — 
pre acela locu să se hrăniască ; de vor ara pre altă hotară, să dea 


124 Acad. R. S. România, XXII/130. 

135 A. Sava, Documente referitoare la tîrgul şi ținutul Lăpuşna, 
p- 117—118. Dintr-un alt doc. din 23 septembrie 1669, rezultă că cei că- 
rora li se adresa astfel domnul erau călărași (ibidem, p. 121) 


www.dacoromanica.ro 


87 SLUJITORII UZUFRUCTUARI AI OCINILOR DOMNEȘTI 


a zecea“ 1%. Totodată, domnia poruncea călărașilor sau doroban- 
ților să dea venitul cuvenit proprietarilor respectivi, amenințîn- 
du-i cu pedepse aspre. 

În Moldova, în secolul al XVII-lea, călărașii aveau dreptul 
nu numai de a folosi pămîntul aflat în proprietate domnească, 
dar și bălțile domnești. Dintr-o poruncă din 24 iunie 1624, adre- 
sată de Radu Mihnea „tuturor călăraşilor de tîrg, de Fălciu“, 
aflăm că aceștia ceruseră domnului să le dea dreptul de a se 
„hrăni“ din bălțile domnești din apropierea tirgului. Avînd în 
vedere obiceiul ca slujitorii să folosească proprietăţile domniei. 
Radu Mihnea le dăduse voie să pescuiască în bălțile domnești, 
desigur, fără să plătească dijmă, ca și în cazul folosirii pămîn- 
tului. Călărașii nu se mulțumiseră însă numai cu bălțile dom- 
nești, ci încălcaseră și drepturile unui proprietar vecin: se 
duseseră la balta Luciul, a lui Duca fost comis, şi-i bătuseră 
vornicelul, susţinînd că balta este domnească. Domnul, arătîndu-le 
că balta este a lui Duca, nu a domniei, le cere „să vă hrăniţi în 
bălți carile vor hi domnești“ 127. 

Obiceiul de a așeza slujitori pe terenuri proprietate dom- 
nească s-a păstrat şi în secolul al XVIII-lea, cînd paza marginei 
în Moldova, în judeţele expuse jafurilor tătărești, se făceau 
uneori de către slujitori așezați în seliști, considerate proprietate 
domnească. Astfel, la 18 aprilie 1727, Grigore al II-lea Ghica 
dă carte lui Cirus pitar să aducă oameni străini din Țara Le- 
şească, din Turcia sau chiar moldoveni înstrăinaţi, să-i așeze în 


126 Doc. din 8 iunie 1658 (L. T. Boga, Documente basarabene, XI, 
p. 6). Pe dosul actului respectiv se scrie: „seliștea preoţilor să fie osăbi de 
ceia ce șăd călăraşii şi dărăbanii“, adică se face deosebire între proprietatea 
domnească pe care erau așezați călărașii și dorobanţii şi pămîntul aflat în 
stăpînirea preoţilor. Vezi și doc. din 9 august 1652, prin care se porun- 
ceşte umor călăraşi să dea dijmă de pe seliștea Sănăcău „căci călărașii nu 
șădu pre acel loc, că nu-i loc de şăzul“, adică nu este loc domnesc pe care 
puteau fi așezați de domnie (L. T. Boga, op. cit, VII, p. 36). 

127 Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, vol. V, p. 293. 


www.dacoromanica.ro 


88 SLUJITORII ŞI EVOLUȚIA LOR 


seliştea Mălcăuţi, urmînd a fi „de paza marginei“, sub ascultarea 
marelui căpitan de Soroca 1%. 


+ 


Dreptul de a folosi pămîntul şi alte proprietăţi domneşti era 
o formă de plată — utilizată și în alte ţări — a serviciilor pe 
care slujitorii le prestau statului feudal ; așa cum mercenarii pri- 
meau leafă de la domnie, cum alte categorii de cunteni sau dre- 
gători mărunți aveau venituri din slujbe sau scutiri fiscale pentru 
serviciile prestate, slujitorii şi unii comandanţi ai lor primeau 
urtori în folosinţă ocine domnești. 

Acest sistem era mai avantajos pentru domnie decît dăruirea 
de ocine, deoarece nu ducea la înstrăinarea pămîntului, care ră- 
mînea mai departe proprietate domnească. În plus, cei care îl 
foloseau se aflau într-o mai mare dependenţă de domnul ţării, 
care le putea retrage dreptul de a se folosi de aceste pămînturi 
cînd slujba lor înceta sau cînd domnul vroia să dea o altă utili- 
zare terenurilor respective. 

În Ţara Românească și Moldova, sistemul acesta de așezare 
a slujitorilor pe ocine domneşti nu a luat o amploare prea mare 
— ca în Imperiul bizantin 1%, Imperiul otoman 15% şi Rusia 1%, 
de pildă — aceasta datorită faptului că, întrucît procesul de cen- 


1233 G. Ghibănescu. Surete, XI, p. 61. 

1% Deși slujitoiii sînt apropiaţi ca origine de vechii stratioţi bizan- 
tini — ţărani înzestrați cu pămînt, avînd drept de moștenire, însă, în 
schimbul obligaţiei de slujbă militară — dreptul lor de folosinţă a pă- 
mîntului este asemănător cu pronoia de mai tîrziu, posesiunea pămîntului 
cu titlu condiţionat; pronoiarii erau însă proprietari feudali, care veneau 
la război cu cetele lor (vezi despre acestea G. Ostrogorsky, Pour lhistoire 
de la feodalite byzantine, Bruxelles, 1954, p. 11—16 şi cap. II—XII și 
idem, Histoire de l'état byzantine, Paris, 1956, p. 125—127 şi 392—393). 

13% Belin Alphonse, Du regime des fiefs militaires dans l'Islamism et 
principalement et Turquie („Journal Asiatique“, s. VI, anul XV, 1870, 
p. 187—301). 

131 Despre aceasta vezi mai recent A. A. Zimin, Din istoricul stăpînirii 
de pămînt de tip „bomostie“ în Rusia veche („Analele rom. sov.“, istorie, 
1960, nr. 2, p. 39—55). Vezi şi B. Grecov, of. cit, p. 902—903 şi 599—605. 


www.dacoromanica.ro 


89 SLUJITORII UZUFRUCTUARI AI OCINILOR DOMNEȘTI 


tralizare a statului feudal nu a fost desăvârșit, domnia nu dispu- 
nea de posibilitatea de a-şi forma o armată numeroasă, care să 
o facă independentă față de puterea marii boierimi, şi nici de 
proprietăţi prea întinse, unde ar fi putut face asemenea colonizări. 

Trebuie să arătăm că, în secolele XVI—XVII, domeniul 
domnesc fusese mult îngustat prin dăruirea de sate și ocini ma- 
rilor boieri și mînăstirilor, care erau totdeauna cei favorizați de 
domnie. În afară de aceasta, domeniul domnesc era într-o con- 
tinuă fluctuaţie : în stăpînirea domnului intrau ocinile pierdute 
pentru „hiclenie“, care nu rămîneau însă de obicei în proprietatea 
sa decit puţină vreme, fiind restituite rudelor celui vinovat sau 
date altor boieri sau slujitori credincioși ai domnului. Se întîmpla 
chiar ca, după ce unele din aceste proprietăţi erau dăruite unor 
boieri sau slujitori, domnul să revină asupra daniei sale sau a 
unui predecesor al său și să restituie proprietatea respectivă fa- 
miliei sau chiar celui căruia i-o confiscase. 

Pe de altă parte, în stăpînirea domnească intrau satele pustii, 
rămase fără stăpîn, părăsite de birnici, despre care Matei Basarab 
spune că, deoarece „nu sînt de nici un folos domnii șă ţărăi“, 
domnul poate milui cu ele pe cine vrea 1%. Cum și proprietarii 
acestor sate îşi primeau uneori înapoi moșiile, ca și în cazul celor 
confiscate pentru hiclenie, nici aceste moșii nu rămîneau în stă- 
pinirea domniei prea multă vreme. Aceasta ar fi una din expli- 
caţiile pentru care slujitorii aşezaţi pe o ocină aflată într-o vreme 
în stăpînirea domniei ajung pe pămîntul unor proprietari par- 
ticulari. 

Cum proprietăţile din orașe au rămas mai mult timp în stă- 
pînirea domniei, aici au rezistat mai multă vreme slujitorii, 
amintiţi în documente la Ploiești, Roșiorii de Vede, Gher- 
ghița etc. 

Trebuie să menţionăm, de asemenea, că întrucît domeniul 
domnesc a luat o dezvoltare mai mare în vremea domniilor lui 


132 Doc. din 24 mai 1646 (Acad. R. S. România, XXX/3). 


www.dacoromanica.ro 


90 SLUJITORII ŞI EVOLUȚIA LOR 


Mihai Viteazul şi Matei Basarab 1% — cînd Țara Românească a 
avut şi o oaste mai numeroasă — atunci s-au făcut cele mai- 
multe așezări de slujitori pe ocini domneşti. 

După cum s-a văzut din cele expuse mai sus, unii domni au 
revocat ei înşişi dreptul de folosinţă al slujitorilor asupra ocini- 
lor domnești, dăruindu-le unor mari stăpîni feudali, și slăbind, 
în felul acesta, organizaţia slujitorească, menită să sprijine şi să 
întărească puterea centrală. 

În plus, de la mijlocul secolului al XVI-lea, cele două state 
românești fiind sub dominație otomană, nu mai aveau nevoie 
de o oaste prea numeroasă — funcţia de apărare a lor fiind tre- 
cută în mare parte pe seama Imperiului otoman — iar turcii nici 
nu îngăduiau ţinerea unei asemenea armate 1*4, 


IV. Înscrierea ţăranilor aserviţi la slujitori 
pentru a scăpa de rumânie 


O problemă legată de evoluţia curtenilor şi slujitorilor 
— îndeosebi a acestora din urmă — și de atitudinea domniei faţă 
de aceste categorii este aceea a înscrierii „ilegale“ în rîndurile 
lor a ţăranilor aserviţi. 

În rîndurile slujitorilor şi curtenilor nu erau primiţi decît 
oamenii liberi 155. Faptul acesta rezultă în chip limpede din cele 
spuse de Dimitrie Cantemir, care arată că numai aceștia puteau 
fi primiţi în „ceata“ călărașilor, curtenilor sau aprozilor, 1% ca 


133 Vezi I. Donat, Satele lui Mihai Viteazul, în Studii şi mat. de istorie 
medie, IV, p. 465—506. Pentru Matei Basarab vezi îndeosebi doc. din fe- 
bruarie 1657, în care se afirmă că „Matei vodă a cotropit multe sate cu 
silnicie și fără dreptate“ (Acad. R. S. România, Suluri 5). 

154 Vezi Istoria României, II, p. 793—795. 

135 Cf, şi R. Rosetti, Pământul, sătenii şi stăpinii, p. 267; A. D. Xe- 
nopol, Istoria românilor, IV, p. 151—152 ; I. C. Filitti, Proprietarii solului...» 
p. 146 şi Clasele sociale... p. 6: despre înscrierea „prin fraudă“ a rumânilor 
la călărași vezi și N. Iorga, Scurtă privire a obiceiului neamului româ- 
nesc, p. 15. 

13 D, Cantemir, Descriptio Moldaviae, ed. cit., p. 121. 


www.dacoromanica.ro 


91 ÎNSCRIEREA ŢĂRANILOR DEPENDENȚI LA SLUJITORI 


şi din numeroasele porunci ale lui Matei Basarab — în timpul 
căruia întîlnim 'cele mai multe încercări de înscriere „ilegală“ la 
slujitori — în 'care se precizează cu toată hotărîrea că domnul nu 
primește oamenii dependenţi în rîndul acestora. „Că domnii 
mel(e) nu-m(i) trebuiescu slujitor(i) rumânii boiarilor şi bir- 
nicii“ 157; „domnii mel(e) nu-mți) trebuiescu rumânii mînăstirii 
călăraşi sau dărăbanţi“ 1% ; „nu-m(i) trebuiescu rumânii sf(i)ntei 
mînăstiri slujitoni“ 1% sau „că nu scriu domnia mea călăraști) 
rumânii boiereşti sau ai mănăstirii“ 140 sînt cîteva din dispoziţiile 
cu caracter general privitoare la interzicerea primirii rumânilor 
între slujitori, dispoziţii care se repetă adesea — uneori în aceeași 
formă — în hrisoavele rămase de la Matei Basarab. 

Este de la sine înţeles că domnul — exponent al clasei ex- 
ploatatoare şi apărător al intereselor generale ale acesteia — nu 
putea fi de acord ca cei exploataţi să fie înscriși în rîndul slu- 
jitorilor domniei şi, mai ales, să primească arme !4!, pe care le 
puteau folosi apoi împotriva stăpînilor lor. 1%? 

Dacă din cele arătate mai sus rezultă că rumânii nu erau 
acceptaţi, în principiu, între slujitori, în anumite împrejurări 
grele pentru domnie şi pentru ţară, domnii erau siliți să primească 
între slujitori și curteni chiar și ţărani dependenți. 

Astfel, în timpul domniei lui Mihai Viteazul, cînd Țara Ro- 
mânească a avut de suportat cel mai mare efort de luptă din 
istoria ei, ceea ce a făcut necesară şi reorganizarea armatei, satul 
Mălineşti al lui Gheorghe comis fusese pus de stăpînul său — 
desigur după o prealabilă înţelegere cu domnul — „ca sat de 


187 Doc. din 27 noiembrie 1632 (Acad. R. S. România, CCCXCIX/34). 

138 Doc. din aceeași dată (loc. cit, CCCX/22). 

139 Doc. din 26 martie 1633 (loc. cit., CCCX/23). 

140 Doc. din 2 aprilie 1641 (Arh. St. Buc., ep. Rîmnic, CXIX/7). 

11 Fapt remarcat înaintea noastră de generalul Radu Rosetti, care 
spune: „clasa conducătoare“, avînd „interese opuse marei mase a popu- 
laţiei, nu dorea înălţarea acesteia și nu vedea cu ochi buni înarmarea ei“ 
(storia artei militare a românilor, Buc., 1947, p. 300). 

142 De aceea, cînd poruncește să se restituie cutărei mînăstiri sau boier 
rumânii înscrişi la călărași sau dorobanţi, domnul nu uită să ordone co- 
mandanților locali să ia armele rumânilor care au fost slujitori (Acad. 


R. S. România, CCCXCIX/34). 


www.dacoromanica.ro 


92 SLUJITORII ŞI EVOLUŢIA LOR. 


roşii, să fie de slujbă domnească și a ţării“, slujind pînă în 
1603 143. Avînd în vedere marea necesitate de oameni pentru 
oaste, este foarte probabil ca, în vremea domniei lui Mihai Vi- 
teazul, oamenii aserviţi să fi fost primiţi şi ei între slujitori. 
Într-un document din 3 decembrie 1623, se spune că un rumân 
din Vîlcana era „dorobanţu slujitoriu de în zilele lui Mihai 
voevod“ 114, iar la începutul secolului al XVII-lea găsim încă 
slujitori în unele sate de rumâni vîndute în timpui domniei lui 
Mihai Viteazul, de pildă la Bîrca-Dolj, Studiniţa — Roma- 
naţi etc. 

La începutul domniei lui Matei Basarab, în anul 1632, chiar 
acest domn, cunoscut pentru străşnicia cu care apăra interesele 
stăpînilor feudali, primeşte uneori între slujitoni şi pe rumâni. 
Astfel, în primăvara anului 1632, cînd aga Matei din Brîncoveni 
se afla la Abaza paşa, luptînd pentru obţinerea tronului, vecinii 
din satul Jigoreni — Vlașca, fugiţi peste Dunăre, se înscriseseră 
călăraşi şi dorobanţi „sub steagul Mîrzacului“, veniseră apoi cu 
domnul în ţară și participaseră, desigur, la luptele acestuia împo- 
triva lui Radu Iliaș. La rugămintea lui popa Ignatie (devenit apoi 
episcop şi mitropolit al "Țării Românești) și a lui Mîrzacul, dom- 
nul dăduse voie rumânilor să se răscumpere din vecinie de la 
proprietar (urmînd să rămînă mai departe slujitori). Neavînd bani 
de ajuns pentru răscumpărare, rumânii-slujitori s-au risipit, 
„spărgînd“ birul şi mierea împărătească. În aceste împrejurări, 
domnul — cunoscut pentru severitatea sa în astfel de cazuri — 
îi redă vecini vechiului proprietar. 145 

Un caz asemănător este cel al locuitorilor satului Parapani, 
care, la 27 noiembrie 1632, nu voiau să asculte de egumenul mî- 


143 Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVII, vol. I, p. 90. 

Menţionez că acesta este singurul caz cunoscut în documente despre 
un sat de roşii. În evidențele ce am întocmit pentru curtenii din Țara Ro- 
mânească, i-am găsit pe aceştia amintiţi în peste 400 de localităţi, din care 
însă nici una nu era locuită în întregime numai de roşii sau curteni; în 
fiecare sat existau doar cîțiva asemenea roşii, de obicei cei mai bogaţi 
locuitori din sat. 

144 Doc. cu priv. ist. Rom., B, veac. XVII, vol. IV, p. 358. 

145 Doc. din 17 noiembrie şi 29 decembrie 1633 („Studii“, XII, 1959, 
nr. 3, p. 157 şi Arh. St. Buc., A. N., CXVI/29). 


www.dacoromanica.ro 


93 ÎNSCRIEREA ŢĂRANILOR DEPENDENȚI LA SLUJITORI 


năstirii Radu Vodă, arătînd că sînt călărași și dorobanţi şi invo- 
cînd faptul că au luptat împotriva tătarilor (desigur în calitate de 
slujitori, deoarece ţăranii aserviţi nu mai erau chemaţi la oaste 
în această vreme). Motivind că „de-aţ(i) stătut împotriva vrăj- 
maşilor, pentru casel(e) voastre aţi stătut, ca să nu vă robească 
tătarăi feciorii“, domnul îi scoate din catastif (fuseseră deci tre- 
cuţi între slujitori, probabil înainte de lupta din toamna 
anului 1632) şi îi dă „iar“ rumâni mînăstirii, poruncindu-le să 
asculte. 146 

La începutul domniei, cînd — pentru a-și cuceri şi conso- 
lida tronul — avea nevoie de sprijinul unei armate pe care nu 
avusese cînd să şi-o formeze, Matei Basarab primeşte deci între 
slujitori și rumâni. După ce a reușit să-și consolideze domnia — 
în urma luptei din octombrie 1632, la care participaseră şi ru- 
mâni-slujitori — domnul îşi schimbă atitudinea: scoate din 
catastif rumânii înscriși la slujitori, anulînd această înscriere, 
poruncește comandanților să ia armele de la vecinii slujitori 1, 
declară categoric că nu-i trebuiesc rumâni slujitori şi poruncește 
căpitanilor și iuzbaşilor să nu mai înscrie rumâni în acea 
tagmă 148, Tot de la el au rămas și cele mai multe porunci de 
restituire a slujitorilor rumâni către proprietari 1% (aceasta dato- 
rită, desigur, și faptului că în vremea domniei sale se fac cele 
mai multe asemenea înscrieri). În unele cazuri, chiar cînd proprie- 
tarul era de acord cu răscumpărarea rumânilor aflaţi în cetele 
slujitoreşti sau de curteni, domnul se opune răscumpărării şi-i 
dă iar rumâni. Rareori Matei Basarab își dă consimțămîntul ca 
ţăranii dependenți înscriși la slujitori să rămînă în slujbă, și 


14% Acad. R. S. România, CCCX/22; porunca de ascultare se repetă 
la 26 martie 1633 (loc. cit., CCCX/23). 

147 Porunca din 27 noiembrie 1632 pentru rumânii lui Bunea logofăt, 
înscrişi la dorobanţi și călărași (Acad. R. S. România, CCCXCIX/34). 

148 Ibidem. 

149 Doc. din 27 noiembrie 1632, citat în nota anterioară; 26 martie 
1633 (Acad. R. S. România, CCCX/23); 2 aprilie 1641 (Arh. St. Buc., ep. 
Rîmnic, CXIX/7) ; 31 martie 1646 (loc. cit., m-rea Tismana, LXXXVII/13) etc. 


www.dacoromanica.ro 


94 SLUJITORII ȘI EVOLUŢIA LOR 


aceasta numai cu voia stăpinilor lor 15, faţă de care trebuiau să-și 
îndeplinească mai departe obligaţiile de rumâni. 

Cu totul alta este poziţia lui Mihai Radu sau Mihnea 
al III-lea, care — urmărind să ducă lupta de eliberare a ţării și 
față de refuzul boierilor de a lupta, sub pretext că „sabia îm- 
păratului e lungă“ — eliberează satele de rumâni, fără voia pro- 
prietarilor, şi-i înscrie în cetele slujitoreşti 151, reorganizează 
oastea, mai ales de dorobanţi, și arată, referindu-se la slujitori, 
că are cu cine lupta împotriva turcilor 152. Probabil că înscrierea 


la slujitori în timpul domniei lui Mihai Radu — necesară și 
pentru a completa efectivele mult reduse în urma răscoalei 
din 1655 — va fi cuprins un număr mare de oameni, de vreme 


ce se spune că domnul „răscumpărat-au multe sate boiereşti şi 
ale sfintelor mânăstiri“ 155. De aceea, cronicarul favorabil boie- 
rimii caracterizează pe Mihai Radu ca pe un domn „după inema“ 
dorobanţilor. 15% 

Domnii de după Matei Basarab sînt în general mai îngă- 
duitori cu primirea rumânilor la slujitori. Este, de altfel, şi epoca 
de după răscoala din 1655, de decădere a organizaţiilor slujito- 
rești, în care sînt primiţi și rumâni. De da domnii de după Matei 
Basarab nici nu au mai rămas porunci de genul celor citate 
din vremea acestuia, pentru interzicerea primirii rumânilor la 


15 La 11 mai 1647, domnul poruncește să rămînă între dorobanţii de 
la 'Tîmna numai acei rumâni ai mînăstirii Topolnița cărora le îngăduia 
egumenul (Acad. R. S. România, CXXX/96). 

151 Vezi în special doc. din 10 iunie 1679, în care se afirmă că domnul 
a slobozit satele de rumâni, însariindu-i „la slujbă: unii păhărnicei, alții 
la alte bresle, care unde au poftit“ (Acad. R. S. România, CDLXXXVI/6 
și N. Iorga, Studii și doc., V, p. 306); vezi și doc. din 8 aprilie 1662 în 
care se arată că, în vremea domniei lui Mihnea al IlI-lea, „fostu-s-au sculat 
o samă din rumâni (din satul Ciocănești — N.S.) de s-au fost scris doro- 
banţi“ (Arh. St. Buc., ms. 357, f. 33—34), ca și pe cel din 2 iulie 1672, 
în care se spune că locuitorii satului Izbiceni, răscumpăraţi din rumânie de 
la Eustratie Leurdeanu postelnicul în timpul domniei lui Mihnea al III-lea, 
au fost înscriși de domn la slujbă „ca să nu-i mai apuce nimeni, în urmă, dă 
rumânie“ (Muzeul de istorie Buc., nr. 27239). 

152 [storia Țării Româneşti, ed. cit., p. 138. 

153 Doc. din 9 mai 1663 (Muzeul de istorie Buc., nr. 30525). 

15 Radu Popescu, Istoriile, ed. cit., p. 119. 


www.dacoromanica.ro 


95 ÎNSCRIEREA ŢĂRANILOR DEPENDENȚI LA SLUJITOR! 


slujitori. Din anii 1672—1674 există chiar documente care arată 
că domnia primea și rumâni între slujitori şi îi scutea, pe timpul 
duratei slujbei, de obligaţiile faţă de stăpînii lor. În decemile 
VII—VIII ale secolului întîlnim, de asemenea, multe cazuri în 
care vecinilor slujitori li se dă voie să se răscumpere din rumânie, 
atît domnul cît și stăpînii lor fiind de acord cu aceasta 155. (Este, 
de altfel, vremea cînd oștile Țării Româneşti au fost obligate să 
însoțească pe turci în campaniile lor şi cînd domnul avea deci 
nevoie de slujitori pentru a-i trimite la oaste.) 

De la începutul secolului al XVIII-lea însă — mai ales din 
timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu — au rămas din nou 
numeroase porunci ale domnului de restituire a rumânilor înscrişi 
la slujitori, ceea ce dovedește că și în această perioadă de fiscali- 
tate excesivă — ca şi în timpul domniei lui Matei Basarab — 
numărul lor era destul de mare și că ei erau înapoiaţi stăpînilor 
feudali, la cerere. 

De regulă, atunci 'cînd proprietarii de rumâni arătau că ve- 
cinii lor fugiţi se aflau printre slujitori, unde se înscriseseră fără 
voia lor, domnul — solidar cu interesele stăpînilor feudali — 
dădea poruncă de restituire 156 sau de rămînere în slujbă numai 
a acelora cărora stăpînii lor le îngăduiau aceasta. 157 

Primirea rumânilor la slujitori depindea apoi şi de atitu- 
dinea comandanților locali, care făceau înscrierile. Avînd în ve- 
dere faptul că veniturile lor se măreau proporţional cu creșterea. 
efectivelor din subordine, aceștia primeau între slujitori și ru- 
mâni. De aceea Matei Basarab poruncește în repetate rînduri 
comandanților de slujitori să nu mai înscrie rumâni la călărași 
sau dorobanţi. „Crez domnia mea, v-am dat de cîteva ori învă- 
țătură rumâni boiereşt(i) şi bernici să nu-i scriiț(i) nici la că- 


155 Doc. din: 29 martie 1668, 21 iunie 1667, 25 aprilie 1667 etc. 
(Arh. St. Buc., m-rea Radu Vodă, XLVI/12 și 13, ms. 357, f. 88). 

15 Doc. din 27 noiembrie 1632, 20 martie 1633 etc. (Acad. R. S. Ro- 
mânia, CCCXCIX/34, CCCX/22 şi 23). Cf. și R. Rosetti, Pământul, sătenii 
şi stăpînii, p. 267, unde se spune: „actele ne arată multe cazuri de vecini 
intrați în vreuna din acele bresle și depărtaţi dintr-însa în urma jalbei stä- 
pînitorilor“. 

157 Doc. din 11 mai 1647 (Acad. R. S. România, CXXX/96). 


www.dacoromanica.ro 


96 SLUJITORII ŞI EVOLUŢIA LOR 


lăraş(i) nici la dărăbanţ(i)“, spune Matei Basarab într-o po- 
runcă adresată căpitanilor și iuzbașilor, la 27 noiembrie 1632 159, 

În unele cazuri, comandanții de slujitori nici nu aveau posi- 
bilitatea să știe dacă cei înscriși erau oameni liberi sau vecini. 
Alteori, prin înscrierea la slujitori a unor rumâni fugiţi, aceștia 
făceau unele hatîruri familiale. De pildă, într-un document mol- 
dovean din 31 mai 1659, se arată că un vecin din Docolina, fugit 
din sat, se înscrisese călăraş la socrul său, care știa desigur că 
cel înscris era rumân 159. 

Indiferent însă de atitudinea domniei, a stăpînilor rumâni- 
lor slujitori sau de aceea a comandanților locali, înscrierea rumă- 
nilor la slujitori sau — mai puţin — la curteni, categorii privi- 
legiate, era o cale prin care oamenii dependenţi încercau să 
scape, definitiv sau temporar, de rumânie. 

În numeroase documente din secolul al XVII-lea, printre 
rumânii aflați de mai multă vreme în stăpînirea unor boieri sau 
mînăstiri din Țara Românească sînt menţionaţi dorobanţi 15, 
călăraşi 11, chiar roşii şi purtători de titluri de dregători mă- 
runţi 1%, precum și lefegii 163, care fie se aflau încă în slujbă — 
cu sau fără voia stăpînilor — fie făcuseră parte din aceste 
bresle și deveniseră vecini. Este posibil ca unii dintre aceştia 
să fi fost slujitori sau curteni ca oameni liberi și să fi fost siliţi 
să se vîndă apoi rumâni, păstrîndu-și titlul de slujitor sau roșu, 
deşi încetaseră să mai aparțină breslelor respective. 

Rumânii se puteau înscrie uneori la slujitori cu voia stăpîni- 
lor lor. Astfel, la 28 aprilie 1632, rumânul Bratoslav din Izvo- 


15 Acad. R. S. România, CCCXCIX/34; cf. şi porunca dată lui Paul 
căpitan de Strehaia „mai mult să nu scrie rumânii mânăstirii (Strehaia) că- 
lăraş(î)“. (Arh. St. Buc., m-rea Tismana, LXXXVII/13). 

150 N. Iorga, Studii şi doc., V, p. 33. 

160 Vezi doc. din 16 ianuarie 1617. 11 mai 1647 etc. (Muzeul de istorie 
Buc., nr. 26 878 și Acad. R. S. România, CXXX/86). 

16t Vezi doc. din: 20 octombrie 1634, 13 aprilie 1637, 3 iulie 1652 etc. 
(Acad. R. S. România, CLVI/5, Arh. St. Buc., m-rea Tismana, LXXXVIII/7, 
Muzeul de istorie Buc. nr. 27 420). 

18 Doc. din: 27 mai 1643, 30 iunie 1647, 7 iunie 1663 etc (Acad. 
R. S. România, CD/244, Arh. St. Buc., ep. Argeş, II/29, m-rea Cozia, 
XLVII/38). 

163 Doc. din 9 aprilie 1676 (Arh. St. Buc., ms. 721, f. 842). 


www.dacoromanica.ro 


97 ÎNSCRIEREA ŢĂRANILOR DEPENDENŢI LA SLUJITORI 


rani — Ilfov, al mînăstirii Snagov, care se înscrisese călăraș cu 
ani în urmă, este restituit mânăstirii pe motiv că egumenul „nu 
se-au suferit să fie rumânii mînăstirii călărași“ 1%, iar la 1] mai 
1644, Matei Basarab dă dreptul mînăstirii Topolnița să-și 1a 
opt rumâni care se înscriseseră dărăbanţi la Tîmna, urmînd să 
rămînă în slujbă numai cei pe care îi lasă egumenul 1%. Domnul 
ţinea deci seama de dorința şi interesele „proprietarilor de rumâni 
şi nu oprea între slujitori decît vecinii învoiţi de stăpinii lor. 

Dacă nu se răscumpărau din rumânie, vecinii, înscrişi la 
călăraşi sau dorobanţi, cu voia stăpînilor, păstrau faţă de aceştia 
relaţiile de dependenţă. În porunca” citată Și mai sus, din 1l mai 
1644, Matei Basarab precizează că vecinii care rămîneau la 
slujbă cu voia egumenului trebuiau să lucreze „ca nişte rumâni“ 
sau să dea găleata, iar la 2 octombrie 1668, domnul poruncește 
rumânilor din Cernăteşti, sat al mînăstirii Glavocioc, care, pe 
motiv că sînt roşii, păhărnicei sau spătărei, nu vroiau să asculte 
de egumen, ca, chiar dacă sînt slujitori în aceste bresle, de vreme 
ce sînt vecini ai mânăstirii, să-și îndeplinească obligaţiile faţă 
de aceasta 186. 

În unele cazuri, rumânii înscrişi la slujitori, cu voia stăpîni- 
lor — şi care păstrau faţă de aceștia relaţiile de dependenţă — 
îndeplineau, în cadrul acestor relaţii, servicii asemănătoare cu 
cele făcute domniei. Astfel, la 13 aprilie 1637, Matei Basarab 
porunceşte rumânilor „care sîntu pre locul sventei mâînăstiri 
(Tismana) de şăd, anume Boştil cu călăraşii“ să ia, în numele 
miînăstirii, vama de pește de la balta Bistreț „șă (venitul) den 
oile sărbeşt(i) care se-au ernat pe locul mînăstirii“ şi să pä- 
zaască „gărla şi gardurile şi hotaru căt ţine partea mînăstirii“ 167. 

În cazul în care rumânii reușeau să se înscrie la slujbă, 
profitînd de situaţia lor privilegiată, nu mai respectau, de obicei, 


164 Acad. R. S. România, XX/107. 

165 Loc. cit, CXXX/96. 

16 Arh. St. "Buc., m-rea Glavacioc, XXXIV/42. 

167 Loc. cit, m-rea Tismana, LXXXVIII/7. Menţionăm că, la 18 sep- 
tembrie 1531, când nu existau încă slujitorii, balta Bistreţul era păzită de 
satul de la Vadul Bistreţului, ai cărui locuitori erau scutiţi de dări „nu- 
mai să păzească la balta mînăstirii“ (Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVI, 
vol. II, p. 101). 


www.dacoromanica.ro 


98 SLUJITORII ŞI EVOLUŢIA LOR 


obligaţiile vechi faţă de stăpîni, fiind necesară intervenția ener- 
gică a domniei. Din aceste motive, în unele cazuri, în a doua 
jumătate a secolului al XVII- lea, proprietarii le dădeau voie să 
se răscumpere din rumânie, „văzând că nu au nici un folos de 
pe urma lor“. 168, 

Scutirea de obligaţiile față de stăpinii feudali a rumânilor 
înscrişi la slujitori pe timpul duratei slujbei este confirmată de 
unele documente din anii 1672 şi 1674 — perioadă în care sînt 
primiţi în rîndurile slujitorilor şi rumâni. Astfel, la 4 iulie 1672, 
cînd se întăreşte mînăstirii Tismana jumătate din satul Rogova 
— Mehedinţi, domnul arată că rămîn liberi de rumânie trei 
oameni din sat „carii sîntu la slujbă şi sîntu scriş(i) şi în ca- 
tastih în vistiiria d(o)mnii mel(ey“. Aceştia urmau să redevină 
vecini „cînd s-ar lipsi de slujbă“ 1. La 29 iunie 1674, se dă voie 
episcopiei Strehaia să-şi ia în stăpînire rumânii din satele Brez- 
niţa de Jos şi de Sus, Albuleşti, Coşcodia şi Busul, „care au fost 
la slujbă, scrişi în visterie, și acum s-au lipsit de la slujbă şi nu 
se află numele lor scris în visterie“. Aceștia umblau „printre pi- 
cături, înşălînd şi domnia şi episcopiia“ 17%, adică încetaseră de 
a face slujbă domniei, dar nu-și reluaseră nici obligaţiile de 
rumâni, de care fuseseră scutiţi doar cît timp au fost slujitori. 

Din documentele citate rezultă că rumânii slujitori Îşi păs- 
trau uneori obligaţiile faţă de stăpîn, iar alteori erau scutiți de 
acestea. Dacă la 2 octombrie 1668 se poruncește rumânilor 
— slujitori din satul Cernăteşti, al mînăstirii Glavacioc, ca, „de 
vreme ce sînteţi rumâni..., să ascultaţ(i) de toate ce vor fi 
trebele şi lucrurile șfintei mînăstiri“ — rămînînd totuşi mai de- 
parte slujitori ai domniei —, la 1 iulie 1672 rumânii din Rogova — 
Mehedinţi ai mînăstirii Tismana sînt scutiţi de toate obligaţiile 
către mînăstire pe timpul duratei slujbei faţă de domnie. Deoa- 
rece în perioada scurtă dintre 1668 şi 1672 nu se produseseră 
schimbări importante în situaţia slujitorilor, este posibil ca scu- 
tirea de aceste obligaţii să se fi acordat numai acelor categorii 


168 Doc. din 29 martie 1668 şi 25 aprilie 1667 (Arh. St. Buc., m-rea 
Radu vodă, XLVI/12 şi ms. 357, f. 88). 

1% Loc, cit., m-rea Tismana, LII/8. 

170 Loc, ät. ms. 714, f. 932. 


www.dacoromanica.ro 


99 ÎNSCRIEREA ŢĂRANILOR DEPENDENȚI LA SLUJITORI 


de slujitori care îndeplineau pentru domnie atribuţii ce nu le 
mai dădeam răgaz să facă și munci pentru stăpînii feudali (de 
pildă, erau trimiși la oaste împreună cu armatele otomane, din 
porunca Porții, aşa cum vom arăta în paragraful privind atribu- 
ţiile militare). 

Faptul că unii dintre rumâni preferau să fie în slujba dom- 
niei, în loc să-şi îndeplinească obligaţiile față de stăpînii feudali, 
arată că aceste obligaţii erau destul de mari pentru a-i deter- 
nina să se înscrie la slujitori. Așa se explică, de altfel, de ce se 
înscriau rumânii la slujitori sau curteni: ca să scape de rumâ- 
nie "1. Acest lucru reiese clar din actele prin care domnul arăta 
că nu era de acord cu primirea rumânilor la slujitori — ca în 
cazul unui rumân al mînăstirii Snagov, care „au fost umblat cu 
înșălăciuni să scape de rumânie cu călărăşiia“ 112 — sau cînd 
domnul nu își dădea consimțământul la răscumpărarea oferită 
de vecinii-slujitori proprietarului, ca în cazul a trei rumâni ai 
mînăstirii Argeș, înscrişi la roșii „ca să scape de rumânie“ 13, 
toţi patru fiind redaţi rumâni stăpînilor lor. 

În multe cazuri însă — mai ales în deceniile VI și VII 
ale secolului al XVII-lea — proprietarii care își aflau rumânii 
printre slujitori îi lăsau să se răscumpere, arătînd că nu au nici 
un folos de pe urma lor174, sau că sînt în slujba domniei şi, 
deci, trebuie să fie oameni liberi 175. 


171 Cf. și A. D. Xenopol, Istoria românilor, vol. IV, ed. a III-a 
p. 151—152, care citează cîteva cazuri în care oamenii aserviţi, „pentru a 
scăpa de rumânie, căutau să fie luaţi la oştire“. 

12 Doc. din 28 aprilie 1632 (Acad. R. S. România, XX/107). Vezi şi 
un document fără dată, în care se spune că rumânii din Broscari s-au 
înscris la slujbă „ca s(ă) scape) de rumânie“ (Epitr. bis. Sf. Treime 
— Craiova, XXIV/79). 

133 Doc. din 16 mai 1646 (Arh. St. Buc., ep. Argeș, XIII/5). 

14 Doc. citate și mai sus, din: 8 ianuarie 1654, 17 iunie 1663, 25 
aprilie și 21 iunie 1667 (idem, Copii, VII/2540, m-rea Cozia, XLVII/38, 
ms. 357, f. 88, m-rea Radu vodă, XLVI/13) etc. 

115 În zapisul de răscumpărare dat la 17 iunie 1663 de Radu Năsturel, 
spătarul lui Stanislav, rumânului său din Nenciulești — Teleorman și altora, 
înscrişi la postelnicei încă din timpul domniei lui Constantin Șerban, se 
arată că acesta îi lasă să se răscumpere deoarece „una sînt la slujbă, alta 
şi pintru pomană“ (loc. cit., m-rea Cozia, XLVII/38). 


www.dacoromanica.ro 


100 SLUJITORII ŞI EVOLUŢIA LOR 


Rumânii se înscriau la slujitori fără ştirea și voia stăpt- 
nilor. De obicei, înscrierea era precedată de fuga din sat 176 și 
se făcea în altă localitate 177, unde cei fugiţi — nefiind cu- 
noscuţi — se dădeau drept oameni liberi. Cum la călărași și 
dorobanţi puteau fi primiţi toţi oamenii liberi, indiferent de 
situația lor materială, cele mai multe înscrieri ale rumânilor fu- 
giţi se fac în aceste cete slujitorești. Cînd reveneau în satele de 
unde fugiseră, rumânii erau deja slujitori. Răscumpărarea oferită 
de ei stăpînilor era plata consimţămîntului acestora ca ei să rä- 
mînă între slujitori. În obţinerea răscumpărării, ei făceau însă caz 
de situația de slujitori, incompatibilă. cu aceea de om aservit. 


În Moldova se întîlnesc, de asemenea, numeroase cazuri de 
înscmere „ilegală“ la slujitori. În documentele moldovene din 
secolul al XVII-lea nu am găsit, ca în cele muntene, cazuri în 
care domnul să fie de acord cu primirea rumânilor, la slujitori, 
precum nu am găsit nioi documente din care să rezulte că oame- 
nii aserviți își puteau căpăta libertatea prin invocarea situaţiei 
de slujitor sau curtean, aşa cum afirmă Dimitrie Cantemir 178. 

În schimb, ca și în Ţara Românească, numeroase documente 
arată că domnul, la plîngerea proprietarilor feudali, restituia 
acestora vecinii înscriși la slujitori (îndeosebi la călărași) pen- 
tru a scăpa de rumânie, aceasta chiar în perioada în care, în 
Ţara Românească, domnia primea uneori între slujitori şi rumâni, 


176 Aşa se explică faptul că, în numeroasele porunci de căutare şi 
aducere la urmă a rumânilor fugiţi, rămase din secolul al XVIl-lea şi de 
la începutul celui următor, se arată că aceștia puteau fi luaţi și dacă erau 
„supuşi pe lîngă slujitori“. Vezi doc. din: 12 martie 1648, dat m-rii Radu 
vodă (Arh. St. Buc., ms. 256, f. 603); 23 octombrie 1697, pentru m-rea 
Argeş (loc cit, ep. Argeş, LXIX/68); 5 aprilie 1701, dat m-rii Tismana 
(Doc. priv. rel. agrare, p. 189); 15 februarie 1702 (ibidem, p. 190); 18 
ianuarie 1710 (ibidem, p. 235); noiembrie 1715 (ibidem, p. 279); 27 aprilie 
1716 (ibidem, p. 282) etc. 

177 Înainte de 31 martie 1646, nişte rumâni ai mînăstirii Tismana din 
Ploştină se înscriseseră călărași la Strehaia (Arh. St. Buc., m-rea Tismana, 
LXXXVII/13) ; la 27 noiembrie 1632, se poruncește tuturor iuzbaşilor şi 
căpitanilor din ţară să restituie lui Bunea logofăt rumânii acestuia însoriși 
la slujitori (Acad. R. S. România, CCCXCIX/34). 

138 D, Cantemir, Descriptio Moldaviae, ed. cit., p. 121. 


www.dacoromanica.ro 


101 INSCRIEREA ŢĂRANILOR DEPENDENŢI LA SLUJITORI 


aşa cum s-a arătat mai sus. Astfel, la 16 noiembrie 1653, Gheorghe 
Ştefan dă dreptul mînăstirii Nicoriţa „care vecini vor fi fugit 
din sat (este vorba de satul Năvărniţi) şi să vor fi scris la căla- 
răşie, fie (la) ce stiag îi va afla, să aibă a-i lua de grumazi şi 
să-i ducă în sat, ori Ja ce breaslă vor fi scriși, ori curteni, sau 
păhărnicei“ 17 ; la 31 mai 1659, se arată că Vasile din Doco- 
lina, vecin al lui Nicolae Buhuș fost clucer, fugise din sat şi 
se scrisese călăraș la socrul său, Constantin Ţiganul ; întorcîn- 
du-se în sat, arăta că nu mai este vecin. După ce îl caută în 
catastiful de călăraşi și nu-l găseşte (rumânul fusese primit ca 
slujitor de socrul său, comandant de călărași, care însă nu-l 
putuse trece în evidenţa vistierei), domnul dă voie stăpînului 
să ia „de grumazi“ pe rumânul care „îmblă fără de ispravă, 
fugind de la vecinătate“ 10. Și în numeroase alte porunci se arată 
că domnii Moldovei nu primeau rumâni printre slujitori, iar cînd 
îi aflau înscriși îi restituiau stăpînilor, la cererea acestora 18!. 

În afară de numeroasele porunci de restituire a rumânilor 
înscriși la călăraşi, alte asemenea documente moldovene arată 
că vecinii încercau să se înscrie şi în alte categorii privilegiate, 
unde primirea lor era, de asemenea, interzisă. Astfel, la 1668, 
Gheorghe Duca trimite un aprod să aducă înapoi la moşie pe 


19 Arh. St. Buc., m-rea Nicoriţa, 1V/3. Vezi şi doc. din 12 martie 
1657 de la același domn, referitor la vecinii fugiţi din Băloșeşti ca să se 
înscrie călărași (Acad. R. S. România, CD/127). 

1% N. Iorga, Studii şi doc, V, p. 33 şi G. Ghibănescu, Ispisoace, 
III/1, p. 106. 

1851 La 13 decembrie 1659, domnul poruncește lui Laz iuzbaşa să radă 
din catastif nişte vecini din Popricani ai lui Iordache vistierul „să hie 
vecini iarăşi la loc“ (deci fuseseră un timp slujitori). (G. Ghibănescu, op. cit., 
III/1, p. 126 şi N. Iorga, Studii şi doc.. V, p. 33—34) ; doc. e publicat de 
N. Iorga și în Anciens documents du droit, I, p. 225, sub titlul „Restituire 
de rumâni înscrişi la slujitori“ (soldats). La 3 iulie 1666, un rumân al lui 
Donici fost agă, care „ca să scapi di vicinătate, s-au fost scris şi la că- 
lăraşi“, este dat „di grumazi“ să fie iar vecin, „și din călărăşia încă l-au 
ras“ (L. T. Boga, op. cit., XIV, p. 17 şi G. Ghibănescu, Surete, XI, p. 52—53) ; 
la 17 decembrie 1670, nişte rumâni din Şercani, însorişi călărași la Ivănuţ 
hotnog, sînt daţi „de grumazi“ proprietarului, să-i ducă în satul de unde 
fugiseră. („Rev. istorică“, X, 1924, p. 120); vezi şi doc. din 23 iunie 1702 
(Acad. R. S. România, CXI/2). 


www.dacoromanica.ro 


102 SLUJITORII ŞI EVOLUŢIA LOR 


Lazăr din Bohotin, care „se făcuse vînător“ 1%, iar la 11 mai 
1696, Antioh Cantemir dă dreptul mînăstinii Hangu să-şi adune 
vecinii fugiţi în satele boierești, domnești, „ori scrişi la pușcași, 
or pentre breslaşi“ 183. 

Ca şi în Țara Românească, încencările rumânilor de a se 
înscrie la curteni sînt foarte rare în Moldova, înscrierea făcîn- 
du-se şi aici pe critenii de avere. Rumânii care încercau să se 
înscrie la curteni erau şi ei restituiţi proprietarilor. De pildă, 
la 27 august 1660, Constantin din Tirbujeni, rumânul mînăstirii 
Golia, care se scrisese curtean cînd se risipise satul, este restituit 
mînăstirii, în urma plîngerii acesteia 184, 


x 


Din cele relatate mai sus rezultă că, în secolul al XVII-lea 
rumânii se înscriau la slujitori : 

a. pentru a obţine scutiri fiscale din partea domniei pe tim- 
pul duratei slujbei ; 

b. pentru a fi scutiți de obligaţiile feudale faţă de stăpîni 
cît timp erau în slujba domniei ; 

c. pentru a putea invoca în favoarea lor calitatea de sluji- 
toni şi a obţine, astfel, dreptul de răscumpărare din rumânie; 

d. pentru a scăpa de rumânie, pierzîndu-li-se urma printre 
slujitorii din alte localităţi. 


V. Breslele principale de slujitori 
şi evoluţia lor 


Spre deosebire de breslele de curteni, pentru cetele de slu- 
jitori nu dispunem de porunci de înscriere individuală în aceste 
cete ; aoi recrutarea se făcea probabil în masă, cei înscrişi fiind 


18 R. Rosetti, Cronica Bohkotinului, p. 68. 
183 Arh. St. Iași, CD/20. 
18 A, Sava, Doc. privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului, p. 111. 


www.dacoromanica.ro 


103 BRESLELE PRINCIPALE DE SLUJITORI 


trecuţi în catastifele breslelor respective 1%. într-un document 
din 18 decembrie 1645, se spune că nişte locuitori din Gostavăţ 
se înscriseseră la dorobanţi, primind de la domnie „carte dă 
dărăbănţii“ 1%. Nu ni s-a păstrat însă nici o asemenea „carte“, 
ca cele pentru membrii breslelor de curteni. Ca şi curtenii, slu- 
jitorii erau trecuţi nominal în catastifele vistieriei, la care docu- 
mentele fac deseori aluzie 187. 

În cele ce urmează ne vom ocupa de principalele bresle de 
slujitori — călăraşii şi dorobanţii. 


1. Călăraşii 


Constituiau corpul cel mai însemnat al slujitorilor, apărut 
la sfîrşitul secolului al XVI-lea, fiind ostaşi călări, spre deose- 
bire de dorobanţi, care erau pedeștri. Călăraşii erau ţărani liberi, 
care slujeau domniei pentru scutiri fiscale şi pentru dreptul de 
a folosi ocinele aflate în proprietatea acesteia. 

În afară de călărașii colonizați pe pămînt aflat în proprie- 
tatea domniei, în documentele veacului al XVII-lea și în cele 
din primele decenii ale secolului următor, întîlnim și o altă 
categorie de astfel de slujitori care foloseau pămîntul unor mari 
boieri sau mînăstiri. Acești călărași erau, de asemenea, oameni 
liberi, care, neavînd ocină sau avînd pămînt puţin, erau siliţi 


185 Vezi, de pildă, porunca din 23 octombrie” 1767, cu care domnul 
Moldovei trimite un căpitan în regiunea Orhei-Lăpușna să înscrie „oameni 
de oaste... cît mai mulţi“ și în care se arată şi procedeul ce trebuia urmat: 
„pe toţi acei oameni să aibă a-i lua în scris, cu numele, porecla lor şi de 
la ce sat şi ţinut este“ („Rev. istorică“, XIV, 1928, p. 447). 

186 Muzeul regional Craiova, nr. m. 

18 La 2 aprilie 1641, se spune că şase rumâni au fast scoși „den 
catastih de la călărăşie“ (Arh. St. Buc., ep. Rîmnic, CXIX/7). Vezi și doc. 
din 27 noiembrie 1632, 4 iulie 1672 etc. (Acad. R. S. România. CCCX/22 
şi Arh. St. Buc., m-rea Tismana, LII/8). 


www.dacoromanica.ro 


104 SLUJITORII ŞI EVOLUȚIA LOR 


să lucreze cu învoială pămînt străin, în schimbul obligaţiei de 
dijmă, mai tîrziu şi de clacă, faţă de stăpînul locului 188. 

Este posibil (documentele nu precizează) ca unii din aceștia 
să fi fost așezați de domnie pe ocine domneşti care au fost date 
apoi unor mari stăpîni feudali (cazul citat al satului Ivancea), 
slujitorii ajungînd astfel în dependenţa acestora 180. 

Pe lîngă aceasta, este foarte probabil că deoarece domnia 
nu dispunea de proprietăţi în anumite localităţi unde avea nevoie 
de slujitori, aceştia erau siliţi să muncească pe ocinele unor 
stăpîni feudali, primind în schimb scutiri fiscale de la domnie. 

Cum aceşti slujitori — obișnuiți a fi scutiți de dijmă pen- 
tru pămînturile date lor în folosinţă de domnie și profitînd de 
situaţia privilegiată de slujbaşi ai statului feudal — refuzau ade- 
seori să-şi achite obligaţiile faţă de stăpînul locului, domnia 
era silită să intervină, ameninţind pe acești slujitori „semeţi şi 
tari în cap“ sau „porci de cîine“ — cum le spune uneori aprigul 
Matei ' Basarab 1% — cu pedepse aspre. Alteori, domnul se 
adresa comandanților acestor slujitori, poruncindu-le să-i si- 
lească să-şi îndeplinească obligaţiile feudale, cum face acelaşi 
Mate: Basarab, la 25 septembrie 1645, cînd se adresează lui 
Mareş căpitan de călărași din Ploieşti. 191 

Asemenea călăraşi care foloseau ocine străine întîlnim și 
în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. De existența lor 
aflăm tot din poruncile domnești prin care li se ordonă să dea 
dijmă și să facă clacă stăpînilor respectivi. Astfel, la 1 iunie 
1737, se porunceşte marelui căpitan din regiunea Focșani să 
silească pe călăraşii care stăteau pe moșia mînăstirii Măxineni 
să-și dea suhatul și să facă clacă după obicei:și să nu mai în- 


188 Vezi doc. din: 20 iunie 1632, 25 mai 1635, 12 iunie 1646, 14 iulie 
1654 etc. (Arh. St. Buc., ms. 465, f. 30, m-rea Tismana, XCII/26, ep. Rîm- 
nic, CXIX/8 şi m-rea Plumbuita, XII/11). 

18 Menţionăm că un proces similar a avut loc şi în Transilvania, unde 
coloniile militare privilegiate ale haiducilor din secolul al XVII-lea au fost 
aservite la sfîrșitul acestui secol (vezi Szendrey István, A bihari hajdúk pere 
a hajduszabadsagert [Procesul haiducilor din Bihor pentru libertate], De- 
breţin, 1957, 63 p. $ 

19 Acad. R. S. România, CLV/181 şi Arh. St. Buc., ms. 256, f. 340. 

191 Arh. St. Buc., m-rea Glavacioc, XXXIV/29. 


www.dacoromanica.ro 


105 BRESLELE PRINCIPALE DE SLUJITORI 


găduie pe viitor asemenea abuzuri din partea subalternilor săi. 192 
Numeroşi astfel de călăraşi existau la Lichineştii de Vad — Ia- 
lomiţa (viitorul oraș Călărași) încă din secolul al XVII-lea 19. 
La 25 mai 1722, 15 megiași călărași din această localitate se 
obligau față de mînăstirea Colțea — stăpîna locului pe care 
şedeau — să-i facă clacă ca şi aceia care locuiau pe moşia 
Deleanului și a episcopiei de Buzău 1%. 

O situaţie asemănătoare exista şi în Moldova, unde întîlnim, 
de asemenea, călărași folosind ocină străină. La 26 martie 1667, 
domnul Moldovei dă dreptul lui popa Vasile să ia dijmă de la 
călărașii și dorobanţi care foloseau ocina sa de la Sănăcău 1%, 
iar la 25 iunie 1669, călărașii şi hînsarii din satul Burnăreşti 
al mânăstirii Golia se obligau faţă de egumenul mînăstirii să dea 
zeciuiallă din toate produsele, în afară de legume, mazăre, linte 
şi „grădini“ de care erau scutiţi 1%. Şi aici, călăraşii manifestau 
aceeași opoziţie la îndeplinirea obligaţiilor feudale, fiind nece- 
sară adeseori intervenţia domniei. Astfel, la 23 septembrie 1669, 
Gheorghe Duca trimite un aprod să ia a zecea parte din produse 
de la călăraşii din Burnăreşti, care refuzau să dea dijmă mînăs- 
tirii Golia 1%, iar la 3 aprilie 1733, cînd proprietarul satului 
Malinteniţii se plinge de opoziţia călăraşilor la plata dijmei, 
domnul le porunceşte ca „măcar că ei sînt de paza marginii“, 
să dea venitul moşiei, să nu rămînă stăpînul păgubaș 198. 


192 Acad. R. S. România, CXXVI/56. Vezi şi porunca din 3 mai 1704, 
adresată căpitanilor de la Zimnicea și de la Scăeşti (Doc. priv. rel. agrare, 
p. 206—207). 

19 Vezi P. Samarian, Istoria oraşului Călăraşi, Buc., 1931, p. 26—29. 

12 Doc. priv. rel. agrare, p. 296—297. 

195 L, T. Boga, op. cit, XI, p. 26. 

19 A. Sava, Doc. Lăpuşna, p. 111. 

19? Ibidem, p. 121. Vezi şi porunca dată la 7 aprilie 1673 hatmanului 
Nicolae Buhuş să gonească nişte călăraşi din satele Holboca, Rusiani şi 
Dumbrăveni ale miînăstirii Cetăţuia şi să le risipească casele, deoarece nu 
dădeau dijmă miînăstirii (Acad. R. S. România, CD/135). 

1% T. Bălan, Documente bucovinene, VI, p. 113. Vezi şi porunca adre- 
sată la 8 ianuarie 1735 lui Andreiaş căpitan de Ştefăneşti să silească pe 
călăraşii de la Lihăneşti să dea dijmă minăstirii Rișca (Arh. St. Buc., 
m-rea Rîşca, IX/1). 


www.dacoromanica.ro 


106 SLUJITORII ȘI EVOLUŢIA LOR 


Ţinînd seama de faptul să numărul oamenilor liberi fără 
pămînt — din rîndurile cărora proveneau mulţi călăraşi — cu- 
moaşte o creștere deosebită în secolul al XVII-lea, este foarte 
probabil că o mare parte dintre slujitori să nu fi avut pămînt, 
motiv pentru care unii dintre ei au fost așezați pe ocine dom- 
nești, iar alţii erau siliți să cultive pămînturi străine. În afară 
de aceştia, întîlnim însă şi călărași proprietari în diverse sate 
ale ţării. 

Călărașii proprietari de ocine — ca şi călăraşii fără ocină 
care foloseau pămînt străin — slujeau domniei pentru scutiri 
fiscale, nu pentru pămîntul dat în folosinţă, cum slujeau călăraşii 
colonizați pe ocine domneşti. 

În Moldova situația este asemănătoare ; şi aici întîlnim, pe 
lîngă numeroşi călărași așezați pe ocine domnești, și călărași 
proprietari în diferite sate. Asemenea călăraşi proprietari de 
ocine sînt amintiţi mai ales în documentele din deceniile 6—8 
ale secolului al XVII-lea, dăruindu-și ocinele unor boieri care 
le plătiseră „dabilele călărășeşti“ sau îi scoseseră din „dajdia 
călărășească“ 1%, care era, se vede, destul de mare pentru câlă- 
raşii proprietari, de vreme ce aceştia sînt siliţi să-şi dăruiască 
proprietățile în schimbul „raderii“ de la dajdie. 

Aceşti călăraşi proprietari aveau o situaţie în parte asemă- 
nătoare cu aceea a curtenilor, proprietari ca și ei, fiind mai 
apropiaţi ca stare materială de curteni decît de ceilalți călăraşi 
fără pămînt. Așa se explică, de altfel, faptul că, în timpul 
domniei lui Gheorghe Ştefan, unii călăraşi — desigur proprietari 
de pămînt — sînt scoşi din breasla călărașilor şi trecuţi între 
curteni 2%, Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că această 


19 La 30 martie 1652, Rentea călăraș dăruiește lui Toma Cantacuzino 
mare vornic de ţara de sus a noua parte a satului Drislivele — Dorohoi 
și loc în Bodeasa, pentru că îi plătise nişte „dabile călărăşești“ (G. Ghi- 
bănescu, Ispisoace, III/1, p. 21 și N. Iorga, Studii şi doc., V, p. 21); la 14 
martie 1657, Strătulat şi fratele său dăruiesc lui Nicolae Buhuș al treilea 
logofăt ocina lor din Ciorăști—Tutova, pentru că fi scosese din „dajdia 
călărășească“ (Arh. St. Buc, m-rea Neamţ, LXXVI/1). Vezi şi doc din: 
7 iunie 1662, 20 februarie 1666, 4 august 1673 (Bibl, Centrală de Stat, I/167, 
Arh. St. Buc., m-rea Neamţ, LXXVI/3, ms. 575, f. 73, v.—14). 

20 N. Iorga, Studii şi doc., IV, p. 264. 


www.dacoromanica.ro 


107 BRESLELE PRINCIPALE DE SLUJITORI 


apropiere fusese mult ușurată și de decăderea treptată a curteni- 
lor la mijlocul secolului al XVII-lea. 

Cu privire la echipamentul călărașilor, izvoarele nu ne oferă 
ştiri atît de clare ca în cazul dorobanţilor. În Istoria Țării 
Româneşti, ni se relatează că, după moartea lui Matei Basarab, 
Constantin Şerban „au îmbrăcat pre toţi“ dorobanţii şi călărașii 
cu „postav bun“ 21. Cum această măsură a fost luată în vremuri 
tulburi, cînd domnia avea interesul să liniştească pe slujitorii 
răsculați şi să-i atragă de partea sa, este greu de spus dacă 
slujitorii numiţi călăraşi primeau de regulă postav pentru îm- 
brăcăminte. 

Pentru Moldova, la începutul secolului al XVIII-lea, dis- 
punem de o relaţie a lui E. H. Weissmantel, potrivit căreia călă- 
raşii nu primeau haine de la domnie, ci se îmbrăcau cum 
puteau 22. Informaţia sa este însă oarecum în contradicţie cu 
aceea dată ceva mai tîrziu de Gheorgachi logofătul. Acesta 
afirmă că, „la domnii cei vechi“, slujitorii primeau „numai 
postaj şi ei îşi gătia hainile“ şi că „această rînduială de gătirea 
strailor cu cheltuiala domniei numai la vremea lui Grigore 
voevod (este vorba de Grigore al II-lea Ghica) au fost“. În 
această vreme, primeau haine de la domnie : seimenii, vînătorii, 
dorobanţii şi „toată slujitorimea“ 25. 

Despre dajdia călărășească, aflăm dintr-un document moldo- 
vean din 20 februarie 1656 că era de 6 galbeni 2%, în timp ce 
în Ţara Românească este amintit la 30 septembrie 1655 „birul 
călărășesc de ughi 11“ 25. Aceste biruri erau destul de mari, 
motiv pentru care unii dintre călărași caută să fie „rași“ din 
slujbă iar alţii fug din ţară 2%. 


201 Istoria Țării Româneşti, p. 119. 

202 ((Jeissmantels Dagbok, p. 220 (în trad. la Inst. de istorie). 

20% Gheorgachi logofătul, Condica de obiceiuri, ed. D. Simonescu, 
p. 297—298. 

204 Arh. St. Buc., m-rea Neamţ, LXX VI/3. 

205 Idem, m-rea Căldărușani, XXXV/16. În același an, C. Şerban afirma 
că i-a pus pe călărași la dare cu 10 zloți (A. şi L. Demeny şi N. Stoicescu, 
op. cit., p. 250). 

26 Vezi doc. din 7 mai 1660, în care se arată că nişte călăraşi fugiți 
în „Ţara Turcească“ şi întorși. în ţară au fost așezați într-o slobozie, fiind 
iertați de dajdia călărășească (Acad. R. S. România, LXX VII/9). 


www.dacoromanica.ro 


108 SLUJITORII ŞI EVOLUŢIA LOR 


Cît privește efectivele călărașilor, acestea au fost destul de 
mari în secolul al XVII-lea, atît în Țara Românească, cît și în 
Moldova. 

Primele date despre efectivele lor sînt din vremea domniei 
lui Mihai Viteazul, cînd ni se spune că domnul dispunea de 8000: 
de oșteni călări, care luptau pe cheltuiala lor proprie pentru 
scutirile fiscale pe care le aveau 2%. Este greu de știut în mod 
sigur dacă relaţia lui Giorgio Tomassi, care ne dă această știre, 
se referă la călărași sau la curteni, care luptau și ei călări tot 
pe cheltuiala lor, ca şi călărașii. 

După domnia lui Mihai Viteazul, efectivele călărașilor au 
scăzut, îndeosebi după răscoalele lor din deceniile II—III ale 
secolului al XVII-lea, crescînd din nou în vremea domniei lui 
Matei Basarab, cînd, de altfel, călărașii se aflau sub comanda. 
unui mare căpitan de călărași 2%, care nu mai este amintit după. 
domnia acestui voievod. Numărul călăraşilor — ca și al doro- 
banţilor — a scăzut apoi din nou după răscoala din 1655, cînd 
mulți au fost uciși. În relaţia istorică alcătuită de un misionar 
catolic în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino se afirmă că, 
înainte de această domnie, erau mai mulţi călărași, dar că, în 
acea vreme, numărul lor se micşorase. fiind nu mai puţini de 
4000 şi nu mai mulţi de 6000 209. 

În timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu nu mai exis- 
tau decît 10 steaguri de călărași, alcătuite din circa 350 de 
cruci %1, sau circa 700 oameni. (În această vreme existau, însă, 
şi câteva steaguri de soutelnici călări, avînd o situaţie foarte 
asemănătoare cu aceea a călărașilor.) În anul 1739, numărul 


2 G, Tomassi, Delle guere et rivolgimenti, Veneţia, 1621, p. 74. 

2% Dintre acești mari căpitani amintim pe: 

— Lupu Buliga Mehedinţeanu, la 27 mai 1636 (Acad. R. S. Romînia, 
CXXIV/107) ; 

— Radu, la 6 ianuarie şi 8 octombrie 1645 (Arh. St. Buc., m-rea 
D. Lemn, X1/4 și m-rea Hurez, VIII/2) ; 

— Ghiorma Alexeanu, ante 28 februarie 1645 (Acad. R. S. Ro- 
mânia, CXXV/59). 

208 Mag. istoric, V, p. 58. 

219 Condica vistieriei, p. 544. 


www.dacoromanica.ro 


109 BRESLELE PRINCIPALE DE SLUJITORI 


călăraşilor scăzuse la 57 „lude“, oare alcătuiau un singur 
steag 211. 

În Moldova, la sfârşitul secolului al XVI-lea, acelaşi Giorgio 
Tomassi ne informează că existau 11 000 de oşteni călări, scutiţi 
de dări, care luptau pe cheltuiala lor2!2. Ca şi în cazul Ţării 
Românești, e greu de știut dacă el se referă la călărași sau la 
curteni. 

În timpul domniei lui Vasile Lupu, erau cel puţin 4000 de 
călăraşi, de vreme ce domnul poate plasa acest număr la margi- 
nea ţării, pentru paza ei de tătari 2%. 

La același efectiv se referă şi francezul De la Croix la 1676, 
cînd spune că existau 4000 de oameni răspîndiţi în toată ţara, 
care se bucurau de tot felul de scutiri fiscale, fiind obligaţi să 
meargă la război. Cum De la Croix susţine să aceștia puteau fi 
scoşi din registre dacă nu se supuneau, fiind trecuţi alţii în 
locul lor, 2:4 cred că referirea lui: priveşte pe călăraşi, nu pe 
curteni. 

În timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, existau încă circa 
2000 de călărași, comandaţi de 20 de căpitani 215. Dintr-o relaţie 
din aceeaşi vreme aflăm că slujitorii numiţi 'călărași erau răs- 
pîndiţi îndeosebi în satele de la marginea ţării 216. 

În Moldova, breasla sau ceata călărașilor s-a menţinut mai 
mult decit în Țara Românească. La 1757 mai sînt încă amintite 
următoarele categorii de călăraşi : hătmănești, de la steagul lui 
vel căpitan, de la menziluri, de cîmp şi de margine21, iar la 
1776, mai existau încă 13 steaguri, cu un efectiv de circa 600 
de oameni 218, 

În această vreme, însă, călănaşii nu mai alcătuiau o oaste 
permanentă ; ei „se făceau“ după cum cereau nevoile statului 


211 Studii şi mat. de istorie atit V, p. 481. 
212 G, Tomassi, op. cit, p. 7 
213 N. Iorga, Doc. din isele Bistriței, |, 
24 F, Babinger, op. dai p. 22 (extras) a ‘Šzalele Acad. Rom., Mem. 
Sect. ist s. III, t. XIX, p 
215 ’D. Cantemir, Decriptio Moldaviae, p. 89. 
219 Hurmuzaki, S. I/1, p. 423. 
217 N. Iorga, Doc. şi cercetări asupra istoriei financiare, p. 31. 
28 Uricarul, XIX, p. 319 și urm. 


www.dacoromanica.ro 


110 SLUJITORII ŞI EVOLUȚIA LOR 


feudal. Astfel, la 1 decembrie 1733, Constantin Mavrocordat dă 
dreptul unui căpitan de călărași să strîngă oameni străini „să-i 
facă călărași“, promiţindu-le „milă şi odihnă“ de dări pe timp 
de șase luni, așa cum domnul „așezase“ și pe alţi călărași de 
la alte steaguri 2!?, iar la 1742 același domn dă dreptul marelui 
căpitan de Tecuci să stringă 20 de oameni „pentru slujba şi 
poruncile ce are... și să fie în loc de călăraşi“2% (subl. ns.-N.S.) 

În secolul al XVII-lea, cei mai mulți călărași erau grupaţi 
în anumite orașe-garnizoane, fie din interiorul ţării, fie de 
la marginile sale. Aceştia din urmă erau așa-numiții călărași de 
margine, a căror atribuţie principală era paza hotarelor ţării. 
În afară de aceste garnizoane, existau călărași răspîndiţi în 
diferite sate, care ţineau de căpităniile din orașele apropiate. 

În Țara Românească garnizoanele cele mai importante ale 
călăraşilor se aflau în orașele : Bucureşti, Buzău, Ploieşti, Ruşii 
de Vede, Lichireşti (numit mai tîrziu Călărași, tocmai datorită 
prezenţei acestora în localitate), Tîrgul de Floci, Hodivoaia, 
Caracal, Mănești, Gherghița etc. 

Garnizoanale de la Mănești, Gherghița, Ploieşti și Rușii de 
Vede sînt amintite în izvoare — aşa cum am văzut — încă de 
la începutul secolului al XVII-lea, călărașii fiind aşezaţi aici 
foarte probabil în timpul domniei lui Mihai Viteazul. 

Orașul Buzău constituia una din cele mai puternice garni- 
zoane ale călărașilor. În jurămîntul de credinţă din 1655, dat 
după răscoala din acel an de „călărașii ot Buzău“, sînt trecute 
circa 200 de nume, împreună cu un căpitan, patru iuzbași, cinci 
ceauși și patru stegari 2!. De la începutul aceluiași secol, ni 
s-a păstrat și o informaţie dată de un străin, Joppecourt, potrivit 
căreia Radu Mihnea ţinea într-un oraș mare de la graniţa cu 
Moldova o garnizoană de 400 de ostaşi pentru paza hotarelor 22. 
Cum în documente nu am întîlnit călărași la Focşani, este posibil 
ca orașul de margine la care se referea Joppecourt să fi fost 


219 Ibidem, V, p. 259. 

22 N. Jorga, Studii și doc., VI, p. 323. 
21 N. Iorga, Studii şi doc., IV. p. 31—39. 
222 Tezaur de monumente, II, p. 51. 


www.dacoromanica.ro 


111 BRESLELE PRINCIPALE DE SLUJITORI 


fie Buzău, unde călărașii amintiţi în documente sînt foarte 
numeroși, fie Rîmnicul Sărat. 

Cît priveşte călărașii de margine, aceștia erau așezați 
îndeosebi la Tîrgul de Floci, Lichireşti, Hodivoaia, Rușii de 
Vede şi Caracal, orașe situate la marginea dinspre Dunăre 
a ţării. Căpităniile de călărași de la Rușii de Vede, 
Tîrgul de Floci 224 și Hodivoaia ? sînt amintite în documente 
încă de la mijlocul secolului al XVII-lea ; către sfîrşitul aceluiași 
secol apar și la Caracal și Lichirești °. Este foarte probabil 
că aceste căpitănii să fi existat şi înainte de apariţia lor în 
documente, unele din ele probabil chiar la sfîrșitul secolului al 
XVI-lea, din vremea domniei lui Mihai Viteazul. 

La mijlocul secolului al XVII-lea, în 1657, suedezul Ra- 
lamb, în trecere prin Ţara Românească, relatează că domnul 
Constantin Şerban ţinea 2000 de oameni (dintre care mulţi vor 
fi fost călărași) la Pise (probabil Piua Pietrii), 4000 la Hodi- 
voaia și 2600 la Brăila 2% (cum Brăila se afla sub stăpînirea 
turcilor, este foarte probabil că ostașii respectivi aveau garni- 
zoana în alt oraș din apropiere). 


2233 Doc. din: 10 august 1636, 21 iulie 1640, 7 septembrie 1664 (Acad. 
R.S. România, DLVIII/8, Arh. St. Buc., AN, CVI/8 şi Donaţii, LIX/14). În 
octombrie 1698, apare Hristodor mare căpitan de Rușii de Vede (Arh. St. 
Buc., Mitr. Ţării Rom, CLXXXIII/5). 

224 Un căpitan, ispravnicul orașului Tîrgul de Floci, amintit la 25 
aprilie 1643 (Acad. R. S. România, CCCLXVII/128). 

32 Un căpitan de călărași, la 16 iulie 1654 (Arh. St. Buc., ms. 256, 
f. 698). Un alt căpitan, Odivoianu (din Hodivoaia), este trimis de Constan- 
tin Şerban voievod cu 2000 de oameni în ajutorul lui G. Rakoczy al 
Il-lea în Polonia (M. Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, p. 176). Vezi 
şi doc. din 25 martie 1670, în care sînt amintiți doi căpitani de Hodivoaia 
(Arh. St. Buc., ms. 256, f. 699—700 v). 

2% Un căpitan de călăraşi, la 12 ianuarie 1686 (Arh. St. Buc., m-rea 
C. Lung, LXIL/73) ; călărașii sînt menţionaţi la Caracal încă din 1635 (loc. 
cit., ep. Argeş, III/14). 

227 Căpitani de călărași, la 28 octombrie 1693 și 15 martie 1698 (Arh. 
St. Buc., m-rea Radu Vodă, IX/51 şi m-rea Banu, XXII/15); călăraşi cu 
ceauşi și stegari sînt pomeniţi la Lichirești la 1684 (idem, m-rea Radu 
vodă, IX/29). 

28 „Rev. istorică“. 1929, p. 348. 


www.dacoromanica.ro 


112 SLUJITORII ŞI EVOLUȚIA LOR 


În timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu, la 1700, 
cînd numărul călăraşilor scăzuse foarte mult, sînt amintite zece 
căpitănii, care erau în ordinea mărimii la: Caracal, Ploieşti, 
Hodivoaia, Buzău, Ruşii de Vede, Voicești, Lichireşti, Gher- 
ghiţa, Rîmnicul Sărat şi Grădiştea 229. 

În Moldova, în afară de orașul capitală, existau călăraşi în 
fiecare oraş mai important. Un călător polon, Stanislaw Oswie- 
cim, în trecere prin Moldova în 1643, afirma să domnul ţinea 
călărași în „deosebite orașe pentru slujbe grăbite“ 2%. 

O garnizoană importantă era la Rădăuţi, unde călăraşii 
fuseseră așezați de Radu Mihnea. La 1636, un polon care a 
însoţit solia condusă de Krasinki relata că acest oraş „în vechime 
se numea Călărași“, dar că, în acea vreme, nu se mai aflau 
acolo decît „ţărani proşti“ 231 (adică oameni simpli). 

Un alt oraş unde se găseau numeroși călărași era Ștefănești. 
La începutul secolului al XVII-lea, Tomasso Alberti socotea 
la 1000 numărul ostașilor existenţi aici 22. Mai tîrziu, la 1677, 
secretarul starostelui de Culm constata şi el că „în acest oraș 
locuiesc- călăraşi“, dar declara că „nu ştiu dacă erau mai mult 
de o sută de gospodării de ale lor“ 25. Numărul lor scăzuse deci 
foarte mult la sfîrşitul secolului al XVII-lea. 

În afară de aceste oraşe, mai sînt amintiţi călărași la 
Fălciu 2%, în regiunea Putna 2% şi în alte părți. În sfîrşit, un 
număr mare de călărași se găseau în regiunea Orheiului şi a 
Sorocăi, unde sînt amintiţi un căpitan cu mai mulţi hotnogi încă 


22 Condica vistieriei, p. 544 ; vezi și p. 484. 

230 P, P. Panaitescu, ălători poloni, p. 53. 

231 P, P. Panaitescu, op. cit, p. 23. O chehaie de călărași este amintit 
aici la, 5 aprilie 1627 (Muzeul Lupta rev., N, ATIS VI/2). 

2 N. Iorga, Istoria armatei, |, p. Un hotnog de călărași apare 
aci a 27 poeno 1644 (Arh. St. Iaşi, BLXXIV/25 ). 
P. P. Panaitescu, op. cit, p. 71. 

zu Doc. din 24 iunie 1624 (Doc. priv. ist. Rom, A, veac. XVII, 
vol. V, p. 293). În ținutul Fălciu mai existau la 7 mai 1660 Şi „dajnici 
călărășeşti* , care strîngeau dările de la călăraşi (Acad. R. S. România, 
LXXVII/9). 

255 Doc. din 12 septembrie 1643 (Acad. R. S. România, LXXII/43). 


www.dacoromanica.ro 


113 BRESLELE PRINCIPALE DE SLUJITORI 


din deceniul al patrulea al secolului al XVIl-lea2%. La 5 
aprilie 1730, se spune că, „mai înainte vreme, au avut serdarii 
hotnogi de strajă pe la toate marginile acestor ţinuturi“ (este 
vorba de Orhei, Lăpuşna şi Soroca). După aceea, stricîndu-se 
„acele bresle“ (de călăraşi), serdarii au pus „nemestnici la 
margine, de sînt și de strajă marginii“ 2%. 

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în această 
regiune de margine a Moldovei se păstra încă tradiţia despre 
existența aici a unor oșteni buni. La 23 octombrie 1767, avind 
nevoie de „oameni de oaste, care să slujească cu leafă şi cu 
tain“, Grigore Calimah trimite un căpitan în Orhei, Lăpuşna şi 
Soroca să înscrie „cît de mulți oameni ar găsi să slujească la 
această treabă“ 258, 

Principala îndatorire a călărașilor era aceea de a merge 
la război pe cheltuială proprie. Un călător polon care a vizitat 
Moldova la 1636 definește pe călăraşi ca fiind „slujitori care 
au datoria să vie în oastea domnului în caz de război“ 2%, iar 
Dimitrie Cantemir ne informează că, în schimbul folosirii oci- 
nelor domnești, călărașii trebuiau să meargă la război pe propria 
lor cheltuială 240. 

În afară de această îndatorire — care era generală pentru 
toate breslele militare — călăraşii mai erau folosiţi în mod spe- 
cial la paza hotarelor ţării şi la transmiterea ştirilor la şi de la 
Constantinopol (Țarigrad). În cadrul corpului de călăraşi existi 
deci o specializare, unii fiind „călăraşi de margine“, alții „călă- 
raşi de Țarigrad“. 

Pe măsura scăderii importanţei militare a călărașilor, au 
început să primeze aceste ultime două atribuţiuni. La 1636, un 
călător polon, trecînd prin Moldova, afirma că aceştia erau 
folosiţi la trimiterea ştirilor 241, fapt confirmat la începutul seco- 
lilui al XVIII-lea şi de Weissmantel, care spune că slujitorii 


235 A. Sava, Doc. Orhei, p. 7171—78 şi idem, Doc. Lăpușna, p. 68—69. 
237 N. lorga, Studii și doc, VI, p. 247 şi A. Sava, Doc. Orhei, p. 199. 
238 „Rev. istorică“, XIV, 1928, p. 447. 

23 P, P, Panaitescu, Călători poloni, p. 23. 

20 D, Cantemir. op. cit., p. 114. 

21 P, P. Panaitescu, op. cit., p. 23. 


www.dacoromanica.ro 


114 SLUJITORII ŞI EVOLUŢIA LOR 


numiţi călărași erau utilizați la trimiterea diferitelor porunci, 
la strîngerea dărilor şi la alte însărcinări de acest gen?%2. În 
timpul stăpînirii austriece în Oltenia, termenul de călărași este 
explicat prin „specie de soldaţi care servesc la ducerea scriso- 
rilor“ 245. 

În Țara Românească, documentele amintesc de numeroși 
călăraşi de Țarigrad 24%, care se găseau în secolul al XVII-lea 
sub comanda unui vătaf 245. După cum ne informează A. M. del 
Chiaro, acești călărași de Țarigrad, îmbrăcaţi tătărește şi înar- 
maţi cu arcuri, străbăteau distanța pînă la Poartă şi înapoi cu 
o foarte mare viteză 246, lucru explicabil dacă avem în vedere 
interesul domniei de a se informa cît mai repede de cele ce se 
petreceau la Istambul. 

La 1739 exista încă un steag de tălăraşi de Țarigrad, alcă- 
tuit din 30 de lude 2%. 

În tot cursul secolului al XVII-lea şi în primele decenii ale 
celui următor în Moldova sînt amintiţi, de asemenea, numeroşi 
călărași de Țarigrad 248. 


22 „Rev. istorică“, 1930, p. 9 şi Weissmantels Dagbok, p. 220 (în 
trad. la Inst. de istorie). 

243 G. Giurescu, Material, II, p. 140. 

241 Doc. din: 18 septembrie 1637; 13 iunie 1643, 21 mai 1646, 31 mar- 
tie 1652, 7 noiembrie 1656 etc. (Arh. St. Buc., m-rea C. Lung, LXIII/15, 
m-rea Golgota, I/1, m-rea Căldărușani, II/15, Mitr. Ţării Rom., CCVI/2 
şi Acad. R. S. România, XLIII/155). 

45 În secolul XVII sînt amintiţi : 

— Martin, la 31 martie 1652 şi 1 aprilie 1653 (Acad. R. S. România, 
XLIII/155 şi XALIV/28). 

— Stoia, la 24 aprilie 1657 (Arh. St. Buc., m-rea Cotroceni, LVII/15) ; 

— Dumitraşcu, la 28 iulie 1669 (Acad. R. S. România, XLIV/138). 

a A M. del Chiaro, Istoria delle moderne rivoluzioni, p. 133. 

247 Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 481. 

248 Vezi doc. din: 30 mai 1620, 17 decembrie 1628, 15 martie 1647, 
29 august 1669, 22 decembrie 1684, 15 august 1689, 16 mai 1708, l aprilie 
1715 etc. (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, vol. IV, p. 477, Arh. 
St. Buc., m-rea Cetăţuia, II/1, m-rea Galata, XIV/8, Arh. St. Iaşi, 
CDLIX/68, CDIX/49 şi 55, Acad. R. S. România CDLI/40 şi Arh. St. Buc., 
AN, MMDCXXVII/19) ; vezi şi G. Ghibănescu, Surete, V, p. 78 şi 
XXII, p. 20. 


www.dacoromanica.ro 


115 BRESLELE PRINCIPALE DE SLUJITORI 


La începutul secolului al XVIII-lea, după informaţiile date 
de Dimitrie Cantemir, existau următoarele categorii de călărași 
curieri : 

— călărași de Țarigrad sau umblători de Constantinopol, 
în număr de 50, care duceau și aduceau știrile din Imperiul 


otoman ; | ȘI 
— călărași de Galaţi2%, tot 50, care îndeplineau sarcini 


asemănătoare cu cei de Țarigrad ; ; 
— umblători sau alergători de Hotin, în număr de 50; 
— umblători de Soroca 250, care erau trimiși în Polonia şi 


în Rusia. 

Fiecare din aceste grupuri se găseau sub comanda cîte unui 
vătaf şi slujeau domniei pentru scutirile fiscale ce li se acor- 
dau %!. În plus, cînd erau trimiși cu diverse misiuni, peste 
hotarele ţării, călărașii de Țarigrad primeau de la vistierie cîte 
20 de galbeni, iar cei de Galaţi cîte 10 galbeni, pentru cheltu- 
ială 252, 

La 17 februarie 1741 sînt amintiţi 28 de „înblători“ la 
Cernăuţi, conduși de un vătaf, care, „fiind în toată vremea de 


242 Numeroşi călăraşi sînt amintiţi aci în secolul al XVII-lea; la 
<c. 1674), apar aci 16 călăraşi cu o chehaia, un stegar şi un vătaf. În ace- 
laşi doc., se arată că ei plăteau dajdie cîte 2—3 ughi, în timp ce vătaful 
lor plătea 4 ughi, iar birnicii între 10 potronici și 2 ughi (G. Ghibănescu, 
op. cit, XXII, p. 31—32). Vătafii de călăraşi de la Galaţi sînt menţionaţi 
şi la: 1640, 2 februarie şi 29 iulie 1642, 27 august 1675 etc. (Acad. R. S. 
România, CIIl/38 şi 39, XLIII/54, Arh. St. Buc., m-rea Neamt, XCIII/2). 
Vezi şi A. Veress, Documente, XI, p. 320—321. 

250 După părerea lui N. Iorga, îmblătorii = couriers à pied (Anciens 
documents du droit, I, p. 43). Vătafii de „înblători“ din această regiune 
sînt amintiţi şi la: 1 martie 1647, 28 iulie 1724, 2 august 1732, 1757 etc. 
(Acad. R. S. România, LXXII/48, A. Sava, Doc. Orhei, p. 190, T. Bălan, 
Doc. bucovinene, IV, p. 107 şi 215, N. Iorga, Doc. şi cercetări asupra 
istoriei financiare, p. 31). La 1742, ei făceau și de pază pe Nistru (Acad. 

S. România, ms. rom. 237, f. 715 v.) 

25t Vezi şi doc. din 16 mai 1708 (Acad. R. S. România, CDLI/40). 

252 D, Cantemir, op. cit, p. 90. La 1764 îmblătorii primeau leafă 10 
lei pe săptămînă (N. Iorga, op. cit, p. 41). Menţionăm că şi ceilalți călăraşi 
primeau uneori leafă, cînd erau trimişi dincolo de hotarele țării. La 28 ia- 
nuarie 1644, Vasile Lupu arăta că dăduse soldă pe trei luni călăraşilor tri- 
mişi în Transilvania la Gh. Rakoczy (A. Veress, Documente, X, p. 163). 


www.dacoromanica.ro 


116 SLUJITORII ŞI EVOLUȚIA LOR 


slujba poruncilor“ domnești, erau scutiţi de dări, primind pecet- 
luiri roșii 255, iar la 1776 existau încă 40 de călăraşi de Țarigrad, 
care ședeau la Iaşi şi 30 de călărași de Țarigrad, cu garnizoana 
la Galaţi, fiecare din cele două cete conduse, ca și înainte, de 
cîte un vătaf 254, 


2. Dorobanţii (dărăbanţii, dărăbanii sau darabanii) 


Alcătuiau al doilea corp de slujitorime din Țara Româ- 
nească şi Moldova, avînd o origine asemănătoare cu aceea a 
călărașilor. Ceea ce îi deosebește pe dorobanţi de călărași este 
în primul rînd faptul că cei dintîi erau pedeștri, iar ceilalți că- 
lări. Modul cum erau retribuiţi este în parte asemănător: pe 
cînd călărașii erau în mare parte uzufructuari ai ocinelor dom- 
nești, dorobanţii erau plătiţi uneori cu leafă şi se bucurau — ca 
şi călărașii — de anumite scutiri de dări. 

După cum arată Dimitrie Cantemir, numele de dărăban de- 
rivă din cuvîntul german trabant, care înseamnă pedestru 255. 
Termenul a intrat în limba noastră prin intermediul celei ma- 
ghiare 256. 

În Țara Românească, primii dorobanţi, veniţi din Transil- 
vania, sînt amintiţi în armata lui Radu de la Afumaţi, care, după 
cum se știe, în luptele sale contra turcilor, a fost ajutat de voie- 


255 Acad. R. S. România, ms. rom., 237, f. 405 v. — 406. 

254 T, Codrescu, Uricarul, XIX, p. 322—823. 

25 D, Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 82; cf. și C. C. Giurescu, 
Istoria românilor, vol. III, partea a II-a, p. 750. 

256 Cf, și I. Bogdan. Documentul Rizenilor, p. 26—27, care afirmă că 
dorobanții au fost organizați în secolul al XVI-lea „după modelul doro- 
banților ungurești, de la care le vine și numele“, ca şi N. Iorga, Istoria 
armatei, Il, ed. a Il-a, p. 111 care consideră şi el că dorobanții moldoveni, 
ca și cei munteni, ẹrau „alcătuiți după modelul celor ardeleni“. 

Pentru originea numelui vezi şi Desză Pais, Ungarisch darabant — ru- 
mânisch dărăbanț („Cerc. de lingvistică“ — Cluj, III, 1958, supliment, 
p. 361—368) şi „Romanoslavica“, X, 1964, p. 199, unde cuvîntul dorobanţ este 
considerat o contaminare între termenii: derobaniec (polon), darabant (maz= 
ghiar) și dărăbanţ (român). 


www.dacoromanica.ro 


117 BRESLELE PRINCIPALE DE SLUJITORI 


vodul Transilvaniei. În 1523, domnul Țări: Româneşti își ex- 
prima teama că dorobanţii (aşa sînt numiţi în textul slav al 
scrisorii) şi secuii din armata sa vor să fugă și nu mai are ce să 
dea la „voinici“ 25. Aceşti dorobanţi, care apar alături de secui, 
sînt, fără îndoială, ostașii trimiși în sprijinul domnului ării 
Românești de voievodul Transilvaniei. 

Mai tîrziu, cronicarul Szamosk5zy arăta că domnul Ştefan 
Surdul avea la mănăstirea de la Colentina 200 de trabanţi %58, 
care erau, probabil, tot mercenari unguri. 

Trabanţii sau dorobanţii sînt amintiţi apoi în număr mare 
în armata lui Mihai Viteazul, fiind trimiși de Sigismund Bat- 
hory în ajutorul domnului, sau aduși în ţară de domn prin emi- 
sarii săi. În 1594, de pildă, voievodul Ţării Româneşti primise 
în sprijin 2000 de asemenea ostași de la Sigismund Bathory 2%. 
Acelaşi număr de lefegii maghiari avea domnul şi în anul ur- 
mător 25, pentru ca în 1596 să i se mai trimită 600%! În 
anul 1599, Miha: Viteazul avea mai mult de 6000 de do- 
robanţi 262. 

În Moldova, dărăbanii mercenari sînt amintiţi în a doua 
jumătate a secolului al XVI-lea. 

Primii dorobanţi au fost aici de origine polonă. Cronica 
slavă a lui Eftimie ne informează că Alexandru Lăpușneanu, 


257 S. Dragomir, Documente privitoare la relațiile cu Sibiul, p. 41 şi 
Gr. Tocilescu, 534 documente, p. 284. 

258 Szamoskăzy, ed. I. Crăciun, p. 10T. Ştirea concordă cu informaţiile 
date de documentele interne, în care primul dorobanţ este amintit, la Bu- 
curești, la 14 aprilie 1590 (Doc. priv, ist. Rom., B, veac. XVI, vol. V, p. 439). 

25 T, Sîrbu, Istoria lui Mikai Viteazul, I, p. 191—192. 

260 „Archiv des Vereines für Sib. Landeskunde“, I, p. 133. Tot în 1595, 
însă, domnul fi spunea lui Lubieniecki că are 6000 de unguri, de care se 
temea mai rău decît de turci şi pentru plata cărora zălogise tot ce avea 
(ms. la Inst. de ist.). După alte informații, numărul soldaților unguri aflaţi 
în Țara Românească în 1595 ar fi fost de 8000 sau 10000 (Hurmuzaki, 
XII, p. 51, 53). Alți asemenea mercenari vor fi venit direct în solda lui 
Mihai Viteazul, fără a fi trimiși de Bathory (vezi ibidem, p. 44). 

2%: Hurmuzaki, III/2, p. 191 şi XII, p. 243. 

262 Analele Acad. Rom., Mem. sect. ist, s. II, XX, p. 468—469. 


www.dacoromanica.ro 


118 SLUJIIORII ŞI EVOLUȚIA LOR 


venind în ţară cu ajutor polon, a adus cu sine „mulţi pedestrași 
pe care obişnuiesc să-i numească drabi“ (dorobanţi) 26. 

Mai tîrziu, aceşti mercenari erau aduşi din Transilvania 
şi Ungaria. Petru Şchiopul avea în garda sa mai bine de 500 
de mercenari unguri 24. Numărul lor a crescut apoi la cîteva 
mii în timpul domniilor lui Aron Tiranul și Ștefan Răzvan, 
timp în care Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, exer- 
cita o influență puternică asupra politicii moldovene. ' Ştefan 
Răzvan dispunea de 3000 de ostaşi primiţi din Transilvania 25. 
Cît priveşte pe Aron Tiranul, acesta ţinea în slujba sa 2000 de 
unguri 266. Despre el, cronicarul Grigore Ureche ne informează 
că a chemat în leafă unguri călări şi pedeștri, şi celor pedeștri 
le-au făcut odăi în curte „să fie pururea lîngă dînsul“ 2%. Refe- 
rindu-se la acești ostaşi pedeştri așezați în curtea domnească, 
cronicarul îi numeşte dărăbani unguri 268. 

Asemenea trabanţi sau dorobanţi care erau mercenari din 
Transilvania — numiţi uneori numai unguri, nu şi dorobanţi 26 
— au continuat să existe şi în secolul al XVII-lea, în număr 
mai mic însă. Astfel, într-o informaţie din toamna anu- 
lui 1615, se arată că Ştefan Tomşa a biruit pe boierii ri- 
dicaţi împotriva sa, cu sprijinul puţinilor pedestraşi unguri ce 
avea şi al poporului 20, iar în armata de mercenari a lui Cons- 
tantin Şerban se aflau 700 de unguri, grupaţi în şapte stea- 
guri 21. 

În afară de dorobanţii mercenari străini — dintre care 
unii erau, probabil, urmaşii acelora de la sfîrşitul secolului 


263 Cronica slavo-române, ed. cit., p. 122. 

24 Hurmuzaki, ITI/1, p. 109. 

205 Hurmuzaki, XII, p. 80 şi III/1, p. 242. 

26 A. Veress, Documente, IV, p. 255. Vezi şi Hurmuzaki, XII, p. 26. 

257 Gr. Ureche, Letopisețul țării Moldovei, ed. P. P. Panaitescu, ed. 
a II-a, p. 220. 

268 Ibidem, p. 223. 

260 Vezi doc. din 2 iulie 1645, în care este amintit Gheorghe căpitan 
de unguri, pe care domnul îl botezase „în legea creștinească“ (Bibl. Cen- 
trală de Stat, LXXX/8). 

210 A. Veress, Documente, IX, p. 53. 

271 N. Iorga, Studii şi doc., IV, p. 48. 


www.dacoromanica.ro 


119 BRESLELE PRINCIPALE DE SLUJITORI 


al XVI-lea — mai existau în secolul al XVII-lea și aşa-nu- 
miţii dorobanţi de țară,2? care erau români și care slujeau 
statului feudal uneori pentru leafă — ca și cei străini — alteori 


pentru scutiri fiscale sau pentru folosirea ocinelor domneşti — 
ca și călăraşii. 

Este foarte probabil că dorobanţii de ţară să fi fost adău- 
gaţi la oastea de mercenari de către Mihai Viteazul. În socote- 
lile de plata oştirii sale de mercenari din 1599 sînt trecuţi nu 
mai puțin de 6210 dorobanţi, împărţiţi în două grupe mari, 
comandaţi de căpitani cu nume româneşti sau sîrbeşti (Nedelco, 
Radu, Miclăuș, Jivco, Roș, Jivco Negru, Mirda lanăș). Dintre 
toţi acești 6210 dorobanţi, doar la un grup de 200 se spune că 
este vorba de „dărăbani unguri ce se-au dus cu Turi Freanţi“. 
În afară de aceștia, mai sînt amintiţi şi 916 unguri călări 2%. 

Pe la 1641, un italian, Locadello, care a vizitat Ţara Româ- 
nească, afirmă că Matei Basarab avea — în afară de 4000 de 
lefegii călări (lofezi) — 4000 de ostaşi pedeștri, care erau scu- 
titi de orice dare în timp de pace şi primeau în caz de război 
cîte un taler şi jumătate pe lună 2". El socotește deci pe doro- 
banţi ca un corp de oaste separat de lefegii. 

În această vreme, dorobanţi de țară alcătuiau marea ma- 
joritate a breslei dorobanţilor. Referindu-se la ei, Matei Basarab 
afirma că „acest neam dorobănţesc“ era „tot dintr-acest pămînt 
al Ţării Românești“, spre deosebire de seimeni, care erau mer- 
cenari pedeștri sud-dunăreni, dar cu care dorobanţii stabiliseră 
legături de rudenie 2%. á 


272 Cf. și I. Bogdan, op. cit, p. 26—27. Generalul Radu Rosetti cre- 
dea că dărăbanii erau numai lefegii munteni sau moldoveni (Evoluţia mij- 
loacelor şi a chipului de făptuire a războiului, 11, Organizarea, Buc., 1930, 
p. 7), în timp ce C. C. Giurescu, deși admite că, în afară de dărăbani le- 
fegii, mai existau şi dărăbani băștinași, „reorutați dintre localnici și slujind 
în schimbul scutirii de anumite dări sau a reducerii acestora“, îi trece pe 
toţi dorobanţii între lefegii, nu în rîndul slujitorilor (C. C. Giurescu, op. 
cit. vol. III, partea II-a, p. 748—749). 

"213 Analele Acad. Rom, Mem. sect. ist, s. IL, t. XX, p. 463—469. 

274 „Arhiva“, V, 1894, p. 115. 

215 Istoria Ţării Româneşti, ed. C. Grecescu şi D. Simonescu, p. 116. 
Vezi şi p. 120, unde se vorbeşte de „neamul rumânesc, mai ales dorobanții“. 


www.dacoromanica.ro 


120 SLUJITORI ŞI EVOLUȚIA LOR 


Mai tîrziu, în vremea domniei lui Şerban Cantacuzino, un 
misionar catolic care a vizitat Ţara Românească înregistra în 
interesanta sa „Relaţie istorică“ faptul că dorobanţii erau pe- 
deştri români, numiţi în batjocură papiștași 276, datorită, desi- 
gur, faptului că printre ei fuseseră sau mai erau încă trabanţi 
unguri. Același misionar catolic notează că mercenarii pedeștri 
străini se numeau seimeni sau, simplu, lefegii, nu dorobanţi. 

Dorobanţii de ţară erau — ca și călăraşii — oameni liberi, 
dintre care mulţi erau proprietari de ocine, vii, case etc., în 
timp ce unii erau așezați pe ocine domneşti sau foloseau cu în- 
voială pămîntul unor boieri sau mînăstiri 277. Este foarte posibil 
ca unii dintre dorobanţi să își fi cumpărat proprietăţi în timpul 
slujbei făcute statului feudal. 

O serie de izvoare din secolul al XVII-lea ne arată că, îr 
unele împrejurări, dorobanţii primeau leafă, ca şi mercenarii. 
Astfel, cronicarul Miron Costin înregistrează faptul că, pînă la 
domnia a doua a lui Ştefan Tomșa, Poarta „ţinea în seamă... 
cîte 5000 ughi, lefele dărăbanţilor“ 279 sau că Matei Basarab 
i-a dat lui Gheorghe Ştefan — domnul pe care-l sprijinea îm- 
potriva lui Vasile Lupu — pe unii dintre dorobanții săi „cine 
au vrut de bună voie în leafa lui Ștefan vodă“ 27. În cunoscutul 
izvod de bir din 1654 din timpul domniei lui Gheorghe Ştefan, 
figurează suma de 202 ughi daţi ca leafă unor dorobanţi 2%. 
În sfîrşit, în cronica Ţării Românești se arată că, înainte de 
lupta cu Matei Basarab, Leon vodă „dede dorobanţilor lefi“ 384 
sau că, la începutul domniei, Constantin Şerban da lefi „din 
dăstul“ dorobanțţilor și călăraşilor 282. 

Este interesant de reținut faptul că, în cele mai multe din 
cazurile citate mai sus, plata Aefilor dorobanţilor se făcea în 


278 Magazin istoric, V, p. 51, 58. 

21 Vezi doc. din: 3 septembrie 1642 (Acad. R. S. România, CLV/181) ; 
27 ianuarie 1651 (idem, XLIII/141); 17 mai 1661 (Arh. St. Buc, m-rea 
Clocociov, X1/12) etc. 

278 Miron Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, p. 88. 

219 Ibidem, p. 155. 

28 N. Iorga, Studii și doc., IV, p. 266. 

281 [storia Țării Româneşti, ed. cit, p. 97. 

232 Ibidem. p. 119. 


www.dacoromanica.ro 


121 BRESLELE PRINCIPALE DE SLUJITORI 


împrejurări deosebite, cînd domnia avea nevoie de ei, în mo- 
mente hotărîtoare pentru ea, fapt ce concordă cu afirmaţia lui 
Locadello — citată mai sus — după care dorobanţii primeau 
leafă numai în caz de război, cînd domnia avea interesul ca 
oastea să-i fie credincioasă. 

La începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir îi 
trece pe dorobanţi între ostaşii care făceau slujbă pentru scuti- 
rea de dări,.nu pentru leafă 2%, ceea ce dovedește că domnia 
folosea — după posibilități — mijloace diferite de plată a ser- 
viciilor dorobanţilor. A 

În afară de leafă, dorobanții primeau tain de carne şi 
piine şi postav pentru haine. Miron Costin arată că în vremea 
domniei lui Ștefan Tomșa — care a acordat, ca şi Mihai Radu, 
domnul "Ţării Românești, — o deosebită îngrijire dorobanţilor, 
pe care se sprijinea în lupta sa împotriva marii boierimi, doro- 
banţii erau „foarte îmbrăcaţi bine... cum n-au fost nice la o 
domnie grijită bine pedestrimea, cu haine tot de feleandrăş 
(postav de Flandra — N.S.), cu nasturi şi cu ceaprage de ar- 
gint, în pilda haiducilor din Țara Leşască, cu pene de argint 
la cumănace și cu table de argint la şoldure pe lădunce“ 284. 
Aceasta este singura descriere a echipamentului dorobanţilor 
moldoveni. 

Despre dorobanţii din Țara Românească se spune că au fost 
îmbrăcaţi de Mihnea al III-lea „cu haine spahiești“ 285. Portul 
lor obișnuit era însă cu haine „vinete“ (albastre) 256. Această 
uniformă fusese stabilită foarte probabil de Mihai Viteazul, 
care cerea bistriţenilor în 1599 postav „vînăt“ pentru ostașii pe- 
deștri 287, 


283 D, Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 88—90. 

284 Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 62—63. 

285 Istoria Țării Româneşti, p. 139. 

28 Radu Popescu, Istoriile, ed. C. Grecescu, p. 116. 

287 Hurmuzaki, XII, p. 505. Cf. şi o informație din 1613, în care se 
spune că Radu Mihnea a mers la Brașov cu un grup numeros de oșteni, 
printre care se găseau şi unii în haine albastre (N. Iorga, Studii şi doc, 
IX, p. CXI). 


www.dacoromanica.ro 


122 SLUJITORII ȘI EVOLUŢIA LOR 


Din vremea domniei lui Matei Basarab 2% și mai tîrziu a 
lui Constantin Brîncoveanu 2% au rămas numeroase scrisori adre- 
sate braşovenilor, în care cei doi domni solicită acestora postav 
pentru dorobanţi sau pentru slujitori, postav care se împărțea 
de obicei primăvara. 

După cum rezultă din corespondenţa lui Constantin Brînco- 
veanu, acesta primea de la Brașov postav de diverse culori, 
după uniforma slujitorilor respectivi ; la 1697 ceruse numai 
postav albastru, iar în 1705, 130 de bucăţi postav verde, 20 de 
bucăţi postav roșu și 120 de bucăţi postav de culoare albastră. 
După cum se vede, în aceste comenzi domină postavul de cu- 
loare albastră, destinat pentru costumele dorobanţilor. 

În legătură cu modul cum erau întreținuți dorobanţii, tre- 
buie să precizăm că uneori întreţinerea acestora cădea direct în 
seama locuitorilor ţării, nu a domniei. Astfel, într-o scutire de 
dări acordată satului Tismana al mînăstirii cu același nume, la 
6 aprilie 1602, printre scutiri se înşiră şi acelea de leşi şi moldo- 
veni 2% (care erau lefegii în armata lui Simion Movilă). Într-o 
altă scutire, din 1 februarie (1611), acordată de marele ban 
Raț Giurgi aceluiaşi sat, în loc de leşi și moldoveni, sînt amin- 
titi haiducii, dorobanţii şi cătanele 21, care erau, de asemenea, 
mercenari în armata vremii. Cum în alte documente din această 
vreme se arată că satele dădeau dăjdii pentru cătane2*? sau cai 
pentru dorobanţi 2%, credem că aceste scutiri se referă la obli- 
gaţia de a întreţine dorobanţii, într-o vreme cînd numărul aces- 
tora era mare și cînd domnia nu avea posibilităţi prea mari de 
plată a lor. 

Scutirile de a întreţine dorobanţi au reapărut în 1615, în 
număr destul de mare, fiind amintite în documente pînă la 


288 N. Iorga, Braşovul şi românii, p. 57, 59—60 ; idem, Socotelile Bra- 
şovului, p. 93 şi 99; Acad. R. S. România, XXI/205 ; Hurmuzaki, XV/2, 
p. 1199 şi Analele Acad. Rom, Mem. sect. ist., s. II, t. VIII, 1885—1886, p. 248. 

29 N. Iorga, Braşovul şi românii, p. 60, 67—69 şi 72—74. 

29 Doc, priv. ist, Rom., B, veac, XVII, vol. I, p. 37. 

21 Jbidem, vol. II, p. 2. 

2% Vezi doc. din 19 aprilie (1603) (ibidem, vol. I, p. 78). 

2% Vezi doc. din 2 mai 1612 (ibidem, vol. II, p. 69). 


www.dacoromanica.ro 


123 BRESLELE PRINCIPALE DE SLUJITORI 


1654 2%, De data aceasta, scutirea de dărăbani este înșirată de 
obicei lîngă acelea de bani de judeţ şi de opăcinaşi, ceea ce i-a 
determinat pe unii cercetători să afirme că aceasta înseamnă 
scutirea satului respectiv de a da dorobanţi la oaste, aşa cum se 
dădeau 'opăcinaşi pentru vase 2%. 'Ţinînd însă seama de faptul 
că înscrierea la dorobanţi a ţăranilor aserviţi era interzisă în 
această vreme şi că — așa cum vom vedea mai jos — slujba 
de dorobanţ se moștenea din tată în fiu, nu credem că scutirea 
de dorobanţi se referă la obligaţia satelor aservite de a da do- 
robanţi în slujba domniei. Ni se pare mai probabil ca scutirile 
acestea să se refere fie la obligaţia de a întreţine pe dorobanţi, 
ca în cazul documentelor de la începutul secolului al XVII-lea, 
fie la interzicerea amestecului lor în satul respectiv, ca şi al 
banilor de judeţ, aceasta avînd în vedere că dorobanţii îndepli- 
neau și ei diverse rosturi administrative. 

Din documente nu rezultă prea clar ce obligații fiscale 
aveau dorobanţii. În timp ce în unele documente din Fara Ro- 
mânească se arată că dorobanţii proprietari de ocine plăteau 
bir, din altele reiese că erau scutiţi total de dări. Într-un docu- 
ment din 10 august 1633, Stoica dorobanţul din Dudești, care 
îşi vînduse ocina lui Dumitru Dudescu vistier, asigură pe consă- 
tenii săi că nu trebuie să aibă grijă de birul său „căci se-au fost 
scos partea noastră de bir şi sînt slujitoriu bătrîn, vechiu ; şi 
se-au socotit scosul birului în vînzarea ocinei şi în preţul bani- 
lor“ 2%, iar la 5 ianuarie 1647, Ursu dorobanţul, fugit din satul 


2% Sînt scutite astfel de dorobanţi satele : 

— Brânceni, al m-rii Dealu, la 25 noiembrie 1616 (ibidem, vol. III, 
. 53) şi 1 mai 1628 (Arh. St. Buc., m-rea Dealul. XXII/8); 

— Cricoveni, la 1619 (Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVII, vol. III, 
p 410) şi 8 februarie 1621 (ibidem, vol. IV, p. 15); 

— Dobruşeşti, al m-rii Snagov, la 23 martie 1619 (ibidem, vol. III, 
. 329) şi 5 august 1633 (Arh. St. Buc., Peceţi nr. 47); 

— Dranoveţi, al m-rii Stănești, la 16 iunie 1615, (Doc. priv. ist. Rom., 
B, e XVII, vol. II, p. 405) şi 11 mai 1619 (ibidem, vol, III, 
p. 365); 

— Sineşt, al m-rii Mislea, la 15 martie 1628 (Arh. St. Buc., ms. 465, 
f. 51 v.) şi 17 iunie 1654 (ibidem, f. 52 v. — 53) etc. 

25 C, C. Giurescu, op. cit., III/2, p. 749. 

2% Acad. R. S. România. XLII/74. 


www.dacoromanica.ro 


124 SLUJITORII ȘI EVOLUȚIA LOR 


Tătarul — Ilfov, după ceilalţi dorobanţi de la steagul său, pierde 
ocina în favoarea boierului Radu Dudescu, care-l plătise de bir 2%7. 
Din aceste două documente rezultă că, în vremea domniei lui 
Matei Basarab, dorobanţii proprietari de ocine plăteau bir, deși 
Locadello spune în aceeași vreme că erau scutiţi de dări, iar în 
cronica Țării Românești se afirmă că „avea la casele lor 
pace“2% (de dări). 

În același timp, însă, există dovezi care confirmă afirmaţia. 
lui Locadello şi a cronicii. La 14 ianuarie 1644, Matei Basarab 
— referindu-se la un dorobanţ din Curta — Vlașca — arată că 
acesta era „sluga domniei mel(e), făr(ă) bir şi făr(ă) dajde“2%. 

În cronica Țării Românești se spune că domnul Constantin 
Şerban a iertat dorobanţilor şi călărașilor dijma şi oieritul 500, 
ceea ce arată că înainte de domnia lui plătiseră. În sfîrșit, în 
timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu, dorobanţii erau 
scutiți de o seamă de dări, plătind bani pentru salahori %! (ca 
să nu meargă ei înșiși ca salahori), ca și birul la sama cea mare 
şi la sama a doua 3?, Ei plăteau însă birul „osebi“ de restul 
țării, ca și celelalte bresle 303, ceea ce arată că aveau un regim 
fiscal privilegiat, în schimbul slujbelor făcute statului feudal. 

În Moldova, nu am întîlnit în documentele din secolul al 
XVII-lea știri despre birul dorobanţilor. La începutul secolului 
al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir arată că -dorobanţii făceau 
parte dintre ostașii „de scuteală“ (scutiţi de dări), nu dintre cei 
cu leafă 304. 


297 Idem, XLIII/96. 

298 Istoria Țării Româneşti, ed. cit., p. 114. 

2% Acad. R. S. România, CMIII/36. La aceste scutiri se va fi referit 
domnul cînd spunea că neamul doróbänțesc nu avea „nici o nevoie“ de la 
domnie. (Istoria Țării Româneşti, p. 116). Dacă ar fi fost aşa, este însă 
greu de înțeles motivul pentru care au participat la răscoala din 1655. 

30 Ibidem, p. 119. Vezi şi Dionisie Fotino, Istoria Daciei, II, p. 102. 

301 Condica vistieriei, p. 483, 545. 

302 Ibidem, p. 591. 

303 Anatefter, ed cit, în Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 413, 417. 

3 D, Cantemir, op. cit., p. 88—90. 


www.dacoromanica.ro 


125 BRESLELE PRINCIPALE DE SLUJITORI 


După cum rezultă din documente, în secolul al XVII-lea, 
slujba de dorobanț era ereditară, moştenindu-se din tată în fiu. 
În documentele din această vreme din Țara Românească am 
întîlnit numeroși taţi și fii sau fraţi dorobanţi 5%, iar cronica 
“Țării Românești aminteşte în cîteva rînduri de „neamul doro- 
bănţesc“, în vremea lui Matei Basarab și a urmașilor săi 35%. 

Alte izvoare mai tîrzii, din secolul al XVIII-lea și de la 
începutul celui următor — înregistrînd, însă, o situaţie mai 
veche — confirmă și ele că slujba de dorobanţ se moștenea din 
tată în fiu 57. Se înțelege, însă, că dorobanţii nu puteau fi nu- 
mai fii de foşti dorobanţi ; cînd avea nevoie, domnia înscria şi 
alţi locuitori între dorobanţi 3%. 

În Moldova, am întîlnit, de asemenea, printre dorobanţi și 
nepoți de nemeși 3% sau fii de preoţi 310, ceea ce arată că în 
ceata dorobanţilor puteau intra și alţi oameni decît urmaşii 
foştilor dorobanţi 21. 


35 La (1638—1639) sînt amintiţi Stoian și fiul său Stoian, ambii do- 
robanţi din Bucureşti, (G. Ghibănescu, Surete, VI, p. 201); la 15 ianuarie 
1647, Ursu dorobanţul, fiul lui Datco dorobanţul (Acad. R. S. România, 
ALIII/96) ; la 6 aprilie 1648, patru fraţi „slujitori dorobanţi“ din Tîrgo- 
vişte (Arh. St. Buc., m-rea Căldărușani, IX/8), iar la 21 sept. 1655 alţi 
doi fraţi dorobanţi, tot de acolo (Acad. R. S. România, CXXIV/173). 

308 Jstoria Țării Româneşti, ed. cit., p. 116, 121, 132. În aceiași cro- 
nică se arată că Constantin Şerban, domnul Țării Româneşti, promitea să 
dea dorobanţilor în funcţie și feciorilor lor — care urmau să le preia 
slujba — lefile seimenilor, dacă îl vor ajuta să-i alunge din ţară 
(Ibidem, p. 120). 

307 M. Cantacuzino, Istoria Țării Româneşti, ed. Tunusli, p. 31, notează 
că dorobanţii se făceau „după hereditate“ ; cf. şi D. Fotino, | pet Daciei, 
III, p. 208, care arată că, în vechime, dorobanţii moşșteneau virtutea răz- 
boinică de la părinţii lor. Cf. de asemenea, Carra, Historie de la Moldavie 
ei de la Valachie, p. 276; Raicevich, Osservazioni, p. 219 şi Bauer, Mémoires 
historiques et geograbhiques sur la Valachie, p. 45. 

308 Vezi doc. din 18 decembrie 1645 (Muzeul regional Craiova, nr. 71). 

3% Doc. din 6 mai 1637 (Arh. St. Buc., A.N., MMDCXCI/7). 

30 Doc. din 10 iulie 1617 (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, 
vol. IV, p. 190). 

311 Când vorbește de dorobanţi, D. Cantemir nu spune nimic despre 
faptul că slujba lor se moștenea (op. cit., p. 88—90). 


www.dacoromanica.ro 


126 SLUJITORII ŞI EVOLUȚIA LOR. 


Nu dispunem de date prea precise privind efectivele doro- 
banților şi evoluţia acestora, care depindea — ca şi la celelalte 
bresle militare — de împrejurări şi necesităţi : pe cînd numărul 
lor era mai mare în vreme de război (epoca lui Mihai Viteazul 
şi a lui Matei Basarab), el scade în timp de pace. 

În secolul al XVII-lea, aceste efective nu au fost mai mari 
de cîteva mii. În timpul domniei lui Mihai Viteazul, existau 
pînă la circa 6000 de dorobanţi, iar în vremea lui Matei Basa- 
rab circa 4000. 

Efectivele dorobanţilor s-au micșorat mult în a doua jumă- 
tate a veacului. Paul de Alep, care a vizitat Ţara Românească 
în timpul domniei lui Constantin Șerban, ne informează că, 
după răscoala slujitorilor din 1655, dorobanţii fuseseră desfiin- 
țați de domn pentru participarea lor la răscoală, în care mulți 
dintre ei fuseseră uciși %1?, dar că, în 1658, în faţa primejdiei 
invaziei tătarilor, s-a făcut o nouă înrolare a dorobanțţilor 315. 
Afirmația diaconului din Alep este confirmată de cronicile Ţării 
Româneşti, care arată că Miha: Radu (Mihnea al III-lea) a strîns 
„tot neamul dorobănţesc“ şi l-a organizat așezindu-i „cine-şi 
la steagul lui și la ceată-și“ 314, După scurta domnie a acestuia, 
efectivele dorobanţilor au scăzut însă din nou. 

Din izvoare mai tîrzii, rezultă că numărul dorobanțţilor ar 
fi fost mult redus în urma răscoalei din 1655 şi că Şerban Can- 
tacuzino i-a desființat aproape în întregime, unii dintre ei fiind 
trecuţi în alte cete de ostaşi pedeștri, talpoşii și cazacii 315. 

După părerea misionarului catolic care a vizitat Țara Ro- 
mânească în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, în această 
vreme existau doar 1000 de cruci de dorobanţi, în timp ce mai 


312 Vezi şi Miron Costin, Opere, ed. cit, p. 174, care descrie măcelul 
dorobanţilor după răscoala din 1655, cînd era „plin cîmpul şi pre lîngă Bu- 
curești și pe lîngă alte orașe de trupurile lor înţăpate“. 

33 Paul de Alep, Călătoriile patriarhului Macarie, ed. Cioran, p. 223. 

34 Istoria Ţării Româneşti, ed. cit., p. 132; vezi și p. 139 și Radu 
Popescu, Istoriile, ed. cit., p. 119. 

315 M. Cantacuzino, op. cit, p. 31; D. Fotino, op. cit., III, p. 208. CE. 
şi Bauer, op. cit., p. 45. 


www.dacoromanica.ro 


127 BRESLELE PRINCIPALE DE SLUJITORI 


înainte fuseseră 2000 316 (în altă parte a relaţiei sale misionarul 
afirmă că fuseseră 4000—5000 de cruci) 317. 

În timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu, la 10 mai 
1699, existau doar 10 steaguri de dorobanţi, care trebuiau să 
dea 200 de „lude“ să meargă în „rînduiala salahorilor* 318. 
Cum la această dată un steag avea aproximativ 50 de membri, 
înseamnă că, la sfîrşitul secolului al XVII-lea, mai existau în 
Ţara Românească doar circa 500 de dorobanţi 3:?. În efectivele 
„Slujitorimii“ din 1739, dorobanţii nu mai sînt pomeniţi. 

În Moldova, numărul dorobanţilor a scăzut în mod simţitor 
după domnia lui Ștefan Tomșa, cînd au fost uciși mulţi dintre ei 
în lupta de la Tăutești 52, și apoi după domnia lui Gheorghe 
Ştefan și revolta lor din 1659. Totuşi, după cum ne informează 
Dimitrie Cantemir, la începutul secolului al XVIII-lea mai exis- 
tau încă opt căpitănii, avînd fiecare cîte 200 de dorobanţi %1. 
Mai tîrziu, în armata reorganizată de Grigore al II-lea Ghica, 
dorobanţii, împreună cu slujitorii de curte, vînătorii şi panţirii, 
lefegii de ţară, alcătuiau un corp de oaste de 3000 de oameni*?. 
În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, cînd se înființează 
alte cete de slujitori, mai exista un singur steag de dorobanţi 
şi un grup redus de dorobanţi ai temniţei 5%. 


316 Magazin istoric, V, p. 58. 

317 Ibidem, p. 51. După cum se știe, o cruce era alcătuită din 1—4 lude, 
după „puterea“ lor, (averea impozabilă). N. Bălcescu considera că cele 5000 
de cruci de care vorbeşte misionarul erau compuse din 10000 de oameni, 
ceea ce ni se pare exagerat. (N. Bălcescu, Puterea armată, în' Opere, I, p. 13). 

318 Condica vistieriei lui C. Brîncoveanu, p. 483. 

319 La 1 aprilie 1700, cu prilejul plăţii banilor salahorilor, sînt amin- 
tite doar șase steaguri de dorobanţi, alături de alte două de fustași (ibidem, 
p. 545); cum între cele două evidențe sînt oarecare deosebiri (de pildă, pe 
cînd la 1699 steagul marelui agă avea 45 de lude, la 1700 avea 52 de cruci), 
este greu de dat o cifră mai exactă. 

320 M. Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, p. 63. 

321 D, Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 89. Nu ştiu pe ce temei 
afirma N. Iorga că, în lupta de lîngă Tăuteşti, dorobanţii lui Ştefan Tomșa 
au fost nimiciţi „și nu-și mai aflară urmași“ (Istoria armatei, II, p. 114). 

322 M. Kogălniceanu, Cronici, III, p. 164. 

3% Uricarul, XIX, p. 319 și urm. 


www.dacoromanica.ro 


128 SLUJITORII ŞI EVOLUŢIA LOR 


Cu privire la modul de organizare a dorobanţilor, remar- 
căm că aceştia erau grupaţi — ca şi călărașii — în jurul unor 
garnizoane mai importante: Bucureşti 524, Craiova 55%, Stre- 
haia 526, Tirgovişte 527 etc. 

La sfîrşitul secolului al XVII-lea existau două steaguri de do- 
robanţi la Bucureşti — al marelui agă 528 şi al marelui căpitan 


3% Aci întîlnim în documente cei mai mulţi dorobanţi, la: 14 aprilie 
1590, 21 aprilie 1631, 1 aprilie 1636, 20 aprilie 1638 etc. (Doc, priv. ist. 
Rom... B, veac. XVI, vol. V, p. 439; Bibl. Centrală de stat, CXII/4; 
Muzeul de istorie a orașului București, nr. 35834 şi nr. 35846; G. Ghi- 
bănescu, Surete, VI, p. 20). Numeroși alţi dorobanţi sînt amintiţi: apoi 
în localităţi din preajma Bucureştilor, la: Dudești (Acad. R. S. Ro-- 
mânia, XLII/74),Boldorogeşti (Arh. St. Buc., m-rea Plumbuita, XII/21), Su- 
limanul, Obilești (idem, Mitr. Țării Rom., XXI/14 și 15). Alţi dorobanţi 
şedeau pe ocina mînăstirii Radu vodă de la Cîrstieneşti (Acad. R. S. Ro- 
mânia, CLV/181), iar într-un doc. din 27 ianuarie 1651 se arată că să- 
tenii din Stăneşti — Ilfov duceau dorobanţi pe moșia logofătului Radu 
Dudescu „de-ş fac hodăi“ (Acad. R. S. România, XLIII/141). 

Tot la București exista în “secolul al XVII-lea un căpitan de doro- 
banţi, pomenit la: 3 martie 1631, 21 septembrie 1646, 18 iulie 1652 etc. 
(Arh. St. Buc., m-rea Radu vodă, XXXI/9, ms. 725, f. 95 v.—97, Acad. 
R. S. România, CCCXCVII/49) etc. 

335 La 25 februarie 1665, este amintită aici „suta“ lui Manole iuzbașa 
de dorobanţi (G. Ghibănescu, op. cit, VI, p. 226), iar la 11 martie 1699 
„o samă de dorobanţi din Craiova“ (Arh. St. Buc., ms. 705, f. 217 v.—219). 
De altfel, una din mahalalele Craiovei, unde erau așezați dorobanţi, s-a 
şi numit mai tîrziu mahalaua Dorobănţiei. 

326 În 1599-—1600, Calotă banul primește 100 de săbii pe care le tri- 
mite dorobanţilor de la Strehaia (P. P. Panaitescu, Documente slave din 
Sibiu, p. 37). Tot la Strehaia exista la 1654 un căpitan de dorobanţi (Arh. 
St. Buc., m-rea Strehaia, XIV/4), ceea ce arată că aici era sediul unei 
căpitănii. 

327 Pentru București și Tîrgovişte, vezi și Istoria Țării Româneşti, 
p. 147, unde se arată că ciuma din 1660 a secerat îndeosebi „ceata do- 
robanţilor“, „ales la 2 orașă“, Tîrgoviștea și București, făcîndu-se „moarte 
nespusă “. 

s28 Un ceauș agesc este amintit la 16 februarie 1696 (Arh. St. Buc., 
Mitr. Țării Rom., CCLV/1), iar un dorobanţ de la steagul marelui agă la 
28 mai 1716 (Arh. St. Buc., ms. 132, f. 241). 


www.dacoromanica.ro 


129 BRESLELE PRINCIPALE DE SLUJITORI 


de dorobanţi 3% — un steag la Craiova, unul la Comanca 3%, un 
altul la Văleni și altul al Chiojdului, în afară de alte patru 
cărora nu li se precizează localitatea unde își aveau garnizoa- 
nele 351. 

În Moldova, în afară de capitala ţării, mai existau doro- 
banţi la Hotin, lîngă care este amintită, la 30 iunie 1656, locali- 
tatea Dărăbani 3%, și în alte localităţi. 

Dorobanţii, împreună cu mercenarii pedeștri, se aflau sub 
comanda marelui agă. Acesta avea ca ajutor al său la comanda 
dorobanţilor pe marele căpitan de dorobanţi, Primul mare 
căpitan de dorobanţi, Lupu Buliga, este amintit în timpul dom- 
niei lui Matei Basarab, la 21 septembrie 1646 3%, ceea ce do- 


32 Marele căpitan de dorobanţi își va fi avut steagul său încă din 
1668, cînd apare în documente un stegar de dorobanţi de la steagul ma- 
relui căpitan (Arh. St. Buc., m-rea Căldăruşani, XX/2). 

330 Acești dorobanţi de la Comanca — care erau așezați pe ocina 
mînăstirii Clocociov — sînt amintiţi încă de la 17 mai 1661 (Arh. St. Buc., 
m-rea Clocociov, XI/12). 

331 Condica vistienei lui C. Brîncoveanu, p. 483. 

332 „Rev. Soc. ist. bis“, Chişinău, XX, 1930, p. 139 și „Bull. Sect. 
Historique de PAcademie Roumaine“, I, 1912—1913, p. 34. 

335 Relaţia astorică a misionarului catolic, în Magazin istoric, V, p. 52 
şi D. Cantemir, op. cit., p. 82 şi 89. 

34 Arh. St. Buc., ms. 785, f. 95. v. — 97. Acest Buliga din Ciovir- 
nişani — pomenit de nenumărate ori între 28 martie 1633 și 3 martie 1646 
(Arh. St. Buc., m-rea Tismana, XCIII/26 și XX/2) drept căpitan de doro- 
banţi de Severin sau de Mehedinţi — devine la data amintită mare că- 
pitan, pentru ca mai apoi să ajungă mare agă (Arh. St. Buc., m-rea Obe- 
deanu, VII/1). 

După Buliga, mai sînt amintiţi ca mari căpitani de dorobanţi: 

— Ilie, la 10 august 1667 şi 10 mai 1668 (Arh. St. Buc., m-rea 
Căldărușani, XX/2) ; 

— Tudor Greceanu, la 7 septembrie 1670 (idem, Mitr. Țării Rom., 
CXIX/1) ; 

— Oprea, la 19 februarie 1681 și 15 aprilie 1682 (Acad. R. S. Ro- 
mânia, C/151 şi 149); 

— Trifan, la 20 martie 1681 și 11 septembrie 1682 (Arh. St. Buc., 
Mitr. Țării Rom., CXXV/6 şi CXVI/35) ; 

— Matei Ciorogîrleanu, la 9 martie 1687 și 19 iulie 1688 (Muzeul 
de istorie Buc., nr. 39 183); 

— Preda Prooroceanu, la 1689 (Acad. R. S. România, ms. 6294, 
f. 2 v.); 


www.dacoromanica.ro 


130 SLUJITORII ȘI EVOLUȚIA LOR 


vedeşte că această funcţie a apărut după ce corpurile nou în- 
ființate de mercenari pedeștri: (seimenii, levenţii) au intrat și 
ele sub comanda marelui agă. 

În Țara Românească, marele căpitan de dorobanţi făcea 
parte din boierii de categoria a doua, fiind menţionat în docu- 
mente alături de marele căpitan de lefegii, după marele agă și 
marele armaș. 

Marele căpitan de dorobanţi era ajutat la rîndul său de 
căpitanii de dorobanţi, amintiţi adeseori în documentele din seco- 
lul al XVII-lea, atît în Țara Românească 5%, cît şi în 
Moldova 56. 

După cum ne informează Dimitrie Cantemir, la începutul 
secolului al XVIII-lea în Moldova existau opt căpitani de do- 
robanţi, care se aflau sub ascultarea unui mare căpitan, ce fă- 
cea parte din boierii de prima clasă, fiind așezat ca grad ierar- 
hic după al treilea logofăt 337. 

Pe lingă participarea la război, care era principala lor 
obligaţie, dorobanţii îndeplineau în timp de pace diverse atri- 
buţii în statul feudal: asigurau — împreună cu celelalte catego- 


— Pătru Obedeanu, între 1 octombrie 1691 şi 25 august 1695 (Acad. 
R. S. România, CDXXXIV/139 şi CLXXXI/26 şi R. Greceanu, Viaţa lui 
C. Brîncoveanu, p. 69) ; i 

— Gheorghe Băjescu, fiul lui Mareş Băjescu fost mare ban, între 
1696—1707 (Arh. St. Buc., Mitr. Țării Rom., CCLXXII/2, m-rea Sf. Apos- 
toli, 11/24 şi R. Greceanu, op. cit., p. 168) ; 

— Darie, în 1711 (ibidem, p. 204) ; 

— Constantin Greceanu la 20 iunie 1712 („Bul. Com. ist.“, V, p. 234); 

— Drăghici Bălăceanu în 1714—1716 (Şt. Grecianu, Genealogiile do- 
cumentate, |, p. 151, 157); 

— G. Filipescu la 20 decembrie 1717 (Arh. St. Buc., Mitr. Ţării 
Rom., CCĂCIIĂ i 

— Dumitrache, la 28 iulie 1722 (ibidem, CCCLI/4) etc. 

335 Vezi doc. din 8 martie 1665, 26 iulie 1670 (Muzeul de istorie Buc., 
nr. 1577 D, Arh. St. Buc., m-rea Sf. loan — Buc., II/31) etc. 

s Aici căpitanii de dorobanţi sînt amintiţi din vremea domniei lui 
Vasile Lupu (Miron Costin, Opere, p. 143); vezi și doc. din: 20 ianuarie 
1657, 27 ianuarie 1667, 1 aprilie 1680, etc. (G. Ghibănescu, Surete, X, 
p. 79—81, idem, Ispisoace, III/2, p. 43, N. Iorga Studii și doc, V, p. 44 
şi Arh. St. Buc., AN, CCII/4) etc. 

337 D. Cantemir, op. cit., p. 82 şi 89. 


www.dacoromanica.ro 


131 NOI CETE DE SLUJITORI 


rii de slujbaşi ai domniei — „ordinea“ internă, aveau un rol 
important în paza curţii domneşti şi se ocupau de păstrarea or- 
dinii în orașele capitală 5%. Fi mai erau folosiţi uneori de 
domn pentru pedepsirea unora dintre marii boieri 5%, 

Trebuie să remarcăm însă că, spre deosebire de călărași, 
dintre care o bună parte se „specializaseră“ în paza hotarelor 
(călăraşii de margine) sau în transmiterea ştirilor (călărașii de 
Țarigrad), la dorobanţi mu se observă o astfel de specializare 
într-o anumită atribuţie. 


VI. Noi cete de slujitori la sfîrşitul 
secolului al XVII-lea şi în prima jumătate 
a secolului al XVIII-lea 


O dată cu decăderea curtenilor şi a corpurilor principale de 
slujitori ai statului feudal, călăraşii şi dorobanţii, îndeosebi în 
vremea domniilor lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brînco- 
veanu, au apărut cîteva cete, reduse ca efective, de noi sluji- 
tori: este vorba de talpoși, saragele şi martalogi. În afară de 
aceştia, tot în Țara Românească mai sînt amintiţi în aceeași 
vreme scutelnicii, iar mai tîrziu mocanii. 

În Moldova, unele cete noi de slujitori, numiţi roșii şi vină- 
tori, au fost înfiinţate în timpul primei domnii a lui Grigore al 
Il-lea Ghica (1726—1733), pentru a suplini lipsa de slujitori 
necesari îndeosebi pentru rezolvarea treburilor administrative 
şi pentru paza curţii domnești. La începutul secolului al 
XVIII-lea — după cum arată Dimitrie Cantemir — oastea Mol- 
dovei era alcătuită din două mari categorii: oastea de scuteală 
sau slujitorii şi cea cu leafă 340, 


338 Magazin istoric, V, p. 58; D. Cantemir, op. cit; p. 82; M. Costin, 
Opere, ed. P. P. Panaitescu, p. 133. 

33 Istoria Țării Românești p. 138, 149; R. Popescu, Istoriile, p. 154, 
162 şi Magazin istoric, V, p. 146. 

so D, Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 88. 


www.dacoromanica.ro 


132 SLUJITORII ŞI EVOLUȚIA LOR 


Să vedem cum au apărut şi cum au evoluat noile cete de 
slujitori, create la sfîrșitul secolului al XVII-lea și în prima 
jumătate a secolului al XVIII-lea. 


1. Scutelnicii 


În documente a fi scutelnic însemna a fi scutit de dări. 
Cînd se poruncea unor oameni să-și plătească dările, se spunea 
uneori că „nimeni scutelnici să nu fie“ 34, 

N. Iorga credea că scutelnicii din Ţara Românească sînt o 
inovaţie a lui Constantin Brîncoveanu 32. În documente, scutel- 
nicii apar însă în timpul domniei lui Gheorghe Duca, care po- 
runcea, la 11 noiembrie 1678, locuitorilor care şedeau pe moșia 
miînăstirii Radu Vodă: „fie scutelnic, dărăbanţ, călăraș, mä- 
cară ce slujitoriu va fi“ să-și îndeplinească obligaţiile feudale 
față de stăpîna pămîntului 343. 
` După informaţiile date de autorul Melaţiei istorice, în timpul 
domniei lui Șerban Cantacuzino, scutelnicii erau slujitori care se 
bucurau de unele scutiri fiscale, fiind grupaţi cîte 4—8 la o cruce. 
Ei erau foarte probabil mai săraci decît călăraşii, care erau nu- 
mai cîte unul — patru la o cruce 3. 

În timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu, la 1702, 
existau 14 steaguri de scutelnici călări și 6 steaguri de scutel- 


ui G. Ghubănesnu, Surete, XXII, p. 45 şi Acad, R. S. România, VIII/8. 

s2 N. Iorga, Istoria armatei, II, p. 204. 

343 Arh. St. Buc., m-rea Radu vodă, VI/7. Vezi şi ibidem, VI/8 (doc. 
din 16 mai 1679). La 1 mai 1677, este amintit și un căpitan de scutelnici 
(Acad. R. S. România. CDLXXIII/30), iar la 27 ianuarie 1675 un ceauş de 
scutelnici (Acad. R.S.România, LXXV/206). 

Menţionăm că și în Moldova sînt amintiţi căpitani de scutelnici tot 
în timpul domniei lui Gheorghe Duca, în 1671 (Arh. St. Buc., Mitr. Mold., 
VIII/13 şi ms. 524, f. 13 v.—14). 

34 Mag. istoric, V., p. 52. O cruce formată din patru scutelnici este 
amintită la 28 februarie 1699 (Arh. St. Buc., ms. 314, f. 332). 


www.dacoromanica.ro 


133 NOI CETE DE SLUJITORI 


nici pedeștri 345, cu un efectiv mai mare decît al călăraşilor şi 
dorobanţilor luaţi împreună. La 1699, din cele 6 steaguri de 
scutelnici pedeștri, care aveau un efectiv de 272 lude, patru erau 
formate din scutelnici vechi şi două din scutelnici noi. Garni- 
zoanele acestor scutelnici se găseau la Orașul de Floci, Ciocă- 
nești, Călugăreni, Podul Pitarului, Zimnicea etc. 34. 

La 1739, mai exista un singur căpitan de scutelnici, cu 7 
lude, care erau incluși între „slujitorii Focşanlăi“ 347, 

Documentele ne dau puţine informaţii asupra atribuţiilor 
lor. Singura știre pe care o avem este aceea că, în timpul răz- 
boaielor purtate de turci, ei mergeau ca salahori pentru a re- 
para cetăţile. 


2. Talpoşii 


După cum am arătat mai sus, talpoșii sînt o ceată mică de 
pedestrași, înfiinţată de Şerban Cantacuzino din corpul mare al 
dorobanţilor. Numele este de origine croată, împrumutat prin 
intermediul Transilvaniei 348, După cum rezultă din izvoare; tal- 
poşii se găseau sub comanda marelui căpitan de dorobanţi 3%. 
La 1695, ei sînt amintiţi între slujitorime, fiind trecuţi ultimii, 
după cazaci și cătane 358. 

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, exista un steag 
de talpoși, care, la 1739, avea un efectiv de 35 lude, fiind con- 


345 Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 462. În această vreme sînt 
amintiţi numeroși căpitani de scutelnici, la: 16 iulie 1694, 10 iulie 1698, 
28 aprilie 1710 etc. (Arh. St. Buc., m-rea Hurez, XV/19, m-rea Radu vodă, 
VIII/38 şi ms. 705, f. 462). 

346 Condica vistieriei, p. 483; vezi şi p. 544—545, 591, 639 passim. 

347 Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 481. În secolul al XVIII-lea, 
existau opt steaguri de cîte 50 lude scutelnici, care slujeau după „vechiu 
obicei numai pe scuteală“, făcînd slujba „de rînd, cu săptămîna“ (P. Teu- 
lescu, Documente istorice, Buc., 1860, p. 127; documentul este nedatat). 

“e C. C. Giurescu, op. cit, vol. III, partea a Il-a p. 754. 

34% Radu Popescu, Istoriile, ed. cit, p. 296 şi Bauer, op. cit, p. 45. 

350 Anatefter, ed cit., în Studii şi mat. de istorie medie V, p, 373. 


www.dacoromanica.ro 


134 SLUJITORII ŞI EVOLUȚIA LOR 


duși de un căpitan şi doi zapcii 51. Majoritatea acestora ședeau 
în București 52, unde aveau ca sarcină paza curții domnești. 
După informaţii mai tîrzii, în urma reformei lui Constantin 
Mavrocordat, ar fi rămas un grup de 120 de talpoși, comandaţi 
de căpitanul de dorobanţi 353. 


3. Saragelele 


Termenul de saragea este de origine osmană, desemnînd 
un vechi corp al cavaleriei turceşti, al cărui nume vine de la 
„sari“, culoarea galbenă a uniformelor sau steagurilor sale 34, 

Primii ostași purtînd numele de saragele sînt amintiţi în 
Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. 
Cronica ţări afwrmă că Mihnea al III-lea a strîns în oastea sa 
mulţi turci, dintre care „unii saragele, alții delii, alţii be- 
șlii“ 355, Aici este vorba în chip evident de ostași străini. Ace- 
eași cronică amintește de „o saragea sîrb“ la 1676 356. 

Primele dovezi despre existența unui corp organizat de 
saragele sînt din vremea domniei lui Șerban Cantacuzino, care 
i-a folosit pe aceşti călăreţi iuți în diverse misiuni ce reclamau 
viteză : încercarea de a prinde pe soția boierului Iordache Ru- 
set în sudul Moldovei sau de a împiedica pe un trimis al lui 
Gheorghe Duca — adversarul său — să ducă niște scrisori la 
Poartă 5%. În această privinţă ei pot fi asemănaţi cu lipcanii 


din Moldova. 


351 Jbidem, p. 480. Steagul de talpoși al lui Constantin căpitanul este 
amintit la 1 februarie 1728 (Arh. St. Buc, m-rea Stavropoleos, XIII/4). 

352 Hurmuzaki, X, p. 513. 

33 La 1752, în 12 mahalale ale orașului trăiau încă 23 de talpoși 
(„Rev. arhivelor“, II, 1959, nr. 2, p. 127). 

554 L, Şăineanu, Influența orientală, sub voce 'şi C. C. Giurescu, op. 
cit., II1/2, p. 7%. 

355 Istoria Țării Româneşti, ed. cit., p. 136. 

358 Jbidem» p. 173. 

337 I. Neculce, Cronica, ed. I. Iordan, ed. a Il-a, p. 99 şi M. Kogălni- 
ceanu, Cronici, Il, p. 32. 


www.dacoromanica.ro 


135 NOI CETE DE SLUJITORI 


Saragelele sînt amintite în timpul domniei lui Constantin 
Brîncoveanu, făcînd pază la București și în regiunea de margine 
dinspre Moldova 58. În schimbul serviciilor prestate domniei, 
cele 30 de saragele de aici se bucurau de unele ușurări fiscale, 
dînd numai 'cîte trei ughi pe an %9. Erau deci ostași „de scu- 
teală“, nu mercenari.. 

Nu știm care erau efectivele totale ale saragelelor în 
această vreme, cînd sînt amintiţi cîţiva căpitani 5%. La 1739 
existau 8 steaguri de saragele și 12 zapcii %!. La această dată 
saragelele sînt trecute între lefegii și scutelnici, fără să se spună 
dacă sînt mercenari sau scutelnici. 


4. Martalogii 


Sînt un corp de paznici ai hotarelor, organizat în timpul 
domniei lui Constantin Brîncoveanu, înainte de anul 1690. Nu- 
mele este de origine turcească și înseamnă „păzitori ai granițe- 
lor“ 362, aceasta fiind atribuţia pe care o îndeplineau în Oltenia, 


358 Doc. din 11 octombrie 1693 (Muzeul de istorie Buc., nr. 37352). 

35 Anatefter, ed. cit, în Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 410. 

36 Gheorghe, la 6 august 1691 (Arh. St. Buc., m-rea Dălhăuţi, 1/3 și 4); 

— Nicula, la 24 octombrie 1693 (Acad. R. S. România, CDLV/2) ; 

— Ivan, la 1699, cînd e trimis să ducă plocoanele bairamului (E. Vîr- 
tosu, Foletul novel, p. 186). 

— Curt, la 12 ianuarie 1712 (Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 410); 

— Andrei, la 10 decembrie 1718 (N. Iorga, Studii şi doc., V, p. 229); 

361 Studii şi mat. de istorie medie, V. p. 481. 

36 J. Hammer, Histojre de Empire Ottoman, V, p. 274 și L. Șăineanu, 
Influența orientală, II, p. 75. Cf. şi C. C. Giurescu, Istoria românilor, III, 
partea a H-a, p. 760. În Encyclopedie de l'Islam III, p. 354, martalogii sînt 
definiți ca o categorie de ostaşi creştini în armata otomană care îndeplineau 
de obicei misiunea de informatori. Vezi şi Ilie Bărbulescu, Cuvîntul martalog 
(„Arhiva“, 1936, nr. 3—4, p. 251—252), care consideră că martalogii erau 
trupe de creştini în oștirea turcă, printre care se găseau și vlahi. El citează 
şi un orticol din „Prilozi“ Belgrad, 1928, p. 213—229. Uneori „martaloz“ 
avea și sensul de ostaş creştin în general; aşa îi spune, de pildă, Aşik-paşa- 
Zade a Iancu de Hunedoara (Jevarik-i-al-i Osman, în trad. la Inst. de 
istorie). 


www.dacoromanica.ro 


136 SLUJITORII ŞI EVOLUŢIA LOR 


unde păzeau trecerile peste Dunăre și — împreună cu plăia- 
şii — trecerile peste munte. 

Cu vremea, numele de martalogi s-a extins şi asupra unor 
paznici ai mînăstirilor de la marginile ţării, care nu se găseau 
în slujba domniei. Astfel, cei 40 de pușcași, oameni străini, scu- 
titi de dări, care păzeau mînăstirea Sinaia, sînt numiţi, într-un 
act din 13 mai 1723, martalogi 3. 

Dintr-un document din timpul stăpînirii austriace în Ol- 
tenia, purtînd data de 17 octombrie 1719, rezultă că martalogii 
erau de aceeași origine ca și plăiaşii, fiind aleși dintre oamenii 
de condiţie mijlocie. În schimbul serviciului ce prestau, erau scu- 
titi de dări, 5% ca și comandanții lor 3%, În afară de scutirile 
fiscale, căpitanii de martalogi beneficiau și de unele venituri 
din gloabele (amenzile) încasate de la cei prinși că treceau 
peste hotar 366. 

Martalogii erau împărțiți în două grupuri: unii care pă- 
zeau în regiunea de munte, în Loviștea, fiind conduşi de un 
căpitan 5%, şi alții care făceau pază la Dunăre. În vreme de răz- 
boi, efectivele din Loviștea erau mărite. În anii 1720—1722, 
maiorul Schwanz relata că aici păzeau 40 de puşcași şi 100 de 
martalogi cu un căpitan 35%, iar la 1737, după informaţiile lui 
Constantin Daponte, se găseau aici 10 căpitani, care comandau 
fiecare cîte 70 de oameni 562. 


363 Acad. R. S. România, CCCLXXVI/28. 

384 C. Giurescu, Material, I, p. 356—357, 348. Vezi şi Arh. St. Sibiu, 
B.G., 26, f. 2 v., unde se spune că martalogii plăteau jumătate din dări, 
ca şi plăiaşii. Vezi, de asemenea, doc. din 14 mai 1722 (Acad. R. S. Ro- 
mânia, MCCCLXXI/7). 

365 Într-un doc. din 22 ianuarie 1692, se spune că vătafii de plai și 
căpitanul de martalogi „pentru slujba lor îşi scutescu casele și bucatele lor“ 
(Arh. St. Buc., m-rea Arnota, XVIII/58). 

366 N, Iorga, Studii şi doc., V, p. 143. 

357 Aici sînt pomeni Luca căpitanul, în 1691 (Arh. St. Buc, m-rea 
Hurez XVI/2 şi N. Iorga, Studii şi doc., XIV, p. 243) şi Radu Olănescu 
căpitan, la începutul secolului al XVIII-lea (Gbidem, V, p. 143). La 1700 
este amintit steagul de martalogi de la Bistrița (Condica vistieriei, p. 544). 

38 Hurmuzaki, IX, p. 627. 

3% C, Daponte, Ephemerides daces, II, p. 74. 


www.dacoromanica.ro 


137 NOI CETE DE SLUJITORI 


Cît privește martalogii de la Dunăre, aceștia sînt amintiţi 
mai întîi în regiunea Cerneţi 570, unde exista un mare căpitan 
de margine în vremea domniei lui Constantin Brîncoveanu. La 
1720, pentru paza Dunării, între Vodița şi Celei, existau 72 de 
martalogi, care păzeau în grupuri de cîte 12 zonele: Vo- 
dița—Gruia, Gruia—Ascunsa, Ascunsa—Jdegla, Jdegla—Uriţi, 
Urîţi— Caracal şi Caracal—Celei. Comandanții lor aveau reșe- 
dinţa la Burila, Pristol, Maglavit, Desa, Bistreț și Celei %1. În 
1739, se mai numărau în Oltenia doar 70 de martalogi cu 
5 zapcii 372. 

Precum se vede, efectivele martalogilor erau destul de mici 
în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Este foarte proba- 
bil că ele nu vor fi fost prea mari nici în timpul domniei lui 
Constantin Brîncoveanu. 

În afară de pază, care era principala lor atribuţie, marta- 
logii aveau și îndatorirea de a împiedica fuga plăiașilor, după 
cum ne relatează un document din 23 iulie 1690, în care marta- 
logii sînt amintiţi prima oară 373, 


5. Mocanii 


Alcătuiesc un corp de slujitorime înfiinţat înainte de 1739, 
dată cînd existau 7 steaguri de mocani, însumînd 300 de lude, 
conduși de 7 căpitani și 21 de zapcii. Unele din aceste steaguri 
se găseau în regiunea Buzău—R. Sărat 374, avînd probabil ca 
atribuţie paza hotarelor în această parte a țării. 


37 Într-un doc. din 16 septembrie 1697, sînt amintiţi printre cei care 
trebuiau să dea vamă m-rii Cozia pentru moșia sa de la Cerneţi doi mar- 
talogi, un ceauş și stegari de martalogi (Arh. Si. Buc., m-rea Cozia, XLVI/11). 

31 C. Giurescu, Material, I, p. 356, 384 şi Arh. St. Sibiu, BG, 24, 
f. 19 v. — 28 v. Vezi şi Al. Vasilescu, Vămile Olteniei sub austrieci, („ Arhi- 
vele Olteniei“, III, 1924, p. 374—375). 

372 Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 481. 

373 N. Iorga, Studii și doc., VI, p- 485—486. 

374 Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 480. 


www.dacoromanica.ro 


138 SLUJITORII ŞI EVOLUŢIA LOR 


6. Vînătorii 


După cum ne arată Dimitrie Cantemir, în secolul al 
XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea, vînătorii, con- 
duși de un vătaf, locuiau un sat de lîngă tîrgul Piatra, fiind 
obligaţi ca în timp de pace să vîneze pentru masa domnului, iar 
în vreme de război să meargă la oaste. În schimbul acestor în- 
datoriri, ei erau șcutiţi de dări și primeau bani pentru cumpă- 
rarea prafului de puşcă şi a plumbului 375. Numeroşi vînători 
domneşti 376 şi vătafi de vînători 37 sînt amintiţi în documentele 
veacului al XVII-lea şi la începutul celui următor. 

În timpul primei domnii a lui Grigore al II-lea Ghica 
(1726—1733), s-a înfiinţat şi un corp de slujitori numiţi vînători. 
Aceștia, grupaţi în două steaguri, cu un efectiv total de 100 sau 
110 oameni 58, erau scutiţi de dări %7? şi erau îmbrăcaţi de dom- 
nie „în port unguresc, cu bărate (bonete) negre de pîslă“, 380 fä- . 
cînd diverse servicii la curtea domnească. În 1776 mai exista un 
singur steag de vînători 381. 


335 D, Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 159. Cf. şi N. Iorga, Studii 
și doc., VI, p. 435, unde se spune, la 1736, că „în vremile altor domni ce 
au fost mai nainte de noi, era vînători de aducea vînat domniei, dar unii 
ca aceia nu se numiia slujitori“. 

336 Doc. din: 8 februarie 1631, 23 septembrie 1714, 24 februarie 1719 
etc. (T. Codrescu, Uricarul, XVI, p. 264, Arh. St. Buc., m-rea Sf. Sava — 
Iași, XXXIII/37, N. Iorga, Studii şi doc., VI, p. 61). Uneori acești vînători 
sînt numiţi şi streliţi (G. Ghibănescu, Surete, V, p. 165 şi M. Kogălniceanu, 
Cronici, II, p. 353). 

37 Doc. din: 31 octombrie 1629, 1679—1680, 12 octombrie 1688, 15 
august 1689, 16 iulie 1697 etc., (Arh. St. Buc., m-rea Sf. Sava, XLII/I, 
Uricarul, XVI, p. 266, Acad. R. S. România, DCXXVII/64, Arh. St. Iași, 
CDIX/55 şi CCCXXXIX/1, f. 147). i 

338 N, Iorga, Studii și doc., VI, p. 435 'și Gheorgâchi logofătul, ed. 
D. Simonescu, p. 297. Vezi și C. C. Giurescu, op. cit, vol. III, partea 
a II-a, p. 755. $ 

3% Acad. R. S. România, ms. rom. 237, f. 442 v. — 443 v. 

38 Pseudo-Amiras, la M. Kogălniceanu, op. cit., III, p. 158—159 şi 
Cronica Ghiculeştilor, p. 259. 

3% Uricarul, XIX, p. 319 și urm. 


www.dacoromanica.ro 


139 NOI CETE DE SLUJITORI 


Cît privește Țara Românească, Nicolae Bălcescu credea că 
au existat pînă în secolul al XVI-lea 500 de vînători, iar după 
aceea 1000, „din care jumătate pedestrime și jumătate călărime“ 
cei 500 de vînători ar fi fost conduși de un vătaf (Neagoe Ba: 
sarab ar fi fost el însuși vătaf), iar cei 1000 de vînătory de un 
căpitan, căruia Radu Mihnea i-a dat numele de agă 383., Această 
părere nu este însă confirmată de documente.» 

N. Iorga a arătat că Neagoe Basarab nu a fost: vătaf de vi- 
nători, cum se spune în Viaţa sfîntului Nifon şi în cronicile ţării, 
(eroarea provine dintr-o traducere greșită 553), iar în documentele 
interne din secolele XVI—XVII, vînătorii nu sînt amintiţi ca o 
categorie de slujitori ai domniei ; ca și în Moldova, şi aici existau 
vînători domnești care vînau 384 pentru domnie. Călătorul suedez 
Ralamb ne informează că, la 1656, vînătorii domnului i-au adus 
acestuia doi urși ucişi de ei, fiind răsplătiți cu un pumn de 
aspri 885. 

În Țara Românească vînătorii sînt amintiţi ca o ceată de 
slujitori organizaţi numai la 173956; în evidenţele „slujitori- 
mii“ din acest an, sînt trecute, între cazaci și talpoşi, și două 
steaguri de vînători, formate din 165 de lude şi conduse de doi 
căpitani și şapte zapcii 387. 


352 N. Bălcescu, op. cit., în Opere, ed. cit., I, p. 13. 

383 N. Iorga, Istoria românilor, IV. p. 266. 

334 Vezi doc. din 28 august 1624, în care se întăreşte m-rii Hotărani 
vama de peşte de la Plosca-Dolj „de la toţi vînătorii care vor umbla vî-, 
nînd peşte“ (Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVII, vol. IV, p. 454). Diverși 
oameni de profesiune vinători sînt amintiţi şi la 28 august 1656 şi 19 oc- 
tombrie 1673 (Acad. R. S. România, XLIV/33 şi Arh. St. Buc., ep. Rim- 
nic, IX/12). 

385 „Rev. istorică“, VI, 1920, p. 211. Vînătorii domneşti şi boiereşti 
sînt menţionaţi şi la 3 mai 1729 (Studii și mat. de istorie medie, V, p. 461). 

3 Juzbaşa de vînători amintit la 10 iunie 1693 (Arh. St. Buc., Mitr. 
Ţării Rom., XXIII/23) era probabil mai marele vînătorilor domneşti. 

37 Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 480. Vezi şi M. Cantacuzino, 
op. cit., ed. Tunusli, p. 31. 


www.dacoromanica.ro 


140 SLUJITORII ŞI EVOLUŢIA LOR. 


7. Roşii (joimirii) 


Au constituit un corp de slujitori moldoveni, înfiinţat de 
Grigore al II-lea Ghica (1726—1733), o dată cu acela de vînători, 
fiind alcătuit din două steaguri, cu un efectiv de 120 de oameni. 
Se numeau roşii deoarece purtau haine roşii şi bărate (bonete) 
roşii de postav. În schimbul slujbei ce prestau la curtea dom- 
nească, erau scutiţi de dări 55. Curind după înfiinţarea lor, se 
constată că fuseseră „stropşiţi“ de greutatea dărilor, trebuind să 
fie scutiţi din nou de Grigore al II-lea Ghica, în timpul celei 
de-a doua domnii în Moldova, la 15 februarie 1736. După cum se 
arată în documentul ce poartă această dată, joimirii trebuiau să 
aibă „toţi cai buni şi arme“, aflîndu-se „gata... în toată vremea 
nelipsiți“, la poruncile domniei 589. 

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, la 1776, mai 
exista un singur steag de roșii, compus din 40 de oameni 3%. 


388 M. Kogălniceanu, Cronici, III, p. 158—159; N. Iorga, Studii şi doc., 
VI, p. 434—435 ; Gheorgachi logofătul, op. cit., p. 297 și Cronica Ghiculeș- 
Hlor, p. 259. 

39 N. Iorga, op. cit, VI, p. 434—435 şi Acad. R. S. România. ms. 
rom. 237, f. 441 v.—442 v. 

300 Uricarul, XIX, p. 319 şi urm. 


www.dacoromanica.ro 


Capitolul 3 
ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


Termenul „slujitor“, în sensul său cel mai larg, desemna în 
secolul al XVII-lea și în primele decenii ale celui următor pe 
toți slujbaşii mărunți ai statului feudal. În aceeași vreme, slujitor 
avea și accepțiunea de ostaș în general. În Cartea românească de 
învățătură, se spune de pildă: „de i se va fi dus bărbatul la 
oaste, ce să zice să fie slujitoriu“ 1, slujitor fiind aci sinonim 
cu ostaş. 

Ţinînd seama de această situaţie, în capitolul de față am 
inclus pe membrii cetelor care, deşi nu făceau parte dintre sluji- 
torii propriu-ziși, îndeplineau diverse atribuţii în statul feudal, 
putînd fi socotiți şi ei slujitori. Aci am prezentat pe plăași şi 
străjeri, care sînt ţărani scutiţi de dări, obligaţi să facă paza ho- 
tarelor, anoi pe hânsari și haiduci, ostaşi chemaţi la război „în 
dobîndă“, adică lăsîndu-li-se beneficiul prăzii capturate, ca şi 
cele cîteva grupuri militare care poartă numele armelor pe care 
le foloseau : arcașii, sulițașii, sinețarii, pușcașii şi tunarii, care în- 
deplineau numai rosturi militare. 2 


1. Plăiași 


Începînd, probebil, din secolul al XIV-lea, unele sate situate 
la marginea dinspre munte a Țării Românești aveau obligaţia de 


1 Ed. Acad. R. S. România, p. 109. Vezi şi N. Iorga, Istoria armatei, 
ed. a II-a, vol. II, p. 204. Pentru evoluţia termenului de oștean — slujitor, 
vezi „Transilvania“, 1904, p. 172 şi I. Bogdan, op. cit, p. 34, unde se 
arată că voinicul din Codicile Voroneţean apare ca viteaz în Noul Testa- 
lut din 1648 și slujitor sau oștean în Biblia lui Șerban Cantacuzino 
in 1688. 

2 Menţionez aci că unele categorii de slujbași mărunți ai statului 
(aprozii, fustaşii, paicii, copiii de casă) au fost prezentaţi separat, într-un 
articol ce va apărea în „Studii și articole de istorie“. 


www.dacoromanica.ro 


142 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


a păzi trecerea peste munte, prin plaiuri %, sau pe valea riurilor. 
Locuitorii acestor sate de pază se numeau plăiași. Un dicţionar 
întocmit în 1726 pentru ocupanţii austrieci ai Olteniei explică 
acest cuvînt prin „oameni care veghează la hotare“ 4. Locuito- 
rilor care păzeau punctele obligatorii de trecere denumite posade 5 
li se spunea uneori și posădari €. Menţionăm că cei care asigurau 
paza: la hotarele Transilvaniei se numeau de asemenea plăiași. ? 

Trebuie să remarcăm de la început că instituția plăiaşilor 
este una din instituţiile vechi ale statului feudal, ale cărei atribuţii 
şi organizare nu s-au schimbat prea mult de-a lungul veacurilor. 
În Regulamentul Organic se prevedea că punctele de trecere la 
Dunăre „se vor strejui de către satele după margini“, iar în re- 
giunea de munte vor face de pază satele de acolo, avînd atribuţii 
asemănătoare cu ale plăiaşilor din secolele XV—XVIII 8. 

Paza hotarelor ţării prin satele de la marginea ei face parte 
din vechile atribuţii ale obştilor ţărăneşti de a participa la apăra- 
rea ţării, care, după întemeierea statului feudal, a devenit o obli- 
gaţie a acestora faţă de domnie. 


3 Pentru semnificaţia cuvîntului plai = întinderea de munţi de la con- 
tactul cu depresiunea subcarpatică pînă sus, la golul alpin, vezi I. Conea, 
Plaiul şi muntele în istoria Olteniei, în volumul Oltenia, Craiova, 1943, 


p. 77—78. 
4 C. Giurescu, Material, II, p. 141; cf. şi A. M. del Chiaro, op. 
cit., p. 25. 


5 Pentru unul din înțelesurile posadei, de punct obligatoriu de tre- 
cere, cf. M. Sînzianu, Despre posadă („Rev. ist. rom.“, IV, 1934, p. 306—300); 
C. N. Plopşor, Posadă, posădar („Oltenia“, I, 1940, p. 173—175) și C. Turcu, 
Contribuţii la cunoașterea posadei („Studii și cerc. științifice“ — lași, 1954, 
nr. 3—4, p. 401—418). 

6 Posădarii de la Rucăr sînt amintiți la 16 februarie 1680 (Arh. St. 
Buc., m-rea C. Lung. LXI/59). Asemenea posădari (Posedaren, în textul 
german) existau și la Turnu Roșu, în 1719; alături de ei apar însă și plă- 
iașii (Hurmuzaki, XV/2, p. 1571). 

1 La 5 iunie 1698, exista un vătaf de plăiași la Zîrneşti (Catalogul 
doc. românești din Braşov. I, nr. 160). Locuitorii din această regiune pă- 
zeau trecerea spre Țara Românească încă din secolul al XV-lea (Hurmu- 
zaki, XV, p. 69). Nişte „plaiasones“ sînt amintiţi și într-un document latin 
la Bistriţa, regiune în care exista un important loc de trecere spre Moldova 
(Hurmuzaki, XV/2, p. 1576). 

8 Regulamentul organic al Valahiei, ed. 1847, p. 497—501. 


www.dacoromanica.ro 


143 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


Punctele de trecere de la plaiuri apar în documente începînd 
din secolul al XV-lea. Astfel, în timpul domniei lui Vlad Țepeș, 
este amintită „vama de plai“ ?, iar mai tîrziu, Radu cel Mare 
scria sibienilor că a închis drumurile de trecere spre Transilva- 
nia din cauza pretendentului Mihnea 10. Atît paza la plai cît şi 
închiderea drumurilor de trecere peste munte se făceau de către 
locuitorii satelor din regiunea respectivă, numite mai tîrziu sate 
de plăiaşi. 

La începutul secolului al XVI-lea, sînt amintiţi în docu- 
mente şi vătafii de plăiași. La (1512—1521), Neagoe Basarab 
scria braşovenilor că nu mai au voie să intre în ţară să-și pască 
oile sau porcii fără ştirea „vătafilor care sînt puşi prin ţara dom- 
niei mele la margine“, ce înscriau vitele pentru plata gorştinei "t, 
iar la (1535—1545) Radu Paisie comunica aceloraşi braşoveni 
că a dat poruncă vătafilor să-i lase să intre cu mărfurile în 
ţară 12. Este vorba aci, în chip evident, de vătafii de plai sau de 
plăiaşi, care sînt pomeniţi cu acest nume la începutul secolului 
al XVII-lea, cînd organizarea şi atribuţiile plăiașilor apar în 
chip mai limpede în documente. 

Înainte de-apariţia termenilor de plai și plăiaş, paza — la 
hotare sau în interiorul țării — se numea viglu (de la cuvîntul 
latin vigillia). Obligaţia de pază sub acest nume este amintită 
într-un singur document, din (1409—1418), referitor la scutirea 
de dări a 10 case din Tîrgovişte 13. Într-un alt document, din 
28 februarie 1424 — privind scutirea aceloraşi case — termenul 
de viglu este înlocuit cu acela de posadă 14, care desemnează în 
unele documente din secolul al XV-lea paza sau straja, făcută 
fie pentru domnie — în interiorul sau la hotarele ţării —, fie 
pentru stăpînul feudal. De pildă, într-un document din (1407) 


9 Gr. Tocilescu, 534 documente, p. 96; vezi şi doc. din 4 iunie 1497 
(Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XIII—XV, p. 247). 

10 P, P. Panaitescu, Documente slave din Sibiu, p. 13. 

11 Gr. Tocilescu, op. cit, p. 247—248. 

12 Ibidem, p. 346 

13 Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XIII —XYV, p. 55. 

1 Ibidem, p. 78; cf. şi V. Costăchel, Les immunités dans les Princi- 
bautes Roumaines, Buc., 1947, p. 17—18. 


www.dacoromanica.ro 


144 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


se spune că satele mînăstirii Tismana — care pînă tîrziu au avut 
obligaţia de a păzi mînăstirea — trebuiau să fie în supunere 
(posluşanie) „despre toate dăjdiile și slujbele și de posadă“ 3. 

Majoritatea plăiașilor erau oameni liberi, care, neavînd obli- 
gaţii faţă de stăpînii feudali, puteau îndeplini acest serviciu de 
pază pentru domnie, în schimbul unor ușurări fiscale. 

n afară de aceşti oameni liberi çare păzeau plaiurile, în se- 
colele XVI—XVII găsim între satele de plai și sate sau părţi 
de sate de rumâni. Astfel, la 1690, în Anatefjterul lui Constantin 
Brîncoveanu, sînt menţionate între satele de plăiași sate sau părți 
de sate de vecini, ca de pildă: Drajna-Saac, Brebu-Prahova 
(cnezi şi vecini), Bilciurești, Pucheni (cnezi și vecini), Schei (cnezi 
Şi vecini), toate trei în Dîmboviţa, Nucșoara-Muscel, Bădeni (cnezi 
și vecini) etc. 16. ” 

La 12 noiembrie 1723, în Oltenia ocupată de austrieci, se 
lua hotărîrea ca rumânii mînăstirilor şi boierilor să nu mai fie 
plăiași sau scăunași, cei aflați în funcţie urmînd a fi înlocuiţi 
cu alţii din „statul de mijloc“ 1. 

Rumânii plăiași păstrau faţă de stăpînii lor vechile obliga- 
ţii ce decurgeau din situația de dependenţă, îndeplinind pentru 
domnie serviciul de pază, în schimbul scutirii parţiale de dări. 
Dintr-un document din 23 mai 1669 aflăm că locuitorii satelor 
Nucşoara, Corbii de Piatră şi Domnești, ale mînăstirii Argeş, 
care păzeau plaiul pentru domnie, făceau în același timp și 
slujbă wmiînăstirii : îi păzeau livezile (așezate desigur pe plaiul 
păzit pentru domnie sau în apropierea acestuia), hotarele sate- 
lor, pădurile și apele mînăstirii, ca să nu le folosească nimeni 
fără voia egumenului și încasau dijmă de pe moșiile mînăstirii, 
în numele acesteia 18. Precum se vede, la această dată, vecinii 
mînăstirii Argeş din cele trei sate, plăiași ai domniei, îndepli- 
neau pentru mînăstire alte atribuţii decît cele obișnuite ale ve- 


15 Doc. priv. ist. Rom, B, veac. XIII—XV, p. 52. 

16 Anateţter, ed. Dinu Giurescu, Studii și mat. de istorie medie, V, 
p. 434—435. 

17 Doc. priv. rel. agrare, p. 310. 

18 Arh. St. Buc., ep. Argeş, XVI/46. În doc. se invocă şi o poruncă a lui 
Matei Basarab, ceea ce arată că situaţia aceasta nu li se creează acum. 


www.dacoromanica.ro 


145 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


cinilor : ei făceau parte din aparatul represiv al acesteia, în- 
deplinind servicii asemănătoare cu cele făcute pentru domnie 19. 

De obicei, însă, stăpînii feudali, dacă erau puternici și cu 
trecere la domnie, reușeau să-și scoată satele din rîndul plăiași- 
lor. Astfel, cinci din cele 12 sate însărcinate în 1674 cu paza 
schelei Cîmpinei, și anume: Florești, Măgureni, Filipești, Stoe- 
nești şi Mărgineni 2, nu mai apar în rîndul acestora în 169021. 
Locuitorii acestor sate, proprietatea puternicei familii a Canta- 
cuzinilor, au fost scoşi din rîndul plăiașilor, foarte .probabil în 
timpul domniei lui Şerban Cantacuzino. 

Trebuie să menţionăm, însă, că nu toţi locuitorii — liberi 
sau aserviţi — ai satelor situate la marginea dinspre munte a 
țării erau înscriși la plăiași. Lucrul acesta rezultă limpede din 
faptul că, în lista satelor de plai din Anatefterul lui Constantin 
Brîncoveanu, doar la cîteva dim cele peste 200 de sate de plă- 
iaşi se adaugă după numele satului cuvîntul „toți“, înţelegîndu-se 
din aceasta că în celelalte sate mai rămîneau unii locuitori care 
nu intrau în categoria plăiașilor. 

La începutul secolului al XVIII-lea, din aceste sate de la 
marginea ţării erau aleşi pentru slujba la plai o anumită cate- 
gorie de oameni, „nici dintre cei mai bogaţi, nici dintre cei mai 
săraci“, cum observă banul G. Cantacuzino la 171922, sau „nec 
ditiones et juniores, nec pauperiores et juniores, sed mediocrium 
mediorum“, după cum se precizează într-un protocol al adminis- 
traţiei austriece din Oltenia 2 ; aceasta, se înţelege, din motive 
fiscale : cei mai bogaţi locuitori din sat erau trecuţi în alte cate- 
gorii, în primul rînd la roşii, iar mai tîrziu la aleşi 24. 

Cu privire la numărul satelor de plai, remarcăm că acesta 
a crescut pe măsură ce ne apropiam de sfîrșitul secolului al 


1 Vezi și Arh. St. Buc., ep. Argeș, XVI/17 (doc. din 1629). 

2 Acad. R. S. România, CVIII/55. 

21 Anatefter, ed. cit., Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 434. 

2 C. Giurescu, op. cit, l, p. 356—357. 

23 Arh. St. Sibiu, B.G. 24, f. 12; cf. şi doc. din 23 nov. 1723 (Doc. 
briu. rel. agrare, 1, p. 309—310). 

24 În conscripția făcută la 1729—1730 în Oltenia, plăiaşii și scăunașii 
apar ca breaslă fiscală aparte, alături de: aleşi, birnici, mărginași etc. 
(C. Giurescu, op. cit., Il, p. 424). 


www.dacoromanica.ro 


146 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


XVII-lea, cînd, în timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu, 
la 1690, se ajunsese la 230 de sate şi părți de sat”. 

Pînă la domnia lui Constantin Brîncoveanu nu avem, este 
adevărat, nici o evidenţă a satelor de plai. În documentele din 
secolul al XVII-lea (pînă la 1690) numărul satelor de plai 
amintite cu diverse prilejuri nu trece, însă, de 602, dar este 
foarte posibil ca el să fi fost mai mare. 

O evidență mai precisă a numărului plăiașilor ne-a rămas 
din timpul stăpînirii austriece asupra Olteniei. Din conscripția 
alcătuită la 1729—1730 rezultă că, în cele trei județe de la mar- 
ginea dinspre munte a Olteniei, existau 696 de plăiaşi și scău- 
nași, repartizați astfel: Vîlcea 94, Gorj 141, Mehedinţi 461%. 
La 1735 acest număr se redusese la numai 323 (94 în Vîlcea, 
111 în Gorj şi 118 în Mehedinţi) 28. 

Plăiașii erau organizaţi în grupuri numite vătășii, conduse 
fiecare de cîte un mwătaf de plai. Vătaful avea sub comanda sa 
cîteva zeci de plăiași %, probabil din mai multe sate, ţinînd 
seama de faptul că în unele sate se afla un număr mic de plă- 
iaşi, ca şi de acela că nu întîlnim 'vătafi în toate satele de plai. 

Este foarte probabil că fiecare vătaf comanda plăiaşii si- 
tuaţi în apropierea unui plai sau punct de trecere. De pildă, 
dintr-un act din 4 septembrie 1652, se vede că un vătaf de 
plai era mai mare peste plăiașii care păzeau schela Vîlcan, nu- 
mită plaiul Vilcan %, care, în secolul al XVIII-lea, era unul 
din cele două plaiuri ale judeţului Gorj t. 


25 Studii și mat. de istorie medie, V, p. 434—436. 

25 În afară de cele 38 de sate care păzeau „scalele“ (locurile de tre- 
cere) de la Rucăr-Dragoslavele, Ciineni şi Valea Prahovei — de care va 
fi vorba mai jos — în documente sînt amintite ca sate de plăiași: Mlăjet, 
Pătîrlage, Sibiciu de Jos şi de Sus (Buzău), Chiojdul mare și Mic și Slănic 
(Saac), Fieni, Pietroșița şi Tîţa (Diîmboviţa), Jiblea şi Spinul (Argeş), Rî- 
meşti, Măldăreşti (Vilcea), Stroeşti, Peştișani, Tismana (Gorj) etc. 

21 C. Giurescu, op. cit., II, p. 424—425. 

2 Hurmuzaki, VI, p. 518. 

2 În iulie 1661 apare ca martor la Novăceni Udrea vătaf cu 70 de 
plăiaşi — probabil de sub comanda sa (G. Ghibănescu, Surete, VI, p. 85). 

30 Copie la Institutul de istorie „N. Iorga“. 

31 V. A. Urechia, op. cit., IV, p. 53. 


www.dacoromanica.ro 


147 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


Vătafii de plai erau comandanții plăiașilor, avînd asupra 
acestora drepturi asemănătoare cu cele ale căpitanilor asupra 
subalternilor lor. 

În secolul al XVIl-lea, vătafii de plai erau numiţi de 
domn. Primele numiri de vătafi de plai ce ni s-au păstrat sînt 
din timpul domniei lui Matei Basarab, care — în cadrul an- 
samblului de măsuri menite să asigure o cît mai completă ex- 
ploatare fiscală a ţării — a organizat și paza hotarelor. În- 
tr-una dim aceste porunci, din 20 septembrie 1653, referindu-se 
la un anume Mircea din Stroești—Gorj, domnul arată că „l-am 
pus domnia mea să fie vătaf de plăiaș(i), să poart(e) grij(ă) 
să păzească plaiurile de hoţi şi de oameni răi și de oameni birnici 
să nu treac(ă) în Țara Ungurească“ *2. Într-o altă numire de vä- 
taf de plai, din 20 august 1704, atribuţiile moului vătaf de plai 
sînt aceleași : „să păzească foarte bine plaiul și să poarte grije 
de hoţi..., satile să nu fugă, au să treacă cinevași peste plai fără 
de porunca domnii mele 5%“. 

Mult mai detaliate — dar vorbind de aceleași atribuţii — 
sînt cărțile de numiri de vătafi de plai din a doua jumătate a 
secolului al XVIII-lea, unde se spune de obicei „să fie cu privi- 
ghere şi cu luare aminte, ziua şi noaptea şi în toată vremea, ca 
să păzească plaiul şi potecile plaiului, cu plăiașii și potecaşi, oa- 
meni vrednici de slujbă, şi de bună pază, de hoţi, de tîlhari, de 
furii de dobitoace“. În plus, față de documentele din secolul al 
XVIl-lea, în aceste porunci se arată că vătaful de plai interzi- 
cea ieșirea din ţară a mărfurilor „ce sînt oprite“ a trece peste 
hotare, avea grije ca „nici om sau lucruri, marfă fără de răvaş 
să nu se sloboază“, supraveghea satele de plăiași din sub- 
ordinea sa să nu fugă, cisluia dările cuvenite domniei de la 
plăiași %4, atribuţii îndeplinite, desigur, de vătafii de plai și în 
secolele XVI—XVII. 

Vătafii de plai răspundeau față de domnie de buna pază 
a plaiului încredinţat. Ameninţările ce li se adresează de obi- 


322 Acad. R. S. România, CLXXXV/1. 

33 Anatefter, ed. cit., Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 430. 

3 V. U. Urechia, op. cit, IV, p. 49—51 ; vezi şi vol. Í, p. 323—325 
şi Acad. R. S. România, DCXLI/213. 


www.dacoromanica.ro 


148 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


cei — „tu ştii cu capul tău“, „nu alt veţi plăti, ce numai cu 
capul“ sau „că pre al cui plai va trece (e vorba de birnici—N.S.) 
cu capetele vor plăti 35 — arată străşnicia cu care domnia îi 
silea la îndeplinirea obligaţiilor de pază. 

Ei rînduiau oamenii pentru pază „ziua şi noaptea şi în toată 
vremea, ca să păzească plaiul și potecile plaiului“, exercitînd, 
la rîndu-le, asupra plăiașilor toată presiunea necesară pentru ca 
aceştia să-şi îndeplinească slujba de paznici. 

Plăiașii erau obligaţi „să asculte“ de vătafii lor. Cei care 
nu ascultau de vătaf erau pedepsiţi chiar de acesta. În docu- 
mentul din 20 septembrie 1653, citat mai sus, domnul porun- 
ceşte „iar care nu va asculta de vătah, să fie volnic cu 
aceast(ă) carte a domniei mel(e) să-l bată mult“ %. Cei care 
nu ascultau nioi în acest fel de vătaf, ci se „ispiteau a facere 
într-altu chip“, erau ameninţaţi fie cu venirea unui „om dom- 
nesc“, fie chiar cu spînzurătoarea %. 

Cu timpul, prm lărgirea atribuţiilor lor, vătafii de plai au 
devenit conducătorii aparatului administrativ local. Încă din se- 
colul al XVII-lea, la obligaţiile de pază de care a fost vorba 
mai sus se adaugă și altele; de pildă, la 29 ianuarie 1634, se 
poruncește vătafilor de plăiaşi din jurul satului Polovragi să 
prindă nişte oameni de acolo şi să-i trimită la judecată, de- 
oarece refuzaseră să vină cînd fuseseră chemaţi, după obicei, 
printr-un aprod 38 ; la 20 aprilie 1667, un alt vătaf de plăiași 
din Hirișești primește poruncă să taie gardul unui loc? etc. 

Prin această creștere treptată a atribuţiilor lor, vătafii de 
plai au devenit, în secolul al XVIII-lea, conducătorii aparatului 
represiv local, menit nu numai să împiedice fuga birnicilor 
peste hotare, dar şi să asigure exploatarea feudală și să înăbușe 


3 Doc. din: august 1643, 25 februarie 1644, 4 septembrie 1652 (Acad. 
R. S. România, CXXIV/183, Arh. St. Buc., m-rea Polovragi, XV/20 şi 
Copie Inst. de istorie). 

3 Acad. R. S. România, CLXXXV/1 ; cf. şi poruncile din 4 sep- 
tembrie 1652 (copie la Inst. de istorie) și 25 aprilie 1718 (Acad. R. S. Ro- 
mânia, LXXXVII/97). 

37 Acad. R. S. România, CXXVIII/175 şi doc. din 1653, citat mai sus. 

38 Arh. St. Buc., m-rea Polovragi, 1/3. 

%» G. Ghibănescu, Surete, VI, p. 75. 


www.dacoromanica.ro 


149 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


împotrivirea celor 'exploataţi. La 15 decembrie 1747, de pildă, 
se poruncea unui vătaf de plai să trimită un plăiaș „cu această 
carte de volnicie“ să silească niște ţărani să-și dea dijma 4. 

Pentru slujba de pază a hotarelor ce îndeplineau, vătafii 
de di şi plăiașii aveau din partea domniei anumite scutiri 
iscale. 

Astfel, vătafii de plai se bucurau de un regim fiscal deose- 
bit, alcătuind, sub acest raport, o categorie privilegiată. La 4 
septembrie 1652 un vătaf de plai din Găureşti—Gorj, care pä- 
zea plaiul Vîlcanului, era scutit de bir, miere, ceară, găleată, 
fîn, dijmă de stupi, gorștină, minărici, cai de olac, podvoade şi 
mertice 41. Aceleaşi scutiri sînt înşirate şi într-o altă numire de 
vătaf de plai, din 20 septembrie 16534: la 4 octombrie 1671, 
un alt vătaf de plai plătea birul de roşiit; un alt document, 
din 22 ianuarie 1692, arată că vătafii de plai „pentru slujba 
lor își scutesc casel(e) și bucatel(e) lor“ 4%; la 20 august 1704 
„birul vătășesc“, plătit de wătafii de plai 5, se ridica la 10 
ughi 4, iar în 1713 la 22 ughi7. Mai tîrziu, în secolul al 
XVIII-lea, vătafii de plai erau soutiţi de dări 48. 

Din cele de mai sus rezultă că ei erau uneori scutiţi com- 
plet de dări, iar alteori plăteau birul, fie singuri (birul vătășesc), 
fie împreună cu categoria roşilor. 

În afară de aceste scutiri fiscale şi de veniturile realizate 
din judecata plăiașilor, vătafii de plai și — în mult mai mică 


40 N. Iorga, Studii și doc., XIV, p. 305. Vezi și doc. din 22 iulie 1748, 
în care se vorbeşte de un vătaf de plai „pus asupra“ locuitorilor din Do- 
briceni şi Bogdănești, pentru a-și îndeplini obligaţiile feudale faţă de m-rea 

„ Arnota (Doc. priv. rel. agrare, p. 481). 

41 Copie la Inst. de istorie. 

4 Acad. R. S. România, LXXXV/1. 

43 Loc, cit, CXXVIII/175 şi 176. 

4 Arh. St. Buc., m-rea Arnota, XVIII/58. 

45 În Condica vistieriei lui Constantin Brîncoveanu, vătafii de plai 
sînt trecuţi la haraci alături de celelalte bresle fiscale din ţară (p. 283). 
Vezi şi doc. din 10 martie 1713 (Acad. R. S. România, XII/199). 

46 Studii și mat. de istorie medie, V, p. 430. 

11 N. Iorga, Studii și doc., V, p. 131. 

48 V, A. Urechia, loc. cit. 


www.dacoromanica.ro 


150 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


măsură — plăiașii de sub ascultarea lor aveau anumite avan- 
taje materiale din slujba ce prestau, relevate de documente de-a- 
bia în secolul al XVIII-lea, dar de care vor fi beneficiat. 
— măcar în parte — şi în secolele precedente. Astfel, la începu- 
tul secolului al XVIII-lea, în timpul ocupaţiei austriece a Olte- 
niei, vătafii şi plăiaşii îşi împărțeau — în proporţii stabilite, se 
înţelege, de primii — o treime din mărfurile confiscate pentru 
contrabandă 4%. Tot în secolul al XVIII-lea, vătafilor şi plăiaşi- 
lor le rămîneau „pentru osteneala lor..., după obicei“, lucrurile 
găsite asupra răufăcătorilor și ai căror păgubași nu le solicitau 
(celelalte se restituiau acestora). 

De un regim fiscal diferit de restul țării se bucurau și plă- 
iașii, care plăteau jumătate sau parte din dări. Astfel, la 23 
mai 1629, locuitorii satului Corbii de Piatră al mînăstirii Argeş 
— care au fost plăiași în tot cursul secolului al XVII-lea — 
erau scutiţi de toate dările faţă de domnie, urmînd să plă- 
tească numai birul drept pe lună, cîte 300 de bani, gorștina de 
oi și porci și dijma din stupi. Documentul precizează că pînă 
atunci satul dăduse daările pe jumătate „ca și alţi plăiaşi“. Se 
înţelege că toate celelalte sate de plăiaşi continuau să plătească, 
ca şi înainte, dările pe jumătate ; satului Corbii de Piatră îi se 
creează o situaţie mai bună ca să poată face, în afară de paza 
plaiului pentru domnie, „și lucrurile și treburile mînăstirii“ 50, 

Şi alte documente atestă faptul că locuitorii satelor de plă- 
iaşi plăteau jumătate din dările cuvenite domniei. Într-o po- 
runcă din 4 octombrie 1671, Vintilă mare armaș cere plăiașilor 
din Mlăjet și Pătirlagele să păzească plaiurile, arătîndu-le că 
pentru aceasta „vă daţ(i) nevoile pe jumătate, ca să vă păziț(i) 
plaiuril (e) “ 51. 


4 C. Giurescu, Op. cit, Il, p. 384. Vezi şi o ştire din 24 octombrie 
1674, după care locuitorii din Rucăr luaseră 20 de berbeci pentru „spartul“ 
plaiului, „adecă pentru treapădul şi osteneala ilor“ (N. Iorga, Studii și doc., 


X, p. 153). 
5 Arh. St. Buc., ep. Argeş, XVI/17. 
51 Acad. R. S. România, CXXVIII/175. 


www.dacoromanica.ro 


151 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


În vremea domniei lui Constantin Brincoveanu, satele de 
plai plăteau, de asemenea, jumătate din unele dări (rînduiala 
fînului, găleata şi mierea) datorate de birnicii ţării 52, iar în 
timpul vremelnicei stăpîniri austriece asupra Olteniei, în anii 
1729—1730, plăiașii dădeau cîte patru florini dare anual, față 
de opt florini, cît trebuiau să plătească birnicii obișnuiți 53. 

În afară de aceste documente care dovedesc că, în secolul 
al XVII-lea şi la începutul secolului următor, locuitorii satelor 
de plai plăteau jumătate din dări sau din parte din dări, există 
şi o poruncă din 3 aprilie (1631), prin care locuitorii satelor 
Jiblea şi Spinul, cnezi fugiţi în Transilvania, sînt scutiţi, „ca 
şi alte sate (de) plăiaşi“, de: găleată, fin, oaie, cai, bou, că- 
şerie şi „alte slujbe“ (oare nu sînt enumerate) „cum sînt ceilalți 
plăiaşi, așa să fie şi ei ertaţi“, pentru paza podului de la Jiblea 
pe unde treceau slugile domnești şi „funiile de la Ocna cea 
Mare“ 54. Din această poruncă ar rezulta că satele de plai erau 
scutite de anumite dări — enumerate în documentul citat — dar 
dădeau altele, în primul rînd birul, pe care trebuiau să-l plă- 
tească „cum sînt scriși la catastih“. 

Pentru slujba ce făceau cu rîndul „ziua şi noaptea“ la paza 
scalei, locuitorii satelor Rucăr și Dragoslavele aveau, de ase- 
menea, un regim fiscal special, fixat la începutul secolului al 
XVII-lea, deosebit însă de acela al plăiaşilor. FA erau scutiţi de 
dări şi de alte obligaţii (găleată, fin, miere şi ceară, boi şi cai 
domnești, oaie seacă, opăcinaşi, căşerie, gorştină de oi şi porci), 
plătind numai birul drept. La 8 februarie 1625, conform întoc- 


s2 Condica vistieriei, p. 13—74, 234—285, 238—239. Nu ştim cît plăteau 
din restul dărilor. În timpul domniei lui C. Brîncoveanu, unele sate de 
plăiaşi (Cîineni, Titești, Grebleşti, Boișoara) erau complet scutite de aceste dări. 
Giurescu, op. cit, |, p. 427—428 ; cf. şi Arh. St. Sibiu, B.G. 24, 
f. 29 v. La 27 noiembrie 1734, se spune că oamenii care şedeau pe moşia 
Perişani-Lovişte „dau la o dajde ug. 7 şi săntu plăiași“ (N. Iorga, Studii 
şi doc., V, p. 150). S 
54 Arh. St. Buc, ms. 209, f. 142 v.—143 ; porunca se repetă aidoma 
la 12 octombrie 1632 (loc. cit, m-rea Cozia, XLVI/3); ambele doc. sînt 
publicate de A. Sacerdoţeanu, în „Hrisovul“, 1946, p. 71—72. 


www.dacoromanica.ro 


152 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


mirii făcute de Radu Mihnea, satul Dragoslavele plătea birul 
drept de 10 galbeni lunar și cîte 250 de oi gorștină, fără plocon 
sau bani de oaie. Peste nouă ani, la 26 iulie 1634, satul era 
scutit din nou de dări (găleată, fîn, bou, oaie seacă, miere, ceară, 
cal domnesc, opăcinaşi, cășerie, stupi, gorștină de oi și de porci), 
urmînd să plătească de data aceasta doar 9 galbeni pe lună, 
birul drept. Satul Rucăr plătea, la aceeași dată, 20 000 de bani 
anual 5 (adică aproximativ 8 galbeni lunar). 

În vremea domniei lui Șerban Cantacuzino, constatindu-se 
că sînt „sate de marginea ţării şi în loc de munte și la loc cu 
greu de hrană și fiind ei de treaba ţării, plăiași de paza munte- 
lui, și mai avînd și multe olăcării și podvoade domneşti“, cele 
două sate sînt obligate să plătească 450 de ughi, la Sf. Gheor- 
ghe și la Sf. Dumitru, la haraci și la ploconul haraciului 5. În 
timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu — la 1695—1696 — 
plăteau cu „rupta“ 1333 de taleri și 66 de bani. 

Cu toate aceste scutiri, situaţia satelor de plăiași și de schi- 
leri nu era dintre cele mai bune. Obligaţiile față de domnie 
— dările, paza şi celelalte 5 — ca și acelea faţă de vătafii lor 
şi abuzurile acestora vor fi fost, desigur, destul de mari ca 


55 Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVII, vol. IV, p. 482. 

s Acad. R. S. România, CXXXIV/25 şi DCXXXIX/316. 

57 I. Răuţescu, Dragoslavele, p. 61. 

58 Condica vistierie, p. 105 şi 174. 

5 În afară de sarcina de a păzi plaiurile şi punctele de trecere, da- 
torită aşezării lor în regiunea de munte, plăiașii aveau şi o serie de alte 
obligaţii faţă de domnie: prindeau șoimii pe care ţara era datoare să-i dca 
turcilor (vezi Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 461), confecţionau di- 
verse lucruri din lemn pentru nevoile domniei: șindrilă (vezi doc. din 20 
aprilie 1634 și 22 noiembrie 1678, Arh. St. Buc., ms. 479, f. 169 v. şi ms. 
721, f. 857 v.), sulițe pentru slujitori (doc. din 20 aprilie 1634, citat mai 
sus) sau catarge pentru turci (N. Iorga, Studii şi doc, V, p. 374), fiind 
folosiți uneori şi la diverse alte munci (vezi doc. din 1708 şi 4 noiembrie 
1714, la N. Iorga, op. cit, X, p. 76 şi Acad. R. S. România, LVIII/105). 

6% Însuși domnul țării, Constantin Şerban, recunoștea, la 22 decem- 
brie 1657, că satul Dragoslavele „de la scală“, „fiind un sat de marginea 
țărăi, la hotar... poart(ă) atitea greutăţi) şi slujbe împăr(ăteşt(iî) şi cră- 
ieşt(iî) şi domneşt(i), cu soli, cu angării şi cu toate trebil(e) ce iaste po- 
runca domnii şi a ţărăi“ (Acad. R. S. România, XLIV/44). 


www.dacoromanica.ro 


153 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


să-i constrîngă pe unii plăiași să fugă peste munte. Astfel, 
dintr-un document din 3 aprilie 1631, citat şi mai sus, aflăm 
că satele Jiblea și Spinul din jud. Argeş fugiseră în Transil- 
vania ĉ! ; la 23 iulie 1690 locuitorii satului de plăiaşi Cernădia 
din jud. Gorj, situat chiar sub munte, lîngă Baia de Fier, fu- 
giseră „de nevoi“ în munte, fiind aduși înapoi de martalogii 
trimişi să-i prindă &. 

Fiind aproape de hotar, ei înșiși paznici ai acestuia, plă- 
iaşilor le era foarte uşor să treacă dincolo, pe potecile bine 
cunoscute ale munţilor. Din aceste motive, printre atribuţiile vă- 
tafilor de plai din secolul al XVIII-lea era şi aceea de a păzi 
satele plăieşești să nu fugă 6. 

Plăiașii care fugeau erau pedepsiţi. Din documentul din 23 
iulie 1690, citat mai sus, aflăm că plăiașii din Cernădia—Gorj, ` 
care fugiseră în munte, erau ameninţaţi să-și piardă averea; 
și-o păstrează numai datorită faptului că sînt luaţi pe garanţie 
că vor rămîne pe loc. 


2. Străjerii 


Termenul de „strajă“ este de origine slavă şi înseamnă 
„pază“. În Polonia se spunea „straja“ sau „strosa“, iar în Boe- 
mia şi Moravia „straz“, „straze“ şi „ztrasa“ 64, 

În Moldova, cuvîntul strajă 'a avut o semnificaţie asemănă- 
toare în pante cu posada din Țara Românească, de pază % sau 


6 Arh. St. Buc., ms. 209, f. 142 v.—143. 

e N. Iorga, Studii și doc., VI, p. 485—486. 

65 V, A. Urechia, op. cit., I, p. 323—325 și IV, p. 49—51. 

4 T. Bălan, Din istoricul Cîmpulungului moldovenesc, p. 107 și G. Mi- 
hăilă, Împrumuturi vechi sud-slave în limba română, Buc., 1960, p.139. 

€ Pentru această accepţiune vezi îndeosebi doc. din 2 octombrie 1595, 
în care Ştefan Răzvan scrie boierilor care „ţin straja de către turci... la 
hotare“, care păzeau deci hotarele împotriva turcilor (Doc. priv. ist. Rom. 
A, veac. XVI, vol. IV. p. 130). 


www.dacoromanica.ro 


154 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


loc de pază %. În același timp, strajă a avut și sensul de avan- 
post, corp mic de oaste trimis să păzească sau să asigure drumul 
oastei celei mari și să supravegheze pe inamic %. La 'această 
obligaţie se referă scutirile din secolul al XV-lea, în care dom- 
nul spune că satele scutite urmau „să mu ne dea nouă nici stră- 
jeri“ sau „nici la straje să nu meargă“ 65. 

Locuitorii satelor care făceau de pază sau de straje la ho- 
tarul Moldovei dinspre Transilvania au fost numiţi străjeri. 


6% În privilegiul dat de Alexandru cel Bun liovenilor, la 8 octombrie 
1408, se prevede plata vămii „la strajă“, adică la punctul unde păzeau 
slujbaşii domniei (M. Costăchescu, Doc. înainte de Ștefan cel Mare, II, 
p- 634; vezi şi p. 671). : 

Locurile unde se făcea de pază, numite strajă, erau puncte foarte cu- 
noscute de toată lumea, fiind amintite adeseori în documente cu prilejul 
hotărniciilor. Un asemenea loc de strajă se afla lîngă m-rea Secu şi satul 
Vînători (doc. din 12 august 1632, Arh. St. Buc., m-rea Neamţ, CXL/12), 
altul lîngă satul Dărmăneşti, (doc. din 30 august 1632, idem, m-rea Pîn- 
gărați, III/41); un loc numit Straja se găsea pe Bistriţa (doc. din 15 ia- 
nuarie 1633, ibidem, III/42) etc. Locuri denumite Straja sînt amintite în 
Bacău şi la 1871 (Acad. R. S. România, ms. 223). 

În acelaşi timp se foloseşte şi în Moldova termenul de posadă pentru 
locul obligat de trecere, ca în documentele date m-rii Moldovița pentru „po- 
sada ce este pe Moldova“ (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XV, p. 241, 255). 

6&7 Pentru această accepțiune pledează numeroase mărturii: la 1497, 
auzind de venirea polonilor, Ştefan cel Mare a trimis o strajă împotriva lor 
la vadul de la Cernăuţi, ca să le supravegheze mişcările și să prindă limbă, 
iar el şi-a concentrat armata la Roman (Cronicile slavo-române, ed. cit., 
p. 20) ; în tratatul încheiat de Bogdan cel Orb cu polonii, la 1510, se pre- 
vede restituirea prizonierilor luaţi „în lupte ori la străji“ (Ha cTopowa) 
(M. Costăchescu, Doc. lui Bogdan vodă, p. 477); în Învățăturile lui Neagoe 
Basarab, Teodosie este povățuit să trimită la luptă întîi prima strajă 
{eTpawa), apoi straja a doua și după aceea oastea (Cronicile slavo-române, 
p. 293) ; în Cronica moldo-polonă se spune că Moldova avea 8000 de oşteni 
„pentru bătaie şi străji“ (ibidem, p. 186) ; în sfîrşit, Nicolae Costin, vorbind 
de zidirea de către Ștefan cel Mare a cetăţii de la Chilia, crede că aceasta 
era „ca o strajă cetăţii cei mari“ (M. Kogălniceanu, Cronici, 1I, p. 69). 
Pentru strajă în sec. XVI—XVII vezi și I. Bogdan, Documentul Rîzeni- 
„lor, p. 68—70. i 

% Doc. priv. ist. Rom, A, veac. XV, p. 157, 265 etc. În aceste docu- 
-mente de scutiri, straja apare ca o obligaţie diferită de oaste. Într-un doc. 
„din 17 aprilie 1475 se spune în mod clar că satele m-rii Horodnic urmau 
„ca „nici la strajă să nu meargă..., nici la oaste să nu meargă“ (ibidem, p. 404). 


www.dacoromanica.ro 


155 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


Menţionăm că în unele documente, de pildă la 29 mai 
1612, oamenii care făceau de pază la hotare se numeau plăiași, 
ca şi în Țara Românească °, așa cum locurile de trecere spre 
Transilvama erau numite, de asemenea, plaiuri. La 1769, vor- 
nicul de Cîmpulung arăta că acolo era „strajă rînduită... de 
păzeşte cu plăeşii“ 70. Paznicii hotarelor erau numiți străjeri 
pentru 'că făceau de pază sau de strajă și plăiaşi pentru că pä- 
zeau plaiurile şi locurile obligate de trecere, numite uneori 
„strîimtura străjăi“ 71. 

Ca şi în Țara Românească, paza hotarelor ţării de către 
oamenii din apropierea lor este şi aici foarte veche, fapt dove- 
dit, de apariţia străjii ca loc de pază încă din anul 1408. Într-un 
hrisov de la Ieremia Movilă, din 20 octombrie 1604, se spune 
că satul Oprişani ţinea straja „precum a fost obiceiul de de 
mult“ 72. 

Această constatare, bazată pe documente, este întărită de 
descoperirile arheologice făcute acum cîțiva ani la Bitca Doam- 
nei (în apropiere de care se află un punct numit Straja), unde 
s-au găsit piese de harnașament și armament care au aparţinut 
unui grup de oameni ce aveau îndatorirea de a face de pază. 
După părerea celor care au condus săpăturile, vechimea acestui 
punct de strajă ar urca pînă în secolele XIII—XIV %. 

Cît priveşte numărul satelor de străjeri, nu dispunem pen- 
tru Moldova de o evidenţă a lor ca aceea păstrată pentru Țara 
Românească din timpul domniei lui Constantin Brincoveanu. 

Din documentele secolelor XVII—XVIII rezultă că ţineau 
straja mai ales satele situate pe valea unor rîuri, pe unde trecerea 


© Hurmuzaki, XI/2, p. 854. Tot plăiaşi (Playaschen) le spune stră- 
jerilor din Comănești şi austriacul I. C. Weiss, la 1737 (C. Giurescu, Ma- 
terial, III, p. 118). i 

7 N. Iorga, Doc. din arhivele Bistriței, I, p. 10, II, p. 28, Hurmu- 
zaki, XV/2, p. 854 și „Arhiva românească“, I, 1845, p. 139. 

71 Arh. St. Buc., m-rea Pîngăraţi, III/88. 

7? Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, vol. I, p. 185—186. 

73 C. Mătasă și I. Zamoşteanu, Săpăturile de la Piatra Neamţ (Mate- 
riale arheologice, VII, p. 346—348). 


www.dacoromanica.ro 


156 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


spre Transilvania se făcea cu mai multă ușurință. Dintre acestea 
sînt amintite: satele Vicovele (sau Jicovul de Sus şi de Jos) și 
Frătăuţi— Suceava, care, la începutul secolului al XVIII-lea, 
făceau „paza poticilor“ din preajmă „precum au fost de veac“, 
fiind „de triaba ţării, strajă acolo de margine, la potici“74; 
mai jos, pe Moldoviţa, se găsea satul numit Vama, ai cărui 
locuitori făceau de pază la punctul de vamă amintit în docu- 
mente încă din secolul al XV-lea%; în apropiere se află 
Cimpulungul, ai cărui locuitori erau „de-a pururea păzători acei 
margini“ sau „ca o strajă ţării“ 76 ; aci era un important loc de 


“Vezi doc. din 20 aprilie 1701 şi 2 noiembrie 1727 (T. Bălan, Docu- 
mente bucovinene, III, p. 110—111 şi IV, p. 79). La 5 februarie 1759, este 
amintită aci „potica Vicovilor“, care ducea spre Transilvania şi „potica 
Berhometului“, care mergea pe Siret în sus, spre Polonia (N. Iorga, Docu- 
mentele familiei Callimachi, |, p. 434). 

La 20 septembrie 1479, cînd Ştefan cel Mare dăruia mînăstirii Putna 
satul Jicovul de Jos, pe Suceava, se amintea de „vama care se ia la Jicov* 
(Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XV, p. 15). Într-un alt doc., din 3 aprilie 
1488, se precizează că este vorba de „vama mică de la Suceava, care este 
la Jicov“ (ibidem, p. 92). Aceasta dovedește că satul Jicovul făcea de pază 
încă din secolul al XV-lea. 

Menţionăm că şi astăzi se găseşte în această regiune satul Straja, 
unde păzeau locuitorii, așa cum sate purtînd această denumire sînt menţio- 
nate în Marele dicționar geografic lîngă Comănești şi lîngă Pîngăraţi. Despre 
satul Straja din Bucovina vezi Dimitrie Dan, Comuna Straja şi locuitorii ei, 
Cernăuţi, 1897, p. 17—18, unde se arată, după tradiţie, şi modul cum se 
făcea paza la hotare. 

75 La 11 februarie 1447 se întărea m-rii Moldoviţa „vama ce duce în 
Țara Ungurească, care este mai jos de mănăstire, la gura Moldoviței, şi 
satul care este la vamă“ (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XIV—XV, p. 222— 
223). Vezi şi p. 25. 

7% De la cîmpulungeni au rămas numeroase documente, pe care le vom 
analiza la atribuţiile străjerilor. Într-un asemenea document, de la înce- 
putul secolului al XVII-lea, se vorbeşte de apa Bistriţei „unde-i straja 
mării sale lui vodă“ (N. Iorga, op. cit., I, p. 18); în apropiere de Cîmpu- 
lung se află satul Pojorita (de la pojor=strajă), unde se găsește şi azi 
„Muncelul de strajă“ (T. Bălan, Din istoricul Cimpulungului, p. 19 şi 
N. Iorga, Studii şi doc., XXI, p. 150, 153). 


www.dacoromanica.ro 


157 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


trecere, amintit în documente încă din secolul al XIII-lea, cu 
prilejul năvălirii tătarilor ; „la straja Hangului şi la alte potici 
prin munţi“ făcea de pază satul Bălțăteşti—Neamţ 77 ; pe va- 
lea rîului 'Trotuş — pe unde era unul din drumurile principale 
de trecere — străjuiau locuitorii satului Comăneşti 78 şi Dăr- 
măneşti 7? ; locuitorii din Vinători şi Broscăuţi făceau şi ei de 
strajă „pe răndu, cu săptămîna“ 8 ; ; pe rîul Oituz, sînt amintite 
ca făcînd de strajă satele Mănești. şi Grozeşti din ținutul Tro- 


71 Doc. din 1729 (N. Iorga, Studii şi doc., VI, p. 426). La 10 octom- 
brie 1747, sînt amintiţi plăiaşii de la Hangu (Arh. St. Buc., m-rea 
Rîşca, XX/3). 

78 N. Iorga, op. cit, VI, p. 209—210. După cum rezultă din mărturiile 
vremii, pe la Comănești era „calea mai largă“ (Mag. istoric, V, p. 117), 
- iar la 1737, inginerul austriac I. C. Weiss spune că pe aici, prin pasul Ghi- 
meş, se trecea cel mai uşor cu trăsura și că satul Comăneşti „este locuit nu- 
mai de așa-numiții plăieşi (playaschen), care păzesc trecătoarea“. Tot aici 
se afla şi „vama Moldovei“ (C. Giurescu, op. cit., III, p. 118). 

7 Despre acest sat ştim mai multe datorită proceselor sale cu m-rea 
Pîngăraţi. La 29 noiembrie 1628, se spune că străjerii care făceau de pază 
pe Bistriţa aveau împreună cu m-rea muntele 'Tarcăul pînă la Bistriţa (Arh. 
St. Buc., m-rea Pîngăraţi, III/30). La 24 ianuarie 1633, cînd satul se plinge 
de cotropire din partea mînăstirii, domnia dă dreptate acesteia, arătînd că 
satul Dărmăneşti nu a avut nici o treabă cu acele locuri din munte, ci „au 
avut treabă numai să ţină straja acolo“ (ibidem, III/43). Mai tîrziu, la 5 iulie 
1637, egumenul m-rii Bistriţa arată că „acea strajă pînă în dzilele Erimiei 
vodă (Movilă) am ţinut-o noi cu vecinii noştri, cu Oprișianii şi cu giumă- 
tate de satu de Dărmănești, ce numai ce au ţinut straja atunce acei vecini 
ai noştri şi Dărmăneştii şi au avut scuteală“, neavînd nici o treabă cu bra- 
niştea domnească dăruită de Ieremia Movilă şi Radu Mihnea m-rii Bisericani 
(ibidem, XIII/8). La 22 martie 1638, domnul întăreşte m-rilor Bisericani și 
Pîngăraţi locul „ce iaste acolo la strajă“, pe care îl ţinuse satul Dărmănești, 
spunînd că „am lăsat domnia mea de acum înainte acea strajă să ţie şi să 
păziască călugării... iar Dărmăneştii să nu mai aibă treabă cu straja, ce să 
fie grijea călugărilor“ (Arh. St. Buc., m-rea Bisericani, XIII/38). Lîngă 
Dărmăneşti este menţionat, în septembrie 1654, un loc „din sus de strîmtura 
străjăi“ (Arh. St. Buc., m-rea Pîngăraţi, III/88). 

% Doc. din 19 mai şi 2 iulie 1662 (Arh. St. Buc., m-rea Bisericani, 1/37 
şi 38). Tot aici se prevede că, dacă va trebui strajă şi mai sus, în munte, pe 
pîrîul Calul, cele două sate urmau să păzească tot împreună. 


www.dacoromanica.ro 


158 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


tuş Si. Alte sate de străjeri erau Oprişani*? și Borlești—Bacău, 
care făceau de pază pe valea Tazlăului 88. 

În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, documentele 
ne arată că făceau de pază în această regiune steaguri de plă- 
iaşi, care înlocuiseră pe vechii străjeri. La 1776 sînt amintite 
un steag de 60 de plăiași în ţinutul Neamţ și cîte unul, format 
din cîte 40 de plăiași, la Trotuș și la Comănești, în ţinutul 
Bacău 8. 

În sfîrșit, unele sate din sudul Moldovei făceau de pază 
la hotarul cu Țara Românească. Despre aceste sate, însă, datele 
ce cunoaştem sînt mai sărace. Într-un document din 5 octom- 
brie 1682 este amintit „drumul movilii străjii“, la Brăiseşti, lîngă 
apa Siretului 5%, la hotarul cu Țara Românească, iar la 1820, 
Stoica plăiaşul din Jiteni arată că „străjiind la hotarul plaiului, 
în muntele Furului, unde se împreună cu hotarul plaiului de Mol- 
dova“ întîlnise acolo „plăiași di Vrancea, de la streaja Căli- 
manului “ 86. 

În secolul al XVIII-lea, în această regiune, în afară de 
plăiași, se foloseau şi mercenari pentru pază. La 1742, domnul 
adresa o poruncă ispravnicului de Putna „pentru arnăuţii ce-au 


st „Rev. istorică“, IX, 1923, p. 100 şi N. Iorga, Anciens documents du 
droit, I, p. 210. Vezi şi E. H. Wessmantels. Dagbok, ed. S. Bring, Stockholm, 
1928, p. 132 (în trad. la Inst. de istorie), unde se spune că postul de pază 
de la Grozești era „o barieră și o poartă păcătoasă, unde stau avanposturile 
şi supraveghează trecerea din Transilvania în țara aceasta“. 

8&2 „Arhiva istorică“, I/1, p. 107 şi Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, 
vol. I, p. 185—186. 

83 Doc. din 10 aprilie 1629 (Arh. St. Buc., m-rea Tazlău, IV/7). Vama 
de la Tazlău este amintită la 8 septembrie 1457, cînd este întărită m-rii 
Bistriţa (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XIV—XV, p. 291 şi 310). La 8 ia- 
nuarie 1631, cînd se face hotărnicia locurilor m-rii Neamţ, sînt amintite 
punctele „straja veche, la o movilă, şi pe matca Neamţului în sus, pînă la 
strajă, la capul Poienii Tîrgului“ (Arh. bt. Buc., m-rea Neamț. CXXXI/15), 
ceea ce dovedește că locul unde se făcea de strajă se mutase, 

După cum arată austriacul I. C. Weiss, la 1737, pe valea rîului Tazlău 
era un drum secundar, care se unea cu cel principal de pe Valea Trotușului 
la vărsarea Tazlăului (C. Giurescu, op. cit., III, p. 118). 

8 Uricarul, XIX, p. 359, 361. 

8% G. Ghibănescu, Ispisoace, IV/1, p. 62—63. 

8% „Bul. Com. ist.“, VI, p. 55. 


www.dacoromanica.ro 


159 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


fost acolo, că fiind trebuitori aice, s-au rădicat de acolo“. 
Ispravnicul trebuia să caute 20 de oameni holtei să-i „facă“ 
slujitori și, împreună cu cei 30 de seimeni existenţi, „să fie 
pentru paza marginii“, considerînd că sînt de ajuns pentru a 
„Chivernisi margine și poroncile ce vor fi“ 8. 

Cît priveşte hotarul de răsărit al ţării, acesta nu era păzit 
de străjeri, ci de călărașii de margine, de care am vorbit în 
capitolul precedent. 

Între străjerii din Moldova se găseau, ca şi în Ţara Româ- 
nească, și oameni aserviţi, cum sînt locuitorii satului Oprișani 
ai miînăstirii Bistriţa, satele Vicovul de Jos și de Sus, care se 
aflau în stăpînirea mînăstirii Putna 8, sau satul Borleşti al mî- 
năstirii Tazlău 8%. Tot printre satele de plăiași se găseau și 
sate de rumâni ai domniei, cum e cazul satului Bălţătești %, iar 
într-un document din 15 august 1662 se spune că satele Mă- 
nești și Grozeşti, date de Gheorghe Ştefan voievod miînăstirii 
Cașin, „n-au fost vecini boereşti, ci au fost sate domnești de 
strajă ţărăi“ 21. 

Străjerii erau comandaţi de vătafi, care aveau atribuţii 
asemănătoare cu cele ale vătafilor de plai din Ţara Românească. 
În secolele XVII—XVIII, asemenea vătafi de străjeri sau de 


87 N. Iorga, Studii şi doc., VI, p. 344—345 şi Acad. R. S. România, ms. 
rom. 237, f. 731 v. Pentru punctele de pază din această regiune, vezi A. Sava, 
Documente putnene, Il, p. 106—107, unde se arată că, la 25 ianuarie 1830, 
paza se făcea de oșteni cazaci și plăiași la plaiul Lepșii, la plaiul Valea 
Neagră, lîngă Zboina Verde, aproape de satul Herăstrău şi la Poenile Sării, 
lîngă Nereju, aproape de muntele Furu. Despre paza în această regiune vezi 
și Cristofor Mironescu, Hotarul între Moldova şi Muntenia („Anuarul de 
geografie și antropografie“, 1910—1911, p. 111—121) şi doc. din 29 mai 
1706 (Acad. R. S. România, LXXIV/35). 

8 D. Dan, Mînăstirea şi comuna Putna, p. 168. Vicovul sau Jicovul de 
Sus fusese dat mînăstirii de Ştefan cel Mare, la 15 septembrie 1466 (Doc. 
priv. ist. Rom., A, veac. XIV—XV, p. 350—351), iar cel de jos la 20 sep- 
tembrie 1479 (ibidem, XV, p. 15). Vezi și ibidem, veac. XVI, vol. I, p. 29. 

8% Doc. din 4 iunie 1519 (ibidem, p. 141). 

- 8% Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, vol. III, p. 93. 

91 „Rev. istorică“, IX, 1923, p. 100. 


www.dacoromanica.ro 


160 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


strajă existau la Comăneşti *? și la Dărmănești 9%, care erau 
două din satele cu atribuţii însemnate de pază, iar un altul este 
amintit la Bogdănești, pe apa Oituzului ?4. 

Avind obligaţii multiple, străjerii ascultau atît de vameşi 
— pe care îi ajutau la încasarea vămii — cît şi de căpitanul 
de ţinut, 'care răspundea de ordinea locală. La 1742, Constantin 
Mavrocordat porunceşte marelui spătar ca străjerii „de pe la 
potecile muntelui“ din ţinutul Trotuș să nu asculte numai de 
vameşi, ci şi de căpitanul de la Tîrgul Trotușului %. În același 
an, domnul scrie marelui căpitan de Dorohoi: „îţi bagă minte 
în oap şi marginia să fiia binia păzită“ %. Despre Constantin 
Cantemir, fiul său, Dimitrie, ne spune că, fiind numit căpitan 
de Codru (înainte de a ajunge mare clucer şi serdar), avea în 
sarcina sa „strîngerea dărilor de la acele ţinuturi, precum şi 
apărarea graniţelor de către tătarii nogai“ %. 

Înainte de numirea căpitanilor de ţinut, străjerii erau puşi 
sub ascultarea marilor vătafi de ţinut, după cum rezultă din- 
tr-o scrisoare a lui Gavril mare vătah al ținutului Suceava, 
care anunţa pe bistrițeni, la 1615, că a fost pus de domn „aice 
la această margeni socotitori“ 98, 

Ca și în Țara Românească, păzitorii hotarelor Moldovei se 
bucurau de un regim fiscal aparte de restul ţării, beneficiind 
de unele scutiri de dări sau dînd birul „cu rupta“. Într-un do- 
cument din 10 aprilie 1629, se arată că satul Borleşti—Bacău 
era scutit de: iliş, sulgiu, unt, ceară, lup și de alte „angării“ 
care sînt pe „mișei“, urmind să plătească numai cisla scrisă la 
vistierie (al cărui cuantum nu este arătat) și să ţină strajă pe 


% Amintit la 3 noiembrie 1734 (N. Iorga, Studii și doc., VI, p. 209). 

2 Menţionat în doc. la 20 martie 1602 (Arh. St. Buc., ep. Roman, 
XXIII/1). 

% Doc. din 21 decembrie 1666 (G. Ghibănescu, Surete, IV, p. 49). 

35 N. Iorga, Studii și doc., VI, p. 288. 

3 N. Iorga, op. cit, VI, p. 404. 

37 D. Cantemir, Viaţa lui C. Cantemir, ed. N. Iorga, p. 32. 

2 Al. Rosetti, Lettres roumaines tirées des archives de Bistritza, p. 82. 


www.dacoromanica.ro 


161 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


' Tazlăul cel Mare „cum ţin și alte străji“ %. Din porunca dom- 
nului rezultă că și restul străjerilor aveau, la această dată, ace- 
lași regim fiscal. 

La 9 mai 1729, satul Bălțătești—Neamţ, care era „veche 
strajă domnească“ „la marginea hotarului din spre Țara Ungu- 
riască“, păzind „dzi și noapte poticile ungurilor“ și „straja 
Hangului“, este scutit de mortasipie și pîrcălăbie pentru märfu- 
rile vândute la tirg ; în plus, locuitorii săi nu erau judecaţi de 
globnici și pîrcălabi, ci de „ispravnicul lor“ 200. 

De un regim fiscal diferit de restul ţării se bucurau şi lo- 
cuitorii din Câmpulung 101. În sfîrșit, în alte documente se arată 
că satele de strajă erau scutite de unele obligaţii în muncă față 
de domnie, în schimbul ţinerii străjii 102. 


3. Hinsarii 


Acest corp de ostași ocupă un loc aparte în organizarea 
armatei din Moldova 195. Spre deosebire de celelalte bresle de 
curteni, slujitori sau lefegii, care slujeau domniei fie pentru 


% Arh. St. Buc., m-rea Tazlău, IV/7, „Arhiva istorică“, I, p. 119—120 
şi G. Ghibănescu, Surete, II, p. 255—256. Scutirea se repetă la 15 martie 1632 
şi 27 octombrie 1658 (Arh. St. Buc., m-rea Tazlău, I/1 şi 1/3). Vezi şi 
V. A. Urechia, Notite despre slobozii, în Analele Acad. Rom., IX, p. 173. 

100 T. Bălan, Doc. bucovinene, III, p. 110—111, şi IV, p. 79. Pentru 
regimul fiscal al satului Vicovele vezi și D. Dan, Mînăstirea şi comuna Putna, 
p. 169—170. 

101 T. Bălan, Din istoricul Cîmpulungului moldovenesc, p. 111 şi urm. 
Vezi şi privilegile din 7 februarie 1736, 18 august 1747 etc., publicate în 
anexele lucrării citate. 

102 La 20 octombrie 1604, satul Oprişani era scutit de a merge la vf- 
nătoare pentru domn, în schimbul străjii (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, 
vol. I, p. 185—186), iar mai tîrziu, la 21 mai 1741, locuitorii din Comăneşti 
şi Dărmăneşti, „fiind de paza poticilor“, erau scutiți de podvezi şi bei- 
licuri (N. Iorga, Studii şi doc., VI, p. 211). 

103 În Ţara Româneasă nu au existat hînsari; aici ostașii chemaţi în 
dobîndă se numeau haiduci. Am întîlnit, în schimb, unele toponime„care 
amintesc pe hînsari: „Drumul Hînsariului“, în regiunea muntoasă din Bitzău, 
. apropiată deci de Moldova, pomenit într-un doc. din 18 iulie 1587 (Doc. priv. 

ist. Rom., B, veac. XVI, vol. V, p. 316) sau localitatea Hînsărești din ju- 


www.dacoromanica.ro 


162 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


scutiri fiscale, fie pentru folosirea ocinei domneşti sau pentru 
leafă şi întreținere (mertice), hînsarii mergeau la oaste „în do- 
bindă“, adică pentru prada pe care o luau pe cîmpul de luptă. 
Din această pricină, hînsarii nu pot fi încadraţi în nici una din 
cele trei categorii de mai sus 1%. 

În istoriografia noastră mai veche s-a discutat destul de 


mult despre originea cuvîntului hinsar 1% ; în timp ce unii cer- 
cetători considerau că acesta derivă din cuvîntul maghiar „husz“, 
care înseamnă 20 (de aici tînărul dat la oaste de 20 de case 
dintr-o localitate se numea huszar), alți istorici (N. Iorga 1% și 
în special generalul Radu Rosetti 1%7) au arătat că numele lor 
derivă din cuvîntul grecesc Xocapıoç, ce înseamnă om care se 


deţul Teleorman, care apare într-un doc. din 18 mai 1700 (Arh. St. Buc., 
ms. 705, f. 250—251 v.). Aceste toponime sînt legate probabil de accep- 
ţiunea de hoţ sau tîlhar pe care o mai are cuvîntul hînsar (vezi mai jos). 

104 A. D. Xenopol îi deosebește de slujitori, dar îi crede mai apropiaţi 
de dărăbani, fiind pedeștri (Istoria românilor, ed. a III-a, vol. IV, p. 153— 
154). La p. 149, referindu-se la afirmaţia lui Grigore Ureche că Ioan vodă 
Viteazul avea 20 000 de pedestrime „adunată mai mult în dobîndă, decît în 
leafă“, Xenopol crede că aceștia erau dorobanţi. 

I. C. Filitti îi consideră pe hînsari ca fiind din aceeaşi categorie cu 
călărașii, privilegiați fiscali (Organizarea fiscală, p. 30). El urmează în 
parte părerea lui Radu Rosetti, care credea că hînsarii făceau slujbă în 
schimbul ușurării de dăjdii, nu al folosirii pămîntului domnesc, cum fă- 
ceau călărașii (Pămîntul, sătenii şi stăpînii în Moldova, p. 230). 

105 Despre aceste discuţii vezi I. Bogdan, Documentul Rîzenilor, p. 41—43 
şi general Radu Rosetti. A propos des „hînsari“, Buc., 1939, şi A propos 
de Lorigine des „hussards“ („Revue internationale d'histoire militaire“, 
1939—1940, nr. 4, p. 246—250). 

10% În Istoria armatei, |, p. 204, N. Iorga arată că hînsar înseamnă hoţ, 
lotru, și îi aseamănă pe hînsari achingiilor turci, care mergeau la luptă pen- 
tru pradă. O părere asemănătoare are și C. C. Giurescu, Istoria românilor, 
ed. a IV-a, vol. II, partea a 2-a, p. 509. 

107 Vezi lucrarea citată mai sus (prima dintre cele două), unde gene- 
ralul R. Rosetti aduce în discuţie articolul lui Henri Gregoire și Paul 
Orgels, Qu'est-ce qu-un „hussard“ ou de l'utilité du grec moderne, apărut 
în „Annuaire de l'Institut de Philologie et d'Histoire Orientales et Slaves“, 
V, 1937, Mélanges Emile Boissacg, p. 443—451. Vezi și discuţia dintre 
H. Grégoire și E. Darko, amintită de Radu Rosetti. 


www.dacoromanica.ro 


163 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


ascunde, brigand, tîlhar, cuvînt întîlnit cu aceeași accepţiune şi 
în limba slavă, sub forma y8capa 108. 

În afară de corpul de hînsari, care apare în documente cu 
acest nume în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în iz- 
voarele istorice moldovene sînt amintiţi în a doua jumătate a 
secolului al XV-lea şi în prima jumătate a celui următor hu- 
sarii, chiar sub această formă slavă care înseamnă tilhari, hai- 
duci. Astfel, Letopiseţul anonim al Moldovei înregistrează fap- 
tul că, în lupta de la Valea Albă, au murit pînă și „husarii 
(XScape), oșteni vestiți 1%, iar într-un document slav din 5 
mai 1548, se spune că Sava husarul pribegise în timpul domniei 
lui Petru Rareş în Polonia, motiv pentru care i se confiscase 
satul Săveni 110. 

Deși I. Bogdan consideră că husarii nu au nimic comun cu 
hînsarii, deoarece husarii de la Valea Albă — care ar fi consti- 
tuit un corp de ostaşi organizat de Ştefan cel Mare după mo- 
delul maghiar +! — ar fi dispărut după această bătălie 112? (fapt 
infirmat de documentul din 1548 citat mai sus), este posibil ca 
husarii să fi fost de la început ostaşi chemaţi în dobîndă, fiind 
numiți atunci chiar cu termenul slav de husari = tîlhari 218. 


108 Pentru echivalența yöcapa = tîlhar vezi doc. slav de la Vlad 
Dracul, la I. Bogdan, Relațiile, p. 47—48, ca şi textul latin al tratatului 
încheiat în 1452 între lancu de Hunedoara și turci, în care sînt amintiţi 
husarones vel malefactores (N. Iorga, Privilegiul sultanului Mahomed pentru 
Pera, p. 22). 

109 Cronicile slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, p. 18. 

110 Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVI, vol. I, p. 582. 

111 Astfel de husari — ostaşi îmbrăcaţi „tot în hier“ — existau şi în 
armata polonă (Miron Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, p. 53). 

Despre husarii din Polonia și Ungaria, care formau cavaleria ușoară, 
vezi André Ajtay, L'origine du hussard hongrois („Revue internationale 
d'histoire militaire“, 1939, nr. 1—2, p. 15—19 și W. Djiewanowski, Les 
hussards polonais (ibidem, 1989—1940, nr. 3, p. 157—168). 

Întrucît în armata feudală a Moldovei și Ţării Româneşti nu erau 
îmbrăcaţi în armuri decît boierii (vezi Istoria României, II, p. 339), nu 
cred că termenul husari a desemnat vreodată la noi o asemenea oştire cum 
aveau polonii sau maghiarii. 

112 I, Bogdan, Documentul Rîzenilor, p. 41. 

113 Cf. în această privință și D. Cantemir, Descripio Moldaviae, 
p- 94—95, care spune că hînsarii s-au numit mai înainte husari. I. Bogdan 


www.dacoromanica.ro 


164 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


Hînsarii apar cu acest nume în izvoare în a doua jumătate 
a secolului al XVI-lea. Prima acţiune militară a hînsarilor este 
aceea povestită de cronicarul Grigore Ureche, sub data 1587, cînd 
Pîrvu pîrcălab de Soroca a plecat cu hînsarii și cu alţi oşteni în 
urmărirea cazacilor care năvăliseră în Moldova. 114 În această 
vreme li se spune cînd hînsari, cînd hînsărei, 115 folosindu-se di- 
minutivul obișnuit și pentru armășei, slugerei, comișei etc. 

Uneori aceluiași hînsar i se spune cînd hînsar, cînd hînsărel, 
ceea ce arată că cei doi termeni aveau aceeași accepţiune. De 
pildă, lui Gheorghe din Spătărești i se spune hînsar la 28 decem- 
brie 1604 116 și hînsărel la 3 martie (1604) 117. Hinsăreii nu sînt 
deci, cum credea generalul Radu Rosetti, hînsari mici sau sub- 
hînsari 118. 

După cum rezultă din documente, hînsarii erau în general 
oameni-liberi și proprietari. În numeroase documente din secolul 
al XVII-lea ei apar în această calitate !!?, iar la 1684, în cererea 
adresată regelui polon de „stările“ din Moldova, hiînsarii sînt 
trecuţi alături de celelalte categorii de proprietari din ţară „așe- 
zaţi pe moşiile lor“ : boierii, curtenii şi dorobanţii, a căror scutire 
totală de dări este solicitată regelui Ioan Sobieski, în cazul în 
care oastea polonă ar fi cucerit Moldova +”. 

În afară de acești hînsari proprietari de pămînt, erau înscriși 
uneori la hînsari și țăranii aserviţi. La 9 ianuarie 1609, Constan- 
tin Movilă, domnul Moldovei, poruncește starostelui de Cernăuţi 


consideră însă că acești husari se pot asemăna „ca nume și ca funcţiune“ 
cu husarii maghiari de care am vorbit mai sus op. cit, p. 42). 

114 Laios țării Moldovei, ed. P. P. Panaitescu, ed. a Il-a, p. 216. 

115 Moldavia v epohu feodalizma, |, R 237 ; Muzeul Fălticeni, nr. 26 ; 
Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, vol. IV, p. 345; Acad. R. S. România, 
LXVIII/135. 

ue Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, vol. I, p. 189. 

17 Ibidem, p. 129. 


18 R, Rosetti, op. cit., p. 6. i YI 
19 Vezi doc. din: 30 ianuarie 1604, 12 aprilie 1627, 15 septembrie 


1635, 5 septembrie 1641, 6 februarie 1647 etc. (Doc. priv. ist. Rom., A, 
veac. XVII, vol. I, p. 126, Acad. R. S. România, DIV/128—129, Arh. St. 
Buc., Mitr. Ţării Rom., LXXXVIII/2, G. Ghibănescu, Ispisoace, J1/2, 


p. 128—129 și IV/1, p. 240 etc.). i 
120 Hurmuzaki, S. II/3, p. 152 şi M. Costin, Opere, ed. cit, p. 333. 


www.dacoromanica.ro 


165 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


și vătafului de hînsari să lase în pace satele episcopiei Rădăuţi 
„să nu înscriţi hînsari la acele sate“ 12:. Porunca domnului fusese 
dată deoarece înscrierea la hînsari a locuitorilor din satele epis- 
copiei ar fi lipsit-o de braţele de muncă ale celor înscriși. 

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, într-o vreme 
cînd organizaţia hinsarilor decăzuse şi cînd nu mai erau mulţi 
amatori pentru înscrierea în acest corp, cînd ena nevoie de hîn- 
sari, aceștia erau înscriși cu forţa, cîte unul dintr-un sat. După 
cum rezultă dintr-un document din 18 decembrie 1659, așa pro- 
cedase Gheorghe Ghica, probabil în timpul luptelor pentru tron 
purtate cu Constantin Șerban. În acest document, referitor la 
rumânii mânăstirii Tazlău, se poruncește dregătorilor domneşti 
să nu mai ia „cîte un om dintr-un sat (al mânăstirii)... să fie 
hînsar, precum s-au scris la Ghica vodă“ 12. 

În această vreme, slujba hînsarilor şi obligaţiile lor nu 
erau prea ușoare, de îndată ce, la 15 aprilie 1662, doi vecini 
din Mășcăuţi-Orhei care „s-au înscris la hînsărie“ se roagă de 
medelnicerul Nicolae Buhuș să-i „radă“ dintre hînsari, dîndu-i-se 
din nou vecini 123. 

Hînsarii slujeau în oaste pentru prada pe care o luau pe 
cîmpul de luptă. În această privinţă este revelator un document 
din 8 mai 1598, în care se arată că 10 hînsari din satul Măgura 
și unul din Soroca se judecaseră cu Macri, fost mare armaș, „pen- 
tru un plean ce au prădat de la ei a unor turci ce răzbise. în pä- 
durea Onicenilor“ ; hînsarii îl pîrîseră pe armaș domnului pentru 
că le luase din prada capturată de ei o parte mai mare decît fu- 
fusese porunca acestuia 124. Din documentul citat rezultă — pe 
lîngă faptul că hînsarii aveau dreptul la pradă — că domnia își 
putea însuși o parte din capturile făcute de hînsari. 

Ţinînd seama de faptul că şi celelalte categorii de oșteni 
aveau dreptul la pradă în timp de război și că această pradă era 


121 Doc. priv. îst. Rom, A, veac. XVII, vol. II, p. 188. Într-un doc. 
anterior, referitor la aceeași scutire, se spune însă să nu mai scrie „pentru 
blanele hînsarilor“ (ibidem, vol. I, p. 249). 

122 Arh. St. Buc., m-rea Sf. Sava-laşi, XXXIV/17. 

1238 Arh. St. Iași, CCXIV/10. 

124 G. Ghibănescu, Surete, IX, p. 67 ; citat şi de C. C. Giurescu, Istoria 
românilor, vol. II, partea II-a, p. 509. 


www.dacoromanica.ro 


166 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


considerată un cîştig „legal“, este foarte probabil că hînsarii 
aveau un regim special nu numai în privinţa prăzilor, dar și în 
aceea a dărilor către stat. Din documente nu rezultă însă care 
erau obligaţiile lor fiscale. Ştim doar că hînsarii constituiau o 
breaslă fiscală separată de celelalte cete de curteni și slujitori. 
În cunoscutul izvod de bir din 1654, ei figurează cu suma de 
3 139 de ughi şi 12 potronici, faţă de 11 212 cît dădeau călărașii 
şi 29 060 contribuţia curtenilor 235. Cum nu știm care era numă- 
rul hînsarilor în acea vreme, nu putem cunoaște nici cuantumul 
birului datorat de ei și nici raportul dintre acesta și cel plătit de 
curteni și slujitori. La începutul secolului al XVIII-lea, cînd hîn- 
săria decăzuse, Dimitrie Cantemir îi enumeră pe hînsari printre 
ostaşii scutiți de dări 126. 

Nu cunoaștem cu precizie efectivele hînsarilor ; probabil că 
numărul lor nu va fi trecut niciodată de cîteva mii, avind în 
vedere faptul că în fiecare ţinut exista în general cîte un steag 
de hînsari. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, numărul 
lor a mers tot desorescînd, o dată cu decăderea generală a curte- 
nilor şi slujitorilor. La 1683, cu ocazia plecării armatei moldo- 
vene, alături de turci, la asediul Vienei, hînsarii mai sînt încă 
amintiţi ca o categorie aparte, după călărași, lefegii şi curteni 17, 
iar la 1696 ei se mai aflau încă printre breslele de slujitori din 
ţară, fiind pomeniţi însă tot ultimii, după curteni, aprozi, stol- 
nicei și călărași 128, 

La începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir 
arată că hînsarii — împărţiţi în hînsari de Țara de Sus și de 
Țara de Jos (după numele vornicilor comandanți) — erau cu to- 
tul în decădere, că nu mai îndeplineau rosturi militare, ci prestau 
doar diverse servicii vornicilor și că ajunseseră „dela armă la 
sapă“ 1%, adică deveniseră plugari. Numele lor a rămas însă în 


125 N. Iorga, Studii şi doc., IV, p. 264. 

126 D, Cantemir, op. cit., p. 88—90. 

127 I. Neculce, op. cit, ed. I. Iordan, ed. Il-a, p. 71. 

128 G. Ghibănescu, Surete, XXII, p. 45. 

129 D, Cantemir, op. cit, p. 89—90. Un vătaf de hînsari este amintit 
încă în ţinutul Putna la 15 martie 1696 (N. Iorga, Studii și doc., V, p. 96) 
iar un altul, în aceeași regiune, la 11 ianuarie 1709 (Arh. St. Buc., ep. 
Buzău, LX/5). 


www.dacoromanica.ro 


167 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


toponimia Moldovei ; la 4 ianuarie 1754, de pildă, este amintit 
satul Dănileşti „care se cheamă acum Hiînsarii“ 1, 

Hiînsarii erau organizaţi — ca şi curtenii — pe vătăfii. Pri- 
mul vătaf de hînsari cunoscut de noi este amintit la 30 decem- 
brie 1576 151. În documentele de la sfîrșitul secolului al XVI-lea 
și din secolul următor am întîlnit circa 40 de asemenea vătafi de 
hînsari, răspîndiţi prin ţinuturile : Cernăuţi, Orhei, Soroca, Bîr- 
lad, Tecuci, Tutova, Putna etc. 1% Numărul lor este mai mare la 
sfîrşitul secolului al XVI-lea şi în primele decenii ale celui urmă- 
tor, scăzînd după jumătatea acestui secol, o dată cu decăderea 
hînsarilor. 

Vătaful de hînsari comanda, probabil, un număr de citeva 
zeci de hînsari, adică efectivul care alcătuia un steag. Cînd în- 
tr-un ținut existau mai mulți hînsari decît aceia care alcătuiau 
un steag, ei aveau drept comandanţi doi sau mai mulţi vătafi de 
hînsari. De pildă, la 15 iunie 1605, se dă o poruncă vătafilor de 
hînsari din ţinutul Cernăuţi 155, ceea ce arată că, probabil, în 
acest ţinut existau la acea dată cel puțin doi vătafi. O situaţie 
asemănătoare întîlnim și în ţinutul Putna, unde sînt amintiţi ca 


1% „Bul. Comisiei istorice“, VII, p. 35. 

131 Doc. priv, ist. Rom., A, veac. XVI, vol. III, p. 80. 

13? Vezi doc. din: 23 mai 1590, 23 ianuarie (1595), 13 iunie 1599, 17 
iunie 1604, 7 mai 1606, 1 ianuarie 1607, 20 iulie 1610, 18 iulie 1617 etc. 
etc. (ibidem, veac. XVI, vol. III, p. 458, vol. IV, p. 119 și 261, veac. XVII, 
vol. I, p. 161, vol. II, p. 35—36 şi 79; vol. IV, p. 196 și Arh. St. Buc, 
ms. 628, f. 364 v.). 

La vătafii de hînsari care apar în documente cu acest titlu trebuie să 
adăugăm și pe unii dintre numeroșii vătafi cărora nu li se indică ce anume 
grup conduc, între care se găsesc şi vătafi de hînsari. De pildă, la 26 august 
1629 este amintit Ionașco vătaf de hînsari din Fîrțănești (Acad. R. S. Ro- 
mânia, CLXVI/14), căruia într-un alt document, datat cu probabilitate din 
(1630—1640), i se spune Ionașco vătaf din Fîrţăneşti (Acad. R. S. România, 
CLXVI/16), fără să se mai arate că este vătaf de hînsari. 

333 Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, vol. I, p. 249. În doc. din 9 
ianuarie 1609, referitor la aceeași problemă — păstrat ca și primul în copie 
slavă — este amintit însă un singur vătaf de hînsari, ceea ce poate fi o 
Sai Şi în primul document diacul a pus greşit pluralul (idem, vol. 

» P- 188). 


www.dacoromanica.ro 


168 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


martori, la 15 noiembrie 1620, trei vătafi de hînsari 124. În ge- 
neral, însă, după cum pare a rezulta din documente, în ținuturile 
moldovene exista numai cîte un singur vătaf de hînsari 155, care 
comanda hînsarii din ţinutul respectiv 156. 

La începutul secolului al XVII-lea, așa cum vătafii de 
curteni se găseau sub comanda unui mare vătaf de ţinut, vătafii 
de hînsari se aflau sub aceea a unui mare vătaf de hînsari 1%, 
care era, probabil, comandantul tuturor hînsarilor din ţară, subor- 
donat marelui vonnic. Cunoaștem patru asemenea mari vătafi de 
hînsari, amintiți în documente între 17 iunie 160418 și 22 
iunie 1619 139. Uneori acestor mari vătafi de hînsari li se spune 
Şi „mari hînsari“ 440. 

Vătafii de hinsari — ca şi marii vătafi de hînsari — ocupau 
o poziţie socială importantă, apărînd adeseori în documente ală- 


154 Ibidem, vol. IV, p. 504. Cf. și porunca din 12 septembrie 1643 adre- 
sată „vătaşilor de hînsari de pre acia margine“, care se referă la ţinutul 
Putna (Acad. R. S. România, LXXII/43). 

155 Vezi doc. din: 4 ianuarie 1609, 24 iunie 1623 etc. (Doc. priv. ist. 
Rom., A, veac XVII, vol. II, p. 188 şi vol. V, p. 230). 

13 Pentru organizarea pe ţinuturi a hînsarilor vezi doc. din 4 sep- 
tembrie 1696, în care sînt amintiţi hînsarii din ţinutul Tutova (G. Ghibă- 
nescu, Surete, XXII, p. 45). 

137 Œ. C. Giurescu credea că hînsanii erai comandati de vătafi şi 
căpitani (op. cit., vol. II, partea II-a, p. 509), iar generalul Radu Rosetti 
considera că hînsarii „aveau o erarhie proprie: hînsărel, hînsar și mare 
hînsar“ şi că toţi aceștia se găseau sub comanda vătafilor, pe care îi asimi- 
lează cu căpitanii (op. cit., p. 6). 

Că marele vătaf de hînsari este superiorul vătafilor de hînsari rezultă 
și din faptul că unii dintre aceştia au fost la început vătafi de hînsari și 
au fost avansați după un timp la rangul de mari vătafi. De pildă, Ciomir- 
tan vătaf de hînsari la 13 iunie 1599 este amintit la 22 iunie 1619 ca fost 
mare vătaf de hînsari (Doc. priv. ist. Rom., A. veac. XVI, vol. IV, p. 261 
şi veac. XVII, vol. IV, p. 374). 

133 Ibidem, vol. |. p. 161. 

159 Ibidem, vol. IV, p. 374. 

140 Lui Sava mare vătaf de hînsari în doc. citat din 17 iunie 1604 i se 
spune la 2 aprilie 1605 mare hînsar (ibidem, vol. I, p. 223) iar lonaşeo 
mare hînsar la 26 mai 1616 (idem, vol. IV p. 7) este numit mare vătaf 
de hînsari la 12 august 1618 (ibidem, p. 291) iar la 25 mai 1625 hînsariul 
cel mare (ibidem, vol. V, p. 347). 


www.dacoromanica.ro 


169 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORE 


turi de boieri, de staroști sau pircălabi 141, fiind ei înşişi numiţi 
uneori boieri 12. Ei plăteau o dare separată de restul hînsarilor, 
al cărui cuantum nu-l cunoaștem însă 243. 

Obligaţiile hînsarilor nu erau numai de ordin militar — de 
a participa la luptă în schimbul prăzii capturate — așa cum cre- 
deau, în general, cercetătorii mai vechi. Deoarece, în epoca de 
care ne ocupăm, cei care asigurau funcţia externă a statului o 
îndeplineau și pe cea internă, îi găsim adeseori pe hînsari şi pe 
comandanții lor îndeplinind cele mai variate atribuţii în cadrul 
administraţiei statului feudal. Astfel, ei erau folosiţi uneori pen- 
tru a face respectată autoritatea domnească. La 23 mai 1590, 
Petru Șchiopul, domnul Moldovei, poruncește unor slugi domneşti, 
printre care şi un vătaf de hînsari, să silească la ascultare faţă 
de o poruncă a sa pe nişte nemeși din Horbinești 144. 

Ca şi slujitorii, curtenii şi lefegiii, hînsarii erau folosiți apoi 
la păstrarea ordinei în statul feudal. În timpul domniei lui Con- 
stantin Cantemir, cînd haiducia luase proporţii îngrijorătoare 
pentru clasa dominantă, Miron Costin — pe atunci staroste de 
Putna — a luat măsuri pentru stîrpirea „tîlharilor“, alcătuind 
unităţi speciale de seimeni și hînsari pentru a lupta împotriva 
acestora 145. 

După cum rezultă din unele scutiri acordate de domnie ma- 
rilor stăpîni feudali, în primele decenii ale secolului al XVII-lea 


11 La 13 iunie 1599, Ciomîrtan vătaf de hînsari e trimis împreună cu 
pîrcălabul de Soroca să stringă oameni pentru o hotărnicie (ibidem, veac. 
XVI, vol. IV, p. 261); la 7 iulie 1607, Ionașco vătaf de hînsari apare ca 
martor alături de starostele de Putna și de cel de Tecuci (idem, veac. XVII, 
vol. II, p. 119); printre boierii care merg cu oastea, însoţindu-l pe Ştefan 
Tomșa pînă la Buzău, în 1616, se află, alături de un fost hatman, vornic, 
stolnic etc. și Ionașco mare hînsar (Doc. priv., ist. Rom., A, veac. XVII, 
vol. IV, p. 7). 

142 Ibidem, p. 199. 

15 În izvorul din 1654 vătafii de hînsari figurează cu 84 de ughi 
(N. Iorga, Studii şi doc., IV, p. 264). 

144 Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVI, vol. III, p. 458—459. 

- 45 M. Kogălniceanu, Cronici, 11, p. 37 și I. Neculce, op. cit, ed. acad. 
I. fordan, ed. II-a, p. 99. 


www.dacoromanica.ro 


170 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


hînsarii îndeplineau şi anumite atribuţii de ordin fiscal, care nu 
apar prea bine definite în documente. De pildă, la 15 iunie 1605, 
se poruncește staroştilor de Cernăuţi, vătafilor de hînsari şi glob- 
nicilor să lase în pace satul Coţmani al episcopiei de Rădăuţi. 
Dacă în acest document se arată că vătafii de hînsari trebuiau să 
nu mai scrie satul „pentru blanele (aşa în textul slav) hînsa- 
rilor“ 1%, în alte documente nu se precizează ce anume atribuţii 
fiscale îndeplineau aceştia. De pildă, la 25 iunie 1623, Ştefan 
Tomşa poruncește starostelui de Putna şi vătafului de hînsari care 
mergeau cu slujbe în ţinut (îndeplineau deci atribuţii de ordin 
fiscal) să lase în pace bucatele şi morile mînăstirii Tazlău 1, iar 
la 4 iulie 1621 Alexandru Iliaș dă poruncă pîrcălabilor şi hînsa- 
rilor să nu se amestece în luarea dijmei pe moșia Mogeşti a 
mânăstirii Bistriţa 148. 

Faptul că hînsarii sînt amintiţi în unele scutiri împreună cu 
staroştii şi pîrcălabii — comandanții administraţiei din ţinuturi — 
denotă că ei îndeplineau rosturi destul de importante în aparatul 
local al statului feudal. 

Foarte adeseori îi întîlnim apoi pe vătafii de hînsari — ală- 
turi de diverși alţi boieri, curteni și slujitori — îndeplinind felu- 
rite porunci domnești, în special privind hotărniciile de moșii 149. 


4. Haiducii 


În Transilvania, haiducii erau o categorie importantă de 


ostași, motiv pentru care, în dicționarul austriac adeseori citat, 


14 Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, vol. I, p. 249. 

147 Ibidem, vol. V, p. 230. 

148 Arh. St. Buc., m-rea Tazlău, VIII/14. 

149 Vezi doc. din: 13 iunie 1599, 22 iunie 1619, 12 septembrie 1643, 
25 ianuarie 1644 etc. (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVI, vol. IV, p. 261, 
veac. XVII, vol. IV p. 364, Acad. R. S. România, LXXII/43 și XCIX/92). 


www.dacoromanica.ro 


171 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


din 1726, se spune că haiduc = soldat maghiar 15% Asemenea 
haiduci din Transilvania au fost aduşi şi în Ţara Românească, 
încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea, de boierii pri- 
begi veniţi contra lui Radu Paisie, iar în Moldova de pretenden- 
tul Ştefan Mizgă la 1566 151, 

Haiducii au constituit apoi un important contingent în oastea 
lui Mihai Viteazul, care dispunea de un corp de 8000 asemenea 
ostaşi. După cum rezultă din mărturiile vremii, haiducii erau 
oameni liberi, veniți din diferite părţi, din Ungaria, Serbia şi 
chiar români, care primeau arme și muniții, luptînd pentru prada 
pe care o luau în bătălie, ca și hînsarii 152. Haiducii din Peninsula 
Balcanică au luptat cu mult curaj împotriva stăpiînirii otomane 
pînă tîrziu. în secolul al XIX-lea 15. 


150 C. Giurescu, Material, Il, p. 140. 

Despre haiduci, țărani liberi deveniți oşteni în secolul al XVI-lea, 
există o foarte bogată literatură din care menţionăm: Béres Andras şi Mody 
Gyorgy, A kajduság törteneténeg és néprajzának irodalma [Literatura istoriei 
şi etnografiei haiducilor], Debrețin, 1956, 51 p.; Rácz István, A hajdisdg 
története [Istoria haiducilor], f. 1., 1957, 70 p.; Danko Imre, A kajdi 
etnikum Kerkeschez [Contribuții la problema originii etnice a haiducilor], 
„A Debreceni Déri Múzeum €vkânive“, Debrețin, 1960; Szabo István, A 
hajdúság Kialakulása („Alföld“, 1956, t. VII, nr. 3, p. 50—57); Szendrey 
István, A bikari hajdúk pere a hájdusgabadsagert [Procesul haiducilor din 
Bihor pentru libertate], Debrețin, 1957, 63 p.; Rácz István, Hajdúszobosló 
önkormányzata a XUII században [Autoritatea locală a haiducilor în sec. 
XVII], „A Debreceni Déri Múzeum évkönyve“, Debrețin, 1960 etc. — 

151 Istoria Țării Româneşti, p. 48, 49, Radu Popescu, Istoriile, ed. 
C. Grecescu, p. 46 și Gr. Ureche, op. cit, ed. cit, p. 192. 

15 Hurmuzaki, III/1, p. 430. Cf. şi I. Sîrbu, op. cit, II, p. 297. Vezi 
şi Hurmuzaki, XII, p. 36. Este, de altfel, posibil ca termenul haiduc să nu 
fie altceva decît traducerea cuvîntului kusar, care — după cum am và- 
zut — însemna brigand sau tîlhar. În evul mediu, clasa dominantă — de la 
care ne-au rămas cele mai multe mărturii scrise, documente, cronici etc. — 
numea adeseori „tîlhari“ sau „hoți“ pe cei care luptau împotriva asu- 
prirji sociale. 

33 Vezi Makovski A., Hajdutite v Makedonija prez părvata polovina 
na XUII v. [Haiducii din Macedonia în prima jumătate a sec. XVII] („Iz- 
vestija na Instituta za istorija pri Bălgarskata Akademija na naukite“, 
14—15, 1964, p. 195—213). 


www.dacoromanica.ro 


172 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


Acești haiduci — conduși de Baba Novac şi Deli Marco 154 
— au adus o contribuţie de seamă la victoriile lui Mihai Vitea- 
zul 155. Astfel, la 1596, 1200 de haiduci au cucerit Plevna, de 
unde s-au întors cu multă pradă 156, iar mai tîrziu, în 1599—1600, 
au avut un rol de seamă în bătălia de la Șelimbăr, ca şi la cu- 
cerirea Moldovei 157. 

Haiducii sînt amintiţi apoi şi în oastea lui Radu Şerban, 
mulţi dintre ei rămași, cu Deli Marco, din timpul domniei lui 
Mihai Viteazul 158, iar alţii veniţi din Ungaria. 

Din numeroase documente din această vreme rezultă că acest 
corp de oaste, care trăia din pradă, continua practica jafului şi 
în timp de pace 159, 

Ultima menţiune cunoscută a haiducilor este din vremea 
domniei lui Matei Basarab, cînd cronica Ţării Româneşti îi amin- 
tește pe haiducii 'călări alături de seimeni în oastea trimisă să 
împiedice intrarea lui Vasile Lupu în ţară, la 1653160, Nu știm 
sigur dacă aceştia erau — ca și haiducii lui Mihai Viteazul — 
oșteni plătiţi din pradă sau mercenari unguri sau sîrbi, care se 
găseau, de asemenea, în oastea lui Matei Basarab. 

În Moldova, haiducii sînt amintiţi în lupta de la Cornul lui 
Sas, fiind veniţi din Polonia 161. 


15 Cronica lui Szamâskozy, ed. I. Crăciun, p. 144 și A. Veress, Do- 
cumente, V, p. 17. 

155 Hurmuzaki, XII, p. 258. 

156 I. Sîrbu, op. cit., I, p. 232, 233, 414, 416—417 passim. 

157 Radu Popescu, Istoriile, p. 78 şi Doc. priv. ist. Rom., A, veac. 
XVII, vol. II, p. 318. 

158 Szamosközy, op. cit., p. 172, 173, 192. Acesta amintește, în afară 
de Deli Marco, şi pe Mihail Horvath, căpitanul haiducilor maghiari, și pe 
Deli Sava, conducătorul haiducilor sîrbi., Vezi şi Doc. priv. ist. Rom., B, 
veac. XVII, vol. II, p. 238. Despre paiticiparea lor în lupta de la Braşov, 
vezi şi doc. din (1614—1615 și 12 mai 1630, în care se vorbește de niște 
ţigănci prinse şi vîndute de ei (Acad. R. S. România, CCCVIII/61 şi Arh. 
St. Buc., m-rea Valea, XVIII/16). 

159 Vezi doc. din: 8 iunie 1598, 28 aprilie 1605, 6 iunie 1607 (Doc. 
priv. A Rom., B, veac. XVI, vol. VI, p. 328, veac. XVII, vol. I, p. 165 
şi 268). 

160 Istoria Țării Româneşti, ed. cit., p. 110. 

151 Miron Costin, Opere, p. 59. 


www.dacoromanica.ro 


173 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


5. Arcaşii, sulițaşii, sinețarii, puşcaşii şi tunarii 


a. Arcașii. Sînt un corp al oștirii moldovene, ale cărui efec- 
tive nu le cunoaștem. După părerea lui Miron Costin, aceştia, 
împreună cu călărașii, ar fi fost colonizați de Dragoş vodă în 
sudul Moldovei. El 'afirmă că arcașii „se aseamănă cu pedestri- 
mea cea turcească pe care o numesc solaci, căci mergeau la război 
pe jos, cu arcuri, fără poveri, numai cu o tolbă de săgeți și cu 
arcul pe braţ“ 1%. Cronicarul are aci în vedere pe toți oștenii 
moldoveni înarmaţi cu arcuri și săgeți, arme care au fost foarte 
mult folosite de oştirile noastre în evul mediu. Miron Costin trece 
însă pe arcași ca o categorie separată de oșteni, alături de călă- 
rași, dărăbani, seimeni și „slujitorii cu leafă“ 163. 

Întrucît arcașii apar foarte rar în documente 1%, ne lipsește 
orice posibilitate de a face chiar aprecieri aproximative despre 
efectivele lor. 


b. Sulițaşii. Suliţele sau lăncile au fost unele din armele cu 
cea mai langă răspîndire în vremea de care ne ocupăm, atît 
în Moldova, cît și în Țara Românească. 

În secolele XVI—XVII, în documentele moldovene sînt 
amintiți numeroși oameni avînd titlul de sulițaș, de la arma pe 
care o purtau 16%. În Țara Românească, un grup asemănător îl 
alcătuiau fustașii, înarmaţi și ei cu sulițe și care aveau ca atri- 
buţie paza palatului domnesc. Ca și pentru arcași, ne lipsesc 
ştirile despre numărul sulițașitor. 


162 Ibidem, p. 233, 236. Vezi şi B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum, 
II, col. 1499. I. Bogdan îi considera oșteni 'călări (Documentul Rîzenilor, p. 63). 

3% Miron Costin, Opere, p. 387. 

164 Vezi doc. din 24 ian. 1617 (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, 
vol. III, p. 88). Arcașii sînt amintiţi şi în oastea lui loan vodă Viteazul 
(Cronicile slavo-române, ed. cit., p. 150). 

365 Vezi doc. din: 4 aprilie 1577, 17 mai 1583, 13 mai 1590, 5 fe- 
bruarie 1612, 1 august 1615, 1 aprilie 1618, 12 februarie 1619 (1661— 
1665) etc. (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVI, vol. III, p. 84, 219 şi .457, 
veac. XVII, vol. III, p. 60 şi 223, vol. IV, p. 257, 311, Arh. St. Buc, AN, 
MMDCLXXIII/1 şi N. Iorga, Studii şi doc., VI, p. 84). 


www.dacoromanica.ro 


174 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


c. Sineţarii. Sînt o categorie de oșteni moldoveni, purtători 
de sineţe sau puști. Deşi atît seimenii cît şi dorobanţii erau îmar- 
maţi cu sineţe 1%, nu s-a dat numele de sineţari decît unei cete 
de oșteni din regiunea Orhei-Soroca, unde sînt întîlniţi, începînd 
din secolul al XVI-lea, numeroşi vătafi de sinețari 1%. Cum vä- 
tafii conduceau efectivele unui steag şi cum în documente nu 
apare decît cîte un vătaf de sinețari 'odată, rezultă că numărul 
acestora nu era prea mare. i 


Din documente nu reiese prea clar care era regimul lor 
fiscal. În izvodul de dări din iunie 1654, sineţarii sînt trecuţi 
separat, cu 201 ughi și cu menţiunea „sănițarii cu 6 ug. un 
vätav“ 168, Dacă plăteau cîte 6 ughi dare, rezultă că erau circa 
33 de sineţari. Cît priveşte obligaţiile lor faţă de statul feudal, 
ele erau numai de natură militară. 


d. Pușcajii sau puşcarii. În Țara Românească, pușcașii au 
alcătuit un grup de oșteni înarmaţi cu puști, așa cum erau în 
Moldova sineţarii. În documentele muntene se întîlnesc numeroşi 


165 Miron Costin, Opere, p. 99, 134, 193. 

157 — Stbica, la 25 iulie 1599 (Moldavia v epohu feodalizma, p. 162); 

— Ionașco, la 18 iulie 1617 şi 25 iulie (1617) (Doc. priv. ist. Rom. 
A, veac. XVII, vol. III, p. 196 şi A. Sava, Doc. Orhei, p. 56); 

— Ursu, ante 15 mai 1619 (Moldavia v epohu feodalizma, p. 350); 

— Vasilie, la 10 septembrie 1626 (Acad. R. S. România, DCXXI/186) ; 

— lonea, la 16 mai 1640, (idem, CXXXVII/188) ; 

— Chifa, la 1 martie 1647, (idem, LXXII/48) ; 

— Vlasie, la 25 februarie 1648 şi 1 septembrie 1655 (idem, XXII/275 
şi 182); 

— Vasilie, la 23 septembrie 1652 şi 28 ianuarie 1661 (idem, LVI/16 
şi AN, XCI/34); la 3 octombrie 1665 este fost vătah (Acad. R. S. Ro- 
mânia, AN, XCI/48) ; 

— Dumitrașco Murguleţ, ante 5 decembrie 1661 (N. Iorga, Studii și 
doç., V,p.17); ' 

— Vasile Urdă, la 3 octombrie 1665 şi 26 martie 1666 („I. Neculce“, 
1924, p. 181 şi Acad. R. S. România, XCI/48). Vezi şi C. C. Giurescu, 
op. cit., vol. III, partea a II-a, p. 770. 

188 N. Iorga, Studii și doc., IV, p. 263. 


www.dacoromanica.ro 


175 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


puşcaşi sau pușcari, începînd de la (1510—1511) 1%. Încă din a 
doua jumătate a secolului al XVI-lea, ei erau conduși de un 
vătaf 170, ca şi sinețarii moldoveni. 

Constantin Șerban scria lui Gheorghe Rakoczi că va stringe 
100 de pușşcaşi „din olatele noastre“, pe care nu-i va plăti cu 
leafă, ci îi va scuti de dări 1t. De la el ni s-a păstrat un docu- 
ment, din 29 ianuarie 1657, prin care scuteşte de dări pe doi 
oameni din Negomireşști-Muscel, care erau puşi „la ceata pușca- 
rilor, la 8 ughi“ 172. Pușcașii lui Constantin Șerban făceau deci 
parte din categoria privilegiaţilor fiscali, nu a mercenarilor. La 
începutul secolului al XVIII-lea, în atribuţia pușcașilor intra 
şi paza temniţei, în schimbul acestei slujbe fiind scutiţi de dări 17%. 

Spre deosebire de Țara Românească, în Moldova puşcașii 
erau ostașii care făceau serviciul la tunuri, după cum ne infor- 
mează Dimitrie Cantemir 174. Aici tunurile se numeau puşci 175. 
În secolul al XVII-lea sînt amintiţi numeroşi puşcari sau pușcași, 
îndeosebi în ţinuturile Hotin şi Neamţ 175. În izvodul de dări din 
iunie 1654, „pușcașii ot Neamţ“ sînt trecuţi ca o categorie fiscală 
separată de restul ţării, plătind 20 de ughi 177. Precum se vede, 


169 Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVI, vol. I, p. 63. Vezi şi doc. din: 
10 octombrie 1606, 19 mai 1614, 7 decembrie 1632, 15 noiembrie 1635, 
26 iunie 1639, 16 aprilie 1645, 3 iulie 1668 etc. (ibidem, veac. XVII, vol. I, 
p. 230 şi 278; Arh. St. Buc., Mitr. Țării Rom, XXXVIII/3 şi LVII/4, ep. 
Buzău, LXXV/5, Acad. R. S. România, XLIII/9 şi CLXXXV/73). 

170 Vezi doc. din 26 mai 1577 și 6 aprilie 1626 (Doc. priv. ist. Rom., 
B, veac. XVI, vol. IV, p. 275 şi Acad. R. S. România, CXLI/50). 

171 N. Iorga, Studii şi doc., IV, p. 48. 

172 Acad. R. S. România, MCDLX/222. 

i - Vezi doc. din 26 august 1705 (Arh. St. Buc., m-rea Sf. Apostoli, 
III/11). 

14 D, Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 162. 

175 Vezi M. Costin, Opere, p. 160, 163, 172 și M. Kogălniceanu, Cronici, 
II, p. 65, unde se spune „artilerie adecă puşcărie”. Vezi și cronica lui Gri- 
gore Ureche, care arată că, la 1574, de zgomotul puşcilor (tunurilor) „nici 
puşcarii nu mai ştia în cine da“ (ed. cit, p. 203). Cf. şi C. C. Giurescu, 
op. cit., vol. III, partea a II-a, p. 168—169. 

119 Doc. din: august 1607, 13 aprilie 1619, 5 aprilie 1627, 30 iunie 
1628, 21 mai 1668 etc. (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, vol. II, p. 124, 
N. Iorga, Studii şi doc., V, p. 81, Biblioteca Centrală de Stat, VI/2, Acad. 
R. S. România, IV/227 şi G. Ghibănescu, Ispisoace, III/2, p. 64. 

177 N. Iorga, Studii şi doc., IV, p. 263. 


www.dacoromanica.ro 


176 ALTE CETE SAU BRESLE DE SLUJITORI 


<i nu erau prea numeroși. Tot în secolul al XVII-lea apar în 
«documente și vătafii de pușcari 178. 
După cum rezultă dintr-un document de la Antioh Cantemir, 
«din 11 mai 1696, pușcașii constituiau o ceată privilegiată, în care 
nu erau primiţi oamenii aserviţi 178. 
prima jumătate a secolului al XVIII- lea, Grigore al II-lea 
Ghica a înființat două steaguri de vînători și pușcași, care făceau 
d serviciu cu săptămîna la curtea domnească, fiind scutiţi de 
ari 180, 


e. Tunarii. Sînt o ceată militară întîlnită numai în Ţara Ro- 
-mâmească, unde documentele din secolul al XVII-lea semnalează 
numeroşi oameni purtîind acest titlu 18t. La mijlocul secolului 
al XVII-lea exista și un iuzbașă de tunari 15, ceea ce dovedește 
că ei alcătuiau un steag. 

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea este foarte pro- 
“babil că tunarii îndeplineau un rol de seamă numai la diverse 
“solemnităţi de curte, ca, de pildă, alegerea domnilor, cînd se 
trăgea cu tunul. La numirea ca domn a lui Gheorghe Duca, bo- 
“jerii caimacami „scoate tunurile de dă cu ele după obicei“, iar 
la reconfirmarea sa în domnie „au dat cu 12 tunuri şi slujito- 
rimea cu pușcile“ 18 ; cînd lui Constantin Brîncoveanu i s-a tri- 
mis caftanul de domnie, acesta l-a primit pe solul turc „dînd cu 
tunurile și altele făcînd, după obicei“ 184, 


178 Doc, citate şi mai sus din: august 1607, 13 aprilie 1619, 12 fe- 
bruarie 1659, 22 martie 1666, 20 august 1708 (Arh. St. Buc., m-rea Neamţ, 
CXXX/32 şi LIII/12, m-rea Secu, 1/20). 

17 Arh. St. Iaşi, GD/20. 

180 N, Iorga, Studii și doc., VI, p. 435 şi Acad. R. S. România, ms. 
rom. 237, f. 442 v. 

131 Doc. din: 15 decembrie 1619, 20 aprilie 1634, 6 februarie 1642, 
19 octombrie 1663, 5 iunie 1665 etc. (Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVII, 
vol. III, p. 447, Arh. St. Buc., AN, CXI/29, Mitr. Ţării Rom., CCCLIII/11, 
-m-rea Căldăruşani, XXXVI/6, Biblioteca Centrală de Stat, LXXXVIIL1 
-şi Acad, R. S. România, CXCV/26 6). 

18? Doc. din 6 februarie 1642 (Arh. St. Buc., m-rea Căldărușani, 
XXXVI/6). 

18 Radu Popescu, Istoriile, ed. cit., p. 158 şi 168. 

18 Jbidem, p. 188. Vezi și p. 218. 


www.dacoromanica.ro 


Capitolul 4 
MERCENARII (LEFEGIII) ŞI EVOLUȚIA LOR 


I. Evoluţia mercenarilor şi întreţinerea lor 


Mercenarii sau lefegiii au constituit în evul mediu o armată 
nouă, pricepută mai ales în mînuirea armelor de foc şi care a 
contribuit, pe lîngă alţi factori, la întărirea puterii centrale în 
diferite țări ale Europei. Engels a arătat că, în armata feudală, 
„ostașii erau mai strîns legaţi de seniorii lor feudali direcţi decît 
de comandantul regal al armatei“, motiv pentru care puterea re- 
gală nu putea duce nici un război fără sprijinul seniorilor feudali. 
Din această cauză, „regii se străduesc să se elibereze de această 
armată feudală şi să-şi creeze o armată proprie“, apelind la 
„trupe recrutate sau închiriate“, care-i făceau independenţi de 
puterea armată a feudalilor 1. 

În Țara Românească și Moldova mercenarii nu au constituit 
o oaste atît de numeroasă ca aceea alcătuită din curteni şi sluji- 
tori, datorită unor cauze obiective. În vremea predominării eco- 
nomiei naturale, domnia nu dispunea de suficiente mijloace bă- 
neşti pentru a întreţine o oaste de mercenari, motiv pentru care 
prefera alte mijloace de răsplată a slujbei, mai adecvate situaţiei 
existente. 

Din timpul domniei lui Vlad "Ţepeş ne-a rămas o foarte in- 
teresantă scrisoare care ilustrează această situaţie. Cerînd bra- 
şovenilor să-i trimită „voinici“ pentru oastea sa, domnul declara 
că nu dispune de bani ca să-i plătească, dar că îi va „milui“ şi 
„hrăni“ (mhaogar H Xpannr) ca și pe slugile sale2. În această 
vreme, cînd banii erau rari, „mila“ și „hrana“ constituiau mij- 
loace obișnuite de răsplată a serviciilor făcute domniei. 


1 F. Engels, Despre destrămarea feudalismului şi apariția statelor na- 
ționale, anexă la Războiul țărănesc german, Buc., 1958, p. 190—191. 
2 I. Bogdan, Relaţiile, p. 99. 


www.dacoromanica.ro 


178 MERCENARII SAU LEFEGIII ŞI EVOLUŢIA LOR 


Nici mai tîrziu, cînd ţările române au intrat sub dominaţia. 
turcească, domnia nu dispunea de resurse bănești prea mari 
pentru întreținerea mercenarilor. Sumele strînse din ţară erau 
utilizate în primul rînd pentru plata tributului, mereu sporit de 
către turci, şi apoi pentru îmbogățirea rapidă a domnului — care 
nu ştia niciodată cît timp va domni — și a dregătorilor săi. Cînd 
amestecul turcesc în treburile celor două ţări a devenit mai pu- 
ternic, turcii nici nu au mai penmis recrutarea unui număr prea 
mare de oșteni, de teamă ca armele acestora să nu fie îndreptate 
împotriva lor. Cu toate acestea, în anumite perioade din istoria 
noastră medie, îndeosebi la sfîrşitul secolului al XVI-lea, cînd 
domnii noștri au dezlănţuit lupta pentru eliberarea de sub domi- 
naţia otomană, numărul mercenarilor a crescut în mod deosebit ; 
fiind pricepuţi în meşteşugul armelor, ei erau preferaţi oşteni- 
lor de ţară. 

Mencenarii (transilvăneni și poloni) sînt amintiţi încă din 
prima jumătate a secolului al XV-lea ; primii în timpul domnigi 
lui Dan al II-lea, ceilalţi în timpul luptelor dintre urmaşii lui 
Alexandru cel Bun 4. Aşa cum am arătat mai sus, Vlad Ţepeş 
cerea şi el bnașovenilor „voinici“ să-i slujească, dar recunoștea 
că, neavînd bani, nu le va putea da leafă (xoan). 

Mercenarii au continuat să existe și în secolul al XVI-lea, 
efectivele lor crescînd în a doua jumătate a acestui secol, îndeo- 
sebi în ultimul său deceniu, cînd are loc ridicarea ţărilor române 
împotriva exploatării nemiloase a Porții. 

Despre Mihai Viteazul, cronica ţării spune că, „deaca pierdu 
atîtea voinici..., începu a trimite pen toate ţările străine ca să 
strîngă voinici viteji ; şi aduse leşi și cazaci şi de tot feliul de 
oameni, care-i erau de folos“ 5. De la el s-au păstrat și scrisori 
prin care cheamă în slujbă oşteni mercenari din Transilvania, 
Polonia și din ţinuturile căzăceşti 5. După unele informaţii, Mihai 


3 Szekely okleveltăr, III, p. 41. 

4 Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XV, p. 96. 

5 Istoria Țării Româneşti, ed. cit., p. 65. Vezi şi Hurmuzaki, XII, p. 567. 
€ Hurmuzaki, XII, p. 44, S. II/1, p. 380, „Romanoslavica“, V, p. 162- 


www.dacoromanica.ro 


179 EVOLUŢIA MERCENARILOR ŞI ÎNTREȚINEREA LOR 


Viteazul ar fi avut pînă la 23 000 de mercenari?, care — așa 
cum vom vedea — i-au cauzat multe neplăceri din cauza neplăţii 
la timp a lefilor. 

După domnia lui Mihai Viteazul, numărul mercenarilor a 
scăzut continuu pînă spre mijlocul secolului al XVII-lea, cînd 
a crescut din nou, ajungînd pînă la 8 000 de oameni, în timpul 
domniilor lui Vasile Lupu și Matei Basarab. Urmașii acestora 
însă, Gheorghe Ştefan și Constantin Şerban, nu mai dispuneau 
decît de aproximativ 2 000 de mercenari fiecare 8. 

Pe măsura decăderii slujitorilor şi 'curtenilor, în a doua ju- 
mătate a secolului al XVII-lea, mercenarii au căpătat o impor- 
tanţă tot mai mare, ajungînd ostașii de încredere ai domnilor, 
mai ales ai acelora care nu aveau motive să se încreadă în local- 
nici?’ şi care găseau în ostașii cu plată principalii lor apărători 
împotriva poporului pe care-l asupreau. Într-o interesantă scri- 
soare din 11 iunie 1657, domnul Moldovei, Gheorghe Ștefan, re- 
cunoștea deschis că, dacă n-ar avea „oaste cu simbrie“ cu sine, 
„prostimea de-ar 'alunga din scaun pentru dările multe pe care, 
de nevoie, le aruncăm asupra ei“ 10, 


7 Hurmuzaki, III/1, p. 431. Vezi şi N. Iorga, Doc. nouă relative la 
Petru Șchiopul şi Mihai Viteazul, p. 34, 68. 

Menţionăm că şi în Transilvania numărul mercenarilor a crescut în mod 
deosebit tot la sfîrşitul secolului al XVI-lea, ajungînd pînă la 30000 de 
oameni, recrutaţi dintre ţărani. Vezi Maksay Ferenc, Paraszisâg és szoldos- 
szolgálat a XUI századi Magyaroszágon. [Țărănimea şi serviciul de merce- 
nari în secolul XVI] („Hadtârteneti Közlemények“, 1956, t. 3, nr. 1, 
p. 26—42). . 

8 Ah n Costin, Opere, p. 169 şi N. Iorga, Studii şi doc., Lp CCLXXVI. 

Despre evoluția numărului mercenarilor vezi și gen. R. Rosetti, Orga- 
nizarea, p. 6—7, N. lorga, Le développement des troupes mercenaires dans 
les pays roumains des origines â la fin du XUIIl-e siècle („Revue interna- 
tionale d'histoire militaire“, 1939—1940, nr. 3, p. 140—143) şi C. C. Giu- 
rescu, op. cit., vol. III, partea a II-a, p. 744—748. 

Despre etimologia cuvîntului lefegiu, de la uléfé, vezi I. Bogdan, Do- 
cumentul Rizenilor, p. 56—57. 7 

° Vezi M. Kogălniceanu, Cronici, III, p. 110, unde se spune că C. Duca 
fusese sfătuit să alcătuiască steaguri de seimeni străini şi să nu aibă încre- 
dere în „pămînteni“. 

10 „Rev. istorică“, 1926, p. 318. 


www.dacoromanica.ro 


180 MERCENARII SAU LEFEGIII ŞI EVOLUȚIA LOR 


Majoritatea acestor mercenari erau străini, dar între ei se 
găseau și mulți băștinași, unii chiar în grupurile care purtau nu- 
miri străine (cazaci, seimeni etc.), precum și munteni în Moldova +! 
sau moldoveni în Țara Românească (levenţii). 


x 


Mercenarii primeau de la domnie leafă, echipament şi hrană, 
întreţinerea lor fiind foarte costisitoare. 

Primele dovezi despre plata lefii mercenarilor sînt din prima 
jumătate a secolului al XV-lea. În vremea luptelor cu turcii, Dan 
al II-lea oferea un perper pe lună călăreţilor şi o treime de per- 
per ostașilor pedeștri 12. Mai tîrziu, domnul Moldovei, Ilie, aflat 
în luptă cu fratele său, angaja mercenari din Lituania, cărora le 
promitea „cîte 5 grivne polone de lancie şi cîte trei zloți turcești 
grivna“ 83. 

Deşi mercenarii au continuat să existe şi în secolul 
al XVI-lea, nu dispunem de ştiri prea numeroase despre mărimea 
simbriei lor în această vreme. 

În secolul al XVI-lea, în Transilvania, Ferdinand I şi Ştefan 
Bathory plăteau ca soldă lefegiilor lor cîte trei florini lunar că- 
lăreţilor și cîte doi pedestrașilor 14. Este de presupus că în jurul 
acestor sume vor fi fost şi lefurile mercenarilor veniţi din Tran- 
silvania în Țara Românească şi Moldova. 

La sfîrșitul acestui secol, într-o epocă de război între Impe- 
riul otoman şi puterile creştine, lefurile mercenarilor au crescut. 


11 Vezi scrisoarea din 13 ianuarie 1620, adresată de Gavriil Movilă lui 
Gaspar Graţiani, în care, referindu-se la trimiterea unui căpitan moldovean 
în Țara Românească pentru ca „să strîngă oameni de slujbă“ să-i ducă în 
Moldova, domnul Țării Românești arată că nu s-au găsit amatori pentru 
aceasta, deoarece cei care sînt în ţară „slujescu pre casele lor“, iar străinii 
au plecat în Transilvania să caute slujbă (doc. publicat de P. P. Pa- 
naitescu, în „Rev. istorică română“, 1932, p. 385—386). 

12 Szekely okleveltâr, III, p. 41. Vezi și tabelul de lefurile mercena- 
rilor în secolele XVI—XVII, întocmit de generalul R. Rosetti, Istoria artei 
militare, p. 305. 

13 Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XIV—XV, p. 9%. 

14 Corpus Juris Hungarici, II, p. 346, şi „Acta Musei Napocensis“, 
II, 1965, p. 353. 


www.dacoromanica.ro 


181 EVOLUŢIA MERCENARILOR ŞI ÎNTREŢINEREA LOR 


La 1595, de pildă, împăratul Rudolf al II-lea plătea cîte patru 
florini lunar călăreţilor și cîte trei pedestrașilor 35. 

Cît privește cuantumul lefii în timpul domniei lui Mihai Vi- 
teazul, acesta plătea lunar trei taleri soldatului pedestru şi cinci 
taleri călăreţului, în afară de hrană și echipament ; ceaușii pri- 
meau cîte șase groși, vătafii cîte patru taleri, iuzbașii pedeștri 
12 groşi, cei călări 20 de taleri, iar căpitanii câte 55 de taleri 
lunar 16. Căpitanul primea deci de 18 ori mai mult decît un 
oștean pedestru şi de 11 ori mai mult decît unul călare. 

În acelaşi timp, Ieremia Movilă dădea 10 florini pe lună că- 
lăreţilor și şase pedestrașilor 17. El mărise mult leafa mercenari- 
lor, care primeau în vremea domniei lui Ştefan Răzvan numai 
cîte cinci florini lunar călărașul şi patru florini lunar pedestra- 
şul 18%. Leafa mercenarilor a rămas la acest nivel și la mijlocul 
secolului al XVII-lea. La 1654, Gheorghe Ştefan afirma că mă- 
rise leafa „catanelor ungurești“ de la patru la cinci florini 
lunar 19. 

La sfârşitul secolului al XVII-lea, mercenarii „făcuţi“ de 
Constantin Cantemir pentru a stîrpi pe tîlhari primeau cîte patru 
lei lunar 2, iar Dimitrie Cantemir oferea cîte cinci ruble pe lună 
ostașilor săi lefegii strînşi la 1711 pentru lupta contra turcilor 21. 

Din unele izvoare mai tîrzii, ar rezulta că leafa mercenari- 
lor a scăzut în veacul al XVIII-lea pînă la trei lei pe lună, ei 
continuînd să primească, însă, pîine zilnic, iar o dată pe an, la 
Paşti, haine sau postav 22. Menţionăm că, în această vreme, în 


15 Corpus Juris Hungarici, II, p. 754. 

16 „Romanoslavica“, V, p. 162, Hurmuzaki, XII, p. 44 şi 567, A. Veress, 
Documente, V, p. 80, 106 şi „Arhiva someșană“, 1936, p. 130. 

17 Hurmuzaki, IV/1, p. 73. 

18 A. Veress, Documente, IV, p. 237. 

19 A. Veress, op. cit, X, p. 276. Menţionăm că, aproximativ în aceeaşi 
vreme, la 1661, Ioan Kemény promitea că va plăti pe cei veniți din Mol- 
dova în oastea sa cu 4—6 florini lunar (Hurmuzaki, kv2, p. 1311). Vezi şi 
D. și L. Demeny și N. Stoicescu, op. cit., p. 256 și 265. 

20 I. Neculce, op. cit., ed. I. Iordan, ed. a II-a, p. 99. 

21 Cronica Ghiculeştilor, ed. A. Cioran şi N. Comariano, Buc., 1965, 
p. 97 şi Ioan Neculce, of. cit., ed. cit., p. 222. 

22 D. Fotino, IstQria Daciei, III, p. 209 şi Bauer, Mémoires historiques 
et géographiques sur la Valachie, Frankfurt, 1778, p. 46. 


www.dacoromanica.ro 


182 MERCENARII SAU LEFEGIII ŞI EVOLUȚIA LOR 


Moldova, slugile sau argaţii primeau cîte un leu pe lună 2, deci 
mult mai puţin decît mercenarii. 

Cînd numărul mercenarilor creștea, plata lefii lor constituia 
una din cele mai mari preocupări ale domniei. În vremea domniei 
lui Mihai Viteazul, cînd numărul mercenarilor trecea uneori de 
20 000, pentru leafa lor trebuiau circa 100 000 de taleri lunar 2, 
o sumă imensă pentru resursele ţării, sumă pe care domnul — cu 
toate „năpăștile“ puse pe locuitori — nu avea de unde să o plă- 
tească. 

Din această vreme s-a păstrat o bogată corespondenţă în le- 
gătură cu dificultăţile create domnului şi ţării de către merce- 
nari. De cîteva ori, aceștia s-au ridicat împotriva lui Mihai, 
năvălind în palatul său şi 'cerîndu-i şolda neplătită la vreme 3. 
Viteazul domn recunoștea el însuşi că și-a pustiit ţara cu atîta 
oaste neplătită, că şi-a zălogit averea personală şi că nu a cruțat 
nici odoarele mânăstirilor 26. Neputînd să le plătească soldele 
în 1599, Mihai Viteazul „au slobozit oştile pre în ţeară“ unde au 
făcut mult rău 2. 

Neplătiţi la vreme, mulţi dintre aceşti mercenari au plecat. 
Acest fapt a dus la dezagregarea oștirii de lefegii a lui Mihai 
Viteazul şi a contribuit în mare măsură la căderea voievodului 
muitean 28. 

O altă modalitate de a plăti pe mercenari era aceea de a 
sili pe locuitori să achite ostaşilor cu plată dările către domnie, 
în contul lefurilor datorate de domnie mercenarilor, după cum 


233 Acad. R. S. România, ms. rom. 237, f. 204. 

“4 Hurmuzaki, III, p. 399. În raportul lui Petru Armeanul şi Ungnad 
din 2 ianuarie 1600, aceştia apreciază cheltuielile trupelor lui Mihai Vi- 
teazul la 145 000 de taleri lunar (ibidem, XII, p. 567). 

235 Hurmuzaki, XII, p. 304—305, 371, 677, 838, A. Veress, Documente, 
V, p. 51, 61, 78—82. Vezi şi N. Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, 1, p. 243, 
254 şi P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, p. 64 şi 218. 


zæ „Diplomatarium italicum“, 1, 1925, p. 396—399, Hurmuzaki, 
XII, p. 753. 


27 Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 187. 
28 P, P. Panaitescu, op. cit., p. 65. 


www.dacoromanica.ro 


183 EVOLUȚIA MERCENARILOR ȘI ÎNTREȚINEREA LOR 


rezultă dintr-o serie de documente de la începutul secolului al 
XVII-lea 2%. g 

O situație asemänătoare aceleia din timpul lui Mihai Vitea- 
zul se întilneşte în Moldova în vremea domniei lui Gheorghe 
Stefan, cînd — spune Miron Costin — „era la noi în țară amu 
mai greu de däri, pentru mulțimea lefeciilor ce ținea Ştefan 
vodă, spre pilda lui Matei vodă“ %. Domnul Moldovei plătea o 
sumă foarte mare celor 2 300 de ostași cu plată ai săi; dintr-o 
socoteală rămasă din iunie 1654, rezultă că leafa lor — fără 
aceea a nemților — era de 56 593 ughi 31. 

Neavînd totdeauna bani să-şi plătească mercenarii, în secolul 
al XVII-lea și în primele decenii ale celui următor, domnia re- 
curgea adeseori şi la un alt mijloc ; dădea pe mîna lor pe boierii 
de la care vroia să scoată bani — fie pe cei consideraţi dușmani, 
fie pe cei care rămâneau datori din diferite slujbe — și merce- 
narii (de regulă seimeni) îi sileau pe aceştia să le dea banii în 
contul lefilor lor. Astfel, în timpul domniei lui Nicolae Mavro- 
cordat în Moldova, vel vistierul Gheorghe Mitrea, rămînînd da- 
tor cu cîteva pungi de bani din socoteala vistieriei, a fost „arun- 
cat la seimeni, la lefe, de l-au închis la odăile sale“. Seimenii 
l-au ţinut închis „pentru lefele sale“ şi l-au „pedepsit peste po- 
runcă“, silindu-l de „nevoie“ să dea bani „pe la steaguri siime- 
neşti, la carii era orînduit“ 32. 

Alteori, domnitorul dădea pe mîna lefegiilor pe boierii ră- 
maşi datori din strîngerea dărilor, după cum arată pentru veacul 
al XVII-lea două documente moldovene 5% şi unul muntean 34. În 
sfârşit, cîteodată domnul nici nu mai aștepta adunarea dărilor, 


29 Doc. priv. ist. Rom., B. veac. XVII, vol. I, p. 78 şi 377. 

30 Miron Costin, Opere, ed. cit, p. 169. Pe de altă parte, cronicarul 
afirmă că „slujitorii mila şi cinstea care au avut la această domnie n-au 
avut nice la o domnie“ (ibidem, p. 180). 

31 N. Iorga, Studii și doc., IV, p. 267. 

32 M. Kogălniceanu, Cronici, II, p. 85 şi 297 ; vezi şi p. 75 şi I. Neculce, 
Cronica, ed. cit., p. 155. Cf. şi C. C. Giurescu, op. cit., vol. III, partea 
a II-a p. 750. 

33 Doc. din 1655 (Uricarul, X, p. 230) şi 2 mai 1661 (Acad. R. S5. Ro- 
mânia, Condica Zorleni nr. 69 şi N. Iorga Studii şi doc., VI, p. 23). 

4 Doc. din 26 mai 1678 (Arh. St. Buc., ep. Rîmnic, CIII bis/1). 


www.dacoromanica.ro 


184 MERCENARII SAU LEFEGIII ȘI EVOLUŢIA LOR 


ci-i trimitea pe seimeni la zlotaşii strîngători de dări „să-și 
meargă să-şi stringă lefele“ 55. 

Neavînd mijloace să întreţină o oaste permanentă de merce- 
nari, în unele cazuri domnia chema lefegii în solda sa numai în 
cazuri deosebite, cînd avea neapărată nevoie de ostași, şi-i li- 
cenţia de îndată ce situaţia revenea la normal. Astfel, într-o scri- 
soare din 22 noiembrie 1672, Ştefan Petriceicu, domnul Moldo- 
vei, cere unui mare boier al său să dea drumul seimenilor „să să 
ducă să nu mai şază“. Aceştia fuseseră în slujba domnitorului 
cu ocazia luptelor de la Hotin, în ziua de 10 august 1672. La 
15 octombrie, domnul, nemaiavînd nevoie de serviciile lor, 
seimenii au fost „sloboziţi“ 36. Tot astfel procedează mai tîrziu 
Constantin Cantemir pentru a stîrpi „tilharii“ care se înmulţi- 
seră peste măsură în timpul său, angajind cu leafă, pentru 
această acţiune, chiar pe unii din foștii „tîlhari“ 37. 

În primele decenii ale secolului al XVIII-lea, în împrejurări 
deosebite, cînd era nevoie de un număr mai mare de mercenari, 
Poarta otomană dădea voie domnilor să-i „facă“ „cu leafă îm- 
părătească“, ţinindu-i cu „leafă și tain“ cît timp era nevoie de 
serviciul lor 38 și eliberîndu-i din slujbă după aceea. 


x 


În mod obișnuit, mercenarii primeau de la domnie — în 
afară de leafă — hrană şi echipament. 


35 M. Kogălniceanu, op. cit., II, p. 309. 

3 G. Ghibănescu, Surete, IX, p. 167—168. 

3? D. Cantemir, Viaţa lui C. Cantemir, p. 67, 76, 94. 

38 M. Kogălniceanu, Cronici, II, p. 387 şi III, p. 125. Vezi şi porunca 
din 21 octombrie 1716, dată de turci domnului Moldovei în vremea ve- 
nirii cătanelor austriece, prin care acesta este autorizat să completeze nu- 
mârul de ostaşi necesari pentru paza şi apărarea Moldovei, urmînd ca chel- 
tuielile făcute să fie scăzute apoi din haraciul ţării. În anul 1718, domnul 
arăta Porții că însarisese 1500 de ostași care au făcut de pază și a căror 
întreţinere îl costase 75000 de taleri, dar turcii au refuzat plata banilor 
„întrucît paza ţării cade pe seama voievozilor Moldovei“ (copii la Inst. 
de istorie în trad. lui M. Gubolgu şi M. Mehmet). 


www.dacoromanica.ro 


185 EVOLUŢIA MERCENARILOR ŞI INTREŢINEREA LOR 


În timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu, se dădea 
echipament de la domnie cazacilor şi seimenilor 5%, iar în secolul 
al XVIII-lea, așa cum se arată în Condica lui Gheorgachi. logofă- 
tul, primeau haine de la domnie seimenii 4. 

În secolele XVI—XVII, primeau obroace 4t de hrană mer- 
cenarii şi cei care serveau la curtea domnească. Într-o scrisoare 
din 4 septembrie 1696, Constantin Cantemir, domnul Moldovei, 
arată într-un mod cît se poate de limpede că „slujitorii a curții 
făr oboroaci nu pot hi“* (între slujitori fuseseră incluşi în 
această vreme şi mercenarii). 

Primele dovezi despre obroacele date lefegiilor sînt din a 
doua jumătate a secolului al XVI-lea, cînd numărul lor a crescut 
în mod deosebit. Franco Sivori, secretarul lui Petru Cercel, ne 
informează că stăpînul său cheltuia 250 000 de scuzi anual „dînd 
de mîncare unui număr mare de persoane care servesc la curte“, 
precum şi unui număr de 1000 de mercenari aflaţi în solda sa %. 

În scrisorile prin care chema în oastea sa pe cei care do- 
reau să lupte cu leafă, Mihai Viteazul le promite acestora că, pe 
lîngă leafă, „voi da şi hrană, pîine şi carne“ 44, precum şi haine 
pe timp de un an. Căpitanii şi iuzbaşii urmau să primească bani 
pentru masă, cîte 50 de taleri lunar primii și cîte 15 taleri cei- 
lalţi 4. 

În Moldova, primeau obroace de carne și piine — uneori și 
de fîn pentru cai — toţi lefegiii. În 1653, Gheorghe Ştefan scria 


3 Condica vistieriei, p. 9, 13, 30, 91, 594 passim. 

40 Ed. D. Simonescu, p. 297—298. 

41 Pentru semnificația cuvîntului obroc vezi D. Mioc şi N. Stoicescu, 
Măsurile medievale ‘de capacitate din Țara Românească („Studii“, 1963, 
nr. 6, p. 1361). 

až G. Ghibănescu, Surete, XXII, p. 45 şi N. Iorga, Studii şi doc., 
XVI, p. 199. 

43 Ştefan Pascu, Petru Cercel şi Țara Românească la sfirșitul secolului 
al XUlI-lea, Sibiu, 1944, p. 177. 

44 Dintr-o relaţie din anul 1595, referitoare la oastea lui Mihai Vi- 
teazul, ar rezulta că mercenarii săi primeau la acea dată un bou pe zi 
pentru 100 de oameni (A. Veress, Documente, IV. p. 214). 

15 St. Ştefănescu, op. cit, în „Romanoslavica“, V, p. 162. Vezi şi Hur- 
muzaki, XII, p. 44, 505 şi S. II/2, p. 209. 


www.dacoromanica.ro 


186 MERCENARII SAU LEFEGIII ŞI EVOLUŢIA LOR 


lui loan Kemeny că a dat cătanelor ungurești care erau în slujba 
sa, pe lîngă leafă, și mertice de carne, pîine și fin 46, iar cro- 
nica ţării ne informează că, în domnia a doua a lui Grigore 
Ghica în Moldova, vizirul i-a trimis bani să facă oaste. Acesia 
a strîns 300—400 de oameni „de le da bani, leafă şi tain, de i-au 
ținut la laşi toată vara“ *. 

După informaţiile furnizate de Miron Costin, tainurile 45 de 
carne enau împărţite seimenilor de sluger, iar cele de piine de 
către pitar %?. 

Întrucît domnia nu putea asigura totdeauna aprovizionarea 
armatei sale cu mercenari, în anumite epoci de război, cînd nu- 
mărul lefegiilor era mai mare, întreţinerea lor cădea direct asu- 
pra locuitorilor. Baltazar Walter ne dă ştirea că, în 1594, 
mercenarii lui Mihai Viteazul se întreţineau „din aprovizionarea 
satelor, pînă cînd se vor dobîndi banii pentru lefurile lor“ 50. 

Mai tîrziu, boierii munteni arătau într-o scrisoare, publicată 
de curînd, că Mihai Viteazul „au slobozitu oştile pre în ţeară; 
deci pre unde află sau dobitocu sau păine sau ce vor afla, totu 
iau cu sila. Ci acumu ne-au mîncat şi poama viilor de totu“ 5t. 

Din documentele muntene de la începutul secolului al 
XVII-lea, aflăm că unele sate din regiunea de deal și munte a 
țării au plătit „dajdiile și merticul“ la cătane 5, adică le-au dat 
acestora atît bani cât şi întreţinere, în timp ce unele sate ale ma- 
rilor stăpîni feudali erau scutite de întreţinerea oștenilor merce- 


46 A. Veress, Documente, X, p. 276 şi „Arhiva someșană“, 1936, p. 130. 
Despre tainul primit de slujitori în vremea lui Șt. Petriceicu vezi şi T. Bălan, 
Doc. bucovinene, III, p. 133. 

11 M. Kogălniceanu, Cronici, II, p. 387. Vezi și vol. III, p. 164. 

48 Într-un doc. din 22 noiembrie 1672 obroacele date seimenilor se 
numesc tainuri (G. Ghibănescu, op. cit., IX, p. 168). 

419 Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 389. ` 

5 Ed. D. Simonescu, Studii şi mat. de isturie medie, III, p. 66. 

51 Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 187. 

5 Doc. din 25 aprilie 1609 (Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVII, vol. I, 
pP. 377). Vezi şi P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, p. 64, 290—291. 


www.dacoromanica.ro 


187 CETELE DE MERCENARI SAU LEFEGII 


nari 5. Într-un raport din 1603, se spune că, satele din şes fiind 
pustii, „soldaţii erau nevoiţi, pentru a se hrăni, să stea şi să se 
încartinuiască în satele de munte“ 54, 

Aceşti mercenari săvîrşeau mari abuzuri. Cronica Ţării Ro- 
mânești, referindu-se la domnia lui Simion Movilă, venit în ţară 
cu mulți mercenari străini, deplînge starea în care ajunsese ţara 
din pricina acestora : „săraca de ţară ce au păţit atuncea cu leşii 
şi cu moldovenii, că au prădat și au jefuit toată ţara şi mînăsti- 
rile şi boiarii şi săracii pînă ce au luat tot ce au găsit la dînşii“ 55. 
Aceleaşi abuzuri săvîrşeau mercenarii poloni și în Moldova. La 
16 februarie 1601, leremia Movilă, domnul ţării, se plîngea can- 
celarului polon de excesele săvîrșite de mercenarii poloni, încar- 
tiruiţi şi întreţinuţi de populaţia Moldovei. Din pricina acestor 
mari abuzuri, populaţia ameninţa să se răscoale 56. 

Spre deosebire de curteni şi slujitori, a căror întreţinere nu 
era atît de costisitoare pentru domnie, întreţinerea mercenarilor 
a fost o problemă destul de complicată şi greu de rezolvat, care 
apăsa asupra celorlalți locuitori ai țării. Acesta este motivul prin- 
cipal pentru care în armata celor două ţări nu găsim un număr 
prea mare de mercenari decît în împrejurări deosebite. 


II. Cetele de mercenari sau lefegii 


În cele ce urmează vom arăta pe larg organizarea şi evoluţia 
diferitelor cete de lefegii care au intrat în alcătuirea oștilor din 
Țara Românească şi Moldova în perioada feudală. 


5% Doc, din 6 aprilie 1602, 1 februarie (1611) (Doc. priv ist. Rom., 
veac. XVII, vol. I, p. 37 şi vol. II, p. 2). 

5 N, Iorga, Studii şi doc., IV, p. 114. 

55 Istoria Țării Româneşti, ed cit, p. 83. Cele spuse de cronică sînt 
confirmate de o scrisoare a domnului şi de alta a boierilor munteni către 
regele polon, în care aceştia se pling de jafurile săvirşite de mercenari 
(I. Corfus, Documente, p. 206, 213). 

55 Hurmuzaki, s. II/2, p. 16—17, 19—20 ; vezi și p. 236—237. 


www.dacoromanica.ro 


188 MERCENARII SAU LEFEGIII ŞI EVOLUŢIA LOR 


1. Cătanele 


Termenul de cătană derivă din magbhiarul „katona“, care 
înseamnă „ostaş“ în general 5. În Moldova şi în Ţara Româ- 
nească, el a desemnat pe ostașii maghiari mercenari 5, iar alteori 
a avut chiar înţelesul din Transilvania, de „ostaș“ 5%. La începu- 
tul secolului al XVIII-lea, se numeau cătane ostașii austrieci sau 
„nemți“ veniţi în ţară %. > 

Primii ostași purtînd numele de scătană sînt amintiţi în ar- 
mata lui Mihai Viteazul 6t, ei fiind foarte probabil mercenari. 
maghiari. În această vreme şi mai tîrziu, în timpul domniei lui 
Radu Şerban, cătanele erau plătite uneori direct de sate, în contul 
dărilor către domnie 62. 

După aceea, cătanele — ca şi cazacii — nu mai apar în do- 
cumentele interne pînă către sfîrşitul secolului al XVII-lea. Ele 
sînt amintite însă în izvoarele narative ca oșteni maghiari trimişi 


57 Dicţionar maghiar-român, sub voce. În textul lui Szamoskăzy, ostașii 
lui Miha: Viteazul sînt numiţi katonak (ed. Ioachim Crăciun, p. 114 și 
nota 4). Despre cătane vezi şi C. C. Giurescu, Istoria românilor, III/2, 
p. 754—755. 

58 Vezi doc. din 20 aprilie 1605 (Doc. priv. ist. Rom, A, veac. XVII, 
vol. 1, p. 237). 

5 Vezi doc. din 1786, în care trei săteni din Costeşti-Vilcea se pling 
că, deşi erau „slabi, bătrîni și stricaţi, surupaţi“, erau puşi „cătane bune“ 
(„Rev. istorică“, XIII, 1927, p. 140). Despre cei 12 „voinici cătane“ daţi lui 
Petru Rareș la 1538, vezi şi Radu Popescu, Istoriile, ed. C. Grecescu, p. 48. 

6 Vezi doc. din 17 aprilie 1718, în care boierii ispravnici arată că 
N. Mavrocordat a fost luat de cătane și dus în Transilvania („Arhiva ge- 
nealogică“, II, 1913, p. 194). În același sens se folosește cuvîntul cătane și 
în Moldova la 1717, cînd se spune că poporul „se făcea cătane“ („Rev. 
istorică“, 1921, p. 64) sau în alt doc. din 27 aprilie 1726, în care este 
amintită vremea „cînd era răscoalele de cătani“ (G. Ghibănescu, Surete, 
XXIV, p. 6). Despre „cătanele nemţești“ vezi şi Radu Popescu, Istoriile, 
ed cit., p. 222, 223, 224, 227 passim. 

61 Poema lui Stavrinos în Tezaur de monumente, I, p. 305 şi Radu 
Popescu, Istoriile, ed. cit., p. 78. 

6 Vezi doc. din. (9 aprilie 1603) şi 1 februarie (1611) (Doc. priv. 
ist. Rom., B, veac. XVII, vol. I, p. 78 şi vol. II, p. 1—2). 


www.dacoromanica.ro 


189 CETELE DE MERCENARI SAU LEFEGII 


de G. Râckâczi al II-lea în ajutorul lui Constantin Şerban sau 
Mihnea al III-lea (Mihai Radu) &. 

După informaţii tîrzii, din secolul al XVIII-lea, Şerban Can- 
tacuzino ar fi micşorat mult numărul dorobanţilor, împărţindu-i 
pe cei rămași în talpoşi şi cătane 8. 

În timpul domniei lui Constantin Brincoveanu, la 1702, exis- 
tau trei steaguri de cătane 5%, unele din acestea fiind amintite în 
Oltenia 6. Aceste cătane nu mai sînt însă mercenari unguri, ci 
foarte probabil localnici care purtau acest nume. 

În timpul stăpînirii austriece în provincia de peste Olt, că- 
tanele făceau parte dintre cei care asigurau administraţia Olteniei 
ocupate $7. 

Deşi în efectivele slujitorimii din 1739 nu mai figurează că- 
tanele, la 1752 dnai existau încă vreo cîteva cătane în Bucureşti 68. 

În Moldova, cătanele sînt amintite printre mercenarii ma- 
ghiari ai lui Gheorghe Ştefan 6. La 16 noiembrie 1653, acesta 
scria lui loan Kemény că a mărit leafa „cătanelor ungurești“ de 
la 4 la 5 florini, dindu-le şi „merinde din pîine, carne și fin“ 7. 

În 1659, cînd a luptat contra dlui Gheorghe Ghica pentru a 
ocupa tronul Moldovei, Constantin Şerban a avut și el sprijinul 
a două steaguri de cătane 71. 


6 Radu Popescu, Istoriile, ed. C. Grecescu, p. 115 și Miron Costin, 
Opere, p. 187. 

8 Bauer, Mémoires historiques, p. 45. 

65 Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 462. 

% La 15 iunie 1691 apare Stoica cătana din Cîneni (Arh. St. Buc., 
m-rea Hurezi, XLV/2), iar la 16 septembrie 1706, trebuiau să dea dijmă 
m-rii Tismana, printre alţi slujitori, şi cătanele (Doc. priv. rel. agrare, p.212). 

La 2 mai 1718, serdarul Barbu Brăiloiu ameninţă cinci sate din jud. 
Vilcea cu trimiterea unei cătane cu treapăd dacă nu dau rămășiţa de zaherca 
unui boier care-i plătise (N. Iorga, Studii și doc., XIV, p. 267, 268). 

€ „Rev. arhivelor“, II, 1959 nr. 2, p. 128. 

% Înainte de această dată, la 9 iulie 1618, se spune că o cătană, 
(kathona), Borbely Benedek, mersese cu plată în Moldova iar la 15 iulie 
același an, Gabriel Bethlen interzice trecerea căpitanilor de cătane și tra- 
banţilor în Moldova (Hurmuzaki, XV, p. 876, 877). 

70 A. Veress, Documente, X, p. 276. Vezi şi Hurmuzaki, XV/2, p. 1248, 
unde se vorbește de două „batalioane“ de cătane în Moldova. 

n Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 191. Miron Costin le spune întîi 
unguri și apoi cătane, pe aceeași pagină. 


www.dacoromanica.ro 


190 MERCENARII SAU LETFEGIII ȘI EVOLUŢIA LOR 


În secolul al XVIII-lea, cătanele nu mai sînt oșteni de ori- 
gine maghiară. În timpul celei de a doua domnii a lui Nicolae 
Mavrocordat în Moldova, la 1717, se spune că domnul avea un 
steag de cătane „tot voinici sîrbi şi ședeau în curte“. Acest steag 
de cătane a fost trimis cu seimeni și călărași să gonească pe re- 
gele Carol al XII-lea, din Tighina, iar mai tîrziu să întîmpine 
pe craiul Stanislav al Poloniei 72. 


2. Cazacii 


Constitinau una din cetele importante ale lefegiilor, atît în 
Ţara Românească, cît și în Moldova. Primii cazaci au fost aduşi 
în armata Ţării Românești de Mihai Viteazul 7, de la care au 
rămas și scrisori adresate cazacilor să vină în oastea sa 74. Din- 
tr-un raport al lui Marini Poli, din 1598, rezultă că veniseră la 
Mihai Viteazul şi mulţi cazaci din oastea lui leremia Movilă, 
deoarece domnul Ţării Românești le dădea leafă bună şi „prada 
întreagă“. După relatarea acestuia, domnul aștepta atunci sosirea 
a încă 5 000 de cazaci 75. În 1599, Mihai Viteazul avea în slujba 
sa 2 917 cazaci călări, plătiţi cu cîte cinci taleri și 18 cazaci pe- 
deştri 76. Despre rolul important jucat de cazaci în luptele con- 
duse de viteazul domn s-au păstrat numeroase mărturii 77. În 


22 M. Kogălniceanu, Cronici, II, p. 143, 153. Vezi și Cronica Ghiculeş- 
tilor, ed. cit., p. 163. 

73 Istoria Țării Româneşti, ed. cit., p. 65. 

“n Vezi doc. din 7 martie 1596 și 26 iunie 1597 (P. P. Panaitescu, 
Doc. Mihai Viteazul, p. 20—21 și Şt. Ştefănescu, Un document recent desco- 
perit privitor la recrutarea mercenarilor de către Mihai Viteazul („Romano- 
slavica“, V, 1962, p. 157—162). 

15 Hurmuzaki, XII, p. 332—333. 

75 Analele Acad. Rom. Mem. Sect. ist, s. II, t. XX, p. 468. Vezi 
şi N. Iorga, Acte și fragmente, |, p. 142—143. 

71 Vezi scrisoarea lui Calotă banul către sibieni (Muzeul Brukenthal, 
AA 159, nr. 73); poemul lui Stavrinos, în Tezaur de monumente, |, p. 305; 
Radu Popescu, Istoriile, ed. C. Grecescu, p. 78; I. Sîrbu, Istoria lui Mihai 
Viteazul, 1, p. 211, 311; P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, p. 65 etc. 


www.dacoromanica.ro 


191 CETELE DE MERCENARI SAU LEFEGII 


afară de participarea la război, ei erau folosiţi uneori și contra 
ţăranilor care refuzau să-și plătească dările 78. 

Cazacii mai sînt amintiţi apoi în oastea lui Simion Movilă, 
venită din Moldova contra lui Mihai Viteazul %, iar după moartea 
lui Mihai, în armata lui Radu Șerban, învingătoare asupra lui 
Gabriel Bâthory 80. 

După aceea, cazacii nu mai apar în oastea Ţării Românești, 
pînă în vremea dommiei lui Constantin Brîncoveanu, în timpul 
căruia au jucat un rol important, fie în lupta de la Zărnești, din 
1690 8t, fie ca salahori trimişi pentru nevoile oștilor turcești 82. 

În această vreme, erau 13 steaguri de cazaci 8%, cu un efec- 
tiv total de 1 000 de oameni 8, alcătuind una din cele mai im- 
portante cete ale „slujitorimii“. Ca şi în timpul domniei lui Miha: 
Viteazul, cazacii erau plătiţi cu leafă 85. 

Este însă foarte probabil că, în „această vreme, ceata caza- 
cilor purta numai numele unor lefegii străini, fiind alcătuită în 
mare parte — aa și alte grupuri de ostaşi cu plată — din lo- 
calnici 85, 

Tot în vremea domniei lui Constantin Brîncoveanu, cazacii 
au fost puși sub comanda unui mare căpitan. Primul mare căpitan 


78 A, Veress, Documente, V, p. 17. 

7 Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVII, vol. I, p. 134 și I. Corfus, 
Documente polone privitoare la domnia lui Simion Movilă în Țara Româ- 
nească („Codrul Cosminului“, 1939, p. 205). 

% Radu Popescu, Istoriile, ed. cit, p. 82. La (1611) ar fi fost 700 de 
cazaci în oastea tării (N. Iorga, Studii și doc., IV, p. 154). 

8 M. Kogălniceanu, Cronici, II, p. 238. Vezi și C. C. Giurescu, op. 
cit., III/2, p. 753. 

82 La 1712, 1000 de salahori cazaci merg la Hotin (R. Greceanu, op. 
cit., p. 243) ; vezi și p. 83, 211 și Condica vistieriei, p. 477. 

83 Anatefter, ed. D. C. Giurescu, Studii și mat. de istorie medie, 
V, p. 462. 

% R. Greceanu, op. cit, p. 243. 

8% Condica vistieriei, p. 477. 

38 La 6 noiembrie 1695 apar ca martori: Ion, Gligore, Gavril și alt 
Gligore „cazaci“ (Acad. R. S. România, XLV/95). 


www.dacoromanica.ro 


192 MERCENARII SAU LEFEGIII ŞI EVOLUŢIA LOR 


de cazaci, Andreiaș, este amintit începînd de la 7 septem- 
brie 1692 8, pînă la 6 mai 1700 88. 

Marele căpitan de cazaci avea sub ordinele sale steagurile 
de tazaci, conduse de căpitanii respectivi 8. 

Cazacii își aveau garnizoanele în București % și Tîrgovişte, 
unde, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, este amintită 
„odaia cazacilor“ 91. 

Ostașii din această categorie erau uneori călări, alteori pe- 
deștri. Într-o cronică munteană se spune că, în anul 1727, dom- 
nul țării a trimis contra tătarilor un vel căpitan de dorobanţi „cu 
cîteva steaguri de pedestrime, cazaci și țalpoși“ 9. În 1739 existau 
numai cazaci călări, în număr de 222, grupaţi în 5 steaguri, con- 
duși de marele căpitan, de 4 căpitani și de 10 zapcii %. În a doua 


& Arh. St. Buc.. ms. 705, f. 1 v. 

88 Idem, Mitr. Țării Rom., CCCXLVII/9. Vezi și R. Greceanu, Viaţa 
lui C. Brîncoveanu, p. 69, 83. 

Dupä el sînt amintiți : 

— Gheorghe sau Gheorghiţă, între 28 decembrie 1705 şi 15 octom- 
brie 1708 (Acad. R. S. România, CDXV/129 şi Şt. Grecianu, Genealogiile 
documentate, II, p. 168) ; 

— Neagu, în 1711—1712 („Rev. istorică“, 1922, p. 201 și R. Greceanu, 
op. cit., p. 211, 243) ; 

— Stan, în iulie 1713 („Rev. istorică“, 1921, m 

— Şteful, ante 29 mai 1725 (Şt. Grecianu, sa cit., „p. 76); 

— Şerban, ante 21 iunie 1734 (Arh. St. Buc., ep. pao LXV/9). 

% In afară de marii căpitani de cazaci, apar în documente şi nu- 
meroși căpitani simpli : 

— lanache, la 4 februarie 1696 (Arh. St. Buc., m-rea Viforita, VII/2) ; 

— Strătulat şi Chiriţă, la 28 mai 1692 („Arhiva rom.“, 1945— 
1946, p. 247); 

— Prodan, la 26 mai 1700 (Arh. St. Buc., ms. 691, f. 94); 

— Ştefan, la 31 martie 1720, ctitorul bisericii Sf. Nicolae din Focşani 
(Uricarul, XII, p. 333) etc. 

% La 1753, în 12 mahalale ale oraşului, se aflau 77 de cazaci, nu- 
mărul cel mai mare din toate categoriile de slujitori („Rev. arhivelor“ 
II, 1959, nr. 2, p. 127). 

81 Bauer, Mémoires historiques, p. 160. Aci existau cazaci şi la 8 
octombrie 1791 (V. A. Urechia, Istoria românilor, IV, p. 64). 

% Radu Popescu, Istoriile, ed. cit., p. 296. 

35 Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 480. 


www.dacoromanica.ro 


193 CETELE DE MERCENARI SAU LEFEGII 


jumătate a secolului al XVIII-lea, banul Mihai Cantacuzino 
enumeră pe cazaci printre ostașii pedeștri. În această vreme, ei 
erau conduși de un polcovnic, aflat sub autoritatea agăi 94. 

Cît priveşte Moldova, ne vom ocupa aici numai de cazacii 
mercenari aflaţi în armata ţării, nu şi de cei veniţi în ajutorul 
li loan Vodă Viteazul şi urmaşilor săi ori în ajutorul lui Vasile 

upu. 

Primii mercenari cazaci sînt amintiţi în Moldova în timpul 
domniei lui Despot vodă, făcînd parte dintre lefegiii aduşi de * 
acest voievod din Polonia %. Mai tîrziu,cazacii sînt menţionaţi în 
număr foarte mare în armatele lui Aron 'Tiranul, Ștefan Răzvan 
şi ale Movileștilor. Izvoarele arată că Aron Tiranul avea 2 000 
de cazaci %, iar Ştefan Răzvan, 7 000 27 (cifre desigur exagerate). 

Deşi o informaţie din 1616 arată că această categorie de 
ostași ar fi părăsit armata moldoveană, nefiind plătiţi %, totuși 
întîlnim menţiuni despre cazaci şi în anul 1663 % (este posibil ca 
unii n aceştia să fi rămas în Moldova din vremea lui Vasile 
Lupu). 

Mai tîrziu, la începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Can- 
temir afirmă că în Moldova existau încă patru căpitani de ca- 
zaci mercenari, care „odinioară“ comandau cîte 1 000 de oşteni 
(cifra este exagerată), dar care, în vremea sa, aveau sub ordine 
numai cîte 40—50 de oameni, recrutați mai cu seamă dintre za- 
porojeni 100, Probabil că aceste steaguri au fost desființate după 
aceea. În cursul primei sale domnii în Moldova, Grigore al II-lea 
Ghica a înfiinţat un steag de cazaci, care făceau parte dintre 


% M. Cantacuzino, Istoria Țării Româneşti, ed. 'Tunusli, p. 31. D. Fo- 
tino, Istoria Daciei, III, p. 208, nota adaugă informaţia că printre cazaci 
se găseau și călăreţi. Vezi și Hurmuzaki, X, p. 513, unde consulul Kreu- 
chely afirmă că C. Mavrocordat a lăsat două grupuri de cîte 120 cazaci, 
unul comandat de polcovnicul de Tîrgovişte, celălalt de polcovnicul de 
Bucureşti. 

35 Radu Popescu, Istoriile, ed. C. Grecescu, p. 86. 

% Hurmuzaki, XII, p. 26. 

27 Ibidem, p. 50. 

%8 Hurmuzaki, S. II/2, p. 393. 

% N. Iorga, Studii și doc., IV, p. 250—251. 

1% D, Cantemir, Descriptio oldaviae, p. 89. Vezi şi Hurmuzaki, 
S. I/1, p. 423. 


www.dacoromanica.ro 


194 MERCENARII SAU LEFEGIII ȘI EVOLUŢIA LOR 


„slujitorii curţii“, alături de joimiri şi vînători 101. Acest steag a 
continuat să existe și în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, 
fiind condus de un sotnic!%?. La 1776 existau în principatul de 
la nord de Milcov încă trei steaguri de cazaci, cu un efectiv 
de 132 de oameni şi 9 zapcii 103. 


3. Polonii sau leşii 


Sînt amintiţi în Țara Românească (în număr destul de mic) 
începînd din vremea domniei lui Mihai Viteazul 104. În Moldova, 
numărul acestor mercenari a crescut în timpul domniei Movi- 
leștilor, constituind o greutate pentru ţară, de care se plingea 
chiar leremia Movilă, așa cum am arătat mai sus. 

În timpul domniei lui Gheorghe Ștefan, existau în Moldova 
200 de mercenari poloni călări, conduşi de Voicehovschi căpita- 
nul, și alți leşi amestecați cu lefegii români 1%, 

Miron Costin ne spune că şi Matei Basarab avea în slujbă 
200 de poloni călări 1%. Numărul lor a scăzut apoi o dată cual 
celorlalte efective de mercenari. Constantin Şerban mai dispunea 
doar de un steag de leşi, format din 130 oșteni 1%. După domnia 
acestuia, mercenarii poloni nu mai sînt amintiţi în izvoare, deși 
vor mai fi existat poate unii în categoria generală a lefegiilor. 


101 M. Kogălniceanu, Cronici, III, p. 158—159. Stolnicul de cazaci este 
menţionat la 1728 (Uricarul, I, p. 52). 

102 „Steagul cazacilor“ este amintit și la 1741 -N. Iorga, Studii și 
doc., VI, p. 272), iar un căpitan de cazaci la 26 martie 1776 (T. Bălan 
Doc. bucovinene, V, p. 38). Vezi şi N. Iorga, Doc. şi cercetări asupra istoriei 
financiare, p. 31. 

103 Uricarul, XIX, p. 319 și urm. 

104 Istoria Țării Româneşti, ed. cit., p. 65. 

105 M. Costin, Opere, p. 169. 

106 Jbidem, p. 114. Într-o relaţie din 1644 se afirmă că existau 80 de 
soldați poloni la Tîrgovişte („Diplomatarium italicum“, II, 1930, p. 428). 

107 N. Iorga, Studii şi doc., IV, p. 48. Vezi și ibidem, V, p. 42—43, 
unde este amintit printre lefegii la (1655) și Gavriil leahul. 


www.dacoromanica.ro 


195 CETELE DE MERCENARI SAU LEFEGII 


4. Seimenii 


În secolul al XVII-lea şi în prima jumătate a celui următor, 
seimenii au constituit unul din corpurile cele mai de seamă de 
mercenari pedeştri din oastea Țări Româneşti şi Moldovei. În 
legătură cu această categorie de ostași, Dimitrie Cantemir spune : 
„prin segbani, vorbă turcească, se înţeleg soldaţii angajaţi dintre 
sîrbi, bulgari, albanezi şi greci, care slujesc cu plată bună pentru 
paza persoanei domnului ; ei sînt totdeauna, cu schimbul, în 
curtea domnească și au locuinţele lîngă zidurile palatului“ 198. 

Primii sîrbi în armata Țării Româneşti sînt întîlniţi în nu- 
măr destul de mare în vremea domniei lui Mihai Viteazul 19, 
o parte dintre ei aflîndu-se în corpul haiducilor. După moartea lui 
Mihai Viteazul, unii dintre acești sîrbi s-au înrolat în alte ar- 
mate 110, jar alţii au rămas în Țara Românească, alcătuind un 
corp de oaste condus de un căpitan de sîrbi 1H. 

La 1631, călătorul suedez Strassburg nota în relaţia sa că a 
fost întimpinat de 200 de „Dalmatae pretorieni“, bine înarmaţi 
şi îmbrăcaţi, din oastea "Țării Românești 112. Izvoarele mai menţio- 


18 D, Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 89. Despre seimeni vezi și 
C. C. Giurescu, op. cit., III/2, p. 750—751. 

109 La 1595, se spune că veniseră la Mihai Viteazul 1400 de sîrbi 
bosniaci „toţi flăcăi buni, cu cai buni“ (Hurmuzaki, XII, p. 97). La 1599 
domnul avea 1608 sîrbi şi 40 călări beșlii sîrbi (Analele Acad. Rom., Mem. 
secț. ist. s. II, t XX, p. 468). Vezi și A. Veress, Documente, IV, 
p. 78—79 şi 84. 

110 La 1601 sc spune că niște „furi și tîlhari sîrbi ce au fost la 
Mihai vodă nainte s-au închinat apoi la leşi ca să slujească la Jicmon“ 
(N. Iorga, Doc. din arhivele Bistriţei, p. 5—6); iar în anul următor se afirmă 
că 2000 de sîrbi ai lui Mihai Viteazul fuseseră folosiţi de Radu Mihnea 
contra lui Simion Movilă (Hurmuzaki, S. II/2, p. 148). 

11 Damian căpitan de sîrbi, amintit la 16 ianuarie 1613 și 8 februarie 
1622 (Doc. priv. ist. Rom., B, veac XVII, vol. II, p. 141 și IV, p. 92), fost 
iuzbaşă de sîrbi în timpul lui Radu Șerban. Un alt căpitan de sîrbi, Tănase, 
este menţionat la 25 mai 1649 (Muzeul de istozie a oraşului Bucureşti, 
nr. 30614). 

u2 „Arhivu“, 1867, p. 12, 


www.dacoromanica.ro 


196 MERCENARII SAU LEFEGIII ŞI EVOLUȚIA LOR 


nează lefegii sîrbi în legătură cu lupta de la Slobozia (București) 
din anul 1631, 11 ca şi în alte împrejurări 114, 

În vederea purtării luptelor cu Vasile Lupu, Matei Basarab 
a adăugat la acești sîrbi, existenţi deja în ţară, un număr însemnat 
de oșteni din sudul Dunării, din oare a alcătuit, la 1636, corpul 
seimenilor, numit așa după modelul infanteriei turcești înfiinţate 
de sultanul Murad al IV-lea 115. 

După informaţiile date de cronicarul sas G. Krauss, seime- 
nii — în număr de 1000 — ar fi fost aduși de un căpitan Si- 
meon din Serbia ; la acești sîrbi adăugîndu-se apoi și români, 
s-a ajuns la un număr de cîteva mii de ostaşi. (Krauss încearcă 
să explice originea cuvîntului „seimen“ derivîndu-l din numele 
căpitanului Simeon). Cronicarul are cuvinte de laudă despre 
această oaste de pedestrași, înzestrată cu arme de foc, „vitează, 
destoinică și mobilă“, pe care se baza în mod deosebit Matei 
Basarab 116. 

Cronica ţării — oare-i priveşte cu multă dușmănie, dato- 
rită participării lor la răscoala din 1655 — ne informează că 
seimenii au fost „săraci foarte“ cînd i-a adus Matei Basarab din 
„ţări străine“. Domnul „foarte-i îngrășase“, deoarece „le făcuse 
milă mare, că avea la casele lor pace, ca să-l caute la vreme de 
nevoie, cum se cade slugilor celor drepte“ 117. 

Seimenii şi dorobanţii au adus o contribuţie de seamă la 
victoriile lui Matei Basarab contra lui Vasile Lupu, motiv pen- 
tru care, după bătălia de la Finta, susținînd că „ei au bătut 


113 Doc. din 1 septembrie 1631 (Arh. St. Buc., m-rea Radu vodă, 
XXXIX/10) și Istoria Țării Românești, p. 98, care aminteşte de Voicina 
căpitan de sîrbi. , 

114 Doc. din: 18 iulie 1636, 28 iulie 1643, 16 iunie 1645, 3 mai 1646 
etc. (Arh. St. Buc., m-rea Brîncoveni X/30 şi 10 şi XXIV/3, Acad. R. S. Ro- 
mânia, XCV/28). 

115 N. Iorga, Istoria armatei, II, p. 129 și 145. Despre „numărul con- 
siderabil de bulgari și sîrbi“ aduși de Matei Basarab, vezi și A. M. del 
Chiaro, Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, ed. N. Iorga, p. 120. 

116 Fontes Rerum Austriacarum, III, p. 124, 219—220. Cf. şi L. Beth- 
len, Historiae, p. 36, care spune că seimenii erau îndrăzneţi dar aplecaţi 
spre răscoală. 

117 Istoria Țării Românești, ed. cit., p. 114. 


www.dacoromanica.ro 


197 CETELE DE MERCENARI SAU LEFEGII 


războiul cazacilor“, cereau să li se dea cîte trei lefuri drept răs- 
plată 18. 

De frica dezordinilor provocate de seimeni, Matei Basarab 
vroia să-i desființeze, gînd pe oare nu a apucat însă să-l în- 
făptuiască. Urmașul său, Constantin Șerban, motivînd că ţara 
este în pace cu vecinii săi și că seimenii sârbi „nu iaste ţării nici 
de un folos“, a încercat să se înţeleagă cu ceilalţi slujitori oa să 
desființeze corpul seimenilor, promiţindu-le lor „acele lefi sei- 
menești“. Dorobanţii însă s-au solidarizat cu seimenii și au por- 
nit împreună răscoala din 1655 119. 

După înfrîngerea răscoalei, cînd „foarte mulţi din doro- 
banţi şi din seimeni au căzut jos“ 120, efectivele seimenilor au 
scăzut mult. La 1655—1656, Constantin Şerban arăta că dis- 
pune de șase steaguri de „sîrbi“, alcătuite din 400 de oameni 121. 

Numărul lor a crescut însă din nou în vremea domniei lui 
Mihnea al III-lea, care, încercînd să lupte contra turcilor, a 
reorganizat 'steagurile de seimeni „stricați“ de Constantin 
Şerban 12. 

În vremea domniei lui Şerban Cantacuzino, autorul Relaţiei 
istorice asupra Ţării Românești amintea de circa 1000 de sei- 
meni, care erau mercenari pedeştri bulgari, greci şi sîrbi 123.- 
Efectivele lor au scăzut apoi din nou în timpul domniei lui 
Constantin Brâncoveanu, care avea, la 1702, numai şase steaguri 
de seimeni, alcătuite din cîteva sute de oameni 124. 

În sfîrșit, în 1739, aceşti lefegii, împărţiţi în două categorii, 
seimenii vechi și cei holtei, alcătuiau nouă steaguri, cu nouă 


118 Ibidem. 

119 [bidem, p. 116—117. Vezi și L. Demeny, Cu privire la caracterul 
răscoalei din 1655 în Țara Românească („Studii“, XVI, 1963, nr. 2, 
p- 307—338). 

12 Istoria Țării Româneşti, p. 125. Miron Costin afirmă că, după Şoplea, 
mulţi seimeni au trecut la sud de Dunăre, iar cei rămași în ţară „n-au 
hălăduit de moarte niciunul“ (Opere, ed. cit., p. 174). 

121 N Jorga, Studii și doc., IV, p. 48. 

122 Radu Popescu, Istoriile, ed. C. Grecescu, p. 119. 

1233 Mag. istoric, V, p. 51. 

124 Anatefter, ed. Dinu C. Giurescu, Studii şi mat. de istorie medie, 
V, p. 462 și R. Greceanu, op. cit., p. 25. 


www.dacoromanica.ro 


198 MERCENARII SAU LEFEGIII ŞI EVOLUŢIA LOR 


căpitani, 27 de zapcii și 469 de ostași 1%. Separat de aceștia, 
mai exista un steag de sîrbi, alcătuit din 66 de lude, cu un că- 
pitan și trei zapcii. În această vreme, principala atribuţie a sei- 
menilor era paza curții domnești și a închisorii 126. 

Încă din vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu 177, 
în Țara Românească, seimenii — ca și cazacii — erau conduși 
de un mare căpitan de seimeni 1%, ajutat de cîţiva căpitani 129. 
În Moldova, comandanții echivalenți purtau numele de bașbu- 
lucbași și bulucbași. 

Secretarul lui Constantin  Brîncoveanu, italianul Anton 
Maria del Chiaro, me-a dat unele relaţii despre seimeni. El ne 
informează că seimenii erau îmbrăcaţi în roșu și alcătuiau garda 
personală a domnitorului, participînd la diverse ceremonii ale 
curții domnești 1%. Este foarte probabil că domnul le schim- 
base portul, deoarece cronica ţării afirmă că, la 1655, seimenii 
aveau haine „vinete“ (albastre) 131, ca şi dorobanţi. 


125 Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 480. 

126 Vezi doc. din 18 mai 1687, prin care un locuitor vinde ocina ca 
să scape de închisoarea seimenilor (Arh. St. Buc., Mitr. Ţării Rom., 
XXIII/17). Despre numărul de 61 seimeni existenţi în 12 mahalale ale ora- 
şului la 1752, vezi „Rev. arhivelor“, 1959, nr. 2, p. 127. 

127 Un „vel căpitan de sîrbi“ Mirco (sau Misco) este îngropat la 30 
noiembrie 1654 la Tîrgovişte (N. Iorga, Studii şi doc., XV, p. 88—89). 

128 În această vreme sînt menţionaţi ca mari căpitani : 

— Matei Comăneanu, între 18 februarie 1691 şi 1703 (Arh. St. Craiova, 
CCIV/13 şi R. Greceanu, op. cit., p. 122); 

— Vasile, la 5 februarie 1695 (Arh. St. Buc., ms. 705, f. 45 v.—47). 

1% În anul 1700 sînt amintiţi trei căpitani: Toma și Gruiţă, la 10 fe- 
bruarie, şi Toma şi Radivoe la 26 mai (Arh. St. Buc., m-rea Cotroceni, 
XVII/20 şi ms. 601, f. 94). 

130 A. M. del Chiaro, op. cit., p. 109. 

13t Radu Popescu, Istoriile, p. 116. Vezi şi P, Teulescu, Documente isto- 
rice, Buc., 1860, p. 125, doc. nedatat din sec. XVIII, unde se spune că existau 
șapte steaguri de seimeni „spre orice treabă a ţării și pentru paza curții 
domneşti“. Pentru slujba ce îndeplineau, seimenii călări primeau cîte un 
taler leafă pe lună, stegarii cîte un taler și 30 de parale, odobașii cîte doi 
taleri iar căpitanii cîte 20 de taleri. În afară de leafă, seimenii mai pri- 
meau „după vechiul obicei“ şi postav pentru haine: seimenii simpli de cu- 
loare roşie, zapciii de culoare verde iar căpitanii galben; procurarea arme- 
lor era însă obligaţia lor. 


www.dacoromanica.ro 


199 CETELE DE MERCENARI SAU LEFEGII 


În Moldova, seimenii sînt amintiţi prima oară de Miron 
Costin în legătură cu răscoala boierilor din anul 1633 contra lui 
Alexandru Iliaș, care pleacă din țară însoţit de „săimeni cu 
sinețele gata“ 1%. În Moldova, seimenii nu au jucat un rol atît 
de important ca în ana Românească în vremea domniei lui 
Matei Basarab. Acesta a trimis în anul 1653 în ajutorul lui 
Gheorghe Ştefan, care lupta împotriva lui Vasile Lupu, în afară 
de dorobanţi și levenţi, un corp de 400 de seimeni 135. Aceştia, 
împreună ou seimenii existenţi atunci în Moldova, au alcătuit 
o ceată de 1000 de oameni, cea mai numeroasă din grupurile 
de lefegii aflate în slujba domnului Moldovei. Seimenii mun- 
teni, răsculîndu-se în 1655, au fost goniți din Moldova 1%. 

În documentele moldovene, seimenii poartă nume româ- 
neşti 155, Weismantel, care a vizitat Moldova la începutul seco- 
lului al XVIII-lea, afirmă că seimenii, în număr de 6000 (cifra 
este foante probabil exagerată), erau recrutaţi dintre orășeni, 
primind o soldă mică şi plătind dările ca şi ceilalți locuitori!%. 

În afară de localnici, în corpul de oaste al seimenilor se 
găseau şi străini. Într-o scrisoare din 22 noiembrie 1672, Ştefan 
Petriceicu, domnul Moldovei, arăta că avea în armată seimeni 
turci și creștini 137, iar mai tîrziu Constantin Duca a adus de la 
Țarigrad patru steaguri de seimeni, alcătuite din 200 de os- 
taşi 138 ; Mihail Racoviţă avea și el „ca la o mie de seimeni cu 
sineţe“ 139, 


132 M. Costin, Opere, p. 99—100. 
133 Ibidem, p. 155. 
134 Ibidem, p. 169—170. 
135 Ștefan, Pavel, Nicolae, amintiți la 6 iunie 1690, 25 mai 1693 şi 
3 octombrie 1698 (Arh. St. Iaşi, CCCLX/1, f. 94, „lon Neculce“, 1922, 
. 260 şi G. Ghibănescu, Surete, VIII, p. 155). Vezi şi catagrafia din 1755 . 
„Ion „Neculce“ , I, 1921, p. 29—40). 
138 „Rev. istorică“, 1930, p. 8, 21. Vezi şi Hurmuzaki, S. I/l, p. 423. 
137 G. Ghibänescu, Surete, IX, p. 167—168. 
138 M. Kogălniceanu, Cronici, III, p. 89 şi 110. 
138 Cronica Ghiculeştilor, p. 215. Cifra este confirmată şi de D. Can- 
temir, care afirmă că erau zece bulucbași, avînd fiecare sub comanda sa 
cîte 100 de „segbani“ lefegii (Descriptio Moldaviae, p. 89). 


www.dacoromanica.ro 


200 MERCENARII SAU LEFEGIII ȘI EVOLUŢIA LOR. 


În ceea ce priveşte modul cum erau plătiţi, din izvoare 
rezultă că leafa nu li se dădea prea regulat 140, ci mai ales 
cînd enau trimiși cu diverse misiuni peste hotare t4, Uneori 
erau puși și ei să idea „pe uşor“ ruptele „la greul ţării“, ca în 
vremea domniei lui „Nicolae Mavrocordat, ceea ce a provocat 
ieşirea lor „cu pari în mînă“ în fața domnului, pentru a pro- 
testa contra impunerii la dări12. În această vreme, seimenii 
aveau o situaţie destul de bună, 'dispunînd de slugi pe care-i 
foloseau la unele slujbe 148. 

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, existau trei 
categorii de seimeni : de curte, — avînd în sarcină paza- curții 
domnești — hătmănești şi ageşti, cu diverse însărcinări, printre 
care asigurarea pazei în orașul capitală 11%. La 1736, Grigore al 
Il-lea Ghica avea patru steaguri de seimeni de curte 145. Tot 
el le-a schimbat și portul „o samă tot cu haine verzi, alții roșii, 
iar în capul lor chivere negre“ 146. 

Ceata seimenilor a continuat să existe și după reformele 
lui Constantin Mavrocordat. La 1776 ei constituiau cel mai im- 
portant corp de slujitoni ai domniei: 14 steaguri, cu un efectiv 
total de 658 de oameni, dintre care 282 erau seimenii agiei, 
188 erau seimeni de curte şi alți 188 seimeni hătmănești 147. 

Menţionăm în încheiere că, în a doua jumătate a secolului 
al XVII-lea, existau seimeni și în Transilvania 148. 


140 D, Cantemir, Viața lui C. Cantemir, ed. N. Iorga, p. 44. 

141 M. Kogălniceanu, op. cit, II, p. 246. 

42 Ibidem, p. 84. Într-o relaţie din 1689 despre forțele armate ale Mol- 
dovei ni se spune că seimenii nu erau lefegii, ci oameni scutiţi de unele 
dări. Separat de ei sînt amintiţi așa-numiții „leferi“ ‘, care erau mercenari 
(A. Veress, Documente, XI p. 320—821). În 1741, seimenii hătmănești erau 
scutiţi de dări, contribuind la cheltuielile haznalei apelor din lași (N. Iorga, 
Studii Și dot, VI, p. 445). 

M. Kogălniceanu, SA cit., II, 

144 Ibidem, p. 143. Vezi şi N. aaa Doc. și cercetări asupra istoriei 
financiare, p. 31, unde sînt amintiţi, la 1757, bulucbaşii de curte şi cei hăt- 
măneşti, pe lîngă başbulucbașa de Focșani şi cei trei bulucbași de Galaţi. 

145 N. Iorga, Studii și doc. VI, p. 435. 

149 M. Kogălniceanu, op. cit., III, p. 72. 

147 T. Codrescu, Uricarul, XIX, p. 319 şi urm. 

148 A, Veress, Documente, XI, p. 234—235. 


www.dacoromanica.ro 


201 CETELE DE MERCENARI SAU LEFEGII 


5. Levenţii 


Numele este turcesc şi înseamnă „soldat voluntar“ 14%. După 
cum arată Miron Costin, levenţii erau „călări de ai noștri mol- 
doveni“ care au mers în leafă la Matei Basarab 15%, în timpul 
domniei căruia sînt amintiți prima oară, la 1637 15t, Mai tîrziu, 
termenul de „levent“ și-a schimbat accepțiunea, însemnînd „om 
sprinten“, „voinic“, „viteaz“. În 1718, cînd domnul vroia să tri- 
mită o oaste în Oltenia pentru a lupta contra austriecilor, bo- 
ierii propun la comanda oștirii pe Radu Popescu vornicul, de- 
oarece fiind om mai sprinten, mai levent, va putea face această 
treabă“ 152. 

Nu ştim sigur ce efective de levenţi moldoveni va fi avut 
Matei Basarab. Urmașul său, Constantin Şerban, declara în 
1655—1656 că dispune de nouă steaguri de levenţi, cu un 
efectiv total de 800 de „voinici“ 155. La 1739 se mai număra în 
Ţara Românească doar un steag de levenţi, cu 65 de lude, con- 
dus de un căpitan şi doi zapcii. La această dată ei făceau parte 
din „slujitorime“ 15 şi erau organizaţi după exemplul levenţi- 
lor turci 155. 7 


149 L, Şãineanu, Influența orientală, sub voce, cronica lui Mustafa 
Naima, ms. ła Inst. de istorie, f. 176 şi C. C. Giurescu, op. cit., III/2, p. 751. 

150 M. Costin, Opere, p. 114. Cf. și N. Iorga, Istoria românilor, VI, 
p. 66, care afirmă că levenți vine de la leafă. Faptul că levenții sînt călări 
rezultă şi din două doc. din 24 iulie și 8 octombrie 1645, în care Radu, 
mare căpitan de levenţi în primul document, este mare căpitan de călăraşi 
în cel de al doilea (Arh. St. Buc., m-rea D. Lemn, XI/3 și 4). Un alt că- 
pitan de levenţi, Vlad, este amintit în (1645—1646) (Acad. R. S. România, 
CDLXXVII/123). 

151 Moldoveni mai fuseseră şi în oștile lui Mihai Viteazul (în număr 
de circa 1500) şi apoi în acelea ale lui Simion Movilă (Analele Acad. Rom., 
Mem. sect. ist., s. II, t. XX, p. 468; I. Sîrbu, op. cit, I, p. 317 şi Doc. priv. 
ist. Rom., B, veac. XVII, vol. I, p. 37), dar un corp de lefegii organizat, 
purtînd numele de levenți, este amintit prima oară în timpul domniei lui 
Matei Basarab. 

12 Radu Popescu, Istoriile, ed. cit., p. 231. 

158 N. Iorga, Studii și doc., IV, p. 48. . 

15 Studii și mat. de ist. medie, V, p. 480. 

155 Amintiţi și de Radu Popescu, Istoriile, p. 189. 


www.dacoromanica.ro 


202 MERCENARII SAU LEFEGIII ŞI EVOLUŢIA LOR 


Şi în Moldova existau levenţi ; cîţiva dintre ei sînt amin- 
tiți în documentele din a doua jumătate a secolului al 
XVII-lea 156, fără a se spune însă ce erau aceștia şi cum erau 
organizaţi. Este foante "probabil că devenţii din Moldova făceau 
parte din oastea trimisă de Matei Basarab în ajutorul lui Gheor- 
ghe Ştefan, căruia domnul i-a dat „şi den levenţi o seamă“ 157, 

prima jumătate a secolului al XVIII-lea, existau și că- 
pitani de levenţi 15%. Pentru a doua jumătate a acestui secol, in- 
formaţiile pe care le avem despre levenţi arată că la 1764 exis- 
tau 30 de lude, avînd un căpitan, odobașă, ceauș și bairactar 
(stegar), care erau plătiţi cu leafă 159. 


6. Nemţii (drăganii sau dragonii) 


Mercenarii nemți — numiţi uneori „dragoni“ sau „dră- 
gani“ — sînt amintiţi în documente la mijlocul secolului al 
XVII-lea, atît în Moldova, cît și în Țara Românească. La 
1655—1656, Constantin Şerban dispunea de un steag de dra- 
goni, format din 110 oșteni 18, pe care-i primise din Transil- 
vania 161, În aceeași vreme, un călător străin remarca la curtea 
domnului cîteva „companii“ de infanterie nemţească162. 

În a doua jumătate a acestui secol, subunitățile de merce- 
nari nemți erau formate din sași veniţi din Transilvania, care 


156 Doc. din 9 noiembrie 1666, 10 aprilie 1669, 16 august 1691 (L. Boga, 
Doc. basarabene, XVI, p. 11, G. Ghibănescu, Surete, IV, p. 230 şi 
VIII, p. 139. 

157 Miron Costin, Opere, p. 155. 

158 Dec. din 23 decembrie 1742 (Acad. R. S. România, ms, rom. 237, f. 505). 

159 N. Iorga, Doc. şi cercetări asupra istoriei financiare, p. 32, 35, 43. Un 
căpitan de levenţi este amintit la 20 iulie 1766 (Acad. R. S. România, LIV/88). 

150 N. Iorga, Studii şi doc., IV, p. 48. Despre originea numelui vezi „Ro- 
manoslavica“, X, 1964, p. 200. 

161 N. Iorga, op. cit., p. 47—48. Un căpitan de nemți a fost îngropat în 
1654 la biserica sf. Dumitru din Tîrgovişte (N. Iorga, op. cit, XV, p. 90). 

162 „Rev. istorică“, VI, 1920, p. 210. 


www.dacoromanica.ro 


203 CETELE DE MERCENARI SAU LEFEGII 


păzeau curtea domnească 16. Mai tîrziu, unul din turnurile de 
la poartă, unde acești ostași făceau de pază, s-a numit turnul 
„la nemți“. 

Încă din această vreme, printre mercenarii așa-numiţi 
„nemți“ se găseau şi localnici 16. În vremea domniei lui Con- 
stantin  Brîncoveanu însuşi căpitanul lor era un român, 
Ştefan 165, 

La 1702, Brîncoveanu dispunea de două steaguri de nemți, 
care aveau toboşari și trimbițaşi pentru paradă 1%. În 1739, 
„nemţii den poartă“ alcătuiau un singur steag, format din 39 
de oameni şi condus de doi zapcii şi un căpitan, Antohie 1%. 

Nici în Moldova «efectivele mercenarilor nemți nu au fost 
prea mari. Miron Costin ne informează că Vasile Lupu avea 
în slujba sa 100 de nemți „foarte buni“, comandaţi de un po- 
lon, care a murit în lupta de la Finta 16. Gheorghe Ștefan le-a 
mărit numărul la 400 15. Ca și în Ţara Românească, în această 
vreme ei făceau de pază la curtea domnească 170. „Draganiia 
nemțească“ mai este amintită apoi în cursul luptelor pentru tron 
dintre Constantin Șerban şi Gheorghe Ghica 171. 


183 Mag. istoric, V, p. 51—52 și N. Iorga, Călători, ambasadori şi mi- 
sionari, Buc., 1899, p. 54. 

18 Gligoraşcu „neamţul“, amintit la 6 noiembrie 1695, Vasile „neam- 
tul din poartă“ din vremea lui Constantin Brîncoveanu sau Stroie stegarul 
„de nemți“, menţionat la 1 februarie 1728 (Acad. R. S. România, XLV/95, 
Arh. St. Buc., m-rea Stavropoleos, XIII/4 şi „Glasul Bisericii“, 1965, 
nr. 11—12, p. 1103). 

165 Doc. din 12 iulie 1693 (Acad. R. S. România, XLV/54). 

166 Anatefter, ed. cit., în Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 462, 441. 

167 Ibidem, p. 481. Vezi și „Rev. arhivelor“, 1959, nr. 2, p. 128. 

198 Miron Costin, Opere, p. 134, 143, 144, 153. Vezi și A. Veress, Do- 
cumente, X, p. 264—265, unde este amintit un căpitan de dragoni nemți. 
Despre mercenarii nemți vezi și C. C. Giurescu, op. cit., III/2, p. 752—753 
şi N. Iorga, Istoria armatei, II, p. 153, care exagerează puţin rolul acestora. 

15 Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 169. 

170 Ibidem, p. 170. N. Iorga, op. cit, I, p. 295, afirmă că Welling, un 
călător străin, ar fi fost întîmpinat de garda domnului cu întrebarea 
„Wer da ?* 

171 Miron Costin, Opere, p. 188. 


www.dacoromanica.ro 


204 MERCENARII SAU LEFEGIII ŞI EVOLUȚIA LOR 


În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, ca şi în Ţara 
Românească, printre mercenarii: nemți din Moldova se găseau 
şi localnici 172. O parte a acestor mercenari provenea din ostașii 
nemți lăsaţi de regele polon loan Sobieski în cetăţile moldo- 
vene în cursul campaniilor întreprinse de el în Moldova. Cro- 
nica arată că pe unii din aceștia, prinşi în vremea domniei lui 
Dumitrașco Cantacuzino, „i-au scris slujitori și-i ţinea în 
curte“ 173. 

Informaţia lui Dimitrie Cantemir — după care ar fi exis- 
tat patru căpitani de nemți lefegii care aveau „odinioară“ fie- 
care cîte 1000 de oameni sub steagurile lor, iar în vremea sa 
doar cîte 25174 — mi se pare exagerată, avînd în vedere efec- 
tivele mici de mercenari nemți menţionate de izvoarele con- 
temporane. 

La 1728 şi 1757 exista încă în Moldova cîte un căpitan de 
drăgani 175. 


7. Turgi şi tătarii (beșliii) 176 


Au fost un corp de mercenari, redus ca număr, care înde- 
plineau o serie de atribuţii speciale 177. 

Primii mercenari turci sînt amintiţi de cronica ţării în timpul 
celei de a doua domnii a lui Mircea Ciobanul, fiind folosiţi de 


172 Un Stoica, fost iuzbașă de drăgani, -este amintit în 1667 (G. Ghi- 
bănescu, Surete, IV, p. 198). 

1733 M. Kogălniceanu, Cronici, Il, p. 12. 

14 D, Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 89. 

175 Uricarul, I, p. 52, N. Iorga, Doc. și cercetări asupra istoriei finan- 
ciare, p. 31. 

178 Nu avem în vedere aci pe turcii trimiși în ţară pentru a stoarce 
bani locuitorilor, cum erau, de pildă, cei 2000 de ieniceri despre care se 
spune că au fost ucişi de Mihai Viteazul înainte de declanșarea războiului 
împotriva Imperiului otoman. (Cronica lui B. Walther, ed. D. Simonescu, în 
Studii şi mat. de istorie medie, III, p. 65). Vezi şi Hurmuzaki, III/1, p. 457. 

177 Vezi şi C. C. Giurescu, op. cit., vol. III, partea a II-a, p. 753. 


www.dacoromanica.ro 


205 CETELE DE MERCENARI SAU LEFEGII 


acesta împotriva boierilor duşmani 178. O ceată redusă de beșlii 
(sîrbi însă, mu turci) avea şi Mihai Viteazul în 1599 17. 

Mai tîrziu, beșliii sînt întâlniți în armata lui Leon vodă, pe 
care l-au ajutat în cursul luptei din august 1631 contra boieri- 
lor pribegi 1%. La 1655—1656, Constantin Şerban dispunea, 
printre alţi mercenari, și de un steag de beşli tătari, format din 
90 de oameni 181. 

La 1715, exista un beșli-agasi (comandant de beșlii), care 
avea ca misiune „să facă certare și să nu îngăduiască să umble 
în voia lor“ turcilor care provocau „giîlcevi și nebunii“. Acest 
beșli-agasi, pe care domnia îl folosea pentru a împiedica „zor- 
balîcurile“ turcilor prin ţară, era plătit de negustori ca să asi- 
gure ordinea în timpul marilor biîlciuri 182. á 

Aceeaşi misiune de a împiedica jafurile turcești o aveau și 
cei doi căpitani de beșlii turci din Moldova, puşi sub comanda 
unui beșli-agasi, de care vorbește Dimitrie Cantemir 18. Îna- 
inte de domnia lui Dimitrie Cantemir, turcii mercenari mai sînt 
amintiţi în timpul domniilor lui Ștefan Tomşa şi Vasile Lupu; 


118 Istoria Țării Româneşti, ed. cit, p. 50. Alexandru Lăpuşneanu a 
avut și el, pentru pază, un grup de 200 neferi ieniceni, care erau plătiţi de 
domn în contul haraciului (Acad. R. S. România, DLXXX/22 şi 33 a, 
doc. din 10 mai şi 5 iunie 1566). 

19 Analele Acad. Rom., Mem. sec. ist, s. II, t. XX, p. 468 şi 
cronica lui Szamoskăzy, p. 115. 

e Doc. din 1 septembrie 1631 (Arh. St. Buc, m-rea Radu vodă, 
XXXIX/10). Nepotul unui beşliu este amintit la 21 mai 1646 (idem, m-rea 
Căldăruşani, 11/15). 

18: N. Iorga, Studii și doc., IV, p. 48. Vezi şi idem, Acte şi frag- 
mente, I, p. 259—260 şi doc. din 9 martie 1652 (Acad. R. S. România, 
CCCLXVII/153). 

182 Anatefter, ed. cit, în Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 412. 
Un Stanislav beșli-aga este amintit încă din timpul domniei lui Constantin 
Brîncoveanu, la 8 martie 1690, cînd primeşte de la domn ocină la Picleni- 
Buzău (Şt. Grecianu, Genealogiile documentate, I, p. 120), dar nu știm ce 
rosturi va fi îndeplinit atunci. 

188 D, Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 89. 


www.dacoromanica.ro 


206 MERCENARII SAU LEFEGIII ȘI EVOLUȚIA LOR 


primul ţinea la curte, în 1611, 100 de călăreţi şi 200 de pedeștri 
turci 184 (care-l imstalaseră probabil pe tron), iar cel de al doi- 
lea avea o gandă de 150 de turci 185. 


8. Lipcanii 


Sînt o ceată de mercenari, de asemenea, redusă ca număr, 
alcătuită din călăreţi tătari 186. Primii lipcani sînt amintiţi în 
timpul ultimei domnii a lui Gheorghe Duca în Moldova, care 
avea la Domnești, înainte de a fi prins de poloni, două stea- 
guri de asemenea lefegii, alcătuite din 80 de oameni (187. Se 
spune că, mai triziu, Dimitrie Cantemir a înfiinţat încă două 
steaguri de lipcani, urmărind să prindă prin vicleşug pe Con- 
stantin Brîncoveanu, adversarul său 1%. În vremea lu Dimitrie 
Cantemir, după cum spune el însuşi, erau patru steaguri de 
lipcani mercenari, conduse de patru căpitani, cu un efectiv to- 
tal de 100 de oameni 15. În lupta de la Stănilești, însă, la 1711, 
exista un singur căpitan de lipcani 190. 

Fiind foarte iuți, lipcanii erau folosiţi pentru prinderea bo- 
ierilor ce încercau să fugă din țară !! și pentru transmiterea 
ştirilor 1%, îndeplinind uneori colul călărașilor de Țarigrad. 

Steagul de lipcani, alcătuit din 40 de oameni, a continuat 
să existe și în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea 15. 


184 A. Veress, Documente, VIII, p. 241. 

185 C, C. Giurescu, Le voyage de Niccolo Barsi, p. 29. 

18 Cf, C. C. Giurescu, Istoria românilor, III/2, p. 754. 

187 I. Neculce, Letopiseţul, ed. I. Iordan, ed. a II-a, p. 77 şi M. Kogăl- 
aiceanu, Cronici, II, p. 219. 

188 Jbidem, p. 303. 

18 D, Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 89. 

190 Vezi doc. din (c. 1727) şi 41 februarie 1731 (Arh. St. Buc., ms. 131, 
f. 81 şi T. Bălan, Doc. bucovinene, IV, p. 45), Vezi şi Cronica Ghicu- 
leştilor, p. 285. 

191 M. Kogălniceanu, op. cit., III, p. 167. 

192 Raicevich, Osservazioni, p. 216. 

193 Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 481. Vezi și „Rev. arhivelor“, 
1959, nr. 2, p. 127—128. 


www.dacoromanica.ro 


207 CETELE DE MERCENARI SAU LEFEGII 


În Țara Românească, știrile despre existenţa lipcanilor sînt 
mai tîrzii. La 1739, exista un singur steag de lipcani, alcătuit 
din 40 de oameni 14, care erau folosiţi drept curieri. Cum 'călă- 
rașii fuseseră îmbrăcaţi „alla tartara“ — după cum ne infor- 
mează A. M. del Chiaro 1%5 — este foarte probabil că unora din 
aceștia li s-a spus „tătari“ datorită îmbrăcămintei „tătărești“ pe 
care o purtau. 


9. Arnăuții 


Primii arnăuți mercenari sînt întîlniţi în Țara Românească 
în timpul domniei lui Petru Cercel, a cărui gardă personală era 
compusă din 200 de annăuţi „greci et albanesi“, conduși de 
Andrea Demonogiani 1%. 

Ca o ceată aparte de slujitori mercenari, arnăuţii au fost 
înfiinţaţi de Constantin Mavrocordat, atît în Ţara Românească, în 
timpul celei de a treia domnii (1735—1741), cât şi în Moldova, 
în domnia a doua (1741—1743) 1%. 

În Țara Românească, la 1739, erau două steaguri de amă- 
uți, conduse de doi căpitani și 6 zapcii şi alcătuite din 96 de 
oameni 1%. Aceștia se aflau sub ordinele marelui spătar. 

În Moldova, exista un singur steag de arnăuţi, condus de 
un căpitan, care se afla sub ascultarea hatmanului 1%, 

De la mijlocul secolului al XVIII-lea, arnăuţii au devenit 
garda personală a domnului, înlocuind în această atribuţie alte 


194 T, Codrescu, Uricarul, XIX, p. 319 şi urm. 

195 A. M. del Chiaro, op. cit., p. 133. 

196 Hurmuzaki, III/2, p. 21. Franco Sivori afirmă că garda de merce- 
nari a domnului era compusă din greci, sîrbi și transilvăneni (Șt. Pascu, 
op. cit., p. 199). 

197 Gheorgachi logofătul, Condica de obiceiuri, ed. D. Simonescu, 
p. 298 şi C. C. Giurescu, op. cit., III/2, p. 756. 

198 Studii și mat. de istorie medie, V, p. 480. 

19 N, Iorga, Doc. și cercetări asupra istoriei financiare, p. 31; C. Gre- 
cescu, Căpeteniile oștirii moldovene la 1757, Buc., 1939, și Gheorgachi logo- 
fătul, op. cit., p. 298. 


www.dacoromanica.ro 


208 MERCENARII SAU LEFEGIII ŞI EVOLUŢIA LOR 


cete de mercenari străini. În această vreme, ei au ajuns ostașii 
cei mai de credință ai domnului, „au intrat — cum spune 
Gheorgachi logofătul — în slujbele cele mai de trebuință a 
domnilor“ 2%. 


10. Panţirii 


Sînt um corp de mercenari localnici, „ce erau în leafă dim 
țară“ sau „lefegii din țară“, înfiinţat de Grigore al II-lea 
Ghica la 1727—1728, cu prilejul înăbuşirii răscoalei tătarilor 
din Bugeac 201. 

Numele lor a fost împrumutat de la poloni, care aveau 
„panţiri care sînt cu zale“ îmbrăcaţi 202. Este sigur însă că pan- 
tini moldoveni au luat numai numele de la poloni, nu și ar- 
mura, care în acea vreme era cu totul anacronică. 

Mai tirziu, panţirii au fost împărţiţi pe la ţinuturi, fiind 
puși sub comanda căpitanilor de ţinut2% și făcînd „slujbă 
isprăvnicească“ 204, La 1776, existau 11 steaguri de panţiri, cu 
un efectiv de 490 oameni și 33 de zapcii, ei fiind la această 


2% Jbidem, p. 298. La începutul secolului al XIX-lea, francezul Rein- 
hard afirma că „singurul corp care are o înfățișare militară sînt arnăuții, 
care formează garda domnului... Numărul lor depășește rareori cifra de 
şase sute în Moldova şi o mie în Ţara Românească. Ei slujesc, fără deose- 
bire, ca pedestrași și călăreţi, sînt înarmaţi cu cîte o pușcă, cu două pistoale 
şi un pumnal ; fiecare se îngrijește singur de armele și de calul său“ („Revue 
histonique du Sud-est curopten“, 1935, p. 33). 

21 M. Kogălniceanu, Cronici, III, p. 164 și Cronica Ghiculeștilor, 
p. 275. Vezi și C. C. Giurescu, op. cit., vol. III, partea a II-a, p. 755. Despre 
originea numelui vezi „Romanoslavica“, X, 1964, p. 201. 

202 R, Popescu, Istoriile, ed. cit, p. 157. Aceşti panţiri erau altă ca- 
tegonie de cît husarii, îmbrăcaţi „tot în hier“, de care vorbește Miron Costin 
(Opere, ed. cit., p. 53). 

203 N. Iorga, Studii şi doc, VI, p. 244—245. Vezi şi Arh. St. Buc, 
m-rea Doljeşti, XXX/5—6, unde sînt amintite trei steaguri de panţiri. Vezi 
lista steagurilor pe ţinuturi, din 1776, la T. Codrescu, Uricarul, XIX, 
p. 357—378. 

204 Ibidem, XXII, p. 217—218 (doc. din 9 septembrie 1775). 


www.dacoromanica.ro 


209 CETELE DE MERCENARI SAU LEFEGIL 


dată unul din corpurile cele mai numeroase de slujitori ai 
domniei 205. 

După cum rezultă din documentele de la mijlocul secolului 
al XVIII-lea, panţirii nu mai erau plătiți cu leafă, ci erau scu- 
tiți de dări. Într-un document din 15 ianuarie 1748 se spune 
de panțirii de la Tereblecea că, fiind slujitori, „să scutesc 

e bir“ 2%, 


11. Lefegiii 


În afară de corpurile de mercenari cazaci, seimeni, nemți 
etc., a existat în secolul al XVII-lea, în Moldova şi în Ţara 
Românească, o ceată aparte numită lefegii20%7, condusă în a 
doua jumătate a acestui secol de un mare căpitan de lefegii 208. 

Primul mare. căpitan de lefegii este amintit în timpul dom- 
niei lui Şerban Cantacuzino, atît în Relaţia istorică 29, cât și în 
documente 29, iar în Moldova în vremea domniei lui Constan- 


205 Ibidem, XIX, p. 319 şi urm. 

206 T. Bălan, Doc. bucovinene, V, p. 52. 

207 în Anatefterul lui C. Brincoveanu, lefegiii sînt amintiţi separat de 
dorobanţi, călărași, seimeni, martalogi, cazaci, catane etc. (Studii și mat. 
de istorie medie, V, p. 373). 

208 Înainte de marii căpitani de lefegii, existaseră simpli căpitani, ca 
Boji căpitanul de lefegii din vremea domniei lui Vasile Lupu sau Voicehov- 
schi căpitanul de lefegii (Miron Costin, Opere, p. 143 şi 169). Deşi Miron 
Costin spunea că ultimul comanda leşi lefegii, într-un doc. din 28 fe- 
bruarie 1661, acesta este numit doar căpitan de lefegii (Arh. St. Buc., m-rea 
Bogdana, VII/2). în Ţara Românească, este amintit la (1655) steagul de 
lefegii al lui Leca căpitan (N. Iorga, Studii și doc., IV, py 42—43). 

209 Mag. istoric, V, p. 66. 

210 'Tănasie, la 22 noiembrie 1679 (Arh. St. Buc., m-rea Nucet, VIII/15). 
După acesta mai sînt amintiţi : 

— Şerban Vlădescu, între 29 septembrie 1680 şi 4 iunie 1682 (Muzeul 
de istorie Buc., nr. 28470 şi. Arh. St. Buc., Mitr. Ţării Rom., CXXVIII/4); 

— Papa Oteteleşeanu, la 17 iunie 1685 (N. Iorga, Studii şi doc., 
V, p. 191); 

— Pătraşco Brezoianu, la 30 mai 1688 (Acad. R. S. România, 
CLXXXVIII/65); la 22 februarie 1692 era fost mare căpitan (Muzeul de 
istorie Buc., nr. 28625) ; 


www.dacoromanica.ro 


210 MERCENARII SAU LEFEGIII ŞI EVOLUŢIA LOR 


tin Cantemir 211 (foarte probabil pentru a comanda efectivele 
de mercenari create de domn pentru a lupta contra tîlharilor, 
care se înmulţiseră foarte mult în această vreme) 212. 

Marele căpitan de lefegii, ca și marele căpitan de doro- 
banţi, era socotit un boier de rangul doi, apărînd în documente 
după marele armaș și marele agă 215. 

Cît priveşte originea acestor lefegii, ei erau băștinași în- 
scriși la slujbă pentru leafă sau, cum se spune la (1655), „slugi 
în plată“ ale domnului 214. 

Izvoarele nu ne dau informații prea sigure despre numărul 
lor. La 1 septembrie 1739, existau în Țara Românească doar 
două steaguri de lefegii, unul al marelui spătar și altul al ma- 
relui căpitan de lefegii, avînd un total de 87 oameni și șease 
zapcii 215. 


— Vasii, în 1690 (R. Grecianu, Viaţa lui C. Brâncoveanu, p. 37); 

— lanache Văcărescu, între 8 martie 1691 şi 6 mai 1694 (Jbidem, 
p. 317, N. Iorga, Studii şi doc., V, p. 128 şi Arh. St. Buc., m-rea Hurez, 
XXIII/6) ; 

— Mănăilă, la 11 ianuarie 1693; la 15 martie 1694 e fost mare că- 
pitan, apoi din nou mare căpitan în martie 1698 şi 20 august 1700 (Arh. 
St. Buc., ep. Buzău, XXV/21 şi XLVIII/77, Acad. R. S. România, CDLXX/50 
şi R. Greceanu, op. cit., p. 85, 105); 

-— Manta, ante 15 noiembrie 1713 (Arh. St. Buc., ms. 705, f. 601— 
602 v. şi N. Iorga, op. cit, V, p. 313). 

21 Moise, între 10 iunie 1689 şi 24 mai 1692 (G. Ghibănescu, Surete, 
V, p. 51 şi N. Iorga, Studii şi doc., V, p. 94). 

212 M. Kogălniceanu, Cronici, II, p. 234 şi III, p. 85. 

213 Doc. din 6 mai 1694 (Arh. St. Buc., ms. 723, f. 519—521). 

%4 N, Iorga, op. cit., IV, p. 42—43. 

215 Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 481. 


www.dacoromanica.ro 


Capitolul 5 


ORGANIZAREA CURTENILOR, 
SLUJITORILOR ŞI MERCENARILOR 


Asupra modului cum erau organizaţi curtenii, slujitorii şi 
mercenarii s-a scris foarte puţin !, iar ceea ce s-a publicat con- 
ține o serie de erori și aproximaţii, astfel că o seamă de date 
privind organizarea unităţilor de curteni, slujitori și mercenari, 
camandanțţii acestora, atribuţiile și ierarhia lor etc. nu sînt prea 
bine cunoscute. Pentru acest motiv ne propunem ca în capitolul 
de faţă să tratăm mai pe larg aceste probleme. 

Organizarea curtenilor, inițial, şi mai apoi a slujitorilor 
a urmat indeaproape cursul progreselor realizate în evoluţia 
generală a statelor feudale Ţana Românească și Moldova. În 
secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea, 
în vremea fărîmițării feudale, cind ţinuturile şi județele erau 
abia la începutul organizării lor, iar curtenii nu erau prea nu- 
meroşi, ei depindeau în general de anumite curţi sau cetăţi 
domnești (de unde erau trimişi în ţară să îndeplinească diverse 
slujbe), alcătuind unități organizate milităreşte numai în vreme 
de război. 


1 Cum am arătat și în introducere, studiile privind istoria armatei ro- 
mâne în trecut se ocupau în principal de descrierea luptelor, de tactica şi 
strategia aplicată în aceste lupte (probleme de care nu ne ocupăm în 
această lucrare) și în mai mică măsură sau aproape de loc de organizarea 
propriu-zisă a armatei. Singura luorare consacrată numai acestei probleme 
este studiul intitulat: Organizarea, din seria Evoluţia mijloacelor şi a chipu- 
lui de făptuire a războiului de la moartea lui Ștefan cel Mare pină la 
aceea a lui Matei Basarab, a generalului Radu Rosetti. Acest studiu a fost 
apoi amplificat în volumul Istoria artei militare a românilor pînă la mij- 
locul secolului al XUII-lea, Buc., 1947, p. 63—85, 117—139 și 296—336. 
Studiul, în ambele sale forme, este foarte general. El se ocupă mai mult de 
categoriile de oșteni, efective etc., amintind doar în treacăt unităţile în care 
erau grupaţi. 


www.dacoromanica.ro 


212 ORGANIZAREA CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


Paralel cu întărirea autorităţii centrale, judeţele și tinutu- 
rile au fost organizate mai temeinic. O dată cu aceasta, curtenii 
din țară au fost organizaţi şi ei pe ţinuturi şi judeţe. 

În secolele XV—XVI, curtenii din judeţe se aflau sub as- 
cultarea vornicilor și staroştilor, apoi a vătafilor şi marilor vä- 
tafi de ţinut, care comandau steagul ținutului respectiv și care 
au fost înlocuiţi în secolul al XVII-lea de căpitani. Slujitorii au 
fost comandaţi de la apariţia lor — la sfîrșitul secolului al 
XVI-lea — de căpitani și hotnogi (în Moldova) sau de căpitani 
și iuzbași (în Țara Românească). 

Trebuie să subliniem faptul că, în organizarea militară a 
curtenilor şi slujitorilor, vremurile de război au jucat un rol 
important, domnii fiind obligaţi — în vederea purtării lupte- 
lor — să organizeze armata ţării mai bine încă înainte de în- 
ceperea luptelor, îmbunătăţind această organizare în timpul răz- 
boaielor, ţinînd seama de condiţiile specifice acestora. În această 
operă de organizare, domniile lui Ștefan cel Mare, Vlad "Țepeș, 
Petru Rareș, Mihai Viteazul, Matei Basarab şi Vasile Lupu 
— când armatele celor două ţări au avut de purtat o serie de 
războaie — joacă un rol deosebit de important. 

Organizarea slujitorilor şi curtenilor poate fi mai bine cu- 
noscută în secolul al XVII-lea, cînd documentele ne dau știri 
mai numeroase despre repartizarea lor în cuprinsul ţării, despre 
comandanții lor etc. 

În această vreme, toate cetele — atît cele de curteni, cît 
şi cele de slujitori — erau organizate milităreşte ?, atît în timp 
de pace, cît şi în vreme de război. 

În secolul al XVII-lea, unităţile mai mari — atît cele de 
curteni, cît și de slujitori — alcătuite din cîteva sute de oa- 
meni, se numeau căpitănii și erau comandate de cîte un căpi- 
tan. Acesta avea în subordine mai mulţi iuzbași, hotnogi sau 
sutaşi, care comandau fiecare cîte un steag. luzbaşa și hotnogul 
erau ajutaţi, la rîndul lor, de cîte un ceauș (sau chehaie) şi de 
un stegar. 


2 Cf. şi I. C. Filitti (Vechea organizare administrativă, p. 21), care 
constată că „asupra tuturor acestor cete s-a extins organizarea ostăşească“. 


www.dacoromanica.ro 


213 UNITĂȚILE DE CURTENI ȘI SLUJITORI 


Între modul cum erau organizaţi curtenii și slujitorii exis- 
tau unele deosebiri, atît în ceea ce privește gruparea lor terito- 
rială, cît şi în privinţa comandanților. În timp ce slujitorii (că- 
läraşii și dorobanţii) erau grupaţi îndeosebi în oraşele capitală, 
în centrele militare mai importante ale țării (Buzău, Ploieşti, 
Gherghița, Tiîrgșor, Craiova — în Țara Românească) și în 
unele din orașele și tîrgurile de margine (Rm. Sărat, Tîrgul de 
Floci, Lichireşti — viitorii Călărași — Hodivoaia, Rușii de 
Vede, Caracal, Strehaia, Cerneţi) sau în apropierea. acestora, 
curtenii erau organizaţi pe judeţe, fiind răspîndiți în numeroase 
localităţi din fiecare judeţ sau ţinut al Ţării Românești și Mol- 
dovei. Această organizare pe judeţe a curtenilor este mai evi- 
dentă în Moldova decît în Ţara Românească. 


În Moldova, marii vătafi sînt pomeniţi în mult mai multe 
ținuturi decît marii vătafi din Țara Românească și au atribuţii 
mult mai precise decît aceştia din urmă, iar de la jumătatea 
secolului al XVII-lea sînt menţionaţi în documente căpitani de 
curteni aproape în fiecare ţinut. În Țara Românească — deși 
nu apar mari vătafi și căpitani de curteni în fiecare judeţ, ca 
în Moldova — curtenii sau roșii erau organizaţi, în secolul al 
XVII-lea, tot pe judeţe 3. 

Dregătorii mărunți — cuprinși şi ei în categoria gene- 
rală a curtenilor — erau organizați, de asemenea, pe 
judeţe. În Moldova ei erau comandaţi de vătafi ; în Ţara Ro- 
mâmească, de la jumătatea secolului al XVII-lea, încep să aibă 
căpitani proprii. Astfel, întîlnim căpitani de cluceri și de comi- 
şei în Buzău, de păhărnicei în Rm. Sărat și buzău, de postelni- 


3 Vezi doc. din: 11 mai 1634, 10 septembrie 1649, 2 aprilie şi 11 de- 
cembrie 1650 etc. (Acad. R. S. România, CXLVII/210, Arh. St. Buc., ep. 
Argeş, LXIX bis/12 şi 11/32, Acad. R. S. România, CXCII/31, Arh. St 
Buc., m-rea Bistrița, VI/1). 

Cronica Tării Românești aminteşte de oștile Craiovei, Jiului şi Mehe- 
dinţilor în timpul domniei lui Mihai Viteazul şi de oștile Mehedinţilor în 
domnia lui Simion Movilă (Istoria Țării Româneşti, p. 73 şi 83). Existenţa 
acestor oști pe judeţe, la sfîrşitul secolului al XVI-lea, poate fi un indiciu 
că roşii erau şi ei organizați pe judeţe încă din această vreme, aşa cum 
erau şi în Moldova. 


www.dacoromanica.ro 


214 ORGANIZAREA CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


cei în Olt, de spătărei în Saac etc. În timpul domniei lui Con- 
stantin Brincoveanu, toţi acești posesori de titluri de dregători 
mărunți — numiţi acum slujitori — erau organizaţi pe judeţe, 
sub comanda unui căpitan de slujitori de judeţ. ; 

În Moldova, la începutul secolului al XVIII-lea, datorită 
scăderii efectivelor aflate sub comanda căpitanilor, aceștia au 
fost înlocuiţi prin marii căpitani de ţinut, care aveau în sub- 
ordine mai mulți căpitani. ' 

Succesiunea denumirii comandanților de curteni din ți- 
nuturi (numiţi şi ei slujitori la sfîrşitul secolului al XVII-lea) 
este deci: vomici, staroști și pîrcălabi, apoi mani vătafi, căpi- 
tani şi mari căpitani, toți aceștia îndeplinind, la timpul lor, 
atribuţii asemănătoare. 

Trebuie să mai amintim că, începînd din secolul al, XVI-lea, 
datorită influenţei otomane, unii dintre comandanții curtenilor 
şi slujitorilor au fost numiţi cu termeni turcești: iuzbașă, ceauș, 
chihaie, bulucbașă. De asemenea, unele cete sau grupuri de sluj- 
başi ai domniei au căpătat ele însele numiri turcești (seimeni, 
saragele, martalogi, paici etc.) +. 


I. Unităţile de curteni şi slujitori 


1. Ceata şi pilcul 


Erau unităţile cele mai mari în care se grupau oștenii țării 
în timp de război. În secolele XV—XVI, găsim numeroase știri 
despre cete şi pîlcuri 5. 


4 Vezi C. C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, partea a II-a, p. 775—776. 

5 De pildă, în 1473, se spune despre Ştefan cel Mare că, înainte de 
a intra în Ţara Românească, şi-a împărţit cele 48 de steaguri în 12 cete; 
în 1528 Petru Rareş a intrat în Transilvania cu două piîlcuri de oaste, iar 
loan Vodă cel Viteaz şi-a „întocmit“ oastea în trei pîlcuri şi apoi în 30 de 
pîlcuri a cîte 1000 de oameni. În ce priveşte Țara Românească, cronica ţării 
ne informează că Vlăduţ vodă, după ce a trecut Dunărea contra lui Mihnea 
cel Rău, şi-a împărţit oastea în trei pâlcuri. (Cronicile slavo-române, ed. cit. 
p. 30, 183, Grigore Ureche, op. cit., ed. cit, p. 199 şi 202 şi Istoria Țări 
Româneşti, p. 18). Despre pilcuri şi cete vezi şi I. Bogdan, Documentul Rize- 
nilor, p. 9—10, 12 şi urm. 


www.dacoromanica.ro 


215 UNITĂȚILE DE CURTENI ŞI SLUJITORI 


După cum rezultă din aceste ştiri, cetele şi pîlcurile nu 
aveau efective fixe. Numărul și efectivele lor se stabileau îna- 
inte sau în timpul luptelor, în funcţie de nevoi. Neavînd un 
caracter permanent, după terminarea luptelor piîlcurile se 
dizolvau. 

În afară de această aocepţiune, cuvîntul ceată a mai avut 
şi o alta: el desemna în secolul al XUII-lea grupurile sau bres- 
lele de curteni şi slujitori. 

În Istoria Ţării Româneşti se vorbeşte de multe ori despre 
cetele de curteni și slujitori : la lupta de la Şoplea din 1655 au 
participat dorobanţii, seimenii „și alte cete“; la intrarea în 
țară a lui Constantin Șerban, la 1659, i s-au închinat o parte 
din roșii „şi din toate cetele“, iar la 1660 ciuma a secerat în- 
deosebi „ceata dorobanţilor“ 6. 

Cît priveşte termenul „breaslă“, el avea același înţeles cu 
ceata. Vorbind de oastea strînsă la 1672 de Grigore Ghica pen- 
tru a merge, potrivit poruncii turcilor, la Camenița, cronicarul 
spune că domnul şi-a alcătuit oastea „den toate breaslile: că- 
lăraşi, dorobanţi, roşăi, vistiemicei, spătărei, postelnicei, stolni- 
cei, vornicei, păhărnicei“, care aveau „prapore (steaguri) fea- 
liuri, fealiuri, fieștecare după breasla lor“ 7. 

Aceeași acoepţiune de ceată de slujitori sau de cunteni avea 
cuvîntul „breaslă“ și în Moldova. La 12 iunie 1664, miște lo- 
cuitori săraci declarau că, „fiind lipsiţi“, nu se puteau înscrie 
la curteni sau la „altă breaslă“ asemănătoare $, iar la 8 octom- 
brie 1680, dompul Moldovei pominoea dregătorilor săi să lase 
în pace de „țărăniia“ (adică de plata dărilor împreună ou tä- 
ranii) pe Mihalache stolnicelul, deoarece acesta „iaste cu 


* [storia Țării Românești, ed. cit., p. 124, 142, 147. Vezi şi p. 132, unde 
ceata apare ca o grupă de steaguri. „Ceata postelnicească“ este amintită la 
18 decembrie 1616, iar „ceata logofeţească“ la 9 martie 1636 (Doc. priv. 
isi. Rom., B, veac. XVII, vol. III, p. 50 şi 65 şi Acad. R. S. România, 
CXXVI/23). 

7 Radu Popescu, Istoriile, ed. cit., p. 150. 

8 Acad. R. S. România, CXXII/16. 


www.dacoromanica.ro 


216 ORGANIZAREA CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


breaslă şi-şi plătește dare lui ce ar fi pe breaslă ce are cu 
stolnicei“ ?. 

În Moldova, în secolul al XVII-lea și la începutul celui 
următor, termenul de breaslă a avut deci atît un înţeles cu ca- 
racter militar, cît şi unul fiscal, breasla grubind o categorie de 
oameni care plăteau dările împreună, sebarat de restul locuito- 
rilor țării. Referindu-se la strîngerea dărilor în timpul domniei 
lui Gheorghe Duca, un cronicar spune: „blăstămat era boierul 
de pe atunce ce avea supt ascultarea lui breasla, cumu-i la vel 
logofăt curtenii, la vel vornic hînsarii, la hatman călărașii, că 
și ţinuturile istovia (de strîns dările) și breslele ce avea supt 
ascultarea sa“ 10. Vorbind despre impunerea la desetină a cate- 
goriilor privilegiate, la 1708, cronicarul afirmă că domnul a 
impus să dea „desetină ţărănește“ și pe mitropolit, episcopi, 
mînăstirile, „boierii cei mari și cei mici“ și „toate breslele, care 
au avut scuteală pre obiceiul carele au fost legat de la domnii 
cei bătrîni“ 11. 

Mai tîrziu, breslele de slujitori din Moldova s-au numit 
rufeturi, așa cum li se spunea şi corporațiilor meșteșugărești. 
Vorbind despre oastea „multă şi frumoasă“ pregătită de Gri- 
gore al Il-lea Ghica, domnul Moldovei, pentru a-i goni pe tä- 
tari, cronicarul moldovean arată că domnitorul le făcuse „ru- 
feturilor“ de oșteni strînse (dorobanţi, vînători, panţiri etc.) 
„sulițe zugrăvite cu prapure...., cineși cu steagul său“ 2. (Men- 
ționăm că, într-o situaţie asemănătoare, cronicarul Radu Po- 
pescu numise cetele de oșteni din Ţara Românească bresle.) 

În Moldova, în secolul al XVII-lea, termenul „ceată“ este 
mai rar folosit decât în Țara Românească. La 21 iunie 1670 sînt 
amintiţi curtenii din ţinutul Fălciu „din ciata Prutului“, care 
plătiseră dările unui ușer 15. Aci termenul ceată are înţelesul 
de grupare regională de curteni. 


9 Gh. Ghibănescu, Surete, XXII, p. 35. 
10 M. Kogălniceanu, Cronici, II, p. 23. 
11 Ibidem, p. 56—57. 

12 Ibidem, III, p. 164. 

13 Arh. St. Buc., ep. Huși, LXX/21. 


www.dacoromanica.ro 


217 UNITĂȚILE DE CURTENI ŞI SLUJITORI 


Fiind membri ai unor cete organizate, curtenii şi slujitorii 
simpli erau numiţi uneori cetaşi. Cronica Ţării Româneşti arată 
că, după moartea lui Matei Basarab, Constantin Şerban a stat 
de vorbă cu căpitanii de dorobanţi, iuzbașii, ceaușii, vătaşii „şi 
cetașii“, solicitîndu-le sprijinul pentru desființarea seimenilor 14. 

Aceeaşi accepţiune o are cuvintul de cetaș în numeroase 
documente din Ţara Românească. Aceste documente menţio- 
nează la un loc pe căpitani, iuzbași, ceauși, stegari şi cetași, 
aceştia din urmă fiind membri simpli ai cetelor de curteni și 
slujitori 15. 

În sfîrşit, în unele documente din Ţara Românească ter- 
menul „ceată“ are și înțelesul de „steag“ sau de „căpitănie“, 
adică de mic grup organizat de slujitori. De pildă, la 24 ianu- 
arie 1641 sînt amintiţi Radu căpitan cu ceata lui și Marin iuz- 
başa cu ceata lui 16. În aceste cazuri, termenul de ceată înlo- 
cuieşte pe acela de cetaşi, desemnînd pe membrii simpli ai stea- 
gului sau căpităniei. 


2. Steagul 


Ca unitate militară, fără să se precizeze din cîți oameni era 
alcătuit, steagul 7 este amintit în documente încă din prima 
jumătate a secolului al XV-lea, cînd nu sînt pomenite căpită- 
niile. Astfel, la 1432, Alexandru Aldea, domnul "Țării Româ- 
neşti, arăta într-o scrisoare adresată braşovenilor că primise 
ajutor contra turcilor patru steaguri de moldoveni 18 ; în același 
an, un document moldovean amintește de steagul de la Tu- 


14 [Istoria Ţării Româneşti, ed. cit., p. 120. 

15 Doc. din: 24 ianuarie 1641, 11 septembrie 1664, 22 Ei 1691 etc. 
(Arh. St. Buc, m-rea Căldărușani, XXXV/3, ep. Buzău, LIII/8, m-rea 
Dălhăuţi, 1/4 etc.). 

10 Arh. St. Buc., m-rea Căldărușani, XXXV/S. 

17 Despre originea cuvîntului și accepțiunea lui vezi I. Bogdan, op. 
cit., p. 31—32. Despre steag ca unitate militară vezi pe larg articolul lui 
Al. Culici, Din vechea noastră organizare militară. „Steagul“ în trecutul 
nostru ostășesc („România militară“, LXXXII, 1945, nr. 6, p. 65—82). 

18 I. Bogdan, Relaţiile, p. 42. 


www.dacoromanica.ro 


218 ORGANIZAREA CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


tova 19, iar în Cronica moldo-polonă se precizează că, la 1473, 
Ştefan cel Mare a intrat în Țara Românească cu 48 de steaguri 
de oşteni 20. 

Steagul este deci cea mai veche unitate militară cu caracter 
permanent menţionată în documente 21, fiind amintit îndeosebi 
în legătură cu unele acţiuni militare. 

În secolul al XVII-lea, steagurile sînt iarăși foarte des 
amintite, atît ca unităţi de curteni, cît și ca unităţi de slujitori 
şi mercenari. Vorbind despre Vasile Lupu, cronicarul Miron 
Costin arată că acesta era itotdeauna prezent pe cimpul de 
luptă, mutînd steagurile unde era nevoie ?? ; cronicarul muntean 
ne informează că Mihnea al II-lea (Mihai Radu) făcea „stea- 
guri de slujitori“ % sau că, la 1672, cu prilejul participării oş- 
tirii Țării Româneşti la expediţia turcească împotriva Cameni- 
tei, breslele de călărași, dorobanţi, roșii, vistiernicei, spătărei, 
postelnicei, stolnicei, vornicei şi păhărnicei (deci atît cele de 
slujitori, cât și cele de curteni) fuseseră organizate pe steaguri 21. 
Numeroase alte izvoare din secolul al XVII-lea şi de la înce- 
putul celui următor pomenesc de steaguri de slujitori sau de 
mercenari %, ca unități organizate. În secolul al XVIII-lea, sub 


19 Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XIV, p. 96. 

20 Cronicile slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, p. 30. 

21 N. Bălcescu afirma că „armata românească de la început s-a îm- 
părţit în cete de 1000 de oameni supt un căpitan“ (Puterea armată, în Opere, 
I, p. 12—13). El consideră deci, în mod eronat, căpitănia drept cea mai 
veche unitate, deși căpitanii apar în documente de-abia în a doua jumă- 
tate a secolului al XVI-lea, la multă vreme după apariţia steagurilor şi 
a vătafilor. 

22 Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 157. 

233 Radu Popescu, Istoriile, ed. C. Grecescu, p. 119. 

2 Ibidem, p. 150. 

25 Miron Costin aminteşte de „nişte steaguri de călăraşi“ în timpul 
domniei lui Ștefan Tomșa (Opere, ed. oit., p. 61), sau de ordinul dat de 
Vasile Lupu lui Ştefan serdarul „să găteze steaguri de slujitori“ (ibidem, 
p. 146). La 1656 sînt menţionate niște steaguri de cătane (ibidem, p. 165). 
Despre steaguri de lefegii vezi şi I. Neculce, ed. cit, p. 99, 103, 216. 
Pentru el, însă, lefegiii erau acum și ei slujitori (vezi p. 114). Despre stea- 
guri ca unităţi militare în secolul al XVII-lea vezi și R. Greceanu, Viaţa 
lui Constantin Brîncoveanu, p. 114; P. P. Panaitescu, Călători poloni, 
p. 30, 32, 40—41, 51, 55, 73; N. Iorga, Doc. din arhivele Bistriţei, |, p. 100; 
II, p. 48, 83, 92, etc., etc. 


www.dacoromanica.ro 


219 UNITĂȚILE DE CURTENI ȘI SLUJITORI 


influenţa turcească, steagurile au început să se mumească bai- 
racuri 26. 

În secolele XV—XVI, cînd nu sînt amintite căpităniile 
şi căpitanii, steagul era probabil o unitate mai mare, mai multe 
steaguri alcătuind, cum am văzut, o ceată. În cursul secolului al 
XVII-lea, steagul a devenit o parte constitutivă (subunitate) a 
căpităniei ; către sfîrșitul secolului, steagul a înlocuit căpitănia. 

În secolul al XV-lea, steagul era, probabil, unitatea alcătu- 
itä din curtenii aflaţi într-un judeţ, care, în timp de război, 
trebuiau să se strîngă la porunca domnitorului sub comanda 
dregătorilor săi. În timp de pace, curtenii „ţineau“ de curtea 
sau cetatea domnească cea mai apropiată, fiind comandaţi de 
vornicii de curte sau de pîrcălabii cetăților şi îndeplinind di- 
verse slujbe. 

Tot pe steaguri erau organizaţi și ceilalţi oşteni ; așa se 
explică numărul mare de steaguri (48) cu care Ștefan cel Mare 
a intrat în Țara Românească la 1473. 

În secolul următor — deşi documentele nu mai amintesc 
de steaguni — steagul este unitatea ce cuprindea pe toţi curte- 
nii dintr-un judeţ. Acest lucru rezultă din apariţia în această pe- 
rioadă a marilor vătafi de ţinut, numiţi în Cronica moldo-po- 
lonă vătafi sau stegari 27, tocmai datorită faptului că erau co- 
mandanţii steagurilor din ţinutul respectiv. 

întrucît în secolele XV—XVI nu găsim în documente prea 
multe date despre steaguni și efectivele lor, trebuie să me rezu- 
măm la cele pe care ni le oferă documentele secolului al 
XVII-lea. 

În acest secol, steagul era comandat de un iuzbaşă sau 
hotnog. 


6 Vezi Cronica Ghiculeştilor, p. 429, unde sînt amintite „bairacurile 
de lefegii străini“ ale lui Grigore al II-lea Ghica. I. Neculce le spune însă 
steaguri (ed. cit., indice). 

21 Cronicile slavo-române, ed. cit., p. 186. 


www.dacoromanica.ro 


220 ORGANIZAREA CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


Deşi era numit uneori şi „sută“ %, steagul nu cuprindea 
100 de curteni, slujitori sau lefegii decît în mod teoretic 2. În 
realitate, efectivele unui steag nu au ajuns în general la cifra 
de 100 nici în vremurile cînd organizarea slujitorească a atins 
maximum de dezvoltare. 

Faptul este pe deplin explicabil, deoarece cu greu s-ar fi 
putut forma și, mai ales, menține unități de curteni, slujitori 
sau chiar lefegii ou efective fixe de cîte 100 de oameni. Astfel, 
la 14 februarie 1644, se arată că Matei Basarab trimisese în 
Transilvania patru steaguri formate din 309 călăreţi % (deci o 
medie de 77 de oameni de steag) ; în (1655), cei șase iuzbași de 
sub ascultarea lui Iane căpitan de păhărnicei comandau fiecare 
între 52 și 67 de oameni ĉi, iar cei patru iuzbași de călărași, 
comandaţi de Coman căpitanul, între 23 și 52 de oameni??? 
(numărul acestora se împuţinase, desigur, datorită împrejurări- 
lor speciale din acel an, cînd mulți 'călărași fuseseră uciși). Tot 
cam în aceeași vreme, Constantin Șerban arăta că dispune de 
șapte steaguri de unguri sau 700 de „voinici“, șase steaguri de 
sîrbi sau 400 de voinici, nouă steaguri de levenţi sau 800 de 
voinici, un steag de 130 de leşi, un steag de 100 de dra- 
goni etc. 33. 


238 La 3 iunie 1644 este amintită „suta lui Constantin iuzbașa“ (Arh. 
St. Buc., ms. 458, f. 88), iar la 25 februarie 1665, un iuzbașă de dorobanţi 
apare ca martor „cu suta, cu toată“ (G. Ghibănescu, Surete, VI, p. 226). 

29 Cf. și I. C. Filitti, Organizarea fiscală, p. 32—33. Într-o relaţie din 
1663—1664, referitoare la luptele austriecilor cu turcii din acel timp, se 
spune că oastea "Ţării Românești, trimisă la război alături de turci, era 
împărţită în 33 de cete (trupe) „care nu ajungea nici una la 100 de 
oameni (cît ar fi trebuit — N.S.), avînd cîte 60, 70, 80“ (N. Iorga, Acte 
și fragmente, I, p. 259); într-o altă relaţie privitoare la aceleaşi cete, se 
arată că fiecare din acestea „trebuia“ să cuprindă cîte 100 de oameni 
(N. Iorga, Studii şi doc., IX, p. 137). La 1711, când se făceau înscrieri cu 
leafă în armata ruso-moldoveană ce pornise lupta împotriva turcilor, cro- 
nicarul loan Neculce arată că „steagurile încă tot nu apucase a se plini bine, 
cîte 100 oameni la steag“ (ed. I. Iordan, ed. a II-a, p. 223). 

30 A, Veress, Documente, X, p. 174. 

31 N. Iorga, Studii și doc., IV, p. 40—42. 

3 Ibidem, p. 31—39. 

33 Ibidem, p. 48. 


www.dacoromanica.ro 


221 UNITĂŢILE DE CURTENI ȘI SLUJITORI 


În această vreme deci, steagul avea între 67 (în cazul lefe- 
giilor sîrbi) şi 130 de ostaşi (în cazul mercenarilor poloni). 

Cît priveşte Moldova, un călător străin, Johann Mayer, ne 
relatează că în 1651 a fost condus spre graniţa polonă de două 
steaguri de călărași „care numărau laolaltă trei sute de oameni“ 34. 
(Se înţelege, însă, că nu toate steagurile aveau cîte 150 de oa- 
meni, ca în cazul amintit de Mayer.) 

Din documentele citate mai sus se vede că,'la jumătatea se- 
colului al XVIl-lea — cînd dispunem de date mai precise — 
efectivele unui steag nu ajungeau decit în rare cazuri la 100 de 
oameni, steagurile fiind alcătuite în medie din 50—70 de oameni. 
Este de presupus că, în secolele anterioare, steagul va fi avut 
efectivele unei căpitănii. 

Ni se pare demn de a fi relevat aci și faptul că, în secolul 
al XVII-lea, nici steagul din armata Transilvaniei nu avea tot- 
deauna efective de cîte 100 de oameni. În descrierea luptelor pur- 
tate în Polonia la 1657 — la care au participat și efective arde- 
lene — loan Kemény, generalul armatei transilvănene, precizează 
că avea 112 steaguri, dar că „nici unul n-a fost de 100 în capăt 
(cum ar fi trebuit — N.S.), fără cât 20, 30 sau 35 de inși“ 35, 

Către sfîrşitul secolului al XVII-lea şi la începutul secolului 
al XVIII-lea, efectivele steagunrilor sînt în continuă scădere. În 
Moldova, la 1685, două steaguri de lipcani erau alcătuite din 
80 de oameni % (deci în medie 40 de oameni la un steag), iar în 
timpul domniei lui Constantin Duca (1693—1695) cele patru stea- 
guri de seimeni înființate de acest domnitor numărau 200 oameni 
(deci câte 50 de oameni la un steag)%. În Ţara Românească, 
la 1695, Constantin Brîncoveanu trimite trei steaguri de slujitori, 


34 „Balcania“, III, 1940, p. 376. 

35 Hurmuzaki, XV/2, p. 1273. 

36 M. Kogălniceanu, Cronici, III, p. 89. Cf. şi relaţia polonului Ra- 
fael Leszczynski, care spune că, la 1700, a fost întîmpinat de domnul Mol- 
dovei cu 17 steaguri de oșteni „dar în număr mic“ (P. P. Panaitescu Că- 
lători poloni, p. 88). 

37 I. Neculce, Cronica, ed. I. Iordan, p. 118 și M. Kogălniceanu, Cro- 
nici, III, p. 110. 


www.dacoromanica.ro 


222 ORGANIZAREA CURTENILOR ȘI SLUJIIORILOR 


alcătuite din 130 de oameni (deci cîte 43 de slujitori în medie 
la un steag), să ducă nişte boi la Belgrad 38. i 

În această vreme, steagurile sînt foarte des amintite ca uni- 
tăţi de sine stătătoare, comandate de căpitani: Evidenţa oastei 
lu: Constantin Brîncoveanu era ţinută pe steaguri ; domnul dispu- 
nea de: cinci steaguri de dorobanţi, șase steaguri de seimeni, 
douăsprezece steaguri de cazaci, trei steaguri de catane etc. %, în 
afară de slujitorii răspîndiţi prin judeţe şi comandaţi de căpi- 
tanii de judeţ. 

În cursul secolului al XVIII-lea, efectivele steagurilor au 
scăzut continuu. Un document tîrziu, din 30 decembrie 1811, este 
revelator în această privinţă. Documentul relatează că, în cursul 
unei „răzmeriţe“ făcută de popa Ion pe moşia Copăceni, acesta 
s-a ridicat împreună cu un fiu, doi gineri şi un frate „să facu 
toți împreună steagu de cinci ciomege“ 4. Documentul arată nu 
numai persistenţa termenului de steag, ca unitate organizată 41, 
dar şi faptul că, pentru „contemporani, un steag putea fi alcătuit 
dintr-un număr foarte mic de oameni. 

În secolul al XVII-lea (pentru secolele anterioare ne lipsesc 
informaţiile documentare), sediul unui steag se afla în localitatea 
unde şedea comandantul steagului — iuzbașa sau hotnogul — cu 
cei mai mulţi dintre curtenii sau slujitorii aflați în subordinea sa. 

Cele mai numeroase steaguri. de slujitori se găseau în orașele 
Bucureşti, Buzău, Ploieşti, Gherghița etc., unde sînt amintiți foarte 
mulţi iuzbași în secolul al XVII-lea 42. Numeroase alte aseme- 
nea steaguri — mai ales de curteni — întîlnim în multe alte lo- 
calităţi din ţară, unde sînt menţionaţi sute de iuzbași. Din 
evidenţele alcătuite de noi rezultă că cei circa 500 de iuzbași 
amintiți în această vreme se găşeau răspîndiţi în peste 200 de 
localităţi din "Ţara Românească. 


% Condica vistieriei, p. 292. 

% N. Iorga, Studii şi doc., V, p. 372. 

4 „Bul. Com. îst.“, III, p. 104—105. 

11 Menţionăm că și la 1821 pandurii aveau căpitani, ceauşi și stegari 
(Documente privind răscoala din 1821, |, p. 16). 

42 La Buzău, întîlnim, de pildă, nu mai puţin de 30 de iuzbași între 
1609 și 1666; la Bucureşti, între 1633 şi 1669, sînt menţionaţi 19 iuzbași etc. 


www.dacoromanica.ro 


223 UNITAȚILE DE CURTENI ȘI SLUJITORI 


Cei mai mulți comandanţi de steaguri sînt menţionaţi în 
vremea domniei lui Matei Basarab, cînd apar asemenea unităţi 
noi în zeci de localități din Țara Românească. 

În timpul domniei acestuia și după aceea, în anumite locali- 
tăți întîlnim și cîte doi iuzbaşi în acelaşi timp 43. De pildă, la 
16 mantie 1651 sînt amintiţi Datco şi Stanciu iuzbaşi din Cîrstie- 
nești — Argeş %, iar la 20 februarie 1644, Donosii şi Sinca iuz- 
başi din Cernăteşti — Buzău. Cum în Buzău și Argeş numărul 
roşilor era, se pare, mai mare decit în alte judeţe, este de presu- 
pus că în localităţile menţionate existau sediile a cîte două stea- 
guri, alcătuite din roşii sau slujitorii din satele învecinate. 

Uneori, începînd tot din timpul domniei lui Matei Basarab, 
putem urmări în documente succesiunea iuzbașilor din anumite 
sate, ceea ce arată că existau steaguri stabile în aceste localităţi. 
Astfel, la Ciorani — Rm. Sărat, este amintit, la 28 septem- 
brie 1645 şi 27 octombrie 1646 46, Bogdan iuzbaşă, căruia îi ur- 
mează Ivan iuzbașă, pomenit la 1 ianuarie 1653 47 şi apoi Borcea 
iuzbașă, menţionat la 16 mai 166145; la Bălțați, în aceeaşi re- 
giune, este amintit Toia iuzbașă de roşii, la 17 iulie 1633 şi 
14 ianuarie 1636 4%, apoi Vrabie iuzbaşă, la 20 februarie 1649 5, 
Pătru iuzbaşă, la 6 februarie 16505! și Şerbu iuzbaşă, la 22 febru- 
arie 1668 52. Alte cazuri asemănătoare întîlnim, în aceeaşi vreme, 


43 Nu avem în vedere aci localităţile în care se găseau mulţi slujitori 
— ca Buzău, București etc. — unde apar în același document cîte 3—6 iuz- 
başi deodată (vezi şi nota precedentă). 

4 Arh. St. Buc., m-rea Cozia, XIX/1. 

45 Acad. R. S. România, CCXLIV/7. Cazuri asemănătoare se întîlnesc 
la Costiani-Buzău, la 8 mai 1664 (Bibl. Centrală de stat, CIV/9) şi Mărăci- 
neni, același judeţ, la 14 ianuarie 1666 (Arh. St. Buc., Mitr. Ţării Rom., 
LXVIII/16). Este posibil ca unii din aceştia să fi fost iuzbași mai înainte și 
să apară încă în documente cu titlul de iuzbaşă. 

4 Acad. R. S. România, DCXXXIX/10 și CCXCI71. 

47 Arh. St. Buc., ms. 173, f. 401 v. 

48 Acad. R. S. România, CDXX/120. 

4 Idem, CXCVI/65 şi Arh. St. Buc., m-rea Rm. Sărat 1/9. 

5 Idem, Mitr. Ţării Rom., LXXXVIII/5. 

5 Acad. R. S. România, CXCVIIL/68. 

5 Arh. St. Buc., Dep. Castrișoaia, V/10. 


www.dacoromanica.ro 


224 ORGANIZAREA CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


la Gostile-]lfov 55, Berileşti 5 și în multe alte localităţi din ţară. 

Dacă în aceste localităţi din Țara Românească succesiunea 
iuzbaşilor denotă existența unor steaguri stabile, în alte docu- 
mente întîlnim cazuri din aceeași vreme, în care același iuzbașă 
apare la date diferite în localități apropiate. Astfel, Vasilache 
iuzbașă este pomenit la 16 iunie 1649 şi 10 ianuarie 165555 la 
Mărăcineni—Buzău, iar la 25 august 1651 și 165456 la Buzău, 
ocupînd același grad ; Duminică iuzbașă de roșii este amintit cînd 
la Pitești, la 12 noiembrie 1647 și 7 ianuarie 16665, cînd la 
Lipia—Argeș, în octombrie 1648 și la 12 aprilie 166858, sau la 
Samara, în același judeţ, la 1 ianuarie 1650 şi 8 ianuarie 1656 59. 

Din aceste documente rezultă că, în secolul al XVII-lea, se- 
diul unui steag se putea schimba. 

Menţionăm că, în afară de schimbările hotărite de domnie 
— de care documentele mu ne spun însă nimic — steagurile se 
mutau uneori şi din alte cauze. De pildă, la 15 ianuarie 1647, 
Datco dorobanţul din Tătaru-llfov, văzînd că restul dorobanților 
din sat fugise, plecase și el după aceștia „unde i-au fost stea- 
gul“ 60, 

Căpitanii şi iuzbașii trebuiau să stea totdeauna acolo unde le 
era unitatea sau cît mai aproape de aceasta. Astfel, dintr-o plin- 


55 Aci sînt amintiţi: Pătraşco iuzbaşă, la 28 mai 1657 (Arh. St. Buc., 
m-rea Plumbuita, XV/15), Cernica iuzbaşă, la 18 august 1659 (Acad. 
R. S. România, ms. 260, f. 39) şi 3 mai 1661 (Arh. St. Buc., m-rea Sf. Ion 
Buc., XI/7) şi Tudoran iuzbașă, la 28 aprilie 1668 (idem, Mitr. Ţării 
Rom., XVII/15). 

54 Documentele pomenesc aci de Șteful iuzbașă, la 5 iulie 1644 (ibidem, 
XXXV/12) şi 12 iulie 1647 (Acad. R. S. România, CXCVII/67), căruia îi 
urmează Dragul iuzbașă, la 9 iunie 1650 (Arh. St. Buc., m-rea Căldărușani, 
VII/1 bis.) şi Stoichiţă iuzbașă, amintit la 18 iulie 1652 (idem, Mitr. Ţării 
Rom., LVIII/16). 

55 Arh. St. Buc., ep. Buzău, L/11—12 şi XXII/81. 

š Muzeul de istorie Buc., nr. 1723 D. și Arh. St. Buc., ep. Buzău, 
L/39. Același Vasilache — devenit căpitan — apare cînd la Mărăcineni 
(8 iunie 1659, ibidem, LXII/15), cînd la Buzău (idem, m-rea Bradu, XVIII/28). 

5? Idem, ms. 477, f. 58 v.—59 şi m-rea C. Lung, XXVII/9. 

5 Acad. R. S. România, CCXCIX/2 şi Arh. St. Buc., ms. 357, f. 46. 

59 Idem, A. N., CII/12 şi 14. 

6 Arh. St. Buc., m-rea Radu vodă, XXVII/12. 


www.dacoromanica.ro 


225 UNITAŢILE DE CURTENI ŞI SLUJITORI 


gere a lui Nicolae, ginerele lui I. Jora, fost mare căpitan, din 
5 aprilie 1733, rezultă că, întrucît se înmulţiseră călăraşii din 
satul său Malinteniţi-Cernăuţi, căpitănia se mutase acolo ®t, 

Este posibil ca unii dintre iuzbași să apară în două locali- 
tăți diferite, deoarece locuiau în una și comandau steagul cu re- 
şedinţa în altă localitate apropiată. La această ipoteză ne îndrep- 
tăţeşte un document din 22 octombrie 1648, unde apare Iancu 
iuzbaşă de dorobanţi din Craiova „ce şade la Urzicuţa“ 62. luz- 
başa locuia deci în Urzicuţa și comanda un steag de dorobanţi la 
Craiova, unde existau numeroşi asemenea slujitori. 


3. Căpitănia 


În secolul al XVII-lea era unitatea cea mai mare în care 
erau organizaţi curtenii dintr-un judeţ, slujitorii din jurul unui 
oraş mai mare sau lefegiii 65. 

Deşi căpitanii sînt menţionaţi în documente încă din a doua 
jumătate a secolului al XVI-lea, termenul de căpitănie dat efec- 
tivului aflat în subordinea lor apare în documente numai în a 
doua jumătate a secolului următor. Astfel, un document din 
22 ianuarie 1675 aminteşte de căpitănia lui Jipa căpitan 6, iar 
la 30 noiembrie 1700, adresîndu-se căpitanilor de slujitori din 
judeţe, Constantin Brîncoveanu le poruncește să strîngă sama cea 
mare de la căpităniile lor 65. 

Termenul de căpitănie se utilizează de-abia către sfîrşitul 
secolului al XVII-lea, deoarece în acest timp unii dintre căpi- 
tani ajung să comande unităţi numite steaguri, care, pînă la sfîr- 
şitul acestui secol, erau subunități ale căpităniei. În această pe- 


& T. Bălan, Doc. bucovinene, IV, p. 113. 

s Arh. St. Buc., Dep. Papazoglu, X/14. 

5% Sînt şi împrejurări în care un căpitan comanda efective mai mari 
decît ale căpităniei sale, dar în acest caz el juca rolul unui serdar, coman- 
dant de oaste (vezi cazul căpitanului Odivoianu, trimis de Constantin Şer- 
ban cu 2000 de oameni în Polonia, M. Costin, Opere, p. 353). 

8 Acad. R. S. România, CCXXXIV/34. 

65 N. Iorga, Studii şi doc., V, p. 348. 


www.dacoromanica.ro 


226 ORGANIZAREA CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR. 


rioadă era deci necesar să se folosească termenul de căpitănie, 
pentru a se face deosebirea între această unitate şi steag, ambele 
comandate acum de căpitani. Considerăm însă drept căpitănii 
toate unităţile comandate de căpitani de la apariţia acestora. 

Nu cunoaștem cu precizie efectivele ce alcătuiau o căpitănie 
(de altfel, probabil că nici nu existau aceleași efective pentru 
toate căpităniile). Dimitrie Cantemir afirmă că înainte — fără să 
precizeze cînd — fieoare căpitan (chiliarh) avea în subordine cîte 
10 centurii, adică 1000 de oameni 66, dar că, în vremea sa, aceste 
efective scăzuseră foarte mult %. Cele spuse de învățatul domn 
al Moldovei nu pot fi controlate pe bază de documente pentru 
vremurile „dinainte“, la care se referă, aceasta deoarece în docu- 
mentele din această vreme nu găsim date despre efectivele căpi- 
tăniilor. Aceste cifre ne apar însă exagerate, dacă ţinem seama 
de faptul că, în recensămîntul din 1591, numărul total al curte- 
nilor este de 4683, cu o medie pentru fiecare ţinut de 222 curteni 
(între 17 cît erau în Cernăuţi şi 501 cît avea Lăpușna) 6%. Căpi- 
tanii de curteni de la mijlocul secolului al XVII-lea — cînd 
curtenii erau în decădere — nu puteau comanda efective mai 
mari decit marii vătafi de ţinut de la 1591. În plus, Moldova nu 
a avut miciodată un număr de 4000 de mercenari nemți cum 
afirmă Cantemir, după părerea căruia erau „odinioară“ patru 
căpitani de nemți care comandau fiecare cîte 1000 de oameni. 

Primele informaţii sigure despre efectivele conduse de căpi- 
tani datează din vremea domniei lui Mihai Viteazul. În socote- 


% În Lexiconul lui 'Mardarie Cozianul cuvîntul căpitan este explicat prin 
„carele iaste peste o mie de oameni, miaș“ (ed. Gr. Creţu, p. 256). Aci terme- 
nul de miaș este luat de la ruşi (cf. I. Bogdan, op. cit., p. 17). 

% D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 89. De la D. Cantemir, ideea 
împărţirii de grupuri de 1000, 100 și 10 a trecut și la N. Bălcescu, care 
considera căpitanul comandant de mie, iuzhaşa mai mare peste o centurie 
şi ceaușul comandantul unei decurii (op. cit, p. 12—13). I. Bogdan era 
însă de părere că noi nu am cunoscut sistemul zecimal (op. cit, p. 17). 

% Doc. priv. ist. Rom, A, veac. XVI, vol. IV, p. 46. 


www.dacoromanica.ro 


227 UNITĂȚILE DE CURTENI ŞI SLUJITORI 


lile de plată ale oștirii sale de mercenari din 1599 figurează mai 
mulți căpitani comandînd între 700 și 900 de oameni ®. 

În secolul al XVII-lea este foarte probabil că — așa cum 
iuzbaşii comandau doar în mod teoretic cîte 100 de oameni — și 
efectivul comandat de căpitani să fi fost doar teoretic de 1000, 
find mult mai mic în realitate. De altfel, în documentele din 
această vreme, atît din Țara Românească, cît și din Moldova, nu 
am întîlnit nici un căpitan care să comande efective mai mari de 
400 de oameni, organizaţi în patru pină la șase steaguri. 

Se înţelege că aceste efective nu erau egale pentru toate 
căpităniile ; ele variau după numărul curtenilor dintr-un judeţ 
sau al slujitorilor din preajma unui oraș, după categoriile de 
curteni și slujitori etc. În anumite judeţe — de pildă, în Buzău — 
curtenii se găseau în număr mult mai mare decît în restul jude- 
telor din ţară ; se înţelege, deci, că efectivele aflate sub comanda 
căpitanului de roşii din Buzău erau mai mari decît acelea din 
alte judeţe. În judeţele unde roşii se aflau în număr mai mic, ei 
erau, de altfel, comandaţi uneori de un iiuzbașă, nu de căpitani. 
De pildă, la 10 februarie 1677, este amintit Dumitru iuzbașa de 
roşii din judeţul Gorj 70, iar la 17 octombrie 1658 un alt iuzbașă 
de roşii din județul Vîlcea 71. 

Efectivele comandate de căpitani au fost, desigur, mai mari 
la începutul secolului al XVII-lea, cînd apare în documente un 
număr mic de căpitani, decît la mijlocul aceluiași secol, cînd nu- 
mărul lor creşte în mod apreciabil, deşi efectivele curtenilor şi 
slujitorilor nu au cunoscut o creştere proporţională. Astfel, pe 
cînd în deceniul I al secolului numărul căpitanilor amintiţi în 
documentele "Ţării Româneşti este doar de doi, iar în deceniul III 
de trei, în deceniul IV el creşte dintr-o dată la 37, ajungînd în 
deceniile următoare la 51, 76 și 70. Chiar dacă ţinem seama de 
faptul că nu toţi căpitanii apar în documente şi că efectivele co- 
mandate de căpitani au mers tot descrescînd în a doua jumătate 


“ Analele Acad. Române, Mem. Sect. Ist., s. Il, vol. XX, p. 468—469. 
În acelaşi timp, în Transilvania, este amintit un e rascianorum 
mille“, numit Petko Odobaşa (N. Iorga, Studii şi doc., I—ll, p. 25). 

7% Acad. R. S. România, CXXXV/50. 

71 Arh. St. Buc., m-rea Bistriţa, XXXVI/1. 


www.dacoromanica.ro 


228 ORGANIZAREA CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


a secolului al XVII-lea, credem că evoluţia numărului lor este 
deosebit de grăitoare. 

Din cele de mai sus rezultă că efectivele comandate de că- 
pilani au fost stabilite în Țara Românească în deceniile IU—U 
ale secolului al XUII-lea, în timpul domniei lui Matei Basarab, 
în acelaşi timp în care, în Moldova, marii vătafi de ţinut erau 
înlocuiți de căpitani. Nu cunoaştem, însă, cu precizie, care erau 
aceste efective. 

Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, perioadă pentru care 
dispunem de date mai sigure despre organizarea slujitorilor și 
curtenilor — care nu pot fi însă extinse în întregime asupra pe- 
rioadei precedente — o căpitănie era alcătuită din cîteva sute de 
oameni. Astfel, în Țara Românească, la (1655) un căpitan de 
păhărnicei comanda 380 de oameni, iar un căpitan de călărași, 
211 subalterni 72 (este sigur că numărul acestora din urmă scăzuse 
mult datorită evenimentelor sîngeroase din acel an, cînd au fost 
ucişi numeroși slujitori). 

În aceeași vreme, în Moldova, căpitanii de lefegii comapdau 
între 200 şi 400 de oameni; un căpitan avea sub ordinele sale 
200 de poloni călări, un altul 300 de moldoveni şi leşi amestecați, 
iar alt căpitan 400 de lefegii de ţară 73. Este foarte probabil că 
— în acelaşi timp — nici efectivele curtenilor şi slujitorilor mol- 
doveni aflaţi sub comanda unui căpitan să nu fi fost mai mari 
de 200—400 de oameni. 

În perioada în care căpitănia era alcătuită din cîteva sute 
de oameni, ea era împărţită în mai multe steaguri, fiecare din 
acestea comandate de cîte un iuzbașă sau hotnog. Căpitanul avea 
deci în subordinea sa mai mulţi iuzbași sau hotnogi, dar steagul 
era o subunitate a căpităniei. Faptul acesta rezultă în mod clar 
din mărturiile vremii. Astfel, la 1659, se vorbeşte de steagurile 
lui Voicehovski căpitanul 74, iar la 22 ianuarie 1675, este amintit 
steagul lui Stanciu iuzbaşa de la căpitănia lui Jipa căpitanul 75 ; 
într-un alt document, din 8 mai 1645, apar ca martori Mareş că- 


. 72 N. Iorga, Studii și doc., IV, p. 37—39 şi 40—42. 
73 M. Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, p. 169. 
74 Ibidem, p. 188. 

75 Acad. R. S. România, CCXXXIV/34. 


www.dacoromanica.ro 


229 UNITĂŢILE DE CURTENI ȘI SLUJITORI 


pitan de călărași din Ploieşti cu iuzbașii lui %6, iar la 24 apri- 
lie 1678 Gheorghiţă căpitanul cu iuzbașii, steganii, ceaușii şi pä- 
hărniceii de sub comanda sa ™. 

De altfel, în documentele "Ţării Românești din deceniile 
IV—VII ale secolului al XVII-lea, se întîlnesc mult mai mulți 
iuzbași decît căpitani : în deceniul IV, 76 iuzbași, față de 37 că- 
pitani, în deceniul V, 139 față de 51, în deceniul VI, 156 față 
de 76, iar în deceniul VII, 133 iuzbași faţă de 70 căpitani. După 
cum se vede, proporţia este de 2—3 iuzbași la un căpitan. (Se în- 
țelege că aceste cifre sînt relative, deoarece căpitanii apar mult 
mai frecvent în documente decît iuzbaşii.) 

Numărul steagurilor unei căpitanii era variabil, după numă- 
rul slujitorilor sau cunrtenilor din căpitănia respectivă ; pe măsura 
împuţinării acestora, s-a redus, firește, și numărul steagurilor, 
pînă cînd 'căpitănia a ajuns să se confunde ea însăși cu steagul. 

După cum am arătat mai sus, Dimitrie Cantemir afirmă că 
înainte — fără să precizeze cînd — fiecare căpitan comanda cîte 
10 centurii, deci 10 steaguri. În nici un document din secolul 
al XVII-lea (în cele din sec. XV—XVI datele lipsesc) nu am 
găsit confirmarea celor spuse de domnul Moldovei, numărul stea- 
gurilor fiind totdeauna mai mic de 10. Astfel, la (1655), Iane 
căpitanul de păhărnicei din regiunea Buzău, care comanda 380 
de oameni, era ajutat de șase iuzbaşi, șase stegari și șase ceauși 78 ; 
unitatea sa avea deci șase steaguri. La aceeași dată, Coman căpi- 
tan de călărași, care comanda 211 oameni, avea în subordine 
patru iuzbași, cinci ceauși și patru stegari 7, deci patru steaguri. 

Către sfîrşitul secolului al XVII-lea, cînd efectivele slujito- 
rilor au cunoscut o descreștere vertiginoasă, numărul steagurilor 
unei căpitănii a scăzut la două sau trei. Astfel, la 15 mai 1692, 
căpitănia de slujitori din judeţul Buzău avea trei steaguri %, iar 


% Arh. St. Buc., Dep. Cocorăscu, nr. 51. 
71 Acad. R. S. România, CCXLVII/64. 

"8 N. Iorga, Studii şi doc., IV, p. 40—42. 
19 Ibidem, p. 37—39. 

8% Arh. St. Buc., ep. Buzău, XXVI/55. 


www.dacoromanica.ro 


230 ORGANIZAREA CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


la 30 mai 1693 căpitănia de spătărei din judeţul Saac numai 
două ®t, 

În același timp, datorită faptului că unii căpitani au 
ajuns să comande efeotive foarte mici, care înainte alcătuiau un 
steag, subunitățile din subordinea lor încep a fi numite ele însele 
steaguri, așa cum, pe la jumătatea secolului al XVII-lea, erau 
denumite subunitățile căpităniei, comandate de iuzbași. În nu- 
meroase documente din ultimul sfert al secolului al XVII-lea sînt 
amintite asemenea steaguri, conduse acum de căpitani. Astfel, 
la 7 decembrie 1677, se menţionează steagul de vistiernicei din 
judeţul Buzău al lui Ştefan căpitanul 8, la 22 august 1691, stea- 
gul de păhărnicei al lui Zăgan căpitanul din Rîmnicul Sărat 5, 
iar la 15 decembrie 1698 steagul căpitănesc (spre deosebire de 
steagurile conduse de iuzbaşi, care continuă să existe) %, coman- 
dat de Necula căpitan de slujitori din judeţul Ialomiţa 8 etc. 


Faptul că, la începutul secolului al XVIII-lea, existau stea- 
guri conduse de căpitani l-a determinat, desigur, pe cronicarul 
muntean, contemporan acestor realităţi, să afirme că Matei Ba- 
sarab a trimis la Schimni aga, la Copăceni, cîţiva căpitani cu 
steagurile lor 5, deși — cum am văzut mai sus — în timpul 
domniei lui Matei Basarab un căpitan avea în subordine mai 
multe steaguri, conduse de iuzbași. 


si Idem, Mitr. Ţănii Rom, XXXIV/12. La 7 noiembrie 1723, sînt 
amintite steagul de sus şi steagul de jos ale slujitorilor — vistiernicei din 
jud. Teleorman (N. Iorga, Studii şi doc., XVI, p. 145). 

s Arh. St. Buc., ep. Buzău, X/45. În același timp, vistierniceii din ju- 
deţul Rîmnic erau comandaţi de un iuzbașă (Arh. St. Buc., ms. 572, f. 141). 

83 Idem, m-rea Dălhăuţi, X/4 

4 La 11 aprilie 1683, este amintit astfel steagul de spătărei al lui 
Iancu iuzbaşa din Boziani (Arh. St. Buc., m-rea Cotroceni, XVII/6). 

35 Acad. R. S. România, CDLXXI/56. Cronicarul loan Neculce amin- 
teşte și el de trei steaguri de lefegii, cu căpitanii lor, puși de C. Brinco- 
veanu să păzească pe soţia lui Șerban Cantacuzino la Drăgăneşti (ed. Iorgu 
Iordan, p. 179). 

8% Radu Popescu, Istoriile, ed. C. Grecescu, p. 103. 


www.dacoromanica.ro 


231 COMANDANȚII CURTENILOR ŞI SLUJITIORILOR 


În perioada în care căpitanii ajung să comande steaguri, 
efectivele acestora erau aceleași cu cele ale căpităniei de la mij- 
locul secolului al XVII-lea denumită steag 8%. 

în Moldova evoluţia este asemănătoare. Şi aici, la sfîrşitul 
secolului al XVII-lea și începutul celui următor, căpitanii co- 
mandau doar cîteva zeci de subalterni, care alcătuiau un steag. 
Dimitrie Cantemir me informează că, în vremea sa, căpitanii de 
mie din cele 19 judeţe ale țării, ca și căpitanii de lefegii, care 
aveau „odinioară“ sub steagurile lor cîte 1000 de oameni, co- 
mandau atunci efective mici: căpitanii de nemți numai cîte 
25 de oameni, iar cei de cazaci numai 40—50 88, 

Numeroase asemenea steaguri conduse de căpitani sînt amin- 
tite în documentele din această vreme. De pildă, la 1683, Gheor- 
ghe Duca poruncește lui Brahă căpitanul să formeze un steag din 
vătafii boierilor 8 ; în timpul domniei a doua (1711—1715), 
Nicolae Mavrocordat trimite un căpitan de cătane „cu tot steagul 
lui“ să petreacă pe craiul Stanislav % ; la 30 mai 1717, este amin- 
tit steagul lui Țura căpitan °! etc. 


II. Comandanții curtenilor şi slujitorilor 
1. Vornicii, staroştii şi pârcălabii 


Au fost primii comandanţi ai curtenilor. După cum am ară- 
tat în capitolul al II-lea al lucrării, în secolele XIV—XV, curte- 
nii „ţineau“ de o curte domnească; vornicii fiind mai marii 
acestor curţi, erau în același timp şi comandanții curtenilor care 


5 La 1 septembrie 1739, un căpitan de călărași comanda 57 de oameni, 
un căpitan de cazaci între 37 și 69 de oameni, unul de seimeni între 37 şi 
88, iar unul de saragele între 26 şi 40. (Acad. R. S. România, ms. rom. 
5389, f. 76 v.—77). 

88 D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 89—90. Peste un secol, în 
1801, se spunea că 20 de ostaşi formau o căpitănie, condusă de un bulucbaşă, 
şi că peste cinci asemenea steaguri era mai mare un căpitan numit iuzbaşă 
(G. Ghibănescu, Surete, XI, p. 76). 

8 I, Neculce, Cronica, ed. cit., p. 71. 

æ M. Kogălniceanu, Cronici, Il, p. 153. 

51 T. Bălan, Doc. bucovinene, III, p. 186. 


www.dacoromanica.ro 


232 ORGANIZAREA CURTENILOR ȘI SLUJIIORILOR 


depindeau de curţile respective, cei care le coordonau activitatea 
administrativă. În ţinuturile unde existau cetăţi, comanda curte- 
nilor o aveau staroştii și pîrcălabii, care îndeplineau largi atri- 
buţii militare şi administrative în ţinuturile ce conduceau. 

Datorită faptului că erau comandanții armatei, vornicii şi 
pîrcălabii erau numiţi în documentele redactate în limba latină 
„Capitaneus“ iar vornicului i se spunea uneori și „voievod“, co- 
mandantul oastei. 

Izvoarele arată că, în secolele XV—XVI, armata moldo- 
veană era condusă de vornici. Astfel, la 1497, Ștefan cel Mare 
a însărcinat pe „comandantul său de oaste“, .Boldur vornicul, să 
respingă armata polonă care venea în sprijinul regelui loan Al- 
bert ; Cărăbăţ, vornicul lui Ștefăniță, domnul Moldovei, a fost 
comandantul oastei ce a alungat, în 1518, pe tătarii care năvă- 
liseră în ţară ; la 1529, Petru Rareș a trimis cu oastea sa în 
Transilvania pe Grozav vornicul și Barbovshi portarul, iar la 1552 
„căpitanul oștilor” moldovene era considerat Moţoc vornicul %. 

Din prima jumătate a secolului al XVI-lea, vornicul moldo- 
vean a început să împartă comanda armatei cu portarul de Su- 
ceava, devenit mai tîrziu hatman și pîrcălab, care l-a înlocuit mai 
tîrziu la conducerea oastei %. 

Fiind comandanţi ai unor puncte fortificate — cetăţile — pîr- 
călabii (îndeosebi cei moldoveni) au îndeplinit importante rosturi 
militare, mai ales în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi 
în prima jumătate a celui următor, cînd au avut un rol de seamă 
în apărarea regiunii cetăţii pe care o conduceau și în luptele pur- 
late de oastea Moldovei. Referindu-se la numirea celor doi pîr- 
călabi de Chilia de către Ştefan cel Mare, Letopisețul anonim al 
Moldovei ne informează că sarcina principală încredinţată de 
domn piîrcălabilor nou numiţi a fost „să păzească cetatea de lim- 
bile necredincioase“ %, adică de turci. 


2 Cronicile slavo-române, ed. ait., p. 12, 21, 82, 96, 114, 123. 

9 Despre marii dregători şi sfatul domnesc am întocmit o monografie 
aparte, ce urmează să apară la Editura Acad. R. S. România. În această 
lucrare marii dregători cu atribuţii militare sînt prezentaţi pe larg, într-un 
capitol special. 

91 Cronicile slavo-române, p. 16. 


www.dacoromanica.ro 


233 COMANDANȚII CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


Ştirile despre atribuţiile militare ale pîrcălabilor moldoveni 
nu lipsesc mici în secolul al XVI-lea. Dintr-un document din 
10 martie 1562 aflăm că Petrea pîrcălabul mersese „cu ceata lui“ 
în Transilvania, cu oastea lui Petru Rareș, aducînd de acolo un 
țigan rob, iar mai tîrziu, în vremea domniei lui Petru Șchiopul, 
Pîrvu pîrcălabul de Soroca a îndeplinit un rol de seamă în lup- 
tele cu cazacii, pîrcălabul fiind și el rănit în timpul acestor ac- 
ţiuni 9%. 

O dată cu decăderea cetăților ca puncte puternice de apă- 
rare, în a doua jumătate a secolului al X VI-lea și în prima jumă- 
tate a celui următor, importanța militară a pîrcălabilor a scăzut 
mult, la dispoziţia lor rămînînd slujitorii din ţinuturile respective, 
comandaţi de căpitani, care erau utilizaţi îndeosebi la asigurarea 
ordinii interne și a orînduielilor feudale. Din dregători cu atri- 
buţii în primul rînd militare, pîrcălabii au devenit astfel condu- 
cătorii civili ai administraţiei din ţinuturile încredințate lor de 
domnie și judecătorii principali ai locuitorilor din aceste ţinuturi. 


2. Vătafii 


Părerile filologilor cu privire la originea și semnificaţia 
acestui cuvînt sînt destul de diferite. În timp ce unii îl socotesc 
de origine arabă, alţii cred că e tătar, iar alţii — și această ipo- 
teză pare cea mai plauzibilă — de origine pecenego-cumană. In- 
diferent de proveniența lui, cuvîntul se întîlneşte și la alte po- 
poare vecine, la ucraineni,.de pildă, avînd semnificaţia de 
conducător de ceată sau căpitan de haiduci %. 


9% Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVI, vol. II, p. 157 și vol. III. 
p- 355—8356. 

9% Vezi mai recent Heinz F. Wendt, Die türkischen Elemente im Ru- 
mänischen. Berlin, 1960, p. 66—68. Vezi de asemenea: L. Şăineanu, In- 
fluența orientală, sub voce; Th. Capidan, Raporturile lingvistice slavo- 
române („Dacoromania“, III, 1922—1923, p. 191—193); ĮI. A. Candrea, Dic- 
tionar enciclopedic, p. 1405; Miklosich, Etymol, Wörterbuch, p. 376 etc. 
Cît priveşte părerea că vătah ar fi însemnat cioban, acest cuvînt există în 
limba română, împrumutat tot de la cumani (vezi C. C. Giurescu, Impru- 
muturi cumane în limba română ; odaie și cioban, în „Studii şi cerc. lingvis- 
tice“, XII, 1961, nr. 2, p. 212—213). 


www.dacoromanica.ro 


234 ORGANIZAREA CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


În documentele interne — atît din Ţara Românească, cît şi 
din Moldova — din secolele XVI—XVII, în care termenul are 
o foarte largă răspîndire, întîlnim sute de oameni purtînd titlul 
de mare vătah, vătag, vătaf, vätaş sau vătăguţ. La cei mai 
mulți dintre aceștia nu se arată în documente ce fel de vătafi sînt. 

Din aceleași documente rezultă că, în secolul al XVII-lea, 
se numea vătaf orice conducător de ceată cît de cît organizată %. 

Pe lîngă numeroşi vătafi conducători de cete organizate care 
nu îndeplineau rosturi militare sau administrative, în documen- 
tele Ţăni Româneşti și ale Moldovei întîlnim, începînd din prima 
jumătate a secolului al XVI-lea *, foarte mulţi oameni purtînd 
titlul de vataf, care comandau grupuri mici de curteni, apoi și 
de slujitori. 

Ne lipsește orice posibilitate de a determina cît de mari erau 
grupurile de curteni conduse de primii vătafi 100. 

În secolul al XVII-lea, vătafii ocupau în ierarhia militară 
un loc asemănător cu al iuzbașilor, comandînd probabil aceleaşi 


97 Termenul de vătăman care, în secolul al XVII-lea, desemnează, în 
“Moldova, pe reprezentantul stăpînului feudal într-un sat aservit (corespun- 
zător pîrcălabului din Țara Românească) nu intră în preocupările aces- 
tui studiu. 

% În Lexiconul lui Mardarie Cozianul. din 1649, termenul de vătah 
este explicat prin „tocmitor de case“ (ed. Gr. Creţu, p. 133). 

% Primii vătafi apar în documentele moldovene în vremea domniei lui 
Petru Rareş; vezi doc. din (1532) şi 27 aprilie 1541 — ambele copii slave 
şi 12 mai 1546 (orig. slav) (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVI, vol. I, 
p. 338, 404 și 502). Vătafii sînt amintiţi și în două traduceri româneşti tîrzii 
ale unor acte din 1475 şi 1528, care nu pot fi luate drept valabile (Doc. 
„priv. ist. Rom., A, veac. XV, p. 402 şi veac. XVI, vol. I, p. 297). 

În Țara Românească, vătafii sînt amintiţi mai întîi ca mai mari peste 
bălțile mînăstirii Cozia sau peste braniștea mînăstirii Glavacioc, la 15 ia- 
muarie 1467 și, respectiv, 4 septembrie 1495 (ibidem, B, veac. XIII—XV, 
p. 141, 232). Primii vătafi care par a avea funcţii administrative sînt po- 
meniţi la începutul secolului al XVI-lea (doc. din 18 iulie 1505, ibidem, 
veac. XVI, vol. I, p. 31). În timpul domniei lui Neagoe Basarab sînt amin- 
“iți „vătafii care sînt puși prin țara domniei mele la margine“ (Gr. Toci- 
lescu, 534 documente, p. 247—248) iar în deceniul al III-lea al secolului al 
XVI-lea, vătafii cei mici apar şi în scutirile acordate satelor unor stă- 
pîni feudali. 

1% Nu există nici o dovadă că vătaful ar fi comandat cete de cîte 
300 de oameni, așa cum credea N. Bălcescu (Opere, ed. cit., p. 118). 


www.dacoromanica.ro 


235 COMANDANȚII CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


efective 1, De altfel, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, cei 
doi termeni par a fi sinonimi. Către această concluzie ne conduce 
nu numai faptul că, uneori, aceluiași comandant de ceată i se 
spune cînd vătah, cînd iuzbașă 1%, dar şi acela că în documentele 
din secolul al XVII-lea întîlnim foarte des în Țara Românească 
iuzbași și vătafi comandînd concomitent aceleași categorii de 
curteni sau slujitori, fără a fi subordonați unii altora ; întîlnim 
astfel vătafi şi iuzbași de comiși 1%, de postelnici 1%, de doro- 
banţi 105, călăraşi 1096 etc. 

În Moldova, în timp ce comandanții slujitorilor se numeau 
în general hotnogi 1%, cetele de curteni din ţinuturi erau coman- 
date de vătafi. În documentele moldovene din secolele 


101 Cf. şi C. C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, partea a Il-a, ed. 
a IV-a, p. 506, care afirmă că, în secolul al XVII-lea, vătaful se mai nu- 
mea și iuzbaşă. 

102 Cuciulat din Topolnița, numit vătah într-un doc. din 15 octombrie 
1636 (Arh. St. Buc., m-rea Tismana, XI/2), este amintit ca iuzbașă într-un 
alt doc. din 10 noiembrie 1653 (Acad. R. S. România, XL/12). Cum din 
nioi un document nu rezultă că vătaful era subalternul iuzbașei sau invers, 
cred că lui Cucinlat i se spune cînd vătaf cînd iuzbașă, deoarece cei doi 
termeni desemnau funcţii foarte apropiate. 

103 [uzbași la 29 decembrie 1649 și 7 ianuarie 1650 (Biblioteca Cen- 
trală de Stat, XCVIII/4) și vătafi la 3 iulie 1658 (Muzeul de istorie Buc., 
nr. 28 335) şi 29 august 1670 (Arh. St. Buc., Dep. Papazoglu, XI/5). 

104 Juzbaşi la: 21 aprilie 1649 (idem, ep. Buzău, LXXII/11) şi 13 iulie 
1656 (idem, m-rea Dintr-un lemn, XIV/1) și vătafi la 10 ianuarie 1629 
(idem, m-rea Nămăeşti, 11/5), 16 iulie 1652 (idem, Copii, VII/188) etc. 

105 Numeroși iuzbași (vezi mai jos p. 263) şi vătafi la 28 mai 1639 
“Acad. R. S. România, ms. 1063, f. 2), 11 ianuarie 1655 (Arh. St. Buc., 
ep. Argeș, XL/10 etc.). 

108 Vezi mai jos p. 263. 

Menţionăm că foarte adesea vătafilor nu li se specifică ce anume 
grupe conduc, ei apărînd în documente doar cu titlul simplu de vătaf. Vezi, 
de pildă, două documente din 17 mai 1633, în care apare în primul: Dră- 
ghici vătah de aprozi din Huria, care este numit în al doilea Drăghici vătah 
din Huria (Arh. St. Buc., Mitr. Țării Rom., CXXXI/5 şi 6). 

107 Vezi mai jos p. 270—271. 


www.dacoromanica.ro 


236 ORGANIZAREA CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


XVI—XVII am întîlnit numeroși vătafi de grupuri de curteni, 
din toate breslele 1%, mult mai numeroși decît aceia de slujitori. 

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea încep să apară. 
şi căpitani de curteni cu titluri de mărunți dregători1%. Din 
documente nu rezultă în ce relaţii se găseau acești căpitani cu. 
vătafii respectivi. 


3. Maru vătafi 


Marii vătafi erau conducătorii curtenilor din ținuturile 
Moldovei şi din judeţele Ţării Românești 1!0. Ei sînt pomeniț: 


108 Vătafi de wistiernicei: doc. din (1596—1600) (Doc. priv. ist Rom... 
A. veac. XVI, vol. IV, p. 134, 135, 137); 15 martie 1606 (ibidem, veac- 
XVII, vol. II, p. 11), 20 iunie 1623 (ibidem, vol. V, p. 227) etc.: 

— de stolnicei, la 20 martie (1596—1600) (ibidem, veac. XVI, vol. IV, 
p. 137); 24 februarie 1618 (ibidem, veac. XVII, vol. IV, p. 231), 19 octom- 
brie 1668 (A. Sava, Doc. Lăpușna, p. 103); 9 iulie 1672 (Arh. St. Iași 
CDIX/40) etc.; 

— de comișei, la 3 aprilie 1604 (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, 
vol. I, p. 136); 15 martie 1620 (ibidem, vol. IV, p. 434); 29 iulie 1695 
(N. Iorga, Studii și doc., VI, p. 147) etc.; 

— de pitari, la 11 iunie 1610 (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, 
vol. II, p. 301); 

— de păhărnicei, la 24 august 1689 (Arh. St. Buc., m-rea Dol- 
jești, VII/1) ; 

— de șetrari, la 1 martie 1650 (Arh. St. Buc., Mitr. Mold., CXLVI/6). 
Vezi și C. C. Giurescu, op. cit., vol. II, partea a II-a, p. 506. 

109 Căpitani de paharnici, la 165]—1652 şi 20 iulie 1677 (Acad. R. S- 
România, CDXLV/14 şi A. Stoide, Documente tecucene, |, p. 34). 

110 Despre marii vătafi de ţinut vezi și N. Iorga, Studii și doc., VI, 
p. 533, unde se reproduc patru menţiuni de mari vătafi dintre 1584—1609, 
şi T. Bălan, Au fost în Moldova vătafi de ținut? („Revista arhivelor“, IV/2, 
p. 382—383). Aici, deşi se aduc dovezi despre existenţa marilor vătafi, ci- 
tîndu-se 10 cazuri, autorul se întreabă în încheiere: „au fost sau n-au fost 
in Moldova vătafi de ținut?“ și consideră că chestiunea nu este „luminată“. 

După părerea lui I. C. Filitti, marii vătafi ai ținuturilor moldovene 
din secolul al XVI-lea „nu erau cîrmuitorii ținuturilor, ci comandanţi ai 
slujitorilor“ (Vechea organizare administrativă, p. 22). 

A. Sava avea o părere asemănătoare şi anume că marii vătafi co- 
mandau cetele de slujitori domneşti, dar declara că nu poate preciza rolul 
lor în conducerea ținuturilor (Doc. Lăpuşna, p. XV). 


www.dacoromanica.ro 


237 COMANDANȚII CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


de nenumărate ori, mai ales în documentele moldovene din a 
doua jumătate a secolului al XVI-lea și din prima jumătate a 
secolului al XVII-lea, ca îndeplinind atribuţii deosebit de largi 
(administrative, fiscale, judecătorești) în ţinuturile respective. 

După cum am arătat în primul capitol al acestei lucrări, 
numărul curtenilor a crescut în mod deosebit în a doua jumă- 
tate a secolului al XV-lea, fapt ce a făcut necesară organizarea 
lor mai temeinică pe judeţe şi punerea grupelor comandate de 
vatagi sub comanda marilor vătafi de ţinut. 

Primii mari vătafi sînt amintiţi în documentele Ţării Ro- 
mânești în al treilea deceniu al secolului al XVI-lea tit, iar în 
Moldova în timpul celei de a doua domnii a lui Petru Rareș 112, 
fapt ce l-a determinat pe Barbu Cîmpina să susţină că acest 
domn i-a grupat pe vătafi sub comanda unui mare vătaf de 
ţinut 113. 

Începînd de la mijlocul secolului al XVI-lea, mai exact de 
la 1546, în ţinuturile moldovene se poate urmări chiar succe- 
siunea marilor vătafi, pînă la mijlocul secolului al XVII-lea *'4, 
cînd au fost înlocuiţi cu căpitanii de ţinut. În aceste ţinuturi 
sînt amintiţi, de regulă, cîte doi mari vătafi, așa cum în ţinu- 
turile care aveau cetăţi (Hotin, Neamţ, Roman) existau cîte doi 
pîrcălabi. 

După cum rezultă din documente, marii vătafi puteau fi 
mutaţi dintr-un ținut în altul. Într-un document din 3 apri- 


ni Doc. priv. ist., Rom., B, veac. XVI, vol. II, p. 63. 

12 Jdem, A, veac. XVI, vol. I, p. 457. 

u3 B, T. Cimpina, Ideile călăuzitoare ale politicii lui Ştefan cel Mare 
4„Studii“, X, 1957, nr. 4, p. 65). În orice caz, în vremea domniei lui Iliaș 
"Rareş, vătafii cei mici se găseau sub ascultarea marilor vătafi. În cronica 
lui Eftimie se spune că acest domn a poruncit vătafilor din toată ţara „de 
"la cei dîntîi pînă la cei din urmă“ să dea bir (Cronicile slavo-române, p. 120). 

14 Am întîlnit, astfel, mari vătafi în ținuturile: Bacău, între 1583 
“şi 1620; Bîrlad, între 1586 și 1601; Cirligătura, între 1599—1629; Do- 
rohoi, 1546-1630; Fălaiu, 1606—1650 ; Hiîrlău, 1554—1626 ; Iași, 1564—1633 ; 
“Lăpușna, 1581 — (sec. XVII); Neamţ, 1588; Orhei, 1602; Suceava (ante 
1579) — (ante 1641—1646) ; Tutova, 1586—1604 ; Vaslui 1587—1634. 

Se înţelege că aceste date sînt aproximative, deoarece marii vătafi 
puteau să existe și înainte de apariţia lor în documente. 


www.dacoromanica.ro 


238 ORGANIZAREA CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


lie 1584, este amintit Grigore Udrea fost mare vătag de Su- 
ceava, căruia la 7 martie 1592 i se spune fost mare vătag de 
Hîrlău 135, 

Că marii vătafi sînt comandanții curtenilor din ţinuturi se 
vede mai întîi din numele ce purtau : faptul că sînt mari vătafi 
— într-un document din 1564 este amintit chiar un „supremus 
vatahh Jaski“ 116 — arată că aveau drept subalterni alți vătafi 
mai mici. În documentele muntene din secolul al XVI-lea sînt 
întilniți „vătafi mici“, ca subalterni ai marilor vătafi 117. Cum 
acești vătafi erau comandanţi ai unor grupuri mici de curteni, 
rezultă că marii vătafi comandau toate aceste grupuri existente 
într-un ţinut, fapt confirmat, de altfel, şi de Cronica moldo- 
polonă, care îi numește pe vătafii de ţinut stegari 118. Cum în 
această vreme nu existau decît curteni, se înțelege că marii vă- 
tafi erau comandanții steagurilor de curteni din ţinuturi. O altă 
dovadă că marii vătafi erau comandanții curtenilor este şi aceea 
că, la mijlocul secolului al XVII-lea, cînd ei dispar, acești co- 
mandanţi au fost înlocuiţi cu căpitanii de curteni din ţinuturi 119. 

În Țara Românească — spre deosebire de Moldova — marii 
vătafi — care sînt amintiţi adeseori în documente în tot cursul 
secolului al XVI-lea 12 — nu apar în mod limpede ca fiind co- 
mandanţii curtenilor din judeţe. 'Ținînd însă seama de situaţia 
din Moldova, precum și de faptul că, pînă la sfîrșitul secolului 
al XVI-lea, slujitorii nu luaseră încă fiinţă, este de presupus că 
ei își exercitau comanda tot asupra curtenilor din judeţe. De alt- 


us Doc. priv. ist. Rom, A, veac. XVI, vol. III, p. 241—242 şi 
IV, p. 48—49. 

ue Hurmuzaki, S. II/1, p. 241. 

u7 La 1 martie 1554, pan Bulboacă mare vătaf de ținutul Hîrläu făcuse 
o hotărnicie cu vătaşii din subordine (Doc. priv. ist. Rom„ A, veac. XVI, 
vol. II, p. 45). În ţinuturile moldovene sînt amintiţi numeroși vätafi; la 
1591 erau 574, pe cînd mari vătafi sînt numai cîte doi în fiecare ținut 
(ibidem, vol. IV, p. 4—6). Vezi şi diata făcută de Lucoci mare vătag, unde 
apar ca martori 7 vătagi („Arhiva rom.“, V, 1940, p. 316). 

u8 Cronicile slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, p. 186. Cf. şi C. C. 
Giurescu, op. cit., vol. II, partea a II-a, p. 506. 

119 Vezi mai jos p. 243—246. 

120 Doc. priv. îst. Rom, B, veac. XVI, vol. II, ? 63, 82, 101 passim ; 
vol. III, p. 23—24, 28, 199, 200; vol. IV, p. 175; V, p. 151; VI, p. 240. 


www.dacoromanica.ro 


239 COMANDANȚII CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


fel, marii vătafi şi vătafii sînt amintiţi foarte adesea în localităţi 
unde în secolul al XVII-lea existau numeroși curteni sau roşii 121. 

Ca şi în Moldova, marii vătafi aveau ca .subalterni la co- 
manda curtenilor pe vătafi (numiţi cîteodată şi vătafi mici, spre 
a se deosebi de cei mari), alătuni de care apar deseori în docu- 
mente 122. 

Este foarte posibil ca, în Țara Românească, marii vătafi să 
fı înlocuit pe sudeţii din judeţe, amintiţi încă în documentele de 
scutiri de la începutul secolului al XVI-lea (pînă la 1526) 1%, și 
care, după apariţia marilor vătafi (1529), nu mai sînt pomeniţi 
în aceste porunci de scutire, locul lor fiind ocupat de vătafii cei 
mari Și cel mici. 

x 


O problemă importantă de lămurit este aceea a raporturilor 
dintre pîrcălabi sau staroşti şi marii vătafi, în ţinuturile moldo- 
vene unde existau ambii dregători, cu funcţii asemănătoare 12. 

Staroştii şi pîrcălabii sînt mai vechi decît marii vătafi ; ei 
erau conducătorii atît ai cetății domnești din ţinutul respectiv, 
cît și ai administraţiei locale 1%. 


121 Cirstineşti — Argeş, Sălătruc — Argeș, Gostilele — Ilfov, Cer- 
naia — Mehedinţi etc. 

122 La 9 februarie 1584 sînt amintiți Dumitru mare vătaf din Sălătruc 
și Oprea vătaf din Cirstinești, ambele localităţi din jud. Argeș (ibidem, B, 
veac. XVI, vol. V, p. 151), iar Ja 17 august 1596, Ion mare vătaf din Fru- 
mușei alături de Stan vătaf din Gilceşti, ambele sate din raionul Gilort 
(îbidem, vol. VI, p. 240). 

1233 Vezi doc. din: 15 decembrie 1501, 3 mai 1502, 27 martie 1505, 27 
mai 1510, 1513, 1 iunie 1526 (Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVI, vol. I, 
p- 8, 17, 29, 61, 94 și vol. II, p. 17). 

14 În Cronica moldo-polonă se spune că sînt în Moldova 24 de ţinuturi 
și tot atiţia „pîrcălabi și vătafi, adică staroști sau stegari“ (Cronicile slavo- 
române, p. 186). Cu toate acestea, nu am întîlnit mari vătafi în toate ţinuturile 
(vezi mai sus p. 237). 

1235 Istoria României, II, p. 329—330. 


www.dacoromanica.ro 


240 ORGANIZAREA CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


În calitatea lor de comandanți ai curtenilor din ţinut, marii 
vătafi erau subordonați autorității starostelui sau pîncălabului 1%, 
așa cum, mai tîrziu, căpitanii de ţinut au fost puși sub ordinele 
ispravnicilor. Că funcţia pîrcălabului este mai importantă decît 
aceea a marelui vătaf rezultă și din faptul că pîrcălabii unor 
cetăți sînt membri ai sfatului domnesc, pe cînd marii vătafi nu ; 
„apoi întîlnim cazuri în care, în „cursus honorum“ al unui dre- 
gător, acesta trece mai întîi prin rangul de mare vătaf și după 
aceea de pîrcălab 1%. Cînd apar împreună în documente, pîr- 
călabii și staroștii sînt amintiți totdeauna înaintea-marilor vä- 
tafi 138, 

Menţionăm că, în deceniul al III-lea al secolului al XVII-lea, 
marii vătafi sînt numiţi uneori ei înșiși pîrcălabi 12%, datorită fap- 
tului că îndeplineau atribuţii asemănătoare cu ale acestora, fapt 
dovedit de numeroase porunci ce li se adresează unora sau altora 


126 La €1606—1607) Gheorghe pîrcălabul de Hotin trimite pe Liciul 
mare vătaf să facă o hotărnicie, împreună cu doi alţi vătafi (Moldavia v 
epohu feodalizma, I, p. 215). 

127 Cazul lui Roşca, mare vătaf de Hotin, la 4 iulie 1601 şi pîrcălab 
de Hotin, la 25 iunie 1617 (Moldavia v epohu feodalizma, p. 167 şi 321). 
Se întîmplă însă și invers. Onciu lurașcovici a fost mai întîi staroste de Cer- 
năuţi, la 15 august 1616, și apoi mare vătaf de Suceava, la 8 martie 1620 
(Doc. priv. ist. Rom. A, veac. XVII, vol. IV, p. 18 și 460—461). Pe verso 
ultimului doc. i se spune tot staroste. Acesta ajunge apoi mare vătaf de 
ţinutul Dorohoi (G. Ghibănescu, Surete, II, p. 230). 

128 Vezi doc. din 19 februarie 1586, 6 mai 1591 etc. (Doc. priv. ist. Rom., 
A, veac. XVI, vol. III, p. 300 și vol. IV, p. 18). 

12 Neniul, amintit ca mare vătaf de Cîrligătura la 1 martie 1625 și 10 
ianuarie 1628 (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, vol. V,-p. 324 și Acad. 
R. S. România, LXVIII/25), este numit pîrcălab de Cîrligătura la 3 iulie 1626 
(Arh. St. Iași, CDLXI/46), iar Oprea, numit mare vătaf de Hîrlău într-o 
poruncă domnească din 12 septembrie 1626 (ibidem, CCCXXIII/32), răspunde 
la această poruncă semnînd pîrcălab de Hîrlău la 25 septembrie 1626 (ibidem, 
CCXXXI/106). De altfel, la 12 ianuarie 1628, Miron Barnovschi nu mai 
aminteşte decît de pîrcălabii de ţinuturi, deși existau încă marii vătafi (Acad. 


R. S. România LXXXV/85). 


www.dacoromanica.ro 


241 COMANDANȚII CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


dintre ei 1%. Aceasta este, de altfel, epoca de tranziţie de la marii 
vătafi la căpitanii de ţinut. 

Ca și pîrcălabii și staroștii, marii vătafi erau şi ei de origine 
boierească 131, iar unii dintre ei ajung mari dregători 182. 

Marii vătafi, ca şi căpitanii, erau numiţi de domn printr-o 
poruncă specială adresată boierilor, mazililor, curtenilor și „mi- 
şeilor“ din ţinutul respectiv 1%. 

După cum reiese din documente, marii vătafi îndeplineau în 
ținuturile și judeţele lor atribuţii de ordin administrativ, fiscal, ju- 
decătoresc și militar, asemănătoare cu acelea ale staroştilor şi 
pîrcălabilor, ceea ce ne face să presupunem că, după apariţia lor, 
o pante din atribuţiile staroștilor au trecut asupra vătafilor. 

Avem știri puţine şi nu îndeajuns de sigure cu privire la 
atribuţiile militare ale vătafilor. Avind în vedere faptul că în 
Cronica moldo-polonă vătafii de ţinut sînt numiţi stegari, putem 
presupune că ei erau comandanții steagurilor din ţinuturile ce 


130 Vezi poruncile referitoare la niște sate scutite, porunci adresate al- 
ternativ pîrcălabilor din ţinutul Iași, la 17 noiembrie 1629 și 4 noiembrie 1632 
(Arh. St. Buc., m-rea Galata, VI 19 şi Acad. R. S. România, DXCI/38) și 
vatafilor aceluiași ţinut, la 18 noiembrie 1629, 3 septembrie 1631, 25 august 
1633 (Arh. St. Buc., m-rea Galata, X/10, 15 şi 17) sau poruncile din 19 august 
și 28 septembrie 1634, adresate prima pîrcălabului ținutului Suceava și cea de 
a doua marilor vătagi ai aceluiași ţinut pentru nişte pricini cu ţigani (Arh. 
St. Buc., m-rea Sf. Sava-laşi, XXXV 17 şi Acad. R. S. România, 
LXXXIV/203). 

La | ianuarie 1613, se spune că, dacă se află răufăcători în două 
sate din jud. Roman ale m-rii Galata, „să cerceteze pîrcălabul sau marele. 
vatah“ (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, vol. III, p. 110). 

131 Dumitru Movilă, mare vătag al ținutului Hotin la sfîrşitul secolului 
al XVI-lea, era fiul lui Văscan Movilă pîrcălabul de Hotin (Doc. priv. ist. 
Rom., A, veac. XVI, vol. IV, p. 193 și 257); Ionașco, fost mare vătaf de 
oon i fiul lui Bilăi fost mare vornic (ibidem, veac. XVII, vol. 

» P- 200). 

132 Petrea Albotă, mare vătaf de Iaşi la 20 martie 1580, ajunge mare 
vornic la 1600 (ibidem, veac. XVI, vol. III, p. 132 și vol. IV, p. 282), 
iar Roșca, mare vătaf de Hotin la 4 iulie 1601, este amintit ca pîrcălab de 
Hotin la 25 iunie 1617 (Moldavia v epohu feodalizma, I, p. 167 şi 321). 

În Țara Românească marii vătafi sînt numiţi jupani și boieri, ca şi 
dregătorii, nu slugi (doc. din 11 iulie 1553, Acad. R. S. România, 
DCCXXXIV/78). 

1833 Arh. St. Buc., m-rea Galata, II/8 (doc. din (17 august 1630)). 


www.dacoromanica.ro 


242 ORGANIZAREA CURTENILOR. ŞI SLUJITORILOR 


conduceau. În ţinuturile unde existau pîrcălabi, această funcţie 
o îndeplineau pîrcălabii respectivi. Nu trebuie să uităm că în 
această vreme atribuţiile militare erau îndeplinite de aceiași 
oameni care asigurau și administraţia. 

Din scutirile acordate unor mari stăpîni feudali la sfîrșitul 
secolului al XVI-lea și începutul celui următor, în care este in- 
terzis în primul rînd accesul marilor vătafi, apoi al dăbilarilor, 
globnicilor și dușegubinarilor, rezultă că marii vătafi îndeplineau 
diverse sarcini fiscale : scoteau satele la munci pentru domnie, 
luau cai de olac, „trăgeau“ averea celor fugiţi de bir etc. Men- 
ționăm că marii vătafi sînt amintiţi în scutirile de dări începînd 
din vremea domniei lui Ieremia Movilă ; în Țara Românească ei 
sînt menţionaţi începînd de la 1529. 

Marii vătafi asigurau apoi „poliţia“ internă a ținuturilor, 
prinzînd pe răufăcători, vegheau la păstrarea „ordinei“ feudale 
în ţinutul ce li se încredința, avînd grijă să se restituie stăpînilor 
feudali rumânii fugiţi în ţinutul pe care îl conduceau sau prin- 
zînd pe cei care fugeau de bir. 

Marii vătafi aduceau la îndeplinire diverse porunci ale dom- 
niei referitoare la ţinutul respectiv 131 și aveau un rol deosebit de 
important la efectuarea hotărniciilor, care constituiau una din 
atribuţiile cele mai de seamă ale aparatului local de stat 1%. 


134 Vezi porunca adresată lui Bodei, mare vătag de Lăpușna, la 16 
august 1581, să ia șase boi de la Malic din Copanca şi să astupe balţile 
săpate de el pe locul m-rii Neamţ (Doc. priv. ist. Rom., veac. XVI, vol. III, 
p- 168).Întrucît Malic nu se „potolea“, la 1589 o poruncă asemănătoare se 
adresează pîrcălabilor de Ciobîrciu să-i ia acestuia 12 boi „să se potolească“ 
şi să înece gîrla făcută de el „cu satele de acolo“ (ibidem, p. 429). La 3 
ianuarie 1592, domnul cere pîrcălabilor şi hotnogilor de Ciobîrciu să spună 
fiilor lui Malic să lase în pace mînăstirea și dacă vor mai face supărare 
să-i spînzure (idem, vol. IV, p. 42). Vezi şi porunca din 10 octombrie 1617 
(idem, veac. XVII, vol. IV, p. 205) adresată marilor vătafi de Bacău, ase- 
mănătoare cu cele din 1592 şi 1598, adresate pîrcălabilor de Vaslui și de 
Neamţ (ibidem, veac. XVI, vol. IV, p. 61 şi 228). 

335 Numeroase hotărmicii făcute de marii vătafi împreună cu vătafii şi 
curtenii din ţinut sînt amintite în documentele din a doua jumătate a se- 
colului al XVI-lea şi din prima jumătate a secolului următor: 11 aprilie 
1546, 1 martie 1554, 29 martie 1583, 6 august 1583, 16 iulie 1589 etc. 
(Doc. priv. ist. Rom., veac. XVI, vol. I, p. 457; vol. II, p. 45; vol. III, 
p. 206, 226, 439 etc.). Alte asemenea hotărnicii sînt făcute, în aceeași vreme, 


www.dacoromanica.ro 


243 COMANDANȚII CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


În sfîrşit, marii vătafi îndeplineau — ca și staroştii și pîr- 
călabii — însemnate atribuții judecătorești în ţinuturile mol- 
dovene. 


În calitatea lor de conducători ai autorităţii locale, vătafii 
şi marii vătafi sînt cei care dau adeseori diverse zapise de ade- 
verire pentru vînzări și cumpărări de ocine 156. 


4. Înlocuirea marilor vătafi de ţinut cu căpitanii 


de ținut 
i În timpul domniei lui Vasile Lupu — mai precis, începînd 
din deceniile IV—V ale secolului al XVII-lea — marii vătafi 


de ținut nu mai sînt amintiți în documente. Locul lor este luat 

de căpitanii de curteni 1%, care nu apar în documente cît timp au 
. bed . 

existat marii vătafi 158. 


de staroști și pîrcălabi (doc. din 1 decembrie 1581, 7 septembrie 1586, 5 mar- ` 
tie 1587, 1 august 1587, 19 februarie 1600 etc.; ibidem, p. 178, 334, 340, 
364 ; vol. IV, p. 278) sau de staroști și mari vătafi (vezi porunca din 
7 martie 1606, adresată starostelui şi marelui vătaf de Cernăuţi să adune 
„vătaşi din acel ţinut și oameni buni“ să facă o hotărnicie; Doc. priv. ist. 
Rom., A, veac. XVII, vol. II, p. 10) 

138 Vezi îndeosebi doc. din 20 martie 1594, în care Luca vătah mărtu- 
riseşte că a venit „înaintea noastră“ o femeie şi şi-a vîndut ocina (ibidem. 
veac. XVI, vol. IV, p. 199). La 24 decembrie 1597, se restituie niște bani în 
virtutea dreptului de protimisis „dinaintea lui Bercea vătaf“ (ibidem, p. 185). 
Vezi şi doc. din 20 aprilie 1576, 19 februarie 1586, 26 noiembrie 1587, 12 
septembrie 1588, 6 mai 1591 etc. (ibidem, vol. III, p. 69, 300, 370, 39%; 
vol. IV, p. 18 passim). 

137 Acest fapt a fost remarcat mai înainte și de G. Ghibănescu, care 
arată că „din vătagul de Dorohoi a ieșit vel căpitanul de Dorohoi“ (Surete, 
XII, p. X) şi de C. C. Giurescu, care crede că „marii vătafi par a fi în- 
locuiţi prin căpitani şi mari căpitani“ (Istoria românilor, IIÍ/2, p. 743). 

138 Menţionăm că. în unele ţinuturi unde nu sînt pomeniţi marii vä- 
tafi, căpitanii sînt amintiţi mai devreme ; astfel, apar la 5 septembrie 1601 
un căpitan la Bătrîneşti-Roman şi la 15 noiembrie 1620 un altul la Orhei 
(Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, vol. I, p. 22 și IV, p. 504). Din do- 
cumente nu rezultă însă că aceştia sînt căpitani de curteni sau de ţinut, 
cum sînt numiţi căpitanii după ce dispar marii vătafi. 


www.dacoromanica.ro 


244 ORGANIZAREA CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


Este de presupus că Vasile Lupu a luat această măsură da- 
torită luptelor ce purta în acea vreme cu Matei Basarab, cînd a 
simțit nevoia să-și organizeze armata mai temeinic, așa cum a 
făcut, de altfel, şi domnul Țării Româneşti. Administraţia feudală 
a căpătat în această vreme un caracter mai militar. 

În unele ţinuturi din Moldova putem urmări chiar înlocuirea 
marilor vătafi prin căpitani de ţinut. În ţinutul Fălciu, de pildă, 
ultimul mare vătaf, Frăţiman, este amintit la 20 ianuarie 1650 13, 
iar primul căpitan de curteni, Truşcă, la 5 aprilie 1652140; în 
ținutul Suceava, ultimul mare vătaf apare la (1641—1646) 1#, 
iar primul căpitan de curteni la 1 august 1659 1% ; în ţinutul Vas- 
lui, ultimul mare vătaf este menţionat la 27 decembrie 1634 18, 
iar primul căpitan de curteni la 27 aprilie 1648 1, 

Primul asemenea căpitan de curteni cunoscut de noi apare 
în documente la 26 februarie 1638, cu numele de Racliș că- 
pitan 1%, iar primul căpitan de curteni de ţinut este amintit cu 
acest titlu la 27 aprilie 1648 în ţinutul Vaslui 146. Din documente 
mai tîrzii rezultă că titlurile de căpitan de curteni şi căpitan de 
ținut aveau aceeaşi accepţiune 1%. 


133 Arh. St. Buc., m-rea Ştoboreni, XI/3. Numele acestui mare vătaf 
— păstrat într-un rezumat de document — pare destul de asemănător cu 
acela al căpitanului de Fălciu, Frătiţa, amintit de Miron Costin la 1656 
(Opere, ed. P. P. Panaitescu, p. 176) şi de un doc. din 12 ianuarie 1658 
(Arh. St. Buc., m-rea Sf. Sava-lași, XX/3). Dacă este vorba de aceeaşi per- 
soană, atunci este foarte probabil că marii vătafi au devenit ei înşişi că- 
pitani de ținut, schimbîndu-şi doar titlul. 

140 Arh. St. Buc., ep. Huși, LXX/8. 

141 Acad. R. S. România, CLX/112. 

1142 G. Ghibănescu, Surete, IV, p. 86. 

143 Idem, Ispisoace, II/1, p. 90. 

141 Acad. R. S. România, CLX 165. 

145 Acad. R. S. România, LXXIII/10. Dintr-un doc. bîrlădean din 18 
iulie 1645, rezultă că acesta era căpitan de curteni din ţinutul Birlad (Acad. 
R. S. România, CLVI/55 şi Arh. St. Iaşi, CXLIV/3). 

146 Acad. R. S. România, CLX/165. 

147 Astfel, la 10 iunie 1662, este amintit Matei căpitanul de curteni 
din ţinutul Cirligătura, căruia, la 14 martie 1665, i se spune Matei căpitan 
de ţinutul Cîrligătura, iar lui Lazăr căpitan de ţinutul Tecuci la 1663—1664 
i se spune, la (1665—1668), Lazăr căpitan de curteni din ţinutul Tecuci. 
(G. Ghibănescu, Surete, IV, p. 95 şi 254 şi Arh. St. Buc., m-rea Neamţ, 


www.dacoromanica.ro 


245 COMANDANȚII CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, căpitanii de curteni 
apar în aproape toate ţinuturile Moldovei. Documentele menţio- 
nează astfel de comandanţi în 21 de ţinuturi 1%. În nouă dintre 
ele (Cernăuţi, Chigheci, Covurlui, Orhei, Putna, Roman, Soroca, 
Tecuci și Trotuș) nu sînt amintiţi mari vătafi de ţinut. Într-unele 
din cele 21 de ţinuturi (Cernăuţi, Putna) existau și staroşti, iar 
în altele (Hotin, Neamţ, Roman, Soroca), pîrcălabi, cărora căpi- 
tanii le devin subalterni. Într-un singur ținut — lași — care a 
avut mari vătafi nu sint amintiţi în documente căpitani de curteni. 

După cum se vede din lista de mai jos, cei mai mulţi căpi- 
tani de curteni apar în documente în deceniile V, VI și VII ale 


LXXVI/5şi m-rea Răchitoasa, VI/30—31). Vezi şi cazul lui Vasile căpitan de 
curteni, la 26 martie 1663 (Acad. R. S. România, CXCI/113), care, la 29 
ianuarie 1666, este amintit ca fost căpitan de ţinutul Fălciu (Arh. St. Buc,, 
ep. Huşi, LXX/17). 

148 Bacău, la 18 octombrie 1649 (Arh. St. laşi, Spiridonia, 1/49) ; 

— Birlad, la 26 februarie 1638 (Acad. R. S. România, LXXIII/10); 

— Cernăuţi, la 28 septembrie 1665 (G. Ghibănescu, Surete, IV, p. 100 [d 

— Chigheci-Codru, la 25 februarie 1693 (Idem, /spisoace, IV/2, p. 10); 

— Cîrligătura, la 4 octombrie 1659 (Arh. St. Buc., ms. 648, f. 30); 

— Covurlui, la 12 mai 1659 (Arh. St. Iaşi, CI/6) ; 

— Dorohoi, (ante 15 aprilie 1667) (Acad. R. S. România, CDVIII/16); 

— Fălciu, la 5 aprilie 1652 (Arh. St. Buc., ep. Huşi, LXX/8); 

— Hirlău, (ante 23 februarie 1666) (Arh. St. Iaşi, XCV/14); 

— Hotin, la 12 iulie 1646 (Acad. R. S. România, DXLIX/3); 

— Lăpuşna, la 4 mai 1650 (Acad. R. S. România, DIV/24—85); 

— Neamţ, la 11 mai 1653 (G. Ghibănescu, /spisoace, III/1, p. 62); 

— Orhei, la 7 august 1646 (A. Sava, Doc. Orhei, p. 36 și Acad. R. S. 
România, CCXVIII/39) ; 

— Putna, la 1651—1652 (Acad. R. S. România, CDXLV/14) ; 

— Roman, la 10 august 1644 (Acad. R. S. România, LXV/100) ; 

— Soroca, la 19 octombnie 1655 (Acad. R. S. România, LIX/97); 

— Suceava, la 1 august 1659 (G. Ghibănescu, Surete, IV, p. 86); 

— Tecuci, la 3 iunie 1662 (Arh. St. Buc., m-rea Sr. Sava-lași, 
XXXIV/18) ; 

— Trotuș, la 24 februarie 1666 (G. Ghibănescu, Surete, IV, p. 39); 

— Tutova, la 27 aprilie 1664 (ibidem, p. 22) ; 

— Vaslui, la 27 aprilie 1648 (Acad. R. S. România, CLX/165). 

În afară de aceşti căpitani de curteni, apar în documente numeroşi 
alţii, cărora nu li se indică însă — ca în cazurile citate mai sus — ţinuturile 
de unde sînt, astfel încît nu pot fi identificaţi. 


www.dacoromanica.ro 


246 ORGANIZAREA CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


secolului al XVII-lea 149. Se înţelege, însă, că în ţinuturile res- 
pective au putut exista căpitani de curteni și înainte de primele 
menţiuni rămase în documente, aceasta cu atît mai mult cu cât 
în ţinutul Bîrlad, de pildă, primul căpitan de curteni este amin- 
tit în 1638. 


În Țara Românească nu se poate urmări, ca în Moldova, 
modul cum au fost înlocuiţi marii vătafi prin căpitani. Aici marii 
vătafi sînt amintiţi mult mai rar în documente decît în Moldova 
şi nici nu sînt numiţi, ca acolo, mari vătafi de judeţ, 

Ultimul mare vătaf din Țara Românească este amintit la 
17 august 1596150, iar primii căpitani — cărora nu li se preci- 
zează ce anume grupuri de curteni sau slujitori conduc — apar, 
așa cum am văzut, tot la sfîrșitul acestui secol, în timp ce căpi- 
tanii de curteni din judeţe sînt amintiţi către mijlocul secolului 
al XVII-lea, adică aproximativ în acelaşi timp cu căpitanii de 
curteni din ţinuturile moldovene. După primele menţiuni ale căpi- 
tanilor, la sfîrşitul secolului al XVI-lea și începutul celui urmă- 
tor, vătafii sînt mult mai des amintiţi în documente decît căpitanii, 
fără însă să li se mai spună mari vătafi. Aceștia sînt probabil 
vătafi conducători de steaguri, ca şi iuzbaşii. 

Avînd în vedere că atît ultima menţiune de mare vătaf cît 
şi prima amintire în documente a căpitanilor este din vremea 
domniei lui Mihai Viteazul, este foarte probabil că acesta a înlo- 
cuit pe marii vătafi cu căpitani. Opera sa de organizare a armatei 
a fost continuată de Matei Basarab, în timpul căruia numărul 
căpitanilor a crescut în mod deosebit. 


5. Căpitanii 


Termenul de căpitan apare în documentele "Ţării Românești 
şi Moldovei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. În docu- 
mentele externe termenul — în forma sa latină — este întîlnit 


149 Miron Costin nu mai aminteşte de marii vătafi de ţinut, ci doar de 
pîrcălabi şi căpitani de ţinut (Opere, p. 239 şi 390). 
159 Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVI, vol. VI, p. 240. 


www.dacoromanica.ro 


247 COMANDANȚII CURTENILOR ŞI SLUJIIORILOR 


încă de la sfîrșitul secolului al XIV-lea ; în actele de omagiu ale 
domnilor Moldovei către regii Poloniei, redactate în limba latină, 
staroștii sînt numiți deseori „capitaneus“ 151. 

Termenul de căpitan derivă de la cuvîntul latin capitaneus 
şi este întîlnit prima oară în documentele interne ale Moldovei în 
timpul domniei lui Despot vodă 1%. În sfatul acestuia apare între 
boierii de frunte ai ţării Dărman căpitan 15%, comandantul tru- 
pelor sale de mercenari. 

În "Ţara Românească termenul este cunoscut în vremea dom- 
niei lui Mihai Viteazul. În Istoria Țării Româneşti (care repro- 
duce în bună parte cronicile contemporane domniei lui Mihai Vi- 
teazul) 154 se arată că, înaintea unor lupte cu turcii, viteazul domn 
a pus căpitan al oștilor sale pe Farcaș aga 155 (care era coman- 


151 Hurmuzaki, 1/2, p. 297; I. Bogdan, Doc. lui Ştefan cel Mare, II, 
p. 425 şi 441. Vezi şi Hurmuzaki, II/1, p. 142 și II/3, p. 264. Pentru echiva- 
lenţa staroste = căpitan în această vreme vezi şi C. C. Giurescu, Contribu- 
puni, p. 34. 

152 I, Bogdan consideră pe căpitanii de mie ca fiind întroduşi în armata 
moldoveană la sfîrşitul secolului al XVI-lea, termenul fiind împrumutat de 
la poloni şi cazaci (Documentul Rîzenilor, p. 17 şi 60—61). Primul căpitan 
care nu are funcţiile lui Dărman din vremea domniei lui Despot vodă apare 
într-adevăr în documente în această vreme la (1591—1592) (Doc. priv. ist. 
Rom., A, veac. XVI, vol. IV, p. 38). 

153 Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVI, vol. II, p. 162 şi urm. În aceeași 
vreme, însă în cronica lui Eftimie, i se spune căpitan al oștilor  (Hataannk) 
vornicului Moţoc (Cronicile slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, p. 114 și 
123) ; în textele latinești acesta este numit însă capitaneus (Hurmuzaki, 
II 1, p. 425). 

154 Vezi P. P. Panaitescu, Începuturile istoriografiei din Țara Româ- 
nească (Studii şi mat. de istorie medie, V, 1962, p. 209). 

155 Istoria Țării Româneşti, ed. C. Grecescu şi D. Simonescu, p. 65. În 
aceeaşi cronică se spune că, după încheierea tratatului de la Alba Iulia, 
„boierii au scăzut pre Mihai vodă tocma cu căpitanii lui“ (ibidem, p. 59), 
adică cu comandanții săi de oaste, care sînt prezenţi și în lupta de la Că- 
lugăreni, alături de boieri (ibidem, p. 61). Primii căpitani comandanţi de 
unităţi în Ţara Românească sînt amintiţi în documente la 13 ianuarie 1600 
şi 30 aprilie 1604 (Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVI, vol. VI, p. 366 şi 
XVII, vel. I, p. 120). În aceeași vreme, la 7 lie 1600, în timpul stä- 
pînirii lui Mihai Viteazul în Moldova, este menţionat un Dragoş căpitan, 
comandantul unei unităţi (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, vol. IV, 
p. 296—297). 


www.dacoromanica.ro 


248 ORGANIZAREA CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


dantul trupelor pedestre), iar în scrisoarea din 26 iunie 1597, prin 
care cheamă oşteni străini să vină în armata sa de mercenari, 
domnul promite lefuri mari „căpitanilor care vor fi căpitani“ 156. 

În Moldova, termenul de căpitan (de slujitori) a coexistat o 
vreme cu acela de mare vătaf (comandant al curtenilor dintr-un 
ținut), ajungînd la jumătatea secolului al XVII-lea să înlocuiască 
acest din urmă termen, astfel încît toţi comandanții de unităţi 
mari de curteni, slujitori şi mercenari s-au numit căpitani. În 
Ţara Românească — aşa cum am arătat — marii vătafi au dis- 
părut o dată cu apariţia căpitanilor. 

În secolul al XVII-lea numărul căpitanilor amintiţi în do- 
cumente este foarte mare ; în cele din Țara Românească am în- 
tilnit mai mult de 200. 

Foarte mulţi dintre aceşti căpitani erau recrutaţi din rîn- 
durile marii boierimi. Numeroşi mari dregători din Țara Româ- 
nească din secolul al XVII-lea au fost în tinereţe căpitani de 
roşii sau de slujitori : Ghiorma Alexeanu mare ban 157, Constan- 
tin Gălăţeanu mare portar 15, Coruia mare paharnic 15%, Alexan- 
dru mare serdar 15, Tănase Sărăcinescu mare comis 1îi, Trifan 
mare armaş 18, Matei Ciorogîrleanu mare vistier 1655, Constantin 
mare paharnic, fiul lui Radu Vărzarul fost mare armaş 164 etc. 

Printre căpitanii din secolul al XVII-lea găsim apoi nu- 
meroşi fii de mari dregători, ‘ca : Barbu căpitan, fiul lui Danciu 


155 Şt. Ştefănescu, Un document recent descoperit privitor la recru- 
tarea mercenarilor de către Mihai Viteazul („Romanoslavica“, V, 1962, p. 162). 

157 Căpitan de călărași (doc. din 20 februarie 1642 şi 28 februarie 
1645 (Acad. R. S. România, CXXXII/195 și CXXV/59). 

158 Doc. din 26 iulie 1654 (Arh. St. Buc., ep. Buzău, XXX/9). 

159 Doc. din 28 mai 1661 (Arh. St. Craiova, CCXVIII/4). 

16 Căpitan de margine (doc. din 23 ianuarie 1675, Acad. R. S. Ro- 
mânia, XCVI/56). 

181 Căpitan de roşii (doc. din 7 iunie 1671, Arh. St. Buc, Mitr. Ţării 
Rom., CLVIII/6). 

162 Căpitan de dorobanţi (doc. din 25 mai 1683, ibidem, CXX/9). 

16 Căpitan de dorobanţi (doc. din 1688, Muzeul de istorie Buc., 
nr. 39 183). 

184 Doc. din 1 martie 1653 (Arh. St. Buc., Mitr. Ţării Rom., CXXI/2). 


www.dacoromanica.ro 


249 COMANDANȚII CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


Piriianu fost mare postelnic 165, Dumitrașco Alexeanu căpitan, 
fiul lui Ghiorma mare ban 1%, Şerban Popescu căpitan de roşii, 
fiul lui Radu-Staico Popescu fost mare logofăt 157, Gheorghe că- 
pitan de dorobanţi, fiul lui Mareş Băjescu fost mare ban 18 etc. 

În Moldova situația era asemănătoare ; şi aici întîlnim în 
documente numeroşi mari dregători care au fost căpitani înainte 
de a ocupa dregătorii mai înalte. Astfel, Ionașco Cujbă, mare 
vornic în 1632—1633, este amintit ca fost căpitan la 4 iulie 
1609 16% ; Apostol Durac, care a fost agă, pîrcălab, medelnicer şi 
serdar, era căpitan la 1637—1638 "° ; Constantin Cantemir a fost 
şi el căpitan de Codru înainte de a deveni mare clucer şi ser- 
dar !7! etc. Unii dintre aceşti căpitani erau fii de dregători, ca 
Constantin Potlog, fiul lui Potlog fost al doilea logofăt 172. 

Toţi aceşti tineri boieri erau făcuţi căpitani sau mari căpitani, 
fără să mai parcurgă celelalte ranguri inferioare, cum făceau alţi 
comandanţi de curteni sau slujitori, de origine mai modestă. Căpi- 
tănia era — pe lîngă o importantă sursă de venituri — și o şcoală 
unde tinerii boieri învățau nu numai meseria armelor, dar şi mo- 
dul cum se administrau ţinuturile şi judeţele. 

Pe lingă aceşti căpitani şi mari căpitani care proveneau din 
rîndurile boierimii şi dintre care unii ajungeau ei înşişi mari dre- 
gători, uneori imediat după ce ocupaseră funcţia de căpitan, în 
documentele din secolul al XVII-lea — îndeosebi în timpul dom- 
niei lui Matei Basarab, cînd apar în documente numeroşi căpi- 


165 Doc. din 7 decembrie 1662 (idem, m-rea Surpatele, II/11). 

1% Doc. din (1660—1663) (N. Iorga, Documentele Cantacuzinilor, 
p. 11—12). 

157 Doc. din (1663—1664) (Acad. R. S. România, Foto, XXXV/39). 

188 Doc. din 15 iunie 1696 (Arh. St. Buc., Mitr. Țării Rom., 
CCLXXII/2). 

169 Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, vol. II, p. 226. 

170 G. Ghibănescu, Surete, III, p. 316. 

171 D, Cantemir, Viaţa lui C. Cantemir, ed. N. Iorga, p. 32, 33 și 37. 
Herfie, mare armaş la 16 martic 1638, este amintit ca fost căpitan la 
(c. 1635) (G. Ghibănescu, op. cit., VII, p. 124 și 133); Grumăzea, căpitan 
la 12 martie şi 19 octombrie 1656, ajunge mare armaș în anul următor 
(Uricarul, XII, p. 284, 285) iar Moise, mare căpitan de lefegii la 24 mai 
1692, este serdar în 1705 (N. Iorga, Studii şi doc., V, p. 94 şi 620). 

172 Doc. din 4 mai 1650 (Acad. R. S. România, DIV/24—25). 


www.dacoromanica.ro 


250 ORGANIZAREA CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


tani — întîlnim și alţi căpitani de origine mai modestă 17, care 
parcurgeau de regulă și celelalte grade inferioare înainte de a 
căpăta rangul de căpitani. 

Căpitanii erau numiţi de domn, ca și marii vătafi. Nu ni s-au 
păstrat ordine de numire în asemenea posturi decît de la începu- 
tul secolului al XVIII-lea. Astfel, la 1720, Mihai Racoviţă nu- 
meşte pe Ioniță căpitan la Cuiceni „ca și alţi căpitan rînduiţi 
în toată ţara Moldovei“, indicîndu-i atribuţiile și îngăduindu-i 
să strîngă la steagul său „cît de mulţi“ oameni străini „buni de 
oaste“, care urmau a fi scutiţi de dări 14. 

Din secolul al XVII-lea a ajuns însă pînă la noi o scrisoare 
din 17 aprilie 1696, adresată de Constantin Brîncoveanu brașo- 
venilor, în care îi anunţă că a scos din căpitănie pe Ivan căpitan, 
pentru abuzul făcut cu nişte oi ale acestora 17. 


x 


Cît priveşte atribuţiile căpitanilor, acestea erau foarte ase- 
mănătoare cu ale marilor vătafi, pe care i-au înlocuit, astfel încât 
nu vom mai insista asupra lor. Comandanți militari în vreme de 
război, căpitanii rămîneau comandanţi militari și în vreme de 
pace, cînd asigurau cu slujitorii şi curtenii din subordine admi- 
nistrarea judeţelor 176. Acest lucru l-a făcut pe interpolatorul cro- 
nicii lui Grigore Ureche să spună că la început „a fost domnia 
ca o căpitănie“ 177. 

La mijlocul secolului al XVIII-lea, puterea căpitanilor a 
fost mult limitată de Constantin Mavrocordat, care i-a subordo- 


173 Vezi doc. din 25 aprilie 1646 şi 2 septembrie 1663, în care sînt 
amintiţi Gheorghe iuzbașa din Ungurei și Dobrin căpitanul, fiul său (N. Iorga, 
Studii şi doc., XVI, p. 141). 

14 „Rev. istorică“, ÎI, 1916, p. 28. Vezi și o poruncă asemănătoare 
din 1 decembrie 1733 (ibidem, p. 28—29). 

175 Hurmuzaki, XV/2, p. 1460 și N. Iorga, Studii şi doc, X, p. 365. 

176 Cf. și G. Ghibănescu (Surete, XII, p. XIX), care constată că „din 
însărcinare militară, căpitănia a devenit o slujbă administrativă, unind 
în persoana sa puterea executivă cu cea judecătorească“. Despre căpitani și 
caracterul administrativ al atribuţiilor lor vezi și I. Tanoviceanu, Apucături 
vechi ale nouei şcoale istorice, Buc., 1905, p. 47—52. 

1771 Gr. Ureche, Letopisețul țării Moldovei, ed. P. P. Panaitescu, p. 72. 


www.dacoromanica.ro 


251 COMANDANȚII CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


nat ispravnicilor de ţinut 17 și staroştilor (acolo unde aceştia exis- 
tau încă) 179, 

În afară de atribuţiile lor obișnuite, în secolul al XVII-lea, 
căpitanii erau utilizaţi uneori şi la diverse alte slujbe peste ho- 
tare 1% ; unii dintre ei au ajuns ispravnici de scaun la Craiova 
(locţiitori ai banului) 18: sau chiar capuchehaie la Țarigrad 1£2. 

Cu privire la felul cum erau retribuiţi căpitanii, menţionăm 
că, pe lingă veniturile realizate de la subalternii lor 1%, căpitanii 
erau răsplătiți pentru toate serviciile făcute. Uneori aceste răs- 
plăţi luau forme speciale 184. 

Unul din cele mai folosite mijloace de răsplătire a acestor 
slujbe era dăruirea de sate sau părți de sate, foste pînă atunci 
fie ale unor boieri acuzaţi de hiclenie, fie, în cele mai multe ca- 
zuri, ale unor megiași fugiţi de bir. Dintre comandanți, căpitanii 


178 Atanase Comnen-lpsilanti, fost mare spătar în 1764, spune că, prin 
intermediul căpitanilor, se stringeau dările și „se săvirșeau toate afacerile 
politice” și că domnitorul C. Mavrocordat „a luat stăpînirea districtelor de 
la căpitani“ („Bis. ort. rom.“, 1891, p. 109), iar D. Fotino (Istoria Daciei, 
III, p. 206) arată că domnul „a rădicat de la căpitani puterea și stăpînirea 
ce avea peste judeţele din ţară și în locul lor a rînduit ispravnici“. Vezi și 
Bauer, Mémoires historiques, p. 37—38, Mihai Cantacuzino, ed. Tunusli, 

. 49 etc. 

j 1 Vezi porunca din 1742 a lui C. Mavrocordat către starostele de 
Cernăuţi, în care se spune că, dacă căpitanul de Coţmani nu-l va asculta 
„ca pe un boer bătrîn și ca pe staroste, atunci îl vom ridica de acolo din 
căpitănie“ (N. Iorga, Studii şi doc., VI, p. 330). 

1% La 18 aprilie 1652, „cinstitul boier“ căpitanul Arsenie este trimis 
de Matei Basarab cu o scrisoare la Francisc Bethlen (A. Veress, Documente, 
X, p. 246), iar cu 10 ani înainte, un alt căpitan, Vasile, fusese trimis în 
Transilvania să cumpere cai pentru turci (2bidem, p. 114). Într-un doc. 
din martie 1651, se spune că Mogoș Păulescu, căpitan de roşii, fusese tri- 
mis de domn la un pașă, peste Dunăre, ca să aducă rumânii și tiganii 
fugiţi acolo (G. Ghibănescu, Surete, V, p. 151). Vezi și Hurmuzaki, XV/2, 
p. 1150—1151. 

18: Cazul lui Tudoran căpitan și Vasile căpitan, amintiți la 2 octom- 
brie 1642 și respectiv, 25 septembrie 1678 (Arh. St. Buc., ms. 723, f. 
487 v.—488 şi „Oltenia“, IV, 1944, p. 61—62). 

182 Într-un doc. din 29 aprilie 1648 se spune că Danciu căpitan (Pî- 
rîianu) a fost capuchehaie la Constantinopol (Acad. R. S. România, 
CCLXXXI/16). 

183 Vezi mai jos p. 287 și urm. 

181 Gh. Ghibănescu, Surete, V, p. 151 și 162—163. 


www.dacoromanica.ro 


252 ORGANIZAREA CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


erau principalii beneficiari de danii de ocine. Astfel, într-un do- 
cument din 28 iunie 1646, se spune că Radu Mihnea „a împărţit 
toate satele lui Bărcan stolnic (pe care îl ucisese pentru hiclenie) 

pe la căpitani“ 185. 

. În vremea domniei lui Matei Basarab, acest mijloc de răs- 

lătire a căpitanilor pentru slujbă a luat o amploare deosebită. 
n documentele din această vreme sînt amintite numeroase danii 
de sate și părţi de sate făcute de domn căpitanilor săi pentru 
slujbă dreaptă şi credincioasă. Astfel, la 19 ianuarie 1633, dom- 
nul dăruieşte lui Iancu căpitanul din Gherghița satul Micşunești, 
arătînd că numitul căpitan „s-a ridicat cu rîvnă bună, necruţind 
întru nimic vărsarea sîngelui său pentru domnia mea“ 1%. (Dom- 
nul se referă la lupta de la Plumbuita). La 1 iulie 1651, se spune 
că domnul dăruise lui Radu căpitan ocina Dudești-Buzău „pentru 
direaptă şi credincioasă slujbă ce au slujit domniei mele și țării 
în tot locul, pre unde au fostu porunca domniei mele“ 1%, iar la 
15 octombrie 1653 Sima căpitanul fusese răsplătit de domn cu 
ocina Curteni pentru slujbă dreaptă şi credincioasă, „cu vărsare 
de sînge în lupta cu cazacii la Finta“ 188, Daniile erau făcute atît 
pentru slujbă în timp de pace, cît şi pentru vitejie deosebită pe 
cîmpul de luptă. 

Între căpitanii răsplătiți astfel se găseau atît comandanţi de 
slujitori (dorobanţi şi călărași), cît și de roșii sau chiar merce- 
nari (levenţi, seimeni etc.), care primeau şi leafă. 

În numeroase cazuri, daniile de ocine făcute de domnie erau 
revocabile, căpitanii „hrănindu-se“ din pămîntul primit ca „milă“ 


185 Arh. St. Buc., ms. 1233, f. 439—446. Vezi și doc. din 11 ianuarie 
şi 23 aprilie 1623 (Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVII, vol. V, p. 213, 254). 
Vezi și doc. din: 10 august 1636, 20 aan.) 1641, 26 mai 1650, 4 şi 30 iunie 
1654 etc. (Acad. R. S. România. DLVIII/8, Arh. St. Buc., m-rea Căldărușani, 
XVIII/1, Bibl. Centrală de stat, CXVII/3, Acad. R. S. România, CCXCIX/51 
şi XCVI/34). Vezi, de asemenea, doc. din 16 și 28 iulie 1654, de la Constan- 
tin Şerban și 31 iulie şi 3 decembrie 1658, de la Mihai Radu (Arh. St. Buc., 
ms. 256, f. 698 şi m-rea Bradu, XVIII/26, Acad. R. S. România CCCX/43). 
Pentru Moldova, vezi doc. din 30 noiembrie 1654 (Acad. R. S. România, 
CCCLIX/16). 

188 Acad. R. S. România, DCCXXXV/48. 

187 Arh. St. Buc., m-rea Nucet, XII/1. 

188 Muzeul de istorie Buc., nr. 26 861. 


www.dacoromanica.ro 


253 COMANDANȚII CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


numai atît timp cît ocina era „pe mîna lor“. De pildă, la 10 au- 
gust 1636, domnul scoate de sub stăpinirea lui Gheorghe căpitan 
și Gilcă iuzbașa de la Ruşii de Vede satul Putineiul, fost al lui 
Nicula vistier, pe care domnul li-l dăruise cu ani în urmă, și îl 
trece în proprietatea lui Stroe Leurdeanu logofăt, faţă de care 
Nicula avea o datorie. Domnul le dă voie celor doi comandanţi 
să-și ia „vinul și venitul“ satului din acel an şi le promite că 
noul proprietar le va dărui — drept compensație — cîte o 
„plaşcă bună“, cum au luat și alţi hotnogi (care renunţaseră, de 
asemenea, la folosirea unor proprietăţi, precizînd „că v-au fost 
destul că v-aţi hrănit pre dînsul“ 189. 

De altfel, în unele documente în care se vorbeşte de aseme- 
nea dăruiri de sate comandanților de slujitori, se şi spune că ei 
să se „hrănească“ din aceste sate „pînă va fi satul... pe mîna“ 
lor 1%, prevăzîndu-se deci posibilitatea ca „mila“ domnească, fă- 
cută pentru slujbă, să fie revocată cînd domnul considera că 
poate da proprietăţii o altă utilizare, de obicei dăruind-o unui 
boier sau unei mînăstiri. 


18 Acad. R. S. România, DLVIII/8. Un caz asemănător este relatat de 
o scrisoare din 16 iunie 1633, adresată de Matei Basarab lui Ursu căpi- 
tanul de Buzău, prin care-i cere să lase în pace viile și morile lui Dumitru 
Dudescu vistierul de la Scurtești, cu care domnul îl „miluise“ mai înainte; 
acum aceste vii și mori sînt redate fostului proprietar, care trebuia să res- 
tituie însă cheltuielile făcute de Ursu căpitan la construirea unui zăgaz de 
moară. În plus, domnul îi promite acestuia, în schimbul renunţării la dreptul 
de folosinţă, 5 coţi de postav grana (Acad. R. S, România, XLII/12); la 
20 ianuarie 1641, domnul întărește m-rii Căldărușani satul Micşunești-llfov, 
pe care-l dăruise lui Iancu căpitanul la 15 ianuarie 1633; ca să nu rămînă 
în pagubă, căpitanul primește A la domn 200 de ughi. (Arh. St. Buc., m-rea 
Căldărușani, LXVIII/1.) Vezi și doc. din 20 iulie 1626, prin care domnul 
întărește lui Trufanda mare vistier satul Deduleşti, care fusese dat de 
Radu Şerban lui Gheorghe căpitan de dorobanţi ; acestuia din urmă, ca să 
nu rămînă „în deşert“, domnul fi dăruiește 10000 de aspri (N. Iorga, 
Studii şi doc., V, p. 479—481). 

Pentru Moldova, vezi doc. din 28 februarie 1661, din care rezultă că 
Gheorghe Ştefan voievod dăduse satul Valea Seacă-Bacău lui Voicehovschi 
căpitanul de lefegii; satul fiindu-i dat (sau redat) apoi lui Iordache Can- 
tacuzino, acesta dăruise căpitanului pentru „zaslujenia“ lui 400 de taleri 
(Arh. St. Buc., m-rea Bogdana, VII/2, nr. 2 și 3). 

19 Arh. St. Buc., ms. 1233, f. 439—446. 


www.dacoromanica.ro 


254 ORGANIZAREA CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


Faptul că aceşti comandanţi de slujitori nu aveau totdeauna 
drept de proprietate asupra ocinelor dăruite de domn rezultă și 
din împrejurarea că, atunci cînd un asemenea sat voia să se răs- 
cumpere, el trebuia să ceară și consimțămîntul domnului, adevă- 
ratul proprietar al satului, care lua, de altfel, suma cea mai mare 
din răscumpărare. De pildă, la 6 iulie 1633, cînd satul Polovine- 
Romanați se răscumpără de la Radu iuzbașa din Tîrgşor, domnul 
ia 110 galbeni, iar Radu iuzbașa numai 40191. 

La veniturile de care am vorbit mai sus se adăugau apoi şi 
scutirile fiscale de care se bucurau comandanții de curteni și slu- 
jitori. În vremea domniei lui Constantin Brîncoveanu, de pildă, 
ei erau scutiți de dijmă și oierit 1%. 

Veniturile pe care le obțineau căpitanii din slujbe, adăugate 
la cele realizate de pe proprietăţile lor, fac ca numeroși asemenea. 
comandanți să dispună de averi însemnate, pe care și le măreau 
prin numeroase cumpărări de ocine, uneori chiar de la subalternii 
lor. Dintre aceşti căpitani-proprietari, menţionăm îndeosebi pe 
Arsenie căpitan de păhărnicei, ctitorul mînăstirii Rîncăciov, care, 
în diata sa din 10 octombrie 1652, arată că avea: ocine în 14 
sate, cu rumâni și ţigani, case la Tîrgovişte, vii la Izvorani, 40 de 
cai, 34 boi, 14 vaci, 270 oi, 100 porci, 14 bivoli, 310 stupi, 380 
galbeni şi 2025 taleri 1%. Așa se explică faptul că unii dintre 
acești căpitani pot da sume mari de bani cu împrumut 1%. 

Despre uniforma căpitanilor nu dispunem decît de puţine 
date. În vremea domniei lui Constantin Şerban, uniforma lor era 
confecţionată din atlas, cu coftirie şi „frînghii“ (şireturi) 195. 


191 Idem, m-rea Brîncoveni, XII/1. 

192 Condica vistieriei, p. 636 şi Anatefter, în Studii și mat. de istorie 
medie, V, p. 384, 385. 

193 Arh. St. Buc., m-rea Rîncăciov, I/1. Vezi și diata lu; Ivan Lăză- 
reanu căpitan, din 1 februarie 1686 (idem, m-rea Cotroceni, XXXIII/56)- 

181 Vezi doc. din 11 mai 1648 şi 26 iulie 1670, în care este vorba de 
împrumuturi de 140 și 360 de ughi făcute de Lepădat și Tudor, ambii că- 
pitani de dorobanţi (Arh. St. Buc., m-rea Zlătari, VII/3 şi m-rea Sf. 
Ioan-Buc., II/31). 

195 Istoria Țării Româneşti, ed. cit., p. 119. 


www.dacoromanica.ro 


255 COMANDANȚII CURTENILOR ȘI SLUJIIORILOR 


6. Marii căpitani de ţinuturi 


La sfîrșitul secolului al XVII-lea sau la începutul celui ur- 
mător, o dată cu reducerea efectivelor aflate în subordinea căpi- 
tanilor din Moldova, aceştia, ajungînd comandanţi de steaguri, 
au fost înlocuiţi la comanda efectivelor din ţinuturi de către 
marii căpitani de ţinut, ai căror subalterni au devenit. Trebuie 
să subliniem faptul că între căpitanii de curteni de ţinut şi marii 
căpitani de ţinut nu există numai o diferență de titlu; pe cînd 
primii comandau pe curtenii din ţinut, marii căpitani comandau 
slujitorii din ţinutul respectiv. 

Ultimii căpitani de curteni de ţinut sînt amintiţi în docu- 
mente la sfîrşitul secolului al XVIl-lea 1%, iar marii căpitani 
de ţinuturi sînt pomeniţi la sfîrşitul acelui secol şi la începutul 
celui următor 1%. Ei sînt cei 19 căpitani de ţinut de care vorbește 
Dimitrie Cantemir, care îndeplineau în vremea sa diverse atri- 
buţii administrative : cei de la margine păzeau hotarele, iar cei 


198 Apostol Răciu, capitan de curteni din Vaslui, la 28 noiembrie 
1695 (G. Ghibănescu, /spisoace, VI/1, p. 14); Smilache, căpitan de curteni 
din Putna, la 22 februarie 1698 (idem, Surete, IX, p. 186); Pascal, căpitan 
de curteni din Birlad, înainte de 3 septembrie 1700 (Arh. St. Buc., m-rea 
Soveja, VI/4). 

197 Grigore mare căpitan și pîrcălab de Neamţ, la 4 septembrie 1693 
(N. Iorga, Studii şi doc., V, p. 404); 

— Cîrstea mare căpitan, staroste de Putna, la 17 iulie 1702 (Acad. 
R. S. România, CIII/172 și N. Iorga, op. cit, V, p. 98—99); 

— Alex. Fîrce fost mare căpitan de Tecuci, la 6 decembrie 1706 (Arh. 
St. Buc., ms. 574, f. 11—12) ; 

— D. Calmuțchi mare căpitan de Cernăuți, la 28 iulie 1714 (N. Iorga, 
Doc. Callimachi, II, p. 173) ; 

— Şerban mare căpitan de Covurlui, la 1 februarie 1715 (Arh. St. 
Buc., m-rea Neamț, XXVII/11) ; 

— La 18 aprilie 1727 este amintit marele căpitan de Soroca (G. Ghi- 
bănescu, Surete, XI, p. 61) ; 

— Lorinţ “mare căpitan de Chigheci și de Codru, la 6 august 1728 
(Arh. St. Buc., ep. Huşi, XIX/10 bis.) ; 

— C, Sălion mare căpitan de Dorohoi, la 27 iunie 1731 (idem, marea 
Coşula, VII/10) ; 

— Lupu Poruţchi mare căpitan de lași, la 21 martie 1740 (idem, 
m-rea Doljeşti, XXII b/6) etc. 


www.dacoromanica.ro 


256 ORGANIZAREA CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


din interiorul țării erau trimiși oriunde statul feudal avea nevoie 
de serviciile lor 1%. 

În ţinuturile date lor în grijă ei îndeplineau atribuţii foarte 
largi. Un cronicar moldovean din secolul al XVIII-lea ne infor- 
mează că Grigore al II-lea Ghica, făcînd pe Iordache stolnicul 
căpitan de Codru, i-a dat ţinutul Fălciului „tot în seama lui“ 1%. 
Din alte documente rezultă că ei aveau și atribuţii judecăto- 
reşti 200 şi că aduceau la îndeplinire diverse hotărîri ale domnu- 
lui 21, așa cum făcuseră mai înainte marii vătafi. 

Marii căpitani de ţinut erau numiţi de domn printr-o po- 
vuncă specială. La 24 august 1708, Mihai Racoviţă scria „la 
toți căpitanii şi hotnogii şi la chihăi şi la stegari și la toţi sluji- 
torii din ţinutul Tecuci“, anunțindu-i că le-a pus mare căpitan 
pe Stamate Gheuca 22, iar la 28 iulie 1714 Nicolae Mavrocor- 
dat numeşte mare căpitan de Cernăuţi pe D. Calmuţchi, po- 
1uncind la „toţi căpitanii şi călărașii de pe la steaguri de la 
acel ţinut“ să-l asculte %3. Din aceste porunci rezultă că marii 
căpitani de ţinut aveau în subordine toate steagurile din ţinutul 
respectiv, comandate de căpitanii lor 20. 


199 D, Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 89. Cf. și relaţia lui Weis- 
mantel („Rev. ist.“, 1930, p. 21—22). 

199 M. Kogălniceanu, Cronici, III, p. 160. 

200 Vezi porunca din 9 septembrie 1775, prin care Grigore al III-lea 
Ghica numește pe Proca Roman ca mare căpitan de Dorohoi, urmînd să 
„odihnească“ pe locuitori. Aceştia trebuiau să-l asculte, altfel căpitanul pu- 
tind să le facă „certare“. Cei nemulţumiţi cu judecata sa puteau apela la 
divan (G. Ghibănescu, Surete, XI, p. 63). 

2i Vezi porunca din 1743 adresată marelui căpitan de Soroca să 
schimbe vornicelul din Virtejani” (N. Iorga, Anciens documents du droit, 
II, p. 49) sau pe cea din 16 iunie 1712, adresată marelui căpitan de Hotin 
(N. Iorga, Studii şi doc., V, p. 228). 

202 „Arhiva românească“, I, p. 56. 

0 N. Iorga, Doc. Callimachi, II, p. 173. Vezi şi porunca din 30 
martie 1748, către căpitanii și slujitorii din Fălciu pentru numire de mare 
căpitan la Codru-Chigheci (G. Ghibănescu, Surete, VII, p. 206); vezi și 
ibidem, XI, p. 63. 

204 Cf. şi Cronica lui Axinte Uricarul, care arată că, la 1715, existau 
în ținutul Hotin „și căpitan mare și căpitani mici“ (M. Kogălniceanu, Cro- 
nici, Il, p. 170). 


www.dacoromanica.ro 


257 COMANDANȚII CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


După numirea ispravnicilor de ţinut, marii căpitani au de- 
venit subalternii acestora ; ei au rămas comandanții slujitorilor 
din ţinutul respectiv, dar li s-au micşorat atribuţiile. 

În Țara Românească nu pare să fi existat în secolul al 
XVII-lea mari căpitani de ţinut, ca în Moldova 25. Aici purtau 
titlul de mari căpitani doar cei doi căpitani de margine (de la 
Focşani şi Cerneţi) şi comandanții unor corpuri de slujitori şi 
mercenari (dorobanţi, călăraşi, lefegii, cazaci şi seimeni), de 
care am amintit mai sus. 


7. Marii căpitani de margine 


În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în Ţara Româ- 
nească sînt amintite îm documente două mari căpitănii de mar- 
gine, la Focşani şi la Cerneţi, despre care Mihai Cantacuzino 
afirma că sînt cele mai mari căpitănii ale ţării 206. 

Marea căpitănie de la marginea dinspre Moldova a Ţării 
Româneşti a fost înființată de Matei Basarab, în legătură, fără 


205 Şi în Ţara Românească, în unele documente din secolul al XVII-lea 
sînt amintiți mari căpitani: Cazacul, la 28 noiembrie 1641 (Acad. R. S. 
România, CCXI/28), Arsenie Soimul, la 24 iunie 1643 (idem, CV/249), 
Tudor, la 26 octombrie 1648 (idem, CCCX/33) și 1 mai 1664 (Arh. St. Buc., 
m-rea Sf. loan-Focşani, 1V/3). Aceştia nu sînt însă mari căpitani de judeţ, 
ca în Moldova, ci fie căpitani de margine, fie comandanți de grupuri de 
slujitori sau mercenari. 

De altfel, în Țara Românească sînt cazuri în care același căpitan 
apare cînd cu titlul de mare căpitan, cînd cu acela de căpitan simplu, cum 
era în realitate. De pildă, Iane căpitan din Buzău apare cu acest titlu la 
4 iulie 1640 (idem, m-rea Bradu, IlI/12), ca mare căpitan la 12 august 
1657 (Acad. R. S. România, ms. 2592, f. 105) și din nou căpitan la 11 
august 1662 (Bibl. Centrală de Stat, XCIII/6) ; Vlaicu din Cornet este nu- 
mit căpitan la 15 iunie 1667 (Arh. St. Buc., m-rea Brîncoveni, VIII/13), 
mare căpitan în același an (idem, m-rea Dintr-un lemn, XI1/6) şi din nou 
căpitan la 13 august 1668 (idem, ms. 443, f. 128 v.). 

28 Ed. Tunusli, p. 32. 


www.dacoromanica.ro 


258 ORGANIZAREA CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


îndoială, cu luptele sale cu domnul contemporan al Moldovei 
şi cu necesitatea de a asigura paza hotarului ameninţat. Primul 
căpitan de margine de la Focșani, Roman, (care nu este numit 
încă mare căpitan) apare în documente la 25 iunie 1651 207. 

Cît priveşte marea căpitănie de la Cerneţi, aceasta este 
menţionată în documente mai tîrziu, în vremea domniei lui 
Constantin Brîncoveanu, fiind înfiinţată foarte probabil în 
timpul luptelor purtate de turci împotriva Imperiului austriac, 
în ultimele două decenii ale secolului al XVII-lea 6%, cînd 


207 Arh. St. Buc., ep. Buzău, LVII/7. După el sînt amintiţi: 

— Neagoe, la 5 septembrie 1654 (idem, ms. 573, f. 328 v.); 

— Dumitraşcu, la 16 ianuarie 1666 (idem, Mitr. Ţării Rom., CL 5); 

— Alexandru, în anii 1672—1673 (Acad. R. S. România, XCVI/56); 

— Mitrea, la 4 iulie 1676 (Bibl. Centrală de Stat, D. 101, p. IX/1); 

— Q. Filipescu, la 26 ianuarie 1681 (Arh. St. Buc., Dep. Filitis, 114); 

— Mănăilă, la 20 octombrie 1686 (Acad. R. S. România, VIII 233); 

— Mihalcea Cîndescu, în aprilie-mai 1691 (Arh. St. Buc., ep. Buzău, 
XLVIII/67 și XXII/22) ; 

— Costin, la 22 august 1691 (idem, m-rea Dălhăuţi, 1/4); 

— lanache Văcărescu în 1694—1695 (idem, Mitr. Ţării Rom., 
CCCXIV/5) ; 

— Pătru Obedeanu, între 8 aprilie 1692 și 10 martie 1697 (idem, ep. 
Buzău, XXVII/53) ; 

— Costin, la 15 iunie 1699 (Muzeul de istorie Buc., nr. 1595 D); 

— Radu Dudescu, din 8 mai 1702 (Arh. St. Buc., m-rea Banu, 1V/15) 
pînă la 1705 (R. Greceanu, op. cit., p. 145) (Acesta ajunge apoi mare logofăt) ; 

— Done, la 9 martie 1705 (Acad. R. S. România, CXXVII/3) ; 

— Gheorghe Băjescu, la 1711 (R. Greceanu, op. cit, p. 211) etc. 

208 Primul căpitan de Cerneţi, Tănase, este amintit la 5 mai 1681 (Arh. 
St. Buc., m-rea Tismana, LXXXVII/23), iar primul mare căpitan de margine 
din această regiune, Necula Glogoveanu, la 1690 (R. Greceanu, op. cit., 
p. 45). După acesta sînt amintiţi : 

— Istodor sau Hristodor, la 26 noiembrie 1694 (Arh. St. Buc., Mitr. 
Ţării Rom., CCXCV/16) şi 1695 (R. Greceanu, op. cit., p. 67); 

— Vasile, la 29 august 1697 (idem, m-rea Tismana, XI/21) ; 

— Papa Oteteleșanu, la 22 octombrie 1699 (ibidem, XCIII/64) : 

— Matei Fălcoianu, la 20 septembrie 1702 (ibidem, XCIII/67) ; 

— Chircă Rudeanu, la 9 octombrie 1712 (Arh. St. Buc., ms. 714, f. 965); 

— Matei Cantacuzino, la 20 iunie 1714 (Doc, priv. rel. agrare, 
p. 270) etc. 


www.dacoromanica.ro 


259 COMANDANȚII CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


domnul merge el însuși de multe ori în această parte a ţării. 
Înainte de înființarea căpităniei de margine de la Cerneţi, a 
existat în aceeași regiune, la Strehaia, o căpitănie de dorobanţi, 
amintită în documente încă de la sfîrșitul secolului al XVI-lea. 

Marii căpitani de margine de la Focșani și Cerneţi aveau 
în subordine pe toţi slujitorii și curtenii din regiunea respectivă, 
unde efectivele acestora erau foarte numeroase 2%. Cronicarul mol- 
dovean ne spune că, atunci cînd Nicolae Mavrocordat s-a mutat 
din Moldova în Țara Românească, la 1716, acesta a fost primit 
la hotar de Vintilă mare căpitan de margine „cu toată slujito- 
rimea și cu steagurile cîte sînt pe margine“ 210. 

Atribuţia principală a marilor căpitani de margine era paza 
hotarelor țării în regiunea ce le fusese încredințată. Vorbind 
despre marele căpitan de la Cerneţi, cronicarul Radu Greceanu 
spune că acesta „era acolo de pază mărgimii“ 74, 

În afară de aceasta, marii căpitani de margine îndeplineau 
în regiunea respectivă rolul unor autorități locale superioare, 
asemănătoare aceleia a ispravnicului de la Craiova, în care cali- 
tate judecau numeroase procese, dînd jurători și numind ho- 
tarnici 212 și cercetînd diverse pricini, din poruncă domnească 212. 


20 În regiunea Buzău-Focșani sînt amintiţi în ultimul deceniu al seco- 
lulu al XVII-lea cel puţin 18 căpitani, care apar cîte 8—9 într-un docu- 
ment (doc. din: 15 martie 1694, 14 aprilie 1694, 4 iulie 1697, 3 noiembrie 
1697, 3 noiembrie 1699 şi 30 iunie 1700; Arh. St. Buc., ep. Buzău, XLVIII/77 
și II/8, Acad. R. S. România, CXCVI/143; Arh. St. Buc., Mitr. Țării Rom., 
LXXXVIII/34 şi ep. Buzău, XLVIII/134). 

i 210 M. Kogălniceanu, Cronici, II, p. 172. Vezi şi Cronica Ghiculești- 
or, p. 193. 

211 R, Greceanu, Viaţa lui C. Brincoveanu, p. 45. 

212 Vezi doc. din: 4 iulie 1676, 26 noiembrie 1694, 4 aprilie și 27 
august 1696, 1704, etc. (Bibl. Centrală de Stat, D. 101, p. IX/1, Arh. St. 
Buc., Mitr. Țării Rom., CCXCX/16, m-rea Rm. Sărat, VIII/13, ep. Buzău, 
LIV/21, Arh. St. Craiova, CCV/4 etc.) 

213 Vezi doc. din 1694—1695, 25 aprilie 1696 (Arh. St. Buc., Mitr. 
Ţării Rom., CCCXIV/5, ep. Buzău, LIV/20) etc. 


www.dacoromanica.ro 


260 ORGANIZAREA CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


Ei eliberau cărți de judecată ca şi marii dregători ?!4 şi aveau 
chiar o cancelarie organizată 215. În plus, ei asigurau „ordinea“ 
în regiunea încredinţată, prindeau pe răufăcători 216 și îndepli- 
neau diverse atribuţii legate de strîngerea dărilor 217. 


8. luzbaşii 


Începînd din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cînd 
apar în documente și căpitanii, ajutorii acestora 218 au fost numiţi 
iuzbași, „adică sutaşi, după moda turcească“ 219. Termenii de 
sutaș, iuzbaşă şi hotnog sînt sinonimi 2%, indicînd, în limbi di- 
ferite, pe comandanții unei sute de curteni sau slujitori. 

În Lexiconul lui Mardarie de la Cozia, alcătuit la 1649, 
„iuzbaşa= carele este mai mare peste o sută“ 21. După cum am 


214 Vezi cărţile de judecată date la: 1691—1692, 8 aprilie 1692, 15 
iunie 1699 etc. (Arh. St. Buc., ms. 218, f. 60 v.—61, Muzeul de istorie Buc., 
ar. 1595 D, Arh. St. Buc., ep. Buzău, XXVII/53) 

25 Un doc. eliberat de Hristodor mare căpitan de Cerneţi este scris 
de „Pîrvu logofăt de la marele căpitan“ (Arh. St. Buc., m-rea Tismana, 
XCIII/59). 

216 Vezi doc. din 5 mai 1681, în care se arată că Tănase căpitanul din 
Cerneţi a trimis „oamenii“ lui să „dea strînsoare“ satului Topolnița ca 
să prindă împreună nişte hoţi, pe care i-au dat „pe mîna“ căpitanului 
(Arh. St. Buc., m-rea Tismana, LXXXVII/23). 

211 La 9 martie 1705, Done mare căpitan de margine dă carte m-rii 
Mărgineni să strîngă oameni străini scutiți de dări, promițînd că „de către 
noi vor avea căutare de toate păsurile și greul lor ce ar avea“ (Acad. R. S. 
România, CXXVII/3). 

218 Cf. și Paul de Alep, după afirmaţia căruia căpitanii comandau 
companii, iar iuzbaşii plutoane (Călătoriile patriarhului Macarie, p. 114). 

%9 Miron Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, p. 390 (Poema polonă). 
Cuvîntul iuzbașă, de origine turcească, înseamnă comandant de sută (de la 
iuz sută şi bașe comandant (cf. L. Şăineanu, Influența orientală, sub voce). 

20 Cf. I. C. Filitti, Vechea organizare administrativă, p. 21, Proprie- 
tarii solului, p. 18; Organizarea fiscală, p. 32—33 şi Citeva cuvinte, p. 17. 

221 Ed. Gr. Creţu, p. 91. 


www.dacoromanica.ro 


261 COMANDANȚII CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


arătat, în documentele noastre interne se folosește uneori ter- 
menul de „sută“ pentru efectivul condus de iuzbașă sau 
centurion. 

Deşi comandanților de „sută“ li se spune de cele mai 
multe ori iuzbaşi — datorită influenţei turceşti exercitate asupra 
țărilor noastre în vremea dominaţiei otomane — în unele iz- 
voare narative din secolul al XVII-lea sau de la începutul ce- 
lui următor, scrise în limba latină, aceștia sînt numiţi cen- 
turiones 222. 

În nici unul din documentele interne scrise în limba ro- 
mână sau slavonă iuzbașii nu sînt numiţi însă sutași. Este ade- 
vărat că în documentele "Ţării Româneşti de la sfîrşitul seco- 
lului al XVII-lea — începînd din timpul domniei lui Şerban 
Cantacuzino — întîlnim numeroşi sutași, despre care I. C. Fi- 
litti credea că sînt „şefi de cete slujitoreşti“ 2%. În realitate, 
aceşti sutaşi sînt o categorie fiscală, care — în schimbul scutirii 
de toate dările — plăteau vistieriei o sumă globală de 100 de 
ughi. Că este așa ne-o dovedesc numeroase documente. La 10 
ianuarie 1693, Constantin Brîncoveanu hotărăște ca sutașii din 
Buzău „să dea suta deplin într-un an“ 2 ; la 17 iunie 1690, un 
locuitor din Mărăcineni, cu nepoţii săi, îşi vînd ocina „de ne-am 
plătit capetele di sută“ 2%, iar într-un alt document, din anul 
1693, se arată că fiii lui Stan copilul de casă erau la slujbă la 
sutași, „cu suma lor de bir ughi 100“ 226. 

În vremea domniei lui Constantin Brincoveanu, sutaşii apar 
totdeauna separat de iuzbași și căpitani sau de „căpeteniile de 
slujitori“ — semnul cel mai evident că erau categorii dife- 


„„ 22 Vezi Codex Bandinus, ed. V. A. Urechia, p. 140, relaţia istorică a 
misionarului catolic din vremea lui Şerban Cantacuzino, în Mag. istoric, V, 
p. 67 şi D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 89. 

25 J, C. Filitti, Organizarea fiscală, p. 32. 
2% Acad. R. S. România, XCVI/73. 

2% Ibidem, CXLVII/133. 

226 N. Iorga, Studii și doc., X, p. 427. 


www.dacoromanica.ro 


262 ORGANIZAREA CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


rite 227. Printre sutaşi se găseau însă și comandanţi de slujitori 
cu o situație materială mai bună. Astfel, la 1699, este amintit 
Nicula Glogoveanu căpitan sutașul 22 ; la 21 octombrie 1693, 
Sava iuzbașa sutașul 2 ; la 12 aprilie 1689, Stoica vătaf suta- 
şul 2%, iar la 11 aprilie 1692, Stroe slujitor sutașul 251. Nici unul 
din cei amintiţi mai sus nu era numit sutaș pentru că ar fi co- 
mandat o sută de slujitori, ci pentru faptul că plătea — singur 
sau împreună cu o cruce — sută de ughi anual vistieriei. 

Revenind la iuzbași, primii comandanți purtînd acest titlu 
sînt întîlniți în documentele "Țării Românești la sfîrșitul seco- 
lului al XVI-lea, o dată cu apariţia termenului de căpitan. La 
6 februarie 1594, este menţionat ca martor Giura iuzbaşa din 
București 2%, iar la 23 iunie 1596 un alt iuzbașă, Grama, tot 
din Bucureşti 235. După nume, este foarte probabil ca acești 
primi iuzbași amintiţi în documente să fi fost comandanți de 
mercenari, aflaţi în număr mare în oastea lui Mihai Viteazul. 
De altfel, însuși domnul, în scrisoarea sa din 26 iunie 1597, 
prin care cheamă „oșteni de slujbă“ în leafa sa, vorbeşte de 
„iuzbașa oștenilor“ mercenari 34. Apoi termenul de origine 
turcească s-a răspîndit, ajungînd, în secolul următor, să de- 
semneze pe toți comandanții de steag, de curteni sau de sluji- 
tori din Țara Românească. 

În secolul al XVII-lea, termenul de iuzbașă este foarte des 
întîlnit în izvoare. În documentele Țării Româneşti din această 
vreme am numărat circa 500 de iuzbași, amintiţi în peste 200 


221 Anatejter, ed. cit, în Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 373, 
384, 385, 388. 

2238 Condica vistieriei, p. 491. 

229 Arh. St. Buc., ep. Buzău, LV/15. 

23% Idem, Mitr. Ţării Rom., XXII/7. 

231 Idem, ep. Argeş, VII/46. 

232 Doc, priv, ist. Rom., B, veac. XVI, vol. VI, p. 100. 

233 Ibidem, p. 225. 

234 Şt, Ştefănescu, op. cit, în „Romanoslavica“, V; 1962, p. 162. 


www.dacoromanica.ro 


263 COMANDANȚII CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


de localităţi, care comandau atit pe curteni355, cît și pe 
slujitori 236. 

În Moldova, pe lîngă iuzbași — întîlniți mult mai rar de- 
cît în Țara Românească 2% — apar mult mai des, avînd același 
rang și atribuţii, vătafii (de curteni) și hotnogii (de slujitori). 
Astfel, da 19 august (c. 1639), alături de Cazac căpitan de că- 
lărași de Orhei, apar Corciovei hotnog din Ialoveni-Lăpușna 
și Toader iuzbașa de călărași din Soroca 238. 


235 Nenumăraţi iuzbaşi de roşii figurează în listele întocmite de noi 
pe localități, la: Sărata-Buzău, Pătroaia-Dimboviţa, Lipia-Argeș, Puţintei- 
Buzău, Hintești, Bobaiţa etc. 

Numeroşi alţi iuzbaşi de: comiși, la Buzău (20 septembrie 1642), Rm. 
Sărat (16 februarie 1647) etc.; spătărei, la Ploieşti (28 august 1653); Stoi- 
ceşti-Ilfov (20 august 1664), Piscu-llfov (26 martie 1655); postelnicei în 
jud. Teleorman (13 iulie 1656); păhărnicei, la Buzău-Rm. Sărat (1655); 
portari, la Popeşti-Dîmboviţa (15 aprilie 1675) ; vistiernicei la Horezi-lalo- 
mița (5 august 1648) şi Bucureşti-Dolj (4 aprilie 1668) etc. 

239 Numeroşi iuzbaşi de dorobanţi se întîlnesc la: Bucureşti (31 iulie 
1658, 1 ianuarie 1683), Tîrgovişte (1653—1654), Sărăcinești, (1672—1674). 
Mai numeroși sînt încă iuzbaşii de călărași, la: Buzău (4 februarie 1642, 
4 mai 1650, etc.), Bucureşti (1 august 1669), Comani-Dolj (18 iunie 1677), 
Șchiopeni (18 noiembrie 1678), Scutari (17 noiembrie 1678) etc. 

237 Primul iuzbașă este întîlnit în documentele moldovene la data de 
25 iunie 1472 (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XIV—XV, p. 390). Cum do- 
cumentul a rămas în traducere românească şi cum în nici un alt document 
din această vreme sau din secolul următor nu întîlnim iuzbaşi în Moldova 
— curtenii fiind comandanţi de vătafi, iar slujitorii, de hotnogi — consi- 
derăm că introducerea termenului de iuzbașă în documentul citat (ca și 
a celui de vătaf într-un doc. contemporan) este opera traducătorului sau 
falsificatorului documentului, deoarece acest termen nu se folosea încă într-o 
vreme în care influența turcească nici nu avusese cînd să pătrundă la noi. 
Cf. în acest sens și „Anuarul Inst. de istorie şi arheologie“, Iași, I, 1964, 
p. 97, unde acest document este considerat „model de falsificare“. 

238 A. Sava, Doc. Orhei, p. 77—78; un alt iuzbașă de călăraşi se 
întîlneşte la 12 iunie <c. 1655) (T. Bălan, Doc. bucovinene, II, p. 151). 
Dacă în cazurile citate mai sus se arată că iiuzbașii comandau slujitori, în 
multe alte documente moldovene din primele decenii ale secolului al 
XVII-lea care amintesc de iuzbași nu se precizează ce anume grupuri 
comandau aceștia ; vezi doc. din 8 noiembrie 1630 (Arh. St. Buc., m-rea 
Bisericani, XV/6) ; (1632 după 30 martie) (Acad. R. S. România, CXVI/140); 
7 octombrie 1636 (Arh. St. Buc., m-rea Bisericani, XV/16); 19 iulie 1648 
(Arh. St. laşi CLXXXVI/12); 22 aprilie 1662 (Arh. St. Buc, ep. Huși, 
XII/15 etc.). 


www.dacoromanica.ro 


264 ORGANIZAREA CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


luzbașa comanda un steag de slujitori sau de curteni, al- 
cătuit — cum am văzut mai sus — doar în mod teoretic din 
100 de oameni, avînd în realitate circa 50—80 de subalterni 239, 
În documentele "Țării Românești din secolul al XVII-lea întîl- 
nim numeroase steaguri de roșii 240, de dregători mărunți ?#, 
sau de slujitori 2%, comandate de iuzbași. 

La rîndul său, fiecare iuzbașă era ajutat la comanda stea- 
gului de cîte un ceauş şi un stegar, subalternii săi. În docu- 
mentele citate şi mai sus, din (1655), cei şase iuzbași de pä- 
hărnicei au fiecare cîte un ceauș şi un stegar 245, iar alături de 
cei patru iuzbași de călăraşi din Buzău apar cinci ceauși și 
patru stegari *%. La 26 mai 1646, este amintit Dumitru stegar 
„de la Măinea iuzbaşa“ 25; la 4 martie 1673 Toia iuzbașa 
„dimpreună cu ceaușul mieu“ 2%, iar la 7 noiembrie 1677, 
alături de Manea iuzbașa de roșii, apar ceaușul și stegarul „cu 
toții roşii împreună de la steagul lui“ 247. 

Ceauşii și stegarii ședeau în aceeaşi localitate cu iuzbaşii 
numai în cazul în care efectivele de curteni sau slujitori din 
acea localitate erau mai mari. De obicei, acești subalterni ai 
iuzbaşei se găseau răspîndiți în diverse localităţi din ţară unde 


239 Despre steag și efectivele sale vezi mai sus p. 220—221. 

210 Steagul de roșii al lui Stanaiu iuzbașa, menţionat la 22 ianuarie 
1675 (Acad. R. S. România, CCXXXIV/34) sau roșii de la steagul lui 
Manea iuzbașa, la 7 noiembrie 1677 (Arh. St. Buc., ep. Buzău, XXX 37). 

241 Steagul de vistiernicei ai lui Drăghici iuzbașa din Hurezi-lalomiţa, 
amintit la 5 august 1648 (Arh. St. Buc., ep. Buzău, VIII/2) sau steagul de 
spătărei comandat de Iancu iuzbașa din Boziani la 11 aprilie 1683 (idem, 
m-rea Cotroceni, XVII/6). 

22 La 28 februarie 1649, sînt amintite steagurile de slujitori ale lui 
Coman iuzbașa și Pătrașco iuzbaşa (Arh. St. Buc., ms. 256, f. 340); la 23 
septembrie 1656, steagul de călăraș: ai lui Nica iuzbașa (G. Ghibănescu, 
Surele, VI, p. 220); la 21 iunie 1667, steagul de dorobanţi al lui Ion 
iuzbaşa (Arh. St. Buc., m-rea Radu vodă, XLVI/13). 

243 N. Iorga, Studii și doc., IV, p. 40—42. 

24 Ibidem, p. 37—39. 

245 Arh. St. Buc., Dep. Cantacuzino, nr. 16. 

26 Acad. R. S. România, LXXXVIII/62. 

27 Arh. St. Buc., ep. Buzău, XXXI/37. Vezi și doc. din 16 mai 1674, 
8 aprilie 1679 și 30 mai 1693 (copie Inst. de Istorie, Arh. St. Buc., ms. 172, 
£. 26 v. și Mitr. Țării Rom., XXXIV/12). 


www.dacoromanica.ro 


265 COMANDANȚII CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


nu existau şi iuzbași (dar apropiate de acelea unde stăteau co- 
mandanțţii de steaguri), de pildă, la Alimănești, Băleni, Bașo- 
teni, Beliţi, Blestematele, Buzău, Băneşti, Brîncoveni etc. 248, 

Cu privire la originea socială a iuzbașilor, menţionăm că 
ei erau, în general, ca şi ceaușii și stegarii, de origine modestă. 
În documente nu am întîlnit decît puţini iuzbași fii sau rude 
de boieri 2%. În schimb, sînt amintiţi foarte mulţi iuzbași fii de 
roşii 250, de căpitani %! sau de comandanţi mărunți 22 etc., pe 
lingă numeroşi alţii despre a căror origine documentele nu ne 
spun nimic. 

În vremea domniei lui Matei Basarab, iuzbașii primeau 
pentru slujbele ce făceau statului feudal ocine de la domnie 38, 
uneori chiar cu rumâni %4, în mult mai mică măsură decît cà- 
pitanii însă. 

Aceste dăruiri de ocine erau motivate uneori de faptul că 
iuzbaşa respectiv „s-a ridicat cu bun îndemn şi cu slujbă 


248 Vezi doc. din 16 mai 1674, în care apar: Tatul iuzbaşa din Cătun, 
Stan ceaușul din Viespeşti şi Cătană stegarul din Teișani cu tot steagul din 
care făceau parte (copie Inst. de istorie) şi din 11 septembrie 1664, în care, 
între cetașii lui Stoica iuzbașa — răspîndiţi în satele Lipia, Cacaleţi, Scur- 
teşti, Mărăcini, Mătești și Mînăstirea — este și un ceauș din Cernătești 
(Arh. St. Buc., ep. Buzău, LIII 8). 

29 La 24 februarie 1647, este amintit Mihail iuzbaşa de roșii, nepotul 
lui Leca, fost mare spătar (Acad. R. S. România, CCXCVI/191). 

250 Isac iuzbașă şi Micu iuzbaşșă, fiii lui Barbu roşu (doc. din 28 mai 
1650, Arh. St. Buc., ep. Buzău, 1/29). 

51 Barbu iuzbaşa de roșii, fiul lui Barbu Bădeanu căpitan (doc. din 
10 iulie 1652, Arh. St. Buc., ep. Buzău, VIII/3); Nan iuzbaşa, fiul lui Ne- 
cula căpitan din Lămoteşti (Muzeul de istorie Buc., nr. 13729); Borcea iuz- 
başa, fiul lui Radu căpitan din Buzău (doc. din 1 iulie 1631, Arh. St. Buc., 
m-rea Nucet, XII/1), sau Dumitraşco iuzbaşa, fiul lui Vlad căpitan (doc. 
din 28 aprilie 1668, „Întregiri“, 1938, p. 212). 

*5 Lambru iuzbașa, fiul lui Drăgoi ceauș (doc. din 18 aprilie 1658, 
Arh. St. Buc., m-rea:Hurezi, 1[1/4). 

253 Vezi doc. din: 19 iulie 1605, 6 iulie 1633, 13 iunie 1643 etc. (Doc. 
priv. ist. Rom.. B, veac. XVII, vol. I, p. 182—183, Arh. St. Buc., m-rea 
Brîncoveni, XII/1 şi m-rea Golgota, 1/1). 

25 La 24 februarie 1636, Matei Basarab arată că „am dat şi am mi- 
luit pe nişte iuzbași de călăraşi din tărgu de în Buzău cu aceşti rumâni 
din Cioceni“ (N. Iorga, Studii și doc., IV, p. CLXVIII, nr. 1). 


www.dacoromanica.ro 


266 ORGANIZAREA CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


dreaptă către domnia mea și întru nimic necruţind să-şi verse 
sîngele pentru domnia mea“ 255. 

Trebuie să mai amintim aci că printre iuzbași se găseau 
numeroși oameni știutori de carte. Din secolul al XVII-lea au 
rămas numeroase zapise alcătuite de asemenea "romandanţi de 
curteni și slujitori 256, mai multe decît cele scrise de căpitani 257 
sau de ceauși %8. Ei trebuiau să știe să scrie pentru ași putea 
ține evidenţele subalternilor din steagurile ce conduceau, ca şi 
pe acelea ale dărilor ce aveau de plătit aceştia. 


9. Hotnogii 


Cuvintul hotnog este de origine maghiară și înseamnă 
comandant 3%. El a fost împrumutat în a doua jumătate a seco- 
lului al XVI-lea, cînd îm armata moldoveană se întîlnesc nu- 
meroşi mercenari unguri 26%. A. D. Xenopol nu are deci drep- 


25 Doc. din 6 iulie 1633, referitor la Radu iuzbașa din Tîrgşor (Arh. 
St Buc., m-rea Brîncoveni, XII/1). 

26 Vezi doc. din: 28 septembrie 1642, 27 iulie 1646, 22 septembrie 
1649, 6 mai 1651, 4 februarie 1655, 30 martie 1659, 18 august 1659 etc. 
(Arh. St. Buc., m-rea Stavropoleos, XII/12, Muzeul de istorie Buc., nr. 13729, 
Arh. St. Buc., ep. Buzău, VII6, Acad. R. S. România, LXXXVIII/46, Arh. 
St. Buc., ep. Argeș, XVI/40 şi m-rea Stavropoleos, I/1, Acad. R. S. Ro- 
mânia, ms. 260, f. 30). 

25? Vezi doc. din 21 iunie 1648, 11 februarie 1661 etc. (Arh. St. Buc., 
m-rea Brîncoveni, XXII 13 şi m-rea Plumbuita, IV 1). 

258 Vezi doc. din: 25 ianuarie 1645, 22 ianuarie 1650, 14 martie 1661, 
11 septembrie 1664 etc. (Acad. R. S. România, XLIII/71, Arh. St. Buc., 
ep. Buzău, L/22, ep. Argeș, VII 30 și ep. Buzău, LIII/8). 

25 Dicţionar maghiar-român, sub voce. Într-un doc. în limba maghiară 
din 10 iunie 1595, sînt amintiţi astfel „szazos Jovaghadnagyak“ (hotnogii — 
comandanții — sutași de călăreți) din armata de mercenari a lui Ştefan 
Răzvan (A. Veress, Documente, IV, p. 237). Despre echivalenţa dintre co- 
mandanţi şi hotnogi vezi și scrisorile în limba maghiară publicate în Hur- 
muzaki, XV, p. 1248 şi 1263, precum și unele documente maghiare din 
sec. XVI, la V. Motogna, Relajiunile Moldovei cu Ardealul în veacul al 
XUl-lea, p. 125, 144, 198 passim. 

260 A. Veress, Documente, I, p. 244, IV, p. 18, 237. Vezi și mai sus 
p. 117—118. 


www.dacoromanica.ro 


267 COMANDANȚII CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


tate cînd afirmă că gradul de hotnog „a putut exista în armata 
română din timpurile vechi“ 261, deoarece primele menţiuni cu- 
noscute ale hotnogilor, în calitate de comandanţi de slujitori, 
sînt de la sfîrșitul secolului al XVI-lea. Înainte de această 
dată, termenul de hotnog apare în două documente, dar nu cu 
accepțiunea de comandant de slujitori. Astfel, o traducere ro- 
mânească din secolul al XVIII-lea — pe care nu se poate 
pune deci prea multă bază — a unui document din 21 aprilie 
1436 aminteşte de „hotnogul Stanciul pîrcălabul de Hotin“ 262. 
Aci hotnogul este comandantul sau pîrcălabul cetăţii, care în 
celelalte documente apare doar cu acest din urmă titlu. Într-un 
alt document, din 26 noiembrie 1470 — o copie slavă cu multe 
greşeli — este amintit pan Ivanco hotnogul 2%. În ambele ca- 
zuri citate, hotnogii apar în documente păstrate doar în tradu- 
cere sau copie, introducerea lor fiind — ca și în cazul iuzbaşei 
din 1473 şi al vătafului din 1475 — opera traducătorului. Apoi 
hotnogii nu mai sînt amintiţi în documente pînă în a doua ju- 
mătate a secolului al XVI-lea, cînd apar o dată cu termenul 
de slujitor. 

Cronicarul Grigore Ureche, referindu-se la domnia lui 
Ştefan cel Mare, arată că acesta a pus hotnogi și căpitani peste 
oastea sa, împărțită pe steaguri 2. În cronicile contemporane 
domniei lui Ştefan cel Mare nu se spune decît că domnul a îm- 
părțit steaguri oastei sale 265, ceea ce dovedeşte că cronicarul 


moldovean — în vremea căruia termenul de hotnog era larg 
răspîndit, ca şi cel de căpitan — îl foloseşte și pentru secolul 


al XV-lea, extinzînd asupra unor vremuri trecute realităţi din 
timpul său 266. 


21 A. D. Xenopol, op. cit., IV, p. 159—160. 

22 Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XIV—XV, p. 123. 

283 Ibidem, p. 277. 

24 Gr. Ureche, Letopiseţul, ed. cit., p. 91. 

265 Cronicile slavo-române, p. 50 şi 63. 

266 Cf, și N. Iorga, Istoria armatei, |, p. 103, care crede că hotnogii 
puși de Ştefan cel Mare sînt „o socotinţă a scriitorului din veacul al XVII-lea, 
cînd erau acum și hotnogi, după obiceiul unguresc, care nu se întîlnesc însă 
curent în vremea lui Ștefan cel Mare“. 


www.dacoromanica.ro 


268 ORGANIZAREA CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


În secolul al XVII-lea, termenul de hotnog a ajuns să de- 
semneze pe comandanții de slujitori care alcătuiau un steag, 
hotnogul fiind sinonim cu iuzbașa, subalternul căpitanului 2%. 
Această corespondenţă între cei doi termeni rezultă în chip 
limpede din cele spuse de cronicarul Miron Costin, care afirmă 
că, pe vremea sa, hotnogii se numeau, „după moda turcească, 
iuzbași, adică sutași“ 268. 

O serie de documente din secolul al XVII-lea confirmă 
cele spuse de cronicarul moldovean cu privire la echivalenţa 
dintre cei doi termeni. Astfel, Ştefan Pagul, iuzbașă la 1655, 
este numit de urmaşii săi „hotnog de călărași de paza margi- 
nii“ 269 ; Jui Darie, iuzbașă la 9 mai 16812%, i se spune hotnog 
la 8 iunie 1688 27t, iar într-un document nedatat, de la Vasile 
Lupu, se arată că domnul a dat steag și a „hotnogit“ (l-a făcut 
comandant de steag sau iuzbașă) pe un anume Ihnatuschi 272. 
La 1 martie 1591 este amintită chiar „suta hotnogului“ 27%, ceea 
ce dovedește că acesta comanda același efectiv ca și iuzbașa. 

Hotnogii nu sînt, deci, căpitani, cum credea N. Iorga 274, ci 
subalterni ai căpitanilor sau iuzbași. Că este așa ne-o dovedesc, 
de asemenea, numeroase alte documente. De pildă, în iulie 1593, 
sultanul Murad al Ill-lea cere lui Sigismund Bathory să pe- 
depsească pe căpitanii și hotnogii (fi înșiră în ordinea impor- 
tanței) care au făcut stricăciuni în Moldova 2% ; la 28 ianuarie 


257 Cf. şi gen. R. Rosetti, Organizarea, p. 22. 

2% Miron Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, p. 390. (Varianta Poe- 
mei) Afirmația lui Miron Costin cu privire la ordinea în care s-au succedat 
în timp cei doi termeni — hotnog apoi iuzbașă — nu este confirmată de 
documentele moldovene din a doua Jumătate a sec. al XVII-lea, în care 
iuzbaşii şi hotnogii coexistă, cu preponderența numerică a hotnogilor. 

249 A. Sava, Doc. Lăpuşna, p. 68—69. 

270 G, Ghibănescu, Surete, VII, p. 140, 141. 

211 Ibidem, p. 142. 

272 Acad. R. S. România, MCXCV/. 

273 Ep. Melchisedec, Cronica Romanului, p. 225—226. 

i 24 N. Iorga, Anciens documenis du droit, p. 47 şi Istoria armatei, 
„ p. 54. 

“s A. Veress, Documente, IV, p. 17. În aceeași ordine — căpitani şi 
hotnogi — îi aşează Miron Costin pe comandanții slujitorilor din ţinuturi 
(op. cil, p. 370). 


www.dacoromanica.ro 


269 COMANDANȚII CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


1644, Vasile Lupu numește căpitan peste călărașii trimiși lui 
Gheorghe Rákóczy pe un anume Apostol, căruia îi dă ca aju- 
toare mai mulţi hotnogi 276 ; la 28 iunie 1647, apar ca martori 
doi hotnogi ai căpitanului Ştefan din Dumbrăviţa 277, iar la 30 
august 1684 este amintit lon Gherman hotnog „ot Virlan 
căpitan“ 278. 

Dacă în documentele moldovene apar zeci de asemenea 
hotnogi (dovadă a unei mai puternice influențe maghiare), în 
Ţara Românească termenul de hotnog se întîlneşte foarte rar; 
l-am găsit doar în cîteva documente din secolele XVI—XVII, 
din care nu rezultă ce fel de comandanţi erau hotnogii 2"9. 

În Țara Românească, atît comandanții sutași ai slujitorilor 
cît şi aceia ai curtenilor (roșilor) se numeau în secolul al XVII-lea 
iuzbași ; în Moldova, însă, doar comandanților de slujitori li se 
spunea hotnogi, iar corespondenţii lor la comanda curtenilor se 
numeau vătafi. 

În documentele moldovene am întîlnit doar cîţiva hotnogi 
de curteni, din care unul într-un document îndoielnic — pro- 


270 A. Veress, op. cît., X, p. 163. 

271 Arh. St. Buc., Mitr. Mold., VII/9. 

2738 G. Ghibănescu, Ispisoace, IV/1, p. 81. Uneori se foloseşte şi în 
Moldova termenul de hotnog pentru comandant în general; de pildă, la 
1 martie 1591, este amintit Marco Rango „hotnogul ot volost Lăpușna“ 
(Melchisedec, Cronica Romanului, p. 225—226), iar la 6 septembrie 1665, 
Tănase hotnog de Fălciu (Arh. St. Iaşi, DCXCIII/9). 

2% La (1579—1580) este amintit Stoica hotnogul din Dobrun (Doc. 
priv. ist. Rom., B, veac. XVI, vol. IV, p. 416); într-o poruncă din 10 au- 
gust 1636, referitoare la Gheorghe căpitan şi Gîlcă iuzbaşa (probabil de 
călărași) din Ruşii de Vede, dâmnul spune că le-a dat acestora un sat 
cum a miluit şi pe alţi hotnogi și boieri (Acad. R. S. România, DLVIII/8). 
Termenul de hotnogi este folosit aici în sensul de comandanţi de slujitori 
în general. La 23 septembrie 1649, sînt pomeniţi Marin căpitanul de călăraşi 
din Ploieşti „și alți hotnogi“ (comandanți în general, poate de slujitori, 
avînd în vedere faptul că la Ploieşti existau numeroși călărași) (Arh. St. 
Buc., A.N., LXXX/7) ; la 13 iulie 1653, se dă o poruncă iuzbașilor şi hot- 
nogilor din Buzău (cele două noţiuni apar aci împreună, ca avînd înţelesuri 
diferite) ; în aceeași poruncă se spune apoi iuzbași şi căpitani, lăsînd să se 
înţeleagă că termenii de hotnog și căpitan sînt sinonimi (Arh. St. Buc., 
ms. 173, f. 430). i 


www.dacoromanica.ro 


270 ORGANIZAREA CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR. 


babil fals — din 30 iunie 1639 280, iar al doilea într-o traducere 
românească tîrzie a unui alt document din 8 iulie 162021. în 
schimb, sînt foarte des pomeniţi în documentele originale hotnogii 
de slujitori. 

La sfîrşitul secolului al XVI-lea și în primele decenii ale 
celui următor, cînd apar în documente numeroși asemenea hot- 
nogi 25, nu se precizează ce anume steaguri — de slujitori sau 
curteni — conduc. Este sigur, însă, că, şi în această vreme, 
erau tot comandanţi de slujitori, deoarece nu poate fi întîmplă- 
tor faptul că apariţia lor în documente este simultană cu aceea 
a slujitorilor. Înfiinţarea unei noi categorii de slujitori ai dom- 
niei, de altă origine decît curtenii, făcea necesară și institui- 
rea altei categorii de comandanţi, curtenii continuînd să fie co- 
mandaţi — ca și mai înainte — de vătafi și mari vătafi. 

Începînd din deceniul al treilea al secolului al XVII-lea, 
nenumărate documente precizează că hotnogii erau comandanţi 
de slujitori. Astfel, la 8 ianuarie 1625, este amintit Vasile Pău- 
lel hotnog de călărași 25; la 16 mai 1640 lanăş hotnog de 
călărași 24 ; la 12 septembrie 1643 se dă o poruncă hotnogilor 
de călărași din Putna şi Tecuci 25, iar la 3 august 1699 este 
menţionat Cozma cel bătrîn fost hotnog de darabani 26; în 
sfîrșit, într-un document din 1730, se arată că, la începutul se- 
colului al XVIII-lea, hotnogii de slujitori din ţinutul Orhei au 
fost înlocuiţi prin namestnici 287. 


25 Dondăș hotnog de curteni din ţinutul Covurlui. (Arb. St. Iași, 
CCCXXVIII/3). 

281 Grigore Hruscin hotnog de curte (L. T. Boga, Doc. basarabene, 
XV, p. 5). Vezi şi Moldavia v epohu feodalizma, I, p. 331—332 şi 365. 

%2 Hotnogii din Ciobîrciu, la 2 iunie 1592 (Bac. priv. ist. Rom., A, 
veac. XVI, vol. IV, p. 42) ; un hotnog de ţinutul Lăpușna la 1592 (A. Sava, 
Doc. Lăpușna, p. 23); Pătraşco hotnogul (ante 6 februarie 1608) (G. Ghi- 
bănescu, Tapieaace, II/1, p. 42) ; Condrea fost hotnog, la 2 noiembrie 1615 (Doc. 
priv. ist. Rom., A, veac. XVII, vol. III, p. 228); vezi și vol. IV, p. 414, 
vol. V, p. 175, 181 passim. 

283 Ibidem, p. 313. 

24 Acad. R. S. România, CXXXVII/188. 

285 Idem, LXXII/43. 

25 Arh. St. Buc., ms. 379, f. 8 v.—9. 

27 A. Sava, Doc. Orhei, p. 199. 


www.dacoromanica.ro 


271 COMANDANȚII CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


Faptul că hotnogii sînt comandanții slujitorilor, nu ai curte- 
nilor, ne este confinmat și de cronicarul Miron Costin, care 
arată că, la sfîrșitul secolului al XVII-lea, fiecare ţinut moldo- 
vean avea căpitani şi hotnogi, care se aflau sub comanda ma- 
relui hatman 28. Cum hatmanul era comandantul slujitorilor, 
rezultă că hotnogii comandau și ei grupuri de slujitori. 

Termenul de hotnog desemnează, deci, în Moldova, pe co- 
mandantul local de slujitori, pus, la rîndul său, sub ordinele 
unui căpitan. 

Existenţa acestor hotnogi de slujitori nu înseamnă, totuși, 
că, în toate cazurile, comandanții călărașilor și dorobanţilor 
erau numiţi astfel. După cum în Țara Românească întîlnim, pe 
lîngă iuzbași de dorobanţi și vătafi de dorobanţi, și în Mol- 
dova există concomitent cu hotnogii și vätafi de dorobanţi 28 
sau de călărași 2%. Atît în Moldova, cît și în Ţara Românească, 
călărașii de Țarigrad se găseau sub comanda unui vătaf 21. 

În documentele moldovene întîlnim, de asemenea, și iuz- 
başi de slujitori, care sînt — cum am văzut — sinonimi cu 
hotnogii. p 

Termenul de hotnog, comandant de slujitori, a existat în 
Moldova din a doua jumătate a secolului al XVI-lea pînă în 
secolul al XVIll-lea 2%. De la sfîrșitul secolului al XVII-lea, 


28 M. Costin, Opere, ed. și loc. cit. 

28 Doc. din: 18 iulie 1603 (Doc. priv. ist. Rom, A, veac. XVII, 
vol. I, p. 111); 6 mai 1669 (Arh. St. Buc., m-rea Probota, XIV/12) ; într-un 
doc. din 30 aprilie 1650 este amintit un vătășel de dorobanţi (Acad. R. S. 
România, C/78). 

2% Doc. din: 1640, 2 februarie 1642, 29 iulie 1642, (c. 1674) (Acad. 
R. S. România, CII/38 şi 39, XLIII/54, G. Ghibănescu, Surete, XXII, 
p. 31) etc. 

21 D, Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 90. 

22 În primele decenii ale secolului al XVIII-lea, hotnogii se întîlnesc 
tot mai rar în documente la: 1706 (A. Sava, Doc. Lăpușna, p. 150); 23 
aprilie 1718 (Arh. St. Buc., ep. Huși, XL/1) etc. La 30 iulie 1728, hotnogii 
se găseau încă printre categoriile privilegiate, care nu dădeau dijmă ţără- 
neşte (Arh. St. Buc, ms. 630, f. 2 v—3). Cf. și un doc. din 14 septembrie 
1703, în care se arată că Pătrașco mazil hotnogul prezintă cărţi domneşti 
de „hotnogie şi scuteală“ pentru desetină de stupi şi gorştină (T. Bălan, 
Doc. bucovinene, III, p. 117—118). 


www.dacoromanica.ro 


272 ORGANIZAREA CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


o dată cu decăderea organizaţiei slujitoreşti, hotnogii sînt tot mai 
rar întilniţi în documente, fiind înlocuiţi cu bulucbașii sau, ca 
în cazul citat mai sus din Orhei, cu namestnici sau zapcii. 


10. Bulucbaşii 


De pe la mijlocul secolului al XVII-lea, ca urmare a întă- 
ririi influenţei turceşti asupra țărilor noastre, unitatea numită 
înainte steag începe a fi denumită buluc 25, iar comandanții de 
steaguri bulucbași 2%. Termenii de buluc şi bulucbașă s-au folo- 
sit mai ales în Moldova. 

Cronicarii moldoveni din secolul al XVII-lea folosesc 
deseori verbul „a buluci“ cu sensul de a grupa sau organiza 
forțele armate. Grigore Ureche îl utilizează chiar pentru fapte 
petrecute în secolele XV şi XVI — cînd termenul de buluc 
nu pătrunsese încă în limba noastră 2%. 

Miron Costin, care și-a scris cronica în ultimul sfert al 
secolului al XVII-lea, cînd termenii de buluc și bulucbașă 
pătrunseseră în Moldova, vorbeşte și el adesea de bulucuri de 
inercenari ca despre grupuri organizate 2%. 


293 Cu accepțiunea de companie sau ceata de ostaşi, termenul de buluc 
(de la bölük, vezi L. Şăineanu, op. cit, sub voce) este întîlnit adesea în 
cronicile turceşti din secolele XVI—XVII (vezi traducerile acestora aflate 
în manuscris la Inst. de istorie din Buc.). 

29 Echivalenţa dintre steag şi buluc rezultă din documentele moldo- 
vene, în care se pomenește, de pildă, steagul lui Alexandru bulucbaşa (doc. 
din 16 mai 1706, Arh. St. Buc, m-rea Bîrnova, X/3). În timpul domniei 
lui Dimitrie Cantemir, un bulucbaşă comanda 50 de seimeni, deci efectivul 
unui steag (M. Kogălniceanu, Cronici, II, p. 309). 

295 Grigore Ureche arată că loan vodă Viteazul, văzînd că turcii in- 
traseră în ţară, dăduse ordin „să să bulucească oastea di pre unde au fost 
răşchirată“ (ed. cit., p. 200) sau că orheenii şi lăpuşnenii, răsculați contra 
lui Iancu Sasul, „bulucindu-să“ (organizîndu-se), au ales domn pe Lungu 
şi au pornit pe Prut în sus (ż¿bidem, p. 212). 

26 Vezi M. Costin, Opere, ed. cit., p. 80, 81, 84, 148. În acelaşi timp, 
cronicarul moldovean aminteşte însă şi de steaguri. Despre buluc vezi şi 
I. Bogdan, Documentul Rizenilor, p. 32—33, care crede că acesta cores- 
pundea unei cete, nu unui steag şi că termenul a pătruns în Moldova la 
sfîrșitul sec. XVI. 


www.dacoromanica.ro 


273 COMANDANȚII CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


Prima mențiune cunoscută a bulucbaşilor este din 1655. 
Referindu-se la răscoala seimenilor moldoveni din acest an, 
Miron Costin ne informează că au fost ucişi, cu acest prilej, 
căpitanul și trei bulucbaşi ai răsculaților °. În documentele 
moldovene din a doua jumătate al secolului al XVII-lea am în- 
tilnit numeroşi bulucbaşi, toţi aceștia fiind comandanții sei- 
inenilor 2%. 

Bulucbașii coexistă cu iuzbașii și hotnogii 2%, ultimii co- 
mandînd — așa cum am văzut — cîte un steag de slujitori. De 
la sfîrşitul secolului al XVII-lea, mai mulţi bulucbaşi erau puşi 
sub comanda unui bașbulucbașă 300. 

La începutul secolului al XVIII-lea, cînd majoritatea sluji- 
torilor erau lefegii, bașbulucbașa comanda uneori şi alţi soldaţi 
decit seimenii. De pildă, la 1717, cronicarul moldovean ne in- 
formează că Mihai Racoviţă a lăsat un başbulucbaşșă cu 200 de 
slujitori să păzească curtea domnească din laşi de cătanele 
austriace 201, 


297 Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 170. 

*% Jancu bulucbașa, grec, la 25 noiembrie 1660 (Arh. St. Buc., m-rea 
Cetăţuia, XI 13); Husein bulucbașa de seimeni, la 15 septembrie 1667 
(„lon Neculce“, V, 1925, p. 171); Dediu bulucbașa, la 25 februarie 1680 
(Arh. St. Buc., ms. 645, f. 12 v.); Caragea bulucbașa, la 20 octombrie 
1689 (idem, m-rea Neamţ, XCI/1) etc. După cum se vede, toţi acești buluc- 
bași erau străini, ca și majoritatea seimenilor pe care îi comandau. Vezi și 
doc. din: 27 aprilie 1691 (N. Iorga, Studii şi doc, VI, p. 94); 11 martie 
1706 (G. Ghibănescu, Surete, VIII, p. 19); 7 august 1709 (ibidem, p. 191); 
15 aprilie 1714 (Arh. St. Buc., m-rea Cetăţuia, XV/4) etc. 

Cf. şi cronica lui Joan Neculce, ed. forgu lordan, p. 153, passim. În 
acelaşi timp cu bulucbaşii de seimeni, cronicarul moldovean aminteşte și de 
steaguri de lefegii (ibidem, p. 176—177 și 179), ceea ce dovedește că numai 
steagurile de seimeni se numeau bulucuri, celelalte unităţi de lefegii con- 
tinuînd a fi denumite steaguri. ” 

2% La 5 iulie 1680, apar ca martori doi iuzbași, un hotnog și un bu- 
lucbaşă (G. Ghibănescu, Surete, XI, p. 124—124); la 30 iulie 1728, prin- 
tre cei care nu dădeau dijmă țărănește se găseau hotnogii și bulucbașii 
(Arh. St. Buc., ms. 630, f. 2 v.—3). 

30% Acesta era — în mod teoretic — mai mare peste 10 bulucbaşi 
(vezi: L. Şăineanu, op. cit, sub voce; D. Cantemir, op. cit, p. 89 şi D. Fo- 
tino, Istoria Daciei, III, p. 276, 306). 

301 M. Kogălniceanu, Cronici, III, p. 127. 


www.dacoromanica.ro 


274 ORGANIZAREA CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


Primul bașbulucbașă este pomenit la sfîrşitul secolului al 
XVII-lea, în timpul domniei lui Constantin Cantemir 3%., 

În primele decenii ale secolului al XVIII-lea, existau trei 
bașbulucbași : unul comanda seimenii agești, altul pe cei hät- 
măneşti, iar al treilea pe cei de curte 3%. Bulucbașii ageşti sau 
hătmănești sînt pomeniți adesea în documentele din deceniile 
doi — patru ale secolului al XVIII-lea 304. 

În Țara Românească, bulucbașii sînt mult mai rar pome- 
niți 5%, comandanții seimenilor numindu-se de obicei căpitani 
şi mari căpitani. 

Mai tîrziu, ca şi în cazul vătafilor, termenul de bulucbaşă 
a început să fie folosit și pentru alţi conducători de grupuri 
organizate, nu numai pentru steagurile de oșteni. La 29 au- 
gust 1832, de pildă, este amintit un bulucbașă de ursari 3%. 


11. Ceaușii 


În secolul al XVII-lea, erau ajutorii iuzbașilor în Țara Ro- 
mânească. Dimitrie Cantemir îi numeşte „locum tenens“ și îi 
înşiră după căpitani și centuriones (iuzbași), în „ordinum milita- 
rium praefecti“ 307. 


302 Jbidem, II, p. 231. Înainte de acesta, în Viaţa lui Constantin Can- 
temir, este amintit un. „buluc-başa cel mare“, în timpul celei de a treia 
domnii a lui Gheorghe Duca (ed. N. Iorga, p. 43). 

33 M. Kogălniceanu, Cronici, III, p. 303. 

304 Jbidem, Il, p 84, G. Ghibănescu, Surete XXIV, p. 9, Arh. St. 
Buc., ep. Huşi, XLII/16 (doc. din 6 martie 1729, 24 septembrie 1731 etc.). 

305 În cronica anonimă se spune că, la moartea lui Şerban Cantacu- 
zino, soţia acestuia încercase să cîştige de partea fiului ei pe bulucbaşii de 
seimeni (Istoria Țării Româneşti de la octombrie 1688 la martie 1717, p. 5). 
În aprilie 1699, este amintit căpitanul Toma bulucbașa de seimeni (Arh. 
St. Buc., m-rea Cotroceni, XVII/13), care, la 1 mai 1699 şi la 10 februarie 
1700, este numit doar căpitan de seimeni (ibidem, XVII 18 și 20). Buluc- 
başii de seimeni sînt pomeniţi şi la 1709 de aronicarul logofăt R. Greceanu 
(Viaţa lui C. Brîncoveanu, p. 189). 

36 Arh. St. Buc., ms. 952, p. 264. 

307 D. Cantemir, op. cit., p. 65. 


www.dacoromanica.ro 


275 COMANDANȚII CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


În Țara Românească, primele menţiuni cunoscute al ceaușilor 
în documente sînt din deceniile 8—9 ale secolului al XVI-lea 3508. 
În secolul al XVII-lea, ceauşii sînt foarte des pomeniţi în docu- 
mentele "Ţării Românești, în care am întîlnit circa 200 de ceauși, 
răspîndiţi în circa 130 de localităţi. La cei mai mulţi dintre aceș- 
tia, ca și la căpitani sau iuzbași, nu se arată ce anume categorie 
conduc — de slujitori sau curteni. Numai în rare cazuri se men- 
ționează că sînt ceauși de curteni %% sau de slujitori 310. 

Nu rezultă din nici un document care erau efectivele conduse 
de un ceauș. Ţinînd seama de faptul că, pe la mijlocul secolu- 
lui al XVII-lea, fiecare iuzbașă comanda un număr de 50—80 de 
oameni şi avea ca ajutor un singur ceauș, putem presupune că 
acesta ajuta pe iuzbașă la conducerea steagului. Dacă am admite 
părerea că efectivul condus de un ceauș era exact de 10 oameni, 
cum afirmă A. D. Xenopol, urmîndu-l pe Nicolae Bălcescu ii, 
ar însemna că fiecare iuzbaș ar fi trebuit să aibă mai mulţi ceauși 
în subordine, fapt pe care nu-l constatăm în documentele “Țării 
Românești, unde întîlnim cîte un singur ceauș la fiecare iuzbașă. 


38 Manea ceaușul, martor la Blădiasca, la 7 octombrie 1577 (Doc. 
priv. ist. Rom., B, veac. XVI, vol. IV, p. 295); Tudoran ceauș, martor la 
Buzău, la 12 dunie 1590 (idem, vol. V, p. 456), amintit şi la 25 aprilie 
1596 (idem, vol. VI, p. 210). 

309 De roşii, la: Căpreni (2 aprilie 1640, Arh St. Buc., m-rea Bistriţa, 
LIV/2) ; Pitești (între 5 noiembrie 1642, Acad. R. S. România, CXXXIV/9 
şi 5 august 1667, Arh. St. Buc., m-rea Cozia L/9); Vernești-Buzău (între 
17 decembrie 1649, Acad. R. S. România, LXXI/165 şi 20 februarie 1639, 
Arh. St. Buc., ep. Buzău VIII/6) etc.; 

— de păhărnicei, la: Buzău (13 iulie 1647, Arh. St. Buc., ep. Buzău, 
L/9) ; Măcreşti (25 august 1651, Muzeul de istorie Buc., nr. 1723 D) etc.; 

— de postelnicei, la: Piteşti (9 iulie 1631, Arh. St. Buc., ms. 479, 
f. 135); Bălişoara (29 decembrie 1649, Arh. St. Buc., ep. Buzău, LXXII/12). 
Vezi și doc. din 20 iunie 1646 (Arh. St. Ploiești, colecţia D. Atanasiu nr. 2). 

310 De călărași, la: Huria (18 iunie 1677, Arh. St. Buc., m-rea Tis- 
mana, XXXIII/15) şi Gherghița (februarie 1698, idem, m-rea Ghighiu, 
X1/12) ; 


— de dorobanţi, la Dobreni (14 ianuarie 1661, idem, m-rea Sf. Joan, 


X1/6) etc. ` 
sit A. D. Xenopol, Istoria românilor, IV, p. 159. I. C. Filitti consideră 
că ceaușul comanda — ca și stegarul — un grup mic de slujitori sau 


curteni din sate, fără să precizeze din cîți oameni se compunea acest grup 
(Uechea organizare administrativă, p. 21 şi Proprietarii solului, p. 18). 


www.dacoromanica.ro 


276 ORGANIZAREA CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


În orice caz, ceaușul trebuie să fi comandat și el un efectiv 
redus de slujitori sau curteni din localitatea unde şedea sau din 
cele vecine. La 10 martie 1675, doi oameni din Bănceşti spun 
despre un anume Ieremia „fiindu-ne el noao ceauș“, deci coman- 
dant direct %:2, iar la 13 aprilie 1637, Matei Basarab da o poruncă 
unor săteni care locuiau pe ocina Bistreț a mînăstirii Tismana 
„anume Boştil ceaușul cu călărașii“ 315, deci comandantul cu sub- 
alternii săi. 


12. Chihaielele 


În secolul al XVII-lea și la începutul celui următor, chi- 
haja 214 este sinonimul ceaușului în Moldova 215. În documeniele 
moldovene din această vreme nu am întîlnit ceauși 516, aşa cum 


312 Arh. St. Buc., ms. 172, f. 483. 

313 Idem, m-rea Tismana, LXXXVIII/7. 

314 "Termenul este de origine turcească și înseamnă „intendent al vi- 
zirului“ (L. Şăineanu, op. cit.). Vezi și A. D. Xenopol, op. cit., IV, p. 159, 
unde se arată că termenul nu exista „în timpurile anteturceşti“, și N. Iorga, 
Istoria armatei, II, p. 206, care afirmă că chihaia se spune „după un cu- 
vînt turcesc care înseamnă locotenent“. Precum se vede însă din docu- 
mentele noastre interne, chihaia, ca și ceaușul, îndeplinea un rol mult mai 
modest, conducînd un efectiv foarte redus de oameni. În aceeaşi lucrare 
(vol. 1. p. 320), N. Iorga considera că chihaia ţinea locul pîrcălabilor sau 
vătafilor, lucru, de asemenea, inexact. 

315 Cf. şi A. D. Xenopol, (op. cit., IV, p. 159), care spune — urmînd 
pe N. Bălcescu (Puterea armată în Opere, l, ed. Acad. R. S. România, 
p. 118) — că, în timpurile mai vechi, chihaia se numea „căușel“ (greşit 
pentru ceauș). De la Xenopol, probabil, termenul a fost luat în aceeași 
formă şi de generalul Radu Rosetti, care enumeră pe „căușei“ după ste- 
gari (Organizarea, p. 22). 

316 La începutul secolului al XVIII-lea, la 11 martie 1706, am în- 
„tîlnit primul ceauș în documentele moldovene; acesta apare ca martor 
împreună cu un bulucbașă, fiind probabil ajutorul acestuia (G. Ghibănescu, 
Smete, VIII, p. 19). 

Referindu-se la pierderile suedezilor în lupta de la Poltava, croni- 
carul Nicolae Costin explică termenul de „adjutant“ prin acela de ceauş, 
iar pe acela de „serjant“ cu cel de baș-ceauș (M. Kogălniceanu, Cronici, 
lI, p. 65). 


www.dacoromanica.ro 


277 COMANDANȚII CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


în cele muntene nu se întîlnesc chihaiele 3" ; în schimb, chiar de 
la începutul secolului al XVII-lea, sînt amintiți numeroşi co- 
mandanţi purtînd titlul de chihaia de slujitori 21% sau, mai tar, 
de curteni 31. Ca şi la ceilalţi comandanţi de slujitori sau curteni 
întilniţi în documente, A în majoritatea cazurilor nu se precizează 
ce anume grupuri conduc cei care au gradul de chihaia 8%, 


Corespondenţa dintre cei doi termeni, de ceauș și chihaie, 
rezultă din numeroase documente moldovene. Astfel, într-o po- 
runcă domnească din 24 august 1708, comandanții slujitorilor 
din ţinutul Tecuci sînt înşiraţi în ordinea : căpitani, hotnogi, chi- 
hăiele şi stegari %!, chihaia fiind așezat între .hotnog şi stegar, 
adică în locul ceaușului ; la 6 noiembrie 1670, Gheorghe Cri- 
vonos chihaia din Bilousovca este amintit ca martor între Holovca 
iuzbașa şi Procop stegarul 32, deci în aceeași poziţie ca în docu- 
mentul citat mai sus. Și din alte documente moldovene rezultă 
că chihaia eta alt grad decît iuzbașa, vătaful sau stegarul, fiind 


57 Un Stan chihaia, care apare ca martor la Gugeşti-Rm. Sărat, la 
15 mai 1643, pare a fi din Moldova sau numit astfel sub influenţa moldo- 
veană, mai puternică aci decît în restul ţării. (Arh. St. Buc., m-rea Bradu, 
XX/8) ; vezi și m-rea Radu vodă, [V/42. Menţionăm că, tot în această re- 
giunc, se întîlnesc uneori în documente şi hînsari, deși ei nu există în 
Ţara Românească. 

318 Chihaie de dorobanţi, la 5 martie (1617) (Doc. priv. ist. Rom, 
A, veac. XVII, vol. IV, p. 117); de călărași la: 19 decembrie 1621 (ibidem, 
vol. V, p. 85); 5 aprilie 1627 (Biblioteca Centrală de Stat, VI/2); 28 oc- 
tombrie 1699 (T. Bălan, Doc. bucovinene, III, p. 100) etc. 

319 La 17 februarie 1677 (N. Iorga, Studii şi doc., VII, p. 320 și „Bul. 
Com. ist.“, VI, p. 9). 

320 Vezi doc. din: 14 ianuarie 1619 (Doc. priv. ist. Rom, A, veac, 
XVII, vol. IV, p. 306); 20 mai 1644 (G. Ghibănescu, Surete, III, p. 263); 
24 iulie 1659 (Arh. St. Buc., m-rea Adam, 1/8); 27 aprilie 1664 (G. Ghi- 
bănescu, op. cit. IV, p. 22); 30 ianuarie 1667 (L. T. Boga, Doc. basarabene, 
XVI, p. 13); 2 iulie 1684 (ibidem, p. 18); 15 aprilie 1692 (Arh. St. Buc. 
ep. Huşi, XI/4) etc. 

sa „Arhiva rom.“, I, p. 56. 

322 L. T. Boga, o op. cit, XX, p. 28. 


www.dacoromanica.ro 


278 ORGANIZAREA CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


aşezat în ierarhia militară între iuzbașă şi stegar 35, adică în lo- 
cul ceaușului. 

Mai tirziu, termenul de chihaia, ca și cel de vătah, a ajuns 
să desemneze uneori pe conducătorii de mici grupuri de oameni 
care munceau împreună. La 1834 este amintit Constantin chihaia 
de pădurari din Corni 324. 


13. Stegariă 


Fiecare unitate militară comandată de un iuzbașă sau hotnog 
(mai tîrziu de un căpitan), ea însăși denumită steag, avea steagul 
(praporele) său. Existenţa unui atare insemn la fiecare unitate 
rezultă din numeroase mărturii, începînd încă din secolul 
al XV-lea, cînd este amintită şi unitatea ce poartă numele de 
steag. Astfel, Letopiseţul anonim al Moldovei, vorbind despre 
luptele dintre Ştefan cel Mare și Radu cel Frumos, notează că 
voievodul Moldovei i-a luat acestuia „toate steagurile“ %25. Mai 
tîrziu, S. Golski afirma că polonii i-au luat lui Mihai Viteazul 
150 de steaguri 36. 

Steagurile unităţilor militare sînt foarte des amintite în se- 
colul al XVII-lea. Într-o relație din 1664 se afirmă că trupele 
trimise de domnii români în ajutorul turcilor erau împărţite pe 
steaguri, fiecare din aceste unități avînd cîte un steag propriu, 


33 La 20 mai 1644, este pomenit un iuzbașă și două chihaiele (G. Ghi- 
bănescu, Surete, III, p. 263) ; la 24 iulie 1659, apare un stegar şi o chehaie 
(Arh. St. Buc., m-rea Adam, 18); la (1674), călărașii din Galaţi erau 
comandaţi de un vătaf, un stegar și o chihaie (G. Ghibănescu, op. cit., 
XXII, p. 31—32) ; la 14 septembrie 1703, sînt scutiţi de dări un hotnog, o 
chihaie şi un stegar (T. Bălan, Doc. bucovinene, III, p. 118). 

34 N. Iorga, Studii și doc., XXI, p. 418. 

335 Cronicile slavo-române, ed. cit., p. 17. În Letopiseţul de la Putna 
se arată că, în lupta de la Vaslui, Ștefan cel Mare a capturat de la turci 
mai mult de 40 de steaguri (ibidem, p. 50). 

326 I, Corfus, Mihai Viteazul şi polonii, p. 334. Vezi şi p. 357. 


www.dacoromanica.ro 


279 COMANDANȚII CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


pe care figurau cruci roşii sau albe și figuri de sfinţi 227. După 
părerea lui Evlia Celebi, steagurile dorobanţilor purtau pe ele 
imaginea cîte unui vultur cu aripile întinse 328. 

Izvoarele arată că steagurile unităţilor diferitelor bresle sau 
cete militare se deosebeau între ele. Referindu-se la domnia lui 
Grigore Ghica în Țara Românească, cronicarul muntean ne in- 
formează că acesta a făcut steaguri breslelor de curteni și sluji- 
tori „fealiuri, fealiuri, fieștecare după breasla lor“ 329. 

Stegarul — numit în secolul al XVIII-lea cu termenul turcesc 
de bairactar — purta în luptă steagul unităţii sale, în jurul căruia 
se grupau curtenii sau slujitorii unităţii respective. Vorbind despre 
luptele din anul 1659, Miron Costin afirmă că oastea moldoveană 
plecase „de pe subt steaguri“ și intrase în pivnițe ; căpitanii în- 
cercau zadarnic să-i scoată „să-şi meargă la steaguri“ 330, 

Stegarii sînt amintiţi adesea în documentele din secolul 
al XVII-lea, atît în Țara Românească, cît și în Moldova 33t. În 
documentele Ţării Românești din acest secol, am întîlnit circa 
70 de stegari, răspîndiţi în 44 localităţi din ţară. În cele mai 


33 N. lorga, Acte și fragmente, I, p. 260. Vezi și idem, Studii și 
doc., IX, p. 137. Paul din Alep vorbeşte şi el de steagurile cu cruci ale 
unităților curtenilor și slujitorilor din Țara Românească (Călătoriile pa- 
triarhului Macarie, ed. Cioran, p. 88), iar cronicarul turc Silahdar Findik- 
îl Mehmet spune că oastea trimisă de Grigore Ghica la Camenița avea 
„nenumărate steaguri cu cruci“ (ms. la Inst. de Istorie, f. 84). 

Despre steagurile unităţilor vezi și R. Rosetti, Evoluția mijloacelor... 
II, Organizarea, p. 21, N. lorga, Istoria armatei, 1l, p. 46, 174 etc, etc. 

38 „Bul. Comisiei istorice“, XVI, p. 267. 

329 R, Popescu, Istoriile, ed. G. Grecescu, p. 150. 

330 M. Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, p. 187—188. 

333 Doc. din: 17 “iunie 1604 (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, 
vol. I, p. 161); 12 iunie 1613 (ibidem, vol. IIl, p. 141); 8 august (1618) 
{ibidem, vol. IV, p. 288); 20 octombrie 1631 (Acad. R. S. România, 
CCĂCIII/1) ; 15 decembrie 1636 (idem, LIV/6) etc. 


www.dacoromanica.ro 


280 ORGANIZAREA CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


multe cazuri, nu se precizează ce anume fel de stegari sînt; ra- 
reori se spune că sînt stegari de slujitori 52 sau de curteni 3%. 

Stegarii apar totdeauna ultimii în ierarhia comandanților de 
slujitori sau curteni. Astfel, la (1655), alături de Coman căpitan 
de călăraşi, sînt amintiţi în ordine: patru iuzbaşi, cinci ceauşi şi 
patru stegari 23, iar într-o poruncă din 1708, citată şi ma. sus, 
Mihai Racoviţă, domnul Moldovei, aşază comandanții slujitorilor 
din ţinutul Tecuci în ordinea: căpitani, hotnogi, chihaielc și 
stegari 535. 

Nu am întîlnit în docuinente dovezi că stegarii ar fi coinan- 
dat şi un grup mai mic de slujitori sau de curteni, ca și ceauşii 
— aşa cum afirmă |. C. Filitti 336. Cînd enumeră comandanții slu- 
jitorilor din vremea lui Constantin Șerban, cronicile "Ţării Ro- 
mâneşti vorbesc doar de căpitani, iuzbaşi, vătaşi și ceauşi, nu 
amintesc şi pe stegari între aceştia 337. 

Indiferent însă de faptul dacă stegarul comanda sau nu un 
grup de slujitori sau de curteni sau dacă purta numai steagul 
unității sale, el avea asupra acestora autoritatea necesară, de 


332 Stegari de dorobanţi, la Bucureşti. la 10 mai 1663 şi 15 februarie 
1677 (Arh. St. Buc., m-rea Căldărușani, XX/2 şi m-rea Sf. loan-Buc,, 
XII/7) ; stegari de: călărași, la Studiniţa, la 10 aprilie 1636 (idem, m-rea 
Cozia, XXIV/12) ; la Buzău, la 13 iulie 1647 (idem, ep. Buzău, 19); vezi 
şi doc. din 1708 (idem, Mitr. Ţării Rom., CCVI/10). 

333 Stegari de roşii, la Birca-Dolj, la 5 mai 1652 (idem, ms, 295, 
f. 61 v.—62); un altul, amintit la 23 mai 1670 (Acad. R. S. România, 
CXXVI/83) ; stegar de spătărei, la 15 mai 1668 (Arh. St. Buc., m-rea Co- 
troceni, XXXVII/35) ; de păhărnicei, la 5 iulie 1669 (Biblioteca Centrală 
de Stat, XCVIII/11) etc. 

334 s N. Iorga, Studii şi doc., IV, p. 40—42. 

„Arhiva rom.“; I, p. 56. Vezi şi doc. din: 16 iulie 1654, 5 august 
1655, as mai 1684 (Arh. St. Buc., Mitr. Țării Rom., CXLIII/2 şi CXXXI/16, 
m-rea Radu vodă, IX/29 etc.), în care apar ceauși și stegari din aceeaşi lv- 
calitate, în această ordine. 

336 I. C. Filitti, Vechea organizare administrativă, p. 21 şi Proprietarii 
solului, p. 18. 

LL, Pi toria Țării Româneşti, ed. cit, p. 120 și Radu Popescu, /storiile, 
ed. cit., p. 112. 


www.dacoromanica.ro 


281 ÎNAINTAREA ÎN GRAD A COMANDANȚILOR 


pildă, să-i silească a-şi plăti dările, cum face un stegar de roșii 
cu un roşu în timpul domniei lui Grigore Ghica 338, 


III. Înaintarea în grad a comandanților de 
curteni și slujitori 


lerarhia militară a comandanților de slujitori şi curteni cu- 
prindea, după cum am arătat mai sus, mai multe grade : căpitan, 
iuzbașă (hotnog), ceauș (chihaie) şi stegar. Aceste trepte puteau 
fi parcurse, prin avansare, de acelaşi slujitor sau curtean. Întîl- 
nim, astfel, în documente numeroase avansări de la ceauş la iuz- 
başă, de la iuzbaşă sau hotnog Ja căpitan 3, iar uneori, mai rar, 
putem urmări trecerea prin toate gradele ale aceluiași comandant 
de curteni sau slujitori. 

Dăm mai jos citeva din aceste cazuri de avansare. Vom în- 
cepe cu avansările de la ceauș la iuzbașă, foarte des întilnite în 
documentele Țării Româneşti, mai ales la mijlocul secolului 
al XVII-lea. Astfel, Mircan ceauș (probabil de roșii) din Mără- 
cineni, pomenit cu acest grad între 10 aprilie 1643 şi 5 apri- 
lie 1650 340, este întîlnit la 18 septembrie 1654 ca iuzbaşă 3 


338 Acad, R. S. România, CXXVI/83. Cam în aceeași vreme, la 27 
martie 1661, un alt stegar de roşii, împreună cu iuzbaşa și cu ceauşul stea- 
gului respectiv, dau „strînsoare“ pentru haraci la trei roşii din Țigănești, 
subalternii lor (Arh St Buc.. m-rea Radu vodă, IV/54). 

3 Menţionăm că întîlnim în documente şi cazuri în care același co- 
mandant este numit alternativ căpitan şi iuzbașă. Astfel, Bălan căpitan din 
Izbiceni, amintit aşa la 29 iulie 1640 (Arh. St. Buc., m-rea Dintr-un lemn, 
XVI/4), este numit iuzbașă peste doi ani (idem, m-rea Bistriţa, XIV/12); 
Nidea. căpitan din Ciocănești. la 16 iulie 1645 (idem, ep. Argeş, XIX/26) 
este iuzbaşă la 31 ianuarie 1649 (ibidem, XIX/34) iar Dragomir căpitan 
din Călugăreni este în acelaşi an cînd căpitan, cînd iuzbaşă. la interval de 
cîteva zile (25 mai, 9 iunie și II iunie 1650, Arh. St. Buc., Mitr. Ţării Rom., 
LXV/17, marea Căldărușani, VII 1 bis şi Acad. R. S. România, CXLVII/225). 
Cum în cazurile citate nu avem de a face cu „degradări“. este vorba pro- 
babil de confuzia celor două grade făcute de cei care întocmiseră documentele. 

340 Arh. St. Buc., ep. Buzău, XXXVII9 şi Acad. R. S. România, 
CXLVII/223, 

341 Arh. St. Buc., ep. Buzău, XXII 10. 


www.dacoromanica.ro 


282 ORGANIZAREA CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


(înaintarea sa la acest grad se făcuse deci între cele două date 
din urmă) ; Pîrvu ceauș (probabil de roșii) din Văgiuleşti apare 
cu acest titlu între 10 noiembrie 1636 şi 11 iunie 1654 3#, iar 
între 1 septembrie 1656 şi 20 iulie 1671345 este iuzbașă; Pa- 
raschiva ceauş (probabil de roşii) din Puţuri este întîlnit cu acest 
titlu la 18 aprilie 1658 și ca iuzbașă între 23 aprilie 1659 şi 
14 februarie 1665 34 ; în sfîrșit, Cernica ceauş (probabil de do- 
robanţi) din Goştile apare cu acest titlu la 19 iulie 1658 şi ca 
iuzbașă la 18 august 1659 şi 3 mai 1661 34%5. Alte asemenea cazuri 
de avansări de la rangul de ceauş la iuzbașă întîlnim în locali- 
tăţile : Bălțați, Bîrza, Piteşti, Vîrîţi etc. 

Cazurile cunoscute de avansări de la iuzbaşă la căpitan sînt. 
de asemenea, foarte numeroase: Mogoş din Păulești (uneori își 
spune Păulescu) este iuzbașă de roșii între 6 octombrie 1635 și 
28 septembrie 1642 546 şi căpitan de roșii între 16 septembrie 1644 
și (1659—1660) 37 ; Stoichiţa iuzbaşă (probabil de roşii) din Beri- 
leşti apare astfel la 18 iunie 1652 şi devine căpitan înainte de 
28 mai 1656 3%, cînd este menţionat cu acest titlu; Răzmeriţă 
iuzbaşă din. Codreşti, pomenit la 6 februarie 1650 cu acest ti- 
tlu 349, este căpitan între 26 octombrie 1654 și mai 1664 350 ; în 
sfîrşit, Popescu iuzbașă de călăraşi din Buzău apare cu acest rang 
între 15 septembrie 1637 și 25 mai 1645351 și este căpitan între 
13 iulie 1647 şi 2 iulie 1660552. Numeroase asemenea cazuri de 
avansări de la iuzbaşă la căpitan întîlnim în localităţile : Bădeni, 
Berindeşti, Cornet, Cotroceni, Corşori, Lămotești, Lapoş, Mărăci- 
neni, Pătroaia, Piteşti, Slatina, Tîrgovişte, Tîrgşor etc. 


342 Idem, m-rea Tismana, LI/1 şi Acad. R. S. România, ms. 1251, f. 30. 

343 Idem, CCXCIX/68 şi Arh. St. Buc., m-rea Tismana, XCIII/1. 

344 Arh, St. Buc., m-rea Hurezi, III/4, LIV/6 şi II1/5. 

345 Arh. St. Buc., Mitr. Ţării Rom., XVII/10, Acad. R. S. România, 
ms. 260, f. 39—39 v. şi Arh. St. Buc., m-rea Sf. loan-Buc., X1/7. 

346 Muzeul de istorie Buc., nr. 13.746 şi Arh. St. Buc., m-rea Stavro- 
poleos, XII/12. 

347 Idem, ep. Buzău, XXXIV/10 şi ms. 434 f. 74 v. — 75. 

348 Arh. St. Buc., Mitr. Țării Rom., LVIII/16 şi ms. 721, f. 703 v.—705. 

349 Acad. R. S. România, CXCVII/68. 

350 Idem, CXVII/73 şi Arh. St. Buc., m-rea Sf. loan-Focşani, IV/3. 

351 Idem, ep. Buzău, CIII/2 şi m-rea Banu, IX/16. 

352 Idem, ep. Buzău, L/9 şi m-rea Bradu, XVIII/28. 


www.dacoromanica.ro 


283 ÎNAINTAREA ÎN GRAD A COMANDANȚILOR 


Mult mai rar se întîlnesc în documentele Ţării Româneşti 
din secolul al XVII-lea cazuri de avansare a stegarilor. Astfel, 
Chiro stegar din Buzău, amintit cu acest titlu la 18 august 1649 
şi în 1654, este iuzbașă la 12 decembrie 1656 555, iar Neagu stegar 
din aceeași localitate, amintit astfel la 1 ianuarie 1642, este iuz- 
başă la 4 mai 1650 34, Nu știm dacă în cazurile de faţă avansa- 
rea de la gradul de stegar se făcuse direct la cel de iuzbașă, oco- 
lindu-se gradul de ceauș, subalternul iuzbașei. 

Nu am întîlnit în documente cazuri de avansare de la stegar 
la ceauş, ceea ce nu înseamnă în mod absolut sigur că nu se fä- 
ceau și asemenea avansări. 

În sfîrșit, tot în legătură cu avansarea stegarilor, cunosc un 
singur caz în care un stegar ajunge căpitan ; este vorba de Stanciu 
din Săcuiani, stegar la 7 ianuarie 1655 și căpitan la 8 iunie 
1666 355. 

Mai rar (am întîlnit în documente numai două asemenea ca- 
zuri) se poate urmări trecerea unui comandant de curteni sau 
slujitori prin cele trei grade : ceauș, iuzbașă, căpitan. Este cazul 
lui Pană ceauș de postelnici din Pitești, care apare cu acest titlu 
între 9 august 1631 și 27 ianuarie 1632, este iuzbaşă între 
14 iunie 1637 şi 30 ianuarie 1642 şi căpitan între 15 aprilie 1643 
şi 15 aprilie 1649 356, precum şi al lui Radu din uici — Argeș, 
ceauș (probabil de roşii) între 22 iulie 1653 și 11 martie 1061, 
iuzbașă între 5 mai 1665 şi 24 august 1668 şi căpitan la 17 sep- 
tembrie 1670 357, 

Nu am găsit în documente cazuri în care să se poată urmări 
evoluţia unui simplu curtean sau slujitor de la această situație 
pînă la rangul de căpitan, astfel încît nu putem afirma că avan- 
sarea se făcea trecîndu-se obligatoriu prin toate gradele ierarhiei 


militare. 


353 Arh. St. Buc., ep. Buzău, 1/17, L/39 şi XXXIII/19. 

354 Ibidem, XXII/3 și L/98. 

355 Idem, dep. Castrișoaia, 1/13 și Mitr. Țării Rom., CLXXIII 44. 

35 Arh. St. Buc., ms. 479, f. 135, m-rea Valea, IV/4, Mitr. Ţării Rom., 
XCIX/10 şi CCCLIII/14, Bibl. Centrală de Stat, D. 17, PV/13 şi Arh. St. 


Buc., m-rea Hurezi, XVII/5. 
357 Arh. St. Buc., ms. 712, f. 505, Mitr. Ţării Rom., CLVII/51, ms. 357, 


f. 48, Dep. Moșneni-Titeşti, 1/24 și Acad. R. S. România, LXXV/177. 


www.dacoromanica.ro 


284 ORGANIZAREA CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


Este foarte probabil că parcurgerea gradelor inferioare cra 
obligatorie numai pentru oamenii de condiție mai modestă, n'i și 
pentru marii boieri, dintre care mulţi, în secolul al XVII-iea, 
au ocupat în tinereţe funcţia de căpitan. Cum pe marii boieri nu 
i-am întîlnit decît cu acest grad sau amintiţi mai tîrziu ca foşti 
căpitani, este foarte probabil că — ţinînd seama de originea lor 
nobilă — domnul îi numea dintr-o dată căpitani, scutindu-i de 
parcurgerea treptelor inferioare ale ierarhiei comandanților de 
slujitori sau curteni. 

Dacă nu avem de a face cu simple coincidențe de nume /po- 
sibile în parte şi în cazurile citate mai sus), putem releva un caz 
de avansare a unui roșu la rangul de căpitan și cazurile altor 
roşii care ajung ceauşi sau iuzbași. Este vorba de Vasilachi roșu 
din Mărăcineni — Buzău, pomenit astfel la 27 aprilie 1645, men- 
ţionat ca iuzbașă între 16 iunie 1649 şi 10 ianuarie 1655 58 și 
căpitan între 13 septembrie 1656 şi 8 iunie 1659 %% ; apoi de Ca- 
lotà roşu din Gălcești, care apare aşa la 4 septembrie 1659, siind 
iuzbașă la 27 iulie 1662 36% ; de Gruia din Bobaiţa, roșu in docu- 
mentul din 16 mai 1663 şi iuzbaşă la 18 septembrie 16663, sau 
de Nedelco din Săveşti, roșu în 4 februarie 1654 şi ceauș la 
10 aprilie 1656 362. 

Nu am întîlnit în documente nici un slujitor (dorobanţ sau 
călăraș) care să ajungă ceauș, iuzbașă sau căpitan, toate cazurile 
citate mai sus referindu-se la roşii sau curteni. Aceasta nu în- 
seamnă, desigur, că nu se vor fi produs asemenea avansări şi în 
cazul slujitorilor, de care documentele nu ne vorbesc însă. 

În Moldova nu am putut urmări mai îndeaproape, ca în Ţara 
Românească, modul cum se făcea avansarea comandanților de 
curteni şi slujitori. Totuşi, am găsit şi aici cîteva cazuri în care 
cîte un hotnog este amintit apoi cu titlul de căpitan. Astfel, Pă- 


358 Arh. St. Buc., ep. Buzău, 1/6, L/11—12 şi XXII/8. 

352 Idem, m-rea Bradu, XVIII/28, ep. Buzău, LXII/15. 

36 Acad. R. S. România, XCVI/37 și Arh. St. Buc., m-rea Brîncoveni, 
XXII/31. 

301 Idem, m-rea Tismana, LXXXV/7 şi XII/11. 

32 Muzeul de istorie Buc., nr. 30631 şi 30632. Vezi şi cazul lui Nan 
din Poţcoveni, pitar la 6 aprilie 1676 şi vătaf de pitari la 24 martie 1686 
(Acad. R. S. România, MCCXXX/33 şi 35). 


www.dacoromanica.ro 


285 ÎNAINTAREA ÎN GRAD A COMANDANȚILOR 


traşco Ciogolea, hotnog la 29 aprilie 1638, este numit căpitan 
la 9 iunie 1643363, iar Mîrzac hotnogul, amintit în martie 1676, 
este numit de urmașii săi Miîrzac căpitanul 564. 

Nu putem preciza — din lipsă de informaţii documentare — 
care erau criteriile după care se făcea avansarea unora sau altora 
dintre curteni sau slujitori. Se vor fi avut desigur în vedere me- 
ritele personale (eventual „slujba dreaptă și credincioasă”, pe 
cîmpul de bătaie sau în timp de pace, de care se amintește în 
numeroase documente), situația materială, relaţiile de rudenie etc. 

Nu putem preciza, de asemenea, cît timp se stătea într-un 
grad, dacă existau termene fixe la care se proceda la avansări. 
Sînt cazuri în care unii comandanţi de curteni și slujitori (iuzbași 
sau ceauși) sînt întîlniți cu același grad pînă la 20 de ani și mai 
mult chiar 3%, pe cînd alţii sînt menţionaţi o singură dată. 

Este foarte probabil că înălţările în grad aveau loc cu pri- 
lejul așa-numitelor „căutări“ anuale. După cum se arată în ]nvă- 
țăturile lui Neagoe Basarab : „la căutarea din toți anii ce este 
obicei a se face oștilor și slujitorilor, boierimea și căpeteniile aș- 
teaptă cinste şi daruri“ 266. 

Avansările se făceau în numeroase cazuri pentru completarea 
locurilor rămase libere prin moartea sau scoaterea din slujbă 
pentru vîrstă înaintată a celui care a ocupat mai înainte funcția 


33 Arh. St. Iaşi, Spiridonia, XXXVI/27 şi Acad. R. S. România, 
LXXXV/103. 

384 T. Codrescu, Uricarul, XX, p. 82 şi p. 94. 

365 Nedelco din Prisaca, iuzbaşă între 2 mai 1640 şi martie 1662 (Arh. 
St. Buc., m-rea Slobozia. X1/2 și m-rea Cotroceni, XLII/7) ; 

— Duminică din Lipia-Argeș, iuzbaşă de roşii între 12 octombrie 1647 
şi 12 aprilie 1668 (Arh. St. Buc., ms. 477, f. 58 v.—59 si ms. 357. f. 46—46 v.) ; 

— Sava din Bucureşti, iuzbaşă între 2 aprilie 1634 şi 15 februarie 
1653 (idem, m-rea Cotroceni, XLVIII/1 şi m-rea Viforita, VII/1) ; 

— Ivan din Bucşăneşti, iiuzbașă între 15 iunie 1639 şi 25 iulie 1655 
(Arh. St. Buc., Mitr. Ţării Rom., DLVII/1 şi m-rea C. Lung, LXI/95); 

— Stanciu din Cîrstineşti-Argeş. iuzbaşă între 4 ianuarie 1642 şi 15 
decembrie 1657 (idem, ep. Argeș, VIII/4 și ms. 719, f. 505 v.—506) etc. 
Este posibil ca unii din aceşti iiuzbași, ca şi căpitanii, să apară încă cu 
titlul de iuzbaşă şi după ce nu mai aveau acest grad (cînd erau deci foşti 
iuzbași). 

s T., Codrescu, Uricarul, XXIV, p. 116. Cf. şi N. Bălcescu, Opere, 
ed. cit., I, p. 16. 


www.dacoromanica.ro 


286 ORGANIZAREA CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


respectivă 287. Astfel, Stoichiţă din Berileşti apare ca iuzbaşă la 
18 iunie 1652 388 în locul ocupat la 9 iunie 1650 de Dragu iuz- 
bașă, 359 care nu mai apare după această dată ; Cernica ceauș din 
Puţuri devine iuzbaşă înainte de 18 august 165937, în locul lui 
Pătraşcu iuzbașă, care apare la 28 mai 165751 și dispare după 
această dată: Răzmeriţă iuzbaşă din Codreşti devine căpitan 
înainte de 26 octombrie 1654 372, în locul lui Neagoe căpitan, care 
nu mai apare după 15 iunie 1651 373 etc. 

În unele cazuri — mai ales în timpul domniei lui Matei Ba- 
sarab, cînd numărul slujitorilor cunoaşte o creştere deosebită — 
avansarea se făcea desigur ca urmare a acestei creșteri a efecti- 
velor, pentru completarea locurilor de comandanți la unităţile de 
slujitori și curteni nou înfiinţate. Astfel, Mogoş iuzbaşă de roșii 
din Păuleşti-Prahova este avansat căpitan înainte de 16 septem- 
brie 1644 374, deși anterior acestei date nu fusese nici un căpitan 
în localitatea respectivă ; Pană din Piteşti, iuzbaşă între 14 iu- 
nie 1637 şi 30 ianuarie 1642, devine căpitan anterior datei de 
15 aprilie 1643 375, fără ca înaintea sa documentele să pome- 


37 Aşa se explică faptul că întîlnim în documente numeroși foști ste- 
gari, ceauși, iuzbaşi sau căpitani (mai ales după 1655): Stanciu fost stegar 
din Tîrgovişte, la 16 martie 1659 (Arh. St. Buc, Mitr. Ţării Rom., 
CCCLIV 29) ; Pîrvu fost ceauș din Craiova, la 5 iunie 1651 (idem, ms. 295, 
f. 64 v.); Nan fost ceauş din Bîrca-Dolj, la 8 noiembrie 1661 (idem, m-iea 
Hurezi, XIII/6) ; Giurgiu fost iuzbaşă din Alînga, la 16 mai 1663 (idem, 
m-rea Tismana, LXXXV 7); lanache fost iuzbașă din Mătăseşti, la 18 ia- 
nuarie 1664 (idem, ms. 314, f. 185 v.—186); Manea fost căpitan de calărași 
din Buzău, la 29 august 1636 (idem, ep. Buzău, 1/3); Marin fost căpitan de 
calăraşi din Ploieşti, la 25 iulie 1653 (idem, m-rea Glavacioc, XXXIV '34) etc. 

388 Arh. St. Buc., Mitr. Ţării Rom., LVIII/16. 

35 Idem, m-rea Căldărușani, VII/1 bis. 

370 Acad. R. S. România, ms. 260, f. 39—39v. 

371 Arh. St. Buc., m-rea Plumbuita, XV/15. 

372 Acad. R. S. România, CXCVII/73. 

373 Arh. St. Buc., ep. Buzău, LVII/7. 

5 Ibidem, XXXI 10. 

375 Idem, Mitr. Țării Rom., XCIX/10, CCCLIII/14 şi Bibl. Centrală de 
Stat, D-17, PV/13. 


www.dacoromanica.ro 


287 OBLIGAȚIILE SLUJITORILOR FAŢĂ DE COMANDANȚI 


nească de existenţa unui căpitan la Pitești. Mulţi alţi asemenea 
căpitani apar în vremea domniei lui Matei Basarab în localită- 
tile : Bădeni-Saac %6, Baia de Aramă 377, Băileşti 378, Bălcești 379, 
Berindești 3% și în peste 50 de alte localităţi. 


IV. Obligaţiile slujitorilor faţă de 
comandanții lor 


În afară de veniturile obţinute din slujbe, comandanții sluji- 
torilor realizau beneficii însemnate și din diverse daruri și munci 
pe care subalternii lor erau obligaţi să le presteze 38t, 

Este demn de relevat faptul că în documente se spune că 
aceşti subalterni trebuiau să „asculte“ de comandanții lor 3%, așa 
cum ţăranii aserviţi ascultau de stăpînii lor feudali. Faptul că 
raporturile slujitorilor cu comandanții lor sînt definite cu acelaşi 
termen ca şi relaţiile țăranilor cu stăpînii lor arată că aceste ra- 
porturi nu erau de natură prea mult diferită 385. 

Din numeroase mărturii documentare — cele mai multe 
dintr-o epocă mai tîrzie — rezultă că slujitorii trebuiau să facă 
clacă şi să dea diverse daruri comandanților lor, proporţionale 


378 Barbu căpitan de roşii, fost iuzbașă, la 14 mai 1645 (Arh. St. Buc., 
ep. Buzău, XXXV/9). 

3771 Poznan căpitan la 1649—1650 (idem, m-rea Tismana, XXXI1/3). 

338 Moș căpitan, la 11 iunie 1639 (idem, m-rea Hurezi, X1/2) şi Cornea 
căpitan, la 15 ianuarie 1647 (idem, ms. 722, f. 209 v.—211 v.). 

37 Mihai căpitan, la 1 mai 1652 (idem, m-rea Hurezi, LIII/10). 

38 Dumitru căpitan, la 25 august 1649 (idem, ep. Buzău, 1/16). 

381 În Cartea românească de învățătură, Ed. Acad. R. S. Romània, 
p. 105, se arată că „slujitorul iaste datoriu să agiute căpitanului sau“, dar 
nu sc precizează dacă este vorba numai de ajutor în sluj.ă. 

382 Vezi doc. din (1655), în care se vorbeşte de că'araşii de sub ascul- 
tarea lui Coman căpitan şi pe cel din 26 februarie 1643, unde se spunc că 
un locuitor din Ocolnişte era dărăban sub ascultarea lui Buliva căpitan, care 
vroia să-l rumânească (N. Iorga, Studii și doc., IV, p. 37 şi „Arhivele 
Olteniei“, 1925, p. 182—183). 

333 Când domnul poruncea unui căpitan să „certe“ călăraşii aflaţi în 
subordine care greșiseră cu ceva (doc. din 3 iulie 1651, Arh. St. Buc. m-rea 
Nucet, XX/21), acesta utiliza bătaia ca şi stăpînul feudal. 


www.dacoromanica.ro 


288 ORGANIZAREA CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


cu gradul acestora. Astfel, în Relaţia istorică, deseori amintită 
aci, se afirmă că dorobanţii făceau diverse daruri marelui agă și 
prestau diferite munci acestuia și marelui căpitan de dorobanţi : 
le construiau case, aduceau lemne, săpau eleștee şi altele 384. Tot 
acolo se spune despre călărași că dădeau marelui spătar un leu 
de cruce, precum şi cîte un „modium“ de grîu și unul de orz și 
cîte un car de fin și unul de lemne 35. 

În Moldova, aceste obligaţii sînt amintite în documente în- 
secolul al XVIII-lea. La 18 martie 1734, Constantin Mavrocor- 
dat, iertînd de dări pe călăraşii de la Bărăiacul, care purtau 
grija menzilului (poştei), arată că aceștia erau scutiţi, de aseme- 
nea, de toate plocoanele şi slujbele „ce sînt de către dumnealui 
hatmanul“, specificate astfel: „nici vulpe, nici fîn, nici lemne, 
nici orz să nu dea, nici vin hătmănesc să nu li se lepede (spre 
vînzare), nici un fel de clăci hătmănești să nu facă“ 386. Se înţelege 
că ceilalți slujitori, care nu erau scutiţi, dădeau toate aceste da- 
ruri și făceau clacă hatmanului. 

Înainte de reformele lui Constantin Mavrocordat, căpitanii 
și ispravnicii puneau la clacă şi pe locuitorii ținuturilor. În aşeză- 
mîntul fiscal rămas de la acest domn se spune că „nici un fel de 
clacă sau cheltuială sau alte supărări ce avea locuitorii pînă acum 
de la dregătorii ținuturilor, de la căpitani, de la vornicei și vă- 
tămani de acum înainte să lipsească aceste toate“ 387. 

În așezămîntul lui Grigore al III-lea Ghica din 1776, privi- 
tor la lefurile dregătorilos, veniturile hatmanului sînt alcătuite 
exclusiv din plocoanele primite de la căpitani, bulucbași, seimeni 
și călăraşi. Tot acolo figurează cu venituri asemănătoare marii 
căpitani de dorobanţi și de lefegii, care primeau plocoane de la 
toţi subalternii lor 388, 


384 Mag. istoric, V, p. 51, 52. 

385 Ibidem, p. 44. 

35 A, Sava, Doc. Orhei, p. 203. Vezi și Acad. R. S. România, ms. rom. 
237, f. 435. 

387 N. Iorga, Studii şi doc., VI, p. 218. 

388 T, Codrescu, Uricarul, XIX, p. 319—320, 336—337. 


www.dacoromanica.ro 


289 OBLIGAŢIILE SLUJITORILOR FAŢĂ DE COMANDANȚI 


La 1815, Dionisie Fotino enumeră printre obligaţiile, slujito- 
rilor către marele spătar : o blană de vulpe de cîte ori se schimba 
acesta, un car de fîn anual și 3 lei la 6 luni 389, 

Tot la începutul secolului al XIX-lea, în Ţara Românească, 
apar printre beneficiarii darurilor și clăcii făcute de slujitori și 
alţi comandanţi mai mici. Este foarte posibil ca ei să fi benefi- 
ciat de asemenea venituri și în veacurile precedente, deoarece în 
documente se spune că acest „adet“ al căpităniei „din vechime 
este obicinuit“. Într-un document din 26 ianuarie 1819, referitor 
la numirea unui căpitan la Vîrteşcoi — Rîmnicul Sărat, se arată 
că acest „adet“ consta în 22 de parale „ploconu ce să numește 
al baltacului și cîte trei zile clacă pe an, iar nu mai mult“ 3%. 

în Moldova, un document din aceeași vreme arată că, în 
locul clăcii datorate pînă atunci de panţiri ispravnicilor de ți- 
nuturi, aceștia din urmă trebuiau să primească de la ţinuturile 
respective un număr de stoguri de fîn, plătite ca pentru grajdul 
domnului 321. 

Obligaţiile slujitorilor faţă de comandanții lor, precum şi 
purtarea acestora faţă de subalternii lor, contribuiau, fără în- 
doială, la menţinerea unei stări de nemulţumire a slujitorimii, 
care se manifesta uneori în forme violente. De pildă, cu ocazia 
răscoalei slujitorilor din 1655, au fost ucişi de răsculați şi cîţiva 
căpitani 3%2. 


38 D, Fotino, Istoria Daciei, III, p. 276 şi Kreuchely, în Hurmuzati, 
X, p. 505. Cf. și Bauer, Mémoires historiques, p. 54, care spune că, înainte de 
reformele lui Constantin Mavrocordat, marele spătar primea cîte un dar de 
la căpitani la avansarea lor și că fiecare slujitor îi da o piele de vulpe la 
intrarea sa în slujbă şi o căruţă de fîn anual. 

3% N. Iorga, Studii şi doc, VII, p. 70 şi „Rev. istorică“, 19%4, 
p. 273—274. După părerea lui N. Iorga, faptul că slujitorii făceau clacă 
şi dădeau daruri comandanților lor aminteşte „vechea viaţă a românilor din 
timpurile cînd ei nu aveau domn, ci numai cneji, care administrau judeţele“ 
(Scurtă privire a obiceiului neamului românesc, p. 42). 

31 T. Codrescu, Uricarul, 1I, p. 258. 

32 Radu Popescu, Istoriile, ed. cit., p. 113. 


www.dacoromanica.ro 


Capitolul VI 


ATRIBUŢIILE CURTENILOR, 
SLUJITORILOR ȘI MERCENARILOR 


Categoriile de slujbași prezentate în această lucrare înde- 
plineau ambele funcțiuni ale statului, atît cea internă, cît și cea 
externă. Din acest punct de vedere situaţia era asemănătoare cu 
cea existentă în alte state feudale vecine, în Rusia, de pildă, unde 
„Slujitorii militari erau numiţi în timp de pace în diverse posturi 
administrative..., iar în timp de război încălecau și plecau în cam- 
panie“ t, 

Atribuțiile aparatului feudal de stat erau multiple, deoarece, 
în vremea de care ne ocupăm, aceiași slujbași asigurau adminis- 
trația, strîngerea dărilor şi judecarea diverselor pricini dintre 
locuitori 2. Împărţirea acestor atribuţii după criterii moderne este 
de actea greu de făcut. 

Chiar împărţirea acestor atribuţii după criteriul celor două 
funcțiuni ale statului, cea internă şi cea externă, este dificilă. 
lată un singur exemplu: paza hotarelor ţării în timp de pace 
avea de scop asigurarea „poliţiei“ hotarelor şi încasarea dărilor 
și vămilor pentru produsele intrate sau ieșite din ţară ; în timp 
de război, însă, această sarcină devenea o atribuţie militară, de 
apărare a statului. 

Tot aici trebuie să mai amintim și faptul că, chiar atunci cînd 
aparatul feudal de stat a căpătat o dezvoltare mai mare, domnia 
a păstrat obiceiul de a folosi pe locuitorii unor sate în activităţi 
administrative și în apărarea hotarelor ţării, sub forma satelor 


1 B, Grekov, Țăranii în Rusia, Buc., 1952, p. 480—481. 

2 Cf. şi I. C. Filitti, Evoluţia claselor sociale, p. 357, care spune că „toli 
aceşti slujbași aveau, într-o vreme cînd separația puterilor nu era cunoscută. 
atribuţii totodată administrative, polițienești, judecătoreşti şi fiscale”... „func- 
ționarii civili“ (subalternii) „din timp de pace aveau atribuţii militare ım 
timp de război“ și „invers, slujitorii militari erau întrebuințaţi în vreme de 
pace la servicii de poliție lăuntrică, de poşte, de curieni, de perceptori fiscal”. 


www.dacoromanica.ro 


291 ATRIBUŢII CU CARACTER MIUTAR 


de plai, care aveau obligaţia să păzească hotarele, să prindă 
pe răufăcători şi să asigure ei înșiși, pînă la un punct, ordinea 
:nternă. 

Deși — așa cum am subliniat chiar la început — în cadrul 
orînduirii feudale nu exista o diferenţiere netă a atribuţiilor 
curtenilor și slujitorilor, totuşi, pentru o mai ușoară urmărire a 
problemelor, vom face o separare a atribuţiilor acestora, împăr- 
țindu-le în : atribuţii cu caracter militar, asigurarea „ordinei“ 
feudale, atribuţii cu caracter fiscal, îndeplinirea obligațiilor faţă 
de Poarta otomană, transmiterea ştirilor, asigurarea pazei curţii 
domnești și a fastului de curte, atribuţii judecătorești. 


I. Atribuţii cu caracter militar 
1. Oblhigaţia de a participa la război 


Scopul lucrării de faţă fiind acela de a studia evoluţia, or- 
ganizarea, veniturile şi atribuţiile curtenilor, slujitorilor şi merce- 
narilor, iar nu de a prezenta o istorie a oastei Ţării Româneşti 
şi Moldovei în întregimea ei, ne vom referi în acest subcapitol 
numai la obligaţia categoriilor menţionate de a participa la răz- 
boaie și la modul cum şi-au îndeplinit această obligaţie în vremea 
de care ne ocupăm. 

În secolele XIV—XVI, războaiele erau purtate în general 
de „oastea cea mică“, alcătuită din cetele boierilor și din slugile 
şi curtenii domnului, oastea „cea mare“ a ţării — la care parti- 
cipau și țăranii şi tîrgoveţii —/fiind chemată sub arme numai în 
cazul unor primejdii deosebite pentru ţară. 

După cum am arătat în primul capitol al lucrării, în pe- 
rioada de întărire a autorităţii centrale, domnia a căutat să mă- 
rească numărul curtenilor care depifhdeau de ea pentru a putea 
astfel să ţină în frîu marea boierime, care se baza pe cetele de 
slugi înarmate în fruntea cărora boierii -mergeau la război. 
Această acţiune a avut urmări deosebit de importante pentru 
organizarea armatei, sporind rolul „vitejilor“ ridicaţi de domn 
din rîndurile ţăranilor care se distingeau în luptă. 


www.dacoromanica.ro 


292 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


Pînă la apariția slujitorilor, curtenii au îndeplinit impor- 
tante rosturi militare atît în Țara Românească, cît şi în Mol- 
‘dova. Vom aminti aici numai cîteva împrejurări în care „curtea“ 
a adus un aport de seamă la purtarea acţiunilor militare. Ștefan 
cel Mare afirma el însuși că a rămas la Valea Albă numai cu 
„curtea“ sa3, ow'te care pare să fi fost alcătuită din cei 10 000 
de „nobili“ care se aflau lîngă domn la 1476, cînd acesta lă- 
sase pe țărani să-și apere casele amenințate de tătarii năvăli- 
tori î. Mai tîrziu, Radu de la Afumaţi, domnul Țării Românești, 
scria braşovenilor că a trimis împotriva unor răzvrătiți pe Pîrvu 
banul „cu curtea domniei mele“ 5, iar la 1574, Dumbravă vor- 
nicul „cu toată curtea Moldovei“ a lovit prin surprindere oștile 
lui Petru Șchiopul 6. Însfîrşit, în Învățăturile lui Neagoe Basarab 
către fiul său Teodosie „curtea“ apare ca o parte importantă și 
puternică a oastei "Ţării Românești, alcătuită din cetele boieri- 
lor, curtenii domnului și ţărani 7. 

Curtenii şi-au păstrat această obligaţie de a participa la 
război și în secolul al XVII-lea. La 1641, italianul Locadello, 
care a vizitat Ţara Românească, ne informează că spătăreii și 
curtenii de aici „sînt datori să meargă la război pe cheltuiala 
lor“ 8, iar într-un document din 5 octombrie 1656, domnul Con- 
stantin Şerban, scutind de dări pe doi „roșăi bătrîni“, îi obligă 
„cînd wa fi vremea de oaste, să să afle cu cai buni, cu arme 
bune, să meargă unde va fi treaba ţării şi porînca domniei 
meale“ ?. 

Această obligaţie a' curtenilor de a participa la oaste cu cai 
şi arme proprii este foarte asemănătoare cu aceea a nobililor 
-vomâni din ţara Făgărașului. Din a doua jumătate a secolului 


3 I. Bogdan, Doc. lui Ştefan cel Mare, II, p. 344 şi 348. 

4 „Columna lui Traian“, 1876, p. 378. 

5 Gr. Tocilescu, 534 documente, p. 290. 

6 Istoria Ţării Româneşti, ed. cit, p. 52. 

71 Cronicile slavo-române, ed. cit., p. 295. În text se spune :4să nu stai 
o h la luptă unde este oastea ta cea mare, unde este tăria curții taie“ 
ABOPa). 

8 „Arhiva“ — Iaşi, V, 1894, p. 115. 

a „Miron Costin“, III, 1915, nr. 10, p. 144. Pentru Moldova, vezi Hur- 
muzaki, XII, p. 3—4, unde se spune că Aron vodă bătea la falangă pe 
curtenii care nu aveau arme pentru luptă. 


www.dacoromanica.ro 


293 ATRIBUȚII CU CARACTER MILITAR. 


al XVII-lea ni s-au păstrat numeroase diplome de înnobilare a 
unor români din această regiune, care erau obligaţi în schimb 
să vină la oaste cu cai de călărie și cu arme bune 1. 

Slujitorii aveau și ei obligaţia de a participa la război. După 
cum arată Dimitrie Cantemir, călăraşii trebuiau să meargă la 
război pe cheltuială proprie, în schimbul folosirii ocinelor dom- 
nești 11. 

În Moldova exista chiar o hotărîre domnească potrivit cà- 
reia „care din breslași (e vorba de breslele militare) nu va veni 
la oaste își va pierde moşiile şi va fi podan“ 12. Menţinerea în 
breslele de slujitori ai statului feudal era deci condiționată de 
participarea la război, neprezentarea la luptă atrăgînd după sine 
scoaterea din cadrul breslei militare şi pierderea moşiei. 

Înainte de a se lua această măsură, călărașii care nu ve- 
neau la oaste în caz de război erau amendaţi cu o sumă foarte 
mare. La 14 decembrie 1663, Toader Blidar şi fiii săi se vînd 
rumâni lui Pătrașco Danovici al treilea logofăt pentru motivul 
că, fiind călărași, nu s-au putut duce cu Dabija vodă în cam- 
pania de la Ujvar şi fuseseră obligaţi să plătească „osluhă“ 
(amendă pentru neascultare sau nesupunere) suma de 12 
galbeni 15. 

Părăsirea oastei în vreme de război era pedepsită cu 
multă asprime. Vorbind de faptul că, la 1739, în timp ce Grigore 
al II-lea Ghica, domnul Moldovei, era amenințat de oștile ru- 
sești, o parte din căpitanii și slujitorii săi l-au părăsit, autorul 
Cronicii Ghiculeştilor arată că cei prinși „au primit pedeapsa 
cuvenită“, lăsînd să se înţeleagă că au fost uciși ++. 

În Țara Românească, curtenii şi slujitorii care nu se pre- 
zentau la oaste în caz de război sau care dezertau din oaste erau 
amenințați cu pierderea capului sau a ocinei. Într-un document 


19 N, Densușianu, Monumente pentru istoria Țării Făgărașului, Buc., 
1855, p. 38, 50, 92, 136 passim. 

11 D. Cantemir, op. cit., p. 114. . 

1: M. Kogălniceanu, Cronici, II, p. 112. Vezi şi Hurmuzaki, AV72, 
p. 1320—1321. 

13 Acad. R. S. România, MCCXXXI/63. 

14 Cronica Ghiculeştilor, ed. cit., p. 445. 


www.dacoromanica.ro 


294 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


din 11 mai 1611 ni se spune că Dragu postelnicul căzuse într-o 
„mare nevoie și urgie de către Mihai voievod, pentru că au fugit 
den oaste den Ţara Ungurească“, fiindu-i iertat capul numai 
după mari rugăminţi 15, iar la 3 decembrie 1639, Matei Basarab 
confiscă satul Albeşti al lui Iane căpitan, pe motivul că acesta 
„acum la păsul ţărăi... nu se-au aflat la oaste, ce au fugit în 
Ţara 'Turcească şi pentr-alte părţi, ca “un om rău și hiclean“ 16. 
Neprezentarea la oaste în caz de război era considerată deci 
hiclenie (trădare) iar cei vinovaţi erau pedepsiţi cu multă asprime. 

În același timp, însă, faptele de vitejie săvirșite pe cîmpul 
de luptă erau răsplătite de către domn de obicei prin dăruiri de 
ocine. Principalii beneficiari ai acestor danii erau marii boieri și 
apoi comandanții de slujitori, mercenari și curteni. Din vremea. 
domniei lui Matei Basarab — așa cum am arătat mai sus — 
ne-au rămas numeroase documente de danie prin care domnul 
răsplătește vitejia căpitanilor şi iuzbașilor oastei sale pe motivul 
că aceștia nu și-au cruțat „vărsarea sîngelui“ pe cîmpul de bä- 
tălie sau pentru slujbă dreaptă și credincioasă „cu vărsare de 
sînge în lupta cu cazacii la Finta“. Nu am întîlnit în această ' 
vreme danii de ocine făcute slujitorilor sau curtenilor simpli 
pentru participarea la luptă. În schimb, aceștia aveau — așa 
cum vom vedea — dreptul de pradă în timp de război. 


După cum se știe, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, 
în urma căderii Moldovei și Țării Românești sub dominaţia 
turcească, funcţia externă a statului tinde tot mai mult să fie 
asumată de Imperiul otoman 17. Pe de altă parte, ca urmare a 
subjugării celor două ţări, o sarcină importantă a oastei lor de- 
vine participarea alături de turci la războaiele purtate de aceștia 
contra imperiului austriac sau Poloniei. 

Cronicile "Ţării Românești ne dau numeroase informatii 
despre participarea breslelor militare la războaiele purtate de 
trupele otomane împotriva imperialilor sau Poloniei. Vorbind 
despre campania întreprinsă de turci în anul 1672 pentru cu- 


15 Doc. priv. ist. Rom., B, veac XVII, vol. |, p. 14—15. 
38 Acad. R. S. România, C/10. 
17 Istoria României, II, p. 793—794. 


www.dacoromanica.ro 


295 ATRIBUŢII CU CARACTER MILITAR 


cerirea cetăţii Camenița, cronicarul Radu Popescu arată că Gri- 
gore Ghica a primit ordin de la sultan „de au mers și el cu 
oștile lui“. Urmînd porunca, domnul a strîns oameni de oaste 
„den toate breaslile : călăraşi, dorobanţi, roşăi, visternicei, spă- 
tărei, postelnicei, stolnicei, vornicei, păhărnicei, le-au făcut stea- 
gui şi le-au dat tuturor sulițe văruite şi cu prapore fealiuri, 
ealiuri, fieștecare după breasla lor“. Ca urmare a măsurilor 
luate, Grigore Ghica „au făcut oaste frumoasă, atîta cît, mer- 
gînd şi făcînd halai înaintea înpăratului, s-au mirat şi înpăratul 
și toți turcii de oști ce avea Grigore vodă frumoase“ 15 (sub. 
ns. — N.S.). 

De obicei, la aceste campanii nu lua parte un număr prea 
mare de ostași, domnia stabilind pentru fiecare breaslă militară 
efectivele participante. Într-un document din 20 noiembrie 1668, 
Radu Leon, domnul Țării Românești, scrie „călărașilor care aţi 
fost rînduiţi de oaste“ că, deoarece cheltuiseră „pentru gătire 
de oaste“, urmau să dea numai trei ughi de cruce pentru o 
„nevoie de la împărăție“ (e vorba de bani pentru procurat iarbă 
de puşcă), în loc de patru ughi de cruce cît trebuiau să dea 
ceilalți călărași, care nu se pregătiseră pentru oaste 19. Mai tîrziu, 
la 1718, turcii poruncind domnului Țării Românești să le pună 
la dispoziţie „3000 de oameni ostași“, „au orînduit domnul din 
toate breaslele și s-au făcut acei 3000 de slujitori“ 20. 

Numărul oștenilor care plecau la luptă se stabilea uneori 
după acela al „crucilor“ (unități fiscale). Într-un document din 
17 iunie 1681 se arată că, în timpul domniei lui Grigore Ghica, 
„Şi-au făcut di cruce om di oasti“ 2 ; fiecare „cruce“ fusese deci 
obligată să dea cîte un om pentru a merge la război. 

Din documente rezultă că, în această vreme, cei care nu 
mergeau la oaste erau obligaţi să dea bani pentru echiparea ce- 
lui care pleca la oaste. În actul citat și mai sus, din 1681, un 
locuitor care nu avusese bani să dea pentru omul trimis de 
„crucea“ sa la oaste arată că „a vinit lificiul di mi-u pos soliţa 


15 Radu Popescu, Istoriile, p. 150—151. Vezi şi p. 129, 131, 132, 178 etc. 
12 „Rev. istorică“, 1931, p. 814—315. 

% Radu Popescu, Istoriile, ed. cit., p. 222. 

21 Arh. St. Buc., ep. Buzău, XXI/53. Despre cruce vezi mai sus, p. 33. 


www.dacoromanica.ro 


296 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


dinaintea casii“, silindu-l să-şi vîndă ocina. La 17 mai 1717 
„slujitorii roşii ot sud Buzău“ mărturiseau că au plătit — pe 
lîngă alte dări ale unui cetaş al lor — şi 8 taleri și jumătate 
partea acestuia „la omul de oaste“ 2. 

Sumele destul de însemnate plătite dovedesc că oamenii 
trimişi la oaste făceau cheltuieli mari, care se repartizau asupra 
tuturor cetaşilor lor. 


* 


Legată atît de problema verificării efectivelor breslelor mi- 
litare, cît şi a controlului pregătirii lor de luptă, este aşa-nu- 
mita „căutare“ (lustratio), care avea loc periodic. După părerea 
lui N. Bălcescu, „încă din vremile cele mai vechi, obiceiul era 
ca domnul, o dată într-un an, să facă reviu, revistă (căutare) 
armatei şi miliției. Atunci se făceau şi înălțări în ranguri“ %. 
N. Iorga considera „căutarea“ tot o trecere în revistă a armatei 
„după un obicei care e şi al celor mai vechi timpuri din organi- 
zaţia ostăşească a românilor de pretutindeni“ ?£. 

Cele mai vechi ştiri despre obiceiul de a face căutare oas- 
tei sînt din secolul al XVI-lea. I. Sommer descrie primul un 
asemenea „lustraturus exercitum“, care a avut loc în anul 1563, 


22 Ibidem, XXVIII/35. Menţionăm că, în această vreme, și locuitorii 
țării trebuiau să dea uneori un număr de oșteni. La 11 ianuarie 1665, Istratie 
Dabija, domnul Moldovei, arăta că „acum, avind noi şi ţara noastri multi 
asupriali despre turci de am mărsu în oaste în Ţara Nemţeasci, scos-um 
toată țara la oaste“, obligînd adică pe locuitori să dea dintre ei un număr 
de ostași. Domnul declară mai departe: „pus-am domniia mea și pre aceşti 
tîrgoveți din tîrgu din Piatri să facă oameni de oaste, să margi în triaba 
cinstitului împirat“. Ca să „facă“ acești oameni, orăşenii au vîndut o bruniște 
cu 100 de taleri „de s-au mîntuit și ei de acea oaste“. (Arh. St. Buc., m-rea 
Bisericani, XII/55). 

În secolul al XVII-lea, locuitorii datori să meargă la oaste puteau tri- 
mite alţi oameni în locul lor. Dintr-un document nedatat, din secolul al 
XVII-lea, aflăm că un locuitor din Moldova dăduse bani unui argat „de l-a 
minat la oaste pre locul său“ (N. Iorga, Studii și doc., V, p. 35—36). 

23 N. Bălcescu, Opere, ed. cit., I. p. 16. 

” E Iorga, Istoria armatei, II, p. 112. Vezi şi T. Mutaşcu, op. cit., 
p. 35—39. 


www.dacoromanica.ro 


297 ATRIBUŢII CU CARACTER MILITAR 


pe un cîmp deschis lîngă cetatea Hotin 3, iar în Învățăturile 
atribuite lui Neagoe Basarab se spune că „la căutarea din toți 
anii, ce este obicei a se face oștilor și slujitorilor, boierimea şi 
căpeteniile așteaptă cinste și daruri“ 26. 

Menţionăm că asemenea „căutări“ ale oastei aveau loc și 
în Transilvania, unde exista un „Regesto lustrationis“ 27, asemă- 
nător catastifelor de care vorbesc documentele noastre. 

În documente, ca şi în izvoarele narative, ni se dau o serie 
de detalii despre modul cum se făcea „căutarea“ oștilor, în- 
deosebi în secolele XVII—XVIII. 

După cum rezultă din documente, fiecare breaslă sau ceată 
militară era controlată pe rînd. La 20 iunie 1633, Matei Basarab 
spune că a primit o plîngere de la un dorobanţ, „cîndu am eșit 
domnia mea la căutare, de am căutat dărăbanţii la Grozăveștii 
de Jos, lîngă morile (mînăstirii) Sf. Savei“%. În Moldova, 
Miron Costin ne informează că, în vremea mișcării boierești 
contra lui Ștefan Tomşa, s-a întîmplat „de veniia atuncea și din 
ținuturi din gios niște steaguri de călărași la căutare“ 29. 

Căutarea avea drept scop mai întîi să verifice armamentul 
și starea de pregătire a armatei. Cînd Mihnea al III-lea făcea 


25 Deux vies de Jacques Basilicos, ed. Legrand, Paris, 1889, p. 39. Pentru 
epoca lui Mihai Viteazul vezi raportul lui Lassota din 1597 (A. Veress, 
Documente, V, p. 95). 

26 Uricarul, XXIV, p. 116. 

27 Hurmuzaki, II/5, p. 147. Despre termenul „lustratio“ vezi Lexicon 
Linguae hungaricae aevi antiquioris, ed. G. Szarvas şi S. Simonyi, II, Buda- 
pesta, 1891, col. 868 și 898. 

Despre modul cum se făcea așa-numita „lustratio“ în regatul feudal 
maghiar, o dată pe an „circa festum sancti Georgii“, vezi decretul din 1578 
(Corpus Juris Hungarici II, p. 674; vezi şi p. 884, 900). Un călător fiuncez 
care a vizitat Transilvania la 1574 ne informează că, la acea dată, trecerea 
în revistă a trupelor avea loc în fiecare lună, cu acest prilej fiind înlăturați 
din armată cei care nu aveau echipamentul complet (Studii şi mat. de isloric 
medie, IV, 1960, p. 457). 

28 Arh. St. Buc., m-rea Cotroceni, XC/13. Vezi și A. Veress, Documente, 
X, p. 165. 

2 Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 61. 


www.dacoromanica.ro 


298 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


„gătire mare... să să ridice asupra turcilor cu sabie“, pregătea în 
acest scop armata „făcînd căutări tuturor slujitorilor ţărăi“ 2. 
Despre Nicolae Mavrocordat cronica "Ţării Româneşti ne in- 
formează că, înainte de a-i trimite unde era porunca, a făcut 
căutare celor 3000 de oșteni ceruţi de turci 3t. Mai tîrziu Gheor- 
gachi logofătul ne relatează că slujitorii a căror pușcă nu lua 
foc la căutare „să rădea de la izvod“ * (adică erau scoși din 
cadrele armatei). 

Căutarea mai avea apoi drept scop să pună de acord evi- 
denţa vistieriei cu realitatea existentă, să scoată din aceste ca- 
tastife pe cei care muriseră sau nu mai puteau face slujbă. 
În 1659, după marea pradă a tătarilor în Țara Românească, dom- 
nul Grigore Ghica „făcu căutare slujitorilor ; şi câţi ziseră că sînt 
robiţi, săraci, fugiţi, morţi, pre toţi îi scoase din catastih“ 33, 

Tot cu aceste ocazii erau scoși din evidenţele breslelor res- 
pective curtenii și slujitorii care deveniseră rumâni, ca și cei bă- 
trîni, care nu mai puteau îndeplini serviciul militar. Într-un do- 
cument din 14 iunie 1669 se spune că doi postelnicei din judeţul 
Teleorman, care se vînduseră rumâni în timpul domniei lui Gri- 
gore Ghica, „se-au scos numele dă la catastih cînd s-au făcut 
căutare la Caracal“ 3t iar Gheorgachi logofătul arată că, cu oca- 
zia căutării, „care era bătrînu, la vîrsta neputincioasă, să erta de 
la slujbă, dîndu-i camarașul de izvoade cartea domnului să fie 
scutit de bir“ 3, 

În sfîrşit, tot cu ocazia acestei căutări a oștenilor, se făcea 
uneori şi plata lefii mercenarilor, după cum rezultă dintr-o foarte 
interesantă scrisoare a lui Ștefan Petriceicu vodă către Gheorghe 
Catargi vornicul, prin care îi cere să facă „o căotare“ seimenilor 


3 Radu Popescu, Istoriile, ed. C. Grecescu, p. 119. 

31 Ibidem, p. 222. Vezi şi I. Neculce, Cronica, ed. I. Iordan, p. 160. 
3 Gheorgachi logofătul, Condica de obiceiuri, p. 297. 

33 Istoria Țării Româneşti, ed. cit, p. 142. 

3 Arh. St. Buc., ms. 479, f. 218. 

35 Gheorgachi logofătul, op. cit., p. 297. 


www.dacoromanica.ro 


299 ATRIBUȚII CU CARACTER MILITAR 


şi să plătească leafa numai celor care nu sînt „însămnaţi“ de 
domn în catastif, deoarece ceilalţi lipsiseră la căutarea prece- 
dentă 5%. 


* 


Cît priveşte durata serviciului la care erau obligați membrii 
breslelor de slujbași ai statului feudal, aceasta varia după cate- 
gorii: în timp ce lefegiii erau datori să slujească cît timp erau 
plătiți, slujitorii și curtenii slujeau, cu rîndul, o parte a anului %. 

În Țara Românească, după cum rezultă dintr-un raport al 
lui Lassota, din 1597, boierii erau datori să aducă sub arme de 
pe moşiile lor ostași călări a căror slujbă dura trei luni pe an %, 
adică tot atît cât dura şi obligaţia de oaste a locuitorilor de pe 
domeniile feudale din apusul Europei 3. Peste o sută de ani, în 
timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu, slujitorii erau obli- 
gaţi să slujească tot trei luni pe an. 4 

Pentru epoca de la mijlocul secolului al XVII-lea lipsesc 
ştirile despre durata slujbei. În timpul domniei lui Matei Basarab, 
slujitorii erau lăsaţi liberi în vremea muncilor de vară, deoarece 
mulţi dintre ei se ocupau şi cu agricultura î1. 


35 G. Ghibănescu, Surete, IX, p. 167—168. Vezi şi M. Costin, Opere, 
ed. cit., p. 149, unde se arată că Timuș Hmielniţki „au făcut oștilor căzăceşti 
căutare, și le-au împărțit de la Vasile Vodă lefe, și căpeteniilor şi oștenilor, 
tuturora“. 

37 Cf. și I. C. Filitti, Clasele sociale, p. 6, unde se afirmă: „caracte- 
ristica serviciului tuturor slujitorilor era că o parte a anului slujeau statului 
iar altă parte îşi vedeau de treburile lor la ţară“. 

38 A.Veress, Documente, V, p. 95. 

39 G. Calmette, Le monde féodal, Paris, 1934, p. 162. 

40 În Condica vistieriei, p. 167, se arată că „după ce ş-au plinit sluji- 
torii trei luni... s-au slobozit de acolo“. Vezi şi p. 222, 321. 

41 Vezi scrisoarea domnului către braşoveni, din 2 iunie 1651, în care 
arală că slujitorii, așteptînd postavul de la domnie, „nu să pot duce pre ia 
lucru; că acum easte vreame lucrului casi“ (N. Iorga, Brașovul și românii, 
p. 59—60). 


www.dacoromanica.ro 


300 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


În secolul al XVIII-lea, slujitorii făceau slujbă cu rîndul, 
cîte o săptămînă din două 2. 

În Moldova situaţia este diferită. Aici, în vreme de iarnă,. 
„tot ostașul se odihneşte şi războiul încetează“, după cum ne rela- 
tează cronicarul Macarie, referindu-se la războiul purtat de- 
Bogdan cel Orb, în 1514, contra pretendentului Trifăilă 4. Şi mai 
tîrziu, în secolul al XVII-lea, oastea de ţară avea datoria să 
slujească în timp de război de la 23 aprilie pînă 26 octombrie 44.. 

După cum rezultă din documentele din vremea domniei lui 
Ştefan Tomşa, în timpul verii avea loc așa-zisa „aşezare a oas- 
tei“ 45, cînd se verifica probabil și nivelul său de pregătire. 


Întreţinerea ostașilor pe timpul războiului cădea în sarcina 
fiecăruia dintre aceștia. Pentru un număr limitat de zile, ei își 
aduceau hrană de acasă, iar în acţiunile duse în afara teritoriului. 
țării, prada le oferea în mod obişnuit mijloacele de subzistență 48.. 

um, în general, oștirile ţărilor române nu au purtat răz- 
boaie lungi în afara hotarelor lor (cu excepţia campaniilor duse- 


12 Vezi doc. din 11 octombrie 1794, în care se spune: „obicei este şi 
toți slujitorii... întru o săptămînă sînt de rînd de slujesc iar într-alta işi 
muncesc caselor lor“ (V. A. Urechia, Ist. rom., VI, p. 331); vezi și ibidem, 
VIII, p. 91. La 4 februarie 1794, se afirmă că acest obicei „este hotărît dir 
vechime“ (ibidem, VI, p. 986). Vezi, de asemenea, așezămîntul pandurilor- 
din 9 iunie 1816, în care se prevede că aceştia „să facă ceata în chipul siuji- 
torilor ca să slujească cu rîndul, adecă unii într-o lună şi alții într-alta“. 
(E. Virtosu, Mărturii noi din viața lui Tudor Vladimirescu, Buc., 1941, p. 58). 

43 Cronicile slavo-române, ed. cit., p. 92. 

4 I, Neculce, op. cit, ed. I. Iordan, p. 92 şi M. Kogălniceanu, Cronici, 
III, p. 81, unde se spune că, după întoarcerea de la asediul Vienei din 1683, 
„oastea ce era oameni de ţară toţi s-au dus cineşi pre acasă, fiind oștean de: 
la luna lui aprilie pînă în postul Crăciunului“. 

45 Vezi doc. din 2 iulie 1612 și 13 iulie 1617 (Doc. priv. ist. Rom., A- 
veac XVII, vol. III, p. 93 şi vol. IV, p. 194). Vezi și doc. din 16 iulie 1647, 
dat „în tabără“ (ibidem, p. 195). 

46 De aceea, în salvconductul dat de Alexandru cel Bun trupelor polone 
la 1496, se recunoştea că „se întîmplă adesea“ ca între locuitori şi trupe să 
fie „lupte, certuri, nenorociri cu răni, neînţelegeni, sfezi, cu vorba și cu fapta“ 
(M. Costăchescu, Doc. înainte de Ştefan cel Mare, Il, p. 644). Vezi şi Istoria 
României. Il, p. 339. Vezi despre aceasta mai pe larg interesanta lucrare a. 
lui Şt. Chicoş, Cum se făcea aprovizionarea armatelor lui Mihai Viteazul, 
Maltei Basarab şi Nicolae Mavrogheni, Buc., 1939. 


www.dacoromanica.ro 


301 ATRIBUȚII CU CARACTER MILITAR 


de oştirile Imperiului otoman din secolul al XVII-lea la care au 
fost obligate să ia parte), aprovizionarea lor nu ridica probleme 
deosebite. Din aceste motive, informaţiile despre aprovizionarea 
armatei în timpul războaielor nu sînt prea bogate. 

Un izvor contemporan lui Ştefan cel Mare arată că domnul 
Moldovei, dînd voie oștenilor săi să meargă contra tătarilor, 
la 1476, i-a obligat să se întoarcă cu hrană pentru 15 zile 4. În 
secolul următor, polonul Bielski relata că oștenii moldoveni pur- 
tau la oblincul şeii „brînză de burduf şi pîine albă, precum am 
“văzut eu însumi în bătălia de la Obertyn“ 48. 

Din aceste informaţii rezultă că, în acea vreme, oștenii dis- 
puneau de hrană proprie doar pe un număr limitat de zile. Din 
aceste «motive, cînd hrana se isprăvea, oștenii erau obligaţi fie 
să și-o caute singuri în teritoriul unde se aflau, fie (mai rar) să 
se întoarcă acasă pentru a se reaproviziona. De bună seamă că 
şi una şi alta din aceste modalităţi prezentau inconveniente se- 
rioase. 

Situaţia s-a schimbat în a doua jumătate a secolului 
al XVI-lea, îndeosebi în vremea domniei lui Mihai Viteazul, 
cînd, datorită faptului că oastea "Țării Româneşti — în care se 
găseau şi mulţi mercenari — a dus o serie de lupte în afara ho- 
tarelor, a trebuit să se ia măsuri pentru o mai bună organizare 
a aprovizionării. Primele ştiri despre convoaiele cu provizii ne- 
cesare trupelor sînt din toamna anului 1595, cînd oștile unite ale 
lui Sigismund Bathory şi Mihai Viteazul, care se îndreptau spre 
Tîrgovişte pentru a izgoni pe turcii lui Sinan paşa, erau însoţite 
de 3718 care cu provizii 49. 

Aprovizionarea armatei a constituit pentru Mihai Viteazul 
una din cele mai de seamă probleme căreia domnul Țării Româ- 


47 „Columna lui Traian“, 1876,.p. 378. 

48 „Arhiva istorică“, 1/2, p. 168. 

42 „Anuarul Inst. de istorie“ — Cluj, VI, 1931—1935, p. 499. Con- 
voaiele de care cu provizii constituiau o problemă grea pentru comandanții 
de armate din această vreme. Generalul George Basta afirma astfel că o 
armată mare dispunea de 8—10 000 de care de provizii, care constituiau unul 
din cele mai mari impedimente, deoarece întîrziau foarte mult mişcările tru- 
pelor şi îngreunau păstrarea ordinei militare (Z maestro di campo gene- 
zale, p. 46). 


www.dacoromanica.ro 


302 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


neşti a trebuit să-i facă faţă. Ni s-au păstrat numeroase scrisori 
adresate de domnitorul muntean locuitorilor diverselor orașe 
transilvănene, prin care le cerea să-i furnizeze cantităţi însem- 
nate de grîne, animale, vin, furaje etc., necesare trupelor sale de 
mercenari 5. Tot în această vreme sînt amintiţi și strîngătorii şi 
aducătorii de merinde pentru oaste 5i, ceea ce arată că exista un 
serviciu organizat de aprovizionare a armatei. 

“ Sistemul de aprovizionare a oastei din vremea domniei lui 
Mihai Viteazul s-a 'păstrat şi în secolul al XVII-lea. În timpul 
războaielor purtate de oștirea moldoveană sau munteană dincolo 
de hotarele țării se utilizau și în această vreme convoaiele de 
care pentru aprovizionare. Într-o scrisoare adresată sibienilor, 
doamna Elina, soţia lui Matei Basarab, arăta că, după înfrînge- 
rea călărimii moldovene, în bătălia de la Finta (1653), Vasile 
Lupu rămăsese doar cu pedestrașii, care „s-au închis în carăle 
taberii lor“ 52. Este vorba aici în mod evident de carele de apro- 
vizionare, folosite la nevoie şi pentru întărirea taberei asediate 
de dușman. 

Știri din secolul al XVII-lea arată că locuitorii erau obligaţi 
să furnizeze domniei „care de oaste“, pentru transportarea pro- 
viziilor necesare trupelor 55. 


Întrucît problema armamentului a mai fost studiată în tre- 
cut 5, ne vom mulţumi să semnalăm aci doar unele aspecte mai 
generale privind modul cum erau înarmați curtenii, slujitorii şi 
mercenarii. 


50 Hurmuzaki, XII, p. 503, 544, 900, 999, 1005—1006. Vezi şi Șt. Chi- 
coş, op. cit., p. 13 şi urm. 

1 Hurmuzaki, XII, p. 999 şi 1021. 

5 „Rev. istorică“, XII, 1926, p. 19. 

55 Vezi doc. din 23 mai 1680 (Acad. R. S. România, XCIV/10) şi Con- 
dica vistieriei, p. 43, 116, 119, 192, 376 etc. 

% Despre armamentul oștenilor vezi și lucrările generalului Radu Ro- 
setti, Evoluția mijloacelor și a chipului de făptuire a războiului de la moartea 
lui Ştefan cel Mare pînă la aceia a lui Matei Basarab, Buc., 1931, cap. Arma- 
ga ju artei militare, p. 139—154 și 263—296 ; Tr. Mutașcu, op. cit., 
p. 39—45 etc. 


www.dacoromanica.ro 


303 ATRIBUŢII CU CARACTER MILITAR 


Din cercetarea izvoarelor rezultă că cea mai mare parte a 
ostașilor își procurau singuri armamentul, domnia asigurînd arme 
numai unei părţi din slujitori. Datele documentare nu permit să 
se precizeze care anume categorii de oșteni primeau arme de la 
domnie în secolele XIV—XV. Din secolul al XV-lea ni s-au 
păstrat cîteva scrisori prin care domnii Ţării Românești sau ai 
Moldovei cereau arme orașelor din Transilvania. Astfel, Alexan- 
dru Aldea (1431—1433) cerea brașovenilor să-l ajute „cu arcuri, 
cu săgeți, cu arme“, iar mai tîrziu Laiotă Basarab (1474—1477) 
trimitea și el la Brașov o slugă să-i cumpere „scuturi și arcuri“ 5. 
Deşi din aceste scrisori nu rezultă căror oșteni le erau destinate 
armele respective, este foarte probabil că domnia le procura pen- 
tru slugile sale, deoarece, în această vreme, atît boierii cît și tå- 
tanii erau obligaţi să vină la oaste cu arme proprii. 

La sfîrşitul secolului al XVI-lea primeau arme de la domnie 
în mod sigur dorobanţii. La 1599—1600, se dădeau banului Ca- 
lotă 100 de săbii să le împartă dorobanţilor din Strehaia 56. 

În secolul al XVII-lea, majoritatea oștenilor erau datori să 
meargă la oaste cu arme proprii. Ei erau obligaţi să vină la răz- 
boi cu „arme bune“, după cum declara Constantin Şerban, refe- 
rindu-se la curtenii din Ţara Românească. Mai tîrziu, după cum 
am văzut şi mai sus, slujitori care nu se prezentau la „căutare“ 
cu armele în stare bună erau scoşi din „izvod“. 

Pentru Moldova secolului al XVI-lea dispunem de preţioase 
informaţii asupra modului cum erau înarmaţi oștenii. Cea mai 
importantă din acestea este relatarea lui Verancici, potrivit că- 
reia „armele principale ale moldovenilor sînt, ca și la tătari, scu- 
tul, lancea, sabia și săgețile ; platoșă grea nu are nimeni ; puţini, 
şi numai din cei mai bogaţi, au doar cămăși de zale și coif de 
oțel ; drept platoșă, ei toți îmbracă niște haine de in, umplute cu 
bumbac, în grosime de trei, patru degete, mai ales în partea ume- 
rilor și pînă la coate... și în cusături în iţe dese la depărtare de 


55 I. Bogdan, Relațiile, p. 43 şi 121. 
šo P, P. Panaitescu, Documente slave din Sibiu, p. 37. 


www.dacoromanica.ro 


304 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


un deget și jumătate una de alta, şi (acestea) sînt socotite drept 
platoșe, căci sabia nu le poate pătrunde“ %. 

Informaţiile date de Verancici sînt confirmate în parte de 
cele oferite de alți străini care au vizitat Moldova în secolul 
al XVI-lea. Astfel, în timpul domniei lui Petru Rareș, sasul Rei- 
chersdorf arăta că armele oștirii moldovene erau „ca şi ale un- 
gurilor“, adică lănci militare (hastis militaribus) care sînt ceva mai 
scurte, scuturi și săbii de război, care nu se deosebesc mult de ale 
ungurilor 58. Mai tîrziu, în vremea domniei lui Despot vodă, 
A. M. Graziani afirma că moldovenii „sînt înarmaţi cu sulițe 
foarte lungi, cu scut şi cu sabie încovoiată 5%. La 1568, după ce 
laudă vitejia moldovenilor, abatele Ruggiero considera că aceștia 
erau prost înarmaţi (faţă de oștenii din Apus) și că foloseau foarte 
mult în atac arcurile cu săgeți (nell offendere usano per il piu 
Parchi) 60. 

Mai tîrziu, cronicarul Grigore Ureche ne informează că la 
1574 moldovenii luptau cu „fușturile“ (sulițele) 8. 

Din aceste relaţii rezultă că cele mai folosite arme în această 
vreme erau armele albe : arcurile, sulițele și săbiile. Pentru pro- 
tecția împotriva loviturilor erau folosite scutul și cămașa de zale. 

Armele de foc erau destul de puţin răspîndite în ţările ro- 
mâne în secolul al XVI-lea. Într-o scrisoare din 28 aprilie 1578 
a sultanului către voievodul Transilvaniei se explică înfrîngerea 
lui Petru Șchiopul de către Ivan Potcoavă, susținut de cazaci, 
prin lipsa de pușcași 62. i 

În secolul al XVII-lea, armele de foc au început să ocupe 
un loc tot mai însemnat în dotarea armatelor Ţării Românești și 
Moldovei, fără să putem fixa cu precizie raportul dintre armele 
albe și cele de foc. În această vreme, luptau cu sineţe sau puști 
dorobanții și seimenii, precum şi sineţarii din Moldova și pușcașii 
din Țara Românească. 


57 Monumenta Hungarica Historica, Scriptores, II, p. 139. 

55 Tezaur de monumente, III, p. 136. 

5 Deux vies de Jacques Basilicos, ed. Emile Legrand, p. 172. 
© N. Iorga, Acte şi fragmente, I, p. 14. 

i Ed. cit., p. 202. 

 Hurmuzaki, III/1, p. 16. 


www.dacoromanica.ro 


305 ATRIBUŢII CU CARACTER MILITAR 


Armele albe — în special sulițele — au continuat însă să fie 
folosite. Paul de Alep ne informează că armata "Ţării Românești 
era înzestrată cu sulițe și cu puşti 5, informaţie confirmată și de 
Constantin Șerban, care declara el însuși că are oaste „cu sulițe 
şi cu foc“ 64. 

În Moldova existau chiar două corpuri de ostași, arcașii și 
suliţașii, despre care am vorbit în capitolul al III-lea. 

La 1663—1664, cînd oștile Țării Românești şi Moldovei au 
însoţit pe turci în expedițiile lor contra Imperiului austriac, stră- 
inii care le-au văzut constatau că sînt slab înarmate, folosind mai 
mult sulițe decît arme de foc. Armata Țării Românești partici- 
pantă la expediţie era compusă din 2 000 de pușcași şi 3300 ostași 
înarmați cu sulițe 65. 

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, confecţionarea 
suliţelor se făcea de către plăiași, constituind una din obligaţiile 
lor faţă de domnie 6%, ceea ce arată că tot domnia le împărțea 
slujitorilor săi %. 

Cit priveşte arcurile, acestea au continuat să fie și ele folo- 
site, îndeosebi în Moldova. Referindu-se la pregătirea oastei mol- 
dovene pentru campania din 1711, cronicarul moldovean ne re- 


6 Paul de Alep, Călătoriile patriarhului Macarie, p. 104. 

“ N. Iorga, Studii și doc., IV, p. 48. 

& N. Iorga, Acte și fragmente, I. p. 259 şi Studii și doc, IX, p. 137. 
Într-o relaţie din 1663 publicată de A. Veress (Documente, XI, p. 38), se 
susține că trupele Țării Româneşti care intraseră în Transilvania însoţind pe 
turci aveau un efectiv de 3 sau 4000 de oameni, înarmaţi cu sulițe (ipsi 
quoque fustibus sunt armati). 

% Arh. St. Buc., ms. 749, f. 169 v. 

67 Așa se și explică de ce, atunci cînd domnul scoate dintre slujitori 
pe rumânii care nu aveau dreptul să se înscrie în aceste bresle, cere co- 
mandanților să le ia armele, date desigur de domn. (Acad. R. S. România, 
CCCXCIX/34, doc. din 1632). 

Domnia dispunea, de altfel de unele mici arsenale. Într-un doc. din 
20 octombrie 1627, se arată că domnul Moldovei, Miron Barnovschi, „pusese“ 
un locuitor în Suceava „să fie pentru treaba armelor domniei mele“ (Arh. 
St. laşi, CXLI/1), iar în vara anului 1568, niște „răzvrătiți“ din Țara Româ- 
nească au dat foc „pulberăriei“ aflată probabil la Bucureşti, provocînd pa- 
gube serioase și făcînd necesară intervenția sultanului, care a trimis un 
ceauș ca să cerceteze situaţia la faţa locului (Istoria României, II, p. R20). 


www.dacoromanica.ro 


306 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


latează că, întrucît arcarii (care confecţionau arcurile) terminaseră 
arcurile, săgețile şi sahaidacele (tobele), oștenii moldoveni „îşi 
făceau sulițe din crîng, ascuţite și pîrlite la vîrf“ 68, 

În această vreme, însă, majoritatea slujitorilor Şi mercenari- 
lor (dorobanţii, seimenii) posedau arme de foc. Vorbind de recon- 
firmarea lui Gheorghe Duca pe tronul "Țării Româneşti, cronica- 
mul muntean ne povesteşte că, în semn de bucurie, s-a tras cu 
12 tunuri, iar slujitorimea cu „puşcile“ 6. 

Indiferent de felul armelor — albe sau de foc — oștenii ro- 
mâni se dovedeau foarte pricepuţi în mînuirea lor, stîrnind admi- 
raţia străinilor care i-au cunoscut sau văzut. Astfel, italianul Ciro 
Spontoni laudă îndemînarea archebuzierilor pedeștri ai lui Radu 
Şerban, care au tras „în chip minunat“ (con maniera mirabile) 
trei salve una după alta 7. Mai tîrziu, la 1631, Paul Strassburgh, 
aflat în trecere prin Țara Românească, are Și el cuvinte de laudă 
pentru măiestria oștenilor români în mînuirea armamentului. ll 
povestește cum Leon Vodă își îndemna caii la fugă și cum des- 
cărca puștile la ţintă, iar căpeteniile militare și boierii din suita 
domnului „imitau această îndemînare a domnului şi fiecare se 
străduia, într-o foarte frumoasă întrecere, să-și arate priceperea 
în mînuirea armelor“. Ca să-i stimuleze, domnul „se arăta foarte 
darnic și pe cei care, fie prin ştiinţă, fie prin mai mare îndemt- 
nare, întreceau pe ceilalți, îi dăruia cu însăşi mîna sa, cu un 
număr destul de mare de galbeni“ 71. 


Drepiul la pradă în timp de război. În vremea orînduirii 
feudale, dreptul la pradă în timpul războiului era socotit un câș- 
tig „legal“ al participanţilor la bătălie. Prada capturată în ase- 
menea împrejurări era considerată de domnie ca un cîştig „drept“ 
al oștenilor săi, indiferent de originea lor. 

În numeroase documente moldovene, începînd din vremea 
domniei lui Ştefan cel Mare, cînd se întăreşte stăpînirea unor 
boieri asupra bunurilor câştigate în luptă, domnul justifică drep- 


æ M. Kogălniceanu, Cronici, III, p. 45. 

© R. Popescu, Istoriile, p. 192. 

70 C. Spontoni, Historia della Transilvania, Veneția, 1638, p. 248. 
„Archivu pentru istorie și filologie“, 1867, p. 15. 


www.dacoromanica.ro 


307 ATRIBUŢII CU CARACTER MILITAR 


tul de proprietate al acestora asupra bunurilor respective prin 
faptul că ei le-au capturat în timpul luptelor 72. 

În afară de boierii care mergeau la luptă cu „cetele“ lor, și 
ceilalţi oșteni ai ţării aveau dreptul la pradă. Pentru unele cate- 
gorii de ostaşi — haiducii din Ţara Românească și hînsarii din 
Moldova — „dobinda“ sau prada constituia chiar mijlocul prin 
care aceștia erau plătiți de domnie pentru participarea la luptă. 

În timpul războaielor de mare amploare, prada deschidea 
participanţilor chiar perspective de îmbogăţire. Așa se explică în 
parte participarea largă a mercenarilor străini în armata lui 
Mihai Viteazul, care le dădea dreptul la „prada întreagă“ 73. 

În această vreme, știrile despre prada capturată de oastea 
domnitorului sînt foarte numeroase. Într-un raport venețian din 
1595 se arată că, după luptele cu turcii de la Giurgiu, fiecare 
ostaș avea cel puţin cîte patru cai şi că diferiţii comandanţi ai 
armatei se îmbogăţiseră din prăzile capturate 74. Cronicarul ma- 
ghiar Szamoskâzy afirmă că prada luată în 1598 la Vidin şi Cla- 
dova era atît de mare încît ajungeau cîte 80 de taleri de fiecare 
din cei 38 000 de oșteni 7, fapt confinmat şi de cronicarul Radu 
Popescu, care spune că „slujitorii încă se umplură de dobînzi“ 76. 
În sfîrşit, Miron Costin ne informează că, după lupta de la Gorăs- 
lău, Mihai Viteazul a dat drumul oștilor sale să prade, și chiar 
ostașii din garda domnului — care de obicei nu-l părăseau — 
plecaseră după pradă 7. 

Nici în secolul al XVII-lea ştirile despre dreptul de pradă 
nu lipsesc, acest drept fiind amintit în izvoarele narative sau cu 
ocazia unor tranzacţii făcute cu bunuri capturate 78. 

Miron Costin ne informează că, înaintea luptei de la Ojo- 
geni, ostașii lui Vasile Lupu „veniia cu plean îngreuiaţi“, avînd 


72 ~ priv. ist. Rom., A, veac XIV—XV, p. 394; veac XVI, vol. II, 
p. 65, 158. 

73 Hurmuzaki, XII, p. 332—333. 

24 Ibidem, p. 191. 

75 Joachim Crăciun, Însemnările lui Szamosközy, p. 112. 

15 Radu Popescu, Istoriile, ed. C. Grecescu, p. 76. Vezi și p. 73. 

11 Miron Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, p. 56. 

38 Doc. priv. ist. Rom., A, veac XVII, vel. IV, p. 10. 


www.dacoromanica.ro 


308 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


grijă mai mult de pradă decît de război 7%, iar cronica Țării Ro- 
mâneşti aminteşte şi ea de „dobînda“ luată de oastea lui Matei 
Basarab din Moldova 8. 

Din aceeaşi vreme ne-au rămas şi unele informaţii despre 
obligaţia ostaşilor de a da seama domniei şi bunurile capturate în 
război. Într-un document din 1 septembrie 1631, Radu Leon 
arată că, în lupta de lîngă Bucureşti, „slugile domniei mele Ha- 
san şi Husein beşlii și Pava sîrbul“ (deci nişte lefegii) prinseseră 
un ţigan al boierilor pribegi, ţigan care „se găsea atunci la apă- 
rare și luptă“. Aceştia, „ca niște slugi drepte“, l-au adus dom- 
nului „și s-au închinat cu el“. Domnul îl dăruieşte acestor oşteni 
„pentru slujba lor dreaptă“, iar ei îl vînd apoi mînăstirii Radu 
Vodă ®t, 

În secolul al XVII-lea, în Moldova, „dobînda“ sau prada din 
timpul războiului era mijlocul folosit uneori pentru a răsplăti pe 
unii din locuitorii care doreau să meargă la luptă pentru pradă, 
locuitori care nu erau nici slujitori, nici hînsari. Astfel, Miron 
Costin ne informează că, în tabăra de la Ţuţora, erau şi „cîţiva 
de cei ce merg de bună voie în dobîndă“ sau că, în timpul dom- 
niei lui Vasile Lupu, cînd tătarii se întorceau cu pradă din Polo- 
nia, acesta a trimis după ei slujitori şi oameni din tîrg „cineşi ar 
vrea în dobîndă“ 82, oameni pe care cronicarul nu îi numeşte hîn- 
sari. Aceştia pot fi consideraţi nişte hînsari „ocazionali“. 


2. Îndeplinirea obligaţiilor militare ale țărilor ro- 
mâne faţă de Imperiul otoman 


După mai bine de un secol de lupte glorioase pentru păstra- 
rea independenţei, în secolul al XVI-lea, Ţara Românească şi 
Moldova au fost silite să accepte dominaţia Porții otomane. În 
cadrul noilor relaţii create între ţările române şi Imperiul oto- 


2 Miron Costin, Opere, ed. cit, p. 116. 

8 Radu Popescu, Istoriile, ed. cit., p. 102. 

st Arh. St. Buc., m-rea Radu Vodă, XXXIX/10. 
s Miron Costin, Opere, p. 88 şi 130. 


www.dacoromanica.ro 


309 ATRIBUŢII CU CARACTER MILITAR 


man, acestea au fost obligate să își asume și unele sarcini de or- 
din militar, şi anume să trimită trupele la campaniile purtate de 
oștile turcești 55. Cum însă turcii nu aveau prea multă încredere 
în oștile Ţării Românești și Moldovei și în domnii acestora, în 
cadrul acestor campanii turcești trupele celor două țări au înde- 
plinit în general servicii auxiliare : construiri sau reparării de 
cetăţi, poduri şi șosele, asigurarea pazei etc. 8%, 

Izvoarele istorice din a doua jumătate a secolului al XVII-lea 
şi de la începutul celui următor — timp în care turcii au purtat 
o serie de războaie contra Imperiului austriac şi regatului po- 
lon — ne furnizează numeroase știri despre aceste atribuţii înde- 
plinite de trupele țărilor române %. 

Din aceleași izvoare istorice rezultă că aceste atribuţii grele 
erau îndeplinite de slujitori. Astfel, din timpul domniei lui Cons- 
tantin Brâncoveanu ne-au rămas numeroase știri, în cronica lo- 
gofătului Radu Greceanu, în Condica vistieriei şi în Anatefterul 
domnului, despre obligaţia slujitorilor de a presta aceste munci 
auxiliare pentru trupele turcești aflate în campanie 88. 


% Istoria României, II, p. 794—795. 

% Cf. și N. Iorga, Istoria armatei, II, p. 188, 192 (cap. intitulat „Trupe 
românești ca auxiliare ale turcilor“). 

8 Astfel, cînd turcii au atacat Cebhrinul, în 1678, trupele moldovene 
au fost silite să construiască două poduri iar cele muntene alte două peste 
apa Tismenul, care era „băltoasă și noroioasă“ (Radu Popescu, Istoriile, 
ed. cit, p. 169 și J, Hammer, op. cit., XII, p. 27); în anul următor, Şerban 
Cantacuzino, domnul "Ţării Româneşti, și Gheorghe Duca, domnul Moldovei, 
împreună cu oștile lor au fost luaţi de turci să zidească două cetăți la Dohan 
Ghecet, în vreme ce „temeiul oștii“ păzea în preajmă (Istoria Tarii Româ- 
nești, p. 177); în timpul războiului încheiat cu pacea de la Carlovitz (1699), 
Constantin Brîncoveanu a trimis și el oameni să repare cetatea Cladova, 
care fusese „spartă de nemți“, să repare podurile și să facă de pază (Istoria 
Ţării Româneşti de la octombrie 1688 A martie 1717, p. 63—65 și Radu 
Greceanu, Viaja lui C. Brâncoveanu, p. 15, 62; vezi şi 92, 238 etc. şi I. Ne- 
culce, op. cit, p. 131). 

% În Condica vistieriei, p. 222, se spune că, la 1696, se plătiseră 432 
de salahori „de au slujit tot împreună cu slujitorii“; în anul următor, se 
arată că „satile călărășești au mers la salaori“ (p. 321) etc. În Anatefter, se 
spune că dorobanţii, călăraşii, scutelnicii călări şi pedeștri „s-au dus la sa- 
laori“ (Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 415, 419 etc.). Vezi şi Radu 
Greceanu, op. cit., p. 29, 83, 105, 163, 183, 194 passim. 


www.dacoromanica.ro 


310 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


Slujitorii care nu vroiau sau nu puteau să plece cu trupele 
turcești în campaniile acestora dincolo de hotarele ţărilor noas- 
tre — şi erau destul de dese astfel de situaţii — trebuiau să dea 
bani, pentru a se angaja oameni cu plată în locul lor. Astfel, 
în 1696, călărașii de la căpitănia Rușii de Vede plătiseră 375 de 
taleri: (sumă destul de mare) „ca să nu meargă la salaori“ 5 ; în 
anul următor, din acelaşi motiv, dorobanţi, călărașii și scutelnicii 
de pe margine plătiseră şi ei bani pentru salahori%. Se înţelege 
că slujitorii preferau să plătească bani de cît să se ducă la o 
muncă grea și plină de primejdii, cum era aceea de a lucra la 
drumuri sau cetăţi în ţările dușmane Imperiului otoman. 


3. Paza hotarelor ţării 


Era o sarcină importantă a aparatului de stat, legată atît de 
apărarea ţării — deci de funcţia externă a statului — cît şi de 
atribuţiile fiscale, deoarece, prin organizarea pazei hotarelor, 

omnia căuta să împiedice fuga peste munte sau dincolo de Du- 
năre a locuitorilor birnici din "Țară. Același personal care asigura 
paza se ocupa și cu încasarea taxelor vamale pentru produsele 
ce intrau și ieșeau din ţară, taxe care constituiau un venit impor- 
tant al domniei. În sfîrşit, în vreme de război, paza hotarelor pu- 
nea ţara la adăpost de atacurile dușmanilor. 


a. Paza hotarelor în Țara Românească 


Era asigurată de plăiași. Ei erau obligaţi să împiedice tre- 
cerea locuitorilor peste munte, prin plaiuri, avînd grijă ca aceasta 
să se facă numai pe la scala domnească — punct de trecere unde 


s8 Condica vistieriei, p. 221. 

% Ibidem, p. 411. Probabil că nu toţi aceştia putuseră să plătească bani 
pentru salahori, deoarece, la 1 iulie 1698, se arată că unii dintre ei „s-au 
dus la salaori“ (Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 419). 


www.dacoromanica.ro 


311 ATRIBUŢII CU CARACTER MILITAR 


se găseau dregători care încasau vama și alte dări cuvenite dom- 
niei. Tot ei păzeau, sub ascultarea reprezentanţilor domniei, şi 
aceste puncte de trecere. 
Cea mai de seamă atribuţie a plăiașilor era aceea de a opri 
fuga peste munte, în Transilvania, a rumânilor şi a megiașilor. 
O altă atribuţie a acestor paznici ai hotarelor era aceea de 
a nu lăsa să iasă în ţară pe cei ce nu aveau poruncă domnească 
(cum se spune într-un document din 20 august 1704 111) sau „teș- 
chereaua“ marelui spătar (în secolul al XVIII-lea). De asemenea, 
ei opreau intrarea în ţară a străinilor care nu aveau „paşuș“ 112. 
Satele de plai aveau, de asemenea, obligaţia de a păzi pla- 
iurile „de hoţi și de oameni răi“, cum se spune într-o poruncă 
domnească din 20 septembrie 1653115, împiedicînd trecerea aces- 
tora cu lucruri furate și prinzind pe răufăcători. În secolul 
al XVII-lea, plăiașii prin plaiul cărora treceau hoţii dovediţi 
erau puși să caute lucrurile furate şi să le plătească 14. f 
n legătură cu această obligație de a face paza de hoți și de 
tîlhari stă şi îndatorirea pe care o aveau unele sate de plai de a 
păzi mâînăstirile situate către marginea ţării. Aceste mînăstiri, de 
obicei fortificate, aveau și un rol în apărarea hotarelor ţării, de 
unde și interesul domniei pentru paza lor. Astfel, la 8 august 1643, 
Matei Basarab poruncește lui Neniţă vătaf de plăiași din Slă- 
nic—Buzău : „să-ți cauţi să-ţi fie amente și de sfănta mănăstire 
Menedicul, să socoteşti să nu dea nescare oameni răi să ucigă 
călugări şi să facă vreo stricăciune“, amenințindu-l „tu ştii cu 
capul tău“ 115. Aceasta este singura poruncă cunoscută din care 
rezultă că plăiaşii păzeau şi mînăstirile situate către marginea 


111 Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 430; cf. și A. M. Del Chiaro, 
op. cit., p. 25. 

1! V, A. Urechia, op. cit., IV, p. 72—78. 

13 Acad. R. S. România, CLXXXV/1. 

114 Astfel, la 20 iulie 1662, doi iuzbași, un ceauş, un plăiaș (cunoscător 
al locurilor) și niște boieri, cercetînd plaiurile păzite de satele Sohodol, Iz- 
varna și Costești, constată urmele lăsate de caii furaţi şi trecuţi peste munte 
de niște hoţi şi hotărăsc ca cele trei sate să plătească împreună paguba. 
(Arh. St. Buc., m-rea Tismana, LXXXVI/12). Vezi și doc. din 20 :anua- 
rie 1684 (Acad. R. S. România, CXXVII/119). 

115 Acad. R. S. România, CXXIV/183. 


www.dacoromanica.ro 


312 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


ţării. Este posibil, însă, ca şi alte asemenea mînăstiri de la mar- 
ginea ţării să fi fost păzite de plăiași, fără ca această atribuţie 
a lor să apară în documente. 

De obicei, însă, paza mînăstirilor de la marginea țării nu se 
făcea de către plăiași, ci de satele din jurul mînăstirilor, care, 
pentru acest serviciu, erau scutite de dări faţă de domnie. 

Cazul cel mai cunoscut în această privinţă este acela al mi- 
năstirii Tismana, care, fiind situată în apropiere de granița de 
atunci a ţării, „de multe ori au venit tîlharii... la sfînta mănăstire 
de au prădat-o şi au jefuit-o“ 116. În secolul al XVII-lea ea era 
păzită „zi şi noapte“ de satul Tismana, scutit în repetate rînduri 
de dări faţă de domnie 117. Acest sat, care păzea plaiul 18, este 
scutit la 1619 de această îndatorire 1!?, pentru a păzi numai mî- 
năstirea. La 19 aprilie 1614, alături de acest sat, alte șapte loca- 
lităţi de acest fel — dintre care cinci (Peștișani, Izvarna, Costeni, 
Sohodol și Groşari) se aflau la 1690 între satele de plăiași — sînt 
obligate să dea cîte 50 de oameni să păzească cu arme mînăstirea 
cîte o zi şi o noapte, fiind ameninţaţi că, de nu vor păzi bine, „nu 
veţ (i) plăti cu bucatele, ce numai cu capitile“ 120, 

La începutul secolului al XVII- lea, pentru a i se asigura o 

ază mai eficace, mînästirea Tismana fusese înzestrată cu trei 
„puşti“ (tunuri) 12! ; la 12 mai 1663, Grigore Ghica vorbeşte şi el 
de armele pe care "le dăduse mînăstirii 222, La începutul secolu- 
lui al XVIII-lea, pentru apărarea ei, mânăstirea Tismana dispu- 
nea de 31 de tunuri şi 130 de puşti 1%. 

Cînd în jurul unei mânăstiri de la marginea ţării nu se gä- 
seau sate de rumâni care să o păzească și nici plăiaşi, paza era 
făcută de oameni angajaţi special de mînăstirea respectivă. Într-o 
astfel de situaţie se găsea mînăstirea Sinaia, ctitoria lui Mihai 


ue Doc. priv. ist. Rom., B, veac XVII, vol. II, p 
17 Doc, din: 6 aprilie 1602, 1 februarie şi e decenii 1611 (Ibidem, 


vol. I, p. 37, vol. II, p. 1—2 şi p. 83—34). 
u8 Doc, priv. ui ` Rom, B, veac. XVI, vol. V, p. 185—186. 
119 Ibidem, veac XVII, vol. III, p. 293. 


120 Jbidem, vol. II, p. 268 
121 Doc. din 1 iulie 1605 (Doc. priv. ist. Rom., veac XVII, vol. I, p. 175). 


122 Arh. St. Buc., m-rea Tismana, XCI/16. 
12 Al. Ştefulescu, Tismana, ed. III-a, p. 457. 


www.dacoromanica.ro 


313 ATRIBUŢII CU CARACTER MILITAR. 


Cantacuzino mare spătar. La 9 martie 1701, constatind că mî- 
năstirea era situată „în latura plaiului, aproape de hotarul Ardea- 
lului, pe unde pururea fiindu pustietate, oamenii răi, hoţ(i), tîl- 
hari... fură şi jăfuescu şi pradă de multe ori ţin drumurile şi 
ucidere de neguţători şi de alţi oameni să fac“, mînăstirea neavînd 
„putere şi prilej ca să să apere de răutatea lor“, căci în jurul ei 
nu se găsea nici un sat ca să o păzească, Constantin Brîncoveanu 
— nepotul ctitorului — îi dă dreptul să ţină 40 de oameni străini 
pușcași, care, sub conducerea vătafului lor, urmau să păzească 
mînăstirea 124. În schimbul acestui serviciu, cei 40 de oameni erau 
scutiți de toate obligaţiile faţă de domnie 125. Porunca se repetă 
la 20 aprilie 1716 și 28 aprilie 1717 126. Este interesant de subli- 
niat faptul că, în ultima poruncă, cei 40 de paznici angajaţi de 
mânăstire şi scutiţi de dări faţă de domnie sînt numiţi martalogi, 
ceea ce înseamnă că domnia îi asimilase pe aceştia cu păzitorii 
hotarelor ţării. 
x 


Paza schelelor (a locurilor de trecere). În afară de satele de 
plăiași propriu-zise, care păzeau trecerea pe văile riurilor şi 
opreau trecerea peste plaiuri, există o serie de alte sate care 
aveau aceleași obligaţii şi acelaşi regim fiscal ca şi plăiaşii şi 
care păzeau, în grupuri de cîte 12, locurile cele mai folosite la 
trecerea în Transilvania. Este vorba de schelele sau punctele de 
trecere de la Rucăr-Dragoslavele, Cîineni şi de pe Valea Praho- 
vei, păzite fiecare, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, 
de cîte 12 sate, numite ale „scalei“. 

Trecerea spre Transilvania pe la Rucăr şi Dragoslavele este 
pomenită în primele privilegii de comerţ acordate brașovenilor 17. 


124 Arh. St. Buc, AN, XC/23 şi ms. 705, f. 303. Domnul făcuse aceasta 
la cererea unchiului său, care, la 15 octombrie 1694, arăta că „lăcașurile tilha- 
rilor mai osebit din alte locuri acolo (la Sinaia) le erau“ (Muzeul de istorie. 
Buc., nr. 27062). A 

125 Acad. R. S. România, CCCLXXVI/28. 

126 Loc. cit, CCCLXIIL/8 și CCCLXXVI/31. 

127 I, Bogdan, Relaţiile, p. 7,11 ; la 1368 se arată că se va plăti vama „in 
Longo Campo vel juxta“ (Hurmuzaki, I, p. 144—145) ; vezi și Gr. Tocilescu, 
op. cit. p. 8, 13, 16, 20, 21, 25, 28, 70. 


www.dacoromanica.ro 


314 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


Satele Rucăr și Dragoslavele au făcut, desigur, paza acestui punct 
de trecere înainte de secolul al XVII-lea. Pînă în acest secol însă 
nu au rămas documente care să arate în ce condiţii se făcea 
paza. , 

Punctul de trecere pe la Rucăr şi Dragoslavele se numea 
scală domnească ; un document din 26 iulie 1634 îi spune foarte 
sugestiv „cheia ţării“ 128. 

Punctul de trecere era dat în grija unui schiler, care lua ve- 
nitul vămii în arendă, împărțind pe din două, din timpul domniei 
lui Matei Basarab, veniturile vămii cu mînăstirea Cîmpulung. 

Atribuţiile schilerului erau de a încasa vama de la cei care 
veneau sau plecau cu marfă din ţară, de a cerceta dacă cei care 
ieșeau cu vite, ţinute la păscut sau cumpărate în ţară, au plătit 
dările faţă de domnie (ierbăritul, gorştina), de a opri ieşirea din 
țară a mărfurilor al căror export era interzis, de a nu lăsa să 
intre sau să iasă din ţară oamenii care nu aveau documente în 
regulă, păzind scala de „oameni răi şi de tilhari“. Cei care în- 
cercau să treacă fără a avea „scrisori“ erau prinși, legaţi în bu- 
tuci, confiscîndu-li-se marfa și fiind trimişi la domnie. 

Pentru îndeplinirea acestor obligaţii, domnul punea la dispo- 
ziţia schilerului cele două sate de posădari, precum și alte 12 sate 
de plăiaşi, din apropierea Rucărului și Dragoslavelor, care erau 
„suptu ascultarea schilei“. Cele două sate păzeau posada „ziua 
și noaptea“, iar celelalte douăsprezece, plaiurile din jurul scalei. 

Trecerea pe la Cîineni, pe valea Oltului — sau pe la Genune, 
cum i se mai spune în secolul al XV-lea — se făcea din timpuri 
foarte vechi. Locul de trecere pe la Cîineni era unul din cele 
mai folosite din ţară. Într-un memoriu din secolul al XVIII-lea 
al boierilor, se arată că pe aici era drum mare care ducea la 
Sibiu 129, 


138 Acad. R. S. România, CXXIV/25. La 20 decembrie 1657, i se spune 
numai „unde iaste chiia ot sudvstvo (judeţul) Muscel“ (N. Iorga, Studii şi doc., 
VII, p. 25). 

12 Genealogia Cantacuzinilor, ed. N. Iorga, p. 473, 475. 


www.dacoromanica.ro 


315 ATRIBUŢII CU CARACTER MILITAR 


În secolele XV—XVI, începînd de la 28 martie 1415 130, 
“vama de la Cîineni era încasată de mînăstirea Cozia, care avea 
dreptul de a-și pune aci vameșii săi. Paza acestui punct de tre- 
cere era făcută la începutul secolului al XVI-lea de locuitorii 
satului Cîineni 131. 

În secolul al XVII-lea, vama de la Ctineni a fost luată pe 
seama domniei, care a arendat-o, lăsînd însă mînăstirilor Cozia 
şi Arnota câte o treime din venitul vămii. Cu acest prilej, aflăm 
că paza punctului de trecere și a plaiurilor se făcea, ca şi la Ru- 
căr-Dragoslavele, de 12 sate, numite „ale scalii“ și puse sub 
ascultarea vameșului. 

În timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu, în afară de 
cele 12 sate de plai însărcinate cu paza scalei de la Cîineni, puse, 
împreună cu vătaful sau vătafii lor de plai, sub ascultarea schi- 
lerului, acesta mai avea la dispoziţia sa și o unitate de martalogi, 
condusă de un căpitan, numit de Lovişte!3?, Acestor martalogi 
şi căpitanului lor li se poruncește, la 3 ianuarie 1695, ca, în ca- 
zul în care schilerul le va cere, să „sară“ și să silească pe cei 
care nu vor să dea vama să o dea fără voia lor 18%. 

Al treilea punct de trecere din Transilvania în Ţara Româ- 
nească și invers era cel de pe Valea Prahovei. Vama Prahovei, 
pe unde veneau „cumpărăturile de la Braşov“, este pomenită 
deseori în documentele secolului al XVI-lea, fiind încasată în 
această vreme de mînăstirile Glavacioc și Snagov '34. Tot în acest 
secol este amintită şi trecerea prin aceste părți 155. 

Într-o poruncă domnească din 12 martie 1674, se arată că 
cele 12 sate care se aflau „în răndul schelii Cimpinii, pre unde 
este scal(ă) deschis(ă) de către Țeara Ungurească“, erau: Se- 


„130 Doc. priv. ist Rom., B, veac XIII—XV, p. 68; prin numeroase alte 
documente domnia confirmă vama miînăstirii Cozia, pînă la 8 ianuarie 1587 
(ibidem, veac XVI, vol. V, p. 280). , , i 

131 Ibidem, veac XVI, vol. I, p. 26 (doc. din 20 ianuarie 1505). 

1% Vezi mai sus p. 136. 

133 Studii şi mat. de istorie medie. V, p. 371. 

134 Doc, din: 20 iunie 1507 (Doc. priv. ist. Rom., B, veac XVI, vol. I, 
p- 43), 30 iulie 1512 (ibidem, p. 85), 6 octombrie 1587 (ibidem, vol. V, 
p. 331—332) şi 9 ianuarie 1593 (ibidem, vol. VI, p. 61—62). 

135 I, Bogdan, Relaţiile, p. 20, 98. 


www.dacoromanica.ro 


316 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ŞI SLUJITIORILOR 


căria, Teşila, Comarnic, Breaza, Cîmpina, Băneşti, Poiana, Flo- 
reşti, Măgureni, Filipești, Stoeneşti și Mărgineni 136. La această 
dată, se interzice solilor din Transilvania să mai folosească dru- 
mul pe Valea Prahovei, pe la scala Cîmpinei, pe unde luau sa- 
tele „la rînd“, făcîndu-le „atăta val, luîndu-le caei dă olac şi 
măncăndu-le bucatele“, unmînd să meargă numai pe la Rucăr și 
Dragoslavele, iar drumul Cîmpinei să fie „numai potecă și scală 
de neguţători“ 2%. 

Din această poruncă se vede că schela Cimpinei, pe unde era 
numai potecă de trecere spre Transilvania, era — la această 
dată — mai puţin importantă decît cea de la Rucăr — Dragosla- 
vele. De altfel, pînă tîrziu, la mijlocul secolului al XIX-lea, pe 
Valea Prahovei se va circula numai cu calul, nefiind drum de 
căruţă. ' 

Paza hotarelor la Dunäre. Pentru paza la Dunäre, documen- 
tele sînt mult mai sărace în ştiri. În zona Dunării domnia nu pu- 
tea asigura paza ca la hotarul dinspre Transilvania, datorită pre- 
zenţei turcilor, pe un teritoriu destul de întins, la nord de flu- 
viu, în raialele create în jurul oraşelor Turnu, Giurgiu şi Brăila. 
De aceea, paza la Dunăre se reducea, în general, la suprave- 
gherea vadurilor de trecere, unde se găseau dregătorii domnești 
care încasau vama. 

În secolele XV—XVI, paza la Dunăre era încredinţată sate- 
Jor de pe marginea ei. Astfel, dintr-o poruncă din 4 septem- 
brie 1560, aflăm că, în timpul domniei lui Pătrașcu cel Bun, lo- 
cuitorii satului Potelu — situat lîngă Dunăre — fuseseră „după 
vechea lege.... paznici la marginea dinspre Dunăre, ca să nu treacă 
pribegi sau alţi răufăcători“. Cum trecuseră trei pribegi, dușmani 
ai domnului, satul fusese pedepsit să dea trei duşegubine 138. , 

Ca și în regiunea de munte, și aici existau puncte fixe de 
pază. La 8 mai 1578, cu ocazia fixării hotarului dintre raiaua 


13 în 1690, ultimele cinci nu mai figurează între satele de plai. 
137 Acad. R. S. România, CVII/55. 
138 Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVI, vol. III, p. 137. 


www.dacoromanica.ro 


317 ATRIBUȚII CU CARACTER MILITAR 


Giurgiu și Ţara Românească, este amintit un punct numit Straja, 
pe o movilă de lingă Dunăre 1%, iar într-un document din 7 apri- 
lie 1675, referitor la hotărnicia moșiei Măceşu-Dolj, se vorbeşte 
de „marginea Dunării, în capul Tărpeziţelor, peste Dunări, drep- 
tul străjăi“ 140, 

În secolul al XVII-lea, paza hotarului spre Dunăre nu mai 
este lăsată în grija exclusivă a satelor de pe margine, ca pînă 
atunci ; de ea se ocupă acum şi două categorii de slujitori: că- 
lăraşii de margine şi martalogii. 

Atribuţia principală a călăraşilor de margine consta în paza 
hotarelor împotriva celor care încercau să intre sau să iasa din 
ţară fără a avea dreptul. De asemenea, lor le revenea și sarcina 
de a ajuta organele puterii domneşti de la marginea ţării la în- 
casarea veniturilor. Această atribuţie este amintită în documente 
către sfîrșitul secolului al XVII-lea. Astfel, la 28 februarie 1685, 
Şerban Cantacuzino poruncește căpitanilor, călăraşilor şi vame- 
șilor „paznici la vaduri şi la margine“ (subl. ns.-N.S.) să nu lase 
să treacă nici un negustor de vite sau păstor fără să aibă de la 
ierbari răvaş de plata ierbăritului, silind pe cei care nu l-au plă- 
tit să-l plătească 141. 

Paza în părţile Ialomiței şi Brăilei era şi mai greu de asigu- 
rat, avînd în vedere faptul că aici satele erau rare, iar regiunea 
expusă mereu jafurilor turcilor. În secolul al XVII-lea, erau folo» 
siți şi aici pentru pază locuitorii unor sate. Într-un document din 
23 octombrie 1628, se arată că satul Cetăţele-Ialomiţa era scutit 
de dări, dînd numai 40 de ughi anual, pe motivul că era situat 
„în cîmpie şi în pustietate și pe acolo aproape nu sînt alte sate“ ; 
cum în regiune se „ţineau“ „oameni răi, hoţi, tilhari de drumuri“, 
satul urma „să “fie şi pentru paza ţării în acea parte“ 1%2. 


199 „Rev. arhivelor“, 1942, p. 143—146. 

140 Arh. St. Buc., m-rea Arnota, VI/4. 

141 „Bul. Comisiei istorice“, V. 1927, p. 212—213. 

142 Arh. St. Buc, m-rea Slobozia, II/8. Scutirea se repetă la 11 ianua- 


rie 1630 (ibidem, 1/9). 


www.dacoromanica.ro 


318 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


În timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu era folosită 
pentru pază în această regiune şi o unitate de 30 de saragele cu 
un căpitan, care își avea garnizoana la Ciocăneşti 145. 

Cît privește paza spre hotarul cu Moldova, aceasta era încre- 
dințată căpitanului de margine de la Focșani (devenit mare că- 
pitan la mijlocul secolului al XVII-lea), care avea sub ordinele 
sale importante efective de slujitori. La începutul secolului al 
XVII-lea, un francez, Joppecourt, afirma că Radu Mihnea avea 
într-un oraș mare la granița cu Moldova (probabil Focșani) o 
garnizoană de 400 de oameni „pentru paza hotarelor sale“ 144. 


b. Paza hotanelor în Moldova 


După cum rezultă din documente, străjerii moldoveni înde- 
plineau aceleași atribuţii ca şi plăiașii munteni. 

În sarcina lor intrau, în primul rînd, închiderea şi deschiderea 
plaiurilor și a locurilor de trecere, după nevoi. La 29 mai 1612, 
Ştefan Tomşa anunţa bistriţenilor că „drumurile le-am lăsat să le 
curețe plăieşii, ca să aibă oamenii din ţara dumneavoastră drum 
slobod și bun“ 1%5, iar mai tîrziu, Orăş hatmanul poruncea uread- 
nicului de Cîmpulung să scoată satele Cîmpulungului „pe toate“ 
să întărească drumul „pe unde vor fi locurile trecătoarelor 
strîmte“ 146, 

Paza împotriva hoţilor în regiunea de margine a ţării consti- 
tuia și în Moldova o atribuţie de seamă a străjerilor. În zona de 
munte care despărțea Moldova de Transilvania exista o perma- 
nentă stare de nesiguranţă, datorită cetelor de haiduci care atacau 


143 Studii și mat. de istorie medie, V, p. 410. 
14 Tezaur de monumente, ÎL, p. 57. 

145 Hurmuzaki, XV/2, p. 854. 

16 Gr. Tocilescu, 534 documente, p. 547. 


www.dacoromanica.ro 


319 ATRIBUȚII CU CARACTER. MILITAR 


atit pe cei ce treceau prin munţi 1%, cît și mînăstirile din regiune, 
de unde luau obiectele de preţ 145. 

Uneori, străjerii reușeau să prindă pe hoţi, cum s-a întîmplat 
în timpul domniilor lui Ștefan Tomșa şi Miron Barnovschi 14 ; 
de cele mai multe ori, însă, răufăcătorii izbuteau să fugă în Tran- 
silvania, unde domnul cerea să fie uciși „cum iaste legea tîlha- 
rilor“ 15. Cînd se iveau haiduci mai periculoși, domnul poruncea 
străjerilor o atenţie sporită, cerînd deseori și concursul păzitorilor 
hotarelor din Transilvania şi ameninţind cu închiderea locurilor 
de trecere 151. Uneori, în urmărirea tîlharilor, păzitorii hotarelor 
treceau chiar dincolo de graniţă, în Transilvania, cum fac în 1622 
străjerii din Cîmpulung , încercînd să prindă niște haiduci care 
prădaseră mînăstirea Putna 152. Străjerii răspundeau faţă de dom- 
nie pentru tilharii neprinși, fiind ameninţaţi uneori cu pierderea 
capului 159, 

După cum rezultă din documente, străjerii nu puteau să asi- 
gure totdeauna o pază eficientă la hotare. Pe la mijlocul seco- 
lului al XVII-lea, un străin care a trecut din Transilvania în 


147 Hurmuzaki, XV/2, p. 1296, 1304, 1338 passim și relația lui Ph. Avril, 
în Tezaur de monumente, III, p. 187. 

148 Astfel, au fost atacate și jefuite, în cursul secolului al XVII-lea, mî- 
năstirile : Bistriţa, Slatina, Bisericani, Pîngăraţi, Putna, Voroneţ, Suceviţa, care 
a rămas „numai cu piatra“. O căpetenie de haiduci, Bîrlă, prins de Constantin 
Cantemir, relata domnului că a jefuit nu mai puţin de 40 de mînăstiri (cele 
mai multe situate, se înţelege, în regiunea de margine a ţării). În documente se 
amintesc, de asemenea, în aceeași regiune, numeroase furturi de vite. (NN. Iorga, 
Doc. din arhivele Bistriţei, I, p. 40, 45, 46, 60, 88—90, 08 passim, D. Cantemir, 
Viața lui Constantin Cantemir, ed. N. Iorga, p . 78, N. Iorga, op. cit., II, p. 3, 
6, 10, 17 passim și Hurmuzaki, XV/2, p. 1054, 1203, 1254, 1827—1328, 1420. 

149 N. Iorga, op. cit., I, p. 40, 45. Între străjerii de la "Câmpulung şi păzi- 
torii hotarelor din regiunea Bistriţei transilvănene exista uneori o cooperare în 
prinderea hoţilor (Hurmuzaki, XV/2, p. 1346). Alteori, din pricina înmulţiri 
răufăcătorilor la hotare, domnii trebuiau să pornească adevărate expediţii, cum 
face Alexandru Lăpușneanu (Hurmuzaki, XI, p. 584, și XV, p. 613). 

15 N. Iorga, op. cit., p. 45. 

151 Doc. din 1680 (N. Iorga, op. cit., II, p. 29). 

152 Ibidem, I, p. 40. 

155 N. Iorga, Studii şi doc., VI, p. 241. 


www.dacoromanica.ro 


320 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ŞI SIUJITORILOR. 


Moldova spune că trecătorile nu erau prea bine păzite „și nimeni 
nu te întreba de unde vii şi încotro mergi“ 154. | 

Lucrurile se schimbau însă cînd era vorba de o primejdie 
deosebită sau de încordarea relaţiilor între Moldova şi Transil- 
vania. În cazul acesta erau luate, de o parte şi de alta, măsuri 
speciale de pază și nu se permitea trecerea nimănui fără un do- 
cument eliberat anume 155. Aceleași măsuri se luau şi atunci cînd 
se înmulţea numărul tîlharilor sau cînd domnul căuta să împie- 
dice fuga din ţară sau trecerea prin ţară a unui dușman 156 sau 
a unor oameni a căror prezență nu era dorită 157. 


În Moldova nu am găsit — ca în Țara Românească — po- 
runci domnești adresate străjerilor pentru oprirea trecerii rumâ- 
nilor peste hotare, trecere pe care plăiaşii de fapt nici nu ar fi 
putut-o împiedica. Dintr-un document din prima jumătate a se- 
colului al XVII-lea rezultă că „săracii“ treceau destul de des pe 
la Cîmpulung spre Transilvania, pentru diverse treburi, fără a fi 
opriţi 155, iar la 1742 domnul ţării, constatînd fuga a 60 de lo- 
cuitori din Putna „în cea parte“, recunoaște că „aceasta este și 
obicinuit, fiind margine, că-ş fac sunet ei și fug în ce parte şi 
iar trec dincoace“ 159, 


154 F, Babinger, C. I. Hiltenbrandt's Dreifache..., Leyden, 1937, p. 101. 

155 Hurmuzaki, XV/2, p. 843, 1032—1033, 1036. 

158 în 1577, Petru Șchiopul a poruncit să fie închise căile de trecere 
pentru a opri fuga lui Ivan Potcoavă (Hurmuzaki, XI, p. 602). La sfîrşitul 
secolului al XVI-lea, Oprea armașul a trimis „cărţi“ „în toate părţile să 
prindă marginile“ şi să oprească pe Ureche logofătul să fugă din ţară 
(Gr. Ureche, Letopisețul, ed. P. P. Panaitescu, ed. a Il-a, p. 223). Mai tirziu, 
se spune că, din porunca sultanului, Dimitrie Cantemir a dat ordin „la 
străji pe margine“ să nu îngăduie trecerea spre Rusia a lui Fr. Rákóczy 
(M. Kogălniceanu, Cronici, II, p. 92). 

157 Vezi doc. din 12 septembrie 1746, în care Constantin Mavrocordat 
arată că a dat poruncă „străjerilor ce sînt la hotarele ţării noastre“, să 
nu îngăduie trecerea preoţilor catolici din Polonia în Moldova, fapt care 
„priainueşte tulburare şi netocmire“ (N. Iorga, Studii şi doc., I—II, p. 104). 

158 A]. Rosetti, op. cit., p. 91—92. 

15 N. Iorga, Studii şi doc., VI, p. 357. 


www.dacoromanica.ro 


321 ATRIBUȚII CU CARACTER MILITAR 


Cînd fugarii erau rumâni, cei care nu asiguraseră paza erau 
pedepsiţi. Într-un document nedatat — probabil din secolul 
al XVII-lea — se arată că trei călărași „din suta lui Costin“ au 
fost scoși din călărășie și pedepsiți de domn să fie vecini ai mî- 
năstirii Galata, pentru că au lăsat să treacă în Ţara Românească 
pe doi cumnaţi ai lor — foști vecini ai mînăstirii — cînd erau 
de strajă „împotriva Radomireştilor“. Egumenul îi iertase de ve- 
cinie cu condiția să plătească „bucatele“ trecute de fugari 1%. 

Străjerii aveau datoria să interzică trecerea în Transilvania 
a oamenilor suspecți sau care fugeau din ţară de frica unei pe- 
depse. Într-o foarte interesantă scrisoare din prima jumătate a 
secolului al XVII-lea, adresată 'de vornicul din Cîmpulung bistri- 
ţenilor, se arată că trecuse „pren strajă o muiare“, iar străjerii, 
neștiind „ce muiare iaste“, i-au dat drumul să treacă, crezînd 
„că iaste o săracă, cum trec multe sărace“. Cum „muierea“ fugise 
de la bărbat, iar soţul părăsit, reclamînd cazul domnului, venise 
cu o carte a acestuia după «ea, locuitorii din Cîmpulung o cer stă- 
ruitor bistriţenilor, arătînd că, din această cauză, străjerul care 
fusese de pază fusese ameninţat să „i se ducă capul“ iar ei, îm- 
preună cu locuitorii din Vama şi Ştirbiceani, să-și piardă „bu- 
catele“ 161, 

Tot în sarcina străjerilor era şi interzicerea călcării hotarelor 
de vitele locuitorilor din Transilvania, care pășteau în regiunea 
de munte. În secolul al XVII-lea, cînd au avut loc o serie de 
conflicte de hotar în zona Cîmpulung — Bistriţa 162, domnul dä- 
duse poruncă ca toate vitele prinse dincoace de hotarul Moldo- 
vei — care era „unde se rup apele“ — să fie luate și trimise la 
domnie 163, 

În Moldova, deşi nu sînt amintite în documente satele de 
pază ale scalelor, ca în Ţara Românească, străjerii aveau şi aici 


160 Arh. St. Buc., m-rea Galata, VI/31. 

164 A]. Rosetti, op. cit., p. 91—92. 

182 Hurmuzaki, XV/2, p. 1017—1019, 1045—1046, 1049—1052 passim. 
Vezi și T. Bălan, Din istoricul Cimpulungului moldovenesc, p. 39—60. 

163 Hurmuzaki, XV/2, p. 1018—1019, 1088, 1193—1194 și N. Iorga, 
Doc. din arhivele Bistriței, |, p. 54. 


www.dacoromanica.ro 


322 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


îndatorirea de a ajuta pe dregătorii domnești să încaseze vama 
şi veniturile cuvenite domniei. 

Asemenea puncte de vamă — numite strajă, scală 16 sau 
simplu vamă — .apar în documente încă în secolul al XV-lea 16. 
Ele sînt, fără îndoială, mai vechi, având în vedere interesul dom- 
niei pentru perceperea veniturilor importante pe care le aducea 
comerţul cu Transilvania și Polonia. 

După cum rezultă din documentele din secolul al XVIII-lea, 
vătafii de străjeri aveau „obicei vechi de punea pecetea străjii“ 
pe documentele celor ce treceau în Transilvania, care plăteau 
cîte doi bani de pecete 168. 

Ca și în Țara Românească, cei care ocoleau vama sau nu 
plăteau veniturile cuvenite domniei erau globiţi. Într-o scrisoare 
de la începutul secolului al XVII-lea, autoritățile cîmpulungene 
relatau bistrițenilor că au luat două iepe unor locuitori din Tran- 
silvania care nu plătiseră vamă la strajă. Cei globiţi ar fi tre- 
buit puși și „la nevoi“, dar cîmpulungenii nu o făcuseră datorită 
relaţiilor bune cu bistrițenii 187, 

Pentru a obliga pe străjeri să fie mai atenţi la cei care tre- 
ceau prin vamă, vornicii aveau dreptul să globească pe aceia în 
timpul serviciului cărora se întîmpla vreo defecţiune. Dintr-o 
scrisoare de la începutul secolului al XVII-lea aflăm că vornicii 
globiseră cu patru zloți pe un străjer în timpul pazei căruia „oco- 
lise straja“ un locuitor din Bistriţa 168. 


Paza în partea de răsărit a țării era greu de făcut, datorită 
existenței unor întinse teritorii ocupate de turci și de tătari. Viaţa 
locuitorilor fiind foarte nesigură în această zonă, o parte din sate 


164 Vezi sorisoarea lui Vasile Lupu către bistrițeni, cerîndu-le să nu 
închidă „scala“ de la Cîmpulung (N Iorga, op. cit, I, p. 91). Misail Das- 
călul afirmă că marele vameș „ţine scălile ţării pentru vămășie“ (Gr. Ure- 
che, op. cit., p. 77). 

1% M, Costăchescu, Doc. înainte de Ștefan cel Mare, IÑ p. 634, 671, 
792 și Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XIV—XV, p. 222—223. 

166 N, Iorga, Studii şi doc, VI, p. 209—210. 

157 N, Iorga, Doc. din arhivele Bistriței, I, p. 18. Vezi și Hurmuzaki, 
XV, p. 1047. l 

188 N, Iorga, op. cit, I, p. 17 și Al. Rosetti, op. cit, p. 92. 


www.dacoromanica.ro 


323 ATRIBUȚII CU CARACTER MILITAR 


se pustiau. Într-un document din 30 martie 1618 se arată că satul 
Şiviţa, din ţinutul Covurlui, a stat pustiu 25 de ani „pentru că 
este la marginea ţării şi este în drumul păgânilor tătari“ 169. 

În secolul al XVII-lea, paza hotarului de răsărit al Moldovei 
era în grija serdarului, despre care Dimitrie Cantemir spune că 
toţi „călăraşii acelor părţi, pînă la Hotin, Bender și Bugeac, orîn- 
duiți la graniţă, ascultă de dînsul“ 170, Şi aici — ca și în Țara 
Românească — sînt amintiţi în secolul al XVII-lea ca paznici 
ai hotarelor numeroși călărași de margine. 

După împuţinarea călărașilor, pentru paza hotarelor din 
această parte a ţării se aduceau uneori oameni străini, care consti- 
tuiau „slobozii“. În cazuri mai grave, se mutau unele garnizoane 
de slujitori din interiorul ţării la marginea ei ameninţată. Astfel, 
Ion Neculce afirmă că, în al cincilea an de domnie, Antioh Can- 
temir a mutat slujitorii din toate tîrgurile din interiorul ţării la 
margine, „pe la vaduri, pe Nistru şi pe Prut“ 171. 

n prima jumătate a secolului al XVIII-lea, paza marginii 
în această parte a ţării era una din principalele atribuții ale apa- 
ratului de stat. În 1742, marele căpitan de Dorohoi arăta că „fă- 
cînd și acei 20 liude slujitori, oameni străini, îi voi așeza pe mar- 
gine, pe unde voi socoti, și voi păzi tare marginea“ 172, 

Ca și străjerii, călărașii de margine aveau şi îndatorirea de 
a se îngriji de încasarea veniturilor domneşti realizate din vama 
de hotar 1%. 

Cît privește hotarul cu Polonia, de paza sa răspundea sta- 
rostele de Cernăuţi, „căci dumnealui iaste puntător de grijă mar- 
ginii acolo și, de s-a face vr-o stricăciune marginii, iarăşi de la 
dumnealui se va cere să dia sama“ "4, El avea obligaţia să îm- 
piedice pe poloni să folosească pămîntul Moldovei, să vegheze 
la buna desfășurare a iarmaroacelor de margine, ajutînd pe va- 


1% Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, vol. IV, p. 255. 

170 D, Cantemir, Viaţa lui C. Cantemir, ed. N. Iorga, p. 37. 

171 Ed. Iorgu Iordan, p. 216. 

112 N. Iorga, Studii şi doc., VI, p. 306—307. 

113 La 1739, marele căpitan de Coţmani cu călăraşii care păzeau ho- 
tarul luau cîte doi potronici de cireada de vite trecută în Polonia (N. Iorga, 
Studii şi doc., VL, p. 438). 

14 Ibidem, p. 326. 


www.dacoromanica.ro 


324 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


meş la încasarea veniturilor domneşti, punînd oameni „de paza 
vadurilor“ 175. 

Pentru paza hotarului cu Țara Românească era răspunzător 
starostele de Putna, căruia domnia îi trimite diverse porunci în 
secolul al XVIII-lea să lase să treacă persoanele care pleacă cu 
treburi dincolo de Milcov sau vin de acolo în diferite misiuni 176. 
În acest scop, el avea la dispoziţie unele efective de slujitori 177. 


c. Paza hotarelor în vreme de război 


Ştirile referitoare la paza hotarelor ţării în timp de război 
sînt destul de sărace. Ele ne permit, totuşi, să ne facem o ima- 
gine asupra modului cum era organizată paza frontierelor în 
această situaţie. 

În vreme de război, paza hotarelor ţării în regiunile amenin- 
tate nu rămînea numai în grija plăiaşilor şi străjerilor şi a unor 
unităţi mici de slujitori, aşa cum era în timp de pace. Pentru a 
opri pătrunderea în ţară a duşmanului, se luau o serie de măsuri 
speciale şi se înmulțea numărul paznicilor hotarelor. 

Primele măsuri ce se luau în asemenea împrejurări erau „tăie- 
rea“ şi „întărirea“ drumurilor de acces peste munte. La 1395, 
cînd oştile regelui Sigismund de Luxemburg au încercat să intre 
în Moldova, ele s-au izbit în zona Cîmpulung de întărituri puter- 
nice (indagines denses) 178, Mai tîrziu, la începutul secolului 
al XVII-lea, locuitorii dinspre munte din Moldova arătau „cînd 
au fost în vreme de oști, noi am tăiat plaiurile şi cărările și am 
ținut strajă“ 179. La fel se proceda şi în Țara Românească, unde 
se vorbeşte de „întărirea“ plaiurilor în vreme de război, uneori 
construindu-se redute din bușteni 180. 


175 Ibidem, p. 360—361. 

17 Ibidem, p. 395, 342. 

177 Vezi mai sus p. 110—111. 

18 T, Bălan, Din istoricul Gimpulugului moldovenesc, p. 62—63. 

1% N. Iorga, Doc. din arhivele Bistriţei, I, p. 10. Vezi şi T. Bălan 
op. cit., p. 63—66 şi 100. 

1% Radu Popescu, Istoriile, ed. cit., p. 222 şi Hurmuzaki, IX, p. 627. 


www.dacoromanica.ro 


325 ATRIBUŢII CU CARACTER MILITAR. 


Aceleași metode se foloseau, de altfel, şi în Transilvania, 
încă din secolul al XIII-lea 181. Din secolul al XVII-lea există 
unele porunci adresate bistriţenilor să întărească drumurile și 
cărările „cu săpături foarte tari ori gard de spini om cu alte um- 
pluturi tari“ sau să taie potecile ce nu puteau fi păzite „ca ni- 
meni să nu le poată drege și curăţi din nou“ 182, 

În afară de aceste măsuri, se mărea mult numărul celor care 
asigurau paza hotarelor. În timpul domniei lui Mihai Viteazul, 
în regiunea Turnu făceau de pază cazacii 18%, iar despre Vasile 
Lupu se spune că, de teama tătarilor, „pusese“ vreo 4000 de că- 
lărași „pe margine“ 184, 

Mai tîrziu, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și în 
primele decenii ale celui următor, în timpul războaielor purtate 
de Imperiul otoman contra imperialilor, turcii poruncesc adeseori 
domnilor Constantin Brîncoveanu sau Nicolae Mavrocordat să 
pună „pază tare pre la plaiuri“ sau să păzească „gurile ce vin 
din Țara Ungurească şi plaiurile“ pentru a împiedica trecerea 
oştilor dușmane în ţară 1%. În 1718, domnul Nicolae Mavrocor- 
dat a trimis „slujitori cu căpetenii către Jiu, către plaiul Vilca- 
nului și spre Cîineani și la Rucăr și la Cîmpina şi da Teleajen, ca 
să păzească să nu mai pogoare alte catane să strice ţara“ 18%. În 
această vreme, deci, paza hotarelor în timp de război era și o 
obligaţie pe care Țara Românească și Moldova o aveau faţă de 
Imperiul otoman, sub dominaţia căruia se aflau. 


181 Istoria României, II, p. 120. 

18 Hurmuzaki, XV/2, p. 1030—1031, 1191—1192. 

1% Muzeul Brukenthal, Sibiu, AA 159, nr. 73 (copie Inst. de istorie). 

14 N. Iorga, op. cit, I, p. 53. Vezi şi I. Neculce, ed. cit, p. 149. 

18% Vezi Radu Greceanu, Viaţa lui C. Brincoveanu, p. 64, 74, 78; 
Istoria Țării Româneşti de la 1688 la 1717, p. 10, 85. 

18 Radu Popescu, Istoriile, ed. cit, p. 223. Vezi și Hurmuzaki, IX, 
p. 627, poruncile adresate de turci lui Constantin Cantemir, în iulie și 
august 1690, să păzească trecătorile spre Transilvania cu ostași înarmaţi 
(Acad. R. S. România, DLXXXI/7 a şi 8 a) și porunca adresată de aceiași 
lui Miron Barnovschi (Hurmuraki, S. I1/2, p. 537—538). 


www.dacoromanica.ro 


326 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ŞI SLUJIIORILOR 


II. Asigurarea „ordinii“ feudale 


Una din principalele atribuţii ale aparatului de stat feudal 
era aceea de a sili masele de ţărani aserviţi să „asculte“ de stä- 
pînii feudal? și de a reprima lupta celor exploataţi. Curtenii şi 
slujitorii îndeplineau în acest fel funcţia internă a statului feudal, 
aceea de aparat de represiune. Începînd din a doua jumătate a 
secolului al XVI-lea, în urma căderii Moldovei și Ţării Româ- 
nești sub dominaţia turcească, funcţia de apărare a statului a 
început să fie asumată de Imperiul otoman 1%, curtenii și sluji- 
torii fiind folosiţi îndeosebi la reprimarea luptei celor exploataţi 
şi la administrarea statului feudal. 

În legătură cu această funcţie de constrîngere și reprimare, 
reamintim că stăpînii feudali dispuneau de un aparat propriu de 
constrîngere şi represiune, format din diverse slugi, curteni, pîr- 
călabi, vătămani, vătafi, vornicei etc., cu ajutorul căruia sileau 
pe cei exploataţi să muncească pentru ei; înfringîndu-le împotri- 
virea. 

În timpul fărîmiţării feudale, în secolele XIV—XV, cînd 
acest aparat de constrîngere al stăpînilor feudali era deosebit de 
puternic iar situaţia ţărănimii nu era încă atît de grea ca în se- 
colele XVI—XVIII, intervenţia domniei în relaţiile dintre ţăranii 
aserviţi şi stăpînii lor nu era solicitată decît în rare cazuri, boierii 
mari şi mînăstirile reușind, în general, să asigure exploatarea 
țăranilor cu propriile lor mijloace de constrîngere, apelind la 
domnie numai în cazul cînd slugile şi oamenii lor nu mai izbu- 
teau să ţină în frîu țărănimea exploatată. Așa se explică faptul 
că din această vreme nu au rămas prea multe mărturii documen- 
tare privind intervenția domniei, prin curtenii și slugile sale, în 
relaţiile dintre stăpînii feudali şi țărănimea aservită. 

Ni se pare a nu fi lipsit de o anumită semnificaţie faptul că, 
pentru secolul al XV-lea şi pentru prima jumătate a celui unmă- 
tor, documentele menţionează intervenţia aparatului feudal de stat 


187 Istoria României, II, p. 793—794. 


www.dacoromanica.ro 


327 ASIGURAREA „ORDINII“ FEUDALE 


numai sub forma poruncilor de ascultare adresate de puterea 
centrală țăranilor aserviţi. În aceste porunci, stăpînii feudali erau 
împuterniciţi să facă ţăranilor „certare“ (să-i bată) sau „să-i pe- 
depsească după fapta sa“. Rezultă clar de aici că sarcina aplicării 
pedepselor revenea aparatului represiv al boierului sau mînăstirii 
respective, nu curtenilor sau slugilor domniei. Mai mult încă, din 
unele porunci datînd din primele decenii ale secolului al XVI-lea 
reiese. că tot acest aparat represiv trebuia să aducă legaţi la dom- 
nie pe cei care nu se supuneau la prestarea obligaţiilor 
feudale 188. 

Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, însă, situaţia 
s-a schimbat. Pe măsura sporirii obligaţiilor feudale, a intensifi- 
cării exploatării ţărănimii şi a creșterii împotrivirii acesteia 188, 
boierii și mînăstirile au fost siliți să solicite tot mai des interven- 
ţia aparatului feudal de stat pentru a constringe pe ţărani la în- 
deplinirea acestor obligaţii, iar domnia — care reprezenta inte- 
resele de clasă ale marilor stăpîni feudali — a fost nevoită să 
întărească și să reorganizeze aparatul de stat, pentru a putea 
răspunde acestor solicitări. 

Numeroase documente din această vreme, dar mai ales din 
secolul al XVII-lea, vonbesc despre intervenţia slujitorilor şi 
curtenilor în favoarea marilor stăpîni de pămînt, pentru a sili pe 
ţăranii aserviți să presteze obligaţiile feudale și pentru a pedepsi 
pe cei care nu se supuneau la aceste obligaţii. 

Nici în această vreme, ca şi mai tîrziu, de altfel, aparatul 
propriu de constrîngere aflat în slujba marilor proprietari feudali 
nu a fost desfiinţat ; el a continuat să existe, chiar dacă nu mai 
avea aceeaşi dezvoltare ca în vremea fărîmiţării feudale. Dovadă 
sînt numeroasele porunci domnești rămase din acest timp, în care 
stăpînii feudali sînt împuterniciţi să silească pe ţărani la înde- 


188 Vezi doc. din 27 mai (1528—1525) (Doc. priv. ist. Rom. B, veac. 
XVI, vol. I, p. 175) și 12 mai 1529 (ibidem, vol. II, p. 62). ` 

188 Despre această problemă vezi D. Mioc, H. Chircă şi Şt. Ştefănescu, 
L'évolution de la rente féodale en Valachie et en Moldavie du XIU-e au 
XUIIl-e siècle, în Nouvelles études dhistoire, TI, 1960, p. 221—252. 


www.dacoromanica.ro 


328 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


plinirea obligațiilor feudale și să pedepsească pe cei nesupuși, 
folosind propriile lor mijloace de represiune 1%. 

Din aceste porunci rezultă că puterea centrală nu interve- 
nea prin curtenii sau slujitorii săi decît în cazurile în care apara- 
tul de constrîngere și reprimare aflat la dispoziţia stăpînilor feu- 
dali nu izbutea să aducă la ascultare pe ţăranii aserviţi. 

Curtenii și slujitorii erau însă gata oricînd să intervină, la 
porunca domnului, în raporturile dintre proprietarii feudali şi 
țărănimea aservită, pentru a asigura ţinerea în „ascultare“ a 
acesteia din urmă. Deosebit de semnificative ni se par în acest 
sens cuvintele lui Matei Basarab — acest aprig apărător al inte- 
reselor stăpînilor feudali — adresate rumânilor din satul Boldo- 
rogești — Ilfov al mînăstirii Plumbuita, într-o poruncă din 5 fe- 
bruarie 1645: „că are cine vă purta grija voastră“ 11. Domnul 
arăta prin aceste cuvinte că, dacă nu vor asculta de oamenii mî- 
năstirii, ţăranii aserviţi vor fi supuși la îndeplinirea obligaţiilor 
feudale prin intervenţia slujitorilor domniei. 

- Curtenii și slujitorii pot fi consideraţi deci, într-un anumit 
fel, rezerva aparatului de constrîngere aflat la dispoziţia fiecărui 
mare stăpîn feudal în parte, intervenţia lor împotriva ţăranilor 
făcîndu-se numai atunci cînd acest aparat de reprimare nu reușea 
să mai ţină în ascultare pe cei exploataţi. Exemplul cel mai 
grăitor în această privinţă îl oferă un document din 9 mai 1619, 
prin care Gavril Movilă, domnul "Țării Româneşti, poruncește lui 
Vlad postelnicul „să bat(ă) rumânii sfți)ntei mînăstiri den Ar- 
geş, den sat den Corbi și să-i mîe să lucreze să fac(ă) haracie de 
vie şi să îngrijească viile şi tot lucrul ci va trebui“. Intervenţia 
reprezentantului domniei devenise necesară deoarece egumenul și 


19% Dintre aceste numeroase și, în general, cunoscute porunci, vezi de 
piidă pe cele din: 6 noiembrie 1577, prin care egumenul m-rii Glavacioc 
este împuternicit să bată „foarte zău“ p rumâmi din Obislav care nu 
ascultă (Doc. priv. ist. Rom. B, veac. XVI, vol. IV, p. 299); 5 mai 1611, 
care dă dreptul m-rii Govora să facă „certare foarte tare“ rumânilor ne- 
supuși (ibidem, veac XVII, vol. II, p. 6), 14 octombrie 1648, prin care 
egumenul m-rii Sf. Troiță este împuternicit să tragă, să prade și să bată 
pe cei care nu-i dădeau vinănici (Arh. St. Buc., m-rea Radu vodă, 
XVIII/19) etc. 

191 Arh. St. Buc., m-rea Plumbuita, XII/6. 


www.dacoromanica.ro 


329 ASIGURAREA „ORDINII“ FEUDALE 


slugile sale nu putuseră singuri să constrîngă pe vecini să lu- 
creze ; cînd egumenul și slugile sale au venit „să-i mîie la lucru“, 
rumânii „n-au vrut să asculte să meargă la lucru să lucreze, ci 
au sărit la egumenul și i-au luat toiagul de în mînă și i-au în- 
jurat slugile și posluşnicii mînăstirii“ 192, 

Pentru a preveni asemenea acte de nesupunere și a intimida 
pe țărani, în numeroase porunci din secolul al XVII-lea și din 
primele decenii ale secolului următor, domnul cere locuitorilor 
de pe cutare moșie să dea veniturile cuvenite stăpînului feudal şi 
să-i facă clacă, amenințindu-i că, în caz contrar, va trimite om 
domnesc care-i va sili să dea fără voie și căruia îi vor plăti şi 
treapăd pentru drumul său. 

În afară de numeroasele cazuri în care domnia trimetea de 
la curte reprezentanţi ai săi ca să oblige pe țărani să-și dea dijma 
sau să facă clacă, documentele din secolul al XVII-lea ne arată 
că erau folosite la această operaţie și diverse unităţi de slujitori, 
situate în apropierea localităţii unde stăpînul feudal întîmpina 
rezistența ţăranilor. Astfel, la 13 iunie 1636, Matei Basarab po- 
runceşte lui Dumitrașco iuzbaşa de călăraşi din Petroşani să ajute 
oamenilor egumenului minăstirii Radu vodă să ia dijmă de la 
toţi cei care foloseau ocina mînăstirii din Parapani, spunîndu-i : 
p..Să cauţi care om nu va vrea să-și dea dijma, să te sroli cu 
călăraşii să-i trageţi (subl. ns.-N.S.) să-şi dea tot omul dijma, 
veri cine va fi“ 193. Porunci asemănătoare adresează același Matei 
Basarab lui Boştil ceaușul și călărașilor de sub comanda sa ca 
să ajute mînăstirii Tismana să-și adune veniturile din balta 
Bistreţul 1%%, sau Constantin Brîncoveanu, la 22 mai 1697, lui 
Hrizea căpitanul din Orașul de Floci să ducă cu forța pe sătenii 
din Slobozia lui lanache să repare zăgazurile rupte ale morilor 
mânăstirii de acolo 1%. 

Cînd în apropierea proprietăţilor unui stăpîn feudal se găsea 
un comandant al unei unităţi de slujitori, domnul se adresa aces- 
tuia, poruncindu-i să fie „ispravnic“ al mînăstirii respective, adică 


12 Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVII, vol. III, p. 364. 
193 Acad. R. S. România, CCCX/25. 

19 Arh. St. Buc., m-rea Tismana, LXXXVIII/7. 

19 Idem. ms. 314, f. 119. 


www.dacoromanica.ro 


330 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


să folosească autoritatea sa de comandant de slujitori pentru a 
sili pe țărani să asculte de stăpînul feudal. Astfel, la 2 august 
1642, Matei Basarab arată că, pentru cei care nu-și dau dijma 
mînăstirii Clocociov şi nu-i lucrează „la ci-i va hi treabă“, 
„Pus-am domnia mea ispravnic pre cinstitul drigătorul domniei 
mele Diicul mare agă ca să facă mare certare unora ca aceia“ 19%, 
iar la 11 aprilie 1647 acelaşi domn însărcinează pe Buliga căpi- 
tanul de dorobanţi să fie ispravnic miînăstirii Govora pentru cei 
care nu-și vor da „de voie“ gorştina la Cerneţi 1%7. Se înţelege că 
acești comandanţi de slujitori îndeplineau funcţia de aparat de 
constrîngere şi represiune cu ajutorul slujitorilor aflaţi în subor- 
dinea lor. 

Se întîmpla uneori chiar ca domnul să pună pe cîte un co- 
mandant de slujitori la dispoziţia unui stăpîn feudal, pentru a-l 
ajuta pe acesta la strîngerea veniturilor sale. Același Matei Ba- 
sarab, de la care au rămas numeroase porunci care oglindesc ro- 
lul de aparat de represiune îndeplinit de slujitori, poruncea la 
2 septembrie 1637 lui Nicoară iuzbașa să oprească pe cei care vor 
încerca să taie lemne sau să prindă pește de pe proprietăţile mî- 
năstirii Măxineni, ctitoria sa, şi să asculte de egumen și de tot 
ce-i va da acesta de învățătură 1%. 

Situaţia este asemănătoare și în primele decenii ale seco- 
lului al XVIII-lea. Astfel, la 13 august 1733, se poruncește căpi- 
tanilor de slujitori din Odivoaia, Albatești și Lichirești să ajute 
miînăstirea Colțea la strîngerea dijmei de pe moșiile sale. Domnul 
îi ameninţă pe comandanții slujitorilor că, dacă nu vor ajuta 
pe reprezentanții mînăstirii la stringerea dijmei „pîn-la una“, 
vor împlini paguba de la ei 1%. 

Aceeaşi era situaţia și în Oltenia în vremea stăpînirii 
austriace. La 7 septembrie 1726, Nicola de Porta recunoaște că 


19% Arh. St. Buc., m-rea Clocociov, X1/7. 

197 Idem, m-rea Govora, XXV/20. 

198 Acad. R. S. România, CXXVI/176. 

199 Doc. priv. rel. agrare, p. 339. Vezi şi p. 408—409. 


www.dacoromanica.ro 


331 ASIGURAREA „ORDINII“ FEUDALE 


dijma se stringea de la ţărani folosind forţa aparatului de stat 2%, 
dar mai tîrziu cei nesupuși erau constrînși „prin forță militară să 
se supună“ 201. Din documentele din vremea stăpînirii austriace în 
Oltenia rezultă că în provincia cotropită se continua o practică 
mai veche, pe care imperialii nu aveau de ce s-o interzică. La 3 no- 
iembrie 1733, de pildă, se arată că fusese trimis un călăraș în 
satul Gogoşi să „apuce“ pe sătenii de acolo să aducă 50 de care 
de fîn și să lucreze pentru spătăreasa Maria, în timp ce alţi călă- 
Tași fuseseră trimişi să silească pe locuitorii din Breasta să lu- 
creze pentru Constantin Argetoianu, proprietarul satului 202. 

După reformele administrative înfăptuite de Constantin Ma- 
vrocordat, sarcina de a sili pe ţărani să-și îndeplinească obliga- 
ţiile feudale a trecut pe seama ispravnicilor de judeţe şi a sluji- 
torilor aflaţi la dispoziţia acestora, cărora domnul le adresează 
numeroase porunci în acest sens 205. 

În Moldova, situaţia esté oarecum diferită de aceea din Țara 
Românească. Aici nu se întîlnesc decît cîteva porunci de ascul- 
tare adresate de domnie ţăranilor aserviţi, şi acestea datînd din 
secolul al XVII-lea. De asemenea, aici nu am găsit, ca în Ţara 
Românească, porunci adresate de domnie în secolul al XVII-lea 
unor comandanţi de slujitori sau curteni pentru a sili pe producă- 
tori să-și îndeplinească obligaţiile faţă de stăpinii lor feudali. 
O explicaţie a acestui fapt ar putea fi că această sarcină intra 
în atribuţiile obișnuite ale marilor vătafi de ţinut şi ale subalter- 
nilor lor, mai bine organizaţi teritorial decît în "Ţara Româ- 
nească. 

Aceste atribuţii sînt menţionate în unele porunci adresate de 
domnie în primele decenii ale secolului al XVIII-lea căpitanilor 


20 C, Giurescu, Material pentru istoria Olteniei, II, p. 83. 

201 Doc. priv. rel. agrare, p. 334. 

202 Ibidem, p. 339. Vezi şi p. 321. 

203 Vezi porunca din 17 martie 1752, adresată ispravnicului din Ialo- 
miţa, să constrîngă pe clăcaşii din Brînciani, Jăgălia şi Beilic să facă clacă 
şi să dea suhatul m-rii Dealu (Doc. priv. rel. agrare, p. 510), sau pe aceea 
adresată în același an ispravnicilor de Prahova să silească pe oamenii care 
stau pe moșia Turbaţi să-și îndeplinească obligaţiile feudale faţă de stăpîn 
(ibidem, p. 511—512). Vezi şi „Arh. Olteniei“, 1929, p. 7. 


www.dacoromanica.ro 


332 ATRIBUŢIILE CUR.TENILOR. ȘI SLUJITORILOR. 


de ţinut. Astfel, la 14 decembrie 1713, domnul Moldovei porun- 
cește lui Antioh mare căpitan de Tecuci să silească pe oamenii 
care au arat pe moșia Vadul Roşcăi să-și dea dijma 2%, iar la 
24 aprilie 1742 o poruncă asemănătoare este adresată lui Iliaș 
mare căpitan, „ce ești giudecătoriu ținutului Hîrlăul i Dorohoiul“, 
să poruncească „cu ţărie“ unor oameni să lucreze pentru mînăsti- 
rea Barnovschi 2%. 

Ca şi în Țara Românească, după înființarea ispravnicilor de 
ținut — care au preluat atribuţiile marilor vătafi și, în parte, pe 
cele ale căpitanilor de ţinut — sarcina de a sili pe ţărani la în- 
deplinirea obligaţiilor feudale intra în îndatoririle curente ale 
acestora și ale slujitorilor din subordinea lor, cărora domnul le 
adresează numeroase porunci în acest sens 206. 

În cadrul funcţiei generale de organ de reprimare a luptei 
celor exploataţi, o altă atribuţie de seamă a aparatului de stat 
feudal era și aceea de a ajuta pe stăpînul feudal la găsirea şi adu- 
cerea înapoi a rumânilor şi robilor fugiţi. Prin aceasta, statul 
feudal asigura proprietarilor de rumâni și robi mijloacele nece- 
sare pentru reprimarea uneia din cele mai răspîndite forme ale 
luptei țăranilor din evul mediu : fuga de pe moşie. 

După cum se ştie, țăranii aserviţi s-au bucurat de dreptul 
de a se strămuta de pe o moșie pe alta pînă la sfîrșitul secolului 
al XVI-lea, cînd acest drept — tot mai restrîns în cursul seco- 
lului — a fost desființat, ca urmare a acţiunii duse de boieri şi. 


204 Arh. St. Buc., m-rea Adam, IV/8. 

205 Idem, m-rea Barnovschi, 1/20. Vezi și porunca din 3 ianuarie 1733, 
adresată marelui căpitan de Dorohoi să constringă pe oamenii de pe moşia 
lubăneşti a m-nii Suceviţa să facă poslușanie mînăstirii (idem, A. N. 
CCVIII/6). i 

206 Vezi pe cele din: 10 iulie 1742, adresată ispravnicului de Tutova. 
(Acad. R. S. România, ms. 237, f. 153); 17 iulie 1742, către ispravnicul de 
Putna (ibidem, f. 155) ; 11 octombrie 1742, adresată ispravnicului de Suceava 
tArh. St. Buc., m-rea Rîşca, VIII/7);- 22 iunie 1743, către ispravnicul de 
Fălciu (idem, m-rea Sf. Sava-laşi, XVII/11). Alteori, asemenea porunci se 
adresau însă tot marilor căpitani de ţinut: vezi, de pildă, pe cele din $ 
noiembrie 1742 și 21 februarie 1743 (Acad. R. S. România, ms. 237, f. 181 
v. şi 714). 


www.dacoromanica.ro 


333 ASIGURAREA „ORDINII* FEUDALE 


miînăstiri pentru a-și „asigura“ folosirea braţelor de muncă ale 
ţăranilor aserviţi şi a întări exploatarea 207. Pentru acest motiv, 
pînă la sfîrşitul secolului al XVI-lea, nu se întîlneşte în docu- 
mente nici un caz în care statul feudal să intervină pentru adu- 
cerea rumânilor plecaţi de pe o moșie. 

După desfiinţarea dreptului de strămutare, găsirea şi aduce- 
rea rumânilor fugiţi din satele lor a devenit una din sarcinile cele 
mai importante ale aparatului de stat feudal. Lucrul este lesne 
de înţeles, deoarece, prin fuga rumânilor, stăpînii feudali erau 
lipsiţi de forţa de muncă a acestora, din exploatarea căreia reali- 
zau renta feudală ; în plus, ei erau ameninţaţi uneori să plă- 
tească vistieriei birul ţăranilor fugiţi. Interesată în găsirea şi adu- 
cerea rumânilor în satele de unde fugiseră era şi vistieria, care 
avea mult de lucru pînă putea încasa birul celor fugiţi. De aceea, 
domnia intervenea adeseori în favoarea boierilor sau mînăstirilor 
ai căror rumâni fugiseră, ajutîndu-i la găsirea și aducerea acestora 
în satele lor. Pentru îndeplinirea acestei sarcini, erau utilizate, 
după nevoie, categorii diferite de slujitori şi curteni. 

În Ţara Românească, strîngerea rumânilor fugiţi din satele 
stăpînilor feudali în secolul al XVII-lea şi în primele decenii ale 
celui următor se făcea cu ajutorul unei slugi sau slujitor, al că- 
Trui nume nu este trecut de obicei în cărţile sau poruncile date în 
acest scop de către domn. În aceste porunci, sluga domnească și 
reprezentantul proprietarului feudal care îl însoțea erau învestiţi 
cu puteri speciale, avînd dreptul să caute rumânii fugiţi oriunde 
ar fi crezut că se pot ascunde : în satele domneşti, boiereşti, mî- 
năstireşti, în oraşe şi slobozii, „au supuși pe lîngă niscai sluji- 
tori“. Sluga domnească era împuternicită, de asemenea, să ia 
şease boi de la satul unde va găsi rumânii, iar mai tîrziu să tri- 
mită la domnie „în butuci“ pe cei care se opuneau la restituirea 
rumânilor fugiți. 

Din aceste porunci rezultă că între aparatul represiv al pu- 
terii centrale şi acela al fiecărui stăpîn feudal în parte se stabi- 


207 Vezi despre aceasta P. P. Panaitescu, Dreptul de strămutare al 
țăranilor în țările române (pînă la mijlocul secolului al XUII-lea), în Studii 
şi mat. de istorie medie, vol. I, 1956, p. 63—120. 


www.dacoromanica.ro 


334 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR- 


lea cea mai deplină colaborare: reprezentantul puterii centrale 
însoțea pe trimisul stăpînului feudal, care urma să recunoască 
pe fugari, căutînd împreună rumânii fugiţi şi îngrijind împreună 
de aducerea lor cu forţa în satele de unde plecaseră (la nevoie, 
se putea cere, pe baza cărţii domneşti, și ajutorul altor reprezen- 
tanţi locali ai autorităţii centrale, curteni sau slujitori). 

Marele număr de porunci de aducere „la urmă“ a rumânilor 
fugiţi de pe moșii în secolul al XVII-lea şi în primele decenii ale 
celui următor dovedesc nu numai intensitatea deosebită pe care 
o atinge fuga de pe moşii în această vreme, dar şi necesitatea 
unui numeros aparat de represiune, menit să caute și să aducă cu 
forţa înapoi pe rumânii fugiţi. Cum aceștia puteau fugi oriunde 
pe întinsul ţării — şi aveau tot interesul să fugă cît mai departe, 
pentru a li se pierde urma şi a nu fi găsiţi — căutarea şi adu- 
cerea lor în satele de unde plecaseră era o operaţie deosebit de 
grea şi de lungă durată, la care erau folosiţi un număr destul de 
mare de slujbaşi ai domniei, curteni sau slujitori. 

În majoritatea documentelor rămase din secolul al XVII-lea 
nu se precizează ce anume slugi domnești erau trimise să ajute pe 
stăpînii feudali la strîngerea rumânilor fugiţi. Doar în două do- 
cumente din acea vreme se arată că această atribuţie putea fi 
` îndeplinită de armași (care erau curteni) și de dorobanţi (care 
erau slujitori). Este vorba de documentele date mînăstirii Stre- 
haia la 20 aprilie 1636 şi în 165429. În primul, Matei Basarab 
poruncește locuitorilor din Strehaia care şedeau risipiţi, să se 
întoarcă în sat, ameninţindu-i că, dacă nu vin de bună voie, va 
trimite niște armaşi să-i strîngă ; cel de al doilea este o poruncă 
trimisă de Constantin Șerban lui Paul căpitan de dorobanţi din 
Strehaia să strîngă rumânii mînăstirii cu același nume și să-i 
ducă de unde fugiseră. 

În afară de nenumăratele documente rămase din secolul 
al XVII-lea şi din primele decenii ale celui următor, din care 
rezultă că în Ţara Românească stringerea rumânilor fugiţi se 
făcea de obicei cu ajutorul reprezentanţilor domniei, sînt şi ca- 
zuri — mult mai rare — în care aducerea „la urmă“ a ţăranilor 


208 Arh. St. Buc., m-rea Strehaia, XIV/4 şi 6. 


www.dacoromanica.ro 


325 ASIGURAREA „ORDINII“ FEUDALE 


aserviți se făcea cu mijloacele proprii ale stăpînilor feudali. În 
astfel de situaţii, aceştia din urmă obțineau de la domnie o 
„carte“ specială, prin care erau împuterniciţi să-și caute şi să-și 
stringă vecinii fugiţi 2%. În aceste „cărţi“ nu se vorbește de in- 
tervenţia vreunui reprezentant al domniei ; e de presupus însă 
că această intervenţie avea loc dacă stăpînul respectiv o solicita. 


În Moldova nu am întîlnit decît puţine documente cuprinzînd 
porunci cu care domnul trimite reprezentanţi ai săi să ajute pe 
stăpînul feudal să-și caute rumânii fugiţi 210. În schimb, din nenu- 
mărate alte documente moldovene din secolul al XVII-lea şi din 
primele decenii ale celui următor rezultă că stringerea rumânilor 
fugiţi se făceau de obicei cu mijloacele proprii ale stăpînilor feu- 
dali. Aceştia obțineau o „carte“ de la domnie, pe baza căreia ei 
sau oamenii lor deveneau „tari şi puternici“ să-şi caute vecinii şi 
să-i aducă înapoi pe moșie, „de grumazi“ sau „ cu ştreangul de 
gât“ 211, 

În aceste porunci nu se vorbește nimic cu privire la o even- 
tuală intervenţie a unor reprezentanți ai domniei, deși această 
intervenţie se va fi produs, fără îndoială, în cazul în care vecinii 
refuzau să se înapoieze în satele de unde fugiseră. 

Intervenţia reprezentanţilor puterii centrale din ţinuturi se 
făcea în mod sigur şi în cazul în care vătămanii stăpînilor feudali 
erau împiedicaţi să strîngă rumânii fugiţi de cei la care aceștia 
se adăpostiseră. În prima jumătate a secolului al XVII-lea, aceste 


209 Vezi doc. din: 21 mai 1614, dat m-rii Mislea (Doc. priv. ist. Rom., 
veac. XVII, vol. II, p. 278); 6 iulie 1635, dat lui Pătru cupeţ „cu ai săi 
oameni“ (Arh. St. Buc., ms. 719, f. 255—256) etc. 

210 Vezi, de pildă, poruncile din: 11 decembrie 1623, 10 iunie 1633 
(1659—1660, 27 mai 1669, 18 martie 1705 (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. 
XVII, vol. V, p. 251; Acad. R. S. România, VII/7; Arh. St. Buc., m-rea 
Sf. Sava-lași, XXXIX/4 şi 5 şi XXXI 16). 

211 Din numeroasele doc. de acest fel, vezi pe cele din: 15 iulie 1601, 
dat m-rii Sf. Nicolae (Doc. priv. ist. Rom, A, veac XVII, vol. I, p. 16); 
15 iunie 1608, dat m-rii Probota (ibidem, vol. II, p. 158—159) ; 15 septembrie 
1616, dat m-rii Sf. Sava (ibidem, vol. IV, p. 41); 5 mai 1631, dat lui Tode- 
raşcu fost cămăraș (Acad. R. S. România, IV/156); 24 noiembrie 1701, dat 
m-rii Soveja (Arh. St. Buc., m-rea Sf. Sava-lași, XXXIV/30) etc. 


www.dacoromanica.ro 


336 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


conflicte se rezolvau prin intermediul marilor vătafi de ţinut 
— comandanții curtenilor din ţinutul respectiv — sau al pîrcălabi- 
lor. De pildă, la 25 martie 1612, Ștefan Tomşa poruncește marilor 
vătafi din ţinutul Suceava să ajute mînăstirea Voroneţ să-și 
strîngă vecinii fugiţi în acel ţinut. Ajutorul lor devenise necesar 
deoarece călugării, care aveau „cărţi“ domneşti pentru strîngerea 
rumânilor cu mijloace proprii, fuseseră împiedicaţi s-o facă de 
ureadnicii şi vătămanii din satele unde aceștia fugiseră. Marii 
vătafi primesc ordin de la domnie să dea vecinii „cu ştreangul 
de gît“ (folosirea forţei aparatului de stat, reprezentat de curteni 
şi vătafii lor, este aici evidentă) și să pedepsească pe ureadnicii 
şi vătămanii care-i opreau 212. 

După reformele administrative înfăptuite de Constantin 
Mavrocordat, atît în Ţara Românească cît și în Moldova, strîn- 
gerea țăranilor clăcași fugiţi a devenit una din sarcinile de seamă 
ale ispravnicilor de judeţe şi ţinuturi 215, care îndeplineau, înce- 
pînd de la mijlocul secolului al XVIII-lea, atribuţiile avute de 
marii vătafi şi de căpitanii de ţinuturi în secolele XVI—XVII. 

În secolul al XVII-lea, în Moldova, intervenţia reprezentan- 
ților domniei era solicitată adeseori şi în rezolvarea conflictelor 
ivite între stăpînii feudali şi vecinii lor în legătură cu termenul 
de urmărire a rumânilor fugiţi, care varia, în această ţară, după 
împrejurări, între 5 şi 11 ani. 

Fără îndoială că asemenea conflicte vor fi fost destul de 
numeroase, avînd în vedere faptul că anii de prescripţie se schim- 
bau adeseori, iar numărul rumânilor fugiţi era foarte mare. Ne 
putem imagina, de pildă, cîte asemenea conflicte și cîte interven- 
ţii ale reprezentanţilor autorităţii centrale vor fi avut loc pentru 
a se realiza măsura luată de Ștefan Tomșa, în 1622, cînd dom- 


212 Doc. priv. ist. Rom. A, veac. XVII, vol. III, p. 72. 

„219 Vezi, de pildă, doc. din 14 mai 1754, în care mai mulți locuitori din 
Rădăcinești arată că fugiseră „care încotro au putut“ de răul banilor dom- 
nești şi că, după porunca domnească, ispravnicii județelor i-au căutat și 
găsit cu ajutorul slujitorilor şi martalogilor, care i-au apucat „cu mare tărie“ 
(Acad. R. S. România, ms. 5728, f. 81—81 v.). 


www.dacoromanica.ro 


337 ASIGURAREA „ORDINII“ FEUDALE 


nul arată că „am lăsat pe toţi oamenii să-și ia vecinii care au 
fugit din zilele lui Constantin voievod, iar pe cei care au fugit 
mai de mult să-i lase foarte în pace, să fie unde sînt“ 214, 


+ 


În condiţii asemănătoare se făcea și strîngerea robilor ţigani, 
a căror formă de luptă obișnuită împotriva exploatării era fuga. 

În secolele XV—XVI, cînd se vor fi produs numeroase ase- 
menea cazuri de fugă a robilor, documentele nu amintesc de 
intervenţia reprezentanţilor puterii centrale în strîngerea țiga- 
nilor fugiţi. În schimb, unele documente din secolele 
XVI—XVII — atît din Moldova ?!5, cît şi din Țara Româ- 
nească 216 — arată că această acţiune era îndeplinită de către 
oamenii stăpînilor feudali care, ca și în cazul rumânilor, ce- 
reau o „carte“ de la domnie, prin care erau împuterniciţi să-și 
caute ţiganii fugiţi şi să-i aducă îndărăt de oriunde i-ar fi gä- 
sit. Se înţelege că, şi în aceste cazuri, reprezentanții autorității 
centrale vor fi intervenit dacă erau solicitați. 

La sfîrşitul secolului al XVI-lea și în cursul secolului al 
XVII-lea, însă, documentele amintesc adeseori de intervenţia 
reprezentanților domniei în strîngerea ţiganilor fugiţi. În docu- 
mentele din Țara Românească, ca şi în cazul poruncilor referi- 
toare la strîngerea rumânilor, nu se precizează de obicei nu- 


214 Acad. R. S. România, LXI/171. 

215 Vezi îndeosebi doc. din 19 aprilie (1568—1571), eliberat egumenului 
m-rii Putna „şi celui pe care îl va trimite el“, prin care se dă acestuia „voie 
și tărie“ să caute și să aducă înapoi ţiganii fugiţi de la m-re (Doc. priv. ist. 
Rom., A, veac. XVI, vol. Il, p. 176—177). Vezi şi doc. din 3 aprilie 1578 
dat m-rii Moldoviţa (ibidem, vol. III, p. 94); 20 aprilie (1592—1595), dat 
m-rii Neamţ (ibidem, vol. IV, p. 52) etc. 

216 Vezi doc. din 5 iulie (1560—1567), dat m-rii Dobruşa, în care se 
arată că stringerea ţiganilor fugiţi se făcea de „slugile călugărilor“ (Doc. 
priv. ist. Rom., B, veac. XVI, vol. III, p. 128). 


www.dacoromanica.ro 


338 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


mele slugii domneşti trimise să-i strîngă pe cei fugiţi?! ; doar 
uneori se arată că aceste slugi puteau fi armași 218. 

Ca şi în cazul rumânilor fugari, însoţirea oamenilor stăpî- 
nului feudal de către un reprezentant al puterii centrale era 
necesară şi pentru a înfrînge rezistența celor care se opuneau 
la restituirea ţiganilor fugiţi. Într-un document din 6 februarie 
1622, de pildă, se spune despre călugării mînăstirii Mislea că, 
vrînd să-și ia o ţigancă fugită la un boier, au fost bătuţi de ți- 
ganii acestuia, ceea ce determină pe domn să trimită o slugă a 
sa cu călugării ca să ia ţiganca, urmînd să încaseze și gloabă 
de la ţigani pentru bătaie și treapăd pentru drumul său 2:58. 

În Moldova, în numeroase documente din secolul al 
XVII-lea şi de la începutul celui următor, se arată că strînge- 
rea ţiganilor, ca și a rumânilor, se făcea de regulă cu mijloacele 
proprii ale stăpînilor de robi, pe baza unei „cărţi“ domneşti 220. 
Această „carte“ le dădea dreptul ră solicite, la caz de nevoie, 
sprijinul reprezentanţilor puterii centrale 22. 

În unele „cărţi“ pentru strîngerea fugarilor se spune că stă- 
pînul, aflîndu-i, „să aibă a-i trage la un scaun ce va fi mai 
aproape, iar acel scaun să-i facă lege dreaptă, să-i ia cu toate 
bucatele lor și să-i dea întru mîna slugii noastre“. Dacă fugarii 
nu vroiau să meargă „la urmă“, „să-i prindză acel scaun ce să 


217 Vezi doc. din: 20 ianuarie 1620, dat boierilor Ștefan și Radu (Doc. 
priv. ist. Rom., B, veac. XVII, vol. III, p. 467); 8 ianuarie 1621, dat m-rii 
Mislea (ibidem, vol. IV, p. 2); 7 octombrie 1632, dat m-rii Cozia (Arh. St. 
Buc., ms. 712, f. 422 v.) etc. 

218 Vezi doc. din: 27 august (1585—1586, 1589—1590), dat lui Gheorghe 
fost al doilea sluger (Acad. R. S. România, Foto, III/22) ; 18 aprilie (1610), 
dat episcopiei de Buzău (Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVII, vol. I, p. 451) etc. 

219 Doc. priv. ist. Rom., B, veac, XVII, vol. IV, p. 91. 

220 Dintre aceste numeroase cărți domnești, amintim pe cele din: 
4 mai 1697, dată m-rii Suceviţa (Acad. R. S. România, LXXXIV/198); 
4 aprilie 1635, dată m-rii Voroneţ (ibidem, LXXXIV/160); 15 martie 
1643, dată lui Savin Prăjescu fost vornic (ibidem, CCCXLI/27) etc. 

221 Vezi în acest sens porunca domnului Moldovei din 1607—1608, 
dată lui Topa fost clucer să-și strîngă ţiganii fugiţi şi să-i lege; domnul 
ordonă tîrgoveţilor şi la „alţi oameni ai noştri să aibă a sări şi a-i lega 
şi a-i da în mîinile slugii noastre“ (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, 
vol. II, p. 138). 


www.dacoromanica.ro 


339 ASIGURAREA „ORDINII* FEUDALE 


va prileji, să-i lege, să-i dea întru mîna slugii noastre şi la dom- 
nia mea să-i aducă“ 22. 

La strîngerea ţiganilor erau obligaţi să ajute şi locuitorii 
satelor, după cum rezultă dintr-un document din 5 septembrie 
1633, dat de domn unui aprod şi unui vătaf de ţigani, trimiși 
să caute nişte ţigani fugiţi ai mînăstirii Suceviţa, în care se 
poruncește satelor prin care aceștia vor trece „să aibă a-i pe- 
trece din sat în sat ca nu cumva să scape“ 225. 


Ajutorul pe care aparatul de stat îl dădea stăpînilor feu- 
dali la înfrîngerea rezistenţei țărănimii în faţa exploatării con- 
stituie dovada cea mai elocventă că acest aparat era pus în 
slujba intereselor clasei dominante, că era „instrumentul cu aju- 
torul căruia nobilimea a ţinut în jug pe ţăranii iobagi“ 2%, folo- 
sind la nevoie forţa împotriva celor exploataţi. 

Înainte de a încheia acest paragraf, se cuvine să mai amin- 
tim şi de faptul că, uneori, cînd lupta țăranilor exploataţi 
îmbrăca forma răscoalei, aparatul de stat devenea neputincios 
faţă de asemenea manifestări, făcîndu-se apel, în astfel de situ- 
aţii, la sprijinul unor forţe din afara ţării. Așa s-a întîmplat 
în cîteva rînduri în Moldova, în prima jumătate a secolului al 
XVII-lea, cînd o serie de răscoale (din 1606, 1615—1616 și 
1633) au fost înăbușite cu sprijinul armatelor din Transilvania 
sau din Polonia 2%. Tot astfel s-a întîmplat și cu răscoala din 
1671—1672, condusă de Hîncu şi Durac, care a fost înăbușită 


222 Doc. din 27 iulie 1639 (Acad. R. S. România, LXVIII/73). Mai 
tîrziu, cînd se dădeau cărţi de strîngere a ţiganilor, se spunea că cel care 
ii aduna trebuia „să aibă ajutor de la dumnealor ispravnicii judeţului şi 
de la căpitani şi potecaşi şi alți slujbaşi“ (V. A. Urechia, op. cit, X A, 
p. 229) şi se dădea ordin acestora să ajute pe stăpînii feudali să-și stringă 
robii fugiţi (vezi doc. din 3 iunie 1764. Acad. R. S. România, CXXVIIL/116). 

23 Acad. R. S. România, LXXXIV/202. 

24 K, Marx și F. Engels, Opere alese în două volume, ed. Il-a, vol. II, 
E.S.P.L.P., 1955, p. 292. 

225 Vezi Istoria României, III, p. 142—144. 


www.dacoromanica.ro 


340 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


de o oştire turcească, ce a repus în scaun pe Gheorghe Duca și 
a ucis pe mulţi dintre participanţii la răscoală 226. 

Se întîmpla uneori ca — datorită lipsei de grijă cu care fi 
trata domnia — slujitorii să se răscoale ei înşişi împotriva pu- 
terii centrale și a marii boierimi, aşa cum au făcut în cîteva 
rînduri în secolul al XVII- lea 2%. 


II]. Atribuţii cu caracter fiscal 


O atribuţie de seamă a aparatului de stat feudal, de o 
importanţă deosebită pentru puterea centrală, era aceea de a sili 
pe locuitori să presteze obligaţiile faţă de domnie. 

Pentru a constringe pe locuitori să îndeplinească aceste 
obligaţii erau folosite aceleași metode ca cele prin care masele 
de producători erau silite la îndeplinirea sarcinilor faţă de stă- 
pînii de pămînt: se utiliza forța cea mai brutală. În această 
privință documentele sînt cât se poate de concludente : ele arată 
că pentru „scornirea“ satelor la muncă pentru domnie se fo- 
loseau bătaia şi alte mijloace violente. 

Şi în îndeplinirea acestor obligaţii faţă de domnie — ca şi 
în aceea a obligaţiilor faţă de stăpînii feudali — au fost utili- 
zate categorii diferite de slugi, curteni, .slujitori, apoi şi merce- 
nari, după cum cereau nevoile şi interesele domniei. Se înţe- 
lege că aceştia erau mai puţin numeroşi cînd obligaţiile locui- 
torilor față de domnie erau mai mici și că numărul lor a trebuit 
să se mărească pe măsura creşterii acestor obligaţii și a opoziţiei 
locuitorilor la achitarea lor. Ne putem imagina, de pildă, ce 
număr mare de slujitori sau curteni i-au trebuit lui Gheorghe 
Ştefan, domnul Moldovei, pentru a scoate la lucru locuitorii a 


220 Vezi N. Grigoraş, Marea răscoală populară din Moldova dintre 
1671 şi 1672 („Studii şi cerc. ştiinţifice“, Iași, Istorie, XIII, 1962, f. 2, 
p. 209—235) şi J. Hammer, Histoire de l'Empire Ottoman, XI, p 367. 

221 Despre marea răscoală din 1655 vezi A. Demeny L. Demeny şi 
N. Stoicescu, Răscoala populară sau răscoala slujitorilor, în curs de apariţie 
la Editura științifică. 


www.dacoromanica.ro 


341 ATRIBUŢII CU CARACTER FISCAL 


trei ținuturi ca să iezească apa pentru morile domnești de la 
Şendreni, operaţie de care este vorba într-un document din ju- 
rul anului 1660 28 sau, înainte de 1533, lui Pîrvu vornicul, pen- 
tru ca — din porunca domnului — să scoată un „judeţ“ să 
facă un iaz pe rîul Doamnei 22. 

Printre obligaţiile de muncă ale locuitorilor "Țării Româ- 
nești și Moldovei față de domnie se numărau, după cum se 
ştie, acelea de a cosi fîn pentru caii domnești și de a-l trans- 
porta la curte, de a pescui pentru nevoile curții domnești, de a 
repara morile și iazurile aflate în proprietate domnească, de a 
scoate sarea din ocne etc. În afară de aceste obligaţii faţă de 
domnul țării, mai existau și altele, faţă de statul feudal: de a 
repara cetățile, de a face pază la hotare etc. 20. 

Unele din aceste obligaţii apar încă în primele documente 
interne ale "Ţării Româneşti şi Moldovei, în scutirile de dări 
și prestații acordate unor stăpîni feudali, dar nu se precizează 
cine anume silea pe locuitori să îndeplinească aceste obligaţii 
în satele care nu erau scutite. În unele documente moldovene 
din secolul al XV-lea se arăta că cei care scoteau la muncă la 
cetate, la curțile și la morile domnești erau perenrubţii 21, care 
— în acea vreme — făceau parte din categoria generală a 
curtenilor. 

Avînd în vedere importanţa slugilor și curtenilor în organi- 
zarea statului feudal din această vreme, cînd aceştia constitu- 
iau principalul instrument al puterii centrale, ca și faptul că ei 
îndeplineau funcții nediferențiate în administraţia statului, 
fără îndoială că slugile și curtenii erau cei care îi sileau pe ţă- 
rani să-și îndeplinească obligaţiile în muncă faţă de domnie, 
fapt confirmat, de altfel, și de documentele din secolul al 
XVI-lea. Din aceste documente rezultă că, pentru constrîngerea 
locuitorilor la îndeplinirea obligaţiilor în muncă faţă de dom- 


22 Arh. St. Buc., m-rea Cetăţuia, VIV/11. 

22 Doc, priv, ist. Rom., B, veac. XVI, vol. II, p. 126—127. 

230 Vezi Istoria României, II, p. 320—321. 

231 Vezi doc. din 30 august 1479 şi 23 august 1481 (Doc. priv. ist. 
Rom., A, veac. XV, p. 14 şi 31). Cf. şi I. Bogdan, Doc. lui Ștefan cel Mare, 
I, p. 232, unde se arată că pererubţii erau curtenii care mînau pe ţărani 
la îndeplinirea robotelor datorate domniei. 


www.dacoromanica.ro 


342 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


nie, erau utilizaţi marii vătafi de judeţ, comandanții curtenilor 
din judeţe, pe teritoriul cărora ei îndeplineau largi atribuţii ad- 
ministrative, fiscale şi judecătorești. În numeroase scutiri de 
slujbe și de dări acordate de domnul "Țării Românești unor sate 
ale marilor feudali (îndeosebi în prima jumătate a secolului al 
XVI-lea) se arată că în aceste sate nu aveau acces nici vătafii 
mari şi mici, „nici nimeni din slugile domniei mele care vor 
trage la muncile domniei mele“ 2%2. 

Prezenţa vătafilor mari și mici — comandanții curtenilor — 
în aceste documente de scutiri de dări și munci faţă de domnie 
dovedeşte că ei și subalternii lor îndeplineau diverse atribuţii 
în jegătură cu executarea acestor munci și cu încasarea dărilor, 
atribuţii a căror exencitare era suspendată pe teritoriul ce se 
bucura de scutire, dar care erau îndeplinite în satele care nu 
beneficiau de imunitate. De pildă, la 21 mai (1575—1577), 
Alexandru Mircea, domnul. "Ţării Româneşti, poruncește lui Ion 
mare vătaf „să sari să tragi tot poporul tău ca să tai un plai 
care se numeşte Arsuri... şi să închizi nişte cărări și treceri 
precum au fost închise şi mai înainte vreme“ 25%. Fără îndoială 
că marele vătaf „trăgea“ (silea la muncă) pe locuitorii din ju- 
deţul său cu ajutorul curtenilor aflaţi în subordine. 

În secolul al XVII-lea, documentele ne arată că atribuţia 
de a constrînge pe țărani să-şi îndeplinească unele obligaţii în 
muncă faţă de domnie era realizată de o serie de dregători mă- 
runţi, care făceau parte din categoria generală a curtenilor. 
Dintre aceştia, sînt cel mai adesea amintiţi: comişii, stolnicii 


22 Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVI, vol. III, p. 23—24 ; vezi şi 
ibidem, vol. Il, p. 63, 82, 101 passim. Vezi doc. moldovene asemănătoare 
din: 13 ianuarie 1597, 25 august 1606 etc. (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. 
XVI, vol. IV, p. 155 și Moldavia v epohu feodalizma, 1, p. 217). 

23 Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVI. vol. IV, p. 175. Vezi și doc. 
moldovenesc din 15 ianuarie 1614, în care se spune că marii vătagi de Su- 
ceava „turburau“ satul Viîlcești al m-rii Galata „pentru muncă și podvoadă“ 
(Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, vol. III, p. 155—156). În alte do- 
cumente moldovene, cei care mînă satele la muncă pentru domnie sînt nu- 
miţi rabotnici (vezi doc. din: 26 iulie 1606, 28 ianuarie 1608, 22 noiembrie 
1621, 19 august 1622 etc. (ibidem, vol. II, p. 145, vol. V, p. 77 şi 158 și 
Acad. R. S. România, DCXXIII/8). 


www.dacoromanica.ro 


343 ATRIBUŢII CU CARACTER FISCAL 


și armașii, precum și aprozii, care nu erau însă curteni, dar 
care aveau o situaţie asemânâtoare acestora. 


* 


După cum se știe, în afară de obligaţiile în muncă, locui- 
toni ţării erau siliți să dea domniei o mulțime de dări în na- 
tură şi în bani, pentru strîngerea cărora era necesar un număr 
foarte mare de slujbaşi, în stare să constringă pe locuitori să-și 
achite aceste obligaţii, devenite, cu începere din secolul al 
XVI-lea, tot mai greu de suportat 23%. Acești slujbași erau de- 
numiţi după darea pe care o stringeau: dijmari, vinăriceri, bi- 
rari, ilişari, găletari etc. Ei apar în documente încă de la sfîrși- 
tul secolului al XIV-lea și începutul celui următor. Din unele 
documente muntene din a doua Jumătate a secolului al XV-lea, 
rezultă că cei care strîngeau aceste dări erau consideraţi 
curteni 255. Acești curteni, trimiși în ţară de la „curte“, îndepli- 
neau, după nevoi, funcţia de găletari, dijmari etc. Cum dările 
nu se strîngeau toate în același timp, se înţelege că o slugă dom- 
nească putea fi găletar la vremea secerişului, fînar la cositul 
fînului sau vinăricer cînd se făcea vinul, purtînd la timpul res- 
pectiv numele dării pe care o percepea. 

În secolele XVI—XVII, datorită înmulţirii dărilor cuvenite 
domniei, numărul slujbașilor însărcinaţi cu strîngerea lor a 
crescut mereu. În această vreme, strîngerea dărilor devine una 
din atribuţiile cele mai importante ale statului feudal și princi- 
pala grijă a domniei. În desfăşurarea acestei activităţi erau fo- 
losiţi numeroși oameni, începînd cu marii dregători — cărora 
li se conceda strîngerea dărilor — şi terminînd cu slugile mă- 
runte ale domniei și ale marilor boieri. Nici în această vreme, 
însă, nu exista o specializare strictă a slujbaşilor domniei în 
perceperea unor anumite dări. 

În perioada menţionată majoritatea celor însărcinaţi cu 
strîngerea dărilor nu făceau parte dintre curteni sau slujitori, ci 


24 Vezi Istoria României, II, p. 874—879. 

23 Vezi doc. din 31 iulie 1487, în care două slugi domnești trimise de 
la curte să strîngă dijma din grîu sînt numite găletari (Doc. priv. ist. Rom., 
B, veac. XIV—XV, p. 187). 


www.dacoromanica.ro 


344 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


erau diverși oameni cu situaţie materială bună, printre care se 
găseau și mari dregători, cărora li se încredința (uneori con- 
ceda) strîngerea unor venituri domnești dintr-un ţinut sau judeţ. 
Cum prin strîngerea acestor dări, ei făceau „slujbă“ statului 
feudal, erau și ei numiţi uneori slujitori, în sensul cel mai larg 
al cuvîntului. În documente însă ei sînt menţionaţi întotdeauna 
ca o categorie deosebită de aceea a curtenilor și slujitorilor. 

Trebuie să arătăm, însă, că, chiar în perioada în care cei 
mai mulți strîngători ai dărilor nu făceau parte dintre curteni 
şi slujitori, cînd sarcina de strîngere a dărilor era încredinţată 
sau concedată unor mari dregători 2% sau unor oameni ce pur- 
tau temporar numele dării pe care o strîngeâu, găsim printre 
aceștia și unele categorii de curteni, slujitori sau chiar merce- 
nari, care îndeplineau anumite rosturi fiscale. Astfel, deși strîn- 
gerea dărilor în bani intra în atribuţiile birarilor (care în Mol- 
dova purtau adeseori și numele monedei în care încasau darea : 
ortaşi, zlotaşi, tălerași etc.), din unele documente rezultă că 
vistierniceii aveau şi ei asemenea sarcini, fără să putem țpreciza 
în care cazuri strîngerea birului o făceau birarii și în care vis- 
tierniceii. 

Aşa cum pentru unele munci prestate în folosul domniei 
existau în secolul al XVII-lea anumiţi dregători mărunți spe- 
cializaţi în constrîngerea locuitorilor în îndeplinirea lor, tot ast- 
fel existau o serie de dări cuvenite domniei — care erau soco- 
tite veniturile sale nu ale țării — și a căror percepere cădea 
exclusiv în sarcina unor slujbași ai puterii centrale, care se 
aflau sub ascultarea marelui dregător al cărui nume îl purtau. 
Dintre aceştia, amintim în primul rînd pe cluceri, stolnici şi 
slugeri, care aveau atribuţia de a aproviziona curtea domnească 
cu produse strînse de la locuitori. 


x 


Nu rezultă prea clar din documente în ce măsură conducă- 
torii administraţiei locale — care erau în același timp coman- 
danţii curtenilor și slujitorilor — se ocupau de încasarea däri- 


238 Vezi N. Stoicescu, Sfatul domnesc și marii dregători, cap. VI, 
despre veniturile marilor dregători. 


www.dacoromanica.ro 


345 ATRIBUȚII CU CARACTER FISCAL 


lor (nu ne referim la cei cărora li se conceda această strîngere), 
şi în ce relații se găseau aceştia cu diverșii agenţi fiscali trimiși 
de la centru. 

În vremea domniei lui Matei Basarab, de pildă, cînd Țara 
Românească cunoaște o epocă de fiscalitate excesivă, au fost 
folosiţi la strîngerea diverselor dări (care nu se specifică în do- 
cumente) și slujitorii, de îndată ce, în unele scutiri date în 
această vreme, se spune că este interzis amestecul birarilor, că- 
lărașilor și dorobanţilor 237 sau se poruncește căpitanilor de do- 
robanți să nu se amestece într-un sat scutit 238. 

În timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu, căpitanii de 
slujitori „de prin tîrguri“ ajutau în mod sigur pe cei cărora li 
se conceda strîngerea dărilor din ţară la încasarea lor, silind 
pe locuitori să le plătească 2%. 

În Moldova, comandanții locali de curteni aveau un rol 
mai important în strîngerea dărilor, după cum rezultă din nu- 
meroasele scutiri de la şfîrșitul secolului al XVI-lea şi începu- 
tul secolului al XVII-lea, în care, în satele scutite era interzis 
în primul rînd amestecul pîrcălabilor, staroştilor şi marilor vä- 
tafi de ţinut 240, 

În secolul al XVII-lea, erau anumite dări care „veneau la 
mîna“ conducătorilor administraţiei locale pentru a fi „arun- 
cate“ asupra ținutului respectiv 242. De aceea, Dimitrie Cante- 


237 Vezi doc. din 14 noiembrie -1633 (Arh. St. Buc, m-rea Să- 
rindar, 1V/3). 

238 Vezi poruncile adresate slujitorilor domneşti şi căpitanului de do- 
robanţi de la Severin la 28 martie 1633 şi 28 martie 1640 (idem, m-rea 
Tismana, XCIII/26 şi ms. 330, f. 207). 

29 Vezi poruncile adresate acestora în Anatefter, ed. D. C. Giurescu, 
Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 386, 396 passim. 

240 Vezi doc. din: 13 ianuarie 1597 (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. 
XVI, vol. IV, p. 155); 25 august 1606 (Moldavia v epohu feodalizma, 
p. 217); 20 aprilie 1639 (T. Bălan, Doc. bucovinene, II, p. 110). 

241 Vezi porunca din 1 august 1687, adresată pîrcălabilor unui ținut ca 
„verice slujbă v-ar veni 'la mîna voastră să aruncati pre acel ţinut“ să lase 


www.dacoromanica.ro 


346 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


mir afirmă că tatăl său, fiind numit căpitan de Codru, avea în 
sarcină „strîingerea dărilor de la acele ţinuturi“ 2%2. 

Prin aşezămîntul din 1741, Constantin Mavrocordat hotăra 
că „fără ştirea ispravnicului de ţinut nici un om gospod (dom- 
nesc) cu poruncă prin ţinut să nu umble, nici altul la nimică să 
nu să volnicească“ 243 ceea ce arată că, înainte de această dată, 
slugile domnești umblau cu unele slujbe şi fără știrea conducă- 
torilor administraţiei locale. 

În aceeași vreme, căpitanii de ţinut aveau în atribuţia lor 
împărţirea peceţilor în ţinuturile respective 2% și repartizarea 
dărilor după indicaţiilor date de vistierie 245. ` 


Toţi slujbaşii însărcinaţi cu strîngerea dărilor din ţară fo- 
loseau forţa pentru a constringe pe locuitori să le achite. În 
numeroase documente din secolul al XVII-lea şi de la începutul 
secolului următor se vorbeşte de utilizarea forţei celei mai bru- 
tale la perceperea dărilor. Se înţelege că mijloacele de forţă uti- 
lizate de strîngătorii dărilor erau cu atît mai puternice cu cît 
dările erau mai mari şi mai greu de plătit şi opoziţia birnicilor 
mai mare. 

Astfel, sînt cunoscute sfaturile date de mitropolitul Matei 
al Mirelor lui Alexandru Iliaş, domnul Țării Românești, ca să 
interzică celor care strîng dările să mai „despoaie pe săraci ça 
ienicerii“ ; aceștia „pîrlesc şi ard pe săraci ca în flăcările fo- 


în pace niște oameni ai m-rii Fătăciuni (Arh. St. Iași, tr. 1765, op. 2014, 
dos. 99 f. 154). Vezi şi porunca din (ianuarie—august) 1621, adresată -ma- 
rilor vătafi şi dăbilarilor să nu tragă pentru alte sate vitele locuitorilor 
din satele episcopiei de Huși (Arh. St. Buc., ms. 545, f. 37) și doc. din 
28 ianuarie 1608, în care se poruncește pîrcălabilor de Neamţ să nu turbure 
pentru „angării“ două sate scutite (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, 
vol. II, p. 145). 

"42 D. Cantemir, Viaţa lui C. Vodă Cantemir, ed. N. Iorga, p. 32. 

243 T, Codrescu, Uricarul, IV, p. 399. 

244 N. Iorga, Studii şi doc., VI, p. 306, 308, 309 passim. 

245 Ibidem, p. 296. 


www.dacoromanica.ro 


347 ATRIBUŢII CU CARACTER FISCAL 


cului“, purtîndu-se cu o deosebită cruzime ?*, Într-un document 
muntean din 15 noiembrie 1641 se arată că un locuitor din Iz- 
voare fusese băgat în fiare de mierari?247; un altul din 1653 
relatează că o femeie din Iriseşti fusese purtată de birari legată 
din sat în sat248, iar într-un document moldovean din 20 sep- 
tembrie 1695 se poruncește unui boier care luase slujba deseti- 
nei să nu mai bată Ja tălpi și să înjure pe slugile altui boier 2%. 
Cînd cei însărcinaţi cu strîngerea dărilor și oamenii lor nu 
reușeau să le adune nici utilizînd asemenea mijloace, se făcea 
apel la forţa unor elemente represive mai puternice, cum erau 
aprozii, armașii sau chiar lefegiii 250. Aceştia erau cei care, în 
mod obișnuit, sileau prin forță pe locuitorii rămași în urmă cu 
plata dărilor să-și achite îndatoririle față de statul feudal. 
Începînd din vremea domniei lui Matei Basarab, întîlnim 
în documentele Ţării Româneşti numeroși armași de vistierie, 
care aveau ca sarcină să constrîngă pe locuitori să-şi plătească 
dările 31. Avînd în vedere măsurile luate de acest domn pentru 
a asigura o exploatare fiscală cît mai completă a ţării, este 
foarte probabil ca el să fi înfiinţat ceata armaşilor de vistierie. 


248 Tezaur de monumente, I, p. 357. Într-un mod asemănător descrie 
cronica Țării Românești şi autorul „Relaţiei istorice“ și strîngerea dărilor 
în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (Istoriile, p. 201 şi Mag. istoric, V, 
p- 41—42). Cît priveşte Moldova, cronica țării ne informează că, în domnia 
a treia a lui Gheorghe Duca, domnul „strînsoare mare pentru bani făcea 
tuturor..., muncindu-i şi căznindu-i pe toţi în toate chipurile, pe unii cu 
închisori pedepsindu-i pe alţii cu munci şi bătăi cu buzduganul pînă la 
moarte ucigîndu-i“ (Cronicile României, ed. M. Kogălniceanu, II, p. 18—19). 

27 G, Ghibănescu, Surete, VI, p. 33. ” 

248 Ibidem, p. 62. 

29 Ibidem, VIII, p. 151. Intervenţia puterii centrale avea loc aici 
pentru a curma abuzurile făcute cu oamenii unui boier; se înţelege că, în 
cazul ţăranilor, asemenea procedee al strîngătorilor de dări erau obișnuite, 
fără ca aceasta să atragă intervenţia domniei. 

250 Cf. şi D. Mioc, Despre modul de impunere şi percepere a birului, 
în Studii şi mat. de istorie medie, II, p. 90, unde distinge. organele de per- 
cepere a dărilor de cele de constrîngere, formate din armaşi și aprozi. 

251 Între 20 ianuarie 1639 (Arh. St. Buc., m-rea Sărindar, XIII/5) şi 
24 octombrie 1693 (Acad. R. S. România, CDLV/2), am întîlnit în docu- 
mente numeroși armași de vistierie, care erau trimişi să strîngă dările res- 
tante. Vezi și G. Ghibănescu, Surete, VI, p. 214. 


www.dacoromanica.ro 


348 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


Alteori, documentele amintesc de aprozii trimiși în ţară să 
strîngă „rămăşița“ de dări de la diverşi contribuabili care nu şi 
le putuseră plăti la vreme. De pildă, la 13 ianuarie 1656, Con- 
stantin Şerban se adresează „vol(u)ă aproz(i)lor carei strîn- 
giț(i) rămăşița de vinărici“ din Vîlcea 252, iar la 21 decembrie 
1669, este amintit un alt aprod trimis să adune rămăşița de vi- 
nărici din Mehedinţi 255, 

Cînd nici asemenea mijloace ca acelea utilizate de aprozi 
şi armaşi nu dădeau rezultate, domnul făcea apel la forţa ar- 
mată. Așa procedează Mihai Viteazul la 1596, cînd ţăranii din 
Dolj nu şi-au putut achita dările faţă de domnie: a trimis 300 
de cazaci lefegii pentru a-i sili să le plătească 25. 

Că la încasarea dărilor se folosea forţa armată rezultă şi 
dintr-un raport olandez din 9 noiembrie 1643, în care se arată 
că, datorită duşmăniei dintre domnii Moldovei și Ţării Româ- 
neşti, 1000 de ostaşi ai acestora „s-au ciocnit înarmaţi la adu- 
narea birurilor“ %5, iar într-un alt document, din 8 martie 1648, 
domnul porunceşte locuitorilor rămași în restanță din satele Li- 
pia şi Moceşti să-și dea birul „la lefegii, unde sînt rînduiţi de 
domnia mea“ 256. 


Paza satelor să nu fugă de bir. În cadrul atribuţiilor legate 
de asigurarea încasării la timp a dărilor cuvenite domniei, o 
altă sarcină încredinţată curtenilor (roşilor) din Ţara Româ- 
nească, în timpul domniei lui Matei Basarab, a fost aceea de a 
păzi pe locuitorii satelor din ţară să nu fugă din cauza dărilor 
tot mai mari şi mai greu de suportat față de domnie. Introdu- 


252 Arh. St. Buc., m-rea Arnota, XVIII/14. 

253 Acad. R. S. Româ nia, CĂXXXIII/15 şi „Oltenia“, I, 1940, nr. 4, p. 50. 

254 A. Veress, Documente, V, p. 17. Vezi şi Hurmuzaki, S. 11/2, p. 393, 
unde se relatează o situație asemănătoare din Moldova: la 1616, locuitorii 
refuzînd să plătească dările lui Alexandru Movilă, au fost trimiși mercenari 
ca să-i silească. Cu acest prilej, au fost uciși 200 de lefegii. 

255 N. Iorga, Studii şi doc., IV, p. 226. 

25 Acad. R. S. România, CXLIX/219. Vezi şi un doc. din sec. XVIII, 
în care se spune că s-au dat 10 zloți „de s-au plătit de o catană ce venise 
pentru oianit“ (N. Iorga, Studii şi doc., XIV, p. 39). 


www.dacoromanica.ro 


349 ATRIBUŢII CU CARACTER FISCAL 


cerea pazei judeţelor de bir de către roșii sau curteni este una 
din măsurile luate de Matei Basarab pentru a asigura o cît mai 
intensă exploatare fiscală a ţării 257. 

Pentru a face faţă nevoilor tot mai stringente de bani, ne- 
cesari pentru consolidarea tronului, Matei Basarab a luat, în 
primii săi ani de.domnie, o serie de măsuri cu caracter fiscal, 
menite să asigure încasarea unor dări tot mai mari. După cum 
a stabilit D. Mioc în studiul citat, în anii 1634—1635 a avut 
loc un recensămînt, o „samă“ a locuitorilor ţării, în cursul că- 
reia s-a fixat un nou sistem de impunere — mult mai împovă- 
rător decît cel anterior — numit al talerului, Ca răspuns la 
această măsură, numărul fugarilor de bir a crescut. Din această 
cauză, în anul 1638, domnul a convocat un „sfat cu arhierei și 
cu boierii mari și mici și cu toată ţara“, în care, „văzînd hitle- 
nia rumânilor și a megieșilor, cum că de la o seamă de vreme 
se-au învăţat răi și hitleni și fugari“, s-a hotărît că, dacă cei 
fugiţi de bir nu se vor întoarce în termen de trei luni (de la 
paști — 25 martie — pînă la Sf. Petru — 29 iulie), să-și piardă 
moşia și libertatea 258. 

Întrucît sistemul „trasului“ averii stăpinului feudal sau al 
celor vecini cu el și al plăţii birului fugarilor de către boierii 
care ţineau judeţele de bir nu dădea vistieriei certitudinea în- 
casării dărilor la timp, provocînd totodată și nemulţumirea ma- 
rilor feudali, Matei Basarab — exponentul tipic al intereselor 
marii boierimi — a recurs la un alt sistem. El a obligat pe roșii 
și dregătorii mărunți din ţară să „tocmească“ (să așeze) birurile 
înăuntru judeţelor şi să păzească pe locuitori să nu fugă din 
cauza birului, silindu-i, de asemenea, să plătească ei dările ce- 
lor fugiţi, scăpaţi de sub paza lor. Probabil tot în aceeași vreme 
au fost luate și măsurile de întărire a pazei la hotarele ţării, 
pentru a împiedica fuga birnicilor în Transilvania sau peste 
Dunăre. În felul acesta, Matei Basarab urmărea să asigure în- 
casarea dărilor cuvenite domniei și să scutească pe marii boieri 


257 Ansamblul de măsuri cu caracter fiscal luate de Matei Basarab 
a fost studiat de Damaschin Mioc în articolul Reforma fiscală din vremea 
domniei lui Matei Basarab („Studii“, XII, 1959, nr. 2, p. 53—85). 
255 Arh. St. Buc., Mitr. Ţării Rom., CXXII/9. 


www.dacoromanica.ro 


350 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


de plata birului pentru ţăranii fugiţi, această obligaţie revenind 
acum curtenilor din judeţe. 

Trebuie să remarcăm de la început că această obligaţie „nu 
lipsită de grave riscuri“ — cum observă C. C. Giurescu? — 
a fost încredinţată curtenilor şi nu slujitorilor, datorită, desigur, 
faptului că roşii — fiind proprietari — aveau posibilitatea de a 
plăti din averea lor birurile celor fugiţi. Slujitorii (în cele mai 
multe ceruri fără avere) nu și-ar fi putut asuma obligaţia de a 
plăti dările fugarilor, neavînd posibilităţile materiale ale curte- 
nilor. Este posibil, de asemenea, ca domnul să fi avut în vedere 
și faptul că roşii — locuind în sate — puteau să păzească mai 
uşor pe consătenii lor decât slujitorii care, fiind grupaţi în mod 
obișnuit în anumite orașe ale ţării sau în jurul lor, ar fi putut 
mai greu să facă paza celorlalte sate. 

Paza pentru ca locuitorii să nu fugă de bir era asigurată 
pentru fiecare sat de către roşii aflători în acea localitate, iar 
acolo unde nu existau roșii, supravegherea se făcea de către roșii 
și dregătorii mărunți din satele vecine. 

În cazul în care roşii nu puteau asigura o pază suficientă, 
iar birnicii de sub supravegherea lor reuşeau să fugă — și 
aceasta se întîmpla adeseori — roşii erau obligaţi să plătească 
ei dările în locul fugarilor. Această măsură s-a luat pentru a-i 
sili pe roșii să depună toată rivna în paza birnicilor și pentru a 
asigura vistieriei posibilitatea de a încasa la timp și dările celor 
fugiţi. Numeroase documente din timpul domniei lui Matei Ba- 
sarab vorbesc de asemenea cazuri de plată a birurilor celor fu- 
giţi, făcută acum de paznicii fugarilor, nu ca înainte de boierii. 
care „ţineau“ judeţele de bir 260. 

De obicei, roșii paznici aveau grijă să nu rămînă în pa- 
gubă. De cele mai multe ori, ei vindeau unui boier ocinele ce- 
lor fugiţi, pentru care plătiseră ei birul, avînd pentru aceasta. 
asentimentul domnului. În alte cazuri, roşii care plăteau birul 


259 C. C. Giurescu, Istoria românilor, III/2, p. 692. 


260 Arh. St. Buc, m-rea Radu vodă, XXXI/16, ms. 137, f. 231, Acad- 
R. S. România, LXXV/200. 


www.dacoromanica.ro 


351 ATRIBUŢII CU CARACTER FISCAL 


fugarilor deveneau ei înşişi stăpînii ocinelor acestora, căpătînd, 
astfel, prilejul de a-și mări proprietăţile. 

Moşiile celor fugiţi nu puteau fi vîndute decît după ce roşii 
încercau să-i readucă „la urmă“ pe fugari ca să-și plătească 
dările. De aceea, în toate cazurile de vinzare a ocinelor celor 
fugiţi de bir se arată că aceasta se făcuse după ce roșii plăti- 
seră dările fugarilor un an sau chiar mai mult, în care timp nu 
avuseseră posibilitatea. să-i găsească și să-i aducă în satul de 
unde fugiseră. În numeroase documente îi aflăm pe roşii căutînd 
pe birnicii fugiţi de sub paza lor şi silindu-i, în cazul cînd îi 
găseau, să-și plătească dările sau să-și vîndă moşia %1. 

Dacă în cazul megiaşilor fugiţi de bir, roşii paznici de ju- 
deţe aveau posibilitatea de a se despăgubi, vînzindu-le averea 
ei înșiși sau silindu-i să și-o vîndă și să le plătească sumele 
achitate pentru dările lor, pentru birul rumânilor fugiţi de sub- 
paza lor, pe care îi plăteau tot ei, roşii nu aveau de unde scoate 
banii daţi pentru aceștia. În aceste cazuri, ca să nu rămînă în 
pagubă, roşii încercau să procedeze după sistemul vechi, „tră- 
gînd“ bucatele stăpînului pentru dările rumânilor fugiţi 262. 

Întrucât roşii sileau uneori la plata dărilor şi pe oamenii 
scutiți sau cereau unor fugari, reveniţi în sat, plata „năpăști- 
lor“, domnia era adesea obligată să intervină pentru curmarea. 
acestor abuzuri 265. 

Sistemul de pază al locuitorilor birnici de către roșii din 
Ţara Românească nu s-a dovedit în stare să împiedice fuga din: 
cauza birului a ţăranilor liberi sau aserviţi 262. 


21 Acad. R. S. România, CCXCIX/128 și Arh. St. Buc., ms. 137, f. 231.. 
Amintim că în unele împrejurări, tot în timpul domniei lui Matei Basarab, 
îi găsim pe curteni şi slujitori utilizaţi și la strîngerea locuitorilor fugiţi din 
cauza birului. De pildă, într-un doc. din 1654 se spune că Diicu Buicescu 
— pe atunci mare spătar — trimisese dorobanţi să strîngă oamenii fugiţi 
de bir din Craiovița — Dolj, pe care i-a silit apoi să-i vîndă ocina (Acad. 

România, ms. Tocilescu, f. 70 v), iar la 14 ianuarie 1653, niște ju- 
deoi din Părdeşti, fugiţi de bir, arată că se trimiseseră oameni domnești 
după ei, „dă ne-a aflat în ţară“ (N. Iorga, Studii şi doc., V, p. 183—184)- 

26 Arh. St. Buc., ep. Argeș, 11/32 şi 33. 

283 Ibidem, LXIX bis/12 și 11/39. 

284 Vezi „Studii“, XII, 1959, nr. 2, p. 75. 


www.dacoromanica.ro 


352 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ŞI SLUJILORILOR 


Se înţelege că roșii — oricît de mare ar fi fost numă- 
rul lor într-un judeţ — nu reușeau să împiedice să fugă pe lo- 
cuitorii care nu mai puteau suporta greutatea dărilor faţă de 
domnie. La această lipsă de eficacitate a sistemului de pază se 


mai adăugau și nemulţumirile roşilor — paznici de bir — care 
erau obligaţi să plătească ei birurile celor fugiţi de sub paza 
lor și care — așa cum am arătat — nu în toate cazurile aveau 
din ce se despăgubi. 

Toate acestea au determinat pe Matei Basarab — care 
introdusese această reformă fiscală — să facă unele concesii la 


sfîrşitul domniei sale, desființind, în anul 1653, năpăștile 265. 
Probabil că, o dată cu desființarea năpăştilor, Matei Basarab a 
renunţat și la slujba de paznici ai judeţelor la care obligase pe 
roşii. În orice caz, documentele de după domnia lui Matei Ba- 
sarab nu mai amintesc de o astfel de atribuţie îndeplinită de 
roşii din județe. Domnii următori păstrează doar regula intro- 
dusă de acesta ca cei care fugeau de bir să-și piardă ocina 266. 

Menţionăm că, în Moldova, nu am întîlnit dovezi docu- 
mentare cu privire la o atribuţie asemănătoare îndeplinită de 
curteni. În atribuţiile comandanților de curteni şi slujitori intrau 
însă în mod normal şi împiedicarea — în măsura posibilități- 
lor — a fugii ţăranilor din pricina birului și ajutarea stăpînilor 
feudal pentru a prinde pe sătenii fugiți de bir. Astfel, într-un 


265 Într-un doc. din 2 februarie 1654, citat şi mai sus, domnul cere 
roșilor să lase în pace satele Iaşi şi Prăvăleni, spunîndu-le „crez că bine 
ştiţi voi că domnia mea am iertat toate năpăştile“ (Arh. St. Buc., ep. Argeș, 
11/39). Cf. și D. Mioc, op. cit., p. 82. 

În Istoria Țării Românești, p. 119, se afirmă însă că năpăștile au fost 
desființate la începutul domniei lui Constantin Şerban, fapt ce concordă şi 
cu spusele domnului însuși, într-un doc. din 21 aprilie 1655, că „năpăştil(e) 
di pri atuncea, din zilil(e) lui Matii vodă), toate le-am călcat domnia 
mea şi le-am pus jos“ (Arh. St. Buc., ep. Argeş, IX/7). 

268 într-o poruncă din 19 septembrie 1682, se spune categoric „pentru 
că cine fuge de haraciul împăratului, aceluia i se vîndu şi moşii și bucale 
şi tot, pentru haraci“* (Arh. St. Buc., m-rea Hurez, XLIV/1). 

Paza satelor să nu fugă de bir mai este amintită apoi în vremea stă- 
pînirii austriece în Oltenia, cînd ispravnicii de judeţe erau datori să îm- 
piedice fuga locuitorilor (Doc. priv. rel. agrare, p. 306—307 ; doc. din 
4 martie 1723). 


www.dacoromanica.ro 


353 INDEPLINIREA OBLIGAȚIILOR FAȚĂ DE POARTA OTOMANA 


document de la începutul secolului al XVII-lea, se spune că 
atunci cînd „mișeii“ din Moldova au fugit din cauza birului, 
domnul a trimis armași după ei să-i oprească; neputînd însă 
să-i ajungă, aceștia au scăpat în Transilvania 2%; la 6 mai 
1620, domnul dă poruncă pîrcălabului de Neamţ să caute doi 
vecini fugiţi de cislă din satul Vercești să-i dea lui Ionașco Jora 
să-i ducă înapoi 2%, iar la 1741—1742, domnul Moldovei laudă 
pe marele căpitan de Codru pentru că oprise la Fălciu pe lo- 
cuitorii satelor Băhnari și Bălțați din Vaslui, care fugiseră din 
cauza birului 269. 


IV. îndeplinirea obligaţiilor 
faţă de Poarta Otomană 


Pe lîngă obligaţiile de ordin militar de care am vorbit, o 
altă atribuţie ce revenea slujitorilor în cadrul obligaţiilor Țării 
Românești și Moldovei faţă de Poartă era și aceea de a duce 
turcilor și tătarilor banii, zahereaua și animalele pe care aces- 
tea erau silite să le furnizeze, precum şi diversele plocoane tri- 
mise de domn sultanului şi acoliţilor săi 270. Prezenţa slujitori- 
lor în astfel de împrejurări era necesară pentru a păzi pungile 
cu bani și bunurile materiale trimise turcilor pe drumurile atît 
de nesigure din ţară și de dincolo de hotarele €i2'!. La trans- 
portul şi escortarea banilor haraciului la Poartă erau folosiţi 
atît slujitorii, cît şi lefegiii, sau chiar aprozii. 


27 N. Iorga, Doc. din arhivele Bistriţei, I, p. 10. 

268 Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, vol. IV, p. 471. Vezi şi doc. 
din 25 martie 1612 (ibidem, vol. III, p. 71—72). 

2% N. Iorga, Studii și doc., VI, p. 293—294. 

210 Despre aceste obligaţii vezi M. Berza, Haraciul Moldovei şi Țării 
Românești în sec. XU—XIX, în Studii şi mat. de istorie medie, II, 1957, 
p. 7—45 şi idem, Variaţiile exploatării Țării Româneşti de către Poarta 
Otomană în sec. XUI—XUIH, în „Studii“, XI, 1958, nr. 2, p. 59—71. 
Vezi şi Istoria României, ÎI, p. 776—785 şi III, p. 13—23. 

271 Cf. în acest sens doc. turcesc din 24 decembrie 1712, în care Constan- 
tin Brâncoveanu arată că seimenii și călărașii erau trimiși la Poartă cu 
boierii ca să păzească darurile (copie Inst. de istorie din Buc.). 


www.dacoromanica.ro 


354 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


Obiceiul de a trimite haraciul cu slujitori în secolul al 
XVII-lea era atît de răspîndit încît aceasta l-a făcut, desigur, 
pe cronicarul Grigore Ureche să afirme că — la începutul se- 
colului al XVI-lea — Bogdan cel Orb a trimis pe logofătul 
Tăutu „cu slujitori, pedestrime, dărăbani, de au dus birul, zece 
povară de bani“ 272. 

Prima menţiune documentară cunoscută asupra îndeplinirii 
acestei atribuţii de către slujitori este din 2 noiembrie 1636, 
cînd fusese trimis — împreună cu boierii care duseseră haraciul 
la Poartă — și Ion iuzbașa de dorobanţi 27? — desigur cu doro- 
bánții din steagul ce conducea. 

După informaţiile date de A. M. del Chiaro, în timpul 
domniei lui Şerban Cantacuzino, slujitorii erau obligaţi să în- 
soţească haraciul ţării numai pînă la hotar, unde îl predau tri- 
mișilor Porții contra unei chitanţe. Întrucît, dincolo de Dunăre, 
turcii purtători ai haraciului erau atacați și jefuiţi de oamenii 
puşi de domn?'f, este probabil că otomanii au obligat pe ur- 
mașul lui Şerban Cantacuzino să predea haraciul la vistieria 
împărătească. 

“Cronica logofătului Radu Greceanu și Condica vistieriei lui 
Constantin Brîncoveanu înregistrează numeroase cazuri de tri- 
miteri ale haraciului cu grupuri de slujitori sau lefegii ; astfel, 
la 1703, haraciul e dus de un căpitan cu 10 seimeni, un vătaf 
și doi călăraşi27%5 ; la 15 iunie 1708 de un vătaf de călărași, 
iar în anul următor de un vătaf de aprozi 276. Tot vătafi de că- 
lărași sînt și cei care, în anul 1698, duc banii reprezentînd „bi- 
rul cailor“, sau banii lui Mehmet Celebi, la 1697 și 1701, banii 
pentru capuchehăi, la 169927. Şi în secolul al XVIII-lea, sluji- 


ij 272 Gr. Ureche,, Letopiseţul Țării Moldovei, ed. P. P. Panaitescu, ed. a 
-a, p. 135. 

213 Arh. St. Buc., m-rea Stavropoleos, XXX/3. 

214 A. M. del Chiaro, op. cit., p. 136. 

275 Condica vistieriei, p. 691. 

278 R, Greceanu, op. cit., p. 148 și 190. 

271 Condica vistieriei, p. 395, 362, 633, 466. Vezi şi E. Vîrtosu, Foletul 
novel, p. 178, 180, 186, 190, 191 passim, unde Constantin Brîncoveanu fn- 
seamnă adeseori trimiteri de bani și daruri la Istanbul şi Odriu prin că- 
pitani de saragele, ceauși de aprozi, vătafi de călărași și alţi slujitori sau 
mercenari. 


www.dacoromanica.ro 


355 INDEPLINIREA OBLIGAȚIILOR FAȚA DE POARTA OTOMANĂ 


torii erau trimiși la Țarigrad să ducă haraciul ţării. La 1737, 
de pildă, este trimis cu 50 de pungi de bani Gheorghe căpita- 
nul de dorobanţi ?78. 

Plocoanele — trăsuri, cai, blănuri și altele — sînt duse cel 
mai adesea tot de călărași sau seimeni, iar uneori de vătafi de 
aprozi 27%. 

Către sfîrșitul secolului al XVII-lea, se întîlnesc numeroase 
cazuri de slujitori şi lefegii trimiși, în număr destul de mare, 
să transporte carele de zaherea sau boii datoraţi turcilor, aceasta 
fiind una din principalele obligaţii faţă de Poartă 2%. La 21 
februarie 1694, 225 de slujitori şi doi căpitani sînt trimiși să 
ducă zahereaua la Belgrad; în anul următor, 170 de slujitori 
păzesc transportul a 1494 de boi și care, mînate de haidăi2!; 
la 1697, Mănăilă mare căpitan de lefegii cu 500 de slujitori, cu 
moldoveni, turci și tătari transportă „haznaua împărătească“ și 
zaherea la Camenița 2% ; în același an, trei steaguri de slujitori 
din Bucureşti, alcătuite din 130 de oameni, împreună cu 100 
de martalogi şi dorobanţi de la Cerneţi, duc boii și carele de 
Belgrad 28. 

În Moldova, zahereaua datorită turcilor era transportată, de 
asemenea, de grupuri mari de slujitori. În vara anului 1687, se 
spune că plecase din lași un convoi de 3000 de căruţe cu provi- 


218 C. Dapontes, Ephemerides daces, ÎI, p. 66. 

22 Condica vistieriei, p. 641, 650, 356. 

280 La 15 aprilie 1687, stolnicul Constantin Cantacuzino scria lui Mihail 
Teleky că toată iarna au fost ocupați „cu căratul hranei la Camenița“ 
(A. Veress, Documente, XI, p. 256). 

21 Condica vistieriei, p. 21 şi 118. Vezi și doc. turcesc din 7—16 fe- 
bruarie 1693 (Acad. R. S. România, DLXXXI/21 a). 

282 R. Greceanu, op. cit., p. 85. 

283 Condica vistieriei, p. 292. Vezi alte asemenea cazuri de slujitori, 
martalogi şi cazaci trimiși la Belgrad sau aiurea, cu boi și zaherea 
(îbidem p. 366, 377, 400) ; vezi şi cronica lui Radu Popescu, ed. C. Grecescu, 
p- 211, unde se vorbeşte de cele 1000 de care trimise de Ștefan Cantacu- 
zino în Moreea, ca și cronica lui Axinte Uricarul, de unde rezultă că și 
i Tri se expediaseră care pentru turci (M. Kogălniceanu, Cronici, 

> P. 167). 


www.dacoromanica.ro 


356 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


zii pentru Camenița 28%. După cum ne informează cronicarii 
moldoveni, la 1672, Alexandru Buhuş hatmanul — cu slujitorii 
ce comanda — fusese trimis să ducă zahereaua la Camenița ; 
cum oastea polonă „ţinea calea să nu lase zaharaua să o treacă 
la Cameniţă“, slujitorii moldoveni au trebuit să lupte din greu 
pentru a-și face drum %5. În timpul domniei lui Antioh Cante- 
mir, Moise serdarul este trimis de domn, cu 300 de slujitori şi 
300 de cai „în pohod“, să ducă un alt transport de zaherea la 
aceeaşi cetate ; la următorul transport, de 1500 de care, sînt fo- 
losiți 1500 de slujitori din Moldova şi 600 din Țara Româ- 
nească 286 etc. 

După cum rezultă din cele de mai sus, transportul carelor 
cu zaherea și al boilor la cetăţile turceşti de la Belgrad şi Ca- 
menița necesita un număr mare de slujitori, care plecau din 
țară pe un timp destul de îndelungat. Cei care erau trimişi cu 
asemenea lungi transporturi erau supuşi la tot felul de pri- 
mejdii, atît datorită nesiguranţei drumurilor, cît și asprimei ier- 
nii, din care pricină mulţi își pierdeau viața pe drumuri 2%. De 
aceea, cînd turcii i-au cerut lui Constantin Brîncoveanu, la 1714, 
să trimită 300 de care cu zaherea la Hotin, în timp de iarnă, 
domnul se roagă „să se milostivească să lase să trimiţă în pri- 
măvară, că fiind iarnă vor peri și oamenii şi dobitoacele“ 288. 

Alteori, asemenea misiuni se puteau termina cu pierderea 
vieţii celor trimiși, ca pedeapsă pentru nereușita acestor trans- 
porturi. Astfel, un căpitan de margine, trimis să ducă zaherea 
în Polonia, a fost ucis, din porunca domnului, deoarece pe drum 
i se rupseseră carele 28%. 


24 V, Mihordea, Les principautés roumaines dans la presse française 
du XUII-e siècle, Paris, 1932, p. 70—71. 

285 I, Neculce, Cronica, ed. cit, p. 6l. Vezi și M. Kogălniceanu, 
Cronici, II, p. 210 ; cf. şi pseudo-Muste (ibidem, III, p. 18). 

286 I, Neculce Cronica, ed. Jordan, ed. a II-a, p. 137. 

287Axinte Uricarul arată că mulți oameni din cei trimiși de Ştefan 
Cantacuzino în Moreea au pierit pe drum (M. Kogălniceanu, Cronici, II, 
p. 167), transportul făcîndu-se pe timpul iernii (Radu Popescu, op. cit., p. 211). 

288 R, Greceanu, Viaţa lui C. Brîncoveanu, p. 246. 

289 R, Popescu, Istoriile, ed. cit., p. 163. 


www.dacoromanica.ro 


357 INDEPLINIREA OBLIGAȚIILOR FAȚĂ DE POARTA OTOMANĂ 


Tot în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor ţărilor române 
faţă de turci stau și atribuţiile unor dregători mărunți din Mol- 
dova, numiţi ușerei — subalternii marelui ușar — de a se în- 
griji de găzduirea trimișilor Porții. 

Referindu-se la atribuţiile acestor mărunți dregători, Di- 
mitrie Cantemir arată că ei duc la gazde pe turcii și tătarii ve- 
niţi cu misiuni în ţară și îngrijesc de procurarea celor necesare 
acestora 200. 

Pentru îndeplinirea acestei obligaţii faţă de trimișii Porții 
sau aihanului tătarilor, ușereii apelau la mijloacele locuitorilor. 
Din conţinutul unor scutiri acordate bisericii armenești din lași 
la începutul secolului al XVIII-lea, prin care se interzice uşe- 
reilor să ducă turci, tătari sau alţi oameni străini la casele sluji- 
torilor bisericii sau să le ia așternuturile pentru găzduirea aces- 
tora 2%1, rezultă în mod clar felul cum procedau acești slujbași 
pentru îndeplinirea sarcinilor ce le reveneau 2%2. 

Într-o vreme în care trimișii Porții veneau destul de des 
în ţările noastre, cu diverse misiuni, uşereii trebuiau să fie „ne- 
lipsiți de la slujba curţii“, cum se arată într-o poruncă dom- 
nească din 23 iulie 1735 2%. 

În Ţara Românească, întreţinerea trimișilor Porții cădea tot 
în sarcina locuitorilor ţării, după cum rezultă din numeroasele 


20 D, Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 88. 

291 Vezi scutirile din: 8 iunie 1705, 18 noiembrie 1707, 18 decem- 
brie 1710 şi 17 august 1727 („I. Neculce“, III, 1923, p. 118—119); cf. şi 
C. C. Giurescu, Istoria românilor, III/2, p. 679. Vezi şi scutirea din 18 
iulie 1740 (Acad. R. S. România, ms. rom. 237, f. 406 v.). 

292 Vezi, de pildă, o scutire acordată la 30 august 1633 satului Do- 
colina pentru găzduirea oamenilor domnești și boiereşti, urmînd însă să 
primească și să găzduiască turci, tătari și alți soli, să-i îngrijească şi să-i 
străjuiască. (G. Ghibănescu, Ispisoace, II/1, p. 20). Dintr-un alt doc. mol- 
dovean, din 30 iunie 1661, rezultă că locuitorii dădeau cai de olac, fin 
şi grăunţe pentru cai și bucate pentru solii în trecere (N. Iorga, Studii şi 
doc., V, p. 35). 

293 N. Iorga, Studii şi doc., VI, p. 443. 


www.dacoromanica.ro 


358 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


scutiri de mertice și conace acordate unor sate ale marilor feu- 
dali 294. După părerea lui Anton Maria del Chiaro, atribuţia de 
a găzdui solii era îndeplinită de portari 2%5. 


V. Transmiterea ştirilor în interiorul 
ţării şi în afara ei 


În vremea de care ne ocupăm nu exista un serviciu public 
care să asigure transportul corespondenţei și al călătorilor. 
Exista un serviciu organizat pentru transmiterea ştirilor, dar 
numai pentru nevoile statului feudal. 

În secolul al XV-lea și prima jumătate a secolului al 
XVI-lea, domnia folosea pentru transmiterea ştirilor diverse 
slugi ale sale, așa cum rezultă din scutirile de cai de olac acor- 
date unor sate ale marilor feudali. Documente mai tîrzii atestă 
folosirea cailor de olac la transmiterea ştirilor. 

După căderea ţărilor române sub dominaţia otomană, în a 
doua jumătate a secolului al XVI-lea, domnia și-a organizat un 
corp special de curieri ai săi, numiţi călăraşi de Țarigrad, care 
duceau și aduceau ştirile la şi de la Poartă. 


224 Vezi scutirile din: 10 septembrie 1612, 15 iunie 1626, 6 aprilie 
1628, 11 iunie 1631 (Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVII, vol. II, p. 104, 
Arh. St. Buc., m-rea Dealu, XXII/7, m-rea Nucet,  VIII/7—8, m-rea Banu, 
XI/18). Vezi, de asemenea, porunca adresată de Radu Leon, la 9 iunie 
1668, slujitorilor şi ţăranilor să aibă grijă de bucate pentru unguri cu caii 
lor care mergeau la Odriu (N. Iorga, Studii şi doc, IV, p. 511). 

Obligaţia de a întreţine solii şi pe turci cădea în general în grija 
satelor de drum (vezi doc. din aprilie 1632, în care se recunoaşte că aceste 
sate au „multe păsuri şi nevoi de turai şi de călători“ (Acad. R. S. Ro- 
mânia, CCCX/21). 

Despre modul cum erau găzduiţi străinii mai de seamă aflaţi în tre- 
cere prin ţara noastră, vezi W. Hunter, Travels în the year 1792 through 
France, Turkey and Hungary to Viena, Londra, 1796, p. 305, unde se spune 
că slujbaşii autorizaţi de domn puteau să scoată pe oricine din casa sa, 
fără ca locuitorii să se împotrivească. 

29% A. M. del Chiaro, op. cit., p. 137. 


www.dacoromanica.ro 


359 TRANSMITEREA ŞTIRILOR 


Se ştie că una din obligaţiile importante ale domnilor țări- 
lor române, aservite turcilor, era aceea de a informa Poarta de 
tot ce se întîmpla — şi se putea afla — în țările vecine. În- 
fiinţarea acestui corp de călărași-curieri trebuie pusă în le- 
gătură tocmai cu această obligaţie, ca şi cu necesitatea pe care 
o simțeau domnii, supuşi turcilor, de a fi informaţi ei înșiși la 
timp asupra celor ce se petreceau la Poartă şi care vizau în 
vreun fel situaţia lor. 

Prima ştire despre folosirea acestor călărași-curieri da- 
tează de la sfîrşitul secolului al XVI-lea. Cronicarul Grigore 
Ureche (luînd ştirea de la tatăl său, contemporan cu evenimen- 
tele) ne informează că Aron 'Tiranul, domnul Moldovei, a pri- 
mit vestea despre mazilirea sa de către sultan prin călăraşi de 
Țarigrad 2%. 

În secolul al XVII-lea, dovezile despre utilizarea călărași- 
lor la transmiterea diverselor ştiri se înmulțesc. În timpul dom- 
niei a doua a lui Ştefan Tomşa, acesta primeşte prin călăraşi 
de Țarigrad vestea că a fost numit vizir un turc care îi era 
prieten 2% ; la 22 februarie 1660, Grigore Ghica scria, din 
Udriiu (Vidin), postelnicului Constantin Cantacuzino că a pri- 
mit prin călăraşi scrisoarea sa din 17 februarie2%, iar cronica- 
rul Radu Greceanu ne informează în nenumărate rînduri despre 
primirea de către Constantin Brîncoveanu, prin călăraşi de 
Țarigrad, a deselor ştiri trimise de capuchehaiele sale 2%. 

Călăraşii nu erau folosiți numai la transmiterea ştirilor în 
şi din Imperiul Otoman, ci oriunde domnia avea nevoie de cu- 
rieri, îndeosebi în Transilvania. La 25 noiembrie 1641, aflăm 
dintr-un document al lui Matei Basarab că acesta trimisese un 
călăraş cu o scrisoare în Transilvania 3%, iar în socotelile Bra- 
şovului și ale Bistriţei apar numeroși călărași (Kallaraschen 


29 Gr. Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ed. P. P. Panaitescu, ed. 
a Il-a, p. 221. 

297 Miron Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, p. 86. 

28 Acad. R. S. România, XLIV/52. 

2% Radu Greceanu, op. cit. p. 107, 138, 151, 154 passim. 

300 A. Veress, Documente, X, p. 109. 


www.dacoromanica.ro 


360 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


— în textele germane — și cursores, în cele latine) din Ţara 
Românească și Moldova trimiși de domn cu ştiri sau cu di- 
verse daruri 301. 

După cum arată Dimitrie Cantemir, la începutul secolului 
al XVIII-lea, în Moldova existau mai multe grupuri de călă- 
rași utilizaţi la transmiterea ştirilor în Turcia, Polonia și 
Rusia 302. 

În secolul al XVII-lea, tot călărașii asigurau și transmite- 
rea știrilor pe teritoriul ţării în timpul războaielor purtate de 
turci. Cronicarii moldoveni arată că, în timpul domniei lui An- 
tonie Ruset, acesta așezase slujitori la Tabăra și la Ștefănești 
și la alte menziluri, care „ţineau drum de cai de olac“ sau men- 
zil de la Ştefăneşti pînă la Camenița, „cu multă nevoie de 
turci“ 303, 

Pe lîngă transmiterea ştirilor peste hotare, o sarcină de 
seamă a călărașilor era și aceea de a anunţa locuitorilor din 
tară diverse ştiri importante. Paul de Alep ne informează că, 
după alegerea sa, Constantin Şerban a trimis în țară călărași 
să facă cunoscut locuitorilor că au un nou domn 30%. 

Uneori călărașii erau folosiţi de domnie ca să ducă locui- 
torilor — fugiţi din pricina unor împrejurări grele — „cărţi de 
pace“, „chiemîndu-i pre toţi să vie pre la casele lor fără nici 
o frică“, cum face Gheorghe Duca în 1673 %5 sau Ştefan Tomşa 
în a doua domnie, cînd „a trimis cărţile domniei sale pretutindeni, 
în toate tîrgurile, să glăsuiască și să dea de ştire tuturor sărma- 
nilor împrăștiați... să vină fiecare în patrie și la ocina sa“ 3%. 


301 N. Iorga, Socotelile Braşovului, p. 75, 76 passim; idem, Studii și 
doc., I—II, p. 31, 32 passim. 

302 Vezi mai sus p. 115. 

303 I, Neculce, op. cit, ed. I. Iordan, ed. a Il-a, p. 67; M. Kogălni- 
ceanu, Cronici, III, p. 77. 

304 Paul de Alep, op. cit, p. 114. Vezi şi Istoria Țării Românești, 
p. 191, unde se spune că, după alegerea sa, Constantin Brincoveanu a po- 
runcit logofeţilor domneşti să scrie „cărţi pre numele lui Ja toate trgurile 
şi da toată ţara“, anunţind moartea lui Șerban Cantacuzino și urcarea 
sa pe tron. 

305 Radu Popescu, Istoriile, p. 159. ' 

38 Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, vol. V, p. 205. 


www.dacoromanica.ro 


361 TRANSMITEREA ŞTIRILOR 


În aceste cazuri, poruncile erau aduse la cunoştinţă aşa 
cum pristavii vesteau diverse ştiri. La 1630, un locuitor care 
vindea un loc la Lereşti—Muscel spune că a pus „pristavi la 
tîrgu (Cîmpulung) de au strigat cine să va afla să cumpere acel 
vadu“*7. Tot astfel, la 1655, în timpul răscoalei slujitorilor, 
Constantin Şerban pusese oameni să strige zilnic ca lumea să 
stea liniştită 308, 

În afară de trimiterea călărașşilor să vestească alegerea 
domnilor şi să ducă alte ştiri de aceeași importanţă, în secolul 
al XVII-lea, cînd posibilitățile de apărare ale ţării erau mult 
reduse, tot călăraşii erau trimişi să anunţe pe locuitori să se 
adăpostească în munţi cînd se afla că năvălesc tătarii. Paul de 
Alep ne relatează că, înainte de năvălirea tătarilor, în 1658, 
domnul “Ţării Româneşti a trimis călărași să anunţe pe locui- 
tori să fugă din calea năvălitorilor 3°, La fel procedase cu cîteva 
decenii mai devreme Radu Mihnea, înainte de pustiitoarea nă- 
vală a tătarilor din 1624, trimiţind călărași sau curieri să dea de 
ştire în toată ţara ca populaţia să fugă în munţi 310. 

Pentru transmiterea diverselor porunci domnești mai pu- 
ţin importante, adresate unor diverse persoane, unităţi de sluji- 
tori etc., erau folosiţi, în afară de călăraşi, și aprozii. În timpul 
răscoalei slujitorilor din Țara Românească, Miron Costin arată 
că Gheorghe Ştefan a prins un aprod pe care Hrizică, domnul 
ales de răsculați, îl trimisese să anunţe pe slujitorii din jude- 
tul Buzău să vină la oaste 31, 

În Moldova, sînt amintiţi în documentele din prima jumă- 
tate a secolului al XVII-lea, printre cei care luau cai de olac, şi 


307 N. Iorga, Studii şi doc, I—II, p. 274. 

38 Fontes Rerum Austriacarum, Scriptores, III, p. 231. 

309 Paul de Alep, op. cit, p. 221. , , 

320 Acad. R. S. România, ms. 157, f. 102. Vezi şi doc. din 2 ianuarie 
1681, foarte interesant pentru modul cum domnul anunţa în ţară că năvălesc 
armatele dușmane (Acad. R. S. România, MCCXXXI/70). Într-o scrisoare 
a lui Lupu Mălai către bistrițeni, din 1617, se spune că „s-au strigat la 
Hotin cărți de acmu 20 dni (zile) să treacă Nestrul 80 mii de leşi, 25 de 
mii de litfani și de acii cîteva mii de căzacii Neprului“ (N. Iorga, Docu- 
mente din arhivele Bistriţei, I, p. 33 şi Hurmuzaki, XV/2, p. 870). 

5: Miron Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, p. 171. 


www.dacoromanica.ro 


362 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


crainicii 312, care aveau atribuţia de a transmite diverse porunci 
în interiorul ţării 313, 

Pentru îndeplinirea serviciului de curieri, călărașii şi crai- 
nicii foloseau caii de olac pe care îi luau de la locuitori. Într-o 
relaţie din 30 martie 1604, un preot catolic din Suceava arăta 
că curierii domnului luau locuitorilor caii pe care îi găseau în 
drum 514, iar într-o serie de scutiri acordate episcopiei de Bu- 
zău în secolul al XVII-lea se prevede că poslușnicii săi sînt 
scutiţi și „de cătră călărași, pentru cai de olac“ 315, 

Pînă la sfîrşitul secolului al XVII-lea, călărașii aflaţi în 
slujba domniei luau cai de olac de oriunde găseau. Într-o po- 
runcă din 3 ianuarie 1695, Constantin Brîncoveanu interzice tu- 
turor călărașilor și altor slugi „care veţi umbla cu olăcării“ să 
ia caii pircălabilor și negustorilor care vin la tirg la Ruşii de 
Vede și Zimnicea „să spargeţi tirgul“ 316, 

La începutul secolului al XVIII-lea, Constantin Brînco- 
veanu a încercat să reorganizeze serviciul de curieri, obligînd 
pe călărași să dea ei cai de olac. La 9 ianuarie 1707, domnul 
dă dispoziţii căpitanului şi călărașilor din Buzău să nu mai ia 
pentru olăcării şi podvoade caii şi carele morarilor episcopiei 
de Buzău ; aceste sarcini urmau a fi îndeplinite cu mijloacele 


312 Vezi scutirile din 21 noiembrie 1623 și 5 noiembrie 1629 pentru 
cai de olac date chervăsăriei m-rii Sf. Sava-laşi (Doc. priv. ist. Rom., A, 
veac. XVII, vol. V, p. 246 şi Arh. St. Buc., m-rea Sf. Sava-lași, XXXV/9a). 
Vezi şi doc. din 12 decembrie 1625 şi 12 aprilie 1626, în care este amintit 
Tatu crainicul (Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVII, vol. V, p. 317 şi Arh. 
St. Buc., sch. Brazi, XXV/2). 

Despre crainicii din Transilvania, care îndeplineau rosturi însemnate 
în organizarea justiţiei şi strîngerea dărilor, vezi Silviu Dragomir, Cîteva 
urme ale organizației de stat slavo-române („Dacoromania“, I, 1920—1921, 
p. 150—155). 

318 Vezi și doc. din 1743, în care se spune că un crainic „a strigat 
în tîrg“ pentru o vînzare („lon Neculce“, V, 1925, p. 150). 

34 „Columna lui Traian“, 1876, p. 319. Cînd călărașii de Țarigrad 
„prăpădeau“ caii luați de la locuitori, ei erau obligați să le „împlinească“ 
paguba (doc. din 22 decembrie 1684, Arh. St. Iaşi, CDIX/49). 

35 Vezi doc. din: 4 februarie 1628, 10 ianuarie 1630, 10 octombrie 
1632 (Acad. R. S. România, CXXIV/172, 148 şi 192). 

316 N. Iorga, Studii şi doc., V, p. 340. 


www.dacoromanica.ro 


363 TRANSMITEREA ŞTIRILOR 


călăraşilor, cărora li se iertase birul „ca să poată fi de ce sînt 
poruncile domnii mele și să poarte podvoadele și toate olăcă- 
riile ei“ 317. Călărașii continuînd să ia cai de olac de la episco- 
pie, printr-o nouă poruncă, din 22 aprilie 1731, li se interzice 
să mai supere episcopia cu „olăcării“ 318. O dispoziţie asemănă- 
toare a fost dată la 18 aprilie 1710 lui Dobre iuzbașa de călă- 
raşi de la Măxineni și călărașilor de acolo, poruncindu-le să 
dea eï cai de olac și să lase în pace mînăstirea 3*9, 

După domnia lui Constantin Brîncoveanu, luarea cailor de 
menzil de către călărași de la locuitori era considerată un abuz, 
la care locuitorii ripostau adesea. În iunie 1738, un căpitan din 
Gherghița raporta domnului că, fiind caii de menzil risipiţi 
„cu olăcării“, un trimis al său a încercat să ia cai de la niște 
ciobani, dar aceștia i-au sfărîmat capul °”, 

În secolul al XVIII-lea, când serviciul de poștă a fost mai 
bine organizat, călărașii — utilizaţi drept curieri — au fost nu- 
miți „menzilgii“ 31 (de la menzil = poștă) sau „călărașii menzi- 
lului“, iar mai tîrziu, cei care aveau în grijă grupurile de 
curieri s-au numit căpitani de menzil. La 1757, existau în Mol- 
dova șase căpitani de călărași pentru menzil, la Focşani, Ga- 
lati, Birlad, Iași, Ștefănești şi Vaslui 3%, iar în a doua jumă- 
tate a secolului al XVIII-lea, după informaţiile date de Bauer, 
exista un căpitan de poștă cu 100 menzilgii la București şi 78 
căpitani cu 3144 slujitori pentru poștă în ţară 5% (cifra pare pu- 


317 Arh. St. Buc., ep. Buzău, X/174. Porunca se repetă la 4 februarie 
1716 (Ibidem, X/85). 

318 Acad. R. S. România, CXXVI/132. 

312 Acad. R. S. România, CXXVI/58. 

320 Arh. St. Buc., m-rea Adam, VI/8 bis. F i 

321 La 28 iulie 1743, călăraşii care şedeau pe moşiile Babele şi Podul 
Doamnei, „fiind menzilgii“, erau scutiți de clacă, urmînd să dea numai dijmă 
mitropoliei, stăpîna locului (Doc. priv. rel. agrare, I, p. 414). Cf. și relaţia 
mitropolitului Neofit din 1746 („Bis. ort. rom.“, II, 1875—1876, p. 325). 
Vezi şi doc. moldovean din 14 septembrie 1728 (Acad. R. S. România, 
DCXXVIII/27). Si i 

s2 N. Iorga, Doc. şi cercetări asupra istoriei financiare, p. 31. 

3233 Bauer, op. cit., p. 55. 


www.dacoromanica.ro 


364 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR- 


țin exagerată). În grija lor era asigurarea transmiterii ştirilor 
„cu caii şi cu toate ale lor cheltuieli“, în schimbul cărora erau 
scutiți de dări 5. Tot în atribuţiile acestora intra și grija pen- 
tru transportul solilor străini, care înainte luau cai de schimb: 
de la locuitori 35. 


VI. Asigurarea pazei curţii domneşti şi a 
fastului de curte 


O altă atribuţie a slujitorilor și mercenarilor era aceea de 
a păzi curtea domnească și persoana domnului, de a-l asigura 
pe acesta împotriva oricăror încercări de a fi alungat de pe 
tron 3%. În această privință este foarte grăitoare o scrisoare 
— foarte cunoscută, de altfel — a lui Gheorghe Ștefan, dom- 
nul Moldovei, în care acesta recunoaşte deschis că „oastea cu 
simbrie nu o putem trimite de lîngă noi, căci o ţinem pentru 
apărarea noastră ; dacă nici aceasta n-ar fi lîngă noi, atunci 
prostimea ne-ar alunga din scaun, pentru dările multe pe care, 
de nevoie, le aruncăm asupra ei“ 377, 

În această atribuţie au fost utilizaţi la început curtenii 
care făceau acest serviciu cu rîndul. În a doua jumătate a se- 
colului al XVI-lea, pe măsura creșterii exploatării fiscale a 
țării şi, în acelaşi timp, a nemulțumirii maselor de producători, 
domnii Moldovei şi "Ţării Româneşti au început să folosească. 
tot mai adesea ca păzitori ai curţii şi persoanei lor mercenari 


31A. Sava. Doc. Arhei, p. 203; N. Iorga, Studii și doc., VI, p. 271 
şi Acad. R. S. România, ms. rom. 237, f. 359. 

335 Vezi porunca adresată de domn unui căpitan de menziluri, la 12 
mai 1739, să dea cîte o căruță cu patru cai, cu doi podvodari, şease cai de 
călărie şi cîte doi surugii din conac în conac pentru doi soli francezi 
(N. Iorga, Studii şi doc., V, p. 391). 

34 Intitulîndu-și paragraful 1 din cap. VI al vol. II din Istoria 
armatei, p. 203 „Oastea de curte de la sfîrşitul veacului al XVII-lea...“, 
N. Iorga arată, astfel, că principala atribuţie a oastei în această vreme 
devenise paza curţii domneşti. 

a? „Rev. istorică“, XII, 1926, p. 318. 


www.dacoromanica.ro 


365 ASIGURAREA PAZEI CURŢII DOMNEȘTI 


străini, cărora li s-au construit locuinţe chiar în interiorul curții 
domneşti, pentru a fi oricînd gata să intervină la nevoie. În 
timpul domniei lui Petru Șchiopul, garda palatului domnesc era 
alcătuită din 200 de pușcași (fuseliers) și o companie de län- 
cieri, care făceau ide serviciu cîte o săptămînă, primind între- 
tinere de la domnie ??8, iar mai tîrziu se spune despre Matei Ba- 
sarab că avea pentru paza sa în permanenţă cîte 100 de arche- 
buzieri „care se schimbă în fiecare sîmbătă“ 39. Dintre merce- 
nari sînt amintiţi cel mai adesea printre cei care asigurau paza 
curţii domneşti seimenii și nemţii. 

Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, erau folosiţi ca păzi- 
tori ai curții domneşti din Bucureşti și aprozii, care, în mod 
obişnuit, îndeplineau alte atribuţii. La 24 aprilie 1749, Con- 
stantin Mavrocordat se adresează „aprozilor de la ceata ceaușu- 
lui“, arătîndu-le că a hotărît ca „nici rîndul de paza curţii 
domneşti să nu lipsească“ dar și aprozii să aibă posibilitatea de 
a-și vedea de casele lor. În acest scop, domnul le ordonă să dea 
de fiecare „cruce“ cîte un om pentru paza curţii domneşti, care 
să vină cu cal de călărie, sabie şi puşcă „ca să fie de slujba 
curţii domnești totdeauna“. Pentru cheltuielile pe care le făceau 
cu ţinerea acestor aprozi de pază, restul aprozilor erau scutiţi 
„de toate dajdiile şi orănduialele ţării, oricîte or eşi... peste an 
în țară au pă bresle“ 320. 


O altă atribuţie îndeplinită de curteni, slujitori şi lefegii 
era aceea de a participa la diverse solemnităţi de la curtea 
domnească, la alaiul domnului cînd ieșea de la curte, la di- 
versele sărbători la care lua parte domnul şi la primirea şi con- 
ducerea solilor prin ţară și la palatul domnesc. Prezenţa lor în 


328 F, Babinger, O relațiune neobservată.. p. 20—21. Vezi şi relaţia lui 
Weissmantel („Rev. istorică“. 1930, p. 8), care afirma la începutul sec. XVIII 
că garda curţii era formată din 150 de ostași călări îmbrăcaţi în verde. 

32 „Arhiva“, V, 1894, p. 115. 

330 Acad. R. S. România, XII/101. 


www.dacoromanica.ro 


366 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


asemenea împrejurări era menită să dea solemnităţii respective 
mai multă importanţă şi fast, să impresioneze pe participanţi 321. 

După cum ne relatează Dimitrie Cantemir, de cîte ori dom- 
nul ieșea din orașul capitală, era însoţit de un mare alai de 
trupe, călări și pedeștri, aşezaţi într-o anumită ordine, cu stea- 
gurile în frunte, și conduși de căpitanii respectivi 332, 

Cu o pompă deosebită se prăznuiau apoi principalele săr- 
bători religioase. Asemenea solemnități au fost văzute și de- 
scrise de Paul de Alep, care ne relatează că la ele participau 
numeroase efective de trupe, care trăgeau cu armele de foc, iar 
muzicanții cîntau din tobe şi trîmbiţe 35. Cu aceeași pompă se 
prăznuiau aceste sărbători și în Moldova în vremea domniei lui 
Vasile Lupu 35%. 

Cît despre primirea solilor, aceasta se făcea totdeauna cu 
un deosebit fast, care era proporţional cu importanța celor care 
alcătuiau solia. Solii erau primiţi încă de la hotarele ţării de 
unități de slujitori sau lefegii. Solul polon Oswiecim, care a 
trecut prin Țara Românească la 1643, ne relatează că „la fie- 
care conac, chiar de erau localităţi mici, ne întîmpinau cîteva 
steaguri de oșteni“ 35, iar lohann Mayer, la 1651, afirmă că a 
fost condus spre granița polonă de două steaguri de călăraşi 
„care numărau laolaltă 300 de oameni“ 356. 

Primirea solilor și străinilor în capitala ţării sau la curtea 
domnească se făcea cu un fast și mai deosebit. De pildă, cînd 
Constantin Cantemir a primit pe Ph. Avril, la 1689, „toată oas- 
tea, în arme, era înşirată în cea mai frumoasă ordine pînă la 


331 N. Iorga a remarcat faptul că „în măsura în care adevărata forță 
luptătoare a Moldovei, ca şi a Ţării Românești, scăzuse, în aceeaşi măsură 
alaiul militar se făcea mai strălucitor“ (Istoria românilor prin călători, IL, 
Buc., 1921, p. 119). 

33 D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 91. Despre pompa cu care 
ieşea domnul din palat vezi și C. C. Giurescu, Le voyage de Niccolo 
Barsi, p. 29. 

333 Paul de Alep, op. cit., p. 80—81, 88, 105. 

s G. Bezviconi, Călători ruşi, p. 43—44. 

335 P, P. Panaitescu, Călători poloni, p. 55. 

36 „Balcania“, III, 1940, p. 378. Vezi și „Arhivu“, 1867, p. 14 şi 
P. P. Panaitescu, op. cit., p. 32, 40—41, 51 și „Rev. istorică“, 1920, p. 209. 


www.dacoromanica.ro 


367 ATRIBUŢII JUDECĂTOREŞTI 


intrarea palatului“ 337, iar cînd solia lui Gdinski a trecut prin 
laşi, la 1677, a fost primită de 20 de steaguri de călăreţi, 6 
steaguri de seimeni și alte 6 de pedestrime 838, 

Soliile domnilor Țării Românești și Moldovei peste hotare 
erau însoţite, de asemenea, de unităţi importante de curteni, 
dorobanţi și călărași 339, 

În legătură cu această atribuţie a slujitorilor de a par- 
ticipa la diversele solemnităţi de la curte trebuie să amintim 
și de existența unor slujbași domnești care îndeplineau anumite 
roluri în asemenea împrejurări ; este vorba de trîmbiţași, sur- 
lari şi toboșari. Aceștia, cu instrumentele lor, asigurau muzica 
necesară solemnităţilor și parăzilor. În documentele din secolul 
al XVII-lea din Ţara Românească sînt pomeniţi numeroși trîm- 
biţaşi 540, care, la 15 septembrie 1657, se aflau sub comanda 
unui căpitan *1, precum şi surlari și toboşari %2. În Moldova, pe 
lîngă trîmbiţași, mai sînt amintiţi și surlarii, conduși şi ei de 
un vătaf 343, 


VII. Atribuţii judecătoreşti 


Organizarea judecătorească a celor două ţări române este 
o problemă deosebit de complicată, ţinînd seama în primul rînd 
de varietatea instanțelor ce puteau judeca: obşti, stăpîni feu- 


337 Ph. Avril, Voyages en divers états, p. 339 (în trad. la Inst. de 
istorie). 

338 P, P. Panaitescu, op. cit., p. 73. l 

339 N. Iorga, Socotelile Brașovului, p. 17, 18 passim. A 

340 Doc. din: 8 decembrie 1628, 30 octombrie 1662, 24 mai 1669 etc. 
pal R. S. România, CD/2, Arh. St. Buc, m-rea Viforîta, IV/11 şi ms. 129, 
. 209 v.). Vezi şi Istoria Țării Românești de la octombrie 1688 la martie 
1717, p. 7. 

săi Arh. St. Buc., m-rea C. Lung, XIII/10. i , 

342 Anatefter, în Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 465—466. Vezi 
şi doc. din: 15 oct. 1634, 8 august 1640, 12 octombrie 1648, 15 iunie 
1654 etc., (Arh. St. Buc, m-rea Tismana, XCVII/15, m-rea Bistrita, LIV/4, 
ep. Rîmnic, CII/28, m-rea Brîncoveni, VIII/6). 

333 Doc. din 20 octombrie 1671 şi 6 iulie 1715 (G. Ghibănescu, Surete, 
V, p. 59 și N. Iorga, Studii şi doc., VI, p. 97). 


www.dacoromanica.ro 


368 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR 


dali, reprezentanţi diverşi ai domniei, sfatul domnesc și domnul. 
Această problemă fiind studiată separat de un colectiv al sec- 
torului de vechi drept românesc din Institutul de istorie, ne 
vom ocupa aci foarte pe scurt de categoriile de slujbași mă- 
runți care aveau dreptul la judecată. 

Judecăţile pricinilor importante fiind făcute de sfatul dom- 
nesc și de marii dregători, slujbaşii mărunți ai statului feudal — 
în primul rînd armaşii şi aprozii — aveau în sarcină execu- 
tarea hotărîrilor luate de aceste instanţe. În afară de aceste 
atribuții, însă, existau unele categorii de dregători subalterni 
sau curteni care aveau ei înșiși dreptul de a judeca diverse 
pricini mărunte ; în Ţara Românească aceşti judecători mărunți 
erau în primul rînd banii de județ (bănişorii) şi vornicii. 

După cum rezultă din documente, bănișării, ca şi vorniceii, 
erau judecători ambulanți care judecau diverse pricini mărunte. 
La 13 ianuarie 1665, domnul porunceşte ca „nici feciorii va- 
meșului să nu umble den sat în sat bănișori“, ci oameni din 
satele aflate sub ascultarea schilerului de la Rucăr să meargă 
la scală pentru a fi judecaţi 344. 

Asemenea judecători puteau fi însă şi alţi dregători mă- 
runţi. Într-un document, din vremea lui Matei Basarab, privitor 
la dreptul de judecată al mînăstirii Argeş asupra orașului cu 
același nume, se spune că nu aveau acces în oraș „banii de judeţ 
(Banu oT cSAcTEO) fie (EWTH) vornic, fie (Bapt) aprod, fie (Han) 
armaș, fie (Kape) postelnic“ 345. Rezultă de aici că fiecare din 
categoriile de mai sus avea drept de judecată şi globire cum 
aveau şi banii de judeţ, că şi ei puteau îndeplini deci atribuţiile 
banilor de judeţ, | 

Dreptul de judecată al vorniceilor şi banilor de judeţ apare 
adeseori în diverse scutiri acordate satelor marilor feudali. De 
pildă, la 17 iunie (1568—1577), Alexandru Mircea voievod, 


344 Arh. St. Buc., m-rea Cîmpulung, LXI/34. 

545 Idem, ep. Argeș, XLII/5; vezi şi doc. identic din 9 ianuarie 1663 
(ibidem, XLII/8) şi porunca din 30 august 1649 adresată bănișorilor, armă- 
şeilor și tuturor slugilor domnești „carii veţi fi și vornicei“ să se ferească 
de judecata satului Flămînzeşti (ibidem, 11/31). 


www.dacoromanica.ro 


369 ATRIBUŢII JUDECĂTOREŞTI 


scutind satul Brîncoveni al lui Danciu postelnicul, arată că 
era oprită aici intrarea banilor şi slugilor vornicului celui mare 
„să-i judece și să-i prade“ 346, 

După cum rezultă din documente, banii de judeţ judecau 
următoarele categorii de pricini mărunte : 

1. Certurile sau „sfăzile“, uneori cu lovire. Într-un docu- 
ment din (1601—1611), un locuitor arată că a căzut într-o 
pradă bănească „că am spart capul unui om“ %7, iar la 28 iunie 
1653 se spune că un ţigan fusese „închinat“ la oamenii banu- 
lui „căci s-au fost cirtat“ 345. Cînd oamenii se împăcau, banii nu 
mai trebuiau să se amestece 549. 

2. Furturile mărunte şi cele de cai, după cum rezultă din 
documentul din 8 ianuarie 1638, în care se spune că banii de 
judeţ și armășeii nu aveau voie să judece satul Corbii de Piatră 
„pentru certele lor sau pentru sfadele lor sau pentru furti- 
şaguri“350. La 18 martie 1576, se arată că un ţigan care furase 
niște cai ai unui locuitor, fiind prins, trebuise să dea 300 de 
aspri banilor %1, În satele scutite de judecata banilor de judeţ, 
aceştia nu interveneau decît „cîndu să va afla un furt făţișat de o 
vină mare“, după cum se spune într-un document din 16 sep- 
tembrie 1653, referitor la satul Jiblea 352. 

3. Călcările de hotar sau tulburările de posesie, pe care 
banii de judeţ le pedepseau cu hatalm. La 9 iunie 1583, satul 


346 Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 588. Vezi și doc. de scutire 
de vornici sau slugile marelui vornic din: 24 mai 1501, 27 iulie (1523— 
1525), 12 mai 1529, 23 iunie 1530 etc., (Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVI, 
vol. I, p. 6, 176; vol. II, p. 62, 82 passim). 

u N. Tori Anciens documents du droit, p. 216. 
s 348 Acad. R. S. România, XLIV/6. Vezi şi doc. din 18 octombrie 1618 
WDoc. priv. ist. Rom., B, veac. XVII, vol. III, p. 253). 

39 Doc. din 18 iulie (1587—1588) (ibidem, veac. XVI, vol. V, p. 317). 

350 Arh. St. Buc., ep. Argeș, LXIX bis/3. 

351 Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVI, vol. IV, p. 217. Vezi şi doc. din 
15 martie 1625, în care se spune că un hoț prins fusese apucat de păgubaş 
„Şi cu banii de judeţ și au voit să-l spînzure“, fiind răscumpărat atît de la 
primul cît și de la bani (ibidem, veac. XVII, vol. V, p. 488). Vezi, de ase- 
menea, doc. din 28 octombrie 1652 (G. Ghibănescu, Surete, VI, p. 63). 

352 Arh. St. Buc., ms. 712, f. 449 v. 


www.dacoromanica.ro 


370 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ŞI SLUJITORILOR. 


Zătreni, care tăiase un hotar, fusese pedepsit cu un hatalm de 
13 boi, iar peste trei ani, pentru o pricină asemănătoare, banii 
de judeţ globiseră un sat al mînăstirii Tismana cu 60 de boi 555. 
Tot banii de judeţ „prădau“ și pe cei care foloseau o proprie- 
tate fără voia stăpînului, de pildă tăiau lemne 54. 

4. Pricini diverse : restituiri de bunuri, săpări de comori 
etc. De pildă, la 6 decembrie 1658, doi bănișori de judeţ dau un 
zapis de judecată, hotărînd ca pîrcălabul satului Somor-Dolj 
și locuitorii de acolo să restituie unui bătrîn 20 de obroace de 
mei pe care le luaseră pe nedrept 55, iar la 13 ianuarie 1648, 
domnul poruncește ca niște rumâni ai mînăstirii Argeș să fie 
în pace de bănișori pentru o năpastă „ce le-au pus“, deoarece 
au zis că au săpat la o comoară 56. 

După cum rezultă din documente, judecata bănișorilor era 
foarte sumară și ea se termina de regulă cu globirea celor so- 
cotiţi vinovaţi, banii de judeţ realizînd venituri importante din 
aceste gloabe. 

Cît priveşte dreptul de judecată al vornicilor, în vremea 
domniei lui Constantin Brîncoveanu acesta era asemănător cu 
acela al banilor de judeţ ; ei judecau pricinile de „hoţii și curvii, 
au sfăzi și capete sparte și alte gîlcevi“, urmînd ca pentru vini 
mai mari cei culpabili de pedeapsă să fie aduși la domnie. 
Tot ei făceau „certare după obicei“ acelora la care se găseau 
vite de furat ; în plus, se ocupau de vitele de pripas %7. 

Pe o treaptă superioară în ceea ce privește dreptul de ju- 
decată se găseau comandanții de curteni și slujitori, marii vătafi 
de ţinut și căpitanii, care — așa cum am arătat — aveau drept 
de judecată în ţinuturi şi judeţe. 

În scutirile acordate unor mînăstiri din Moldova pentru 
satele lor la sfîrșitul secolului al XVI-lea și în primele decenii 


353 Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVI, vol. V, p. 130 şi 232. 

354 Doc. din 8 aprilie 1653 (Arh. St. Buc., ep. Argeș, LXIX/12). 

355 G. Ghibănescu, Suzete, VI, p. 222. Vezi şi doc. din 25 aprilie 1620 
(Al. Ştefulescu, Documente slavo-române, p. 400—401). 

356 Arh. St. Buc., ep. Argeş, XXXII quator/17. 

357 Anatefter. în Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 432—433. 


www.dacoromanica.ro 


371 ATRIBUȚII JUDECĂTOREŞTI 


ale secolului al XVII-lea, se arată că staroştii, pîrcălabii, marii 
vătafi, globnicii și deșegubinarii urmau să judece şi să-și ia 
numai ferfia (venitul din judecată), gloabele şi deşegubinele 
urmînd să le ia stăpînul feudal.558 Vătafii de ţinut aveau 
„Scaun de judecată“ în ţinutul respectiv 35, unde cercetau di- 
verse pricini, uneori din porunca domnului 360. 

Marii vătafi de judeţ și pîrcălabii erau instanţe superioare 
acelora constituite de marii feudali. La 12 ianuarie 1628, Miron 
Barnovschi hotărăşte că, dacă oamenii din satele mînăstirii Secu 
nu sînt satisfăcuți de judecata egumenului, atunci pot veni la 
judecată la pîrcălabi, care urmau să-i judece şi să-și ia feriia, 
în timp ce gloabele și deșegubinele rămîneau ca şi înainte egu- 
menului 361. 

După cum rezultă din documente, marii vătafi şi pîrcălabii 
judecau pricini foarte diferite, chiar pe acelea privind dreptul 
de proprietate asupra vecinilor sau ţiganilor robi 3%, hoţii, cer- 
turi etc. 363 

Atribuţii judecătoreşti asemănătoare îndeplineau şi căpitanii 
din Ţara Românească, de la care s-au păstrat numeroase cărţi 
de judecată date pentru diverse pricini 5%. Amestecul căpita- 


358 Doc. din: 30 aprilie 1588, 28 noiembrie 1607, 5, 24 mai 1626 etc. 
(Doc. priv. ist. Rom., A, veac. XVI, vol. III, p. 385, veac. XVII, vol. II, 
p. 133, Arh. St. Buc., m-rea Sf. Sava, XXXIV/7 și m-rea Pîngăraţi, 11/29). 

355 Doc. din 24 decembrie 1597 (Doc. priv. ist. Rom. A, veac. XVI, 
vol. IV, p. 185). - 

3 Vezi doc. din: 14 septembrie 1581, 22 iunie (1583—1591) (ibidem, 
vol. III, p. 175 și 221) ; vezi şi ibidem, vol. IV, p. 1, 163, 164, 259. Vezi şi 
cartea de judecată dată de Nädäbaico mare vätaf de Vaslui la 11 martie 
(1605) (Doc. priv. ist. Rom., A, veac XVII, vol. I, p. 205). 

3 Acad. R. S. România, LXXXV/25. 

32 Vezi doc. din 19 august și 28 septembrie 1634 (Arh. St. Buc., m-rea 
Sf. Sava-laşi, XXXV bis/17 şi Acad. R. S. România, LXXXIV/203). 

33 A. Sava, Doc. Orhei. p. 199—200. 

364 Doc. din: 25 aprilie 1643, 2 iulie 1658, 3 noiembrie 1693, 10 oct. 
1697 etc. (Acad. R. S. România, CCCLXVII/128, Arh. St. Buc., ep. Buzău, 
XXXVIII/2, m-rea Rm. Sărat, VII/5, ep. Buzău, LVI/18). Vezi şi D. Fotino, 
Istoria Daciei, III, p. 206, unde se spune: „căpitanii cei mari din vechime erau 
judecătorii județelor“. 


www.dacoromanica.ro 


372 ATRIBUŢIILE CURTENILOR ȘI SLUJITORILOR 


nilor în judecata pîrcălabilor de orașe era însă interzis36, 
Totuși, uneori domnul încredința căpitanilor şi dreptul de ju- 
decată în orașe. De pildă, la 14 ianuarie 1698, Constantin Brîn- 
coveanu, constatînd că egumenul mînăstirii Argeș făcuse mari 
abuzuri avînd dreptul de judecată în oraș, îi luase acest drept 
şi-l dăduse căpitanului de martalogi de Loviște ; cum însă mar- 
talogii făcuseră multe „obrăznicii“ și orășenii multe „răutăţi“ 
mâînăstirii de cînd nu mai avea dreptul să-i judece, domnul re- 
dase dreptul de judecată tot mînăstirii 366. 


35 Studii şi mat. de istorie medie, V, `p. 366, 369, 373 passim. 
368 Arh, St. Buc., ep. Argeş, LXIX bis/23. 


www.dacoromanica.ro 


ÎN LOC DE ÎNCHEIERE 


Scopul lucrării de față a fost acela de a studia evoluția, 
organizarea şi atribuţiile curtenilor, slujitorilor şi mercenarilor 
sau lefegiilor, categorii care au îndeplinit un rol de seamă în 
organizarea militară şi administrativă a statelor feudale Ţara 
Românească şi Moldova. Rezultatele la care am ajuns în acest 
studiu se bazează pe izvoarele istorice (documente, cronici, re- 
lații de călătorie etc.) cunoscute pînă la această dată. Se înțelege 
că descoperirea unor materiale documentare noi, ca şi studierea 
mai amănunțită a fiecărei probleme în parte vor putea aduce 
noi lămuriri şi precizări la problemele tratate aci. 

Încheind această lucrare, prima de acest fel în istoriografia 
noastră, ne exprimăm speranţa că rezultatele la care am ajuns 
vor fi folosite de toți aceia care vor să cunoască mai bine or- 
ganizarea militară şi administrativă a ţărilor române în evul 
mediu, deschizind în acelaşi timp drumul unor cercetări noi, 
menite să ducă la o cunoaştere cît mai profundă a acestor 
probleme. 


www.dacoromanica.ro 


Bălan T. 
Bianu I. 
Boga L. T. 


Bogdan loan 


Codrescu Teodor 
* * 


y k a 
Costăchescu Mihai 


Dragomir Silviu 
Ghibănescu Gh. 
Giurescu C. 


Giurescu D. C. 


Grecianu Ștefan 


Hurmuzaki E. 
lorga N. 


BIBLIOGRAFIE 


I IZVOARE 


A. Documente 


— Documente bucovinene, 5 vol, Cernăuţi, 1933— 


1939 


-— Documente româneşti publicate de..., Bucureşti, 


1907 
— Documente 


1926—1936 


basarabene, 


20 


vol., București, 


— Documentele lui Ştefan cel Mare, 2 vol., Bucu- 


reşti, 1913 


— Documente privitoare la relațiile Țării Româ- 


nești cu Braşovul şi cu 


"Ţara 


sec. XV şi XVI, București, 1905 

— Uricarul, 25 vol., Iaşi, 1852—1895 

— Condica de venituri și cheltuieli a vistieriei de 
la leatul 7202—7212 (1694—1704), Bucureşti 1878 

— Corpus Juris Hungarici, 7 vol., Budapesta 

— Documente moldoveneşti înainte de Ștefan cal 
Mare, 2 vol., Iași, 1931—1932 

— Documente moldoveneşti de la Bogdan voevod 
(1504—1517), Bucureşti, 1940 

— Documente privind istoria României, seriile A şi 
B (Ţara Românească şi Moldova) 

— Documente privind relaţiile agrare, vol. I, Țara 
Românească, Bucureşti, 1961 

— Documente noi privitoare la relaţiile Țării Româ- 
nești cu Sibiul în sec. XV și XVI, Bucureşti, 1927 

— Ispisoace și zapise, 4 vol., Iaşi, 1906—1914 

— Surete şi izvoade, 25 vol., 1906—1930 

— Material pentru istoria Olteniei supt austrieci. 
3 vol. + indice, Bucureşti, 1913—1947 

— Anatefterul. Condica de porunci a lui Constantin 
Brincoveanu (Studii și mat. de istorie medie, 


V, 1962) 


Ungurească în 


— Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti, 
2 vol., Bucureşti, 1913—1916 

— Documente privitoare la istoria românilor 

— Acte despre vechea oştire („Rev. istorică“, I, 
1915, p. 58—60) 


Un act privitor la căpităniile supt Fanarioţi 


(„Rev. istorică“, X, 1924, p. 273—274) 


www.dacoromanica.ro 


376 


XX 
Panaitescu P. P. 


Pessiacov August 
* * g 


Sava Aurel 


m 


Ștefănescu Ştefan 
Ueress Andrei 


Virtosu Emil 


BIBLIOGRAFIE 


— Anciens documents du droit roumain, Paris — 
Bucureşti, 1930 

— Documente româneşti din arhivele Bistriței, 
2 vol.. Bucureşti, 1899—1900 

— Documente și cercetări asupra istoriei financiare 
şi economice a Principatelor române, București, 
1900 

— Socotelile Brașovului și scrisori românești cătie 
sfat în secolul al XVII-lea, București, 1899 

— Studii şi documente cu privire la istoria români- 
lor, vol. I—XXIII, Bucureşti, 1901—1912 

— Moldavia v epohu feodalizma, I, Chişinău, 1962 

— Documente slavo-române din Sibiu (1470—1653), 
București, 1938 

— Documente privitoare la istoria lui Mihai Vi- 
teazul, București, 1936 

— Acte şi notițe istorice, Craiova, 1908 

— Quellen zur Geschichte der Stadt Brassó, IV—VI, 
Braşov, 1903—1915 

— Documente referitoare la tîrgul şi ţinutul Lă- 
puşnei, București, 1937 

— Documente privitoare la tîrgul și ţinutul Orheiu- 
lui, Bucureşti, 1944 

— Documente putnene, 2 vol, Focșani—Chișinău, 
1929—1931 

— Un document recent descoperit privitor la re- 
crutarea mercenarilor de către Mihai Viteazul 
(„Romanostavica“, V, 1962) 

— Documente privitoare la istoria Ardealului, Mol- 
dovei și “Ţării Românești, 11 vol., București, 
1929—1939 

— Mihai Viteazul și Ploieştii. Documente nouă 
(„Cunoașterea Prahovei“, I, 1939, p. 118—122} 


B. Izvoare narative 


Bauer 
(Cantacuzino M.Y 


Cantemir D. 


Chiaro A. M. del 


— Mémoires historiques et géographiques sur la 
Valachie, Frankfurt, 1778 

— Istoria politică și geografică a Țării Românești, 
ed. Tunusli, trad. & Sion. București, 1863 

— Descriptio Moldaviae, Bucureşti, 1872 

— Viaţa lui Constantin Cantemir, ed. N. lorga, 
2 vol., Bucureşti, 1924 

— Istoria delle moderni rivoluzioni della Valachia, 
ed. N. Iorga, București, 1914 


www.dacoromanica.ro 


377 BIBLIOGRAFIE 


Costin Miron — Opere, ed. P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958 
„xx — Cronica Ghiculeştilor. Istoria Moldovei între anii 
1695 şi 1754, ed. N. Camariano și A. Camariano- 
Cioran, Bucureşti, 1965 


* * + — Cronicele slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, 
Bucureşti, 1959 
* * x — Cronicele României sau letopiseţele Moldaviei şi 


Valahiei, ed. M. Kogălniceanu, ed. a Il-a, 3 vol., 
Bucureşti, 1872—1874 


Dlugosz 1. — Historiae Polonicae, Lipsca, 1711—1712 
Fotino Dionisie — Istoria generală a Daciei..., trad. G. Sion, 3 vol., 
Bucureşti, 1859 
Greceanu Radu — Viaţa şi domnia lui Constantin Vodă Brînco- 
veanu, București, 1906 
* * x — Istoria Țării Româneşti 1290—1690 (Letopiseţul 


Cantacuzinesc), ed. D. Simonescu și C. Grecescu, 
Bucureşti, 1960 


Marsigli C. — L'état militaire de l'Empire Ottoman, la Haye- 
Amsterdam, 1732. 

Neculce loan — Letopiseţul Moldovei şi o samă de cuvinte, ed. 
I. Iordan, ed. II, București, 1959 

Panaitescu P. P. — Călători poloni în tările române, Bucureşti, 1930 

Pascu Ştefan — Petru Cercel şi Țara Românească la sfîrşitul 
sec. XVI, Sibiu, 1944 

Paul de Alep — Călătoriile patriarhului Macarie de Antiochia 


în țările române, 1653—1658, ed. E. Cioran, Bu- 
curești, 1900 


Popescu Radu — Istoriile domnilor Țării Româneşti, ed. C. Gre- 
cescu; Bucureşti, 1963 

Kaicevich 1. — Osservazioni storiche, naturali e politiche intorno 
la Valachia e Moldavia, Napoli, 1788 

Simonescu Dan — Literatura românească de ceremonial. Condica 
lui Gheorgachi, 1762, Bucureşti, 1939 

Spononi Ciro — Historia della Transilvania, Veneția, 1638 

omassi Giorgio — Delle guerre et xivolgimenti del regno d'Ungaria 

e della Transilvania, Veneţia, 1621 

Ureche Grigore — Letopiseţul Țării Moldovei, ed. P. P. Panaitescu, 


ed. a II-a, Bucureşti, 1958 


II LUCRĂRI DIVERSE 


Atanasiu l. — Oastea română de-a lungul veacurilor, Bucu- 
— general — reşti, 1933. , iu A | 
Bălcescu Nicolae — Puterea armată și arta militară de la întemeie- 


rea principatului Valahiei pînă acum, în Opere, 
I, ed. Acad. R.P.R., Bucureşti, 1953, p. 5—41 


www.dacoromanica.ro 


378 


Bărbulescu Ile 


Bernard Emile 


Bogdan loan 


Brătianu G. 


Chicoş Ştefan 


Culici Al. 


Cupa loan 


Densusianu Nicolae 


Dezsö Pais 


Engels Friedrich 
Filitti 1. C. 


BIBLIOGRAFIE 


Puterea armată și arta militară la moldoveni 
în timpul măririi lor, ibidem, p. 115—131 
Cuvîntul martalog („Arhiva“, 1936, nr. 3—4, 
p. 251—252) 

L'armée roumaine. Histoire et organisation, 
Paris, 1899 

Documentul Rîzenilor din 1484 şi organizarea 
armatei moldovencști în sec. XV, București, 1908, 
81 p. (extras din „Analele Acad. Rom., Mem. 
Secţ. istorice“, s. II, t. XXX, 1907—1908, 
p. 361—441) 

O oaste moldovenească acum trei veacuri. (În- 
cercări de studii istorice privitoare la vechile 
oştiri româneşti). Răscoala boierilor împotriva 
îmi Ştefan Tomşa. („Rev. istorică“, II, 1916, 
p. 54—79) 

Cum se făcea aprovizionarea armatelor lui Mihai 
Viteazul, Matei Basarab și Nicolae Mavrogheni, 
Bucureşti, 1939, 70 p. 

Din vechea noastră organizare militară „Steagul“ 
în trecutul nostru ostășesc („România militară“, 
LXXXII, 1945, nr. 6, p. 65—82) 

Arta militară a moldovenilor în a doua jumătate 
a secolului al XV-lea (Ştefan cel Mare), Bucu- 
reşti, 1959 

Originea şi importanţa istorică a cavaleriei ro- 
mâne. Călăraşii şi roşiorii. („România militară“, 
IV, 1901, vol. VIII, nr. 2) 

Ungarisch dărăbant, rumânisch dărăbanţ. („Cer- 
cetări de lingvistică“ — Cluj, III, 1958, supli- 
ment, p. 361—368) 

Ausgewählte Militarische Schriften, I, Berlin, 
1958 

Cîteva cuvinte despre alcătuirea oştirii de ţară 
în Principatele Române pînă la Regulamentul 
Organic, București, 1936 

Clasele sociale în trecutul românesc, București, 
1925 

Considerații generale despre vechea organizare 
fiscală a Principatelor Române pînă la Regula- 
mentul Orgamc, Bucureşti, 1935 

Vechea organizare administrativă a Principatelor 
Române, București, 1929, ed. a II-a, București, 
1935 


www.dacoromanica.ro 


379 


Focşeneanu 1. şi 
G. Diaconu 


Frobenius L. 
Giurescu C. G 


Grecescu C. 
Grekov B. 


Hammer J. 
lorga N 


Marsillac, Ulysse de 
Mioc Damaschin 


Mutaşcu Truiun 


Nădejde V. 
Odățeanu lon 


Panaitescu P. P 


Panaitescu P. P. 
[Al. Grecu] 


Panaitescu P. P., 
U. Costăchel şi 
A. Cazacu 


BIBLIOGRAFIE 


— Bazele puterii militare a lui Ştefan cel Mare, în 


vol. Studii cu privire la Ştefan cel mare, Bu- 
curești, 1957 

Weltgeschichte des Krieges, Iena, f.a. 

Istoria românilor, ed. a IV-a, vol. II, partea I—II, 
vol. III, partea I—II, București, 1944 
Căpeteniile oștirii moldovene la 1757, Bucu- 
reşti, 1939 

Țăranii în Rusia din timpurile cele mai vechi 
şi pînă în secolul al XVII-lea, București, 1952 
L'histoire de l’Empire Ottoman, vol. VII—XII 
Istoria armatei românești, 2 vol, Vălenii de 
Munte, 1910—1919, ed.alIl-a, 2 vol., București, 
1929—1930. 

Istoria românilor, vol. III—VII, Bucureşti, 
1936—1938 

Istoria lui Mihai Viteazul, 2 vol., București, 1935 
Le développement des troupes mârcenaires dans 
les pays roumains des origines ă la fin du 
XVIlI-e siècle („Revue internationale d'histoire 
militaire“, 1939—1940, nr. 3, p. 140—143) 
Histoire de larmée roumaine, București, 1871 
Despre modul de impunere și percepere a birului 
în Țara Românească pînă la 1632 (Studii și 
materiale de istorie medie, II, Bucureşti, 1957) 
Reforma fiscală din vremea domniei lui Matei 
Basarab („Studii“, XII, 1959, nr. 2, p. 53—83) 
Arta militară în Țara Românească la începutul 
secolului al XVII-lea. Radu Șerban, București, 
1961 

Istoria armatei române, lași, 1930, 182 p. 

Din trecutul nostru ostășesc. Organizarea mili- - 
tară a ţărilor româneşti în secolele XIV—XVII, 
(„România militară“, LXXXI, 1944, nr. 5—6, 
p. 161—176 și nr. 7—8, p. 91—109) 


— Mihai Viteazul, Bucureşti, 1936 


Urme din vremea orînduirii feudale, în voca- 
bularul limbii române. („Studii și cercetări de 
lingvistică“, IX, 1958, nr. 2, p. 164—171) 


— Influențe semantice latine medievale în limba 


română („Studii și cercetări lingvistice“, I, 1950, 
fasc. 2, p. 239—240) 


— Viaţa feudală în Țara Românească și Moldova 


(sec. XIV—XVII), București, 1957 


www.dacoromanica.ro 


Rosetii Radu 


Sirbu I. 
Sovetov P. U. 


Stănescu Eugen 


Stoicescu Nicolae 


Xenopol A. D. 


380 


BIBLIOGRAFIE 


Essai sur lart militaire des Roumains, Bucu- 
reşti, 1935, 200 p. 
Arbaletele de la Muzeul Militar Naţional, în: 
vol. Închinare lui N. Iorga, Bucureşti, 1931, 
p. 372—381 
Evoluția mijloacelor şi a chipului de făptuire a. 
räzboiului de la moartea lui Ştefan cel Mare 
pînă la aceea a lui Matei Basarab, 4 fascicole, 
Bucureşti, 1930—1931 
Istoria artei militare a românilor pînă la mij- 
locul secolului al XVII-lea, Bucureşti, 1947, 
622 p. 
L'historiographie militaire roumaine („Revue in- 
ternationale d'histoire militaire“, 1939, nr. 1—2. 
4 95—102) 

propos A „hînsari“, Bucureşti, 1939 

propos de lorigine des „hussards“ („Revue 
d d'histoire militaire“, 1939—1940, 
nr. 4, p. 246—250) 
Istoria lui Mihai Vodă Viteazul, domnul Ţării 
Românești, 2 vol., Bucureşti, 1904—1907 
Proprietatea condiţionată în Moldova în sec. 
XVI—XVII şi deosebirea ei de cea din cele- 
lalte țări ale Europei răsăritene („Analele rom.- 
sov.“, istorie, 1960, nr. 4, p. 43—56) 
Les problemes de l’état féodal dans le règne de 
Michel le Brave („Revue roumaine d'histoire“, 
tome I, 1962) 
Despre organizarea pazei hotarelor în Țara Ro- 
mânească în secolul XV—XVII (Studii și mat. 
de istorie medie, IV, 1960, p. 191—222) * 
Rolul curtenilor și slujitorilor din "Țara Româ- 
nească și Moldova ca instrumente de reprimare 
a luptei ţărănimii („Studii“, XV, 1962, nr. 3, 
p. 633—648) * 
Despre cîteva categorii de slujbaşi ai statelor 
feudale Țara, Românească și Moldova: aprozii, 
copiii de casă, paicii şi fustaşii („Studii şi arti- 
cole de istorie“, vol. XII) 
Istoria românilor, vol. IV, ed. III-a, Bucureşti. 


* Aceste două articole au fost rezumate în lucrarea de faţă. 


www.dacoromanica.ro 


CUPRINSUL 


Cuvint înainte . . , . . . . . . . e 

Cap. 1: Curtenii şi evoluţia lor . . . . . . «+ 
I. Originea şi evoluţia lor r 

II. Apartenența socială a curtenilor 


III. Despre cele două ii ii ale noțiunii de` curtean 
sau roşu R m a 


Cap. 2: Slujitorii și evoluția lor 


I. Slujitorii — o altă categorie de oșteni decît curtenii . 
II. Despre cele două accepţiuni ale noţiunii de 
slujitor N a e š 


III Slujitorii uzufructuari ai ocinilor domneşti 


IV. Înscrierea țăranilor aserviţi la slujitori tiu a 
scăpa de rumânie fa i), i îi 


V. Breslele principale de slujitori şi evoluţia lor . 
1. Călăraşii . e oao opo wi wd 
2. Dorobanţii . o o 

VI. Noi cete de slujitori ! la sfîrşitul secolului al XVII- ia 
şi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea . 
1. Scutelnicii . i... 
2. Talpoşii 
3. Saragelele . 
4. Martalogii, . 

. Mocanii . , o. cc... 

Vînătorii o... 

Roşii (joimirii) . . 020a a‘ ‘ʻo 


NPP 


Cap. 3: Alte cete sau bresle de slujitori . . . . à 


1. Plăiaşii T 

2. Străjerii . . . e 

3. Hînsarii 

4. Haiducii . i 
5. Arcașii, suliţaşii, sineţarii, pușcașii şi tunarii ZI 


www.dacoromanica.ro 


102 
103 
116 


131 
132 
133 
134 
135 
137 
138 
140 


141 


141 
153 
161 
170 
173 


Cap. 4: 


382 


Mercenarii (lefegiii) și evoluţia lor . . . . 


I. Evoluţia mercenarilor şi întreţinerea lor . 


II. Cetele de mercenari sau lefegii 


l. 
. Cazacii 

. Polonii sau leşii Pe w Eo e s 
. Seimenii . . e. . 


—— 


Cap. 5. 


m D O oo n o or oo m 


Cătanele . . . 


Levenţii 


. Nemţii (drăganii sau dragonii) 
. Turcii şi tătarii (beșliii) 


Lipcanii 


. Arnăuţii A i i , 
. Panţirii 
. Lefegiii 


Organizarea curtenilor, slujitorilor şi mercenarilor 


I. Unităţile de curteni şi slujitori . . . . 4 


l. 


2. 
3. 


Ceata şi pîlcul . 
Steagul 
Căpitănia 


II. Comandanții caiterii ae. şi slujitorilor 


. Vornicii, staroştii şi pîrcălabii . E 

. Vătafii ARN N NN O Rae IS PI II E 

. Marii vătafi 

. Înlocuirea marilor vătafi de tinut cu căpitanii 


de ţinut 


1l 
2 
3 
4 
5. Căpitanii 

6. Marii căpitani de ‘tinuturi 
7. Marii căpitani de margine 
8. Iuzbaşii 

9. 
10 
l1 
12 
13 


Hotnogii 


. Bulucbaşii 
. Ceauşii 
. Chihaelele 
. Stegarii 


III. Înaintarea în grad a comandanților jé atani şi 
slujitori 
IV. Obligaţiile slujitorilor fată de comandanti lor 


Cap. 6: Atribuțiile curtenilor, slujitorilor și mercenarilor 
I. Atribuţii cu caracter militar 


l. 


Obligaţia de a participa la război 


www.dacoromanica.ro 


177 


177 


187 
188 
190 
194 
195 
201 
202 
204 
206 
207 
208 
209 


211 
214 
214 
217 
225 
231 
231 
233 
236 


243 
246 
255 
257 
260 
266 
272 
274 
276 
278 


281 
287 


290 
291 
291 


383 


2. Îndeplinirea obligaţiilor militare ale ţărilor ro- 
mâne faţă de Imperiul otoman Si g 

3. Paza hotarelor ţării . . . . . a‘ 

II. Asigurarea „ordinii“ feudale 

III. Atribuţii cu caracter fiscal 

IV. îndeplinirea obligaţiilor faţă de Poarta otomană 

V. Transmiterea ştirilor în interiorul ţării și în afara ei . 

VI. Asigurarea pazei curţii domneşti și a fortului de curte. 

VII. Atribuţii judecătoreşti ; A A 


in loc de încheiere . . . . . . . . . 


Bibliografie d d e e Ace Mal Mar? tale ia 


www.dacoromanica.ro 


308 
310 
326 
340 
353 
358 
364 
367 


373 
375 


Redacior responsabil: Col. (rez). T. MUTAŞCU 
Tehnoredactor : D. ANDREI 


Dai la cules 16.01.1968. Bun de tipar 19.04.1968. 

Apărut 1968. Hirtie scris tip JI A de 63 gimè; 

format 6IOX860/16. Coli editoriale 23,55. Coli de 

tipar 24. B. 325. C.Z. pentru bibliotecile mari 
şi mici 355(R) 


Tiparul executat sub comanda nr. 1244 la 
Intreprinderea  Poligratică „13 Decembrie 191$“ 
Str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97, Bucureşti. 

Republica Socialistă România 


www.dacoromanica.ro