STOICESCU, Sf. Domn. (1968)_pypdf2

BIBLIOTECA ISTORICĂ XV! 


TA: 


; EEEN 


SFATUL DOMNESC 


3: 


RE >>! 
= 29 
ză 
E 22 ă 
a SE 
aS 
— A A/F 
= 
< Ze 
A et 
i E 
> 

= 


Organizarea politică a ţărilor ro- 
mâne în evul mediu constituie o 
problemă complexă și importantă a 
istoriei noastre. Cu toate acestea nu 
a format încă obiectul unor mono- 
grafii speciale. Totuși, numeroase au 
fost discuţiile și controversele asupra 
apariției dregătorilor și atribuțiilor 
demnitarilor de stat ades cu rezul- 
tate rodnice, parțiale sau mai cuprin- 
zătoare. Lucrări de valoare s-au pu- 
tut face după ce analiza faptelor 
s-a axat pe interpretarea materialist- 
istorică a lor. 

Compusă din două părţi, care se 
completează una pe alta, lucrarea 
constituie prima monografie dedicată 
sfatului domnesc și marilor dregători 
ai Moldovei și Țării Românești, care 
au avut o organizare politică foarte 
asemănătoare. 

Sfatul domnesc a îndeplinit un rol 
deosebit de însemnat în evul mediu: 
membrii săi ajutau pe domn la con- 
ducerea statului, sfatul domnesc fiind, 
după domnie, instituția cea mai im- 
portantă a ţării, veghind în același 
timp ca domnul să guverneze țara în 
conformitate cu interesele marii bo- 
ierimi, care era clasa conducătoare 
a statului feudal. 


SFATUL DOMNESC ȘI 
MARII DREGĂTORI DIN ŢARA 
ROMÂNEASCĂ ȘI MOLDOVA 

(SEC. XIV—XVID 


www.dacoromanica.ro 


Coperta de: ION MIŢURCĂ 


www.dacoromanica.ro 


ACADEMIA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA 
INSTITUTUL DE ISTORIE „N. IORGA" 
BIBLIOTECA ISTORICĂ XVI 


NICOLAE STOICESCU 


SFATUL DOMNESC ŞI MARII DREGĂTORI 


DIN 


ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA 
(SEC. XIV—XVII) 


EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA 
București 1968 


www.dacoromanica.ro 


PARTEA I-A 


Cap. Il 


INTRODUCERE ŞI ISTORIOGRAFIE 


a. Introducere 


Organizarea statelor feudale românești constituie una din problemele 
pe cît de importante pe atît de complicate ale istoriei noastre medievale, 
pentru elucidarea căreia Institutul de istorie „Nicolae Iorga” a prevăzut 
în planul său de cercetare o serie de teme dedicate instituţiilor celor mai 
de seamă ale acestcr state: domnia, sfatul domnesc, aparatul executiv 
al statului. Monografia de faţă face parte din această serie. 

În această monografie vor fi studiate originea, evoluția, rolul, com- 
ponenţa şi atribuţiile sfatului și divanului domnesc ale Ţării Româneşti 
şi Moldovei, în secolele XIV—XVII, ca şi rolul, atribuţiile, veniturile și 
subalternii ay ropiați ai fiecărui mare dregător, membru al sfatului sau 
divanului domnesc, în parte. 

Lucrarea se compune deci din două părți : prima, în care se studiază 
în ansamblu sfatul şi divanul domnesc, și cea de a doua, în care se cerce- 
tează în amănunt fiecare mare dregătorie în parte. Cele două părți ale 
lucrării se completează una pe alta şi constituie împreună prima mono- 
grafie de ansamblu asupra sfatului și divanului domnesc şi membrilor lor 
în Țara Românească şi Moldova în secolele XIV—XVII. 

Problemele enunțate au putut fi studiate împreună pentru cele două 
state feudale românești dată fiind asemănarea organizării lor politico- 
sociale în această epocă, asemănare care se explică prin aceea că o1ganiza- 
rea lor răspundea acelorași necesităţi, resimțite de populaţia lor 
de aceeași crigine. Organizarea politică asemănătoare a Ţării Românești 
şi Moldovei este o dovadă evidentă a legăturilor strînse ce au existat între 
cele două state medievale românești. 

Asemănarea dintre dregătoriile celor două state medievale româ- 
nești a fost remarcată chiar de contemporani. Cronicarul Miron Costin 
afirma, de pildă, că, în afară de lan şi hatman, „celelalte dregătorii (ale Țării 
Românești şi Moldovei) sînt toate cu aceleaşi numiri și cu aceleași slujbe” 1. 

Cît priveşte Transilvania, o altă provincie istorică locuită de români, 
aci situația este puţin diferită, datorită faptului că ea a fost ocupată încă 
din vremea feudalismului timpuriu de statul feudal maghiar, în cadrul 
căruia a primit o organizare politică deosebită în parte de a celor două 
state românești ce și-au păstrat independența. Cucerind Transilvania, 


1 Miron Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, Buc., 1958, p. 390. 


www.dacoromanica.ro 


6 INTRODUCERE ŞI ISTORIOGRAFIE 


regalitatea maghiară a fost nevoită să accepte existenţa unor vechi insti- 
tuţii românești, găsite aci în momentul cuceririi, ca voievodul, cnezatele, 
jus valachicum etc. Pentru a-şi întări stăpînirea în provincia cucerită, 
statul maghiar a adăugat la acestea o serie de alte instituţii care nu se 
întîlnesc în celelalte state româneşti, în primul rînd comitatele, precum 
şi o componenţă în parte diferită a sfatului sau consiliului voievodului, 
mai apoi al principelui. 

Cu privire la termenul limită al acestei lucrări, precizăm că ne-am 
oprit la sfîrşitul sec. al XVII-lea pentru motivul că, în sec. al XVIII-lea 
şi în primele decenii ale celui următor, divanul domnesc din Țara Româ- 
nească şi Moldova a cunoscut transformări importante, care au dus la 
modernizarea treptată a statului feudal, transformări care pot şi trebuie 
să fie cercetate într-o lucrare separată. 

La baza alcătuirii acestei lucrări stau, în primul rînd, documentele 
interne ale Țării Românești şi Moldovei, mai întîi cele publicate în colecţia 
Documente privind istoria României 2, apoi cele editate în diverse alte 
colecții de documente, ca şi cele peste 20 000 de documente din perioada 
1626—1700, traduse şi transcrise, aflate în depozitul Institutului de istorie 
„N. Iorga”? din București. 

În afară de documentele interne publicate sau aflate în transcriere 
şi traducere la Institut, am utilizat toate celelalte surse de informare cunos- 
cute (cronici, legiuiri, inscripţii, relaţii de călătorie etc.), în care găsim 
ştiri despre componenţa şi atribuţiile sfatului și divanului domnesc ale 
celor două state feudale româneşti. Din această categorie de izvoare, ştiri 
deosebit; de preţioase cu privire la dregătorii ne oferă Descrierea Moldovei 
a învățatului domn Dimitrie Cantemir, şi o ,„,Relaţie istorică” despre 
“Para, Românească, alcătuită de un misionar catolic în timpul domniei lui 
Şerban Cantacuzino. 

Posibilitatea de a cerceta acest bogat material documentar, care 
nu a putut fi folosit decît în mică măsură de istoricii și cercetătorii mai 
vechi, ne-a permis să lărgim mult baza de informare a lucrării. 

Împreună cu lucrarea despra aparatul executiv al statului feudal, 
apărută în 1968 la Editura Militară, această monografie va contribui, 
sperăm, la o mai bună cunoaştere a organizării statelor feudale Țara 
Românească şi Moldova. 


b. Istoriografia proble mei 


Dată fiind importanţa sa, problema sfatului şi divanului domnesc 
din Țara Românească şi Moldova a mai fost cercetată în trecut, fie în an- 
samblul ei, pentru unele perioade, fie mai ales numai pentru unele mari 
dregătorii 8. 

2 De un ajutor preţios în cercetarea acestor documente ne-au fost indicii de materii 
şi persoane, întocmiţi de un colectiv al Institutului ; folosind aceşti indici, am putut controla 
datele cînd apar prima oară în documente unii mari dregători, identificarea acestora etc. 


3 La aceste monografii dedicate ctte nnei dregătorii ne vom referi cînd vom vorbi de 
dregătoriile respective (vezi partea a II-a). 


www.dacoromanica.ro 


ISTORIOGRAFIA PROBLEMEI 7 


Preocupări de acest gen sînt semnalate încă de la mijlocul secolului 
trecut, cînd A. T. Laurian — publicînd importanta Relaţie istorică de care 
am amintit mai sus — promitea un „articlu” despre dregătoriile Țării 
Românești şi originea lor bizantină, precum și despre ,„,modificaţiunile” 
suferite pînă la Regulamentul Organic 4. Promisiunea sa nu a putut fi 
însă îndeplinită, datorită slabelor posibilităţi de informare din acea vreme. 

Primele studii cunoscute despre sfatul domnesc au apărut ceva mai 
tîrziu, în 1882, an în care s-au publicat două asemenea lucrări. În prima, 
intitulată : Vechile înstituțiuni ale României (1327—1866), folosind infor- 
maţii tîrzii, date de Dimitrie Cantemir, Mihai Cantacuzino și Dionisie 
Fotino, loan Brezoianu s-a ocupat şi de problema „consiliului adminis- 
trativ” (cum numeşte el sfatul domnesc) şi a „,oficiilor” (dregătoriilor), 
pe care le-a prezentat într-un mod destul de ciudat, pe secole, fără să le 
urmărească în evoluţia lor : pentru sec. al XIV-lea : banul, vornicul, logo- 
fătul, vistierul, spătarul, postelnicul 5; la sec. al XV-lea aadăugat pe: 
paharnic, stolnic, armaș, comis, portar, pitar şi şetrar 6 etc. Pe lingă faptul 
că împărțirea aceasta e greșită, ca şi datele apariţiei fiecărui dregător în 
parte, I. Brezoianu dă o explicaţie eronată originii acestor dregătorii, 
din care unele ar fi fost împrumutate, după părerea sa, „de la Banatul 
Olteniei” sau de la ţaratul româno-bulgar 7. 


În acelaşi an, 1882, dregătoriile moldovene din prima jumătate a 
sec. al XV-lea au constituit obiectul cercetării ceva mai competente a lui 
E. Picot și G. Bengescu, într-o monografie dedicată lui Alexandru cel 
Bun. În această lucrare, ei indică dregătoriile țărilor vecine, de la care 
presupuneau că statul feudal moldovean le-a împrumutat, şi apoi pe cele 
moldovene, arătînd pe scurt atribuţiile lor şi înşirînd boierii care le-au 
ocupat pînă la mijlocul sec. al XV-lea 8. 


Peste trei ani, la 1885, într-o lucrare de proporţii mai mari, dar 
slab informată, despre instituţiile şi legile României, în capitolul dedicat 
boierilor, Nicolae Blaramberg s-a ocupat şi el de dregătoriile din Țara 
Românească şi Moldova ?, reproducînd din izvoare narative tîrzii, Descrierea 
Moldovei a lui Dimitrie Cantemir și din opera lui Bauer, paragrafele despre 
dregătorii celor două ţări în sec. al XVIII-lea şi împărţirea lor în clase. 
Faţă de studiul lui E. Picot şi G. Bengesco, pe care nu l-a cunoscut, lucrarea 
lui N. Blaramberg reprezintă chiar un pas înapoi, autorul admițind fără 
rezerve afirmaţia lui Dimitrie Cantemir, potrivit căreia Alexandru cel 
Bun a înființat dregătoriile moldovene „după sfatul împăratului bizantin 


4 Mag. istoric pentru Dacia, V, p. 71. 

5 I. Brezoianu, op. cit., p. 3—9. 

G Ibidem, p. 40—42. Pentru sec. al XVI-lea vezi p. 59—62, iar pentru sec. al 
XVII-lea, p. 85—86. 

? Ibidem, p. 4. 

3 E. Picot şi G. Bengesco, Alexandre le Bon, Viena, 1882, p. 64—95, cap. HI, inti- 
tulat : Organisation administrative. La hiérarchie moldave. Comparaison entre la hiérarchie mol- 
dave et les hiérarchie byzantine, bulgare, hongroise, polonaise etc. 

? N. Blaramberg, Essai comparé sur les institutions et les lois de la Roumanie, Buc. 1885, 
Pe 233—260. 


www.dacoromanica.ro 


8 INTRODUCERE ŞI ISTORIOGRAFIE 


Ioan Paleologul” — afirmație neîntemeiată, combătută de autorii prece- 
denți — sau că dregătoriile Țării Românești au apărut în vremea domniei 
lui Radu cel Mare, ceea ce este de asemenea greșit. 

Fără să întreprindă cercetări prea amănunțite, în operele lor de 
sinteză mai vechi, apărute la sfîrşitul secolului trecut şi la începutul seco- 
lului nostru, istoricii D. Onciul 20, A. D. Xenopol 1! şi N. Iorga 12 s-au ocupat 
şi ei de problema sfatului domnesc, îndeosebi de originea și atribuţiile 
dregătorilor. 

N. Iorga a revenit la problema dregătoriilor în alte două opere ale 
sale : Rostul boierimii noastre 13 şi Scrisori de boieri 1. În prima lucrare 
neagă existența dregătorilor pînă la venirea în țara noastră a căpeteniilor 
sîrbo-bulgare, alungate de turci — afirmaţie greşită, asupra căreia vom 
reveni într-un capitol următor — şi descrie pe scurt atribuţiile fiecăruia 
dintre marii dregători. 

Informaţii sumare sau mai bogate despre dregători şi dregătorii 
nu lipsesc nici în unele lucrări mai vechi care au ca obiect alte teme, ca 
acelea alcătuite de I. Bogdan 3%, C. Giurescu 15, D. V. Barnovschi!” etc., 
precum asemenea, date se întîlnesc şi în monografiile dedicate uror voievozi 
mai de seamă din trecutul nostru 18. 

Un important pas înainte în cercetarea problemei marilor dregătorii 
din Țara Românească și Moldova l-a făcut C. C. Giurescu cu cele două 
studii ale sale : Contribuţiuni la studiul marilor dregători în secolele XIV 
şi XV» și Noi contribuțiuni la studiul marilor dregători în secolele XIV 
şi XV 2%, care sînt primele cercetări mai importante și bine informate în 
acest domeniu. 


10 Cursul de isloriu românilor. Epoca de la Mircea cel Dătrin pină la 1526, ed. 1900, 
p. 415—413, cup. intitulat: Organizarea inlerioară a țărilor noasire în vremea lui Mircea ce 
Bălrin şi Alexandru cel Bun. În acest capitol destul de înlins, D. Onciul a prezentat dre- 
gătoriile moldovene dnpă interpolatorul lui Grigore Ureche şi după Descrierea Moldovei a lui 
Dimitrie Cantemir, iar pe acelea din Țara Românească folosind informaţiile tirzii date în 
lucrarea lui Mihai Cantacuzino publicată de fraţii Tunusii, deși cursul său priveşte începutul 
sec. al XV-lea. 

11 Isloria românilor din Dacia Traiană, ed. a III-a, vol. III, p. 172—186. 

12 Geschichte des rumänischen Volkes, vol. I, Gotha, 1905, p. 252—253. 

13 Publicată în Jsloriu românilor in chipuri şi icoane, vul. II, Buc., 1905, p. 145—169. 

14 Vălenii de Munte, 1912, p. II—III. 

15 Luptele românilor cu lurcii pluă la Mihai Vileazul şi Cullura veche română. Două con- 
ferințe, Buc., 1898, p. 45—48 (din conferinţa a doua). 

18 Cursul despre  Descriplio Moldaviae, Buc., 1914—1915, p. 113—141, Biblioteca 
Academiei Republicii Socialiste România. Acelaşi autor a mai atins unele probleme legate de 
boierii dregători în studiul său Despre boieri, în care a vorbit de boieria legată de slujbă şi de 
boierii fără dregătorii (Studii de istorie socială, Buc., 1943, p. 230—218). Ideile din cursul 
universitar citat şi acelea din studiul despre boieri sint asemănătoare. 

1? Originile democrației române, lași, 1922, p. 10—12. 

13 I, Ursu, Şlefan cel Mare, Buc., 1925, p. 316—319 (despre „,Consiliul”? lui Ștefan 
cel Mare): Adelaida Goga-Bucur, Uricele lui Alexandru cel Bun, Brăila, 1932, cap. Sfatul 
domnesc; P. P. Panaitescu, Mircea cel Bălrin, Buc., 1944, p. 113—117 etc. 

19 Apărut în 1927, 176 p. (extras din „Buletinul Comisiei Istorice”, V, 1927, 
p. 1—176). Va fi citat Conlribuțiuni. 

20 Apărut în 1926, 71 p. Va fi citat Noi coniribuțiuni. Vezi şi recenzia lui M. Las- 
caris la aceste două studii, în „Byzantinoslavica”, 1929, p. 220—226. 


www.dacoromanica.ro 


ISTORIOGRAFIA PROBLEMEI 9 


În prima lucrare — care constituie teza de doctorat a autorului —, 
după ce se face istoriografia problemei, se prezintă „numele generice ale 
dregătorilor” şi vechimea lor, data apariţiei în documente, originea, 
atribuţiile, rangul ierarhic, subalternii pînă la cei mai mărunți şi veniturile 
a nouă din marii dregători membri ai sfatului domnesc din Ţara Românească 
şi Moldova, în ordinea aproximativă a importanţei lor : banul, vornicul, 
logofătul, vistierul, spătarul, paharnicul, stolnicul, comisul şi postelnicul. 

În cea de a doua — care a apărut de fapt înainte de prima — autorul 
face o serie de completări la teza sa de doctorat, cercetind cîteva probleme 
generale privind pe marii dregători : dreptul de judecată și îndatoririle 
militare ale acestora, veniturile și scutirile fiscale de care se bucurau, modul 
cum erau numiţi, înaintați în grad și demiși din funcții marii dregători, 
costumele și insemnele lor, despre dregătorii de origine greacă etc. 

Deși autorul amintit a adus multe contribuţii și precizări importante 
şi folositoare în problemele tratate, contribuţii care nu pot fi neglijate 
de cei ce se vor ocupa de sfatul domnesc şi dregătorii, cele două studii 
ale sale nu prezintă sfatul domnesc în evoluţia sa. De altfel, autorul nici nu 
a urmărit să se ocupe de sfatul domnesc în ansamblul său, ci doar de unii din 
marii dregători, pe care-i prezintă pe fiecare în parte. Autorul omite apoi 
faptul că dregătoriile de care se ocupă au un caracter feudal, considerîndu-le 
ca fiind „corespunzătoare ministerelor de azi”, cu toate că elînsuși afirmă—pe 
bună dreptate—că „e greu de făcut o deosebire hotărită în această epocă . . . 
între dregătoriile publice și cele personale” ?1({este vorba de secoleleXIV-XV). 

După editarea lucrărilor lui C. C. Giurescu, au mai apărut cîteva 
studii mai mici, care au folosit în general rezultatele dobîndite de lucrările 
amintite. Dintre acestea, unul din cele mai importante este acela al lui 
I. C. Filitti, Despre vechea organizare administrativă a principatelor române, 
apărută în două ediţii, în 1929 şi 1935. Într-un capitol intitulat Sfatul 
domnesc. Marii dregători 22, I. C. Filitti a prezentat unele probleme privind 
terminologia sub care sînt cunoscuți membrii sfatului domnesc şi atri- 
buţiile acestora. În această lucrare autorul a arătat, pe bună dreptate, 
că „primii sfetnici domnești trebuie să fi fost recrutaţi din nobilimea teri- 
torială” şi că „înființarea și orînduirea ierarhică a dregătoriilor s-a făcut 
treptat și din sec. al XVI-lea dispar din divan boierii fără dregătorie”. 

Amintim apoi lucrările lui G. D. Florescu, care, fără să se ocupe în mod 
special de problema sfatului domnesc ca instituţie și de atribuţiile sale, a 
remarcat şi el, ca şi unii predecesori ai săi, că primele sfaturi domnești erau 
alcătuite în majoritate din boieri fără dregătorii şi şi-a exprimat părerea că 
„divane domneşti adevărate” (adică alcătuite în majoritate din dregători) 
găsim de abia în timpul domniilor lui Vlad Călugărul şi Radu cel Mare 23. 


31 C, C. Giurescu, Contribuțiuni, p. 29. 

22 În ediţia din 1935, p. 9—17. 

23 G. D. Florescu, Genealogia boierilor din Mărgineni, în „Bul. Com. Ist.”, IN, 1930, 
p. îl—12. Vezi de același, Divane domneşti din Muntenia în secolul al XV-lea, Dregători 
şi boieri, 1389—1496. Culese și adnotate de..., Buc., 1927. 80 + III p. (extras din „Rev. 
Arhivelor”, II, 1927, nr. 1) și Divanele domneşti din Țara Românească, I (1389—1498), Buc., 
1943, ed. revăzută, unde se dau şi unele știri despre ierarhia martorilor din sfatul domnesc- 


www.dacoromanica.ro 


10 INTRODUCERE ŞI ISTORIOGRAFIE 


Idei interesante găsim apoi într-o lucrare mai nouă a lui Dinu C. 
Arion, apărută în 1942 şi avînd un titlu cam lung: Două studii de istorie 
a dreptului românesc. Despre prerogativele marilor boieri moldoveni înainte 
de Ştefan cel Mare. Ce înţeles au avut actele de donaţiune domnești de pămînt 
da începuturile voievodatelor. (Contribuţie la studiul fundării voievodatului 
Munteniei). Autorul acestei lucrări are meritul de a fi scos în relief faptul că, 
pînă la Ştefan cel Mare, boierii moldoveni participau la conducerea sta- 
tului în calitatea lor de mari proprietari şi că această participare la guver- 
narea ţării nu are de-a face cu dregătoriile propriu-zise. Tot D. ©. Arion 
a arătat că situaţia se schimbă în vremea domniei lui Ştefan cel Mare, 
de cînd încep să predomine în sfatul domnesc boierii care ocupau dregătorii. 

În ceea ce privește sfatul lărgit al ţării, amintim discuţia destul 
de aprinsă dintre D. P. Bogdan și G. Duzinchievici despre existenţa sau 
inexistența seimului în Moldova 24, pomenit sub forma „,soim” într-un 
document emis de urmaşii lui Alexandru cel Bun. 


Ca trăsături generale ale lucrărilor privind sfatul domnesc din Țara 
Românească şi Moldova și pe membrii săi, apărute înainte de 1944, remarcăm 
în primul rînd mijloacele mult mai sărace de informare decît acelea de 
care dispunem astăzi, precum şi folosirea de predilecție a izvoarelor nara- 
tive mai tîrzii (sec. XVII—XVIII) pentru o epocă mai timpurie. 

La cîțiva din autorii amintiţi se resimte şi o anumită concepţie 
greşită, unii dintre ei făcîndu-se apologeţii clasei boierești. Pentru N. Bla- 
ramberg, de pildă, boieria (deci și posibilitățile de a ocupa dregătorii) 
„era accesibilă tuturor, chiar şi sclavilor (robilor)? %. D. V. Barnovschi 
a mers mai departe, afirmînd că sfatul domnesc ,,reprezenta poporul, 
tradiţia” sau că era „moştenitor al străvechilor adunări populare”? 26. 
Autorii amintiţi nu au ţinut seama de faptul că marii dregători erau recru- 
taţi din rîndurile marii boierimi şi că sfatul domnesc, ca reprezentant 
al marii boierimi, urmărea în primul rînd apărarea intereselor clasei pe 
care o reprezenta, clasă conducătoare în statul feudal. 


x 


După 23 August 1944, problema sfatului şi divanului domnesc din 
cele două state feudale românești nu a constituit încă obiectul unui studiu 
monografic, dar ea a continuat să preocupe pe cercetători în diverse studii. 


24 D. P. Bogdan, Acte molioveneşti dinainte de Ștefan cel Mare, Buc., 1938, p. 7—10; 
G. Duzinchievici, Cuufribuţii lu istoria Moldovei după moartea lui Alexandru cel Buu, laşi, 1939, 
20 p. (extras din „Rev. critică”, XIII, 1939, nr. 1, p. 21—38); D. P. Bogdan, În jurul 
unor consideraţiuni priviud istoria Moldovei după moartea lni Alexandru cel Bun. Răspuns d-lui 
Duzinchievici („Arhiva rom.”, t. III, 1939, p. 275—286); G. Duzinchievici, Contribuţii la 
istoria Mo!dovei div sec. XV. Răspuns d-lui Damian P. Bogdan (,Rev. critică”, XIII, 1939, 
nr. 4, p. 215—226). 

În lucrarea lui G. Brătianu, Sfatul domnesc în tările româneşti în cadrul istoriei generale, 
I, Liniile generale ale problemei, Buc., 1946, nu se vorbeşte decit de modul cum era cercetată 
în acea epocă problema aşa-zisclor „adunări de stări? din Europa. 

2% N. Blaramkerg, op. cit., p. 254. 

3 D. V. Barnovschi, op. cit., p. 11—12. 


www.dacoromanica.ro 


ISTORIOGRAFIA PROBLEMEI 11 


Unele consideraţiuni sumare despre structura sfatului domnesc al 
Moldovei în vremea domniei lui Ştefan cel Mare, despre ierarhia dregătorilor 
în sfat, rolul rudelor domnului în sfatul domnesc, vîrsta dregătorilor, 
puterea economică a lor în această vreme etc. găsim astfel în lucrarea lui 
A. Sacerdoţeanu, intitulată, impropriu, Divanele lui Ştefan cel Mare. 
Aceste considerațiuni sumare prefaţează listele de dregători întocmite cu 
multă minuţiozitate, pe ani şi pe dregătorii, de numitul autor 27. Aceluiași 
autor îi aparţin și unele note sumare despre sfatul domnesc din Țara 
Românească în vremea domniei lui Neagoe Basarab, în care face unele 
constatări cu privire la ceea ce numeşte domnia sa „stabilizarea” sfatului 
domnesc, ierarhia şi cursus honorum al dregătorilor. Ca şi în lucrarea pre- 
cedentă, şi aceste note sumare preced listele de dregători, pe ani şi pe 
funcţii, din timpul domniei lui Neagoe Basarab şi a fiului său Teodosie 28. 

În volumul Viaţa feudală în Țara Românească și Moldova, alcătuit 
de P. P. Panaitescu, V. Costăchel și A. Cazacu, apărut în anul 1957, pro- 
blema sfatului domnesc formează obiectul unuia din paragrafele lucrării 2, 

Unele aspecte ale activităţii sfatului domnesc din Moldova au fost 
cercetate apoi de N. Grigoraș, care a studiat rolul sfatului domnesc ca 
instanță supremă de judecată a ţării, menită în primul rînd să apere drep- 
turile şi privilegiile marei boierimi 3%. 

A fost reluată apoi de P. P. Panaitescu 3%, Damaschin Mioc 2 și 
Valentin Georgescu 33 cercetarea amănunţită a „adunărilor de stări” 
sau a „marei adunări a țării”, la care participau reprezentanţii categoriilor 
sociale privilegiate şi care erau convocate în împrejurări speciale, formînd 
o instituţie diferită de sfatul domnesc. 

Pentru prima oară sfatul domnesc din Moldova și Ţara Românească 
a fost prezentat în evoluţia sa în tratatul de Istoria României ; aici s-a 
arătat că sfatul de mari boieri, care controlau politica domnească în vre- 
mea fărîmiţării feudale, s-a transformat treptat într-un sfat de dregători 


22 Apărută în „Analele Univ. G.I. Parhon”, 1956, s. Șt. soc., istorie, p. 157—205. 

25 A. Sacerdoţeanu, Contribuţii la studiul diplomaticei slavo-române. Sfutul domnesc şi 
sigiliile din timpul lui Neagoe RBasacab (1512— 1521) („„Romanoslavica”, X, 1964, p. 406 — 
409). 

Vezi de același autor Institutiile supreme ale Moldovei în secolele XIV—XV. (,,Rev. 
Mhivelor”, IX, 1966, nr. 2, p. 23—40), unde se reproduc listele membrilor sfatului domnesc 
al Moldovei din această epocă. 

29 Vezi p. 343—351. 

30 Atribuţiile judecătoreşti ale sfatului domnesc din Moldova pină la sfirşitul secolului al 
XVI-lea („Studii și cerc. ştiinţifice”, Iaşi, istorie, XII, 1961, fasc. I, p. 133—1414). 

31 Marea adunure a țării, instituție a orînduirii feudale în [ările române (,„Studii,” X, 
1957, nr. 3, p. 153—165). Vezi şi textul francez publicat în Nouvelles 4tudes dhistoire, III, 
Buc., 1965, p. 117—139, precum și Marile adunări ale ţării, în vol. Viaja feudală, p. 351— 
354 şi articolul Pe marginea folosirii izvoarelor cu privire la impunerea Moldovei la tributul 
turcesc (Vaslui, 1456) („,Studii”, V, 1952, nr. 3, p. 187—198). 

32 Les assemblées d'états et la fiscalité en Valachie et en Moldavie („„Revue roumaine d'his- 
toire”, t. V, 1966, nr. 2, p. 197—233). 

33 L'Assemblée d'états ou la Grande Assemblée du pays comme organe judiciaire en Va- 
dachie et en Moldavie (XVII? et XVIII siècles) („Revue roumaine d'histoire”, 1966, ur. 5, 
p. 781—808). 


www.dacoromanica.ro 


12 INTRODUCERE ŞI ISTORIOGRAFIE 


în timpul centralizării celor două state feudale românești și s-au urmărit 
în linii mari schimbările înregistrate de divanul domnesc în epoca aga- 
numitului regim nobiliar 34. 

Amintim, în sfîrșit, că C. Cihodaru s-a ocupat într-un articol de Sfatul 
domnesc şi sfatul de obşte în Moldova (sec. XV—X VIII) 5%, în care a studiat 
unele probleme legate de componenţa și atribuţiile sfatului domnesc, 
precum și împrejurările în care era convocat sfatul mai larg al ţării, numit 
sfat „de obşte”. 

Acesta este, pe scurt, stadiul la care s-a ajuns în studierea sfatului 
domnesc şi a dregătoriilor din Țara Românească şi Moldova, problemă 
în care sînt încă multe aspecte necercetate şi al cărui studiu merita să fie 
reluat în ansamblu, pentru ambele ţări, pe baza informaţiilor documen- 
tare mult mai bogate ce ne stau astăzi la dispoziție, ca şi a lucrărilor scrise 
de înaintașii noștri. 


24 [storia României, vol. II şi III, capitolele privind organizarea social-politică. 
3 Apărut în „Anuarul Inst. de ist. şi arh.”, Iași, I, 1964, p. 55—86. 


www.dacoromanica.ro 


Cap. il 


TERMINOLOGIA SUB CARE SÎNT CUNOSCUTE SFATUL, 
DIVANUL DOMNESC ŞI MEMBRII LOR ŞI EVOLUŢIA 
ACESTEI TERMINOLOGII 


Pentru a înțelege mai ușor evoluţia sfatului şi a dregătoriilor, va 
trebui mai întîi să cercetăm terminologia sub care sînt cunoscute aceste 
instituţii şi evoluţia acestei terminologii, problemă care, pînă în prezent, 
nu a fost decît în mică măsură discutată în istoriografia noastră 1, 

Terminologia folosită în documente, reflectînd în linii mari transfor- 
mările instituţiilor pe care le definește, va înlesni înţelegerea evoluţiei 
acestor instituţii, de care ne vom ocupa în capitolul următor al lucrării. 


1. SFATUL ȘI DIVANUL DOMNESC 


De-a lungul celor aproape patru secole de care ne ocupăm în această 
lucrare, sfatul domnesc a căpătat numiri diferite, care sînt legate în primul 
rînd de evoluţia și componenţa sa, ca și de unele influențe străine exerci- 
tate asupra limbii folosite de cancelaria domnească. 

“Astfel, în Țara Românească, sfatul domnese propriu-zis, format 
din sfetnicii apropiaţi ai domnului, avînd deci un caracter restrîns, s-a 
numit sfat sau sfatul țării, uneori divan, singlit, ipretoriu şi scaun de judecată ; 
pentru sfatul domnesc întrunit într-o formă ceva mai largă, cuprinzîind 
pe toţi marii dregători și colaboratorii lor cei mai apropiaţi, s-a utilizat 
în sec. al XVII-lea termenul turcesc de divan sau marele divan, iar pentru 
adunările cu caracter mai larg, cuprinzînd pe reprezentanții păturilor 
privilegiate, ai boierimii şi ai bisericii, s-a folosit termenul de sobor. 

În Moldova, termenii utilizaţi au fost : sfat, sfat de taină, sfatul cel 
mai înalt, sfatul ţării şi singlit pentru sfatul restrins, divan pentru sfa- 
tul mai larg şi sfat de obşte pentru adunările reprezentanţilor categoriilor 
privilegiate. 

Cei mai mulţi din aceşti termeni au fost utilizaţi în sec. al XVII-lea, 
cînd documentele — scrise tot mai mult în limba română — devin mai 
explicite și mai bogate în informaţii decît în veacurile anterioare, fără însă 
a face nici în această vreme o diferenţiere netă între 'ermenii folosiţi. 


1 Vezi C. C. Giurescu, Contribuţiuni, p. 21—25 (numele g-nerice ale drogitorilar). 


www.dacoromanica.ro 


14 TERMINOLOGIA PENTRU SFATUL DOMNESC ȘI MEMBRII SĂI 


a. Sfat, sfatul cel mai înalt, sfatul țării 


În Țara Românească — ca şi în Moldova, de altfel — termenul de 
sfat nu este amintit în formula obișnuită a documentelor interne, în care 
se spune că acestea au fost emise de domn și de „„cinstiții” săi dregători 
sau boieri. Doar în unele documente din sec. al XVI-lea, această formulă, 
se schimbă, în aceste hrisoave arătîndu-se că domnul a judecat „cu tot 
sfatul” său (cretu) 2. 

În documentele moldovene din secolele XV—XVII, utilizîndu-se 
o formulă tradițională, se spune de regulă — vorbindu-se în numele dom- 
nului ţării — că locuitorii care au făcut tranzacţii de bunuri imobiliare 
sau cei care au avut de rezolvat diverse litigii „au venit înaintea noastră 
şi înaintea boierilor noștri” sau „înaintea noastră și înaintea boierilor 
noștri moldoveni, mari și mici”. 

Termenul de sfat este folosit prima oară în Moldova într-un docu- 
ment intern din 11 febr. 1400, în care domnul arată că a făcut o danie 
unui boier „cu tot sfatul boierilor mari și credincioși” 3 (cu ghem CRATOBO(M ) 
Boatpom Eeankni(M) H &kpnu(M). (Sfatul are aci sensul de sfătuire, con- 
sultare). 

În documentele externe păstrate din această epocă, actele de omagiu 
date de domnii Moldovei regelui polon, se folosește termenul de sfat sub 
forma sa de Payat. Prima oară acest termen a fost utilizat tot de cance- 
laria lui Alexandru cel Bun, la 1402, cînd domnul făgăduiește supunere 
regelui polon „cu întreg sfatul” 5. Mai tîrziu s-a folosit fie termenul de 
„sfatul nostru” (name Pagos), fie „panii noștri şi sfatul nostru” (n uHaw 
Ians 1 mauno Pagos), sau, fiind vorba de reprezentanţii ţării în fața unei 
puteri străine, „sfatul moldovenesc” (Paaa MoAAakekax) ê. 


În vremea domniei lui Ştefan cel Mare se poate observa din termi- 
nologia folosită de cancelaria domnească evoluţia sfatului domnesc în 
această epocă (problemă de care ne vom ocupa în capitolul următor). 
Astfel, la 9 iulie 1466, domnul arăta că a făcut o danie mănăstirii Probota 
după ce s-a consultat cu mitropolitul, episcopul de Roman şi cu „tot 
sfatul” 7. Aci sfatul cuprindea pe toţi marii boieri care aveau dreptul să 
participe la conducerea treburilor ţării alături de domn. Mai tirziu, însă, 
paralel cu schimbările petrecute în componenţa sfatului domnesc, termenul 
de sfat sau „sfatul cel mai înalt” a fost utilizat pentru a desemna sfatul 
restrîns al domnului, care apare separat de restul boierimii. De pildă, la 


2 Documenle privind istoria României, B., veac. XVI, vol. II, p. 338 (doc. din 29 
mai 1546). 

2 Doc. priv. isi. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 7. Vezi şi doc. din 7 ian. 1403, în care 
sc aminteşte de „sfatul nostru depl'n” (ibidem, p. 13). Vezi şi C. Cihodaru, op. cit., p. 57. 

4 Despre acest termen de origine ucraineană, derivind de la cuvintul german Rat = 
= sfat — vezi C. Cihodaru, op. cit., p. 56—59. 

5 Hurmuzaki, 1/2, p. 823 și M. Costăchescu, Doc. Înainte de Ştefan cel Mare, II, 

. 621—622. 

i € M. Costăchescu, op. cil., p. 686 şi 689 (1435), 712 (1439) şi 791 (1456). 

7 Doc. priv. isi. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 347. 


www.dacoromanica.ro 


SFATUL ȘI DIVANUL DOMNESC 15 


15 oct. 1481, domnul declară că „am socotit cu boierii noştri şi cu tot 
sfatul nostru cel mai înalt” (n cu Seero nawo nagwe Paaow) 8. 

Diferenţierea dintre „panii sfatului nostru moldovenesc” și „toţi 
panii de la mare pînă la mic” fusese marcată şi de cancelaria lui Petru 
Aron, cu prilejul marei adunări de la Vaslui din primăvara anului 1456, 
cînd boierii şi domnul au acceptat să plătească tribut Imperiului otoman °.. 
Aci însă deosebirea fusese necesară deoarece era vorba de întrunirea unui 
sfat; mult mai larg decît; cel obişnuit, sfat care fusese convocat pentru a găsi 
o ieșire din situația grea în care se afla Moldova. 

Cu aceeaşi accepţiune de sfat; restrins, separat de restul boierimii, 
termenul de sfat a fost utilizat uneori şi în a doua jumătate a sec. al XVI-lea, 
cînd se arată că domnul a rezolvat; diverse pricini „cu tot sfatul domniei 
mele şi cu toți boierii”, „cu boierii noștri și cu tot sfatul nostru” sau că 
plata unui sat s-a făcut „înaintea întregului nostru sfat şi înaintea tuturor 
boierilor domniei mele, mari şi mici” 10. În aceeaşi vreme se utilizează și 
formula „cu sfatul întregului nostru sfat moldovenesc” Y, primul termen 
referindu-se la consultarea, dregătorilor din sfat. 

! În sec. al XVII-lea, termenul de sfat a fost folosit în Moldova mult, 
mai des decît în Țara Românească, în documentele redactate în limba 
română utilizîndu-se de regulă forma svat!2. În aceeași vreme, datorită 
folosirii tot mai largi în scris a limbii române, termenul de sfat a fost uti- 
lizat uneori în această formă și în documentele scrise în limba slavă 13, 
documente în care termenii obişnuiţi sînt Paaa și curu. / 

Cum la şedinţele sfatului domnesc luau parte adeseori mitropolitul 
şi episcopii ţării, a căror „,binecuvîntare” este invocată în hrisoavele de 
danie sau întărire a proprietăţilor bisericeşti 14, în unele documente moldo- 
vene din sec. al XVI-lea se face diferența între sfatul propriu-zis, alcătuit; 
din marii dregători laici, și clericii participanţi la şedinţele sfatului domnesc. 
De pildă, pricina dintre marele vornic Gligorcea Crăciun şi mănăstirea 
Probota, de care se vorbește într-un document din 8 iulie 1597, este jude- 
cată de domn „cu tot sfatul domniei mele, şi duhovnicesc și lumesc” 18. 
Sfatul duhovnicesc şi cel laic, alcătuit din dregători sau sfetnici (mawa Paaa 


8 Jbidem, veac. XV, p. 31. În doc. din 15 mart. 1490, cînd sc întărește autoritatea 
episcopiei de Rădăuţi asupra a 50 de biserici, deși formularul documentului cste aproximativ 
acelaşi, s-a tradus „cu toţi boierii noștri moldoveni, și îndeosebi cu tot sfatul nostru”. (hangnure 
Ch Bcew Haw paqok (ibidem, p. 131 ṣi 134). Pentru doc. din 1481, C. Cihodaru traduce 
„mai ales”, în loc de „cel mai înalt” (op. cit., p. 58). 

9 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XNIV—XV, p. 286. 

10 Ibidem, veac. XVI, vol. II, p. 182, vol. III, p. 43, 47, şi vol. IV, p. 174. 

1 Doc. din 15 dec. 1598 (ibidem, p. 240). Vezi şi duc. din 26 mart. 1622 (ibidem, 
veac. XVII, vol. V, p. 110). 

11 Vezi doc. din: 20 april. 1627, 5 scpt. 1634, 12 iunie 1638, 11 fcbr. 1643, 15 sept. 
1654, 22 mai 1658, 20 sept. 1660 etc. (Acad. R.S. România, MCDXCVII/66, LXXII/35, 
CXXXVIII/27 a, XXII/112 a, DCXXIII/70, CXXXVIII/86; Arh. St. Buc., m-rea Sf. Sava, 
XXXVI/11). 

13 Vezi doc. din 20 dec. 1588 (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVI, vol. III, p. 411). 

1 Vezi mai jos p. 82—86. 

15 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVI, vol. IV, p. 170. În doc. din 10 sept. 1596, 
referitor la aceeași pricină, se traduce „sfatul domniei mele, şi clerici și laici” (ibidem, p. 150). 


www.dacoromanica.ro 


16 TERMINOLOGIA PENTRU SFATUL DOMNESC ȘI MEMBRII SĂI 


ASXoana H catrunka) apare şi în tratatul încheiat de Iliaş Rareş cu regele 
Poloniei la 30 nov. 154716. 

În sec. al XVII-lea, o dată cu schimbările intervenite în societatea 
feudală românească, cînd slujba prestată de dregători domnului țării 
devine treptat un serviciu adus țării sau domnului şi țării, sfatul domnesc 
a început să fie numit „sfatul ţării”, iar dregătorii domnului „boierii ţării”. 
Acest sfat al Țării Românești este amintit în numeroase documente din 
sec. al XVII-lea, fie sub forma românească de „sfatul ţării” sau „sveatul 
țărăi” fie sub aceea slavonă de cnetkTrh Xoper 17. 

În Moldova, termenul de „sfatul țării” (cnekTra semekon), cum i fe 
spune într-un document din 30 oct. 165528, a fost folosit; mai rar decît 
în Țara Românească. 

În unele documente din Țara Românească „sfatul ţării” apare ca 
fiind o noţiune deosebită de aceea de divan (despre care vom vorbi îndată). 
Astfel, la 28 iunie 1642, într-o scrisoare a mitropolitului, se spune că la o 
pricină judecată „cu tot sfatul divanului”, nişte pîrîși au rămas de jude- 
cată „denaintea a tot divanul și sfatul ţărăei” 19, iar la 20 nov. 1645, Matei 
Basarab arată că a hotărît să restituie satele lui Mihai Viteazul urmaşilor 
acestuia, după ce a consultat „sveatul țărăi şi divanul și săborul sf <i >ntelor 
şi dumnezeeșt <i> lavrele ţărăi” 2. 


b. Divan, marele divan 


Către sfirşitul sec. al XVI-lea, cînd influența turcească în Țara 
Românească şi Moldova a devenit mai puternică, termenul de sfat a fost 
înlocuit treptat cu cuvîntul divan 2, care a fost folosit în documentele din 
sec. al XVII-lea mult mai des decît vechiul nume de sfat. 


18 JI. Bogdan, Album paleogrufic moldovenesc, nr. 79. 

17 Doc. din 15 iulic 1628, 24 iulie 1641, 20 nov. 1641, 10 febr. 1646 etc. (Acad. R. S. 
România, LXXVI/21, CDXXX/41, CCXCIV/4 şi Arh. St. Buc., m-rea Sf. Apostoli, III/1). 

18 Arh. St. Buc., A. N., CI/17. În acelaşi an, „sfatul țării?’ Moldovei dădea o sceri- 
soare de garanţie lui Gheorghe Rakoczi al II-lca pentru suma de 126 000 de taleri, îimprumu- 
taţi de la principe, membrii săi angajindu-se să o restituie, ei sau „,,boiarii carii vor fi în 
cinste în locul nostru” (N. Iorga, Studii şi documente, IV, p. 44—45). 

19 Acad. R. S. România, CI/16. 

20 Muzeul de istorie Buc., nr. 13977. Vezi şi Acad. R. S. România, CCXCIV/4, (doc. 
din 10 febr. 1646). 

21 După cite ştiu, termenul de divan a fost folosit prima oară de cancelaria Ţării 
Româncşti in timpul domniei lui Mihnea Turcitul. La 30 aprilic 1587, se vorbeşte dc o întoc- 
mire făcută în faţa dregătorilor, a întregii curţi domnești, mare și mică, „in marele divan al 
domnici inele”? (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. V, p. 306). Termenul se repetă apoi 
în ducumente, la 16 febr. 1589, 20 aprilie 1589 etc. (ibidem, p. 391, 397—398, 401). 

În Moldova, termenul de divan este întilnit ceva mai tirziu, la 18 martie 1603, cu sensul 
de şedinţă dc judecată a sfatului doninesc (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVII, vol. I, p. 74). 

Despre semnificaţia cuvintului divan vezi L. Şăincanu, Influența orientală, sub voce. 
În Imperiul otoman au existat mai multe instituţii purtind numele de divan, din care cel mai 
impoitant era divan-i humaiun, care constituia consiliul sultanului. Treptat, importanța 
acestui divan a scăzut, atribuţiile sale preluindu-le aşa numitul ikindi divani, care se intrunca 
după amiază, sub preşedinţia :marelni vizir, pentru a termina discuţiile începute în divanul de 
dimineaţă (vezi pe larg despre aceasta Encyclopédie de V'Islam, t. II, Paris, 1960, sub vucc). 


www.dacoromanica.ro 


SFATUL ȘI DIVANUL DOMNESC 17 


În documentele "Țării Româneşti din acest secol, termenul de divan 
are de cele mai multe ori accepțiunea de sfat domnesc, unii dieci folosind 
încă, dar destul de rar, termenul mai vechi de sfat, alții preferîndu-l pe 
acela de divan. De pildă, într-un document din 3 april. 1635, se spune că 
domnul a judecat o pricină „cu toţi cinstiții dregătorii domniei mele 
şi cu tot sfatul nostru”; în alt document, redactat în aceeaşi zi, pentru 
o pricină asemănătoare, se utilizează formula „cu toţi cinstiţii dregători 
şi cu tot divanul” 2. 

În alte documente din aceeaşi vreme, cei doi termeni sînt utilizaţi 
concomitent, cu aceiaşi accepțiune. La 20 mai 1636, Matei Basarab arată 
astfel că nişte împricinaţi au venit „la marele scaun de judecată şi înaintea 
a întreg sfatul domniei mele” (n npta, geam chetrom) şi că el a judecat 
pricina „cu tot divanul” (cn gae AHEBAHoM) 25. Este clar că, în aceste docu- 
mente, sfat şi divan au aceeași accepţiune. 

În afară de această accepţiune de sfat domnesc, termenul de divan 
sau marele divan a mai desemnat în sec. al XVII-lea şi camera din palatul 
domnesc unde se aduna sfatul domnului. Astfel, la 20 ian. 1604, se citesc 
niște documente „la marele divan”, iar mai tîrziu, la 10 iunie 1626, se 
arată că un postelnic s-a prezentat „în divan” şi a mărturisit, „în marele 
divan” 24. 

În documentele din această vreme, în care se utilizează cei doi ter- 
meni, de sfat şi divan, primul are uneori accepțiunea mai veche de consiliu 
restrîns al boierilor, în timp ce al doilea desemnează camera unde se aduna 
sfatul. Dintr-un document din 4 dec. 1644 aflăm astfel că meşterii de la 
Baia de Aramă s-au tocmit „în divanul domniei mele, dinaintea a tot 
cinstit sfatul domniei mele” 35. 

În alte documente, cuvîntul divan întruneşte ambele aceste accep- 
țiuni, desemniînd şi sfatul şi locul unde se întrunea acesta. În aceste două 
sensuri este utilizat cuvîntul divan într-un document din 18 sept. 1667, 
în care se vorbeşte de o pricină judecată de domn și de dregătorii săi sau 
de „tot divanul”, „în marele divan” %. 


În timpul domniei lui Constanstantin Brîncoveanu, în palatul domnesc 
din Bucureşti existau două camere care purtau numele de divan : divanul 
mare și cel mic, unde se întrunea sfatul domnesc 27. 


22 Arh. St. Buc., m-rea Cotmeana, VIII/5 şi m-rea Tismana, XLII/2. 

23 Idem, ep. Rimnic, LVII/4. 

24 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. I, p. 107 şi Acad. R. S. România, Foto, 
NCVII/53. Vezi şi duc. din: 6 iulie 1605, 5 mai 1613, 14 oct. 1614 etc. (Doc. priv. ist. Rom., 
B., veac. XVII, vol. I, p. 176, vol. II, p. 182, 333). 

25 Acad. R. S. România, XLIII/67. Vezi şi doc. din 10 mai și 10 iulie 1634, în care 
se spune că niște buieri au venit „în divan” san „ìn divanul cel marc”, „inaintea a tot sfatul” 
(Arh. St. Buc., m-rea Bistriţa, XXI/4 și Mitr. Ţării Rom., CLXNIX/2). 

26 Acad. R. S. România, CXCII/72. Vezi şi doe. din 10 mart. <1646>, unde se arată 
că niște oameni au venit „în marele divan” şi că domnul a judceat „cu divanul” (Acad. R. S. 
România, CI/13). 

27 N. Stoicescu, Repertoriul monumentelor feudale din Bucureşti, Buc., 1961, p. 31. În 
Imperiul otoman, clădirea în carc se întrunca divanul se numea divankhane (Encyclopédie 
de lJslam, t. II, Paris, 1960, p. 348). 


2 — c. 290 


www.dacoromanica.ro 


18 TERMINOLOGIA PENTRU SFATUL DOMNESC ŞI MEMBRII SĂI 


Ca şi în Moldova în aceeaşi vreme, divanul mai avea uneori şi accep- 
țiunea de şedinţă de judecată a sfatului domnesc. Cu prilejul judecării 
boierilor Staico Bucșanu și Preda Proroceanu, acuzaţi că au uneltit împo- 
triva lui Constantin Brincoveanu, aflăm din cronica ţării că s-au făcut 
mai multe „divanuri” (şedinţe de judecată) ; „un divan l-au avut domnul 
în spătăria cea mare ; alt divan l-au făcut în divanul cel mare; al treilea, 
divan l-au făcut singuri boierii fără domnul, cu cealaltă ţară, în vistierie, 
jos” 28. 

În numeroase documente din sec. al XVII-lea din Țara Românească 
termenul de divan este înlocuit cu acela de marele divan (eeankin AHgan) 2. 
În unele din aceste documente, marele divan are accepțiunea unui sfat 
mai larg, la care participau boierii sau dregătorii mari și mici ai ţării. În 
acest caz, noţiunea de divan are acelaşi înţeles cu divanul din Moldova. 
De pildă, într-un document din 20 aug. 1605, se spune că s-a răscumpărat 
o ocină „în faţa cinstiților dregători ai domniei mele şi a boierilor mari 
şi mici din marele divan al domniei mele” %, iar la 20 mart. 1623 se vor- 
beşte de o pricină dezbătută dinaintea „tuturor cinstiților dregători ai 
domniei mele, mari şi mici, din divanul cel mare” 31, 


x 


În Moldova, termenul de divan a avut, ca şi în Țara Românească, 
patru accepţiuni, desemniînd : locul de adunare a sfatului domnesc, ședința, 
divanului, sfatul domnesc propriu-zis şi, mai tirziu, un sfat mai larg, la 
care participau dregătorii mari și mici şi foştii dregători. 

De pildă, cînd se spune că un boier a primit niște bani „în divan, 
dinaintea boierilor” san că domnul a judecat o pricină cu sfatul său şi 
a spart nişte acte în divan %, termenul de divan desemnează — ca şi în 
Tara Românească — locul sau camera din palatul domnesc unde se adunau 
membrii sfatului domnesc. La curtea domnească din Iaşi — ca şi la cea din 
Bucureşti — existau mai multe camere ce purtau numele de divan. La 
1643, de pildă, un sol polon relatează că a fost primit într-o „cameră mare 
pe care ei (moldovenii — N.S.) o numesc divan (adică sala de sfat sau de 
judecată)” şi că apoi a pătruns într-o altă cameră „sau divan”, unde era 


28 Istoriu Tării Româneşti de !a octombrie 1688 pînă la martie 1717, ed. C. Grecesci, 
p. 43—44. Vezi și p. 71, despre divanul făcut pentru judecarea clncerulni C. Știrbei. 

Cf. în acest sens şi informaţia banului Mihail Cantacuzino, potrivit căreia, în sec. 
al XVIII-lea, „divan se chiamă cînd judecă insuşi domnul cu mitropoliul şi cu boierii” (Istoria 
politică şi geografică a Țării Româneşti, ed. Tunusli, p. 18). 

39 Doc. din: dec. <1606>, 16 mai 1610, 25 aprilie 1612, 26 mart. 1614 etc. (Doc. priv. 
ist. Rom., B., veac. XVII, vol. I, p. 234, 465, vol. II, p. 61, 263). 

30 Ibidem, vol. I. p. 191. Vezi şi doc. din 17 mai 1610 (ibidem, p. 468). 

31 Ibidem, vol. IV, p. 236. Vezi şi doc. din 23 mart. 1629 şi 3 inart. 1630, unde sînt 
amintiţi boierii mari şi mici din divanul domnesc, în cel de al doilea fiind înșiraţi, după unii 
mari dregători, foștii dregători, aga, armașul, portarul, pitarul etc. (Arh. St. Buc., m-rea 
Horez, XVIII/11 și Acad. R. S. România, CLXXXI/84). Vezi şi mai jos p.62 —63 (nu- 
mărul membrilor divanului). 

32 Doc. din 15 mart. 1634 şi 13 iunie 1645 (Arh. St. Buc., Peceţi nr. 205 şi Acad. 
R. S. România, CLXXXV/178). 


www.dacoromanica.ro 


SFATUL ŞI DIVANUL DOMNESC 19 


tronul 53. Francezul De la Croix aminteşte şi el „la salle du Divan fort 
grande” și camera  spătăriei unde se ţineau ședințele divanului în fie- 
care zi %. 

Cea mai completă descricre a sălii mari numită divan ne-a lăsat-o 
Dimitrie Cantemir, care arată că „divanul, numit astfel de moldoveni 
printr-un cuvînt turcesc, este o sală care se află în mijlocul palatului 
domnesc”. În această sală se găseau tronul domnesc şi scaunele mitropoli- 
tului și ale dregătorilor în slujbă, acestea așezate în ordinea importanţei lor, 
precum şi scaunele foștilor dregători, membri ai divanului 5. 

A doua accepţiune a cuvîntului divan este aceea de şedinţă a sfatului 
domnesc pentru judeczrea unei pricini. La 30 martie 1599 se arată astfel 
că niște boieri s-au pîrît în divan înaintea domnului şi a sfatului său „la 
18 divane”. Referindu-se la aceeași pricină, peste un an, la 9 ian. 1600, 
domnul declară că i-a judecat pe împricinaţi „pînă la 23 de judecăţi” 36. 

Această accepţiune a cuvîntului divan, de şedinţă de judecată a 
sfatului domnesc, este cunoscută și francezului De la Croix, care nota, 
în trecerea sa prin Moldova, că domnul „tient Divan tous les jours dans 
la chambre nommée Spataria? 37. 

În sec. al XVII-lea, termenii de sfat şi divan au fost utilizați paralel 
în documentele interne, în unele din acestea cei doi termeni avind — ca 
şi în Țara Românească — aceeaşi accepţiune. De pildă, într-un document 
din <1626—1627> se arată că se judecase o pricină pentru stăpînire de 
țigani „cu tot svatul” şi o alta asemănătoare privind uciderea unor 
țigani „cu tot divanul” ; la 20 dec. 1644 o pîră „înaintea divanului” este 
judecată „cu svatul”, iar la 10 mert. 1665, la o judecată „înaintea sfatului”, 
una din părţi rămîne „denaintea divanului” 38, În aceste documente, prin 
sfat și divan se înțelege adunarea obișnuită a dregătorilor țării, care jude- 
cau împreună cu domnul procesele ce li se înfățișau. 

În vremea domniei lui Dimitrie Cantemir noţiunile de sfat; și divan 
aveau accepţiuni diferite: în timp ce sfatul era aduncrea restrînsă, 
formată din cei opt mari dregători ai ţării, divanul avea un c: racter mult 
mai larg, la şedinţele sale participînd, pe lîngă marii dregători, toţi ceilalți 
boieri din cele trei „crâine” sau „stări” (adică şi dregătorii ai doilea şi ai 
treilea) 3. 


33 P, P. Panaitescu, Călători poloni prin ţările române, Buc., 1930, p. 123, 129. 

3 F, Babinger, O relațiune neobservată despre Moldova sub domnia lui Antonie vodă Ruset 
(1676), Puc., 1937, p. 20, 22. 

æ D, Cantemir, Descriptio Moldaviae, Buc., 1872, p. 101. 

38 Arh. St. Buc., m-rea Neamţ, XXXVII,3 şi 5. Cu acelaşi sens se utilizează termenul 
de divan şi într-un document din 1C92, în care se spune că domnul a strins pe boicrii mari 
şi mici „şi am făcut divan”, pentiu a judeca pe boierul Velicico Costin, acuzat de luare dc 
mită („Arhiva— Iaşi”, VI, 1895, p. 100—101). 

a3? F. Babinger, op. cit., p. 22. Vezi şi o rclaţie franceză de la începutul sce. al 
XVIII-lea, în care, vorbindu-se despre domn, se afirmă ,,Son tribunal est apelle divan” (,,Rev. 
historique du sud-est europeen”, VI, 1929, p. 62) şi Cronicile României, ed. M. Kogălni- 
ceanu, IJ, p. 18, despre „divanurile” (judecăţile) ţinute de Gheorghe Duca. 

38 Arh. St. Buc., m-rea Sf. Sava— Iaşi, XVIII/2, cp. Huşi, LXX/15 şi Acad. R. S. 
România, CDLII/79. 

38 D, Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 77—84. Vezi şi mai jos p. 63—64 


www.dacoromanica.ro 


20 TERMINOLOGIA PENTRU SFATUL DOMNESC ŞI MEMBRII SĂI 


Este greu de precizat cînd anume s-a făcut această separare netă 
între noţiunile de sfat și divan, deoarece documentele nu o marchează cu 
claritatea lui Dimitrie Cantemir. În unele documente moldovene din sec. 
al XVII-lea sfatul are el însuşi accepțiunea de adunare lărgită, aşa cum 
va fi numit mai tîrziu divanul. Astfel, la 5 febr. 1626, domnul face o danie 
„cu tot sfatul domniei mele, boierii noştri moldoveni mari şi mici”, iar 
la 20 aprilie 1627, Dumitrașco Ștefan mara logofăt — bun cunoscător al 
organizării sfatului domnesc — declară că „tot svatul lui (al domnului), 
boiarii cei mari şi cei mici”, au dat o mărturie înaintea lui Radu Mihnea 4. 

Mijlocul sec. al XVII-lea — mai exact domnia lui Vasile Lupu — 
pare a constitui perioada în care cele două noţiuni de sfat; şi divan capătă 
treptat accepţiuni diferite, termenul de divan începînd să desemneze 
sfatul mai larg, alcătuit; din dregătorii mari și mici. Astfel, la 26 mart. 1642 
se vorbește de „sfatul boierilor mari și mici din divanul nostru”, iar la 30 
iulie 1646 apar ca martori cîțiva dregători ai doilea și un vornic de poartă, 
care sînt numiţi „boieri din divanul măriei sale lui Vasile vodă” 4, 

În a doua jumătate a sec. al XVII-lea, deosebirea dintre sfat și 
divan se adincește treptat, deşi în unele documente statul continuă să 
se confunde încă cu divanul. Astfel, la 8 aprilie 1662, se vorbeşte de „adu- 
narea divanului”, deci de o adunare mai largă, iar la 12 martie 1662 apar 
ca martori ai divanului, pe lîngă marii dregători, şi dregătorii ai doilea și ai 
treilea 4, adică aceia care alcătuiau divanul în vremea lui Dimitrie 
Cantemir ; în sfîrșit, la 1692 Constantin Cantemir declara că a făcut divan 
cu „dumnealor boiarii cei mari şi mici” și cu „toţi mazilii” 43. 

Subliniem deci că în Moldova, în sec. al XVII-lea, a existat o perioadă 
în care noțiunile de sfat și divan au avut aceeași accepţiune şi că, în a doua 
jumătate a sec. al XVII-lea și la începutul celui următor, ele au ajuns să 
aibă accepţiuni diferite. 

Avînd o largă răspindire în Moldova în sec. al XVII-lea, termenul 
de divan a fost folosit şi de străinii care au trecut prin ţară în această 
vreme. Astfel, în relaţia lui Quirini din 1601, sfatul domnesc este numit 
„loro publico diuano, cioe senato” 41; mai tirziu, francezul De la Croix 
vorbeşte de „divan public” 4%; tot „divan” numesc sfatul dom nese şi unii 
dintre călătorii poloni în trecere prin Moldova 46. 


4 Acad. R. S. România, CCLVI/5—6 și MCDXCVII/66. Vezi de asemenea şi doc. de 
la Miron Barnovschi referitoare la ţiganii mănăstirești şi boierești din 1627 şi 1628. (Arh. 
St. Buc., m-rea Sf. Sava—Iaşi, XXXIj4, XXXV/4. m-rea Neami, CXXXII/8). 

41 Muzeul Româno-Rus, nr. 624 şi Arh. St. Buc., m-rea Sf. Sava — Iași, AXXIU/8. 

42 Acad. R. S. România, LVIL/16 şi LVI/27. 

43 Arhiva”, VI, 1895, p. 100—101. 

44 „„Cercetini istorice”, IV/2, 1928, p. 87. 

45 Rd. Babinger, p. 23 (extras). 

«i P, P. Panaitescu, Călători poloni, p. 123. 129. 


www.dacoromanica.ro 


ALȚI TERMENI 21 


c. Alţi termeni: singlit, pretoriu, scaun de judecată, senat 


În afară de aceşti doi termeni, sfat şi divan, folosiţi cel mai adesea de 
cancelariile domnești ale Țării Româneşti şi Moldovei și avînd, cum am 
văzut, fie aceeași accepțiune, fie mai apoi înţelesuri diferite, în sec. al 
XVII-lea s-au mai utilizat şi alți termeni străini pentru a desemna sfatul 
domnesc. 


Singlit (sinelit) este un cuvînt de origine greacă, care are înţelesul 
de senat, sfat, adunare 47. ÎI întîlnim în cîteva documente din Țara Româ- 
nească din deceniul al treilea al sec. al XVII-lea, foarte probabil sub 
influența grecească, mai puternică în această vreme 48. Astfel, la 6 martie 
1628 se spune că : „mai sus zisul singlit al celor de bun neam” (este vorba 
de sfetnicii şi vlastelinii țării) nu a fost de acord cu închinarea mănăstirii 
Snagov î?. 

Termenul de singlit a fost folosit deseori în Moldova, în sec. al XVI-lea, 
în cronicile alcătuite în limba slavonă % și apoi în cîteva documente din 
sec. al XVII-lea; în aceste documente nu înlocuieşte termenul de sfat, 
ci e folosit paralel cu acesta. Astfel, la 8 iulie 1632, cînd se hotărăşte scu- 
tirea de dări a preoţilor, domnul se sfătuiește „cu tot sfatul nostru, cu cei 
patru ierarhi ai noştri moldoveni şi cu toţi boierii mari şi mici și cu tot 
sinclitul nostru” 5. Este vcrba aci, foarte probabil, de un exces de cunoş- 
tinţe ale diacului, care vroia să impresioneze. 

Cît priveşte termenul de pretoriu sau prilor, acesta a fost folosit 
în cîteva documente de Udrişte Năsturel, învățatul logofăt al doilea şi 
cumnat al lui Matei Basarab, şi de „spudeii” săi, într-o vreme cînd Udrişte 
a introdus în umba slavonă a cancelariei domnești o scrie de termeni 
prețioşi, nefolosiți mai înainte. Într-un document din 10 sept. 1633, scris 
de Stoica spudeiul, se vorbește de pretoriul (ngurop) „cneazului” Alexandru 
voievod, iar la 28 febr. 1645, într-un document în care Udrişte Năsturel 
„aşează cuvintele”, se spune chekrrukh nperega (sfetnici ai pretoriului) 52. 
=  Aceleiaşi epoci îi aparține şi termenul de „marele scaun de judecată” 
(geanth cSAaanuTa), utilizat într-un document din 20 mai 163653. Acest 


47 Vezi H. Sarafidis, Dicfionar grec-român, Buc., 1935. sub voce. 

38 De altfel, în această vreme, logofăt al doilea este un grec, Sima. 

49 Acad. R. S. România, Peceţi, nr. 76. Vezi și doc. din 23 mai 1629, referitor la 
scutirea de dări a satului Corbii de Piatră (Ai. St. Buc., cp. Argeş, XVI/17). 

50 Cronicile slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, p. 80, 89, 91, 105, 110, 111 passim. 
După cum a arătat Ioan Bogdan, termenul curianru—ca şi alţi temeni deseinnînd pe dre- 
gători şi boieri — ceste un împrumut de la cronicarii bizantini (Vechile cronici moldovenești 
pină la Urechia, Buc., 1891, p. 88—89). 

51 Acad. R. S. România, CCXXXVII/2. Vezi şi doc. din 22 febr. 1633, 19 mart. 1664 
etc. (Arh. St. Buc., ms. €29, f. 286, copie Inst. de Istoric) şi C. Cihodaru, op. cit., p. 78. 

52 Arh. St. Erc.. cp. Aigcș, XLII/3 și Acad. R. S. România, CCCXCVII/47. Mentio- 
nez că în Lexiconul lui Nardarie Cozianul, alcătuit la 1649, nptrop este tradus prin casă de 
judecată (ed. Gr. Creţu, p. 212). 

53 Arh. St. Bevc., cp. Rimnic, LVII/4. 


www.dacoromanica.ro 


22 TERMINOLOGIA PENTRU SFATUL DOMNESC ȘI MEMBRII SĂI 


nume se dădea desigur sfatului domnesc datorită faptului că el alcă- 
tuia — alături de domn — instanța supramă de judecată a ţării. 

Amintim aci că, într-o traducere românească din sec. al XVIII-lea 
a unui document muntean din <1 sept. 1561—mai 1562», traducătorii 
utilizează termenul de sinat%, termen pe care nu l-am întîlnit însă în 
documentele interne originale, ci doar în unele izvoare narative din sec. 
al XVII-lea, de pildă la Miron Costin, care numeşte astfel — sub influență 
polonă — sfatul domnesc al Moldovei 5. 


d. Soborul şi sfatul de obşte 


Aceşti doi termeni au fost folosiți pentru a desemna sfatul mai 
larg al ţării, la care luau parte şi alți reprezentanţi ai claselor privilegiate. 
Soborul este un termen împrumutat din viaţa bisericească, unde 
avea înțelesul de adunare. Definiţia cea mai clară o găsim într-un docu- 
ment din 14 aprilie 1666, car cuprinde mărturia dată de mitropolit, epis- 
copi „şi cu toți năstavnicii sfintelor lavre, ce se cheamă tot săborul” 56. 


În documentele din sec. al XVII-lea sînt amintite deseori asemenea 
soboare, numite şi duhovniceşti, care se ţineau de rəgulă la marile sărbători 
religioase : de Bobotează, de Înviere, Înălțare etc. Astfel, închinarea mănăs- 
tirii Stănești la patr arnia de Alexandria a avut loc „în fața întregului 
sobor duhovnicesc”, adunat la mitropolie de ziua Înălţării, fiind martori : 
mitropolitul Matei al Mirelor, episcopii de Buzău şi Rîmnic, episcopii 
străini aflați în ţară, egumenii, preoții şi diaconii 57./ Într-un alt docu- 
ment se spune că, în anul 1612, „strinsu-se-au la sobor la sfînta Bobotează 
toţi arhiereii . . . şi cu alalţi egumeni și părinți” 5, iar la 11 mai 1680 aflăm 

ja exista un obicei potrivit căruia egumenii mănăstirilor erau obligaţi 
să se afle în capitala țării, la sobor, de Paşte 5./ 


În aceste adunări ale r=prezentanţilor bisericii se discutau diverse 
probleme privind viaţa bisericească. De pildă, într-un document din 21 
sept. 1619, în care se evocă un asemenea sobor care a avut loc de Bobo- 
teaza anului 1612, se spune că s-au adunat cu acest prilej „toți arhiereii . . . 
şi cu alți egumeni şi părinţi... şi s-au plins toţi de jalea şi răutățile” să- 
virşite de oastea lui Gabriel Bathory, principele Transilvaniei, căutînd 
soluții pentru îndreptarea situaţiei în care se aflau mănăstirile jefuite 5. 


54 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. III, p. 154. 

55 Miron Costin, Cere (Poema polonă), ed. P. P. Panaitescu, p. 239, 388. Vezi și 
Al. Elian, Bizanțul şi Moldova in sec. XV, în vol. Cultura moldovenească În vremea lui Ştefan 
cel Mare, Buc., 1964, p. 133. 

56 Acad. R. S. România, CCI/24. Despre corespondenţa dintre adunare şi sobor vezi 
şi Istoria Ţării Româneşti, ed. cit., p. 6, unde se spune că Radu cel Mare a făcut „,sobor 
mare”, la care a chemat pe boieri, preoţi şi mireni. 

5? Doc. din 19 mai 1615 (Doc. prin. ist. Rom., R., veac. XVII, vol. II, p. 392—393). 

58 Doc. din 17 sept. 1619 (ibidem, vol. III, p. 418—419). 

59 Arh. St. Buc., m-rea Brincoveni, XXI/6. 

% Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vul. III, p. 424. 


www.dacoromanica.ro 


SOBORUL ŞI SFATUL DE OBŞTE 23 


Cînd domnii 'Țării Româneşti aveau de rezolvat probleme mai 
importante convocau adunări mai largi, la care luau parte reprezentanţii 
bisericii și ai boierimii și care erau numite uneori, în sec. al XVII-lea, 
„soborul ţării”. Astfel, cele două hrisoave ale lui Matei Basarab privitoare 
la scoaterea mănăstirilor din ţară de sub închinarea la mănăstirile străine 
din 28 c<iulie> 1639 şi 27 nov. 1640 sînt date după ce domnul a consultat 
„tot săborul ţării, şi duhovnicesc şi mirenesc”, „cu sveatul şi cu voia a tot 
săborul” 61. 

Alteori, în cadrul aceleiaşi adunări lărgite, care cuprindea și pe mem- 
brii sfatului domnesc, soborul își păstra caracterul său de adunare biseri- 
cească, boierii apărind separat de acest sobor. Astfel, cînd Radu Paisie 
dă drept de judecată episcopiei de Buzău, se consultă „cu întregul soborul 
bisericesc și cu toţi dregătorii și boierii domniei mele” 2; la 20 nov. 1645, 
Matei Basarab ia o hotărîre cu privire la satele rămase de la Mihai 
Viteazul, după ce a adunat „sveatul țărăi și divanul şi săborul sf <i >ntelor 
şi dumnezeeşt <i > lavrele ţărăi” sau „divanul şi săborul ţărăi” 63; în sfîr- 
şit, judecata lui Stroe Leurdeanu, vinovat de moartea postelnicului C. 
Cantacuzino, are loc în faţa „,soborului sfintei biserici” — alcătuit din 
mitropolit, episcopi și egumeni — şi a „toţi boierii ţării, den mare pănă 
la cel mic” 64. 

Termenul de sobor a avut deci două accepţiuni : una care cuprindea, 
pe toţi membrii unui sfat mai larg, mireni și clerici, care alcătuiau „soborul 
țării”, şi o alta mai restrînsă, care se referea doar la reprezentanţii bisericii 
prezenţi la aceste sfaturi lărgite. 

În Moldova, termenul de sobor a fost utilizat mult mai rar, avind 
însă aceeaşi accepţiune ca și în Țara Românească. Un asemenea sobor a 
ţinut Constantin Duca, în a doua domnie a sa, cînd a desfiinţat văcăritul 65. 

La începutul sec. al XVII-lea, pentru sfaturile domnești cu caracter 
mai larg (la care participau și reprezentanţii bisericii) s-a utilizat uneori 
în documentele moldovene termenul de sfat de obște, întîlnit în două hri- 
soave din 12 mai 1606 şi 17 iulie 1607, privind întăriri de proprietăţi pentru 
episcopia de Roman şi mănăstirea Secu 68. 


$1 Copie Inst. de istorie „N. Iorga” și Arh. St. Buc., Peceţi nr. 54. „,Săborul ţărăi”, 
compus din mitropolit, episcopi și , toţi boiarii tării”, mai este consultat și la 26 august 1664 în 
privința milelor ce urmau să fie acordate m-rii Sf. Ioan din Focșani, ctitoria nonă a lui Grigore 
Ghica, ca și la scoaterea de sub închinare a m-rii din Cimpulung, la 17 ian. 1669 (Arh. 
St. Buc., m-rea Sf. loan— Focșani, III/1 şi m-rea C. Lung, LXII/45). 

Despre soboarele din statul feudal sirb, care îndeplineau un rol asemănător cu cele 
de la noi, vezi M. Mladenovitch, L'etat serbe au moyen-age. Son caractere, Paris, 1931, p. 
178—181 și N. Radojric, Srpski drzavni sabori u srednem veku, Belgrad, 1940. 

$2 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. II, p. 307. 

63 Muzeul de istorie Buc., nr. 13 977. Vezi şi aşezămintele pentru mănăstirile ©. Lung 
și Cozia, date cu tot suburul bisericesc și sfatul domnese (Arh. St. Buc., ms. 1157, f. 16--18 
şi ms. 712, f. 276v-277 v.). 

î3 Acad. R. S. Rcmânia, CCI/31 (doc. din 18 iunie 1669). 

© Cronicile României, ed. M. Kogălniceanii, II, p. 46. 

6 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVII, vol. II, p. 40 și 120. Menţionăm că pentru 
alte întăriri asemănătoare se invoca în aceeași vreme „sfatul întregului nostru sfat moldovenesc”? 
şi binecuvintarea ierzrhilor (ibidem, veac. XVI, vol. IV, p. 240 si veac. XVII, vol. V,p.110). 


www.dacoromanica.ro 


24 TERMINOLOGIA PENTRU SFATUL DOMNESC ŞI MEMBRII SĂI 


De regulă însă — după cum a arătat C. Cihodaru în lucrarea citată — 
siatul de obşte, alcătuit din reprezentanţii categoriilor sociale privilegiate, 
nu se întiunea în secolele XVI—XVII decît în împrejurări deosebite, de 
pildă la alegerea domnilor. Astfel, Petru Rareș a fost ales ca domn „după 
sfatul de obşte” (ero otwinm chetrom) €. La fel s-a făcut şi alegerea ca 
domn a lui Alexandru Lăpuşneanu 68. Este demn de subliniat faptul că, 
referindu-se tot la alegerea ca domn a lui Alexandru Lăpușneanu, croni- 
carul Azarie relatează că aceasta s-a făcut într-o adunare a poporului (adică 
a reprezentanților categoriilor privilegiate), a căpeteniilor oştilor, a epis- 
copilor, boierilor „şi tot sfatul” 6%. Aceştia alcătuiau deci „sfatul de obşte”, 
care alegea pe domnii Moldovei în sec. al XVI-lea. 


e, Sfatul domnesc şi curtea domnească 


Cu privire la termenul de curte — despre care am mai discutat de 
altfel într-o altă lucrare 7 — menţionăm că acest termen se foloseşte uneori 
şi pentru a desemna pe boierii și slujbaşii de la curtea centrală a domnului 


tării. 

Ca orice suveran feudal, domnii Țării Românești și Moldovei aveau 
o curte centrală de reședință, unde erau înconjurați de o seamă de boieri, 
mai mari sau mai mici, din care unii îi ajutau la conducerea treburilor 
țării, iar alţii slujeau domnului, toţi aceștia asigurină fastul obişnuit 
al curții domnești. Cum membrii sfatului domnesc slujeau sau „dvoreau” 
la curtea domnească — cum ne informează interpolatorul cronicii lui 
Grigore Ureche —, unele documente din sec. al XVII-lea numesc sfatul 
domnesc „dvorba curțăi măriei sale” domnului 7. 

Cronicarul Macarie aminteşte şi el de boieri „de curte” și „de ţară” 72, 
iar într-un document muntean din 13 dec. 1640 apar ca martori pentru 
marele boier Diicu Buicescu „mulți boiari de curte şi de acolo den județ” 73. 
Aci între boierii de curte sînt cuprinși şi dregătorii de la curtea domnească. 
În același sens foloseşte uneori termenul de curte și cronicarul Grigore 
Ureche, care — referindu-se la domnia lui Ştefan Lăcustă — spune că, 
urîndu-l „curtea toată”, l-au omorît boiarii „din curtea lui”, indicînd 
numele unora din marii săi dregători 74. 

De obicei, însă, termenul de curte se referă la cei care slujeau domnu- 
lui la curtea sa centrală, nu la dregătorii mari, care apar de regulă separat 


5? Cronicile slavo-române, cd. P. P. Panaitescu, p. 81 şi 95. 

58 Ibidem, p. 114, 123. Vezi şi C. Cihodaru, op. cit., p. 74, 77—78. 

€ Cronicile slavo-române, ed. cit., p. 104—105 şi 140. 

70 Vezi N. Stoicescu, Curteni şi slujitori. Contribuţii lu istoria armatei române, Buc., 


1968. 
21 Doc. din 21 april. 1662 (G. Ghibănescu, /spisoace, III/1, p. 202). 
72 Cronicile slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, p. 87 şi 103. 

“3 Arh. St. Buc., Mitr. Țării Rom., CLII/97. 


74 Gr. Ureche, Letopisețul țării Moldovei, ed. P. P. Panaitescu, ed. a I-a, p. 160. 


www.dacoromanica.ro 


SFATUL ŞI CURTEA DOMNEASCĂ 25- 


de restul curţii. De pildă, în documentele muntene din 11 dec. 1564, 29 mai 
1573 şi 19 iulie 1596, se vorbeşte de nişte înţelegeri făcute „dinaintea tuturor 
cinstiţilor dregători şi dinaintea întregii curţi” %5, iar într-un document 
moldovean din 24 iulie 1618 domnul arată că s-a consultat cu sfatul şi 
cu curtea sa 76. Aceeași demarcație între sfat şi curte face şi cronicarul 
Mihail Moxa cînd spune : „curtea se sculă cu svatul împreună de puseră 
pre Artemie înpărat” 7. 

În documentele muntene din sec. al XVII-lea, se face de regulă 
deosebirea între dregătorii mari și restul personalului curții domnești. 
De pildă, la 14 dec. 1601, sînt amintiţi ca martori „mulți dregători ai 
domniei mele şi boieri din curtea domniei mele” ; la 9 oct. 1613, are loc 
un schimb de sate, cu ştirea boierilor de la curtea domnească și a întregului 
divan, iar la 27 ian. 1614 se face o întocmire „dinaintea tuturor cinstiţilor 
dregători ai domniei mele, din divanul şi curtea domniei mele, și mari 
şi mici” 78, Curtea și divanul sînt deci două noţiuni diferite. 

La sfîrşitul sec. al XVI-lea se foloseşte uneori termenul de „curte 
mare” pentru marii dregători și de „curte mică” pentru personalul subal- 
tern de la curtea centrală domnească. De pildă, la 17 dec. 1586, se face 
o tranzacţie de pămînt cu ştirea „întregii curţi a domniei mele, mare şi 
mică”. Alteori — ca într-un document din 30 aprilie 1587 — dregătorii 
apar separat de curtea mare și mică %. 

În nici un document emis de cancelariile domneşti ale Țării Româ- 
neşti și Moldovei boierii care apar ca membri ai sfatului domnesc nu sânt 
cuprinși sub termenul de curte, astfel încît nu ni se pare întemeiată părerea 
exprimată de C. Cihodaru că asistența” la sfatul domnesc alcătuia curtea, 


domnului 8%. 
x 


În concluzie la acest paragraf, subliniem faptul că terminologia, 
utilizată de cancelaria domnească pentru a desemna sfatul şi divanul 
domnesc nu este totdeauna prea precisă, din care cauză cercetarea acestei 
terminologii și a evoluţiei sale este mult îngreuiată. 

Totuși, unele încheieri se pot trage şi trebuiesc reţinute : mai întîi 
că termenul de sfat cuprindea în general pe sfetnicii cei mai apropiaţi 
ai domnului, cei care alcătuiau sfatul domnesc propriu-zis; noțiunea de 
divan a avut în sec. al XVII-lea o accepțiune mai largă, ea cuprinzînă, 
în afară de membrii obișnuiți ai sfatului, şi pe dregătorii mai mici. Cît 
priveşte termenii de sobor şi sfat de obşte, aceștia au accepțiunea cea mai 
largă, şi anume aceea a unor adunări mai mari, la care luau parte, în 
împrejurări deosebite, reprezentanţii boierimii şi ai bisericii. 


% Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. III, p. 295, vol. IV, p. 110 și vol. VI, 
p. 229. 
78 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. AVII, vol. III, p. 287. 
77 B. P. Hasdeu, Cuvenfe den bălriui, vol. a, p. 379. 
%% Doc. priv. ist. Ronu, B., veac. XVII, vol. I, p. 26, vol. JI, p. 223 şi 243. 
79 Ibidem, veac. XVI, vul. V, p. 271 şi 306. 
% C. Cilhoaaru, op. cit., p. 58. 


www.dacoromanica.ro 


26 TERMINOLOGIA PENTRU SFATUL DOMNESC ŞI MEMBRII SĂI 


Aşa cum am arătat în introducere, în această lucrare ne vom ocupa 
numai de sfatul și divanul domnesc, care ajutau pe domn la conducerea, 
ţării, nu și de adunările mai largi, convocate de domn în împrejurări spe- 
ciale, care constituie o instituţie deosebită de sfat şi divan şi care au mai 
format, de altfel, obiectul unor studii recente 82. 


2. MEMBRII SFATULUI ŞI DIVANULUI DOMNESC 


Trecînd acum la numirile sub care sînt cunoscuţi membrii sfatului 
și divanului domnesc din Ţara Românească și Moldova, vom constata 
şi aici că avem de a face cu o serie de termeni: dregători, boieri, sfetnic, 
gi prim-sfebnici, vlastelini, pani și jupami, fiecare dintre aceştia fiind uti- 
lizat în anumite perioade și cu un anume înțeles. Pînă în sec. al XVII-lea 
acești termeni au fost folosiți mult mai adesea decît aceia care desemnau 
sfatul domnesc ca instituţie în ansamblul său. 

Între cele două ţări sînt şi în această privinţă, după cum vom vedea, 
unele deosebiri în ceea ce priveşte folosirea acestor termeni. 

În Țara Românească, ordinea cronologică în care au apărut în docu- 
mentele interne termenii sub care sînt cunoscuţi membrii sfatului domnesc 
este aceea de : jupani şi boieri (1389), dregători (1492), vlastelini (1492), 
prim-sfetnici (1492) şi sfetnici (1533). 

A fost o vreme cînd aceşti termeni au coexistat, îndeosebi în sec. 
al XVI- ea. În Învățăturile lui Neagoe Basarab, de pildă, întîlnim termenii 
de boieri, vlastelini, sfetnici şi dregători (Boatkpn, BAacTEAt, ch&ETHHUH, 
NpABHTEAt), aşa cum acești termeni îi găsim şi în documentele din 
aceeaşi vreme. 

Dintre aceşti termeni, cel mai adesea au fost folosiţi aceia de dregători 
şi boieri, între care, de altfel, nu a existat totdeauna o demarcație absolută. 
Evoluţia acestor termeni este legată de evoluţia însăşi a sfatului domnesc 
şi de transformările prin care a trecut acesta. 

În Moldova terminologia care desemnează pe membrii sfatului dom- 
nesc este mai săracă şi diferită de aceea din Țara Românească. Aici for- 
mula obișnuită a documentelor este: „la aceasta este credința domniei 
noastre (numele domnului) şi credinţa boierilor noștri”, care sînt înşiraţi 
în ordinea importanţei dregătoriilor, pînă la marele comis, după care se 
adaugă „şi credinţa tuturor boierilor noștri moldoveni, mari şi mici”. 
Termenul obişnuit sub care sînt cunoscuţi membrii sfatului do 
deci acela de boreri 52. Mult mai rar se folosesc în Moldova ceilalți termeni 

utilizaţi în Țara Românească, 


81 Vezi mai sus p. 11. 

82 Despre modul cum se adresa domnul marilor săi dregători vezi de pildă doc. din 20 aug. 
1588 şi 4 iunic 1591, eliberate lui Andrei hatmanul şi Stroici marc logofăt; primul este 
numit „adevărat al nostru credincios şi cinstit bvjer jupan Andrei hatman”, iar cel dc al doilea, 
„credinciosul și cinstitul noshu boier pan Stroici mare logofăt”? (Doc. priv. ist. Rom., A., 
veac. XVI, vol. III, p. 392—393 şi vol. IV, p. 28). 


www.dacoromanica.ro 


JUPANI ȘI PANI 27 


a. Jupani şi pani 


Jupan este un cuvînt vechi slav (oynann), care înseamnă domn 
sau stăpin 83. El a fost folosit îndeosebi de cancelaria Ţării Românești, 
încă de la primul document intern păstrat, în care sînt citați membrii 
sfatului domnesc din 1389. 

În documentele de pînă la mijlocul sec. al XVI-lea, titlul de jupan 
se atribuia de obicei numai boierilor şi dregătorilor mari, nu tuturor membrilor 
sfatului domnesc. Astfel, în documentele emise de cancelaria Țării Româ- 
neşti de pînă la jumătatea sec. al XV-lea sînt numiţi jupani toţi boierii 
fără dregătorii care apar ca membri ai sfatului domnesc şi care, de regulă, 
ocupau în acest sfat o poziție superioară boierilor cu dregătorii. De pildă, 
în documentul din 28 febr. 1424, toți cei şase boieri fără dregătorii, care 
deţin primele locuri în sfat, sînt precedaţi de titlul de jupan, în timp ce 
celorlalți cinci dregători care urmează în sfat nu li se dă acest titlu, ci li se 
indică doar dregătoria ce ocupă %4. 

Cît priveşte pe dregători, titlul de jupan a fost acordat de regulă 
numai celor mai importanţi dintre aceștia (banul, vornicul, logofătul 
foștii dregători şi uneori vistierul şi spătarul) 8. Pînă la sfîrșitul sec. al 
XV-lea, titlul de jupan nu precede numele altor dregători membri ai 
sfatului domnesc în afară de cei amintiți mai sus. Singurele excepţii pri- 
vesc pe dregătorii de rang mai mic care făceau parte din familii boierești 
de seamă, de pildă Danciu Craiovescu, care, ca mare stolnic şi comis, 
este numit şi el uneori jupan 86, 

Că termenul de jupan constituia în această vreme un titlu deosebit, 
care se dădea numai boierilor şi dregătorilor celor mai importanţi, rezultă 


83 Vezi ,„Dacuromania”, I, 1920—1921, p. 147, „Bulletin linguistique”, V, 1937 
p. 221—222, Gh. Mihăilă, Împrumuturi vechi sud-sluve în limba română, Buc., 1960, p. 132—133 
şi Lexiconul lni Mardarie Cozianul, p. 103. 

Despre termenul jupan, conducător feudal local, folosit prima oară în inscripţia de- 
venită celebră, din 913, vezi „,Stndii”, IV. 1951, nr. 3, p. 122—134 şi ,„„Romanoslavica”, 
I, 1953, p. 88—104. - 

Despre termenul jupan — considerat drept cea mai veche denumire a conducăturilor or- 
ganizaţiilor administrative slave — vezi şi P. Skok, Juzni Sloveni i turski narodi [Slavii de 
sud și popoaiele turceşti] (,„,Jugoslovensti istoriski časopis”, II, 1936, p. 1—15), unde se 
susţine că jupan este de origine avară. 

Alți istorici consideră însă că termenul jupan a fost împrumutat de popoarele slave de 
Ja iliro-traci (vezi M. Mladernoviteh, op. cit., p. 153—155). Precum se vede, este greu de 
cunoscut în mod cert originea cuvintului jupan, ajuns în cancelaria statului feudal Țara Ro- 
mânească prin intermediul slavilor. 

8 D, R. H. (Documenta Rom. Historica), B., vol. I, p. 104. 

85 Vezi doc. dintre 1451—1497, în care, dintre dregători, doar vornicul și logofătul — ra- 
reori şi spătarul — sint numiţi jupani (ibidem, p. 179, 181, 183, 204, 206, 208 passim). Pentru 
ban şi vistier numiți jupani la sfirșitul sec. XV, vezi p. 368, 373, 382, 383, 399, 405 passim. 

Menţionez că acest titlu se acorda și în Serbia marilor dregători ; aici sint menţionaţi : 
inpanus palatinus, iupanus pincernarum, iupanus armiger, iupanus camerarius (Stojan No- 
vakovič, Vizantijki cinovi i titule u Srpskim zemiama XI—XV vela („Glas Srpske Iralevske 
Akademije”, LXXVIII, 1908, p. 129). 

*6 Vezi doc. din 10 april. 1488 şi 25 ian. 1499 (D.R.H., vol. I, p. 337, 474). 


www.dacoromanica.ro 


28 TERMINOLOGIA PENTRU SFATUL DOMNESC ȘI MEMBRII SĂI 


şi din faptul că boierii care erau rude ale domnilor şi care ocupau de regulă 
o poziţie însemnată în sfatul domnesc erau numiţi şi ei jupani 87. 

/ De la sfîrşitul sec. al XV-lea termenul de jupan și-a lărgit sfera, 
începînd să fie folosit și pentru alţi boieri, care nu erau membri ai sfatului 
domnesc, fie că aveau şi titluri de dregători 8, fie că nu posedau asemenea, 
titluri 8. / 

Cu toate acestea, în prima jumătate a sec. al XVI-lea, s-a continuat 
tradiţia ca, la enumerarea martorilor din sfatul domnesc, doar celor mai 
de seamă dintre dregători să li se spună jupani, iar celorlalți nu. Rareori 
în această vreme sînt numiţi jupani toţi dregătorii care apar ca martori 
în sfatul domnesc ®. 

În aceeaşi vreme, însă, în care diecii cancelariei domneşti continuau, 
în virtutea obiceiului, să folosească denumirea de jupan pentru dregătorii 
mai importanţi ai sfatului, acest termen îşi pierdea treptat însemnătatea, 
începînd a fi numiţi jupani şi diverși alți boieri mai mici (grămătici, vătafi 
etc.) 91 care, mai tîrziu, vor fi cunoscuţi de regulă sub numele de slugi 
domnești. La începutul sec. al XVII-lea și negustorii erau numiţi uneori 
jupani 2. 

Chiar în această vreme în care termenul de jupan îşi pierduse impor- 
tanţa şi accepțiunea sa iniţială, el era folosit pentru a desemna calitatea, 
de boier. De pildă, într-un document din 10 iulie 1644, se spune că doamna 
Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, a avut, înainte de a deveni doamna ţării, 
„rang de jupaniță”, adică a fost boieroaică 95. 

x 

Titlul de pan — împrumutat din Polonia — a avut în Moldova aceeaşi 
accepţiune cu aceea de jupan în Ţara Românească, fiind acordat de regulă 
rudelor domnului și celor mai însemnați boieri ai ţării 4. Că este vorba 
de un termen care presupune o importanţă deosebită pentru persoana căreia 
i se acordă ne-o dovedeşte faptul că uneori chiar domnului i se spune 
pan, ca în cazul lui Alexandru cel Bun, care se intitulează pan într-unul 
din tratatele sale cu regele Poloniei %. 

În unele tratate moldovene încheiate cu regele Poloniei, panii apar 
separat de restul boierilor şi sfatului, fie ca nanege H BcHan, fie ca 


87 Vezi doc. din: 1 iunie 1421, 17 nev. 1479, 15 dec. 1501, 27 mai 1510 (ibidem, 
p- 98, 269, Dac. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, wol. 1, p. 7, 58). 

Situatia era ascmănătoure și în statul feudal sii, de unde a fost împrumutat termenul 
de jupan. În vremea domuici lui Ștefan Uros, titlul de jupan se atribuia și rudelor familici 
domuitoare (C. Jirecek, Lu civilisation serbe au moyen-âge, Paris, 1920, p. 8). 

58 Doc. din 26 iulie 1490, 2 sept. 1493 etc. (D.R.H., B., vol. I, p. 363, 394). 

s Dac. din 30 iunie 1486, 9 ivlie 1492 (ihidem, p. 320, 369). 

30 Vezi doc. din: 7 și 10 sept. 1508, 30 c<iulie-aug.> 1511, 14 dec. 1514 (Doc. priv. 
ist. Rem., B., veac. XVI, vol. I, p. 49—50, 73, 106). 

91 Vezi doc. dia: 4 iunie 1506, 25 iunie 1506, 28 innie 1537, 6 febr. 1541, 12 april. 
<1558—1559> (ibidem, vol. I, p. 37, 38; vol. IT, p. 229, 274 şi vol. IH, p. 80). 

52 Doc. din 7 ian. 1617 (ibidem. veac. XVII, vol. III, p. 81). 

58 Acad. R. S. România, CCXCIV/3. 

91 Vezi şi „Rev. ist. rom”, 1910, p. 388. 

9% AI. Costăchescu, Doc. înainte de Ştefan cel Muore, II, p. 625. 


www.dacoromanica.ro 


SFETNICI ȘI PRIM-SFETNICI 29 


nanogé H paga (panii şi sfatul)%. În altele, însă, termenul de pan se referă 
la toți membrii sfatului domnesc, cărora li se spune nanont H papa sau 
DanH paos 9. 


b. Sfetnici și prim-sfetnici 


Mult mai des şi mai devreme decît termenul simplu de sfetnic s-a 
folosit; de către cancelaria Ţării Româneşti acela de prim-sfetnic, pentru 
a sublinia trecerea deosebită pe care o aveau la domn unii dintre marii 
săi dregători. 

Termenul de prim-sfetnic a fost utilizat prima oară de cancelaria, 
lui Vlad Călugărul, la 9 oct. 1492, cînd domnul dă un hrisov ginerelui 
său Staico mare logofăt, pe care îl numește „,prea-cinstitul dregător” 
şi „întfiul sfetnic” %. După aceea termenul de primul sau întiîiul sfetnic 
s-a folosit; destul de des, fiind numiţi astfel marii dregători care se bucurau 
de o influență deosebită asupra domnului ţării. Dintre dregătorii din sec. 
al XVI-lea cărora li se spune prim-sfetnici amintim pe : Barbu Craiovescu 
mare ban, Harvat mare logofăt, Calotă mare vornic, Drăghici mare vornic, 
Radu mare logofăt, Socol mare vornic, Teodor mare ban, Dragomir mare 
vornic etc. ete. 


După cum rezultă din numele citate, în sec. al XVI-lea erau numiţi 
prim-sfetnici banii, vornicii şi logofeţii, adică dregătorii cei mai importanți 
ai sfatului domnesc. Doar în două cazuri li se spune prim-sfetnici unor 
dregători mai puţin însemnați decît banul, vornicul şi logofătul : este vorba 
de Albu Golescu mare clucer, numit întîiul sfetnic al lui Alexandru Mircea, 
împreună cu fratele său Ivaşco Golescu mare vornic, și de Stoica mare 
postelnic, căruia același domn îi spune vlastelin şi întiiul sfetnic 100. 

Din documentele din sec. al XVI-lea rezultă că acelaşi domn putea 
să atribuie calitatea de primul sau întîiul său sfetnic la mai mulți mari 
dregători ai săi. Astfel, Neagoe Basarab consideră prim-sfetnici pe Barbu 
Craiovescu mare ban, pe Harvat mare logofăt şi pe Calotă mare vornic, 
în timp ce Alexandru Mircea numeşte prim-sfetnici ai săi pe fraţii Ivaşco 
mare vornic şi Albu mare clucer Golescu, Dobromir mare ban, Dragomir 
mare vornic și Stoica mare postelnic 11. ‘Rezultă de aci că puteau fi consi- 
deraţi prim-sfetnici mai mulţi mari dregători, nu numai aceia care ocupau 
primul loc între membrii sfatului domnesc. 


96 Ibidem, p. 609, 612, 766, 791 şi I. Bogdan, Doc. lui Ştefan cel Mare, II, p. 297. 

97 Ibidem, p. 475 şi M. Costăchescu, op. cit., p. 797. 

% D.R.H., B., vol. I, p. 376. 

9 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. T, p. 89, 114, 122, 135, vol. II, p. 93, 
358, vol. (II, p. 56, 90. 

1% Doc. din 21 mai 1571, 11 cct. 1571 şi 15 febr. 1576 (ibidem, vol. IV, p. 21, 49 
și 214. 

101 Doc. citate din 1571 şi 1576 și cele din 29 mai și 23 oct. 1573 (ibidem, p. 110 
și 123). 


www.dacoromanica.ro 


30 TERMINOLOGIA PENTRU SFATUL DOMNESC ŞI MEMBRII SĂI 


Cînd însă dregătorii mai puţin importanţi decît banul apăreau în 
același document cu acesta, chiar dacă uneori erau numiţi şi ei prim-sfet- 
nici, termenul era folosit numai pentru acest mare dregător 102, care ocupă 
primul loc în sfatul domnesc. 

Termenul de prim-sfetnic era însoţit de regulă și de acela de vlaste- 
lin, ceea ce subliniază în plus importanţa deosebită a primilor sfetnici. 

Trebuie să remarcăm, de asemenea, faptul că termenul de prim-sfet- 
nic a fost folosit uneori şi ca o simplă formulă de cancelarie domnească, 
de îndată ce aceluiaşi mare dregător i se poate spune cînd prim-sfetnic, 
cînd numai dregător în decurs de cîteva luni și în timpul aceleiaşi domnii. 
De pildă, între 2 dec. 1579 și 24 nov. 1580, în patru documente eliberate de 
cancelaria lui Mihnea Turcitul pentru Mitrea mare vornic, acesta este numit 
de două ori doar dregător, o dată prim-sfetnic, iar altă dată vlastelin şi 
prim-sfetnic 103. Cum în acest scurt interval de timp este de presupus că 
trecerea de care se bucura Mitrea vornicul pe lîngă domn rămăsese aceeaşi, 
rezultă că utilizarea sau neutilizarea termenului de prim-sfetnic (ca și 
a altora de altfel) era lăsată într-o mare măsură la latitudinea logofătului. 
Fără îndoială că acesta trebuia să țină seama de relaţiile dintre domn şi 
dregătorii săi şi de influenţa pe care o aveau ultimii și că el nu ar fi putut 
numi prim-sfetnic pe un dregător care nu se bucura de o deosebită trecere 
la domn. 

În sec. al XVII-lea, termenul de primul sau întîiul sfetnic s-a folosit, 
mai rar decît în veacul precedent, el fiind utilizat îndeosebi în vremea, 
domniei lui Radu Şerban, care numeşte astfel pe Radu clucerul şi Preda 
banul, cei doi frați Buzești, deosebit de influenți în această epocă 104, 

După cum rezultă dintr-un document din 10 mai 1623, în această 
vreme puteau fi numiţi prim-sfetnici și unii boieri care nu erau dregători 
şi deci nu făceau parte din sfatul domnesc, dar care aveau o mare influență 
asupra domnului. La această dată, Radu Mihnea numeşte astfel pe grecul 
Dumitrachi Cantacuzino, care nu făcea parte dintre marii dregători ai 
țării, dar care apare în fruntea acestora într-un document din 3 ian. 
1624, în care se spune că el judecase o pricină împreună cu marii dregători 
(vornicul, logofătul ete.) 195. 

Ultima menţiune cunoscută a termenului de întîiul sfetnic datează 
din timpul domniei lui Matei Basarab, din 10 martie 1641, cînd este numit 
astfel Hrizea mare vornic 1%. După această dată, termenul nu a mai fost 
folosit de cancelaria domnească. 


Termenul de primul sau întîiul sfetnic a desemnat deci, de la sfîrşitul 
sec. al XV-lea pînă către mijlocul sec. al XVII-lea, pe marii dregători care 
ge bucurau de o influență deosebită pe lîngă domnul Țării Româneşti. 


102 Vezi doc. din 29 mai 1573, dat lui Ivașco mare voinic şi Albu mare clucer Golescu, 
în care este amintit şi Dobromir fost mare han, numit el singur întiiul sfetnic (ibidem, 
p. 109—110). 

103 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. IV, p. 432, 447, 462, 492. 

104 Ibidem, veac XVII, vol. I, p. 132, 192, 194, 210, 259. 

1% Jbidem, vol. IV, p. 271 şi 365. 

106 Arh. St. Buc., Peceţi nr. 56. 


www.dacoromanica.ro 


SFETNICI ŞI PRIM-SFETNICI 31 


Adăugat adeseori la acela de vlastelin, calificativul de prim-sfetnic sublinia, 
poziţia importantă pe care o ocupau în sfatul domnesc unii din marii 
dregători ai ţării. 

+ 


l Termenul de sfetnic (esetrnuk), în sensul de membru al sfatului, 
sfătuitor, s-a folosit în Ţara Românească mult mai rar decît acela de dregător. 
Prima menţiune a termenului de sfetnic simplu cunoscută din documentele 
interne ale Țării Româneşti este din 13 oct. 1533, cînd, în introducerea 
unui hrisov acordat unor boieri, se vorbește de „preacinstiţii boieri şi 
sfetnici” ai domnului 17. Prin sfetinici se înțelege aci întreaga categorie a 
membrilor sfatului domnesc. / 

Mai tîrziu, termenul de sfetnic s-a folosit concomitent cu acela 
de dregător şi avînd același înțeles cu acesta. De pildă, la 10 nov. 1570, 
Alexandru Mircea le spune rudelor sale Ivaşco Golescu mare logofăt şi 
Albu Golescu mara clucer vlastelini şi „dregători sfetinici” 108. Aici, ter- 
menul sfetnic, aşezat lingă acela de dregător, avea menirea să sublinieze 
poziţia deosebit de importantă pe care o ocupau cei doi mari dregători 
din „casa“ domnului, numiți uneori şi prim-sfetnici. 

În prima jumătate a sec. al XVII-lea, termenul de sfetnic este de 
asemenea rar utilizat, desemnînd şi acum pe boierii membri ai sfatului 
domnesc sau pe cei care sfătuiau pe domn. De pildă, la 16 iunie 1602 se 
arată că domnul s-a sfătuit „cu toţi sfetnicii” săi, după care a încredințat 
cercetarea unei pricini „marilor dregători” din divan, iar la 15 iulie 1628 
are loc o judecată „înaintea tuturor boierilor sfetnici”, cărora mai jos 
li se spune boierii ţării 10%. 

În timpul domniei lui Matei Basarab, în cancelaria Țării Româneşti 
se face uneori deosebirea între termenul de sfetnic și acela de dregător. 
La 27 nov. 1640, cînd domnul ia hotărîrea de a scoate de sub închinare 
marile mănăstiri ale ţării, se sfătuieşte cu cei „de bună rudă, boiari mari, 
cinstiți şi socotiți svetnici deregători”, punînd martori ai hotăriîrii luate 
pe „cinstiţii şi credincioșii svetnicii domniei noastre și deregătorii ţărăi, 
duhovnici şi mireni” 110. Aceeași formulă va fi utilizată și în hotărirea luată 
de Constantin Şerban în această problemă 11, În aceste documente, sfet- 
nicii sînt ai domnului, cei cu care acesta se sfătuieşte, iar dregătorii sînt 
ai ţării, cei care conduceau sau „,tocmeau” țara. 

În Moldova, termenul de sfetnic a fost folosit destul de rar, ca şi 
acela de dregător. Termenul de sfetnic desemna pe membrii siatului dom- 
nesc, sfat cunoscut aci sub numele de pasa. În răspunsul dat de Ştefan 
cel Mare cneazului Alexandru sînt amintite astfel peceţile „boierilor noștri 
sfetnici” (nanogh nawnXa Panin), iar în unele documente interne 


107 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. IJ, p. 147. 

103 Ibidem, vol. III, p. 385. 

109 Ibidem, veac. XVII, vol. I, p. 51 şi Acad. R. S. România, LXXV1/21. 
110 Arh. St. Buc., Peceţi, nr. 54. 

11 Acad. R. S. România, XI/239. 


www.dacoromanica.ro 


32 TERMINOLOGIA PENTRU SFATUL DOMNESC ŞI MEMBRII SĂI 


sfetnicii sînt numiți pkaya 112. În aceeaşi vreme, însă, tot cu acest termen 
erau numiţi și membrii sfaturilor orășenești, „sfetnicii tirgului” 113. 

În cronicile din sec. al XVI-lea, alcătuite în limba slavonă de Macarie, 
Eftimie și Azarie, se întilneşte adeseori termenul de sfetnici (ch&kruukan), 
iar uneori şi acela de prim-sfetnici, cum li se spune, de pildă, unor dregători 
de seamă ai ţării, ca portarul Luca Arbore sau hatmanul Vartic 14, 

La începutul sec. al XVII-lea, termenii de sfetnici şi dregători aveau 
aceeaşi accepţiune în Moldova. În <april-iulie> 1623, „marii boieri și 
sfetnici ai domnului” — de la marele logofăt pînă la vornicii de gloată —, 
după ce arată că domnul s-a sfătuit cu ei pentru scutirea de dări a unui 
sat, cer viitorilor domni „sau dregători, cum sîntem și noi în vremea de 
acum” să nu anuleze această scutire 115. 


c. Vlasteli sau vlastelini 


Termenul de vlastel sau vlastelin (nacrtan, Bacreaen) a fost 
utilizat de cancelaria ării Românești începînd din acelaşi an, 1492 116, 
de cînd s-a folosit şi acela de prins-sfetnic, pe lîngă care apare de numeroase 
ori. Întrucît în această vreme numărul și importanţa, dregătorilor crescuse, 
iar termenul de jupan cu care erau desemnaţi cei mai de seamă dintre 
aceștia începuse să-și piardă accepțiunea sa inițială, este foarte probabil 
că s-au căutat termeni noi, prin a căror folosire se urmărea să se marcheze 
diferenţele existente între marii boieri şi dregători și aceia mai puţin 
însemnați. 

Termenul sau termenii sînt de origine sîrbă, vlastelin însemnînd 
proprietar mare, iar vlastel proprietar mai mic, avînd obligația de a merge 
la oaste şi a da cai pentru război 117. 


12 I, Bogdan, Doc. lui Şiefan cel Mare, II, p. 402 și doc. din 12 inlie 1434 (Du. 
priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 112). 

"3 Doe. din 12 april. 1458 (ibidem, p. 295). 

114 Cronicile slavo-române, cd. P. P. Panaitescu, p. 80, 93, 94, 110, 118, 132, 136, 
138, 143, 149, 151. 

45 Doc. priv. isi. Rom., A., veac. XVII, vol. V, p. 204—206. 

ue Înainte dc a fi utilizat de cancelaria Țării Româneşti, termenul de gaacrea se întil- 
neşte în doc. din 1406 dat de despotul Ştefan L.azarevici mănăstirilor Vodița şi 'iismana şi 
apoi în cele donă docmnenle eliberate de împăratul Sigismund mănăstirii Vodița la 14 iulie 
1418 și 28 oct. <1419> (D.R.H., B., vol. I, p. 68—69, 88—89 şi 93—94). Este foarte probabil 
că termenul a fost împrumutat de cancelaria "Țării Românești de la statul feudal sîrb, unde 
s-a folosit în sec. XIII—XIV. 

Menţiunez că pe piatra pusă de frații Craiovești, în tiinpul domnisi lui Neagoe Basarab, 
pe morinintul lui Vladislav al Il-lca, mort în 1456, se spune că acesta i-a făcut vlastelini 
(vezi Șt. Ștefănescu, Bănia în Țara Românească, Bue., 1965, p. 64). Dacă o raportăm la 
data morţii lui Vladislav, nu la epoca în care a fost pusă piatra de morimnînt, aceasta ar fi prima 
mențiune a termenului de vlastelin într-un izvor intern. Cum acest ternien a fost utilizat încă 
de la înecputul sec. al XV-lea în documentele eliberate de cancelarii străine unor mănăstiri 
din ţară, este foarle probabil ca termenul să fi fost cunoscut și folosit şi la noi la scurtă vreme 
după această dată. 

17 Maciciowski, Slavische Rechtsgeschichte, I. p. 132—133, citat de I. C TFiliiti, Ba- 
natul Olteniei şi Craioveştii, p. 28. 

Fr. Miklosich, Lexicon palaeoslovenico-graeco-latinum, Viņndobouac, 1862—1865, sub 
vocc, traduce vlastel cu princeps, dominus. O părere asemănătoare are şi N. Radojciė, care 


www.dacoromanica.ro 


VLASTELI SAU VLASTELINI 33 


În Lexiconul lui Mardarie Cozianul, termenul de vlastelin este echi- 
valent cu dregător sau boier puternic, el derivînd de la gasera, care 
înseamnă biruință sau putere 118. Cu această accepţiune de biruitor şi 
stăpîn termenul de vlastelin este utilizat în timpul domniei lui Matei 
Basarab, cînd, în partea finală a unor hrisoave, cel care va fi domn și 
vlastelin (roenoAap H Basertatn) este rugat să respecte porunca domnească 19, 

În sec. al XVI-lea, termenul de vlastelin a fost folosit de numeroase 
ori de cancelaria domnească, fiind numiţi astfel cei mai de seamă boieri 
ai ţării : cei patru puternici frați Craiovești (cel mai adesea), Gherghina 
pîrcălabul, Harvat mare logofăt, Manea Perşanu mare vornic, Drăghici 
mare vornic, Hamza mare ban, Vlaicu mare logofăt, Socol mare vornic, 
Teodor mare ban, Neagoe mare ban, Ivașco şi Albu Golescu, Dobromir 
banul etc., adică o bună parte din aceia care erau consideraţi în acelaşi 
timp şi primi sfetnici ai domnului. De aci o primă concluzie: aceea că 
vlastelini erau numiţi în primul rînd cei mai de seamă dregători ai ţării 
din sec. al XVI-lea. 

Verificînd lista celor 34 de boieri numiţi vlastelini în sec. al XVI-lea, 
constatăm că mulţi dintre aceştia erau rude cu domnii care îi numeau 
astfel (Gherghina pîrcălabul, unchiul lui Radu cel Mare, cei patru fraţi 
Craiovești, Calotă vistierul, cumnatul lui Vlăduţ voievod, fraţii Ivaşco 
și Albu Golescu, rude cu Alexandru Mircea voievod etc.), iar alţi cîţiva 
erau din „casa” domnului, adică foarte apropiaţi de persoana acestuia 
(Harvat mare logofăt, Manea Perşanu mare vornic, Tudor logofăt, Hamza 
mare ban, Vlaicu mare logofăt etc.), ceea ce ne îndreptățește să afirmăm 
că vlastelin mai are și accepțiunea de boier sau dregător rudă cu domnul 
sau foarte apropiat de acesta. 

Termenul de vlastelin nu se suprapune așadar aceluia de dregător 1%, 
deoarece nu toţi dregătorii erau şi vlastelini, iar calitatea de vlastelini 
o aveau şi unii boieri c are nu ocupau dregătorii, dar care aveau o situaţie 
materială bună, ca ace! jupan Bran, menţionat la 6 mai 1492 sau jupan 
Radu, amintit la 9 mart. 1502121. De altfel, diferenţa dintre vlastelini 


consideră că vlastel este echivalentul cuvîntului grec arhor (Vlastel u Zakonu Gradskom No- 
mocanona sv. Save, în ,.Glas. Srpske Akademije Nauke”, CXCIII, 1949, p. 1—14). 

Despre termenii vlastel şi jupan folosiți de cancelaria sîrbă, vezi şi V. Mosin, Vizantiski 
utizaj u Srbiji v XIV—veku [Influența bizantină în Serbia în sec. XIV] („„Jugosluvenski isto- 
riski časopis”, III, 1937, p. 147—160) şi A. Soloviev, Srbi i Vizantinsko pravo w Skoply 
pocelcom XIII-veku (,,Glasnik Scopskog naucinag druştva”, 1923. p. 1—42). 

După cum rezultă din unele documente sirbeşti din sec. al XV-lea, cuvintul gaacTh 
înlocuia uneori termenul xo8na, ceea ce arată că între vlastelini şi jupani cxista o asemănare 
(M. Lascaris, Actes serbes de Valopedi, Praga, 1935, p. 8). 

118 Ed. Gr. Creţu, p. 117. Despre legătura dintre vlastelin şi stăpinitor vezi Şt. Şte- 
fănescu, Bănia în Țara Românească, p. 146. 

139 Doc. din 16 april. 1634 (Arh. St. Buc., m-rea Bistriţa, LXVI/512). Vezi şi doc. 
din 6 iulie 1648 (idem, m-rea Polovragi, I/10). 

120 În Învățăturile lui Neagoe Basarab, unde termenul de vlasteli este folosit adeseori, 
el este tradus în mod curent cu dregători, deşi în aceleaşi Învățăluri există şi termenul de 
npaanreae (vezi Cronicile slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, p. 229, 277 şi 292 şi indice 
vlasteli). 

12 D.R.H., B., vol. I, p. 368 şi Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. I, p. 11: 


— 0. 290 


www.dacoromanica.ro 


34 TERMINOLOGIA PENTRU SFATUL DOMNESC ȘI MEMBRII SĂI 


şi restul dregătorilor o fac și unele documente, în care se spune că domnul 
a judecat cutare pricină cu vlastelinii și dregătorii sau cu vlastelinii şi 
boierii săi 122. Cînd cel care era vlastelin ocupa și o dregătorie, acesta era 
numit vlastelin și dregător sau vlastelin și prim-sfetnic 123, în timp ce boierii 
vlastelini fără dregătorie erau numiţi doar vlastelini. 

Din deceniul al treilea al sec. al XVI-lea, termenul de vlastelin s-a 
folosit adeseori cu înțelesul, general de dregător sau sfetnic, cînd formula 
obişnuită că domnul a judecat cu dregătorii a fost înlocuită cu aceea că a 
judecat cu vlastelinii 124. 

Documente mai tîrzii, de la sfircitul sec.al XVI-lea și începutul celui 
următor, cînd termenul de vlastelin a fost tot mai rar utilizat, explică acest 
termen prin boieri mari şi cu trecere la domn. Astfel, într-un document 
din 10 dec. 1583 se afirmă că Radu și Ion din Cepari, fiind „boieri şi vlaste- 
lini” în vremea domniei lui Alexandru Mircea, cotropiseră niște ocine 135. 
Calitatea de vlastelini le dăduse deci celor doi boieri posibilitatea să să- 
vîrşească abuzuri. În același sens vorbesc și două documente din 26 sept. 
1620 și 30 april. 1633, care explică unele abuzuri făcute de Radu al doilea 
vistier în timpul domniei lui Mihai Viteazul şi de Pană vistierul în vremea 
domniei lui Radu Mihnea prin faptul că cei doi erau în acea vreme vlastelini 
sau boieri vlastelini :23, adică se bucurau de o trecere deosebită pe lingă 
domn. 

Ca şi termenul de prim-sfetnic, şi acela de vlastelin a fost mult mai 
rar utilizat în sec. al XVII-lea; cel mai adesea l-a folosit cancelaria lui 
Radu Şerban în hrisoavele eliberate fraţilor Buzești 127, a căror puternică 
influenţă în această vreme este îndeobște cunoscută. Mai tîrziu, la 6 mart. 
1628, vlastelini erau numiţi „cei de bun neam” ai țării 128. 

În Moldova, am întîlnit termenul de vlastelin într-un singur docu- 
ment, din 10 mai 1466, în care domnul declară că a poruncit lui Dobrul 
logofăt, „vlastelin al nostru credincios”, să scrie hrisovul respectiv 12. 
Termenul de vlastelin a fost folosit deci în Moldova chiar înainte ca el să fi 
fost utilizat de cancelaria Țării Româneşti. 

Acest termen a mai fost utilizat de asemenea şi în cronicile alcătuite 
în limba slavonă în sec. al XVI-lea; cronicarul Macarie vorbește astfel 
de vlastelinii (nobilii) din Transilvania răsculați contra lui Ioan Zapolya 
la 1529, iar cronicarul Azarie de vlastelii moldoveni prezenţi la alegerea 
ca domn a lui Alexandru Lăpuşneanu :%. Termenul de vlastelin nu a avut 
deci în Moldova o circulație prea largă, asemănătoare aceleia din Țara 
Românească. 


122 Doc. din: 10 dec. 1505, 5 dec. 1509, 11 ian. 1511 (ibidem, p. 33, 54, 67). 

123 Ibidem, vol. I, p. 24, 30, 114, 135, vol. II, p. 93, 358 etc. 

124 Ibidem, vol. II, p. 7, 13, 179, 236, 246, 314, 317, 318, 326 passim. 

125 „Mitr. Olt.”, 1957, nr. 7—8, p. 528. 

126 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. III, p. 591 și Arh. St. Buc., m-rea Cot- 
meana, X/1—2. 

12? Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. I, p. 132, 192, 194, 259. 

128 Acad. R. S. România, Peceţi nr. 76. 

129 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 344. 

130 Cronicile slavo-române, ed. cit., p. 82, 96, 130. 


www.dacoromanica.ro 


DREGĂTORI 35 


d. Dregători 


Termenul de dregător (npaRnrtan), folosit uneori în limba română 
şi sub forma deregător 131, este întîlnit în mii de documente din Ţara Româ- 
nească, el desemnînd pe membrii sfatului domnesc care ocupau dregătorii, 
ca şi pe dregătorii mai mici care nu făceau parte în mod obișnuit dintre 
membrii sfatului domnesc. Cuvîntul românesc dregător derivă din verbul 
latin dirigo, care înseamnă a îndrepta 132, În unele documente păstrate în 
traducere românească, termenul npagurea din textele slave este redat, 
de altfel, chiar prin cuvîntul îndreptător 133. 


Urmărind evoluţia acestui termen în documentele interne ale Țării 
Românești din sec. al XV-lea, constatăm că, în această vreme, cînd dregă- 
torii ocupau în sfatul domnesc o poziție mai puţin însemnată decît boierii 
fără dregătorii — problemă asupra căreia vom reveni în capitolul urmă- 
tor —, noțiunea de dregător cuprindea pe boierii mici care prestau diverse 
slujbe domnului, fiind asemănători ca poziţie socială cu slugile domnești. 
În numeroase documente din sec. al XV-lea, prin care se acordă privilegii 
imunitare unor stăpini feudali, reprezentanții domniei al căror amestec 
este interzis în satele scutite sînt înşirați în ordinea slugi și dregători 134, 
ceea ce arată poziţia destul de modestă pe care o ocupau aceștia 
din urmă. 

Că nu este vorba de o simplă formulă de cancelarie ne-o dovedeşte 
faptul că, atunci cînd cancelaria domnească foloseşte în aceleași împre- 
jurări termenii de boieri şi dregători, aceștia sînt trecuţi în ordinea „boierii 
domniei mele mari şi mici şi dregătorii domniei mele” 135, 

În această vreme sînt numiţi dregători diverşi slujbaşi mărunți 
care adunau dările în numele domniei. De pildă, într-un document din 23 
mart. 1482, prin care se interzice amestecul reprezentanţilor domniei în 
satele mănăstirii Snagov, se spune: „nici un dregător domnesc să nu se 
amestece în aceste sate, nici găletar, nici albinar, nici dijmar” 136, 


La sfîrşitul sec. al XV-lea şi la începutul sec. al XVI-lea, o dată cu 
creşterea importanţei dregătorilor şi cu precizarea unei ierarhii feudale mai 
stricte, ordinea în care sînt înșiraţi reprezentanții domniei în scutiri devine : 
boieri, dregători din casa domnească, curteni sau boier, dregător, curtean 137, 


131 Sub forma deregătoriu îl întîlnim și în Leziconul lui Mardarie Cozianul (ed. Gr. 
Creţu, p. 117), care pune semnul echivalenţei între dregătorie și destoinicie (p. 230). 

132 Dicţionar latin-român, sub voce. C. C. Giurescu consideră că dregător e cel care 
conduce sau administrează (Contribuţiuni, p. 21). 

133 Studii şi mal. de istorie medie, V, p. 597. 

134 Doc. din: 16 sept. 1430, 12 dec. 1471, 3 dec. 1483 etc. (D.R.H., B., vol. I, 
p. 129, 234, 307). 

135 Doc. din: 11 mai 1409, 10 iunie 1415, 10 sept. 1428 (ibidem, p. 76, 81, 116—117 
passim). 

138 D.R.H., B., vol. I, p. 292. 

137 Doc. din 1 iunie 1483, 20 ian. 1505 (ibidem, p. 302 și Doc. priv. isi. Rom., B., 
veac. XVI, vol. I, p. 26). 


www.dacoromanica.ro 


36 TERMINOLOGIA PENTRU SFATUL DOMNESC ȘI MEMBRII SĂI 


Ca urmare a acestui proces, formularul cancelariei domneşti se 
schimbă şi în altă privință : boierilor mari care ocupau dregătorii şi care 
înainte erau numiţi doar boieri cu titlul de jupan începe să li se spună 
dregători 138. 

În prima jumătate a sec. al XVI-lea, termenul boieri din formula 
„a judecat domnia mea cu toţi boierii domniei mele” este înlocuit treptat 
cu acela de dregători, deoarece în această vreme dregătorii alcătuiau sfatul 
domnesc. Mai mult încă, în unele documente în care este vorba de o ches- 
tiune mai importantă, pentru rezolvarea căreia erau consultaţi un grup 
mai mare de boieri, în afară de dregători, domnul declară că a judecat „cu 
toți dregătorii şi boierii”, cum face Radu de la Afumaţi la 3 iunie 1528 1%, 
dregătorii trecînd acum înaintea boierilor. 

În secolul al XVI-lea, sînt numiţi de regulă dregători numai acei 
boieri care ocupau demnități importante şi care erau de obicei şi membri 
ai sfatului domnesc ; celorlalți boieri, care aveau titluri de dregători mai 
mici, li se spune de obicei boieri și li se indică şi titlul dregătoriei ce ocupau. 
Începînd din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, cînd apar în documente 
numeroși dregători cu titlul de al doilea clucer, postelnic, paharnic, comis 
etc., toţi aceştia sînt numiţi boieri sau slugi domneşti, nu dregători, cum 
li se spune de regulă numai celor mari 140. 

În secolul următor, unii dintre dregătorii mai puţin însemnați, 
care apar mai rar ca martori ai sfatului domnesc, sînt numiți uneori boieri, 
alteori dregători 111, ei făcînd trecerea între boieri și dregătorii mai mari. 

În Moldova, termenul de dregător (sub forma SpkAmnk) a fost 
folosit mult mai rar decît în Țara Românească. El desemna, în sec. al XV-lea, 
pe cei care îndeplineau diverse slujbe mărunte (globnici, pripășari, oslu- 
hari etc.) 12. 

Ca și în Țara Românească, dregătorii ocupau în vremea aceasta o 
poziție modestă, documentele de scutire folosind formula „panii şi dregătorii 
noştri”! sau „panii şi urednicii noștri” 143, 


138 D.R.H., B., vol. I, p. 376 (doc. din 9oct.1492). La 23 aprilie 1486 jupanii Dimitrie 
Ghizdavăţ și Detco bani fuseseră numiţi ,,prea cinstiţi boieri (nu dregători) ai domniei mele” 
(ibidem, p. 317). 

139 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. II, p. 47. 

140 Pentru deosebirea ce se face în această epocă între dregători și boieri vezi doc. 
din 16 ian. 1613, în care se citează mărturia dată de dregătorii : Nica mare logofăt, Leca fost 
mare postelnic şi Lupu mare paharnic şi de boierii Ion comis şi Cirstoh sluger (Doc. priv. 
ist. Rom., B., veac. XVII, vol. II, p. 142). 

141 Astfel, Oprea mare agă și Buliga mare agă sint numiţi la intervale scurte boieri 
și dregători (doc. din 28 mai şi 7 aug. 1636, 10 nov. 1653 şi 25 april. 1654, Arh. St. Buc., 
m-rea Bradu, XLVIII/1, Mitr. Ţării Rom., XLIX/1, Şcoala Obedeanu, VII/1 și Copie Inst. 
de Istorie). Marele pitar, marele portar, marele armaș sînt numiţi însă și ei în această vreme 
dregători (vezi doc. din: 21 oct. 1636, 28 ixnie şi 5 oct. 1648, Arh. St. Buc., ep. Rimnic, 
CII/9, Acad. R. S. România, CI/64, LXXII/50). 

142 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 265, 271. 

143 Ibidem, p. 243, 391. 


www.dacoromanica.ro 


DREGĂTORIA SINONIMĂ CU BOIERIA 37 


e. Dregătoria devine sinonimă cu boieria în sec. al XVIl-lea 


Paralel cu ierarhizarea dregătorilor în mari și mici, care are loc în 
sec. al XVII-lea 144 şi cu creșterea importanţei dregătoriilor în statul 
feudal, dregătorii încep să fie numiţi tot mai adesea boieri, ca urmare æ 
faptului că boieria este tot mai mult legată de ocuparea unei dregătorii. 

Dacă la începutul sec. al XVII-lea cancelaria domnească mai separa 
încă pe dregători de boieri, arătînd că s-au perfectat unele vînzări înaintea 
„tuturor dregătorilor şi boierilor mari și mici din marele divan” sau că 
domnul a făcut o întocmire „cu toţi dregătorii domniei mele şi cu toţi 
boierii mari și mici din marele divan al domniei mele” 145 (dregătorii alcă- 
tuind sfatul restrîns, iar ceilalți divanul), mai tîrziu termenul de dregător 
a fost părăsit treptat, cancelaria domnească folosind tot mai adesea for- 
mula „boierii divanului mari şi mici” 146, 

A doua jumătate a sec. al XVII-lea este epoca în care termenii de 
dregător și mare dregător au fost înlocuiţi treptat cu acela de boier şi mare 
boier. În numeroase documente din această vreme, marii dregători membri 
ai sfatului sau divanului domnesc sînt numiţi în același timp şi „boiarii 
divanului” 147, pentru ca, în vremea domniei lui Constantin Brincoveanu, 
acesta să citeze ca martori ai sfatului domnesc nu pe dregători — cum 
li se spusese înainte — ci pe „credincioșii boiarii divanului” sau „,cre- 
dincioșii boiarii cei mari ai divanului” 148. 

În aceeași vreme, noțiunea de boierie devine sinonimă cu aceea de 
dregătorie, iar a boieri pe cineva înseamnă a-l numi într-o dregătorie. Astfel, 
în Cartea românească de învăţătură, apărută precum se ştie la 1646, se spune 
că „cela ce suduiește pre boiariul ce are boerie” (adică pe dregător) comite 
un delict foarte grav 14, iar autorul cronicii intitulate Istoriile domnilor 
Țării Româneşti afirmă că Antonie vodă din Popești „au boerit boerii 
care după cum le-au venit rînduiala” sau că Grigore Ghica reproşa boierilor 
din partida Cantacuzinilor, care făceau „,vicleșug”, că nu aveau motiv 
să procedeze aşa, deoarece „i-au boerit cu mari boierii” 15. 


144 Vezi mai jos p. 77—79. 

145 Doc. din 6 iulie 1605 şi 28 iunie 1619 (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. 1, 
p. 177 şi vol. III, p. 388). 

146 Doc. din: 9 iulie 1641, 6 mart. 1642, 29 dec. 1643, 3 aug. 1646, 19 oct. 1647, 
11 iulie 1654 etc. (Arh. St. Buc., m-rea Căldăruşani, L/4, XXXV/4, Muzeul de istorie Buc., 
nr. 25474, Acad. R. S. România, XLIII/87, Arh. St. Buc., ep. Rimnic, CII/26 şi Muzeul 
de istorie Buc., nr. 27292). 

147 Vezi îndeosebi doc. din 30 mart. şi 26 iulie 1649, în care aceiaşi martori la o 
vinzare sînt numiţi în primul „toţi dregătorii”, iar în cel de al doilea „toţi boierii mari ai 
divanului”” (Acad. R. S. România, CI/14 şi 17). 

Vezi şi doc. din : 29 april. 1644, 16 dec. 1656, 14 iunie 1665, 9 mai 1673, 5 iunie 1676 
etc. (Arh. St. Buc., ep. Buzău, L/5, Mitr. "Ţării Rom., XCVIII/63, Acad. R. S. România, 
LXXIV/196, CXXXIV/82 şi Biblioteca Centrală de Stat, XCVIII/9). 

148 Vezi doc. din: 2 sept. 1691, 20 mart., 10 april. şi 21 mai 1697, 19 mart. şi 25 
april. 1698, 20 iunie 1699 etc. (Arh. St. Buc., ep. Buzău, LXXI/5, ms. 715, f. 124, Acad. 
R. S. România, XX/171, CLIX/6, CLXXXI/41, CXCVI/148, CCCLXXIV/283). 

149 Ed. Acad. R.P.R., 1961, p. 152. 

150 Ed. C. Grecescu, p. 163 și 152. 


www.dacoromanica.ro 


38 TERMINOLOGIA PENTRU SFATUL DOMNESC ŞI MEMBRII SĂI 


Este demn de subliniat faptul că cei „boeriți cu boerii“ (adică numiţi 
în dregătorii) făceau parte din clasa boierească și înainte de a deveni dre- 
gători, dar că numirea în dregătorie le acorda calitatea de boier cu slujbă 
sau dregător. 

Începînd din această vreme, boieria este legată tot mai mult de dregă- 
torie, proces ce se va adinci în sec. al XVIII-lea. În timpul ocupaţiei Olteniei 
de către austriaci, la 1726, într-un foarte prețios raport despre situaţia, 
țării, N. de Porta afirma că „boier așa dar nu înseamnă nobil, ci dregător, 
după cum și denumirea (de boier) derivă de la cuvântul boierie, care înseamnă 
dregătorie” (Boârus igitur non est id, quod nobilis, sed est id, quod Offi- 
cialis, cum nomen a vocabulo Boëria derivatur, quod est officium). După 
părerea sa, boier era numai acela care primea o slujbă sau dregătorie (officium) 
de la domn 1. 

Ca şi în Ţara Românească, și în Moldova, în sec. al XVII-lea, boieria 
se confundă cu dregătoria, „a boieri” însemniînd în această vreme a numi 
în dregătorie, dregătorii fiind „boieri cu boierii” (adică cu slujbe). Croni- 
carii Grigore Ureche, Miron Costin şi Ioan Neculce vorbesc adeseori de 
numirea sau boierirea în dregătorii a membrilor familiilor boiereşti. Astfel, 
Grigore Ureche afirmă că Petru Șchiopul „i-au miluit iară cu boieriile 
lor” pe boierii pribegi reveniţi din Polonia la 1583 152; Miron Costin ne 
informează că Gheorghe Ştefan a boierit cu agia pe Grigore Ghica (viitorul 
domn) 153, iar Ioan Neculce povesteştecă Antioh Cantemir, ajuns domn 
(1695), „boieri după obicei” sau că Constantin Duca „a boierit pe boierii 
ce erau cu el” 154. Pentru Neculce, a boieri însemna a numi pe cineva chiar 
într-o dregătorie mai mică. Astfel, Dumitraşco Cantacuzino „l-au boierit, 
l-au pus postelnic al doilea” pe Gheorghiță Mitrea, iar Constantin Cantemir 
„a boierit” pe fiii lui Miron Costin: pe Ion l-a făcut serdar, pe Nicolae 
logofăt al treilea şi pe Pătrașco mare cămăraş 15. Cum toţi aceştia erau 
fii de boieri, boieria ce li se acorda era dregătoria. 


f. Dregătorii din „casa“ domnului 


O altă problemă de terminologie care mai,trebuie discutată este aceea 
a dregătorilor numiţi din „casa” (H3 kaipa sau ga A9mM8) domnului. Acest 
termen a avut două accepţiuni, el desemnînd la început pe dregătorii, 
mai mici şi mai mari, care prestau slujbă domnului sau la curtea dom- 
nească, în casa” domnului ţării; calitatea de a face parte din 
„easa” domnului s-a atribuit apoi şiunora din marii dregători ai ţării, 
care erau foarte apropiaţi de domn, iar uneori chiar rude cu acesta. 


151 C. Giurescu, Material pentru istoria Olteniei supt austrieci, II, p. 82. Vezi C. Giurescu, 
Despre boieri, în vol. Studii de istorie socială, Buc., 1943, p. 235, unde se arată că, în sec. 
al XVIII-lea, „însușirea de boier este consecinţa exercitării unei funcțiuni”. 

152 Gr. Ureche, Letopiseţul, ed. P. P. Panaitescu, ed. a II-a, p. 214. 

153 M. Costin, Opere, ed. cit., p. 181. Vezi și p. 117. 

154 I. Neculce, Cronica, ed. I. Iordan, ed. a Il-a, p. 133, 154, 166, 171. 

155 Ibidem, p. 54, 94. Vezi şi p. 113. 


www.dacoromanica.ro 


DREGĂTORII DIN „CASA“ DOMNULUI 39 


Trebuie să subliniem de la început să boierii fără dregătorie nu sînt 
numiți de regulă din „casa” domnului, ceea ce arată că a face parte din 
această „casă” însemna a presta o slujbă domnului țării. Cînd, de pildă, 
la 1 iunie 1483 domnul hotărăşte că satele mănăstirii Tismana urmau a nu fi 
tulburate nici de boieri, nici de „dregătorii care sînt în casa domniei mele” 156, 
dregătorii sînt cei care erau trimişi de la curte să adune dările din ţară. 

Mai tîrziu, erau consideraţi ca făcînd parte din casa domnului diverşi 
boieri care slujeau la curtea domnească (aprozi, postelnici II, grămătici 
și logoteţi), pe care domnul îi numea uneori slugi 157. Într-un document 
din 2 april. 1627 se spune, de altfel, că, în vremea domniei lui Radu Mihnea, 
Costin postelnicul era „în casa” acestuia, în calitate de al doilea postelnic 
(deci făcea slujbă la curtea domnească) 158. 

În sec. al XVI-lea, calificativul de „încă şi din casa domniei mele” 
se adaugă foarte adesea la acelea de vlastelin şi prim-sfetnic 15, aceasta 
tocmai pentru a sublinia apropierea deosebită dintre persoana domnului 
şi dregătorii respectivi. În sfîrşit, se spunea uneori că fac parte din „casa” 
domnului unele din rudele sale care erau și dregători 1%. Așa cum am arătat 
mai sus, nu numai aceste rude făceau parte din casa domnului, „casă” 
nefiind sinonim cu familie sau neam. 

În sec. al XVII-lea, cînd marea boierime era împărțită în partide 
potrivnice, care se luptau pentru putere, a fi „de casa” unui domn însemna 
a face parte din partida favorabilă acestuia. În acest sens folosesc termenul 
cronicarii vremii, cînd vorbesc de boierii „de casa Ducăi vodă”, „de casa 
Cantemireştilor” etc. 161, 


g. Termenii latini sub care sînt cunoscuți membrii sfatului domnesc! 


Înainte de a încheia capitolul privind terminologia, amintim și 
termenii folosiți în documentele și izvoarele narative redactate în limba 
latină pentru a desemna pe membrii sfatului domnesc din Țara Româ- 
nească şi Moldova. 


166 D.R.H., B., vol. I, p. 302. 

15? Vezi doc. din: 10 sept. 1493, 3 nov. 1627, 16 mai 1628, 12 și 16 iunie 1650, 
7 aug. 1650 etc. (ibidem, p. 397, Arh. St. Buc., Mitr. Țării Rom., XXXV/8, m-rea Radu 
Vodă, 1V/35, ms. 725, f. 88, Acad. R. S. România, CXXNIV/53, CNLI/31). 

158 Arh. St. Buc., ep. Rimnic, LANNVII/2. 

Pentru Moldova vezi doc. din 5 april 1642, dat de Vasile Lupu lui Ștefan Şoldan din 
. casa” sa (ra aom); domnul arată că, după moartea lui Dumitrașco Şoldan fost mare vornic, 
pe Ştefan, fiul acestuia, „l-am apropiat de casa domniei mele” (Acad. R. S. România, Peceţi 
109). Vezi, de asemenea, doc. din 16 aug. 1641, în care se spune că Palade vistier slujise 
aceluiași domn din tinereţe „,în casa” sa (ra A40m8) (G. Ghibănescu, Surele, III, p. 236). 
Acest Palade, grec de origine, a ajuns apoi mare vistier în Moldova. 

139 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. II, p. 13, 104, vol. III, p. 237, 385, vol. 
IV, p. 374 etc. 

160 Sint consideraţi astfel ca făcînd parte din casa domnului: Staico logofăt din Bucov, 
ginerele lui Vlad Călugărul, fraţii Albu și Ivaşco Golescu, rude cu Alexandru Mircea etc. 
(D.R.H., B, vol. I, p. 394; Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI. vol. III, p. 385). 

161 Į, Neculce, op. cit., ed. cit., p. 39, 126, 162 etc., Cronicile României, ed. M. Ko- 
gălniceanu, II, p. 39. 


www.dacoromanica.ro 


40 TERMINOLOGIA PENTRU SFATUL DO...NES? ȘI MEMBRII SĂI 


De la început trebuie să subliniem faptu: că aceşti termeni nu reflectă 
totdeauna realitățile existente în statele feudale românești ; în documentele 
în care apar aceşti termeni se face de obicei apropierea între aceste rea- 
lităţi şi acelea din statele vecine (îndeosebi Ungaria şi Polonia), aceasta, 
deoarece termenii din documentele respective trebuiau înțeleși și de per- 
soanele cărora. se adresau aceste documente şi care foloseau limba latină. 

Primul termen sub care sînt cunoscuți membrii sfatului domnesc 
într-un document latin, alcătuit foarte probabil în Transilvania, este 
acela de „comites”, cum li se spune la 1368 celor din Ţara Românească 162, 
Termenul a fost folosit mai tîrziu şi în Moldova; la 20 iunie 1475, se afir- 
mă, de pildă, că Ştefan cel Mare trimisese în solie cîțiva „comites” ai săi: 
Stanciu, Duma şi Mihai163. Acest termen a fost împrumutat foarte 
probabil de la cancelaria voievodului Transilvaniei. 

În Moldova s-a utilizat mai adesea termenul de „consiliari”, uneori 
- chiar acela de „supremi consiliarij”. De pildă, în tratatul din 1387, încheiat 
de domnul Moldovei cu regele Poloniei, boierilor moldoveni membri 
ai sfatului li se spune „supremi consiliarij”? 164. 

În secolul următor, termenul de consilier (sfetnic) apare însoţit 
uneori de acela de baronus 1% sau dominus, care ar fi traducerea lui pan. 
La 1 sept. 1435 sînt citați astfel ca martori „baroni seu consiliari”, la 1456 
„domini consiliari”, iar la 4 aprilie 1459 „barones et consiliari” 156. 

Cînd tratatele încheiate cu regele Poloniei, în care sînt citați ca mar- 
tori boierii moldoveni, erau redactate în limbile slavă şi latină, termenul 
latin de „consiliari” este redat prin sonapn HamHă paAnnă (boierii noștri 
sfetnici), nanoge Paaa (boierii sfetnici) sau simplu Paqa1%. Aceasta este 
dovada certă a faptului că cele două cancelarii — cea moldoveană 
şi cea polonă — foloseau fiecare în documente termenii care le erau mai 
cunoscuți, după limba utilizată de cancelaria respectivă. 

În unele documente redactate în limba latină se utilizează şi ter- 
menul slav de boier. De pildă, în tratatul încheiat la 1511 de Vlăduţ, 
domnul Țării Româneşti, cu regele Ungariei, sînt citați ca martori „boya- 

„rones sic nobili” 168. 

În izvoarele narative alcătuite în limba latină, marii dregători sînt 
numiţi „senatores? — cum le spune autorul „,Relaţiei istorice” despre 
Tara Românească — sau „barones”, cum îi numește Dimitrie Cantemir 
pe marii dregători moldoveni, pe care îi împarte în mai multe categorii, 
din care cele mai de seamă erau „barones de sfat” şi barones magni” 1, 


162 Hurmuzaki, XV/1, p. 2. Vezi şi Hurmuzaki, 1/2, p. 315 (1389). 

163 I. Bogdan, Doc. lui Ştefan cel Mare, IJ, p. 324. 

16 M. Costăchescu, Doc. înainte de Ştefan cel Mare, II, p. 601. 

165 Despre acest termen vezi și C. C. Giurescu, Contribuţiuni, p. 24—25. 

166 M. Costăchescu, op. cit., p. 684, 783 şi I. Bogdan, op. cit., II, p. 268. Tot „,con- 
siliari”” li se spune şi dregătorilor lui Mihai Viteazul care au semnat tratatul, redactat în limba 
latină, cu împăratul austriac la 1598 (Hurmuzaki, III/1, p. 288). 

16? I. Bogdan, op. cit., p. 372 şi 375, 425 şi 441 şi M. Costăchescu, op. cif, Il, 
p. 684 şi 686. : 

168 Hurmuzaki, XVĮ1, p. 213. 

169 Vezi mai jos, p. 61 şi 63. 


www.dacoromanica.ro 


CONCLUZII 41 


În Istoria ieroglifică, însă, Dimitrie Cantemir foloseşte şi el termenul 
senatori pentru a desemna pe marii dregători, membri ai sfatului domnesc 
din Moldova și Țara Românească 170. 


+ 


În concluzie la acest capitol, în care am insistat asupra terminologiei 
care desemnează sfatul şi divanul domnesc şi pe membrii lor, subliniem 
faptul că această terminologie reflectă în linii mari evoluţia şi transformările 
prin care a trecut sfatul domnesc de-a lungul celor aproape patru veacuri 
de care ne ocupăm în această lucrare. Astfel, terminologia reflectă deose- 
birile existente la început — îndeosebi în Țara Românească — între 
poieri şi dregători, creşterea importanţei acestora din urmă în sec. XV şi 
XVI, ca şi faptul că în sec. al XVII-lea, o dată cu înmulţirea. gi creșterea 
importanței dregătoriilor, dregătoria devine o noţiune sinonimă cu boie- 
ria, calitatea de boier fiind condiționată de ocuparea unei dregătorii. 

Acest capitol de terminologie lămurește deci într-o oarecare măsură 
problema evoluţiei sfatului și divanului domnesc și a componenţei lor, 
problemă ce formează obiectul capitolului următor, care este deci strîns 
legat de acesta. 


1% Ed. P. P. Panaitescu şi I. Verdeș, Buc., 1965, vezi indice. 


www.dacoromanica.ro 


Cap. II] 


APARIŢIA, EVOLUŢIA ŞI ORGANIZAREA SFATULUI DOMNESC 


a. Sfatul domnesc în epoca fărimiţării feudale. Influențele străine exercitate 
asupra organizării dregătoriilor 


Originea sfatului domnesc şi a dregătoriilor a fost o problemă destul 
de discutată de istoricii şi cercetătorii mai vechi, care nu au ajuns la un 
consens în această privinţă, unii dintre ei considerînd dregătoriile contem- 
porane cu constituirea statelor feudale româneşti, iar alții mai târzii decît 
apariţia acestor state. 


După părerea lui A. D. Xenopol, marii boieri și domnia „datează 
din timpurile vechi, de la primele constituiri ale vieţii de stat la români”, 
în timp ce „dregătoriile au o origine mult mai nouă, anume ele se înfiin- 
țează destul de tîrziu după întemeierea principatelor” 1. 

Spre deosebire de A. D. Xenopl, N. Iorga neagă existența boierimii 
la începuturile statelor feudale româneşti, susținînd că ,,voievozii domni 
n-au avut o curte şi ei erau înconjurați, neapărat, în cele dintîi decenii, 
numai de sfetnici în port românesc, asemănători cu bătrînii chemaţi la 
judecăţile țărănești”. Dregătorii — conducători ai ţării din această vreme 
„nu părăsiseră întru nimic haina şi firea ţărănească” ; „țărani erau boierii 
noştri şi în fruntea statului era țăranul, smerit față de Dumnezeu, care 
stătea pe scaunul domnesc al ţării” 2. 

Ca şi A. D. Xenopol, N. Iorga susținea că dregătoriile s-au înființat 
mai tîrziu dar, spre deosebire de el, consideră că aceasta este urmarea 
trecerii dincoace de Dunăre a căpeteniilor sîrbo-bulgare, alungate de turci, 
care ne-au dat „împreună cu o limbă de stat, cu o cancelarie, şi înalți 
dregători alcătuind un sfat de o esență politică superioară şi un rost de 
curte mai deplin”. Ca urmare, după părerea lui N. Iorga, „cei dintii boieri 
au fost neapărat străini în Țara Românească”. 


Știind astăzi că statul feudal este produsul contradicţiilor dintre cla- 
sele sociale, instrument al dominaţiei de clasă, că în timpul orînduirii 
feudale boierimea guvernează ca clasă, după cum spune V. I. Lenin 3, 
ştiind, de asemenea, că această boierime exista încă înainte de formarea 


1 A. D. Xenopol, Istoria românilor, vol. III, ed. a III-a, p. 173. Cf. şi C. Giurescu, 
Despre boieri, în vol. Studii de istorie socială, p. 251, care afirmă, ca şi A. D. Xenopol, că 
„exista o boierime ereditară independentă de funcțiuni [adică de dregătorii — N. S.] şi 
mai veche ca ele”. 

2 N. Iorga, Rostul boierimii noastre, p. 145 şi 147 şi Scrisori de boieri, p. II—III. 
Aceleași idei cu statul ,„.ţărănesc”” şi în Noua constituție a României, ca şi în alte lucrări ale 
sale mai vechi. 

3 V. I. Lenin, Statul și revoluția, în Opere, vol. 25, Buc., 1954, p. 381 şi idem, Revo- 
puția proletară și renegatul Kautski, ed. 1947, p. 20—21. 


www.dacoromanica.ro 


SFATUL DOMNESC ÎN EPOCA FĂRIMIȚĂRII FEUDALE 43 


statelor feudale Țara Românească şi Moldova, nu putem fi de acord cu 
opiniile lui N. Iorga despre statul „,țţărănese” la origine. 

De altfel, mai tîrziu, marele istoric și-a revizuit el însuși părerile 
despre vechimea dregătoriilor din Ţara Românească. În Istoria românilor, 
N. Iorga admite că „argeșenii munteni” au împrumutat; dregătoriile de la 
Bizanţ în vremea domniei lui Basarab, prin intermediul statului bulgar 
de la Vidin și că Basarab „era un prinţ bogat și mîndru”, nu un domn 
înconjurat de o curte de ţărani. Vorbind apoi despre domnia lui 
Mircea cel Bătrîn, N. Iorga pune pe seama acestuia faptul că „strînge 
în jurul său o curte” şi pe acela că a completat curtea sa cu dregătorii 
numiţi ban, vistier mare, vistier mic, logofăt, pitar, spătar și paharnic 4. 

Spra deosebire de N. Iorga și A. D. Xenopol, C. C. Giurescu a emis 
părerea că „înființarea marilor dregătorii (este) contemporană cu întemeie- 
rea statelor românești”, că Basarab Întemeietorul a avut pe lîngă sine 
„cel puţin” pe logofăt, vornic, vistier, stolnic, paharnic, postelnic și comis, 
aceasta deoarece „primul domn al Ţării Românești a trebuit să instituie 
principalele dregătorii, cu ajutorul cărora avea să conducă teritoriul 
relativ întins pe care-l stăpînea” 5. 

În ce priveşte Moldova, N. Iorga credea că în timpul domniei lui Bog- 
dan exista o curte „deocamdată foarte săracă, simplă adunare de ostaşi” și 
că stabi lirea ie: arhiei rangurilor dregătorilor s-a făcut în vremea domniei lui 
Alexandru cel Bun, sub influența Ţării Românești $, afirmaţie în mare 
măsură exactă. C. C. Giurescu considera însă că organizarea dregătoriilor 
a avut loc și aici „la începutul” statului feudal, că „Bogdan şi Laţe au 
instituit şi ei dregătoriile de care aveau nevoie pentru stăpînirea Moldovei”. 
După părerea sa, „contemporaneitatea înființării marilor dregătorii și a 
principatelor e un fapt evident, care se impune de la sine. Primele erau 
consecinţa naturală, necesară a celei de a doua” 7. 


+ 


O altă problemă care a fost destul de mult dezbătută în trecut — 
dar asupra căreia părerile merg la general în același sens — este aceea a 
influențelor străine exercitate în organizarea sfatului domnesc și a dregă- 
toriilor ; cei mai mulţi istorici şi cercetători au admis — cu grade diferite 
de intensitate — o influenţă bizantină în organizarea dregătoriilor din 
Para Românească, influenţă venită prin intermediul statelor slave sud- 
dunărene, precum şi o înrîurire exercitată de Ţara Românească asupra 
Moldovei. Această părere a fost exprimată în modul cel mai limpede de 
N. Iorga, care afirmă că „şi numele de boieri şi numele multor boieri (adică 


4 N. Iorgu, Istoria românilor, III, p. 172 şi 267—268. 

š$ C. C. Giurescu, Contribuţiuni, p. 27 şi 29. Autorul amintit pare să urmeze aci pă- 
verile tatălui său, potrivit cărora dregătoriile Ţării Româneşti s-ar fi înfiinţat ın vremea 
domniei lui Basarab (cursul despre Descriplio Moldaviae, p. 129), deşi acesta, cu citeva pagini 
înainte, admitea că este vorba de o organizare ..rudimentară”” a statului feudal în această 
vreme. 

5 N. Iorga, op. cit, III, p. 221 şi 311—313. 

7 C. C. Giurescu, op. cil., p. 27—28. 


www.dacoromanica.ro 


44 EVOLUȚIA ŞI ORGANIZAREA SFATULUI DOMNESC 


dregători — N.S.) şi îndatoririle celor mai mulţi dintre dînșii vin de la 
bizantino-bulgari” 8. 

Influenţa bizantină a fost acceptată de I. Bogdan, C. Giurescu — 
care consideră curţile domnilor români ca niște „copii” ale celei bizantine 1 
—, D. Russo — care vorbește despre „caracterul bizantino-slav” al dregă- 
toriilor 4, de C. C. Giurescu 12, I. I. Nistor 13 și de alţi istorici și cercetă- 
tori 11. Asupra căii de pătrundere a influenţei bizantine părerile sînt însă 
împărţite. 

A. D. Xenopol a afirmat că dregătoriile din Ţara Românească şi 
Moldova sînt de origine slavo-bulgară şi că „numărul cel mai mare şi pe 
cele mai însemnate dregătorii” le-am împrumutat de la bulgari; tot el 
arată însă că pe unele din acestea bulgarii le-au luat ei înșiși de la greci, 
„căci nu este de admis o înriîurire grecească directă în ţările române” 15, 

Spre deosebire de A. D. Xenopol, C. C. Giurescu admite o filieră sîrbă 
mai pronunțată în transmiterea influenţei bizantine în acest domeniu 16. 

O opinie aparte a promovat Ion I. Nistor, care susține că dregătoriile 
noastre medievale, fiind o moştenire romano-bizantină, nu au putut veni 
prin filieră sud-slavă, deoarece sînt anterioare organizaţiilor politice slave 
din jurul teritoriului locuit de români 77. 


8 N. Iorga, Rostul boierimii noastre, în Istoria românilor în chipuri și icoane, II, p. 147. 
În Istoria românilor, III, p. 172. N. Iorga susţine însă că muntenii şi-au luat dregă- 
toriile „din statul Sișmanizilor și Terterizilor de la Vidin... și nu, firește, direct de la Bizanţ”. 

Despre originea bizantină a marilor dregători vezi de acelaşi și La survivance byzantine 
dans les pays roumains, în vol. Deux communications... au  tro:sieme Congres international 
d'études historiques à Londres, Buc., 1913 şi în vol. Roumains et Grecs au cours des siècles, 
Buc., 1921. 

? I. Bogdan, op. cit., p. 47. 

10 C. Giurescu, Cursul despre Descriptio Moldaviae, p. 113. 

n D. Russo, Elenismul tn România. Epoca bizantină și fanariotă, Buc., 1912, p. 62—63 
și în Studii istorice greco-române, II, p. 535. 

13 Vezi paragrafele despre originea dregătoriilor din lucrarea Contribuţiuni și cap. Origi- 
nea marilor dregători, din Noi contribuţiuni, p. 54—60. 

13 Temeiurile romano-bizantine ale începuturilor organizaţiei noastre de stat, Buc., 1943, 
p. 29—32 (extras din „,„Analele Acad. Rom., Mem., Secţ. ist.”, s. III, t. XXV, 1942—1943, 
p. 843—883). 

14 Vezi de pildă, E. Picot și G. Bengesco, op. cit., p. 64. 

15 A. D. Xenopol, op. cit., III, p. 173, 176. 

Despre o influenţă bizantină venită prin intermediul statului feudal bulgar este vorba 
și în cursul citat al lui D. Onciul (Istoria românilor. .., p. 434). 

În cursul său despre Descriptio Moldaviae, la p. 114, C. Giurescu admite ofilieră 
slavo-bulgară, pentru ca la p. 129 să vorbească de o organizarea dregătoriilor după modelul 
Sirbilor şi bulgarilor. 

15 C. C. Giurescu, Noi contribuțiuni, p. 57. După părerea lui C. C. Giurescu, de ori- 
gine bizantină sint dregătoriile de logofăt, vistier și comis și probabil spătarul şi stratornicul, 
în timp ce numele altor dregători sint de origine sud-slavă, fie sirbă (vornic, paharnic și pos- 
telnic), fie bulgară (stolnic), singur banul fiind de origine maghiară (ibidem, p. 56—60). 

Spre deosebire de C. C. Giurescu, J. I. Nistor consideră — după funcţii, nu după 
nume — opt dregătorii de origine bizantină (logofătul, spătarul, vistierul, vornicul, comisul, 
paharnicul, postelnicul și stolnicul), adică și unii din cei care nu au numiri bizantine (op. cit., 
p. 30—32). 

17 Ibidem, p. 29. Despre originea dregătoriilor vezi și partea a II-a a acestei lucrări, 
unde se prezintă fiecare dregătorie în parte. 


www.dacoromanica.ro 


SFATUL DOMNESC ÎN EPOCA FĂRIMIȚĂRII FEUDALE 45 


În general, istoricii din trecut au exagerat într-o oarecare măsură 
importanţa influențelor străine exercitate în organizarea sfatului domnesc 
şi dregătoriilor din cele două state medievale româneşti. După cum arăta 
pe bună dreptate ©. C. Giurescu 18, originea dregătoriilor este o problemă 
destul de complicată, iar numirile slave sau bizantine sub care sînt cunoscuţi 
cei mai mulţi dintre dregători nu dovedesc totdeauna că avem de a face cu 
împrumuturi, deoarece numele nu explică originea. 

Nu trebuie să uităm că, datorită unor împrejurări pe care nu este 
cazul să le enumerăm aici, cancelariile domnești ale Țării Româneşti și 
Moldovei au folosit ca limbă oficială limba slavonă, aşa cum cancelariile 
apusene au utilizat limba latină. Datorită acestui fapt, unele numiri date 
dregătoriilor au îmbrăcat haina slavă, fără ca aceasta să însemne că dregătoriile 
respective erau și ele de origine slavă. Dregătorii au fost numiţi în limba 
slavă după obiectul atribuţiei lor ; astfel, dregătorul care se ocupa de curtea 
domnească (Akop) s-a numit vornic, celui care avea în atribuţia sa 
masa domnului (eroa) i s-a spus stolnic etc. 

Statele feudale româneşti nu au copiat organizarea sfatului şi dregăto- 
riilor după nici un alt stat, ci au adoptat de la Imperiul bizantin, prin inter- 
mediul statelor feudale sud-slave cu o organizare mai veche, numirile şi în 
parte funcţiile acelor dregătorii care corespundeau unor necesităţi interne. 
Că este aşa ne-o dovedeşte faptul că din numeroasele funcţii și dregătorii 
din Imperiul bizantin (peste 80) 1° nu s-au preluat decît numirile cîtorva 
din ele, și anume a acelora care au fost considerate ca necesare în statele 
noastre feudale (în primul rînd logofătul şi vistierul și probabil comisul). 


În statul feudal bulgar, care a suferit o influență directă şi puternică 
din partea Imperiului bizantin, situaţia este diferită. Aci se întîlnesc, în 
afară de logothet şi protovistier, o serie de titluri de dregători împrumutate 
în aceeaşi formă sau într-o formă apropiată aceleia din Bizanţ: proto- 
sevast, sevastocrator, protokeliotin, protostrator, veliki primikiur, epi- 
kerni %. etc. Niciuna din aceste numiri nu se întîlneşte în Țara Românească 
și Moldova, ceea ce dovedeşte că, în organizarea dregătoriilor, s-au împrumutat 
numai acele numiri ce corespundeau necesităţilor de aici. 


18 C, C. Giurescu, Contribuţiuni, p. 74—75. 

19 Despre dregătoriile de la curtea împăratului bizantin există o bogată literatură. Amin- 
tim aci doar titlurile studiilor carc vorbesc de acești dregători în totalitatea lcr (pentrv studi’le 
privind pe unii dregători vezi și partea a II-a a lucrării). Vezi lista lor la <Pseudo> Codinos, 
De officialibus Palatii C-politani et de Oficiis Magnae Eclesiae Liber (Corpus scriptores His- 
doriae Byzantinae), Bonn, 1839, p. 9—12; R. Guilland, Observations sur la liste des dignitaires 
du Pseudo-Codinos (,,Revue des études byzantines”, 1954, p. 58—68); o listă a lor se află şi 
la E. Picot și G. Bengesco, op. cit., p. 64—67. Dintre lucrările mai cunoscute amintim: 
Charles Diehl, Etudes byzantines, cap. Les institutions, Paris, 1905, îndeosebi p. 114—122; 
L. Bréhier, Le monde byzantin, vol. II, Les institutions de ľEmpire byzantin, Paris, 1949, 
p. 89—165; Gustave Schlumberger, Sigilographie de Empire byzantin, Paris, 1884, îndeosebi 
p. 527—528 etc. A se vedea și bibliografia generală. 

20 Despre titlurile dregătorilor din statul feudal bulgar, vezi C. Jirecek, Geschichte der 
Bulgaren, p. 386; S. Bobcev, Titli i slujbi v oblasnoto upravlenie na starovremska Bălgaria 
(„„Izvestia na istoriceskoto drujestvo v Sofia”, XI—XII, 1931—1932, p. 228—248); P. Pe- 
trov, O titulah ,,Sevast”” i ,protosevast’’ v srednevekovom bolgarskom gosudarstve (,,V yzantiiskii 
vremennik”, XVI, 1959, p. 52—64); M. Lascaris, Vatopedskata gramota na far Ivan Asen Il, 


www.dacoromanica.ro 


46 EVOLUȚIA ŞI ORGANIZAREA SFATULUI DOMNESC 


O situaţie asemănătoare aceleia din Bulgaria se întilnește şi în Serbia, 
unde au existat în sec. al XIII-lea multe titluri de dregători împrumutate 
de la Imperiul bizantin, ca şi unele titluri şi dregătorii, creaţiuni autoh- 
tone, ce nu se întîlnesc în Ţara Românească şi Moldova: veliki zupan, 
veliki vojvoda, veliki tepeija, veliki celnik, veliki sluga (echivalentul lui 
Mėżyaç Aopéotıxos din Imperiul bizantin), veliki kaznac (marele vistier), 
dvorodzica (intendentul palatului), enohijar (paharnic), sudija dvorski 
(judecătorul curții) ete. 21. 

Organizarea statelor feudale fiind într-o mare măsură asemănătoare 
și nevoile curților stăpînilor feudali în general aceleași, era firesc ca numele 
unora din dregătorii care îndeplineau servicii similare să fie împrumutate 
de statele mai noi din organizarea statelor feudale mai vechi și în primul 
rînd de la Bizanţ, a cărui cultură şi organizare a exercitat o puternică influență 
în sud-estul Europei, asemănătoare aceleia exercitate în apusul continentului 
de Imperiul roman 22. 

Lipsa unor lucrări de istorie comparată privind instituţiile şi orga- 
nizarea statelor feudale din sud-estul Europei îngreunează mult cercetarea 
lor şi a influențelor exercitate de Imperiul bizantin asupra acestor state. 
În absenţa unor asemenea lucrări, ne vom mulțumi doar cu unele observaţii 
sumare, pentru a pune în lumină modul cum au fost organizate dregătoriile 
din statele medievale românești faţă de instituţiile similare din statele 
mai apropiate sau mai depărtate. 


Cercetînd organizarea curților monarhilor medievali din Europa, 
constatăm o mare asemănare în felul cum erau alcătuite dregătoriile. Cei 
mai vechi dregători ai statelor feudale au fost aceia cu caracter domestic, 
care prestau diverse servicii monarhilor la curtea acestora. 

Astfel, la majoritatea curților medievale întîlnim un dregător mai 
mare peste curtea regală şi slujbaşii acesteia ; acest major domus, numit 


Sofia, 1930; M. Andreev, Votopedskata gramota i văprosite na bălgarskoto feodalno prava (Le 
chrysobulle de Vatopedi et les problèmes du droit feodal bulgare), Sotia, 1965, cap. VII, p. 148— 
— 168 (vezi și recenzia lui Valentin Georgescu din ,.Revue des €tudcs sud-est européennes”, 
1965, nr. 3—4, p. 684 — 688). Despre împărţirea boierilor la curte şi in cxterior vezi I. Dujcev, 
Les bojars dits intérieurs et exterieurs de la Bulgarie medievale (,,„Acta Orient. Acad. Scientia- 
rium Hungariae”, t. III, fasc. III, 1953, p. 167—178). 

21 C. Jirecek, La civilisation serbe au moyen-âge, p. 8—10 şi St. Novaković, op. cil., 
p. 209—258. De altfel, după părerca unor cercetători, în statul icucal siib a funcționat şi o 
cancelarie de limbă greacă, ceea ce explică influcnţele greccşti mai puternice în terminologia 
unor instituții (M. Lascaris, Influences byzantines dans la diplomatique bulgare, serbe et slavo- 
roumaine) (,,Byzantinoslavica””, 1931, p. 509). Vezi și M. Mosin, Gab es unter den serbischen 
Herrschern eine griechische Hofkanzlei? (,,Archiv für Urkundenforschung”, NIII, 1935, p. 185— 
—197). 

22 Despre infuența bizantină vezi: N. Iorga, Le caractère commun des institutions du 
Sud-Est de l’Europe, Paris, 1929, p. 73—75; D. A. Zakythynos, La sinthèse byzantine dans 
V'anthiteze Orient-Occident, în Actes du colloque international des civilisations balkaniques, Buc., 
1962, p. 107—115; G. Brătianu, Les assemblées d'Etats en Europe Orientale au Moyen Age et 
Pinfluences du régime politique byzantin (Actes du VI-e Congrès international d'études byzantines, 
t. I, Paris, 1950, p. 35—36); A. Soloviev, Der Einfluss der byzantinischen Rechts auf die 
Völker Oesteuropas (,,Zeitschrift der Savigny Stiftung”, 76, 1959); D. Angelov, Die gegensei- 
tigen Beziehungen und Eiflüsse zwischen Byzanz und dem mittelalterlichen Bulgarien (,„Byzanti- 
noslavica”, 1959, I, p. 40—50). Vezi şi bibliografia generală. 


www.dacoromanica.ro 


SFATUL DOMNESC ÎN EPOCA FĂRIMIŢĂRII FEUDALE 47 


magister aulae regiae în Polonia, palatinus, judex curiae sau nadorspan 
în Ungaria, jupanus palatinus în Croația, sudija dvorski în Serbia, dvorețkîi 
în cnezatul Kievului, s-a numit la noi vornic. 

Al doilea dregător întîlnit la curțile medievale este acela care avea grija 
mesei suveranului ; numit în limba latină magister regiae mensae, praefectus 
mensae sau dapiferorum regalium magister, acest dregător a devenit sene- 
chal în Franța, Küchemeister sau Truchses în Germania, stolnik în cnezatul 
Kievului, în cnezatele rusești din sec. al XIV-lea, în Polonia şi la noi. 

Un alt dregător nelipsit de la curțile medievale era cel în grija căruia 
se gäseau băuturile şi care turna la masă suveranului său. Acest dregător, 
numit în limba latină princeps sau magister pincernarum, pincernarum 
regalium magister, a devenit echanson sau boutellier în Franța, Mundschenk 
în Germania, jupanus pincernarius în Croația, enohijar în Serbia, pincerna 
sau poharnok mester în Ungaria, ceaşnik în cnezatele ruseşti din sec. 
al XIV-lea, podezaszy în Polonia, în timp ce în Imperiul bizantin a purtat 
numele mtiwxEpyne, de unde a trecut în Bulgaria sub forma epikerni. 
La noi i s-a spus paharnic sau ceașnic. 

Al patrulea dregător existent la majoritatea curților medievale a fost 
comes stabuli, mai marele grajdurilor, numit şi agazonum regalium magis- 
ter; i s-a spus conetable în Franța, Stallmeister în Germania, jupanus 
cavallarius în Croația, Koniuşnii în cnezatul Kievului şi în cnezatele rusești 
din sec. al XIV-lea, Koniuszy în Polonia, Komis s Komni în Bulgaria și 
comis în Ţara Românească şi Moldova. 

Un dregător care a avut un timp o funcţiune dublă, aceea de îngri- 
jitor al camerei de culcare a suveranului, precum și al tezaurului acestuia, 
a fost așa numitul cubicularius, cubicularium regalium magister sau 
supremus camerarius. Din această funcție, unică se pare la începuturile ei, 
s-au desfăcut cu vremea două : una al cărui titular avea grija camerei de 
culcare a suveranului (așa numitul chambelan în Franța, postelnic la noi) 
şi o alta, a cărei sarcină era grija tezaurului, al cărui titular s-a numit 
tesaurarius, Schatzmeister sau podskarbi (la poloni). În Imperiul bizantin 
cei doi dregători s-au numit mpwrofeoziăpios (de la care se trage 
numele vistierului de la noi) și parakimomen, care îndeplinea sarcina 
vechiului dregător din Imperiul roman praepositus sacri cubiculi. 

În sfîrșit, majoritatea curților medievale dispuneau de un cancel- 
larius sau notarius, însărcinat cu ţinerea corespondenței, care s-a numit 
la noi logofăt, după numele dregătorului similar din Imperiul bizantin 
şi din statele bulgar şi sîrb. 

Acestea sînt principalele dregătorii existente la curțile medievale 
şi care nu puteau lipsi nici la curțile domnilor Țării Românești și Moldovei. 

Comparînd numirile acestor dregătorii cu acelea utilizate pentru 
dregătorii de la curțile domnilor statelor feudale româneşti, constatăm 
că nu poate fi vorba de copierea unui model, ci doar de unele influenţe, pe 
care le-au resimţit, la rîndul lor, toate curțile medievale mai noi de la 
statele cu o organizare mai veche. 


+ 


www.dacoromanica.ro 


48 EVOLUȚIA ȘI ORGANIZAREA SFATULUI DOMNESC 


Trecînd acum la analiza izvoarelor narative şi documentare ale Țării 

Românești şi Moldovei, trebuie să spunem că acestea sînt foarte sărace în 
ştiri privind începuturile şi organizarea sfatului domnesc, ceea ce a și dat 
posibilitatea istoricilor mai vechi să-și exprime păreri diferite în această 
privință. 
Pentru Țara Românească, dispunem de afirmaţiile celor două cronici 
interne, alcătuite tîrziu, în sec. al XVII-lea, cînd se compun și introducerile 
despre întemeierea şi organizarea statului. Prima din aceste cronici, 
Letopiseţul Cantacuzinesc, afirmă doar că legendarul Radu Negru — con- 
siderat cel dintii domn al ţării — „toemitu-ş-au ţara cu bună pace” 23. 
Cronica lui Radu Popescu dezvoltă această afirmație luată din Letopiseţul 
Cantacuzinesc, explicînd în ce a constat „tocmirea” țării; autorul acestei 
cronici atribuie lui Radu Negru meritul că „au început a-și tocmi şi a-şi 
îndrepta țara cu judeţe, cu judecători (cu boierii) şi cu altele ce era de folo- 
sul domniei şi a ţării” 24. Prin afirmaţia făcută, cronicarul — el însuși 
mare boier — dorea să arate vechimea dregătoriilor de la întemeierea 
"Țării Românești ; afirmaţia sa nu se bazează însă pe informaţii contem- 
porane înființării sfatului domnesc, deoarece — aşa cum vom vedea — 
documentele cu sfat domnesc sînt ceva mai tîrzii. 

Autorii altor lucrări mai tîrzii, din sec. al XVIII-lea și de la începutul 
sec. al XIX-lea — Bauer % şi D. Fotino 2 — pornind de la știrea dată 
de cronica țării despre „săborul mare” făcut de Radu cel Mare cu boierii, 
cînd sfîntul Nifon le-a „,grăit” acestora „de pravilă şi de lege, de tocmirea 
bisericii ..., de domnie și de boerii” 27 — au afirmat că Radu cel Mare a 
„aşezat dregătoriile țării, sub influenţa patriarhului Nifon și după modelul 
acelora de la Bizanţ. Faptul că aceste dregătorii existau cu mult înainte 
de Radu cel Mare arată în modul cel mai clar netemeinicia acestei afir- 
mații. 
Izvoarele narative moldovene sînt mai aproape de adevăr decît 
cele muntene cînd afirmă că Alexandru cel Bun „,tocmit-au şi boieri mari 
în svat, de chivernisala țării ş-a pămîntului Moldovei”, cum face interpo- 
latorul cronicii lui Grigore Ureche, referindu-se la mai buna organizare a 
sfatului domnesc în această vreme 2%. El înșiră însă toți dregătorii, chiar 
pe aceia care nu existau în vremea domniei lui Alexandru cel Bun. 

Afirmația cronicarului despre apariţia celor mai mulţi dregători 
în timpul acestei domnii este confirmată de faptul că în documentele emise 
de cancelaria Moldovei în această vreme sînt amintiți pentru prima dată 
cei mai mulți dintre marii dregători, aşa cum în Țara Românească aceştia 


28 [Isloria Țării Româneşli, ed. C. Grecescu şi D. Simonescu, p. 3. 
24 Radu Popescu, Istoriile, ed. C. Grecescu, p. 5. În ediţia N. Iorga, p. 2, „cu boerit” 


nu e pus în paranteze. 
25 Bauer, Mémoires historiques el géographiques sur la Valachie, Franckfurt-Leipzig, 


1778, p. 42—43. 
26 D. Fotino, Istoria Daciei, II, p. 36. 
27 Istoria Ţării Româneşti, ed. cit., p. 6. Pentru „,tradiţia”” despre începuturile dregă- 
toriilor vezi şi C. C. Giurescu, Noi contribuțiuni, p. 50—54. 
28 Gr. Ureche, Lelopisețul, ed. P. P. Pangilescu, ed. a II-a, p. 76. 


www.dacoromanica.ro 


SFATUL DOMNESC ÎN EPOCA FĂRĂMITĂRII FEUDALE 49 


apar în vremea domniei lui Mircea cel Bătrîn (deși, fără îndoială, unii 
dintre ei pot fi mai vechi). 

Cunoscînd asemănarea dintre dregătoriile Moldovei și acelea de la 
curtea împăratului Bizanțului şi ca să explice această asemănare, Dimitrie 
Cantemir a susținut că așezarea dregătoriilor s-a făcut de către Alexandru 
cel Bun după ce a dobîndit de la împăratul Ioan Paleologul titlul de despot 
şi coroană regească ; el şi-ar fi alcătuit curtea după modelul aceleia din 
Bizanţ %. Mai întîi, Dimitrie Cantemir exagerează cînd afirmă că, atît în 
Moldova cît şi la Bizanţ, dregătorii aveau aceleași nume și aceleași atribuţii. 
În plus, după cum a arătat Alexandru Elian, Moldova nu a avut în această 
epocă legături directe cu Bizanțul, influențele bizantine venind prin 
filieră sud-slavă 3%, astfel încît pe afirmaţiile tîrzii, din sec. al XVIII-lea, 
despre originea bizantină a dregătoriilor moldovene nu se poate pune 
temei, chiar dacă aceste afirmaţii se datoresc unui domn învățat ca Dimi- 
trie Cantemir. 

Mai precise în ştiri decît izvoarele narative sînt documentele interne 
contemporane, în care sînt amintiți primii dregători. 

Pentru Țara Românească, cel mai vechi document cunoscut este 
privilegiul comercial acordat de Vladislav I negustorilor brașoveni la 20 ian. 
1368, în care domnul se adresează „vobis... universis fidelibus nostris, 
comitibus, castellanis, judicibus, tributariis, officialibus et cuiusvis status 
hominibus in terra nostra Transalpina constitutis”, cerîndu-le să nu împie- 
dice exercitarea comerțului negustorilor braşoveni și să nu ia vamă mai 
mare decît cea obişnuită 31. 

Analizind acest document, C. C. Giurescu a identificat pe comiți 
cu „marii dregători de la curte”, pe castelani cu pîrcălabi, pe iudices” 
cu judecătorii domnești, pe „tributari? cu vameșii şi pe „officiales” cu 
subalternii marilor dregători, trăgînd de aici concluzia că, încă din vremea 
lui Vladislav, țara era „deplin organizată”, avînd dregători mari, pîrcălabi 
în judeţe și „un întreg aparat administrativ-fiscal” și că această organizare 
se datorește predecesorilor lui Vlaicu 22. 

C. C. Giurescu a pierdut din vedere faptul — important după păre- 
rea noastră — că documentul din 1368 a fost scris în limba latină, după 
un formular redactat chiar în Transilvania, şi că dregătorii amintiți sînt 
întilniţi în Transilvania și Ungaria, nefiind neapărat necesar ca ei să aibă 
corespondenţi în Țara Românească. Alcătuitorul documentului a înșirat 
pe toţi aceşti comiţi, castelani, tributari etc. așa cum știa el că există în 


29 D, Cantemir, Descriplio Moldaviae, p. 162. 

30 AJ. Elian, Rizanjul şi Moldava tn sec. XV, în vol. Cultura moldovenească in vremea 
dui Ştefan cel Mare, Buc., 1964, p. 97 şi urm. 

3 Hurmuzali, XV, p. 2. 

32 ©, C. Giurescu, Contribuţiuni, p. 30—32. 


4 — c. 290 


www.dacoromanica.ro 


50 EVOLUȚIA ŞI ORGANIZAREA SFATULUI DOMNESC 


Transilvania, fără ca aceasta să reflecte în mod fidel realităţile din Țara 
Românească 33. Si 

Afirmînd acest lucru, nu negăm existența unor sfetnici şi dregători 
încă de la începuturile statelor feudale românești. Cum domnul ales de 
boieri nu putea conduce ţara singur, fără sprijinul acestora, era firesc 
ca în jurul și la curtea sa să se găsească un număr de boieri care să-l ajute 
la conducerea treburilor ţării şi să-i asigure, în același timp, fastul curţii 
domnești, problemă importantă pentru toţi monarhii din evul mediu. 

Primele cinci documente interne emise de cancelaria domnească 
din Țara Românească între 16 iulie 1372 şi 20 mai 1388 4 nu au ca martori 
boieri. (Aceasta nu înseamnă, se înțelege, că domnul conducea țara fără 
sfatul său). Cel dintîi document în care sînt invocaţi de către domn martori 
pentru un hrisov al său poartă data de 4 sept. 1389 și în el apar: popa 
Nicodim, popa Gavriil, ieromonahul Serapion și jupanii: Vladislav 
vornic, Bars, Roman, Mădricica, Truţea, Vlad, Dan, Oncea, Mogoş, Danciul 
şi Cîrstian, aşadar trei clerici și 11 boieri, din care numai unul are dregă- 
torie de vornic %. 

Comparind acest document cu acela din 10 iunie 1415, eliberat tot 
de cancelaria lui Mircea cel Bătrîn, în care sînt amintiţi ca martori : Radu 
ban-vornic, Martin, Aga ban, Stoica Rusul, Dragomir de la Segarcea, 
Baldovin logofăt, Micul vistier, Vasea purtătorul de sabie, Stanciu comis, 
Manea stolnic şi Gherghina paharnic 36, deci nu mai puţin de opt dregători 
(din care unul cumulind probabil două funcţii), ajungem la concluzia — la 
care au ajuns şi alți istorici — că cei mai mulți dregători au apărut în docu- 
mente (cel puţin ca membri al sfatului) în timpul domniei lui Mircea cel 
Bătrîn, într-o vreme în care statul feudal Țara Românească a cunoscut 
o epocă de consolidare și organizare mai temeinică * (acest document este, 
de altfel, singurul din această vreme în care apar atît de mulți dregători, 
în celelalte numărul boierilor cu dregătorii fiind mai mic decit al celor 
fără dregătorii). i 

Chiar dacă apariţia în documente a dregătorilor și înfiinţarea dregă- 
toriilor respective nu sînt sincronice (de altfel, în nici un document din 
această vreme nu ni se anunţă înființarea cutărei dregătorii !), nu se poate 
totuși admite o diferență de timp prea mare între aceste două procese. 
Fără să neglijem această constatare, este foarte probabil că unii dintre 


33 Cf. în acest sens N. Grămadă, Documente scrise de destinatari („„Codrul Cosminului”, 
V—VI, 1927—1928, p. 567-569), care susţine că privilegiul din 1368 a fost scris de brașo- 
veni şi că „,înşirarea diverselor categ rii de dregători nu ar reda atit organizarea administrativă 
a Munteniei, cil mai ales aceea din 'liansilvania, cunoscută braşovenilor”'. O părere asemă- 
nătoare are și Maria Holban, care afirmă că actul din 1368 a fost întocinit-de cancelaria 
regelui maghiar, fiind doar întărit de dcmnul Țării Românești („,Siudii”, XV, 1962, nr.2, 
p. 339). 

a D.R.H., B., vol. I, p. 17, 19, 21, 24—25, 28. 

3 Ibidem, p. 29. 


32 Ibidem, p. 82. 
3? Vezi Istoria României, IJ, p. 375—376. Despre sfatul demnesc în accastă vreme vezi 


și P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrin, p. 113—117. 


www.dacoromanica.ro 


SFATUL DOMNESC ÎN EPCCA FĂRĂMITĂRII FEUDALE 52 


dregătorii amintiți ca membri ai sfatului domnesc în vremea domniei lui 
Mircea, cel Bătrin să fi existat şi înainte de domnia acestia, dar ei să nu 
fi fost amintiţi în sfat decit în această vreme, cînd dregătoriile încep să 
capele o importanță mai mare, tocmai datorită unei mai bune organizări. 
a statului feudal Țara Românească. 

Întrucît, la începuturile vieţii feudale de stat, dregătorii reprezentau 
în primul rînd forma de organizare a vieţii de curte, este de presupus de 
asemenea în mod firesc că dregătorii nu au apărut toţi o dată, ci pe măsură 
ce curtea domnească își perfecționa organizarea, o dată cu dezvoltarea și 
consolidarea statului feudal. 

Pe măsură ce atribuţiile unora dintre priinii dregători se înmul- 
teau, iar unii dintre ei (de pildă vornicul) îşi extindeau autoritatea de la 
curtea domnească asupra teritoriului ţării, unele atribuții au trebuit să fie 
preluate de dregători noi. Astfel, este foarte probabil că vornicul — cel 
mai vechi dregător amintit în documentele Țării Românești — a cumulat 
la începutul activităţii sale la curtea domnească o serie din atribuţiile 
pe care le vor îndeplini mai tirziu alţi dregători de la această curte (postel- 
nicul, armașul etc.). 

Fără îndoială că predecesorii lui Mircea cel Bătrin au avut şi ei o 
curte domnească (fapt dovedit de săpăturile arheologice de la Curtea de 
Argeș) şi un sfat domnesc, alcătuit din boieri. Boierii — vasali ai domnului 
— avind obligaţia faţă de acesta de a-i acorda așa numitul „consilium”? 
şi, în plus, avînd grija ca domnul să conducă ţara în conformitate cu inte- 
resele clasei lor, era firesc ca o parte din ei să fi fost prezenţi la curtea 
domnească încă de la formarea statelor feudale românești. Documentele 
nu ne-au păstrat însă componenţa acestui sfat domnesc de la începuturile 
statelor feudale româneşti, astfel încît, pentru această epocă, nu putem 
face decit unele presupuneri logice, bazate pe constatări din documentele 
mai tirzii. 

Prima constatare care trebuie reţinută este aceea că în această vreme, 
sec. al XIV-lea — prima jumătate a sec. al XV-lea, dregătorii ocupau în 
general o poziție mai puţin importantă în sfatul domnesc decît marii boieri 
care nu aveau dregătorii. Participarea marilor boieri la sfatul domnului 
şi la guvernarea ţării nu era legată deci de ocuparea unei dregătorii. 

Astfel, din cei 163 de boieri ce apar în sfatul domnesc al Țării Româ- 
neşti din anul 1389 pînă către mijlocul sec. al XV-lea, 91 — deci mai mult 
de jumătate — nu au avut titluri de dregători, 55 au avut asemenea titluri, 
iar alți 17 au fost membri ai sfatului domnesc atît în calitate de dregători, 
cit şi fără asemenea titluri (de obicei apărind fără titlu în fruntea sfatului 
după ce ocupaseră un timp dregătorii). 

În toată această perioadă, membrii sfatului domnesc care nu ocupau 
dregătorii sînt citați de regulă înaintea celor cu dregătorii (în afară de ban 
și vornic) %, ceea ce arată că importanța membrilor sfatului domnesc și dreptul 


38 Cf. în această privintă şi A. D. Nenopol, op. cit., III, p. 180, care afirmă că „in 
genere, boierii titraţi (adică dregătorii — N.S.) sînt înşiraţi în urma celor fără titluri” și C. 
Giurescu, Despre boieri, în Studii de istorie socială, p. 243—241. 


www.dacoromanica.ro 


52 EVOLUŢIA ȘI ORGANIZAREA SFATULUI DOMNESC 


de a fi membru al sfatului nu erau determinate de ocuparea unei dregătorii, 
ci de importanţa şi averea boierilor respectivi. 

De altfel, după cum a arătat şi C. C. Giurescu, în această vreme, 
în numeroase cazuri, diecii cancelariei domnești omiteau să adauge la 
numele membrilor sfatului domnesc dregătoriile pe care le ocupau, ceea ce 
dovedește că posesorii acestor dregătorii erau membri ai sfatului domnesc 
în primul rînd datorită situaţiei lor sociale, nu faptului că ocupau 
dregătorii %. 

În Moldova se obişnuia chiar ca marii boieri membri ai sfatului 
domnesc să adauge la consimțămîntul ce şi-l dădeau pentru actele politice 
ale domnului şi „credința” fiilor lor. Menţionarea acestora în atari împre- 
jurări avea menirea să arate că boierii respectivi erau membri ai sfatului 
domnesc nu în calitate de dregători auxiliari ai domniei (chiar dacă ar fi 
fost dregători, dregătoria nu se moştenea), ci în calitate de stăpîni ai 
domeniilor lor. 


Faptul că, pînă în a doua jumătate a sec. al XV-lea, boierii fără, 
dregătorii apar de regulă în sfatul domnesc înaintea acelora care ocupau 
asemenea dregătorii și în număr mai mare decît aceștia arată reala partici- 
pare la guvernarea statului feudal a boierilor respectivi, guvernare în care 
ei jucau un rol mai important decît dregătorii, a căror principală atribuţie 
în această vreme era asigurarea fastului feudal de curte. 


De aceea, chiar dacă o parte dintre dregători — nu știm cîţi dintre 
aceştia — au ființat încă din primele decenii ale existenţei statelor feudale 
româneşti, aceasta nu este o dovadă că statele respective erau „deplin 
organizate”, deoarece în această vreme dregătorii nu jucau un rol prea 
important în guvernarea țării şi în sfatul domnesc; ţara se „autoadminis- 
tra” în bună parte, iar sfatul domnesc era alcătuit în primul rînd din boieri 
care nu ocupau dregătorii. 

Întrucît, în timpul fărîmiţării feudale, participarea boierilor la sfatul 
domnesc și deci la guvernarea ţării alături de domn nu era condiționată 
de ocuparea unei dregătorii, iar sfatul domnesc nu era format decît în 
mică măsură din dregători, apariția sfatului domnesc şi aceea a dregătoriilor 
constituie două procese diferite, sfatul domnesc putînd să existe şi înainte de 
apariția dregătorilor, el nefiind constituit decît mai tîrziu din dregători. 

Ta început, sfatul domnesc a fost alcătuit îndeosebi din marii boieri 
care nu ocupau dregătorii și care erau membri aisfatului datorită faptului 
că făceau parte din clasa boierească, clasă care conducea țara alături de 
domn. Boierii mari aveau dreptul şi datoria de a-l ajuta pe domn la condu- 
cerea țării; dintre ei nu sînt citați însă ca martori în sfat decit aceia care 
erau prezenţi la curtea domnească (aceasta şi explică compoziţia destul 
de variată a sfatului). 


% C. C. Giurescu, Contribuţiuni, p. 7—12. Despre această problemă vezi şi idem, Noi 
contribuțiuni, p. 29—32, unde se arată — urmind părerea lui A. D. Xenopol (op. cit., p. 182) 
— că în această vreme averea avea importanţă, nu dregătoria şi că boierii fără titluri precedau 
în sfat pe cei care ocupau dregătorii. 


www.dacoromanica.ro 


SFATUL DOMNESC ÎN FEUDALISMUL DEZVOLTAT 53 


b. Sfatul domnesc în timpul centralizării statelor feudale 
şi al feudalismului dezvoltat 


În a doua jumătate a sec. al XV-lea, o dată cu procesul de întărire 
a autorității centrale, în sfatul domnesc încep să aibă o tot mai mare 
pondere dregătorii domniei, boierii fără dregătorii fiind eliminaţi treptat 
din sfat, astfel încît la sfîrşitul domniilor lui Ştefan cel Mare, în Moldova, 
şi Radu cel Mare, în Țara Românească, sfatul domnesc ajunge a fi format 
numai din boierii care ocupau dregătorii sau din foștii dregători, compoziție 
pe care o va păstra în tot cursul sec. al XVI-lea. 

Astfel, dacă în anul 1451, sfatul domnesc din Țara Românească. 
era format în medie dintr-un număr egal de boieri fără dregătorii şi boieri 
cu dregătorii, în timpul domniei lui Vlad Ţepeş predomină deja dregătorii, 
pentru ca, în vremea domniei lui Vlad Călugărul, să întîlnim în sfat câte 
8—9 dregători, față de 3—5 boieri fără titluri de dregători 4. Primul 
document în care toți martorii din sfatul domnesc ocupă dregătorii poartă 
data de 5 iunie 14944, deşi foştii dregători vor mai fi citați sporadic între 
membrii sfatului domnesc şi după această dată (mai ales în sec. al XVI-lea. 
şi mult mai rar în secolul următor). 

Desigur că şi acești dregători, membri ai sfatului domnesc, erau 
recrutaţi tot din rîndurile boierimii. Faptul că marii stăpîni feudali acceptă 
ca o onoare pentru ei să exercite dregătorii la curtea domnească, ca şi 
posibilitatea domniei de a alcătui în această vreme sfatul domnesc numai 
din dregătorii aflaţi în slujba sa sînt procese legate fără îndoială de creg- 
terea prestigiului domniei ca autoritate centrală în statul feudal şi nu pot 
fi explicate decît prin întărirea acestei autorităţi şi printr-o mai bună 
organizare a statului. 

În Moldova, procesul este asemănător. În vremea domniei lui Alexan- 
dru cel Bun, numărul membrilor sfatului domnesc care nu dețineau dregă- 
torii varia între 7 şi 19, în timp ce membrii sfatului domnesc care ocupau 
dregătorii erau în număr de 3—7. În timpul domniei lui Ștefan cel Mare 
acest raport a fost răsturnat în favoarea dregătorilor. Astfel, dacă la 13 sept. 
1473 se numărau ca martori în sfatul domnesc 16 dregători şi 9 boieri fără 
titluri sau foști dregători, în tratatul încheiat în 1499 cu regele Poloniei, 
toți cei 22 de martori ai lui Ștefan (în afară de mitropolit şi episcopi), 
numiți acum „boieri sfetnici ai Moldovei”, poartă titluri de dregători 42. 
Dintre aceşti 22, 14 dregători ocupau funcții militare, aceasta deoarece 
Ştefan cel Mare a introdus în rîndul membrilor obișnuiți ai sfatului domnesc 
pe portarul de Suceava şi pe pîrcălabii cetăților, mărind astfel numărul 
dregătorilor membri ai sfatului £3, 


40 Aceste constatări au la bază listele sfatului domnesc întocmite de noi pe ani și pe 
domnii. 

41 D.R.H., B., vol. I, p. 408. 

42 I. Bogdan, Doc. lui Ștefan cel Mare, II, p. 4 şi urm. Vezi și Istoria României, II, 
p. 534—535. 

43 Vezi mai jos p. 204—205. 


www.dacoromanica.ro 


54 EVOLUŢIA ŞI ORGANIZAREA SFATULUI DOMNESC 


Un calcul făcut de A. Sacerdoţeanu ilustrează şi în alt chip raportul 
dintre numărul membrilor sfatului domnesc care ocupau dregătorii şi 
acela al boierilor fără dregătorii. Din cei 119 membri ai sfatului domnesc 
din vremea domniei lui Ştefan cel Mare doar 27 (deci 23%) nu au titluri 
de dregători (cei mai mulți apărînd în prima parte a domniei lui Ștefan 
cel Mare), în timp ce 92 de membri al sfatului (sau 77%,) ocupă dregătorii 44. 

În aceeași vreme, sfatul domnesc devine un organism separat de 
restul marii boierimi, care putea participa înainte la şedinţele sfatului 
domnesc. Aşa se explică folosirea în această vreme a unor formule de can- 
celarie ca acestea : „cu toţi boierii noștri moldoveni şi îndeosebi cu tot 
sfatul nostru”, „cu toți boierii şi cu sfatul nostru” sau „cu boierii noştri 
şi cu tot sfatul nostru cel mai înalt” 45, 


Reţinem deci că, în urma consolidării poziţiei puterii centrale, în a 
doua jumătate a sec. al XV-lea, marii boieri care erau membri ai sfatului 
domnesc numai în calitatea lor de mari stăpâni feudali au fost înlocuiţi treptat 
din sfat cu dregătorii domnului, sfatul domnesc fiind format la sfîrșitul sec. 
al X V-lea — începutul sec. al XVI-lea numai din dregători. Calitatea de 
membru al sfatului domnesc nu o mai dădea în acest timp simpla stăpânire 
de domenii întinse, ci ocuparea unei dregătorii la curtea domnească. 


Transformarea sfatului domnesc dintr-un consiliu de mari stăpini 
feudali într-un sfat de dregători ai domniei, care prestau slujbă la curtea 
domnească sau în statul feudal, este dovada unei mai bune organizări 
a statului feudal, ca urmare a întăririi autorităţii centrale. 

Trebuie să arătăm aci că acest proces este caracteristic şi altor state 
feudale din Europa. De pildă, în Franţa, consiliul regelui, alcătuit; în seco- 
lele X—XIII dintr-un grup de nobili care asistau pe rege la conducerea 
treburilor țării — fără a îndeplini atribuţii diferențiate — a devenit în 
timpul domniei regelui Filip cel Frumos (1285—1314), o dată cu întărirea 
puterii regale, un consiliu restrîns de sfetnici, ale căror atribuţii încep a fi 
tot mai diferenţiate 46. 

În sec. al XVI-lea, sfatul domnesc din Țara Românească și Moldova 
va avea aproximativ aceeași înfățișare de la începutul acestui secol, cu 
deosebirea că, în această vreme, vor dispare treptat dintre martorii citați 
ai sfatului foștii dregători şi vor apare în documente tot; mai mulți dregă- 
tori ai doilea. La sfîrşitul secolului, așa cum am arătat mai sus, sfatul dom- 
nesc se va numi divan. 

În sec. al XVII-lea, evoluţia sfatului domnesc şi dregătoriilor con- 
tinuă. Ca urmare a lărgirii atribuţiilor sfatului domnesc şi ale membrilor 
săi, au loc în acest timp o serie de transformări, care nu au dus însă la 
schimbarea radicală a acestor vechi instituţii feudale. 


44 A. Sacerdoţeanu, Divanele lui Ştefan cel Mare (,Analele Univ. C. I. Parhon”, 1956, 
s. Ştiinţe sociale, istorie, p. 168—169). 

45 Vezi mai sus p. 14—15. ; | 

4 F, Loi-R. Fawtier, Histoire des instilulions françaises au ‘Moyen-âge, t. II, Insti- 


tulions royales, Paris, 1958, p. 75—76. 


www.dacoromanica.ro 


SFATUL DOMNESG ÎN 'FEUDALISMUL DEZVOLTAT 


[ZA] 
n 


Astfel, membrii sfatului domnesc, care înainte prestau slujbă dom- 
nului ca suzeran al lor, alcătuiesc acum „sfatul ţării” 47, datorită slujbelor 
tot mai numeroase pe care le îndeplinesc în țară și peste hotarele ei. Ei 
nu au devenit prin aceasta niște funcționari ai statului în sensul modern 
al cuvîntului. Alături de dregătorii cu atribuţii de ordin public tot mai 
numeroase, în sfatul domnesc au rămas mai departe şi dregătorii a căror 
menire principală era asigurarea serviciilor necesare curții domnești şi 
persoanei domnului ţării. 

Ca urmare a creşterii importanţei și rentabilității dregătoriilor în 
statul feudal, marii boieri manifestă un interes deosebit pentru ocuparea 
lor, în a doua jumătate a secolului avînd loc o adevărată luptă între parti- 
dele boierești pentru deținerea dregătoriilor și puterii 4. Importanţa 
crescîndă a dregătoriilor se reflectă şi în terminologia folosită, în sec. al 
XVII-lea termenul de boier devenind sinonim cu acela de dregător, ca 
urmare a faptului că boieria este tot mai mult condiţionată de ocuparea 
unei dregătorii 49. 

În aceeaşi vreme, unele din vechile dregătorii ale ţării decad, iar 
deţinătorii lor sînt citați tot mai rar ca membri ai sfatului domnesc pentru 
ca, din a doua jumătate a sec. al XVII-lea, să nu mai fie amintiţi. Acesta 
este cazul piîrcălabilor din Moldova, care, în epoca anterioară, apăreau 
cîte 4—8 ca membri ai sfatului domnesc. 

În același timp, în sfatul domnesc al Ţării Românești, sînt citați 
tot mai adegea trei dregători care înainte nu figurau printre membrii 
obișnuiți ai sfatului; e vorba de clucer, sluger și pitar. 

O altă transformare ce merită a fi reţinută este aceea a diferenţierii 
ce se face în acest secol între sfatul domnesc restrîns, alcătuit din marii 
dregători, şi un sfat mai larg, care cuprindea și pe dregătorii mai mici. 
Acest sfat mai larg a căpătat denumirea de divan %. 

Aceasta este în linii mari evoluţia sfatului domnesc în secolele XIV — 
XVII. Asupra unor probleme şi aspecte legate de evoluţia acestei instituţii 
şi a dregătoriilor vom mai reveni în cursul lucrării, 


c. Numărul membrilor sfatului domnesc 


Numărul membrilor sfatului domnesc a cunoscut, îndeosebi în prima 
jumătate a sec. al XV-lea, o fluctuaţie destul de mare, mai ales în Moldova 
şi mai puţin în Ţara Românească. În Ţara Românească numărul membrilor 
sfatului domnesc a fost în general mai mic decît acela din Moldova; pînă 
la jumătatea sec. al XV-lea, el nu a trecut în general de 10—15, în timp 
ce în Moldova, în aceeaşi vreme, apăreau 20—30 de martori, iar uneori 
si mai mulţi. 


47. Vezi mai sus p. 16. 

48 Vezi mai jos p- 132—134. 
45. Vezi mai sus, p. 37—38. 
50 Vezi mai sus p. 18—20. 


www.dacoromanica.ro 


56 EVOLUŢIA ŞI ORGANIZAREA SFATULUI DOMNESC 


După cum am arătat într-un paragraf precedent, pînă la începutul 
sec. al XVI-lea, sfatul domnesc din Țara Românească a cuprins numeroşi 
boieri fără dregătorii (mai ales pînă la mijlocul sec. al XV-lea) şi foşti 
dregători (după această dată). Din această pricină, ca și a absenței unora, 
din aceștia de la curte, numărul membrilor sfatului domnesc era variabil. 

În sec. al XVI-lea, sfatul domnesc căpătînd o componenţă mai sta- 
bilă, fiind format numai din dregători sau foşti dregători, numărul mem- 
brilor săi a fost în gencral de 8—9 dregători, la care se adăugau uneori 
pîrcălabul de Poenari și cîţiva (1—3) din foștii dregători. 

Deşi numărul dregătorilor care apar ca martori obişnuiţi ai sfatului 
domnesc a continuat să fie de 8—9 şi în a doua jumătate a sec. al XVI-lea 
şi în primele decenii ale celui următor, izvoare din această vreme ne dove- 
desc că sfatul domnesc era format de fapt din 12 membri, din care trei (elu- 
cerul, pitarul şi slugerul) nu vor apare ca membri ai sfatului domnesc 
decît din vremea domniei lui Matei Basarab. 

Prima informaţie privind numărul de 12 membri ai sfatului domnesc 
o datorăm italianului Franco Sivori, care afirmă că stăpînul său, Petru 
Cercel (1583—1585), îi oferise dregătoria de mare postelnic „care este 
una din cele 12 dregătorii de seamă ale țării” 51. Același număr de 12 mari 
dregători exista şi în vremea domniei lui Mihai Viteazul 52, dregători pe 
care principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, i-a pus „ispravnici 
preste tot venitul ţării” 53. Despre urmașul lui Mihai Viteazul la tronul 
Țării Românești, Radu Şerban, se spunea la 26 iunie 1614 că, în vremea 
domniei lui Mihai Viteazul, „a fost dregător din cei 12, rangul lui mare 
paharnic” 54, 

Situaţia a rămas aceeași și în sec. al XVII-lea. Referindu-se la dom- 
nia lui Matei Basarab, italianul Locadello, care ne-a vizitat țara la 1641, 
ne informează că domnul „își alege ca sfetnici 12 boieri (dodezi boiari), 
care au însărcinarea de a cîrmui țara” 55, În vremea domniei lui Constantin 
Brîncoveanu, se vorbește de asemenea de existența a 12 boieri ai divanului 58. 

"Despre același număr de 12 dregători (consilieri) ne informează şi italia- 
nul N. de Porta, la 1726, numai că numele unora din cele 12 dregătorii 
“diferă puţin faţă de secolul precedent 57. 

O situaţie puţin deosebită de aceasta ne este relatată de autorul 
Relaţiei istorice din vremea domniei lui Şerban Cantacuzino, după părerea 

51 Șt. Pascu, Petru Cercel și Țara Românească, p. 170. 


52 Hurmuzali, XII, p. 50 şi III/1, p. 212 și 474. 

53 Istoria Țării Româneşti, ed. D. Simonescu și C. Grecescu, p. 59. Vezi şi D. Fotino, 
Istoria Daciei, II, p. 65. 

5 Doc. prin. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. II, p. 287. Despre cei 12 dregători ai lui 
Mihai Viteazul vezi și I. Minea, Instan/e muntene de judecată în vremea lui Mihai Viteazul 
(;Cumunicări””, Bul. Inst. Xenopol — Iaşi, nr. 3, 1942, p. 5—7). 

5 Arhiva”, Iaşi, V, 1894. p. 115. 

56 Studii și mat. de istorie medie, V, p. 366. 

5? C. Giurescu, Material pentru istoria Olteniei supt austrieci, II, p, 82—83. În plus, 
„de Porta susține că numai șase mari dregători Inau parte la sfat (banul, vornicul, logofătul, 
spătarul, vistierul şi marele clucer), în timp ce ceilalţi șase (postelnicul, paharnicul, slugerul, 
comisul. serdarul și stolnicul) nu participau la sfat. 


www.dacoromanica.ro 


NUMĂRUL MEMBRILOR SFATULUI DOMNESC 57 


căruia numărul membrilor din sfatul domnesc era de 14 58, deși, în această 
vreme, numărul martorilor obișnuiți ai sfatului domnesc — inclusiv 
clucerul, slugerul şi pitarul, care au fost introduși ca martori obişnuiţi 
ai sfatului domnesc către mijlocul sec. al XVII-lea — era de 12. 


Cît priveşte pe Anton Maria del Chiaro, acesta consideră că, în vremea 
domniei lui Constantin Briîncoveanu, existau 16 dregători principali în 
rîndul cărora trece și pe unii din cei care nu se găseau între membrii obig- 
nuiți ai sfatului domnesc din această vreme 5. 

Trebuie să semnalăm şi faptul că introducerea celor trei dregători 
(elucerul, pitarul şi slugerul) între martorii sfatului domnesc din sec. al 
XVII-lea s-a făcut treptat, ei apărînd în sfatul domnesc de numeroase ori 
— dar cu intermitențe — în timpul domniei lui Matei Basarab, pentru 
a deveni apoi martori obişnuiţi ai sfatului 6. 


Diferenţele înregistrate de numărul martorilor din sfatul domnesc 
din secolele XVI—XVII se datorese faptului că între membrii acestuia 
sînt citați uneori dregători care nu erau membri obișnuiți ai sfatului dom- 
nesc în epoca respectivă, ca şi unii dregători noi (în sec. al XVII-lea) sau 
foşti dregători. Astfel, atît în sec. al XVI-lea, cît şi în cel următor, sînt 
citați uneoai printre martorii din sfatul domnesc : marele armaş, marele 
şetrar, marele portar, marele agă, marele medelnicer, marele sluger, marele 
clucer, marele pitar (ultimii trei înainte de introducerea lor între martorii 
obișnuiți ai sfatului domnesc), iar în sec. al XVII-lea şi marele serdar, 
adică, în general, dregătorii care făceau parte în această vreme din divan, 
nu din sfatul domnesc propriu zis ®1. 

De pildă, deși în sec. al XVI-lea martorii obișnuiți ai sfatului dom- 
nesc erau opt (fără ban) sau nouă dregători (cu acesta), într-un document 
din 12 sept. 1523, sînt citați, în afară de aceștia : portarul, pitarul, armașul, 
şetrarul și medelnicerul, deci cinci dregători care nu făceau parte dintre 
membrii obișnuiți ai sfatului domnesc (2. Într-un alt document, din 17 
mart. 1534, numărul membrilor din sfatul domnesc al Țării Românești 
urcă pînă la 18 (cel mai mare atins în această vreme), datorită faptului că 
sînt citați alături de cei nouă membri obișnuiți ai sfatului domnesc : cinci 
foşti mari dregători, doi bani (pe lîngă cel mare) și doi pîrcălabi de Poenari 63. 

În a doua jumătate a sec. al XVI-lea, numă rul membrilor din sfatul 
domnesc a înregistrat rareori fluctuații mai mari. Cea mai importantă 
de semnalat este aceea din documentele din 14 mai și 4 iunie 1580; în 


58 Vezi mai jus p. 66. 

5 Vezi mai jos p. 66. 

€0 Astfel, marele sluger apare de numeroase ori în sfat în perioada 1639—1654, cind 
mari slugeri au fost : Drăguşin Deleanu (acesta apare o dată, 1639), Ghiorma Alexeanu (v 
dată, 1645), Dumitru Filişanu (de 5 eri, 1646—1647), Bunea Grădişteanu (de 7 ori), Socol 
Cornăţeanu (de 2 ori), Udrea Duicescu (de 5 ori), Danciu Pirtianu (de 3 ori), în timp £c 
Necula Glogoveanu, mare pitar între 1644 și 1654, apare de numeroase ori în sfatul domnesc în 
perioada 1651—1654. 

îl Vezi şi mai jos p. 58. 

s Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. I, p. 177. 

63 Ibidem, vol. II, p. 155. 


www.dacoromanica.ro 


58 EVOLUȚIA ŞI ORGANIZAREA SFATULUI DOMNESC 


primul, eliberat mănăstirii Radu Vodă, apar 14 martori în sfatul domnesc 
(din care 6 foști dregători), în timp ce în al doilea, emis pentru Gonţea 
mare paharnic, numărul dregătorilor este numai de 7 (dregătorii obişnuiţi, 
minus beneficiarul actului) 6. 

Sfatul domnesc al Țării Românești a cuprins un număr mai mare de 
membri (18—20) în timpul celor două domnii ale lui Grigore Ghica, cînd 
sînt citați uneori, pe lîngă dregătorii obișnuiți, doi foşti mari dregători care 
au jucat un rol deosebit de important în viaţa politică a vremii (Gheorghe 
Băleanu şi Stroe Leurdeanu) și alți patru dregători noi, pe care Grigore 
Ghica i-a introdus ca membri ai sfatului domnesc și care, după domnia sa, 
vor rămîne dregători de divan: marele medelnicer (1664—1665, 1673—1676), 
marele serdar (1664—1666, 1668—1676), marele jitnicer (1673—1674) 
şi marele șşetrar (1673—1676) ®. i 

Erau şi anumite împrejurări speciale în care sfatul domnesc apărea 
într-o formă mult mai redusă decit cea obişnuită. Aceasta se întîmpla 
de obicei fie la începutul unor domnii noi, cînd domnul nu avusese încă 
timpul să-şi numească dregătorii, sau cînd domnia nefiind consolidată 
marii boieri nu se strînseseră încă în jurul domnului nou. Astfel, într-un 
document emis la Strehaia, la 26 febr. 1602, de Radu Mihnea, apar ca 
martori doar doi mari dregători : Vintilă mare ban și Stoica mare postel- 
nic 6, în timp ce primul document eliberat de cancelaria lui Mihai Radu, 
la 22 april. 1658, are numai patru locuri de dregători ocupate (vornic, 
vistier, stolnic și postelnic), restul de patru (logofăt, spătar, comis şi 
paharnic) fiind lăsate albe %. : 

O situaţie asemănătoare în parte întîlnim şi în timpul domniei a 
doua a lui Mihnea Turcitul, aflat în conflict cu marea boierime, cînd în 
sfatul domnesc apar uneori numai șase membri €. ' 

În sec. al XVII-lea se întîmpla uneori ca locul unui dregător din 
sfat să fie lăsat liber, fie atunci cînd acesta era beneficiarul actului ®, 
fie după ce titularul murise iar domnul nu numise încă pe succesorul său 
(de pildă, după moartea lui Vintilă Corbeanu mare ban, în 1693, sau „după 
aceea a lui Alexandru Alexandru mare vornic, în 1695). i 


Numărul martorilor din sfat era apoi în funcţie şi de prezenţa la 
curte a dregătorilor respectivi ; cînd aceștia erau plecați în diverse misiuni, 
ei nu erau citați de regulă ca membri ai sfatului (deși înşirarea lor se făcea 
uneori în mod mecanic). Într-un document din 5 iunie 1676, de pildă, 


ci Ibidem, vol. IV, p. 475 şi 477. 

65 Vezi îndeosebi doc. din: 24 mart., 10, 15, 23 april. 1673, 2 iunie 1673 etc. (Arh. 
St. Buc., m-rea Radu vodă. VIII/18, ms. 314, f. 159—160, Acad. R. S. România, XCIV/8, 
Muzeul de istorie Buc.. nr, 26 914 şi Acad. R. S. România, DCXXXIX/20). Vezi și mai jos 
la dregătarii respectivi. A x ` 

è Studii şi mat, de islopie medie, V, p. 617. 

s? Muzeul Reg. Craiova, nr. 87. 

se 'Vezi doc. din 8 febr. 1590 (Acad. K. §. România, DLXXII/2). Vezi şi doc. din 24 
sept. 1581, în care apar ca martori doar cinci membri ai sfatului domnesc: vornicul, logo- 
fătul, spătarul, vistierul și paharnicul (Doc. priv. isf. Rom., B., veac. XVI, vol. V, p. 177). 

s Vezi mai jos p. 64—65. i i i 


www.dacoromanica.ro 


NUMĂRUL MEMBRILOR SFATULUI DOMNESC 59 


domnul declara că, într-o pricină privind pe Constantin Brîncoveanu al 
doilea logofăt, „întrebat-am pre toţi cinstiţii deregătorii domnii mele, 
boiarii divanului carii s-au întîmplat în divan” *0. 


+ 


Numărul membrilor sfatului domnesc din Moldova a cunoscut 
o şi mai mare fluctuaţie decît acela din Țara Românească. În sec. al XV-lea, 
acest număr a variat între 5 şi 39 de membri, numărul obişnuit fiind în 
jur de '20 de membri. 

Astfel, dacă la 1392 lista sfatului era alcătuită din 14 boieri plus 
fraţii unuia din aceștia, la 1409 sfatul era format din 16 boieri (9 fără funcţii 
şi 7 dregători), la 1411 din 18—25 de boieri, la 1429 din 26 de boieri, lu 
1436 din 31 de boieri, pentru ca la 16 april. 1443 să atingă numărul de 33 
de membri. Pe de altă parte, în această vreme (1441—1451) în sfatul 
unor domni apar doar cîte 5, 6, 8 sau 9 martori 71. 


Precum observăm, sfatul domnesc a cunoscut cea mai mare fluctuaţie 
în epoca ce a urmat domniei lui Alexandru cel Bun, epocă ce se caracteri- 
zează prin lupte pentru domnie între succesorii acestuia, lupte care au 
dus la împărțirea temporară a ţării între doi domni şi la creşterea influenţei 
politice a marii boierimi. Cînd domnii asociaţi dădeau împreună docu- 
mente, sfatul lor era foarte numeros (28—39 de membri) 72. 


În prima jumătate a sec. al XV-lea, se întîmpla chiar ca numărul 
martorilor și componența sfatului domnesc să difere în două documente 
emise în aceiaşi zi sau la intervale scurte de timp. Astfel, două documente 
eliberate la 22 sept. 1411 au sfaturi diferite : în primul sînt citați 18 boieri 
martori, iar în cel de al doilea 21 (apar patru boieri noi și lipseşte unul din 
cei din primul document, deşi este de presupus că, în aceeaşi zi, toți erau 
prezenţi la curtea domnească) 73. Alte două documente emise de cancelaria 
lui Ştefan voievod la 16 april. şi 1 mai 1443 (deci la interval de două săp- 
tămîni) prezintă diferenţe şi mai mari : pe cînd în primul se citează mărtu- 
ria a 33 de membri (din care 16 dregători sau foşti dregători), în cel de al 
doilea apar doar 11 membri ai sfatului domnesc 74. Diferențe sensibile 
se înregistrează şi între documentele emise la 30 şi 31 mai 1443, în primul 
fiind invocată mărturia a 29 de membri ai sfatului domnesc, iar în cel de al 
doilea (emis în ziua următoare) numărul martorilor din sfat fiind doar de 
23 %. Numărul membrilor sfatului domnesc nu depindea deci numai de 
prezența acestora la curte. 


70 Acad. R. S. România, CNXXIV/82. 

A Vezi doc. din: 3 april. 1441, 25 aug. 1443, 26 april. 1444, 30 sept. 1445, 31 iulie 
1451, 5 mart. 1453 etc. (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 172. 200, 203, 213, 
247, 261). 

72 Ibidem, p. 137, 142, 157, 164—165. Despre sfaturile domnilor asociaţi ai Moldovei 
vezi pe larg Emil Virtosu, Titulatura domnilor şi asccierea la domnie în Țara Românească şi 
Moldova, Buc., 1960, p. 277—280. , 

73 Doc priv. ist. Rom. A., veac. XIV—XV, p. 27—28. Vezi şi p. 233 şi 234. 

74 Ibidem, p. 187—188. 

75 Ibidem, p. 194—195. 


www.dacoromanica.ro 


60 EVOLUȚIA ŞI ORGANIZAREA SFATULUI DOMNESC 


În aceeaşi epocă în care sfatul domnesc din Moldova înregistra 
numeroase deosebiri în componenţa şi numărul membrilor săi, în rîndul 
acestora apar uneori şi boieri cu titluri de dregători mai puţin importanţi, 
ca globnicul, posadnicul şi chiar aprodul 76. 

Mai menţionăm, de asemenea, că, în perioada 1392 şi 1400 şi apoi 
din nou la 16 febr. 1428, printre membrii sfatului domnesc din Moldova 
sînt amintiţi și diverşi boieri purtind titlul de viteaz 77, titlu care corespunde 
aceluia de cavaler din apus (Ritter) şi care, după domnia lui Alexandru 
cel Bun, nu vor mai fi amintiţi în documentele interne între martorii 
sfatului domnesc 78. 

În timpul domniei lui Ştefan cel Mare, sfatul domnesc al Moldovei 
a căpătat o mai mare stabilitate şi un aspect mai omogen, atît în privinţa 
numărului membrilor săi, cît şi în aceia a componenţei, domnul reducînd 
treptat numărul membrilor sfatului domnesc, dominat din ce în ce mai 
mult de dregători. Acest număr a variat între 20—32 în perioada de con- 
solidare a domniei lui Ştefan cel Mare (1457—1473), 20—26 în perioada 
1474—1492, reducîndu-se la 16—19 în epoca de sfîrşit a domniei lui 79. 


În această vreme nu se mai înregistrează nici schimbări prea dese 
de dregători, iar sfaturile domneşti nu mai diferă ca număr şi componenţă 
de la o zi la alta. 

Sfatul domnesc al Moldovei și-a păstrat în general componenţa 
căpătată în vremea domniei lui Ştefan cel Mare şi în sec. al XVI-lea. În 
sec. al XVII-lea, el şi-a schimbat în parte această componenţă, în primul 
rînd prin eliminarea pîrcălabilor din sfat 8. 

Deosebiri de la un sfat la altul în perioade scurte sau în aceeași zi 
s-au mai înregistrat şi după aceea, dar mult mai rar decît în sec. al XV-lea 81, 


Din a doua jumătate a sec. al XVI-lea şi din a doua jumătate a sec. 
al XVII-lea ni s-au păstrat două relaţii în care se afirmă că numărul dre- 
gătorilor de sfat din Moldova, cei mai apropiaţi de domn, era de opt, deşi 
în această vreme — pînă în timpul domniei lui Vasile Lupu — în sfatul 
domnesc apăreau ca martori un număr mai mare de dregători (circa 15, 
din care 5 pîrcălabi şi cetăților). 

La 1562, referindu-se la sfatul făcut de Despot vodă cu boierii, cu 
prilejul primirii unei solii a secuilor, Belsius afirmă că numărul boierilor 


26 Vezi doc. din: 30 ian. 1425, 23 mai 1436, 18 febr. 1448 26 mai 1449, 25 aug. 
1454, etc. (ibidem, p. 52, 126, 225, 241, 270). 

77 Ibidem, p. 3, 10, 11 şi 62. Vezi şi doc. din 28 nov. 1399, în care apar ca membri ai 
sfatului domnesc 5 viteji (ibidem, p. 7). 

738 Menţionez că, în tratatul încheiat la 19 sept. 1436 cu regele Poloniei, sfetnicii dom- 
nului Moldovei apar într-o formulă singulară în felul său: pHTepH H EoMpH H pana primul 
termen desemnind pe viteji (M. Cestăchescu. Doc. inainte de Stefan cel Mare. II, p. 701). 

29 Vezi A. Sacerdoţeanu, Divanele lui Ștefan cel Mare („Analele Univ. C. I. Parhon”,. 
1956, s. ştiinţe sociale, istorie, p. 169). 

80 Vezi mai jus p. 207—208. 

8l Vezi, de pildă, cele două doc. din 20 mart. 1584 (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. 


XVI, vol. III, p. 240—241). 


www.dacoromanica.ro 


NUMĂRUL MEMBRILOR SFATULUI DOMNESC 61 


'care participau la sfat era de opt 82. Cea de a doua relație o datorăm fran- 
cezului De la Croix, care arată şi el, la 1676, că la ședințele sfatului luau 
parte mitropolitul, episcopii și opt membri al „consiliului”, pe care-i 
numeşte „les huits principaux officiers”. În afară de aceştia, domnul 
avea ca „sfetnici de taină” (conseillers secrets) pe marele vornic, postelnic, 
şambelan, vistier şi logofăt; 83. 

Despre acelaşi număr de opt mari dregători .,care fac parte din sfat”, 
„barones de sfat”, consilieri sau sfetnici de taină ai domnului (logofătul, 
cei doi vornici, hatmanul, marele postelnic, spătarul, paharnicul și vistie- 
rul) ne vorbesc și Miron Costin 8 și Dimitrie Cantemir, după părerea căruia 
ultimul era socotit ca al optulea membru al sfatului domnesc pentru că 
ţinea cheia de la cămara unde se întrunea sfatul 8. 

Cum s-a ajuns la acest număr de opt membri ai sfatului domnesc 
este greu de precizat, aceasta cu atît mai mult cu cît, în aceeași vreme 
în care în izvoarele narative ni se indică numărul de opt membri ai sfatului, 
între martorii sfaturilor domneşti ale documentelor sînt citați și alţi mari 
dregători, în primul rînd stolnicul și comisul, despre care Miron Costin 
şi Dimitrie Cantemir afirmă că nu făceau parte din sfat, ci din consiliul 
mai larg numit divan. 

Observăm deci unele deosebiri între modul cum era alcătuit sfatul 
domnesc al Moldovei și acela al Țării Româneşti în sec. al XVII-lea: pe 
cînd primul avea opt membri, al doilea număra 12, între care intrau şi unii 
din dregătorii de divan din Moldova (stolnicul, comisul, clucerul, slugerul 
și pitarul). 


5 Hurmuzaki. II/1, p. 431. 

Mentionez aci — fără să pot afirma cn certitudine că este vorba în Muldova de o 
influenţă directă — că la 1526 regele Uugariei avea dreptul să lşi aleagă și el un consiliu 
Jormat tot din opt persoane („sua majestas eligat octo, etiam ex nobilibus et regnicolis, qui 
consilio suae majestatis intersint” (Corpus ¿uris Hungarici, I, p. 850). Aceştia eran la 1492: 
consiliarius, cancellarins, thesaurarius, cubicularins, dapiferus, pincerna, cumitus și camera- 
rins (ibidem, p. 484). 

Cit priveşte Transilvania, în epoca principatulni, consiliul ţării era alcătnit din 12 per- 
svane (ca în Țara Românească): magister curiae, gladifer (comandantul gărzii), summus can- 
cellarius et secretarius. thesaurarius, camerarius, magister mensarnm (stolnicul), judex sau 
palatinus curiae, magister pincernarum (paharnicul), magister agazonum (comisul). apoi inten- 
dentul, căpitanul aprozilor şi şeful poştei (VI. Hanga, Istoria statului şi dreptului R.P.R., 
vol. I, ed. a II-a, Cluj, 1956, p. 231—232 şi A. Veress, Epistolae et acta Jesuitarum Tran- 
sylvaniae temporibus principum Bathoru, vol. II, Budapesta, 1913, p. 59). 

83 Fr. Babinger, O relatiune neobservată, p. 22, 23, 25. 

C. Cihodaru consideră că sfatul obișnuit număra 12 membri şi că prezența comisului, 
ceaşnicului și stolinicului era necesară „numai atunci cînd nn participau mitropolitul și episco- 
pii”? (op. cit, în „Anuarul Inst. de istorie”'— Iaşi, I, 1964, p. 60—61), deși între parti- 
ciparea unora şi lipsa celorlalţi nu există nici o legătură. 

Vezi şi tratatul încheiat de Ştefan Răzvan cu Sig. Bathory la 3 iunie 1595, unde se 
vorbeşte şi aici, ca şi în Țara Românească, de sfatul domnului compus din 12 b.-ieri (Hur- 
muzali, III/1, p. 478). 

24 M. Costin, Opere, p. 239 şi 388. 

5 D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 77—78. Cu toate acestea, într-o relaţie fran- 
ceză de la începutul sec. al XVIII-lea (deci din vremea lui Dimitrie Cantemir) se afirmă că, 
la judecăţi, domnul .„est ordinairement assistè de douze Boyars ou principaux officiers” („„Rev. 
historique de sud-est enropeen”, VI, 1929, p. 62). 


www.dacoromanica.ro 


62 EVOLUȚIA ȘI ORGANIZAREA SFATULUI DOMNESC 


d. Numărul membrilor divanului 


Cu totul alta este situaţia în privinţa numărului membrilor diva- 
nului 86. 

După cum rezultă din documente, la ședințele divanului din Țara 
Românească asista un număr mare de dregători ai doilea și foşti dregători, 
în afară de marii dregători ai țării. De pildă, la 12 august 1631, Dumitru 
vornic arată că s-a dus „în divanul cel mare, înaintea tuturor boierilor 
ţării, mari şi mici” pentru a-și împărți averea urmaşilor, punînd martori 
„toţi dregătorii divanului” (în această categorie el enumeră pe dregătorii 
mari şi foştii dregători, armașul, aga, clucerul, pitarul, vistierul al doilea 
etc.) precum „şi alți mulți carii s-au întîmplat în divan'”?, iar la 30 iunie 
1700 Constantin Brincoveanu consultă pe „cinstiţii dregători, boierii 
cei mari și al doilea ai divannlui donimiei mele, şi cei cu dregătorii şi cej 
făr de dregătorii, boiarii țărăi” 88. 

Nenumărate alte documente din sec. al XVII-lea ne dovedesc că la 
şedinţele divanului domnesc participau şi alţi boieri în afară de marii 
dregători membri ai sfatului domnesc 8, și anume dregătorii aşa numiţi 
ai doilea % și unii din foştii dregători”. 

După cum rezultă din documentele din a doua jumătate a sec. al 
XVII-lea, erau consideraţi mari boieri de divan : banul, logofătul, vornicul, 
spătarul, vistierul, paharnicul, comisul, stolnicul, postelnicul, clucerul, 
slugerul, pitarul, serdarul, aga, şetrarul, portarul, armaşul, adică toţi 
acei dregători care purtau numele de „mare” şi care participau la şedinţele 
divanului domnesc. Tot mari boieri de divan erau numiţi și foștii mari 
dregători *2. 

În sec. al XVII-lea, printre „boierii divanului” se numărau de ase- 
menea : logofătul al II-lea, vistierul al II-lea, postelnicul al II-lea, logo- 
feţii de vistierie etc. 93. Aceştia sînt dregătorii care „asistă” la sfaturile 


86 Vezi şi nai sus p. 18, 19—20. 

8? Acad. R. S. Romània, ms. 5723, f. 31. 

8 Arh. St. Buc., m-rea Rm. Sărat, I 18. 

89 Vezi doc. din 4 nov. 1615, in care domnul declară că a primit o mărturie de la 
„toţi dregătorii domnici melc din divan, şi ınari şi mici”, sau pe cel din 28 iunie 1619, în care 
sc arată că sc făcuse o întocmire „cn toti dregătorii doinici mele şi cu toți boierii mari și 
mici din divanul cel mare al domnici mele” (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. II, 
p. 439 şi vol. III, p. 388). 

30 Vezi îndcosebi doc. din 10 aug. 1634, in care „,boicrii divanulni și ai ţării” sint 
considerati toti dregătorii de la marele ban la al doilea vistier şi foștii mari dregători („,Rev. 
Arhivelor”, 1926, p. 379). Vezi şi mai sus p. 24. 

21 Vezi doc. din 12 mai 1621, unde se arată că, în vremea domnici mi Alexandru Iliaș, 
s-au mat „6 boicri din divan”, piintre care marele logofăt şi 5 foşti mari dregători (Doc. 
priv. isi. Rom., R., veac. NVII, vol. IV. p. 29). Ă 

92 Vezi doc. din: 2 dec. 1665, 12 iulie 1692, 5 iulie 1693, mai 1696 ete. (Arh. St. Buc., 
m-rea Stavropoleos, III/2, A. N., CXII 76, ep. Rimnic, C/30, Mitr. Țării Rom., LNII/15 şi 
CLXVIII/9). 

93 Vezi doc. din: 5 fehr. și 20 oct. 1641, 6 mart. și 11 mai 1642 ete. (Arh. St. Bnc., 
m-rea Căldărușani, NNNVIII/1, NXN 4, AN, CXII 58, Muzeul de istorie Buc., nr. 25474, 
doc. 36). ` 


www.dacoromanica.ro 


NUMĂRUL MEMBRILOR DIVANULUI 63 


domnești, cum afirmă autorul Relaţiei istorice, care enumeră în rîndul 
acestora pe :marele postelnic (care era de fapt membru al sfatului domnesc), 
marele armaş plus alţi trei armași, marele portar plus alţi trei portari, 
marele agă, logofătul al II-lea, vistierul al II-lea și al III-lea, trei logofeţi 
de vistierie, vătaful de aprozi, ceauşul de aprozi, iuzbaşa de fustași (aceştia 
pentru a îndeplini diverse porunci ale domnului), șase postelnici, cuparul, 
marele căpitan etc. %4. 
* 


Situația este şi mai clară în Moldova, unde — aşa cum am arătat 
şi mai sus — divanul este mai net delimitat de sfat %, cuprinzînd şi alți 
dregători în afară de cei 8 membri al sfatului. 

După informațiile date de Miron Costin, „dregătorii care nu luau 
parte la sfaturile secrete” — rezervate numai celor opt mari dregători 
de care am amintit mai sus — erau în ordine : marele stolnic, marele comis, 
medelnicerul, serdarul, clucerul, slugerul, jitnicerul, pitarul, șetrarul, arma- 
şul şi aga — dintre marii dregători —, apoi dregătorii II şi III şi vornicii 
de poartă. Toţi aceştia erau „din afara senatului” (adică a sfatului res- 
trîns) şi nu luau parte la sfat „decît la grabnică nevoie, ca, de pildă, orîndui- 
rea haraciului” 9%. . 

Situația nu s-a schimbat decît în parte la începutul sec. al XVIII-lea, 
cînd Dimitrie Cantemir ne informează că boierii de divan se împărțeau 
în trei ordine : 

— Starea I-a era alcătuită din boierii mari (barones magni), pe care 
domnul Moldovei îi enumeră însă în altă ordine decît Miron Costin : stol- 
nicul, comisul, medelnicerul, clucerul, serdarul, slugerul, jitnicerul, pitarul, 
şetrarul, armașul, logofătul al II-lea, uşarul, aga, postelnicul al II-lea, 
logofătul al III-lea şi căpitanul de dorobanţi, deci 16 boieri, între care 
ge numărau toţi dregătorii cu titlul de mare care nu erau membri ai sfa- 
tului de opt, pe lîngă cîţiva din dregătorii consideraţi de Miron Costin 
ca fiind din categoria a II-a şi a III-a; 

— Starea a II-a cuprindea pe toți ceilalţi dregători cu titlul de al 
doilea, în afară de logofătul al II-lea şi postelnicul al II-lea, adică : spătar, 
paharnic, vistier, stolnic, comis, medelnicer, clucer, sluger, jitnicer, pitar, 
şetrar, arma şi uşar, deci 13 boieri, atît adjuncţii unora din marii dregători 
de sfat, cît şi ai celor de divan; 

— În starea a III-a intrau şapte dregători III (postelnic, spătar, 
paharnic, vistier, comis, sluger, jitnicer), cămăraşul de lumini, cămăraşul 
de jitniță şi cei patru — nu 12 cît indica Miron Costin — vornici de poartă, 
deci un total de 11 dregători mai mici %. 

După părerea lui Dimitrie Cantemir, divanul din Moldova cuprindea 
deci 40 de dregători mai mari şi mai mici, în afară de cei 8 mari dregători 
membri ai sfatului. 

34 Mag. istoric, V, p. 31. 

35 Vezi mai sus p. 19—20. 


96 M. Costin. Overe, p. 239, 388. 
2? D. Cantemif, op. cil., p. 79—84. 


www.dacoromanica.ro 


64 EVOLUȚIA ȘI ORGANIZAREA SFATULUI DOMNESC 


Cînd s-a produs separarea atît de netă a celor trei „stări” de dregători 
membri ai divanului de care vorbeşte Dimitrie Cantemir este greu de 
precizat. 

În sec. al XVII-lea, cînd majoritatea acestor dregători existau, 
documentele moldovene amintesc adeseori de „veliţii boieri şi al doilea 
pînă la vornicii de poartă” %, de marii dregători şi „mulți boieri al doile 
şi al treile”* sau de „boierii cei mari, boierii ai doilea și ai treilea”, 
noțiuni în care sînt cuprinși dregătorii membri ai sfatului, unii dregători 
de divan, cîţiva dregători II și III și vornicii de poartă 1%. 

Uneori toți aceşti boieri mari şi mici, membri ai divanului, îşi spun 
„noi toţi boiarii țării”, noţiune care cuprinde, la 9 iunie 1686, 37 de boieri, 
de la marele logofăt pînă la vornicii de poartă 1! (deci o cifră apropiată 
de aceea indicată de Dimitrie Cantemir). 


x 


O problemă care trebuie de asemenea lămurită în legătură cu numă- 
rul membrilor sfatului și divanului domnesc este aceea dacă dregătorii 
membri ai sfatului și beneficiari ai unor hrisoave domnești apar sau nu 
ca martori în sfatul domnesc al acestor hrisoave. 

În mod obișnuit, fiind vorba de hotăriri privind interesele lor per- 
sonale (întăriri de proprietăţi, procese etc.), dregătorii respectivi nu sînt 
citați ca martori în sfatul domnesc care lua aceste hotăriri, deşi ei erau 
prezenţi la şedinţele sfatului. 

În unele cazuri însă — şi acestea nu sînt; puţine — dregătorii bene- 
ficiari erau citați şi ei ca martori ai sfatului domnesc care lua hotăriri 
de acest fel, aceasta probabil pentru că diecii înşirau în mod mecanic lista, 
dregătorilor pe care o cunoșteau. Astfel, pentru Țara Românească, în peri- 
oada 1601—1610, din cele 25 de cazuri cunoscute, în 13 cazuri dregătorii 
beneficiari ai actelor nu sînt citați între membrii sfaturilor domnești res- 
pective, în alte trei locul lor este lăsat liber, iar în alte 9 numele lor este 
trecut printre martorii sfatului domnesc. 

Că este vorba de multe ori doar de obiceiul diecilor cancelariei ne-o 
dovedeşte faptul că acelaşi dregător beneficiar este trecut uneori între 
membrii sfatului domnesc, iar alteori nu. De pildă, Cernica mare vornic, 
beneficiar al hrisoavelor din 6 mai 1603, 27 febr. 1604, 16 dec. 1606 şi 
29 mai 1608 1%, lipseşte dintre martorii sfatului domnesc în primul şi al 
treilea hrisov, îi este lăsat liber locul numelui în cel de al doilea (... vornic) 
şi apare ca martor în sfatul domnesc al celui de al patrulea hrisov. 

În unele cazuri — îndeosebi în sec. al XVII-lea — cînd beneficiarul 
hrisovului era un mare dregător, în locul său apare ca membru al sfatului 
boierul care ocupase aceea dregătorie înaintea sa sau chiar dregătorul al 


88 Doc. din 5 nov. 1628 (Arh. St. Buc., m-rea Birnova, IV/7). 

39 Doc. din 2 iulie 1662 (idem, m-rea Galata, XI/24). 

100 Doc. din 9 mart. 1682 (copie Inst. de istorie, „N. Iorga”). 

101 G. Ghibănescu, Surete, VII, p. 135—139. 

102 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. I, p. 83, 110, 238 şi 322. 


www.dacoromanica.ro 


ORDINEA DREGĂTORILOR DIN SFAT 65 


doilea, adjunctul marelui dregător beneficiar. Astfel, la 12 aug. 1604, 
15 mart. şi 16 mai 1607, în locul lui Stoica mare logofăt — beneficiar al 
actelor — este citat ca martor Miroslav fost mare logofăt 1%, iar într-o 
serie de documente eliberate de cancelaria lui Matei Basarab pentru Constan- 
tin Cantacuzino mare postelnic, în locul acestuia apare ca martor cîte 
un al doilea postelnic, care nu era membru obişnuit al sfatului domnesc 1%. 

O situație asemănătoare întîlnim şi în Moldova, unde dregătorii 
beneficiari ai hrisoavelor sau care sînt părți în procesele ce fac obiectul 
acestora nu apar de regulă ca martori între membrii sfaturilor respective 195. 


e. Ordinea în care apar ca martori membrii sfatului domnesc 


Cît priveşte ordinea în care sînt enumeraţi membrii sfatului domnesc 
ca martori ai hrisoavelor, aceasta nu a fost totdeauna aceeași şi nici absolut 
strict ierarhică 196. 

După cum am arătat într-un paragraf precedent, pină către sfîrşitul 
sec. al XV-lea, marii boieri care nu dețineau dregătorii ocupau primele 
locuri în sfatul domnesc, alături de ban şi vornic. 

Cînd sfatul domnesc a fost format în majoritate din dregători şi 
foşti dregători, aceștia apăreau într-o anumită ordine — nu totdeauna 
fixă — care depindea de regulă de importanța dregătoriei, iar uneori şi 
de importanța persoanei ce ocupa dregătoria. 


În Tara Românească ordinea cea mai des utilizată pentru dregători 
a fost: marele ban, marele vornic, marele logofăt, marele spătar, marele 
vistier, marele comis, marele paharnic, marele stolnic, marele postelnic. 
Această ordine nu a fost însă fixă : uneori vistierul apărea înaintea spă- 
tarului, alteori comisul era citat înaintea vistierului şi spătarului, pahar- 
nicul înaintea stolnicului și comisului, stolnicul înaintea comisului etc. 
Singurele locuri unde se înregistrau mai puține schimbări erau cele trei 
din fruntea sfatului, a căror ordine era în general respectată, banul fiind 
citat de obicei primul în sfat 107, 


Ordinea în care marii dregători apăreau în sfat în această epocă era 
mai stabilă în timpul domnilor care păstrau relaţii bune cu marii boieri 


193 Ibidem, p. 138, 252, 265. Vezi şi doc. din 1 iunie 1617, în care, în locul lui Mirzea 
mare paharnic, se citează mărturia lui Lupu fost mare paharnic (ibidem, vol. III, p. 144). 

104 Vezi doc. din: 10 mart. 1646, 15 iulie și 20 dec. 1647, 25 sept. 1653 (Arh. St. 
Buc., m-rea Sf. Apostoli, IV/2, A. N., CXVII/43, Acad. R. S. România, XXIX/198 și 
XLIII/101). 

10% Vezi Doc. prin. ist. Rom., A., veac. XV, p. 19, 195—196, 220, 216, 255, 290, veac 
XVI, vol. I, p. 12. 103, passim. Pentru cazurile în care aceştia apar printre martorii sfatului 
domnesc vezi ibidem, p. 56—57, 274—275, vol. III, p. 246, 273, 373 passim. 

1% Vezi și C. C. Giurescu, Contributiuni, p. 12—14, unde se citează cazuri din perioada 
studiată de autor, 

1% Vezi şi partea a Il-a a lucrării. Despre ordinea în care sint trecuţi ca martori ai 
hrisoavelor domneşti membrii sfatului domnesc, vezi şi D. P. Bogdan, Diplomatica slavo-română 
tn secolele X1V şi XV („Rev. ist. rom.”, VIII, 1938, p. 96—102) şi Diplomatica slavo-română, 
în vol. II, Introducere la Doc. priv. ist. Rom., p. 141—144. 


5 — e. 290 


www.dacoromanica.ro 


66 EVOLUȚIA ŞI ORGANIZAREA SFATULUI DOMNESC 


(de pildă Pătrașcu cel Bun); ea șuiferea dese schimbări în vremea unor 
domni aflați în conflict cu o parte a marii boierimi. Astfel, în timpul dom- 
niei lui Mircea, Ciobanul, ordinea dregătorilor nu este totdeauna aceea din 
vremea, lui Radu Paisie (stolnicul e citat uneori înaintea paharnicului, 
postelnicul înaintea vistierului şi spătarului etc.). 

Nici în sec. al XVII-lea această ordine nu a fost totdeauna aceeaşi, 
schimbările cele mai dese intervenind tot în jumătatea a doua a sfatului 
domnere, unde ordinea putea fi: stolnic, paharnic, comis, postelnic; 
stolnic, comis, paharnic, postelnic; paharnic, stolnic, comis, postelnic ; 
postelnic, stolnic, comis, paharnic sau postelnic, paharnic, stolnic, comis, 
cei patru dregători schimbîndu-și uneori locurile între ei. 

După introducerea mai regulată în lista martorilor sfatului domnesc 
a celor trei mari dregători care făceau parte din cei 12 membri ai sfatului, 
marele clucer a deţinut locul al șaselea (după spătar sau vistier), în timp 
ce slugerul şi pitarul au rămas să ocupe ultimele două locuri în sfatul 
domnesc 198. 

În timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, după informaţiile pe 
care ni le dă autorul Relaţiei istorice, ordinea dregătorilor (senatores) 
membri ai sfatului domnesc (in publico Senato, sive in Concilio) era: 
banul, vornicul, logofătul, vistierul, spătarul, paharnicul, clucerul, comi- 
sul, stolnicul, pitarul, medelnicerul, slugerul, șetrarul și serdarul. El enu- 
meră pe marele postelnic printre cei care asistă la sfat, alături de alți 
dregători mai mici, care alcătuiau divanul 10. 


O ordine în parte diferită a importanței dregătorilor este aceea pe 
care o aflăm de la secretarul italian al lui Constantin Brîncoveanu, Anton 
Maria del Chiaro, care înşiră pe cei 16 mari dregători ai Țării Românești 
(fără să precizeze care sînt membri ai sfatului) în ordinea : ban, vornic, 
logofăt, spătar, vistier, clucer, postelnic, paharnic, stolnic, comis, sluger, 
medelnicer, serdar, pitar, agă şi armaş 110. 

Precum vedem, între izvoarele narative şi cele documentare de la 
sfîrşitul sec. al XVII-lea și începutul sec. al XVIII-lea sînt unele diferențe 
în ceea ce priveşte ordinea importanței dregătorilor din Țara Românească. 

Cît priveşte primul dregător din sfat, acesta a fost de regulă — aşa 
cum am arătat — marele ban. În lipsa acestuia din sfat, primul loc era 
ocupat de obicei de marele vornic 111, În anumite perioade din prima jumă- 
tate a sec. al XVI-lea, în care domnia a căutat să scadă din importanța 
băniei, marele ban era citat uneori după marele vornic, fostul mare vornic 
sau marele logofăt, ocupînd locul al treilea sau al patrulea din sfat. În 
cîteva documente din anii 1534—1535, marele ban este citat chiar ca al 
cincilea martor al sfatului domnesc, după un fost mare vornic, un fost 


108 Vezi mai jos p. 289—293. 

109 Mag. istoric, V, p. 33—34. 

110 A. M. del Chiaro, Istoria delle moderne rivoluzioni, p. 60—61. Pentru ordinea puţin 
diferită a importanţei dregătorilor în sec. XVIII vezi Raicevich,  Osservazioni storiche, 
p. 139—140. 

111 Vezi mai sus, p. 29—31 (despre primul sfetnic). 


www.dacoromanica.ro 


ORDINEA DREGĂTORILOR DIN SFAT 67 


mare logofăt, marele vornic și marele logofăt. În aceeaşi perioadă, apare 
uneori primul în sfat marele piîrcălab al cetății Poienari, al cărui titlu 
alternează cu acela de fost mare vornic. 


Nici în sec. al XVII-lea marele ban nu a fost totdeauna citat ca pri- 
mul martor al sfatului domnesc. În timpul domniei lui Radu Serban, de 
pildă, în sfat apare foarte adesea primul dintre martori Radu Buzescu 
clucerul, fratele mai mare al lui Preda mare ban. În timpul celei de a doua 
domnii a lui Grigore Ghica, marele logofăt este trecut uneori și el înaintea 
marelui ban. În această vreme, mare logofăt era Gheorghe Băleanu, per- 
soană foarte influentă, care fusese el însuși mai multă vreme mare ban. 

De aci putem trage concluzia că în fruntea sfatului domnesc ședea 
de regulă dregătorul considerat cel mai influent și important, chiar dacă el 
nu ocupa totdeauna dregătoria cea mai însemnată. 


Pe de altă parte, trebuie să arătăm că influența marilor dregători 
nu depindea totdeauna de poziția pe care o ocupau în sfatul domnesc. Despre 
Constantin Cantacuzino, care a fost mare postelnic în tot timpul domniei 
lui Matei Basarab, Paul de Alep ne spune că „reuşise a deveni prim-mi- 
nistru, conducător al tuturor treburilor țării, povăţuitor al tuturor boierilor, 
în fruntea cărora el se prezenta în toate dimineţile dinaintea beiului, 
şi nimic nu se făcea fără consiliul şi direcțiunea sa” 112. Se cunoaşte, de 
asemenea, influența deosebită pe care au exercitat-o asupra lui Constantin 
Brîncoveanu unchii săi, Constantin Cantacuzino stolnicul şi Mihai Canta- 
cuzino spătarul, care conduceau de fapt treburile ţării 113. 


he 


Nici în Moldova ordinea dregătorilor din sfat nu a fost mereu aceeași ; 
în plus, ea a diferit de aceea din Țara Românească. Pînă în a doua jumătate 
a sec. al XV-lea, în fruntea sfatului domnesc era citat de regulă — ca și 
în Țara Românească — boierul considerat ca fiind cel mai important 
şi reprezentativ, indiferent de faptul dacă acesta deţinea sau nu o dregă- 
torie. În vremea domniei lui Ştefan cel Mare, primul loc în sfatul domnesc 
era ocupat de obicei de marii boieri care deținuseră vreme îndelungată 
dregătorii mai importante 114. 

În Moldova neexistîind marele ban, dregătorul cel mai important era 
marele vornic, pînă în a doua jumătate a sec. al XVI-lea, cînd „întâiul 
şezător” al sfatului domnesc a devenit marele logofăt, urmat de vornicii de 
fara de jos și de sus, hatman, postelnic, spătar, paharnic, vistier, stolnic 
și comis. 

În a doua jumătate a sec. al XV-lea, spătarul şi vistierul erau citați 
de regulă înaintea postelnicului, a cărui importanţă a crescut însă în sec. 


12 Paul de Alep, Călătoriile patriarhului Macarie al Antiohiei, ed. F. Cioran, p. 125. 

uns Vezi Istoria României, IIJ, p. 206. Stolnicul Constantin Cantacuzino este numit de 
italianul F. Marsigli „direttore del tutto il governo della Valachia” (Autobiografia, ed. F. J.o- 
varini, Bologna, 1930, p. 151). 


114 Vezi A. Sacerdoţeanu, op. cit., în ,,Analele Univ. C. I. Parhon“, 1956, s. ştiinţe 
sociale, istorie, p. 161. 


www.dacoromanica.ro 


68 EVOLUȚIA ȘI ORGANIZAREA SFATULUI DOMNESC 


al XVI-lea. Precum vedem, ordinea în sfatul domnesc al Moldovei diferea 
de aceea din Țara Românească. 

Tot spre deosebire de Țara Românească, în sfatul domnesc din Mol- 
dova existau, începînd îndeosebi din vremea domniei lui Ştefan cel Mare, 
destul de numeroşi pîrcălabi ai cetăților, care ocupau locuri de frunte 
în sfatul domnesc, fiind trecuți de regulă înaintea spătarului, vistierului 
şi postelnicului. După cucerirea celor două cetăți din sudul Moldovei de 
către turci (1484), au rămas ca membri obișnuiți ai sfatului doar pîrcă- 
labii celorlalte trei cetăţi. În anumite perioade din secolele XV și XVI, 
sînt citați ca membrii ai sfatului domnesc și alți pîrcălabi. Pe măsură 
ce importanța pîrcălabilor a scăzut, îndeosebi în vremea domniei lui 
Vasile Lupu, ei au început a nu mai fi amintiţi printre membrii sfa- 
tului domnesc 15. 


f. „Cursus honorum“ al dregătorilor 


O problemă legată de ierarhia dregătorilor în sfat şi, în general, 
de organizarea dregătoriilor, este aceea a aşa numitului „cursus honorum” 
al dregătorilor, al treptelor pe care trebuiau să le parcurgă aceștia pînă să 
ajungă mai întîi membri ai sfatului domnesc şi apoi printre fruntașii 
acestuia. 

Pentru secolele XIV—XVI, problema este mai greu de cercetat, 
din lipsa ştirilor documentare. În această vreme, pînă la mijlocul sec. al 
XV-lea, după cum am arătat mai sus, cei mai mulți boieri erau membri 
ai sfatului domnesc fără a ocupa dregătorii, în calitatea lor de mari stăpîni 
feudali sau de apropiaţi ai domnilor în scaun. Pentru aceştia nu exista 
deci un cursus honorum ; se poate vorbi însă şi la ei de schimbarea poziţiei 
ce ocupau în sfatul domnesc după trecerea pe care o aveau la domnii 
respectivi, după averea pe care o acumulau, după vîrstă etc. 


În a doua jumătate a sec. al XV-lea, o dată cu înmulțirea numărului 
dregătorilor din sfat și apoi cu alcătuirea sfatului domnesc numai din 
dregători, între aceştia stabilindu-se o ierarhie mai precisă, începe să se 
întrezărească şi existența unui cursus honorum al celor care ocupau dregă- 
torii, atît în Moldova 1!6, cît şi în Țara Românească, unde, în general, 
boierii ajungeau mari dregători, în fruntea sfatului domnesc, după ce stră- 
bătuseră şi unele dregătorii mai puţin însemnate. 


În sec. al XVI-lea, ierarhia dregătorilor şi promovarea în funcţii 
după importanța acestora tinde să devină o regulă, iar trecerea dintr-o 
funcție mai mare în alta mai mică o excepţie 117. După cum ne informează 


115 Vezi mai jos p. 207. 

116 A. Sacerdoţeanu, Divanele lui Ștefan cel Mare („„Analele Univ. C. I. Parhon”, 1956, 
istoric, p. 164—165). 

111 Despre această problemă vezi şi constatarea lui C. C. Giurescu, după care, în ge- 
neral, „se respecta principiul înaintării treptate în dregătorii” (Noi contribuțiuni, p. 41). 


www.dacoromanica.ro 


CURSUS HONORUM AL DREGĂTORILOR 69 


cronica Țării Româneşti, boierul Pîrvu Craiovescu a considerat o batjocură 
la adresa sa faptul că Vladislav al III-lea a încercat să-l facă din mare 
ban, mare postelnic „pentru ca să fie în toată vremea lîngă dînsul, om 
de sfat”. Acesta ar fi fost motivul pentru care Pîrvu a fugit la „,voinicii” 
lui, cu care l-a gonit apoi din scaunul domnesc pe Vladislav 18. 

În sec. al XVII-lea, ierarhia dregătorilor şi modul cum erau pro- 
movaţi în funcţii pot fi mult mai uşor studiate decît în secolele anterioare 
datorită informaţiilor mult mai bogate pe care ni le oferă documentele. 


Pentru a putea urmări „cursus honorum” al dregătorilor din Ţara 
Românească, am alcătuit pentru fiecare din aceștia cîte o fișă, ajungînd ca, 
în 95%, din cazuri, să pot stabili toate funcţiile prin care au trecut aceștia. 


Din aceste fişe am tras concluzia că marea majoritate a dregătorilor 
parcurgeau pînă să ajungă la mari dregătorii una sau mai multe dregătorii 
mai mici. Numărul celor care sînt amintiţi dintr-o dată ca mari dregători 
este foarte mic şi cei mai mulţi dintre aceștia sînt de origine greacă, aduși 
de domni de la Poartă și numiţi dintr-o dată dregători (de regulă postel- 
nici sau vistieri). În afară de aceștia, mai sînt o serie de alți mari dregători, 
puţini la număr, despre care nu am reuşit să aflu dacă — înainte de a 
ocupa dregătoriile respective — au trecut prin dregătorii mai mici, aşa 
cum era obiceiul. 

Pentru a avea o imagine mai clară asupra problemei avansărilor 
în funcții a dregătorilor în sec. al XVII-lea, am alcătuit și două tabele 
recapitulative : în primul, am trecut schimbările de posturi intervenite 
între dregătorii care poartă titlul de mare, de la ban pînă la şetrar; în 
cel de al doilea, promovările în funcții mai mari ale dregătorilor cu rang 
de al doilea sau care dețineau diverse alte ranguri (căpitani, vătafi de 
aprozi, cămăraşi etc.). 

Este demn de reținut că, din cele 31 de cazuri de dregători promovați 
în funcţia de mare ban, 27 au ocupat înainte de aceasta mari dregătorii 
de sfat şi numai 4 au fost promovați direct din dregători mai mici (postel- 
nici, căpitan și vornic). Din cei 27 de mari dregători care au devenit mari 
bani, 15 — deci mai mult de jumătate — au ocupat înainte dregătoriile 
imediat inferioare aceleia de mare ban, adică au fost mari vornici și mari 
logofeţi. De aci putem trage concluzia că la dregătoria de mare ban — 
care constituie vîrful ierarhiei marilor dregătorii — ajungeau de obicei 
marii dregători care parcurseseră şi alte funcţii, aceea de ban fiind de regulă 
încununarea carierei unui mare dregător. 

Cei mai mulți dintre marii vornici și logofeți au fost recrutaţi tot 
din rîndul acelora care au ocupat și înainte dregătorii de sfat, la marea 
logofeţie avînd o oarecare întiietate dregătorii care făcuseră şi înainte 
muncă de cancelarie şi evidență (marii vistieri, logofeţii II, vistierii II). 
Faptul că foștii mari bani pot deveni apoi mari vornici (5 cazuri) sau mari 
logofeţi (3 cazuri) sau că marii vornici pot ajunge mari logofeţi (6 cazuri) 


19 Radu Popescu, Istoriile, ed. cit., p. 49 și Istoria Țării Româneşti, ed. cit., p. 46. 


www.dacoromanica.ro 


70 


Tabel nr. 1 


Din ce provine : 


Uo L 
Jejod 
IJE 


Ie 1Ţa$ 
ERN 


“paru 
aJe 


IZpJəs 
IIE 


ŝgiuJe 
alei 


BBL ITER 


eyd 
aJe 


I28u[s 
JIEN 


auţaisod 


ae 


-qed 


3e 


DUŢOIS 
ERLI CN 


SHUA 
KACI CN 


IMJ 
ERCI CN 


IƏINSIA 
IMA 


Ieyeds 
DIA 


"BOLE 


JUIOA 
ITER 


ueq 
ERCA CN 


Dregătoria 


<I 


Mare ban 


10 


vornic 


11 


Liei 


3 


logofăt 
spătar 


1 
1 


vistier 


clucer 


comis 


1 


stolnic 


paharnic 


postelnic 


sluger 


nitar 


» 


armaș 


serdar — 


şetrar 


www.dacoromanica.ro 


2 


Tabel nr. 


Din ce provine: 


< os ta me one ae aloe 
(230 L _ -m m O A — -| n 
i 
kami ! kami 
edu) EEE ID, A RI TT E IN | 
[SRIBIUZO) ÎN INN IN RI IN IN IN IRI IN Ian an IN IN | ei 
Hejas | E N TAI PA dp Iei 
YEK 
i, 
gseo 3p 
ELA 
1zoade Sa ză 
ap nea | | | | | l | I I = | sa p o= 
IS HEWA 
nards L beaa A A 
-dgo ew d IE II IN Ic IN E O AD v t | re 
g9 l > 
1$ “de 
latinaa a [e A A O 0 O DE OSE aa pe 1 AR 
I PIUA 
AŞ 
ta 0 $j AR II IO POE RR DON as mai N N RI lui 
II Hocni($ 
1SŢU09 18 LILI N mreana 
11 rwo 
"qed i$ II N a II Na E E II II IE aia 3 a 
PIuJeued 
WaN IS LIT N oare nr 
II WN 
“sod SII CA ÎN II E N N IN E ca N i A a E E a 
PIu(s1sod 
III SII LNS EN room | | 
HIONSIA 
"STA “ol LII ITITS annrna | | f2 
18 1faJo30T 
1] | | N CN | | _ | m A n n | = 
yiojosoT 
PR N E II E 
$ e g 
E 3 E E 
LEE e [2] = n ke 
2 = 5 8 5 5 e S & ss 
Iu E 9 3 3 5 E 32 3 IX Sa ETSE 
0 = a a 2 © 7 = 2 5|= 
v 9 oò 232 = ss 3 9 z = Sk ss sv [i 
å PS nP llOn PR e 23 S Aaw 


Mare ban 
. 
» 
» 
, 
» 
LEJ 
» 
» 
» 
» 
» 
» 
» 
» 
» 


71 


www.dacoromanica.ro 


72 EVOLUȚIA ŞI ORGANIZAREA SFATULUI DOMNESC 


arată că între aceste trei mari dregătorii — cele mai importante ale sfa- 
tului domnesc — nu exista o diferenţă de ierarhie prea mare. 

Ca şi în cazul marilor dregători de care am amintit pînă acum, cei 
mai mulți mari spătari — 20 din cei 26 — au fost recrutaţi din marii 
dregători imediat inferiori ca ierarhie. 

Pentru marii vistieri cunoaştem 33 de cazuri de schimbări din alte 
funcţii, din care 10 au fost vistieri II şi III sau logofeţi de vistierie și 2 
logofeţi II. Ca şi la marii logofeţi, observăm o anumită predilecție pentru 
promovarea în funcţia de mare vistier a celor care se mai ocupaseră cu 
munca de evidenţă şi cancelarie. 

Marea majoritate a clucerilor — 33 din cei 45 — au provenit în 
sec. al XVII-lea din mari dregători care mai prestaseră servicii la curte 
(stolnici, comişi, paharnici etc.). Cazuri asemănătoare pot fi citate şi cele 
ale stolnicului, paharnicului etc. 


În total, din cele 406 schimbări operate în rândul celor 12 mari dregători 
de sfat din Țara Românească în perioada de care ne ocupăm, 348 dregători 
sau 85%, au ocupat înainte dregătorii mai mici și numai 58, sau 15%, 
dregătorii mai importante decît acelea la care au ajuns apoi. Din cei 348 
mari dregători ce s-au schimbat în posturi mai însemnate, 222 sau 64%, 
făcuseră parte și mai înainte din cei 12 dregători membri ai sfatului dom- 
nesc, ocupind dregătorii mai mici, iar 126 sau 36% au fost promovați 
din dregătorii ai doilea (logofeți II, vistieri II, cluceri II etc.), din căpitani 
sau din posesori de alte titluri de dregători mai mici. 

Cei doi dregători care apar de regulă ultimii în sfatul domnesc — 
marele sluger şi marele pitar — proveneau în cea mai mare parte — 32 
şi respectiv 20 de cazuri — din dregătorii mai mici de care am vorbit 
mai sus. 

Cît priveşte ceilalţi dregători care nu făceau parte în mod obişnuit 
din sfatul domnesc, fiind membri ai divanului (marele agă, marele armaş, 
marele serdar și marele şetrar), aceștia prezintă aceeași situaţie ca slugerul 
şi pitarul: marea majoritate a lor provin din dregătorii mai mici sau ai 
doilea. 

De altfel, faptul că unii din dregătorii ai doilea — în special vistierul II 
şi logofătul II — sînt apropiaţi ca ierarhie de marii dregători care ocupau 
locuri mai modeste în sfat (stolnicul, pitarul, slugerul) rezultă şi din împre- 
jurarea că unii din aceștia din urmă deveneau vistieri II sâu logofeţi 
II după ce au deţinut aceste funcţii de sfat. Astfel, Dumitru Dudescu 
este mare pitar în 1616 şi devine apoi logofăt II (1618) și vistier II (1619— 
1631); Mușat din Pietroşani devine vistier II (1629) după ce fusese mare 
sluger, apoi ajunge mare stolnic (1630) şi din nou vistier II (1631); Gheorghe 
Caridi ajunge şi el vistier II (1633—1636), după ce ocupase dregătoria de 
mare stolnic (1631) etc. 

Cu privire la promovările dregătorilor ai doilea sau mai mici la mari 
dregătorii, observăm că cei mai mulţi dintre aceștia (102 din totalul de 
178) au fost promovați în dregătorii mai puţin importante, de la mare 
șetrar pînă la mare sluger, și numai 76 în dregătorii mai mari.’ 


www.dacoromanica.ro 


CURSUS HONORUM AL DREGĂTORILOR 73 


Din totalul de dregători mai mici promovați în dregătorii mai mari, 
cei mai mulţi (37) provin din foşti căpitani sau mari căpitani. Dintre aceştia, 
aproape jumătate (17) au fost promovați în dregătorii cu atribuţii de ordin 
militar (agă, serdar, șetrar). 

Vin la rînd apoi postelnicii şi postelnicii II, primii avînd titluri 
onorifice, iar ceilalţi — tineri fiind — prestînd slujbă la curtea domnească. 
Din cei 28 de postelnici şi postelnici II, unii au ajuns direct la dregătorii 
înalte, fie datorită apartenenţei lor unei familii puternice (Radu Buzescu, 
devenit mare ban din postelnic) sau înrudirii lor cu domnii (Radu Năsturel 
postelnic, făcut direct mare vistier de ruda sa Matei Basarab). 

Foarte numeroși sînt și vistierii II și III promovați în dregătorii 
mai mari (27), din care destul de mulţi (9) ajung mari vistieri, iar cei mai 
numeroși (14) dregători cu atribuţii la curte (mari pitari, slugeri, comiși, 
stolnici, postelnici). 

În Moldova situaţia este asemănătoare; şi aci exista un „cursus 
honorum” şi o ierarhie a dregătoriilor, stabilită din vechime, pe care 
trebuia, să o respecte şi domnul. În această privinţă dispunem de mărturia 
categorică a lui Dimitrie Cantemir, potrivit căreia „trecerea unui boier 
dintr-un rang mai înalt în altul mai de jos nu este îngăduiiă de datina ţării, 
afară dacă cineva nu primeşie de bunăvoia sa” 119. 


hag 


În concluzie la acest paragraf subliniem următoarele : 

„1. Existența unei ierarhii a marilor dregători, ierarhie care era în 
general respectată la schimbările intervenite periodic în rindul dregătorilor, 
fără ca cel ajuns în virful piramidei să fi trebuit să parcurgă toate dregă- 
toriile de pînă acolo. 

2. În sec. al XVII-lea, marea majoritate a dregătorilor de sfat din 
'Țara Românească (85%) proveneau din dregătorii care ocupaseră înainte 
funcţii mai mici, fie în sfat, fie în afara lui. 

3. Dintre dregătorii purtînd titlul de al II-lea, cei mai mulți nu erau 
avansați direct în postul de mare dregător pe care îl secondau, ci de obicei 
în alte dregătorii mai mici decît a aceluia ai cărui primi adjuncţi erau. 
Fac excepţie doar vistieri ai doilea și ai treilea, din care mulţi au ajuns 
direct mari vistieri, după o practică mai îndelungată sau mai scurtă în 
slujba vistieriei. 

Conştiinţa unei ierarhii între dregătorii mari și mici, ca şi aceea a asemă- 
nării sau deosebirii de poziţie socială dintre unii şi alţii, se făcea simțită cu 
claritate şi în relaţiile dintre ei. Atât în Moldova, cît şi în Țara Românească, 
în relaţiile dintre ei, marii dregători îşi spun „frate” sau „frate de boerie” 1%. 

În numeroase documente din Moldova, cînd diverşi mari dregători 
dau mărturie pentru unul dintre ei, îi spun „fratele nostru” 121. Cînd un 


ne D, Cantemir, op. cil., p. 65. 

120 Vezi doc. din 16 iulie 1637 (Acad. R. S. România, C/6). 

121 Vezi doc. din: 7 febr. 1607, 19 nov. 1611, 20 iunie 1638, 14 mai 1641 etc. (Doc. 
priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. II, p. 86, vol. III, p. 37; Acad. R. S. România, 
LXXXV/1, XLII1/47). 


www.dacoromanica.ro 


74 EVOLUȚIA ŞI ORGANIZAREA SFATULUI DOMNESC 


dregător mai mic ca importanță se adresează unuia mai însemnat, îi spune 
acestuia „fratele nostru mai mare”, așa cum procedează pîrcălabul de 
Hotin cu Gavrilaș mare vornic 122, 

Cînd dregătorii sînt mai mici, ei sînt numiți de marii dregători „prie- 
teni”, nu „frați”. De pildă, la 16 sept. 1676, marii boieri ispravnici ai 
scaunului domnesc din Bucureşti se adresează lui Badea Bălăceanu clu- 
cerul cu titlul de „al nostru bun frate”, semnînd toți ca „fraţii” acestuia 123, 
în timp ce, cu cîteva zile mai înainte, la 4 sept. 1676, aceiași ispravnici 
ge adresează unui boier mai mic, Vlad logofătul Oteteleșanu, cu formula 
„prietinul nostru” 124. 

Formula se schimbă cînd între cei care dau o mărturie pentru un 
dregător mai mic (de pildă pentru un vornic de poartă) sînt și dregători 
mari şi alţii mai mici; atunci dregătorul respectiv este numit „fratele 
şi prietenul nostru” 1%, (fratele celor mai mici şi prietenul celor mari). 

Dregătorii mari, care se considerau oarecum egali între ei, aveau 
deci conștiința unei condiţii sociale privilegiate; termenii de frate” şi 
„„prieten” cu care se numesc între ei indică nu numai existenţa unei ierar- 
hii şi a unor raporturi diferite între dregătorii mari şi cei mai mici, dar și 
conştiinţa unei solidarităţi de clasă între membrii acestei categorii privi- 
legiate 126. 


g. Vîrsta membrilor sfatului domnesc și dregătorilor 


O problemă legată atît de influența de care se bucurau membrii 
sfatului domnesc şi de ordinea în care apar aceștia în sfat, cît și de aceea 
a aşa numitului cursus honorum de care am vorbit este aceea a vîrstei 
la care se ajungea la dregătorie şi a influenței pe care o aveau membrii 
bătrîni ai sfatului. 

Se ştie şi astăzi — aşa cum se știa desigur şi în timpul orînduirii 
feudale — că, în general, înaintarea în vîrstă dă omului, pe lîngă mai multe 
cunoştinţe şi o mai bună cunoaştere a lumii și a vieţii, şi o anumită doză 
de înțelepciune. De aceea, sfaturile bătrinilor înţelepţi și cu experiență 
au fost preţuite întotdeauna. 

Acest adevăr vechi era cunoscut şi domnilor Ţării Româneşti și 
Moldovei, care, pe lîngă dregătorii rude cu ei sau apropiaţi ai lor sau 
de boierii cu trecere datorită averii, ţineau la loc de cinste pe dregăto- 
rii bătrîni şi cu experienţă, care cunoşteau practicile şi cbiceiurile feu- 
dale şi care aveau, desigur, interesul ca acestea să fie respectate. 


122 Vezi doc. din <1632—1633> (N. Iorga, Studii şi doc., V, p. 83 şi Acad. R. S. Ro- 
mânia, CI.XANVI/7). 

133 Acad. R. S. România, NC/89. Vezi şi G. Ghibănescu, Surete, VI, p. 117—118. 

124 Arh. St. Buc., m-rea Hurezi, XII/2. Vezi şi doc. moldovene din: 28 febr. 1634, 
12 ian. 1643, 7 iulie 1664 etc. (Arh. Sl. Buc., ep. Huși, XXV/3, m-rea Sf. Ioan Gură de 
Aur, XVII/9—10 și m-rea Doljești, XXX/4). 

125 Doc. din 16 sept. 1644 (Acad. R. S. România, CL.X/146). 

126 Despre această problemă vezi și articolul lui N. Docan, Frate („,Arhiva”, 1900, 

427 — 430). 


www.dacoromanica.ro 


VIRSTA MEMBRILOR SFATULUI DOMNESC 


~I 
vI 


În numeroase cazuri, acești dregători sau foști dregători bătrîni 
şi cu experienţă sint citați printre primii între martorii sfatului domnesc, 
uneori purtînd, alături de nume, şi epitetul de „cel bătrîn”. Astfel, în 
sfatul lui Ștefan cel Mare, mulţi dintre foştii săi dregători, bătrîni fiind, 
apar printre primii martori în sfat 127, aşa cum, în numeroase cazuri din 
"Țara Românească, foștii dregători mai bătrîni sînt trecuţi la loc de cinste 
în sfatul domnesc, de regulă chiar înainte de dregătorii în funcţie. 

Obiceiul ca dregătorii bătrîni să fie consultați şi ascultați cu precădere 
era atît de răspîndit încît pentru unii cronicari moldoveni nerespectarea 
acestui obicei de către unii domni tineri constituia o vină deosebit de gravă. 
Astfel, cronicarul Grigore Ureche acuză pe tînărul domn al Moldovei 
Bogdan Lăpuşneanu că „nu cerca bătrînii la sfat, ci de la cei tineri din casă 
lua învăţătură” 128, iar Ioan Neculce nu are o părere prea bună despre 
Constantin Duca, domnul Moldovei, care, tînăr fiind, „pusă boieri pe toţi 
Gavriliţeştii şi pe toţi Mironeștii şi pe alţii dintr-alte neamuri, mai mulți 
tineri decit bătrîni”. După opinia cronicarului, această alegere greșită 
a sfetnicilor a avut urmări nefericite pentru Moldova, deoarece „ţara 
era puţină (adică locuitorii erau fugiţi) şi boierii erau tineri, nu știa cum 
or chivernisi” 1%. După părerea lui Neculce, — și el nu face desigur decît 
să exprime punctul de vedere al epocii sale — o bună „,chivernisire” 
a ţării o puteau asigura numai dregătorii mai bătrîni şi cu mai multă 
experienţă. 

Exista de asemenea obiceiul ca, în general, marile dregătorii să nu 
fie încredințate unor boieri prea tineri, ci acelora care avean o oarecare 
experienţă şi care trecuseră în prealabil prin dregătorii mai mici. Acest 
obicei a fost înregistrat şi de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, 
unde învățatul domn al Moldovei arată că, în vechime, exista obiceiul 
să nu se dea dregătorii mari boierilor tineri, chiar dacă aceştia făceau parte 
din familiile cele mai nobile. Înainte de a fi numiţi în dregătorii, tinerii 
boieri trebuiau să capete experiență și practică în slujbe mai mici, ca aprozi 
şi postelnici la curtea domnească, după care intrau în starea a treia a boie- 
rilor şi apoi în prima. După informaţiile date de domnul Moldovei, dregătorii 
se alegeau deci dintre boierii care slujiseră la curtea domnească. Faptul că 
tinerii fii de boieri nu mai slujeau în vremea sa la curtea altor boieri mai 
mari, înainte de a fi trimişi să presteze slujbă la curtea domnească, cons- 
tituia pentru Dimitrie Cantemir motivul pentru care erau ridicaţi la dregă- 
torii înalte adevărați monștri sau oameni la care nu găseai nimic demn 
de laudă 1%. 


Exista deci o anumită vârstă la care se ajungea de regulă la dregătorii 
mai mari, de obicei după ce erau parcurse măcar unele din treptele inferioare 
ale dregătoriilor. loan Neculce numește chiar „vîrstă de boerie” etatea cînd 


13? Vezi A. Sacerdoţeanu, Divanele lui Ștefan cel Mare („Analele Univ. C. I. Par- 
kon”, 1956, s. științe sociale, istorie. p. 201). 

RI Gr. Ureche. Letopisețul Țării Moldovei, ed. P. P. Panaitescu, ed. a Il-a, p. 194. 

129 [. Neculce. Cronica, ed. I. Iordan, ed. a Il-a, p. 121. 

12 D, Cantemir, op. cit., p. 117—118. 


www.dacoromanica.ro 


76 EVOLUȚIA ŞI ORGANIZAREA SFATULUI DOMNESC 


în mod obişnuit boierii erau numiţi în dregătorii. El afirmă astfel că Dimitrie 
Cantemir nu a respectat el însuşi obiceiul de care am vorbit mai sus, deoa- 
rece a numit ca mare paharnic pe fiul influentului boier Iordache Ruset, 
„fiind încă copil, nu de vîrstă la boerie” 131. 


Care era această vîrstă, însă, este greu de precizat. Pentru sec. al 
XV-lea, știrile noastre despre membrii sfatului domnesc nefiind prea bo- 
gate, nu putem face decit unele presupuneri. Avînd în vedere faptul că. 
sînt destul de numeroşi boieri care apar ca martori în sfatul domnesc cîte 
20 pînă la 40 de ani — cei mai mulţi cu intermitențe — putem trage con- 
cluzia că aceștia erau deja membri ai sfatului domnesc la 30—40 de ani 132. 
Astfel, Vlaicu, unchiul lui Ştefan cel Mare, apare în sfatul Moldovei între 
1457 şi 1484, deci 27 de ani; fiul său, Duma, este membru al sfatului 
domnesc între 1468 și 1502, deci 35 de ani; Ion Tăutu este mare logofăt 
între 1475 şi 1511, deci 36 de ani; Luca Arbore, vestitul portar al Sucevei, 
deţine recordul cu 37 de ani (1486—1523) etc. 


Pentru Țara Românească menţionăm pe Cazan al lui Sahac, amintit 
în sfat între 1451 şi 1478 (27 de ani), Cîrstian din Stănceşti, între 1471 
şi 1507 (28 de ani), Barbu Craiovescu, între 1482 şi 1520 (38 de ani), Pîrvu 
Craiovescu, între 1482 şi 1512 (30 de ani), Dragomir al lui Manea, între 
1456 și 1492 (38 de ani), Stroe Bugheanu din 1480 la 1510 (30 de ani) ete. 

Situaţia este asemănătoare şi în secolele XVI și XVII, cînd există, 
de asemenea, destul de numeroşi boieri care apar ca membri ai sfatului 
domnesc vreme îndelungată (unii chiar peste 30 de ani), ceea ce dovedeşte 
că au devenit membri ai sfatului domnesc cînd erau încă destul de tineri. 

Studiind listele întocmite de noi cu cursus honorum al fiecărui dre- 
gător în parte 133, am constatat că, de obicei, ajungeau membri ai sfatului 
domnesc la o vîrstă mai tînără membrii familiilor boiereşti deosebit de 
însemnate (cazul deja citat al fraţilor Craioveşti), boierii înrudiți cu domnul 
țării sau aceia care se bucurau de o favoare deosebită pe lîngă acesta. 
Ceilalţi boieri din familii mai puțin însemnate parcurgeau de obicei vreme 
mai îndelungată treptele dregătoriilor mai mici pînă să ajungă, puţini 
dintre ei, la cele mai înalte. 

Cîteva cazuri din secolele XVI—XVII vor ilustra această afirmaţie. 
Astfel, Albu Golescu, rudă cu Alexandru Mircea, domnul țării, avea 23 
de ani cînd a murit cu titlul de mare clucer 1%, iar fratele său Ivaşco nu 
era nici el mult mai în vîrstă cînd a devenit mare vornic ; Şerban Cantacuzino, 
despre care se știe că a murit la 1688 în etate de 55 de ani 1%, a fost al 
doilea logofăt la vîrsta de 25 de ani şi mare postelnic la 32—34 de ani 
(menționez însă că el fusese și mare cupar la 16 ani); în sfîrșit, Constantin 
Briîncoveanu, care avea 34 de ani cînd a devenit domnul Ţării Româ- 


131 J. Neculce, op. cit., ed. cit., p. 229. 

183 Cf. şi A. Sacerdoţeanu, op. cil., p. 171, care admite că la virsta de 30—35 de ani 
„se puteau obține nu numai dregătorii !ncepătoare, ci și din cele de primul rang”. ` 

133 Vezi N. Stoicescu, Dregătorii Țării Româneşti (in ms). 

134 St. Nicolaescu, Doc. slavo-române, p. 328 — 329. 

1% storia Țării Româneşti, ed. cit., p. 192. 


www.dacoromanica.ro 


VIRSTA MEMBRILOR SFATULUI DOMNESC 77 


nești 15, a fost al doilea postelnic la 19—20 de ani, al doilea logofăt la 
21—23 de ani, mare postelnic la 25—26 de ani, mare spătar la 28—32 de 
ani şi mare logofăt la 33—34 de ani. 

Observäm, însă, că, chiar în aceste cazuri, dregătorii respectivi 
parcurseseră și alte trepte înainte de a deveni mari dregători; ei aveau 
însă posibilitatea să urce mai repede la mari dregătorii decit membri 
unor familii mai puțin însemnate, care străbăteau o cale mai lungă pînă 
să ajungă mari dregători. 

Înrudirea cu familia domnească crea pentru unii dintre boieri posi- 
bilitatea de a deveni dregători mari chiar fără să mai parcurgă alte trepte 
premergătoare marilor dregătorii. Se ştie că, din motive politice, Constantin 
Brîncoveanu şi-a căsătorit pe una din fiicele sale cu Scarlatache Mavrocor- 
dat, fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, marele dragoman al 
Porții. Înainte de a şi-l face ginere, ne spune cronicarul, „cinstit-au întii 
cu dregătorie pre acest cocon, făcîndu-l paharnic mare” 137, Cum Sclarla- 
tache s-a căsătorit în 1698 şi a murit în anul următor, în vîrstă de 22 de 
ani 1%, rezultă că avea 21 de ani cînd a fost făcut mare paharnic. Tot astfel 
a procedat Constantin Brincoveanu şi cu alți doi gineri ai săi: Iordache 
Crețulescu — pe care l-a făcut mare cămăraş și apoi mare agă — şi Şerban 
Greceanu (căsătorit cu văduva lui Scarlatache Mavrocordat), care a 
devenit apoi mare stolnic și mare logofăt 139, 

Reţinem deci ca o concluzie că între membrii sfatului domnesc se 
găseau și boieri mai tineri, care ocupau o poziţie socială deosebită, pe lîngă 
dregători sau foști dregători mai bătrîni, consideraţi de regulă ca mai pricepuţi 
în cunoaşterea practicilor feudale folosite la conducerea statului. 


h. Organizarea dregătoriilor (apariţia dregătorilor II şi II, 
cancelariile dregătoriilor) 


O problemă legată de evoluţia organizării sfatului domnesc și a 
marilor dregătorii este aceea a apariției dregătorilor mai mici care ajutau 
pe marii dregători la îndeplinirea sarcinilor lor la curtea domnească sau 
în statul feudal, fiind principalii lor colaboratori 1%. Data apariţiei acestor 
dregători cu rangul de al II-lea şi al III-lea (vtori şi treti) este greu de pre- 
cizat, datorită în primul rînd impreciziei terminologiei documentelor de 
pînă în sec. al XVI-lea. 

În aceste documente apar numeroşi boieri purtând titluri de dregători, 
în afară de marii dregători membri ai sfatului domnesc. Aceştia nu pot 


136 Ibidem şi A. M. del Chiaro, Istoria delle moderne rivoluzioni, p. 113. La 1696 
domnul avea 42 de ani („,Bul. Com. Mon. Ist.”, 1931, p. 187). 

1357 R. Greceanu, Viafa lui C. Brincoseanu, p. 85. 

138 Ibidem, p. 94. 

139 Ibidem, p. 110, 151, 218 şi Genealogia Cantacuzinilor, ed. N. Iorga, p. 371. 

10 Asupra acestei probleme voin reveni în partea a II-a a lucrării, la fiecare mare dregător 
în parte. 


www.dacoromanica.ro 


78 EVOLUȚIA ȘI ORGANIZAREA SFATULUI DOMNESC 


îi consideraţi însă toţi dregători ai doilea, pentru că unele din titlurile 
de dregători (îndeosebi acelea de postelnic) erau onorifice, iar atribuirea, 
unor asemenea titluri nu însemna că boierii respectivi deveneau adjuncţii 
marilor dregători. În aceleași documente, apar apoi numeroși dregători 
ai doilea care purtau uneori acest titlu, iar de multe ori nu, astfel încît, 
și din această pricină, este greu de precizat; care din ei erau dregători ai 
doilea. 

Un alt motiv pentru care nu putem deosebi totdeauna pe dregătorii 
mari de subalternii lor imediaţi este şi acela că primii nu apar cu titlul 
de ,„„mare” decît la sfîrşitul sec. al XV-lea și începutul sec. al XVI-lea 12. 

Apariția dregătorilor ai doilea nu a avut loc, în orice caz, în același 
timp cu aceea a marilor dregători, ci mai târziu, pe măsură ce, organizarea. 
curții domnești și a statului feudal înregistrînd progrese, activitatea dregă- 
torilor devenea mai complicată 142. 

În Țara Românească primii dregători purtînd în mod cert titlul 
de al II-lea sau ,,mic” apar la sfîrșitul sec. al XV-lea şi ei sînt tocmai ai 
acelor dregători a căror activitate de ordin public era mai dezvoltată : 
logofătul, vistierul, vornicul. În secolele XVI—XVII, sînt amintiţi în 
documente şi adjuncţii celorlalți mari dregători 143, cu excepția marelui 
ban, marelui agă și marelui serdar, care nu au avut subalterni cu titlul 
de al doilea. 

Paralel cu înmulțirea dregătorilor, între ei s-a stabilit o ierarhie 
mai netă, unii dintre ei fiind numiţi dregători mari, alţii dregători mici. 
Primele înregistrări scrise ale existenţei acestei ierarhii datează de la înce- 
putul sec. al XVII-lea. La 14 ian. 1605 se spune astfel că 6 boieri „dintre 
marii dregători” cercetaseră o pricină, între ei numărîndu-se marele vistier, 
marele stolnic, marele sluger, un fost mare clucer, pe lîngă un vornic al 
doilea şi un vistier probabil al doilea 14 (ultimilor doi li s-a dat calificativul 
celor patru care formau majoritatea). 

Dregătorii mari și mici sînt amintiţi apoi în numeroase documente 
de pînă în ultimul sfert al sec. al XVII-lea 145. Din aceste documente reiese 
că erau numiţi mari dregători cei care aveau rangul de mare ban, mare 
vornic, mare logofăt, mare vistier, mare spătar etc. şi care erau membri 


u1 Vezi, de pildă, doc. din 7 sept. 1508, în care toţi dregătorii martori obișnuiți ai 
sfatului au titlul de mare, aceasta deoarece în stat apar şi cinci dregători cu titlul de al Il-lea 
(Doc. priv. isi. Rom., B., veac. XVI, vol. I, p. 49). 

142 Vezi și N. Iorga, Rostul boierimii nousire, p. 159, care crede că, în afară de dez- 
voltarea activităţii dregătorilor, un alt motiv al apariţiei dregătorilor subalterni „vine din in~- 
mulțirca urmașilor de boieri, cari nu puteau fi lăsaţi să cadă între ţărani”. Vezi și ibidem, 
p- 153, unde se arată pe Lună dreptate că. la început, organizarea dregătoriilor era ,„fuarte 
nedesăvirsită” și că, „incetul cu încetul, s-au adaus apoi dregătoriile ajutătoare, ale căror nume 
sînt și de cete mai multe oii româneşti”. 

143 Despre ordinea apariţiei acestora vezi şi partea a II-a a lucrării. 

144 Acad. R. S. România, DCCXXXV/3—5. 

145 Doc. din: 20 mart. 1623, 20 april. 1629, 18 ian. 1638, 28 febr. 1665, 15 april. 
1673, 2 mart. 1674 etc. (Dor. priv. isi. Rom., B., veac. XVII, vol. IV, p. 236, Muzeul de 
istorie Buc., nr. 27 431, Arh. St. Buc., m-rea Tismana, XL/11, Acad. R. S. România, ms. 
5152, f. 121 v.—122, XCIV/6 şi 8). 


www.dacoromanica.ro 


ORGANIZAREA DREGĂTORIILOR 79 


ai sfatului domnesc, în timp ce subalternii lor imediaţi (care purtau titlul 
de al II-lea, logofeţii de vistierie etc.) erau cuprinşi în termenul de dregători 
mici. 

În a doua jumătate a sec. al XVII-lea, în numeroase împrejurări 
dregătorii mici din divan sînt numiţi boieri ai doilea. Astfel, la 3 mai 1666, 
între „boierii divanului cei mari și al doilea”? se găsesc, în afară de dregă- 
torii mari membri ai sfatului domnesc, cîțiva foşti mari dregători, armaşul, 
„vătaful de aprozi şi alţi boieri 146; la 1667 Radu Leon s-a sfătuit „cu 
toţi cinstiţii dregătorii domniei mele, boierii cei mari şi al doilea” 147; 
în sfîrşit, la 30 iunie 1700, Constantin Brîncoveanu arată că a ţinut sfat 
cu mitropolitul, episcopii şi „cu tot sfatul... ., cu cinstiţii dregători, boierii 
cei mari şi ai doilea ai divanului domniei mele” 148, 

În această vreme, deci, dregătorii membri ai sfatului domnesc și 
boierii martori ai divanului erau împărțiți în mari și mici sau mari și ai 
doilea. Această categorisire s-a menţinut şi în sec. al XVIII-lea, cînd, 
după informaţiile date de Bauer, boierii se împărțeau în trei „clase”: 
12 mari boieri (marii dregători pînă la comis) alcătuiau clasa I-a, ceilalți 
dregători de la serdar pînă la clucerul de arie formau clasa a doua, iar 
boierii simpli, care nu erau membri ai divanului, făceau parte din clasa 
a treia, 149. 

În Moldova, situaţia este puţin diferită de aceea din Țara Româ- 
nească, mai întîi datorită faptului că aici aproape toți marii dregători 
(excepţie fac doar hatmanul, vornicii, pîrcălabii, aga și serdarul) au avut 
subalterni purtînd titlul de al doilea şi al treilea, în timp ce în Țara Româ- 
nească doar marele vistier a avut ca adjuncţi, pe lîngă un vistier al doilea, 
şi un al treilea. 


Cu privire la data apariţiei acestor subalterni imediaţi ai marilor 
dregători, problema nu este nici aici mai clară, dar — spre deosebire de 
Țara Românească — pentru Moldova dispunem de un izvor narativ alcătuit 
la anul 1562, care ne precizează că, la această dată, existau cîte trei logo- 
feţi, vistieri, stolnici, paharnici, comişi, armași, pitari, spătari, uşieri 
şi pivniceri 15, cu alte cuvinte că toţi dregătorii cu titlurile respective 
aveau deja cîte doi adjuncţi, deşi în documentele interne ei apar de regulă 
mai tirziu. 

Dintre toţi aceşti dregători cu titlul de al II-lea, cei mai importanţi 
erau logofătul şi vistierul, care apar cel mai adeseori — atît în Moldova, 
cît și în Țara Românească — ca martori alături de marii boieri. 


346 Arh. St. Buc.. m-rea Radn vodă, XIX/ter/13. 

Menţionăm că, la 15 april. 1673, categoriile sociale care plăteau snme diferite la plata 
cunumiei erau : boierii mari, boierii al doilea şi al treilea, neguţătorii, sinjitorii şi birnicii (Acad. 
R. S. România, XCIV/8). Cum în această vreme domnea Grigore Ghica, care introdusese 
unele dregătorii din Moldova, unde existau şi subalterni numiți treti-logofăt, vistier etc., este 
foarte posibil că impărţirea boierilor în trei categorii să se fi făcnt sub influenţă molduveană. 

147 Genealogia Cantacuzinilor, ed. N. Iorga, Buc., 1902, p. 101. 

143 Arh. St. Buc., ep. Rimnic, 1/18. 

149 Bauer, op. cit., p. 44 şi 49. 

150 Cronicile slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, p. 186—137. 


www.dacoromanica.ro 


80 EVOLUȚIA ȘI ORGANIZAREA SFATULUI DOMNESC 


În anumite cazuri — îndeosebi atunci cînd beneficiarii documentelor 
erau marii dregători superiori ai lor — dregătorii cu titlul de al II-lea sînt 
amintiţi chiar ca membri ai sfatului domnesc 151. În sec. al XVII-lea, dre- 
gătorii II și III luau parte la ședințele divanului domnesc 152, 

e! i = 

Ca urmare a unei mai bune organizări a marilor dregătorii în sec. al 
XVII-lea, constatăm din documentele ce ni s-au păstrat existența pe lîngă 
fiecare mare dregător a unei mici cancelarii, unde se întocmeau diversele 
corespondențe ale dregătorilor şi unde se țineau de asemenea evidenţele 
banilor şi materialelor date în grija unora din acești dregători. 

Existenţa acestor cancelarii modeste, alcătuite din unul sau mai 
mulți logofeți ori dieci, era cu atît mai necesară cu cît unii dintre marii 
dregători nu ştiau carte, astfel încît orice activitate în scris le era inacce- 
sibilă. Pe un document moldovean din 29 aug. 1630, în care Costin postel- 
nicul declară că s-a împăcat cu „fratele” său (se înţelege de boerie) Gheorghe 
Bașotă vistier, ni s-a păstrat astfel însemnarea făcută de Dumitrașcu 
Ştefan fost mare logofăt că „neștiind a scrie dumnealui postelnicul Costin, 
după învăţătura dumisale, am scris eu numele dumisale” 153. Degi de la 
marii dregători ni s-a conservat nenumărate iscălituri pe diverse zapise, 
este totuși de presupus că marele postelnic moldovean — care nu este 
altul decît tatăl învățatului cronicar Miron Costin — nu constituie unicul 
caz de mare dregător neștiutor de carte. 

Cea mai dezvoltată și bine organizată cancelarie era aceea a domniei, 
condusă de marele logofăt și dispunînd de un personal foarte numeros 
pentru întocmirea hrisoavelor. Pe lingă aceasta, o cancelarie destul de 
bine organizată exista şi la vistierie, unde diecii și logofeţii de vistierie 
înregistrau în catastife sumele primite gi ieșite din vistierie 154. 

În afară de aceste cancelarii mai vechi, în sec. al XVII-lea constatăm 
din documente că aproape toți marii dregători din Țara Românească aveau 
pe lîngă ei cite un logofăt ; documentele amintesc astfel de logofătul marelui 
ban 15%, logofătul marelui spătar sau „ot vel spătărie” 15, logofătul marelui 
comis 1%, logofătul marelui postelnic 15, al marelui armaș 1, al marelui 


151 Vezi mai sus p. 65. 

152 Vezi mai sus p. 63. 

153 Acad. R. S. România, CLXIV/191. 

154 Despre acestea vezi mai jos cap. I din partea II-a. 

155 Doc. din 18 april. 1664, 3 dec. 1697 (Arh. St. Buc., m-rca Zlătari, VII/12 şi Copie 
Inst. de istorie „N. Iorga”). Mentionez că marii bani — care dădeau cărți de judecată sau 
de întărire de proprietăți — au avut la dispoziţie grămătici încă de ta inceputul sec. al XVI-lea, 
dusă nu chiar mai devreme. Pe un manuscris, fost al m-rii Bistriţa, ni s-a păstrat numele lui 
Dragomir grămăticul, sluga lui jupan Preda Craiovescu (Al. Odobescu, Despre unele manuscrise 
şi cărți tipărite afiatela m-rea Bistrița, în „Rev. română”, I, 1861, p. 729). 

15 Doc. din 21 febr. 1668 şi 14 mart. 1639 (Arh. St. Buc., m-rea Bradu, IX/3 și 
Muzeul de istorie Buc., nr. 28 622). 

15? Doc. din 29 dec. 1649 și 17 febr. 1689 (Arh. St. Buc., ep. Buzău, LXXII/12). 

1% Doc. din 14 mai 1678 (Arh. St. Buc., Mitr. Ţării Rom., XXII/21). 

152 Doc. din 26 oct. 1649 și 24 febr. 1696 (idem, m-rea Slobozia, XIV/5 şi m-rea Să- 
tindar, XIII/15). 


www.dacoromanica.ro 


ORGANIZAREA DREGĂTORIILOR 81 


agă 1%, al marelui portar 18! etc., pe lîngă logofeții „ot slugerie”, care 
ţineau evidențele cantităților de carne ce se primeau la curtea domnească 162. 

De altfel, trebuie să amintim că, în această vreme, şi alte instituții, 
de pildă mitropolia și episcopiile, dispuneau de diverşi logofeți pentru 
întocmirea documentelor și corespondenţei 163. 

Situaţia este asemănătoare şi în Moldova; aci însă diecii marilor 
boieri sînt amintiţi mai devreme, ceea ce poate fi o dovadă că măcar unii 
din marii stăpîni feudali dispuneau — chiar înainte de a fi dregători — de 
logofeţi sau dieci pentru alcătuirea corespondenţei. Astfel, un hrisov emis 
de cancelaria domnească la 4 ian. 1432 este scris de Paşco, diacul marelui 
boier Cupcici 1%, boier care era membru al sfatului domnesc, fără a ocupa 
dregătorie. Aceasta este cea mai veche mărturie despre existența unui diac 
aflat în slujba unui membru al sfatului domnesc. 

Cum de la marii boieri și dregători din Țara Românească și Moldova 
din secolele XV—XVI ni s-au păstrat numeroase scrisori, adresate în- 
deosebi oraşelor din Transilvania şi cum, pe de altă parte, nu toţi acești 
boieri ştiau carte, este de presupus că şi alţii dintre ei vor fi avut la dispo- 
ziţie dieci sau logofeţi pentru întocmirea corespondenței. 

În sec. al XVII-lea însă, cînd treburile administraţiei s-au mai complicat 
şi cînd atribuţiile de ordin public ale unora din marii dregători s-au înmul- 
ţit, aceștia aveau nevoie — în afară de subalternii lor imediaţi — şi de 
cîte un diac sau logofăt pentru scrierea diverselor acte, mărturii, hotăriri, 
evidențe etc., pe care trebuiau să le întocmească. 

n sec. al XVII-lea sînt amintiţi și în documentele moldovene nume- 
roşi dieci ai hatmanului 16, ai marelui spătar 1%, al marelui clucer 1%7, ca 
şi dieci de pitărie188, jitniță 16 și cămară 170, care țineau evidența bunurilor 
intrate sau ieşite de aici. 

Existenţa acestor logofeţi atașați pe lîngă persoana marilor dre- 
gători în sec. al XVII-lea dovedeşte în primul rînd o mai bună organizare 
a activităţii dregătorilor, organizare care se va dezvolta în sec. al XVIII-lea. 


16% Doc. din 1 aug. 1660 și 7 sept. 1680 (Acad. R. S. România, ms. 260, f. 4U şi 
Arh. St. Buc., m-rea Cotroceni, XVII/4f6). 

16 Doc. din 21 nov. 1665 (idem, m-rea Ghighiu, XI/4). 

162 Doc. din 17 nov. 1662, 25 aug. 1699 (idem, m-rea Bistriţa, LNII/113 şi ep. Argeș, 
I.XXXVII1/27). 

33 Logofeţii de la mitropolie amintiţi in doc. din 20 april. 1657, 18 sept. 1671, 14 
april. 1700 etc. (Arh. St. Buc., Mitr. Țării Rom., LV/6, m-rea Cozia, 11/2, ep. Buzău, LXXXV/ 
118); logofeţii episcopiilor de Buzău şi Rimaic apar în april. 1694 și la 17 iunie 1700 (Acad. 
R. S. România, CXLVII/140 și Arh. St. Buc., ep. Rimnic, LIV/3). 

18 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 97. 

1% Doc. din: 15 aug. 1650, 6 nov. 1656, <c. 1668> etc. (Acad. R. S. România, IX /38, 
Arh. St. Buc., m-rea Neamţ, XC/1 şi G. Ghibănescu, Surele, XXV, p. 13). 

1% Dnc. din 29 aug. 1635 (G. Ghibănescu, Ispisouce, II/1, p. 107). 

1% Doc. din 29 iulie 1648 (Biblioteca centrală de Stat, I/100). 

15 Doc. din <c. 1645> april. 12, <c. 1659» (Arh. St. Buc., m-rea Sf. Sava — Iaşi, 
NIVA, N. Iorga, Studii şi documente, VI, p. 142). 

1% Doc. din 15 mart. 1653 (ibidem, XI, p. 76). 

17 Doc. din 31 mart. 1647, nov. 1670 (ibidem, VI, p. 80 şi Mıh. St. Buc., m-rea 
Doljești, XXX/26). 


6 — e. 280 


www.dacoromanica.ro 


82 EVOLUȚIA ŞI ORGANIZAREA SFATULUI DOMNESC 


i. Participarea mitropolitului, a episcopilor ţării şi a patriarhilor străini 
la şedinţele sfatului domnesc 


Se ştie astăzi că biserica a reprezentat o forță deosebit de importantă, 
în timpul orînduirii feudale, fiind principalul sprijin al feudalismului şi, 
alături de marea boierime, cea mai de seamă stăpînitoare de pămînturi 
din această vreme. În plus, după cum spunea Engels, „ea învăluia, orîndui- 
rea feudală cu aureola graţiei divine” 1, 

În timpul orînduirii feudale, reprezentanții bisericii au susţinut; 
în diferite chipuri puterea centrală care, la rîndul său, a acordat un spri- 
jin larg bisericii, prin diverse danii de pămînturi, scutiri de dări, construcţii 
de mari edificii religioase ete. Este deci firesc, ţinînd seama de această 
situație, ca reprezentanţii cei mai de seamă ai bisericii, mitropolitul și 
episcopii, uneori şi egumenii marilor mănăstiri, să fi jucat în această epocă 
un rol politic însemnat. Unii dintre aceştia au fost de-a lungul vremii 
sfetnicii ascultați de domnii celor două ţări 172, fiind consultaţi adeseori 
în problemele importante sau trimişi în diverse solii 173. 

Din izvoare rezultă că mitropolitul ţării îndeplinea un rol politic 
deosebit de însemnat, mai ales în Moldova. Aici, după cum mărturiseşte 
Miron Costin, el „are întotdeauna loc la sfat” 174. Cele spuse de Miron 
Costin sînt confirmate de Dimitrie Cantemir, care afirmă că mitropolitul 
participa la judecăţi alături de membrii sfatului domnesc, fiind consultat 
de domn cu privire la pedeapsa cuvenită, după pravilă, celor vinovaţi 175. 

Străinii care au vizitat Moldova în sec. al XVII-lea au remarcat 
şi ei prezenţa în sfatul ţării a reprezentanţilor bisericii. La primirea lui 
Quirini, în 1601, au fost de faţă în „divanul public”, pe lîngă „,baroni”, 
şi episcopii ţării 176, iar mai tîrziu francezul De la Croix nota în relația sa 
despre Moldova că la şedinţele divanului luau parte mitropolitul, episcopii 
şi cei opt membri ai sfatului, care ședeau pe banca din dreapta 177. 

Documentele interne confirmă afirmaţiile izvoarelor narative. În 
sec. al XV-lea, începînd din timpul domniei lui Petru Aron, dar și în dom- 
nia lui Ştefan cel Mare, mitropolitul și episcopii se află foarte adeseori 
printre martorii din sfatul domnesc, chiar cînd este vorba de probleme care 
nu priveau biserica 18. Mitropolitul ţării a fost astfel consultat, alături 


11 F, Engels, Dezvoltarea socialismului de la utopie la știință, în K. Marx—lt. Engels, 
Despre religie, Buc., 1960, p. 270. Despre rolul bisericii în timpul orinduirii feudale vezi și 
Islorta Rcmâniei, I1, p. 17R—179 şi 537—538. 

172? La 1690, Mihai Băjescu, fiul iui Mareş Băjescu fost mare ban, seria că milropolilub 
era „chiehăiaua și sfatul divanului” (//urmuzali, V/1, p. 310). 

1733 La 1616, mitropolitul Anastasie Crimea cu alţi trei bcieri au încheiat tratatul 
dintre Moldova şi Polonia (,,Rev. islorică”, 1927, p. 388). 

174 M. Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, p. 237 (Poema polonă). 

1735 D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 102—103. 

176 „Cercetări istorice”, IV/2, 1928, p. 87. . 

177 Ed. Babinger, p. 22 (extras) și ,,Analele Acad. Rom. Mem. secţ.ist.”,s. III, t. XIX, 
p. 130. 

178 Doc. priv. isi. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 277, 278, 279, 280, 281, 290, 299, 
300, 304, 305, 339, 369 passim. Vezi şi A. Sacerdoţeanu, Divanele lui Ștefan cel Mare (,,Analele 
Univ. C. I. Parhon —Buc.”, s. științe sociale, istorie, nr. 5, 1956, p. 160—161). 


www.dacoromanica.ro 


PARTICIPAREA REPREZENTANȚILOR BISERICII LA SFATUL DOMNESC 83 


de „panii” sfatului moldovenesc, înainte de închinarea de la Vaslui din 
1456 1%, iar mai tirziu mitropolitul şi episcopii sînt trecuți primii între 
martorii tratatului încheiat de Ştefan cel Mare cu polonii la 12 iulie 1499 180, 
deși în tratatele încheiate anterior ei nu figuraseră. 


Prezenţa lor în sfat este invocată de obicei în problemele legate 
de viaţa bisericii : danii făcute diverselor mănăstiri, închinări de biserici, 
procese purtate între mănăstiri sau între mănăstiri şi diverși particulari. 
Aceasta nu înseamnă, se înţelege, că mitropolitul nu participa şi la alte 
şedinţe ale sfatului domnesc, dar prezența sa nu este amintită în mod 
special decit în aceste probleme, pe care, se vede, domnia nu le rezolva, 
de regulă, decit în prezenţa reprezentanţilor bisericii. 

În secolele XV—XVII, în numeroase acte de danie făcute mănăsti- 
rilor sau episcopiilor, domnul Moldovei menţiona că face aceste danii 
după ce s-a sfătuit cu mitropolitul țării, uneori şi cu episcopii, sau cu 
„binecuvîntarea” mitropolitului şi a episcopilor. Astfel, la 9 iulie 1466, 
Ştefan cel Mare arată că s-a sfătuit cu mitropolitul, episcopul de Roman 
şi cu tot sfatul şi a dăruit mănăstirii Probota un obroc de 10 buţi de vin 
şi alte bunuri 181. Mai târziu, în a doua jumătate a sec. al XVI-lea şi în 
sec. al XVII-lea, în numeroase întăriri de diverse danii acordate mănăs- 
tirilor se spune că acestea s-au făcut după prealabila consultare gi binecu- 
vîntare a mitropolitului şi episcopilor, care apar uneori ca martori și în 
sfatul domnesc al acestor întăriri, fiind totdeauna citați primii, înaintea, 
boierilor 182. 

În această vreme se şi vorbeşte, de altfel, de sfatul domnesc „și 
duhovnicesc, și lumesc” 183, primul teımen desemniînd pe mitropolit și 
episcopi care luau parte la şedinţele sfatului. 


Ei participau de asemenea la şedinţele sfatului domnesc la judeca: ex 
proceselor purtate între diversele mănăstiri din țară pentru stăpînirea de 
pămînturi 184. 

Mitropolitul şi episcopii erau consultaţi şi în alte probleme privind 
organizarea bisericii, de pildă înfiinţarea unor noi episcopii, mutarea scau- 
nului mitropolitan ete. La 29 martie 1617, cînd domnul Moldovei hotărăște 


119 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 286. 

180 J, Bogdan, Doc. lui Ștefan cel Mare, II, p. 434. 

181 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—NV, p. 347. Sfatul san binccuvintarca mi- 
tropolitului sint invocate şi atunci cînd sînt închirate cpiscopici de Rădânţi sau m-rii Pntna bi- 
sericile din diverse sate moldovene (vezi doc. din 15 mart. 1490 și 17 nov. 1502, ibidem, 
veac. XV, p. 131—132 şi 135 și veac. XVI, vol. I. p. 27). Vezi şi C. Cihodaru, op. cit., 
p. 61—62. 

182 Vezi doc. din: 6 ian. 1583, 1 şi 6 ang. 1583, 14 ian. 1584, 26 febr. 1586, 20 dec. 
1588, 12 mai 1606, 17 iulie 1607, 6 iulie 1662, etc. (ibidem, veac. NVI, vol. III, p. 199, 
225, 227, 238, 305, 411; veac. XVII, vol. II, p. 40, 120 passim și Acad. R. S. România, 
Peceţi nr. 259). i 

163 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. NVI, vol. 1V, p. 150 (doc. din 10 sept. 1596). 

184 Vezi doc. din: 20 april. 1605, 7 april. 1618, 15 mart. 1634, 8 april. 1635 etc. (Doc. 
priv. ist. Rom., A., viac. XVII, vol. I, p. 238, vol. IV, p. 262, Arh. St. Buc., Peceţi nr. 
205 şi Acad. R. S. România, CLANNVI/94). 


www.dacoromanica.ro 


B4 EVOLUȚIA ŞI ORGANIZAREA SFATULUI DOMNESC 


stabilirea scaunului mitropolitan la Iaşi, el se consultă în prealabil cu mitro- 
politul, cei trei episcopi şi cu sfatul domnesc 155. 

În afară de problemele privind viața bisericii, mitropolitul şi episcopii 
erau consultați de cîte ori domnul şi sfatul său trebuia să ia unele măsuri 
mai importante, ca cele luate în timpul domniei lui Miron Barnovschi. 

Pentru Țara Românească nu avem mărturiile categorice ale unor 
izvoare narative ca acelea moldovene despre participarea mitropolitului 
la ședințele sfatului domnesc. Din documente rezultă însă că şi aici exista, 
o situație asemănătoare cu aceea din Moldova, unde însă mitropolitul 
apare mai adesea ca martor în sfat decît în Țara Românească. 

Deşi în numeroase documente din Țara Românească se spune că la 
şedinţele sfatului domnesc care a judecat diverse procese a participat 
şi mitropolitul țării, el nu este amintit între martorii sfatului domnesc 
decît în foarte puţine cazuri, fiind trecut şi aici totdeauna primul, înaintea 
marilor dregători 186. 

Mitropolitul participa în mod sigur la sfat cînd se discutau sau 
judecau diverse pricini care interesau biserica. În foarte multe documente 
din secolele XVI—XVII referitoare la procesele purtate între diverse 
mănăstiri sau între acestea și laici pentru stăpînirea unor bunuri (sate, 
bălți, vamă de ocnă etc.) se consemnează faptul că la judecăţile respective 
a participat și mitropolitul ţării, uneori împreună cu episcopii 187. 

Prin prezenţa lor la judecata sfatului domnesc, mitropolitul şi epis- 
copii aveau posibilitatea — datorită puternicei influenţe pe care o exercitau 
— să încline balanţa justiției feudale în favoarea instituției pe care o 
reprezentau, în cazul cînd adversarul era un mare boier, avînd în orice caz 
grija ca interesele bisericii să nu fie lezate. 

Ca gi în Moldova, mitropolitul, uneori și episcopii, participau la 
ședințele sfatului domnesc cînd se discutau probleme ce interesau instituţia 
pe care o conduceau, de pildă închinarea unor mănăstiri din ţară către 
alte fundaţii religioase asemănătoare. Astfel ei sînt pomeniţi la închinarea 
mănăstirilor Cotmeana 188, Bolintin 18, Căluiu 1%, Stănești 1°}, sau la scutirea 

185 V. A. Urechia, Operele lui Miron Costin, vol. I, p. 705. 

186 Vezi doc. din 1 iunie 1483, 16 mart. 1494 etc. (D.R.H., vol. I, p. 303, 405). Despre 
cele cinci cazuri dintre 1462—1508 în care mitropolitul Tării Românești este citat primul între 
martorii sfatului domnesc vezi A. Sacerdoţeanu, Cancelaria mitropolie] Țării Românești 
şi slujitorii ei pină la 1830 („Glasul Bisericii”, 1959, p. 430). 

187 Pentru judecăţi între mănăstiri vezi doc. din: 18 april. <1536>, 10 ian. 1538, 
14 sept. 1554, 10 iunie 1629, 23 oct. 1634, 13 april. 1656, etc. (Doc. priv. ist. Rom., B., veac 
XVI, vol. II, p. 205, 236; vol. III, p. 27, Arh. St. Buc., ep. Argeş, XVII/7, XLIV/18, 
XVII/8, Peceţi nr. 69). 

Dintre numeroasele documente referitoare la judecăţi între mănăstiri și laici (boieri 
sau sate aservite) în care se vorbeşte de prezența mitropolitului vezi pe cele din: 12 febr. 
1533, 10 april. 1535, 7 aug. 1571, 26 iunie 1622, 5 iulie 1626, 20 iunie 1629, 30 aprilie 1633, 
etc. etc. (Doc. priv. ist. Rom., B, veac. XVI, vol. II, p. 128, 178; vol. IV, p. 42; veac. 
XVII, vol. IV, p. 162—163; Acad. S. R. România, Peceţi nr. 239, Arh. St. Buc., Peceţi 
nr. 230, m-rea Cotmeana, X/1/2). 

188 Doc. din 10 ian. 1625 (Doc. priv. isi. Rom., B., veac. XVII, vol. IV, p. 471). 

189 Doc. din 14 mart. 1625 (ibidem, p. 486). 

19 Doc. din 19 iunie 1673 (Arh. St. Buc., m-rea Căluiu, 1/3). 

191 Doc. din 8 mart. 1692 (idem, ms. 725, f. 1—4). 


www.dacoromanica.ro 


PARTICIPAREA REPREZENTANȚILOR BISERICII LA SFATUL DOMNESC 85 


de dări a mănăstirii Adormirea din Rimnicu-Sărat, ctitoria lui Constan- 
tin Brincoveanu 1%2 etc. 

Uneori asemenea măsuri interesînd biserica se luau în cadrul unor 
adunări cu caracter mai larg, la care participau și egumenii mănăstirilor 
sau chiar diverşi ierarhi străini aflaţi în ţară; în cazul acesta adunarea 
purta numele de sobor 1%5. 

În afară de pricinile care priveau direct biserica, la discutarea sau 
judecarea cărora trebuiau să fie de faţă şi reprezentanţii săi, îi mai găsim 
pe aceştia la ședințele sfatului domnesc și în alte împrejurări. De pildă, 
la 10 mai 1635 şi în april. 1643, se arată că mitropolitul şi cei doi episcopi 
erau de faţă în divanul domnesc cînd o boieroaică a venit cu o plingere 
sau cînd doi boieri s-au prezentat la judecată 154. 

Mitropolitul mai participa la şedinţele sfatului domnesc şi la judecarea, 
unor pricini mai puţin obişnuite. De pildă, cînd soţia lui Lupu Mehedin- 
teanu mare paharnic a fost prinsă în „,preacurvie” cu o slugă a sa, domnul 
a judecat pricina cu mitropolitul şi cu sfatul domnesc, hotărînd să-i ierte 
capul vinovatei și să-i ia averea 1%. Mitropolitul și episcopii au fost prezenţi 
şi la „marea judecată” a vornicului Stroe Leurdeanu, cel care a intrigat 
pentru uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino 1. 

Cînd sfatul domnesc avea de rezolvat procese civile mai complicate, 
privitoare îndeosebi la moşteniri, mitropolitul participa la ședințele sfa- 
tului pentru a da soluţia cea mai potrivită după „„sfînta pravilă” pe care o 
cunoștea. De pildă, la 23 dec. 1616, cînd se judecă celebrul proces dintre 
Florica, fiica lui Mihai Viteazul, şi Marula, „copila” domnului, la şedinţa 
divanului iau parte şi mitropolitul Luca cu vlădica Matei al Mirelor, care 
„au cercetat cum va fi această judecată mai cu dreptate” şi „au găsit 
scris în sfinta pravilă că se cuvine prea bine ca să ţină dedinele părinţilor 
lor fiii care sînt făcuţi cu cununie cu părinţii lor... decît această fiică 
Marula, mai sus spusă, care nu este din cununie, ci este fără cununie, 
numită copilä” 197, 

În sec. al XVII-lea, cele mai multe pricini de moșteniri mai compli- 
cate nu se judecau însă în sfatul domnesc, ci domnul le trimitea la mitro- 
polit, care le rezolva uneori cu cîțiva mari boieri, alteori cu „soborul 
mitropoliei” 2198, + 

192 Doc. din 30 iunie 1700 (idem, m-rea Rm. Sărat, 1/18). 
193 Despre aceasta vezi mai sus p. 22—23. 
194 Acad. R. S. România, CXLI/30 și Arh. St. Buc., A.N., CII/7. Vezi și doc. din 


14 nov. 1570 şi 18 sept. 1582 (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. III, p. 386—387, 
și vol. V, p. 84). 

195 Doc. din 27 dec. 1614 (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. II, p. 346). 

196 Istoria Țării Românești, ed. C. Grecescu, p. 162. 

19? Doe. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. III, p. 72. Vezi şi doc. din 15 sept. 
1618, 1 mart. 1622, 10 sept. 1630 etc. (ibidem, p. 246—247; vol. IV, p. 98 şi Arh. St. Buc., 
Mitr. Ţării Rom., CLVII/25). 

1988 Vezi mai jos p. 122. 

Despre această problemă vezi Gr. Şt. Berechet, Dreptul vechilor noștri ierarhi la 
judecarea mirenilor, Bue., 1938, (extras din „Biserica ortodoxă română”, LVI, 1938, p. 741— 
761), Gh. Cronţ, Clerieii în serviciul justiției (ibidem, p. 823—844 şi extras, Buc., 1938, 
p. 16—18) şi D. Stănescu, Viaţa religioasă la români, Buc., 1906, p. 331—340 și 388—390. 


www.dacoromanica.ro 


86 EVOLUŢIA ŞI ORGANIZAREA SFATULUI DOMNESC 


În afară de mitropolitul şi episcopii țării, la unele şedinţe ale sfatului 
şi divanului domnesc, îndeosebi în sec. al XVII-lea, participau şi patriarhii 
bisericii ortodoxe (de Alexandria, Constantinopol, Ierusalim sau Antiohia), 
care veneau destul de des prin ţările noastre, fie după milostenii, fie pentru 
a rezolva diverse probleme ale mănăstirilor româneşti închinate patriar- 
hiilor respective 1%. 

Participarea lor la aceste ședințe era întîmplătoare. De pildă, într-un 
document din 9 mart. 1620, se spune că la un proces de moștenire judecat 
în acea zi „s-a întîmplat” să fie de faţă și patriarhul Chiril Lucaris al Alexan- 
driei, împreună cu care domnul şi sfatul său au judecat procesul 20%. 

Patriarhii participau uneori la ședințele sfatului domnesc cînd acesta 
avea de rezolvat probleme privind viaţa bisericească. De pildă, la 17 
sept. 1543, cînd Radu Paisie a încredințat episcopului de Buzău dreptul 
de judecată și de hirotonisire în cele patru judeţe ale enoriei sale, a fost 
prezent în soborul ce a avut loc cu acest prilej şi patriarhul Ieremia al 
Constantinopolului 21, iar mai tîrziu, la 1647—1648, patriarhul Paisie 
al Ierusalimului a fost de față în sfatul domnesc cînd s-a confirmat mănăs- 
tirii Cozia așezămîntul dat de Mihai Viteazul 202. 

Participarea patriarhilor bisericii răsăritene la şedinţele sfaturilor 
domnești din Ţara Românească şi Moldova se explică nu numai prin influ- 
enţa deosebită pe care o exercitau în calitatea lor de conducători spiri- 
tuali ai lumii ortodoxe, dar şi prin dreptul lor de judecată în Orientul 
creştin. Într-un foarte interesant document, din 1 martie 1715, privind 
un proces al mănăstirii Hangu din Moldova, ni se spune că a fost de față 
la judecată patriarhul Samuil al Alexandriei „ca acela ce are tituluş giude- 
cătoriu lumii” %3. În această calitate de „judecători ai lumii”, patriarhii 
bisericii ortodoxe puteau judeca diverse pricini şi în ţările noastre, de la 
ei rămînînd numeroase cărți de judecată 204. 


199 Despre aceste vizite vezi îndeosebi: Nic. Popescu, Patriarhii Țarigradului prin 
lările românești : veacul XVII, Buc., 1914; Dim. Ionescu, Relaţiile ţărilor române cu Palri- 
arhia de Alexandria, Buc., 1935; M. Brauişte, Patriarhii de Constantinopol prin ţările române 
in a doua jumiălale a secolului al XVII-lea (,,Mitropolia Olteniei”, X, 1958, nr. 1—2, p. 45— 
—61) etc. 

200 Doc. priv. isl. Rom., B., veac. XVII, vol. III, p. 489. 

20 Ibidem, veac. XVI, vol. II, p. 307. 

202 Acad. R. S. România, DCXXV/10. 

203 D, Stănescu, Viaţa religioasă la români, Buc., 1906, p. 202—203 şi N. Iorga, 
Studii şi documente, VI, p. 419. Vezi şi cronica lui Axinte Uricarul (Cronicile României, ed. 
cit., II, p. 168—169). 

204 Vezi cărţile de judecată date de patriarhul de Ierusalim la 21 aug. 1650, de Maca- 
rie, patriarhul Antiohiei, la 12 mai 1654, cînd invocă şi o carte mai veche dată de patriarhul 
Paisie al Ierusalimului, pe aceea eliberată de patriarhul Dositei al Ierusalimului (1669—1707) 
etc. (D. Stănescu, op. cil., p. 384—386, Arh. St. Buc., Mitr. Ţării Rom., CXLII/7 şi Acad. 
R. S. România, CXCVI/192). Vezi, de asemenea, cartea de judecată din 22 mai 1658, dată 
de acelaşi patriarh, Macarie, împreună cu mitropolitul şi marele vornic al ţării (Arh. St. 
Buc., ms. 209, f. 216). - 


www.dacoromanica.ro 


Cap. IV 


RELAŢIILE DINTRE DOMN ȘI SFATUL DOMNESC 


Acest capitol este legat; atît de evoluţia generală a sfatului domnesc, 
de care am vorbit în paginile precedente, cît și de acela privind atribuţiile 
sfatului domnesc, care urmează acestuia, capitole în care au fost lămurite 
în parte şi relaţiile domnilor celor două ţări cu sfaturile lor domnești. În 
afară de cele discutate acolo, mai sînt însă o serie de probleme care tre- 
buiesc cercetate, pentru a înţelege mai bine modul cum îşi alegea domnul 
dregătorii (numirea și schimbarea acestora), împrejurările în care domnii 
puteau să nu consulte sfatul domnesc, rolul rudelor domnului în sfatul 
domnesc, probleme care vor forma obiectul acestui capitol. 


Se înțelege că nu vom analiza aci evoluţia relaţiilor dintre domnie 
şi marea boierime în ansamblul ei, problemă ce depășește cadrul acestei 
lucrări. Va trebui totuși să arătăm — pentru a înţelege mai bine relaţiile 
domn-sfatul domnesc, ca reprezentant al clasei boiereşti — că boierimea 
a urmărit organizarea şi întărirea puterii centrale de stat, adică a domniei, 
numai în măsura în care aceasta îi oferea mijloacele de care nu dispunea 
singură pentru a-și asigura exploatarea țărănimii şi pentru a face faţă 
atacurilor externe ; în același timp, însă, boierimea a acţionat împotriva 
puterii centrale de stat; în măsura în care o domnie puternică îi ştirbea 
drepturile şi privilegiile de care se bucura. Datorită faptului că marea boie- 
rime era factorul politic hotărîtor în timpul orînduirii feudale, soarta dom- 
niei era strîns legată de atitudinea boierimii, care a urmărit în mod constant 
să-i limiteze puterea la un nivel corespunzător intereselor sale de clasă. 


Pe de altă parte, pentru a-şi putea asigura sprijinul sfatului domnesc ca 
reprezentant al clasei boierești la conducerea statului feudal și pentru 
a-l putea domina cu mai multă ușurință, domnii Țării Românești şi ai 
Moldovei au căutat; să promoveze în rîndurile acestuia pe acei dintre boieri 
în care aveau mai multă încredere, îndeosebi rudele şi apropiații lor. În 
alegerea sfetinicilor lor domnii trebuiau să ţină seama, se înțelege, și de 
puterea economică, ca şi de priceperea politică a boierilor respectivi. 


a. Domnii nu puteau conduce ţara fără ajutorul sfatului domnesc 


În perioada de aproape patru secole de care ne ocupăm, sfatul dom- 
nesc nu a întreţinut; totdeauna aceleaşi relaţii cu domnii ce s-au perindat 
pe tronurile Țării Româneşti și Moldovei; în timpul anumitor domnii 


www.dacoromanica.ro 


88 RELAȚIILE DINTRE DOMN ȘI SFATUL DOMNESC 


puterea și influența boierimii şi a sfatului domnesc au fost mai mari, în 
altele mai slabe. 

Pentru marea boierime, domnul ideal era acela care nu ieșea din cu- 
vîntul ei ; prototipul domnului ,„părinte” al boierilor a fost Petru Șchiopul, 
care „la cinste mare-i ţinea [pe boieri] și din sfatul lor nu ieşiia” 1. 

Se ştie însă că alți domni mai autoritari au manifestat o mai mare 
libertate în acţiunile lor și nu s-au lăsat influențați totdeauna şi în egală 
măsură de sfaturile dregătorilor lor. Boierii lui Petru Rareș declarau 
astfel că „domnul nostru, fiind stăpînul nostru, nu se ia întotdeauna după 
sfaturile noastre” 2, iar cronicarul Azarie—admiratorul lui Petru Șchiopul 
— îl acuză pe Ioan vodă cel Cumplit că „nu voia să asculte de boierii, sfet- 
nicii cu gînduri bune”, care-l sfătuiau să-şi plece capul în faţa turcilor °. 

Nu vom analiza aci relaţiile fiecărui domn în parte cu sfatul său, 
aceasta neintrînd în cadrul lucrării noastre. Va trebui însă să subliniem 
faptul că, indiferent de politica pe care au dus-o şi de atitudinea lor față 
de marea boierime, domnii nu au putut conduce ţara singuri, fără ajutorul 
sfatului domnesc. Ceea ce au putut face domnii mai autoritari a fost, 
nu să suprime sfatul domnesc, ci să ia unele hotăriri fără să ţină seama de 
părerea sfatului sau chiar fără să-l consulte ori să-şi constituie sfatul din 
oameni apropiaţi. Unul din cele mai de seamă sfaturi pe care l-a dat mitro- 
politul Matei al Mirelor domnului Țării Românești a fost și acela că „nu 
se cade domnilor să facă nimic fără consiliu” 4, aceasta fiind, se vede, con- 
cepția vremii. Acelaşi sfat îl dă, într-o altă formă, autorul Învăţăturilor 
lui Neagoe Basarab lui Teodosie, viitorul domn : „amar celui ce se soco- 
teşte el însuși îndeosebi, iar pre alt pre nimeni nu întreabă de sfat, căci 
acela... se pierde el înseși și se va chema nebun pentru semeţie” 5. 

Sfatul domnesc sau unii din membrii săi jucau un rol mai impor- 
tant în vremea unor domni mai slabi sau tineri. De pildă, Alexandru 
Cuconul, „fiind prea tînăr, avea boiari foarte credincioși, de căutau toate 
trebile domniei şi ale ţării şi toate judecăţile era asupra lor” 6; în timpul 
domniilor tinerilor Constantin și Alexandru Movilă, Nistor Ureche se inti- 
tulează „gubernator Moldaviae”, iar Miron Costin afirmă că „toate diva- 
nurile era pre Nistor Ureche” 7. 

Importanţa sfatului domnesc creştea și în vremea unor domni care 
nu se preocupau prea mult de treburile statului. Astfel, deoarece Alexandru 
Iliaș, domnul Moldovei, „mai mult îşi petrecea cu Batişte Veveli”, „,cîrpiia 
boierii cum putea trebile țării”, în care domnul nu se prea amesteca ê. 


1 Gr. Ureche, Letopiseţul, ed. P. P. Panaitescu, ed. a Il-a, p. 218. Ă 

2 Hurmuzaki, S. II/1, p. 74. Vezi şi A. Veress, Documente, I, p. 79, unde se re- 
produc spusele unui sol secui despre atitudinea lui Ştefan Rareş faţă de dregătorii săi; 
domnul ar fi zis dregătorilor : „,duceţi-vă dracului cu toţii, căci nu sinteţi de nici o ispravă 
la treburile la care ar trebui să fiți buni”. 


3 Cronicile slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, p. 151. 

ê Tezaur de monumente, I, p. 356. 

5 Uricarul, XXIV, p. 80. 

* Istoria Țării Românești, p. 94. 

2 Hurmuzaki, IV[1, p. 441 şi M. Costin, Opere, eà. cit., p. 63. 
8 Ibidem, p. 97. ` 


www.dacoromanica.ro 


DOMNII NU CONDUCEAU ŢARA FĂRĂ SFATUL DOMNESC 89 


Cu privire la modul cum se luau hotărîrile după consultarea sfatului 
domnesc şi la măsura în care membrii sfatului influențau aceste hotărtri, 
trebuie să arătăm că domnul nu era dator să se conforme totdeauna opiniei 
majorității dregătorilor săi ; el putea urma sfatul unuia din marii dregători 
mai influenți, în cazul în care credea că acest sfat este mai bun. De pildă, 
din cronica anonimă a domniei lui Constantin Brîncoveanu aflăm că, 
deşi toți boierii îl îndemnau pe domn să dea 50 de pungi muftiului, ceea ce 
domnul era dispus să facă, domnul nu-i dăduse deoarece banul Cornea 
Brăiloiu — care fusese la Poartă — „nu l-au lăsat, puind pricini altele 
la mijloc”. După părerea cronicarului, aceasta ar fi fost cauza pentru care 
muftiul, supărat pe domn, l-ar fi îndemnat apoi pe sultan să mărească 
haraciul Țării Românești cu 240 de pungi ?. Tot astfel, cînd vizirul a cerut 
lui Dumitraşco Cantacuzino, domnul Moldovei, să-i dea un zapis semnat 
de boieri „că n-or veni podghiazuri să strice ţara și domnia”, deși „o samă 
de boieri” au fost de acord să-l dea, Miron Costin, logofăt pe acea vreme, 
„dzic să nu fie priimit la acel sfat”, motivînd că polonii nu pot fi împiedi- 
cați să intre în ţară 10. 


be Documentele fără sfat domnesc 


Pornind de la constatarea că din anumite perioade din istoria Mol- 
dovei — îndeosebi din timpul domniei lui Alexandru Lăpușneanu — nu 
ni s-au păstrat documente în care să fie citați martorii din sfatul domnesc, 
unii cercetători au emis părerea că „domnul a domnit în tiranie” 1! sau că 
„a condus ţara fără sfatul boierilor” 12. 

Cercetînd documentele moldovene fără sfat, vom constata mai întîi 
că necitarea ca martori a membrilor sfatului domnesc nu înseamnă neapărat 
că aceștia nu au fost consultaţi de domn în cazurile în care nu sînt trecuţi 
ca martori. De pildă, la 17 mart. 1562, cînd Despot vodă întărește mănăstirii 
Humor un sat al acesteia, declară că „așa am aflat domnia mea cu sfatul 
nostru că este ocina şi dedina lor dreaptă”, dar nu pune martori pe membrii 
sfatului pe care-i consultase 13. Tot astfel se întîmplă la 8 mai 1609, cînd 
domnul Moldovei întărește o vînzare „cu sfatul nostru”, pe ai cărui membri 
nu îi citează însă ca martori 14. Documentele prin care Miron Barnovschi 
a luat măsurile cunoscute pentru îndreptarea stărilor de lucruri din Moldova 
nu au nici ele martori pe membrii sfatului domnesc, deşi se invocă consul- 
tarea acestuia, 15. 


? Istoria Țării Românești de la oct. 1688 la mari. 1717, p. 104—105. 

10 I, Neculce, op. cit., p. 56. 

11 G. Ghibănescu, Surete, XI, p. XIII. 

12 N. Grigoraş, Contributii la cunoașterea politicii domnești tn Moldova faţă de proprie- 
tatea funciară condiționată (,Studii şi cerc. ştiinţifice”, Jaşi, istorie, XIII, 1962, fasc. 1, 
p. 60). 

13 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVI, vol. II, p. 159. 

14 Ibidem, veac. XVII, vol. II, p. 213. Vezi şi p. 264: 

15 Acad. R. S. România, LXXXIV/199, CLXXXI/71 etc. 


www.dacoromanica.ro 


90 RELAŢIILE DINTRE DOMN ŞI SFATUL DOMNESC 


Din a doua jumătate a sec. al XVII-lea, documentele cu sfat domnesc 
sînt foarte rare în Moldova (şi ele se dau de regulă marilor boieri) 15, deşi, 
în această vreme, sfatul domnesc era consultat în mod obişnuit la rezol- 
varea tuturor problemelor. 

Constatarea ce se impune este deci aceea că necitarea membrilor 
sfatului domnesc ca martori la diverse acte emise de cancelaria domnească 
nu înseamnă că sfatul domnesc nu exista sau că nu era consultat. 

În Moldova, de regulă, nu erau trecuţi ca martori membrii sfatului 
domnesc la ispisoace ; în schimb, mărturia acestora era invocată în urice. 
Din sec. al XVI-lea ni s-au păstrat numeroase ispisoace fără sfat domnesc, 
pe care se notează că domnul a poruncit să li se facă beneficiarilor urice 17. 
Din aceeaşi vreme şi de la începutul sec. al XVII-lea cunoaştem numeroase 
ispisoace şi urice date în aceleași pricini, primele fără martorii sfatului 
domnesc, iar celelalte avînd formularul complet, cu invocarea martorilor 18. 
Citarea sau necitarea sfatului domnesc era deci, în primul rînd, o problemă 
de diplomatică, de formular al documentelor. 

În Țara Românească lipsesc martorii sfatului domnesc în poruncile 
pe care domnul le adresează diverșilor săi dregători și slujbași sau unor 
locuitori, cerindu-le să respecte dispoziţiile domneşti. Membrii sfatului 
domnesc nu sînt citați ca martori nici în aşa numitele „cărți de volnicie”, 
prin care unii proprietari feudali sînt împuterniciţi să-și stăpinească moşiile 
sau să își încaseze diverse venituri de pe aceste proprietăți. 

Ca şi în Moldova, în unele asemenea acte fără sfat domnesc se spe- 
cifica totuşi că domnul le eliberase după o prealabilă consultare a sfatului 
său. De pildă, la 13 dec. 1632, cind domnul dă volnicie lui popa Radu să-și 
ţină o moară, se spune : „bine am adevenit domnia mea cu tot divanul” — 
şi „am judecat... cu toţi cinstiții dirigătorii domnii mele”, pe care însă 
nu îi citează ca martori!?. 

În Țara Românească lipsea adeseori mărturia sfatului domnesc în 
documentele prin care domnii făceau diverse danii de bani sau produse 
unor mănăstiri din țară sau de peste hotare. Din sec. al XVI-lea ni s-au 
păstrat numeroase asemenea documente în care membrii sfatului domnese 
nu apar ca martori în formularul actelor. În această vreme, neexistînd 
o deosebire netă între veniturile ţării şi ale domnului, acesta putea să facă 
danii din ele ca din averea sa personală, fără consultarea sfatului domnesc. 
Cînd însă daniile domnilor erau însoţite şi de întăriri de proprietăţi sau de 


16 Vezi doc. din: 20 april. 1660, 12 mart. 1667, 22 mart. 1670 etc. (L. T. Boga, Doc. 
basarabene, XI, p. 10, 25, G. Ghibănescu, Ispisoace și zapise, III/2, p. 115—121). 

17 Vezi doc. din: 26 febr. 1547, 10 april. 1552, 24 sept. 1555, 27 mart. 1560 etc. 
(Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVI, vol. 1, p. 546, vol. II, p. 19, 95, 134). 

18 Vezi doc. din: 15 şi 25 april. 1589, date m-rii Pingăraţi, 11 sept. 1596 şi 8 iunie 
1597, pentru pricina dintre m-rea Probota şi boierul Gligorcea Crăciun, 10 şi 28 febr. 1598, 
date lui Tolocico, 16 cct. 1604 şi 20 april. 1605, pentru pricina dintre m-rile Secu și Agapia 
etc. (ibidem, veac. XVI, vol. III, p. 415—416, 418—419, vol. IV, p. 150—151, 159—161, 
187, 192, veac. XVII, vol. I, p. 182—185, 235—238). 

19 Arh. St. Buc., m-rea Hurezi, XXVII/4. Vezi şi doc. din 30 april. 1633 (Acad. R. S. 
România, DCXXIV/90). 


www.dacoromanica.ro 


NUMIREA ȘI SCHIMBAREA DREGAĂTORILOR 91 


ecutiri de dări, atunci în documentele respective se invoca de regulă şi 
mărturia membrilor sfatului domnesc 2. 

Necitarea membrilor sfatului domnesc în anumite documente ema- 
nate din cancelaria domnească nu înseamnă așadar că domnul conducea 
ţara fără ajutorul sfatului domnesc, care nu a încetat să existe chiar în 
vremea celor mai autoritare domnii. 


c. Numirea şi schimbarea dregătorilor 


Pentru secolele XIV—XVI nu dispunem de prea multe date despre 
modul cum își recruta domnul sfetnicii săi, membri ai sfatului domnesc. 
În sfaturile domnilor din această vreme remarcăm însă dese schimbări 
de persoane, cele mai numeroase efectuîndu-se la schimbarea domnilor 
din scaun. 

În alegerea sfetnicilor din sfatul domnesc, domnii trebuiau să aibă 
în vedere atit poziţia socială şi materială a boierilor care intrau în sfat, 
cît şi gradul de credință și pricepere cu care aceștia îi puteau sluji. Din 
aceste motive, în sfaturile domneşti întîlnim, pe lîngă boierii cei mai impor- 
tanţi și reprezentativi ai ţării, în rîndurile cărora schimbările se făceau 
mai greu, şi oameni mai apropiaţi de persoana domnului în funcţie, care 
se schimbau de regulă o dată cu domnul pe care îl slujiseră 21. 

Schimbările cele mai importante în sfatul domnesc erau operate de 
domnii care duceau o altă politică decît predecesorii lor sau care se afla- 
seră în conflict cu aceștia. De pildă, Vlad 'Țepeş înlocuieşte din sfat pe 
toți dregătorii lui Vladislav al II-lea, aşa cum Radu cel Frumos îi schimbă 
pe cei ce l-au slujit pe predecesorul său sau Basarab cel Tiînăr pe dregă- 
torii lui Basarab Laiotă. În sfaturile fiecăruia dintre ei rămîn însă o serie 
de boieri fără funcţii din timpul domniilor precedente, ceea ce dovedeşte 
că, în această vreme, dregătorii, fiind mai legaţi de persoana domnului, 
erau supuşi mai adesea schimbării. 

Situaţia era alta cînd domnul nou era urmaşul dorit și lăsat în scaun 
de voievodul precedent ; atunci sfatul său era în general acelaşi cu al pre- 
decesorului său sau înregistra puține schimbări. Dau ca exemplu sfatul 
domnesc al lui Bogdan al III-lea, domnul Moldovei, care a continuat să 
consulte pe sfetnicii tatălui său, Ștefan cel Mare. 

Cum o domnie puternică se baza în această vreme și pe credința 
marilor boieri ai ţării față de domnul lor, domnii căutau să atragă de partea 
lor chiar pe unii din acei mari boieri care nu le erau favorabili dar care 
participaseră la sfat şi în timpul domnilor precedenţi și a căror adversitate 
le putea amenința domnia. Se cunosc astfel eforturile deosebite depuse de 
Ştefan cel Mare în prima parte a domniei pentru a readuce în țară pe Mihu 
logofătul, promițindu-i să-l ţină „la mare cinste şi dragoste'”22. De altfel, 


20 Vezi doc. din: 24 mai 1501, 7 sept. 1508, 30 iulie 1512, 8 sept. 1525 etc. (Doc. 
priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. I, p. 5—7, 47—49, 84—86, 190—192). 

21 Despre numirea dregătorilor vezi şi C. C. Giurescu, Noi contribufiuni, p. 33—40. 

22 Istoria României, II, p. 491. 


www.dacoromanica.ro 


92 RELAȚIILE DINTRE DOMN ȘI SFATUL DOMNESC 


după cum a remarcat C. C. Giurescu%, marii boieri treceau cu destulă 
ușurință de partea noilor stăpîni ai țării, ştiind sigur că astfel își asigurau 
pe mai departe privilegiile şi avantajele pe care le aveau. 

Despre modul cum se schimbau dregătorii la domnie nouă ni s-au 
păstrat cîteva ştiri datînd din sec. al XVI-lea pînă la începutul sec. al 
XVIII-lea. Prima dintre acestea o datorăm lui Franco Sivori, care — refe- 
rindu-se la domnia lui Petru Cercel — ne informează că, după urcarea sa 
pe tron, domnul „așează treburile ţării şi dregătoriile”(magistrati)24. După 
unele ştiri ceva mai tîrzii, domnul își numea dregătorii chiar a doua zi de 
la urcarea sa pe tron. De pildă, cronicarul Țării Românești afirmă că aşa 
a procedat Antonie vodă din Popeşti”. 

Ştiri mai bogate în această privință căpătăm tot de la Dimitrie 
Cantemir. El ne informează că dregătoriile se dădeau și în Moldova a doua 
zi după numirea domnului. Procedeul era urmätorul : cele trei ranguri 
(ordines) de boieri (dregătorii I, II şi III) erau chemate pe rînd în spătăria 
mică, fiecare de către postelnicul său. Domnul îi întărea sau îi scotea din 
dregătoriile pe care le ocupaseră, iar pe unii îi ridica în dregătorii mai mari. 
Afirmația lui Dimitrie Cantemir că „domnul poate face cu boierii ce pof- 
tegte, ca şi cum n-ar avea pe nimeni deasupra sa în această lume'”'26 este 
puţin cam exagerată ; ea exprimă mai mult concepţia cunoscută a dom- 
nului Moldovei despre o domnie autoritară decît realitatea de aici??. 
Domnul avea însă libertatea de a-și alege dregătorii dintre boierii pe care 
îi considera mai favorabili sau în care putea avea încredere, fără a neglija 
pe boierii puternici, fără sprijinul cărora nu ar fi putut domni. 

După alegerea unui domn nou, boierii și dregătorii depunenu jură- 
mînt de credință față de acesta, promițînd că îi vor sluji „cu dreptate”. 

Din unele izvoare rezultă că periodic avea loc şi o reconfirmare în 
dregătorii, cu care prilej unii dintre dregători erau schimbaţi. Primele 
ştiri despre aceste schimbări ni le furnizează diaconul Paul de Alep, după 
informațiile căruia, în ajunul anului nou, atît în Moldova cît şi în Țara 
Românească, „toţi boierii în serviciu ... şi toţi ofițerii divanului de toate 
gradele” îşi depun insemnele dregătoriilor, „fie o spadă, un buzdugan, un 
toiag de argint, un hanger de argint sau orice altă armă”. În noaptea, 
anului nou, domnul îi confirma, îi avansa sau îi demitea pe marii săi dre- 
gători ; cei confirmaţi în funcția veche sau cei avansați primeau insemnele 


23 C. C. Giurescu, Noi contribuțiuni, p. 39—40. Cu titlu de exemplu vezi cronica lui 
Ioan Neculce (ed. cit., p. 162), unde se povesteşte cum, după ce Mihai Racoviţă a luat dom- 
nia în Moldova, boierii care erau ,,de casa Cantemireştilor... s-au despărţit toți de casa Can- 
temireșştilor şi s-au făcut toți de casa lui Mihălache spătarul”. 

24 Ed. Şt. Pascu, p. 170. 

35 Istoria Țării Românești, ed. cit., p. 160. Pentru Moldova, vezi I. Neculce, op. cit., 
p. 133, 154, unde se arată cum au boierit „după obicei” Antioh Cantemir şi Constantin 
Duca la începutul domniilor lor. 

36 D, Cantemir, op. cit., p. 65. 

2? P, P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viata și opera, Buc., 1958, p. 161—162. 

38 Istoria Ţării Românești, ed. cit., p. 160, 191 şi Istoria Țării Românești de la oct. 
1688 la mari. 1717, p. 8. Vezi descrierea jurămintului depus de boieri la numirea ca domn a 
lui Constantin Şerban la Paul de Alep, Călătoriile patriarhului Macarie, p. 113. 


www.dacoromanica.ro 


NUMIREA ŞI SCHIMBAREA DREGĂTORILOR 93 


dregătoriei și un caftan, în timp ce boierii maziliţi din slujbă nu primeau 
nimic. După părerea lui Paul de Alep, necorifirmată de documente, „în 
cursul anului nu se face nici o înaintare în slujbă și nici o degradare” 2. 

Cele mai complete informaţii — asemănătoare cu ale lui Paul de 
Alep — le căpătăm şi în această privință tot de la Dimitrie Cantemir, după 
părerea, căruia, la 31 decembrie în fiecare an, toți boierii îşi depuneau 
insemnele dregătoriilor lor la spătărie sau la divanul domnesc. A doua 
zi, de anul nou, toți dregătorii în funcţie şi foștii dregători se adunau la 
curtea domnească și-l petreceau apoi pe domn la biserică. După slujba de 
dimineață, domnul se ducea la spătărie şi chema acolo pe marele postel- 
nic vechi sau pe altul nou, comunicîndu-i alegerea sa în postul de postel- 
nic şi îndemnîndu-l să fie credincios şi să-şi îndeplinească bine atribuţiile. 
Apoi îi înmîna un toiag de argint — semn al dregătoriei% —, iar postel- 
nicul îi săruta mîna şi poala hainei. În acelaşi timp, dregătorul ales sau 
confirmat primea din partea domnului un caftan. Primul dintre boieri 
era chemat marele postelnic deoarece, la rîndul său, el trebuia să introducă 
apoi la domn pe ceilalți mari dregători, pe care îi conducea să sărute mîna, 
şi poala domnului şi cărora le dădea caftane. Pe boierii din categoria II-a 
îi chema postelnicul al II-lea, iar pe cei de categoria III-a cel de al 
treilea. 

Din listele întocmite de noi pe dregătorii nu rezultă că dregătorii erau 
schimbaţi numai la 1 ianuarie ; în aceste liste se înregistrează numeroase 
schimbări de dregători făcute şi în timpul anului %. 

Trebuie să mai arătăm că, în timpul unor domnii mai liniștite, dre- 
gătorii aveau mai multă stabilitate în funcţii, în timp ce în anumite peri- 
oade mai zbuciumate dregătorii erau şi ei schimbaţi adeseori. De pildă, 
în timpul ultimei părţi a domniei lui Ştefan cel Mare sau în vremea domniei 
lui Matei Basarab dregătorii îşi ocupă vreme îndelungată scaunele din sfat 
(unii peste 20 de ani). Alți domni însă, îndeosebi în a doua jumătate a sec. 
al XVI-lea, schimbau destul de des dregătorii sau pe unii dintre ei. De 
pildă, în anul 1592, marele spătar din Țara Românească a fost schimbat; 
de nouă ori. 

Modificări masive în rîndurile sfatului domnesc se operau și la schim- 


39 Paul de Alep, op. cit., p. 86. 

3 Obiceiul ca domnul să înmineze Lastcane sau toiege, vopsite, aurite sau argintate 
— după rangul fiecărui dregător —, a îcst împrumutat din Imperiul bizantin, unde dregă- 
torii și posesorii de titluri aveau dreptul de a purta asemenea bastoane (vezi Pseudo-Codinos, 
op. cit., p. 17—28 şi R. Guilland, Sur les dignités du palais et sur les dignités de la Grande 
Église du Pseudo-Codinos, ,,Byzantinoslavica”', 1954, nr. 2, p. 219—225). Cind un dregător 
era mazilit din funcţie, trebuia să predea bastonul dregătoriei respective, care era înminat 
noului titular (vezi: Miron Costin, Opere, p. 238; Cronica Ghiculeștilor, p. 73; C. Dapontes, 
Ephemerides daces, II, p. 57; C. C. Giurescu, Noi contribuţiuni, p. 41—49). 

Despre insemnele și peceţile marilor dregători vezi pe larg studiul lui Emil Virtosu, 
„Mari dregători din Țara Românească și Moldova tn sigiliile secolelor XVII—XVIII („,Studii 
şi cercetări de istorie medie”, I, 1950, p. 140—180), unde se reproduc și descriu: 9 sigilii 
de mari bani şi unul de ispravnic al scaunului Craiovei, 11 sigilii de mari vornici și unui de 
agă din secolele XVI şi XVII. 

; 31 D. Cantemir, op. cit., p. 118. 
32 Vezi pe larg despre această problemă C. C. Giurescu, Noi contribuțiuni, p. 33—40. 


www.dacoromanica.ro 


94 RELAŢIILE DINTRE DOMN ȘI SFATUL DOMNESC 


barea politicii domnești. Astfel, cînd Mihai Viteazul s-a hotărît să pornească 
lupta contra turcilor, în oct. 1594, şi-a schimbat aproape complet compo- 
nența sfatului, înlocuind şapte din cei opt membri ai sfatului domnesc 33. 

Uneori domnii erau siliți să-și schimbe dregătorii din pricina necre- 
dinţei dovedite a acestora sau din cauza abuzurilor şi neregulelor pe care 
le săvîrşeau. Astfel, numeroși mari dregători și-au pierdut funcţiile, viața 
şi averea datorită hicleniei. Nici cei înlocuiţi pentru furturi și abuzuri 
nu au fost puțini, dar izvoarele nu ne dan prea multe știri despre ei, ca în 
cazul hicleniilor, unde pedeapsa era nrmată de confiscarea averii. 

Din sec. al XVII-lea ni s-au păstrat însă cîteva mărturii despre înlo- 
cuirea dregătorilor necinstiţi sau care săvîrșean abuzuri. Într-un astfel de 
document, din 2 nov. 1636, se spune că, pe vremea cînd fusese capuche- 
haie al lui Matei Basarab la Constantinopol, Dumitrn Dudescu mare vis- 
tier cheltuise 160 de poveri de bani în 10 luni „fără măsură”, neputînd să 
dea „seama cu ispravă şi cn direptate”. Pentru acest motiv, domnul l-a 
scos din dregătoria de mare vistier, pînă cînd își va plăti „furtișagurile”? 
lui 3%. După o disgrație de cinci ani, timp în care și-a plătit probabil „fur- 
tişagurile”, vistierul hoţ a fost avansat şi făcut mare vornic, ceea ce arată 
că, în această vreme, necinstea nu impresiona prea pute nic. Tot pentru 
hoţii sau abuzuri grave au fost înlocuiți și alți mari dregători din sec. al 
XVII-lea : Stroe Leurdeanu mare vistier la 1651 sau Constantin Ştirbei 
mare clucer în timpul domniei lui Constantin Briîncoveanu ®. 

Trebuie să subliniem însă faptul că domnii celor două țări nu jus- 
tificau de regulă schimbarea unor dregători și înlocnirea lor cu alții, ceea 
ce i-a şi îndreptățit probabil pe unii străini care au trecut prin țările noastre 
să afirme că dregătorii eran înlăturați după bunul plac al domnuluii %. 
Motivarea schimbării din funcţie era invocată numai în cazuri deosebite, 
ca cele de trădare (hiclenie) san de grave abuzuri, rareori pentru inca- 
pacitate 37. Motivele celor mai numeroase dintre schimbările sau înlo- 


33 Vezi Istoria României, Il, p. 957. 

34 Arh. St. Buc., m-rea Stavropoleos, NXN/3. 

35 Vezi mai jos p. 145 şi 220. 

36 Vezi relaţia lui L.ocadello, în ,.Arhiva”, V, 1894, p. 115. 

Prin acest aşa numit ,,bun plac” al demnulni trcLue să înţelegem mai curind dorința 
legitimă a acestuia de a-şi forma sfatul domnesc din oameni devotați, pe care — așa cnm am 
arătat — avea dreptul și posibilitatea de a şi-i alege. 

Uneori, pentru a justifica îndepărtarea din funcţic a nnui dregător, domnul punea pe 
seama acestuia fapte care — după părerea sa — nu mai îngăduian menţincrea în Cregătorie. 
De pildă, dintr-o relaţie din 1634, aflăm că Vasile l.upu a justificat îndepărtarca din dre- 
gătoria de mare logofăt a lui lonașco Gheanghea, acuzindu-l că a fost trădătorul multor domni 
și „„stricătorul”? sărăcimii (A. Veress, Documente, IX, p. 337). Această acuzaţie ar îi putut 
fi folosită împotriva multor dregători, pentru faptul că mare parte a lor nu se sfiau să-și 
trădeze domnul pe care îl slujean și puţini dintre ei ar fi putut scăpa de acuzaţia că nu 
sînt exploatatorii și „,stricătorii”” ţărănimii. 

3? Citez unul dintre puţinele cazuri în care domnul explică maziliiea din funcţie a unui 
mare dregător pentru acest motiv. Este vorba de Nicolae Mavrocordat, care, în iunie 1711, 
a schimbat din hătmănie pe Antiohie Jora pe motiv că e „foarte slab în slujba hătmă- 
nească”'. Cauza adevărată era însă incuscrirea acestuia cu Iordachi Ruset, dușmanul domnului. 
După o lună de mazilire, Antiohie a jurat domnului că-l „va sluji cn dreptate”, şi acesta 
i-a dat din nou toiagul dregătoriei (Cronicile României, 1J, p. 80—81). . 


www.dacoromanica.ro 


ROLUL RUDELOR DOMNEȘTI ÎN SFAT 95 


cuirile dregătorilor nu ne sînt mărturisite; documentele nu ne îngăduie 
în cele mai multe din aceste cazuri decît să constatăm schimbarea lor. 
Multe din aceste schimbări se datoresc însă, fără îndoială, raporturilor pe 
care marii dregători le aveau cu domnul țării, ca și puterii lor economice 
şi politice, de care domnul trebuia să ţină seama. 

În încheierea acestui paragraf trebuie să mai arătăm că domnii celor 
două ţări, pe lîngă dreptul de a-şi numi dregătorii, aveau şi pe acela de a 
înființa dregătorii noi, fie pentru a răspunde unor necesități ivite, fie 
pentru a satisface în acest fel pe unii din apropiații lor. De multe ori aceste 
titluri şi dregătorii noi dispăreau după domnia celui care le înființase ; așa 
s-a întîmplat cu marele sfetnic şi căpitanul, care erau membri ai sfatului 
domnesc în timpul domniei lui Despot vodă (1563)3%, cu jitnicerul, introdus 
în sfatul domnesc al Țării Româneşti în a doua domnie a lui Grigore Ghica 
(1672—1674), cu dregătoria de vornic al ţării de jos, înființată de Şerban 
Cantacuzino pentru Hrizea fostul vistier 3 etc. Din dregătoriile noi se 
păstrau vreme îndelungată numai acelea care corespundeau necesităţilor 
celor două ţări (cazul agăi şi serdarului). 


d. Rolul rudelor domnului în sfatul domnesc 


Trebuind să colaboreze cu sfatul în rezolvarea tuturor problemelor 
statului feudal, domnii Țării Româneşti şi ai Moldovei au căutat să 
domine sfatul domnesc cu oameni apropiaţi și credincioși, între care un loc 
inportant l-au ocupat rudele domnilor. Preferinţa pentru rude se mani- 
festă în chip vădit la numeroși domni din epoca de care ne ocupăm. 

Menţionăm aci că nu numai domnii, ci și marii dregători aveau grije 
să-și căpătuiască rudele, după exemplul stăpinilor lor. Astfel, în cronica 
Țării Românești ni se relatează faptul că Mareş Băjescu „find om de casa 
boiarilor Cantacuzineștilor, cu mijlocul lor au tras şi pă Staico (Buceşanu, 
cumnatul lui Mareş) mai la cinste și la boierie; fiind Mareş vistier mare, 
pă Staico l-au făcut logofăt de visterie, apoi şi vistier al treilea ajunsese”?! 

Pentru secolele XIV—XV documentele Țării Românești nu ne dau 
prea multe ştiri despre relaţiile de rudenie dintre domn şi marii boieri şi 
nici despre rolul rudelor domnilor în sfatul domnesc. Şi în aceste documente 
sînt amintiţi însă adeseori în sfat, la loc de cinste, diverse rude ale domnilor, 
ca Gherghina pircălabul, unchiul lui Radu cel Mare, Staico din Bucov, mare 
logofăt, ginerele lui Vlad Călugărul și alţi mari boierit?. 

Obiceiul că domnii țării să dea preferință rudelor lor la ocuparea 
marilor dregătorii trebuie să fi fost destul de răspîndit, de îndată ce auto- 
rul Învățăturilor lui Neagoe Basarab, cînd se referă la modul cum domnii 
trebuiau să-și aleagă dregătorii, recomandă acestora să nu-i pună „după 


38 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVI, vol. II, p. 162, 164—167. 

39 Vezi mai jos p. 187 și 289. 

40 Vezi mai jos cap. V, Atribuţiile sfatului domnesc. 

41 Cronicarii munteni, 11, p. 56. 

42 Datele le-am luat din lucrarea mea în ms. Dregătorii Țării Românești (pină la 1700). 


www.dacoromanica.ro 


96 RELAȚIILE DINTRE DOMN ŞI SFATUL DOMNESC 


părtinire şi pentru înrudire” ; el consideră că nu este drept ca rudele domni- 
lor să aibă mai multă putere ca dregătorii şi că domnului adevărat „nu i se 
cuvine să aibă rude, ci numai slugi drepte”. După părerea autorului Învă- 
țăturilor, „cinstea acordată de domn dregătorilor săi trebuia să fie pro- 
porţională cu destoinicia arătată de aceştia 43. Aceste sfaturi au rămas însă 
fără urmări. 

În sec. al XVI-lea, cînd știrile despre originea membrilor sfatului 
domnului şi legăturile lor de rudenie devin ceva mai numeroase, în sfatul 
multora din domnii Ţării Româneşti se constată prezența rudelor aces- 
tora. 

Astfel, în sfatul domnesc al lui Neagoe Basarab — autorul prezumtiv 
al sfaturilor de care am vorbit mai sus — s-au aflat nu mai puțin de opt 
rude ale sale : tatăl său, Pîrvu Craiovescu (1512), unchiul său, Barbu banul 
(1512—1520), fratele său, Preda mare ban (1520—1521), cumnatul său 
Marcea mare postelnic (1510—1512), verii săi Hamza din Obislav, mare 
comis și mare spătar (1512—1521), Stroe din Hotărani, mare postelnie 
(1514—1516) şi Badea sau Bădica, mare postelnic și mare comis (1517— 
1521), precum şi Drăghici din Florești, mare paharnic, cumnat cu Radu 
Craiovescu (1512—1513) î4. 

Preferinţe pentru rudele lor au manifestat şi alți domni din acest 
secol, ca Mircea Ciobanulf5, Alexandru Mircea şi Mihnea 'Turcitul45, Mihai 
Viteazul 4 şi alţii. 

Din datele de mai sus, rezultă că domnii care aveau relații de rudenie 
în ţară îşi promovau în dregătorii aceste rude; cei care nu aveau asemenea 


43 Cronicile slavo-române, ed. cit., p. 277—278. 

44 Vezi şi ,„„Romanoslavica”, VIII, 1963, p. 412. 

45 Dintre dregătorii rude cu Mircea Ciobanul şi cu fiul său Petru cel Tinăr amintim 
pe: Barbu din Pietroșani, ginerele lui Mircea Ciobanul, mare vistier, spătar și vornic (1545— 
1547); Dumitru mare ban (1546), nepotul de soră al lui Mircea Ciobanul; Ivan Norocea, 
ginerele lui Mircea Ciobanul şi inttiul sfetnic al lui Petru cel Tinăr, cumnatul său ; Stan mare 
postelnic şi mare ban (1545—1553), nepotul lui Mircea Ciobanul. 

48 În sfaturile acestora s-au aflat la locuri de cinste următorii opt dregători : Constantin 
Frangopulo, nare vistier (1578—1583), căsătorit cu sora soţiei lui Alexandru Mircea; Albu 
Golescu, mare clucer (1570—1574), căsătorit cu fiica lui Miloş voievod, care era fiul lui Mircea 
pretendentul şi fratele lui Alexandru Mircea ; Ivaşco Golescu, mare stolnic, mare logofăt şi 
mare vornic (1568—1583), fratele lui Albu Golescu; Tudor din Goleşti, mare sluger (1589), 
fiul lui Ivaşco Golescu; Pătru din Luciani, mare spătar (1585—1591), căsătorit cu Păuna, 
fiica Lucreţiei, care era sora soției lui Alexandru Mircea ; Dragomir din Luciani, mare vornic 
şi fost mare vornic în sfat (1568—1580), tatăl lui Pătru din Luciani; Pirvu din Cioroiaşi, mare 
clucer (1579—1583, 1586—1587), căsătorit cu Benedetta, fiica Lucreţiei, care era sora soției 
lui Alexandru Mircea ; Stepan din Cioroiaşi, mare clucer şi mare ban (1571—1573), tatăl lui 
Pirvu mare clucer, prin care se înrudea cu Alexandru Mircea. 

4? Dintre rudele sale şi ale soţiei sale care au fost membri ai statului domnesc amintim 
pe: Dragomir din Cirţocleşti, fratele doamnei Stanca, mare stolnic (1593); Balea din Ctr- 
ţoclești, fiul lui Dragomir, nepotul doamnei Stanca, mare spătar (1599—1600); Mandea, 
fiul lui Dragomir, nepotul doamnei Stanca, mare comis (1600); Andronic Cantacuzino, mare 
vistier şi ban, ruda domnului; Radu din Cepturoaia, tatăl lui Preda zis Floricoiul, care a 
fost ginerele lui Mihai Viteazul, mare postelnic (1594—1595, 1600). Dacă mai amintim că 
şi cei trei fraţi Buzești au fost rude cu Mihai Viteazul, tot prin soţia sa, sau că Udrea Bă- 
leanu mare ban era nepotul doamnei lui Pătrașcu cel Bun, domn al cărui fiu se considera 
Mihai Viteazul, numărul dregătorilor rudă sau din neamul domnului creşte la 9, 


www.dacoromanica.ro 


ROLUL RUDELOR DOMNEȘTI ÎN SFAT 97 


relaţii, căutau să le stabilească, prin înrudirea lor cu mari boieri din ţară 
(cazurile citate ale lui Alexandru Mircea și Mihnea Turcitul). 

În sec. al XVI-lea, unii dintre domnii care nu aveau legături reale 
de rudenie în țară, dar care se dădeau drept fii ai unor domni, ca să dove- 
dească înrudirea, lor cu domnii respectivi manifestau o preferință deosebită 
față de rudele acestora. Astfel, Petru Cercel, care se pretindea fiul lui 
Pătraşcu cel Bun, a numit în mari dregătorii pe Pătru şi Radu din Băleni, 
care erau rudele doamnei Voica, fosta soţie a lui Pătrașcu cel Bun. 

În sec. al XVII-lea, cînd știrile noastre despre dregători şi legăturile 
lor de rudenie sînt mult mai numeroase, constatăm că în sfaturile domnilor 
aleși dintre boieri şi cu legături de rudenie în ţară predominau rudele aces- 
tora şi apropiații lor. 

Matei Basarab arată astfel o preferință atît de pronunțată pentru 
rudele sale, încît nu mai puțin de 15 din marii săi dregători i-au fost rude, 
mai apropiate sau mai depărtate 48. Precum vedem din această listă, cei mai 
de seamă dintre dregătorii lui Matei Basarab, care au ocupat vreme înde- 
lungată cele mai importante dregătorii ale țării, au fost rudele domnului. 

O situație asemănătoare întîlnim şi în timpul domniei lui Şerban 
Cantacuzino, deși, după cum se ştie, acesta nu a întreținut relaţii prea bune 
cu familia sa. Între marii dregători din timpul domniei lui Şerban se găsesc 
nu mai puţin de 12 dintre rudele sale %. 


48 Aceştia sint: Ghiorma Alexeanu (mare pitar, mare sluger, mare ban, 1641—1655) 
al cărui fiu, Alexandru, era căsătorit cu o nepoată de soră a soţiei lui Matei Basarab; 
Preda Brincoveanu (mare spătar, mare clucer, mare vornic, 1636—1655), nepotul de vară 
al lui Matei Basarab; Diicu Buicescu (mare agă, mare spătar, 1639—1654), rudă dinspre 
mamă cu domnul, care vroia să-l lase urmaş; Radu Buzescu (mare ban, 1633), cumnat cu 
Preda Brincoveanu, nepotul lui Matei; Socol Cornăţeanu (mare stolnic, mare clucer, mare 
sluger, 1639—1653), rudă cu soţia lui Matei Basarab; Drăguşin Deleanu (mare sluger, mare 
armaş, mare paharnic, 1639—1650), rudă dinspre mamă cu Matei; Dragomir din Plăviceni 
(mare armaş, mare clucer, mare ban, mare vornic, 1633—1652), rudă prin soţie cu domnul; 
Dumitru Filişanu (mare pitar, mare armaş, mare sluger, mare stolnic, 1633—1649), al cărui 
unchi, Calotă banul, fusese soţul Calei din  Brincoveni, sora lui Matei; Gheorghe Caridi 
(vistier II, 1633—1636), căsătorit cu sora lui Staico Popescu, care era cumnatul doamnei 
Elina ; Bunea-Vilcu Grădişteanu (mare sluger, mare stolnic, mare vistier, 1648—1654), rudă 
prin alianță cu Socol Cornăţeanu ; Hrizea din Bogdănei (mare paharnic, 1651—1653), rudă 
cu familia Năsturel (fiii săi erau verii lui Radu, fiul lui Udrişte); Stroe Leurdeanu (mare 
stolnic, mare vistier, 1641—1651), rudă prin cele două soții ale sale cu Matei Basarab; 
Radu Năsturel (mare vistier, mare logofăt, 1632—1633), socrul lui Matei Basarab; Udrişte 
Năsturel (logofăt II) cumnatul lui Matei Basarab; Radu Staico-Popescu (mare agă, mare 
paharnic, 1645—1653), cumnat cu doamna Elina. 

49 Badea Bălăceanu (mare vornic, 1678—1687), cuscrul domnului; Constantin Bălă- 
ceanu (mare agă, 1682—1688), ginerele domnului; Mihai Cantacuzino (mare spătar, 1679— 
1681), fratele lui Șerban; Iordache Cantacuzino (mare stolnic, mare spătar, 1682—1689), 
frate cu domnul; Constantin (III) Cantacuzino (mare paharnic, 1683), nepotul domnului; 
Vintilă Corbeanu (mare spătar, 1679), cumnatul lui Șerban ; Radu Creţulescu (mare logofăt, 
1679—1680), cumnatul domnului; Matei Filipescu (mare agă 1679—1681), nepot de soră; 
Barbu Filişanu (mare serdar, mare comis, 1679—1680), cumnat cu Mihalcea Cindescu, care era 
ginerele lui Drăghici Cantacuzino ; Ghincea Rustea (mare sluger, mare postelnic, mare clucer, 
mare vornic, 1678—1688), socrul lui Șerban (II) Cantacuzino, care era nepotul domnului; 
Barbu Milescu (mare paharnic, mare vistier, mare ban, 1679—1686), ginerele lui Pană Fili- 
pescu, care era cumnatul lui Șerban ; Barbu Urdăreanu (mare paharnic, 1686—1690), ginerele 
lui Șerban Cantacuzino. 


7 — 0. 290 


www.dacoromanica.ro 


98 RELAȚIILE DINTRE DOMN ȘI SFATUL DOMNESC 


Recordul în privința numărului rudelor care au devenit mari dre- 
gători îl deţine însă Constantin Brîncoveanu, care a făcut sau a menţinut 
ca mari sfetnici și dregători pe 24 din rudele sale. De aceea, boierii ostili 
lui Constantin Brîncoveanu şi Cantacuzinilor se plingeau imperialilor, 
la 1689, că domnul „numai de sănguratec neamul lui” își alege sfetnicii %. 
Între aceștia au predominat membrii familiei Cantacuzino, în primul 
rînd unchii domnului, Mihai spătarul! şi Constantin stolnicul, care au 
tutelat multă vreme politica domnului, apoi verii domnului, Pîrvu, Şer- 
ban, Ştefan şi Toma Cantacuzino, care au ocupat diverse mari dregătorii. 
În afară de membrii familiei Cantacuzino, rude dinspre mamă cu Cons- 
tantin Brîncoveanu, între marii dregători ai acestuia s-au mai aflat ginerii 
domnului, precum și rudele soţiei sale şi diverse alte rude ale familiilor 
Cantacuzino şi Briîncoveanu 52. O deosebită grije a avut Constantin Brîn- 
coveanu și pentru ginerii săi Scarlatache Mavrocordat, Şerban Greceanu 
şi Iordache Creţulescu, care au devenit toți mari dregători, uneori chiar 
fără să mai parcurgă alte trepte de boerie, ca şi pentru cumnatul său, Pană 
Negoescu, fratele soţiei sale, ajuns şi el mare dregător. 

La domnii care nu aveau legături de rudenie în ţară atît de nume- 
roase ca Matei Basarab, Şerban Cantacuzino sau Constantin Brincoveanu, 
rolul rudelor lor în sfat este mult mai puţin însemnat. Totuşi, şi la aceştia 
este prezentă preocuparea de a avea în sfatul domnesc rude sau oameni 
apropiaţi. Domnii străini de ţară manifestă astfel o preferință pentru dre- 
gătorii greci, pe care îi aduc în ţară. 

Alţi domni, care aveau legături de rudenie în Moldova, își aduc de 
acolo rudele ca mari dregători în Țara Românească ; așa procedează Gri- 
gore Ghica cu cumnatul său Tudoraşco Sturdza, căruia îi încredințează 
dregătoria de mare spătar în ambele sale domnii din Țara Românească 


50 Arhiva”, IX, 1898, p. 231—232. 

51 În 1707, C. Brincoveanu recunoștea el însuși că îl numise pe Mihai Cantacuzino 
mare spătar nu din pricină că i-ar fi slujit „,cu folos..., ci din cauza inrudirii pe care am avut-o 
cu el’. El spune mai departe că, în locul unchiului său Mihai, nu a numit un om străin, 
ci pe vărul său Toma Cantacuzino, pe care-l considera brav și destoinic (,„,Studii și cercetări 
de istorie medie”, I, 1950, p. 213). 

52 Alexandru Alexcanu (mare logofăt, mare vornic, 1689—1695), cumnat cu D. Cor- 
beanu, care era unchiul lui C. Brincoveanu; Mihalcea Cindescu (mare pitar, mare stolnic, 
1692—1695), ginerele lui Drăghici Cantacuzino ; Vintilă Corbeanu (mare ban, 1688—1692), un- 
chiul după mamă al lui C. Brincoveanu; Dumitrașco Corbeanu (mare paharnic, 1679—1680), 
frate cu Vintilă Corbeanu; Constantin Corbeanu (mare pitar, 1694—1709), fiul lui Vintilă 
Corbeanu și vărul domnului ; Matei Filipescu (mare stolnic, 1689—1690), văr după mamă cu 
domnul; Ghincea  Rustea (mare vornic, 1688—1692), socrul lui Șerban (II) Cantacuzino, 
care era vărul lui C. Brincoveanu ; Bunea Grădișteanu (mare armaș, mare comis, mare vornic, 
1692—1714), văr cu Preda Pirșcoveanu, care era vărul domnului și nepotul lui Vilcu Grădiș- 
teanu, care era socrul lui Pană Negoescu, cumnatul domnului; Radu lIzvoranu (mare pitar, 
mare stolnic, 1691—1702), ginerele lui Drăghici Cantacuzino ; Diicu Rudeanu (mare stolnic, 
mare clucer, mare logofăt, 1688—1703), a cărui soţie era rudă cu soţia domnului, iar fiul său 
era ginerele lui Mihai Cantacuzino ; Stroe (II) Leurdeanu (mare vornic), fiul lui Stroe Leur- 
deanu, ale cărui soţii fuseseră rudele lui Matei Basarab ; Preda Pirșcoveanu (mare clucer de 
arie, mare medelnicer, 1699—1700), văr cu domnul; Constantin Ştirbei (mare sluger, mare 
comis, mare clucer, mare ban, 1689—1715), văr cu domnul, fiind fiul surorii mamei domnului ; 
Ianache Văcărescu (mare agă, mare paharnic, mare clucer, 1695—1714), văr cu soţia lui Con- 


stantin Brincoveanu. 


www.dacoromanica.ro 


ROLUL RUDELOR DOMNEȘTI ÎN SFAT 99 


(1662—1664, 1672—1673) sau Gheorghe Duca cu doi cumnaţi ai săi, Lupu 
Buhuș şi Iordache Ruset, care devin și ei mari dregători în Ţara Româ- 
nească. 

Domnii aveau deci posibilitatea de a numi în sfatul domnesc pe 
boierii pe care îi considerau mai apropiaţi și credincioşi, și în primul rînd 
pe cei care le erau rude. 

Înrudirea cu familia domnitoare crea boierilor o situație privilegi- 
ată faţă de ceilalți membri ai clasei boiereşti, datorită influenței mai mari 
pe care o puteau exercita şi posibilității de a ajunge mai lesne la mari 
dregătorii. După cum am arătat și mai sus, uneori înrudirea cu familia 
domnului era urmată imediat de numirea în dregătorie 53, motiv pentru 
care marii boieri caută asemenea legături. La 9 sept. 1667, Dragomir pos- 
telnicul declara despre unchiul său, Dragomir din Plăviceni, fost mare vor- 
nic al lui Matei Basarab, că acesta, luînd pe Elina vorniceasa „şi fiind 
ia rudă lui Matei vodă, boeritu-l-au, și cît au trăit unchiu-mieutot boiarin 
mare au fost” 54. 

În Moldova situaţia nu diferă de aceea din Țara Românească; și 
aici întîlnim în sfatul domnesc numeroase rude ale domnilor în funcţie. 
Astfel, în sfatul lui Ştefan cel Mare s-au aflat la loc de cinste nouă rude 
ale domnului : unchiul său, Vlaicu pircălab și fiul acestuia, Duma; Şen- 
drea portarul şi Isaia vornicul, cumnaţii domnului; Dumșa postelnicul, 
nepotul de soră al lui Ştefan cel Mare; Clănău spătarul, ginerele lui Şen- 
drea ; Petrică şi Vasco Ioachimovici, fiii lui Ioachim, unchiul lui Ştefan 
cel Mare 5. 

În sec. al XVII-lea preferința domnilor pentru rudele lor este şi mai 
vădită în documente, care sînt acum — ca și în Țara Românească — mai 
bogate în ştiri privind boierii din sfatul domnesc şi legăturile lor de rude- 
nie. În această vreme, domnii caută să se sprijine în mod deosebit pe 
rudele lor, pe care îi promovează în dregătorii de răspundere. Cronicarul 
Ioan Neculce consideră că o domnie era cu atît mai puternică cu cît domnul 
avea mai multe rude sau neamuri între boierii ţării. Vorbind despre Mihai 
Racoviţă, cronicarul spune că acesta „era plin de neam, boierii carii era 
mai capete în ţară” 58, 

Înrudirea cu domnul în funcţie crea și aci pentru boieri posibilitatea, 
de a ajunge mai ușor la marile dregătorii. Cînd Constantin Duca și-a dat 
sora lui Nicolae Costin „îl pusă și hatman”, ne informează acelaşi cro- 
nicar 57. i 

Cînd înrudirea era prin alianță, favoarea domnească dura de regulă 
cît ținea această înrudire. Același cronicar ne spune că, atunci cînd a murit 
soţia lui Mihai Racoviţă, care era sora lui Antioh Cantemir, „pe Mihălachi 


53 Vezi mai sus p. 76—77. 

51 Acad. R. S. România, CXCII/69. 

55 Vezi „Analele Univ. C. I. Parhon”, istorie, 1956, p. 162. 

56 I. Neculce, Letopiseţul, ed. I. Iordan, ed. II-a, p. 162. 

5? Ibidem, p. 119. Vezi şi p. 113, unde se arată că, după ce l-a făcut ginere pe Mi- 
hail Racoviţă, Constantin Cantemir, „l-au şi boierit, l-au făcut comis mare”. 


www.dacoromanica.ro 


100 RELAȚIILE DINTRE DOMN ŞI SFATUL DOMNESC 


«dup-aciie nu l-au mazilit din boierie”' 58. Cronicarul notează această întîm- 
plare ca fiind ieşită din comun; în mod normal, după ce Mihai Racoviţă 
a încetat să-i mai fie cumnat, domnul ar fi trebuit să-l scoată din dregă- 
torie. 

În sfaturile domneşti ale multor domni ai Moldovei din sec. al XVII-lea, 
„şi de la începutul secolului următor se întîlnesc numeroase rude ale aces- 
tora (frați, cumnaţi, veri etc.). Cîteva exemple vor fi şi aci edificatoare. 

Astfel, între marii dregători ai lui Vasile Lupu am numărat nu mai 
puţin de 10 rude ale sale şi ale fraţilor săi, iar în sfatul domnesc al lui 
Gheorghe Ştefan au stat de asemenea la loc de frunte numeroase rude ale 
„Sale ©. 

Rudele domneşti nu lipsesc nici din sfaturile altor domni ai Moldovei : 
Antioh Cantemir era cumnat cu Lupu Bogdan hatmanul și cu Mihai Raco- 
viţă mare spătar, Constantin Duca era văr cu Ion Buhuș mare logofăt 
şi cumnat cu Nicolae Costin hatmanul etc. 

Unii din marii dregători rude cu domnul în funcţie se bucurau de o tre- 
„cere deosebită. Cronicarul Ioan Neculce ne informează astfel că, în timpul 
domniei a doua a lui Dumitrașco Cantacuzino, Toderaşco Cantacuzino 
vistierul, „find văr primare” cu domnul, „era în mare cinste la Dumitrașco 
vodă. El era alfa şi omega atunce în ţara Moldovii”. Tot de la el aflăm că, 
în timpul celei de a doua domnii a lui Antioh Cantemir, „toate trebile şi 
.chiverniseleli țării era după” Bogdan hatmanul, cumnatul domnului €l. 

Numirea rudelor domnilor în dregătorii de răspundere nu constituia 
totuşi pentru domnii respectivi garanţia că aceştia le vor fi credincioși ; în 
lupta pentru avere și putere, se trecea adeseori și peste legăturile de rude- 
nie. Cîteva cazuri vor ilustra această afirmație: Isaia vornicul, deşi era 
cumnatul lui Ştefan cel Mare, și-a trădat domnul în lupta de la Baias? ; 
Barbu din Pietroşani, ginerele lui Mircea Ciobanul şi marele său vornic, 
şi-a trădat socrul şi a fugit cu o mare sumă de bani în Transilvania, de unde 
a fost apoi adus în țară și ucis 6%; Constantin Ştirbei, ruda lui Constantin 


58 Ibidem, p. 132. 

59 Este vorba de: Gheorghe, mare paharnic și apoi hatman (1634—1652), fratele dom- 
nului; Gavriil, hatman (1634—1651), fratele domnului; Alexandru Coci, mare paharnic, 
(1651—1653), nepot de frate; Iorga, mare vistier şi mare postelnic (1643—1649), vărul dom- 
nului; D. Iarali, mare jitnicer şi mare clucer, (1634—1644), cumnatul domnului; Iordachi 
Cantacuzino, mare vistier şi mare spătar (1635—1654), cumnatul domnului după prima soţie 
a lui Vasile Lupu; Toma Cantacuzino, mare stolnic şi mare sluger, (1634—1644), fratele lui 
Iordache ; Dumitraşcu Șoldan, mare vornic (1634 — 1640), cumnat cu Gavriil hatmanul, fratele 
lui Vasile l.upu; Andriaş Ioanovici, mare medelnicer (1652—1654), fiul lui Toderașco mare 
logofăt şi ginerele lui Gavriil hatmanul. 

6 Vasile fratele său a fost hatman, Ștefan Boul, cumnatul său, a fost mare vornic, 
N. Mogildea, unchiul său, mare paharnic, Ilie Șeptilici, cumnatul lui N. Mogildea, mare pos- 
telnic, Gheorghe Ghica, cuscrul domnului, a fost mare vornic, iar fiul acestuia, Grigore, 
căsătorit cu o nepoată a domnului, a fost făcut agă după căsătorie etc. 

61 I. Neculce, op. cit., ed. cit., p. 90 şi 177. Vezi şi p. 65, unde se spune că, în tim- 
pul domniei lui Antonie Ruset, ruda sa, Alexandru Ramandi, mare postelnic, „trecea peste 
toţi, nu cunoşte pre nime, avind trecere şi cinste de la Antonie vodă”. 

s Cronicile slavo-române, ed. cit., p. 29, 30. 

63 Quellen, IV, p. 507—508. 


www.dacoromanica.ro 


CONCLUZII 101 


Briîncoveanu și marele ban al său, a fost trimis la Poartă tot de rudele 
domnului, Cantacuzinii, ca să-i grăbească sfîrşitul etc. 


A 


În concluzie, subliniem că relaţiile domniei cu sfatul domnesc 
nu au fost totdeauna aceleaşi: sfatul domnesc sau unii membri ai săi 
exercitau o influență mai puternică asupra unor domni mai slabi, în timp 
ce domnii mai autoritari ţineau seama în mai mică măsură de părerile dre- 
gătorilor lor. Avînd dreptul de a-și alege dregătorii, domnii celor două țări 
au căutat să domine sfatul domnesc, numind în dregătorii în primul rînd 
rude sau oameni apropiaţi. În alegerea dregătorilor, domnii trebuau să 
țină seama nu numai de gradul de fidelitate cu care aceștia îi puteau sluji, 
dar şi de puterea economică şi poziția socială a acestora, ca şi de priceperea 
lor în rezolvarea problemelor conducerii statului feudal. Boserimea fiind 
clasa conducătoare în statul feudal, domnul nu putea conduce ţara fără spri- 
jinul ei. 

Pentru a ocupa o dregătorie, sursă importantă de venituri şi putere, 
marii boieri trebuiau să întreţină relaţii bune cu domnul. Acesta, avînd 
dreptul de a-şi alege dregătorii dintre marii boieri pe credința cărora se 
putea bizui, posibilitatea ca sfatul domnesc să opună rezistență la hotă- 
ririle domneşti era mult diminuată, opoziţia boierească manifestîndu-se 
îndeosebi în afara sfatului domnesc. Îndepărtarea din dregătorie constituia 
unul din principalele motive ale nemulțumirii marilor boieri, manifestată 
zgomotos în sec. al XVII-lea împotriva unor domni care îşi alegeau dre- 
gătorii din alt mediu decît acela al marii boierimi autohtone, ca în cazul 
domnilor veniți în ţară cu o numeroasă clientelă străină. 


www.dacoromanica.ro 


Cap. V 


ATRIBUŢIILE SFATULUI ȘI DIVANULUI DOMNESC ŞI ALE MEMBRILOR LOR 


1. ATRIBUŢIILE SFATULUI ȘI DIVANULUI DOMNESC 


Sfatul domnesc ajuta pe domn la conducerea treburilor ţării, fiind 
consultat la rezolvarea tuturor problemelor privind politica externă, 
administraţia, organizarea fiscală etc. şi constituind, împreună cu domnul, 
instanţa supremă de judecată a ţării. 

Ajutorul pe care sfatul domnesc îl dădea domnului la conducerea 
statului feudal reprezenta una din obligaţiile boierilor vasali ai domnului 
faţă de suzeranul lor, așa numitul „consilium”?. În același timp, participarea 
reprezentanţilor marei boierimi la toate actele de guvernămint avea de 
scop în primul rînd să apere interesele marei boierimi, clasa conducătoare 
în timpul orînduirii feudale ; sfatul domnesc veghea deci ca domnul să 
conducă ţara în conformitate cu interesele marei boierimi. 

Importanța deosebită a sfatnlui domnesc în vremea de care ne 
ocupăm a fost subliniată de boierii cronicari, care — exprimînd punctul de 
vedere al marei boierimi — au cuvinte de laudă pentru domnii ce ascultau 
de sfaturile dregătorilor lor şi condamnă pe aceia care acționau uneori 
fără o prealabilă consultare a sfatului domnesc. Pentru Miron Costin 
numai ,,voroava cu sfatul” fereşte pe domni și ţările conduse de ei de pri- 
mejdii, „că pentru aceia au dat Dumnezeu să aibă împărații, eraii, domnii, 
cîrmuitorii ţărilor, să aibă svetnici pre lingă sine, cu carii vorovind o treabă, 
să frămînte cu voroava lucrul, şi unul una, altul alta răspunzină, să lămu- 
reşte lucrul care este mai spre îndemiînă”'. Miron Costin crede că tot ce au 
făcut domnii Moldovei fără a asculta sfatul boierilor a ieşit rău şi dă ca 
exemple prada hoardelor tătare la Brătuleni în vremea lui Vasile Lupu, 
scrisoarea trimisă de Gheorghe Duca hanului, cu care şi-a stricat domnia, 
san părăsirea ţării de către Ştefan Petriceicu, „de care faptă să stinge țara 
Moldovei astădzi” 1. 

Pentru alți cronicari, nu domnii erau vinovați de relele ce se întîm- 
plau în vremea lor, ci dregătorii. Autorul Letopisețului Cantacuzinese 
scuză astfel pe Matei Basarab pentru abuzurile săvîrşite în timpul domniei 
sale, considerîndu-i vinovați pe marele vistier şi pe marele armaș, din a 
căror vină ‚rămase domnul cu nume rău şi cu scandelă” ?. Ioan Neculce 
merge şi mai departe cind afirmă că ‚mai toți domnii sînt buni”, dar că 
dregătorii le strică „firea cea bună”. După părerea cronicarului moldo- 
vean, dregătorii aveau posibilitatea să influențeze în bine chiar pe acei 


1 M. Costin. Opere. p. 122—123. 
3 Istaria Țării Româneşti, ed. cit., p. 155. 


www.dacoromanica.ro 


ATRIBUŢIILE SFATULUI DOMNESC 103 


domni care nu erau buni : „că dacă să tîmplă boierul chivernisătorul de-i 
înţelept şi bun, măcar de-i şi domnul rău, îl îmblîndzeșşte şi-l întoarce cu 
biîndeţe, de-l face de-i bun''?. Boierii cronicari recunoșteau şi în acest fel 
puterea și importanța deosebită a dregătorilor și a sfatului domnesc. 


+ 


În acest capitol vom cerceta atribuţiile sfatului domnesc luat în 
întregimea sa, urmînd ca sarcinile fiecărui mare dregător să fie studiate 
în partea a doua a lucrării. 

Pentru a ușura prezentarea acestor atribuţii, am căutat să le gru- 
păm pe probleme, pornind de la cele mai importante, privind orientarea 
politică generală a ţării. 

Ştirile despre atribuţiile sfatului şi divanului domnesc luate în ansam- 
blul lor nu sînt prea bogate. Cele mai numeroase din acestea privesc atri- 
buțiile cu caracter judecătoresc, care ocupau locul cel mai important şi 
cel mai mult timp din activitatea lor. Cît privește problemele de politică 
internă, și aceastea erau discutate și reglementate în şedinţele sfatului dom- 
nesc, dar despre modul cum se discutau aceste probleme informaţiile 
ce ni s-au păstrat sînt mai sărace. 

Dintre toate aceste preocupări, cea mai importantă privea stăpi- 
nirea pămîntului ; în mii de documente, domnii Ţării Românești şi ai Mol- 
dovei au întărit boierilor şi mănăstirilor dreptul de a stăpîni pămîntul, 
aducînd la aceasta credința” martorilor din sfatul domnesc, reprezentanții 
clasei conducătoare. Reglementarea stăpînirii pământului și a conflictelor 
ivite pentru această stăpânire a constituit forma cea mai de seamă a activi- 
tății sfatului domnesc în vremea de care ne ocupăm. 

În perioada cercetată, sfatul domnesc nu intervenea în general în 
relaţiile dintre stăpînii de sate şi țăranii aserviţi, pentru a fixa obliga- 
ţiile feudale ale acestora, aşa cum se va întîmpla în sec. al XVIII-lea. În 
intervențiile cele mai frecvente ale domniei în această privinţă, intervenții 
care îmbracă forma poruncilor de ascultare adresate țăranilor din cutare 
sat sau de pe cutare moșie, nu se amintește de consultarea sfatului dom- 
nesc, ceea ce dovedește că sarcinile curente ale administraţiei statului 
feudal puteau fi îndeplinite fără o consultare specială a sfatului în tota- 
litatea sat. Ă 

Sfatul domnesc era consultat; însă de cîte ori se luau măsuri cu 
caracter mai deosebit, în orice domeniu. De pildă, după rumânirea în 
masă a satelor în vremea domniei lui Mihai Viteazul, unii din succesorii 


3 F. Necnice. Lelopiseţul, ed. I. Iordan. ed. a Ii-a, p. 178. O părere foarte asemănă- 
toare expune şi Nicolae Costin, cînd vorbeşte de prima domnie a lui Mihai Racoviţă (Cro- 
nicile României, II, p. 48). 

4 La aceste porunci de ascultare doninul nici nu numeşte de obieei un dregător ispravnic; 
în aceste porunci se spune de regulă: ispravuic .,spusa” domnului, ceea ce dădea mai multă 
putere poruncii respective. Despre aceasta vezi și N. Stoicescu, Rolul curlenilor și slujitorilor 
din Țara Românească şi Moldova ca instrumente de reprimare u luplei [irănimii (,.Studii””, 1962, 
nr. 3, p. 632—648). 


www.dacoromanica.ro 


104 ATRIBUŢIILE SFATULUI DOMNESC 


domnului au favorizat răscumpărarea acestora din rumânie, în urma 
unei prealabile consultări a sfatului domnesc. Tot astfel, cînd Matei 
Basarab a reglementat situația moșiilor pustii din ţară, el a consultat 
pe toţi marii dregători ai săi și au hotărît împreună că toate aceste moşii 
pustii „să fie pre seam<ă> domnească, pre cince> va milui domniia 
mea să-i fie moşie stăt<ăvtoar<e>” 6. 

Cînd măsurile luate de domn erau mai importante, tinzând la îndrep- 
tarea unei situaţii existente, ele trebuiau să aibă consimţământul majo- 
rității reprezentanților clasei stăpînitoare. Trebuie să arătăm aci că, chiar 
atunci cind erau convocate sfaturi mai largi pentru dezbaterea și luarea 
de hotărîri în probleme importante, cuvîntul cel mai greu îl aveau tot 
marii dregători membri ai sfatului domnesc, ca unii ce erau mai pricepuţi 
la treburile politice şi care, în același timp, aveau mai multă trecere la 
domn. De altfel, hotăririle luate cu aceste prilejuri nu purtau de regulă 
semnătura tuturor boierilor şi clericilor participanţi, ci doar pe aceea 
a membrilor sfatului domnesc, care răspundeau alături de domn de admi- 
nistrarea statului feudal. 

Sfaturile mai largi erau convocate în cazuri de importanță deose- 
pită sau cînd se luau măsuri noi în oricare domeniu de activitate. Ast- 
fel, în timpul domniei lui Miron Barnovschi, în anul 1628, au fost luate 
o serie de măsuri privind restringerea dreptului de judecată al repre- 
zentanților domniei pe domeniile mănăstirilor, scutirea ţiganilor robi 
de unele obligaţii față de domnie, rechemarea la ocinele lor a curtenilor 
fugiți din cauza birurilor mari etc.?. Aceste măsuri cu caracter general, 
care interesau pături mai largi ale populaţiei, au fost luate nu numai 
de domn și de sfatul său obișnuit, ci de un sfat mult mai larg; în așe- 
zămintele sale domnul declară că s-a sfătuit „cu tot svatul nostru, cu 
mitropolitul și cu alți episcopi.., cu egumenii şi cu boiarii cei mari și ai 
doilea şi ai treilea și cu mazilii şi cu feciorii de boieri de ţară și cu 
slugi domneşti” 8, adică cu reprezentanţii tuturor păturilor privilegiate 
din ţară. 

Tot astfel, după înfiinţarea episcopiei de Buzău, cînd Radu Paisie 
i-a încredințat noului episcop dreptul de judecată în cele patru judeţe 
ale enoriei sale, s-a sfătuit cu patriarhul Ieremia, episcopii, egumenii, 
cu întregul sobor bisericesc „și cu toţi dregătorii și boierii domniei mele, 
mari și mici” ?. În toate cazurile privind consultarea unei adunări mai largi, 
sfatul domnesc este citat în fruntea acesteia. 

În acest capitol vom insista asupra atribuţiilor obișnuite ale sfatului 
și divanului domnesc, amintind la fiecare categorie de atribuţii şi împre- 
jurările în care erau convocate adunări mai largi ale reprezentanţilor clasei 
stăpînitoare, adunări în care, aşa cum am arătat mai sus, membrii sfa- 
tului domnesc aveau un rol preponderent. 


3 Arh. St. Buc., m-rea Radu vodă, XLV/&. 

€ Acad. R. S. România, XXX/3. 

7 Vezi Istoria României, III, p. 74—75, 134—135. 

8 M-rea Putna, III/36 şi Acad. R. S. România, I.XXXV/25. 
9 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. II, p. 307. 


www.dacoromanica.ro 


ATRIBUȚII PRIVIND POLITICA EXTERNĂ 105 


a. Atribuţii privind politica externă 


Politica externă a celor două ţări era condusă şi stabilită de domn 
şi de sfatul său de boieri; domnul nu putea încheia alianţe cu vecinii 
fără încuviințarea sfatului său. În evul mediu, alianțele îmbrăcau ade- 
seori forma unor acte de vasalitate, în care domnii Moldovei și ai Ţării 
Româneşti se declarau vasali ai unor suzerani mai puternici, cum erau 
regii Poloniei şi Ungariei. La depunerea acestor acte de omagiu, domnii 
mergeau de obicei însoțiți de boierii lor din sfat, care promiteau — fie 
separat de domn, fie împreună — credință regelui suzeran. 

Actele domneşti de politică externă nu erau deci valabile dacă 
boierii țării nu declarau că sînt de acord cu politica domnului. De aceea, 
pînă în vremea domniei lui Ştefan cel Mare, boierii Moldovei arătau 
în acte date de multe ori separat de domnul ţării! că domnii au încheiat 
tratate de alianţă cu regele Poloniei „,ţinînd seama de sfatul şi de înţe- 
legerea şi de toată voința noastră” 1, iar domnii recunoșteau că au făcut 
aceste acte „cu deplina ştiinţă şi buna învoire a boierilor noştri credin- 
cioși, ţinînd sfat”1? sau „cu toți panii și cu întregul sfat”. 

Mai mult încă, în anumite împrejurări, de pildă la 1395, boierii 
Moldovei se obligau față de regele Poloniei nu numai să-i slujească, dar 
şi să împiedice pe domnul lor să pună la cale ceva împotriva regelui, 
fiind deci garanții acestuia pentru credința domnului lor. Aceasta este 
dovada cea mai evidentă a faptului că, în această vreme, marea boie- 
rime exercita un control eficace asupra actelor de politică externă ale 
domnului. 

Mai tîrziu, o dată cu întărirea autorităţii centrale, boierii își decla- 
rau „credința” lor la actele de politică externă ale domniei nu separat 
de acesta, ci în aceleaşi acte cu domnul, ca reprezentanţi ai „ţării”, 
așa cum o făceau de regulă şi în actele interne. 

În secolele XV—XVII, sfatul domnesc era consultat în toate 
problemele privind orientarea politică a ţării, stabilirea de alianțe eto. 
De obicei, însă, problemele politice de o însemnătate deosebită nu erau 
dezbătute în şedinţele obișnuite ale sfatului sau divanului domnesc, ci 
în adunări mai largi, la care luau parte şi alți reprezentanţi ai cate- 
goriilor sociale privilegiate 13. 

Relaţiile cu Poarta fiind pentru cele două țări deosebit de impor- 
tante în vremea de care ne ocupăm formau obiectul unor discuţii destul 
de animate în sînul sfatului domnesc și clasei boiereşti, care une- 
ori sfătuiau pe domn să-și plece capul. Astfel, boierii din Țara Româ- 


10 Excepţiile sint puţine ; vezi de pildă tratatul din 1 aug. 1404, încheiat de Alexandru 
cel Bun împreună cu bouierii săi (M. Costăchescu, Doc. înainte de Stefan cel Mare, II, 
p. 625—626). 

11 Hurmuzaki, 1/2, p. 297. 

12 M. Costăchescu, op. cil., II, p. 599. 

13 Vezi P. P. Panaitescu, Marea adunare a fării, insliluție a oriînduirii feudale în tările 
române (,Studii”, X, 1957, nr. 3, p. 153—165). 


www.dacoromanica.ro 


106 ATRIBUŢIILE SFATULUI DOMNESC 


nească i-au arătat lui Radu de la Afumaţi „că nu vor putea să să tot 
bată, ei fiind puţini şi ţara mică, cu un împărat ce au luat şi au coprins 
atitea ţări și are mulțime de oameni” şi i-au cerut „cu toții” să se ducă 
la Poartă „să plece capul la poala împăratului” 14. Tot astfel au procedat 
boierii moldoveni „cu toţi panii, de la mare pînă la mic”, în primăvara 
anului 1456, cînd au hotărît „să ne plecăm capul in faţa acelei păgi- 
nătăţi”, supunind Moldova la plata haraciului turcesc *. 


În afară de relaţiile cu Poarta, şi relaţiile cu celelalte țări formau 
obiectul unor dezbateri destul de largi în sînul boierimii şi al sfatului 
domnesc, care era consultat ori de cîte ori domnul vroia să dea o nouă 
orientare politicii sale. Mihai Viteazul şi-a consultat astfel sfatul şi boierii 
în cele mai de seamă probleme politice ce a avut de rezolvat. Înainte 
de a porni la lupta contra turcilor, domnul Țării Românești „a chemat 
pe boierii şi pe oamenii cei mai de seamă ai țării şi s-a sfătuit cu ei... 
Acolo, atunci, s-a hotărît într-un gînd al tuturor că mai bine este să 
încheie o alianță cu principii creştini decit să poarte mai departe jugul 
cel nesuferit al tiranului” 16. Cînd Andrei Bathory împreună cu Ieremia 
Movilă au vrut să-l scoată din scaun pe Mihai Viteazul, domnul „,strinse 
toţi boiarii și făcură sfat foarte de folos”, hotărînd să trimită o solie 
la împăratul austriac şi apoi să cucerească Transilvania !?. După cuce- 
rirea Transilvaniei, Mihai Viteazul a făcut în două rînduri sfat cu boie- 
rii şi cu nemeșii, hotărind să păstreze pentru sine domnia țării18 ete. 

În sec. al XVII-lea, dovezile despre consultarea sfatului domnesc 
— uneori într-o formă mai largă — în problemele privind orientarea 
politică a celor două ţări se înmulțesc. Cînd Vasile Lupu a vrut să 
stringă relaţiile cu polonii şi să-şi dea o fiică după nobilul Ianuș Rad- 
ziwil, „multă vreme s-au frămîntat acest lucru în sfat”, unii dintre 
boieri fiind pentru alianță (Toderașco Ianovici logofătul și Ureche vor- 
nicul), alții împotrivă (frații Toma şi Iordache Cantacuzino). După ce 
domnul s-a hotărit pentru alianța cu polonii, „au stătut la voroavă cu 
boiarii pentru opritul birului” cuvenit Porții 2%. Înainte de a duce trata- 
tive cu imperialii, Şerban Cantacuzino „făcu sfat cu toți boiarii”, alegînd 
din mijlocul acestora patru boieri pe care i-a trimis soli la imperiali 2. 
Urmașul său, Constantin Brîncoveanu, a făcut „mare sfat” cu mitropo- 
litul şi cu „toți boiarii mari şi mici” pentru a hotărî orientarea politică 
a ţării față de imperiali. Deși unii dintre boieri erau favorabili imperia- 


14 Radu Pupescu, /storiile. ed. cit., p. 40. 

15 Al. Grecu [P. P. Panaitescu], Pe marginea folosirii izvoarelor cu privire la impunerea 
Moldovei la tributul turcesc (Vaslui, 7435) (,„.Studii””, V, 1952. nr. 3, p. 187—198). 

18 Cronica lui B. Walther, ed. D. Simunescu. în Studii șimal.de istorie medie, III, 
p. 65. Vezi şi Radu Popescu. Istoriile domnilor Țării Româreşti, p. 54. i 

17 Jstoria Tării Româneşti, p. 73. 

18 Ibidem, p. 76. 

19 Miron Costin, Opere, p. 121—122. 

20 storia Țării Româneşti, ed. cit., p. 188. 


www.dacoromanica.ro 


ATRIBUȚII DE ORDIN MILITAR 107 


lilor, domnul cu unchii săi Mihai și Constantin Cantacuzino „,socotiia 
că nu iaste acest sfat bun” %1, 

Din cazurile citate mai sus, se vede că, la stabilirea orientării poli- 
tice a ţării, discuţiile erau destul de aprinse, se formau curente de opinie, 
se exprimau puncte de vedere diferite, domnul avînd dreptul să aleagă 
din acestea pe cel pe care îl considera mai potrivit. 


b. Atribuţii de ordin militar 


Sfatul domnesc era consultat de asemenea şi în problemele mili- 
tare ; domnul stabilea împreună cu boierii săi locul unde urma să dea 
luptele, unde să se retragă în caz de primejdie ete. Despre acest gen 
de atribuţii ale sfatului domnesc informaţiile ce ni s-au păstrat nu sînt 
prea numeroase, dar ele dovedesc că domnii consultau sfatul și în astfel 
de împrejurări. De la cronicarul Grigore Ureche aflăm astfel că, înainte 
de bătălia de la Valea Albă, boierii îl sfătuiau pe Ştefan cel Mare să 
dea lupta cu turcii la loc strimt 2. După lupta de la Călugăreni, noaptea, 
„Mihai vodă făcu sfat cu boiarii” şi, văzînd că nu primește ajutor de 
la Sigismund Bathory, a hotărît să se retragă în regiunea de deal a ţării, 
așteptind acolo sprijinul promis de principele Transilvaniei 2%. În vremea 
domniei lui Vasile Lupu, sfatul domnesc este consultat destul de des 
pentru discutarea problemelor militare. Înainte de lupta de la Ojogeni, 
domnul Moldovei „au ales cu sfatul” să nu treacă Prahova oștile (cro- 
nicarul consideră că sfetnicii au fost nepricepuţi cînd au dat un aseme- 
nea sfat) 4, iar la 1653, cînd Vasile Lupu era urmărit de oștile lui Gheor- 
ghe Ştefan, „au ales cu sfatul să năzuiască la cetatea Hotinului”, unde 
domnul s-a retras, așteptind ajutoare de la cazaci% etc. 

Din Învățăturile lui Neagoe Basarab rezultă că domnul își consulta 
sfetnicii și cu privire la locul unde trebuia să stea el în timpul bătăliei. 
Astfel, dacă sfetnicii îl sfătuiau să stea în „ceata” sa, el trebuia să stea 
acolo ; dacă ei socoteau că este mai bine ca domnul să stea în ceata a 
doua sau a treia și domnul considera şi el că această situație este mai 
bună, el trebuia de asemenea să le urmeze sfatul 26. 

Sfatul domnesc era consultat totdeauna în caz de mare primejdie 
pentru ţară sau pentru domn. Cînd Moise Secuiul și-a coborit oștile în 
Tara Românească, Radu Şerban „făcu sfat cu boiarii lui”, hotărînd mai 
întîi să încerce să-l înduplece cu daruri pe principe să iasă din ţară şi 
pornind la luptă numai după refuzul acestuia de a-i primi darurile și 


21 [bidem, p. 195. Vezi şi I. Neculce, op. cit.. p. 104. R. Grecianu, Viala lui C. Brin- 
coveanu, p. 16, 17. 18, 20. Despre modul cum se alegean solii de către domn şi sfatul sun 
vezi mai jos p. 119—129. 

22 Gr. Ureche, Letopiseţul, ed. cit., p. 103. 

23 Istoria Țării Româneşti, p. 61—62. 

24 M. Costin, Opere, ed. cit., p. 116. 

25 Jbidem, p. 140. 

26 Cronicile slavo-române. ed. cit., p. 295. 


www.dacoromanica.ro 


108 ATRIBUŢIILE SFATULUI DOMNESC 


prietenia 27. Tot astfel, cînd Gheorghe Duca, domnul Moldovei, a aflat 
că vin podgheazurile polone în Moldova, „s-au sfătuit cu boierii cum vor 
face”. La sfatul lui Miron Costin, care i-a spus foarte frumos „să nu 
dăm locul, că pământul acesta este frământat cu sîngele moşilor şi a stră- 
moşilor noștri”, domnul a rămas cu puţina sa oaste la Domnești, de unde 
a fost luat de poloni 2%. 

La şedinţele sfatului care luau hotăriri cu caracter militar parti- 
cipau şi căpeteniile militare ale ţării, sfatul căpătînd uneori, și în aceste 
împrejurări, un caracter mai larg. De la francezul Joppecourt aflăm ast- 
fel că, la 23 februarie 1617, Alexandru Movilă a întrunit „sfatul cel 
mare” (conseil general), la care au asistat mama sa, principele Korecki, 
toți boierii de frunte ai ţării şi căpitanii, pentru a se hotărî dacă era 
bine să mai rămînă în orașul Iași sau să se retragă în faţa oștilor duş- 
mane 2. Tot la un asemenea sfat mai larg, la care participau boierii 
bătrîni, sfetnicii şi „toată ţara” (adică reprezentanţii păturilor privile- 
giate din ţară), li se recomandă domnilor să facă apel în caz de mare 
primejdie pentru ţară şi de către autorul Învățăturilor lui Neagoe Basa- 
rab %. 


c. Atribuţii fiscale: 


Nici ştirile privind atribuţiile de ordin fiscal ale sfatului doninesc 
nu sînt prea bogate. În plus, pentru Moldova, informaţiile date de 
Miron Costin și de Dimitrie Cantemir sînt puţin contradictorii. După 
părerea cronicarului, cînd trebuia să se orînduiască haraciul, domnul 
convoca sfatul mai larg numit divan, la care luau parte și dregătorii 
mai mici, pînă la vornicii de poartă îi. Dimitrie Cantemir ne informează 
însă că, atunci cînd sosea o poruncă pentru împlinirea unei obligaţii 
către Poartă sau cînd domnul considera că este necesar pentru alte nevoi 
bănești ale ţării, acesta chema pe cei șapte mari dregători membri ai 
sfatului, care căutau calea de împlinire a sumelor cerute şi-l anunțau 
apoi pe domn de hotărîrea luată prin marele vistier. Dacă era de acord 
cu hotărîrea sfatului său, domnul dădea ordin ca darea respectivă să 
fie strînsă într-un anumit termen, după care boierii plecau în ţară să-i 
împlinească porunca. Tot în grija celor şapte mari boieri de sfat era 
şi supravegherea vistieriei țării; marele vistier era obligat să le prezinte 
trimestrial acestora socoteala veniturilor și cheltuielilor ţării 32. 

De la cronicarul Grigore Ureche aflăm că, atunci cînd turcii au 
cerut mărirea haraciului Moldovei, Petru Șchiopul „făcu sfat cu boierii 


2 Istoria Țării Romuneşti, p. 85. 

28 I. Neculce, op. cil., p. 77. 

29 Tezaur de monumente, II, p. 49. 

3% Cronicile slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, p. 291. 
31 M. Costin, Opere, p. 239 şi 388. 

32 D. Cantemir, op. cit., p. 108. 


www.dacoromanica.ro 


ATRIBUŢII FISCALE 103 


ce vor face, cum vor putea ridica şi alte dări ce n-au mai fost''33. Sfa- 
tul domnesc era deci consultat atunci cînd ţara trebuia să-și asume noi 
obligaţii bănești față de Poarta otomană. 

Documentele interne ne dau puţine știri despre modul cum domnul 
și sfatul său stabileau cuantumul dărilor ce trebuiau plătite de locuitorii 
țării. În anumite împrejurări, chiar la stabilirea cuantumului dărilor 
obișnuite, erau consultaţi, în afara membrilor sfatului domnesc, şi alţi 
reprezentanți ai păturilor privilegiate %. Astfel, la 11 ianuarie 1636, 
Vasile Lupu, domnul Moldovei, arată că a socotit „cu tot sveatul nos- 
tru, cu vlădicii şi cu boiarii și cu mazilii”” modul cum să se repartizeze 
banii haraciului pe contribuabili, hotărînd ca ,,mișeii” să dea cîte doi 
zloți %. 

În Țara Românească, sfatul îndeplinea un rol asemănător în sta- 
bilirea, cuantumului dărilor strînse din țară şi a sumelor de bani plătite 
Porții 3. 

i Sfatul domnesc era consultat apoi de cîte ori domnul căuta ieşirea 
dintr-o situație grea în domeniul fiscalității. În aceste împrejurări deo- 
sebite, domnul nu se mulțumea de regulă să adune numai sfatul dom- 
nese obișnuit, ci convoca o adunare mai largă, în care marii dregători 
aveau rolul cel mai de seamă. De pildă, în primăvara anului 1638, 
Matei Basarab, constatînd creşterea numărului fugarilor de bir, care 
„de la o seamă de vreme se-au învăţat răi şi hitleni și fugari”, a făcut 
sfat „cu arhierei şi cu toți boiarii mari și mici și cu toată ţara pentru 
ceşti oameni răi şi fugari”, acordîndu-le acestora un termen pentru întoar- 
cere pînă la 29 iunie și hotărînd ca cei care nu vor veni pînă la această 
dată să-și piardă moşia şi libertatea 3. Tot în această vreme de fis- 
calitate excesivă, domnul şi sfatul său aduc ca motivare juridică a pier- 
derii ocinei fugarilor de bir faptul că „pămîntul iaste al împăratului 
dajnic, cine-l va plăti (de bir) acela să-l moştenească''3%8. 

Într-o formă mai largă, cuprinzînd și pe alți reprezentanți ai pă- 
turilor privilegiate, sfatul sau soborul era convocat şi în alte împrejurări 
speciale privind organizarea fiscală a țării, îndeosebi cînd se înființau 
sau se desființau unele dări %. La 1 martie 1698, cînd a desființat văcă- 
ritul, care producea „mare stricăciune și risipă ţării”, Antioh Cantemir, 
domnul Moldovei, a chemat la sfat pe mitropolit, episcopi, egumeni, 


33 Gr. Ureche, Letopiseţul, ed. cit., p. 218. 

3 Despre această problemă vezi pe larg D. Mioc, Les assemblees d'états et la fiscalitė 
en Valachie et en Moldavie („„Revve roumaine d'histoire”, t. V, 1966, nr. 2, p. 197—233). 

3% Arh. St. Buc., ep. Roman, IV/58. 

36 Despre legătura dintre obligaţiile țărănimii şi cuantumul haraciului vezi D. Mioc, 
Cuaniumul birului pe gospodăria țărănească în Tara Românească în secolul al XVI-lea, iu Studii 
şi mul. de istorie medie, V, 1962, p. 159—162. 

3? Doc. din 25 aug. 1638 şi 18 febr. 1611 (Arh. St. Buc., Mitr. Ţării Rom., CXXII/9 
şi Acad. R. S. România, ms. 5728, f. 67 v-68). Vezi pe larg D. Mioc, Reforma fiscală din 
vremea domniei lui Matei Basarab (,,Studii'””, XII, 1959, nr. 2, p. 76—77). 

3 Arh. St. Buc., ep. Argeş, LXXXIX/8 (doc. din 23 iulie 1642). 

33 Vezi pe larg despre aceasta D. Mioc, Les assemblées d'états ei la fiscalilă en Valachie 
el en Moldavie („„Revue roumaine d'histoire”, t. V, 1966, nr. 2, p. 197—233). 

Li 


www.dacoromanica.ro 


110 ATRIBUŢIILE SFATULUI DOMNESC 


boierii şi mazilii din ţinuturi 40. Tot astfel a procedat şi Constantin Brîn- 
coveanu la 1701, cînd a întreprins reforma sa fiscală, stabilind cele patru 
sferturi ce trebuiau plătite de locuitori: a făcut sfat „cu toată boieri- 
mea pentru dăjdiile și nevoile ţării”, hotărînd măsurile ce trebuiau luate 
„cu sfatul boierilor” 41. 

Sfatul domnesc din Țara Românească şi Moldova era consultat 
apoi de domnii celor două ţări ori de cîte ori aceștia acordau scutiri 
fiscale unui sat sau unui grup de sate ale unui stăpîn feudal, cînd se 
creau sau desfiinţau slobozii etc. Cînd însă aceste scutiri priveau nu un 
sat, ci o categorie de contribuabili, domnul convoca un sfat mai larg, 
unde îşi spuneau părerea și alți reprezentanţi ai păturilor sociale privi- 
legiate, în afară de membrii sfatului domnesc. Astfel, cînd domnul Mol- 
dovei a scutit de bir pe preoţi, la 8 iulie 1632, s-a consultat „cu tot 
sfatul nostru, cu cei patru ierarhi ai noştri moldoveni și cu toţi boierii 
mari și mici şi cu tot sinclitul nostru” +?. Tot astfel, la 20 aprilie 1632, 
hotărîrea ca mănăstirile domnești şi boierești din Țara Românească să 
fie scutite de dijma stupilor, gorștina oilor şi porcilor şi de vinărici a 
fost luată după ce domnul s-a consultat cu mitropolitul, episcopii, egu- 
menii „şi cu tot soborul şi cu toți cinstiţii dregători... mari și mici”. 

Deşi, de regulă, chiar atunci cînd se convoca un asemenea sobor, 
erau citați ca martori ai hrisovului în care se consemna hotărîrea luată 
numai membri obișnuiți ai sfatului domnesc, în cazul scutirii mănăsti- 
rilor sînt menţionaţi ca martori 20 de boieri, dintre care 11 dregători, 
8 foști mari dregători şi un vistier al II-lea“. 


d.JAtribuţii privind organizarea bisericii 


Sfatul domnesc era consultat de asemenea în problemele mai impor- 
tante privind organizarea bisericii, instituţie deosebit de însemnată în 
statul feudal. 

Sfatul era consultat mai întîi de cîte ori se înființa o episcopie sau 
o mitropolie nouă. Dintr-un document din 7 aprilie 1668, aflăm astfel 
că domnul Țării Românești, cu mitropolitul, episcopii, egumenii şi dre- 
gătorii ţării au hotărît să „aşeze? mitropolia la Bucureşti „cum iaste 
şi ceia din Tîrgovişte”, iar în pisania mănăstirii Strehaia, fostă episco- 
pie, se arată că, în anul 1673, domnul s-a sfătuit cu toţi sfetnicii săi și 
a ridicat mănăstirea la rangul de episcopie ®%. 


40 N. Iorga, Studii şi documene, V, p. 97. 

“2 R. Grecianu, Viaja lui C. brincoveanu, p. 105—106. 

42 Acad. R. S. România, CCXXNXVII/2. Un așczămint asemănător privind birul preo- 
ţilor din Țara Românească a fost alcătuit, la 15 aprilie 1673, după ce domnul s-a consultat 
cu arhiereii și cu toţi dregătorii mari şi mici din țară. (Acad. R.S. Romània, XCIV/8). Vezi 
şi pe cel din 2 mart. 1674 (ibidem, XCIV/6). 

13 Arh. St. Buc., Peceți, nr. 44. 

44 Acad. R. S. Romênia, LVIII/66. 

45 „Anuarul Mitr. Olt.”, 1941, p. 437. 


www.dacoromanica.ro 


ATRIBUȚII PRIVIND ORGANIZAREA BISERICII 111 


Sfatul ţării era consultat de asemenea cînd se hotăra mutarea scau- 
nului mitropolitan în noua capitală a ţării. În timpul domniei lui Neagoe 
Basarab, mutarea mitropoliei de la Curtea de Argeș la Tîrgovişte s-a 
făcut după ce domnul s-a sfătuit cu mitropoliţii aflaţi în ţară, cu egu- 
menii și cu „toţi boierii mari şi mici”. Cu acest prilej, ca şi cu altele 
asemănătoare, a avut loc o adunare mai largă, numită sobor 46, 

Sfatul domnesc era consultat apoi la alegerea noilor ierarhi, ca 
şi la scoaterea din scaun a prelaţilor care se făcuseră vinovaţi faţă de 
domn. Dintr-un document din 15 aprilie 1668 aflăm astfel că Matei 
Basarab cu sfatul său hotăriseră scoaterea din scaun a mitropolitului 
Ştefan în anul 1653, sub acuzarea de participare lu "prima răscoală a 
slujitorilor, şi că Radu Leon și sfatul său aleseseră ca mitropolit al 
țării pe Teodosie, egumenul mănăstirii Argeş 4. 

Alteori, însă, caterisirea mitropolitului avea loc după consultarea 
unei adunări mai largi, numită sobor. Astfel, vroind să facă „îndreptare” 
mitropolitului Teodosie, scos din scaun de adversarii Cantacuzinilor, 
Şerban Cantacuzino a convocat un „mare sobor”, cu arhiereii ţării şi 
cu cei străini aflaţi în ţară, cu toți egumenii şi cu „toată boierimea”, 
cu care prilej mitropolitul Varlaam a fost depus din scaunul mitropoli- 
tan, în care a fost numit din nou fostul mitropolit 48. 


Pentru scoaterea din scaun a prelaţilor ce se făceau vinovaţi față 
de domn era necesar şi consimțămiîntul patriarhului de Constantinopol. 
La 1716, cînd Nicolae Mavrocordat a hotărît scoaterea din scaun a mitro- 
politului Antim Ivireanu, pentru atitudinea sa antiotomană, „făcînd 
sfat cu toți boiarii, au trimis la Țarigrad la patriarhul, de i-au spus 
toate răutăţile și amestecăturile lui şi cum au făcut sfaturi reale împo- 
triva domnului și a ţării şi de acolo i-au venit catheresis și au ales mitro- 
polit pe Mitrofan, carele au fost mai înainte Nisis” 4. 


46 Istoria Tării Româneşti, cd. cit., p. 40—41. 

4? Copie la Institutul de istorie „Nicolae lorga”. 

Pentru Moldova, vezi M. Kogălniceanu, Cronicile Romiiniei, III, p. 68, unde se spu- 
ne că, după moartea mitropolitului Ghedeon, la 1723, Mihai Racoviţă „cu tot sfatul”? au ales 
ca mitropoiit pe Gheorghe episcopul de Roman. În alte documente, însă. nu se vorbește de 
consultarea sfatului la alegerea ierarhilor, ci doar de aceea a reprezentanţilor bisericii. Dintr-o 
însemnare din 1557—1558 aflăm astfel] că Alexandru Lăpuşneanu ,a făcut sobor” cu patru 
episcopi şi a ales pe noii episcopi de Roman şi de Rădăuţi (N. lorga, O alegere de episcopi 
moldoveni in 1557— 1555, în „„Răvaşul”, 2 mart. 1907, p. 154). 

48 Istcria Țării Rcmenești, cd. cit., p. 176—177. 

49 Radu Popescu. Istoriile, p. 226 şi Nicolac Șerbănescu, Mitropolitul Antim Tvi- 
reanul („Mitropolia Olteniei”, XVIII, 1966, nr. 9—10, p. 798—801). Vezi și doc. din 2 iunic 
1600, în care mai mulţi arhierei, printre carc şi arhiepiscopul de Ohrida, declară că, după poe 
runca lui Mihai Viteazul, au făcut sobor şi au scus din scaun pe episcopii Moldovei fugiţi cu 
lercmia Movilă în Polonia, dind voie lui Dionisie Rally, mitropolitul de atunci al Moldovei, 
„de a hirotonisi alţi episcopi cu voturile arhiereilor, după cum stă datina și orinduirea bise- 
ricească”. Subliniem faptul că, deși nu se vorbeşte aci de o prealabilă consultare a sfatului, 
se invocă o poruncă a domnului, ceea ce arată că scoaterea din scaun a episcopilor s-a făcut 
la cererea acestuia (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVI, vol. IV, p. 291—292). Vezi şi N. 
lorga, Schimbarea episcopilor moldoveni de Mihai Viteazul, în Studii și documente, JX, 


p. 26—37. 


www.dacoromanica.ro 


112 ATRIBUŢIILE SFATULUI DOMNESC 


În sec. al XVII-lea, sfatul era consultat; uneori şi la numirea egu- 
menilor marilor mănăstiri ale țării. La 12 ianuarie 1648, Matei Basarab 
declara că, „cu tot sfatul nostru”, îl alesese mai înainte pe Melchisedec 
ca egumen al mănăstirii din Cimpulung, noua sa ctitorie; la această 
dată, „socotește? din nou cu toţi dregătorii săi şi-l numeşte egumen 
pentru toată viața, punînd martori pe membrii obișnuiți ai sfatului 
domnesc &. 

În sfîrşit, cu asentimentul sfatului domnesc — de multe ori întru- 
nit într-o formă mai largă de sobor — se luau și alte măsuri privind 
viaţa bisericească : închinarea unor mănăstiri din țară la unele aşezăminte 
religioase din afara ei, scoaterea de sub închinare a mănăstirilor, desfiin- 
țarea sloboziilor mănăstirești ete. De pildă, la 6 martie 1628, domnul 
Țării Românești face sfat cu sfetnicii şi vlastelinii ţării pentru închi- 
narea mănăstirii Snagov, hotărînd cu „,sfatul obștei” „ca nicăieri să 
nu se supună această mănăstire” 5! ; la 28 februarie 1645, cînd Matei Basa- 
rab închină Lavrei celei mari de la muntele Sinai venitul băii făcute 
de el la Giurgiu, se consultă cu sfatul său și cu „cei ce au întiietate 
în această treabă a credinței”, mitropolitul şi episcopii ţării 52. 

Măsurile mai importante privind organizarea bisericii se luau de 
regulă în adunări mai largi, la care nu lipseau reprezentanţii bisericii. 
Aşezămîntul dat de Mihai Viteazul mănăstirilor din ţară la 13 aprilie 
1596 a fost întocmit astfel după ce domnul s-a sfătuit cu mitropolitul, 
episcopii, egumenii „și cu toţi dregătorii şi cu tot sfatul” 53. La fel pro- 
cedează peste 50 de ani după aceea Matei Basarab la „așezarea” mănăs- 
tirilor, strîngînd în sobor pe reprezentanţii bisericii „cu toţi dregătorii 
şi cu tot sfatul” 5. Tot astfel, scoaterea de sub închinare a mănăstirilor 
Țării Românești a fost făcută cu „tot săborul ţării, şi duhovnicesc şi 
mirenesc”! 5, 

Reţinem în concluzie că, în rezolvarea diverselor probleme pri- 
vind viața bisericii, sfatul domnesc juca un rol destul de însemnat ală- 
turi de domn, dar că, în general, el nu rezolva aceste probleme decît 
cu participarea reprezentanţilor bisericii 56. 


e. Atribuţii judecătoreşti 


Cît priveşte atribuţiile judecătoreşti ale sfatului domnesc, acestea 
ocupau cel mai mult timp din ședințele sale, numite uneori şi divane5?. 


š Arh. St. Buc., m-rea C. Lung, LNI/16. 

5 Acad. R. S. Rumânia, Peceţi nr. 76. 

53 Acad. R. S. România, CCCXCVII/47. 

53 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. VI, p. 206. 

5 Doc. din 2 dec. 1646 (Arh. St. Buc., ms. 712, f. 271—273). 

55 Doc. din 28 <iulie> 1639 și 27 nov. 1640 (copie Inst. de istorie „N. Iorga” și Arh. 
St. Buc., Peceţi nr. 54). 

58 Despre participarea acestora la ședințele sfatului vezi și mai sus p. 134—143. 

5 Vezi mai sus p. 18 şi 19. 


www.dacoromanica.ro 


ATRIBUȚII JUDECĂTOREŞTI 113 


Întrucît aceste atribuţii au constituit obiectul a două lucrări sepa- 
rate 58, nu vom insista prea mult aci asupra modului cum îşi exercita 
sfatul domnesc, alături de domn, rolul său de instanță supremă de jude- 
cată a ţării. 

Vom sublinia mai întîi faptul că, de regulă, domnul judeca prici- 
nile ce i se înfățișau împreună cu sfatul său de boieri pe care îi con- 
sulta în timpul proceselor şi la luarea hotăririi. În documentele Țării 
Româneşti şi Moldovei se găsesc numeroase declaraţii de acest gen, făcute 
după judecăţi : „domnia mea am cercetat și am judecat după dreptate 
şi după lege, cu toţi cinstiţii dregători ai domniei mele”, „,judecat-am 
domnia mea cu tot divanul” sau „noi şi cu tot sfatul nostru cercetînd 
am aflat adevărul”. Domnii celor două ţări recunoșteau deci că nu jude- 
cau singuri, ci împreună cu sfatul domnesc. 

Din aceleaşi documente rezultă că sfatul domnesc și domnul cons- 
tituiau instanja supremă de judecată pentru teritoriul întregii ţări. Din 
această pricină, sfatul domnesc era numit uneori şi „marele scaun de 
judecată”. La 27 ianuarie 1614, domnul Țării Românești declara astfel 
că avusese loc o judecată „la scaunul domniei mele, unde se judecă toată 
jara” 5, iar în tratatele încheiate de Mihai Viteazul şi Ştefan Răzvan 
cu Sigismund Bathory se prevede că toate pricinile din ţară trebuiau 
să fie judecate „înaintea judecătorilor lor obişnuiţi şi sfîrşite, după lege, 
înaintea voievodului şi a celor doisprezece boieri” &. 

În sec. al XVII-lea, sentinţele date de domn fără sfatul boierilor 
săi nu erau considerate legale. La 18 august 1668, Radu Leon, domnul 
Țării Românești, declara astfel că „neștiind seama ţării” şi fiind îndem- 
nat de nişte boieri „mozaviri”, luase niște cărţi de proprietate ale mănăs- 
tirii Argeş şi le dăduse mănăstirii Radu vodă, „nefăcîndu-le domnia mea 
judecată cu boierii divanului, precum iaste legea şi obiceiul ţărăi”. Acum 
domnul recunoaşte că a procedat „făr de dreptate” şi anulează prima 
sa hotărire €.. 


Tot în sec. al XVII-lea exista şi o ierarhizare a pricinilor de jude- 
cată : pe cele mai uşoare — cum spune şi Dimitrie Cantemir 62 — dom- 
nul le putea lăsa să fie rezolvate de diverşii săi dregători cu atribuţii 
judecătoreşti sau care primeau delegaţie de la domn să judece 6; cele 
mai importante, însă, şi îndeosebi acelea privind stăpînirea pămîntului, 
trebuiau aduse în faţa domnului şi a sfatului său. La 19 iunie 1691, dom- 


5 Vezi N. Grigoraş, „Atribuțiile judecălorești ale sfatului... și V. Georgescu şi P. 
Strihan, Organizarea judecătorească a Țării Românești si M oldovei (lucrare în ms.). Vezi de ase- 
menea C. Cihodaru, op. cit., p. 68—70. Despre modul cum judeca domnul şi sfatul său de dre- 
gători, precum și despre dreptul acestora de a judeca prin delegaţie de la doma, vezi C. C. 
Giurescu, Cum se lmpărlea, odinioară, dreptatea la noi, in vol. Din trecut, Buc., 1942, p. 
183—185. 

5 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. II, p. 244. 

4 Hurmuzaki, ILI/1, p. 474 şi 478. 

8% Arh. St. Buc., ep. Argeş, XVII/12. 

2 D. Cantemir, op. cit., p. 102—103. 

63 Vezi mai jos p. 121—124. 


8 — e. 290 


www.dacoromanica.ro 


114 ATRIBUŢIILE SFATULUI DOMNESC 


nul Țării Românești cheamă astfel la judecată în faţa sa şi a sfatului 
domnesc pe un diacon din Verneşti, care-și disputa stăpînirea unei vii 
cu un curtean din Coiteşti ; întrucît diaconul nu vroia să se prezinte la 
divan, ci-l chema pe potrivnicul său în faţa marelui căpitan de margine, 
domnul îi atrage atenţia asupra faptului că „pentru moșii nu se fac acolo 
judecăţile, ci aici, la divan, înaintea domniei mele” 64. 

Cînd însă pricinile erau mai complicate și cereau cercetări 
suplimentare, care nu se puteau face în ședințele sfatului domnesc, dom- 
nul dădea delegaţie unor membri ai sfatului domnesc să întreprindă cer- 
cetări în afara sfatului, întărind apoi hotăririle luate de aceștia. Așa se 
proceda în general în cazul moșştenirilor, a căror împărțire domnul o încre- 
dinţa de regulă mitropolitului și unor boieri mai bătrîni, care le rezolvau 
„după cum serie pravila”65. 

Despre frecvenţa cu care se întrunea sfatul domnesc pentru a dez- 
bate diversele pricini ce i se înfățișau știrile diferă de la o epocă la 
alta. Aceasta arată că domnii puteau hotărî cînd trebuia întrunit sfatul 
pentru judecăţi, ţinînd seamă și de numărul proceselor. De la Franco 
Sivori aflăm că domnul Ţării Românești din acea vreme (1583 — 1585) 
„tine judecăţi în toate zilele':%. Pentru epoca lui Vasile Lupu ştirile din 
izvoare diferă; în timp ce, la 1641, Baksici afirmă că domnul ţinea 
divan „aproape în fiecare zi”67, de la Paul de Alep aflăm despre același 
domn că „ţinea divan în fiecare zi, dar cel de sîmbătă era pentru jude- 
carea tilharilor””68. 

Despre Istratie Dabija cronicarul loan Neculce ne informează — 
cu talentul său cunoscut — că „făcea divanuri dese, ca să nu zăbo- 
vească oamenii mult, dacă or vini la Iaşi pentru nevoile lor. Și multe 
divanuri făcea din amiadzăzi în desară. Care aceli divanuri den amiad- 
zăzi în desară nu cădea toate pre laudă”, aceasta din pricină că domnul 
bea cain mult vin la masă „din oală roșie". Informaţia sa este comple- 
tată de cronicarul Nicolae Costin, după părerea căruia domnul „făcea 
divan” de două ori pe zi, la cel de după masă fiind chemați oamenii 
care aveau pricini de judecată 7°. 

La începutul sec. al XVIII-lea, ședințele de judecată ale sfatului 
domnese aveau loc de cîteva ori pe săptămină. După informaţiile date 
de Dimitrie Cantemir, domnul ţinea „divan de judecată” de trei sau 


& Arh. St Bue., ep. Buzău, NNVI,32. 

& Vezi mai jos p. 122—123. 

“6 Ed. Șt. Pascu, p. 181. 

€ Diplomatarium italicun”?, IV, p. 111. 

6 Ed. V. Radu, „Patrologia Orientalis”, t. XXII, fase. I, Paris, 1930, p. 198. Cf. şi 
informaţia Ii De la Croix, după care, la 1676, domnul „tient Divan tous Jes jours dans la 
chambre nommé spataria” (Fr. Babinger, O relațiune neobservată, p. 22). 

o 1. Neculce, J.etopiseţul țării Moldovei, ed. ]. Iordan, ed. a II-a, p. 32. 

*0 Cronicile României, |], p. 5. Vezi şi C. Cihodaru, op. cit, p. 68—70. Se pare că 
domnul imita în acest fel practicile de la curtea sultanului, unde aveau loc de patru ori pe săp- 
tămină şedintele divanului dc dimineală, prezidate de sultan (divan-i humayun) și de cinci 
ori cele ale divanului de după masă (ilindidivani), prezidate de marele vizir (Encyclopédie de 
bislam, t. Ii, Paris, 1960, p. 348). 


www.dacoromanica.ro 


ATRIBUŢIILE SFATULUI DOMNESC 115 


patru ori pe săptămînă, în afară de zilele de post 1,în timp ce, în ace- 
eași vreme, suedezul Weismantell considera că divanul de judecată se 
întrunea doar de două ori pe săptămînă 72. După cum rezultă din aceste 
informaţii, programul şedinţelor de judecată ale sfatului domnesc depin- 
dea de voinţa domnului, care-l putea întruni de mai multe ori pe săp- 
tămiînă, sau zilnic, după necesităţi. 

Hotăririle judecătorești ale sfatului domnesc şi domnului nu erau 
definitive și irevocabile ; fiecare din părţi avea dreptul să facă apel atît 
la domnul în funcţie, cît și la urmaşii acestuia, care puteau schimba, 
hotărtîrile date atît în funcţie de noile probe aduse de împricinaţi, cît 
şi de trecerea de care se bucurau aceștia. 

Se întîmpla adeseori ca unii domni să dea hotărîri judecătoreşti 
opuse acelora date de predecesorii lor, dar pe care ei și sfatul lor le 
considerau la fel de îndreptăţite. De pildă, la 4 mai 1556, Pătrașcu cel 
Bun și sfatul său întărește lui Radu mare paharnic din Golești şi altora 
satele Căpăţineni, Cheiani și Poienari, care fuseseră cotropite de hăre- 
gani, de la care domnul ia 125 de vaci “3. Peste mai puţin de doi ani, 
la 11 febr. 1558, cînd Radu din Golești era pribeag, Mircea Ciobanul 
întărește hăreșanilor satul Hareșul, pe care îl cotropiseră cheianii și 
căpăţinenii „cu sila lui Radu din Golești” 7. Tot astfel, sfatul domnesc 
al lui Constantin Şerban, care, la început, nu este prea mult deosebit 
de cel al lui Matei Basarab, anulează o serie de hotăriri date în timpul 
domniei acestuia, pe motivul că fostul domn făcuse „strîmbătate” uneia 
din părți &. 

Uneori același domn cu sfatul său dădea hotăriri diferite în aceeaşi 
pricină, datorită faptului că dregătorii săi erau mituiţi. Astfel, dintr-un 
document din 15 martie 1654, aflăm că, în timpul domniei lui Leon vodă, 
după ce pierduse procesul pentru moştenirea averii boierilor Drăgoești, 
Radu Buzescu mituise pe dregătorii membri ai sfatului domnesc cu 
pămînturi și bani „și îndată s-a întors judecata în voia lui Radul ban”, 
iar domnul a trimis un om domnesc și a luat „cu putere și fără drep- 
tate” cărţile moșiilor de la cel căruia îi dăduse dreptate mai înainte %, 

Se întîmpla, de asemenea, ca același domn cu sfatul său să-şi schimbe 
propria hotărîre, recunoscînd că greșise cînd o dăduse. De pildă, la 4 
martie 1700, Constantin Brîncoveanu anulează o judecată a sa și a 
sfatului său, pe motiv că „n-au fost luat seama pre amăruntul..., ci 
s-au făcut pripit judecata, de s-au făcut greșală și acestor oameni nedrep- 


71 D. Cantemir, Descriplio Moldaviae, p. 102. 

"2 Weismantelis Dagbok, p. 216 (in trad. la Inst. de istorie ,.N, Iorga”). Vezi şi G. 
Ghibănescu, Zile de divan („,Opinia”, laşi. 30 sept. 1910). 

73 Duc. priv. ist. Rom., B., veac XVI, vol. III, p. 43. 

4 Ibidem, p. 77. 

75 Vezi duc. din: 1653—1654, 6, 20, 25 și 30 iunie 1654 etc. (å ad. R. S. România 
AN, 11/117/1950. Arh St. Buc., ms. 256, f. 769. m-rea Hurezi, XNVI/6 Mitr. ării Rom., 
CXXII/13, Acad. R. S. România, XNCVI/24 si XLIV/17. 

7 „Studii, 1955, ur. 4, p. 107. Vezi şi mai jos p. 149. 


www.dacoromanica.ro 


116 ATRIBUŢIILE SFATULUI DOMNESC 


tate” 77. Într-un mod asemănător procedase şi Constantin Cantemir cu 
11 ani mai devreme într-o pricină a lui Iordache Ruset: după ce acesta 
-dovedise că s-a împăcat cu Şerban Cantacuzino, domnul Moldovei a 
anulat hotărîrea sa anterioară prin care dăduse satele lui Ruset fostului 
-domn al Țării Românești, recunoscînd că prima sa hotărire fusese luată 
„„pre mari năpaste şi asuprială” şi că „zavistieli fac multe lucruri riale” 78. 

Procedura de judecată a sfatului domnesc a fost descrisă pe larg 
-de cîţiva străini care au trecut prin ţările noastre (Franco Sivori 7%, Four- 
Quevaux 8, De la Croix8!), ca şi de domnul Moldovei, Dimitrie Cante- 
mir 82, Din aceste descrieri reiese că hotărîrea o dădea domnul, după ce 
consulta părerile dregătorilor săi. Din informaţiile oferite de Dimitrie 
Cantemir, rezultă că cei opt dregători din sfat îşi spuneau părerea cu 
voce tare, iar mitropolitul declara, după „cuvîntul legii”, ce pedeapsă 
i se cuvine celui vinovat. 


Trebuie să arătăm că domnul putea lua hotăriri şi singur, îndeosebi 
în pricinile de „,hiclenie” (trădare). Cel dovedit că uneltea împotriva 
domnului ţării putea fi ucis din porunca acestuia, fără a mai fi con- 
sultat sfatul domnesc. 


“ În judecarea diverselor pricini ce i se înfățișau, sfatul domnesc 
trebuia să ţină seama în primul rînd de obiceiul ţării. Numeroase hotă- 
rîri ale domnului și sfatului său invocă acest obicei al ţării în procesele 
cele mai variate pe care le-au dezbătut. Nerespectarea acestui obicei 
putea constitui motiv pentru anularea hotăririi considerate nelegale. 
În sfaturile date de mitropolitul Matei al Mirelor domnului Țării Româ- 
neşti, acesta este avertizat că „de te vei abate de la legea ţării, se vor 
anula multe judecăţi ce tu vei face” 83. 


Obiceiul sau legea ţării este invocat adeseori în documentele Țării 
Românești în materie de moșteniri și drept de a testa, cînd domnul şi 
sfatul său constata că „cine va lăsa la moartea lui toate averile sale 
şi ale părintelui său oricărui om, acel om să le stăpinească” 8 sau ,„,po- 
meana nu poate nime să o spargă, că tot omul iaste volnic cu moşiia lui''55. 

Obiceiul ţării este invocat de asemenea și în alte pricini privind 
dreptul de proprietate, de pildă în interdicţia pentru mănăstiri de a înstră- 
ina bunuri imobile 8, interdicţia pentru străini de a avea proprietăţi în 


72 Doc. priv. relațiile agrare, 1, p. 181. 

78 Analele Acad. Rom., Mem. Secf. lst. s. II, t. XVII, 1894—1895, p. 197—200. 

71 Ed. Şt. Pascu, p. 181—182. 

8 N. lorga, Acte ṣi fragmente. I, p. 37—38. 

81 Fr. Babinger, O relațiune neobservată, p. 21. 

8&2 D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 102—103. 

83 Tezaur de monumente, 1, p. 355. Vezi şi I. Neculce, op. cit., ed. cit., p. 39, despre 
„giudeţele”” greșite făcute de Iliaș Alexandru, care nu cunoştea limba şi obiceiurile țării. 

8 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. III, p. 31. 

85 Arh. St. Buc., m-rea C. Lung, XXXIV/3 (doc. din 29 mai 1616). 

86 Vezi doc. din: 22 febr. 1625, 20 mai 1633, 9 ian. 1656. (Doc. priv. ist. Rom., B., 
veac. XVII, vol. IV, p. 484, Acad. R. S. România, CCCLXVI/122, Arh. St. Buc., ep. At- 
geş, LXIX quator/20. 


www.dacoromanica.ro 


ATRIBUȚII JUDECĂTOREȘTI 117 


ţară 8, dreptul domnului de a confisca proprietăţile boierilor hicleni 88 etc.. 

Şi în Moldova, în numeroase hotăriîri ale domnului şi ale sfatului 
său se invocă drept temei juridic al acestor hotăriîri „legea ţării”, care 
prevede „cum poate omul să-și dea ocina şi moșiia şi bucatele şi avuţia 
lui cui va vrea” 8, „că domnul cîndu iaste mazil n-are treabă a milui 
cu sate den ţară pre nime” %, că ispisocul „făcut mai pe urmă, pre obi- 
ceiul ţării, iaste mai tare şe mai desăvîrşit decît cel dintăiu” %, „că nu 
se cuvine a lua de la o mănăstire şi a da alteia” ?2? etc. 

În plus, dar mult mai rar decît legea, nescrisă a ţării (obiceiul pămîn- 
tului), domnul și sfatul său invocau în sec. al XVII-lea pravilele. Astfel, 
la 20 decembrie 1642, Vasile Lupu şi sfatul său arată că au rezolvat 
o problemă de moştenire „cum scrie pravila : cine are ficiori cu femeaia, 
sa și va muri unul dentru dînşii, au bărbatul au femeaia, rămîne partea 
celui mort ficiorilor ; iară de se vor prileji să moară ficiorii pre urma 
părintelui său celui mortu, rămîne partea ficiorilor toată pre iasta lume 
au tată-său au maică-sa” 93. O altă pricină dintre două mănăstiri pentru 
stăpînirea unui sat se judecă de același domn, la 28 februarie 1649, „cu 
svînta pravilă a besericii şi cu pravila împăraţilor şi după obiceiul ţărăi”, 
dar nu se găseşte pentru cazul în speţă decît o dispoziţie din „pravila 
împărătiască””, potrivit căreia „moşiile besericii de nu se vor cerca pînă 
în patrudzăci de ai, deci să nu mai aibă treabă cu aceia moşie în veci” 24. 

Pentru ca hotărîrile judecătorești ale domnului şi sfatului domnese 
să fie legale, ele trebuiau să nu contravină obiceiului sau legilor ţării. De 
aceea, membrii sfatului domnesc erau obligaţi să cunoască aceste legi 
şi obiceiuri, în toate problemele pe care trebuiau să le judece. 

Pricinile obişnuite erau judecate de sfatul domnesc în forma sa 
restrînsă. Cînd însă se iveau unele procese mai deosebite, domnul putea 
să întrunească un sfat mult mai larg, la care participau şi alți boieri 
şi dregători, iar uneori și reprezentanţii bisericii. O asemenea adunare 
mai mare, la care au participat mitropolitul, episcopii, egumenii şi toți 
boierii „den mare pînă la cel mic”, l-a judecat pe vornicul Stroe Leur- 
deanu, acuzat că, prin uneltirile sale, a cauzat moartea postelnicului 
C. Cantacuzino %; tot un astfel de sfat mai larg a întrunit și Constantin 
Cantemir ca să-l judece pe boierul Velicico Costin, acuzat de luare de 
mită, 9, i 

83? Doc. din 1 mart. 1629 (idem, m-rea Nămăeşti, II/6). 

58 Doc. din 20 nov. 1645 (Muzeul dc istorie Buc., nr. 13977). 

89 Doc. din 11 iunie 1646 (Spiridonia-laşi, XV/10). 

90 Doc. din 20 innie 1638 (Acad. R. S. România, LXXXV/1). 

81 Doc. din 13 oct. 1668 (copie Inst. de istoric ,„.N. Iorga”). 

3: Doc. din 18 mai 1634 (Arh. St. Buc., m-rea Bisericani, XII/43, 44). 

93 Spiridonia-laşi, XXX/38. 

24 Arh. St. Buc., A.N., CI/13. 

95 Istoria Țării Româneşti, ed. cit. p. 162 şi doc. din 18 iunie 1669 (Acad. R. S. Ro- 
mânia, CCI/31). 

56 „ Arhiva'”-laşi, VI, 1895, p. 100—101. Despre această problemă vezi pe larg Val. 
Georgescu, L'Assemblee d'états ou la Grande Assemblée du pays comme organe judiciaire en 
Valachie et en Moldavie (XVIl-e et XVIIl-e siècles) („„Revue roumaine d'histoirc”, 1966, 
nr. 5, p. 781—808). 


www.dacoromanica.ro 


118 ATRIBUŢIILE DREGĂTORILOR 


2. ATRIBUŢIILE GENERALE ALE DREGĂTORILOR 


a. Nediferenţierea absolută a atribuţiilor dregătorilor în sec. XIV—XVII 


Înainte de a încheia acest capitol despre atribuţiile generale ale 
sfatului domnesc, se cuvine să vorbim şi despre atribuţiile dregătorilor 
luaţi în totalitatea lor, ca şi despre lipsa unei specializări absolute a 
acestor atribuţii, specializare care caracierizează aparatul de stat modern. 

Lipsa acestei specializări stricte a dregătorilor şi posibilitatea, 
ca ei să îndeplinească atribuţii felurite în statul feudal a fost remarcată 
şi de alţi istorici înaintea noastră. Vorbind despre atribuţiile „nedefinite 
şi multiple” ale dregătorilor, I. Bogdan arăta că „fiecare boier cu expe- 
rienţă putea tot așa de bine să facă o hotărnicie, cum putea să îngri- 
jească de întărirea unei cetăţi, de strîngerea dărilor, de darea unei hotă- 
rîri judecătorești, de îndeplinirea unei solii sau de conducerea unei cete 
de ostaşi în război”, domnul avînd dreptul să aleagă pentru fiecare din 
aceste atribuţii, după nevoi, pe cel pe care îl considera mai potrivit din 
dregătorii care erau de față. După părerea lui I. Bogdan, diferenţierea 
atribuţiilor dregătorilor a fost urmarea înmulțirii populaţiei și a „aface- 
rilor” 27. 

O constatare asemănătoare face şi I. C. Filitti, cînd afirmă că, 
„în trecutul principatelor, dregătorii, și mari şi mici, cumulau atribuţii 
administrative, financiare şi judecătorești ; ei lucrau însă prin delegaţie 
de la domn” %. 

Despre „administrarea prin delegație” vorbește şi N. Iorga, care 
arată că „pentru hotărnicii, pentru clădiri, pentru adunare de provizii, 
domnul poate însărcina pe oricine” din dregătorii săi %. 

Cercetînd documentele de pînă la sfîrşitul sec. al XVII-lea, cons- 
tatăm, într-adevăr, că marii dregători — în afară de atribuţiile prin- 
cipale ale dregătoriei pe care o deţineau şi de la care își luau numele — 
puteau îndeplini, din porunca domnului, diverse alte însărcinări : erau 
trimişi în solii peste hoțare, puteau comanda armata, judecau singuri 
sau în grup pricinile ivite între locuitori, li se încredința strîngerea däri- 
lor 1%, puteau participa la hotărnicii, erau numiţi ispravnici la îndepli- 
nirea unei porunci domnești sau la construirea unui edificiu (curte dom- 
nească, mănăstire) 11 ete. 


9: I. Bogdan, Cultura veche românească, p. 47. 

98 „Arhivele Olteniei”, 1924, p. 205. 

29 N. Iorga, Istoria românilor, III, p. 269. Vezi și idem, Le caractère commun des 
institutions de Sud-Est de l'Burope, Paris, 1929, p. 72—73. 

10 Vezi mai jos, p. 143—147. 

101 Vezi mai jos p. 129—130. 


www.dacoromanica.ro 


SOLIILE PESTE HOTARE 119 


b. Soliile peste hotare 


Cît priveşte soliile peste hotare, puteau fi trimişi oricare din dre- 
gători, de la cei mai mari pînă la cei mai mici 192. Cînd aceste solii aveau 
de rezolvat treburi deosebit de importante, la ele participau un grup 
mai mare de dregători. De pildă, la încheierea tratatului de la Alba Iulia 
cu Sigismund Bathory, din 1595, Mihai Viteazul a trimis pe cei mai 
de seamă dintre dregătorii săi, alături de reprezentanţii bisericiil03; tot 
astfel, la perfectarea tratatului cu Gheorghe Rakoczy I, în 1640, Matei 
Basarab a trimis pe şase din marii săi dregători (marele vornic, marele 
vistier, clucerul, stolnicul, paharnicul și pitarul) 104. 

Soliile trimise în Imperiul otoman pentru rezolvarea diverselor 
probleme de seamă erau alcătuite de asemenea din numeroşi dregători 
şi boieri. Astfel, la începutul anului 1669, se aflau la Enișer, pentru a 
rezolva diverse ,,nevoi” ale Ţării Româneşti, 24 din cei mai mari boieri 
ai ţării 1%, iar în vara anului 1671 Antonie vodă din Popeşti a trimis 
la Poartă pentru restabilirea hotarelor ţării pe fostul mare ban Gheorghe 
Băleanu, Gheorghe Rodoş mare vornic, Radu Creţulescu mare logofăt, 
Şerban Cantacuzino mare spătar şi alţi boieri „de cinste”'106. În vremea 
domniei lui Constantin Brîncoveanu, asemenea solii la Poartă, la care 
participau mai mulţi mari dregători ai ţării, se succed aproape anual 
între 1694 și 1703 10. 

Alegerea solilor pentru misiuni mai importante se făcea după o 
prealabilă consultare a sfatului domnesc. În Învățăturile lui Neagoe Basa- 
rab, în capitolul dedicat soliilor şi purtării războaielor, domnul recomandă 
fiului și urmaşului său : „cu sfatul tău, să cercetezi între dregătorii (vlas- 
telinii) tăi şi pe cine vei alege din toată inima ta şi ți se va părea că 
acela este o slugă care va vorbi foarte bine cuvîntul tău şi fără teamă, 
ca şi cum tu însuţi ai spune cuvintul tău acelui domn. Şi vei face sfat 
cu toţi dregătorii tăi, dacă acest om este vrednic să pornească la această 
slujbă, atunci pe acela să-l și trimiți”” 108. Solii erau aleşi deci dintre dre- 
gătorii cei mai de credință ai domnului, care puteau în acelaşi timp să-i 


exprime mai fidel gîndurile şi care erau — cum spune Neculce — „mai 
de treabă la voroavă”” 1°. 
` Documentele interne — atît cele moldovene, cît și cele muntene — 


confirmă existența obiceiului ca solii să fie aleşi de domn după o pre- 


10 Pentru amănunte vezi N. Stoicescu, Dregătorii Țării Rom înești (în m:.), unde am 
notat la fiecare din aceștia soliile pe care le-au îndeplinit. 

103 Vezi I. Ionașcu, Mihai Viteazul şi autorii tratatului dela Alba Iulia, 1525 (.„Annarul 
Inst. de istorie”, Cluj, V, 1962). 

104 N. Iorga, Studii şi documente, IV, p. 218—219. 

105 Doc. din 8 ian. 1669 (Arh. St. Buc., m-rea Cotroceni, LIX/17). 

'10%6 Doc. din 3 iulie 1671 (idem, m-rea Tismana, LVIII/8). 

10? R. Greceanu, Viaja lui C. RBrincoveanu, p. 20, 61, 63, 89, 103, 106, 116, 120. 

108 (Cronicile slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, p. 285. 

109 J. Neculce, f-elopiseful Moldovei, cd. cit., p. 45. 


www.dacoromanica.ro 


120 ATRIBUŢIILE DREGĂTORILOR 


alabilă consfătuire cu sfatul său. La 20 martie 1570, Bogdan Lăpuş- 
neanu, domnul Moldovei, arăta astfel că se sfătuise „cu întregul sfat 
al domniei mele” și trimisese apoi în Polonia pe Dinga postelnic şi Dră- 
gan mare logofăt, „cu multe treburi adevărate ale noastre, pentru ca 
craiul să ne jure şi să tocmească să fie pace între noi și între ţările noas- 
tre”? 110 ; la 29 iunie 1604, Radu Şerban, domnul Țării Românești, declara 
că a „socotit cu toţi dregătorii şi cu toţi boierii domniei mele pe cine 
vom putea alege, un boier credincios și destoinic al domniei mele, ca 
să-l trimitem pe el la cinstitul nostru împărat creștin. Şi întru acestea, 
domnia mea şi cu toţi dregătorii domniei mele şi cu boierii domniei mele... 
... am ales pe cinstitul dregător al domniei mele, pe răposatul jupan 
Stroe (Buzescu) fost mare stolnic..., împreună cu cinstiţii dregători ai 
domniei mele, fraţii lui, jupan Radul clucer şi jupan Preda mare ban” ™, 


c. Atribuţii militare 


Deşi în atribuţiile de ordin militar exista o specializare mai strictă, 
anumiţi mari dregători avînd sarcini de acest gen 112, remarcăm însă şi 
aci că, în împrejurări deosebite, domnul putea numi în fruntea armatei 
sale sau a unei părți a acesteia şi pe alţi mari dregători în afară de 
aceia care îndeplineau atribuţii predominant militare (hatmanul, spă- 
tarul, aga etc.). Astfel, în vremea domniei lui Mihai Viteazul, cînd Țara 
Românească a trebuit să facă față unui efort deosebit în lupta sa pentru 
recîștigarea independenţei, printre comandanții de oaste se numără: 
banul Manta, banul Mihalcea, cei trei frați Buzești, Dumitru vornicul 
etc.11% În vremea domniei lui Radu Şerban, un dregător al său, Stanciu 
mare sluger, a fost „peste oaste”, comandant al armatei trimise de domn 
contra lui Gabriel Bathory 4. 

Tot astfel, în Moldova, la 1629, Alexandru Cuconul trimite „cu 
oastea noastră”, contra lui Nicoriţă hatmanul, pe Grama mare stolnic 115 ; 
tot un stolnic, Bucioc, a fost comandantul slujitorilor trimiși mai tîrziu 
contra tilharului Ditinca, iar Tălmaci paharnicul a comandat străjile 
lui Gheorghe Ștefan, la 1657116. 

Trebuie să mai amintim aci că marii dregători — datori cu „auxi- 
lum” faţă de domn, pe lîngă așa numitul „,consilium” —, indiferent 


110 Doc. priv. ist. Rom., veac. XVI, vol. II, p. 221 și G. Ghibănescu, Surete, IX, p. 
36—41. 

11 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. I, p. 134. 

12 Vezi partea a Il-a, cap. I, p. 242—262. 

u3 Istoria Tării Româneşti, cd. cit., p. 57, 58, 65, 69 passim. 

14 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. III, p. 508 şi „Revue des etudes sund- 
est curopeennes”’. t. IV, 1966, nr. 1—2, p. 107. O situație asemănătoare. întilnim și în timpun? 
domniei Ini Constantin Brincoveanu, la 1696, de pildă. cind domnul a numit serdar (comandant; 
al unui grup de 10100 de ostaşi trimiși în ajutorul turcilor pe marele său postelnic Dumitrașco 
Caramanliu, care cunostea limba turcă (R. Greceanu, Viața lui C. Brincoveanu, p. 88). 

15 Acad. R. S. România, DCXCV/21. Miron Costin îl adaugă şi pe Lupu vornicul 
(Opere, ed. cit., p. 95). 

116 Ibidem, p. 174 şi 182. 


www.dacoromanica.ro 


ATRIBUȚII JUDECĂTOREȘTI 121 


de dregătoriile pe care le ocupau, erau obligaţi să-l însoţească în cam- 
paniile sale, fie în țară, fie în afara hotarelor acesteia. Erau scutiţi de 
acest serviciu numai dregătorii bătrîni !!? şi cei pe care domnul îi lăsa, 
„ispravnici” (locţiitori) ai săi la scaunul domnesc 118. 


d. Atribuţii judecătoreşti 


Toţi marii dregători ai ţării puteau face judecăţi, termenul de 
dregători fiind uneori sinonim cu acela de judecători 119. 

Deşi în Ţara Românească dregătorul cu atribuţiile judecătoreşti 
cele mai importante era marele vornic1%, iar în Oltenia marele ban 12, 
şi de la ceilalți mari dregători ai ţării din secolele XVI — XVII ni s-au 
păstrat numeroase cărți de judecată, date în diverse pricini ivite între 
locuitori. Amintim astfel de cărţi de judecată eliberate de marele spătar 122, 
marele stolnic 123, marele paharnic 14, marele comis!%, marele clucer 126, 
marele sluger 127, marele agă 12, marele armaş!% etc. 

În sec. al XVII-lea, îndeosebi în a doua jumătate a sa, cînd sfatul 
domnesc avea de judecat pricini mai complicate, care necesitau cercetări 
ce nu se puteau face în ședințele sale, domnul dădea delegaţie unui grup 
de dregători (uneori şi foşti dregători), care, după ce luau seama ,pre 
amăruntul'”, eliberau o carte de judecată colectivă, pe baza căreia se 
întocmea apoi hotărîrea domnului şi sfatului domnesc, care de obicei 
reproducea cartea de judecată eliberată de boieri. Aceste hotăriri date 
de cîte un grup de dregători, din care ni s-au păstrat foarte multe 1%, 


117 Vezi doc. din 24 mart. 1619 (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, val. III, p.331). 

118 Vezi mai jos p. 125—128. 

119 Vezi doc. din 4 mart. 1646, unde se spune „dregătorii carii vor fi judecători țări”? 
(Arh. St. Buc., m-rea Cotroceni, V/11). Despre dreptul de judecată al marilor dregători vezi 
şi C. C. Giurescu, Noi contribuțiuni, p. 5—10. 

120 Vezi mai jus p. 187—189. 

121 Vezi mai jos p. 161—163. 

122 Cele mai nnmeroase; vezi doc. din: 5 iunie 1621, 10 aug. 1641, 13 mart. și 21 
sept. 1692, 15 nov. 1698 etc. (Biblioteca Centrală de Stat, CIV/1, Arh. St. Buc., m-rea Tis- 
mana, LXXXVII/10, ms. 366, f. 30, m-rea Hurezi, XXVIII/9, ep. Buzău, XI/9). 

123 Doc. din: 18 iunie 1613, 24 febr. 1640, 6 aug. 1650 ctc. (Doc. priv. ist. Rom., B., 
veac. XVII, vol. Il, p. 211—212, Arh. St. Buc., m-rea Nucet, XX/18, Biblioteca Centrală 
de Stat, CXII/35). - 

1-4 Doc. din 9 scpt. 1653, 18 dec. 1671 (Acad. R. S. România, CXI.VII/230, Arh. St. 
Buc., ms. 722, f. 226 v.). 

1 Doc. din 8 ian. <1642>, 10 innie 1652 (Biblioteca Centrală de Stat, XCVIII/13, 
Acad. R. S. România, CXLVII/228). 

126 Doc. din 23 iulie <1603—1609>, 26 april. 1610 (Də2. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, 
vol. I, p. 97 și 456). 

127 Doc. din 31 dec. 1625 (ibidem, vol. V, p. 582). 

128 Doc. din 10 iulie <1592> (G. Ghibănescu, Surele, VI, p. 185—186). 

129 Doc. din 27 sept. <1630> (Acad. R. S. România, CXLVII/12). 

13" Vezi doc. din: 3 ilie 1662, 29 mart. 1663, 2 dec. 1665, 18 sept. 1667, 5 mai 1669, 
8 oct. 1683, dec. 1695, 15 mart. 1697 etc. (Arh. St. Buc., Mitr. Țării Rom., XXXV/18, 
Dep. Safta  Castrișoaia, 1/16, m-rea Stavropoleos, II[I/2, Acad. R. S. România, CXCII/72, 
Arh. St. Buc., Mitr. Țării Rom., CCLXII/1, m-rea Hurezi, XXV/4, A. N., CXVII/73, Acad. 
R. S. România, XLV/106). 


www.dacoromanica.ro 


122 ATRIBUŢIILE DREGĂTORILOR 


vor fi înlocuite în sec. al XVIII-lea de anaforalele pe care boierii le înain- 
tau domnului pentru pricinile cercetate de ei. 

Cele mai complicate pricini, care declanșau conflicte puternice 
între rude, erau acelea privind moştenirile. Aceste pricini erau încredin- 
ţate de regulă mitropolitului 131 sau unui patriarh aflat în ţară, asistați 
de cîțiva dregători, care dădeau apoi „foi de împărțeală” urmașilor celor 
dispăruţi „ca să li se ştie fieştecăruia pre cei s-au ales partea, cine ce va 
ţinea și ca să nu mai aibă gilceavă între ei''132. 

Astfel, la 28 mart. 1616, cînd urmaşii jupaniţei Elina vin la divan 
pentru împărţirea moştenirii acesteia, arătînd că „nu a rămas niciun 
fiu din trupul ei”, domnul, avînd în vedere că afacerea era destul de 
complicată, declară că „nu am vrut să mă amestec în această judecată”, 
ci i-a trimis la mitropolit, care împreună cu „soborul“ mitropoliei și cu 
mitropolitul Grevenei şi episcopul Chitului „au cercetat și au găsit scris 
în pravilă” să facă trei părţi, care să fie date una mamei Elinei, alta 
soţului său și a treia unei verișoare 133. 

Ni s-au păstrat numeroase asemenea documente de împărţeală date 
de mitropolit cu un grup de mari dregători, care declarau că domnul 
„ne-au dat pe noi în mijlocul lor (al moștenitorilor) ca să-i socotim şi 
să-i tocmim de toate ce vor avea împărţelile şi socotelile” sau „datu-i-au 
pe seama noastră să-i judecăm pre amăruntul” 134. 

Prezenţa feţelor bisericeşti în asemenea împrejurări era necesară 
deoarece acestea cunoşteau mai bine „sfinta pravilă”, care era invocată 
adesea în pricini de moșşteniri. De pildă, la 22 mai 1658, patriarhul 
Macarie al Antiohiei, mitropolitul ţării și marele vornic caută „la sfinta 
pravilă”, arătînd că „am aflat cum că să cade a ţinea nepoţii decît 
verii cei mai de departe” 1%. 

Uneori marii dregători jucau rolul unor judecători ambulanți, 
care împărțeau dreptatea sau „tocmeau” părţile în litigiu, pentru ca 
acestea să nu mai ajungă în faţa divanului domnesc 138. Astfel, la 24 


131 În timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, mitropolitul Neofit declara că domnul 
a trimis „după lege” ln mitropolit să judece o pricină de moştenire (,,Bis. ort. rom.”, II, 
1875—1876, p. 320. 

Menționez aci că reprezentanții bisericii aveau drept de judecată alături de dregătorii 
laici şi in alte state medievale, de pidă în Serbia (vezi A. V. Solovjev, Sudije i sud po gra- 
dovima Dusanove drjuve, „Glasnik skopskag naucinog druştva”, VII—VIII, 1930, p. 147— 
162). 

132 Doc. din 5 iulie 1692 (Arh. St. Buc., Mitr. Țării Rom., CXII/75). 

133 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. III, p. 8. 

134 Vezi doc. din: 5 mai 1669, 27 iulie 1671, 17 iulie 1691, 2 iunie şi 2 iulie 1692 etc. 
(Arh. St. Buc., Mitr. Tării Rom., CCLXII/1, m-rea Brincoveni, XVIII/30, m-rea Bistriţa, 
XXIV/31, A.N., CXII/73 şi 75). 

135 Arh. St. Buc., ms. 209, f. 216. Într-o altă pricină de moştenire mai complicată, 
mitropolitul țării judeca la 8 iulie 1696 „precum scrie la sfinta pravilă, cap. 202, fila 204, de 
zice : „de va mnri bărbatul sau muiarea și le vor rămine copii, decii vor muri Şi copiii, atunce 
să aibă a stăpinire cel ce va rămine cu viaţă din zestrile mortului a treia parte, ori bărbat, ori 
muiare” (idem, m-rea C. Lung. LX/75). 

138 Vezi doc. din 6 aug. 1650, în care Barbu mare stolnic declară că doi locuitori s-au 
„tocmit înaintea sa” „să nu meargă la divan” (Biblioteca Centrală de Stat, CXII/35). 


www.dacoromanica.ro 


ATRIBUȚII JUDECĂTOREŞTI 123 


febr. 1640, Socol Cornăţeanu mare stolnic arată că, fiind trimis de Matei 
Basarab în Transilvania, domnul a profitat de împrejurare şi a trimis 
în faţa sa pe doi locuitori din regiunea pe unde trecea Socol ca să-i 
judece pentru o pradă. Cei doi i-au ieşit înainte la Văleni, pe unde-i era 
drumul, şi el i-a judecati*. 

Alteori, locuitorii din diverse părţi ale ţării profitau de trecerea 
prin regiunea respectivă a unui mare dregător, în faţa căruia se prezen- 
tau la judecată. Astfel, la 22 aug. 1691, Constantin Brîncoveanu arată 
<ă „pre vreme ce am trimis domnia mea pe cinstit boiarinul domniei mele 
Alexandru mare logofăt la slim, la margine, la Focșani”, se prezentase în fața 
acestuia un locuitor din regiunea respectivă, care pîrîse pe un boier, Gheorghe 
căpitanul, pentru stăpînirea unei vii. Marele logofăt,văzînd zapisele de vînza- 
re ale viei, „au judecat şi au dat să ţie Gheorghe căpitanul acele vii” 138, 

Cind dădea delegaţie unor dregători ca să judece diverse pricini 
în ţară (iar uneori şi la hotărnicii), domnul ţinea seama de faptul dacă 
boierii respectivi cunoşteau regiunea unde erau trimiși. Cele mai multe 
din cărţile de judecată amintite mai sus sînt date de marii dregători 
care erau originari sau aveau proprietăţi în regiunile unde judecau: 
marele comis Radu Mihalcea Cindescu în regiunea Buzău, marele spătar 
Mihai Cantacuzino în regiunea Saac etc. 

Aşa cum judecăţile sfatului domnesc și ale domnului nu erau defi- 
nitive, şi sentinţele date de marii dregători puteau fi atacate. În plus, 
nu exista o ierarhizare strictă a judecăților după importanţa dregătorului 
care le judecase. De pildă, o pricină judecată în faţa marelui logofăt 
putea fi reluată apoi în fața unui mare căpitan de margine, care era 
un dregător mult mai puţin important decit marele logofăti%. 

În Moldova, deși principalii judecători ai ţării erau cei doi mari 
vornici pentru procesele penale, logofătul pentru moșii și hatmanul pen- 
tru ţiganii“, după informaţiile date de Dimitrie Cantemir, toţi membrii 
sfatului domnesc și marii boieri membri ai divanului din starea I „au 
puterea să judece şi să hotărască în toată ţara, cînd nu se găsesc la Iaşi”. 
Cînd părţile se învoiau, marii dregători puteau să judece şi în capitala, 
ţării. După părerea domnului Moldovei, dacă sentinţele date de marii 
dregători erau nedrepte — „lucru ce se constată adesea” — aceştia 
erau pedepsiţi. Cînd un mare dregător cerceta o pricină în divanul dom- 
nesc, el dădea hotărîrea sa marelui logofăt şi aceasta devenea valabilă 
numai dacă logofătul, fiind de acord, o semna 1#. 

Prin reformele lui Constantin Mavrocordat, la 1741, s-au delimitat 
mai bine drepturile de judecată ale marilor dregători, urmind ca marele 
logofăt să se ocupe de pricinile privind moșiile, cei doi vornici să judece 

137 Arh. St. Buc., m-rea Nucet, XX/18. 

138 Arh. St. Buc., m-rea Dălhăuţi, 1/4. 

139 Doc. din 22 aug. 1691, citat la nota precedentă. 

140 Vezi mai jos p. 181, 197—200 şi 251—252. 
-41 D. Cantemir, op. cit., p. 82 şi 104—105. Vezi şi „„desluşirile” date de logofătul Ior- 
cache Ruset sceretariatului de stat al Moldovei, la 1835, despre modul cum se făceau judecăţile 


în trecut în tară, folosind informaţiile furnizate de Dimitrie Cantemir (Hurmuzaki, S. 1/6, 
p. 619—620). 


www.dacoromanica.ro 


124 ATRIBUŢIILE DREGĂTORILOR 


fiecare în partea de ţară ce i se încredințase, hatmanul pe slujitori, pri- 
cinile ţiganilor şi ale străinilor, vistierul „pe cei ce se jeluesc de slujbași 
şi 'pricinile dăjdiilor”, spătarul „pe oamenii străini ce vor merge la dum- 
neului””, marele agă pe tîrgoveţii din Iaşi. Prin aceste măsuri se desfi- 
inja deci dreptul de judecată al celorlalţi mari dregători, în ţinuturi căpă- 
tind acest drept ispravnicii 142. 


e. Hotărniciile moșiilor 


Hotărniciile moșiilor au constituit în timpul evului mediu una 
diu cele mai de seamă atribuţii ale aparatului de stat, la care participau 
numeroşi boieri sau megiași din preajma locului, precum și reprezen- 
tanţi ai puterii centrale, care vegheau ca aceste hotărnicii să se facă con- 
form practicilor obişnuite. 

Deşi, atît în Țara Românească, cît şi în Moldova, existau dregă- 
tori în ale căror atribuţii intrau hotărniciile (marele portar şi, respectiv, 
marele logofăt şi vornicii de poartă) 15, avînd în vedere mulțimea moși- 
ilor sau părților de moșii ce se cereau hotărnicite, ca şi faptul că aces- 
tea erau răspîndite pe întreg cuprinsul ţării și la distanțe mari de capi- 
tală, necesitînd deci deplasări multe şi lungi, domnul putea să trimită 
ca reprezentant al său la aceste hotărnicii pe oricare din dregători, care 
încasau diverse venituri pentru deplasarea lor. 

În unele împrejurări, cînd domnul trimitea un dregător al său 
într-o regiune a ţării pentru rezolvarea unei probleme, îl însărcina pe 
acesta să facă și hotărniciile cerute de locuitorii de acolo, pentru ca să 
nu se mai deplaseze un alt dregător special pentru aceasta. De pildă, 
în anul 1638, Vasile Lupu îi cere lui Dumitrașco Şoldan mare vornic, 
care fusese „trimis acolo, la marginea ţării, cu alte treburi ale domniei”, 
să hotărnicească o moșie aflată în calea sa 144. 

Alegerea boierilor hotarnici era motivată de domn prin faptul că 
cel ales era „om bun și înțelept”, „om înţelept şi cuminte”, sau „,,boia- 
riu bun și înțelept” 1% gi că, deci, ar fi trebuit să facă hotărnicia bine. 

Trebuie să mai subliniem faptul că, în sec. al XVII-lea, îndeosebi 
din vremea domniilor lui Vasile Lupu și Matei Basarab, marea majori- 
tate a hotărniciilor se efectuau de dregătorii în atribuţiile cărora intrau 
aceste operaţiuni : marele logofăt, logofătul II şi vornicii de poartă, în 
Moldova şi marele portar, portarii II şi vornicii II, în Țara Românească. 
Mult mai rar în această vreme sînt trimişi ca hotarnici alți dregători 
în afară de cei în atribuţiile cărora intrau hotărniciile!46. 


142 Uricarul, IV, p. 405—406. 

143 Vezi mai jos p. 181, 234—235 şi 241. 

144 Acad. R. S. România, CLXXXVI/46. Vezi şi Spiridonia-laşi, LXIII/11. 

145 Doc. din 30 aug. 1603, 14 nov. 1621, 1 aug. 1634 etc. (Doc. priv. ist. Rom., A., 
veac. XVI, vol. I, p. 114, vol. V, p. 75, Acad. R. S. România, DIV/7). 

145 Vezi, de pildă, doc. din 16 april. 1692, în care domnul spune că, pentru o hotăr- 
nicire la Glina, moșia lui Cernica Știrbei mare armaş, unde era „mare gilceavă” și vnde pro- 
blema era deci destul de complicată, domnul trimisese ca hotarnici pe marele logofăt şi pe 
marele clucer, însoţiţi însă de un portar al doilea (copie Inst. de istorie). Si 


www.dacoromanica.ro 


ISPRAVNICII DOMNEȘTI 125 


f. Ispravnicii oraşelor şi ai scaunului domnesc 


În sec. al XVII-lea, pentru a evita deplasările lungi ale dregătorilor 
lor în ţară, domnii Țării Româneşti au început să numească în diverse 
oraşe ispravnici, care rezolvau pe loc pricinile ivite între locuitori, înde- 
osebi judecăţile şi hotărniciile; astfel de ispravnici întîlnim, începînd 
îndeosebi din vremea domniei lui Matei Basarab, la Tîrgovişte (acesta 
devine mai tîrziu vornic de Tîrgovişte), Ocnele Mari, Oraşul de Floci, 
Cîmpulung, etc., pe lîngă acela mai vechi de la Craiova, care ţinea 
locul banului 17. 

Unii din aceşti ispravnici fuseseră mai înainte mari dregători, cărora 
domnul le încredința apoi conducerea administrației într-o regiune din 
ţară. Astfel, Preda Buzinca fost mare sluger a fost ispravnic al Orașu- 
lui de Floci 1%, Chirca Rudeanu fost mare logofăt şi Stoica fost mare agă 
au fost ispravnici de Tîrgovişte 1, Radu Izvoranu fost mare pitar a 
fost ispravnic la Ocnele Mari 1%, Şerban Vlădescu fost mare comis a fost 
ispravnic la Cîmpulung *! (acesta era originar din apropierea orașului, 
şi anume din Vlădești-Muscel). 


Ispravnicii numiţi în sec. al XVIII-lea în fruntea fiecărui județ 
din Țara Românească îşi au deci predecesori în sec. al XVII-lea. 


În Moldova, existînd staroşti și pîrcălabi de ţinuturi, nu am întil- 
nit ispravnici în sec. al XVII-lea. 


* 


În afară de ispravnicii de orașe, a căror autoritate — asemănă- 
toare cu aceea a pîrcălabilor moldoveni — se mărginea la oraşele unde 
erau numiți şi la teritoriul din jurul acestora, în sec. al XVII-lea 
aa mai existat şi așa-numiții spravnici de scaun, care erau recrutaţi 
dintre marii dregători apropiați ai domnului şi care ţineau locul acestuia 
în absența sa din capitală sau asigurau conducerea statului pînă cînd 
domnii nou numiți ajungeau în țară. 

Astfel de locţiitori de domni sînt amintiți încă de la sfîrşitul sec. 
al XVI-lea, dar termenul de ispravnic de scaun nu se întîlnește decît în 
vremea domniei lui Matei Basarab. Se ştie, de pildă, că Mihai Viteazul 
a lăsat în Moldova o locotenență domnească, formată din Udrea Băleanu 
hatmanul, Audronice Cantacuzino vistierul, Sava armaşul şi Negrea spă- 
tarul 152 ; mai tîrziu, după alungarea lui Simion Movilă din Țara Românea- 


112 Vezi mai jos p. 167—170. 

148 Doc. din 7 iunie 1649 (Acad. R. S. România, CCCX/34). 

149 Doc. din 5 mai 1664 și 21 aug. 1669 (Muzeul de istorie Buc., nr. 28347 şi Ark. 
St. Buc., m-rea C. Lung, V/9). 

15 Doc. din 30 mai 1692 (idem, Mitr. Ţării Rom., CI.XVI/51). 

351 Doc. din 19 iunie 1699 (Acad. R. S. România, CD/274). 

152 Istoria Țării Româneşti, ed. cit., p. 78. 


www.dacoromanica.ro 


126 ATRIBUŢIILE DREGĂTORILOR 


scă, noul domn, Radu Şerban, trimisese pe Cernica vornicul să „apuce? 
tronul 353. 

Primul dregător care poartă titlul de ispravnic al scaunului Bucu- 
reștilor este amintit la 6 oct. 1643, în persoana lui Sima fost al doilea, 
vistier şi el a ţinut temporar locul domnului, aflat atunci la plimbare, 
împreună cu suita sa de boieri". 

În timpul domniei lui Matei Basarab — aflat uneori la Tîrgovişte 
sau prin ţară — ispravnicii de scaun nu erau recrutaţi dintre marii săi 
dregători, care îl însoțeau pe domn în vechea capitală sau prin ţară. Dom- 
nul aflindu-se în ţară, unde rezolva el însuși, împreună cu dregătorii care 
îl însoțeau, diversele pricini ce i se înfățișau, ispravnicul de scaun lăsat 
la București trebuia să asigure numai rezolvarea pricinilor din capitală 
(îndeosebi hotărnicii şi judecăţi) ; autoritatea lui nu se întindea şi asupra 
restului teritoriului țării. De aceea, ispravnicii de scaun din vremea dom- 
niei lui Matei Basarab nu erau recrutaţi dintre marii săi dregători. 

În această vreme, printre ispravnicii de scaun ai Bucureştilor se 
află : Mitrea fost mare pitar (13 aug. 1643), Gheorghe Caridi fost vistier 
al doilea (13 febr. şi 28 iunie 1647), Loiz clucerul (28 febr. şi 24 oct. 
1649), Damaschin al doilea vornic (6 mai 1649), Cazan Năsturel postel- 
nicul, rudă cu Matei Basarab (29 mai și 18 iulie 1652, 6 mart. și & 
oct. 1633) 25%. 

În a dona jumătate a sec. al XVII-lea, începînd din 1663, cind 
domnii Țării Românești au trebuit să însoţească destul de des armata 
turcească în campaniile acesteia împotriva austriecilor sau polonilor, 
în absența lor mai îndelungată din ţară, autoritatea domnească era asi- 
gurată de 2 — 4 mari dregători, recrutați dintre aceia pe care domnul 
îi considera cei mai fideli şi care dețineau puterea domnului în toată 
tara. 
Primii asemenea ispravnici — care se vor numi niai tîrziu caima- 
cani — au fost Stroe Leurdeanu mare vornic şi Dumitrașco Cantacu- 
zino mare vistier, lăsați „să păzească scaunul domniei” de către Grigore 
Ghica, plecat în 1663 la Ujvar, cu oastea turcească 158. 

Începînd de la această dată, printre ispravnicii de scaun, amintiţi 
foarte adesea, în 1664, 1670, 1672, 1673, 1674, 1675, 1676, 1677 etc., 
se numără cei mai mari şi mai influenți dregători din ţară: Stroe Leur- 

153 Doc. priv. ist. Rom., B., veze. XVII, vol. IV, p. 365. 

254 Arh. St. Bne., m-rea Plumbuita. 111/2. Vezi si doc. din 30 oct. 1643 (Acad. R. S- 
România. XXI/278). Înainte de această dată, la 7 ian. 1642, într-o scutire acordată unor 
preoţi din București, se interzicea „,ispravnicilor seaunului” să judece (G. Potra, Duc. privi- 
toare la istoria orasului Bucureşti, p. 109). 

Despre ispravnicii de seann vezi Dan Berindei, Ispravnicul sau ispravnicii scaunulni 
Bucureşlilor („Studii şi cerc. știinţilice”” Iași. istorie. XIII, 1962, fasc. I, p. 129—138) şi 
idem. Oraşul Bucureşti. reşedinţă şi capitală a ării Româneşti, 1459—1962, Bue., 1963, 

E 
pon iss "Datele le-am lat din lucrarea noastră Dregălorii Țării Româneşti (în ma.). 

156 Istoria Țării Româneşti, cd. cit., p. 148—149. În cronica lui Radu Popescu, Zsto- 
riile, ed. cit., p. 153, celor doi li se spune eainiacami, ceca ce dovedeşte că termenul acesta 
de origine turecască a fos! adoptat între datele cind s-au seris cele două cronici. Primă oară 
I-am întîlnit în documente la 7 cet. 1698 (Arh. St. Bune., Mitr. Țării Rom., CCI.VII/10). 


www.dacoromanica.ro 


ISPRAVNICII SCAUNULUI DOMNESC 127 


deanu vornicul, în 1664, 1672 şi 1673, Gheorghe Băleanu banul, în 1672, 
1673, 1675, 1676 şi 1677, Radu Creţulescu mare logofăt și mare vornic, 
în 1672, 1674 şi 1675, Badea Bălăceanu mare clucer și mare vornic, în 
1674, 1678, 1679, 1685 şi 1686 etc. etc. 

În calitatea lor de locţiitori de domn, ispravnicii de scaun rezolvau 
toate problemele curente ale statului feudal : se îngrijeau de stringerea 
dărilori*?, judecau procesele ce li se înfățișau la divanul pe care ei îl 
conduceau și dădeau cărți de judecată, trimiteau diverse porunci în 
toată ţara pentru aducerea la îndeplinire a hotăriîrilor luate sau pentru 
efectuarea unor cercetării, numeau hotarnici în toate regiunile ţăriil60 
etc. Tot în această calitate, ei reprezentau interesele ţării şi în afara hota- 
relor ei 161. 

Cărţile de întărire de proprietăţi pe care le eliberau ispravnicii 
de scaun erau redactate după un formular asemănător aceluia al hri- 
soavelor domneşti, numai că ispravnicii nu aveau dreptul să pună pe aces- 
te cărți pecetea domnului. În încheierea unei asemenea cărți de întărire 
din 6 sept. 1676, prin care ispravnicii scaunului Bucureşti, Gheorghe Bă- 
leanu fost mare ban, Vilcu Grădişteanu mare vornic și Hrizea Popescu 
mare vistier, întăresc „credinciosului boiarinului al domnului nostru” 
Statie mare cămăraş o ocină, se spune : „Şi, după aşezămîntul judecății, 
noi întărim şi cu iscăliturile noastre” 162. 

Pe baza acestor cărți de judecată şi fără să mai cerceteze din nou 
pricina, cînd revenea în ţară, domnul întărea dreptul de stăpînire al 
posesorilor cărților eliberate de ispravnici. De pildă, la 21 dec. 1676, 
Gheorghe Duca arată că „fiind domniia mea în treaba împărăției, la 
oaste, în Țara Leșească..., i-am fost lăsat domnia mea ispravnici scau- 
nului domnii mele Bucureștilor” pe cei trei mari boieri amintiți mai 
sus, care cercetaseră pricina stăpînirii unei ocine la Brezoaia-Diîmbovița, 
întărind-o celui care cîștigase procesul. Pe baza cărții eliberate de isprav- 
nicii de scaun, domnul întărește stăpînirea respectivului proprietar 163. 

Reţinem deci că întăririle de proprietăţi eliberate de ispravnicii 
scaunului domnesc nu aveau puterea hrisoavelor domnești, aceste întă- 
riri fiind confirmate de domn. 


15? Radu Popescu, Istoriile, p. 163. 

158 Vezi doc. din: 20 nov. 1670, 30 iunie 1674, 20 iunie 1676 etc. (Acad. R. S. Ro- 
mânia, CCCLNANIV/253; I. Filitti, Arhiva G. G. Cantacuzino, p. 170; Arh. St. Buc., m-rea 
Bradu, XVII1/36). 

159 Vezi poruncile din: 4 oct. 1663, adresată vinăricerilor din Vilcea; 12 iunie 166.1, 
pentru restituire de ţigani la Morinsluvi-Oltenia ; 10 oct. 1670, trimisă vamcşilor din Oraşul 
de Floci; 25 nov. 1672, adresată pircălabilor din Piteşti etc. (Arh. St. Buc., m-rea Arnota, 
XVIII!24, ms. 5722, f. 292, ms. 712, f. 535 v.-536, ms. 479, f. 194). 

169 Vezi porunci:e privind hotărnicii în Buzău (3 sept. 1672, Arh. St. Buc., m-rea Radu 
vodă, XI1I/6), Bucureşti (doc. din 27 ian. 1672, idem, m-rea Cotroceni, NXV/23), Ciuper- 
ceni-Oltenia (doc. din 4 sept. 1676, idem, m-rea Hurezi, NII/2) etc. 

181 Vezi scrisoarea trimisă de ispravnicii scaunului Bucureşti la 11 iulie 1677 unor locui- 
tori din Braşov să se prezinte înaintea ispravnicilor din Cimpulung pentru nişte datorii 
(Hurmuzati, XV/2. p. 1369). 

162 Arh. St. Buc., im-rea Hurezi, XII/4. 

153 Acad. R. S. România, CXCVI/125. 


www.dacoromanica.ro 


128 ATRIBUŢIILE DREGĂTORILOR 


Pe de altă parte, trebuie să arătăm că, în calitatea lor de locţiitori 
ai domnului, ispravnicii de scaun puteau să anuleze unele hotărîri ale 
domnului, dacă constatau că ele nu erau întemeiate. De pildă, la 24 
mai 1675, ispravnicii de București dau o carte „,slugii mării sale domnu 
nostru”, Mihalcea Cîndescu căpitanul, să fie în pace de birarii judeţului 
Buzău pentru năpăştile birnicilor din Cîndești, deși domnul dăduse o 
altă carte prin care birarii care ţinuseră județul de bir fuseseră împuter- 
niciţi să-l „apuce” să plătească suma de bani cu care susțineau că au 
rămas în pagubă. Cum, între timp, doi boieri mărturisiseră că birarii 
nu au fost păgubiţi, ispravnicii de scaun hotărăsc „casele boierești să 
aibă pace de către toţi birarii” 164. 

Autoritatea ispravnicilor de scaun, acordată prin delegație dom- 
nească, înceta cînd domnul se întorcea în capitală. Cu acest prilej, avea 
loc o solemnitate deosebită, în cadrul căreia domnul mulțumea foştilor 
săi ispravnici pentru modul cum conduseseră ţara și îi răsplătea cu caf- 
tane 15. 


g. Ispravnicii documentelor şi poruncilor domneşti 


În Țara Românească ispravnicii erau cei care „isprăveau”, 
adică aduceau la îndeplinire o poruncă domnească 166. Ei îndeplineau în 
acest caz o delegaţie dată de domn și de sfatul său, care precizau în 
documentul respectiv limitele competenţei administrative a ispravnicului : 
să asigure stăpînirea unui proprietar feudal asupra pămîntului și țăra- 
nilor săi, aplicarea unei hotărîri judecătorești a sfatului și domnului, 
scutirea de dări a unui sat, achitarea unui dar în bani sau în natură 
făcut de domn unei mănăstiri etc. 

Pînă către mijlocul sec. al XVI-lea, ispravnici-executori ai porun- 
cilor domnești puteau fi oricare dintre dregători, chiar dintre aceia care 
nu erau membrii ai sfatului domnesc. Astfel, dintre cei 11 ispravnici 
ai documentelor de pînă la 1500 (începînd din 1481), patru au fost logo- 
feţi, unul pîrcălab de Poienari, doi mari vornici, unul fost vornic, unul 
stolnic, iar doi fără titlu. 

Pentru perioada 1510 — 1520, cei 44 de ispravnici se împart ast- 
fel pe funcţii : cinci logofeți și grămătici, patru mari logofeţi, cinci por- 
tari, un mare postelnic şi doi postelnici, un mare spătar și doi spătari, 
doi vornici, doi pircălabi, doi stolnici, un ban, un vistier, un sluger, un 
clucer, un șetrar, un sudeţ, un popă, un egumen și şapte ale căror func- 
ţii nu ne sînt spuse. Alte trei documente au cîte doi ispravnici: primul 


14 Acad. R. S. România, CCCLVIII/16. 

195 Vezi R. Greceanu, Viafa lui C. Brincoveanu, p. 99. 

166 Pentru înţelesul cuvintului vezi îndeosebi scrisoarea din 16 sept. 1676 a ispravnicilor 
de Bucureşti către Radea Bălăceanu clucerul, prin care aceștia îi cer să aducă la îndeplinire 
o poruncă referitoare la niște ţigani : „să le isprăvești dumneata lucrul să dea țiganii ' (copie la 
Inst. de istorie „N. Iorga”). 


www.dacoromanica.ro 


ISPRAVNICII DOMNEȘTI 129 


un mare vistier și un preot, al doilea un mare vornic şi un mare logo- 
făt şi al treilea un sluger şi unul fără funcţie. 

Din decada 1521—1530, încep să predomine între ispravnici 
logofeţii ; din cei 95 de ispravnici, 35 au fost logofeţi sau logofeţi II, 
32 mari logofeţi, cinci portari și mari portari, patru postelnici, trei pîr- 
călabi, un mare vornic și trei vornici, un vistier, un ban, un fost clucer, 
un sluger, un pitar, doi sudeţi, trei episcopi şi un clisiarh ; un document 
a avut doi ispravnici, pe marele vornic şi marele logofăt. 

Dregători diferiți puteau fi ispravnici chiar în același gen de pro- 
bleme ce trebuiau rezolvate. Astfel, la cele 20 de porunci referitoare la 
ţigani eliberate în perioada 1547—1583 au fost ispravnici: opt mari 
vornici, şapte mari logofeţi, doi mari postelnici, un mare comis, un mare 
portar (pentru marele logofăt) şi o dată spusa” domnului. 

Că nu este vorba de o specializare strictă a dregătorilor într-un 
anumit gen de probleme la care erau numiţi ispravnici şi că domnul 
şi sfatul său puteau alege în această vreme pe oricare dintre dregători 
să „isprăvească” o problemă se vede şi din alte cazuri; de pildă, la 
daniile de bani făcute de domni mănăstirilor nu este numit ispravnie 
— cum ar fi fost normal — marele vistier, ci uneori marele logofăt, 
alteori, marele postelnic etc. 


De la mijlocul sec. al XVI-lea, paralel cu adîncirea separării atri- 
buţiilor dregătorilor, cei care devin de regulă ispravnici ai poruncilor 
domnești sînt marele logofăt cu adjuncţii săi şi marele vornic; astfel, 
în perioada 1551—1570, dintre cei 357 ispravnici ai poruncilor domnești, 
214 sînt mari logofeţi și logofeţi II, 101 mari vornici şi numai 42 alți 
dregători; în decada 1571—1580, din cei 392 ispravnici, 192 sînt mari 
logofeți şi logofeţi, 184 mari vornici şi 16 alți dregători. 

În primele decenii ale sec. al XVII-lea, ispravnicul obișnuit al 
poruncilor domnești a devenit marele logofăt. Astfel, între 1601 și 1610, 
față de 234 mari logofeţi şi logofeți II ispravnici, sînt numai 26 mari 
vornici, 12 mari vistieri și vistieri II și trei alți dregători; în decada 
1611 — 1620, față de 512 mari logofeţi și logofeţi II, sînt ispravnici 
doar 20 de mari vornici şi 11 alți dregători. 

În această vreme, marele vornic este numit ispravnic de obicei 
numai în chestiunile ce intrau în atribuţiile sale : judecăţi, amenzi etc. 
sau pentru documentele privind pe marele logofăt. 

În sec. al XVII-lea, începînd îndeosebi din vremea lui Matei Basa- 
rab, ispravnicii obișnuiți la hotărnicii şi la luarea jurămintelor au devenit 
marele portar, subalternii săi, portarii II, precum şi vornicii II. 


x 


Cît priveşte construcţiile, şi aici remarcăm că domnul putea însăr- 
cina cu supravegherea construirii unui edificiu (mănăstire, curte dom- 
nească etc.) pe oricare din dregătorii săi. Astfel, Radu mare agă a fost 
ispravnic la repararea caselor domneşti din București în timpul domniei 


9 — c. 2% 


www.dacoromanica.ro 


130 ATRIBUŢIILE DREGĂTORILOR 


lui Matei Basarab 167, Gheorghe Caridi fost al doilea vistier la repararea, 
băii domneşti din Tîrgovişte 1%, Pîrvu Cantacuzino mare stolnic gi Cer- 
nica Știrbei fost mare armaş la construirea mănăstirii Hurezi!&, Radu 
Golescu mare comis la refacerea mănăstirii Brîncoveni!”, Mihai Canta- 
cuzino mare spătar la repararea curții domnești din Tîrgovişte de către 
Constantin Brincoveanu 171 iar Radu Dudescu mare sluger a fost ispravnie 
la construirea mănăstirii Sf. Sava din București, ctitoria aceluiaşi domn 


(1709) 172. 


În încheierea acestui capitol, subliniem faptul că sfatul domnese 
a jucat un rol deosebit de însemnat în Țara Românească și Moldova, fiind, 
alături de domnie, principala instituţie a ţării. 

Sfatul domnesc asista pe domn la conducerea treburilor statului, 
membrii săi fiind consultaţi în rezolvarea tuturor problemelor majore 
privind administrarea, organizarea fiscală, militară, judecătorească, 
politica externă etc. a ţării. 

În cazuri deosebite, domnii puteau convoca unele sfaturi mai largi 
sau soboare, care cuprindeau un număr mai mare de reprezentanţi ai 
clasei dominante, clasă care trebuia să-şi dea acordul la toate măsurile 
importante întreprinse de domnie. 

Cît priveşte atribuţiile generale ale dregătorilor, remarcăm sepa- 
rarea şi specializarea destul de lentă a acestor airibuţii, specializare care 
nu a devenit absolută nici la sfîrşitul sec. al XVII-lea. Cu toate acestea, 
la unii mari dregători (banul, logofătul, vornicii, vistierul, pîrcălabii) pre- 
domină atribuţiile de ordin public, în timp ce alții (postelnicul, paharnicul, 
stolnicul, comisul etc) au ca sarcini principale prestarea unor slujbe la curtea 
domnească. Atribuţiile fiecăruia dintre ei vor fi prezentate pe larg în 
partea a doua a lucrării. 


16? Doc. din 18 iulie 1652 (Acad. R. S. România, CCCXCVIT/49). 

1*8 Doc. din 20 april. 1642 (Arh. St. Buc., m-rea Căldărușani. 1X/1). 

1% R, Greceanu, Viața lui C. Brincoveanu, p. 27 şi Arh. St. Buc., m-rea Hurezi, 
XXV/8. 
x0 N. Iorga, Studii şi documente, XV, p. 73 şi R. Greceanu, op. cit., p. 93. 


11 R. Greceanu, op. cit., p. 47. 
173 „Revista istorică”, 1932, p. 274. 


www.dacoromanica.ro 


Cap. VI 


VENITURILE ŞI ABUZURILE DREGĂTORILOR ! 


Una din deosebirile cele mai de seamă dintre dregătorii feudali 
şi funcționarii statului modern este şi aceea că primii nu primeau leafă, 
veniturile lor fiind realizate de la locuitori, în schimbul slujbelor pe care 
le îndeplineau (judecăţi, strîngerea dărilor etc.), din răsplătirea slujbei 
prestate domnului ţării cu ‚mila? domnească (danii de ocine, scutiri 
de dări), din darurile pe care le primeau de la subalterni sau de la diverşi 
soli străini în trecere prin ţară, ca şi din concedarea de către domnie a 
veniturilor unor ținuturi. Aceste venituri erau proporționale cu impor- 
tanţa dregătoriei celui care le strîngea, precum şi cu aceea a slujbei pres- 
tate. Bunul plac al dregătorilor domniei, care săvirgeau dese abuzuri, 
juca și el un rol de seamă în stabilirea acestor venituri. 

La aceste venituri, considerate „„legale” în timpul orînduirii feudale, 
se adăugau apoi o seamă de alte cîștiguri ilicite, realizate din abuzurile 
pe care oricare dregător le putea săvirși, precum şi din „,cadourile” pe 
care le primeau de la cei cărora le făceau diverse favoruri. 


a. Evoluţia veniturilor dregătorilor pînă în sec. al XVII-lea 


Ştirile despre veniturile dregătorilor nu sint prea bogate. În plus, 
pînă în sec. al XVIII-lea, lipsesc în general documente care să fixeze 
cuantumul acestor venituri. De aceea, este greu de stabilit cu certitudine 
curba creşterii veniturilor dregătorilor din Țara Românească gi Moldova 
în vremea de care ne ocupăm. 

În sec. XIV—XVI, în cadrul acestor venituri, o greutate mai 
mare au avut-o dăruirile de ocine şi veniturile (de multe ori în natură) 
din slujbe. În sec. al XVI-lea, îndeosebi în a doua jumătate a sa, o dată 
cu creşterea exploatării fiscale în cele două state feudale, o importanţă 
tot mai mare au căpătat-o veniturile în bani, îndeosebi acelea reali- 
zate din strîngerea dărilor. 

O dată cu creșterea acestor venituri, care fac dregătoriile foarte 
productive, se mărește în mod deosebit interesul boierilor pentru ocupa- 


1 În acest capitol ne vom ocupa numai de veniturile generale ale marilor dregători, nu 
de ale fiecăruia în parte, pe care le vum prezenta la dregăturiile respective. Despre această 
problemă vezi şi C. C. Giurescu, Noi corlribuțiuni, p. 13—42. 


www.dacoromanica.ro 


132 VENITURILE DREGĂTORILOR 


rea lor 2, creşte în intensitate lupta pentru dregătorii şi putere. În sec. 
al XVII-lea se dă o luptă acerbă pentru ocuparea dregătoriilor, care 
devine scopul principal al partidelor boierești. Vorbind despre această 
luptă dintre cele două partide boierești din Țara Românească, croni- 
carul muntean afirmă că, ajungînd la putere partida Cantacuzinilor cu 
domnul ei de paie Antonie din Popești, aceștia urmăreau „să depărteze 
pre toţi boiarii de pre lingă curte și să le ia boieriile să le dia la ai 
lor, ca să fie numai ei” 3. Ocuparea dregătoriilor ţării era deci scopul 
principal al boierilor din partida Cantacuzinilor. Același cronicar, pre- 
zentînd domnia lui Constantin Brinecoveanu, constată că sfetnicii cei mai 
apropiaţi ai domnului, Cantacuzinii, erau „plini de bani, de sate, de vii, 
fără bir, fără împrumutări, precum alții ai ţării da”. Din această pri- 
cină, „nu le-au lipsit în zilele lui Constandin vodă nici un feali de bine 
ca să nu-l aibă” 4. 

Tot prin interesul pentru ocuparea dregătoriilor foarte productive 
se explică și lupta boierilor din Țara Românească şi Moldova împotriva 
domnilor care veneau cu o numeroasă clientelă de la Constantinopol, 
din care îşi aleg-:au dregătorii. Ei nu se ridicau împotriva grecilor sau 
a jafului la care se dedau ei şi domnii care-i patronau, ci împotriva 
sistemului cara îi înlătura în mare măsură pe boierii autohtoni dintre 
beneficiarii acestei exploatări, în primul rînd din dregătorii. 

Importanţa veniturilor realizate din dregătorii în sec. al XVII-lea 
este atestată de numeroase documente. Cele mai semnificative în această 
privinţă sînt acelea în care în blestemul final se spune că dacă un dre- 
gător nu va respecta porunca respectivă, „dregătoriia lui să o ia altul”® 
sau „boeriia lui să o ia altul”. De îndată ce pierderea dregătoriei era 
considerată pedeapsa cea mai cumplită pentru un boier înseamnă că 
dregătoriile aduceau venituri împortante. 

De altfel, lucrul acesta îl recunosc chiar unii dintre boieri. Astfel 
la 5 iulie 1692, trei mari boieri mărturisesc : „noi ştiind şi auzind de casa 
acelui boiarin bătrin Radu logofăt Cocorăscu, cum că au fost vistier 


2 Dovezile scrise despre existența unui interes deosebit pentru ocuparea dregătoriilor 
datează chiar din a doua jumătate a secului al XVI-lea, adică din v:emea cind aceste veni- 
turi înregistrează creşterea de care am verbit. Astfel, se cunosc eforturile depuse de boierul 
Danciu din Brincoveni pentrn a obtine o dr;gătorie : acesta dăduse satul Băileşti Ini Jane banul 
„ca să-i scoață lui dreçătorie de lu Stefan voevod" (Suran?) (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. 
XVII, vol. I, p. 94). De îndată ce un boier poate să dărniască un sat mare ca Băileștii 
pentru a obține dregătnrie, este de presupus că el ştia că nu face o afacere proastă și că va 
avea posibilitatea să scoată din dregătoria rîivnită venituri mai mari decit valoarea satului. 

3 Radu Popescu, /storiile domnilor Țării Româneşti, ed. cit., p. 166. Vezi şi /storia 
Țării Româneşti, ed. cit., p. 163, de unde rezultă că scoaterea dir dregătorii era o mare 
pedeapsă. Cf. în acest sens și doc. din 18 iunie 1669, unde se arată că Stroe Leurdeanu a fost 
„izgonit afară Jen sfatul țărăi” (Acad. R. S. România. CCI/31). 

. * Radu Popescu, op. cit., ed. cit., p. 203. 

3 Despre această luptă vezi pe larg introducerea lui Eugen Stănescu la vol. I fro- 
nicari munteni, Buc., 1961, p. LXX—I.XXVI. 

ê Doc. din 24 april. 1648 şi 16 sept. 1650 (Acad. R. S. România. CXXV/83 şi ms. 
907, î. 34). 

7 Doc. din 13 ian. 1664 (Acad. R. S. România, XCIV,2). 


www.dacoromanica.ro 


EVOLUȚIA VENITURILOR DREGATORILOR 133 


mare și logofăt mare 20 de ani în zilele răposatului Matei vodă, ştim să 
fi rămas multă avuţie şi odoară dupre moartea lui”. Faptul că boierul 
ocupase 20 de ani dregătorii mănoase era deci o garanţie că el trebuia 
să fi realizat o avere însemnată. Și, într-adevăr, cei trei boieri constată 
că de la răposatul fost mare logofăt rămăseseră pe seama fiilor săi 42 700 
taleri, „afară den scule și den odoară”, şi două salbe de cîte 100 de gal- 
beni mari de aură. 


Rentabilitatea dregătoriilor în această vreme explică faptul că unii 
boieri, lipsiţi de avere, ajunşi dregători realizau apoi averi considerabile. 
La 6 mart. 1653, Dragomir din Plăviceni mare vornic mărturisește pe 
patul morţii că, atunci cînd s-a căsătorit cu Ilina vorniceasa, rudă cu 
Matei Basarab, „n-am avut nici rumân, nici ţigan, nici moşie, ci am cîş- 
tigat amîndoi dănpreună den mila măriei sale lu vodă” (e vorba de Matei 
Basarab). Din averea sa, Dragomir vornicul făcuse două mănăstiri, Alu- 
niș şi Lipov, cărora le lasă partea sa de sate, ţigani, rumâni, vii, mori 
şi vite ?. Tot astfel, Hrizea mare ban realizase în timpul cît ocupase dre- 
gătorii o avere însemnată. Într-un document din 15 mart. 1673 i se întă- 
resc cumpărături în valoare de circa 5 000 de galbeni 1%, sumă aproximativ 
egală cu aceea a cumpărăturilor făcute de Bunea Grădişteanu în timpul 
cît a fost mare vistier al lui Matei Basarabii. 


Se pare că în această vreme dregătoriile erau mai productive decît 
exploatarea pămîntului. La 16 iunie 1649, explicînd de ce nu lasă urma- 
şilor săi o avere prea însemnată, Tudor stolnicul le spune că „eu n-am 
fost vreun boiaren (adică dregător — n.n.) mare, ci hrana mea şi boe- 
riia mea au fost plugul și viia” 12. Boierul respectiv recunoștea, astfel, 
că dacă ar fi fost mare dregător ar fi realizat o avere mai însemnată 
decît prin cultivarea pămîntului. 


O situație asemănătoare constatăm şi în Moldova, unde marii boieri 
realizează în timpul cît au fost dregători averi uriașe, folosind, se înţe- 
lege, şi puterea deosebită pe care le-o dădea dregătoria. De pildă, Nestor 
Ureche mare vornic al Țării de jos, care, înainte de a deveni mare dre- 
gător, avusese : trei sate, o selişte, o parte de sat și patru fălci de vie 
cumpărate şi un sat şi o seliște moștenite de la bunicul său, poseda, 
în 1605 : 36 de sate şi părţi de sate, 10 seliști, 4 bălți şi 6 fălcide vie 13, 
iar în 1617 averea sa crescuse la: 52 de sate, 45 de părți de sate, 17 
mori, 6 heleșteie, 45 de fălci de vie, plus locuri de fînaţ și de prisacă 14. 


8 Arh. St. Buč, A. N., CXII/75. 

9? Acad. R. S. Rumânia, CXCVII/186. 

10 Arh. St. Buc., Peceti nr. 50. Vezi şi doc. din: 10, 11 mari. si 3 aprilie 1641, în 
care i se întăresc cumpărături noi (idem, Peceţi 56 şi 58 și m-rea Radu vodă, X/12). 

1 Doc. dir. febr. 1657 (Acad. R. S. România, Suluri nr. 5). 

12 Acad. R. S. România, CCI,VII/221. 

13 Doc. priv. ist. Rom., &., veac. NVIT, vol. I, p. 147—149, 163—164, 167, 227—233, 
255 passim. 

14 G. Ghibănescu, Surele, II, p. 168. Vezi lista proprietăților acestui mare dregător 
(ibidem, p. 171—173). Despre abuzurile săvirșite de acest mare dregător vezi mai jos p. 152. 


www.dacoromanica.ro 


134 VENITURILE DREGĂTORILOR 


La 4 mart. 1652, urmaşii lui Gavrilaș Mateiaș mare logofăt își împart 
49 de sate, 31 părţi de sate și 41 şi jumătate fălci de vie, toate moștenite 
de la acesta 45. 

Exemplul cel mai ilustrativ este oferit de marele vistier Toma Can- 
tacuzino, care la <c. 1662» declara că a dat pe cele 60 de sate, 15 jumă- 
tăți de sat şi 33 de fălci de vie pe care le cumpărase uriaşa sumă de 
14 350 de galbeni. Că cea mai mare parte din aceşti bani fuseseră adu- 
naţi în vremea cît a fost mare dregător rezultă din faptul că atit el 
cît și fratele său, Iordache, în timpul domniei lui Gheorghe Ștefan, cînd 
au fost scoşi din dregătorii, nu numai că nu au mai putut; cumpăra sate, 
dar au fost siliți să-şi vîndă unele din ele 1”, pentru a începe, de îndată 
ce redevin mari dregători, să cumpere din nou pămint 18, se înţelege din 
banii obţinuţi din slujbe şi folosind din plin puterea pe care le-o dădeau 
dregătoriile ce ocupau. 

De altfel, trebuie să subliniem faptul că foarte mulţi dintre marii 
boieri cumpără pămînt cît timp ocupă dregătorii și vând sate sau părţi 
de sate atunci cînd nu mai sînt dregători !?. 


b. Daniile de ocine domnești 


Unul din primele mijloace pe care le-a utilizat domnia pentru a 
răsplăti slujbele sfetnicilor şi dregătorilor săi a fost dăruirea de pămîn- 
turi din cele aflate în proprietatea sa. Acest sistem, specific feudal, a 
fost utilizat pe scară largă şi în alte state medievale, unde beneficiul 
a constituit una din căile formării proprietăţii feudale. 

În această lucrare nu ne vom ocupa de problema complexă a formării 
proprietăţii boiereşti pe calea daniilor domnești, problemă care a mai 
fost de altfel discutată în istoriografia românească, mai veche şi mai 
nouă %. Folosindu-ne de studiile existente, ne vom mulţumi doar să înre- 


15 Riblioteca Centrală de Stat, V/2. 

16 G. Ghibănascu, Ispisoace. 111/2, p. 29 — 32. Menţiunăm că Iordache Cantacuzino 
mostenise o avere înseninată și de la socrul său, fostul mare logofăt Gaviilaş Mateiaş, de care 
am vorbit mai sus (vezi doc. din 22 febr. 1656, Acad. R. S. Rumânia, DLXXXIX/29). 

17 Vezi doc. din 17 sept. 1656, 5 april. 1657 etc. (Arh. St. Buc., ms. 538, f. 22 și 
m-rea Neamţ, LIX/17). 

18 Vezi doc. din 16 și 20 aug. 1660 (Biblioteca Centrală de Stat, XX/83, 84). 

19 Dintre numeroasele documente de acest fel vezi pe cele din: 18 april. 1644, prin care 
Ionașco Cujbă fost mare vornic vinde o jumătate de sat Imi Toderașco mare logofăt cn 
1000 de lei și 100 de oi (Acad. R. S. România, CCCI/27); 7 iulie 1660, din care rezultă că 
Gherghe Roşca fost vistier vinde părţi de sat lni Ilie Şeptilici hatman (Acad. R. S. România, 
CAXXVIII/45); 5 iulie 1661, prin care Andreiaș loanovici fost mare medelnicer vinde un 
sat și părţi din altul lui Iordache Cantacuzino mare vistier (Acad. R. S. România, 
CCCNXXV/10) ete. etc. š 

20 Vezi: G. Popovici, Ordinea de succesiune tn moşiile donalive moldovene in sec. XIV, 
în vol. Prinos lui D. A. Sturdza, Buc., 1903, p. 355—371: I. 'lanovicearu, Formațiunea 
proprietății funciare in Moldova. Păminiul gospod, în același volum. p. 411—433; V. Cos- 
tăchel. La formation du benefice en Moldavie („„Rev. hist. du Sud-Est europâen''. 1946, p. 118— 
— 130): vezi şi paragraful redactat de aceeaşi autoare în Viata feudală. p. 272—276; C. Ci- 
hudaru, Forme de proprietate feudală in Moldova („Studii și cerc. ştiintifice”, Iaşi, s. III, 
şt. sociale, 1955, nr. 3—4, p. 1—30) etc. 


www.dacoromanica.ro 


DANIILE DE OCINE DOMNEȘTI 135 


gistrăm acest mijloc de răsplătire a slujbelor prestate de marii boieri 
şi dregători domniei. 

Va trebui mai întîi să semnalăm faptul, deja cunoscut, că domnia 
a folosit acest mijloc îndeosebi pentru a răsplăti „slujba dreaptă şi cre- 
dineioasă”! a marilor boieri şi în mai mică măsură pe aceea a slugilor 
sale mai mărunte. Referindu-se la acest vechi obicei de răsplătire a sluj- 
hei, Antioh Cantemir, domnul Moldovei, arăta că domnii miluiau astfel 
„pe boiarii mari şi slugi credincioase” 2!, iar într-un foarte interesant răs- 
puns la un chestionar despre originea proprietăţii din Moldova, un grup 
de boieri declarau, în sec. al XVIII-lea, că domnul făcea aceste danii 
„după slujbă și cinste fiecăruia” 2%. „,Slujba” și „cinstea” marilor boieri 
fiind mai importante pentru domnie, se înțelege că ei erau principalii 
beneficiari ai daniilor domneşti. 

Obiceiul ca domnii să răsplătească pe boieri şi dregători cu ocine, 
la care se adăuga uneori scutirea de dări, a fost atit de răspîndit, încît, 
la 6 nov. 1667, Alexandru Iliaş, domnul Moldovei, declara „din veac 
fiind obicina tuturor domnilor, de au fost volnici a da și a milui pre 
boieri care au slujit domnu-său cu dreptate, ori cu sate, ori cu alte obiceie 
ce-au vrut, voe să facă volnici au fost” 23. 

În numeroase documente dani domnească era motivată de faptul 
că boierul sau dregătorul respectiv „a slujit înaintaşilor noștri cu drep- 
tate şi credinţă, iar acum ne slujește și nouă”, „ne-a slujit drept şi cre- 
dincios”, „pentru dreaptă și credincioasă slujbă pe care mi-au slujit-o 
domniei mele” 24, iar în sec. al XVII-lea pentru că „au slujit și domnii 
mele şi țărăi noastre cu mare direptate și cu credință”. 

În cele mai inulte din aceste documente nu ni se spune în ce anume 
a constat slujba prestată. Uneori, însă, se arată că slujba respectivă a 
fost depusă în diverse solii peste hotare 26, pe cîmpul de luptă, unde cel 
răsplătit şi-a expus viața pentru domn ?7, că respectivul dregător „cu 
destoinicie s-a înălțat în toate ce au fost trebuitoare domniei” 3%, sau, 
în sfîrşit, că răsplata a fost acordată pentru alte diverse servicii fără 
legătură cu atribuţiile obișnuite ale dregătorilor %. 

21 G. Ghibănescu. Surete, NV. p. 117. 

23 Acad. R. S. România. NANII/291. 

23 Arh. St. Buc., ms. 578, f: 113. 

24 Doc. nrin. ist. Rom., A., veac. NIV—NYV, p. 29, 30. 46, passim; veac. NV, p. 19, 
38. 44, passim; B., veac. NVI. vol. II. p. 34—35, 53, 126, 185 passiin. 

25 Acad. R. S. România, CVII/135 a (doc. din 2 mai 1659). 

28 Doc. din: 22 inlie 1535, 12 iunie 1592, 24 april. 1613, 20 mart. 1623. 14 aug. 
1673 etc. (Doc. priv. isi. Rom., B.. veac. XVI. vol. JI, p. 186, vol. VI, p. 50. veac. XVII, 
vol. II, p. 176, vol. IV, p. 236 şi N. Iorga, Studii şi dorumente, V, p. 222—223). 

2? Doc. din: 20 sept. <15!13>, 23 april. 1532, 17 nov. 1538, 1 febr. 1602. 20 mart. 
1623, 18 sept. 1654 etc. (Doc. priv. ist. Rom.. B., veac., XVI, vol. I, p. 96 — 97. vol. II, 
p. 104, 254, veac. XVII. vol. I. p. 31, vol. IV. p. 236; Arh. St. Buc., Dep. Filipescu, 1/17). 

28 Doc. din 10 febr. 1630 (Acad. R. S. România, CCCXCVII!/43. 

29 Dintr-un doc. din 8 dec. 1612 aflăm că Harvat stolricui. trimis de Alexandru Mircea 
să împartă satele Craioveştilor între boierii din Brincoveni și Anca din Coiani, fusese răsplătit 
de domn , pentru slujbă bună şi credincioasă” cu satul Băileşti şi Piscul Dirvariului (Doc. 
priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. II], p. 112). 


www.dacoromanica.ro 


136 VENITURILE DREGĂTORILOR 


După cum a remarcat pe bună dreptate V. Costăchel în studiul 
citat, este greu de urmărit procesul de formare a proprietăţii boierești 
pe calea daniei domneşti pentru slujbă, deoarece numeroase documente 
de danie nu ni s-au păstrat, iar în cele mai multe documente tirzii nu 
se vorbeşte de originea proprietăţii. 

Acest mijloc de răsplătire a slujbei prestate domnului de boierii 
şi dregătorii săi a fost mai larg folosit în sec. XIV — XVI şi mai rar 
după aceea, deoarece domnia nu mai dispunea de fonduri funciare prea 
mari pentru a-și „,milui” dregătorii. 

În afară de cedarea în proprietate, pentru slujbă, a unor pămiîn- 
turi domnești — proprietate care ajunge pînă la urmă să se confunde 
cu aceea de moștenire, cu ocina — domnia a folosit ca mijloc de a-și 
răsplăti slugile şi boierii cedarea temporară a folosinţei unor pămînturi 
domnești %. Domnia își păstra astfel posibilitatea de a retrage beneficia- 
rilor dreptul de folosință cînd considera că aceștia s-au „,hrănit”” destul 
pe ocinele primite sau cînd putea să dea o altă utilizare pămîntului res- 
pectiv, de obicei dăruindu-l unor boieri favoriţi. Se înţelege de la sine 
că dreptul de folosinţă înceta şi atunci cînd beneficiarul nu mai slujea, 
domnului care îi dăduse pămîntul în folosinţă. 

Obiceiul folosirii temporare a ocinelor domnești de către boieri 
este destul de vechi. El apare într-un document de la Mircea cel Bătrîn, 
care spune, referindu-se la niște sate dăruite mănăstirii Tismana, că, 
dacă le-ar fi dat unui cneaz sau boier, ar fi putut ca „azi sau mîine 
să vă iau să vă dau altuia” 3t, 

Aceste sate sînt cele care umblă ‚din mînă în mînă” sau „din boier 
în boier”, cum spun documentele. În Moldova, asemenea sate sînt destul 
de numeroase. La 29 ian. 1588, de pildă, se arată că satul Liveni 
fusese drept” domnesc şi umblase „din mînă în mînă şi din boier în 
boier” ; acelaşi lucru se afirmă la 6 ian. 1583 despre satul Mîndreşti, sau 
la 15 aprilie 1618 despre satul Podoleni 2%. 


c. Scutirile de dări 


Constituie un alt mijloc utilizat de domnie pentru a răsplăti ser- 
viciile dregătorilor săi 33. 

Din documente rezultă că scutirile de dări se acordau de obicei 
fiecărui boier în parte pentru satele aflate în proprietatea sa şi că marii 
boieri erau scutiţi doar de unele dări, plătind în schimb altele, în primul 
rînd birul, începînd din a doua jumătate a sec. al XVI-lea. 


31 Vezi şi C. Cihocaru, op. cit., p. 27 şi urm. 

31 D.R.H., B., vol. I, p. 72. 

32 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVI, vol. TII, p. 174 și 199 şi veac. XVII, vol. IV, p, 267. 

33 Despre scutirile de dări obținute de dregători ca o favoare domnească vezi și (\. C. 
Giurescu, Noi contribuțiuni, p. 24—27 şi I. C. Filitti, Consideraţii generale despre vechea 
organizare fiscală a principalelor române, Buc. 1935, p. 24, care crede că „se poate că aceștia 
[marii dregători] s-an bucurat de scutirea de dări, cu excepţia impozitulni personal”. 


www.dacoromanica.ro 


SCUTIRILE DE DĂRI 137 


Prima măsură cu caracter general în această privință în Țara 
Românească a fost luată de Mihnea Turcitul, care declara la 8 ian. 
<1586 — 1591» că a fost silit să impună la bir pe toţi boierii „mari 
şi mici și pe toţi”, pentru ,,haraciul cinstitului împărat și pentru nevoia 
şi greutatea Țării Românești”? 34. 

Obligaţia marilor dregători de a plăti birul s-a păstrat şi mai tîr- 
ziu. Paul de Alep ne informează că toţi boierii plăteau tributul sau hara- 
ciul „în proporţie cu proprietăţile și venitul lor” 5%, iar dintr-un document 
din 16 mai 1717 — o scutire de dări acordată lui Manolache biv vel agă 
— rezultă că veliții boieri plăteau și în această vreme birul, fiind scu- 
tiţi în schimb de dijmărit şi de vinărici 38, 

Cît priveşte celelalte dări, în cunosentul hrisov contra grecilor 
dat de Leon vodă la 15 iulie 1631 se hotăra să nu se ia boierilor „,oierit 
de oi, nici dijmă de în stupi, nici gorștină de în porci, nici vinărici, nici 
a boiariu mari, nici a mic..., ce să fie în pace cum au fost de veac” 37, 

Unele din aceste scutiri de dări sînt confiimate şi de izvoare din 
sec. al XVIII-lea. Într-un protocol austriac privind Oltenia, din 1723, 
se arăta astfel că boierii „ex familia antiqua” erau scutiţi de dijmărit 
şi de oierit 38, iar în Genealogia Cantacuzinilor se susține că, „de cînd este 
Țara Românească”, boierii şi mănăstirile nu au dat vinărici și dijmărit 3%. 

Cu toate acestea, din sec. al XVII-lea ni s-au păstrat unele scutiri 
de vinărici acordate individual uno. mari dregători, ceea ce dovedeşte 
că aceștia nu erau scutiți în totalitatea lor. Astfel, la 23 febr. 1645, 
Matei Basarab sentește de vinărici via lui Radu Cocorăscu mare logofăt 
din dealul Tiîrgoviștei „pentru dreapta și credincioasa slujbă cu care a 
slujit domniei mele în tot locul, unde a fost nevoia domniei mele şi gre- 
utatea ţării şi nu a cruțat nimic pentru slujba domniei mele” 49. O scutire 
asemănătoare s-a acordat la 28 iunie 1648 pentru viile lui Vucina mare 
paharnic, care deveniseră între timp ale lui Nicoară mare portar î!. Dacă 
toți marii dregători ar fi fost scutiţi de vinărici în această vreme, nu ar 
fi avut rost să se mai acorde asemenea scutiri individuale unora dintre ei. 

Deşi din informaţiile date de cronicarul Radu Popescu — adver- 
sarul declarat al Cantacuzinilor — rezultă că, în timpul domniei lui 
Constantin Brîncoveanu, doar membrii acestei familii, fiind sfetnicii favo- 
riţi ai domnului, erau „fără bir, fără împrumutări”, în timp ce ceilalți 


34 Doc. priv. isi. Rom.. B., veac. XVI, vol. V, p. 223. 

3% Paul de Alep. Călătoriile patriarhului Macarie, ed. cit., p. 217. 

35 Muzeul de istorie Buc., nr. 25 060. 

37 Arh. St. Buc., m-rea Bistriţa, LXVII/1 şi Acad. R. S. România Peceţi nr. 185. 

33 N. Iorga, Documente, V. p. 141. 

39 Genealogia Cantacuzinilor, ed. N. Iorga, p. 150. 

Amintesc aci că o situaţie asemănătoare exista şi în alte state feudale, unde nobilii 
erau scutiți în general de dări. De pildă, la 1492, un decretal regelui maghiar hotărește: 
»nobiles, tam iobagiones habentes, quam non habentes, de terris propriis decimas dare non 
tenatur : antiqua eorum libertate requirente”? (Corpus Juris Hungorici, I, p. 512; vezi şi 
p. 552). 

40 Arh. St. Buc., A. N., CXII/50. 

41 Acad. R. S. România, CI/64. 


www.dacoromanica.ro 


138 VENITURILE DREGĂTORILOR 


boieri dădeau 4%, din Anatefterul şi Condica vislieriei rămase din vremea 
acestei domnii se vede însă că cei 12 mari boieri ai divanului erau scu- 
tiţi doar de anumite dări, plătind altele. Astfel, ei erau scutiţi de vamă 
pentru produsele ce vor vinde „de ale casii lor”, de oerit, cămănărit, 
gărdurărit, plătind în schimb vinăriciul, văcăritul, oluchacul, tutunăritul, 
haraciul, vel seama, seama a treia, birul împrumutării etc 42. 

După cum a arătat D. Mioc într-un studiu recent, obligaţiile fis- 
cale ale marilor boieri erau — proporțional cu averile şi veniturile lor — 
mult mai ușoare decît ale restului locuitorilor ţării. În plus, scutirile 
de dări de care se bucurau marii dregători făceau să crească obligaţiile 
locuitorilor neprivilegiaţi din ţară %. 

Scutirile de dări erau acordate uneori şi pentru a răsplăti pe foştii 
dregători bătrîni, care nu mai aveau venituri din slujbe. La 24 mart. 
1619, Gavril Movilă, domnul Țării Românești, scuteşte astfel de dări, 
inclusiv birul, satele lui Cernica fost mare vornic, pe care-l iartă şi „de 
toate slujbele şi trebile..., pentru că este boier mai bătrîn, neputincios 
şi fără copii” 4%. 

Pentru Moldova, informaţiile ce cunoaștem nu sînt nici prea nume- 
roase, nici prea sigure. Între măsurile cu caracter general privind dările 
boierilor amintim în primul rînd pe aceea luată de Iliaș Rareş, în timpul 
domniei căruia au fost impuși la bir „toți boierii mari și mici... și tot 
sfatul” 45. 

Obligaţia boierilor de a plăti birul a fost menţinută şi mai târziu. 
Dintr-o relaţie de călătorie din 1587 aflăm că „marii boieri moldoveni 
care stau în jurul domnului socotesc ca cel mai mare folos şi cea mai 
mare cinste a-l sluji pe domn fără plată, în schimbul scutirii de toate 
sarcinile, în afară de tribut” (senza pagamento, per lessentione che hanno 
di tutte le gravezze, ecceto che del tributo) 17. Din această relaţie rezultă 
că, în vremea domniei lui Petru Șchiopul, marii dregători ai Moldovei 
erau scutiţi de dări, plătind numai birul. 

Peste aproape 90 de ani, la 1676, în memoriul său, în general bine 
informat, francezul De la Croix declara că „drept leafă, dregătorii se bucură 
de oarecari drepturi care le sînt atribuite asupra vitelor cornute”48, fără 
a mai aminti de scutirea de dări. 


42 Radu Popescu, Istoriile, ed. cit., p. 203. Vezi și mai sus p. 98. 

43 Studii şi mat. de istorie medie, V, p. 366, 375, 383, 385, 388,395,403 etc. şi Condica 
vistieriei, p. 26, 44. 105, 126. 191, 218, 283, 379, 440, 534, 577, 598, 629, 639, 649, 719 
passim. Despre obligaţia marilor boieri de a plăti văcăritul vezi şi scrisoarea domnului către 
braşoveni din 13 ian. 1707 (N. Iorga, Studii şi documente, X, p. 371—372). 

41 D. Mioc, Le répartition des charges fiscales et le poids de la fisculite sur les differents 
groupes sociaur et cconomiques à la fin du XVII-sitcle en Vulachie, extras din L'impôt dans 
le cadre de la Ville et de PEtat. 3966, p. 305 şi 309—310. 

45 Doc. priv. ist. Rom.. B., veac. NVII, vol. lII, p. 331. O scutire asemănătoare a 
acordat Grigore Ghica. la 1660, lui Constantin Cantacuzino fost postelnic, „ca o slugă bă- 
trină a noastră şi a ţării” (Genealogia Cantacuzinilor, p. 84—85). 

46 Cronicile slavo-române. ed. cit., p. 120. 

4? I. C. Filitti, Din arhivele Vaticanului, II, p. 45—46 şi „Însemnări ieşene”, dec. 
1938, p. 474. 

48 Ed. Fr. Babinger, .„Analele Acad. Rom. Mem. Secţ. ist.”. s. II, t. XIX, p. 191. 


www.dacoromanica.ro 


SCUTIRILE DE DĂRI 139 


Cu toate acestea, în martie 1737, Constantin Mavrocordat, domnul 
Moldovei, constata că, în această ţară, „era obicei ...ca o samă de boieri, 
adecă de la vel logofăt pînă la vel stolnic, să fie nesupăraţi de dajdea 
vistieriei (însă numai cînd vor fi întru cinstirea, boieriilor sale) ; eară schim- 
bîndu-se și dintru dregătorii lipsindu-se, să dea earăşi obicinuita dajde 
mazililor la visterie pe an, ca niște boieri mazili”. Din acest hrisov rezultă 
că, după un obicei existent la începutul sec. al XVIII-lea, marii dre- 
gători ai Moldovei, de la marele logofăt pînă la marele stolnic, erau scu- 
tiți de „dajdea vistieriei” pe timpul cît ocupau dregătorii. 

La data amintită, domnul Moldovei, considerînd că boierii — 
care erau „cele mai de aproape ale domniei mădulare” — au venituri 
mici iar unii dintre ei — deși fuseseră „cinstiţi” de domni cu dregătorii 
şi erau „nelipsiţi lîngă domnie, slujind la toate trebile şi poroncile dom- 
niei?” — trebuiau să plătească totuşi dajdea, a hotărît ca toţi dregătorii 
mari „începînd de la vel logofăt pînă la treti logofăt”, să fie scutiţi de 
dajde, atît în timpul cînd ocupau dregătorii, cît și după ce nu mai erau 
dregători. Scutirea de dări s-a extins nu numai asupra tuturor dregătorilor 
şi foștilor dregători (iertaţi de dajdia ,„,mazilească”), dar şi asupra fiilor 
;„dumilor sale”. Prin scutirea lor de dajdie, domnul se aştepta ca dregă- 
torii „mai cu fierbinte sîrguială să se afle către slujbele și poroncile 
stăpîneşti”. 

Acest hrisov prezintă o deosebită importanţă şi din alt punct de 
vedere : constatînd că între boierii mazili intraseră şi unii „din cei mai 
de jos” şi „pentru ca să se păzească cinstea neamului boieresc”, domnul 
a hotărît scoaterea acestora dintre mazili, urmînd ca pe viitor „nime 
din cei proşti și mai de jos să nu mai cuteze nici într-un chip a se mai 
vîri să se numere în ceata mazilească”, care trebuia să cuprindă numai 
pe cei ce dovedeau că sînt de neam boieresc“, 

Acest hrisov fixează deci statutul clasei boierești moldovene, pe 
care o separă de oamenii „proşti? (de origine modestă) ce reușiseră să 
se strecoare între boieri la sfirșitul sec. al XVII-lea şi începutul celui 
următor, îndeosebi în vremea unor domni ei înșiși de origine mai modestă, 
ca cei din familia Cantemir. 

Amintim în încheiere că, în sec. al XVII-lea, marii boieri erau obli- 
gați uneori de domn să dea vistieriei sume de bani sub formă de împru- 
mut, pentru a acoperi nevoile urgente ale ţării, împrumuturi care le erau 
de regulă restituite. La 4 martie 1657 și 16 oct. 1662, boierii moldoveni 
arătau astfel că, în timpul domniei lui Gheorghe Ştefan, fiind „dări mari 
a să da cu asuprială la împărăție şi la hanul tătărăscu... şi fiindu cu grabă 
mare strîngerea lor”, domnul „pus-au pre noi, pre boiarii cei mari, cîte 
o sumă de am dat și după aceea să ni se plătiască de asupra ţărăi”. 
Istratie Dabija — pe atunci mare vornic — dăduse 700 de taleri, pen- 


49 Hrisovul a fost publicat In „Arhiva românească”, t. II, ed. II-a, 1862. p. 190—194. 

Pentru Ţara Românească, vezi M Cantacuzino. Istoria Țării Românești, ed. 'Lunusli, 
p. 49, unde sc afirmă că C. Mavrocordat .,a ridicat darea boierilor și a făcut alegere, numin- 
du-i întii iar pe copiii lor neamuri”. 


www.dacoromanica.ro 


140 VENITURILE DREGATORILOR 


tru care primise de la domn satul Maicani, în timp ce celorlalți boieri 
li se restituiseră banii 50. 

Trebuie să mai arătăm că, uneori, domnii foloseau împrumutul 
forțat pentru a pedepsi pe boierii ce nu le erau favorabili. Astfel, Iliaș 
Alexandru, domnul Moldovei, ‚pe o samă de boieri ce era de casa Ducăi 
vodă i-au pus cîțiva bani de au dat împrumutare”. Cronicarul loan Neculce, 
de la care aflăm ştirea, nu ne spune însă dacă domnul le-a restituit san 
nu boierilor banii împrumutaţisl. 

Obiceiul ca domnii să pună pe boieri și dresători să dea împru- 
muturi exista şi în Țara Românească. La 6 mai 1632, Stoica spătarul, 
fiul lui Dumitru fost mare vornic din Cepturi şi tatăl lui Dumitraşeo 
Filipescu mare stolnic, declara că „am dat... multe dări şi împrumute 
grele pre la toţi domnii” 52, iar la 1705, Ivașco Băleanu scria cumnatului 
său Şerban Bujoreanu mare vistier pentru împrumuturile care se puneau 
„pe boierii mari și mici”, rugîndu-l să-l „ocolească” de acest împrumut 32. 


d. Veniturile realizate din slujbe 


Alcătuiau una din categoriile cele mai importante de venituri, 
pe care, proporţional cu importanța funcției ce ocupau, le realizau de 
la locuitorii ţării toţi slujbaşii statului feudal. În această categorie intră 
veniturile realizate din amenzi, cele obţinute din striîngerea dărilor, ca 
şi acelea încasate pentru diverse alte servicii. 

Veniturile din slujbă sînt întilnite în documente încă din sec. al 
XV-lea, fiind desigur mai vechi. În documente nu se precizează decit 
rareori cît de mari erau aceste venituri, care erau fixate de obiceiul 
vechi şi de bunul plac al reprezentanților domniei. 

La 23 martie 1482, cînd Basarab cel Tinăr dă mănăstirii Snagov 
dreptul să încaseze gloabele din satele sale, se spune că acestea vor fi 
strînse de o slugă domnească şi una vornicească, ambii curteni urmînd 
a primi „ce le este dreptul şi cum va figloaba”5%. Cei doi slujbaşi ai 
domniei trebuiau să fie deci plătiți după cuantumul gloabelor încasate, 
dar documentul nu arată care era „,dreptul” lor la plată pentru slujba 
prestată. Într-un alt document, din 31 iulie 1487, se arată că cele două 
slugi domnești care urmau să scrie şi să adune gălețile de grîu din jude- 
țul Brăila, dăruite aceleiaşi mănăstiri, trebuiau să primească fiecare cite 


5 Acad. R. S. România, [.]1/129 şi 130. Vezi şi Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 217e 
care fericeşte pe domnii care au in jurul lor boiei avnţi. care să le poală împrumuta sum. 
de bani pentru plata urgentă a bharaciului. 

51 J, Neculrc, op. cil., p. 39. Vezi şi p. 155, despre împrumntwrile puse de Constantin 
Duca. 

52 Arl. St. Buc., m-rea Cotroceni, ANXVII/11. 

53 J, C. Filitti, Arhiva G. G. Cantacuzino. p. 40. Despre rezistența opusă de boieri la 
aceste împrumuturi vezi E. D. 'lappe, Documents concerning Rumanian history, Londra, 
1964, p. 46. 

5 D.R.H., B., vol. I, p. 292. 


www.dacoromanica.ro 


VENITURILE DiN SLUJBE 141 


patru găleți „să le ajungă la amîndoi 8 găleți” 55. Cum nu ştim care era 
xantitatea de grîu striînsă din judeţul Brăila, nu putem cunoaşte nici cît 
anume reprezentau cele 8 găleți din cantitatea strînsă.. 

Situaţia este asemănătoare şi pentru marii dregători, deoarece, 
nici în cazul lor, documentele nu precizează de obicei cît anume încasau 
e la locuitori pentru serviciile prestate. 

Veniturile din amenzi (gloabele, duşegubinele) erau destul de impor- 
tante şi ele erau încasate de dregătorii care aveau drept de judecată, 
"îndeosebi de vornici şi pîrcălabi, motiv pentru care le-am tratat la aceşti 
dregători 56, 

În Moldova, un alt venit al dregătorilor era feriia, care constituia, 
beneficiul celui care judeca o pricină. Cînd pricinile se judecau la divan, 
ferîia se depunea la vistieria domnească ; cînd însă judecăţile se făceau 
"de către un dregător, feriia constituia venitul său, după cum rezultă 
din unele documente, în care boierul judecător declară că cei care cîy- 
tigaseră procesele „şi-au pus feriia într-a noastră mînă” sau „şi-au pus 
şi hierăia doisprădzeci florinţi naintea noastră” 57. 

Dregătorii — îndeosebi staroştii şi piîrcălabii — obțineau apoi 
venituri însemnate cu prilejul prinderii răufăcătorilor. În convenţia înche- 
iată de Moldova cu regatul polon în anul 1519 se prevede că dregătorii 
care prindeau pe răufăcătorii de la graniță aveau ca venit un groș din 
zece 58. Cuantumul acesta fusese fixat la 1496, cînd se hotăra că dregătorii 
„din lucrurile furate să nu ia a treia parte, ci să ia a zecea parte” 5. 

Mai tirziu, însă, dregătorii care prindeau pe răufăcători aveau 
venituri mai mari de 1 10 din valoarea lucrurilor furate. De pildă, la 
15 nov. 1660, starostele de Trotuș, prinzînd o hoaţă, luase o gloabă 
de cinci taleri pentru niște lucruri furate a căror valoare era de 35 de 
taleri ©. 

Cum hoţii prinşi „de față” (asupra faptului) puteau fi condamnaţi 
la moarte fără judecată, pentru a-şi răscumpăra capul de la dregătorul 
care-i prinsese trebuiau să-i plătească acestuia sume însemnate. Dintr-un 
document din 21 dec. 1639 aflăm astfel că starostele de Tecuci, prinzînd 
nişte hoţi de cai, primise 30 de galbeni ungurești pentru răscumpărarea, 
capetelor ®t. 

Marii dregători erau plătiți pentru toate serviciile pe care le făceau 
locuitorilor ţării, chiar dacă aceștia erau boieri. 


55 Itidem, p. 330. 

5 Vezi mai jos p. 201—203 şi 214—215. 

57 Doc. din 12 mai <1619> și 15 febr. <1531—1634> (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. 
XVII, vol. IV, p. 344 si Spiridonia-lași, XXXVI/7). Din bogata literatură despre feriie 
vezi G. Longinescu, Fertia, în „,Balcania”, II—III, 1939—1940, p. 199—318. 

58 M. Costăchescu, Doc. lui Ștefăniță vudă, p. 524. 

5 I. Bogdan, Doc. lui Ştefan cel Mare, II, p. 405. Menţionăm că tretina este amintită 
în documentele din sec. al XV-lea separat de gloabă (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, 
p. 224. 227 şi 265). 

% Arh. St. Iaşi, CDXII/13. 

a Acad. R. S. România, MCDXLV/I. 


www.dacoromanica.ro 


142 VENITURILE DREGĂTORILOR 


Cînd participau la hotărnicirea moșiilor, primeau cît timp duran 
aceste hotărnicii hrană şi băutură, în afară de alte daruri, ceea ce făcea, 
ca hotărniciile să fie foarte costisitoare 6. Ospeţe asemănătoare le erau 
oferite și atunci cînd erau martori la o vînzare de pămînt, dînd, prin 
prezenţa lor ca martori, putere zapisului de vînzare, pe baza căruia se 
întocmea apoi documentul de întărire al cancelariei domnești. 

În Țara Românească, cînd dregătorii erau trimiși de domn să înde- 
plinească alte servicii — de pildă să restituie sume de bani sau să scoată, 
banii de la diverşi datornici — primeau „,zeciuială”” din sumele respec- 
tive. De pildă, la 10 martie 1647, Nicoară mare portar, trimis de domn 
să restituie unui boier niște bani „fără de voia lui”, l-a „zeciuit” pe 
acesta „cum iaste lege'63. 

Această aşa numită „,zeciuială” era uneori mai mare decît 1/10 
din sumele scoase. Dintr-un document din 26 iunie 1694 aflăm că Vin- 
tilă Corbeanu fost mare ban fusese trimis de domn să „„apuce” o boie- 
roaică să restituie 400 de taleri alteia. Din această sumă el încasase 
numai 300 de taleri, din care dăduse jupînesei respective 250 de taleri, 
iar ceilalți 50 „i-au fost opritu pentru zeciuiala lui” %. Așa numita „,zeciu- 
ială” era în acest caz de 1/6 din suma încasată. 

Marii dregători aveau deci prilejuri numeroase de a realiza de la, 
locuitori, pentru slujbele îndeplinite, venituri însemnate, al căror cuantum 
depindea în mare măsură de bunul plac al celor care le încasau. 

Se cuvine să amintim aci şi de faptul că, în sec. al XVII-lea, 
dregătorii şi slujbașii domniei aflați în deplasare pentru interesele aces- 
teia erau hrăniți de satele aflate în cale. Și acesta este un obicei tipic 
feudal, care era practicat şi în alte ţări, în Rusia, de pildă. 

În Țara Românească exista chiar o obligaţie a acestor sate de a, 
da conace (adăpost), mertice şi obroace (hrană) atît slujbaşilor domniei, 
cît şi diverșilor soli străini care treceau prin ţară. În mod deosebit aveau 
de suferit din această pricină așa-zisele sate de drum, care primeau 
uneori scutiri de dări pentru plusul de obligaţii ce aveau. Din cauza 
acestor obligaţii destul de mari, locuitorii satelor fugeau uneori ca să 
scape de întreţinerea slujbaşilor domniei și călătorilor, după cum rezultă 
dintr-o poruncă a lui Matei Basarab, din 6 iulie 1634, referitoare la satul 
Crătuneştie€. 


62 Vezi doc. din 21 oct. 1686, în care se spune că se cheltiseră aproape 75 de taleri 
pentru hrana şi băutura dată celor 12 boieri hotarnici la Comanca, care primiseră și cite un 
ughi pentru participare (Arh. St. Buc., ep. Rimnic, XII/30). Pentru Moldova vezi doc. 
din 8 dec. 1633 şi 11 aug. 1646, în care se arată că boierii hotarnici primiseră cite un cal (Acad. 
R. S. România, LXXII/33 şi V'ricarul, XXIII, p. 203—201). 

63 Arh. St. Buc., m-rea Sf. Ioan-Buc., XV/24. 

“1 Muzeul regional Craiova, nr. 124. 

s OŢJEPKH HCTOPHH CCCP, partea a Il-a, Moscova, 1953, p. 159. 

66 Acad. R. S. România, CLV/180. Vezi şi doc. din 12 mai 1715 şi 27 aprilie 1716, 
în care se recunoaște că m-rea Strehaia rămăsese „săracă și mincată din toate, fiind în drum 
mare şi avind multă cheltuială de boieri şi de alte slugi domneşti”. („Arhivele Olteniei”, 1942, 
p. 208 și 212). 


www.dacoromanica.ro 


CONCEDAREA ÎNCĂSĂRII DĂRILOR 143 


Tot în Țara Românească exista şi obiceiul ca stringătorii dărilor 
— printre care se găseau, cum vom vedea, şi dregători — să fie între- 
ţinuţi de satele care erau „scaune de bir” 67. 

În Moldova, obligaţia satelor de a întreţine dregătorii şi slugile 
domniei aflaţi în deplasare apare doar în documentele prin care unele 
sate erau scutite de această obligaţie. Dintr-un document din 30 august 
1633, referitor la satul Docolina, prin care i se acordă acestuia scutire 
pentru „bucate şi băutură slugilor domneşti sau boiereşti”, rezultă că 
numai cei care primeau o carte specială de la domnie, „și turci şi tătari 
şi alți soli”, aveau dreptul să fie hrăniţi şi străjuiţi de satul respectivs8. 
Mai tîrziu, la 15 iunie 1657, Gheorghe Ştefan hotăra ca satul Șipotele, 
aşezat „într-acel drum mare”, să nu dea celor aflaţi „cu slujbe domneşti... 
bucate şi băutură”. Erau exceptaţi aprozii trimişi cu diverse treburi, 
care trebuiau să primească bucate, „însă de carele or mînca şi ţăranii, 
mălai, brînză, ce-ar avea, iară de băutură să nu le cee” ®, 

În cadrul reformelor inițiate de Constantin Mavrocordat; la înce- 
putul deceniului V al sec. al XVIII-lea, s-a hotărît, printre altele, ca 
dregătorii şi slujbaşii domniei trimiși în diverse misiuni prin ţară „să 
nu mai facă nimărui cheltuială prin sate, măcar preţ de un ban” 70, 


e, Concedarea încasării dărilor din ţară 


Una din sursele cele mai însemnate de venit ale marilor dregători 
— indiferent, de dregătoriile pe care le ocupau — a fost concedarea 
de către domnie a strîngerii dărilor din anumite judeţe ale ţării, din înca- 
sarea cărora își opreau a zecea parte. Acesta era unul din cele mai impor- 
tante venituri realizate din îndeplinirea unei slujbe”. 

Prima informație despre acest venit i-o datorăm lui Franco Sivori, 
secretarul italian al lui Petru Cercel, care relatează că „este obiceiul 
în Țara Românească ca principii, pentru a răsplăti pe boieri și pe alți 
favoriţi, să le dea grija de a strînge şi a aduce la curte toate veniturile 
țării, dînd unuia grija unei provincii (judeţ) şi altuia a alteia, după bunul 
plac al principelui. Acesta, după un vechi obicei, pentru osteneala de a 
strînge veniturile, acordă zeciuială din tot ce scoate aceluia căruia i s-a 
făcut favoarea de a-i încredința grija”. După părerea sa, judeţul Buzău, 
care îi fusese încredinţat, ar fi adus un venit anual de 12 000 de scuzi 
din string>rea dărilor 7?, o sumă foarte mare. 

Peste un secol şi jumătate, un alt italian, N. de Porta, aflat în 
slujba austriacilor care ocupaseră Oltenia, ne oferă informaţii asemănă- 


4 Vezi D. Mioc, Despre modul de impunere şi percepere a birului, în Studii şi materiale 
de istorie medie, IJ, p. 93. 

6 N. Iorga, Studii şi documente, V, p. 21. 

6 Arh. St. Buc., m-rea Barnovschi, 1/2. 

70 Acad. R. S. România, ms. rom. 237, f. 57—58. 

71 Vezi și D. Mioc, op. cit., II p. 90—93. 

? Şt. Pascu, Petru Cercel si Țara Românească, p. 172. 


www.dacoromanica.ro 


144 VENITURILE DREGĂTORILOR 


toare despre veniturile realizate de dregători din strîngerea dărilor. De 
Porta ne spune că, în vremea voievozilor, (adică înainte de ocuparea 
Olteniei), „numai ei [boierii] erau trimişi de domni la strîngerea dărilor”, 
din care „pentru ostenelile lor percepeau cu încuviințarea domnilor 10 
la sută și își mai însuşeau alte 10 la cută din ciștigul asupra [schimbării] 
monedelor”. Tot ei luau în arendă oieritul și dijmăritul, pe care le sub- 
arendau apoi, realizind beneficii mari. Pe lingă toate aceste cîștiguri, 
dregătorii „erau mituiţi în taină de contribuabili prin daruri..., ca să 
le micşoreze dările”, obţinînd astfel și alte cîștiguri ilicite?3. 

În documentele din sec. al XVII-lea se găsesc numeroase știri des- 
pre dregătorii care „țincau” judeţele de bir sau cărora li se conceda 
stringerea altor dări din ţară. La aceste operaţiuni puteau fi utilizaţi 
oricare din dregătorii ţării, indiferent de atribuţiile lor. Astfel, dintr-un 
document din 4 ian. 1647 aflăm că Dumitrașco Filipescu mare stolnic 
şi Marco Danovici mare armaș ţinuseră de bir judeţul Buzău”; în timpul 
domniei lui Matei Basarab, Constantin Serban, pe atunci al doilea pos- 
telnic, ţinuse și el de bir judeţul Ilfov, înainte de sama talerului?, iar 
la 5 febr. 1693 se spune că Oprea mare șetrar a fost „cu rînduiala hara- 
ciului ispravnic şi strîingător de bani aceștea la toate breaslele ot sud 
El<fov >” 76, 

Dregătorii realizau venituri însemnate din stringerea dărilor. Ast- 
fel, pentru anul fiscal 7205 (1696 — 1697), marele ban Cornea Brăiloiu 
a încasat ca zeciuială din dările strînse din judeţul Gorj suma de 1819 
ducați, în timp ce marele stolnic Radu Golescu, care strinsese dările din 
judeţele Muscel şi Romanați, a realizat un venit de 2 043 ducați 7. 

Uneori — așa cum arăta și N. de Porta — marii boieri cărora 
li se concedase stringerea unei dări o subarendau unor oameni apropiaţi, 
realizîind astfel cîştiguri fără să aibă nici un risc sau să depună vreo 
muncă. Dintr-un document din 20 ian. 1692 rezultă că aşa procedase 
Radu Ştirbei postelnicul cu „nişte părţi de dijmărituri den jud. Vilcei 
şi al Oltului”, pe care le arendase lui Matei Părdescu postelnicul pentru 
suma de 1292 de ughi 78. 


73 C. Giurescu, Material pentru istoria Olteniei, II, p. 81. 

Menţionăm că „,zeciuiala den 10 bani un ban” sau ,.poclonul dăn 10 bani un bau” 
pe care le incasau strirgătorii dărilor sint amintite și în Anatefterul lui Constantin Brincoveanu 
(ed. Dinu C. Giurescu, in Studii şi materiale «e istorie medie. V, p. 423, 424, 425 passim). 

74 Arh. St. Buc., ep. Buzău, XVII/S. Vezi și duc. din 20 dec. 1648 (Acad. R. S. Ro- 
inânia, CXNIX/247). 

75 Doc. din 1 dec. 1668 (Arh. St. Buc., Mitr. Țării Rom., X/3). 

76 N. Iorga, Studii şi documente, |, p. 427. Vezi şi doc. din 3 iunie 1644, în care se 
arată că Diicu Buicescu mare agă scrisese circinmile din Tirgoviște pentru a îi impuse apoi 
la dări (Arh. St. Buc., ms. 458, f. 88) și informaţia din /sforia Țării Româneşti, potrivit 
căreia, în timpul domniei lui Leon vodă, Matei din Brincoveni, pe atunci mare agă, ţinuse 
de bir județul Romaaati (cd. cit., p. 95). 

7? D, Mioc, La répartition des charges fiscales, p. 309, nota 13. 

738 Arh. St. Buc., m-rea Brincoveni, XXII/62. Vezi și doc. din 17 oct. 1632, în care 
se arată că doi oameni ai lui Miho Racotă spătarul au fugit peste munţi „,cu banie dij. 
mărie de în doo judeaţe, cu doo mie de galbenc”. (N. Iorga, Studii şi documente, IX, p. 17)- 


www.dacoromanica.ro 


CONCEDAREA ÎNCĂSĂRII DĂRILOR 145 


Tot marii boieri erau aceia cărora domnul le concesiona uneori 
strîngerea veniturilor realizate din vama de la vaduri şi din exploatarea 
ocnelor. Dintr-un document din 8 febr. 1666 rezultă că, în timpul dom- 
niei lui Mihnea al III-lea, Ghinea vistierul, Manul banul, Stroe Leur- 
deanu vornicul, Radu Mihălcescu vornicul, Radu Siaico Popesen logofă- 
tul şi Danciu Pirîianu postelnicul ţinuseră ocnele și vadurile în arendă **. 

În calitatea lor de stringători ai dărilor din ţară, marii dregători 
făceau numeroase abuzuri şi excese, silind satele să se vindă san prădind 
pur şi simplu pe contribuabili. Dintr-un document din anul 1654 aflăm 
astfel că, în vremea în care ţinuse județul Dolj de bir, Diicu Buicescu 
spătarul, „fiind un boier cîrmuitor şi puternic..., a strimtorat satul Craio- 
viţa cu biruri şi cu dăjdii pînă cînd n-a (mai) putut să plătească biru- 
rile şi au fugit sătenii”. Fiind prinşi de dorobanţii din Craiova, locuitorii 
au fost duși la pușcărie şi siliţi să se vîndă rmnâni lui Diicu Buicescu %. 

Au rămas de pomină jafurile săvirșite mai tîrziu de boierul Cons- 
tantin Știrbei, fost mare sluger, comis și clucer, care, „fiind el cam 
lung la unghii”, a stirnit mînia lui Constantin Brincoveanu, care îi re- 
proşa : „Ai luat județul Dimboviţii, l-ai prădat de n-au rămas ca un 
sat; l-am luat acela și ţe-am dat Teleormanul; şi mai rău l-ai făcut” 81, 
Boierul vinovat de aceste abuzuri a fost îndepărtat doar temporar din 
dregătorie. Mai tirziu, domnul (care îi era şi rudă) l-a făcut din nou 
mare dregător, deşi boierul respectiv nu se vu fi lecuit de năravurile 
sale, care erau și ale epocii în care trăia. 


Nu putem însă să nu amintim aci că favoarea acordată de domn 
dregătorilor săi de a stringe dările din ţară prezenta pentru aceştia şi 
anumite riscuri. Erau împrejurări în care locuitorii, nemaiputind suporta 
crincena exploatare fiscală, îşi părăseau satele, fugind în altă parte a ţării 
sau peste hotarele ei, în care cazuri boierii cărora li se concedase strin- 
gevea dărilor trebuiau să împlinească de la ei sumele de bani datorate de 
fugari. Aşa s-a întîmplat în anul 1631, cînd, „pentru multe biruri grele ce 
au fost asupra săracilor, neputînd să mai biruiască, spartu-s-au toate jude- 
tele de preste Olt, fugind care încătro au putut. Iar boiarii carii ţinea 
judeţele pățea mare nevoe de la domnie, că-i punea să plătească jude- 
tele cu sila” 82. A 

Pentru a pune la adăpost pe boieri de asemenea riscuri, Matei Basa- 
rab a obligat pe curteni să păzească satele de birnici să nu fugă, silindu-i 
să plătească ei birurile celor fugiți, şi a dat dreptul boierilor concesionari 
ai dărilor să vîndă ocinele fugarilor 83. 


79 Acad. R. S. Romània, LNVI 110. Vezi şi N. Jorgs. Studii şi documenle. V. p. 123. 

8 Acad. R. S. Romània. ms. Tocilescu. f. 70 v-71. Despre abuzurile săvirşite de 
dregătorii răbojari vezi şi doc. din 19 iunie şi 26 sept. 1620 (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. 
AVII, vol. I'J. p. 561 şi 591). 

a Istoria Țării Româneşti de la oct. 1638 pină la martie 1717, ed. C. Cercescu, 
p. 70—72. 

3? Istoria Țării Româneşti. ed. cit.. p. 95—96. 

83 Vezi N. Stoicescu, Curleni şi slujitori. p. 348—352. 


1) — e 29) 


www.dacoromanica.ro 


146 VENITURILE DREGATORILOR 


Pentru Moldova, nu avem informații atît de precise ca acelea ofe- 
rite de Franco Sivori și N. de Porta pentru Fara Românească. În această 
privință dispunem de două relații ale unor străini care au vizitat pro- 
vincia în sec. al XVII-lea. Francezul De la Croix afirma la 1676 că „dre- 
gătoriile se vind în folosul domnului” (les charges sont venales au profit 
du Prince) şi că ‚prețul lor este de la 300 de scuzi pînă la 12 000” 8%, 
Din relația unui italian, Paolo Bonici, din 1632, aflăm însă că nu este 
vorba de dregătoriile propriu-zise, ci de slujbele sau veniturile țării. El 
spune că, la intrarea în stäpînirea țării, domnul „vinde îndată toate 
slujbele țării (li offitij del paese) şi acești cumpărători sînt boierii săi 
mari şi mici (baroni e signori)”. Prin slujbe el arată că se înţeleg: 
vama, ocnele, dijma oilor, a albinelor și animalelor mari, birul ete. &, 
adică exact veniturile a căror strîngere din ţară era concedată dre- 
gătorilor. 

Din numeroase documente interne, îndeosebi din sec. al XVII-lea, 
rezultă însă că, şi în Moldova, strîngerea dărilor era concesională marilor 
boieri, care o puteau apoi subarenda. 


Din aceste documente aflăm că stringerea dărilor se putea încre- 
dința oricărui mare dregător, printre cei cărora li se concesiona aduna- 
rea lor fiind amintiţi : logofeţi, vornici, hatmani, postelnici, medelniceri, 
armași etc. Astfel, dintr-un document din 11 ian. 1588, rezultă că Solo- 
mon Birlădeanu logofăt rămăsese dator 70 000 de aspri „din darea lui 
de la Suceava, căci el însuşi a umblat pentru dare”86, iar la 8 febr. 1660, 
Nicolae Buhuș mare medelnicer declara că avusese „asupra sa” strîn- 
gerea unor dăjdii din ţinutul Tutova, pe care trebuia să le „istovească” 
la Gheorghe Duca al doilea vistier 8%. 


De cele mai multe ori, însă, boierii cărora li se concesiona strîn- 
gerea dărilor nu făceau această operaţiune cu mijloace proprii, ci o 
încredinţau altora, obţinînd din aceasta un cîştig fără muncă. Despre 
aceste subarendări aflăm de obicei cînd cei cărora li se încredința strîn- 
gerea dărilor nu le puteau pistovi” și rămînean datori dregătorilor res- 
pectivi, care le luau ocinele sau îi băgau la închisoare, pentru a-şi putea 
scoate banii. Într-un document din 26 dec. «1638 11644», se spune 
astfel că un om din Dumeni dăduse ocina sa lui Petriceicu mare vor- 
nic de Țara de sus pentru niște bani „pe care i-am fostu eu luat dintr-o 
slujbă ce-am avut de la dumnialui la ținutul Sorocei, trei sute de lei, 
bani domnești”, pe care, fugind, trebuise să-i plătească vornicul. La 


81 F. Babinger, O relațiune neobservată, în „Analele Acad. Rom. Mem., Sect. ist.”, s. 
II, t. XIX, p. 131. 

8% Diplomatarium italicum, Il, p. 335. 

86 t, Bălan. Documente bucovinene, I, p. 101. i 

3 Arh St. Buc., ms. 538, f. 22 v. şi N. Iorga, Studii și documente, V, p. 86—87. 
Vezi şi duc. din 3 aprilie 1656 şi 16 aug. 1659, din care rezultă că ţinutul Putna a fost 
„pre mina”? lui Istrate Dabija mare vornic pentru strinsul unor dări. (Acad. R. S. România, 
CLVI/67 şi LNXVI/122). 

8 Acad. R. S. România, CDLIX/22. 


www.dacoromanica.ro 


CONCEDAREA ÎNCĂSĂRII DĂRILOR 147 


20 aprilie 1627, un alt locuitor arată că şi-a vindut ocina ca să se plž- 
tească „den temniţă de la Necula Catargiul postelnicul, pentru nişte bani 
ce am fost rămas pentru desetină de la Tutova” 8, 

Înainte de a arenda strîngerea dărilor, marii boieri luau un zapis 
de la cei cărora le încredințau această operaţie, în care se arătau con- 
diţiile în care se făcea arendarea. La 16 iulie <1639 — 1643 >, trei locui- 
tori dau un asemenea zapis că „ne-am tocmit cu dumnealui armașul cel 
mare, cu Ştefan şi logofătul Racoviţi şi cu Apostol, de am luat trei 
părţi de slujbă de deseatenă de stupi de la ţinutul Tutovei şi a Bir- 
ladului..., cu dobinda dumilor sali, pre aceste trei părţi, doo sute şi dzece 
galbeni, fără partea cămărașului celui mare, a patra parte, însă cu stupii 
de pre la curteni”%. 

Pentru Moldova nu dispunem de date prea sigure despre cuantu- 
mul veniturilor realizate de boierii cărora li se concesionase strîngerea 
dărilor. Dintr-un document din 1 sept. 1714 ar rezulta că stringătorii 
dărilor beneficiau de un venit de 1/20 din valoarea dărilor strînse (deci 
mai mic decît în Țara Românească). În documentul amintit se spune 
că locuitorii din ţinutul Neamţ trebuiau să dea, pe lingă „cifertul” pe 
septembrie, și răsura, care era de trei potronici la un ughi, din care dui 
potronici „vor fi a visterii” şi un potronic al strîngătorilor dării respec- 
tive”, 

Ca şi în Țara Românească, şi în Moldova marii dregători săvîrşeau 
abuzuri și fapte necinstite la strîngerea dărilor, din care iealizau cîști- 
guri însemnate, la care asociau uneori şi pe domn, pentru a-i cumpăra 
iertarea. De pildă, autorul Cronicii Ghiculeștilor ne informează că, în 
timpul domniei lui loan Mavrocordat, marii boieri „au sfeterisit mulţi 
bani” la strînsul văcăritului. Domnul s-a supărat rău cînd a aflat de fapta 
lor, „dar totul s-a îndreptat cu darurile date din banii sfeterisiți ??. 

Ca şi în Țara Românească, și aci — în vremuri de aspră fisca- 
litate — marii boieri cărora li se conceda stringerea dărilor din ţinuturi 
erau siliţi să plătească banii fugarilor. Aşa s-a întîmplat în timpul celei 
de a treia domnii a lui Gheorghe Duca; cronicarul Nicolae Costin — 
căinîndu-i pe boieri — spune că „de atunci s-au stins casele boerești 
mai toate şi au încăput la mari datorii” 5. 


£ Acad. R. S. România, MCDNCVII/66. Dintre numeroasele docmnente de acest fel 
vezi și pe cel din 21 april. 1641, in care un locnitor din Ilișești arată că „anı înblatu en într-o 
zlotărie la ţănutul Hotinulvi, de la duninealui vornicul Petriceaico”, răminindu-i dator aces- 
tnia 70 de galbeni şi pe cel din 21 iulie 1662, în care se spune că un om care murise de cinmă 
strinsese o dajdie în numele lui Nicolae Racoviţă hatmanul (cad. R. S. România, 
LXXXIV/100 şi DIV/27). 

20 Acad. R. S. România. CNVI/1 13. 

31 N, Iorga, Studii și documenie, XI, p. 71. Cf. în acest sens şi informaţia cronicarului 
moldovean, care — referindu-se la a doua domnie a Mmi Constantin Mavrocordat — afirmă 
că din 100 de parale care se încasau pentru vistierie strîngătorii dării primeau cinci (M. Ko- 
gălniceanu, Cronicile Români i, III, p. 183. 184). La 23 nov. 1755 se vorbește însă de 
„zăciuiala zlotașilor”” (N. Iorga, op. cil., V, p. 159 şi Acad. R. S. România, XXXVII/). 

9 Cronica Ghiculeştilor, ed. N. Camariano și A. Cioran-Cainariano, p. 589. 

93 Cronicile României, ed. M. Kogălniceanu, IJ, p. 23. 


www.dacoromanica.ro 


1 48 VENITURILE DREGĂTORILOR 


f. Cadourile primite pentru diverse favoruri făcute locuitorilor 


Constituie o altă categorie, dar nn cea mai puţin importantă dintre 
veniturile marilor dregători, care primeau pentru toate favorurile făcute 
locuitorilor cadouri substanţiale. 

Una din cele mai importante din aceste surse erau scutirile de dări 
sau scoaterile din catastif pa care le puteau obţine marii dregători, folo- 
sind influenţa lor, în schimbul unei răsplăţi însenmate. De pildă, la 
14 iulie 1666, un locuitor din Moldova arăta că dăduse lui Nicolae Buhuș 
mare logofăt o jumătate de moară pentru că l-a plătit de trei dăjdii şi 
l-a ras din catastif”, iar la 4 iunie 1691 un alt locuitor declara că a dat 
un pogon și jumătate de paragină de vie lui Iordache Ruset mare vis- 
tier, pentru că — spune el — ,,mi-au ras optu potronici țărănești din 
vistierie, pentru acel pogon și giumătate” %. 

Despre asemenea cadouri obținute de marii dregători pentru favo- 
rurile făcute la repartiția sau stringerea dărilor ne vorbesc şi documen- 
tele muntene%. La 8 iulie 1700, Grigore Băleanu postelnicul (care va 
deveni mai tîrziu mare dregător) seria rudei sale Radu Dudescu, rugîndu-l 
să intervină pe lingă „nenea”” Radu Golescu mare stolnic „pentru banii 
calului domnescu, să nevoiască să-mi isprăvească precum s-au făgăduit”, 
promiţind că „inare mulțumită va avea dumnealui” iar în anul 1705, 
Ivașco Băleanu ruga pe cunwmatul său Şerban Bujoreanu mare vistier 
„să mă ocoleşti (de împrumuturile puse pe boieri), că n-am nici o putere 
de bani”, pronițindu-i în schimbul acestui servici nişte case%. 

Operația de scoatere de la bir şi, bineînțeles, și răsplata pentru 
această operaţie erau considerate legale, de îndată ce de ele este vorba 
chiar în documentele emanate din cancelaria domnească. 

O altă sursă de asemenea venituri erau scutirile de a merge la 
oaste, pe care le puteau obține marii dregători pentru cei care-i solicitau 
şi le răsplăteau osteneala. În a doua jumătate a sec. al XVII-lea, cînd 


34 G. Ghibânescu. Surete, IV, p. ti. 

9 N. Iorga, Studii și documonte. VII, p- 323 şi „Buletinul Comisiei istorice'?, VII, 
n. 11. Dintre numeroasele documente de acest fel— rămase indeosebi din a doua jumătate 
a sec. al XVII-lea — vezi şi pe cele din: 27 mai 1661, prin care un popă dă ocină lui 
Nicolae Racoviţă mare postelnic, „entru malti binə ce ui-au ficut și dumnialti şi ni-au 
apărat de toate nevoil> ce sintu pre alti ţară” (Arad. R. S. România, XLIV/65); 25 iau. 
1682, din care rezultă că mai mulţi locuitori din Foleşti-Fălciu dăduseră ocine postelnicului 
Ramandi pentru că le-a scos numele din vistierie (Arh. St. Buc., cp. Huşi, L/141—8) şi 21 
iulie 1662, în care se arată câ Nicolac Racoviţă hatmanul primise o ocină pentru raderea unnia, 
de la dajdea curtenească (Acad. R. S. România, DIV/27). 

%8 Pentru Ţara Românească vezi pe larg paragraful Scoalerile de la bir, la D. Mioc, 
op. cil, în Studii și materiale de istorie medie, II, p. 76—81. unde se afirmă că „cele mai 
multe intervenţii pentru scoateri [de la bir] le fac persoane cu dregitorii” şi ci această 
operațiune se plătea cu sume mari de bani sau cu obiecte prețioase, a căror valoare tu- 
trecea uneori preţul ucinei scoase de la bir. 

9? Acad. R. S. România, XLV/127. 

98 1. C. Filitti. Arhiva G. G. Cantacuzino, p. 40. 


www.dacoromanica.ro 


CADOURILE PRIMITE DE LA LOCUITORI 149 


oştirile Moldovei și 'Țării Românești au trebuit să însoţească armata 
turcă în diverse expediţii dincolo de hotarele țării, sumele sau darurile 
date pentru asemenea scutiri de oaste erau destul de mari. De pildă, 
la 8 mai 1664, Pătrașco Bălăceanu fost cupar declară că a dat 25 de 
ughi serdarului „pentru oaste, ca să nu meargă în Țara Ungurească” 9, 
iar mai tirziu, pe la <c. 1686», un locuitor din Moldova se 1oagă de pos- 
telnicul Iordache să vorbească cu domnul să-l scutească de oaste, pro- 
mițindu-i 50 de stinjeni de moşie pentru ,osteneală’’ 100, 

Marii dregători, avînd trecere la domn, foloseau influenţa lor pentru 
a obţine și altfel de favoruri pentru cei care îi plăteau în schimbul aces- 
tor servicii : iertarea de unele pedepse, obţinerea unor sentințe favorabile 
la judecată, numirea în dregătorii!01 ete. De pildă, dintr-un document 
din 5 aprilie 1567, aflăm că un anume jupan Milea ridicase un alt domn 
în timpul domniei lui Vlad Călugărul, care-l prinsese şi voise să-larunce 
în cetatea Poienari. Tatăl celui vinovat a venit la Gherghina pircălabul 
— ruda domnului — și i-a dat jumătate din satul Topoloveni „ca să 
scoată pe fiul lui de la moarte cumplită. Și la aceasta i-a scos capul” 102, 

Alte documente vorbesc de luări de mită pentru a influenţa hotă- 
rîrea judecății, ca cel din 13 aprilie 1630, în care se relatează că boierul 
Nenciul vornie şi soţia sa „au umblat cu înșelăciune și cu mită la Batişte 
(Veveli), ca să le facă Alexandru voievod Iliaș judecată bună” (adică 
favorabilă) 103. 

Uneori valoarea bunurilor oferite ca mită pentru a obţine un rezul- 
tat favorabil la judecata sfatului domnesc era foarte mare. Dintr-un 
document din 15 martie 1654 aflăm astfel că, în vremea domniei lui 
Leon vodă, Radu Buzescu se dusese la Hrizea mare vornic şi la alți 
dregători, oferindu-le mită pentru a schimba hotărîrea unei judecăţi : 
lui Hrizea îi dăduse două sate, iar celorlalți bani 194. 

Obiceiul ca judecăţile să se facă pe mită şi după voia boierilor tre- 
buie să fi fost foarte răspîndit, de îndată ce una din hotăririle impor- 
tante luate cu ocazia redactării faimosului hrisov dat la 15 iulie 1631 
de Leon vodă, domnul Ţării Românești, a fost şi aceea ca judecăţile 
să nu se mai facă „pre mită sau pre fățărie sau pie voia a boiari, ce 
să se facă cu dereptate, după pravila creştinească” 15. Mai tîrziu, Mihnea 
al III-lea se lăuda către sibieni „că strămbările judecăților care le nasc 
mitele şi făţăriile și ţine(re) a partea sîingelui și a rudeniei, acelea, cu 


99 Arh. St. Buc., Mitr. Țării Rom., CCCXLV 1/46. 

100 N, Iorga, Studii şi documente, V, p. 23 şi G. Ghibănescu. Jspisoace, IV/1.p. 96. 

1 În unele documente nu se precizează ce annme servicii făcnseră dregătorii răs- 
plătiți de locuitori. I.a 18 iunie 1662, de pildă, cînd un locnitor dărniește ocina sa din Măstă- 
cani lui Pătraşco Danovici 2l III-lea logofăt, declară că face aceasta ,.pentrn multu bine 
(ce) am avut de cătră dumn<ea>lui şi pentru multe trebe ce ne-au făcut dnmn<ea>lui de 
cătră domnie”, dar nu arată ce anume „,bine” fi făcuse şi ce „„trchuri” ji rezolvase (Arh. St. 
Iaşi, CCCXXVII/5). 

102 Doe. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. III, p. 234. 

103 Arh. St. Buc., ms. 314, f. 82—83. 

104 Studii”, 1955, nr. 4, p. 107. 

10 Acad. R. S. România, Peceţi, nr. 185. 


www.dacoromanica.ro 


150 VENITURILE DREGĂTORILOR 


ajutorul lui Dumnezeu, den divanul nostru cu totul lipsesc” 105. Domnul 
considera aceasta ca o realizare cu care se putea mîndri. 

Marii dregători mai puteau influenţa judecata şi dînd mărturii false 
în favoarea unor locuitori de la care primeau mită. Dintr-un document 
moldovean din 1692 aflăm că aşa procedase Velicico Costin vornicul, 
care luase „,mînde” (mită) 100 de stupi. 

În sfîrșit, este cunoscută încercarea boierului Danciu din Brînco- 
veni de a obţine o dregătorie de la Ştefan Surdul prin intermediul lui 
Iane mare ban, căruia i-a dăruit satul Băileşti „ca să aibă cinste și 
socotință și să-i scoață lui dregătorie de la Ştefan voievod” 198. 

În afară de folosirea influenţei lor pe lîngă domn pentru a obține 
favoruri pentru alţii şi, prin aceasta, cîștiguri de la cei pe care îi serveau 
astfel, unii mari dregători aveau obiceiul de a face ei înşişi „voie veghiată’”’, 
de a părtini pe una din părţi, de pildă în cazul hotărniciilor, aceasta 
se înțelege, în schimbul unor răsplăți însemnate. De aceea, în unele docu- 
mente moldovene din sec. al XVII-lea domnul recomandă cîte unui dre- 
gător al său ,să nu veghi Voie”, ci să procedeze „cum va hi mai cu 
dreptul” sau ‚să nu făţăreşti, ce să îmbli pre direptate” 109. 

Obiceiul dregătorilor de a lua mită pentru toate serviciile făcute 
diverşilor locuitori ai ţării trebuie să fi fost atît de răspîndit, încît genea- 
logistul Mihai Cantacuzino enumeră printre calităţile cele mai de seamă 
ale boierului Iordache Creţulescu şi pe aceea că ‚mită, pentru orice 
treabă ar fi putut face, nu lua” 110. 


g. Abuzurile marilor dregători (ca surse de venituri) 


În timpul orînduirii feudale, toţi cei care dețineau o parte a puterii 
aveau posibilitatea să abuzeze de ea, abuzurile fiind cu atit mai grave 
cu cît puterea boierilor era mai mare. Abuzul constituia în această vreme 
o importantă sursă de venituri pentru marii dregători. 

Despre abuzurile săvîrşite de marii dregători din Țara Românească 
şi Moldova ne vorbesc sute de documente, majoritatea acestora refe- 


10% „Rev. istorică”, XII, 1926, p. 308. 

10 Arhiva”, Iaşi, VI, 1895, p. 100—101. S-ar putea obiecta că domnul l-a acuzat 
pe Velicico de luare de mită, după ce l-a ucis, din cauza dușinăniei sale faţă de familia Costin. 
Editorul documentului, A. D. Xenopol, arăta că „nu credem să fi fost o calomnie inven- 
tată de domn pentru a compromite pe Costin. Afirmarea că s-a citit mărturia lui mincinoasă 
în divan pare a exclude atare putință”. În plus, luarea mitei nu era o culpă prea gravă 
în această vreme, iar domnul nu avea de ce să părtinească cealaltă parte din proces, care 
era tot un dușman al său, An:tiohie Jora. 

108 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. I, p. 94. Vezi şi doc. din 16 sept. 1519, 
în care se spune că un locuitor dăduse ocină lui Manea clucer pentru că „l-a scos” ca sudeţ, 
înaintea domnului (ibidem, veac. XVI, vol. I, p. 151). 

109 Doc. din 28 oct. 1638 şi 11 sept. 1641 (Acad. R. S. România, DLXXXIX/46 şi 
LX1/55). Vezi şi doc. din 25 ian. 1655, 3 mai şi 28 aug. 1662 etc. (Arh. St. Buc., m-rea Bise- 
ricani, 1/35, Acad. R. S. România, CLX/186, CLXXXVI/68). 

110 Genealogia Cantacuzinilor, p. 372. 


www.dacoromanica.ro 


ABUZURILE DREGĂTORILOR 15t 


Tindu-se — cum este şi firesc — la cotropirile de pămînt făcute în dauna 
celor mai slabi şi mai lipsiți de apărare. 

Cele mai multe din aceste cotropiri nu sînt constatate în epoca 
în care au fost săvirşite, cînd dregătorii respectivi erau puternici şi cu 
trecere, ci după ce aceştia nu mai dețineau dregătorii, iar voievodul 
care le patronase abuzurile îsi încetase domnia. Astfel, nenumărate abu- 
zuri făcute de marii dregători ai lui Matei Basarab sînt constatate în 
vremea domniilor lui Constantin Şerban şi Mihai Radu (Mihnea al III-lea). 
Printre dregătorii care le-au săvirșit, documentele din această vreme 
amintesc pe Drăguşin Deleanu mare paharnic, Dragomir din Plăviceni 
mare vornic, Barbu Brădescu mare paharnic, Radu Mihalcea mare comis, 
Udrişte Năsturel al doilea logofăt ete. 1 

În numeroase astfel de documente referitoare la cotropiri de ocine 
şi sate ale ţăranilor se spune că marii dregători săvirşiseră abuzurile 
respective „pentru că au fost atunci tari şi puternici”, „ca niște boieri 
puternici fiind”, „fiind puternic în acea vreme”, sau „fiind atunci mare 
vornic, s-a pus în spatele acestor oameni ca să-i vecinească cu sila, cu 
puterea lui” 12. 

Asemenea abuzuri săvirșeau marii dregători nu numai în dauna 
țăranilor, dar şi a mănăstirilor sau boierilor mai mici. Astfel, în vremea 
domniei lui Radu Mihnea, Pană vistierul, „pentru că era un boier vlas- 
telin”, a luat „în puterea lui” un sat al mănăstirii Cotmeana 113, iar la 
17 aprilie 1670, patriarhul Dositei scria lui Silvestru călugărul (fostul 
mare vornic Stroe Leurdeanu) că, în vremea domniei lui Matei Basarab, 
„ajungînd la boerie mare şi la cinste, te-ai sculat de ai luat acel sat 
[e vorba de Slănic] de la mîna lui Tudoran aga fără nici o judecată” 114. 


Abuzurile dregătorilor erau cu atît mai mari cu cît ei aveau o putere 
şi o influență mai deosebită. Numeroase asemenea abuzuri au săvîrşit 
astfel puternicii boieri Buzești, despre care un raport din 1602 declara 
că „fac tot răul pe care îl pot face acelei sărăcimi şi domnul nu îndrăz- 
neşte să spună nimic” 5. Despre abuzurile săvirșite de acești boieri ne 
vorbesc numeroase documente. Într-unul din acestea, din <mai 1612 — 


„113 Vezi doc. din: 20 iunie 1654, 5 şi 10 oct. 1656, 21 iunie 1657, 30 aprilie 1658 etc. 
Acad. R. S. România, ms. 5151, f. 267; Arh. St. Buc., m-rea Bistriţa, ANIV/14, ins. 723, 
f. 473; Biblioteci Centrală de Stat, D. 30, VI/10 şi Arh. St. Buc., ins. 255, f. 123). 

1 Doc. din: 10 ian. 1566, 14 iunie şi 13 august 1633, 20 iunie 1651 ete. (Doc. priv. 
isi. Rom., B., veac. XVI, vol. HI, p. 220; Arh. St. Buc., ep. Buzău, LXXXVI/11, m-rea 
ilurezi, XVI/6, ms. 722, f. 629 şi Dep. Castrișoaia, III/2). 

113 Doc. din 30 aprilie 1633 (Arh. St. Buc., m-rea Cotmeana, N/1—2). Mai tirziu, 
in timpul domniei lui Radu Leon, ,,pe vremea ce au fost Mareş banul mare şi puternic”, „poh- 
tind” la nişte „moşii bune şi de hrană” ale mănăstirii Vieroş, l-a silit pe egumen să facă schimb 
de ocine (doc. din 10 mart. 1673, idem, me. 479, f. 148—149 v.). 

114 Idem, Mitr. Țării Rom., CIX/16. Vezi și doc. din 24 mai 1678, în care se spune că, 
în timpul domniei a doua a lui Radu Mihnea, „fiind Vintilă vornic ot Clătești vornic mare și 
cu multă voie la domn”, a lepădat „în silă” banii lui Radu logofăt şi i-a luat un sat (A. 
Mano, Documentele fam. Mano, p. 463). A 

në Hurmuzaki, IV/1, p. 327. Vezi şi N. Iorga, Studii şi documente, IV, p. VIII—IX, 
XX și XL. : : 


www.dacoromanica.ro 


152 VENITURILE DREGĂTORILOR 


1613 >, se spune că, în timpul domniei lui Mihai Viteazul, Buzeştii, văzînd 
că Maria, fosta soţie a lui Radu postelnicul Bidiviul, este bolnavă și 
văduvă, „s-au ridicat în silnicia şi în puterea lor,” „ca niște oameni 
ce erau atunci vlastelini”, s-au făcut rude cu Radu postelnic şi i-au luat 
averea, 16. 

Abuzurile marilor dregători erau atît de obișnuite în sec. al XVII-lea, 
incit, atunci cînd locuitorii unui sat se plingeau la domnie că au fost 
cotropiți de un boier, domnul putea să respingă plingerea numai pe moti- 
vul că boierul respectiv nu a fost mare dregător şi, deci, nu a avut posi- 
bilitatea să săvirşească un asemenea abuz de putere. Așa se întîmplă, 
de pildă, la 3 aprilie 1611, cînd, în urma pirii ridicate de vecinii lui 
Badea postelnic că au fost cotropiţi de acesta, domnul arată că a cer- 
cetat cu tot sfatul său „că nu a fost Badea postelnic un dregător ca să 
facă silnicie acestor vecini”. Pe acest motiv, că numai dregătorii aveau 
posibilitatea să facă abuzuri, vecinii pierd procesul, fiind scoşi din divan 
cu „mare ruşine” și bătuţi 17. 

În Moldova, abuzurile dregătorilor erau practicate, de asemenea, 
pe o scară atît de întinsă, încît nişte locuitori declarau în faţa lui Vasile 
Lupu, la 15 aprilie 1644, că Chiriţă Dumitrache fost mare postelnic cotro- 
pise o ocină „după obiceiul celor mari gi puternici” 18. 

Şi aici abuzurile erau constatate de regulă după ce dregătorii care 
le săvirşiseră își pierduseră influenţa. O serie de documente rămase de la 
Ştefan Tomga constată astfel cotropirile săvîrșite în vremea Movilegtilor 
de Nestor Ureche mare vornic sau de Balica hatmanul, făcute „cu mare 
asuprire și cu multă strimbătate” 1°, 


+ 


În concluzie la acest capitol, subliniem faptul că, nefiind plătiţi 
cu leafă ca funcţionarii statului modern, dregătorii și ceilalți slujbași 
ai statului feudal realizau venituri importante din slujbele pe care le 
prestau, bunul plac şi abuzurile avînd un rol de seamă în stabilirea 
acestor venituri. 

Dregătoriile au constituit pentru deţinătorii lor o sursă foarte 
însemnată de cîştig, ceea ce explică lupta acerbă dusă de boieri, înde- 
osebi în sec. al XVII-lea, pentru ocuparea lor. 


116 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. II, p. 127—129. Din alt document, din 
5 iulie 1626, aflăm că, după dărimarea mănăstirii Radu vodă, Radu Buzescu clucerul, „ca 
un buier care a avut voie şi putere”, a luat cu sila satul Izlaz al mănăstirii (Acad. R. $. 
România, Peceţi nr. 239). 

11? Biblioteca Centrală de Stat, LXXX/3. 

118 Copie Institutul de isturie „Nicolae Iorga”. Vezi și doc. din 20 iulie 1659. în care 
se spune că Grigorașco Prăjescu, „pentru căci au fost boiariu mare”, împresurase averea 
fiilor lui D. Buhuş (Acad. R. S$. România, CDXXV/93). 

n? Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVII, vol. III, p. 45, 63, 113, vol. IV, p. 53 


www.dacoromanica.ro 


PARTEA a ll-a 


MARII DREGĂTORI 


În partea a doua a lucrării vom studia fiecare mare dregătorie 
în parte, cu evoluţia, atribuţiile şi veniturile sale. 

Spre deosebire de C. C. Giurescu, care a prezentat pe marii dre- 
gători din sec. XIV — XV după rangul ierarhic al lor — rang care 
nu rămîne acelaşi pentru fiecare dregătorie de-a lungul epocii studiate 
şi care, în plus, diferă de la Țara Românească la Moldova, astfel încît; 
nu poate constitui un criteriu sigur de prezentare — am împărțit dre- 
gătorii după principalele atribuţii îndeplinite, în două grupe mari: 1) 
dregători la care predomină atribuţiile de ordin public şi militar şi 2) dre- 
gători care au îndeplinit îndeosebi atribuţii la curtea domnească sau care 
au prestat servicii personale domnului ţării. 

S-ar putea aduce acestei prezentări unele obiecţii: întrucît, în 
această epocă, este greu de făcut o deosebire netă între dregătoriile publice 
şi cele personale, împărțirea lor în aceste două mari categorii pare a fi 
făcută după criterii moderne ; dregătorii personali ai domnului au evo- 
luat și ei de-a lungul celor peste patru secole, unii dintre ei, păstrindu-și 
doar numele vechi, au participat la conducerea treburilor ţării, unii 
mari dregători au îndeplinit atribuţii de mai multe feluri : de pildă, pîrcă- 
labii au avut sarcini militare, administrative şi judecătorești. 

Fără a pierde din vedere faptul că toţi marii dregători — indi- 
ferent de atribuţiile lor — participau la conducerea statului feudal ală- 
turi de domn, ca membri ai sfatului sau divanului domnesc, nu se poate 
să nu observăm însă că între atribuţiile lor există deosebiri, unii dintre 
ei ocupîndu-se mai mult de sarcinile administraţiei propriu-zise a sta- 
tului, alții mai mult de asigurarea serviciilor necesare curții domneşti 
și domnului ţării. Chiar dacă banul, logofătul, comisul şi stolnicul stau 
alături în sfatul sau în divanul ţării, nu putem să nu remarcăm că, pe 
cînd primii doi se ocupau îndeosebi de rezolvarea diverselor probleme 
ce interesau pe locuitorii ţării (judecăţi, hotărnicii etc.), ceilalți doi aveau 
în sarcina lor în primul rînd servicii de curte, de la care îşi trag și numele 
dregătoriei. 

Participarea dregătorilor care au îndeplinit îndeosebi servicii la 
curtea domnească la gedințele sfatului şi divanului domnesc este dovada 
certă a faptului că această instituţie nu a fost un consiliu de funcţionari 
sau de miniștri ai statului, ci o adunare a dregătorilor care asigurau şi 
administraţia statului feudal și fastul curţii domneşti, dregători care 
prestau deci servicii domnului și ţării. 


www.dacoromanica.ro 


154 MARII DREGĂTORI 


La încadrarea dregătorilor în una din aceste categorii am avut 
în vedere atribuţiile mai importante pe care le îndeplineau. De pildă, 
chiar dacă spătarul a fost la origine un dregător personal al domnului, 
întrucît el a devenit cu vremea comandantul armatei, l-am trecut la dre- 
gătorii cu atribuţii militare. 

Tot spre deosebire de C. C. Giurescu, am prezentat aci pe toți marii 
dregători care au fost membri ai sfatului şi divanului domnesc, din care 
cei mai mulți (hatmanul, pîrcălabii, aga, armașul, clucerul, jitnicerul, 
medelnicerul, pitarul, portarul, serdarul, slugerul, șetrarul, uşarul) lip- 
sesc din lucrarea autorului sus amintit, care se ocupă numai de 9 din 
marii dregători membri ai sfatului domnesc. În schimb, nu vom vorbi 
aci de toţi subalternii mărunți ai marilor dregători, subalterni care nu fac 
parte din sfatul sau divanul domnesc, ci din categoria micilor slujbași 
ai statului şi care au format obiectul unei lucrări separate. Vom pre- 
zenta doar subalternii cei mai apropiaţi ai marilor dregători, care au 
îndeplinit şi ei rosturi importante în statul feudal şi care, majoritatea, 
au fost membri ai divanului. 


www.dacoromanica.ro 


CAP.I 
DREGĂTORII CU ATRIBUŢII DE ORDIN PUBLIC ŞI MILITAR 


1.  DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC (ADMINISTRATIV, 
JUDECĂTORESC, FISCAL) 


În acest subeapitol mai mare am grupat pe toţi dregătorii ale căror 
atribuţii de ordin public primau asupra celorlalte. Unii din aceşti dregă- 
tori (banul, vornicul, logofătul, vistierul) au devenit treptat, pe măsura 
creșterii importanţei atribuţiilor lor în statul feudal, cei mai de seamă 
membri ai sfatului domnesc, fiind citați înaintea dregătorilor care înde- 
plineau servicii de curte. 

Trebuie să arătăm aci că procesul acesta de selectare a dregăto- 
rilor după importanţa sarcinilor ce îndeplineau s-a petrecut şi în alte 
state feudale, unde cei mai de seamă dregători, sfetnici sau consilieri 
au devenit aceia care îndeplineau în primul rînd sarcini de ordin public, 
chiar dacă, la origine, unii din aceştia au prestat şi unele servicii per- 
sonale la curtea monarhului lor. Acest proces ilustrează separarea, des- | 
tul de înceată în evul mediu, a treburilor de curte de cele ale statului 
feudal !. 

Dregătorii din această grupă au fost așezați după categoria atri- 
buţiilor pe care le îndeplineau. La început am trecut pe marii dregători 
cu atribuţii administrative şi judecătoreşti, mai întîi pe marele ban, cel 
mai de seamă dregător al Țării Româneşti, apoi pe logofăt, şeful can- 
celariei domnești şi unul din cei mai însemnați dregători cu atribuţii 
judecătoreşti în Moldova, după aceea pe marele vornic, dregătorul cu 
cele mai importante atribuţii judecătorești în ambele state feudale româ- 
nești. 

După aceşti trei dregători de seamă, am prezentat alţi dregători 
importanţi, ale căror atribuţii administrative şi judecătoreşti erau însă 
limitate din punct de vedere teritorial: este vorba de pîrcălabii din 
cele două ţări. 

După dregătorii cu atribuţii administrative şi judecătoreşti, am 
prezentat pe marele vistier, care avea în grija sa finanţele ţării. 

La sfîrşitul subeapitolului se găsesc cîțiva dregători mai mici: 
armaşul, care aducea la îndeplinire sentinţele judecătorești, portarul, 
care se ocupa de hotărnicii în Țara Românească şi vornicii de poartă, 
cu atribuţii asemănătoare în Moldova. 

Grupîndu-i în această ordine, care respectă în bună parte şi rangul 
ierarhic al dregătorilor respectivi, credem că vom uşura înţelegerea orga- 
nizării principalelor dregătorii ale ţării, care au îndeplinit atribuţii admi- 
nistrative, judecătoreşti şi fiscale. 


1 Vezi despre aceasta Paul Viollet, Histoire des institutions politiques et administratives 
de la France, I, p. 228. 


www.dacoromanica.ro 


156 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


Trebuie să amintim că unii din aceşti dregători (îndeosebi vornicul 
şi pîrcălabii din Moldova) au îndeplinit un timp și atribuţii de ordin mili- 
tar. Cum însă atribuţiile administrative gi judecătoreşti ale acestora 
au fost mai importante şi de mai lungă durată decît cele militare, spe- 
răm că trecerea lor în acest subeapitol nu va constitui o piedică pentru 
înţelegerea atribuţiilor ce le-au îndeplinit. 
a. Banul 


Despre originea numelui de ban s-au emis cele mai diferite păreri, 
începînd încă din sec. al XVI-lea. Astfel, după opinia lui B. Walther, 
numele său vine de la bando sau banderie, ban fiind sinonim cu stegar?, . 
în timp ce, pentru Miron Costin, „ban este același lucru cu pan” 3. Pre- 
cum vedem, cei doi cronicari au încercat să facă unele apropieri între 
cuvîntul ban şi termenii care li se păreau ca fiind din aceeași familie“, 
datorită simplei potriviri fonetice. 

Mai tîrziu, s-au emis alte opinii mai fundamentate din punct de 
vedere ştiinţific. De pildă, unii cercetători cred că termenul de ban este 
de origine avară, el derivind de la numele hanului Baian; de la avari 
l-au împrumutat apoi slavii, iar de la slavi l-au preluat maghiarii5. Spre 
deosebire de aceștia, Al. Xenopol consideră că termenul de ban ar fi 
de origine slavă, avînd accepțiunea de cîrmuitor, de la slavi împrumu- 
tîndu-l apoi ungurii și românii €. 

O opinie aparte a promovat B. P. Hasdeu, potrivit căreia „ban 
nu însemnează altceva decît moneda banului'”?. 

Menţionez în sfîrşit că, de curînd, într-o comunicare ţinută la Insti- 
tutul de istorie „N. Iorga”, în cadrul sesiunii prilejuite de aniversarea, 
împlinirii a 100 de ani de la înfiinţarea Academiei Române, prof. A. Sacer- 
doţeanu a încercat să arate că bănia este o veche instituție românească 8, 
după părerea sa banii fiind cei care încasau veniturile de la populaţia 
băștinașe pentru popoarele migratoare, începînd de la avari; banii și-ar 
fi luat numele de la moneda numită ban pe care o stringeau pentia 
stăpînitorii vremelnici ai teritoriului ţăriis?i*. 

2 Ed. D. Simonescu, în Studii și materiale de istorie medie, 111, p. 61. 

3 M. Costin, Opere, ed. cit., p. 215. 

4 Despre termenul Banum, existent şi în Apus, avind accepţiunca de jurisdicție re- 
gală, edict public etc. vezi Du Cange, Giossarium, I, sub voce. 

5 Allen W. A. Leeper, Germans, Avars and Slavs („The Slavcnic Rewiev”, XII, 
1933, p. 117—132). Această părere este împărtășită și de istoricul jugoslav P. Skok (,,Jugo- 
slovenski istoriski časopis”, II, 1936, p. 1—15). 

Despre originea şi evoluţia instituției băniei la popoarele sud-slave vezi Kenézi Csatàr, 
A bânsagok eredete és a baânok hatásköre (,,Szåzadok”, IlI, 1869, p. 242—251). 

Despre originea cuvântului ban vezi mai pe larg Emil Botiş, Consideraţiuni asupra 
originii demnității de „ban” în vechiul drept public („„Rev. Inst. social Banat-Crişana””, X, 1942, 
mart.—april., p. 193—204), unde se indică şi părerile altor istorici și cercetători. 

* A. D. Xenopol, Istoria românilor, III, p. 226. 

? B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum, III, col. 2409. 

8 Unii cercetători au mers chiar mai departe, în dorința lor de a arăta că dregătaria de 
ban este străveche la poporul nostru. De pildă, Gh. Haiduc a susținut că acest termen este de 
origine dacică (Originea cuvintului,, Ban”, în „Societatea de miine”, XX,t 1943, nr. 3, p.47—48). 

Sbis A, Sacerdoţeanu, Originea bâniei și a „banilor” la români („Ramuri”, 15iunie1967,p.19). . 


www.dacoromanica.ro 


BANUL 157 


Dintre toţi marii dregători ai Ţării Româneşti și Moldovei, banul 
a constituit obiectul celor mai multe studii, începînd de aproape acum 
100 de ani şi pînă în zilele noastre. Dintre toate acestea, cele mai inseni- 
nate sînt acelea ale lui I. C. Filitti, care a dedicat numeroase pagini 
Dăniei oltene* şi recenta lucrare monografică a lui Ştefan Ştefănescu, 
care a prezentat originea şi evoluţia băniei pînă în sec. al XVI-lea, cu 
transformarea ei în mare bănie, insistînd asupra rolului deosebit de impor- 
tant în istoria Țării Româneşti jucat de puternica familie a boierilur 
Craioveşti 10. 

Ținînd seamă de rezultatele la care s-a ajuns în cercetarea insti- 
tuţiei băniei, în această lucrare vom înfățișa pe scurt originea, evoluția, 
atribuţiile şi veniturile acestei dregătorii, insistînd îndeosebi asupra peri- 
oadei și problemelor mai puțin studiate din istoria băniei (a dona jumă- 
tate a sec. al XVI-lea şi sec. al XVII-lea). 

Prima formaţie politică purtînd titlul de ,„,banat” şi condusă de 
un ban a fost înființată de regele maghiar după anul 1230, în urma 
victoriei obţinute de oștile maghiare asupra celor bulgare!!. Primul ban 
de Severin, Luca, este amintit la 1233 printre demnitarii cei mai de 
seamă ai regatului maghiar 1°. 

După trecerea Severinului în stăpînirea Țării Româneşii, domnii 
acestei ţări, începînd cu Vladislav I, şi-au adăugat la titlul de voievod 
şi pe acela de „,„Banus de Zeurino” sau „,Banus de Zewerino”, cum își 
spunea Vladislav la 20 ian. 1368 şi 25 nov. 136918, 


În ultimii ani ai domniei lui Vladislav, cetatea Severinului a fost 
recucerită de regele maghiar, schimbîndu-şi apoi stăpînii în cursul lup- 
telor din vremea doinniei lui Radu I, fiind stăpînită cînd de domnul 
“Țării Româneşti (1377, 1382 —1384), cînd de regele maghiari. 

La începutul domniei lui Mircea cel Bătrîn, Severinul se afla din 


9 I. C. Filitti, Lanii şi caimacamii Craiovei, Craiova, <1924>, 27 p. (extras din .,Arh. 
Oit.”, III, 1924, p. 193 şi urin.); idem. Banii Țării Severinului și banii Olteniei (,.Arh. Oll.”, 
VI, 1927, p. 21 şi urim.); idem, Oltenia si cirmuitorii ei (,.Arh. Olt.”, IN, 1930, p. 1383— 
— 142): idem, Banatul Olteniei şi Craioveștii. Craiova, f. a. (extras din ,.Arh. Olt.”. NI. 1932, 
p. 1—36, 135—176, 319—351); idem. Craioveștii şi rolul lor politic („„Arl. Olt.”, XIV, 1935, 
p. 1—14) etc. 

10 St. Ştefănescu, Bănia în Țara Remâneascà, Buc., 1965, 246 p. + 1 pl. Vezi şi biblio- 
grafia de la sfirşitul lucrării. 

11 Vezi I. Minea, Cind s-a intemeiat banalul de Severin? (,„,Cerc. istorice”, 1929—1931. 
P. 339), O. Lecca, Banatul de Serverin și Oltenia (,.Arh. Oit.”, XVI, 1937, p. 1 şi urm.) şi 
Ion I. Nistor, Jara Severinului şi Banatul Timişau („Analele Acad. Rom. Mem. Secţ. ist.”, 
s. III, t. NNVII, 1944—1945). 

12 Doc. priv. ist. Rom., C., veac. NI—NIII, p. 264. 

13 Hurmuzaki, 1/2. p. 144 și 148—149, Vezi şi p. 198. 

1 Istoria României, II, p. 352 şi Șt. Ștefănescu, op. cil., p. 39. Despre stăpinirea 
Severinalui în sec. al XIV-lea vezi pe larg articolul Mariei Holban, Contribuţii la studiul ra- 
porturilor dintre Tura Românească si Ungaria Angevină. Problema stăpinirii efective a Severi- 
nului şi a suzeranității în legătură cu drumul Brăilei (.,Studii”, XV, 1962, nr. 2, p. 315—344). 

15 Hurmuzat:i, 1/2. p. 322. Vezi şi p. 334—335 şi 472—473. 


www.dacoromanica.ro 


158 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


nou în stăpînirea domnului Țării Românești, care se intitula la 1390 
și „„Senerini comes” 1. 

În timpul domniei lui Mircea cel Bătrîn, începe o nouă fază în isto- 
ria băniei : din anul 1391, bănia devine — documentar cel puţin — o 
dregătorie românească!, banul fiind, în perioada 1391 — 1421, unul 
din membrii de frunte ai sfatului domnesc. După cum a arătat Şt. Şte- 
fănescu în recenta sa lucrare, noul dregător se numea simplu ban, în 
timp ce titlul de ban de Severin aparținea mai departe domnului; în 
documentele emise în această vreme de cancelaria Țării Româneşti, cînd 
domnul purta titlul de ban de Severin, dregătorul cu titlul de ban era 
absent din sfatul domnesc, iar cînd acesta era citat printre membrii sfa- 
tului lipsea titlul de ban din titulatura domnului”. 


Încă din această vreme, banul era un dregător foarte important, 
a cărui autoritate se întindea asupra unei părţi (nu ştim cît de mari) 
din Oltenia, unde acesta îndeplinea atribuții asemănătoare cu acelea 
ale banului maghiar 18, ale cărei sarcini le-a preluat foarte probabil o 
dată cu funcţia și teritoriul respectiv. 

După pierderea cetăţii Severinului — unde se afla reşedinţa banului 
— acesta nu mai este amintit printre dregătorii membri ai sfatului doni- 
nesc, în perioada 1421—1486. Instituţia băniei nu a dispărut însă, 
ea continniînd să existe, dar avînd o importanţă mai mică. Banii din 
sec. al XV-lea (după 1121) aveau sub administrarea lor un teritoriu 
mai redus ca întindere decît banul din vremea domniei lui Mircea cel 
Bătrin, bănia fiind, în această vreme, după cum arată Şi. Ştefănescu, 
o „formă specific oltenească a instituţiei sudeților”":?. În această epocă 
existau probabil două bănii: una de Gorj, cu reședința la Tismana, și 
alta de Mehedinţi, cu reședința la Strehaia 2. 


Bănia de la Strehaia a căpătat o importanţă deosebită în timpul 
domniei lui Basarab 'Ţepeluș, cînd dregătoria a fost ocupată de Neagoe 
de la Craiova sau Strehăianul, tatăl celor patru fraţi cunoscuți apoi sub 
numele de Craioveşti 21. 


Dispunind de o avere însemnată — printre care și moşiile Stre- 
haia, unde era sediul băniei, şi Craiova, care va deveni noua reşedinţă, 


16 C. C. Giurescu crede că ,,banul românesc există din prima jumătate a secolului 
XIV”, el înlocuind pe banul maghiar de Severin, car nu aduce nici o dovadă în sprijinul 
acestei afirmaţii (Coutribuţiuni, p. 63). 

1? Vezi Șt. Ştefănescu, op. cil., p. 45—48 și N. Iorga, Istoria românilor în chipuri ṣi 
icoane, II, p. 147—148. 

28 'Tinind seama de importanţa dregătoriei încă din această vreme, C. C. Giurescu a 
susținut — împotriva părerii lui I. C. Filitti — că banii amintiţi în perioada 1391—1421 erau 
mari bani, deşi titlul de mare ban nu a apărut decit la 1492 (Conitribuţiuni, p. 61—62)- 

19 Șt. Ștefănescu, op. cit., p. 55. 

20 I. Minea, Începuturile marii bănii de Craiova (,„„Arh. Olt.”, 1934, p. 4) şi Şt. Şte- 
fănescu, op. cit., p. 56—57 și 59—69. 

21 Vezi Al. Lapedatu, Episcopia Strehaii ṣi tradiția scaunlui bănesc de acolo, Buc., 
1906 ; I. Minea, Bănia de la Strehaia (,,Cerc. ist.”, 1926—1927, p. 259—260) şi Şt. Ştefă- 
nescu, op. cit., p. 61—72. 


www.dacoromanica.ro 


BANUL 159 


a băniei 22 — Neagoe de la Craiova a reuşit să transmită demnitatea de 
ban fiului său mai mare, Barbu, bănia devenind astfel o dregătorie 
de familie a Craioveştilor, care au jucat un rol politie deosebit de însem- 
nat în ultimul deceniu al sec. al XV-lea și în primele patru decenii ale 
celui următor. 


Ținînd seama de puterea economică şi politică a Craioveştilor, 
Radu cel Mare a transformat băuia de Craiova în mare bănie, subor- 
donîndu-i celelalte bănii existente încă pe teritoriul Olteniei 23. Cu aceasta 
începe o altă fază în istoria băniei oltene, care devine mare bănie, cu 
sediul la Craiova, moşia familiei Craioveştilor. 

Măsura luată de Radu cel Mare nu a dus la centralizarea statului 
pe plan general, ci doar la centralizarea administraţiei în provincia de 
peste Olt 2, aceasta însă în beneficiul familiei celei mai puternice și bogate 
de aici, care-şi va manifesta adesea independenţa sau adversitatea faţă, 
de domnie, reușind să înlăture de pe tron pe unii domni cu care nu 
întreținea relaţii bune, să pună pe tronul țării domni favorabili sau 
chiar pe unii din membrii acestei familii”. 

Puterea politică şi economică a Craioveştilor a atins apogeul în 
timpul domniei lui Neagoe Basarab (1512—1521), el însuși membru al acestei 
familii, care a devenit, astfel conducătoare a întregului stat feudal. În 
această vreme, foarte probabil, a crescut mult însemnătatea marelui ban, 
care ajunge să îndeplinească în Oltenia atribuţiile domniei în restul țării 26, 


În epoca de atotputernicie a marilor bani din familia, Craioveştilor, 
aceștia considerau bănia ca pe o dregătorie ce le aparținea cu drept de 
moştenire?” şi emiteau unele acte utilizînd formularul actelor domneşti, 
punînd uneori şi boieri martori, ca şi domnul 2%. 


În urma, unor serii de conflicte cu domnia, care au culminat cu 
răzvrătirea lui Şerban banul la 1539, aceasta a reușit să zmulgă bănia 
din mîna Craioveștilor şi, după cum spunea I. C. Filitti, să curme vele- 
itățile de autonomie ale marilor bani, readucîndu-i în situația de mari 


22 Despre succesiunea reședinţelor banului: Turnu Severin, Strehaia, Craiova, vezi 
și Istoria Țării Românești, ed. C. Grecescu și D., Siinonescu, p. 1. 

23 Despre împrejurările transformării băniei în mare bănie vezi Și. Ştefănescu, Înce- 
pulurile băniei de Craiova. Pe marginea unui documenti recent publicat (Studii și materiale de 
istorie medie, i, 1956, p. 325—332) şi recenzia autorului acestor rînduri din ,,Studii”, 1957, 
nr. 1, p. 230. Vezi şi idem, Bănia, p. 72—74 şi 98—100. 

24 J, C. Filitti vedea în această măsură chiar o „,reformă administrativă”, prin care 
județele din Oltenia au fost pusc „sub oblăduirea superioară a marelui ban” (Craioveștii și 
rolul lor politic, „Arh. Olt.”, 1935, p. 5). 

25 Despre rolul politic al Craioveștilor, vezi Șt. Ștefănescu, op. cit., cap. Craioveştii. 

26 Cf. şi P. P. Panaitescu, Învățăturile atribuite lui Neagoe Basarab („„Romanoslavica”, 
VIII, 1963, p. 412) şi Şt. Ştefănescu, op. cil., p. 119—120. 

2? Vezi doc. din 25 sept. 1529, în care Barbu Craiovescu mare ban, folosind formula 
cancelariei domnești, cere celor care vor fi vlastelini și stăpiînitori ai Olteniei, „dintre frații 
noştri sau rudele noastre sau, pentru păcatele noastre, din alt neam”, să respecte dania făcută 
mănăstirii Bistriţa (Doc. priv. isi. Rom., B., veac. XVI, vol. Il, p. 75). 

28 Pentrm amănunte vezi Şt. Ștefănescu, op. cit., p. 143—146. 


www.dacoromanica.ro 


160 DREGĂTORII CU ATRIBUŢII DE ORDIN PUBLIC 


dregători ai statului, care îndeplineau un rol asemănător cu acela al 
marelui vornic%. 

După 1539, domnul putea numi și revoca pe marele ban ca pe 
oricare din marii săi dregători. Mai mult încă, uneori banul, deși exista, 
nu era citat printre membrii sfatului domnesc, iar alteori scaunul băniei 
cra lăsat vacant, in locul său fiind numit un locţiitor cu titlul de isprav- 
nic. Referindu-se la acest proces, boierul-eronicar Radu Popescu îşi 
exprimă mai tirziu părerea „că nu vrea să pue domnii ban, pentru că 
de multe ori să scorniea gilcevi de acolo asupra domniei” 3, 

La sfirșitul sec. al XVI-lea şi în sec. al XVII-lea, situaţia marelui 
ban a fost reglementată, el apărind de regulă — cu unele mici inter- 
mitențe — ca primul mare dregător membru al sfatului domnesc 2. 
Mari bani în această vreme ajungeau de obicei dregătorii cei mai impor- 
tanţi din statul domnesc, care parcurseseră în prealabil și alte dregătorii 
de seamă (mari logofeţi, mari vornici etc.). Marea bănie era astfel dre- 
gătoria cea mai înaltă, cu care se încheia cursus honoruin al celor mai 
de seamă dregători %. 

Importanța deosebită a dregătoriei de mare ban a fost remarcată 
și de străinii care, trecînd prin Țara Românească, ne-au lăsat informații 
despre organizarea politică a acesteia, într-o vreme în care importanța 
băniei nu mai era aceeași ca în vremea atotputerniciei Craioveștilor. Ast- 
fel, pentru Franco Sivori, secretarul lui Petru Cercel, banul era „,locţi- 
itorul la conducere în lipsa principelui” sau „,dregătorul cel mai însem- 
nat după domn”, el avind în atribuţia sa guvernarea unei provincii 
„numite Craiova'”33. Pentru Baksici, care ne-a vizitat ţara la mijlocul 
sec. al XVII-lea, banul era „al doilea domn al țării”, care își avea curtea 
și scaunul său de judecată la Craiova. Informaţii asemănătoare ne oferă 
mai tîrziu Anton Maria del Chiaro, secretarul italian al lui Constantin 
Brîncoveanu, după care banul ocupa „la prima dignita dopo il principe”5%, 
precum şi Raicevich, pentru care banul era un ,vice-rege” 3. 

Cronicarul moldovean Miron Costin, în Cronica țărilor Moldovei 
și Munteniei, afirmă şi el că scaunul” banului „este mai presus de 


39 I, C. Filitti, Banatut Olteniei şi Craioveștii, p. 91. Despre această luptă, terminată 
cu infringerea Craioveştilor, vezi pe larg Șt. Ștefănescu, op. cil., cap. Criza băniei ca dregătorie 
de familie a Craioveştilor. 

30 Radu Popescu, Istoriile, ed. cit., p. 69. Vezi şi I. C. Filitti, Banii, .... în „Arh. OM.”, 
1924, p. 204—205. 

31 Despre rangul său ierarhic vezi şi C. C. Giurescu, Contribuţiuni, p. 51—53. 

Menţionez aci că, în sec. al XVII-lea, se întilneşte şi denumirea de ban al ţării de 
jos (san 8 Aoann 3emae), cum i se spune lui jupan Negre intr-un doc. din 24 aprilie 1601 sau lui 
Ghiorma Alexeanu, la 21 febr. 1641 (Acad.R. S. România, DCXXVII/3 şi Arh. St. Buc., 
ep. Buzău, VIII'1). Este posibil ca această numire de ţara de jos să se fi dat Olteniei. 


3? Vezi mai sus p. 69. 

33 Şt. Pascu, Petru Cercel și Țara Românească, p. 169 şi 176. 

34 Monumenta Spectantia Stavorum meridionalium, XVIII, p. 98. 

35 A. M. del Chiaro. op. cit., p. 60. 

3% Raicevich. Osse-vazioni, p. 13. Vezi şi Şt. Ştefănescu, op. cil., p. 141—142. 


www.dacoromanica.ro 


BANUL 161 


al tuturor boierilor” din Ţara Românească, banul fiind, după părerea 
sa, conducătorul unei „ţărișoare deosebite”, cu reşedinţa la Craiova 37. 


Datorită importanţei deosebite a dregătoriei ce ocupa, marele ban 
era singurul mare demnitar din Țara Românească ce putea pronunța 
şi condamnări la moarte, drept pe care îl avea numai domnul. În această 
privinţă dispunem de mai multe mărturii. Astfel, Franco Sivori, secre- 
tarul lui Petru Cercel, afirmă că „nici un dregător nu are dreptul de a 
osîndi la moarte în afară de marele ban” 3%. Mai tirziu, la 1654, un alt 
călător străin însemna și el în relaţia sa: „condamnarea la moarte a 
unui vinovat atîrnă numai de domn și de acest ban și nu de alți jude- 
cători” 3. Informaţia sa este confirmată de Dimitrie Cantemir, care ştia 
gi el că banul avea puterea „nu numai a judeca, ce și cu moarte pre 
vinovaţi a căzni” 4%. 

Atribuţiile marelui ban au fost foarte însemnate, el deținînd în 
provincia de peste Olt aproape toate atributele suveranităţii. În anu- 
mite perioade — îndeosebi în vremea atotputerniciei Craioveştilor — 
atribuţiile marelui ban, care era cel mai puternic senior al Olteniei, erau 
mai întinse ; după ce bănia nu a mai fost o dregătorie a acestei familii, 
marele ban acționa mai mult ca reprezentant al domniei, în acest caz 
îndeplinind însă întinse atribuţii administrative, judecătoreşti şi mili- 
taret . 

Marele ban avea dreptul să intervină în problemele privind stăpînirea 
pămîntului și a altor bunuri materiale, putînd să confirme, ca şi domnul, 
stăpînirea diverșilor proprietari olteni asupra moșiilor, ţăranilor depen- 
denți sau țiganilor robi. De la marii bani ni s-au păstrat numeroase asemenea 
cărţi de întărire a proprietăţilor, în care aceștia foloseau uneori formularul 
cancelariei domnești. Astfel, la 13 iunie 1550, Dumitru mare ban întărea 
mănăstirii Bistriţa niște mori, pentru care egumenul avea şi cărți domneşti, 
spunînd : „îi dau și eu să-i fie de'ocină şi de ohabă, de nimeni neatins”, 
amenințind pe cel care se va amesteca în stăpînirea mănăstirii că „acel 
om. va vorbi cu mine” *. O întărire asemănătoare dă ceva mai tîrziu Dobro- 
mir mare ban, poruncind : „nimeni să nu îndrăznească să-i turbure sau 


37 M. Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, p. 215; vezi și p. 390. 

La 1717, boierii olteni arătau că, cu mult timp înainte, neputind să guverneze toată 
ţara, domnul „a instituit asupra acestor cinci judeţe ale Oltului un boier de frunte, adică al 
doilea după însuși domnul, cu titlul de mare ban, avind autoritate deplină în amintita pro- 
vincie, atit în afacerile civile, cît şi în cele criminale, economice şi în toate chestiunile admi- 
nistrative”” (C. Giurescu, Material, I, p. 332). 

38 St. Pascu, op. cil., p. 176. 

39 Monumenia Specianiia Slavorum meridionalium, XVIII, p. 98 şi N. Iorg2, Călători, 
ambasadori şi misionari, p. 62. 

40 D, Cantemir, Hronicul vechimei a Romano-Moldo- Vlahilor, Buc., 1901, p. 468. 

Ai I. C. Filitti aseamănă aceste atribuții cu acelea îndeplinite de marii vornici din Mol- 
dova (Arh. Olt.”, 1924, p. 204—205). El afirmă însă, fără temei, că asupra atribuțiilor ba- 
nului „nu sîntem bine documentaţi” decît în sec. al XVIII-lea, deși ştirile despre aceste atribuții 
sint destul de numeroase în sec. XVI—XVII. 


42 Doc. priv. isi. Rom., B., veac. XVI, vol. II, p. 402. 


11 — c. 290 


www.dacoromanica.ro 


162 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


să-i oprească înaintea acestei cărți ale mele, căci acel om rău va păţi. 
Altfel să nu fie, după spusa mea” 4. 

Formularul acestor întăriri nu s-a schimbat nici în sec, al XVII-lea. 
De pildă, la 2 martie 1605, Preda Buzescu mare ban întărea lui Dumitru 
fost ban ocină la Sălcuţa „ca să-i fie. ..ohabă lui şi de dedină lui și fiilor 
lui și nepoților lui şi strănepoţilor lui și de nimeni neatins, după spusa mea”, 
punînd martori cîțiva logofeţi, un vornic, un ban şi un vătaf 44. 

Tot în legătură cu proprietatea, banul putea să cerceteze şi să fixeze 
hotarele satelor şi ocinelor. Din sec. al XVI-lea ni s-au păstrat numeroase 
documente în care se vorbește de hotărnicii făcute de bani împreună cu 
diverşi boieri locali 45. În sec. al XVII-lea, cînd hotărniciile au trecut pe 
seama marelui portar şi a subalternilor săi 46, marele ban şi aparatul său 
de slujbaşi nu mai efectuează decît foarte rar asemenea hotărnicii sau 
împărțiri de moșii. De pildă, la 28 sept. 1647, Matei Basarab, scria lui 
Ghiorma Alexeanu mare ban să împartă moşia Stejarul între doi oameni : 
„Să le dai un om al dumneatal<e > de folos, să meargă acolo la satul Stejariul 
să le împarţă moşiile frățeşte..., că am lăsat domnia mea acest lucru 
numai pre dumneata, să-i tocmești și să le împarţi moșia” 47. 

Fiind cel mai de seamă reprezentant al domniei în Oltenia, marele 
ban îndeplinea uneori aci diverse porunci sau hotărîri ale domnului. La 
<1581—1582 >, domnul scria primului său sfetnic, Dobromir mare ban, 
să restituie mănăstirii Bistriţa nişte ţigani luaţi de un locuitor din Plă- 
viceni 48. 

Din documente rezultă că domnul apela uneori la autoritatea 
superioară a marelui ban atunci cînd alţi slujbaşi ai săi nu reușeau să-i 
aducă la îndeplinire poruncile, cum se întîmplă în vremea domniei lui 
Matei Basarab, cînd domnul pune pe Dragomir mare ban să întoarcă nişte 
bani și vaci unor locuitori, care refuzaseră să-i primească de la Radu 
căpitanul din Fărcaş, însărcinat de domn cu această misiune înaintea, 
marelui ban %. 

Trebuie să subliniem însă faptul că, deși marele ban era dregătorul 
care răspundea de cîrmuirea Olteniei, nu el era cel însărcinat de regulă cu 
aducerea la îndeplinire a diverselor porunci domneşti privind teritoriul 
Olteniei ; din documente rezultă că ispravnicii obişnuiţi ai poruncilor 


43 Studii și mat. de ist. medie, V, p. 626—627. Vezi şi Doc. priv. ist. Rom., B., veac. 
XVI, vol. III, p. 321, vol. IV, p. 114, 288. 

44 Ibidem, veac. XVII, vol. I, p. 158—159. Vezi şi p. 55, 57, 138, 249 ete. vol. III, 
p. 378—379, vol. IV, p. 133, doc. din 24 aug. 1669, 1 nov. 1699, 3 sept. 1707, etc. (Arh. 
St. Buc., m-rea D. Lemn, XXIX/5, ms. 723, f. 488 v. şi „Mitropolia Olteniei”, 1966, 
nr. 9—10, p. 850). 

45 Vezi cazurile citate de Şt. Ştefănescu, op. cit., p. 157—158. 

45 Vezi mai jos p. 234—235. 

47 Arh. St. Buc., ep. Rimnic, XCVIII/4. Vezi şi doc. din 16 dec. <1605> (Doc. priv. 
ist. Rom., B., veac. XVII, vol. I, p. 203). 

48 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. V, p. 1. 

49 Doc. din 10 april. 1643 (Arh. St. Buc., ms. 712, f. 334 v-335). Vezi și doc. din 
15 april. 1656 (idem, Mitr. Tării Rom., CCCXLIII/6 bis.). 


www.dacoromanica.ro 


BANUL 163 


domnești, chiar pe teritoriul de peste Olt, erau marele logofăt și marele 
vornic şi în mult mai mică măsură marele ban, care, în schimb, este pus 
el însuşi ispravnic la unele porunci referitoare la teritoriul Munteniei 50. 
Aceasta este încă o dovadă despre lipsa unei separări stricte a atribuţiilor 
marilor dregători în vremea de care ne ocupăm. 


Nu există dovezi că „marele ban trebuia să se îngrijească de percepe- 
rea dărilor pe teritoriul oltean”5!. După cum am arătat mai sus, strîngerea 
dărilor era concesionată marilor dregători 5? și în această operație marele 
ban nu se amesteca. 


Tot astfel, marele ban nu putea să emită documente de scutire de 
dări decît pe baza unei hotărîri a domnului, cum face Giurgiu Raț la 
1 febr. <1611>, scutind de dări satul Tismana, pe baza cărţii de scutire 
mai vechi emise de Radu Şerban, pe care o invocă 53. 

Marele ban şi aparatul din subordinea sa avea un rol de seamă în 
păstrarea ordinei feudale în Oltenia, în atribuţiile sale intrînd prinderea, și 
pedepsirea răufăcătorilor. La mijlocul sec. al XV-lea, banii Tismanei scriau 
la Sibiu despre un hoţ, promiţînd că vor face totul ca să-l prindă, dacă acesta 
„ar veni în bănia noastră” 54. 


Marele ban avea dreptul să judece pe hoţii prinși, pe care îi putea 
condamna la moarte. Despre acest drept ne vorbesc documentele din 
12 ian. 1647 şi 22 oct. 1648; în primul, se spune că un hoţ de cai prinsa 
fost dus „la lege la scaun la Craiova”, înaintea banului Teodosie şi că, 
neavînd cu ce se plăti de hoţie, l-a „ajuns legea... să piară ca un hoţ”5; 
un boier i-a scos însă capul, plătind caii furaţi și gloaba banului ; în cel de- 
al doilea, este vorba de niște ţigani hoţi a căror stăpînă i-a scos de la ștreang 
de la banul Ghiorma 56. 


Din alte documente rezultă însă că, în Oltenia, putea interveni 
pentru a prinde pe răufăcători şi marele armaş, în atribuţiile căruia se 
afla această problemă pentru restul ţării 57. Din aceste documente nu 
reiese că armașul trebuia să se înţeleagă în prealabil cu banul sau 


50 De aceea nu ni se pare în întregime întemeiată afirmaţia lui C. C. Giurescu, după 
care banul era „agent executor... al hotăririlor domnești care priveau teritoriul oltean” (Con- 
tribuțiuni, p. 48). 

51 Şt. Ştefănescu, op. cit., p. 158. 

52 Vezi mai sus p. 143—145. Din izvoare rezultă că judeţele din Oltenia erau concedate 
pentru bir diverșilor mari dregători, nu marelui ban. Astfel, în vremea domniei lui Leon vodă, 
Matei din Brincoveni, pe atunci mare agă, a ținut de bir judeţul Romanați (Istoria Țării 
Românești, p. 95); mai tirziu, în timpul domniei lui Matei Basarab, Diicu Buicescu mare spă- 
tar a ţinut de bir judeţul Dolj etc. (Acad. R. S. România, ms. Tocilescu, f. 70 v.). 

53 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. II, p. 1—2. Vezi şi o poruncă a lui 
Cornea Brăiloiu mare ban din 9 iulie 1696, privind darea preoţilor, în care se invocă de ase- 
menea hotărtrea domnului (N. Iorga, Studii și documente, XIV, p. 291 —292). 

54 S. Dragomir, Documente slave din Sibiu, p. 64. 

55 Arh. St. Buc., m-rea Brincoveni, XXV/80. Vezi și doc. din 20 mart. 1647, unde se 
vorbește de niște hoţi deţinuţi la închisoarea din Craiova (ibidem, m-rea Zlătari, X1/6). 

56 Ibidem, Dep. Pappazoglu, X/14. 

57 Vezi mai jos p. 230. 


www.dacoromanica.ro 


164 DREGAĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


ispravnicul său pentru a prinde pe răufăcători sau pentru a colabora 
la aceasta. 

Pentru a putea pedepsi pe cei vinovaţi, marele ban era singurul 
dregător care dispunea de o închisoare, la Craiova, unde erau deţinuţi 
cei prinşi în diferite culpe. Dintr-un document din 20 martie 1647 aflăm 
astfel că doi locuitori dintr-un sat oltean care furaseră au fost închiși la 
Craiova din vremea lui Barbu Poenaru mare ban (1644—1645) pînă a 
venit Ghiorma Alexeanu mare ban (1646), cînd i-a „ajunsu legea de pei- 
re”'58, iar la 3 mai 1656, Chircă Rudeanu mare ban poruncea unor săteni 
care se judecaseră în faţa sa să achite niște bani, ameninţindu-i că altfel 
îi va aduce legaţi la Craiova ‚să zăceţi în pușcărie păn veţi muri” 5°, Marele 
ban avea deci dreptul nu numai să condamne la moarte, dar și să țină la 
închisoare pe vinovaţi pînă cînd aceștia erau fie uciși, fie li se „scotea” 
capul de la moarte. 

În sec. al XVII-lea, marele ban răspundea faţă de domn de păstrarea 
ordinii în Oltenia. La 22 mai 1656, același Chircă Rudeanu mare ban 
scria unui locuitor care bătuse pe stariţa mănăstirii Slătioarele şi-i 
scosese plugul de pe cîmp că aceasta, plîngîndu-se domnului, Constantin 
Şerban îi făcuse „scîrbă” banului; marele ban îi cere vinovatului să lase 
în pace pe stariţă, ameninţindu-l cu spînzurătoarea 6. 

Deosebit de importante erau atribuţiile de ordin judecătoresc ale 
marelui ban, care avea drept de judecată în toată Oltenia, așa cum marele 
vornic avea în restul ţării ®. Din această pricină, în unele documente 
din sec. al XVII-lea, marele ban era considerat „judecător peste toate 
părțile Severinului” sau „judecător a toată ţara Severinului” 62. 

Autorul Relaţiei istorice, atît de prețioase în privinţa datelor ce ne 
oferă despre marii dregători ai Țării Românești, ne informează că banul 
„are dreptul de a judeca pricinile criminale și unele civile, întocmai ca şi 
domnul, dar numai de la Porţile de Fier pînă la rîul Olt”. El precizează 
că a spus doar „unele” procese civile, deoarece „în certurile pentru împărți- 
rile de moşii sentința îi aparţine doar domnului împreună cu tot sfatul” 63. 
Cu toate acestea, din documente rezultă că marele ban avea dreptul să 
judece şi pricinile privind stăpînirea moșiilor. 

Din sec. XVI—XVII ni s-au păstrat numeroase cărți de judecată 
date de marele ban la „scaunul” Craiovei, cele mai multe din acestea 
privind problemele stăpînirii pămîntului şi a oamenilor dependenți &. 
Aceste cărți de judecată sînt în parte asemănătoare cu acelea emise de 


58 Arh. St. Buc., m-rea Zlătari, XI/6. 

59 G. Ghibănescu, Surefe, VI, p. 73—74. Vezi şi p. 151. 

6 Acad. R. S. România, XC/61. 

€1 Vezi mai jos p. 187—189. 

& Doc. din 15 mai 1641, 16 ian. 1643 şi 3 aug. 1654 (Arh. St. Buc., m-rea Bradu, 


I4, XXXIX/4 şi m-rea Bistriţa, LXII/106). 
63 Mag. istoric, V, p. 42—43. 
% Pentru sec. al XVI-lea, vezi Șt. Ştefănescu, op. cit., p. 162—165. 


www.dacoromanica.ro 


BANUL 165 


cancelaria domnească, marele ban atribuind stăpinirea unei proprietăţi 
disputate în fața sa acelei părţi care cîștigase procesul $. 

Pentru ca părţile să-şi poată dovedi dreptatea, marele ban avea 
dreptul să le dea jurători, așa cum făcea marele vornic în restul ţării. 
Din sec. al XVII-lea cunoaștem multe cărți de jurători emise de marele 
ban ê$. 

Menţionăm că, așa cum un proces putea fi reluat în fața domnului 
şi a sfatului domnesc cu un număr dublu de jurători, acelaşi lucru se putea 
face şi la curtea marelui ban, procesul pierdut prima oară în faţa sa nefiind 
rejudecat imediat de domn şi de sfatul său. Dintr-un hrisov domnesc din 
4 mai 1607 aflăm astfel că nişte locuitori se judecaseră pentru o moștenire 
în faţa lui Preda Buzescu mare ban de două ori, prima oară aducînd şase 
iar a doua oară 12 jurători. La această dată domnul confirmă cartea de 
judecată eliberată de „cinstitul” său dregător ©. 

Trebuie să mai arătăm că, în sec. al XVII-lea, nu exista o exclusivi- 
tate deplină privind dreptul de judecată al marelui ban în Oltenia ; domnul 
putea delega să facă judecăţi în această parte a ţării şi pe alţi mari dregători 
ai săi, de pildă pe marele vornic. La 13 mai 1668, Mareş Băjescu mare 
vornic arăta astfel că „fiind noi trimis de măria sa domnu nostru într-a- 
ceastă parte de loc”, domnul îl însăreinase să „ia seama” într-o pricină a 
mănăstirii Tismana privind moşia Ergheviţa, a cărei stăpinire o întăreşte 
gusnuntitei mănăstiri 6. Cu ocazia drumului său prin Oltenia, marele 
vornic a dat şi o carte de împuternicire egumenului mănăstirii Sadova 
să gonească niște locuitori din satul Zăvalul, pe care egumenul îi acuzase 
că sînt răi şi că îi sparg satul ®. 

Marele ban îndeplinea apoi însemnate atribuţii militare, fiind consi-" 
derat comandantul oștirii din Oltenia sau, cum spune autorul Letopiseţului 
Cantacuzinese, al oștilor Craiovei, Jiului și Mehedinţilor 70. În afară de 
oastea, sa personală, formată din slugile şi curtenii săi, în secolele XV—XVI, 
sub comanda marelui ban se aflau foarte probabil cetele celorlalți boieri 
olteni, precum şi curtenii şi ţăranii liberi din Oltenia chemaţi la oaste. 


La sfîrşitul sec. al XVI-lea, după informaţiile date de cronica tra- 
dusă de B. Walther, marele ban ţinea cu plată 200 de soldaţi cazaci şi 


6 Dintre numeroasele cărți de acest gen din sec. al XVII-lea vezi pe cele din: 12 aug. 
1605, 4 mai 1607, 18 iulie <1613—1615>, 6 iunie 1614, 6 febr. 1618, 30 mai 1619, 21 iulie 
1669, 1673—1674, 4 oct. 1691 etc. (Acad. R. S. România, MCCXĂX/1 ; Doc. priv. ist. Rom., 
B., veac. XVII, vol. I, p. 260, vol. II, p. 217, 280—281, vol. III, p. 190—191, 373—374; 
Arh. St. Buc., m-rea Govora, XIII/14, m-rea C. Lung, LXII/56, m-rea Brincoveni, IV/5). 

66 Vezi doc. din: 20 april. <1642>, 11 sept. 1669, 11 oct. 1691, 9iunie 1696, 7 sept. 
1698, 21 aug. 1699 şi pe cele citate la nota anterioară (Acad. R. S. România, CLVIII 99, 
Arh. St. Buc., m-rea Tismana, XIV/8, ms. 295, f. 102 v.-103, ep. Rimnic, XCVIII/14, Acad. 
R. S. România, CCCLXXI/219 şi „Revista istorică”, 1922, p. 173). 

6? Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. I, p. 259—260. 

$ Arh. St. Buc., m-rea Tismana, NI/14. Vezi şi cartea de judecată dată de Mihai agă 
unui locuitor din jud. Dolj (G. Ghibănescu, Surete, VI, p. 186). 

69 Arh. St. Buc., ms. 295, f. 41. 

70 Istoria Țării Româneşti, p. 73. Vezi şi Șt. Ştefănescu, op. cit., p. 166—169 şi C. C. 
Giurescu, Contribuțiuni, p. 50—51. 


www.dacoromanica.ro 


166 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


mulţi ostaşi români, pe care îi folosea înainte „pentru nevoile dregătoriei 
sale... iar acum pentru apărarea acelor granițe”, În calitatea sa de 
comandant militar, marele ban avea un steag bănesc, care, după afirmaţia 
lui Radu Popescu, se numea „grapă 72. 

Fiind cel mai însemnat dregător al Țării Românești, marele ban 
putea comanda uneori întreaga armată a ţării, aşa cum această comandă 
putea fi încredinţată şi altor mari dregători 73. La 1525, Radu de la Afumaţi 
scria brașovenilor că a trimis 6ontra vrăjmașului său (probabil Vladislav 
al III-lea) pe Pîrvul Craiovescu banul „cu curtea domniei mele” 74; la 
1532 oastea Țării Româneşti trimisă în campanie alături de trupele turcești 
a fost condusă de Hamza banul 75, iar la 1537 comandantul armatei trimise 
în ajutorul lui Ioan Zapolya a fost Şerban banul 76. 

În sec. al XVII-lea, deși comandantul armatei era considerat marele 
spătar 77, pe cîmpul de bătălie acesta avea o autoritate mai mică decît 
aceea a marelui ban. După informaţiile ce ne oferă autorul Relaţies istorice, 
spătarul era cel dintii după domn pe cîmpul de luptă „afară de ban şi 
vornic” 78, 

Despre veniturile marelui ban ştirile de care dispunem sînt destul de 
sărace. După cum a arătat C. C. Giurescu, informaţia dată de B. Walther, 
potrivit căreia banul se bucura de „toate veniturile de peste an ale acestei 
părți de ţară” (e vorba de Oltenia), este exagerată, deoarece banul nu 
beneficia decît de o parte a acestor venituri 7. 

Principalele sale venituri marele ban le obținea — ca şi alți dregă- 
tori — din slujbă, printre acestea un rol important ocupîndu-l gloabele 
şi veniturile din judecăţi. Într-un document din 22 oct. 1648 se spune 
astfel că o boieroaică plătise cinci gloabe pentru nişte ţigani ai săi prinși 
că au furat, scoțindu-i de la ștreang de la Ghiorma mare ban 8°. 

Marele ban încasa venituri din toate slujbele pe care le îndeplinea. 
Dintr-un document din 26 iunie 1694 aflăm astfel că Vintilă Corbeanu 
mare ban fusese pus de domn să împlinească unei jupaniţe o datorie de 
400 de taleri, din care nu reuşise însă să scoată decît 300 ; din acești bani, 
250 de taleri îi dăduse creditoarei iar 50 „i-au fost opritu pentru zeciu- 
iala lui” 81. 

Marele ban mai încasa apoi unele venituri de la subalternii săi 


71 Studii şi materiale de istorie medie, III, p. 61. 

72 R. Popescu, Istoriile, p. 141. Despre existența unui steag al marelui ban, care dis- 
punea şi de muzică ostăşească, ştie şi Miron Costin (Opere, ed. cit., p. 212. 

73 Vezi mai sus p. 120—121. 

74 Stoica Nicolaescu, Documente slavo-române, p. 39. 

75 N. Iorga, Studii și documente, III, p. LXXIX—LXXX. 

78 „„Balcania”, IV, 1941, p. 458—459. 

71 Vezi mai jos p. 244—245. 

79 Mag. istoric, V, p. 44. 

79 C. C. Giurescu, Contribuţiuni, p. 58. Vezi şi Şt. Ştefănescu, op. cit., p. 170—171. 

8 Arh. St. Buc., Dep. Pappazoglu, X/14. 

În timpul ocupaţiei austriace în Oltenia, se afirmă că banul încasa, „după cum este 
obiceiul ţării”, şi gloabă pentru stricarea hotarelor (Arh. St. Sibiu, LV/208, f. 41 v.-42). 

81 Muzeul de istorie Craiova, nr. 124. 


www.dacoromanica.ro 


BANUL 167 


numiţi bani sau bănişori de judeţ, care, la rîndul lor, obțineau serioase 
beneficii din judecarea pricinilor mărunte (certuri, loviri, călcări de ho- 
tare etc.) 82. 


Degi era cel mai important dregător al ţării, veniturile marelui ban 
erau mai puţin însemnate decit ale marelui logofăt 83. 


Spre deosebire de alţi dregători, marele ban nu avea un subaltern 
purtînd titlul de al doilea ban. În schimb, chiar după înfiinţarea marei 
bănii, au continuat să existe banii de judeţ, care erau subordonați marelui 
ban. Dintre aceştia, un rol important avea banul de Mehedinţi, care 
figurează uneori printre membrii sfatului domnesc. În tratatul încheiat 
la 17 august 1511 de domnul Ţării Românești cu regele Ungariei, este 
trecut astfel între marii dregători şi Radu „bano de Mehedeneze” 8%. 
Mihai Viteazul a fost el însuși ban de Mehedinţi în anul 1588 (timp în care 
mare ban era unchiul său Iane Cantacuzino), devenind apoi mare stolnic. 


'Trebuind să stea mai mult timp la curtea domnească, pentru a lua 
parte la rezolvarea problemelor politice ca membru principal al sfatului 
domnesc, marele ban era înlocuit la Craiova de un ispravnic al scaunului 
bănesc 5, care îndeplinea acolo atribuţiile marelui ban. 


În sec. al XVII-lea, ispravnicii scaunului Craiova apar foarte des 
în documente; în a doua jumătate a acestui secol, constatăm chiar o 
continuitate în succesiunea lor, ceea ce dovedeşte că, în această vreme, 
la Craiova exista în permanenţă un dregător care rezolva în numele domnu- 
lui ţării şi al marelui ban problemele diverse ale administraţiei locale. 


Cercetînd lista celor 45 de ispravnici ai scaunului Craiovei amintiţi 
în documentele sec. al XVII-lea 86, constatăm că cei mai numeroşi dintre 
aceştia erau diverşi boieri mici (căpitani, vătafi, logofeţi, vornici etc.), 
mulţi dintre ei originari din Oltenia și, deci, buni cunoscători ai acestei 
provincii şi ai obiceiurilor locale. 


Cînd însă marele ban lipsea din sfatul domnesc, dregătoria fiind 
vacantă, domnul numea în funcţia de ispravinc al scaunului Craiovei un 
fost mare dregător care, prin autoritatea sa, putea suplini lipsa marelui 
ban. Astfel, în deceniul al III-lea al sec. al XVII-lea, cînd marele ban nu 
apare între membrii sfatului domnesc 8”, ispravnici ai scaunului Craiovei 


83 N. Stoicescu, op. cit., p. 368—370. 

53 Vezi mai jos p. 175. 

8 Hurmuzaki, XV, p. 213. Despre subalternii marelui ban vezi și paragraful /erarhia 
bănească la Șt. Ştefănescu, op. cit., p. 150—156. 

85 De regulă, la Craiova se afla un singur ispravnic al scaunului bănesc; foarte rar 
sînt amintiţi cite doi asemenea dregători, ca la 5 mai 1655, cind ispravnici erau Chera ar- 
mașul și Tovoi vâătatul (G. Ghibănescu, Surete, VI, p. 213). Tot ispravnici de Craiova pot 
îi consideraţi şi Vodă logofătul şi Sidori, cărora, la 25 iunie <1602>, domnul Simion Movilă 
le poruncește să cerceteze o pricină la Sălcuţa, numindu-i „banii Craiovei” (Doc. priv. ist. 
Rom., B., veac. XVII, vol. I, p. 53). 

8 Vezi şi lista incompletă a ispravnicilor scaunului Craiovei întocmită de I. C. Filitti, 
(.„Arh. Olt.””, 1924, p. 211—212). 

8 Vezi lista publicată în Studii și materiale de istorie medie, IV, p. 566. 


www.dacoromanica.ro 


168 DREGĂTORII CU ATRIBUŢII DE ORDIN PUBLIC 


au fost cîţiva mari dregători ca : Ivaşco Băleanu fost mare vornic 85, Fiera 
din Leordeni fost mare logofăt 8 şi Aslan fost mare vornic %, ultimii doi 
apărînd şi ca membri ai sfatului domnesc cu titlul de ispravnici ai Craio- 
vei 81. 

Tot astfel, între 28 mai 1693 şi 2 iulie 1694, timp în care marele ban 
nu este amintit în sfatul domnesc (de la îmbolnăvirea lui Vintilă Corbeanu 
şi pînă la numirea ca mare ban a lui Cornea Brăiloiu), ca ispravnic al 
scaunului Craiovei a funcţionat tot un fost mare dregător, Dumitrașco 
Poenaru fost mare pitar. Acesta declara la 28 mai 1693 că a fost „trimis 
din porunca mării sale domnului nostru... den Olt încoace scaunului 
Craiovii judecătoru”” 92. 

Cînd lipsea din sfat marele ban, ispravnicii scaunului Craiovei erau 
numiţi deci de domn dintre foştii mari dregători ; cînd exista marele ban, 
este foarte probabil că el îşi numea ispravnicul de scaun, fără să fie necesară 
intervenția domniei 93. 

Fiind recrutaţi în general dintre boierii olteni mai puţin însemnați, 
ispravnicii de Craiova nu se bucurau decît de o parte din însemnata auto- 
ritate a marelui ban. Aceasta se vede și după modul cum se adresau ei 
altor boieri olteni. De pildă, la 8 aug. 1659, Preda Piriianu logofăt, isprav- 
nicul scaunului Craiovei, seria la 12 boieri jurători numiţi de domn pentru 
rezolvarea unei pricini : „vă rog, ca pe nişte fraţi, să veniţi să vă aflați 
marţi acolo, să căutăm și să adevărăm pintru acest lucru” %. 

Cu toate acestea, ispravnicul de Craiova îndeplinea în Oltenia 
atribuţiile marelui ban, folosind uneori chiar pecetea acestuia, pentru a 
da actelor sale mai multă autoritate %. 

Despre atribuţiile îndeplinite de ispravnicii scaunului Craiovei aflăm 
destul de multe știri din documentele sec. al XVII-lea, informaţii care 
completează pe acelea despre atribuţiile marelui ban, pe care le prelua 
locţiitorul său la Craiova. 

Ca şi de la marele ban, ni s-au păstrat de la locţiitorii săi la Craiova 


8 Doc. din 28iunie 1625 şi 20 mai 1630 (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. IV, 
p. 532—533 și Arh. St. Buc., ms. 252, f. 77—79). 

89 Doc. din: 31 mai, 3 şi 15 iunie şi 2 sept. 1626 (Arh. St. Buc., m-rea Dealu, 
XXII/7, m-rea Tismana, XCII/22 şi copii Inst. de istorie „N. Iorga”). 

%0 Doc. din 24 aug. 1627, 14 nov. 1628, 16 mart. şi 13 april. 1630 (D.R.H., B., vol. 
XXI, p. 426, Arh. St. Buc., ep. Rimnic, CVII/5 și XCIX/3). 

91 Doc. citate din 1626 și 1630. 

52 Arh. St. Buc., ms. 723, f. 515 v. . 

93 Uneori marele ban îşi alegea ispravnicul dintre rudele sau apropiații săi. Astfel, 
două cărți de întărire pentru sate şi țigani emise de Ianache Catargiu mare ban la 18 iulie 
<1613—1615> şi 2 aprilie 1615 sînt alcătuite după „învăţătura”” lui Nicula postelnicul, fratele 
său, despre care un document din 3 țaug. 1619 ne spune că a fost ispravnic al scaunului 
Craiovei în timpul domniei lui Radu Mihnea (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. II, 
p. 217 şi vol. III, p. 403). 

94 Acad. R. S. România, CCXCIX/72. 

95 Vezi doc. din 27 mai 1681, dat de Iane căpitanul, ispravnicul scaunuli Craiovei, 
întărit cu sigiliul lui Radu Năsturel mare ban și pe cel din 6 mart. 1699, dat de Stan vornic 
ispravnic şi întărit cu pecetea lui Cornea Brăiloiu mare ban (Arh. St. Buc., m-rea Brinco- 
veni, X1/36 şi ep. Rimnic, XCVII/23). 


www.dacoromanica.ro 


BANUL 169 


numeroase cărți de întărire de proprietăţi (ocine, rumâni şi ţigani), unele 
din acestea eliberate în urma judecăților avute în fața lor 5%. 

Tot astfel, ispravnicii de Craiova emiteau cărţi de judecată după 
ce cercetau diverse pricini privind stăpînirea pămîntului sau a altor bu- 
nuri *, avînd dreptul — ca și marele ban — să dea părților în cauză 
jurători pentru a-şi dovedi dreptatea 58. 

Cînd se adresa ispravnicilor de Craiova, cerîndu-le să judece diverse 
pricini, domnul arăta că aceștia îndeplineau rolul unor instanţe locale de 
judecată, care făceau ca locuitorii Olteniei să nu se mai deplaseze pînă la 
Bucureşti pentru a-şi rezolva aceste pricini %. 

În urma plingerilor ce primea, ispravnicul de Craiova avea dreptul 
să cheme la judecată în faţa sa pe cei pîrîți, pe care, în caz de refuz, îi 
putea aduce forţat, cu treapăd. Astfel, la 6 martie 1699, Stan vornicul, 
ispravnicul scaunului Craiovei, poruncește unor locuitori să vină la judecată 
în faţa sa, ameninţîndu-i că altfel,,vom trimite om băniscu cu treapăd’’ 100. 
Peste trei luni, la 15 iunie 1699, același ispravnic poruncea unui locuitor 
care bătuse un ţigan al mănăstirii Butoiul să vină la judecată, avertizin- 
du-l că el, ca dregător ce răspundea de ordinea locală, „bătaia aceasta 
și mîna fărîmată nu vom îngădui” 101, 

Ca și marele ban, şi chiar mai adesea decit acesta, locţiitorul său 
la Craiova aducea la îndeplinire diverse porunci şi hotăriri ale domniei 
referitoare la teritoriul Olteniei. La 20 febr. 1660, ispravnicul Craiovei 
primea o poruncă domnească să „apuce” pe locuitorii satului Vădastra să 
refacă nişte coșare ale mănăstirii Brincoveni, pe care le arseseră şi să-i 
plătească acesteia nutreţul mîncat de vitele lor 1%? ; la 11 ian. 1666, domnul 
poruncea ispravnicilor de Craiova „să puneţi oamenii voştri ispravnici” 
ca să scoată niște datorii ale mănăstirii Arnota 103, iar la 6 martie 1688 
ispravnicul era însărcinat „să apuce cu strînsoare” pe un căpitan să întoarcă, 
niște bani unui bărbier 1%. Ispravnicii de Craiova şi subalternii lor jucau 
deci în Oltenia rolul armașilor și aprozilor la împlinirea datoriilor. 

Ispravnicul de Craiova veghia la păstrarea ordinei fendale, silind pe 


96 Vezi doc. din: 17 oct. 1658, 22 april. 1659, 30 oct. 1666, 3 iulie 1668, 8 iulie 1672 
etc. (Arh. St. Buc., m-rea Tismana, X1V,6, X1/12, G. Ghibănescu, Surele, VI, p. 223, Acad. 
R. S. România, CLXXXV/62 şi XC/82). 

7 Vezi doc. din: 1 sept. 1656, 23 mai 1657, 30 oct. 1666, 31 iulie 1668, 15 iulie 1693, 
2 iulie 1694, 17 dec. 1695, 9 ian. 1699 (Acad. R. S. România, CCXCIX/68; Arh. St. Buc., 
m-rea Tismana, XI/12; Acad. R. S. România, CLXXXV/62 ; Arh. St. Buc., ms. 723, f. 497; 
v, Biblioteca Centrală de Stat, 71, P. VIII/11; Arh. St. Buc., ep. Rimnic, XCVI/9, m-rea 
Zlătari, IX/17 şi G. Ghibănescu, Surele, VI, p. 221—222). 

38 Vezi doc. din: 28 aug. 1656, 22 mai 1657, 1 iunie 1660, 25 aug. 1665, 25 sept. 
1678, 12 april. 1692, 23 nov. 1693 etc. (Acad. R. S. România, CCXCIX/133; Arh. St. Buc., 
m-rea Tismana, LAXXVII/14, A.N., XNLVII/74,- ms. 722, f. 235, ep. Rimnic, XCVII/5 şi 
XCV/7 şi „„Oltenia”, IV. 1944, p. 61—62). 

99 Vezi doc. din 1 febr. 1657 (Acad. R. S. România, CCLNXXI/7). 

100 Arh. St. Buc., ep. Rîmnic, XCVII/23. 

101 Acad. R. S. România, DXCI/71. 

102 Arh. St. Buc., m-rea Brincoveni, XXV/2. 

193 Idem, n-rea Arnota, XVIII/30. 

1% Arh. St. Craiova, LXVII/4. 


www.dacoromanica.ro 


170 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


cei care nu o respectau să o facă fără voia lor. La 22 oct. 1675, ispravnicul 
Craiovei scria unui căpitan să lase în pace un ţigan al mănăstirii Strîmba, 
pe care îl ţinea în prinsoare pe nedrept, poruncind : „din capetile voastre 
să nu mai faceţi, că voi nu înblaţți boirişti, ci faceţi niște lucruri 
nibunişti”? 105. 

Tot astfel, el avea un rol de seamă şi în prinderea răufăcătorilor şi 
gazdelor lor, după cum rezultă dintr-o scrisoare din 24 martie 1662, cu 
care ispravnicul de Craiova trimite un om al său „să apuce cu mare strîn- 
soare” pe doi locuitori din Pietrari să dea seama că sînt gazde de hoţi, 
poruncind sătenilor să sară să-i prindă, sub ameninţarea confiscării buca- 
telor 108. 

Informaţiile despre atribuţiile fiscale ale ispravnicului de Craiova 
sînt mai sărace ; ca şi pentru marele ban, și ele dovedesc că aceste atribuţii 
erau mult mai reduse decît acelea judecătorești, de pildă. Ispravnicul nu se 
putea amesteca în repartizarea dărilor decît în cazul în care primea plingeri 
că unii locuitori au fost nedreptăţiţi. La 4 iunie 1664, ispravnicul de 
Craiova poruncea astfel unui vătaf de plai din Urșani şi altor locuitori 
să cisluiască ,,pre puteare, şi din cas<ă > şi de afară”, pe un locuitor de acolo 
care i se plînsese că este asuprit de bir 107. 

Tot astfel, ispravnicul de Craiova nu putea acorda scutiri de dări 
decît pe baza împuternicii domnului, cum face, la 3 iunie 1676, Manea 
stolnicul, care dă „cartea scaunului” pentru scutirea de dări a mănăstirii 
Tîrnăviţa-Dolj, pe baza poruncii domnului, amenințind pe cei care nu vor 
respecta că vor „petrece scîrbă” de la domn 198. 


* 


În încheiere, trebuie să amintim că în Moldova nu a existat în perioada 
studiată funcția de mare ban; aci dregătoria de ban a fost introdusă 
tîrziu, la 1695, de Constantin Duca, despre care cronicarul I. Neculce 
afirmă că „l-a pus ban” pe Teodosie Dubău fost mare logofăt 1°. După 
informațiile date de acelaşi cronicar, această dregătorie a fost „aşezată... 
cu temei” în Moldova de abia la anul 1705, cînd i s-a hotărît rangul ierar- 
hic după marele spătar şi i s-a fixat ca venit cîte un ban de drobul de sare 
de la ocnă 110. 


b. Logofătul 


Acest dregător — purtînd numiri diferite — a existat în toate statele 
medievale, ai căror conducători. aveau nevoie de o cancelarie pentru 
alcătuirea corespondenței. În statele care utilizau limba latină, dregătorul 


105 Acad. R. S. România, NC/86 și G. Ghibănescu, Surele, VI, p. 115—116. 

108 G. Ghibănescu, Surele, VI, p. 225. 

107 Ibidem. p. 96. 

103 Arh. St. Buc., ep. Rimnic, XCVIII/8. 

10 I, Neculce, op. cil., ed. I. Iordan, ed. a II-a, p. 132; vezi şi p. 154. 

vo jbidem, p. 176. Vezi şi N. Iorga, Studii şi documente, VI, p. 229 şi idem, Doc. 
familiei Callimachi, I, p. LXVII. 


www.dacoromanica.ro 


LOGOFĂTUL 171 


care răspundea de alcătuirea corespondenţei se numea cancellarius sau 
notarius şi a devenit unul din cei mai de seamă dregători ai statului 1. 

Statele din sud-estul Europei au împrumutat însă numele dregăto- 
riei din Imperiul bizantin. Aci au existat mai mulţi dregători purtînd 
titlul de xoyodezns 112. Unul dintre aceștia, doyoBezre, tæv aexperov amintit 
la 1081, a devenitîn timpul lui Isac Angelos, la 1192, utyas xoyolezre 
în atribuţiile sale intrînd ţinerea corespondenţei împăratului. El era unul 
din dregătorii cei mai de seamă ai imperiului, în lista lui Pseudo-Codinos 
fiind citat al optulea 113. 

Din Imperiul bizantin numele dregătoriei a trecut apoi în statele 
feudale sud-dunărene și, după aceea, în țările noastre. 

Originea bizantină a dregătoriei era cunoscută încă de acum aproape 
trei secole cronicarului Miron Costin, care afirmă că „această dregătorie a 
fost luată de la împărații greci, o megas logotheti, din logos și fero, care 
înseamnă purtător de cuvînt” 114. 

După părerea lui C.C. Giurescu, numele şi dregătoria au fost împru- 
mutate prin intermediul statului feudal sîrb, unde exista dregătoria de 
logofăt, şef al cancelariei 115. În recenzia sa la cele două lucrări ale lui 
C. C. Giurescu, M. Lascaris și-a exprimat însă 6pinia că dregătoria delogo- 
făt — ca şi aceea de vistier —a fost împrumutată prin intermediul 
statului bulgar, unde dregătorul purta tot numele de logofăt, ca şi în 


N? Despre cancellarius. devenit le chanchelier în Frauţa, vezi Paul Viollet, Histoire des 
institutions politiques el administratives de la France, vol. ], p. 236—237 şi vol. II, p. 130—141 și 
F. Lot.—R. Fawtier, Histoire de institutions françaises au moyen ge, vol. II, p. 57—65 şi 
85—96; despre notarius sau cancelarius în Ungaria, vezi Timon von Akos, op. cit., p. 174. 
În Imperiul otoman dregătorul care răspundea de corespondenţă se numea beylikdji. 

N2 Despre originea logofătului din Imperiul bizantin, nume care traduce termenul 
Jatin discussor, vezi Gabriel Millet. L'origine du logothete general, chef de l'administration fi- 
nancitre a Byzance, în vol. Melanges d'histoire du moyen age offerts a M. Ferdinand Lot 
par ses amis el élèves. Paris. 1925, p. 566—570. Aci se arată evoluţia instituţiei începind din 
vremea lui Justinian, cînd logofeţii au început a fi utilizaţi drept controlori ai bugetului 
statului. În timpul lui Justinian al II-lea. unul din aceşti logoteţi, numit logofăt general, a 
devenit demnitarul în grija căruia se găseau finanțele imperiului Pentru perioada mai tirzie vezi : 
Pseudo-Codinos, op. cit., (indice), Charles Diehl.. op. cil. p. 416, Anatel Semenov, Der Urs- 
prung und Bedeutung des Anales des Logotheten in Byzanz („Byzantinische Zeitschrift”, NIN, 
1910, p. 440—449), G. Ostrogorsky, Histoire de l'Empire Ryzantin, Paris, 1956, p. 128, 203, 
278, 554 passim. 

N3 Vezi Pseudo-Codinos. op. cit.. p. 32; Charles Diehl, Un haut fonctionnaire byzantin ; 
le logothèle (<wv oszpztwv), în vol. Melanges offerts à m. Nicolas lorga, Paris, 1933. 
p. 217—227; l.ouis Bréhier, Les institutions de l'Empire Byzantiue, p. 14; R. Guilland, 
I.es chapitres relatifs aux fonctions des dignilaires du traité du Pseudo-Codinos (,,Byzanti- 
noslavica””, XIII/1. 1952, p. 235); idem. Observations sur la liste des dignitaires du Pseudo- 
Codinos (,,Revue des etudes byzantines”, 1954. p. 58—68). 

124 Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 387. 

ns C. C. Giurescu, Conlribuţiuni. p. 98—100: C. Jirecek, Slaat und Gessellschaft im 
miltelallerl. Serbien. în ,.Denkschriften der Wiener Akad. d. Wiss ph., hist. kl”, t. 56, TI, 
partea I, 1912, p. 19. Despre organizarea cancelariei şi logofătul de aici vezi şi St. Novakavić. 
op. cil, p. 258—260 şi F. Dâlger, Die byzantinische und die mittelalterliche serbische Herrs- 
cherkanşlei, în Actes du XII Congres international d'études byzantines, Ohrida, 1961, t. 1, 
Belgrad, 1963. p. 83—103. 


www.dacoromanica.ro 


172 DREGĂTORII CU ATRIBUŢII DE ORDIN PUBLIC 


Bizanţ 116. Vom admite deci pentru logofăt o origine bizantină, venită prin 
filieră sad-slavă 117. 

În documentele de limbă slavă logofătul este numit de regulă 
ASrOBETI SAU AoroOeTh, uneori cAoEonHcATtAH 115. În unele documente scrise 
în sec. al XVII-lea, în timpul cita fost logofăt al doilea învățatul 
Udriște Năsturel, logofătului i se mai spune și caogonosowknHkh, adică 
așşezător de cuvinte 11? sau erapkhiuHH REAHRIH KHHroiH 1%. 

În izvoarele alcătuite în limba latină, logofătul este numit uneori 
cu acest termen de ,logofet” 1%, alteori cu termenul grecesc de „,logothe- 
ta” 1% sau cu numele corupt de ,„,lugofet''123 ; în alte izvoare se foloseşte ter- 
minologia latină: „,secretarius”1%, „summus secretarius”1%, summus 
cancellarius et secretarius”! san „supremus cancellarius” ?!??. Pentru 
A.M. del Chiaro, marele logofăt este „gran canceliere” ?28, Uneori se pune 
semnul echivalenței între logofăt şi cancelar, ca într-o relație italiană, 
unde se spune ,logotett o cancelliere” 1%. 

În Tara Românească — ca şi în Moldova de altfel — dregătorul 
care avea grija cancelariei domnești a apărut o dată cu înființarea gi 
organizarea acesteia, adică foarte probabil concomitent sau la scurtă 
vreme după constituirea statului feudal, care avea nevoie de o cancelarie 
pentru alcătuirea corespondenței 1%. În primele documente interne ce ni 
s-au păstrat — care au fost redactate cu certitudine de dregătorul ce se 
va numi apoi logofăt sau sub conducerea sa — acesta nu este amintit 
printre martorii sfatului. În unele din aceste documente se spune doar 
că „s-au scris din porunca domnului voievod” !31}, cel care primea porunca 
fiind, fără îndoială, unul din membrii cancelariei domnești, căruia nu i 
se spune însă numele. Logofătul apare prima oară ca martor al sfatului 


"6 „Bvzantinoslavica””, 1929, p. 225. Vezi şi C. .Jirecek, Geschichte der  Buigoren, 


p. 386. 

1? Cu titlu de ipoteză, menţionez aci că titlul de logofăt a putut fi adus în Țara Ro- 
mânească de Filos, grec de origine, carc a fost printre primii — dacă nu foarte probabil 
chiar primul — logofăt menţionat in documente. 


us Doc. din 8 sept. 1510 (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. I, p. 63). 

ns Doc. din: 6 mart. 1628, 13 ian. 1634, 3 aug. 1634, 20 aug. 1646 etc. (Acad. R. S. 
România, Peccţi nr. 76, Arh. St. Buc., m-rea Bistriţa LNII/184, m-rea D. Lemn, IV/117, 
Acad. R. S. România, CCXCIV/5). 

x20 Doc. din 3 aug. 1639 (Arh. St. Buc., Istorice noi, XNLV/4). 

1231 Hurmuzaki, 1/2, p. 341—342 (1391). 

122 Mag. istoric, V, p. 33. 

123 Hurmuzali, XV, p. 8—10 şi I. Bogdan, Retaţiile, p. 326 (1413 şi 1460). 

124 A, Veress, Documente, 1, p. 272 (1568). 

125 I. Bogdan, Relaţiile, p. 349 (1504). 

1*6 Jbidem, p. 351—355 (1507). A 

32? A. Veress, Acla el epistolae, 1, p. 216; Retalio historica, în Mag. istoric, V, p. 33; 
C. Giurescu, Material, 11, p. 82. Despre termenul latin cancellarius vezi Du Cange, Glossarium, 
JI, sub voce. 

228 A. M. del Chiara, op. cit., p. 60. 

129 Arhiva”, III, 1892, p. 704. 

130 Cf. şi C. C. Giurescu, op. cil., p. 90. 

133 Doc. din 27 iunie 1387 (D.R.H., B., vol. I, p. 25). 


www.dacoromanica.ro 


LOGOFĂTUL 173 


domnesc la «1390 —1400 >, fiind menţionat ultimul dintre boieri 1%, ceea 
ce arată că, la această dată, nu ocupa o poziţie prea însemnată în sfatul 
domnesc. 

După cum se ştie, cancelaria domnească a fost mai bine organizată 
în timpul domniei lui Mircea cel Bătrin, cînd s-a stabilit formularul 
actelor de cancelarie. Tot acum încep să fie amintiţi la sfîrșitul documen- 
telor cei care le alcătuiau, subalternii marelui logofăt, grămăticii, diecii 
sau logofeţii. Ca urmare a înmulţirii personalului cancelariei domnești, 
logofătul a început a fi numit primul logofăt 133, spre a se deosebi de 
ceilalţi subalterni ai săi. 

Dacă în primele documente în care este amintit ca martor al sfatului 
domnesc, logofătul apare printre ultimii dregători membri ai sfatului, 
din a doua jumătate a sec. al XV-lea, el este trecut de regulă printre 
dregătorii fruntași ai sfatului domnesc, fie al doilea, după marele vornic, 
cînd lipseşte banul, fie uneori chiar primul, tot în lipsa banului, fie de 
obicei al treilea, după ban și vornic, poziție pe care şi-a păstrat-o pînă 
în sec. al XVII-lea 13: (spre deosebire de Moldova, unde era considerat 
ca fiind primul mare dregător). 

Atribuţia sa, după cum o arată numele ce poartă, era aceea de şef 
al cancelariei domneşti, în care calitate îngrijea de redactarea documentelor 
şi păstra sigiliul domnesc, pe care îl aplica pe aceste hrisoave. Întrucît 
despre modul cum era organizată cancelaria domnească şi cum îşi desfăşura 
activitatea s-a mai scris în istoriografia noastră 1%, nu vom insista prea 
mult asupra atribuţiilor marelui logofăt. 

Participînd la şedinţele sfatului domnesc, marele logofăt sau subalter- 
nii săi mai apropiaţi cunoşteau toate pricinile dezbătute aci şi dădeau apoi 
indicaţiile necesare grămăticilor sau diecilor pentru redactarea documente- 
lor în care se consemnau şi întăreau hotăriîrile luate. 

În unele documente din sec. al XV-lea, cel care alcătuia hrisovul 
menţiona, de altfel, că i-a „spus” logofătul 1%, adică a primit indicaţii 
de la logofăt pentru redactarea actului. Începînd din sec. al XVI-lea, în 
documente apare formula „a învățat”13? cutare logofăt, fie primul, fie 
al doilea sau unul dintre subalternii mai pricepuţi ai acestora. Tot ei erau 
cei care citeau apoi documentele după redactare, în care caz menţionau 
la sfîrşitul acestora că „a citit” marele logofăt sau al doilea logofăt. 

În unele documente din sec. al XVII-lea, printre cei care învaţă” 
cum să se alcătuiască documentele cancelariei domneşti se găsesc uneori 
şi alţi dregători, care nu făceau parte din personalul cancelariei domneşti, 


152 Ibidem, p. 32. Vezi şi p. 39 (doc. din 27 dec. 1391). 

133 Doc. din 10 sept. 1428 (ibidem, p. 117). 

1% Ca al treilea dregător îl trece şi autorul Relaţiei istorice (loc. cit.). 

155 Despre modul cum se alcătuiau documentele de către cancelaria doinnească, vezi 
pe larg D. P. Bogdan, Diplomatica slavo-română, în vol. II, Introducere la Doc. priv. ist. 
Rom., p. 32—41 şi I. Bogdan, Introducere la Relaţiile Țării Românești cu Braşovul, Buc., 
1905. 

136 Doc. din 10 sept. 1428 (D.R.H., B.. val. I, p. 117). 

1357 Doc. din 2luiunie 1560, 8 ian. 1569, 25 aprilie 1571 etc. (Doc. priv. ist. Rom., 
B., veac. XVI, vol. III, p. 127, 303, vol. IV. p, 17,+passim). 


www.dacoromanica.ro 


174 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


dar care erau mai apropiaţi de persoana domnului sau cunoșteau mai 
bine chestiunile la care se referă documentele respective. În zeci de aseme- 
nea documente cel care „învaţă” este marele vornic ; majoritatea acestor 
documente se referă la restituiri de bunuri, restituiri de treapede, întăriri 
de proprietăţi, volnicie de a lua dijmă, scutiri de dări, chemări la judecată, 
numiri de jurători ete.138, cele mai multe din aceste pricini intrînd în 
atribuţiile marelui vornic. 

Cînd pricina la care se referea documentul sau porunca privea, 
Oltenia, printre cei care „învaţă” se afla uneori şi marele ban, fie alături 
de marele logofăt 1%, fie împreună cu marele vornic 40. Alteori, cei care 
„învăţau” la redactarea documentelor erau cei care cercetaseră pricinile 
respective şi care le cunoșteau cel mai bine 141. 

La cărțile domneşti pentru strîngerea jurătorilor, cel care „învaţăie 
era cîte o dată marele portar 12, în sarcina căruia cădeau hotărniciile. 

În afară de aceşti dregători, printre cei care „învaţă” cum să se 
redacteze documentele emise de cancelaria domnească găsim mai rar pe 
marele vistier 143, marele postelnic 144, marele paharnic 1%, clucerul 14% ete. 

Documentele întocmite cu „învăţătura” unuia din aceşti dregători 
erau de obicei citite de marele logofăt sau de logofătul al doilea, care cunoş- 
teau regulile cancelariei. Către sfîrșitul sec. al XVII-lea, în unele cazuri — 
de pildă la scutirile de dări sau la poruncile de aducere la urmă a unor 
oameni fugiţi de dări — cei care citeau poruncile respective erau marele 
vistier sau al doilea vistier, care aveau în grije vistieria ţării 147. 

Aceasta arată că marele logofăt colabora cu ceilalți dregători, care 
participau şi ei la elaborarea poruncilor ce se refereau la problemele ce 
intrau în atribuţiile lor sau care fuseseră însărcinaţi de domn să le rezolve. 
Alteori dregătorii care „învăţau” la întocmirea poruncilor erau numiţi de 
domn, poate și pentru a evita aglomerarea tuturor poruncilor pe seama 
marelui logofăt și a subalternilor săi apropiaţi. 

Tot marele logofăt (în sec. XVI şi XVII) și al doilea logofăt (în 


138 Doc. din: 7 aprilie, 9 iunie, 24 iulie 1624, 17 ian., 15 april., 28 iulie, 4 oct. 1625, 
24 iulie 1626, 31 mai 1652, 27 aprilie 1674 etc. (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. IV, 
p. 392, 426, 476, 496, 549, 565, Acad. R. S. România, LXXI/170, Arh. St. Buc., m-rea 
C. Lung, LXIII/5 etc.). 

139 Doc. din 31 iulie 1697 (Arh. St. Buc., ep. Rimnic, XVII/7). 

110 Doc. din 5 iulie 1670 (ibidem, XCII/2). 

141 Doc. din 16 iunie 1693 şi 15 nov. 1698 (Acad. R. S. România, CCCLXXIV/27 și 
Arh. St. Buc., ep. Buzău, XI/9). 

142 Doc. din 16 şi 29 april. 1670, 3 mai 1696, 12 mai 1698 (Acad. R. S. România, 
XLIV/148, Arh. St. Buc., m-rea Radu Vodă, XXIII/15, ep. Buzău, XLVIII/83 şi 92). 

143 Doc. din 24 nov. 1624, 16 dec. 1628 etc. (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVIJ, 
vol. IV, p. 465 şi Copie Inst. de istorie „N. Iorga”). 

144 Doc. din 2 iunie 1621, 29 oct. 1622, 18 iulie 1623 etc. (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. 
XVII, vol. IV, p. 32, 201, 547). 

145 Doc. din 1 ian. 1650 (Arh. St. Buc., A.N., CII/12. 

146 Doc. din 1 iulie 1625 (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. IV, p. 537). 

147 Vezi doc. din: 16 ian. 1696, 8 mart. 1696, 23 oct. 1697, 12 ian. 1699 etc. (Arh. 
St. Buc., ep. Buzău, LXI—LXII/3 şi 4, ep. Argeş, LXIX/quator /68, Muzeul de istorie Buc., 
nr. 27449, Arh. St. Buc., ms. 724, f. 585). 


www.dacoromanica.ro 


IL.OGOFĂTUL 175 


ec. al XVII-lea) erau ispravnicii obișnuiți ai documentelor, cei însărcinaţi 
cu aducerea la îndeplinire a hotărîrilor luate de sfatul domnesc 148. 

Trebuind să cunoască bine limba slavonă și formularul documentelor 
de cancelarie, ca şi obiceiurile nescrise ale ţării, marii logofeţi erau recru- 
taţi de regulă dintre boierii ştiutori de carte, şi aceasta după o practică 
mai îndelungată în slujbe. Datorită faptului că logofeţii trebuiau să fie 
neapărat ştiutori de carte, în rîndurile lor ajungeau şi unii dieci care nu 
făceau parte din marile familii boiereşti ale ţării, dar care cunoşteau bine 
limba slavă şi practicile cancelariei domneşti. Numeroşi mari logofeţi din 
sec. al XVI-lea au fost la începutul carierei lor politice grămătici sau dieci 
şi au ajuns logofeţi după o îndelungată practică la cancelaria domnească 149, 

Marele logofăt obținea venituri însemnate din redactarea hrisoavelor 
domneşti. Autorul Relaţiei istorice ne informează că acesta „are venit de la 
scrisori şi hrisoave, adică de la pecetea domnului ; el primește două părți 
şi logofătul al doilea pe a treia” 150. 

După informaţii mai tîrzii, din 1726, datorate italianului N. de 
Porta, marele logofăt realiza din slujbă veniturile cele mai însemnate, 
mai mari chiar decît banul, motiv pentru care Gheorghe Băleanu fusese 
făcut din mare ban mare logofăt „fără să se ţină seama de ordinea măririi, 
ci de cîştig” (ex Bano Cancellarius factus est, similiter et în alijs, nulla 
propterea consideratione praecedentiae sed emolumenti habita) 151. 

Din documente nu rezultă cu prea multă precizie care era cuantumul 
sumelor încasate de logofăt la redactarea hrisoavelor. Este foarte probabil 
că acesta era fixat de domnie după felul actelor, fiind proporțional cu 
mărimea actelor şi cu valoarea bunurilor la care se refereau acestea, așa 
cum tariful pentru actele emise era stabilit și la alte cancelarii medie- 
vale 152. În orice caz, sumele plătite pentru redactarea actelor şi punerea 


148 Vezi mai sus p. 129. 

142 Dintre aceștia amintim pe: Oancea, grămătic între 3 sept. 1491 și 27 mai 1510 
şi mare logofăt de la 8 sept. 1510 la 8ian. 1512; Tudor din Drăgoeșşti, diac și grămătic între 
13 sept. 1494 și 10ian. 1511 și mare logofăt dela 11 iulie 1523 la 24 iulie 1524, după ce trecuse 
prin demnitatea de clucer; Tatu din Strimbele, grămătic de la 7 ian. 1526 la 5 mai 1528, lo- 
gofăl ispravnic între 23 oct. 1525 și 16 iulie 1538, logofăt al doilea de la 17 oct. 1538 la 23 febr. 
1540 și mare logofăt de la 1 sept. 1540 la 28 febr. 1545; Lăudai din Vlădeni, grămătic 
scriitor de acte de la 23 mai 1568 la <1571 oct.-1572 aug.>, logofăt care „invaţă”” pe altul să 
scrie actele de la 29 mai 1573 la 10 ian. 1579 și apoi mare logofăt de la 12 aug. 1582 la15 
iulie <1583> etc.). Datele de mai sus le-am luat din fișele alcătuite de mine pentru fiecare 
mare dregător în parte. 

Despre marii logofeți ai Ţării Românești vezi şi Ion Radu Mircea, Marii logofeți din 
Țara Românească, 1392—1595, Buc., 1941, 26 p. (extras din ,,Hrisovul”, I, 1941, p. 117—140). 

159 Mag. istoric, V, p. 43. 

151 C. Giurescu, Material, II, p. 82. 

152 Vezi C. C. Giurescu, Contribuţiuni, p. 97. 

Despre taxele ce se plăteau pentru documentele eliberate de cancelaria regelui maghiar 
la 1492, şi care erau destul de mari (12—200 de dinari), vezi Corpus Juris Hungarici, 1, p. 
548—550). Aci se prevede și cît încasau membrii cancelariei regale din venitul scrisorilor eli- 
berate’ „conservatori sigilli, floreni decem per centum; scriptori autem denarii ducenti”. 
Mai tirziu, la 1538, „taxa literarum” era fixată la 50 de dinari pentru protonotar (ibidem, 
II, p. 54): vezi și p. 176, 250, 610, passim, unde se vorbeşte și de taxele incasate de capi- 
tlurile catolice, emițătoare de documente. 


www.dacoromanica.ro 


176 DREGĂTORII CU ATRIBUŢII DE ORDIN PUBLIC 


peceţii erau destul de însemnate. Astfel, dintr-un document din 11 sept. 
1577, aflăm că, pentru o bucată de pămînt cumpărată cu 230 de aspri și 
un cal, s-a plătit „pentru cartea de ocină” 50 de aspri 15%; pe un document 
din 15 mai 1604 se înseamnă : ,.am dat eu Oprea aspri 120 la pecete” 154, 
iar la 12 aug. 1654 se restituie 680 de galbeni pentru un sat și 15 galbeni 
„pentru cheltuiala cărţilor” 155. 

Nu știm sigur cît anume reținea pentru sine marele logofăt din 
sumele încasate de subalternii săi pentru scrierea actelor 156. 

Subalternii marelui logofăt erau al doilea și al treilea logofăt, precum 
și toţi diecii, grămăticii şi logofeţii mai mărunți ai cancelariei domneşti. 

Al doilea logofăt, numit în unele documente de la sfîrşitul sec. al 
XV-lea şi începutul celui următor şi logofăt mic 15, iar în actele latine 
„vice cancelarius” 15, este unul din primii subalterni ai marilor dregători 
pe care îi amintesc documentele interne, la 5 iunie 1494 15%. Încă din această 
vreme, el era un dregător destul de însemnat, fiind menţionat uneori ca 
martor al sfatului domnesc şi foarte adesea ca ispravnic al poruncilor 
domnești. El era considerat primul ca importanţă dintre dregătorii ai 
doilea, în sec. al XVII-lea asistînd la şedinţele sfatului domnesc. În această 
vreme, el apare foarte des ca martor la diverse vinzări, alături de marii 
dregători ai ţării, fiind trecut uneori înaintea agăi, armașului etc. 

La începutul sec. al XVII-lea, au existat cîte doi logofeţi ai doilea. 
Astfel, între 13 iunie 1614 şi <ian.-aprilie 1619 > sînt amintiţi în documente 
Paraschiva şi Dumitru Dudescu, ambii purtînd titlul de al doilea logofăt 1%, 
iar într-un document din 22 mai 1630 apar Sima și Bunea Grădişteanu 
logofeţi doi 181. 

Importanţa acestei funcţii a crescut în mod deosebit în cele aproape 
trei decenii cît a fost ocupată de învățatul Udriște Năsturel, cumnatul lui 
Matei Basarab (1631—1658) 152. În a doua jumătate a sec. al XVII-lea, al 
doilea logofăt devine ispravnicul obişnuit al poruncilor sfatului domnesc ; 
în aceeaşi vreme, tot el este cel care citește de regulă poruncile şi hrisoavele 
emanate din cancelaria domnească. 

După informaţiile pe care ni le dă autorul Relaţiei istorice, către 
sfîrşitul sec. al XVII-lea, cancelarul sau logofătul al doilea „înfățișează 


153 Doc. priv. ist. Rom.. B., veac. NVI, vol. IV, p. 294. 

154 Muzeul de artă R. S. România. Stampe 5. 

155 Arh. St. Buc.. ep. Argeș, LANANIN/9. Vezi și doc. din 20 iulie şi 20 august 1648 
(idem, Peceţi, nr. 63—64). 

156 Pe un doc. din & iunie 1628 se înseamnă că s-a dat „cistuia de au scris zapisul 60 
di bani” (Arh. St. Vilcea, Doc. ist., VI/1). 

15? Pentru echivalenta logofăt mic-logofăt al doilea. vezi doc. din 7 și 10 sept. 1508, 
în care Stan al doilea logofăt în primul docuinent este numit logofăt mic în cel de-al doilea 
(Doc. priv. ist. Rom., B., veac. AVI, vol. I, p. 49, 50). 

158 Hurmuzaki, XV, p..235 (1517). 

155 D.R.H., B., vol. I. p. 408. 

160 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. II, p. 284 şi vol. III, p. 287. 

161 Sima, Pirvul şi Nicula ai doilea logofeți apar apoi alternativ în documente cu 
Udrişte Năsturel (vezi listele întocmite de autorul acestei lucrări). 

162 Vezi şi D. P. Bogdan, Introducere la Doc. priv. ist. Rom., II, p. 111. 


www.dacoromanica.ro 


LOGOFĂTUL 177 


domnului scrisorile şi hrisoavele şi toate actele care trebuiesc iscălite şi 
întărite cu pecete. Citește cele ce sînt de trebuință în divan (publico Se- 
natu). . .Mai introduce la domn pe egumeni sau pe stareţii mănăstirilor şi el 
are în grijă pe călugări, este ca un reprezentant al lor” 163. Din documentele 
interne nu rezultă însă că logofătul al doilea se ocupa de treburile bisericești 
în această vreme. 

Cît priveşte pe logofătul al treilea, acesta este amintit mult mai rar 
în documentele din sec. al XVII-lea decît omonimul său din Moldova 1. 
El ajuta pe al doilea logofăt, fie scriind unele documente 16%, fie citindu-le 
după ce au fost alcătuite 166. 

Personalul cancelariei domnești era alcătuit din numeroși dieci şi 
grămătici, cunoscători ai limbii slave, ca și din alţi dieci pentru întocinirea 
documentelor scrise în diverse limbi. În vremea domniei lui Constantin 
Brincoveanu sînt amintiți astfel un grămătic grecesc şi un azagiu pentru 
limba turcă, precum şi un pisar „leșăsc-letinesc''167. 

* 


Numele sub care e cunoscut marele logofăt moldovean este acelaşi 
cu al logofătului din Țara Românească. În unele documente scrise în limba 
slavă se întilnește şi titlul de kanmhaeps 168, o formă slavizată a cuvîntului 
latin cancellarius. Pe lingă termenul de caogsnoasnnku 1% — utilizat şi 
în Țara Românească —se mai foloseşte apoi şi cuvîntul ensgonsasnTean 170. 
În izvoarele latine, logofătul este numit uneori „logoffet”171, alteori „can- 
cellarius” sau „,cancelarius"” 172, 

În primele documente moldovene ce ni s-au păstrat, se arată că 
domnul a poruncit să se atîrne pecetea sa la actele respective, fără să se 
precizeze cine anume făcea această operaţie 173. De la 28 nov. 1399 începe 


183 Mag. istorie, V. p. 52—53. 

Menţionez că. în Serbia, logofătul se ocupa și de afacerile bisericești (vezi R. M. 
Grujit. Lična vlastelinstva srpskih (rkvenih pretstavnika u XIV i XV veku, în „Glasnik skopskog 
nancinog druştva”, NII. 1934, p. 64—68). 

14 Vezi doc. din 10 nov. 1631, 10 și 30 ang. 1659 etc. (Muzeul de istorie Buc., nr. 
27 212 şi 27 231 şi Arh. St. Buc., m-rea Radu vodă, XLII/33). 

1% Relaţia lui Evlia Celebi („,Buletinul Coin. istorice”, XVI, p. 267). Autorul Reluției 
istorice nu-l aminteşte. 

146 Vezi doc. din 26 mai 1676 (Arh. St. Buc., m-rea Glavacioc, NXNIV/47). 

167 Istoria Țării Românești de la oct. 1688 pină la martie 1717, p. 8 şi 21. Vezi şi doc. 
din 12 ian. 1699, în care este amintit Andrea Wolff „pisar leşesc” (Arh. St. Buc., ins. 705, 
f. 182 v.). 

Despre notarii de limba latină și niwdul cum se aicăinia corespondenţa vezi pe larg 
studiul Ini D. Ciurea. Observaţii pe marginea documentelor latine românești. Studiu de diplo- 
znatică (,,Apuluni”, JI, 1943—1945, p. 215—250). 

168 Hurmuzaki, 1/2, p. 867 (1436) şi M. Costăchescu, Doc. înainte de Ştefan cel Mare 
II, p. 701. Vezi şi p. 730, unde se folosește forma kanuanp şi I. Bogdan, Album paleografic, 
moldovenesc, pl. 77. 

169 Cronicile slavo-romåne, ed. cit., p. 77. 

1*0 I, Bogdan, Doc. lui Stefan cel Mare, II, p. 193 (1502). 

11 Ibidem. p. 441 (1499). 

172 Ibidem, p. 268 (1459); Hurmuzaki. NV, p. 67 (1468) etc. Vezi şi Codex Bandinus, 
p. 313. unde i se spune „„logofetus seu cancellarius”. 

173 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 3, 4. 


12 — c. 290 


www.dacoromanica.ro 


178 DREGĂTORII CU ATRIBUŢII DE ORDIN PUBLIC 


să se dea și numele celui însărcinat cu legarea peceţii domnești ; în documen- 
tul amintit se spune „am poruncit slugii noastre, lui Iaţco, să lege pece- 
tea” 174, Cu numele de logofăt, cel care atîrna pecetea la actele domnești 
este amintit prima oară la 7 ian. 1403 175, deci ceva mai tîrziu ca în Țara 
Românească. 

În vremea domniei lui Alexandru cel Bun, importanţa logofătului a 
crescut, o dată cu o mai bună organizare a cancelariei domnești, proces 
asemănător aceluia petrecut în Țara Românească în vremea domniei lui 
Mircea cel Bătrîn. În timpul domniei lui Alexandru cel Bun a avut loc 
foarte probabil și o înmulţire a personalului cancelariei domneşti, o dată 
cu specializarea sa în atribuţii. De unde înainte logofătul era cel care 
scria actele şi atîrna pecetea, de la 1425 el face doar ultima operaţie, o 
dată cu citirea actelor, pe care le scriau grămăticii, subalterni ai săi. 

Logofătul moldovean apare rareori printre membrii sfatului domnesc, 
el fiind amintit de regulă în formula de încheiere a documentelor, ca cel 
care avea grijă de scrierea lor şi de atîrnarea peceţii domnești. În sec. 
XIV—XV, el era considerat un dregător mai puţin important decît vor- 
nicul 176. Din sec. al XVI-lea — probabil după dublarea marii vornicii — 
el a devenit cel mai însemnat dregător al Moldovei, fiind considerat „cel 
dintii şezător al divanului” 177, „capul tuturor sfaturilor” 178, sau ,,mai 
marele tuturor boierilor”17. În toate zapisele de mărturie pentru vînzări 
el este trecut primul între marii boieri martori. 

După afirmațiile lui Miron Costin, marele logofăt poartă pecetea, 
cea mare a ţării, „iscăleşte privilegiile, de asemenea și decretele divanurilor 
domnești. Tălmăcește privilegiile care se trimit către dînsul de la divan 
sau de la scaunul de judecată al domnului” 180. 


În această calitate de șef al cancelariei, el „învăţa sau dădea indicaţii 
subalternilor săi despre felul cum trebuiau redactate poruncile domnești, 
formulă întilnită din sec. al XVI-lea. Cînd marele logofăt era bolnav sau 
lipsea, de la curte, îi ţinea locul uneori marele vornic, care învăța” sau 
semna documentele, motivind că o face pentru că marele logofăt a fost 
bolnav 181 sau ,,netămplindu-se vel logofăt” 182. 


174 Ibidem, p. 7. 

175 Ibidem, p. 14. 

176 Vezi pe larg discuția la C. C. Giurescu, Contribuliuni, p. 85—87 şi G. Ghibănescu, 
Surele, Il, p. 44. 

1? Doc. din 6 iulie 1662 (Acad. R. S. România, Peceţi 259). 

18 D. Cantemir, op. cit., p. 77. Cf. şi informaţia dată de Belsius, la 1562, care spune 
că „la ei [la moldoveni] arc mare trecere logofătul”? (Hurmuzaki, II/1, p. 425). 

1*9 Relaţia lui Evlia Celebi („,„Bul. Com. istorice”, XII, p. 52). Vezi şi însemnarea din 
1665. conform căreia Dabija vodă „l-a pus mai sus decit toi boierii” pe Nicolac Buhuș, 
făcîndu-l mare logofăt (P. P. Panaitescu, Manuscrisele slave din Biblioteca Acad. R.P.R., 
Buc., 1959, p. 371). 

180 M. Costin, Opere, p. 238 şi 387. Vezi şi relația lui De la Croix, care afirmă că ma- 
rele cancelar transmite poruncile domnului, citeşte arzurile în zilele de divan și alcătuiește 
hotăririle (Fr. Babinger, O rela/iune neobservată, p. 190). 

1851 Doc. din 13 dee. 1609 (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVII, vol. II, p. 270). 

182 Doc. din 6 mart. 1676 (N. Iorga, Studii şi documente, VI, p. 29). 


www.dacoromanica.ro 


LOGOFĂTUL 179 


Ca şi în Țara Românească, în afară de marele logofăt, puteau să 
„înveţe” la intocmirea documentelor și alți boieri. În documentele din a 
doua jumătate a sec. al XVI-lea şi din primele decenii ale celui următor 
se spune destul de des că la redactarea lor au „învățat marele vornic 185, 
hatmanul (îndeosebi la poruncile referitoare la ţigani)% sau marii boieri 185. 
Alteori cei care „învaţă” la redactarea actelor cancelariei domneşti sînt 
boierii care cunoşteau cel mai bine problemele ce formau obiectul acestor 
acte. De pildă, la 7 iulie 1600, cînd Mihai Viteazul întăreşte mănăstirii 
Sf. Sava din Iaşi nişte case dăruite de Constantin spătarul, cel care învaţă” 
este chiar donatorul 186. În loc să mai relateze marelui logofăt întreaga 
problemă, boierul a fost pus el singur să înveţe” pe subalternii acestuia 
cum să compună actul. 

Menţionăm că, la începutul sec. al XVII-lea, se întîlnesc numeroase 
porunci domnești cu conţinut asemănător, la care cei care ,„învaţă” sînt 
însă dregători diferiţi. De pildă, la 16 aprilie şi 18 iunie 1604 se trimit 
două porunci către doi boieri să ia primul cinci şi al doilea doi boi de la 
unii care pierduseră nişte procese şi să-i dea acelora care le cîştigaseră ; 
la prima „învaţă”” marele logofăt, la cea de a doua marele vornic 187; 
la 31 oct. şi 24 dec. 1606, pentru donă întăriri de locuri de casă cu dughene 
în Iaşi, „învaţă” marele postelnic la prima şi marele logofăt la cea de a 
doua 188 ; însfîrşit, la 28 nov. 1607 şi 11 mai 1608, pentru gloabele din 
satele mănăstirii Galata „învaţă”” marele logofăt în prima şi marele vornic 
în cea de a doua 18. 

Dacă la elaborarea poruncilor domneşti la care lipseşte mărturia 
membrilor sfatului puteau să colaboreze şi alți dregători — fie cei care 
cunoșteau mai bine problemele la care acestea se refereau, fie cei în a căror 
atribuţie intrau aceste probleme (ca poruncile privind ţiganii, în care 
„învaţă” hatmanul), fie, însfîrşit, cei care erau însărcinaţi de domn sau 
de sfatul său — emiterea hrisoavelor se făcea prin intermediul marelui 
logofăt. Într-un document din 24 mai 1702 se spune că scrisoarea” 
fără pecete domnească, fără iscălitură domnească, iscălitură de mare logo- 


183 Doc. din: 2 dec. 1598, 4 febr. 1599,3 april. 1603, 7 ian., 7 febr., 22 mart., 11 mai, 
15 iunie, 19 sept. 1608, 27 iulie 1609 etc. (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVI, vol. IV, p. 
240, 244, veac. XVII, vol. II, p. 146. 149, 154, 159, 179, 232). Tot marele vornic „invăţa” 
şi atunci cind beneficiarul documentului era merele logofăt (Vezi doc. din 28 febr. 1644 şi 17 nov. 
1645, Arn. St. Buc., ep. Huşi, NIX/5 și Spiridonia-laşi, N/2). 

184 Vezi doc. din: 10 iunie 1587, 31 ian. 1588, 25 martie şi 21 iulie 1590, 15 martie 
1592, 12 mai 1594, 13 iunie 1599, 30 ian. 1604, 20 ian. 1607 etc. (Doc. priv. ist. Rom., A., 
veac. XVI, vol. III, p. 362, 376, 454, 463, vol. IV, p. 49, 108, 260; veac. XVII, vol. I, 
p. 175. vol. II, p. 81). 

185 Doc. din: 6 mart. 1582, 11 sept. 1583, 19 sept. 1585, 3 ian., 7 ian., 15 febr., 
3 iunie 1608 etc. (ibidem, veac. XVI, vol. III, p. 185, 231, 292; veac. NVII, vol. II, p. 140, 
142, 146, 155). 

186 Arh. St. Buc., m-rea Sf. Sava, CIII/. 

157 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVII. vol. I, p. 139 şi 161. 

188 Jbidem, vol. II, p. 71 şi 78. 

18 Jbidem, p. 134 şi 154. 


www.dacoromanica.ro 


180 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


făt sau de alţi boieri „cum iaste obiceiul țărăi... nu iaste de nici o cre- 
dinţă”” 1%, 

În calitatea sa de conducător al cancelariei domneşti, marele logofăt 
avea posibilitatea să facă şi unele acte „pre strimbătate” sau cu înșelăciune, 
prin care punea mîna pe ocine străine. Dintr-un document din 1634 aflăm 
astfel că Ştefan Dumitrașco, cind a ajuns mare logofăt, „şi-a făcut dires” 
pe o jumătate din satul Tăutești, „învăluind” şi partea lui Eremia Băseanu, 
iar la 20 aug. 1646 Vasile Lupu anulează un act făcut de Toderaşco mare 
logofăt „fără de ştirea noastră, pre strîmbătate” 1%. Din această pricină, 
domnii nu avean încredere uneori în ispisoacele emise de cancelaria dom- 
nească. De pildă, la 3 sept. 1638, Vasile Lupu arată că nu a avut încredere 
într-un ispisoc de întărire de la Gaspar voievod, deoarece nu se prezentase 
zapisul de cumpărare 1%. 

La atribuţia de a conduce cancelaria domnească şi de a rezolva 
problemele legate de aceasta, care a fost sarcina primă și cea mai de seamă a 
logofătului moldovean, s-au mai adăugat cu timpul şi altele, care au făcut 
să crească importanța acestei dregătorii mai mult decît în Țara Românească. 
Interpolatorul cronicii lui Grigore Ureche nici nn mai amintește de prima 
atribuţie a marelui logofăt ; pentru el, acesta era „giudecătoriu şi alesătoriu 
de ocine, ispravnic pre o frunte de oameni de ţară ce sînt curteni şi giu- 
decătoriu tuturor, cine-s cn strimbătăţi în ţară şi lnător de seamă tuturor, 
ispravnic celor ce sînt la curtea domnească” 153. 

Dintre atribuţiile marelui logofăt, Miron Costin amintește şi el pe 
acelea de conducător al curtenilor, judecător în pricinile privind bunurile 
nobiliare ereditare și dregător însărcinat cu hotărniciile 1%. La acestea 
Dimitrie Cantemir adaugă şi alte donă : el ne informează că marele logofăt 
hotăra în privinţa clăcii şi că tot el, în calitatea sa de cel mai important 
dregător al sfatului domnesc, „face cunoscut dregătorilor problemele 
asupra cărora trebuie să se discute şi, după ce ascultă pe fiecare, aduce la 
cunoștință domnului hotărîrea luată. Propunerile boierilor prin el se fac 
domnului. De aceea e numit logotheta (purtător de cuvînt)” 1%. 

În vremea lui Dimitrie Cantemir marele logofăt avea și dreptul 


19% Arhiva”, I. 1889—1990, p. 116. Cf. şi G. Ghibănescu (Surele, II, p. 40), care 
spune : „,Iscălitura ni (a marelui logofăt] în josul actului dădea valoarea legală diresului, pentru 
a face credinţă în judecată”. 


Obiceiul ca protonotarul să semneze toate hotăririle — în special cele judecătorești 
— exista și în alte state fendale, de pildă în regatul maghiar (vezi Corpus Juris Hungarici, 
I. p. 648). 


191 G. Ghibănescu. Surele, III. p. 307 şi Acad. R. S. România, XXXII/66. 

192 Acad. R. S. România, CDLXXX/7. 

193 Gr. Ureche, Letopisețul, ed. P. P. Panaitescu, ed. a II-a, p. 76. 

194 M. Costin, Opere, p. 238 şi 387. Cf. şi Cronica Ghiculeștilor, p. 73, unde se spune că 
pricinile moșiilor ,le cerceta marele logofăt, după vechiul obicei al tării”. 

Vezi și numeroasele cărți de judecată date de marele logofăt pentru stăpiniri de ocine : 
15 oct. 1610, 30 oct. < 1610—1613 >, 1 nov. < 1616 >, 13 martie < 1617 >. 12 mai<1619>,15 
febr. < 1631—1634> etc. (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVII, vol. II. p. 328, 330, vol. IV, 
p. 59—60, 116—117, 344, Spiridonia-laşi. XXXVI/7). 

185 D, Cantemir, op. cit., p. 77—78. 


www.dacoromanica.ro 


LOGOFĂTUL 181 


să controleze modul cum făceau judecata diverși alţi dregători (afară de 
marii vornici). Autorul Descrierii Moldovei ne spune anume că marii 
boieri din starea I-a care cercetau o pricină în divan comunicau apoi 
rezultatul marelui logofăt, care controla dacă judecata era bine făcută ; 
în cazul în care era de acord, semna hotărîrea „care nu se mai poate schimba, 
apoi” ; dacă constata că boierul nu a judecat bine, rupea scrisoarea aces- 
tuia şi-l trimitea pe jeluitor la divan. Dimitrie Cantemir precizează că, 
marele logofăt putea face aceasta munai la curtea domnească, nu și în 
restul ţării 1%. 

Dintre toate aceste atribuţii documentele ne dau foarte multe 
informaţii despre aceea privind hotărniciile (atribuţie care, în Țara Româ- 
nească, se afla în grija marelui portar). În numeroase acte din sec. al 
XVII-lea, îndeosebi în vremea domniei lui Vasile Lupu, se arată că marele 
logofăt îşi trimitea oamenii sau „feciorii” săi ca reprezentanţi la hotărnicii. 
Cei trimiși în astfel de misiuni raportau marelui logofăt rezultatele, numin- 
du-l părinte” 197. 

În alte documente, hotarnicii spun că „dumnealui logofătul socotit-au 
şi ne-au ales pre noi și ne-au minat”! cu cartea domnului să facă o hotăr- 
nicie 1%. Tot marele logofăt trimitea uneori slugile sale să ducă sau să aducă, 
cărțile domnești referitoate la hotărnicii 1%. Cind un alt mare dregător 
trimitea, boieri care cercetau pricinile de hotar aceștia raportau marelui 
logofăt 2%. 

Ca şi în ţara Românească, veniturile marelui logofăt moldovean constau 
în primul rînd din taxele percepute la scrierea hrisoavelor domneşti. Aceste 
taxe erau destul de mari, documentele din sec. XVI—XVII amintind de 
sume de 2,3 și 5 galbeni date pentru ispisoace 201, 25 de lei pentru un act 
de vînzare în valoare de 80 de lei 2% sau de 3 zloți şi un bou pentru un docu- 
ment de confirmare a unor bunuri în valoare de 80 de zloți 208. 

În afară de marele logofăt, erau plătiţi și diecii care scriau documen- 
tele 204. Într-o însemnare de cheltuieli, nedatată, scrisă însă în sec. al 


19% Jbidem, p. 105. 

197 Doc. din 31 mai < 1632>, 14 sept. 1635, 23 nov. 1638 etc. (Spiridonia-Iași, 1/28, 
Arh. St. Iaşi, CDXXIII/27, Acad. R. S. România, LXXXIX/73). 

198 Doc. din < 1644—1645> (Arh. St. Buc., m-rea Neamţ, XXNVII/16). 

19 Doc. din < 1639, după 20 aprilie >, 20 febr. 1642 (idem, m-rea Bisericani, XV/24, 
m-rea Neamţ, CIV/1). 

200 Doc. din 24 iulie 1692 (G. Ghibănescu, I/spisoace, IV/1, p. 223—225). 

201 Doc. din 1618—1619 şi 8 dec. 1633 (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVII, vol. IV, 
p. 317, Acad. R. S. România, LXXII/33 şi N. Iorga, Studii şi documente, V, p. 12—13). 

202 Doc. din 28 febr. 16:24 („„Arhiva”, I, p. 403). 

203 Doc. din 30 aprilie 1555 (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVI, vol. II, p. 86). Vezi 
şi doc. din 12 iulie 16-12 şi 1 mai 1648, unde se arată că pentru întocmirea unor zapise se 
plătiseră doi şi respectiv 1 ieu (Acad. R. S. România, LXIX/137 şi G. Ghibănescu, Surele, 
III, p. 52). 

204 Vezi doc. din 27 nov. 1662, un uric scris de Apostol Tecuceanu uricar pentru 
m-rea Hlincea, unde se spune că acesta ‚nici un ban n-au vrut să ia, ce s-au scris la sven- 
tili pomenici, şi la Rumele şi aicea la Hlincea” (Muzeul Româno-rus). Aşa se și explică 
faptul că aceşti dieci dispuneau de sume însemnate de bani. În anii 1602—1604, Eremia 
Băseanu uricar a cumpărat ocine în 5 sate, în valoare de 370 de ughi (Doc. priv. isi. Rom., 
A., veac. XVII, vol. I, p. 45, 64, 127, 139, 154). 


www.dacoromanica.ro 


182 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


XVII-lea, se spune că se plătiseră trei ughi „logofătului celui mare, pe 
zapis” şi un ughi diacului, „de scris” 2%. Nu ştim însă dacă din sumele 
încasate diecii cancelariei dădeau o parte și marelui logofăt, cum pare pro- 
babil. 

Marele logofăt încasa apoi gloabă (amendă) de la cei care prezentau 
zapise mincinoase 20 şi tot el trimitea oamenii săi să ia gloabă de la cei 
care nu se prezentau la termen la judecată 2”. 

O sursă importantă de venituri a marelui logofăt erau hotărniciile. 
Într-un document din 18 nov. 1642 se arată că proprietarii unui loc „au 
cheltuit la dumnealui logofătul cel mare pentru stilpiri” %8. Mai tîrziu, 
acest venit era de un galben pentru fiecare piatră de hotar °. Este foarte 
probabil că marele logofăt primea o parte din veniturile realizate de „,fe- 
ciorii” sau reprezentanții săi la hotărnicii. Dintr-un alt document, din 
<circa 1660 >, aflăm că un om al logofătului primise un cal pentru o hotăr- 
nicie făcută la Tazlău 20. 

În calitatea sa de dregător însărcinat cu întocmirea hotărniciilor, 
în sec. al XVII-lea, marele logofăt, încasa apoi hatalm de la cei care mutau 
fără voie pietrele de hotar, după cum rezultă dintr-un document din 15 
august 1689, în care se spune că acest hatalm se dădea „după obicei la 
dumnealui log<o >fătul cel mari” 21. 

După informaţiile furnizate de Dimitrie Cantemir, marele logofăt 
al Moldovei ar fi avut pînă la 1484 administrarea Cetăţii Albe, iar după 
aceea i s-a dat ca venit dijma din ținutul Cernăuţi 212. Întrucît Cetatea 
Albă era condusă de pircălabi — care erau dregători importanți ai sfatului 
domnesc şi care nu depindeau de marele logofăt 213 — afirmaţia lui Dimi- 
trie Cantemir nu poate fi crezută. 

În afară de aceste venituri considerate „„legale” în timpul orînduirii 
feudale, ca și alți dregători marele logofăt obținea şi unele ciştiguri ilicite, 


205 Acad. R. S. România, MCLXXI/29. 

În a doua donnie a sa în Moldova, Constantin Mavrocordat a fixat taxa ce urmau 
să o încaseze diecii la cite două parale de „,răvaş” (M. Kogălniceanu, Cronicile României, 
III, p. 183). 

2% Doc. din 29 iunie 1694 (G. Ghibănescu, Ispisoace, IV/2, p. 94). 

207 Vezi doc. din 6 dec. 1632, unde se arată că „au triimis cinstitul boeriul domniei 
mele, dumnealui logofătul cel mare, de i-au luat şi boii lui Bilavaş şi tot n-au venit” la ju- 
decată, unde fusese aşteptat două luni peste termenul fixat (Acad. R. S. România, LI/136). 
Vezi și doc. din 11 dec. 1652 (Arh. St. Iaşi, CCXVII/4). 

208 Arh. St. Iaşi, CDVIII/8 şi G. Ghibănescu, Surete, III, p. 123. Vezi şi un zapis din 
20 oct. 1631, pe care se înseamnă : ,,Socotitu-s-au şi cheltuiala ce s-au făcut pină a să scoate 
acea bucată de loc”; se dăduseră 4 ughi marelui logofăt şi două berbenţe lui Focea uricar 
hotarnic (Arh. St. Buc., m-rea Adam, IX/1). 

209 `C, Bălan, Documente bucovinene, V, p. 14 (doc. din 1754). 

210 Biblioteca Centrală de Stat, XI/31. 

211 Arh. St. Iaşi, CDIX/55. Vezi şi doc. din 3 oct. 1655 (Arh. St. Buc., ep. Roman, 
IV/20). 
212 D. Cantemir, op. cit., p. 78. Vezi şi N. Iorga, Studii şi documente, VI, p. 344, unde 
se arată că la 1742 marele logofăt avea venitul solăritului din ținutul Cernăuți. Vezi şi 
ibidem, V, p. 158—159, unde se spune că, ia 1755, marele logofăt avea 500 de lei venit 
din starostia Cernăuţilor. 

213 Vezi mai jos p. 205—206. 


www.dacoromanica.ro 


LOGOFĂTUL 183 


avînd puterea să facă diverse favoruri unor locuitori. Astfel, dintr-un docu- 
ment nedatat aflăm că un locuitor solicita marelui logofăt să-i rezolve 
două „,strîimbătăţi” pe care le avea, pentru care nu îndrăznea să vină la 
divan. Una din acestea putea fi rezolvată „şi fără ştirea măriei sale” 
(a domnului). Pentru „,osteneala” pe care și-o dădea marele logofăt, locui- 
torul îi promite o moşie cu zapis în regulă 214. 

Subalternii marelui logofăt erau — ca şi în Țara Românească — al 
doilea și al treilea logofăt, precum și toţi diecii, grămăticii, pisarii și uricarii 
cancelariei domneşti, a cărei organizare a fost studiată pe larg de N. Gră- 
madă 215. 


Este greu de stabilit cînd anume a apărut al doilea logofăt. Ca şi în 
Țara Românească, apariția sa este fără îndoială urmarea firească a dezvol- 
tării activității cancelariei domnești ?16. Încă din vremea domniei lui Ale- 
xandru cel Bun, existau mai mulți grămătici la cancelaria domnească ; 
unii dintre aceştia. avînd un rol mai important, apar chiar ca martori ai 
sfatului domnesc 217. La 27 oct. 1452 sînt amintiți cinci pisari, iarla 15 
iunie 1456 şase plus „ceilalţi toți” 218. Dintre aceşti pisari, unii vor fi înde- 
plinit încă din această vreme atribuția de al doilea logofăt 21%. La această 
presupunere ne îndreptățește şi faptul că al doilea logofăt este numit une- 
ori, în sec. al XVI-lea, şi al doilea pisar 2%. 

Primul dregător purtînd titlul de „,subcancelar” (noAkanwhaept) 


214 Biblioteca Centrală de Stat, I/118. Vezi şi un doc. de la începutul sec. XVII, unde 
se spune că s-a dat marelui logofăt „pentru această nevoe” un cal de 20 de taleri” şi o iapă 
logofătului, fiindcă au făcut ispisoace de martorie” (N. Iorga, Studii și documente, XI, 
p. 48). 

215 N. Grămadă, Cancelaria domnească în Moldova pină la domnia lui Constantin Ma- 
vrocordat („,Codrul Cosminului”, IX, 1935, p. 129—231 şi extras); idem, Stabilirea cancelariei 
domneşti in Moldova (ibidem, VIII, 1933—1934, p. 397). 

216 Cf. şi Gh. Ghibănescu, Surele, II, p. 43—44. 

217 Doc. din 6 mart. 1443 (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 186). 

218 Jbidem, p. 252—253 şi Hurmuzaki, I1/2, p. 669—670. 

219 La 1 mai şi 7 mai 1443, cel căruia i se porunceşte să scrie şi să atirne pecetea 
domnească la două documente este Mihu sau Mihail pisar, iarcel carele scrie este un grămătic 
(Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 188—189). Cum în această vreme logofăt era 
Sima sau Simon, Mihu va fi fost desigur unul din subalternii săi cei mai apropiaţi, care 
va fi numit el însuşi logofăt peste citeva luni, la 23 nov. 1443 (ibidem, p. 202). 

Menţionăm că, la începutul sec. al XV-lea, pisarii ocupau o poziţie asemănătoare cu 
a logofeţilor. Astfel, Iaţco pisar apare printre marii boieri moldoveni care prestează omagiu 
regelui polon, alături de domnul ţării, la 1 aug. 1404 (M. Costăchescu, Doc. mold. înainte 
de Ştefan cel Mare, II, p. 625). Acest Iațco este cel căruia domnul îi poruncește la 1400 
să lege pecetea la două documente, fără să-i indice titlul (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. 
XIV—XV, p. 11—12). El era deci logofăt. Tot astfel, lui Neagoe logofătul — amintit cu 
acest titlu la 15 iunie 1433 (ibidem, p. 102) —i se spune pisar în omagiul prestat regelui 
Poloniei la 4 iunie 1433 (M. Costăchescu, op. cit., II, p. 651). Între cei doi termeni, de 
pisar şi logofăt, nu exista deci o deosebire netă fta prima jumătate a sec. al XV-lea, cînd ei au 
uneori aceeași accepţiune. 

220: Vezi doc. din 17 febr. 1502 şi febr. 1505, în care lui Toader „,pisarul nostru” i se 
spune şi al doilea logofăt (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVI, vol. I, p. 8—9, 43) şi doc. din 
17 mai 1575, unde Toma Berheci al doilea logofăt este numit al doilea pisar (ibidem, vol. 
III, p. 51). Vezi, de asemenea, şi doc. din 30 aprilie 1537 şi 18 mart. 1546, în care Toader 
Baloş este numit logofăt în primat şi pisar în al doilea (ibidem, vol. I, p. 390, 417). 


www.dacoromanica.ro 


184 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


este pomenit la 13 martie 1458 221 şi el nu este altul decit unul din pisarii 
existenți la 1452 şi 1456. 

Al doilea logofăt a fost unul din dregătorii însemnați ai ţării, documen- 
tele amintindu-l totdeauna printre marii boieri. În vremea lui Dimitrie 
Cantemir, el era considerat al 11-lea boier din starea I-a, fiind trecut după 
marele armaș şi înaintea marelui uşar, agăi etc. 222 

El era primul locţiitor al marelui logofăt, în care calitate semna une- 
ori documentele în locul acestuia sau hotărnicea moşiile 22%. Numeroase 
documente din sec. al XVIl-lea sînt semnate de al doilea logofăt, 
care arăta uneori că o face „în lipsa panului... mare logofăt de la 
curte, fiind în ţara leşască” 24 sau „fiind marele logofăt bolnav şi nefiind 
aici” 2%, 

În alte documente se spune că al doilea logofăt era trimis să facă 
hotărnicii, ţinînd locul marelui logofăt 26, sau că trimitea „,feciorii” săi 
să facă hotărniciile 227. 

Cît privește pe al treilea logofăt, acesta exista la mijlocul sec. al 
XVI-lea 2%, fiind amintit în documentele interne în a doua jumătate a aces- 
tui secol 2%. Acest dregător ocupa— ca şi cel de al doilea logofăt — o po- 
ziţie socială foarte bună. El apare foarte adesea ca martor între ceilalți 
mari boieri ai ţării, care-l numesc „fratele nostru” 2% — așa cum își spun 


între ei — sau „frate şi prieten” 231. 
Între ai treilea logofeţi ai sec. al XVII-lea întîlnim la începutul cari- 
erii lor politice unii mari boieri care au jucat apoi un rol însemnat în istoria 


221 I, Bogdan, Doc. lui Ștefan cel Mare, II, p. 262. La 1502 i sc spune vtori slož 
vopolojiteli (ibidem, II, p. 193). 

22 D, Cantemir, op. cit., p. 81. Interpolatorul lui Grigore Ureche il așează primul 
între boieri al doilea (Gr. Ureche, op. cit., p. 77). 

223 D, Cantemir, op. cit., p. 81 și Gr. Ureche, op. cit., p. 77, unde i sc spune „,ho- 
tărltoriu de ocine in toată țara”. 

224 Doc. din 23 iunie 1628, 2 aug. 1628, 12 ian. 1629 (Arh. St. Buc., m-rea Bog- 
dana, XIX/1, m-rea Bisericani, XII/23—24, Spiridonia-laşi, XXX/146). Vezi şi doc. din 24 
sept. 1619 — 12 aprilic 1620, timp în care marelc logofăt Gheanghea era la Țarigrad (Doc. 
priv. ist. Rom., A., veac. XVII, vol. IV, p. 402, 405, 408, 412, 417, 426, 429, 430, 433, 
441). 

225 Doc. din 22 scpt. 1630 (Arh. St. Iaşi, CDLVIII/35). 

226 Doc. din: 10 aug. 1632, 1 aug. 1634, 3 iunie 1641, 6 april. 1616, 18 aug. 1700 
etc. (Arh. St. Iaşi, CDXXVII/56, Acad. R. S. România, DIV/7, CXL/189, LXXVII/6, „T. 
Codrescu”, III, 1934, p. 150). 

22? Doc. din 13 april. 1673 (G. Ghibănescu, Surete, XIII, p. 8). 

În această calitate, la 23 nov. 1755, i se dă ca venit cite „un galben de piatră la 
hotăritul moşiilor”, care înainte constituise venitul marelui logofăt (N. Iorga, Studii şi documente, 
V, p. 159 şi Acad. R. S. România, XXXVII/I. 

228 Cronicile slavo-române, ed. cit., p. 186. Un „treti slovopolodinik” cste amintit la 
1553, într-o notă pe un tctraevangheliar slavon dăruit m-rii Neamţ (Ep. Melchisedec, Catalogul 
manuscriselor din m-rea Neamţului, „Rev. pt. ist., arh. şi fil.”, III, 1884, p. 141). 

229 Doc. din 1576, 1580 şi 4 aug. 1583 (G. Ghibănescu Surete, XXIV, p. 180—181, 
XIX, p. 220 şi Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVI, vol. III, p. 225). 

2% Doc. din 25 şi 30 ian. 1636, 8 mai 1640 etc. (Acad. R. S. România, LXXXIV/67, 
CCCXXXV/2, DCLI/6). 

331 Doc. din 23 aug. 1631 (Arh. St. Buc., m-rea Bisericani, XV/7). 


www.dacoromanica.ro 


LOGOFĂTUL 185 


Moldovei ca: Grigore Ureche, Dumitru Buhuș, Pătrașco Ciogolea, Gheor- 
ghe Ştefan, Nicolae Buhuș, Nicolae Costin etc. 2% În vremea lui Dimitrie 
Cantemir, logofătul al treilea era considerat ca fiind al 15-lea dregător din 
starea I, fiind trecut după agă şi postelnicul al doilea 238. 

În sec. al XVII-lea, al treilea logofăt avea un rol deosebit de impor- 
tant în organizarea cancelariei domnești, aceasta datorită, fără îndoială, 
şi faptului că marele logofăt și al doilea primiseră între timp și alte sarcini 
în afara cancelariei domnești (în special hotărniciile). 

Interpolatorul cronicii lui Grigore Ureche are multe cuvinte bune 
despre acest dregător, care trebuia să fie „,cărtulari, scriitoriu bun, dvorbi- 
toriu totdeauna lingă domn, credincios la toate tainele domnului şi cărți, 
ori den ţară, ori de la priieteni, de unde ar veni, toate în mîna lui mărgu și 
cu învăţătura domnului de la dînsul iese răspunsurile şi pecetea ţării în 
mîna lui. Şi orice giudeţe şi îndreptări se fac oamenilor, fără pecetea dom- 
nului nu poate hi, care-i în mîna logofătului al treilea”? 234. 

Dimitrie Cantemir adaugă la aceste atribuţii şi pe acelea că logofătul 
al treilea „pune sigiliul cel mic pe scrisorile particulare ale domnului”, se 
ocupă de pricinile bisericeşti şi îngrijește de respectarea ceremonialului de 
curte cînd vin soli străini. El purta pecetea pe care o punea pe documen- 
tele semnate de marele logofăt 255. Totel citea domnului şi jălbile primite de 
la locuitori prin intermediul spătarului al treilea şi însemna pe ele hotări- 
rea domnului 236, 

Din documente rezultă că logofătul al treilea ţinea locul marelui lo- 
gofăt și al celui de-al doilea cînd aceştia lipseau 2%. 


c. Vornicul 


Numele acestei dregătorii constituie o problemă controversată, unii 
istorici (D. Onciul, N. Iorga), considerîndu-l, pe nedrept, de origine bizan- 
tină, în timp ce Al. Xenopol socotea cuvîntul de vornic ca fiind împrumu- 
tat de la slavo-bulgari 23%. După părerea lui C.C. Giurescu, termenul —nu 


232 Cf. și N. Iorga, Doc. familiei Callimachi, 1, p. XLI, unde se afirmă că „mulți cari 
au terminat în cLa mai apropiată vecinătate a tronului incepură prin a treia logofeţie, ca prag 
al măririi lor”. 

235 D, Cantemir, op. cit., p. 81. 

234 Gr. Ureche, op. cit., p. 77. Cf. pentru ultima afirmaţie şi o relație franceză de la 
începutul sec. al XVIII-lea, unde se afirmă că „le troisième chancellier... est aussi garde des 
sceaux” (,,Rev. hist. du sud-est européen”, VI, 1929, p. 62). 

235 D, Cantemir, op. cit., p. 81—82. După părerea lui Miron Costin, însă, pecetea cea 
mare se găsea la marele logofăt. 

238 Ibidem, p. 104. 

257 Pe un document din 28 oct. 1628 se spune că, „in lipsa de la curte a milostivirii 
sale pan Dumitrașco mare logofăt şi a logofătului al doilea, eu, Evstratie logofăt al treilea, am 
iscălit” („,T. Codrescu”, I, 1933, p. 116 şi Biblioteca Centrală de Stat, XX/32). 

238 Vezi C. C. Giurescu, Contribuţiuni, p. 75. 


www.dacoromanica.ro 


186 DREGĂTORII CU ATRIBUŢII DE ORDIN PUBLIC 


dregătoria — de vornic a fost împrumutat probabil de la sîrbo-croaţi, 23 
dar atribuţiile sale sînt asemănătoare cu ale dregătorilor maghiari numiţi 
palatinus şi judex curiae, titluri atribuite de altfel vornicului de la noi în 
documentele latine 240. 

În recenzia făcută celor două lucrări ale lui C. C. Giurescu despre 
dregători, M. Lascaris şi-a exprimat o altă opinie, care trebuie luată în 
consideraţie, și anume că termenul de vornic sau dvornic nu este împrumutat 
de la sîrbi, ci este traducerea în limba slavonă, limba oficială a cancelariei 
şi statului, a lui palatinus, ale cărui atribuţii la îndeplinea 241. Această 
părere ni se pare cea mai îndreptăţită, întrucît la popoarele slave din jurul 
nostru, care ne-ar fi putut influenţa, nu a existat dregătoria de vornic 42. 

Numele acestui dregător este incontestabil de origine slavă, el deri- 
vînd de la cuvintul Agop = curte. În documentele scrise în limba, slavă el 

este numit de regulă Akophuki. În cîteva documente slave scrise în 
sec. al XVII-lea, îndeosebi în vremea învățatului logofăt Udriște Năsturel, 
termenul de vornic este înlocuit cu acela de ,,marele judecător al curţii” 
(REAHKIH AROpHOMS c8Safo) 213, ceea ce precizează atribuţiile sale. 

În izvoarele alcătuite în limba latină, vornicul este numit „judex et 
palatinus curie nostre” 24, palatinus” %5, „„dvornic transalpiniensi sive 
iudice” 26, „provisor curiae”, 2? „judex curiae” 23 „judex generalis” 249 
sau „supremus judex” 2%. Pentru Anton Maria del Chiaro, vornicul este 
„Supremo giudice” 351, Toate aceste denumiri dovedesc că principalele 
atribuții ale vornicului erau judecătoreşti. 

În Tara Românească vorniculeste primul dregător amintit în docu- 
mente, la 4 sept. 1389 %2. Avînd o curte domnească, domnul trebuia să aibă şi 
un vornic mai marele acestei curți. După aceea vornicul apare de regulă 


239 La sirbi au existat doi dregători care au îndeplinit funcțiile vornicului, dar care 
nu au purtat numele acestuia : dvorodrzice, care era administratorul curții şi, mai tîrziu, sudija 
dvorski (judecător al curţii), care avea atribuţia lui iudex curiae din regatul maghiar (J. Ji- 
recek, La civilisation serbe au moyen age, p. 9—10; idem, Geschichte der Serben, Il, p. 11 şi 
St. Novaković, op. cil., p. 265). 

240 C. C. Giurescu, op. cit., p. 68, 76—77. În lucrarea sa Vornicia moldovenească pînă 
la 1504, laşi, 1930, p. 4, G. Duzinchievici a mers şi mai departe, afirmind că muntenii şi 
moldovenii „au luat vornicia din organizaţia medievală ungurească”. O părere asemănătoare şi-a 
exprimat şi T. Bălan, după care originea dregătoriei este necunoscută, dar termenul de vornic 
„Va fi intrat în Moldova in același timp din două părţi, din Polonia şi din Ungaria” (Vor- 
nicia în Moldova, p. 22). 

21 „„Byzantinoslavica”, 1929, p. 225. 

242 Vezi pe larg discuţia despre origine la T. Bălan, op. cit., p. 11—22. 

243 Doc. din 6 mart. 1628 şi 3 auz. 1639 (Acad. R. S. România, Peceţi 76 şi Arh. 
St. Buc., Istorice noi, ALV/4. 

24 Hurmuzaki, XV, p. 8—10 (1391). 

245 Jbidem, p. 53—54 şi 73 (1460 şi 1469). 

26 J. Bogdan, Relaţiile, p. 213—214 (1511). 

247 Ibidem, p. 354—355 (1507). 

248 Relatio historica (Mag. istoric, V, p. 43). 

242 Hurmuzaki, XII, p. 359 (1598). 

250 C. Giurescu, Material, 11, p. 82 (1726). 

251 A. M. del Chiaro, op. cit., p. 60. 

22 D.R.H., B., vol. I, p. 30. 


www.dacoromanica.ro 


VORNICUL 187 


în sfatul domnesc, fie ca primul dregător al sfatului, fie ca al doilea, după 
ban. În lipsa acestuia din sfatul domnesc, marele vornic era de regulă 
primul dregător din lista sfatului. 


Spre deosebire de Moldova, unde dregătoria de mare vornic s-a du- 
blat în sec. al XVI-lea, în Țara Românească a existat în mod obișnuit un 
singur mare vornic. Numai în vremea domniilor lui Mihai Radu (Mihnea 
al III-lea) și Şerban Cantacuzino, în anii 1658 —1659 şi 1680, funcţia de mare 
vornic a fost dublată, după modelul moldovean, în această vreme exis- 
tînd un vornic de ţara de sus şi unul de ţara de jos 253. 


Atribuţiile marelui vornic erau prin excelenţă judecătoreşti, el avînd 
drept de judecată în întreaga ţară, cu excepţia Olteniei, unde judecător era 
marele ban t El îndeplinea deci — aşa cum a arătat C. C. Giurescu- 
rolul palatinului din regatul feudal maghiar şi al lui judex curiae, locţiitorul 
său la curtea regală %5. Asemănarea dintre palatin şi vornic a fost remar- 
cată de altfel chiar de contemporani. Într-o relaţie din sec. al XVI-lea, 
se spune că vornicul (udvornik) din Țara Românească era considerat de 
locuitori „ca un fel de palatin” 36. 

Este foarte probabil că, în sec. al XIV-lea şi în prima jumătate a sec. 
al XV-lea, cînd autoritatea domnească era mărginită de privilegiile de imu- 
nitate ale marei boierimi şi ale mănăstirilor, marele vornic să nu fi avut 
drept de judecată decît la curtea domnească (de la care își trage şi numele), 
în satele şi ocoalele domneşti şi în pricinile ivite între locuitorii ţării și 
streini. 

În a doua jumătate a sec. al XV-lea, pe măsura întăririi autorităţii 
domnești şi a îngrădirii imunităţii feudale, marele vornic și-e. extins juris- 
dicţia asupra unui teritoriu mai larg. Procesul acesta este, de altfel, asemă- 
nător cu acela petrecut şi în alte state medievale, unde autoritatea dregă- 
torilor curţii regale s-a extins treptat şi asupra ţării, odată cu întărirea auto- 
rității centrale. Documentul din 23 mart. 1482 este o dovadă în acest sens: 
În acest document, prin care se dăruiau mănăstirii Snagov gloabele şi 
duşegubinele din satele sale, se interzicea călugărilor „să prade” singuri sa- 
tele, fiind obligaţi să meargă la marele vornic şi acesta să trimită „o slugă 
domnească și alta vornicească, ca să prade ei şi să ducă <gloaba > la mă- 
năstire” 257. Deşi gloabele erau cedate mănăstirii, încasarea lor din satele 
acesteia, se făcea de către reprezentanţii marelui vornic. 


Despre dreptul de judecată şi de a lua gloabe al marelui vornic aflăm 
puţine ştiri din documentele rămase din sec. al XV-lea, de cînd datează o 
„„carte” de judecată emisă de acesta într-o pricină a unui locuitor din Bra- 


253 Vezi listele publicate în Studii şi materiale de istorie medie, IV, p. 568. Vezi şi C. 
Giurescu, Contribuţii ia studiul cronicilor muntene, p. 43—44, unde se arată că vornicia ţării 
de jos a fost înființată de Șerban Cantacuzino pentru Hrizea din Popești, fiind desfiinţată 
după moartea acestuia. 

254 Vezi mai sus p. 164—165. 

255 C. C. Giurescu, Conltribuţiuni, p. 68. 

256 A, Veress, Acla et epistolae, p. 188. 

%7 D.R.H., B., vol. I, p. 292. 


www.dacoromanica.ro 


188 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


şov cu nişte greci 25 sau unele porunci domnești care vorbesc despre dreptul 
marelui vornic de a încasa gloabe, care, în satele marilor proprietari ce se 
bucurau de imunitate feudală, erau lăsate acestora. 

Cele mai numeroase ştiri despre dreptul de judecată al marelui vor- 
nic ni le oferă documentele din sec. al XVII-lea, de cînd ni s-au păstrat 
numeroase cărți de judecată date de el pentru pricinile judecate în faţa sa, 
privind stăpiîniri de bunuri (pămînt, rumâni, ţigani ete) 2%, furturi 2% ete. 

Din aceste documente rezultă că dreptul de judecată al marelui vor- 
nic, ca şi procedura de judecată în fața sa, era asemănător cu acela al ma- 
relui ban în Oltenia. 

Unele din aceste pricini se rezolvau de către marele vornic direct, 
fără a se apela la jurători. De pildă, la 28 oct. <1614—1617», Cirstea 
Ghenovici mare vornic, judecînd o pricină între doi locuitori pentru stă- 
pînirea unei vii, arăta că „eu i-am tocmit și i-am împăcat ca să le fie acea 
vie den doao” 261. 

De cele mai multe ori, însă, marele vornic trebuia să apeleze la jură- 
tori. Din sec. al XVII-lea datează numeroase cărți de nuniire de jurători 
emanate de la marele vornic 26. Cînd dădea asemenea cărți pentru string 
jurătorii sau pentru adus martori, marele vornic arăta că o face deoarece 
„nu putem crede nici pri unul nici pri altul” din cele două părți 263. 

Cînd jurătorii nu puteau rezolva pricina sau nu reușeau să împace 
părțile aflate în litigiu, le trimiteau la marele vornic, ca să le „„rumpă? 
judecata, cum fac 12 boieri hoţarnici la 7 nov. 1667 264. 

Pentru a rezolva pricinile ce i se prezentau la judecată, marele vornic 
chema în faţa sa pe cel pîrît, pe care — în caz de neprezentare — avea, 
dreptul să-l aducă cu treapăd sau cu bou de soroc 265. 

În calitatea sa de dregător cu atribuţii de judecător principal al țării, 
marele vornic putea să delege pe alți boieri să facă judecăţi, aşa cum dom- 
nul numea de obicei boieri judecători. De pildă, la 10 iunie 1652, Drago- 
mir mare vornic scrie „prietenului” său Loiz clucer să cheme în fața sa 


255 Hurmuzaki, XV, p. 73. Vezi şi P. P. Panaitescu, Documente slave din Sibiu, p. 26, 
unde este vorba de o judecată cu sibienii. 

259 Vezi doc. din: 28 oct. < 1614—1617 >, 28 nov. < 1619 >, < 1618 aug.—1620 iulie >, 
31 ian. 1643, 16 febr. 1644, 20 aug. 1646, 25 aug. 1655, 18 dec. 1657 etc. (Doc. priv. ist. 
Rom., B., veac. XVII, vol. II, p. 334, vol. III, p. 439, Acad. R. S. România, DCCXXXVI/ 
186, Arb. St. Buc., m-rea Cotroceni, XVI/4 şi 6, Acad. R. S. România, CCCLXXIII/239, 
Arh. St. Buc., ms. 466, f. 18, m-rea Cotmeana, IV/4 etc.). 

280 Vezi doc. din 3 iulie 1652 (Acad. R. S. România, XC/55). 

21 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. II, p. 334. 

282 Vezi doc. din: 17 april. < 1611—1613 >, 20 mai 1620, 16 nov. 1635, 21 april. 1639, 
12 mai 1645, 13 iunie 1650, 19 febr. 1653, 29 mai 1666, 24 mart. 1670, 20 iunie 1675 etc. 
(Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. II, p. 4, vol. III, p. 528, Arh. St. Buc., ms. 
127, f. 368, Acad. R. S. România, LXXXIX/64, Arh. St. Buc., m-rea C. Lung, IX/17 și 
28, LXIII/29, LX/48, Acad. R. S. România, DCXV/173, Arh. St. Buc., m-rea Stavropo= 
leos, 1/6 etc.). : 

263 Doc. din 28 mai 1675 (Arh. St. Buc., Mitr. Țării Rom., XVII/20) 

264 Arh. St. Buc., m-rea Radu Vodă, XLII/40. 

25 Doc. din 14 nov. 1659 și 25 iunie 1669 (Acad. R. S. România, CXKVI/90 şi 
Arh. St. Buc., Mitr. Țării Rom., XCIII/37). 


www.dacoromanica.ro 


VORNICUL 189 


nişte armaşi şi un birar de armășei pentru rezolvarea unei pricini privind 
niște bani luaţi ca bir şi treapăd %8, iar la 29 aprilie 1688 marele vornic 
scrie marelui căpitan de margine din regiunea Buzău să cerceteze o pricină 
a unor locuitori de acolo, care se prezentaseră la judecata sa 267. 

În alte cazuri însă, marele vornic judeca el însuși unele pricini pri- 
mind delegaţie de la domn, ca oricare alt dregător. La 8 aprilie 1698, dom- 
nul întăreşte hotărîrea. dată de Stroe mare vornic pentru o pricină prezen- 
tată iniţial în divanul domnesc ; „fiind un lucru can vechi” şi complicat, 
domnul îl dăduse în seama marelui vornic, care a cercetat pricina 268. 

Tot în calitatea sa de mare dregător cu atribuţii de judecător princi- 
pal al ţării, marele vornic rezolva litigiile dintre locuitorii acesteia și cei 
din afara hotarelor sale sau intervenea în favoarea primilor în pricinile 
pe care le aveau dincolo de graniţele țării 25. 

Ştiri mai precise despre dreptul de judecată al marelui vornic și 
despre categoriile de pricini ce erau rezolvate de el și de reprezentanţii săi 
avem din vremea domniei lui Constantin Brincoveanu. Dintr-un document 
din 1 ian. 1695 aflăm că marele vornic numea vornicei în judeţe, care ,„,cău- 
tau” slujba vorniciei, „după cum iaste vechiu obiceiu al vornicii”. Ei 
judecau şi globeau cazurile mărunte de : hoţii, curvii, sfăzi, „capete sparte” 
și „alte gilcevi” ; pentru „vină mare” (adică mai mare decît cele arătate), 
trebuia anunțată domnia. Tot reprezentanții marelui vornic aveau drep- 
tul să strîngă vitele de pripas „precum au fostu obiceiul vornecului celui 
mare”, încasînd colacul de la cei vinovați, să ia gloaba de la cei care stricau 
recoltele altora, să „certe” pe cei care furau vite şi să le restituie păguba- 
şului şi să împlinească datoriile 270. Nu putem şti cu certitudine cît de vechi 
era obiceiul la care face referire documentul amintit. 

Despre veniturile marelui vornic (vornik supremus), autorul Relaţiei is- 
torice ne informează că acestea erau bune” 1, fără a ne arăta din ce constau. 

Documentele din sec. al XVI-lea nu ne oferă date prea precise des- 
pre aceste venituri. Din unele mărturii scrise rămase din acest secol re- 
zultă că vornicul realiza încă din această vreme beneficii importante, în- 
deosebi de la cei prinși că furau vite. care, pentru a scăpa de pedeapsa 
capitală, îşi „scoteau capul”, dindu-i ocinele 22. Nu știm sigur cît reținea 


26 Acad. R. S. România, CLXXXYV 54. 

267 Acad. R. S. România, CANVII/140. 

268 Arh. St. Buc.. ep. Buzău, LXXXV 13. Vezi şi doc. din 15 ian. 1647 (Acad. R. S. 
România, Foto, XXNV/35). 

289 Hurmuzali, XV/2, p. 1119, 1123. 

270 Studii şi materiale de istorie medie, V. p. 432. Cf. şi Relaţia istorică (Mag. istoric, V, 
p. 43), unde se spune că marele vornic are sub el „mulți alţi vornici, pe care îi numește el, 
dacă domnul vrea să-i îngăduie aceasta”. 

27t Mag. istoric, V, p. 43. 

273 Doc. din 16 iulie 1538 și 5 sept. 1568 (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. 
II, p. 249 şi vol. III. p. 286). Din aceste documente nu rezultă însă prea clar dacă vornicii 
respectivi acționau în calitatea lor de dregători sau ca păgubași, cum poate fi în cazul pri- 
mului document, unde se spune că un om căzuse „intr-o greşală faţă de Drăghici vornic 
pentru nişte cai şi a stat să-și piardă capul”. 

Într-un document asemănător, din 10 mai 1648, ni se arată că un locuitor din Tătarul 
„a căzut la mare nevoie la cinstitul dregător al domniei mele Dragomir mare vornic, pentru 


www.dacoromanica.ro 


199 DREGĂTORII CU ATRIBUŢII DE ORDIN PUBLIC 


pentru sine marele vornic din grivnele încasate din ţară încă din această 
vreme 275. 

Cît priveşte deşegubinele, din documentele sec. al XVI-lea rezultă 
că acestea erau încasate în folosul exclusiv al domniei, spre deosebire de 
Moldova, unde beneficiarul principal era vornicul. La 1 aprilie 1535, dom- 
nul spune că, pentru o moarte de om făcută pe o ocină, „nu am aflat vite 
ca să-mi împlinească acea dușeenbină, ci le-am luat domnia mea ocina în 
socoteala duşegubinei” 2". Aci nu se aminteşte nimic de venitul marelui 
vornic la încasarea duşegubinei, operaţie la care participa în sec. al 
XVII-lea şi marele armaş 25. 

Dintr-un document din sec. al XVII-lea referitor la o dușegubină 
dată pentru un om ucis aflăm că domnul luase 115 oi cu miei, iar Hrizea 
mare vornic ,„venitul”, „partea lui” de 20 de ughi 27%. Din acest document 
rezultă că, în Țara Românească, în sec. al XVII-lea, domnia încasa dușe- 
gubina de obicei în vite iar marele vornic, separat de aceasta, o sumă des- 
tul de mare de bani, care constituia venitul său. 


La sfîrşitul sec. al XVII-lea, în documentul citat mai sus din 1695, 
se precizează unele din veniturile marelui vornic, pe care acesta le strin- 
gea prin reprezentanţii săi ,, dupe cum iaste vechiu obicei”. Veniturile 
sale erau în primul rînd aşa-numitele gloabe sau amenzi. Pentru pricinile 
mărunte, judecate de vornicei, aceste gloabe se luau după un obicei pe care 
documentul nu ni-l împărtășește. Pentru stricăciunile pricinuite recoltei, 
„gloaba vornicii”, „precum iaste obiceiulşi s-au luat și mai dinainte vreme”, 
era de 30 de bani de cal, 20 de bani de bou și vacă, 10 de bani de bivol, 
50 de bani de rîmător şi 10 bani de oaie. Tot un venit al vorniciei îl cons- 
tituia și așa numitul colac pentru vitele de pripas, care era tot „dupcă> 


răutatea lui” și că un boicr plătisc pentru numitul locuitor „,gloabele domnești” (Acad. 
R. S. România, XLIII/106). Cum nu știm in ce a constat răutatea” locuitorului, nu pu- 
tem afla de ce acesta a plătit gloabe. 

223 Într-un doc. din 12 aug. 1573 sc afimă că Arsenie egumenul „a închinat” 9 grivne 
inaintea lui Socol vornic, carc ,,a luat ... acele grivne” (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. 
XVI, vol. IV, p. 116). i 

Din alte documente rezultă insă că ccl care lua grivncle era domnul. La 19 martie 
< 1538 >, domnul scria unor locuitori carc călcascră hotarul unei moșii că „am vrut ca să trimit 
să vă iau grivne” (ibidem, vol. II, p. 239). În altul, din 7 iulic 1544, se spune că domnula 
luat o grivnă dc la orașul Argeș pentru cotropire de ocină (ibidem, p. 315; vezi și vol. III, 
p. 385). În aceste documente nu se arată prin intermediul cărui dregător se încasau grivnele. 

Din alte documente mai tirzii, din sec. al XVII-lea, rezultă că și alți mari dregători 
puteau încasa amendă pentru călcarea hotarelor. Dc pildă, la 8 scpt. 1685, sc spunc că cel 
carc va mai călca hotarele unci moșii de lingă Drănic urma „să fie inchinat banului din Cra- 
iova ughi 100” (Arh. St. Buc., ms. 725, f. 94). 

24 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. II, p. 175. 

După cum rezultă din unele documente, averea ucigașilor prinşi trecea pe scama 
donmici. La 30 martie 1638, Matei Basarab ia averea unui locuitor care-și uciscs2 tatăl „să 
fie pre seama domncască, cici au căzut fiiu-său spre pierzare, pentru vina lui” (Acad. R. S. 
România, XCVI/21). În cazul iu carc ucigașul nu era aflat, domnul se despăgubea de la locui- 
tori, care erau obligaţi să colaboreze la prinderea ucigașilor. 

2% Vezi mai jos p. 230. 

27 Doc. din 22 mai 1630 (Arh. St. Buc., m-rea D. Lenn, IV/22). 


www.dacoromanica.ro 


VORNICUL 191 


obiceiu” de un taler şi jumătate pentru cal, un taler pentru bou, vacă și bi- 
vol, 40 de bani de rimător şi 12 bani de stup și de oaie 277. În acest docu- 
ment nu sînt amintite veniturile din duşegubine. 


Subaliernii cei mai apropiaţi ai marelui vornic s-au numit în sec. al 
XV-lea vornici mici. Într-un document din 23 mart. 1482, referitor la 
satele mănăstirii Snagov, se spune că nu avea dreptul să prade în aceste 
sate nici vornicil mare nici cel mic?*5. În perioada 1167 —1508 acești vornici 
mici sînt amintiți uneori printre membrii sfatului domnesc, fie numai cîte 
unul, fie cîte o dată doi sau chiar trei 2". Prin analogie cu logofeţii mici 
— care apar și ei în această vreme în sfatul domnesc și care sînt numiţi 
uneori logofeţi al doilea 25 — putem presupune că și acești vornici mici 
erau tot vornici ai doilea 281. 


În sec. al XVI-lea, documentele amintesc — în afară de marele vor- 
nic — şi alţi vornici, probabil subalternii săi 282. 

La sfîrşitul acestui secol, la 14 nov. 1591, este menţionat pentru prima 
oară în documente un dregător cu numele de vornic al doilea, care fusese 
trimis de domn să cerceteze o pricină 283. 


În sec. al XVII-lea, vornicii ai doilea au ocupat o poziţie socială 
destul de modestă, fiind pomeniţi în documente împreună cu diverşi alți 
boieri mărunți, 2% nu cu ceilalți dregători ai doilea (vistierul, logofătul 
etc.), care apar de obicei alături de marii boieri. Ei au îndeplinit atribuţii 
asemănătoare cu acelea ale portarilor ai doilea — cu care se şi confundau 
uneori 2% — fiind folosiţi la cercetarea diverselor pricini, ca ispravnici la 
jurăminte etc. 

Nu cunoaștem cu precizie numărul vornicilor ai doilea în sec. al 
XVII-lea. În documentele din această vreme întilnim cîte 3—6 vornici 
ai doilea deodată 28%, ceea ce arată că existau cel puţin atîția. Numărul 


277 Studii şi materiale de istorie medie, V, p. 432—433. 

2% D.R.H., B., vol. I, p. 291. 

2:9 Ibidem, p. 405 şi Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. I, p. 49 şi 50 (doc. din 
16 mart. 1494, 7 și 10 sept. 1508). Vezi şi listele. 

280 Vezi mai sus nota 157. 

251 Ni se parc greşită părerea lui C. C. Giurescu, după care, in sec. al XV-lea, marele 
vornic era ajutat de „un vornic al doilea și de mai mulţi vornici mici” (Contribuțiuni, p. 72). 

282 Vezi, de pildă, dâc. din 12 febr. 1533, în carc apar îinpreună cu marele vornic 
alți trei vornici (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. II, p. 128). Vezi şi p. 260, 276, 
280, 282 passim. 

283 Ibidem, vol. VI, p. 24. 

24 Vezi, de pildă, doc. din 19 iulie 1640, 7 mai 1641 sau pe cele din 23 mai 1656, în 
carc un al doilea vornic e amintit după doi iuzbași (Arh. St. Buc., m-rca Radu vodă, XLII/13, 
ep. Argeş, LAXXVII/1, ms. 295, f. 28 v.). 

285 Vezi doc. din 30 mai 1670, în care lui Teodosie vtori portar i sc spune şi al doilea 
vornic (Arh. St. Buc., m-rea Radu vodă, XXXIV/29). 

286 Vezi doc. din: 28 mai 1634, 11 dec. 1638, 19 iulie 1640, sept. 1641, în carc apar 
cîte trei vornici ai doilea sau pe cele din mai 1646 şi 18 april. 1645, care pomenesc cite cinci, 
respectiv şase vornici ai doilea (Acad. R. S. România, LXXNIX/135, Arh. St. Buc., m-rca 
Radu vodă, XVI/20 şi XLII/13, m-rea Plumbuita, XII/4, A.N., CNII/54 şi m-rea Cozia, 
LI/4). 


www.dacoromanica.ro 


192 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


lor mai mare se explică prin înmulţirea pricinilor pe care erau chemaţi să 
le rezolve. 

Documentele din această vreme îi arată pe vornicii ai doilea ca isprav- 
nici pentru jurătorii strînşi de părţile aflate în judecată 2% (ca și portarii ai 
doilea) sau ca ispravnici la hotărnicii făcute în București 258 (în restul 
țării fiind de regulă portarii ai doilea). 

În afară de aceste atribuţii secundare, în sec. al XVII-lea vornicii 
ai doilea judecau uneori — singuri sau cu jurători— pricini mărunte pri- 
vind stăpîniri de ocine 2% sau asistau pe marele vornic la judecăţile pe care 
le făcea 2%. Avînd drept de judecată, ei puteau da părţilor şi jurători %!, 
așa cum făcea de obicei marele vornic. 

Ca și portarii ai doilea, vornicii ai doilea erau trimiși de domn sau 
de sfatul domnesc să cerceteze pe teren diverse pricini, privind mutări de 
hotare, în care cazuri încasau gloabe de la cei vinovaţi, să evalueze diverse 
bunuri etc 2%. 


În calitatea lor de subalterni ai marelui vornic, ei erau trimiţi uneori 
de şeful lor ierarhic să împlinească diverse hotăriri luate de acesta 2%. 
Marele vornic de Tirgoviste. În vremea domniei lui Constantin 
Brîncoveanu, mai exact la 23 iulie 1695 2%, a apărut în documente un 
dregător nou, purtînd acest titlu. El juca rolul unui ispravnic de scaun în 
lipsa domnului, %5 care — după cum se ştie — locuia adeseori în această 


2387 Vezi doc. din 6 mai 1620, unde se spune că a fost ispravnic la judecata făcută de 
șease boieri jnrători un al doilea vornic (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. III, p. 
518—519). 

288 În numeroase documente din a doua jumătate a sec. al XVII-lea ei apar în această 
calitate : la 5 iunie 1665, 18 iunie 1669, 8 mai 1670, 27 ian. 1672, 16 mai 1675, 16 iunie 
1693, 17 iulie 1698 etc. (Acad. R. S. România, CXCV/26, CCCLXXIV/250; Arh. St. Buc. 
m-rea Stavropoleos, NIV/1, m-rea Cotroceni, XXV/23, Istorice noi, ANNIV/3; Acad. R. S. 
România, CCCLNAIV/271; Arh. St. Buc., m-rea Radu vodă. XNIII/36). 

289 Vezi doc. din 10 oct. 1623, prin care Mihalcea al doilea vornic întăreşte unuia o 
ocină, arătind că „aşa am judecat noi” (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. IV, p. 339). 
Vezi şi doc. din 9 aprilie 1645, sept. 1645 etc. (Acad. R. S. România. CVIII/6, CCLNIX/3). 

290 Vezi doc. din 18 dec. 1657, în care se vorbeşte de o judecată făcută de marele vornic 
asistat de trei vornici ai doilea (Arh. St. Buc., m-rea Cotmeana, 1V/4). 

21 Vezi doc. din 25 aprilie 1620 şi 19 iulie 1648; in ultimul, jnrătorii trebuiau să jure 
în faţa bănişorilor de judeţ (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. III, p. 507 şi Acad. 
R. S. România. DCCANAV/102). 

293 Vezi doc. din 28 iulie 1625, 20 aug. 1627, 30 aug. 1667, 15 oct. 1671 etc. (Doc. 
priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. IV, p. 548—549; Arh. St. Buc., ms. 186, f. 99, ep. 
Buzău, X/42). 

293 Vezi doc. din 10 mart. 1692, unde se spune că un vornic al doilea venise cu cartea 
de judecată a marelui voruic să „,apuce” niște locuitori din Necșeşti să plătească suhatul pentru 
ghindă (Muzeul de istorie Buc., nr. 30.621). 

2% Arh. St. Buc., m-rea Banu, JX/22. 

295 Menţionăm, de altfel, că vornicul de Tirgovişte a fost precedat de un ispravnic al 
scaunului  Tirgovişt», amintit încă de la 1 aprilie 1630 (Arh. St. Buc., m-rea C. Lung, 
IN/4) ; în timpul domniei lni Şerban Cantacuzino, la 14 mai 1€80. ispravnic era Stoica logo- 
fătul Ludescu (Arh. St. Buc., ep. Argeş, XI.V/16). care la 1 oct. 1681 este numit ,,judecă- 
toriul de la scaunul Tirgoviştei” (Arh. St. Buc., Mitr. Țării Rom., XXNIV/16). El îndeplinea 
aci, în lipsa domnului, atiibuţiile ispravnicilor de scaun din Bucureşti sau ale ispravnicilor de 
scaun de la Craiova, dind şi cărți de judecată. 


www.dacoromanica.ro 


VORNICUL 193 


vreme la Tîrgovişte. Cînd domnul venea în vechea capitală a ţării, îmbrăca 
cu caftan pe vornicul de Tîrgovişte, așa cum făcea cu ispravnicii de Bucu- 
reşti cînd aceştia își terminau mandatul %6. Acest vornic nu era subordonat 
marelui vornic al ţării. 


+ 


În Moldova vornicul este numit în documentele slave — ca şi în 
Țara Românească — AB9puHka Sau Agwpunia, Mult mai rar gopnnk 27. 

În documentele alcătuite în limba latină el poartă denumiri puţin 
diferite de cele utilizate pentru Țara Românească. Primul nume sub care 
e cunoscut vornicul moldovean este acela de ,,marscalcus”, cum i se spune 
în omagiul prestat la 1387 de boierii Moldovei regelui Vladislav Iagello al 
Poloniei 28. După cum a arătat C. C. Giurescu în lucrarea sa adeseori 
citată aci, s-a dat vornicului moldovean numele de marscalcus sub influenţa 
polonă ; în regatul polon, dregătorul numit astfel era — cum spune Cromer 
— „magister aulae regiae”, adică mai marele curţii, aşa cum era în Moldova 
vornicul 2%. 


În alte izvoare scrise în limba latină marele vornic este numit 
„magnus provisor” %0, „supremus provisor” %1, „provisor curie” %2, 
„Supremus judex curie” %3, „judex terrarum Moldovicarum” %4 sau ma- 
gister curiae alias dwornik” %5, denumiri ce arată calitatea sa de judecător 
principal al țării şi de mai marele curții domnești. Pentru francezul De la 
Croix, marele vornic moldovean este „le grand bailli’ %6, în timp ce un 
compatriot de al său, venit în Moldova la începutul sec. al XVIII-lea (1714), 
pune semnul echivalenței între vornici şi judecători (Vorniks ou juges) 37. 


286 R. Greceanu. Viafa lui C. Brincoveanu, p. 146. 

297 Despre această dregătorie există o literatură destul de bogată în Moldova; vezi cele 
două monografii dedicate de G. Duzinchievici, Vornicia moldovenească pină la 1504, Iaşi, 
1931, 39 p. (extras din .,Cercetări istorice”, V—VII, 1929—1931, p. 216—252) şi T. Bălan, 
Vornicia în Moldova, Cernăuți, 1931 (extras din .,Codrul Cozminului”, 1931—1932), precum 
şi: C. A. Stoide, Cu privire la studiul d-lui T. Bălan: Vornicia in Moldova) („,Arhiva”, 
XXXVIII, 1931, nr. 2—4. p. 543—553), G. Ghibănescu, Surele, NII, p. NII—NVII şi A. 
Sava, Tirguri, ocoale doiwneșii şi vornici iu Moldovu (,,Buletinul științific al Acad. R.P.R.”, 
secţia șt. istorice, filologice şi econ.-juridice, t. [V, nr. 1—2, 1952,p.71—97). 

258 Hurmuzaki, 1/2, p. 297 şi M. Costăchescu, Doc. inainte de Stefan cel Mare, II, 
p. 601. 

. 299 C. C. Giurescu, Coulribuţiuni, p. 35. Vezi şi T. Bălan, op. cil., p. 88. 

300 Hurmuzaki, XV, p. 15 (1431). 

32 A. Veress, Documeule, I, p. 60 (1551). 

32 Hurmuzaki, XV, p. 469. 

303 I. Bogdan, Doc. lui Ştefan cel Mare, II, p. 434 şi 441 (1499) şi N. Iorga, Sludii şi 
documenle, I—II, p. 65 (1704). 

34 Codez Bandiuus, p. 313. 

305 A. Veress, op. cil.. IV, p. 34 (1593). Menţionez că uncori celor doi vornici li se 
mai spune şi „gubernator inferioris et superioris Moldaviae” (ibidem, I, p. 318, doc. din 
1572), 

306 Fr. Babinger. O relațiune neobservată, p. 21. Vezi şi Tesaur de monumente, II, p. 15, 
unde cei doi vornici ai ţării sînt numiti ‚gouverneurs particuliers?” ai domnului. 

%7 Rev. hist. du sud-est européen”, VI, 1929, p. 62 şi 63. 


13 — c. 2% 


www.dacoromanica.ro 


194 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


Fiind în acelaşi timp şi comandantul armatei, marele vornic era numit 
uneori şi oegoA %8 sau capitaneus” 309, 

Vornicul a fost — ca şi în Țara Românească — cel dintii dre- 
gător care apare în documente, în omagiul amintit din 1387 şi apoi în pri- 
mul document intern care are ca martori dregători, la 18 nov. 1393 310. 

Ca rang ierarhic, marele vornic a fost pînă în sec. al XVI-lea cel 
dintii dregător moldovean, fiind trecut de regulă primul în lista martorilor 
sfatului domnesc 3il. Din acest secol, însă, primul dregător a început să, 
fie considerat logofătul, cei doi mari vornici ocupînd locul al doilea (cel 
de ţara de jos) şi al treilea (cel de ţara de sus) între marii dregători ai ţării 212. 

O problemă controversată în vechea noastră istoriografie a fost aceea, 
a numărului vornicilor în sec. XIV—XV, unii istorici susţinînd existenţa, 
numai a cîte unui singur vornic 313, alţii a cîte doi, 311 sau chiar trei 318 
(în timpul domniei lui Alexandru cel Bun). Analizînd pe larg documentele 
cunoscute din secolele XIV—XV, C. C. Giurescu a ajuns la concluzia că, 
în această vreme, a existat un singur mare vornic şi că „acesta a fost 
vornicul de la curtea domnească” 316. 

Vom observa mai întîi că în numeroase documente din prima ju- 
mătate a sec. al XV-lea apar ca martori ai sfatului cîte doi sau chiar trei 
vornici, fie doar cu acest titlu de vornic simplu, fie cu acela de vornic de 
Suceava, capitala ţării, sau mai rar de Roman 37. Capitala ţării fiind. 
Suceava, vornicul curţii domnești de acolo a devenit marele vornic al ţării, 
amintit prima oară cu acest titlu la 18 febr. 1448 318. După cum vom vedea 
mai departe, şi după această dată vornicii din unele orașe moldovene au 
continuat să existe. 

După moartea lui Alexandru cel Bun, în perioada în care Moldova 
a fost guvernată de cîte doi domni asociaţi, fiecare din aceștia îşi avea vor- 


30% Cronicile slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, p. 12 şi 21. După părerea lui I. 
Bogdan, titlul de voievod avea accepțiunea de comandant de oaste la popoarele slave din jurul 
nostru (bulgari, sirbi, ruşi şi poloni); vezi Originea voievodatului la români, Buc., 1902, p, 
203—204, extras din ,,Analele Acad. Rom., Mem. Secţ. ist.”, 1902. Pentru veliki vojvoda 
din statul feudal sirb, vezi C. Jirecek, J.a civilisation serbe au moyen age, p. 10. 

39 Hurmuzaki, 11/1, p. 425 (1562). 

s10 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV-XV, p. 3. 

31 Pentru amănunte privind rangul său ierarhic vezi C. C. Giurescu, Contribuţiuni, 

„84—R7. 
ii 312 M. Costin, Opere, p. 239 şi D. Cantemir, op. cit., p. 77. 

43 J, Tanoviceanu, Coutribuţiuni la biografiile unora din cronicarii moldoveni, p. 231 — 
232; G. Ghibânescu, Din domnia lui Ştefan cel Mare in „,Arhiva”, XV, p. 215—216 și T. 
Bălan, op. cit., p. 92. 

314 Picot şi Rengesco, op. cit., p. 78—79. 

315 D. Onciul, Cursul de istoria românilor, p. 199—200. 

316 C. C. Giurescu, ap. cit., p. 78—82. Despre vornicii din această vreme vezi şi T. 
Bălan, op. cit., p. 83—109. 

317 Doe. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 13. În afară de vornicii care poartă 
acest rang, este foarte posibil ca unii din boierii ce nu poartă astfel de titlu, ci doar al unui 
oraş care era considerat proprietatea domnici, să fie și ei vo:nici; ne gindim la Negru de 
la Birlad, Mihai de la Dorohoi, Vlad de la Siret, Birlea de la Hirlău etc., care erau fvarte 
probabil vornicii oraşelor respective şi ai regiunilor din jur. 

318 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 225. 


www.dacoromanica.ro 


VORNICUL 195 


nicul său, pentru partea de ţară asupra căreia domnea. În documentele 
date de cei doi domni asociaţi, se spune că unul din vornici era al „fratelui 
domniei mele” 31%, adică al domnului asociat la tron. 

După încetarea, domniilor asociate, s-a revenit la un singur vornic, 
care apărea de regulă ca primul martor al sfatului domnesc (îndeosebi în 
timpul domniei Imi Ştefan cel Mare, cind importanţa acestei dregătorii a 
crescut). 

În sec. al XVI-lea dregătoria de mare vornic s-a dublat, înfiinţindu-se 
una pentru partea de nord a ţării — denumită ţara de sus — şi o alta pen- 
tru partea de sud a Moldovei, care avea denumirea de ţara de jos 32. 


Este posibil — aşa cum credea N. Iorga 32 — cala baza acestei împăr- 
ţiri în două vornicii a Moldovei să fi stat tradiția despre existența a două 
țări” către mijlocul sec. al XV-lea, cînd Moldova a fost împărţită un 
timp între doi domni. 

După reunificarea Moldovei sub un singur domn, ţara de jos fiind mai 
departe de scaunul domniei și mai expusă pericolelor de invazie, domnii au 
luat unele măsuri speciale pentru apărarea ci. Se știe, astfel, că la 1481, 
Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare, era asociat la domnie de tatăl său, 
avîndu-şi reşedinţa la Bacău şi guvernind regiunea pe care, încă din 
această vreme, izvoarele o numesc „ţara de jos” 3%2. Reţinem însă că fiul 
domnului rezida la Bacău, nu la Birlad, unde a fost sediul vorniciei. 


Asupra datei cînd a avut loc apariţia marei vornicii a ţării de jos este 
greu să ne pronunţăm, deoarece documentele nu o precizează 323. În orice 
caz, ea exista în timpul domniei lui Ștefăniță, la 1518 şi 1523, cînd Carabăţ 
este numit „marele său vornic al ţării de jos” 3%% şi, respectiv, „capitaneus 
inferioris Moldaviae” 3% (în această vreme în sfat mare vornic este Petru). 
Marele vornic al ţării de jos mai este amintit apoi la 1541 („„dwornik inferio- 
ris Valachiae”) 326 și în sept. 1551, cind se vorbeşte de o scrisoare trimisă, 


319 Ibidem, p. 142 (doc. din 24 febr. 1437). 

320 Despre accastă împărţire a Moldovei vezi şi S. Secula, Țara de sus şi Țara de jos 
(Conv. lit.”, 1699. p. 768—771). 

321 N. Iorga, Rostul boierimii noastre, în Istoria românilor în chipuri şi icoane, II, p. 151. 
Despre împărțirea în două „tări? a Moldovei, „dc o străveche dată”, vezi şi Emil Virtosu, 
Tilululura domnilor şi asocierea lu de mnie în Ţara Rcmânească şi AMclaura, Buc., 1960, p. 277, 
298. 

322 Istoria Rominiei, II, p. 538. 

323 Din accastă pricină, părerile istoricilor sint împărţite. Astfel, I. Tanoviceanu şi 


T. Bălan considerau că dublarea marei vornicii a avut loc în vremea domniei lui Despot vodă, 
cînd apar ca vornici Moţoc şi Spancioc (1. 'lanoviceanu, Coniribuliuni la biografiile unora din 
cronicarii moldoveni, p. 5 şi T. Bălan, op. cil. p. 111). Ultimul crede că Despot a imitat si- 
tuaţia din Polonia. unde existau doi dregători cu titlul de „,capitaneus generalis” (ibidem, 
p. 115—116). C. Cihodaru şi-a exprimat opinia că Alexandru Lăpuşncanu a „scindat? vornicia 
în două (op. cil., p. 60), iar G. Ghibănescu că această dublare s-a făcut în timpul domniei 
lui Bogdan Lăpuşncanu, de cind cei doi mari vornici apar ca membri ai sfatului (Dorohoiul, 
în Surele si izvoade, XII, p. XIII). 

324 Cronicile slavo-rnmâne, ed. P. P. l'anaitescu, p. 183. 

3235 Hurmuzaki, 11, p. 442. 

326 A. Veres, Documente, 1, p. 23. 


www.dacoromanica.ro 


196 DREGĂTORII CU ATRIBUŢII DE ORDIN PUBLIC 


„ad supremum inferiorum Moldaviae partium provisorem” 37. Reţinem 
deci că primul din cei doi mari vornici amintit în documente a fost acela al 
țării de jos. Existînd însă la începutul sec. al XVI-lea un vornic al ţării 
de jos, trebuie să admitem și existenţa în aceeași vreme a unui dregător 
similar al ţării de sus, căci altfel primul nu ar fi fost numit astfel. 

După cum a arătat de curind D. Ciurea, este posibil ca rolul vornicu- 
lui ţării de sus să fi fost îndeplinit în această vreme de portarul Sucevei 
(a cărui importanţă a crescut în vremea domniei lui Ștefan cel Mare), aceasta 
deoarece vornicul ţării de sus nu apara în documentele de la mijlocul sec. 
al XVI-lea, în care portarul de Suceava precede uneori pe vornicul țării de 
jos 328. 'Ținînd seama de această situaţie, este posibil ca, în timpul domniei 
a doua a lui Petru Rareș (sau la scurtă vreme după această domnie), după 
ce portarul de Suceava a devenit hatman şi comandant al armatei, să se 
fi înființat şi vornicia ţării de sus. Hatmanul devenind comandantul ar- 
matei (atribuţie pe care portarul o împărțea înainte cu vornicul), în sarcina 
vornicilor au rămas numai atribuţiile judecătoreşti. În lipsa unor informa- 
ţii sigure aceasta este o ipoteză pe care cercetări viitoare și documentele ce 
se vor mai găsi o pot confirma sau infirma 3%. 

Cei doi mari vornici existau în mod sigur la 1564—1565, data alcă- 
tuirii Cronicii moldo-polone, care-i amintește pe amîndoi între dregătorii 
Moldovei 3%. 

Cu toate acestea, în documentele de pînă în 1569 nu apare decît unul în 
sfatul domnesc, purtînd titlul de mare vornic. De la 11 martie 1569 au început 
să fie menţionaţi în mod regulat ca primii martori ai sfatului domnesc cîte doi 
mari vornici, cel dintîi fiind numit al ţării de jos, iar cel de al doilea al ţării 
de sus 381. (După cum se ştie, deşi era considerat primul dregător al ţării, 
marele logofăt era amintit în formula de încheiere a documentelor). 

Primul dintre vornici — al cărui rang era „mai presus” decît al ace- 
luia de ţara de sus 332 — (aceasta deoarece apare în documente înaintea 


327 Ibidem, p. 60. Vezi şi 1. Minea, Cind apare mai întii marele vornic al [ării de jos? 
(„Cercetări istorice”, 1934 —1936, nr. 1. p. 338). 

3: D. Ciurea, Organizarea administrativă a statului feudal Moldova („Anuarul Inst. de 
istorie și arheologie”, Iași, 11, 1965, p. 147—148). 

329 Soluţionarea problemei este îngreunată de faptul că docmnentele interne de la mij- 
locul sec. al XVI-lea nu pomenesc prea des numele dregătorilor. Aceștia apar în tratatele 
încheiate cu regele Poloniei. Astfel. în tratatul încheiat la 30 nov. 1547 — în care sint citați 
ca martori cpiscupii de Roman şi de Rădăuţi, purtind titlurile de cpiscop al ţării de jos și, 
respectiv, al țării de sus. ceea ce arată că noţiunile de țara de jos şi de sus erau cunoscute — 
apar ca martori ai sfatului portarul de Suceava şi vornicul ţării de jos. dar nu este aniintit cel al 
ţării de sus (I. Bogdan, Album paleografie moldovenesc, ur. 77). 

În jurămintul depus de Al. Lăpușneanu către regele Polonici în august 1552 sint amin- 
tiţi, ca primii dregători martori. Moţoc ,„,„marszalek” și Hrana „dwornik zwiski” („,Studii”?, 
1965, nr. 3, p. 668). Cum însă, în documentele interne din 1552—1553, vornic este Gavriil 
şi apoi Nădăbaico, cste greu de afirmat în inod sigur că cei doi boicri amintiţi la 1352 crau 
vornici, așa cum îi arată numele. 

330 Cronicile sluvo-române, ed. cit., p. 186. Vezi şi Hurmuzuaki, II/1, p. 425, unde se 
amintesc la 1562 doi dregători cu titlul de capitancus. 

331 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVI, vol. II, p. 182. 

33: M. Costin, Opere, ed. cit., p. 217. 


www.dacoromanica.ro 


VORNICUL 197 


acestuia) avea reședința la Birlad şi își întindea jurisdicția asupra următoa- 
relor 12 ţinuturi : Iaşi, Cirligătura, Roman, Vaslui, Tutova, Tecuci, Putna, 
Covurlui, Fălciu ete. 333. 

Marele vornic al ţării de sus, cu reşedinţa la Dorohoi, era judecă- 
torul a 7 ţinuturi: Dorohoi, Hirlău, Suceava, Neamţ, Bacău ete. 3%. 

Întrucît, cei doi mari vornici se aflau în mod obişnuit pe lingă curtea 
domnească, ei erau înlocuiţi în orașele respective de cite doi vornici, numiţi 
vornici de Birlad și de Dorohoi, despre care vom vorbi mai departe. 

Nici unul din cei doi vornici nu avea dreptul să se amestece în par- 
tea, de țară care se găsea sub jurisdicţia celuilalt. Dintr-un document din 
8 august 1629 aflăm că un locuitor din Lenţeşti-Bucovina ucisese o slugă 
a marelui vornic de ţara de jos, Gheanghea. Satul ţinînd însă de ţara de 
sus, Gheanghea a poruncit ca ucigașul să fie predat legat în miinile lui 
Gavrilaş mare vornic de ţara de sus, care-i ia ocina în preţul de 40 de zloți 
„pentru omorul săvirșit”? 3%. 


Atribuţiile marilor vornici au fost foarte întinse, cele mai importante 
fiind acelea de ordin judecătoresc 2%. La începutul existenţei lor, vornicii 
erau dregătorii care aveau grija curților domneşti și a satelor de ocol care 
ţineau sau ascultau de aceste curţi (aşa se şi explică, de altfel, persistenţa, 
vornicilor în oraşele care au avut curți domnești). Apoi, pe măsura întă- 
ririi autorităţii domnești, îndeosebi în a doua jumătate a sec. al XV-lea, ei 
au căpătat atribuţii tot mai mari și în restul ţării, proces asemănător cu 
acela petrecut în Țara Românească. 

Dreptul de judecată al vornicilor este amintit în documente încă 
de la mijlocul sec. al XV-lea, în scutirile acordate unor sate ale stăpinilor 
feudali, in care se interzicea vornicilor de Suceava sau din alte orașe să 
judece pe locuitori şi să le ia gloabe 337. Din aceste documente nu rezultă 
încă care anume cazuri erau judecate sau globite de vornici. Este însă 
foarte probabil că aceste cazuri vor fi fost în general aceleaşi cu cele ce in- 
trau în competența, marilor vornici în sec. al XVII-lea. 

În acest secol, vornicul mare al ţării de jos era considerat „giudecă- 
toriu tuturor den ţară cine au strimbătăţi și globnic de morţi de om şi de 
şugubini ce să fac la partea lui”, aceleași atribuţii îndeplinindu-le „la 
partea, lui” şi marele vornic al ţării de sus 338. 


333 D, Cantemir, op. cit, p. 10—16. Miron Costin, Opere. ed. cit., p. 216—217, dă o 
altă împărție, ennmerimd in {ara de jos următoarele oraşe și ținuturi: laşi, IImşi, Vaslui, 
Birlad, Vrancea, Focşani, Tecuci, Pisc Galati etc. 

33t D. Cantemir, ep. eit, p. 16—19. Miron Costin dă si aici o altă împărţire: Şte- 
făneşti, Dorohoi, Botoșani. Siret, C. Lung, Baia, Snceava, Neamil,. Piatra, Trotuș, Bacău, 
Roman, Şcheia, Cotnari, Hirlăn, Tg. Frumos etc. (Opere, ed. cit., p. 216—217). 

325 T. Bălan, Documente bucovinene, 1, p. 203. 

336 Despre atributiile vornicilor vezi şi T. Bălan, Vormicia, p. 118—129. 

33? Vezi doc. din 23 febr. 1453, 20 ian. 14156. 30 aug. 1479 etc. (Doc. priv. ist. Rom., 
A., veac. XIV—XV, p. 260, 284, veac. XV, p. 141). 

338 Gr. Ureche, Jelopisețul, ed. P. P. Panaitescu, ed. a Il-a, p. 76. 


www.dacoromanica.ro 


198 DREGĂTORII CU ATRIBUŢII DE ORDIN PUBLIC 


Pentru Miron Costin, marii vornici erau „judecători generali” asu- 
pra celor două părți de ţară, în sarcina lor fiind judecata prădăciunilor și 
tilhăriilor. În atribuţiile de judecători ai celor doi vornici nu intrau însă 
pricinile privind bunurile „ereditare ale nobililor” 3%. 

Dimitrie Cantemir adaugă la aceste informaţii şi pe acelea că cei 
doi mari vornici hotărau condamnările chiar și cu moartea, fără ştirea dom- 
nului, pentru „,tilhari, ucigași, jefuitori de biserici şi alți ticăloși” 30. Ma- 
rele vornic din Moldova avea deci drepturi asemănătoare cu marele ban 
din Țara Românească. 

După părerea lui Dimitrie Cantemir, nici un locuitor din țara de sus 
sau din țara de jos nu putea să se sustragă de la judecata marelui vornic 
respectiv, pe cînd judecata altui mare boier o putea refuza. Cei nemulțu- 
miţi de felul cum îi judecase marele vornic puteau să facă apel numai la 
divanul domnesc, unde însă pricina nu se judeca din nou. ci se constata doar 
dacă hotărîrea dată de vornic era întemeiată sau nu. Dimitrie Cantemir 
subliniază faptul că, în privința dreptului de judecată, marii vornici „au 
o putere și mai mare” decît ceilalți mari dregători, care puteau judeca și 
ei unele pricini 5. 

După izvoarele narative. marii vornici erau deci judecători în proce- 
sele penale, pricinile privind stăpiînirile de bunuri imobile și hotarele mogi- 
ilor neintrînd de regulă în jurisdicţia lor. 

Cum însă dreptul de judecată al marilor dregători nu era strict deli- 
mitat, în documente se întîlnesc şi cîteva cazuri în care marii vornici re- 
zolvă pricini privind diverse stăpiîniri de ocine, ca cele judecate la 24 nov. 
«1598 > de Gligorcea Crăciun mare vornic al țării de sus %2 sau la 2 iunie 
<1612> de Pătrașco Nădăbaico mare vornic al aceleiași părți de ţară 343. 
Alteori, marele vornic judeca pricini de moştenire, ca aceea din 23 aug. 
1649, care se referă la dreptul de moștenire al unui copil „rămas mic de 
părinţii săi” 3 sau aceia din 20 martie 1661, privind tot o moștenire, dis- 
putată de nepoți şi strănepoţi 345. 

Din documentele interne aflăm numeroase ştiri despre modul cum 
își îndeplineau atribuţiile marii vornici ai Moldovei. Prin reprezentanţii 
lor, ei interveneau în cazurile de omor săvirşite în țară. Cînd pe ocina 
unui sat sau a mai multora se găsea un om ucis şi nu i se cunoștea uciga- 
şul, marele vornic trimitea slugile sale să „,prade” sau să ia duşegubina de la 
locuitorii satului sau satelor respective. Așa procedează, înainte de 8 nov. 
<1631 >, Lupu mare vornic al ţării de sus, care arată că, săvîrşindu-se o 
moarte de om în hotarul unor sate, „am triimis şi i-am prădat, le-am luat 
50 de boi acelor sate” 36. În întărirea domnească dată la 10 nov. acelaşi 


332 M. Costin, Opere, p. 238 şi 387. 

80 D. Cantemir. op. cit.. p. 78. 

341 Ibidem, p. 104. Vezi și mài sus p. 123—1214. 

32 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVI. vol. IV, p. 239. 

343 Ibidem, veac. XVII, vol. LII, p. 87—88. 

344 G. Ghibănescu,, Surele, III, p. 76. 

345 Ibidem, IV, p. 158. Vezi şi doc. din 30 aprilie 1664 (Acad. -R. S. România, CIN/24). 
346 Arh. St. Iaşi, DCCNC, f. 43 v.-44. 


www.dacoromanica.ro 


VORNICUL 199 


an se precizează că marele vornic procedase exact „cum iaste obiceiul 
de vac : într-a cui hotar să faci moarte, acela hotar este de vină” 37. 

Marele vornic nu era obligat să afle el vinovatul; după cum se arată 
într-un document din 26 mai 1637, el dădea „striînsoare” locuitorilor ca să 
găsească ucigașul sau, dacă nu, să plătească duşegubina%8. Tot în acest 
fel procedează, înainte de 3 oct. 1610, marele vornic al ţării de sus aflind 
un om ucis în hotarul unui sat al mănăstirii Neamţ : a dat două termene de 
cîte trei săptămîni călugărilor ca să afle ucigașul sau să plătească dușegu- 
bina. După expirarea termenului, ucigașul fusese adus de locuitorii satu- 
lui Preuţeşti, care trebuiau să restituie călugărilor ce cheltuiseră” pentru 
acea năpastă care a căzut asupra lor”, 10 taleri şi doi boi pentru ciubote 3. 

În satele aflate în proprietatea unor mari stăpîni feudali care bene- 
ficiau de scutiri, marele vornic nu avea voie să intervină, chiar „dacă 
vor fi morţi de om în acele sate” 30, În alte scutiri însă, dreptul de judecată 
al stăpînilor feudali nu se întindea dcciît asupra cazurilor mărunte ; în aceste 
scutiri se spune că dacă „s-ar tîmpla să facă ei (locuitorii) vreo moarte de 
om, atuncia să aibă triabă vornicul cel mare” 351, 

Afirmația lui Dimitrie Cantemir că marele vornic putea să pronunţe 
condamnări la moarte pentru ucigași este confirmată şi de documente. 
De pildă, la 15 aprilie 1588, Bucium mare vornic al ţării de jos arată că 
doi locuitori din Murgești plătiseră capul „de la mene” unuia care ucisese 
un om şi fugise apoi, neavînd cu ce-și răscumpăra capul %2. De multe ori, 
între cel vinovat şi marele vornic se încheia o înțelegere, în schimbul ier- 
tării capului acestuia dregătorul obţinînd venituri însemnate. 

Cînd vinovații de ucidere se înțelegeau cu rudele celui ucis în privința 
despăgubirii, marele vornic le dădea acestora un zapis să fie „în pace” 
de greșala făptuită (aceasta, bineînțeles, după ce își primea şi el partea sa 
de „gloabă”) 33. 

Din documentele moldovene nu rezultă care erau relaţiile dintre 
marii vornici şi marele armaş, care se ocupa şi el de prinderea ucigaşilor 354, 

Alte cazuri de care se ocupau marii vornici erau acelea privind călca- 
rea moralei. În sec. al XVII-lea, prin abuzurile pe care le săvîrșeau, marii 
vornici transformaseră această atribuţie într-o sursă importantă de veni- 
turi, prădînd pe nedrept sau „pre menciuni” femeile bănuite de adulter sau 
fetele căzute în greșală. Pentru a pune capăt acestor abuzuri, în cadrul 


347 Ibidem, î. 44. Vezi şi doc. din 7 aug. 1634 (Arh. St. Iaşi, CCCNI. f. 83 v.-81). 

348 Biblioteca Centrală de Stat, 1/70. Vezi şi doc. din 17 aprilic 1662, în care se spune 
că, ailindu-se o moarte de om la Pomirla, marele vornic Ilie Şeptilici a unnat oamenii săi” de 
au prădat satelc să afle cine a făcut moarte”, iar locuitorii îl găsiseră pe vinovat (Acad. R. S. 
România, CLX/216). 

349 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. NVII. vol. II, p. 326—327. 

330 Doc. din: 16 dec. 1626, 9 dec. 1627. 22 febr. 1633, 27 nov. 1662 etc. (Arh. St. 
Buc., ms. 626, f. 185 v.—186; Muzeul Suceava. nr. 2149; Arh. St. Buc., ms. 629, î.286v.; 
Acad. R. S. România, Foto, XNXII/100). 

31 Doc. din 11 dec. 1707 (D. Dan, Cronica episcopiei Rădăuţi, p. 181—182). 

352 Doc. priv. isi. Rom.. A.. veac. NVI, vol. IV. p. 385. 

33 Doc. din 6 mai 1661 (,,Buletinul Com. Istorice”, VII, p. 76). 

354 Vezi mai jos p. 232. 


www.dacoromanica.ro 


200 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


ansamblului de măsuri pe care le-a luat, Miron Barnovschi a hotărît ca 
dușegubinarii „să aibă a înbla pentru dușegubine numai într-o lună preste 
an, în luna lui septevrie, iar mai mult să nu înble; numai de va veni 
neștine să părească la poarta domnii mele sau la scaun la Birlad sau la 
Dorohoi, atunci să aibă vornicii a trimite şi a prăda, după cum le va hi 
vina” 355. Pirile pentru asemenea cazuri se adresau deci vornicilor de poartă 
sau vornicilor de la Bhlad şi Dorohoi. 

Din documente aflăm şi unele amănunte despre modul cum se pedep- 
seau asemenea cazuri de călcare a moralei. De pildă, la 9 martie 1691, se 
arată că o fată mare făcuse un copil cu un tînăr, care, de teamă, fugise 
apoi în Polonia. Fata se prezentase cu copilul la marele vornic, iar acesta 
„a făcut plinială muierii” (adică a despăgubit-o) de la mama tînărului 558. 
Bărbaţii care erau reclamaţi de femeile cu care avuseseră legături erau 
datori să dovedească cu martori că nu sînt vinovați; în cazul în care nu 
o puteau face, trebuiau să plătească despăgubire femeii cu care greșiseră, 
şi duşegubina marelui vornic %7. 

În sfîrşit, o ultimă categorie de pricini pe care le judecau marii vor- 
nici erau — după cum arată Miron Costin și Dimitrie Cantemir — tilhări- 
ile, de care se ocupau în ţinuturile lor şi pîrcălabii. Şi în aceste cazuri marii 
vornici aveau dreptul să condamne la moarte. La 8august <1610—1611>, 
Orăş mare vornic ameninţă pe un ţigan care furase niște cai și nu vroia să 
plătească despăgubirea dată de un locuitor care-l scăpase de la ștreang 
că „voiu trimite şi te voi spănzura...,să nu mai îmbli furîndu ca un 
căine ” 358, La 1741, aflăm însă că marele vornic trebuia doar să prindă 
tilharii, să ia ce găsea la ei şi să-i trimită la Iaşi 35. 

În afară de atribuţiile judecătoreşti, marele vornic a îndeplinit în 
sec. al XV-lea şi prima jumătate a sec. al XVI-lea și importante sarcini 
militare, fiind comandantul armatei moldovene pînă la apariţia hatmanu- 
lui (aceasta spre deosebire de Țara Românească, unde comandantul oștirii 
era marele spătar). De aceea era numit și „capitaneus” sau „voievod” 360, 

Din sec. XV-XVI există numeroase dovezi că armata moldoveană ' 
era comandată de marele vornic al ţării. Astfel, la 1497, Ştefan cel Mare a 
însărcinat pe „comandantul său de oaste” Boldur mare vornic să respingă 
armata polonă venită în ajutorul lui Ioan Albert, regele Poloniei ; Cără- 
băț marele vornic al lui Ștefăniță este cel care alungă pe tătari la 1518; 
Grozav mare vornic şi Barbovschi portarul — consideraţi cei dintii dintre 
boierii moldoveni — au fost trimiși la 1529 de Petru Rareș cu oastea în 
Transilvania, %1 așa cum Moţoc vornicul era la 1552 „căpitanul oștilor’ 
(Botan payaan) care trebuiau să bată pe Joldea %2. 


355 Acad. R. S. Romănia. LANXYV/25 ; Arh. St. Iași, DCCNII/12, m-rea Putna, [11/36 ete. 

38 „Joan Neculce”, V, 1925, p. 354. 

37 Duc. din 30 iulie 1700 („,„Arhiva”, V. 1894, p. 552). 

38 Doc. priv. isi. Rom., A., veac. XVII, vol. II, p. 31 

39 N. Iorga, Studii și documente, VI, p. 245. 

360 Vezi mai sus, p. 194. 

361 Cronicile slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, p. 12, 21, 82, 96 si 183 şi Gr. Ureche, 
Lelopiselul, ed. cit., p. 144 şi 149. 

362 Cronicile slavo-romine, p. 114 şi 123. Vezi şi C. C. Giurescu, op. cit., p. 84. 


www.dacoromanica.ro 


VORNICUL 201 


Din deceniul al III-lea al sec. al XV-lea —dacă nu chiar mai devreme— 
marele vornic a început să împartă conducerea armatei cu portarul de Su- 
ceava, devenit mai tîrziu hatman și pîrcălab, care l-a înlocuit apoi la 
comanda armatei moldovene 363, Cu toate acestea, şi după apariţia hat- 
manului, vornicii au fost folosiţi de domn la conducerea oastei, uneori ală- 
turi de hatman. De pildă, la 1601, armatele moldovene trimise în Țara 
Românească erau comandate de Orăş hatmanul şi Nestor Ureche mare 
vornic, omul de încredere al Movileștilor, iar la 1605 Cîrstea mare vornic 
este numit de brașoveni „căpitan peste trupele moldovene”? 364. 

După informaţiile date de Miron Costin, marii vornici erau dregătorii 
însărcinați cu „supravegherea străjilor de la granițe” 365, 

Veniturile marilor vornici erau foarte însemnate, fiind realizate din 
slujbele pe care le îndeplineau. Ei încasau duşegubinele pentru morţile de 
om şi cazurile de călcare a moralei de la locuitori (în afară de robii țigani, 
care le plăteau hatmanului) 366. Din documente nu rezultă însă în mod clar 
dacă vornicii își opreau întreaga sumă de bani sau toate vitele luate ca du- 
şegubină ori dădeau o parte și domniei. 

Duşegubinele pentru morţile de om se plăteau uneori în vite. De pildă 
la 8 nov. <1631>, marele vornic al țării de sus arată că prădase cu 50 de 
boi nişte sate în hotarele cărora se găsise un om ucis 35. Alteori, marele 
vornic încasa pentru dușegubină sume însemnate de bani sau confisca oci- 
nele celor consideraţi vinovaţi. Într-un document din vremea domniei 
lui Constantin Cantemir, se arată cum, cu cîţiva ani mai înainte, pentru o 
moarte de om întîmplată în ținutul Fălciu, marele vornic „au făcut strîu- 
sur <ă > din toate satele din pregiur, din şapte hotară, să plătească moartea 
aceia de om; și au luat dumnialui vornicul din toate satele cîte noao gal- 
beni bani și au luat şi vornicii de Birlad cîte doi galbeni de sat” 3%. Marele 
vornic încasase deci pentru omul ucis 63 de galbeni, iar vornicii de Birlad 14. 


Sumele percepute ca dușegubină pentru ucidere nu erau egale, ele 
variind probabil, după însenimnătatea persoanei ucise și după pretenţiile 
marelui vornic. De pildă, la 8 august 1629, pentru uciderea unei slugi a 
unui mare vornic de ţara de jos, marele vornic al țării de sus — pe terito- 
riul căruia se comisese omorul — a luat ucigașului ocina, calculată la 40 de 
zloți,” pentru omorul săvîrşit” 3. Într-un alt document, din 17 aprilie 


363 Vezi mai jos p. 249—250. e 

3%4 N. Iorga, Studii şi documente, IV, p. XIU şi LV. 

365 M. Costin, Opere, p. 387. Vezi şi scrisoarea din 2 ort. <1595>, adresată de Ştefan 
Răzvan” boierilor care sint cu straja cu Cirstea <vornieul> la hotare” (Doc. priv. ist. Rom., 
A., veac. XVI. vol. IV, p. 130). 

36 Vezi mai jos p. 251—252. 

35? Arh. St. Iaşi, DCCAC, f. 43 v.-44. Tot despre o dușegubină de 30 de boi plătită 
pentru un om mort vorbeşte și un doc. din 1581 (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVI, vol. II), 
p- 155). Într-un alt doc. din 1570, se spune, însă, că pentru un grec ucis se dăduseră mult 
mai multe vite: 158 de boi şi vaci, 600 de oi şi 13 iepe (ibidem, vol. II, p. 256—257). 

368 G. Ghibăneseu, Surete, I, p. 135 şi 137. 

39 J. Bălan. Documente bucovinene, I, p. 203. Vezi şi doc. din 23 iunie 1623, 7 aug. 
1634 și 12 mai 1723, în care se arată că pentru ucideri de oameni marii vorniei luan — în 


www.dacoromanica.ro 


202 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


1662, se spune că marele vornic, după ce prinsese un ucigaș de la Pomiîrla, 
şi-l băgase la temniţă, deoarece nu avea cu ce-și plăti capul, luase 60 de gal- 
beni de la un boier care-i „scoate capul” vinovatului de la pieire şi căruia, 
acesta i se dă rob 3%. 

Cînd pretenţiile marelui vornic erau mai mari, între el şi cei conside- 
raţi vinovaţi avea loc o adevărată tîrguială, făcută uneori prin intermediul 
unui alt boier, care-și lua şi el partea 371. 

Se întîmpla uneori ca marele vornic să ierte dușegubina datorată de 
satele unui proprietar feudal, aceasta fiind o favoare acordată stăpînului 
respectiv. Așa procedează la 17 febr. 1612 Nădăbaico, mare vornic al ţării 
de sus, cînd porunceşte „fiilor noștri” care umblau după duşegubine în 
ţinutul Neamţ să nu tulbure satul Iucaşul al mănăstirei Galata pentru un 
om mort aflat acolo, deoarece, spune el, „am iertat acea moarte de om pen- 
tru voia mănăstirii” 372. 

Tot marele vornic încasa și duşegubinele de la cei care călcau morala 
şi care erau de asemenea, destul de mari. Într-un document din 9 martie 
1691 — citat şi mai sus — se arată că mama unui tînăr care făcuse un copil 
unei fete trebuise să dea marelui vornic în locul dușegubinei de 20 de lei o 
parte din balta sa 373, așa cum, la 30 iulie 1700, un locuitor din Vrancea, 
căzut într-o greşeală asemănătoare, dăduse marelui vornic, „dator să cerce 
unile ca acelia””, trei pogoane de vie, pentru ca să-l ierte 374. 

Marii vornici realizau venituri însemnate din dușegubinele percepute. 
La 20 mai 1617, episcopul de Huși mărturiseşte că Dimitrie Goia mare vor- 
nic al ţării de jos avea acolo trei vii pe care le luase de la trei oameni pen- 
tru „vină de dușşegubină” în care căzuseră cu trei femei şi o altă vie luată 
ca dușegubină ,,pentru o moarte de copil”. Aceşti oameni, declară episco- 
pul, au dat viile vornicului „de bună voia lor, pentru greșelile lor”. Este 
demn de remarcat faptul că una din aceste vii fusese luată de la un fost 
vornic de Huși, care, la rîndul său, o avea de la nişte răufăcători, care-şi 
plătiseră capul cu acea vie 375. 

În sec. al XVIII-lea, cuantumul duşegubinelor a fost fixat de dom- 
nie. La 1741 se spune că marele vornic lua cîte 12 ughi de „fata mare bur- 
dihoasă” (însărcinată) şi 12 lei de văduva care greşise, și în primul și în 
al doilea caz „feciorii” săi încasînd și ei drept „ciubote” 37 cîte doi lei. În 


lipsă dc bani sau vite — ocinele pe care fuseseră găsiți oamenii morţi (Doc. priv. ist. Rom., 


A., veac. XVII, vol. V, p. 229: Arh. St. Iaşi, CCCXI, f. 83 v.-84 şi N. Jorga, Studii şi 
documente, VI, p. 130). În cel de al doilea doc. citat se arată că marele vornic — după ce 


luase moșia unui sat — dăduse 30 dc vite „acelor oameni care au fost niamuri acelor morţi”, 
care avau drept la despăgubire. 

3% Acad. R. S. România. CILN/216. 

271 Biblioteca Centrală de Stat, I/70 şi 72 (doc. din 26 mai 1637 şi 20 april. 1638). 

372 Doc. priv. ist. Rom., A.. veac. XVII, vol. III, p. 65. 

%3 „Ioan Neculce”, V, 1925, p. 354. 

34 Arhiva”, V. 1894. p. 552. Vezi şi doc. din 14 febr. 1691 (Arh. St. Buc., ep. Ro- 
man, IV/25). : 

35 Doc. priv. ist. Rom.. A., veac. XVII, vol. IV, p. 165. 

36 Despre acest venit'al dregătorilor mărunți vezi N. Stoicescu, Îndeplinirea silită a 
poruncilor domnești din evul mediu. Treapădul şi ciubotele (în curs de apariţie în „,Studii”). 


www.dacoromanica.ro 


VORNICUL 203 


afară de aceasta, marele vornic trebuia „să ia venitul” (neprecizat) de 
„or unde ar afla șugubină sau morți de om, or în tîrgu domnescu, or 
în ce sat”. 

În anul următor aflăm că „gloaba pîntecelui” era de 20 de lei de fata 
mare şi de 12 lei de muiere „de la cei ce le vor fi făcut” (adică de la bărbaţii 
consideraţi vinovaţi), femeile plătind de la ele cîte doi ughi ciubotele „pă 
obicei”. Cînd membrii clerului aveau relaţii cu mirencele şi le lăsau însăr- 
cinate, bărbaţii dădeau 20 de lei protopopului (nu vornicului), iar femeile 
plăteau vornicului ciubotele. Dacă partea femeiască era din tagma bise- 
ricească,” „gloaba pîntecului” o luau oamenii vornicului, „căci bărbatul 
iaste obicei de dau gloaba pîntecului”. 

Tot aici se arată că dușegubina pentru ucigașul negăsit o dădeau 12 
sate din jur „după obicei”. Dacă ucigașul era aflat, oamenii vornicului 
îşi luau numai ciubotele și-l predau pe cel vinovat marelui armaș, pentru a 
fi pedepsit 277. 

La veniturile realizate din gloabe şi duşegubine se adăugau acelea 
ale Bîrladului, pentru vornicul de țara de jos, și ale Dorohoiului, pentru 
vornicul de țara de sus 378. Aceste venituri erau foarte probabil împărțite 
cu vornicii locali. La 1741, marele vornic încasa de la Birlad cîte doi po- 
tronici şi două ocale de horilcă de la fiecare cofă de horilcă, cîte doi potro- 
nici şi două ocale de peşte de la fiecare car de peşte, un drob de sare de la 
fiecare car ce venea în tirg la vînzare, cîte doi bani de fiecare dugheană, 
o vadră de vin de butea ce se vindea în tîrg” şi din alte alişverișuri după 
obicei”? 379, 

Vornicii de Birlad şi Dorohoi. După cum arată Dimitrie Cantemir, 
cei doi mari vornici ai Moldovei își aveau fiecare cîte doi locţiitori, care şe- 
deau la Birlad, pentru ţara de jos, și la Dorohoi, pentru ţara de sus 38. 
Încă din sec. al XVI-lea, aceşti vornici erau subordonați marilor vornici 
respectivi, care le expediau diverse porunci sau îi trimiteau să facă cerce- 
tări. La 7 april <1591>, de pildă, Eremia Movilă, pe atunci mare vornic 
al ţării de jos, poruncește „la feciorii noştri, la dregătorii 31 de Birladu 
şi la deşugubinari” să lase în pace de deşugubinile mai mici satele episco- 


37? N. Iorga, Studii şi documente, VI, p. 228—229 şi 273—274. Aceste venituri au fost 
desființate la 23 nov. 1755, „.fiind un obicei urit” (ibidem, V, p. 159 şi Acad. R. S. Romà- 
nia, XXXVII/I). 

38 M. Costin, Opere, p. 387 şi D. Cantemir, op. cil., p. 78. 

39 N. Iorga, op. cil., VI, p. 245 și 274. Vezi și porunca din 8 ian. 1659, în care Gheor- 
ghe Ştefan voievod opreşte pe vornicii de Dorohoi să mai prindă pește dintr-un iezer de acolo 
al mănăstirilor Suceviţa, Dragoinirna şi Birnova. urmind ca numai marele vornic de ţara de sus 
să pescuiască „cite ceva peşte. de gura lui”! (Arh. St. Buc., m-rea Birnvva, 1/6). 

380 D, Cantemir, Descriplio Moldaviae, p. 105—106. Despre vornicul de Dorohoi vezi 
şi G. Ghibănescu, Surele, NII, p. XI. 

331 Cei doi terineni de vornic şi dregător (sau ureadnic) aveau aceeaşi acceptiune în sec. 
al XVII-lea, vornicii fiind numiţi uneori şi urednici. De pildă, Pătraşco vornic de Botoşaui 
la 12 iulie 1606 este numit urednic de Botoşani la 11 mai 1607, așa cuni lui Constautin 
Ciogolea urednic de Botoşani la 12 iulie 1636 i se spune. la 4 oct. acelaşi an, vornic de Botoşaui 
(Arh. St. Buc., m-rea Doljești, XNIX 19 şi A.N., MMCDNNNIV/7, G. Ghibănescu, Surele, 
XIV, p. 20 şi 22). 


www.dacoromanica.ro 


204 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


piei Huşi, urmînd să le ia numai pentrn moarte de om 382. La 24 iulie 
1692, Alexandru Ramandi mare vornic al țării de jos, jndecînd o pricină 
de hotar „mai gios de tirgul Birladnl”, trimisese pe un fost pitar şi pe vor- 
nicul de Birlad să ia „sama siamnelor piatrilor”? 383. 

După cum rezultă din unele doenmente de la mijlocul sec. al XVIII- 
lea, în care se precizează atribuţiile vornicilor de Birlad, aceştia judecau 
„tîrgoveţii den Birlad şi ocolul tirgului, de fapte reale, de furtișaguri, de 
bătăi, de greșeli ce or fi, cine ar face, ori den moldoveni, san armeni sau 
jădovi, cine ar fi, pă greşelile ce ar avea vornicii de Birlad să-i judece, să-i 
globească pe fieştecare după cum îi va fi vina”? 384, 

În această vreme, antoritatea vornicilor de Birlad şi de Dorohoi nn 
se întindea decit asupra orașelor respective şi asupra ocoalelor din jurul lor, 
nu şi în satele din ținut. La 10 inlie 1725 se poruncește vornicilor de Doro- 
hoi să nu se amestece în satul Prilipca, care se găsea sub autoritatea, pircă- 
labilor din Hirlău, „căci Prilipea este de Hirlău şi nici mai înainte n-an 
fost de ocolul tirgului Dorohoiului”. În doemnent se precizează că „nici 
mai înainte vreme n-au fost obicei să se amestece vornicii prin sate la alte 
gloabe, fără numai şugnbinele și morţii, unde s-au timplat, la acele an 
avut triabă, iar la alte nimic” 355, 

În același timp, nu era permis însă nici amestecul pîrcălabului sau 
ispravniculni de ţinut în oraşele Birlad san Dorohoi, după cum rezultă 
dintr-o poruncă din 1742, în care se arată că, în cazul în care tirgoveţii 
de Birlad nn erau mulțumiți de judecata oamenilor vornicului, se putean 
duce la marele vornic să-i „așeze” 385. 


d. Pîrcălabii 


Întrucît dregătoria de pircălab şi staroste a mai constituit și în tre- 
cut obiectul unor studii 387, nn vom insista prea mult asupra ei, mulțumin- 
du-ne să înfăţişăm pe scurt evoluţia, atribuţiile şi veniturile pircălabilor. 


382 Arh. SI. Bnc., ms. 545, f. 111. 

383 G. Ghibănescu, /spisoare, IV, p. 225. Vezi și N. lorga, Studii şi documente, XVI, 
p. 193 şi I. Antonovici, Documente birlădene, 111, p. 65—65. 

354 N. lorga, Studii şi documente, VI, p. 274 şi Acad. R. S. România, ms. rom. 237, 
f. 404—404 v. Vezi si doc. din 1742, in care se spune că vornicul de Birlad cănta „pe obicei ... 
toate pricinile şi giudecăţile ce-ar avea tirgovetii de Birlad” (N. Iorga, op. cil, VI, p. 370)- 
Într-un doc. din 17-41 se arată că vornicul de Dorohoi trebnia să nu ia nimic altceva de la tr- 
goveti decit ,.gloabele obicinuite şi vitele de pripas” (N. lorga, op. cil., VI, p. 223). 

3% N. lorga, op. cil., V, p. 535. 

386 Ibidem, Vl, p. 363. 

3%? Vezi G. Popovici, Stiărostia sepenicensă, in vol. Lui Titu Maiorescu, Omagiu, Buc., 
1910, p. 476—482 ; D. Nichita, Contribuţii asupra pircălăbici in Moldova pină la sfirşitul secolului 
al XVI-lea (Arhiva, NNNII, 1925, nr. 2, p. 90—98 şi ur. 3—4 p. 245—254); idem, 
Pircălăbia in Moldova pină in veacul XVII („Anuarul Lic. M. Kogălniceanu”, lași, 
1922—1932, p. 53—75); T. Bălan, Vornicia in Moldova, Chişinău, 1931, p. 153—186. 

Vezi şi „Codrul Cosminnlui", VII, 1931—1922, p. 182—183 şi 198—202. 

Despre originea termenului pireălab, de la cuvintul german Bunrgaff, vezi A. D. Xe- 
nopol, op. cit., III, p. 175, care consideră că noi l-am îniprumntat prin intermediul slavilor ; 


www.dacoromanica.ro 


PIRCĂLABII 205 


Pîrcălabii sînt unii din cei mai vechi dregători moldoveni amintiţi 
în documente, uneori cu termenii latini de „capitaneus” sau „,castellanus”. 
Prima menţiune cunoscută datează din 1387, cînd, între boierii moldoveni 
care au prestat omagiu regelui polon Vladislav, este citat primul Dzula 
(Giula), capitaneus 388. 


În timpul domniei lui Alexandru cel Bun, între 1400—1407, în sfa- 
tul domnesc al Moldovei apar ca martori o serie de boieri purtînd alături 
de numele lor şi numele unei cetăţi, ca Șandru de la Neamţ, Dragoș de la 
Neamţ; cărora — începînd din anul 1411 — li se spune uneori și piîr- 
călabi 39. Aceştia erau foarte probabil, pîrcălabii cetăților respective 2%. 

După domnia lui Alexandru cel Bun, în afară de unii pîrcălabi po- 
meniți doar cu numele de la Neamţ ete., fără titlul de pircălab, încep să 
apară în sfat şi alți pîrcălabi, primul dintre aceștia fiind amintit la 
6 martie 1443 3%, 


O grijă deosebită a acordat cetăților moldovene Ştefan cel Mare, care 
a construit şi mărit unele din aceste cetăţi şi a înmulţit numărul pîrcăla- 
bilor, numind în fruntea fiecărei cetăţi cite doi asemenea comandanți. 
Măsurile luate de Ștefan cel Mare aveau în vedere în primul rînd necesită- 
ţile de apărare a ţării %2. 

În vremea domniei lui Ștefan cel Mare, sfatul domnesc al Moldovei 
era dominat de aceşti dregători comandanţi ai cetăților, care apăreau une- 
oi cîte 6—8, printre primii martori membri ai sfatului domnesc, după ma- 
rele vornic 3, În această vreme, sînt pomeniţi ca membri obișnuiți ai 


D. Nichita, op. cit. („„Arhiva”, 1925, nr. 2, p. 95): T. Bălan, Vornicia in Moldova. p. 153—156t 
după părerea căruia molktovenii au îniprumutat termenul prin intermediul Ungariei., 

Despre numele pircălab de la burgrav-porkolab vezi şi N. Iorga. J.es Balkans et l'Em- 
pire byzantinc (,,Revue internationale des études balkaniques”, II, 1936, p. 404). 

Dintre lucrările străine amintesc : K. August Eckhardt, Prifehkt und  Burgraf. (,,Zeit- 
schrift der Savigny-Stiitung für Rechtgeschichte“, XLVI, 1926, p. 163 — 205): H. F. Schmid, 
Die Burgbezirksverfassung bei den slavischen Völkern in ihrer Bedentung für die Geschichte ihrer 
Siedlung und ihrer staatlichen Organisation, extras din „,Jahrbiicher für Kultur und Geschichte 
der Slaven”, N. F., Band II, Hctt II, unde se indică şi o bogată bibliografie. 

348 Hurmuzaki, 1/2. p. 297 și M. Costăchescu, Dor. înainte de Ștefan cel Mare, II, 
p. 601. Despre corespondenţa dintre capitaneus-castellanus şi pircălab vezi ibidem, p. 721, 
I. Bogdan, Doc. lui Ştefan cel Mare, II. p. 299, 425 şi 441. C. C. Giurescu, Contribuţiuni, 
p. 30 şi 94, precum şi numeroasele exemple citate de l. Bălan, op. cit., p. 191—196. 

38 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 8, 14, 16, 17 şi 27. Mentionez că şi 
mai tirziu pircălabii erau numiţi uneori numai „de la Neamţ”. ete., fără să li să spună pircălabi. 
deşi în mod evident ei erau pircălabii cetătilor respective (vezi, de pildă. doc. din 11 nov. 
1458 şi 27 nov. 1460, iu care lui Isaia i se spune pircălab de Neamţ în primul doc. și de la 
Neamț în cel de al doilea (ibidem, p. 300, 311). 

390 Cf. și D. Nichita, op. cit., „„Arhiva”, 1925, nr. 2. p. 9%. 

391 Vezi listele aflate în curs de publicare. 

392 Vezi I. Ursu, Ștefan cel Mare, Buc., 1925, p. 319—321. 


383 De pildă, la 15 aug. 1471, sìnt citați ca martori ai sfatului; aselași număr de opt 
pircălabi apar în sfatul domnesc și la 23 sept. 1483 


www.dacoromanica.ro 


206 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


sfatului domnesc cîte unul sau doi pîrcălabi de fiecare cetate. Astfel, pîr- 
călabii cetăţii din sud, amintiţi și mai înainte în sfatul domnesc, sînt mem- 
bri obişnuiţi ai acestuia între 8 sept. 1457 și 8 iunie 1484; pîrcălabii de 
Chilia apar între 11 aprilie 1465 — după cucerirea ei de către Ștefan 3 — 
şi 8 iunie 1484; pircălabii altei cetăţi sînt amintiţi şi ei regulat (cîte unul sau 
doi) începînd de la 28 aprilie 1464 ; pîrcălabii de Neamţ (cîte unul sau doi), 
începînd de la 8 sept. 1457, iar cei de Cetatea Nouă sau Roman (cîte unul) 
de la 15 sept. 1466 55. Tot în vremea domniei lui Ştefan cel Mare, între 
1 aprilie 1470 şi 4 nov. 1493, este menţionat printre membrii sfatului dom- 
nesc şi alt pîrcălab 3%. 

După căderea celor două cetăţi din sud în stăpînirea turcilor, în 1484, 
în sfatul domnesc al Moldovei au rămas doar pircălabii celorlalte patru 
cetăţi 37. În această vreme, însă, existau şi pîrcălabi de Crăciuna, cetate 
cucerită de Ştefan cel Mare la 1482 3%, dar care nu apar printre membri, 
sfatului domnesc. 

Cei mai numeroşi pîrcălabi sînt amintiţi în sfatul domnesc al Moldove 
la 12 iulie 1499, în tratatul încheiat de Ştefan cel Mare cu regele Poloniei ; 
aci sînt citați ca martori, alături de marii dregători ai ţării, cîte doi pîrcă- 
labi la unele cetăţi, cîte unul la altele, și alți patru boieri purtînd titlul 
de pîrcălab (de fapt foști pîrcălabi) 3, Din totalul de 22 de boieri-dregători, 
opt erau deci pircălabi, unul staroste, iar alți patru fuseseră mai înainte 
pircălabi. . 

În prima jumătate a sec. al XVI-lea, după moartea lui Ştefan cel 
Mare, în sfatul domnesc al Moldovei sînt amintiți în mod obişnuit cîte şase 
pîrcălabi, cîte doi de fiecare din cele trei cetăți (în afară de Suceava, care 
avea portar și hatman). 


(Doc. priv. isi. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 381 şi veac. XV, p. 45). După căderea Cetătij 
Albe și Chiliei în stăpinirea turcilor, numărul pircălabilor s-a redus la 4—6. . 

Menţionez că, la sfirşitul sec. al XV-lea și începutul celui următor, cetățile de margine 
ale regatului feudal maghiar, aflate mai aproape de primejdia atacurilor turcești, aveau tot cite 
doi castelani, din care unul trehuia să se afle permanent în cetate (Corpus Juris Hungarici, 1» 
p. 582 și 696). 

384 Vezi și I. Minea, Primii pircălabi moldoveni de Chilia („loan Neculce”, III, 1923, 
p. 187—188). 

335 Vezi și I. C. Andreescu, Celatea Nouă pe vremea lui Ştefan cet Mare, în „Cercetări 
istorice”, I, 1925, p. 159—176. 

396 Primul pircălab, Gangur, apare in sfat la 1 aprilie 1470, fără titlu de pircălab și la 
28 mai 1470 ca pircălab (Doc. priv. isi. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 371, 374). Despre 
pircălabii acestei cetăţi întărită dc Ştefan cel Mare după năvala tătarilor din 1469, vezi și A. 
Sava, Documente privitoare ta lirgul și ținutul..., p. VII—VIII şi X—XII. 

397 De pildă, la 21 nov. 1486, sint amintiţi cite doi pircălabi de Neamţ şi cite unul 
de Roman (Doc. priv. isi. Rom., A., veac. XIV-XV, p. 56); alteori apar cite doi pentru 
unele cetăţi şi cîte unul de Neamţ și Roman (ibidem, p. 266, 267, passim), cite doi de Neamţ. 
și cite unul de Roman (ibidem, veac. XIV—XV, p. 294) sau cite doi de Neamţ și cite unul de 
Roman (ibidem, p. 301 şi veac. XVI, p. 296). 

3%8 Cronicile slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, p. 19. Despre piîrcălabii de Crăciuna 
vezi și M. Costăchescu, Doc. înainte de Ştefan cel Mare, II, p. 162—177. 

39 I. Bogdan, Doc. lui Ștefan cel Mare, II, p. 434—435. 


www.dacoromanica.ro 


PIRCĂLABII 207 


În a doua jumătate a acestui secol, în sfatul domnesc al Moldovei 
sînt pomeniţi temporar şi alţi pîrcălabi, în afară de cei obişnuiţi : pîrcălabii 
de Iași, între 28 martie și 14 mai 1552 4%, pîrcălabii altei cetăţi reapar şi ei 
în sfat în vremea domniei lui Ioan vodă cel Cumplit, între 13 dec. 1572 şi 
22 febr. 1578 401, şi apoi din nou, cu intermitențe, la 14 martie 1583, 25 
iunie 1589 şi 20 febr. 1598; tot la sfîrşitul sec. al XVI-lea, la 25 martie 
1599, sînt menţionaţi printre membrii sfatului domnesc şi alți doi 
pîrcălabi 402. 

În prima jumătate a sec. al XVII-lea, îndeosebi în vremea domniilor 
lui Miron Barnovschi şi Vasile Lupu, dregătoria de pîrcălab a decăzut, pîr- 
călabii începînd să nu mai apară totdeauna printre membrii obișnuiți 
ai sfatului domnesc. În această vreme, unii din pîrcălabi nici nu ocupau 
efectiv dregătoria respectivă ; aşa se explică faptul că, în aceeaşi zi, sînt 
citați ca martori în documente pîrcălabi diferiţi la aceeași cetate sau uneori 
locul pîrcălabului era lăsat liber 403. Un document din 20 aug. 1636 este 
revelator în această privinţă ; la data amintită, Vasile Lupu întărește lui 
Dumitru Buhuş fost vistier un loc de sat în braniștea domnească, motivînd 
că slujeşte „pe lîngă poarta domniei mele” 44, deși în perioada 24 ian. 1635 — 
10 martie 1637 Dumitru Buhuș apare ca membru al sfatului domnesc 
în calitate de pîrcălab 405. 


Tot ca urmare a decăderii funcţiei de pîrcălab, cînd sînt amintiţi 
ca martori în diverse zapise, dregătorii purtînd acest titlu apar după unii 
din dregătorii mai puţin importanţi, membri ai divanului, ca clucerul, slu- 
gerul, jitnicerul şi armaşul 4%, iar alţi pîrcălabi nici nu îşi mai spun astfel, 
ci își menţionează titlul dregătoriei ocupată înainte de aceea de pircălab, 
a cărei importanţă scăzuse 407, 

În această vreme cînd se adresau unui dregător mai însemnat, cu care 
mai înainte erau alături, membri ai sfatului domnesc, pîrcălabii utilizau 


400 După părerea episcopului Melchisedec, pircălabii de Iaşi ar îi comandat o cetate 
existentă pe locul curtii domnești înainte ca orasul să devină capitala ţării (Cronica Romanului, 
I, p. 192). 

401 Menționcz că pircălabii de aici au continuat să existe și după doninia lui Ştefan cel 
Mare, dar ei nu mai sint citați ca martori ai sfatului domnesc (vezi doc. din 8 martic 1533, 25 
mai 1543. Doc. priv. isi. Rom., A., veac. XVI, vol. I, p. 352, 409). 

402 Vezi listele întocmite de noi. 

403 Vezi cele două doc. din 23 martie 1631, în care sînt citați în primul Bălaci pircălab 
de Neamţ,... pircălab de Roman și Malcoci pircălab : in cel al doilea apar: Savin și Șoldan 
pircălahi de Neamţ, Dumitru pircălab de Roman, Malcoci și '"ludori pircălabi (Acad. R. 
S. România, Peceli, nr. 278 și XXX/86). Vezi și cele două doc. din 27 nov. 1635 şi pe cele 
două din 7 aprilie 1637 (copii la Inst. de istorie, „N. Iorga”). 

404 Acad. R. S. România, LXXVIII/92. 

405 Vezi listele de dregători alcătuite de autorul acestei lucrări. 

40% Cazul lui Pătraşco Ciogolea pircălab, amintit la 15 martie 1637 (G. Ghibănescu, 
Surele, III, p. 257—258). 

407 Cazul lui Pătrașco pircălab, care semnează la 30 aug. 1638 ca fost postelnic sau al 
lui Pătraşco Boul, cumnatul lui Gheorghe Ştefan, care, deși era pircălab de Neamţ, semnează 
ca fost elucer (Arh. St. Buc., m-rea Soveja, III/3, Acad. R. S. România, XLIII/107 şi 
XXX1/36). 


www.dacoromanica.ro 


208 DREGAĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


faţă de acesta formula de politeţe uzitată de boierii mici, ceea ce arată 
de asemenea decăderea dregătoriei 408. 


În aceeaşi vreme de decădere a importanţei dregătoriei de pircălab, 
pircălabii din ţinuturile Moldovei ajung să se confunde cu marii vătafi de 
ținut, care îndeplineau acum în ţinuturile respective aceleaşi atribuţii ca 
şi pîrcălabii 499. 

Decăderea dregătoriei de pîrcălab a continuat în a doua jumătate a 
sec. al XVII-lea, cînd pîrcălabii cetăților nu mai sînt amintiţi decît 
rareori printre membrii sfatului domnesc 420. În această vreme puteau fi 
numiți pîrcălabi diverși boieri mici sau boieri tineri, care își începeau 
cariera politică ca pircălabi, aşa cum în Țara Românească mulţi boieri tineri 
erau căpitani. Astfel, Trandafir a fost pîrcălab în anii 1644—1646, după 
care a ajuns mare şetrar la 27 martie 1651 ; Miron Costin a fost pîrcălab 
la 15 martie 1658 și între 24 nov. 1660 şi 9 febr. 1664, devenind apoi 
mare comis la 20 aprilie 1664; Alexandru Buhuș este amintit și el ca 
pîrcălab la 24 febr. 1666, înainte de a deveni mare pitar la 1668 etc. 4%, 


Către sfîrşitul sec. al XVII-lea, Miron Costin înregistra ştirea că 
pîrcălabii nu mai făceau parte dintre membrii sfatului domnesc (senatului) 
şi că toate ţinuturile aveau acum pîrcălabi 42. Informaţii asemănătoare ne 
oferă şi Dimitrie Cantemir. El arată că, întrucît marii dregători trebuiau 
să fie prezenţi la curtea domnească, s-au numit în ţară, în cetăți şi tîrguri, 
„judecători numiţi pîrcălabi, vornici şi cămăraşi”. După părerea sa, 
existau cîte doi pîrcălabi la Suceava, Neamţ, — care erau consideraţi 
cei mai importanţi — , la Roman, Botoșani (unde dregătorul se numea de 
fapt vornic), Fălciu, Galaţi 413, Tecuci, Tutova şi Putna și cîte unul la 
Bacău, Tg. Frumos, Hirlău, Covurlui şi Vaslui 414. 


408 De pildă, înainte de 28 aug. 1647, pircălabul de Neamț numește ,,părinte” pe 
inarele logofăt, căruia îi raportează pentru o hotărnicie făcută. seinnind „nai mic feciorul 
dumitale”, așa cum își spuneau boierii mici (Spiridonia-laşi, 1/11). Vezi şi un doc. asemă- 
nător din 23 iulie 1670 (Acad. R. S. România, CDII/1). 

409 Vezi N. Stoicescu. Curleni și slujilori. Conlribuţie la istoria armalei române p. 240—241. 

410 Vezi, de pildă. doc. din 6 iunie 1662. 12 martie 1669 etc. (G. Ghibănescu, Surele, 
IV, p. 175 şi Uricarul, IX, p. 146). În unele din aceste documente, pircălabii sint citați ultimii 
dintre membrii sfatului domnesc, deşi în prima jumătate a secolului fuseseră amintiţi încă 
după marele postelnic (vezi doc. din 25 martie 1651, Acad. R. S. România, MCCXXXIII/16). 
Vezi şi I. Tanoviceanu, Conlribuţiuni, p. 10. 

“1 Aceste date au fost luate din fişele întocmite pentru fiecare mare dregător în 
parte. 

412 M. Costin, Opere, ed. P. P. Pauaitescu, p. 239 şi 390. 

Uneori tot staroşti li se spunea şi pircălabilor din alte ţinuturi, în afară de Putna. 
De pildă, lui Dumitraşco i se spune staroste și pircălab de Tecuci (vezi doc. din 
29 iunie 1656 şi 9 sept. 1658, Arh. St. Iaşi, CCCXXNIX/7, f. 1085 şi CCCXXXIX/10, f. 
1088). 

413 N. Iorga considera că, intrucit la Galaţi funcţiona un pircălab, aceasta „arată că 
prin veacul al XVI-lea orașul avusese întărituri de apărare” (Sludii şi documente, XVI, 
p. 227), deşi pircălahbi existau şi în orașele neintărite. 

414 D. Cantemir, Descriplio Moldaviae, p. 105. 


www.dacoromanica.ro 


PIRCĂLABII 209 


Aceasta este în linii foarte mari evoluţia dregătoriei de pîrcălab în 
Moldova pînă la sfîrşitul sec. al XVII-lea. În decursul acestei perioade, 
din dregători de seamă, membri ai sfatului domnesc, pîrcălabii au devenit 
conducătorii locali ai administraţiei din ţinuturi, anticipind pe ispravnicii 
din sec. al XVIII-lea. 

Trecînd acum la atribuțiile pîvcălabilor, subliniem faptul că, în tinu- 
turile încredințate lor, pîrcălabii au îndeplinit atribuţii însemnate militare, 
administrative și judecătoreşti. La mijlocul sec. al XV-lea, importanţa 
deosebită a acestor atribuţii este dovedită de faptul că domnul numește pe 
pîrcălabi stăpîni ai ținuturilor încredințate. Astfel, la 3 aprilie 1453, întă- 
rind mănăstirii Probota doi tătari din tătarii domneşti aflaţi la Neamț, 
domnul Moldovei poruncește celui care „va stăpîni atunci Neamţul” să 
nu ia ţiganii de la mănăstire 45. 

Faptul că, la mijlocul sec. al XV-lea, autoritatea exercitată de pîrcă- 
labi este definită în documente prin acelaşi termen care desemnează şi suve- 
ranitatea domnului țării arată puterea deosebită pe care o aveau pircălabii 
în ţinuturile pe care domnul li le încredința. 

__ Într-adevăr, din documentele din această vreme, cînd autoritatea 
domniei scăzuse mult, rezultă că pîrcălabii îndeplineau un rol de seamă în 
administrarea ținuturilor şi cetăților ce li se încredința. Întărind, la 19 
febr. 1449, o danie de două măji de peşte şi de icre de la Chilia făcută mă- 
năstirii Neamţ, domnul poruncește celor care vor fi pircălabi ai cetăţii și 
„„dregătorilor” lor să se dea mănăstirii produsele respective, amenințîn- 
du-i că, în caz contrar, vor plăti domniei 20 de ruble de argint şi vor cu- 
noaşte şi altfel de pedeapsă 416. Amenințarea adresată de domnie în caz de 
nerespectare a poruncii sale dovedeşte puterea deosebită de care dispuneau 
pîrcălabii de Chilia, putere de care depindea chiar livrarea unor icre, ca 
urmare a unei danii doninești. 


Fiind comandanţi ai unor puncte fortificate, pîrcălabii au îndeplinit; 
îndeosebi în a doua jumătate a sec. al XV-lea și în prima jumătate a celui 
următor, importante rosturi militare, jucînd un rol de seamă în apărarea 
regiunii cetăţii pe care o conduceau şi în luptele duse de oastea Moldovei. 
Referindu-se la numirea celor doi pircălabi de Chilia de către Ştefan cel 
Mare, la 1465, după „cucerirea ei de către domnul Moldovei, Letopiseţul 
anonim al Moldovei ne informează că sarcina încredințată de domn pîrcă- 


+15 Doe. priv. ist. Rom., A., veac. NIV—NV, p. 261. Vezi şi doc. din 24 febr. 1452, 
unde domnul vorbeşte de „cine va stăpini de la noi ....” (ibidem, p. 249). În vremea 
domniei lui Ștefan cel Mare formularul se schimbă : acum se spune „cine va fi de Ia noi pir- 
călab de Neamţ” (ibidem, p. 355), ceea ce indică o mai mare dependentă de domn a pir- 
călabilor. ; 

Referindu-se la fornula „a stăpini” folosită de cele două documente peutru pirălabi 
P., P. Panaitescu și-a exprimat opinia că acești boieri nu erau pircălabi, ci cari stăpini 
de domenii feudale situate în apropierea unor curți sau cetăţi domnești, cărora domnul le 
încredința paza şi administraţia regiunii respective cu mijloacele de care dispuneau. Trecerea 
de la concedarea feudală la dresătoria propriu-zisă de pircălah, care acţiona cu oastea și dre- 
gătorii mărunti ai doinniei, s-a făcut mai tirziu, desăvirşindu-se în vremea domniei lui 
Ştefan cel Mare (Viața feudală, p. 424—495). 

416 Doc. priv. ist. Rom., A., vear. XIV—XV. p. 213. 


14 — c. 230 


www.dacoromanica.ro 


210 DREGĂTORII CU ATRIBUŢII DE ORDIN PUBLIC 


labilor nou numiți a fost „să păzească cetatea de limbile necredincioase”” 417, 
adică de turci. 

Ştiri despre atribuţiile militare îndeplinite de pîrcălabi nu lipsesc nici 
în sec. al XVI-lea. Dintr-un document din 10 martie 1562 aflăm astfel 
că Petrea pircălab mersese „cu ceata lui” în Transilvania, cu Petru Rareş, 
iar în vremea domniei lui Petru Șchiopul, Pîrvu piîrcălabul a jucat un rol 
important în luptele cu cazacii, „lovindu-să cu dînșii...şi biruindu pre 
acei tilhari. .., iar pre unii dintre dînşii încăș vii i-au prinsu”, pîrcăla- 
bul fiind şi el rănit în timpul acestor lupte 48. | 

O dată cu decăderea cetăților ca puncte fortificate de apărare în a doua 
jumătate a sec. al XVI-lea și în prima jumătate a celui următor, importanţa 
militară a pîrcălabilor a scăzut, la dispoziția lor rămînînd însă slujitorii 
din ţinuturile respective, comandați de căpitani, care erau utilizaţi mai 
ales la asigurarea poliţiei interne și a ordinei feudale 413. 

Decăderea, cetăților a fost cauzată în primul rînd de măsurile luate 
de Alexandru Lăpuşneanu, care, pentru a intra în voia turcilor, ce urmă- 
reau „să slăbească ţara den temelie”, „au împlut cetăţile de lemne şi le-au 
aprins de au ars şi s-au răsipit”'420. 

În sec. XVI—XVII, atribuţiile administrative şi judecătoreşti ale pîr- 
călabilor au devenit tot mai predominante, o dată cu scăderea şi apoi dispari- 
ţia rolului lor militar. Din dregători cu atribuţii în primul rînd militare, pîr- 
călabii au devenit astiel conducătorii civili ai administraţiei din ținuturile 
încredințate lor şi judecătorii principali ai locuitorilor din aceste ţinuturi 421. 

Pircălabii au îndeplinit un rol important ca instanțe locale de jude- 
cată, după cum arată şi Dimitrie Cantemir, după părerea căruia sarcina 
principală a piîrcălabilor era aceea de judecători 4%2. Tot astfel, vorbind 
despre un pircălab, interpolatorul cronicii lui Grigore Ureche îl consi- 
deră „giudecătorul tuturor la acel ţinut” 423. 

Ştirile despre dreptul de judecată exercitat de pîrcălabi sînt destul de 
vechi; despre acest drept aflăm din privilegiile de imunitate acordate 
unor stăpini feudali, în care dreptul de judecată al pîrcălabilor era inter- 
zis pe teritoriul ce se bucura de imunitate feudală, el fiind însă exercitat 
în restul ţării. Astfel, la 13 martie 1466, Ştefan cel Mare, acordînd „,slo- 
bozie” pe cinci ani satului Negoești al episcopiei de Roman, hotăreşte 


41? Cronicile slavo-române, ed. cit., p. 16. 

418 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. NVI, vol. II, p. 157 şi vol. III, p. 355—356. 

Despre rolul militar al pircălabilor vezi şi cazurile citate de D. Nichita, op. cil. (,„,Ar- 
hiva”, 1925, nr. 3—4, p. 247—248). 

419 Vezi N. Stoicescu, op. cil., p. 256—257. 

420 Gr. Ureche, Letopisetul Moldovei, ed. P. P. Panaitescu, ed. a I-a, p.86. Afirmația lui 
Grigore Ureche este intr-o oarecare măsură exagerată, deoarece cetățile au continuat să existe. 
După spusele lui I. Neculce şi N. Costin, opera incepută de Lăpușneanu a fost continuată 
de Dumitraşco Cantacuzino, care „au stricat” cetăţile (I. Neculce, ed. cit., p. 58 şi Croni- 
cile României, ed. M. Kogălniceanu, II, p.12). Vezi şi N. Iorga, Istoria armalei române, ed. 
a II-a, vol. I, p. 275—279, capitolul intitulat: Nimicirea puterii militare a Moldovei de către 
Alezandru Lăpuşneanu. 

421 Vezi şi D. Nichita, op.cit. („„Arhiva”, 1925, nr, 3—4, p. 253). 

422 D., Cantemir, op. cil., p. 105. 

423 Gr. Ureche, Letopiseţul Moldovei, ed. cit., p. 76. 


www.dacoromanica.ro 


PIRCĂLABII 211 


ca „nici pircălabii de Neamţ, nici staroştii din acel ţinut, nici globnicii lor 
nici pripăşarii, nici osluharii, nici gonitorii de urmă, nimeni să nu îndrăz- 
nească să-i judece, nici pentru furt, nici pentru omor, nici pentru răpire de 
fată, nici pentru oricare lucru, fie faptă mare sau mică”, toate acestea ră- 
mînînd pe seama episcopului 424. Mai detailată este scutirea din 3 febr. 1467, 
acordată satelor mănăstirii Bistriţa din ţinutul Neamţ, prin care se inter- 
zice pircălabilor de Neamţ, judecătorilor, globnicilor şi slugilor lor să judece 
în satele scutite : „nici gloabă să nu ia de la dînşii, nici pentru duşegubină 
mare, nici pentru urmărire, nici pentru tilhărie, nici pentru furt, nici pen- 
tru răpire de fecioară, nici pentru rană sîngeroasă şi nici pentru lovituri 
cu vînătăi şi nici pentru altceva” 1%. 

Din aceste documente rezultă că principalul rost al judecății pîrcă- 
labilor în cazurile citate era globirea celor consideraţi vinovaţi, pentru 
încasarea gloabei ei dispunînd şi de unii subalterni numiţi globnici,. 


Pircălabii au continuat să-și exercite dreptul de judecată și în sec. 
al XVI-lea, de cînd nu mai dispunem însă de privilegii de imunitate. La 
sfîrşitul acestui secol şi începutul celui următor, cînd cancelaria domnească 
începe să elibereze din nou asemenea privilegii, se vorbește de dreptul de 
judecată al pîrcălabilor și celorlalți dregători din ţinuturi în satele scutite, 
interzicîndu-li-se numai luarea gloabelor și dnșegnbinelor. Astfel, la 30 
aprilie 1588, întărind mănăstirii Probota gloabele şi duşegubinele din satele 
sale, domnul Moldovei hotărăște ca piîrcălabii, staroştii, marii văragi, 
globnicii și duşegubinarii „să aibă numai a judeca şi a-și lua feriile” (venitul 
din judecată), fără însă să mai specifice cazurile ce puteau fi judecate 426. 
În alte documente din această vreme se spune că pîrcălabii — consideraţi 
primii judecători din ţinuturi — urmau să judece în satele ale căror gloabe 
şi dușegubine erau cedate stăpînilor feudali numai în cazul cînd va avea 
cineva o piră sau „să judece vecinii după dreptate şi să-şi ia ferîia cum 
va fi judecata” 427. 

În timpul domniei lui Miron Barnovschi, cînd acesta a încercat să 
pună capăt unor abuzuri ale dregătorilor locali, dînd dreptul mănăstirilor 
să judece și să „,prade” ele pe locuitori — nu pîrcălabii— „pentru depă- 
rături și pentru alte sfade”, pircălabii formau instanța a doua de judecată, 
superioară aceleia a stăpînului feudal. Într-o serie de documente eliberate 
marilor mănăstiri din Moldova în anul 1628, domnul hotărăște că, dacă lo- 
cuitorilor din satele mănăstirilor respective nu le va place , judeţul” 
egumenului, să meargă la pircălabi, „să-i judece pircălabii și să ia numai 
ferîie, iar gloaba să fie călugărească” 428. 


424 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XNIV—NV, p. 342. 

425 Ibidem, p. 355—356. 

420 Doc. priv. ist. Rom., veac. XVI, vol. III, p. 385—386. Vezi şi ibidem, p. 464, 
veac. XVII, vol. II, p. 129, 141. 

127 Ibidem, p. 58, 97 şi 133 (doc. din 1 aug. 1606, 22 aprilie şi 28 nov. 1607). 

428 M-rea Putna, III/36, Acad. R. S. România, LAXXV,25, Arh. St. Iaşi, DCCNII/ 
12, ete. 


www.dacoromanica.ro 


212 DREGĂTORII CU 'ATRIBUŢII DE ORDIN PUBLIC 


De la sfirşitul sec. al XVI-lea şi din prima jumătate a celui următor 
ne-au rămas numeroase documente în care:se arată că pircălabii cercetau 
la faţa locului diverse pricini din porunca domnului, ajutînd astfel sfatul 
domnesc să le rezolve. Astfel, la 5 ian. 1591, referindu-se la o neînțelegere 
pentru stăpînirea unor poieni pe rîul Bistriţa, domnul Moldovei arată că 
„i-am trimis la pîrcălabii de Neamţ şi la tîrgul Neamț” să cerceteze cine 
trebuie să stăpinească aceste poieni; pe baza, poruncii domnești, pîrcăla- 
bii au dat o carte de judecată împreună cu reprezentanţii tîrgulni Neamţ 1%. 
În alte documente, domnul poruncește pircălabilor din dive erse ținuturi să 
facă „lege dreaptă” locuitorilor care-se plingean în pricini diferite 1%. 


În sec. XVI—XVII, în calitatea lor de reprezentanți ai domniei în 
ţinuturi, pîrcălabii şi staroștii aduceau la îndeplinire diverse hotărîri jude- 
cătoreşti ale domnulni şi sfatului său. De pildă, la 13 iunie 1598, domnul 
poruncește pîrcălabulni de Neamț să gonească din satul mănăstirii Bistriţa 
pe un locuitor, care „rămăsese de judecată” 43, iar la <1645—1646 > dom- 
nul poruncește starostelni de Putna să fixeze un termen unni locnitor care 
rămăsese de judecată să-şi mnte casa, cerîndu-i ca, în cazul în care nu o va 
muta în termenul fixat, să i-o dărîme 4%. 

Pîrcălabii şi staroșştii avean un rol important în asigurarea poliţiei 
interne în ţară, în atribuţiile lor intrînd prinderea furilor şi tilharilor, pro- 
blemă de care se ocupan și marii vornici. (În documente nn se arată însă 
în care din aceste cazuri interveneau pircălabii și în care marii vornici). 


Şi această atribnție este destul de veche, ea fiind amintită — așa 
cum am văzut mai sus — în documentele de scutire din 1466 și 1467. Ma 
tîrziu, la 7 ang. 1519, se vorbește de obligaţia staroștilor de la hotarul 
cu Polonia de a prinde pe hoți cu âjutorul străjerilor lor 4%. 


Ştirile despre această importantă atribuţie a pircălabilor se înmul- 
ţese în sec. al XVII-lea, cînd se spune că, în cazul în care într-un sati 
se aflan rănfăcători sau tilhari, „să cerceteze pircălabul sau marele vătah 
san globnicii, să strîngă oameni buni şi cine se va afla hoţ sau tilhar să 
piară după fapta sa” 4%, 

În timpul domniei ni Miron Barnovschi, s-a interzis pîvcălabilor să 
mai intre în satele mănăstirilor mari să prade oamenii care se sfădeau, ei 


429 Doc, priv. ist. Rom., A.. veac. NVI, vol. 1V, p. 1. Vezi şi porunca adresată pit- 
călabului de Hutin la 1 aug. 1587 şi o curte sle judecată dată de un alt pircâlab de Iotin 
lu 8 mai <1597—1611> (Moldavia v epohu feodutizmu; 1, Chişinău, 1961. p. 133, 154). 

43 Doc. din 10 mai 1597, <1610—1611>. 3 mai 1614 ete. (Doc. priv. ist. Rom., À., 
veac. XVI. vol. IV, p. 163. veac. NVII, vo!. II, p. 324, vol. III, p. 169). 

334 Doc. priv. ist. Rom.. A., veac. NVI. vol. IV, p. 228. Vezi şi p. 61 şi 259. 

432 Arh. St. Buz., m-re. Bogdana, IT/2. Vezi şi! porunca din 16 iulie 1642 adresată 
pircălabilor de Roman să scoată nişte stupi ai uuuia din prisaca altui locuitor (ibidem, m-rea 
Neamt. XAXNXIA/19). 

433 M. Costăchescu. Doc. de la Șteţăniţiă vodă, p. 524. Despre aceasta vezi mai pe larg 
paragraful despre paza hotarelor ła N! Stoicescu, Curteni și slujitori. p. 318 —324. 

333 Doe. din 1 ian. 1613 (Doc. 'priv. ist. Rom., A., veac. XVII vol. III, p. 110). Vezi 
şi ibidem, vol. IV, p. 185. 


www.dacoromanica.ro 


PIRGĂLABII 213 


urmînd să intervină în aceste sate numai: ca să prindă pe furi şi pe tilhari, 
pe care trebuiau să-i trimită legaţi la domnie 4%. 

Cînd numărul „,tilharilor” se înnaulțea ,pîrcălabii și staroştii erau auto- 
rizați de domnie să formeze corpuri mai numeroase de slujitori, cu care 
purtau adevărate campanii împotriva -acestora, cum a făcut Miron Costin 
în calitatea sa de staroste de Puntna436. 

Pircălabii și slujbașii aflaţi în subordinea lor aveau apoi un rol de 
seamă în menținerea ordinei: feudale: în ţinuturile respective. Din sec. 
al XVII-lea ni s-au păstrat unele porunci domnești prin care pircălabii 
erau însărcinaţi să împiedice folosirea. păminturilor unor stăpîni feudali 
fără voia lor, dînd „,certare” celor care făceau aceasta 437, să globească pe 
cei care vînau fără voie în hotarele stăpiînilor feudali 43, să-i silească pe cei 
care refuzau să-şi dea renta din produsele realizate să o livreze stăpînului 
respectiv 4% sau să ajute pe stăpinii de rumâni fugiţi să-i aducă în satele 
de unde fugiseră 40. În această privință, ei îndeplineau un rol asemănător 
cu al marilor vătafi din ținuturile moldovene. 

Trebuie să mai amintini şi de faptul că, în calitatea lor de organe ale 
puterii locale de stat, pircălabii jucau şi rolul unor „locuri de adeverire” 
a vînzărilor de bunuri imobiliare făcute în ținuturile respective, așa cum, 
în sec. al XVII-lea, un rol asemănător îndeplineau grupuri de mari boieri. 
De la sfîrşitul sec. al XVI-lea și începutul celui următor ni s-au păstrat 
numeroase zapise sau mărturii pentru vînzări date de pircălabi. În aceste 
zapise, pîrcălabii arătau că vînzătorul și cumpărătorul veniseră „înaintea 
noastră și a legii”, „înaintea legii cetăţii sau „la scaunul tirgului 
Romanului”, pentru a cere întărirea vînzării făcute 41. Uneori, în aceste 
zapise, pircălabii utilizau chiar formule din documentele eliberate de can- 
celaria domnească. De pildă, la 2 sept., 1588, pircălabii adeveresc o 
vînzare de pămînt, văzînd „,tocmeala lor de bună voie și plata deplină”, 
arătiînd că „pentru mai mare credinţă şi tărie, şi peceţile noastre le-am pus 
la acest zapis al lor, să se ştie” 4%2, iar la 28 nov. 1602, pe baza unei mărturii 


4% Doc. din 24 martie 1626, 27 febr. 1627, 12, 13 și 16 ian. 1625, date mănăstirilor 
din Moldova (Acad. R. S. România, LXXVIL/49, Arh. St. Buc., m-rea Neamt, VI/&, merea 
Putna, 111/36, Acad. R. S. România, LXNXV/25 și Arh. St. Iaşi, DCCNII/12). Vezi și doc. 
din 25 inlie 1631 şi 8 aug. 1634 (Acad. R. S. România, LNNXIII/109 şi NI.VI/139). 

În alte sate scutite, însă, răufăcătorii urman să fie ptinşi de ureanici sau vătămanii 
respectivi. care ii ducean fie direct la domnie, fie „unde va fi legea” (doc. din 30 aprilie 
si 5 mai 1626, Acad. R. S$ România, DNCI/26 și. Arh., St. Buc., m-rea Sf. Sava-lași, 
XXXIV/7). 

435 A. Kopălnieeanu, Cronicile României, II, p. 37. 

437 Doc. din 25 mai 1632 (Arh. St. Bune., m-rea Bisericani, NII/38). 

438 Duc. din 21 mai 1619 şi 16 mai 1626 (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVII, vot IV, 
p. 348 si Arh. St. Buc., m-rea Neamţ. CXXX/24). La 7 ian. 1628, însă, dommul hotăra 
ca cei prinşi că vinan fără voie în hotarul m-rii Neamţ să fie „curtaţi” de călugări „enm an 
lust obiciuiul de vac”, fără să sc vorbească de gloaba pircălabilor (ibidem, CXXXI/14). 

439 Doc. din 15 ian. 1615 (Dov. priv. ist. Rom., A., veac. NVL, vol. III, p. 186). 

4 Doc. din 8 auz. 1650 (Acad. R. S. România, CX/135). 

441 Doc. din martie 1538, 28 nov. 1602, 30 aprilie 1603, 20 aprilie 1604 (Doc. priv. 
ist. Rom., A., veac. XVI, vol. III, p. 378, veac. XVII, vol. I, p. 63—64, 97, 140). 

442 Ibidem, veac. XVI, xol. III, p. 397—398. - 


www.dacoromanica.ro 


214 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


scrise a unor boieri, un pircălab eliberează o carte de întărire pen- 
tru o vînzare de pămînt, folosind formula ,noi încă i-am întărit lui [eum- 
părătorului ] ca să stăpînească cu tot venitul” 45. 

Pe baza acestor mărturii scrise sau întăriri eliberate de pîrcălabi 
(numite uneori ispisoace, ca și acelea emise de cancelaria domnească) 444 
se eliberau apoi de domn şi sfatul său ispisoacele și uricile de întărire a pro- 
prietăţilor respective. ' 

Pentru a-şi putea alcătui corespondența, unii pîrcălabi, ca și alți 
mari dregători, dispuneau de o mică cancelarie. Astfel, la 21 ian. 1588, 
este amintit Ivanco diac sluga panului Gavril pîrcălab de Neamț, iar 
la 26 martie 1609, Gheorghe pîrcălabul întăreşte o vînzare folosind 
formularul cancelariei domnești: „am poruncit [se înțelege, unui 
diac] să se atîrne pecetea mea la acest zapis, ca să se ştie” 15, 

Din atribuțiile pe care le îndeplineau — îndeosebi din acelea jude- 
cătorești şi de poliție internă — pîrcălabii strîngeau venituri foarte însem- 
nate. 

Venitul realizat din judecată se numea, cum am arătat mai sus, 
ferîie şi el era proporțional cu valoarea lucrului ce făcea obiectul jude- 
cății, în documente vorbindu-se de dreptul pîrcălabilor de a lua ferîie 
„cum va fi judecata”. Documentele nu ne arată însă care era cuantumul 
feriiei încasate de pîrcălabi. Într-un singur document, din 6 aug. 1672, 
se spune de cineva că a dat piîrcălabului de Neamţ ,,1leu bătut pentru 
giudeţ ce i-au făcut” 46. 

Pîrcălabii nu se mulțumeau însă doar cu feriia legală, ci „prădau” 
oamenii, domnia fiind silită să le poruncească „să nu aibă a-i prăda mai 
mult peste feriie' 417. 

Venituri mari încasau apoi pîrcălabii de la hoţii şi tilharii pe care 
îi prindeau, care, pentru a scăpa de temniță sau de moarte, plăteau 
sume mari de bani sau erau siliți să dea alte bunuri pîrcălabilor. Aceste 
venituri, numite gloabe, erau considerate cîștigul legal realizat din slujbă 
de pîrcălabi. La 14 ian. 1614, Ștefan Tomşa poruncea pîrcălabilor de 
Neamţ să nu mai ia „gloabe mici” de la vecinii mănăstirii Piîngăraţi, 
„Ci numai să aveți să luaţi alte gloabe ce se fac pentru tîlhari sau alți 
făcători de rele, să aveți să-i pedepsiți” 48. În sec. al XVI-lea, mărimea 
acestor gloabe încasate de la hoţii prinşi în regiunea de hotar a ţării 
era de 1/10 din valoarea obiectelor sau banilor furaţi (un groş din 10) 4. 

În sec. al XVII-lea, cuantumul acestor gloabe pare a fi fost fixat 
de bunul plac al pîrcălabilor, care profitau de situația grea în care se 
găseau cei care erau prinși furînd. Documentele din această vreme vor- 
besc de gloabe foarte mari în raport cu valoarea lucrurilor sau animalelor 


443 Ibidem, veac. XVII, vol. I, p. 63—64. 

444 Ibidem, p. 140 (doc. citat şi mai sus, din 20 aprilie 1604). 

445 Ibidem, veac. XVI, vol. III, p. 371 şi Moldavia v epohu feodalizma, t. 1, p. 229. 
446 N. Iorga, Studii și documente, VII, p. 375. 

447 Doc. din 28 nov. 1607 (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVII, vol. II, p. 133). 

448 Ibidem, vol. III, p. 154. 

449 M. Costăchescu, op. cit., p. 524. 


www.dacoromanica.ro 


PIRCĂLABII 215 


furate. Astfel, la începutul sec. al XVII-lea, pentru un om pîrît că a furat 
doi boi, după ce acesta a achitat păgubaşului valoarea boilor, o rudă 
a sa i-a plătit capul de la pîrcălabi cu suma de 22 de taleri, sumă mai 
mare decit valoarea boilor 3%; unalt om care furase 30 de stupi, ca să 
scape de temniţă, dă gloabă pîrcălabului 10 stupi neroiți şi 10 bezmene 
de ceară, după ce plătise şi despăgubirea cuvenită păgubașiloriii ; în sfir- 
şit, pentru lucruri furate în valoare de 35 de taleri, un alt staroste 
a încasat o gloabă de 5 taleri, deci a şaptea parte din valoarea obiec- 
telor furate 42. 

Din datele citate mai sus se vede că gloaba nu reprezenta o anu- 
mită parte din valoarea bunurilor furate, uneori depăşind-o, alteori fiind 
mai mică, cuantumul ei fiind în funcție de bunul plac și de lăcomia 
pîrcălabilor sau staroștilor care o încasau. 

Cînd cei prinși că furau sau gazdele de hoți nu aveau cu ce plăti 
pagubele făcute, dînd gloabă, erau siliţi să-și înstrăineze ocinele, pentru 
a scăpa de moarte. Astfel, la 28 mai 1692, o gazdă de hoţi din ţinutul 
Putna arată că, neavînd cu ce plăti pagubele, a stat închis şase luni la 
Manolachi Ruset staroste de Putna, care l-a scos apoi din temniţă ca să-l 
spînzure. Cel condamnat astfel primeşte să plătească starostele pagu- 
bele făcute, dîndu-i acestuia ocina sa din Pirlești 459. 

În concluzie, subliniem faptul că, pe căi considerate legale în orîn- 
duirea feudală sau prin abuzuri, pîrcălabii moldoveni realizau venituri 
însemnate, atît din judecăţile pe care le făceau, cît şi din gloabele pe 
care le încasau de la cei aflaţi într-o culpă oarecare. 


A 


Spre deosebire de Moldova, în Țara Românească pircălabii au jucat 
un rol mult mai puţin însemnat, atît în sfatul domnesc, cît și în orga- 
nizarea administrativă a ţării, şi aceasta din două motive: datorită 
numărului mult mai mic de cetăţi rămase în stăpînirea țării și unei mai 
slabe organizări administrative a teritoriului acestui stat feudal 454. 


50 Doc. din 23 nov. <1607—1609> (Doc. priv. ist. Rom., A.. veac. XVII, vol. II. p. 132). 

Cam în aceeași vreme; alți oameni care fînraseră au dat celor păgubiţi ocină pentru 
50 de taleri, iar pircălabul a lat ..doi boi şi o vacă şi un giuncu” (doc. din 2 mai 1612, 
Biblioteca Centrală de Stat, XX/15). Vezi şi doc. din 27 mart. 1656. în carc se arată că 
pentru o pagubă de două vaci se dăduseră păgubaşilor trei boi, iar staroştii au luat 
gloabă alţi doi boi (N. lorga, Studii şi documente. VII, p. 370). 

4&1 Doc. din 23 mart. 1635 (G. Ghibănesen, Surete, III, p. 179 ṣi 195); pentru un tigan 
care furase trei cai, starostele de Putna a încasat 30 de taleri bătnti, cu care ise plătise 
capul de la pieire (doc. din 28 oct. 1646. Arh. St. Buc.. m-rea Răchitoasa, VII/16—17). 
Vezi şi doc. din 21 dec. 1639 (Acad. R. S. România, MCDALV/1). 

45: Doc. din 15 nov. 1660 (Arh. St. laşi, CDXII/13). 

453 „Arhiva românească”, 1945—1946, n. 246—247. 

4% în recenzia făcută incrării Ini P. P. Panaitescu, Mircea cel Băâtrin, C. C. Giurescu 
și-a exprimat opinia că , s-ar putea susține că $udeţele muntene erau condusc, în epoca veclic, 
de pircălabi, dregători dc caracter. în primul rînd, militar”, identificind pe pircălabi cu cas- 
telanii amintiţi în documente încă din sec. al XIV-lea; după părerea sa, .,pîrcălabii judeţelor sint 


www.dacoromanica.ro 


216 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


Primul dregător purtînd titlul de pîrcălab sau castelan este men- 
ționat destul de timpuriu în Țara Românească, la 1368, cînd — după 
informaţiile date de o cronică maghiară — Dragomir, pircălabul cetăţii 
Dîmboviţa, a condus armata Țării Românești care a înfruntat oştile 
maghiare comandate de Nicolae Lackfy, voievodul Transilvaniei 455. 

Este posibil ca, pînă la căderea lor sub stăpînirea turcească, şi' 
alte cetăţi ale ţării: Turnu și Giurgiu5, să fi avut pîrcălabi, dar ei nu' 
sînt amintiţi în documente. În schimb, la 1474, cu ocazia expediției lui 
Ştefan cel Mare în Ţara Românească, aflăm că cetatea Teleajen avea, 
pîrcălabi, pe care domnul Moldovei i-a tăiat o dată cu arderea cetăţii 457. 

Cel mai important dintre pîrcălabii din Țara Românească a fost 
acela al cetăţii Poienari, care este amintit în documente, cu unele între- 
ruperi, în perioada 1481—156045, fiind deseori și membru al sfatului 
domnesc (îndeosebi între anii 1533—1545). Importanţa acestei dre- 
gătorii a crescut foarte probabil în timpul domniei lui Radu cel Mare, 
la sfîrşitul sec. al XV-lea şi începutul celui următor, cînd ea a fost ocu- 
pată de Gherghina, unchiul domnului. În anii 1534 — 1535, cînd dre- 
gătoria de pîrcălab era deținută de Drăghici Vintilescu fost mare vornic, 
acesta apare uneori ca primul martor al sfatului domnesc, purtînd ti- 
tlul de mare pîrcălab sau mare pîrcălab al cetății Poienari. 

Menţionez că un dregător purtînd același titlu de mare pîrcălab, 
dar nu al unei cetăţi, reapare ca martor în sfatul domnesc în vremea 
domniei a doua a lui Grigore Ghica, între 15 aprilie şi 11 iunie 1673, 
fiind menţionat înaintea slugerului, medelnicerului, pitarului, jitnicerului 
și şetrarului 4%. Din documente rezultă că acest mare pîrcălab era pîrcă- 
labul sau ispravnicul de Tîrgovişte 40. 


tot una cn pircălabii de orașe care apar în diverse porunci domneşti din veacul al XV-lea” 
(Rev. ist. rom.”, XV, 1945, fasc. UI, p. 125. p. 418—419). 

Cred că C. C. Giuresen nu are dreptate; mai întii, pircălahii de oraşe nn au jucat ace-, 
laşi rol important ca accia ai cetăților, iar aceștia din urmă nu sint atestati documentar decit 
la Crăciuna și Poienari. Pircălabii de oraşe erau reprezentanții domniei în orașe, avind în 
atribuţia lor în primul rind stringerea veniturilor envenite domniei și apoi participarea la jude- 
carea pricinilor privind pe locuitorii orașelor. Dintre acești pircălahi de oraşe (amintiţi la 
Pitești, Tirgșor, Ta. Jiu şi Thgoviște), doar cel de Tirgoviște va ajunge să joace un rol mai 
important în sec. al XVII-lea, cînd, pe vremea domniei lui Grigore Ghica, va fi citat uncori 
ca membru al sfatului domnesc cu titlul de marc pircălab (vezi mai jos). 

În Țara Românească un rol asemănător cu acela al pircălabilor moldoveni l-au înde- 
plinit ispravnicii de oraşe (vezi mai sus p. 125). 

4% Ioannis de Thurocz Chronica Hungarorum în Scriplores rerum veteres ac genuini 
pars prima, ed. I. G. Schwandtner, Viena, 1766, p. 311—312. Vezi şi Gr. Tocilescu, Cetatea 
Bucureştilor şi Cetatea Dimbovijei (,,Tinerimea română”, I, 1898, p. 19). 

456 După cum se ştie, Brăila nu a avut cetate decit începind din sec. al XVI-lea. 

457 Cronicile slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, p. 17. ' 

458 Între 1519 şi 1528, de pildă, ptreălabul nu cste amintit în documente. În această 
vreme cetatea însese încredințată regelui maghiar (,,Buletinnl Comisici Mon. Istorice”, 1910, 
p. 183—184 și Jlurmuzati, XV, p. 281). 

459 Acad. R. S. România, XCIV/8, CCCI XV/220 și Muzeul de istorie Buc., nr. 27215. 

4% La 14 mai 1673, Stroc mare pircălab — care apare în sfatul domnesc cu acest ti- 
tiu — fiind ispravnicul scaunulni Tirgoviștei, dă un răvaș pentru jurători la Bărbulețu-Dim- 
toviţa (,„,Rev. istorică”, 1925, p. 226). Înainte de această dată, lu 283 mai 1646, un răvaş 
asemănător dăduse pircălabul de curte din Tirgovişte (ibidem, p. 224—225). 


www.dacoromanica.ro 


VISTIERUI, 217 


Despre atribuțiile pircălabilor -din Țara Românească informaţiile 
ce posedăm sînt foarte sărace. În afară de cele două ştiri citate mai sus, 
privind atribuţiile de ordin militar ale pîrcălabilor, comandanţi ai unor 
puncte fortificate, către mijlocul-sec. al XVI-lea îi întîlnim pe piîrcălabii 
de Poenari făcînd hotărnicii în satele din apropierea cetăţii ai căror 
comandanţi eran 461. 

Ne lipsesc ştirile privind veniturile pîrcălabilor din Țara Româ- 
nească. Ca şi alţi dregători, este foarte probabil că ei obțineau diverse 
beneficii din slujbele prestate. Este de asemenea posibil ca pîrcălabul 
de Poenari să fi realizat unele venituri de la cei pe care domnul îi 
„arunca”” în această cetate, ca pedeapsă pentru diferitele delicte săvirșite 


A. 
În concluzie, subliniem faptul că pîrcălabii au fost — îndeosebi 
în Moldova — dregători teritoriali, care au îndeplinit îh cetățile și pinu- 


turile ce li se încredințau de către domn atribuții însemnate militare 
(pînă în sec. al XVI-lea), administrative și judecătoreşti şi că această 
dregătorie a decăzut în sec. al XVII-lea. 


e. Vistierul 


Numele acestui dregător este de origine bizantină, ca și acela al 
logofătului. În Imperiul bizantin, ` dregătorul numit mporofeoridpros a 
fost urmașul lui comes sacrae vestis din sec. al V-lea şi a avut în sarcina 
sa grija garderobei împăratului (vestis sacra) și a tezaurului acestuia. 
Atribuţiile protovistierului erau diferite de acelea ale vistierului public 462. 

Numele grecesc al protovistierului vine: deci de la cenvîntul latin 
vestis= haină. 

' Ca și numele altor dregătorii, și acela de vistier nu a fost împru- 
niutat direct de la bizantini; ci foarte probabil prin intermediul statelor 
feudale sirb sau bulgar; în statul sîrb exista în sec. al XIV-lea dre- 


35 Doc. priv. isi. Rom., B., veac NVI, vol. JII, p. 43, 129, 138. 

462 Vezi R. Gnilland. Fonctions el dizniles des eunuques, in „Etudes byzantines” t. IJ, 
1911, p. 202—220, J. Ebersolt, Sur les fonctions et leş dignites du nestiarum byzantin. în vol. 
AMelanges Ch. Diehl, i, Paris, 1930, p. 81—89 și L. Brehier, op. cit., vol. II, |. 130—131, 
148—149 şi 152. 

Despre organizarea finanțelor în Imperiul hizantin vezi pe larg Incrarea lni F. Dölger, 
Beilrăge zur Geschichte der byzantinischen Finanzverwaltung besonders des X— XI Jahr., Leipzig, 
1927 şi articolul Ini Gabriel Millet, L'origine du logolhete general, chef de P administration finan- 
cière à Byzance. in vol. Melanges d'histoire du moyen åje offeris a M. Ferdinand Lot par 
ses amis el ses élèves. Paris, 1925, p. 565—573, unde se arată că, în Imperinl latin de răsărit, 
jinanţele eran în grija a doi demnitari : comes sacrorum largitionum, care avea în seama sa 
tezâurul imperial, și prefectul pretoriului, care răspundea de bugetul statului; aceștia an fost 
inlocuiţi în timpul lui Justinian al Il-lea de logofătul general, Mai tirzin. un alt dregător en 
numele de mare logofăt a devenit şeful cancelariei imperiale (vezi mai sus logofătul). 

453 C. C. Ginrescu. Contribuţiuni, p. 114. În timp ce C. C. Giurescu înclină către fi- 
liera sîrbă prin care a fost împrumutată dregătoria de vistier, M. Lascaris crede ră acest im- 
prumut s-a făcut prin intermediul statului bulgar (,,Byzantinoslavica”, 1929, p. 225). 


www.dacoromanica.ro 


218 DREGĂTORII CU ATRIBUŢII DE ORDIN PUBLIC 


gătoria de protovistier 4%, așa cum acesta va fi numit uneori mai tîrziu 
şi în Țara Românească. 

În documentele slavone din Țara Românească i se spune de regulă 
EHeTHiaph Sau &HeTHiapHHk, mult mai rar, îndeosebi la sfîrşitul sec. al 
XIV-lea şi în secolul următor, npoTroeneriap. În unele documente din sec. 
al XVII-lea, redactate în timpul logofeţiei lui Udriște Năsturel, marele 
vistier mai era numit şi BfAHKIH ehkpokHuiHHk, adică marele păstrător de 
comori san al tezaurului“. În textele latine i se spune de regulă 
„thesanrarius” 41% sau „supremus thesaurarius” 4%, iar alteori „Camerae 
praefectus” 4%. Pentru A. M. del Chiaro, marele vistier este „gran tre- 
soriere''4%, iar în textele germane este numit ,,Schatzmeister”. 


În Țara Românească, vistierul este unul din primii dregători 
menţonaţi în documente, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrin. 
În documentele din această vreme apar uneori ca membri ai sfatului 
cîte doi vistieri, din care unul poartă numele deprotovistier 47, titlu 
ce se va da uneori vistierului și la sfîrşitul sec. al XV-lea 471. 


Marele vistier a ocupat în Țara Românească un loc fruntaş printre 
dregătorii ţării, fiind amintit fie ca al patrulea membru al sfatului dom- 
nesc, după marele logofăt, fie al cincilea, după marele spătar 472. Locul 
patru a fost deci împărțit între aceşti doi dregători, vistierul şi spătarul, 
care avean, se vede, o importanţă asemănătoare. Ca al patrulea dregător 
al ţării, după marele logofăt, îl enumeră şi autorul Relaţiei istorice 473, 
în timp ce A. M. del Chiaro îl consideră al cincilea, după spătar 44, 

După cum însuși numele său arată, vistierul era mai marele vis- 
tieriei, cel care îngrijea de stringerea veniturilor ţării şi ţinea evidența 
cheltuielilor lor. După informaţiile date de autorul Relaţiei istorice, dese- 
ori amintită aci, masele vistier ocupa o „,dregătorie mare şi foarte 
bănoasă”. „Datoria lui e să numere toţi banii aduşi şi să-i pună bine 
și să-i dea cui trebuie dați, să primească deslegare sau adeverinţă de 
primire şi să dea socoteală anume domnului, odinioară divanului, să facă 


464 St. Nuvakovic. sp. cit., p. 260—263. Tot aci, exista, în sec. XIII—XIV, şi dre- 
gătoria de veliki kaznac, care indepiinca atribuţiile marelui vistier de la noi (C. .Jirecek, Lu 
civilisation serbe au mosen âge p. 9—10). 

465 Vezi doc. din: 6 martic 1628, 13 ian. si 5 aug. 1634, 3 aug. 1639 etc. (Acad. 
R. S. România, Peceți nr. 76, Arh. St. Buc., m-rea Bistriţa LX1I1/184, A.N., Dep. Cocorăscu, 
XCI/28 și Istorice noi, XLV/4). 

43 J, Bogdan, Relaţiile, p. 326 şi 354—355 (1460 şi 1507). Despre termenul latin the- 
saurarius vezi Du Cange, Glossarium, VIII, subh voce. 

167 C. Giurescu, Material, 11, p. 82. (1726). 

46% Relatio historica (Mag. istoric, V, p. 43). 


469 A. M. del Chiaro, op. cit.. p. 61. 
470 Vezi doc. din 8 ian. <1392>. 14 mai 1441, etc. (D.R.H., B., vol. I, p. 45, 163). 


Vezi şi doc. din 11 mai 1409, în care apar ca memhri ai sfatului domnesc doi vistieri (ibidem, 
p. 77). 
471 Doc. din 1 aug. 1496, 15 aprilie 149R (ibidem. p. 437, 461). 
472 Vezi şi C. C. Giurescu, op. cit., p. 110—111. 7 
473 Relatio historica (Mag. istoric, V, p. 33). 

474 A, M. del Chiaro, op. cit., p. 61. 


www.dacoromanica.ro 


VISTIERUL 219 


rost de stofe, de mătăsuri, de ţesături de fir..., carmezine și aşa mai 
departe şi de blănuri de samur şi alte blănuri scumpe, atit pentru domn, 
cît şi pentru daruri. Țot de el atîrnă strămutarea birurilor obișnuite de 
la un sat la altul” 4%. 

Vistierul avea deci două atribuții: prima, şi cea mai importantă, 
era aceea de a îngriji de stringerea veniturilor realizate din ţară și de modul 
cum se cheltuiau acestea, iar cea de a doua — asemănătoare protovis- 
țierului bizantin — de a aproviziona curtea domnească cu blănuri și 
stofe scumpe, necesare atît pentru garderoba domnului, cît şi pentru daru- 
rile pe care acesta le făcea străinilor şi boierilor. Este greu de spus dacă 
vistierul a îndeplinit de la început ambele aceste atribuţii 476. 

Nu dispunem de date prea numeroase despre modul cum marele 
vistier îşi îndeplinea atribuţiile. După cum se ştie, cuantumul dărilor 
şi data stringerii acestora se stabilea de către domn împreună cu sfatul 
său 477, iar strîngerea lor se făcea de numeroși slujbaşi ai statului feudal 
care purtau de regulă numele dării de care se ocupau, de către marii 
boieri cărora li se concesiona dreptul de a aduna unele dări, sau de cei 
cărora li se arendau alte asemenea dări. Marele vistier şi subalternii săi 
ţineau catastifele în care erau trecute toate satele din ţară cu sumele 
ce trebuiau plătite 478 şi primeau dela striîngătorii dărilor sumele strînse, 
pe care le păstrau în vistieria aflată în palatul domnesc. 


Marele vistier al ţării nu avea un rol prea important în stabilirea 
gradului de exploatare fiscală a ţării. Cronica Țării Româneşti — vrînd 
să absolve pe Matei Basarab de ,,numele rău” pe care şi-l făcuse pentru 
faptul că strînsese multe dări — atribuie întreaga vină a exploatării 
fiscale din vremea sa vistierului Ghinea Brătășanu, care i-a adus lui 
Matei „bani mulţi”, făcîndu-i în același timp „nume rău” 4%. Fără îndoială 
că marii vistieri vor fi săvîrşit abuzuri — ca şi ceilalți dregători — 
însă nu se poate susține că numai ei sînt vinovaţi de exploatarea fiscală 
excesivă a ţării în anumite perioade. 


Marele vistier primea în păstrare toate sumele ce intrau în vis- 
tierie — care se ţineau în pungi pecetluite şi în lăzi — şi tot el elibera 
banii necesari diverselor cheltuieli ale domniei. Într-un document din 
2 iulie 1672, se spune, de pildă, că „pren socoteala lui” Stroe Leur- 


475 Mag. istoric, V, p. 43—44. Cf. şi informaţia lui Evlia Celebi, după care vistierul 
„ține registrele pentru toate bunurile” (,.Buletinul Comisiei Istorice”, XVI, p. 267). 

416 Menţionez însă că, în a doua inmătate a sec. al XV-lea, locul unde se păstrau 
blănurile domnului se nuinea visticrie. Astfel, la 6 martie 1470, Radu cel Frumos scria brașo- 
venilor că a interzis negustorilor să cumpere din țară blănuri de vulpi, jderi și rişi, deoarece 
pe acestea le lua domnul la vistieria sa (ancrlap) (I. Bogdan, Relaţiile. p. 108—109). 

47 În lipsa domuului din ţară, de stringerea dărilor se ocupau boierii ispravnici sau 
caimacami ai scaunului domnesc, care țineau locul domnului (Vezi Radu Popescu, Zsforiile, 
ed. C. Grecescu, p. 163). 

4733 Vezi, de pildă, doc. din 16 oct. 1625, în care domnul arată că „am scos accl sat... 
și din catastiful de vistierie al domniei mele” (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. IV, 
p. 569) Vezi despre aceasta pe larg D. Mioc, Despre modul de impunere şi percepere a birului tn 
Tara Românească, în Studii şi mat. de istorie medie, II, p. 51—74. 

479 Istoria Țării Româneşti, ed. C. Grecescu şi D. Simonescu, p. 153—154. 


www.dacoromanica.ro 


220 DREGĂTORII CU ATRIBUŢII DE ORDIN PUBLIC 


deanu mare vistier al lui Matei Basarab 'se dăduseră niște bani „den 
vistieriia domnească” pentru plata unui sat cumpărat de domn 4%. 


După cum se ştie, pînă în vremea domniei lui Constantin Brînco- 
veanu nu se cunoaşte nici un fel de catastif sau condică în care erau 
trecute socotelile vistieriei, prima condică ce ni s-a păstrat fiind din această 
epocă 48t, 


Marele vistier era obligat să prezinte socoteala vistieriei domnului 
țării sau unor mari boieri numiţi de domn. Într-un document din 19 
iunie 1620, Gavril Movilă, domnul Ţării Românești, arată că lui Stoica mare 
vistier „i-a venit vremea morții şi socoteala (vistieriei) nu a apucat să 
o dea, ci a rămas la vistieria domniei mele dator ughi mulţi”. Pentru 
acoperirea acestei datorii, domnul a slobozit şase'sate ale fostului vistier, 
de la care a luat 1500 de galbeni 482. 


Un foarte interesant document de la Matei Basarab, din 18 ian. 
1652, ne oferă o serie de ştiri prețioase despre modul cum erau numiţi 
în slujbă vistierii şi despre chipul în care dădeau seama de socotelile 
vistieriei. În acest document, mitropolitul, episcopii şi boierii 'Ţării 
Românești arată că, înainte de a fi numiți în dregătorii, Stroe Leur- 
deanu mare vistier, Radu din Fărcaş al doilea vistier și Tudor cămărașul 
fuseseră puşi de domn să jure cu mîinile pe evanghelie şi li se făcuseră 
cărți de blestem de la patru, patriarhi „cum să slujească, domnu nostru 
cu dreptate, să nu-l fure, nici să-i facă vre-o hitlenie, iar lor să le arate 
domnu nostru milă mare şi cinste”. La 20 ian. 1651 (deci la nouă ani 
de la numirea lui Stroe ca mare vistier), „pus-au domnu nostru boiari 
mari ca să le ia seama a cămării și să-i numere banii care au fost numă- 
rați iar de dînşii (la primirea slujbei) și pecetluiţi cu peceate domnească”. 
La controlul făcut, s-a găsit o ladă mare de bani spartă și 85 de pungi 
lipsă. Văzînd aceasta, Matei Basarab i-a „apucat să dea seama de vis- 
tierie şi de toate veniturile țării şi de bucatele domnu nostru”. Ei au 
declarat însă că nu pot să dea socoteală decît pe trei ani. Fiind dovediți 
„furi fățişați şi de cămară şi de vistierie”, trebuia să li se taie cape- 
tele, dar domnul le iartă viața, îi scoate din slujbă și aruncă asupra 
lor cele mai cumplite blesteme 483. 


Din acest document rezultă mai întîi că domnii aveau atît de puţină 
încredere în marii vistieri şi subalternii lor încît îi puneau să jure pe evan- 


480 Muzeul de istoric Buc., nr. 27 239. Despre modul cum se scoteau banii din vistierie 
pentru plata haraciulvi, sub supravegherea marelui vistier, vezi Paul de Alep, Călătoriile pa- 
triarhului Macarie, cd. cit., p. 218. 

481 Excepţie fac doar unele socuteli ale vistieriei din vremea domniei lui Mihai Viteazul, 
în care se consemnează sumele de bani încasate şi cheltuite în anul 1600 în Transilvania 
(N. Iorga, Documente nouă, tn mare parte românşeti, relative la Petru Șchiopul şi Mihai Viteazul, 
Buc., 1898, p. 33—35). 

482 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol: III, p. 561. Vezi şi doc. din 17 aug. 
1628. (Acad. R. S. România, XCV/61). 

433 Arh. St. Buc., Diplomatice nr. 6. Doc. a fost publicat de A. Sacerdoţeanu în „Bis. 
ort. rom.”, 1964, nr. 11—12, p. 1092—1093. 


www.dacoromanica.ro 


VISTIERUL 221 


ghelie că nu vor fura din .banii ce li se încredințau spre păstrare48. Se 
mai constată apoi că vistierul nu trebuia să prezinte prea des seama 
vistieriei, ci atunci cînd îi cerea domnul, această lipsă de control uşu- 
rînd furtul banilor. O altă constatare ce se desprinde din acest impor- 
tant document este aceea că, nici la 1652, vistieria și cămara domnească 
nu erau complet diferențiate, de îndată ce marele vistier, vistierul al 
doilea şi cămărașul furau împreună şi din vistieria ţării şi din cămara 
domnului. i 

Nu dispunem de date prea precise despre veniturile realizate de 
marele vistier. Autorul Relaţie; istorice amintite ne spune — cum am 
văzut — că dregătoria era „magnum et utile”, dar nu vorbește decît 
de veniturile realizate de vistier de la subalternii săi 18%. În afară de aces- 
tea, marele vistier obținea unele venituri de la stringerea dărilor, al căror 
cuantum nu-l cunoaștem însă. În orice caz, aceste venituri trebuie să 
îi fost destul de mari, de îndată ce, în timpul cît au ocupat această dre- 
gătorie, unii mari vistieri au putut face achiziţii de bunuri imobile eva- 
luate la sume uriașe. De pildă, în timpul cît a fost mare vistier al lui 
Matei Basarab (1653—1655), Bunea Grădișteanu a cumpărat ocine 
în valoare de 1 047 000 aspri sau 5 000 de galbeni, în afară de numeroase 
altele al căror preţ nu ni se spune 486, 

Subaliernii imediaţi ai marelui vistier erau al doilea și al treilea 
vistier şi logofeţii de vistierie, care-l ajutau la ţinerea socotelilor vistieriei. 

Al doilea vistier apare prima oară în izvoare la începutul sec. al 
XVI-lea, la 17 sept, 1508 487. Către mijlocul sec. al XVII-lea, dregătoria 
de al doilea vistier a fost ocupată de către două persoane în același timp. 
De pildă, la 6 martie 1642 sînt amintiţi Șerban și Bunea (Grădişteanu) 
vistieri ai doilea 458, iar la 3 august 1646 Eustratie (Leurdeanu) și Serban 
ai doilea vistieri 4%. Mai tîrziu, însă, s-arevenit la un singur vistier al 
doilea. În vremea domniei lui Şerban Cantacuzino, vistierul al doilea 
era considerat unul din dregătorii importanţi (după al doilea logofăt), 
care asista la ședințele sfatului domnesc’. 


484 Această neîncredere se vede că era motivată, de îndată ce şi alţi mari vistieri au 
sustras din „,averea” domnilor, ca acel Oancea vistier al lui Neagoe Basarab, care, înrind stă- 
pinului său 400 de galbeni şi argint pentru potire de 8000 de aspri, își pierde averea, furtul 
banilor domnești fiind considerat hiclenie (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. II, p. 47). 

Întrucit vistierul sau tezauriarul avea pe mina sa sume importante de bani, prima cali- 
tate ce i se cerea era cinstea. În regatul feudal maghiar, de pildă, tesaurarius ales de re ge 
trebuia să fie un om cinstit și priceput, care înainte de a intra în slujbă, depunea jurămint 
„quod universos regios proventus e manibus quorum que cum auxilio regiae majestatis sine 
favore extorquebit. suisque manibus applicabit. riteque et commode dispensabit, neminique 
dispensationem indulgebit ; et, si qui forent dissipatores, regiae majestatis et consiliariis 
manifestabit, nihilque cuipiain indignum concedet ; sed omnia quae perperam aguntur regiae 
majestati et consiliariis significare curabit”? (Corpus juris Hungarici, I, p. 840). 

485 Mag. istoric, V, p. 53. 

438 Doc. din febr. 1657 (Acad. R. S. România, Suluri, nr. 5). 

48? Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI. vol. I, p. 49. Vezi și N. Iorga, Studii şi do- 
cumenle, XV, p. 252. 

483 Arh. St. Buc., m-rea Căldăruşani. XXXV/4. 

489 Acad. R. S. România. NLIII/87. 

4290 Mag. istoric, V, p. 34. 


www.dacoromanica.ro 


222 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


Autorul Relaţiei istorice îl numeşte „al doilea cămăraș (camera- 
rius) sau mai mare peste tezaurul domnesc” 4. Cum cămărașul era în 
această vreme un alt dregător — amintit separat şi de autorul Relaţiei 
în discuţie — probabil autorul relaţiei a dat numele de „camerarius”? 
vistierului după cum era numit acesta în unele texte latine. 


Al treilea vistier este amintit prima oară la 14 iunie 1667 4%, în vre- 
mea domniei lui Grigore Ghica, domnie în care s-au introdus în Țara 
Românească unele dregătorii existente în Moldova. Unii dintre aceşti 
treti vistieri ajungeau ei înşişi mari vistieri, după o practică îndelungată 
în slujba vistieriei, cum este cazul lui Șerban Bujoreanu, al treilea vis- 
tier aproape zece ani, de la 3 aprilie 1692 4% la 10 martie 1701 4%, devenit 
mare vistier după această dată. 

Cît priveşte logofeții de vistierie, aceştia sînt foarte adesea amin- 
titi în documentele sec. al XVII-lea, de la 4 mai 16204%, fie cite doi 
odată, fie chiar cîte treit. Din Relaţia istorică aflăm că, în vremea 
domniei lui Şerban Cantacuzino, existau trei logofeţi de vistierie „sau 
cum s-ar zice cancelari”, care asistau la şedinţele sfatului domnesc și 
care făceau cu rîndul slujbă cîte o lună de zile, în care timp înregistrau 
și primeau „cele ce sînt de primit” şi dădeau „cele ce sînt de dat” 48, 


Printre logofeţii de vistierie din sec. al XVII-lea întîlnim şi o seamă 
de viitori mari dregători, ca: Marco Danovici, ajuns mare paharnic, . 
Pană Filipescu, devenit apoi mare spătar, Bunea Grădişteanu, care a 
ajuns el însuşi mare vistier, Eustratie Leurdeanu, mai tîrziu mare pos- 
telnic etc. În această vreme, logofeţii de vistierie ocupau o poziţie socială 
mai bună decît logofeţii cancelariei domnești, fiind amintiţi în documente 
împreună cu marii boieri 4%. 

În afară de aceşti logofeți de vistierie mai existau probabil şi alți 
logofeţi mai mici. Un document din 5 mai 1637 amintește pe un „spudei: 
de la vistierie” 5%, care nu era logofăt de vistierie. 


* 


491 Ibidem. 

492 Arh. St. Buc., Mitr. Ţării Rom., CCCLIII/63. 

493 Arh. St. Buc., ep. Rimnic, LVI/12. 

49% Al. Fălcoianu, Familia Bujoreanu, p. 17. 

495 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. III, p. 515. 

46 Vezi @oc. din: 12 sept. şi 18 nov. 1623, 28 april. 1626, 28 ian. 1660, etc. (ibidem, 
vol. IV, p. 328, 353, Acad. R. S. România, CCCCXVI1I1/19, Arh. St. Buc., m-rea Stavro- 
poleos, 1/2). Vezi şi doc. din 30 nov. 1656, în care este amintit Nan al doilea logofăt de vis- 
tierie (Arh. St. Buc., Mitr. Ţării Roni., XVI/5). 

497 Vezi doc. din 3 dec. 1640, în care apar Marco (Danovici), Şerban și Dumitru logo- 
feți de vistierie (Acad. R. S. România, CXCVIII/72). 

498 Alag. istoric, V, p. 53—54. Despre C. Ştirbei logofăt de vistierie în domnia lui 
Gheorghe Duca, cind a incercat să falsifice semnătura marelui vistier pentru a-şi însuși 
17 pungi de bani, vezi Istoria Țării Româneşti de la oct. 1688 la mari. 1717, p. 73. 

499 Vezi, de pildă, doc. din 3 mai 1620 (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. 
III, p. 515). 

500 Arh. St. Buc., A.N., CNI/3. 


www.dacoromanica.ro 


VISTIERUL 223 


În Moldova, vistierul e numit în documentele slave aneruapnuk sau 
Hernia. În textele latine el poartă numele de „wysthernik"50i, „theza- 
wrarius” 502, „thesaurarius magnus” 53 sau „supremus thesaurarius” 504. 
În izvoarele germane el este numit Schatzmeister” 55. În unele docu- 
mente latine se dă și echivalența ,„wyzternik seu thesaurarius” (1530) 
sau „supremus thesaurarius quem suo vocabulo wizternik nominat” 
(1542) 505. 

Vistierul apare prima oară ca membru al sfatului domnesc la înce- 
putul domniei lui Alexandru cel Bun, într-un document din 11 febr. 
14007, fiind menționat după aceea ca membru obișnuit al sfatului. 

În timpul acestei domnii, în anii 1409—1411, vistierul a cumulat 
uneori şi funcţia de postelnic, fiind numit postelnic şi vistier 5%, după 
care boierul care ocupase cele două dregătorii a rămas numai cu 
titlul de vistier. 

Cumularea celor două funcţii în mîinile aceluiaşi dregător nu a 
fost un proces specific Moldovei. O situaţie asemănătoare se întilnește 
şi în Imperiul bizantin, ca şi, într-o vreme, în Franța, unde dregătorul 
numit camerarius — urmașul lui magister regis domus — avea în 
grija sa camera de culcare a regelui şi tezaurul acestuia, care a trecut 
apoi în seama lui tesanrarius san trezorierului 509. 

În sec. XV—XVI, în Moldova, funcţia de vistier nu avea o impor- 
tanță prea mare, dregătorul respectiv figurînd printre ultimii membri 
ai sfatului domnesc, de obicei înaintea stolnicului și comisului 510. 

Către sfîrşitul sec. al XVII-lea, marele vistier era considerat ulti- 
mul, al optulea, după paharnic, dintre dregătorii care „fac parte din 
sfat” 51, avînd deci o situație mai modestă decît vistierul muntean. Dimi- 
trie Cantemir precizează că vistierul era socotit membru al sfatului dom- 
nese deoarece ţinea cheia de la cămara unde aveau loc aceste sfaturi, 
de fapt sfatul fiind format în această vreme din şapte mari dregători 512. 

Ori care ar fi fost situaţia marelui vistier între ceilalţi dregători 
ai sfatului domnesc, dregătoria sa era destul de importantă la sfîrşitul 
sec. al XVII-lea. Vorbind de numirea lui Iordache Ruset ca vistier al 


501 |. Bogdan, Doc. lui Ștefan cel Mare, Il, p. 441 (1499). 

502 Ibidem, p. 299, Hurmuzaki, XV, p. 67 (1468) şi „Rev. istorică”, II, 1916, p. 89 (1676). 

503 D, Cantemir, op. cil., p. 79. 

5% Hurmuzaki, XV[1, p. 204 (1510). Bandini îl numeşte „thesaurarius” pe cămăraş şi 
„„cubicularius” pe vistier (Codex Bandinus, p. 313). 

50% Hurmuzaki, XV/1, p. 169 (1404). 

506 Ibidem, p. 358, 422. 

507 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 8. 

508 Ibidem, p. 19—24, 28. 

509 Fustel de Coulanges, op. cit., III, p. 154—156, VI, p- 327—328, Paul Viollet, ọp. 
cit., II, p. 123 și 125—126 și F. Lot — R. Fawtier, op. cit., II, p. 54—55. 
sii han Despre rangul său ierarhic în sec. al XV-lea, vezi C. C. Giurescu, op. cit., p- 

— 118. ` 
511 M. Costin, Opere, p. 238. 
512 D. Cantemir, op. cit., p. 79. Vezi şi idem, Viaţa lui C. Cantemir p. 158. 


www.dacoromanica.ro 


224 DREGATORII CU ATRIBUŢII DE ORDIN PUBLIC 


lui Constantin Cantemir, cronicarul Ioan ‘Neculce spune foarte sugestiv 
că prin aceasta domnul i-a dat „cheia ițării în mînă” 513, i n 


Ca şi marele vistier din Țara Românească, vistierul moldovean 
era dregătorul care ținea evidența sumelor încasate şi cheltuite din vis- 
tieria ţării 514. De aceea, călătorul turc Evlia ‘Celebi îl compară pe viš- 
tierul moldovean cu defterdarul din Imperiul otoman ®5., 


După informațiile pe care le aflăm de la Dimitrie Cantemir, grija 
pentru veniturile țării o aveau cei şapte boieri de sfat. Cînd era nevoie 
de bani, fie la cererea Porții, fie pentru treburile țării şi ale domniei, 
cei șapte boieri se sfătuiau şi comunicau domnului hotărîrea luată prin 
intermediul vistierului, după care domnul dădea ordin să se împlinească 
sumele necesare. Aceasta se făcea, prin oamenii "marilor dregători, cărora 
li se încredința stringerea dărilor respective, care predau apoi sumele 
adunate marelui vistier contra unor dovezi.de primire. Trimestrial marele 
vistier trebuia să prezinte celor șapte boieri din sfat socoteala veniturilor 
strînse şi a cheltuielilor făcute 516. 


Afirmațiile lui Dimitrie Cantemir sînt confirmate de un foarte 
interesant document din 22 nov. 1672, o scrisoare adresată de Ştefan 
Petriceicu lui G. Catargiul vornicul, în care domnul îi comunică : „veţi 
îi şi d-voastră nevoitori pentru sărguiala banilor şi vistiernicul va stringe 
banii precum i-am scris Şi d-sale”.. Cu ocazia aceasta, aflăm că marele 
vistier nu era schimbat în timpul stringerii. dărilor 517. 


Ca şi în Țara Românească, la vistieria Moldovei exista o evidență 
a tuturor satelor ţării, precum şi o alta a tuturor categoriilor de privi- 
legiaţi (curteni, slujitori, mercenari, etc.). La 21 sept. 1680, domnul țării 
arată astfel că Mihalachi stolnicul a fost căutat „la tablă la vistierie”? 
şi a fost găsit că era înscris cu pecetluit, la Băloșeşti 518. 


Tot în legătură cu atribuţiile matelui vistier moldovean, trebuie 
să mai amintim aci şi de faptul că el a cumulat un timp şi funcţia de 
mare vameş al ţării. Unii din marii vistieri de lå sfîrşitul sec. al XV-lea 
şi din prima jumătate a celui următor, ca Trotușan și Ieremia, se inti- 
tulează în scrisorile lor „supremus thesaurarius... ac regni dicti Moldaviae 


513 I. Neculce, op. cit., ed. I. Iordan, edna 1-a, p-'100. 

514 M. Costin. Opere, p. 238, 388 și D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 79. Vezi şi 
interpolaţia cronicii lui Grigore Ureche, potrivit căreia marele vistier era ,,ispravnic pre socotele 
ce să fac să să ia den ţară și grijind și dind lefe slujitorilor și purtătoriu de grijă a toată 
cheltuiala curţii şi a oaspeţi ce vin în ţară și toate -catastijele ţării pre mina lui” (Gr. 
Ureche, Letopisețul, ed. cit., p. 77). Sa Se e 

515 „Bul. Com. Ist.”, XII, p. 52. 

516 D. Cantemir, o op. cit. p. 108. Vezi şi cronica lul Nicolae Costin (Cronicile României, 
II, p. 84) despre ,.seama” luată, din porunca lui Nicolae Mavrocordat, marelui vistier Gleor- 
ghiță Apostol prin doi mari boieri. După ce au stat citeva zile în vistierie, controlind izvoa- 
dele de socoteli, cei doi boieri au constatat căi vistierul 'era dator cu citeva pungi de banii, 
aceasta deoarece „nu-și lua seama cu diecii de vistieric”, neștiind că va fi controlat așa curind. 

517 G. Ghibănescu, Surete, IX, p. 167—168. Despre, modul în care marii dregători 
participau la stringerea dărilor, vezi yi mai sus p._ 146; 147. ” 

518 Ibidem, XXII, p. 36. 


+ 


www.dacoromanica.ro 


VISTIERUL 225 


teloniator” sau ,,vyster ac theoloneator supremus” 5!9, În a doua jumătate 
a sec. al XVI-lea, însă, vămile Moldovei se dădeau în arendă pe timp 
de un an, începînd de la 5 august, cei care le cumpărau fiind în general 
greci 52%. În sec. al XVII-lea sînt amintiţi în documente numeroşi dregă- 
tori cu titlul de mare vameş, despre care Dimitrie Cantemir ne informează 
că erau considerați boieri de rangul I, care nu aveau însă scaun la divan 521. 

Despre veniturile marelui vistier moldovean, Miron Costin ne spune 
că „nici un ţinut nefiind atribuit dregătoriei sale și această dregătorie 
fiind socotită cea mai săracă în vremea de acum, mereu slujbele ce le 
are ispitesc sufletul lui” 522, Marii vistieri realizau venituri importante 
din „slujbele” lor, adică din stringerea dărilor. 


Despre cuantumul acestor venituri aflăm de abia la începutul sec. 
al XVIII-lea, cînd el era de 1/10 din valoarea dărilor încasate. La 1 sept. 
1714, Nicolae Mavrocordat poruncește locuitorilor din ţinutul Neamţ 
să dea cifertul pe septembrie, în afară de care trebuiau să plătească și 
răsura, cîte trei potronici de un ughi, din care doi potronici „vor fi 
a visterii”, iar un potronic al strîngătorilor dării 533, 

Avînd „cheia ţării în mînă” — cum spune Ioan Neculce — marii 
vistieri puteau realiza venituri destul de mari din jefuirea contribua- 
bililor. 


Despre Ilie Cantacuzino, vistierul celei de a doua domnii a lui 
Antioh Cantemir, cronicarul Ioan Neculce afirmă că „au agonisit din 
vesternicie el 70 de pungi de bani, mai mult decît au agonisit stăpînul 
său Antioh vodă”. Aceste venituri le realizase însă prin jaf, căci croni- 
carul îl acuză că „mînca și fățiș și furiș, cumu-i era voia lui” 52, 

Către sfîrșitul sec. al XVII-lea, într-o vreme în care „țara era 
biruită de toate neputinţele”” — cum spune Constantin Cantemir într-un 
document din 31 dec. 1689 de care vom vorbi imediat —, se întîmpla 
ca domnul, neputînd să strîngă dările din țara pustiită de războaie, să 
apeleze la rezervele marelui vistier pentru a îndeplini unele nevoi urgente. 
Aşa mărturiseşte, la 1689, domnul Constantin Cantemir că a trebuit să 
procedeze, luînd 15 000 de lei de la Iordache Ruset mare vistier, pe care 
i-a dat „la trebuinţele țărei, precum scriu catastihele visteriei”. Pentru 
a se plăti de această datorie, domnul îi dă lui Ruset 3 000 de lei și cîteva 
sate pentru rest 5%. 


Se întîmpla însă ca unii mari vistieri să rămînă datori faţă de dom- 
nii ai căror vistieri fuseseră, îndeosebi cînd acești domni erau lacomi 


519 Hurmuzaki, XV, p. 204 şi 297. Vezi şi I. Bogdan, Doc. lui Ștefan cel Mare, II; 
p. 369. 

520 Doc. priv. isi. Rom., À., veac. XVI, vol. IV, p. 76—77. Marele vameș apare ca un 
dregător separat la 1560 (Hurmuzaki, XV, p. 552). 

521 D. Cantemir, op. cit., p. 82. Vezi şi listele noastre în ms. 

522 M. Costin, Opere, p. 388. 

523 N. Iorga, Studii şi documente, XI, p. 71. Vezi şi ibidem, V, p. 159 (1755). 

524 I. Neculce, op. cit., ed. I. Iordan, ed. a II-a, p. 178—179; Vezi şi p. 109. 

525 Uricarul, XI, p. 213 şi „Anuarul Liceului Naţional din Iaşi”, 1941—1942, p. 121, 
unde a fest publicat de M. Costăchescu. 


15 — e. 290 


www.dacoromanica.ro 


226 DREGĂTORII CU ATRIBUŢII DE ORDIN PUBLIC 


ca Gheorghe Duca. Despre 'Toderașco Iordache Cantacuzino ni se spune 
că a rămas dator 20 de pungi „din visternicie ce au fost vistiernic mare 
la Duca vodă”. Boierul cronicar moldovean, deplîngind lipsa de venituri 
a dregătorilor, adaugă : „aşe sînt de bune boieriile în ţara Moldovii de 
la Vasilie vodă încoaci” 56. Mai tîrziu, Nicolae Bașotă fost mare vistier 
se văita şi el că „din timplarea visterie, în dzilele măriei sale lui Mihai 
vodă”, a rămas „la multă lipsă”, luîndu-i datornicii „toată agoniseta 
ce am fost avînd încă din tenereţele mele, pentru bani ce am luat... 
de-m dat la trebilea visterie”. După mărturisirile sale, ar fi cheltuit pen- 
tru vistierie mai mult de 7000 de galbeni5?7. Dregătoria de mare vistier 
îşi avea deci riscurile sale, într-o vreme în care dările se stringeau greu 
dintr-o ţară pustiită 528. 

Subalternii marelui vistier moldovean erau al doilea și al treilea 
vistier, precum şi diecii de vistierie, care înregistrau veniturile şi chel- 
tuielile în catastifele vistieriei. 

Este foarte posibil ca al doilea vistier să fi existat încă din vre- 
mea domniei lui Ştefan cel Mare, cînd vistieria ţării a fost mai bine orga- 
nizată (în această vreme sînt amintiți şi diecii de vistierie). În două 
documente din 15 martie 1490 şi 20 nov. 1499, sînt pomeniţi astfel pan 
Isac vistier şi pan Eremia vistier, în sfat fiind mari vistieri Boldor, în 
primul caz, şi Isac, în cel de al doilea 5%. Cum Isac şi Eremia vor ajunge 
ei înşişi mari vistieri, primul în 1491, cel de al doilea în 1516, este de 
presupus că, la data cînd sint amintiţi, vor fi fost unii din primii 
subalterni ai marelui vistier. 

Al doilea vistier exista în mod sigur la 1523, cînd Luca Ciîrje infor- 
mează pe poloni că domnul Moldovei a trimis la turci pe al doilea logo- 
făt şi pe al doilea vistier5%. Din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, de 
la 1 sept. 1579531, al doilea vistier este amintit foarte adesea în docu- 
mentele interne ca martor la diverse vînzări, printre marii boieri ai 

ării. 
! Al treilea vistier apare în documente pe la sfîrşitul sec. al XVI-lea 
şi începutul celui următor 532, deşi autorul Cronicii moldo-polone îl men- 
ţionează încă de la 1564533. În vremea lui Dimitrie Cantemir, vistierul 
al doilea era considerat ca fiind al treilea boier din starea a doua (dre- 
gătorii ai doilea), iar al treilea vistier era al patrulea din starea treia. 

Tot de la învățatul domn al Moldovei aflăm și cum își îndepli- 
neau slujba cei trei vistieri, prin rotaţie. „Slujba vistieriei trecea necon- 


528 I. Neculce, op. cit., p. 93. 

527 N. Iorga, Studii şi documente, XVI, p. 380, 382. 

538 Vezi și cronica lui pseudo-Enaki Kogălniceanu, care afirmă că, la 1758, domnul nu 
a găsit pe cine să pună vistier „căci nu priimea nime, fiind ţara stricată” de prada tătarilor 
(M. Kogălniceanu, Cronicile României, III, p. 235). 

529 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, vol. II, p. 128 şi 293. 

5% „Arhiva istorică”, 1/1. p. 10. 

531 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVI, vol. III, p. 121. 

532 Vezi doc. din 28 aug. 1599 şi 22 dec. 1625 (ibidem, vol. IV, p. 329 şi veac. XVII, 
vol. V, p. 376). 

533 Cronicile slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, p. 186. 


www.dacoromanica.ro 


ARMAȘUL 22 7 


tenit pe la cei trei vistieri, aflîndu-se cîte trei luni pe seama primului 
şi al celui de al doilea şi două luni pe seama celui de-al treilea” 534. 

Diecii de vistierie apar în documente în vremea domniei lui Ştefan 
cel Mare 55%, deci mult mai de vreme decît logofeţii de vistierie din Țara 
Românească. În secolele XVI—XVII sînt amintiţi foarte adesea în 
documente cămăraşii de vistierie536, despre care nu ştim ce rol vor fi 
jucat, iar în sec. al XVII-lea logofeţii de vistierie 5%7, despre care Dimitrie 
Cantemir afirmă că erau mai mari peste diecii de vistierie 538. Tot el mai 
aminteşte printre slujbaşii vistieriei pe cămăraşul de catastişe, care dădea 
lefuri slujitorilor. 


f. Armașul 


După opinia lui B. P. Hasdeu, termenul de armaş a însemnat 
mai întîi om cu armă, derivînd de la cuvîntul armă, la care se adaugă 
sufixul aș, aşa cum puşcaş avea accepțiunea de om cu pușcă, sulițaş, 
om cu suliță, iar arcaș, om cu arc 5%. În documentele moldovene din sec. 
al XVII-lea şi în unele documente de la sfîrşitul sec. al XVI-lea din 
Țara Românească marele armaş este numit uneori și „mare orîjnic” 50, 
adică purtător de armă, ceea ce pare a îndreptăţi opinia lui B. P. Hasdeu. 

Armaşii au apărut, atît în Țara Românească cît şi în Moldova, 
în a doua jumătate a sec. al XV-lea, adică în vremea începutului cen- 
tralizării statului şi întăririi autorităţii domneşti, cînd domnia caută 
mijloace pentru a-şi consolida puterea şi a o face respectată. Prin meto- 
dele pe care le vor utiliza, armașii au devenit; unul din instrumentele 
cele mai eficace în opera de întărire a autorităţii centrale, fiind cei care 
aduceau la îndeplinire „jus gladii? al domniei. 

În Țara Românească primul armaş, Badea, este amintit la 3 iunie 
1478, cînd apare ca martor al sfatului domnesc, fiind trecut înaintea, 
vistierului, paharnicului, stolnicului, comisului şi postelnicului, dregă- 
tori obişnuiţi ai sfatului %!. La 23 martie 1482, între membrii sfatului 


534 D, Cantemir, op. cit., p. 82—84. 

535 Vezi doc. din 3 mart. şi 6 dec. 1490, în care este amintit Avram diac de la vis- 
tierie, carc la 15 mart. 1493 este numit vistier (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, 
vol. II, p. 124, 147, 195). 

536 Vezi doc. din: 9 ian. 1519, 1 april. 1528, 11 ian. 1536, etc. iunie 1658 (ibidem, 
veac. XVI, vol. I, p. 137, 290, 382, etc. şi Acad. R. S. România, CCXLI/41). 

533 Vezi doc. din: 29 dec. 1678, 17 ian. 1679, 5 febr. 1690 etc. (N. Iorga, Studii şi 
documente, VI, p. 90, 93, 94). 

538 D., Cantemir, op. cit., p. 86. 

53 B, P, Hasdeu, Magnum Etymologicum, II, col. 1680. 

540 Vezi doc. din 5 mart. 1637 și 15 mai 1659 (Acad. R. S. România, DCCXXXV/69 
şi Arh. St. Buc., m-rea Neamţ, LXVI/3). Vezi şi doc. muntean din 5 aug. 1594 (Doc. priv. 
ist. Rom., B., veac. XVI, vol. VI, p. 143). 

Menţionez că, în Polonia, armașului i se spunea Xop3x: (M. Costăchescu, Doc. înainte 
de Ştefan cel Mare, II, p. 658). 

41 D.R.H., B., vol. I, p. 265. 


www.dacoromanica.ro 


228 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


domnesc figurează doi armaşi 52. Și după această dată, armaşul este pome- 
nit uneori ca membru al sfatului domnesc, îndeosebi în prima jumătate 
a sec. al XVI-lea și mai rar în a doua jumătate a sa 543, 

În sec. al XVII-lea, marele armaş este menţionat mult mai rar 
printre membrii statului domnesc 44. În a doua jumătate a acestui secol, 
marele armaș era unul dintre dregătorii care asistau la şedinţele sfatului 
domnesc, pentru a-i aduce la îndeplinire hotărîrile %5, în timp ce la înce- 
putul veacului următor marele armaş este trecut ultimul dintre cei 16 
dregători mai însemnați ai Țării Românești 548, 

Ca şi pentru alți dregători ai ţării, informaţiile privind atribuţiile 
sale sînt din sec. al XVII-lea, cele mai multe provenind de la autorul 
Relaţiei istorice. După părerea acestuia, marele armaş îndeplinea rolul 
de „capetan grande” al venețienilor sau de ,barigel” al romanilor %7, 
fiind „mai mare la îndeplinirea justiţiei (praefectus justitiae”). În această 
calitate, „la porunca domnului, prinde pe boieri, îi leagă, îi chinuiește 
<și> îi ucide; taie limba, urechile, nasul, mîinile, picioarele şi alte 
asemănătoare”. În afară de aceasta, armaşul era considerat mai mare 
peste tunuri (praefectus tormentorum belli) 548, iar în timp de război chema 
pe ostaşi la luptă și îi silea să participe la bătălie. Tot el era mai mare 
peste închisori, avînd în subordinea sa pe călău 5%, 


După cum rezultă din această relatare, marele armaș aplica pedep- 
sele hotărite de domnie, îndeplinind şi unele atribuţii cu caracter mili- 
tar, fără legătură cu aceea principală. 


Documentele interne adaugă la aceste atribuţii și pe aceea că marele 
armaş avea în grija sa ţiganii domniei 550. 

Cronicile Țării Românești — care reprezintă punctul de vedere 
al marii boierimi — ne dau multe amănunte despre modul cum marele 
armaș și subalternii săi chinuiau pe boieri din porunca domnului, inspi: 
rînd tuturor o mare frică, ca și despre abuzurile unora dintre armaşi 551, 


542 Ibidem, p. 292. 

543 Vezi listele întocmite de noi. 

544 Vezi doc. din: 1 iulie 1651, 1 sept. 1654, 25 dec. 1655 etc. (copii Inst. de istorie 
„N. Iorga”). 

545 Retalio historica (Mag. istoric, V, p. 34). 

548 A. M. del Chiaro, op. cil., p. 61. 

547 Și A. M. del Chiaro îl numeşte pe armaș tot „gran barigello” (op. cil, p. 61). 
Despre termen vezi Du Cange, Glossarium, II, sub voce. 

548 Vezi şi Istoria Țării Româneşti de la octombrie 1688 pină ta marlie 1717, ed. C. Gre- 
cescu, p. 8, unde se spune că, după alegerea ca domn a lui C. Brincoveanu, „,făcură armașii 
semn la tunuri”, care trăgeau salve în onoarea noului domn. 

549 Relatio historica (Mag. istoric, V, p. 48—49). Despre pedepsele aplicate de armaș 
vezi și relaţia lui Evlia Celebi („,Bul. Comisiei Istorice”, XVI, p. 267). 

550 Vezi doc. din 15 ian. 1698, în care un vătaf de rudari declară că, din porunca 
marelui armaș, a restituit m-rii Govora nişte ţigani care „nu sintu miștiri di aur, nici au 
treabă cu rudarii” (Arh. St. Buc., m-rea Govora, XXV/149). Pentru sec. al XVIII-lea, 
vezi şi T. G. Bulat, Dregătoria armășiei şi țiganii ta sfirşitul veacului at XVIII-lea, Chişinău, 
1936. 

551 Istoria Țării Româneşti, ed. cit., p. 154. 162 şi 166. Despre atribuţiile marelui armaș 
vezi şi I. Brezoianu, Vechile instiluțiuni ale României, p. 41. 


www.dacoromanica.ro 


ARMAŞUL 229 


Subalternii marelui armaş erau slujbaşii care torturau („făceau 
caznă»”) celor căzuţi într-o culpă față de domnie şi statul feudal, inspirînd 
din această pricină o groază puternică. Un document din 2 ian. 1647 este 
revelator pentru gradul de teroare pe care o exercitau armaşii. În acest 
document se arată că mai mulți săteni din Turceni, care nu-şi putuseră, 
plăti o datorie față de un boier din Stingăcea, de teama de a nu fi 
prinşi de armași, au fugit din sat, iar unul dintre ei, „de groaza şi de 
frica armaşilor, se-au înecat în Jiu” 552. 


Armașii foloseau mijloacele cele mai cumplite pentru pedepsirea 
vinovaţilor, chiar dacă aceștia erau boieri 53. Într-un document din 15 
aprilie 1643 se arată că locuitorii satului Mălureni — care se ridicaseră 
a doua oară cu judecată împotriva stăpînului lor — fuseseră luaţi din 
divan de un armaș „să ne facă caznă” 554, Tot ei puneau în obezi pe vino- 
vaţi pentru a-i aduce la curte 55 și împlineau diverse alte pedepse 556. 

În unele porunci domneşti din sec. al XVII-lea se arată că tot 
armaşii erau folosiți şi pentru pedepsirea prin schingiuire a țăranilor 
aserviţi care nu se supuneau la îndeplinirea obligaţiilor feudale chiar 
după intervenţia altor reprezentanţi ai domniei. În unele porunci de 
acest fel, domnul amenință pe ţărani că va trimite armaş „de vă va 
tăia urechili” 57 sau limbile „de unde se țin” 558, ori „să vă facă o pedeapsă 
de care să se mire tot județul” 559, 


Tot asemenea mijloace foloseau armașii și în operația de strîngere 
şi aducere la urmă a rumânilor și țiganilor fugiţi, în care erau de ase- 
menea folosiţi 5%, ca, şi la strîngerea dărilor de la ţiganii care se aflau 
sub ascultarea lor 51. 


Armașii au utilizat astfel de mijloace sălbatice de represiune în tot 
timpul evului mediu ; la începutul sec. al XIX-lea, ei foloseau aceleași 
metode. Într-o interesantă relaţie de călătorie din această vreme, se 
arată cu lux de amănunte cum procedau armaşii din Moldova. După 


552 Arh. St. Buc., in-rea Tismana, LXXXIX/7. 

553 Istoria Țării Românești, ed. cit., p. 166 şi R. Popescu, Istoriile, ed. C. Grecescu, 
p. 162—163. 

554 Bibl. Centrală de Stat, D. 17, P.V. 13. Vezi şi doc. din 2 iulie 1667 (Arh. St. 
Buc., Mitr. Țării Rom., CLX1/12). 

555 Vezi doc. din 20 iulie 1634 (Arh. St. Buc., Mitr. "Țării Rom., CLAXXXIX/2). Croni- 
carul Radu Popescu a înregistrat legenda că Mihai Viteazul, cînd fusese boier, a fost „luat cu 
urgie”” şi adus la Bucureşti tot de armași, din porunca lui Alexandru cel Rău. (Istoriile, 
p. 69). 

558 Vezi doc. din 5 mai 1688, în care nişte locuitori declară că au fost dați pe mina ma- 
relui armaş „să ne dea strinsoare, să scoatem cărțile” de ocină (Arh. St. Buc., m-rea Vi- 
forita, 11/2). 

557 Doc. din 25 april. 1663, 23 april. 1677 etc. (Arh. St. Buc., m-rea Bistriţa, LXII/103 
şi copie Inst, de istorie ,,N. Iorga”). 

558 Doc. din 4 iunie 1643 (Arh. St. Buc., m-rea Viforita, 1/25). 

559 Doc. din 11 ian. 1709 (idem, m-rea Bistriţa, LXII/185). 

564 N. Iorga, Studii și documente, I—II, p. 21. 

551 Vezi porunca din 6 aprilie 1657, în care domnul arată că trebuia să trimită ar- 
maşi să lege și să bată pe ţiganii tăietori de sare care nu-și plăteau dările m-rii Cozia (Arh. 
St. Buc., ms. 712, f. 421). 


www.dacoromanica.ro 


230 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


părerea autorului acestei relaţii, armaşii erau „străini de orice sentiment 
de omenie”, purtîndu-se cu o cruzime nemaipomenită. Dacă nenorociţii 
căzniți astfel mureau în timpul cercetărilor, armașul arăta că decedaseră 
din cauză că nu erau rezistenți 5%. De altfel, armaşii nu răspundeau de 
aceste crime, făcute din ordinul domnului. În Cartea românească de învă- 
țătură, apărută în 1646, se prevede că ,,oamenii cei domnești ce se dzice 
armașii și armăşeii şi alții ca dînşii, cînd vor munci, cînd vor spîndzura 
sau vor tăia capul cuiva şi altă ce vor face cu învățătura domnului 
țării”, chiar dacă aceste pedepse erau neîndreptăţite, nu vor îi pedep- 
siţi 563. 

Tot în atribuţia marelui armaş și a subalternilor săi intra şi prin- 
derea şi aducerea răufăcătorilor la domniest, încasarea dușegubinei pen- 
tru ucigașii care nu erau prinși 5% — în această privință colaborind 
probabil cu marii vornici —, ca şi paza temniţii în care erau închişi 
delicvenţii, începînd încă din sec. al XVI-lea. În timpul stăpînirii aus- 
triece asupra Olteniei, la 1731, termenul de armășei este explicat prin 
păzitori ai temniţelor 566. 

Datorită mijloacelor de represiune pe care le puteau folosi, arma- 
şii interveneau pentru a pune capăt abuzurilor unor reprezentanţi locali 
ai puterii de stat 5% (se înţelege, cînd acestea loveau în interesele marilor 
stăpîni feudali), ca şi pentru a obliga pe comandanții de slujitori sau 
pe slujitorii care foloseau ocină străină — care, la rîndul lor, sileau pe 
țărani la îndeplinirea obligaţiilor feudale — să dea dijmă. Aceasta este 
dovada unei suprapuneri a aparatului de stat, în care armașii jucau un 
rol de seamă, fiind cei care interveneau ultimii şi în cazurile cele mai 
grave — cînd alţi slujitori ai domniei nu mai puteau interveni — con- 
stituind elementul cel mai represiv”, cei care inspirau tuturor locuito- 
rilor cea mai mare teamă. 


562 „Revue historique du Sud-Est Européen”, 1940, p. 273. 

583 Carte românească de învățătură, 1646, ed. Acad. R.P.R., 1961, p. 172. 

5% Vezi doc. din 26 mai 1639, în care un locuitor din Birca arată că, furind un cal şi 
vrînd să treacă cu el în Transilvania, a fost prins la Grebleşti de păgubaşi „cu oamenii ar- 
maşului celui mare”, care îl aduc legat la Bucureşti (Arh. St. Buc., m-rea Plumbuita, IX/3). 

565 Vezi doc. din: 12 aug. 1634, în care se spune că, pentru moartea a patru oameni 
la 1630—1631, Leon vodă a trimis pe Mircea al doilea armaş săia duşegubina” de la toate 
hotarele din jurul locului” (Acad. R. S. România, CCXCIX/16); 6 iulie 1639, în care Matei 
Basarab arată că, aflindu-se o moarte de om pe ocina Găleșeştilor, „repede am trimis armaşii 
ca să ia dușegubina domnească din satele dimprejur..., cum este obiceiul ţării” (Acad. R. S. 
România, XLVI/3) şi 23 april 1667, unde se spune că, pentru un om ucis, a venit armaș de 
la domnie „să dăm şugubina ughi 130” (Arh. St. Buc., m-rea Rm. Sărat, 11/21). 

566 Muzeul Brukenthal, Fondul Benigni, dos. 25, f. 175. La 12 nov. 1714 este amintit 
Stan armaşul ,,ce păzeşte la pușcărie” (Acad. R. S. România, XCVI/92). 

567 La 9 febr. 1612, de pildă, slugile domneşti care nu respectau scutirea de dări 
acordată satului Tismana al mănăstirii cu acelaşi nume sînt amenințate cu trimiterea unor 
armași care le vor face mare urgie (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. II, p. 44). 
Vezi şi scrisoarea lui Alexandru Mircea voievod din 1572, în care se arată că domnul a 
trimis armașul să aducă nişte vameşi, pe care i-a băgat la închisoare (,,Rev. istorică”, 1925, 
p. 254). 


www.dacoromanica.ro 


ARMAŞUL 231 


Despre veniturile marelui armaș, autorul Relaţiei istorice afirmă 
că acestea erau mari 56, fără să ne spună însă din ce constau. Din alte 
izvoare aflăm că aceste venituri erau constituite din diverse plocoane. 
A. M. del Chiaro ne relatează astfel că marele armaş primea o libră 
de aur de la ţiganii zlătari aflați în grija sa 5%. La acest venit se adăugau 
plocoanele obţinute de la oamenii eliberaţi din închisoare. Într-un docu- 
ment din 18 nov. 1674, un hoţ condamnat la moarte şi scos din temniţă, 
după ce fusese iertat de păgubaş căruia i se dăduse rob, declară că acesta 
plătise pentru el ,,ploconul armașului celui mare şi a armaşilor al doilea 
ughi 6, zlot 1” 5%. După cum se vede, „ploconul” dat marelui armaș în 
asemenea împrejurări era foarte mare. Înainte de această dată, la 15 
iulie 1631, în faimosul hrisov emis de Leon vodă pentru alungarea gre- 
cilor din ţară, se botăra și desființarea „prăzii? puşcăriei, fixîndu-se o 
taxă de 20 de bani de la cei eliberaţi din temniță 571. 

În sfirşit, marele armaș încasa unele sume de bani şi de la locui- 
torii de la care strîngea duşegubina. Dintr-un document din 22 mai 1630 
aflăm astfel că, pentru 115 oi date domniei ca duşegubină, marele armaş 
încasase 10 ughi drept treapăd 572. 


Principalul ajutor al marelui armaş era al doilea armaș, care a 
apărut probabil la sfîrşitul sec. al XV-lea 573. Pe la mijlocul sec. al XVII-lea 
existau cîte doi armaşi ai doilea 54, iar autorul Relaţiei istorice trece trei 
armaşi printre cei care asistau la şedinţele sfatului domnesc alături de 
marele armaş. Aceştia erau considerați boieri de rang mic, fiind amin- 
tiţi în documente alături de diverşi alți boieri mărunți 575. Armaşii ai 
doilea erau folosiți la strîngerea ţiganilor 56, încasarea dușegubinei 577 
şi la îndeplinirea diverselor porunci domnești 578. 


În Moldova, primul armaș este menţionat în documente, ca și în 
Țara Românească, în a doua jumătate a sec. al XV-lea, la 13 martie 


568 Mag. istoric, V, p. 49. 

569 A. M. del Chiaro, op. cit., p. 27. 

50 Arh. St. Buc., m-rea Cotroceni, LIV/17. 

La sfirşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea, marele armaș nu avea încă 
leafă, ca ceilalţi boieri. Veniturile dregătoriei sale erau furnizate şi la această dată de ţiganii 
domnești şi de locuitorii trimiși la temniţă (,„,Arh. Bas.”, 1932, p. 37). 

571 Acad. R. S. România, Peceţi, nr. 185. 

572 Arh. St. Buc., m-rea Dintr-un Lemn, IV/12. 

573 în doc. citat mai sus, din 1482, sint amintiţi ca martori ai sfatului domnesc doi 
armași, din care unul poate fi al doilea armaș, o dublare a acestei funcţii fiind greu de 
admis. Primul dregător cu titlul de al doilea armaș este menţionat la 23 mai 1586 (vezi listele 
noastre în ms.). 

574 Vezi doc. din 5 aprilie 1649 și 1 mai 1652, în care apar cite doi armași ai doilea 
(Arh. St. Buc., m-rea Hurezi, LVII/10 şi copie Inst. de istorie „N. lorga'.) 

575 Vezi doc din <1647—1648> (Arh. St. Buc., m-rea Bradu, Hanu Greci. XVI/3). 

57 Vezi doc. din 10 aprilie 1694 (Acad. R. S. România, XC/108). 

5? Doc. din 12 aug. 1634 (Acad. R. S. România, CCXCIX/16). 

58 La 12 iunie 1641 se spune că un al doilea armaş fusese trimis în 1626 să mute nişte 
hotare, atribuţie îndeplinită de obicei de portarul al doilea (Arh. St. Buc., m-rea Bistriţa, 
LVI/7). 


www.dacoromanica.ro 


232 DREGĂTORII CU ATRIBUŢII DE ORDIN PUBLIC 


1489 579. Spre deosebire de Țara Românească, aici armașul nu este întil- 
nit între membrii sfatului domnesc. Cînd apare ca martor în diferite acte, 
armașul este citat printre dregătorii mai mărunți, ca şetrarul, ușarul şi 
aga, uneori chiar după vornicii de poartă 580. 

Către sfîrşitul sec. al XVII-lea, marele armaș era considerat, în 
ordinea importanţei dregătoriei ce ocupa, ca fiind al zecelea dregător 
dintre aceia care nu luau parte la sfaturile secrete ale domnului, în urma 
sa fiind doar aga #81. Tot ca al zecelea mare boier de divan, înaintea logo- 
fătului al doilea, uşarului și agăi, îl așază și Dimitrie Cantemir în lista 
dregătorilor moldoveni 582. 

Atribuțiile sale sînt foarte asemănătoare cu ale armaşului din Țara 
Românească. Interpolatorul cronicii lui Grigore Ureche îl definește pe 
armaş ca „ispravnic şi purtătoriu de grijă pentru toţi ceia ce fac rău 
şi cad la închisoarea ţării, la temniţă, şi pedepsitoriu acelora a tuturor 
şi cei giudecaţi de moarte daţi în mîna lui să-i omoare” 583. El era deci 
cel care aducea la îndeplinire pedepsele hotărîte de domn și de sfatul 
său, „marele ofițer de justiţie” (grand prevost), cum îl numeşte De la 
Croix, care precizează că marele armaș stătea în divan lîngă marele 
logofăt, pentru a îndeplini hotăririle sfatului domnesc. În mînă el purta 
o ghioagă, semnul puterii sale 584. 

De aceleaşi atribuţii vorbește şi Miron Costin, care adaugă că „,stea- 
gurile, tuiurile sub grija lui sînt” 55. Pe lîngă aceste atribuţii, armașul 
răspundea și de muzica militară 586. 

Spre deosebire de Țara Românească, armașul din Moldova nu avea 
grija artileriei, de care se ocupa şetrarul, și nici pe aceea a ţiganilor 
robi ai domniei, atribuţie ce cădea în sarcina hatmanului. 

Veniturile marelui armaş din Moldova erau de aceeași natură cu 
ale celui muntean, el încasînd o parte din taxa numită ciubote, per- 
cepută de subalternii săi 587, precum și diverse plocoane, de care vorbesc 
documentele din sec. al XVIII-lea 588. 


Dispunînd de puterea de a ucide pe cei consideraţi vinovaţi, marele 
armaș avea posibilitatea să scoată de la aceștia sume mari de bani. De 
pildă, se spune că Grigore Hăbășescu, marele armaş al lui Gheorghe 


5739 La această dată, apare „pan Lupe armaș” (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, 
p. 108—119). Cu un an mai înuinte, la 9 ian. 1488, este amintit un alt armaș, care pare ur 
subaltern al marelui armaș, a cărui dregătorie este, deci, mai vecbe (ibidem, p. 82). 

580 Vezi doc. din 7 febr. 1607, <mai 1610», etc. (Doc. priv. ist Rom., A, veac XVII, 
vol. II, p. 86, 292). 

581 M. Costin, Opere, p. 239. 

582 D, Cantemir, op. cit., p. 81. 

583 Gr. Ureche, Letopisețul, ed. P. P. Panaitescu, ed. a Il-a, p. 77. Vezi şi Codex Ban- 
dinus, p. 314, unde armaşul este definit ca „.praefectus carceris”. 

58 Ed. Babinger, p. 21 (extras) 

585 M. Costin, Opere, p. 239. Vezi şi p. 389. 

586 D, Cantemir, op. cii., p. 81. 

5857 Vezi doc. din <1610 ante 24 oct.> și 14 iunie 1620 (Arh. St. Buc., ms. 648, f.11 şi 
Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVII, vol. IV, p. 479—480). 

588 Uricarul, XIX, p. 330. 


www.dacoromanica.ro 


PORTARUL 233 


Ştefan, căruia domnul îi poruncise să ucidă pe fraţii Toma și Iordache 
Cantacuzino, „luînd daruri de la dînşii, nu i-au omorît îndată, ci i-au 
mai zăbovit””, dîndu-le astfel prilejul să-și salveze vieţile, prin intervenţia, 
lui Constantin Şerban, domnul Ţării Româneşti 589. 

Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, marele armaș avea în subor- 
dine un al doilea armaş şi un număr de armași sau lictori 5%. 

Al doilea armaș este menţionat cu acest titlu la 3 aprilie 1560 591, 
deşi este foarte probabil că el va fi existat și mai înainte. La începutul 
sec. al XVIII-lea, armaşul al doilea era considerat ca fiind al doispre- 
zecelea boier din starea a doua. În această vreme, el ţinea evidenţa celor 
închiși în temniță, pe care o prezenta săptămînal domnului, care hotăra 
scoaterea celor închiși 52. Împreună cu ceilalţi armași, el prindea pe cei 
vinovaţi de diverse delicte şi-i aducea în faţa domnului 5%3. 

Pe la mijlocul sec. al XVII-lea, apare în documente şi al treilea 
armaș 5%, despre atribuţiile căruia Dimitrie Cantemir nu ne spune nimic. 


g. Portarul 


Spre deosebire de Moldova, unde a existat un portar de Suceava, 
în Țara Românească dregătorul cu numele de portar îndeplinea alte atri- 
buţii decît omonimul său moldovean, atribuţii asemănătoare în parte 
cu acelea ale ușarului din Moldova. 

Primul portar cunoscut din documente, Dumitru, este amintit 
către sfîrşitul sec. al XV-lea, la 5 iunie 1494, ca membru al sfatului dom- 
nese 585. 

În secolul următor, portarii — numiţi uneori şi mari portaris 
— apar foarte adeseori între membri sfatului domnesc sau ca ispravnici 
ai diverselor hotărîri luate de acesta, în special pentru cele privitoare 
la stăpînirea de pămînt 597. 

În sec. al XVII-lea, portarul nu făcea parte dintre membri sfa- 
tului domnesc, ci dintre dregătorii care asistau numai la ședințele sfa- 
tului 5%. Totuși, și în această vreme, marele portar apare uneori printre 
membrii sfatului, mult mai rar însă decit în sec. al XVI-lea 5%. 


58 Radu Popescu. Istoriile, ed. C. Grecescu, p. 112. 

590 D, Cantemir, op. cil., p. 81, dă cifra de 60; M. Costin doar 10—20 (Opere, p. 289). 

591 Doc. priv. ist. Rom., A., veac, XVI, vol. II, p. 138. 

522 Vezi doc. din 8 iulie 1651, în care Ion Tăutul al doilea armaș arată că a dat drumul 
din închisoare, ,.pe cuvîntul mării sale lui vudă”, unor oameni acuzaţi de furt (Acad. R.S. 
România, XLIII/148). 

598 D, Cantemir, op. cit., p. 83. 

594 Vezi doc. din 14 dec. 1646 (Acad. R.S. România, XLIII/94). 

5% D.R.H., B., vol. I, p. 408. 

58 Doc. priv. isi. Rom., B., veac XVI, vol. II, p. 58 (duc. din 29 vct. 1528). 

59? Vezi listele noastre în ms. 

598 Relatio historica (Mag. istoric, V, p. 34). 

599 Vezi doc. dın 1 sept. 1654, 25 dec. 1655 ete. (Arh. St. Buc., ep. Argeş, XVIII/5 
şi copie Inst. de istorie „N. Iorga”). 


www.dacoromanica.ro 


234 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


Despre atribuțiile sale, aflăm de la autorul Relaţiei istorice că el 
îndeplinea la curtea domnească rolul de maestru de ceremonii (magister 
ceremoniarum) de la curtea regelui de Savoia: primea agalele turceşti 
şi alţi „oameni de seamă” la sosire, se îngrijea de găzduirea lor, de 
împărţirea tainurilor cuvenite și de înmînarea darurilor trimise de domn. 
Aceasta era prima sa atribuţie, la care trebuia să colaboreze cu marele 
clucer, pitar gi sluger, care împărțeau tainurile de pîine, carne şi alte 
alimente. Această atribuţie de îngrijire a solilor este amintită foarte 
rar în documentele interne. La 28 iunie 1648, Matei Basarab arată că, 
Nicoară marele portar slujea „ziua şi noaptea, neîncetat, să poarte grijă, 
de această slujbă de solie” (nokancapomn) 600. 

În afară de aceasta, portarul avea în grija sa hotărniciile ®t, 

La începutul sec. al XVIII-lea, N. de Porta înregistra faptul că, 
la crearea dregătoriei, portarul se ocupa numai de primirea solilor turci ; 
neavînd însă nici un venit din această slujbă, domnul (nu spune care) 
a poruncit ca locuitorii să recurgă la el pentru rezolvarea litigiilor de 
hotare %2. Cînd se va fi adăugat această a doua atribuţie a portarului 
— fără nici o legătură cu prima — este greu de precizat. Se ştie că, 
în sec. XIV—XVI şi chiar mai tîrziu, la întocmirea hotărniciilor putea 
lua parte oricare mare boier 63. Pe la începutul sec. al XVI-lea, cînd se 
făceau asemenea hotărnicii, marele portar participa uneori alături de 
alți mari boieri %4, pentru a ajunge apoi dregătorul însărcinat cu exe- 
cutarea, hotărniciilor. Într-un document din 11 martie 1641, Matei Basa- 
Tab îl numește pe boierul său Cernat gea nopTrap 3a Xorapnnule 5. În vremea 
domniei lui Matei Basarab, marele portar se ocupa deci atît de primi- 
rea solilor, cît și de hotărnicii. 


Ştirile despre această ultimă atribuţie îndeplinită de marele portar 
şi de subalternii săi sint foarte numeroase. Din sec. al XVII-lea au rămas 
sute de cărţi date de domnie pentru hotărnicirea moșiilor în care isprav- 
nici sînt marele portar — cînd moşiile erau ale unor mari stăpîni feu- 
dali — sau adjuncţii acestuia, portarii ai doilea. Ei erau „oamenii dom- 
nești”” în aceste împrejurări, cei care vegheau ca hotărnicia să se facă 
fără „făţărie” sau mită. 

În sec. al XVII-lea, hotărniciile se efectuau numai în prezenţa 
marelui portar sau a unui portar al doilea. Într-un document din 1655— 
1656, megiaşii adunaţi la Prestol pentru a face o hotărnicie arătau 
domnului că „n-am purtat piatră (de hotar) fără omul măriei tale, că 


60 Acad. R. S. România, CI/64. 

61 Mag. istoric, V, p. 50. 

602 C. Giurescu, Material, II, p. 79. 

63 Vezi mai sus p. 124. 

604 Vezi doc. din 14 dec. 1514, în care se spune că Stanciu mare portar a făcut o hotăr- 
nicie cu Detco banul și alți boieri (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. i, p. 106). 

605 Arh. St. Buc., Peccţi nr. 58. 


www.dacoromanica.ro 


PORTARUL 235 


portarul n-au venit”? 606, Cei care hotărniceau fără reprezentantul dom- 
niei erau amendaţi %7, 


După cum rezultă dintr-un document din 16 mai 1682, al doilea 
portar trimis ca ispravnic la hotărnicii avea dreptul ca, dacă lipseau 
unii dintre boierii hotarnici, „să-i rădice și să-i ducă făr de voia lor şi 
cu treapăd, ca să fie la hotar boiarii deplin, precum iaste obiceiul mo- 
şiilor?? 608, 

Din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, tot portarii erau isprav- 
nicii obișnuiți la depunerea jurămîntului de către grupurile de 6, 12 sau 
24 de jurători ai împricinaţilor 6%. Ei raportau apoi domnului sau dre- 
gătorilor săi dacă toţi jurătorii au depus jurămîntul conform obiceiului 
şi pe baza acestei mărturii se pronunţa hotărîrea în favoarea celui pentru 
care se depusese jurămînt. În numeroase asemenea cărţi domneşti locul 
ispravnicului era lăsat liber, marele portar fiind acela care încredința 
slujba unuia din subalternii săi 610. 

Uneori marele portar îndeplinea el însuşi această misiune (îndeosebi 
atunci cînd împricinaţii erau mari boieri). Într-un interesant document 
din 83 iulie 1636 Matei Basarab arată că la sorocul unei judecăţi „am 
chemat domnia mea jurătorii toţi, pe nume, pe răvașele domniei mele, 
înaintea tuturor boierilor domniei mele din divan”; după ce a constatat 
că sînt toți prezenţi, domnul i-a trimis cu marele portar ca ispravnie 
să depună jurămîntul la biserica Sf. Dumitru“i!, numită și „biserica de 
jurămînt”, deoarece aci se lua de regulă jurămîntul jurătorilor 612. 

Dacă împricinaţii sau pîrîtorii lor refuzau să presteze jurămîntul 
obișnuit, portarii raportau în divan domnului, care hotăra apoi că partea 
respectivă a pierdut procesul 613. 

În afară de întocmirea hotărniciilor şi de luarea jurămîntului pen- 
tru judecată, în sec. XVI—XVII, marele portar şi subalternii săi erau 
trimiși, mult mai adesea decît ceilalţi boieri, să cerceteze diverse pricini 
legate de stăpînirea pămîntuluitit, să scoată sau să mute pietrele de hotar 


66 Arh. St. Buc., ms. 209, f. 315 v. j 

8%? Vezi doc. din 9 sept. 1636, despre ,prădarea” locuitorilor din Păuşcșşti, care an „funit” 
moșia „fără om domnesc” (idein, m-rea Dintr-un Lemn, V/33). 

68 Arh. St. Buc., m-rea Brincoveni, XV/12. 

%9 Vezi doc. din: <1554—1557>, 31 mai <1561—15638>, 18 iunie 1571 etc. (Doc. priv. 
ist. Rom., B., veac. XVI, vol. III, p. 18 şi 149—150; vol. IV, p. 30—31). 

610 Vezi doc. din 25 iulie 1642, în care 12 boieri scriu lui Cernat mare portar că a fost 
om domnesc la o întocmire Necula portarul „,ce l-ai trimis dumneata” (Arh. St. Buc., m-rea 
Banu, XX11/10). Vezi şi Relatio historica (loc. cit.), unde se spune că portarii erau trimişi de 
marele portar. 

SI1 Arh. St. Buc., ep. Buzău, XXVI/16. 

612 Vezi N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti, 
Buc., 1961, p. 275. 

$13 Doc. din <1653 febr.-mai> 12 (Muzeul de istorie Buc., nr. 13—061. 

Sl4 La 15 ian. 1648, Nicoară mare portar este trimis de domn să vadă dacă megiașii din 
Cirstineşti stăteau pe ocina m-rii Argeș. (Arh. St. Buc., ep. Argeş, XVI/33). La 25 august 
1654, domnul triinite pe Costantin Gălăţeanu mare portar să cerceteze dacă o hotărnicie mai 
veche de la Voineşti și Bogăteşti-Muscel a fost făcută bine san pe mită şi făţărie. (Idem, m-rea 
C. Lung, XXVIII/9 şi 11). 


www.dacoromanica.ro 


236 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


considerate a nu fi bine puse 65, să aducă mărturiis!6 sau să îndeplinească 
diferite hotărîri ale domnului și divanului privind scoateri şi restituiri 
de sume de bani °, împărţire de averi 618 etc. 619 

Pentru a îndeplini asemenea atribuţii, care cereau dese deplasări 
în diferite părți ale ţării, marele portar avea în subordinea sa pe por- 
tarii ai doilea, al căror număr este însă greu de precizat. În orice caz, 
ei erau, pe la mijlocul sec. al XVII-lea, cel puţin patru, cîţi apar într-un 
document din 23 dec. 1654 6%. În ultimii ani ai sec. al XVII-lea (1695— 
— 1700), documentele amintesc de cel puţin 20 de portari ai doilea 62. 
Autorul Relaţiei istorice ne informează că trei dintre aceştia asistau la 
şedinţele sfatului domnesc, alături de marele portar. 

Portarii ai doilea erau dregători mărunți, pe care domnul nu îi 
numeşte boieri, ci slugi domneşti 52, ei apărînd de regulă printre boierii 
mici 623. 

Veniturile marelui portar erau foarte însemnate. La fiecare hotăr- 
nicie la care participa el sau un portar al doilea încasa cîte un galben de 
fiecare boier hotarnic 5%. Astfel, la 6 aprilie 1696 şi 27 august 1700 se 
arată că se dăduseră cîte şase ughi portarului pentru o hotărnicie făcută 
cu cîte şase boieri 65. 

De aceea hotărniciile cu mulţi boieri, care trebuiau şi ospătaţi cît 
timp hotărniceau, erau foarte costisitoare 625. 


615 Vezi doc. din 26 inlie 1649, referitor la satul Răzvad (Acad. R.S. România. C1/14) 
și pe cel din 5 imie 1644, referitor la mutarea unor pietre de hutar (Arh. St. Buc., m-rea Radn 
vodă, 11/29). 

616 Vezi porunca domnului din 20 nov. 1656 ca megiaşii jnrători să dea o mărturie în 
faţa unui al doilea portar, ,.să știe și el ce va spune domnici mele cind va veni aici la domniia 
mea” (Arh. St. Buc., ms. 314, f. 343 v.—344). 

61? Vezi doc. din 26 febr. 1673, în care Radu mare portar e pus ispravnic de domn să 
scoată nişte bani de la unii care rămăsescră de jidecată (Acad. R. S. România, LXIX /52) 
Vezi şi Arh. St. Buc., m-rea Sf. Ioan— Ruc., IV/24. 

6&8 Vezi doc. din: 4 şi 20 ian. 1641, 5 mai 1641, 15 aprilie 1673, etc. (Acad. R.S. 
Romània, XLIII/44. XXXIII/206 şi Arh. St. Bue., m-rea Mihai Vodă, XV/9 și Mitr. Ţării 
Rom., XVII/18). 

6 La 30 aug. 1670, Ghinea mare portar este trimis de domn, împreună cu doi meşteri 
morari, să coboare cu o palmă nişte mori de la Grozăvești care înecau morile m-rii Mihai vodă 
(ibidem, XV/9). 

620 Arh. St. Bunc., m-rea Radu vodă, LXXIII/1. Vezi şi porunca domnului din 5 sept. 
1665 către 12 boieri să hotărnicească o moşie la Gueşti-Dol; „cu sluga domniei mele care iaste 
acolo vtori portar” (G. Ghibănescu, Surete, VI, p. 227). 

621 Vezi listele întocmite de noi. 

622 Vezi doc. din: 22 iulie 1648, 11 ian. 1655, 13 febr. 1664, etc. (Acad. R. S. Româ- 
nia, XLIII/110, CCCX/48, Arl. St. Buc., ep. Argeș, XL/10). 

Despre rolul indeplinit de portarii ai doilea în București, în sec. al XVII-lea, vezi și 
documentele citate de Paul Cernovodeanu, Consideraţii privitoare la organizarea administra- 
tivă a oraşului Bucureşti în secolele XVI— XVII („Materiale de istorie şi muzeografie””, 1964, 
p. 170—171). 

623 Vezi doc. din 27 mart. 1650 (Acad. R.S. România, XLIII/129). 

624 Relaţia lni N. de Porta, la C. Giurescu, Material, II, p. 79. 

625 Arh. St. Buc., ep. Buzău. LVI/15 şi ms. 710, f. 723. Vezi şi A. Pessiacov, Hotărnicie. 
Porlăreii acum 206 de ani, în Acte şi notile istorice, Craiova, 1908, p. 62—66. 

626 Vezi doc. din 12 ian. 1647, în care egumenul m-rii Călnin spune că a cheltnit 30 de 
ughi pentru satul Cioroiu „cind amm purtat 24 de boieri jnrători”” sau pe cel din 7 nov. 1655, 


www.dacoromanica.ro 


UȘARUL 237 


Acest venit de un galben de boier hotarnic era „adetul” marelui 
portar, chiar dacă la hotărnicie trimitea un al doilea portar 67 ; acesta din 
urmă primea şi el o sumă de bani pentru „treapădul” său 628. 

În afară de câștigurile realizate din hotărnicii, marele portar primea 
şi unele daruri de la turcii care veneau în ţară 62. 

Despre treapădul primit de portarii ai doilea ştirile nu sînt prea pre- 
cise; cuantumul acestuia depindea desigur de importanța chestiunei 
pentru rezolvarea căreia erau trimiși şi de distanța parcursă. Documentele 
amintesc de treapede de 3 taleri 5%, 4 ughi 651 sau chiar 5—6 galbeni 632. 
Nu ştim ce venituri vor fi primit portarii ai doilea din amenda sau grivna 
încasată pentru călcările sau tăierile de hotar 65, amendă care se ridica 
uneori la sume foarte mari 534. 


h. Uşarul 


În Moldova o parte din atribuţiile marelui portar din Țara 
Românească le îndeplinea marele ușar, pe care Dimitrie Cantermir îl 
numeşte și „portarul cel mare” 6%. În sec. al XVII-lea, acesta era, 


din care rezultă că se cheltuiseră cu 12 boicri 24 de ugli „pentru hotar” la Urichești (Arh. 
SL. Buc., m-rea Brincoveni, XXV/80 şi Mitr. “Țării Rom., LAXXVIII/10). Vezi şi Istoriile, ed. 
N. Iorga p. XXV. 

627 Relatio historica (Mag. istoric, V, p. 50). 

628 Vezi doc. din 1 mai 1704 (Arh. St. Craiova, CXXI/Â). Într-un alt doc., din 7 iunie 
1679, se spunc că se dăduseră marelui porlar și unui al doilea portar pentru o hotărnicie 16 
taleri, dar nu se arată cit luasc unul și cit celălalt (Arh. St. Buc., ep. Buzău, XXXI/47). 

Din timpul ocupației austriece a Olteniei ni s-a păstrat o relaţie potrivit căreia portarul 
lua „după obicei” cite un leu şi jumătate de fiecare boier hotarnic, din care el își reţinea unul 
iar portarul al doilea o jumătate (Arh. St. Sibiu, LV/208, f. 41 v.—42). 

629 Relatio historica (Mag. istoric, V, p. 51). 

60 Doc. din 4 iulie 1697 şi 14 scpt. 1659 (Arh. St. Buc., m-rea Sf. Ioan-Focşani, 1/16 
și Acad. R. S. România, CCXLIII/10). 

631 Doc. din 31 mai 1652 (Acad. R. S. România, LXXI/170). 

e32 Doc. din 3 aug. 1668 (Arh. St. Buc., dep. Moșncnii Popeşti-Titeşti, 1/23). 

633 Vezi doc. din 8 febr. 1644 şi 26 febr. 1652, în care se vorbește de giivna sau gloaba 
luată de un al doilea portar pentru tăiere dc hotar (Arh. St. Buc., ms. 1233, f. 410 şi m-rea 
“Tismana, LII/4.) 

634 Într-un doc. din 3 aprilic 1641 se arată că pentru stricarea hotarelor se lua gloabă 
de domnie 100 de ughi „după obiceiul pe care l-au făcut megiaşii fraţi de ocină” (Arlu. St. 
Buc., m-rea Radu vodă, X/12). 

635 D, Cantemir, op. cil., p. 81. 

Menţionecz că, în Imperiul bizantin, dregătorul care se ocupa de introducerea persoanelor 
venite la palatul imperial — aşa cum făcea și uşarul la palatul domnesc — se numea 0GTv&BLoG, 
de la cuvintul ustia (R. Guilland, Etudes de titulalure byzantine. Les tiires auliques reservés 
auz eunugues, în „Revue des études byzantines”, XIII, 1955, p. 79—84, şi G. Schlumberger, 
op. cil.,p. 560—561. 

În unele texte latine, ușarul moldovean sc numca și el ostiarius. La 1549, de pildă, un 
uşar își spune ,,Osserul alias ostiarius” (/Zurmuzaki, XV, p. 472). Pentru Bandini ușarul era 
scustodus ad fores Principis pracfectus” (Codex Bandinus, p. 314). 

Mai tirziu, la 1746, uşarii erau consideraţi „une espece de maitre de cérémonies”, 
iar marele uşar „maréchal de la Cour” (,Revuc historique du Sud-est curopâen”, 1930, p. 27). 


www.dacoromanica.ro 


238 DREGĂTORII CU ATRIBUŢII DE ORDIN PUBLIC 


„purtătoriu de grija tuturor solilor şi tălmaci striinilor la giudeţ” 636, 
Primul ușar este amintit în documente în timpul domniei lui Ştefan 
cel Mare, la 15 aprilie 1482 57. În documentele în care apare, marele 
ușar este numit slugă sau boier, nu dregător, ocupînd un loc destul de 
modest în ierarhia boierimii moldovene. În vremea lui Dimitrie Cantemir, 
el era al doisprezecelea dintre marii boieri de divan, fiind trecut după al 
doilea logofăt şi înaintea marelui agă 638. 

Avînd misiunea de a se ocupa de trimișii Porții, marele ușar trebuia 
să cunoască limba turcă. Din acest motiv, între marii ugari din sec. al 
XVII-lea, întîlnim numeroși greci, ca Duca, Hagi Panaiot, Andronachi, 
Alexandru Ramandi, Panaiotache Morona, Caplan Celebi etc. 


Marele ușar era ajutat de un al doilea și un al treilea ugar, amintiţi 
în a doua jumătate a sec. al XVII-lea 63%, precum şi de o ceată de ușerei, 
care se ocupau de găzduirea turcilor 60, 


i, Vornicii de gloată sau de poartă 


Sînt dregători mai mărunți, care îndeplineau în Moldova rolul 
portarilor şi vornicilor ai doilea din Țara Românească, dar care — deşi 
purtau numele de vornici — nu erau subordonați marelui vornic. 

În documentele redactate în limba slavă ei sînt numiţi de obicei 
vornici de gloată, în timp se în documentele scrise în limba română li se 
spune vornici de poartă. Că cei doi termeni sînt sinonimi ne-o dovedeşte 
faptul că acelaşi vornic este numit vornic de gloată în documentele slave 
şi vornic de poartă în cele românești 41. Li s-au dat aceste nume datorită, 
faptului că judecau pricinile mărunte ale „gloatei” în faţa porţii domnești. 
În documentele slave sînt numiţi uneori şi vornici de judecată (enuprun), 
cuvînt; ucrainean care înseamnă „pentru pîri” 42, 


Li se dădeau aceste nume datorită, foarte probabil, rolului lor în primirea solilor, atribuţie în 
care colaborau probabil cu marele postelnic, pe care francezul De la Croix îl numeşte tot „maes- 
tru de ceremonii” (vezi mai jos p. 269). 

636 Gr. Ureche, Letopiseţul, ed. cit., p. 77. D. Cantemir ne spune doar că îngrijea 
de trimişii turci (op. cit., p. 81), iar M. Costin nu îl aminteşte. 

637 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XV, p. 35. 

638 D, Cantemir, op. cit., p. 81. 

639 Vezi doc. din 20 iulie 1667, în care sînt amintiţi Glava al doilea ușar, Gulian al treilea 
ușar și Dumitrașco vătat de ușerei (Arh. St. Buc., ep. Huşi, LXX/19). 

840 Despre nodul cum erau găzduiţi trimişii Porții, vezi N. Stoicescu, Curteni şi sluji- 
tori, p. 357. 

41 Vezi, de pildă, doc. din 12 și 15 ian. 1631 — primul în limha română, cel de-al doilea 
slav — în care lui Neniul i se spunc în primul vornic de poartă, iar în cel de al doilea vornic de 
gloată (Arh. St. Iași, CCLXXI/11 și 12—13). 

42 Vezi doc. din 27 martie 1602 (Acad. R. S. România, cd. Zorleni, nr. 7). 


www.dacoromanica.ro 


VORNICII DE POARTĂ 239% 


Dregătoria aceasta este destul de veche în Moldova, primul vornic 
de gloată fiind amintit la 15 <iunie> 143<6 >63. La 30 iunie 1456, un 
vornic de gloată figurează chiar printre membrii sfatului domnesc %4. 


Mai tîrziu, însă, vornicii de poartă au avut o situaţie mai modestă, 
în sec. al XVII-lea fiind amintiţi în documente ultimii dintre boierii de 
divan, de regulă după al doilea şi al treilea logofăt și al doilea vistier %5. 
Atît Miron Costin cît și Dimitrie Cantemir afirmă că, la sfîrşitul sec. al 
XVII-lea şi începutul celui următor, vornicii de poartă erau în ordine 
ierarhică ultimii dintre membrii divanului domnesc ; Miron Costin îi enu- 
meră după dregătorii ai doilea şi ai treilea, iar Dimitrie Cantemir ca fiind 
ultimii dregători din starea a treia, după dregătorii ai treilea, 646. 

Despre numărul vornicilor de gloată izvoarele narative ne dau știri 
contradictorii : în timp ce, după părerea lui Miron Costin, numărul lor era 
de 12 647, Dimitrie Cantemir vorbeşte doar de patru 58. Din documentele 
sec. al XVII-lea rezultă că informaţia lui Miron Costin este cea valabilă 
pentru acest secol. 


Pînă în a doua jumătate a sec. al XVI-lea, în documente nu apare 
decît; cîte un vornic de poartă. Începînd de la sfirşitul acestui secol şi în 
primele decenii ale celui următor, documentele amintesc cîte trei sau 
patru vornici de poartă deodată %9, pentru ca mai tîrziu numărul celor 
care apar în documente să crească la şase 60, opt %1 sau chiar 10 652, ceea 
ce dovedeşte că Miron Costin cunoştea bine numărul lor către sfîrşitul sec. 
al XVII-lea. Creşterea numărului lor în acest secol se datorește fără îndoială, 
înmulțirii cazurilor mărunte de judecată pe care trebuiau să le rezolve. 

Atribuţiile vornicilor de poartă erau în primul rînd judecătoreşti 653, 
în sarcina lor fiind judecăţile pricinilor mărunte. După afirmaţiile 


643 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 121. Este posibil ca vorniceii care ape 
cu cîțiva ani mai devreme în sfatul domnesc — la 2 aprilie 1428 şi 15 iunie 1433 (ibidem, p. 63 
şi 102) — să fie viitorii vornici de poartă. 

44 Jbidem, p. 29. Primul vornic de gloată apare şi el în sfat cu titlul de vornic la 10 mai: 
1439 (ibidem, p. 162). 

66 Duc. din 24 nov. 1628, 2 sept. 1630 etc. (Acad. R. S. România, CDXLV/9 şi Arh. St. 
Iaşi, CLXXII/12). R 

646 M. Costin, Opere, ed. cit., p. 239 şi D. Cantemir, op. cit., p. 84. 

64? MI. Costin, Opere, ed. cit., p. 239 şi 389. 

68 D. Cantemir, op. cit., p. 84. 

649 Vezi doc. din: 31 aug. 1599, 30 iunie 1608, 20 april, 1609, <mai> 1610, 30 iunie 1621, 
23 ian. 1629, 1 dec. 1630 etc. (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVI, vol. IV, p. 267, veac. XVII, 
vol. II. p. 163, 204, 291, vol. V, p. 7, Arh. St. Buc., m-rea Adam, V;17 şi Arh. St. Iaşi, 
DXII/9). 

650 Vezi doc. din 15 și 23 august şi 30 nov. 1631 (Arh. St. Buc., m-rea Neamţ, LXIX/12, 
m-rea Bisericani, XV/7 şi ep. Huşi, XII/128). 

61 Vezi doc. din 9 mart. 1634, 22 mart. și 10 iunie 1648 (Acad. R. S. România, 
CXXXVII/147, Arh. St. Buc., m-rea Neamţ, LXIX/28 şi ep. Roman, IV/17). 

652 Vezi doc. din 27 iunie şi 29 nov. 1669 (Arh. St. Buc., m-rea Sf. Sava, XXVII/7 
şi 19). Vezi şi doc. din 25 mai 1665 şi 9 iunie 1686 (G. Ghibănescu, Ispisoace, III/2, p. 20 şi 
Surele, VII, p. 135, 139). 

63 Despre atribuţiile vornicilor de poartă vezi și <G. Ghibănescu>, Vornicii de poartă 
(o Opinia” — Iaşi, 22 sept. 1910). Vezi şi părerile aceluiaşi exprimate în Surele, II, p. 100, 


www.dacoromanica.ro 


240 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII DE ORDIN PUBLIC 


lui Miron Costin, cei 12 vornici de poartă „judecă trebile mărunte la porţile 
palatului domnesc; de aceea se numesc vornici de poartă”. Tot ei luau 
parte „la divan, adică la judecăţile domneşti”, aducînd pe împricinaţi 
la judecată după catastif 654. 

Dimitrie Cantemir ne oferă informaţii asemănătoare. Vornicii de 
poartă „au scaunul de judecată afară din curte şi judecă pricinile mărunte”. 
„Ei iau parte la scaunul de judecată cu domnul, aduc părţile în divan și 
menţin ordinea”. Tot ei „ţin evidenţa celor care trebuie să se prezinte la 
procese” %5, La aceste atribuții el adaugă şi pe aceea că vornicii de poartă 
„pedepsesc femeile desfrînate și cunună pe fecioarele care au greșit cu 
făptaşii” %6, În această atribuţie ei trebuiau să colaboreze cu marii vornici, 
cei care judecau pricinile privind călcarea moralei. 


Documentele interne din sec. al XVII-lea confirmă ştirile din izvoarele 
narative. În aceste documente întîlnim numeroase pricini judecate de 
vornicii de poartă. Astfel, înainte de 24 iunie <1617—1620», doi oameni 
se pîriseră „înaintea porţii milostivirii sale domnului” pentru stăpînirea 
unei ocine 67. În hotăririle date pentru pricinile judecate „inaintea porţii” 
domneşti cei care învaţă” sînt vornicii de poartă 658, ceea ce arată că ei 
erau cei care, cunoscînd pricinile, redactau şi hotăririle. 


Vornicii de poartă făceau şi o triere a pricinilor care se îndreptau 
spre divanul domnesc, putînd să oprească cursul judecății. De pildă, la 
25 iulie 1671, nişte vecini aduşi la judecată la divan de stăpînul lor „au 
căzut cu rugăminte denainte boiarilor noştri, vornicilor de poartă, cum să 
nu-i mai ducă la divan, şi să meargă iară la vecinătate”6%. Știind că vor 
pierde procesul, sătenii renunţă la judecata divanului, vornicii de poartă 
dînd hotărîrea de readucere a lor în starea de vecinie. 


Tot la judecata vornicilor de poartă apelau şi locuitorii nemulțumiți 
de sentinţele organelor locale în diverse pricini mărunte, după cum rezultă 
din unele documente de la începutul sec. al XVII-lea 66. 


În afară de judecarea diverselor pricini (călcări de hotare, stricarea 
recoltei etc.), vornicii de poartă îndeplineau şi atribuţii de auxiliari ai 


143 şi 146, precum si T. Bălan, Vornicia, p. 129—136. Despre semnificaţia noţiunii de poartă 
vezi nota lui V. Pogrea, care o aseamănă Porții otomane (Poarta lui Vasile Lupu, în „Anuarul 
Inst. de Istorie-Cluj,”” II, 1923, p. 355—356). 

%4 Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 389 și 239. 

6&5 Cf. şi relatarea lui Miron Costin despre Radu Mihnea, care spunea „la multe divanuri” 
vornicilor de gloaiă : „,vornice, dzi celui om miine să mai iasă la divan””, ca să nu facă o jude- 
cată nedreaptă (M. Costin, Opere, p. 89). 

&8 D, Cantemir, op. cit., p. 34. 

6%? Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVII, vol. IV, p. 182. 

&8 Doc. din: <1604—1605>, 20 nov. 1608, 18 iunie 1623 etc. (Doc. priv. ist. Rom., A., 
veac. XVII, vol. I, p. 178, vol. II, p. 185, vol. V, p. 226). 

&9 Biblioteca Centrală de Stat, XI.IV/7. 

Vezi şi doc. din 7 aug. 1646, în care se arată că doi locuitori care mergeau cu judecată 
la sfatul domnesc s-au ,,toemit”” dinaintea porții şi s-au împăcat, renunţind la judecata diva- 
nului (Acad. R. S. România, XVI/89 a). 

66 Doc. din <1610—1611>, 1 aprilie 1613 etc. (Doc. priv. ist. Rom., A., veae. XVII, 
vol. II, p. 324—325, vol. III, p. 133). 


www.dacoromanica.ro 


VORNICII DE POARTĂ 241 


divanului domnesc în judecata unor pricini mai importante, fiind trimiși 
să facă cercetări şi apoi să raporteze divanului domnesc 1. De pildă, la 
20 august 1646, Vasile Lupu arată că, primind o plingere de la nişte locuitori 
pentru cheltuieli făcute cu o judecată, „am dat învăţătură domnia mea 
de li-au luat seama vornicii de la poarta domniei mele, de le-au făcut și 
izvod pre ce au aflat ei că au cheltuit” 62. Alteori, ei erau trimişi în ţară 
pentru a cerceta diverse pricini privind mutarea stilpilor de hotar, stricări 
de recolte, împărțiri de ocine, să facă prețuirea unor bunuri, să cerceteze 
acte de proprietate etc.663, 


Începînd din sec. al XVII-lea, îndeosebi din vremea domniei lui 
Vasile Lupu, vornicii de poartă au jucat un rol tot mai important în efectua- 
rea hotărniciilor, fiind numiţi tot mai adesea ca ispravnici la hotărnicii 5%, 
în care calitate îndeplineau rolul portarilor ai doilea din Țara Românească. 
Cum dregătorul responsabil cu hotărniciile era marele logofăt, vornicii 
de poartă trebuiau să colaboreze cu acesta. 

Tot din această vreme ei îndeplineau şi o altă atribuţie a portarilor 
ai doilea, asistînd la jurămintele depuse pentru diverse pricini 65, 

Vornicii de poartă erau trimişi de asemenea în ţară să adune aşa 
numita gloabă a porţii de la cei care nu respectau diverse porunci domnești, 
de la cei care călcau hotarele moşiilor străine, pentru stricarea de bucate 
ete.666. Această gloabă se încasa în vite, documentele amintind de 12 și 
50 de boi dați ca gloabă. 


În sec. al XVII-lea, vornicii de poartă se numărau totdeauna printre 
boierii care dădeau mărturii pentru vînzările de bunuri efectuate, pe baza 
cărora se obținea apoi întărirea domniei. Ei erau citați de regulă ultimii 
dintre dregătorii martori. Unele din aceste vînzări erau făcute „denaintea 
porții măriei sale lui vodă” numai în prezența vornicilor de poartă 5%. 
„„Poarta” domnească juca deci şi rolul unui loc de adeverire a vînzărilor. 

În sfîrșit, o ultimă atribuţie a vornicilor de poartă — de care amin- 
tește numai Miron Costin — era aceea de a pregăti „conacele de noapte 


61 Cf. şi Miron Costin, Opere, p. 389, care susţine că „este obicei să fic trimişi și pentru 
cercetări”. 

662 Acad. R. S. România, DXCII/226—227. 

663 Doc, din: 29 aprilie şi 17 mai 1638, 15 iulic 1647, 9 iulie 1661, 29 oct. 1710 etc. 
(Acad. R. S. România, CX/125, 1V/226, DXLIV/24, CCXXI/7, Arh. St. Buc., m-rca Galata, 
XIV/29). 

e Vezi doc. din: 5 febr. 1631, 20 iunie 1632, 4 iulie 1632, 28 iunie <1634—1652>, 
3 febr. 1636, 15 oct. 1638, 18 nov. 1642, 17 aug. 1661, 31 mai şi 1 iunie 1662, 5 nov. 1665 
ete. (Arh. St. Iași, CCCXXXIX, f. 519, Arh. St. Buc., ms. 629, f. 284, Acad. R. S. România, 
CCVIII/86, a—b, DCXXIII/39, CD/121, XXII/2), G. Ghibănescu, Surete, III, p. 122, Uricarul, 
V, p. 307—309, Acad. R. S. Rumânia, CDLXXIII/39, CDLXAVII/4 şi Foto, XXXII/92). 

6 I, Antonovici, Documente birlădene, III, p. 72—73 şi N. Iorga, Studii şi documente, 
V, p. 54 (doc. din 1724, in care se spune că aceasta se făcea „după obiciaiu'”). 

666 Vezi doc. din : <1607—1611>, 16 aprilie 1613, 21 iunie 1634, 22 aug. și 28 nov. 1636, 
22 aprilie 1645 cte. (Doc, priv. ist. Rom., A., veac. XVII, vol. II, p. 134, vol. III, p. 135, 
Arh. St. Buc., m-rea Galata, X/19—20, Acad. R. S. România, LXXXII/10, Arh. St. Buc.. 
m-rea Sf. Sava, XLI/2, Biblioteca Centrală de Stat, 1/95 etc.). 

667 Doc. din: <ante 25 mai 1641>, 22 nov. 1644, 2 febr. 1652 etc. (Spiridonia-lași, 11/56, 
Acad. R. S. România, CNI/185, LXXXVI/28). 


16 — c. 290 


www.dacoromanica.ro 


242 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII MILITARE 


şi popasurile domnului, ale pașilor turci” 688, Din documente rezultă însă 
că cei care se ocupau de primirea şi găzduirea trimișilor Porții nu erau 
vornicii de poartă, ci uşarii. 

Vornicii de poartă dispuneau de o pecete legată de numele și atribu- 
țiile lor. La începutul sec. al XVIII-lea, această pecete era formată dintr-o 
cruce, avînd în cele două părți ale braţului de sus literele nu (pecetea), 


iar jos np (porţii), adică a 669, Mai tîrziu, pe această pecete era dese- 


nată o poartă sub un turn (poarta de intrare de sub turnul porţii 
domneşti), avînd în față două bețe încrucișate 670, care arătau că vornicii 
opreau accesul în curtea domnească. 

Despre veniturile vornicilor de poartă ştirile sînt destul de sărace. 
De la Dimitrie Cantemir aflăm că aveau, „pentru slujba lor”, venitul 
ținutului Roman %1, dar nu ni se spune din ce consta acesta. Vornicii de 
poartă mai beneficiau desigur — ca şi ceilalți dregători — de alte venituri 
din slujbe: de la hotărnicii 672, de o parte din boii încasaţi ca gloabă a porţii, 
de venituri din judecăţi etc. 


2. DREGĂTORI CU ATRIBUŢII MILITARE 


În această categorie am inclus pe dregătorii la care predomină 
atribuţiile de ordin militar, adică pe spătar, comandantul călărimii în 
Țara Românească, hatman, comandantul armatei moldovene, aga, serdarul 
şi şetrarul. Cei mai mulți dintre aceştia îndeplineau şi alte atribuţii (spăta- 
rul ţinea spada domnului la ceremonii, hatmanul se ocupa şi de ţiganii 
domneşti, serdarul moldovean îndeplinea şi sarcini administrative). 
Cum însă atribuţiile de ordin militar erau mai importante, am considerat 
că îi putem cuprinde într-o categorie aparte. 

Menţionăm că şi alți mari dregători ai celor două ţări au îndeplinit 
un timp unele atribuții militare ; de pildă, marii vornici ai Moldovei au fost 
comandanți de oaste pînă la apariția hatmanului, logofătul moldovean a 
rămas comandantul curtenilor și după înființarea dregătoriei de hatman, 
paharnicul din Țara Românească era în sec. al XVII-lea comandantul 
roşilor, aşa cum armașul era mai mare peste tunuri. Cum însă la fiecare 


65 Miron Costin, Opere, p. 389. 

669 N. Iorga, Studii şi documente, XVI, p. 203 şi I. Antonovici, Documente hirlădene, 
III, p. 72—73 (doc. din 5 iunie 1704). 

670 M. Costin, Opere complete, ed. V. A. Urechia, vol. II, p. 568. Vezi şi reproducerile 
şi descrierile sigiliilor lui Andrei Săpotianu şi Grigore Ctrlig vornici de poartă, ambele din 1676, 
la Emil Virtosu, Mari dregători din Țara Românească şi Moldova în siyiliile secolelor XVII— 
XVIII, în „Studii şi cerc. de istorie medie”, I, 1950, p. 174-177. 

671 D. Cantemir, op. cil., p. 84. 

672 într-un doc. din 18 nov. 1642, referitor la o hotărnicie făcută de vornicii de poartă, 
aceştia spun că au luat „,ciobotile noastre”, fără să precizeze însă cit anume (G. Ghibănescu, 
Surele, III, p. 123). La sfirşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea, cei 6 vornici 
de poartă avean venituri fixate de domnie de la hotărnicii şi de la prețuirea caselor şi diverselor 
bunuri (Arh. Bas.”, 1932, p. 43). 


www.dacoromanica.ro 


SPĂTARUL 243 


din aceştia atribuţiile de ordin militar erau mai puţin importante decît 
celelalte pe care le îndeplineau, i-am trecut în categoriile de care ţin atri- 
buţiile lor principale, amintind acolo şi de aceste atribuţii de ordin militar. 


a. Spătarul 


În lucrarea sa adesea citată, ținînd seama de faptul că la sîrbi şi 
bulgari nu a existat această dregătorie, C.C. Giurescu și-a exprimat păre- 
rea că denumirea spătarului vine de la cuvîntul românesc de origine latină 
spată — întîlnit în texte vechi de limbă română — şi nu dela termenul 
grec oxadapwos, care constituia în Bizanţ un titlu nobiliar, nu o dregătorie 
ca aceea a spătarului 1. Spătarii alcătuiau în Imperiul bizantin un corp de 
gardă al împăratului, fiind comandaţi de protospătar. Cu vremea, proto- 
spătarul şi-a pierdut însemnătatea ce o avusese iniţial şi a dispărut după 
reforma lui Alexis I Comnenul, după şapte secole de existenţă 2. 

Spre deosebire de C. ©. Giurescu, I. Bogdan considera că demnitatea 
de spătar a fost introdusă în Țara Românească din Bulgaria, după părerea 
sa spată fiind un cuvînt folosit numai la curtea domnească °. 

Indiferent de originea cuvîntului spătar — de la cuvîntul de origine 
latină spată sau de la termenul grec onefăpios — trebuie să reținem că 
spătarul din Țara Românească nu a îndeplinit funcţiile unui dregător cu 
acest titlu din Imperiul bizantin, unde comandantul armatei se numea 
ueyag Soutorinoc 4, iar dregătorul care purta spada împăratului — în 
lipsa comandantului aimatei — era numit protostrator. Acest mare 
dregător (era al optulea în ordinea ierarhică) se îngrijea de caii împăratului 
(avînd deci atribuţiile comisului de la noi), îl însoțea pe împărat cînd 
acesta pleca în călătorie și comanda cavaleria ușoară 5. 

Numele sub care e cunoscut spătarul în documentele scrise în limba 
slavă atît în Țara Românească, cît și în Moldova, este de regulă cnarapt, 
mai rar ennrap. În unele documente este numit şi Meuonouln, adică 
purtător de sabie ê, sau opnxnnk, purtător de arme 7. În izvoarele redac- 


1 ©. C. Giurescu, Contribuţiuni, p. 125—126. 

2 R. Guilland, Etudes sur l’histoire administrative de Empire byzanlin. Les litres auli- 
ques el eunuques. Le protospathaire (,, Byzantion”, 1955—1957, p. 649—695). Vezi şi „Byzanti- 
noslavica”, 1952, p. 238 și Pseudo-Codinos, op. cit, p. 38, unde protospătarul e trecut 
fără funcție. 

3 I. Bogdan, Documentul rtzenilor, p. 434. Vezi şi G. Ghibănescu, Slovar, p. 57. 

4 Pseudo-Codinos, op. cit., p. 83 şi R. Guilland, Le grand domesticat à Byzance, extras 
din „Echos d'Orient”, XXXVII, 1938, p. 53—64. Vezi şi aiticolul aceluiași despre comandanții 
armatei sub Paleologi în „Revue des 6tudes byzantines”, XVIII, 1960, p. 79—92. 

5 R. Guilland, Les chapitres relatifs aux fonciions des dignitaires du lraile du Pseudo- 
Codinos, în ,„,Byzantinoslavica”, XIII/1, 1952, p. 234; idem, Etudes de titulature el de proso- 
graphie byzantines. Le protostrator, în „Revue des études byzantines”, t. VII, fasc. TI, 1950, 
p. 156—179 şi Pseudo-Codinos, cp. cil., p. 29. 

ê Doc. din 10 iunie 1415, 1 august 1496 etc. (D.R.H., B., vol. I, p. 81, 435). Vezi 
şi doc. din 2 aug. 1453, în care sînt folosiți ambii termeni, și enaraș Și meuSnoma (ibidem, p. 192). 

? Doc. moldovean din 12 febr. 1651 (Arh. St. Buc., ep. Huşi, XII/11). Vezi şi doc. 
muntean din 6 martie 1628, în care este citată credinţa lui Gorgan mare purtător de arme 


www.dacoromanica.ro 


244 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII MILITARE 


tate în limba latină i se spune de obicei „spatarius” sau „spatharius” 8, 
iar alteori „supremus ensifer” ? sau armiger” 10. 


În Țara Românească, primul spătar este amintit; în timpul domniei 
lui Mircea cel Bătrîn, la 10 iunie 14151. După această dată el devine un 
membru obişnuit al sfatului domuesc, fiind trecut de regulă ca al patrulea 
dregător al sfatului, după marele logofăt şi înaintea vistierului, iar uneori 
al cincilea, în urma acestuia. 


Într-o serie de documente din sec. al XV-lea, dintre 1475—1493, 
sînt amintiți în sfatul domuesc cîte doi spătari 12, într-o perioadă în care 
şi dr=gătoria de postelnic era dublă. Cum în unele din aceste documente 
cei doi spătari apar împreună, unul după altul, ca și postelnicii, este foarte 
prob“bil că, în această perioadă, dregătoria de spătar era ocupată de 
două persoane. 


Despre atribuțivie spătarului din Țara Românească ştirile sînt destul 
de tîrzii, din sec. al XVII-l»a, ca şi pentru cele mai multe dintre celelalte 
dregătorii. În izvoarele din această vreme, atribuţiile spătarului sînt de 
ordin militar, el fiind considerat comandantul armatei, fie în întregimea 
ei, fie numai al cavalsriei. De pildă, în descrierea lni Joppecourt, spătarul 
Leca este numit „comandantul întregii armate” a lui Radu Mihnea 13; 
cronicarul Țării Româneşti ne informează că domuul Constantin Şerban, 
care-l iubea foarte mult pe Hrizea din Bogdănei, „făcutu-l-au boiariu, 
spătar mare preste toate oștile lui”14, iar Grigore Ghica îl numeşte pe 
cumnatul său Toderaşeo Sturza mare spătar „generale delle armi” al Țării 
Româneşti 15. Tot ca şef al întregii armate îl consideră pe spătar Paul de 
Alep 16 şi Miron Costin, care-l aseamănă hatmanului din Moldova ?. 

Ştirile date de Relaţia istorică din vremea domuiei lui Şerban Cantacu- 
zino diferă oarecum de cele precedente. Potrivit Relaţiei amintite, spătarul 
„este căpetenia oștirii sau generalul suprem” (campi dux sive supremus 


(opSalenoeiun) (Acad. R. S. România, Pceceţi, nr. 76). De aceea probabil Evlia Celebi îl 
numește pe spătar armaș („,Bul. Com. ist.”, XII, p. 52). 

într-o scrisoare a lni Ştefan cel Mare către starostele de Lemberg, spătarul Clănău este 
numit „„myecznyk”, dregător care îndeplinea în regatul feudal polon aceleași atribuții ca și 
spătarul moldovean (I. Bogdan, Doc. lui Ștefan cel Mare, II, p. 464). 

8 J. Bogdan, Relaţiile, p. 349, 354—355 etc.; idem, Doc. lui Ștefan cel Mare, II, 
p. 268, 441. 

9 C. Giurescu, Material, 11I, p. 82 (1726). 

10 Codex Bandinus, p. 313. 

1 D.R.H., B., vol. I. p. 82. Înainte de această dată, într-o copie slavă a unui doc. din 
8 ian. <1392>, este amintit un pitar, căruia în traducerea românească a aceluiași docunent 
i se spune spătar (ibidem, p. 45), astfel încit nu putem ști sigur dacă acesta e pitar sau spălar, 
așa cum credea C. C. Giurescu, (op. cit. p. 122). 

2 D.R.H., B., vol. I, p. 246, 250, 256, passim. 

13 Tezaur de monumente, II, p. 52. 

14 Istoria Ţării Româneşti, ed. cit., p. 125. 

15 Hurmuzati, V|2, p. 127, 134. 

16 Paul de Alep, Cilătoriile patriarhului Macarie, ed. Cioran, p. 109. Vezi şi P. P. Pa- 
naitescu, Călători poloni, p. 19, unde, în descrierea soliei ducelui de Zbaraz din 1622, făcută 
de Samuel Twardowski, se afirmă: „spătarul este hatmanul lni Radul domnul muntenesc”. 

11 M. Costin, Opere, p. 387 şi 390. 


www.dacoromanica.ro 


SPĂTARUL 245 


generalis). Mai departe însă se precizează că el „are în grija sa toată oastea, 
călare”, fiind considerat în tabără primul dregător după domn, „în afară 
de ban și vornic”18. El era deci comandantul călărașilor. Cum în această 
vreme ostașii pedeştri (dorobanţii) erau comandaţi de marele agă —care 
nu apare ca fiind subordonat marelui spătar 1? — este foarte probabil că 
spătarul comanda numai pe călărași, fapt confirmat de altfel şi de Del 
Chiaro, pentru care spătarul era „generale della cavaleria” 2, ca și de un 
docvment intern din 6 martie 1628, în care marele spătar este numit 
purtător de arme și conducător al călărimii (KonHkoA ROKAA) 21. 


Așa cum arăta şi C. C. Giurescu, este greu de precizat cînd a devenit 
spătarul, dintr-un dregător personal al domniei, însărcinat cu ţinerea, 
spadei domneşti la diverse solemnităţi, comandant al oștihii 22. În vremea, 
domniei lui Şerban Cantacuzino cele două atribuţii se separaseră ; autorul 
Relaţiei istorice amintite afirmă că, în vreme ce marele spătar era coman- 
dantul armatei, al doilea spătar era scutierul domnului, cel care-i ţinea 
spada 2% (autorul acestei relaţii îl așază pe al doilea spătar la dreapta 
tronului domnesc). 

Veniturile spătarului erau realizate de Ja subalternii săi. Tot autorul 
Relaţiei istorice ne informează că el primea de la ficcare cruce de călărași 
cîte un leu anual, cîte o baniţă de grîu şi o alta de orz, precum și cîte un 
car de fîn şi unul de lemne 24. Cum, în această vieme, existau între 4 000 și 
6 000 de cruci de călăraşi 25, veniturile marelui spătar erau destul de 
însemnate (circa 6000 de lei anual, plus veniturile în natură amintite). 

Nu putem preciza cît de vechi era obiceiul ca spătarul să adune 
venituri de la subalternii săi. El exista în mod sigur la 13 nov. 1667, cînd 
Radu Leon scria lui Pîrvu Cantacuzino că îl miluieşte cu slujba de mare 
spătar ocupată înainte de tatăl său, Drăghici, „dînd poruncă la căpitanul 
cel mare şi la ceilalți, la toţi, ce trebi vor fi să le caute, iar ce va fi venitul” 
să i se trimită „la mîna” accstuia 26. 

Ca și alţi mari dregători, spătarul era ajutat de un al doilea spătar, 
amintit prima oară în documente la 1582 2%. 


18 Mag. istoric. V, p. 44. Despre atribuţiile de comandant militar ale spătarului vezi 
şi inta maţia din 1673, potrivit căreia , rămase spătariul cel mare la marginea ţărăi de cătră 
Moldova, pentru rîndul păzii”” (N. Iorga, Studii şi documente, IX, p. 159—160). 

19 Vezi mai jos p. 254—255 (despre agă). 

20 Del Chiaro, op. cit., p. 60—61. 

21 Acad. R. S. România, Peceti, nr. 76. 

22 C. C. Giurescu, op. cit., p. 124. 

23 Mag. isloric, V, p. 47. 

24 Ibidem, p. 44. Menționez că, la sfirşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea, 
veniturile spătarului erau formate tot din darurile primite de la subalternii săi (,„„Aih. Bas.”, 
1932, p. 35). 

25 N. Stoicescu, Curteni şi slujitori. Coniribulie la istoria armalei române, p. 108. 

26 Genealogia Caniacuzinilor, ed. N. Jorga, p. 99—100. 

2? Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. V, p. 42. 


www.dacoromanica.ro 


246 DREGĂTORII CU ATRIBUȚII MILITARE i 


În vremea domniei lui Constantin Brincoveanu, în anii 1692— 1699, 
apar în documente cîte doi sau chiar trei spătari ai doilea 28, care făceau 
slujbă foarte probabil cu rîndul la curtea domnească. 

În documentele din sec. al XVII-lea nu am întîlnit dregători purtînd 
titlul de al treilea spătar. 


k. 


În Moldova, este foarte probabil că dregătoria a fost împrumutată din 
Țara Românească. Aci dregătoria de mare spătar apare mai tîrziu, în 
vremea urmaşilor lui Alexandru cel Bun, la 24 aprilie 1434, cînd Dieniş 
spătarul este menționat ultimul dregător din lista martorilor sfatului 
domnesc 2%. 

În vremea domniei lui Ştefan cel Mare, dregătoria a căpătat mai 
multă importanţă, spătarul fiind amintit de regulă printre martorii sfatu- 
lui domnesc primul după piîrcălabii cetăților, înaintea vistierului şi a 
celorlalți dregători. În sec. al XVII-lea, însă, postelnicul a trecut înaintea 
spătarului, care era socotit, atît de Miron Costin, cît şi de Dimitrie Can- 
temir, ca al şaselea dintre cei opt dregători de sfat 30. 

Spre deosebire de Țara Românească, în Moldova spătarul nu a 
îndeplinit decît servicii de curte, nu şi atribuţii de comandant militar, 
atribuţii care au fost în seama vornicului, portarului și apoi a hatmanului. 

Atribuţiile sale de purtător al spadei domnești sînt descrise pe larg 
în izvoarele narative din sec. al XVII-lea și de la începutul celui următor. 
Cea mai completă din aceste descrieri este aceea a lui Miron Costin, după 
care spătarul — termen sinonim cu dregătoria polonă de miecznik — „se 
îmbracă la ceremoniile publice şi la sărbători cu haină de brocart și cu 
căciulă (care amintește mitra domnească), pe care domnul însuşi, în această 
situație, nu o poate purta”. La aceste ceremonii, „,păşeşte îndată după 
domn, cu sabia atîrnată de brațul stîng şi purtînd în mîna dreaptă buzdu- 
ganul”, care sînt insemnele domniei. După părerea învățatului cronicar 
moldovean, dregătoria de spătar ar fi fost împrumutată de la împărații 
bizantini, „care aveau, pentru acelaşi ceremonial, pe protospătari”8l. 

Pentru interpolatorul cronicii lui Grigore Ureche, marele spătar 
este dregătorul care „la dzile mari...dvoreşte...cu arme domneşti 
încins la spatele domnului”*2, iar Dimitrie Cantemir îl definește ca „supre- 
mus principis ensifer”, cel care poartă spada domnului la sărbătorile mari, 


28 În această vreme sint amintiţi ca ai doilea spătari: Drăghici 1691—1695, Tudorachi 
ante 1693, Diicu II Buicescu 1694—1699, Șerban Greceanu 1696—1699 şi Șerban Filipescu 
1698—1699. 

29 Doc. priv. ist. Rom., A., veac, XIV—XV, p. 110. Dintr-o eroare inexplicabilă, N. Iorga 
considera că spătăria „n-a pătruns în Moldova decit după anul 1600”, fiind introdusă probabil 
de Radu Mihnea, care iubea mult fastul (Rostul boierimii noastre, în Istoria românilor în 
chipuri şi icoane, II, p. 154). 

30 M. Costin, Opere, ed. cit., p. 239 şi D. Cantemir, op. zit., p. 77. 

31 Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 238 şi 388. 

32 Gr. Ureche, Letopisetul, cd. P. P. Panaitescu, ed. a II-a, p. 76. 


www.dacoromanica.ro 


HATMANUL 247 


fiind mai mare peste spătărei („,cubicularii spathariae'”) 33. Nici unul din 
aceste izvoare nu vorbeşte de faptul că spătarul ar fi îndeplinit şi atribuţii 
de comandant militar, ca în Țara Românească. 

Despre veniturile marelui spătar, atît Miron Costin cît şi Dimitrie 
Cantemir ne dau aceiaşi informaţie : el beneficia de jumătate din veniturile 
stărostiei de Cernăuţi 3. Din documente nu rezultă însă din ce vreme 
spătarul dispunea de aceste venituri. 

Spătarul al doilea — existent; probabil încă din vremea domniei lui 
Ştefan cel Mare 3%, dar amintit cu acest titlu numai în sec. al XVII-lea 36 — 
era considerat; în vremea lui Dimitrie Cantemir ca fiind primul dintre 
boierii de starea a doua. El îndeplinea aceleași servicii ca şi marele spătar 
la sărbătorile mai mici 37. 

Al treilea spătar — pomenit; şi elîn documentele din sec. al XVII-lea38— 
făcea parte dintre boierii de starea a treia și presta în fiecare zi slujba, 
îndeplinită de marele spătar numai la sărbătorile mai însemnate. În plus, 
el strîngea de la locuitori jalbele adresate domnului cînd acesta mergea 
la biserică sau la plimbare şi, după rezolvarea lor, comunica răspunsurile 
celor care le făcuseră 3%. 

Despre veniturile acestor doi subalterni ai marelui spătar documen- 
tele de pînă la începutul sec. al XVIII-lea nu ne oferă nici o informaţie. 


b, Hatmanul 


A fost unul din dregătorii moldoveni care a stîrnit multe discuţii 
în vechea noastră istoriografie, atît; în ce priveşte vechimea dregătoriei, 
cît şi relaţiile dintre această dregătorie şi aceea mai veche a portarului 
de Suceava, probleme în care există păreri diferite. 

Astfel, genealogistul I. 'Tanoviceanu considera că dregătoria de 
hatman a apărut la 1588, ca urmare a decăderii pîrcălabilor cetăților 40, 
părere asemănătoare cu a lui G. Ghibănescu, care afirmă că, începînd din 
anul 1588, Andrei portar de Suceava şi hatman este primul boier care a 
întrunit în mîinile sale aceste două dregătorii 41. Cam pentru aceeași 
epocă — după 1578 — opinează și N. Iorga, care crede că noua dregătorie a 
fost introdusă sub influența cazacilor, după ce Suceava şi-a pierdut impor- 


33 D, Cantemir, op. cit., p. 79. Vezi şi o relaţie franceză de la începutul sec. al XVIII-lea, 
în care spătarul este numit „le porte epâe”, iar hatmanul „,gentra!” („„Rev. hist. du sud-est 
européen”, VI, 1929, p. 63). 

34 M. Costin, Opere, p. 238 şi 388 şi D. Cantemir, loc. cit. Cf. şi doc. din 1741, după 
care marele spătar urma „să-şi ia venitul după jumătate de stărostie a Cernăuţilor” (N. Iorga, 
Studii şi documente, VI, p. 229 ; vezi şi ibidem, V, p. 159 şi Acad. R.S. România, XXXVII/1). 

3% Vezi C. C. Giurescu, Contribuţiuni, p. 131, nota 2. 

36 Vezi listele noastre în ms. 

37? D. Cantemir, op. cit., p. 82. 

38 Doc. din iunie 1678 (G. Ghibănescu, Surete, V, p. 39). 

3 D. Cantemir, op. cit., p. 83 şi 104. 

40 I, Tanoviceanu, Contribuļiuni, p. 6—10. 

41 G. Ghibănescu, Surete, IX, p. 56. 


www.dacoromanica.ro 


248 DREGĂTORII CU ATRIBUŢII MILITARE 


tanța de oraş-reşedință, capitala mutîndu-se la Iași 2. După I.C. Filitti, 
dregătoria de mare hatman s-ar fi instituit la mijlocul sec. al XVI-lea, 
cînd aceasta a preluat de la cci doi vornici comanda armatei 48. 

Mai aproape de adevăr sînt părerile lui P. P. Panaitescu 4 şi O.V. 
Dimitriu 45, după care dregătoria de hatman și portar de Suceava ar fi 
apărut în timpul domniei lui Petru Rareş. 

După cum am arătat mai sus 4, la începutul sec. al XV-lea existau 
în Moldova mai mulți vornici regionali, printre care şi acela de Suceava, 
cetatea de scauu a ţării. Aci sînt menţionaţi : Oană vornicul, între 8 martie 
1407 şi 2 martie 1422 +? și Cupcici vornicul, între 2 aprilie 1428 și 1 iulie 
1436 48 După această dată, vornicul de Suceava nu mai este amintit ; în 
schimb, la 24 august 1436, apare în documente un dregător numit portar %, 
care în anii următori (1438—1441) figurează între membrii sfatului dom- 
ncesc 50. Aceasta a determinat pe unii istorici.(N. Iorga, G. Ghibănescu 52? 
şi O. V. Dimitriu 55) să susțină că portarul a înlocuit pe vornicul de Suceava. 
Este greu de afirmat în mod categoric că lucrurile s-au întîmplat exact aşa. 
Mi se pare mai probabil că vornicul de Suceava devenind marele vornic 
al ţării întregi, unele din atribuţiile sale în capitala Moldovei au fost preluate 
de portar, numit mai tîrziu portar de Suceava. Un dregător cu titlul de 
vornic de Suceava a continuat să existe, fiind subordonat hatmanului. 

Importanţa portarului a crescut în timpul domniei lui Ştefan cel 
Mare. În această vreme, la 4 martie 1479, este amintită dregătoria de portar 
de Suceava ët (înainte, pînă la 1441, dregătorul se numea numai portar). 
Această importantă dregătorie a fost ocupată pînă în 1481 de Şendrea, 
cumnatul domnului, iar după moartea acestuia de Luca Arbore, care a 
jucat un rol politic deosebit de important în istoria Moldovei. 'Ținînd 
seama de măsurile luate de marele domn al Moldovei în această vreme, de 


12 N, Iorga, Rostul boierimii noasire, în Istoria românilor în chipuri şi icoane, II, p. 
155 şi 158. 

43 I, C. Filitti, Vechea organizare administrativă, p. 21. 

4 P, P. Panaitescu, Cursul de istoria culturii (litografial) 1927. p. 74—75. Aci se sus- 
ţine însă in mod greșit că dregătoria a apărut sub numele de portar şi hatman şi numai din 
vremea Mi Al. Lăpuşneani cu titlul de hatman singur. 

45 C. V. Dimitriu, Doi dregători moldoveni I. Portarul de Suceava. II. Hatmanul şi 
pirculabul de Suceava, Buc., 1935. Această lucrare a stirnit o polemică violentă între autorul 
ci şi T. Bălan, care l-a acuzat de plagiat (vezi T. Bălan, Cum se scrie istoria sau cartea d-lui 
C. V. Dimilriu, Doi dregători moldoveni, Cernăuţi, 1935; C. V. Dimitrin, Răspuns unor calon- 
nii, Buc., 1935; T. Bălan, Răspuns d-lui Constantin V. Dimitriu, Cernănţi, 1935). Despre 
hatmanul moldovean vezi și T. Bălan, Vornicia în Moldova, p. 186—190. 

46 Vezi mai sus p. 194. 

4? Doc. priv. isi. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 16, 35. 

13 Ibidem, p. 63, 129. 

19 Ibidem, p. 134. Acest Oană portarul pare a fi chiar fostul vornic Oană. După părerea 
lui T. Bălan, portarul ar fi traducerea românească a cuvintulni pircălab, de origine maghiară 
(Vornicia în Moldova, p. 169). 

50 Doc. priv. isi. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 153, 166, 177. 

5 N. Iorga, Istoria românilor, IV, p. 54. 

5 G. Ghibănescu, Surele, XII, p. VIII. 

53 G. V. Dimitriu, Doi dregători moldoveni. 

5 Doc. priv. isi. Rom., A., veac. XV, p. 6. 


www.dacoromanica.ro 


HATMANUL 249% 


întărire a autorității centrale printre altele şi prin înmulţirea numărului 
curtenilor ce depindeau direct de domnie 55, este foarte probabil că dregăto- 
ria de portar de Suceava trebuie pusă în legătură cu aceste măsuri. 

Din a doua domnie a lui Petru Rareș, mai exact din 1541, începe a 
fi amintit în documente hatmanul 5, care la 1547 era considerat; „supremus 
Wayvode consiliarius, Hauptman nomine”5?, 

Este foarte probabil că moldovenii au împrumutat numele acestei 
dregătorii din regatul vecin al Poloniei, a cărei armată o cunoşteau bine, şi 
unde exista la 1539 dregătoria de hatman, care era „supremus capitaneus”, 
așa cum va deveni şi hatmanul moldovean 58. 

În a doua jumătate a sec. al XVI-lea, în sfatul domnesc noul dregător 
continuă să fie denumit cu vechiul te. men de portar, fiind numit mai rar 
hatinan şi pîrcălab. Că aceste titluri constituie încă din această vreme o 
singură dregătorie rezultă din faptul că aceeaşi persoană este numită cînd 
portar, cînd hatman şi pîrcălab 5. 

O fuziune mai completă între dregătoria mai veche de portar şi 
aceea mai nouă de hatman pare că s-a produs în vremea domniei lui 
Ieremia Movilă, de cînd acestui dregător i se spune hatman şi portar de 
Suceava 6, hatman și pîrcălab de Suceava — titlul obişnuit îl — sau mai 
rar doar portar 62. Afirmația făcută de Miron Costin că Ieremia Movilă a 
înființat această dregătorie, după inodel polon, şi că hatmanului i s-a 
adăugat pîrcălabia de Suceava pentru a avea loc în sfatul domnesc 53 nu 
corespunde decît în parte adevărului, deoarece dregătoria de hatman și 
pîrcălab de Suceava a apărut înainte de această domnie. 

În statul domnesc, hatinanul era menţionat de regulă după pircălabii 
cetăților moldovene, în virtutea unui vechi obicei al cancelariei domneşti 
de a trece pe pircălabi după vornici. Din vremea domniei lui Miron Bar- 
novschi, de cînd importanţa pîrcălabilor a scăzut tot mai mult, hatmanul a 
trecut înaintea acestora, fiind considerat al patrulea dregător moldovean, 
după logofăt şi cei doi vornici. 

55 Vezi Istoria României, II, p. 334. 

5 La 1535 Mihu „,castelanus”” (portarul Sucevei) era considerat „supremus campiductor 
regni Moldaviac”” (Hurmuzaki, II/1, p. 93). Fiind ucis de Petru Rareş în 1541, în locul său 
domnul a pus pe Vartic „,liatman i slarustha” (N. Iorga, Studii istorice..., p. 348—349). 
Hatmanul este amintit în documentele interne la 1549 (Doc. priv. ist. Rom., A., vec. XVI, 
vol. I, p. 585). 

Cronicarul Macaric — contemporan cu Petru Rareş — afirmă că Ștefăniță i-a tăiat capul 
hatmanului și întiiului său sfetnic Luca Arbore (Cronicile slavo-române, p. 93—94). Cum însă 
lui Luca Arbore documentele interne îi spun portar nu hatman, cronicarul a extins noţiunea 
cunoscută în vremea sa și asupra unei epoci anterioare. 

5? Hurmuzalki, XV, p. 461. 

5 T. Bălan, op. cit., p. 188—189. 

5 De pildă, Vasile este numit cînd portar de Suceava, cind hatman, iar Andrei, cind 
porlar, cînd hatman și pircălab de Suceava (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVI, vol. II, 
p. 178, 183, vol. III, p. 341, 347, 382; vezi şi p. 441, 444, 451, 452, 456 passim). 

& Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVI, vol. IV, p. 158, 237, veac. XVII, vol. I, p. 226 

assllll. 
j 61 Ibidem, veac. XVI, vol. IV, p. 161, 181, 196, 211 passim. 

62 Ibidem, p. 210, 219, veac. XVII, vol. I, p. 230, 238. 

63 Miron Costin, Opere, p. 238, 387. 


www.dacoromanica.ro 


250 DREGĂTORII CU ATRIBUŢII MILITARE 


Avînd în vedere importanța dregătoriei, printre hatmanii de la 
sfîrgitul sec. al XVI-lea şi din secolul următor întîlnim numeroase rude 
ale domnilor Moldovei: Simion Movilă, Isac Balica, Nicoară, cumnat 
cu Miron Barnovschi, Gavril şi Gheorghe Coci, fraţii lui Vasile Lupu, 
Vasile Ceaurul, fratele lui Gheorghe Ștefan, Lupu Bogdan, ginerele lui 
Constantin Cantemir etc. 

Trebuie să mai arătăm că, deşi de regulă hatmanul cumula și funcţia 
de portar de Suceava, pe la mijlocul sec. al XVII-lea, în afară de hatman, 
exista încă şi un portar sau mare portar de Suceava sau de cetatea Suceava, 
care este amintit adesea în documente %, iar uneori chiar în sfatul domnesc$, 
unde de regulă apare numai hatmanul. Deşi din documente nu rezultă 
în ce relaţii se găsea acest dregător cu hatmanul — numit mai înainte şi 
portar de Suceava — este foarte probabil că dregătorul purtind acest 
titlu era un subaltern al hatmanului, îndeplinind anumite atribuţii la 
Suceava, în lipsa hatmanului de acolo. 

În afară de portarii de Suceava, documentele din sec. al XVII-lea 
amintesc și de pîrcălabii de Suceava, care aveau în grija lor administrarea 
ținutului respectiv 65. Din documente nu rezultă care erau raporturile 
dintre pîrcălabii de Suceava şi dregătorul numit hatman și pîrcălab de 
Suceava. 

Atribuțiile hatmanului au fost prin excelenţă militare, el fiind coman- 
dantul armatei. În această privinţă toate izvoarele narative sînt de acord, 
hatmanul fiind considerat; „supremus campiductor et vicerex"'57, coman- 
dantul suprem al armatei” 68, „generalus totius provinciae” ®, „ispravnic 
pă toate oștile ţării”! 70, „căpetenia cea mare a oastei” 71, „„generalus equi- 
tum et peditum” 72, „generalus exercitus” 73, „generalissimus Moldaviae” 74 
sau „général des troupes” 75. 


4 Vezi doc. din : 16 ian. 1641, 30 ian. 1650, 14 oct. 1657, 5 mai și 13 oct. 1658, 20 ian. 
1665 etc. (G. Ghibănescu, Surele, III, p. 285, IV, p. 84, Acad. R. S. România, CLX/172 şi 
200 şi Arh. St. Buc., m-rea Neamţ, LXVIII/4). 

8 Vezi doc. din 20 april. 1660, 4 nov. 1667 şi 19 nov. 1669, în ultimele două fiind 
amintiţi în sfat portarul de Suceava alături de hatmanul şi pircălabul de Suceava. (G. Ghibă- 
nescu, Surele, IV, p. 301 şi Arh. St. Buc., ms 579, f. 3 v. şi 221). 

Menționăm că uneori şi pîrcălabii altor cetăţi erau numiţi portari şi pircălabi, cum i se 
spune pircălabului de Neamţ la 13 iunie 1661 (Arh. St. Buc., m-rea Neamţ, LIII/9). Tot 
astfel existau portari și la alte cetăţi (Soroca, Hotin), care însă nu sînt numiţi și pircălabi (doc. 
din 10 aug. 1610, 4 febr. 1621, Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVII, vol. II, p. 315 şi 
vol. V, p. 9). 

Doc. din 15 febr. şi 8 iunie 1662 (Acad. R. S. România, CDLXVIII/14—15). 

67 Belsius, 1562, Hurmuzaki, II/1, p. 425. 

6 Evlia Celebi, în „,Bul. Com. Ist.”, XVI, p. 266. 

6 Codex Bandinus, p. 313. 

10 Gr. Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ed. cit., p. 76. 

1 D. Cantemir, op. cit., p. 18. 

72 A. Veress, Documente, IV, p. 97. 

73 N. Iorga, Studii şi documente, I—II, p. 64. 

74 Ibidem, p. 67. 

%5 „Rev. hist. du sud-est européen”, VI, 1929, p. 63. Doar francezul Dc la Croix îl 
consideră pe hatman „le comandant de la cavalerie”, avind probabil în vedere faptul că do10- 
banții se aflau sub comanda agăi (Fr. Babinger, O relafiune neobservată, p. 21). 


www.dacoromanica.ro 


HATMANUL 251 


În această calitate, el comanda pe călărași, dorobanţi, arcași, seimeni 
şi pe ceilalţi lefegii 76, deci cea mai mare parte a armatei, cu excepţia 
curtenilor, care se aflau sub comanda marelui logofăt, şi a hînsarilor, 
puşi sub ordinele marilor vornici. 

Este greu de precizat cînd anume a devenit hatmanul comandantul 
armatei moldovene. Este sigur că portarul a îndeplinit anumite atribuţii 
militare încă din vremea domniei lui Ştefan cel Mare, cînd comanda cetatea 
Suceava şi o parte a armatei moldovene, alături de marele vornic. 

Atît Miron Costin cît şi Dimitrie Cantemir afirmă că hatmanul a 
preluat comanda armatei de la cei doi vornici, care conduceau unul aripa 
dreaptă, celălalt pe cea stîngă 77. Cum însă, pînă la apariţia hatmanului, 
documentele nu amintesc decît pe marele vornic al ţării de jos, această 
afirmaţie stîrneşte unele îndoieli. Este foarte probabil că a existat o perioadă 
de tranziţie, în care portarul de Suceava a participat la conducerea armatei 
moldovene alături de vornic. Menţionăm astfel că, la 1530, Mihu „,castella- 
nus Zuchoviensis” este numit „capitaneus supremus gencium” 78, iar la 
1529 Barbovschi portarul este numit „căpetenia oștilor” (goth HauaanHkh), 
deși în acest caz el conducea oastea moldoveană alături de Grozav mare 
vornic 7. 

În calitatea lor de comandanţi de armată, hatmanii participau în 
fruntea, oastei la lupte, unii dintre ei distingîndu-se prin vitejia și priceperea, 
dovedită în bătălii. Cronicarul Ioan Neculce are cuvinte frumoase de laudă 
pentru hatmanul Alexandru Buhuș, care a luptat cu mult curaj contra 
oastei polone ce intrase în Moldova. După retragerea oastei polone, hatma- 
nului i s-a făcut o primire triumfală în capitala ţării „cu toţi slujitorii 
curţii, cu tobe, cu surle, ca unui hatman ce era vestit, de slujiè domnului 
cu dreptate şi ţării” 80. 

În afară de această importantă atribuţie, de comandant al armatei, 
hatmanul era în vremea lui Dimitrie Cantemir „,oblăduitorul ținutului 
Suceava”! 81. Este de presupus că această „oblăduire” era o atribuţie veche, 
moștenită de hatman încă din vremea existenţei vornicului şi portarului 
de Suceava. La sfîrşitul sec. al XVI-lea, hatmanul era mai mare peste 
oraşul Suceava și regiunea din jur, de îndată ce, la 17 august 1586, Albaş 
vornic de Suceava arată că a făcut acolo o hotărnicie din porunca lui 
Gheorghe hatmanul 8. Vornicul de Suceava era deci subalternul hatma- 
nului. 

O altă atribuţie a hatmanului, de care vorbesc numeroase documente, 
era grija de ţiganii domneşti, începînd din vremea domniei lui Ieremia 
Movilă (această atribuţie era îndeplinită în Țara Românească de marele 
armaș). Prin abuz, însă, hatmanul și slugile sale au început mai tîrziu 


76 Miron Costin, Opere, p. 238 şi 387 şi D. Cantemir, op. cit., p. 78. 

77 M. Costin, Opere, p. 238 şi 387 şi D. Cantemir, op. cit., p. 89—90. Vezi mai sus p. 201. 
738 Hurmuzaki, XV, p. 350. 

%0% Cronicile slavo-române, ed. cit., p. 82 şi 96. 

8 I. Neculce, op. cit., p. 59. Vezi şi p. 61. 

ei D. Cantemir, op. cit., p. 78. 

82 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVI, vol. IV, p. 331. 


www.dacoromanica.ro 


252 DREGĂTORI CU ATRIBUȚII MILITARE 


să se ocupe şi de ţiganii aflaţi în proprietatea mănăstirilor şi marilor boieri 83, 
ceea ce a provocat intervenția domniei. Primele măsuri au fost luate de 
Miron Barnovschi, care, la plîngerea boierilor şi egumenilor că nu-şi mai 
pot stăpîni ţiganii „din cauza marei greutăţi şi silnicii ce au în toţi anii 
de la hatmani şi de la slugile hatmanilor şi de la juzii de ţigani, pentru 
că îi mînă la lucru la curtea domniei mele şi iau de la ei gloabe şi ciobote”, 
din care domnia nu avea nici un venit, „ci este numai venit şi folos hatma- 
nilor”, hotărăşte ca să nu se mai ia dare, ciubote, gloabe „nici alte venitui 
hătmăneşti. .., iar hatmanul să aibă treabă numai cu robi ţigani drepţi 
domnești” 84. 

Se vede însă că această hotărîre nu a fost respectată, ceea ce a pro- 
vocat repetarea ei de către Vasile Lupu și Gheorghe Ghica, la 16378 şi 
respectiv, 1638 8. Cu toate acestea, la 28 oct. 1696, boierii şi clerul Moldovei 
arătau din nou domnului că hatmanul lua dăjdii și gloabe ţiganilor; 
domnul îi iartă pe ţigani de dajdia domnească şi hătmănească, hotărînd 
ca hatmanul să nu mai globească ţigăncile 87. 

Tot în atribuţiile hatmanului intra şi judecata călărașiler, doroban- 
ţilor şi celorlalţi slujitori, amintită încă din sce. al XVII-lca 88. În sec. 
următor, la 4 mai 1741, se precizează care anume pricini erau judceate 
de hatman. La această dată, dcmnul dă dreptul lui Costachi Razu hatman 
să ia „șugubină şi tălhuşaguri şi alte pricini şi vite de pripas la căpitani 
şi la călărași, la săimeni și la toţi ţiganii, după obicei, și a-i ccrta şi a-i 
globi, fieştecare după vina lui” 8. Hatmanul avea deci asupra slujitorilor 
şi ţiganilor drepturi de judecată asemănătoare cu acelea pe care marii 
vornici le aveau asupra locuitorilor ţării. 

Veniturile hatmanului erau realizate de la ţigani și de la slujitorii 
aflaţi în subordinea sa. „Veniturile hătmănești” strînse de la ţigani sînt 
amintite, după cum am văzut, încă din sec. al XVII-lea. La 1741 piga- 


83 În numeroase porunci, începind din anul 1607, hatmanul cere slugilor san „fiilor? 
săi care se ocupau de țigani să lase în pace ţiganii mănăstirilor „să incargă prin tară să cişiige 
cu dreptate”, ceea ce a:;ată că abuzul începuse încă din această vrene (Doc. priv. ist. Rom., 
A., veac. XVII, vol. II, p. 110, 124—125, vol. IV, p. 163, 164, 336, 337 passim). 

51 Acad. R.S. România, CCAXXVI/40, LAXXXII/144, Arh. St. Buc., ms. 628, f. 355. 

% Acad. R.S. România. LXNXIV/161 şi €8. Arh. St. Buc., m-rea Neamt, CXXXII/12. 
Vezi şi doc. din 12 iunie 1634 şi 8 aug. <1634—1650> (Acad. R. S. România, LXI/50 şi Arh. 
St. Buc., m-rea Si. Sava-lași, XNXXII/87). 

86 Vezi doc. date m-rilor, Neamţ, Moldoviţa, Putna, Secul, Bistrita, ete. la 10—13 mai 
1658 (Arh. St. Buc., m-rea Neamţ, CXXXII/13 şi 14, m-rea Sf. Sava, XNXXV/14, Acad. 
R. S. Româniu, LXXXIV/163 și LXXXV/18). 


8 N. Iorga, Studii şi documente, V, p. 96—97. 
88 Miron Costin, Opere, p. 238. 


3 N. Iorga, Studii şi documente, VI, p. 210—211. Vezi şi p. 233, unde se spune că 
țiganii erau judecaţi de hatman pentru moarte de om şi pentru deşugubină. Pentru compa- 
raţie, vezi şi atribuţiile hatmanului 1a începulul sec. al XIX-lea („,Arh. Bas.”, 1930, nr. 1, 
p. 39—42). 


www.dacoromanica.ro 


HATMANUL 253 


nii „hătmăneşti” dădeau plocon hatmanului „după obicei”? %. Nu cu- 
noaştem însă cuantumul acestor plocoane. 


În afară de plocoane, hatmanul realiza venituri însemnate din 
judecata ţiganilor, îndeosebi cînd aceştia erau vinovaţi de ucidere. La 
9 aprilie 1655, Vasile hatmanul declara astfel că a primit de la un boier 
pentru ţiganul Lupu — care fusese băgat la temniță deoarece ucisese o 
copilă de ţigan, după ce o violase — „,gloaba noastră” 20 de lei și un cal, 
separat de ceea ce li se dăduse „,feciorilor” săi, pentru ciubote. Dîndu-i 
hatmanului acești bani și calul, boierul scosese pe ţigan de la „,pierzare”? 31. 


Un caz asemănător ne este relatat și de un documenti din 8 mai 1664, 
prin care hatmanul Nicolae Racoviţă arăta că a primit de la Solomon 
Bîrlădeanu mare vornic un cal bun, prețuit la 30 de galbeni, și 10 coţi de 
postav subţire, în valoare de 24 de galbeni, pentru a ierta de pedeapsa cu 
moartea nişte țigani ai mănăstirilor Dragomirna și Putna, care uciseseră 
un ţigan al mănăstirii Moldoviţa şi care „era să piae pentru moarte” 82. 
Hatmanul obținea de la ţiganii vinovaţi de ucidere veniturile pe care le 
realizau marii vornici de la ceilalți locuitori ai ţării. 

Hatmanul mai primea apoi plocoane de la slujitorii aflaţi în sub- 
ordinea sa 2%. În afară de aceste plocoane, ca şi marele spătar din Țara 
Românească, hatmanul realiza de la slujitorii aflaţi în subordinea sa și 
alte venituri, din produse şi din clăci. La 1742, călărașii de la Bărăiacul 
— care ţineau menzilul — sînt scutiţi să dea hatmanului plocoane și să-i 
facă slujbe, pe care le prestau ceilalți călărași : „nici lemne, nici orz să nu 
dea, nici vin hătmănesc să nu li se lepede, nici un fel de clăci hătmănești 
să nu facă şi, în scurt, nici cu un fel de bsilic să nu fie supăraţi” %. 

Veniturile hatmanului trebuie să fi fost foarte însemnate, de îndată 
ce, în prim“ jumătate a sec. al XVIII-lea, se susţinea că dintre boeriile 
moldovene hătmănia era ,,mai bănoasă” *, 

Spre deosebire de majoritatea celorlalţi mari dregători, hatmanul 
nu avea ca ajutor un alt dregător purtind același titlu și rangul de al 
doilea 6. 


90 N. Jorga, Sludii şi documente, VI, p. 233. Vezi şi ibidem, V, p. 159 (doc. din 
23 nov. 1755). 

91 A]. Vitencu, Vechi documente moldoveneşti, Cernăuţi, 1925, p. 8—9. 

92 Ibidem, p. 9—10. 

93 N. Iorga, op. cit, VI, p. 425 şi Acad. R. S. România, ms. rom. 237, f. 435 (doc. 
din 1727). 

94 N. Iorga. op. cil, VI, p. 270—271. Pentru veniturile hatmanului la 1757 şi 1776 
vezi Acad. R. S$. România, CMXIX/2 şi Uricarul, XIX, p. 319—320. 

95 Cronica Ghiculeştilor, p. 361. 

95 Nu ştim pe ce se baza Evlia Cclebi cînd afirma că în Moldova exista un ,,Baș hat- 
man”, care cra „marele serdar al oștirii din întregul vilact”, şi un ,,lkingi hatman”, care ar fi 
fost „,serdarul oştirii din jumătatea vilaietului” („,Bul. Com. Ist.”, XII, p. 52). Nici un alt 
izvor nu aminteşte de un al doilea hatman. Este posibil ca Evlia Celebi să spună al doilea hat- 
man serdarului, pe care nu îl aminteşte printre dregătorii moldoveni. 


www.dacoromanica.ro 


254 DREGĂTORI CU ATRIBUȚII MILITARE 


c. Aga 


Este un dregător cu funcţii militare, al cărui nume a fost împrumutat 
în a doua jumătate a sec. al XVI-lea de la turci, unde are accepțiunea 
de comandant è”. Miron Costin — ca și Evlia Celebi şi Dimitrie Cantemir — 
îl şi aseamănă, de altfel, cu ienicer-aga %, comandantul ienicerilor. 


În Para Românească, N. Iorga considera, că aga este un dregător 
militar instituit de Mihai Viteazul, care, pentru a stăpîni beşliii din armata 
sa, avea nevoie de un ture „al cărui titlu e acesta de agă, obișnuit la Con- 
stantinopol, unde însemna orice ofițer al seraiului” %. 


Vom observa mai întîi că dregătoria apare în a doua jumătate a 
sec. al XVI-lea, înainte de Mihai Viteazul, şi anume la 10 dec. 1567 1%. 
Mihai Viteazul el însuşi a fost mare agă în timpul domniei lui Ştefan 
Surdul. 11 Apoi, aga nu a fost niciodată turc şi a comandat pe pedestrași 
în general, nu pe beșlii. 

Este probabil că aga să fi comandat la început pe mercenarii turci 
şi ardeleni care se găseau pe lîngă curtea domnilor Țării Românești, 
îndeosebi în a doua jumătate a sec. al XVI-lea, ajungînd în vremea dom- 
niei lui Mihai Viteazul un dregător însemnat, care comanda pe numeroșii 
dorobanţi aflaţi în armata sa. În timpul acestei domnii, marele agă Leca 
este amintit uneori chiar ca membru al sfatului domnesc 102. 


În vremea domniei lui Matei Basarab, cînd numărul dorobanţilor a 
fost mai mare, dregătoria de mare agă — ocupată de Diicu Buicescu şi 
apoi de Lupu Buliga, care a făcut „mari îndreptări în oaste” 103 — a căpătat 
o importanță deosebită, aga apărînd uneori şi în această vreme în sfatul 
domnesc 104. 


După domnia lui Matei Basarab, cînd numărul dorobanţilor a scăzut, 
în urma bătăliei de la Şoplea din 1655, dregătoria de agă își pierde din 
importanţă, pentru a redeveni o dregătorie de seamă în timpul domniei 
lui Constantin Brîncoveanu, cînd marele agă apare în zeci de documente 
ca martor alături de marii boieri din sfat. 


9? L. Șăineanu, Influenţa orientală, II, p. 10—11. 

95 M. Costin, Opere, p. 389 şi „Bul. Com. Ist.”, XVI, p. 267. 

99 N. Iorga, Rostul boierimii noastre, în Istoria românilor în chipuri şi icoane, II, p. 151. 
În altă operă a sa, Rascoala seimenilor contra lui Matei Basarab, apărută în 1910, p. 10, N. Iorga 
afirma însă că dregătoria de mare agă a fost înființată odată cu corpul seimenilor, titlul de agă 
dat lui Matei Basarab fiind „,cu totul nou”. 

La rîndul său, I. C. Filitti credea că marele agă a luat comanda dorobanţilor numai în 
a doua jumătate a sec. al XVII-lea (Organizarea administrativă, p. 21). Vezi şi B. P. Hasdeu, 
Magnum Etymologicum, 1, col. 479—481. 

10 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. III, p. 253—254. 

101 Jbidem, vol. VI, p. 128, 341. 

102 Jbidem, p. 386. 

103 Doc. din 25 aprilie 1654 („„Arhivele Olteniei”, 1926, p. 340). 

104 Doc. din 1 sept. 1654 (Arh. St. Buc., ep. Argeș, XVIII/5). 


www.dacoromanica.ro 


AGA 255 


Informaţiile din sec. al XVII-lea şi de la începutul celui următor 
ni-l prezintă pe marele agă ca fiind comandantul dorobanţilor 1%, al doilea, 
comandant al oștilor 1%5 (primul fiind marele spătar, care avea sub ordine 
pe călăraşi) sau „general della fanteria»? 107. 

Autorul Relaţiei istorice adaugă la aceste ştiri și unele amănunte ; 
după părerea sa, aga ocupa o dregătorie „mare şi mănoasă” (officium 
magnum, utileque), comandind ostașii pedeștri: dorobanţi, seimeni, 
lefegii şi scutelnici 1%. El avea venituri însemnate din slujba sa, primind 
daruri de la dorobanţi, care-i făceau și diverse munci: clădeau case, 
cărau lemne, săpau iazuri „şi altele asemănătoare”. „După marele spătar, 
aga are cîștigul cel mai însemnat şi cel mai imediat”. În această vreme, 
aga nu făcea parte dintre membrii sfatului, ci dintre dregătorii care asistau 
la şedinţele acestuia, 109. 

În afară de atribuţiile sale de comandant de oaste, aga avea și 
drept de judecată,!1 fiind folosit uneori de domnie ca ispravnic în 
diverse pricini sau în diferite alte misiuni de încredere 11. 


În Moldova, marele agă este amintit ceva mai tîrziu, în ultimul 
deceniu al sec. al XVI-lea 112, adică o dată cu apariţia slujitorilor, cînd 
probabil hatmanul a devenit comandantul călăraşilor iar aga, ajutorul 
său, mai marele dorobanţilor. 

Ca și în Ţara Românească, aga era „ispravnic pre dărăbani” 113 
san „general peste dărăbani şi peste toată pedestrimea"114. 

Spre deosebire de Ţara Românească însă, unde obligaţia sa de a 
asigura poliția capitalei apare în sec. al XVIII-lea, în Moldova el îngrijea 
de străzile Iașilor încă din a doua jumătate a sec. al XVII-lea 115. 


În vremea lui Dimitrie Cantemir, aga îndeplinea aproape aceleaşi 
atribuţii ca şi aga ienicerilor la turci : el pedepsea oamenii prinşi beţi pe 


10 Evlia Celebi, în „Bul. Com. Ist.”, XVI, p. 267. 

10% Paul de Alep, Călătoriile patriarhului Macarie, p. 109. 

19% Del Chiaro, op. cil., p. 61. 

10% De aceea, cînd Cantacuzinii au pus mîna pe putere, în vremea domniei lui Antonie 
vodă din Popeşti, au avut grijă să scoată din dregătoria de mare agă pe Ivaşco Băleanu „zi- 
cind că nu trebuie să fie slujitorii pă mina lor” (a Bălenilor) (R. Popescu, Istoriile, ed. 
C. Grecescu, p. 142). 

109 Mag. istoric, YV, p. 51. Menţionez aci că, la stirşitul sec. al XVIII-lea și începutul 
sec. al XIX-lea, aga nu avea încă leafă ca ceilalţi dregători, veniturile sale fiind constituite din 
darurile primite de la subalterni („,„Arh. Bas.”, 1932, p. 37). 

110 Vezi cartea de judecată dată de Mihai mare agă într-o pricină privind stăpinirea unor 
bucate (G. Ghibănescu, Surele, VI, p. 186). 

111 Vezi doc. din 30 martie 1638, în care se spune că marele agă Niţă fusese trimis de 
domn să scrie bucatele unui negustor ucis de fiul său (Acad. R. S. România, XCVI/21). 

112 Vezi doc. din 11 febr. 1592 şi 1595 (A. Veress, Documente, III, p. 259, 264 şi Hurmu- 
zaki, IIT/1, p. 197). N. lorga considera că dregătoria a apărut aci numai după 1650, sub 
înriurirea unor domni din Țara Românească, obişnuiţi să aibă aceiași dregători (Rostul boierimii 
noasire, p. 156). 

113 Gr. Ureche, Letopiseţul, ed. cit., p. 77. 

114 M. Costin, Opere, p. 239 și 389. 

115 Ibidem, p. 389. 


www.dacoromanica.ro 


256 DREGĂTORI CU ATRIBUȚII MILITARE 


ulițele capitalei şi judeca pricinile mărunte dintre locuitorii oraşului 
Iaşi 16 (atribuţie asemănătoare cu aceea îndeplinită de către postelnic) 117. 

Aga este considerat de Miron Costin ultimul (al unsprezecelea) 
dintre dregătorii care nu luau parte la sfaturile secrete, după armaş și 
înaintea dregătorilor ai doilea şi ai treilea 118. În vremea lui Dimitrie 
Cantemir, aga ajunsese al treisprezecelea mare boier de divan, logofătul 
al doilea şi ușarul fiind trecuţi înaintea sa 1, 


Ca și în Țara Românească, aga obținea diverse venituri de la slujitorii 
din subordinea sa, venituri despre care aflăm mai multe ştiri în sec. al 
XVIII-lea 12. 


d. Serdarul 


Numele său a fost împrumutat de la turci, unde are înţelesul de 
general, comandant de ieniceri, de la ser = cap şi dar = care ţine. 


De la mijlocul sec. al XVII-lea, termenul de serdar este folosit 
adesea cu această accepţiune atît în Moldova, cît şi în Țara Românească. 
Referindu-se la anul 1645, Miron Costin afirmă că „Apostol... au 
fost serdar într-acea oaste cu Racoţii”'122. Cum Apostol era în aceea 
vreme pîrcălab rezultă că el era numit serdar pentru că îndeplinea 
temporar funcţia de comandant de oaste. Miron Costin foloseşte termenul 
de serdar cu accepțiunea de comandant chiar pentru ţări unde această 
funcţie nu exista, de pildă pentru Transilvania 125, ceea ce dovedește 
larga folosire a termenului in Moldova. 


Pentru Țara Românească, avem mărturia cronicarului Radu Popescu, 
care, vorbind de trimiterea a 3 000 de slujitori la 1716, afirmă că domnul 
le-a pus serdari (= comandanţi) pe Ianache Roset vel agă și pe Obedeanu 
mare serdar 124. 


16 D, Cantemir, op. cit., p. 81. CE. şi interpolatorul lui Gr. Ureche după care era „pre 
tirgu, pre Iași, giudeț” (ed. cit., p. 77). 

1? Vezi nai jos p. 270. 

118 M. Costin, Opere, p. 239. Cf. şi Gr. Ureche, ed. cit., p. 77, unde aga este trecut 
înaintea logofatului al doilea, ca și un doc. din 2 sept. 1630, în care aga ocupă aceeași poziţie 
(Arh. St. Iaşi, CLXXII/12). 

us D, Cantemir, op. cil, p. 81. 

120 Uricarul, XIX, p. 325—326 (1776). La 23 nov. 1755, se arăta că aga lua veniturile 
şi plocoanele obişnuite „după cum sînt lhotărite în condica domnească” (Acad. R, S. România, 
XXXVII/1). 

121 L, Şăineanu, Influența orientală, II, p. 319—320. Vezi şi porunca sultanului către 
domnul Țării Românești, din 17 mai 1566, prin care-i cere 7 000 de ostași, cărora să le pună 
un serdar destoinic (Acad. R. S. România, DLXXX/23 a, copie la Inst. de Istorie ,,N. Iorga”). 

122 M. Costin, Opere, ed. cit., p. 120. Vezi şi p. 196, unde, vorbind de Grigore pahar- 
nicul, Catargiul şi Mihalcea Hincu serdar, trimişi cu oastea contra cazacilor de Ștefăniță Lupu, 
același cronicar L numește pe toți trei serdari, deci comandanți, deși uumai unul dintre ei ocupa 
dregătoria de serdar. 

1233 Vezi M. Coslin, Opere, p. 161, unde Istvan Pelki, comandantul trupelor trimise din 
Transilvania în ajutorul lui Gh. Ștefan, este numit ,„serdariul lui Racoți”. 

124 Radu Popescu, Istoriile, ed. cit. p. 222. 


www.dacoromanica.ro 


SERDARUL 257 


Dregătoria de serdar sau mare serdar a fost înfiinţată, atit în "Țara 
Românească, cît şi în Moldova, la mijlocul sec. al XVII-lea 125 


În Țara Românească, primul serdar cunoscut din documente, Constan- 
tin (viitorul domn Constantin Şerban), apare în timpul domniei lui Matei 
Basarab, la 27 iulie 1646 12. În această vreme, noua dregătorie nu avea o 
importanță prea mare, serdarul fiind amintit în documente după dregătorii 
mai mici 12. 

Rolul său a crescut după 1655, cînd, în urma răscoalei slujitorilor 
din acel an, a scăzut importanţa marelui agă ; serdarul este amintit tot 
mai adesea alături de marii boieri, iar în timpul celor două domnii ale lui 
Grigore Ghica, în anii 1664—1668 şi 1673—1676, serdarul apare chiar 
ca martor între dregătorii sfatului domnesc, înaintea pitarului și slugerului, 
care erau membri mai vechi ai sfatului 128. 


Ştirile despre atribuţiile serdarului din Țara Românească sînt destul 
de sărace. După cum însuși numele său o arată, serdarul îndeplinea atribu- 
ţii militare, de comandant de oaste. După părerea autorului Relaţiei istori- 
ce, din vremea domniei lui Şerban Cantacuzino, serdarul (serdar de masali) 
deţinea în acel timp ultimul loc (al 14-lea) între sfetnicii domnului (sena- 
tores), membri ai sfatului, şi comanda boierii mazili (care ocupaseră 
înainte dregătorii). Serdarul era „,locumtenens principis super nobiles 
qui fuerunt in officio et sunt privati et quasi super omnes nobiles” 129, 
Autorul Relaţiei adaugă că „,odinioară” această dregătorie era de mare 
însemnătate, dar că importanţa ei scăzuse cu totul în timpul domniei lui 
Şerban Cantacuzino 1% (prin acel „odinioară”, autorul Relaţiei înţelege 
probabil vremea domniilor lui Grigore Ghica, timp în care serdarul apărea 
printre membrii sfatului domnesc). 


Afirmația autorului Relaţiei istorice este confirmată şi de un document 
intern, din 8 mai 1664, în care Pătraşco Bălăceanu fost cupar (deci boier 


125 În două documente tirzii, din 14 sept. 1651 şi 15 sept. 1654, se vorbeşte de un Arsenie 
serdar din vremea lui Mihai Viteazul (N. Iorga, Studii şi documente, V, p. 680 şi Acad. R. S. 
România, XC/58), iar autorul cronicii intitulată /storiile domnilor Țării Româneşti afirmă că 
Gavriil Movilă l-a făcut serdar pe Buzdugan căpitanul, cel care, alături de Lupu Mehedin- 
teanu, gonise din ţară pe Alexandru Iliaș (ed. C. Grecescu, p. 88). În documentele contem- 
porane epocii respective nu am întîlnit însă serdari. 

126 Muzeul de istorie Buc., nr. 13 729 ; vezi şi doc. din 27 nov. 1646 (Arh. St. Buc., Mitr. 
“Țării Rom., LVIII/14). 

127 În doc. din 10 dec. 1648, Constantin serdar apare după al doilea vistier (Acad. R. S. 
România, CCXCVII/4). 

128 În această vreme serdari au fost : Alexandru Alexeanu, Badea Bălăceanu, Dumitrașco 
Ştirbei, Radu Năsturel. 

128 N. Iorga credea că serdarul a comandat ,,poate pe levenţi, oricum una din cetele 
nouă, după datina turcilor, de la care a luat şi acest nume nou de boierie, în 1644” (Răscoala 
„seimenilor impotriva lui Matei Basarab, p. 18—19). 

130 Relatio historica, în Mag. istoric, V, p. 45. Del Chiaro îl trece însă pe locul al trei- 
sprezecelea, înaintea pitarului (op. cit. p. 61), iar pentru N. de Porta, serdarul — numit 
„officialium aulae tribunus*? — era penultimul din cei 12 dregători membri ai sfatului domnese 
(C. Giurescu, Material, II, p. 82—83). 


17 — o 290 


www.dacoromanica.ro 


258 DREGĂTORI CU ATRIBUȚII MILITARE 


mazil) declară că a dat 25 de ughi serdarului „pentru oaste, ca să nu 
meargă în Țara Ungurească” 131, 

Cu privire la relaţiile sale cu marele spătar, comandantul armatei 
"ării Românești, din afirmaţiile lui Paul de Alep rezultă că serdarul 
— care era „al doilea comandant al armatei” — îi era subordonat. Diaconul 
Paul din Alep ne povesteşte conflictul dintre Diicu Buicescu, nepotul de 
soră şi marele spătar al lui Matei Basarab, şi Constantin Şerban, care, 
fiind serdar, subordonat marelui spătar, ce era „prim comandant”, refuza 
să-și ridice calpacul în fața superiorului său, pe motiv că el este fiu de 
domn. Din acest motiv, Matei Basarab l-ar fi destituit pe Constantin 
Serban din funcţia de serdar 1%2. 

Îndeplinind atribuţii de comandanţi militari, marii serdari erau 
recrutaţi în general dintre boierii care ocupaseră mai înainte funcţia de 
căpitan sau mare căpitan şi care cunoșteau deci problemele de organizare 
militară. Dintre serdarii care au fost înainte de a ocupa această dregătorie 
căpitani amintim pe: Alexandru din 1673—1674, Ianăș Coţofeanu din 
1682, 'Tănasie Sărăcinescu din 1683—1684, Stoian din 1688—1691, 
Petru Obedeanu etc. 


În Moldova, primul serdar cunoscut, Ştefan, este amintit în vremea, 
domniei lui Vasile Lupu, la 1653 133, deci la cîțiva ani după apariţia ser- 
darului în Tara Românească, fără ca aceasta să ne dea certitudinea unei 
influenţe directe. Este mult mai probabil că Vasile Lupu a creat funcţia 
de serdar păzitor de margine după anul 1650, cînd Moldova a suferit 
„O nespusă pradă” din partea tătarilor, care au trecut prin ţinuturile date 
apoi în grija serdarului 134, unde existau numeroşi călărași de margine 135. 

Ştirile despre atribuţiile serdarului sînt mult mai numeroase decît 
în Țara Românească. După cum rezultă din aceste informaţii, serdarul 
îndeplinea şi aici tot atribuţii militare, dar altele decît acelea ale serdaru- 
lui din Țara Românească ; el asigura paza hotarelor în regiunea cea mai 
ameninţată în partea de est. 

Miron Costin — contemporan cu epoca înființării dregătoriei — 
aşază pe serdar al patrulea între dregătorii care nu luau parte la sfaturile 
secrete, după stolnic, comis şi medelnicer, şi înaintea clucerului, slugerului 
şi jitnicerului. El compară această dregătorie cu a hatmanului de cîmp din 
Polonia și afirmă că serdarul era un fel de al doilea hatman, care îşi avea 


131 Arh. St. Buc., Mitr. Ţării Rom., CCCXLVI/46 și Şt. Grecianu, Genealogiile, I, p. 32. 

132 Paul de Alep, op. cit., p. 110. îi Da 

133 N. Iorga, Studii şi documente, IV, p. 30 şi M. Costin, Opere, ed. cit., p. 138. Despre 
serdarul din Moldova și atribuţiile sale pină la începutul sec. al XIX-lea vezi documentata 
prezentare făcută de A. Sava, Documente privitoare la lirgul şi ţinutul . . . . Buc., 1944, 
introducere, p. XXIII—LV, unde se dă și o listă de serdari. 

154 Miron Costin, Opere, p. 132. 

135 N. Stoicescu, op. cit., p. 112—113. 


www.dacoromanica.ro 


SERDARUL 259 


reşedinţa la granița cu tătarii, în Orhei şi Lăpușna, comandind călărașii 
din aceste ţinuturi 136. 

Mai bogate sînt ştirile despre atribuţiile serdarului date de Dimitrie 
Cantemir, al cărui tată, Constantin Cantemir, a fost el însuşi serdar înainte 
de a fi domn. În vremea lui Dimitrie Cantemir, importanța serdarului 
(numit campidux) scăzuse; el ocupa acum locul al cincilea între boierii 
mari de divan, după stolnic, comis, medelnicer şi clucer, fiind un fel de 
„locotenent general” ; el comanda şi acum călăraşii din ținuturile răsărite- 
ne ale Moldovei și asigură paza „contra năvălirii tătarilor de la Crim şi 
din Bugeac” 1%. 

Dimitrie Cantemir mai revine asupra atribuţiilor serdarului și în 
alte două opere ale sale, în care informaţiile date de el diferă într-o măsură 
oarecare de acelea din Descrierea Moldovei. 

În Hronicul vechimii  româno-moldo-vlahilor, domnul Moldovei 
susține că toate „oștile giosene sau de ţara de gios” „precum mai dinainte 
au fost sub vornicul de ţara de gios”, în vremea sa erau comandate de 
serdar, „care iaste sub hatman” 138, În Viaţa lui Constantin vodă Cantemir, 
învățatul domn al Moldovei definește serdăria ca fiind „cîrmuirea întregu- 
lui ținut ” din estul Moldovei, unde „călăraşii acelor părţi, orînduiţi la 
graniță”, se află sub comanda serdarului 1%. 

În ambele cazuri, Dimitrie Cantemir — el însuși fiul unui fost ser- 
dar — exagerează importanţa acestei dregătorii. Funcţia militară a serdaru- 
lui nu s-a substituit aceleia a vornicului de ţara de jos; serdarul nu a 
comandat oștile de dincoace de Prut, ci doar pe acelea din ţinuturile ră- 
săritene ale Moldovei. În plus, în regiunea de răsărit existau și alți 
dregători locali — în primul rînd pîrcălabii — care nu erau sub 
comanda serdarului şi care îndeplineau rosturi administrative și jude- 
cătorești însemnate în ținuturile respective. 

Atribuţiile serdarului nu erau numai de ordin militar, de a asigura 
paza hotarului; el avea şi dreptul de judecată în regiunea dată lui în 
grijă. La 18 nov. 1699, Darie Donici serdar, „fiind dumnealui socotitori 
aice la margine”, judecă o pricină la Steţeani . . . .140. Pe măsură ce 
importanţa atribuţiilor sale militare a scăzut, la sfîrşitul sec. al XVII-lea 
şi începutul celui următor, serdarul a devenit tot mai mult un dregător 
teritorial, care îndeplinea atribuţii administrative și judecătoreşti. În 
această privință, dregătoria de serdar a avut o evoluție asemănătoare cu 
aceea de pîrcălab. 


138 M. Costin, Opere, p. 239 și 389. Vezi şi p. 138, unde, referindu-se la fuga lui Gh. 
Ştefan în Transilvania, la 1653, erunicarul afirmă că lui Vasile Lupu îi era teamă de Ştefan 
serdarul „find atitea oști pre aceia vreme şi marginea toată pre seama lui”. 

18? D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 80. 

138 D. Cantemir, IIronicul vechimii româno-moldo-vlahilor, cd. Gr. Tocilescu, p. 244. 

139 D. Cantemir, Viaţa lui Constantin vodă Cantemir, ed. N. Iorga, p. 37. 

140 A. Sava, op. cit., p. XXVII. 


www.dacoromanica.ro 


260 DREGĂTORI CU ATRIBUȚII MILITARE 


Îndeplinind atribuţii asemănătoare cu acelea ale pîrcălabilor din 
ținuturile răsăritene, serdarii au intrat în conflict cu aceşti dregători. 
Din pricina deselor „,jalobe” şi neînţelegeri dintre serdari şi pîrcălabi, 
domnia a trebuit să intervină pentru a le reglementa atribuţiile. La 5 aprilie 
1730, domnul a delimitat atribuţiile serdarului de acelea ale pîrcălabilor 
locali în felul următor : serdarul avea în grija sa paza marginei în ţinuturile 
răsăritene. Aceasta era atribuția sa cea mai importantă, formulată în 
document cu toată claritatea : „toată marginea în sama și în purtare 
de grija sărdariului să fie”. În acest scop, el îşi numea ,,nemesnici pe la 
margine”. 

Pe lîngă aceasta, „pre obiceiul vechi”, serdarul cu oamenii săi prin- 
dea tilharii de cai furaţi de la turci şi tătari pentru a-i împiedica pe aceștia 
să-şi facă singuri dreptate, punea și schimba vornicii din sate, judeca la 
tîrguri „p2 obiceiul vechi” cîte trei zile pe an iar în tîrgul Oniţeani „,or-ce 
pricină..., precum au fost”. În schimb, el nu avea voie să se amestece 
în celelalte judecăţi, la gloabs, furtișaguri sau la caii de pripas, care rămi- 
neau în sarcina pîrcălabilor. În cazul în care ar fi constatat judecăţi ne- 
drepte făcute de pîrcălabi, el nu avea dreptul să le anuleze, ci doar să 
înștiinţeze domnia, care trebuia să ia măsuri. 

Prin acelaşi document; se fixează şi veniturile serdarului : la numirea 
sa în dregătorie, el lua cîte o vulpe de la fiecare sat; de margine. Acest 
venit; înlocuia pe acelea realizate de serdar de la slujitorii în subordine, 
ale căror brasle se „stiricaseră”” 41 (se înțelege că la aceste venituri se adău- 
gau şi cele realizate din judecăți). 

Mai tîrziu, în 1742, Constantin Mavrocordat a dat ţinutul de nord 
în grija marelui căpitan local, lăsînd numai ținuturile de mijloc „în 
sama sărdariului”, care lua şi răsurile din aceste ținuturi 1%2. 

Prin reforma administrativă a lui Constantin Mavrocordat, serdarii 
au fost transformați în ispravnici de ţinut, devenind conducătorii admi- 
nistrației din ţinuturile de mijloc, dar păstrindu-şi încă titlul de ser- 
dar 143. 

Aceasta este în linii mori evoluţia serdăriei în Moldova vreme de 
un secol; din dragător cu atribuții militare, însărcinat cu paza marginii 
de răsărit a ţării, serdarul devine la 1742 ispravnic de ținut. 


e. Şetrarul 


Numsle acestui dregător vine de la șatră sau cort. În grija lui se 
aflau corsurile domnului și campamentul armatei. El era deci un dregător 
cu atribuţii militare. 

141 N. Iorga. Studii şi documente, VI, p. 427—428 şi A. Sava, op. cil., p. 198—200. 
Vezi de asemenea studiul lui A. Sava, Boierii mari ai Moldovei, dregători în ținuturi (,,Rev. 
de drept public”, XVII, 1942, nr. 3—4, p. 479—482). 


143 N. Iorga, op. cit., p. 359. 
143 A. Sava, Documente, p. XXX—XXXI. 


www.dacoromanica.ro 


ŞETRARUL 261 


În Țara Românească, şetrarul este amintit; la începutul sec. al XVI- 
lea, în vremea domniei lui Neagoe Basarab 14. O singură dată este întîlnit 
ca membru al sfatului domnesc în această vreme, la 12 sept. 15231, 
într-un document de la Vladislav al III-lea, în care mai apar ca membri 
ai sfatului şi alţi dregători ca portarul, pitarul, armaşul şi medelnicerul. 

La începutul sec. al XVII-lea, marele şetrar ocupa o poziţie destul 
de modestă, fiind amintit ca martor în documente după diverşi mici 
boieri 16. Importanţa dregătoriei a crescut însă în perioada anilor 1663 — 
1672, în legătură cu expedițiile la care a fost obligată să participe oastea 
'Pării Româneşti alături de turci. În această vreme, marele şetrar apaie 
uneori şi ca membru al sfatului domnesc, în anii 1673—1676 14%. Autorul 
Relaţiei istorice afirmă că, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, 
şetrarul era în ordinea importanţei al treisprezecelea mare dregător al 
sfatului domnesc (după sluger și înainte de serdar)148. 


Despre atribuţiile sale, informaţiile ce posedăm sînt destul de săzace. 
Atît Evlia Celebi, cît și autorul Relaţiei istorice — atît de mult folosită în 
această lucrare — ne spun că el avea în grijă corturile armatei 1, În 
această calitate, șetrarul mai îndeplinea uneori şi alte atribuţii. Din cronica 
logofătului Greceanu aflăm că, la 1709, domnul a trimis pe Mănăilă mare 
şetrar să „tocmească” care pentru cetăţile turcești şi tăietori pentru lem- 
nele necesare turcilor 150. 


Trebuind să cunoască organizarea armatei și modul cum era necesar 
să fie încartiruită aceasta, marii șetrari din sec. al XVII-lea erau recrutaţi 
în majoritatea cazurilor dintre boierii care îndepliniseră în prealabil atribu- 
ţii de comandanți militari, îndeosebi de căpitani şi mari căpitani. Astfel, 
Trifan din Tîrnava, mare şetrar în 1684, a fost mare căpitan de dorobanţi 
în anii 1681 —1682, Sava mare şetrar în 1628—1631 a fost căpitan pînă 
în 1628, Ilie mare şetrar în 1671—1673 a fost mare căpitan de dorobanţi 
la 1668. Tot astfel, Petru Obedeanu, Pătrașco Brezoianu, Mărăilă etc. au 
fost mari căpitani înainte de a fi mari șetrari. 

Spre deosebire de alți dregători, marele şetrar nu avea ca ajutor un 
al doilea şetrar. 


În Moldova, şetrarul apare aproximativ în aceeaşi vreme ca în 
Țara Românească, fiind menţionat în documente la 15 dec. 151715, 
Aceasta nu exclude, se înțelege, posibilitatea ca dregătoria să fie mai veche, 
fiind posibil chiar ca ea să fi fost creată în timpul domniei lui Ştefan cel 


144 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. I, p. 164 (doc. din 13 nuv. 1520). 

145 Jbidem, p. 177. Vezi şi listele. 

146 Vezi doc. din 15 iulie 1612, 25 april. 1647 (idem, veac. XVII, vol. II, p. 90 și Copie 
Inst. de istorie „N. Iorga”). 

147 Vezi Acad. R. S. România, CLXXXV/60, Arh. St. Buc., m-rea Radu vodă, VIII/18 etc. 

148 Mag. istoric, V, p. 33. A. M. del Chiaro nu-l mai aminteşte însă printre marii dregă- 
tori (op. cil., p. 61). 

149 „Bul. Com. Ist.”, XVI, p. 267 şi Mag. istoric, V, p. 46. 

150 R, Greceanu, Viafa lui C. Brincoveanu, p. 194. 

151 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVI, vol. I, p. 112. 


www.dacoromanica.ro 


262 DREGĂTORI CU ATRIBUȚII MILITARE 


Mare. Ca şi în Țara Românească, importanţa dregătoriei de şetrar era în 
această vreme destul de modestă, şetrarul fiind amintit de regulă nu 
printre marii boieri 152. 

În a doua jumătate a sec. al XVII-lea, Miron Costin îl considera 
pe şetrar ca fiind al nouălea dregător dintre cei care nu luau parte la 
sfaturile secrete (după pitar și înaintea armaşului) 15%; tot al nouălea între 
marii boieri de divan (tot după pitar şi înaintea armașului) îl enumeră și 
Dimitrie Cantemir 154, 

Atribuţiile sale erau asemănătoare în parte cu ale șetrarului muntean. 
Marele șetrar — numit uneori în relaţiile unor străini şi mare „cvartir 
maister” 15 sau „intendentul corturilor” (intendent des pavillons) 156— 
îndeplinea în Moldova atribuţiile dregătorului polon obozny : în grija sa 
se aflau corturile domnului iar în vreme de război armamentul și aşezarea 
taberelor. De aceea Dimitrie Cantemir îl numește general de artilerie și 
intendent general 157. Precum se vede, șetrarul cumula în Moldova și o 
parte din atribuţiile armașului din Țara Românească. 

În vreme de pace, marele șetrar îndeplinea şi unele atribuţii admi- 
nistrative, în primul rînd hotărnicii 158. 

Spre deosebire de Ţara Românească, unde documentele nu amintesc 
de un al doilea şetrar, acesta apare în Moldova în a doua jumătate a sec. 
al XVII-lea 15. În vremea lui Dimitrie Cantemir, al doilea şetrar ocupa 
locul al unsprezecelea între dregătorii de starea a doua şi îndeplinea şi el o 
parte a anului atribuţiile titularului dregătoriei 1%. 


152 Vezi, de pildă, doc. din 12 iulie 1620, în care șetrarul este menţionat după vornicii 
de gloată, sau pe cel din 5 ian. 1611, în care marele şetrar apare după diverşi boieri (ibidem, 
veac. XVII. vol. III, p. 1 și vol. IV, p. 486). 

153 M. Costin, Opere, p. 239. 

154 D. Cantemir, op. cit., p. 81. 

155 Vezi relaţia lui Happel din 1645 (,I. Neculce”, IV, 1921, p. 257). 

15 De la Croix, ed. cit., p. 21 (extras din „Analele Acad. Rom., Mem. Secţ. ist.”, 
s III, t. XIX). Vezi şi Cronica Ghiculeştilor, ed. N. Camariano și A. Cioran-Camariano, p. 93, 
unde se arată că, la 1711, Dimitrie Cantemir a poruncit lui Ioan al doilea șetrar să întindă cortu- 
rile lingă Bahlui. 

15? M. Costin, Opere, p. 239 şi 389 şi D. Cantemir, op. cit., p. 81. Cf. şi interpolatorul 
lui Gr. Ureche, pentru care șetrarul — așezat între vameş şi uşar — era mai mare ,,pre cortu- 
rile domneşti... şi purtătoriu de grija tunurilor” (Gr. Ureche, Letopisețul, ed. cit., p. 77). 

158 Vezi doc. din 15 dec. 1517, 20 mart. 1636. (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVI, vol. 1, 
p. 112 şi Acad. R. S. România, LXXXII/4). 

159? Vezi doc. din 28 aug. 1662, 18 iulie 1663 etc. (I. Antonovici, Documente birlădene, 
III, p. 252 şi Uricarul, XXV, p. 64). 

1% D. Cantemir, op. cit., p. 83. 


www.dacoromanica.ro 


Cap. | 


DREGĂTORII CARE ÎNDEPLINEAU DIVERSE ATRIBUŢII LA 
CURTEA DOMNEASCĂ 


Aceasta este categoria cea mai numeroasă de dregători, atît în Țara 
Românească, cît şi în Moldova. Din rîndurile ei făceau parte dregătorii 
care prestau diverse servicii personale domnului (postelnicul și medelnice- 
rul), cei care se ocupau de aprovizionarea și ospețele curții domnești 
(paharnicul, stolnicul, clucerul, slugerul, pitarul, jitnicerul) și dregătorul 
care avea grija grajdurilor domnești (comisul), fiecare dintre aceștia cu 
subalternii săi apropiați. 

Între. acești dregători ar fi trebuit să trecem şi pe spătar, care a 
prestat de asemenea o slujbă personală domnului. Cum însă, în Țara 
Românească, acesta a căpătat cu vremea atribuţii de comandant militar, 
l-am trecut în categoria dregătorilor cu atribuţii militare. 


Tot aci trebuie să mai amintim și de faptul că dregătorii care au 
prestat servicii personale domnului țării — servicii care au trecut treptat 
în sarcina subalternilor lor cei mai apropiaţi —, păstrîndu-și titlurile vechi, 
au participat și ei la rezolvarea treburilor administrative şi judecătorești 
ale țării, asistînd la şedinţele sfatului şi divanului domnesc. Cum însă 
participarea lor la rezolvarea treburilor statului feudal nu a avut aceeași 
importanță ca aceea a dregătorilor ce aveau în primul rînd atribuţii de 
ordin public (banul, vornicul, logofătul, pîrcălabii, vistierul), am conside- 
rat că ei pot constitui o categorie diferită de aceștia. 

În acest capitol din lucrare îi vom prezenta pe fiecare din dregătorii 
care îndeplineau diverse atribuţii la curtea domnească, nu în ordinea 
importanței lor (care nu este aceeaşi în cele două ţări), ci grupaţi după 
categoria de atribuţii pe care le îndeplineau, așa cum am arătat mai sus: 
întîi cei care prestau’ servicii personale domnului, apoi cei care se ocupau 
de aprovizionarea şi ospețele curţii domnești şi însfîrşit pe comis, în grija 
căruia se aflau grajdurile domnului. 


a. Postelnicul sau stratornicul 


În lucrarea sa adeseori amintită aci, C. C. Giurescu a dovedit că 
„stratornic şi postelnic sînt două denumiri pentru unul și acelaşi dregă- 
tor” 1, problemă asupra căreia nu mai revenim. 


1 C. C. Giurescu, Conlribuţiuni, p. 156—157. 


www.dacoromanica.ro 


264 DREGĂTORI CU ATRIBUŢII DE CURTE 


Cuvîntul postelnic (noereannki) este de origine slavă, el derivînd 
de la termenul noerear, care înseamnă aşternut 2. F. Miklosich a arătat 
că termenul de postelnic există în limba slavonă veche, la ruşi, sîrbi şi cehi, 
unde cuvîntul are accepțiunea de șambelan sau camerier 3. 


Cît priveşte termenul de stratornic (e'rparopuun), — al doilea 
nume dat postelnicului — există mai multe păreri : G. Ghibănescu susține 
că el vine de la termenul latin stratus 4, iar D. Candrea de la cuvîntul 
românesc strat, care avea înțelesul de pat ë; spre deosebire de aceştia doi, 
N. Iorga consideră că stratornicul — pe care îl crede în mod greşit şeful 
oștirii, spre deosebire de postelnicul — șambelan — vine din cuvîntul 
grecesc strator (orparwp), cu sufixul slav de „nic”; numele stratornic, 
„alcătuit din greceşte şi bulgărește, înseamnă general”. După părerea, sa, 
noi am împrumutat acest termen de la slavii de sud 6, unde însă stra- 
torul îndeplinea alte atribuţii. 7. 


Menţionez că, în Imperiul bizantin, dregătorul care îndeplinea 
atribuţiile postelnicului de la noi s-a numit zapaxiuouevog ( = care se culcă 
alături) şi el a înlocuit pe mai vechiul dregător cu numele latin de praeposi- 
tus sacri cubiculi; el era mai marele camerei imperiale ê. În Bizanţ, pro- 
tostratorul (dela care N. Iorga presupunea că derivă cuvîntul stratornic) 
îndeplinea atribuţiile comisului de la noi, fiind şi comandantul cavaleriei 
uşoare. 


În documentele slave din Țara Românească, postelnicul poartă 
ambele aceste nume, de stratornic (îndeosebi în secolele XV—XVI) şi 
postelnic. În cele din Moldova numele obișnuit este postelnic. În unele 
documente din Țara Românească, scrise într-o limbă slavă mai prețioasă 
de Udrişte Năsturel al doilea logofăt şi de „spudeii” săi, cuvîntul postelnic 
este înlocuit uneori cu acela de nptacrartan ? sau Aomoerponrtan 10, care 
au accepțiunea de „tocmitor de case” (aceasta datorită rolului său de 
seamă la curtea domnească). 


2 Fr. Miklosich, Lexicon palaeoslovenico, sub voce, C. Jirecek, Staat und Gesselschaft 
im mittelali. Serbien, I, p. 15, G. Ghibănescu, Slovar, p. 45. Cf. și Miron Costin, Opere, p. 238, 
care afirmă că postelnicul este „numit astfel de la posciel (așternut)”. 

3 F, Miklosich, Dictionnaire abrégé de six langues slaves, St. Petersburg, 1885, p. 600—601. 

4 G. Ghibănescu, op. cit., p. 45. 

5 C. C. Giurescu, op. cit., p. 160. 

€ N. Iorga, Istoria românilor tn chipuri şi icoane, II, p. III și 150—151, Histoire des. 
Roumains, p. 114—117 şi Istoria românilor, III, p. 173, 268. 

7 C. C. Giurescu, op. cit., p. 160. 

8 L. Brehier, op. cit., p. 128—129. Despre evoluţia acestei importante dregătorii de 
palat în sec. VIII—XIV și dublarea ei sub impăraţii Paleologi vezi pe larg R. Guilland, Fonc- 
tions et dignités des eunuques, în „Études byzantines”, t. II, 1944, p. 191—201. Vezi şi Pseudo- 
Codinos, op. cit., p. 34 şi traducerea aceluiași Guilland în ,Byzantinoslavica”, XIII/1, 1952, 
p. 236. 

? Vezi doc. din: 6 martie 1628, 13 ian. și 25 nov. 1634, 28 aug. 1635 și 20 aug. 1646 
(Acad. R. S. România, Peceți 76, Arh. St. Buc., m-rea Bistriţa, LXII/184, m-rea Tismana, 
I/19 şi Acad. R. S. România, XCV/26 şi CCXCIV/5). 

1 Doc. din 6 mai 1634 și 3 aug. 1639 (Arh. St. Buc., m-rea Valea, XVII/17 și Isto- 
rice noi, XLV/4). 


www.dacoromanica.ro 


POSTELNICUL 265 


În izvoarele latine referitoare la Țara Românească, postelnicul este 
numit „magister lectorum” 1, „cubicularius” 12, „summus aulae praefectus 
give provinciae mareschalus”15. În unele documente redactate în limba 
latină se dă şi echivalența între postelnic şi cubicularius. La 1537, un boier 
îşi spune ,,postylnik, supremus cubicularius”14. În izvoarele alcătuite în 
limba italiană i se spune „gran cameriere”15 sau „gran marescialo di 
corte” 16. 


Pentru Moldova, izvoarele latine îl numesc pe postelnic „postelnig”'17, 
„cubicularius” 1, „cubicularius supremus” !9, „praefectus aulae” 2%, supre- 
mus aulae praefectus” ?! sau ,marschalus supremus Moldaviae” 22; cele 
italiene „magistro di camera supremo” ?3, iar într-o relație franceză i se 
spune ,le maréchal de la cour” %, toate aceste denumiri indicînd şi atribu- 
tiile sale. 


În Țara Românească, primul postelnic, Stoica, este amintit într-o 
traducere românească a unui document din 18 iulie 1437, cînd este citat 
ca martor al sfatului domnesc înaintea stolnicului, paharnicului, comisului 
şi logofătului %. În documentul următor, în care e amintit, un original 
slav din 28 martie 1451, stratornicul figurează ultimul dintre dregătorii 
membri ai sfatului 26, poziție pe care şi-o va păstra gi mai tîrziu. 

Începînd din anul 1467 cu unele întreruperi pînă la 1545, în documen- 
tele din Țara Românească apar cîte doi, uneori chiar trei postelnici sau 
stratornici o dată 27. În cele mai multe din aceste documente, cei doi 
postelnici sînt citați împreună cu acest titlu, ceea ce dovedește în mod 
cert că, în aceste cazuri, funcţia era ocupată de două persoane, egale 
în grad 2%. 


11 Hurmuzaki, XV, p. 53—54 (doc. din 1460). 

12 Ibidem, p. 152. Menţionăm aci că în Imperiul bizantin dregătorul care îndeplinea 
funcţiile postelnicului era numit uneori tot cu termenul latin de cubicular. În același timp, 
cubicular era și un titlu nobiliar, așa cum la noi copiilor mici de boieri li se dădea titlul 
onorific de poste)nici (vezi R. Guilland, Etudes de titulature byzantine. Les titres auliques reservés 
aux eunuques, în „Revue des études byzantines”, 1955, p. 52—75). 

13 Relaţia istorică (Mag. istoric, V, p. 47). 

14 Hurmuzaki, XV, p. 375. 

15 Memoriul lui Fr. Sivori, ed. Şt. Pascu, p. 170. 

18 Del Chiaro, op. cit., p. 61. 

17 I. Bogdan, Doc. lui Ștefan cel Mare, II, p. 299 (1468) şi Hurmuzaki, XV, p. 67. 

18 I. Bogdan, op. cit., p. 441 (1499). 

19 Hurmuzaki, II[1, p. 425. 

20 Codex Bandinus, p. 313. 

21 D. Cantemir, op. cit., p. 78. Vezi și C. Giurescu, Material, II, p. 82 (1726). 

22 N, Iorga, Sfudii şi documente, I—II, p. 67. 

23 N, Iorga, Manuscripte din biblioteci străine, I, p. 49. 

24 „Rev. hist. du sud-est européen”, VI, 1929, p. 63. 

2 D.R.H., B., vol. I, p. 145. 

26 Ibidem, p. 179. C. C. Giurescu, op. cit., p. 155, citează și un doc. din 1443, după 
o copie fotografică a prof, G. Millet. 

27 Vezi listele publicate în Studii şi materiale de istorie medie, IV, p. 579—580. 

28 Cf. şi C. C. Giurescu, op. cit., p. 158. Menţionez aci că şi în Imperiul bizantin funcția 
a fost un timp ocupată de două persoane (L. Brehier, op. cit., p. 150). Vezi şi mai sus nota 8. 


www.dacoromanica.ro 


266 DREGĂTORI CU ATRIBUŢII DE CURTE 


În documentele care apar câte trei postelnici, se face însă deosebire 
între ei, unul sau doi fiind mari postelnici, iar al treilea sau al doilea și al 
treilea de regulă postelnici simpli (poate postelnici II). De pildă, la 22 mar- 
tie 1511, în sfatul domnesc sînt citați Marcea — care e marele postelnic — 
şi Radu şi Pîrvu stratornici 2, așa cum, la 28 mai 1545, apar ca martori 
ai sfatului domnesc Dragomir mare postelnic, urmat de Radu şi Teodosie 
postelnici %. În aceste cazuri, cei doi postelnici sînt foarte probabil subal- 
ternii marelui postelnic. 

ntr-un alt document, din 3 nov. 1516, sînt citați ca martori ai 
sfatului domnesc Neagoe şi Luca mari stratornici, iar ca ispravnic Stoica 
stratornic 51, ceea ce dovedește că existau doi mari postelnici care aveau 
un subaltern. 


Cu privire la rangul ierarhic al marelui postelnic, el apare de regulă 
în documente ca ultimul dintre boierii membri ai sfatului domnesc. În a 
doua jumătate a sec. al XV-lea și în sec. al XVI-lea aceasta este poziţia sa, 
chiar cînd apar ca martori şi alţi dregători ca slugerul, clucerul, armașul 
ete. Cu toate acestea, la 1583—1585, Franco Sivori, secretarul italian al 
lui Petru Cercel, afirmă că dregătoria de mare postelnic era „cea de a 
patra în ordinea întîietăţii”? dintre cele 12 dregătorii de seamă ale țării 32. 

În sec. al XVII-lea, postelnicul este citat de cele mai multe ori în 
documente tot ca ultimul dregător al sfatului domnesc. Unii dintre marii 
postelnici însă — de pildă Constantin Cantacuzino, care a ocupat această 
dregătorie vreme de 32 de ani — figurează deseori înaintea stolnicului şi 
comisului, iar uneori chiar înaintea paharnicului 55. După introducerea 
ca martori în sfatul domnesc a slugerului şi pitarului, postelnicul îi preceda 
de obicei pe aceştia doi între membrii sfatului. 


Ştirile din documente sînt contrazise însă și în acest secol de acelea 
din izvoarele narative. Pentru autorul Relaţiei istorice, în vremea domniei 
lui Şerban Cantacuzino marele postelnic nu făcea parte dintre cei 14 
dregători ai sfatului domnesc, fiind citat primul după aceștia, între cei 
care asistau la şedinţele sfatului domnesc %. Mai tîrziu însă, în vremea 
domniei lui Constantin Brâncoveanu, marele postelnic era considerat ca al 
şaptelea dregător al sfatului domnesc, după marele clucer 5. 

Despre atribuțiile marelui postelnic ştirile nu sînt prea bogate. După 
cum numele său o arată, el avea grijă de camera de culcare a domnului, 
de patul său, fiind deci unul dintre dregătorii care-i prestau servicii perso- 
nale. După părerea lui Nicolae Iorga, numele de postelnic amintește de 
acela al dregătorului roman praefectus cubiculi 36. Această dregătorie a 


22 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. I, p. 69. 

30 Ibidem, vol. il, p. 324. 

31 Ibidem, p. 116. 

32 Memorialul, ed. Șt. Pascu, p. 170. 

33 Vezi doc. din 1 iulie 1651, 1 aug. 1652 ete. (Arh. St. Buc., m-rea Nucet, XII/1 şi 
Muzeul de istorie Buc., nr. 27442). 

34 Mag. istoric, V, p. 47. 

35 A. M. del Chiaro, op. cit., p. 61. 

36 N. Iorga, Istoria românilor în chipuri și icoane, II, p. 149. 


www.dacoromanica.ro 


POSTELNICUL 267 


existat şi la alte curţi feudale din Europa, de pildă la unguri, unde dregăto- 
rul respectiv era numit „cubiculariorum regalium magister” 37, la croați 
eto.58. 


Fiind unul dintre dregătorii cei mai apropiaţi de persoana domnului 
avînd grijă de camera sa de culcare, marele postelnic a primit cu vremea 
şi atribuția de a introduce la domn pe cei care cereau audienţe şi de a primi 
pe trimişii statelor străine. De aceea, în sec. al XVII-lea, marele postelnic 
era de obicei un cunoscător al limbilor străine, adeseori de origine greacă 5%. 


Cele mai detailate ştiri despre atribuţiile marelui postelnic ni le dă 
tot autorul Relaţiei istorice, care ne informează că această dregătorie fusese 
„odinioară . .. de mare vază, cinste şi cîştig”, dar că, în această vreme, era 
ocupată de un „calic de negustor grec.’’ „În sarcina postelnicului este să 
adune pe toți bărbații de seamă în faţa domnului. Audienţa la domn 
el o hotărăşte”. 


Tot autorul acestei importante Relaţii ne dă şi ştiri despre veniturile 
marelui postelnic, pe care, în vremea cînd își scria preţioasele sale informaţii, 
le cotropise Şerban Cantacuzino : el primea unele „porţiuni” de la domn 
şi daruri de la postelnicii din ţară. Cît despre „protecţia? exercitată de 
marele postelnic asupra unor orașe din ţară — despre care vorbește auto- 
rul Relaţiei amintite 4 — aceasta nu este confirmată de documentele 
interne. 


Subaliernii apropiaţi ai marelui postelnic, cei care îl ajutau la înde- 
plinirea atribuţiilor sale, erau postelnicii ai doilea. 

Postelnicul al doilea este unul dintre primii subalterni ai unui mare 
dregător care apare în documente, la 10 sept. 15084. După cum arăta 
N. Iorga, dregătoria de al doilea postelnic „era o dregătorie de cunoştinţi, 
de agerime şi de încredere” 42, În sec. al XVII-lea, numeroşi mari boieri 
au fost în tinereţe ai doilea postelnici (Chircă Rudeanu, Constantin Şerban, 
Ivaşco din Cepari, Alexandru Alexeanu, Badea Bălăceanu, Constantin 
Brîncoveanu etc.). 

În documentele din acest secol sînt amintiți adeseori cîte 3—4 
postelnici ai doilea de o dată 43. În vremea domniei lui Şerban Cantacuzino 
existau şase astfel de postelnici, care asistau la şedinţele sfatului domnesc, 
„care stau pe lîngă domn şi pe care domnul îi trimite la persoanele mai 


3? Bartal, Glossarium, p. 398. 

38 C. C. Giurescu, op. cit., p. 157. 

39 Amintim dintre aceştia pe: Ianiu Caragea, Trufanda, Condilo, Mano, Constantin 
Cantacuzino, Iordache Trufanda, Lațcarache etc. 

40 Mag. istoric, V, p. 47—48. Menţionez că, la stfirşitul sec. al XVIII-lea şi începutul 
sec. al XIX-lea, marele postelnic primea daruri de la ceilalţi dregători, el fiind acela prin inter- 
mediul căruia domnul îi numea în dregătorii (,,Arh. Bas.”, 1932, p. 36). 

41 Vezi listele întocmite de autorul acestei lucrări. 

42 N. Iorga, Despre Cantacuzini, p. LXIV. 

43 Vezi doc. din 11 iulie 1636 şi 17 aprilie 1637, unde apar cite patru postelnici ai doilea 
sau pe cel din 27 martie 1653, care aminteşte de trei asemenea postelnici (copie Inst. de Istorie 
„N. Iorga”; Arh. St. Buc., m-rea Cotroceni, LX/3, m-rea Arnota, IV/1). 


www.dacoromanica.ro 


268 DREGĂTORI CU ATRIBUȚII DE CURTE 


importante, fie spre a le aduce la domn, fie spre a le face cunoscute porunca 
şi bunăvoința domnului”? 44. 

În sec. al XVII-lea, al doilea postelnic este menţionat; uneori şi ca 
membru al sfatului domnesc, îndeosebi în actele al căror beneficiar era 
marele postelnic 45. 


În Moldova, postelnicul este amintit în documente mai devreme 
ca în Țara Românească, la 8 martie 1407, cînd figurează ca ultimul martor al 
sfatului domnesc 46. Mai tîrziu, în anii 1409—1411, postelnicul a cumulat 
şi funcţia de vistier, fiind numit postelnic şi vistier 47. Spre deosebire de 
Țara Românească, în Moldova dregătoria de mare postelnic nu a fost dublă. 

Ca rang ierarhic, postelnicul a ocupat o situaţie mai bună decît 
postelnicul din Țara Românească. În timpul domniei lui Ştefan cel Mare 
şi în sec. al XVI-lea, el este amintit adeseori în documente înaintea paharni- 
cului, stolnicului și comisului, iar uneori, de la mijlocul acestui secol, chiar 
înaintea spătarului şi vistierului. În sec. al XVII-lea, el a devenit în ordine 
ierarhică al cincilea dregător moldovean, fiind trecut de regulă în documente 
după hatman. Tot în această situaţie îl așează și Miron Costin și Dimitrie 
Cantemir 48, care precizează însă că „în sfatul de taină el nu are la drept 
vorbind scaun şi nu poate să hotărască, dar este lăsat să intre ori cu 
învoirea celorlalţi, ori la porunca domnului. Atunci se consideră că ţine 
locul domnului şi îngrijește ca ceilalţi sfetnici să hotărască după voia dom- 
nului în treburile cele mai grabnice ale ţării”. 

Atribuţia iniţială a postelnicului, după cum chiar numele său o 
arată, a fost grija pentru camera de dormit a domnului ţării. De aceea, 
cronicarul Macarie afirmă că postelnicul era „paznicul iatacului domnesc” $. 
La această atribuţie inițială s-au adăugat apoi şi altele, ceea ce a făcut din 
postelnicul moldovean unul dintre cei mai importanţi dregători ai curții 
domnești. În sec. al XVII-lea aceste atribuţii ajung să primeze asupra; 
aceleia iniţiale, pe care o îndeplineau acum subalternii marelui postelnic. 

Pentru interpolatorul cronicii lui Grigore Ureche, marele postelnie 
este „dvorbitoriu înaintea domnului... şi tîilmaciu a limbi străine” 50. 

Miron Costin îl aseamănă pe marele postelnic mareşalului din 
Polonia, precizînd că el era singurul dregător care avea voie „să intre la 
domn chiar dacă nu este încă îmbrăcat şi... chiar dacă nu ar fi chemat”. 
În afară de aceasta, marele postelnic îndeplinea o atribuţie pe care nu o 
avea cel din Țara Românească : el avea dreptul să judece „toată curtea 


44 Mag. istoric, V, p. 48. 

45 Vezi doc. din : 10 martie 1646, 15 iulie, 20 şi 26 dec. 1647, 25 sept. 1653 etc. (Arh. 
St. Buc., m-rea Sf. Apostoli, IV/2 şi copii Inst. de istorie ,,N. Iorga”). 

46 Doe. priv., ist. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 17. 

47 Ibidem, p. 19, 20, 21, 24, 28. 

48 M. Costin, Opere, p. 239 și D. Cantemir, op. cif., p. 78—79. 

49 Cronicile slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, p. 99. 

50 Gr. Ureche, Letopisețul țării Moldovei, ed. cit., p. 76. Din aceste motive numeroși 
mari postelnici din sec. al XVII-lca au fost greci, ca și în Tara Românească : Diamandi, Iorga, 
Andronachi, Stamatie Hiotul, Alexandru Ramandi, Manolachi Ruset, Vlasto, Panaiotachi 
Morona etc. Cf. şi G. Ghibănescu, Surete, XV, p. XXIII. 


www.dacoromanica.ro 


POSTELNICUL 269 


domnească : pe aprozi, pe curieri şi pe turci”, motiv pentru care trebuia să 
cunoască şi limba turcă 51. 

Mai largi sînt atribuţiile postelnicului după informaţiile date de 
Dimitrie Cantemir, pentru care marele postelnic era ‚şeful suprem al 
curții”, cel care ,,rînduiește toate treburile la curte şi are sub porunca sa 
pe toţi curtenii din interiorul curții”. Tot în subordinea postelnicului erau 
şi călăraşii de Țarigrad și de Crimeia, care erau trimiși să ducă ştirile 52. 
Marele postelnic juca un rol de seamă şi la ospețele domneşti : cînd domnul 
punea şervetul pe masă, dînd semnalul de terminare a ospățului, marele 
postelnic lovea cu toiagul său de argint în podea, acesta fiind semnul că 
boierii trebuiau să se retragă 53. 


După alte două relații, marele postelnic îndeplinea un rol important 
în asigurarea fastului curții domnești, francezul De la Croix numindu-l 
chiar ‚maestru de ceremonii”. După cum ne informează acest călător, 
marele postelnic preceda pe domn cînd acesta venea la judecată în divan, 
iar în timpul judecăților şedea la stînga tronului domnesc, în dreapta 
stînd spătarul 54. 

La începutul sec. al XVIII-lea, un alt călător, suedezul Weissmantell, 
ne relatează că marele postelnic îl servea pe domn „zi de zi, stînd în picioare 
la audienţele oficiale şi la cele secrete, cu bastonul de mareşal în mînă” 55. 


Cu privire la numele de mareşal pe care îl dă marelui postelnic 
Miron Costin şi Weissmantell (nume care se dădea mai înainte vornicului), 
acesta se explică prin faptul că postelnicul era considerat acum mai marele 
curții domneşti, asupra căreia avea — cum am văzut — şi drept dejudecată. 
Este foarte probabil că el a preluat această atribuţie de la marele vornic în 
momentul în care vornicia s-a dublat şi cînd cei doi vornici au căpătat 
drepturi de judecată în cele două părți de ţară ce li s-au încredinţat, 
curtea centrală domnească ieşind de sub jurisdicția lor. Aşa se explică 
de ce, în Cronica moldo-polonă, alcătuită la 1564—1565, după cei doi 
vornici, de ţara de sus şi de ţara de jos, figurează şi un alt vornic „care este 
pe lîngă domn ; acesta este şi mareșal”. Acesta este foarte probabil postelni- 
cul sau mareșalul curţii domneşti, dregător care nu este amintit în cronică 
cu numele de postelnic &. 


51 M. Costin, Opere, p. 238, 387. Evlia Celebi îl aseamănă pe postelnicul moldovean cu 
dregătorul turc numit capigilar-ketchuda (,„,Bul. Com. Ist.”, XII, p. 52). 


52 D. Cantemir, op. cit., p. 78—79. 

53 Ibidem, p. 96. 

54 F. Babinger, O relafiune neobservată, în „,Analele Acad. Rom., Mem. Secț., ist.”, 
s. III, t. XIX, p. 193. 

55 E. H. Weissmantells Dagbok, ed. S. E. Bring, Stockholm, 1928, p. 216 (în trad. la 
Inst. de istorie, „N. Iorga”). 


56 Cronicile slavo-române, ed. cit. p. 186. Vezi şi jurămîntul depus de Alexandru Lăpuş- 
neanu şi boierii Moldovei regelui polon, în august 1552, în care este citat, alături de vornici, 
şi „„marzalek nadworny” (mareșalul curții), ceea ce îndreptățește presupunerea noastră („,Studii”, 
1965, nr. 3, p. 668). 


www.dacoromanica.ro 


270 DREGĂTORI CU ATRIBUȚII DE CURTE 


În afară de atribuţiile pomenite, marele postelnic mai deţinea și 
pîrcălăbia ținutului Iaşi 5, iar Dimitrie Cantemir afirmă că avea şi „oblă- 
duirea Iaşilor şi judecă pricinile locuitorilor săi”? 58. 

Despre veniturile marelui postelnic ştirile sînt destul de sărace. În 
afară de acelea realizate din pircălăbia de Iaşi 5 şi din judecata celor care 
slujeau la curtea domnească, marele postelnic primea şi unele cadouri pentru 
a înlesni intrarea la domn a celor care doreau audienţe sau pentru a fi 
mijlocitor între domni şi boieri. Într-o însemnare de cheltuieli din <cca. 
1628 >, un boier arată astfel că, în vremea domniei lui Gaspar Graţiani, 
dăduse lui Nica postelnicul tîlmaciul ‚o cabaniţă cu blană de spinări de 
rîs şi cu şlic”, care costau 18 ughi ®, 

Subaliernii marelui postelnic erau al doilea și al treilea postelnic, în 
afară de alți postelnici mai mărunți care slujeau la palatul domnesc. 

Al doilea postelnic exista, încă de la începutul sec. al XVI-lea. Într-un 
document din 28 febr. 1528 este amintit astfel „sluga noastră credincioasă”? 
Costea Albotă postelnic &, care la 7 martie 1531 devine mare postelnic, 
membru al sfatului. Cum în 1528 mare postelnic era Liciu, este foarte 
probabil că Albotă era unul din subalternii săi cei mai apropiați. Primul 
dregător purtind numele de al doilea postelnic este amintit însă la 31 mar- 
tie 1570 62. Spre deosebire de Ţara Românească, în Moldova dregătoria 
de al doilea postelnic era deţinută de o singură persoană. 

Postelnicul al doilea ocupa în vremea domniei lui Dimitrie Cantemir 
al 14-lea loc între boierii din starea întîia. El „ţine locul marelui postelnic 
şi supraveghează curtea domnească. Treaba lui cea mai de seamă este să 
introducă la domn pe marii boieri mazili şi pe cei de alte stări (decît prima), 
să ducă la domn plingerile acestora şi să le aducă răspuns” 63. 

În vremea domniei lui Miron Barnovschi, al doilea postelnic locuia 
şi noaptea în palatul domnesc, veghind somnul domnului. Miron Costin 
înregistrează din amintirile marelui vornic Toma Cantacuzino faptul că 
acesta, fiind al doilea postelnic al domnului numit mai sus, „în multe 
nopţi l-au zăritu pe la miiadzănoapte îngenunchiatu înaintea icoanei la 
rugă, cu mare osîrdiie”? &%. 

Cît privește pe al treilea postelnic, acesta este amintit la începutul 
sec. al XVII-lea, în persoana lui Toma Cantacuzino ®, care devine apoi 
postelnic al doilea. În vremea lui Dimitrie Cantemir, al treilea postelnic 
ocupa primul loc între boierii de starea a treia. El „se află zi și noapte la 
curtea domnului, împreună cu alţi doi postelnici. Ei duc poruncile domnu- 
lui către marele postelnic. Tot ei au grijă să fie îndeplinite diverse porunci 


5? Gr. Ureche, Letopiseţul, ed. cit., p. 76 şi M. Costin, Opere, p. 238 şi 387. 

58 D. Cantemir, op. cit., p. 79. 

5 La 23 nov. 1755, marele postelnic avea încă pircălăbiile „după obicei” (N. Iorga, 
Studii și documente, V, p. 159 și Acad. R. S. România, XXXVII/1). 

& G. Ghibănescu, Ispisoace, II, p. 44. 

61 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVI, vol. I, p. 247. 

s2 Ibidem, vol. II, p. 222. 

6 D, Cantemir, op. cit., p. 81. 

64 M. Costin, Opere, p. 103. 

9% Doc. din 6 april. 1623 (Doc. priv. ist. Rom., A., veac., XVII, vol. V, p. 207). 


www.dacoromanica.ro 


MEDELNICERUL 


domnești primite şi duc răspuns domnului”. Îndeplinind aceste atribuţii 
de încredere, cei trei postelnici amintiţi puteau să intre în divanul cel 
mare „unde nu au voie alți boieri” 66, 

În afară de cei trei postelnici (cel mare, al doilea şi al treilea), mai 
existau în vremea lui Dimitrie Cantemir alți şapte postelnici de rang mai 
mare (superioris ordinis) şi 24 sau mai mulţi de rang mai mic 57. 


bg Medelnicerul 


Face parte din dregătorii personali ai domnului, implinind atribuţii 
za palatul domnesc. Numele său vine de la cuvîntul maghiar medel, care 
înseamnă lighean 68. 

Menţionez că acest dregător personal al monarhului exista şi la 
alte curți feudale, unde ocupa o situație destul de modestă. De pildă, în 
Imperiul bizantin cei care aduceau ligheanul şi turnau apă pentru spălat 
se numeau nipsistiarioi 6. 


În Țara Românească, în sec. al XVI-lea, marele medelnicer era un 
dregător destul de însemnat, amintit uneori în sfatul domnesc, începînd 
de la 12 sept. 1523 %, În timpul domniilor lui Grigore Ghica, în anii 1664 — 
1665 şi 1673—1676, medelnicerul este pomenit din nou printre membrii 
sfatului 71, ceea ce l-a determinat pe autorul Relaţiei istorice să afirme că 
medelnicerul a fost „,rînduit” de acest domn, deși dregătoria exista şi în 
sec. al XVI-lea. Tot autorul acestei prețioase relații ne informează că 
medelnicerul ocupa locul al unsprezecelea (după pitar şi înaintea slugerului) 
între dregătorii care luau parte la divan 72, în timp ce A. M. del Chiaro 
trece pe medelnicer pe locul al doisprezecelea (după sluger şi înainte de 
serdar și pitar) 73. 

Despre atribuțiile sale, atît autorul Relaţiei istorice, cât gi secretarul 
italian al lui Constantin Brîncoveanu ne informează că el era dregătorul 
care turna apă domnului la spălatul mîinilor la masă 74. Îndeplinind aseme- 


68 D, Cantemir, op. cil., p. 83. 

67 Ibidem, p. 87. 

68 G. Ghibănescu, Slovar, p. 32. S. Mindrescu, Elemente ungurești în limba română, 
Buc., 1892, nu-l amintește însă printre cuvintele de origine maghiară. Uneori se folosea și 
în Moldova termenul de medelniță pentru lighean. Astfel, într-un inventar de avere din 1793 
este amintită și o medelniţă (Uricarul, XVI, p. 205). 

6 R, Guilland, Etudes de titulature byzantine. Les titres auliques reservés auz eunugues, 
în „Revue des etudes byzantines”, XIII, 1955, p. 50—52. 

7 Doc. priv. isi. Rom., B., veac, XVI, vol. I, p. 177. Vezi şi doc. din 28 mai 1545, 26 
aprilie 1549 (ibidem, vol. II, p. 324, 393). 

71 Vezi listele alcătuite de autorul lucrării. 

72 Relatio historica (Mag. istoric, V, p. 46). 

73 A. M. del Chiaro, op. cit., p. 61. 

74 Mag. istoric, V, p. 46 şi A. M. del Chiaro, op. cit., p. 61 (în textul italian : ,,quello 
che meta piatto al principe solo”). Aceasta l-a determinat pe N. Iorga să afirme că titlul de 
medelnicer era „mai mult o distincție onorifică decît încredințarea de fapt a acestei boierii 
zădarnice, bună pentru un trîntor sau fanfaron” (N. Iorga, Documente privitoare la familia 
Callimachi, I, p. XLIX). 


www.dacoromanica.ro 


272 DREGĂTORI CU ATRIBUŢII DE CURTE 


nea atribuţii în timpul ospeţelor domnești, Evlia Celebi îl numeşte șeful 
sufragiilor 75. 
Ne lipsesc știrile despre veniturile sale. 


În Moldova, primul medelnicer — numit uneori în documentele 
slave și medelnar 76 — este amintit în vremea domniei lui Ştefan cel Mare, 
la 31 iulie 1463 77. Ca şi în Țara Românească, medelnicerul este trecut 
uneori între membri sfatului domnesc, îndeosebi cînd lipsesc marii dregători 
membri titulari ai sfatului 78. În sec. al XVII-lea, cînd apare ca martor 
în diverse documente alături de alți mari boieri, medelnicerul este menţio- 
onat de obicei primul după dregătorii obișnuiți ai sfatului, în urma 
stolnicului şi comisului. 

Despre rangul ocupat de medelnicer, Miron Costin afirmă că el era 
al treilea (după stolnic şi comis) dintre dregătorii care nu luau parte la 
sfaturile secrete ale domnului 7. Aceeaşi poziție deţine medelnicerul și în 
Descrierea Moldovei, unde el este considerat al treilea între marii boieri 
de divan 8. 

Pentru interpolatorul cronicii lui Grigore Ureche, marele medelnicer 
era dregătorul care, „îmbrăcat în haină domnească”, servea la masa 
domnului „la dzile mari şi taie îripturile ce se aduc în masă” 81, 

Puțin diferite sînt ştirile date de Miron Costin, care ne informează 
că marele medelnicer — pe care-l aseamănă cu dregătorul polon numit 
Kraiczy — servea la masa domnului la solemnități, îmbrăcat în caftan 
împodobit şi încins cu brîu roşu : subalternii săi turnau de băut la masă 82 
(slujbă pe care o făceau de obicei paharnicii). 

Mai numeroase şi mai precise sînt informaţiile date de Dimitrie 
Cantemir. După părerea sa, marele medelnicer dădea domnului apă de 
spălat la ospeţe şi aducea seara sfeșnicele la masă. Tot de la el aflăm că, 
la începutul sec. al XVIII-lea, marele medelnicer avea o jumătate din 


veniturile de la Ştefăneşti 83. 


75 „Bul. Comisiei Istorice”, XVI, p. 267. 

78 Doc. din 26 aprilie 1621 (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVII, vol. V, p. 128). 

71 Ibidem, veac. XIV—XV, p. 330 (document păstrat în traducere). Medelnicerul mai 
este menţionat apoi la 20 martie 1497, 22 ian. 1518 etc. (ibidem, p. 281, veac. XVI, vol. 1,p.114). 

78 Vezi doc. din : 25 mart. 1599, 31 mart. şi 8 april. 1600, 10 april. 1605 (ibidem, veac. 
XVI, vol. V, p. 252, 285, 288 şi veac. XVII, vol. I, p. 228). În toate cele patru cazuri menţio- 
nate, beneficiarul documentelor este Nestor Ureche mare vornic, care nu apare în sfat. Vezi 
şi doc. din 30 martie 1642, din care lipsește marele ceaşnic şi apare medelnicerul între membrii 
sfatului, înaintea marelui comis (M-rea Suceviţa, nr. 577). 

79 M. Costin, Opere, p. 239. 

80 D. Cantemir, op. cit., p. 80. 

81 Gr. Ureche, Letopisetul, ed. P. P. Panaitescu, ed. a II-a, p. 77. 

82 M. Costin, Opere, p. 239 și 388. Vezi şi relația lui De la Croix, ed. Babinger, p. 21, 
care-l numeşte pe medelnicer ,,grand escuyer trenchant”, în timp ce comisul este „grand 
escuyer”. 

83 D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 80, 95 şi 96. La 23 nov. 1755 el obținea cîte 
un ban de pogonul de tutun (Acad. R. S. România, XXXVII/1). 


www.dacoromanica.ro 


PAHARNICUL 273 


Marele medelnicer era ajutat în atribuţiile sale de un al doilea şi al 
treilea medelnicer è, care făceau cu rîndul de serviciu, precum şi de trei sau 
patru medelniceri, care puneau masa, aduceau apă de spălat şi aveau în 
păstrare vasela domnului, feţele de masă „şi celelalte” 8. Precum vedem, 
atribuţiile medelnicerului moldovean erau oarecum asemănătoare cu ace- 
lea ale stolnicului. 


c. Paharnicul sau ceaşnicul 


Ca şi multe alte dregătorii, și aceea de paharnic a existat la curțile 
monarhilor feudali, unde a purtat diverse numiri : în Franţa boutellier şi 
grand echanson 86, în Germania Mundschenk, în Ungaria pincernarum re- 
galium magister sau pohárnok mester 87, în timp ce în Imperiul bizantin 
dregătorul care îndeplinea rolul de paharnic s-a numit mwxepvnc 8, 
nume de origină latină. De la bizantini numele dregătoriei a fost împrumu- 
tat de bulgari, care aveau şi ei un dregător ce purta numele de epikerni ®. 

Numele acestui dregător este de origine slavă, fiind împrumutat 
foarte probabil din Serbia sau Bosnia, unde se întilnește dregătorul cu 
funcția de peharnic % gi de unde a trecut în limba română şi cuvîntul 
pahar 91. N. Iorga considera însă că ,„păharnicul” este „singur aproape o 
creaţiune românească”, deşi demnitatea vine de la germani. Marele isto- 
ric afirmă că numele de paharnic este traducerea cuvîntului latin pincerna, 
întîlnit în această formă în primul document care-l amintește pe paharnic 
printre martorii sfatului domnesc %2. 

În documentele slave, din Țara Românească el este numit de regulă 
ntXapuurn (prescurtat neX.); mult mai rar se utilizează forma naXapnnk, 
iar uneori chiar aceea de uaunnk 5, întilnită de regulă în Moldova. Cît 
priveşte forma kptAHnukpe, folosită de autorul Învățăturilor lui Neagoe 
Basarab *% cu sensul de cei care luau credinţa, care gustau vinul ca să 


34 Primul medelnicer al doilea cunoscut, Toderașco Jora, apare în documente în iunie 
1668 (N. Iorga, Studii și documente, V, p. 41). Cit priveşte pe al treilea medelnicer, nu l-am 
întîlnit în documentele din sec. al XVII-lea. 

8 D. Cantemir, op. cit., p. 83, 84, 86. 

3 Paul Viollet, op. cit., I, p. 234—235 şi II, p. 118—123 şi F. Lot.-R. Fawtier, op. 
cil., II, p. 54. 

8? Timon von Akos, op. cit., p. 174—175. 

8 Pseudo-Codinos, op. cit., p. 58; R. Guilland, Fonctions et dignités des eunuques, în 
„„Etudes byzantines”, III, 1945, p. 188—202; idem, Les chapitres relatifs aux fonctions des 
dignitaires du traité du Pseudo-Codinos, în ,,Byzantinoslavica”, XIII/1, 1952, p. 246—247. 

89 C. Jirecek, Geschichte der Bulgaren, p. 386 și Hurmuzaki, 1/2, p. 806. 

20 St. Novaković, op. cit., p. 263—264; Fr. Miklosich, Etym. Wörterbuch der slavischen 
Sprache, Viena, 1886, p. 234; C. C. Giurescu, Contribuţiuni, p. 136 și M. Lascaris, în ,,Byzan- 
tinoslavica”, 1929, p. 225. 

51 Th. Capidan, Raporturile lingvistice slavo-române, în ,Dacoromania”, III, p. 223. 

92 N. Iorga, Istoria românilor, III, p. 173 și 268—269. 

93 Vezi doc. din: 2 mai 1622, 20 ian. și 13 aprilie 1634 etc. (Doc. priv. ist. Rom., B., 
veac. XVII, vol. IV, p. 114 și 116; Acad. R. S. România, XLII/77 și Arh. St. Buc., AN, 
CXI/26). 

94 Cronicile slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, p. 230. 


18c. — 290 


www.dacoromanica.ro 


274 DREGATORI CU ATRIBUȚII DE CURTE 


nu fie otrăvit, acest cuvînt pare a se referi mai degrabă la cupari, subal- 
ternii paharnicului, termen cu care este redat cuvîntul credinciari în tra- 
ducerea românească a Învățăturilor 5. 

În unele documente slave din veacurile III—IV ale sec. al XVII-lea, 
în care se citează credința marelui paharnic, acesta este numit mare vărsă- 
tor de vin (geankTn gHHO upenu) 2 sau mai marele peste vinuri (erapthunH 
BHHâpekh) 27. 

În izvoarele scrise în limba latină paharnicului i se spune „pincerna/” 98 
„magister pincernarum” % sau „supremus pincerna” 100, aşa cum se numea 
în limba latină a cancelariilor dregătorul ce îndeplinea rolul de paharnic. 

În Țara Românească, paharnicul este amintit prima oară într-un 
document slav păstrat în copie din vremea domniei lui Mircea cel Bătrîn, 
datat 8 ian. <1392 > 101. Acest document este singurul în care paharnicul 
este numit picernic, fiind menţionat în sfat după stolnic, și înaintea pivni- 
cerului. După această dată, pînă la 1424, paharnicul mai apare de două ori 
în sfatul domnesc, fiind trecut ultimul la 10 iunie 1415 şi 28 febr. 1424 102, 
De aici înainte paharnicul este menţionat în mod regulat; ca membru al 
sfatului domnesc, fie penultimul, înaintea comisului, fie antepenultimul, 
înaintea stolnicului și comisului, fie uneori—mult mai rar însă —chiar îna- 
intea spătarului şi vistierului. Situaţia s-a păstrat şi în sec. al XVII-lea, 
cînd paharnicul este citat ca martor al sfatului domnesc fie înaintea stolni- 
cului și comisului, fie după aceştia şi înaintea postelnicului. 

Autorul Relaţiei istorice menţionează însă pe paharnic ca fiind al 
şaselea mare dregător al ţării, înaintea clucerului — care apare de obicei 
în sfat înaintea sa — şi a stolnicului și comisului 108. 


Atribuţiile paharnicului —ca şi în cazul altor dregători—rezultă chiar 
din numele pe care îl poartă ; el se ocupă de băutura necesară meselor de la 
curtea domnească, avînd în grija sa paharele domnului şi ale oaspeţilor 
săi 104, ca şi aprovizionarea cu vin a pivniţelor domnești. 

După cum ne informează autorul Relaţiei istorice, marele paharnie 
— ca şi alţi dregători care îndeplineau atribuţii la ospeţele domnești — 
nu servea personal decât la marile sărbători, în rest el fiind înlocuit de subal- 
ternii săi apropiaţi. După părerea sa, dregătoria fusese „de mare cinste şi 
folos, dar acum de nici unul” 1%. Este foarte probabil că autorul pomeni- 


95 Ibidem, p. 278, n. 4. Despre cupar vezi mai jos p. 276—277. 

96 Doc. din 3 aug. 1639 (Arh. St. Buc., Istorice noi, XLV/4). 

97 Doc. din 6 martie 1628 (Acad. R. S. România, Peceţi nr. 76). 

38 I. Bogdan, Relatiile, p. 354—355 şi Relatio historica (Mag. istoric, V, p. 33). 

32 I. Bogdan, op. cit., p. 326. 

100 C. Giurescu, Material, II, p. 82 (1726). 

101 D.R.H., B, vol. I, p. 45. În Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XIII—XV, p. 55, fusese 
datat <1407> ian. 8. 

102 D.R.H., B., vol. I, p. 82 şi 104. 

103 Mag. istoric, V, p. 33. 

104 Pentru comparaţie vezi şi tratatul lui Pseudo-Codinos (,,Byzantinoslavica”, XIII/1, 
1952, p. 247). 

105 Mag. istoric, V, p. 45. Vezi şi A. M. del Chiaro, op. cit., p. 61, care-l numește pe 
paharnic „gran siniscalco”. 


www.dacoromanica.ro 


PAHARNICUL 275 


tei relații exagerează, deoarece în a doua jumătate a sec. al XVII-lea pahar- 
nicul avea încă — așa cum vom vedea — venituri destul de însemnate. 

Îndeplinind astfel de atribuţii, marele paharnic şi subalternii săi 
apropiaţi trebuiau să fie — ca și marele stolnic — oameni de credinţă ai 
domnului, care răspundeau de calitatea băuturilor şi care, gustîndu-le sau 
luîndu-le „credinţa”, asigurau pe domn că băuturile nu sînt otrăvite 106. 

În afară de această îndatorire de la care își trage numele dregătoriei 
sale, marele paharnic din Ţara Românească avea şi unele atribuţii de ordin 
militar ; el era mai mare peste numeroasele cete de păhărnicei, iar în a doua 
jumătate a sec. al XVII-lea comanda pe roşii sau curteni. Este greu de sta- 
bilit cu precizie data la care marele paharnic a devenit; comandantul curte- 
nilor. Autorul Relaţiei istorice precizează că „Acum (nunc) el este peste 
roșii” 107. Prin acest „acum” se înţelege că devenise de curînd comandan- 
tul curtenilor 198, fapt care rezultă și din unele documente din a doua jumă- 
tate a sec. al XVII-lea, din deceniile 7—8, în care marele paharnic apare 
ca judecător al curtenilor sau roşilor 1%. 

Despre veniturile marelui paharnic posedăm informaţii mai precise 
decît pentru alți dregători. Ele constau mai întîi din darurile sau plocoa- 
nele pe care marele paharnic le primea de la subalternii săi păhărnicei. 
În Relaţia istorică, deseori amintită aci, se afirmă că aceştia fuseseră odi- 
nioară bogaţi și că „dădeau daruri multe paharnicului” 110. Nu știm cu 
precizie în ce constau aceste daruri, precum nu cunoaştem nici proporţia în 
care aceste plocoane se reduseseră în vremea cînd își scria misionarul cato- 
lic preţioasa sa relaţie. 

Un alt venit important al marelui paharnic era realizat; din cele 1 000 
de vedre de vin (circa 12 000 litri) pe care le lua din judeţele Vilcea și 
Argeș. La 15 iulie 1715, cînd se vorbeşte de acest venit, el era încasat 
„după obiceiul cel vechi”. Vinul era luat de oamenii paharnicului de unde 
le plăcea şi transportat la Bucureşti de vinăriceri. La data amintită, cei 
care vroiau puteau să dea bani în loe de vin Ul. 

Este posibil ca aceasta să fie darea numită păhărnicie sau bani de 
păhărnicie, amintită în sec. al XVII-lea 12, despre care ©. ©. Giurescu 
credea că „e probabil”, să fi constituit unul din veniturile acestei dregă- 
torii 113, 

Subalternii cei mai apropiaţi ai marelui paharnic erau: al doilea 
paharnic, pivnicerul și cuparul. 


19% Cf. relaţia lui Evlia Celebi (,,Bul. Com. Ist.”, XVI, p. 266). 

107 Mag. istoric, V, p. 45. 

108 În bătălia de la Plumbuita, din 1633, roşii au fost comandaţi de Ivașco Băleanu vor- 
nicul și Barbu Brădescu paharnicul (Istoria Țării Românești, ed. cit., p. 102). La această dată, 
deci, paharnicul nu pare a fi fost încă comandantul curtenilor, de îndată ce are alături de el 
pe marele vornic. 

109 Vezi doc. din: 28 mai 1670, 9 aprilie 1673, 15 iunie 1676, 9 aprilie 1678 etc. (Acad, 
R. S. România, CXXVI/83 şi CCCLXV/224, G. Ghibănescu, Surele, VI, p. 230). 

110 Mag. istoric, V, p. 45. Cf. şi D. Fotino, Istoria Daciei, III, p. 288. 

11 N. Jorga, Studii şi documente, V, p. 131—132. 

112 Despre încasarea acestei dări vezi C. C. Giurescu, Contribuțiuni. p. 136. 

13 C. C. Giurescu, Contributiuni, p. 135—136. 


www.dacoromanica.ro 


276 DREGĂTORI CU ATRIBUȚII DE CURTE 


Primul dregător purtînd numele de al doilea paharnic este menţionat; 
în documente la 28 nov. 1580114. Cum în cursul sec. al XVI-lea sînt amin- 
tiți — în afară de marele paharnic — numeroşi boieri purtînd titlul de pa- 
harnic, este foarte probabil că unii din aceştia puteau să deţină dregătoria 
de al doilea paharnic 15, 


Pivnicerul, cel care avea în grijă pivniţa de vinuri, este menţionat 
încă din vremea domniei lui Mircea cel Bătrin, cînd un pivnicer, Lubaş, 
apare chiar ca membru al sfatului domnesc, într-o vreme în care acesta nu 
căpătase încă forma sa obișnuită 16, Mai tîrziu, probabil, pivnicerul a fost 
înlocuit cu celucerul de pivniţă. 


Cit privește pe marele cupar, după cum numele său îl arată, acesta 
avea grije să umple cupele cu vin ale domnului şi oaspeţilor săi. Amintit; 
prima oară în documente la 28 aprilie 1519 117, cuparul era recrutat de obi- 
cei dintre tinerii boieri apropiați de domn. Şerban Cantacuzino a fost el 
însuşi, la 1649, deci într-o vreme cînd era foarte tînăr, mare cupar al lui 
Matei Basarab 18, iar la 8 mai 1681 este amintit Grigoraşeu Cantacuzino 
„„cocon” (copil) mare cupar W?. 


La sfîrşitul sec. al XVII-lea, cuparul făcea parte dintre dregătorii 
personali ai domnului, care — în afară de atribuţia de a-i da de băut aces- 
tuia — avea în supravegherea sa zaharicalele (zacharum), facerea șerbetului, 
cafeaua şi toate dulciurile 1%, atribuţii care, în sec. al XVIII-lea — odată 
cu accentuarea influenței orientale în organizarea curţii domnești — vor 
fi preluate în parte de alți dregători mărunți. 

Despre veniturile marelui cupar ştirile din sec. al XVII-lea nu sînt 
prea sigare ; către sfîrșitul acestui secol, el dispunea de unele venituri din 
cămănărit. Aflăm aceasta dintr-un document din 25 nov. 1696, prin care 
Palaloga mare cupar vinda unuia cămănăritul din oraşele Ploiești, Gher- 
ghița, Văleni şi Tirgzor cu 90 de taleri 121, Înainte de această dată, prin 
hrisovul dat də L2on vodă, la 15 iulie 1631, se hotăra să se desființeze 


114 Vezi listele noastre în ms. 

115 D> pildă, la 2 sept. 1528, se dă un hrisov lui jupan Ivașco (din Golești) paharnic, 
în sfat fiind Staico paharnic (Dac. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. II, p. 53). Cum acest 
boier nu este amintit mai inainte ca mare paharnic, pentru ca la această dată să fie fost pahar- 
nic, este posibil ca el să fie unul din subalternii apropiaţi ai marelui paharnic. Același poate fi 
cazul jupanului Ghiura paharnic, amintit la 24 mai 1529 (ibidem, p. 67), a jupanului Lăudat 
paharnic, menţionat la 9 iunie 1537 (ibidem, p. 224), precum și a altor asemenea boieri, ce 
au titluri de paharnici. 

18 Doc. din 8 ian. <1392> (D.R.H., B., vol. 1, p. 15). Despre pivniceri vezi și Istoria 
Țării Româinzști, ed. C. Grecescu, p. 15—16. Despre originea cuvintului nina, nugato deri- 
vind de la termonul slav n30, vezi G. Ghibănescu, Slovar, p. 41. 

1? Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. I, p. 138—139. 

118 Acad. R. S. România, DXCIV/18 (doc. din 28 mai 1649). 

119 Acad. R. S. România, CCXCI/4. Vezi și cronica logofătului Greceanu, p. 184, unde 
se spune despre Manolache Țărigrădeanu (Lamyrino) că, „fiind cuparul mării sale [lui C. Brin- 
coveanu] și de mică virstă crescut în casă”, domnul l-a făcut ginere. 

120 Relatio historica (Mag. istoric, V, p. 55). 

121 Arh. St. Buc., m-rea Bradu, XII/8. 


www.dacoromanica.ro 


PAHARNICUL 277 


„prada cupăriei”’, fără însă să se piecizeze în ce anume consta această 
„pradă” 122, 


În Moldova paharnicul este numit de obicei vawnnka, cuvint slav 
derivînd de la uamka125. Rareori se foloseşte aci denumirea de paharnic!ă, 
așa cum numele de ceaşnic este rar utilizat în Țara Românească. 

În izvoarele redactate în limba latină paharnicul este numit uneori 
„tisifer”? 125, alteori ,,poharnig” sau ,,pincerna” 126. 

Primul ceaşnic, Iliaș, este amintit în sfat — ca şi alţi dregători — 
în vremea domniei lui Alexandru cel Bun, la 16 sept. 1408127. În docu- 
mentele externe el este menționat însă mai de vreme, în tratatul încheiat 
de domnul Moldovei cu regele Poloniei la 6 oct. 1407 12 şi apoi în privile- 
giul acordat negustorilor din Liov la 8 oct. 1408 1%. 

Într-un document intern din 16 febr. 1428 sînt amintiţi ca membri ai 
sfatului trei ceașnici, din care unul poartă titlul de ceașnicul doamnei 1%, 
dregătorie care va continua să existe şi mai tîrziu 131. Dintre ceilalţi doi, unul 
este foarte probabil fostul ceaşșnic, Isaia, care apare mai tîrziu în sfat fără 
titlu, astfel încît nu avem de a face cu o funcţie dublă decît în vremea ur- 
mașilor lui Alexandru cel Bun, cînd au existat doi domni asociaţi, fiecare 
cu dregătorii săi. 


În secolele XVI—XVII, paharnicul ocupa de regulă un loc de frunte 
printre dregătorii personali ai domnului, fiind trecut după marele spătar 
şi înaintea marelui vistier. Atît Miron Costin cît şi Dimitrie Cantemir ne 
informează că paharnicul se afla printre cei opt mari dregători care fă- 
ceau parte din sfat; amîndoi îl amintesc penultimul, după spătar şi îna- 
intea vistierului 132. 


Atribuţiile sale sînt asemănătoare cu acelea ale paharnicului muntean. 
Toate izvoarele narative definesc ca principala sa atribuţie grija de paharul 
domnului : la mesele mai solemne, paharnicul „îmbrăcat în caftan de bro- 
cart, încins cu un brîu de mătase roşie”, umplea primul pahar al domnului, 
după care slujba era preluată de cupar, cel care îndeplinea această funcţie 


122 Acad. R. S. România, Peceţi, nr. 185. 

123 G. Ghibănescu, Slovar, p. 72. În timp ce C. C. Giurescu, (Coniribuţiuni, p. 141) 
crede că este vorba de o influenţă polonă, M. Lascaris admite o influenţă lituaniano-rusă pentru 
cuvintul ceașnic (,,Byzantinoslavica”, 1929, p. 225). 

124 Vezi C. C. Giurescu, Contribuţiuni, p. 136—137, nota 11. Într-un document din 
1436 — citat şi de C. C. Giurescu — paharnicul este numit cu termenul polon noauamin (Hur- 
muzaki, 1/2, p. 865—867). Că cei doi termeni sînt sinonimi ne-o spune clar Miron Costin care, 
în Poema polonă, numeşte pe marele paharnic podczaszy (M. Costin, Opere, p. 238). 

125 I. Bogdan, Doc. lui Ştefan cel Mare, II, p. 441. 

126 Ibidem, p. 299 şi Hurmuzaki, XV, p. 67. În relaţia lui Bandini i se spune „,poharnik 
nempe pocillator”” (Codex Bandinus, ed. V. A. Urechia, „Analele Acad., Rom., Mem., Secţ., 
ist.”, s. II. t. XVI, p. 313). D. Cantemir îl numește ,,supremus pincerna” (op. cit., p. 79). 

137 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 18. 

128 Furmuzaki, 1/2, p. 827—828. 

129 M. Costăchescu, Doc. înainte de Ştefan cel Mare, II, p. 636. 

130 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 62. 

131 Vezi doc. din 15 april. 1547 (ibidem, veac. XVI, vol. I, p. 551). 

132 M. Costin, Opere, p. 239 şi D. Cantemir, op. cit., p. 77. 


www.dacoromanica.ro 


278 DREGĂTORI CU ATRIBUŢII DE CURTE 


în mod obișnuit. Aceleaşi izvoare ne dau şi ştirea că paharnicul avea în 
grija sa viile domnului, lucrul şi culesul la timp al acestora. Din această 
pricină, stărostia de Cotnari — unde se făceau cele mai bune vinuri şi 
unde existau vii domneşti — ţinea de dregătoria sa. De la viile din Cot- 
nari marele paharnic aduna zeciuiala cuvenită domniei 133. 

Dintr-un document; din 27 sept. 1663 —singurul în felul său —rezultă 
că tot paharnicul încasa prin oamenii săi anumite dări pe vinurile puse în 
vînzare ; în acest document se spune că „„,feciorii” paharnicului ,băneau” 
(încasau o dare în bani) de pe vinurile armenilor şi jidovilor 124. 

Veniturile marelui paharnic moldovean erau destul de însemnate ; 
în afară de acelea aduse de stărostia de Cotnari 15% şi de încasarea dijmei 
din vin din această regiune, după afirmaţia lui Dimitrie Cantemir „nimeni 
nu poate culege via fără învoirea sa, pe care o dă pentru un mic plocon la 
14 septembrie. Din aceasta are un venit mare (amplum proventum)” 136, 

Subalternii apropiaţi ai marelui paharnic erau al doilea și al treilea 
paharnic, pivnicerul, cuparul și ploscarul. 


Este greu de spus cînd a apărut al doilea paharnic. Într-un document 
din 20 dec. 1437 este amintit pan Ion Ureche păhărnicel 137 ; cum în ace- 
laşi timp în sfat se găsea Băloş ceașnic, este posibil ca Ion Ureche să fie 
subalternul său cel mai apropiat; 158. Primul dregător care poartă în mod 
sigur titlul de al doilea paharnic este amintit însă mult mai tîrziu, la 8 ian. 
1628 139, 


După cum ne informează Dimitrie Cantemir, al doilea paharnic —care 
era considerat ea al doilea boier dintre cei de starea doua — servea la masă 
după marele paharnic și avea în grija sa viile domnești de la Huși 110, re- 


133 Gr. Ureche, Letopisețul Moldovei, ed. P. P. Panaitescu, ed. a II-a, p. 76, M. Costin, 
Opere, p. 238 şi 388 și D. Cantemir, op. cit., p. 79. Interpolatorul lui Gr. Ureche adaugă la 
atribuţiile paharnicului grija pentru viile domneşti de la Hirlău, de care celelalte izvoare nu 
amintesc însă. N. Iorga constata că, „intrucit în Moldova erau mai multe vii, paharnicul era 
mai împovărat de lucru” (Rostul boierimii noastre, p. 156). 

134 T. Codrescu”, V, 1934, nr. 7, p. 102—103. 

135 Paharnicul nu era el însuși și staroste de Cotnari, funcţie ocupată de persoane aflate 
probabil în ascultarea sa. La 20 nov. 1569, pircălab de Cotnari era un anume Goia (Doc. priv. 
ist. Rom., A., veac. XVI, vol. II, p. 212), în timp ce la 16 ian. 1628 pircălab era Lupu 
fost mare vornic (Vezi listele alcătuite de autorul lucrării). Este deci foarte probabil că veni- 
turile respectiva se împărțeau între paharnic și pircălab, în proporţii pe care nu le cunoaștem însă, 

136 D. Cantemir, op. cit., p. 79. 

137 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 148—149. 

138 Peste mai puţin de un an, la 21 aug. 1438, Vană Ureche apare ca vornic în sfat, 
ceea ce arată că, înainte de aceasta, fusese un boier însemnat (ibidem, p. 158). 

Cit privește pe Băloș al doilea ceașnic (noAuauln), ce apare cu acest titlu între boierii 
moldoveni care prestează omagiu regelui polon la 19 sept. 1436 (M. Costăchescu, Doc. înainte 
de Ştefan cel Mare, II, p. 701), acesta este menţionat în aceeași vreme în sfatul domnesc ca 
ceașnic (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 135—138), astfel încît nu poate fi 
considerat ca fiind al doilea paharnic. Tot astfel, pe pecetea lui Berindei stolnic scrie 
moaca <oannt> (M. Costăchescu, op. cit., p. 704), deşi el era stolnicul titular. 

139 Arh. St. Buc., m-rea Nicoriţă, IX/5. 

140 D. Cantemir, op. cit., p. 82 și 95. Cf. și Gr. Ureche, Letopiseţul, ed. cit., p. 78, unde 
se spune că ,,după dvorba paharnicului celui mare, dvorește la masă și derege păhar cu băutură 
la domnu”. 


www.dacoromanica.ro 


279 


giune de unde încasa probabil zeciuiala din celelalte vii141, aşa, cum făcea 
marele paharnic la Cotnari. 

Ajutorul său era paharnicul al treilea, care, în vremea lui Dimitrie 
Cantemir, se îngrijea de viile din ţinuturile Bacău şi Trotuș 142. Precum se 
vede, la începutul sec. al XVIII-lea, între marele paharnic şi cei doi subal- 
terni ai săi apropiați exista o împărţire destul de precisă a atribuţiilor. 

Alţi doi subalterni ai marelui paharnic au fost ploscarul și cuparul. 
Primul ploscar este menţionat la 6 martie 1443, iar la 12 sept. 1464 Mircea, 
ploscar apare chiar printre boierii membri ai sfatului domnesc 143. În sec. 
al XVI-lea, ploscarii nu mai sînt amintiţi în documente. În schimb, în 
această vreme apare un dregător nou numit cupar 144, care a înlocuit foarte 
probabil pe ploscar 1%. 


Ca şi în Ţara Românească, cuparul era „paharnicul de toate zilele”. 
La începutul sec. al XVIII-lea, în afară de această atribuţie, avea în grija 
sa pivnițele cu vinuri ale domnului și supraveghea măsurarea vinului 146. 


Tot ca în Țara Românească, cuparii erau boieri tineri, din casa”? 
domnului, care se pregăteau pentru slujbe mai înalte. La 8 aprilie 1639, 
Vasile Lupu răsplăteşte pe Ionașco cupar cu un sat „pentru dreapta şi 
credincioasa lui slujbă ce ne-a slujit în casa noastră, de cînd era mic şi 
pînă în vremea de acum” 1%, 

Despre veniturile cuparului știrile sînt tîrzii, din sec. al XVIII-lea. 
La 1741, el încasa cîte 44 de bani de cîrciumă şi două ocale de vin, atît în 
tîrguri cît şi la iarmaroace 148. 

Ultimul dintre subalternii ceaşnicului moldovean era pivnicerul, 
amintit încă din sec. al XV-lea 14%. În timpul domniei lui Dimitrie Cante- 
mir importanţa funcţiei scăzuse ; în această vreme, pivnicerul era un boier- 


141 Vezi doc. din 4 aprilie 1662, 24 sept. 1668 şi 30 martie 1669, în care, după ce se întă- 
reşte episcopiei de Huşi satul Broşteni lîngă hotarul tirgului, se poruncește : „iar paharnicul 
al doilea să n-aibă nici o treabă acolo la moşia episcopiei, nici să dzăciuiască din viile ce vor fi 
pre hotarul satului aceluia”. (Arh. St. Buc., ep. Huşi, LXVI/4, 5 şi 6). De aici încasa al doilea 
paharnic şi unele venituri. La 1742 se arată că gloabele ,,şi alte” ce s-ar face la tirgoveţii din 
Huşi ”sînt obicinuite a lui vtori păharnic” (N. Iorga, Studii și documente, VI, p. 325). 

Vezi şi Doc. privind relaţiile agrare, II, p. 330. 

143 D, Cantemir, op. cit., p. 83. Menţionez însă că nu am întilnit dregători cu titlul de 
paharnic al treilea în dec. din sec. al XVII-lea. 

143 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 185 şi 336. 

144 Primii cupari sînt amintiţi la 4 oct. 1591 şi 6 martie 1599 („,Arhiva istorică”, I/1, 
p. 105 şi G. Ghibănescu, Surete, II, p. 284). Ambele documente lipsesc din colecţia Doc. 
priv. ist. Rom., A. 

145 Cf. şi N. Iorga, Rostul boierimii noastre, p. 156, unde se arată că sarcina ploscarului 
a trecut apoi asupra cuparului. 

146 D., Cantemir, op. cit., p. 85. Vezi şi relaţia lui De la Croix, ed. Babinger, p. 191. 

147 Arh. St. Buc., Peceţi nr. 260. Vezi şi doc. din 27 iunie 1669, în care este pomenit 
Dumitraşco Prăjescu fost cupar, fiul lui Grigoraşco Prăjescu (idem, m-rea Sf. Sava, XXVII/7). 

148 Acad. R. S. România, ms. rom., 237, f. 95 v. şi 406 şi N. Iorga, Studii și docu- 
menite, VI, p. 229. 

149 Vezi doc. din : 16 aprilie 1441, 8 martie 1533, 22 oct. 1585 etc. (Doc. priv. isi. Rom., 
A., veac. XIV—XV, p. 174, veac. XVI, vol. I, p. 352, vol. III, p. 294). În sec. al XVII-lea, 
Bandini îi spune pivnicerului ,,cellariorum praefectus” (Codex Bandinus, p. 314). 


www.dacoromanica.ro 


280 DREGĂTORI CU ATRIBUȚII DE CURTE 


naş sau slujitor al curţii, care se afla sub ascultarea cuparului. El era mai 
mare peste chelarii pivniţelor, peste dogari şi peste cei care lucrau la crame 
şi avea ca venit drojdia vinului, din care făcea rachiu 150. 


d. Stolnicul 


Ca şi alţi dregători, şi acest dregător personal al domnului a existat, 
şi la alte curți medievale europene, unde purta denumiri diferite sau ase- 
mănătoare cu ale stolnicului de la noi: magister regiae mensae sau dapi- 
ferorum regalium magister (în limba latină), Kiichemeister în Germania 
(de unde i s-a spus Kuhămistăr în Lituania), stolnik în Polonia 151 ete. 


Numele acestui dregător este de origine slavă ; el derivă de la cuvîntul 
crom, care înseamnă masă 152. Despre calea pe care a pătruns la noi păre- 
rile istoricilor sînt împărţite ; în timp ce C. Jirecek susţine că acest nume 
este comun Țării Românești și ţărilor slave din jurul nostru, istoricii ro- 
mâni A. D. Xenopol, D. Onciul, şi N. Iorga cred că dregătoria este 
de origină bulgară; părerea a fost acceptată şi de ©. C. Giurescu 153 şi 
M. Lascaris 154, 

- Stolnicul îndeplinea în Țara Românească şi Moldova rolul jucat de 
trapezarios (fostul praefectus mensae) de la curtea împăraților bizantini 155, 
avînd grija mesei domnului. Aşa se explică și faptul că, în unele documente 
alcătuite într-o limbă slavă mai pretențioasă, în sec. al XVII-lea, marele 
stolnic este numit „întocmitor al mesei” (mpaneso e'rpon'rean)I56. 

În documentele redactate în limba latină, stolnicul poartă numele 
de „stolnig” 157, „magister mensarum” 158 sau „dapitfer”15, în timp ce 
în unele izvoare narative scrise în aceeaşi limbă el este numit „,culinae 
praefectus” 1%, supremus dapifer” 161 sau „praefectus culinae el mensae” 162, 


150 D, Cantemir, op. cit., p. 86. La 1741, pivnicerul avea ca venit cite doi potronici de 
pogonul de vie, a ,,neguţitorilor”” de la Odobeşti (N. Iorga, Studii și documente, VI, p. 228). 

151 C. C. Giurescu, Contribuţiuni, p. 142. 

152 G. Ghibănescu, Slovar, p. 58. 

153 Vezi mai pe larg discuția la C. C. Giurescu, Contribufiuni, p. 143—144. 

154 „,Byzantinoslavica”:, 1929, p. 225. 

155 Vezi R. Guilland, Fonctions et dignités des eunuques, în „Etudes byzantines”, III, 
1945, p. 179—187 şi G. Schlumberger, op. cit. p. 599—600. 

156 Doc. din 6 martie 1628 (Acad. R. S. România, Peceţi nr. 76). 

15? I. Bogdan, Doc. lui Ştefan cel Mare, II, p. 299 (1468). 

168 [. Bogdan, Relaţiile, p. 326 şi Hurmuzaki, XV, p. 53—54 (doc. din 2 martie 1460). 

159 1. Bogdan, Doc. lui Ştefan cel Mare, II, p. 441 (1499). În unele documente se pune 
semnul echivalenţei între dapifer și stolnic, ca la 1644, cînd se spune ,,supremus dapiferus sive 
stolnicus” (Veress, Documente, X, p. 206). Vezi şi p. 75 şi 157. 

160 Relatio historica (Mag. istoric, V, p. 46). 

161 D. Cantemir, op. cit., p. 79. Menţionez că în relația lui N. de Porta din anul 1726 
„Supremus dapifer” și „supremus culinae praefectus” apar ca fiind doi dregători diferiți, primul 
fiind citat ultimul din cei 12 dregători membri ai sfatului domnesc, iar cel de al doilea ca al 
nouălea din sfat (C. Giurescu, op. cit., II, p. 82). 

162 Codex Bandinus, p. 314. 


www.dacoromanica.ro 


STOLNICUL 281 


În Para Românească, stolnicul este menţionat prima oară la 8 ian. 
<1392 >, în vremea domniei lui Mircea cel Bătrîn 165, a cărui activitate de 
organizare a sfatului domnesc este cunoscută. 

În listele martorilor din sfatul domnesc al Țării Românești din sec. 
al XVI-lea, stolnicul este amintit totdeauna, fiind citat printre ultimii dre- 
gători membri ai sfatului, ocupînd locul al șaptelea sau al optulea, uneori 
înaintea paharnicului, alteori după acesta. În documentele interne din 
prima jumătate a sec. al XVII-lea, el apare de regulă ca al şaptelea dregător 
din sfat, după comis şi înaintea paharnicului gi postelnicului, în timp ce 
în Relaţia istorică el este menţionat ca al nouălea mare dregător, după 
comis şi înaintea pitarului (în această relație postelnicul nu este trecut 
între membrii sfatului) 164. 

Despre atribuţiile acestui dregător informaţiile ce posedăm sînt — ca 
şi pentru alte dregătorii — destul de tîrzii. Autorul Relajiei istorice ne re- 
latează că stolnicul era mai mare peste cuhnie sau bucătărie (culinae pra- 
efectus), avînd în subordinea sa pe marele gufar, mai marele bucătarilor 165. 
Evlia Celebi îl numeşte şeful scaunelor sau şeful servitorilor care gustă 
mîncarea înaintea domnului 186, iar A. M. del Chiaro „,scaleo maggiore'?167. 
Marele stolnic era deci — ca şi marele paharnic— un dregător cu atribuţii 
importante la curtea domnului, avînd în grija sa servirea mîncării la 
ospeţele domneşti. 

Legată de această atribuţie era şi aceea de a aproviziona curtea dom- 
nească cu unele alimente, în special cu peşte. Subalternii marelui stolnic, 
numiţi stolnici sau stolnicei, strîngeau dijma de peşte din bălțile Dunării, 
din care o parte era consumată la curtea domnească 18. Stolnicul juca deci 
un rol important şi în aprovizionarea curții domnești : aşa cum slugerul se 
îngrijea de carnea necesară curții, el se preocupa de aprovizionarea cu peşte. 

După părerea lui N. Iorga, stolnicul ar fi fost ajutat în îndeplinirea 
atribuţiilor sale de medelnicer, care punea masa, de clucer, care păzea 
depozitele de hrană, de sluger, ,,măcelarul curţii”, jitnicer, care îngrijea de 
grîne, şi de pitar, care „ține cuptoarele de pîne” 1%. Din documente nu 
rezultă însă care erau raporturile dintre aceşti dregători. Ele nu par a fi 
în nici un caz de subordonare, deoarece, în sec. al XVII-lea, clucerul era 
un dregător superior în grad stolnicului. Este foarte probabil că ei vor fi 
colaborat la aprovizionarea curții domnești, în condiţii despre care docu- 
mentele nu ne dau nici un fel de informaţii. 

Subaliernii cei mai apropiaţi ai marelui stolnic erau al doilea stolnic 
și marele șufar. 


168 D.R.H., B., vol. I, p. 45. 

164 Mag. istoric, V, p. 33. 

165 Ibidem. 

166 „Bul. Com. Ist.”, XVI, p. 267. 

16? Del Chiaro, op. cii., p. 61. 

168 Vezi N. Stoicescu, op. cit., p. 344. 

169 N. Iorga, Rostul boierimii noastre, p. 152. 


www.dacoromanica.ro 


282 DREGĂTORI CU ATRIBUȚII DE CURTE 


Al doilea stolnic este amintit cu acest nume în documente la sfîrşitul 
sec. al XVI-lea şi începutul sec. al XVII-lea17°, deși este foarte posibil 
ca el să fi existat cel puţin de la mijlocul sec. al XVI-lea 171. Cît priveşte 
pe al treilea stolnic — despre care C. C. Giurescu crede că a existat din 
sec. al XV-lea— nu l-am întîlnit în nici un document de pînă la 1700. 


În Moldova, stolnicul este unul din primii dregători care apare ca mar- 
tor al sfatului domnesc, fiind amintit la 18 nov. 1393, înaintea vornicului 172. 
După această dată el continuă să se afle printre membrii sfatului domnesc, 
fiind menţionat însă printre ultimii. În sec. al XVII-lea, stolnicul este 
trecut de regulă penultimul între membri sfatului, înaintea comisului. 


Deși marele stolnic apare totdeauna ca membru al sfatului domnesc, 
Miron Costin ne informează că el nu lua parte la sfaturile secrete alături 
de cei opt mari dregători, fiind primul din categoria dregătorilor „din afara, 
senatului” 17%. Informaţia sa concordă cu aceea a lui Dimitrie Cantemir, 
după care stolnicul era primul dintre marii boieri de divan 174. 


Atribuţiile sale sînt foarte asemănătoare cu ale stolnicului din Țara 
Românească. Așa cum autorul Relaţiei istorice îl numeşte pe stolnicul 
muntean „culinae praefectus”, Bandini îl defineşte pe cel moldovean ca 
fiind „praefectus culinae et mensae” 175. 


Despre modul cum îşi îndeplinea atribuţiile marele stolnic din Mol- 
dova informaţiile sînt mult mai bogate decît cele privind Țara Românească. 


Marele stolnic — numit de De la Croix „le maistre d'hostel” — supra- 
veghea bucătăria domnească, îngrijind de masa domnului ; cînd se aduceau 
mâîncărurile, el punea pe unul dintre cei care servea să guste mîncarea pentru 
a se convinge că aceasta nu este stricată sau otrăvită 178. El răspundea deci 
de calitatea mîncărurilor. Cînd Gaspar Graţiani a încercat să-l otrăvească 
pe vornicul Bucioc, domnul s-a prefăcut şi el că se simte rău, dînd vina pe 
stolnici că au făcut mîncărurile „cotlite” 177. 


După interpolatorul lui Grigore Ureche, marele stolnic, „îmbrăcat 
în haine domnești”, „tocmește pre masă înaintea domnului” bucatele la 
„dzile mari şi la veselii domnești” 178. 


170 Într-un doc. din 26 iunie 1588 este menţionat Udrişte din Dărăşti al doilea stolnic, 
iar la 12 febr. 1613 „sluga domniei mele” Pădure al doilea stolnic (Doc. priv. ist. Rom.,B. 
veac. XVII, vol. II, p. 153). Vezi şi listele noastre în ms. 

171 Vezi, de pildă, doc. din 23 oct. <1542—1543»>, în care ispravnic este Socol stolnic, iar 
în sfat este Albul stolnic (ibidem, veac. XVI, vol. II, p. 295). 

12 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 3. Vezi şi omagiul prestat regelui polon 
la 6 oct. 1407 (Hurmuzaki, 1/2 p. 827—828). 

173 M. Costin, Opere, p. 239. 

174 D. Cantemir, op. cit., p. 79. 

175 Codex Bandinus, p. 314. 

178 Relaţia lui De la Croix, ed. Babinger, p. 21, extras. După părerea lui D. Cantemir, 
însă, cel care gusta mincărurile servite la ospețe era marele stolnic, nu subalternii săi (op. 
cit., p. 79). 

12? M. Costin, Opere, p. 68. 

178 Gr. Ureche, Cronica, ed. P. P. Panaitescu, ed. a II-a, p. 77. 


www.dacoromanica.ro 


STOLNICUL 283 


Miron Costin adaugă la aceste informaţii unele precizări despre cos- 
tumul și atribuţiile marelui stolnic, care venea la masa domnului la solem- 
nităţi „îmbrăcat în caftan de un fel de stofă cu fir, cu podoabe în verde şi 
încins cu un brîu de mătase roşie”. El era mai mare peste grădinari, pes- 
cari şi peste „toate bălțile formate de braţele Prutului şi ale Nistrului”. 
Înainte, tot în grija sa fuseseră şi bălțile de la Dunăre, pe care le răpiseră 
turcii 179, 

De la Dimitrie Cantemir aflăm că „supremus dapifer”, „mai mare 
peste bucătărie şi bucătari”, servea la masă stînd în picioare numai pînă 
la al treilea pahar, după care lua loc lîngă ceilalți boieri. Autorul Descrierii 
Moldovei ne dă și unele știri despre veniturile marelui stolnic, care, „afară 
de alte venituri, are bucate de la curte” 18. Prin „alte venituri” este foarte 
probabil că domnul Moldovei înțelegea pe acelea rezultate din exploatarea 
peştelui din bălțile aflate în grija marelui stolnic. 

Subalternii marelui stolnic erau — ca şi în Țara Românească — al 
doilea stolnic și marele șufar. 

Bazat pe faptul că, în sec. al XV-lea, în unele documente moldovene 
apar cîte doi sau trei stolnici, C. ©. Giurescu a emis părerea că stolnicul 
al doilea exista încă din această vreme 181, ceea, ce este posibil, cel puţin 
pentru vremea lui Ştefan cel Mare. Primii dregători care poartă titlul de al 
doilea stolnic apar însă în documente de abia la începutul sec.al XVII-lea 182. 

În vremea lui Dimitrie Cantemir, stolnicul al doilea îndeplinea în fie- 
care zi serviciul pe care marele vornic îl făcea la ospeţe şi la „dzile mari” ; 
în această vreme, el făcea parte dintre boierii de categoria sau starea a doua, 
fiind al patrulea dintre aceştia 182. 

Cît privește pe al treilea stolnic — a cărui existență este acceptată 
de C. C. Giurescu pentru sec. al XV-lea — nici documentele de pînă la 
1700 şi nici Dimitrie Cantemir nu îl amintesc 1%. Ca şi în Țara Românească, 
este posibil să fi fost consideraţi ca fiind stolnici ai treilea dregătorii mărunți 
care serveau la masa domnului, dar pe care documentele nu îi numesc cu 
acest titlu. 

Șufarul (şitarul). Era unul din subalternii marelui stolnic, fiind şeful 
bucătarilor curţii domneşti. După părerea lui C. C. Giurescu, şufarul 
ar fi fost un dregător care a apărut mai tîrziu 185. 


179 M. Costin, Opere, p. 388. 

180 D, Cantemir, op. cit., p. 79—80. 

181 C, C. Giurescu, Contribufiuni, p. 145—147. Vezi şi doc. din: 14 oct. 1473, 22 
martie 1507 şi 1 febr. 1508; în primul este amintit pan Petrea „stolnicul nostru”, în al doilea 
pan Coste Cirje stolnic, în timp ce în sfat este Toma stolnic la 1473 şi Fruntaş stolnic la 
1507; Coste Cirje devine el însuşi stolnic membru al sfatului la 1508 (Doc. priv. ist. Rom., 
A., veac. XIV—XV, p. 398 și veac. XVI, vol. I, p. 66 și 69). Este foarte probabil ca 
Cirje să fi fost al doilea stolnic la 1507 şi să fi fost avansat mare stolnic în anul următor. 

182 Doc. din 31 mai 1626 (Acad. R. S. România, CCCLVII/22). 

183 D, Cantemir, op. cit., p. 82. 

184 În Cronica moldo-polonă, ca şi în cazul celorlalte dregătorii, se afirmă că şi stolnicii 
sau Kraiczi erau trei (Cronicile slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, p. 186), ceea ce poate 
însemna că existau în această vreme un al doilea şi al treilea stolnic sau doi stolnici ai 
doilea. 

185 C, C. Giurescu, op. cit., p. 143. 


www.dacoromanica.ro 


284 DREGĂTORI CU ATRIBUȚII DE CURTE 


În Țara Românească, primul gufar este amintit în documente la 
14 mai 1560 18%. În vremea domniei lui Matei Basarab, dregătoria de mare 
şifar sau şufar pare a fi cîştigat în importanţă, deţinătorul ei fiind amintit 
printre boierii mari ai ţării, iar un mare şifar, Spahiul din Vilsănești, deve- 
nind în 1653 mare ban. 

În Moldova, şitarul sau șufarul este menţionat mai tîrziu, în sec. 
al XVII-lea 187, nefiind amintit ca cel din Ţara Românească printre boierii 
mai de seamă 188, 


Documentele nu ne dau ştiri despre atribuţiile sale. Doar de la au- 
torul Relaţiei istorice aflăm că marele şifar era boierul mai mare peste bucă- 
tari 189, Documentele din sec. al XVII-lea din Ţara Românească vorbese 
de unele bălți de la Dunăre care ar fi fost în seama marelui șifar 1%, de unde 
probabil acesta va îi aprovizionat cu peşte curtea domnească, 


e. Clucerul 


Numele acestui dregător este de origine slavă, el derivînd de la cuvîn- 
tul kawus, care înseamnă cheie 1°, Clucerul, numit de regulă în documen- 
tele slave kauap, uneori și kaunuk 1%2, iar în cele latinești claviger 1%, era, 
dregătorul în păstrarea căruia se aflau cheile magaziilor cu provizii ale 
curții domnești. 

În Para Românească, clucerul este menţionat; în documente în a doua 
jumătate a sec. al XV-lea 1%. Încă din acest secol, clucerul era un dregător 
important, care apare uneori ca martor al sfatului domnesc. Înainte 
de a deveni un membru obişnuit al sfatului, la începutul domniei lui Matei 
Basarab, clucerul este amintit de numeroase ori în sfatul domnesc, în sec. 


186 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. III, p. 121. 

18? Uricarul, XXV, p. 70. 

188 Nici Miron Costin, nici D. Cantemir nu îl amintesc în rîndul acestora. 

189 Mag. istoric, V, p. 46. 

120 La 2 martie 1613, se spune că balta Sticleanul ,,nu e în tocmeala stolnicilor nici 
a şifarului””, iar la 2 martie 1623 se vorbeşte de ,,balta șefărească de la Cornățel” (Doc. 
priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. II, p. 158 şi vol. IV, p. 230). 

191 G. Ghibănescu, Slovar, p. 27, anexă la Ispisoace, III/2. În unele documente ro- 
mâneşti mai vechi termenul slavon hau: înlocuieşte cuvintul românesc cheie. De pildă, 
în testamentul său din 1697, mitropolitul ardelean Teofil declara că a cumpărat ‚un cliuce 
românescu”" („„Rev. ist.”, II, 1916, p. 83). Este vorba de cartea numită Cheia înjelesului. 

192 Doc. slave din 22 mai 1426 şi 13 mai 1634 (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, 
p. 54 şi Arh. St. Buc., m-rea Bisericani, 1/18). 

193 Aşa fi spune autorul Relaţiei istorice. În unele doc. redactate în limba latină el 
este numit chiar cu termenul slav” ,„,Klucznyk” (I. Bogdan, Doc. lui Ştefan cel Mare, II, 
p. 464). 

Menţionez că, într-un foarte interesant raport din 1726, alcătuit de N. de Porta, ma- 
rele clucer din Tara Românească este numit ,„,supremus commissarius” şi este trecut ca al 
şaselea din cei 12 dregători din sfat, adică ocupind aceeaşi poziţie ca în vremea domniei lui 
C. Brincoveanu (C. Giurescu, Material, II, p. 82). 

194 Vezi doc. din 25 aug. <1469> (D.R.H., B, vol. I, p. 229; vezi şi p. 230). 

195 Ibidem. 


www.dacoromanica.ro 


CLUCERUL 285 


al XVI-lea şi la începutul celui următori%, fiind considerat unul dintre 
cei 12 mari dregători ai ţării. 

Este foarte probabil ca importanţa dregătoriei clucerului să fi crescut 
la sfîrşitul sec. al XVI-lea şi începutul celui următor, cînd ea a fost ocu- 
pată de Radu Buzescu, unul dintre cei trei frați Buzești atât de influenţi în 
această epocă și care apare deseori primul între membri sfatului domnesc, 
îndeosebi în vremea domniei lui Radu Şerban. 


Începînd de la 1634, marele clucer este amintit în mod regulat ca 
membru al sfatului domnesc 1%, ocupînd locul al şaselea, după ban, vornic, 
logofăt, spătar şi vistier şi înaintea stolnicului, comisului, paharnicului şi 
postelnicului, care apar în documente ca fiind membri mai vechi ai sfa- 
tului domnesc. El şi-a păstrat acest loc şi la sfîrşitul sec. al XVII-lea. Jude- 
cînd pentru grave abuzuri pe boierul Constantin Ştirbei, Constantin Brîn- 
coveanu îi reproşa că l-a făcut mare clucer „al 6-lea scaun al divanului”? 198, 
Cu toate acestea, în Relaţia istorică din vremea domniei lui Şerban Cantacu- 
zino, marele clucer este considerat; ca al şaptelea mare dregător, paharni- 
cul fiind trecut înaintea sa 1%. 


Despre atribuţiile marelui clucer informațiile ce posedăm sînt—ca şi 
pentru mulţi din ceilalți mari dregători — tîrzii. Cea mai veche din aceste 
informaţii datează din anul 1587, cînd Marini de Poli, vorbind despre Pîrvu 
din Cioroiaş mare celucer și rudă cu domnul Țării Românești, îi defineşte 
funcția în felul următor : „are grije de toate cele ce vin la curtea domnului, 
cele ce se primesc şi se împart, și nimeni nu-i poate lua socoteala” 2%. Din 
această relație rezultă că clucerul era mai mare decît toţi ceilalţi dregători 
care se ocupau de aprovizionarea curții domnești. 


Pentru Evlia Celebi, marele clucer este chelarul sau şeful magaziilor 
de provizii 21, iar autorul Relaţiei istorice îl defineşte pe clucer ca fiind 
„cel care poartă cheile (claviger). În atribuţiile lui e să se îngrijească de 
îndestularea cu pîine, vin, orz și altele asemănătoare, nu numai pentru 
curte, ci şi pentru oaspeţi, turci gi robi” 22. Cît priveşte pe Anton Maria, 
del Chiaro, acesta crede că marele clucer era ,commisario ale biade” 203. 

Cum în Țara Românească nu exista — ca în Moldova — jitnicer, 
este foarte probabil că marele clucer îndeplinea şi atribuţiile acestuia 204. 


196 Vezi listele întocmite de noi. Uneori clucerul apare în sfat cînd lipseşte stolnicul 
(vezi doc. din: 4 aprilie 1579, 24 aprilie 1613, 1 martie 1619 etc. în Doc. priv. ist. Rom., 
B., veac. XVI, vol. IV, p. 372, veac. XVII, vol. II, p. 177 şi vol. III, p. 327). 

197 Vezi listele publicate în Studii şi mat. de istorie medie, IV, p. 582. 

198 Istoria Țării Românești de la octombrie 1688 pină la martie 1717, ed. C. Grecescu, 
p. 72. Tot ca al șaselea mare dregător îl aminteşte şi A. M. del Chiaro (op. cit., p. 61). 

199 Mag. istorie, V, p. 33. 

200 N. Iorga, Contribuţiuni la istoria Munteniei în a doua jumătate a secolului al XVI- 
dea, p. 77. 

201 „Bul. Com. Ist.”, XVI, p. 267. 

202 Mag. istoric, V, p. 45. 

203 A. M. del Chiaro, op. cit., p. 60. 

204 La 1679 sint menţionaţi, de altfel, clucerii de jitniţă care se ocupau de „„rin- 
duiala găleţii” în judeţul Vilcea (N. Iorga, Genealogia Cantacuzinilor, p. 102—103). Vezi şi 
doc. din 7 mai 1689 (Arh. St. Buc., ep. Argeş, LXX bis/112). 


www.dacoromanica.ro 


286 DREGĂTORI CU ATRIBUŢII DE CURTE 


În subordinea marelui clucer se găseau — după informaţiile date de 
autorul Relaţiei istorice — doi cluceri de arie, „adică chelari ai grînelor” 
(clavigeri frumenti) şi un clucer de pivniţă, „adică un chelar al pivniţei de 
vinuri (claviger cellae vinariae’’) 205, 

Din documente nu rezultă prea clar cînd s-a produs această diferen- 
țiere de atribuții între subalternii marelui clucer. Ajutorii cei mai apropiați 
ai clucerului sînt numiți în sec. al XVI-lea cluceri ai doilea, fiind amintiți 
deseori în documente, începînd de la 12 august 1573 206. 

În sec. al XVII-lea, clucerul de pivniţă şi cel de arie existau ; primul 
este pomenit la 27 sept. 1629207, iar cel de al doilea la 10 nov. 1648 28. 

După cum reiese din documente, în sec. al XVII-lea acestor subal- 
terni ai marelui clucer li se spunea uneori și clucer al doilea. De pildă, 
Gorgan Deleanu, fiul lui Drăguşin Deleanu fost mare paharnic, este numit 
în același timp (martie 1652) al doilea clucer şi clucer de pivniţă 2%. 

Cum în această vreme existau doi sau chiar trei cluceri ai doilea 210, 
este foarte probabil că unul sau doi dintre ei erau cluceri de arie, iar cel 
de al treilea clucer de pivniță. 

Din documente nu rezultă prea clar care erau raporturile dintre aceşti 
dregători și cei care îndeplineau atribuţii asemănătoare ; ne referim la 
pitar i pivnicer. 

n afară de acești subalterni, clucerul avea şi unul sau mai mulți 
grămătici, care-l ajutau la ţinerea socotelilor. Într-un document din 27 
sept. 1629 este menţionat astfel un grămătic de la pivniţa domnească 
alături de clucerul de pivniță 21. 

Începînd din timpul domniei lui Şerban Cantacuzino 212, clucerul de 
arie a devenit mare clucer de arie, fiind, la rîndul său, ajutat de un clucer 
al doilea de arie 213. 

Marele clucer de arie era în această vreme un dregător însemnat, 
fiind menţionat în documente după marele pitar și înaintea marelui agă 
şi a armașului %4, În grija lui se afla strîngerea şi păstrarea grînelor pen- 
tru curtea domnească. 

205 Mag. istoric, V, p. 45. 

208 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. IV, p. 117. Vezi şi listele noastre în ms. 

Clucerii amintiţi impreună cu marele clucer înainte de această dată pot fi și ei cluceri 
II, fără să se arate aceasta în documente (vezi, de pildă, doc. din 18 mai 1543 și 20 nov. 
1557, în care apar Dragul şi Ion cluceri alături de Draghie și respectiv Radu mari cluceri — 
ibidem, vol. II, p. 299—300 și vol. III, p. 77). 

307 Acad. R. S. România, XLII/53. 

308 Arh. St. Buc., m-rea Hurezi, XVII/6. 

209 Doc. din martie şi 6 martie 1652(Acad. R. S. România, LXXV/201 și 202). 

210 Vezi doc. din 22 iulie 1638, în care sînt amintiţi Petre şi Iacov cluceri ai II-lea 
(Copie Inst. de istorie). Din listele întocmite de noi rezultă că sînt în aceeaşi vreme şi cite 
trei cluceri ai II-lea. 

211 Acad. R. S. România, XLII/53. 

213 Primul mare clucer de arie, Mihu Brătăşanu, este menţionat la 13 iunie 1679 
(Arh. St. Buc., m-rea Cotroceni, 1/29). 

313 Vezi doc. din 20 iunie 1700 (Arh. St. Buc., Mitr. Ţării Rom., DXXXIII/13). 

214 Vezi doc. din 6 mai 1694, febr. 1696 etc. (Arh. St. Buc., ms. 723, f. 519—521 
şi Mitr. Țării Rom., XLIV/1). Vezi de asemenea cartea de judecată din 20 iulie 1694 dată de 
Radu Hrizea (Popescu) mare clucer de arie împreună cu alţi dregători (ibidem, LXXXII/7). 


www.dacoromanica.ro 


CLUCERUL 287 


În Moldova, clucerul este amintit, la începutul sec. al XV-lea, fiind 
şi el uneori, în această vreme, ca şi în Ţara Românească membru al 
sfatului domnesc 215. Mai tîrziu, însă, el nu mai apare între membri 
sfatului domnesc, ca în Țara Românească. În a doua jumătate a, 
sec. al XVII-lea, marele clucer era considerat, în ordinea importanței 
funcţiei, al cincilea mare dregător dintre cei care nu luau parte la 
sfaturile secrete (după stolnic, comis, medelnicer şi serdar și înaintea, 
slugerului și jitnicerului 216. În vremea lui Dimitrie Cantemir, marele 
clucer ocupa locul al patrulea între marii boieri de divan (după stolnic, 
comis și medelnicer şi înaintea serdarului 217). După cum se vede, în Moldova 
dregătoria de clucer nu avea aceeași importanţă ca în Țara Românească. 


Atribuţiile marelui clucer din Moldova au fost însă foarte asemănătoare 
cu ale celui din ţara vecină. El era „,ispravnic pre beciurile domnești” 
sau „mai mare peste cămările domnești” 28, fiind dator să îngrijească de 
strîngerea și păstrarea unor alimente ca: miere, unt, brînzeturi, fructe, 
sare, vinat etc., pe care le distribuia bucătăriei domnului, oaspeţilor şi 
turcilor „cînd este nevoie sau cînd dă poruncă domnul” 219. 


După părerea lui Miron Costin, tot marele clucer „e dator să adune de 
la toate moșiile zeciuielile de grîne ce se cuvin domnului” 2%, atribuţie 
ce cădea în sarcina marelui jitnicer şi care nu este amintită de Dimitrie 
Cantemir. Acesta ne informează, în schimb, că marele clucer avea venituri 
din dijma oilor pe care țăranii le ţineau la munte, fără însă să precizeze cît 
de mari erau aceste venituri 22. 


Este foarte probabil că în sec. al XV-lea, înainte de apariţia jitnice- 
rului, strîngerea zeciuielilor din grîne — de care vorbește Miron Costin — 
să fi căzut în sarcina clucerului de arie, menţionat în documente — une- 
ori cu numele de gomenic sau gumelnic — încă din vremea domniei lui 
Ştefan cel Mare 222, 

În sec. al XVII-lea sînt amintiţi şi clucerii ai doilea 225, despre care 
Dimitrie Cantemir ne informează că făceau slujba cu rîndul. În această 


215 Vezi doc. din: 12 mai 1425, 16 nov. 1433, 10 mai 1439 etc. (Doc. priv. ist. Rom., 
A., veac. XIV—XV, p. 53, 106, 162). 

216 M. Costin, Opere, ed. cit., p. 239. 

21? D, Cantemir, op. cit., p. 80. 

218 Gr. Ureche, Letopiseţul, ed. P. P. Panaitescu, ed. a Il-a, p. 77. 

219 M. Costin, Opere, p. 239 şi 389 şi D. Cantemir, op. cit., p. 80. 

220 M. Costin, Opere, p. 389. Din unele documente din sec. al XVII-lea rezultă că 
subalternii marelui clucer stringeau şi desetina din varză, mazăre şi „alte mărunţișuri” din 
satele de ocol (vezi doc. din: 12 nov. 1618, 20 aprilie 1619, 15 nov. 1624, 9 nov. 1662 etc. 
— Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVII, vol. IV, p. 296, 322 şi vol. V, p. 309 şi Acad. 
R. S. România, LXXVII/57). 

221 D, Cantemir, op. cit., p. 80. La 23 nov. 1755 — cînd se fixează veniturile ma- 
rilor dregători — se arată că marele clucer încasa banii folăritului ,,după vechiul obicei”, cite 
doi galbeni de stină şi doi bani de ,,măndzare” (N. Iorga, Studii și documente, V, p. 159 şi 
Acad. R. S. România, XXXVII/1). 

222 Vezi doc. din: 5 iunie 1469 — în care clucerul de arie este ultimul membru al 
sfatului —, 26 febr. 1491, 15 sept. 1499 etc. (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, 
p. 366, veac. XV, p. 157, 287). 

233 Începind de la 26 dec. 1651 (Acad. R. S. România, XLIII/153). 


www.dacoromanica.ro 


288 DREGĂTORI CU ATRIBUȚII DE CURTE 


vreme, al doilea clucer era considerat; un boier de starea a doua, categorie 
privilegiată în care ocupa locul al șaptelea (după al doilea medelnicer) 224. 


f. Jitnicerul 


Este un dregător cu atribuţii apropiate de acelea ale clucerului. 
Numele său derivă de la cuvîntul rus xuro, care înseamnă grîu, de unde 
*HTuhu4 = hambar şi %HTuHuap, cel care are grije de grîu sau de 
hambar 2%, 

În Moldova, jitnicerul este amintit pe la mijlocul sec. al XVI-lea, 
mai întîi într-o inscripție din 1558—care pomenește de Cîrstea „,jitnicerul 
Sucevei” 226—şi apoi într-un document din 1574 227. Din faptul că jitnicerii 
amintiți în această vreme sînt numiţi slugi, nu pani sau dregători, rezultă că 
dregătoria de jitinicer nu avea o importanță prea mare. 

În a doua jumătate a sec. al XVII-lea, marele jitnicer era considerat 
al şaptelea dintre marii dregători care nu luau parte la sfaturile secrete 
(după marele sluger și înaintea şetrarului) 2%, în timp ce Dimitrie Cantemir 
îl așează tot ca al şaptelea între marii boieri de divan (după sluger și îna- 
intea marelui pitar) 22%. 

Despre atribuțiile jiinicerului izvoarele narative din sec. al XVII-lea 
şi de la începutul sec. al XVIII-lea ne informează că el era „annonae 
praefectus”, „decimarum curator” sau „sur intendant des grains”, cel care 
îngrijea de strîngerea și păstrarea grînelor şi de împărțirea lor pentru nevoile 
curții domnești și aprovizionarea cetăților turceşti 2%. Pentru Evlia Celebi, 
jitnicerul era egalul lui „arpa emini”, dregătorul turc care se îngrijea de 
aprovizionarea cu orz a grajdurilor împărăteşti 231. 

Jitnița domnească, magazia mare sau hambarul în care se păstrau 
aceste grîne aflate în grija jitnicerului, se găsea în curtea domnească 232. 


224 D. Cantemir, op. cit., p. 83. 

225 G. Ghibănescu, Slovar, p. 19, anexă la Ispisoace, III/2. Menţionez că tot jicniţe 
se numeau şi hambarele aflate la curţile boiereşti. Într-o foarte interesantă socoteală de grinele 
consumate într-o gospodărie boierească din Moldova în sec. al XVII-lea, se spune că se mai 
aflau în „jicniţă” un număr de merţe de griu (,,Rev. ist.”, I, 1915, p. 225). 

226 N. Iorga, Contribuţiuni la istoria bisericii noastre, Buc., 1912, p. 12. 

22? Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVI, vol. III, p. 31. 

228 M. Costin, Opere, p. 239 şi 388; cf. şi relaţia lui De la Croix, ed. Babinger, p. 190, 
unde jitnicerul este trecut tot după sluger. 

329 D. Cantemir, op. cit., p. 80. 

230 M. Costiu, Opere, p. 239 și 389, D. Cantemir, op. cit., p. 80. Codex Bandinus, p. 114 
şi relaţia lui de la Croix, ed. Babinger, p. 21. În schimb, interpolatorul cronicii lui Grigore 
Ureche îl numește ,,ispravnic pre toate obroacele de piine ce să dau la curtea domnului și la 
slujitorii curţii și la oaspeţii ce vin în ţară”, atribuţie asemănătoare cu aceea îndeplinită de 
pitar (Gr. Ureche, Letopisețul, ed. cit., p. 77). 

331 „Bul. Com. Ist.” XII, p. 52. 

333 Cornelia Lavronschi, Curtea domnilor moldoveni în preajma epocii fanarioţilor (,„,Cerc. 
ist.”, 1925, p. 383). 


www.dacoromanica.ro 


JIITNICERUL 289 


Ca şi alți dregători, jitnicerul era ajutat de un al II-lea și al III-lea 
jitnăcer, amintiţi în documente pe la mijlocul sec. al XVII-lea 238. 

La începutul sec. al XVIII-lea, aceştia făceau slujbă cu rîndul, înde- 
plinind fiecare un timp atribuţiile marelui jitnicer. Al doilea jitnicer era, 
considerat al nouălea boier din starea a doua, iar cel de al treilea ca al gap- 
telea din starea a treia. În afară de acești subalterni, Dimitrie Cantemir 
mai pomeneşte şi de cămăraşul de jitniță, care ţinea socoteala bucatelor 
strînse la jitnița domnească, primind leafă cîte 30 de asprila un car de grîne234. 
În sec. al XVII-lea, documentele amintesc uneori şi de diecii de jitniță 235. 


În Para Românească, dregătoria, de jitnicer nu este amintită în docu- 
mente pînă în timpul domniei lui Grigore Ghica 236; folosind modelul moldo- 
vean, acest domn a introdus dregătoria şi în Țara Românească, unde marele 
jitnicer este menţionat în perioada 27 iunie 1672 — 4 iulie 1674, uneori 
chiar ca membru al sfatului domnesc 237. După domnia lui Grigore Ghica, 
dregătoria de jitnicer s-a desființat 238, slujba sa fiind îndeplinită de clucer 
şi subalternii săi, îndeosebi de marele clucer de arie. 


g. Pitarul 


Numele acestui dregător derivă din cuvintul slav, nura, care 
înseamnă pîine 2%, cuvînt care circulă şi astăzi în Transilvania. 

În Tara Românească, pitarul este amintit la 25 aprilie 1489 2%, 

apărînd şi ca membru al sfatului domnesc la 12 sept. 1523 241. La început 


233 Vezi doc. din : 20 iulic 1647, 8 iulie 1651, 17 oct. 1655; în ultimele două documente, 
al doilea și al treilea jitnicer sint amintiţi împreună (G. Ghibănescu, Ispisoace, III[I, 
p. 1, Arh. St. Buc., m-rea Neamţ, LNNVI/2). 

234 D, Cantemir, op. cit., p. 83 şi 84. Cămărașul de jitniţă este menţionat în a doua 
jumătate a sec. al XVII-lea, la 20 ian. 1664 (Arh. St. Buc., in-rea Galata, XIV/34). 

233 Doc. din 26 dec. 1651 şi 22 febr. 1660 (Acad. R. S. România, XLIII/153 și 
CXXXIX/89). 

236 Cn toate acestea, și în Țara Roinânească exista, încă din sec. al XVI-lea, dacă 
nu mai devreme, o clădire numită jitniţă, unde se păstrau grinele. La 17 iulie 1536 se dau 
astfel mănăstirii Snagov 20 de obroace de grîu de la jitniţa domnească, pe lingă uncle can- 
tităţi de miere și brinză din pivniţa curţii domneşti (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. 
II, p. 216). Cheile acestei jitniţe domneşti se aflau probabil în păstrarea clucerului. 

Într-un doc. din 22 aug. 1625 este amintit ,,jupanul Constantin jătnicer, mare postelnic” 
(ibidem, veac. XVII, vol. IV, p. 555—556). Cum aceasta e singura menţiune a unui jitnicer 
în Țara Românească în accastă vreme, e posibil ca respectivul boier să fi fost jitnicer în 
Moldova. 

237 Arh. St. Buc., Mitr., Țării Rom.. CLXXIII/46 și m-rea Radu vodă, VIII/18. 

238 Autorul Relaţiei istorice, ca şi A. M. del Chiaro, nu îl mai menționează printre 
dregători. 

239 Fr. Miklosich, Lezicon paleoslovenico, Vindobonae, 1862—1865, sub voce. Vezi şi 
G. Ghibănescu, Slovar, p. 41. 

240 D.R.H., B., vol. I, p. 345—346. Vezi și doc. din 18 iunie 1510, <1512—1521> (Doc. 
priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. I, p. 62, 90). Într-un doc. păstrat în copie slavă din 
vremea domniei lui Mircea cel Bătrin şi datat 8 ian. <1392> este trecut în sfatul domnesc 
și Ghinea pitar. Acesta este însă mai probabil spătar, aşa cum figurează într-o irad. rom. 
mai veche a documentului. 

241 Ibidem, veac. XVI, vol. I, p. 177. 


19 —c.290 


www.dacoromanica.ro 


290 DREGĂTORI CU ATRIBUȚII DE CURTE 


purta numai acest titlu, adăugindu-se epitetul de mare către mijlocul sec. 
al XVI-lea 22. La începutul sec. al XVII-lea, marele pitar este numit de 
regulă dregător 43. Din vremea domniei lui Matei Basarab — începînd 
din 1639 — el apare mai des printre membrii sfatului domnesc 2%, iar din 
1655 devine — ca şi marele sluger — un martor obişnuit al sfatului, fiind 
menţionat ultimul din cei 12 mari dregători %5. În vremea domniei lui 
Serban Cantacuzino, însă, autorul Relaţiei istorice îl enumeră al zecelea în- 
tre dregătorii membri ai sfatului domnesc, după stolnic şi înainte de medel- 
nicer 246, în vreme ce A. M. del Chiaro îl trece pe locul al patrusprezece- 
lea între marii dregători (după medelnicer și serdar, și înaintea agăi) 27. 

Despre atribuțiile sale informaţiile privind Țara Românească sînt 
puţin diferite de cele relative la Moldova. Deşi numele său indică aceleaşi 
atribuţii în ambele ţări 248, în Țara Românească pitarul este definit de 
izvoarele narative amintite ca fiind ,,mai mare peste care și carete” 242 
sau „soprintendente alle carroze di corte” 250, 

Marele pitar era secondat în atribuţiile sale de un al doilea pitar, 
amintit pe la începutul sec. al XVII-lea 31. Acesta ocupa un loc destul de 
modest, apărînd alături de mici boieri, vătafi etc. %2. Din timpul dom- 
niei lui Constantin Brîncoveanu slujba de al doilea pitar a început să fie 
ocupată de membri mai tineri ai familiilor boiereşti. 


În Moldova, dregătoria de pitar apare în documente mai devreme 
decît în Țara Românească, şi anume în timpuldomniei lui Ştefan cel Mare25, 
adăugîndu-i-se epitetul de mare în a doua jumătate a sec. al XVI-lea 2%. 
Spre deosebire de Ţara Românească, în Moldova marele pitar nu este amin- 
tit ca membru al sfatului domnesc. 

În a doua jumătate a sec. al XVII-lea și la începutul celui următor, 
pitarul era considerat ca fiind al optulea dintre dregătorii care nu luau 


242 Doc. din 7 iulie 1544 (ibidem. vol. II, p. 315). 

243 Ibidem, veac. XVII, vol. I, p. 116, 177, vol. III, p. 31 etc. 

244 În această vreme mari pitari erau Dumitru Filişanu și Necula Glogoveanu. 

245 Vezi listele publicate în Studii și materiale de istorie medie, IV, p. 583. 

246 Alag. istoric, V, p. 33. 

247 A. M. del Chiaro, op. cit., p. 61. N. de Porta nu îl amintește la 1726 printre cei 
12 dregători din sfat (C. Giurescu, Material, II, p. 82). 

248 Vezi şi C. C. Giurescu, Contribuțiuni, p. 19, n. 1 

24? Mag. istoric, V, p. 46. 

250 A. M. del Chiaro, op. cit., p. 61. Afirmația acestor două izvoare narative este con- 
firmată de documentele interne. Din Condica vistieriei lui Constantin Brincoveanu aflăm că 
un pitar se îngrijea de facerea „,cuciilor”” (trăsurilor) care se trimeteau vizirului și altor mari 
dregători turci (Acad. R. S. România, MCCCXCV/2), iar la sfirşitul sec. al XVIII-lea, cînd 
dregătoria se desființase, se spune că pitarul fusese îngrijitorul caretelor şi telegarilor domneşti 
(Arh. Bas.”, 1932, p. 38). 

251 Doc. din 29 martie 1613 (Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVII, vol. II, p.163). 

252 Doc. din 12 iunie 1647 (Arh. St. Buc., copii). 

253 Doc. din 22 mai 1476, 24 nov. 1492 ete. (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XV, 
p. 2 şi 183). In pitar, Mihail, este trimis de domn în soliela 1496 (1. Bogdan, Doc. lui Ştefan: 
cel Mare, II, p. 391). 

254 Doc. din 19 febr. 1585 (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XVI, vol. IV, p. 269). 


www.dacoromanica.ro 


SLUGERUL 291 


parte la sfaturile secrete ale domnului %5 sau ca al optulea mare boier de 
divan (după jitnicier şi înaintea șetrarului) 256. 

Fiind unul din colaboratorii marelui jitnicer, pitarul — numit 
în relaţiile călătorilor străini și „grand pametier'?25?— „îngrijește de pre- 
gătirea pîinii în fiecare zi, atît pentru domn, cît și pentru cei care au 
tain zilnic”, în primul rînd pentru seimeni şi ceilalţi slujitori ai curţii 
domneşti 258. 

Ca și alţi dregători, el era ajutat de un al doilea și un al treilea 
pitar — amintiţi în documente pe la mijlocul sec. al XVII-lea şi care 
îndeplineau, cu schimbul, o parte a anului atribuţiile şefului lor 260, 


h. Slugerul 


Făcea parte dintre dregătorii însărcinaţi cu aprovizionarea curţii 
şi slujitorilor domniei, în grija sa fiind procurarea şi distribuirea cărnii. 

În Țara Românească slugerul este amintit începînd de la 7 nov. 
1480, cînd apare ca membru al sfatului domnesc 28, situaţie în care mai 
este citat de numeroase ori în sec. al XVI-lea și în prima jumătate 
a sec. al XVII-lea — îndeosebi în timpul domniei lui Matei Basarab 262. 
După domnia lui Matei Basarab, marele sluger a devenit un membru 
obișnuit al statului, fiind amintit penultimul, înaintea pitarului 26%. În Re- 
laţia istorică însă, marele sluger (sluger magnus) figurează pe locul al doispre- 
zecelea între marii boieri membri ai sfatului domnesc, fiind precedat 
de pitar şi medelnicer 2% (deși acesta din urmă nu apare ca martor prin- 
tre membri sfatului domnesc). 

În izvoarele narative din sec. al XVII-lea şi de la începutul celui 
următor slugerul este numit șeful măcelarilor?% sau „,soprintendente 
ale bacherie” 256, cel care avea grije de „aprovizionarea cu carne pentru 
curte, cît şi pentru porţiile care trebuiau date turcilor şi altor oaspeţi” 287. 


255 M. Costin, Opere, p. 239, 389. 

2568 D, Cantemir, op. cit., p. 80. 

257 Fr. Babinger, O relatiune neobservată, p. 21. 

258 M. Costin şi D. Cantemir, loc. cit. Pentru Bandini, pitarul era ,pistrinae et panis 
provisor” (Codex Bandinus, p. 314). 

259 Vezi doc. din 19 jan. 1653 și 11 oct. 1660, în care este amintit Andoca al doilea 
pitar, și 2 august 1662, în care apare Constantin al III-lea pitar (Uricarul, XVII, p. 33, G. 
Ghibănescu, Ispisoace, III/1, p. 159). Autorul Cronicii moldo-polone vorbește însă de exis- 
tenţa a trei dregători cu titlul de pitari „care sînt peste piine” încă din timpul domniei lui Al. 
Lăpuşneanu (Cronicile slavo-române, ed. cit., p. 187). 

26 D, Cantemir, op. cit., p. 83. 

261 D.R.H., B., vol. I, p. 285. 

Vezi listele întocmite de autorul acestei lucrări (în ms.). 

283 Vezi listele publicate în Studii și mat. de istorie medie, 1V, p. 582—583. 

264 Mag. istoric, V, p. 33. Tot al 12-lea îl trece și A. M. del Chiaro (op. cit., p. 61). 

26 Relaţia lui Evlia Celebi (,„,Bul. Com. Ist.”, XII, p. 53 şi XVI, p. 267). 

266 A. M. del Chiaro, op. cit., p. 61. 

267 Relatio historica (Mag. istoric, V, p. 46). Vezi și Hurmuzaki, III/1, p. 197, unde 
slugerul este numit ,,mare împărţitor de tainuri” (gran dispensator di vetovaglie). 


www.dacoromanica.ro 


292 DREGĂTORI CU ATRIBUŢII DE CURTE 


Ajutorul său era al doilea sluger, pomenit; în documente încă din 
a doua jumătate a sec. al XVI-lea 26. În timpul domniei lui Matei Basa- 
rab existau doi sau trei dregători cu rangul de al doilea sluger 2%, fapt 
confirmat și de autorul Relaţiei istorice, care amintește de patru slugeri, 
din care numai unul era mare 27%. 

Neavînd totdeauna de îndeplinit slujbă la curtea domnească, al 
doilea sluger era folosit şi în alte misiuni, de pildă era trimis să ducă 
diverse scrisori şi să aducă mărturii 21. 

În afară de al doilea sluger, în documentele din sec. al XVII-lca 
este pomenit şi un „,clucer za slugerie”, care ţinea cheile slugeriei, a 
magaziei unde se depozita carnea, precum şi un logofăt de slugerie, care 
întocmea evidențele cantităților de carne intrate și ieșite din slugerie 272. 


În Moldova, prima menţiune cunoscută a slugerului datează din 
13 iunie 1456 273, deşi este foarte probabil ca slugerul — ca şi alţi dre- 
gători — să fi existat şi înainte de această dată. De la sfîrşitul sec. al 
XVI-lea, el e început să fie numit mare sluger 274. 

Atribuţiile sale erau aceleaşi ca ale slugerului muntean: el era 
„Sur intendant des viandes” — cum îl numeşte De la Croix sau 
„ispravnic pre toate obroacele (de carne) ce să dau la cuhnele domneşti 
şi la slujitorii curţii şi la oaspeţii ce vin în țară” 276. În această calitate, el 
avea grijă de procurarea cărnii pentru mesele domnului, cît şi de împărţirea 
tainurilor zilnice celor îndreptăţiţi să le primească : oaspeţi,seimeni etc. 277 

În a doua jumătate a sec. al XVII-lea, slujba marelui sluger era 
deosebit de importantă, curtea domnească plătind sume destul de mari 
pentru „cheltuiala slugerii”. Într-un document din 4 sept. 1696, domnul 
Moldovei, Antioh Cantemir, dă o poruncă tuturor categoriilor de birnici 
din ţinutul Tutova, obligîndu-i să plătească o sumă de bani „în sama 
slugerii”, arătindu-le că „ştiţi bine că fără cheltuială nu poate hi 
nici o dzi, viind oaspeţi turci şi tătari și alţii în toate dzile şi hiindu 
şi slujitori a curții, fără obroace nu pot hi” 2%. Mai tîrziu, în sec. al XVIII- 
lea, în scopul de a se asigura aprovizionarea cu carne a curţii domnești, 


238 Vezi listele de dregători întocmite de noi. 

239 Vezi doc. din 6 şi 13 mai şi 20 iulie 1634, în care sînt amintiţi Ianiu, Andrei şi 
Stan II slugori (Acad. R. S. România, CCXIX/12, Arh. St. Buc., ep. Riinnic, LIX/18 și 
Mitr. Ţării Rom., CLXXIX/2). La 8 aprilie 1659 apar doi slugeri II: Simașşi Vasile (Arh. 
St. Bu-., mrea Glavacioc, NXXIV/37). Vezi și listele. 

270 May. istoric, V, p. 46. 

271 Vezi doc. din 20 iulie 1634, în care Matei Basarab arată că a ales „den divan un 
boiariu d> credinţă”, pe Stan al doilea sluger, pe care l-a trimis la Arnăutchioi cu cartea 
mitropolitului pəntru a aduce o mărturie (Arh. St. Buc., Mitr. Ţării Rom., CLAXIX/2). 

272 Doc. din 9 febr. 1678 şi 25 august 1693 (Arh. St. Buc., in-rea Sf. Apostoli, V/5 
şi 6 şi ep. Argeș, LXXXVIII/27). 

373 Dos. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 289. Vezi şi p. 402. 

274 Doc. din 30 oct. 1596 (ibid=m, veac. XVI, vol. V, p. 154). 

375 Fr. Babinger, O relațiune neobservată. p. 21. 

274 Gr. Ureche, Letopisetul, ed. cit., p. 77. 

277 M. Costin, Opere, p. 239, 389 şi D. Cantemir, op. cit., p. 80. 

278 N. Iorga, Studii și documente, XVI, p.199 şi G. Ghibănescu, Surele, XXII, p. 45. 


a 


www.dacoromanica.ro 


COMISUL 293 


s-a interzis cumpărarea de vite „păr nu va plini soma dumisale vel 
sluger, pentru traba sulgerii”? 279, 

Cu privire la rangul dregătoriei, Miron Costin îl aşează pe sluger 
pe locul al șaselea între marii boieri care nu luau parte la sfaturile secrete 
(după serdar şi clucer și înainte de jitnicer) 2%; tot ca al şaselea dintre 
boierii mari membri ai divanului figurează slugerul şi în Descrierea Mol- 
dovei 281. 

Ajutoarele marelui sluger, slugerul al doilea și al treilea, sînt amin- 
tiți în sec. al XVII-lea, primul dintre ei în vremea domniei lui Vasile 
Lupu 22, iar celălalt ceva mai tîrziu 283. Ca și ceilalți dregători subalterni, 
aceştia făceau de serviciu cu rîndul o partea anului 284. Pe lîngă aceştia, 
la mijlocul sec. al XVII-lea, exista şi un cămăraș de slugerie 2, care 
împărțea carnea cu cîntarul 286. 


i. Comisul 


După opinia lui N. Iorga, numele de comis ‚vine de la comes al 
romanilor, comite sau conte” 237. Urmînd pe D. Russo 28, C. C. Giurescu 
şi-a exprimat părerea că termenul este de origină bizantină, comisul 
fiind, încă din sec. al VI-lea, dregătorul care supraveghea grajdul impe- 
rial. De la Bizanţ dregătoria a fost împrumutată de bulgari, care au avut 
un dregător chiar cu acest titlu şi de la care a trecut apoi şi în Țara 
Românească 289. 

În documentele scrise în limba slavă, comisul este numit de regulă 
KoMHek sau Kose. Rareori, în unele documente redactate într-o limbă 
mai pretențioasă, ca acela folosită de Udrişte Năsturel, i se spune 
Konow? (de la konb = cal) sau chiar komoXpannrta, adică păzitor sau 


229 N. Iorga, op. cit., VI,p.324. Tot la începutul sce. al XVIII-lea este amintită (sul- 
geria gospod”', unde erau aduse vitele străine care intrau fără voie pe moșiile bocrești (G. Ghi- 
bănescu, Surele, XXIV, p. 3 și Doc. privind relațiile agrare, II, p. 213). 

280 M. Costin, Opere, p. 239. 

28t D, Cantemir, op. cit., p. 80. 

282 Vezi doc. din 20 dec. 1637 și 24 dee. 1638 (Acad. R. S. România, LXXVII/149 
și G. Ghibănescu, Surete, III, p. 194). 

383 Doc. din 30 oct. 1657 (Arh. St. Buc., m-rea Sf. Sava, XXXI/7. 

284 D, Cantemir, op. cit., p. 83 și 84. 

285 Amintit la 11 april. 1661 (Biblioteca Centrală de Stat, 1/159). 

288 D, Cantemir, op. cit., p. 84. 

28 N. Iorga, Rostul boierimii noastre, în Istoria românilor în chipu'i ṣi icoane, II, p. 152. 
În Istoria românilor, III, p. 173, admite însă că termenul de comis este luat de la Bizanţ 
sau că este vorba de „un comes care a călătorit pe la bizantini” (p. 269). Pscudo-Co- 
dinos amintește aci pe utyas xovrosrăyAos, care este fostul comes stabuli (op. cit., p. 9). 

288 D, Russo, Studii greco-române, II, p. 535. 

289 C. C. Giurescu, Contribuţiuni, p. 151. Vezi şi „„Byzantinoslavica”, 1929, p. 225 
și R. Guilland, Etudes sur Phistoire administrative de Empire byzantin. Le grand conne- 
table, în ,,Byzantion””, 1949, p. 99—111. 

29 Doc. din 13 ian. 1634, 3 august 1639 ete. (Arh. St. Buc., m-rea Bistriţa, LXII/184 
şi istorice noi, XLV/4). 


www.dacoromanica.ro 


294 DREGĂTORI CU ATRIBUȚII DE CURTE 


îngrijitor de cai, cum este numit într-un document moldovean din 20 
ian. 1637 21. 

În documentele latine, comisul poartă uneori și denumirea de 
„magister agazonum”” 22, ceea ce arată că funcţia sa corespundea dregă- 
torului numit astfel la curtea regelui maghiar. În tratatul din 1499 se 
și dă, de altfel, această echivalență : „agazonum magister alias comiss* 293. 
În izvoarele narative scrise în limba latină, comisul este numit „stabuli 
praefectus” %1, „supremus stabuli praefectus” 2% sau „agazonum et sta- 
buli praefectus” 2%, titlu ce defineşte atribuţiile sale. 

Această dregătorie — purtind numiri diferite — a existat şi la 
alte curţi medievale %7, avînd în vedere importanţa cavaleriei în această 
epocă. În Franţa, de pildă, dregătorul numit connétable (de la numele 
latin comes stabuli) a avut o altă evoluţie de cît comisul de la noi: din 
mai marele grajdurilor regale, el a ajuns comandantul cavaleriei și con- 
silier militar al regelui 28. 

În țările noastre comisul nu a îndeplinit asemenea, atribuţii militare. 


În Țara Românească primul comis, Stanciu, este menţionat ca mem- 
bru al sfatului domnesc la 10 iunie 1415, cînd este trecut înaintea stol- 
nicului şi paharnicului %? (acesta este, de fapt, primul document care 
are un sfat mai complet). 

Cît priveşte rangul său ierarhic, comisul a figurat de regulă printre 
ultimii dregători membri ai sfatului domnesc, ocupînd fie penultimul loc, 
înaintea postelnicului, fie antepenultimul, înaintea stolnicului şi postel- 
nicului, fie uneori chiar ultimul. Cînd însă dregătoria era ocupată de un 
boier important — ca în cazul lui Danciu Craiovescu, menţionat între 
25 aprilie 1489 şi 11 iunie 15033% — acesta era trecut uneori înaintea 
spătarului, paharnicului, stolnicului şi postelnicului 31. Autorul Relaţiei 
istorice îl consideră pe comis ca al optulea dregător membru al sfatului 
(după clucer şi înaintea stolnicului şi pitarului), în timp ce pentru A. M. 
del Chiaro el era al zecelea dintre marii dregători %2. 


291 Arh. St. Buc., Peceţi nr. 211. 

292? Hurmuzaki, XV, p. 53—54 şi 177—179. 

233 I. Bogdan, Doc. lui Ștefancel Mare, Il, p. 441. Într-un doc. din 1554, Vlad mare 
comis din Țara Românească este numit ,comisarius superiorus”” (Hurmuzaki, XV, p. 508). 
Mențioucez că, la 1726, N. de Porta numeşte „supremus commissarius? pe marele clucer 
(C. Giurescu, Material, II, p. 82). Este vorba probabil, în primul caz, de o apropiere de 
nume între comis şi comisarius. 

234 Relatio historica (Mag. istoric, V, p. 45) şi D. Cantemir, op. cit., p. 80. 

233 C. Ginrescu, Material, II, p. 82. 

236 „Analele Acad. Rom.”, XVI, p. 314 (Codex Bandinus). 

297 Vezi C. C. Giurescu. op. cit., p. 149. 

298 Vezi Paul Viollet. op. cit., I, p. 234 şi II, p. 112—118 şi F. Lot—R. Fawtier, 
op. cit., II, p. 52—53. 

2% D.R.H., B., vəl. I, p. 82. Vezi și listele publicate în Stadii si materiale de istorie 
medie, IV, p. 574 şi urm. 

300 Vezi listele citate, p. 574. 

30 Cf. şi C. C. Giurescu, Contributiuni, p. 150. 

302 Magy. istoric, V, p. 33 şi A. M. del Chiaro, op. cit., p. 61. 


www.dacoromanica.ro 


COMISUL 295 


Despre atribuţiile sale ştirile sînt destul de sărace. Evlia Celebi 
îl numește „șeful grajdurilor”” 303, iar A. M. del Chiaro „,cavalerizzo mag- 
giore” 34. Mai multe amănunte aflăm de la autorul Relaţiei istorice, care-l 
definește pe comis ca fiind ,,mai mare peste grajduri”. El îngrijea de 
îînul necesar grajdurilor domneşti, cît şi de acela al cailor oaspeţilor 
curţii. Din slujba sa avea „un venit bun” 35, care consta în primul rînd 
din darurile primite de la subalternii săi. 

După părerea autorului acestei preţioase relaţii, sub ordinele mare- 
lui comis erau „un al doilea, al treilea, al patrulea şi mulți alţi” comișşi, 
care îndeplineau, sub supravegherea sa, atribuţiile amintite. 

După cum rezultă din unele documente din sec. al XVII-lea, marele 
comis ţinea evidenţa cailor aflaţi în grajdurile domneşti, ca şi ai acelora 
pe care domnul îi trimitea ca dar sau ca să transporte daruri turcilor. 
Astfel, într-un document din 25 ian. 1694, referitor la rînduiala cailor 
pe boieri şi mănăstiri, se spune: „s-au luat cai de treaba grajdului, 
care s-au trimis cu cuciile la Odriiu și la alte daruri, pe cum va arăta 
catastiful marelui comis, cai 36” 306. 

Ca şi în cazul altor dregători, este greu de precizat cînd a apărut 
comisul al doilea. C. C. Giurescu admite existența lui încă din sec. al 
XV-lea %7. În documentele interne, însă, primul comis al doilea este men- 
ționat între 22 oct. 1583 şi 4 mai 1587, cînd dregătoria este ocupată de 
Stroe Buzescu %8. Este insă foarte probabil ca această funcţie să fi exis- 
tat încă din prima jumătate a acestui secol. La mijlocul sec. al 
XVII-lea existau cel puţin trei comiși ai doilea310, ceea ce l-a putut îndrep- 
tăți pe autorul Relaţiei istorice să vorbească de al treilea și al patrulea 
comis, care aveau în realitate rangul de al doilea comis. 

Comişii ai doilea erau consideraţi în această vreme boieri de mică 
importanţă, fiind amintiţi în rîndul boierilor mărunți îi. Ei erau aceia 
care ajutau pe marele comis în îndeplinirea atribuţiilor sale. La alegerea 
ca domn a lui Constantin Brîncoveanu, un al doilea comis este trimis 
să aducă un cal din grajdurile domneşti pentru noul domn, iar în vremea 


303 Bul. Com. Ist.”, XVI, p. 267. 

304 A, M. del Chiaro, op. cit., p. 61. 

305 Mag. istoric, V, p. 45. 

326 Acad. R. S. România, MCCCXCV/2. 

307 C. C. Giurescu, op. cit., p. 150. 

308 Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, vol. V, p. 139 şi 307. 

309 Într-un doc. din 28 iunie 1537, in sfat este trecut Staico comis, iar ispravnic 
este Badea comis, unul din ei putind să fie al doilea comis ((Doc. priv. ist. Rom., B., veac. XVI, 
vol. II, p. 301). 

310 La 23 dec. 1654, sint amintiți trei comişi ai doilea: Radu din Brezoaia, Cirlan şi 
Negoiță din Cirtojani (Arh. St. Buc., m-rea Radu vodă, LXXXIII/1). Cu doi ani înainte 
sint menționați tot trei comişi ai doilea : Cirlan şi Mitrea — pomeniţi la 10 iunie 1652 — şi 
Ghidul, amintit la 18 iulie 1652 (Acad. R. S. România, CXLVII/228 şi CCCXCVII/49). Cum 
Negoiţă apare ca al doilea comis încă din 1646 (Arh. St. Buc., m-rea Bradu, IN/2), rezultă 
că in 1652 existau patru comişi ai doilea. 

311 Vezi doc. din: 28 mai şi 16 sept. 1646, 18 iunie 1652 etc, în care comișii ai doilea 
sînt trecuți ca martori după diverși căpitani, iuzbaşi de roşii etc. (Arh. St. Buc., m-reá 
Bradu, IN/2, m-rea Stavropoleos, N/9 şi Acad. R. S. România, CCCNCVII/49). 


www.dacoromanica.ro 


296 DREGĂTORI CU ATRIBUŢII DE CURTE 


domniei acestuia doi comiși ai doilea pleacă la Adrianopole să ducă niște 
cai împărătești expediaţi de domn 212. 


În Moldova, comisul este amintit ceva mai tîrziu decît în Țara 
Românească, și anume în vremea domniei lui Iliaş voievod, la 17 februa- 
rie 1435, cînd Stanciul comis este invocat ca ultimul martor al sfatului 
domnesc 313. După această dată, comisul devine un martor obișnuit al 
sfatului domnesc, fiind citat pînă în sec. al XVII-lea ultimul dintre 
dregătorii membri ai sfatului, după stolnic (spre deosebire de Țara Româ- 
nească, unde apare de regulă înaintea acestuia). 

După părerea unor cercetători mai vechi, dregătoria de comis ar 
fi fost creată de fiii lui Alexandru cel Bun, Iliaș şi Ştefan, în vremea cărora 
este amintită în documente 314. Ținînd seamă însă de faptul că celelalte 
dregătorii de curte asemănătoare apar în vremea domniei lui Alexandru 
cel Bun sau chiar înaintea acestuia, este mult mai probabil — aşa cum 
credea şi C. C. Giurescu î15 — ca dregătoria de comis să fie mai veche, 
ea fiind împrumutată probabil, ca și alte dregătorii, din Țara Româ- 
nească. 

Deşi apare în mod obişnuit printre martorii sfatului domnesc, la 
sfîrşitul sec. al XVII-lea, marele comis făcea parte dintre dregătorii care 
nu luau parte la sfaturile secrete, fiind considerat ca al doilea dregător 
— după stolnic — „din afara senatului” 316, După părerea lui Dimitrie 
Cantemir, situaţia comisului la începutul sec. al XVIII-lea era asemă- 
nătoare, el fiind în această vreme al doilea mare boier de divan, tot 
după marele stolnic 27. 

Pentru interpolatorul cronicii lui Grigore Ureche, marele comis 
era „ispravnic pre povodnici şi pre toți caii domneşti”, cel care avea 
grijă de împodobirea povodnicilor cu „podoabe domnești” și care mer- 
gea în fruntea alaiurilor domnești 318, 

Miron Costin îl aseamănă pe marele comis cu dregătorul polon 
numit Koniuszy?! și adaugă că în grija sa era „,orînduirea finului și a 
obroacelor, pe care trebuia să le procure în cantități îndestulătoare pentru 
caii domnești” 3%. El se ocupa deci şi de aprovizionarea cu fin a graj- 
durilor domnești. 


3 


[ai 


2 Istoria Țării Românești de la oct. 1688 pină la martie 1717, ed. C. Grecescu, p. 6 şi 62. 
313 Doc. priv. ist. Rom., A., veac. XIV—XV, p. 115. 

314 Picot și Bengesco, Alexandre le Bon, p. 83. 

315 C, C. Giurescu, Contribuţiuni, p. 151. 


316 M. Costin, Opere, p. 239 şi 388. Înainte de această vreme, la 1676, De la Croix 
enumera pe ,,le grand escuyer”? — cum numeşte el pe comis — ca fiind al cincilea mare dre- 
gător al Moldovei, după vistier și înaintea postelnicului și stolnicului (ed. Babinger, p. 190), 
ordine care nu este însă confirmată nici de documente, nici de izvoarele narative interne. 


317 D, Cantemir, op. cit., p. 79. 
318 Gr. Ureche, Letopisetul, ed. P. P. Panaitescu, ed. a Il-a, p. 77. 


519 M. Costin, Opere, p. 239. 
320 Ibidem, p. 388. 


www.dacoromanica.ro 


COMISUL 297 


D. Cantemir adaugă la aceste știri şi pe acelea că marele comis 
avea în grija sa braniștea de lîngă Prut şi că el era mai marele slugilor, 
fierarilor şi rotarilor, care îngrijeau de caretele domnești. 


Tot de la autorul Descrierii Moldovei aflăm şi primele date despre 
veniturile marelui comis : el „trăgea” unele foloase din aprovizionarea 
cu fin a grajdurilor domneşti şi încasa de la morile așezate pe Prut o 
dare de 20 de taleri 321. Nu rezultă din documente cît de vechi erau aceste 
venituri. Mai tîrziu, în 1741 — cînd s-au reglementat veniturile dregă- 
torilor — marele comis încasa sume destul de importante din veniturile 
pîrcălabiei din braniștea domnească, unde avea şi dreptul de judecată 52. 
Este posibil, de asemenea, ca el să fi primit — ca şi alți dregători —, 
încă din secolele XVI—XVII, unele plocoane sau daruri de la subal- 
ternii săi, daruri de care se vorbește însă de-abia în a doua jumătate 
a sec. al XVIII-lea 33. 

Despre cel de al doilea comis, C. C. Giurescu crede că exista încă 
din a doua jumătate a sec.al XV-lea 324. Dovezi despre existenţa sa nu 
avem însă decît din a doua jumătate a sec. următor. De la autorul 
Cronicii moldo-polone aflăm că funcționau pe vremea lui Al. Lăpuşneanu 
trei coniuși sau comiși 335, care pot să fie marele comis și adjuncții săi, 
al doilea şi al treilea comis. Aceştia din urmă nu sînt însă amintiţi cu 
aceste titluri în documentele interne decît în sec. al XVII-lea 5%. 

Comisul al doilea şi al treilea ţineau locul marelui comis, îngrijind 
zi de zi de grajdurile domnești. Cînd domnul vroia să plece undeva călare, 
ei aduceau calul domnesc 37. 

Al doilea comis făcea parte din boierii de starea a doua, fiind con- 
siderat la începutul sec. al XVIII-lea al cincilea boier din această cate- 
gorie. În această vreme, el primea a treia parte din veniturile marelui 
comis 328, 

Tot în grija comișilor era şi ducerea cailor dăruiți Porții de domnii 
Moldovei %. 


31 D. Cantemir, op. cil., p. 80. 

322 Acad. R. S., România, ms. rom., 237, f. 410. 

323 Uricarul, XIX, p. 323—324. 

324 C. C. Giurescu, Contribuţiuni, p. 153. 

325 Cronicile slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, p. 187. 

326 Vezi. doc. din: 21 febr. 1647, 1 iunie 1662 şi 15 april. 1665 (Acad. R. S. România, 
CDLXXIX/57, IX/70 şi G. Ghibănescu, Surele, XVI, p. 91). Cf. şi M. Costin, Opere, p. 388, 
după părerea căruia comisul avea sub ordinele sale pe doi sub-comiși, care se îngrijeau de graj- 
durile domnești. 

327 M. Costin ne relatează că, în lupta de la Cornul lui Sas, Constantin Movilă era în- 
soţit de un comis care avea grijă de calul său (M. Costin, Opere, p. 59). 

38 D. Cantemir, op. cit., p. 83 şi 84. 

329 Vezi doc. din 10 mart. 1670, în care Ștefan Cerchezul al doilea comis arată că ,,eu 
mă duc acum în cale la Crit cu caii împărăteşti” (Arh. St. Buc., m-rea Galata, V/3). 


www.dacoromanica.ro 


298 DEGĂTORI CU ATRIBUTII DE CURTE 


Un alt subaltern al marelui comis era brăniștarul, cel care avea 
în grija sa braniştea domnească dela Bohotin, de unde se strîngea fînul 
pentru grajdurile curţii domneşti şi care este amintit în documente încă 
din sec. al XV-lea 3%. Din sec. al XVII-lea s-au păstrat şi unele porunci 
adresate de marele comis brăniştarilor 331, care erau subalternii săi. 


330 Vezi porunca domnului din 1 ian. 1454 adresată brăniştarului : „oricine va ţine de la 
noi Bolotinul”, să lase în pace o prisacă a m-rii Neamţ (Doc. priv. isi. Rom., A., veac. 


XIV—XV, p. 268). 

Un boier, Duma, purtiud titlul de brăniștar, este amintit printre panii moldoveni care pres- 
tează jurăimnint de credință regelui polon la 19 sept. 1436, fiind citat înaintea comisului 
(M. Costăchescu, Doc. înainte de Ștefan cel Mare, II, p. 702). Că el fusese într-adevăr brâniş- 
tar ne-o dovedeşte doc. din 29 aug. 1455, prin care domnulii dăruieşte pentru slujbă ,.un 
loc de pustie... în braniștea noastră la Bohotin” (Doc. priv. ist. Rom., A., veac. NIV—NYV, 


p. 281). 
331 R, Rosetti, Boholinul, p. 217 şi 219 și Acad. R. S. România, LNNNII/18 (doc. 


din 21 iunie 1658). 


www.dacoromanica.ro 


CONCLUZII 


În această lucrare am studiat apariţia, evoluţia, organizarea și 
atribuţiile sfatului şi divanului domnesc din Țara Românească şi Mol- 
dova, ca și apariţia, evoluţia, organizarea, atribuţiile şi veniturile fiecărei 
mari dregătorii în parte. De asemenea, ne-am ocupat pe larg de termi- 
nologia sub care sînt cunoscute sfatul, divanul și dregătorii din Țara 
Românească și Moldova și de relaţiile dintre domnii celor două ţări și 
sfatul domnesc. 

După cercetarea amănunţită a acestor probleme sînt de reţinut 
cîteva concluzii : 

Sfatul domnesc al celor două state medievale românești a avut 
o organizare şi o evoluţie asemănătoare cu acelea cunoscute de consiliul 
sau sfatul monarhilor din statele medievale europene, păstrind, se înţe- 
lege, anumite caracteristici specifice situaţiei de aici. 

Sfatul domnesc a fost format din reprezentanţii marei boierimi, 
care ajutau pe domn la conducerea treburilor statului feudal și, în acelaşi 
timp, vegheau ca domnul să conducă țara în conformitate cu interesele 
clasei pe care o reprezentau, care era clasa conducătoare în statul feudal. 

n a doua jumătate a sec. al XIV-lea şi prima jumătate a celui 
următor, sfatul domnesc era dominat de boierii care nu ocupau dregătorii, 
care erau nembri ai sfatului domnesc în calitatea lor de mari proprie- 
tari feudali. În această vreme, dregătorii ocupau în sfat o poziţie inai 
puţin importantă decit boierii fără dregătorii. 

În a doua jumătate a sec. al XV-lea, ca urmare a procesului de 
întărire a autorităţii centrale, marii boieri care erau membri ai statului 
domnesc numai în calitatea lor de stăpîni feudali au fost înlocuiţi trep- 
tat cu dregătorii, la începutul sec. al XVI-lea sfatul domnesc fiind for- 
mat numai din dregători, componenţă ce se va păstra şi în secolul 
următor. 

În sec. al XVII-lea, datorită înmulţirii dregătoriilor și complicării 
aparatului de stat, sfatul domnesc capătă o nouă organizare : în afară 
de sfatul restrins, format din marii dregători, sfetnicii cei mai apropiaţi 
ai domnului, apare şi un sfat ceva mai larg, în care intrau şi restul 
drepătorilor, sfat cunoscut; si sub numele de divan sau marele divan. 

În acest secol sfatul domnesc devine „sfatul ţării”, atribuţiile de 
ordin public ale dregătorilor se înmulțesc, fără să se ajungă însă la o deli- 
mitare absolută a acestora. Alături de dregătorii cu atribuţii de ordin 


www.dacoromanica.ro 


300 CONCLUZII 


public tot mai numeroase (administrativ, judecătoresc, fiscal, militar), 
a căror importanţă creşte tot mai mult, în sfatul domnesc au rămas 
mai departe şi dregătorii a căror misiune principală era asigurarea ser- 
viciilor necesare curții domneşti şi persoanei domnului, care, păstrîndu-şi 
vechile titluri, participă şi ei la administrarea ţării. 

Participarea acestor dregători care îndeplineau îndeosebi servicii 
la, curtea domnească la ședințele sfatului și divanului domnesc este dovada 
certă a faptului că această instituţie nu a fost un consiliu de funcţionari 
sau de miniștri ai statului, ci o adunare a dregătoiilor care asigurau și 
administraţia statului feudal şi fastul curţii domnești, dregători care 
prestau deci servicii domnului și ţării. 

Sfatul domnesc din sec. al XVII-lea poate fi considerat ca fiind 
un stadiu intermediar între vechiul sfat, a cărei principală sarcină era 
îndeplinirea obligaţiilor feudale față de domnul ţării, și o altă etapă supe- 
rioară, în care dregătorii exercită funcțiuni din ce în ce mai specializate, 
specializare ce caracterizează statul modern. 

În cele patru secole de care ne-am ocupat, sfatul domnesc a cunos- 
cut deci o serie de transformări, care au dus la o mai bună organizare 
a dregătoriilor, dar care nu i-au schimbat decît în mică măsură caracterul 
său feudal. Modernizarea statului și a dregătoriilor a avut loc mai tîrziu 
şi ea s-a făcut treptat, în sec. al XVIII-lea şi în prima jumătate a sec. 
al XIX-lea. 

Organizarea sfatului domnesc și a dregătoriilor din statele medie- 
vale românești a fost influențată într-o oarecare măsură de organizarea 
unor instituţii asemănătoare din statele medievale cu o civilizație mai 
veche — îndeosebi din Imperiul bizantin —, de la care țările române 
au împrumutat numele unor dregătorii ce corespundeau necesităţilor 
lor de organizare. 

Cît priveşte marile dregătorii, acestea au apărut în documente 
în ordinea următoare : 


Tara Românească Moldova 
Pîrcălabii 1368 (?) 1387 
Vornicul 1389 1387 
Logofătul <1390 —1400 > 1399 
Banul 1391 1695 
Stolnicul <1392 > 1393 
Vistierul <1392 > 1400 
Paharnicul <1392 > 1408 
Postelnicul 1437 1407 
Spătarul 1415 1434 
Comisul 1415 1435 
Clucerul <1469> 1425 
Slugerul 1480 1456 
Armaşul 1478 1489 
Pitarul 1489 1476 
Uşarul — 1482 


www.dacoromanica.ro 


CONCI UZII 301 


Portarul 1494 1436 (de Suceava) 
Medelnicerul 1523 1463 
Şetrarul 1520 1517 
Hatmanul — 1541 
Jitnicerul 1672 —1674 1558 
(temporar) 

Aga 1567 1592 
Serdarul 1646 1653 

Deşi data înființării dregătoriilor nu concordă totdeauna cu cea 
a apariţiei lor în documente — prima precedînd-o pe cea de-a doua, 
dar nu cu o perioadă de timp prea îndelungată — din acest tabel reca- 
pitulativ se desprind unele concluzii ce trebuiesc reținute : 

Majoritatea marilor dregătorii — care sînt aproape toate comune 
celor două state feudale românești — a apărut în documente în a doua 


jumătate a sec. al XIV-lea și în prima jumătate a celui următor, atit 
în Țara Românească (10), cît și în Moldova (11). Ele au fost comple- 
tate treptat cu noi dregătorii, apărute în a doua jumătate a sec. al XV-lea 
(5 şi respectiv tot 5), în sec. al XVI-lea (3 și respectiv 4) și în sec. al 
XVII-lea (cîte două de fiecare țară). 

Cele mai multe dregătorii (15) au apărut aproximativ în aceeaşi 
vreme atît în Țara Românească, cît și în Moldova. Cum cele mai multe 
dregătorii au apărut mai întîi în Țara Românească și apoi în Moldova, 
este de presupus o mai puternică influență a primei asupra celei de 
a doua. 

Asemănarea dintre organizarea sfatului domnesc şi dregătoriilor 
din Țara Românească și Moldova arată că aceasta corespundea acelo- 
raşi necesităţi, resimţite de populaţia lor de aceeaşi origine. Organizarea 
politică asemănătoare a celor două state medievale româneşti este o dovadă 
evidentă a legăturilor strînse ce au existat între locuitorii lor de-a lungul 
veacurilor. 


www.dacoromanica.ro 


BIBLIOGRAFIE* 


I. IZVOARE 


a. Documente 


Antonovici, I., Documente birlădene, vol. III, Birlad, 1915. 
Bălan, T., Documente bucovinene, 5 vol., Cernăuţi, 1933—1942. 
Bogdan, I., Documentele lui Ștefan cel Mare, 2 vol., Bucureşti, 1913. 
— Relaţiile Țării Româneşti cu Braşovul şi Țara Ungurească, Bucureşti, 1905. 
— Album paleografic moldovenesc. Documente din secolul al XIV-lea, al XV-lea şi 
al XVI-lea adunate de..., București, 1926. 
Costăchescu, M., Documente moldoveneşti inainte de Ștefan cel Mare, 2 vol., Iaşi, 1931— 1932. 
Documenta Romaniae Historica (D.R.H.), B, vol. I şi XXI (reluarea colecţiei Doc. priv. ist. 
Rom.). 
Documente privind istoria României, seriile A. (Moldova) și B. (Țara Românească). 
Ghibănescu, G., Ispisoace şi zapise, 6 vol. în cite două părți fiecare, Iaşi, 1906—1933. 
— Surele şi izvoade, 25 vol., Iaşi, 1906—1933. 
Giurescu, C., Material pentru istoria Olteniei supt austriaci, 3 vol., Buc., 1913—1947. 
Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, Buc., 1887—1936. 
Iorga, N., Studii şi documente, 25 vol., Buc., 1901—1913. 
Lascaris, M., Actes serbes de Votopedi, Praga, 1935 (extras din ,,Byzantinoslavica”, VI). 
Nicolaescu, Stoica, Documente slavo-române cu privire la relațiile Țării Româneşti şi Moldovei 
cu Ardealul în sec. XV şi XVI, Bucureşti, 1905. 
Panaitescu, P. P., Documente slavo-române din Sibiu (1470— 1653), Bucureşti, 1938. 
Sava, A., Documente privitoare la lirgul şi ținutul . ... . Bucureşti, 1944 (şi introducere despre 
serdar). 
Solovjev, A. V., Odabrani spomeniți srpskog prava (od XII do Kraja XV veka), Belgrad, 1926. 
Uricarul, 25 volume, Iaşi, 1871—1895. 
Veress, A., Acta et epistolae relalionum Transylvaniae Hungariaque cum Moldavia et Valachia, 
I, 1468—1540, Budapesta, 1914. 
— Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Țării Româneşti, 11 voal., 
București, 1929 — 1939. 


*Menţionez că am trecut aci doar lucrările mai de seamă folosite, atit izvoare, cit 
și studii, precum și lucrările străine utilizate pentru comparaţia instituţiilor. 


www.dacoromanica.ro 


304 BIBLIOGRAFIE 


b. Izvoare naralive 


Babinger, Fr., O relațiune neobservată despre Moldova sub domnia lui Antonie vodă Ruset (1676), 
Bucureşti, 1937 (extras din „Analele Acad. Rom.”, Mem. Secţ. ist., s. III, t. 
NIN, 1937, p. 109—136). 

Bauer, Mémoires historiques el geographiques sur la Valachie, Frankiurt-Leipzig, 1778. 

Cantemir, D., Descriptio Moldaviae, Bucureşti, 1872. 

— Hronicul vechimei a Romano-moldo-vlahilor, ed. G. Tocilescu, Bucureşti, 1901. 

Del Chiaro, A. M., Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia..., ed. N. Iorga, Vălenii de 
Munte, 1913. 

Costin, M., Opere, ed. P. P. Panaitescu, București, 1958. 

Cronica Ghiculeştilor, ed. N. Camariano și A. Cioran-Camariano, București, 1965. 

Cronicile României, 3 vol., ed. M. Kogălniceanu, Bucureşti, 1872—1874. 

Cronicile slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, București, 1959. 

Fotino, D., Istoria generală a Daciei..., 3 vol. trad. de G. Sion, București, 1859. 

Greceanu, Radu, Viaţa lui Constantin vodă Brincoveanu de..., cu note şi anexe, publicată de 
St. D. Grecianu, București, 1906. 

Historica relatio de Statu Valachiae, 1679— 1658, publicată în Mag. istoric pentru Dacia, V, 
p. 33—71 şi de Engel J. C., Geschichte der Moldau und Walachey..., Halle, 1804. 

Istoria Țării Româneşti de la octombrie 1688 pină la martie 1717, ed. C. Grecescu, Bucureşti, 1959. 

Istoria Țării Româneşti, 1290—1690. Letopise[ul Cantacuzinesc, ed. critică de C. Grecescu și 
D. Simonescu, București, 1960. 

Neculce, I., Letopisețul țării Moldovei şi O samă de cuvinte, ed. acad. I. Iordan, ed. II-a, Bucu- 
rești, 1959. 

Panaitescu, P. P., Călători poloni în țările române, București, 1930. 

Pascu, Şt., Petru Cercel şi Țara Românească la sfirşitul sec. XVI, Cluj, 1944. 

Paul de Alep, Călătoriile patriarhului Macarie de Antiochia în fările române (1653— 1658), ed. 
E. Cioran, Bucureşti, 1900. 

Popescu, Radu, Istoriile domnilor Țării Româneşti, ed. C. Grecescu, Bucureşti, 1963. 
<Pseudo-Codinos>, De Ojţicialibus Palatii C-polilani ed de O[jiciis Magnae Ecclesiae 
Liber (Corpus Scriptores Historiae Byzantinae), ed. Bonn, 1839. 

Raicevich, I., Osservazioni storiche, naturali e politiche intorno la Valachia e Moldavia, Napoli, 
1788. 

Ureche, Gr., Letopiseţul țării Moldovei, ed. P. P. Panaitescu, ed. II-a, București, 1958. 

Urechia, V. A., Codex Bandinus, Buc., 1895 (extras din „Analele Acad. Rom.”, Mem. Secţ. 
ist., s. II, t. XVI, 1893—1894, p. 1—335). 

Zerva, G., Călătoria lui Evlia Celebi Efendi. Tradusă de... (,Bul. Comisiei Istorice”, XVI, 
1937—1938, p. 245—281). 


II. LUCRĂRI DE SINTEZĂ, MONOGRAFII ŞI ARTICOLE 


Andreev, M., Valopedskala gramota i văprosile na bălgarskolo feodalno pravo, Sofia, 1965, 
Cap. VII (cu bibliografie bogată). 

Andreev, M. — D. Anghelov, Istoria na bălgarskata dărjava i pravo, Sofia, 1959. 

Anghelov, D., Bizantiiski vliania vărhu srednovekovna Bălgaria, în „„Istoriceski pregled”, 1948, 
p. 401—416. 


www.dacoromanica.ro 


BIBLIOGRAFIE 305 


Anghelov, D., Die gegenseitigen Beziehungen und Einflusse zwichen Byzanz und dem millelarte- 
lichen Bulgarien, în ,„,„Byzantinoslavica”, 1959, nr. 1, p. 40—50. 

Arion, C. D., Două studii de istorie a dreptului românesc. Despre prerogativele marilor boieri mol- 
doveni Înainte de Ştefan cel Mare. Ce înţeles au avut actele de donaţiune domneşti 
de pămini la inceputurile voievodatelor. Contribuţie la studiul fundării Munteniei, 
București, 1942. 

Bălan, T., Vornicia in Moldova, Cernăuţi, 1931, 144 p. (extras din „,Codrul Cosminului”, VII, 
1931—1932, p. 61—204). 

Barnovschi, D. V., Originile democratiei române, Iaşi, 1922. 

Baynes, H. N., The Byzantine Empire, Londra, 1925, cap. VII. 

Baynes, H. N., — H. L. B. Moss, Byzantium. An introduction to east roman civilizalion, Oxford, 
1953, cap. X (The Emperor and the imperial administration) şi XII (The byzan- 
tine inheritance in South-Eastern Europe). 

Benesevic, V., Die byzantinischen Ranglisten nach dem Klelorologion Philotei (De Cer. I, II c, 
52) und nach den Ierusalemer Handschriften zusammengestellt und revidiert, ìn 
„Byzantinisch-neugriechische Jahrbücher”, V, 1926—1927, nr. 1—2, p. 97—167 
şi VI, 1927—1928, p. 143—145. 

Berechet, Şt., Dreptul vechilor noştri ierarhi la judecarea mirenilor, Bucureşti, 1938 (extras din 
„Bis. ort. romn.;”, LVI, 1938, p. 741—761). 

Berindei, Dan, Ispravnicul sau ispravnicii scaunului Bucureștilor, în „Studii şi cerc. ştiinţifice”, 
Iaşi, istorie, XIII, 1962, fasc. I, p. 129—138. 

Blaramberg, N., Essai compare sur les institutions et les lois de la Roumanie, Buc., 1885, 
p. 233—260. 

Boak, A. E. R., The Roman Magistri in the Civil and Military Service of the Empire, în 
„Harvard Studies in Classical Philology”, XXVI, 1915, p. 73—164. 

= The Master of Offices in the Later und Byzantine Empire, New York, 1919. 

Bobcev, S., Tilli i slujbi v oblasnoto upravlenie na starovremska Bălgaria, în „Izvestia na istori- 
ceskoto drujestvo v Sofia”, XI—XII, 1931—1932, p. 228—248. 

Bogdan, D. P., Acte moldovenești dinainte de Ştefan cel Mare, Buc., 1938, p. 7—10 (despre 
seim). 

— În jurul unor considerațiuni privind istoria Moldovei după moartea lui Alexandru 
cel Bun. Răspuns d-lui Duzinchievici, în „Arhiva rom.”, III, 1939, p. 275—286. 
— Diplomalica slavo-română, în vol. II, Introducere la Doc. priv. ist. Rom. 

Bogdan, I., Luplele românilor cu turcii pînă la Mihai Viteazul şi Cultura veche româneuscă, 
Două conferințe, Bucureşti, 1898. 

Brătianu, G., Sfatul domnesc în țările române in cadrul istoriei generale, I. Liniile generale ale 
problemei, Bucureşti, 1946. 

— Les assemblees d'Elals en Europe Orientale au Moyen Ageel l'influence du regime 
politique byzantine, în Actes du VI-e Congrès international d’études byzantines, t. 1, 
Paris, 1950, p. 35—56. 

Brehier, L., Le monde byzantin, vol. II, Les institutions de Empire Byzanlin, Paris, 1949, 

p. 89—165. 


Brezoianu, I., Vechile instituțiuni ale României (1327 — 1866), Bucureşti, 1882, p. 3—86. 

Bury, J. B., The Imperial Administrative System in the Ninth Century, Londra, 1911. 

Cihodaru, C., Sfatul domnesc şi sfatul de obşte in Moldova, în „Anuarul Inst. de istorie şi arheol.”, 
Iaşi, I, 1964, p. 55—86. 

Ciurea, D., Organizarea administrativă a statului feudal Moldova, ibidem, II, 1965, p. 143—224. 


2 0— e. 290 


www.dacoromanica.ro 


306 BIBLIOGRAFIE 
44 


Coulanges, Fustel de, Histoire des institutions politiques de ancienne France, vol. III și VI, 
Paris, 1888 şi 1892. 
Cronţ, Gl., Alegerea ierarhilor în biserica ortodoxă, Bucureşti, 1937, p. 45—50. 
— Clericii în serviciul justiției, Bucureşti, 1938 (extras din „Bis. ort. rom.,”, LVI, 
1938, p. 823—844). 
Diehl, Charles, Etudes byzantines, Paris, 1905, cap. IV (Les institutions). 
— Histoire de Empire byzantin, Paris, 1919. 
— The governement and administration of the Byzantine Empire, extras din Cambridge 
Medieval History, vol. IV, cap. XXIII. 
— Un haut fonctionnaire byzantin : le logothète, în vol. Melanges offerts à M. Nicolas 
Iorga, Paris, 1933, p. 217—227. 
— La civilisation balkanique à epoque byzantine, în „Revue internationale des etudes 
balkaniques”, II, 1936, t. 3—4, p. 376—388. 
Dimitriu, C. V., Doi dregători moldoveni. I. Portarul de Suceava. II. Hatmanul şi pircălabul 
de Suceava, Bucureşti, 1935. 
Dölger, Franz, Beiträge zur Geschichte der byzantinischen Finanzverwaltung besonders des X.— XI. 
Jahrh., Leipzig, 1927 („„Byzantinisches Archiv”, Heft 9). 
E Die mittelalterliche Kultur auf dem Balkan (Die Periode von der Gründung der 
unabhängigen Staaten bis zur Türkenherrschaft, în „Revue internationale des 
etudes balkaniques”, I, t. I—II, 1934—1935, p. 446—462. 
— Byzanz und die europäische Staatenwelt, 1953. 
— Die byzantinische und die mitlelalterliche serbische Herrscherkanziei, în Actes du XII 
Congres international d’études byzantines, Ohrida, 1961,t. I, Belgrad, 1963, p. 83—103. 
Dölger F. — A. M. Schneider, Byzanz, Berna, 1952. 
Dujcev I., Les bojars dits interieurs et extérieurs de la Bulgarie medievale, în „Acta Orient. Acad. 
Scientiarum  Hungaricae”:, t. III, fasc. III, 1953, p. 167—178. 
Dungern, Otto Freiherr von, Comes, liber, nobilis in Urkunden des 11. bis 13. Jahrhunderts, 
în „Archiv für 'Urkundenforschung”, XII, 1932. 
Duzinchievici, G., Contribuţii la istoria Moldovei după moarlea lui Alexandru cel Bun, Iaşi, 
1939, 20 p. (extras din „Rev. critică”, XIII, 1939, nr. 1, p. 21—38). 
— Contribuţii la istoria Moldovei în sec. XV. Răspuns d-lui Damian P. Bogdan, 
în „Rev. critică”, XIIĂ, 1939, nr. 4, p. 215—226. 
— Vornicia moldovenească pînă la 1504, Iaşi, 1931, 39 p. (extras din „Cerc. ist.”, 
V—VII, 1929—1931, p. 216—252). 
Ebersolt, J., Sur les fonctions et les dignités du vestiarium byzantin, în vol. Mélanges Ch. Diehl, 
I, Paris, 1930, p. 81—89. 
— Le grand palais de Constantinople et le livre de ceremonies, Paris, 1910. 
Eckhardt, Karl August, Präfekt und Burggraf, în „Zeitschrift der Savigny - Stiftung für 
Rechtsgeschichte”, XLVI, 1926, p. 163—205. 
Elian, Al., Bizanțul şi Moldova în sec. XV, în vol. Cultura moldovenească tn vremea lui Ştefan 
cel Mare, București, 1964, p. 97—179. 
Ellul, J., Histoire des institutions, Paris, 1955—1956, 2 vol. 
Ensslin, W., Theodorich der Grosse, München, 1959, cap. VI (Die Reichsverwaltung). 
Filitti, C. I., Despre vechea organizare administrativă a principatelor române, ed. I., București, 
1929, ed. a II-a, Bucureşti, 1935, p. 9—17. i 
— Banii şi caimacamii Craiovei, Craiova <1924>, 27 p. (extras din „Arh. Olt.,”? 
III, 1924, p. 193 și urm.). 


www.dacoromanica.ro 


BIBLIOGRAFIE 307 


Filitti, C. I., Banii Țării Severinului şi banii Olteniei, în „Arh. Olt.”, VII, 1927, p. 31 şi urm. 
— Oltenia şi cîrmuilorii ei, în ,.Arh. Olt.*, IN, 1930, p. 138—142. 
— Banalul Olteniei şi Craioveştii, Craiova, f.a. (extras din „Arh. Olt.”, NI, 1932). 
Florescu, G. D., Divane domneşti din Muntenia în secolul al XV-lea. Dregălori şi boieri, 1389— 
1496. Culese şi adnolale de..., Buc., 1927, 80 + III p. (extras din ..Rev. arhi- 
velor”, II, nr. 1). 
— Divanele domneşti din Țara Românească, I 1389—1495, București, 1943. 
Georgescu, Valentin, L'Assemblee d'états ou la Grande Assemblée du pays comme organe judi- 
ciaire en Valachie et en Moldavie (XVII-e et XVIII-e siècles), în „Revue rou- 
maine d'histoire”, 1966, nr. 5, p. 781—808. 
Ghibănescu, G., Vornicii de poartă, ìn ,„,Opinia”, laşi 22 sept. 1910. 
— Zile de divan în ,,Opinia”, laşi. 30 sept. 1910. 
Giurescu, C., Cursul despre Descriptio Moldaviae, Bucureşti, 1914—1915, p. 113—114 (ito- 
grafiat). 
— Despre boieri, ìn Studii de istorie socială, Bucurcşti, 1943, p. 230—248. 
Giurescu, C. C., Contribuţiuni la studiul marilor dregători în secolele XIV şi XV, București, 
1927, 176 p. (extras din ‚Bul. Com. istorice”, V, 1927, p. 1—176). 
— Noi contribufiuni la studiul marilor dregători în secolele XIV şi XV. Bucureşti, 
1926, 74 p. Recenzia lui M. Lascaris la ambele studii în ,,Byzantinoslavica”, 
1929, p. 220—226. 
Glykatzi — Ahrweiler, H., Recherches sur l'administration de Empire byzantin auz IX-e— X I-e 
siècles, Atena, 1960. 
Goga-Bucur, Adelaida, Uricele lui Alexandru cel Bun, Brăila, 1932, cap. Sfatul domnesc. 
Grămadă, N., Stabilirea cancelariei domneşti îu Moldova, în ,Codrul Cozminului”, VIII, 1933— 
1934. 
za Cancelaria domnească in Moldova pină la domnia lui Constantin Mavrocordat, 
în ,Codrul Cozininului””, IX, 1935, p. 129—231 şi extras. 


Grigoraș, N., Atribuțiile judecătoreşti ale sfatului domnesc din Moldova pină la sfirşitul secolului 
al XVI-lea, în „Studii și cerc. șt.”, Iaşi, istorie, XII, 1961, fasc. I, p. 133—144. 
Gruden, J., Sloveski župani v preteklosti, Laibach, 1916. 
Grujič, R. M., Protosevast Pribo, vlastelin u Skopskoj oblasti prve polovine XV v., în „Glasnik 
skopskog naucinog druştva”, XII, 1933, p. 269—271. 
— Liċna vlastelinstva srpskih frkvenih pretstavnika u XIV i XV veku (ibidem, XIII, 
1934, p. 64—68). 
Guilland, R., Le grand doimesticat à Byzance, în „Echos d'Orient”, XXXVII, 1938, p. 53—64)". 
— Fonctions et dignités des eunuques, în „Etudes byzantines”, 1944, p. 185—225 
şi 1945, p. 179—214. 
— Le prolovesliaire Georges Phrantzes, în „Revue des études byzantines”, VI, 1948, 
p. 48—57. 
— Études sur Vhistoire administrative de Empire byzantin. Le grand connétable, in 
„Byzantion”, 1949, p. 99—111. 
— Etudes de titulature et de prosographie byzantines. Le protostrutor, ìn ‚Revue des 
études byzantines”, VII, 1950, p. 156—179. 


* Dintre numeroasele studii ale lui R. Guilland despre titlurile şi dregătoriile din 
Imperiul bizantin am citat doar pe acelea care au legătură cu titlurile şi dregătoriile 
de la noi. 


www.dacoromanica.ro 


308 BIBLIOGRAFIE 


Guillanu, R., Les chapitres relatifs auz fonetions des dignitaires du traite de pseudo-Codinos, în 
»„Byzantinoslavica”, XIII/1, 1952. 
Observations sur la liste des dignitaires du pseudo-Codinos, în „Revue des éludes 
byzantines”, XII, 1954, p. 58—68. 
Sur les dignités du palais et sur les dignites de la Grande Eglise de pseudo-Codinos, 
în ,,Byzantinoslavica”, 1954, nr. 2, p. 219—225. 
— Etudes de tilulature byzantine. Les titres auliques réservés aux eunuques, în „Revue 
des études byzantines”, 1955, p. 79—84. 
Etudes sur lhistoire administrative de Empire Byzantin. Les titres auliques et 
eunuques. Le protospathaire, în ,„,„Byzantion”, 1955—1957, p. 649—695. 
Ionașcu, I., Mihai Viteazul şi autorii tratatului de la Alba-Iulia, în „Anuarul Inst. de istorie”, 
Cluj, V, 1962. 
lorga N., Geschichte des rumänischen Volkes, vol. I, Gotha, 1905. 
— Rostul boierimii noastre, în Istoria românilor în chipuri şi icoane, vol. II, Bucureşti, 
1905, p. 145—169. 
— Scrisori de boieri, Vălenii de Munte, 1912, introducerea. 
La survivance byzantine dans les pays roumains, în vol. Deux communications. . . 
au troisième Congres international d'eludes historiques à Londres, Bucureşti, 1913 
şi în vol. Roumains et Grecs auz cours des siècles, Buc., 1921. 
— Le caractère commun des institutions du Sud-Est de l'Europe, Paris, 1929. 
Istoria României, II, București, 1961 şi III, Buc., 1964. 
Jirecek C., La civilisation serbe au moyen-âge, Paris, 1920. 
— Staat und Gesellschaft im mittelalterlichen Serbien, partea I, Viena, 1912. 
— Geschichte der Serben, I—II, Gotha, 1911—1918. 
— Geschichte der Bulgaren, Praga, 1876. 
Kenezi, Csatâr, A bansdgok eredete es a bánok hatásköre, în „,Szazadok”, III, 1869, p. 242—251. 
Koch, P., Die byzantinischen Beamtentitel von 400 bis 700, Jena, 1903. 
Lapedatu, Al., Episeopia Strehaii şi tradiția scaunului bănesc de acolo, Bucureşti, 1906. 
Lascaris, M., Votopedskata gramota na far Ivan Asen II, Sofia, 1930. 
Influences byzantines dans la diplomatique bulgare, serbe et slavo-roumaine, în 
„Byzantinoslavia”, 1931, p. 500— 510. 
Laurent, V., Le grand domesticat. Notes complémentaires, în „Echos d'Orient”, 1938, p. 65—72. 
Lecca, O. G., Banatul de Severin şi Oltenia, în „Arh. Olt.”, XVI, 1937, p. 1 şi urm. 
Levett, E., Baronial Councils and their relation to Manorial Courts, în vol. Mélanges d'histoire 
du moyen - dge offeris à M. Ferdinand Lot par ses amis el ses élèves, Paris, 
1925, p. 421—441. 
Lihacev, N. P., Datirovannie Vizantiiskie pečati, în „,Izvestija Rossiiskoi Akademii Istorii 
Materialnoi Kulturi”, t. III, 1924, p. 153—224. Vezi și prezentarea lui G. Millet 
în „Byzantion”, t. I, p. 602. 
Loenertz, R. J., Le chancellier impérial à Byzance au XIl-e et au XI] -e siécles, în „,Orientalia 
Christiana”, 1960, p. 277—300. 
Lot, F. — R. Fawtier, Histoire des institulions françaises au moyen-âge, I—II, Institutions 
royales, Paris, 1958. 
Marchi A., Il „princeps officii” e la notilia dignitatum, în „Studi giuridici in onore di Carlo 
Fadda”, V, 1906, p. 378—394. 
Mihăilă, Gb., Împrumuturi vechi sud-slave tn limba română, Bucureşti, 1960. 


www.dacoromanica.ro 


BIBLIOGRAFIE 309 


Millet, Gabriel, L'origine du logothète général chef de V'administration financière à Byzance, în 
vol. Mélanges d'histoire du moyen âge offerts a M. Ferdinand Lot par ses amis 
el ses élèves, Paris, 1925, p. 565—573. 
Minea. I., Bănia de la Strehaia, în „Cerc. ist.”, 1926—1927, p. 254—260. 
— Cind s-a Intemeiat banatul de Severin?, in „Cerc. ist., 1929—1931, p. 359. 
— Începuturile marii bănii de Craiova, în „Arh. Olt.”, 1934, p. 4. 
— Primii plrcălabi moldoveni de Chilia, în „,I. Neculce”, III, 1923, p. 187—188. 
— Cind apare mai Intti marele vornic al țării de jos?, în „Cerc. ist.”, 1934—1936, 
nr. t, p. 338. 
Mioc, D., Les assemblées d'etals et la fiscalile en Valachie et en Moldavie, în „Revue roumaine 
histoire”, t. V. 1966, nr. 2, p. 197—233. 
Mosin, M., Gab es unter den serbischen Herrschern eine griechische Hofkanziei?, în „Archiv für 
Urkundenforschung”, XIII, 1935, p. 183—197. 
— Vizantiski utițaj u Srbiji w XIV — veku, în „Jugoslovenski istoriski časopis”, 
III, 1937, p. 147—160. 
Mutafciev, P., Der Byzantinismus im mittelalterlichen Bulgarien, în „Byzantinische Zeitschrift”, 
1929—1930, p. 387—394. 
— Istoriia na Bălgarskia narod, vol. II, Sofia, 1944. 
Nichita, D., Pircălăbia in Moldova pină în veacul XVII, în „Anuarul Lic. M. Kogălniceanu”, 
Iaşi, 1922—1932, p. 53—75. 
— Contribuţii asupra pircălăbiei ln Moldova pină la sfirşitul sec. XVI, în „Arhiva”, 
XXXII, 1925, nr. 2, p. 90—98 şi nr. 3—4, p. 245—254. 
Nistor, I. I., Temeiurile romano-bizanline ale tnceputurilor organizaţiei noastre de stat, Bucureşti, 
1943 (indeosebi p. 29—33, despre dregătorii). 
— Țara Severinului şi Banatul Timişan, în „Analele Acad. Rom.”, Mem. Secţ. ist., 
s. III, t. XXVII, 1944—1945. 
Novakovi€, St., Vizantijki cinovi i titule u Srpskim zemlama XI—XV veka, în „Glas Srpske 
Kralevske Akademije”, LXXVIII, 1908, p. 178—279. 
Ocerki istorii SSSR, sec. IX—NIII şi XIV—XV, Moscova, 1953. 
Oncial, D., Cursul de istoria românilor. Epoca tui Mircea cel Bălrtn pină la 1526, București, 
1900, p. 415—443 (litografiat). 
Ostrogorsky, G., Histoire de L'Etat Byzantin, Paris, 1956. 
Panaitescu, P. P., Marea adunare a țării, instituție a orlnduirii feudale în ţările române, în „Stu- 
dii”, X, 1957, nr. 3, p. 153—165 (şi text francez în Nouvelles études d'histoire, 
HI, Buc., 1965, p. 117—139). 
Panaitescu, P. P., V. Cosiăchel și A. Cazacu, Viaţa feudală in ţările române, Bucureşti, 1957, 
p. 343—351. 
Pascu, Ştefan, I. Ionaşcu, C. Cihodaru și Gh. Georgescu-Buzău, Istoria medie a României, 
partea intti (sec. al X-lea — sfirşitul sec. al XVI-lea), București, 1966, p. 142—148. 
Petrov, P., O titulah „„sevast” i „„protosevast”” v srednevekovom bolgarskom gosudarstoe, în „,Vyzan- 
tiiskii vremennik”, XVI, 1959, p. 52—64. 
Picot, E. et G. Bengesco, Alezandre le Bon, Viena, 1882, cap. III. | 
Popovici, G., Stărostia sepenicensă, în vol. Lui Titu Maiorescu. Omagiu, Bucureşti, 1900, p. 
476—482. 


Radojcic, N., Vlastel u Zakonu Gradskom Nomokanona sv. Save, în „Glas Srpske Akademije 
Nauke”, EXCIII, 1949, p. 1—14. 
— Srpski državni sabori u srednem veku, Belgrad, 1940. 


www.dacoromanica.ro 


310 BIBLIOGRAFIE 


Radu Mircea, I., Marii logofeți din Țara Românească, 1392—1505, Bucureşti, 1941, 26 p. (extras 
din „„Hrisovul”, I, 1941, p. 117—140). 
Russo, D., Elenismul in România. Epoca bizantină şi fanariolă, Bucureşti, 1912. 
Sacerdoţeanu, A., Divanele lui Ştefan cel Mare, în „Analele Univ. C. I. Parhon”, 1956, s. şt. 
oc., istorie, p. 157—205. 
— Coniribujii la sludiul diplomalicei slavo-române. Sfalul domnesc şi sigiliile din limpul 
lui Neagoe Basarab (1512—1521), în ,„,„Romanoslavica”, X, 1964, p. 406—409. 
Sava, A., Boierii mari ai Moldovei, dregălori în ținuluri, în „Rev. de drept public”, XVIII, 
1942, nr. 3—4. 
— Ttrguri, ocoale domnești şi vornici in Moldova, în „Bulctin ştiinţific al Acad. R. P. 
Română”, s. ştiinţe istorice, filologice şi econ.-jnridice, t. IV, nr. 1—2, 1952, 
p. 71—97. 
Schlumbergcr, Gustave, Sigillographie de l’Empire byzanlin, Paris, 1884. 
Schmid, Heinrich Felix, Die Burgbezirksverfassung bei den slavischen Völkern in ihrer Bedeu- 
lung für die Geschichle ihrer Siedlung und ihrer slaallichen Organisalion, extras din’ 
„„Jahrbitcher für Kultur und Geschichte der Slaven”, N.F., Band II, Heft II 
(cu bibliografie bogată). 
Skok, P., Jusjni Sloveni i lurski narodi, în „Jugoslovenski istoriski časopis”, II, 1936, p. 1—15. 
Soloviev, A. V., Srbi i Vizanlinsko pravo v Skoply pocelom X111-veku, în „Glasnik scopskog 
naucinog druştva”, I, 1923, p. 1—42. 
— Jedna srpska jupa za vreme țarslva, ibidem, III, 1928, p. 25—42. 
— Sudije i sud po gradovima Duşanove drjave, ibidem, VII—VIII, 1930, p. 147—162. 
— Der Einfluss des byzanlinischen Rcchis auf die Völker Osleuropas, în „Zeitschrift 
der Savigny-Stiftung”, 76, 1959. 
Solovjev, A. V. — V. Mošin, Grške povelje srpskih vladara (Diplomala graeca regum el impera-. 
lorum Serviae), Belgrad, 1936 (introducerea şi indicele). 
Stein, Ernst, Sludien zur Geschichle des byzantinischen Reiches vornchmlich unter den Kaisern 
Juslinus II und Tiberius Conslanlinus, Stuttgart, 1919, cap. VII—VIII (prezen- 
tarca lui K. Ginhart, ,,Byzantinisch-ncugriechische Jahrbücher”, 1920, p. 
226 — 229). 
= Uniersuchungen zum Slaalsrechi des Bas Empire, în „Zeitschrift der Savigny- 
Stiftung für Rechtsgeschichte”, 1920, p. 195—251. 
Stoide, C. A., Cu privire la sludiul lui T. Bălan: Vornicia în Moldova, în „„Arhiva”, XXXVIII, 
1931, nr. 2—4, p. 543—553. i 
Ştefănescu, Ştefan, Bănia tn Țara Românească, Buc., 1965, 246 p. 
= Începulurile bănici de Craiova. Pe marginea unui documeni receni publical, ti Studii 
şi maleriale de islorie medie, I, 1956, p. 325—332 ; vezi şi recenzia lui N. Stoicescu, 
»Studii”?, 1957, nr. 1, p. 230. 
Tanoviccanu, I., Coniribuţiuni la biografiile unora din cronicarii moldoveni, Bucureşti, 1905 
(extras din „Analele Acad.. Rom.”, Mem. Secţ. ist., s. II, t. XXVII).-- 


Timon, Akos von, Ungarische Verfassungs- und Rechisgeschichie, Berlin, 1904. 


Uspenski, F., Vizanlijskaja label o rangakh, în ,,Izvestia russk. arheol Inst.”, III, 1898 (vezi 
şi Benesevici). zi 


Vasiliev, A. A., Hisloire de Empire byzaniin, 2 vol., Paris, 1932. 


www.dacoromanica.ro 


BIBLIOGRAFIE 312 


Violet, Paul, Histoire des institutions politiques et administratives de la France, 2 vol., Paris, 
1890—1898. 

Virtosu, Emil, Mari dregători din Țara Românească şi Moldova in sigiliile secolelor XVI— 
XVIII, în „Studii şi cerc. de ist. medie”, I, 1950, p. 140—180. 

— Titulatura domnilor şi asocierea la domnie în Țara Românească şi Moldova, Bue., 

1960. 

Zakythinos, D. A., La synthese byzantine dans P'antithese Orient— Occident, în Actes du coliogue 
international des civilisations balkaniques, Buc., 1962, p. 107—115. 

Xenopol, A. D., Istoria românilor, ed. a III-a, vol. IJI, p. 172—186. 


www.dacoromanica.ro 


CUPRINSUL 


Partea l-a 


Cap. I. Introducere şi istoriografie . ... .......... 5 


a. Introducere, p. 5—6; b. Istoriografie, p. 6—12. 


Cap. Il. Terminologia sub care sînt cunoscute sfatul, divanul domnese şi 
membrii lor şi evoluţia acestei terminologii ... . . 13 


1. Sfatul şi divanul domnesc . . . . . [| 13 


a. Sfat, sfatul cel mai înalt, sfatul țării, p. 14—16; b. Divan, 
marele divan, p. 16—20; c. Alţi termeni: singlit, pretoriu, scaun 
de judecată, senat, p. 21—22; d. Soborul şi sfatul de obşte, p. 
22—24; e. Sfatul domnesc și curtea domnească, p. 24—25. 


2. Membrii sfatului şi divanului domnesc . ............. 2G 


a. Jupani şi pani, p. 27—29 ; b. Sfetnici şi prim-sfetnici, p. 29—32; 
c. Vlasteli sau vlastelini, p. 32—34; d. Dregători, p. 35—36; 
e. Dregătoria devine sinonimă cu boieria în sec. XVII, p. 37—38; 
f. Dregătorii din „casa” domnului, p. 38—39; g. Termenii latini 
sub care sînt cunoscuți membrii sfatului domnesc, p. 39—41. 


Cap. II. Apariția, evoluţia şi organizarea sfatului și divanului domnese 42 


a. Sfatul domnesc în epoca fărtmițării feudale. Influienţele străine 
exercitate asupra organizării | dregătoriilor, p. 42—52; b. Sfatul 
domnesc în timpul centralizării statelor feudale şi al feudalismului 
dezvoltat, p. 53—55; c. Numărul membrilor sfatului domnesc, 
p. 55—61; d. Numărul membrilor divanului, p. 62—64; e. Or- 
dinea în care apar ca martori membrii sfatului domnesc, p. 65—68; 
1. „Cursus honorum” al dregătorilor, p. 68—74; g. Virsta mem- 
brilor sfatului domnesc şi dregătorilor, p. 74—77; h. Organizarea 
dregătoriilor (apariția dregătorilor II şi III, cancelariile dregătorilor), 
p. 77—81; i. Participarea mitropolitului, episcopilor țării şi a 
patriarhilor străini la şedinţele sfatului domnesc, p. 82—86. 


Cap. IV. Relaţiile dintre domn și sfatul domnese. ......... 87 
a. Domnii nu puteau conduce ţara fără ajutorul sfatului domnesc, 
p. 87—89; b. Documentele fără sfat domnesc, p. 89—91; c. 


Numirea și schimbarea dregătorilor, p. 91—95; d. Rolul rudelor 
domnului în sfatul domnesc, p. 95—100. 


www.dacoromanica.ro 


314 


Pag. 
Cap. V. Atribuţiile sfatului şi divanului domnesc şi ale membrilor lor 101 


1. Alribuțiile sfalului şi divanului domnesc . . . . . ahaa’. 101 


a. Atribuţii privind politica externă, p. 105—107; b. Atribuţii 
de ordin militar, p. 107—108; c. Atribuţii fiscale, p. 108—110; 
d. Atribuţii privind organizarea bisericii, p. 110—112; e. Atribuţii 
judecătoreşti, p. 112—117. 


2. Alribuţiile generale ale dregălorilor. . . . . . . . 1... . . . LAF 


a. Nediferenţierea absolută a atribuţiilor dregătorilor în sec. XIV— 
XVII, p. 118; b. Soliile peste hotare, p. 119—120; c. Atri- 
buții militare, p. 120—121; d. Atribuții judecătoreşti,p. 121—124; 
e. Hotărniciile moșiilor, p. 124; f. Ispravnicii oraşelor şi ai 
scaunului domnesc, p. 125—128; g. Ispravnicii documentelor şi 
poruncilor domneşti, p. 128—130. 


Cap. VI. Veniturile şi abuzurile dregătorlior . . . . . . . . . . . . 131 


a. Evoluţia veniturilor dregătorilor pină în sec. XVII,p. 131—134; 
b. Daniile de ocine domneşti, p. 134—136; c. Scutirile de dări, p. 
136 — 140 ; d. Veniturile realizate din slujbe, p. 140—143 ; e. Conce- 
darea încasării dărilor din ţară, p. 143—147 ; f. Cadourile primite 
pentru diverse favoruri făcute locuitorilor ţării, p. 148—150 ; g. 
Abuzurile marilor dregători (ca surse de venituri), p. 150—152. 


Partea Il-a 


Cap. I. Dregătorli cu atribuţii de ordin publice şi militar . . . . . . . 153 


1. Dregălori cu alribuţii de ordin public (administrativ, judecătoresc, fiscal) 155 


a. Banul, p. 156—170; b. Logofătul, p. 170—185; c. Vornicul, 
p. 185—204; d. Pircălabii, p. 204—217 ; e. Vistierul, p. 217—227; 
f. Armaşul, p. 227—233; g. Portarul, p. 233—237; l. Uşarul, 
p. 237—238; i. Vornicii de poartă, p. 238—242. 


2. Dregălori cu atribuții mililare, p. . . . . oono‘ . . . A2 


a. Spătarul, p. 243—247; b. Hatmanul, p. 247—253; c. Aga, p. 
254—256 ; d. Serdarul, p. 256—260 ; e. Șetrarul, p. 260—262. 


www.dacoromanica.ro 


315 
Pag. 


Cap. II. Dregătorii care îndeplineau diverse atribuţii la curtea domnească 263 


a. Postelnicul sau stratornicul, p. 263—271; b. Medelnicerul, p. 
271—273 ; c. Paharnicul sau ceașnicul, p. 273—280; d. Stolnicul, 
p. 280—284; e. Clucerul, p. 284—288; f. Jitnicerul, p. 288—289; 
g. Pitarul, p. 289—291; h. Slugerul, p. 291—293; i. Comisul, 


p. 293—298. 
Concluzii c s saon a e e a a lee at a a a 299 
Bibliografie. . ........ e ai deo detii at ae 000 tie iu Cărf da . 303 


www.dacoromanica.ro 


Redactor: AL. VASILE 
Tehnoredactor: DIACONESCU ION 


PN Ca NR did ăi cai d RI SE 
Dat la cules 29.V1.1968. Bun de tipar 12.X11.68 Apărut 1968. Tiraj 1400 
ex. Hirtie scris I A de 80. gim? Coli editoriale 29.09. Coli de tipar 19.75. 
354 (498 1/3). 075. 1 «13:17. 
A 5492 68. C.Z. pentru bibliotecile mari E (498. 1/3). 08 «13:17. 
921. 911:354 (498. 1/3):13:17. 
C.Z. pentru bibliotecile mici 354(498) «13:17 


Întreprinderea poligrafică ..Informaţia”” str. Brezoianu nr. 23-25, Bucu- 
reşti. Republica Sociaiistă România. comanda 290. 


www.dacoromanica.ro 


Monografia prezintă cititorilor origi- 
nea, evoluția, organizarea și atribu- 
tiile sfatului domnesc în ansamblul 
său, ca și originea, evoluția, atribu- 
tiile și veniturile fiecărei mari dre- 
gătorii în parte. 

Reiese din lucrare că țările române 
nu au copiat organizarea sfatului 
domnesc și a dregătorilor după nici 
un alt, stat, cum se susținea în trecut 
de unii cercetători, ci au împrumu- 
tat de la statele feudale cu o orga- 
nizare mai veche (îndeosebi de la 
Bizanț, unde unele dregătorii erau 
rămase din organizarea administra- 
țivă romană) doar acele numiri de 
dregători care corespundeau unor 
necesități interne. Analogiile cu orga- 
nizarea consiliului imperial, regal sau 
princiar din alte state feudale euro- 
pene sînt numeroase. 

Bogăția materialului documentar — 
edit și inedit — folosit de autor (do- - 
cumente interne și externe, cronici, 
relaţii de călătorie etc.), ca și nume- 
roase lucrări străine și românești i-au 
permis acestuia să ajungă la conclu- 
` zii noi în problemele cercetate, mo- 
nografia sa constituind o contribuție 
de seamă la cunoașterea organizării 
politice a țărilor române în evul 
mediu. l 


De 9 
A 
ENAN NIZ 


4 


Pe i s 
TKX 
ANNS 
N 


A 


5 oO) A 


is 


VDLICII SOCIALISTE ROMÂNIA 


REP 


auz 


EDITURA ACADUEA