Mircea_cel_Batran (1944)

MIRCEA CEL BĂTRÂN 


www.dacoromanica.ro 


jme c 
snur 
Arn 





Mircea cel Bătrân cu fiul său, Mihail 
Mânăstirea Cozia. 


www.dacoromanica.ro 


INTRODUCERE 


Mircea cel Bătrân aparţine traditici vii a neamului nostru: 
evocat de poeţi, de Grigore Alexandrescu, Bolintineanu și Mihail 
Eminescu, acesta din urmă în cea mai minunată pagină epică pe 
care o are literatura noastră; el este un domnitor medieval creator 
de datină, de exemplu si de îmbărbătare. Si totuşi îl cunoaştem 
prea puțin; cronici interne din vremea lui nu s'au păstrat, asa cà 
trebue să ne mulțumim cu naratiunile incomplete, uneori nedrepte, 
ale streinilor. Documentele, hrisoave și scrisori, unele rău datate, 
altele netraduse şi greşit publicate, erau risipte în reviste şi pu- 
blieatii streine. Am pornit la această cercetare dela publicarea acte- 
lor interne ale lui Mircea, în carc, pe lângă o ediţie critică a 
textelor, am izbutit, nădăjduiesc, să fixez o datare a actelor si o 
orânduire a lor, care pentru prima oară înlătură confuziile, mai 
ales în ceiace privește evoluţia titlului domnesc, deci a întinderii 
teritoriului în diferitele faze ale domniei lui !). 

Dar pe lângă acestea, atâtea alte izvoare, deşi publicate, au 
rămas necunoscute cercetătorilor noștri: voi aminti aci numai bio- 
grafia lui Stefan Lazarevici de Constantin Costenetki, nefolosită 
până până acum în textul original, apoi al doilea privilegiu al lui 
Mircea către negustorii din Liov din 1409, porunca regelui Sigis- 
mund din 1400 către doamna lui Mircea, iar dintre cronicele tur- 
cești, pe a lui Urudj si a lui Aşik pașa-zade. Ca document inedit 
se folosește pentru prima oară în acest studiu tratatul lui Vladis- 
lav Iagello cu Mircea cel Bătrân din 1410. Chiar unele pasagii 
privitoare la Mircea şi la epoca lui din cronici bine cunoscute, au 
fost până acum trecute cu vederea, de pildă ştirea din cronicarul 
bizantin Chalkokondyl despre trecerea Tătarilor prin Tara Româ- 





1) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Românești, Bucureşti, 1938. 


www.dacoromanica.ro 


8 


nească sub Mircea sau știrea lui Dlugosz despre participarea ca- 
valerilor români la turnirele dela Buda în 1412. 

Aceasta este situaţia în privința izvoarelor. Istoriografia mai 
nouă, sârbă, bulgară şi polonă, poate da deasemenea unele sugestii 
şi explicaţii noi. Nici critica istorică privitoare la fapte nu a ajuns 
încă la concluzii precise şi de aceia, dacă cercetăm pasagiile privi- 
toare la Mircea ale istoricilor noştri cari s'au ocupat în chip critic 
cu domnia lui: Xenopol, Onciul, Iorga, I. Minea, aflăm o deosebire 
aproape totală între ei, nu numai în privinţa amănuntelor mai mici, 
dar şi asupra faptelor esenţiale. Nu ştim, pe baza acestor scrieri, 
dacă au fost două bătălii mari ale lui Mircea cu Baiazid pe pămân- 
tul Țării Româneşti, sau una singură şi anume în ce loc sau locuri, 
înainte sau după cruciata dela Nicopole. Nu ştim sigur, când şi în 
ce împrejurări a dobândit Mircea Dobrogea si Silistra şi când le-a 
pierdut si de asemenea când a dobândit Tara Făgăraşului. Nu ştim, 
fapt istoric esenţial, când a început să fie închinată Tara Româ- 
nească Imperiului Otoman. 

Pentru a împlini aceste lipsuri, cu scop de precizare si de 
explicare, am scris această carte. Aşi fi dorit s'o scriu ca o sinteză, 
în felul în care am scris mai demult istoria lui Mihai Viteazul, dar 
situaţia materialului istoric si a criticii pentru Mircea era de asa 
natură, încât a trebuit întâi să reconstituiesc faptele istorice cu ana- 
liza atentă a izvoarelor si o preţuire a lor. De aceia această carte 
este în primul rând o carte de critică si de reconstituire si numai în 
al doilea rând o lămurire a sensului faptelor, a curentelor mari po- 
tice, a caracterelor şi a datinelor. 

Totuşi, în această privinţă am introdus două inovaţii. Intâi, 
înainte de povestirea desfăşurării acţiunii politice a lui Mircea, am 
introdus o analiză a vieţii interne a Ţării Româneşti în vremea lui. 
Cred că viaţa politică, legăturile permanente cu vecinii, puterea de 
ofensivă sau de rezistenţă a unui popor sau a unui stat nu se poate 
înţelege decât prin cunoașterea elementelor structurale interne ale 
societăţii. 

Aceste elemente fac parte integrantă din istorie; nu trebuiesc 
lăsate la urmă, ca anexe desfăcute de viaţa politică. Analiza vieţii 
sociale şi economice a domniei lui Mircea, care corespunde cu pri- 
mul veac al vieţii de stat în Tara Românească, constituie în 
această lucrare o cercetare nouă, care schimbă multe din conclu- 
ziile stabilite până acum în istoriografia noastră. 

In al doilea rând, am înţeles să studiez pe Mircea în cadrul 


www.dacoromanica.ro 


9 


vremii sale, adică al vecinilor, dând o desvoltare mai mare istoriei 
Europei sud-estice, în mijlocul căreia se mişcă figura lui Mircea. 
Acest cadru politic şi chiar cel geografic, erau puţin cercetate la 
noi; unii istorici nici nu-şi dau seama bine de harta politică a 
vremii si de detalii esenţiale, ca de pildă de faptul că în vremea lui 
Mircea, Tara Românească nu era vecină dincolo de Dunăre cu Ser- 
bia (Craina era o provincie bulgărească), de unde s'a născut o 
serie de confuzii. 


Adaog că si în această carte, ca şi în altele, am cutezat să 
înlătur în numele adevărului, care a fost călăuza mea, unele le- 
gende glorioase. Am afirmat de pildă, întemeiat pe dovezi, că Ro- 
mânii n'au luat nici de cum parte la lupta dela Cossovo (1389), în 
care s'a prăbuşit rezistența Serbiei, iar așa zisa „luptă dela Ialo- 
mita" între Baiazid si Mircea la 1397 n'a existat, nici la această 
dată, nici în altă epocă, fiind rezultatul unei confuzii a istoricilor 
cu lupta dela Rovine. 

In schimb, cred că am dovedit pentru prima oară că Mircea 
n'a plătit tribut Turcilor in tot timpul domniei lui Baiazid și până 
la 1417, ducând astfel un război de 30 de ani pentru crestinátate, 
că a intervenit cu oastea lui în Bulgaria, când această ţară a fost 
atacată de Turci şi mai ales am definit, pe temei de fapte, două 
caracteristice puțin cunoscute ale marelui domn: a fost un adună- 
tor al pământului românesc şi apoi în cele dinăuntru un mare gos- 
podar al trebilor economice. Aceste titluri de glorie sunt mai fru- 
moase ca cele false amintite mai sus, întâi pentru cà sunt adevă- 
rate şi apoi pentru valoarea lor umană şi naţională. 

Nădăjduiesc că această cercetare va fi folositoare ca metodă 
şi ca rezultate ştiinţifice. Si pe lângă aceasta, dacă un mare chip 
de ctitor al trecutului nostru îndepărtat va răsări mai clar pentru 
cultura noastră de azi, îmi voi fi împlinit datoria ca istoric. 


Bucureşti, Noembrie 1943. 


www.dacoromanica.ro 


PARTEA I. 


POLITICA INTERNĂ SI ORGANIZAȚIA ȚĂRII 


www.dacoromanica.ro 


CAPITOLUL I. 


EUROPA RĂSĂRITEANĂ LA SFÂRȘITUL VEACULUI 
AL XIV-LEA. 


Veacul al XIV-lea în Răsăritul Europei. In Europa răsăriteană, 
veacul al XIV-lea fusese o epocă de consolidare, de întărire a po- 
poarelor vechi pe pământul pe care crescuseră cu rădăcini adânci. 
Această parte a continentului văzuse în sfârşit încetarea migra- 
ţiunilor popoarelor nomade venite din Asia. Cu toate luptele pen- 
tru tron, răscoalele nobililor anarhici, cuceriri de provincii dincoace 
şi dincolo de Dunăre, de către suverani ambiţioşi, totuşi, adevăratul 
tablou al acestui veac, sub neastâmpărul dela suprafaţă, este o 
consolidare atât în cele economice, cât și în cele politice. Este clar 
că avem în acest veac un proces de mare creştere a populaţiei în 
Răsăritul Europei, care până acum era slab populat. Populaţia se 
indeseste si se stabilizează; epoca marilor colonizări germane la 
oraşe în sud-est (Polonia, Ungaria, ţările române şi Serbia) se ter- 
mină acum, întinse regiuni păduroase sunt desfelinate, bogăţiile 
miniere din Ungaria, Polonia, Peninsula Balcanică și Muntenia sunt 
din nou exploatate după veacuri multe de părăsire, legături econo- 
mice noi se încheie pe drumurile de uscat ale continentului. In acest 
secol si în cel precedent apar primele monete polone, sârbeşti şi 
românești. Pe de altă parte, statele se consolidează politiceste; nu 
este o simplă coincidenţă faptul că în acest veac avem în Răsăritul 
Europei în acelaşi timp două mari opere legislative la popoarele 
slave, a lui Cazimir cel Mare în Polonia şi a contemporanului său 
Stefan Dusan în Serbia. 

Şi tot în acest timp are loc cristalizarea unei vieți de stat 
româneşti în nordul Dunării prin întemeierea celor două principate 
române. Toate aceste fenomene politice nu sunt simple coincidenfe, 


www.dacoromanica.ro 


14 


ci rezultatul creşterii populaţiei, a înfloririi economice şi a creării 
unei conştiinţe de stat. 

Dar în același timp cu consolidarea, se naşte şi o criză poli- 
tică primejdioasă, care ameninţă să surpe toate nádejdiile istorice 
de ridicare. E vorba mai întâi, de o serie de crize dinastice, aproape 
concomitente. Statele din Răsărit (ca şi cele din restul Europei) sc 
întemeiaseră pe autoritatea unor dinastii naţionale, ridicate din 
şefi locali, ce uniseră prin vitejia, stăruința si cuminţenia lor tri- 
burile risipite ale neamului sau ale unor neamuri streine supusc. 
Veacul se deschide însă prin stingerea dinastiei naţionale a Unga- 
riei, dinastia Arpadienilor, cu moartea lui Andrei III la 1301. Di- 
nastia Angevină care-i urmează, se stinge şi ea la 1382: A venit 
apoi rândul Poloniei, la 1370, care pierde prin moartea lui Cazimir 
cel Mare pe ultimul rege din dinastia naţională a Piastilor. Cam 
în acelaşi timp se stinge si dinastia Nemania, care fundase statul 
național, sărbesc. După moartea lui Sefan Dusan (1355), funda. 
torul imperiului sârbesc, fiul sáu Uros a domnit mai mult nominal 
si a murit la 1371, un an după Cazimir al Poloniei. Cu el se stinge 
neamul de sfinţi, eroi şi legislatori al Nemanizilor. In Bulgaria, încă 
din cea de-a doua jumătate a veacului precedent se stinsese fami- 
lia zisă a Assenizilor, de neam românesc, intemeietoarca celui de-al 
doilea imperiu. 

In urma stingerii familiilor domnitoare în statele catolice, 
în Polonia si Ungaria, au fost alese dinastii streinc, din cauza alian- 
telor de familie: Angevinii, franco-italieni întâi si apoi Luxembur- 
gi germani în Ungaria si lagellonii litvani in Polonia. La Slavii 
balcanici, dimpotrivă, se ridicară şefi locali in fruntea ţării, cari 
nu aveau însă autoritatea totală a vechilor dinastii. Astfel au fost 
Sișmanii dela Vidin in Bulgaria sau neamul cneazului Lazăr în 
Serbia. 

Schimbarea dinastiilor a însemnat o criză de autoritate, des- 
facerea unor șefi locali de sub autoritatea centrală, lupte pentru 
tron şi războaic civile în toate aceste ţări. 

Dar mai grea lovitură dată tuturor statelor Europei răsări- 
tene, afară de Polonia mai ferită, a venit în această perioadă de 
formaţiune, din afară, prin cucerjrea otomană. Cucerirea, otomană 
a întrerupt evoluţia normală politică si economică a acestei părţi a 
continentului, a tăiat drumurile de negot, a distrus în Sudul Dunării 
nobilimea, adică pe seniorii stăpâni ai marilor exploatări agricole, 
a făcut pentru unii, să înceteze viaţa de stat, pentru alții să-şi în- 


www.dacoromanica.ro 


15 


cordeze toate puterile într'o supremă sfortare de apărare, care nu 
mai îngăduia o desvoltare normală a civilizaţiei materiale şi inte- 
lectuale. 

Se poate spune cá o promițătoare înflorire a neamurilor din 
Răsăritul Europei a fost oprită, tocmai în clipa când era să dea 
roadele ei cele mai bune. In această criză dramatică a veacului al 
XIV-lea şi în cadrul ei trebue să înţelegem și istoria românească 
din acea vreme. 

Ungaria. Sigismund de Luxemburg. Ungaria în vremea lui 
Mircea cel Bătrân ajunge la apogeul întinderii ei teritoriale; ea se 
întindea aproape cât era Ungaria veche dela 1918, în cadrele fostei 
monarhii Austro-Ungare. In două direcţii ea depásise aceste granite 
prin stăpânirea unor provincii mult disputate şi a căror încorpo- 
rare la coroana maghiară nu trebuia să fie de lungă durată. E 
vorba de Dalmatia cucerită de Ludovic cel Mare dela Venctieni (de 
fapt numai o parte a coastei adriatice intre Spalato si Raguza) si 
Galiţia deslipită dela Polonia si alipită ca provincie autonomă la 
coroana Ungariei. Bineînţeles că prin Galiţia nu se înțelegea 
atunci toată Galiţia din fostul imperiu austriac, ci numai partea 
orientală, locuită de Ruteni până la râul San, pe când cea occi- 
dentală din jurul Cracoviei făcea parte integrantă din Polonia, sub 
numele de Polonia Mică. Dar în cursul domniei lui Sigismund atât 
Galiţia reluată de Poloni cát si Dalmatia fură pierdute. Nobili 
croaţi rebeli cedará Dalmatia Veneţiei la 1409, asa că încercarea 
Ungariei de a-şi croi o esire la Marea Adriatică se prăbuşi, după o 
lungă luptă cu Italienii !). 

Incercări de întindere ale Ungariei spre Sud prin ocuparea Ba- 
natului Severinului si chiar pentru un moment al Vidinului (asa 
numitul banat al Bulgarici), fuseseră fără urmări. In schimb, în 
Serbia de nord-vest, între Sava si Drina se întindea banatul sár- 
besc de Maéva (ungurește, Macšó), care cuprindea şi cetatea Bol- 
gradului la vărsarea Savei în Dunăre, sub stăpânire ungurească, 
pentru care luptase regele Carol Robert împotriva Sârbilor 2). 


1) O hartă a Ungariei la sfârşitul domniei lui Ludovic cel Marc, la B. 
Homan şi G. Szelfü, Magyar türtenct, (Istoria Ungariei), Budap^st, 19.5, 
III, p. 128. 

2) St. Stanojevié, | Mceropni" cpn^rora H poaa. (Istoria poporu!ul s^r- 
besc), ed. IJI, Belgrad, 1926, p, 153, cf. harta Serbici în vremea lui Lazăr la 
p. 190 şi harta imperiului lui Stefan Dușan la Ilaumont, La formation de la 
Yougo-Slavie, Paris, 1930, p. 63. 


www.dacoromanica.ro 


16 


Dar Ungaria medievală era în realitate un stat federativ; la 
început valul barbarilor de stepă fusese silit din lipsă de principii 
politice si forte organiztoare de stat să păstreze sub conducerea 
lui pur militară organizaţiile locale ale diferitelor popoare supuse, 
în toată diversitatea lor. Astfel a rămas Croaţia slavonă cu banul 
ei, Transilvania românească cu voevodul ei. Mai târziu, nobilimea 
maghiară sau maghiarizată, întinzându-se prin achiziții de moșii 
în toate provinciile, a păstrat sub altă formă acest particularism 
provincial. Comitatele aveau nobilimea lor particulară, cu oastea 
lor, cu dietele lor provinciale, cu scaune de judecată. Istoricul un- 
gur Eduard Sayous spune: „La 1301 monarhia ungară înfățișa un 
aspect comparabil cu un oraş înconjurat cu mahalale distincte. 
Deşi Transilvania nu figurează în enumeratiile ţărilor din titlul 
regilor, fiind cuprinsă în marele nucleu principal al Ungariei pro- 
priu zise, nu înseamnă că obiceiurile, drepturile şi legislaţia ei erau 
în vre-un fel identice cu ale Ungariei. Dieta Transilvaniei încă din 
1291 era o adunare specială divizată, ca și ţara, în trei naţiuni, 
Ungurii, Secuii si Sasii, iar națiunea Valahilor, deși era cea mai 
numeroasă, n'avea existenţă legală, pentru că țăranii care formau 
aproape totalitatea ei, nu intrau la socoteală, iar cnejii adică prin- 
cipii se confundaserá pe încetul cu nobilimea maghiară“ 3). No- 
bilimea ungară începuse, după chipul celei apusene, să-şi clădească 
castele de piatră în toată ţara, avea oastea ei proprie și dietele 
trebuiau să ia măsuri ca nobilii mai mari să nu bată, chiar monetă 
proprie: „In tot regatul trebue să fie o singură monetă“, spune 
dieta din 1298 4). Angevinii, Carol Robert (1308-—1342) si mai 
ales fiul sáu Ludovic cel Mare (1342—1382), începuseră după mo- 
delul francez să întărească autoritatea centrală, trecând asupra 
sfatului regal atribuţiile autonomiilor locale. In acest sfat intrau, 
pe lângă nobilii cu dregătorii (veri barones regni) si nobili pro- 
vinciali fárá demnitáti chemati de rege (barones solo nomine) 5). 
Dar armata era o organizatie localá, nu centralistá, bazatá pe sis- 
temul feudal al banderiilor, adicá al cetelor comandate de marii 


3) E. Sayous, Histoire générale des Hongrois, I, Paris, 1876, p. 
291—292. Pentru situația etnică si juridică a Transilvaniei la 1300, cf. şi re- 
marcabilul studiu al lui H. Schónebaum, Der politische und kirchliche Awf- 
bau Siebenbiirgens bis eum Ende des Arpadenreiches, in Leipziger Viertel- 
jahrschrift für Südosteuropa, II, 1938. 

4) E. Sayous, op. cit., p. 293—294. 

5) I. Dabrowski, Ostatnie lata Ludowika Wielkiego (Ultimii ani ai lui 
Ludovic cel Mare), Cracovia, 1918 (ed. Academiei polone), p. 55—56. 


www.dacoromanica.ro 































e 
*B z Sg 
, Breslau *i "N 
| €, N. ; 0 N Kiev? 
| ^ 2, d $ Naeh RCM L 
regis 2d 4 SM 
i LE N E - B 4 
B OEMIA NA CE Cracovia 2D ECCE 900, à 
RUSIA ROŞIE! ` ERAEN 14 
2» EA + f Mr v C (13707 )71387 la Ungaria) e 
. v. N : 
> ! 24 Due SELMA MU BA A Die 
5 evo dne P E- Cobas, D 
i funtaci egt c 
E y şi "Ve PT Io 
* ; 
Tighina 
ODAT TRANS JA: Ai. BiMado Cet Alb 
Veneţia H Orastie Al ada 5 o Tecuci Vies 
pe Timisoara CÓ O na S m SIAN DU. 
E AMLASSA eom wem asok Yeah 3 = 
Ta igoj Ae T) Porc 0155 


I 





GR: 
OCâm MET) fa RS Som 
ab pu Cet.d. Floci B 4 
Rovin Pärg es PHârsdva S 
pia y (Se MÂNEASC 
A N ARAIRO 


O 
ilistra S= 
p sb Calafat N Turnu — o ^ 5 S5 


E 7 Cpuseyao v 75 e Giurgiu *N,Cavarna : 
ES Z c A ( f n ` Q.o— — 
Ae L OXON Ap 2 Alrcopoli Preslav ^ i Caliacra 
mos VILAZARMM Z ISMAmN r= 
A N W R x s SIS 





PE des Si V. 





















x Adriano, 
^ Y ot "s Pol medie 
i A 


S 
t 35505 
O A NE f a amütrarhe 
SEPI  S A 
. Ar AT pimi Imong B 
NT : 


Neapole 











Kur D Te, arissa Q 








Sud Estul Europei la începutul domniei lui Mir( a cel Bătrân. 
(harta P. P. Panaitescu) 


www.dacoromanica.ro 


19 


proprietari de moşii, în locul vechiului sistem al cetăților regale, 
în jurul cărora se grupau proprietarii militari, „jobbagiones“. 
Această schimbare de sistem militar, care dădea de fapt ţara în 
mâna nobilimii, a avut loc pe încetul, tocmai în timpul domniei ce- 
lor doi regi angevini 6). Noul sistem era o întărire a forţei armate 
ungurești prin puterea cavaleriei nobile, dar prezenta şi o primej- 
die de anarhie internă, prin decăderea autorităţii centrale 7). 

In interior, timp de mai multe secole, regii unguri au dus o 
politică de colonizări de popoare streine, aduse cu privilegii re- 
gale, în dauna populaţiei băștinașe 8). Astfel, fusese sprijinită emi- 
gratia Germanilor, apoi a Cumanilor creștinați si mai ales a Evrei- 
lor, cari se bucurau de mari privilegii, formând o „universitas Ju- 
deorum", autonomă şi sub conducerea directă a regelui Ungariei, 
care era socotit seniorul si judecătorul Evreilor 9). Legăturile co- 
merciale ce se stabiliseră direct cu Italia prin Dalmatia aduceau 
în oraşele ungurești, în special la Buda, numeroşi negustori italieni 
din Veneţia cu prăvăliile lor 10 Toată această politică urmărea o 
îndesire a populației si în special formarea unei clase orăşeneşti. 
Intr'un cuvânt, se poate spune că Ungaria sub cei doi Angevini 
ajunsese la culmea puterii sale, atât politice, cât si economice, prin 
marea ei întindere teritorială, populaţie deasă, organizarea unei ar- 
mate în gen occidental, mari și bogate legături comerciale, dar cu- 
prindea în același timp germenii decăderii şi anarhiei, mai ales din 
pricina puterii centrifuge a nobililor din provinciile autonome, fără 
să mai vorbim de eterogenitatea națiunilor cu tradiții şi obiceiuri 
diferite în acest stat mozaic. Pe atunci Ungaria cuprindea alături 
de Maghiarii stăpânitori, pe Români, pe Croati si pe Sârbii din 
Maéva, pe Rutenii din Galiţia si de dincoace de Carpaţi, pe Ita- 
lienii din Dalmatia, pe Germanii și Evreii din.oraşe si pe Cumanii 
colonizați la Tisa. Slăbiciunea acestui edificiu s'a văzut cu prilejul 
stingerii liniei unguresti a Angevinilor. Atât Carol Robert cât şi 
Ludovic cel Mare erau bolnăvicioși, copiii lor s'au stins foarte tineri, 
nici unul n'a atins vârsta de 25 de ani, cei mai mulţi au murit în 
copilărie. După datele ce le avem din știrile vremii, se pare că 


6) ibidem, p. 66—67. 

1) Cf. şi Homan-Szekfü, op. cit., III, p. 137 140. 

8) ibidem, III, p. 128—129. 

9) E. Sayous, op. cit., I, p. 360—361. 

10) ibidem, I, p. 371, Y. Macurek, Dějiny Madaru a Uherského síátw 
(Istoria Maghiarilor si a statului unguresc), Praga, 1934, p. 85 9%. 


www.dacoromanica.ro 


20 


această familie domnitoare s'a stins de pe urma unei boli eredi- 
tare de natură sifiliticá, adusă dela Neapole 11). 

Ludovic cel Mare întrunise sub sceptrul său domnia Ungariei 
şi a Poloniei, dar la moartea lui, în 1382, cele două ţări se despăr- 
tirá din nou, căci guvernarea sa în Polonia, prin interpusi și favo- 
riti, nemultumise nobilimea acestei ţări. Ultimul angevin din Un- 
garia lăsase două fete, Maria, născută la 1371 (moartă la 1395 la 
24 de ani), si Hedviga, născută la 1374 (moartă la 1399, la 25 de 
ani) 12). Pentru Maria se făcuseră numeroase planuri de căsătorie 
şi în cele din urmă fusese făgăduită de soție, printr'un tratat, lui 
Sigismund de Luxemburg, fiul împăratului Carol IV 13). Sigismund 
de Luxemburg era al doilea fiu al împăratului şi fusese numit de 
tatăl său principe al Brandenburgului, pe care îl cedează însă mai 
târziu familiei Hohenzollern. 

Istoricul ungur Sayous face următorul portret al acestui su- 
veran, asa de legat prin activitatea sa de istoria Românilor: „Fi- 
gura sa era frumoasă, impozantă, făcută pentru pompa imperială, 
statura înaltă, sănătatea robustă, cum a dovedit-o viața sa lungă 
şi furtunoasă (Sigismund moare la 9 Decemvrie 1437, în vârstă de 
10 de ani). Avea, ca si tatăl său Carol IV, gustul cititului si al 
culturii, avea un spirit cultivat şi mult gust artistic. Curiozitatea 
îl făcea să călătorească adesea, pe lângă imboldul dat de interesele 
sau ambițiile sale. Infelegea destul de bine deosebirea dintre po- 
poare şi moravuri, deși i s'a reproșat lipsa de tact în timpul călă- 
toriei sale la Paris... Toate calităţile lui erau însă paralizate prin 
variatiunile vointii şi lipsă completă de bună credinţă, ca în cazul 
lui Hus si al altora. Nu e probabil că era un om rău la suflet, dar 
fiind înconjurat de duşmani toată viaţa, devenise fricos din cauza 
caracterului său sováelnic şi a fost adesea crud... Fusese crescut 
din tinereţe ca un viitor rege maghiar şi spre a face plăcere viito- 
rilor săi supuşi, nu numai că învățase limba ungurească, dar isi 
lăsase si o barbă abundentă, după moda lor de atunci“ 14). 


11) I. Dąbrowski, op. cit., p. 26, Pentru organizarea veche a Ungariei. 
cf. Homan-Szekfü, op.-cit., III, p. 113—164. 

12) I. Dabrowski, op. cit., p. 17—19. 

13) ibidem, p. 359, La 1373, când se încheie tratatul, Maria avea doi 
ani, iar Sigismund șase. Actul a fost publicat în Monumenta Hungariae histo- 
rica, Acta Extera, III, Ni. 49, cf. şi Huber, Geschichte Oesterreichs, II, Gotha, 
1885, p. 324. 

14) E. Sayous, op. cit., p. 368 şi 373. 


www.dacoromanica.ro 


21 


Se ştie că toată politica lui a avut un caracter religios-cato- 
lic, întâi prin lupta împotriva Turcilor ca rege al Ungariei, apoi în- 
cercarea lui ca împărat de a face o uniune europeană creştină. De 
aci călătoriile sale în Franţa si Anglia, încercarea de a împăca 
aceste două țări încleştate în Războiul de 100 de ani, sinodul dela 
Constanţa pentru împăcarea bisericii ortodoxe cu cea catolică si 
stingerea schismei apusene, lupta contra ereticilor din Boemia. 
Toată politica lui, în aparenţă haotică, se luminează prin această 
ideie a unităţii Europei creştine în lupta împotriva Turcilor 15). De- 
sigur, în această lumină se explică si politica lui Mircea, de alianţă 
cu acest suveran al crestinitàtii. 

Ludovic cel Mare ar fi dorit să lase fiicei lui mai mari, Ma- 
ria si soţului ei moştenirea ambelor regate, Ungaria si Polonia si 
de aceia Sigismund se declară dela început rege al acestor două 
ţări. Expediţiile sale în Polonia, în anii 1382 si 1384, mau nici un 
succes, iar nobilii poloni chemară la ei pe a doua fiică a regelui 
Ludovic şi aşteptau ca ea să fie nubilă, ca s'o poată căsători cu un 
bărbat după placul lor 16). După aceia, Sigismund renunțând la Po- 
lonia, se prezintă în Ungaria, la 1385, vrând să se căsătorească cu 
logodnica lui, dar e foarte rău primit de regina mamă Elisabeta, 
văduva lui Ludovic, care-l sileste să plece, cu tot contractul în- 
cheiat cu răposatul rege. „Propter levitatem morum suorum“, zice 
cronicarul polon Dlugosz, a fost alungat Sigismund 17). In realitate, 
regina mamă înţelegea să guverneze ea ţara cu ajutorul favoritului 
ei, nobilul Nicolae de Gara, nobil din regiunea Baranya, dintr'o fa- 
milie ce se distinsese sub Carol Robert 18). Pe lângă regină erau si 
alte neamuri de nobili, ca Laczki, familie ardeleană, din care Nico- 
lae si Stefan fuseseră pe rând voevozi ai Ardealului !*). Alături de 
aceşti nobili sprijinitori ai puterii centrale, putem socoti şi o serie 
de nobili streini stabiliți în Ungaria, ca Vladislav de Oppeln, sile- 


15) Cf. în această privință luminoasa demonstraţie a lui Gustav Beck- 
mann, Der Kampf Kaiser Sigmunds gegen die werdende Weltmacht der Osma- 
nen, Gotha, 1902, 118 p. 

16) Cf. R. Arndt, Die Beziehungen Kónig Sigmunds zu Polen bis zwm 
Ofener Schiedesspruch, Inaugural Dissertation, Halle, 1897, p. 18—20, Huber, 
Geschichte Oesterreichs, Il, p. 324 326. 

17) I. Skrypek, Poludniowo-wschodnia polityka Polski (1386 1399) 
(Politica sud-esticá a Poloniei), Lwów, 1936, p. 9 

18) I. Dąbrowski, op. cit., p. 45-—406. 

19) ibidem, p. 47—48. 


www.dacoromanica.ro 


22 


zian, fostul favorit ai regelui Ludovic cel Mare, căsătorit cu Ellisa- 
beta fiica lui Nicolae Alexandru domnul Țării Româneşti %). 
Mai târziu el deveni guvernator al Galiției şi chiar regent al 
Poloniei; la începutul domniei lui Sigismund, Vladislav de Oppeln 
se afla încă Galiţia ca guvernator. Dintre nobilii streini ai Unga- 
riei era şi Herman de Cylli de origine german şi Stibor de Sty- 
borzy€, mai târziu voevod al Ardealului, de origine polon ?!). Dar 
împotriva lor, a reginei Elisabeta şi mai târziu a lui Sigismund, se 
ridică nobilimea din provincie. Astfel familia Horvathy din Croa- 
tia, în frunte cu Pavel episcopul de Zagreb şi Ioan, fiul său, care 
ajunge ban al Macvei 2), grupează în jurul lor pe toti nemultu- 
mitii, răsculând la 1383 Dalmatia si Croaţia şi chemând pe tronul 
regal al Ungariei pe Carol zis cel Mic, din ramura Angevinilor ră- 
masă în Italia 23). Amenintate să piardă domnia Ungariei cele 
două regine, mama şi fiica, se văd nevoite acum să cheme în aju- 
tor pe Sigismund, care soseşte în adevăr la Buda în 1385 şi încheie 
căsătoria sa cu fiica lui Ludovic cel Mare. Dar lipsit de bani şi de 
sprijinul nobililor, Sigismund este silit peste puţin timp să se re- 
tragă. Carol de Anjou intră în Buda şi e proclamat rege al Un- 
gariei, dar peste două luni este asasinat de partizanii reginei 
mame (24 Februarie 1386). Reginele cu Nicolae de Gara pornesc 
atunci spre Croaţia împotriva familiei Horvathy, dar sunt învinse 
la Djacovar şi prinse de duşmani. Atunci anarhia e deplină în 
Ungaria: Nicolae de Gara e ucis, regele Tvartko al Bosniei trece 
de partea învingătorilor si ocupă o parte a Dalmației, Sârbii fac 
incursiuni în părțile Belgradului, iar Hedviga din Polonia, recent 
căsătorită cu Vladislav Jagello, ocupă definitiv Galiţia. Abia în 


20) Despre această căsătorie, care avu loc pe la 1354—1355, la curtea 
ungară, I. Dąbrowski, op. cit. p. 42 si acelaşi, Elisabeta Lokietekówna, în 
Rozprawy, ale Academiei Polone, seria II-a, tom. XXXII, 1914, p. 328: „In 
statutul capitulului din Oradea s'a aflat următoarea însemnare: Altare sancte 
Elisabete juxta oram minorem beate virginis, instituit' et dotavit Ladislaus 
dux Opulie, olim Palatinus Hungarie, pro anima consortis sue filiae Alexandri 
vayvode Transalpine, qui ibi sepulta“ (după revista Turul, 1911, p. 66). Cf. şi 
G. Moisescu, Catolicismul în Moldova până la sfârşitul secolului al XIV-lca. 
București, 1942, p. 101. 

21) Skrzypek, op. cit., p. 18 19. 

22) I. Dabrowski, Ostatnie lata Ludowika Wielkiego, p. 48—49. 

23) Carol cel Mic era fiul lui Ludovic de Anjou, văr primar gl regelui 
Carol Pctert, cl era ceci sEr el coilea cu Ludovic cel Mare al Ungariei 
(tabla genealogică a Angevinilor, la J. Calmette, L'élaboration du monde 
moderne (Colecţia Clio, V), Paris, 1934, p. 233). 


www.dacoromanica.ro 


23 


toamna anului 1386 se urneşte şi Sigismund cu o oaste mare, ca 
să libereze tronul si pe soţia sa, ocupă Buda şi în primăvara ure 
mătoare porneşte spre Croaţia. Lupte cu rebelii au loc în acelaşi 
timp si în Banatul Temişoarei. Sigismund izbuteşte să încheie o 
alianță cu Venețienii si mai mult cu ajutorul acestui act diplo- 
matic învinge pe duşmanii săi, atacați pe la spate. Nobilii rebeli 
sunt siliţi să puie în libertate pe regina Maria (Iulie 1387), după 
ce udiseseră însă pe regina mamă Elisabeta. Sârbii sunt învinşi 
de Nicolae de Gara fiul, care se împacă cu cneazul Lazăr si ia pe 
fiica lui în căsătorie, iar Tvartko este silit să-și oprească înainta- 
rea; Ioan Horvathy fuge în Serbia, unde va lua parte la lupta de 
ia Cossovo, înainte de a se declara „aliatul“ lui Baiazid 24). 

Dar războiul nu se termină cu aceasta; mulţi ani a avut Si- 
gismund să lupte cu nobilii neastâmpăraţi. După moartea lui Ca- 
rol cel Mic, se ridică Vladislav de Anjou, fiul său, ca pretendent la 
tronul unguresc şi încercările sale de a pune mâna pe tronul Un- 
gariei ţin până la moartea sa în 1416, iar luptele cu Bosniacii pen- 
tru Dalmatia sudică nu încetează timp de zeci de ani, Consecințele 
indirecte ale acestor stări de lucruri au fost și ele de mare în- 
semnătate politică pentru Sud-Estul Europei. Pentru a avea mână 
liberă, Sigismund este silit să încheie un armistițiu cu Polonia 
(1388) şi în cele din urmă să renunţe fără luptă la Rusia Roșie, 
cum se mai numea pe atunci Galiţia, fără a fi încercat o recupe- 
rare. Interesele lui Sigismund erau de a fi în bune legături cu pu- 
ternicul vecin, Vladislav Iagello, ca să poată învinge opoziţia no- 
bililor unguri şi a pretendentului napoletan, de aceia pacea cu 
Polonia nu fu turburată 25). 

O altă urmare a slăbirii coroanei ungurești a fost trecerea 
Moldovei sub suzeranitatea lui Vladislav Iagello; închinarea dela 
Liov a lui Petru Muşat în Septembrie 1387 este o urmare a izbân- 
dei polone în Rusia Roșie, ea se produce o lună abia după căde- 
rea cetátiii Haliciului pe Nistru, unde se impotrivise până in Au- 
gust o garnizoană ungurească 26). 





24) Pentru aceste evenimente, Huber, Geschichte Oesterreichs, YY, p. 
330—340 și articolul aceluiași, Die Gefangenenhmung der Kâniginen Elisabeth 
und Maria von Ungarn, în Archiv fiir Oesterreichische Geschichte, XVI, 1884, 
p. 528 gi urm. 

25) Cf. P. Arndt, op. cit., p. 25 27, A. Huber, Geschichte Oesterreichs, 
p. 346 şi același, Die Gefangenenhmung, p. 528 530, Skrzypek, op. cit., 
p. 20—21. 

26) Arndt, op. cit., p. 29. 


www.dacoromanica.ro 


24 


In aceste împrejurări critice pentru Ungaria, protectoare, de 
voe, de nevoe, a Ţării Româneşti si suzerana ei, se urcase în scau- 
nul dela Argeş Mircea cel Bătrân. Anul 1386 al urcării sale în 
scaun este tocmai anul cel mai critic, când sosise Carol cel Mic la 
Buda, unde şi-a găsit moartea, când reginele au fost prinse de 
rebeli. In aceste condițiuni este firesc ca Mircea să se fi gândit si 
el la o apropiere de Polonia şi în tot timpul domniei lui, cum vom 
vedea mai jos, a urmat o savantă politică de echilibru, care se 
sprijinea rând pe rând pe cele două state dela nord, între cari au 
urmat necontenit certuri alternate cu împăcări. Dar Ungaria pen- 
tru motivele amintite mai sus, era un stat puternic şi bogat, cu 
care noul domn al Țării Românești nu se putea totuşi pune rău toc- 
mai în preajma înfruntării primejdiei turceşti şi de aceia legătu- 
rile lui cu Sigismund de Luxemburg, care au fost permanente, ex- 
plică în parte măcar politica lui Mircea 27). 

Polonia. Vladislav Iagello. Polonia era un stat nou pentru 
Sud-Estul Europei, centrul ei de greutate fusese în Evul-Mediu 
spre Baltica și spre Germania, doar cu legături şi în Boemia. Nici 
relații comerciale nu avea statul dela Vistula cu regiunile balca- 
nice şi ale Mării Negre şi cuibul Vulturului Alb, stema ţării, fusese 
departe, la Gniezno. Dar cucerirea Rusiei Roşii (Galiţia Orientală) 
cu Liovul si Haliciul, asupra principilor ruşi în decandentà, efec- 
tuată de către Cazimir cel Mare la 1340, fusese nu numai o deschi- 
dere de drumuri noi pentru negot, ci şi deschidere de noi perspec- 
tive istorice. Polonia aşezată la Nistru şi la Ceremuş începe de 


27) I. Minea, Principatele Române şi politica orientală a regelui Sigis- 
mund, București, 1919, p. 7, afirmă cá a existat o alianță între Horvathy din 
Croaţia, Tvartko din Bosnia, Lazăr din Serbia şi Mircea, împotriva lui Sigis- 
mnud. De fapt, o alianță n'a existat propriu zis nici între cei trei dintâi, 
Tvartko a luptat la început împotriva lui Horvathy, apoi, atât el cât și Lazăr, 
s'au folosit de turburările din Ungaria, pentru a pune mâna pe ținuturile dela 
graniță, iar participarea lui Mircea nu este dovedită prin nimic. Minea citează 
un document din 2 August 1388, publicat în Hurmuzaki, Documente, I 2, p. 
309, în care amintește armistițiul semnalat mai sus al Ungariei cu Polonia. 
Un istoric modern, Somersberg, ale cărui păreri sunt reproduse în colecția 
Hurmuzaki, credea că Sigismund a încheiat armistițiul, „pentru a putea pe- 
depsi pe Mircea si Petru Mușat, îndemnați la defectiune de Tvartko al Bos- 
niei". Minea a crezut cá e vorba de textul armistițiului, în realitate e o 
reflecţie a unui editor modern, care nu constitue o dovadă documentară. In 
colecția Hurmuzaki documentul este dat numai în rezumat, textul întreg în 
Codex epistolarius saeculi XV, II, Cracovia, 1876, p. 20, cf. şi Skrzypek, op. cit., 
p. 21. 


www.dacoromanica.ro 


25 


atunci, alături cu Ungaria cu tradiție mai veche în aceste părți, să 
fie un stat sud-est european. Totuşi până la unirea cu Litvania ea 
nu era prea întinsă. Polonia avea o suprafaţă care nu era mai mare 
decât cele două principate române reunite și cuprindea la 1382, la 
moartea lui Ludovic cel Mare, Polonia Mare, regiune cunoscută 
mai târziu sub numele de Posnania, mai întinsă spre Est până la 
Plock pe Vistula şi la linia Rawa- Radom, dar micşorată la Nord, 
unde Cavalerii Teutoni stăpâneau Thorn și Culm pe Vistula și în- 
treg aga numitul mai târziu „Coridor“ al Danzigului. Varşovia cu 
tot ţinutul înconjurător nu făcea parte din Polonia, ci era un stat 
separat, principatul Mazoviei, care se reuni cu Polonia abia în 
veacul al XVI-lea. La Sud se afla Polonia Mică cu capitala Cra- 
covia (Galiţia occidentală), întinzându-se până la Sud de Varșovia 
şi la Vest de Przemisl. La atât se reducea întinderea statului po- 
lon, pentrucă Rusia Roşie fusese desfăcută de Ludovic de Anjou 
dela Polonia și alipită la Ungaria. 

La “Nord, accesul Poloniei la Marea Baltică era tăiat de age- 
zarea Cavalerilor Teutoni în Prusia; la Sud, Marea Neagră era de- 
parte. Spre Răsărit se întindea uriașul stat litvan. Acest mare 
ducat cu capitala la Vilno era, în afară de Lituania propriu zisă, cu 
populaţie păgână, un stat rusesc ortodox, căci cuprindea întinse 
teritorii locuite de Ruşii Mici (Ucrainieni) şi de Ruşii Albi. Gra- 
nita nordică se întindea până spre Mitau-Dvinsk, unde esirea la 
Marea Baltică era tăiată de cavalerii ordinului german al Purtă- 
torilor de Spadă din Curlanda (Letonia), apoi spre Nord-Est se 
afla statul rusesc al Novgorodului, mai la sud cnezatul Tverului 
(azi Kalinin) şi încă mai la sud marele cnezat al Moscovei, a cărui 
întindere pe atunci nu era nici jumătate cât a Litvaniei. Stăpâni- 
rile litvane spre Răsărit se întindeau până nu departe de Moscova 
şi până la Volga superioară, iar Smolenskul, care era un cnezat au- 
tonom, era vasal al marelui cneaz litvan. Mai la sud Litvania cu- 
prindea întreaga Ucraină dincoace si dincolo de Nipru până la 
afluentul sudic de pe malul stâng al Niprului, Worskla, care forma 
graniţa cu Tătarii Hanatului din Crimeia şi din câmpiile dela Sud 
spre Marea Neagră între Nipru şi Nistru. In această din urmă 
parte nu era o graniţă definită între stăpânirea litvano-rusă și cea 
a Mongolilor stepei 28). 


28) Vezi harta „L'état moscovite et ses voisins au XV-e siècle, in Mi- 
liukov, Seignobos et Eisenmann, Histoire de Russie, I, Paris 1932, p. 138 şi 
harta, La Pologne et la Hongrie (Nr. XVII), în J. Calmette, Atlas historique, 


www.dacoromanica.ro 


26 


Din pricină că în Litvania populaţia era mai mult rusească, 
statul litvan era puternic influenţat de acest popor; actele şi scri- 
sorile se dedeau în limba rusă apuseană şi primii Iagelloni din Po- 
lonia scriau mai mult rusește. La moartea lui Ludovic cel Mare era 
cneaz al Litvaniei págánul Iagailo, încă din 1377; el guverna tara 
direct sau prin vasalii sái dela Smolensk, Pinsk, Kiev si din Po- 
dolia, unde domneau rudele sale, veri si unchi, mai toti de religie 
creștină ortodoxă, ca si mama însăşi a lui Iagailo, Maria principesă 
de Tver. Cu Tătarii hanului Mamai se afla în bune legături, datorite 
alianței împotriva Moscovei, dar cu Cavalerii Teutoni era în război 
şi Litvania se afla greu ameninţată de ei, prin tăierea accesului la. 
mare 8i prin înaintarea continuă a cavalerilor în interior. Această. 
primejdie comună şi pentru Polonia a creat apropierea între acest 
stat şi Litvania, de altfel aşa de deosebită ca structură națională, 
cât şi socială 2). Polonia era, mai ales prin legislația lui Cazimir: 
cel Mare, un stat occidental, adică semi feudal. Guvernată de un 
sfat de demnitari şi de o dietă, cu o numeroasă nobilime mică, pe 
care se întemeia apărarea ţării, în sistemul amintit al banderii- 
lor, Polonia se asemăna ca structură cu Ungaria Angevină. Aceiaşi 
politică de colonizări orăşeneşti şi agricole, caracteristică pentru 
tot sfârşitul Evului-Mediu oriental, ca si a regilor unguri, adusese 
în Polonia pe cetăţenii nemți în oraşe, cu drept de Magdeburg, mai 
ales la Cracovia si la Lwów, apoi si pe Armeni şi Evrei în oraşe, 
fără să mai vorbim de întinsa colonizare a satelor româneşti din 
Galiţia, sub munţi, sate privilegiate cu „drept valah“. O univer- 
sitate latină se ridica la Cracovia, încă din zilele lui Cazimir cel 
Mare. Aceleaşi elemente de putere: organizarea armatei călări, 
populaţie deasă, bună stare economică şi aceleaşi elemente de slă- 
biciune: tendinţele anarhice ale nobilimei, le găsim atât în Polonia, 
cât şi în Ungaria. In schimb, Litvania era un stat orientat spre 
Răsărit, cu imense bălți şi terenuri pustii de colonizare, cu o no- 
bilime de mari proprietari, supusă autocrației marelui duce. Toc- 
mai existența unor pământuri libere, la dispoziția suveranului, ea. 
mai târziu la Moscova, asigura marelui duce autoritatea asupra. 


II, Le Moyen-Age, Paris, 1936. Cf. şi A. Lewicki, Zarys historii Polski (Schiță 

a istoriei Poloniei), Varșovia, 1923, p. 117 118, W. Sobieski, Dzieje Polski 

(Istoria Poloniei), Varşovia, 1923, p. 34—35, Stanislav Zajączkowski, Dzieje 

Litwy Poganskiei (Istoria Litvaniei păgâne), Lwów, 1920, p. 57—58 si 63. 
29) Cf. Zajączkowski, op. cit., p. 67 şi urm. 


www.dacoromanica.ro 


2T 


nobilimii seniorilor proprietari, cari depindeau prin danii si voio- 
nizări noi de dânsul. Litvanii, deşi foarte influenţaţi, chiar în fa- 
milia domnitoare, de ortodoxie, rămăseseră în mare parte păgâni 
până în această epocă târzie 30). De aci, expresia de liftă, adică 
Litvan, în sens de strein necurat, în limba românească. Totuşi, no- 
bilii poloni cari încoronaseră pe Hedviga de Anjou ca „rege“, la 
1384, o siliră să ia în căsătorie pe Iagailo păgânul, botezat acum 
cu numele de Vladislav, în contra voinţei ei (era logodită cu Wil- 
helm de Austria), la 18 Fevruarie 1385 31). 

Vladislav Iagello n'a fost un rege mare prin calităţile sale 
de stăpânitor, care erau mediocre, dar s'a aflat aproape intotdea- 
una într'o situaţie favorabilă din cauza marilor mijloace de care 
dispunea ţara lui şi prin aşezarea ei geografică. Portretul acestui 
suveran pe care l-a zugrăvit cronicarul polon Ioan Dlugosz este o 
minunată pagină de plastică verbală: „Era un vânător din copilărie 
până în ziua morții sale, atât de dedat patimii vânătorești, încât 
toate gândurile sale erau îndreptate numai într'acolo. Putin înalt 
la stat, cu faţa lungă şi uscată, bărbia strimptă, capul mic, lung şi 
ascuţit, aproape chel... Ochii negri și mici, niciodată stabili, ci miş- 
cându-se mereu. Urechile groase, vocea adâncă, corpul neted şi gras, 
gâtul lung. Era foarte rábdátor la oboseli, frig si căldură, la vânt 
şi la fum, se îmbrăca fără nici un lux. Obisnuia să doarmă sau să 
se odinească până la prânz si pierdea din această cauză şi sfânta 
liturghie. Era neglijent şi nepriceput în conducerea războaielor şi 
lăsa toată grija lor pe seama altora. Mare amator de băi, obişnuia 
să se îmbăieze zilnic. Nu iubea vărsarea de sânge si adesea cruța 
chiar si pe cei mai vinovaţi, era iertător față de supuşi si de eL 
însuşi, mai ales faţă de acei cari ştiau să-l câştige cu plăcerile 
vânatului. Era un bun cunoscător de oameni, ştia să găsească vir- 
tutile si nu era invidios, ci răsplătea faptele alese din timp de ráz- 
boi şi de pace cu dărnicie. Avea însă un caracter morăcănos şi era 
încet la gândire... Dárnicia si risipa lui i-au făcut mult rău, aseme- 
nea şi pasiunea exagerată pentru vânătoare; neglijarea treburilor 
publice vine de aici. Postea Vinerea numai cu pâine și apă. Merele 
îi făceau greață si le ura, dar mânca mereu pere parfumate si dulci... 
Se purta cu haine simple, nu iubea luxul si vasele preţioase, la. 


30) ibidem și Lewicki, op. cit., p. 99 şi 104 105. 
31) Cf. monografia doamnei Helena Quillus, Königin Hedwig von Po- 


len, Leipzig, 1938 (în colecţia Slavische Forschungen, editate de Karl Meyer), 
127 p. 


www.dacoromanica.ro 


28 


vorbă era însă prolix. Făgăduielile, cuvântul dat îl ţinea cu străş- 
nicie şi nu schimba hotărârile, decretele şi tratatele... Era însă su- 
perstitios, mai ales sub influența mamei sale de rit ortodox...‘ 32). 

Căsătoria lui Vladislav Iagello cu Hedviga avu consecințe 
istorice foarte mari. Polonia legată cu Litvania printr'o uniune per- 
sonală devine statul cel mai mare şi cel mai puternic din Răsăritul 
Europei, răsturnând în favoarea ei situaţia în care predomina până 
acum Ungaria. De aceia între cele două state începe o rivalitate 
politică ce urma să tie, chiar sub aparenţa împăcărilor si alianțelor, 
un secol şi jumătate. Polonia devenea un stat sud-est european, in- 
teresată în politica de apărare împotriva Tătarilor şi mai târziu a 
Turcilor. Ea intră în legături cu principatele române, este un fac- 
tor politic ce apare acum în această parte a continentului nostru. 
Marile interese comerciale ale Liovului in negotul spre Marea 
Neagră şi Levant acum se nasc, deschizându-se o nouă arteră co- 
mercială a Europei răsăritene, care leagă oraşele hanseatice prin 
intermediul Poloniei cu Caffa în Crimeia, Chilia și Cetatea Albă în 
țările române. Această apariţie de forţă nouă se produce tocmai în 
clipa când Ungaria era turburată de anarhie prin lupta pentru tron 
şi marea răscoală a nobililor. Consecințele se ivirá neîntârziat: mai 
întâi, Hedviga trecu cu oastea polonă sprijinită de Litvani în Ru- 
sia Roșie, la 1387 şi în zadar încercă Vladislav de Oppeln, ginerele 
lui Alexandru Vodă, să organizeze o împotrivire; căzură pe rând 
Liovul si apoi Haliciul într'o campanie care tinu câteva luni. Ce- 
tăţile fură încredințate nobililor poloni, iar privilegiile orásenilor 
ruteni, armeni, jidovi şi tătari din Liov fură confirmate; Pocuția 
fu deasemenea cuprinsă în cucerirea polonă 33). Peste câţiva ani şi 
Podolia, stat vasal rutean, unde domneau fraţii Koriatovici, verii 
primari ai lui Vladislav Iagello, fu alipită la Polonia, iar Fedor 
Koriatovici a fost obligat să fugă în Ungaria, la Sigismund de 
Luxemburg 4). 

Dar consecința cea mai însemnată a unirii Poloniei cu Lit- 
vania, mai ales din punctul de vedere care ne interesează în acest 
studiu, a fost trecerea principatelor române în zona de influență 
politică polonă, din cea ungurească în care gravitau până acum. In 
toamna anului 1387, când în urma expediției Hedvigei în Rusia 


32) I. Dlugosz, Historia Poloniae, ed. Leipzig, I—-2, 1712, col. 657 658. 

33) Skrzypek, op. cit., p. 26—37. 

34) Multe amănunte despre frații Koriatovici şi situaţia actuală a cer- 
cetărilor, ibidem, p. 99—104. 


www.dacoromanica.ro 


29 


Rosie, se ivi pentru prima oară în această ţară însuşi Vladislav 
Iagello, îndată Petru Musatin domnul Moldovei porni cu oștenii si 
boierii lui la Liov şi se închină ca vasal puternicului crai dela 
Miazănoapte. Era o nouă orientare a politicii moldovenești, ce tre- 
buia să tie până la supunerea ţării sub Turci. Legată de deschi- 
derea drumului comercial spre Marea Neagră, vasalitatea Moldo- 
vei sub coroana polonă însemna accesul liber al acesteia spre Ma- 
rea Neagră 3). Tot atunci, în domnia lui Vladislav Iagello, prin 
înfrângerea Cavalerilor Teutoni din Prusia, Polonia îşi deschide 
drum şi spre Marea Baltică. Cum vom vedea mai jos, ascensiunea 
politică a Poloniei a adus şi apropierea, nu numai cu Moldova, dar 
şi cu Tara Românească mai depărtată, prin tratatele încheiate de 
Mircea cu Vladislav Iagello. 

Serbia. Cneazul Lazăr. Sârbii, popor de păstori si ţărani din 
finuturile aspre, neroditoare si greu accesibile ale Peninsulei Bal- 
canice apusene, se ridicaseră încet sub jupanii lor din văile mun- 
tilor. Neamul Nemania unise triburile despărțite, crease o oaste, 
ridicase mânăstiri şi biserici de piatră, fundase un stat puternic 
sprijinit pe oraşele comerciale de pe malul Adriaticei. Ştefan Du- 
san (1331—1355) dusese neamul sáu la cea mai înaltă putere si 
glorie; după slăbirea Bizantului si înfrângerea Bulgarilor la Vel- 
bujd, fácuse din tara oamenilor dela munte un imperiu balcanic. 
După cucerirea Macedoniei, a Albaniei, urmă la rând Tesalia si 
Epirul, până aproape de golful de Corint. Alături de împărat stă- 
tea patriarhul Sârbilor cel nou, încoronat la Ipek, ţara era guver- 
nată după un codice de legi, stabilit de împărat în două mari adu- 
nări generale ale nobililor, oștenilor si preoţilor, Zakonicul lui 
Dușan, operă de legislaţie care tinea seamă si de tradiția slavă, 
dar şi de cea bizantină, sub care trăiseră până atunci noii supuși 
din Macedonia, Epir şi Tesalia 39). 


35) P. P. Panaitescu, La route commerciale de la Pologne & la Mer 
Noire, in Revista Istorică Română, III, 1933, p. 172 193 si C. Racoviţă, Ori- 
ginele suzeranității polone asupra Moldovei, in aceiaşi revistă, X, 1940, 
p. 303—305. 

36) Zakonicul lui Dușan în cele două părţi ale lui din anii 1349 și 1354 
a fost editat de multe. ori: Fr. Miklosi€, Lex Stephani Dwsiani, Viena, 1856, 28 
p. St. Novacovici, Za.onusK cremana aywana, St. Petersburg, 1872, 220 149 
p. ediţia aceluiași, Belgrad, 1898, I. Peretz, Zaconicul lui Ștefan Dușan ţarul 
Serbiei comparat cu legiuirile bizantine, slave şi române, I, (text gi traducere) 
Bucureşti, 1905, Al. Soloviev, /lymaHoB Zakonuk, 1349 81354, Beograd, 1929, 
55 p., ediție critică, cea mai bună. Studiul critic cel mai complet este al ace- 


www.dacoromanica.ro 


30 


Dar înălţarea imperiului sârbesc fusese numai de o clipă. 
Uros, fiul lui Dusan, căsătorit cu o româncă, Ana fiica lui Nicolae 
Alexandru domnul Țării Românești 37), era un om slab şi fără au- 
autoritate. Jupanii plecaţi sub strălucirea și puterea marelui ţar 
Dușan, ridicară acum capul şi se făcură fiecare stăpân pe provin- 
cia lor. La moartea în împrejurări obscure a lui Uros (1371) 
dinastia se stinse şi tara era fărâmată. Dar tocmai atunci primej- 
dia turcească era la porțile ţării, amenințând libertatea poporului 
sârb. Dintre toti jupanii si cnejii s'a ridicat unul, care a fost lup- 
tătorul pentru creştinătate și libertate, cneazul Lazăr fiul lui Pri- 
bat logofătul lui Stefan Dușan. Lazăr nu era si n'a fost niciodată 
cral, adică rege, a fost până la sfârșitul său tragic unul din cnejii 
cei multi, care-şi împărțeau imperiul cel vechi ce fusese sfărâmat. 
De aceia, nici prin situaţia sa, nici prin naștere, nu putea vorbi 
în numele Serbiei întregi, era un principe local, care nici nu putea 
aduna aliaţi puternici din vecini în ajutorul său. 

Văzut pe hartă, cnezatul lui Lazăr cuprindea la început nu- 
mai valea Moraviei cu regiunile muntoase Novo Erdo si Rudnic, 
capitala sa era la Crusevat pe Morava. Numai mai târziu a supus 
cnezatul lui Nicola Altomanovici spre Apus, la Ipek si pe al lui 
Radici Brancovici dela Dunăre (1378), în ţinutul Branicevo la Est 
de Morava, ţinut în care vor fi făcute, cum vom vedea mai jos, 
daniile lui Lazăr pentru starețul Nicodim dela Tismana. Regiunea 
Priștina, Prizeren si Cossova, Serbia de sud, era ocupată de Vuk 
Brancovici ginerile lui Lazăr. In Macedonia se formase un stat 
sârbesc separat sub regele Vucasin, ucis în lupta cu Turcii pe 
râul Marita și după dânsul sub fiul său, craiul Marco (Marco 
Cralevici, cráisorul legendelor), care avea reședința la Prilep. Ve- 
cinul său spre Răsărit era gospodinul Constantin dela Strumifa si 
Velbujd, fiul unei surori a marelui Dușan. Amândoi vecinii, Marco 
şi Constantin, dinaștii macedoneni, au pierit luptând împotriva !u. 
Mircea cel Bătrân la Rovine. In Albania si Zeta (Muntenegru) s? 


luiaşi Al. Soloviev în limba polonă, Statuty cara Stefana Duszana, Lwów, 
1939 în colecția Studja nad historia prawa Polskiego, XVII—2, 30 p. si același, 
Le droit byzantin dans la condification d'Etienne Douchan, Revue d'histoire 
du droit, Paris, VII, 1928. Pentru domnia lui Stefan Dușan, C. Jirecek, 
Geschichte der Serben, I, Gotha, 1911, p. 367—412 şi St. Stanojević, Hcropnia 
cpsckora napopa, (Istoria poporului sárb), Beograd, 1926, p. 161—169. 

37) Căsătoria avu loc in Iulie 1360, cf. Al. Ivić Ponocnosue Ta6nnue 
cpucksx  JI«Hacreia n  Baüacrene (Table gencalogice ale dinastiilor şi fami- 
liilor boeresti sârbești), Novi Sad, 1928, Tabela II. 


www.dacoromanica.ro 


31 


ridicaserá stăpânitori locali, Gheorghe Balsici si Carlo Topia; Bos- 
nia se formase ca un regat independent sub regele Stefan Tvartco 
(mai întâi ban) 38). 

Ținutul stăpânit de Lazăr atingea deci Dunărea de amândouă 
părţile ale gurilor Moravei si de aceia în titlul său cneazul își zi- 
cea şi domn al Podunaviei, adică al ținutului depe malul Dunării, 
titlu care fu imitat şi de Mircea cel Bătrân. El nu stăpânea însă 
Belgradul cu ţinutul Maéva, unde stetea banul unguresc, nici re- 
giunea Crainei cu Cladova. E interesant să urmărim, pentru o mai 
bună înţelegere a legăturilor politice și culturale cu Românii, gra- 
nita de Răsărit a Serbiei lui Lazăr. La Răsăritul statului sârbesc 
se afla pe atunci ţaratul bulgar dela Vidin al lui Stratimir, deslipit 
de cel dela Târnova, unde domnea fratele acestuia, Şişman. Granița 
sârbo-bulgară nu urma pe atunci, ca în epoca contemporană, linia 
Timocului, ci era mult mai la Apus, pe linia de înălțimi ce formează 
cumpăna apelor între Morava si Timoc, unde sânt înălțimi ce ating 
până la 1200 de metri, străbătute de pasurile Straja si Grámada. 
Granița începea între Nis si Pirot, mergea spre Nord atingând 
Dunărea la cotul dela Milanovat. Asa dar, întreaga regiune numită 
Craina cu Cladova şi Negotinul, cunoscut azi prin aşezările Româ- 
nilor timoceni, făcea parte în Evul Mediu din Bulgaria, nu din Ser- 
bia si abea în secolul ai XIX-lea a fost alipită la statul sârbesc 39). 
Rezultă deci că Dunărea în nici un punct al ei nu despărțea Ser- 
bia de Tara Românească, țări cari wau fost vecine directe în nici 
un moment al Evului Mediu, până la căderea Serbiei sub Turci 40). 

Cneazul Lazăr se născuse pe la 1329 si era căsătorit cu Mi- 
lita pe la 13534); el avu cu ea un singur băiat, viitorul despot 


38) Cf. C. Jirecek, op. cit,, II, Gotha, 1918, p. 104—115 şi St. Stanojević, 
0p. cit., p. 197—190, harta ţării lui Lazăr, la p. 190. Harta imperiului lui 
Stafan Dugan, la Haumont, La formation dela Jugoslavie, Paris, 1930, p. 68. 
Pentru Marco Craievici, Chalanski l,xHo-caasiaHckia C«2aanita o kpaneBuue 
Mapxie, Varşovia, 1893 si C. Gróber, Marco der Künigsohn im Serbischen 
Volksgesang, Viena, 1883. 

39) Granița e stabilită după descrierea contemporanului Constantin 
Costenecki, cf. P, Nikov, Hcropna na B meHcro:o Kaawecrea (Istoria princi- 
patului Vidinului), în Anuarul Universităţii din Sofia, XVIII, 1922, p. 52 52 
şi C. Jirecek, Lap Cpauawup Bsguucęeu (Țarul Stratimir al Vidinului), în 
1 Inuecuaan Caecieeonpn I, 1882, p. 30—32 şi acelaşi, Die Heerenstrasse von 
Belgrad nach Constantinopol und die Balkanpüsse, Praga, 1877, p. 107. 

40) Greşesc aşa dar istoricii, cari, amintind de clădirile religioase ro- 
mânești în Craina, le socotesc ca fiind în Serbia, cum face C, C. Giurescu, 
Istoria Românilor, I, Bucureşti, 1942, p. 428. 

41) V. Ciorovici, in Narodna Encykiopedia, Beograd, sub Lazăr. 


www.dacoromanica.ro 


32 


Stefan Lazarevici (născut la 1369), despre care va fi adesea vorba 
în această lucrare, si cinci fete; cea mai mare, Mara, se căsătorise 
la 1371 cu Vuc Brancovici, a doua, Despina, cu Sisman ţarul dela. 
Târnova, a treia Elena cu Stratimir Balsici din Zeta (căsătoria la. 
1386), a patra căsătorită cu Nicolae de Gara (la 1388), cea mai 
mică, Olivera, fu dată sultanului Baiazid după lupta dela Cos- 
sovo 42). 

„Cneazul Lazăr, scrie Lauda închinată stăpânitorului martir, 
era sârb de neam bun, a slujit cu credinţă la ţarul Ştefan (Dușan), 
de a ajuns cel dintâi în palatul ţarului. Țarul i-a dat în căsătorie 
pe o rudă a sa, fiica unui boier. Iar după moartea ţarului Ştefan. 
si a lui Uros, arhiepiscopii au uns pe Lazăr ca autocrat în scau- 
nul sârbesc. A fost un mare făcător de bine, a clădit mânăstirea 
Ravanita, minunată prin frumuseţe şi înălțime, împodobită cu zu- 
grăveli, odăjdii de argint aurit, cești, dverite şi altele. Şi până 
acum stă ca o floare nemai văzută şi se minunează toţi ce vin la 
ea. E ca o cetate întărită cu șapte turnuri si chilii pentru călugări, 
ca un cuib de păsări pentru pacea călugărilor şi a tuturor celor 
ce vor să se mântuiască“ 43). 

Cu toată căderea imperiului și ivirea stăpânirilor particulare, 
Serbia în ajunul luptei supreme cu Turcii era o ţară bogată si 
puternică. Ea avea moneta sa proprie de argint 41), oraşe cu ne- 


42) Despre Lazăr avem monografia critică a [ui Ilarion Ruvaraţ 
O rneay maaapy (Despre cneazul Lazăr), Novi Sad, 1887, VII—427 p., care 
stabileşte datele de mai sus (p. 23 29). Viaţa lui Lazăr a mai fost scrisă 
şi de un pinegirist medieval anonim în limba veche sârbă: ,locnbnosaniews. 
Bb naMers caeraro n Ómaxeuaro kueza Jlaaapa, Gisuaro eamonprxua scee cpr6- 
cuie semmee (Pomenirea sfântului gi fericitului cneaz Lazăr, fostul autocrat 
a întregei ţări sârbești), publicată de St. Novacovici in Glasnik, Belgrad, XXI, 
1867, p. 157 164. Editorul crede că e o operă din secolul al XVII-lea, 
fiindcă autorul spune cá în curând Turcii vor fi alungați. Argumentu] nu 
e hotărâtor. Faptul că Amurat e numit „ţarul Perşilor“ (în loc de Turcilor) 
$1 limba ne duce la secolul al XV-lea. O altă scriere foarte înrudită ca text 
cu aceasta este: [oxrana kresy Jlaaapy (Lauda cneazului Lazăr), dintr'un 
manuscris din secolul al XVI-lea din St. Petersburg, care a fost publicat de 
L. Stojanović în Spomenik, III, p. 81—90. 

43) Viața lui Lazăr, în Glasnik, XXI, p. 160 161. 

44) Dante în Divina Comedie pomeneşte de craiul sârb Miliutin, pe- 
depsit pentrucá a bătut monetă false: ,Il quel di Rascia, che male aggiustó 
il conio di Vinegia“ (cel din Serbia, care a falsificat moneta Veneției). Divina 
Comedie, Paradiso, XIX, vers 140—141, citat de C. Jirecek, Geschichte der 
Serben, II, p. 66, nota 3. 


www.dacoromanica.ro 


33 


gustori italieni si colonii de Sasi ca în Ardeal, legături comerciale 
pe drumuri interne cu oraşele dela Adriatica si în special cu Ra- 
guza. Vestite mine de aramă, argint și alte metale, erau exploatate 
de cneji si de mânăstiri. Cnejii ca st cralii de odinioară aveau la 
dispoziţia lor averi mari, întinse moșii pline de șerbi, armata sár- 
bească era a cneazului, nu a boierilor, deci era recrutată prin sis- 
temul cetăților de adunare si toti supușii, chiar dacă satul lor era 
scutit de dări, nu erau însă scutiţi de obligaţia de a se înfăţişa la 
„oastea cea mare“ a craiului, în vreme de primejdie 4). 

Ca si Ungaria, Serbia era însă intr'un moment de criză poli- 
tică în clipa cea mare a primejdiei, cu atât mai gravă, cu cât se 
afla mai aproape de noii năvălitori păgâni ce se abătuseră asupra 
Europei. 

Bulgaria. Şişman și Straţimir. Vechiul imperiu al Valahilor si 
al Bulgarilor dela Târnova era în veacul al XIV-lea un stat bulgă- 
resc sub dinastia numită a Sismanizilor originară din Vidin. Țarul 
Ivan Alexandru (1330—1371) fusese la începutul domniei un în- 
vingător, care lărgise dincolo de Balcani în dauna Grecilor hota- 
rele ținuturilor sale. Din căsătoria lui cu Teodora fata lui Basarab 
domnul Țării Româneşti se născuse probabil Stratimir, pe care, 
încă în timpul vieţii sale, Ivan Alexandru îl numise guvernator şi 
domn al Vidinului. Dar după repudierea țarinei românce, Tepdora, 
trimisă de soţul ei la mânăstire, să-şi ispráveascá viaţa în rugăciuni, 
ţarul bulgar căzu în mrejele unei evreice frumoase, de curând 
botezată tot cu numele primei ţarine, Teodora. Pe aceasta o luă 
ţarul în căsătorie după despărțirea de fiica domnului român. Des- 
pre Teodora fiica lui Basarab astfel scrie pomelnicul cel vechi dela 
Târnova în limba slavă: „Teodora binecredincioasa țarină a mare- 
lui ţar Ivan Alexandru, care a luat chip îngeresc de călugăriţă, nu- 
mindu-se Theofana, veşnică pomenire" 46). 


45) Pentru vechea organizaţie a Serbiei, C. Jirecek, Staat und Gesel- 
schaft în Mittelalterischen Serbien, 1 3, Denkschriften der Wiener Akademie, 
56 şi 58, 1912 1914 si introducerea aceluiași ]a Geschichte der Serben, II, 
Gotha, 1918 și St. Stanojevici Ha name npounrocru (Din trecutul nostru), Bel- 
grad, 1934, 160 p. St. Novacovici Ceno (Satul), in Inac, XXIV, Academia 
Sárbeascá, Belgrad, 1891, 261 p. Pentru armata medievalá, St. Novacovici, 
Crapa cnecka Boicka (Vechea armatá sárbeascá), Belgrad, 1893, 208 p. 

46) Iordan Ivanov, Ilomenaua Ha Ó'Arapckgu mape (Pomelnicele țarilor 
si tarinelor bulgare), in Hanecrnia Ha ucTOp. apyxcecrBa, IV, p. 227. Pentru cele 
două Teodore, Nicefor Gragoras, Hist. Bizant, in Corpus, Bonn, III, p. 553, 
sub 1355. 


www.dacoromanica.ro 


34 


Din a doua căsătorie a lui Ivan Alexandru se născu un alt fiu, 
Sisman şi fireşte, între fiul româncei si cel a evreicei începe o 
mare rivalitate, care în cete din urmă se schimbă în dușmănie pe 
faţă. Evreica şireată ştiu să convingă pe bătrânul tar să lase mos- 
tenirea împărăției feciorului ei, Şişman, care la moartea tatălui sáu 
(1371) fu încoronat la Târnova în vechea cetate a lui Petru si 
Asan 17). Desi Sisman a încercat să stăpânească întreg teritoriul 
Bulgariei, cu toată alianţa sa cu cneazul Lazăr, pe a cărui fiică o 
luă în căsătorie, el n'a izbutit să înlăture pe fratele său mai mare 
din Vidin, aşa cà Bulgaria rămâne împărțită si învrăjbită. Şişman 
domnea la Târnova până la Balcani, stăpânind între 1378 si 1382 
şi Sofia, iar dincolo de Balcani se întindeau acum Turcii. Stratimir 
stăpânea la Vidin un ţinut întins cuprinzând, cum am văzut, la 
Nord si Craina, iar la Sud regiunea Oreahova-Vrata. Istoricii so- 
cotesc cá acest ţinut bogat si bine populat avea pe atunci vre-o 
600.000 de locuitori, cifră de sigur foarte exagerată 48). Stratimir 
era aliatul şi prietenul domnilor Țării Românești, cu care îl lega 
dublă alianță de familie, prin mamă-sa şi prin soţia sa, Ana sora 
lui Vladislav T 49). El despărțţise biserica din Vidin de scaunul mitro- 


47) Data morții lui Ivan Alexandru este 17 Februarie 1371, cum rezultă 
din cronica bulgară publicată de I. Bogdan în Archiv fiir slavische Philo- 
logie, XIII. Jirecek în Geschichte der Bulgaren. Praga 1877, p. 324 admite 
data 1365, înainte de descoperirea cronicii amintite. Azi toți istoricii admit 
data 1371:: P. Nikov, Typckoro aaBnânbaane na Brarapnia n CanGara Ha nocie- 
AHATE — UIHUIMAHOBUA (Cucerirea turcească în Bulgaria și soarta ultimilor 
Şișmanizi), în HapecTroia Ha ncTcp. noysxecrBa, VII—VIII, 1928, p. 63 şi Hybl, 
Déjiny narodna bulharského (Istoria poporului bulgar), I, Praga, 1930, p. 231. 
Aga dar azi se admite cá toate faptele atribuite între anii 1365 1371 lui Şişman 
privesc în realitate pe Ioan Alexandru, între altele luptele dela Vidin cu 
Ludovic cel Mare şi cu Vladislav al Tárii Românești. Cf. însă C. C. Giurescu, 
0p. cit., I, p. 407. 

48) P. Nikov, Hcropna na BnusHckoTO KHsDKecTRO. (Istoria principatului Vi. 
dinului), în ropmumaukb (Anuarul Universităţii din Sofia), XVIII, 1922, 
p. 52—53. 

49) Dacă această alianță este exactă. Toţi istoricii admit cá Straţimir 
era fiul din prima căsătorie a lui Ivan Alexandru, deci al 'leodorei, fiica lui 
Basarab, ceia ce înseamnă că el s'a căsătorit cu nepoata ]ui de vară. Nu ştim 
dacă, aceasta era posibil şi îngăduit de biserică pe atunci. Este ştiut că Şişman 
Si Straţimir erau fii din mame deosebite. Nu sar putea oare admite că 
Straţimir era fiu natural, dintr'altă legătură a lui Ivan Alexandru, poate 
dinainte de prima căsătorie. Aceasta ar explica şi repudierea Teodorei ro- 
mâncei, care rămăsese sterilă şi favo-i»area lui Şişman fiul legitim în dauna 
lui Stratimir. In pomelnicul țarilor, Teocora evreica * trecută ca mama lui 


www.dacoromanica.ro 


35 


politan dela Târnova și intrase în legături directe cu patriarhia din 
Bizanţ, care numi la 1392 pe Ioasaf mitropolit àl Vidinului. Vidinul 
era atunci un centru comercial important, avea legături comer- 
ciale cu Raguza, cu Saşii dela Braşov şi bătea monete proprii de 
argint; zidurile de piatră ale cetăţii erau înalte si tari si se oglin- 
deau în apele Dunării 50). 

Reţinem deocamdată configuraţia politică a Peninsulei Bal- 
canice la urcarea în scaun a lui Mircea cel Bătrân: Straţimir era 
ruda domnului român şi aliatul sáu, Şişman era duşmanul lor (uci- 
sese pe Dan predecesorul lui Mircea) și era aliat cu Lazăr al Ser- 
biei, socrul sáu. Deşi aliat cu Lazăr, Sisman fiul evreicei nu cute- 
zase însă să dea lupta pe faţă cu dușmanii crucii și pierduse Sofia 
la 138251), iar pe soră-sa „Kera Tamara farita^ o dăduse încă 
dinainte în haremul sultanului Murat. Si scrie pomelnicul țarilor 
bulgari: „A fost dată marelui amira Amurat, pentru neamul cel 
bulgăresc şi ea şezând acolo, a păzit credința pravoslavnică, a trăit 
ca o bine cinstitoare si a mântuit neamul ei, sfársindu-se cu 
pace“ 52). Atunci, tocmai în anul când se urca în scaunul domnilor 
dela Argeș Mircea vodă, Sisman încheiase o înțelegere împotriva 
păgânilor cu socrul său Lazăr şi cu Tvartko al Bosniej, dar fără 
fratele duşman, Straţimir dela Vidin. In lupta dela Pločnik (1387) 
Turcii fură învinşi, însă în anul următor oștile semilunei cu sul- 
tanul Murat sosit din Asia se iviră răzbunătoare. Întâi trebuia lo- 
vit Sisman, desi nu dăduse ajutor efectiv aliaţilor săi; el fu bătut 
şi se supuse sultanului (1388), apoi în anul următor a fost rându, 
lui Lazăr, care-şi găsi moartea pe câmpul Mierlelor dela Cossovo 53). 

Dar alături de stăpânirile celor doi frati rămași invrájbiti în 
fata primejdiei, se deslipise din vechea Bulgarie a Asăneștilor o a 


Sigman, dar în dreptul numelui primei Teodore nu este nici un fiu. Prezintám 
aceste consideraţii ca o hipoteză. Pentru Stratimir este monografia ]ui C. 
Jirecek, B'enrapcru maps Cparnimnipb Bunuucia (Farul Bulgăresc Straţimir de 
da Vidin) în [Iepmomusecko Cnucanie I, 1882, p. 30 și urm., pentru legăturile 
de familie, p. 39. Pomelnicele la Iordan Ivanov, loc. cit. 

50) Cf. C. Jirecek, Barapcku nap Cpaunmupe Bansncku (Țarul bulgar 
Stratimir dela Vidin), p. 40—41. 

51) H. A, Gibbons, The formation of the Ottoman Empe, Oxford, 
1916, p. 161 propune data 1385, dar am admis cronologia lui Nikov. 

52) b. Nikov, Typckoro  aaBnambianie, D. 61 65 şi Ivanov, op. cit, 
p. 227. 

53) P. Nikov, op. cit., p. 66 şi C. Jirecek, Geschichte der Serben, II, 
"p. 840. 


www.dacoromanica.ro 


36 


treia ţară, despotatul lui Dobrotici, Dobrogea de mai târziu, dela 
gurile Dunării până la Silistra şi la Varna. Ținutul acesta maritim, 
în care Bizantinii păstraseră până târziu mai multe cetăţi, era 
orientat mai mult spre Bizanţ, decât spre Bulgaria. Dobrotici stetea 
în cetatea cea veche dela Capul Caliacra. Avea întinse legături 
comerciale pe mare cu Veneţia şi Genova, cu familia domnitoare 
bizantină a Paleologilor, care-i dăduse titlul de despot, era înrudit, 
căci fiica stăpânitorului dobrogean se căsătorise cu Mihail Paleolog, 
fiul împăratului Ioan V. Nu se ştie precis cum s'a format acest 
stat dobrogean pe la 1350—1360, probabil prin ridicarea unor nobili 
locali, cari erau prea puţin legaţi de împăratul dela Târnova. La 
1385 Dobrotici apare pentru ultima oară şi în anul următor în 
scaunul sáu se ivește fiul său Ivanco, după a cărui scurtă stăpâ- 
nire Dobrogea urma să treacă sub sceptrul puternicului domnitor 
român de peste Dunăre 54). 

Deşi împărţită şi lipsită de regiunile de dincolo de Balcani, 
Bulgaria era si ea încă o ţară bogată, prin agricultura din valea 
Dunării, era o ţară foarte populată, presărată cu oraşe mari, în cari 
veneau negustori italieni, greci şi raguzani. Prin faţada maritimă 
dela Răsărit, în special prin porturile Mesembria şi Anhialos ín 
care comerţul era înfloritor, avea relaţii cu Bizanțul si cu coloniile 
italiene dela Marea Neagră. Munţii Balcani sunt strábátuti de nouă 
pasuri, din care cel mai important in Evul-Mediu era cel dela Ca- 
lakanak între Sumen $i Carnabad, prin care trecea drumul spre 
Tara Românească, apoi pasul Demir Kapu (Poarta de Fier), prin 
care trecură adesea oștile năvălitoare, iar mai târziu tot pe aci 
urma să treacă Sinan pasa împotriva lui Mihai Viteazul 55). 

Legăturile economice între Bulgaria si Tara Românească nu 
puteau fi decât foarte întinse, căci Dunărea nu putea alcătui o în- 
trerupere a drumurilor pentru negustori, cáráusi şi păstori de 
turme. De atunci şi până azi a fost un neîncetat schimb de popu- 
latie pe amândouă malurile fluviului, cu sate bulgáresti in Nord 


54) Despre Dobrotici va fi vorba mai pe larg mai jos, când vom studia 
stăpânirea lui Mircea în Dobrogea. Pentru Dobrotici N. Iorga, Veneţia la Ma- 
rea Neagră, I. Dobrotici (Acad, Rom., sec. ist., XXXVI, 1914), C. Moisil, Do- 
brotici şi Mircea ce] Bătrân, în volumul Dobrogea la 50 de ani de stăpânire, 
Bucureşti, 1928, p. 305—374, Mărculescu, Doi dinasti dobrogeni: Balica şi Do- 
brotici, Cernăuți, 1936, De-la-ville le Roulx, Là France en Orient, I, p. 152-157, 
Iorga, Chilia şi Cetatea Albă, Bucureşti, 1899, p. 53—55. 

55) Sakâzov, Bulgarische Wirtschafisgeschichte, Leipzig, 1930. Pentru 
pasurile Balcanilor, C. Jirecek, Die Heerenstrasse, p. 148—151. 


www.dacoromanica.ro 


37 


şi cu sate româneşti în Sud. De oarece, cum am arătat mai sus în 
nici un punct Dunărea nu despártea Tara Românească de Serbia, 
tot traficul economic spre Sud se făcea dela noi numai cu Bulgaria 
sau prin Bulgaria. Istoricii care studiază legăturile şi influenţele 
reciproce între Români şi Slavii Balcanici până la începutul stă- 
pânirii otomane, trebue să ţie seamă de acest fapt, nelăsându-se 
înşelaţi de aparenţa înșelătoare provenită din bogăţia isvoarelor 
istorice privitoare la Setbia si la sărăcia celor rămase dela Bul- 
gari. Nu cunoaștem destul de bine legăturile noastre istorice cu 
Bulgaria în Evul Mediu, dar ele sunt evident mult mai importante 
decât cele cu Sârbii, atât în domeniul economic, cât şi în cel politic 
şi apoi în privinţa influențelor culturale reciproce. De pe acum, 
înainte de a studia politica lui Mircea cel Bătrân, putem afirma că 
ea trebue să fi fost cu mult mai adânc influenţată de evenimentele 
şi schimbările politice din Bulgaria decât de cele din Serbia, care-i 
erau mult mai streine. 

Cucerirea Otomană. Răsăritul Europei era, cum am arătat, 
într'o perioadă de criză, pe care am putea-o numi criză de creştere. 
Era o epocă de creștere a populaţiei, de formare de state pe baze 
naționale, de întărire a organizaţiei politice cu legiuiri noi, precum 
si a celei militare. Drumurile de comerţ continentale acum se des- 
chideau în Sudul si în Nordul Dunării: drumul polon prin Liov la 
Marea Neagră, legat de Flandra şi de oraşele hanseatice, drumul 
interior prin Balcani al Raguzanilor în Serbia şi Bulgaria, ridica- 
rea economică a Vidinului, Braşovului si Silistrei. Dar cum am 
văzut, căderea vechilor dinastii, Piast, Angevini, Nemania gi ridi- 
carea particularismului nobililor, precum $i al provinciilor in Un- 
garia, Serbia şi Bulgaria, a provocat o epocă turbure de lupte 
interne şi răscoale. 

Această situaţie îngăduia o cucerire streină şi atunci au venit 
Turcii Otomani. La început, osteni robi ai Selgiucizilor, mai târziu 
mercenari în slujba împăraţilor si pretendentilor bizantini, ei fură 
chemaţi în Europa de către creștini. Ioan Cantacuzino, Venețienii, 
Stefan Dușan avură legături cu dânșii, dar data primei lor cuceriri 
în Europa se socoate a fi luarea, în urma unui cutremur, a cetăţii 
Gallipoli în 135456). Sub domnia sultanului Murat I (1359— 1389) 


56) Data este controversată; la Hammer, Geschichte des Osmanischen 
Reiches, I. Pesth, 1834, p. 134, este 1357, dar cronologia Jui Hammer nu este 
niciodată sigură. Cf. si N. Iorga, Latins et Grecs et l'établissement des Turcs 
en Europe (1942—1362), in Byzantinische Zeitschrift, XV, 1904, p. 174—222. 
data de mai sus la p. 214. Cf. si H. A. Gibbons, op, åt., p. 100 si urm. 


www.dacoromanica.ro 


38 


progresele noii puteri fură fulgerătoare; după căderea Adriano- 
polului, Turcii pátrunserá în valea Maritei si învinseră la Cirmen 
(1371) pe principii sârbi macedoneni Vucasin si Ugliesa, care fură 
ucişi. Marco, fiul celui dintâi si toti principii sârbi din Macedonia se 
declarară supuşi ai Semilunei. Garnizoane turceşti fură aşezate 
la Filipopol, apoi la Sofia şi la Niş. In preajma campaniilor mari 
cari duseră la supunerea Bulgarilor și apoi a Serbiei sub stăpâni- 
rea turcească, ţările cuprinse de Otomani alcătuiau o fâşie lungă 
dela Marea de Marmara până la Munţii Balcani, lăsând în urmă 
Constantinopolul grecesc, la Nord Bulgaria, la Sud Salonicul. Ma- 
cedonia era vasală, dar nu ocupată milităreşte de Turci, cari aveau 
numai câteva garnizoane înaintate în diferite puncte 57). 
Imprejurările expuse mai sus precum și calitatea de popor 
asiatic luptător, de călăreţi viteji, care avea să se ciocnească cu 
popoarele de agricultori ale Europei răsăritene, explică destul de 
complet izbânzile repezi ale Otomanilor. Dar ceia ce e mai greu 
de explicat este aşezarea lor trainică în această parte a continen- 
tului, întemeierea unui imperiu care nu s'a contopit cu Europenii 
şi cu cultura lor ca a Maghiarilor de pildă, precum şi durata se- 
culară a acestei formaţiuni neeuropene. De sigur că puterea tur- 
cească a stat deopotrivă în rasa de cuceritori, mereu împrospătată 
până în veacul al XVII-lea de noi influsuri asiatice, cât şi din or- 
ganizarea ei militară. Imperiul Otoman a fost un stat militar, 
având o organizaţie autocrată fără nobilime anarhică, întemeiat 
pe o armată de proprietari colonizați pe pământ (timare), for- 
mând o cavalerie rapidă. Armata aceasta are în fond un caracter 
feudal, dar colonizarea putând fi mereu înnoită prin noile cuce- 
riri, ea este la dispoziţia monarhului, care o face numai pentru 
credincioşii lui. Ca şi în Rusia, istoria puterii otomane este istoria 
unei colonizări, dar nu de mari mase, ci numai a unei clase mili- 
tare stăpânitoare. lenicerii formară apoi infanteria; ei erau un 
ordin religios monastic, închinat luptei pentru Islam, puterea lor 
stă în pregătirea lor morală asemănătoare cu a cavalerilor cru- 


57) Pentru luptele Turcilor cu Slavii balcanici sânt două monografii 
amănunțite, ambele în sárbesta: St. Novacovic. Cp6w n Typu4 XIV un XV sera 
(Sârbii şi Turcii în veacurile XIV şi XV), ed. II, Belgrad, 1933, 397 p. şi 
I. Radonić Sananma Espona n Ganrancka Hapona npema Typuuma y MpBOH modosaga 
XV sexa (Europa apuseană și popoarele balcanice în fata Turcilor in prima 
jumătate a veacului XV), Novi Sad, 1905. Cea din urmă începe numai dela 
domnia lui Baiazid I. 


www.dacoromanica.ro 


38 


ciati, dar în plus cu o disciplină de fier58). In epoca lui Mircea 
însă cele două corpuri principale ale ostii otomane erau achingii 
călări si azabii pedestri, cei mai aleşi oșteni specialisti. 

Se poate spune, fără a cădea în paradox, că izbândele otomane ` 
se datoresc unei suprematii morale asupra creştinilor, cel puţin 
în domeniul solidarităţii de stat, al idealului războinic si al disci- 
plinei. Căderea Imperiului Otoman va începe când această supe- 
rioritate va dispare, când șefii locali nu vor mai fi fanatici apă- 
rători ai sultanului şi când noi terenuri de colonizat şi de exploa- 
tat nu vor mai fi deschise. Căci Imperiul Otoman a fost un stat 
de exploatare al supușilor, nu de fructificare economică a bogă- 
ţiilor si a muncii pentru întreaga societate; în această privință 
căderea lui se poate asemăna cu aceia a imperiului spaniol de 
peste mări, de pildă. 

Popoarele balcanice și cele nord dunărene nu erau lipsite de 
virtuti războinice si au dovedit-o în ciocnirea lor cu valul cotro- 
pitor otoman. Dar ele erau popoare agricole; nici Sârbii, nici Bul- 
garii şi nici Românii n'aveau din această pricină spirit ofensiv. 
Lupta lor, în special aceia a Românilor, a fost o apărare a ogoa- 
relor si a muncii sătești, plugul împotriva săbiei. Dar la noi Ro- 
mânii fierul plugului a intrat aşa de adânc înfipt în pământ, încât 
n'a putut fi desrădăcinat. Meritul cel mare al lui Mircea şi al 
neamului în epoca sa este acesta: dela el începe rezistenţa care 
a făcut pe Turci să renunţe de a cuceri pământul românesc şi i-a 
silit să-l lase Românilor, pe când al Sârbilor, Bulgarilor, Grecilor 
şi mai târziu chiar al Ungurilor, le-a fost luat de cuceritorii 
otomani. 

Acest fapt istoric, care nu poate fi lămurit prin declamaţii, 
ci cere explicații de fapte, îşi are cheia în domnia lui Mircea cel 
Bătrân 99). 


58) Cf. consideraţii interesante în această privinţă la G. Stadtmüller, 
Osmanische Reichsgeschichte und Balkanische Volksgeschichte $n Leipziger 
Vierteljahrschrift für Siidosteuropa, III, 1939 si Gibbons, op. cit., p. 81 84. 

59) O hartă a Peninsulei Balcanice cu stăpânirile turcești si creștine 
pe la 1385 1386 în manualul didactic al lui N. Stanev. Hicropea na 6'&nrapcks 
Hàpogms (Istoria poporului bulgar), Sofia, 1917, p. 134, 


www.dacoromanica.ro 


40 


CAPITOLUL II. 
MIRCEA CEL BĂTRÂN. ORIGINA ȘI FAMILIA LUI. 


Inaintagii lui Mircea cel Bătrân. Domnia "Țării Româneşti sau 
cum i-se zicea oficial după titulatura bizantină, a Ungrovlahiei, 
întemeiată în veacul al XIV-lea, era o ţară mică în comparaţie cu 
întinderea regatelor sau taratelor vecine, dar era bine aşezată ca 
un zid pentru duşmani, sprijinită pe munţii mari şi pe apele late 
şi adânci ale Dunării, era însă o poartă pentru negustorii ce 
schimbau mărfuri între Răsăritul si centrul continentului. De aceia, 
populaţia ei crescuse şi se îmbogăţise, satele bătrâne de sub munte, 
dela ses si dela marginele pădurilor între Olt si Bărăgan, cât si 
cele dela bălțile Dunării se îndeseau şi înfloreau. Domnul aşezat 
în vechiul scaun dela Argeş, unde stătuseră strămoşii, voevozi 
locali dinainte de întemeiere, era bogat si puternic, purta diadema 
de perle, brâu cu încheietoare de aur şi inele cu pietre scumpe, 
oastea sa se măsurase adesea cu izbândă cu cele ungurești, iar 
stăpânitorii din Sudul Dunării, în trebile cărora se amestecase 
nu odată, îi căutau prietenia și se bucurau să se încuscrească cu 
familia lui. 

Familia domnitoare, neamul întemeietor al lui Basarab, cel 
care învinsese pe Angevinul Carol Robert pe cărările munţilor, nu 
avea un nume de familie, căci aşa ceva nu se obişnuia la noi. 
pe atunci. Mai târziu, când dinastia s'a stins şi boierii ce încă- 
puseră fără drept în scaun, voiau să arate o legătură cu neamul 
cel vechi de stăpânitori, ei și-au zis Basarabi; aceştia au fost însă 
Brâncovenii din veacul al XVII-lea, începând cu Matei Vodă; până 
atunci n'au existat Basarabi. Numele Basarab era un nume pro- 
priu, de botez, pe semne împrumutat dela Cumani, ceiace nu în- 
seamnă că purtătorii lor erau chiar Cumani, precum numele slave 
Vladislav, Mircea, Dan, nu înseamnă că avem a face cu domnitori 
de neam slavon. Este deci o greşeală să se vorbească astăzi în 
istoriografia noastră de un Radu Basarab sau de un Mircea Ba- 
sarab, ei nu erau Basarabi şi în nici un act al lor, nici în povesti- 
rile contemporanilor nu sunt numiţi niciodată asa. Ei erau in rea- 
litate din neamul domnesc românesc, neam care nu avea un nume 
deosebitor. 

La 1386 se urcă în scaunul Țării Româneşti Mircea Vodă, al 
cincilea domn după Basarab Intemeietorul. Cele două fresce dela 


www.dacoromanica.ro 


4] 


Cozia, refăcute după cele vechi îl arată ca un cavaler apusean, un 
bărbat matur, purtând plete si o barbă rotundă, ochii adânciţi în 
cap, nasul drept şi subţire; e îmbrăcat cu haine scumpe occiden- 
tale, dar cu câte un vultur bizantin cu două capete încoronate bro- 
daţi, când la genunchi cu fir de aur, când pe hlamida încheiată sus 
pe umăr. Sabia scurtă atârnă la brâu, legată cu o cingătoare scumpă 
închisă cu paftale, în cap coroană de aur cu pietre scumpe. Tine 
cu evlavie, dar drept si cu cuget curat în faţa stăpânului sáu 
Domnul Hristos ctitoria sa si a ţării, biserica mânăstirii Cozia, în- 
tocmai aşa precum se înfăţişează şi azi evlavios ctitor de ţară în 
fata judecății istoriei. 

Mircea, zis numai mai târziu „cel Bătrân“, adică cel vechi, 
spre a-l deosebi de cel tânăr, adică cel nou, Mircea Ciobanul din 
veacul al XVI-lea, căci la noi nu se obişnuia numărătoarea dom- 
nilor cu acelaşi nume, era fiul lui Radu Vodă, poreclit Radu Ne- 
gru, care a fost considerat mult timp ca întemeietorul ţării, în- 
tr'o vreme când în cronici lipseau ştiri despre domnii cei mai vechi. 
Radu fusese un ctitor de mânăstiri si de scaune noi de episcopi, chiar 
si pentru catolici. A terminat minunata Biserică Domnească Sf. 
Nicolae dela Argeş, cu picturi pline de viață, poboabă a artei 
neobizantine lângă curțile bolovănite de acolo; bătuse monete de 
argint, pe care e infátisat ca un cavaler apusean îmbrăcat în zale, 
cu coif, pavăză şi lancie. Se încumentase să lupte cu Ludovic cel 
Mare al Ungariei si respinsese oștile lui cari năvăliseră asupra 
ţării sale, apoi se împăcase cu dânsul ca un stăpânitor cuminte 
ce erat). 

Radu Vodă, despre care știm aşa, de puţin, avusese doi fii, 
pe Dan care a domnit după dânsul şi pe Mircea, care a urmat după 
fratele său. Dan şi Mircea nu erau fii din aceiaşi căsătorie a tată- 
lui lor. Dovada o fac documentele de mai târziu. Mircea în pri- 
vilegiile date de dânsul numeşte pe maică-sa „Doamna Calinichia“ ?), 
(Maru rocnoncTBa-Mu ), iar mai târziu, Vlad Dracul fiul lui Mircea, 
întărind dania acestei doamne către mânăstirea Tismana o nu- 


1) Despre Radu I, I. Minea, Urmașii lui Vladislav I şi politica orien- 
tală a Ungariei în Convorbiri Literare, L, 1916, p. 685 698 gi'851 866 sl 
Gh. Brătianu, L'expédition de Louis I-er de Hongrie contre le prince de Va- 
lachie Radu I-er Basarab en 1377, Vălenii de Munte, 1925 (extras din Revue 
historique du Sud-Est européen, II, 1925), 12 p. 

2) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Românești, I, Bucureşti, 1938, 
p. 62. 


www.dacoromanica.ro 


42 


meşte „doamna Calinichia bunica domniei mele“ (6a6a rocnoAcrBa- 
Mu )93). Iar fiul acestuia, Radu cel Frumos, o numeşte „bunica 
tatălui domniei mele“ (Kanunuxia GaGa ponireno rocnoncTaa-Mu) 4). 
In documentul lui Dan I pentru mânăstirea Tismana, doamna Ca- 
linichia nu e pomenită, dar în privilegiul prin care Dan II, fiul 
celui dintâi, confirmă dania doamnei, acesta n'o numeşte bunică 
(626a) ci lelea (men), care înseamnă mátuse sau soră mare5). 
Calinichia, nu era deci bunica lui Dan II şi astfel nu era mama 
lui Dan I, fratele lui Mircea si cum grămăticul nu avea un termen 
adecvat pentru noţiune de bunică vitregă, a întrebuințat pe cel de 
lele, care se dă în româneşte şi unei rude mai bătrâne în general, 
evitând pe cel de bunică, folosit de descendenţii ei în hrisoavele lor. 

Aşa dar, Mircea şi Dan nu erau fraţi buni. In pomelnice 
avem numele primei soţii a lui Radu, Ana, care a fost maica lui 
Dan vodă, iar Calinichia nu era, cum s'a crezut, numele monastie 
al Anei la trecerea ei în călugărie, ci era o altă persoană, a doua 
doamnă a lui Radu. (Ceiace nu exclude posibilitatea ca ea să fi 
fost totuşi o călugăriță după moartea soţului ei, căci numele ei 
sună monastic) £). 

Fost-au însă Dan şi Mircea fraţi duşmani, aşa cum îi arată 
o anume tradiţie cronicărească, transmisă până si în letopisetul 
domnilor Țării Româneşti ? Căci zice cronica: „lo Dan voevod... 
acesta au fost frate cu Mircea vodă Bătrânul şi au domnit îm- 
preună amândoi câtăva vreme în pace, apoi se învrăjbiră şi înce- 
pură a să scula unul asupra altuia“. După aceia, cronicarul po- 
vestește cum Dan a fost ajutat de împăratul turcesc, iar Mircea de 
Jicmont (Sigismund) craiul unguresc; şi biruind creştenii pe pă- 
gâni, a rămas domn Mircea“ 7). Ştirea este luată însă din cronica 
ungurească a lui Thurocz, dintr'un pasaj care priveşte însă o altă 
luptă, care s'a dat mai târziu între Mircea şi Vlad domnul pus de 
Turci 8). 

3) ibidem, p. 187, document din 1439. 

4) ibidem, p. 249, document din 1464. 

5) ibidem, p. 136, document din 1424. 

6) Pomelnicele la V. Drághiceanu, Curtea domnească dela Argeș, Bu- 
curesti, 1923, p. 25, 

1) Letopiseţul Țării Româneşti, publicat de St. Nicolaescu în Revista 
pentru istorie, arheologie și filologie, XI, p. 108. 

8) I. D. Thurocz, Chronica ed. Schwandtner, Scriptores rerum Hun- 
garicarum veteres et genuini, I, Viena, 1766, p. 290 291. Ştirea e repetată, 


fel de A. Bonfini, Historia Panonica, ed. Colonia, 1690, p. 424. Despre in- 
terpretarea acestei știri, vezi mai jos, p. 254 255. 


www.dacoromanica.ro 


43 


Intemeiati pe această cronică si pe un pasaj rău tradus din 
cronica bizantină a lui Chalkokondyl, unii istorici mai vechi, ca 
Hasdeu şi Xenopol, au putut crede că Mircea a ucis chiar pe Dan, 
spre a-i lua domnia, ar fi fost deci unul dintre acei tirani, cari se 
urcă în scaun crunti de sângele rudelor, mánati de o ambiţie săl- 
batecă, în faţa căreia sentimentele omeneşti sunt înlăturate. Dar 
în urmă s'a dovedit în chip lămurit că de aşa ceva nu poate fi 
vorba ?). 

Despre sfârşitul lui Dan predecesorul lui Mircea avem o ştire 
precisă la cronica bulgară (tradusă, mai târziu și în cronograful 
românesc al lui Mihail Moxa): „Şişman ţarul Bulgariei a ucis pe 
Dan fratele lui Mircea voevod în anul 6902 (1393), luna Septem- 
brie 23“ 10). Nu ştim cauzele acestui conflict româno-bulgar, a că- 
rui dată din cronică este de sigur greşită; el a avut loc probabil 
la 1386. Multi istorici cred cà e vorba de un război dat pentru stă- 
vânirea Dobrogei, dar vom arăta mai jos că aceasta nu este po- 
sibil. Imprejurările istorice de atunci sunt necunoscute, atât în 
Tara Românească, cát si in Bulgaria. Este posibil să fie vorba de 
un episod al luptei dintre frati, Stratimir si Sisman, în care dom- 
nul român şi-ar fi găsit moartea, sărind în ajutorul rudei sale 
dela Vidin. 

Despre luptele lui Dan vodă cu Sisman al Bulgariei a păs- 
trat un ecou si poezia epică bulgară. Era epoca de creaţie epică 
a epopeii sud slave, momentul luptei cu Turcii si al căderii inde- 
pendentii, pe care nu o vor putea apăra de acum decât barzii ce 
aminteau la ospeţe despre vremurile aspre ale marei vitejii; este 
un moment istoric pe care si l-a ales dintre toate vreatia epică si 


9) Toată discuția la C. Litzica, De cine a fost ucis Dan fratele lui 
Mircea ?, în Omagiul lui T. Maiorescu, p. 54—61. Asupra interpretării greşite, 
după noi, pe care Litzica o dá pasagiului din cronica lui Thurocz, vezi mai 
jos, p. 254. Pasajul din Chalkokondil in noua ediţie critică a lui Darkó, p. 73. 
Şi W. Miller, în The Cambridge medieval History, IV, Cambridge, 1923, p. 567 
scrie despre Mircea: „Acest principe isi câștigase coroana prin uciderea 
fratelui său mai mare“. 

10) I. Bogdan, Ein Beitrag zur bulgarische Geschichtsschreibung, in 
Archiv für slavische Philologie, XIII, p. 530. Cronica lui Moxa nu pune 
dată, dar aşează faptul in legătură cu lupta dela Cosovo, „pre acea vreme“ 
Hasdeu, Cuvinte din bătrâni, I, p. 402. In cronica ţării compilată în veacul 
al XVII-lea de Stoica Ludescu avem: „Şi l-au ucis Şişman vodă domnul 
Sârbilor, când era cursul anilor dela Adam 6964 (1356)“. Istoria Țării Ro- 
mâseşti, ed. Ioanid, II, București, 1859, p. 3. 


www.dacoromanica.ro 


44 


s'a oprit asupra lui. De aceia, în cântecele sud slave, alături de 
Cosovo şi de necredinciosul Marcu, apar personagii româneşti din 
acea vreme, Radu, Dan si mai ales Mircea voevod. „Dan voevodul 
şi banul care domnește peste multe ţări, la malurile mării si ale 
Dunării, peste cetăţi, mânăstiri si munţi, pe câmpia cea întinsă, 
peste satele cele dese“, spune balada bulgară. Mircea vodă, zic 
baladele, se certase cu fratele său Radu (confuzie, pe semne, cu 
Dan) şi fusese aruncat în închisoare, dar Şişman ţarul dela Târ- 
nova chiamă pe Radu (Dan) la dânsul, să-i boteze copilul, însă cu 
gând ascuns de a-l ucide. Dar la ospăț Radu, care era să fie în- 
junghiat, scapă şi ucide el pe Şişman, arde apoi cetatea țarilor. 
De sigur, nu e vorba decât de vagi ecouri deformate de imagina- 
fille succesive ale generaţiilor de poeti şi cântăreţi; se pare însă cá 
au un sâmbure istoric, conflictul lui Dan cu Sisman, care a lăsat 
o amintire de vitejie, dar şi de trădare şi sânge, din care istoricului 
de azi îi vine foarte greu să se descurce. Să credem oare că Dan 
a fost ucis de Şişman, nu în război, ci la un ospăț, prin surprin- 
dere? Dar cine oare poate pune temei sigur pe o legendă? 1, To- 
tuşi rămâne un fapt sigur: Dan n'a fost omorât de Mircea, ci a 
murit în lupta cu Bulgarii ţarului Şişman dela Târnova. Numai 
după moartea lui a luat scaunul domniei, după obicei, adică prin 
alegerea făcută de boieri, Mircea, fratele său născut din a doua 
soţie a lui Radu vodă. 

Deşi am înlăturat confuzia despre uciderea lui Dan de către 
Mircea, totuși trebue să admitem că între cei doi fraţi era o riva- 
litate. Chiar dacă nu punem prea mult temei pe legenda bulgară 
amintită, după care Dan ţinea pe Mircea în închisoare, să ne 
amintim cá ei erau fii din două mame, ceiace trebuia să dea naş- 
tere la rivalități. Urcarea în scaun a lui Mircea după fratele său 
Dan a fost o lovitură a boierilor dată împotriva liniei descenden- 
tilor lui Dan Vodă. Dan avea copii, dintre cari pe unii măcar îi 
aflăm pribegi în streinátáti în timpul domniei lui Mircea, ceiace 
înseamnă că ei nu se împăcară cu domnia unchiului lor. Unul 
dintre dânșii, Ioan, era la Raguza la 1397, iar viitorul Dan II, deşi 
a luptat alături de Mircea în oștile lui, s'a dus mai târziu la Cons- 
tantinopol şi a rămas acolo. Avem motive serioase să credem că 


11) Pentru baladele bulgare pomenind de Dan si Sigman, Al. Iordan, 
Les relations culturelles entre les Roumains et les Slaves du Sud, București, 
1936. Cf. şi Al. Papadopol Calimah, Legenda sârbă: Radu vodă şi Mircea 
voevod în Revista contemporană, II, 1874, p. 130—138, 


www.dacoromanica.ro 


45 


şi Vlad, domnul uzurpator adus în scaun la 1394—1396 împotriva 
lui Mircea, de oștile lui Baiazid, a fost un fiu al lui Dan I!2). Aşa 
dar, Mircea ajutat desigur de o partidă de boieri, a înlăturat dela 
domnie pe urmaşii predecesorului şi fratelui său, alungându-i poate 
din ţară şi s'a aşezat el însuşi în scaunul domnesc. 

Când s'a urcat Mircea în scaun ? Data acestei schimbări de 
domnie, cu alte cuvinte a urcării în scaun a lui Mircea cel Bătrân 
nu este cunoscută precis, se ştie doar că la 3 Octombrie 1385 Dan 
vodă era în scaun la Argeș si dădea marele său hrisov de danie 
pentru mânăstirea Tismana 1%). Dar la 27 Iunie 1387 era domn la 
Argeş Mircea si întărea din partea sa hrisovul fratelui sáu, amin- 
tind de „sfânt răposatul fratele domniei mele, Io Dan voevod“ 11). 
Deci între aceste date a avut loc uciderea lui Dan şi urcarea, 
în scaun a fratelui său. In cronica bulgară, care cuprinde multe 
date contemporane precise, data uciderii lui Dan de către Sigman 
este 1393, evident greşită, dar gresala se explică: cronicarul o pune 
la un loc cu pomenirea căderii Tárnovei si cuprinderii împărăției 
lui Şişman de către Turci, amintindu-și cu acest prilej, de un fapt 
istoric mai vechi privitor la acest ţar bulgăresc. Data 1393 este 
data căderii Târnovei si a lui Sismàn, nu a uciderii lui Dan. Dar 
avem în cronică si data zilei, 23 Septembrie. Căderea Târnovei are 
loc la 17 Iulie (după analele sárbesti si cele ruseşti), moartea în 
robie a lui Şişman la 3 Iunie 1395 15). Deci data 23 Septembrie nu 
poate fi în legătură cu aceste evenimente, este data uciderii lui 
Dan, iar în locul anului exact, un copist neglijent a pus data eveni- 
mentelor povestite în paragraful precedent. Dan fiind ucis la 23 
Septembrie, anul nu poate fi nici 1385, căci la 3 Octombrie era încă. 
viu, nici 1387, căci la 27 Iunie domnea deja Mircea. Rămâne deci 
posibil numai anul 1386. 

Dacă aceste consideraţii, care au toate probabilitățile de exac- 
titate, sânt admise, data morţii lui Dan, deci a urcării în scaun a 
lui Mircea, este 23 Septembrie 1386. 16) 


12) Pentru acești fii ai lui Dan I, vezi mai jos, p. 58. 

13) P. P. Panaitescu, op. cit., I, p. 38—41. 

14) P. P. Panaitescu, op. cit., I, p. 41—45. 

15) Pentru aceste date, P. Nikov, Typckoro BaBnâmuBâuie, p. 76 80. 

16) Această dată pare contrazisă de un document publicat de St. Ni- 
colaescu, Cel mai vechi hrisov al lui Mircea vodă cel Bătrân cw privire la 
mânăstirea Cozia, Bucureşti, 1939, 12 p. Hrisovul păstrat într'o condicá mai 
nouă are data 27 Aprilie 1386. In realitate documentul este o traducere târzie 
şi textuală a unui hrisov slavon cunoscut al lui Mircea pentru Cozia şi 


www.dacoromanica.ro 


Calinichia Doamna. Cine a fost Calinichia doamna, mama lui 
Mircea? Unii cronicari mai vechi au văzut în ea pe fiica lui Lazăr 
al Serbiei, alţi istorici mai noi pe o principesă de neam imperial. 
Cronica paralelă a principatelor române scrisă de Axinte Uricarul 
spune că Mircea era nepot al lui „dispot Lazăr“ 17). O cronică târzie 
sârbească spune ca a patra fiică a cneazului Lazăr a fost căsăto- 
rită cu Radul voevod, deci cu tatăl lui Mircea 18, aşa dar eroul dela 
Câmpul Mierlelor ar fi fost bunicul marelui domn român. După a- 
ceastă cronică au urmat atât Hasdeu, care face nişte consideraţii 
genealogice complicate 19), cát si alti istorici români. Dar această 
ştire se află numai într'o formă târzie si alterată a cronicii sârbești 
(din secolul al XVII-lea), cronica veche sârbă în toate variantele 
sale are numele celor cinci gineri ai lui Lazăr, pe care i-am dat 
mai sus, din care nici unul nu este român 2). Numai pe această 
cronică veche ne putem baza ca să tragem o concluzie sigură. In 
nici un caz Lazăr nu putea fi bunicul lui Mircea: fiul său Ştefan 
se născuse la 136921) cea mai mare dintre fetele lui, Mara se că- 
sătorise la 1371 cu Vuk Brancovici, iar a patra cu Nicolae de Gara, 
la 1387 22). Mircea era de sigur un om matur la 1386, când l-au 
ales boierii ca domn, așa că nu poate fi încă o generaţie între el 
şi contemporanul său din Serbia. 

Iar după N. Iorga, Calinichia a fost o prinţesă bizantină, pen- 
trucă numele ei este grecesc și dela ea a moştenit Mircea titlul său 
de despot, titlu ce se dedea numai rudelor familiei imperiale dela 


stareţul Sofronie, pentru satele Miclăuşevăţ, Curilo si Gárdanovát, publicat 
de P. P Panaitescu, op. cit., p. 98—101, care în original n'are dată. Data din 
condică a fost adăugată de traducătorul din secolul al XIX-lea; documentul 
este însă dela sfârșitul domniei lui Mircea, cum arată menţiunea starețului 
Sofronie şi a lui Mihai vodă coregent. Cf. şi Recenzia lui D. P. Bogdan 
la publicația de mai sus a lui St. Nicolaescu, în Arhiva românească, III, 
1939, p. 289 291. 

17) Ms. Acad. Rom. Nr. 2591, p. 11. Nu e necesar să adăugăm că Lazăr 
nu era despot. 

18) L. Stojanovic, Crape cpncxe ponociOBu M JleTonBcH (Vechile genealogii 
şi letopisefe sârbe) Belgrad, 1927, p. 212. 

19) B. P. Haşdeu, Negru vodă, (Magnum Etymologicum, IV), p. €CXL. 
şi urm. 

20) Cronicele sârbești la L. Stojanović, loc. cit. 

21) Inscripţia de pe mormântul sáu la Miklosi€, Monwmenta serbica, 
Viena, 1858, sub 1427. 

22) I. Ruvaraf, O rezy Jlasapy (Despre cneazul Lazăr), Novi-Sad, 1887, 


pag. 2. 


www.dacoromanica.ro 


47 


Bizanţ 23). Dar numele doamnei este un nume monastic ortodox, 
femeninul prea cunoscutului nume călugăresc Calinic, nu e desigur 
numele ei de botez. După moartea soțului, ea s'a călugărit si după 
rânduiala, bisericii ortodoxe şi-a schimbat numele, cel de soţie si 
doamnă nu-l cunoaştem, căci, cum am spus, doamna Ana a fost 
prima soţie a lui Radu. Numele monastic Calinichia era folosit si 
cunoscut în ţările noastre, el apare şi în pomelnicul mânăstirii Bis- 
trita din Moldova, în partea veche, care s'a început în vremea, lui 
Alexandru cel Bun, contemporanul lui Mircea, ca numele uneia din 
călugărițele acelei mânăstiri 24). 

Despot n'a fost Mircea din naştere si din familie, îşi zicea 
aşa în titlul sáu ca „despot al ţării lui Dobrotici“, pentrucá stă- 
pânea un despotat şi exclusiv numai în legătură cu Dobrogea. În 
actele cu titlul mai scurt, în care Dobrogea nu e pomenită, Mircea 
nu-şi zice niciodată despot. Era despot al Dobrogei, întocmai cum 
era, herţeg sau conte de Făgăraș, pentrucă stăpânea un comitat, 
xu pentrucă între înaintașii lui ar fi fost vre-un hertog unguresc. 
Aşa dar, Mircea nu era înrudit în nici un fel, nici cu Lazăr al Ser- 
biei, nici prin mama lui cu Paleologii dela Bizanţ. Este necesar 
pentru a înţelege politica şi locul lui în istorie să înlăturăm aceste 
erori istorice 25). 

Cine a fost Calinichia doamna? Fost-a ea o streină de neam 
mare sau o româncă din neamul boierilor din ţară? Inclinăm, fără 
a avea dovezi sigure, spre ultima ipoteză. Era o femeie care avea. 
sate si mori în Oltenia, legată pare-se de viaţa locală; ea donează 
o moară a ei din Bistriţa olteană mânăstirii Tismana 2), tot ea 


23) N. Iorga, Istoria Românilor, III, p. 271 şi idem, La survivance 
byeantine dans les pays roumains, Bucureti, 1913, p. 37. Iorga mai aduce 
un argument: la Cozia pe portretele lui Mircea este vulturul aurit bizantin 
cu două capete. Am arătat însă cá e vorba de o modă de imitație, care apare 
atât la tarii bulgari, cát si la craii sârbi si chiar la alti domni români de mai 
tàrziu, de pildá la Neagoe Basarab pe fresca dela Snagov, P. P. Panaitescu, 
L'aigle byzantine sur les vétements des princes roumains, in Bulletin de la 
section historique de l'Académie roumaine, XVII, 1930. 

24) Pomelnicul mânăstirii Bistriţa, publicat de D. P. Bogdan, Bucu- 
resti, 1941, p. 59. 

25) Cf. şi hipoteza lui I. Minea, Urmasii lui Vladislav I, Convorbiri 
Literare, L, 1916, p. 857 cá doamna Calinichia era fiica lui Dobrotici si dea- 
ceia „a moştenit“ domnul român ţara bunicului său. Vom vedea mai jos cá 
Mircea n'a moştenit Dobrogea si în orice caz nu mai avem nici o altă dovad: 
pentru această hipoteză. 

26) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Româneşti, p. 62. 


www.dacoromanica.ro 


48 


dărui mai târziu aceleiași mânăstiri satul Pesticevo, care este pe 
românește Peştişani, în judeţul Gorj, tocmai sus în munți pe plaiul 
Vâlcani, la Răsărit de mânăstire 27). Aceasta ar fi o indicație cà 
doamna Calinichia era poate originară dintr'o familie boierească 
olteană. 

Doamna Mara soţia lui Mircea cel Bătrân. La schitul Brădet, 
nu departe de scaunul domnesc dela Argeş, se află pe tabloul cti- 
torilor chipul lui Mircea cu coroană în cap şi al doamnei sale de 
asemenea încoronată, cu colier de perle mici încolăcit în mai multe 
rânduri în jurul gâtului, haină lungă tivită si brodată cu flori 
mari închipuind bujori şi trandafiri. Numele ei stă zugrăvit: Mara 
doamna, iar în pomelnicul cel vechi al aceleiaşi biserici citim: Mir- 
cea voevod, Mara doamna 25). Cine a fost Mara doamna? Din ce 
neam se trăgea? Mara este un nume derivat din Maria, această 
formă era obișnuită în Serbia; una din fiicele cneazului Lazăr, cea 
căsătorită cu Vuk Brancovici, se numea aşa.2%). Era doamna lui 
Mircea o sârboaică? Nu este sigur, pentrucă noi cunoaştem prea 
puţin onomastica vremii, nu ştim dacă numele Mara nu era obişnuit 
în acea epocă şi în alte țări. Ştim de pildă că Tamara, sora lui 
Şişman dela Târnova, se mai numea în cântecele populare si 
Mara 3). Cele ce ştim despre soția lui Mircea ne îndreaptă însă 
spre un mediu cu totul diferit de cel balcanic. La moartea lui Mir- 
cea, doamna lui se afla sau poate se adăpostise în Tara Ungurească. 
$i cu bucurie scrie diacul de cancelarie pe hrisovul lui Mihail voevod, 
fiul şi urmașul lui Mircea, la 22 Iunie 1418, câteva luni după moar- 
tea marelui domn: „Am scris la Târgovişte, în vremea când a venit 
mama domniei tale, doamna, dela Unguri“ 3t). Diacul se adresa 
astfel direct domnului, printr'o ciudată încălcare a protocolului di- 
plomelor. 

Pe de altă parte, un document puţin cunoscut aruncă o 
lumină interesantă asupra personalităţii doamnei lui Mircea. 
La 2 Februarie 1400, regele Sigismund scrie din Praga că- 


27) ibidem, p. 189, în confirmarea lui Vlad Dracul din 1439, cf. si p. 251. 
28) V. Drăghiceanu si P, Demetrescu, Schitul Brădet Argeş, în Buleti- 
nul Comisiunii monumentelor istorice, XVII, 1924, p. 68—73. Arhitectura e 
din veacul al XIV-lea, dar pictura a fost înnoită la 1761. Numele întreg al 
doamnei nu se citeşte pe fotografie. 
29) L. Stojanović, Crapu cpnceu nerc nucu (Vechile letopisete sârbești), sub 
indice. 
30) C. Jirecek,Hcropus na Brnrapure (Istoria Bulgarilor), Sofia, 1929, p. 251. 
31) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 115. 


www.dacoromanica.ro 


49 


tre „credincioasa, strălucita doamnă, soţia strălucitului bărbat, 
domnul Mircea, voevodul transalpin“, arătând că poporul nostru 
di Kesztel si împrejurimi s'a plâns împotriva ei cá a călcat vechile 
privilegii ce le are dela regii unguri Ea cere în chip nedrept dijmă 
şi vamă dela oamenii cari vin să-şi macine grâul sau pentru negof 
în satul Tolmay, proprietatea doamnei. Acest lucru, zice regele Un- 
gariei, este împotriva poruncilor noastre, pe cari le-am dat eu în- 
sumi în scris. Mai mult, unii oameni au fost închişi de către doamnă, 
li s'au luat vitele, 24 de vite ale oamenilor le mâncase doamna cu 
oamenii ei şi le mai luase pe deasupra şi doi cai, fără nici o drep- 
tate. „De aceia ei au ajuns în sărăcia cea mai lucie si arată pe 
faţă că trebue să fugă de pe moșie şi locurile lor“. Ca urmare a 
acestor plângeri, regele dă porunci foarte severe doamnei, ca de în- 
dată ce va primi scrisoarea lui, să nu mai calce „drepturile popo- 
rului nostru", nici obiceiurile vechi şi privilegiile lor, să nu mai fie 
nápástuiti cu nimic, să nu li se mai ia vamă, ci dimpotrivă să le 
restituie cele luate si să repare nedreptáfile făcute de ea sau de 
oamenii ei. Pentru mai multă siguranţă, regele trimite pe Nicolae 
de Canisa, comitele de Zala, ca să restabilească dreptatea încăl- 
cată; deasemenea poruncește castelanilor din cetatea Rezi să observe 
executarea acestor porunci 32). 

Scrisoarea aceasta e deosebit de sugestivă. Doamna lui Mircea 
apare ca o mare proprietară în Ungaria, o nobilă stăpână care nu 
tine seamă de privilegiile si de drepturile celor de jos. Are oameni 
înarmaţi care arestează în castelul ei, iau biruri, pun pe fugă pe 
vecini. Comitatul Zala, în care se afla această moşie, este tocmai în 
partea sud-vestică a Ungariei și se mărginește cu Austria, cu Ca- 
rintia şi cu lacul Balaton. Oraşul Kesztel, ai cărui locuitori se plân- 
seseră împotriva doamnei lui Mircea, este așezat pe malul lacului 
Balaton și anume la capătul său apusean, iar Tolmay, proprietatea 
doamnei, este tot pe acel lac, ceva mai la Răsărit. Mai la Nord de 
această localitate se află cetatea Rezi, pomenită în documentul no- 
stru. Erau deci părţi foarte depărtate de ţara noastră, probabil lo- 
curile de baştină ale doamnei lui Mircea, căci de o danie a regelui 
Ungariei către vecina lui sau de o cumpărătură făcută din ţară la 
noi tocmai aşa de departe, nu poate fi vorba. De altfel, dacă ar fi 
fost un feud românesc în acele locuri, regele n'ar fi dat porunci 


32) Nagy Imre, Véghely Dezs6 şi Nagy Gyula, Zala vármegye tórténete, 
kiadja Zala varmegye közönsége okļevéltăr, II, Budapest, 1890, p. 298—306. 
v. Anexa I. v. harta mai sus, p. 17. 


: 4 
www.dacoromanica.ro 


50 


de stăpân al supușilor, cum e cazul în documentul nostru. Domnii 
noştri au avut în decursul veacurilor moşii sau feude în Ardeal, 
dar o stăpânire la marginea opusă a Ungariei nu poate fi aşa ceva, 
ea arată că doamna lui Mircea era din acele părţi, o nobilă de pe 
malurile lacului Balaton. Comitatul Zala se mărginește cu ţările de 
limbă croată şi slovenă dela Marburg (Maribor) şi Varajdin; infil- 
tratii slave nu sunt excluse, deci numele de Mara nu este inexpli- 
cabil în aceste părți. Doamna Mara este mama lui Mihai vodă, ur- 
maşul lui Mircea şi desigur de întoarcerea ei din Ungaria se bucu- 
rase aşa de mult diacul domnesc dela Târgoviște. Despre familia 
ei nu ştim nimic; din documentele moşiei Tolmay aflăm că la 1380 
era proprietar acolo Stefan Lady, iar la 1398, cu doi ani înainte de 
doamna lui Mircea, era proprietar Paulus de Noogh %). Mai târziu, 
la 1427, pe semne după moartea doamnei, moşia trece în stăpânirea 
castelului Rezi, amintit mai sus 34). Să fi fost nobilii Lady si Paul 
de Noogh ascendentii doamnei, dela care ea a moştenit moşia? 
Nu ştim, căci se poate tot aşa de bine s'o fi obţinut prin cumpărare. 
In regiunea Zala se stabilise cu moşii familia de origine germană 
din Carintia Cylli; Henric de Cylli avea numeroase moșii în comi- 
tatul Zala 35). Dacă doamna Mara era din această familie sau în- 
rudită cu ea, ne-am explica anume afirmaţii despre înrudirea lui 
Mircea cel Bătrân cu Vladislav Iagello, a cărui soţie de-a doua a 
fost Ana de Cylli 36). 


Mircea și Vladislav Iagello. Era această doamnă din Ungaria 
transdanubiană o prințesă înrudită, cu Iagelonii? S'ar părea că da, 


de oarece Mircea era înrudit cu Vladislav Iagello. Pe temeiul unei 
scrisori a lui Mircea adresată regelui polon s'ar putea însă trage 
concluzii greşite. Domnul muntean zice asa în stil patetic: „Părin- 
telui meu, marelui rege Vladislav... eu sunt al tău si copiii mei, 
câţi sunt, sânt nepoţii tăi şi copii ca si ai mei“ 37). După unii isto- 
rici ar rezulta de aici că Mircea ar fi fost ginerele regelui Vladi- 
slav, deci doamna lui ar fi fost fiica, acestui suveran polon 38). Ge- 
nealogia Iagellonilor este însă azi prea bine cunoscută, ca să ne 


33) D. Cszanki, Magyarország történelmi földrajza, III, Budapst, 1897, 
p. 117. 

34) ibidem. 

35) Revay, Nagy lexikon, sub Zala. 

36) vezi paragraful urmátor. 

37) Hurmuzachi, Documente, I—2, p. 825. 

38) St. Nicolaescu, Documente inedite dela Mircea cel Bătrân, Bucureşti, 
fără datá, p. 46. 


www.dacoromanica.ro 


91 


mai putem permite asemenea hipoteze. Alti istorici cari n'au înţe- 
les textul, văd în Mircea pe vărul primar al lui Vladislav 3). Cre- 
dem că termenii din scrisoare nu sunt decât forme de respect şi 
politeţă si nu trebuesc căutate într'înşii dovezi pentru legături de 
familie. Totuşi între Mircea şi Vladislav era o rudenie depărtată. 
In tratatul încheiat de domnul Ţării Româneşti cu regele Poloniei 
la 17 Mai 1411, făgăduindu-i ajutor, spune că o face cu atât mai 
mult cu cât e dator şi ca rudă (ymmo magis iam quia consangui- 
nitatis amor hoc facere compellit amicos 40). Ce rudenie putea să 
fie între domnul dela Argeş şi fostul stăpânitor păgân al Litva- 
niei? O legătură foarte depărtată, desigur. D. Onciul credea că e 
vorba de o alianţă de familie între domnul Moldovei Alexandru cel 
Bun şi lagelloni, iar Mircea ar fi fost rudă (cum?) cu domnul 
Moldovei 41). 

In realitate, prin căsătoria fetei lui Nicolae Alexandru voe- 
vod cu Stratimir dela Vidin, a urmat apoi o alianţă de familie cu 
dinastia bosniacă Cotromanici, iar o fiică a lui Ştefan II Cotro- 
manici, Elisabeta, fusese mama celor două regine, Maria a Unga- 
riei şi Hedviga a Poloniei. In acest chip între Mircea și Vladislav 
al Poloniei, ca şi între Mircea şi Sigismund de Luxemburg era o 
depărtată alianţă de familie. Totuşi nu ne îndoim că oricât de de- 
părtată, această legătură era cunoscută de Mircea, el se mândrea 
cu ea şi făcea aluzie la dânsa, când scrie în termeni aşa de vagi 
regelui polon despre înrudirea lor 42). 


39) Hurmuzaki, Documente, I 2, p. 825, traducerea latină greșită a lui 
Kaluzniacki, în care ANEVIOX a tradus cu consobrinus, văr din mame surori, 
de unde confuzia. 

40) Hurmuzaki, Documente, I—2, p. 472. 

41) D. Onciul, Curs litografiat de istoria Românilor, Bucureşti, 1900, 
p. 334. 

42) Al. Ivic, op. cit.,, planga III, cf. şi Homan-Szekfü, Magyar tărtenete, 
III, p. 192. Tabla genealogică a lui S. de Zotta, Familia regală a României 
$i alte neamuri descendenţi din Basarabi în Arhiva genealogică, I, 1912, p. 32 
este complet greşită. Crede că Ecaterina, bunica Barbarei de Cilli, soţia de 
a doua a regelui Sigismund, era fiica Dragodanei (Dorothea) şi a regelui 
Bosniei Stefan Tvarko I. In realitate, ea era fiica lui Stefan banul. Drago- 
dana era fiica lui Stratimir de Vidin, deci vará primará cu Mircea. Pentru 
amănunte, vezi tabla genealogică mai jos. 


www.dacoromanica.ro 


52 


Nicolae Alexandru 





Sefan ban al Bosniei 
(1290 1302) 





v v 
Y» Y Y 
Radu — Ana Vladislav Ştefan II ban 
Y Stratimir 1353 1322—1353 
Minos de Vidin) n + 
V Stefan Y v 
Dorotea — Tvartko [ Elisabeta Caterina 
1339—1391 (Ludovic (Herman 
cel Mare) de Cilly ) 
— 4 v 
v y Herman II 
Maria Hedviga 4 
(Sigismund de (Vladislav Iagello) Barbara 
Luxemburg) căsătorit a doua oară (a doua soție a 


cu Ana vara Barbarei lui Sigismund) 


de Cilly. 


Mai există şi altă înrudire a lui Mircea cu Vladislav: Iagello 
şi cu Sigismund de Luxemburg, adică cu soțiile lor surori, Maria si 
Hedviga de Anjou, anume prin căsătoria lui Vladislav de Oppeln cu 
fiica lui Nicolae Alexandru voevod, Elisabeta, si apoi prin cásáto- 
ria fiicei acesteia cu Iodocus al Moraviei vărul primar al lui Si- 
gismund 4). 








Carol Robert de Anjou Ioan al Boemiei Bolko II Nicolae Alexandru 
Y Y i | Y 
Y Y Y b 
Ludovic cel Mare Carol IV Ioan Vladislav-E]isabeta Radu 
T Y M b de Oppeln Y 

Hedviga Maria-Sigismund de ^ lodocus n Mircea 
(Vladislav Luxemburg. al Moraviei — Elisabeta 

Iagello) 


Rămâne însă loc şi pentru o hipoteză care ar explica altfel 
legătura de rudenie între Mircea şi Vladislav Iagello. Am spus că 
nu ştim care era familia doamnei Mara a lui Mircea, dar este sigur 
că ea era o femeie nobilă din comitatul Zala. Mosiile ei erau ve- 
cine cu Slavonia, unde domnea cu puteri regesti familia Cilly. A- 
ceastă familie îşi întindea autoritatea prin înrudiri şi în comitatul 
Zala 44). La 1400, după moartea reginei Hedviga, Vladislav Iagello 


43) Dabrowski, Elisabeta Lokietiekówna, p. 324 şi 328. 

44) Vezi harta Ungariei la 1433 cu zonele de influenţă ale diferitelor 
familii. Zala e arătată în zona familiei Cylli (Homan- Szekfü, op. cit., III—1, 
p. 224). 


www.dacoromanica.ro 


53 


se recăsători cu Ana de Cilly fiica lui Wilhelm din familia aceasta 
originară. din Carintia. Familia Cylli era înrudită cu multe case 
regesti. Sigismund de Luxemburg al Ungariei, după moartea Ma- 
riei, se recăsători şi el cu Barbara de Cylli vară cu Ana (căsătoria 
aceasta, are loc la 1401). Despre Barbara istoricul Bonfinius spune 
aceste cuvinte puţin amabile pentru onoarea unei femei: „Indomi- 
tae libidinis mulierem, quae inter adulteros publice vitam duxit, 
prostitutoque pudore viros saepius petiit quam petantur“ 45). Este 
posibil să fi existat o rudenie între această familie si doamna lui 
Mircea (pentru legăturile familiei Cylli cu Sigismund de Luxem- 
burg și Vladislav Iagello, vezi tablele genealogice de mai sus). 
Adaog că Mircea cunoscuse personal pe unul măcar din conții de 
Cylli, pe Herman II, tatăl reginei Barbara, cu care luptase alături 
la Nicopole. 

Staicu. Fratele lui Mircea. Când Mircea a dat marele său hri- 
sov mânăstirii Snagov de pe insula din Codrii Vlăsiei, el a întărit 
călugărilor şi egumenului Lazăr satul Ciulinita pe valea Buzăului, 
sat pe care-l dăruise mânăstirii „fratele domniei mele“ si apoi se 
citește în document abia vizibil „jupan“ şi un alt cuvânt este şters 
de tot 46). Acum o sută de ani un funcţionar al Arhivelor Statului 
scria în legătură cu acest document: „Numele, cu toate că este în- 
tr'adins ras, însă tot se cunoaște din urmele ca umbră rămasă ale 
literelor că a fost Staico“. Numele Staico a fost citit apoi şi de ex- 
pertul grafic H. Stahl la lumina lămpii de quartz pe o fotografie 
mărită 47). 

Asa dar, Mircea a avut un frate, de sigur mai mic, care era 
jupan, adică în rândul boierilor, cu moşii pe valea Buzăului, un 
om cucernic care dăruia din avutul său mânăstirii pentru mântui- 
rea sufletului. In pomelnice şi în cronici numele lui nu se ivește şi 
mai multe nu putem spune despre dânsul 48). 

Mihail voevod coregent. Mircea a avut un fecior Mihail, care 
apare alături de dânsul pe fresca dela Cozia, atât în biserica prin- 


45) Bonfinius, Historia Panonica, Colonia, 1690, p. 503. 

46) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Româneşti, p. 91—93. 

4T) St. Nicolaescu, Vechimea mânăstirii Snagov, în București, I, 1935, 
p. 109—111, citise Stan. 

48) H. Stahl, în expertiza grafică asupra documentului Snagovului spune 
că cele două cuvinte: „jupan Staico“ au fost adăogate mai târziu cu altă 
cerneală mai puțin rezistentă şi de aceia s'au șters. Pe locul unde s'au adăo- 
gat ele nu era scris nimic, ci fusese lăsat loc alb. Stahl afirmă că adaosul 
a fost făcut de aceiași mână ca aceia care a scris documentul. 


www.dacoromanica.ro 


54 


cipală, cât si în capela bolnitei, un tânăr subţire de 12—13 ani cu 
plete lungi. Una din fresce îl înfăţişează cu o haină visinie închisă. 
sub o mantie lăsată pe umeri si încheiată la un nasture, pantaloni 
strâmpţi, costum occidental, o coroană imbodobità cu perle mici în 
cap şi o sabie scurtă atârnată de cingătoarea dela brâu. Mâinile le 
ţine la piept în semn de rugăciune. In cealaltă frescă e în haine de 
sărbătoare brodate cu aur, cu flori mari rotunde aurite si stilizate, 
coroana mai mare de aur; el susține cu o mână alături de tatăl 
său chipul mânăstirii Cozia 4). 

Acest tânăr a fost coregent al lui Mircea în sarcina grea de 
a conduce ţara, apoi pentru scurt timp a domnit singur în scaun, 
după moartea tatălui său. In hrisoavele lui Mircea dela o vreme 
apare menţiunea fiului său Mihail, de obicei arătând că dania și 
porunca domnească să se fie „cât va trăi domnia mea şi cât va 
trăi fiul domniei mele, Io Mihail voevod“. Alte ori, cel care va călca 
porunca domnească era ameninţat cu „pedeapsă si urgie dela dom- 
nia mea, ca călcător şi neascultător al hrisovului domniei mele si al 
fiului domniei mele, Mihail voevod“ 50). Nu se poate sti precis in 
ce an a fost asociat la domnie Mihail voevod. In orice caz este vorba 
de o asociere, căci pe clopotul dela Cozia stă scris: „In zilele ma- 
relui Io Mircea voevod şi ale lui Mihail voevod“ 51). Pe temeiul unor 
documente greşit publicate şi greşit datate, s'a crezut că încă dela. 
începutul domniei Mircea şi-a luat alături pe fiul său, împărțind cu 
dânsul puterea 52). In documentele datate ale lui Mircea între anii 
1387 si 1407 53), nu se pomeneşte numele lui Mihai; în schimb în- 
tr'un hrisov al lui Mircea din 1409 şi în cele următoare el este amin- 
tit. Socotim deci cu aproximaţie că anul asocierii la tron al lui 
Mihai este 1408, cu zece ani înainte de moartea tatălui său. Când s'a 


49) Cf. reproduceri la Iorga, Portretale domnilor români, Sibiu, 1930, 
Nr. 7—8. Iorga trece în legendă Mihăilă voevod, înțelegând greşit litera cirilică, 
b din inscripţie, care la sfârşitul cuvântului mar valoarea fonetică 

50) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 97 şi 98. 

51) St. Nicolaescu, Cercetări arheologice, Bucureşti, fără dată, p. 6. 

52) I. Minea, Politica orientală a lui Sigismund, p. 158. Astfel într'o 
copie a unui document din Argeș, 27 Decembrie 6900 (Hurmuzaki, Documente, 
I—2, p. 341) data se poate corecta pe baza listei boierilor. Cf. P. P. Panai- 
tescu, op. cit., p. 85 nota. Iorga, Istoria Românilor, III, p. 307 pune asocierea 
încă din 1399, dar documentul citat de dânsul nu e din acel an, ci din 1409. 

53) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 41—73. 


www.dacoromanica.ro 


55 


urcat singur în scaun era un om matur, avea doi fii, pe Radu şi 
pe Mihai 54). 

In timpul domniei lui Mircea şi a lui Mihai împreună s'au bă- 
tut monete de argint în Tara Românească, care au pe față numele 
lui Mircea, iar pe revers pe al lui Mihai, ca să arate astfel asocierea 
la domnie 55). Asocierea la tron era un obicei destul de răspândit 
în aceea vreme si o găsim atât la Paleologii din Bizanţ, cát si la 
Nemanizii din Serbia. Mihail fusese uns ca.domn de ierarhii bi- 
sericii într'o solemnitate de înscăunare; în hrisovul pe care-l dă el 
în Târgoviște în calitate de coregent, spune precis: „Eu cel întru 
Hristos Dumnezeu binecinstitorul și de Hristos iubitorul şi de Dum- 
nezeu uns, Io Mihail voevod, fiul prea dulcelui Io Mircea, bine cre- 
dinciosul si de Hristos iubitorul si autocratul mare voevod“ 56). Deci 
Mihail nu era autocrator, ci numai tatăl său avea drept la acest 
titlu; el dă porunci și hrisoave cu pecetia lui, dar „cu voia părin- 
telui domniei mele“. Totuși are drept să amenințe cu urgie si pe- 
deapsă pe cei ce nu se vor supune poruncii lui, „ca să se înveţe si 
alţii să asculte de cuvânt şi să nu se împotrivească“ 57). Situaţia 
lui Mihail era deci subordonată tatălui său, nu era un asociat cu 
drepturi egale. El avea însă rosturi deosebite, pe semne că o parte 
din oaste era sub conducerea lui şi el avea altă reședință decât 
tatăl său. Mircea stătea la Argeş în vechea capitală; aproape toate 
hrisoavele sale sunt date din acest oras (sunt si unele hrisoave izo- 
late date de Mircea cu prilejul unor călătorii la mânăstirea Cozia, 
Tismana, la Giurgiu, la Câmpu-Lung), la Argeș a şi murit probabil 
marele domn, nu departe peste dealuri de mânăstirea Cozia, locag 
de veci al trupului său. Mihail în schimb stătea la Târgoviște, ora- 
sul comercial, care deţinea pe valea Ialomitii si a Dâmboviţii ne- 
gotul cu Braşovul prin pasul Branului. Hrisovul său ca asociat la 
domnie e dat din Târgovişte, el face o danie mânăstirii Cozia de 


54) Ibidem, p. 114. Unii istorici afirmă că Mihail a trăit la Bizanţ, 
înainte de a fi coregent al tatălui său. Minea, op. cit. p. 158, nota 2 şi N. 
Iorga, Geschichte des rumänische Volkes, I, p. 304. In realitate, fiul lui Mircea 
pomenit la Bizanţ de cronicarul Ducas, care nu-i dă numele, nu este Mihail, 
căci cronicarul spune lămurit că prezența lui acolo era sub împăratul Ioan VIII 
Paleolog, adică după 1425, dată la care Mihail nu mai era în viață. Ducas, 
ed. Bonn, p. 201. Cf. D. Russo, Studii greco-române, București, 1939, II, p. 520. 

55) C. Moisil, Monetăria Țării Româneşti, în Anuarul Institutului de 
Istorie Naţională, III, Cluj, 1926, p. 154. 

56) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 103. 

57) ibidem, p. 104. 


www.dacoromanica.ro 


56 


zece case de şerbi, „din însăși casa domniei mele şi din însuși ora- 
sul domniei mele“, îi scuteste de dări si prestații, „câte se află în 
orașul domniei mele Târgovişte“ 55). Tàrgovistea era deci oraşul 
lui Mihail, acolo stetea el cu curtea lui deosebită. De acolo dá ei 
porunci „slugilor domniei mele dela Cetatea Dâmboviţei şi vame- 
şilor dela Rucăr şi dela Bran“, să fie în pace cu negustorii dela 
Braşov, „ca să nu se mai plângă de voi de-acum înainte părintele 
domniei mele... căci de voi mai auzi niscaiva vorbe dela părintele 
domniei mele din pricina vorbelor voastre, domnia mea are să facă 
mare rău celui ce-i va fi supărat pe nedrept“ 59). Mircea era deci 
cel ce primea plângerile de peste graniţă, căci în nici unul din ac- 
tele externe ale lui nu e pomenit fiul asociat la domnie, nici în 
alianțele cu Polonia, nici în privilegiile de comerţ ale Braşovului 
şi Lembergului; domnul cel bătrân singur reprezenta ţara în faţa 
streinilor. Dar acel care executa pedepsele şi lua măsuri pentru 
sectorul Dâmboviţei şi al drumului negustorilor braşoveni era Mi- 
hail, de aceia el chiar dă o poruncă privitoare la procesul Râşno- 
venilor în timpul vieţii părintelui sáu 6). 

După moartea lui Mircea, Mihail nu s'a mutat la vechile curţi 
strămoşeşti dela Argeş, ci a continuat să rămâie la curtea nouă din 
Târgovişte 91). După el au rămas acolo, în oraşul mai bogat aşe- 
zat pe drumul mare de negoţ si domnii următori. Astfel se explică 
schimbarea capitalei ţării dela Argeş la Târgovişte. Mircea a stat 
până la moarte în vechea capitală, iar fiul său stătea ca asociat în 
Târgovişte; dela urcarea în scaun a acestuia, la 1418, Tárgovistea 
rămâne definitiv capitala ţării. De altfel călătorul german Schilt- 
berger care a luat parte la lupta dela Nicopole, spune foarte clar: 
„Eu am fost şi în Valahia şi în cele două capitale din Valahia, care 
se numesc Agrisch (Argeş) si Tiirkoisch (Târgovişte) “ 62). 

Asocierea la domnie si împărțirea atribuţiilor stăpânirii se ex- 
plică în parte prin greutăţile şi primejdiile din acele vremi destul 
de grele. Dar de obicei asocierea la domnie înseamnă și o asigurare 


58) ibidem, p. 103. 

59) I. Bogdan, Relaţiile Tarii Românești cu Braşovul si Tara Ungu- 
reascá, I, București, 1905, p. 6—7. 

60) ibidem, p. 7—8. 

61) Hrisov din acel oraș la 22 Iunie 1418, P. P. Panaitescu, op. cit., p. 114. 

62) H. Schiltberger, Reisebuch, ed. Langmantel, Tübingen, 1885, p. 52 
Cf. si Mincu Popescu, Studiu asupra lui Mircea ce] Bătrân, Bucureşti, 1855, 
p. 54 55, care afirmă că Mircea a fost cel care a mutat capitala la Târgo- 
vitte şi la București (?). 


www.dacoromanica.ro 


57 


pentru stabilitatea moștenirii la tron. Ca în toată istoria noastră 
veche tronul era electiv, ca şi în ţările vecine de altfel. Alegerea o 
făceau boierii si clerul între diferitii membrii ai familiei domni- 
toare, căci fiul mai mare n'avea un drept de întâietate, dovadă ale- 
gerea lui Radu, care a urmat după fratele său Vladislav si a lui 
Mircea însuşi după fratele său Dan, deşi acesta avea mai mulți fii. 
Pentru a asigura domnia fiului său, Mircea l-a uns domn, desigur 
cu asentimentul boierilor, încă în timpul vieții sale. 

Alti fii ai lui Mircea cel Bătrân. Cronicarul bizantin Chalko- 
kondyl vorbind de Mircea spune: „Având adesea, legături în afară 
de căsătorie, a lăsat nu puţini fii nelegitimi în Dacia, cari după 
moartea lui s'au apucat să se lupte între ei pentru domnie“ 63). 
Aceiaşi observaţie o face si alt cronicar bizantin, Ducas, care spune 
despre Mircea cá „ducând o viaţă desfrânată, a avut mulţi copii 
naturali“ €). 

Precum se stie, în țările române si fiii neligitimi aveau drept 
să fie aleși domni la fel cu cei născuţi din cununie. Unii dintre fiii 
lui Mircea au domnit mai târziu în scaunul Țării Româneşti, astfel 
Radu zis Prasnaglava, care domneste dela 1421, fiul „sfânt rāpo- 
satului părintelui meu, domnul Mircea, voevod“. Intre boierii aces- 
tuia si nu în primul loc, se ivește un Stan „unchiul voevodului" 6), 
care este pesemne fratele mamei lui. Apoi Alexandru vodă zis Aldea 
se intitula si el fiu al lui Mircea, luând scaunul domniei la 1431 96). 
Urmașul sáu Vlad Dracul avu o domnie mai lungă (1431—1447) si 
era si el fiul lui Mircea 97). Asa dar, patru fii ai lui Mircea au dom- 
nit succesiv în Tara Românească: Mihail, Radu, Alexandru si 
Vlad. Nu știm afară de Mihai, dacă aceștia erau fii legitimi sau 


63) L. Chalkokondyl, ed. Darkó, Budapest, 1922, p. 73. 

64) Ducas, ed. Bonn, p. 201. O notă comică aduce în legătură cu aceste 
ştiri D. Bolintineanu: „Marele Mircea era supus unei slăbiciuni ruginoase 
pentru bărbaţii ce ursita alege spre a îndrepta lucrurile omeneşti: El iubea 
femeile cu deosebire“! D. Bolintineanu, Vlad Ţepeş şi Mircea voda cel Bătrân, 
ed. II, Bucureşti, 1870, p. 9%. 

65) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 128. 

66) ibidem, p. 165. 

67) ibidem, p. 184. Cronicarul austriac E. Windecke, Historia vitae im- 
peratoris Sigismundi, ed. von Hagen, Leipzig, 1886, p. 155, cap. 206, vorbind 
de Vlad Dracul numit de Sigismund domn al Țării Românești îl numeşte Merz 
weyden, iar pe tatăl său, adică pe Mircea, Pankratius de Weise (cel înțelept). 
Giurescu, Istoria Românilor, I, p. 421 crede greşit că Pancratius ar fi Radu, 
tatăl lui Mircea. 


www.dacoromanica.ro 


58 


copii din flori. Unul dintre ei, probabil Vlad, este fiul lui Mircea 
pomenit de cronicarul bizantin că venise la curtea împărătească din 
Constantinopol încă din anul 1410 şi ceruse ajutor pentru preten- 
dentul otoman Musa 98). Tot Vlad se afla la curtea împăratului bi- 
zantin Ioan VIII Paleolog (1425—1448) ca ofițer împreună cu alti 
tineri valahi destoinici, în mânuirea armelor 6). Un fiu al lui Mir- 
cea, al cărui nume nu-l cunoaștem a fost dat ostatec la Turci, la 
curtea sultanului Mahomed I în 1417, când, la sfârșitul domniei, 
marele domn s'a închinat Turcilor 70). 

Dintre nepoţii lui Mircea, fiii lui Dan I, unul dintre ei, Dan, a 
stat si el la Bizanţ si se afla acolo la moartea unchiului său. El se 
luptase vitejeste cu Turcii în oastea grecească si împăratul Manuel 
Paleolog îl trimise la 1422 cu o corabie a lui la Cetatea Albă, ca 
să-şi recapete domnia ţării 71). Un alt fiu al lui Dan I, Ioan, „fiul 
răposatului Danciul voevod“, se afla, desigur fugar, la Raguza, în 
1397 72). Această ramură a familiei lui Mircea era oarecum exilată, 
din ţară, deși Dan II, înainte de plecarea sa la Constantinopol slu- 
jise câtva timp în oștile unchiului sáu. De asemenea între principii 
pribegi, trebue să socotim şi pe acel Vlad, pe care îl aduse în scau- 
nul ţării Baiazid și care a domnit ca uzurpator între 1394— 1396. 
El era foarte probabil tot un fiu al lui Dan 73). Cu aceasta se în- 
cheie lista membrilor cunoscuţi ai familiei lui Mircea 71). 


68) Chalkokondyl, ed. Dark6, p. 160 161. Vezi mai jos, cap. ultim. 

69) Ducas, ed. Bonn, p. 201—202 si D. Russo, op. cit., II, p. 520. 

70) Vezi mai jos, Partea II-a, capitolul ultim. 

71) Ducas, loc. cit. Faptul e pus în legătură cu asediul Constantinopo- 
lului în 1422. 

72) N. Iorga, Notes et extraits pour servir à Phistoire de croisades, II, 
București, 1899, p. 70. 

13) Vezi mai jos, p. 254—255. 

74) D. Onciul, Negru Vodă, în Convorbiri Literare, XXIV, 1890, p. 1096, 
nota 1, a presupus existența unei legături de rudenie între Mircea. şi Paleo- 
logii dela Bizanţ. Anume, Maria sora lui Stratimir a fost căsătorită cu îm- 
păratul Andronic IV Paleolog (1376—1379). De oarece Stratimir era fiul Teo- 
dorei, fiica lui Basarab Voevod, ar urma, după Onciul, că Radu tatăl lui Mir- 
cea ar fi fost văr primar cu împărăteasa Bizanțului, Maria. In realitate însă, 
Maria Paleolog n'avea sânge românesc. O spune lămurit cronicarul bizantin 
contemporan Nicefor Gregoras, care arată că Maria era fiica din a doua 
căsătorie a lui Ivan Alexandru, adică nu a româncei, ci a Teodorei, evreica 


www.dacoromanica.ro 


59 


CAPITOLUL III. 
POPULAȚIA ȘI CLASELE SOCIALE SUB MIRCEA CEL BĂTRÂN. 


Populaţia Țării Românești. Este de folos pentru înțelegerea- 
unei epoci să începem prin studiul elementelor structurale ale isto- 
toriei, adică acelea care privesc cadrul geografic şi uman, societatea. 
si instituţiile ei, în care se mișcă viața politică si cea individuală. 
De sigur, cel mai important element structural al istoriei este cel 
activ, populația, cu numărul si energia ei. 

Întemeierea celor două principate româneşti, Tara Româ- 
nească și Moldova, în veacul al XIV-lea, a avut mai multe cauze si 
este rezultatul unui complex de fapte politice și economice, despre 
care nu ne putem ocupa aci. Dar un lucru este sigur, pentru ca. 
dela forma de viață de triburi să se treacă la o organizare de stat, 
a trebuit să se producă o mare creştere a populaţiei, adică o înde- 
sire a ei. Evul-Mediu în toată Europa a cunoscut, începând cu se- 
colul al XII-lea, o neîntreruptă creştere a populaţiei, care cores- 
punde unei opere de destelinare a pădurilor si de colonizare de lo- 
calităţi noi. Această creștere care revarsă spre Răsărit pe coloniştii 
germani în Ungaria, Ardeal, Polonia si Rusia, se oprește pela 
1300 din diferite cauze (în special, marile epidemii, atingerea nive- 
lului maxim al bogățiilor comerțului mediteranian) !). 

Dar în Răsăritul Europei această perioadă de două veacuri 
de creştere a populaţiei, începe mai târziu, când încetează năvălirile 





botezată (Nicefor Gregoras, ed. Bonn, II, p. 557 558). Spita genealogică a 
acestei înrudiri vitrege a lui Mircea cu Paleologii, ar fi deci următoarea: 











Basarab 
Y 
Alexandru Theodora-Ivan Alexandru-Theodora Ioan V Paleolog 

v evreica. v 
Radu | 

Y Y 
Mircea Maria-------Andronic IV Manuel IX 

Y (1391—1425) 
Ioan VII Paleolog 
(1390). 


Cf. Averchie Papadopulos, Versuch einer Genealogie der Palaiologen, Speyer, 
1938, tabla genealogică. 

1) Vezi luminoasa expunere a acestui fenomen la H. Pirenne, în La fin- 
du Moyen-Age, în colecţia Peuples et eivilisations, Paris, 1931, p. 13—14. 


www.dacoromanica.ro 


60 


mari, deci la sfârşitul veacului al XIII-lea şi ţine deasemenea până 
mai târziu, adică la mijlocul veacului al XV-lea. Numai prin exis- 
tenta acestei perioade de creştere se explică marile creaţii simultane 
de energie naţională din această parte a continentului: crearea 
unui stat polon unitar, refacerea Ungariei după dezastrul suferit 
dela 'Tătari, crearea imperiului sârbesc al lui Stefan Duşan, înte- 
meierea Țării Românești şi perioadele de mărire ale lui Mircea si 
Ştefan. Cucerirea otomană cu tăierea drumurilor de comerţ, ex- 
ploatarea supuşilor, războaiele permanente, a pus capăt si aci aces- 
tei propăşiri de origină demografică. 

Trebue să observăm însă cá în Moldova, întemeiată mai tár- 
ziu, creşterea populaţiei a început si ea mai târziu si a ţinut mai 
mult timp. In Moldova putem urmări documentar opera de colo- 
nizare de sate „în pustiu“, de destelinare de codri, mai ales în par- 
tea de Răsărit, si anume până pe la 1550, pe când în Tara Romáà- 
nească nu putem găsi în documente nimic asemănător. Aceasta în- 
seamnă că în această ţară mai depărtată de stepele Răsăritului, mai 
în organică legătură cu sudul balcanic si cu Ardealul, populaţia 
avea aşezări mult mai vechi, în sensul că desimea populaţiei ajun- 
sese mai de vreme foarte mare, în legătură cu posibilităţile econo- 
mice ale vremii. Este adevărat că un călător burgund, Jean Wawrin, 
care a fost cu corăbiile cruciate pe Dunăre în sus în anul 1445, 
socoate populaţia ţării rară, cel puţin în unele părţi: „la Vallaquie... 
ang grant et spacieux pays, mal peuplé en aulcunes marches" 2). 
Fireşte însă că Wawrin judecă în comparaţie cu Burgundia, ţara 
cea mai înfloritoare pe atunci a Europei, dar trebue să reținem 
observația că populaţia era inegal repartizată, desigur din pricina 
existentii pădurilor mari si a stepei Bărăganului. 

Datele ne lipsesc aproape cu totul, pe temeiul cărora să pu- 
tem trage concluzii: asupra numărului populaţiei Țării Românești 
în timpul lui Mircea. Ştim totuși că oastea ţării era destul de nu- 
meroasă. Cifre avem abea pentru vremea lui Vlad Țepeș, vreo 40 
de ani după moartea lui Mircea, deci într'o epocă destul" de apro- 
piată. Atât rapoartele venețiene, cát si un scriitor, de Thomasiis, 
socotesc că oastea domnului Țării Românești se ridica atunci la 
30.000 de oameni 3). Fiind vorba de oastea opusă Turcilor, la care 
trebue să adăugăm şi diferite garnizoane interne şi la alte granițe, 


2) Wawrin, La campagne des croisés sur le Danube, ed. Iorga, Paris. 
1921, p. 89. 
3) I. Bogdan, Vlad Țepeș, Bucureşti, 1896, p. 28. 


www.dacoromanica.ro 


61 


ajungem la un total probabil de 40.000. Din cauza sistemului de 
recrutare întrebuințat atunci, „oastea cea mare“, adică obligaţia tu- 
turor satelor şi oraşelor să vie la luptă, trebue să socotim un pro- 
cent al populaţiei de aproape 10% (deşi drumurile rele, mijloacele 
de comunicaţie slabe împiedecau sosirea la timp a satelor mai izo- 
late). Așadar populaţia Țării Româneşti ar fi de vreo 4—500.000 de 
oameni pentru vremea lui Vlad "Ţepeş, poate ceva mai mare sub 
Mircea, după care au fost atâtea războaie şi pustiiri. Fireşte că 
această cifră este foarte aproximativă şi nesigură, în starea de azi 
a cercetărilor. 

Mai interesante pot fi constatările privitoare la vechimea aşe- 
zărilor omeneşti şi la repartiția lor. In primele documente date de 
domnii munteni in veacul al XIV-lea, se văd proprietăţi străvechi. 
Pe la 1369, aflăm între satele întărite de Vladislav vodă mânăstirei 
Vodița, satul lui Costea, Topolnița, sat care fusese odinioară al unui 
Costea, apoi al domnului (nu se menţionează o cumpărare), apoi 
al mânăstirei si ,,selistele", adică locuinţele vechi, azi părăsite, pe 
Bahna 4). La 1388 într'un hrisov al lui Mircea se vorbeşte de ,se- 
listea Stăncişoara pe balta Bistretul, pe dealul unde a fost odinioară 
satul Bresnita" 5). Asa dar în regiunea bălților oltene de pe Du- 
năre erau im veacul al XIV-lea sate care în decursul vremilor avu- 
seseră o lungă viaţă, în care își schimbaseră numele. Localitatea 
Tismana era la 1385 împărțită în două cartiere, al Ligásestilor si 
al Rusestilor, proprietarii de odinioară, de ale căror drepturi nu 
se pomeneşte nimic în acte, dovadă că erau de mult apuse 6). Toate 
arată o viață aşezată cu rădăcini străvechi, desigur dinaintea în- 
temeierii ţării. 

Repartizarea populaţiei pe regiuni. Vechea noastră istoriogra- 
fie credea într'o coborâre treptată a populaţiei dela munte spre 
şesul dunărean, o „descălecare' adică, care ar fi fost şi cauza fun- 
dării statului. O asemenea hipoteză asupra mişcării populaţiei ro- 
mâneşti nu are temeiuri documentare. Se poate dimpotrivă dovedi 
că în primele decenii după întemeiere, regiunea dunăreană era in- 
tens populată, cum vom vedea mai jos. Nu se poate prin nimic 
urmări o mare mişcare de populaţie dela munte spre ses, nici în 
sens invers, dealtfel. Aspectul etnografic al Țării Româneşti, aşa 
cum reiese din cele mai vechi documente este acela al stabilității 


4) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Româneşti, p. 3T. 
5) ibidem, p. 44. 
6) ibidem, p. 41. 


www.dacoromanica.ro 


62 


populaţiei din vechime. Mai slab populate erau desigur regiunea 
pădurilor mari şi aceia a stepei. Pădurile cuprindeau atunci Te- 
leormanul, al cărui nume cumanic însemna pădure cumplită, apoi 
regiunea centrală Vlasca-Ilfov, unde era codrul Vlăsiei, adică al 
Valahilor. In veacul al XV-lea Snagovul era în loc retras, lac în- 
conjurat de codri, iar Bolintinul, la S. V. de București, între Argeş 
şi Neajlov, e numit în documente „mânăstirea din pădurea cea mare, 
peste apa Argeșului“ 7). La răsărit de cursul inferior al Dâmbo- 
viței si la Sud de Ialomiţa era stepa Bărăganului, care n'a fost co- 
lonizată decât în veacul al XIX-lea. Totuși aşezări de sate se aflau 
pe Neajlov si Teleorman încă din prima jumătate a veacului al 
XV-lea, poate mai vechi: satul lui Berilă pe Neajlov si Mircestii la 
Teleorman, unde era un boier mare, care nu stetea în pustietàti, 
Radu banul 8). In schimb, din actele de proprietate ale mânăstirilor 
oltene, aflăm de existenţa, pe vremea lui Mircea al unui mare nu- 
măr de sate vechi, din care cele mai multe există şi azi, în regiunea 
dealurilor din Mehedinţi, Gorj, Vâlcea şi Argeș. Multe proprietăţi 
de sate mánástiresti se aflau atunci și pe vremea primilor urmaşi 
ai lui Mircea şi în partea centrală și răsăriteană a ţării, mai multe 
pe valea Dâmboviţei, mai puţine pe a Prahovei, mai rar folosită pe 
atunci ca drum de legătură. In valea Teleajenului si a Slănicului, 
la Máneci, Verbilău, Stănești si Dealu Mare erau atunci o serie de 
boierinasi privilegiați 9). Am văzut că un frate al lui Mircea avea 
proprietăţi pe valea Buzăului. 

Dar ceiace este mai interesant este desimea satelor vechi pe 
valea Dunării şi la bălțile de pe malul fluviului. In părțile Giurgiu- 
lui era o mânăstire Strugalea, clădită de un boier Gal; din aceste 
părţi era şi Baldovin logofătul lui Mircea si alti boieri mari, ,,ju- 
pani“, care obţin un privilegiu dela domn pentru satul dăruit de ei 
mânăstirii, Pulcovát pe Dunăre 10). 

Mânăstiri depărtate de Dunăre, Cozia sau Tismana căutau să 
obtie dela domnie sate şi bălți în regiunea gurilor Ialomiţei, unde 
nu le era aproape călugărilor să vie, ceiace arată bogăţia acestor 
regiuni foarte populate. Cozia avea o moară la Giurgiu, alta la Ca- 
talui si toată regiunea de bălți dela Săpatul până la gura Ialomiţei. 
Cred că Săpatul era lacul numit azi Călărași (după orașul ce nu 


T) ibidem, p. 168, 186. 
8) ibidem, p. 197. 

9) ibidem, p. 147. 

10) ibidem, p. 106. 


www.dacoromanica.ro 


63 


exista atunci), pentrucă în legătură cu el dă Mircea o poruncă că- 
peteniilor din Silistra 1). La bălțile Dunării era venitul vămii de 
peste, dar si dela stupi, amenzi si dusugubine pentru crime, pres- 
taţii, care toate aduceau un venit bun, ceiace arată o populaţie 
deasă în acele locuri. Privilegiul domnesc vorbește pe la 1403—8 de 
păstorii dela bălți, deci de pe atunci erau mocanii care treceau din- 
colo, în Dobrogea. Tot în acel document e vorba de „oamenii boie- 
rilor mari şi mici", ce se află la bălți 12,. Sate așezate pe marginea 
bălții, Vládenii, Făcăienii si mai sus pe Ialomiţa ca Frăţileştii, sunt 
pomenite în documentele din veacul al XV-lea :3). Sate la Dunăre 
spre Ialomiţa pe vremea lui Mircea au nume ca Lumineni, Cor- 
neni, Cărăreni, care arată o colonizare din alte sate ce se chemau 
Cărarea, Cornul, dar altele au nume foarte vechi ca Catalui, Cor- 
nul, Orlea !4). Balta Cábála a Coziei este si azi aproape de Dunărea 
propriu zisă, spre satul dobrogean 'Topalul. In mijlocul acestei re- 
giuni bogate se afla Târgul de Floci pomenit în secolul al XV-lea, 
târgul lânei, al păstorilor care veneau la baltă. 

In schimb, Tismana poseda o serie de bălți oltene, ca Potelul 
şi Bistrița, vămile dela Calafat și Vadul Cumanilor, precum şi ora- 
sul Bistrița, nu departe de Severin, azi un simplu sat 15). 

Pe Dunăre umblau corăbii mici românești, pe care cronicarul 
burgund le nuraeşte' ,manocques'": ,Valahii ne-au adus 40—50 de 
corăbii numite manocques (monoxile), care sunt dintr'o singură bu- 
cată, ca albiile de porci, lungi și strâmte si încap în ele, în unele 
mai multi Valahi, în altele mai puţini“ 16).. Se aflau pe malul ro- 
mânesc al Dunării numeroase vaduri, adică schele cu loc de oprire 
al corăbiilor si de trecere, vaduri amintite între Severin si Brăila 
în privilegiul lui Mircea pentru Lioveni 17). 

Așa dar, regiunea malurilor Dunării era din cele mai populate 
din stăpânirile lui Mircea, desigur prin legăturile de schimb natu- 
ral ale populaţiei cu malul opus, dobrogean și bulgăresc. 

Drumuri și orașe. După cronicarul bizantin Chalkokondyl, Ro- 
mânii din tara lui Mircea locuiau mai mult în sate si se ocupau 


11) ibidem, p. 83. 

12) ibidem, p. 83. 

13) ibidem, p. 266. 

14) ibidem, p. 80. 

15) ibidem, p. 124. 

16) Wawrin, La campagne des croisés, p. 53. 
17) Hașdeu, Arhiva Istorică, I 1, p. 3. 


www.dacoromanica.ro 


64 


cu păstoritul 18$). Desigur că pe atunci, mai mult ca acum, Tara Ro- 
mânească era un ţinut țărănesc, dar nu cu totul: exista o serie de 
oraşe, centre comerciale: Argeșul (numit mai târziu Curtea de Ar- 
ges), Târgoviştea, Severinul, Bistriţa. Târgul Jiului, Râmnicul 
(Vâlcii), Câmpul Lung, Piteşti, Giurgiu, Brăila, Turnu (Măgurele). 
Abea peste o jumătate de veac după moartea lui Mircea apar Bu- 
cureştii si Craiova, care nu erau oraşe pe vremea lui şi încă peste 
veacuri se ivesc Ploieştii (pe la 1600). Târgşorul, lângă Ploieştii de 
azi, era pe vremea lui Mircea un oras nou, întemeiat poate chiar 
de dânsul. In privilegiul dat Braşovenilor la 1413, el menționează 
vama, dela Târgşor, dar în privilegiul voevodului ardelean Ştibor, 
care este temelia privilegiului lui Mircea 1), acest oras este numit 
Forum Novum (târgul nou) 2%). De aci hipoteza noastră cà Târg- 
sorul a fost întemeiat de Mircea. Oraşele erau legate prin drumuri 
pentru cărăușşi, negustori si slugi domnești. Asa soséaua județeană, 
de azi Cámpu-Lung—Arges prin Berivoesti e foarte veche, la Beri- 
voesti era moşia boierului lui Mircea, jupân Radul 2:). E interesant 
de observat că la Argeș, drumul spre Râmnic, peste Argeş porneşte 
din fata porții curților domneşti, pe care va fi mers adesea Mircea 
(il găsim la Râmnic cu egumenii și boierii lui Ja 1389) 22) si pe 
acest drum a fost dus în ultima sa călătorie spre locul de veci şi 
de odihnă dela Cozia. La fel, la Târgovişte chiar în fața porţilor 
curților domneşti începe drumul, care si azi urmează pe şleahul cel 
vechi, spre Câmpu-Lung, din valea Dâmboviţei în a Ialomiţei, drum 
de negoţ ce păstrează si azi pe margeni, dovada vechimii sale, ar- 
borii străvechi şi crucile de piatră. Vechea cetate a Târgoviştei, 
înconjurată cu un val si cu butuci de lemn împletiți, avea patru 
porti, dela care porneau patru drumuri străvechi: poarta Argesu- 
lui, poarta Cámpu-Lungului, a Bucureştilor si a patra spre Mână- 
stirea Dealului 23). 


Când oastea lui Sigismund al Ungariei a venit în ţară impo- 
triva Turcilor, ea a trecut prin Bran, pe la Cámpu-Lung, pe calea. 


18) Chalkokondyl, ed. Darkó, p. 71. 

19) Vezi mai jos, p. 96. 

20) Zimmerman, Werner, Müller, Urkundenbuch zur Geschichte der 
Deutschen in Siebenbürgen, IV, p. 546. 

21) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Româneşti, p. 19. 

22) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 102—103. 

23) V. Drághiceanu, Monumentele istorice din jud. Dâmboviţa, Bucu- 
resti, 1912, p. 11. 


www.dacoromanica.ro 


65 


spre Turnu-Măgurele, trecând probabil si prin Târgovişte. Dar dru- 
mul de negof cel mai însemnat era drumul Brăilei, prin Bran, Târ- 
goviste, unde era principalul punct de vamă pentru negustorii bra- 
şoveni 24), apoi spre Brăila, trecând prin Târgşor, Gherghița, Va- 
lea Ialomiţei, Oraşul de Floci și spre Nord la Brăila (cu o variantă 
de prescurtare prin Buzău) 25). Acesta era pe vremea lui Mircea 
principalul drum de comunicaţie al ţării, care ducea la portul $i ce- 
tatea Brăilei, aşezată în locul cel mai favorabil pe un ieşind înalt 
de pământ, de-asupra locului unde se unesc braţele Dunării, domi- 
nând regiunile joase ale luncilor. 

Oraşele erau ale domniei, administrate separat de un vornic 
domnesc, un pristav pentru iarmaroace, un birar pentru strângerea 
birurilor, un folnog (administrator) cu titlu unguresc 26). Mihai 
Voevod fiul lui Mircea dăduse Câmpulungenilor un privilegiu, prin 
care erau scutiți de găleată, darea pe grâne, dovadă cà orăşenii se 
ocupau cu agricultura, întocmai 'ca. sătenii, apoi scutirea de slujbă 
domnească si de vama pârcălabilor de oraş. Orásenii aveau drept 
de judecată. proprie, dar oraşul era al domnului cu toate casele şi 
„delniţele“* (ogoarele) „la câmp“, dovadă că domnul hotărăște ca, 
după moartea orăşanului proprietar, aceste locuri să ramâie oră- 
şenilor, boierii şi slugile domneşti „să nu ceară“ dela domnie „loc 
sau moşie din oraş ori casă ori loc la oraş“. Cu alte cuvinte, domnul 
avea drept să dispue de moşia si de casele oraşului şi numai prin 
acest privilegiu special renunţă la acest drept în cazul Câmpulun- 
genilor 27). 

Populaţia orașelor era mai mult de agricultori, căci ea plătea 
dare pe oi si porci, găleți de grâne, stupi, vii, cositul fânului 2). In 
oraşe erau şi morile domneşti, la Târgovişte, Râmnic, Târgul Jiu- 
lui de pildă, unde veneau să macine țăranii din împrejurimi 25). 


24) Zimmerman, Urkundenbuch, III, p. 544—545. 

25) Pentru stabilirea parcursului acestui drum, Gh. Mihăilescu, Impor- 
tanța economică a Brăilei, (1858—1540) în Analele Brăilei, VII, 1935, p. 15—18 
şi harta la p. 16. 

26) P. P. Panaitescu,' op. cit., p. 103—104. 

27) Lauran şi Bălcescu, Magazin istoric pentru Dacia, V, 1847, p. 331— 
333. Hrisovul lui Mihai vodă s'a pierdut, îl avem numai în confirmarea lui 
Radu Mihnea din 1615, care îl menţionează cu data 6900 (desigur că cifrele 
zecimilor şi unităţilor wau fost citite), precum şi pe ale lui Vlad Dracul din 
1439 si Vladislav TI din 1452, toate pierdute. 

28) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 103. 

29) ibidem, p. 104, 147, 211. 


www.dacoromanica.ro 


66 


Totuşi, cu tot aspectul lor de sate mari, oraşele erau în același timp 
şi centre comerciale. Dan II, câţiva ani după moartea lui Mircea, 
dă un mare privilegiu de negot Târgoviştenilor, din care se vede 
că mergeau cu mărfuri până la Severin şi Brăila, prin toată tara, 
„cumpărând sau vânzând mărfuri aduse din ţări streine“, piper, 
şofran, fier, bumbac, iar dintre cele interne, mai ales ceară de al- 
bine 30). Din acest negoţ s'au îmbogăţit si unii negustori localnici, 
ca acel Petriman, care lasă prin testament averea sa mânăstirei 
Cozia la 1425 31). Populaţia orașelor, cum era firesc pentru centre 
comerciale, cuprindea şi elemente streine: la Târgoviște găsim sub 
Mircea nume greceşti între locuitori, ca Gheorghe Paramali si Ni- 
cola Metaxar 32). La Râmnic, avem la 1425 nume nemtesti de Sasi: 
Cont (Kuntz), Mihal, Hanos pârgarul 5). Si la Câmpul-Lung sunt 
cunoscute străvechi colonii săseşti, care-şi aveau si biserica lor de 
rit roman. 

Pe lângă această populaţie orășenească streină, a mai tre- 
cut la noi cu prilejul năvălirilor turceşti şi populaţie slavă de 
peste Dunăre, care a fost bine primită, căci toti suveranii medievali 
au fost mari colonizatori. Wawrin vorbind de Vlad Dracul, fiul 
lui Mircea, spune: „Creștinii cari treceau din Bulgaria... au încăr- 
cat în căruţe mari şi mici avutul lor, pe femei și pe copii, luându-și 
şi vitele cu ei şi sau supus domnului Valahiei,.... rugându-se în 
numele lui Dumnezeu să fie primiţi... Sus zisii Bulgari s'au dus la 
domnul Tárii Româneşti si l-au rugat să le dea voe să treacă Du- 
nărea şi să le dea sau să le lărgească loc în ţara lui“. (Adică sau 
să fundeze cu ei sate noi, sau să „lărgească“ pentru dânșii satele 
mai vechi). „Domnul i-a primit pe creştinii Bulgari, căci erau 12.000 
de oameni, bărbaţi, femei si copii, cu mărfuri şi vite. Şi domnul 
Țării Româneşti era foarte bucuros că dobândise atâţia oameni, 
spunând că neamul bulgar este un neam de oameni prea viteji“ 34). 
Desigur că asemenea scene s'au întâmplat si înainte, pe vremea lui 
Mircea, când Turcii au supus Bulgaria. Interesant este de subhn'at 
politica favorabilă colonizărilor streine a domnilor Ţării Româneşti. 

Clasele sociale. Boierii. Clasa nobilă la Români era clasa 
boierilor, seniori proprietari de pământ. Boier se numeşte un pro- 


30) îbidem, p. 132. 
31) ibidem, p. 145. 
32) ibidem, p. 103. 
33) ibidem, p. 145. 
34) Wawrin, op. cit. ed. Iorga, p. 79—80. 


www.dacoromanica.ro 


67 


prietar care are drept de moştenire asupra moșiilor sale, moșii pe 
cari nu le lucrează singur, ci prin supuşii lui; iar el este supusul 
domnului cu obligaţii militare. Boierimea românească era înte- 
meiată pe baze sociale şi economice şi numai mai târziu au venit 
privilegiile scrise, deci temeiul juridic 55), Boier mai însemna în 
trecutul nostru și dregător, funcţionar al domniei, dar explicaţia 
acestei duble semnificaţii e uşoară: demnitarii curţii erau aleşi în- 
totdeauna dintre proprietarii de pământ, aşa că s'a făcut o confuzie 
de denumire, nu pe teren românesc, ci mai înainte încă în Impe- 
riul Bulgar 36). Numele boier, ca si cel de jupan, care indica în spe- 
cial pe nobilul proprietar (senior teritorial) este de origine slavă, 
și deşi nu este cazul aici să discutăm origina boierilor, trebue să 
spunem că pentru noi origina slavă a acestei clase de proprietari, 
cari au supus pe ţăranii romani (rumâni) în epoca migraţiunilor, 
este evidentă 27), 

In vremea lui Mircea însă trecuseră multe veacuri dela luarea 
în posesie a pământului românesc de către Slavi; boierimea fără 
îndoială se românizase. Dovada cea mai bună este că Schiltberger, 
contemporanul lui Mircea distinge limba română de cea bulgară şi 
subliniază că Românii au o limbă deosebită 55). Acest lucru nu l-ar 
fi observat, dacă boierimea românească ar fi vorbit aceiasi limbă 
cu Bulgarii. De altfel ar fi fost imposibil ca o clasă suprapusă 
strema să nu fie desnațonalizată si înlocuită prin elemente ridicate 
de jos în decurs de şapte veacuri. 

Numele boierilor din vremea lui Mircea este instructiv din 
mai multe puncte de vedere, dar trebue să ne ferim să considerăm 
origina numelui ca acoperind o origine etnică, similară. De cele mai 
multe ori numele arată o influenţă culturală venită prin legături cu 
vecinii sau prin resturi de vechi tradiţii ale stăpânitorilor de odi- 
nioară (un exemplu e numele spaniol Alfonso, de origine vizigotă, 
pentrucă Vizigoţii stăpâniseră Spania înainte de cucerirea Arabilor). 
Boierii lui Mircea nu au decât un singur nume, cel de botez sau po- 
recla. Avem astfel în vremea lui Mircea şi în aceia a celor mai apro- 


35) Of. C. Giurescu, Despre boieri, București, 1919 și P. P. Panaitescu, 
Die rumănischen Bojaren, in Zeitschrift für deutsche Geisteswissenschaft, Tena, 
1943, p. 210—232. 

36) Iurie Trifonov, Kemb% Bbupcca 8a cTapo-65u anckoro Dope ao 
(Despre problema boierimii vechi bulgare), în Cnucanne na Ó'aürapckara Aka- 
HEMBA, XXVI, 1923, p. 43. 

37) Cf. P, P. Panaitescu, op. cit. 

38) Schiltberger, Reisebuch, ed. Langmantel, p. 57 şi 97. 


www.dacoromanica.ro 


68 


piati predecesori şi urmaşi în scaun o serie de boieri cu nume formate 
din limba română: Albul, Micul, Tatul, Dude (dela dudà), alţii cu 
me din calendarul creştin: Mihail, Ion, Luca, Lazăr, Dimitrie, Nico- 
lae. Un grup interesant este acel al numelor de boieri de origine tur- 
că, ceiace pentru această epocă, când nu se ivise influenţa otomană la 
noi, înseamnă origine cumană (poate şi tătară, dar Cumanii spre 
deosebire de Tátari au locuit la noi în ţară si s'au creştinat). Fără 
a mai vorbi de numele Basarab, a cărui origină cumană este dove- 
dită, avem pe boierii Aga, Berindei, Coman, Iarcàn, Batea. Precum 
numele cumane ca un rest al unei vechi influenţe dispar în veacul 
al XV-lea, tot aşa ca un fenomen special numai pentru epoca în- 
ceputurilor noastre politice este grupul de nume de influenţă occi- 
dentală în boierimea. noastră: logofătul lui Mircea, Baldovin se nu- 
meste ca ducii de Flandra; un nume occidental care s'a perpe- 
tuat la noi este Cârstian; apoi Aliman (Alamanus), iar în Mol- 
dova întâlnim pe Cărloman şi satul Cárlomànesti (Carloman). 
Un Martin şi chiar boierul dela Giurgiu Gal (Gallus) sunt nume 
occidentale, pe lângă cele propriu zis ungurești ca Hargaş şi Ladis- 
lau. Această influenţă occidentală poate să fie de origine ungu- 
rească sau prin intermediul unguresc, dar e posibil să fi fost şi mai 
depărtată, fie dela Adriatica, fie prin elemente italiene din portu- 
rile Mării Negre şi ale Dunării. 

Unii boieri au porecle ce indică o anume origine etnică; inte- 
resant e Groza Moldovanul din sfatul lui Mircea, care arată o tre- 
cere de nobili din domnia românească vecină. Sub Mihai, fiul lui 
Mircea, este un boier Stanco Sârbul şi altul Mezea Tàtarul, iar sub 
Mircea un Stanciul Turcul. Ne întrebăm însă dacă între sfetnicii cre- 
dincioşilor domni români puteau fi 'Tătari şi Turci, sau e vorba de 
porecle care se raportă la aspectul fizic sau anume călătorii. 

De sigur însă cá cele mai multe nume din boierimea romá- 
nească a vremii sunt de origine slavă, sud-slavică, ceiace se înca- 
drează cu influenţa culturală în limba română datorită Slavilor. 
Aci este însă de făcut o observaţie interesantă: Dacă o serie de 
nume slave ale boierilor români se regăseşte şi în documentele şi 
pomelnicele sârbești şi bulgărești ale vremii sau din altă epocă 
(Radu, Costea, Mircea — nume slav diminutiv din Dimitrie — 
Roman, Vlad, Vladislav, Tihomir, Buda, Dragomir, Stanciul, Sta- 
nislav, etc. 39), sunt o serie de nume slave foarte curente în stră- 


39) Vuk Karadzi6, Cpnckw Pewmur, Beograd, 1935, Iordan Iavonv, Bn- 
rapcke crapuue ua maceyonia (Antichităţi bulgare în Macedonia), Sofia, 1931, p. 
419 şi urm. (pomelnicele), F. Milklosió, Monumenta serbica, Viena, 1858. 


www.dacoromanica.ro 


69 


vechile familii boiereşti române, care se explică prin limba slavă 
vorbită, dar nu se află în onomastica sud-slavă. Astfel este Dan 
(cel dăruit), Vranin (corbul), Cazan, (dela cazati, a porunci), Nan 
(dela nana, fiul mamei, deci fără tată), Călin (dela calina, sora 
mai mică a bărbatului), Ghinea (dela ghinati, a pierde), Sin (fe- 
ciorul). Fireşte că studiile de onomastică fiind numai la începutul 
lor, nu putem trage o concluzie sigură din aceste considerații. Cre- 
dem însă cá e vorba de o desvoltare onomastică, deci si culturală, 
a Slavilor din Dacia, independentă de a acelora din Sudul Dunării. 
Aceasta constituie o dovadă în plus că Românii s'au desvoltat pe 
un teritoriu unde trăiau alti Slavi decât cei din Sudul Dună ii, desi 
înrudiţi ca limbă cu acestia. E vorba bine înteles de teritoriul 
Daciei 'Traiane 40). 

Boierii români fiind o clasă de seniori proprietari, această 
clasă prin esența ei era națională, nu formată din favoriţii dom- 
nului, ce pot veni de peste hotare, ci din oamenii pământului. Chiar 
dacă un strein ajunge boier prin achiziţii de moşii în ţară, urmaşii 
lui trebuiau să se românizeze. 

Clasa noastră boierească forma un sistem. senioral de exploa- 
tare a pământului, nu un sistem juridic întemeiat pe înnobilare sau 
pe jurământul feudal ca în Apus. Tocmai însă pentrucă nu era în- 
grădită de privilegii cari creiau pe nobili, nu era o clasă închisă. 
Innobilarea prin împroprietărire ca răsplată domnească e mai frec- 
ventă in Moldova, ţară de vaste colonizări, totuşi o avem si în Tara 
Românească: astfel Dan II la 1425 dárueste boierului Şerban satul 
Voinigesti pentru slujba lui dreaptă „în toate luptele“ 41). 

Ca orice clasă nobilă, care-şi respectă tradiţiile, boierimea 
era anarhică, cultivând adică individualismul, mândria şi cultul 
forţei. Foarte caracteristică în această privinţă este scrisoarea. lui 
Mircea trimisă satelor mânăstirii Tismana cu prilejul morţii sta- 
retului Nicodim, în care spune sătenilor să nu dea crezare celor 
cari „le-ar minţi, boieri sau cnezi, că domnul îi va lua dela mânăs- 
tire şi-i va da altora în stăpânire... să nu vă credeţi nici de cum. 


40) Cf. pentru numele boierilor lui Mircea, hrisoavele lui, în P. P. Pa- 
naitescu, Documentele Țării Româneşti. Un studiu asupra originii numelor de 
boieri români, E. Fischer, Über den Ursprung der rumănischen Bojarenfami- 
lien, în Zeitschrift für Ethnologie, IIT, 1908, p. 343 si urm. si aparte. Autorul 
cade în eroare de a crede cá origina unui nume acoperă si origina etnică a 
celui care-l poartă. 

41) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Româneşti, p. 143 144. 


www.dacoromanica.ro 


70 


Care s'ar ispiti să umble printre voi dintre boierii domniei mele, 
ca să vă ia ceva sau să vă tragă la alte munci, ori cui să-i dați læ 
cap“ 12). Aceasta înseamnă că domnul nu avea autoritate deplină 
şi prevedea cazul când boierii, împotriva hotărârii sale, ar pune 
mâna în chip abuziv pe satele mánástiresti. El autoriză deci pe să- 
teni să se apere singuri, dând la cap boierilor. E o scrisoare care 
desvăluie o interesantă pagină a moravurilor sociale si a anarhiei 
nobilare. 

In lupta pentru independdentá a Țării Românești impo- 
triva Ungariei, în mai multe rânduri unii boieri trecuseră de par- 
tea regelui ungur împotriva domnului lor, dovadă de lipsă de pa- 
triotism local şi de ambiţie personală, care trece înaintea datoriei. 
La 1374 Iulie 6, boierii fugari din Tara Românească, Stoican fiul 
lui Dragomir, fiul lui Voinea din Loviştea, Danciul ruda lui Vlaicu 
Vodă, se înfăţişează regelui Ludovic cel Mare, învinuind pe dom- 
nul lor că s'ar fi aliat cu Turcii, duşmanii creştinătăţii 43). Incă 
din domnia lui Nicolae Alexandru, predecesorul lui Vlaicu, se pe- 
trecuse un caz asemănător: boierii Carapat al lui Stanislav, Ne- 
grea Vlavic, Nicolae şi Vladislav fiii lui Vladislav, fiul lui Zarna, 
pe când Alexandru Vodă intrase în conflict cu regele, trec în Ar- 
deal, lăsându-și moşiile în ţară și supunându-se lui Ludovic 44). 

Dar tot în tradiţia boierimii era evlavia. Când Mircea înfiin- 
feazà sfântul locaş dela Cozia, o mulțime de boieri fac jertfe din 
averea lor, pentru a dobândi viaţă veşnică: jupânul Stanciul Tur- 
cul lăsase la moartea sa mânăstirii satul Cruşia, Stanciu Bancov 
îi dă o moşie pe Argeș si Vlad fratele lui Stanciu Vranin îi dă şi 
el o moșie, apoi Tatul dărueşte curtea boierească de pe locul Hină- 
testilor 45). Boierii Baldovin, Şerban si Radu aveau chiar mânăsti- 
rea lor, Strugalea lângă Giurgiu 46). Când cunoaştem setea de pă- 
mânt de totdeauna a boierilor, aceste danii şi altele multe care au 
urmat, au valoarea unui fenomen spiritual al vremii. 

Proprietatea pământului. Proprietatea boierească. Am spus 
că boierii erau o clasă de proprietari, răspândită de altfel pe tot 
întinsul ţării. Credem că numărul mare de sate cu nume personale 


42) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Româneşti, p. 13. 

43) E. Lukinić, Documenta Valachorum in Ungariam illustrantia. Buda- 
pest, 1941, p. 251. 

44) Huber, Ludwig I von Ungarn und die Ungarischen Vassalenlănder, 
în Archiv für österreichische Geschichte, LXVI, 1884, p. 9, act din 1359. 

45) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 50, act din 1388. 

46) ibidem, p. 106 107. 


www.dacoromanica.ro 


Hi 


la plural (București, Călimăneşti, Berislavesti, Tatomiresti), nu se 
explică prin numele mosului întemeietor al comunităţii de moșneni, 
rude între ei, ci prin numele primului senior, stăpân al pământu- 
lui 47). Incă din veacul al XV-lea poate şi mai de vreme, contrar 
părerii curente, existau mari proprietari de pământ, adevăraţi lati- 
fundiari, atât în Moldova, cât si în Tara Românească, La 1480, şase 
decenii după moartea lui Mircea, boierul Ticuci cu fraţii lui aveau 
21 de moşii aşezate în şase judeţe deosebite ale ţării 15). Oricât de 
repede am socoti că s'ar fi desvoltat proprietatea, este totuşi pro- 
babil că ea exista la noi în forme latifundiare dela începutul prin- 
cipatelor si chiar mai înainte. Chiar munţii ţării erau în parte ai 
boierilor: la 1451 boierii Dragomir, Ion si Bora stăpâneau munţii 
din actualul judeţ al Prahovei: Stâna Mare, Zănoaga, Prislop, Intre- 
boile, Arsura si Bali 4), Asemenea Loviștea, ţinutul dintre munţi, 
la Nordul judeţului Argeş, era stăpânită de boieri. Intr'o scrisoare 
puţin cunoscută a regelui Ungariei din 1374, el arată că între boierii 
munteni fugiţi dela curtea lui Vlaicu Vodă si adápostiti în Ardeal, 
era Si Stoican, fiul lui Dragomir, fiul lui Voinea de Loviste. Deci 
de trei generaţii erau aceşti boieri proprietari în Loviste, cel pu- 
tin din vremea lui Basarab întemeietorul 5). 

Moșia boierului, după modelul sud-slav se numea baștina, 
adică cu drept de moştenire, moșia familiei. Era o proprietate co- 
lectivă a rudelor și generaţiilor cari se succed în aceiași familie 
(bastina lui Tatomir și Voinea si a lui Radoslav sub Mircea) 51), 
dar termenul obisnuit era acel de ocină, moșie părintească. Din 
acest sens social al proprietăţii bazate pe familie în sens larg, re- 
zultă existenţa proprietăţii colective chiar la boierii mari, adică 
a pământului stăpânit în devălmășie de o familie foarte lărgită cu 
rude depărtate. Astfel „slugile domnești“, toti fii lui Batea, apoi 
Coman, Nanul, Stanciul, Batu, fiul lui Neagotă aveau împreună pe 
la 1400 o parte din moşia Mociuriţe, parte din „moșia lui Nea- 
gotă“ 52). Iar boierinasii Vlad cu toti nepoţii lui, Buia, Sisa si Stá- 
nilá cu fraţii lor stăpâneau la 1415 satul Biala lângă Motru 53). 


47) Cf. însă N. Iorga, Constatări istorice cu privire la viața agrară a 
Românilor, Bucureşti, 1908, p. 19. 

48) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 310—315. 

49) ibidem, p. 217. 

50) Lukinić, op. cit., p. 251. 

51) P. P. Panaitescu, p. cit., p. 77. 

52) ibidem, p. 78— 79. 

53) ibidem, p. 119. 


www.dacoromanica.ro 


12 


Proprietatea colectivă a familiei si lipsa pe atunci a unei proprie- 
táti individuale explică şi dreptul de protimisis: nu putea cineva să 
vândă pământul în afara familiei, a rudelor şi megieşilor. Ca o în- 
călcare a acestui drept admite Mircea odată o danie către mânăsti- 
rea Cozia: „Şi nimeni din neamul lui Anghel (donatorul) sau din 
rudeniile lui sau din fraţii lui... să nu cuteze să spuie nici un cu- 
vânt“ 54). Tot în legătură cu proprietatea neamului, nu a individu- 
lui, este şi sistemul înfrățirii, a declarării unei înrudiri create 
printr'o ceremonie religioasă a frátiei de cruce, pentru stăpânirea 
moşiilor. Privilegiile domnesti o confirmă: „Să fie mosiile lui Stan- 
ciul, scrie Mircea cel Bătrân, ale lui jupán Vâlcul, nedespártite de 
moşiile acestuia şi copiii lui Stanciul să fie fii jupânului Vâlcul, în 
locul fiilor născuţi asupra tuturor moşiilor si tuturor vitelor, ca şi 
fii născuți. Şi dacă jupân Vâlcul va face copii, copiii lui Stanciul 
cu ai lui Vâlcul să fie fraţi, unii ca şi alții peste toate“55). In 
schimb, femeile erau excluse dela comunitatea de avere, cu prile- 
jul căsătoriei. „lar soţia lui Stanciul, adaogă Mircea în același hri- 
sov, dacă-i place să ia bărbat (după moartea lui Stanciul), să fic 
liberă să ia, dar în afară de moşii“ 56). 

Suntem la începuturile vieții politice a neamului nostru în 
Nordul Dunării şi constatăm în această epocă, o clasă numeroasă 
şi puternică de proprietari legaţi de o tradiţie de stăpânire a pă- 
mântului pe familie sau ginte. Neştiutori sau rău voitori au vorbi* 
de poporul românesc în Evul-Mediu ca de păstori nomazi, noi cons- 
tatăm dimpotrivă, încă din epoca începuturilor sale politice, o tra- 
ditie a legăturii cu pământul, care nu este aceia a colonistului liber, 
ci a bástinasului aşezat cu tot neamul. Boierimea lui Mircea era 
legată de pământ şi de organizaţia familiară, era o boierime mili- 
tară, aşa dar prezenţa ei în ceasul încercării celei mari a ciocnirii 
cu păgânii, explică prin tăria structurii societăţii, rezistența romá- 
nească din acea epocă. 

Cnezi si șerbi. Alături de boieri apar în documentele lui Mir- 
cea şi ale urmasilor lui cnezii, ca o categorie socială: „Fie boier, 
fie sluga domniei mele, fie cneaz, fie alt om numit sărac“, scrie 


54) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Româneşti, p. 98. Cf. şi con- 
firmarea lui Mihail Vodă: „Și nimeni să nu cuteze să ceară socoteală, dintre 
rudele acelui om, care a dăruit mânăstirilor domniei mele, nici fiul său, nici 
fratele sáu, nici nepotul lui“, ibid., p. 115. 

55) ibidem, p. 64. 

56) ibidem. 


www.dacoromanica.ro 


73 


Mircea 57). Slugile domneşti sunt dregătorii domniei, cnezii nu sunt 
oameni săraci, deci au proprietate. Ce erau cnezii ca o categorie 
socială? Nu pot fi altceva decât moşnenii de mai târziu 55), oameni 
liberi, proprietari. Deosebirea esenţială între boier şi mosnean (sau 
cneaz) stă în forma de exploatare a pământului: b ierul nu lucra 
pământul, ci alţii o făceau pentru dânsul; boierul era m'htar sau 
dregător, dar nu plugar. Mosneanul munc a ine r pamântul sáu, 
era deci plugar. Existenţa unei clase de s teni pr pr' taii la noi, 
din primele epoci ale vieții politi e, este un fapt d s ul de caracte- 
ristic: în Apusul Europei, comunităţile de sát m p p et ri dis- 
păruseră cu totul şi întreg pământul fus se ocupat d expl ata ea 
seniorială a nobililor şi mânăstirilor; doar câteva excep,ii se pot 
semnala în Frizia la Marea Nordului si în Sardinia 5). Această 
clasă este iarăşi o forţă socială a istoriei noast e o clasă de apa- 
rátori ai pământului, ca isvor de viată pentru ei. 

Am spus că pentru boieri alții lucrau pamâ tul. Se pune d ci 
în legătură cu această constatare problema așa de mult discut tă 
a originilor serbiei la noi. După unii istorici, serbia începe abia ın 
veacul al XVI-lea, după alţii ea este mai veche decât existența prin- 
cipatelor. Dacă examinăm documentele din vremea lui Mircea şi 
a primilor săi urmași, constatăm existența unei clase de sateni 
„Supusi“ unui proprietar, cu obligaţii de slujbă pentru el. Din hri- 
sovul lui Mircea pentru Cozia se vede lămurit că satele mânăstirii, 
deci sătenii, „să fie ascultătoare de stareţul Sofronie si de toti 
fraţii si să lucreze în mânăstirea domniei mele“ 6). Mihail, fiul lui 
Mircea dărueşte zece case de oameni în orașul Târgovişte mânăs- 
tirii Cozia, arătând pe nume pe fiecare cu copiii lui: „Aceştia să 
fie de ocină si de ohabă“ (adică stápániti cu drept de moştenire si 
scutiți) 81). Iar într'alt document pentru aceiaşi mânăstire, Mircea 
spune: „Incă este un om care sa închinat stareţului Sofronie, să 
fie poslusnic (supus) mânăstirii, anume Tâmpa, care acesta a dă- 
ruit gârla Săpatul“ 42). La 1431—1436 Alexandru Vodă Aldea po- 
runceste sătenilor din Borusani să fie ascultători de proprietarul 
lor, jupân Voicul, „pentru că îi sunteţi veche moşie dreaptă“ 63). 

57) ibidem, p. 97. 

58) C. Giurescu, Despre boieri, p. 43 şi urm. 

59) M. Bloch, La société féodale, Paris, 1939, I, p. 377 şi 385. 

60) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 101. 

61) ibidem, p. 103. 

62) ibidem, p. 83. 

63) ibidem, P. 172. 


www.dacoromanica.ro 


TA 


Existenţa serbiei pe atunci era un fapt caracteristic şi pentru 
ţările vecine, ca să nu mai vorbim de Apusul Europei, în care era 
o regulă. In Bulgaria, foarte asemănătoare cu Românii ca struc- 
tură socială, epoca, celui de-al doilea imperiu (Imperiul româno- 
bulgar) e caracterizată prin formarea marei proprietăţi şi apariţia, 
şerbiei. Ca la Bizantini, serbii bulgari se numeau paroikoi, adică. 
vecini 6). In Serbia deasemenea existau şerbi şi numele lor figura 
în daniile de sate făcute mânăstirilor de către craii sârbi 6). 

Termenul propriu zis pentru şerb sau rumân, cum se vor 
numi în secolul al XVI-lea ţăranii supuşi la noi, nu se află încă 
în documentele din veacul al XV-lea. Inseamnă aceasta oare cá 
majoritatea sătenilor erau liberi? Când Mircea fundează la Cără- 
reni, la gura Ialomitii, o slobozie de colonizare liberă pentru mâ- 
năstirea Cozia, el spune: „Oricare va pofti şi va iubi din oamenii 
cari locuiesc prin satele boiereşti mari si mici, ca să meargă la 
satul mânăstirii, să fie slobod de toate dăjdiile şi să nu îndrăznea- 
scă nimenea a-i opri“ 66). 

Prin urmare, supunerea plugarilor sub Mircea nu presupu- 
nea legătura de glie, ei erau liberi să schimbe stăpânul, să se mute 
în alt loc, deci pentru majoritatea ţărănimii nu se poate vorbi de 
şerbie propriu zisă. Legătura de glie nu constituie însă o caracte- 
risticá a serbiei medievale; caracteristică este numai dependenţa. 
de proprietar, adică obligaţia celui ce locuieste pe o mosie de a 
munci pentru stăpânul ei. 

In Apusul Europei, unde cunoaștem mult mai bine ca la noi 
exploatarea domeniilor senioriale in Evul-Mediu, sistemul era în- 
temeiat pe asa numita „tenure“, care la noi se numeşte „dare în 
parte“ sau în dijmă. Plugarul ţăran avea o parte din moşia nobi- 
lului, pe care o cultiva el, dar produsele le împărțea cu proprieta- 
rul, era deci un fel de arendaș, obligat prin faptul şederii pe mo- 
şie să împartă roadele muncii sale cu proprietarul. Nu era deci o 
exploatare în regie a moşiilor, în care oamenii erau scoși la muncă 
de dregătorii proprietarului pe moşia lui, prin urmare nu un sis- 


64) Sakâzov, Bulgarische Wirtschaftgeschichte, p. 176 80 şi 87 92. Cf. 
hrisovul lui Ion Asan II pentru mânăstirea Vatopedi, dăruind „satul Semalto, 
tot satul cu oamenii (liudi) şi... cu toate veniturile“. I. Ivanov, Pvarapcka 
crapuue uab Makegnonia  (Antichitáti bulgare din Macedonia), ed. II, Sofia, 
1981, p. 576. 

65) A. Soloviev, da pana cmoweHusH CpICKOT mpaBa (Izvoare alese de 
drept sárbesc), Belgrad, 1926. 

66) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 113. 


www.dacoromanica.ro 


T5 


tem de prestații personale, ci de dijmă (zeciuialà din produse 7). 
Acest sistem se intindea si in Germania, Polonia si Ungaria. Abia 
la sfârşitul secolului al XV-lea si în cursul celui următor, sistemul 
dijmei în natură a fost înlocuit pe proprietatea nobilară cu siste- 
mul corvezii personale taránesti, fapt datorit unor cauze econo- 
mice generale 68). Fost-a la fel şi la noi? Credem cá da, desi n'avem 
documente precise pentru amănuntele vieţii agrare ın fara noastră, 
în veacul al XV-lea. Sunt unele indicii însă, din care se poate trage 
această, concluzie: până în veacul al XVI-lea, când se produce în 
Europa schimbarea de sistem amintită mai sus, în documentele 
noastre nu se vorbește mai niciodată de șerbi (vecini şi rumâni) 
arătati anume, ceiace arată că pământul locuit şi nu omul cu cor- 
voada lui personală interesează. De altfel, în documentul lui Mir- 
cea, în care se vorbeşte de posluşnicul Tâmpa, care s'a închinat 
Coziei cu o baltă a lui, se arată că Tâmpa va continua să „ia vama“ 
(de peşte) dela această baltă, dând partea mânăstirii 6). Fireşte 
„Supunerea“ ţăranilor şerbi în veacul al XV-lea implică anume ser- 
vicii făcute proprietarului, mai ales când moşia era scutită şi deci 
toate impozitele si prestațiile datorite domniei treceau asupra pro- 
proprietarului. Dar vrem să subliniem două fapte sociale esenţiale 
pentru vremea lui Mircea: întâi, țărănimea românească nu era le- 
gată de glie, al doilea ea participa la beneficiile exploatării pămân- 
tului, era deci interesată la apărarea lui. 

Credem de altfel că, în afara majorităţii de plugari cari aveau 
parte la moşie, era încă de pe atunci.un mic număr de serbi pro- 
priu zisi, de pildă acei oameni din Târgoviște indicaţi pe nume ca 
supuși dáruiti, în privilegiul coregentului Mihail. Clasa muncito- 
rilor agricoli n'a fost unitară nicăieri si nici la noi nu putea fi 7): 
Problema dependentii plugarilor români de pământ este în legătură 
cu aceia a braţelor de muncă. Desigur că în Evul-Mediu braţele de 
muncă în agricultură erau la noi, ca şi în restul Europei, insufi- 
ciente. Dovadă, în tot sud-estul Europei şi la noi, politica de colo- 
nizări pe care o făceau domnii și boierii, atrăgând pe moșii şi în 


67) M. Bloch, op. cit., II, p. 10 si 245, H. Pirenne, Histoire de l'Europe, 
Paris, 1936, p. 61—63. 

68) I. Rutkowski, La genése du dualisme dans l'évolution agraire de 
PEurope, în Rezumatele comunicărilor congresului istoricilor, Oslo, 1928, p. 
265 şi urm. 

69) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 62. 

70) Dinu C. Arion, Vlahii clasă sociala în voevodatele româneşti, Bucu- 
resti, 1940. 


www.dacoromanica.ro 


16 


ţară, cu scutiri de impozite oameni streini. Lipsa braţelor de muncă 
se explică si prin mişcarea de destelinare a pădurilor, de fructi- 
ficare a pământurilor necultivate. Ea avu ca urmare păstrarea de- 
pendentei plugarilor de proprietari, a cărei origine istorică se trage 
din epoca năvălirilor Slavilor. 

Proprietatea. Drepturile feudale ale Domniei. Boierimea de 
proprietari era supusă domnului în privinţa stăpânirii pământului 
şi ca oaste. S'a spus adesea că la noi n'a existat feudalitate ca în 
Apus dar pe măsură ce cunoaştem mai bine isvoarele istoriei ro- 
mâne în veacurile XIV şi XV, această afirmaţie trebue înlăturată. 
Exista un dominium eminens al domnului asupra proprietăţii boie- 
resti, adică pe lângă dreptul de proprietate al boierului, era si un 
drept suprapus àl d mnului, drept real, nu numai teoretic 71). Dom- 
nul, în vremea lui Mircea, avea drept uneori si în anume împreju- 
rări să dispună de moşia boierului. când boierul Buda dárueste 
Coziei o vie „din voia“ (adică cu voinţa, hotărârea) lui Radu vodă, 
tatăl lui Mircea, înseamnă că domnul a luat inițiativa daniei făcute 
de boier 72). Iar când Mircea însuşi vrea să lărgească hotarul må- 
năstirei sale, el spune foarte simplu: „Am luat locul ce ţine de 
satul numit Jiblea... şi am dăruit mânăstirii domniei mele... ca să 
fie moşia bisericii până în veci“. Locul era al boierilor Stanciul, 
Vâlcu, Costea, Albu si Radomir şi ca despăgubire domnul îi scuteste 
de dări pentru restul moşiei lor, deci nu le dă plată efectivă şi 
nici nu le ceruse învoirea. Dimpotrivă, domnul adaugă: „această 
scrisoare a domniei mele, nimeni n'are voie s'o schimbe, nici cálu- 
gării locuitori ai mánástirei, nici mai sus zişii boieri, cărora li s'a 
făcut schimbul, nici copii lor, nici cei de după dânşii“ 73). 

Am spus că proprietatea nu era individuală, ci în deválmásie, 
intelegándu-se neamul întreg al proprietarului, în decursul gene- 
ratiilor. Dar în cazul când se stingea familia în linie masculină, sau 
când se înstreina moșia prin vânzare sau prin înfrățire, atunci in- 
tervenea dominiul eminent al domnului. Pentru trecerea moşiei la 
altă familie era nevoie de o confirmare domnească, ce nu era un 
simplu act de înregistrare, cum se crede adesea, ci o adevărată 
rescumpărare. In adevăr, în acest caz, boierii dau domnului un cal 
sau un cal şi o cupă, cum fac boierii dela Beala pe Motru, la 1415, 


71) idem, Incercare asupra dominiului eminent, în Inchinare lui N. 
Iorga, Cluj, 1931, p. 21—23. 

12) P. P. Panaitascu, op. cit., p. 50. 

73. ibidem, p. 53, act din 1389. 


www.dacoromanica.ro 


TT 


către Mircea 74). Nu e vorba de o taxă simbolică de înregistrare, ci 
de o adevărată rescumpărare, cum se vede dintr'un act din 1487. 
O moşie, muntele Coarnele si o parte a satului Liesti, sunt cumpă- 
rate de un oarecare Precopie „pe doi cai buni de 600 de aspri“, deci 
acesta este preţul moșiei. Iar pentru confirmare, „domniei mele 
au dat un cal bun de 300 de aspri“. Așadar rescumpărarea dela 
domn ajungea până la jumătate din valoarea moșiei 75). Darea ca- 
lului este o dovadă că domnul:era proprietarul superior al pămân- 
tului, era în același timp un simbol al calităţii de oștean al boie- 
rului 76). Dealtfel, nu numai boierii, ci şi cnezii datorau acest cal, 
dovadă menţiunea din hrisovul lui Vlad Călugărul din 1487, în care 
dăruiește Snagovului „cai dela cnezii care mor... din acel județ al 
Brăilei“ 77), ceiace înseamnă că la moartea cnezilor (poate numai 
a celor fără fii), se plătea un cal domniei pentru întărirea noului 
proprietar. In legătură cu acest drept al domniei este si acela de 
a relua, pe seama domniei, moşia, când se stingea linia masculină 
a proprietarilor. O asemenea moşie reluată se numea prădalica 75), 
termen încă nelămurit, dar de origine balcanică (el nu apare încă 
în vremea lui Mircea, ci câteva decenii mai târziu). 

Spre deosebire deci de veacul al XVI-lea şi următoare, când 
proprietatea boierească era absolută si neîngrădită, în vremea lui 
Mircea şi în veacul al XV-lea, proprietarii erau încă în reală sub- 
ordinare feudală față de domn, ceiace, cu tot caracterul de inde- 
pendentá manifestat de pe atunci de boierime, o lega mai strâns 
de domnie. 

Proprietatea. Imunitatea. Tot la acest rezultat contribuia şi 
dreptul domnului de a acorda moșiilor mânăstirești si boiereşti 
imunitatea, cum se numeşte în Apus, ohaba, cum se numeşte la noi. 
Imunitatea nu este, cum se crede în deobşte o simplă scutire, ci 
pe lângă scutirea de dări şi prestații, cuprinde şi interdicţia dre- 
gătorilor domneşti de a-şi exercita dregătoria pe teritoriul acelei 
moșii imune 79). Aşadar, o moșie ohabnică era scutită de dări si 


T4) ibidem, p. 111. Cazurile sunt foarte numeroase în tot veacul al 
XV-lea. 

15): ibidem, p. 359. 

16) Dinu Arion, 1. c. 

TT) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 357. 

78) I. C. Filitti, Prădalica să nu fie, in Revista istorică Română, II, 
1932, p. 332—368. 

79) P. Apus. M. Bloch, op. cit., II, p. 122, 125—6. Pentru ohabá, cf. I. 
Bogdan, Ohabă, ohabnic, in Convorbiri Literare, XL, 1906, p. 295—299. 


www.dacoromanica.ro 


18 


prestatii, dar in acelasi timp ea devenea domeniul feudal, in care 
boierul ridica pentru folosul sáu toate dárile cuvenite statului, 
punea pentru interesele sale pe ţărani la munci: cositul fânului, 
tăiatul copacilor, lucru la moară, cărăuşie, în măsura în care sa- 
tele neohabnice aveau această obligaţie faţă de domnie. Apoi, pen- 
trucă nici judecătorii domnești nu aveau voie să calce moşia şi „să 
supere“ pe locuitori, boierul sau stareţul mânăstirii devenea jude- 
cătorul supuşilor săi, el aplica amenzi, pedepse, avea în mână pu- 
terea economică, fiscală, judecătorească, administraţia, într'un cu- 
vânt se substituia statului. 

Incă depe la 1370 Vlaicu vodă dăduse mânăstirei Vodița satul 
Jidovstita, „liber de toate dările şi prestațiile domnești şi de oaste 
şi de toate ohabnic“ 8). Că scutirea nu era în favoarea sătenilor, 
ci în a proprietarului, se vede din hrisovul lui Mircea pentru satul 
Ciulinita al Snagovului:: „să fie de ohabă acestei mânăstiri... afară 
de singură oastea cea mare... iar celelalte toate prestații să le mun- 
cească pentru mânăstirea domniei mele dela Snagov“ 8t). Iar în 
hrisovul lui Mircea pentru Cozia citim: „sau este judecător, sau 
globnic, sau cineva dintre boierii domniei mele mari si mici, dintre 
dregătorii domniei mele, nimeni să nu cuteze să prigonească acele 
sate cu nici o dajde, ci ele să fie ascultătoare de stareţul Sofronie... 
şi să lucreze în mânăstirea domniei mele“ €). Starețul se substituia 
deci judecătorilor si dregătorilor domniei 83). 

Caracterul relaţiilor dintre Mircea si boierime depinde de 
această întrebare: era imunitatea o regulă sau o excepţie pentru 
proprietatea boierilor? In primul caz, boierii ar fi aproape inde- 
pendenti, în al doilea ei depindeau de domnie si de favoarea ei. Desi 
au fost istorici care au crezut în generalizarea imunităţii 94), este 
ugor de dovedit contrariul. Mai întâi, imunitatea (ohaba) se acorda 
cu privilegiu scris pe pergament. Oricâte documente s'ar fi pierdut, 
nu credem că toate satele au primit asemenea privilegii. De altfel, 
însuși faptul că pentru fiecare sat ohabnic se cerea un privilegiu 
scris dela domnie, arată că era un drept special ce deriva din acest 


80) P. P. Panaitescu, Docwmentel Tarii Româneşti, I p. 31. 

81) ibidem, p. 92. 

82) ibidem, p. 101. 

83) cf. si C. C. Giurescu, Organizaţia financiară în vremea lui Mircea 
cel Bătrân, Acad. Rom. Memor. sec. ist. VII, 1927. Cf. pentru imunitatea în 
Bulgaria, I Ivanov, op. cit., p. 593—601. 

84) N. Iorga, Historie des Roumains et de leur civilisation, ed. II, Pa- 
ris, 1920, p. 151. 


www.dacoromanica.ro 


79 


hrisov domnesc şi nu un drept dela sine înţeles, derivând din însăşi 
esenţa proprietăţii boierești. Dar avem si dovezi concrete. Când 
Mircea ia boierilor dela Jiblea moşia lor, pentru a o da Coziei, „în 
schimb pentru această am “eliberat boierilor cărora a fost moşia. 
restul din Jiblea, ca să le fie acele sate de ohabă“ 85). Deci ca res- 
cumpărare li se acordă ohaba, nu ca un drept dela sine înţeles, de 
care ei nu se bucurau până atunci. Când, la 1484, boierii Bran, 
Radul și Pătru obţin dela Vlad Călugărul scutirea de vinăriciu, 
domnul spune: „pentrucă au venit jupânul Bran cu fraţii săi, Ra- 
dul şi Pătru, de au cumpărat vinăriciul, cât se cuvine să fie dom- 
nesc, dela domnia mea pe doi cai buni turcești. Deaceia, domnia 
mea i-am liberat, cât va trăi domnia mea, de vinăriciul domnese 
dela satele lor, să nu se mai ia“ 8). Bine înţeles, că dacă domnul 
putea chiar vinde dreptul de scutire, acest drept era întru totul 
la dispoziția lui. 

Fără să putem face o statistică, din lipsă de documente, pu- 
tem afirma că imunitatea fiind o excepţie, era rară la început, dar 
cum era cu drept ereditar de cele mai multe ori, ea s'a îndesit cu 
vremea pe măsură ce treceau domniile, căci fiecare domn avea 
favoriţii si obligaţiile lui. La început, în vremea lui Mircea, veni- 
turile domnești erau mari, mânăstirile şi boierii cu moșii imune fiind 
puţini. Şi puterea domnului era mare în interior, având la dispoziţie 
acest instrument de a câștiga şi de a răsplăti credinciosi: acor- 
darea imunităţii. Când aproape toate familiile boierești au avut 
imunitate pentru moşiile lor, atunci puterea şi autoritatea domni- 
lor a scăzut faţă de boieri, întocmai ca a regilor din epoca feudală, 
când n'au mai avut de unde să dea beneficii si feude credincioşilor. 
Dreptul de a acorda imunitatea si putina lui răspândire e deci incă 
unul din elementele de putere ale domniei în epoca lui Mircea. 

Robii. Ţiganii. Am cercetat situaţia socială a boierilor pro- 
prietari, a cnezilor şi a sătenilor supuși, la care se adaugă oamenii 
din oraşe (între cari si unii streini, cum am văzut), călugării si 
feţele bisericeşti si în sfârşit şi robii. Robia exista în toată Europa 
medievală, mai ales în cea răsăriteană, dar într'o măsură mai 
redusă ca în Antichitate. La noi, din motive ale căror origine isto- 
rică nu este bine cunoscută, erau robi Tiganii. Tiganii erau robi în 
primul rând ca servitori si meseriaşi si numărul lor era foarte 
mare încă dela începutul principatului muntean. La 1385 Dan vodă 


85) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 53. 
86) ibidem, p. 347. 


www.dacoromanica.ro 


80 


întărește mânăstirii Tismana 40 de sălașe, adică de familii, de Ti- 
gani, ceiace face cel puţin 200 de robi 87), puţin lucru în compara- 
tie cu numărul Țiganilor confirmat șapte ani mai târziu de Mircea 
Coziei, 300 de sálase, peste 1500 de robi ai călugărilor depe malul 
Oltului 8). Când 50 de ani după Mircea, Ştefan al Moldovei năvăli 
în Tara Românească si bátu pe Radu cel Frumos, cronica marelui 
domn spune că învingătorul a adus acolo „vreo 17.000 de Tigani 
robi“ 8). Socotind după proporțiile de mai sus si pe Tiganii celor- 
lalte mânăstiri şi ai boierilor, ajungem pentru veacurile XIV—XV 
la cifre adevărat impresionante. 

Numele de Aţigani, formă grecească, ce li se dă în documen- 
tele muntene ale vremii, apoi numărul mare de Tigani din Serbia 
medievală %) faptul că si Tiganii din Ardeal erau ortodocşi din ve- 
chime ?!), arată o migraţie a lor din Sud, din Imperiul Bizantin spre 
Nord, unde au fost opriţi si robiti la o epocă, care nu poate fi 
anterioară veacului al XIV-lea, când Tiganii se látesc în Peninsula 
Balcanică. Limba Țiganilor din România arată si ea trecerea lor 
anterioară prin ţări de limbă grecească 52). 

Prezenţa acestor robi meseriași era o bogăţie pentru ţară si 
probabil că încă din vremea lui Mircea erau intrebuintati ca prin- 
cipalii muncitori la sfortarea grea a scoaterii sării din ocne. La 
Ocnele Mari din Vâlcea, atât boierii cât si mânăstirile aveau parte 
la ocne, cu Tiganii lor muncitori? ). Domnia avea asupra acesto 


7) ibid m, p. 41. 

88) ibidem, p. 97. 

89) O. Górka, Cronica e — ii lui Ştefan cel Mare, Bucur g i, 1937 p. 146 

90) D cu ntul lu tef n Du an din 1348 arată robia Tig nilor in 
Serbia, Hasdeu, Arh'va 'stor' ă, III, p. 120 şi studiul lui Hasdeu d pre Ti- 
gani, ibid., p. 191 193. 

91) L. Toppeltin, Origines et occasus Transsylvanorum, Lyon, 1667, p. 
65—66, capitol despre Tigani: ,Apud nos Christianos se esse jactitant, se- 
quunturque Graecorum fere religionem". Despre voevozii lor aleşi în anume 
familii: „Habent in veneratione antiquas familias, quasi ipsi vocant vayvoda- 
les. Exinde eligunt duces, quos ingenti voci feratione correcta tribus vicibus, 
efferunt exaltantque.. Penes ridiculos istos vayvodas postestatis in suos pa- 
rum est“, 

92) F. Miklosich, Über die Mundarten und die Wanderungen der Zigeu- 
ner Europas, XII fascicole, Viena, 1872—1880. 

93) A. Veress, Documente privitoare la Ardeal, Moldova şi Țara Româ- 
neascá, IX, p. 232. Actul lui Radu Mihnea din Târgovişte, 13 Mai 1621, păs- 
trat în traducere latină. Domnul dă Coziei „taxam Zingarorum sallicidarum 
in Major Okna existentium... ex omni boeronibus qui Zingaros habebunt, apud 
Zingaros monasteri, tum in Okna, quam Rimnicii“. 


www.dacoromanica.ro 


81 


Tigani, adică din produsul muncii lor, un anume drept de robot 
(muncă. pentru domnie) și dajdia *!), iar cneazul de 'Tigani era func- 
tionarul special al domnului, care ridica dijma și executa prestaţia 
acestor robi 95). 


CAPITOLUL IV. 
VIAȚA ECONOMICĂ. 


Monete și economia naturală. Desi, cum vom vedea imediat, 
în vremea lui Mircea circulau în ţară nu numai monete streine, ci 
şi proprii ale domniei, totuşi din cauza raritátii lor la satele, care 
nu exportau produsele si se multumeau cu o economie aproape în- 
chisă (produse numai pentru nevoile proprii), se obișnuia foarte 
mult în Tara Românească schimbul în natură. Lucrul se vede din 
actele de proprietate ale veacului al XV-lea. La 1440, Dorotei iero- 
monah cumpără şase vii, una pe 600 de vedre de vin, a doua pe 
acelaşi preţ, a treia cu 900 de vedre, a patra cu 400 de vedre, a 
cincea numai pe o sută de vedre si a șasea pe 500 de vedre, deci 
pământ pe vin, în total 3100 de vedre de vin 1). Cinci ani mai târziu 
un grup de moşneni cumpără o funie de moşie pe trei cai?), iar 
siliștea Cocosani e vândută. pe 300 de aspri si un cal la 1473 3), altă 
moşie e vândută pe doi boi si 70 de aspri +), în sfârșit, satul Iasi 
din Gorj e dat pe 35 de florini şi „un caftan de îmbrăcăminte“ 5). 
De altfel, nici nu se cunoaşte până acum vre-un act de vânzare de 
pământ pe bani in Tara Românească înainte de anul 1451. 

Totuşi existența unei economii de bani e incontestabilă ín 
Tara Românească, în acea vreme, dovadă existența birului, a im- 
pozitului în bani încă din primele timpuri ale formării statului nos- 


94) Cf. hrisovul lui Dan II din 5 August 1424, P. P. Panaitescu, op. 
cit., p. 138. 

95) ibidem, p. 239, act dela Vlad Tepes din 1458. Cneazul de Tigani e 
pomenit ia, rând cu ceilalți dregători ai domniei. 

1) ibidem, p. 193. 

1) ibidem, p. 123. 

3) ibidem, p. 281. 

4) ibidem, p. 319. 

B) ibidem, p. 349. 


www.dacoromanica.ro 


82 


tru 6). Primul birar cunoscut este încă, din vremea lui Mircea cel 
Bătrân, în actul dat de Mihai Vodă, coregent 7). 

Moneta cea mai veche pomenită în documentele Ţării Romá- 
neşti este perperul, în privilegiul lui Vlaicu Vodă pentru călugării 
dela Vodița 8). Perperul este o monetă bizantină, care circula şi era 
imitată si la Sârbi si Bulgari. Totuşi, încă din vremea lui 
Vlaicu sau bătut monete româneşti, care după sistemul occi- 
dental se numeau ducati. Ducatul era moneta ducelui, a dogelui 
Veneţiei şi datorită preponderanţei economice a republicii dela 
Adriatica, prin imitație a fost adoptată de alte ţări, de Ungaria si 
apoi de Tara Românească. Termenul ducat apare si în tariful va- 
mal aşezat de Mircea în privilegiul sáu pentru negustorii brașoveni. 
Dar pe când predecesorii lui Mircea au bătut numai ducați de ar- 
gint, adică o monetà de valoare mare, Mircea a bătut si o monetá 
divizionară, banul de aramă, denumit astfel după dinarul banal, 
emis de banul Sloveniei. Apariţia monetei divizionare sub Mircea 
are o mare importanță economică, este un semn că schimbul în 
monetă începe abia atunci să fie introdus, nu numai în transactiile 
mari cu negustorii streini, dar şi la târguri şi în cumpărături mă- 
runte. Aceasta, înseamnă deci o mai mare circulaţie, indesirea schim- 
bului economic intern şi extern, părăsirea treptată a economiei na- 
turale. Este adevărat cá în schimb valoarea ducatului la noi, ca si 
în Ungaria, scade în această vre- 
me. Socotim că acest lucru, pre- 
cum si introducerea banului de 
către Mircea, nu înseamnă, o de- 
cădere a vieţii economice, ci dim- 
| potrivă o înflorire a ei. Dintre toti 

Moneta Iui Mircea cel Bătrân. domnii munteni din veacurile XIV 
şi XV, Mircea e acela care a 

bătut mai mari cantităţi de monete, ceiace se vede după numărul 
mare de sigle diferite ce se află pe monetele lui de aramă şi de 
argint. Fiecare grup de monete are câte o literă iniţială, slavonă, 
chiar dacă legenda era latină, săpată la margine. Această literă 
slujea la controlul făcut de visterie, ca să se ştie ce cantitate de 





6) C. C. Giurescu, Organizarea financiară, p. 24—29. Nu este dovedită 
afirmaţia autorului că birul era „o dare personală pe cap de locuitor“ si nu 
o dare colectivă pe sate. 

1) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Românești, p. 103. 

8) idem, p. 36. 


www.dacoromanica.ro 


83 


argint i s'a dat fiecărui meşter monetar, dacă a adus înapoi aceiaşi 
cantitate transformată în monetă. Numărul mare de sigle diterite 
din vremea lui Mircea, poate inițialele numelui meșterilor, arată cà 
în cursul domniei lui o mulțime de meșteri au fost folosiţi pentru 
baterea monetei domneşti ?). 

După moartea lui Mircea în cursul veacului al XV-lea se pro- 
duce o schimbare; la mijlocul veacului, cu Vladislav II (+ 1456), în- 
cetează moneta proprie munteană, iar cea curentă, care apare în 
transactiile interne este florinul unguresc şi în acelaş timp moneta 
turcească divizionară, asprul de argint (dela grecescul aspros, 
alb) 10). Primul act intern, în care se face o transactie în aspri tur- 
ceşti, este tocmai dela Vladislav II, în vremea căruia se bat ulti- 
mele monete naţionale, o vânzare de moşie din 1451!!). Dela 
această dată. asprul inundă atât principatele române, cât şi Ardealul. 

Existenţa unei monete naţionale înseamnă o bună stare eco- 
nomicá si o producţie bogată, cu posibilităţi de schimb cu streinà- 
tatea. Chiar scăderea valorii monetei în vremea lui Mircea este re- 
zultatul, nu a sărăciei, ci a intensificării schimbului şi a emisiunii 
mai mari în circulaţie. Vom examina pe scurt aceste produse ale 
ţării în vremea lui Mircea. 

Agricultura. Toată lumea ştie că România este o ţară emina- 
mente agricolă, dar întrebarea este dacă așa a fost ea dela început. 
Spaţiul agricol pentru cultivarea cerealelor era mult mai restrâns 
ca azi în vremile de cari ne ocupăm. Pe lângă faptul că populaţia, 
era mai rară, trebue să mai ţinem seamă si de împrejurarea cà o 
mare parte a şesului muntean între Olt şi Dâmboviţa era acoperit 
de păduri mari, iar Bărăganul era o stepă cu ierburi în mare parte 
necultivată. Rámánea şesul oltean ca grânar al ţării. Tara Romá- 
nească nu era deci pe vremuri marele grânar de cereale, ce a de- 
venit peste câteva secole. Dimpotrivă, oricât s'ar părea de necre- 
zut, tara importa adesea grâu si alte cereale din Ardeal. La 1470 
regele Matiaș Corvin se vede silit să oprească pe Românii ardeleni 


9) Comunicare a d-lui C. Secásanu și constatări proprii făcute la mu- 
zeul monetar al Băncii Naţionale a României. 

10) Cf. pentru toate chestiunile monetare C. Moisil, Monetăria Țării 
Româneşti în timpul dinastiei Basarabilor în Anuarul Institutului de istorie 
naţională, Cluj, III, p. 107—160. Idem, Monedele iwi Mircea cel Bătrân, în 
“Convorbiri literare, XLII, 1908, p. 413—419. Idem, Istoria monetei în Româ- 
nia. Monetele lut Dan I şi Mircea cel Bătrân, în Cronica numismatică şi arheo- 
1ogică, II, 1921, p. 25—28. 

11) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 227. 


www.dacoromanica.ro 


84 


să-şi exporteze grâul, meiul, ovăzul şi orzul în Țara Românească, 
căci aceasta aducea scumpete prea mare în Ardeal şi chiar foa- 
mete 12). La 1476 Stefan cel Mare scria Bragovenilor, rugându-i, 
„să nu ingáduiti să se transporte în Tara Românească grâu si ali- 
mente, căci ei sunt supuşi ai Turcilor“ 13). Asa dar, era vorba de 
o blocadă comercială împotriva Muntenilor, cerută de marele Ste- 
fan, oprindu-se importul grâului în ţara lor, pentru a-i reduce prin 
foamete. La 1510 Vlad cel Tânăr se plânge Sibienilor că s'a oprit 
aducerea grâului din Ardeal în Muntenia: „oamenii săraci din ţara 
noastră mi s'au plâns pentru aceasta... Vă rugăm să ingáduiti si 
de acum înainte săracilor nostri, după obiceiul strămoșesc, să aibă 
voe să cumpere ce le este de nevoe“ 14). Mereu aflăm asemenea 
plângeri domneşti. de câte ori se oprește exportul grânelor din 
Ardeal. La 1528 protestează vehement Radu dela Afumaţi la Bra- 
şov si Sibiu că negustorii munteni nu sunt lăsaţi să cumpere grâu 
în Ardeal 15), iar peste câţiva ani, Radu Paisie se plângea Sibienilor 
că au oprit exportul de grâu din Ardeal în Tara Românească și 
anunţă la rândul său că va opri exportul de porci şi boi din ţara 
sa peste munţi 16). Sub același domn avem un alt caz care arată că 
în Muntenia se importa grâu din Ardeal; domnul cere Braşovenilor 
scutire de vamă pentru 250 găleți de grâu, ce le cumpărase în Ar- 
deal, multumind pentru scutirile anterioare, „pentrucă până acum, 
câtă pâine am cumpărat de acolo, apoi domnia-voastrà mi-ati făcut 
bine pentru vamă“ 17), Nu era deci un caz ocazional, ci un obicei 
regulat. Mai târziu, la 1571 Alexandru vodă cere Sibienilor să în- 
gădue trecerea a 500 de găleți de grâu cumpărate în Ardeal de epis- 
copul Râmnicului, Mihail 1%). Totuşi, la 1564, Petre vodă scria su- 
părat Braşovenilor: „Noi din tara voastră nu cerem nimic, dacă, 


12) Hurmuzaki, Documente, XV, p. 75. 

13) I. Bogdan, Documentele lui Stefan cel Mare, II, p. 341. 

14) Hurmuzaki, Documente, XV, p. 207. Cf. la 1528 export de grâne 
din regiunea Bistriţa în Moldova, îbidem, p. 301. 

15) ibidem, p. 303 şi alte două din acelaşi an. A. Veress, Acta et Epis- 
tolae, I, Budapest, 1914, p. 158—161. 

16) Act din anii 1535—45, S. Dragomir, Documente nouă privitoare la 
relaţiile Tarii Româneşti cu Sibiul, extras din Anuarul Institutului de Istorie 
Naţională, Cluj, IV, 1929, p. 53. 

17) Gr. Tocilescu, 534 documente slavo-române privitoare la legăturile 
cu Ardealul, Bucureşti, 1931, p. 345. 

18) P. P. Panaitescu, Documente slavo-române din Sibiu, Acad. Rom 
Studii şi Cercetări, Bucureşti, 1938, p. 36—37. 


www.dacoromanica.ro 


85 


và închipuiti cá avem nevoie de mazărea vo strá, ái elati, putem 
trăi şi fără mazărea voastră, căci aci în ţara noas ra se află şi 
avem de toate si de nimic nu avem nevoie d la voi“! 

Nu credem că în mod obi nuit poporul din T ra Românească 
era lipsit, de pâinea cea de toate zilele si se ved 1 sat pe grija 
cumpárárii din streini. In orice caz, in epoca veche a istoriei noas- 
tre, grâul nu era marfă de export, abea dacă ajun ea pentru hrana 
țării, si destul de des, când era recolta slabă, se m i importa si din 
Ardeal. Că lucrurile stau așa, se vede din privilegiul lui Mircea 
pentru Braşoveni, ce cuprinde tariful vamal, cu toate produsele ce 
se schimbau între Tara Românească si Ardeal. Dar grânele şi ce- 
realele de orice fel nu figurează în acest privilegiu, nici la import, 
nici la export 20), deasemenea lipsesc în privilegiile domnilor ur- 
mători si în cele pentru negustorii din Lemberg?!), cum si din 
tariful vamal stabilit de Alexandru cel Bun al Moldovei pentru 
aceiaşi negustori 22). 

Este însă o întrebare, dacă pâinea constituia pe atunci prin- 
cipala hrană a poporului nostru si dacă mămăliga nu era tot aşa de 
răspândită ca azi. Mult înainte de introducerea porumbului in tá- 
rile române, care are loc la sfârşitul veacului al XVII-lea 2), Mihai 
Viteazul era poreclit de Sasi Mălai vodă, aluzie la hrana poporului 
său 24). Bine înţeles, este vorba de mălaiul şi de mămăliga de meiu, 
care poate să fi fost hrana tradiţională a Românilor încă din vre- 
mea Dacilor. In săpăturile așezărilor dacice dn România s'au gă- 
sit numeroase vase cu gráunte, în care predomină cele de meiu ?5). 


Est adevărat că t ate satele din ţară, erau oblig e la plata 
dijmei (zeciueli) din grâne, legiuire obisnuitá în toată Europa 


19) Hurmuzaki, Document , XI, p. 581 2. 

20) I. Bogdan, Relațiile Țării Româneşti cu Braşovul, I, p. 3. 

21) Hasdeu, Arhiva istorică, I/l, p. 3. Vezi pentru aceste privilegii 
mai jos. 

22) Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ștefan cel Mare, 
TI, p. 630—637. 

23) Cf. N. Iorga, Vechimea culturii porumbului la noi, Revista istorică, 
VI, 1920, p. 170—175 şi G. Pascu, Cultura păvuşoiului, în Revista critică, I, 
1927, p. 54—60 şi idem, Nume de plante, ibid m VI, 1932, p. 180—201 şi VII, 
1933, p. 78—82. De observat cá Del Chiaro, Istoria delle moderne rivoluzioni 
della Valachia, ed. Iorga, Bucuresti, 1914, p. 31 d scriind culturile de cereale 
din "Țara Românească în vremea, lui (scrie la 1718), nu pomeneşte porumbul. 

24) N. Iorga, loc. cit., p. 173. 

25) Comunicare a d-lui Vladimir Dumitrescu, directorul Muzeului de 
Antichitáti. 


www.dacoromanica.ro 


86 


medievală 26). Dijma se plătea în câble, adică găleți, pe care le 
strângeau găletarii si în depozitele sau „casa“ domniei existau 
mari cantităţi de grâne, astfel Dan I poate dărui 400 de găleți de 
grâne numai din judeţul Jaleş, partea cát se cuvenea domniei, mâ- 
năstirii Tismana 27). Mircea dárueste tot din găleţile domnești mâ- 
năstirii Cozia, 300 de găleți 28). Dar aceasta făcea parte din pro- 
ducţia pentru consumul intern și nu se stie ce procent de grâu 
intra în zeciuiala pe „grâne“. 

In schimb, dela o vreme, probabil dela sfârşitul veacului al 
XV-lea, grâul oltean începe să fie exportat în sudul Dunării prin 
vama dela Calafat, proprietate a mânăstirii Tismana. In cele două 
tarife vamale ale Calafatului, pe care le cunoaștem, cel din 30 
April 1502 al lui Radu cel Mare şi din 2 Mai 1510 al lui Vlad cel 
Tânăr, e trecut între produsele de export: „un sac de grâu, doi 
aspri 25). In tariful vamal al vămii dela Genune (Câineni) la 1505 
e pomenit şi grâul si făina, dar nu e clar dacă e vorba de import 
sau de export 30). Este desigur o urmare a suzeranității turceşti 
exportul grâului peste Dunăre, căci atunci ţara noastră începea să 
devie grânarul împărăției. 

Cum am spus, recolta nu era întotdeauna îndestulătoare, şi 
de aceia se obișnuiau rezervele de grâne îngropate în pământ, des- 
pre care scrie cronicarul burgund Wawrin: „Unii Valachi, s'au co- 
borát pe țărm (al Dunării) si au aflat mai multe grânare subpá- 
mântene. Eu le voi descrie: în această ţară obişnuiesc să facă gropi 
mari ca cisterenele, în care aruncă grâu, ovăz și alte grâne si apoi 
acoperă gropile cu pietre mari, în aşa chip încât, chiar dacă plouă, 
pământul deasupra gropilor nu e udat. In gropi se afla grâu si 
mazăre“ 31), 

In legătură cu agricultura stau si morile, răspândite în toată 


26) M. Bloch, La société féodale, I, p. 385. L. Pić, Die rumänische Ge- 
setze und ihren Nexus mit byzantinischen und slavischen Recht, in Sitzung- 
berichte der K. Bómische Gesellschaft, Praga, 1887, p. 22 23, crede institutia. 
de origine bizantină. 

27) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Românești, p. 40. 

28) ibidem, p. 56. Pentru dijma de gráne (jitarstvo), documentul lui 
Mircea din 1389, p. 52. 

29) Ambele documente originale inedite, Arhive Stat, sectia ist., serie 
cronologică. Fragment greşit tradus la I. Minea, Câteva vămi vechi oltene, 
în Arhivele Olteniei, XII, p. 206—207. 

30) Inedit, Acad. Rom., Documente, XI/260. 

31) Wawrin, op. cit., p. 65—66. 


www.dacoromanica.ro 


8t 


tara, mai ales in oraşe. Astfel sub Mircea moara dela Piteşti era a 
Coziei, iar alta la Râmnic, tot a acelei mânăstiri. Pe Prahova se afla 
o a treia moară cu metohul mânăstirii Cozia 52). La Bistriţa lângă 
Severin, moara doamnei Calinichia fusese dăruită Tismanei 33). La 
fel stăpâneau mori în oraşe şi boierii şi negustorii: Petriman ne- 
gustor din Râmnic are o moară în acel oraș la 1425, iar la 1456 
boierii Cazan logofăt și Manea Udrişte au două mori la Târgovişte, 
„amândouă în aceiaşi casă“ 34). Si domnul avea mori şi satele 
dimprejur erau obligate să păzească aceste mori şi să le dreagă, 
când se stricau, cum e cazul cu cele patru mori dela Didrich 3). 

Nu ştim, în actuala stare a cunoştinţelor, dacă posedarea unor 
mori constituia, ca în Apusul feudal, un privilegiu, legat bineîn- 
teles de obligaţia locuitorilor de a măcina la moara proprietarului, 
a mânăstirii sau a domnului. S'ar părea, totuşi cá asa era si în Tara 
Românească, de vreme ce Vlad Dracul dă unor boieri din Făgăraş 
privilegiul, „să fie slobozi în apa lor a pescui si a mai face şi alte 
mori“ 36). Asa dar, pentru a face mori era necesar un privilegiu 
domnesc. Existența unui mare număr de mori (mori de apă, bine- 
înţeles) pe toată întinderea, țării, dar mai ales la oraşe, în mâna 
domniei, mânăstirilor şi boerilor mari, punea „industria pâinii“ în 
legătură cu aceste centre şi cu acești puternici ai zilei. 

Alături de agricultură, o deosebită desvoltare aveau viile; am 
văzut mai sus cum arhimandritul Dorotei putea plăti 3100 de vedre 
de vin, cumpărând cu ele pământ bun. Vinul românesc se exporta 
în secolul al XV-lea in Ardeal??). Vii aveau boierii, moşnenii şi 
bineînţeles şi mânăstirile ; butoaiele de vin dela casa domnească erau 
între daniile obişnuite făcute de domnii drept credincioşi spre bu- 
curia cucernicilor călugări 38). Livezile de nuci şi de alţi copaci ro- 
ditori sunt adesea pomenite în actele de proprietate ale vremii 39), 


32) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 50, 56, 62. 

33) ibidem, p. 45. 

34) ibidem, p. 145 şi 211. 

35) ibidem, p. 258, act din 1464. La 1478 Basarab cel Tânăr schimbă 
moara domnească dela Râmnic cu morile mânăstirii Cozia din Târgovişte, 
p. 299.. 

36) ibidem, p. 194, act din 1441. 

917) P. P. Panaitescu, Documente slavo-române din Sibiu, p. 12. 

38) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Româneşti, p. 56, act a! lux 
Mircea pentru Cozia, 1392. 

39) ibid., p. 62—63. 


www.dacoromanica.ro 


88 


coşurile cu fructe erau o dare cuvenită domniei dela toate satele 4). 

Bogăția animală. Marea bogăţie a ţărilor noastre în Evul- 
Mediu, pentru care erau cunoscute în Europa, erau însă vitele. 
Boii, caii, oile, porcii, pieile de vite, brânzeturile în burduf sau 
'cagcavale se exportau în Ardeal:!), şi făceau parte din zestrea 
mânăstirilor 42), ca gi din dările datorite de toate satele domniei. 

Dar aci se pune o întrebare: între dările datorite domniei este 
vama, oilor, pomenită întotdeauna întâia în toate privilegiile, apoi a 
porcilor, niciodată însă a. vitelor şi a cailor. Caii şi boii erau numeroşi 
în ţară şi se puteau exporta, dece dar nu ridica domnul nici o dijmă 
asupra lor? Credem că aceasta se datora sistemului fiscal al vre- 
mii, care era zeciuiala, dijma din produse; se putea lua zeciuială 
din noua generaţie a animalelor prolifice, ca oi şi porci, nu însă 
dela cai şi vaci, unde aceasta ar fi fost o apăsare de nesuferit. 
Poate deasemenea nu era socotit drept să se ia oamenilor instrumen- 
tul muncii lor, vita, şi calul cu care mergeau la oaste. Dealtfel sis- 
temul era general, căci şi în privilegiile țarilor bulgari se vede 
vama de oi si cea de porci, nu însă vama cailor şi a boilor 4%). To- 
tuşi în hrispvul.lui Mihai coregentul pentru Cozia, o singură dată 
în vremea lui Mircea, se spune despre niște oameni din Târgovişte: 
„nici cal să nu li se ia“ 44). Cum nicăieri nu apare o asemenea dare, 
suntem în drept să presupunem că era o dare specială a orăşeni- 
lor din Târgoviște, sau poate nu era o dare (în nici un caz nu li se 
putea lua un cal pe an), ci calul ce se obişnuia să se ia la cnezii, 
când mureau, adică pentru confirmarea proprietăţii; în cazul acesta 
fiind vorba de casele şi locurile din oraşul domnesc. 

Creşterea vitelor era una din marile bogății ale ţării; am ară- 
tat că încă de atunci veneau păstorii mocani la bălțile Dunării si ve- 
nitul lăsat de ei nu era de disprețuit 45). De altfel primul privilegiu 
cunoscut dat păstorilor Români Ardeleni, să vie cu turmele la păs- 
cut în ţară, l-a dat chiar Mircea. S'a păstrat numai confirmarea lui 
Mihail voevod din 5 Iunie 1418, dată comunei Cisnădie, în care arată 
că a întărit porunca „părintelui nostru Mircea voevod“. E vorba 


40) C. C. Giurescu, Organizarea financiară, p. 21. 

41) I. Bogdan, Relaţiile Țării Româneşti cu Braşovul, p. 5. 

42) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 37, 40 şi 69. 

43) I. Ivanov, op. cit., p. 598, hrisovul lui Şişman din 1278, cf. C. C. 
Giurescu, op. cit., p. 20. 

44) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Româneşti, p. 198. 

45) Vezi mai sus, p. 63. 


www.dacoromanica.ro 


de drepturile şi libertăţile „străvechi“, (antiquas), ce ei (cei din 
Cisnădie) „şi oamenii lor, adică Valahii.. cu vitele sau cu oile lor, 
să pască în munţii noştri... să se folosească slobod de păşunile şi 
apele noastre... Chiar în caz când noi am avea ceartă şi luptă cu 
toată ţara Ardealului, noi vrem să pázim pace trainică cu voi si 
chiar vă vom trimite în timp de război pe un boier al nostru cu o 
săgeată, ca să apere oraşul vostru şi să-i ferească de incursiuni 
războinice“ 46). Acest privilegiu al păstorilor este interesant în 
multe privinţe; el arată la ce pref ţinea domnii nostri cei mai 
vechi pe păstorii ardeleni ce veneau cu oile în ţară; în caz de răz- 
boi cu Ardealul, numai ei erau apárati printr'un armistițiu special 
şi se trimetea un boier ca să-i apere. Desigur că imensele turme 
aduceau venit bun domniei și ţării. De observat că dreptul de fo- 
losire liberă „a păşunelor, pădurilor şi apelor ţării“ de către păs- 
torii ardeleni e strávechiu, de vreme ce în privilegiul lui Mircea e 
calificat de antic, probabil deci înainte de întemeierea ţării. 
Pescăria era iar o mare bogăţie a ţării, hrana de temei a ţă- 
ranului nostru în vechime. Pe vremuri, iazuri de peşte se aflau pe 
mai toate moșiile boiereşti si ale moșnenilor, azi însă secate. Vom 
vedea cum veneau din Ardeal meşteri pentru heleşteie şi conducte 
de apă 7). Mânăstirile din Oltenia în munţi obfinuserá dela Mircea 
şi chiar dela domnii dinaintea lui, stăpânirea bălților si a pescării- 
lor dela Dunăre. Astfel, Vodița primise dela Vlaicu vodă venitul 
domnesc dela opt pescării dela Dunăre si vâltoarea de pesti dela 
Porţile de Fier 48). Cozia avea bălțile ei, cum am spus, tocmai la 
gurile Ialomiţei şi transporta măjile de peste sărat cu telegi, căruţe 
speciale 4). La Giurgiu, Mircea avea drept domnesc, „trei zile să 
vâneze morunii pentru domnia mea“ 50). Sărarea peştilor la bălțile 
din Oltenia se făcea cu corabia, sau cu maja sau cu carul sau, în- 
sfârșit, cu povara pe cal şi fiecare avea un tarif special la vama 
din Calafat, fie pentru exportul prin Vidin, fie pentru călătoria cu 


46) Zimmerman, Giindisch, Urkundenbuch, IV, p. 78—79. Ediţia din 
Hurmuzaki, Documente, I—2, p. 502 e plină de greşeli. O traducere românească 
liberă, Hasdeu, Arhiva Istoricd, I—1, p. 118—119. Actul cuprinde monogra- 
mul slav (desi e scris latineste) al domnului $i pecetia atârnată. 

41) Vezi mai jos, p. 93. 

48) P.' P. Panaitescu, op. cit., p. 37. 

49) ibidem, p. 190. 

50) ibidem, p. 106. 


www.dacoromanica.ro 


90 


corabia la alte porturi dunărene 51): „Cine va sära cu luntrea, de 
de luntre (să plătească) 30 aspri, de maje 15 aspri, de car 4 aspri, 
de povară pe cal 2 aspri si la balta dela Comani din zece peşti unul“. 
Pe drumul Branului treceau carele cu peste peste munți în Ardeal: 
„cei ce trec cu peşte, să dea dela un car un peşte, iar dacă va fi cu 
vârf, să nu mai dea nimic pe deasupra“ zice privilegiul comercial 
al lui Mircea 52). 

Creşterea albinelor avea o desvoltare foarte mare în ţară, pe 
semne pentrucă mierea îndulcea pe atunci zilele oamenilor în locul 
zahărului de azi, iară ceara era singurul fabricat pentru lumânări 
(lumânările de seu s'au inventat în veacul al XIII-lea, dar nu par 
a fi fost folosite curând în Orient). Vama de stupi era unul din 
veniturile domniei dela toate satele, iar miedul, alcoolul de miere, 
era o marfă de export, pomenită și în privilegiul lui Mircea pentru 
Braşoveni, la un loc cu măjile de ceară 53). 

Bogăţiile minerale. Pe lângă bogăţiile agricole si animale ale 
ţării, erau exploatate încă din vremea lui Mircea si cele minerale. 
Sarea dela ocne a fost o bogăţie de totdeauna a ţării si în special 
se exploata la Ocnele Mari în Vâlcea, localitate pomenită încă din 
vremea lui Mircea 5t). Vlad Dracul vorbind de cetatea Giurgiului, 
spunea: „Nici o piatră din acest castel nu e, care să nu fi costat 
pe tatăl meu (Mircea) o piatră de sare“ 55), de unde conchidem că 
ocnele era un venit al domniei (nu în exploatare directă, cum n'au 
fost nici până în veacul al XIX-lea, ci tot prin sistemul concesio- 
nării si al zeciuielii). Sarea se vinde pe bani în streinătate si ast- 
fel Mircea a putut aduna sumele necesare, cu acest singur produs, 
ca să-şi clădească cetatea de apărare dela Dunăre. Intre mărfurile 
de export ale țării în Ardeal nu este pomenită sarea, desigur pen- 
trucă Ardealul avea ocne proprii, dar pentru ţările de dincolo de 
Dunăre, sarea românească era o nevoie de mare însemnătate. In 


51) Hrisovul Tismanei pentru vama Calafat, Radu cel Mare 30 April 
1502, inedit, Arhive Stat, secția ist., fragment (greşit) la Stefulescu, Tismana, 
ed. III, p. 206—207 si I. Minea, Câteva vămi vechi oltene, în Arhivele Olte- 
niei, XII, 1933, p. 342—346, citește Romani în loc de Comani. Hrisovul lui 
Vlad cel Tânăr 1 Mai 1510, inedit, Arhive Stat, sec. ist. 

52) I. Bogdan, Relaţiile Țării Româneşti cu Braşovul, p. 1, nu se traduce 
cuvântul Bbpxy. 

53) ibidem, p. 5. 

54) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 97 (Anghel dela Ocná), p. 145, Voico 
de Ocnă la 1425, p. 190, o ocnă, la Ocna de Sus, era a Coziei la 1421. 

55) Wawrln, op. cit., p. 76. 


www.dacoromanica.ro 


91 


tariful vamal dela Calafat, sarea e trecută cu o vamă în natură 
de 3%, „dela 100 de bolovani de sare, trei bolovani“ 59). 

Dar o inovaţie în exploatarea minieră a ţării în vremea lui 
Mircea este aceia a minelor de aramă din părţile Băii de Aramă. 
In hrisovul lui Mircea pentru Tismana din 1392, citim pentru întâia 
oară (cel precedent, din 1387 nu cuprinde această menţiune): 
„venitul care -este al domniei mele dela roţile lui Cip Hanoş, care 
s'au făcut de curând la Bratilov“ 57). Roţile înseamnă, conform 
hrisoavelor sârbești, roţile de apă dela mină. In al treilea hrisov 
al lui Mircea pentru Tismana se spune mai lămurit: „Şi dela roțile 
lui Cop Hanos la Bratilov, zeciuială din aramă“ 58). Iar în al pa- 
trulea hrisov dat de același domn mânăstirii Tismana, dania sună 
astfel: „A dăruit domnia mea la mine (băi) dela roţile lui Cop 
Hanos la Bratilov, zeciuială“ 5). Localitatea Bratilov se află în 
judeţul Mehedinţi pe râul Brebina, la patru km. de Baia de Aramă. 
Exploatarea minelor de aramă era o iniţiativă de civilizare dato- 
rită lui Mircea, ele erau de curând înfiinţate la 1392 şi după obiceiul 
vremii erau concesionate. Numele concesionarului trebue înţeles 
ca Csop (Csap) Hanás, ceiace arată pe un Sas 9"). Intocmai la fel 
era şi în vestitele mine contemporane din Serbia exploatate de 
Saşi 61). Zeciuială domnească dela mine era apoi cedată mânăstirii 
Tismana, care, ca şi orice mânăstire medievală, făcea comerţ, folo- 
sind de altfel arama și la clopote şi sfeșnice. Exploatarea aramei în 
ţară se resimte si la baterea monetelor, cari, la sfârșitul domniei 
lui Mircea, de unde fuseseră până acum de argint curat, sunt bătute 
dintr'un amestec de argint cu aramă, în care aceasta din urmă pre- 
domină 6). Arama munteană se exporta în Ardeal; Vlad Dracul 
într'o poruncă a sa hotărăşte ca toată arama de export din ţară să 
se adune pentru „chesar“ (împăratul Sigismund), iar celor ce vor 
voi s'o exporte în altă parte, să li se zălogească arama 9"). 


56) Actele inedite citate mai sus, din 1502 si 1510. 

57) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 54. 

58) ibidem, p. T4—T5. 

59) ibidem, p. 87. 

60) Si nu un Ungur, cum am crezut întâi, P. P. Panaitescu, Minele de 
aramă ale lui Mircea cel Bătrân, in Revista Istoricá Română, VII, 1937, p. 262. 
Cf. Recenzia lui G. Gündisch, în Siebenbiirgische Vierteljahrschrift, 1939, 
p. 289—290. 

61) C. Jirecek, Geschichte der Serben, II, p. 56. 

62) Toate amănuntele la P. P. Panaitescu, articolul citat în Revista. 
Istorică Română, VII, 1937, p. 258—267. 

63) Gr, Tocilescu, 524 documente slavo-române, p. 41—42, cf. şi p. 51. 


www.dacoromanica.ro 


92 


Toate aceste bogății, la care se poate adăuga si industria cas- 
nică, bogăţiile muncite ale ţării de. pe atunci, ne înfățișează un 
aspect de rodnicie şi bună stare. Fireşte că în lipsa ştirilor precise, 
nu se pot da cifre, dar trebue subliniat că prosperitatea economică 
a crescut în vremea lui Mircea, ca urmare a iniţiativelor luate de 
de acest domn, care a fost un mare gospodar. Cum am văzut el 
este acela care a început exploatarea minelor de aramă, aducând 
în ţară meșteri saşi, tot el a fost cel dintâi care a bătut moneta 
divizonară, prin care s'a ușurat transactiile interne mărunte. Vom 
vedea mai jos că tot Mircea a chemat întâi în ţară pe bogaţii ne- 
gustori din Lemberg și a fixat în acelaşi timp tariful vamal amă- 
nunţit pentru negustorii din Ardeal. Nu avem deci a face numai cu 
respectarea. datinei si cu mersul firesc al vieţii economice, ci cu ini- 
tiativa domnească si în această, lature a vieţii nationale. 

Legăturile comerciale cu Ardealul. Țara Românească era un 
ținut relativ nou pentru negoful international, abia în veacul al 
XIV-lea s'au deschis drumurile de tranzit ale Sasilor si ale negus- 
torilor din Lemberg spre Dunărea de Jos si Marea Neagră. Piedica, 
ce a izolat pământul românesc de dincoace de munţi de Europa 
centrală este pragul dela Porţile de Fier, care făcea cu neputinţă. 
trecerea, corăbiilor de pe cursul superior al fluviului si le silea să 
descarce marfa la Belgrad. E drept că avem o ştire din Ulm că în- 
că în veacul al XIV-lea se transportau de acolo mărfuri si vin în 
Bulgaria, Valahia şi Constantinopol, dar deși acest oraş este pe Du- 
năre, comerțul se putea face si pe uscat prin intermediul Saşilor 64). 

Deschiderea drumului pe uscat prin pasurile Carpaţilor se face 
pe la 1300, când aflăm o colonie săsească la Câmpu-Lung cu Co- 
mesul Laurenţiu, dar cele două fapte cari au dat negotului acestuia 
un mare avânt au fost: privilegiul regelui Ludovic cel Mare dat 
Sibienilor ca să facă negoţ cu Praga şi Viena, emporiile comerciale 
ale Europei centrale (până atunci erau opriţi la Buda) şi al doilea, 
crearea marelui bâlci anual dela Braşov 65). Tara Românească era 
orientată, în privința economică spre Ardeal si mai puţin spre Du- 
năre în acest veac, dovadă așezarea capitalelor ţării în regiunea 
nordică, pe drumurile ce mergeau spre Ardeal (Argeş, Câmpu-Lung, 
Târgovişte), apoi existenţa coloniștilor saşi în târgurile mai mari, 


64) Sakâzof, Bulgarische Wirtschaftsgeschichte, p.. 144. 

65) N. Iorga, Istoria comerțului românesc, I, Vălenii de Munte, 1915, 
p. 48—49. Pentru legăturile Ardealului cu Nürnbergul, cf. I. Nistor, Die Aus- 
würligen Handelsbeziehungen der Moldau, Gotha, 1911, p. 79. 


www.dacoromanica.ro 


93 


moda occidentală a îmbrăcămintei la curte si boieri, care va fi 
înlocuită cu cea orientală abia la sfârşiul veacului al XV-lea. 

Aceste legături comerciale cu Ardealul au un caracter euro- 
pean pe deoparte, însă si un caracter local. Marele comerț al pos- 
tavului de Flandra prin Germania se îndrepta spre Orient pe calea 
Vienei şi a Ardealului şi apoi prin Silezia-Cracovia-L mb rg Prima 
cale trecea prin Tara Românească, pe drumul Bran-Biáila cealaltă 
prin Moldova, prin Suceava-Cetatea-Albă. La Dunăre şi la mare 
veneau corăbiile italiene, în special genoveze, cu marfă o i ntală, 
pe care o transportau cu exclusivitate Italienii: spiteriile (épices), 
piper, scorţişoară, mirodenii, apoi stofe orientale, vinuri grecești. 
Așa dar, ţările noastre erau punctul de întâlnire al comerțului fla- 
mand de postavuri, cu cel italian al spiteriilor. Principatele noastre 
erau în această privință numai o ţară de transit, care însă, fiind 
vorba de un comerț international, aducea un venit mare vámilor, 
cărăuşilor si bâlciurilor. Pe de altă parte, comerțul local se făcea 
între vitele noastre vestite în toată Europa 99), plus ceara si peştele 
bălților Dunării şi între fabricatele sásesti (arme, instrumente, 
cuțite, cojoace, cisme, pălării) 67). Am văzut cá în anume împreju- 
rări se aducea în ţară și grâu din Ardeal. Dar în genere comerțul 
local între Ardeal si Tara Românească era un schimb între o țară 
cu produse rurale si alta cu produse industriale ale Sasilor, cum au 
fost întotdeauna relaţiile noastre comerciale cu Germanii. Astfel, 
în afară de datele privilegiilor comerciale, reese din corespondența 
domnilor noştri din veacul al XV-lea şi al XVI-lea cu Sibiul si Bra- 
sovul cá se cumpăra dela Sasi pentru curtea domnească sau cele 
boieresti: care cu coviltir pentru cálátorie, obezi de fier pentru fe- 
recarea carelor, hamuri de cai, cuie de şindrilă, săpun în bucăţi 98). 
Dar mai ales se cumpárau arme: arcuri, ságeti, scuturi, tolbe, salitrá 
pentru praf de puşcă si chiar tunuri 6). Din Braşov si Sibiu veneau 
meșteri arhitecţi si zidari, meşteri de helestee si pentru conducte 
de apă (sulinare) 70). 

Dar spre deosebire de ce se întâmplă adesea în asemenea 


66) Pentru vitele moldoveneşti la Frankfurt gi Colonia, I. Nistor, op. cit., 
p. 81. 

67) Vezi privilegiul lui Mircea pentru Braşoveni, I. Bogdan, Relaţiile 
Țării Româneşti cu Braşovul, p. 1 și urm. 

68) Gr. Tocilescu, op. cit., p. 143, 183, 199 202. 

69) ibidem, p. 32, 44, 62, 85, 92, 94, 151, 155. 

70) ibidem, p. 208 Radu cel Mare cere un asemenea meşter dela Brașov 


www.dacoromanica.ro 


94 


ocazii, negotul nu era numai în mâna industrialilor, ci aveau si Ro- 
mânii negustorii lor; corespondența domnilor din secolul al XV-lea 
cu Braşovul si Sibiul e plină de plângeri, recomandatii si socoteli 
ale negustorilor români. In vremea lui Mircea, mânăstirile bogate 
în tot felul de produse aveau un rol precumpănitor și direct în 
comerţul exterior. In privilegiul lui Sigismund regele Ungariei pen- 
tru mânăstirile oltene Vodița si Tismana (1419), citim: „Nimeni să 
n'aibă voe să-i turbure, pe omul lor si vitele lor si ce cumpără si 
ce vând şi pe uscat şi pe apă. Şi pe unde merg oamenii lor cu vi- 
tele lor, nici un loc să nu plătească vamă 71). Iar regele Mathias 
Corvin dădea la 1473 un privilegiu asemănător călugărilor dela 
Cozia: „Să meargă la părţile regatului nostru ale Ardealului, să fie 
slobozi, orice vor avea să aducă, lucruri pentru hrana lor, adică 
bucate si postavuri si alte lucruri de ajuns... fără de opreală să 
poată aduce la locurile lor“ 72). 

Comerţul internațional în Evul-Mediu era caracterizat prin 
asa numitul drept de depozit, Stapelrecht, care îngrădea trecerea 
negustorilor, obligaţi să-şi lase marfa în depozit în anume oraş, sau 
s'o vândă la iarmarecul oraşului privilegiat, neputând trece mai 
departe. Cine avea nevoe de marfă, trebuia să vie acolo. Apoi era 
drumul obligator, negustorii neputând trece decât pe calea fixată 
de privilegiile de comerţ 73). Astfel, pe temeiul unui privilegiu de 
drept de depozit, Lembergul deveni emporiul comerțului oriental al 
Poloniei, iar Sibiul pentru comerţul oriental al Ardealului si al Un- 
gariei 24). Dar în această privinţă, după lungi certuri în fata tro- 
nului, el fu nevoit să împartă, privilegiul cu celălalt oraș săsesc din 
preajma munţilor, Brașovul 75). In schimb, se pare că in Tara Ro- 
mânească nu existau asemenea op elisti si nu se aplica această insti- 
tutie medievală asa de generală în Europa, negustorii fiind liberi 
să umble pe la toate târgurile si iarmarocurile. Vlad Tepes scria 


71) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Româneşti, p. 125. 

12) ibidem, p. 281. 

73) Cf. L. Charewiczowa, Handel $redniowiecenego Lwówa (Comerțul 
medieval al Liovului), Lwow, 1925, p. 39, St. Lewicki, Lembergs Stapelrecht, 
Lwów, 1906, P. P. Panaitescu, La route commerciale dela Pologne à la Mer 
Noire, Revista Istoricá Româna, III, p. 176. 

74) Privilegiul de depozit al Sibiului pentru comerțul cu Muntenia. la 
1412, dat de regele Sigismund, Zimmerman, Urkundenbuch, III, p. 520. 

15) Hotărârea, regelui Sigismund în conflictul comercial între Brașov 
şi Sibiu pentru negoful cu Tara Românească la 1395, ibid., p. 142 și actul 
'anterior din Timişoara, în 1390, ibidem, II, p. 641—642. 


www.dacoromanica.ro 


95 


lămurit Brasovenilor cá pot să facă negot în tara lui, „fără 
scală“ 76). Abia sub Neagoe Basarab s'a făcut sfat mare cu boierii 
şi s'a hotărât ca negustorii braşoveni să nu mai poată vinde în 
țară, decât la Târgovişte, Târgşor şi Câmpu-Lung si numai cu ri- 
dicate (en gros), dar domnul îi vesti că va suspenda această mă- 
sură, dacă la rândul lor vor îngădui negustorilor munteni să treacă 
până la Oradea, Cluj şi Timișoara 77). 

Punctul de trecere în Tara Românească a comerţului sibian 
era la Genune, vama dela Câineni pe valea Oltului 75), iar punctul 
de trecere al comerțului brașovean era la Bran, cu punct de vamă 
la Dâmboviţa (podul sau cetatea Dâmboviţei, dincolo de Câmpu- 
Lung 7). Sub Radu cel Mare însă sunt pomenite pentru negotul 
braşovean, în afară de calea Dâmboviţei si aceia a Teleajenului si 
a Prahovei 8). 

Cel mai vechi privilegiu al Sasilor din Ardeal pentru negotul 
cu Tara Românească este cel dat Brașovenilor de către Ludovic cel 
Mare al Ungariei la 1358, prin care le dă voe sa facă negof între 
Buzău şi Prahova, dela locul unde Ialomiţa se varsă în Dunăre, 
până unde se varsă Siretul 51). Acest act asa de discutat, din care 
sa tras de către unii concluzia că regiunea la răsărit de Prahova 
nu făcea parte integrantă din Tara Românească, este un act care 
decurge din dreptul de suzeran al regelui Ungariei, dovadă că a fost 
repetat întocmai şi confirmat la 1395, în vremea lui Mircea, de 
către regele Sigismund €). Un lucru nu s'a observat până acum: 
Actul indică drumul obligatoriu, în sensul acestui obicei medieval 
definit mai sus și dacă la capătul său constatăm porturile dunărene 
Brăila şi Cetate de Floci, trecerea din Ardeal în ţară nu se făcea, 
ca mai târziu, prin Bran, ci pe valea Teleajenului si a Buzăului. E 
posibil ca acest drum să fi fost un străvechi obicei, care începea 
să fie părăsit, căci zece ani mai târziu, Vladislav vodă stabileşte 
vama, tricesimei la intrarea în ţară la Câmpu-Lung. Negustorii 
braşoveni treceau peste Dunăre şi la întoarcerea din Orient plăteau 


76) Gr. Tocilescu, 534 documente slavo-române, p. 96. 

Tt) ibidem, p. 257—258. 

18) Vama dela Genune fu cedată de către Mircea mânăstirii Cozia la 
1415 în Postul Mare, P. P. Panaitescu, op. cit., p. 107—108. 

19) Privilegiul citat al lui Mircea. 

80) Gr. Tocilescu, op. cit., p. 188. 

81) Hurmuzaki, Documente, XIV, p. 1. 

82) Zimmerman, Urkundenbuch, III, p. 127 128. 


www.dacoromanica.ro 


96 


vama de intrare la unul din vadurile Dunării, vamă în natură, tri- 
cesima. Privilegiul lui Vladislav face excepție cu cei ce mergeau 
pe drumul Brăilei, cari plăteau o singură tricesimă (din 30 bucăţi 
una, în natură) la Câmpu-Lung, la întoarcere. Brăila era deci, ce 
Sar numi un porto-franc pentru comerțul oriental, negustorii erau 
scutiți acolo si numai acolo de vama de intrare */). 

Se vede că în vremea lui Mircea negotul cu Ardealul luase un 
avânt cu totul deosebit fată de proporţiile ce le avusese în vremea 
predecesorilor săi. In 1399 era la Braşov „mulțime mare de Greci, 
Români, Bulgari, Armeni și alții“ 84), încât oraşul ardelean luase 
înfăţişarea de târg international. Domnul Tàrii Românești se văzu 
nevoit să revizuiască, în înţelegere cu Ardealul, fo mele prea sim- 
ple ale unicii vămi în natură din privilegiul lui Vlaicu vodă, care 
trebuia înlocuit cu un tarif amănunţit pentru toate articolele deo- 
sebit, in parte in bani, cu specificarea târgurilor de trecere si de 
desfacere, în locul unicei taxe la intrare si la esire. Aceasta este 
reforma comercială din vremea lui Mircea, care a înlocuit for- 
ma patriarhală a comerțului - anterior, ţinând seamă de ne- 
voile negotului, dar si de ale vistieriei. Cu un an înainte ca 
Mircea sá fi dat cele douà privilegii ale sale pentru Bra- 
soveni, Stibor voevodul Ardealului stabilise la 1412 printr'un 
privilegiu al sáu, in calitate de reprezentant al regelui suze an, ta- 
riful de vamă ce urmau a-l plăti negustorii ardel ni in T a Ro- 
mânească la orase, pasuri şi la desfacerea mărfurilor 8 ). Privilegiile 
date de Mircea Braşovenilor la 1413, în special c 1 slavon, nu sunt 
decât o simplă parafrazare, adesea reproduce e cuvânt cu cuvânt, 
al privilegiului voevodului Stibor 99). La 6 August 1413, cu învoirea 
delegaților saşi sosiți în ţară, Mircea promulgă la Câmpul Lung 
privilegiul pentru Braşoveni 87). Se aseză de o paite tariful posta- 
vurilor apusene aduse de Sasi: postav de Ypres, de Louvain, de 
Colonia, de Boemia (Ceh), care plătesc vamă mare, câte 12 şi chiar 
24 ducati, „pe drumul Brasovului la Brăila“, deci mai ales marfă 
de transit, care urma să fie încărcată la Brăila pe corăbii. A doua 


83) Hurmuzaki, 7. c. Privilegiul din 20 Ianuarie, 1368. 

84) Scrisoare a papei Bonifaciu IX, Zimmerman, op. cit., III, p. 246. 

85) Braşov, 7 Septembrie 1412, ibidem, III, p. 544—-547. 

86) Stibor dăduse un privilegiu asemănător si pentru Moldova, ihidem, 
III, p. 529 530, reprodus gi in Hurmuzaki, Documente, XV 1, p. 7 8. Cel 
pentru Muntenia nu e reprodus. 

87) I. Bogdan, Relaţiile Tarii Româneşti cu Braşovul, p. 1 şi urm.. 


www.dacoromanica.ro 


97 


categorie de mărfuri o formează cele „de la mare“, aduse, cum am 
spus de Italieni: piper, sofran, lână de cămilă, bumbac, numite im- 
preună în privilegiul lui Ştibor: „mărfuri ce se aduc dela Sarazini“. 
Aceste mărfuri rămân cu vechiul tarif al tricesimei în n.turá, pe 
semne pentrucă era nevoie să rămâie în ţară o cantitate din aceste 
produse. A treia categorie sunt mărfurile românești de export, in 
primul rând vitele: porcii, boii, vacile, caii, oile, apoi pieile de miel, 
de cerb, burdufuri de brânză, mierea și ceara. Toate acestea plă- 
teau vamă de export, cea mai mare taxă fiind asupra vacilor (trei 
ducati, pe când pentru un cal se plătea numai un ducat). Un tarif 
special foarte redus este stabilit pentru peștele sărat, vamă în 
natură, un peste de car la Târgoviște si Târgșor, iar la Brăila, la 
încărcarea peştelui, un perper, la vama Dâmboviţei, „atâţia du- 
cati câţi cai la căruţă si un peste". De grâne, cum am spus, nu 
este vorba. De asemenea lipsesc în acest privilegiu mărfurile să- 
sești fabricate, care se aduceau în ţară. 

Peste 19 zile, la 25 August, Mircea stabileşte tot la Câmpul- 
Lung un nou privilegiu, de astă dată în limba latină. Acest exem- 
plar redactat mai târziu menţionează privilegiul lui Stibor voevodul 
Ardealului adus de delegaţii sasi. Noul privilegiu nu e o simplă 
reproducere a celui slavon, ci o completare: e dat nu numai pen- 
tru Braşov, ci si pentru toată Tara Bârsei, unele monete sunt trans- 
formate în paritatea lor din Ardeal (în loc de ducati si bani, fer- 
tuni si dinari). Apoi se adaogă mărfurile săsesti omise în privilegiul 
slavon: fân, pânză cenușie, in, săbii, cutite si alte lucruri lucrate 
de mână, arcuri, funii, cojoace, „care se aduc în Valahia“. Toate 
aceste fabricate nu plătesc vamă, ceiace arată motivul pentru care 
fuseseră omise în privilegiul slavon 88). 


88) Hurmuzaki Documente, XVI 1,p.8 10. A. A. Vasilescu, Privile- 
giul comercial latinesc al lui Mircea c 1 Butrân din 25 August 1413 acordat 
Braşovenilor este fals, în Revista Istorică Româna, 1943, p. 78 96, socoate 
acest privilegiu un fals alcatuit de Sasii din Br „ov în vicm a lui Dan II 
(s^ stie că el este cunoscut numai în confirmarea lui D n, care reproduce 
privilegiul latin al lui Mircea). Argumentele lui Vasilescu sunt: a) este im- 
posibil ca 19 zile după privilegiul slav să se fi făcut altul în latineste, b) Mir- 
cca în textul latin nu are titlul său măreț cunoscut, ci numai acela de 
»Vojvoda transalpinus", c) taxele vamale diferă, fiind scăzut în privilegiul 
latin în favoarea Saşilor, d) vama dela Bran este trecută la Rucăr, e) se dau 
scutiri de import pentru mărfuri braşovene, cari nu sunt pomenite în exem- 
plarul slav, f) exemplarul latin amintește privilegiul lui Stibor voevod diu 
1412, care nu avea dreptul să se amestece în trebile fiscului muntean. Argu- 


7 


www.dacoromanica.ro 


98 


Sistemul era deci acesta: marfa de transit occidentală, cât şi 
cea orientală „dela mare“, plăteau vamă mare, cea românească de 
export plătea o mică taxă la ieșire, marfa săsească de import nu 


mentele nu rezistă în faţa criticii: a) exemplare duble și triple ale actelor 
publice în diplomatica medievală sunt foarte obișnuite (A. de Boüard, Manuel 
de diplomatique, Paris, 1929, p. 161 si urm.). Tratatul lui Stefan cel Mare 
cu regele Cazimir la Colomeia în 1485 există în exemplarele slav si latin, care 
nu concordá cu totul ca text, ba au şi data deosebită, cel latin, fiind redactat 
cu o zi înaintea celui slav (I. Bogdan, Documentele li Stefan cel Mare, II, 
p. 370—378). Voi publica cu alt prilej duplicatul latin al actului omagial al 
lui Stefan II către Polonia din 1434, dat cu multe zile mai târziu decât actul 
slav (Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Stefan cel Mare, II, 
p. 663—665). Chiar Dan II dá privilegiul comercial pentru Bragoveni in douá 
exemplare, unul slav, altul latin (I. Bogdan, Relaţiile Țării Româneşti cu Bra- 
ovul, p. 21 si 24). Deosebirile de formă între cele două privilegii ale lui 
Mircea se datoresc faptului că actul slav e redactat în cancelaria domnească, 
iar cel latin e redactat de Braşoveni și acceptat de Mircea. Era un obicei destul 
de frecvent în diplomatica medievală ca privilegiile să fie redactate nu de 
emitent, ci de destinatar (A. de Boüard, op. cit., p. 118 119). Cazul se în- 
întâlneşte și în diplomatica munteaná din vremea lui Mircea (vezi mai jos 
despre tratatul lui Mircea cu Vladislav Iagello din Giurgiu, 1403, redactat 
de cancelaria ruteano-polonă, textul slav, Hurmuzaki, Documente, I 2, p. 824. 
b) Titlul lui Mircea, „vajvoda transalpinus'' într'un act latinesc nu este o ano- 
malie. Așa se intitulează el si în tratatul de alianţă cu Sigismund la 7 
Martie 1395 (Zimmerman, Urkundenbuch, III, p. 135) si în privilegiul làtin 
pentru Lemberg (mai jos Anexa II) si de asemenea urmașul sáu Mihai vodă 
într'un act latin din 1418 pentru orașul Cisnădie (ibidem, IV, p. 79), deși şi 
acest voevod în actele interne păstrase titlul complet al tatălui său cu toate 
stăpânirile. De asemenea Dan II tot vajvoda transalpinensis se intitulează în 
privilegiul său latin pentru Braşoveni (I. Bogdan, loc. cit.). c) Taxele vamale 
nu diferă, ci sunt transformate in moneta folosită în Ardeal: ducatul din pri- 
vilegiul slav e tradus prin dinar în cel latin, 24 ducați din privilegiul slav fac 
un fertun în cel latin, iar 18 ducati sunt un perper. Vasilescu nu poate do- 
vedi, nici nu încearcă așa ceva, că valoarea respectivă a monetelor trecuta 
în exemplarul latin este mai mică decât cea a monetelor din textul slav. In 
ori ce caz, nu avem nicăieri în textul latin o cifră inferioară în aceiaşi mo- 
netă pentru vreun articol care făcea obiectul comerțului. E vorba, nu de scá- 
derea taxelor, ci de traducerea lor în altă monetă. C. Moisil, Monetări Tarii 
Românești în timpul dinastiei Basarabilor, în Anuarul Institutului de istorie 
naţională, Cluj, III, 1926, p. 143 145 a studiat comparativ cele două exem- 
plare ale tratatului comercial al lui Mircea cu Brasovenii si a ajuns la în- 
cheierea că monetele trecute în textul latin sunt cele folosite atunci în Ar- 
deal. transcriind valoarea exactă a monetelor muntene din textul slav. Studiul 
lui C. Moisil a rămas din păcate necunoscut lui Vasilescu. Dar odată ce taxele 
vamale rămân aceleași, singurul motiv al falsului dispare. d) Vama dela 
Bran e trecută la Rucăr, probabil numai în copia lui Dan II, căci în acea 


www.dacoromanica.ro 


99 


plătea nimic. Dacă streinii ne aduc produse de care avem nevoie, 
ne fac un serviciu, dacă au ei nevoie de ale noastre, urmează să 
plătească vamă. Actul latin precizează că vama se va plăti numai 
în târgurile în care se desface marfa și că depozitele sunt asigurate 
(adică marfa lăsată în depozit, care nu s'a vândut la iarmaroc). 
Drumul obligator de comerț era indicat precis: Bran, Cetatea Dâm- 


vreme se mutase acolo. In originalul lui Mircea va fi fost Bran. e) In Evul 
Mediu şi la noi, cele mai multe mărfuri de import nu plăteau vamă, nu 
exista protecționism în acest sens, aducerea de produse streine era considerată 
ca un avantaj pentru o ţară, numai pentru export si transit se plătea vamă. 
Deci adausul unor mărfuri săsești de import pentru Tara Românească, cu 
scutire de vamă, nu producea nici un avantaj pentru Sași. Omiterea lor în 
textul slav se explică tocmai prin aceia că nu figurau în tariful vamal. Nu 
înțelegem acest argument al lui Vasilescu: dacă ar fi urmat ca pentru aceste 
articole să se plătească vamă si printr'un privilegiu fals au fost sustrase dela 
plată, ar fi trebuit ca ele să figureze cu taxele respective în textul slavon, 
ceiace nu este cazul. f) Pomenirea privilegiului lui Stibor din 1412 (Zimmet- 
man, Urkundenbuch, III, p. 544—547) nu e o dovadă de fals, dimpotrivă. Acest 
privilegiu există în original şi nu e deloc dovedit că voevodul ardelean nu 
avea dreptul să-l emită. Dece ar fi dat un privilegiu pentru Braşov, păstrat în 
arhivă, dacă ştia că acest act este ineficient şi inutil? Dovadă că privile- 
giul lui Stibor a fost admis de Mircea este faptul că privilegiul slav, al acestui 
domn, deci cel necontestat de Vasilescu, reproduce, după un an, întocmai 
tariful vamal stabilit de Stibor al Ardealului. Vasilescu ar fi trebuit să ana- 
lizeze privilegiul lui Stibor în comparaţie cu cele două acte ale lui Mircea, 
nu să-l ignore. Adaug că n'a existat un război vamal între Tara Românească 
şi Ardeal, aga cum crede Vasilescu (după St. Metes). Prohibitia adusă negus- 
torilor ardeleni şi din Ungaria de a trece dincolo de Brașov are cu totul alt 
sens; e un privilegiu al Braşovenilor, care singuri au monopolul să revândă 
mărfurile in Tara Românească, e așa numitul drept de depozit (Stapelrecht), 
care oprește mărfurile în oraşul lor, drept așa de frecvent în toată Europa 
medievală. Scrisoarea logofătului Coico către Braşoveni, despre treaba ce le-a 
făcut (I. Bogdan, Relaţiile Țării Româneşti cu Braşovul, p. 247), nu priveşte 
falsul pe care el l-ar fi executat, cum crede Vasilescu. Numai printr'o solici- 
tare abuzivă a textului se poate înțelege așa ceva din această scrisoare, care 
nu spune nimic despre un fals. In scrisoare e vorba probabil de o afacere 
comercială privată: „mi-au spus că-mi vor aduce tot ce este al meu.. ei au 
venit şi nu mi-au adus nimic“. Vasilescu reproduce greșit, „cancelărașul nos- 
tru“, când in text este „vostru“. Cât despre „revolta generală a țării“ impo- 
triva lui Dan II, pentru privilegiul fals adus de Braşoveni, revoltă care a adus 
alungarea din domnie a acestui domn si a silit pe logofătul trădător să fugă, 
am aștepta o dovadă dintr'un isvor contemporan, dar aşteptarea ne este 
zădărnică. Dacă Dan II era vinovat de fals, atunci nu mai este un fals, căci 
domnul avea tot dreptul să schimbe tariful vamal, fără să mai recurgă la 


falsuri. 


www.dacoromanica.ro 


100 


bovita, Rucăr, Câmpul-Lung, Târgoviște, Târgşor (numit în actul 
latin Novo Foro, târgul nou), Brăila, apoi peste Dunăre. Din acest 
privilegiu rezultă deasemenea că vămile muntene erau „cumpărate“, 
am zice azi concesionate şi anume concesionarii erau boierii ţării, 
care luau parte şi astfel la, viaţa economică si nu streini sau negus- 
tori, căci domnul scrie: „cine va încerca dintre boierii domniei mele, 
mari şi mici, fie că va fi cumpărat acea vamă, fie că va fi dată. 
cuiva de pomană (adică unei mânăstiri) şi va adăuga şi nu va ră- 
mâne pe lângă cele ce le-am întărit şi le-am legiferat în așezămân- 
tul de mai sus, unul ca acela va primi mare rău si urgic dela domnia 
mea" 8). La urmă, se arată cá nu vor fi urmăriţi negustorii nevi- 
novati pentru datoriile neplătite ale compatriotilor lor, măsură la 
care face aluzie şi Mihai vodă coregentul, când serie unor negustori 
brașoveni în stilul liber al diplomaţiei vremii: „Să-şi bată ochii că 
n'a dat marfa la om bun“, căci dela alții nu poate lua plata 20 

Comerțul cu Braşovul pare a fi înflorit si mai mult după Mircea 

La 1431 Dan II serie Rucărenilor, Câmpulungenilor, Argeşenilor, 
Flocenilor că au dreptul să facă negot cu Brașovul si oricine are 
voie să aducă acolo orice marfă, „şi să fie cum a fost în zilele un- 
chiului domniei mele, Mircea voevod“ 21). In această înşirare erau 
menţionate târgurile ce făceau negof cu Braşovul, dar cele dela 
Răsărit de Argeș nu sunt pomenite, nici Râmnicul, nici Târgul Jiu- 
lui, probabil pentrucă acolo se făcea negot cu Sibiul, iar orașele 
dela Dunăre sunt asemenea. omise, pentrucă singurele porturi du- 
nărene care făceau comerţ cu Braşovul erau Brăila si Târgul de 
Floci. 

In ce priveşte comertul cu Sibiul, nu s'au păstrat privilegii 
dela Mircea sau dela domnii următori, deoarece o parte a arhivelor 
sibiene s'au pierdut; e posibil ca asemenea privilegii să fi existat. 
Tocmai un veac după Mircea, la 20 Iunie 1505, avem o confirmare 
dată de Radu cel Mare, a tarifului vamal al vámii dela Genunc, „la 
vadul Oltului“, cedată de Mircea mânăstirei Cozia. Vama se va lua 
pentru „toate mărfurile turceşti și ungurești“, si: , ceară, vite, peste, 
grâu, făină, din toate cumpărăturile (deci la export, nu la import), 
din o sută trei“... ,,pentrucá această vamă este dăruită mai sus zisei 
mânăstiri de sfânt răposatul şi marele străbunic al nostru, Io Mir- 
cea voevod“. Vama o va plăti oricine, „chiar si burghermesterul din. 


89) I. Bogdan, op. cit., p.6. 
90) ibidem, p. T 8. 
91) ibidem, p. 38—39. 


www.dacoromanica.ro 


101 


Sibiu, chiar de va avea carte cu pecetia mare sau mică, sau cu 
inelul dela mâna domniei mele... Tu, vamese, să nu ierti nici un 
aspru nimănui, cá-ti vom lua seama după catastihul vàmii dela 
Dunăre“. E vorba de marfa de transit pentru Ardeal care aducea 
de peste Dunăre şi se trecea în catastihul vămii la trecerea fluviu- 
lui, pentru mărfurile turceşti, pomenite la începutul hrisovului, ca 
şi pentru mărfurile ungurești, ce treceau prin ţară dincolo de Du- 
năre. „Şi Lotrenii, continuă hrisovul domnesc, care vor fi negustori 
şi duc cumpărături din țara domniei mele sau dela Unguri, toti 
Lotrenii să plătească vamia sfintei mânăstiri, pentrucá omul care 
nu va plăti ce se cuvine sfintei mânăstiri, pe unul ca acela să ştie 
că-l voi pune în ţeapă la vad“ %). Actul fiind o confirmare credem 
că reproduce măsurile luate încă de Mircea pentru a asigura 
vama mânăstirei sale dela Cozia. Interesantă este si participarea 
locuitorilor din valea Lotrului la negotul cu Sibiul. 

Ccmeríul cu Licvul si Polonia, Pe cât de sistematice şi de amă- 
nuntite sunt privilegiile lui Mircea pentru negotul cu Ardealul, pe 
atât de sumare si de generale sunt cele pentru negustorii din Liov. 
Primul privilegiu scris în limba slavă, nedatat, este dat de Mircea 
Liovenilor si negustorilor „din tara părintelui şi fratelui domniei 
mele, Vladislav si din tara fratelui domniei mele marele cneaz Vi- 
told“. Privilegiul prevede că negustorii vor veni în ţară cu orice 
marfă, „chiar de ar fi nenumăratele nenumăratelor şi miile miilor“. 
Vamă vor plăti numai la Târgovişte, la desfacerea lor; domnul va 
avea voie să cumpere el întâi cele necesare curții, apoi vor putea 
umbla oriunde si la schelele Dunării si la pasurile munţilor. Nu se 
specifică felul mărfii, nici drumul obligatoriu. Dar încă un fapt este 
caracteristic, dacă punem în faţă privilegiul Brasovenilor. Nu nu- 
mai că Liovenii sunt scutiți de vamă (afară de cea din Târgovişte) 
dar domnul face pentru ei sacrificii băneşti din casa lui: „nicăieri 
să nu se dea vamă, la nici un târg, la nici un vad, unde va fi vama 
vândută de domnia mea, vameșii domniei mele să se socotească cu 
domnia mea“. Cu alte cuvinte pentru despăgubirea concesionarilor, 
să se scadă din venitul domniei dela acea vamă, partea ce ar fi fost 
să se ia Liovenilor. „lar unde nu este vândută vama, acolo nici să 
se uite la marfă“ %). Acest privilegiu este dat probabil la 1403, 


92) inedit, copie Acad. Rom. documente, XI 260. 

93) Publicat de Hasdeu, Arhiva istorică, I—1, n. 3—4, cu traducere cu 
abateri și de E. Kaluzniacki, Dokumenta mołdawskie i multanski^ z archiwum 
miasta Lwowa (Documente moldoveneşti şi muntene din arhiva orașului 


www.dacoromanica.ro 


102 


când se reinnoieste tratatul de alianță al lui Mircea cu Polonia: 
după 1401, când Vitold începe să fie mare cneaz, cum îl numește 
privilegiul şi înainte de 1404, când Mircea ia Chilia, (vezi mai jos), 
deoarece se specifică vadurile Dunării numai dela Severin la 
Brăila 24). 

Deosebirea de tratament faţă de negustorii din Polonia în 
comparaţie cu cei din Ardea: nu poate avea decât o singură pri- 
cină: Negoţul Țării Românești cu Ardealul era vechiu si constituia 
un „vad comercial“, negotul cu Lembergul era o iniţiativă nouă din 
vremea lui Mircea. De aceia Mircea cheamă pe negustorii din Po- 
lonia să vie cu ori câte mărfuri în ţară, pe unde or voi, făcându-le 
condiţii optime și chiar jertfe pentru ei, despăgubind din casa dom- 
nească pe concesionarii vămilor, numai ca să atragă în ţara lui 
pe negustorii de pe marele drum comercial al Lembergului, care 
avea o importanţă mult mai mare decât negotul săsesc din Ardeal. 
In urma legăturilor prietenești cu Moldova și a alianţei cu Polonia, 
de care vom vorbi mai jos, ridicarea acestui nou comerț devenise 
o perspectivă promițătoare. Privilegiul de comerţ pentru Lioveni 
este deci o inițiativă de politică economică a lui Mircea, de pus 
alăturea cu deschiderea minelor de aramă si de baterea monetei 
divizionare. 

Se vede că iniţiativa domnului a dat roade, căci Mircea, pro- 
babil în urma creșterii comerțului liovean în ţară, se văzu nevoit 
să dea un nou privilegiu de comerţ negustorilor din Polonia și 
Litvania, în anul 1409. Acest al doilea privilegiu al lui Mircea cel 


Liov), Lwów, 1878( extras din Akta grodzkie i ziemskie VII), p. 8—9, cu fac- 
simil și descrierea pecetii. 

94) Documentul fiind nedatat, s'au propus diferite date: Kaluzniacki, 
1. c. propune anul 1390, când se încheie primul tratat între Mircea si Polonia; 
L. Charewiczowa, Handel średniowiecznego Lwowa, Lwów, 1925, p. 63 si 
nota 17 la p. 131, propune anul 1391, când solia lui Mircea se afla la Liov. 
Dar ambii uită că la 1390—1 nu era încă o „ţară a lui Vitold“, care era fugar 
și abea la 1401 e recunoscut de Vladislav Iagello ca mare cneaz al Litvaniei 
şi i se dau țările ruseşti (A. Lewicki, Zarys histori] Polski (Schitá de istoria 
Poloniei), Cracovia, 1923, p. 120—121). Anul 1401 este deci pentru privilegiul 
lui Mircea un terminus a quo. I. Nistor, Die auswärtigen Handelsbeziehungen 
der Moldau, Gotha, 1911, p. 222, propune data 1408 (pe care o declară nesi- 
gură), deoarece atunci a sosit o solie munteană la Liov. Dar la această dată 
privilegiul ar fi trebuit să menționeze alături schelele Dunării dela Severin la 
Brăila şi Chilia, care a fost ocupată de Mircea la 1404, cum vom arăta mai 
jos. Deci anul 1404 este un terminus ante quem. E probabil anul 1403, cánd 
se înnoiește alianța cu Polonia. 


www.dacoromanica.ro 


103 


Bătrân, publicat demult într'o colecţie de documente polone 5), a 
rămas până acum cu totul necunoscut tuturor cercetătorilor, cari 
s'au ocupat cu istoria noastră economică 99). Spre deosebire de cel 
dintâi, actul acesta este în limba latină și e datat din Argeș, anul 
1409, fără indicarea lunei și a zilei. Deși este o confirmare a privi- 
legiului precedent, el prezintă unele deosebiri față de acesta. In 
privilegiul latin este un preambul în care domnul declară că-l dă 
pentru mai marea înflorire a ţărilor și provinciilor și a hotărât să 
întărească prietenia şi alianța dintre cele două ţări. Deci negustorii 
din Liov, Polonia si Litvania să vie după obicei (mare solito) în 
Tara Românească, ceiace arată că drumul de negof se deschisese 
şi era de acum umblat. Condiţia ca mărfurile să fie întâi cercetate 
de domnie la Târgoviște, pentru a se cumpăra cele necesare curții, 
rămâne şi în privilegiul latin, dar acum se precizează că vor fi 
obligati la aceasta atât negustorii care rămân acolo, cât si cei ce 
sunt numai în trecere (pervenerint seu applicuerint). Cuantumul 
vămii la Târgovişte, care în primul privilegiu nu era indicat, este 
aci precizat: obișnuita tricessimă (una din treizeci), deci vamă în 
natură. In privilegiul din 1409 se arată care era marfa adusă de 
lioveni, în primul rând postavurile de Flandra, „panni“, cum se 
numeau aceste postavuri (cum suis pannis et aliis mercimoniis). 
In privinţa exportului din Tara Românească se introduce acum o 
excepţie importantă, care aruncă o lumină interesantă asupra stá- 
rii economice a ţării în vremea lui Mircea: se interzice exportul ar- 
gintului. Sensul acestei măsuri este limpede: în farà argintul era 
rar, dar era necesar pentru baterea monetei, într'o vreme în care 
economia in bani lua tot mai mare desvoltare, înlocuind pe încetul 
cea naturală. In noul privilegiu este suprimată fraza privitoare la 
toate schelele dela Severin la Brăila, dat fiind că acum domnul stă- 
pânea si Chilia si Dobrogea toată. 

Despre comerțul Liovenilor în Ţara Românească în vremea 
lui Mircea putem afla câteva amănunte și din privilegiul dat ace- 
loraşi negustori la 1408 de Alexandru cel Bun al Moldovei: Liovenii 
transportau prin Moldova peste din bălțile Brăilei (si poate ale 
Chiliei), precum şi ceară din Muntenia 97). 


95) E. Kalusniacki, op. cit., p. 22 23. V. Anexa II. 

96) Nu e cunoscut nici de N. Iorga, Istoria comerțului românesc, Văleni, 
1915, nici de I. Nistor, op. cit., nici de C. C. Giurescu, Organizaţia financiară 
sub Mircea cel Bătrân. 

97) M. Costăchescu, Documente moldovenești înainte de Ştefan cel Mare, 
II, p. 635—636. 


www.dacoromanica.ro 


104 


Mircea făcuse sacrificii ca să atragă comerțul polon în tara 
lui, dar de îndată ce s'a stabilit vadul, domnii munteni au retras 
avantagiile dela început. La 1439 Vlad Dracul schimbă privilegiul 
negustorilor din Polonia; prin noul privilegiu ei sunt siliți să plă- 
tească vamă la Râmnic (Râmnicul Sărat), primul târg spre granița 
Moldovei, anume doi florini ungurești, vamă în bani, de căruță în- 
cărcată, apoi să mai plătească toate vămile în toate târgurile, ,,pre- 
cum plătesc și oamenii mei“, scrie Vlad Dracul. Ei pot „să meargă 
şi în tara turcească, dând vama cuvenită“ 98). Se vede bine din 
aceste schimbări că domnii munteni urmau o politică comercială 
bine calculată. 

Comerțul transiunárean. Am arătat cà Tara Românească 
era orientată economiceste spre Ardeal în vremea lui Mircea. Dar 
trebue să ţinem seamă si de negotul corăbiilor genoveze ce soseau 
la Brăila cu mărfuri „dela mare", pomenite în privilegiile Braso- 
vului, mărfuri ce veneau adesea cu caravanele din Extremul Orient; 
Tratate de comerț ale ţării cu acești negustori, dacă au existat, 
nu s'au păstrat. Dar călătorul german Schiltberger din vremea ma- 
relui domn spune că „la Brăila, care este pe Dunăre, vin corăbiile 
şi galerele la descărcare, cu mărfurile pe care le aduc negustorii 
din ţinuturile păgânești“' 9). Portul dunărean era de atunci punct 
de descărcare al galerelor italiene, ce aduceau marfă din Asia, 
transportată de caravane (căci Constantinopolul și porturile mari 
ale Peninsulei Balcanice erau pe atunci ale creştinilor). Pe de altă 
parte, în socotelile Caffei (Theodosia în Crimeia), colonie genoveză, 
vedem că la 1410 s'au cumpărat din Valachia trei clopote, care au 
fost puse la porţile cetăţii 1%), iar din socotelile genovezilor din 
Pera, aflăm că la 1392 s'au dat 10 perperi unui curier italian tri- 
mis în Valachia pentru datoriile ce le avea acolo bancherul Pietro 
de Grota. Alte socoteli privesc tot atunci pe un sol trimis din Pera 
în Valachia si de acolo la regele Ungariei 101). 

Dunărea a fost întotdeauna o stavilă uşor de trecut si nego- 
tul între maluri se făcea pe toată întinderea ei. In Dobrogea s'au 
găsit multe monete de ale lui Mircea, care nu sunt numai o urmă a 


98) Hasdeu, op. cit., I 1, p. 84—85. 

99) Schiltberger, Reisebuch, ed. Langmantel, p. 52. 

100) Iorga, Notes et extraits pour servir à l'histoire des croisades, I 1, 
p. 20. 

101) ibidem, p. 54 55. 


www.dacoromanica.ro 


105 


stăpânirii lui acolo, ci şi o dovadă a legăturilor de negot 10). Nu 
ştim dacă sub Mircea se plătea vamă pentru trecerea în Dobrogea, 
dar mai târziu aflăm lângă Brăila vama Lopatna, pe care Basarab 
cel Tânăr o concedase mânăstirei Snagovului 10%). Lopatna este un 
ostrov pe Dunăre, imediat la sud de Brăila; pe acolo treceau pro- 
babil şi păstorii cu turmele în baltă. 

Era şi un al doilea punct de trecere spre Dobrogea, Târgul 
de Floci, la gura Ialomiței, târgul lânii. La 1444 cruciații învinși 
la Varna căutară adăpost in Tara Românească si trecură, călăuziţi 
de Românii dobrogeni, care cunoștea». locurile, „ad passem Laf- 
flocze“, adecă trecătoarea dela Floci 104. 

Pe când Cozia si Tismana se ocupau mai ales cu negotul in 
Ardeal, mânăstirea Bolintinul pe Argeşul de jos avea legături cu 
comerțul sud-dunărean; căci în hrisovul lui Basarab cel Tânăr se 
prevede scutire de vamă pentru călugării din această mânăstire la 
toate vămile dunărene şi anume: Brăila, Dârstor (Silistra), Giur- 
giuv, Svistov (Sistov), Nicopoe si Timbru (Tibru sau Cibar în 
Bulgaria, în fata bălții oltene Bistreț) 1%). Toate aceste puncte de 
trecere ale Dunării (la care trebue adăugat Calafat-Vidin) erau 
vămi cu schele pe ambele maluri. Când, prin cucerirea Bulgariei 
de Turci, malul dunărean fu stăpânit de aceștia, comerțul sud du- 
nărean a luat mai mari proporţii. Vămile de pe malul drept fuse- 
seră arendate de sultan si sub Mahomet II arendasii aduseră Portii 
30.000 de statere de aur, dar s'a constatat cá veniturile arenda- 
silor erau mult mai importante 196). 

In vremea lui Mircea însă comerțul sud dunărean însemna 
comerț cu sau prin Bulgaria. In acea epocă tara vecină ajunsese 
la mare înflorire si un cronicar turc contemporan scrie: „Avea a- 
ceastă ţară (Bulgaria) un foarte mare număr de locuitori; producea 
miere, unt, vite şi alte lucruri necesare vieţii, care se exportau în 
cantităţi uriașe la popoarele vecine“ 107). Dar erau tocmai produ- 
sele pe cari le aveam şi noi pe atunci, așa că un import al lor la 


102) C. Moisil, Moncte vechi româneşti găsite în Dobrogea, in Convor- 
biri Literare, XL, 1906, p. 1117—1122. 

103) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Româneşti, p. 325. 

104) Dlugosz, Chronica, ed. Leipzig, I 2, col. 809. 

105) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Româneşti, p. 308, act din 1479. 

106) Chalkokondyl, ed. Bonn, p. 505. 

107) Leunclavius, Historiae musulmanae, Frankfurt, 1591, col. 268. 


www.dacoromanica.ro 


106 


Români nu este probabil. Dar Bulgaria era şi o ţară de transit. 
Spre sudul egeian se trecea prin pasurile Balcanilor, în număr de 
nouă, dintre cari cel dela Ceali-Kanak, între Sumen si Karnabad, 
cu drum spre Rusciuc, era cel mai umblat 108). Doi călători germani, 
Peter Sparnau si Ulrich von Tenestàdt, care trecurà prin Muntenia 
la 1385, apucară drumul negutátoresc: ,Filipopol, Târnova, Sistov, 
„apoi, scriu ei, am venit în tara numită Valahia, unde are voevodul 
un oraş numit Târgovişte, iar de acolo am sosit la Râşnov“ 109). 

In adevăr, Bulgaria avea tratate de comerț cu ţări depărtate, 
de unde se aduceau mărfuri de tot felul. In special comerțul raguzan 
pe căile de uscat ale Peninsulei era înfloritor încă din veacul al 
XIII-lea si Ioan Ass^n II dăduse pe la 1230 un privilegiu de comerţ, 
Raguzanilor, să meargă „la Vidin... Târnova, Preslav sau în ţinutul 
Carbunska (Cavarna) 110). Asa dar Raguzanii ajungeau în punctele 
de contact ale Bulgariei cu teritoriul viitoarei Ţări Româneşti. 
Existenţa comerțului raguzan în Muntenia încă dela întemeiere se 
vede din tratatul de comerț al lui Stefan Dusan cu republica ragu- 
zană la 1349. Ţarul confirmă privilegiile innaintasilor lui şi stabi- 
leşte 22 de articole, în care se cuprind condiţiile acestui negot. La 
art. 4 citim: „Numai arme să nu transporte, nici in Bulgaria, nici 
în Tara lui Basarabă, nici în Ungaria, nici în Bosnia, nici în Grecia, 
nici în altă ţară, ci numai în tara împărăției mele. Dacă va fi 
găsit cineva că transportă arme în altă ţară, i se vor lua toate 
armele“ 111). Raguzanii aveau deci drept si probabil si obiceiul de 
a trece cu mărfuri din Serbia prin Vidin în Tara Românească, încă 
din vremea lui Basarab I; numai arme nu le era îngăduit să aducă 
peste stăpânirile ţarului Dușan. De altfel, monete raguzane din se- 
colul al XIV-lea s'au găsit într'un tezaur la Salciuca, Dolj 112). 

Pe lângă tratatul cu Raguza, Bulgaria încheie un al doilea 
tratat de negot, care are o foarte mare însemnătate pentru viaţa 


108) C. Jirecek, Die Heerenstrasse von Belgrad nach Constantinopel, 
Praga, 1877, p. 148 151. 

109) N. Iorga, Acte $i fragmente, III, p. 1 2. 

110) I. Ivanov, Erenrapckm crap nui n3 Maremonia (Antichităţi bulgare din. 
Macedonia), p. 578. 

111) A. Soloviev, Omgpeóun cmoMenwuw cpnckor npara (Isvoare alese ale 
dreptului sárbesc), p. 145 si F. Miklosicó, Monumenta serbica, Viena, 1858, 
p. 146. Pasagiul e reprodus identic in privilegiul lui Stefan Uroş, la 25 April 
1357, Miklosic, op. cit., p. 161 162. 

112) Colecția G. Buzdugan, expuse la Cernăuţi cu prilejul congresului 
numismatic, 1935. 


www.dacoromanica.ro 


107 


economică a Europei Sud Estice, anume cel din anul 1352 al taru- 
lui Ivan Alexandru cu republica Veneţiei. Solii dogelui sosiră pe o 
corabie la Varna în Octombrie 1352, iar ţarul bulgar scrie din Ni- 
copole dogelui arătându-i dorința arzătoare ca negustorii venețieni 
să vie să cumpere și să vândă în Bulgaria, ţară creştină, aflată sub 
ocrotirea Sfintei Paraschiva din Târnova. Pe o foaie separată este 
tratatul, cu 11 articole. Din ele aflăm că Venețienii veneau in Bul- 
garia pe corbăii, deci pe Marea Neagrăă sau intrând în Du- 
năre (art. I), Vama de import în Bulgaria pentru toate măr- 
furile era vechea tricessima (una din treizeci) (art. II), pen- 
tru export, pentru o povară (de pește), 4 groși, pentru o 
rază, adecă o măsură de grâu, 3 grosi (art. VI), alte măr- 
furi, un aspru si jumătate. Venețienii capătă învoire să se așeze 
în Bulgaria, să ridice o biserică si o casă de comerţ în această țară 
(art. IX). Celelalte articole privesc siguranţa şi drepturile negus- 
torilor în caz de naufragiu, de nevânzare a mărfurilor, de pro- 
cese 113). Credem că tratatul de comerţ bulgaro-veneţian dela 1352 
a deschis drumul corăbiilor italiene spre Brăila. Acești venețieni 
care veneau cu corăbiile în porturile Mării Negre şi intrau în Du- 
năre, erau tocmai negustorii pomeniti la Brăila, cu galerele lor si 
cu mărfurile „din ţările păgâne“. 

Al treilea tratat de comerţ al Bulgariei medievale este 
cel al lui Stratimir din Vidin cu Braşovenii, încheiat la 1369 114), 
o simplă carte de credință, ca negustorii saşi să vină cu în- 
credere la Vidin. Tratatul are mare importanţă pentru Ro- 
mâni; este clar cá negotul Vidinului cu Braşovul se făcea în 
transit prin Muntenia, prin vama dela Calafat. Incheierea tratatu- 
lui este aproape contemporană cu primul tratat între Braşov şi 
Țara Românească, sub Vladislav vodă, la 1368. Vidinul era un cen- 


113) Carlo Antonio Marin, Storia civile e politica del commcrcio de 
Veneziani, IV, Venezia, 1800, p. 174—178. Tratatul n'a fost utilizat de nici un 
istoric român. 

114) Descoperit de I. Bogdan, publicat de el, Eine bulgarische Urkunde 
des Caren Ioan Stracimir, Archiv für Slavische Philologie, XVII, 1895 si de 
Gr. Tocilescu, 534 documente slavo-române, București, 1931, p. S, S. Bobcev, 
Haps Cpaųumnapogoro Ilucmo go Gpamoaanu (Scrisoarea țarului Stratimir către 
Braşoveni), în Mssecria MHcropnueckoro /loymecrBo, Sofia, IV, 1915, p.71 73. 
cu un comentariu lingvistic şi diplomatic. Pentru stabilirea datei, P. Dragulev, 
Scrisoarea ţarului Stratimir din Vidin către negustorii Braşoveni, în Revista 
istorică Română, IX, 1939, p. 289 295. 


www.dacoromanica.ro 


108 


tru important de întâlnire al negustorilor; oraşul era pomenit, cum 
am văzut, în privilegiul Raguzanilor dat de Ioan Assan II. Astfel se 
explică înflorirea acestui oraş, faptul că Stratimir a putut bate 
monetă proprie de argint, care s'a găsit în mari cantități şi în ţară 
la noi 115). La 1365 era pomenită o colonie raguzană la Vidin, iar 
la 1390 nobilul raguzan Nicola Gretic trimite în dar ţarului Stra- 
fimir patru butoaie de untdelemn !!6). In lipsa unui contact direct 
cu Serbia, Vidinul era principalul punct de contact prin tara noas- 
tră al comerțului raguzan dela Adriatica cu cel săsesc, ceiace ex- 
plică în parte cel puţin ridicarea mai târziu a târgului Craiovei, pe 
„drumul Diiului“ 117). Vama spre Vidin, la Calafat era pomenită 
şi în vremea lui Mircea, dar tariful vamal nu-l cunoaştem decât 
dintr'un act tocmai din 1502, când multe se schimbaseră 118). Tari- 
ful menţionează exportul de cai (6 aspri vamă), de boi (3 aspri), 
vaci (2 aspri), oi (un aspru la două), saci de grâu (2 aspri), bolo- 
vani de sare (vama în natură, 3%), vin (10 aspri de butoi), apoi 
peștele (cu vamă în natură), dar nu e pomenită nici o marfă de 
import, probabil pentrucă această marfă era scutită. 

Pentru a termina cu configurația comerțului sud dunărean al 
Tàrii Româneşti, trebue amintit si al patrulea tratat de comerţ, dar 
de astă dată e vorba numai de stăpânitorul dobrogean Ivanco fiul 
lui Dobrotici, care încheie un tratat cu Genovezii la 1387, la 27 Mai, 
Actul e redactat de delegaţii genovezi şi de Costea și Jolpan, boierii 
lui Ivanco, cuprinzând 17 articole. Se încheie întâi pace, deoarece 
între Dobrotici şi Genova fusese un lung război: prizonierii urmau 
să fie liberati, se acordă din nou ocrotire negustorilor. Vama plă- 
titá de Genovezi pentru mărfuri va fi de 2%, „fie pe mare, fie pe 
uscat“, adică 1'» la intrare si 1% la ieşire, ceiace înseamnă cá prin 
Dobrogea se fácea transit de márfuri spre Bulgaria si Tara Ro- 
máneascá. Pentru aur, argint, perle, pietre pretioase (se infelege 
aduse de Genovezi) nu se pláteste vamà, asemenea pentru corábiile 
însăși nu se va plăti nimic. Exportul nu va fi oprit din tara lui 
Ivanco, decât numai hrana în caz de foamete (ceiace arată că se 
exportau grâne). In tratat mai e pomenit și exportul de sare, care 


115) Pentru Turnul Severin, comunicare a d-lui A. Bărcăcilă. 

116) Sakázov, Bulgarische Wirtschafisgeschichte, p. 67. 

117) Drumul începea dela piciorul biscricii SZ. Dumitru a Craiovestilor 
(comunicat de d. I. Donat). 

118) Arhiva Stat. Secţia istorică, 20 April 1502, dela Radu cel Mare, 
inedit. 


www.dacoromanica.ro 


109 


nu putea veni decât din Tara Românească. Genovezilor li se dà 
dreptul să aibă în Dobrogea o casă de comerț (loggia) şi un con- 
sul, şef şi judecător al comunităţilor negustorilor. In clauzele de 
drept ale tratatului sunt amintiţi între negustori: „Grecii, Bulgarii 
si alții“ 119). 

Tratatul lui Ivanco cu Genovezii este si el în legătură cu ma- 
rele comerț de peste mare, aducerea mirodeniilor, monopol pe atunci 
al capitalistilor italieni. Comerțul acesta se completează cu al Țării 
Românești, dovadă pomenirea sării, si cu al Sașilor, cari veneau la 
noi şi peste Dunăre să caute mărfurile aduse de corăbierii din ţări 
îndepărtate. 

Desi mai puţin important decât comerțul cu Saşii, negotul 
sud-dunărean lega si el Tara Românească de drumurile internatio- 
nale. Economiceste tara lui Mircea era deschisă influențelor si Je- 
găturilor europene. Dar întrebarea, pe care trebue s'o punem in 
chip necesar la sfârșitul acestor considerații de istorie economică, 
este aceasta: era Tara Românească în vremea lui Mircea o ţară 
bogată? Firește că bogăția sau sărăcia sunt noțiuni relative. In 
comparaţie cu împrejurările din veacurile următoare, din al XVI-lea 
până în al XVIII-lea veac, România lui Mircea era desigur mai bo- 
gată; tara nu era încă, exploatată de Imperiul Otoman, numărul vi- 
telor care fac bogăţia plugarului era mai mare decât în veacurile 
următoare. Să nu uităm că numai până la mijlocul veacului al 
XV-lea au bătut domnii Țării Româneşti monetà proprie. Comer- 
tul săsesc si cel din Liov, deci comerțul cu Europa Centrală si apu- 
seană are acum o mare epocă de înflorire si decade după aceia, 
apoi se stinge din cauza cuceririi turceşti a coastelor Mării Negre 
şi a Ungariei. Putem deci spune că în epoca lui Mircea înflorirea eco- 
nomică a țării a fost cea mai mare (pentru Muntenia) din istoria 
noastră veche. Se explică deci în fapte mijloacele mari de apărare 
de care a dispus Mircea şi cetăţile tari pe cari le-a putut ridica. 


119) Tratatul a fost publicat întâi de Silvestre da Sacy în Mémoires de 
l'Institut royal de France, Academie des inscriptions, VIII, Paris, 1824, p. 
292 343, apoi a doua oară de același în Notices et extraits des manuscrits de 
la bibliothéque royale de Paris, XI, 1827, p. 65 71, sub titlul, Mémoire sur 
un traité fait entre les Génois de Pêra et un prince des Bulgares. O ediţie 
nouă corectată, cu traducere bulgară, V. Zlataski şi G. Katarov, AoroBopbT'b 
Ha kH 33 Mn-HkO, cmub M 6porwsegb cb renyesurb oT 1387 rom. (Tratatul 
cneazului Ivanco, fiul lui Dobrotici cu Genovezii în anul 1387), in Vasecrua 
Ha u rOopu«ec.oro /loyxecrbo, Sofia, III, 1911, p. 17—37. 


www.dacoromanica.ro 


110 


Dar pe de altă parte, această bogăţie în comparație cu restul 
Europei de atunci nu însemna prea mult: nu trebue să ne înşelăm 
dând proporţii prea mari prosperității din vremea lui Mircea. In 
Apusul şi centrul Europei, în Germania, Franţa, Burgundia, Flan- 
dra si Italia, era atunci o civilizație orășenească, cu populaţie deasă, 
cu negustori multi, cu mestesugari cari creau artă si manufactură 
pentru export. La noi era o viață mai mult sătească, cu târguri rare 
şi puţin populate în comparaţie cu cele apusene; exportul nu era 
din manufactură, nici măcar din produsele solului lucrat, ci din 
vite, peste şi miere. Tara era în parte acoperită cu păduri şi stepe, 
era dependentă de Ardeal pentru toate fabricatele, chiar săpunul, 
armele şi frânghiile, uneori și pentru grâu. E adevărat că un mo- 
ment dat domnul Moldovei de atunci, Petru Muşatin, a împrumu- 
tat pe regele Poloniei, Vladislav Iagello, cu o mare sumă de bani 
(Moldova era de altfel mai bogată ca Muntenia din cauza marelui 
drum comercial dela Lemberg la Cetatea-Albă), dar aceşti suve- 
rani răsăriteni, Vladislav Iagello, ca și Sigismund al Ungariei nu 
aveau o gospodărie cuminte. In genere, Tara Românească era o 
ţară semi patriarhală, mai mult săracă decât bogată, în compara- 
tie cu Europa centrală si apuseană, contrast care, ce e drept, se va 
adânci mai mult, în epocile următoare. 

Rezistenţa eroică a lui Mircea si izbândele sale n'au fost nu- 
mai sau în primul rând ale unui suveran întemeiat pe mari mij- 
loace materiale, care i-ar fi dat posibilitatea să dureze si să se re- 
facă mereu, ci a fost mai de grabă lupta celui sărac si viteaz, care 
învinge pentrucă forțele lui sunt mai mult sufletești si de solida- 
ritate socială. 


CAPITOLUL V. 
DOMNUL SI CÂRMUIREA ȚĂRII. 


Titlul şi puterea domnească. „Eu, cel întru Hristos Dumne- 
zeu binecredincios şi binecinstitor și de Hristos iubitor şi autocrat, 
Io Mircea mare voevod si domn, din mila lui Dumnezeu si cu darul 
lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Tara Ungrovlahiei 
şi a părților de peste munți, încă şi către părţile tătăreşti si Amla- 
sului si Făgăraşului herțeg si domnitor al banatului Severinului si 


www.dacoromanica.ro 


111 


pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă si până la marea cea 
mare si stăpânitor al cetăţii Dârstorului“ 1). Mircea a purtat un 
titlu măreț, infátisándu-se ca un mare stăpânitor ortodox din Ră- 
săritul Europei, conştient și mândru de puterea sa. Vom analiza în 
alt capitol, atunci când vom ajunge la politica externă a marelui 
domn, care erau stăpânirile lui Mircea si cum au ajuns sub scep- 
trul său. Deocamdată trebue să lămurim sensul acestui titlu: este 
un titlu compus din elemente bizantine şi slave sud dunărene. 
„O ev Xpiotd ru Oed motòs Bages xai avrokpárop" (cel întru 
Hristos Dumnezeu credincios impárat si autocrat) era impáratul 
dela Bizanţ, dar după pilda lui și ceilalți stápánitori ortodoxi dela 
Târnova, Vidin sau Crusevat purtau acest titlu 2). Io înaintea nu- 
melui domnului este Ioan, după modelul „împăraţilor“ din al 
doilea imperiu bulgar, o imitație diplomatică. fără sens politic. 
Dealtfel prescurtarea lui Ioan în Io era obişnuită si in paleografia 
şi numismatica bizantină a vremii?), Podunavia din titlul lui Mir- 
cea nu era o ţară, ci o imitație după titlul stăpânitorilor sârbi; ea 
apare si in titlul lui Lazár al Serbiei, si inseamná stápánire a ma- 
lurilor Dunării, ceiace era si cazul pentru Mircea 4). 

Toti stăpânitorii slavi balcanici ai vremii erau „binecredin- 
ciosi^ si „de Hristos iubitori“ 5); deasemenea toti acești stă- 


1) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Româneşti, p. 82. 

2) Pentru titlul țarilor bulgari contemporani, I. Ivanov, op. cit., p. 587, 
590, 594, 600 şi Margulies, Bulgarien und Byzanz, in Zeitschrift d. Deutschen 
Morgenlandischen Geselchaft, neue Folge, V, 1926, p. 183. 

3) Desi e deplin dovedit că Io este Ioan (I. Bogdan, Io în titlul domnilor 
români, in Convorbiri Literare, XXIII, 1889, p. 721—738), se mai găsesc si 
azi cercetători care propun soluții noi şi fanteziste pantru „misteriosul Io“. Că 
Io este Ioan o ştiau foarte bine grămăticii din vremea lui Mircea şi adesea 
îl scriau întreg, „Ioan Mircea voevod“ (în actele din 1388 şi 1389) P. P. Pa- 
naitescu, op. cit., p. 49, 51, cf. si 54: „părintele domniei mele Ioan Radu voe- 
vod" (ibid.), p. 75: la genetiv: loanna ), „Nos Ioannes Mircsa" în actele 
Jatine (ibid., p. 34), „fiul meu Ioan Mihail“ (ibid., p. 99).  1&” IlaAatoAoyţos 
poartă monetele împăratului Ioan Paleolog. 

4) la 1380 introduce cneazul Lazăr Podunavia în titlul său (Miklosic, 
Monumenta serbica, Viena, 1858, p. 145, 200. Asemenea în titlul lui Vuk Bran- 
covici la 1392 (p. 224) şi lui Ştefan Lazarevici în 1405 şi 1410 (p. 269 şi 277). 

5) In titlul lui Marco Cralevici, L. Stoianovici, Crapu cpucku Banncu n 
uannnca (Vechile inscripții şi însemnări sârbești), I, p. 58, în titlul lui Ivan 
Alexandru al Bulgariei, I. Ivanov, op. cit., p. 588. 


www.dacoromanica.ro 


112 


pântiori erau „autocraţi“, începând cu împăratul bizantin 8). 

De ce au imitat domnii români aceste titluri ale stăpânito- 
rilor din Sudul Dunării? Din lipsă de originalitate a cancelariei 
domnești? Dovedeşte poate aceasta tradiţia unei dependențe a ţării 
de Imperiul Bulgar? Credem că nu, de altfel isvoarele istorice nu 
amintesc de aşa ceva.Singura explicaţie valabilă este “credem 
aceasta: domnii români aveau o conștiință a faptului că sunt stă- 
pánitori ortodoxi, adică domnitori aleși de Dumnezeu, unsi de bi- 
serica Răsăritului, apărători ai acestei biserici. De aci titlul care- 
arată această calitate religioasă si identitatea cu acel al celorlalți. 
stăpânitori ortodoxi. Dintr'un asemenea titlu se putea îndată deo-- 
sebi un prinţ al ortodoxiei de un catolic. Aceasta este credem sensul 
titlului lui Mircea. 

Dar de aci rezultă un fapt: acest titlu nu cuprinde, afară de 
enunţarea teritoriilor stăpânite, realităţi politice româneşti. Era 
Mircea şi urmașii lui un autocrat, ca de pildă sultanul? Desigur că. 
nu. Un stăpânitor respectat, care în marginele datinei cármuia 
țara cu ajutorul boierilor de sfat, aceasta era un domn româr. 

Mai întâi, era un principe ales. Nu avem dovezi directe că. 
tronul Țării Româneşti era electiv, dar multe considerente ne duc 
la această concluzie. Intâi, aşa era în toate statele vecine, la Bi- 
zanţ, Bulgaria si Serbia, Polonia si Ungaria; tara noastră nu pu- 
tea constitui o exceptie. In al doilea ránd, asocierile la domnie, ca- 
zul lui Mircea si Mihai, nu se explică decât prin grija domnului 
de a asigura fiului moştenirea cu o alegere în timpul vieții lui, căci 
altfel ea nu era dela sine înţeleasă. In al treilea rând, succesiunea 
capricioasă în privinţa legăturilor de familie a domnilor munteni: 
după Basarab a urmat fiul său Alexandru si apoi fiul acestuia 
Vladislav, dar după acesta fratele lui, Radu şi apoi pe rând cei doi 
fii ai lui Radu, Dan și Mircea, ceiace arată cà în marginele casei 
domnitoare puteau fi aleși, fie fratele, fie fiul domnului. Cei ce 
făceau alegerea erau fireşte boierii. Adunări elective sunt pome- 
nite mai târziu în izvoare, dar mai ales în Moldova: adunarea dela 
Direptate, care a proclamat pe Ştefan cel Mare, de pildă. La 1560: 
boierii moldoveni se plângeau de Alexandru Lăpsneanu, care .,n'a 
fost primit printr'o alegere legitimă (nulla legitima electione) 7). 


6) <Camonpsmannbiu» în titlul lui Lazăr la Miklosi6, Monumenta ser-- 
bica, p. 231 şi în al lui Şişman al Bulgariei I. Ivanov, op. cit., p. 600. 
2) Hurmuzaki, Documente, II—1, n 385—386. 


www.dacoromanica.ro 


113 


Si cronica munteaná aminteşte alegerea lui Radu dela Afumaţi la 
1522: „S'au adunat boierii toti si mari gi mici şi toată curtea şi au 
ridicat domn pe Radul vodă dela Afumaţi“ 8). 

Care era în realitate puterea domnului? Era în primul rând 
apărătorul supușilor lui, deci comandantul oștirii si vom vedea cá 
în vremea lui Mircea oastea era a domnului, nu a boierilor. Era în 
acelaşi timp apărătorul spiritual al ţării în calitate de ctitor al 
așezămintelor religioase ce ocroteau ţara prin intervenţia în fa- 
voarea ei la Cel de Sus; era apoi și judecătorul suprem 
care împărțea dreptatea. Administraţia lui nu era prezentă ori- 
unde, dovadă satele imune (ohabe), cármuite de mânăstiri si de 
boieri chiar în privinţa justiţiei si a fiscalităţii. Domnul aduna 
venitul domniei, deci al statului, cu funcţionarii lui, deşi cum e 
cazul vămilor, aceste venituri erau adesea concesionate. El avea 
iniţiative pentru ridicarea ţării (am arătat până acum câteva: 
moneta măruntă, tratate de comerț, minele). Inăuntrul ţării toti 
proprietarii de pământ depindeau de dânsul prin acel dominium 
eminens, pe care-l avea asupra tuuror moșiilor țării ca senior 
feudal asupra boierilor. In afară, reprezenta ţara, dar şi aci alături 
de boieri, faţă de suveranii streini. Dar toate actele sale erau măr- 
ginite întâi de datină, în al doilea rând de sfatul boierilor. In 
hrisoave si chiar în tratatele comerc ale externe sunt trecute nu- 
mele boierilor dregători, ca o garanţie şi o dovadă că sfatul a 
fost consultat 9). 

Dregătorij. Sfetnicii domnului cari constituiau consiliul său 
figurează de obicei in hrisoavelo domneşti cu numele lor si sunt 
in genere în vremea lui Mircea zece sau unsprezece, numărul cel 
mai obișnuit 10), odată numai el se ridică la 1611), altădată scade 


8) Cronica anonimă (Ludescu), ed. Ioanid, Istoria Țării Româneşti, 
p 38. De observat că Vasile Lupu fusese ales prima oară domn d? hoieri JA 
1632, dar i sau pus condiţii prealabile pentru dări şi cât va lua dela boieri, 
un fel de pacta conventa, ca în Polonia şi el n'a primit. Miron Costin, Opere 
complete, ed. V. A. Ureche, I, p. 522: ,Striga cu toţii să fic domn Lupul 
Vasile Vodă, însă îi da şi legături, ce va lua den ţară, ce s'ar lega pentru 
dări, atuncea la acel ales, mai mult să nu ia dcn ferá. Ce accle lcgáturi, 
văzând Lupul Vasile Vodă... nau primit într'acca dată domnia“. 

9) Pentru puterca unui suveran medieval. analiza lui M. Bloch, La 
société féodale, II, p. 194—197. 

10) P. P. Panaitescu, Documcntele Țării Românești, p. 65: act din 
1286—1392: zece boieri; p. 67, din 1400: zece boieri, p. 87 din 1408 1418: 
unsprezece boieri; p. 107 din 1414: zcce boieri, p. 109, acrlaşi an: zece bcieri, 
p. 112, din 1415: unsprezece boieri. 


www.dacoromanica.ro 


114 


la şase 12). Prin urmare acest sfat domnesc nu era o adunare prea 
numeroasă şi variația numărului dregătorilor se explică prin aceia 
că numai cei ce fuseseră de faţă la luarea hotărârii erau trecuţi 
în hrisoave, dovadă însemnarea din textul latin al privilegiului de 
negot pentru Braşoveni după numele boierilor: „Qui cum haec age- 
rentur erant presentes'' 13). 

In perigrinaţiile sale prin ţară Mircea trece urmat de sfatul 
său de dregători din târg în târg şi dintr'o mânăstire într'alta. Un 
hrisov înseamnă: „Această scrisoare a fost în oraşul domniei mele 
numit Râmnic, în fata a multi martori cari sunt aceştia“ (ur- 
mează numele a trei egumeni şi lista boierilor 14). Altă dată, în 
Noembrie târziu, Mircea soseşte la mânăstirea Tismana, „mergând 
domnia mea către Severin, să se întâlnească cu craiul, atunci am 
ajuns la mânăstire... cu toti egumenii mánástiresti şi cu toti boierii 
domniei mele“ 15). Altă dată sfatul se deplasează la Giurgiu şi de 
asemenea, la Câmpu-Lung 16), iar la 1415 Mircea soseşte în Postul 
Mare la mânstirea Cozia, urmat iar de sfatul său călător: „Eu Mihail 
logofăt am scris când a venit Io Mircea voevod în mânăstirea Cozia 
în Postul Mare“ 17). 

Dregătorii erau schimbaţi destul de des, aproape niciunul din- 
tre cei dela începutul domniei lui Mircea nu rămase până la sfârşit; 
singur Popsor protovistiernicul apare la 1392 şi la 1415, adică intr'un 
răstimp de 23 de ani cu aceiaşi funcţie 13). Radul Banul apare dea- 
semenea în primele hrisoave ale lui Mircea 12), apoi devine vornic 
în 1413 2) şi rămâne în fruntea divanului până la 1421, deci vre-o 
30 de ani. Vornicul este întotdeauna în fruntea sfatului boierilor în 
hrisoave, ceiace arată că el era cel mai înalt dregător al ţării, tre- 
cerea lui Radul dela bănie la vornicie a însemnat desigur o înain- 
tare în rang. Din 12 documente ale lui Mircea cu lista, sfatului, în 9 


11) Ibidem, p. 57 din 1392. 

12) Ibidem, p. 85. 

13) I. Bogdan, Relaţiile Țării Româneşti cu Brașovul, p. 37. 

14) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 53. 

15) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 69. 

16) ibidem, p. 107 gi I. Bogdan, Relaţiile Țării Româneşti cw Braso- 
vul, p. 3. 

17) P. P. Panaltescu, op. cit., p. 109. 

18) ibidem, p. 5T si 109. 

19) ibidem, p. 65. Act fără dată din anii 1386—1389. 

20) I. Bogdan, op. cit., p. 36—37: „Radul Calaca pridem banus noster, 
nunc autem judex et palatinus curiae nostrae“. 


www.dacoromanica.ro 


115 


vornicul e în frunte, în 3 este banul, dar din două din acestea lip- 
sește numele vornicului, care era absent şi singurul document în 
care banul este trecut înaintea vornicului s'a păstrat numai într'o 
traducere târzie, care poate n'a urmat ordinea boierilor din origi- 
nal 1). Vornicul (judex sau palatinus curiae) era o demnitate îm- 
prumutatà din Ungaria, era judecátorul si seful curtii. Vornicii lui 
Mircea au fost: la început Vladislav, apoi Vlad şi la urmă Radul. 

Banul era banul de Severin, cetate stăpânită de domnii Țării 
Româneşti, dar el se.afla adesea la curte. Banul nu era seniorul 
banatului, căci nu ridica venituri proprii în Oltenia, cum dovedesc 
documentele mânăstireşti; slugile domneşti dela centru, nu ale ba- 
nului, strângeau dările. Era probabil mai mult un dregător militar, 
dar executa şi poruncile administrative ale domnului, având și drept 
de judecată locală 22). Bani existau si în Ungaria, al Croaţiei si 
Slavoniel, dar funcţia pare a fi de origine avară. Banii lui Mircea 
sunt boierii Stănilă, Radul, Dragomir, Drăgan, Aga, în ordine cro- 
nologică; funcţie ai cărei titulari se schimbă destul de des. 

Logofătul era șeful cancelariei, titlul derivă dela Aóyoç, adică 
ratio, socoteală (şi nu oratio, cum s'a crezut), deci cel ce tine so- 
cotelile 3). El este totdeauna indicat ultimul dintre sfetnici in hri- 
soave pentrucă pune pecetia şi scrie actul sau indică grămătici- 
lor cum trebue să scrie. Titlul de origine bizantină a trecut la Sârbi 
şi la Bulgari şi probabil dela aceştia din urmă l-am împrumutat 
noi 24). Logofetii lui Mircea au fost în ordine cronologică: Filos, 
poate grec, apoi dela 1400 până la sfârşitul domniei Baldovin si un 
moment dat Aldea. 


21) Privilegtul lui Mircea pentru Braşoveni (1413), I. Bogdan, loc. cit., 
dania boierului Aldea la Muntele Athos (1414), Gr. Nandriş, Documente 
slavo-române, dela Muntele Athos, Bucureşti, 1936, p. 245. Celelalte zece do- 
cumente la P. P. Panaitescu, op. cit. Documentul în care banul precede pe 
vornic, la p. 57. 

22) C. C. Giurescu, Contributiuni la istoricul marilor dregătorii, Vălenii 
de Munte, 1926, p. 67 şi urm. 

23) V. Bogrea, Note semantice, în Daco-România, III, p. 813. 

24) C. C. Giurescu, op. cit., p. 98—100 s! M. Lascaris in Recenzia la 
lucrarea pomenită a lui C. C. Giurescu, în Byzantinoslavica, I, 1929, p. 220— 
226. Funcţiile logofătului bulgar la C. Jirecek, Geschichte der Bulgaren, 
sunt în realitate ale logofătului bizantin. Pentru acesta, A. Semenov, Uber 
die Ursprung und Bedeutung des Amtes der Logofeten in Byzanz în Byzan- 
tinische Zeitschrift, 1910, p. 440 si urm., pentru cel sârb, St. Novacovici, 


Cayx63 Jloropera ana Benakor noropera y crapoi npmaBu (Funcţia 
logofătului său a marelui logofăt în vechea stăpânire), Beograd, 1886, 13 p. 


www.dacoromanica.ro 


116 


Vistiernicul, numit si protovistiernic este o funcţie impor- 
tantă, cel ce îngrijea de veniturile şi cheltuielile domniei. Numele 
său este bizantin, trecut la noi probabil prin filieră sud-slavá 25). 
Vistiernicii cunoscuţi ai lui Mircea sunt Popşor, protovistierul, ală- 
turi de Şerban numit simplu vistier?9). Apoi Drăgan vistiernicul, 
probabil acelaşi ca banul de "mai târziu 27), Manciul si în sfârşit 
Micul, în total cinci boieri ocupând pe rând sau unii ca subalterni, 
această dregătorie plină de răspundere. 

Spătarul e pomenit de două ori sub Mircea: Sin spătarul la 
începutul domniei şi apoi Vasea la 1415, cu titlul tradus în slavo- 
neste, mecionosa, purtătorul de sabie 28). Este clar că e vorba de 
o funcție militară, nu numai cel ce purta sabia înaintea domnului 
la ceremonii, ci si ca şef de oaste la război. E c funcţie ce exista 
la Bizanţ, trecută şi la Sârbi şi Bulgari, de unde probabil am îm- 
prumutat-o 2%). 

Stolnicul, demnitarul meselor domnești, purta un titlu sla- 
von şi e pomenit cu această funcţie şi în Bulgaria, nu însă şi în 
Serbia 3). Stolnicii lui Mircea au fost patru: Bratei, Berendei, 
Zorza si Manea. 

Paharnicul de mai târziu este numit la începutul domniei lui 
Mircea picernic (Costea, picernicul) 31), adică cel ce varsă de băut, 
la 1415 aflăm însă pe Gherghina paharnicul. Primul titlu urmează 
forma bulgară, celălalt care va rămânea definitiv, pe cea sârba- 
croată 32). 

In schimb, comisul avea, grije de caii domnești; termenul este 


25) C. C. Giurescu, op. cit., p. 114 şi Lascaris, loc. cit. 

26) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 8T. 

27) ibidem, p. 85. 

28) ibidem, p. 8T. 

29) C. C. Giurescu, ap. cit., p. 126 si urm. înclină spre o etimologie 
românească, dela spată, dar ar fi o coincidență prea surprinzătoare între titlu- 
rile independente ale demnitarilor în ţări vecine. Părerea despre origina ro- 
mânească fusese emisă încă de Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, ed. 
Acad. Rom., p. 65. 

30) Lascaris, op. cit., p. 224: „Slav stolnik țarev“. 

31) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 5T. 

32) C. C. Giurescu, op. cit, p. 133—136 si Lascaris. op. cit, p. 225. 
Pe inelele cu nume de boieri bulgari publicate de I. Ivanov, CranoGpnrarcvu 
n BuaaHTuacKu nprCTenu — (Inele vechi bulgare si bizantine), în Marcee- 
Tus G5nrap. Apxeon. [lovwecrBa. II—1, 1911. p. 2, citim: „Petre ipichernii, 
vărul țarului“ si (p. 3) „Monahul Silvestru fost ipichernii al tárului Alexandru“. 


www.dacoromanica.ro 


117 


de origine bizantină şi a fost împrumutat de noi dela Bulgari 3). 
Stanciul comis este singurul boier cunoscut din vremea lui Mircea 
care ocupă această nobilă demnitate 34). 

Alți dregători ai lui Mircea arată aceiaşi grije de casa dom- 
niei: Lubaş pivnicerul, Ghinea pitarul 35) şi Iarcân namestnicul 36). 
Funcții importante ca a stratornicului, clucerului și armaşului nu 
apar încă în vremea lui Mircea. 

Mircea, ca şi domnii următori, apare ca un stăpânitor luxos 
înconjurat de demnitari cari îl ajutau, nu numai în cârmuirea ţării, 
ci mai ales aveau in grije persoana domnului: unul turna vin la 
masă, altul avea grije de bucatele domnești, al treilea de pivnițele 
cu vinuri, al patrulea de pita cea de toate zilele, al cincilea de 
grajdurile cu cai iuti si aleşi. E o întreagă curte de demnitari 
legaţi de persoana domnului. Aceste funcţii arată, prin numele şi 
atribuţiile lor, o influenţă preponderantă a Bulgariei vecine, a ve- 
chiului Imperiu Românv-Bulgar, pe când Serbia, care nu era ve- 
cină cu tara noastră, n'a putut exercita o influenţă adâncă 37). 

Administraţia locală. Sfatul domnesc era alcătuit, cum am 
văzut, mai mult din demnitari ai curţii, decât ai ţării. Viaţa poli- 
tică şi administrativă a ţării era cârmuită de organele locale, 
boieri localnici, dregători mai mici, trimişi ai domniei. Pe lângă 
domeniile imune cu caracter feudal (ohabele), care erau cârmuite 
de proprietarii lor, restul ţării era cârmuit de domn, fie prin sis- 
temul dregătorilor locali, fie prin trimişii ce veneau periodic dela 
centru si apoi se întorceau. Această din urmă administraţie, tipic 
medievală şi pentru Apusul şi pentru Răsăritul Europei, se cons- 
tată şi la noi în ţară în veacul al XV-lea. 

Administraţia locală era întemeiată pe judefg; în vremea lui 
Mircea aflăm de existenţa unor judeţe azi dispărute: judeţul Ja- 
leş, în partea de apus a actualului judeţ Gorj, după numele apei 
Jaleşelui 38), judeţul Motrului, in partea de răsărit a actualului ju- 


33) C. C. Giurescu, op. cit., p. 149 151 si Lascaris, op. cit., p. 223. 
34) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Româneşti, p. 87. 
35) ibidem, p. 57, C. C. Giurescu, op. cit., p. 39, cunoaste primul pitar 


abia la 1503. 

36) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 107. 

37) C. Jirecek, Geschichte der Serben, I, p. 126 127 crede într'o 
influentá precumpánitoare sárbo-bosniacá asupra formárii dregátorilor mun- 
teni, cf. insá Recenzia amintitá a lui M. Lascaris, care aratá influenta mai 


mare a Bulgariei. 
38) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 40. Act al lui Dan I din 1385. 


www.dacoromanica.ro 


118 


det Mehedinţi 39), judeţul de Baltă, în Dolj 40). Aceasta arată că 
erau pe atunci mai multe împărțiri administrative, care mai târ- 
ziu s'au reunit 41). 

Despre cârmuirea judeţelor în vremea lui Mircea, documen- 
tele ne lasă să întrevedem prea puţine. „Jupân Brata judeţul Jiu- 
lui", din 1406 ar putea fi cârmuitorul orașului Târgu-Jiului, pen- 
trucă oraşele erau conduse în Tara Românească de un demnitar 
ales numit judeţ, care corespunde Richterului din orașele săsești. 
Totuşi obsevăm că acest județ al Jiului era un jupân, deci un 
boier mare, nu un ales al tárgovefilor, apoi este al Jiului, nu al 
Târgu-Jiului, ceeace ar indica judeţul întreg. In sfârşit, observăm 
că Brata așează hotarele moşiei mânăstirii Tismana în munţi, prin 
urmare atribuţiile sale întreceau teritoriul târgului 42). Ar re- 
zulta de aci că pe vremea lui Mircea erau în fruntea judeţelor: 
boieri mari cu titlul de județ, care aveau şi atributia de a hotăr- 
nici moșiile şi desigur, după titlu, cu drept de judecată. 

In epoca mai târzie conducătorii județelor muntene se nu- 
meau căpitani 1%). In organizaţia feudală apuseană, ca şi în ţările 
vecine cu noi, Polonia si Ungaria, comandanții cetăţii si al unui 
ţinut pe care-l conducea în numele regelui se numea întotdeauna 
capitaneus. In Polonia starostele este întotdeauna tradus prin ca- 
pitaneus în actele latine, în Ungaria capitaneus este egal cu castel- 
lanus sau cu porkoláb 44). Căpitanul de judeţ era deci la noi un 
împrumut din organizaţia occidentală militară si feudală, venit 
probabil prin filieră ungurească. 

Incă înainte de Mircea, Vladislav vodă se adresează íntr'o. 
circulară: „Comitibus (dregători), castellanis (șefii judeţelor), 


39) ibidem, p. 111 (1415). 

40) ibidem, p. 77: „satul Salcia, care e la Baltă“, cred că e vorba de 
județul Bălții. 

41) C. C. Giurescu, Judefele dispăruta din Tara Românească, in Oma- 
giul lui D. Gusti, Bucureşti, IT, 1931. 

42) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 67—68. 

43) Dionisie Fotino, Istoria Daciei, Trad. G. Sion, UI, Bucureşti, 1859, 
p. 206, „Reforma lui C. Mavrocordat a ridicat dela căpitani puterea si stă- 
pânirea ce aveau peste județele din ţară si în locul lor a rânduit ispravnici“. 
Pentru căpitanul de Loviste, N. Iorga, Studii şi documente, V, p. 129 din 
1601, vel căpitan de margine, la 1703, ibidem, p. 130 gi căpitanii de Buzău şi 
Râmnic la 1695, ibidem, p. 342. „Sava căpitanul, de când au ținut judetur 
(Buzăului), la 1649. Acad. Rom. Creşteri. 1907, p. 70. 

44) A. Bartal, Glossarium mediae et infimae latinitatis regni Hungariae, 
Leipzig, 1901, p. 103. 


www.dacoromanica.ro 


119 


judicibus (judecătorilor) 45), dar nu știm cu siguranţă căror ter- 
meni românești sau slavoni corespund aceşti termeni din actele la- 
tine. In vremea aceluiaşi domnitor era un boier Danciul, „fratele 
răposatului comite Neagul'" (germanus condam comitis Neeg) $9). 
Acest comite era desigur nu un dregător oarecare, ci avea o co- 
mandă teritorială, căci e singurul pomenit in acest act cu titlul 
de comite pe lângă alti boieri. In Moldova conducătorii județelor se 
numeau întotdeauna pârcălabi, dar în Muntenia acest titlu are un 
sens special: „pârcălabii de oraşe acolo unde sunt târguri“ 47), deci 
un fel de reprezentanţi ai domnului la târguri 48). Oraşele aveau o 
administraţie deosebită de a judeţului, întâi pentrucă se bucurau ca 
în tot Apusul de autonomie, cu consiliul lor comunal ales, apoi pen- 
trucă erau considerate ca fiind proprietate domnească. Aceste co- 
munitáti privilegiate cu drept de iarmaroc, conducere proprie si ad- 
ministratie deosebită de a judeţului erau proprietatea domniei, 
„moşia“ lor cu satele din jur era moşie domnească, pe care o lu- 
crau orăşenii în schimbul unei dări speciale către domnie. Unele 
oraşe, de pildă Ploeștii în vremea lui Mihai Viteazul s'au format prin 
cumpărarea satului primitiv dela particulari de către domnie şi 
transformarea. lui în târg cu privilegiul domnesc 4). Mihail core- 
gent numește Târgoviştea „orașul domniei mele“ şi dărueşte må- 
năstirii Cozia o serie de oameni din acel oraş, ca să-i slujească 80). 
La 1534 se face hotărnicia oraşului domnesc Gherghița 5!) ca o 
moşie oarecare, Bucureștii erau deasemenea moșie domnească şi 
Şerban Cantacuzino dăruia unui boier 250 de stânjeni din moşia 
„care a fost domnească în Bucureşti“ și care „merge prin tufele 
oraşului până ce dă capul moşiei în matca Colentinei“ 52). Repre- 
zentantul domnului în orașul său era vornicul, adică cel ce tinea 


45) Hurmuzaki, Documente, XV—1, p. 2. 

46) Lukinić, op. cit., p. 251, act din 6 Iulie 1374. 

47) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 201, act din 1465. 

48) La 1695 pârcălabii de Ruşii de Vede iau vama satelor din jurul t&r- 
gului, „să nu se amestace căpitanul“ (judeţului). N. Iorga, Studii şi docu- 
mente, V, p. 339. Pârcălabii dela Floci la 1467, P. É. Panaitescu, op. cit., p. 269. 

49) C. Zagorit, Târguri şi oraşe între Buzău, Târgovişte şi Bucureşti, 
în Anuarul seminarului de geografie, IV, 1915, p. 299. 

50) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 103. 

51) Aricescu, Indice de documente din Arhiva Statului, Bucureşti 1874, 
Y, p. 109. 

52) Condica Fundenii Doamnei la Creditul rural, Dosar Nr. 1043/1 
din 1683. 


www.dacoromanica.ro 


120 


curtea domnească din oras 5?), lângă el erau pristavul, folnogu! 
(forma ungurească pentru villicus, administrator) 5t). Faptul cà 
oraşele erau considerate proprietate domnească face ca să existe 
o administraţie dublă la conducerea lor, cea orășenească şi cea 
a domnului. Aceasta arată încă odată că puterea domnului în ţară 
era destul de mare, toate centrele mari fiind în mâna lui şi nu în 
ale boierimii sau ale mânăstirilor. 

Domnul avea drept de judecată și ţinea pe tot întinsul ţării 
judecători şi globnici (cari încasau amenzi); ei mergeau peste tot, 
în afară de ohabe, unde nu puteau călca. Interesant de constatat 
este că acești funcţionari ai justiţiei, ca şi cei ai fiscului nu ste- 
teau în sate, ar fi fost nevoie de prea mulţi, ci veneau dela centru 
şi treceau prin ţară la anume date. Am avut în Evul-Mediu în 
Tara Românească o magistratură ambulantà si un fisc ambulant. 
Dovadă este expresia stereotipă din documentele lui Mircea si ale 
urmaşilor lui din veacul al XV-lea: „Dintre boierii domniei mele 
mari şi mici sau dintre funcţionarii ( Paó: 1uuru ) domniei mele, 
trimiși după milostenii sau după prestațiile domniei mele“ 55). Alte 
ori expresia este completată: „Să nu cuteze să-i prigonească nici 
judecător, nici glonic, nici bircei, nici din celelalte slugi și func- 
tionari ai domniei mele trimiși după slujbele şi prestațiile domniei 
mele“ 56). Mai întâi constatăm cà dela centru, sau din anume cen- 
tre, domnul trimetea boieri si funcționari mai mici pentru judecăţi, 
amenzi, strângerea birului şi a dărilor în natură, punerea oameni- 
lor la muncă pentru prestațiile domneşti. Termenul milostenii este 
neclar, credem că e vorba de dăjdii sau slujbe, după cum rezultă 
din comparatia textelor de mai sus. De ce dăjdiile se numeau la 
început milostenii, nu ştim. 

Faptul că administraţia domnească era ambulantă se explică 
uşor: nu exista un aparat administrativ suficient pentru toată ţara 
şi de altfel nici nu era necesar; satele se administrau autonom și 
numai din când în când se iveau reprezentanţii domniei să judece 
cazurile mai grele şi să ridice dreptul domnesc. Era o sănătoasă 
administrație patriarhală. De altfel, această organizare exista la fel 
şi cu folosirea acelorași termeni tehnici si la Bulgari. In poruncile 
țarilor dela Târnova citim: „Rabotnicii (funcţionarii) împărăției 


53) Vornic de oraş la Târgoviște, P. P. Panaitescu, op. cit., 103 şi 134. 
54) ibidem, p. 103 şi 261. 

55) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 106. 

56) ibidem, p. 163. 


www.dacoromanica.ro 


121 


mele, trimiși în toate timpurile prin sate si cetăţi...“ 57). „Praho- 
torii împărăției mele trimiși în toate timpurile să adune dările si 
să sávürseascá prestațiile împărăției mele“. „Boierii si rabotnicii 
împărăției mele mari si mici, cari sunt trimişi în toate timpurile 
pentru orice fel de dări si prestații“ 58). 

Mircea, după ocuparea Dobrogei, a respectat vechea admi- 
nistratie locală a acestei provincii. La Dârstor, Silistra, erau dre- 
gători intitulati chefalia, cărora Mircea li se adresează, dându-le 
poruncă să nu se atingă de bălțile mânăstirii Cozia 59). Chefalia, 
termen grecesc înseamnă căpetenie şi e o funcţie care apare în epoca 
târzie a Imperiului Bizantin, un fel de guvernatori de ţinut, aleși, 
dintre marii proprietari de pământ ^*^). De aci funcţia a trecut și 
la Bulgari, unde înseamnă, numai în al doilea imperiu, şefii orase- 
lor sau ai iarmaroacelor 91). Asemenea în Serbia aflăm titlul chefa- 
lia în veacul al XIV-lea cu sensul de cârmuitor de oraș 62). Este 
limpede că chefalia din Silistra aveau acest sens sud-slavic. 

Veniturile domnești. Ceiace făcea puterea domnului român în 
Evul-Mediu era venitul său si ceiace a constituit decăderea puterii 
voevodale în veacurile al XVI-lea şi XVII-lea a fost scăderea acestui 
venit. Mărirea numărului ohabelor şi a scutirilor la aproape întreaga 
proprietate mânăstirească şi boierească în această epocă si scăderea 
venitului vămilor prin inchiderea drumurilor de negof cu Apusul, 
au adus această situaţie. Dar Mircea cel Bătrân avea un venit solid, 
mai ales în natură, care se aduna de pe tot întinsul ţării în „casele 
domnesti", hambare si Nepozite. Mai întâi, erau stăpânirile directe 
ale domnului; am spus că toate orașele erau proprietate domnească 
şi domnul strângea dela orășeni venitul său. Numai mult mai târ- 
ziu se va ajunge la dăruirea şi vânzarea de către domnii hàmesiti 
din veacurile de decădere a moșiilor târgurilor 6%). Morile domneşti 


57) Iordan Ivanov, yg rapckH cTannuu usb Maxenona (Antichituţi 
bulgare din Macedonia), Sofia 1931, p. 586, act al lui Constantin Asan din 1277. 


58) ibidem, p. 576 si 598. 

59) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 82. 

60) E. Stein, Untersuchungen zur Spătbyeantinische Verfassungs und 
Wirtschaftsgeschichte, in Mitteilungen zur Osmanischen Geschichte, II, 1923, 
p. 21—22. 

61) Sakázov, Bulgarische Wirtschaftsgeschichte, p. 122 gi 133. 

62) Al. Soloviev, Onpa6auu CIIOMeHHIIH cprickor npaBa (Isvoare a: 
lese ale dreptului sárbesc), Beograd, 1926, p. 176. 

63) Cf. hrisovul lui Mihail coregent pentru Câmpu-Lung, analizat mai 
sus, p. 65. 


www.dacoromanica.ro 


122 


erau, cum am spus, mai toate în târguri şi constituiau un venit se- 
rios al domniei. Tocmai pentrucă oraşele erau ale domniei, în aceste 
centre erau aşezate morile, unde veneau oamenii de primprejur să-şi 
macine grânele. Incă din secolul al XIII-lea, în celebra donaţie a lui 
Bela IV pentru cavalerii Ioaniti, din 1247, se vorbeşte de venitul 
morilor în voevodatele Valahe. Acest venit era concedat cavalerilor 
Ioaniti, afară de acela din fara voevodului Litovoi 64). Rezultă de 
aci că din epoci străvechi venitul morilor era o parte din încasările 
vechilor voevozi. 

De asemenea erau braniștele; adică pădurile apărate, cu vâ- 
nătoare rezervată domniei. Vânătoarea în Evul-Mediu avea mare im- 
portanță, căci se făceau mari rezerve de carne pentru iarnă si de. 
aceia branistea isi avea rolul ei de seamă 6). Branisti domnești 
foarte întinse au existat în Moldova până în epoca Fanarioţilor; nu 
știm sigur dacă au fost branisti domneşti şi în Muntenia. E ade- 
vărat că Radu cel Frumos dă o poruncă brăniştarilor 6), însă e 
vorba de o poruncă ce privea bălțile dela gura Ialomiţei, la care să 
nu se amestece bránistarii. E probabil că o mare parte a bălților Du- 
nării aparţinea domniei si acolo vânatul peştelui era oprit, adică re- 
zervat domniei întocmai ca vânatul din pădurile sau branistele Mol- 
dovei. Pe când branistea domnească a Moldovei e pădurea, cea mun- 
teană este la baltă. Acest lucru se vede din uriasele danii ce le pot. 
face domnii dela începutul principatului muntean dintre bălțile Du- 
nării. Mircea dăruieşte Coziei bălțile dela Săpatul (Călăraşi) până 
la gura Ialomiţei 67), iar Vladislav vodă, încă mai înainte dăduse 
Voditei pescăriile dela, Porţile de Fier 6), Radu tatăl lui Mircea dä- 
ruise Tismenei alte bălți oltene, Bistretul, dela Topliţa până la Gârla, 
Repede 99). Aceste danii se fac fără să se pomeneascá un schimb sau 
o cumpărătură, sunt din domeniile domnești. Credem că atunci când 
s'a stabilit domnia Ţării Românești, domeniile de baltă, rămase 
fără proprietar din cauza caracterului lor special, au încăput de drept. 


64) Hurmuzaki, Documente, I—1, p. 250. 

65) Branistele în organizarea economică feudală, M. Bloch, La société 
féodale, II, p. 32—33. Pentru branistele in Bulgaria. I. Ivanov, op. cit., p. 592. 

66) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 266, act din 1467. 

67) ibidem, p. 82. 

68) ibidem, p. 37. 

69) ibidem, p. 41. Báltile dela Sistov „pe tot Călmăţuiul“ dăruite de Ba- 
sarab Laiotá la 1476 mânăstirii Cutlumus dela Athos. Gr. Nandris, Documente 
slavo-române dela Athos, p. 23—24. 


www.dacoromanica.ro 


123 


în mâna domniei. Aceasta nu înseamnă că si particularii nu puteau 
stăpâni unele bălți, dimpotrivă cunoaştem bălți ale particularilor 
din vremea lui Mircea încă (balta lui Tâmpa, dăruită Coziei) 70). 
Dar în cursul secolului al XV-lea bălțile trec din stăpânirea domniei 
prin donaţii în mâna particularilor şi ale mânăstirilor, aşa că a- 
ceastă bogăţie a coroanei se menţine numai în primele vremuri ale 
principatului muntean. 

Totuşi trebue să constatăm că domnul nu era prin calitatea 
sa un proprietar mare. In afară de oraşe, de care în acea epocă nu 
putea dispune, poate de „locurile pustii“, ce în Muntenia nu prea 
erau, domnul nu stăpânea direct mai nimic din pământul ţării. Când 
voia să facă o danie de moşie vreunei mânăstiri, ca de pildă Mircea, 
când a „lărgit“* hotarul Coziei, la 1389, el trebue să cumpere moşia 
dela boieri 71). Este o mare deosebire în această privinţă cu craii 
din Sudul Dunării, care aveau la îndemână uriaşe domenii cu zeci 
de sate, din care puteau dona mânăstirilor şi boierilor. Când Ştefan 
Uros înşiră moşiile mânăstirii Deceani, ctitoria lui, cele mai multe 
dăruite de dânsul (38 de sate şi alte averi), hrisovul cuprinde 142 
de foi de pergament 72). Credem că această deosebire se datoreşte 
felului cum a fost întemeiată Tara Românească, nu printr'o descá- 
lecare sau cucerire de oameni veniţi de aiurea, ci prin reunirea unor 
străvechi stăpâniri bine organizate, cu proprietate din vechi ase- 
zată. 

Ii rămânea însă domniei veniturile în bani dela vămi şi ale 
birului, veniturile în natură, iar în parte dela vămi, ocne, dar mai 
ales dela dăjdii, precum şi prestațiile, adică muncile datorite de 
locuitori. 

Vămile erau de mai multe feluri, „la târguri, la vaduri, la 
munte“ 73), e vorba, de vama dela vadurile Dunării si dela pasurile 
munților, căci, o scutire de vamă a mânăstirei Cozia precizează: „să 
nu dea vamă la toate târgurile, la toate vadurile dela Severin până. 
la Brăila, nici pe drumurile munților“ 74). Sistemul era acelaşi ca 


70) ibidem, p. 83. 

"T1) ibidem, p. 51. 

72) A. Soloviev, op. cit., p. 112—116 (fragment). Hrisovul lui Uros I 
pentru mânăstirea Sf. Petre pe Lin cuprinde dania gi întărirea a peste 40 de 
sate, L. Stojanović, în Cnomenum III, p. 8—11. Hrisovul lui Şişman al Bul- 
gariei pentru domeniul mânăstirei Rilo, la I. Ivanov, op. cit., p. 597 si urm. 

13) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 226. 

14) ibidem, p. 260—261, act din 1465. 


www.dacoromanica.ro 


124 


în Bulgaria medievală, unde erau vămi la „clisure“, la cetate, la 
târguri 75). Se plătea vamă în special la târguri, la vânzarea măr- 
furilor; târgul avea vamă de târg (Tps«H ) si vamă de trecere 
(lip xo44«), când nu se vindea marfa 76). Vama de târg o plăteau 
şi sătenii ce veneau la târg cu produsele lor, dovadă scutirea de 
această vamă acordată satului Ruşi de Vladislav II pentru mărfu- 
rile aduse la Târgovişte 77). Apoi veneau vàmile de intrare si esire 
din ţară, plătite de negustorii streini, vama dela Dunăre și cea dela 
munte, pe care un privilegiu al lui Vlad Ţepeş o numeşte „de 
plaiu* 78). Conform tratatelor de comerț pe care le-am analizat mai 
sus, vama era si în bani şi în natură si vămile erau în mare parte 
concesionate boierilor sau dăruite mânăstirilor. Boierii singuri ga- 
rantau cu averea lor plata venitului domnesc si abea în secolul al 
XVI-lea se vor ivi ca arendaşi ai vămilor streini, Greci, Levantini 
şi Raguzani (în Moldova însă mult mai de vreme). 

Impozitul principal datorit domniei în bani era birul, care 
exista si în vremea lui Mircea 7). In hrisovul lui Mihai coregent, 
pentru Cozia, pe lângă pomenirea birarilor, se spune despre supușii 
mânăstirii aflați în Târgovişte: „Şi numai birul si oastea şi să 
lucreze la moară, iar alta nimic să nu aibă amestec cu orașul“ 85). 
Lăsând la o parte lucrul la moară, care e o obligaţie mai specială 
orăşenească (am văzut că cele mai multe mori domneşti erau con- 
centrate la oras), se poate spune că birul ca si oastea (serviciu! 
militar în timp de război) erau obligaţii de care nu putea fi scutit 
nimeni; domnul adică nu renunța la ele în favoarea proprietarilor 
ohabnici (imuni). Numai așa se explică dece în toate celelalte docu- 
mente de scutire ale vremii birul nu e pomenit în lunga listă de 
dăjdii și prestații, de care sunt scutite proprietăţile privilegiate. 

Impozitele în natură erau întemeiate în toată Europa medie- 
valà pe sistemul decimei din zece una, din toate produsele noi ale 
unui an, de unde şi numele generic de dijmă dat acestor dări (dij- 


75) I. Ivanov, op. cit., p. 578. 

76) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 123. 

TT) ibidem, p. 220. 

78) Tocilescu, 534, documente slavo-române, p. 96. 

79) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 103. 

80) ibidem. Cf. pentru bir, C. C. Giurescu, Organizația financiară a 
Tárii Româneşti sub Mircea cel Bătrân, p. 129 şi I. Vlădescu, Despre dări sau 
impozite. Birul, București, 1926. Cea dintâi menţiune a birului la noi a rămas 
necunoscută acestor doi autori, deoarece privilegiul lui Mihai coregent era 
încă inedit la apariţia acestor scrieri. 


www.dacoromanica.ro 


123 


ma =dicessima). Inaintea tuturor dijmelor apare în documente 
vama, oilor (adică a mieilor noi născuţi), apoi urmează a porcilor, 
gălețile de grâne, vinăriciul (dijma vinului), dijma din miere si 
ceară, coșuri de fructe. Se mai pomenește dijma din lapte, fân şi 
peşte 81). Tot între dăjdii trebue socotit venitul domnesc dela ocne 
şi dela minele de aramă, despre care am amintit mai sus. 

O serie de dregători specializați adunau aceste dijme: căblari, 
adică găletari pentru grâu, vinăriceri pentru vin *:). Felul cum se 
repartizau sarcinele asupra populaţiei în vremea lui Mircea nu ne 
este cunoscut din isvoarele istorice contemporane, dar în această 
privinţă organizația economică nu poate să se fi schimbat esenţial 
până în veacul al XVI-lea. Atunci aflăm că atât dăjdiile cât si bi- 
rul erau aplicate global asupra satului întreg de către fiscul dom- 
nesc şi fruntașii satului repartizau sarcinele asupra fiecărei gos- 
podării, scutind pe „siromahi“, oameni fără pământ. Dacă un pri- 
mar scutea în chip abuziv pe cineva care avea „parte“ la moşie, 
aruncând astfel sarcina lui asupra celorlalți săteni, era pedepsit de 
domn 8). Interesant este că cel ce aduna impozitul global pe sat se 
numea rizatel (Pi 3 1e v5), ceiace în slavoneşte înseamnă „cel ce 
cresteazá", iar stabilirea anuală a impozitului se numea „vremea 
rizatelului ^ (a crestatului), pentrucă în vechime plata impozitului, 
cât şi impozitul datorit se crestau pe răboj 5). Numai mai târziu, 
în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, când administraţia cu acte în 
scris ia locul celei populare pe răboj, termenul rizatel este înlocuit 
cu cislă şi cisluitor (dela slavul cislo, număr), care corespunde cu 
alt stadiu al vieţii economice. 

Produsele adunate din dăjdiile cuvenite domniei se adunau pro- 
babil la oraşe, unde erau casele domneşti, imense depozite de pro- 
duse de tot felul. Numai asttei putea Mircea şi predecesorii lui să 
facă daruri în natură mânăstirilor în fiece an: „din casa domniei 
mele, 12 burdufe de brânză, 12 caşcavale, o maje de ceară, 12 pos- 


81) P. P. Panaitescu, op. cit. p. 40, 56, 73. cf. C. C. Giurescu, op. cit., p. 
19 27. 

82) Cf. citatele la nota precedentă. 

83) Cf. hrisovul lui Petre cel Tânăr (1559 1568) si al lui Radu Serban, 
7 Nov. 1610, la Stefulescu, Documente slavo-române din Gorj, p. 144 si 322 
323, în care se vede tot acest mecanism. 

84) Documentele citate. Pentru importanţa răbojului în vechea noastră 
economie, P. N. Panaitescu, Rabojul în istoria Transilvaniei, Revista istorică 
Română, VIII, 1938, p. 28—47. 


www.dacoromanica.ro 


126 


tavuri de mantale, 12 pături“ (pentru Tismana) 85), „10 butoaie de 
vin, 12 burdufe de brânză, 12 cașcavale, 12 bucăţi de postav“ (pen- 
tru Cozia) 8). Mihai vodă coregent avea o „casă“ separată, „din 
însăşi casa domniei mele", scrie el în hrisovul pentru Cozia 87). 

In legătură cu aceste case sunt si tezaurele domnilor români, 
pe care le aveau și ei ca toti stăpânitorii medievali, adunând o 
rezervă de aur, obiecte preţioase, pietre scumpe, monete. Povesti- 
rile „rusești“ despre Vlad Ţepeş, pe cari le cred opera unui boier 
muntean, spun că acest domnitor crud pusese pe niște meșteri să-i 
facă buti de fier si asezá în ele aurul său, apoi le îngropă în fundul 
albiei unui râu, iar pe meșteri i-a tăiat, ca nimeni să nu afle ce au 
făcut ei 8). La 1436 regele Poloniei dă lui Ilie vodă al Moldovei ce- 
tatea Haliciului, „ca să-şi păstreze acolo tezaurele sale“ 88 bis), 
Când Ştefan cel Mare a intrat în Bucureşti, la 1472, a luat 
„toate comorile lui (ale lui Radu cel Frumos), toate vesmin- 
tele si toate steagurile lui", zice letopisetul slavon al Moldo- 
vei 8). Iar mai târziu când sultanul Soliman Magnificul intră în 
Suceava (1538), el află acolo comorile lui Petre Rareş, „uriașul te- 
zaur şi banii, pe care Petru le îngropase în câteva buti mari de 
vin în fundul cetăţii Sucevii, precum şi numeroase veșminte de 
lână si de mătase cusute cu aur, pe cari le află tot acolo“ %), Tar 
Alexandru Lăpuşneanu, când se urcă în scaunul din Suceava (1552), 
„cercetând toate casele în cari se păstra aurul si vázàndu-le pe toate 
goale si neavând nimică, voia să împartă norodului mertice". To- 
tuși, „nu după multă vreme a adunat comori bogate din daruri si 
venituri“ 21). Credem cá nu exista la noi în vechime un tezaur al 
statului, deosebit de al domnului, ci ele se confundau. 

Alături de dăjdii, hrisoavele domnești pomenesc si slujbele 
sau prestațiile: povoz, cărături, adică transporturi pentru nevoile 


85) P. P. Panaitescu, op. cit. p. 37. 

86) ibidem, p. 56. 

87) ibidem, p. 103. 

88) I. Bogdan, Vlad Țepeș, Bucureşti, 1896, p. 131 132. 

88 bis) Dlugosz, ed. Leipzig, I 2, col. 691. 

89) I. Bogdan, Cronice inedite atingătoare de istoria Românilor, Bucu- 
resti, 1895, p. 39. 

90) Verancici, Expeditio Solimani in Moldaviam, in Papiu Ilarian, Tezaur 
de monumente istorice, Ill, p. 171. 

91) I. Bogdan, Letopisetul lui Azarie, Acad. Rom., Memor. sec. ist. 1909. 
p. 147. Cf. pentru comorile lui Vasile Lupul la Cetatea Neamţului, Miron 
“Costin, Opere Complete, ed. Ureche, I, p. 594. 


www.dacoromanica.ro 


127 


domniei în căruțele rechizitionate, podvod după sens, călăuză, adică 
ridicarea oamenilor pentru călăuzirea şi paza convoaelor de căruţe 
domnești, cositul fánului, tăiatul lemnelor în pădure (copaci), pen- 
tru trebuinfele curţii, posada, termen neclar, în secolul al XVI-lea 
era o dare în bani, căci în Evanghelia lui Coressi (1560) termenul 
are acest sens 2). Interesant şi original este dreptul domnesc 
amintit de Mircea la Giurgiu: „cum este legea, trei zile să 
vâneze domniei mele morunii" %). Tot un venit în natură erau 
gloabele, amenzi si dusegubinele (pierdere de suflet) pentru crime. 
care se rescumpărau dela domnie cu vite sau pământ 9%). Mai târ- 
ziu vor apare si alte slujbe, ce nu erau sub Mircea: cai de olac 
(pentru curierii domneşti), repararea morilor domneşti 95), inmul- 
tindu-se obligaţiile poporului supus. 

Această organizaţie financiară corespunde firește cu situaţia 
economică a ţării, se potriveşte însă cu sistemul din Imperiul Bul- 
gar. Şi acolo erau boieri și rabotnici ai domnitorului trimiși după 
dăjdii si angarale si acolo erau vama porcilor, a vinului, a oilor, 
dijma din grâu, din stupi, adunate de funcţionari speciali, vinari, 
desectari si jitari. Engariile (prestațiile) erau aceleași: cositul fâ- 
nului, podvoade, gloabe adunate de globnici %). Impozitul în bani, 
care la noi are un nume unguresc, birul, exista si în sudul Dunării 
sub numele de perper si se aduna de perperaki 97). 

Faţă de aceste venituri, așa cum le-am definit mai sus, chel- 
tuielile curţii domneşti, am zice azi ale statului, nu erau prea mari. 
Domnul nu plătea un mare număr de funcţionari, am văzut că ei 
erau ambulanți, deci puţini. Boierii mari din sfatul domnesc erau 
moșieri bogaţi si nu erau plătiţi, cel puţin în epoca lui Mircea si 
în veacul al XV-lea; ceilalţi rabotnici, funcţionari mici, vor fi avut 
un venit ca o parte din cel pe care-l adunau. Pentru lucrări pu- 
blice nu se cheltuia pe atunci. Rămânea biserica ce era întreţinută, 
de milostenii domneşti si oastea, care însă nu era de mercenari si 
nu costa scump, mai mult pentru aprovizionare decât pentru leafă. 
Erau apoi întreţinerea cetăților, a curții domneşti, soliile si daru- 
rile trimise peste graniţă și cam atât. Organizaţia financiară din 


92) Coressi, Tetravanghelul, ed. Gherasim Timuș, Bucureșști, 1889, p. 39. 
93) ibidem, p. 106. 

94) ibidem, p. 73 şi C. C. Giurescu, op. cit., p. 37, 47. 

95) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 258. 

96) I. Ivanov, op. cit., p. 592—600. 

97) ibidem, p. 598. 


www.dacoromanica.ro 


128 


vremea, lui Mircea arată o ţară, în care, în privinţa venitului, dom- 
nul, puterea centrală, era precumpănitoare pe tot teritoriul, peste 
toate isvoarele de producţie adunate cu funcționarii săi. Organiza- 
tia aceasta însă seamănă mai mult cu exploatarea unei mari moşii, 
decât cu ceiace înțelegem azi prin administraţie de stat: economie 
naturală precumpănitoare, mari depozite domnești de produse de 
tot felul, puţine cheltuieli de administraţie, puţini funcţionari. E un 
aspect semipatriarhal, care corespunde de altfel cu concluziile la 
care am ajuns mai sus, când am cercetat situația economică a ţării. 


CAPITOLUL VI. 


ARMATA LUI MIRCEA CEL BĂTRÂN. 


Studiile de istorie militară românească nu au adâncit epoca. 
dela începutul formării principatelor noastre, Moldova şi Tara Ro- 
mânească, deși în această perioadă cade domnia răsboinică a lui 
Mircea cel Bătrân. Acest domnitor a purtat, lucru rar în istoria, 
noastră, si răsboaie ofensive, de aceia studiul armatei lui Mircea 
este un subiect deosebit de interesant. Lucrările de istorie militară, 
începând cu Puterea Armată a lui Bălcescu, s'au întemeiat pe ştiri 
mai târzii ale cronicilor si documentelor, care au fost aplicate şi 
epocii mai vechi a lui Mircea. E drept că isvoare contemporane de 
caracter militar sunt rare pentru această epocă, ceiace îngreuiază 
cercetările. Totuşi, o cercetare mai atentă a informaţiilor disparate 
poate duce la concluzii noi şi directe. 


Tara Românească în vremea lui Mircea cel Bătrân avea o or- 
ganizatie socială solidă, întemeiată pe proprietatea colectivă a pă- 
mântului, iar venitul si puterea domnului erau deasemenea bine 
întemeiate. Organizaţia oastei pornește dela aceste realități: aveam 
pe atunci o oaste de ţară, adică o oaste naţională și oastea era a 
domnului. 


In această epocă, la trecerea dintre secolul al XIV-lea și al 
XV-lea, se făcea în ţările vecine catolice, Polonia şi Ungaria, o 
mare reformă a armatei. Sistemul cel vechi medieval al recrutării 
armatei era întemeiat pe cetățile regale. Oamenii din toate satele si 
târgurile, cu armele ce le puteau avea, la îndemână, în frunte cu ofi- 
terii regali din anume centre întărite, burguri, formau diferitele cor- 


www.dacoromanica.ro 


129 


puri de oaste, era deci o oaste de ţară care aparţinea regelui. In 
epoca de care vorbim vechiul sistem al burgurilor a fost înlocuit 
treptat cu sistemul banderiilor. Oastea banderiilor era o armată feu- 
dală, nobilii ridicau de pe moşiile lor oastea sub comanda lor, era o 
oaste întemeiată pe cavaleria nobilă, mai bine înarmată si mai bine 
exercitată decât oastea ţărănească a regelui, dar toată puterea ei 
trecea din mâna monarhului în aceia a nobilimii. Această reformă, 
transformarea oastei regale în oaste nobilă, începută în Polonia sub 
Cazimir cel Mare (1335—1370), iar în Ungaria sub Carol Robert de 
Anjou (1309—1342) nu fu terminată decât în decursul veacului al 
XV-lea 1). 

In Tara Românească nu poate fi vorba de o oaste feudală în 
vremea lui Mircea; cum vom vedea imediat, oastea era a domnului. 
Dar făcând o comparaţie cu situaţia din ţările vecine, credem că 
armata românească nu putea avea un sistem propriu și original de 
recrutare, ci dimpotrivă intra şi ea în sistemele obișnuite în această 
parte a continentului. Credem că sistemul cel vechi al cetăților, 
centre militare risipite în ţară, cu ofiţeri domneşti, în jurul cărora 
se adunau oamenii de pretutindeni, exista si la noi. Dovezi directe 
nu avem decât pentru Moldova. Un document al lui Ilie Vodă din 
1432, Bârlad, întăreşte satul lui Dragos Urlat, care „să fie atârnător 
de steagul dela Tutova“ ( a nepxuT kb crary TyrosBcKoMoy )?). 

Oastea ţării era întreaga populaţie în stare să poarte armele. 
Dlugosz scrie despre oastea Moldovei în vremea lui Ştefan cel 
Mare: „Nu numai militarii si boierii, dar si pe ţărani îi adună sub 
arme, poruncind tuturora să fie gata pentru apărarea patriei. Dacă 
vre-un ţăran i se înfățișa fără săgeți, arc si spadă, sau nu era gata 
să alerge în oastea călare, îl pedepsea cu moarte fără milă“ 3). 

Oastea aceasta se numea oastea cea mare, adică ridicarea în 
masă a ţării. Vladislav I al Țării Românești, în privilegiul sáu pen- 
tru mânăstirea Vodița (c. 1370) scuteste un sat al acestei mânăstiri 
chiar si de oaste 4), în schimb, Mircea cel Bătrân, într'o epocă în 


1) I. Dabrowski, Ostatnie lata Ludowika Wielkiego (Ultimii ani ai lui 
Ludovic cel Mare) Cracovia, 1918, p. 66—68. I. Macurek, Déjiny Madaru a 
Uherského státw (Istoria Maghiarilor si a statului unguresc). Praga, 1934, 
pp. 88—96. 

2) Document inedit din Ianuarie 1432, la mânăstirea Xeropotam, 1a 
Muntele Athos, comunicat de profesorul M. Laskaris din Salonic. 

3) I. Dlugosz, Chronica, Leipzig, 1713, II, col. 417. 

4) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Româneşti, I, p. 3T. 


www.dacoromanica.ro 


130 


care era nevoie de mai multi ostaşi, nu acordă niciodată o asemenea 
scutire şi menţionează că privilegiile de imunitate (ohabă) se acordă 
numai cu exceptarea datoriei militare: Proprietarii din Mociurite 
obţin imunitatea pentru moşia lor, „numai singura oastea s'o facă 
domniei mele“ 5). Boierinaşii din Beala şi Prislop (Mehedinţi) obţin 
dela Mircea ohaba la 1415, însă „numai la oastea cea mare să se 
scoale, iar alta nimic mai mult“ 6. Chiar satele mânăstireşti aveau 
această obligație, satul Ciuliniţa al mânăstirii Snagovului este de- 
clarat ohabnic de către Mircea, „afară de singură oastea cea mare 
să se ridice pentru domnia mea ?). Asemenea satul Pulcovăţ al mâ- 
năstirii Strugalea, astăzi dispărută, care se afla nu departe de Giur- 
giu, obţine la 1409 un privilegiu dela Mircea cel Bătrân: „Numai 
la oastea cea mare să slujească domniei mele, iar alta nimic mai 
mult“ 8). Obligaţia oastei celei mari privea si pe târgoveţi. Orăşenii 
şerbi din Târgoviște, o stradă întreagă, dáruiti de Mihai Vodă, fiul 
şi coregentul lui Mircea, mânăstirii Cozia, sunt scutiţi în favoarea 
mânăstirii de toate dările și prestațiile „și numai birul și oastea si 
să lucreze la moară, iar altele nimic să nu aibă amestec cu ora- 
sul“ 9). Din pasajele de mai sus, extrase din hrisoavele lui Mircea, 
se pot trage unele concluzii interesante: oastea cea mare însemna 
o sculare, o ridicare, cum se exprimă însuși domnul. Acesta în- 
seamnă că în clipele de alarmă se producea o ridicare în masă, se 
ridica tara în picioare, cu toti cei în stare de a purta armele. Era 
o oaste fără deosebire de categorii sociale, din ea făceau parte oră- 
seni şi săteni, liberi si șerbi. Oastea cea mare era a domnului, c 
slujbă datorită numai domniei. Nici în satele imune (ohabe! pro- 
prietarul nu ridica el oastea sub comanda sa, ca în Ungaria de 
pildă, ci în privinţa ostii dreptul de ohabá, adică înlocuirea drep- 
turilor domniei cu ale pfoprietarilor, înceta; ceiace nu era cazul 
de pildă cu dreptul de judecată. Sistemul acesta ostásesc exista si 
în sudul Dunării. In Zaconicul (Codicele de legi) a lui Ştefan Duşan 
citim: „Si bastinile (care corespund cu ohabele noastre) toate să fie 
libere de orice prestații şi dări către împărăţia mea, numai la oaste 
să lupte după lege“ 10). Este clar că dacă oastea cea mare era o 


5) ibidem, p. 80. 

6) ibidem, p. 112. 

T) ibidem, p. 92. 

8) ibidem, p. 107. 

9) ibidem, p. 104. 

10) Sr. Novakovici, Crapa cpmcka Boicka (Vechea armată sârbească), 
Beograd, 1893, p. 49. 


www.dacoromanica.ro 


131 


exceptare dela drepturile de scutire, însemna că ea rămâne la dis- 
poziția si în slujba domnului, fără amestecul proprietarului. Noi nu 
aveam deci o oaste feudală. Deasemenea expresia privitoare la 
Tárgovisteni: „altele nimic să nu aibă amestec cu oraşul“, arată 
că oastea avea amestec cu orașul, oastea cea mare din orașe se 
ridica în oraș sub conducerea autorităţilor orășenești. 

Dar termenul de oastea cea mare înseamnă că mai exista în 
chip necesar si oastea cea mică. Ridicarea întregii țări în arme era 
un lucru greu de împlinit in practică si care se făcea desigur încet. 
In afară de oamenii cei multi si fără pricepere deosebită la oaste, 
căci serviciul militar, bine înțeles, nu exista pe atunci, domnul tre- 
bue să fi avut la îndemână pentru cazuri de primejdie repede si 
pentru luptă mai grea şi un număr de oșteni aleşi. Această oaste 
aleasă o cunoaștem bine din istoria Moldovei, în special în vremea 
lui Stefan cel Mare, e aga numita curte. Curtenii erau săteni privile- 
giati în anume sate pe pământ domnesc, sate militare, scutite, obli- 
gati să fie gata repede cu armele la dispoziţia domnului. Cu curtea 
lui a câştigat Stefan al Moldovei toate izbândele sale cele vestite. 
A existat o curte şi în vremea lui Mircea în Muntenia? E mai mult 
decât probabil, deşi documentele doveditoare nu le avem. Abia mult 
mai târziu, în Invățăturile lui Pseudo-Neagoe, în capitolul despre 
oştire se vorbeşte de curte si de curteni în armata Tàrii Românesti tt). 
De altfel si cunoscutii plàesi, păzitori ai graniţelor la munte, erau 
-organizați după sistemul curtenilor, plăeşi ce se numeau în vechime 
în Muntenia opcinași, adică cei ce merg pe opcine, pe culmi si 
plaiuri 12). Sistemul acesta, necunoscut Apusului Europei în Evul- 
Mediu, este de origină bizantină 1). Instituţia se numea la Bizant 
proniia, iar cei ce beneficiau de dânsa se numeau proniari 14), ea se 
află şi în Serbia medievală, unde aflăm în documente categoriile 
sociale: boier, voinic şi sărac, al doilea fiind egal cu curteanul nos- 
tru 15). Existenţa satelor militare e atestată in Serbia si de Zaconicul 


11) Cf. I. Bogdan, Documentul Ruzenilor şi organizaţia armatei moldo- 
vene în sec. XV, Acad. Rom., sec. ist, If, XXX, p. 40—41. 

12) Condica Snagovului, la Acad. Rom. Doc. Pachet XX, 1622, Radu 
Mihnea scuteste satele Snagovului de opcinaşi. 

13) G. Ostrogorski, Die Wirtschaftlichen und sozialen Entwicklungs- 
grundlagen des byzantinischen Reichs, in Vierteljahrschrift für Sozial un] 
Wirtschaftsgeschichte, 1929, citat de M. Bloch, La societe feodale, II, p. 241. 
M. Bloch, caracterizeazá aceste sate drept ,fiefs de paysans''. 

14) Novakovici, op. cit., p. 33. 

15) ibidem, p. 60 


www.dacoromanica.ro 


132 


amintit al lui Stefan Duşan :6). Deci organizaţia oastei de curteni 
în Serbia şi în Moldova, iar în Muntenia atestarea ei documentară 
de mai târziu, sunt dovezi suficiente că şi pe vremea lui Mircea 
exista această instituţie. 

Este posibil ca pe lângă oastea cea mare şi curte, să fi existat 
în această epocă și un mic număr de mercenari; e drept că nu sun- 
tem în epoca de înflorire a oștilor de mercenari, care va începe 
peste două secole, dar totuşi existenţa, lor este pomenită câţiva ani 
abia după moartea marelui domn. Dan II cerea lui Sigismund de 
Luxemburg să-i plătească în interesul luptei comune împotriva Tur- 
cilor, o oaste de straje de 600 călări sau pedestrii români în leafă. 
Un călăreț român cere leafá un perper pe zi, iar trei pedestrasi 
români se mulțumesc împreună cu un perper 17). Un lucru este clar: 
e vorba de Jefegii români, nu streini, angajaţi cu slujbă permanentă, 
probabil la casa domnului, ca o gardă personală. Ei erau pe semne 
aleşi dintre orăşenii sau ţăranii mai săraci, fără pământ, obligaţi 
să-și câştige viaţa cu leafă. 

Si consideraţiile de mai sus arată că oastea românească era 
mai mult o masă de oameni de jos, ţărani si tárgoveti, total deose- 
bită de oastea de cavaleri a Apusului. Numai Apusul feodal a avut 
o adevărată cavalerie luptătoare cu lancea de pe cal. La noi, o ştim 
din vremea lui Ştefan cel Mare din Moldova, ostașii treceau până 
la câmpul de luptă călări, dar în ceasul luptei se pedestreau, calul 
fiind numai un mijloc de transport. Totuşi această afirmaţie suferă 
unele excepţii, mai ales în primele epoci ale voevodatului muntean 
aşa cum vom vedea imediat. 

In vremea lui Mircea, ţara avea cai mulţi şi unul din dreptu- 
rile domnului era si „caii dela cnejii care mureau“ (probabil fără 
copii) 18). Cneazul adică moşneanul era obligat să ţie un cal pentru 
a veni cu el în slujba domnului; dacă murea, calul revenea dom- 
nului, probabil ca rescumpărare a stăpânirii pământului. De aseme- 
nea această obligaţie o aveau anume tárgoveti; în hrisovul pentru 
orăşenii din Târgoviște dáruiti ca supuşi mânăstirii Cozia de că- 
tre Mihail Vodă coregent, ei sunt scutiți în mod exceptional de 
această obligaţie: „Cal să nu dea“ 19). Această dare a calului la 


16) ibidem, p. 75. 

17) Szabó, Szekely oklevéltár, III, p. 41, citat de N. Iorga, Istoria ar- 
matei româneşti, I, Bucureşti, 1918, p. 63. 

18) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 357. 

19) ibidem, p. 103. 


www.dacoromanica.ro 


133 


moarte se explică ca un obicei militar. Zakonicul lui Ştefan Duşan 
scrie: „După moartea boierului (vlastelin) calul și armele lui să 
se dea ţarului, dar când boierul are un fiu care-l poate înlocui (în 
slujba militară), să nu se dea“ 20). O veche lege bisericească sâr- 
bească spune deasemenea privind pe preoţi: „Când popa moare, 
calul său si patrahirul şi crucea se cuvin domnitorului“ 21). 

Asa dar, cel ce murea fără urmaş militar, cel puţin cnejii, 
preoţii si boierii, dădea calul sáu de oaste domnului. Pe lângă 
aceasta, domnia ţinea pentru oaste cai prin anume sate, pe care-i 
îngrijau şi-i hrăneau sătenii: „Nici cal domnesc să nu păzească, nici 
cal să nu li se i2", zice un hrisov de scutire al lui Radu cel Mare *2). 
Bine înţeles că, asemenea scutiri ne arată că alte sate aveau această 
obligaţie. Wavrin cronicarul burgund care a descris expediţia cru- 
ciată întreprinsă pe Dunăre în 1445 de Burgunzi, vorbeşte de ca- 
valeria lui Vlad Dracul, fiul lui Mircea. Această cavalerie se aruncă, 
înnot în Dunăre cu caii 23). Intr'un rând caii oștenilor români păş- 
teau pe câmp, pe malul Dunării, când, zice cronicarul, s'a ridicat un 
strigăt mare şi îngrozitor (ung grant cry et hideux), dar când Bur- 
gunzii au sărit înspăimântați, crezând cà aliaţii lor Români au fost 
atacați de Turci, aceştia linistiti le spun: „Nu-i nimic, nu-i nimic“, 
era un simplu chip de a îndemna caii24). 

Nu trebue să credem că e vorba numai de oastea ţărănească, 
care era transportată pe cai. Intre cavalerii boieri din oastea lui 
Mircea erau desigur si unii cari cunoşteau obiceiurile ostásesti occi- 
dentale. Desi până azi în istoriografia noastră nu s'a vorbit de ca- 
valeri români, totuși existenţa lor nu este un fapt extraordinar şi 
de mirare, dată fiind vecinătatea, ţărilor noastre cu Polonia si Un- 
garia, ţări catolice, în care pătrunseseră obiceiurile din Apus. Să ne 
gândim că şi costumele lui Mircea si ale fiului său pe zugrăvelile 
dela Cozia sunt apusene. Pe un stâlp dela biserica domnească Sf. 
Nicolae dela Curtea de Argeş, in partea de jos este o pictură cam 
deteriorată care reprezintă îngenunchiat, probabil rugându-se unui 
sfânt, un cavaler îmbrăcat în zale de fier după modelul apusean, 
cu coiful de fier lângă el. Chiar dacă această pictură a fost refă- 


20) St. Novacovici, op. cit., p. 57. 

21) ibidem. 

22) Hrisov inedit din 10 Decembrie 1505. Arhive Stat, sec. ist, serie 
cronologicá. 

23) Wavrin, Chronique, ed. Iorga, Paris, p. 80. 

24) ibidem, p. 86. 


www.dacoromanica.ro 


134 


cută, ea reproduce un original din vremea lui Mircea, mai ales că 
este alături de scena aducerii moastelor Sf. Filofteea, care a avut 
loc în vremea acestui domnitor 3%). 

De aceia. existenţa unor cavaleri români chiar la turnirele 
(întrecerile între cavaleri) date în acea vreme nu trebue să ne mire. 
Un pasaj neobservat din Cronica lui Dlugosz aminteşte acest fapt 
interesant. Anume: în anul 1412, după încheierea tratatului dela 
Lublau între Polonia şi Ungaria, regele Poloniei Vladislav Iagello 
făcu o vizită la Buda lui Sigismund de Luxemburg, noul sáu aliat, 
cu prilejul căreia s'au dat strălucite serbări ostàsesti: „O sută de 
cavaleri în palestră s'au luptat timp de două zile, de dimineaţă 
până seara. La aceste jocuri au participat oşteni din următoarele 
naţiuni: Greci, Italieni, Francezi, Poloni, Bulgari, Valahi, Sârbi (ur- 
mează apoi numele cavalerilor poloni cari au participat la turnir) 26). 
Cronicarul adaogă că regele Bosniei Carven (Hrvoie) a fost acela 
care s'a distins mai mult în acest turnir 27). Nu este de mirare că la 
aceste jocuri, la care participau oșteni din toate ţările vecine, chiar 
din cele ortodoxe, să fi participat şi Românii. Dacă regele Bosniei 
stia să se lupte ca un cavaler apusean, nu este nici un motiv ca 
aceste obiceiuri să nu fi fost cunoscute si de câţiva tineri boieri ro- 
mâni, cari poate slujiseră si invátaserà prin ţări streine. Este o 
pagină puţin cunoscută a oştirii româneşti medievale, dar confir- 
mată si de alte ştiri. O cronică italiană arată că Radu tatăl lui Mi- 
cea în războiul pe care l-a avut cu regele Ludovic cel Mare al Un- 
gariei, în care acesta a fost învins, a avut la îndemână 10.000 de 
călăreţi (cifră probabil exagerată), cari erau îmbrăcaţi în zale de 
fier. Armurile cavalerilor români, precizează cronicarul italian, au 
fost vândute domnului muntean de către Republica Venețiană (la 
Signoria donò agli infédeli X m. armadure da cavalli) 28). Date fiind 
legăturile comerciale ale Veneţiei cu regiunea dunăreană si in spe- 
cial cu Bulgaria, cu eare republica dela Adriatica încheiase un tra- 
tat comercial, nu este de mirare că au fost aduse de acolo armurile 
pentru cavaleri, pe corăbii, pe mare şi pe Dunăre. 


25) Reproducere a chipului cavalerului în Curtea Domnească dela Ar- 
geş, București, 1923, p. 112. 

26) Dlugosz, op. cit., 1—2, col. 327. 

27) ibidem, col. 328, 

28) Gh. I. Brătianu, Z/expédition de Louis I de Hongrie en Valachie, ex- 
tras din Revue Historique de Sud-Est européen, II, 1925, p. 12 (paginatia ex- 
trasului). 


www.dacoromanica.ro 


135 


In privinţa armamentului armatei româneşti din vremea lui 
Mircea, ştim că armele de foc erau rare în această epocă: arcul si 
săgeata era principalele arme pe atunci. Despre lupta dela Rovine 
a spus un cronicar contemporan că s'a întunecat cerul de mulțimea 
săgeţilor 2), a fost deci o bătălie a arcului. Interesant este însă cà 
săgețile întrebuințate de oştenii munteni de pe atunci erau otră- 
vite. Când regele Sigismund a venit în ţară la 1395 împotriva pre- 
tendentului Vlad adus de Turci, după ce se întorcea prin pasul 
Branului, a fost atacat în munți de partizanii lui Vlad, la Posada. 
Aceştia aruncară asupra lui ságesti otrăvite, infectate cu venin (in- 
toxicatis venenoque infectis sagittis) 3). Probabil aceste săgeți 
erau unse cu o otravă extrasă din plantele ţării si fixată pe vreo 
grăsime. Ostasii purtau tolbe, pentru săgeți, care se fabricau la 
Braşov 30 bis), 

Cronicarul Wavrin, de care am mai amintit, pomeneste si de 
arcuri cw vârtej, arbalete, care erau folosite în oastea munteană în 
vremea lui 31). Pe de altă parte, s'au frânt în ciocnirea dintre cre- 
ştini şi păgâni, lăncii desigur de lemn, cu care putea să lupte şi o 
infanterie 32). 

Un element interesant al armamentului oștenilor lui Mircea 
erau pavezele, care erau construite într'un chip special. In această 
privinţă avem o informaţie curioasă datorită cronicarului bizantin 
Chalkokondyl, care spune: „Tătarii (Scitii) au scuturi asemănătoare 
cu ale Românilor (Dacilor)“ 33). Nu știm exact cum erau construite 
aceste scuturi tătărești, se stie în genere că armamentul tătăresc 
din acea epocă era de obicei acoperit cu piele :4), ceiace arată cá 
avem a face cu scuturi de lemn acoperit cu piele, cu cari oştenii 
români se apărau împotriva ságetilor dușmane. Dacă această obser- 
vatie a cronicarului bizantin, de obicei foarte bine informat asupra 
tuturor evenimentelor dela Dunăre, este exactă, avem a face cu un 
element care se deosebea de felul de luptă pe care-l întâlnim în 
oștile românești de mai târziu. Apropierea este foarte interesantă 
şi credem că Românii au adoptat aceste paveze dela Tătari în tim- 


29) Cronica bulgară la I. Bogdan, Ein Beitrag zur bulgarischen Ge- 
schichtsschreibung, în Archiv fiir slavische Philologie, p. 530. 

30) Hurmuzaki, Documente, 1—2, p. 395. 

30 bis) Tocilescu, 534 documente, p. 151. (Vlad Călugărul). 

31) Wavrin, op. cit., p. 71. 

32) I. Bogdan, loc. cit, 

33) Chalkokondyl, Cronica, ed, Darkó, p. 127, ed. Bonn, p. 136. 

34) R. Grousset, L'empire des steppes, Paris, 1938, p. 283. 


www.dacoromanica.ro 


136 


pul când aceştia stăpâneau regiunile româneşti, înainte de înte- 
meierea Principatelor. Era de aşteptat ca năvălirea Tătarilor şi stă- 
pânirea lor în aceste părţi să fi lăsat urme mai ales în domeniul 
militar, fiind vorba de un popor eminamente războinic. 

O confirmare a influenţei tătare asupra armamentului ostirii 
româneşti avem într'o ştire mai veche, privitoare la armata lui Ba- 
sarab Intemeietorul, ştire necunoscutăă istoricilor armatei noastre. 

Istoricul bizantin Ioan Cantacuzino (Impăratul Ioan VI: 1341— 
1355) vorbind de războiul Bizantinilor cu Bulgarii la 1331 povesteşte 
cum Grecii năvălind în Bulgaria, se apropiará de oastea ţarului 
Alexandru, crezând că vor avea de luptat cu Bulgarii singuri. Dar, 
pe neașteptate izbucnește sunetul tràmbitei tătăreşti. Totuşi îm- 
păratul bizantin (Andronic III) socoate că nu ar fi în faţa lui Tătari 
(cu cari aveau alianţă), ci „Geţii (Românii) de peste Dunăre, care 
se folosesc de aceleaşi arme ca Tătarii; cei mai mulţi sunt arcași“. 
Ei ar fi venit în ajutorul Bulgarilor; credea împăratul, si ca să 
înspăimânte pe Greci, se foloseau de o tràmbità tătărească. Abea 
când începe lupta, Grecii îşi dau seama că nu sunt Români, ci ade- 
várati Tătari în faţa lor 34 bis). 

Rezultă din această interesantă povestire că dela depărtare 
Românii lui Basarab, călări probabil, puteau fi confundați cu Tă- 
tarii şi că adoptaseră armele lor de luptă, în special arcul şi pa- 
văza tătărească. 

In privilegiul bine cunoscut acordat de Mircea negustorilor 
braşoveni la 1413 în exemplarul latin, care se deosebeşte în mai 
multe locuri de cel în limba slavonă, se vede, după tariful de vamă, 
că Sasii din Tara Bârsei aduceau in Tara Românească între alte 
mărfuri: arcuri, săbii, lăncii 35), prin urmare acestea erau armele 
obişnuite ale ostirii lui Mircea. După cum se vede acest armament 
nu era fabricat în ţară si domnia munteaná era tributară pentru 
dânsul industriei ardeleneşti. 

Totuşi din corespondenţa domnilor noştri cu Braşovul rezultă 
că se cumpăra de acolo „fier, ce este pentru arme“, deci erau şi în 
ţară ateliere, în care se prelucra acest fier % bis). Tot din Ardeal 
se aducea şi salitră „ca să facem praf de pușcă“ 35ter). 


34 bis) I. Cantacuzenus, ed. Bonn, I, p. 465. 

35) Hurmuzaki, Documente, XV 1, p. 9. Pentru láncii, privilegiul are 
cuvântul biceilis, pentru al cărui sens cf. M. Bartal, Glossarium, sub voce. 

35 bis) Tocilescu, 534 documente, p. 155 (Vlad Călugărul), 

35 ter) ibidem, p. 62. 


www.dacoromanica.ro 


131 


In oastea lui Vlad Dracul, trei decenii dup moartea lui Mir- 
cea, întâlnim si două bombarde mari, piese de artilerie care arun- 
cau pietre şi participau la asediul Giurgiului. Wavrin care a luat 
parte la acest asediu, observă că numai jumătate din piatră putea 
intra pe gura prea strimptă a bombardei 3). Nu ştim dacă si Mircea, 
a avut artilerie, se pare de altfel că aceste piese nu serveau decât la 
asediul cetăților. In orice caz, contemporanul lui Mircea din Moldova, 
Alexandru cel Bun, a avut câteva tunuri, care-i fuseseră procurate 
de către municipalitatea orașului polon Liov 37), asa că în această 
epocă artileria era introdusă în ţările noastre. 

Pentru a completa tabloul mijloacelor de care dispunea oastea 
munteană a vremii, adăogăm că ea avea la îndemână un mare număr 
de corăbii de lemn, monoxyle, adică scobite dintr'un singur trunchiu 
de copac, cu care era transportată pe Dunăre 38). De asemenea știm 
că ea se odihnea pe câmp în corturi şi când se dedea alarma, se 
bătea din tobe şi se suna din frâmbiţe 5). 

Apărarea ţării era asigurată, cá în toată Europa, prin cetăţi. 
Cetățile erau ale domnului, adică ale țării si nu ale boierilor ca 
în ţările feudale. Un brâu de cetăţi de piatră, aşezate pe locuri 
înalte, ia pasuri si la vaduri înconjura Tara Românească de jur îm- 
prejur. Aceste cetăţi nu erau deci așezate la întâmplare, ele formau 
un sistem general de apărare. Spre Moldova era cetatea Crăciuna, 
spre pasurile munţilor, adică spre Ardeal, cetatea Dâmboviţei, apoi 
cetatea dela Cápátáneni pe partea de sus a Argeșului; la Dunăre 
erau Brăila, Giurgiu, Turnu (Măgurele) şi Severinul. Despre cetatea, 
Giurgiului ştim că a fost construită de piatră cu mare cheltuială de 
Mircea însuși. Aceasta o spune Vlad Dracul cavalerilor burgunzi, 
cu ajutorul cărora a reluat-o dela Turci. „Fiecare piatră din această 
cetate, spunea Vlad, a costat pe părintele meu câte un bulgăre de 
sare". E vorsa de exploatarea ocnelor de sare, care erau un venit 
al domniei, din care Mircea a putut cheltui pentru construirea ce- 
tăţii. Cetatea Giurgiului, întemeiată aşa dar de Mircea, era aşe- 
zată pe o insulă pe Dunăre, aproape de malul românesc, unită 
de țărm cu un pod de lemn, avea patru turnuri mari ma- 
sive de piatră, înalte de câte 24 de picioare şi unite între 


36) Wavrin, op. cit., p. 73. 
37) P. P. Panaitescu, Alexandru cel Bun, Bucureşti, 1932, p. 37. 
38) Wavrin, op. cit., p. 59. 
39) ibidem, p. 56, 68 si 86. 


www.dacoromanica.ro 


138 


ele cu ziduri 40). „Este cetatea cea mai tare depe Dunăre, spune 
tot Vlad Dracul aceloraşi Burgunzi, şi poate fi de mare pagubă tu- 
turor creştinilor de dincoace, dacă este în mâna Turcilor, căci dacă 
Turcii vor să năvălească in Tara Românească sau în Transilvania, 
ei trec cu caii lor din această insulă şi pe podul castelului, care este 
pe braţul râului ce intră în Valahia, aleargă prin toată ţara şi apoi 
aduc toată prada acolo... Dacă însă voi putea să reiau cetatea, pe 
care a făcut-o tatăl meu, chiar femeile românce, numai cu fusurile, 
sunt suficiente ca să reia toată Grecia“ 41). Aceste cuvinte arată în- 
semnătatea capitală pe care domnul român o acorda cetăţii Giur- 
giului; ea era pentru dânsul condiţia libertăţii. Tot Vlad Dracul scria 
Braşovenilor despre Giurgiu „ea este tăria si a voastră si a tuturor 
creştinilor“ 41 bis). 

La Turnu-Măgurele, într'un loc destul de depărtat spre Apus 
de actualul oras, spre Olt, pe un loc înalt azi acoperit cu arbori, se 
află resturile unui simplu turn (așa-l descria Wavrin) 42), forma lui 
este hexagonală şi e clădit din piatră amestecată cu cărămidă şi 
întarit cu grinzi de lemn 43). La 1395 s'a dat acolo o luptă între Un- 
guri şi Turci şi Sigismund de Luxemburg a cucerit cetatea. 

Cetatea Severinului, azi în grădina publică a oraşului Turnu- 
Severin, a fost mult timp cunoscută sub numele greșit de „Turnul- 
lui Sever“, deşi este vădit o ruină de caracter medieval. Această 
cetate a moştenit-o Mircea dela Unguri, care-şi. aveau acolo sediul 
Banatului Severinului. In anul 1936 s'au executat de către d. prof. 
Bărcăcilă săpături la vechea cetate a Severinului. Ea apare ca o 
cetate dreptunghiulară cu două ziduri de piatră de râu, neprelucrată 
şi lipită cu mortar. In mijlocul cetăţii se afla o capelă simplă, clă- 
dită în parte cu materiale luate din cetatea romană Drobeta. Capela 
era înconjurată cu morminte. Tot în interiorul incintei era şi o 
mare vatră-cuptor, care servea de atelier de arme, căci s'au găsit 
în ea resturi de fier, aramă, pucioasă şi drugi. La Nord, pe incinta 


40) Toate ştirile despre Giurgiu la Wavrin, op. cit., p. 71, 

41) Wavrin, op. cit., p. 76. 

41 bis) Tocilescu, 7. c., p. 62. 

42) Wavrin, p. 81. 

43) Gr. Florescu, Turnul antic dela Turnu-Măgurele (cercetări arheolo- 
gice din 1936), extras din Omagiul lui C. Kirițescu, Bucureşti, 1936, 12 p. si 
II planşe. 


www.dacoromanica.ro 


139 


interioară a cetăţii, era un turn mare cu trei caturi, turn de apărare, 
dar şi de straje; un alt turn gros se afla la Răsărit, la unghiul zidu- 
lui şi un al treilea la Sud, spre Dunăre, pentru a observa corăbiile ce 
veneau pe fluviu. In zidul cetăţii se afla şi o poartă boltită, iar de 
jurîmprejur se sápase un sant adânc. Ghiulele de piatră, ţeava unui 
tun de bronz, sunt resturile de arme cari s'au găsit în ruinele ce- 
tátii 4). 

Cetățile ţării trebuiau întreţinute si în caz de ruinare, reparate 
de satele din apropiere. Aceasta constituia una din numeroasele 
prestații datorite domniei, înscrisă in hrisoavele domnești sub nu- 
mele de „lucru la cetate“ 15), obligaţie care se întâlnește dealtfel 
întocmai si în Serbia medievală 46). Nu ştim sigur dacă acest „lucru“ 
(Pa6oTb), nu era combinat şi cu obligaţia de strajo la cetate, anume 
număr de zile pe an, ceiace ar fi posibil. 

Situaţia militară a Ţării Românești sub Mircea cel Bătrân se 
întemeia, cum am văzut, pe oastea domnească, bine întreţinută cu 
arme importate de peste graniţă, iar apărarea ţării pe cetățile care 
păzeau intrările şi locurile de trecere. Dar imediat după domnia lui 
Mircea situația militară se schimbă şi a fost periclitată. Cetățile de 
la Dunăre, începând cu Giurgiul, căzură pe rând toate în stăpânirea 
Turcilor, lăsând tara deschisă şi fără apărare dinspre sud. Această 
chestiune a cetăților este esenţială pentru istoria militară a ţărilor 
noastre; ea explică în mare parte desfăşurarea evenimentelor poli- 
tice din trecutul nostru. Cetățile jucau in Evul-Mediu un rol pre- 
cumpănitor; cine stăpânea cetatea, stăpânea ţara. Pe de altă parte, 
pe măsură ce armele se perfectionau, oastea de ţară cu arcuri şi 
săbii își pierdea valoarea, așa că domnii munteni cari au urmat 
după Mircea, câţi au încercat să ia arma în mână pentru libertatea 
țării, mau mai putut fi decât niște răsculați fără nădejde, niciunul, 
nici chiar Mihai Viteazul, nu s'a putut menţine multă vreme în 
scaun împotriva puterii otomane: le lipseau locurile de refugiu şi 
paza graniţelor şi dela o vreme și o armată modernă. Pe când Mol- 
dova, cu lanțul ei intact de cetăţi de jurîmprejurul graniţelor a 


44) Al. Bărcăcilă, Cetatea medievală a Severinului, extras din Omagiul 
lui C. Kirițescu, Bucureşti, 1937, 23 p. si XIV plange; planul cetății la p, 9. 

45) Hrisov inedit al lui Radu cel Mare din 10 Decembrie 1505, Acad. 
Rom., pac. XXXIII/191. 

46) Novakovici, op. cit., p. 56, nota 3. 


www.dacoromanica.ro 


140 


cunoscut ceasurile de lungi şi glorioase lupte ale unui Ştefan cel 
Mare şi Petru Rareş, în schimb, putem spune că singurul mare doma 
de război al Ţării Româneşti, singurul care s'a putut menţine ani 
de-arândul ca duşman al Turcilor a fost Mircea. Aceasta se datoreşte 
cetăților şi faptului că el s'a putut întemeia pe toate puterile intacte 
ale ţării. In aceasta stă importanţa lui unică în istoria noastră. 


CAPITOLUL VII. 
BISERICA SUB MIRCEA CEL BĂTRÂN. 


Mitropolia Ungrc-Vlahiei, Mitropolia Ungro-Vlahiei fusese În- 
temeiată la 1359, la rugămintea evlaviosului domn Nicolae Alexan- 
dru voevod, prin strămutarea episcopului Iachint dela Vicina pe 
Dunăre la scaunul domnesc din Argeş. Patriarhul ecumenic dela 
Bizanţ îngăduise strămutarea și întemeierea unui scaun nou, nu- 
mai cu anume condiţii: biserica Ţării Româneşti va fi supusă pa- 
triarhiei (domnul dăduse „asigurare cu jurământ şi înscris că va 
rămâne.. toată Ungro-Vlahia sub Marea Biserică“). Aceasta inseam- 
nă că numai patriarhul va numi la orice vacanţă a scaunului pe noul 
mitropolit („să se trimită de aci ca păstor şi arhiereu legiuit a toată 
Tara Românească“). Şi de aceia toți mitropoliţii urmau să fie Greci 
trimişi dela Patriarhie, cum au si fost primii ierarhi ai bisericii 
muntene: Iachint, Antim Critopol, Hariton fost protos al Muntelui 
Athos si Atanasie. Toţi semnează în greceşte în actele cunoscute 
dela dânşii. De altfel, hirotonia urma s'o primească mitropolitul 
muntean, numai prezetându-se personal la Bizanţ („ei <Românii>, 
să nu voiască vre-odată a primi vre-un arhiereu de aiurea, decât 
numai hirotonia si trimiterea prea sfintitei Mari Bisericii“). Tot 
între condiţiile puse la întemeierea mitropoliei este şi aceia ca mi- 
tropolitul dela Argeş „să facă parte din dumnezeescul şi sfântul 
sinod“ (adică al patriarhiei) 1), deci să călătorească regulat la 
Bizanţ. 

Aceste condițiuni, care insemnau o situaţie subalternà a bise- 
ricii românești faţă de patriarhie, au fost împlinite întocmai până 


1) Toate pasagiile reproduse din tomosul patriarhal din 1259, Hurmu- 
zaki, Documente, XIV 1, p. 1—4 si din scrisoarca trimisă de patriarh cu acest 
prilej domnului Ţării Româneşti, ibidem, p. 4 6. 


www.dacoromanica.ro 


141 


în domnia lui Mircea. In adevăr, când la 1370 s'a împărţit în două 
mitropolia Ungro-Vlahiei, înființându-se scaunul Severinului, a fost 
numit mitropolit Antim Critopol de către patriarh. Dupa moartea 
lui Iachint, în scaunul dela Argeș a fost numit tot de patriarh gre- 
cul Hariton protosul dela Athos, iar către 1381, murind acesta, 
Antim dela Severin a trecut în locul său, iar Atanasie, un alt grec, 
e numit la Severin. Pe acești doi ierarhi greci îi găsește păstorind 
Mircea la urcarea lui în scaunul Ţării Românești =). In toată această 
vreme mitropoliţii Țării Românești, câteodată amândoi împreună, 
se înfăţişează regulat la Constantinopol, iau parte la ședințele si- 
nodului patriarhal, ale cărui hotărâri poartă iscăliturile lor si ră- 
mân în capitala Imperiului Bizantin, luni, ba chiar ani întregi. Ast- 
fel între 1379—1383, 12 acte sinodale poartă semnătura mitropoli- 
tului Antim 3). La 1389 din Februarie până în Martie, Antim este 
la Constantinopol, iar în Iulie apare acolo, în locul lui, Atanasie al 
Severinului. Dacă la 1392, în Ianuarie, ambii mitropoliți ai ţării, 
Antim şi Atanasie se înfățișează ca martori în marele hrisov al lui 
Mircea pentru mânăstirea Cozia 1), Atanasie pornește iar la Con- 
stantinopol, unde şade din Noembrie 1396 până în Martie 1397 şi 
apoi iar din 1400 până în 14015). Aceşti ierarhi greci nici nu erau 
exclusiv ai Țării Românesti, ci împlineau si anume funcții în Răsă- 
rit. Hariton continua să fie protos la Muntele Athos, iar Antim 
poartă titlul de „locţiitor al Nicomediei“ (în Asia Mică) 9). Această 
situaţie a continuat în prima parte a domniei lui Mircea cel Bă- 
trân. Mitropolitul Antim se făcuse bătrân si bolnav; la 1389 se re- 
trăsese din scaun si imbrácase schima de pustnic, însă peste câtva 
timp, simțind că-i revin puterile, se instalase din nou în scaunul 
arhipăstoresc al ţării. Acest lucru provocase oarecare turburare, 


2) Pentru începuturile bisericii Țării Românești, C. Marinescu, Infiin- 
farea mitropoliilor în Țara Românească si Moldova, Acad, Rom. Memor. sec. 
ist., II, 1924 şi A. Sacerdoţeanu, Ceva despre mitropolitul Hariton al Ungro- 
Vlahiei, extras din Biserica Ortodoxă Română, LIV, 1936. N. Dobrescu, Inte- 
meierea mitropoliilor şi a celor dintâi mânăstiri din ţară, Bucureşti 1906, idem, 
Din istoria bisericii române în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1910, N. Iorga, 
Istoria bisericii române, ed. II, I, 1928, p. 28 59. 

3) Hurmuzaki, Docwmente, XIV 1, p. 11—12. 

4) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 57. 

5) Hurmuzaki, op. cit., XIV 1, p. 12—13 şi 24—31. La 1370 Iachint se 
scuzase către patriarh cá n'a putut îndeplini călătoria la Constantinopol, fiind 
bolnav, ibid , p. 7—8. 

6) ibidem, p. 12, 


www.dacoromanica.ro 


142 


căci se cáleaserá canoanele patriarhului Fotie, care nu îngăduiau asa 
ceva. Totuşi patriarhia primi reînscăunarea lui şi se pare că Antim 
a mai trăit până la adânci bătrâneţe, până la 14017). Aşa dar, mi- 
tropolitii noștri porneau adesea pe cale lungă cu corabia pe mare 
până la Bizanţ, stăteau acolo un an, doi şi se întorceau, poate mai 
învăţaţi. 

Dar un moment dat se produce o schimbare radicală în situa- 
tia bisericii române: mitropoliţii Ungro-Vlahiei nu se mai duc la 
Constantinopol să ia parte la sinod, nici măcar să fie hirotonisiti 
acolo, ci sunt ungi în țară. Mai mult decât atât: nu mai sunt numiţi 
de către patriarh, ci de către domn şi de către ceilalţi ierarhi ai 
țării şi anume nu dintre Greci, ci dintre Români. Aceasta este situa- 
tià bisericii române în veacul al XVI-lea până în epoca contempo- 
rană. Când şi de către cine s'a făcut această mare reformă, care în- 
seamnă independența scaunului muntean faţă de cel patriarhal şi 
în acelaşi timp românizarea ierarhiei bisericeşti? După 1401, nu 
mai avem nici o dovadă despre prezenţa vre-unui ierarh român în 
sinodul din Bizanţ, dar aceasta nu este o dovadă peremptorie că de 
atunci datează reforma, pentrucă actele patriarhiei din secolul al 
XV-lea, dela 1402 înainte, s'au pierdut, iar istoria bisericii muntene 
în acel veac e foarte rău cunoscută. Fără a avea isvoare precise, 
credem totuşi că cel care a făcut această reformă si a obţinut dela 
patriarh recunoașterea ei este Mircea cel Bătrân si iată pe ce 
temeiuri: 

In Iulie 1401 patriarhia recunoaşte aceste drepturi bisericii 
Moldovei după un lung conflict. Iosif e recunoscut ca mitropolit al 
Sucevei, deşi era moldovean, ales de ţară şi hirotonisit în afară de 
autoritatea patriarhului. E probabil că Mircea să fi obţinut cu acest 
prilej aceleaşi drepturi pentru biserica lui. 

Tot în acel an patriarhul recunoaşte pentru prima oară mitro- 
politului Ungro-Vlahiei, un nou titlu, acela de „exarh al plaiurilor“, 
adică al ținuturilor româneşti de peste munţi, poate chiar peste 
toti Românii ortodoxi din Ardeal, cari nu aveau mitropolie 8). E 


7) N. Dobrescu, Din istoria bisericii române, p. 12—13. La 1401 patriar- 
hul scrie mitropolitului Ungro-Vlahiei, fără a-l numi (Hurmuzaki, Documente, 
XIV 1, p. 30 31), e posibil să fie tot Antim, cum argumentează Dobrescu, 
op. cit., p. 10. Iorga în regestul documentului publicat în colecția Hurmuzaki a 
pus chiar numele lui Antim, care nu se află în text, ceiace a înşelat pe unii 
cercetători, d. e. C. Marinescu, op. cit., p. 8 (254). 

8) Actul din 1401 al patriarhului, Hurmuzaki, Documente, XIV—3, 
p. 30 31. Cf. A Bunea, Ierarhia Românilor din Ardeal și Ungaria, Blaj, 1904, 


www.dacoromanica.ro 


143 


posibil ca această inàltare în grad și acordare de privilegii pentru 
mitropolia munteană, tocmai în anul când se recunoaște indepen- 
denţa celei dela Suceava, să fi corespuns si cu recunoaşterea refor- 
mei amintite. 

La 1401 sau în jurul acestei date a murit bătrânul mitropolit 
Antim, care păstorea dela 1370. El este ultimul mitropolit grec cu- 
noscut al țării. După el urmează mitropolitul Teodor, însemnat în 
pomelnicul mitropoliei. Poate cu ocazia stingerii lui Antim s'a făcut 
alegerea noului ierarh român ?). 

Mircea luptător pentru credință, stăpânitor cu mare faimă, 
aliat cu suveranii vecini, a avut mai multă vază şi trecere ca să 
obtie dela patriarh recunoaşterea independentii bisericii române, 
aşa cum a avut şi Alexandru cel Bun în Moldova, decât oricare din 
palizii lui urmași din veacul al XV-lea, cărora ar trebui să le atri- 
buim, în caz contrar, această reformă capitală. 

Dacă aceste deductii sunt indreptàtite, atunci putem să nu- 
mim pe Mircea întemeietor al ierarhiei bisericești naționale şi inde- 
pendente, un nou titlu de glorie, pe lângă cele cunoscute ale ma- 
relui domn. 

Sfântul Nicodim. Poate gândul de a ridica biserica românească 
neatârnată a pornit dela sfetnicul lui Mircea întru cele dumnezeesti, 
starețul Nicodim. De mult căpătase el nimb de sfinţenie şi umblând 
printre oamenii vremii, ei i se închinau ca unui sfânt. In hrisoavele 
lui Mircea cei ce cutezau să calce privilegiile mânăstirii Tismana, 
erau amenințați, pe lângă „blestemul Prea Curatei Născătoare de 
Dumnezeu, al sfinţilor si al părinţilor purtători de Dumnezeu“ si cu 
„blestemul lui Nicodim", care în viaţă fiind era deci pus la rând cu 
părinţii bisericii din lumea cealaltă 10). 

Apariţia acestei mari figuri de sfânt, care însoţeşte pe Mircea 
în călătoriile sale şi chiar la întâlnirea sa cu craiul Sigismund 11), 
dând sfat si nădejde poporului primejduit de duşmani, luminând cu 
învăţătură si cu îndemn la muncă tara întreagă, este unică în isto- 


p. 108 112. Că exarh al plaiurilor înseamnă exarh al parfilor de peste munți, 
dovedește vechea traducere slavonă a titlului mitropoliei:  „Ezpxr QOarmaum- 
acka“, Onciul, Titlul lui Mircea, în Convorbiri literare, 1901, p- 1033. 

9) N. Dobrescu, Din istoria bisericii române, p. 20 24, socoate pe Teo- 
dor, după nume, ca grec. Dar cum e vorba de un nume monahal, nu putem 
conchide nimic în privința originii sale după nume. N. Iorga, Istoria bisericii 
române, Y, p. 117 il socoate un mitropolit dela începutul secolului al XVI-lea. 

10) P. P. Panaitescu, op. cit. p. 69. 

11) Vezi mai jos, p. 151. 


www.dacoromanica.ro 


144 


ria noastră, o icoană de Ev-Mediu, care ridică epoca lui Mircea la 
proporții de legendă. 

Din nefericire, viaţa lui de sfânt scrisă din vechime slavoneste 
după regulile hagiografice şi păstrată odinioară în ctitoria lui dela 
Tismana, s'a pierdut, iar cea românească scrisă de Ştefan ieromo- 
nahul la începutul veacului trecut e întemeiată pe tradiția orală din 
mânăstire 13). Dar pe semne că bătrânii călugări, cărora li s'a 
adresat Ştefan ieromonahul, citiseră viața slavonească sau știau din 
ea părţi pe de rost, căci pe lângă unele încurcături cronologice, 
textul românesc cuprinde fapte autentice şi elemente care derivă 
direct din textul slavon: Despre Stefan fiul cneazului Lazăr, „viața“ 
scrie: „Feciorul lui Silnic Stefan“ 15), ceiace n'are sens, dacă nu 
admitem că în textul slav despotul Ştefan Lazarevici a fost poreclit 
Silnii, adică cel tare. Viața românească spune că sfatul boierilor 
sârbi se numea în Evul-Mediu sinclit, după modelul bizantin 14), cu- 
noaste amănunte despre misiunea la Bizanţ a lui Nicodim trimis de 
cneazul Lazăr si stie şi numele exact al conducătorului misiunii, 
starețul Isaia 15). Deasemenea e pomenit exact numele urmasului lui 
Nicodim în scaunul staretiei dela Tismana, Agathon 16). Viaţa ro- 
mânească a sfântului Nicodim, cu rezerve bineînţeles, este deci până 
la un punct un izvor istoric. 

Dar Nicodim e cunoscut si din viaţa lui Isaia (latineste) si din 
aceia. a patriarhului sârb Sava. II, lucrări scrise în Serbia în secolul 
al XV-lea 17). Din aceste lucrări rezultă că Nicodim era un grec 
după tată, originar din Macedonia, dela Prilep, mamă-sa era sâr- 
boaicà, educaţia monastică si literară şi-a făcut-o la Muntele Athos. 


12) Stefan jeromonahul, Viaţa Sfântului Nicodim, Craiova 1935, colecţia 
Pământ şi Suflet oltenesc, Nr. 34—38. Un rezumat în Cazaniile dela București, 
1858, p. 324—325. Viaţa românească pomenește de „acea istorie scrisă pe limba 
slovenească .. care a fost scrisă chiar de ucenicii sfântului“, p. 17. 

13) Ştefan ieromonahul, op. cit., p. 27. 

14) Ştefan ieromonahul, op. cit., p. 32. 

15) ibidem, p. 29 30. 

16) ibidem, p. 48, 

17) Prima publicată de Duci€, a doua în colecţia arhiepiscopului Danilo, 
Kurora Kpanbea n apxrenackona cpncrux (Vieţile regilor şi arhiepiscopi- 
lor sârbi) ed. G. Danicié, Zagreb, 1866, p. 382. Despre Nicodim, Ilarion Ruvaraţ, 
Pop Nikodim der erste Klăstergrunder în der Walachei, Archiv der Slavische 
Philologie, XI, 1888, p. 354—363 şi C. Mijatović, Cpacku oGpazu y PywvH 
C.e HcTonge (Figuri sârbeşti din istoria Românilor), in Jleromuc matane 
cpncke, CLXXXVII, 1896, p. 16—21. 


www.dacoromanica.ro 


145 


Viaţa lui Isaja îl numeşte „adânc cunoscător al Sfintei Scripturi si 
bun orator“. Pe la 1369 trece în Tara Românească în vremea lui 
Vladislav vodă si întemeiază cu un număr de fraţi mânăstirea de 
piatră dela Vodița, la Dunăre, lângă Porţile de Fier cu o biserică 
cu plan sârbesc, asemănătoare cu cea dela Crusevat a cneazului 
Lazăr 18). Vladislav vodă îi dărui sate şi mertic de hrană din casa 
domnească, bucurându-se să vadă această operă evlavioasă pe pă- 
mânt românesc. Dar curând Nicodim se întoarce in Serbia si e în- 
sărcinat să ia parte la misiunea trimisă de cneazul Lazăr la Bizanţ 
pentru împăcarea bisericii sarbesti cu patriarhia (1375). In fruntea 
misiunii se afla starețul Isaia, iar ca membri, Teofan fost protos la 
Sfântul Munte cu doi u enici, Silvestru şi Nifon si la urmă e po- 
menit „şi cu acestia si Nicodim ca tălmaci de cuvinte“ 19). Nicodim 
avea deci un rol secundar în această misiune, fusese luat ca un cu- 
noscător al limbii greceşti. Misiunea călători întâi la Athos si de 
acolo cu corabia la Bizanţ, unde fu primită de împăratul loan V Pa- 
leolog, de fiul său Manuel şi de patriarhul Filotei. Ea avu succes 
deplin şi blestemul aruncat asupra bisericii sârbeşti a fost ridicat 2). 

După întoarcerea sa din Serbia, Nicodim se întoarce din nou 
în Tara Românească si în anul 1378, întemeiază mânăstirea cea nouă 
dela Tismana 21). La acea dată nu mai domnea Vladislav, ci Radu 
tatăl lui Mircea, căci în hrisoavele Tismanei se vede că Radu e cel 
dintâi care a dăruit această mânăstire, pe când Vladislav a dat 
privilegiu numai pentru Vodița. Se zice cà în acel loc, unde s'a 
clădit Tismana erau mari pustietáti între păduri şi stânci si sfântul 
a fost călăuzit de un vis spre acele locuri. In peşteră era un balaur, 
zice legenda, care a fost ucis când sfântul i-a înfățișat crucea cea 
de plumb ce o tinea la dânsul. Si astfel înaintea pesterii celei mari, 
din care izvorăște apa, s'a făcut întâi o biserică din lemn de tisă, 
dintr'un tis mare, din rădăcinele căruia s'a făcut altarul 22). Moti- 


18) V. Drăghiceanu, Săpăturile dela Vodița, Buletinul Comisiunii Mo- 
numentelor istorice, XXII, 1929, p. 144—156. Supt biserica lui Nicodim s'au 
găsit temeliile alteia mai mici, poate opera vre-unui voevod anterior întemeie- 
rii Tárii Româneşti. 

19) Viaţa patriarhului Sava, la Danilo, op. cit., p. 382. 

20) Danilo, loc. cit. Viața lui Nicodim de Stefan ieromonahul îi acordă 
rolul principal şi afirmă că patriarhul i-a dat rangul de ieromonah, p. 31, 

21) Pentru data întemeierii Tismanei, indorsatia slavă de pe hrisovul 
lui Dan II din 5 August 1424 al Tismanei: „S'a sfinţit biserica în anul 6886 
(1378) si a murit sfânt părintele nostru Nicodim în anul 6915 (1406)". P. P. 
Panaitescu, op. cit., p. 139. 

22) Stefan ieromonahul, op. cit., p, 53—59. 


10 


www.dacoromanica.ro 


146 


vul pentru care Vodița a fost părăsită abia câţiva ani după clădirea 
ei, iar comunitatea fraţilor se mută în alt loc, este, credem, pierde- 
rea Severinului de către domnii munteni. Severinul cedat de Unguri 
lui Vladislav Vodă, a fost pierdut pe la sfârșitul domniei acestuia 
şi n'a mai încăput în mâinile domnilor munteni decât în vremea lui 
Mircea, cum vom vedea mai jos. Mânăstirea, Vodița se afla lângă 
Várciorova, deci pe teritoriul banatului Severinului. Când Nicodim 
s'a întors din Serbia, n'a vrut să lase pe fraţii lui sub stăpânirea 
regatului catolic şi şi-a căutat loc nou de mânăstire 2). 

Dar Nicodim păstra legăturile si cu ţinuturile din Sudul Du- 
nării; viața lui spune că el a stat câtva timp la „Şaina' 24), locali- 
tate care azi nu există, dar numele e amintit de apa Casaina, care 
se varsă în Dunăre împotriva Vârciorovei. In aceste părți ale Crai- 
nei tradiția spune că două biserici au fost clădite de Nicodim, una 
la Vratna, alta la Manastiriţa 25). O descriere a celei din urmă fă- 
cută de un istoric sârb arată că biserica e și azi în picioare, de 
piatră acoperită cu olane. Legenda locală spune că a fost clădită de 
Nicodim si de „Radul Beg", al cărui nume se citea cândva pe por- 
file altarului. Poporul spune cà aci s'a refugiat Milena, fiica lui 
Lazăr cneazul, fugind în faţa Turcilor după lupta nenorocită dela 
Cossovo 26). Această regiune se afla pe atunci sub stăpânirea ţarului 
bulgar dela Vidin, Stratimir, aşa cá avem o dovadă despre legă- 
turile lui Nicodim si ale lui Radu cu Bulgarii. Cneazul Lazăr nu 
uitase slujbele sfântului Nicodim si faima faptelor săvârşite de el 
în Tara Românească ajunseseră si la urechile lui. De aceia, el 
dădu lui Nicodim şi călugărilor lui un hrisov de danie, în care pe 
lângă ajutorul dat pentru clădirea locaşurilor de închinare în Tara 


23) In documentul lui Dan I pentru Tismana (P. P. Panaitescu, op. cit., 
p. 38—41) şi în primele hrisoave ale lui Mircea pentru aceiaşi mânăstire 
(ibidem, p. 43—45) cei doi domni spun cá au „aflat“ în tara lor o mânăstire 
numită Tismana, de Vodița nu mai pomenesc, decât confirmând în parte unele 
sate din privilegiul lui Vladislav. E foarte interesant de observat că Dan I 
şi Mircea, în primele lui privilegii, omit din confirmarea daniei lui Vladislav 
„gălețile de grâu dela satul lui Costea“, probabil pentrucá acest sat fiind lângă 
Severin, gáletile nu mai depindeau de domnul muntean. Dar când Mircea reia, 
Severinul, el confirmă din nou acest venit în hrisovul său posterior din 
1392—1408 (P, P. Panaitescu, op. cit., p. 17). 

24) Stefan ieromonahul, op. cit., p. 35. 

25) Ilarion Ruvarat, op. cit., p. 361—362, 

26) M. Milceviă, Manacrapuy CpGuiw (Mânăstiri din Serbia) in 
I'1acuik cpnckor yuenor Apymrea, Belgrad, XXI, 1867, p. 37— 38. 


www.dacoromanica.ro 









Pojarevát 
1 












e? Biserica Albă 
Qo 


Nera 





© 
s~ Krusevac 


| E Nis 
A Ram 
Y 


3 
0. Kisiljevo 
IT Er 
3 O K(isiljeva 
Popova 
Opovaț A 
? Tribrod 
fo O 
€ 
ES Krusevica 


Stereo adm Mh Serbia. 


149 


Românească, îi dárueste si zece sate in Serbia. Hrisovul lui Lazăr 
s'a pierdut, dar la 1406, în vremea lui Mircea, fiul sáu Stefan La- 
zerevici confirmă astfel dania tatălui său: „Am aflat şi mânăsti- 
rile în Tara Românească, care au fost zidite cu ajutorul fericitului 
meu părinte, locaşul Prea Curatei Născătoare de Dumnezeu dela 
Tismana si al lui Andonie cel Mare la Vodița. Metoasele ce le-au 
avut în tara împărăției mele... sânt acestea: Tri Brodi, Hanovti, 
Drajevti, Crusevita cu Duhovti, Isvorţi, Barici, Bichini, Ponicva, 
Poporate' 27). Din aceste zece sate mai sunt cunoscute azi cinci, 
celelalte au fost sau pustiite sau şi-au schimbat numele. Cele cinci 
sate: Tri Brodi, Crusevita, Ponicva, Bichini şi Barici se află în 
Serbia aproape de Dunăre, la Apus de Craina, adică de vechea 
graniţă cu statul bulgar dela Vidin si anume între cetatea Golubaf 
şi râul Pek, afluent al Dunării. Această regiune purta numele de 
Branicevo, regiune bogată cu mine, a cărei capitală era cetatea 
Golubaţului 25). La 1379 jupanul acestui ţinut, Radic Brancovici, 
fiul lui Branco Rastislavici este bătut şi învins de cneazul Lazăr 
şi tot ţinutul Branicevo încape în stăpânirea acestuia 2%). In urma, 
acestei cuceriri, Lazăr se intitulează pentru prima oară, gospodar 
al Sârbilor si Podunaviei. Atunci, pe semne prin confiscări, Lazăr 
ajunge să aibă la dispoziţie o serie de moşii în acea regiune, pe 
care le face danie mânăstirii Zdrelo Branicevska, zisă si Gorniak, 
lângă vărsarea Plavei. Intre satele pomenite în dania cneazului că- 
tre această mânăstire la 1 August 1380, este si Crusevita de pe 
râul Pek 30), acelaşi sat pe care mai târziu îl dărui Tismanei. De 
aci rezultă că dania lui Lazăr pentru popa Nicodim s'a făcut după 
1380, probabil în urma unui schimb cu mânăstirea Gorniak, dar 
nu mult timp după această dată, într'o vreme când Lazăr mai avea 
la îndemână moşiile de curând dobândite şi nu dispusese încă 
de ele. Pe de altă parte, înfiinţarea Tismanei avusese loc la 1378, 
cum am spus, si după sfinţirea bisericii vor fi venit fraţii la cnea- 
zul Lazăr după milostenii. Deci marea danie de zece moşii către 


27) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 71, pentru dată notele ia p. 72. 

28) Mijatovié Jecnor Iypau BnankoBnu (George Brancovici despotul), 
Belgrad, 1880 p. 81 82, Jirecek, Die Heerenstrasse von Belgrad nach Co stan- 
tinopel, p. 77 85, Acolo era și vechea cetate romană dela Vin inacium (Cos- 
tolat) cu vilele si necropolele sale. Ibid., p. 16. 

29) I. Ruvarat Kue3 Jlazap (Cneazul Lazăr), Belgrad 18 6 p. 196 şi 
Fr. Raéki, Boj na Kossove (Lupta dela Cossova) in Rad jugoslovenske Aka- 
demije, XCVII (26 , Zagreb, p, 27. 

30) Racki, loc. cit. şi F. Miklosich, Monumenta Serbica, p. 193 195. 


www.dacoromanica.ro 


150 


mânăstirile muntene în Serbia are loc, credem, pe la 1380—1382, 
sub Radu, tatăl lui Mircea. După lupta nenorocită dela Cossovo, 
satele Tismanei în Serbia „au fost date uitării şi cu totul pustiite“, 
cum spune Stefan Lazarevici în hrisovul său, deci el innoeste, în 
vremea lui Mircea, dania cea veche către popa Nicodim și îngăduie 
tuturor, „care au fost oameni bisericești înainte de pustiire,... cine 
a fugit din tara împărăției mele in tara Ungurească sau în cea 
bulgărească“, să se poată întoarce fără grije 31). 

Dar povestea satelor lui Nicodim din Serbia nu se oprește 
aci. Douăzeci de ani mai târziu, la 1428, împăratul Sigismund în- 
tăreşte din Bratislava popii Agathon, urmașul lui Nicodim, toate 
stăpânirile sale: „Şi am aflat adevăr, scrie împăratul, cum că pă- 
rintele despotului Ştefan, cneazul Lazăr, a dat acelor biserici sa- 
tele din tara Sârbească,... satele numite: târgul Kiselevo cu vama 
şi viile şi livezile si cu tot hotarul si venitul liber, de asemenea 
şi alte sate, Popovti si Mariani şi Drâmni pe Mlava si Clicevăţ, pe 
Dunăre şi aceste sate le-a dat cu vii şi mori şi ogoare si livezi si 
cu tot hotarul şi venitul liber“ 32). Dar aceste cinci localităţi nu mai 
erau cele dăruite de Lazăr, ci cu totul altele. Ele sunt asezate mult 
mai la apus de cele dintâi. Kiselevo este la vărsarea râului Giur- 
cavicica în Dunăre si Popovát este un sat aşezat mai sus pe același 
râu, Clicevát pe Dunăre e mai la apus, între Giurcavicica si 
Mlava, iar Drâmni este pe Miava. Mariani nu se mai pomeneşte azi 
cu aceste nume. Dar cum se explică acest schimb de sate, când 
împăratul Sigismund afirmă că acestea erau satele dăruite de cnea- 
zul Lazăr? La 1427, un an înainte de emiterea hrisovului amintit 
al lui Sigismund, murise Stefan Lazarevici şi conform înţelegerii 
dintre acest stăpânitor și regele Ungariei, urmaşul său Gheorghe 
Brancovici urma să cedeze imediat lui Sigismund Belgradul şi Go- 
lubatul cu ţinuturile înconjurătoare. Dar comandantul Golubatului, 
Ieremia, decât să se supuie Ungurilor, preferă să deschidă porţile 
cetăţii dela Dunăre Turcilor, cari pun mâna astfel pe tot ţinutul 
Branicevo. Zadarnic încercă Sigismund să reia Golubaţul, toate în- 
cercările sale rămase fără izbândă 3). Când în toamnă călugării dela 
Tismana veniră să roage pe rege să le întărească vechile moşii, se 


31) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 71, 
32) ibidem, p. 58. Cf. şi confirmarea lui Ioan Corvin Ia 1444 Ia fel (ibid., 
p. 207). 


33) Mijatović, JfecnoT T'iypau BpankoBuu (Despotul Gheorghe 
Brancovici), p. 138, 143—147. 


www.dacoromanica.ro 


15% 


constată că regiunea Golubaţ, unde se aflau ele, era acum în mâi- 
nile păgânilor. Sigismund care avea o dragoste deosebită pentru 
amintirea, lui Nicodim, îi despăgubi atunci cu alte sate, cinci în loc 
de zece, situate în regiunea care atunci încăpuse sub stăpânirea 
lui în Nordul Serbiei. Astfel rămaseră aceste sate în stăpânirea că- 
lugărilor din Tara Românească până la supunerea desăvârşită a 
Serbiei sub Turci la 1459. 


Legăturile lui Nicodim cu regele Sigismund sunt povestite 
de legendă, ele au însă o parte reală. La 1406 în Noembrie, Mircea, 
cum am spus, sosise la Tismana, mergând spre Severin, „să se 
întâlnească cu craiul... cu toţi egumenii mânăstireşti şi cu toţi 
boierii domniei mele“ 34). Asa dar e sigur că cel mai vestit dintre 
aceşti egumeni, bătrânul Nicodim, a văzut în faţă pe crai la în- 
tâlnirea dela Severin. Viața lui Nicodim, spune însă că Sigismund 
el însuşi a venit să cerceteze mânăstirea dela Tismana. Impáratul 
avea o rudă fecioară, „ce se bântuia de duh necurat“, pe care 
nimeni n'o putea tămădui. Aflând de puterile minunate ale lui 
Nicodim, Sigismund îl chemase la sine, dar trimişii s'au întors 
,deserti", căci starețul n'a putut merge în ţară streină, din pri- 
cina slăbiciunii bátránetelor. Atunci regele a luat pe ruda lui cv 
sine si a venit însuşi la Tismana, „cu domni, boieri, căpitani si 
câţiva ostaşi“. Indată cum au ajuns la mânăstire, duhul cel ne- 
curat nu s'a putut apropia de sfântul locaş si a lăsat pe fata de 
neam împărătesc, ieşind din corpul ei. Impăratul a petrecut câteva 
zile la mânăstire şi a vrut să încerce pe sfântul Nicodim: a pus 
de s'au adus în post purcei fripti, gátiti de bucătarul lui si i-a 
acoperit la masă, zicând stareţului: „Blagoslovește părinte aceste 
bucate de peşte păstrăv“. Iar sfântul a cunoscut cu duhul cá nu e 
peşte, ci carne si a zis: „Să tráesti împărate la multi ani, după cu- 
vântul împărăției tale, facá-se peste precum ai zis“. Si făcând 
semnul crucii de-asupra bucatelor, care desvelindu-se, s'au aflat 
păstrăvi în loc de purcei. Dar cea mai mare minune a fost atunci, 
când sfântul, la cererea împăratului, a trecut prin foc, îmbrăcat în 
sfintele veşminte, ce şi azi se păstrează la mânăstire şi focul nu 
s'a atins de dânsul. Viaţa sfântului Nicodim spune că însuşi impára- 
tul Sigismund văzând aceste minuni, a primit botezul în legea Ră- 
săritului 35). 


34, P. P. Panaitescu, op. cit., p. 69. 
35) Stefan Ieromonahul, Viața Sfântului Nicodim, p. 72—80, 


www.dacoromanica.ro 


152 


Un lucru rămâne sigur: Nicodim s'a întâlnit în adevăr cu 
regele Sigismund si această întâlnire trebue să fi impresionat 
adânc pe crai, căci mai târziu, în mai multe rânduri a acordat pri- 
vilegii speciale călugărilor dela Vodița si Tismana si la cererea 
lor a luat sub scutul său legea ortodoxă din Tara Românească, cum 
vom vedea mai jos 26)+ 

Nicodim era asa dar o mare figură a Orientului ortodox, în 
legătură cu cnezii si craii din ţările vecine. Mircea îl lua adesea cu 
dânsul si a dăruit mânăstirii sale sate şi averi, pe lângă cele ce le 
adusese înainte şi chiar doamna Calinichia, mama domnului, a cău- 
tat mântuirea sufletului, dăruind din averea ei lăcaşului sfân- 
tului 37). 

Totuşi un moment dat pare să fi izbucnit o ceartă între Ni- 
codim si Mircea vodă. Pe frumosul evangheliar slavon scris de 
mâna sfântului Nicodim, el a însemnat aceste cuvinte: „Această 
evanghelie a scris-o Nicodim în Tara Ungurească, în anul al șase- 
lea al prigonirii lui, 6913 (1405)“ 38). La 1405 Nicodim se afla de 
şase ani, deci din 1399, gonit din ţară şi refugiat în Tara Ungu- 
rească, pe semne în Ardeal. Despre cauzele acestei goniri nu știm 
nimic si nici isvoarele nu amintesc. Un conflict cu Mircea pare evi- 
dent, dar în ce împrejurări marele domn cuprins de mânie s'a văzut 
nevoit să alunge peste graniţă pe bătrânul păstor bisericesc, nu 
ştim. Se va fi amestecat el în cele politice, ca mai târziu Nifon sau 
Antim Ivireanu? Dar în curând, în 1406, Nicodim se împacă cu 
domnul Ţării Româneşti si se întoarce la mânăstirea întemeiată 
de dânsul. In acel an, Stefan Lazarevici îi dă hrisovul său de întă- 
rire şi Mircea se întâlneşte cu stareţul la Tismana, numindu-l „ru- 
gătorul domniei mele, popa Nicodim“ 39). Putin după aceia moare 
popa Nicodim la 26 Decembrie 1406 40). Domnul ţării se grăbeşte 
să scrie satelor mânăstirii: „Precum ati avut si ati cinstit pe popa 


36) O cădelniţă de argint dela Tismana. este după cum spune Paul de 
Alep la 1654, un dar al regelui Sigismund către Nicodim, reprezentand în 
miniatură cetatea dela Buda (Paul de Alep, Călătoriile patriarhului Macarie, 
trad. E. Cioran, Bucureşti, 1900, p. 179). 

31) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 62. 

38) A. Stefulescu, Mânastirea Tismana, ed. III, p, 56 57 şi Gr. To- 
cilescu, Raporturi asupra câtorva mânăstiri, schituri şi biserici din tard, Acad. 
Rom, Anale, VIII, 1887, p. 76. 

39) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 68. 

40) I. Ruvarat, Pop Nikodim, in Archiv für slavische Philologié, XI, 
(1888), p. 361. 


www.dacoromanica.ro 


153 


Nicodim, așa de acum înainte să cinstiţi și să ascultați pe popa chir 
Agathon, ca chipul domniei mele“ 41). 

„Şi după ce toti fraţii si dumnezeesti călugări, cei din sfintele 
lui aceste zise mânăstiri, Tismana si Vodița si cei de prin pustie- 
táti s'au adunat si de sárutarea cea mai de pre urmă prin atingerea 
buzelor sale, de pre cinstitele si sfintele moaste, toti s'au învred- 
nicit atuncea prin cântări şi laude si cetiri dumnezeeşti, precum la 
călugări este orânduit, cu mare cinste, prin tânguire şi plângere 
duhovnicească s'au îngropat prea cinstitele si sfintele lui moaşte 
în amvonul bisericii cei mari, de-adreapta parte, în mormântul ce 
singur mai înainte şi-l gătise în sfânta şi dumnezeiasca mânăstire 
a sa, Tismana“ 4). 

Nicodim este întemeietorul vieţii mânăstireşti în Tara Româ- 
nească și poate, prin ucenicii lui, şi în Moldova; el are deci un rol 
mare la începutul culturii noastre medievale, care se trage dela 
mânăstiri, dar mai ales pentru păstrarea atmosferii de credinţă 
ortodoxă în care a trăit neamul nostru veacuri de-arândul. În epoca 
de luptă pentru credință a lui Mircea, prezenta acestui sfânt între 
cei vii a fost de sigur un îndemn, ca o dovadă a mâinii protectoare 
a lui Dumnezeu întinse asupra ţării. 

Mânăsthrea Cozia. Dela Râmnicul-Vâlcea în sus pe Olt drumul 
ducea odinioară prin păduri, pe valea ce se strimpta mereu. Acolo, 
pe teritoriul satului Călimăneşti, se ridică mânăstirea Cozia, locas 
legat de numele lui Mircea cel Bătrân si locul mormântului său. 
Deşi schimbată si stricată de restauratii fără gust din zilele fără 
evlavie, cu zugrăveala refăcută pest trei veacuri, mânăstirea lui 
Mircea păstrează încă mult din farm cul d mar artă a începutu- 
rilor. Farmecul acesta stă întâi ın asezarea 1 asulu înconjurat de 
codri mari de brad c se rid'că pe munți pr vind cu fer strele chi- 
liilor înalte chiar pe apa Oltului, el se înaltă pe un tăpsan lat de 
iarbă verde Frumusetea exterioară a bisericii lui Mircea stă în 
efectul ornamentatiei de cărămidă aparentă alternând cu mortar 
alb şi minunatele chenar de piatră neagră ale ferestrelor care de 
curând .au fost scoase la iveală. Aceste chenare cu ornamente în 
acoladă de-asupra ferestrelor (un vultur cu două capete, cele mai 
multe ornamente geometrice sau florale) sunt o operă unică a ve- 


41) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 73. Actul e scris de Mircea chiar după 
moartea lui Nicodim, numele noului staret fusese lăsat întâi în alb şi e com- 
pletat apoi de altă mână, după alegerea lui Agathon. 

42) Stefan Ieromonahul, op. cit., p. 87. 


www.dacoromanica.ro 


154 


chii noastre sculpturi ornamentale. Biserica dela Cozia cuprinde 
toate caracterele arhitectonice ale şcoalei sârbești din valea Mora- 
vei, în special ale mânăstirii Crusevat, cu naosul în formă de treflă 
cu o singură turlă şi pronaosul aproape pătrat si boltit cilindric; 
(pridvorul pe stâlpi este dela Brâncoveanu 43). Inscriptiile din vre- 
mea lui Mircea nu s'au păstrat până în zilele noastre, afară de cele 
de pe două clopote, unul sub starețul Gavril din 1395, altul din 
1413, „turnat de Hanos meşterul în zilele marelui Io Mircea voevod 
şi a lui Mihai voevod şi a lui Sofronie stareţul“ 44). Pisania din 
1705 de-asupra uşii spune că biserica a fost clădită de Mircea la 
1386 (6894); de-asupra mormântului lui Mircea este o însemnare 
zugrăvită cu aceiaşi dată 45). Se stie că portretele lui Mircea cu fiul 
său Mihail (refăcute târziu după cele vechi), în costume apusene 
se ivesc atât in bolnità, cât si în biserica principală. Doamna lui 
Mircea nu apare însă nicăieri. Se pomeneşte şi o clădire veche la 
intrare ce servea de clopotniţă, care era după o descriere fantezistă 
„un fost templu dacic sau roman“ (?), dărâmată de Bibescu 
vodă 46). 

In biserică se află mormântul lui Mircea, care a fost găsit 
în pământ sub o imensă piatră de mormânt, un sarcofag de piatră 
săpată în interior cu păstrarea unui spaţiu circular pentru a primi 
capul. Acest aspect de sarcofag egiptean este unic între toate mor- 
mintele boiereşti şi domneşti din ţara noastră, dar e caracteristic 
pentru forma mormintelor apusene întrebuințate din veacul al 
XII-lea până în al XV-lea 47). 

In legătură cu fundarea Coziei sunt unele nedumeriri ce tre- 
buiesc risipite. Hasdeu și după el şi N. Iorga au afirmat că Mircea 


43) N, Ghica Budești, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, 1 (Buletinul 
Comisiunii monumentelor istorice), XX, p. 12. Cf. şi p. 15 16 şi I. B. Geor- 
gescu, Mânăstiri oltenești, Cozia, in Názuinta (Craiova), III, 1924, Nr. 4—5, 
p. 1—34 şi Nr. 6, p, 1—4. 

44) B. P. Hasdeu, Istoria critică a Românilor, ed. II, p. 132 si St. Ni- 
colaescu, Cercetări arheologice, București, fără dată, p. 6. 

45) Cf. Descrierea lui Gr. Tocilescu, op, cit., p. 24—27. Un grafit ex- 
tern pe latura de nord a bisericii înseamnă: ,,... MeT, Bb NBT 3kKe NOHOBU 
ca cuia nucauie-.." (In anul 7025 (1517) s'a înoit această zugrăveală). Bol- 
nita are o inscripţie slavă din anul 7051 (1543) din vremea lui Petru vodă 
Paisie. 

46) Memoriu istoric asupra mânăstirii Cozia din judeţul Vâlcea, Bucu- 
reşti, 1882, p. 4. 

47) V. Drăghiceanu, Mormântul lui Mircea vodă cel Bătrân, Buletinul 
Comisiunii monumentelor istorice, XXIV, p. 20—24. 


www.dacoromanica.ro 


155 


a clădit două biserici, una la Cozia, alta la Călimăneşti 48). Ade- 
vărat este că la 1388 Mai 20, în aceiași zi, Mircea dă două hrisoave 
pentru mânăstirea Sfintei Treimi, pe care într'unul o indică așa: 
„La locul numit Nucet pe Olt, adică Cozia“ 4%), în celălalt: „la locul 
numit Călimăneşti pe Olt, care a fost mai înainte satul boierului 
domniei mele Nan Udobă“ 50). E vorba însă de o singură mânăstire, 
nu numai din pricină că în primul document se vorbeşte de „satul 
lângă mânăstire numit Călimăneşti“, ci si prin identitatea hramului 
şi din faptul că satul Hinăteşti ca proprietatea mânăstirii e pome- 
nit în ambele hrisoave. Motivul emiterii celor două hrisoave în a- 
ceiaşi zi pare a fi următorul: în primul domnul enumeră daniile fă- 
cute de dânsul, în al doilea întăreşte daniile făcute de boieri. De 
altfel cele două numiri ale mânăstirii continuă să fie întrebuințate 
concomitent: la 1392 Mircea dárueste mânăstirii sale „Sfânta Treime 
dela Călimăneşti“ bălțile dela Săpatul până la gura Ialomitii, iar 
în alt hrisov fără dată acelaşi domn întăreşte „mânăstirii Sfintei 
Treimi dela Nucet“ (Cozia) tocmai aceleași bălți 31). De fapt mânăs- 
tirea se află aşezată între satul Călimăneşti si muntele Cozia, de 
unde această dublă numire a ei în vremea lui Mircea. 

A doua problemă este aceia a ctitorului: în ambele hrisoave 
din 20 Mai 1388 Mircea spune lămurit: „Am binevoit domnia mea să 
ridic din temelie o mânăstire în numele sfintei Treimi“ 52). Cu altă. 
ocazie Mircea scrie: „Sfânta Treime, mânăstire întemeiată de însuși 
domnia mea'' 53). Totuși chiar Mircea aminteşte în hrisovul său un 
sat dăruit Coziei, „după voia lui Dan voevod şi moara... pe care a 
dăruit-o Dan voevod si via dăruită de jupân Buda, cu voia părintelui 
domniei mele Radul voevod“ 54). Cum se face că cei doi predecesori 
ai lui Mircea dăruiau sau întăreau moşii mânăstirii Cozia, când 
Mircea spune că abia el a zidit-o din temelie? Mihai fiul lui Mircea 
spune, vorbind de Cozia si de Cotmeana: „Celor două mânăstiri, cari 
sunt întemeiate de bunicul domniei mele si de părintele domniei 


48) N. Iorga, Istoria bisericii Române, ed. IT, 1928, I, p. 57 58 şi T. 
Donat, Fundafiile religioase ale Olteniei, Craiova, 1937, p. 34 37, 

49) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 46. 

50) Ibidem, p, 49—50. 

51) Ibidem, p. 56—57 si 82—83, ultimul hrisov trebuie datat între 
1402—1408. 

52) Ibidem, p. 44 si 49. Si în actul din 1389 (p. 51) si în cel din 1392 
(p. 56) se repetă aceleaşi expresii. 

53) Ibidem, p. 101. 

54) Ibidem, p. 50. 


www.dacoromanica.ro 


156 


mele“ 55). Pe de altă parte, există si un clopot la Cozia din anul 1385 
cu numele lui Dan vodă 59). Mircea povesteşte însă astfel întemeie- 
rea mânăstirii: „A binevoit domnia mea să ridic din temelie o må- 
năstire... la locul numit Călimăneşti pe Olt, care a fost mai înainte 
satul boierului domniei mele Nan Udobă, pe care cu dragoste si cu 
multă osârdie, după voia domniei mele, l-a închinat mai sus zisei 
mânăstiri“ 57). Deci Nan Udoba, boierul lui Mircea, stăpânise locul 
unde s'a ridicat Cozia şi cu voia lui Mircea l-a închinat, ca să se zi- 
dească mânăstirea. Credem că explicaţia acestor aparente contra- 
ziceri este aceasta: a existat mai înainte de Mircea, probabil din vre- 
mea lui Radu, o mânăstire sub muntele Cozia. Această primă clădire 
a fost părăsită şi pe un loc în apropiere, dăruit de boierul Nan 
Udoba, a ridicat din temelie Mircea ctitoria lui; călugării si stareţul 
s'au mutat în noul locas si toate averile şi moşiile comunităţii au 
rămas bineînţeles mai departe în stăpânirea călugărilor. De aci și 
oarecare nestatornicie la început în titulatura mânăstirii, care se nu- 
meste când Cozia sau Nucet, după numele vechii clădiri, când Căli- 
măneşti, după numele moşiei pe care a fost zidită mânăstirea lui 
Mircea. In adevăr, ruinele vechiului locas părăsit se văd și azi ca la 
un kilometru depărtare de actuala mânăstire Cozia, ruine care în 
popor poartă numele de Cozia veche. Ele sunt aşezate în locul unde 
se curma valea, chiar la piciorul muntelui Cozia (azi drumul pe 
valea Oltului continuă, şoseaua fiind deschisă cu dinamita; pe vre- 
muri drumul spre Sibiu nu urma pe acest mal al râului, ci prin Lo- 
viştea în Argeş 59). Biserica veche este o clădire'mică lucrată rudi- 
mentar din bolovani de râu amestecați cu cărămidă; are un pridvor, 
pronaos, naos si altar cu planul în formă de treflă, ca la Vodița, fără 
ornamente sculptate. S'a păstrat până azi masa altarului, iar de 
jurimprejurul bisericii se văd ruinele câtorva chilii. Socotind locul 
în pantă si de formă triunghiulară închis între dealuri, spaţiul 
pentru cele câteva chilii nu era suficient pentru a se putea reclădi 
aci un locas de proporţii mai mari si pentru călugări mai multi si 
de aceia Mircea a ales pentru ctitoria lui un alt loc în apropiere, 
pe un tăpșan mai larg 5). Cu meșteri aduși din Serbia, Mircea a 


55) Ibidem, p. 115. 

56) B. P. Hasdeu, op. cit., I, p. 128, şi St. Nicolaescu, Joc. cit, 

56) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Româneşti, p. 49 50. 

58) I. Conea, Corectări geografice in istoria Românilor, Bucureşti, 1938, 
p. 35—51. 

59) Notele după cercetări proprii. Cf. o descrierea a Coziei Vechi la 
preotul Dominic Ionescu, Schituri si biserici din sat, Bucureşti, 1931, p. 35—41. 


www.dacoromanica.ro 





Mânăstirea Cozia, 


www.dacoromanica.ro 


159 


clădit un monument demn de dânsul si a hotărât acolo locul său de 
odihnă veşnică, aducând pe starețul Gavril cu călugării lui (mai 
târziu a fost stareț Vladislav, iar la sfârşitul domniei lui Mircea 
era Sofronie, care i-a supravieţuit), i-a înzestrat cu daruri bogate, 
moşii în toată tara, stergánd astfel în curând amintirea umilului 
locaș din vremea părintelui său. 


Mânăstirile Ţării Românești. Tara Românească în vremea lui 
Mircea, începuse să devie un centru al ortodoxiei cu desvoltarea 
vieţii monahale din care decurg şi creşterea artei bisericeşti, a lite- 
raturii slave şi a culturii religioase. In afară de mânăstirile lui 
Nicodim: Vodița şi Tismana (legenda mai pomeneşte si Gura Mo- 
trului) de mânăstirea Cozia, mai erau si alte mânăstiri în diferite 
părţi ale ţării. Mânăstirea Cotmeana în Argeş e pomenită încă din 
1388, când Mircea hotărăşte ca ea să fie reunită cu Cozia cu același 
stareţ si cu împreunarea averilor 6). In genere s'a admis cà må- 
năstirea Cotmeana a fost ridicată de Mircea și anume la 1389, dată, 
ce se află în pisania pusă cu prilejul reparatiei dela 17116:). In 
realitate, Cotmeana exista înainte de această dată, de vreme ce cu 
un an înainte Mircea o unise cu Cozia. Credem că această mânăstire 
din Argeş nici n'a fost clădită de Mircea, ci este anterioară domniei 
lui. Din vechile moşii ale ei, dinainte de supunerea sub ocârmuirea 
Coziei, Mircea cedează ca schimb unor boieri satul Orlesti pe Olt, 
„care a fost mai înainte la mânăstirea Cotmeana“ (1389) 62). In 
nici unul din numeroasele hrisoave ale lui Mircea, în care e amintită 
Cotmeana, nu se spune că acest locas ar fi ctitoria lui, cum se spune 
explicit despre Cozia. E adevărat că Mihai fiul lui Mircea, întărind 
averile Coziei şi ale Cotmenei, spune: „mânăstiri care sunt înte- 
meijate de bunicul domniei mele si de părintele domniei mele“ 6), 
dar credem că în ce priveşte Cotmeana fraza se raportă numai la 
bunicul, Radu vodă, iar pentru Cozia la Mircea. Pomelnicul mânăs- 
tirii Cotmeana începe cu Vladislav voevod, apoi urmează Radu, Dan 
şi Mircea, o indicație în plus că întemeierea ei este anterioară dom- 
niei acestuia 64). In sfârşit, trebue să ne referim si la stilul arhitec- 


60) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 50. 

61) Gr. Tocilescu, Raporturi despre câteva biserici și mânăstiri, p. 17. 
Această dată a fost admisă si de N. Ghica Budești, Evoluţia arhitecturii în 
Muntenia, p. 17. 

62) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 53. 

63) Ibidem, p. 115, hrisov din 1418. 

64) Gr. Tocilescu, op. cit., p. 79. 


www.dacoromanica.ro 


160 


tonic al bisericii dela Cotmeana; dacă Mircea ar fi zidit-o în primii 
doi ani ai domniei sale (căci încă la 1388 e amintită în documente), 
adică tocmai atunci când a ridicat mânăstirea Cozia, ne-am asfepta 
ca s'o $i lucrat în acelaşi stil, cu aceiasi meşteri. N. Ghica Bu- 
deşti, care a studiat Cotmeana din punct de vedere arhitectonic, 
spune însă: „biserica din Cotmeana rămâne izolată, neputând fi cla- 
sată în niciuna din grupele de monumente din aceaşi epocă. 
(Ghica Budesti admite pe baza pisaniei noi că a fost clădită sub 
Mircea). Prin planul ei în formă de treflă ea se apropie de grupa 
sârbească, prin lipsa turlelor si bolta simplă în formă cilindrică, 
ea se deosebeşte însă d această grupă. Prin arhitectura ei si prin 
discurile de teracotă de pe fatadă, ea se leagă cu biseri ile din Bal- 
cani“ 6). Credem deci, după cele spuse mai sus, că mânăstirea, 
Cotmeana era veche, poate din vremea lui Vl dislav sau a frat lui 
său Radu şi Mircea a închinat-o numai ctitoriei sale dela Cozia. 

Altă mânăstire pomenită în vremea lui Mircea e Snagovul, pe 
lacul înconjurat de Codrul Vlăsiei. Mircea a dat un hrisov Snago- 
vului si egumenului Lazăr (intre 1408—1418), întărind dania făcută 
mânăstirii de fratele său jupân Staico satul Ciulinita 65). Multă 
vreme s'a crezut pe temeiul legendei culese de Al. Odobescu că 
această mânăstire a fost ridicată de Vlad Tepes, care însă nu are 
amestec la ridicarea ei. Neagoe Basarab aminteşte în hrisovul său 
de satul mânăstirii, Fringhisesti , dela Mircea voevod“. ceiace arată 
că în afară de dania fratelui lui Mircea, domnul însusi a înzestrat 
cu un sat mânăstirea Snagovului 67). In săpăturile executate de cu- 
rând la Snagov s'a dovedit că actuala biserică, ridicată după cum 
arată tabloul ctitoresc, de Neagoe Basarab a fost precedată de o 
altă clădire mai veche dărâmată, ale cărei temelii nu concordă cu 
planul edificiului actual. In săpături s'au aflat si monete de-ale lui 
Mircea cel Bătrân 9$). Nu stim cine a clădit Snagovul vechi; era 
poate o ctitorie monastică a unor călugări ce căutau un loc izolet 
de lume și nu o ctitorie domnească. 

De asemenea la Glavacioc în Teleorman numele lui Mircea e 
pomenit între donatori: o spun Radu cel Mare şi domnii următori 


65) N. Ghica Budești, op. cit., p. 134. 

66) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 92 93. 

67) Hrisov inedit din 1512 al lui Neagoe Basarab, Acad. Rom,, Condica 
Snagovului. 

68) După observaţii proprii. Cf. şi Dinu V. Rosetti, Săpăturile arheo- 
logice dela Snagov, Bucureşti, 1933. 


www.dacoromanica.ro 


161 


afirmând că satele Călugărenii pe Neajlov şi Călugărenii pe Teleor- 
man, „au fost date şi adaose în sfânta mânăstire Glavaciocul de 
răposatul Mircea voevod cel Bătrân“ 99). 

Strugalea, mânăstirea de lângă Giurgiu, azi disvărută, era o 
ctitorie a boierilor Baldovin logofătul, jupân Şerban, Radul al lui 
Stan şi jupân Gal, cărora domnul le-acordă imunitate pentru satul 
Pulcovăţ, dăruit mânăstirii 70°). Mai amintim biserica din Brădet 
(Argeş), unde e pomenit cum am zis, Mircea cu Mara doamna, iar 
în ţara Făgărașului trebue să fi fost pe atunci o mânăstire ortodoxă, 
de vreme ce e pomenit într'un act al lui Mircea „,Stanciul egume- 
nul“ 71). 

Erau deci in vremea lui Mircea multe mânăstiri în diferite părţi 
ale ţării. Această înflorire a vieţii monastice în vremea marelui 
domn are alt caracter decât cea. din veacurile următoare. In vremea. 
lui Mircea nu inițiativa domnească este hotărâtoare; afară de Cozia, 
clădită de Mircea pentru o comunitate călugărească ce exista 
înainte într'alt loc, toate mânăstirile sunt sau opera proprie a că- 
lugărilor (Vodița, Tismana, Cotmeana, Snagovul, Glavaciocul, mâ- 
năstirea din Făgăraş), căci nu se amintește ctitorul, sau ale boieri- 
lor (Strugalea). Aceasta arată existența unui val de misticism în 
farà în acea vreme, poate în urma pildei şi a atmosferii de sfinţenie 
create de Nicodim. Oameni multi din toate părțile ţării renuntau 
la viața lumească si se retrăgeau în locuri izolate, trăind în contact 
cu dumnezeirea. Nu era pe atunci o operă, la care se credeâu obli- 
gati de datină domnii cei evlaviosi, ci o mare pornire populară, care 
corespundea de altfel cu un curent ce domnea pe atunci în orto- 
doxie: hesiastii din Bulgaria, cu şcoala lui Evtimie dela Târnova, 
renașterea vieţii monastice în Serbia cu regii-sfinti, școala lui Ci- 
prian dela Kiev 72). Pentru caracterizarea epocii de luptă pentru 
cruce a lui Mircea, alături de figura de sfânt a lui Nicodim, exis- 
tenţa acestui curent mistic în poporul românesc pe atunci e deosebit 
de interesantă. 

Legăturile cu ortodoxia de peste graniţă. Biserica şi viaţa or- 
todoxă românească n'au fost izolate, ti au trăit în curentul orto- 
doxiei generale. Incă înainte de cucerirea turcească în Sudul Du- 


69) Preotul Museteanu, Mânăstirea Glavacioc, București, 1933, p. 9. 

TO) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 106 107. 

11) ibidem, p. 84 85. 

12) Cf. Murko, Geschichte der älteren sud-slavischen Litteraturen, Leip- 
zig, 1908, p. 172. 


11 


www.dacoromanica.ro 


162 


nării, domnii români s'au făcut ocrotitorii bisericii din acele părți. 
Nicolae Alexandru, al doilea domn al Ţării Româneşti, a primit in 
ţară pe călugării atoniţi dela Cutlumusi, ajutándu-i cu bani ca să 
clădească „turnul cel mare“. După dânsul, Vladislav vodă nu s'a 
mulţumit numai cu darul de 1200 perperi pentru aceiaşi mânăstire, 
dar a zidit şi trapezăria, chiliile si alte clădiri, trimițând si un număr 
de călugări români la Sfântul Munte, în frunte cu protopopul Mihail 
şi cu ieromonahul Iacob, ca să înveţe carte şi să se perfecţioneze 
în virtuțile vieții monahale. Boierul muntean, jupân Ioan Neagoe 
Viteazul sosi şi el la Athos ca reprezentant al domnului dela 
Argeș 75). 

Mircea a urmat şi el cu aceste binefaceri pentru mânăstirea 
Cutlumusi şi desi nu s'a păstrat hrisovul său de danie, la 1514 
Neagoe Basarab, innoind daniile vechilor domni către această mà- 
năstire atonită, spune: „Unde si prea cinstitul... străbunul nostru 
Mircea voevod a înnoit ctitoria, pe care a făcut-o Tara Româ- 
neascá" 34). Pe vremea lui Mircea trăia un boier, jupân Aldea logo- 
fătul, care la 21 Noembrie 1413 a dăruit satul său mânăstirii Cut- 
lumusi dela Athos: „Eu mult păcătosul si cel mai neînsemnat din- 
tre oameni, jupân Aldea... aducându-mi aminte de cei ce au vărsat 
sângele lor pentru Hristos,... din câte mi-au dăruit Dumnezeu si 
domnul voevod Io Mircea, pentru slujbele si pentru credinţa cu care 
i-am slujit lui... mi-a împlinit dorinţa ca să dau la Sf. Munte, la 
mânăstirea Sf. Nicolae care este la Cutlumus, la turn, satul numit 
Cireasov, ca să fie pomenire în toate Duminicile, întâi domnului 
nostru Io Mircea, apoi şi părinţilor mei si mie şi rudelor mele. Pen- 
tru cà este a noastră mânăstire“ 75). Ca un boier al lui Mircea să 


73) Gh, Cioran, Xyéostg cv Povpanzõv Xopóv petà mob "Ady — (Leg&tu- 
rile țărilor române cu Athosul), Athena, 1938, p. 96—99. 

74) Gr. Nandriş, Documentele slavo-române din mânăstirile Muntelui 
Athos, Bucureşti, 1936. 

75) Publicat după originalul dela Athos de St. Nicolaescu, Alexandru 
vodă Aldea, p. 40, în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, XVI, 1922, 
p. 239, nota, cu multe greșeli de traducere, apoi de Gr. Nandrig, op. cit., p. 
244 245. Două traduceri vechi románesti la Arhivele Statului București, sec. 
ist, I 8, trad. Nenovici si tot acolo, Condica Clocociov, Nr. 150, f. 14. Docu- 
mentul n'are dată, ci numai lună, Noembrie 21 şi indictionul 7. St. Nicolăescu 
în ediția sa admite data 1398, dar indictionul 7 corespunde în domnia lui 
Mircea şi pentru anul 1413, lunile Sept.-Dec. Acest din urmă an este cel 
exact, pentru că boierii martori din hrisov apar numai la sfârşitul domniei 
lui Mircea, precum şi Aldea logofătul el însuşi (cf. pentru Aldea Vlad, 
Drăgoi ban, Baldovin logofăt și Aga, documente din anii 1408 1418, la P, 


www.dacoromanica.ro 


163 


dăruiască satul său de lângă Slatina unei mânăstiri tocmai dela 
Athos, trebue să fi fost pe atunci o conştiinţă a unităţii ortodoxe, 
a sprijinului datorit locurilor sfinte, ceiace a constituit un mare 
merit al neamului nostru: salvarea bisericii ortodoxe prin operă 
românească. 

O altă dovadă a legăturilor cu ortodoxia de peste graniţe în 
vremea lui Mircea este aducerea moaştelor sfintei Filofteia din 
Bulgaria. Ele sânt cele dintâi moaşte de sfinți aduse în ţară si se 
ştie ce rol de protecție pentru orașe si țări întregi se acorda moaşte- 
lor in Evul-Mediu. Moaştele se află şi azi la Curtea-de-Arges în 
biserica episcopală, mai înainte la Biserica Domnească Sf. Nicolae, 
capela curţii, unde era îngropat Radu tatăl lui Mircea. Din această 
cauză tradiţia locală, transpusă în scris abia la începutul veacului 
al XIX-lea, atribue lui Radu Negru aducerea moastelor în ţară. 
Lucrurile însă nu stau aşa: Sfânta Filofteia originară din Pamfilia 
(Asia Mică) dusese acolo viaţă de sfântă si moaștele ei făcătoare 
de minuni fuseseră aduse la Târnova de împăratul de neam român 
Ioanità (1197—1207). De atunci a fost considerată ca protectoarea 
Bulgariei, alături de Sf. Paraschiva, ale cărei moaște se aflau tot 
acolo. In vremea lui Mircea, căzând Târnova sub Turci la 1393, 
moaştele au fost duse la Vidin, unde stăpânea Stratimir, ruda lui 
Mircea şi acolo a scris mitropolitul Ioasaf al Vidinului slujba sfin- 
tei Filofteia. Insă la 1396 Vidinul căzu si el sub Turci si de atunci 
nu ştim precis ce soartă au avut aceste moaşte; abia maj târziu 
le aflăm la Curtea de Argeș. Cum se vede, aducerea lor în ţară 
nu a putut fi în timpul lui Radu, căci până la 1396 ele se aflau încă 
în Sudul Dunării. Este probabil că Mircea a fost acela care le-a 
adus cu prilejul căderii Vidinului sau mai bine zis credincioşii cle- 
rici din acel oraş s'au adăpostit, fugind în fata păgânilor, in Tara 
Românească, iar evlaviosul domn a aşezat moaştele la biserica dela 
curțile domneşti din Argeș. Astfel sfânta protectoare a ortodoxilor 
bulgari fu mântuită pe pământ românesc, unde şi-a continuat rolul 
de apărătoare a celor drept credincioşi 76). 


P. Panaitescu, op. cit., p. 105, 106, 109, 112 şi 116), niciunul nu apare la în- 
ceputul domniei lui Mircea. Nandrig a pus data 1414, uitând că indictia bi- 
zantină începe la 1 Sept. (actul este din Nov.); deci data exactă este 1413. 
In traducerea lui Nandriş, Cambanarie, nu este un nume propriu, ci grecescul, 
turn. 

16) Viaţa Sf. Filofteia de patriarhul Evtimie e publicată de E. Kaluz- 
niachi, Werke des Patriarchen Euthymios, Viena, 1901, p. 78 99. Panerigicul 


www.dacoromanica.ro 


164 


In vremea aceia în fruntea bisericii bulgare se afla un ierarh 
care se bucura de o excepţională vază la toţi ortodoxii, patriarhul 
Evtimie de Târnova. Isi făcuse studiile la Muntele Athos şi la Cons- 
tantinopol şi fusese înălțat în scaunul patriarhal pe la 1375—1378 
sub ţarul Şişman, păstorind până la 1393, când a căzut capitala Im- 
periului Bulgar sub Turci. Atunci a fost si el luat prins si a murit. 
peste câțiva ani în exil. Evtimie este autorul unui mare număr de 
scrieri cari au circulat în manuscris în Serbia, Muntenia, Moldova şi 
Rusia. Dintre scrierile sale mai cunoscute sunt: Viaţa Sf. Filofteia, 
a cuvioasei Paraschiva, a Sf. Ioan de Rila, Lauda împăraţilor Cons- 
tantin şi Elena, epistolele către Nicodim dela Tismana, Antim al 
Ungro-vlahiei, Chiprian viitorul arhiepiscop al Rusiei şi multe altele. 
A avut mulţi elevi cari au continuat opera lui de lămurire a credin- 
cioşilor prin scrieri privitoare la vieţile sfinţilor, panegirice şi în- 
dreptarea vechilor manuscrise slave. Intre aceştia se numără în 
primul rând Grigore Tamblac, cel care a împăcat biserica Moldovei 


lui Ioasaf tot de Kaluzniacki, Aus der panegyrischen Litteratur der Siidslave::, 
Viena, 1901, p. 97 şi urm, V. Iagić, Lin Dettrecg aur serbischen Analistii, Ar- 
chiv für slavische Philologie, II, 1878, p. 48, despre vieţile Sf. Filofteia şi 
existența unei forme deosebite in chronografele rusești. Cf. și arhimandritul 
Leonid, Hoga rpaus sa 6 rapc:y ncropiny (Noi contribuţii la istoria Bulgariei 
în Glasnik (Belgrad), XXXI, 1371, p. 243 şi urm., care publică şi el pancgiricul 
lui Ioasaf. St. Nicolaescu, Adevărul asupra descoperirilor dela Curtea de Ar- 
ges, București, 1923, afirmă că Filofteia dela Argeș nu este aceiaşi cu cea 
dela Târnova, pentrucă amănuntele vieţii românești nu corespund cu viața 
Filofteii în textul slav. In realitate, viața în românește a fost alcătuită la 
începutul veacului al XIX-lea pe baza unci tradiții deformate. Nicolaescu crede 
că Filofteia a fost adusă la Argos de Radu Negru la 1232, când nu exista un 
asemenea personaj. D. Mazilu, Sf. Filofteia dcla Argeş, Acad. Rom., memor. 
sec. lit, VI, 1932 a lămurit cum s'a alcătuit viaţa românească a sfintei, inde- 
pendent de cea slavă, D-sa citează în sprijinul afirmafiei cá Mircea a adus 
moaștele în țară o povestire despre vizita lui Constantin Costenefki la pa- 
triarhu] Evtimie, în care e pomenită Sf. Filofteia dela Argeş, despre care a 
scris acel patriarh. S'a dovedit însă cá acest text nu poate servi la datarea 
aducerii moastelor Sf. Filofteia in Ţara Românească, fiind scris în sec. XVI. 
Ct. preotul P. Angelescu, Inscripţia falsă dela mânăstirea Bacicovo si aduce- 
rea moastelor Sf. Filofteia în ţară, Bucureşti, 1936, extras din Biserica Orto- 
doxá Română, LIV si preotul I. Dorobanțu, Insemnarea din sbornicul Lovcean 
şi aducerea moastelor Sf. Filofteia la Argeş, în Buletinul Institutului Român 
din Sofia, I, 1941, p. 85—105. Rămâne însă dovedită identitatea Sf. Filofteia 
din Târnova (originară din Pamfilia) cu cea dela Argeş. Aducerea moaştelor 
ei de către „Radu Negru“ nu mai poate sta în picioare; aducerea lor sub 
Mircea este probabilă în legătură cu evenimentele istorice din acea vreme. 


www.dacoromanica.ro 


165 


cu patriarhia din Constantinopol, mai târziu arhiepiscop de Kiev şi 
autorul vieţii lui Evtimie, apoi Constantin Costenetki, care s'a re- 
fugiat în Serbia si a scris acolo viața despotului Stefan Lazarevici, 
cu multe amănunte despre ţara noastră, mitropolitul Ioasaf al Vi- 
dinului, care a scris și el despre Sf. Filofteia şi alţii 77). Legăturile 
lui Evtimie cu Tara Românească erau dela sine înţeles, întrucât 
în această țară predomina cultura bisericească slavonă. In lauda 
lui Evtimie scrisă de Grigore Tamblac citim că faima patriarhului 
Bulgarilor era „nu numai în neamul Bulgarilor, ci râvna sa aposto- 
lească s'a întins si în toate părțile dela miază-noapte si până la 
ocean, iar în Apus până în Iliria“ 78). Constantin Costenetki, celă- 
lalt elev al lui Evtimie spune şi el despre „arta scrierii slave a pa- 
triarhului dela Târnova, care s'a întins până în părţile râului Ma- 
rita si în părţile scitice şi în cele de peste munți“ 19). Dintre elevii 
lui Evtimie au avut legături cu ţările române, pe lângă Grigore 
Tamblae, a cărui sedere şi operă în Moldova e bine cunoscută, 
Constantin Costenetchi învățase şi românește. In scrierea sa Despre 
ortografie, vorbind despre sunetele din limbile slave, spune că în 
grecește nu este diftongul ea ( b), „dar în limba valahă se spune 
corect bea, cu 5 si nu cu e“ 8). Este clar cá e vorba de verbul ro- 
mánesc a bea şi nu de forma 6% a verbului slav “tits, folosit in 
textele slave din România, căci autorul bulgar ia aci exemple din 
limbi neslave, din grecește, apoi din româneste. Este unul din cele 
mai vechi citate a unui cuvânt românesc de un scriitor strein, din câte 


77) Operile lui Evtimie publicate de E. Kaluzniacki, op. cit. In Introdu- 
cere multe amănunte despre viaţa si opera lui. Cf, si Pypin şi Spasovic. 
Geschichte der slavischen Litteraturen, I, Leipzig, 1880, p. 123 124, V. Iagié, 
op cit., p. 50 si urmă, Arhimandritul Leonid, op. cit., p. 255 279 si S. Kis- 
selkov, Ilarpiapx's Earumiu (Patriarhul Evtimie), Sofià, 1938, 320 p. Lauda lui 
Evtimie de Gr. Tamblac, care cuprinde amănunte asupra căderii Târnovei pu- 
blicată de Kaluzniacki, Aus der panegyrischen Litteratur der  Süd-slaven, 
Viena, 1901 și Arhimandrit Leonid, op. cit., p. 258 291. Cf. şi P. Syrku,K pcTopiH 


zcnpaBAaegie kuur B Bonrapiu B XIV Bex — (Despre istoria corectării 
cărţilor în Bulgaria în sec. XIV), St. Petersburg, 1890 si idem. Bpemia u KH3H 


narpiapxa E8THMiia TepnoBcraro (Vremea Si viața patriarhului Evtimie al 
Târnovei), St. Petersburg, 1898. 

78) Arhimandrit Leonid, op. cit., p. 279. 

79) P. Syrku, Ouepuu na» ucropist Aureparypsbix b cuomenin Boj- 


rapb H Cep6osr, XIV — XVII s'ke, (Cercetări asupra istoriei legăturilor 
literare între Sârbi și Bulgari în secolele XIV—XVII), St. Petersburg, 1901, 


p. LXXIV. 
80) Publicat de G. Danici6 în Starine, (Zagreb), I, 1869, p. 1—43. 


www.dacoromanica.ro 


166 


cunoaştem. Dar legăturile lui Evtimie cu Tara Românească constă în 
primul rând din corespondenţa sa cu popa Nicodim dela Tismana si 
cu Antim mitropolitul Ungrovlahiei. S'au păstrat două epistole ale lui 
Evtimie către Nicodim, cuprinzând întrebări asupra unor puncte de 
credinţă religioasă puse de Nicodim, cu răspunsurile patriarhului 
Evtimie (din a doua epistolă s'a păstrat doar un fragment), apoi o 
singură scrisoare a patriarhului bulgar către mitropolitul Antim, 
toate scrise în limba medie-bulgară 81). Se vede din aceste scrisori 
că patriarhul Evtimie era privit ca o autoritate în chestiuni dogma- 
tice şi liturgice și biserica română de atunci îl luase ca sfătuitor. 
In prima epistolă către Nicodim, Evtimie scrie astfel: „Ne ai dat 
prilej de veselie spirituală prin scrisoarea ta. Căci ne-am bucurat 
nu mai puţin, aflând din ea dragostea ta cea dreaptă către Hristos 
şi înţelepciunea ta dreptcredincioasá. Căci este semn de virtute a 
cerceta Scriptura, după glasul dumnezeesc şi a-și da silintá după 
putere... Astfel văd acum şi sufletul tău cu osârdie şi năzuind foarte 
către cele dumnezeeşti, nu altfel, ti pentru a afla adevărul“. Ur- 
meazá apoi cele şase întrebări ale lui Nicodim şi răspunsurile la fie- 
care, despre niște chestiuni destul de abstracte şi subtile: Cum tre- 
bue să deosebim creaturile lui Dumnezeu, cele omeneşti şi cele spi- 
rituale superioare, adică îngerii; dacă Dumnezeu este prezent în 
toate, care este rostul să cerem prin rugăciune intervenţia mijlo- 
citoare a sfinţilor; în ce stă puterea demonilor. Evtimie răspunde 
în chip erudit, cu citate din Sfinţii Părinţi. Fragmentul păstrat din 
a doua epistolă către Nicodim este mai interesant, cuprinzând o 
singură întrebare practică: Care este educaţia morală ce trebue 
dată tinerilor ce se pregătesc pentru preoţie, întrebare care este în 
legătură cu pregătirea preoţilor din Tara Românească, de care se 
ocupa deci și starețul Nicodim. Epistolele acestea erau destinate a 
fi citite preoţilor şi călugărilor din biserici şi mânăstiri, de vreme 
ce la sfârşitul primei epistole către Nicodim, Evtimie scrie: ,,Aces- 
tea le-am scris dragostei tale ca o datorie de dragoste. Să dea 
Dumnezeu celor cu bună silinţă şi celor ce citesc, să primească tot 
binele...“ 

Epistola către mitropolitul Antim este deosebit de interesantă 
(nu este tradusă până acum în româneşte). Intre cei doi ierarhi 


81) Toate publicate de E. Kaluzniacki, Werke des Patriarchen Euthy- 
mios, Viena, 1901, p. 205—224 si 240—251. Cele două epistole către Nicodim 
rezumate $i cu extrase traduse in românește la Al. Stefulescu, Mânăstirea Tis- 
mana, p. 15. 


www.dacoromanica.ro 


167 


bisericeşti era o corespondență mai veche: „Să nu se mire sfintia. 
ta, scrie Evtimie, mitropolitului de Argeș, că nu ţi-am scris demult, 
pentrucă neorânduielile vremilor de acum și cruntele turburări ne 
au neliniștit pe noi aci, ca şi pe voi acolo“. Este o aluzie la eveni- 
mente politice si nu poate fi vorba decât de prima năvălire a Tur- 
cilor în Bulgaria la 1388,:în legătură cu care au intervenit și ostile 
lui Mircea (vezi mai jos). Alte evenimente grave care să fi tur- 
burat Bulgaria dela înscăunarea lui Evtimie în 1375 nu cunoaştem, 
iar la năvala Turcilor din 1393 patriarhul a fost luat prins. Aceste 
consideraţii ar data scrisoarea din anii 1389—1390. „Acum însă, 
continuă patriarhul, a venit cinstitul între ieromonahi si întru toate 
fiu al smereniei noastre, chir Genesie, şi ne a adus vești dela tine, 
dându-ne ştire despre dragostea duhovnicească a sfintiei tale si încă 
mai mult s'a aprins în noi dorinţa şi dragostea către sfintia ta“. 
Erau deci anume curieri, ca acest Genesie, omul lui Evtimie, care 
aduceau veşti şi scrisori între Argeş, Tismana şi Târnova. „Cuvin= 
tele cu cari m'ai vestit, mi-au fost foarte plăcute... Iti mulțumesc că 
ne ai pomenit de puterea credinţei si de pravilele sfinte si dum- 
nezeesti. Şi noi din tot sufletul si tot cugetul ne silim să le păzim și 
dacă la noi vreo primejdie ameninţă sfintele biserici, să le apărăm 
până la sfârşit,... pentrucă cearta si invidia fac multă turburare în 
sfintele biserici si dela ele se nasc într'însele erezii şi shisme“. Nu 
ştim sigur la ce turburări bisericeşti face aluzie aci patriarhul, însă 
el continuă astfel: „Căci a aflat smerenia mea că acolo (în Tara 
Românească) au venit niște oameni cari seamănă niște cuvinte, care 
nu se cuvine să fie crezute şi au turburat si auzul sfintiei tale. Ei 
ne învinuesc pe noi că nu îngăduim să fie cununaţi cei ce se căsă- 
toresc a doua oară, a treia oară sau de mai multe ori şi de aceia ei 
trăesc neblagosloviti în păcat“. E vorba, cum rezultă din cele ur- 
mătoare, de recăsătorirea preoţilor, oprită prin pravilele, pe care 
le citează Evtimie: „Acestea toate le scriu către sfintia ta, nu pen- 
trucă nu le ştii, căci cine nu le ştie mai bine ca tine“. După multe 
citate din cărțile sfinţilor părinţi şi pravile, Evtimie termină astfel: 
„Pentru acestea, rog pe sfintia ta să răspunzi si să dojenesti pe cei 
ce vin acolo fără de cale şi vorbesc cum nu se cuvine să fie crezuti. 
Domnul nostru Isus Hristos să dea sfinţiei tale cuvenită răsplată, 
dragoste curată şi adevărată şi întărire“. Din această interesantă 
scrisoare se vede că faţă de bătrânul mitropolit Antim, Evtimie nu 
avea tonul unui învăţător mai luminat, ca faţă de Nicodim, ci al 
unui egal, care caută să se justifice. E de observat că legăturile cu 


www.dacoromanica.ro 


168 


biserica bulgară erau destul de strânse, de vreme ce veneau oameni 
din sudul Dunării, probabil preoți şi criticau la Argeş stările din 
biserica bulgară si apoi acele critici aveau rásunet la Târnova. 
„Aceste legături bisericeşti, care însemnau în același timp și legături 
culturale, alcătuesc un capitol important al primei epoci a istoriei 
noastre bisericeşti, aşa de puţin cunoscut până acum. 

Biserica catolică sub Mircea cel Bătrân. În oraşele cu popu- 
laţie in parte săsească din Tara Românească existau comunități 
catolice constituite de Sasii veniți din Ardeal. Probabil să la Câmpul 
Lung a existat cea mai veche biserică catolică, încă înainte de în- 
temeierea ţării, în care s'a păstrat mormântul cu inscripţie latină al 
lui Laurentius comes de Longo Campo €), iar Del Chiaro secreta- 
rul lui Brâncoveanu citise în aceiaşi biserică inscripţia unei pietre 
de mormânt azi dispărute a paracliserului „bisericii săsești“, Ioan 
P., răposat la 1373 8). In vremea lui Vladislav vodă nu era încă o 
ierarhie catolică in Tara Românească, bisericile catolice depindeau 
de episcopia din Ardeal, cum se vede cu prilejul vizitei canonice ce 
o făcut în ţară sufraganul episcopului Dimitrie al Ardealului 84). 
Infiinfarea unei episcopii catolice în țară datează din vremea lui 
Radu, tatăl lui Mircea, fie din motive politice, fie că a fost îndem- 
nat, cum s'a spus, de una din soțiile lui. La 1381 se întemeiază epis- 
copia catolică dela Argeş cu primul episcop, dominicanul Nicolae 
Antonii, un italian 85). Nu se stie unde a fost sediul acestei episco- 
pii, căci bisericuţa Sân Nicoară, ce trece drept fostă biserică cato- 
lică, este în realitate clădită în stil bizantin. La 1858 A. Pelimon 
scria în impresiile sale de călătorie că „se găsesc bătrâni cari au 
apucat acum 70 de ani (deci pe la 1788) ritul ortodox la Sân Ni- 
coará'' 86), 

Totodată cu înființarea episcopiei catolice dela Argeş, ca o 
replică pentru existența celor două mitropolii ortodoxe din țară, 
papa Urban VI numi pe franciscanul Grigore ca episcop catolic la 


82) O reproducere fotografică a inscripţiei, St. Nicolaescu, Dela inte- 
meierea Tarii Românești, București, 1924, p. 5. 

83) Del Chiaro, Storia delle moderne rivoluzioni di Valachia, ed. Văleni, 
1914, p. 31. 

84) P. P. Panaitescu, of. cit., p. 31 32, act din 1369. 

85) C. Auner, Episcopia catolică a Argeşului, în Revista Catolică, III, 
1914, p. 439—441. 

86) A. Pelimon, Impresiuni de cálatorie în România, Bucureşti, 1858, 
p. 84. 


www.dacoromanica.ro 


169 


Severin 87). Dela acest Grigore avem un act prin care ridică la ran- 
gul de subdiacon pe Ioan fiul lui Valentin din KóróSpatak, prezentat 
de gardianul bisericii din Cámpu-Lung 9). Episcopul Grigore se 
intitulează în acest act ,,Episcopus Severiny nec non partium Trans- 
alpinarum“, ceiace arată cá autoritatea lui se întindea asupra ţării 
întregi, deci episcopul de Argeş nu funcţiona efectiv. 

In vremea lui Mircea, atât la scaunul catolic dela Argeş, cât 
şi la cel de Severin s'au urmat la intervale foarte scurte mai mulţi 
episcopi (la Argeş: la 1390, carmelitul Francisc, 1394, George din 
ordinul Sf. Augustin, la 1396, Andrei, 1399, Francisc, 1402 canonicul 
“George din Pec. Nu ştim cine a fost episcop la Argeș între 1402-1418, 
când e numit Ioan de Antiquavilla. La Severin, la 1390 e episcop 
franciscanul Lucas Ianuis, la 1394, Francisc de Minerva tot fran- 
ciscan, la 1399 Nicolae Demetrii, la 1412 Iacob de Canallis italian 
din Vercelli 8). Acești episcopi din vremea lui Mircea nu rezidau 
in țară, numirea lor era un simplu titlu onorific, asa că nici din 
punct de vedere cultural nu se poate trage nici o concluzie din 
numirea acestor italieni sau de alte neamuri in scaunele catolice din 
Muntenia 99). 

După tradiţia păstrată intr'o cronică latină a catolicilor din 
Târgovişte, a fost şi acolo o mânăstire catolică, întemeiată sub 
„Radu Negru“, dar, predum zice cronica, în vremea lui Mircea 
Senex, când s'a bătut cu Turcii, împăratul Turcilor a ars Târgo- 
viştea și mânăstirea catolică. Dar după alungarea dușmanilor, Mir- 
cea a reparat stricăciunile si a reclădit mânăstirea 9%). Nu știm cât 
“temei putem pune pe această povestire, redactată târziu, care înfă- 
tiseazà pe Mircea ca ocrotitor àl catolicilor, dar existenţa unor co- 
munităţi catolice în vremea lui la Cámpu-Lung, Argeş şi Târgo- 
vişte, cu bisericile lor și chiar cu o mânăstire, e foarte probabilă. 

Către sfârşitul domniei lui Mircea s'a făcut în Europa o mare 


87) C. Auner, Episcopia catolică a Severinului, în Revista Catolică, II, 
1913, p. 53 54, 

88) G. Wenzel, în Columna lui Traian, III, 1872, p. 100 101, act din 
1 Martie 1382. 

89) C. Auner, Episcopia catolică a Argeşului, în Revista Catolică, III, 
1914, p. 442—445 şi acelaşi, Episcopia catolică a Severinului, ibidem, II, 1913, 
p. 56 57. 

90) Că episcopii n'au stat în ţară a dovedit C. Auner în studiile citate 
mai sus. 

91) B. P. Hasdeu, Arhiva istorică a României, 1—2, p. 47. Manuscrisul 
Cronicii este din 1761. 


www.dacoromanica.ro 


170 


sfortare pentru împăcarea schismei şi reunirea bisericii ortodoxe 
cu cea catolică, e vorba de celebrul conciliu dela Constanţa, convo- 
cat din îndemnul lui Sigismund, regele Ungariei şi al Romanilor. 
Se ştie că acest sinod fu convocat la 1414 cu un triplu scop: apla- 
narea schismei papale între cele două sedii dela Roma şi Avignon, 
înăbuşirea ereziei husite si unirea bisericii ortodoxe cu cea catolică. 
Şedinţele începură într'o mare clădire de lemn negru, care se păs- 
trează şi azi în oraşul Constanţa din Germania (Baden), aşezat pe 
lacul cu acelaşi nume. Chestiunra unirii ortodoxilor s'a pus numai 
în ultimul an al conciliului, care şi-a prelungit şedintele până la 1418. 
In acest an a sosit la Constanţa si Grigore Tamblac, elevul lui Evti- 
mie de Tárnova, care fusese ales trei ani inainte mitropolit al 
Kievului. Câştigat de marele duce Vitold pentru cauza catolicis- 
mului, fusese afurisit de patriarhul dela Constantinopol încă dela 
zlegerea sa, considerată ilegală 92). S'a spus de către multi isto- 
rici că Tamblac ar fi reprezentat la conciliu împreună cu eparhia. 
sa din Kiev şi biserica Moldovei, cu care avusese legături. Ştirea. 
provine din cronica lui Ureche, scrisă, cum se ştie, în secolul al 
XVII-lea: „Dela tara noastră (Moldova) încă au fost trimis pre 
Gligorie Tamblac* 93). Dar din discursul pe care l-a rostit la con- 
ciliu, păstrat în limba latină, nu rezultă aşa ceva; el spune clar că 
a îndemnat la unire în limba ruteană“ (din Ucraina), pe enoriașii 
lui, amintind și silintele în acest sens ale marelui duce Vitold 9:). 
Asa dar, biserica română n'a fost reprezentată la sinód prin membri 
ai clerului; totuși la Constanţa au luat parte şi numeroşi civili, no- 


92) Cf. Voscressenskaia Letopis, in [lonnoe CoGpanie Pycckuxb Jih- 
ronuceu VIII, p. 88 90. 


93) Ureche, Cronica, ed. C. Giurescu, p. 25. 

94) C. Auner, Sinodul dela Florența, Revista Catolică, IV, 1915, p. 279, 
284, C. Karadja, Delegații din ţara noastră la conciliul dela Constanţa, Acad. 
Rom., memor. sec. ist, VIII, 1927, Al. Iafimirskii, Tpuropiu LlamGnaxb, St. 
Petersburg. 1914, p. 192 si urm. Cf. şi A. Prochaska, Obedyencya metropolity 
Kijowekiego Grzegorza Camblaka elozone Marcinowi V în Kwartalnik Histo- 
riezny, X, 1896, p. 645 646. Ţamblar sosi la Constanţa la 18 Februarie 1418, 
iar discursul fu rostit la 25 Februarie. Ceremonia e descrisá de episcopul 
Wilhelm Fillastre, discursul fusese tradus în latinegte din ruseste de Mauriciu 
de Praga. Totuşi Prochaska crede că Tamblac a reprezentat si Moldova. Cf. 
şi M. Lascaris, Recenzie în limba sârbă a lucrării lul C. Karadja mai sus ci- 
tată. în revista (lpunosu 3a KHWXKeBBOCTH, A8uK H ponknop, Belgrad, VII, 
1927, p. 312 314 şi H. Finke, Forschungen und Quellen zur Geschicthe des 
Konstanzer Konzils, Padeborn, 1889, p. 128, 234—240 în care reproduce ziarul 
cardinalului Fillastre, participant al conciliului si discursul lui Grigore Tamblac. 


www.dacoromanica.ro 





Casa în care s'a ţinut conciliul dela Constanţa. 


www.dacoromanica.ro 


173 


bili şi comunităţi orășenești. Cronicarul care a descris, într'un chip 
destul de încurcat de altfel, conciliul, Ulrich von Richenthal, a dat 
lista participanţilor şi cu stemele lor respective. Din această scriere 
s'a reprodus si celebra stemă cu capete de negri, despre care Has- 
deu afirma că este stema Basarabilor, cu un joc de cuvinte asupra 
terminatiei numelui (arab) %). Totuşi multe din stemele atribuite 
principilor si clericilor din cronica lui Richenthal sunt fanteziste. 
De altfel stema cu capete de negru ar corespunde în această cronică 
cu Moldova, nu cu Muntenid 86), 

In cartea sa Richenthal spune precis că au venit soli la con- 
ciliu din Valahia Mare si din cea Mică, insirati imediat după acei 
ai lui Stefan Lazarevici al Serbiei. Din Valahia Mică, care la Ri- 
chenthal e Tara Românească, pomeneşte pe un boier Thobermur, 
adică Dobromir, iar din Moldova pe boierul Giorgius de Samusinis 
(Gheorghe din Sámuseni?). Dintre orașele din Muntenia si Mol- 
dova, cronicarul citează: Kylo (Chilia), Sorscha (Suceava), Menez 
(Neamț), Jessmarkt (Târgul Iaşilor), Molda (Târgul Moldovei, 
adică Baia), Langnaw (Câmpu-Lung), Ergx (probabil Argeş), 
Zürm (Severin), Behlo (Târgul Bahluiului, adică Hârlău) si Burlat 
(Bârlad) si alte nume cari nu se pot identifica 9%). Oraşele româ- 
neşti cunoscute la conciliul din Constanţa erau desigur amintite 
din cauza comunitătilor catolice ce existau în ele. Este interesant 
însă că atât Mircea, cât si Alexandru cel Bun al Moldovei au 
fost reprezentanţi prin câte un boier. Românii n'au fost reprezen- 
tati prin fete bisericesti, deci n'au putut adera la unirea cu biserica 
catohcă, dar din pricina relatiilor ce le aveau amândouă principatele 
cu Sigisimund al Ungariei cu Vitold si cu Vladislav Iagello, suve- 
rani interesaţi în izbânda conciliului, cei doi domni au făcut act 
de prezenţă, trimițând câte un sol. Acest fapt înseamnă dealtfel 
prima participare a Românilor la un congres internaţional. 


95) B. P. Hașdeu, Istoria critică, I, 1873, p. 97 şi urm. 

96) Cf. M. Lascaris, loc. cit. (şi stema Serbiei e fantezistă), si C. 
Karadja, op. cit., p. 9, cu reproducerea stemelor în anexă. 

97) C. Karadja, op. cit. a dat după manuscrisele cronicii lui Richenthal 
toate pasagiile ce privesc fara noastră. (Id:;ntificá Behlo cu Bacău). 


www.dacoromanica.ro 


174 


CAPITOLUL VIII. 
CULTURA IN VREMEA LUI MIRCEA CEL BĂTRÂN 


Cultura. Cultura medievală la Români, ca si în restul Europei, 
stă în legătură cu viaţa mânăstirească şi a bisericii în genere. 
Despre cultura în vremea lui Mircea ştim însă prea puțin; spre 
deosebire de mânăstirile moldoveneşti, cele muntene nu şi-au păstrat 
zestrea de manuscrise, afară de Bistriţa olteană, ridicată abia la 
sfârşitul veacului al XV-lea. Nu s'a păstrat nimic din vechile ma- 
nuscrise ale Coziei, Tismanei, Cotmenei şi Snagovului, care trebue 
să fi avut biblioteci bogate. Pentru ca Nicodim şi Antim să fi putut 
discuta cu patriarhul Evtimie chesiuni subtile de dogmă pe temei 
de texte ale Sfinţilor Părinţi, ei trebue să fi avut la îndemână ma- 
nuscrise cu scrieri bisericeşti. Aceste manuscrise nu s'au păstrat, 
afară de Evanghelia slavă copiată pe pergament de mâna lui Nico- 
dim, despre care am vorbit. 

Pe vremea lui Mircea a fost cel puţin un scriitor în domeniul 
literaturii religioase. O serie de manuscrise provenite dela mânăs- 
tirea Neamţului, dela Dragomirna si chiar dela Moscova si Arhan- 
ghelsk în Rusia, cuprind un Polieleu, glorificare în versuri şi cân- 
tări a Maicii Domnului, care se cântă la 8 Septembrie. Lucrarea 
în slavoneste se termină astfel: „Opera lui kir Filotei monahul, fost 
mare logofăt al lui Mircea voevod“. De oarece cel mai vechi ma- 
nuscris cunoscut al acestei opere este o copie din anul 1493, e clar 
că nu e vorba de alt domnitor, ci de Mircea cel Bătrân 1). Intre lo- 
gofetii lui Mircea cel Bătrân se află la începutul domniei Filos 2), 
nume care sună greceşte. Ținând seamă de regula monastică, după 
care cei ce intră în cinul călugăresc iau un nou nume, păstrând însă 
inițiala numelui de mirean, este evident cà Filotei monahul fost 
logofăt si Filos logofătul sunt aceiaşi persoană 2). Filos care prin 


1) Descrierea manuscriselor la Al. Iatimirskil, {3b cHaBAHCKUXb Py- 
Konuceu (Din manuscrisele slavone), in Y «euig 3anucu Hmo, MockoBcKaro 
yHnBepcaTera, icrop, XXIV, Moscova, 1898, p. 58—59 si același, ap Hc- 


Topia cnaBsucxou nucemnocTu Bh MozjaBiu n Banaxiu (Din istoria scrierii 
slavone în Moldo-Vlahia), St. Petersburg, 1906, p.LII, în total șase manuscrise 


cunoscute. 

2) Cf. P. P. Panaitescu, La litterature slavo-roumaine aux XV XVII 
siécles (extras din Communications au premier congrés des slavistes), Praga, 
1928, p. 5. 

3) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Românești, p. 57, document 
din 1392. 


www.dacoromanica.ro 


175 


slujba sa în fruntea cancelariei domnești trebuia să ştie slavoneşte, 
s'a călugărit la bătrâneţe si a scris aceste cântări de laudă pen- 
tru Sfânta Fecioară, care a avut o mare răspândire. Le găsim in- 
tercalate în ceasloave, în regulamente bisericești, între canoane şi 
într'o Psaltire; ele au trecut peste graniţele ţării, fiind copiate și 
în Moldova şi chiar în Rusia. 

După cum arată și cancelaria domnească şi corespondenţa 
amintită cu patriarhul Evtimie, cultura literară şi bisericească din 
vremea lui Mircea era în limba slavonă. Chiar atunci când mitro- 
politul grec Hariton a fost înscăunat la 1373 în scaunul muntean, 
actul patriarhal, pentru a fi înţeles la noi, a fost scris în slavo- 
neşte 1). Se pune întrebarea dacă totuşi în acea vreme nu erau 
şi influențe grecești venite din Imperiul Bizantin in Tara Româ- 
nească. Trebue să ţinem seamă de faptul că mitropoliţii ţării, cum 
am văzut, erau greci şi călătoreau adesea la Constantinopol, ca să 
ia parte la sinodul patriarhal. Aceste călătorii vor fi însemnat si 
legături culturale cu imperiul Paleologilor. Pe de altă parte, am spus 
că un fiu al lui Mircea a stat la curtea imperială, dela Bizanţ. Cro- 
nicarul bizantin spune că el „se exercita cu alţi tineri valahi în 
artele luptei“ 5), ceiace arată că era acolo pentru studii şi credem 
că nu numai pentru studii militare, pentru cari nu ar fi fost nevoe 
să fie trimis tocmai la Bizanţ. Alături de el erau si alţi tineri, fii 
de boieri, care-și făceau acolo educaţia. E chiar posibil ca anume 
munteni să fi luat parte la încoronarea împăratului Manuel Paleo- 
log, la 1391. Serbarea încoronării, care a fost o minune de strălucire 
și înscenare artistică, e descrisă pe larg de diaconul rus Ignatie. El 
menţionează între participanţi si unii „Unguri“, între cari socotim 
că erau şi Români, al căror loc era mai potrivit la încoronarea im- 
păratului pravoslavnic £). 

O povestire literară bizantină, „Călătoria lui Mazaris în iad“, 
arată că din motive comerciale anume artişti greci dela Bizanţ ajun- 
seră la curtea munteaná; scrierea fiind alcătuită pe la 1415, e vorba 
deci de curtea lui Mircea cel Bătrân. Cântărețul bizantin Arghiro- 
pol s'a dus în Valahia şi de acolo s'a întors în patrie cu multă avere. 


4) Publicat de Gr. Nandrig, Documente slavo-române dela Muntele 
Athos, p. 17—22. 

5) Ducas, Cronica, ed. Bonn, p. 201. 

6) Reprodus de Karamzin, Hcropia rocynapcT8a Pocciackaro (Istoria 
Imperiului Rusesc), IV, ed. Al. Smirdin, vol. II de note, St. Petersburg, 1852, 
p. 81, nota 133. 


www.dacoromanica.ro 


176 


scrie povestirea amintită. Văzând aceasta, fiul unui şef de orchestră 
s'a hotărit si el să se ducă acolo, ca să se îmbogăţească, dar pe drum 
s'a înecat în mare, corabia pe care pornise naufragiind. Povestirea. 
numeşte pe domnul român: „Prea mărinimosul voevod“ şi spune 
că Bizantinii au fost primiţi foarte bine 7). 

In privinţa culturii artistice, nu avem ca operă de arhitectură 
religioasă datând cu siguranţă din vremea lui Mircea, decât bise- 
rica cea mare dela Cozia, unde minunata podoabă de piatră sculp- 
tată este o operă unică în ţara noastră. Din nefericire, pictura mu- 
rală a fost refăcută la sfârşitul veacului al XVIII-lea, aşa că nu 
mai avem nici o urmă a acestei arte din vremea lui Mircea. Din 
zestrea de podoabe a mânăstirii Cozia a rămas un epitaf cu inscrip- 
tia slavonă din anul 1396, ţesut pe mătase fină albastră şi brodat. 
cu fir de aur si argint. Figurile si mișcările compoziţiei, cari, ca 
de obicei, reprezintă înmormântarea lui Hristos, sunt foarte vii, 
amintind mozaicurile venețiene 9). Tot la Cozia se afla încă în vre- 
mea lui Radu cel Mare un vechi policandru sculptat şi când acest 
domnitor comandă unui me,t r sas un policandru de biserică, să. 
fie cu sfeşnice, să stea lumá ările“, îi porunci să meargă mai întâi 
la Cozia, să vadă policandrul de acolo, „ca să-mi facă unul ca 
acela“ 9). Policandrul lui Mircea dela Cozia destepta încă admi- 
ratia peste un veac si slujea de model pentru alte locasuri sfinte din. 
farà. 

La jumătatea secolului trecut se arăta la Cozia „mantaua lui 
Mircea cel Bătrân“, pe care scriitorul Pelimon o descrie astfel: 
„Stofa acestei mante e un ce prea curios şi care merită să fie vă- 
zutà; este de plus ce cuprinde ni e flori galbene pe un câmp verde 
spălăcit, cu ceva fir pe dân ul si cu oar care ^nsemnári rosii, cât 
se poate de solid şi curat... Toată valoarea ei însă... era ca să fie 
conservată în forma precum a fost si precum a stat pe umerii lui 
Mircea cel Mare, iar nu schimbată şi prefăcută... Mantaua se află 
prefăcută într'o sfită preoțească“ 10). Azi această manta nu se mai 
află la Cozia, nici în alt loc cunoscut. 


7) D. Russo, Studii istorice greco-române, București, 1939, II, p. 521. 

8) S. Cegăneanu, Obiecte bisericești din Muzeul Naţional de Anti- 
chități, Bucureşti, 1911, p. 56 57 si St. Nicolaescu, Cel mai vechi şi mai fru- 
mos epitaf din anul 1396, în Arhiva Românească, IV, 1940. 

9) P. P, Panaitescu, Documente slavo-române din Sibiu, Acad. Rom. 
Studii şi Cercetări, nr. XXXII, p. 11. 

10) A. Pelimon, Impresii de călătorie în România, Bucureşti, 1858, p. 
118. Mincu Popescu, Studiu asupra lui Mircea cel Bătrân, Bucureşti, 1885. 


www.dacoromanica.ro 





ia din 1396 


taful dela Coz 


i 


Ep 


12 


TO 


dacoromanica 


WWW 


179 


Ca arhitectură civilă a vremii, s'au păstrat curţile domneşti 
dela Argeş, în care a locuit Mircea. Clădite din piatră de râu, cu 
mai multe clădiri izolate între ele, curţile cuprindeau si o clădire 
principală, cu un singur etaj ridicat deasupra unei pivnițe semi- 
îngropate în pământ. Podoaba de teracote colorate, din care s'au 
păstrat fragmente, reprezentând cavaleri şi lupte, dedea desigur 
acestor curți domneşti un farmec deosebit. Această operă, ca şi ter- 
minarea minuxatei Biserici Domnești, Sf. Nicolae, biserica curții, 
este anterioară lui Mircea si se datorește, precum se stie, tatălui 
său, Radu voevod 11). 

Am arătat că pe când Mircea rezida la curţile cele vechi dela 
Argeș, fiul său, coregent, Mihail, stetea în capitala cea nouă dela 
Târgovişte, unde a si rămas, după moartea lui Mircea. Aceasta este 
o indicație că la Târgovişte curţile domneşti au fost începute încă 
din vremea lui Mircea. In săpăturile întreprinse la curţile domneşti 
dela Târgovişte de V. Drăghiceanu, care nu au fost încă publicate, 
s'a aflat că în afară de biserica domnească ridicată în veacul! al 
XVI-lea de Petre Cercel la dreapta curților domneşti, se află si 
altă biserică mult mai veche si părăsită la stânga curților, din 
care au rămas numai temeliile, o biserică masivă în plan de treflă 
sârbesc clădită simplu din cărămidă, ceiace ne duce la începutul 
veacului al XV-lea. Imensul turn rotund al Chindiei, ce străjueşte 
şi azi Târgoviştea, era clopotniţa acestei biserici, aşezată în faţa 
intrării. Biserica din stânga curților domnești şi turnul Chindiei sunt 
opere ce datează probabil din vremea lui Mircea cel Bătrân. 

Cancelaria domnească. Biserica şi cultura literară a ţării erau 
în limba slavonă şi ca o anexă a lor trebue socotită şi cancelaria 
domnească. Cancelaria în vremea lui Mircea totuși apare ca o or- 
ganizatie laică; logofeţii, şefi ai cancelariei sunt boieri, iar dintre 
gramaticii care scriau actele slavoneşti nu se iveşte, nici atunci, 
nici mai târziu, vreun călugăr sau vreun preot. Dar de vreme ce 
şcoli publice nu erau pe atunci, e firesc să ne gândim că scriiotrii 
actelor publice si private au învăţat dela feţele bisericeşti, ce tre- 


p. 49—50, descrie si el, după „cursul inedit de Istoria Românilor“ de V. A. 
Ureche, „mantia de plug" a lui Mircea la Cozia. 

11) Cf. volumul, Curtea domnească de la Argeş, (Comisiunea Monu- 
mentelor Istorice), București, 1923, articolul lui V. Drăghiceanu la p. 58 59 
şi figurile la p. 69—73 Cf. şi V. Drăghiceanu, Les coutumes d'enterrement des 
princes roumains, Acad. Rom. Bulletin de la section historique, X, 1924, p. 11 
și urm. 


www.dacoromanica.ro 


180 


buiau să știe carte slavonească, liturghia fiind în acea limbă. Slavi 
nu erau aceşti logofeti si gramatici: Filos logofătul lui Mircea are 
nume grecesc, Aldea celălalt logofăt al vremii are nume românesc, 
iar Baldovin logofătul nu poate fi nici el sârb sau bulgar. Dintre 
scriitorii de acte de sub Mircea cunoaştem pe Badea, Mihail si 
Tabisa 12), iar curând după moartea domnului aflăm pe gramaticii 
Gherghina si Nicula 15). Credem că nu gresim afirmând că cei mai 
multi scriitori de acte erau români, care învăţaseră slavoneste în 
mânăstiri, sau dela preoți. Limba documentelor domneşti este cea 
medie bulgară, cu unele amestecuri destul de frecvente de româ- 
nisme, în special la articularea numelor proprii: Săpatul, Cărarea, 
Dobrotestii, Tàtarul, Cretul, sau chiar cuvinte: cumnat 14). 
Hrisoavele domnești se alcătuiau pe temeiul unor brulioane 
sau a unor formulare, care de fapt erau vechile documente luate 
ca model și astfel se explică dece în unele hrisoave slavone din vre- 
mea lui Mircea, scrise curent la rând, se află fraze trunchiate, cu 
lipsuri, datorite neglijentei celui ce copia brulionul sau modelul :5). 
Actele acestea domneşti se redactau conform unui formular diplo- 
matic complicat, cu elemente de stil tradiţional: Hrisovul începea 
cu un protocol, ce cuprindea invocatia simbolică (semnul crucii), 
cea verbală: invocatia divinității, apoi titlul emitentului, adică al 
domnului, adresa (beneficiarului), arenga sau prologul. Partea 
a doua era textul cu notificarea, narratio si sancţiunea, spi- 
rituală dela Dumnezeu $i dela sfinţi (adică blestemul) si materială. 
dela domn, cu ameninţarea violatorului actului. Eschatocolul sau 
încheierea cuprindea mărturiile, data şi pecetia t6). Această tradi- 
ţie a formularului diplomatic se născuse la Bizanț încă din vremea 
lui Leon cel Intelept (886—912), a trecut apoi cu modificări in 
Bulgaria şi Serbia, dând naștere diplomaticei slave şi de acolo în 
Tara Românească si Moldova (aci cu influenţe ruse apusene). In 
principatele române si în parte si în Serbia formularul diplomatic 
bizantin a suferit influenţe și ale formularului diplomatic latin, din 


12) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Româneşti, p. 87, 107, 116 
şi Gr. Nandris, op. cit., p. 245. 

13) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 125 şi 137. 

14) D. P. Bogdan, Diplomatica slavo-română din secolele XIV si XV, 
Bucureşti, 1938, p. 59 si urm. 

15) De pildá in hrisovul Coziei, 1408—1418, P. P. Panaitescu, op. cit., 
p. 98—99. 

16) D. P. Bogdan, op. cit., p. 65. 


www.dacoromanica.ro 


181 


ţările catolice 17). In vremea lui Mircea formularul hrisoavelor 
luase o mare desvoltare, cu citate întinse din cărțile sfinte. Hriso- 
vul lui Mircea pentru Cozia din 1388 cuprinde citate din Evanghe- 
liile lui Ioan si a lui Matei, din Faptele Apostolilor, din Pildele Ve- 
chiului Testament, din epistola lui Pavel către Romani!8), iar 
hrisovul aceluiaşi domn din 1392, tot pentru Cozia, are pe lângă o 
parte a acelorași citate si unul din Psaltire 12). Totuşi diplomatica 
slavo-munteană în formele ei definitive, așa cum s'a păstrat timp 
de mai multe veacuri, nu era încă stabilită definitiv în vremea lui 
Mircea, ci se constată pe atunci oarecare nesigurante şi neconsec- 
venfe în intrebuintarea formulelor. De pildă, nici măcar datarea 
hrisoavelor nu era un lucru dela sine înţeles si o serie de hrisoave 
solemne ale lui Mircea sunt lipsite de indicarea locului si a datei, 
ceiace nu se mai repetă sub urmașii lui. De asemenea se obisnuia 
sub Mircea ca o mare mânăstire, Cozia sau Tismana, să repete 
hrisovul domnesc de proprietate la 5—10 ani, pe măsură ce averea 
ei se márea, înşirându-se împreună cu noile proprietăţi si cele 
vechi 20), ceiace produce adesea confuzii. Urmașii lui Mircea au 
renunţat pe drept cuvânt la acest sistem de hrisoave multiple cu 
repetarea acelorași proprietăți de mai multe ori sub acelaşi domn. 
Pentrucă formularul nu era deplin stabilit, scribii din vremea lui 
Mircea îşi îngădue oarecari libertăţi, însemnând fapte istorice la 
sfârșitul sau chiar în cuprinsul hrisoavelor: „Şi aceasta a fost în 
anul 1406, mergând domnia mea către Severin ca să se întâlnească 
cu craiul“ 21). „Am scris când a venit lo Mircea voevod în Postul 
Mare în mânăstirea Cozia“ 22). „Anul 1415, în vremea când a venit 
Mustafa Cealapi' 2). „La Târgoviște, în vremea când a venit mama 
domniei tale (a lui Mihail vodă), doamna dela Unguri“ 24). 

In genere, cu toate împrumuturile din formularele actelor 
slave si latine in diplomatica slavo-munteană, care atunci, sub 
Mircea se alcătuia, această diplomatică poate fi caracterizată ca o 


17) M. Lascaris, Influences byzantines dans la diplomatique bulgare, 
serbe et slavo-roumaine, in Byzantino-slavica (Praga), III, 1931. 

18) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 46 si 49. 

19) ibidem, p. 51. 

20) Hrisoavele repetate ale Coziei sub Mircea, ibidem, p. 45, 4T, 54, 
pentru Tismana, ibidem, p. 41, 59, 74, 8T. 

21) ibidem, p. 69. 

22) ibidem, p. 109. 

23) ibidem, p. 112. 

24) ibidem, p. 116. 


www.dacoromanica.ro 


182 


operă originală. Din actele bulgare, sárbesti, latine din Ungaria sj 
din ţări mai depărtate (ceiace arată cunoştinţe si relaţii întinse), 
s'a alcătuit formularul românesc, o sinteză originală. ,,Formularele 
hrisoavelor slavo-române în totalitatea şi armonizarea lor sunt un 
produs propriu spiritului românesc al epocii, impregnat de mediul 
slav, elementele componente importate din mediul bizantin prin in- 
termediul sud slav şi dit mediul apusean prin intermediul sârb sau 
ungaro-latin, modelându-se după nevoile cancelariei muntene“ 35). 
Această sinteză românească înseamnă mai multă precizie şi simpli- 
ficare a modelelor. In comparaţie cu un mare hrisov al lui Ştefan 
Duşan sau bulgăresc al lui Sisman, un hrisov de al lui Mircea este 
mai scurt, cu mai puțin verbiaj, dar cu mai multe elemente juridice, 
împrumutate acestea din diplomatica apuseană: indicarea locului 
unde s'a dat hrisovul (ceiace lipseşte la Bizaiítini si Slavi de Sud), 
corroboratia, menţionarea persoanei care scrie actul, citarea marto- 
rilor (martorii: apar în diplomatica slavă numai în actele bos- 
niace) 26). 

Mircea, ca şi predecesorii săi si urmaşii lui a avut nevoie şi de 
scrisori latine pentru legăturile cu ţările catolice, Ungaria si Polo- 
nia şi deaceia a avut în cancelarie şi oameni ştiutori de limba latină. 
care redactau actele în această limbă, ba chiar pentru aceste acte 
Mircea avea o pecetie deosebită cu inscripţia titlului său în limba 
latină 27). E posibil ca pentru anume corespondențe cu patriarhia 
sau cu împăratul dela Bizanţ, care nu s'au păstrat, să fi fost în 
în cancelarie si un scriitor de limba greacă. Totuși să nu ne închi- 
puim această cancelarie prea complicată, cu multi funcţionari si 
arhive. Era dimpotrivă o cancelarie ambulantă, grămăticul urma pe 
domn în călătoriile si peregrinatiile sale. Același Mihail grămătic 
scrie la Giurgiu în 1409 hrisovul lui Mircea pentru mânăstirea Stru- 
galea 28), şi era la 1415 la Cozia în mânăstire cu stăpânul său 2), 
iar peste câteva luni în acelaşi an scrie un act în scaunul domnesc: 
din Argeş 30). Trei ani mai târziu, în 1418 grămăticul Mihail se afla 
la Târgovişte pe lângă noul domn Mihai vodă 31). Aşa dar nu era 


25) D. P. Bogdan, op. cit., p. 161. 

26) cf. F. Miklosich, Monumenta serbica, p. 20, 190, 220. 
27) Hurmuzaki, Documente, 1—2, p. 322, 335, 473. 

28) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 107. 

29) ibidem, p. 109. 

30) ibidem, p. 112. 

31) ibidem, p. 116. 


www.dacoromanica.ro 


183 


măcar un birou cu câte un scriitor public în fiecare oraş al ţării; 
rasa scriitorilor era așa de rară, încât domnul e nevoit să aibă după 
dânsul pe grămăticul său ori de câte ori se deplasează. Să nu uităm 
însă că e vorba de scriitori în limbă streină şi care trebuiau să pre- 
zinte garanţia cunoaşterii formulelor juridice consacrate. 


* 
% * 


Istoria internă a domniei lui Mircea, care constituie subiectul 
din prima parte a acestei cărţi, nu este numai temelia pe care s'au 
putut ridica izbândele sale războinice împotriva Turcilor, cucerirea 
Dobrogei, a Chiliei şi părţilor de peste munţi şi menţinerea unei 
lungi şi glorioase domnii. E adevărat că existenţa unei boierii su- 
puse domnului, a unei ţărănimi care avea interes la apărarea pă- 
mântului, a unei stări economice bune, cu bani mulţi în ţară şi a 
unei armate exclusiv în mâna domniei, aşa cum am arătat, explică 
în mare parte puterea lui Mircea şi a ţării în vremea lui, 

Dar istoria vieţii interne a ţării prezintă şi un interes de sine 
stătător. Ea este istoria structurală, a elementelor permanente în tre- 
cutul nostru. Pentru epoca lui Mircea ea are un dublu interes: ne 
lasă pe deoparte să pătrundem în înţelegerea fazei de constituire a 
forțelor ţării, câteva decenii numai după întemeiere şi în al doilea 
rând descoperă pe un alt Mircea decât cel obişnuit infátisat în isto- 
rie, un mare gospodar cu înțelepte măsuri economice, un organiza- 
tor şi în acelaşi timp un reformator al bisericii, într'o epocă de criză 
religioasă. Acest Mircea ne va ajuta să înțelegem mai bine pe celă- 
lalt, apărătorul ţării si al creştinătăţii împotriva păgânilor, diplo- 
matul abil şi generalul viteaz. 


www.dacoromanica.ro 


PARTEA IL 


POLITICA EXTERNĂ A LUI MIRCEA. 


www.dacoromanica.ro 


CAPITOLUL I. 


PRIVIRE GENERALĂ. 


Cumplitele vremi. Mircea vodă cel Bătrân s'a urcat în scaun 
în ţară înconjurată de primejdii: la Miază-zi se apropia năvălirea 
turcească, la Nord războiul civil sfásia Ungaria. Tara avea nevoe 
de un om cuminte si viteaz în același timp, ca să facă faţă cumpli- 
telor vremi ce erau aproape. Oamenii superstitiosi cari citeau soarta 
neamurilor în semnele cerului, văzuseră chiar din prima zi a anului 
1386, anul urcării în scaun a lui Mircea, semne rele. Scrie cronica 
sârbească: ;,In anul 6894 (1386) s'a întunecat soarele în luna Ianua- 
rie, ziua întâi, la ceasurile patru din zi, de Sf. Vasile, încât se ve- 
deau stelele pe cer strălucind cu lumină neobișnuită, dar ca o ve- 
denie de foc si de sânge si arătând semn de durere si de boală şi 
de vărsare de sânge, care a fost si mai înainte si iarăşi va fi vărsat 
de Turcii cei fără Dumnezeu, prigonitori ai lui Dumnezeu, pentru 
păcatele noastre, care s'a şi vărsat apoi la Cossovo si in Ungro- 
Vlahia si iarăşi cu Ungurii pe malul Dunării la Nicopole. Si la 
Cossovo Sârbii şi cu cârmuitorul lor, în veci pomenitul şi de Hris- 
tos iubitorul si sfânt cneazul Lazăr, apoi cu Ungro-Vlahii şi cármui- 
torul lor Mircea voevod, iar cu Ungurii si cârmuitorul lor a Fost 
cneazul Jicmont. Si aceştia toţi au fost cutropiti de Ismailiteni 
(Turci) pentru păcatele noastre“ 1). In adevăr, Mircea n'a avut în 
lunga sa domnie răgaz de odihnă si a priveghiat peste tot la pri- 
mejdia ţării. Dar el n'a fost numai un apărător al ţării, ci a mărit 
cu pământuri românești moştenirea lăsată lui dela părinţi. 

Titlul lui Mircea si evoluţia întinderi, teriţoriale. Mircea n'a 
fost numai domn al Ţării Românești, ci a stăpânit mai multe ţări 
româneşti reunite sub sceptrul sáu. El s'a intitulat, mare voevod 


1) L. Stoianovió, Crape cpnpcke pomocnoBi M neromucu (Vechile 
rodoslovii si cronici sârbești), Belgrad, 1929, p. 214—215. 


www.dacoromanica.ro 


188 


si domn al întregei Ungro-Vlahii, adică al Ţării Româneşti, adăugând 
la titlul său o serie de stăpâniri, ţări noi trecute sub oblăduirea 
sceptrului său: anume, el este herteg (conte) al Amlașului şi Făgă- 
rasului, numite generic şi „părţile de peste munţi“, si stăpânitor 
al Banatului Severinului. Către Sud Mircea este despot al ţării lui 
Dobrotici (Dobrogea) si deosebit de aceasta, domn al cetății Dárs- 
torului (Silistra), sau cu un teremen generic Podunavia, tara dela 
Dunăre. In plus, este stăpânitor „către părţile tătăreşti“ (Chilia cu 
Basarabia de Sud). Acest titlu care arată maximum de întindere 
teritorială a domniei Țării Româneşti până la Mihai Viteazul, dove- 
deste în vremea lui Mircea o expansiune a vitalitátii muntenesti, cu 
atât mai interesantă, cu cât ea se face pe teritorii locuite de Ro- 
mâni, e o adunare de pământ românesc în toate direcţiile. Să nu 
uităm cà pentru refacerea operii lui Mircea în Basarabia, Ardeal si 
Dobrogea, va trebui să aşteptăm cinci secole încheiate. 

Cei mai mulţi istorici au socotit că încă din primul an al domniei 
sale Mircea a stăpânit toate aceste teritorii, ba chiar că el le-a moş- 
tenit dela inaintasii lui?) ; el isi fáureste deci un titlu pompos, din 
erearea reală a căruia nu are nici un merit. Credem dimpotrivă cá 
schimbarea titlului domnesc, cu înşirarea acestor teritorii se dato- 
reste, nu unei mándrii desarte, ci tocmai faptului că se produsese o 
schimbarea teritorială nouă, care a necesitat anume în domnia lui 
Mircea, transformarea titlului celui vechi. Confuzia istoricilor noștri 
se datorește existenţei unui hrisov al lui Mircea cu titlul complet, 
cuprinzând toate stăpânirile lui şi care se pare că purta data 1387, 
deci dela începutul domniei. In realitate, data aceasta a fost adausă 
de altă mână mai târziu pe margine, documentul e fără dată, scris 
după criterii interne pe la 1402—1408 3). 

Inlăturând această confuzie şi examinând hrisoavele lui Mircea 
interne şi externe, câte sunt datate, constatăm că titlul lui s'a adău- 
gat cu noi mărgăritare încetul cu încetul în cursul domniei; adică 
noile teritorii au fost alipite treptat la Tara Românească. Este o 
dovadă că opera de „adunare de pământ românesc“ este meritul ex- 
clusiv al lui Mircea. 

In primele sale hrisoave din anii 1387 şi Mai 1388, Mircea se 
intitulează pur și simplu, domn al Ungro-Vlahiei 4). In Septembrie 


2) Cf. C. C. Giurescu, Istoria Românilor, I, ed. IV, p. 437—8. 
3) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Româneşti, p. 81—84. 
4) Ibidem, p. 41 şi 45. 


www.dacoromanica.ro 


189 


1389, pentru prima oară, pe lângă Ungro-Vlahia se ivesc în titlu 
Podunavia si părțile de peste munți 5), deocamdată fără precizare. 
Teritoriile erau de curând luate în stăpânire şi nu se formase pen- 
tru ele un titlu definitiv. Am arătat mai sus că Podunavia era Do- 
brogea cu Silistra, iar părțile de peste munți, Amlasul si Făgărașul. 
La 20 Ianuarie 1390, într'un act extern, Mircea se intitulează stă- 
pânitor al Făgăraşului, Amlasului, Severinului, al ţării lui Dobro- 
tici şi al cetăţii Silistra 6). Este clar că toate aceste provincii si ce- 
tăţi nu le avea Mircea dela început, ci le-a dobândit între anii 
1388—1389. Deocamdată despre regiunea „către părțile tătăreşti“ 
nu se vorbeşte încă. La 1395, încheind alianţă cu Sigismund, Mircea 
este domn al Țării Româneşti, Făgărașului si Severinului 7). Silistra 
şi parte din Dobrogea le pierduse în luptele cu sultanul Baiazid. 
Deasemenea la 20 Iulie 1400 Mircea stăpânea pe lângă tara lui de 
baștină, numai Făgăraşul şi Amlasul 8). Dar la 1406 titlul său ia 
o desvoltare maximă, pe lângă Făgăraş, Amlaş si Severin, Dobro- 
gea şi Silistra luate a doua oară, apare pentru prima oară şi stă- 
pânirea „către părțile tătăreşti“ 9). Acest titlu complet îl găsim si 
în privilegiul de negoț dat Brasovenilor la 1413 10), ca $i intr'un hri- 
sov din 141511), si într'o serie de hrisoave fără dată, dar care sunt 
cu siguranţă dela sfârşitul domniei lui Mircea, din cauza mentionárii 
fiului său, Mihai vodă coregent si a starețului Sofronie dela Cozia, 
ultimul stareţ al mânăstirii în vremea lui Mircea, care i-a și supra- 
vietuit 12). In câteva documente din diferite epoci ale domniei lui 
Mircea se dă titlul scurt, numai Ungro-Vlahia, ceiace nu infirmă însă 
lista cronologică de mai sus. 

Deci, ţinând seamă numai de titlu, evoluția desvoltării teri- 
toriale a stăpânirilor lui Mircea trece prin următoarele faze: Intâi, 
între 1386—1388, Mircea este domn numai al Ţării Româneşti. Intre 
1389 si 1393 el stăpânește atât feudele ungurești Amlasul şi 
Făgăraşul cát si Dobrogea si Silistra. După expediţia dela Ro- 
vine (1394), el pierde posesiunile transdanubiene, dar păstrează feu- 


5) Ibidem, p. 51. 

6) Hurmuzaki, Documente, I 2, p. 322. 

7) ibidem, p. 359—360. 

8) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 66. 

9) ibidem, p. 67. 

10) I. Bogdan, Relaţiile Țării Româneşti cu Ardealul, p. 1. 
11) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 111. 

12) Exemple, ibidem, p. 81, 84, 8T şi 91. 


www.dacoromanica.ro 


190 


dele ardelene. Această fază tine până pe la 1404—1406, când Mircea 
recapătă Dobrogea şi Silistra si în plus pentru prima oară ocupă 
regiunea „spre părţile tátáresti", adică cetatea Chiliei cu hinterlan- 
dul ei. Aceste provincii, care reprezintă întinderea maximă a Țării 
Româneşti, sunt păstrate până către sfârşitul domniei lui Mircea, 
în orice caz până la 1415. 

Vom vedea că aceste concluzii trase din schimbările titlului 
sunt confirmate de evenimentele istorice, asa cum reies în capito- 
lele următoare. Era însă necesară această punere la punct preli- 
minară pentru a evita orice confuzie. 


CAPITOLUL II. 
RELUAREA FEUDELOR ARDELENE. 


Mircea ,herfeg" de Făgăraș si Amlaș. Primul act politic al 
lui Mircea cel Bătrân a fost trecerea munţilor si aşezarea stăpânirii 
sale printre Românii ardeleni. Alături de Mihai Viteazul, dar într'o 
măsură mai mică, Mircea a fost un domn unificator de pământ ro- 
mânesc de dincoace si de dincolo de munți. Numele lui nu e legat 
numai de cruciata creștină împotriva Semilunei, ci întocmai ca si 
urmașul său de peste două veacuri, a îmbinat în politica sa lupta 
pentru Ardeal cu lupta pentru creştinătate. Aceasta nu e o simplă 
întâmplare: cârd primejdia se apropie de neamul nostru, pentru a-i 
putea sta împotrivă ne trebue cetatea noastră, Ardealul. Putinta 
de a îndeplini misiunea noastră de apărători ai Europei împotriva 
barbariei este legată de stăpânirea romanităţii de peste munți. 

Incă din vremea lui Vladislav vodă, la 1366, Ludovic regele 
Ungariei, cu prilejul unei lungi călătorii în Ardeal, îi dăduse ca 
feude regale domnului Tárii Româneşti ținuturile pe cari le stia 
locuite de oameni de aceiași limbă ca supuşii lui: Severinul, Făgă- 
rasul si Amlașul, însă se ferise să-i dea vre-un sat locuit de Saşi 
sau de Unguri :). Vladislav a început să se intituleze Ban de Se- 


1) Pentru dată, Documentul din 10 Octombrie 1366, la Zimmermann, 
Urkundenbuch, II, p. 273, pentru delimitarea satelor dinspre Amlas, proprie- 
tatea voevodului muntean. Despre călătoria lui Ludovic în Ardeal mărturisesc 
privilegiile lui dintre 23 Aprilie si 15 Iulie 1366 (cf. Zimmermann, op. cit., II, 
p. 234—273) din Alba-Iulia, Turda, Cluj, Bistrița, Târgul Secuiesc, iap Alba- 
Iulia, Vintul. Pentru delimitare, actele din 24 Noembrie 1366, ibidem, p. 244-215. 


www.dacoromanica.ro 


191 


verin şi duce de Făgăraş sau duce al noii „plantaţii“, Făgăraş?), 
dar aceasta tinu până la 1374. La această dată, Vladislav care con- 
tinua să domnească 3), nu mai stăpânea Făgăraşul 4). In anii ur- 
mători Tara Românească era în război cu Ungaria, ceiace explică 
retragerea feudelor ardelene 5). La 1376 regele Ungariei răsplătea 
pe nobilii români din părţile Caraş-Severinului, care se distinseseră 
în luptele „pentru reluarea Severinului“ şi confiscă moşiile de lângă 
Mehadia ale celor cari fugiseră la Munteni şi „au trecut la duşmanul 
nostru“ 6). Urmașul lui Vladislav, Radu a purtat si el război cu Un- 
gurii si cu însuşi Ludovic cel Mare”). Din ultimii ani ai domniei 
sale, chiar înainte de moartea regelui Ludovic (1382), Radu se impá- 
case cu Ungurii şi probabil că drept răsplată a primit Severinul, do- 


Cf. D. Onciul, Qriginele principatelor române, Bucureşti, 1899, p. 55 56, admite 
data 1366 după delimitarea citată si din faptul că Vladislav numeşte Fágárasul 
„nova plantatio". Mai târziu Onciul s'a depărtat dela această concluzie de 
bun simţ, încercând să dovedească stăpânirea domnilor munteni în Făgăraş 
încă din vremea lui Tugomir, tatăl lui Basarab, Onciul, Titlul lui Mircea, Con- 
vorbiri Literare, XXXVII, 1902, p. 751 şi după el A. Bunea, Stăpânii ţării 
Oltului, Acad. Rom., discurs de recepţie, Bucureşti, 1910, p. 7 si I. Minea, 
Relaţiile dintre Tara Românească şi Ludovic I, Convorbiri Literare, XLIV, 
1910, p. 1128, cf. discuția la P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân şi suzerani- 
tatea ungurească, Acad. Rom., memor. sec. ist., 1938, p. 8—10. B. P. Hasdeu 
a închinat mai multe cercetări acestei probleme, ultima lui părere in Histoire 
critique des Roumains, Bucureşti, 1878, p. 53. De remarcat emendatia propusă 
de Hasdeu la documentul lui Vladislav din 1372 (al cărui original nu-l văzuse), 
unde ar fi să se citească „dux novae plantationis et de Fogaras“, în loc de „dux 
novae plantationis terrae Fogaras“ (ibid., p. 51). O fotografie a originalului, 
care se află la Budapesta, în posesia noastră, din care se vede însă cá emendatia 
lui Hasdeu nu e justificată (cf. P. P. Panaitescu, Documentele Țării Româneşti, 
p. 33—35). 

2) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 31 si 33. 

3) Cf. N. Iorga, Săpăturile dela Curtea-de-Arges, în Revista istorică, VI, 
1920, p. 180. 

4) Hurmuzaki, Documente, I—2, p. 222—223, act privitor la o moșie din 
Făgăraș autentificat la Cluj. Cronica ungurească spune precis că Severinul a 
fost reluat (Thurocz, ed. Schwandtner, Scriptores rerum Hungaricarum veteres 
et gernuini. I, Viena 1766, p. 240). 

5) Hurmuzaki, Documente, I—2, p. 248, act din 1377. Ludovic promite 
Sasilor scutire de vamă, dacă Tara Românească, cum îi este dorința, va încăpea 
în mâinile lui. 

6) Act latin din 19 Iunie 1376, T. Popa, Iancu Corvin de Humnedioara, 
Hunedioara, 1928, p. 178, cu un facsimil, și Lukinich, Documenta historiae Vala- 
chorum, p. 265. 

7) Gh. Brătianu, L'expédition de Louis I de Hongrie en Valachie, Revue 
historique du Sud-Est éuropéen, II, 1925. 


www.dacoromanica.ro 


192 


vadă înfiinţarea tocmai atunci a ierarhiei catolice la Argeş si Seve- 
rin 8), precum si redeschiderea comerțului Țării Româneşti cu Si- 
biul 2). Dar Amlasul si probabil Fágárasul nu fură restituite domnu- 
lui muntean, căci cel dintâi dintre ducate fu dăruit episcopiei catolice 
ardelene 10). Dan fratele lui Mircea în scurta lui domnie a fost în 
dușmănie cu Ungaria, folosindu-se poate de interregnul din acea ţară, 
ca să încerce reluarea Severinului, căci prădăciuni de-ale lui sunt po- 
menite în părțile Mehadiei 11), dar cucerirea nu pare a fi izbutit, 
căci la începutul domniei lui Mircea, în 1387, aflăm în oastea lui 
Sigismund un ban unguresc de Severin, Ladislau 12). Desi impreju- 
rările nu sunt destul de bine cunoscute, putem conchide din cele de 
mai sus că la urcarea sa în scaun Mircea n'a moștenit dela înaintașii 
lui nici Severinul, nici Făgărașul si Amlasul, cari erau pe atunci în 
stăpânire ungurească. De aceia, în primele sale hrisoave Mircea se 
intitulează simplu, cum am văzut, „domn a toată ţara Ungro-Vlahiei“. 

Când şi în ce împrejurări a pus mâna din nou marele domn pe 
pământurile românești de peste munţi stăpânite odinioară de un- 
chiul său Vladislav, nu știm precis, dar totuşi sunt unele indicaţii 
ce ne vin în ajutor. Am arătat că pentru prima oară la 4 Septembrie 
1389 Mircea se intitulează domn al „părtilor de peste munti“, iar 
la 1390 precizează în titlul său stăpânirea Făgărașului si a Almasu- 
lui 13). Pe de altă parte în Noembrie 1388, într'un privilegiu latin 
al regelui Sigismund se iveste în sfatul regal unguresc un Nicolae 
fost voevod (probabil „ban“) al Severinului 14). Este deci probabil 
că în cursul anului 1388 a avut loc ocuparea de către Mircea a feu- 
delor ardelene. De oarece însă dela 1389, pentru prima oară dela 
Vladislav, un domn român trece în titlul său din nou banatul Seve- 


8) Vezi mai sus si Hurmuzaki, Documente, I 2, p. 276, acte din-1382. 

9) ibidem, I 2, p. 274, 284 si Zimmermann, op. cit., p. 555 şi 589. Aceste 
acte au fost greşit înțelese de mai multi istorici. St. Meteg Relaţiile comerciale 
ale Tarii Românesti cu Ardealul. Sighişoara, 1921, p. 46 socoate actul regelui 
o interzicere a comerțului. In realitate sunt opriţi negustorii streini ce vin la 
Sibiu să treacă mai departe în Valahia, drept rezervat Sibienilor. E cunoscuta 
măsură a dreptului de depozit, Stapelrecht, despre care vezi mai sus. Cf. şi 
Gh. Brătianu, op. cit. 

10) Hurmuzaki, Documente, I 2, p. 278 şi Zimmermann, op. cit., II, p. 
574, 577 şi 580 şi confirmarea din 8 Octomhrie 1385, ibidem, p. 599 600. 

11) Hurmuzaki, Documente, I 2, p. 331. 

12) ibidem, p. 302 307. Onciul, Titlul lui Mircea, Convorbiri Literare, 
1903, p. 29 crede cá Dan a reluat Severinul, nu Făgărașul gi Amlasul. 

13) Vezi mai sus p. 189. 

14) Hurmuzaki, Documente, I 2, p. 322. 


www.dacoromanica.ro 


193 


rinului, socotim că banii unguri ai Severinului dela această dată până 
la 1393 rezidau numai în banatul Temisoarei. Aceasta este de alt- 
fel si părerea istoriografiei ungurești. După 1393, adică în preajma 
luptei dela, Rovine, regele Ungariei s'a convins că poate lăsa cu toată 
încrederea apărarea Dunării în grija lui Mircea si astfel demnitatea 
banului din Severin e desființată până la 1428 15). 

Cum a luat Mircea aceste părți ardelenesti şi cetatea Severi- 
nului? S'a folosit desigur 'de împrejurările din Ungaria. Regele Si- 
gismund se văzuse lipsit de scaunul său dela Buda, apoi chiar de 
soţia lui Maria, prinsă de duşmanii lui. In cursul anilor 1387 și 1388 
au urmat lupte inversunate în Croatia si Dalmatia, pe cari le-am 
amintit mai sus. Sigismund cu toate oștile lui se dusese în persoană 
să lupte în aceste părți si vecinii dela alte granite s'au folosit de 
prilej ca să smulgă părţi ale regatului; Polonii cuceresc atunci 
aproape fără luptă Galiţia (Rusia Roșie) şi Sigismund e silit să con- 
simtă la această pierdere. Deşi împrejurările dela Carpaţii Sudici 
sunt mai puţin cunoscute, e uşor de înțeles cá şi aci s'au petrecut 
lucrurile la fel. Mircea a cerut şi a ocupat feudele, pe baza vechiului 
său drept de moștenire dela Vladislav vodă; rezistenţă și lupte nu par 
a fi fost, căci am fi avut un ecou măcar în documentele donative 
ungurești ale vremii. Sigismund ocupat cu cumplita anarhie în care 
se afla regatul său a cedat, considerând pe Mircea ca vasal si dân- 
du-i feudele. Că lucrurile s'au petrecut asa, dovadă este cá negotul 
cu Saşii ardeleni a urmat nestingherit şi la 17 Ianuarie 1390 Sigis- 
mund a, reînoit dreptul de depozit al Sibiului, interzicând, la plânge- 
rea orăşenilor, ca negustorii streini de Ardeal să treacă prin Brașov, 
în „călătorie depărtată“ prin Valahia, ca să nu stingherească în acest 
chip monopolul asa de rodnic al Sibienilor 16). 

Se pare că atunci s'a făcut si o stabilire a graniţei Ţării Ro- 
mánesti spre Ardeal, căci această graniţă e în legătură cu numele lui 
Mircea. Hotărnicia munţilor Cápátánenilor (Argeş), la 26 April 1704, 


15) Lista banilor Severinului, la Pesty Frigyes, A Szörényi bânsag (Ba- 
natul Severinului), Budapeste, 1876, p. 248 şi lista după cercetările mai noi, 
Homann, Szekfü, Magyar tórtemete (Istoria Ungariei), III 1, p. 48 şi 174: la 
1316 Trentul Ianos, 1380 Szécsi Iano$, 1387—1388 Vladislav gi Stefan d^ Lo- 
soncz, 1388—1390 Kaplai Ianoş, 1390—1391 Mihai Perényi, 1392 Gerbeni 
Szemere, 1392—3 Ditrich Bebek, după care, dela 1393 funcția rămâne vacantă 
până la 1428. Cf. și hărţile privitoare la întinderea Banatului, ibid., p. 28 si 225. 

16) Zimmermann, op. cit., Il, p. 641 642. 


13 


www.dacoromanica.ro 


194 


scrie: „pre plaiul pripoarelor şi pe scoatele râului, pe piscul Mircii 
Voevod în sus până la hotarul unguresc“ 17). 

Aşa dar, Mircea continuă să fie în bune legături cu Ungaria 
după ocuparea Făgăraşului si a Amlasului, măcar în aparenţă. Dar 
el se temea ca Sigismund, a cărui poziţie se întărea după înfrânge- 
rea rebelilor din Croaţia şi a pretendentului angevin, să se întoarcă 
împotriva lui, reluându-i teritoriile pierdute la timp de strâmtorare. 
Aşa se explică apropierea și alianța lui Mircea cu Polonii; Vladis- 
lav Iagello avea aceleași temeri, pentrucă profitase şi el, întocmai 
ca Mircea, de aceleaşi împrejurări, ca să ia în stăpânire Rusia Roşie. 
Deşi Sigismund continua să rămâie în relaţii normale și cu acest 
vecin al lui, el se putea pregăti pentru o recuperare mai târziu. Co- 
munitatea de interese cu Mircea a făcut ca ei să încheie un tratat, 
de care vom vorbi mai jos, prevăzând că în caz de război cu Un- 
gurii să se ajute unul pe altul cu toate puterile 18). Incheierea acestui 
tratat cu Polonia însemna că Mircea, deși nu se afla în război cu 
Ungarii, se putea aștepta să fie atacat de ei. Deci el făcuse împo- 
triva lor un pas, de pe urma căruia, întocmai ca şi Polonia, se putea 
aştepta la o răzbunare. Acest pas nu poate fi altul, decât luarea 
feudelor ardelene, în timpul războiului civil din Ungaria. 

Din cele spuse mai sus putem trage unele concluzii: Mircea a 
fost un dibaci cârmuitor care a știut să folosească împrejurările po- 
litice reluând stăpânirile ardelene şi destul de bun cunoscător al 
politicii generale, ca să știe de cine trebue să se apropie spre a-și 
conserva cuceririle. Dela început ochii lui sunt indreptati asupra Ar- 
dealului, primul său act politic a fost de a-și asigura cetatea de 
apărare peste munţi, simțind primejdia care se apropia dela Sud. 

Pentru a stăpâni feudele ardelene, domnul muntean trebuia să 
se recunoască vasal al-regelui Sigismund, deocamdată însă cu neîn- 
credere reciprocă. Abia după lupta dela Rovine, craiul care ducea o 
politică de cruciată, a recunoscut în Mircea un element principal al 
acestei lupte pentru cruce şi s'a apropiat sincer de el, recunoscându-i 
definitiv stăpânirile ardelene. Mai mult decât atâta, i-a cedat un te- 
ritoriu, pe care niciodată un alt domn român nu-l avusese, cetatea 
de piatră a Branului, clădită de Ludovic cel Mare și apărată de mer- 
cenari englezi, care apăra drumul Braşovului. Ea a fost dăruită lui 
Mircea probabil nu mult timp după încheierea tratatului de alianță 


17) Arhive Stat, Condica mânastirii Vieroş, f. 61-v. 
18) Hurmuzaki, Documente, I 2, p. 315, 322, 323, 334. 


www.dacoromanica.ro 


195 


dela Braşov, în 1395 19). Branul rămâne al Munteniei până la moartea 
lui Mircea si încă si sub stăpânirea urmasului sáu, Mihai. 

Mircea era deci stăpânitor în Ardeal. Pentru aceasta recunoș- 
tea, cum am spus suzeranitatea regelui Sigismund. Inainte de a pàsi 
mai înainte, pentru a înţelege situaţia internaţională a lui Mircea 
trebue să analizăm ce însemna de drept şi de fapt această suzera- 
nitate în vremea lui. 

Suzeranitatea ungurească. Originele ei. Suzeranitatea regilor 
Ungariei asupra Tárii Românești a fost o realitate istorică si ar fi 
necinstit si nestiintific să-i negăm evidența, așa cum rezultă din 
isvoarele istorice. Ea trebue definită şi înțeleasă în marginele con- 
ceptiilor de drept ale epocii dela sfârşitul Evului-Mediu. 

In actul de alianţă al lui Mircea cu Sigismund din Braşov, la 
1395, ea este lămurit amintită, pentru cine știe să citească ??). 
Anume Mircea spune: ,De aceia, noi în chip spontan, din proprie 
inițiativă, nesiliti, nici inselati, pe credința si jurământul nostru şi 
ale boierilor noștri, prestate mai înainte de noi, după cum eram da- 
tori, am făgăduit si făgăduim zisului domn rege...". Actul în speţă 
nu era un act omagial, un contract feudal, cum sunt cele cunoscute 
între domnii Moldovei si Polonia, ci o alianţă militară, dar el amin- 
teste jurământul de credinţă prealabil, prestat cu boierii, conform 
datoriei vasalului. Acest jurământ omagial făcut regelui german 
al Ungariei, era însoţit de anume forme juridice caracteristice. Când 
domnul murea, boierii trimiteau buzduganul defunctului suzeranu- 
lui, care trebuia apoi să-l confere noului domn, consfintind in acest 
chip alegerea făcută de boieri. La 1430, la moartea lui Dan II, 
boierii trimit lui Sigismund buzduganul lui, ca să-l dea lui Vlad 
Dracul, „cum e legea ţării şi obiceiul pământului“, zice cronicarul 
german al lui Sigismund ?!). 


19) Documentul lui Sigismund, 7 Iunie 1419, Gündisch, Urkundenbuch, 
IV p. 102 103, Hasdeu, Columna lui Traian, VI, 1875, p. 154, Hurmuzachi, 
Documente, XV 1, p. 10, I. Clinciu, Cum a ajuns Mircea în stăpânirea Branu- 
lui? în Universul, 20 Iunie, 1939. La 1412 Stibor voevodul Ardealului scrie 
Brasgovenilor cá pot lua vamă în orașul lor dela negustorii din Muntenia, care 
mai înainte se lua la Bran. „Insă acum acea cetate este în mâini streine“ 
(Zimmermann, Urkundenbuch, III, p. 554). In privilegiul comercial dat de Mir- 
cea Braşovenilor la 1413, Branul apare în stăpânirea lui. (I. Bogdan, Relaţiile, 
p. 5), iar Mihai coregent dă poruncă Yameșilor din Bran (ibid., p. 7). P. clá- 
direa cetăţii, Thürocz, loc. cit. 

20) Publicat in Hurmuzaki, Documente, I 2, p. 359 361 cu greșeli si 
corect la Zimmermann, op. cit., III, p. 137. 

21) E. Windecke, Cronica, ed. Von Hagen, Leipzig, 1886, p. 228. 


www.dacoromanica.ro 


196 


Pentru a înţelege sensul acestei suzeranitàti, trebuesc cerce- 
tate originele; ele sunt de două feluri: alianţa militară si interesele 
economice. Ca totdeauna, ţara noastră a fost loc de apărare înain- 
tată a Europei, regii unguri aveau interes să aibă ca prieteni pe 
Românii ce puteau să primească primele lovituri ale Tătarilor la 
început, ale Turcilor mai târziu şi le ofereau în schimb sprijinul 
unui stat vecin mai puternic. Foarte sugestiv în acest sens este 
faptul următor: Am spus că cedarea feudelor ardelene către Vla- 
dislav vodă s'a făcut cu prilejul călătoriei regelui Ludovic în Ardeal, 
la 1366. In timpul acestei călătorii, regele era preocupat în pri- 
mul rând de primejdia turcească, ee se apropia. La 24 Iunie 1366 
Ludovic se afla în cetatea Gurghiu în Secuime şi de acolo scrie 
Veneţienilor să pregătească galerele ca să-l ajute în războiul proec- 
tat împotriva Turcilor 22). Tocmai atunci are loc, cum am spus, 
cedarea feudelor ardelene către Vladislav, desigur în acelaşi gând 
de à lega mai mult această poziţie de avangardă, Tara Românească, 
de regatul său în ceasul primejdiei. 

Motivele economice erau egal de importante: bogăţia Unga- 
riei stătea în comerţul ei oriental, orașele săseşti din Ardeal deji- 
neau acest negot si drumui negustorilor trecea prin Tara Româ- 
nească. Un drum de comerţ trecea, cum am arătat spre Brăila, unde 
veneau pe corăbii italiene bogăţiile aduse de caravanele din Asia, 
altul ducea prin vadul Cumanilor și cel dela Calafat spre Vidin, 
unde veneau negustorii raguzani. Am arătat importanţa tratatului 
de negof al lui Stratimir cu Brașovul si numărul mare de monete 
vidinene aflate în Tara Bârsei. Intocmai precum Polonia a luat 
Moldova sub protecţia ei, pentrucă avea nevoe de debuseul comer- 
ţului său spre Marea Neagră, deasemenea regii unguri au întins 
asupra Tàrii Românești suzeranitatea coroanei lor, pentrucă aci era 
zonă de interese comerciale a orașelor săsești din Sudul Ardea- 
lului 23). 

Latura eccncmicá a suzeranității. Din punctul de vedere al re- 
gelui Ungariei, suzeranitatea asupra Țării Românești însemna o 
suprapunere de drepturi, atât în domeniul economic, cât si politic 
şi religios, care era, lucru greu de înţeles cu ideile noastre juridice 
de azi, dar firesc în dreptul feudă, în sensul cá nu se imputina in- 
dependența vasalului. 


22) Lijubi€, Monumenta Slavorum meridionalium, IV, p. 86—87. 
23) P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân şi suzeranitatea ungurească, 
Acad. Rom., memor. sec. ist, XX, 1938, p. 62—64. 


www.dacoromanica.ro 


197 


Am vorbit mai sus despre privilegiul comercial al regelui Lu- 
dóvic cel Mare în 1358, prin care acorda negustorilor braşoveni 
dreptul să umble cu mărfuri între Buzău si Prahova până la văr- 
sarea Ialomiţei în Dunăre 24). Acest act care ignoră suveranitatea, 
domnului român asupra propriului său teritoriu, nu constituie un 
caz special de pus în legătură cu evenimente de atunci, căci el a 
fost repetat întocmai de regele Sigismund la 7 Martie 1395, sub 
Mircea, în aceiaşi zi când se încheia alianţa militară între cei doi 
vecini 25), Desigur că un asemenea privilegiu nu priveşte numai o 
parte a teritoriului Țării Românesti, ci situaţia juridică a întregului 
teritoriu, din punct de vedere unguresc 2%). Am arătat cum privi- 
legiul binecunoscut al lui Mircea pentru negustorii din Braşov din 
1413 a fost precedat de un privilegiu identic dat de Ştibor voevodul 
Ardealului aceloraşi negustori, în care acesta în numele regelui 
Ungariti fixează vama ce vor avea a plăti in Tara Românească 27). 
Insemna însă aceasta că regele avea dreptul să dispuie de vănile, 
drumurile si funcţionarii din Tara Românească în favoarea negus- 
torilor săi, fără a consulta pe domnul acelei ţări? Nicidecum, căci 
dreptul suzeranului era teoretic, al domnului este real; altfel ne- 
gustorii saşi nar fi avut nevoie să ceară dela domnii munteni, în- 
cepând cu Vladislav, privilegii de comerț. Un pasaj caracteristic 
din privilegiul lui Mircea pentru negustorii braşoveni lămureste de- 
plin această situaţie. Mircea spune, amintind solia Sasilor venită 
la curtea lui: „Prezentând în faţa noastră scrisorile de privilegii ale 
magnificilor bărbaţi, domnul Stibor voevodul si Mihail al lui Solo- 
mon de Nadas, comitele Secuilor, înnoite cu deplină autoritate re- 
gală, rugându-ne cu rugăminte şi suplicându-ne, ca să binevoim să 
întărim cele ce privesc drepturile și obiceiurile străvechi si fixarea 
vămilor de ambe părți, adică a ţării noastre Valahia si a ţării Bâr- 
sei, să le readucem şi să le întărim, asa precum au fost în starea 
lor cea veche“ 28). Negustorii brașoveni aduc privilegiul voevodului 
Ardealului confirmat de rege, de care Mircea ia act în privilegiul 
său, dar după aceia e nevoe ca negustorii să roage şi să suplice pe 
voevodul muntean să le întărească privilegiul. El nu era deci legat 
de privilegiul dat de suzeran şi ar fi putut refuza confirmarea. De 


24) Hurmuzaki, Documente, XV 1, p. 1. 
25) ibidem, I—2, p. 373. 

26) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 64—66. 
27) Zimmermann, op. cit., III, p. 544—547. 
28) Hurmuzaki, Documente, XV—1, p. 8. 


www.dacoromanica.ro 


198 


fapt, privilegiul regal însemna protecția dată negustorilor, de care 
din respect vasalul trebuia să tie seama, dar dreptul real al apărării 
efective a drepturilor negustorilor îi aparţine întreg. Chiar stabi- 
lirea tarifului vamal, deși fixată anterior în privilegiul regal, cred 
că nu s'a făcut fără o înţelegere prealabilă cu domnul român. 

Tot de domeniul economic al suzeranității tine privilegiul su- 
zeranului de a acorda vasalului dreptul de a bate monete. Se stie 
că toti domnii munteni, începând cu Vladislav I (1364—1377) si 
terminând cu Vladislav II (1452—1456), au bătut monetà proprie. 
Aceasta e o dovadă de independenţă economică în fapt, desi unele 
steme monetare imită stema angevină, scut cu bare și flori de crin. 
S'a observat chiar pe unele monete ale lui Mircea o figură cu barbă 
şi hlamidă, ţinând în mână o sabie și un glob; figură care reproduce 
aproape identic pe a sfântului rege Ladislau de pe monetele un- 
gurești contemporane 2%). Nu este însă dovedit că imitarea stemelor 
şi insignelor ungurești era o urmare a suzeranității, precum imi- 
tarea titiurilor demnitarilor bulgari (Io), nu indică o suzeranitate 
a acestei țări balcanice asupra Ţării Româneşti. De altfel, monetele 
muntene au adesea stemă bulgară cu două figuri si un arbore la 
mijloc; ceiace arată cá e vorba de o imitație, o influenţă de civi- 
lizatie. 

Dar, pe de altă parte, Dan II, scrie că Sigismund „domnul 
nostru", ne a făcut gratia ca „în cămara noastră să batem filleri 
$i bani márunti,.. acei bani mărunți să umble în tara noastră, ca 
si la Braşov si in Ungaria“ 30). Iar în actul slavon dat Braşoveni- 
lor, Dan II precizează: „S'a îndurat domnul meu craiul, ca să mă 
primească drept slugă credincioasă a lui si mi-a dăruit monetărie 
de bani, să fie în ţara domniei mele, cum este și în ţara lui, astfel 
să se bată monetă si in tara domniei mele“ 31). Rezultă că pe vre- 
mea urmașilor lui Mircea, Sigismund acorda privilegiu pentru ba- 
terea monetei, dar în acest caz special se făcuse o încercare, ce nu 
avu urmări, de uniune monetară între Tara Românească si Ungaria. 


29) C. Moisil, Efigiile monetare ale domnilor noştri, în Buletinul soc 
numismatice, XII, nr. 25 si recenzia lui N. Iorga fn Revista Istoricá, IT, 1916, 
p. 111. Pentru steme, G. Brătianu, Scutul unguresc în armele Basarabilor, 
Revista Istorică, III, 1921, p. 121 128 și acelaşi, Origina stemelor Moldovei 
şi Ţării Româneşti, Revista Istorică Română, I, 1931, p. 51—61, A. Veress, 
Origina stemelor ţărilor române, ibid., p. 225—232, G. Brătianu, In jurul ori- 
ginei stemelor principatelor române, ibid., p. 233—240. 

30) Hurmuzaki, Documente, XV—-1, p. 12. 

31) I. Bogdan, op. cit., p. 21. 


www.dacoromanica.ro 


199 


Suzeranitatea în domeniul religios. Suzeranitatea coroanei 
ungare asupra Ţării Românești este un caz particular al dreptului 
feudal: suzeranitatea unui stat catolic asupra unui stat de cre- 
dinţă ortodoxă. Se stie că Sigismund a fost fervent caţolic, iniţiator 
al conciliului dela Constanţa şi luptător împotriva Husitismului. 
Totuşi faţă de Tara Românească ortodoxă, luptătoare pentru cre- 
dinta creștină, el trebuia să aibă o atitudine de recunoaștere a 
dreptului „.schismaticilor“ de a-și păstra credința. Să nu uităm că 
Sigismund era german şi nu maghiar, pentru el ortodoxii nu erau 
duşmani. Am vorbit de legăturile lui cu Nicodim; dela aceste legă- 
turi derivă actele de toleranță. religioasă acordate ortodoxilor din 
Tara Românească, începând cu cel dat la Hagenau în Alsacia la 14 
Iulie 1418 și sfârşind cu al patrulea, din Bratislava, la 28 Octom- 
vrie 142832). Textul cel mai clar este în al doilea privilegiu din 
1419: „Sigismund, din mila lui Dumnezeu..., am dat tuturor celor 
ce tráiésc în tara Ungro-Vlahiei, care este Basarabească, la cererea 
lor, pentru care m'au rugat prin credinciosul lor popa Agaton, 
ca mânăstirile lor si toate bisericile şi călugării şi popii si toţi 
oamenii care trăiesc în acea ţară, să-și tie legea lor şi să rămâie 
în credința lor, iar nouă să ne slujească cu dreptate... Precum nici 
eu însumi, nici unul dintre ai noştri să nu aibă voie să-i turbure 
pentru credinţa lor şi pentru legea lor, ci să fie liberi să rămâie întru 
aceasta şi cum au fost până acum, aceia să rămâie în veci“. Pe 
privilegiu un contemporan a scris slavoneste: „Cartea crăiască 
pentru credinţă... să-şi tie toată Tara Românească credinţa si 
legea sa“. 

Regele Sigismund considera Tara Românească ca un stat va- 
sal, în care admite situația de tapt: credinţa ortodoxă si anume 
în virtutea unui privilegiu special. Starețul dela Tismana venise 
special să-l roage pe Sigismund pentru aceasta. Dar şi aci e o pre- 
tentie teoretică a regelui, căci nimeni nu-și închipue cá pravoslav- 
nicii români ar fi gováit să-şi păstreze legea si fără binecuvântarea 
regală. Dar ea constituia o protecţie bine venită, mai ales pentru 
călugării ce făceau negot în Ardeal. Din punctul de vedere al su- 


32) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Româneşti, p. 116, 122, 154: 
Hanegau, 14 Iulie 1418, Oradea, 28 Septembrie 1419, Vodița, 28 Octombrie 
1419, Bratislava, 28 Octombrie 1428. Datele si locurile corespună cu itinerarul 
lui Sigismund: Altmann, Die Urkunden des Kaiser Sigmunds (Regesta Impe- 
rii X—XI), Innsbruck, 1896, nr. 3314 şi urm., nr. 3922 si 3933 3935. Cf. si I. 
Aschbach, Geschichte Kaiser Sigmunds, Hamburg, 1841, III, p. 468. 


www.dacoromanica.ro 


200 


zeranului era o reglementare în scris a situaţiei, printr'un act de 
drept internaţional. 

Aceleaşi drepturi și le aroga regele Ungariei şi în privința 
bisericii catolice în Tara Românească. Episcopia catolică dela Ar 
ges întemeiată sub Radu vodă la 1381, a fost creată de papa Ur- 
ban VI, care o așeză „în cetatea numită Argeș, în Valahia Mare 
la cererea lui Ludovic regele Ungariei“ 5). Papa nu pomeneşte de 
domnul român, desi episcopia a fost întemeiată în țara lui, ci amin- 
teste numai de cererea regelui Ungariei. Totuși, nu ne închipuim 
să nu fie consultat si domnul dela Argeș, fără consimțământul 
căruia nu se putea menține o autoritate eclesiastică, chiar in ce- 
tatea lui de scaun. Dar forma cerea ca să fie menţionat suzeranul, 
nu el. 

Precum se vede „drepturile“ suzeranului erau teoretice, ele 
nu schimbau cu nimic situaţia de fapt. In schimb, avantagiile dom- 
nilor munteni, derivate din situația de vasalitate erau reale si 
anume stăpânirea feudelor ardelene. 

Stăpânirea feudelor ardelene. Care era întinderea în spaţiu 
a acestor feude? Pe baza celor 12 documente date de domnii români 
pentru posesiunile din Făgăraş, putem stabili că „ducatul“ cuprin- 
dea in parte actualul județ Făgăraş, dar granița sa de Nord era 
râul Oltului: „Domn al ţării Făgăraşului, până la Olt“, spune 
Mircea într'un hrisov 31). La Sud ducatul se întindea până la munţi, 
era adică în continuitate teritorială cu ţara; spre Apus cel mai de- 
părtat sat pomenit în acte este Scoreiul 35), dar se poate ca şi Po- 
rumbacul, despre care n'avem ştiri, să fi fost în stăpânirea domnu- 
lui muntean dacă actuala graniță a judeţului spre Apus, care ur- 
mează linia culmilor mai înalte, închizând așa numita „ţară a Ol- 
tului“, corespunde cu granița veche. Spre Răsărit, aflăm trei sate 
pomenite în hrisoavele domnilor munteni, ce trec dincolo de hota- 
rele actualului judeţ Făgăraș: Cuciulata, Dopca si Fântâna (Calida 
Aqua), toate lângă Olt:56). Presupunem că graniţa a urmat dela co- 
tul Oltului, la Nord de Dopca, linia culmilor ce despart Tara Oltului 
de Tara Bârsei, ceiace explică stăpânirea esindului în jud. Târnava 
Mare, astfel că ducatul muntean al Făgărașului se întindea adânc în 
pământul Ardealului. Așa constituit ducatul Făgărașului nu avea le- 


33) Textul latin la Iorga, Istoria Românilor, III, p. 250, nota 1. 
34) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Româneşti, p. 65. 

35) ibidem, p. 84. 

36) ibidem, p. 32. 


www.dacoromanica.ro 


P. P, Panaitescu. Mircea cel Bdtrán şi suzeranitatea ungureasodr.. 


E UIRTADUCATELOR AAASULUT SEEAGARASULUT| 


CI SATELE POMENITE TÅ PRI SOAVEJE DOAMESTÌ 


d iate. GRANITELE TARII ROMANESTI 
sese. GRANTEIE DUCATELOR AMASULUI Si FAGARASULUI 


[ii GRYNTA ACTUALĂ INTRE CUP. FAGARAS, 3 TARNAYAMARE 


o 
fatina 
o Cueulada 


s... 
*o. ento? LI 


Wa anco 


pv X. Mcd A 


mmo 4, 


oir 
dit 
Ser cara o 


z 
gto eo oae? fala". 
* 


Oo " 
zi c 'B.otT Shia ien 
LAS u E Y S olaria Osaa, 

e A CJBIN h 


Oh: paslaj 
+ 
^o, Caora Sate 

LA sS 


War 
"50^ ctas 
P Yoxodaip- 

Sord 
9" cim & 
e ca diane O lrpşulta oWinyuteiu 
O Peraabau:- P 
ds 


Opyau ? 





gnari Ohaa?  oSmcaieche 
olita 
ds 





Fiss 
O SinaNona 


3p 


a 


ȚARA FÄGĂRASULUİ emet 


2 
$ "*e2s909055 0** 


"IDPETILA 


> 
Ei 
. 


p 


. 
ate vt*ihn 


à Warp PP t, 
; Paler ale $ 

paspa: pete nca mem plimbi a 
r aid 


t0 v1 9T EA: 





prm reb pn id “ 


Tàrnest [=] 





TARA ROMÂNEASCA 


www.dacoromanica.ro 


201 


gături bune cu Țara Românească prin pasurile munţilor. Ambele ma- 
luri ale Oltului spre pasul Turnul Roșu nu erau cuprinse în teritoriul 
ducatului, iar drumul de căruţe, din cauza configurației terenului, 
nu poate fi decât pe malul drept. La Răsărit, pasul Branului dă 
iarăşi în teritoriul voevodului Ardealului. Prin urmare între Tara 
Românească şi Făgăraș se afla zidul munţilor lipsiţi de pasuri, prin 
care nu puteau trece căruțele. Totuşi, sunt unele pasuri, prin care 
se poate trece în Făgăraș cu piciorul sau cu calul de munte, pre- 
cum şi cu turmele de oi, mai ales pasul Breaza la Nord de Câmpul- 
Lung, la ieşirea căruia în tara Făgărașului este o ruină, numită in 
popor Cetatea lui Negru Vodă. Câtă vreme a stăpânit Mircea la 
Bran, avea drum deschis spre Făgăraş prin Tohanul Vechiu, dar 
înainte și după aceia, acest drum era în mână streină. E probabil 
că pentru curieri, mărfuri cu carele şi chiar pentru oaste, era în- 
găduită trecerea peste teritoriul ardelenesc, stăpânit de Unguri. 

Si mai izolat se afla Amlasul, la apus de Sibiu. Din delimitarea 
din 1366 si dintr'un act din 1383, rezultă cà Amlasul cuprindea „sa- 
tele româneşti“: Sălişte (Grassdorf), Gales (Galusdorf), Valea 
(Graplundorf). Sibiel (Budinbach) si Cacova (Kripzbach), precum 
şi castelul Amlas??). Era deci o mică enclavă cu cinci sate si un 
castel, până la munţi, (zice hotarnica citată: „tendit usque ad Al- 
pes"). despărțită de Tara Românească printr'un masiv de munţi, 
ce nu făceau parte din posesiunile muntene. Această situaţie nu 
este excepţională; în Evul Mediu unitatea teritorială era o raritate 
şi de obicei erau stăpâniri fără graniță comună în mâna aceluiaşi 
stăpânitor şi chiar în Ardeal domnii Moldovei au stăpânit Ciceiul 
şi Cetatea de Baltă, departe de graniţele ţării 38). 


37) Zimmermann, Urkundenbuch, II, p. 273 și 575 şi Lukinich, op. cit. 
p. 309 315. 

38) D. Onciul, Titlul lui Mircea, Convorbiri Literare, XXXVI, 1902, p. 
731 2. interpretând greșit hotarnica din 1366 a Amlașului, crede că ducatul 
Amlasului nu cuprindea cetatea cu acest nume, ci numai munții sálbateci dela 
Sud. Cf. si I. Moga, Problema ţării Lovistei și ducatul Amlaşului, Anuarul 
Institutului de Istorie Naţională, Cluj, VI, 1936, acelaşi, „Marginea“, Ducatul 
Amlaşulwvi şi scaunul Săliştii, în Omagiu lui I. Lupaș, București, 1943, p. 569-607 
şi Hasdeu, Histoire critique des Roumains, p. 44. Nu putem admite un Amlas 
fără Amlas, nici vecinătatea ducatului cu tara Loviştei, de oarece Lovistea este 
în Argeş si nu e în Vâlcea, cum se credea mai demult (I. Conea, Tara Loviştei, 
București, 1931). Intr'un act din 1383 se arată lămurit hotarele „domeniului re- 
gal Amlaş“: muntele Berch, Apoldul de Sus, râul Hepsich zis Virdupatac, râul 
Amlaș, Firthysdorf (sat dispărut), râul Wecherd, Saporcha (Topârcea), muntele 


www.dacoromanica.ro 


202 


Stăpânirea feudelor ardelene de către domnii munteni era le- 
gată de condiţii juridice feudale. Ele erau beneficii revocabile, căci 
au fost retrase domnilor ce nu se bucurau de favoarea regelui. De 
aceia în confirmarea unei donaţii de moşii în Făgăraş Vladislav 
vodă scrie: ,Rugàm pe serenisimul nostru domn, Ludovic, ilustrul 
rege al Ungariei, domnul nostru natural si pe succesorii lui să în- 
tărească cele cuprinse în prezenta noastră scrisoare si să confirme 
donația noastră“ 39). Dar în vremea lui Mircea donațiile nu mai sunt 
condiționate de confirmarea suzeranului; Mircea dă hrisoave pentru 
Făgăraș întărite de sfatul său de boieri, a căror autoritate se în- 
tindea şi asupra acestei ţări. El recunoaşte însă revocabilitatea feu- 
dului: „Venind alt domn după moartea mea, din ţară în ţara Fă- 
găraşului, din neamul meu sau din alt neam sau de neam din Tara 
Ungurească, dacă va păzi si va păstra dania mea...“ 40). De obser- 
vat că regele Sigismund călătorind în Ardeal în vremea lui Mircea, 
mergând dela Sibiu la Braşov în 1397, s'a oprit la Făgăraş, de unde 
dă poruncă voevodului Ardealului, fără a indica că se află pe te- 
ritoriu strein. Regele ţine la Făgăraş scaun de judecată între nobilii 
unguri veniți să ceară dreptate 41). 

Cârmuirea Făgărașului sub Mircea. Legături chiar juridice 
continuau între stăpânirea domnului muntean şi restul Ardealului. 
La 1413 o crimă comisă la Merghindeal, unde fuseseră ucise niște 
femei, e judecată împreună de judecătorii saşi dela Cincu, dincolo 
de Olt şi de judeţul cu bătrânii dela Făgăraş (jurati consules ac 
prefatae terrae seniores), anume Vlad, Costea si Petre zis" Stan. 
Alături de judele regelui şi de judecătorii saşi, stau cei trei români, 
cari numai în acest pământ stăpânit de Români aveau drept de 
judecată. Ea se face în comun, pentrucă între învinuiți erau si Ro- 
mâni din Făgăraș. Judecata se termină cu o rescumpărare cu bani. 
Intre martori sunt pe lângă trei saşi şi Nicolae cismar din Făgăraş 
şi Petre zis Cleyman de acolo 42). Mircea numise deci judecători în 
scaunul din Făgăraş pe nişte Români, care după nume par a fi 


Nykusberg sau Mikloshege, Chirna voda, satul Feketeviz (Săcele), apa Chirvod 
Olachorum, râul Kisyrval, „semita Olachorum“, santul boilor zis Tysgrad, 
râul Budenbach, satul Varalya (Orlat). (Lukinich, op. cit., p. 314 315). Este 
deci clar că „domeniul Amlas" nu se întindea până la marginea Ţării Ro- 
mánesti. 

39) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 32. 

40) ibidem, p. 65. 

41) Zimmermann, op. cit., III, p. 190—191, act din 10 Decembrie 1397. 

42) Zimmermann, op. cit., III, p. 577—8, din 30 Septembrie 1413. 


www.dacoromanica.ro 


203 


boieri munteni. Stăpânirea munteanà se înrădăcinează treptat si 
unificarea cu tara de peste munţi e tot mai desăvârşită. Dăjdiile 
şi prestațiile erau în Făgăraș aceleași ca în farà, adică avem uni- 
ficarea sistemului impozitelor, care sunt insirate în aceiaşi ordine 
în hrisoavele pentru Făgăraș, ca în cele din Muntenia: dijmele de 
oi, de porci, de stupi, de vin, gàletile de grâne și dijma din po- 
mete 13). Dregătorii trimişi după dăjdii erau si în Făgăraș tot 
„boieri si slugi domnești“, bircei, judecători, globnici 44), deci func- 
tionari trimişi dela centru, din ţară. Domnul specifică pentru Fă- 
gáras „dăjdiile şi slujbele, câte vor fi în tara si stăpânirea domniei 
mele“ 45), adică o singură stăpânire, cu administraţie unică. O sin- 
gură dare locală interesantă apare in Tara Făgărașului, „dijma 
oilor peste Olt“ 16), vama plătită domnului pentru trecerea oilor in 
sau din partea Ardealului stăpânit de Unguri. De asemenea e po- 
menită în tara Făgăraşului „vama de târg“, la aducerea produselor 
moşiilor la târg, la Făgăraş sau la Șercaia, care este si ea un 
târg 17. 

Se constată în Făgăraş anume fapte sociale identice cu cele 
de dincolo: şi aci satele imune se numesc ohabe si aci robia Tiga- 
nilor, care nu exista în Ardeal, este legală. Costea boier din tara 
Făgăraşului avea sub Mircea, la Viștea si, la Arpas 17 Tigani se 
cort 48), iar boierul Şerban mai târziu avea la Sinca pe Tiganii: 
Radul, Lalu, Curchea, Mujea si Costea 4%). Era o boierime română 
locală în ţara Făgărașului, cu acelaşi caracter cu boierimea mun- 
teană, cu moșii mari si Tigani robi. Boierii Ion, Borcea şi Călin 
aveau sub Mircea trei sate cu munţii ce ţineau de ele 5"), boierul 
Costea avea tot atunci singur două sate si jumătate 5!), iar fraţii 
Şerban si Aldea, trei sate cu munții si Tigani 52). Erau şi sate de 
moșneni, cum sunt Mărginenii, moșie in deválmásie a unor săteni, 
Stan sin Tatul, Ursul, Radul sin Bása si Godea 53). Aceste moşii 


43) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 65, 84, 173, 176. 
44) ibidem, p. 173, 294. 

45) ibidem, p. 173. 

46) ibidem. 
47) ibidem, p. 193. 

48) ibidem, p. 33. 

49) ibidem, p. 294, cf. si p. 193. 
50) ibidem, p. 86. 

51) ibidem, p. 112. 

52) ibidem, p. 294. 

53) ibidem, p. 173. 


www.dacoromanica.ro 


204 


mai ferite de năvălirea Turcilor au atras dorinţele boierilor munteni, 
legaţi din strămoși de cultura pământului roditor şi ei se grăbiră 
să cumpere moşii dincolo de munţi, căci tara era doar aceiași. 
Boierii Şerban şi Aldea din vremea lui Basarab Laiotă, cari cum- 
pără Sinca cu munţii dela un Budea, erau din Muntenia, căci nu- 
mele lor e neobisnsuit în Ardeal, precum si calitatea lor de jupani 54). 
Sigur că boierul Stanciul Moenescu, care cu cinci feciori stăpânește 
Voila în Făgăraș, cu drept să abată apa Oltului pentru moară, era 
de dincolo de munţi. In hrisovul lor, afară de moşiile din tara Fă- 
găraşului sunt amintite, „jumătate din Ciorus în Tara Românească 
(se face deci deosebirea), a treia parte din Mislea a treia parte din 
Plopeni, jumătate Cocorăşti şi moșia lor dela Moinești“). Aceşti 
latifundiari din secolul al XV-lea erau din județul Prahova, unde 
se află satele amintite; ei izbutiseră să descalece peste munţi, stă- 
pânind moșii pe amândouă clinele Carpaţilor. Boierimea munteaná 
căuta astfel să prindă rădăcini în Ardeal, era un fel de unificare 
socială. 

Si biserica din Făgăraş era în legătură cu cea din ţară, M&- 
năstirea catolică dela Cárta, ce tinea de stăpânirile muntene, avea 
un egumen numit de voevodul român; Vlad Dracul aşezase acolo 
pe un prelat ce-și dusese viața pe lângă scaunul domniei, pe Mihail, 
preot catolic din Târgoviște 56). Biserica ortodoxă era supusă mi 
tropoliei Ungro-Vlahiei, căci mitropolitul muntean era doar „exarh 
al plaiurilor" pentru stăpânirile de peste munți. O mânăstire orto- 
doxă era în munţii Făgărașului si în fruntea turmei cuvântătoare 
a lui Hristos se afla în vremea lui Mircea Stanciul egumenul, pro- 
prietar la Scorei 57). 

Independența Țării Româneşti. Nu trebue lăsat la o parte 
aspectul negativ al problemei suzeranității ungurești asupra Țării 
Româneşti, deoarece am avea o imagine unilaterală a ei. Mircea 
cel Bătrân şi ceilalţi domni ce recunoșteau suzeranitatea regatului 
vecin, nu se simțeau micsorati în suveranitatea lor. Recunoşteau un 
protector puternic, dar prin aceasta nu concepeau că au cedat ceva 
din puterea lor politică. Altfel nu ne-am putea închipui cum Mircea 
s'ar intitula autocrator în actele interne, ca un împărat bizantin 
Titlul acesta îi era recunoscut si în afară. Constantin Costenetchi, 


54) ibidem, p. 294. 
55) ibidem, p. 193. 
56) ibidem, p. 176. 
57) ibidem, p. 84. 


www.dacoromanica.ro 


205 


contemporan al lui Mircea, în biografia despotului sârb Stefan La- 
zarevici, îl nume.te pe domnul muntean „marele şi autocratul voevod 
Ioan Mircea“ 58). 

Cea mai bună dovadă a perfectei independente a domnilor 
noştri în această epocă este politica lor externă. In special Mircea. 
dar si alti domni mai mărunți, au căutat aliaţi si în afara Ungarici. 
Mircea a încheiat în mai multe rânduri tratate cu Polonia, despre 
care vom vorbi mai jos, în care domnul Țării Românești ia garanții 
tocmai împotriva suzeranului său din Ungaria. In Moldova, Mircea 
schimbă pe domn, ridicând în scaun pe Alexandru cel Bun, el in- 
tervine în Bulgaria cu oastea sa, în Imperiul Otoman ajută pe sul- 
tanul Musa să-şi capete domnia părintească împotriva fratelui său 
mai mare, jar după căderea lui Musa, sprijină pe alti pretendenți la 
tronul turcesc 58), 

Dar dacă unui domn român îi era îngăduit aceasta, ne între- 
băm ce mai însemna suzeranitatea ungurească, pe care el totuşi o 

„cunoştea ? Era desigur un sprijin, apoi un cadru de politică me- 
dievală, în care el se mișca destul de liber, spre a putea fi autocra- 
torul român si un factor important în politica Europei de Sud-Est. 


CAPITOLUL III. 
CUCERIREA DOBROGEI. 


Dobrogea si Dobrotici. Dobrogea este un coridor între Du- 
năre şi mare, legată prin așezările de populaţie și prin viaţa econo- 
mică și de una si de cealaltă, mai mult decât de Bulgaria, faţă de 
care este așezată, excentric și despărțită prin păduri mari, „pădurea 
nebună“ sau , marea de arbori“ din Evul Mediu. Desi această ţară 
a făcut parte din imperiul românesc al Asăneștilor, din motive na- 
turale s'a despărţit mai târziu de Imperiul Bulgar. Porturile dela 
mare erau pline de negustori greci, pomeniţi în tratatul comercial 
al lui Ivanco cu Genovezii 1), ierarhia bisericească era grecească, 
dependentă direct de scaunul episcopal dela Constantinopol, dovadă 


58) V. Jagić, Koncraurin usocodb n useros xuBoT Crepana Ja- 
8'pesuga  (Corstantin Filosoful și Viața lui Stefan Lazarevici) în D'2acuuK 


Yuenor nnvxecrna XLII, 1875, p. 269. 
59) Pentru toate aceste chestiuni, vezi mai jos. 


1) Vezi mai sus, p. 108. 


www.dacoromanica.ro 


206 


cazul lui Iachint dela Vicina, transferat în scaunul episcopal dela 
Argeş. Mai directe si mai ușoare erau legăturile pe mare cu Bizan- 
tul, cát si ale păstorilor prin balta Dunării cu Muntenia, decât cele 
de peste pădure cu Bulgaria. Deaceia s'a format aci un stat separat. 

La 1346 cronica bizantină pomenește întâia oară pe stăpânito- 
rul dela Cavarna, Balica, ce trimite o mie de ostaşi în ajutorul 
împărătesei regente Ana a Bizanțului, ca să lupte cu rivalii ei. In 
fruntea acelor ostași se aflau doi frati: Dobrotici si Theodor ?). 
Piatra de pe mormântul lui Theodor, găsită lângă Balcic, arată că 
ei erau fraţii mai mici ai lui Balica 3). Numele lui Balica este tur- 
cesc, probabil cuman, Theodor e grecesc, iar Dobrotici este slav, 
dar sub forma Dobrotă e foarte răspândit si la Români 4), asa cá 
numele celor trei frati nu ne poate spune nimic despre origina lor 
etnică. 

Cariera lui Dobrotici îl înfățișează ca un aventurier indrásnet 
şi norocos. La început luptă pentru împărăteasa dela Bizanţ, cuce- 
reste mai multe castele și primește in dar ca soţie pe fiica unui 
înalt demnitar bizantin Apokaukes 5). Apoi sufere însă o infràn- 
gere la atacul cetăţii Selimbria si cu oștenii rămași în viată se duce 
la Bizanţ, unde este bine primit de familia imperială £). Nerecunos- 
cător si neastâmpărat, se apucă si pune mâna pe cetatea Midia, la 
Marea Neagră, de unde cu o bandă de pirați pradă pe negustori si 
pe moșieri. Insusi împăratul pornește cu flota împotriva lui și-l si- 
lește să se predea. Dar această întâmplare nu-i micşorează vaza, e 
iertat de împărat si rămâne la Bizanţ până la moartea lui Baiica 
dela Cavarna, fratele său. Pe la 1354 îl găsim pe Dobrotici stăpân al 
ţării pe care o avusese fratele sáu. La început, Dobrotici a încercat 
să se întindă spre sud, cucereşte Varna și cetăţile până la Mesem- 
bria, apoi se îndreaptă spre Nord, cuprinzând ţara: până la gurile 


2) I. Cantacuzenus, ed. Bonn, IT, p. 584, sub 1384. 

3) O. Márculescu, Balica si Dobrotici, p. 10. 

4) P. Mutavcief, Dobrotitza et la Dobrodja, in Revue des études slaves, 
1927, p. 27—41 afirmă cá numele trebue citit Dobrotiţa. In cercetările mele 
în arhivele Raguzei am aflat la anul 1374 pe un Crancho Dobretich, şi pe jupan 
Dragchi Dobretich (Arhive Ragusa, Lettere di Levante, II, f. 84 și 109 N.), 
ceiace arată cá in onomastica vremii, forma cu ici e cea obișnuită. Cf. si N. 
Iorga Dobrotitch (Dobrotic, Dobrotici), in Revue Historique du sud est eu- 
ropéen, V, 1928, p. 133 136 si P. Mutavcief, Encore sur Dobrotica, extras din 
Annuaire de l'Université de Sofia, XXVII, 1931, 11 p. 

5) I. Cantacuzenus, II, p. 585. 

6) ibidem. 


www.dacoromanica.ro 


207 


Dunării, ţară care va purta numele său, Dobrogea. Interesant e fap- 
tul că tocmai atunci, la 1359, când Dobrotici cucereşte Dobrogea de 
Nord, episcopul dela Vicina, Iachint, e silit să se mute dela scau- 
nul său, aşezat lângă gurile Dunării, în Tara Românească. La 1366 
se constată că şi cetatea Chilia era în stăpânirea lui Dobrotici. To- 
tuşi, în nici un moment Dobrotici n'a stăpânit şi Silistra, care ră- 
mase a ţarului dela Târnova. 

Faptul cel mai remarcabil al istoriei fundatorului statului do- 
brogean a fost prinderea împăratului bizantin loan V Paleolog şi 
războiul cu vestitul Conte Verde. Impăratul se întorcea dintr'o că- 
lătorie în Ungaria, la curtea regelui Ludovic cel Mare, dela care 
ceruse ajutor împotriva Turcilor, dar la întoarcere fu arestat la 
Varna din porunca lui Dobrotici 7). Atunci se ridică Amedeu conte 
de Savoia, poreclit Contele Verde, care era nepotul împărătesei Ana, 
din neamul de Savoia. El vine pe mare şi asediază Varna, dar înso- 
titorul lui, Anton Visconti cavaler din Milano e prins de Dobrotici 
şi închis în cetatea Chiliei 8). In cele din urmă Dobrotici se vede 
silit să libereze pe împărat şi contele cruciat ridică asediul Varnei. 
Este sigur că prinderea împăratului se făcuse în înţelegere cu ţarul 
Alexandru dela Târnova. Totuşi o împăcare s'a produs între Bizan- 
tini şi Dobrotici în scurt timp; fiica lui Dobrotici a luat în căsă- 
torie pe Mihail Paleolog, fiul împăratului bizantin şi cu acest prilej 
stăpânitorul Dobrogei a luat titlul de despot, ca membru al fami- 
liei imperiale. De observat că toţi istoricii cari s'au ocupat cu viaţa 
lui Dobrotici pun această căsătorie înainte de prinderea împăratului 
la Varna şi anume în timpul când Dobrotici stetea la Constantino- 
pol, ceiace nu este cu putință, căci Mihai Faleolog era al patrulea 
fiu al împăratului Ioan V si s'a nàáscut după 1351, iar Dobrotici a 
părăsit capitala imperiului la 13542). La 1376 Dobrotici intervenea 
la Veneţia pentru ginerele său, ca să fie ajutat cu flota să se în- 
scăuneze pe tronul dela Trebizonda, dar aceste nădejdi nu se îm- 
pliniră. Acest fapt arată însă că legăturile internaţionale ale lui 
Dobrotici erau destul de importante: avea legături comerciale și po- 
litice cu Veneţia şi cu Genova, era prieten şi cu Vladislav vodă al 


7T) Expunerea acestor împrejurări la O Halecki, Un empereur de By- 
zance à Rome, Verşovia, 1930, p. 147—148 este plină de confuzii. 

8) Cronica lui Amedeu la Bollati di Saint Pierre, Spedizione di Ama- 
deo VI, recenzie de N. Iorga, în Convorbiri Literare, 1901, p. 576 7. 

9) Averchie Papadopol, Versuch einer Genealogie der Palaiologen, Spe- 
yer, 1938, p. 57. 


www.dacoromanica.ro 


208 


Țării Româneşti, căci a garantat împreună cu dânsul faţă de Ludo- 
vic al Ungariei pentru liberarea lui Stratimir dela Vidin. Dar cu 
Genova a purtat mai multe războaie între 1374 şi 1387 (nu cred că 
a fost un război continuu între aceste date), probabil din pricina 
prădării negustorilor bogaţi ce veneau la Dunăre si la Marea Neagră. 

Ultima știre ce o avem despre Dobrotici este din 15 Februarie 
1385, după care probabil a murit curând 10). 

Dobrotici crease statul dobrogean pornind dela nucleul stăpâ- 
nit odinioară de Balica; el întemeiase un stat cu fațadă maritimă, 
îndreptat prin politica sa spre Bizanţ, şi Italia, cu puţine legături 
spre sud, unde nu atinsese Silistra. Despre vreo rudenie cu domnii 
munteni nu avem nici o dovadă şi e sigur că nici n'a avut. 

Fiul şi urmașul lui a fost Ivanco, cel ce încheie tratatul amin- 
tit mai sus cu Genova la 27 Mai 1387. Ivanco se intitula „fiul mag- 
nificului senior de fericită memorie Dobrotici“. De curând s'au 
descoperit monete de aramă ale lui, foarte simple și anume la Rus- 
ciuc, Silistra și în diferite oraşe din Dobrogea. Inscripţia lor sună: 
[Nóuicua 100] AeGnórov lw [avvou rou] T (ounporírZal (Moneta lui 
Ioan despotul, fiul lui Dobrotici!!). Din descoperirea aceasta. 
se pot trage concluzii interesante: Ivanco stăpânea un teri- 
toriu relativ important, ca să-și poată îngădui baterea de monetă 
proprie. El mostenise titlul de despot al tatălui său si e de observat 
că legenda monetelor lui este în limba greacă, nu în slavoneste. 
Greaca era limba oficială a despotatului dobrogean, caracterul bul- 
gar admis de unii istorici e înlăturat prin această dovadă. 

După Ivanco apare stăpânitor al Dobrogei Mircea cel Bătrân. 

Când au luat Românii întâia oară Dobrogea? Dobrogea, fe- 
reastra României spre mare, este întâia oară sub sceptru románesc 
în vremea lui Mircea. Imprejurările în care această provincie trece 
sub stăpânirea domnului dela Argeş nu sunt prea bine cunoscute 
până acum şi de aceia părerile istoricilor diferă asupra acestui fapt. 


10) Pentru Dobrotici: C. Moisil, Despotatul lui Dobrotici, Convorbiri 
Literare, XL, 1906, p. 680—692, tradus în bulgăreşte în revista Mnuarno, 
Sofia II, p. 140—149, idem, Dobrotici $i Mircea cel Bătrân, în volumul 
Dobrogea, 50 de ani de stăpânire românească, Bucureşti, 1928, p. 305 314, 
Dellaville Le Roulx, La France en Orient, I, p. 152—156, P. Mutafciev, op. cit., 
O. Mărculescu, Balica si Dobrotici, Cernăuţi, 1937, N. Iorga, Veneţia la Marea 
Neagră, I. Dobrotici, Acad. Rom. memor. sec. ist, XXXVI, 1914. 

11) T. Gerasimov, MoneTa na XecnoTb liganko (Monetele despotului 


Ivanco) în Vlăgecrua Ha Obnrapcku Apxe uJormuseckm lLiu.TuTyTb, XIII, 
1939 (apàrut in 1941), p. 288—296. 


www.dacoromanica.ro 


209 


Hasdeu, care în realitate cunoştea aşa de puţin istoria Peninsulei 
Balcanice, era convins că Radu vodă, poate chiar Vladislav, cuprin- 
sese tara de dincolo de Dunăre 12). D. Onciul afirma cá în lupta 
lui Dan vodă cu Sisman, în care cel dintâi a fost ucis, a fost cuce- 
rită Dobrogea si Silistra !3. Iorga credea că Mircea ar fi moştenit 
Dobrogea dela Ivanco, cu care s'ar fi înrudit 11). Părerea lui Hasdeu 
era întemeiată pe un hrisov în care e pomenită stăpânirea Dobro- 
gei şi pe care învățatul filolog îl credea emanat din cancelaria lui 
Radu I, când în realitate este al lui Mihai fiul lui Mircea 15). Părerea 
că Dobrogea ar fi fost moştenită nu se sprijină pe nici un isvor 
istoric, am arătat că doamna Calinichia nu era grecoaică, cu atât 
mai puţin dobrogeană. Este apoi cu neputinţă ca Dan să fi cucerit 
Dobrogea; dacă domnul român a fost ucis de țarul bulgar (nu ştim 
dacă a fost vreo luptă), e o indicație cá nu el a fost învingător. 

La 1387 după moartea lui Dobrotici, pe când domnea Mircea 
în Tara Românească, în Dobrogea era Ivanco, care încheie atunci 
tratatul, cu Genova. La 1388 Ivanco stăpânea întreaga Dobroge, ca 
şi tatăl său, cum spune lămurit cronica turcească: „Ivanco, qui 
Varnae cum regione finitima Dobritze vocata regulus erat“. (Ivanco, 
care era regisorul Varnei si a regiunei vecine numite Dobrogea), 
iar Silistra era a lui Şişman ţarul dela Târnova 16). In schimb, dacă 
examinăm, cum am făcut mai sus, hrisoavele lui Mircea, se vede 
că până la 1389 regiune de peste Dunăre nu apare în titlul acestui 
domn român, căci hrisovul în care dă porunci cârmuitorilor Dris- 
torului, nu este, cum greşit s'a crezut, din 1387, ci e posterior anu- 
lui 1403. Rămâne deci stabilit că Mircea n'a stăpânit Dobrogea 
înainte de 1388—89 si trebue să căutăm împrejurările politice care 


12) Hasdeu, Histoire critique des Roumains, p. 103. 

13) D. Onciul, Curs de Istoria Románilor (litografiat) Perioada lui Mir- 
cea, Bucuresti, 1900, p. 121. 

14) N. Iorga, Istoria Românilor, III, p. 292, autorul credea cá lvanco 
trăia la 1395, pentrucă la acea dată, se copia din nou tratatul sáu de comerț, 
ceiace nu e o dovadă, cf. Iorga, Chilia şi Cetatea Albă, București. 1899. p. 
62—64. De amintit și D. N. Jotta, Mircea vodă cel Mare, Bucureşti, 1889, care 
spune că Mircea a luat Dobrogea neocupată încă de Turci, la 1389, după lupta 
dela Cossovo. 

15) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 119 126, hrisovul e al lui Mihai din 
Iulie 1419, iar numele lui Radu, care este Radu Prasnaglava, a fost adaus 
posterior. 

16) Leunclavius, Historiae Musulmanae turcorum de monumentis îpso- 
rum ex scriptae libri XVIII, Frankfurt, 1591, col. 265 şi 215, 268, 213. 


14 


www.dacoromanica.ro 


210 


au îngăduit atunci trecerea Dobrogei și a Silistrei între stăpâni- 
rile sale. 

Cucerirea Dobrogei şi Silistrei. Cronicele turcești 17) povestesc 
că în urma, înfrângerii Turcilor la Pločnik (1387) în fata ostirilor 
sárbesti şi bosniace, sultanul Murad poruncise lui Sisman dela Târ- 
nova și lui Ivanco fiul lui Dobrotici să-i vie în ajutor, căci de mai 
înainte se declaraseră supuși ai Turcilor. Ei însă nu vor, căci se 
legaseră în taină de Sârbi (Sisman era ginerele lui Lazăr) si nu 
se înfăţişează cu oștile la chemarea sultanului. Atunci în anul 1388 
sultanul porunci marelui vizir Ali pasa fiul lui Hairedim, să pe- 
depsească pe cei doi suverani creştini necredincioşi. Cronica poves- 
teste cum Bulgaria se deschide atunci în fata oștilor turceşti ca un 
ținut neînchipuit de bogat cu 30 de cetăţi, dintre cari cea mai 
însemnată era Silistra.. Oastea marelui vizir trecu dela Adrianopol 
prin pasurile răsăritene ale Balcanilor, pe la Aitos, supuse întâi 
Provadia si regiunea Sumla, despártind astfel pe Sisman de 
Ivanco 18). După aceia, oastea turcească porni împotriva celui din 
urmă, „regişorul Dobrogei“ (Dobritzensis regulus et haeres), care 
conform pactelor încheiate fusese dator să dea ajutor sultanului, 
dar nu o făcuse. Ivanco stăpânea în apropiere un oraș întărit numit 
Varna si doi creştini din oras se infátisá vizirului, oferindu-i să-i 
predea orașul; ei arată Turcilor slăbiciunea întăriturilor, totuși 
atacul dá gres si Otomanii sunt respinşi. Atunci Turcii se îndreaptă 
împotriva lui Sisman, care se refugiase la Nicopole. Țarul bulgar 
înspăimântat de primejdia care-l amenința, se duce la Iamboli, în- 
fățişându-se personal sultanului Murat, cerându-i iertare si oferin- 
du-i cetatea Silistra. „Oraşul acesta, zice Şişman, întrece toate cele- 
lalte târguri si cetăţi ale mele, atât prin mărimea sa, cât si prin 
splendoarea clădirilor, mulțimea locuitorilor, precum si prin întări- 
turi“ 19). Bucuros, sultanul primește și trimite pe Ali pașa marele 
vizir să ia în primire Silistra, dar când Turcii se arátará în fata 
cetăţii, ei constată cu mirare cá Sigman se răsgândise si refuză să 
deschidă porțile. Războiul reîncepe si Silistra este luată cu asalt, 
apoi încredinţată lui Iacşi bei cu o garnizoană, după aceia căzură 


17) ibidem, col. 265—276. Leunclavius traduce două manuscrise de cro- 
nici turceşti cu ştiri contemporane. Pentru valoarea lor istorică de mare pre- 
cizie, P. Wittek, Zum Quellenproblem der ăltesten osmanischen Chroniken, 
in Mitteilungen zur osmanischen Geschichte, I, 1921, p. 140—142. 

18) ibidem, p. 270. 

19) Leunclavius, loc cit., col. 273. 


www.dacoromanica.ro 


211 
şi Târnova si la urmă Sistovul. Populaţia din capitală adusese 
cheile porţilor marelui vizir. Aci se aşează un episod destul de in- 
teresant povestit de croniea turcească: „După ce a fost luat Sisto- 
vul, vizirul a pornit mai departe cu oastea sa împotriva acelor ce- 
táti şi castele, pe cari mai înainte Valahii transalpini le ocupaseră, 
trecând Dunărea în Bulgaria. Fără greutate le-a reluat pe toate, 
iar garnizoanele au fost luate în capitivitate“ 2). Intre cetăţile su- 
puse e pomenită si Hârşova (,Jurcova“ pe Dunăre). Numai Nico- 
polea mai rezista si Sigman se adăpostise acolo, dar fiind asediat 
de Turci, e silit să se predea, căzând la picioarele vizirului cu soția 
şi copii. Turcii socotindu-l nepriraejdios după înfrângerea suferită, 
îl iartă, îi redau scaunul dela Târnova, lăsându-l să domnească mai 
departe ca un supus al lor. Cu aceasta se termină povestirea cro- 
nicilor turceşti despre campania din Bulgaria din 138821). O po- 
vestire din isvor bulgar, dar târzie şi nesigură ca origine, spune 
despre aceiaşi campanie că sultanul Murat s'a războit cu oaste 
mare, atât cu Sigman, cât si cu Vlahii. Vlahii sunt cei ce bat pe 
Turci şi-i aruncă în Dunăre, mântuind astfel deocamdată pe Bul- 
gari, până în vremea sultanului Baiazid 22). O altă versiune a ace- 
leiasi povestiri, aminteşte participarea lui Mircea in Bulgaria cu 
oştile lui la luptele cu Turcii în Bulgaria, dar aci Şişman e arătat 
ca aliat al Turcilor 2). 

Dacă ne menţinem la povestirea cronicilor turceşti, singura 
contemporană, constatăm că ea este incompletă. Din faptele ce ur- 
mează în aceste cronici rezultă că mai târziu, la 1393 Turcii sub 
sultanul Baiazid au atacat din Silistra, pe care deci o pierduseră 


20) ibidem, col. 276. 

21) ibidem, col. 276 277. O povestire deosebită la Seadeddin, Chronica 
dell'origini e progressi della casa Ottomana, trad. Bratuti, Viena, 1647, p. 
113 140, care are mai puțină valoare istorică pentru acea vreme. Cf. pentru 
aceste evenimente, C. Jirecek, Geschichte der Bulgaren, p. 341—2, P. Nikov, 
Typckoro saBnaxbsBarie ga Bbnrapin (Cucerirea Bulgariei de Turci) în 
MaBecT»3 Ha HcTopuueckoro goyxecTBo VII—VIII, 1928, p. 66—67. P. 
Mutafciev, CupuGara Ha cp'BAHO-BeKOBHHA ]lpbcTbpb (Consideraţii asupra 
Silistrei în Evul Mediu) în C6opBnrb Cunucrpa I^ llo6poxxa. Sofia, 1922, 
p. 183 187. Cf. gi Gibbons, op. cit., p. 171—172. 

22) Paisie Ieromonahul, [Icropig cnaBbHo-Óonrap.kaia (Istoria sla- 
vo-bulgară), ed. I. Ivanov, Sofiă, 1914, p. 37. 

23) Cronica bulgară dela mân. Zografi, ed. I. Ivanov, b'&nrapckm cTa- 
prse »a» Makelouis (Antichitáti bulgare în Macedonia), ed. Sofia, 1931, 
p. 171. 


www.dacoromanica.ro 


212 


între timp, în împrejurări despre care cronica tace 21). De asemenea 
e curios că în cronicile turcești nu aflăm nimic despre soarta ce- 
luilalt adversar al lui Ali bei, despotul Ivanco. Pe când despre 
Şişman se dau ştiri precise, Ivanco dispare cu totul si nu mai aflăm 
nimic despre soarta, lui. 

Tinánd seama însă de naraţiunea cronicilor turceşti si de fap- 
tul că imediat după aceste evenimente Dobrogea şi Silistra încep 
să se ivească în stăpânirea lui Mircea, e uşor să explicăm cum s'au 
petrecut lucrurile. Expediția marelui vizir din 1388 a fost îndrep- 
tată împotriva lui Sisman si a lui Ivanco din Dobrogea; atât Do- 
brogea, afară de Varna, cât si Silistra au fost cucerite de Turci. 
Ivanco dispare în aceste împrejurări, e probabil să fi pierit în luptă. 
Cronica spune precis că oastea lui Mircea a intervenit, a trecut 
Dunărea şi a ocupat mai multe cetăţi, dar în cele din urmă Turcii au 
alungat garnizoanele românești. Intrucât însă, după mărturia cro- 
nicilor turceşti, Silistra a fost apoi pierdută de Turci, nu rămâne 
decât o singură explicaţie care e conformă cu povestirea cronicelor 
bulgare: Mircea a cucerit Dobrogea dela Turci, începând din 1388, 
apoi deplin în anul următor. Indată ce a văzut că Sisman si Ivanco 
nu pot rezista, a trimis oștile româneşti peste Dunăre. Ivanco fiind 
ucis sau prins de Turci, Românii au ocupat Dobrogea; la început 
respinși, ei se vor fi menţinut pe alocurea, iar după plecarea oștirii 
marelui vizir, când au rămas numai garnizoane turceşti locale, Ro- 
mânii s'au întins peste toată Dobrogea şi au luat şi Silistra, cetatea 
unde se asezase Iacsi bey. De aceia constatăm că cu începere din 
anul următor, 1389, Mircea este stăpânitor al ţării lui Dobrotici, 
fără Varna, pentrucă pe aceasta nu o luaseră Turcii, dar cu Silistra, 
cetatea pe care o dăruise Sisman sultanului. E uşor de explicat de 
ce a intervenit Mircea peste Dunăre; nu e nevoe să recurgem la cine 
ştie ce combinații 'genealogice, care ar fi justificat stăpânirea, ţării 
lui Dobrotici de către domnul dela Argeş. Când acesta a văzut că- 
zând pe Ivanco si a simţit că Turcii se așează la Dunăre până în 
fata cetăţii Brăilei, amenințând negoful pe fluviu, care constituia 
bogăţia ţării, a fost o chestie vitală pentru el să intervie şi să ocupe 
aceste locuri dela mare şi Dunăre, pierdute de creștini. Luarea Do- 
brogei dela Turci a însemnat deci un capitol din lupta pentru 
crestinátate a lui Mircea; în ceasul primejdiei a intervenit real si a 
pus stăpânire pe cetățile de importanță esenţială dela cotul Du- 
nării. Mircea era un realist, el n'a trimis oștile lui să lupte zadarnic 


24) Vezi mai jos p. 238. 


www.dacoromanica.ro 


213 


departe de ţară si vom vedea cá la Cossovo el n'a participat, dar 
s'a mărginit să ocupe punctele de sprijin din vecinătatea ţării sale. 

Consideraţii asupra Dobrogei în vremea lui Mircea. Pentru 
Mircea Dobrogea era o pavăză a comerțului dunărean al Țării Ro- 
mánesti. Provincia transdanubianá era, ca să zicem aşa, familiară 
Românilor din Muntenia prin multiplele legături ce o uneau cu ţara. 
Păstorii ce veneau la bălțile Dunării, amintiţi documentar în vre- 
mea lui Mircea, treceau de pe atunci pe malul celălalt, căci nevoile 
economice sunt un fapt permanent. Comerţul vechi al Dobrogei era 
în legătură cu bogăţia oilor şi a peştelui; există o viaţă economică 
locală în legătură cu Dunărea, întemeiată pe păstorit şi pe pescuit, 
deosebită de viaţa comercială a mării. 

Comerţul Dobrogei era în legătură cu Moldova si cu Tara Ro- 
mânească, cum arată marele număr de tezaure monetare cu monete 
de-ale lui Mircea şi de-ale lui Petru Musatin aflate la Silistra, la 
Nicoliţel lângă Isaccea, la Eni Sala (jud. Constanţa), la Ecrene -5). 
Mircea a aflat în Dobrogea o viaţă locală, pe care a păstrat-o ne- 
ştirbită, dovadă păstrarea sub domnia lui a funcţionarilor din Si- 
listra cu titlul balcanic de chefalia 39). 

O serie ‘de cetăți de piatră apărau Dobrogea: cea centrală cu 
ziduri mari la Eni-Sala lângă lacul Babadag 27), dar mai ales cele 
ce străjuiau țărmul mării, Caliacra, care fusese capitala lui Do- 
brotici 25) era o cetate clădită pe un cap ce înaintează in Marea 
Neagră. Ea are două incinte ce taie intrarea pe cap dela uscat, fie- 
care cu câte o poartă, flancată cu câte două turnuri. Se vede că 
zidul interior este mai vechi, de piatră cenusie bine tăiată: turnu! 
dela dreapta este cel mai mare al cetăţii. Aceasta a fost cetatea lui 
Dobrotici. Zidul exterior, la vreo sută de metri de distanță de cel 
interior, e cládit în altă epocă, din piatră roscatá, în blocuri mai 
mici şi este probabil de origine turcească. E sigur că Turcii au 
păstrat cetatea veche a lui Dobrotici, de oarece se pomeneşte la 
1444 luarea ei cu asalt de către Unguri, ce mergeau să se bată cu 
Turcii la Varna. „Caliacra, pe malul Mării Negre, în ţara lui Do- 


25) Cf. C. Moisil, Numismatica Dobrogei, în Arhivele Dobrogei, I, 1916 
p. 151 152 și O. Mărculescu, Balica şi Dobrotici, p. 31. 

26) Pentru sensul acestei funcțiuni, vezi mai sus, p. 121. 

27) S. Lambrino, Sápaturi arheologice în ţinutul Dunărea de Jos, în 
Revista Istoricá Română, IX, 1939, p. 498—502. 

28) Schiltberger, Reisebuch, ed. Langmantel, p. 52. Descrierea după obs r- 
vatii proprii. 


www.dacoromanica.ro 


214 


brotici“, zice cronicarul bizantin 2). Boierii lui Mircea se grăbiră 
să cuprindă moșii în Dobrogea. Intr'un contract din 1412, încheiat în 
vremea stăpânii marelui domn, privitor la o vânzare de cai, de grâu 
şi vin, produsele ţării, vândute în „iperperi“, e amintit „satul lui 
Baldovin logofătul“, cunoscutul boer al lui Mircea. Satul era lângă 
Caliacra, căci între martori este „Constantin de Caliacra“, alături de 
Teodor grămăticul, Gruie Orbul, popa Radomir, Dragotă. Vânzător 
e protopopul Hariton. Actul e în grecește, limba oficială a Dobrogei 
în acea vreme, dovadă și legenda grecească a monetelor lui Ivanco 
despotul şi pomenirea negustorilor greci în tratatul lui cu Geno- 
vezii 30). 

Despre situaţia Dobrogei medievale sunt două observații de 
făcut. Vechile cetăţi ale Grecilor din Nordul Dobrogei, Istros, Tomi, 
etc. în legătură cu comerţul de grâu si peste din Dacia si din sudul 
Basarabiei, decad în Evul-Mediu cu aşezarea popoarelor barbare în 
Bugeac și în schimb se ridică mai mult sudul Dobrogei. Centrul poli- 
tic şi comercial al provinciei era în Evul-Mediu regiunea Silistra- 
Cavarna-Caliacra. Pe de altă parte e de observat că orașele antice 
erau așezate pe maluri joase, pe lacuri sau pe locurile unde malul 
se cobora. In Evul-Mediu, epocă turburată de tot felul de primejăii, 
cetățile erau dimpotrivă pe mari înălţimi, ca să domine marea din 
depărtare şi să nu poată fi atacate de pirați. Astfel era Caliacra, si 
cetatea cu incintă imensă medievală de pe ínáltimele dela Sud de 
Ecrene, căci consideraţiile militare treceau înaintea celor co- 
merciale. 

Despre populaţia Dobrogei în vremea lui Mircea, în lipsă de 
isvoare, nu putem spune multe; existența păstorilor români la 
baltă 31) e o dovadă că nici atunci n'a lipsit o pătură românească 
de populaţie în Dobrogea. E adevărat că tratatul de comerţ al lui 
Ivanco cu Genovezii pomeneşte într'un articol de procesele pe care 
le-ar putea avea Italienii în ţara sa cu „Greci şi Bulgari sau alţii“ 
(de observat că si în acest caz Grecii sunt puşi înaintea Bulgarilor) , 
dar aci e vorba de negustori si de orăşeni, cu cari puteau avea con- 
flicte Genovezii, nu de agricultori şi păstori. S'a atras cu dreptate 
atenţia asupra pasajului din geografia arabă a lui Abufelda, scrisă 
pe la 1300, deci încă înainte de Dobrotici, în care se spune că 


29) Chalkokondyl, ed. Darkó, II, p. 98. 

30) S. Lambros in Néoç '"EAAwvonv5vov, IV, 1907, p. 380—381, act din 
28 Mart. 1412, intr'o greceascá barbará; originalul in biblioteca din Bassel. 

31) Vezi mai sus, p. 63. 


www.dacoromanica.ro 


215 


Isaccea se află în „ţara Vlahilor“ (Ac Ulac) ceiace nu poate avea 
alt sens decât că acolo se afla o populaţie românească 32). Se stie 
că vreo 25 de ani după moartea lui Mircea are loc marea luptă dela 
Varna (1444), în care creştinii fură învinşi de sultanul Murad II. 
Fugarii unguri şi poloni scápati dela măcel o apucară spre Dunăre, 
străbătând Dobrogea sudică şi ieşind la Târgul de Floci, numai 
gratie călăuzelor, Valahi, care cunoşteau drumurile 33). E clar deci 
că măcar o parte importanţă a populației Dobrogei în acea vreme 
era românească. 


CAPITOLUL IV. 
MIRCEA CEL BĂTRÂN SI LUPTA DELA COSSOVO. 


Problema participării Românilor la lupta dela Cossovo. In 
timpul când Mircea își consolida domnia în primii ani dela urcarea 
în scaun, are loc departe în sudul Serbiei, la marginea Macedoniei, 
drama dela Cossovo, la 15 Iunie 1389. Cneazul Lazăr stăpân peste 
o parte a Serbiei este învins de oștile otomane, deși însuși sultanul 
Murad cade ucis în luptă. Lazăr e prins şi ucis la rândul său din 
porunca noului stăpânitor al Otomanilor, Baiazid, cel ce în scurta 
domnie dobândi porecla de Ilderim. O aureolă de legendă înconjură 
această mare luptă din câmpia dintre munţii Serbiei, baladele 
eroice sárbesti din ciclul zis dela Cossovo au cântat eroismul lui 
Milos Cobilici, cel care şi-a împlântat pumnalul în inima padisahu- 
lui și au plâns pe luptătorii creștini căzuţi în luptă pentru cre- 
dinta lor. 

Panegiricul cneazului Lazăr scrie: „Ai noştri erau pe lângă 
ei (Turcii) ca un pârâu pe lângă o mare“. Iar cneazul a spus atunci 
către ai săi: „Să mergem fraţilor si fiilor, să slujim datoriei morții, 
să vărsăm sângele nostru să rescumpărăm viaţa noastră muritoare... 
Si aşa de mult sânge s'a vărsat, încât şi urma cailor se cunoştea 
întipărită cu sânge, până departe pe drumuri“ 1). 

Privită în perspectiva istoriei lupta dela Cossovo 2), trebue 


32) O. Mărculescu, op. cit., p. 13. 

33) Dlugosz, Historiae polonicae libri XIII, Leipzig, 1713, II, col. 809-810. 
Cf. P. P. Panaitescu, Origina populatiei în Dobrogea Nouă, Bucureşti, 1940. 

1) rnacug XXI, 1867, p. 162—163. ~ 

2) Lucrarea cea mai completă asupra luptei dela Cossovo, cu analiza 
și extrase din toate isvoarele, I. Braun, Kossovo, Die Schlacht auf den Amsel- 
felde, Leipzig, 1937, cf. F. Radki, Boj na Kossovu (Lupta dela Cossovo), în 
Rad Jugoslovenske Akademije, XCVII (XXVI), Zagreb, 1889, p. 1—89, I. Ru- 
varat, O Knesy Jlasapy (Despre cneazul Lazăr). Novi Sad, 1887, p. 220—335, 


www.dacoromanica.ro 


216 


s'o recunoaștem, n'a avut însă importanţa, pe care i-a dat-o le- 
genda. Serbia a continuat să existe ca stat autonom, sub fiul lui 
Lazăr, Stefan, care a fost chiar mai puternic si cu țară mai mare 
decât tatăl său. Lupta nu a fost o mare luptă creștină ca la Nico- 
pole, ci privea exclusiv Serbia si chiar numai o parte a ei, căci nu 
toti enejii au sărit în ajutorul lui Lazăr. 

Fost-a Mircea părtaş la această luptă personal cu toată oștirea 
lui sau măcar printrun contingent trimis în ajutorul cneazului 
Lazăr? Aproape toată istoriografia noastră admite participarea 
oștilor românești la lupta pentru creștinătate dela Cossovo. Xenopol 
scria odinioară: „Amurat revine grabnic in Europa si bate încă 
odată şi mai cumplit pe Bulgari uniți cu Bosniacii, Sârbii, Ungurii 
şi Românii, acești din urmă conduși de Mircea în marea bătălie dela 
Cossova, 1389, în care însuși ţarul (sic) Serbiei, Lazăr, rămâne mort 
pe câmpul de luptă. Deși bătut în această primă intálnire a lui cu 
Turcii, Mircea era hotărât să nu părăsească duelul încins între el și 
urgia turcească“ 3). Fără a admite participarea lui Mircea în per- 
soană, istoricii nostri mai noi socotesc totuși și azi un fapt dovedit 
trimiterea unor oștiri românești la Cossovo 4). 

Inainte de a analiza isvoarele istorice, trebue să considerăm 
împrejurările politice de atunci, pentru a vedea dacă o participare 
românească la această bătălie a fost cu putinţă. Mircea tocmai pu- 
sese stăpânire pe feudele ardelene, fără luptă, e drept, dar se putea 
aștepta la răzbunarea lui Sigismund. Apoi chiar în anul când s'a 
dat lupta dela Cossovo, el a cucerit Dobrogea și Silistra; pentru el 
primejdia turcească la Dunărea de Jos era mult mai importantă 
ca cea din Serbia de Sud. Mircea era deci prins într'o serie de ini- 
tiative politice si militare. Pe de altă parte, Lazăr se afla în mare 
dușmănie cu Sigismund al Ungariei, pentrucă ajutase pe răsculații 
din Croaţia. Sigismund trimite o expediţie de pedeapsă împotriva 
lui în anul 1389, patru luni înainte de Cossovo, în frunte cu banul 


A. Olesnicki, Turski izvori o Itossovskom boju (Isvoarele turcești despre lupta 
dela Cossovo), în pPuacHHk CKONCKOr Hayanou JpyxxcrBa, XIV, p. 59 98 
si idem, Kad je ubijen car Murad? (Când a fost ucis ţarul Murat?), in Ju 
goslovenski istoricki Casopis, IV, 1937, p. 86 94. 

3) A. D. Xenopol, Istoria Românilor, ed. III, p. 77, 

4) D. Onciul, „Mircea cel Băirân, p. 15, I. Minea, Politica lui Sigismund, 
p. 13 14, C. C. Giurescu, Istoria Românilor, I, ed. IV, p. 466, afară de N. Iorga, 
Istoria Românilor, III, p. 88 89, care se indoeste că au fost Români la Cos4 
Sovo, de oarece Mircea ar fi fost mai de grabă de partea Turcilor, căci ar fi 
dobândit Dobrogea cu sprijinul lui Baiazid. 


www.dacoromanica.ro 

























































































































































































). 


Sultanul Baiazid (cupă D. Cantemir 


www.dacoromanica.ro 


219 


Nicolae de Gara 5). Horvathy, şeful nobililor răsculați împotriva lui 
Sigismund, se adăpostise în Serbia si cu ostenii lui a luptat la 
Cossovo alături de Lazăr. A ajuta pe Lazăr însemna a provoca pe 
Sigismund, suzeranul "Țării Românești, ceiace credem că Mircea s'a 
ferit să facă. De observat că în ceasul primejdiei, nici Sisman gi- 
nerele lui Lazăr, proaspăt supus al Turcilor, nu l-a ajutat si cu 
atât mai puţin Stratimir dela Vidin, care era dușmanul lui Sisman, 
ca si al lui Lazăr. Să nu uităm că Stratimir era ruda lui Mircea. 
Si atunci se pune întrebarea: pe unde a putut trimite Mircea oaste 
românească în Serbia de Sud? Am arătat că Tara Românească nu 
avea pe atunci graniță comună cu Serbia la Dunăre; oastea româ- 
nească trebuia să treacă sau prin faratul lui Stratimir, care era 
duşmanul lui Lazăr si mar fi îngăduit aceasta, sau prin Ungaria si 
peste Dunăre, adică iarăși printr'o țară indusmànità cu Lazăr. 
Mai mult decât atâta: pe vremea aceia orașul Niș era în mâinile 
Turcilor si calea era tăiată vre-unei oști care ar fi venit dinspre 
Nord-Vestul Serbiei 6). 

Isvoarele despre lupta dela Cossovo. Fireşte că în ultima 
instanță au cuvântul asupra participării Românilor isvoarele isto- 
rice contemporane. Isvoarele despre bătălia dela Cossovo sunt nu- 
meroase şi de provenienţă diversă. Ne vom adresa întâi celor sâr- 
besti, care, se înțelege, au mai multă autoritate în cauză: „Letopi- 
setele vechi“, cum le numeşte editorul lor, L. Stoianovié *), dau o 
povestire destul de lungá si dramaticà a luptei, in care au pierit 
atât țarul Amurat, cât si credinciosul cneaz Lazăr, dar nicăieri aju- 
torul românesc nu este amintit. Din cele cinci letopisete vechi, unul 
singur, anume cel dela Studenita, pomenește pe Români la Cossovo 
în felul următor: „El (sultanul) a adunat toate mulțimile turcești 
si pe Tătari si alte limbi dela Răsărit si numiții Caramani si pe 
Greci si Bulgari si Basarabi si Albanezi, vrând acum să supuie sub 
dânsul si pe credinciosul cneaz Lazăr“ 8). Asa dar, Românii din 
Muntenia (Basarabi) se aflau, după părerea acestui cronicar, ală- 
turi de Turci. Letopisetele „tinere“ dau o povestire mult mai scurtă, 
amintind însă de comandanții ostilor care au luptat în rândurile 


5) Huber, Geschichte Osterreich's, II, p. 348. 

6) I. Ruvaraf, op. cil., p. 334—335. 

7) L. Stoianovió, Crapu cprickm poloc/IoBH M NCTONUCH (Vechile ge- 
nealogii și cronici sârbești), Carlovit, 1927. 

8) ibidem, p. 91. 


www.dacoromanica.ro 


220 


Sârbilor, dar nu este nici o pomenire despre Români între aceştia ?). 
Alături de aceste cronici sârbești, este și o întinsă povestire isto- 
rică intitulată Viața lui Stefan Lazarevici, scrisă de contemporanul 
Constantin Costenetki, elevul patriarhului Evtimie, care a trăit la 
curtea fiului cneazului Lazăr. Nici el nu pomeneşte nimic despre 
ajutorul dat de Români, atunci când descrie lupta dela Cossovo 19). 
Aşa dar, nici un izvor sârbesc nu ştie de ajutorul trimis de Mircea 
cneazului Lazăr, ba chiar unul din ele învinueşte pe Români că ar 
fi dat ajutor păgânilor. 

Dacă trecem acum la cronicile turceşti 11), constatăm că cea 
mai veche dintre ele e aceia a-lui Ahmedi, care este contemporan cu 
lupta dela Cossovo 12). El nu ştie să spuie decât despre nenumă- 
ratele osti ale lui Lazăr şi despre felul cum au pierit cei doi co- 
mandanti; despre Români nici o vorbă. Cronica lui Urudj, foarte 
bine informată asupra vremii lui Baiazid, e scrisă la Adrianopol, 
la mijlocul veacului al XV-lea. El ştie că au venit în ajutorul lui 
Lazăr si alti cnezi sârbi, Arnàuti (Albanezi), Bosniaci si ostași din 
Ungaria si atât 15). Aşik pasa Zade, care a scris una din cele mai 
amănunțite istorii ale Turcilor, redactată pela 1484, după o altă 
scriere mai veche 14), nu pomeneşte nici el pe Români la Cossovo. 
La fel nici cronica anonimă a casei otomane, publicată de curând 
în traducere germană de savantul Giese 15,. Acestea sunt cronicile 
turceşti cele mai vechi si mai apropiate de timpul bătăliei. Lucru- 
rile se schimbă cu cronicile mai noi sau scrise mai departe de tea- 
trul evenimentelor. Cronica persană a lui Siikriillah (mort la 1460) 
în pasajele despre istoria turcească vorbește de izbânda lui Baiazid 
împotriva regelui Sârbilor, „care a trimis oști dela Valahi, Unguri, 


9) ibidem, p. 215 217. 

10) Publicată de V. Jagić în I nacHuK, XIII, 1875 p. 260 201. 

11) Povestirea cronicilor turcești despre lupta dela Cossovo și in gs- 
nere asupra evenimentelor din Sud-Estul Europei, E. Zawalinski, Polska w 
kronikach tureckich XV i XVI wick (Polonia in cronicile turcești din veacurile 
XV şi XVI), Stryj, 1938 cu extrase în limba polonă. 

12) Braun, op. cit. p. 50—52, unde se află textul tradus în limba 
germană. 

13) Braun, oy. cit., p. 53. 

14) ibidem, p. 57 58. 

15) Giese, Die Altosmanischen anonymen Chronik 4, II, Leipzig, 1925, 
P. 37. 


www.dacoromanica.ro 


221 


Cehi, Sârbi, Arnăuţi şi Francezi“ 16). Neşri care scrie la începutul 
secolului al XVI-lea, spune că în oastea lui Lazăr erau 500.000 de 
oameni si anume din Valahia, Ungaria, Boemia, Albania, Bulgaria 
şi Germania, însă socotind pe semne că această alianţă era prea 
neînsemnată, mai adaugă în descrierea luptei si pe Venefieni și pe 
Francezi. Descrierea ordinei de bătaie a creştinilor la Cossovo e 
foarte precisă in cronica lui Neşri: la mijloc era Lazăr, la stárga 
Vuk (Brancovici), la dreapta regele Bosniei (de fapt, un căpitan al 
său). Ne întrebăm atunci ce rost vor mai fi avut toti ceilalți 17). 
Intocmai ca Neşri, după un isvor comun, povestese si cronica tur- 
ceascá tradusà de Leunclavius ajutoarele venite lui Lazàr din Va- 
lahia, Ungaria, Boemia, Croatia, Bulgaria, Italia si apoi si pe Ve- 
netieni si Francezi 18). La fel urmează apoi alţi cronicari mai noi, 
ca de pildă Sead-Udin 19). 

Din examinarea cronicilor turceşti rezultă foarte lămurit că 
cele contemporane nu amintese de vre-un ajutor dat de Români 
Sârbilor la Cossovo, dar mai târziu, trecând un secol şi mai bine, 
s'a creat o legendă care a amplificat izbânda lui Baiazid socotindu-l 
învingător asupra tuturor creştinilor din Europa. Numai de atunci 
apar Românii la Cossovo si numai intercalati într'o ingirare nese- 
rioasă de tot felul de popoare, în care nu lipsesc nici Francezii, 
Venețienii, Germanii si Boemii. Intocmai precum Turcii, pentru a 
ridica slava Sultanului, aruncă sub picioarele lui toate popoarele, 
între cari și Românii, la fel un cronicar sârb, care vrea să înalțe 
meritele învinsului copleșit sub numărul dușmanilor, ingirá pe Ro- 


16) Braun, og. cit., p. 55 56 si Th. Seif, Der Abschnitt über die Osma- 
nen in Sükrüllah/s Persischer Universalgeschichte, in Mitteilungen zur osma- 
nischen Geschichte, II, 1925, p. 93. 

17) Behrnauer, Quellen für serbische Geschichte aus türkischen Urkun- 
den, I, Viena, 1857, p. 41, 56 75. Cf. C. Moisil, Spicuiri din cronicarii turci; 
lupta dela Cossova după cronicarul Negri, in Revista societăţii Tinerimea Ro- 
mână, IV, 1926, p. 259—271. 

18) Leunclavius, op. cit., col 279, 287, 297. Cronicarul urmat aci de 
Leunclavius este Djemali (Codex Verantianus), care scrie în secolul al XVI-lea, 
Zawalinski, op. cits p. 12. 

19) Sead-Udin, op. cit., I, p. 142. In traducerea Brattuti lipsesc unele 
pasaje din această cronică privitoare la Cossovo, de pildă pomenirea „popoa- 
relor slovene“ şi a „celor şapte popoare“, între cei 200.000 de dușmani ce au 
stat în fața Turcilor. Pasajul complet tradus la Zawalinski, op. cit., p. 20. 
Solak-Zade (scrie în secolul al XVII-lea), vorbeşte de Sârbi, Arnáuti, Unguri, 
Leşi, Cehi, Moldoveni si Munteni adunaţi pe câmpia dela Cossovo. Zawa- 
linski, loc. cit. 


www.dacoromanica.ro 


222 


mâni alături de Greci, Caramani, Bulgari, etc. în rândurile oştilor 
Semilunei. Dar isvoarele serioase și contemporane de amândouă 
părţile nu ştiu despre aşa ceva. Numai pe baza unor exagerári târ- 
zii si tendentioase ale acestor cronici, s'a introdus în istoriografie 
afirmaţia despre participarea Românilor la lupta dela Cossovo. 

Alături de cei interesaţi, Sârbi si Turci, sunt si neutri, a cá- 
ror mărturie într'un conflict e socotită pe drept cuvânt ca mai im- 
partialá. In primul ránd, in cazul nostru stau cronicile bizantine, 
ale lui Chalkokondyl, Duca, Franti. Niciunul din acesti cronicari 
greci, cari adunau cu grije informatiile despre toate evenimentele 
din Sud-Estul Europei, nu face nici o menţiune despre Români in 
povestirea lor despre lupta dela Cossovo. Ducas care are textul cel 
mai întins (in forma italiană), spune că singurul ajutor extern pri- 
mit de Lazăr au fost ostaşii bosniaci ai regelui Tvartko, în număr 
de 20.000 2). Asemenea cronica bulgară contemporană descoperită 
de I. Bogdan, care merge până la 1413, nu stie nimic despre parti- 
ciparea Românilor la Cossovo?!). Cronica raguzană precizează că 
lupta s'a dat la 15 Iunie 1389 la Câmpia Cossovo si că în tabăra 
creştină erau trei comandanţi de oaste: Lazăr, cneazul Vuk Bran- 
covici şi Vlatco Vukovici voevodul trimis de regele Bosniei 22). E 
inutil să purcedem mai departe: toate isvoarele care merită acest 
nume, privitoare la lupta dela Cossovo omit participarea unei pre- 
tinse ostiri de ajutor trimise de Mircea 23). 


20) Pasajele respective la Braun, op. cit., p. 20, 47 50, Chalkokondyl, 
ed. Darko, I, p. 49 50. Cf. N. Radojcic, Die griechischen Quellen zur Schlacht 
am Cossovo Polje, în Actes du III-e congrés d'études byzantines, Athena, 1932, 
p. 315 319 si H. Grégoire, L'opinion byzantine et la bataille de Cossovo, în 
Byzantion, VI, 1931, p. 277 şi urm. 

21) I. Bogdan, op. cit. in Archiv für slavische Philologie, XIII, p. 
493 —494. 

22) Braun, op. cit., p. 12. 

23) Braun, mai citează următoarele isvoare ale bătăliei dela Cossovo: 
Scrisoarea regelui Bosniei către orașul Trau, povestirea spaniolului Clavijo, 
scrisoarea Signoriei din Florenţa către regele Bosniei, călătoria diaconului rus 
Ignatie din 1389, cronica Ienicerului Constantin de Ostrovita (op. cit.). La 
acestea se poate adáuga si cronica evreiascá a Imperiului Otoman de rabinul 
Iosef Ben Iosuha, The chronicles of rabbi Joseph Ben Josuha Bem Meir, 
traducere engleză din ebraică. de C. Biloblotzky, I, Londra, 1838, p. 248 251. 
Niciunul din aceste isvoare nu pomeneste de o participare románeascá la 
Cossovo. Intre isvoarele reproduse de Braun este și pasajul din Cronica dela 
St. Denis, în care, în adevăr se vorbeşte pe larg de Români (Braun, op. cit., 
p. 15 29), dar este clar cá nu privește lupta dela Cossovo. M. Dunié, Xpourka 


ceu Jlenuckor Kanyrepa kao H3Bop 3a OoboBe Ha kocosy n Posanama 


www.dacoromanica.ro 


223 


Bătălia dela Cossovo n'a fost o cruciată, ci o bătălie naţională 
a Sârbilor. Din partea creştină erau numai trei corpuri de oaste, al 
cneazului Lazăr, al cneazului Vuk Brancovici, pe teritoriul căruia 
se dedea lupta şi al voevodului bosniac Vucovici. Trimiterea unei 
oştiri româneşti tocmai în acele locuri depărtate era cu neputinţă si 
era dealtfel contrară datinei de realism si luptă defensivă româ- 
nească de totdeauna. Mircea a contribuit mai mult la întârzierea 
înaintării otomane în Europa, cucerind Dobrogea şi înfruntând pe 
Baiazid, mai târziu, pe pământ românesc, decât trimițând ostasii lui 
în ţări depărtate. Oricum am privi lucrurile, adevărul primează: 
toate isvoarele contemporane confirmă faptul că Românii nu au luat 
parte la lupta dela Cossovo. 


CAPITOLUL V. 


PRIMELE LEGĂTURI ALE LUI MIRCEA CU MOLDOVA 
ȘI POLONIA. 


Hotarul dintre Moldova si Tara Românească. Desi lărgise ho- 
tarele ţării dela începutul domniei sale, situaţia politică a lui Mir- 
cea nu era din cele mai sigure. In Ungaria-era anarhie si atitudinea 
regelui Sigismund se putea schimba în dușmănie pe faţă: dela Sud, 
în urma celor două expediţii turceşti împotriva Bulgariei si a Ser- 
biei, primejdia otomană se apropiase, Serbia şi Bulgaria după în- 
frângerile suferite nu mai erau o piedică în fata ei. Mai rămânea 
un singur vecin pe care Mircea se putea sprijini, anume Moldova. 
E adevărat că această ţară de curând întemeiată nu era un stat 


(Cronica călugărului dela St. Denis ca isvor pentru luptele dela Cossovo şi 
Rovine) în  [lpunosu 84 KHHeBHOCT, "gak, BHcTOpHiy mH donkiop. 
(Belgrad), XVII, 1937, p. 51—66, a arătat cá pasajul privește în 
realitate lupta dela Rovine şi, adăugăm noi, mai ales campania 
lui Sigismund în Muntenia. Intr'o convorbire ce am avut la Leipzig 
cu pref. Braun, autorul cărții despre Cossovo, D-sa mi-a comunicat că s'a 
convins că pasajul în chestiune privește lupta dela Rovine și nu cea dela Cos- 
sovo, cum crezuse întâi. Vezi despre aceasta mai pe larg în capitolul VI 
mai jos. Multă vreme a fost considerate ca isvoare asupra luptei dela Cossovo 
Si cele două scrisori ale lui Baiazid despre această luptă. Dar s'a dovedit 
deplin că aceste scrisori ca si întreaga colecție Feridun bey, în care se află, e o 
operă târzie, datorită imaginației unui falsificator. F. Racki, op. cit., p. 33—46 
Si Braun, op. cit., p. 58—59. Gibbons, The formation of the Ottoman Empire, 
Oxford, 1916, p. 181, le mai foloseşte ca isvoare istorice. 


www.dacoromanica.ro 


224 


puternic, dar prin ea a ajuns Mircea în legătură cu marele stat 
dela Nord, uniunea polono-litvană sub regele Vladislav lagello. E 
interesant de văzut cum cele două pricipate române, curând după. 
înființarea lor, duc o politică de sprijin reciproc şi de pașnică în- 
telegere în fata primejdiilor ce le înconjurau. 

Un fapt trebue subliniat, granița între cele două state de 
aceiaşi limbă n'a variat din epoca aceasta, deci n'au fost rivalități 
teritoriale între ele, ea a rămas dela început stabilită la Milcov, 
Putna si Siret si așa a rămas cinci veacuri, până la unirea dela. 
1859. E un caz rar de stabilitate între două state vecine. Numai 
cetatea Chiliei dela gurile Dunării a fost câtva timp măr de dis- 
cordie între cele două ţări, dar numai în epoca ce a urmat după. 
Mircea cel Bătrân !). Stabilirea acestui fapt, a hofarului neschimbat 
între Moldova si Muntenia din vremea lui Mircea și probabil si 
înainte de el, e o latură interesantă a unei permanente a vechii noas- 
tre istorii. De aceia trebue înlăturate părerile, ce şi până azi per- 
sistă în istoriografia noastră, după care Muntenii ar fi stăpânit 
Sudul Moldovei, pe care aceasta din urmă l-ar fi cucerit mai târ- 
ziu dela vecina sa. Prima ştire în acest sens o dă cronicarul Ureche 
care spune: ,Vàleatul 6990 (1482) Martie 10 au luat Stefan vodă 
cetatea Crăciuna cu ţinut cu tot, ce se chiamă ţinutul Putnei şi l-au 
Jipit de Moldova“ 2). Aşa dar, în vremea lui Mircea şi până la 1482 
ținutul Putnei ar fi fost al Munteniei. Se stie însă că Ureche a scris 
în veacul al XVH-lea, iar frr letepisetele slavone contemporane sub 
data de mai sus este știrea luării Crăciunii, dar fără adausul des- 
pre ţinutul Putnei, care deci este o informaţie a compilatorului din 
secolul al XVII-lea 2). Această constatare ar fi deajuns ca să res- 
pingem ideia cà ţinutul Putnei a fost alipit la Moldova abia in vre- 
mea lui Ştefan cel Mare. Un interpolator de mai târziu al cronicii 
lui Ureche a mai adus şi un alt pasaj sub anul 1475, după care atunci. 
a bătut Ştefan pe Radu cel Frumos (care însă nu mai domnea la 
acea dată), apoi „aducând și pre ai săi boieri şi oameni de cinste de 
au vorovit și au tocmit, de au despărțit din Milcovul cel Mare o 
parte de pârâu ce vine pre lângă Odobeşti si trece de dă in apa Put- 
nei şi până astăzi este hotarul ţării Moldovei şi a Țării Românești 


1) Despre Chilia, vezi mai jos capitolul IX, p. 297. 

2) Gr. Ureche (Simion Dascălul), Cronica, ed. C. Giurescu, București, 
1916, p. 66. 

3) I. Bodgan, Cronice moldoveneşti înainte de Ureche, Bucureşti, 1891, 
p. 147 şi idem, Cronice inedite atingătoare de istoria Românilor, Bucureşti, 
1895, p. 43. 


www.dacoromanica.ro 


225 


acel pârâu ce se desparte din Milcovul cel Mare. Iară mai înainte 
au fost având ţările amândouă pricină, cá Tara Românească vrea 
să fie hotarul său până în apa Trotușului, iar Moldovenii nu-i lăsa, 
până au vrut Dumnezeu de s'au tocmit aşa“ 4). Dar documentele 
de proprietate dinainte de Stefan cel Mare si dela începutul dom- 
niei lui arată că ţinutul Putnei întreg până la Milcov era și pe 
atunci al Moldovei. Astfel la 1423 Alexandru cel Bun întărește unui 
boier trei sate pe Putna, iar la 1435 boierul Petre Hudici stăpâ- 
neste selistea Lumineni pe Milcov. Numeroase alte documente din 
aceiaşi epocă arată stăpânirea Moldovei în aceste părţi vrâncene 5), 
aşa că afirmaţia cronicarului nu rămânâe în picioare. Insási ocu- 
parea Crăciunei de către Ştefan a fost poate o reluare a unei cetăţi 
moldoveneşti, incápute de foarte puţină vreme în mâini muntene, 
căci la 1473 Stefan avea starostii lui la Crăciuna 6). 

Altă pricină care a făcut pe mulți istorici să creadă să Sudul 
Moldovei aparținea Țării Românești în vremea lui Mircea, este pri- 
vilegiul de negoţ dat de Alexandru cel Bun la 1408 negustorilor din 
Liov, în care vorbind de vămi, spune că negustorii cari merg în Tara 
Românească, o vor plăti „la margine, la Bacău... vama de margine, 
fie la Bacău, fie la. Bârlad“ 7). Aşa dar, spunea pe vremuri Hasdeu, 
care tradusese pe slavicul «pan nu prin margine, ci prin graniță, 
orașele Bacău si Bârlad se aflau pe graniţa dintre Moldova şi Mun- 
tenia, lăsând acesteia din urmă, nu numai ţinutul Putnei, dar şi ale 
Tecuciului şi Covârluiului 8). In realitate, vămile medievale se plă- 
teau mai ales la târguri; Bacăul si Pârladul erau târguri de mar- 
gine (nu pe graniță), pentrucă pe drumul de negoţ spre Tara Româ- 
nească nu m.i erau altele până la graniță. Pe atunci Galaţii nu erau 
târg. Documentele de proprietate moldovenești arată stăpânirea 
domnului dela Suceava înainte de Stefan cel Mare si în aceste părți 
covârluiene. întocmai ca si în Putna; o mulţime de sate din acel 
ținut, precum si „gârla“* Bratesului se ivesc în uricul din 1448 al lui 


4) Gr. Ureche, op. cit., p. 59. 

5) M. Costáchescu, Documentele moldovenesti inainte de Stefan cel Mare, 
II, p. 169—175. 

6) ibidem, p. 174. 

T) Ibidem, II, p. 631 si 632. 

8) Hasdeu, Istoria critică a Românilor, I, p. 2 si idem, Negotul mol- 
dovean sub Alexandru Bunul, in Foaia de storia română, I, Iași, 1859, p. 34. 


15 


www.dacoromanica.ro 


226 


Petru Vodă °). La împărţirea Moldovei între fiii lui Alexandru cel 
Bun, Ilie şi Ştefan, în 1435, cel din urmă dobândi între altele morile 
Covârluiului, oraşul Tecuci cu tot ocolul şi Oltenii *). In realitate, 
în vremea lui Stefan cel Mare nu s'a schimbat graniţa cea veche, ea 
a rămas întocmai ca în vremea lui Mircea şi pentru aceasta. avem 
o mărturie hotărâtoare, tratatul lui Ştefan cu Matias Corvin al Un- 
gariei din 1475, în care se spune: „Granițele ţării Moldovei cu Tara 
Românească după vechile limite şi datine... conform privilegiilor 
încheiate de ambe părţi de voevozii Alexandru şi Mircea“ 1). In 
vremea lui Stefan se stia că graniţele celor două ţări au rămas ne- 
schimbate din vremea lui Mircea, adică la Milcov, Putna si Siret 
până la vărsarea acestuia în Dunăre si aşa cum au rămas până la 
unirea principatelor 12). 

De curând s'a afirmat din nou că partea de sud a judeţului 
Covârlui a aparținut Munteniei în primele timpuri ale vieţii de stat 
în aceste părți şi anume pe baza numelui unei localităţi azi dispă- 
rute, Oltenii, pe Siret, aproape de vărsarea de azi a Bârladului în 
Siret. Numele localităţii si a ținutului înconjurător ar veni dela co- 
lonizările făcute de domnii munteni pe vremea când stăpâneau 
această, regiune si anume în „epoca expansiunii muntene în partea 
de miază-zi a Moldovei spre părțile tátáresti si la stăpânirea Ba- 
sarabiei. Se stie (?) într'adevăr că în prima jumătate a veacului 
al XIV-lea între 1330 şi 1350, Basarab Intemeietorul şi-a întins stă- 
pânirea, asupra părţilor răsăritene ale Munteniei, trecând şi dincolo 
de Prut, în ţinuturile dela Miazănoapte de gurile Dunării, care pe 
atunci au căpătat numele de Basarabia“ 12). Trebue să observăm că 
numele localităţii Olteni nu este o dovadă de stăpânire politică 


9) M. Costăchescu, op. cit., II, p. 323—325, pomeneşte „iazerul Covár- 
luiului cu gárla'", movilele dela Covárlui pe Prut, Fântâna Cucului (azi Cuca) 
şi mai multe sate chiar la malul Siretului. ,Se pot aduce sute de dovezi scoase 
din documente, începând de sub Alexandru cel Bun și continuând sub domnii 
următori si sub Stefan cel Mare, cá Moldova se întindea şi în ţinuturile Te- 
cuciului şi Covárluiului". Ibidem, II, p. 175. 

10) Ibidem, p. 435. 

11) I. Bogdan, Documentele lui Stefan cel Mare, 1I, p. 334—335. 

12) Pentru granita Moldovei cu Muntenia, M. Costáchescu, loc. cit., R. 
Rosetti, Hotarele Moldovei de sud sub Stefan cel Mare, în Revista istorică, 
X, 1924, p. 186—190 si Cristofor Mironescu, Hotarul între Moldova şi Munte- 
nia in Anuarul de Geografie, II, p. 87—123, cu o hartá. Crede cá, páná la 
Stefan, Vrancea era „ţara nimănui“ ! 

13) C. C. Giurescu, Oltenii şi Basarabii, în Revista istorică română, X, 
1940, p. 130—139. 


www.dacoromanica.ro 


221 


munteaná în aceste părţi, ci înseamnă aşezarea unor oameni dela 
Olt, eventual chiar de pe Oltul ardelean, oameni veniţi în acele părți 
întocmai ca locuitorii din numeroase sate de pe teritoriul ţării noas- 
tre ce poartă nume ca Sârbi, Șchei, Greci, fără ca aceste sate să în- 
semne o veche stăpânire sârbească, bulgărească sau grecească pe 
teritoriul lor. Este şi un sat cu numele Basarabi (Munteni) tocmai 
lângă Fălticeni, iar în secolul al XV-lea se afla în județul Fălciu 
un sat Argişani 14), dovadă că s'au făcut colonizări din Muntenia 
în Moldova cu trecerea graniţei, ceiace nu dovedeşte nimic din punct 
de vedere politic. Pe de altă parte, nu este absolut nici o dovadă 
istorică documentară că Basarab Intemeietorul şi-ar fi întins stă- 
pânirea asupra Moldovei de Sud şi dincolo de Prut în Bugeac. Nu- 
mele Basarabiei dat regiunei din Sudul provinciei numite azi în 
întregime cu acest nume, nu vine dela persoana lui Basarab Inte- 
meietorul, ci dela numele Ţării Românești, care în secolul al XV-lea 
se numea Basarabia. Nici un domn muntean înainte de Mircea nu 
a stăpânit Sudul Basarabiei. Numai dela el si dela urmaşii lui cari 
au stăpânit cu întreruperi Chilia până la 1465, acest ținut poartă 
numele de Basarabia. Inainte de Mircea şi până la 1404 Chilia a fost 
a Genovezilor şi Cetatea Albă de asemenea până la 1392, deci nu 
încape loc pentru o stăpânire munteană într'o regiune de stepă ale 
cărei puncte de sprijin erau în mâini streine. Titlul de stăpânitor 
„spre părțile tátáresti" îl are Mircea si nu predecesorii săi, el nu 
înseamnă regiunea din Covârlui, ci numai Chilia si hinterlandul ei. 
Am arătat că Mircea nu s'a intitulat stăpânitor „spre părţile tătă- 
resti^ dela început, ci mult mai târziu, abia dela 1404 înainte. Dar 
Ja 1404 domnea în Moldova Alexandru cel Bun si am văzut cá sub 
acest domn graniţa cu Moldova era fixată definitiv. Ipoteza stă- 
pânirii muntene în Sudul Moldovei trebue deci definitiv înlăturată. 

Petru al Musatei domnul Moldovei. Când Mircea s'a urcat în 
scaun, vecinul său din Moldova era Petru al Musatei, domn cu 
stăpânire întemeiată încă din 1374. Domnul dela Suceava, după vre- 
mile de nesiguranţă dela început, se întărise cu dinastia sa de ori- 
gine maramureşană. Mama lui Petru, pe care poporul o poreclise 
Mușata, era o catolică, Margareta, a cărei nume însemna mărgăritar, 
deci frumoasa, care este si sensul cuvântului românesc „muşat“. Cá 
“Margareta era o streină, nu rămâne îndoială, numele ei e strein, 
obişnuit în Ungaria, o arată ca si titlul ce i-se dedea: „nobilissi- 


14) M. Costăchescu, op. cit., II, p. 415. 


www.dacoromanica.ro 


228 


ma“ 15), precum şi legăturile ei directe cu papa 16). Ea era proba- 
bil o prinţesă maghiară, care a întărit printr'o căsătorie legăturile 
dinastiei moldovenești cu coroana ungurească în vremea lui Ludovic 
cel Mare. Socotim că acel Costea voevod pus în Pomelnicul dela mâ- 
năstirea Bistrița după Latcu vodă și înainte de Petru al Musatei era 
soţul ei și fiul sau fratele lui Latcu vodă 17). Desi istoriografia ro- 
mânească admite o stingere a vechii dinastii cu Latcu vodă si ur- 
carea alteia cu Petru al Muşatei, a treia dinastie dela Dragoş (!), 
impártàásim cu totul teza învățatului istoric polon O. Górka, a unei 
dinastii unice dela Dragoș la Stefan cel Mare si la urmaşii săi 18). 
Cei mai mulţi istorici socot însă că Margareta era fiica sau sora lui 
Laţcu, fără nici o dovadă de altfel. Faptul cá în cronica slavonă 
Petru e numit „al Mușatei“ nu e o dovadă că dreptul la domnie îl 
poseda dela mama sa. Tatăl său, Costea, a murit probabil fără a 
domni, înainte de Laţcu, iar Margareta, prinţesa streină a stat pe 
lângă tronul celor doi fii ai ei, Petru si Roman, asa că era figura 
proeminentă a familiei. La Români se dă copiilor numele mamei 
(al Mariei, etc.), fie pentru că ea este mai cunoscută decât tatăl, 
fie pentrucă este văduvă 1%). Cronica paralelă a Moldovei şi Țării 
Româneşti compilată de Axinte Uricarul pe bază în parte de hri- 
soave azi pierdute, scrie: „Acest Petru vodă, precum îl scrie istoriia, 
iaste ficior lui Coste Musatin vodă, iară acel Musatin vodă, unde ar 
fi domnit nu scrie“ 20). 

Margareta era catolică si ridicase la Siret, unde era episcopia 
catolică, o biserică pentru dominicani (predicatori), unde-si alesese 
loc de îngropare, iar fiul ei care nu era catolic, dar „doritor de a 
onora pe mama noastră şi a o consola“, primise rugămintea ei şi 
cedase dominicanilor vama dela Siret ?!). 


15) Actul din 1 Mai 1384, la W. Abraham, Powstanie organizacyi Kosciolc 
Zacinskiego na Rusi (Inceputurile organizației. bisericii latine în Rutenia), Lem- 
berg, 1904, p. 385 6 şi M. Costăchescu, op. cit., I, p. 4—7, cu o traducere ro- 
mânească 

16) Grigore XI o numeşte „prințesa“, la 1378, Abraham, op. cit. p. 342. 

17) D. P. Bogdan, Pomelnicul mânăstirii Bistrița, Bucureşti, 1941, p. 50. 

18) O. Górka a susținut această teză într'o comunicare la Academia Ro- 
mână în Noembrie 1939, care până acum n'a fost publicată. 

19) Al. Graur, Contributions à l'étude des noms de personne en Rou- 
manie, in Bulletin linguistique, VII, 1939, p. 108. 

20) Ms. românesc, nr. 2591 al Academiei Române, p. 10 (cf. si p. 13). 

21) Abraham, op. cit., p. 385—96 şi Costăchescu, op. cit., I, p. 1 5 
Libram seu pensatorium, tradus de Costăchescu venitul cântarului, cred cá este 
însă pensa telonialia, vama, iar libra în sensul medieval de monetă, nu in cel 


www.dacoromanica.ro 


229 


Prezenţa Margaretei în dinastia moldovenească reprezenta le- 
gătura de alianță cu Ungaria, care a caracterizat politica externă 
a acestei ţări în prima perioadă a istoriei ei. Sunt dovezi, necunos- 
cute istoricilor noştri până acum, că la începutul domniei sale 
Petru al Muşatei era aliat cu Sigismund la Luxemburg. La 1383, 
înainte de unirea polono-litvană, Sigismund, ca logodnic al Mariei de 
Anjou încercase să puie stăpânire pe Polonia, intrând în Cracovia 
cu oştile lui. Analele Cracoviei spun: „In anul Domnului 1383 car- 
dinalul Dimitrie dela Strigoniu (din Ungaria) şi Sigismund margraf 
de Brandenburg au intrat în Cracovia cu multă oaste de Unguri, 
Valahi şi Iaşi. După ce cardinalul s'a întors în Ungaria, margraful 
cu oastea amintită a pornit împotriva ducelui Semco (Zemovit al 
Mazoviei), arzând si prădând sate şi oraşe“ 2). Sigismund trecuse 
Carpaţii din Ungaria cu 20.000 de oameni împotriva pretendentului 
Zemovit, dar după câteva lupte e silit să se întoarcă înapoi). 
Valahii din oastea lui dela Cracovia nu pot fi decât Moldovenii lui 
Petru vodă, veniți prin Galiţia, care atunci tinea încă de Ungaria. 
Asa dar Petru Muşatin începe prin a fi aliatul lui Sigismund. 

Dar Petru nu era el însuşi catolic şi domnia lui a însemnat 
o reacţie ortodoxă faţă de domnia predecesorului său Laţcu prin 
întemeierea mitropoliei Moldovei. El a ridicat în scaunul mitropoli- 
tan pe Iosif împotriva voinţei patriarhului de Constantinopol, a în- 
fiintat ierarhia naţională, punând pe mitropolitul Antonie de Haliciu 
să sfinteascá pe primul mitropolit al Sucevei 24). Petru era în legă- 
tură şi cu principii ortodoxi ruși. La 1386 Vasile fiul marelui cneaz 
al Moscovei Dimitrie Donscoi învingătorul Tátarilor, fugise dela 
hanul tătăresc, unde se afla ostatec şi trecând prin Podolia, găseşte 
adăpost „în Marea Valahie la Petru voevod“, cum spune cronica ru- 


clasic de balanță (Bartal, Glossarium, sub voce). Margareta stetea la 
„Curtea“ ei dela ,„Horleganoio“, care nu e Hârlăul (cum crede Costăchescu, 
l. c.), cáci e vorba de un sat (villa), mosia Margaretei, de cáutat aproape de 
Siret, poate Horláceni la Sud de Dorohoi. 

22) Bielowski, Monumenta Poloniae Historica, II, p. 931. 

23) Długosz, Historiae Polonicae, ed: Leipzig, I 2, col. 86 si 89. 

24) C. Marinescu, Infiintarea mitropoliilor, Acad. Rom. memor. sec. ist. 
TI, 1924, p. 17. Data înființării mitropoliei este între 1387, când nu era încă 
mitropolit în Moldova, căci Petru jură credință atunci regelui polon în fața 
mitropolitului ortodox de Kiev, Ciprian, si 1391, data morţii lui Antonie de 
Halici, care a sfinţit pe mitropolitul Iosif. Sunt de acord cu C. Marinescu că 
isvoarele (Hurmuzaki, Documente, XIV 1, p. 34) nu îngădue interpretarea 
că Iosif ar fi fost din casa domnitoare, nici că ar fi păstorit la Cetatea Albă. 


www.dacoromanica.ro 


230 


sească 5). Fiul stăpânitorului din Moscova státu puţină vreme în 
Moldova, căci de acolo se întoarse la timp la scaunul părintesc, ca 
să poată lua, domnia la moartea tatălui său (1389) 26). Vasile Dimi- 
trievici, fostul oaspete al lui Petru vodă a domnit apoi 36 ani la 
Kremlin. 

Unirea Poloniei cu Litvania sub sceptrul regelui Vladislav 
Iagello şi cucerirea Rusiei Roşii, prin care acest suveran devenea 
vecin cu Moldova, iar pe de altă parte războiul civil din Ungaria, 
au răsturnat raportul de forte din Sud-Estul Europei. Petru Mugatin, 
care prin familia mamei sale era situat în sfera de influenţă ungu- 
rească, n'a pregetat să se lege de noul vecin, mai sigur şi mai pu- 
ternic. Chiar în anul 1387, când Polonia ajunsese vecină cu Mol- 
dova prin dobândirea Galiției şi ca urmare a acestui fapt, el presta 
omagiu de vasal cu boierii săi la 26 Septembrie regelui Vladislav 
la Lemberg în prezenţa mitropolitului Chiprian de Chiev. Omagiul 
era pentru ţara Moldovei, „cu poporul şi cetăţile și moșiile ei“ 27). 
Abea fuseseră înnăbuşite în August ultimile încercări de rezistență 
ale partizanilor Ungariei în Galiţia şi regele Vladislav însoţit de 
numeroși nobili porni în luna următoare să cerceteze în persoană 
noua provincie dobândită, dând si întărind privilegii orașelor si 
nobililor 28). Cu acest prilej are loc omagiul lui Petru vodă la Liov, 
pe care-l socotim o inițiativă polonă. Polonia voia să aibă asigurat 
drumul de negoţ spre Marea Neagră si de aceia lua sub protecţia 
ei Moldova, căci aceasta era singurul folos real al vasalitàtii mol- 
dovene 2). Dar această legătură era, fără o indicație scrisă, în- 
dreptată împotriva Ungariei, fosta suzerană a Moldovei. Relaţiile 
polono-moldovenesti fură apoi completate printr'un împrumut, făcut 
de bogatul domn al Moldovei regelui polon, 3000 ruble frâncești, 
trimise prin nobilul Warszawski 2). Suma era foarte mare pentru 
acea vreme, în monetă italiană (libra italiană era denumită în Orient 
,rublá frâncească“). După socoteala făcută de un istoric, rubla de 


25) Ilonnoe coGpanie Pycckuxz Jlbronuceu VIII p. 51. 

26) ibidem, p. 56. 

27) Costăchescu, op. cit., II, p. 599 603, cu data greșită, 8 Mai. 

28) Skrzypek, Południowa wschodna polityka Polski (Politica Sud Estică 
a Poloniei), Varşovia, 1937, p. 29 si C. Racoviţă, Inceputurile suzeranității po- 
lone asupra Moldovei, în Revista Istorică Română, X, (1940), p. 256—257. 

29) P. P. Panaitescu, La route commerciale de la Pologne à la Mer 
Noire, în Revista Istorică Română, III, 1933, p. 180 şi urm. 

30) Act din 10 Februar 1388, la Costăchescu, op. cit., II, p. 603 604. 
Warszawski e un nume propriu şi nu trebuia tradus „pan al Vaşoviei“. Pe 
atunci Varşovia nu era a Poloniei, ci în ducatul separat al Mazoviei. 


www.dacoromanica.ro 


231 


argint corespundea atunci cu 120 de galbeni de aur, deci suma îm- 
prumutată de domnul Moldovei făcea 360.000 de galbeni de aur 
după cursul aurului din veacul trecut 31). In caz când suma nu ar fi 
fost restituită în trei ani, regele avea să-i dea domnului Moldovei 
cetatea Haliciului cu ţinutul ei. Cu acest prilej regele Vladislav nu- 
meşte pe Petru vodă, „ginerele si prietenul nostru“. Ginere nu pu- 
tea fi însă, căci Vladislav căsătorit de trei ani, nu avea copii, aga 
că trebue să înţelegem cá Petru era căsătorit cu una din domnitere 
din neamul lui Olgierd, dintre care unele erau ortodoxe. In ori ce 
caz, constatăm că legăturile polono-moldovene se făceau tot ma. 
strânse; după omagiu urmase înrudirea şi împrumutul de bani. Si- 
gismund al Ungariei, încurcat în luptele civile, trebuia să privească, 
neputincios şi chiar formal să consimtă la scăderea influentii sale 
în Sud-Estul Europei prin pierderea Rusiei Roşii, a feudelor arde- 
lene şi trecerea Moldovei în sfera de influenţă a. Poloniei. 

Alianţa lui Mircea cu Polonia. Prin mijlocirea lui Petru al 
Muşatei, prietenul şi ruda lui Vladislav Iagello, se încheie alianța 
între Mircea. şi marele stăpânitor dela Miazănoapte. Mircea trimite 
pe boierii săi Manea şi Roman), cari trec prin Moldova în Po- 
lonia, însoţiţi de boierul Drăgoi reprezentantul lui Petru Vodă. Ei 
încheie la Radom în Polonia Mică preliminarele tratatului dintre 
Tara Românească gi Polonia, act prin care Mircea și Vladislav se 
leagă ca, în cazul unai atac al regelui ungur Sigismund sau al su- 
pusilor lui, să se ajute cu toate puterile lor, iar în cazul unui atac 
día partea altui duşman, rămâne la bunăvoința fiecăruia dintre su- 
verani, dacă vor da sau nu ajutor 33). Actul era un protocol al 
concluziilor la care ajunseseră solii şi urma să fie confirmat prin 
scrisoarea, lui Mircea cu pecetia cea mare, ce trebuia trimisă în 
Moldova şi de asemenea printr'o scrisoare asemănătoare a regelui 
Vladislav. Scrisoarea regelui s'a pierdut cu toate vechile arhive 
românești, a lui Mircea fu dată la 20 Ianuarie 1390, când solii lui o 


31) St. Golebiowski, Deieie Polski za Wiadislawa Iagielly (Istoria Polo- 
niei sub Vladislav Iagello), Varșovia, 1846, p. 74 nota gi I. Bogdan, Docwmen- 
tele lui Stefan cel Mare, I, p. 212. 

32) In actul latin (vezi mai jos), Magnus şi Roman Hericeky, numele 
probabil deformat. Jupàn Manea apare în hrisovul lui Mircea la 1392, iar 
Bars Roman la 21 Septembrie 1389. P. P. Panaitescu, Documentele Tarii Ro- 
mâneşti, p. 53 şi 57. 

33) Hurmuzaki, Documente, I—2, p. 315—316. 


www.dacoromanica.ro 


232 


aduseră la Lublin si atârnară pecetia cea mare 84). Ea confirmă 
hotărârile anterioare ale solilor, arătând că Mircea spre deosebire 
de Petru Vodă al Moldovei, care era vasal, este egal cu regele polon. 
Pe când în omagiul său Petru Vodă nu vorbeşte de ajutor militar 
contra Ungariei, probabil pentru că socotea că nu are a se teme 
de o agresiune ungurească, dimpotrivă Mircea în urma ocupării 
Amlaşului și Făgărașului, se simte amenințat, întocmai ca şi Polonia 
şi de aceia încheie această alianță îndreptată împotriva Ungariei, 
dictată de interese comune. Dar menționarea, solului lui Petru Vodă 
arată cà si Moldova era cuprinsă în această alianță. 

Dar peste două luni, lucrurile încep să se schimbe. Doi soli 
ai lui Mircea se ivesc la Suceava, Roman şi Radu si tratează o mo- 
dificare a tratatului cu Polonia. Alegerea Sucevii ca loc de întâl- 
nire, arată iar participarea Moldovei la alianță. Prin actul încheiat 
de soli la Suceava, la 20 Martie 1390, se spune că „de ambe părți 
ni s'a părut că este mai bine $i mai sănătos,... aflând unele articole 
care să întemeieze în chip mai eficace alianţa în condiţiile sale“. 
Aceste condițiuni noi sunt două: Dacă regele Poloniei începe război 
cu al Ungariei, să n'o facă înainte de a fi dat de ştire lui Mircea 
Voevod şi se înțelege că în caz contrar, acesta nu mai e obligat să-l 
ajute. In al doilea rând, dacă Mircea încheie pace sau oarecare 
tratate cu regele Ungariei, neexcluzând însă pe regele Poloniei din 
ele, regele le va cerceta și va fi ţinut să le aprobe 35). Noile condiţii 
însemnau o poartă deschisă lăsată lui Mircea de a se împăca cu 
Sigismund. E drept că în anul următor domnul muntean trimise la 
Lemberg pe solii săi, Manea si Voicu cu pecetia, care reînoiră în 
numele său privilegiul în forma dela început (6 Iulie 1391) 3). Re- 
zerva formulată în „interpretarea“ dela Suceava, credem că totuși 
rămânea în picioare 37). Este evident însă că aceste legături în- 
cheiate împotriva Ungariei deveniseră la sfârșit mai elastice, ceiace 
arată că o oarecare apropiere se făcuse între Sigismund şi Mircea. 
Cauza acestei apropieri nu poate fi alta decât iminenta primejdiei 


34) ibidem, p. 322 şi Zimmermann, op. cit., II, p. 642. Toate actele de 
alianță ale lui Mircea cu Polonia se află azi în Arhiva Principală (Archiw 
Glówny) din Varșovia. 

35) Hurmuzaki, Docwmente, I—2, p. 323—324. 

36) Ibidem, p. 334—335 şi Zimmermann, op. cit., IIT, p. 34—35. Voicu 
apare ca martor in hrisoavele lui Mircea începând din anul 1392. P. P. Panai- 
tescu, op. cit., p. 57, 67, 80. 

37) Pentru explicarea aliantei in legáturá cu politica poloná, Skrzypek, 
op. cit., p. 62—68. 


www.dacoromanica.ro 


233 


turceşti, comună pentru Ungaria si Tara Românească, dar mai de- 
părtată pentru Polonia. După lupta dela Cossovo bande turceşti 
prădalnice trecuseră Dunărea în Banatul Temişoarei 33), iar peste 
câţiva ani, în 1391, însăşi Tara Românească fu lovită pentru întâia, 
oară. In faţa acestei situații Sigismund si Mircea trebuiau să se. 
împace. Sigismund se apropiase de granițele Ţării Româneşti, el 
făcuse o primă vizită la Timişoara în primăvara anului 1389, apoi 
a doua oară din Decembrie același an, până în Februarie 1390 5). 
In Septembrie, Sigismund se afla la Oradea Mare şi în primăvara 
următoare rămâne câteva zile la Cluj). In timpul prezenţei re- 
gelui în regiuni apropiate de Tara Românească se vor fi schimbat 
solii, cu sfaturi in fata primejdiei turceşti. Un tratat formal nu 
avem din această epocă între Mircea și Sigismund, dar e probabil 
că o primă apropiere avusese loc, o destindere s'ar zice în limba 
diplomaților de azi. 

Roman I urmașul lui Petru al Musatei, Intre timp această 
destindere se transformase tot mai mult într'o orientare a ambelor 
principate române, care duceau dela venirea în scaun a lui Mircea 
o politică comună, spre Ungaria. Cauza e ușor de înțeles: pe deo- 
parie, consolidarea domniei lui Sigismund, care învinsese pe duş- 
manii dinăuntru, pe de alta, apropierea primejdiei turceşti, faţă de 
care Polonia nu era direct interesată ca Ungaria. Faptul se vede 
lămurit din politica urmasului lui Petru al Musatei, Roman, fratele 
său. Roman fusese asociat la domnie al fratelui său şi încă din 
1386 dădea porunci în numele lui Petru privitor la patru negustori 
germani din Cracovia si Lemberg, ce fuseseră pràdati de nişte 
Armeni în Moldova 41). In actul pentru suma împrumutată de Petru 
Vodă regelui Vladislav, Roman e numit alături de fratele sáu:2). El a 
urmat în scaun la moartea lui Petru, care s'a întâmplat la începutul 
anului 1392 si nu în 1391, cum admit toti istoricii noştri, căci la 
1392 veneau încă în Cracovia curierii lui Petru Vodă cu scrisori 43). 


38) Hurmuzaki, Documente, I—2, p. 327. 

39) Ortvay, Tivadar, Oklevelek Temesvar megye (Documente privitoare 
la Temisoara), in Temesvárváros tórténetéhetz, Bratislava, 1896, p. 173 si 
181—188. i 

40) Zimmermann, op. cit., II, p. 650 si III, p. 25—32. 

41) Al. Czolowski, Pomniki dziejowe Lwowa (Documentele istorice ale 
Liovului), I, Lemberg, 1892, p. 56, act din 9 Februarie 1386. 

42) Costăchescu, op. cit., II, p. 605. 

43) Najstarsea ksiazka miasta Krakowa (Cea mai veche carte a oraşu- 
Jui Cracovia), in Monumenta Poloniae medii aevi illustrantia, IV, sub 1392. 


www.dacoromanica.ro 


234 


La 30 Martie 1392 Roman era însă domn şi dă un hrisov din cetatea 
sa, Romanul, pe care pe semne atunci pusese s'o clădească, dându-i 
numele său 4). Noul domn al Moldovei îşi schimbase titlul, numin- 
du-se pentru întâia oară, „stăpânind Tara Moldovenească dela munte 
până la mare“, ceiace înseamnă cá Genovezii dela Cetatea Albă i-se 
închinaseră si se puseseră sub protecţia lui. 

După pilda fratelui sáu, el înnoi omagiul de vasalitate faţă de 
regele Poloniei la 5 Ianuarie 1393, adăugând condiţii noi ce nu se 
aflau în omagiul lui Petru: „Să nu aibă pe lângă regele Poloniei și 
pe un alt domn (suzeran)", ceiace înseamnă o garantie cerută de 
Vladislav Iagello, că nu va juca un joc dublu, impácándu-se şi cu. 
Ungurii. Omagiul mai contine clauza ajutorului armat împotriva 
duşmanilor Poloniei, afară de Litvania, Prusia şi ţinuturile de din- 
colo de Cracovia, unde, din cauza depărtării, oștenii moldoveni nu 
vot merge 15). Totuşi Roman s'a apropiat curând de Sigismund al 
Ungariei, ceiace a adus răsturnarea sa din scaun. Cronica rusească. 
spune sub anul 1393: „Marele cneaz Vitold a pornit cu toate oștile 
lui asupra Podoliei, iar cneazul Fedor Coriatovici auzind aceasta a 
fugit in Ungaria, iar cetăţile le-a întărit cu Moldoveni şi Unguri, ca 
să-i dea ajutor împotriva lui Vitold“ 46). Fedor Coriatovici în urma 
fraţilor săi domnea în Podolia ca principe independent. Era în legă- 
turi bune cu Ungaria şi încă din vremea lui Ludovic cel Mare trăise 
în „Rusia Subcarpatică“ şi ridicase biserica ortodoxă din Muncaci. 
Precum se vede din povestirea letopisetului rusesc era aliat cu regele 
Sigismund şi cu Roman Vodă împotriva Poloniei şi de aceia Vitold 
îl atacă si cucereşte Camenița, Bratlavul si alte cetăţi, apărate, cum 
am văzut şi de garnizoane moldovene trimise în ajutor de Roman 
Vodă. In cele din urmă, Fedor e silit să fugă în Ungaria, trecând 
foarte probabil prin Moldova 17). Oşteni de-ai lui Fedor rămaseră si 
mai târziu în Moldova, căci la 1397 Stefan I, dând un salv-conduct 


44) Costăchescu, op. cit., I, p. 7—8. 

45) ibidem, II, p. 507—608. 

46) [lonnoe CoGpasie Pycckuxb JIbronucen (Letopiseţul Suprasalski), 
XVII, St. Petersburg, 1907, p. 83 si 454-455, A. Prochaska, Podole lennem Korony 
(Podolia vasalá a coroanei), in Rozprawy ale Academiei din Cracovia, sec. ist., 
XXXII, 1895, crede cá regele Vladislav si nu Vitold a atacat Podolia. Cf. şi 
G. Moisescu, Catolicismul în Moldova în secolul al XIV-lea, Bucureşti, 1942, 
p. 149. 

41) Skrzypek, op. cit., p. 103—104. Feodor era însoţit de fratele său Va- 
sile și se stabili cu el în regiunea Muncaci, E. Lukinich, Documenta Historiam 
Valachorum illustrantia, Budapest, 1941, p. 502—503. 


www.dacoromanica.ro 


235 


palatinului polon Spytko de Melstyn, ca să poată trece prin ţară, îl 
asigură nu numai faţă de supușii săi, dar şi de acei ai „ilustrului 
duce Teodor, cari se află in tara noastrá'49). O cronică ruteană amin- 
teşte că voevodul cneazului Fedor, luat prizonier de către Vitold, se 
numea Nesíysa, adică Năstase, nume românesc 19). E clar că in- 
fluenta ungară crescuse si câștigase de partea ei pe Fedor şi pe 
Roman al Moldovei. Roman socotit necredincios de Poloni, fu înlă- 
turat probabil cu forţa. In socotelile casei Iagellonilor e amintită la 1 
Iulie 1394 o întâlnire la Chelm în Polonia între Vitold, regele Vla- 
dislav şi voevodul Stetco. Voevodul ce urma să fie înscăunat in Mol- 
dova primi în dar dela curtea regală o armură de fier sau pieptar 
aurit si un coif 50). E probabil că expediţia împotriva lui Roman a 
fost condusă de Swidrigailo, fratele regelui, de vreme ce.mai târziu 
fiul lui Roman fágádueste că acesta nu se va plânge niciodată de 
captivitatea lui, nici împotriva lui Swidrigailo $1). Este clar că Po- 
lonii înlăturaseră pe domnul ce se îndreptase spre Ungaria și-l în- 
locuiseră cu un credincios al lor, noul domn, Stefan sau Stetco (1394). 
Prima încercare a Muşatinilor de a se întoarce iar spre Ungaria nu. 
izbutise aşa dar, însă intervenţia armată a Poloniei urma să atragă 
în curând şi pe cea ungurească. 

Intrebarea este care a fost atitudinea lui Mircea faţă de schim- 
bările din ţara vecină. Roman pare a fi fost mult influenţat de pu- 
ternicul său vecin dela Sud; el îi imită titlul, pune un Zo înaintea 
numelui său şi-şi zice „autocrat“, ca Mircea 52). Mircea fusese prie- 
tenul lui Petru, fratele mai mare şi tot el va aduce în scaun mai 
târziu pe fiul lui Roman, Alexandru cel Bun. E deci probabil că 
Mircea nu s'a bucurat de schimbarea domnului din ţara vecină, dar 
îi era cu neputinţă să intervie. Se afla chiar în acel an în lupta 
supremă cu Turcii şi ca de atâtea ori în istoria noastră se afla sin- 
gur, neajutat de creștini. 


48) M. Costăchescu, op. cit., II, p. 616, în text Chodor, evident o greşeală, 
de transcriere pentru Thodor. 

49) K. Stadnicki, Synowie Gedymina (Fii lui Gedymin), ed. II, Liov, 
1881, p. 159—160 si 179. 

50) Al. Przedziecki, Zycie domowe Wladislawa Iagiella (Viaţa casnică a 
lui Vladislav Iagello), în Biblioteka Warszawska. 1854 I, p. 241 și A. Pro- 
chaska, op. cit., p. T. 

51) Costăchescu, op. cit., II, p. 617 618. Despre aceste evenimente cf. 
Al. Czolowski, Sprawy woloskie w Polsce do r. 1412 (Chestiunile moldovenești 
in Polonia páná la 1412), extras din Kwartalnik Historyczny, Lwów, 1891. 
p. 12. 

52) Costáchescu, op. cit., I, p. 7 si 13. 


www.dacoromanica.ro 


236 


CAPITOLUL VI. 


RO VINE. 


Căderea Bulgariei. Cuprinderea Silistrei si Dobrogei de către 
Mircea fuseseră acte de provocare ale domnului muntean împotriva 
Turcilor, el avea să se aştepte acum la lovituri din partea ostilor 
otomane. După lupta dela Cossovo, Baiazid noul sultan al Turcilor 
şi-a asigurat stăpânirea regiunei miniere din Sudul Serbiei, la Cra- 
tova, apoi s'a întors la Adrianopol 1). In anul 1391 oastea otomană 
condusă de Firuz bei se îndreptă împotriva lui Stratimir dela Vidin, 
ce nu fusese încă lovit de Turci Dar Vidinul se supuse fără luptă 
şi Stratimir fu lăsat să domnească mai departe. Totuşi locuitorii su- 
feriră mult depe urma prădăciunilor turcești 2). Dela Vidin Firuz se 
încumetă să treacă Dunărea în Tara Românească; cetele prădalnice 
pe cai iuți trecură ca fulgerul prin satele româneşti, luând robi si 
averi şi întorcându-se tot așa de repede cum veniseră. Cronicarul 
turc Urudj spune: „Firuz s'a înapoiat cu nenumărate prăzi și bogății. 
Cu aceste averi Baiazid împodobi clădirile de binefacere, spitale, 
aziluri, şcoli, ce tocmai atunci le ridicase la Brussa“ 3). Despre vre-o 
luptă cu oştile lui Mircea nu pomenesc isvoarele; a fost un iureș 
trecător al cetelor prădalnice şi atâta tot. Dar expediţia lui Firuz bei 
la 1391 are însemnătatea ei în perspectiva istoriei; pentru întâia 
oară Turcii puneau piciorul pe pământ românesc dincoace de Du- 
năre; era începutul unei lungi serii de războaie, suferinţe şi glorie. 
Numeroși istorici, în special streini, afirmă chiar că dela 1391 Mir- 
cea a început să plătească tribut Turcilor. Această eroare provine 
din cronologia greşită a lui Hammer 4), cronicile vechi turceşti nu 
spun altceva, decât că după lupta cunoscută sub numele de Rovine 
(deci 1394) domnul Tàrii Românești a început să plătească tribut 


1) Giese, op. cit., p. 38, Aşik Pasa Zade, textul turcesc, p. 58, (datoresc 
traducerea pasajelor ce privesc istoria noastră din acest cronicar elevei mele, 
d-ra Omer Nazmie, licențiată în litere), Th. Nâldeke, Auszüge aus Nesri-s 
Geschichte des Osmanischen Hauses, în Zeitschrift des Morgenlandischen Ge- 
sellschaft, XV, 1861, p. 333. 

2) Leunclavius, op. cit., col. 307 si isvoarele citate în nota precedentă. 

3) Zawalinski, op. cit., p. 21 şi cele două cronici traduse de Leunclavius, 
op. cit., col. 308 si 315, Nesri, loc. cit., Giese, op. cit., p. 39, Asik Pasa Zade, 
op. cit., p. 59 60. C. F. Seybold, Nesri's Notiz über die Eroberung von Vodena, 
Edessa und Citroz-Kitros Pydna durch Baiazid I Ilderim, in Zeitschr. des Mor- 
genlandischen Gesellschaft, LXXIV, 1920, p. 289—292. 

4) Hammer, Geschichte d. Osmanischen. Reiches, T, p. 187. 


www.dacoromanica.ro 


237 


sultanului. Acel domn însă nu mai era Mircea, ci, cum vom vedea, 
Vlad uzurpatorul adus de Turci, iar data 1391 este rezultatul unui 
calcul greşit al anului Hegirei. 

Intre timp cetele turceşti se infiltrau tot mai mult în Bulgaria, 
iar Sisman dela Târnova era silit să privească neputincios cum ce- 
tăţile lui cad una după alta. Sub pretext de legături comerciale, 
Turcii se inflitreazà ca negustori la Nicopole si într'o noapte o ceată 
de Otomani, între cari se aflau unii ce cunoșteau limba bulgară, 
inselarà pe paznici şi-i făcură să deschidă porţile cetăţii. Uniti cu 
cei dinăuntru, ei puseră mâna pe orașul dunărean. Aceiasi încercare 
o repetară Turcii la Silistra, cetatea lui Mircea, dar aci nu izbutirà; 
orășenii si ostașii erau pe pază si prinseră pe Turcii ce încercau să 
intre în cetate 5). Intre timp, îngrijorat de progresele Turcilor si 
probabil chemat în ajutor de Mircea, Sigismund atacă Serbia de 
Nord, bate pe Turci şi pe aliatul lor Ştefan Lazarevici al Serbiei 
lângă Golubat 6). Această izbândă trecătoare a creştinilor aduse că- 
derea definitivă a Bulgariei. Baiazid spunea favoritului său Ştefan 
Lazarevici din Serbia: , Tu să nu faci ca stăpânitorii Bulgariei şi 
alții, să pleci capul la Unguri, ci pretutindeni să stai cu mine“ 7), 
ceiace arată clar că motivul loviturii ce se îndrepta asupra lui Sis- 
man a fost înţelegerea lui cu Sigismund din Ungaria. 

Baiazid porni în persoană împotriva Bulgariei la 1393 8), şi se 
îndreptă asupra Târnovei, vechea capitală a Asăneștilor. „,Tarul 
varvarilor,..- aflând de orașul înconjurat cu ziduri, de marea lui bo- 
gàtie, de marele număr al populaţiei, de marea slavă, atât prin bi- 
serici, cât si prin curțile împărăteşti, s'a hotărât să-l nimicească“ ?). 
Atacul turcesc din două părţi a fost cu totul neaşteptat, orașul căzu 
după o împotrivire disperată, casele şi bisericile fură prădate, a- 
proape toată populaţia creştină fu luată în robie, însuși patriarhul 


5) Leunclavius, op. cit., col. 308—309. 

6) C. Jirecek, Geschichte der Serben, II—1, p. 98 99. Despre acestea 
vorbesc veştile bune aduse la Pera in Iunie 1392 „dela voevodul Valahiei“, 
Iorga, Acte şi Fragmente, III, p. 3. 

T) Constantin Costenetki, op. cit. in Dl'aacuHk, XLII, 1875, p. 268 si 
P. Nikov, op. cit., p. T1. 

8) Urmez in aceasta pe Nikov, loc. cit., care se bazeazá pe povestirea 
lui Gr. Tamblac, Jirecek, Geschichte der Bulgaren, Praga, 1876, p. 346 347, 
crede că Baiazid n'a fost personal in Burgaria. 

9) Gr. Tamblac, Panerigicul lui Evtimie, după textul la B. Anghelov si 


M. Genov, Crapa fisarapcka nuTepaTypa (Literatura veche bulgară), II, 
Sofia, 1922, p. 513—514. 


www.dacoromanica.ro 


238 


Evtimie fu despărţit de poporul sáu si dus în părţile sudice 1°). 
Moaştele sfintelor Filofteia și Paraschiva fură duse la Vidin, cu voia 
'Turcilor, dar ţarul Şişman, după unele isvoare, ar fi încercat zadar- 
nic să lupte în câmp deschis cu Turcii, după altele, a fost prins 
în capitala sa. Fapt este că el căzu prizonier si fu dus în robie, mu- 
rind peste doi ani, probabil la Filipopol 11). 

Bulgaria fusese transformată in pasalác, ceiace Turcii nu tă- 
cuseră în Serbia si în Macedonia, unde lăsaseră până atunci pe stă- 
pânitorii creștini ca vasali. Motivul acestei schimbări în politica tur- 
cească pare a fi „trădarea“ lui Şişman după supunerea sa din 1388, 
dar şi un motiv strategic: Bulgaria era o ţară mare cu poziţii pu- 
ternice constituite din pasurile Balcanilor şi cetăţile dela Dunăre şi 
ar fi rămas o primejdie în coasta Otomanilor, în cazul înaintării 
lor spre Serbia și Adriatica. Balcanii, poziţie cheie a peninsulei, în 
mâinile Turcilor erau un punct de plecare pentru ofensiva împotriva 
"Țării Româneşti si a stăpânirilor unguresti din Serbia. 

Asediul și căderea Silistrei. Căderea Bulgariei sub Turci era 
o primejdie directă pentru Tara Românească, dar mai ales pentru 
stăpânirile ei de peste Dunăre, care erau acum, ca să zicem aşa, 
în bătaia focului turcesc. În adevăr, îndată după căderea Bulgariei, 
Baiazid porni în persoană cu toată oastea lui împotriva bătrânei ce- 
táti a Dârstorului 12). Cronica turcească nu spune de cine era apá- 
rată atunci Silistra, dar este clar din cele spuse mai sus că ea se 
afla în mâinile Românilor. De asemenea cronica cea mai completă 
nu precizează data acestui asediu al lui Baiazid, pe care il pune 
înainte de lupta dela Rovine, ceiace ne dă dreptul să-l socotim 
ca o continuare a expediției turcești din Bulgaria, mai ales cá una 
din cronicile turcești dă data exactă, 1393 13). 

Oastea turcească înconjură cetatea Silistrei cu un cerc de jur 
împrejur, tăindu-i legăturile cu Dunărea, așa că ajutor nu mai 


10) Nikov, op. cit., p. 74—79. Povestirea lui Tamblac nu e singurul 
isvor al acestor evenimente. Cronica rusă Voskresenkaia [lonHoe coGpanue 
Pycckuxe JrbTonceu, VIII, p. 63 sub 1393, dă o povestire independentá a 
căderei Bulgariei, nefolosită de Jirecek, nici de Nikov. 

11) Nikov, op. cit., p. 78—82. Ştirea despre prinderea lui Sigman la 
Târnova numai în cronica rusă. 

12) Leunclavius, op .cit., col 310—311. 

13) P. Mutafciev, op. cit., in C6opuukb Cunncrpa, P. 187—190 crede 
Silistra era a lui Mircea, dar că asediul avu loc la 1391. Despre luarea cetăţii 
pe scurt la Aşik Paşa Zade, op. cit., p. 62 şi Cronica Andnimă, la Giese, 
op. cit., p. 39 care dă anul 795 al Hegirei, ce corespunde cu 1393, ca dată 
a căderii Silistrei. 


www.dacoromanica.ro 


239 


putea primi de nicăieri. Atacurile împotriva zidurilor şi punctelor 
întărite urmau unul după altul, populaţia care se ridicase în arme 
să apere cetatea „era tot mai strâmtorată. In cele din urmă, cápe- 
teniile orașului trimiseră soli, cerând să fie primită predarea Si- 
listrei, dar numai cu condițiuni şi anume să aibă voie cu toții să 
plece cu familiile, averile şi, chiar armele lor. Baiazid se văzu nevoit 
a primi aceste condițiuni, ceiace dovedeşte că apărarea fusese 
foarte dârză si luarea cu asalt a cetăţii ar fi cerut alte jertfe grele 
de sânge. Sultanul porunci ca un sandjac cu osti turceşti să con- 
ducă populaţia cu bagajele ei, poruncind s'o păzească, ca să rămâie 
toţi nevátámati până la „marginea locurile sigure“. Deci cetatea a 
fost predată Turcilor, iar populaţia cu arme si bagaje a esit din 
oras, călăuzită de sandjac-begul cu 1000 de ostaşi turci. După ce 
au ajuns „la a zecea piatră dela cetate“, au dat acolo de o răspântie 
de drumuri. Creștinii au dat să apuce pe calea „ce le era lor de 
folos“, dar Turcii au spus acel drum nu este sigur și nu pot îngădui 
ca ei s'o ia pe acolo, căci se tem de soarta lor: dacă, Doamne fe- 
reste, vre-un creștin ar fi ucis, ei răspund în fata sultanului. Cres- 
tinii au răspuns că nu pot să apuce pe cealaltă cale, care i-ar 
îndepărta de locurile către care voiesc să meargă. De aci s'a născut 
ceartă și s'a ajuns la bătaie; atât creștinii cât și Turcii au pus 
mâna pe arme. Creștinii erau mai numeroşi $i mai puternici ca cei 
1000 de Turci şi erau pe cale să-i înfrângă, dar deodată se ivesc în 
ajutor o mulţime de achingii, oaste călare a sultanului și cumpăna 
luptei se schimbă. Creştinii, cărora, sultanul le făgăduise plecare li- 
berà si viaţă asigurată, sunt măcelăriți si abia puţini au putut scă- 
pa 14). Această povestire a cronicii turceşti e foarte instructivă; ea 
arată că Mircea n'a avut răgaz să vie în ajutorul cetăţii sale, trece- 
rea. Dunării fiind tăiată, pe semne şi de corăbii turcești. Populaţia 
în disperare a luat parte în întregime la luptă și a silit pe sultan 
să admită condiţii favorabile la predare, pe cari însă, cu sau fără 
ştirea lui, oastea turcă nu le-a ţinut, astfel încât s'a ajuns la un 
adevărat măcel. Interesantă este şi amintirea celor două drumuri; 
neavând corăbii, populaţia a apucat drumul pe uscat, unul din dru- 
muri, cel pe care voiau Turcii să-i ducă, era desigur calea spre Bul- 
garia, adică spre pământul stăpânit de păgâni, celălalt drum nu 
poate fi decât cel ce duce în Dobrogea de Nord. Rezultă de aci 
că Turcii luaseră, Silistra, nu însă și toată Dobrogea, care măcar 


14) Leunclavius, loc. cit. 


www.dacoromanica.ro 


240 


în parte continua să rămâie în stăpânirea lui Mircea, domnul Țării 
Românești. 

Bătălia dela Rovine. Războiul pe care l-a purtat împăratul Ba- 
iazid cu oștile lui din Europa si Asia împotriva domnului mun- 
tean Mircea a avut un mare răsunet. Pentru întâia oară un sultan 
trecea Dunărea, iar apărarea Românilor a fost aşa de puternică şi 
de neașteptată, încât, cu tot succesul trecător, expediţia lui Baiazid 
s'a terminat printr'o înfrângere si Mircea a rămas, nu numai stă- 
pân în ţara lui, dar a putut mai târziu să ia ofensiva. Acesta este, 
privit în mare, rezultatul războiului dintre Mircea şi Baiazid. Răz- 
boiul a fost descris în diferite feluri in naratiuni în mai multe limbi, 
dovadă a răsunetului stârnit în ţările vecine şi chiar în cele mai 
depărtate. 

Expediția lui Baiazid a fost o urmare a evenimentelor din Bul- 
garia din anul precedent și apărarea îndârjită a Silistrei de către 
Români a fost prima fază a luptei 

Dar îndată după plecarea lui Baiazid dela Dunăre, Mircea a 
trimis oștenii lui peste fluviu în Dobrogea. Cronica recunoaște că 
oștile domnului au pustiit ţinutul numit Carinovasin, in care tre- 
bue văzut probabil Cavarna, după numele medieval Carvuna, adică 
partea de Sud a Dobrogei. Silistra n'a fost reluată, dar un mare 
număr de Musulmani fură ucişi si alții luaţi în robie si transportaţi 
peste Dunăre în Muntenia. Cronica turcească caracterizează această 
întâmplare ca un dezastru 15). Atunci porni oastea lui Baiazid în 
toamna anului 1394; sultanul adunase o imensă armată din Europa, 
luând cu el si oștile vasalilor săi: Stefan Lazarevici al Serbiei, 
Constantin al lui Dejan cneazul dela Velbujd (Kiistendil), care cu 
un an înainte devenise socrul împăratului bizantin Manuel Paleolog, 
vestitul Marco Cralevici din Prilep fiul craiului Vukasin 16). Sulta- 
nul îi adună pe toti la Nicopole si trecu pe acolo Dunărea în Tara 
Românească 17). Cetatea Turnul sau Nicopole Mic, cum i se zicea pe 


15) Leunclavius, op. cit., col. 319—320 si Neşri, trd. Nóldke, op. cit., XV, 
p. 938—339. 

16) C. Costenecki, op. cit, in ['jacuyk, XLII, 1875, p. 269 270, cf. 
Averkie Papadopulos, op. cit., p. 55. 

17) Leunclavius, ap. cit. si Nesri, loc. cit., contemporanul Urudj în tra- 
ducerea franceză, in Buchon, Collection des chroniques nationales, XXIII, 
Paris, 1825, după manuscrisul Bibliotecii Regale. Că e vorba de Urudj, cf. Za- 
walinski, op. cit., p. 22, şi F. Babinger, Die friihosmanischen Jahrbiicher des 
Urudsch, Hanovra, 1925. N. Iorga, Istoria Românilor, III, p. 297, admite trecerea 
lui Baiazid la Vidin, contrar isvoarelor. 


www.dacoromanica.ro 


241 


atunci (Turnu-Măgurele), fu luată de Turci, cari se îndreptară apoi 
spre scaunul ţării dela Argeș 18). In fata celei mai puternice ostiri a 
Europei de atunci, Mircea nu a putut face altceva decât să se re- 
tragă. El trimise în munţi la loc sigur pe femei și copii, bineînțeles 
în primul rând pe ale familiilor de boieri şi se îndreptă cu oastea 
lui spre codrii mari de stejar ce acopereau atunci cea mai mare 
parte a ţării dintre Olt și Bărăgan. Nu de geaba a fost numit ju- 
detul prin care treceau acum oștile turcești, Teleorman, adică pă- 
durea, cea nebună. Lupta dela Rovine a fost o luptă în codru, întoc- 
mai ca luptele lui Ştefan cel Mare la Vaslui, Războeni şi Codrii Cos- 
minului; este o caracteristică tradiţională a strategiei defensive ro- 
mánesti în toate timpurile. In codrii mari, spune cronicarul bizantin, 
trecerea Turcilor era foarte anevoioasă, toate cetele ce se despárteau 
de oastea împăratului erau nimicite fără veste de oștenii români ce 
se iveau pe neaşteptate, ca nálucile din desisuri. Cei ce mergeau să 
aducă vite de prin sate sau fân pentru cai și cămile, erau deasemenea 
prinşi în cursă si nimiciţi 19). Imbárbátat de aceste izbânde parţiale, 
Mircea se încumetă să dea o bătălie mare cu oștile turceşti. Frunza 
din codri se scuturase si frigul începuse să se lase peste ţară. La 10 
Octombrie 1394 se dădu vestita bătălie dela Rovine 2%). 


18) Neşri şi Leunclavius la loc. cit. 

19) Chalkokondyl, ed. Darkó, p. 74, deși el pune aceste evenimente după 
lupta dela Nicopol, socotim că privesc lupta dela Rovine. Chalkokondyl nu po- 
meneste nimic despre războiul lui Mircea cu Baiazid înainte de Nicopole şi este 
exclus ca un istoric așa de bine informat să nu știe nimic despre marea expe- 
ditie a lui Baiazid dinainte de cruciata din 1396. Toate isvoarele contemporane: 
cronicile sârbe, C. Costenecki, Cronica bulgară şi cea turcească a lui Urudj, 
bizantinul Franti (pentru cari vezi mai jos) ştiu numai de o singură expediție 
a sultanului înainte de Nicopole. Franti are de altfel o povestire cu unele amá- 
nunte identice cu ale Chalkokondyl. E deci vorba de o deplasare cronologică la 
Chalkokondyl. 

20) Pentru dată, cronicile sârbe la L. Stojanovici, op. cit., p. 219. Ştirea 
este în grupul de letopisefe tinere, grupa III-a, cum o numeşte editorul. Ele 
au fost redactate pe la 1460, pe bază de informaţii mai vechi (ibid., introduce- 
rea, p. LVI şi LIX—LXI) nu mai puțin de zece variante de cronici sârbești dau 
această dată. G. S. Radojici€, La chronologie de la bataille de Rovine, în Revue 
historique du Sud-Est européen, V, 1928, p. 136 139 si același, [ega rnaBa n3 
munoTa Credana JNasapenuua oj KoncranTana Punosopa (Un capitol din 
viaţa lui Ştefan Lazarevici de Constantin Filosoful), în XpucTbBCKM HBOT, 
1927, p. 138 şi urm. și M. Dunió, XpoHuxa cen JleHHckor kKaJyrepa kao 


H3sBop 3a 6'uoBe Ha KocoBy m PoBnnama (Cronica călugărului dela St. 
Denis ca izvor pentru luptele dela Cossovo şi Rovine), în Tlpunosu 8a HANKE- 


BHOCT, HCTODiH H fponknop, XVII, 1937, p. 61—66, I. Minea, Politica lui Sigis. 
mund şi ţările române, p. 58 şi urm. şi G. Ostrogorskji, Geschichte des byeanti- 


16 
www.dacoromanica.ro 


242 


Deși izvoarele asupra luptei sunt neclare, câteva fapte reies 
limpezi privitoare la ciocnirea dela Rovine: locul luptei a fost undeva 
pe drumul care merge dela Nicopole spre Argeş, credem că mai 
aproape de această din urmă localitate, loc numit „la rovine“, adică 
la şanţuri. Nu este sigur că Rovine este un nume propriu. Cronica 
românească scrisă în secolul al XVII-lea la sfârșit pune lupta lui 
Mircea cu Baiazid pe Ialomiţa, dar e vorba de o tradiţie târzie şi fără 
valoare. La fel şi ştirea cronicilor raguzane dela sfârșitul veacului 
al XVII-lea, care afirmă, contrar izvoarelor contemporane, că lupta 
sar fi dat lângă Craiova. Numele Craiovei e pus de aceşti cronicari 
în legătură cu numele lui Marco Cralievici, care a pierit în luptă. 


nischen Staates, München, 1940, p. 395 afirmă că lupta dela Rovine a avut loc la 
17 Mai 1395 în timpul expediției regelui Sigismund în Tara Românească, bazân- 
du-se pe un tipicon în care moartea lui Constantin Dejanovici, arătată de cronică 
ca fiind căzut la Rovine, e pusă la 17 Mai. Apoi, văduva lui Constantin face o 
pomană la mânăstirea Petra din Constantinopol, în Octombrie 1395, spunând cà 
pomenirea de 40 de zile şi trei luni să se facă imediat, iar cea de șase luni şi de 
un an, când se va împlini timpul. Deci lupta dela Rovine nu împlinise șase 
luni în Octombrie 1395. Ipoteza lui Radojici€, după care au urmat şi ceilalți 
nu are nici măcar meritul noutății. O făcuse exact pe acelaşi temei C. Litzica, 
Din domnia lui Mircea Vodă, în Convorbiri Literare, XXXV, 1901, p. 366, iar 
D. Onciul, Mircea cel Bătrân, cuvântare comemorativă, Bucureşti, 1918, p. 21 
răspunsese foarte convingător arătând că Marco Cralievici şi Constantin, arátati 
ca morți la Rovine de către contemporanul Constantin Costenecki, trebue să fi 
murit amândoi în acelaşi război, în 'Tara Românească, primul la Rovine, celălalt 
în primăvara anului 1395, în timpul uneia din expedițiile de recuperare trimise 
de Sigismund şi au fost numiţi în anale împreună, deşi au căzut în două lupte 
diferite din aceiaşi expediţie. Asemenea conchide si N. Iorga, Cu privire la 
luptele lui Mircea cu Turcii, în Convorbiri Literare, XXXV, 1901, p. 473—476. 
Este absolut imposibil ca lupta dela Rovine să fi avut loc în Mai 1395, în 
timpul când trimetea Sigismund expedițiile de recuperare, pentrucă toate izvoa- 
rele bizantine, bulgare şi sârbești o definesc ca o luptă între Mircea şi Baiazid. 
In 1395, când Ungurii au venit în Muntenia, Baiazid nu se mai afla acolo, ci 
lăsase numai garnizoane. Este oare posibil ca toate izvoarele să omită prezența 
în ţară si în lupta dela Rovine a oștirii ungurești, care intervine, începând din 
primăvara anului 1395? Cronica bulgară spune că după lupta cu Baiazid, în 
care au pierit Marco şi Constantin, Mircea „a fugit la Unguri“, ea a avut loc 
înainte de ? Martie 1395, când Mircea se află deja refugiat la Brașov. (I. Bog- 
dan, Ein Beitrag, in Archiv für slavische Philologie, XIII, p. 530). O spune pre- 
cis însuşi regele Sigismund în privilegiul sáu pentru banul Ioan de Maroth (5 
"Noembrie 1403), publicat de curând: întâi, „duşmanul crucii" Baiazid a prădat 
Tara Românească (Transalpina) și a luat dela Mircea Voevod cetatea Turnul 
(Nicopole Mic), „lăsând acolo o garnizoană“. „Noi, aflând de aceasta, zice 
regele, am pornit cu oastea noastră“, iar, „Baiazid aflând de sosirea noastră, 
se retrăsese“. Expediția ungară s'a redus deci la luarea cetăţii Turnul, fără 
o luptă mai mare cu Baiazid (F. gisic Nekoliko isprava ig poéetka XV st. 


www.dacoromanica.ro 


243 


Lupta nu poate fi căutată decât pe linia ce unește Turnu cu Argeș ?!) 

Era pe semne un loc ales de Mircea cu șanțuri în pădure, ceiace fă- 
cea cu neputinţă desfăşurarea cavaleriei, în care Turcii erau foarte 
puternici. Cronicile bizantine arată că oastea turcească a fost ata- 
cată pe neașteptate de Români într'un loc foarte greu 22). Este deci 
vorba de o regiune deluroasă sau muntoasă, nu în câmpia Dunării. 
Locul luptei fusese ales înadins de Mircea, care cunoştea bine tot 
ținutul si anume pe malul unui râu 5), care nu poate fi altul decât 
Argesul Mai întâi, fură trimişi să se ciocnească cu Românii auxi- 
liarii sârbi. „Iar aceştia, zice cronicarul sârb, erau cu păgânul, nu de 
voe, ci de nevoe. Şi fericitul Marco (Cralievici) a spus către Cons- 
tantin: Eu cutez să spun și mă rog lui Dumnezeu să fie ajutător 
creştinilor, iar eu cel dintâi să fiu între morti în această luptă“. Si 
în adevăr Marcu fiul craiului Vukaşin, pe care şi până azi îl plâng 
cântecele bátránesti în Macedonia, a pierit în luptă, murind pentru o 
cauză nelegiuită 24). Constantin a căzut si el în acelaşi război, ceva 
mai târziu 2). A fost o luptă corp la corp în lăncii lungi de lemn 


Câteva documente dela începutul veacului al XV-lea, în Starine Jugoslovenske 
Akademije, XXXIX, 1938, p. 230 234. O diplomă asemănătoare, dar cu po- 
vestirea mai puțin completă, dată de Sigismund aceluiaşi Ioan de Maroth, ju 
1404, la Hurmuzaki, Documente, I 2, p. 430—432). Rezultă deci Mircea singur 
s'a bătut cu Baiazid, înainte de intervenţia lui Sigismund. In Martie 1395, după 
luptă, Mircea se afla la Braşov refugiat. In aceiaşi primăvară au intervenit 
oştile ungurești în ajutorul lui, dar atunci Baiazid plecase din Tara Românească. 
După toate izvoarele, lupta dela Rovine a fost însă numai între Mircea şi 
Baiazid, deci înainte de Martie 1395. In consecinţă cred că trebue să revenim 
la data letopisetelor sârbești, 10 Octombrie 1394, iar moartea lui Constantin 
trebue pusă în timpul luptelor de recuperare din primăvara următoare. 

21) Pentru Ialomiţa, Cronica Anonimă (Ludescu), ed. Ioanid, p. 3 şi R. 
Popescu (Constantin Căpitanul, Istoriile Țării Româneşti, ed. Iorga, p. 12 15). 
Pentru situarea lângă Craiova G. P. Luccari, Copioso ristretto delli annali di 
Ragusa, p. 121 şi Mauro Orbino, Il regno degli Slavi, Pesaro, 1601, p. 279. 
Deşi aceste cronici n'au nici o valoare ca izvor pentru lupta dela Rovine, mai 
toti istoricii Români admit pe temeiul lor că Rovine se afla lângă Craiova. 
Cf. general T. Nicolau, Două erori istorice, Bucureşti, 1934, arată clar că 
Baiazid trecând Dunărea la Nicopole, nu putea să se abată în drumul său spre 
Argeş pe la Craiova, nici la Ialomiţa. Dar „rovine“ nu înseamnă loc mlástinos, 
ei vine dela rov, sant (Tiktin, Deutsch-rumănisch Wörterbuch, sub voce). Deci 
Rovine nu trebue căutată neapărat în regiunea mlástinoasá dela Dunăre, cum 
crede generalul Nicolau, ci poate fi mai la Nord, pe drumul spre Argeş. 

22) Chalkokondyl şi Franţi la locurile citate. 

23) Cronica bulgară, la I. Bogdan, op. cit., în Archiv fiir slavische Philo- 
logie, XIII, p. 530. 

24) Constantin Costenecki, in pmacuuk, XLII, p. 269 270. 

25) Vezi mai sus, pagina precedentă, nota 21. 


www.dacoromanica.ro 


244 


si o luptà a cetelor de mai departe cu ságetile: ,,Si láncii nenumárate 
s'au frânt atunci si mulțimea săgeţilor a fost nenumărată, încât văz- 
duhul nu se mai putea vedea de desimea lor“ 26). Se clătinau lovite de 
pretutindeni cetele din Asia, din Macedonia, Tracia și Serbia şi sul- 
tanul „văzând nepotrivirea locului“, hotărăște să se retragă 27). 
„Baiazid s'a înspăimântat si a fugit şi râul acela curgea roșu de sân- 
gele ce ieșea din mulțimea trupurilor căzute“ 28). Atunci Evrenos 
bei se apropie de sultan și-i dădu un sfat, pentru care stăpânul său 
îi va fi toată viaţa recunoscător: ca în apropiere să facă loc întărit 
cu șanțuri şi cu trunchiuri de copaci şi să se apere acolo împotriva 
loviturilor puternice ale Românilor. In adevăr, retragerea fu oprită 
în locul ales de Evrenos bei, clădindu-se în grabă o tabără improvi- 
zată. Astfel a fost scăpată oastea de nimicire si de atunci Evrenos 
bei, ca un mântuitor, s'a bucurat de cea mai cinste si putere 25). 
Oastea turcească se refăcuse şi era încă așa de numeroasă, încât 
Mircea după izbândă n'a mai cutezat s'o atace în loc puternic întărit. 
Dar cronicarul contemporan turc Urudj cu fantezie orientală poves- 
teste lupta într'alt chip: „Cel ce cármuia acea ţară (Tara Româ- 
nească), care se numea Mircio, ieși în întâmpinarea sultanului Baia- 
zod cu o oaste foarte numeroasă. Lupta care se dădu a fost sânge- 
roasă, iar mácelul a fost depotrivă de amândouă părţile si astfel 
izbânda a rămas nehotărâtă. După o zi de luptă, cele două ostiri 
s'au retras. Sultanul a chemat în faţa lui pe Ali pașa, fratele lui 
Hairedin pașa, om viteaz care era atunci mare vizir şi l-a întrebat, 
cum se poate să se fi dat o astfel de luptă, în care noi n'am ieşit în- 
vingători? După ce au stat de vorbă împreună multă vreme, Ali 
pasa a găsit o stratagemă, care a atârnat mult în cumpănă pentru 
izbânda Otomanilor. In timpul nopţii a pus de s'au ridicat corpurile 
credincioşilor martirizati pentru credință si a poruncit de le-au 
aruncat în Dunăre. Necredinciosii au fost foarte surprinşi când vă- 
zură a doua zi că nu era nici un musulman pe câmpul de bătaie, 
care era însă presărat cu necredinciosi. Această priveliște i-a înspăi- 
mântat asa de tare, încât ei o luară la fugă“ 30). 

Lăsând la o parte latura anecdotică, observăm că şi cronica- 
rul ture recunoaşte că lupta a fost nedecisă şi că sultanul s'a întrebat 
dece nu s'a câştigat izbânda ca alte ori; cronicarul vorbește chiar de 


26) Cronica bulgară, l. c. 

27) Franti, |. c. 

28) Cronica bulgară, l. c. 

29) Chalkokondyl, loc. cit. 

30) Urudj, la Buchon, Collection des chroniques nationales, XXIII, p. 452. 


www.dacoromanica.ro 





Hrisovul lui Mircea pentru mânăstirea Tismana, 


www.dacoromanica.ro 


247 


retragere. Afirmația cronicarului că lupta sar dat la Dunăre, nu 
concordă cu ştirile despre un lung marș şi atacuri prealabile, despre 
care vorbesc chiar cronicarii turci, precum si cei bizantini 3). Fapt 
este că victoria rămăsese a lui Mircea, o victorie parţială, datorită 
surprinderii şi locurilor potrivite, dar marea oaste otomană, întocmai 
ca mai târziu la Călugăreni, nu fusese distrusă 32). După refacerea 
ei, înaintarea a urmat până la Argeş. Mircea avusese pierderi mari, 
pe cari nu le mai putea înlocui; totuși el încercă la Argeş să se îm- 
potrivească din nouă în târg, dar scaunul ţării căzu în mâinile pă- 
gânilor 33). Atunci s'a aflat un român în slujba Turcilor, care să ia 
scaunul domnesc sub scutul lor, se numea Vlad. Cronica bulgară îl 
numeşte vlastelin, adică boier 3), era însă, credem, din neamul dom- 
nesc, căci altfel nu l-ar fi recunoscut nimeni şi anume, cum vom 
arăta mai jos, fiul lui Dan I. Baiazid s'a înapoiat tot prin Nicopole, 
pe unde venise- Dar înainte de a pleca, a pus de s'au aşezat co- 
mandanfi turci cu garnizoane la toate vadurile Dunării în Tara Ro- 
mânească, adică la Giurgiu, la Turnu şi poate în alte puncte 35). 
Dar abia plecase Baiazid si Mircea se întoarce în farà. Tara nu se 
supusese în întregime Turcilor si voevodului pus de dânşii. Cronicarul 
ture Urudj povesteşte: „Baiazid după această expediţie trecu Dună- 
rea şi se duse la Nicopole şi de acolo la Adrianopole. Iar blestematul 
Mircio, de care am vorbit, s'a întors în ţara lui si a adunat pe toţi 
mai marii curții sale si a ţinut sfat cu ei, oricât ar fi sfătuit dânşii, 
să afle mijloace ca să nu fie subjugati de sultan, Mircio era de pă- 
rere că niciodată nu vor putea ţine piept Musulmanilor şi luă hotă- 


31) Chalkokondyl si Franti, loc. cit., Leunclavius si Negri, l. c. 

32) C. Jirecek, Zur Würdigung der neu entdeckten bulgarischen Chronik 
in Archiv für slavischen Philologie, XIV, 1891, p. 267—268 crede cá la Rovine 
au invins Turcii, dar nu cunoaste pe Urudj, pe temeiul cáruia se poate vorbi 
de o victorie parţială a lui Mircea. Jirecek crede şi el cá lupta sa dat pe 
Argeș Si că povestirea lui Chalkokondyl se raportá la această luptă. Până și 
“ronica rusă dela Moscova are un scurt paragraf despre lupta dintre ,,cumpli- 
tul tar Baiazid“ si „autocratul şi marele voevod al Valahiei, Ivan Mircea“, 
adăugând că „sânge nemăsurat de mult a curs“ (Ilo Zoe Coó6panie Jl bTomit- 
ceu,) XI, p. 150, sub anul 1392. 

33) Leunclavius, cp. cit., col. 319—320 si Nesri, ap. cit., p. 338 339, 
sub 1391. 

34) Cronica bulgară, in Archiv für slavische Philologie, XIII, p. 530. 

35) Ibidem. Cronograful lui Moxa scris románeste la 1620 este in partea 
II-a o traducere a cronicii bulgare, așa cá nu constituie un isvor pentru lupti. 
dela Rovine (Hasdeu, Cuvente din Bătrâni, I, p. 402). Moxa a suprimat din 
povestirea isvorului său, din motive patriotice, știrea că Mircea a fugit în Un- 
garia și că Baiazid a lăsat garnizoane în țară. 


www.dacoromanica.ro 


248 


rârea să trimeată un sol la Baiazid, ca să ceară pace în schimbul 
unui tribut, pe care îl va plăti în fiece an. Baiazid a primit, apoi trecu 
în Morea“ 35). Iarna Mircea se va fi menţinut în unele părţi răsări- 
tene ale ţării, iar în Martie trecu la Brașov, să se întâlnească cu 
regele Sigismund. Cât despre tributul de care vorbeşte Urudj, el va 
fi trimis un sol, ca să-i adormă pe dușmani, dar acţiunea lui ur- 
mătoare îl arată că a urmat fără şovire lupta pentru cauza creştină. 

Războiul din Moldova. Când Sigismund al Ungariei a aflat că 
sultanul trecuse Dunărea si înainta în Tara Românească, a fost cu- 
prins de grije. Incă din primăvară agenţii regelui îl vestiseră de 
pregătirile Turcilor împotriva Ţării Româneşti. In Aprilie 1394 el 
convoacă adunarea ţării cu clerul şi nobilimea tuturor provinciilor, 
în care regele arată amenințarea păgână ce se apropia şi cere o ri- 
dicare în arme a nobilimii si impozite extraordinare pentru război. 
Trei mari demnitari sunt numiţi pentru strângerea contribuţiei, iar 
pacea cu Polonia, în ciuda tuturor litigiilor rămase deschise, este 
întărită ?7). La 25 Octombrie, 15 zile după lupta dela Rovine Sigis- 
mund soseşte la Seghedin pe Tisa, așteptând veşti şi rămâne acolo 
până la 12 Noembrie 38). De acolo se îndreaptă încet spre Ardeal 
chemat probabil şi de solii lui Mircea cu cereri de ajutor, ca şi de 
primejdia în care se afla tara. La Crăciun era la Turda 3%), adunán- 
du-şi trupele. Dar în loc să se îndrepte spre Țara Românească, pe 
neașteptate, în toiul iernii, regele porni împotriva domnului Ştefan 
al Moldovei. La 5 Ianuarie 1395 era la Crit în județul Târnava 
Mică 4) şi imediat după aceia trece munții. 

Ce l-a făcut pe regele Ungariei să pornească cu război împo- 


36) Urudj, la Buchon, op. cit., p. 452—453. 

37) Homan-Szekfü, Magyar törtenet (Istoria Ungariei), III, p. 195—197. 

38) Huber, Die Gefangenehmung der Kóniginen Elisabeth und Maria, in 
Archiv für Oesterreichische Geschichte LXVI, 1884, p. 546 şi Fejer, Codex 
diplomaticus, X—2, p. 187—189. 

39) Huber, loc. cit şi Fejer, op. cit., X—3, p. 140. 

40) Zimmermann, op. cit., III, p. 110, „Keresthur“ este Crit sau Deutsch- 
kreutz si nu Crişcior, cum crede I. Minea, Politica lui Sigismund, p. 52. 
Skrzypek, op. cit., p. 22 afirmă că între 1 15 Februarie 1395 Sigismund se afla 
la întâlnirea din Sacz în Polonia cu regele Vladislav, după registrele vistieriei 
polone (Monumenta medii-aevi, XV, p. 217, 221), deci expediţia în Moldova a 
fost 1394, ceiace e imposibil: la 2 Februarie Sigismund dă un hrisov din 
Neamţ in Moldova (vezi mai jos), nu putea fi în același timp în Polonia. 
Dlugosz spune că întâlnirea amintită a fost la 24 Iulie 1394, ceiace pare exact, 
iar suma din socoteli este pe semne trecută mai târziu sau cu dată greşită. 
Era normal ca întâlnirea cu Vladislav să aibă loc întâi, pentruca Sigismund 
să poată avea mână liberă în Răsărit. Cf. și Homan-Szekfü, op. cit., II, p. 196. 


www.dacoromanica.ro 


249 


triva Moldovei, tocmai în clipa când o primejdie asa de mare se ivise 
în Tara Românească și Turcii puteau oricând să fie la marginea 
Ardealului? Ştefan fusese pus în scaun de Poloni în locul lui Ro- 
man, domnul ce cutezase să se apropie de Sigismund. Acesta făcea 
deci un război de recuperare a influențelor coroanei dela Buda. El 
se afla cu oastea în Ardeal, pregătindu-se de război cu Turcii, dar 
probabil că nu avea încă forte suficiente pentru a înfrunta pe dus- 
manii creştinătăţii, iar vremea de iarnă nu era potrivită pentru o 
atare expediţie plină de primejdii. Dimpotrivă, lupta cu domnul 
Moldovei părea mai uşoară şi trebuia să fie o prefaţă scurtă și les- 
nicioasă a celuilalt război, amânat până se vor aduna oști mai multe 
şi se va îndrepta vremea. In mintea lui Sigismund problema principa- 
telor române era una: trebuiau recástigate si Moldova smulsă de 
Poloni şi Muntenia luată de Turci. Pe lângă aceasta, este posibil ca 
între regele Poloniei si Baiazid să fi fost o înţelegere, altfel nu pri- 
cepem dece peste câteva luni Vlad, domnul pus de Turci în Tara 
Românească, se declară vasal si aliat al regelui polon !!). Dacă în 
adevăr Polonia, era înţeleasă cu sultanul, aşezarea Moldovei vasale 
în coasta Munteniei era o primejdie pentru oastea ungurească, ce 
ar fi operat în ajutorul lui Mircea în Tara Românească, iar cuprin- 
derea ei apărea ca o necesitate militară. 

In Moldova domnea Stefan fiul lui Roman 42). Aproape toti 
boierii tatălui său trecuseră. în sfatul său 43). Stefan nu era deci 
socotit ca un uzurpator, ci era primit de ţară, care se strângea în 
jurul său. De îndată ce a simţit cá oastea ungurească se apropie de 
marginile ţării, domnul Moldovei a cerut ajutor dela suzeranul său. 
In ziua de Bobotează el depune în grabă din Suceava jurământ de 
vasal cu boierii lui. In acest act Ştefan recunoaşte că regele Poloniei 
l-a aşezat în scaunul domnesc si în fata primejdiei ce-l ameninţa, 
primeşte condiţii umilitoare, modificând vechile legături încheiate 
înaintea lui. Astfel făgăduește că nu va mai pomeni niciodată de 
Pocuția, desi banii imprumutati de Petru vodă nu fuseseră inapoiati, 
că ostile moldovenes'i vor fi trimise să lupte în ajutorul Poloniei, 


41) Vezi mai jos. Skrzypek, op. cit., p. 82, admit ca probabilă o inte- 
leger între Vladislav Iagello si Baiazid împotriva Ungariei. 

42) Cronica paralelă a lui Axinte Uricarul, Acad. Rom. M . nr. 2591, 
p. 13—14 foloseşte hrisovul lui Ştefan vodă (1398) pentru m^n stirea Probota, 
în care numește frati pe Alexandru (cel Bun), Bogd n, Iuga (care a urmat 
după dânsul), Mihail şi alt Alexandru, toti fii lui Roman. Cf. D. P. Bogdan, 
Despre domnii moldoveni Stefan I şi Iuga, Revista Istorică Română, IX, 1939, 
p. 612. 


www.dacoromanica.ro 


250 


chiar în ţări depărtate dincolo de Cracovia, în Prusia cu Cavalerii 
Teoutoni, pe când Roman vodă fusese scutit de asemenea obligație. 
Intre duşmanii eventuali, împotriva cărora se obliga să lupte alături 
de Poloni, sunt amintiţi: „craiul Ungariei, Turcii, Tătarii, Cavalerii 
Teutoni“ si chiar „voevodul Basarabiei“, adică al Țării Românești. 
Desigur, nu e vorba de Vlad, prietenul Poloniei, ci de Mircea, care 
se apropiase de Unguri. Acest pasaj din omagiu arată clar poziţia lui 
Stefan, ostilă atât lui Sigismund, cât si lui Mircea 44). In schimbul 
acestor legăminte, regele polon a încercat să dea ajutor vasalului 
său. La 8 Februarie boierii moldoveni se aflau la curtea polonă şi 
regele trimitea "100 de grivne ca ajutor, dar despre oaste nu este 
vorba 45). La această dată războiul din Moldova era însă pe sfârşite. 

In oastea regelui Sigismund care intrase în Moldova erau mai 
ales trupe ardelene si bánátene, comitele Temisoarei cu oastea 
lui, Saşii din Braşov, cari se arătară foarte inflácárati pentru re- 
gele lor, dar mai ales Secuii cu contele lor Ştefan de Kanisa 46). 
Cetele secuieşti, cunoscând căile munţilor, le străbătură înaintea re- 
gelui ca să-i deschidă calea. Steagul comitelui secuiesc îşi deschise 
drum probabil pe la Oituz, unde Moldovenii pregătiseră prima apă- 
rare- Pasurile erau întărite cu baricade de trunchiuri de copaci si 
stânci prăvălite. După ce Secuii străpunseră prima linie de apărare, 
ei se întoarseră către grosul armatei regale. Dar luptele grele ur- 
mară la obstacolele ridicate în cale de Moldoveni; oastea de cava- 
leri a regelui a fost nevoită să descalece şi să lupte pe jos cu lăncile. 
Marea mulţime de arcaşi a oastei moldovenești nu putea strica. 
prea mult cavalerilor îmbrăcaţi în zale, totuşi s'a ajuns de mai 
multe ori la lupte corp la corp. In cele din urmă, Moldovenii s'au 
retras încet spre Suceava, pe drumul ce trecea prin ţinuturile Ba- 
căului și Neamțului si astfel regele cu cavalerii lui au ajuns în fata. 


43) Compară hrisovul lui Roman din 18 Noembrie 1393 cu actul omagial 
al boierilor lui Stefan din 6 Ianuar 1395. Costăchescu. op. cit., I, p. 14 şi II, 
p. 169—170. 

44) Costăchescu, op. cit., II, p. 611—615 şi actul boierilor, ibidem, II, 
p. 609—610. In actul domnesc, nocanun nac,trebuia tradus: „ne a așezat“ și 
nu „am ocupat“ (scaunul). Cred că documentul nedatat al boierilor este din 
aceiaşi zi cu al domnului, ca o completare a lui. Cf. C. Racoviţă, Inceputurile 
suzeranității polone în Moldova, în Revista Istorică Română, X, 1940, p. 260-261. 

45) Socotelile curţii, A. Przedziecki, Zycie domowe Wladislawa Iagietia 
(Viaţa casnică a lui Vladislav Iagello) în Biblioteca Warszawska, 1854—I, p. 
253. Suma se dă prin „Dimitrie mareșalul“. 

46) Zimmermann, op. cit., III, p. 118 şi Ortvay, op. cit., p. 250 252. 


www.dacoromanica.ro 


251 


cetăţii de scaun a Moldovei 47). In laudele de triumfală victorie, 
pe care le găsim în privilegiile lui Sigismund însuși şi în cronicile 
maghiare, nu se explică dece Suceava n'a putut fi luată şi dece 
regele s'a întors înapoi în grabă cu toată oastea. Sigismund în pri- 
vilegiile prin care ráspláteste pe comitele Secuilor, afirmă că 
Ştefan vodă a cerut pace, făgăduind că de acum va rămâne în slujba 
regelui si va plăti tribut 48). Un cronicar cu fantezie literară dà si 
discursul pe care l-ar fi ţinut atunci Ştefan al Moldovei. Domnul ar 
fi zis: „Avem mai multă încredere in clementa ta, Sigismund, decât. 
chiar în urmările izbândei, ce am fi putut dobândi“. Amintindu-i 
de „zeii nemuritori“ (!), domnul îl roagă de iertare, spunând că gre- 
sala Moldovenilor de a se despărți de coroana Ungariei stă în dom- 
nia unei femei (Maria, fiica lui Ludovic cel Mare), căci Moldovenii 
nu sufăr domnia femeilor! 49). Fireşte că acest discurs n'a fost ți- 
nut niciodată, iar Ştefan în realitate a rămas vasalul Poloniei, pe 
când regele s'a întors repede şi fără izbândă. Ştefan vodă n'a putut 
fi clintit din scaun şi Suceava n'a fost luată. Credem că în realitate, 
Sigismund a atacat Suceava și n'a putut cuprinde cetatea. Aflând 
de situaţia din Tara Românească si temându-se să nu-i-se taie re- 
tragerea s'a întors înapoi, multumindu-se cu câteva făgădueli din 
partea domnului Moldovei. 

Dar pe piatra de mormânt a lui Ştefan vodă în mica. 
biserică din Rădăuţi stă scris simplu, cu mândrie, numai atât: 
„Bătrânul Ştefan vodă, care a bătut pe Unguri la Hindov“ 50), 
iar în cronica veche a Moldovei: „Ştefan voevod. Acesta a învins 
pe Sigismund craiul unguresc la Hindov“ 51). Rezerva şi scurtimea 
românească, nu fac mai puţin demnă de încredere această știre des- 
pre o mare izbândă decât cele anunţate prin laudele bombastice din 
isvoarele ungurești. Izbânda moldovenească asupra craiului a fost 
probabil la calea de întoarcere a acestuia. La 2 Februarie, Sigismund 


47) Expunerea după privilegiile lui Sigismund către contele Secuilor şi 
alti comandanţi de oaste: F. Sisió, op. cit., p. 147 (din 17 Februar 1401), Hur- 
muzaki, Documente, I—2, p. 333 (data greşită), 362—3, 382—393, 412—417, şi 
cronicile lui Thurocz, ed. Schwandtner, Scriptores rerum Hungaricarum, I, p- 
268 si A. Bonfinius, Historia Panonica, Colonia, 1690, p. 268. 

48) F. Sisi€, loc. cit. 

49) A. Bonfinius, loc. cit. 

50) Kozak, Die Inschriften aus der Bukowina, Viena, 1903, p. 105. 

51) I. Bogdan, Vechile cronici moldovenești până la Ureche, Bucureşti, 
1891, p. 143. 


www.dacoromanica.ro 


252 


se afla lângă cetatea Neamţului, dând de acolo o diplomă 52). Mai 
la sud, pe drumul de ţară ce duce dela Târgul Neamţului spre Piatra, 
drum pe care era nevoit să apuce regele, aceiaşi cale pe care a mers 
în sens invers la 1476 Mahomet II împotriva lui Ştefan cel Mare 
prin codrii Neamţului, se află satul Ghindăuani, lângă pădurea cu 
acelaşi nume (aproape de Bălțăteşti). Satul care se numea mai de 
mult Hindăuani, era moşia boierului Şerban Hindău, de unde si nu- 
mele luptei în cronică şi pe piatra de mormânt 53). A fost, ca atâtea 
ori în istoria noastră, o luptă în codru, iarna, cu pieirea a multi 
cavaleri şi oşteni unguri. Dar la 14 Februarie regele cu căpeteniile 
oştirei sosiră teferi la Braşov, şi începură să vorbească de victorie 
şi de triumf, dar trebuiau să amintească si de cei căzuţi în luptă, 
dintre nobili şi dintre Sași54). 

Tratatul dela Braşov. Mircea aștepta dela sfârşitul toamnei 
ajutor creştin pentru ţara lui cotropită. Aflând că regele scăpase 
teafăr din Moldova, domnul Țării Românești sosi în grabă la Braşov, 
unde avu loc o întrevedere între rege si voevod. Intelegerea dintre 
ei împotriva Turcilor a fost desăvârşită şi s'a ajuns la încheierea unui 
tratat semnat la 7 Martie 139555). In acest act Mircea se intitula 
„voevod Transalpin, duce de Făgăraș, ban de Severin“ si spune cà 
Sigismund i-a fost totdeauna prieten si sprijinitor, ceiace arată că 
între ei nu fusese vreun conflict pe faţă. Tratatul care aminteşte de 
jurământul de omagiu, prestat înainte „după datorie“, e îndreptat 
numai împotriva Turcilor: dacă regele va merge în persoană împo- 
triva lor şi domnul va face la fel, dacă va trimite numai ostile sale, 
la fel va face şi domnul. In Tara Românească va fi calea liberă pen- 
tru armata ce merge contra Turcilor, chiar „în părțile lui Dobro- 
tici“ 56) sau prin alte cetăţi, pasuri si porturi, cu hrană, plătită însă 
de Unguri. Câtă vreme va sta craiul cu oști în părţile lui, va sta şi 
Mircea alături de el, iar dacă oastea regelui va ajunge în „locurile 


52) V. Motogna, Politica externă a lui Mircea cel Bătrân, Gherla, 1924, 
p. 11. 

53) Costăchescu, op. cit., I, p. 29—30. Cf. şi N. Iorga, Știri nouă despre 
Iuga vodă, in Revista Istoricá, XII, p. 81, care identifică Hindov cu Hârlău, 
ce nu se afla însă în calea ostilor regale spre Suceava. 

54) Ortvay, op. cit., p. 250 şi Zimmermann,op. cit., IIT, p. 118, 133, 161, 
175—176. 

55) Zimmermann, op. cit., III, p. 135—137 si Hurmuzaki, Documente, 
I—2, p. 359—361 (această din urmă ediție cu greşeli si omisiuni grave). 

56) Lipseşte în ed. Hurmuzaki. In textul din Zimmermann: „partes (Do- 
bro)dicii“. 


www.dacoromanica.ro 


253 


stăpânirii noastre sau supuse nouă dincolo 5?) şi aproape de Dunăre“, 
Românii vor îngriji de trimiterea proviziilor peste fluviu, pe chel- 
tuiala craiului. Rànitii si cei rămaşi în urmă vor fi ajutaţi. Toate 
scrisorile şi legămintele mai vechi între rege și domn (care s'au 
pierdut) sunt confirmate. Actul e prevăzut cu pecetia cea mică a lui 
Mircea, care nu avea cu sine pe cea mare. 

Acest tratat de alianță arată fapte si situaţii interesante. Nu 
e un act de vasalitate, dar amintește de legăturile vechi și de jură- 
mintele prestate după datorie, cuprinde deci faptul vasalității. 
Alianța împotriva Turcilor era ca în vederea unei cruciate, ostile 
craiului nu erau destinate numai să alunge pe Turci din Tara Româ- 
nească, ci să treacă chiar dincolo de Dunăre. Amintirea forţelor ro- 
mâneşti ce vor participa la luptă şi mai ales menţionarea specială 
a „părţilor lui Dobrotici“ este o dovadă că Mircea nu era fugar în 
Ardeal, ci se tinea cu oastea în părțile răsăritene si unele cetăţi din 
Dobrogea de Nord erau încă pe numele lui. 

Luptele pentru reluarea Ţării Românești. Sigismund nutrea 
gânduri mari, se vedea învingător asupra păgânilor în ţara lor, dar 
deocamdată şedea sovàelnic în Ardeal. După pierderile suferite în 
Moldova si primejdia prin care trecuse, nu mai cuteza să pornească 
în persoană împotriva Turcilor dincolo de munți. A doua zi după 
încheierea tratatului cu Mircea, se duce la Codlea, unde rămâne 
câteva ziie, de acolo trece la Sibiu si insfársit se depărtează de gra- 
nità, pornind la Cluj, unde era la 25 Martie 55). Dar între timp Mir- 
cea căpătase cu mare întârziere oaste de ajutor şi pornise să-și re- 
cucerească tronul. Cu el erau căpitanii ostirilor ardelene, Stefan de 
Lozonez fost ban de Macva si Francisc Bebek cu lăncieri călări. iar 
pe lângă fiecare lăncier mai erau şi câte doi arcași si aprozi. De 
lângă Cluj regele trimise înainte pe Grigore Bethlen cu bani, ca să 
plătească oastea regală ce lupta în Muntenia 59), dar mai târziu se 
va plânge că a fost nevoit să plătească trei lefi soldaţilor, până s'au 
adunat cu toţii si au putut porni 60). 

Despre isprăvile şi soarta acestei oștiri trimise în ajutorul lui 
Mircea povesteşte o cronică din Franţa dela abația St. Denis: „In 
Julie au sosit ştiri dela Venetia în Franţa... Mulțimea Turcilor a su- 
pus Valahia și Bulgaria și se lăuda că în scurt timp vor supune toată 


57) Asemenea lipsește în ed. Hurmuzaki. 

58) Huber, op. cit., p. 546, Zimmermann, op. cit., III, p. 137 147. 

59) Zimmermann, op. cit., II, p. 149, din 6 April 1395 si Motogna, op. 
cit., p. 42. 

60) V. Motogna, op. cit., p. 41. 


www.dacoromanica.ro 


254 


creştinătatea, ceiace, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu le-a izbándit. 
Ilustrul rege al Ungariei a adunat împotriva lor oaste de luptători 
dintre nobili si ne nobili, clerici si alti creştini si desi erau puţini, 
faţă de numărul dușmanilor şi-au pus nădejdea in Dumnezeu si au 
hotărât să încerce norocul războiului. Regele trimisese în primul 
rând 400 de bărbaţi aleşi, pe care i-a socotit demni de a fi în frunte 
în fata dușmanului, asa ca ei, aflând de chipul cum pot fi atacați, 
să se întoarcă cu știri sigure. Dar pe când treceau peste un râu, pe 
neașteptate s'au ivit barbarii, cari i-au atacat de toate părțile, în- 
conjurându-i. Deşi surprinderea slăbeşte inimile cele mai tari, totuşi 
creştinilor nu le-a lipsit vitejia de a se împotrivi. Dar lupta n'a ţinut 
mult, mulțimea Turcilor a coplesit pe creştini, nimicindu-i". Abea 
după aceia, zice cronica, regele Ungariei a pornit personal cu oastea 
lui în luptă 61). Expediția nenorocită a banului Stefan de Losonez e 
povestită si de cronica ungurească: „Erau pe atunci în acea ţară 
(Valahia) doi principi, unul Dan, altul Mircea, ambii din aceiași fa- 
milie, care uitând înrudirea lor, se luptau între ei pentru domnie. 
Deoarece Dan se simţea mai slab, a cerut ajutor dela sultanul Tur- 
cilor şi obţinându-l, a silit pe celălalt să fugă. Mircea însă, deoarece 
simţea, forţele sale prea slabe ca să alunge pe dușmanul strein, a 
cerut ajutor dela regele Sigismund. Deci în ajutorul său a fost trimis 
de către rege, Stefan de Losonez banul cu multe cete de ostași. Dar 
acesta, fiind covârşit de numărul duşmanilor într'o luptă sângeroasă, 
după mari pierderi de amândouă părțile, şi-a pierdut capul, pierzând 
lupta odată cu viaţa. Căci după moartea acelui comandant, ostaşii 
lui au fost puși pe fugă, lăsând duşmanilor o mare pradă si multi 
prinşi“ 02). 


61) Chronique du religieux de St. Denis contenant le régne de Charles VI. 
ed. M. L. Bellagnet, in Collection de documents inédits sur l'histoire de France, 
serie: Histoire politique, II, Paris, 1840, p. 386—7, cf. si M. Dunic; op. cit. 
La fel, mai pe scurt în cronica lui Jouvenal des Ursins, Histoire de Charles VI, 
Nouvelle collection des mémoires pour servir à l'histoire de France de Michaud 
et Poujoulat, II, Paris, 1836, p. 403. 

62) Thurocz, ed. Schwandtner, op. cit., I, p. 290—291 si parafraza la 
Bonfinius, op. cit., pag. 216. Pasajul acesta al lui Thurocz a fost mult discutat. 
Hasdeu credea cá se raportă la o luptă între Dan I şi Mircea, la înscăunarea 
acestuia (Hasdeu, Negru vodă, p. CLIV), dar cronicarul arată pe Mircea ca 
învins, iar pe atunci Turcii nu erau încă la Dunăre şi Sigismund nu ocupase 
încă tronul Ungariei. C. Litzica, De cine a fost ucis Dan fratele lui Mircea?, 
în Omagiu lui Titu Maiorescu, p. 54—61, socoate că pasagiul se aplică la lupta 
dintre Mihail fiul lui Mircea şi Dan II la 1420, interpretare admisă de toti 
istoricii români până acum. Cronicarul ungur pune însă toată povestirea în 


www.dacoromanica.ro 


255 


După cum se vede, cronicarul ungur recunoaşte fuga oștirii 
«demoralizate de căderea comandantului ei, pierderea bagajelor şi a 
multor prizonieri, luaţi de Turci şi de Vlad. Mormane de trupuri ză- 
ceau pe câmpul de luptă şi se zice că glasurile turburate ale creşti- 
nilor căzuți în luptă fără cuminicătură se auzeau când şi când în 
acel loc, până a venit un popă dintr'un sat din apropiere cu cumini- 
cătura şi s'a rugat pe morminte pentru odihna acelor suflete 6:). 

Dece numeşte cronicarul ungur pe domnul adus de Turci, Dan, 
când adevăratul său nume era Vlad? O singură explicaţie se poa.c 
da acestei confuzii: Vlad era fiul lui Dan I. Cronicarul spune cà 
„Dan“ era rudă de aproape cu Mircea, în povestirea auzită sau citită 
de el se vorbea de fiul lui Dan, si el a trecut numai numele acesta. 
Fiii lui Dan I, fratele mai mare al lui Mircea, înlăturați dela moste- 
nire, rătăceau pribegi prin streinátàti, unul la Raguza, altul la 
Constantinopol. Vlad a cerut protecţia păgânilor, e primul, dar nu 
ultimul caz în istoria noastră si cu ajutorul lor a căpătat domnia 64). 

Expediția celor 400 de lăncieri se terminase deci cu o înfrân- 
gere la trecerea unui râu în Tara Românească. Insugi Stefan de 


jurul persoanei lui Stefan de Losoncz, capitolul e intitulat: „Razboiul banului 
Stefan de Losoncz în părţile Transalpine“. Din diplomele regale știm însă că 
acest ban de Macva a căzut în luptă, nu la 1420, ci la 1395, în lupta dintre 
Vlad si Mircea. Observ cá Litzica traduce greşit expresia privitoare la cei doi 
domni, „ambo eodem sanguine nati“, prin „amândoi născuţi din aceiaşi părinţi“, 
deci frați, când cronicarul spune numai că erau de același sânge, adică rude. 
Deci Thurocz n'a confundat pe Mihail cu Mircea, ci pe Vlad cu Dan. Faptul cá 
acest capitol din cronica lui e deplasat după evenimente petrecute la 1415 (exe- 
cutarea lui Hus) nu e un argument contra părerii noastre, căci cronica e plină 
de inversări cronologice ale faptelor: capitolul întemeierii Moldovei prin Bog- 
dan (p. 245) este pus după cel despre lupta lui Vlaicu vodă cu Ungurii (1370), 
desi descălecarea lui Bogdan are loc la 1359 (p. 241—2). După povestirea uci- 
derii lui Hus (p. 288), la 1415, urmeazá expeditia lui Sigismund in Bosnia, la 
1408) (p. 289), apoi vine expediţia lui Stefan de Losoncz, de care ne ocupăm, 
apoi al doilea război din Bosnia, la 1415. (Pentru datele războaielor din Bos- 
nia, C. Jirecek, Geschichte der Serben, II, p. 143 si 153). Deci în nici un caz 
cronicarul nu pune lupta dintre Mircea si „Dan“, după moartea lui Mircea, 
cum credea Litzica. Interesant este faptul cá si o cronică a Țării Románesti,. 
care foloseşte pe a lui 'Thurocz, pune această luptă în domnia lui Mircea: „Deci 
Jigmon craiul trimise pe Lojont Iştfan cu o seamă de osti în Tara Muntenească 
asupra lui Dan vodă și dacă se loviră oștile, pieri Lojont Istfan la război de 
Munteni“. St. Nicolaescu, Letopiseţul Țării Româneşti, în Revista pentru istorie, 
filologie si arheologie, XI, p. 110. 

63) Thurocz, I. cit. si Bonfinius, op. cit., p. 286. 

64,-N. Iorga, Istoria Românilor, III, p. 295, crede fără temei Aorumentar 
cá Vlad era fiul lui Viod:.lav I. 


www.dacoromanica.ro 


256 


Losonez, comandantul oștirii de ajutor, cade ucis în această luptă 65). 
„Din cauza întârzierii si neglijentei altora (care n'au sosit la timp 
în ajutor) a trebuit să piară de sabia Turcilor banul Stefan cu oștenii 
lui“, scria amărât regele Sigismund 66). Regele plecase la Buda 97), 
dar aflând de înfrângerea suferită de oștile lui in Tara Românească, 
se întoarce în Ardeal cu o oaste însemnată de cavaleri și cu maşini 
de război. La 21 Iunie se afla în tabără în câmp lângă Brașov, gata 
să treacă munţii si bánuim cá si Mircea cu credincioşii ce-i rămă- 
seseră erau pe lângă dânsul 6). Regele Ungariei fusese prevenit de 
curierii greci ai împăratului Manuel Paleolog că grosul armatei tur- 
cesti nu se mai afla în Tara Românească 8). La 6 Iulie Sigismund 
trecuse munții si se afla „în lagăr, la coborârea din munți, lângă 
Câmpul Lung“ 7). Luptele începură imediat cu Turcii si cu oastea 
ridicată în ţară de uzurpatorul Vlad; cavaleria în zale a Ungurilor 
se ciocni cu arcaşii pedestri şi-i puse pe fugă. „Şi a fost luptă aspră 
de o parte şi alta şi Sarazinii în prima luptă n'au putut ţine piept 
vitejiei creștine si au fost bătuţi“, zice cronica franceză 11). Ostile 


65) Ortvay, op. cit., p. 243—254. La 16 Septembrie 1395 banul Stefan era. 
„condam“, răposat. 

66) Motogna, op. cit., p. 42 gi p. 14) si Idem, Luptele lui Sigismund gi 
Mircea cel Bătrân cu Turcii la 1395, in Revista Istoricá, XI, 1925, p. 281—287, 
crede cá expediția lui Stefan de Losoncz a fost după expediţia regelui din 
August. Dar actul din April, prin care regele trimite solda ostașilor lui Stefan 
de Losoncz în Valahia, e concludent (vezi mai sus, nota 59). Atât cronica fran- 
ceză, cát și Thurocz pun lupta aceasta înainte de expediția regelui. O altă 
expediție a lui Ştefan de Losoncz după întoarcerea regelui nu mai încape: 
regele era în August în Muntenia, iar la 16 Septembrie Ştefan e arătat ca 
mort de câtva timp. Că într'un document din 1410 (Motogna, op. cit., p. 285) 
regele spune că nobilul Ioan de Dobca s'a lupta atât la Nicopole Mic, alături 
de rege, cât şi alături de Stefan de Losoncz, nu dovedește o secvență crono- 
logică, expediția regală e pusă întâi ca mai importantă, Cf. si G. Gündisch, 
Die Tiirkeneinfălle in Siebenbürgen, în Jahrbücher f. Geschichte Osteuropas, 
II, 1937, p. 395, nota 8. 

67) Huber, op. cit., p. 547. 

68) Zimmermann, op. cit., III, p. 151—153. 

69) Zawalinski, op. cit., p. 22. 


70) Zimmermann, op. cit., III, p. 153. Cf. si C. Jirecek, Zur Würdigung 
der neuentdeckten bulgarischen Chronik, in Archiv f. slavische Philologie, XIV, 
1891, p. 270. 


71) Chronique du religieux de St. Denis, loc. cit. si Bonfinius, op. cit., 
p. 268 269. 


www.dacoromanica.ro 


251 


creștine, după ce restabilirá pe Mircea în scaunul său dela Argeș 72), 
străbătură în câmpia Țării Românești, îndreptându-se spre Turnu 
(Nicopole Mic), unde se întăriseră Turcii, locul de trecere al lui 
Baiazid din anul precedent. Baiazid părăsise ţara și cetatea era 
apărată numai de Românii lui Vlad, dar în târg se aflau și Turci, 
care pesemne că erau mai puţini. După ce oastea creștină ajunse 
în fata Turnului, oştenii din cetate și orășenii izbucnirá în mai multe 
rânduri în timpul nopţii în tabăra lui Mircea şi a lui Sigismund, 
pricinuind alarmă și tulburare 73). Dar regele adusese cu el mașini 
de război, aruncătoare de pietre si berbece si cu ajutorul lor dărâmă 
zidul cetăţii, care se prăbuşi. Atunci porni atacul general: „De trei 
ori steagul regelui căzu la pământ si de trei ori fu iarăşi ridicat, 
iar regele îndemna mereu pe ai săi să lupte pentru Hristos“ 74), 
Cetatea fu luată, dar cu sacrificii grele; între răniţi cu răni grele 
se aflau Stefan de Canisa comitele Secuilor, Nicolae de Gara, ban 
al Croaţiei si Slavoniei, Ioan de Maroth banul de Maéva, cei mai de 
seamă nobili ai coroanei ungare/5). Despre isprăvile lui Mircea si 
ale boierilor si ostenilor lui nu spun nimic cronicile streine, care fac 
reclamă numai regelui Ungariei. Fapt este că Turnul era luat si o 
garnizoană ungurească fu lăsată acolo cu castelani ai regelui Sigis- 
mund 76). Dar regele se grăbi să se întoarcă în ţară, aflând cá re- 
gina Maria murise la Buda, în urma unei nașteri premature provo- 
cate de o cădere de pe cal 77). 

Vlad voevodul pus în scaun de păgâni se dăduse în lături, nu 
fusese învins, ci aştepta ceasul lui. Când ostile regale ce se întorceau 
spre Ardeal, ajunseră la poalele dealul Posada, la intrarea în pasul 


72) Diploma lui Sigismund din 1 August 1406 pentru frații de Gara, 
F. Sisi€, op. cit., p. 281. Merche voywodam Transalpinum, per Turkos de suo 
dominio depositum, suo restituit pristino dominio“. 

73) Thurocz, ed. Schwandtner, op. cit., I, p. 275 şi Bonfinius, op. cit., 


p. 264. 
74) Chronique du religieux de St. Denis, loc. cit. si Jouvenal des Ursins, 


75) F. Sisic, 1. cit. şi Hurmuzaki, Documente, 1—2, p. 384, 395, 431. 
16) F. Sisic, 1. cit.: „fideles castellanos in eodem relinquens". 
71) Stirea lui Dlugosz, Chronica Polonorum, I 2, p. 147, că regina Maria 
a murit la 17 Mai 1395 si a lui Thurocz, 7. c. cá vestea a primit-o regele în 
timpul expeditiei din Tara Românească, a făcut pe cei mai multi istorici románt 
să creadă că această expediţie a fost in Mai şi nu in Iulie-August, cum a fost: 
în realitate. Dar Karácsonyi, Maria kirălind halála napja în Századok, 1907 (st 
Motogna, op. cit., p. 37) a dovedit că Dlugosz a greșit data şi regina a murit 
în realitate în ultimile zile ale lui Iunie sau la începutul lui Iulie. 
17 


www.dacoromanica.ro 


258 


Branului 78), fură atacate in vale de Românii lui Vlad. „Când am 
ajuns pe culmea munților, în locul numit Pozada, scrie însuşi regele 
Sigismund, în trecătoarea strâmtă si ne-am urcat pe cárarea în- 
gustă, o mulțime de Români ne-au atacat, aruncând asupra noastră 
şi a celor ce ne urmau si.a supușilor noștri săgeți otrăvite cu venin 
$i pari ascuțiți aducători de moarte, lovindu-ne în chip crud, dela 
adăpostul pădurii dese. Atunci Nicolae de Gara cu steagul său și cu 
însoțitorii s'a năpustit asupra Românilor, ca un leu fără teamă de 
moarte, pentru apărarea persoanei noastre şi salvirea ei. I-a respins 
cu armele, scápándu-ne pe noi si pe supusii nostri de loviturile de- 
testabile ale zişilor Români și de atacurile lor dușmănoase, dar nu 
fără pieirea multora dintre ai săi“ 79). Graţie energiei banului Croa- 
tiei, regele scăpă teafăr peste munți, dar Vlad vodă rămâne stăpân 
în Tara Românească si asupra scaunului dela Argeş 8°). Astfel răz- 
boiul din Țara Românească se terminase cu o înfrângere, întocmai 
ca şi cel din Moldova: Românii se daseră în lături la trecerea ostilor 
de cavaleri, dar la întoarcerea oștenilor. obosiţi îi prinseseră la loc 
greu şi-i loviseră nimicitor. Aceasta nu-l împiedecă pe regele Un- 
gariei să trimită vesti triumfale de izbândă regilor din Europa. 
Regele Franţei aflând aceste vești, a poruncit de s'au făcut proce- 
siuni în tot regatul său şi s'au cântat rugăciuni de mulțumire lui 
Dumnezeu în catedrala Nôtre Dame din Paris 81). 

Situaţia lui Sigismund era însă gravă: Turcii veniţi în ajutorul 
lui Vlad vodă, trecură în Tara Bârsei cu oamenii voevodului mun- 
tean și ajunseră aproape de Brașov, arzând și prădând. Populaţia 
se apără cum putu: preotul Ioan Iacobi înarmat cu lancie și sabie 


78) In unele diplome ungureşti e scris Pazata, ceiace a făcut pe unii 
istorici să creadă că e vorba de muntele Pasărea (Mehedinţi). Tocilescu, Manual 
de istoria Românilor, Bucureşti, 1889, p. 42, sau chiar de muntele Basa- 
rabă. N. Iorga, Istoria Românilor, III, p. 179. O diplomă a lui Sigismund 
publicată de curând, care povesteşte lupta dă forma Pozata, ceiace curmă dis- 
cutia (F. Sisic, op. cit., p. 281). Dealul Posada se află la N de Rucăr, dea- 
curmezuiul drumului ce duce la Bran (Marele dicţionar geografic, sub voce). 

79) F. Sisić, op. cit., p. 281. Hurmuzaki, Documente, I—2, p. 398, 460. 

80) Bine înţeles cá menţiunea lui Mircea între dușmanii ce atacará pe 
rege la Posada într'un privilegiu regal (Hurmuzaki. Documente, I—2, p. 460) 
e o confuzie în loc de Vlad, căci acesta şi nu Mircea continuă să domnească 
în țară. La 1408, în acelaşi an cu diploma amintită. Sigismund dă lui Ioan de 
Maroth un privilegiu, în care, amintind de Mircea, îl numeşte „familiarius 
noster“. Sisic. op. cit., p. 301. Si ultima istorie a Ungariei, Homan-Szekfü, Ma- 
gyar törtenet, III, p. 197, admite cá Vlad, nu Mircea a atacat pe regele Sigis- 
mund la Posada. 

81) Religieux de St. Denis, op. cit., p. 390. 


www.dacoromanica.ro 


259 


ridică pe Saşi si respinse pe năvălitori 8). Garnizoana lăsată la 
Turnu fusese nimicită, căci Sigismund însuşi scrie: „Atunci Valahia 
a fost pierdută şi Dunărea a căzut în mâinile dusmanilor'' 8). Cre- 
dem că de astă dată Mircea s'a refugiat cu totul în Ardeal, urmând 
pe regele Sigismund. 

Pe de altă parte, moartea reginei Maria crea noi conflicte; ea 
era moştenitoarea legitimă a lui Ludovic cel Mare si Sigismund stă- 
pânea Ungaria numai în virtutea căsătoriei sale, aşa socotea Vla- 
dislav Iagello căsătorit cu Hedviga, cealaltă fiică a regelui Ludovic. 
Folosindu-se de lipsa regelui Ungariei, aflat cu oștile în Tara Romá- 
nească, el năvăli în Ungaria, ca să-şi reclame „moștenirea“, dar 
Ioan de Canişa arhiepiscopul de Strigoniu strânse oaste şi respinse 
pe Poloni în Carpaţi $4). Războiul lui Sigismund în Muntenia tinuse 
până în August şi regele e silit să rămâie mai departe în Ardeal 
din pricina primejdiei turceşti; între 13 şi 17 Septembrie se afla la 
Sibiu, iar la 26 ale lunei era la Medias 55). In Decembrie regele Un- 
gariei convoacă o nouă adunare a nobilimii, care proclamă ridicarea 
în arme a ţării 5). In fata Turcilor, ce se aflau acum in Nordul Du- 
nárii, a Polonilor ostili, Ungaria nu mai putea rámáne singurá gi 
de aceia ideia unei cruciate încolţi în mintea lui Sigismund pe care 
el o pregătea prin solii trimise în toate părţile Europei. 

Vlad domnul Ţării Românești. Intre timp Vlad vodă, proteja- 
tul lui Baiazid, domnea la Argeş și poruncea în ţară. Sigismund, 
văzând că nu-l poate înlătura, crezu că e posibil să-l câştige de 
partea lui, sacrificând în acest chip fără scrupule pe Mircea, luptă- 
torul pentru cruce. In adevăr, la 21 Martie 1396 sosi la curtea epis- 
copului catolic Maternus al Ardealului solul Ioan Tatar dela curtea 
regelui, trimis cu ,legatie solemnă“ la Vlad voevodul Ţării Româ- 
nești. Aceasta însemna însă recunoaşterea noului domn din partea 
Ungariei. Episcopul Ardealului se adresă municipalităţii din Sibiu, 
rugând-o să găsească un bărbat „prudent şi circumspect, care să 
cunoască limba română“ (idiomate Olachali suffultum), „care să 
meargă împreună cu acel Ioan Tatar la Vlad vodă,... ca să cerceteze 


82) G. Gündisch, Die Tiirkeneinfălle in Siebenbürgen bis zur Mitte des 
15 Jahrhundert in Jahrbücher f. Geschichte Osteuropas, II, 1937, p. 393—394. 

83) V. Motogna, op. cit., p. 40—41. 

84) 'Thurocz, op. cit., p. 273, Bonfinius, op. cit., p. 269. Cf. si Skrzypek, 
op. cit., p. 89. 

85) Zimmermann, op. cit., III, p. 156—157. 

86) Homan-Szekfü, p. cit. III, p. 197. 


www.dacoromanica.ro 


260 


în taină şi să afle ce fac Turcii şi alte ştiri“ 87). Misiunea solemnă 
a lui Ioan Tatar, pe care am putea-o numi de trădare, nu avu nici o 
izbândă; Vlad vodă se arătă pe față dușmanul lui Sigismund. La 28 
Mai 1396 el emite din Argeş un act omagial către regele Poloniei 
Vladislav şi soţia sa Hedviga. Vlad se intitulează domn al Basarabiei 
(Munteniei) şi al Severinului, care se vede că încăpuse în mâinile 
lui. Regele Vladislav îi trimisese mai de mult, poate chiar în timpul 
luptelor din anul precedent cu Sigismund şi Mircea, scrisori în care 
îl recunoștea ca domn legiuit al Țării Româneşti şi-i făgăduia că-i 
va da şi părțile de peste munți, atunci când va fi de fapt rege şi în 
Ungaria. In consecință, Vlad recunoaște ca suzerani ai lui pe Vla- 
dislav şi pe Hedviga, „singura moştenitoare a marelui Ludovic“, 
moştenitori de drept ai regatului Ungariei. Vlad aflase de încerca- 
rea regelui polon de a lua tronul lui Sigismund, după moartea regi- 
nei Maria şi el recunoaşte acest drept al lui, declarând că-l va spri- 
jini împotriva oricărui dușman 8). Intrebarea care se impune este: 
cum a ajuns Vlad în legătură cu Polonia? Dacă ne amintim că 
Mircea încheiase convențiile cu Vladislav Iagello prin intermediul lui 
Petru Vodă din Moldova şi dacă ţinem seamă că soliile polone si 
muntene de atunci trebuiau să treacă prin Moldova, se impune con- 
cluzia că Ştefan domnul Moldovei a mijlocit între Vlad vodă şi Vla- 
dislav Iagello. Stefan era si el vasalul Poloniei şi duşmanul lui Si- 
gismund, cu care se luptase, avea deci interes să depărteze Tara Ro- 
mânească de Ungaria, apropiind-o de Polonia. Cred deci că nu ră- 
mâne orice îndoială că domnul Moldovei a pus în legătură pe Vlad 
cu suzeranul său, făcând în acelaşi timp un act de dușmănie si îm- 
potriva lui Mircea. Se formase deci o înțelegere între Turci, Tara 
Românească, Moldova şi Polonia împotriva lui Sigismund al Ungariei. 

Atunci porni a treia oaste pentru recucerirea Țării Româneşti. 
Stibor din Sciborzyé, voevodul Ardealului, de neam polon 8), luă. 
cu sine pe Mircea si trecu din nou peste munţi, tocmai în vremea 
în care oștile regale împreună cu cruciații din Apus se adunau la 


87) Zimmermann, op. cit., III, p. 165—166, Hurmuzachi, Documente, 
XV—1, p. 6. P. dată, Gündisch, op. cit., p. 395—396. 

88) Hurmuzaki, Documente, I—2, p. 374—375 si observaţiile lui Skrzy- 
pek, op. cit., p. 82—83 si Gündisch, loc. cit. Originalul actului in Arhivul prin- 
cipal din Varşovia, mapa Basarabia IX, o fotografie în posesia noastră. 

89) Stibor fusese numit voevod al Ardealului în in 1395. Despre el G. 
Wenzel, Ştibor Vajda (Publicaţiile istorice ale Academiei maghiare, IV), Buda- 
pesta, 1874, p. 84 şi A. Frochaska, Scibor ze Sciboray€, în Rocznik towarzystwa 
naukowe, Torun, IX si I. Lupaş, Un nobil polon în scaunul de voevod al Tran- 
silvaniei: voevodul Ztibc., în Studii şi comunicări istorice, II, Cluj, 1940, p. 61-66. 


www.dacoromanica.ro 


251 


Timişoara (August 1396). Vlad întâmpină pe Mircea și pe Ştibor cu 
oastea lui şi cu Turcii pe cari îi tinea pe lângă dânsul; s'a dat o 
luptă cu mari pierderi si vărsare de sânge de ambele părţi şi voe- 
vodul Ardealului ieşi din rânduri şi se apucă să lupte personal cu 
lancea cu Vlad vodă, ca într'un duel de cavaleri. In acest duel Vlad 
fu învins şi rănit destul de rău, iar oștile lui o luară la fugă. Astfel 
Mircea si Stibor străbătură până la Dunăre și putură lua parte la 
lupta dela Nicopole, care tocmai atunci începea %). Ba mai mult, 
Mircea avu prilejul să cheme în jurul său pe boieri si oastea din 
tara recâştigată, înfățișându-se alături de cruciați cu o armată ro- 
mânească destul de însemnată. Dar pentru curățirea țării de oamenii 
lui Vlad nu fusese vreme, uzurpatorul se retrăsese din nou în locuri 
ascunse şi aştepta acolo ajutorul turcesc. 


CAPITOLUL VII. 
NICOPOLE. 


Pregătirea cruciatei. Turcii deveniseră în foarte scurt timp o 
primejdie pentru toată Europa; în câteva decenii numai alcătuiseră 
un imperiu puternic în Peninsula Balcanică, o ameninţare pentru 
întreaga lume creștină. Atunci se născu ideia unei noi cruciate. 
Lupta dela Rovine si trecerea Turcilor în Nordul Dunării au fost 
hotărâtoare pentru aceasta 1). Sigismund de Luxemburg, care întru- 
nea sub sceptrul său mai multe state creștine, rudă cu principii 
Germaniei si Boemiei, kuà iniţiativa acestei opere ce trebuia să re- 
destepte timpurile de entuziasm general creştin ale veacului al XI-lea. 
Solii regelui Ungariei în frunte cu arhiepiscopul Ioan de Canişa, fra- 
tele contelui Secuilor, sosiră la Paris, la curtea regelui Carol VI şi la 
Dijon, la ducele Burgundiei 2). Veneţia, puterea maritimă mai im- 
portantă a vremii era și ea necesară pentru izbânda unei cruciate şi 
deaceia regele Sigismund ducea cu ea tratative de împăcare, în urma 
conflictului pentru stăpânirea Dalmației 3). Flota venețiană urma să 


90) Diploma lui Sigismund pentru Stibor, Timișoara, 6 Decembrie 1397, 
la Wenzel, op. cit., p. 99. 

1) Jouvenal des Ursins, op. cit., p. 408. 

2) ibidem si Hurmuzaki, Documente, I—2, p. 383. 

3) Šafarik, Acta archivi veneti spectantia ad historiam Serborum, I, 
Belgrad, 1860, p. 273, Beckman, Der Kampf -Kaiser Sigmunds gegen din wer- 
dende Weltmacht der Osmanen, Gotha, 1902, p. 6—8. 


www.dacoromanica.ro 


262 


rupă în două Imperiul Otoman, tăind partea asiatică, de cea euro- 
peană 1). In scrisoarea către regele Franţei, Sigismund scria că 
Baiazid s'a lăudat că va ajunge până la Roma şi va da calului său 
să mânănce ovăs pe altarul Sfântului Petre 5). Atunci nobilii credin- 
ciosi şi iubitori de aventură din părţile Apusului se ridicară în arme, 
preoții predicau de pe amvon, poeţii scriau poeme de înflăcărare. Dar 
şi prevestiri rele înspăimântau pe cei ce voiau să plece: „In unele 
părţi din Guyenne, zice o cronică, s'au auzit glasuri și zgomot de 
arme şi cai, oameni ce se luptau. Aceste lucruri pricinuiau oamenilor 
teamă mare şi nu fără dreptate, deoarece acele lucruri s'au petrecut 
înainte de lupta din Ungaria şi unii spun că a fost o prevestire“ 6). 
Totuşi oamenii viteji au pornit la luptă spre ţările depărtate. Din 
Franța plecase contele Filip de Artois şi de Eu, conții de la Marche, 
Jean de Vienne amiral al Franţei, mareșalul Jean le Maingre zis 
Boucicaut, seniorii de Coucy și Trimouille. Din Burgundia, contele 
Jean de Nevers, fiul ducelui Filip cel Viteaz (le Hardi), un tânăr de 
22 de ani, care din pricina rangului său fu numit comandantul cru- 
ciatei 7). Cavalerii francezi porniră mulţime; Boucicaut plecase, cum 
spune cronica faptelor sale, „întâi pentru că dorea mai mult decât 
orice să lupte cu Turcii, apoi pentru mâncarea cea bună ce căpătase 
şi mai înainte dela regele Ungariei“ 8). In total cavalerii cu suita 
lor trebue să fi fost vreo 2500 2). Din Germania au pornit deaseme- 
nea cavaleri; între alţii Ruprecht contele palatin şi Ioan de Zollern 
burgravul din Niirenberg (şi nu Frederic de Zollern, cum greşit s'a 
spus. Deci strămoșul liniei de azi a Hohenzollernilor din România 
n'a fost la Nicopole) 10), apoi nobili din Bavaria, Stiria şi alte 


4) Beckman, l. c. 

5) Froissart, Oeuvres, ed. Kervyn de Lethenhove, XV, Paris, 1871, p. 
216—217. 

6) Jouvenal des Ursins, op. cit., p. 402. 

7) Froissard, op. cit., XV, p. 218. 

8) Le livre des faicts du bon messire Jean le Maigre dit Boucicaut, în 
Petitot, Colection complete des mémoires relatifs à Phistoire de France, VI, 
p. 444. 

9) E. Kling, Die Schlacht bei Nikopolis, Berlin, 1906, p. 14. 

10) Cf. însă Carol I, Nicopole, Analele Academiei Române, 1903—4 și 
nemţeşte, Breslau, 1905. Pentru genealogia familiei şi participarea lui Ioan 
burgravul la Nicopole, C. Kretschmer, Historische Geographie von Mitteleuropa, 
München, 1904, p. 295; Die Chroniken der deutschen Stüdte, XXII, Augsburg. 
Leipzig, 1892, p. 44 si Die Chronik des Kaiser Sigmunds, aceiaşi colecţie, I. 
Leipzig, 1862, p. 359. 


www.dacoromanica.ro 


263 


părţi 11). Din Italia şi Anglia veniră deasemenea un număr de nobili 
şi un mic număr de Poloni, deşi Polonia adoptase o atitudine politică, 
anti-creştină 12). Din Ungaria erau toti sfetnicii lui Sigismund, care 
luaseră parte la expediția regelui în Ţara Românească din anul 
precedent. Cifra oastei creștine e greu de stabilit față de exagerárile 
cronicarilor vremii. Schiltberger, cele mai sigur martor al luptei dela 
Nicopole, o stabileşte la 16.000 13), cifră încă prea mare pentru o 
oaste de cavaleri. Este sigur, după listele de ostaşi şi socotelile chel- 
tuelilor că oastea combatantă n'a trecut de 9000 :4). Aceasta consti- 
tuia totuşi o oştire puternică de cavaleri în zale, care lupta cu lan- 
cia, dar lipsită de coheziune si de disciplină. 

Drumul străbătut de cruciați fu lung si greu, cavalerii urmaţi 
de căruţe cu bagaje si merinde, străbătură prin Alsacia, apoi prin 
Germania, unde fură prădate satele, trecură apoi Dunărea şi sosiră 
în Ungaria. Regele Sigismund le trimise atunci vorbă „să nu fie prea 
înfierbântaţi si grăbiţi în acest război“ şi îi sfătuia să lase pe pe- 
destrasi şi oastea de ţară să înceapă lupta, căci aceştia erau obig- 
nuiti cu luptele de graniţă cu Turcii, iar cavalerii să vie pe urmă. 
Preoţii din Ungaria socoteau pe Francezi oameni desfrânaţi, la- 
comi la mâncare şi băutură, iubitori de jocuri de noroc cu zarul și 
desfránati cu femeile. Ei le arătau primejdia în care se aflau, căci 
Turcii sunt un popor mare şi puternic 15). 

La Buda se reuniră trupele venite din diferite părţi şi porniră 
cu toţii dealungul Dunării, Ungurii fiind în avangardă. Ostile tre- 
cură apoi pe la Timişoara, unde regele Sigismund se ivi în mijlocul 
taberii cruciate 16). Vara se sfârşise când oastea creştină trecu Du- 


11) Chronicon Salisburgense, in Scriptores rerum austriacarum, ed. Pez, 
I, Leipzig, 1721, col. 432, 

12) E. Kling, op. cit., p. 19. 

13) H. Schiltberger, Reisebuch, ed. Langmantel, Tübingen, 1885. Ediţia 
F. Neumann, München, 1859, după un ms. defectos, plină de greşeli: numele lui 
Mircea (Mercer) este deformat în Werter, Turckisz în loc de de Tiirkoisch (Târ- 
goviște), Asparseri pentru As-pasari (Iaşi). Totuşi istoricii noștri folosesc a- 
ceastă ediție greșită (I. Lupaş, Lecturi din isvoarele istoriei Românilor, Bucu- 
reşti, 1928, p. 70—72, gen. R. Rosetti, Battle of Nicopolis, in The Slavonic Re- 
view, XV, 1937, p. 4 (a extrasului), Giurescu, Istoria Românilor, I, p. 470—471, 
reproduce traducerea lui Lupaș) şi chiar Atyia, Battle of Nicopolis, Londra, 
1934). 

14) E. Kling, op. cit., p. 22—25, cu consideraţii critice remarcabile. 

15) Jouvenal des Ursins, op. cit., p. 409. 

16) G. Wenzel, op. cit., p. 99. 


www.dacoromanica.ro 


264 


nărea pe la Orşova 17). „Era pe Dunăre o așa mulțime de bărci si de 
corăbii, încât nici nu se mai putea vedea apa. Iar regele înainta pe 
uscat cu multă pompă, cu aur si pietre preţioase, cu arme si lanţuri 
de fier“ 18). Dincolo de Dunăre cruciații înaintară dealungul fluviu- 
lui spre Răsărit, așteptând sosirea flotei venețiene. Mai întâi a fost 
un popas la Vidin, cetatea lui Stratimir, principe bulgar care stiuse 
până acum să se mentie în chip dibaciu între Turci și creștini. El 
deschise porțile cetăţii si se alătură oștirii cruciate; Turcii din Vidin, 
pe care Stratimir era silit să-i tie lângă dânsul, fură prinşi si pre- 
dati cruciaților 19). Totuși lăcomia cavalerilor se arătă si aci, ei ce- 
rură lui Stratimir să re rescumpere cu 20.000 de guldene 20). 

Prima ciocnire cu Turcii a fost la Rahova, unde păgânii erau 
întăriţi cu ziduri si turnuri; a fost nevoie de un asediu în regulă si 
corăbiile de pe Dunăre atacará cetátuia dinspre apa fluviului, izbu- 
tind astfel să o ia 21). De acolo porniră mai departe spre Nicopole, 
unde trebuia să se detidă soarta cruciatei. 

Bătălia dela Nicopole (25 Septembrie 1396). Cetatea Nicopole 
era așezată pe un platou stâncos la marginea Dunării, refăcută de 
Turci, care o înconjuraseră cu ziduri si turnuri. Desi cruciații aduse- 
seră catapulte sí tunuri ce aruncau pietroaie în ziduri, garnizoana. tur- 
cească se împotrivi cu bárbátie sub conducerea căpitanului Dogan 22). 
Peste tot oștile creștine fuseseră călăuzite de Români, cunoscători ai 
locurilor 23). Mircea, sosise si el la Nicopole după înfrângerea lui Vlad, 
cu o oaste de 2—3000 de oameni, însoţit de Ştibor voevodul Ardealu- 
lui. Deasemenea sosiră pe Dunăre din Veneţia 30 de corăbii mici, 
ce ancorară în fata cetăţii 24). Pe când cavalerii o duceau în petre- 
ceri şi betii, risipind proviziile ce se aflau încărcate pe corăbii 3%), 


17) La 13 August, Ortvay, op. cit., p. 263. 

18) Cronica bulgará, ed. citatá, p. 530—1. 

19) Thurocz, op. cit., p. 279 si Boucicaut, op. cit., p. 448. La 18 gi 19 
August Sigismund dá diplome „in descensu nostro campestri in regno mostro 
Bulgariae prope Neograd“, probabil lângă Vidin, Ortvay, op. cit., p. 267 si Fejer, 
Codex diplomaticus, X—2, p. 351, 353. 
` 20) Die Chroniken der deutschen Städte, XXII, Augsburg, Leipzig, 
1892, 42. 

21) Religieux de St. Denis, ed. citată, p. 493 și Jouvenal des Ursins, 
0p. cit., p. 408. 

22) Negri, trad. Nóldke, Zeitschr. d. Morgenland. Gesellschaft, XV, p. 
345—346. Religieux de St. Denis, op. cit., p. 494. 

23) Chalkokondyl, ed. Darkó, p. 64. 71. 

24) Cronica bulgară în Archiv f. slavische Philologie, XIII, p. 531. 

25) Dlugosz, ed. citată, I 12, col. 145. 146 şi Religieux de St. Denis, 
op. cit., p. 494. 


www.dacoromanica.ro 





2 
Ein wunderbarlide | Bund Furestocoliqe 
Di(tei/wic C€kbitorleracr / ince anf der Star (Omán 
in Bayern/von den Qürden gefanacn/in Sic Neyden 
(coafft gcfiirec ^ vnnd wider beymblommen. 
jun was fid) für Erieg / vnnd wunderbarui het tbaten/ 
dieweyl et inn oer Deyten(cbafft gewe[en suge: 
tragen / gang turpreylig su kefen, 


“lila 


d 
VINN m 
apt 
E ; 


qu 





FE i 


B 


N 


M 
D 


(972 


Iz 
7. 





Inha vn? nua difir Rito, finseftuin 
anp dem ncâfifolgenden beri, 


Lupta dela Nicopole (după Schiltberger ed. 1540) — (foto C. Karadja). 


www.dacoromanica.ro 


267 


Baiazid se apropia cu o oaste mare. Deşi banul Ioan de Maroth trimis 
în recunoaştere cu un corp de călăreţi, adusese ştirea că sultanul 
sosise la Târnova 2), totuşi ivirea marei armate otomane în fata 
Nicopolei a fost o surprindere pentru cruciați. Regele Sigismund se 
sculă pe neaşteptate dela masă, când i-se aduse vestea că vin Turcii, 
iar abia după ce ajunse în câmp se dete de ştire şi Francezilor să fie 
gata de luptă. Cu toţii se ridicare în dezordine dela masă, învinuind 
pe rege că nu le-a spus lucrul din vreme 27). Intre timp Mircea ceru 
să pornească înainte în recunoaştere, „să privească pe duşman“, 
ceiace regele îi îngădui. „El luă cu sine o mie de oameni din neamul 
său, scrie Schiltberger, şi a cercetat pe duşman. După aceia s'a întors 
şi a venit la rege, spunându-i cum au ei douăzeci de steaguri şi sub 
fiecare steag erau câte zece mii de oameni şi fiecare steag stă deo- 
sebit cu oamenii săi“ 25). De fapt, oastea turcească nu putea fi aşa. 
de mare, cum spun isvoarele creştine, o asemenea oaste nu sar fi 
putut desfășura toată pe platou, trebue s'o pretuim ca la 15—20.000. 
de oameni, între cari si cei 1500 de Sârbi ai lui Ştefan Lazarevici, 
care au venit mai târziu pe câmpul de luptă 2%). Turcii veniseră din- 
spre Târnova si se urcară pe platoul unde se găsea cetatea, lăsând 
în vale pe creştini. Rezerva armatei turceşti, în care se afla şi sulta- 
nul, nu era vizibilă, fiind așezată sub platou şi acoperită de marginea 
lui. În aceste condițiuni izbânda turcească era asigurată, căci creştinii 
se aflau în fata unei cetăţi dușmane, iar oastea sultanului superioară 
ca număr și ca mobilitate îi domina pe poziţiile lor. Creștinii lipsiţi 
de unitate de comandament, nu dădură un atac general al ináltimi- 
lor, ce ar fi putut reuşi cavalerilor, ci se risipiră în atacuri izolate 30). 
Mircea care cunoştea oastea turcească, ceru să pornească el primul 
atac şi Sigismund i-a îngăduit, dar Burgunzii nu voiră să lase pe 
seama altora această glorie 31). E drept că seniorul de Coucy ştia să 
aprecieze folosul ce-l aduceau într'un asemenea război Românii şi 
întotdeauna avea grije să ţie pe lângă dânsul câţiva boieri de ai lui 


26) Hurmuzaki, Documente, I—2, p. 431 gi F. Sisic, Neskoliko isprava iz 
pocetka XV st (Câteva documente dela începutul veacului al XV-lea) în Starine 
Jugoslovenske Akademije, Zagreb, XXXIX, 1938, p. 230—234, 301, diplomele 
pentru Ioan de Maroth din 1403 şi 1408. 

27) Boucicaut, op. cit., p. 455. 

28) Schiltberger, og. cit., ed. Langmantel, p. 3. 

29) Kling, op. cit., p. 81. Urudj, pe care Kling nu-1 cunoaste, socoate ar- 
mata turcă la 10—15.000 (Zawalinski, op. cit., p. 23 si ed. Buchon, op. cit., 
III, p. 453). 

30) După consideratiile lui Kling, op. cit., p. 61—63 şi 83 85. 

31) Schiltberger,, op. cit., p. 3. 


www.dacoromanica.ro 


268 


Mircea cu oamenii lor, ca să-l ajute 32), dar pe când acest nobil 
francez căuta să convingă pe ceilalți să primească hotărârea regelui, 
Guy de la Trimouille îi strigă că este fricos. Atunci Coucy îi răs- 
punse cu mândrie: „Când se va da lupta, voi dovedi că nu mi-e teamă, 
voi duce coada calului meu, acolo unde dumneata nu vei cuteza să 
pui nici botul calului dumitale“. Dar Filip de Artois întrerupse, apu- 
când steagul de bătaie si strigând: „Inainte cu steagul, în numele 
lui Dumnezeu şi al sfântului Ioan; vreau să mă port azi ca un cava- 
ler!“ Toti se luară după el si năvăliră asupra duşmanilor 3). Turcii 
pregătiseră lupta cu îngrijire, bătuseră pari în pământ în fata linii- 
lor lor, ca să oprească galopul cailor cavalerilor. Cavaleria franco- 
burgundă înaintase în galop, departe de restul trupelor, dar intrând 
între parii ascuţiţi de lemn, avântul lor este brusc tăiat, caii cad 
în genunchi, cáláretii cu zale si lăncii grele se prăvălesc la pământ, 
pe când sub deal se ivește grosul ostirei turceşti care-i înconjură 
de toate părțile 34). A fost atunci un cumplit măcel, o mulțime de 
nobili au pierit sau au căzut prinşi. Zădarnic striga Boucicaut: ,,Fru- 
moşii mei seniori, ce facem noi aci? Vom lăsa oare să fim ucişi în 
chip laş? Să ne strângem cu toţii, să strábatem printre arcasi până 
la ai noştri“ 35). „Ce milă ne era, scrie un cronicar, să vezi atâția 
cavaleri, strălucitori în arme, cum nu pot avea ajutor de nicăieri, 
căzând în gura de lup a duşmanilor lor!“ 36). 

Atunci începu a doua fază a luptei; regele Sigismund porni la 
la atac cu oastea ungurească, alături de care se afla şi Mircea cu ai 
lui. Ienicerii nu izbutesc să risipească. oastea regelui, dar nici ei nu 
putut pătrunde până la cavalerii franco-burgunzi înconjurați. Lupta 
tine mult timp nehotărâtă, până ce lovitura decisivă e dată din flanc 
de corpul sârbesc al lui Stefan Lazarevici, sosit tocmai atunci dinspre 
Apus. Atunci creştinii, câţi nu li se tăiase retragerea, se imbulzesc 
în dezordine spre Dunăre, să apuce mai repede să se urce pe coră- 
bii 7). Unele corăbii lovite de Turci sau prea încărcate se scufun- 


32) Wawrin, La campagne des croises sur le Danube, ed. Iorga, Paris, 
1927, p. 83. 

33) Froissart, op. cit., XV, p. 313 314. Jouvenal dcs Ursins, op. cit., 
p. 428. 

34) Goblin Person, Cosmiodromi:s, ed. critică de M. Janson, Münster, 
1900, p. 61—62. 

35) Boucicaut, op. cit., p. 457. 

36) ibidem, p. 463. 

37) Schiltberger, op. cit., p. 4. Despre fuga lui Mircea cu ai lui înainte 
de a lui Sigismund, de care pomeneşte istoricul Atiya, op. cit., p. 93 după Ham- 
mer, op. cit., p. I, p. 199, nu face mențiune nici un isvor contemporan sau mai 


www.dacoromanica.ro 


269 


dară atunci, unii oșteni în fugă se prăvălesc în prăpastia adâncă spre 
Dunăre, alţii se luptau între ei pentru corăbii si bărci 39). Totuși din 
oastea ungurească au scăpat mai multi ca dintre cavaleri, cari fu- 
seseră nimiciţi aproape cu totul: Jean de Vienne e ucis cu steagul 
Fecioarei în mână, asemenea seniorul La Trimouille şi Philippe de 
Bar, pe când Jean de Nevers, fiul ducelui Burgundiei, contele de 
Artois, seniorul de Coucy, mareșalul Boucicaut fură luaţi prinşi. Şi 
dintre boierii lui Mircea căzură unii prinși. Un boier bătrân povestea 
la 1445 cronicarului burgund Wawrin venit cu cruciații în ţară, cum 
a căzut prins la Nicopole şi a fost vândut rob Genovezilor, a căror 
limbă învățase: Mai târziu, întors în ţară, Vlad Dracul îi încredin- 
feazá creşterea fiului său 39). In schimb Stibor voevodul care lupta. 
alături de Mircea, Herman de Cilly, Ioan de Nürnberg si contele Se- 
cuilor Stefan de Canisa scăpară, trecând Dunărea pe malul celà- 
lalt 40). „Toţi au fugit ca porcii, cuprinsi de spaimă“, conchide ele- 
gant cronicarul turc 41). Dealtfel Turcii urmăriră corăbiile pe Du- 
năre, scufundând câteva din ele 42). 

Dezastrul fusese mare: Ungurii si Germanii învinuiră pe Fran- 
cezi cà au fost pricina înfrângerii prin îngâmfarea lor şi lipsa de 
disciplină 43), dimpotrivă Francezii învinuiesc pe Unguri că au fost 
laşi si nu au venit în ajutorul lor când se luptau cu moartea: „La 
grande mauvaistié, félonie et lascheté des Hongres, dont le reproche 
sera à eulx à toujours“ 44). „Ungurii cei uriciosi au fugit şi au lăsat 
pe cruciati în nevoie, de au suferit până la moarte.. au fugit pe ca- 
pete... si veşnic va fi aceasta spre ruşinea lor“, scrie o cronică ger- 
mană versificată a vremii 45). Sigismund cu contele de Cilly si Ioan 


nou. E rezultatul unei combinaţii bazate pe ştirea că domnul Țării Românești 
se supusese Turcilor. Acest domn era însă Vlad vodă. Până si D. Bolintineanu, 
Viaţa lui Vlad Țepeș şi Mircea cel Bătrân, Bucureşti, 1870, p. 89 acuză pe 
Mircea de trădare... „fapte nedemne, pe cari niciodată istoria nu va ierta“. Cf. 
considerafiile critice excelente asupra acestei chestiuni: Fr. Pall, Les croisades 
au bas Moyen Age, în Revue Hist. du Sud-Est Europeen, XIX, 1942, p. 570 81. 

38! Cronica lui Urudj, la Buchon, p. 453. 

39) Wavrin, ed. Iorga, p. 83—84. 

40) Schiltberger, op. cit., p. 6. Froissart, op. cit, XV, p. 326.7, Hurmu- 
zachi, Documente, 1—2, p. 380—381, Religieux de St. Denis, op. cit., p. 512, 
Jouvenal des Ursins, op. cit., p. 409.. 

41) Nesri, ed. citatá, p. 348. 

42) Cronica bulgară, ed. citată, 1l. c. 

43) Schiltberger, op. cit., p. 3, Thurocz, op. cit., p. 277 şi urm. 

44) Boucicaut, op. cit., p. 458. 

45) Cronica lui Peter von Rez în R. Liliencron, Die historischen Volks- 
lieder der Deutschen vom 13 bis 16 Jahrhundert, I, Leipzig, 1865, p. 158. 


www.dacoromanica.ro 


210 


de Zollern izbutiserá să puie piciorul pe pământul românesc 46), dar 
aflând că Vlad vodă ajutat de bande turceşti taie drumurile spre 
Ardeal, aşteptară câtva timp sosirea unei galere venețiene, cu care 
regele porni pe Dunăre spre Chilia şi de acolo pe mare la Constan- 
tinopol. Sigismund înconjură apoi cu corabia Peninsula Balcanică şi 
după mai multe luni 'de călătorie debarcá cu însoțitorii lui la Ra- 
guza, de unde pornesc pe uscat spre Buda 47). O parte dintre cava- 
lerii fugari, francezi şi germani se încumetă să străbată prin Tara 
Românească spre pasurile munţilor. ,,Paznicii de la pasuri, din orașe 
şi cetăţi din această ţară numită Valahia, lăsară destul de uşor pe 
creştini să intre şi le dădură și locuinţă, dar înainte de plecare le luau 
tot ce aveau, afară de o mică sumă de bani, să aibă cu ce trăi“ 48). 
Iar cronicarul german spune; „Ne au luat tot ce am avut şi ne au 
alungat la miez de noapte... Era vânt si ploaie mare, am trecut peste 
ape mari, prin munţi înalţi, pe cărări strâmte, peste stânci şi pietre; 
a trebuit să alergăm împreună în păduri mari; am rătăcit, fără 
pat, nici carne, nici pâine, de mureai de foame şi frig“. De aci neno- 
rociţii de cruciați ajung în ţara „în care trăiesc Ungurii cu barbă 
lungă, care mănâncă varză din grădini... Şapte zile ne au ţinut la 
Turnul cel Roşu şi abea ne au lăsat de am venit la Sibiu“ 4). „Şi 
în toată Ungaria, se plâng Francezii, nimeni nu ne a dat o pâine de 
pomană, nici gazdă noaptea“. Abea dela Viena încep să fie trataţi 
mai bine 50). Când resturile armatei cruciate sosiră în Franţa, o mare 
jale cuprinse pe toţi, regele puse de se făcură rugăciuni pentru su- 
fletele morţilor la Nôtre Dame din Paris. „Şi era mare durere, să 
auzi clopotele sunând în toate bisericile din Paris... şi fiecare era 
cu lăcrămile în ochi şi suspina“ 51). „Și doamnele si domnisoarele 
rămaseră văduve sau nemăritate si copii fără părinţi“ 52). 


46) Că Sigismund a debarcat pe teritoriul român o spune el însuși, 
Hurmuzachi, Documente, 1. 2, p. 377, 381, 388: „versus que partes nostras 
Transalpinas terga vertende, retroflexus gressus". Afirmația lui Atya, The cru- 
sade of Nicopolis, Londra, 1934, p. 93—94, aşa de lipsit de simt critic, că 
Sigismund n'a trecut prin Valahia spre Ardeal din cauza „trădării“ lui Mircea, 
cade prin această mărturie. Tara era ocupată în mare parte de Vlad, contra 
cărula voevodul Stibor porni imediat o nouă expediție, despre care Atya n'a 
auzit. 

47) Buchon, Collection des chroniques nationales, XXIII, p. 403. Hur- 
muzachi, I. c. ; 

48) Froissart, op. cit., XV, p. 330 331. 

49) Peter von Rez, op. cit. p. 160. 

50) Froissart, op. cit., XV, p. 331. 

51) Boucicaut, op. cit., p. 470. 

52) Jouvenal des Ursins, op. cit., p. 409. 


www.dacoromanica.ro 


271 


Se făcuse dovada prin bătălia dela Nicopole cá Turcii Otomani 
sunt mai puternici decât organizația militară europeană; lupta era 
prima lor izbândă mare împotriva oștilor Apusului. Puterea tur- 
cească era consacrată, nu mai era vorba să fie alungaţi din Europa, 
deveneau o primejdie pentru libertatea şi civilizaţia continentului: 
Cruciata de la Nicopole încheia o epocă: „Cruciata care s'a terminat 
cu dezastrul dela Nicopole, scrie un istoric, este unul din evenimen- 
tele cele mai interesante dela sfârşitul Evului Mediu, nu numai pen- 
tru importanţa istorică a celor ce au luat parte la ea, dar şi pentru- 
că a fost ultima mare întreprindere internaţională a cavaleriei 
feudale“ 53). 

Urmările luptei dela Nicopole. Sfârșitul lui Vlad Vodă. După 
izbânda dobândită la Nicopole, Baiazid trimise oştile lui să pedep- 
sească pe Stratimir dela Vidin. Țarul bulgar infricosat se predă sul- 
tanului şi fu trimis ca prins la Brussa, unde-și sfârşi zilele, iar 
Vidinul cu tot ţinutul fu anexat la Imperiul Turcesc și bogăţiile 
strânse acolo incápurá în visteria sultanului 5). Un alt detaşament 


53) Gibbons, The formation of the Ottoman Empire, Oxford, 1916, n. 
211. Despre bătălia de la Nicopole s'a scris foarte mult, dar cu puţin spirit 
critic și cu ignorarea stării de lucruri din S. E. Europei. Singura lucrare ad- 
mirabilă, care foloseşte aproape toate isvoarele, scrisă cu pătrundere și cu- 
nostintá perfectá a istoriei militare este a lui Kling, Die Schlacht bei Nicopolis, 
Berlin, 1906. Pro memoria mai menţionăm: F. Sisi€, Die Schlacht bei Nicopolis, 
in Wissenschaftliche Mitteilungen aus Bosnien und Hercegovina, VI, 1899, H. 
Kiss, A. Nicopolye ulkozet, in Magyar Academiei ertestito, 1896, Köhler. Dio 
Schlachten bei Nikopolis und Warna, Breslau, 1882, Kupelwieser, Die Kämpfe 
Ungarns mit den Osmanen bis zur Schlacht bei Mochács, Leipzig, 1895, Brau- 
ner, Die Schlacht bei Nicopolis, Breslau, 1876. J. Skrzypek, Bitwa pod Nikopolis, 
în Przeglad Historyczno-Wojskowy (Varşovia), 1936. Azyz Suryal Attya, The 
crussade of Nicopolis, Londra, 1934, (cf. recenzia defavorabilă în croată a lui 
M. I. Dinić, în Jugoslovenski istoriski Gasopis III, 1937, p. 372-—374, observa- 
file lui gen. R. Rosetti, Notes on the battle of Nicopolis, in The Slavonic Re- 
view, XV, 1937 si F. Pall. 7. c.). Dintre lucrările generale care au capitole în: 
tinse despre lupta dela Nicopole, Delaville le Roulx, La France en Orient, I, 
p. 230—297 si observaţiile lui A. D. Xenopol privitoare la rolul lui Mircea, 
în Arhiva (Iaşi), IV, 1893, p. 200 şi 426—432. Cf. si Gibbons, op. cit., p. 211 
224, destul de corect dar cu confuzii: confundă Rahova cu Orşova și crede 
că o parte din cruciați (la ducere) au trecut prin valea Prahovei gi anume 
pe la Sinaia! (p. 215). 

54) C. Jirecek, [lap» Crpamuwupe Bumunckm, m Ilepnoanuecko 
Cnncanue I, 1882, p. 48—52 si P. Nikov, ''ypckoTo BaBnanoBanue Ha BoJ- 


rapiu (Cucerirea tui ceascá în Bulgaria) în WaBecraa Ba ncr. ÎlpyxecTaa, 
p. 100—101, Cronica bulgară în Arhiv fiir slavische Philologie, XIII, p. 531, 


cu data greşită 1398 si Gr. Tamblac, Viaţa Sf. Paraschiva, în Kaluzniacki, 


www.dacoromanica.ro 


212 


turcesc trecu Dunărea şi reluă cetatea Nicopole Mic (Turnu), alun- 
gând garnizoana ungurească lăsată acolo de voevodul Stibor al 
Ardealului 55). In acest chip Vlad vodă putea să fie sprijinit şi să-și 
întărească domnia cu ajutor turcesc. Dar după aceia, Baiazid se 
depărtă cu grosul oştirii dela Dunăre, pregătindu-se de asediul Con- 
stantinopolului 56). 

In Ungaria situaţia era turbure, regele sosise la Raguza la 20 
Decembrie 1396, după o călătorie de aproape trei luni 57), nobilii un- 
guri în lipsa lui chemaseră pe Vladislav al Poloniei să ia domnia. 
Totuşi Stibor al Ardealului, rănit cu o piatră la Nicopole, izbutise 
să treacă prin Tara Românească peste munţi la scaunul sáu, pro- 
babil cu ajutorul lui Mircea. Însoţise pe corabie pe rege până la gu- 
rile Dunării si de acolo se întorsese pe uscat spre Ardeal, ceiace 
arată că partea de Răsărit a ţării era stăpânită de Mircea. El ho- 
tări să termine definitiv cu Vlad vodă si cu o ceată de nobili si 
ostaşi ardeleni trecu din nou munţii si lovi pe Vlad la Cetatea Dâm- 
boviţii, în sus de Cámpu-Lung. Uzurpatorul Vlad fiind înconjurat 
în cetate, nu mai putu scăpa şi după un asediu care provocă multe 
pierderi Ungurilor, Vlad se văzu nevoit să iasă din cetate cu soţia 
si familia, predându-se. Uzurpatorul fu luat prizonier si dus in Un- 
garia, unde Stibor îl infátise regelui Sigismund 58). Mircea fu astfel 
scăpat de rivalul său si rămase stăpân deplin in ţară. Nu știm exact 
data acestei răsturnări, dar socotim că expediţia lui Stibor a fost 
în Decembrie 1396 şi Ianuarie următor, de oarece între 6 Decembrie 
şi 24 Ianuarie diplomele voevodatului ardelean sunt date în lipsa 
voevodului de către vice-voevod, dar la 31 Ianuarie Stibor se afla 


Werke des Patriarchen Euthimios, Viena, 1901, p. 433—434. Episcopul Melchi-- 
sedec, Viaţa şi scrierile lui Gr. Tamblac, Analele Acad. Române, ser. II, VI, 
1884, p. 36 gi 41, pune pe Mircea ín locul lui Stratimir si crede cá el a fost 
dus la Brussa, ceiace nu se află în textul lui Tamblac. Eroarea a trecut si la 
istorirci streini, de ex. W. Miller, in The Cambridge Medieval History, IV, Cam- 
bridge, 1923, p. 560. Cronica bulgară a lui Paisie Ieromanahul, ed. I. Ivanov, 
Vcropin CHaBAno-6pnrapcra (Istoria slavo-bulgară), p. 57 spune cá Stra- 
timir s'a refugiat în Moldo-Vlahia, unde a trăit până la moarte. E poate vorba 
despre farina Ana, sofia lui, fiica lui Nicolae Alexandru Vodă. 

55) Leunclavius, op. cit., col. 322. 

56) Urudj, in Buchon, op. cit., XXIII, p. 453. 

57) J. Skrzypek, Poludniowa wschodna polityka Polski (Politica polonă 
în sud-estul Europei), Varşovia, 1923, p. 80 şi 81 gi nota. 

58) Toate amănuntele în diploma lui Sigismund pentru Stibor la 1397, 
G. Wenzel, Stibor Vajda, p. 100—101. 


www.dacoromanica.ro 


218 


la Cluj, dând un privilegiu orăşenilor din Sibiu 52). Prezentarea voe- 
vodului Vlad si a prinsilor dela Dâmboviţa în fata regelui trebue 
să fi avut loc la sfârşitul anului 1397, când Sigismund sosi din nou 
în Ardeal). In Ianuarie 1397 mitropolitul de Severin se afla din 
nou la Bizanţ, semn că Mircea cu stăpânirea creştină se întorsese 
în scaun 61). 

Se făcuseră deci patru expediţii din Ardeal, la scurt interval 
una de alta, pentru readucerea în scaun a lui Mircea: prima cu 
banul Stefan de Losonez, terminată prin moartea acestuia, a doua 
a lui Sigismund însuși, terminată prin lupta în munţi la Posada, 
a treia a voevodului Ardealului Stibor, care aduse pe Mircea la 
Nicopole, a patra a aceluiași voevod ardelean, când a fost prins 
în sfârşit Vlad vodă. Un fapt merită să fie subljniat, toate aceste 
expediții s'au făcut cu oști ardelenesti, deci cu oșteni români, care 
formează de veacuri marea majoritate a populaţiei Transilvaniei. 
Românii din Ardeal (voevodul lor era un polonez, iar regele un ger- 
man) au luptat pentru domnul Românilor de dincoace de munţi, cu 
ajutor românesc a învins Mircea pe Turci si pe partizanul lor. Dom- 
nul Tárii Româneşti era acum iar cel dintâi în fata duşmanilor, 
cunoştea primejdia si stia s'o primească în fati 


CAPITOLUL VIII. 
DELA NICOPOLE LA ANKARA. 


Primejdia turcească după lupta dela Nicopole. Deși Baiazid se 
depărtase dela Dunăre după izbânda lui dela Nicopole, primejdia 
turcească era așa de mare, încât toate gândurile politice din Europa 
sud-estică şi centrală erau dominate de ea. În primul rând s'a pro- 
dus o împăcare între Sigismund al Ungariei şi Vladislav Iagello, care 
fireşte trebuia să aibă înrăurire şi asupra politicii Principatelor 
Române, care fuseseră silite până acum să se strecoare cu dibăcie 
între cele două puteri dușmane. Patriarhul ortodox dela Constanti- 
nopol luase inițiativa împăcării şi scrisese regelui polon, arătându-i 
primejdia turcească si rugându-l să se împace cu regele Ungariei !). 
In Iulie 1397 cei doi regi se întâlniră la Stara Wieś în Zips si rezul- 


59) Zimmermann, op. cit., III, p. 168 171 și 173—174. 
60) Ibidem, III, p. 186—193. 

61) Hurmuzaki, Documente, XIV—-1, p. 24. 

1) Miklosi€, — Miller, Acta patriarchatus, II, p. 515 516. 


www.dacoromanica.ro 


214 


tatul a fost incheierea unei páci pe 16 ani, renuntarea din partea 
lui Vladislav si a Hedvigei la orice pretentii asupra tronului ungar, 
iar de partea lui Sigismund făgăduiala unei intervenţii între regele 
polon şi cavalerii Teutoni 2). Despre problema Principatelor Române 
nu se ştie dacă s'a discutat, constatăm însă că de atunci Sigismund 
n'a mai intervenit în Moldova, ranuntànd deci în favoarea Poloniei 
la suzeranitatea asupra acestei ţări, iar Polonia a renunţat la pre- 
tentii de suzeranitate în Tara Românească, ce fuseseră exprimate 
prin omagiul lui Vlad vodă, recunoscând deci ca domn legitim pe 
Mircea. Cred că putem conchide că la Stara Wies a intervenit o îm- 
părțire a zonelor de influenţă, Polonia rămânea cu influență asupra 
Moldovei, Ungaria asupra Tàrii Româneşti. 

După întoaraerea sa în ţară, regele Sigismund deschise dieta 
Ungariei la Timișoara la 22 Septembrie 1397, cu scopul de a se sfătui 
cu nobilii şi statele privilegiate asupra apărării ţării. Măsurile vo- 
tate privesc numai apărarea Ungariei, fără vreo hotàrire de a se 
ajuta alte state creştine sau de vre-o ofensivă, pe care nimeni n'o 
mai credea cu putinţă 3). Cu oastea pe care izbuti s'o mai adune, Si- 
gismund trecu apoi în Ardeal, la 27 Noembrie se afla la Apold, la 
4 Decembrie la Sibiu și la 10 Decembrie la Făgăraş pe teritoriul 
lui Mircea. De acolo trecu la Braşov, unde rămase de sărbătorile 
Crăciunului şi Anului Nou. La 12 Ianuarie 1398 Sigismund era, din 
nou pe teritoritorul ducatului de Făgăraș si anume la mânăstirea cis- 
tercienilor dela Cârța 4). Regele Ungariei fusese chemat la graniță de 
către Mircea. Într'o scrisoare din anul următor Sigismund spune: 
„Anul trecut se auzise că Turcul în persoană (adică Baiazid) era 
să vie împotriva Valahiei, deci ne-am apropiat personal de acelz 
părţi, ca să dăm Valahilor ajutorul cu care eram datori. Dar deşi 
i-am îndemnat pe toti ai nostri la luptă, toată lumea ştie că numai 
prea puţini au urmat pe majestatea noastră. Và închipuiţi câte 
rele şi primejdii ar fi fost, dacă Turcii ar fi venit atunci şi ar fi 
ajuns până în ţara noastră şi până la persoana noastră“ 5). Rezultă 
din această scrisoare că Turcii n'au venit în Tara Românească si 
că a fost o alarmă neîntemeiată. 

Cei mai mulţi istorici români afirmă fără temei că la 1397 a 


2) Skrzypeh, op. cit., p. 92—95. 

3) Beckmann, op. cit., p. 9. 

4) Actele emise de Sigismund din Ardeal în acest timp, la Zimmermann, 
p. 186—213. 

5) V. Motogna, Politica externă a lui Mircea cel Bătrân, Gherla, 1921, 
p. 41—43. 


www.dacoromanica.ro 


215 


fost o nouă năvălire a lui Baiazid în persoană in Tara Românească 
și că Mircea l-ar fi bătut, alungându-l peste Dunăre). Această 
bătălie n'a existat, precum se vede din mărturia de mai sus al lui 
Sigismund însuși. De altfel o mare înfrângere personală a sultanului 
n'ar fi rămas necunoscută tuturor cronicilor vremii, în special ce- 
lor sârbești şi bulgare 7). Azi cunoaştem destul de bine mişcările 
sultanului Baiazid în această epocă: după lupta dela Nicopole ur- 
mează asediul Constantinopolului, şi tot în 1397 are loc expediţia 
sultanului în Epir, Grecia şi Peloponez iar în Iunie Baiazid este în 
fata Athenei 8). De acolo se retrage în Asia şi după mărturia cate- 
gorică a cronicarului bizantin Ducas „a stat mai multi ani la Brussa 
în pace fără război, petrecând cu sclave si sclavi din Grecia, Serbia. 
Valahia, Albania, Ungaria", care fiecare îi cântau cântece în limba 
lor proprie ?). Fiii lui Baiazid împreună cu Stefan Lazarevici între- 
prinseră la începutul anului 1398 o expediţie împotriva Bosniei, care 
se termină cu o înfrângere 10). 

Totuşi la 1399 noi veşti despre o primejdie turcească ce se 
apropia ajunseră la curtea lui Mircea. La 23 Martie Sigismund scrie 
unui sfetnic al său: ,Eri am primit scrisoarea credinciosului nostru 
iubit, strălucitul bărbat Mircea voevodul Transalpin, trimisă nouă 
dela Nicopole Mic (Turnu) acum 16 zile, în care spune că Baiazid 
stăpânul Turcilor cu oaste foarte mare ar fi trecut dincoace de mare 
în oraşul Adrianopol, de unde poate ajunge uşor în cinci zile la 
Dunăre. De aceia, Mircea credinciosul nostru, temându-se de furia 
unei osti aşa de mari, ne roagă insistent să lăsăm toate grijile şi 


6) A. D. Xenopol, Istoria Românilor, III, p. 85., D. Onciul, Mircea cel 
Bătrân, p. 12. N. Iorga, Istoria Românilor, III, p. 307, C. C. Giurescu, Istoria 
Românilor, I, ed. IV, p. 472. 

1T) Povestirea lui Chalkokondyl despre lupta lui Baiazid cu Mircea după 
Nicopole (vezi mai sus) este o confuzie cronologică, el nu cunoaște lupta dela 
Rovine înainte de Nicopole. Că povestirea lui Chalkokondyl poate da loc la 
confuzii cronologice, cf. un exemplu la G. Ostrogorski, Geschichte des byzan- 
tinischen Staates, München, 1940, p. 394. Dintre istoricii cari resping ca ne- 
fundată o a doua luptă a lui Mircea cu Baiazid, I. Bogdan, Luptele Românilor 
cu Turcii, Bucureşti, 1898, p. 15 si 86—87, I. Minea, Politica regelui Sigismund, 
p. 16—77 si C. Jirecek, Zur Würdigung der neuentdeckten bulgarischen Chro- 
nik, in Arhiv für slavische Philologie, XIV, 1891, p. 267—271. Cf. şi C. Litzica, 
Din domnia lui Mircea vodă, Convorbiri literare, 1901, p. 366—383 şi N. Iorga, 
Cu privire la luptele lui Mircea cu Turcii, ibidem, p. 473—476. 

8) Gibbons, op. cit., p. 220—232 și G. Ostrogorski, op. cit., p. 397. 

9) Ducas, ed. Bonn, p. 56 si Gibbons, op. cit., p. 239. 

10) C. Jirecek, Geschichte der Serben, YI, p. 136. 


www.dacoromanica.ro 


216 


să venim personal fără întârziere în acele părți ca să ajutăm slá- 
biciunea lui, să nu-l părăsim, ca nu cumva din pricina zăbavei noas 
tre să fie coplesit de duşmani. El însuși cu toate puterile lui se pre- 
gătește să se ridice împotriva Turcilor, întâmpinând puterile lor, 
îndată ce va afla că si noi ne apropiem să-i dăm ajutor. Altfel, sin- 
gur nu crede că ar putea să se împotrivească unei ostiri aşa de 
mari şi nu-i rămâne decât să cugete la o soluţie potrivită“ 11). Prea 
interesanta scrisoare a lui Mircea, rezumată de Sigismund, ne arată. 
şi ceva din caracterul legăturilor lui cu regele unguresc: e gata să 
lupte cu Turcii cu toate puterile, dar introduce şi o ameninţare: dacă 
nu va fi ajutat, s'ar putea să se supuie Turcilor. Regele se grăbeşte 
să se îndrepte spre Oradea si poruncește nobililor să se adune, dar 
spune pe faţă că nu are putinţa să strângă oaste mare în timp 
scurt 12). Dar nici atunci primejdia nu se îndreaptă asupra Țării Ro- 
mânești si asupra domnului ei care priveghia la Dunăre. Sigismund 
se îndepărtă de graniţă, îndată ce află că nu e vorba de războiu în 
Tara Românească; la 5 Aprilie el se afla la Strigoniu 13). Se pare 
că si Mircea a simţit că lovitura ce o aşepta dela Turci nu era asa 
de aproape Si de aceia s'a întors spre alte preocupări politice. 
Schimbarea Domnului din Moldova. Ştefan domnul Moldovei, 
învingătorul dela Hindov, avu o domnie scurtă. Nu cunoaştem exact 
împrejurările în cari s'a terminat domnia lui, ultimul său hrisov este 
din 12 Martie 1399 14). In acel an avusese loc un mare război în 
părțile ruseşti ale Lituaniei si Vitold vărul regelui Poloniei fusese 
cumplit învins de hanul tătar Temir-Kutlu la Worskla (12 August 
1399). La această, luptă participase, după mărturia cronicilor ruseşti 
şi un contingent de Moldoveni 15). De oarece după această dată nu 
mai ştim nimic despre Ştefan vodă, unii istorici ai noştri au socotit 
că el ar fi pierit în acea, luptă 19). Totuşi, în lista cnezilor si a frun- 
taşilor creştini căzuţi în lupta dela Worskla, dată de letopiseţele 
rusești, nu se ivește numele domnului Moldovei 17). Credem mai de 
grabă că el rămăsese în ţară şi trimesese numai o oaste de ajutor 


11) V. Motogna, op .cit., p. 41 

12) Ibidem. 

13) Fejer, Codex diplomaticus, X—2, p. 659. 

14) Costăchescu, Documente moldovenești înainte de Stefan cel Mare, 
I, p. 20. 

15) Voskresenskaia letopis si Tverskaia letopis în [lomgoe CoGpanie 
VIII, p. 72—73 şi XV, p. 458—459. 

16) I. Minea, op. cit., p. 97 si G. Moisescu, Catolicismul in Moldova, p. 126. 

17) Letopisetele ruseşti citate la nota anteprecedentá. 


www.dacoromanica.ro 


217 


cu boieri si căpitani, iar după aceia s'a stins în scaunul țării. Nu 
cred cà Stefan a murit înainte de Worskla, deschiderea competitiu- 
nilor pentru tron ar fi împiedicat trimiterea oștirii moldovene în 
Litvania. Deci moartea lui e cel mai de vreme în August 1399. 

Atunci se urcă în scaunul Moldovei Iuga vodă, fratele lui Ste- 
fan, probabil ales de boieri. După cum însuși spune într'un hrisov, 
el era frate cu Alexandru viitorul domn si cu Bogdan, deci fiu al 
lui Roman vodă 18). Se pare că Iuga era un om bolnăvicios, cronica 
veche a Moldovei îl numește „Ologul“, adică reumaticul 1%). Desi 
domnia lui a fost scurtă, s'au păstrat dela dânsul hrisoave de orân- 
duieli ale proprietăţii din Moldova, dar singurul hrisov datat este 
cel din 28 Noemvrie 1399 20). „Pe Iuga vodă l-au luat Mircea vodă“, 
înseamnă laconic cronica Moldovei, indicând astfel sfârşitul domniei 
lui 21). În locul lui se urcă în scaun Alexandru zis cel Bun, fratele 
său, care dă primul său hrisov din Suceava la 11 Februarie 1400 22). 
Așa dar, domnia lui Iuga a ţinut câteva luni abea, între August 1399 
şi Februarie 1400. 

Mircea a intervenit deci în Moldova şi a înlăturat pe Iuga, 


18) Costăchescu, op. cit., I, p. 23 şi Cronica paralelă a lui Axinte Uri- 
carul, ms. Acad. Rom. Nr. 2591, p. 13—14. Cf. D. P. Bogdan, Despre domnii 
moldoveni Stefan I şi Iuga în Revista istorică română, IX, p. 169. Mai înainte 
se credea că Iuga era fiul cneazului Podoliei Iurg Coriatovici sau chiar că ar 
fi identic cu dânsul. Cf. D. Onciul, Iuga vodă în Convorbiri literare, XVIII, 
1884, p. 1—9, idem, Chestiunea lui Iuga vodă, ibidem, XX, 1886, p. 266—278, 
A. D. Xenopol, Iuga şi Mircea după istoria critică a domnului Hașdeu, ibidem, 
XVII, 1883, p. 398—399, idem, Despre Iuga vodă cu prilejul unui nou document, 
în Revista pentru istorie, filologie şi arheologie, IV, 1885, p. T714—T17, M. 
Costăchescu, Observări cu privire la uricele lui Iuga vodă (extras din Ion Ne- 
culce, V, 1925), R. Rosetti, Despre succesiunea domnilor Moldovei între Laţcu 
şi Alexandru cel Bun, Iaşi, 1923, C. Kogălniceanu, Iuga Ologul Koriatovici, în 
Arhiva, XXXVI, 1929, p. 81—87, P. P. Panaitescu, Iourii Koriatovió prince 
lithuanien et la Moldavie, in [o6nnennin a6ipuuk TpymeBckaro Kiev, 1923, 
p. 462—465. 

19) I. Bogdan, Vechile cronice moldovenești înainte de Ureche, p. 143. 

20) Costăchescu, op. cit., p. 20—30, în tot patru hrisoave. Cel din 28 
Noemvrie 1399 are data dela Facerea Lumii, 6908, ceiace ar corespunde cu 
1400, dar trebue să admitem că s'a socotit anul dela 1 Septemvrie, după era 
bizantină, folosită în Muntenia. ]a 28 Noembrie 1400 era domn de mai multe 
luni Alexandru cel Bun. Indictionul 8 al anului 1400 începe după era bizantină 
tot la 1 Septembrie al anului precedent. Cf. G. Popovici. Anul dela Martie în 
Moldova în timpul lui Alexandru cel Bun, Bucureşti 1905, p. 25, nota 1. 

21) I. Bogdan, Cronice inedite, p. 35. 

22) Costáchescu, op. cit., I, p. 31—32. 


www.dacoromanica.ro 


218 


„luându-l la sine“, adică prinzându-l şi ajutând în acest chip pe 
Alexandru să ia domnia 23). Ce a provocat această intervenţie a lui 
Mircea în ţara vecină? Avem puţine indicii ca să ne putem face o 
ideie clară despre acest fapt 21). Mircea era atunci în relaţii priete- 
nesti cu Sigismund, în sfera lui de influenţe. Iuga era pe de altă parte 
vasalul Poloniei, căci Vitold îi trimisese o solie solemnă și el îi fă- 
găduise că se va supune, făcând omagiul cuvenit. Marele maestru 
al cavalerilor Teutoni scria lui Vitold: „Precum ne scrie înălțimea ta. 
despre strălucita solie trimisă la domnul Moldovei din partea înălți- 
mei tale şi despre răspunsul său prietenesc si supusă rugăminte.. ?5). 
Mircea a răsturnat deci pe supusul credincios al Poloniei, pe conti- 
nuatorul politicei lui Ştefan vodă, domnul care luptase împotriva 
lui Sigismund, deci a „creștinităţii“, tocmai în clipa cea mai grea 
pentru Mircea, când îl lovise sultanul Baiazid şi avea mare nevoe de 
ajutor. Stefan vodă ajutase foarte probabil pe Vlad vodă cel 
pus de Turci și mijlocise alianţa lui cu Polonia. De ce însă a inter- 
venit Mircea abia la 1400 si nu în timpul domniei lui Stefan, e uşor 
de înţeles: Iuga era cu domnie nouă, neaşezată, poate era încă con- 
testat de boieri şi de această situaţie s'a folosit Mircea. 

La început, Vitold n'a vrut să recunoască faptul împlinit de 
Mircea si de oarece Iuga era prizonier, el ridică pe alt pretendent, 
Ivașcu fiul lui Petru al Musatei, care se afla la curtea lui. Ivașcu 
depune în chip solemn jurământ de vasalitate regelui Vladislav $i 
lui Vitold la Brest-Litovsk, pe domeniile celui din urmă, la 25 Mar- 
tie 1400, vre-o două luni după înscăunarea lui Alexandru cel Bun 
la Suceava. Ivașcu se lega între altele să renunţe în favoarea rege- 


23) G. Popovici, op. cit., p. 24—25, nota; interpretează pasajul din cronică 
în sensul că Mircea a primit la sine ca refugiat pe Iuga vodă, dar e clar cá e 
vorba de o inițiativă a lui Mircea, altfel cronicarul ar fi spus că Iuga a fugit 
sau s'a adăpostit. 

24) A. D. Xenopol, Istoria Românilor, III, p. 124 susţine o ciudată pă- 
rere că Mircea ar fi scos din scaunul Moldovei pe Iuga vodă din pricina con- 
flictului acestei țări cu patriarhia din Constantinopol, Mircea „fiind în bunu 
relațiuni cu capul bisericii creştine din Țarigrad“. 

25) Scrisoarea e din Ianuarie 1400. Codex Vitoldi, în Monumenta Polo- 
riae historica Medii-Aevi illustrantia, VI, p. 64. C. Racoviţă, Inceputurile su- 
zeranităţii polone asupra Moldovei, in Revista Istoricá Română, X, 1940, p. 256 
şi 277 crede că e vorba de o solie către Alexandru cel Bun. Intru cât însă 
scrisoarea e trimisă din Marienburg ca răspuns la scrisoarea, lui Vitold, în care 
se menționa întoarcerea soliei lui din Moldova, trimiterea acestei solii trebue 
să fi avut loc cu vre-o două trei luni înainte, deci în Octombrie-Noembrie 1399. 
Insă ştim că în 28 Noembrie 1399 domnea Iuga vodă la Suceava. 


www.dacoromanica.ro 





Alexandru cel Bun şi doamna Marina (broderie pe un patrafir). 


www.dacoromanica.ro 


281 


lui polon la tara Sepenitului, cât si la banii imprumutati odinioară 
de tatăl său 26). Dar intervenţia polonă şi litvană ce se anunţa prin 
actul dela Brest n'a mai avut loc. Polonia nu se putea angaja acum 
într'un război, regina Hedviga murise de curând (17 Iulie 1399) si 
disparitia ei punea in discutie drepturile la tron ale sofului ei. Luna 
următoare avusese loc dezastrul dela Worskla, care slăbise puterile 
Litvaniei si lăsa ţara deschisă în fata primejdiei tátáresti. Vitold 
se hotărâ deci să trateze și trimise solii lui prin Ardeal la curtea lui 
Mircea. La 23 Noembrie 1400 solii lui Vitold trecuseră în mai multe 
rânduri prin Ardeal in Tara Românească şi discutaseră cu boierii 
munteni Vlad vornicul, Lucaci banul și Grozea. Nobilii din Oradea 
scriau contelui Timișoarei îngrijoraţi că se pune cumva la cale ceva 
rău pentru regele Ungariei gi poate o trădare 27). Rezultatul tratà- 
rilor nu e cunoscut, dar reiese din cele ce s'au petrecut în urmă: 
Alexandru rămase în scaun, aşa cum hotărâse Mircea, Ivagcu a fost 
sacrificat. In schimb, noul domn al Moldovei se obligă să presteze ju- 
rământ de vasalitate Poloniei, ceiace făcu peste doi ani 25). Totdeo- 
dată Mireea încheie un tratat cu Alexandru cel Bun, în care se face si 
delimitarea graniţelor între cele două ţări vecine, dar care însemna 
şi o strânsă alianţă între ele 2). Astfel Mircea începe să exercite 
un fel de hegemonie; el hotărăşte soarta principatului român vecin. 
Om de mare iniţiativă în domeniul politic, Mircea din primii ani 2i 
domniei făcuse cuceriri în Ardeal şi peste Dunăre, el câştigă acum 
Moldova de partea sa. In definitiv, scopul aducerii lui Alexandru 


26) Costăchescu, op. cit., II, p. 619—620. Traducerea românească are 
unele abateri: Ivagcu nu se intitulează „domnul țării Moldovei“ ci mogtenito- 
rul ei (p'bnnu), la urmă xoaiy XONNOBaTA nu înseamnă, vreau să mă supun, 
ci voi depune omagiu. Celălalt act de garantie fără dată, dat de Ivașcu tot la 
Brest este o completare a celui dintâi, deci trebue datat la fel. I. Minea, op. 
cit., p. 95, crede că actul nu e dat la Brest-Litovsk (rusește Berest) ci la 
Bereşti, judeţul Roman. Dar actul menţionează „cetatea“ Berest (ropoj, Cos- 
tăchescu traduce greşit orașul). Apoi rezultă din act că Ivașcu nu era în țară: 
„Când D-zeu mă va ajuta să fiu domn si voevod în ocina mea, in tera Mol- 
dovei“. Pentru data documentului, G. Popovici, op. cit., p. 23—24, nota 2. 

21) Ortvay, Temesvar megie, p. 207—298 şi I. Minea, op. cit., p. 97-—98. 
Minea se întreabă dacă Vitold trata cu Mircea răsturnarea lui Iuga, în rea- 
litate Iuga era de mult înlăturat. 

28) Costăchescu, op. cit., II, p. 621—622. Incă din 1401 Alexandru nu- 
mea pe Vitold „domnul nostru“, P. P. Panaitescu, Hrisovul lui Alexandru cel 
Bun pentru episcopia armeană, în Revista Istorică Română, IV, 1934, p. 45. 

29) I. Bogdan, Documentele lui Stefan cel Mare, II, p. 334—335. 


www.dacoromanica.ro 


282 


în domnie nu poate fi decât ca să aibă un prieten sigur alături în 
clipa deslănţuirii primejdiei turceşti 30). 

Războiul cu Turcii din anul 1400. Răzbunarea Turcilor impo- 
triva domnului Tárii Româneşti se făcea așteptată. Ea veni însă 
în anul 1400, patru ani după lupta dela Nicopole. Mereu stătuse 
Mircea de veghe cu ostaşii lui la Dunăre, crezând, an după an, că 
va avea să dea iar ochii cu păgânii. Lupta din 1400 în toamnă a fost 
o mare izbândă a domnului, a lui singur. Deaceia nu s'a făcut multă. 
veste în Europa, ca pentru luptele Ungurilor şi cronicarii creştini 
n'au însemnat această izbândă românească. Numai un venețian ce 
fusese cu mărfurile la Salonic în Noemvrie 1400, scria acasă că 
acolo a. văzut pe Turcii ce se întorceau din năvala de pradă ce fă- 
cuseră în părțile Ungariei. Şi fuseseră, zice el, 66.000 de Turci, care 
au prădat Ungaria şi au luat mare mulțime de robi. Dar la întoar- 
cere au trecut prin Valahia şi acolo a venit oaste mare din Un- 
garia (?), „cu un oarecare numit Milcio valahul.. si a bătut pe 
Turci aşa de rău, încât unii au fost prinși, alții ucişi şi alţii iară 
înnecaţi si n'au scăpat de cât vreo trei mii, care s'au întors singuri 
în Turcia“ 31). E ușor să descurcăm adevărul din raportul negus- 
torului venețian, desi el confundă Ungaria cu Tara Românească, 
iar de Mircea nu auzise şi-i stâlceşte numele. Tocmai pentrucă era 
un om neinformat care n'are interes să laude sau să exagereze, in- 
formaţia lui e mai prețioasă. Lupta avusese loc asa dar în toamnă; 
nu fusese o expediţie de cucerire, de supunere a ţării, ci de pradă, 
deci trecătoare. Sultanul nu a fost personal de faţă, căci informa- 
torul ar fi ştiut acest lucru. De aceia, fireşte, cifra oștirii turceşti. 
de 66.000, din care ar fi pierit 63.000, este mult exagerată, dar toc- 
mai aceasta arată panica şi groaza ce era la întoarcerea fugarilor. 
Mircea nu venise bine înţeles din Ungaria, ci lupta s'a dat la Du- 
năre (amintirea Turcilor innecati e un indiciu în acest sens), când 
păgânii incárcati cu prăzi se sileau să treacă fluviul înapoi. Mircea 
i-a lăsat întâi să prade, apoi, strângând oaste, i-a lovit la trecerea 
Dunării şi i-a nimicit. 

Cronica, turcească, întotdeauna, plină de laude umflate pentru 
sultan, povesteşte altfel acest război, dar nu are aceaşi valoare de 
credință ca raportul venetianului din Salonic. Baiazid, zice cronica- 


30) Pentru urcarea în scaun a lui Alexandru cel Bun, D. Onciul, Datele 
cronicilor moldoveneşti asupra anilor de domnie ai lui Alexandru cel Bun, Acad. 
Rom. Memor. sec. ist. ser. II, XXVII, 1905. 

31) N. Iorga, Acte şi fragmente, III, p. 4—5. Raport din Creta. 


www.dacoromanica.ro 


283 


rul, era supărat pe domnul Țării Românești pentru loviturile ce 
i-le adusese ca aliat cu regele Ungariei si a hotărât să pornească cu 
oaste împotriva lui. Deaceia a trecut din Anatolia în Europa, dar 
îndată ce a trecut Dardanelele, a aflat că stăpânitorul Caramaniei 
a atacat stăpânirile turceşti din Asia. „Deaceia Baiazid, după ce a 
readus la supunere pe Valah, printr'o mare izbândă, s'a întors în- 
dată la Brussa, nu fără multă grije, căci se vedea într'o situaţie 
plină de primejdii“. Urmează apoi în cronică povestirea luptei sul- 
'tanului împotriva lui Timur-Lenk, în care Baiazid și-a găsit sfár- 
şitul domniei 32). 

E vorba deci de lupta din 1400 cu Mircea si nu de altă luptă, 
căci atunci a fost silit Baiazid să se întoarcă în grabă în Asia şi a 
urmat primul război cu Timur-Lenk, care lovise în vară oraşul 
Sivas 33). Povestirea cronicarului turc este extrem de laconică, stă- 
ruie mai ales asupra faptului că sultanul a fost silit să plece ime- 
diat. Nu rezultă din cele spuse de cronicar nici macar că Baiazid a 
fost personal în fruntea oștilor în Nordul Dunării, credem cà a tri- 
mis numai detașamente de pradă. Această „izbândă“ turcească era 
așa de neînsemnată, încât nici unul din marii cronicari contempo- 
rani sau mai apropiaţi de această epocă n'o amintesc: nici Urudj, 
nici Asik pasa zade, nici Cronica Anonimă Otomană nu spun nici un 
cuvânt, parcă ar voi s'o ascundă.. Deaceia trebue să socotim că po- 
vestea venetianului este cea exacta. Dar cronicarul turc care nu 
face confuzii geografice, spune lămurit cà lupta din 1400 a fost în 
Tara Românească, nu în Ungaria. Mircea a bătut deci cu mijloace 
proprii pe Turci; Sigismund în acest timp era la Praga 94). 

Aceasta a fost ultima luptă a lui Mircea cu Turcii lui Baiazid, 
care urma să se prăbușească în curând. Domnul Ţării Românești 
rămâne independent si stăpân în fara sa, încheind în chip victorios 
războiul cu puternicul său vecin. Dacă bizantinul Franţi si croni- 
carii turci afirmă că Domnul Ţării Româneşti a plătit tribut sulta- 


32) Leunclavius, Historiae Musulmanae Turcorum, Frankfurt, 1591, col. 
332—333. O scurtă menţiune şi la Negri, trad. Nóldke, XV, p. 340. 

33) Cf. M. Alexandrescu Dersca, La campagne de Timur en Anatolie 
1402, p. 41—49. Sivas cade la sfârșitul lui August, Baiazid porneşte spre Ră- 
sărit în Octomvrie din Brussa. 

34) Vezi mai sus p. 48. D. Onciul, Curs litografiat de Istoria Românilor, 
București, 1900, p. 269, crede că Mircea a fost ajutat de Unguri, căci la 1404 
Sigismund laudă izbândele lui Mircea, „căruia eu i-am trimis ajutor însemnat“ 
(Hurmuzachi, Documente, I—1, p. 429). Dar data scrisorii e prea depărtată 
de aceia a expediții din 1400, ea face aluzie la succese mai recente, despre care 
vezi mai jos, p. 297. 


www.dacoromanica.ro 


284 


nului Baiazid si i-s'a supus după lupta dela Rovine (pusă greșit de 
cronicile turceşti la 1391), aceasta nu privește pe Mircea, ci pe Vlad 
vodă, domnul înscăunat după acea luptă 35). Din înşirarea faptelor 
istorice, așa cum le-am arătat până acum, rezultă clar că dela 1388 
înainte de urcarea în scaun a lui Baiazid până la 1400, când Turcii 
s'au retras învinşi din Tara Românească, a fost fără încetare in 
război cu ei, iar in anii când nu au fost lupte, domnul aștepta la 
Dunăre loviturile dușmane. Deci în toată domnia lui Baiazid nu în- 
cape loc pentru o împăcare urmată de plata tributului din partea lui 
Mircea. Așa zisul tratat al lui cu Baiazid publicat de istoricul grec 
Dionisie Fotino şi apoi pus la loc de cinste de colecţiile noastre de 
tratate diplomatice, este un fals grosolan și târziu 36). Mircea n'a 


35) Urudj, ed. Buchon, op. cit., XXXIII, p. 453, Leunclavius, op. cit., col. 
320, ed. citată, p. 339. Franţi, ed. Bonn, p. 42. 

36) Textul tratatului, D. Fotino, I3toria Daciei, trad. Sion, III, p. 216, M. 
Mitilineu, Colecfiune de tratatele si convenfiunile României, Bucureşti, 1874, 
p. 97, o mențiune la Tunusli, Istoria Țării Româneşti, trad. Sion, Bucureşti, 
1863, p. 66—67. Data musulmană a pretinsului tratat, 805, Rebiul Evel, cores- 
punde cu Octomvrie 1402, cánd Baiazid nu mai era ín scaun. (Cf. gi analiza 
lui I. Minea, Politica regelui Sigismund, p. 245—273). Echivalenta făcută in 
textul tratatului: 3000 de bani ai țării cu 500 de lei de argint turcești, nu co- 
respunde cu moneta vremii. In textul său Fotino scrie că e vorba de 3000 de 
bani roşii, deci moneta țării, nu cea turcească, monetă inexistentă în țară în 
vremea lui Mircea; termenul de altfel nu se află în tratat, (cf. Fotino, op. cit., 
II, p. 17). Fotino afirmă că textul tratatului l-a obţinut dela Ienáchitá Văcă- 
rescu, (ibid., III, p. 218, nota), declaraţie foarte suspectă, căci Văcărescu, 
Istoria împăraţilor Otomani (la Papiu, Tezaur de monumente, II), p. 255 pune 
supunerea lui Mircea sub Turci, nu în vremea lui Baiazid, ci a lui Mahomed I, 
cu condiții total deosebite de cele din „tratatul“ publicat de Fotino. Chestiunea 
originii acestui falsificat nu e încă bine lămurită. Ea trebue studiată paralel 
cu aceia a celuilalt tratat de supunere a Țării Româneşti la Turci, tratatul 
lui Laiotă Basarab cu Mahomet II, publicat tot de Fotino, op. cit., p. 211—218 
cu aceiaşi indicare a sorgintei ca şi pentru tratatul lui Mircea: Ienáchitá Vă- 
cărescu. Textul grecesc fusese publicat câțiva ani înainte, la 1806, de frații 
Tunusli, dar mai amplificat şi cu articole ce nu se găsesc în textul lui Fotino 
(Tunusli, Istoria Țării Româneşti), trad. 'G. Sion, Bucureşti, 1863, p. 68—69). 
Fotino dădea anul Hegierel 1822 pentru acest tratat, ceiace nu are nici un 
sens. Iar data dela Hristos este 1460, dată la care nu domnea Laiotă Basarab, 
ci Vlad Tepes. M. Mitilineu, op. cit., p. 18—19, corectează pe Fotino, atribuind 
actul lui Vlad Tepes şi pune data 872 a erei musulmane, care nu se află nici 
la Tunusii, nici la Fotino. Acest an nu corespunde cu data 1460, cum crede 
Mitilineu, ci cu data 1467—1468 (Lietzmann, Zeitrechnung, Găschen, p. 51), când 
domnea însă Radu cel Frumos. In acest de-al doilea act de supunere a Ţării 
Româneşti, capitala țării este la Tunusli București, iar la Fotino si Mitilineu, 
Târgovişte. Toate aceste remanieri şi anachronisme, deosebiri între ediţii, arată 
incă odată că avem a face cu un fals. 


www.dacoromanica.ro 


285 


plătit tribut lui Baiazid şi nu i-s'a supus, aceasta este concluzia ce 
reiese din fapte. De altfel, Baiazid obliga pe toţi tributarii lui 
creştini să ia parte alături de dânsul cu oștile lor în războaiele sale, 
aşa a făcut Ştefan Lazarevici la Rovine, Nicopoli şi Ankara, aşa 
Marco Cralevici si Constantin Dejanovici din Macedonia. Ostile lui 
Mircea n'au fost niciodată in tabăra lui Baiazid; domnul Țării Ro- 
mánesti era deci un principe independent. 

Mircea cel Bătrân si Titarii. Legăturile cele mai vechi ale tà- 
rilor noastre cu Tătarii sunt puţin studiate, cele mai multe cercetări 
asupra lor nu s'au putut desbăra de impresia greşită că Imperiul 
Tătăresc nu reprezintă decât o hoardá prădalnică si anarhică, in 
legătură cu care nu se poate vorbi de relaţii politice, alianţe şi tra- 
tate. Se ştie însă că lucrurile nu stău aşa: Tătarii au avut o orga- 
nizatie, o diplomatie o politică externă 37). In aceste condițiuni o 
cercetare ştiinţifică a relaţiilor dintre Tătari si Români este posi- 
bilă şi chiar necesară. Nu se cunoaşte încă în ce chip supremaţia 
tătară asupra ținutului dintre Carpaţi si Dunăre începută cu marea 
năvălire dela 1241, a luat sfârşit. Noi o socotim, ca în Rusia, o su- 
prematie militară si fiscală exercitată asupra unor mici formaţiuni 
de stat româneşti (diferitele voevodate sunt indicate, precum se stie, 
în diploma lui Bela IV pentru Cavalerii Ioaniti la 1247). E probabil 
că întemeierea principatului Țării Româneşti, adică reunirea mici- 
lor state într'unul singur, împlinită la o dată şi în împrejurări necu- 
noscute până acum, să se fi întâmplat întocmai ca în Rusia, unde 
unul dintre cnezi, cel dela Moscova, era reprezentantul celorlalati faţă 
de hanul tătar şi astfel el câștigă supremaţia și izbuti în cele din 
urmă să unifice Rusia în favoarea sa. Nu cumva aceasta era și situa- 
tia voevodului dela Argeş faţă de ceilalți cnezi si voevozi de pe Jiu, 
din Vâlcea si de aiurea si astfel el ajunse unificatorul ţării cu ajuto- 
rul Tătarilor, fiind reprezentantul ţării faţă de ei? Aceasta este deo- 
camdată o hipoteză pe care o vom desvolta mai pe larg cu altă 
ocazie. E însă de observat că în favoarea ei vin bunele relaţii și 
alianța militară a primului domn unificator al ţării, Basarab, cu 
Tătarii. S'a relevat că în lupta împotriva regelui Ungariei, Carol 
Robert de Anjou, domnul dela Argeş a fost ajutat de „necredin- 
ciosi", adică de Tătari 38). Dar alte dovezi ale acestei alianţe sunt 


37) Cf. R. Grousset, L'Empire des steppes, Paris, Payot, 1939. 

38) Hurmuzaki, Documente, I 2, p. 14—15 şi G. Brătianu, Originele 
stemelor Moldovei şi Țării Româneşti, în Revista Istorică Română, I, 1931, 
p. 59—60. 


www.dacoromanica.ro 


286 


mai puţin cunoscute. In lupta dela Velbujd (27 Iulie 1330) dată între 
Sârbii conduşi de fiul craiului Stefan Decianski, Stefan Dușan vii- 
torul tar, şi Bulgarii sub Mihail si Alexandru ajutaţi de Bizantini 
și Români, este iarăşi amintită cooperarea româno-tătară. In pre- 
faţa la Zakonicul lui Ştefan Duşan, în care e povestită pe larg a- 
ceastă luptă, sunt arátati astfel dușmanii ce se ridicaseră împotriva 
Sârbilor: „Ţarul Grecilor, Mihail si fratele sáu Belaur şi Alexandru 
ţarul Bulgarilor si Basarab Ivanco socrul ţarului Alexandru, îm- 
preună cu Tătatrii Negri, cei ce trăesc la graniţă“ (se înțelege la 
graniţa ţării lui Basarab, deci vecinii lui) 39). Această precizare cá 
Tătarii erau vecinii lui Basarab, arată că ei au venit la Velbujd, 
trecând prin tara lui și împreună cu oastea trimisă de domnul Țării 
Româneşti. 

In sfârșit, avem si o a treia indicație asupra legăturilor ro- 
mâno-tătare în vremea lui Basarab. Țarul Mihail dela Vidin căzuse 
în lupta dela Velbujd, iar fiul său Sisman nu izbuti să păstreze 
scaunul părintelui său. In anul următor (1331) Alexandru dela Târ- 
nova cucereşte Vidinul, folosindu-se de o răscoală a boierilor din 
oraş, si unificând astfel pentru câtva timp Bulgaria. Şişman, care 
nu trebue confundat cu omonimul său, contemporanul lui Mircea, 
neputând fugi nici spre Serbia unde domnea Stefan Dusan, cel ce 
omorâse în luptă pe tatăl său, nici spre Răsărit, unde se întindeau 
stăpânirile lui Alexandru, se duce la Tătari 40), ceiace înseamnă 
deci cá a trecut Dunărea in Tara Românească si de acolo s'a dus 
în ţara Tătarilor. Această trecere a prinţului bulgar prin fara lui 
Basarab la Tătari arată deasemenea relaţii bune între domnul Ţării 
Româneşti și hanul Chipceacului. 

După Basarab Intemeietorul aceste relaţii încetează şi se cons- 
tată o orientare a Ţării Românești spre Ungaria creștină; ofensiva 
ungară liberează Moldova de Tătari 41). Am arătat mai sus cá din 
epoca influenţei tătare asupra Țării Româneşti au rămas elemente 
de împrumut în organizarea armatei 42). 

Dar în vremea lui Mircea cel Bătrân constatăm din nou legă- 


39) [y u1? HoB SakoHnx,1354, ed. critică Al. Soloviev, Belgrad, 1929, 
p. 5—6. 

40) Cantacuzenus, ed. Bonn, II, p. 19, P. Nikov, Jicropua Ha BunHHCKOTO 
xHaxecToBo (Istoria principatului Vidinului), in l'onuriuuk 5 Ha Codnackia 
Ynusepcurerr, XVIII, Sofia, 1922, p. 92—93. Sigman rămase la Tătari până 
la 1341, cánd se duce la Constantinopol pe mare. 

41) Cf. G. Brătianu, loc. cit. 

42) Vezi mai sus, p. 135. 


www.dacoromanica.ro 


287 


turi bune cu Tătarii, precum rezultă dintr'un pasaj al cronicii bi- 
zantine al lui Chalkokondyl, care până acum a rămas neobservat 
de istoricii noștri. Cronicarul spune că în timpul domniei lui Baiazid 
o mare mulțime de Sciti (Tătari) sosise în Tara Românească si de 
acolo a trimis solie sultanului. In solia lor ei cereau soldă şi un 
ținut, în care să se poată aşeza, după ce vor trece Dunărea, făgă- 
duind că vor lupta alături de Baiazid în războaiele din Europa. Era 
«deci o ofertă de a se angaja ca mercenari în slujba sultanului. Baia- 
zid, continuă Chalkokondyl, a fost foarte bucuros de propunerea 
lor, le-a făgăduit mari daruri, dacă vor trece Dunărea, așa cum spu- 
seseră. Insă mai târziu, după ce în adevăr Tătarii trecură Dunărea, 
sultanul temându-se ca şefii lor să nu ia în stăpânire regiunile în 
care se asezaserà, a adunat toate căpeteniile acelor Tătari și i-a 
ucis, iar pe Tătari i-a colonizat în Macedonia si în alte locuri 43). 
Ştirea asa de interesantă a lui Chalkokondyl este confirmată si d: 
cronicarii turci. Vorbind de lupta dela Ankara din 1402 mai multi 
cronicari otomani spun că în această bătălie sultanul a fost ajutat. de 
osti tătărești, „mulțime aproape nesfârșită“, venită din regiunea 
Dest, care trecuse prin Moldova şi de acolo în Romania (Turcia eu- 
ropeană) iar în urmă sultanul i-a dus cu sine în Anatolia 44). Notez 
că Dest sau Dest-Chipceac înseamnă hanatul Hoardei de Aur din 
Sudul Rusiei 45). 

Povestirea lui Chalkokondyl combinată cu informaţia mai 
scurtă a cronicilor turceşti, cere unele lămuriri şi provoacă încheieri 
foarte interesante. Mai întâi, nu era vorba de un număr oarecare 
de fugari sau de dezertori de-ai hanului, ci de o oaste mare cu şefii 
ei, „o mulțime nenumărată“ spune cronica turcească şi sultanul se 
temea chiar ca ei să nu ia în stăpânirea regiunile de dincolo de 
Dunăre si de aceia a ucis pe șefii lor. A trecut deci prin Tara Ro- 
mânească în vremea lui Mircea un exod întreg al unui popor tătăresc 
cu armata si comandanții săi. Această trecere a avut loc, după cro- 
nicile turcești, în preajma luptei dela Ankara, deci, ca să precizăm, 
probabil în anul 1401 (în 1400 a fost război în Moldova cu înlătu- 
rarea lui Iuga si în toamnă năvălirea turcească în Muntenia, iar 


43) Chalkokondyl, ed. Darkó, p. 93—94, ed. Bonn, p. 100—101. 

44) Leunclavius, Annales sultanorum othmanidarum, Francfurt, 1596, 
p. 18, Neşri, trad. Nüldke, XV, p. 362, Giese, Die altosmanischen anonymen 
Chroniken, p. 53. 

45) A. Antalffy, Două documente din biblioteca egipteană din Cairo, 
Revista istorică, XX, 1934, p. 39, nota 4. 


www.dacoromanica.ro 


288 


trecerea Tătarilor a avut loc totuşi un an înainte de lupta dela 
Ankara, căci e vorba de o colonizare prealabilă în Europa). 
Trecerea Tătarilor prin Tara Românească n'a fost o cucerire 
sau o trecere prădalnică, ea s'a făcut credem cu învoirea lui Mir- 
cea. Nici Chalkokondyl, nici cronicile turceşti nu vorbesc de vre-o 
luptă; şefii tătari se aflau pe teritoriul lui Mircea şi de acolo trimit 
întâi soli la sultan şi numai după primirea răspunsului favorabil, 
trec Dunărea. Aceste tratări arată o situație paşnică: Tătarii nu 
erau nici învinşi de Mircea şi obligaţi cu orice preţ să se refugieze 
peste Dunăre, nici învingători asupra domnului, căci atunci n'ar fi 
părăsit cucerirea lor cu scopul de a se supune unui stăpân.. De aici 
rezultă, că Mircea era în bune relaţii cu Tătarii, cel puţin cu anume 
Tătari si i-a lăsat să intre în tara lui în chip paşnic. Ca să expli- 
căm natura şi cauza acestor relaţii, trebue să examihàm situaţia 
din ţările tătăreşti în acea vreme. Mai întâi să stabilim două fapte 
preliminare: Tătarii cari au trecut la 1401 în Moldova si Tara Ro- 
mânească erau o armată fugară, oameni cărora nu le mai convenea 
să stea în ţara lor şi căutau un stăpân, în al doilea rând 
prin participarea lor la lupta dela Ankara împotriva lui Timur 
Lenk, se vede că făcea parte dintr'o fracțiune tătară adversă 
marelui han al Mongolilor. Hanatul Chipceacului, care se în- 
tindea în Europa dela Urali până la gurile Nistrului, fusese 
din nou unificat încă din 1381 sub conducerea lui Toktamiş, 
fost şef al Hoardei Albe. Toktamiş obținuse conducerea Tă- 
tarilor din Rusia Sudică cu sprijinul lui Timur-Lenk, dar în- 
tre cele două căpetenii mongole înţelegerea nu tinu mult si 
războiul izbucni în anul 1387. Toktamiş hanul Chipceacului nu se 
putea măsura cu puterea hanului mongol din Asia Răsăriteană şi 
după mai mulţi ani de luptă fu bătut şi înlăturat din scaun, însă 
după plecarea dușmanului, izbuti să-şi recapete domnia pentru câtva, 
timp 46). De pe atunci el era prieten cu Vladislav Iagello regele 
Poloniei, căruia îi trimite o scrisoare dela Tana, la gurile Donului, 
povestindu-i nenorocirile sale, răscoala nobililor haini şi întoarcerea, 
în scaun. Toktamis cere regelui polon să-i dea pe fugari si trimite 
în acelaşi timp un privilegiu cu pecetie de aur pentru negustorii din 
Polonia care vor trece în ţara lui. In sfârșit, propune regelui o 
alianţă împotriva tuturor duşmanilor 47). Dar războiul dintre Mon- 


46) Grousset, op. cit., p. 485 şi 519—521 şi Skrzypek, op. cit., p. 115—122. 


47) Uropua Tarapiu B Marepuanax n nokymenrax (Istoria Tătarilor 
in materiale şi documente), Moscova, 1937, p. 12—73 şi în limba polonă, Biblio- 


teka Warszawska, 1853, p. 571—574. 


www.dacoromanica.ro 


289 


goli nu se terminase, de trei ori fu răsturnat Toktamis din stăpâ- 
nirea sa, după ce se întorsese cu forte proaspete, până ce, în 1398 
el fu complet învins şi se retrase cu oştile lui în Litvania, pe când 
în fruntea Chipceacului se aşezase rivalul sáu Timur-Kutlu susti- 
nut de Timur-Lenk 4). Toktamis venise în Litvania cu o oaste foarte 
mare, cu toți comandanții săi, ceiace-i îngăduia să făgăduiască lui 
Vitold că-l va ajuta să cucerească toată Rusia 1%). Vitold se uni cu 
totul cu Toktamiş si hotări să intervie în chestiunile tátáresti. 
Cu o oaste mare litvano-tătară, el porni împotriva noului han al 
Chipceacului, Timur-Kutlu. Lupta decisivă se dete la Worskla, la 
12 August 1399 si ostile lui Toktamis si Vitold fură complet bătute; 
mai întâi a fugit cu ai lui, Toktamis, apoi Vitold, numai cu un mic 
număr de oameni, căci detașamentul său fusese înconjurat si un cal 
fusese ucis sub marele cneaz litvan 5). Oastea lui Toktamiş nu fu- 
sese nimicită la Worskla, cele mai grele pierderi le avuseseră creş- 
tinii, iar Tătarii fugiseră mai înainte. După retragere, aceştia, cum 
spun cronicile ruseşti, „multă pacoste au pricinuit ţării litvane'' 51). 

Din cercetarea împrejurărilor amintite mai sus reese că trece- 
rea Tàtarilor prin Moldova si Tara Românească la 1401 a fost o 
urmare a luptei dela Worskla; Tătarii lui Toktamis nu mai puteau 
rămâne multă vreme în Litvania, unde prezenţa lor era o pacoste şi 
unde ar fi atras năvălirea noului stăpân al hoardei Chipceacului. 
Baiazid era pe.atunci dușmanul lui Timur-Lenk, el era singurul care 
putea lua sub protecţia lui pe aceşti Tătari disidenti. Trecerea lor din 
Litvania prin Moldova s'a făcut in chip firesc, căci Moldovenii lup- 
taseră la Worskla alături de ei şi-i cunoșteau, Alexandru al Mol- 
dovei recunoştea pe Vitold ca suzeranul său, iar Vitold, precum am 
spus, era aliatul lui Toktamiş. Deasemenea, ca urmare a legăturilor 
cunoscute ale lui Mircea cu Alexandru, oastea Tătarilor lui Toktamis 
sau măcar o mare parte a ei obtinu liberă trecere si prin Tara Ro- 
máneascá. E deci explicabil dece Mircea a permis ostii lui Toktamiș 
să intre în ţară. Intrebarea este însă de ce a îngăduit ca ea să treacă 
în slujba duşmanului său sultanul Baiazid, care cu un an înainte 


48) Grousset, op. cit., p. 521—522 si Zdan, Stosunki litewsko-tatarskie, 
ea czasów Witolda (Legături litvano-tatare in epoca lui Vitold) in Atheneum 
Wilenskie, VII, 1930, p. 529—601, Kolankowski, Dzieje wielkiego księstwa Li- 
tewskiego (Istoria marelui ducat litvan), I, Varşovia, 1930, p. 69 si [lomuoe 
Co6pauie Pycckuxr Jlbronucen XV, p. 65, 71. 

49) Ibidem, XV, p. 73 şi XXIII, p. 423 si Skrzypek, op. cit., p. 121. 

50) ibidem, VIII, p. 485—459 și p. 72—73. 

51) ibidem, XV, p. 73. 


19 


www.dacoromanica.ro 


299 


făcuse o expediţie de pradă împotriva Ţării Românești? Intr'un ra- 
port venețian din Candia, venit din Enos la 11 Aprilie 1402 probabil 
cu oarecare întârziere, se spune că „Mircea Valahul cu Unguri si 
Tătari din părţile apusene ale Valahiei a pornit împotriva lui Baia- 
zid... Toate căile din Valahia către tara lui Baiazid sunt tăiate“ 52). 
Dacă socotim că ştirea a întârziat câteva luni, adusă de negustori 
prin Enos în Creta, rezultă că e vorba de aceiaşi oaste de Tătari 
stabilită in Tara Românească în 1401. Din această informatie ve- 
neţiană reese că Mircea a vrut să folosească pe Tătarii trecuţi în 
tara lui împotriva lui Baiazid si că pornise cu ei şi cu contingente 
ungureşti să atace stăpânirile turceşti. Aceasta explică mai bine 
de ce i-a primit domnul Ţării Româneşti: voia adică să facă din Tă- 
tarii lui Toktamiş mercenari de-ai lui. Ce s'a întâmplat precis, nu 
ştim; Tátarii n'au vrut să lupte împotriva Turcilor si au intrat prin 
solii lor în legătură cu Baiazid, cum spune cronica bizantină. Mircea 
n'a putut sau n'a vrut să-i oprească și astfel ei trec Dunărea în 
slujba noului lor stăpân, după ce fuseseră scurt timp în slujba dom- 
nului român 53). 

Acest episod necunoscut din domnia lui Mircea are insemnáta- 
tea sa, el arată încă unul din inelele lanțului de legături externe ale 
acestui domnitor, mare războinic şi diplomat. 

Bătălia dela Ankara (28 Iulie 1402) și urmările ei. Inceputul 
noului veac adusese schimbări mari în raportul de forţe între ţările 
din SE Europei. In Ungaria, Sigismund, care în ultimul timp jucase 
un rol politic internațional, se văzu lovit de o nouă răscoală a no- 
bililor unguri, cari îl luară prins și-l tinurá închis timp de şase luni 
(Aprilie-Octombrie 1401). Indată după liberarea lui, se ivesc noi 
turburări ce slăbesc cu totul regatul: o năvălire a Bosniacilor în 
Dalmatia, urmată de o mare răscoală în Ardeal si de ivirea preten- 
dentului angevin Ladislau de Neapole în Dalmatia. Abea la sfársi- 
tul anului 1403 turburările se potoliră, dar de atunci Sigismund des- 
gustat, se ocupă mai ales de treburile Boemiei, lipsind cu lunile din 
Ungaria 51). In aceste împrejurări Mircea nu se mai putea bizui pe 
sprijinul vecinului său de peste Carpaţi și trebuia să recurgă iar la 


52) N. Iorga, Notes et extraits pour servir à lhistoire des croisades aw 
XV-e siécle, I, Paris, 1899, p. 116—117. 

53) Cf. însă o altă interpretare a acestui raport venetian la G. Brătianu. 
Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, București, 1935, p. 85, nota 1. Autorii 
raportului ar fi confundat venirea unei armate aliate cu o năvălire dușmană. 

54) Huber, Geschichte Österreichs, II, p. 361—368. 


www.dacoromanica.ro 


291 


alte combinaţii politice; Polonia apare din nou ca statul cel mai 
puternic în SE Europei. 

Dar schimbarea cea mai însemnată a fost prăbușirea sultanu- 
lui Baiazid şi odată cu ea o lungă eclipsă a puterii otomane. O 
ciocnire a sultanului turc cu marele stăpânitor al Mongolilor, Timur 
Lenk (Tamerlan), era de neînlăturat în urma ostilităților ce în- 
cepuseră la Sivas in 1400. Lupta hotáritoare între cei doi stăpâni- 
tori mahometani avu loc la Ankara, la 28 Iulie 1402. Cu toate 
minunile de vitejie ale contingentului sârbesc al lui Ştefan Lazare- 
vici, care, ca întotdeauna se afla pe lângă sultan, Turcii fură cum- 
plit învinși, însuși sultanul Baiazid fu luat prizonier de Timur 
Lenk 55). Urmările luptei dela Ankara au fost foarte importante. 
Nu numai în Asia Mică Timur slăbi puterea otomană, restabilind 
în scaunele lor dinastiile locale mahomedane răsturnate de Baiazid: 
a Caraminei la Conia si cea din Castamuni din casa Isfendijar oglu 
(în Paflagonia), dar învingătorul sprijini chiar izbucnirea luptei 
pentru tron între fii lui Baiazid, după moartea acestuia în capti- 
vitate la Ak Sehir (9 Mart. 140356). Lupta se transformă curând 
într'un război civil, care tinu cu întreruperi zece ani. De aceste 
împrejurări știu să se folosească spiritul ager al lui Mircea: nu nu- 
mai a izbutit să recapete posesiunile transdanubiene pierdute, dar 
a şi intervenit în lupta dintre fii lui Baiazid, susținând, când pe 
unul, când pe celălalt dintre pretedenti, întârziind astfel înaintarea 
Turcilor asupra Europei si slujind creştinătăţii. 


55) M. Alexandrescu-Derscà, op. cit. si Gibbons, op. cit., p. 250 254. 
Giese, op. cit. p. 53, interpretează greşit textul cronicii anonime turceşti, care 
vorbeşte de participarea unui popor numit Vik la luptă în tabăra turcească, 
crezând cá este vorba de Valahii lui Mircea. In realitate Vik este numele ge- 
neric al Sârbilor la Turci, dela numele propriu Vulk, A. Decei. A participat 
Mircea cel Bătrân la lupta dela Ankara? în Revista Istorică Română, VII, 
1937, p. 339—355. 

56) M. Alexandreseu-Dersca, op. cit., p. 91 şi urm. gi R. Grousset, op. 
cit., p. 531—533. 


www.dacoromanica.ro 


292 


CAPITOLUL IX. 
EPOCA MAREI POLITICI A LUI MIRCEA IN S. E. EUROPEI 


Innoirea tratatului cu Polonia. Vremea lui Mircea sosise, nu 
mai era nevoie acum de pază cu grija vieţii si a ţării pe fiece zi. 
Căzuse duşmanul Crucii lovit de mânia lui Dumnezeu; acum trebuia 
să se folosească Mircea de prilejul cel bun. El o făcu cu hotărîre, 
neşovăitor; a lovit repede, deși era singur. 

Mai întâi trebuia să-și asigure spatele; cumplita anarhie care 
cuprinsese Ungaria timp de trei ani de zile (1401—1403) răsturna 
politica de alianţă creştină cu regele Sigismund, silit acum să-şi 
apere viaţa împotriva dușmanilor dinăuntru. In 1403 focul se apro- 
pia de graniţele Țării Românești prin marile răscoale din Ardeal 
şi se pare că nobilii răsculați erau sprijiniți pe sub mână de regele 
polon, în tara căruia aflará în cele din urmă adăpost 1). Atunci se 
repetă întocmai împrejurările din 1387—8; amândouă principatele 
românești se îndreaptă din nou spre Polonia. In aparenţă, relaţiile 
dintre Ungaria şi Polonia nu erau rele, Vladislav refuzase tronul 
dela Buda, la care-l chemaseră iar nobilii unguri, ba mai mult, îm- 
prumutase lui Sigismund în aceste ceasuri grele suma de 10.000 
grivne prin solul Stibor voevod al Ardealului, sosit anume la Cra- 
covia 2). Pentru această sumă Sigismund pusese zălog regiunea 
Neumarck între Danzig şi Pomerania, aparținând Brandenburgului, 
dar în acelaşi timp regele Ungariei primise 60.000 de grivne si 
dela Cavalerii Teutoni si le cedase acelaşi ţinut si lor, ţinut ce putea 
constitui o bază de operaţii împotriva Poloniei pentru acești dus- 
mani ai ei, ceiace supără foarte mult pe regele Vladislav 3). Cel 
dintâi dintre domnii români, care încheie legături trainice cu Po- 
lonia în aceste împrejurări este Alexandru cel Bun, care depune 
omagiu către regele Poloniei la 2 Mart. 1402 4). Anul următor, pro- 
babil tot prin mijlocirea domnului Moldovei, Mircea înnoieşte ve- 
chiul tratat de alianță cu regele Vladislav și anume din Giurgiu, la 


1) Huber, Geschichte Österreichs, lI, p. 365 368. 

2) L. Gołębiowski, Panowanie Wiadisiawa Jagietiy (Domnia lui Vladislav 
Iagello), Vargovia, 1846, p. 82. 

3) ibidem, p. 83. 

4) Costáchescu, op. cit., p. 621. 


www.dacoromanica.ro 





Hrisov al lui Mircea pentru mosnenii din Mociurite. 


www.dacoromanica.ro 


295 


23 Septemvrie 1403 5). Domnul se intitulează: „mare voevod al ţării 
Basarabiei“, aşa cum era numită Tara Românească in Moldova si 
Polonia, şi confirmă, jurând pe credința sa crestineascá, „vechile 
scrisori şi zapise“, făcute „marelui si mult iubitului nostru prieten, 
regele Vladislav“, de a păstra prietenie și alianţă. Nu se mai pre- 
cizează de astă dată împotriva cui e îndreptată alianţa, regele Po- 
loniei fiind, în aparenţă, în bune relaţii cu Ungaria. Actul este scris 
slavoneşte de un diac rutean, cum arată limba, citarea „calenda- 
rului rusesc“ şi titulatura domnului, probabil după textul propus 
şi adus din Polonia, diacul fiind poate dela curtea domnului Mol- 
dovei, cum dovedesc unele apropieri de formularul diplomatic mol- 
dovenesc şi numele Basarabia dat Țării Româneşti 6). Mircea se 
afla la Giurgiu, la vadul Dunării, când a dat această diplomă de 
înnoire a alianţei cu regele Poloniei, preocupările lui erau îndrep- 
tate spre tara Turcului. Innoirea alianţei cu Polonia a însemnat nu- 


5) „„Duminecă după Sf. Matei şi pe rusește, după Imnaltarea Sfintei 
Cruci“. Sf. Matei catolic e la 21 Septembrie, Vineri in 1403, Ináltarea Crucii 
la „Ruși“, la 14 Septemvrie, deci 21 Septemvrie e a doua Duminecă după. 
această sărbătoare. I, Minea, Politica lui Sigismund, p. 93, pune data 13 Mai, 
confundând „Arătarea Crucii“ (7 Mai) cu Innălțarea Crucii. N. Iorga, Chilia 
şi Cetatea Albă, p. 68, pune data 16 Septembrie, dar aceasta este înainte de 
Sf. Matei. 

6)_Originalul în Arhivul Principal din Varșovia. Publicat de Kaluzniacki 
în Hurmuzaki Documente, 1 2, p. 824, cu traducere latina I. Ogienko, ai 
rpaMori Boegonu Banaucvkoro [sana Mupsi Bennkoro (Două diplome ale 
voevodului român Ioan Mircea cel Mare) in Bizantinoslavica, III-2, 1931, p. 422. 
cf. şi observaţiile lui D. P. Bogdan, in Rev. Ist. Română, II, 1932, p. 414-417. 
In legătură cu acest document este o problemă ciudată a istoriografiei noastre. 
Inventarul manuscris al Arhivelor Coroanei Polone din 1720 (aflat in arhiva 
Principală din Varșovia), p. 54—55 si cel tipărit de Rykaczewski la 1682 (re- 
produs de Hasdeu, Arhiva Istorica, II, p. 52) indicá un privilegiu din 1403 
dat de „Ioannes Albi palatinus Bessarabiae' pentru alianța cu Polonia. In 
inventarul citat din 1730 este si indicatia locului unde se aflá acest docu- 
ment: ,Mapa IX, Bassarabia, nr. 5 cu data 25 Februarie“. Mapele si docu- 
mentele au păstrat până azi aceiași numerotaţie in arhivă. La mapa Basara- 
bia, IX 5 se află privilegiul lui Mircea din 23 Septemvrie 1403 pentru alianța 
cu Polonia. Autorul inventarului, care nu citea binc cirilica, a confundat pe 
Sf. Matei cu Sf. Matias dela 24 Februarie si Dumineca următoare era 25. 
Este deci clar cá avem a face cu o lectuă greşită a autorului inven- 
tarului, care a transformat pe Mircea in Albi. Ioannes Albi n'a existat. 
Unii istorici au crezut totuși în existența unui domn român cu acest nume: 
N. Iorga, Chilia şi Cetatea Albă, p. 98. (I. Minea, op. cit., p. 207, n. 2, crede 
că e o confuzie cu Vlad vodă). Un cercetător de genealogii boiereşti din 
Bucureşti pretinde şi azi cu totul serios cá ar fi descendent din Albul voivod, 


www.dacoromanica.ro 


296 


mai o asigurare pentru celelalte graniţe, când domnul începea ofen- 
siva peste Dunăre. 

Odată cu actul de alianță din 1403 s'a dat probabil si primul 
privilegiu de negoţ al lui Mircea pentru negustorii din Liov si din 
ţările regelui Vladislav și ale marelui cneaz Vitold, prin care se 
deschidea Tara Românească negotului polonez 7). 

Reluarea stápánirilor Sud-Dunărene. Mircea nu pierduse nă- 
dejdea că va putea cândva relua Silistra, puternica cetate de apă- 
rare şi Dobrogea, tara turmelor mari. Dobrogea o pierduse probabil 
după ultimile încercări de a relua tronul în preajma luptei celei 
mari dela Nicopole. Acum era prilejul binevenit să o ia înapoi. 

Îndată după moartea lui Baiazid izbucnise războiul civil între 
fii lui. Mohamed, fiul mai mic luă în stăpânire partea asiatică a 
imperiului, dar avu de purtat un lung război cu fratele său Isa în 
anii 1403—4; Soliman Celebi, un alt frate, luase Europa si încerca 
să alunge pe fratele său si din Asia. Războiul dintre Soliman şi Mo- 
hamed tinu fără rezultate apreciabile până la 1406, când Soliman, 
după ce cucerise câteva provincii în Asia, revine în Europa, lăsând 
o parte a Asiei Mici în stăpânirea lui Mohamed 8). De aceste lupte 
se folosiră toți vecinii creștini ai Imperiului, ca să reia din stăpâ- 
nirile lor pierdute, provocând un început de desmembrare a împă- 
rátiei. Mai întâi Bizantinii obtinurá pe cale paşnică dela Soliman, 
în schimbul închiderii drumului lui Mohamed spre Europa, restitui- 
rea Salonicului și a porturilor de lângă Marea Neagră cu Mesem- 
bria, până aproape de Varna, precum şi a unor oraşe pe Struma ?). 
Stefan Lazarevici declară Serbia independentă de Turci şi se făcu 
vasal al regelui Sigismund al Ungariei, care-i dărui întreg banatul 
Maéva cu cetatea Belgradului 10). Constantin fiul lui Stratimir şi 
Frujin fiul lui Sisman provocară o răscoală in Bulgaria, pentru a o 
libera de jugul turcesc, dar încercarea lor rămase fără izbândă 11). 
Impreună cu aceste recuperări creştine avu loc şi izbânda lui Mircea 
peste Dunăre. La 1404, când Sigismund era mai liber și învinsese 


7) Vezi mai “sus, p. 101 pentru datarea acestui privilegiu şi pentru 
importanța sa istorică. Pentru al doilea privilegiu de negof al lui Mircea dat 
Polonezilor, p. 103. 

8) St. Novacovici, Cp6u u Typuu XIV n XV BeKa (Sârbii si Turcii in 
veacurile XIV si XV), Belgrad, 1933, p. 287, 292, 333. 

9) G. Ostrogorski, op. cit., IT, p. 401 şi Jirecek, Geschichte der Serben, 
II, p. 140. 

10) C. Jirecek, op. cit., II, p. 140. 

11) ibidem. 


www.dacoromanica.ro 


297 


pe duşmanii lui dinăuntru, îi trimise un contingent de oaste în aju- 
tor. Mircea trecu Dunărea si câștigă în scurt timp Dobrogea si 
Silistra, iar în hrisoavele sale din anii următori se intitulează din 
nou „despot al ţării lui Dobrotici si stăpânitor al cetăţii Dárstoru- 
lui“ 12). Despre această izbândă avem puţine știri, numai o seri- 
soare a regelui Sigismund din acel an, 1404, aminteşte odată cu 
omagiul despotului Serbiei şi înaintarea stăpânirilor bizantine, „fru- 
moasele izbânde dobândite de voevodul Valahiei împotriva Turci- 
lor, cu ajutor trimis din partea regelui“ 13). 

Dobândirea cetăţii Chilia. Dar odată cu dobândirea Dobrogei 
şi a Silistrei, Mircea isi întinse stăpânirea și la Nordul Dunării, cu- 
prinzând şi cetatea Chilia, vechiul Licostomo, port dunărean de 
mare însemnătate strategică şi economică. Ocuparea Chiliei are loc 
la 1404, odată sau mai bine zis, ca o urmare a recuperării Dobrogei. 
Dela 1406 (din anii 1404 şi 1405 nu avem acte de-ale lui Mircea) 
pentru prima oară Mircea adaogà o nouă floare la titlul său: „Stă- 
pânitor către părțile tătăreşti“ 14). Unde se aflau aceste părți, nu 
e greu de spus: părţile vecine cu Tătarii nu puteau fi decât în Sudul 
Basarabiei de azi, de oarece Tătarii începeau cu locuinţele lor în 
stepele de dincolo de Nistru. Nu trebue să facem o confuzie: Mircea 
n'a stăpânit părțile tütüresti, adică o regiune cucerită. din fostele 
stăpâniri ale acestui popor, ci o regiune învecinată cu ei, căci in ac- 
tele unde se iveste acest titlu, stă scris: „către părţile tătărești“, 
ceiace e cu totul altceva, iar într'un document latin se spune precis: 
„usque ad confinia Tartariae“ 15). Asa dar, stăpânirea „către părţile 
tătăreşti““ era în Sudul Basarabiei de azi, regiune ce a purtat numele 
de Basarabia ca urmare a acestei stăpâniri muntene. Muntenii au 
dobândit acest ţinut la 1404, iar după ce Moldovenii l-au luat, după 
multe lupte, în 1465 sub Ştefan cel Mare, l-au numit Basarabia, 
adică ţara care a fost a Basarabilor. Basarabii erau Muntenii în 
genere, numiţi astfel după numele întemeietorului statului lor, așa 


12) Vezi mai sus, p. 189. 

13) Hurmuzachi, Documente, I—2, p. 429. 

14) P. P. Panaitescu, Documentele Țării Româneşti, p. 68. 

15) Ibidem, p. 84. N. Iorga, Istoria Românilor, III, p. 275 spune cá 
„părţile tátáresti^ sunt o amintire a 'Tátarilor dela Cetatea Albă, dar în alt 
loc din aceiași carte (p. 291) spune că „părțile tátáresti'" în titlul lui Mircea 
sunt „desigur... o dovadă de pretenţie asupra Moldovei întregi, odinioară tătă- 
Teascá'', pentruca într'un al treilea pasaj, tot în aceiaşi carte (p. 322) să afirme 
că „fiul lui Baiazid... îi dăduse (lui Mircea) şi părţile tătăreşti“. 


www.dacoromanica.ro 


298 


cel puțin îi numeau Moldovenii, uneori şi Polonii 16). Abia în veacul 
al XIX-lea, la 1812, Ruşii răpind toată Moldova dintre Prut si Nis- 
tru, au extins numele Basarabiei asupra întregului ţinut cuprins 
atunci de dânsul. Un fapt reiese clar şi credem că e stabilit acum 
pentru întâia oară: numele Basarabiei purcede dela Mircea cel Bă- 
trân si nu cumva dela alti domni dinaintea lui. Desigur alături de 
Chilia, Mircea a stăpânit si stepa din jur cu bălțile bogate în peste, 
alcătuind hinterlandul cetăţii, „campi deserti", cum se numeau pe 
atunci 17). 

Stăpânirea Chiliei si a „Basarabiei“ de către Mircea începe, 
cum am spus, la 1404, pentrucă atunci are loc expediția domnului 
împotriva Turcilor cu reluarea Dobrogei, de atunci începând se nu- 
meşte el stăpânitor al părţilor tătărești. Așa dar Chilia și Basarabia 
au fost supuse de Mircea prin Dobrogea si în legătură cu Dobro- 
gea. Oştile muntene au trecut Dunărea dinspre Sud. O dovadă în 
plus că în aceste împrejurări a fost luată Chilia se poate trage din 
lista guvernatorilor italieni ai Chiliei. Chilia sau Licostomo a fost 
o colonie genoveză si ni s'a păstrat în documentele Genovei lista. 
guvernatorilor ei: cel dintâi este Conrado Donato în 1381, iar ulti- 
mult Iacoppo Bontempo din vara anului 1403 18). Deci ultima dovadă 
a stăpânirii genoveze la Chilia este din anul 1403, în anul următor 
ea nu mai e pomenită, ceiace corespunde cu data expediției lui Mir- 
cea pentru reluarea stăpânirilor sud-dunărene și cu adausul „spre 
părțile tătăreşti“ din titlul său. 

Inainte de a arăta de ce și în ce împrejurări a trecut această 
cetate genoveză în stăpânirea lui Mircea, trebue să lămurim încă o 
problemă şi anume aceia a locului unde era cetatea Chiliei în Evul- 
Mediu. Azi se află pe Dunăre două localități cu numele Chilia: 
Chilia Veche aşezată pe malul drept al braţului dunărean cu același 
nume, adică în Deltă pe pământ dobrogean, într'o insulă înconjurată 
de braţele Dunării, Chilia şi Sulina si de Marea Neagră. Cealaltă, 
ceva mai în susul fluviului, este Chilia Nouă, pe malul stâng al 
Dunării pe pământ basarabean. Toţi istoricii nostri au afirmat că 
Licostomo al Genovezilor, Chilia lui Mircea, a fost Chilia Veche; 


16) De exemplu în tratatul de comerţ din 1408 al lui Alexandru cel Bun 
cu Liovenii, numește Muntenia, Tara Basarabească, Costăchescu, op. cit., II, 
p. 430 şi 437. 

17) In tratatul din Lublau la 1412, Hurmuzaki, Documente, I 2, p. 
483—487. 

18) N. Iorga, Chilia şi Cetatea Albă, p. 274. 


www.dacoromanica.ro 





Mircea cel Bătrân, pictură murală la Episcopia din Argeş. 


www.dacoromanica.ro 


301 


s'a zis adică, după cum îi arată numele, aceasta este Chilia cea 
veche, cealaltă fiind mai recentă, a fost clădită, de Moldoveni sub 
Stefan cel Mare 1). Asa ceva însă este imposibil. Mai întâi, dacă 
Mircéa ar fi stăpânit o cetate în Deltă, adică pe pământ dobrogean, 
nu s'ar fi numit ţărmul de dincolo Basarabia. Basarabia este hinter- 
landul Chiliei Noi, nu a celei Vechi. In al doilea rând, cine a văzut 
locurile, poate uşor observa că cetatea Chiliei Noi, ale cărei ruine 
se văd încă foarte bine, este așezată pe locul care domină braţul 
dunărean, în singurul loc unde numeroasele braţe secundare se reu- 
nesc, pentru a se despărţi din nou mai spre vărsare. Este deci sin- 
gurul punct strategic de unde se poate supraveghea Dunărea, care 
formează aci un cot. In schimb, dela Chilia Veche acest lucru este 
imposibil. In al treilea rând, Chilia Nouă e așezată pe singurul loc 
de pe malul Basarabiei pe Dunăre care e mai înalt, pe un bot de 
deal, care înaintează în Dunăre ca un cap, pe vârful căruia se află 
şi ruinele cetăţii cu ziduri groase de piatră în formă de trapez, azi 
acoperite cu pământ. La Chilia Veche malul întreg este jos si inun- 
dabil, nu este posibilă clădirea unei cetăţi, ce n'ar folosi dealtfel la 
nimic în acel loc. Este sigur că nici o urmă de cetate nu se vede 
nicăieri la Chilia Veche. 

Dar mai importante decât consideratiile strategice sunt cele 
comerciale: Chilia sau Licostomo era un vestit oraş comercial; acolo 
veneau corăbiile genoveze si descărcau marfa de peste mare, piper 
şi mirodenii, stofe aduse de caravanele din Extremul Orient până la 
coastele Mediteranei si tot la Chilia se încărcau mărfuri venite pe 
uscat din Ungaria, Polonia, Tara Românească si Moldova. Era oare 
posibil aceasta la Chilia Veche? Nici de cum. Acolo nu se puteau 
descărca mărfuri din corăbii, pentrucă dela Chilia Veche nu. por- 
neste nici un drum pe uscat, în spatele localităţii încep mlaștini și 
mai la sud este braţul Sulinei. Orice marfă debarcatà la Chilia Veche 
trebuia reîmbarcată, deoarece oraşul se află într'o insulă. Dease- 
menea, acolo nu putea veni mărfuri pe uscat de nicăieri: e un port 
fără debuseu, un centru pescăresc şi atâta tot. Niciodată nu s'a 
putut face comerţ la Chilia Veche, negustorii n'aveau interes să 
stea întrun loc unde nu se putea face negot. Dimpotrivă, Chilia 
Nouă este legată pe uscat de toate drumurile care duc spre Polonia, 
spre Moldova şi spre „părţile tátáresti" din Sudul Rusiei, dar mai 
ales spre Ungaria, prin Sudul Moldovei. Desigur sunt și au fost 


19) N. Iorga, op. cit., p. 31, 53—54 şi 152. 


www.dacoromanica.ro 


302 


două Chilii, cea veche a pescarilor localnici, cealaltă, cetatea și târ- 
gul negustorilor streini. Acolo la Chilia Nouă era Licostomo şi 
acolo au stăpânit întâi Genovezii, apoi Mircea si în urmă Stefan 
cel Mare. Marele domn al Moldovei a reparat cetatea cea veche, 
n'a clădit una nouă în alt loc. In această privinţă, cu mult bun simţ 
scrie un vechi cronicar al Moldovei asa: „In anul 6986 (1478), 
scrie Ureche vornicul (după cronica veche slavonă) că într'acest 
an au început Stefan vodă a zidi cetatea Chiliei si o au săvâr- 
şit-o intr'acelas an, Iulie 16. Care lucru nu să poate crede, întrun 
an să o isprăvească. Ce, sau au adaos vre-o cetățuie mai mică 
către cetatea cea mare, cum am íntàles de o samă de boiari de 
farà, ales den Panaiote ce au fost vel postelnic, sau au dires si 
au mai întărit cetatea Chiliei, simțind Stefan vodă de cugetul păgâ- 
nilor asupra acelor cetăți, trăgându-i și altă pânză,... sau niscai tur- 
nuri adăugând către dânsele, pânzele, bastele, șanțuri, întărin- 
du-le“ 20), 

Portulanele si hărţile vechi din secolele al XV-lea si al 
XVI-lea nu eunose decât o singură Chilie sau Licostomo, aşezată 
în hărţi la Nordul braţului Chilia 21). Abia în secolul al XVII-lea, 
începe să apară în hărţi şi Chilia Veche, deosebită de Chilia 
Nouă 22). Nici autorii cronicilor slave din Moldova, nici Dlugosz 
cronicarul polon din veacul al XV-lea, când vorbesc de Chilia, nu 
cunosc decât o singură cetate cu acest nume 2). Asa dar această 
unică cetate şi port comercial a stăpânit-o Mircea. 

Impotriva hipotezii noastre ar fi numai ştirea italiană din 
cronica lui Francesco Longo, care spune că după luarea Licosto- 
mului, la 1484, Baiazid II a pus pe locuitori „să refacă Licostomul 
vechi, așezat pe un ostrov al Dunării''24). E posibil ca sultanul 
să fi încercat să facă o întăritură si la Chilia Veche, pentru a 


20) Axinte Uricar, Cronica paralelă a Moldovei şi Țării Româneşti, 
Acad. Rom., ms. Nr. 2591, p. 173. 

21( Cf. harta lui Marino Sanudo din 1320 reprodusă de N. Grămadă 
în Ephemeris Dacoromana, IV, p. 256, planga I, harta lui Fra Mauro la 
1459, la M. Popescu Spineni, România în istoria cartografiei până la 1600, 
II, București, 1938, harta 34 si hărțile dela Nr. 37, 38 si 43 (ultima harta 
lui Reichesdorfer din 1541). 

22) M. Popescu Spineni, op. cit., harta Nr. 54 din 1607. 

23) Dlugosz, op. cit., II, col. 344—345. 

24) N. Iorga, Acte şi Fragmente, III, p. 85, cf. idem Chilia şi Cetatea 
Albă, p. 101. 


www.dacoromanica.ro 


303 


asigura. vadul si de astă parte, dar aceasta nu schimbă situația 3%). 
Mircea a luat la 1404 Chilia Nouă în Basarabia, dela Genovezi, 
acesta este rezultatul la care am ajuns prin cercetarea de faţă. 
Cum s'a făcut însă această schimbare de stăpânire? 

Am arătat că cetatea Chiliei tinuse odinioară de stăpânirile 
despotului Dobrotici; la 1366 castelul Chilia e arătat ca fiind în 
stăpânirea lui 26), era, ca şi în vremea lui Mircea, o prelungire 
geografică a Dobrogei. Dar curând izbucni un lung război între 
despotul dobrogean şi republica Genovei, care avea coloniile şi 
corăbiile ei de război în Marea Neagră. La 1381 constatăm pentru 
prima oară că cetatea şi portul Chilia (Licostomo) sunt o colonie 
genoveză cu un guvernator genovez 27). Este probabil că această 
colonie creată în timpul războiului înseamnă o cucerire asupra duş- 
manului, adică a lui Dobrotici; Genovezii au luat cetatea din 
mâna, despotului dela Caliacra. Ei aşezară acolo si o garnizoană de 
ostaşi 25). In tratatul de pace încheiat între Ivanco fiul lui Dobro- 
tici şi Genovezi la 1387 nu e pomenită Chilia. Se arată numai că 
Genovezii vor avea dreptul să aibă un teritoriu cedat de Ivanco 
în ţara lui, pe care vor clădi o loggia, o biserică și în care vor 
putea. locui 25). Genovezii stăpâniră Chilia un timp relativ scurt, 
vre-o 22—23 ani, apoi ea trece la Mircea. Nu credem că această 


25) La 1927 N. Iorga vizita din nou cele două Chilii şi afirma că la 
Chilia Veche nu se putea găsi nici un fel de urmă istorică. Descriind ruinele 
cetăţii 1a Chilia Nouă adaogă această interesantă observaţie: „Invăţătorul 
Dogaru spunea că vechea Chilie e Noua Chilie Veche, preotul venerabil care 
a fost aci şi pe vremea stăpânirii românești încheiate la 1878 şi care, ca 
şi învățătorul şi directorul liceului, se interesează de trecut, crede că aci, 
după cetate, era un canal, aga cát o parte din aşezarea actuală de pe 
malul stâng era insulá' (deci aci la Chilia Nouă ar fi fost si cetatea lu- 
crată de Baiazid II). „Mărturiile documentare, adaugă N. Iorga, se opun 
acestei hipoteze, ispititoare la prima vedere“ (?). N. Iorga, Cele două Chili, 
în Buletinul Comisiunii monumentelor istorice, XXII, p. 188 191. 

26) Vezi mai sus pag. 207. 

27) N. Iorga, Chilia şi Cetatea Albă, p. 52. 

28) G. Brătianu, Recherches sur Vicina et Cetatea Alba, Bucmești, 
1935, p. 82 şi nota. 


29) Zlatarski si Kaţarov, Jlorogony kra3a Bano cuis [loGpoTuueBt 
Ch Tenyecur$ (Tratatul cneazului Ivanco fiul lui Dobrotici cu Genovezii) în 


Hanecrua Ha ncvropmueckoro /lpyxecTBo, III, p. 213 237. Cf. însă O. Mă 
culescu, Balica și Dobrotici, Cernăuţi, 1937, p.29, care spune, fără a fi citit 
tratatul: „Prin tratat se hotărăşte uitarea trecutului... Genovezii rămâneau 
stăpâni pe Chilia-Licostomo,... care era o cetate insulară si nu un oraş“. 


www.dacoromanica.ro 


304 


trecere s'a făcut prin cucerire; un asediu al cetăţii şi un război 
între Mircea şi Genovezi ar fi lăsat urme în actele din Genova, ca 
şi în anume cronici, dar despre aşa ceva nu s'a aflat nimic. Mai 
de grabă am admite o supunere de bună voe: negustorii genovezi 
din Chilia au chemat pe Mircea ca pe un protector, i-au încredin- 
tat cetatea, asigurând astfel liniştea negotului lor. In adevăr, si- 
tuatia Genovezilor în Marea Neagră era grea. Timur Lenk prin 
războaiele sale împotriva Kipceacului ruinase comerţul italian în 
aceste părți, dărâmase Tana, colonia venețiană dela gurile Donului, 
dusese în robie pe negustori (1395) şi închisese chiar drumurile 
negotului pe uscat ale caravanelor din Asia 30). Genovezii dela 
Chilia se aflau între două focuri; de o parte la Nistru Tătarii, iar 
la Sudul Dunării se aşezaseră Turcii. Tot atunci, în anii 1403—1404, 
adică tocmai când a luat Mircea în stăpânire Chilia, izbucnise un 
nou război între Genova şi Veneţia. Corăbiile de război genoveze 
intraseră in Marea Neagră cu scopul de a lovi flota venețiană de 
negot ce venea dela Tana, din Marea de Azov. Flota venețiană izbuti 
totuşi să străbată la Constantinopol la începutul anului 1404. Intr'o 
mare luptă navală lângă Modon, flota genoveză fu distrusă de Ve- 
netieni 31). Genovezii aveau deci destule griji şi deaceia când văzură. 
că un principe creştin interesat în desvoltarea comerțului dunărean, 
Mircea al Țării Românești, lua în stăpânire Dobrogea si Delta, ei 
se grăbiră să treacă sub protecţia lui. În acest chip credem că au 
trecut stăpânirile spre părțile tătăreşti sub sceptrul lui Mircea: Co- 
mertul Chiliei se făcea mai ales cu Ungaria, nu atât cu Polonia, 
care-şi trimetea mărfurile la Cetatea Albă. Chilia, după expresia 
lui Baiazid II este numai „poarta Ungariei“, iar Cetatea Albă este 
„poarta Poloniei“ 3). De aceia Genovezii din Chilia s'au supus lui 
Mircea, prin ţara căruia venea drumul din Ungaria, şi nu lui 
Alexandru cel Bun. 

De observat aci o interesantă repetire a istoriei, datorită cau- 
zelor geografice. Sudul Basarabiei, stepa cu bălți, e în legătură cu 


30) R. Grousset, L'empire des steppes, p. 521—522. 

31) Despre aceste împrejurări scrie solul spaniol trimis atunci la curtea 
lui Timur Lenk, Clavijo, Embassy to Tamerlan, trad. engleză de G. le Strange, 
London, 1928, p. 96 si 102—103. Cf. si S. Romanin. Storia documentata di 
Venezia, IV, Venezia, 1913, p. 8—11. 

32) Iorga, Chilia şi Cetatea Albă, p. 158, O. Górka, Bialogród i Kilja a 
wyprawa r. 1497 (Cetatea Albă şi Chilia şi expediția din anul 1497), Var- 
şovia, 1932, p. 3. 


www.dacoromanica.ro 


305 


Dobrogea şi cu Dunărea și mai puţin cu regiunea de dealuri împă- 
durite dela Nord. De aceia şi în vremea Romanilor, „ad Moesiam“, 
Sudul Basarabiei, ţinea de provincia Moesia, care cuprindea Do- 
brogea, iar în vremea lui Mircea, el stăpânea Chilia si ţinutul dim- 
prejur, ca o continuare firească a Dobrogei. 

Intâlnirea lui Mircea cu Craiul Sigismund şi noile planuri de 
cruciată. La 23 Noemvrie 1406, Mircea sosea la mânăstirea Tismana, 
„mergând domnia mea către Severin, să se întâlnească cu craiul; 
atunci am ajuns la mânăstire... cu toti egumenii mánástiresti si cu 
toti boierii domniei mele“ 33), Ce rost avea această întâlnire dela 
Severin între cei doi vecini? Era o întâlnire solemnă; Mircea venea 
însoţit de o strălucită, suită de boieri şi egumeni, Sigismund urma să 
calce odată mai mult pe pământ românesc, făcea deci el o vizită 
domnului Tárii Româneşti. La 19 Octombrie regele Ungariei se afla 
la Oradea-Mare 5) si se cobora încet spre Severin. Era desigur o 
întrevedere diplomatică, nu o expediţie războinică, de oarece se 
aflau la începutul iernii, când nu se trimit oștile în ţări depărtate. 
Nici un act oficial sau vre-o povestire de martori nu ne lasă să 
întrevedem cele ce s'au discutat în această întâlnire, care trebue 
să fi avut o însemnătate deosebită. Totuşi, cercetând împrejurările 
politice de atunci, ne putem face o părere asupra problemelor mai 
însemnate ce se puneau între stăpânitorii vecini. 

Ungaria ieşise din criza grea care o zguduise timp de trei 
ani; Sigismund era din nou stăpân în fara lui si gata să înceapă 
lupte si cuceriri în afară 35). Imperiul turcesc era slăbit si se do- 
vedise că noul stăpânitor al părții europene, Soliman, nu poate men- 
tine întregi cuceririle lui Baiazid. Este deci foarte probabil cà în- 
tâlnirea lui Mircea cu Sigismund avea de scop punerea la cale a 
unor lovituri împotriva Turcilor. Pentru această luptă în comun 
a creştinilor vecini împotriva Turcilor trebuiau luate înţelegeri prea- 
labile şi cea dintâi a fost împăcarea lui Mircea cu Ştefan Lazarevici. 


33) Hrisovul lui Mircea pentru Tismana, P. P. Panaitescu, Documentele 
Țării Româneşti, p. 68. 

34) Zimmermann, op. cit., III, p. 416 şi Fejer, Codex diplomaticus, X-4, 
p. 525. 

35) N. Iorga, Istoria Românilor, III, p. 322 afirmă că atunci când a avut 
loc întâlnirea, Mircea „se înţelesese cu Turcii“, era prieten cu sultanul, care-i 
dăduse Dobrogea si părțile tátáresti, ca unui vasal. In aceste condițiuni fn- 
tâlnirea cu Sigismund n'ar mai fi avut rost. Dar nici un izvor, nici măcar cele 
turcești, nu afirmă că Mircea ar fi fost prietenul lui Soliman, iar Dobrogea, 
cum am văzut, a fost cucerită, nu cedată. 


. 20 
www.dacoromanica.ro 


306 


Fiul cneazului Lazăr fusese dușmanul domnului Tárii Românești 
şi prietenul lui Baiazid; luptase pe pământ românesc împotriva lui 
Mircea la Rovine şi apoi iar se întâlniseră în tabere dușmane la Ni- 
copole. Dar după moartea lui Baiazid se produsese o schimbare în 
politica stăpânitorului Sârbilor; Ştefan Lazarevici se făcuse vasalul 
regelui Sigismund, se căsătorise cu Elena Gattilusio sora Eugeniei 
Paleolog (soţia regentului Ioan) si căpătase titlul de despot %).' 
In războiul lui Ştefan Lazarevici cu sultanul Soliman el a fost aju- 
tat și de contingente unguresti trimise de regele Sigismund 37). Chiar 
în acel an, 1406, al întâlnirii dela Severin, se arată și primul semn 
al împăcării dintre Ştefan Lazarevici şi Mircea. Despotul sârb dă 
un hrisov mânăstirii Tismana, prin care-i restitue moşiile si satele 
din Serbia dăruite odinioară de tatăl său starețului Nicodim: „Am 
fost asuprit cu multe greutăți de către limbile streine mici şi mari. 
împreună cu mânăstirile si călugării, scrie Stefan Lazarevici în 
acest hrisov, am fost cu toții cuprinși de supărări ca şi eu însumi, 
până când a binevoit bunul Dumnezeu să cerceteze pe oamenii lui, 
pe cari i-a scos din strâmtoare la loc larg şi dela neputinţă la pu- 
tere-şi dela supărare la veselie si m'a dus si pe mine, după bună- 
tatea Lui, dela supunere la libertate si dela un seaun mai mic la cel 
mai înalt. Atunci şi eu am dat libertate mânăstirilor şi fiecăreia 
averea ei'“'3%). Este o aluzie clară la schimbarea situației după 
liberarea Serbiei de sub jugul turcesc; despotul se arată ca desfăcut 
de sultan și de robie. 

Impăcarea între Mircea si Stefan Lazarevici şi întâlnirea 
domnului Țării Româneşti cu regele Ungariei în acelaşi an, nu cre- 
dem să fi fost o simplă coincidenţă; e foarte probabil că Sigismund, 
care acum era suzeranul şi prietenul despotului, a mijlocit această 
apropiere între cei doi principi creştini, pe care voia să-i vadă lup- 
tând alături împotriva Turcilor. In cursul anului, Sigismund trimi- 
sese oştirea sa în Bosnia împotriva lui Stefan Tvrtko II candidatul 
Turcilor $i fusese ajutat si de despotul Ştefan 3%). Pe de altă parte, 


36) V. Corovic, Stefan Lazarević, în Narodna Emciklopedjia, Il, p. 
621—622 şi Jirecek, Geschichte der Serben, II, p. 138 139. 

37) Aschbach, Geschichte Kaiser Sigmund's, I, p. 233—234. 

38) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 69—72. 

39) I. Radonić, Samagua Espona n Banxanckn Hanonu (Europa 
Apuseană si popoarele balcanice), Novi-Sad, 1905, p. 16 17 şi același, Der 
Grossvoevod von Bosnien Sandalj Hranic Kosaca, în Arhiv für slavische Philc 
logie, XIX, 1896, p. 406 şi Huber, op. cit., II, p. 369 370. 


www.dacoromanica.ro 


307 


împăratul bizantin stricase pacea cu sultanul Suliman şi cerea aju- 
tor principilor creştini 40). Regele Ungariei luase întinse măsuri în 
vederea unui război cu Turcii, poruncise întărirea oraşelor din 
Ardeal si dăduse banatul Temisoarei pe seama unui comandant ita- 
lian, florentinul Filippo Scolari, poreclit în aceste locuri Pippo 
Spano 41). Pippo Spano a fost un luptător viteaz, care alături de 
Mircea ca vecin, a fost un apărător al Dunării împotriva Turcilor. 
În ealitate de comite al Timişoarei a pus de s'au ridicat în Banat 
pe malul Dunării o cetate de piatră si două cetăţi de lemn, „aşa 
încât nu mai era cu putinţă să treci fluviul, fără pierderi foarte 
grele“. Orşova fu puternic întărită cu un castel pe mal si lucrătorii 
erau siliţi să lucreze și noaptea la lumina tortelor, ca să termine 
mai repede cetatea. După biografia sa scrisă la Florenţa, Pippo 
Spano învățase şi româneşte si stia limbile străine „așa de bine, 
încât le vorbea cu accent propriu,.. încât fiecare părea cà este 
limba sa maternă“ 42). Intâlnirea între Sigismund şi Mircea trebue 
să fi fost în legătură și cu instalarea comitetului florentin în Banat 
şi întărirea Orsovei la marginea Ţării Româneşti. 

Cu toată trista experiență suferită la Nicopole, Sigismund nu 
părăsise gândul unei cruciate generale a creștinilor împotriva Turci- 
lor şi socotea că acum era prilejul potrivit. De aceia, trimitea solii 
noi la Venetia si papei Grigore XII. In solia trimisă la 1408 prin 
Guilielmo de Prato la Venetia, regele Ungariei cerea republicii „să-i 
ajute cu corăbii mari, care să îmbarce la Licostomo pe oştenii săi, 
ca de acolo să poată fi duși împotriva cetăţii Gallipoli". El cere si 
altor creştini ajutor ca să poată împlini gândul său asupra cetății 
Gallipoli 43). Textul acestei solii este foarte important, căci dacă 


40) I. Radonić, op. cit., p. 17—18. 

41) N. Iorga, Istoria Românilor, IIT, p. 321—322. 

42) Vita di Filippo Scolari volgarmente chiamato Pippo Spano, scritta 
da Domenico Mellini, Florența, apresso Giorgio Marescotti, 1570, in 12, p. 33. 
66—67, 69. La 1426 Pippo Spano a luptat contra Turcilor in Tara Românească; 
moare la Lipova puțin după aceia. Cf. si F. Polidori, Due vite di Filippo 
Scolari detto Pippo Spano com documenti e note, in Archivio storico italiano, 
IV—1, Firenze, 1843, p. 116—232, pasajul despre Orşova la p. 178. Cf. şi mo- 
nografia lui Stanoje Stanojević, Pippo Spano, Ilpunor cpnckoi ucTopinu no- 
geTrkoM XV greka (Contribuţie la istoria sârbă la începutul veacului al XV-lea), 
Be! grad, 1901. 

43) S. Liubié, Acta Ragusae in Monumenta spectantia historiam Slavo- 
rum Meridionalium, V. Zagreb, 1875, p. 136 138. Cf. pentru această solie şi 
încercările de cruciată ale lui Sigismund în anii 1407—1410, Beckman, op. cit., 
p. 9—12. 


www.dacoromanica.ro 


308 


oastea cruciată, ce urma să taie la Gallipoli legătura între Europa 
şi Asia peste Dardanele, trebuia să treacă pe la Chilia“(Licostomo) , 
care aparţinea lui Mircea, aceasta înseamnă că la acea dată Mircea 
era câştigat pentru cruciată. Era gata ca întotdeauna să puie tara 
şi oastea sa la dispoziția creştinătăţii. Dar cruciata era condiționată 
de ajutorul flotei venețiene si de aceia nu izbuti. Republica dela 
Adriatica răspunse foarte vag la solia regelui Ungariei, că-şi va face 
datoria la timpul potrivit pentru nimicirea necredinciosilor 44). Cu- 
rând Sigismund se depărtă de preocupările de cruciată, fiind ales 
rege al Germaniei și al Boemiei. E adevărat că alegerea regelui 
Ungariei la tronul german a fost motivată, „ca să lupte împotriva 
Turcilor cu toată creștinătatea“ (1410) 4). In solia trimisă chiar 
atunci de Sigismund, papei Ioan XXIII prin Pippo Spano, el îi cerea 
să proclame îndată cruciata creștinătății întregi 46), dar în realitate 
regele Ungariei nu mai întreprinde de atunci nimic serios împotriva 
Turcilor și preocupările sale se îndreaptă în alte direcţii. Mircea 
simți îndată această schimbare de atitudine și luă măsurile sale 
pentru a nu rămâne iar singur în faţa dușmanului. 

Sultanul Musa Celebi aliatul lui Mircea cel Bătrân. Până acum 
Mircea stiuse să se folosească de luptele dintre fii lui Baiazid pentru 
a relua Dobrogea si Silistra, dar după aceia a trecut la plan mai 
îndrăzneţ: să slăbească într'atâta Imperiul Semilunei, încât să-l facă 
inofensiv pentru crestinátate, să puie el pe un partizan al sáu în 
scaunul sultanilor, așa încât să aibă toată Impărăţia la dispoziția 
lui. Niciodată alt domn român nu a încercat așa ceva şi izbânda, e 
drept temporară, a planului lui Mircea a însemnat punctul culmi- 
nant al acţiunii sale politice. 

Intre fii lui Baiazid se mai afla unul, care nu avusese până 
acum un rol prea însemnat, Musa, i-se zicea Celebi. Impártásise 
soarta tatălui său, adică fusese luat prizonier de către Timur Lenk 
în lupta dela Ankara, apoi după moartea lui Baiazid, fusese dat în 
paza emirului Caramaniei Mahomed II fiul lui Ala ed Din 47). Cara- 
mania era un ţinut întins și muntos așezat în Sud-Estul Asiei Mici. 
Sultanul Soliman trimisese soli emirului, rugându-l să nu cumva să 


44) Liubié, op. cit. 

45) Beckmann, op. cit., p. 13. 

46) Ibidem, p. 14 şi urm. 

41) Grousset, op. cit., p. 538, Gibbons, op. cit., p. 289 290, Hammer, 
op. cit., I, p. 369. 


www.dacoromanica.ro 


309 


libereze pe Musa, căci numai așa îl va avea pe el ca prieten 48). 
Toate isvoarele, si cele creștine si cele turceşti, sunt de acord că 
Mircea aflase că în aceste părţi depărtate din Asia se găsea un 
principe din casa lui Baiazid şi că a trimis soli la dânsul, să-l cheme, 
făgăduindu-i că-i va da tronul împărătesc. Nu Musa a cerut aju- 
tor dela Mircea, ci întreaga lui întreprindere politică a pornit din 
inițiativa domnului Țării Românești. Unul din cronicarii turci spune 
că Mircea era mereu turburat de năvălirile prădalnice ale achingii- 
lor, care atacau satele si drumurile din Tara Românească, ceiace 
arată că războiul cu Turcii nu încetase nici o clipă. Ca să scape de 
această pacoste, domnul român trimise un sol la Isfendijar, să-l 
cheme pe Musa 4%). Isfendijar era un principe musulman indepen- 
dent, care dispunea de porturile Sinope si Castemuni pe coasta Mării 
Negre. Era în mare dușmănie cu sultanul Soliman şi încă dela 1404 
se afla în război cu dânsul 50). Prin Chilia se vor fi stabilit legături 
pe mare cu acel ţinut. Solul lui Mircea sosit pe o corabie la Sinope, 
a fost trimis prin grija lui Isfendijar în Caramania, unde se afla 
Musa. Isfendijar dăduse solului muntean o scrisoare, făcându-i 
cunoscută dorința domnitorului român, care făgăduise fiului lui 
Baiazid domnia în împărăția tatălui sáu si pe fiica lui de 
soţie. Musa Celebi a fost cuprins de o mare fericire la au- 
zul acestor ştiri si a părăsit Caramania, trecând în emiratul 
de Castemuni 51). Alti cronicari turci afirmă dimpotrivă cà so- 
lul român nu avu să-l caute pe Musa până în Caramania, căci 
el fugise mai înainte de acolo la Isfendijar, de frica fratelui său So- 
liman, care se apropiase cu oaste şi că acela care l-a îndemnat pe 
Isfendijar să trimită pe Musa in Tara Românească, a fost Ali Pasa 
fostul mare vizir al lui Baiazid, cuceritorul de odinioară al Bulgariei. 
Toate izvoarele sunt însă de acord că Mircea l-a chemat pe Musa 
cu mari făgăduieli 52). Sosirea sultanului prieten în Tara Româ- 


48) Asik paga zade, op. cit., p. 72. 

49) Leunclavius, Historiae, col. 432—-433. 

50) Clavijo, op. cit., p. 107—108 cu descrierea portului Sinope la 1404 
Gibbons, op. cit., p. 291—292, Grousset, op. cit., p. 532 si harta la p. 466. 

51) Leunclavius, Joc. cit., și Sead ed Din, trad. Brattuti, op. cit., p. 301 

52) Aşik paga Zade, op. cit., p. 72, Leunclavius, Historiae, col. 418 şi 
acelaşi, Annales, p. 20, Giese, op. cit., p. 68, Urudj, apud Zawalinski, Polska w 
Kronikach twreckich (Polonia în cronicile turcești), p 25, Constantin Coste- 
netchi, în l'HacHak, XLII, p. 292, Chalkokondyl, ed. Darkó, p. 160 161. Ducas, 
ed. Bonn, p. 88 si cronografele rusești menţionează și ele ajutorul dat d 


Mircea lui Musa, A. N. Popov, O6aopr xpoHorpadoBs Pycckom pepak- 
uiu. (Analiza cronografelor de redacție rusă), I, p. 205 si 208. 


www.dacoromanica.ro 


310 


nească împreună cu solul muntean avu loc la sfârșitul anului 1409 
sau la începutul anului următor 953). Sosind pe o corabie pe Marea 
Neagră, pretendentul la tronul otoman trecu pe semne pe la Chilia 
şi ajunse în sfârșit la curtea lui Mircea. „Bucuros de venirea lui, 
domnul Țării Româneşti i-a esit înainte, l-a primit cu deosebită 
cinste şi venerație, ca pe un împărat, tratându-l cu máncári si bău- 
turi alese, oferindu-i din belșug daruri diferite“ 54). „Mircea, zice 
cu acest prilej un alt cronicar turc, era un principe necredincios, 
un mare erou necredincios 55)“. Este o luadá prețioasă care vine dela 
dușman şi e caracteristic că e pusă în acest loc în cronicile turceşti: 
atunci când Mircea era pe cale să dispuie de tronul sultanilor; în 
ea este un amestec de teamă si de admiraţie. 

In convorbirile dintre ei, Musa, care se vedea de pe acum 
împărat, făgăduia domnului român răsplată strălucită, când va 
ajunge în scaunul párintesc, nu numai daruri, ci si ţinuturi întinse 
din împărăţia sa 56). Pentru a-l lega mai mult de dânsul, zice cronica 
turcească, Mircea îi dădu pe fiica sa de soţie, aşa cum îi făgăduise 
prin solul trimis in Asia 57). Această ştire a cronicarului ture o so- 
cotim adevărată, căci nu era un lucru neobișnuit şi scandalos ca o 
principesă creştină să intre în haremul împăratului musulman. Dim- 
potrivă, primii sultani au avut toti soțiile lor favorite dintre fiicele 
suveranilor creştini ortodoxi din Peninsula Balcanică. Sultanul Ur- 
khan, primul dintre stăpânitorii turci in Europa, avu de soție pe 
Theodora, fiica împăratului bizantin Ioan VI Cantacuzino (1341-— 
1355) 5). Sultanul Murad a avut de soţie pe fiica ţarului Ioan 
Alexandru dela Târnova, soră cu Şişman şi cu Stratimir dela Vidin. 
Baiazid a avut de soţie favorită pe Olivera fiica lui Lazăr al Sár- 
bilor, sora lui Stefan Lazarevici si marea trecere si prietenie dc 


53) Novacovié, op. cit., p. 333 şi Jirecek, Geschichte der Serben, II, p. 
147, amándoi dupá Constantin Costenetchi admit data 1410, in primávara aces- 
tui an începură luptele pentru tron. Hammer, Geschichte des Osmanischen 
Reiches, I, p. 273 dá anul 1406, dar cronologia lui Hammer este greşită. După 
Hammer dá aceiași dată C. C. Giurescu, Istoria Românilor, I, p. 473. 

54) Leunclavius, Historiae, col. 433. 

55) Giese, op. cit., p. 65. Acest pasaj e tradus de Leunclavius, op. cit., 
col. 418: „Vir inter Christianos fortissimus et accerrimus"'. 

56) Chalkokondyl, ed. Darkó, p. 160—161. 

57) Leunclavius, op. cit., col. 433. 

58) Gibbons, op. cit., p. 52—53 şi Charles Diehl, Histoire de l'Empire 
Byzantin, Paris, 1924, p. 204. 

59) Cf. Ducas, ed. Bonn, p. 356. 


www.dacoromanica.ro 





Mircea şi fiul său Mihail la bolnita dela Cozia. 


www.dacoromanica.ro 


313 


care s'a bucurat acesta din urmă pe lângă sultan isi găsește expli- 
caţia în această legătură. In sfârșit, o fiică a lui Teodor Paleolog 
despotul Moreii, fratele împăratului Manuel II, a fost soţia lui Su- 
leiman, fratele şi predecesorul lui Musa $9). 

Mircea era desigur un luptător pentru crestinátate, aceasta a 
fost dela început până la sfârșit. Lucrarea de faţă este o mărturie 
pentru aceasta, pe când până acum nu a fost istoric care să nu ad- 
mită, pe temeiul stirilor ce privesc pe Vlad vodă, că Mircea a plă- 
tit tribut dela început Turcilor. Dar căile luptei sale era ascunse, 
câștigarea lui Musa era una din aceste căi întoarse. De aceia Mir- 
cea nu s'a dat înlături dela nici o jertfă; trecerea fiicei sale in hare- 
mul sultanului a fost pentru un creştin o jertfă pentru ţară, oricâtă 
cinste, bogății şi strălucire va fi avut ea de câştigat de pe urma 
acestei insofiri. Ştirea cronicarului turc, de obicei bine informat, ar 
putea totuși fi pusă la îndoială. Dar există o confirmare hotáritoare; 
e vorba de o scrisoare a patriarhului ecumenic dela Constantinopol 
din 1411, în care se adresează unui principe rus, amintind cu dojană 
fapta lui Mircea, domnul ortodox al Ungrovlahiei, care şi-a dat fiica 
necredinciosului sultan Musa $!). Dojana patriarhului nu era însă 
izvorâtă numai din spirit curat creștin, patronul său, împăratul 
Manuel II dăduse si el o nepoată a lui în haremul sultanului, dar se 
înrudise cu rivalul lui Musa, Soliman sultanul în scaun. Aşa că. era 
un motiv politic în nemulțumirea. Bizantinilor împotriva lui Mircea; 
ei erau aliaţii lui Soliman, iar domnul Ţării Româneşti era spriji- 
nitorul lui Musa. 

Mircea pregăti cu mână de maestru întreprinderea lui Musa 
pe tărâm diplomatic şi militar. Mai întâi, căută să câştige alianțe: 
pe fiul său, probabil pe Vlad Dracul, îl trimise la împăratul bizantin, 
ca să-l câştige pentru Musa. Bizantinii se arătară la început încân- 
taţi de o nouă turburare în imperiul păgân şi făgăduiră chiar că 
vor da fiului lui Mircea împărăţia lui Soliman întreagă, dacă acesta. 


60) A. Papadopulos, Versuch einer Genealogie der Palaiologen, Speyer, 
1938, p. 57 si tabla genealogică. Pentru felul cum erau cinstite femeile în prima 
epocă, a cuceririi otomane, când se purtau cu fata descoperită si nu erau în- 
chise în harem, Gibbons, op. cit., p: 157. 

61) O copie a acestei scrisori se afla la regretatul istoric sârb St. Sta- 
nojevic, care mi-a rezumat-o cu prilejul vizitei ce i-am făcut la Belgrad în 1934. 
Stanojević dorea s'o publice cu un comentar, dar moartea l-a răpit prea tim- 
puriu. Scrisoarea patriarhului, îmi afirmase Stanojevió, fusese tipărită într'o 
veche revistă provincială rusească consacrată literaturii. Nu am putut regăsi 
acea revistă, despre care nu am nici o precizare. 


www.dacoromanica.ro 


314 


va cădea răpus, dar față de Musa nu se legară în nici un fel62). 
Acest plan, oricât de utopic, este interesant, căci arată dorinţa de a 
pune pe tronul împărăției otomane creștinizate pe fiul unui domn 
român. In realitate, în clipa hotărâtoare, împăratul bizantin ajută pe 
„ruda sa“, sultanul Soliman. | 

Mai mult succes avu Mircea cu noul său prieten, Stefan Laza- 
revici al Sârbilor, care se afla în război cu Soliman. Una din cro- 
nicile sârbeşti spune cà Musa „a chemat pe Stefan Lazarevici si pe 
fratele său Vuk“, adică în Tara Românească, unde se aflat). 
Aceasta s'a făcut desigur, adăugăm noi, după sfatul lui Mircea. 
„Despotului Stefan, Musa i-a trimis cuvinte puternice ca din Scrip- 
tură, ca în nume de frate (Musa era feciorul Oliverei, sora lui Ste- 
fan), să-i ajute şi astfel să se răzbune de cele ce i-a făcut Soliman“. 
După aceia, a trimis vorbe la fel lui Vuk si altor principi sârbi 6). 
Dar tronul turcesc nu se cucereşte numai cu, oaste creştină. Atunci, 
poate spre mirarea boierilor şi preoţilor pravoslavnici dela curtea 
lui Mircea, se iviră în taină tot felul de demnitari musulmani: tima- 
rioti feudali din Balcani, ba chiar şi paşale, în special solii lui Sa- 
ragea-paşa dela Iamboli în Sudul Balcanilor. Oşteni creștini din Bul- 
garia, cari nădăjduiau libertate se înrolau în armata pretenden- 
tului 6). Dar ajutorul principal îl dădu Mircea însuşi cu oastea sa, 
o oaste mare în frunte cu Dan voevod, nepotul domnului 65). Mircea 
în persoană însoţi oastea până la granită, anume în cetatea Silistrei, 
de unde porni Musa spre cucerirea imperiului. Pasalele din părțile 
Dunării trec atunci de partea lui Musa, nemulţumiţi de purtarea ne- 
războinică şi de viața desfrânată dusă de Soliman 67). Urcan fiul 
lui Soliman, pornind cu oastea spre Tara Românească, căutase să 
taie calea pretendentului, dar fu oprit şi apoi prins de căpeteniile 
turceşti din Bulgaria 68). Se zice că aflând de năvălirea lui Musa cu 
oaste românească, Soliman care se afla în Asia, ar fi exclamat: „De 


62) Chalkokondyl, ed. Darkó, p. 160—161. 

63) Hronograf Jitomiglenski, ed. Dució, în [macuuk Belgrad, XXXIII, 
1871, p. 273. 

64) Constantin Costenetchi, ibidem, XLII, p. 293. 

65) Giese, op. cit., p. 65, Constantin Costenetchi, loc. cit., Cronica bulgară, 
in Archiv für slavische Philologie, XIII, p. 535. 

66) Chalkokondyl, ed. Darkó, p. 161. Cred cá e vorba de Dan II, fiul 
lui Dan I; el rámáne mai tárziu la Constantinopol. 

67) Asik pasa Zade, op. cit., p. 72, Giese, op. cit., p. 65, Ducas, ed. Bonn, 
p. 88—89. 

68) Sead ed Din, trad. Brattuti, op. cit., p. 335. 


www.dacoromanica.ro 


315 


ce veniți să-mi turburati petrecerea cu asemenea veşti?“ 5). După 
ce stătu câtva timp la Iamboli la Saragea pasa Musa se uni cu 
oastea lui Stefan Lazarevici, ce venise în persoană din Serbia în 
ajutorul său şi apoi îşi continuă calea triumfală prin Turcia Euro- 
peaná; la Adrianopol e proclamat împărat 70), de acolo porneşte spre 
Asia, să întâmpine pe fratele său, ce venea cu oaste mare împo- 
triva lui. Sub zidurile bătrânului Bizanţ cele două oști se ciocniră 
la Cosmedion pe Cornul de Aur, la 15 Iunie 1410. In oastea lui 
Musa, pe lângă contingentele date de pasalele din Europa, se aflau 
în primul Românii sub Dan si Sârbii sub Stefan Lazarevici. Dar 
oștenii sălbateci din Asia într'un iuruş puternic înfrânseră cetele 
europene; Musa învins o luase la fugă, despotul Stefan călare alergá 
în jurul braţului de mare si sosi la Galata 71). 

Despotul sârb obtinu dela Impăratul Bizanțului o corabie, cu 
care trecu pe Marea Neagră la Chilia și astfel sosi fugar și învins 
la curtea lui Mircea, însoţit de „chesarul“ Ugliesa, un stăpânitor 
sârb din Macedonia. „S'au urcat amândoi pe o corabie si au pornit 
spre Valahia“, scrie Constantin Costenetchi, biograful lui Stefan 
Lazarevici. „Acolo era stăpânitorul Valahiei, binecredinciosul si prea 
vestitul și marele voevod Mircea. Aceasta i-a întâmpinat cu mare 
dragoste şi cinste și-l priveşte pe el (pe Ştefan) cu cei ce erau cu 
dânsul. Nu se sătura să privească la fața lui cu o dorință nemăr- 
genită, fără încetare. Deci îl primi cu multă cinste, îi dădu de toate, 
cât avea nevoie, cai si de toate, câte se sfársiserá în calea lui cea 
lungă. Si astfel l-a călăuzit prin tara sa, făcându-l să treacă prin ea, 
ca Si cum ar fi fost în tara lui, apoi a trecut prin Ungaria si a 
sosit la cetatea sa Golubaţ“ 72). Despotul trecu deci prin Banat, 
căci, cum am spus, Serbia nu atingea pe atunci regiunea Crainei, 
stăpânită de Turci, după cucerirea statului dela Vidin. Intâlnirea 
dintre domnul Ţării Românești si Stefan Lazarevici povestită atât 
de patetic de cronicarul contemporan, e un epizod interesant al le- 
găturilor ce existau între cei doi principi ortodoxi, odinioară duş- 


69) Asik pașa Zade, loc. cit., J. Hammer, Geschichte des Osmanischen. 
Reiches, Pesth, 1834, I, p. 274. 

70) Chalkokondyl, ed. Darkó, p. 161. 

71) Ibidem, p. 162, Constantin Costenetchi, ed. citată, p. 296, Cronica 
bulgară, ed. cit., p. 535. 

72) Constantin Costenetchi, ed. cit., p. 296. 


www.dacoromanica.ro 


316 


mani, apoi imprietenifi în numele luptei comune 73). Ei se vedeau 
acum pentru întâia oră. Ştefan Lazarevici era „un om înalt, fru- 
mos, sincer, iubitor de pace şi de dreptate“, cum îl caracterizează 
cronicarul Windecke 74), Mircea era acum pe pragul bătrâneţii, un 
om vestit în lumea înconjurătoare, temut de Turci, care-l numeau 
erou al necredinciosilor, admirat de Sârbi si de ceilalţi creștini. 
Intre timp Musa se retrăgea; la 11 Iulie avu loc o nouă luptă 
între cei doi fraţi la Adrianopol și oraşul fu cucerit de către Soli- 
man 75). Toate ostenelile lui Mircea se prábusiserá, dar domnul ro- 
mân era un om tenace şi răbdător şi despre el se poate zice că ştia 
să se ridice deasupra înfrângerii şi a loviturilor soartei. 
Nefericitul Musa căută din nou adăpost spre Tara Româ- 
nească. Sosit la malul Dunării, el avu o nouă întâlnire cu Mircea si 
cu Dan 79). Acesta din urmă, comandantul oştirii româneşti de aju- 
tor, scăpase cu viaţa din cele două înfrângeri şi urmase pe Musa 
în retragerea sa. Mircea încurajă pe feciorul lui Baiazid, îi dădu 
noi subsidii, cu ajutorul cărora in timpul iernii Musa se putu men- 
tine în Serbia si mai ales în Munţii Balcani, unde întreținea legături 
cu toti supușii nemulțumiți ai sultanului Soliman 77). In primăvara 


73) Melchisedec, Grigore Tamblac, Acad. Rom. Anale, ers. IT, VI, 1884, 
p. 31—32 pomeneşte această vizită, dar indus în eroare de istoricul rus Mura- 
viev, confundă pe Ștefan Lazarevici cu Ştefan Deceanski și pe biograful celui 
dintâi, Constantin Costenetchi, cu biograful celui de-al doilea, Grigore Tamblac. 
In cronografele rusești s'a păstrat o versiune a scrierii lui C. Costenetchi fn- 
tr'o formă prescurtată si neautenticá (V. Jagić, Ein Beitrag zur SBerbischen 
Annalistik, Archiv für slavische Philologie, IT, 1878, p. 42). Pe aceasta a cu- 
noscut-o Melchisedec şi după el alti istorici români. C. C. Giurescu, Istoria 
Românilor, I, ed. IV, p. 492, confundá lupta dela Cosmedion (1410) cu cea 
dela Ankara (1402) si crede cá după această luptă a avut loc întâlnirea între 
Mircea și despotul Stefan. Numirea de „domnul Sauromatiei" dată lui Mircea 
(Giurescu, loc. cit.) nu este în povestirea originală, ci numai în prelucrarea din 
secolul al XVII-lea (cf. N. Iorga, Studii şi documente, III, p. 3). Despre călă- 
toria despotului în Valahia aminteşte şi o scrisoare din Raguza din August 
1410: „Dominus despota, qui victi parti foverat,.. tandemque coacta victoris 
potentia in Constantinopotitanam urbem fugam rapuit, quem illustrissimum 
civitatis imperatorem cum galeis suis versus Vlachiae partes remigare fecisse 
fertur". Novaković, op. cit., p. 335, nota 1. 

74) E. Windecke, Das Leben König Sigmund's, ed. von Hagen, Leipzig, 
1886, p. 19. 

75) Chalkokondyl, op. cit, p. 163, pentru datá, Novaković, op. cit., p. 341. 

76) Asa înțeleg pasagiul obscur din Chalkokondyl, ed. Darkó, p. 161: 
Mópbes Adwp 76 A«xiae îjțentw In ed. Bonn este Mbpdavw (p. 174). 

TT) Chalkokondyl, 1. c. şi Novaković, op. cit., p. 341. 


www.dacoromanica.ro 


317 


anului 1411 războiul începe din nou, dar de astă dată fu scurt. Begii 
si pasalele din Europa pregătiți dinainte, trecurá de partea lui 
Musa; el pátrunde in Adrianopol si infránge pe Soliman, care apoi, 
in timpul fugii spre Constantinopol e ucis intr'un sat (Martie 
1411) 78). 

Astfel Mircea își atinsese tinta, la începutul anului 1411 dom- 
nea în Turcia un sultan devotat, care-i datora domnia şi care pe 
semne îi asculta şi sfaturile. Musa, probabil după sfatul lui Mircea, 
se împăcase cu creştinii; cu Veneţia închieie un tratat de alianță 
solemnă la 3 Septembrie 1411 79). O cronică venețiană spune: „Acest 
Musa se înțelegea mai bine (decât alti sutani) cu creştinii şi cu 
Venețienii, care obișnuiau să vie în părțile lui“ 8). E posibil ca le- 
găturile sultanului cu Veneţia să fi fost mijlocite de Mircea; în Mai 
1410, în preajma luptei nefericite dela Cosmedion, solul domnului 
Ţării Româneşti se afla la Valona, mergând la Veneţia, primul am- 
basador român pomenit în istorie în cetatea dogilor; probabil tri- 
mis pentru a sustine interesele lui Musa 8:). Mircea apare ca un di- 
plomat cu vederi depărtate, solii săi sunt la Castemuni, ca și în Ca- 
ramania, la Bizanţ si la Venetia. 

In interior, Musa schimbă pe cei mai însemnați demnitari ai 
imperiului, numind între alții cadiascher, adică judecător al oștirii, 
pe Bedr Ed Din, un reformator religios vestit pe atunci, despre care 
vom mai avea prilejul să vorbim €?). Pe Turcii din Europa nu-i 
iubea, căci trădaseră pe fratele său, dar pe slugile sale le răsplătea 
darnic, umplând vase de argint şi fesurile ienicerilor cu aspri şi 
florini 8). 

Dar această situaţie nu tinu mult; mai puţin desigur decât va 
fi nădăjduit Mircea. Fratele celălalt Mohamed, care după căderea lui 
Soliman rămăsese singur stăpân în Asia, hotărî să unească în folo- 
sul său cele două frânturi ale moştenirii marelui Baiazid; cu aju- 


78) Aşik pașa zade, ap. cit., p. 72—73, Giese, op. cit., p. 67. Ducas, l. c. 
P. dată, Novaković, op. cit., p. 342, care corectează data anului dată de Zin- 
keisen, dar data 5 Iunie din cronicile sárbesti e inexactá; la 17 April senatul 
venețian aflase dela bailul din Bizanţ de moartea lui Soliman si trimetea felj- 
citări lui Musa (Iorga, Notes et extraits, I—1, 194). 

79) Iorga, op. cit., I 1, p. 200—202. 

80) ibidem, p. 218 219. 

81) Monumenta, Slavorum meridionalium, VI, p. 105 si I. Minea, op. cit., 
p. 121—122. 

82) Giese, op. cit., p. 67 şi Aşik paga Zade, op. cit., p. 121 122. 

83) Giese, op. cit., p. 68—69. 


www.dacoromanica.ro 


318 


torul Bizantinilor el trecu în Europa, dar în prima ciocnire suferi 
o gravă înfrângere si fu respins €). Dar şi situaţia lui Musa se în- 
ráutátea: mai întâi s'a produs o mare răscoală în Bulgaria, la Vidin 
şi apoi la Provadia, care fu deocamdată înăbușită 5). Curând după 
aceia, prietenia cu Ştefan Lazarevici se strică; despotul dorea stă- 
pâniri întinse în Macedonia și la Pirot, făgăduite de Musa, care nu 
se tinuse de cuvânt. Sultanul sprijinise pe cneazul Gheorghe Bran- 
covici din Sud în dauna lui Ştefan. In curând se ajunse la un război 
pe față între Sârbi si sultanul Musa 85). In acelaşi timp se ivi un 
pretedent la tronul padişahului, Urcan fiul lui Soliman, refugiat la 
Salonic sub stăpânire bizantină; Musa începe asediul Salonicului în 
1412, dar curând îl ajunse lovitura definitivă din partea fratelui 
său Mohamed. Chemat prin solii de Ştefan Lazarevici 87), Mohamed 
sosi din nou în Europa în 1413. Deşi învins întâi de Musa în lupta 
dela Verbita in Bulgaria 8) el îşi refăcu oastea cu contingente sâr- 
besti si greceşti si răzbi definitiv pe fratele său în bătălia dela Sa- 
mokov 8). Musa încercă să fugă spre Tara Românească, unde cre- 
dea că va găsi un adăpost, dar fu prins înainte de a ajunge la Du- 
năre, pe malurile Iskerului, într'un loc mlăștinos (5 Iulie 1413) %). 
Fu dus în faţa fratelui său apoi „noapte făcură ceiace trebuia“, 
spune cronicarul turc, încheind cu aceste cuvinte povestea vieţii ne- 
fericitului Musa ?). Fiul lui Azeb Bey comandantul Azapilor izbuti 
singur dintre fruntașii armatei lui Musa să ajungă la curtea lui 


84) Chalkokondyl, ed. Darko, p. 167—169 și Aşik paşa Zade, op. cit., 
p. 74. 

85) Chalkokondyl, p. 168, Aşik pasa Zade, p. 73, Giese, op. cit., p. 69, 
Leunclavius, Annales, p. 21. 

86) Chalkokondyl, p. 169, Novaković, op. cit., p. 344 şi 351—357. 

87) Constantin Costenefchi, op. cit., in l'qacupk, XLI, p. 307 si Nova- 
covié, op. cit., p. 353. 

88) N. Iorga, Notes et extraits pour servir à Phistoire des croisades, 
I 1, p. 218—219 și Novacovié, op. cit., p. 358, cu data Iunie 1413. 

89) Novacovié, op. cit., p. 364, Chalkokondyl, p. 171, I. Radonić Ily6po- 
Bayra akTa u noBeJle (Acte si porunci din Dubrovnic), I, p. 226, Aşik pasa 
Zade, op. cit., p. 74, Giese op. cit., p. 70, Leunclavius, Historiae, col. 445, Th. 
Seif, Der Abschnitt über die Osmanen des Sükrülach; in Mitteilungen zur 
Osmanischen Geschichte, II, 1923, p. 103—104. 

90) Chalkokndyl, ed. Darko, p. 172 $i Cronica sârbă la L. Stojanović, 
Crape cpncke polocuonie m Jleromucu (Vechile genealogii si cronici 
sârbești), Belgrad 1927, p. 224. 

91) Așik pașa Zade, op. cit., p. 74. 


www.dacoromanica.ro 


319 


Mircea 2), pe când învățatul Bedr Ed Din fu prins si trimis la Ni- 
keia în Asia 5%). Astfel fu sfârşitul lui Musa protejatul lui Mircea, 
după o domnie de doi ani și câteva luni. 

Dar oare Mircea l-a sprijinit până la urmă? Care a fost atitu- 
dinea domnului Țării Româneşti faţă de sultanul Musa, în timpul 
conflictului lui cu Ştefan Lazarevici şi apoi cu ceilalți creştini? E 
drept, cum am văzut, că Musa a căutat după înfrângere un ultim 
adăpost în Tara Românească şi şeful Azapilor îl află chiar în stă- 
pânirile lui Mircea. Dar pe de altă parte, în ultimele lupte ale lui 
Mohamed cu Musa cronicile nu mai pomenesc de contigentele valahe 
în oastea celui din urmă. Un fapt este foarte caracteristic în aceste 
- împrejurări: când Stefan Lazarevici strâmtorat de atacurile lui 
Musa, a trimis un sol la Mohamed, chemándu-1 din nou in Europa 
si făgăduindu-i sprijinul sáu, aflăm că solul a trecut prin Tara Ro- 
mânească: ,Despotul Stefan a trimis prin Tara Vlahiei către sul- 
tanul Răsăritului (Mohamed) să vie şi să nu întârzie: Să te unesti 
cu oastea mea, să-l lovim împreună (pe Musa)“ 9). Solul care che- 
mase pe duşmanul lui Musa era deci trimis cu ştirea lui Mircea, care 
a mijlocit trecerea lui spre Asia, probabil prin Chilia. 

Pe de altă parte, după izbânda sa asupra lui Musa, Mohamed 
dădu o mare masă, ca de încoronare, la care între alţi soli luară 
parte lângă învingători şi cei veniţi din Tara Românească, desigur 
pentru felicitări şi urări de domnie lungă 95). Dela început, poate 
chiar înainte de victorie, solii lui Mircea se aflau lângă Mahomed şi 
acesta îi primeşte prieteneşte. Era deci o legătură între ei. Rezultă 
deci din aceste fapte că Mircea nu l-a sprijinit pe „sultanul său“ 
până la sfârșit. Deşi nu a luat pe faţă partea duşmanilor lui, ceia- 
ce a îngăduit lui Musa să năzuiască în ultima clipă către dânsul, 
totuşi a mijlocit pe ascuns căderea lui. Care să fie cauza acestei 
schimbări de atitudini? Bănuim că ruptura şi războiul între Musa 
şi Ştefan Lazarevici a fost cauza îndepărtării lui Mircea de dânsul. 
Domnul Tàrii Româneşti vede că noul sultan începe să reia politica 
de cuceriri a tatălui său împotriva creştinilor, deci nu a mai putut 
avea încredere într'însul si a trecut de partea dușmanului sáu. Că- 
derea lui Musa n'a fost deci o înfrângere politică pentru Mircea, el 


92) Ibidem, şi Giese, op. cit., p. 71 şi Leunclavius, Historiae, col. 445. 
93) Giese, loc. cit. 

94) Constantin Costenetchi, ed. cit.. p. 307. 

95) Ducas, ed. Bonn, p. 97. 


www.dacoromanica.ro 


320 


a pregătit-o, cel puţin la început, a înlăturat urmările rele ce putea 
aduce asupra lui. 

A treia alianţă a lui Mircea cu Polonia. In timpul luptei mili- 
tare şi diplomatice a lui Mircea în Imperiul Otoman, el a fost nevoit 
să tie seamă în fiece clipă si de împrejurările și raportul de forte 
din Ungaria si Polonia. Mircea era diplomat abil ca si alti domni ai 
ţărilor noastre, în special marele Ştefan al Moldovei. Aceste ţări 
mici erau nevoite să stie să se strecoare între poftele hrăpăreţe 
ale marilor vecini si sprijinindu-se când pe unul, când pe altul, după 
raportul de forţe ce se schimba mereu, izbuteau să înlăture lovitu- 
rile. Sub Mircea se pot urmări fazele acestei politici voevodale, 
care corespund cu schimbările situației interne din Polonia și Un- 
garia. Prima fază, la începutul domniei, când Ungaria era în război 
civil pentru tron și o răscoală a nobililor; atunci s'a încheiat prima 
alianţă a lui Mircea cu Vladislav Iagello, care tocmai reunise sub 
sceptrul sáu Polonia si Litvania (1389—1391). După ce însă Sigis- 
mund al Ungariei izbuti să fie stăpân în ţară, iar Turcii amenințau 
Tara Românească si Polonii erau prietenii lor, Mircea semnează 
tratatul dela Brașov cu regele Ungariei la 1395. In timpul celui de-al 
doilea război civil din Ungaria (1401—1403), Mircea se îndreaptă 
iar spre Polonia si încheie a doua alianță cu regele Vladislav la 
1403. Când însă craiul dela Buda supune din nou pe rebeli şi pre- 
gáteste o nouă cruciată, îndată are loc întâlnirea dela Severin (1406) 
Si alipirea lui Mircea de cruciata ce se pregătea. In anii 1410—1411 
se produce în sfârșit a treia alianţă a lui Mircea cu Polonia. Obser- 
văm că înnoirea actelor de alianță în scris, la intervale asa de 
scurte, în aceiaşi domnie, nu se explică decât prin faptul că între 
timp se produseseră din partea domnului Țării Româneşti acțiuni 
politice contrare. E uşor de înțeles ce a provocat această ultimă 
schimbare în politica lui Mircea: trei fapte de politică generală au 
contribuit la aceasta. Musa domnea atunci în Imperiul Otoman și 
acțiunea de ajutor a lui Mircea nu constituia o părăsire a cauzei 
creştine de către dânsul, dimpotrivă era singura acțiune reală între- 
prinsă atunci în interesul acestei cauze, pe lângă atâtea îndemnuri 
Si strigăte zadarnice ce umpleau Europa în vederea unei cruciate, 
ce nu pornea niciodată. Dar Sigismund n'a înțeles jocul politic al 
lui Mircea; chiar în timpul domniei lui Musa „el a continuat să ceară 
papei și principilor creștini să pornească cu oaste împotriva păgâ- 
nului. La 1411 Pippo Spano fusese trimis la papă să ceară procla- 
marea cruciatei și tot atunci Sigismund scria împăratului Manuel. 


www.dacoromanica.ro 


321 


Paleolog că va începe războiul cu Turcii în vara anului următor, 
ceiace de altfel n'a putut împlini 2%). Dar în acest război Mircea era 
aliatul Turcului, adică al lui Musa, deci dușmanul lui Sigismund. 
Aceasta a fost fireşte una din pricinile noii alianţe cu Polonia a 
domnului dela, Argeș. Dar mai era o altă consideraţie care-l apropia 
de regele Vladislav Iagello. Acesta câștigase o faimă europeană cu 
izbânda sa hotărîtoare împotriva Cavalerilor Teutoni la Tannem- 
berg sau Grünwald, la 15 Iulie 1410. Marele maestru al ordinului 
fu ucis în luptă, cavaleria teutonă nimicită şi regele polon apare 
ca un mare șef militar, pe când Sigismund promitea mereu expe- 
ditii şi nu împlinea nimic. 

Sigismund de Luxemburg e ales tocmai atunci rege al Germa- 
niei (Septembrie 1410), apoi al Romanilor în anul următor, luase 
în stăpânire din nou Brandenburgul și tindea la tronul Boemiei. Se 
depărtase deci de Sud-Estul Europei şi nimeni nu se mai putea 
întemeia în aceste părţi pe sprijinul lui. Acestea au fost temeiurile 
celei de-a treia alianțe. Dar alegerea cea nouă între Polonia si Un- 
garia, pe care era silit s'o facă acum Mircea, se arată primejdioasă. 
în împrejurări deosebit de grele. Intre cele două ţări vecine izbuc- 
nise războiul. Polonii erau învinuiți că sprijiniseră răscoalele nobi- 
lilor din Ungaria, Sigismund la rândul său ajutase pe Cavalerii 
Teutoni. La 20 Iunie 1410, la cererea stăruitoare a marelui maestru 
al cavalerilor, Sigismund declarase război Polonilor, dar nu inter- 
veni la timp ca să poată împiedica înfrângerea cavalerilor la Tan- 
nenberg. Abia după dezastru, Stibor voevodul Ardealului, vechiul 
prieten al lui Mircea, atacă Polonia prin Carpaţi şi pătrunde în Ga- 
litia; e însă respins şi silit să se retragă. Intre timp, cavalerii din 
Prusia, înfrânți, cer pace si o încheie la Thorn (1 Februarie 1411). 
Sigismund declară însă că nu recunoaşte pacea şi va continua răz- 
boiul, dar în Martie 1411 se încheie totuşi armistițiul polono-ma- 
ghiar prin Stibor, desi la sfârşitul anului lucrurile se strică din nou 
între cei doi vecini. Abia la 15 Martie 1412 are loc la Lublau împă- 
carea definitivă între Sigismund şi Vladislav 97). 

Tocmai în această epocă de criză cade înnoirea alianţei lui 
Mircea, ea are deci o deosebită semnificaţie. Apropierea lui Mircea 
de Polonia s'a putut face, ca și alte dáti, cu mijlocirea Moldovei. 


96) Beckmann, op. cit., p. 37 şi 59. 

97) Pentru aceste împrejurări R. Arndt, Die Beziehungen Konig Big- 
munds zw Polen, Halle, 1897, p. 64—66, Huber, Geschichte Österreichs, II, p. 
522, Beckmann, op. cit., p. 64—66, Aschbach, op. cit., I, p. 310 şi urm, 


21 


www.dacoromanica.ro 


322 


Alexandru cel Bun era prieten cu Vladislav si cu Vitold al Litvaniei. 
In 1406, când Vitold era în război cu cneazul rus Alexandru de 
Starodub şi cu Vasile al Moscovei, informaţii aduse în Prusia arată 
că în oastea ducelui litvan erau foarte multi Moldoveni 58). Această 
ştire neobservată până acum, este prima dovadă a unei lupte a Ro- 
mânilor cu Ruşii Moscoviţi acum cinci sute şi ceva de ani. 

La 25 Mai 1411, în timpul războiului polon-ungar, Alexandru 
dădea din Roman o confirmare a omagiului de vasal, în care se 
adăuga precis, în legătură cu evenimentele contemporane: „Dacă 
cumva craiul unguresc ar porni împotriva domnului nostru, craiului 
Poloniei, Dumnezeu să nu dea aceasta, atunci noi avem să pornim 
împotriva ţării sale, a ţării craiului unguresc“. Bineînţeles că actul 
conţine şi îndatorirea reciprocă a regelui Poloniei faţă de domnul 
Moldovei. Cu o lună înainte, la 12 Aprilie, Vladislav, care avea 
nevoe de vasalul său, se obligase să restitue domnnului dela Su- 
ceava datoria rămasă neplătită dela Petru al Musatei *?). Dar alianţa 
lui Mircea a precedat aceste legături ale Moldovei cu Polonii. Incă 
din 1409 domnul muntean înnoise vechiul tratat de negof al ne- 
gustorilor din Liov, modificând întrucâtva conditiunile celui din 
1403 1%). A urmat un an mai târziu tratatul de alianţă politică; 
tratat compus din două diplome, una dată de Vladislav Iagello, 
cealaltă de Mircea. Prima este până acum necunoscută istoricilor 
nostri şi a rămas inedită. La 6 Februarie 1410 din Jedlinia regele 
Poloniei Vladislav dă o scrisoare în limba latină „magniticului domn. 
Mircea voevodul Basarabiei, amicului nostru sincer şi ales“, prin 
care arată că „celelalte acte (de alianţă) date de noi până acum 
vrem să le ţinem tare si inviolabil si le întărim în chip definitiv. 
Iar Mircea voevodul, prietenul nostru ales, deasemenea are să ţie 
în schimb inviolabil şi nestricat cele făgăduite în scrisorile sale date 
măriei noastre“ 101), Acest act al regelui confirmând alianţa, arată 
că iniţiativa reluării prietenii vine din partea regelui polon, care a 
solicitat alianţa domnului român, de oarece el întâi confirmă vechile 


98) Codex Vitoldi, în Monumenta Medii Aevi historica res gestae Polo- 
miae illustrantia, VI, p. 136, din 13 Octombrie 1406. 

99) Costăchescu, Documente moldovenești inainte de Stefan cel Mare, II, 
p. 037—638 si 640. Cf. C. Racoviţă, Inceputurile suzeranității polone asupra 
Moldovei; în Revista Istoricá Română, X, 1940, p. 268. 

100) Vezi mai sus pag. 103. 

101) Originalul in Biblioteca Czartoryski, Cracovia, Pecefi, ur. 283, cf. 
anexa III. 


www.dacoromanica.ro 


323 


acte și cere ca Mircea să facă la fel. Prezenţa acestui document 
într'o arhivă polonă şi nu ia noi în ţară, este probabil explicabilă 
prin aceia că actul n'a fost trimis şi a rămas în arhive până la 
încheierea definitivă a tratativelor în anul viitor, când şi Mircea 
a trimis exemplarul său al alianţei. Atunci Vladislav Iagello a tri- 
mis poate un act modificat!?). La 17 Mai 1411, cu opt zile înaintea 
tratatului lui Alexandru, Mircea dă din Giurgiu o confirmare a 
alianţei cu Vladislav Iagello, care este de astă dată o alianță de- 
fensivă împotriva Ungariei. Mircea se obligă ca atunci când regele 
Vladislav îi va cere ajutor împotriva Ungariei, să-l ajute cu toată 
puterea lui. Dacă regele Ungariei ar ataca stăpânirile Poloniei, „fă- 
găduim, zice Mircea, să lovim puternic hotarele regatului ungu- 
resc cu ostirile noastre, prădând cu incendiul şi cu toate relele“. 
La fel se lega si regele Vladislav faţă de Mircea. Toate vechile 
legături se întăresc din nou, dar împotriva altor duşmani va ră- 
mâne la buna plăcere a părților să se ajute, „după cum obişnuiesc 
să facă prietenii si fratele faţă de frate“. Ca rude 153) își vor da 
toate informaţiile asupra duşmanilor şi-i vor împiedica relele in- 
tentii Actul este cel mai cuprinzător si mai prietenesc dintre toate 
cele încheiate între Mircea şi Vladislav Iagello şi este datat la 17 
Mai 1411 din Giurgiu 10). Acest tratat era o alianţă fátise indrep- 
tată împotriva Ungariei în timpul războiului polono-ungar şi în- 
tocmai ca şi tratatul lui Alexandru cel Bun dat câteva zile mai 
târziu. Am arătat mai sus dece Mircea era nevoit de împrejură- 
rile politice să ia partea Poloniei. Domnul muntean se simţea tare, 
având asigurată prietenia sultanului Musa, care domnea atunci gi 
de aceia a cutezat să se alieze în chip aga de fátig împotriva rege- 
lui Sigismund. 

Regele Ungariei se apropiase personal în cursul anului 1411 
de graniţele Tàri Românești, la 4 Mai era la Oradea Mare, la 4 


102) Jedlinia, unde s'a încheiat tratatul e la Răsărit de Radom. Regele 
Vladislav se afla acolo în cursul călătoriei, în care pregătea oastea împotriva 
Cavalerilor Teutoni. La Jedlinia se iveşte atunci şi Herman de Cylli, vărul 
reginei Ana cu propuneri din Ungaria (W. Golebiowski, Panowania Wladis- 
lawa Jagetiy — Domnia lui Vladislav Iagello, I, Varșovia, 1846, p. 129). 
Am spus că există indicii că Herman de Cylli ar fi fost rudă cu Mircea. 

103) Pentru această rudenie, vezi mai sus, p. 50—53. 

104) Hurmuzaki, Documente, 1—2, p. 412—A473, citeşte locul de unde 
emană diploma Imoiow, dar în facsimilul dela tabla III, la sfârşitul volumului 
citesc Giorgiow. Actul are pecetia mare a lui Mircea, cea mică și nouă sigilii 
ale boierilor munteni. 


www.dacoromanica.ro 


324 


Iunie la Timişoara şi la 13 si 14 ale lunei la Sân Imbru pe Timiş 1*5)- 
Această călătorie avea ceva amenintátor pentru Mircea sau însemna 
o pregătire a apărării graniţelor în vederea unui eventual atac 
románesc. 

Dar dugmánia dintre Sigismund al Ungariei şi Vladislav al 
Poloniei nu tinu mult timp. La 15 Martie 1412 la Lublau în Zips 
se încheie un tratat între cei doi regi, în care toate problemele 
controversate sunt aplanate. Tratatul era îndreptat împotriva Tur- 
cilor şi cuprinde o clauză privitoare la Moldova: Alexandru cel Bun 
e recunoscut de Sigismund ca vasal al Poloniei, dar va fi obligat 
să ajute şi pe regele Ungariei în cruciata ce va întreprinde contra. 
Turcilor. Dacă domnul Moldovei nu va trimite oastea sa împotriva 
Turcilor odată cu a ]ui Sigismund, tara lui va fi supusă si impár- 
tità între Polonia si Ungaria, după o linie de demarcație ce începe 
în Carpaţii Bucovinei, trece lângă Siret si prin care Jaşii rămân 
Poloniei, Bârladul Ungariei; linia trece apoi Prutul prin păduri, 
prin stepă (campi deserti) până la mare, lăsând Cetatea Albă Po- 
loniei si Chilia Ungariei 19€). Bănuiala la adresa lui Alexandru al 
Moldovei că nu ar fi alături de creştini şi n'ar vrea să le dea ajutor 
împotriva 'Turcilor, în care caz ţara lui urma să fie împărţită, se 
explică într'un singur fel. Alexandru era prietenul lui Mircea, care-l 
pusese în scaun, iar Mircea era aliatul sultanului Musa care dom- 
nea atunci. Deci influențat de Mircea Alexandru ar putea să refuze 
participarea la războiul împotriva păgânilor, adică a sultanului 
Musa. 

Este clar că împăcarea între cei doi regi se făcuse în vederea 
războiului ce-l anunţa mereu Sigismund împotriva Turcilor. Regele 
Ungariei se grăbise să trimită scrisori tuturor principilor creştini, 
dându-le veste că a făcut pace cu Polonia şi că s'a aliat cu regele 


105) W. Altmann, Die Urkunden Kaiser Sigmunds, (Regesta Imperii, 
X—XI), Innsbruck, 1896, I, Nr. 34—38. 

106) Actul redactat în trei exemplare cu mici deosebiri. Exemplarul 
lui Sigismund in Hurmuzaki, Documente, I—2, p. 483—487, al lui Vladislav 
în Fejér, X, p. 272—282, al lui Vitold, Codez Vitoldi (Monumenta Medii Aevi 
Poloniae, VI), p. 228—238, cf. Dlugosz, op. cit. I—2, col. 321 326 
(exemplarul lui Sigismund). O analiză a actului și a edițiilor, O. Górka, Za- 
gadnienie Czarnomorskie w polityce Polski (Problema Mării Negre în politica 
poloniei), în Przegiad Historyczny, X, p. 364—366. In ediția Przedziecki a lui 
Dlugosz, Operd Omnia, IV, p. 137, aşa zisă ediţie critică, e sărit un ránd din 
textul tratatului, ceiace a făcut pe N. Iorga, Geschichte des Rumünischen. 
Voikes, I, Halle, 1905, p. 300 să înţeleagă că Cetatea Albă intra în zona un- 


www.dacoromanica.ro 


325 


Vladislav pentru a combate pe necredincioşi 107). Mircea prietenul 
lui Musa nu putea privi cu ochi buni o asemenea înţelegere, dar își 
luase din vreme asigurări. Incă dela 10 Martie, două zile înainte 
de încheierea tratatului, „oespeţii din Tara Românească“, adică 
solii lui Mircea. poposiră la Sącz, localitate din Carpaţi, la 50 km. 
de Lublau. Regele Vladislav se afla în acea zi acolo şi sta să plece 
în întâmpinarea regelui Ungariei. Socotelile curţii polone înseamnă 
că s'a dat o masă în cinstea solilor lui Mircea, iar seara regele a 
plecat spre Lublau 1%). Deci, chiar în preziua întâlnirei cu regele 
ungur, Vladislav Iagello avusese o consfătuire cu solii munteni. 
Aceşti soli rămaseră la Sacz, adică în imediata apropiere a locului 
conferinţei, în tot timpul tratărilor. La 31 Mart, când regina Ana 
a Poloniei (din familia Cylli) se întoarse dela Lublau, unde înso- 
lise pe soţul ei, ea primi din nou la masă pe solii domnului dela 
Argeş, „iar după masă Basarabii (Muntenii) au plecat“, înseamnă 
economul curţii polone 109), Credem că astfel Mircea a trimis „obser- 
vatori“ în preajma conferinţei celor doi regi, cari n'au plecat până 
nu vor fi primit asigurări că Tara Românească nu se află in pri- 
mejdie de pe urma tratatului încheiat. Această părere se confirmă 
prin împrejurările ce au urmat. După încheierea tratatului dela 
Lublau, regele Vladislav trimise pe regină acasă, iar el urmă pe 
Sigismund la Buda, mai ales pentru a asista la petrecerile strălu- 
cite ce le oferea regele Ungariei. Acolo, în capitala Ungariei se ivi 
si Ştefan Lazarevici în persoană, să ceară ajutor împotriva lui Musa, 
cu care acum era duşman 1%). In același timp sosiră solii împă- 
ratului tătar al Chipceacului, Bolad, oferind celor doi regi o alianţă 


gurească şi Chilia în cea polonă, pe când în realitate e invers. Pomenirea 
Chiliei în împărțirea Moldovei a făcut pe unii istorici să creadă că acest port 
fusese atunci cucerit de Alexandru cel Bun dela Mircea (Iorga, Chilia şi 
Cetatea Albă, p. 16, crede că erau două Chilii, una munteană, alta moldoveană). 
Deoarece Chilia, cu regiunea „spre părțile tátáresti" a fost a lui Mircea până 
la moartea lui, singura explicaţie este că Ungurii voiau să ia în lotul lor 
această cetate munteană, Mircea fiind bănuit cu drept cuvânt că nu se va 
alipi nici el la cruciata proiectată contra lui Musa. In tratatul dela Lublau 
nu se precizează dealtfel că cetatea Chiliei ar fi a domnului Moldovei. Așa 
înţelege lucrurile si I. Bogdan, Inscriptiile dela Cetatea Albă, Acad. Rom. 
Memor. sec. ist. XXX, 1908, p. 31 (341). 

107) Beckmann, op. cit., p. 67. 

108) Przedziecki, Zycie domowe Wladistawa Jagello (Viaţa casnică 
a lui Vladislav Iagello) Biblioteka Warszawska, 1854, II, p. 537. 

109) ibidem, p. 538. 


www.dacoromanica.ro 


326 


şi daruri, anume trei cămile acoperite cu catifea 110). Dar în timpul 
festivităților si conferinţelor dela Buda, solii lui Mircea se aflau 
şi ei de faţă, după cum ne arată un raport despre întâlnirile din 
capitala regelui Ungariei 111). Cavalerii români luară deasemenea 
parte la întrecerile şi turnirele ce se dădură atunci la Buda 112). 
Mircea era deci prezent la toate aceste tratări diplomatice; pe de 
o parte voia să se asigure că nici o măsură nu se va lua împotriva. 
lui, pe de alta, cum am spus, el începea să uneltească împotriva 
fostului său protejat, Musa, de când acesta stricase prietenia cu 
Ştefan Lazarevici. 

Dealtfel cruciata contra Turcilor a fost din nou amânată, ca 
de obicei. Sigismund a început să se preocupe de un conciliu pen- 
tru împăcarea schismei bisericești, de războiul cu Veneţia pentru 
Dalmația, război în care, câteva luni după întrevederea dela Buda, 
suferi o înfrângere hotărâtoare 113). Dela 1414 până la 1419 re- 
gele Sigismund nici n'a călcat în Ungaria 114), iar regele Poloniei, 
care nu era, ameninţat direct nu a făcut nicio mişcare împotriva 
Turcilor Bătrânul diplomat si războinic, om practic si cu expe- 
rientá, Mircea va fi privit cu destulă ironie marile planuri şi de- 
claraţiile pompoase ale crailor creştini, cari însă nu se apucau 
de nimic. 

Impácarea Poloniei cu Ungaria fusese pentru el un prilej 
bine venit să se împace și dânsul cu Sigismund: în 1413 Mircea 
confirmă prin tratatul dat la Câmpu-Lung tariful vamal al negus- 
torilor braşoveni ce veneau in Tara Românească 115). Dar în ace- 
lași timp Mircea păstrase legăturile prietenești şi cu Polonia; chiar 
o rudă de aproape a regelui Vladislav, nepotul său de frate Sigis- 


110) Beckmann, op. cit., p. 70—71, Dlugosz, op. cit., I—2, col. 328 (nu- 
meşte pe sultan Zeledin. Pentru numele exact, cf. Grousset, op. cit., p. 548). 

111) Publicat de Aschbach, op. cit., în anexă, p. 441 442, din Buda, 
22 Mai 1412. 

112) Dlugosz, op. cit., I—2, col. 327—328, cf. si mai sus, p. 134. Ortvay, 
op. cit., p. 471 publică o listă contemporană a participanţilor adunării dela 
Buda, în care figurează: „Der Mürryanus mit M (o mie) Pferden“. Să fie o 
formă conruptă pentru numele lui Mircea? 

113) Bătălia dela Motta, 24 August 1412, cf. Beckmann, op. cit., p. 82. 

114) Itinerariul lui Sigismund în acești ani la Aschbach, Geschichte 
Kaiser Sigmunds, II, p. 460—483. 

115) Zimmermann, op. cit., III, 544—548 (actul lui Stibor pentru tariful 
vamal din 1412). Bogdan, Relaţiile Țării Româneşti cu Braşovul, p. 3—6, 
Hurmuzaki, Documente, XV—1, p. 8—10. Pentru aceste tratate comerciale, 
vezi mai sus, p. 96—97. 


www.dacoromanica.ro 


321 


mund-Korybut, fiul lui Swidrigailo a fácut o cálátorie in Tara Ro- 
máneascá şi l-a vizitat pe Mircea la curtea lui in 1414 115), Desigur 
că această vizită princiară a avut un scop politic, pe care nu-l cu- 
noastem mai de aproape. 

Tocmai în acel an se deschisese la 15 Noembrie conciliul dela 
Constanţa, la care adunare internațională a biserciii Mircea a fost 
iarăşi prezent prin solul său boierul Dragomir 117). In timpul con- 
ciliului regele Sigismund declară într'o cuvântare părinţilor și so- 
lilor adunaţi că gândul sáu este de a libera Sf. Mormânt si de a 
scoate pe creştinii schismatici de sub jugul Turcilor 115). Pe semne 
spre a dovedi seriozitatea intenţiei sale, el porni îndată după aceia 
într'o călătorie la Paris şi la Londra, cu scopul de a aplana Răz- 
boiul de 100 de ani între Franţa si Anglia !1?). In lipsa lui Sigis- 
mund, plecat pe tărâmuri depărtate, conciliul din Constanţa în- 
credinteazá protecţia regatului Ungariei regelui Vladislav Iagello 
al Poloniei și vărului său Vitold, ca să ia în mână apărarea acestei 
ţări împotriva. Turcilor 120). In aceste condițiuni politice apropierea 
lui Mircea de Polonia era un fapt dela sine înțeles. Regele Poloniei 
primi atunci un nou omagiu din partea lui Alexandru cel Bun la 
Sniatyn, unde se întâlniră cei doi vecini 121), iar în acelaşi timp cu 
domnul Moldovei se ivirà în orășelul din Pocuția si solii patriarhu- 
lui dela Constantinopol și ai împăratului bizantin cu scrisori, ce- 
rând ca în urma strâmtorării din partea Turcilor, să li se trimeatá 
grâne pentru aprovizionarea. populaţiei din Bizanţ. Regele le tri- 
mise în adevăr cele cerute cu corăbiile sale pe Marea Neagră, por- 
nite din portul Cociubei (azi Odessa) 122). E posibil ca la venire 
solii 'bizantirii să nu fi apucat aceiași cale, destul de rară, ci să fi 
venit la Sniatyn odată cu drept credinciosul domn al Moldovei, stră- 


116) Iorga, Studii şi documente, XXIII, p. 293, D. D. Zubrycki, Kronika 
miasta Lwowa (Cronica orașului Lemberg), Lemberg, 1844, p. 80 si A. Lewicki, 
Zarys historji Polski, (Prescurtare din istoria Poloniei), Cracovia, 1923, p. 158. 
Sigismut Korybut fu ales mai târziu de către Husiti rege al Boemiei, dar el 
nu primi (1424), L. Golebiowski, op. cit., I, p. 449. 

117) Vezi mai sus, p. 117. 

118) Beckmann, op. cit., p. 89, 13 Iulie 1415. 

119) Ibidem, p. 90. 

120) Golebiowski, op. cit., I, p. 242. Incheierea conciliului la Dogiel, 
Codex diplomaticus regni Poloniae et magni ducati Lithuaniae, Wilna, 1758, 
I, sub 6 August 1415. 

121) DIugosz, op. cit., I—2, p. 367. 

122) Ibidem. 


www.dacoromanica.ro 


328 


bătând prin ţara lui dela Cetatea Albă. Dar în afară’ de acest ajutor 
dat Grecilor, Vladislav Iagello nu luă prea în serios misiunea ce i-o 
încredința conciliul dela Constanţa, adică apărarea împotriva 
'Turcilor. 

In legătură cu apropierea între Mircea si Vladislav Iagello, 
în această epocă, când regele Ungariei era absent, iar grija creşti- 
nătăţii dela Dunăre o avea regele Poloniei, este o scrisoare a lui 
Mircea către Vladislav, una din cele mai frumoase si interesante 
ale marelui domn. Mircea care se intitulează, „domn autocrat a 
toată ţara Basarabeascá, al părţilor de peste munţi si domn al 
multor cetăţi turcești“, scrie „părintelui meu, marelui rege Vla- 
dislav,... credincioasă prietenie si închinăciune iubitoare“. „Ai scris, 
spune Mircea, scrisoarea ta către mine cu dojaná si multe jeluiesti 
asupra mea, cá eu am spus boierilor si domnilor unguri în scriso- 
rile mele şi ei au spus regelui unguresc că tu ai trimis scrisorile 
tale şi solii ca să te unesti cu Turcii în prietenie, să ridicaţi război 
spre paguba tuturor creştinilor si a regelui ungur. De aceste cu- 
vinte ale mele, părintele meu, esti liber: eu sunt adevăratul tàu 
prieten si dela început si acum si de aceste vorbe nu știu nimic; 
eu al tău sunt si copiii mei, câţi sânt, sunt nepoții tăi si copiii tăi, 
ca şi ai mei. Ci solii tăi, cari au umblat mai de mult prin mijlocul 
Ungurilor, dela dânșii ce ar fi vorbit, căci dela mine ne este nici 
un cuvânt către Unguri, nici o scrisoare n'am trimis. Dacă nu 
crezi cá e asa cum îţi spun, tu întreabă pe Unguri, dacă am trimis 
scrisori de-ale mele, ei îți vor spune dacă nu e asa si tu te vei 
convinge“. Această scrisoare, un exemplar al stilului diplomatic al 
domnului român, un stil cam popular, dar dârz, al unui om care 
ştie să-şi apere dreptatea, este una din prea rarele expansiuni ale 
lui Mircea, care ne îngădue să-l cunoaştem mai de aproape. Scri- 
soarea e dată din Giurgiu la 10 August, fără data anului, dar noi 
socotim că este din 1415, dacă o punem în legătură cu anume fapte 
bine cunoscute, la care se raportă aluziile lui Mircea 125). 


123) Scrisoarea a fost publicată de mai multe ori: N. Murazkievi€, în 


Sanuncuu  Omecckaro  OGmecrBa, IV, 1860, p. 322—3, V. A. Ulianitkii, 
Marepianbi ana ncTopia BasauMHuxb oTHomenia Poccim, Ilonbimuu, 


Monnasiu, Banaxin n Typuiu (Materiale despre legáturile dintre Rusia, Po- 
lonia, Moldova, Valahia și Turcia), Moscova, 1887, p. 14—15, Hurmuzachi, 


Documente, I—2, p. 825—826, L. Miletić, Ilako-poMbinnuTb u Tbxnara 
CHaBaHCKa nHcewHocTb  (Daco-Românii şi literatura lor slavonă), în 


Có6opuske 3a Bapomia ymoraopenam. IX, 1893, p. 298, I. Ogienko, [|i 
TpamorTi BoeBogi Banamcekoro Megana Mupui Bezumkoro (Două diplome ale 


www.dacoromanica.ro 


329 


Anume la sfârşitul anului 1414 sau la începutul anului ur- 
mător, când Sigismund se afla încă la Constanţa, trecură nişte soli 
turci prin Tara Românească si Moldova si ajunseră la graniţele Po- 
loniei, de unde propuseră regelui polon încheierea unui tratat de 
alianţă cu sultanul. Regele Vladislav se grăbi să scrie lui Sigismund 
la Constanţa, întrebându-l ce trebue să facă şi dacă e cazul să-l 
cuprindă şi pe el cu regatul Ungariei în tratat. Sigismund răspunde 
încântat că s'ar putea face pace cu Turcii, incredintánd interesele 
sale regelui Poloniei şi rugându-l să obtie o pace perpetuă, iar 
dacă nu se poate, să încheie în numele său măcar un armistițiu pe 


voevodului muntean Ioan Mircea cel Mare), in Bizantinos!avica, III 2, 1931, 
p. 419 420, St. Nicolaescu, Documente inedite dela Mircea c 1 Bătrân, p. 
44—46. Originalul in Arhivul Principal din Varşovia, mapa IX 2, o fotografie 
in posesia noastrá. Pentru datare sunt tot felul de hipoteze: Onciul, Mircea 
cel Bătrân, Bucureşti, 1918, p. 22 pune scrisoarea in legátuiá cu înnoirea 
alianței din 1403, N. Iorga, Istoria Românilor, III, p. 323 324 o datează din 
1409, și Idem, In jurul pomenirei lui Alexandru cel Bun, Acad. Rom. Memor. 
sec. Ist. XIII, 1933, p. 178: „pe la 1399“. I. Minea, Politica regelui Sigismund, 
p. 123, o pune în legătură cu înnoirea tratatului cu Polonia din 1411, la fel 
și Xenopol, Istoria Românilor, III, p. 89. Istoricul polon Skrzypek, Południowa- 
wschodna polityka Polski (Politica Poloniei in S. E. Europei), Varsovia, 1936, 
p. 85—88, scrie patru pagini ca să dovedească cá scrisoarea e din 1394, şi că 
Mircea cu Vladislav Iagello complotau cu Turcii distrugerea creștinătății (în 
preajma luptei dela Rovine!) regele polon era tare supărat că Mircea dăduse 
la iveală această taină a lor, de aci desvinovátirea lui Mircea. Alt istoric 
polon, B. Stachon, Polityka Polski wobec Turcij w XV wieku (Politica Po- 
loniei față de Turcia in veacul al XV-lea), Lwow, 1930, p. 28, nota 2, propune 
<u dreptate data 1415 1416, fără a aduce însă argumentele ce le vom exa- 
mina mai jos. Alte datári mai largi dau Kaluzniacki (in Hurmuzachi, I 2, 
p. 825): 1388—1419, Ogienko: 1390 1411, St. Nicolaescu: 1402 1416, în edi- 
ţiile citate mai sus. De observat că actul, după limbă, este scris de un diac 
rutean (scrie Ivan Mircea) care a modificat titlul domnului: în loc de Ungro- 
vlahia, scrie Tara Basarabească, cum. se spunea în Polonia. Deaceia nu trebue 
pus temei pe titlul domnesc pentru rezolvarea problemei datării. Când în 
această scrisoare Mircea se intitulează „domn al mai multor cetăţi turceşti“, 
aceasta înseamnă pur și simplu Dobrogea și Dârstorul din actele interne, locuri 
dobândite dela Turci cu război și nicidecum alte cetăți în plus față de acestea, 
pe cari i le-ar i dăruit cumva Turcii. Dacă ar fi aşa, nu am înțelege dece 
Silistra şi Dobrogea au fost omise din titlu; e clar că expresia „mai multe 
cetăți turceşti“ se acoperă cu Dobrogea și Silistra, absente din titlu. De 
aceia, e greşită părerea celor ce datează scrisoareg neapărat în timpul dom- 
niei sultanului Musa (1410—1413), care ca prieten i-ar fi putut dărui cetăţi 
lui Mircea. 


www.dacoromanica.ro 


330 


cinci ani 12), „Regele Poloniei Vladislav... solicitat de scrisoarea, 
regelui Sigismuna al Ungariei și al Romanilor, trimisă dela sinodul 
din Constanţa“, scrie cronica lui Dlugosz sub anul 1414, făcând 
aluzie la scrisoarea de mai sus, „dorind să îndepărteze primejdii 
mai rele asupra Ungariei din partea Turcilor, a trimis la împăratul 
Turcilor Cristen (sic) pe doi ostaşi ai săi, anume: Skarbko de Gori şi 
Grigore Armeanul“. Cronicarul polonez povestește apoi cum solii 
regelui Vladislav au cerut sultanului să se împace cu regele Un- 
gariei şi să încheie cu el un armistițiu pe şase ani. Sultanul a pri- 
mit foarte bine pe soli, le-a dat banchete şi a făgăduit cá va în- 
cheia armistițiul solicitat. De aceia, pe când unul din soli, Skarbko 
de Gori a luat drumul drept la întoarcere prin Valahia, celălalt sol, 
Grigore Armeanul, s'a dus prin Ungaria cu un sol turc, care nea- 
vând salvconduct, s'a oprit la graniță. Insă când solul polon a ajuns 
la Pippo Spano guvernatorul Timișoarei, acest italian în serviciul 
Ungariei l-a aruncat la închisoare, l-a desbrăcat de toate Xainele, 
„ca nu cumva să fi avut o scrisoare dela Turci sau în favoarea lor“. 
Solul turc aflând de maltratarea celui polon, a plecat înapoi și abia 
după protestul energic al lui Vladislav Iagello, solul său Grigore 
Armeanul, căruia nu i s'a aflat nici o vină, a fost liberat 13%). 
Solia regelui polon trimisă la Turci era deci bănuită a fi în 
realitate îndreptată împotriva creştinilor şi a Ungariei, de aceia. 
solul său fusese prins si perchizitionat din ordinul „boierilor şi 
domnilor“ unguri. Desigur cà la acest fapt făcea aluzie Vladislav 
Iagello în scrisoarea, la care Mircea a răspuns asa de energic. Mir- 
cea stia despre această solie și de conţinutul ei, de vreme ce unul 
dintre soli trecuse prin fara lui, ceiace arată deasemenea cá pe 
atunci drumul dela Turci pe la Munteni era deschis și relaţiile erau 
bune. De aceia Mircea a fost primul bănuit cá ar fi răspândit vorbă 
la nobilii unguri despre solia polonă și a cauzat astfel arestarea 
si perchezitionarea solului din partea acelora. Am văzut că Mircea 
a protestat vehement, spunând că nu dela dânsul au pornit acele 
svonuri. Astfel şi în legătură cu acest incident diplomatic credem 


124) Monumenta Medii Aevi Poloniae illustrantia, II, Codex epistolarius 
saeculi XV, p. 42, scrisoare fără dată, editorul propune anul 1417, dar Dlugosz 
face aluzie la ea sub anul 1414, vezi mai jos. 

125) Dlugosz, op. cit., I—2, col. 361—362. 


www.dacoromanica.ro 


331 


cá trebue înţeleasă scrisoarea lui Mircea către Vladislav Iagello 126) 
a cărei dată este deci, 10 August 1415. 

La această dată, când răspundea învinuirilor regelui polon, 
Mircea se afla la Giurgiu, la marginea ţării turcești şi pregătea 
o nouă lovitură împotriva păgânilor, căci lupta lui cu Semiluna 
încetase numai pentru o clipă de odihnă. 

Sultanii Urcan şi Mustafa Celebi. Mircea căpătase în lumea 
musulmană faima unui „făcător de sultani“, după izbânda lui Musa. 
De aceia, după căderea acestuia, alti pretendenți își îndreptară nă- 
dejdile către dânsul. Cel dintâi, despre care istoricii noștri n'au 
pomenit, a fost Urcan, fiul sultanului Soliman, adică tocmai al 
sultanului răsturnat cu ajutorul lui Mircea. Urcan, un om încă 
tânăr, rămăsese la Bizanţ, unde găsise adăpost în timpul domniei 
lui Musa si a luptelor acestuia cu Mohamed. Dar lupta între frati 
nu era complet terminată, suntem în anul 1413, şi Urcan evadează 
din Constantinopol, de unde împăratul nu voia să-l lase să plece 
şi hotărăşte să străbată pe uscat prin Bulgaria, spre Tara Româ- 
nească. Unde se putea duce el aiurea, spre a căpăta ajutor pentru 
domnie, decât la vestitul Mircea, singurul ghiaur care schimbase 
un padişah? Dar Urcan nu ajunse niciodată la ţinta călătoriei sale; 
pe drum oștenii akingii îl opresc şi-i făgăduesc sprijin împotriva 
lui Mohamed, unchiul său. In fruntea oastei răsculate Urcan por- 
nește înapoi, dar la prima ciocnire cu forţele rivalului sáu, toti 
partizanii lui o iau la fugă. In cele din urmă, pretedentul e trădat 
și predat lui Mohamed, care-l trată însă bine şi-l trimise la Brusa, 
dându-i cinste şi averi 127). 

Nu este sigur că Mircea ar fi sprijinit îndată pe Urcan, dacă 
el ar fi izbutit să ajungă până la dânsul. Am arătat că domnul Ţării 
Românești era în bune legături cu sultanul Mohamed în primii ani 
ai domniei acestuia. Dar Mircea era desigur un om politic cu ve- 
deri largi; reunirea celor două părți ale Imperiului Otoman, cea 
europeană si cea asiatică, în mâna unui singur stăpânitor, ca pe 


126) Dlugosz, 7. c. pune aceste fapte sub anul 1414 în legătură cu con- 
ciliul dela Constanţa, care se deschide la 15 Noemvrie. Dar după scrisoarea 
lui Sigismund către Vladislav din Constanţa, a urmat trimiterea soliei polone 
în Turcia, apoi întoarcerea ei, arestarea solului, dojana lui Vladislav către 
Mircea şi răspunsul acestuia Toate acestea au cerut timp de mai multe luni, 
astfel ajungem la data scrisorii lui Mircea dela 10 August, al cărei an 
este 1415. 

127) A$ik pasa zade, op. cit., p. 76, Leunclavius, op. cit., col. 470—471, 
Sead ed Din, op. cit., p. 375. 


www.dacoromanica.ro 


332 


vremea lui Baiazid, era o mare primejdie; ofensiva împotriva Cresti- 
nilor era să înceapă iar. In adevăr, Mahomed sprijină în 1415 pe Bos- 
niaci împotriva Ungariei si în acelaşi an începe si războiul cu Venetia. 
Dar tocmai atunci sultanul era în mari încurcături: în Asia emirul 
Caramaniei îl atacase si ajunge până la Brussa, pe care o asediază 128). 
De aceste împrejurări de politică generală se folosi Mircea, ca să ri- 
dice un nou sultan, să repete adică întreprinderea din 1410 a lui Musa. 
Domnul Tárii Româneşti, stăpânitorul unei ţări mici se incumeta 
a doua oară să schimbe pe padisah. Dintre fii lui Baiazid, în număr 
de şase, unul dispăruse, în lupta dela Ankara, probabil fusese ucis 
şi corpul lui nu s'a mai găsit. Dar iată că într'o zi, în timpul dom- 
niei lui Mohamed, fratele dispărut, numele sáu era Mustafa, rea- 
pare şi anume, ce întâmplare!, tocmai în mijlocul dușmanilor sul- 
tanului, care l-ar fi putut folosi. Mustafa susținea cu tărie că este 
fiul adevărat al marelui Baiazid, dar cei mai mulţi îl socoteau un 
înșelător 129). Anume, el se ivește întâi la Isnik (Nicheia) si de 
acolo la Sinope, la emirul Isfendijar din Castemuni, tocmai acolo 
unde se sculase câțiva ani în urmă si Musa 13). Alături de „sul- 
tanul" Mustafa se afla si fostul guvernator al Smirnei Djuneid, 
care luptase împotriva sultanului Soliman; el este probabil cel care 
a „descoperit“, dacă n'a inventat pe noul sultan 131). Mai întâi, 
Mustafa, adică protectorii lui, se adresarà republicei venețiene. In 
Ianuarie 1415 solii pretendentului se înfățișau senatului Veneţiei, 
cerând ajutor împotriva sultanului domnitor, dar prudentii sfetnici 
ai dogelui se arátará neîncrezători în izbânda lui Mustafa si refu- 
zară. Atunci solii declarară că doresc să se ducă în Valahia, adică 
la Mircea, să ceară ajutorul lui și pentru aceasta le trebuia o re- 
comandatie către comandanții cetăților ungurești, pe unde voiau 
să treacă, pentru a ajunge în Tara Românească. Dar și această cerere 
le-a fost respinsă; Veneţia nu era în bune legături cu Ungurii şi nu 
putea da asemenea recomandatii. Cel mult, de dragul lui Mustafa, 
le poate da o corabie, să se întoarcă în Asia Mică 152). Dar Isfendi- 
jar aflase între timp chip de a intra iar în legături cu Mircea pe 


128) Asik paşa zade, ap. cit., p. 15. Pentru continuarea războiului şi 
înfrângerea emirului, ibidem, p. 11—18. 

129) Asik paşa zade, op cit., p. 12. Chalkokondyl, ed. Darkó, p. 190. 

130) Chalkokondyl, 7. c. 

131) Fr. Babinger, Seich Bedr Ed Din der Sohn des Richters von Simaw, 
Berlin, 1921, p. 40. 

132) N. Iorga, Acte si fragmente, YII, p. 6—T. 


www.dacoromanica.ro 


333 


cale maritimă. Solii trimişi la curtea Ţării Româneşti se întoarseră 
cu veste îmbucurătoare că marele voevod al Ungro-Vlahiei făgăduise 
că va fi prieten sultanului Mustafa 133). Cu învoirea domnului ro- 
mân, emirul de Castemuni trimite pe Mustafa în Tara Românească 
pe o corabie pe Marea Neagră, împreună cu 300 de ostaşi musul- 
mani, ceiace dedea pretendentului o înfățișare mai imperială 134). 
Mircea îl primi bucuros, întocmai ca odinioară pe Musa și gramaticul 
curţii domnești înseamnă la sfârșitul unui hrisov domnesc dat în 
Argeş, la 10 Iunie 1415; „In vremea când a venit Mustafa Cea- 
lapi“ 135), Asa dar, sultanul sosit pe corabia din Asia a stat ascuns 
la Argeş, în cetatea domnească, în care răsunau sub dealuri clo- 
potele bisericilor creștine. Mircea nu l-a folosit imediat pentru pla- 
nurile sale politice: „mult timp a stat el acolo in Tara Românească“, 
scrie cronicarul bizantin, vorbind de pretendentul Mustafa 136), La 
10 August, două luni după sosirea pretendentului, Mircea se afla 
la Giurgiu si pándea de acolo împrejurările de peste Dunăre 37), 
In adevăr, faima sosirii noului sultan în Tara Românească se răs- 
pândise dincolo de fluviu și adeziuni tainice începeau să vie: Zineith, 
fiul carasubasului, o rudă a sultanului Mohamed, care-l ajutase în 
luptele sale si fusese numit guvernator al cetăţii Nicopole, aflase 
că stăpânul său îl bănuiește si vrea să-l piardă. El trecu Dunărea 
în Tara Românească şi-şi puse iataganul la dispoziţia lui Mustafa 
Celebi. Două zile după fuga guvernatorului, sosiseră la Nicopole şi 
trimisii sultanului, veniţi dinadins din Asia ca să-i taie capul 138), 
Apoi un alt mare comandant turc, dintre foştii credincioşi ai lui. 
Mohamed, trecu şi el Dunărea, închinându-se noului stăpân. Cu 
oştile adunate de ei, începură să prade în Bulgaria 139). Dar pregă- 
tirile nu erau gata si Mircea retine nerăbdarea sultanului si a par- 
tizanilor săi până la anul următor. Ostile române și turcești ale par- 
tizanilor lui Mustafa se pregăteau la Dunăre în Martie 1416 şi re- 
publica Raguzei hotărâse să trimită un sol către aceste oști, ca să 


133) Chalkokondyl, l. c. 

134) Leunclavius, Annales, p. 23. 

135) I. Bogdan, Un hrisov al lui Mircea cel Bătrân din 1415, Acad. Rom. 
Memor. sec. ist XXVI, 1904, p. 109—115 şi P. P. Panaitescu, Documentele 
Țării Românești, p. 110—112. 

136) Chalkokondyl, 7. c. 

137) Vezi mai sus p. 331. 

138) Ducas, ed. Bonn, p. 111. 

139) L. Gelcich, Diplomatarium relationum reipublicae ragusanae cum 
regno Hungariae, Budapest, 1887, p. 251. Cf. I. Minea, op. cit., p 140. 


www.dacoromanica.ro 


334 


se convingă de puterea si de intenţiile lor 140). Dogele Veneţiei la 
rândul său dedea solului său Delfino Venier instrucțiuni să se ducă 
la sultanul Mohamed pentru a pune la cale pacea, „dacă însă nu 
izbuteşte, să se informeze cu grije, cum ar putea fi lovit pe apă cât 
si pe uscat, şi primejduit sultanul şi mai ales din partea Carama- 
nului, a lui Mustafa şi a Valahului (adică a lui Mircea) şi dacă e 
potrivit ca noi să trimitem soli tainici la dânşii, ca să-i îndemnăm 
să atace pe sultan“ 141). Sultanul Mohamed se gândea să atace el 
întâi pe Mustafa rebelul si pe Mircea, să treacă pe Marea 
Neagră, să intre pe Dunăre în sus, ca să pedepsească pe preten- 
dent si pe protectorul său 112). Dar la 29 Mai 1416 avu loc marea 
bătălie navală dela Gallipoli, în care amiralul venețian Loredano 
nimici flota otomană 14%), aga că o expediţie navală a sultanului 
împotriva Țării Româneşti devenea imposibilă. Atunci Mircea dădu 
drumul ostasilor peste Dunăre. Mustafa cu Zineith dela Nicopole 
şi alti partizani trec Dunărea si înaintează spre Balcani. Cu ei era 
iarăşi o oaste românească ce pătrunsese adânc în inima Imperiului 
Otoman 144). Cu Musa ostașii români luptaseră sub zidurile Bizan- 
tului, acum ei ajung până la Salonic. Se aflase la Raguza că Mustafa 
cu Turcii şi cu oastea românească a voevodului Mircea devastează 
şi distrug Bulgaria 145). Dar în întâmpinarea lor ieşi oastea turcească 
a lui Murad fiul sultanului Mahomed (viitorul sultan Murad II); 
în ciocnirea cu dânsul Mustafa, cu ajutorul românesc, fu învins. 
Pretendentul se îndreptă spre Salonic cu resturile trupelor sale, 
nădăjduind în ajutorul lui Demetrios Lascaris guvernatorul bizan- 


140) Pucić, Spomeniki Srpski, Belgrad, 1859, apud Minea, op. cit., p. 142. 

141) Šafarik, Acta archivi veneti spectantia ad historiam Serborum, 
I, Belgrad, 1860, p. 324—326 si Hurmuzachi, Documente, I—2, p. 500—501. 

142) N. Iorga, Chilia şi Cetatea Albă, p. 70. 

143) N. Iorga, Geschichte des Osmanischen Reiches, I, p. 372, S Ro- 
manin, Storia documentata di Venezia, IV, Venetia, 1913, p. 71—74. 

144) Ducas, ed. Bonn, p. 117. In legătură cu aceste împrejurări, 1. Minea, 
op. cit., p. 142 vorbeşte de o izbândă a lui Mircea la Giurgiu asupra Turcilor, 
la 11 Iunie 1416, pe temeiul unei inscripții publicate de Gr. Musceleanu, Monu- 
mentele străbunilor, București, 1873, p. 74—75. Inscripţia e falsă, e vorba de 
pisania bisericii lui Bucur, pisanie dispărută (!) în care Mircea arăta că a zidit 
biserica şi a îngropat în ea pe cei căzuţi la Giurgiu, aduși tocmai de acolo la 
Bucureşti. Inscripţia în româneşte (!) a fost inventată de preotul Musceleanu. 
Biserica lui Bucur datează din veacul al XVIII-lea. Cf. G D. Florescu, Adevărul 
asupra bisericii zise a lui Bucur, în Universul, 4 Decembrie 1938. 

145) Gelció, op. cit., I, p. 261 din 12 Octomvrie 1416. 


www.dacoromanica.ro 


335 


tin al oraşului. Sultanul Mahomed sosi însă în persoană în fata Sa- 
lonicului si începu asediul acestui mare port 4$). Dar guvernatorul 
bizantin, de teama sultanului arestează pe pretendent şi-l aruncă în 
închisoare, ostasii lui avură aceiaşi soartă 147). Astfel asediul fu ri- 
dicat, iar Mustafa rămase în paza Grecilor, dar urma să mai turbure 
domnia lui Mohamed şi chiar a urmaşului său 149). A doua încercare 
a lui Mircea de a schimba pe sultan nu izbutise si el trebuia să 
se aștepte la urmări grele. 

Seicul Bedr Ed Din fiul judecătorului din Simaw. Dar nu nu- 
mai sultanii pribegi, care voiau să-şi capete tronul se îndreptau spre 
domnul Țării Românești, ci si alti agitatori, comandanţi nemultu- 
miti, demnitari cázuti in disgratie, cáutau sprijin la curtea lui Mir- 
cea, care-i primea pe toti cu gándul de a slábi pe dináuntru puterea 
ofensivă a Islamismului. Cel mai interesant din acești protejaţi ai 
voevodului român a fost desigur seicul Bedr Ed Din, fiul judecă- 
torului din Simaw, un filosof și reformator religios, care trecea 
drept profet şi pe care Mircea l-a ridicat, tocmai când a simţit că 
acţiunea. sultanului Mustafa se prábuseste. Acţiunea. si ideile acestui 
profet revoluționar sunt azi bine cunoscute, în urma monografiei 
ce i-a consacrat orientalistul Fr. Babinger 14%). Faptul că Mircea a 
luat sub apărarea lui un asemenea personagiu este caracteristic. 
Desigur că domnul român se interesa prea puţin de filosofia şi mis- 
tica mahometană. el era însă un fin om politic și ştia că revoluțiile 
le fac nu numai împărații doritori de a înlocui pe rivalii lor la tron, 
ci și inspiratii si fanaticii religiosi. Si Mircea aceasta urmărea din 
toate puterile: o revoluţie în Imperiul Otoman. Răscoala lui Bedr 
Ed Din în Bulgaria, ajutat de Mircea avu loc în toamna anului 1416, 
pe când sultanul Mohamed era la Serres şi pornea la asediul Sa- 
lonicului, unde se afla refugiat presupusul său frate Mustafa, după 
înfrângerea lui 150). 

146) Ducas, ed. Bonn, p. 117 118, Leunclavius, Annales, p. 23, Chal- 
kokondyl, ed. Darkó, p. 191. Gelcié, op. cit., I, p. 265 din 25 Decembrie 1416. 

147)Ducas, p. 118, Chalkokondyl, p. 191. 

148) Giese, op. cit., p. 75. 

149) F. Babinger, Scheich Bedr Ed Din der Sohn des Richters von Simaw. 
Ein Beitrag zur Geschichte des Sektenwesens in Altosmanischen Reich. Son- 
derabdruck aus „Der Islam", XI, Berlin und Leipzig, 1921, 106 p. CE. si M. 
Alexandrescu Dersca, op. cit. p. 98 şi urm. 

150) Leunclavius, Annales, p. 23. Babinger, op. cit., p. 60. I. Minea, op. 
cit., p. 143, crede totuși cá nu Mircea, ci urmaşul său Mihail (1418 1420) 


a fost domnul român care a sprijinit pe Bedr Ed Din, ceiace e rezultatul unei 
gregite combinatii cronologice. 


www.dacoromanica.ro 


336 


Apariţia lui Bedr Ed Din în lumea turcească e rezultatul fră- 
mântării sectelor musulmane din Asia Mică si întrucâtva si din 
Europa. Din contactul cu creştinismul, ca urmare a cuceririlor oto- 
mane, se născuse între musulmani tendinţa spre ascetism, spre o în- 
frăţire a tuturor, o morală superioară. Aceste tendinţe duseră, bine 
înţeles, la conflicte cu religia oficială, dar mai ales la conflicte so- 
ciale. O mare răscoală a dervişilor din Caramania e pomenită în 
1410, alte secte religioase provoacă turburări în orașele din Asia. 
Mică, unde dervişii atátau masele populare. Cel mai însemnat re- 
prezentant al acestor curente social religioase a fost şeicul Bedr Ed 
Din. Era de neam împărătesc, tatăl sáu Israil, era nepotul de frate 
al sultanului Ala Ed Din III ultimul Selgiucid (+ 1307), din vestita. 
dinastie ce precedase pe cea Otomană în fruntea Turcilor. Tatăl său 
fusese judecător, cadiu, la Simaw lângă Kutahia în Asia Mică. 
Bedr Ed Din făcuse studii în Universitatea arabă din Cairo si fusese 
elevul vestitului teolog musulman Ali ben Mohamed Giurgiaci; stu- 
diase medicina şi legile, călătorise la Meca, în Siria, la Alep şi în 
insula Chios. Sub influența misticului armean musulman Seid Hu- 
seim, intră în ordinul religios al Suffitilor, răspândit în tot Imperiul 
Otoman, asupra cărora capătă o mare influență. Bedr Ed Din a. 
seris 38 de studii mistice în limha arabă, cel mai important fiind 
cel despre doctrina suffită 151). Temelia învăţăturii lui Bedr Ed Din 
este mântuirea sufletelor prin lepădare de bunurile acestei vieţi, 
ceiace constituia o ideie nouă între Musulmani. Adepții lui trebuiau 
să ducă o viață simplă, umblând desculți si cu capul descoperit si 
ajungeau până la comunismul averilor, aşa că Bedr Ed Din e soco- 
tit azi în Rusia Sovietică drept unul din precursorii comunismu- 
lui 152). Toate urmau să fie comune între aceşti sectanţi, ‘afară de 
femei, dar totuşi ei erau învinuiți că ar fi adoptat doctrina creștină. 
Aceasta constituia, ca să zicem aşa, partea exterioară a învățăturii 
sale, partea interioară era întemeiată pe contemplatie mistică. Bedr 
Ed Din el însuşi a stat ascuns sub pământ şi numai după aceia s'a 
arătat ca profet în Tara Românească, adunând în scurt timp în jurul 
său 3000 de tineri 153). Dar înainte de a fi profet jucase un rol 


151) „Dăduse la iveală opere prea frumoase, care sunt mărturii sufi- 
ciente despre excelența și adâncimea învățăturii sale“. Sead Ed Din, op. cit., 
trad. Brattuti, p. 353. 

152) Comunicare a d-lui F. Babinger: toată ediția monografiei D-sale 
despre Bedr Ed Din a fost cumpărată în 1922 de guvernul sovietic. 

153) Pentru toate amănuntele despre viaţa și opera lui Bedr-Ed-Din, 
cf. Babinger, op. ctt. 


www.dacoromanica.ro 


337 


politic: Bedr-Ed-Din a fost unul din aderenţii sultanului Musa, cel 
ridicat în scaun de Mircea, probabil din cauza prieteniei ce arăta, 
acest suveran creștinilor. Am văzut că Musa îl numise Kadi-ascher, 
judecător militar al Europei. Lă căderea lui Musa, sultanul Moha- 
med îl crutá, „pentrucă el era un mare doctor în legile politice şi 
eclesiastice" 154). Il exilează deci la Nikeia, dându-i o pensie, dar 
influenţa învăţăturii lui creştea în Asia Mică. Fireşte că o aseme- 
nea doctrină urma să dea naştere la conflicte cu stăpânirea. Mai 
întâi, un elev al lui Bedr-Ed-Din, Mustafa Bórklódzi, s'a răsculat 
în părțile Asiei Mici. Intrase în legătură cu Venețienii din Chios 
şi spunea că Musulmanii trebue să se infráteascá cu creştinii. A 
fost însă prins şi ucis din porunca guvernatorului turc din acele 
părţi, care nu era altul decât un fiu turcit al fostului împărat bul- 
gar dela Târnova, Şişman 155). O altă mișcare a elevilor lui Bedr-Ed- 
Din avusese loc la Manissa, cu dervişii din secta Torlak. Bedr-Ed- 
Din el însuşi, văzând că secta lui este prigonită, s'a refugiat la Si- 
nope, la acelaşi Isfendijar, care adăpostise rând pe rând pe sultanii 
Musa si Mustafa. Din Sinope, pe coasta Mării Negre, Bedr-Ed-Din 
nu avu nimic mai grăbit de făcut, decât să plece într'o noapte pe 
o corabie în Tara Românească. Intelegánd cu cine are de a face si 
socotind cá va putea turbura cu ajutorul lui Imperiul Otoman, Mir- 
cea îl primi şi pe el, cum primise şi pe ceilalţi fugari ce se adăpos- 
tesc în ţara lui 156). Sosit in Tara Românească, profetul musulman 
trece întâi la Silistra şi se aşează în Dobrogea de Sud, probabil după 
sfatul lui Mircea. Cronicile turcești spun că Bedr-Ed-Din s'a aşezat 
într'o pădure mare, pe care locuitorii o numesc „marea de copaci“ 
sau Agatch Denizi, cu alt nume însă, Deliorman, precizând cá era o 
pădure din Valachia 157). E vorba deci de pădurile din Dobrogea. de 
Sud, ce se numesc până azi Deliorman si care erau pe atunci în 
stăpânirea domnului Țării Româneşti. Acolo a stat câtva timp sin- 
gur ca un pustnic, dar faima despre dânsul s'a răspândit repede. 
In special religiosii musulmani din secta Suffiţilor au alergat către 
el, „căci se aflau mulţi din aceștia în ţara Zagorei“ (Bulgaria), 
Partizanii lui se răspândesc apoi în ţările europene ale Imperiului 
Otoman, dând veste prin sate si oraşe că din Tara Românească 


154) Sead Ed Din, trad. Brattuti, op. cit., p. 353. 

155) Leunclavius, Historiae, col. 464—465, si Babinger, op. cit., p. 52—56. 

196) Sead Ed :Din, op. cit., p. 54 si Giese, op..cit., p. 73, Leunclavius, 
Gp. cit., p. 464, Babinger, p. 28 31, după Aşik paga Zade, Idris si Negri. 

157) Leunclavius, Historiae, p. 465—466, 477—478, Babinger, op. cit. p. 31. 


www.dacoromanica.ro 2 


338 


vine profetul, alesul lui Allah, califul tuturor Mahomedanilor, re- 
gele cel adevărat. In sfârşit, în toamna anului 1416 Bedr-Ed-Din, 
precedat de această faimă, iese din umbra pădurii; avea în jurul 
sáu 3000 de tineri musulmani fanatici, apoi pe toti Suffitii si pe 
lângă această adunare de oameni, strânși din motive religioase, se 
adăugau si nemultumitii cu domnia lui Mohamed, mai ales foştii 
partizani ai sultanului Musa, ce-şi pierduseră slujba, precum si 
foştii supuşi ai lui Bedr-Ed-Din, pe când fusese kadi ascher. Bănuim 
că şi Mircea, care-l tinuse la el cu un anume scop politic, îi dăduse 
oşteni în ajutor. Profetul trece în Bulgaria cu toţi ai lui şi îndată 
se produce o răscoală acolo împotriva sultanului. Peste tot el 
striga: „De acum mie mi se cuvine stăpânirea, numiti-mà rege- 
madhi (profet). Eu voi desfăşura steagul si mă voi înălța“. Dar 
oştenii şi foștii sfetnici ai sultanului, cari se strânseseră în jurul 
lui, oameni practici, nu înțelegeau să ducă o luptă pe temei de 
misticism; ei văd că „Bedr-Ed-Din nu e bun de nimic“, cum zice 
cronica turcă şi-l predau sultanului. Sultanul Mohamed se afla la 
Serres în Decembrie 1416, pregătindu-se de asediul Salonicului, 
unde se adăpostise pretendentul Mustafa, când i se aduse în faţă 
profetul prizonier. Padisahul șovăi să-l piardă, „pentrucă era un 
mare doctor, un preot vestit, un ilustru jurist“, si de aceia încre- 
dintá cazul său unor juriști ai religiei musulmane. Aceştia spuserá 
că tocmai de aceia merită moartea, pentrucá un doctor si preot al 
credinței musulmane, care a compus şi a dat la iveală atâtea vo- 
lume de legi canonice Si civile, nu se cuvine să se amestece în ac- 
tiuni politice şi rebeliuni. Atunci sultanul îi condamnă si Bedr-Ed- 
Din fu spânzurat la Serres 158). Dar partizanii lui îl îngropară lângă 
Serres şi consideră mormântul său ca un locaş sfânt. In scurt timp, 
se ridică acolo o mânăstire musulmană (Tekke) clădită de lemn în 
jurul mormântului profetului și „de acolo dervisii ráspándeau cre- 
dinţa lui“, scrie un muftiu arab din veacul al XVI-lea 155). 
Precum se vede, Mircea ducea o politică consecventă și care-i 
era particulară numai lui dintre toti principii creștini. Prindea 
anume orice prilej să surpe dinăuntru puterea otomană prin lupte 
pentru tron şi răscoale, socotind pe semne că Turcii sunt prea pu- 
ternici ca să fie distruși prin luptă fátisá, iar principii creştini prea 
desbinati ca să mai pornească o cruciată. Din nefericire, Mircea n'a 


158) Babinger, loc. cit., Leunclavius, Historiae, col. 466, Giese, op. cit., 
p. 73—'4. 
159) Apud Babinger, op. cit., p. 76 78. 


www.dacoromanica.ro 





s 
N 
SiN 


ANY 
NS 

















| 








[| 


i 




















































































































= = = 


Sultanul Mohamed I (după D. Cantemir). 





www.dacoromanica.ro 


341 


fost ajutat de nimeni în această acţiune a lui şi în cele din urmă 
a căzut victima urmărilor ei. 

Războiul sultanului Mohamed împotriva lui Mircea cel Bătrân 
(1417). Am arătat că legăturile lui Mircea cu sultanul Mohamed I 
au fost bune la început, domnul român sprijinise pe sub mână urca- 
rea lui în scaun, solii lui se aflau în tabăra sultanului în clipa 
triumfului. De aceia, părerea după care războiul care a izbucnit 
între Mohamed şi Mircea ar fi o urmare a sprijinului acordat odi- 
nioară de voevodul român sultanului Musa e greşită, deși unii cro- 
nicari turci sau bizantini fac această legătură 199). In realitate, cum 
bine spune cronicarul grec Ducas, sultanul a pornit cu război îm- 
potriva Românilor în urma și din cauza încercării pretendentului 
Mustafa, adică numai după 1416 161). In 1415, doi ani după urcarea, 
în scaun a lui Mohamed, am văzut că solii treceau si se întorceau 
liberi din Turcia în Polonia, trecând prin Tara Românească, iar 
domnul român era deplin stăpân asupra Dobrogei si Silistrei 162). 
Aceasta înseamnă că atunci între vecinii dela Dunăre era pace; 
o pace cumpărată poate pe daruri, căci cronicarul turc Sead Ed 
Din afirmă că la urcarea sa în scaun, Mohamed pornise cu oaste 
împotriva Țării Româneşti, dar la depărtare de o zi de graniţele 
țării îi ieşise Mircea înainte cu daruri, aşa că sultanul mulțumit 
de supunerea lui, s'a întors înapoi 1%). Cum însă această ştire nu 
se află la ceilalţi cronicari turci, iar Sead Ed Din scrie abia în 
veacul al XVI-lea si cronica lui cuprinde multe inexactităţi, infor- 
maţia aceasta poate fi supusă bănuielii 16). Cronicile turceşti pun 


160) Leunclavius, Annales, p. 21—22. Chalkokondyl, ed. Darkó, p. 172. 

161) Ducas, ed. Bonn, p. 181. 

162) Gregeste N. Iorga afirmând cá „după căderea lui Musa, cetățile de 
peste Dunăre fură reluate de Turci sau părăsite de Mircea însuși, care nu mai 
avea, după pierderea fratelui său păgân, calitatea de a le stăpâni“. (N. Iorga, 
Istoria Românilor, IJI, p. 335). Mircea nu stăpânea Silistra în calitate de 
frate al lui Musa, o avusese dinainte şi a păstrat-o gi după domnia lui. 

163) Sead-Ed-Din, op. cit., p. 327. 

164) In nici un caz n'au fost între 1413—1418 mai multe războaie între 
Mircea si Mohamed; toate cronicile turceşti şi cele bizantine vorbesc de un 
singur război ofensiv purtat de sultan în această epocă pe pământul românesc, 
Unii istorici luând fiecare ştire a diverşilor cronicari în parte, admit trei răz- 
boaie. Onciul, Zstoria Românilor. Perioada dela Mircea cel Bătrân până la 1526, 
curs litografiat, Bucureşti, 1900, p. 374—377 (cu toată discuţia), crede cá au 
fost două războaie. In adevăr, a fost o a doua expediţie a lui Mohamed in Mun- 
tenia, „în preajma morţii sale“, adică la 1421, dar atunci Mircea nu mai trăia 
(cf. Chalkokondyl, ed. Darkó, p. 283—284, Cronicile sárbesti la L. Stojanović, 


www.dacoromanica.ro 


342 


expediţia sultanului împotriva Tárii Româneşti în anul Hegirei 819, 
care corespunde cu perioada dela 1 Martie 1416 până la 18 Fe- 
bruarie 1417 165). Cum însă războiul a fost o urmare a încercării 
lui Mustafa de a lua tronul şi a răscoalei lui Bedr-Ed-Din şi în De- 
cembrie 1416 sultanul Mohamed se afla încă în fata Salonicului, unde 
se refugiase pretendentul, socotim cá oastea lui împotriva Țării Ro- 
mánesti a pornit la începutul anului 1417, în Ianuarie sau Fe- 
bruarie 166). 

Războiul sultanului Mohamed împotriva lui Mircea la 1417 este 
astfel a doua năvălire a marei oştiri otomane conduse personal de 
sultan împotriva Țării Românești, după cea dela Rovine. Mircea s'a 
aflat singur în fata furtunei deslántuite de dusmanii Europei, căci 
principii creştini, cu toate alianțele încheiate, nu i-au dat ajutor. Să 
ne amintim un lucru: niciodată până în veacul al XVIl-lea nici o 
oaste europeană m'a izbutit să învingă această oaste mare a sulta- 
nului. (O excepţie ar fi apărarea Belgradului de Ioan Corvin în 1456, 
împotriva lui Mohamed II, dar e vorba de apărarea, unei cetăţi, nu 
de distrugerea oştirilor turceşti). 

Mircea urma acum să plătească pentru îndrăzneala sa de a se 
fi amestecat in trebile interne ale Imperiului Otoman. Sultanul ri- 
dicase marile oştiri sălbatice din Asia, silise pe emirul Caramaniei 
şi pe Isfendijar din Castemuni să-l ajute cu toate puterile lor, ca 
să-și dovedească credinţa față de sultan. Isfandijar, cel care uneltise 
cu Mircea şi-i trimisese peste mare rând pe rând pe sultanii Musa 
si Mustafa si pe profetul Bedr-Ed-Din, fu silit acum să pornească, 
oştile lui în frunte cu fiul său Cassim împotriva vechiului său prie- 
ten 167). „Intreaga oştire a pornit“, sublinieazá un cronicar ture 168). 


op. cit., p. 225). Ştirea dată de N. Iorga, Studii şi documente, III, p. 2 priveşte 
expediția din 1421. N. Iorga, Istoria Românilor, III, p. 337 şi nota, confundă 
cele două expediţii. 

165) Leunclavius, Historiae, col. 473, Sead Ed Din, op. cit., p. 343. Cf. H. 
Lietzmann, Zeitrechnung, (Góschen, Nr. 1085), p. 56. 

166) Cf. Gündisch, op. cit., p. 396. G. Brátianu, Recherches sur Vicina et 
Cetatea Albă, p. 86, pune această expediţie în 1419, după moartea lui Mircea. 
Dar unele cronici turcești (Giese, op. cit., p. 72, Sead Ed Din, op. cit., p. 343) 
o pun chiar înainte de răscoala lui Bedr-Ed-Din și de a lui Mustafa. Ținând însă 
seama de afirmatia lui Ducas, cá incercarea lui Mustafa a fost cauza expedi- 
fiel sultanului si de data Hegirei amintită mai sus, trebue să primim data 1417 
la început pentru expediţia sultanului. 

167) A$ik paga zade, op. cit., p. 79. Giese, op. cit.,, p. 72, Leunclavius, 
Annales, p. 22. 

168) A$ik pasa zade, l. c. 


www.dacoromanica.ro 


343 


Sultanul se îndreaptă întâi împotriva Dobrogei, stăpânirea sud dună- 
reană a domnului Țării Românești. Două cetăţi se împotriviră Tur- 
cilor, cetăţi clădite sau înnoite de Mircea: Ieni Sala, ale cărei ziduri 
înalte să văd si azi pe dealul care străjueşte trecerea strâmtă dintre 
lacurile Babadag și Razelm, apoi Isaccea pe Dunăre. Dar garnizoa- 
nele româneşti ne ajutate fură nimicite; Dobrogea întreagă cu Silis- 
tra căzură în mâinile Turcilor în acel an 1417 şi rămase în stăpâ- 
nirea lor 360 de ani, până la 1817, când Românii o reluară tot dela 
Turci. Cetatea Chiliei la Nordul Dunării rămase însă Muntenilor, 
căci Turcii nu trecură fluviul pe acolo şi rămânea legătura cu coră- 
biile pe apă. 

Dar expediția în Dobrogea fusese prima parte a războiului; 
sultanul se întoarse în Bulgaria, ca să nu se depărteze de temeiul 
aprovizionării şi rezervelor si trecu apoi Dunărea lângă Giurgiu, în- 
cepând îndată asediul acestei cetăţi de piatră zidite “de Mircea. 
Cetatea căzu în mâinile Turcilor după un lung asediu 16). Intre 
timp akingii se răspândeau în cete prádalnice prin Muntenia, adu- 
nând pradă din orașe și sate, prinzând robi si roabe pentru slujba 
sultanului si a pasalelor. O altă oaste turcească trecuse pe la Se- 
verin şi izbutise să pue mâna şi pe această cetate 170). Dar în inte- 
riorul tainic al ţării, pe căile pădurilor si ale munţilor, nu cuteza sul- 
tanul să pătrundă, își amintea poate cu grije de cele întâmplate pă- 
rintelui său la Rovine. Domnul român fusese greu lovit prin pier- 
derea Dobrogei si a cetăților dela Dunăre, dar oastea lui nu fusese 
nimicită, ci stetea ca odinioară amenințătoare în locurile de apărare 
din lăuntrul ţării. Atunci s'a făcut pace și e foarte interesant că. 
cel ce a mijlocit-o a fost încă unul din demnitarii otomani fugari, 
care găsiseră adăpost la curtea lui Mircea, anume Iset beg, „un fost 
demnitar al lui Musa, care de mult fugise în Tara Românească“ 171). 
El aduse tributul şi darurile lui Mircea, care făgădui că de acum va 
plăti regulat haraciul, va da un fiu al său ostatec la curtea sulta- 
nului, împreună cu alţi feciori din casa domnitoare și va ajuta, în 


169) Giese, op. cit., p. 72. Editorul observă că termenul turcesc ce fn- 
seamnă a asedia, a fost greşit tradus de Leunclavius, Historiae, col. 473, prin 
a clădi. 

170) La 1424 Severinul, care nu fusese păstrat de Turci, ci distrus, fu re- 
tăcut prin grija Ungurilor. Hurmuzachi, Documente, I-—2, p. 531. 

171) Sead Ed Din, trad. Brattuti, p. 344. E poate același cu şeful Azapilor 
care scăpase peste Dunăre în 1413, când Musa fusese omorât. Vezi mai sus, 
p. 318. 


www.dacoromanica.ro 


344 


sfârşit, pe Turci cu oaste în războaiele lor 172). Interesant este că 
una din cronicile turceşti spune că au încheiat pace cu sultanul 
„domnii“ din Valahia, plural care arată că pacea s'a făcut în nu- 
mele ambilor domni asociaţi, Mircea şi fiul său Mihai 173). Numai 
atunci sultanul se retrase peste Dunăre cu ostile sale. Zádarnic ce- 
ruse Mircea ajutor dela creştini; la 13 Mart 1417, tocmai în toiul 
acestor tragice întâmplări din istoria Țării Româneşti, la curtea po- 
lonă se afla un sol, „dominus Vlodco de Valachia" 174), venit probabil 
ca să ceară ajutor. 

Părăsirea in care fu lăsat Mircea la bătrâneţele sale, după 30 
de ani de lupte pentru crestinátate, în interesul creştinătăţii întregi, 
îi va fi amărât sufletul drept-credincios. Cetățile dela Dunăre și 
Dobrogea erau pierdute, tara, desi întreagă, era deschisă de acum 
'Turcilor. Mircea şi-a plecat capul înălbit de ani si de griji şi s'a 
supus păgânului. Domnia lui de luptă îndărătnică pentru pământ ro- 
mânesc se termină în acest chip. Sunt în istoria noastră drame, 
care-i dau adesea un sens amar, aceasta e una din cele mai nedrepte 
şi mai cumplite. 

Sfârşitul. Puţine luni după aceia s'a stins Mircea. „Anul 6926 
(1418) s'a pristăvit marele voevod al Ungro-Vlahiei, Io Mircea, Ia- 
nuarie 31“, zice cronica sârbească 175). „,„Murit-au Mircea vodă în 


172) Isvoarele pentru acest război: Siikriilach, trad. T. Seif, în Mitteil- 
ungen zur Osmanischen Geschichte, II, p. 111—113, cf. trad. G. Brătianu, op. cit., 
p. 122, nota 2, care spune că trăi feciori de domn au fost trimiși ostateci, cei- 
lalti cronicari turci vorbesc la plural de feciori de domn: Sead Ed Din, op. cit., 
p. 343—4 adaugă că s'a plătit tributul pe trei ani, alte cronici nu spun aşa 
ceva (să nu fie o confuzie a traducătorului cu cei trei feciori?). Leunclavius, 
Historiae, col. 468—864 şi 473 (după, două cronici diferite), idem, Annales, p. 22, 
vorbește de un singur fiu. Cf. rezumatul cronicilor turceşti la Zawalinski, op. 
cit., p. 25, care confundă însă Giurgiul cu Golubatul. Cronicile bizantine, Ducas, 
p. 121 și Chalkokondyl, p. 172 amintesc de prada turcească si de împăcarea 
sultanului cu făgăduiala tributului. 

1 iese, loc. cit. 

174) Socotelile curții la Przedziecki, op. cit., în Biblioteka Warszawska, 
1854—II, p. 546. (S'ar putea însă să fie un sol din Moldova!). 

175) L. Stojanović, Crapu cpnceu ponocnosie n nbronucu (Vechile 
grhealogii si cronici sârbești), Belgrad, 1927, p. 224—225. Cele mai vechi 
variante, 14 la număr, dau această dată. Altele cinci, dela sfârşitul secolului 
al XVII-lea şi din secolul al XVIII-lea, dau data 4 Februarie, în sfârşit, două 
din secolul XVIII dau respectiv datele 1 Ianuarie şi 31 Noembrie (sic). Putem 
face abstracție de copiile târzii, care reprezintă date greșite de copisti, aga 
că hipoteza lui Onciul. Mircea cel Bătrân, cuvântare comemorativă, p. 25, 
cum cá data 4 Februarie ar fi acela a înmormântării, nu-și are locul. 


www.dacoromanica.ro 


345 


domnie şi l-au îngropat în mânstirea sa la Cozia“, scrie cronica lui 
Axinte Uricarul 176). Chiar doamna sa plecase în Ungaria, probabil 
Ja moşiile ei de pe lacul Balaton, când năvăliseră Turcii în ţară si 
s'a întors abia în Iunie, când pe Mircea nu l-a mai găsit între cei 
vii 177). Domnul s'a stins la Argeş, de unde drumul peste dealuri 
până la locaşul de veci ce și-l pregătise la Cozia, nu era prea lung, 
dus cu carele, cu alaiul de jale al preoţilor, boierilor, oștenilor si 
poporului. Piatra cea grea si masivă a sarcofagului medieval ce 
aminteşte pe cele egiptene s'a închis asupra lui acolo lângă Olt. 

Poate că această moarte aşa de curând venită după războiul 
cu Turcii, câteva luni abia, să nu fi fost fără legătură cu acea ultimă 
luptă pentru creștinătate, să fi fost rănit bătrânul erou în răz- 
boi, dându-şi astfel viaţa pentru. credinţa lui, sau poate va fi murit 
de amărăciune. Ori cum ar fi, el are dreptul la nimbul de martir 
pentru tara lui. 


MIRCEA CEL BĂTRÂN IN ISTORIA ROMÂNILOR 


Dacă am încerca, în aceste rânduri de încheiere, să scoatem 
din faptele numeroase şi încurcate, ca vremile asa de repede schim- 
bátoare in care a trăit, o înţelegere unitară a domniei şi a figurii 
lui Mircea, ne dăm seama îndată cât este de anevoios acest lucru. 
A trăit la încrucişare de vremi; vine în scaun în mijlocul unei lumi 
balcanice creștine, cu state în plină desvoltare, când Turcii erau 
departe de graniţele noastre şi sfârşeşte în toiul luptei cu păgânii. 
A trebuit în politica sa să tie seamă de schimăbri repezi si neaştep- 
tate, ridicarea Poloniei unită cu Litvania, care până la dânsul nici 
nu era vecină cu ţările române, apoi perioadele repezi de ridicare 
şi de decădere din Ungaria si mai ales de schimbările din împărăţia 
păgână: triumful lui Baiazid şi prăbușirea lui, luptele pentru tron 
şi în sfârşit, refacerea imperiului. Alţi domni de mai târziu se aflau 
în fata unor situaţii politice aproape permanente: Turcul era pă- 
gânul cel tare, Leahul şi Ungurul erau vecinii creştini şi puterea 
lor bine cântărită, pe când Mircea a trebuit să se adapteze la o 
lume ce se schimba mereu şi de care depindea adesea viaţa şi liber- 
tatea ţării sale. Mircea stă la început, la începutul apărării secu- 


176) Ms. Acad. Rom. nr. 2591, f. 11—12. 

177) Actul lui Mihai Vodă, 22 Iunie 1418. P. P. Panaitescu, Documentele 
Țării Româneşti, p. 114—116: „când a venit doamna, mama măriei tale, dela 
Unguri“. 


www.dacoromanica.ro 


346 


lare împotriva Turcilor, la începutul politicii de rivalitate pentru 
ţările noastre între puternicii vecini creştini. Dela el începând se 
fixează politica noastră externă în cadrele ei. 


Despre Mircea însuşi ştim prea puţin; cunoaștem faptele sale, 
adică rezultatele personalității sale, dar pe omul dinăuntru îl cu- 
noaştem prea puţin. Ce departe suntem de dăruirea dinamică, a- 
proape lirică a lui Mihai Viteazul în scrisorile sale; dela Mircea nu 
avem nici măcar proclamatii şi scrisori politice ponderate de om 
de stat creştin, ca ale lui Ştefan cel Mare. Numai două scrisori ne-au 
rămas dela Mircea, în afară de tratate şi hrisoave oficiale scrise 
după tipicul îndătinat: scrisoare rezumată de Sigismund, prin care-i 
cerea ajutor acestuia împotriva Turcilor şi scrisoarea de desvino- 
vátire adresată regelui Vladislav al Poloniei. E foarte puţin; în ele 
vedem un om energic şi credincios, cu încredere în fapta lui, cu lim- 
baj cam popular, familiar cu împărații si cu regii, un om al pă- 
mântului său. 

Din fapta lui reies mai mult contraste. Am putea spune că în 
istoria noastră Mircea este pe deoparte un rezumat al marilor tra- 
ditii istorice româneşti, care acum se deschid si în același timp un 
dărâmător de datini. In adevăr, în lupta lui Mircea aflăm cele trei 
caracteristice de temelie, pe cari le regăsim la toți marii conducă- 
tori ai neamului nostru de atunci înainte: E întâi luptătorul pentru 
creștinătate, cel ce se află de sentinelă în postul cel mai înaintat 
al Europei. Ca si Stefan, Ioan Corvin si Mihai, el apără creştină- 
tatea întreagă, e alături de comunitatea ei politică şi spirituală, pri- 
meste loviturile cele mai grele în față. E apoi un adunütor de pă- 
mânt românesc, în Făgăraş si Amlaş, în Dobrogea, în câmpiile Chi- 
liei; un protector pentru Moldova si Ardeal cum va fi mai târziu 
Stefan din“ Moldova si mai ales Mihai. E în sfârşit un diplomat: 
conducător al unei ţări mici, trebue să stie să se strecoare între am- 
biţiile hrăpăreţe ale vecinilor mai mari si mai puternici; e un fel 
de şiretenie ţărănească, amestecată cu niţel dispreţ, care-l face să. 
cunoască, el realistul, fumurile ambițiilor deşarte ale marilor regi 
creştini si să se joace cu ele. In aceasta este mai ales un predecesor 
al lui Ştefan. 

Dar pe lângă aceste note fundamentale, le-am numi caracte- 
rele românești, este ceva la Mircea, care nu mai apare la urmași: 
o îndrăzneală de inovator, de sfărâmare a datinelor. Fireşte aceasta 
tine de caracterul acestui stăpânitor, dar tot deodată si de împre- 
jurările istorice. Mircea este la început, n'are experienţa dureroasă 


www.dacoromanica.ro 


347 


a apăsării vremilor ce sfărâmă iniţiativele mândriei omenești. Sub 
urmașii lui ţara a suferit mai multe, ei se pleacă sub vremi. Un fel 
e umilință credincioasă şi cuminte cu încredere în voia Celui de Sus 
reiese din toată istoria noastră. La Mircea însă, o aflăm încă; în 
politică este un cuceritor, cu sabia lărgeşte hotarele, cucerește ţări 
cari nu fuseseră nicicând ale strămoșilor lui din scaunul domnesc, 
trece hotarul de ape al Dunării și se așează cu temei dincolo. Cu- 
tează să gândească, el cel mic, la stăpânirea împărăției turceşti, 
înlătură un sultan, ridică pe altul, apoi pe al treilea. Oștile lui luptă 
pe Cornul de Aur lângă Bizanţ şi la Salonic. O asemenea politică 
n'a mai făcut nimeni, n'a mai gândit-o nici un domn român. 

Şi înăuntru a fost un inovator; schimbă sistemul vămilor din 
economie naturală în cea în bani, vrea să schimbe căile negotului, 
aducând cu jertfe pe negustorii din Polonia, crează industria minelor 
de aramă, introduce moneta măruntă în țară si înfiinţează târguri 
noi (Tárgsorul) si probabil tot el e acela care a schimbat funda- 
mental așezămintele bisericii noastre în legătură cu Patriarhia, 
creând o biserică națională. Prin așezarea fiului său la Târgovişte, 
pune începuturile mutării capitalei dela Argeş. Căci Mircea n'a fost 
numai un luptător: rămâne pentru istorie unul din marii meșteri 
organizatori, i-am spune un bun gospodar român, nu numai un adu- 
nător de pământ românesc, dar si un chibzuit orânduitor al acestui 
pământ. Asemenea oameni în trecutul nostru se numeau ctitori şi 
precum biserica are părinţii ei, cari i-au așezat temeliile, si ţările 
au pe ai lor, fără de cari n'ar fi fost temelia tare a începuturilor. 


SFÂRŞIT 


www.dacoromanica.ro 


ANEXE 


www.dacoromanica.ro 


Praga, 2 Februarie 1400. Sigismund regele Ungariei porun- 
ceste doamnei lui Mircea cel Bătrân să nu mai prigoneascá pe tár- 
govetii din Keztel, comitatul Zala, care vin pe moşia ei dela Tolmay, 
să nu le ia tribut, să nu le confisce vitele, nici să-i arunce în închi- 
soare, ci să repare cele făptuite pe nedrept. 


Sigismundus Dei gracia rex Hungarie, Dalmacie, Croacie, etc., 
marchioque Brandenburgensis, etc, fideli sue, magnifice domine 
consorti viri magnifici domini Merche voivode Transalpini, salutem 
et graciam. In personis fidelium hospitum ea populorum nostrorum 
in Keztel et eius pertinenciis commorancium, nostre datur intelligi 
maiestati gravi cum querela, quomodo vos ipsos contra eorum liber- 
tates privilegiatas et consuetudines antiquas, ipsis per divos reges 
Hungarie nostros scilicet predecessores et per consequens nostram 
maiestatem concessas, indebite et minus iuste impediretis et mo- 
lestaretis, diversos et superfluos census et collectas contra alias con- 
suetas super ipsos exigi facientes, insuper dum iidem aut aliquis ex 
ipsis per locum tributi in villa Tolmay exigi consueti ad molendinum 
causa molandi fruges eorum et ad alia loca pro exercendis eorum 
agendis et negociis proficiscerentur, tunc vos contra literatoria nos- 
tra mandata, vobis uti recolimus dudum in hac parte iniuncta, super 
ipsos tributum inconsuetum exigi faceretis, nonnullosque ex ipsis 
captivare ac pecoribus et pecudibus ac aliis eorum rebus et bonis 
privari, nec non viginti quator ex pecoribus predictis permactari, 
ac duos equos ab ipsis et quo vestre placuisset voluntati exponi fe- 
cissetis indebite et minus juste, per quod ipsi iam ad maxime pau- 
pertatis inopiam devenissent, ipsosque de facie dicte possessionis et 
suarum pertinenciarum opporteret recedere fugitivos. Verum cum 
nos prefatos populos nostros contra predictas eorum libertates et 
signanter contra ipsa nostra literatoria mandata, vobis uti permi- 
simus in favorem ipsorum iniuncta, per fidelitatem vestram in nullo 


www.dacoromanica.ro 


352 


velimus perturbari, fidelitati igitur vestre firmissime precipimus et 
districte mandamus omni modo volentes, quatenus habita presen- 
cium noticia, a modoque in antea prefatos populos nostros contra 
privilegiatas eorum libertates et consuetudines antiquas prefatos, 
penitus in nullo sitis ausi modo aliquali molestare, super ipsosque 
dum iidem ad predictum molendinum causa molandi fruges et ad 
alia loca pro exercendis eorum agendis et factis per locum pretacti 
tributi vestri in dicta Tolmay exigi consueti proficiscerentur, extunc 
ab ipsis et eorum quolibet contra modum et formam predictarum 
aliarum literarum nostrarum vobis super hac materia directarum, 
nullum tributum nullamque tributarium exaccionem exigere aut 
exigi facere debeatis nec sitis ausi modo aliquali, sed pocius eosdem 
et quemlibet ipsorum in eorum libertatibus et consuetudinibus ut. 
premittitur antiquis, indemnes et illesos temporibus semper succes- 
sivis efficaciter conservetis, nihilominus eciam super premissis eo- 
rum damnis per vos ut predicitur aut per vestras eisdem et cuilibet 
eorumdem illatis, omnimodam satisfaccionem impendere studeatis et 
exibere, prefatos homines per vos aut vestros veluti asseritur inde- 
bite mancipatos a vestris vinculis liberos remittendo cum restitu- 
cione ablatorum, qui si feceritis benequidem, alioquin commisimus 
et per alios literas nostras ac presencium serie commitimus fideli 
nostro viro magnifico Nicolao de Canissa pridem thavarnicorum 
nostrorum magistro nunque inter ceteros honores comiti nostro Za- 
ladiensi, ut ipse prefatos populos nostros in eorum libertatibus pre- 
notatis contra quoslibet debeat nostre maiestatis in persona pro- 
tegere et conservare equitate exposcente, secus igitur facere non 
ausuri in permissis. Presentes eciam post earum lecturam reddi edi- 
cimus presentanti. 

Datum Prage, secundo die festi Visitacionis Virginis gloriose, 
anno Domini millesimo CCCC-o. Et premissa omnia fidelibus nos- 
tris castellanis castri nostri Rezi nunc constitutis et in futurum 
constituendis iniungimus et firmiter committimus inviolabiliter ob- 
servare. Datum ut supra. 


Nagy Imre, Véghey Dezsö és Nagy Gyula, Zala vármegye törtënete 
kiadja varmegye közönsége oklevéltár, II, (1364—1498), Budapest, 1890, p. 
298—300. In timpul tipăririi prezentei lucrări acest document a fost reprodus 
şi de St. Meteș în Revista Arhivelor, V, p. 12—13, cu multe greșeli. 


www.dacoromanica.ro 


353 


II. 


Argeş, 1409. Mircea voevod întăreşte negustorilor din Liov şi 
din toate ţările regelui Vladislav şi ale marelui duce Vitold privile- 
giul de a veni în ţara lui cu postavuri şi alte mărfuri, plătind numai 
tricessima la Târgovişte. Ei vor avea voie să exporte din Tara 
Românească orice fel de mărfuri, afară de argint. 


Nos Mirche voivoda Transalpinus, dux de Fugarus et Omlas, 
iudicibus iuratis ac universis mercatoribus civitatis Leonburgensis, 
praesentibus et futuris, salutem et omnis boni continuum incremen- 
tum. Quoniam propter uberiorem statum regnorum et provinciarum 
ac mercatorum decrevimus federa amicicie augmentare ac roborari 
(sic) perpetuis temporibus valituris, quantinus vestri mercatores 
ac domini regis Polonie ducisque Vytoldi, serenissimorum principum 
fratrum nostrorum, nostram terram cum suis mercimoniis frequen- 
tari (sic) ac more solito visitare possint et valeant, salvis ipsorum 
rebus et personis, coditione autem ista, ut, dum vestri mercatores 
Lemphurgenses aut alii supradicti mercatores principum pretacto- 
rum, fratrum nostrorum, cum suis pannis ac aliis mercimoniis au 
eppidum nostrum Trigowisc pervenerint seu applicuerint, ex tunc 
nobis aut nostro homini, suorum (sic) rerum, pannorum aut aliorum 
mercimoniorum, tricesimum persolvere debeant et teneantur semel. 
Et post hoc per universam nostram terram suos pannos seu alia 
ipsorum mercimonia vendere possint et valeant, theolonio nullo 
exigente, emere autem vel comparare omnes res in terra nostra 
omnibus ipsis merctoribus, excepto argento, liberam concedimus fa- 
cultatem, volumus autem omnino, ut quicumque vobis et vestratibus 
tenerentur aut in debitis essent obligati de nostris, statim et indi- 
late vobis omnibus et vestris dumtaxat omnis iuris faciemus (sic) 
complementum insuper dum ad propria remeare (sic) voluerint, ex 
tunc nullo tributo exigente salvis vestris rebus et personis ac sine 
omni impedimento vos abire permittimus et promittimus bona fide 
mediante. 

In cuius rei testimonium presentes fieri duximus nostroque 
sigillo maiori commisimus appendendum. Actum et factum in Ar- 
gies, anno Domini millesimo quadringentesimo nono. 

Original pergament cu pecetie atârnată în Arhivele Municipale din Lem- 
berg, publicat de E. Kaluzniacki, Dokumenta mołdawskie i multanskie z archi- 


wum miasta Lwowa, extras din Akta grodokie i ziemskie, VII, Lwów, 1878, 
p. 22—23. 


www.dacoromanica.ro 


354 
LI. 


Jedlinia, 6 Februarie 1410. Vladislav Iagello regele Poloniei în- 
tăreşte vechile tratate de alianță cu Mircea voevod, făgăduind că le 
va ţine în chip inalterat, iar Mircea, la rândul său se va obliga să 
le tie la fel din partea lui, trimițând exemplarul său regelui. 


Wladislaus Dei gracia rex Polonie Lithwanieque princeps su- 
premus et heres Russye, etc, Significamus tenore presencium uni- 
versis quod literas nostras magnifico domino Myreze woyewode Bes- 
sarabie, amico nostro sincere nobis dilecto, alias per nos datas te- 
nere volumus firmiter et inviolabiliter decernentes eos optinere ro- 
bur indissolubilis firmitatis. Ipse quoque Myreza woyewoda amicus 
noster dilectus literas suas celsitudini nostre vice versa datas simi- 
liter tenere debet inviolabiliter et inconcusse. Harum quibus (sic) 
sigillum nostrum appensum est testimonio literarum. Datum Jediria, 
ipso die Sancte Dorothee virginis et martiris gloriose, presentibus 
reverendo in Christo patre domino Nicolae sancte Gnesensis ecclesie 
archiepiscopo, necnon validis et strenuis Christino pallatino Sando- 
mirien[se], Michaele Lublinensi, Nicolae Woyniciensi. Johanne Za- 
nichostensi castellanis et Johanne judice Cracoviensi militibus nos- 
tris fidelibus dilectis. Anno Domini M ° CCCC ° decimo. 


Original pergament, Biblioteca Czartoryski Cracovia, pecefi, nr. 283. 


www.dacoromanica.ro 


ADDENDA 


In timpul tipăririi acestei lucrări au apărut câteva studii în 
legătură cu subiectul ei, dintre care credem că este necesar să sem- 
nalăm următoarele: 

Fr. Babinger, Beginn der Tiirkensteuer in den Donaufürsten- 
tümern, in Südost Forschungen, München, VIII, 1943, p. 1—35. 
Autorul prezintà traducerea textului cronicarului turc Urudj despre 
lupta dela Rovine, dupà o versiune deosebità de cea reprodusá de 
noi mai sus la p. 244. In această versiune e pomenită lupta la 
Oghras care este fireşte Argeş si expediţia în Muntenia e pusă ca 
urmare a luării Silistrii de către sultan. Suntem de acord cu sa- 
vantul orientalist asupra datei primului tribut plătit de Tara Ro- 
mânească sultanului (1394), dar nu Mircea, ci uzurpatorul Vlad, pe 
care cronicele turceşti nu-l pomenesc, s'a angajat la plata lui. In 
schimb, data 1393 din unele cronici turcești pentru expediţia lui 
Baiazid in Tara Românească este imposibilă, o contrazice nu numai 
Constantin Costenetki, dar tot complexul de fapte cunoscute ca ur- 
mare a acestui război, între care şi tratatul dela Brașov, semnat de 
Mircea retras în Ardeal, la 5 Martie 1395. 

Al. Al. Vasilescu, Diplomele lui Sigismund I, regele Ungariei 
şi Ioan Huniade voivodul Transilvaniei, dela mânăstirea Tismana 
sunt false, în Revista Istorică Română, XIII, 1943, fascicolul IV, 
p. 1—114. Folosind aceiaşi metodă ca si în articolul analizat mai 
sus (p. 97, nota 88), prin care încerca să arunce bănueli de fals 
asupra versiunii latine a privilegiului de comerț dat de Mircea 
Brasovenilor, d. Vasilescu spune cá cele cinci diplome concedate 
'Tismanei între 1418 si 1444 de regele Sigismund și de Ioan Huniade 
ar fi false si anume redactate de un călugăr oltean după 1731, 
când stăpânirea austriacă în Oltenia amenința autonomia bisericii 
ortodoxe din acea provincie. 

Nu putem analiza în această scurtă notă toate argumentele 
autorului; o vom face într'o recenzie ce urmează să apară în Revue 


www.dacoromanica.ro 


356 


historique du Sud-Est européen. Deocamdată atragem atenţia asu- 
pra faptelor urmátoare: Unul din documentele incriminate, cel din 
28 Octombrie 1419 (P. P. Panaitescu, Documentele Țării Româneşti, 
p. 125) este însoţit de o traducere veche românească verificată de 
Damaschin episcop de Râmnic (1708—1725), deci înainte de împre- 
jurările ce ar fi provocat falsul, după d. Vasilescu. La 1654, Paul 
de Alep vizitând mânăstirea Tismana, amintind si de dania cnea- 
zului Lazăr, spune că „regele Ungariei“ a dăruit mânăstirii lui Ni- 
codim „daruri preţioase, între cari treizeci de sate si mari ajutoare'* 
(Paul de Alep, Călătoriile patriarhului Macarie, trad. E. Cioran, p. 
179), aluzie vădită la privilegiile lui Sigismund ce se păstrau în 
mânăstire. 

Ceiace dovedește în chip sigur autenticitatea actelor este 
coincidenta cu itinerariul regelui Sigismund. Metoda cercetării iti- 
nerariilor este esenţială în critica autenticităţii. Faptul că la 14 
Iulie 1418 Sigismund se afla în realitate la Hagenau în Alsacia, de 
unde e datată diploma, iar la 28 Septembrie 1419 la Oradea Mare, 
la 28 Octombrie 1419 la Vodița, la 28 Octombrie 1428 la Pojun (Bra- 
tislava), de unde sunt datate celelalte diplome, constitue o dovadă 
irecuzabilă de autenticitate, căci călugării din veacul al XVIII-lea 
nu aveau nici un mijloc pe atunci, oricât de eruditi istorici i-am 
presupune, de a sti asa ceva. Faptul că pentru cele patru acte cu 
data lunii după 1 Septembrie s'a socotit anul dela Christos dela 1 
Septembrie, oricât de neobișnuit ar fi, nu infirmă metoda itinera- 
riilor. Dacă n'am admite acest fel de datare, ar fi o coincidență 
stranie şi extraordinară ca toate patru actele să se potrivească 
exact cu diversele resedinte ale regelui la aceleași date în anii ime- 
diat precedenţi. In privinţa actului lui Ioan Huniade e adevărat 
că luna Octombrie 1444 nu se potriveşte cu itinerariul său (Orşova), 
dar Octombrie nu se află în document, unde luna lipseşte, (e o în- 
tregire a istoricului sârb Mijatović, cf. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 
207, ultimul rând). 


Actele sunt scrise toate de dieci sârbi, în limba sârbă cu ele- 
mente bisericești (deci vechi bulgare) nu în limba veacului al 
XVIII-lea, după cum rezultă, din comparatia cu actele raguzane din 
veacul al XV-lea. In anii 1418—1444 o parte din Serbia de Nord era 
în stăpânirea Ungariei, ceiace explică proveniența scriitorilor. For- 
mularele reproduc cu stângăcie, dar nu inexact, pe cele ale actelor 
latine ale regelui Ungariei (pentru comparaţie cu aceste acte un- 
gureşti d. Vasilescu cunoaşte numai colecţia Hurmuzaki). De aceia 


www.dacoromanica.ro 


357 


era inutil ca autorul să scrie zeci de pagini ca să dovedească că 
actele date de regele ungur nu corespund cu limba si cu formulele 
cancelariei muntene. Expresia BBunsia nap», din actele lui Sigismund 
corespunde exact cu titlul său latin semper augustus, titlu pe care 
il avea ca rege al Romanilor, înainte de încoronarea ca împărat. 
D. Vasilescu, care ştie mai puţină latinească decât diacul sârb din 
veacul al XV-lea, traduce pe semper augustus prin „pururea sfin- 
tit" (p. 66), conchizând că titlul de far e o dovadă de fals. 

Am arătat mai sus că dreptul de suzeran al lui Sigismund 
exercitat prin aceste acte se încadrează într'o serie de alte acte 
asemănătoare: înființarea unei episcopii catolice, acordarea drep- 
tului de a bate monetă, fixarea tarifului vamal în Țara Românească 
(mai sus, p. 196—198). Acte date de suverani streini mânăstirilor 
noastre mai cunoaștem: privilegiul lui Ştefan Lazarevici pentru 
Tismana (P. P. Panaitescu, op. cit., p. 69), si al lui Matei Corvin 
pentru Cozia (ibidem, p. 280). Aceste acte, pe care din fericire d. 
Vasilescu nu le-a declarat încă false, sânt date fără a pomeni pe 
domnul Țării Românești si nici nu sânt confirmate în hrisoavele 
ulterioare ale domnilor munteni, așa că faptul nu e anormal nici 
pentru actele lui Sigismund şi loan Huniade. 

Schimbarea satelor din Serbia donate de Lazăr cu satele aşe- 
zate mai la Apus e încă o dovadă de autenticitate, căci călugării 
din veacul al XVIII-lea nu puteau şti că la 1427 regiunea Maóva 
fusese ocupată de Sigismund, pe când regiunea Golubat, unde se 
aflau satele mânăstirii fusese cuprinsă în acelaşi an de Turci (vezi 
mai sus, p. 150—151). Pentru discuţia altor argumente trimitem la 
recenzia anunțată. 


www.dacoromanica.ro 


TABLA DE MATERII 


www.dacoromanica.ro 


INTRODUCERE, 7—9. 


PARTEA I. POLITICA INTERNĂ ȘI ORGANIZAȚIA ȚĂRII 
11—183. 


Capitolul I. Europa răsăriteană la sfărșitul veacului al XIV-lea, 
13—39. (Veacul al XIV-lea în Răsăritul Europei, 13—15. Un- 
garia. Sigismund de Luxemburg, 15—24. Polonia. Vladislav 
Iagello, 24—29. serbia. Cneazul Lazăr, 29—33. Bulgaria. 
Sisman si Stratimir, 33—37. Cucerirea otomană, 37—39). 


Capitolul II. Mircea cel Bătrân. Origina si familia lui, 40—58. 
(Inaintasii lui Mircea cel Bătrân, 40—45. Când s'a urcat Mir- 
cea în scaun? 45—46. Calinichia doamna, 46—48. Doamna 
Mara soţia lui Mircea cel Bătrân, 48—50. Mircea si Vladislav 
Iagello, 50—53. Staico fratele lui Mircea, 53. Mihail voevod 
coregent, 53—57. Alti fii ai lui Mircea cel Bătrân, 57-—58). 


Capitolul III. Populaţia şi clasele sociale sub Mircea cel Bătrân, 
58—81. (Populaţia Ţării Românești, 58—61. Repartizarea 
populației pe regiuni, 61—63. Drumuri si orașe, 63—66. Cla- 
sele sociale. Boierii, 66—70. Proprietatea pământului. Proprie- 
tatea boierească, 70—72. Cnezi si șerbi, 72—76. Proprietatea. 
Drepturi feudale ale domniei, 76—77. Proprietatea. Imunitatea, 
T(—T9. Robii. Tiganii, 79—81). 


Capitolul IV. Viaţa economică, 81—110. (Moneta si economia natu- 
rală, 81—83. Agricultură, 83—88. Bogăția animală, 88—90. 
Bogátii minerale, 90—92. Legăturile comerciale cu Ardealul, 
92—101. Comerţul cu Liovul si Polonia, 101—104. Comerţul 
trans-dunărean, 104—110). 


Capitolul V. Domnul si cârmuirea țării, 110—128. (Titlul si puterea 
domnească, 110—113. Dregătorii, 113—117. Administraţia lo- 
cală, 117—121. Veniturile domneşti, 121—128). 


Capitolul VI. Armata lui Mircea cel Bătrân, 128—140. 


www.dacoromanica.ro 


362 


Capitolul VII. Biserica sub Mircea cel Bătrân, 140—173. (Mitropo- 
lia Ungro-Vlahiei, 140—143. Sfântul Nicodim, 143—150. Mâ- 
năstirea Cozia, 150—159. Mânăstirile Ţării Românești, 159— 
160. Legăturile cu ortodoxia de peste graniţă, 160—168. Bi- 
serica Catolică sub Mircea cel Bătrân, 168—173). 


Capitolul VIII. Cultura în vremea lui Mircea cel Bătrân, 114—183. 
(Cultura, 174—179. Cancelaria domnească, 179—183). 


PARTEA II. POLITICA EXTERNĂ A LUI MIRCEA, 185—190. 


Capitolul I. Privire generală, 187—190. (Cumplitele vremi, 187. 
Titlul lui Mircea şi evoluţia întinderii teritoriale, 187—100). 


Capitolul II. Reluarea feudelor ardelene, 190—205. (Mircea herteg 
de Făgăraș si Amlas, 190—195. Suzeranitatea ungurească. 
Originele ei, 195—196. Latura economică a suzeranității, 
196—198. Suzeranitatea în domeniul religios, 199—200. Stă- 
pânirea feudelor ardelene, 200—202. Cârmuirea Făgărașului 
sub Mircea, 202—204. Independenţa Țării Româneşti, 204-205). 


Capitolul III. Cucerirea Dobrogei, 205—215. (Dobrogea si Dobro- 
tici, 205—208. Când au luat Românii întâia oară Dobrogea? 
208—210. Cucerirea Dobrogei şi Silistrei, 210—213. Conside- 
ratii asupra Dobrogei în vremea lui Mircea, 213—215). 


Capitolul IV. Mircea cel Bătrân si lupta dela Cossovo, 215—223. 
(Problema participării Românilor la lupta dela Cossovo, 215— 
219. Isvoarele despre lupta dela Cossovo, 219—223). 


Capitolul V. Primele legături ale lui Mircea cu Moldova si Polonia, 
223—235. (Hotarul dintre Moldova și Tara Românească, 223— 
221. Petru al Musatei domnul Moldovei, 227—231. Alianța lui 
Mircea cu Polonia, 231—233. Roman I urmașul lui Petru al 
Musatei, 233—235). 


Capitolul VI. Rovine, 236—261. (Căderea Bulgariei, 236—238. Ase- 
diul si căderea Silistrei, 238—240. Bătălia dela Rovine, 240— 
248. Războiul din Moldova, 248—252. Tratatul dela Braşov, 
252—253. Luptele pentru reluarea Țării Românești, 253—259. 
Vlad domnul Tárii Româneşti,259—261). 


Capitolul VII. Nicopole, 261—273. (Pregătirea cruciatei, 261—264. 
Bătălia dela Nicopole. 25 Septemvrie 1396, 264—271. Urmările 
luptei dela Nicopole. Sfârşitul lui Vlad vodă, 271—273). 


www.dacoromanica.ro 


363 


Capitolul VIII. Dela Nicopole la Ankara, 273—291. (Primejdia tur- 
cească după lupta dela Nicopole, 273—276.. Schimbarea dom- 
nului din Moldova, 276—282. Războiul cu Turcii din anul 1400, 
282—285. Mircea cel Bătrân şi Tátarii, 285—290. Bătălia dela 
Ankara. 28 Iulie 1402, 290—291). 


Capitolul IX. Epoca marei politici a lui Mircea în SE. Europei, 
292—345. (Innoirea tratatului cu Polonia, 292—296. Reluarea 
stăpânirilor sud dunărene, 296—297. Dobândirea cetăţii Chilia, 
297—305. Intâlnirea lui Mircea cu craiul Sigismund şi noile 
planuri de cruciată, 305—308. Sultanul Musa Celebi aliatul lui 
Mircea cel Bătrân, 308—320. A treia alianță a lui Mircea cu 
Polonia, 320—331. Sultanul Urcan şi Mustafa Celebi, 331—335. 
Seicul Bedr Ed Din fiul judecătorului din Simaw, 335—341. 
Războiul sultanului Mohamed împotriva lui Mircea cel Bă- 
trân (1417), 341—344. Sfârşitul, 344—345). 


MIRCEA CEL BĂTRÂN IN ISTORIA ROMÂNILOR, 345—347. 
ANEXE, 349—354.. 
ADDENDA, 355—357. 


www.dacoromanica.ro 


TABLA ILUSTRAȚIILOR SI A HĂRȚILOR 


Mircea cel Bătrân cu fiul său Mihail. Mânăstirea Cozia . 


Sud-Estul Europei la începutul domniei lui Mircea cel Bătrân . 


Moneta lui Mircea cel Bătrân . 

Satele starețului Nicodim în Serbia 

Mânăstirea Cozia . 

Casa în care s'a ţinut caneiliul dela Constanţa 
Epitaful dela Cozia din 1396 . 

Harta ducatelor Făgăraşului și A vilesului 

Sultanul Baiazid (după Dimitrie Cantemir) 

Hrisovul lui Mircea pentru mânăstirea Tismana . 
Lupta dela Nicopole (după Schiltberger) . 

Alexandru cel Bun si doamna Marina (Broderie pe un patrañir) 
Hrisov al lui Mircea pentru mosnenii din Mociurite . 


Mircea cel Bătrân, pictură murală la Episcopia din Argeș . 


Mircea si fiul său Mihail la Bolnita dela Cozia. 
Sultanul Mohamed I (după Dimitrie Cantemir) . 


www.dacoromanica.ro 





www.dacoromanica.ro 





WWNW.dacoromanica.ro