Revista Cinema/1963 — 1979/1976/Cinema_1976-1666897506__pages151-200

— Sint fiica reginei. 


(Gopo, päpusile şi Diana Lupescu, studentă la I.A.T.C.) 


In universul cinematografic 
existä anumite teme, situa- 
tii, personaje privilegiate, 
mereu solicitate atit în ope- 
re de artă cit si în simple 
confecții comerciale nu nu- 
mai pentru spectaculozitatea 
și atractivitatea lor, ci și pentru că au posi- 
bilitatea să reflecte cu deosebită pregnantä 
şi într-o formă imediat accesibilă conflicte 
si probleme esențiale tinind, în fond, de 
interpretarea filozofică a lumii. Într-o ase- 
menea contexturâ trebuie înțelese, de pildă, 
multe din filmele încadrate în genul po- 
litist. 

Ca intriga politistä, in cele douä variante 
clasice ale genului: actiunea (si victoria) 
inteligentei analitice In lupta pentru desci- 
frarea enigmelor sau conflictul dintre vinä- 
tor si vinat, beneficiazä prin dramatismul 


nema 


În majoritatea filmelor italiene, intriga polițistă 

a trecut pe un plan secund. În prim plan sînt con- 

flictele sociale sau, ca în Cazul Mattei, disputele 

acerbe între marile monopoluri pentru acapararea 

resurselor de materii prime și a piețelor de des- 
facere (Gian-Maria Volonté) 


si maniheismul ei de favoarea publicului, 
e un fapt prea bine cunoscut si care nu mai 
are nevoie de nici un fel de argumentäri 
Ca aceeasi intrigä politistä are o capaci- 
tate formidabilä de a materializa şi a face 
imediat si violent sensibile conflicte funda- 
mentale, in special pe cele legate de setea 
de putere si de spaima în fata morții, e 
de asemenea un adevăr pe care l-au înțeles 
mult înaintea cinematografiei marii maeștri 
ai literaturii, de la Sofocle la Shakespeare 
si Dostoievski. Acum aproape patruzeci 
de ani, într-o celebră prefaţă la traduce- 
rea în limba franceză a romanului «Sanc- 
tuary» de W. Faulkner, André Malraux 
observa că «romanul polițist este forma 
modernă a tragediei antice» (remarca era 
făcută cam în aceeași vreme si de alții, 
printre care si de un foarte tinär iubitor 
de carte din țara noastră). 

Direct sau indirect, conștient sau incon- 
stient, filmul polițist a reflectat, încă de la 
începuturile afirmării sale, conflictele și 
nelinistile societăţii din mijlocul căreia apă- 
ruse: Scarface al lui Howard Hawks sau 
principalele filme cu gangsteri din timpul 
perioadei roosevelt-iene rămin pina astăzi 
importante documente sociale. Documen- 
te sociale dar nu opere protestatare. În 
forma lui clasică, demascind turpitudinile, 
agresivitatea, corupția, laşitâtile unei anu- 
me societăți, filmul polițist nu punea in 
discuție această societate, ci căuta solu- 
tiile doar în cadrul (si prin aplicarea rigu- 
roasă) mecanismelor ei represive. Dacă 
filmul polițist a tost cultivat cu fervoare de 
către stăpinii pieței cinematografice, a- 
ceasta se datora tocmai dublei sale parti- 
cularitäti: de a fi extrem de accesibil si 
prizat de către păturile cele mai largi 
populare. de spectatori şi de a prezenta 
conflictele sociale într-un mod alienat, în- 
tr-o perspectivă care conduce la soluții 
conformiste, la apologia organelor repre- 
sive, de stat (poliție) sau private (detectivi 
particulari), puse în slujba apărării ordinei 


8 


Un revelator al contradictiilor sociale: 


filmul 


politist 


Dacă romanul polițist e 
«forma modernă a tragediei antice» (Malraux), 


filmul polițist poate fi un document social 
al lumii contemporane 


burgheze, a proprietății si a ierarhiilor so- 
ciale. Figurile dubioase de afaceristi verosi, 
de bogätasi fără scrupule, de potentati cri- 
minali, care apăreau nu de rareori în aceste 
fiime, nu puneau în discuție structurile 
social-economice, ci erau prezentate doar 
ca exceptii ce confirmă regula si fac si mai 
necesară grabnica reconsolidare a vechi- 
lor si sănătoaselor norme de ordine. In 


această perioadă, apariția unor filme poli- 
tiste «de stinga», mai direct angajate în 
problematica socială sau politică repre- 
zintă o raritate (am putea aminti printre 
altele de celebrul Soim maltez al lui 
John Huston, după romanul cunoscutulu: 
scriitor progresist Dashiel Hammett sau 
de unele filme antinaziste ale lui Fritz 
Lang). 


Fraţii lui Sherlock Holmes 


În condițiile agravării crizei globale a so- 
cietâtii capitaliste occidentale, a accen- 
tuării zguduirilor sociale, a falimentului 
vechilor modele și principii, filmul polițist 
din lumea apuseană cunoaște transfor- 
mări de esenţă. Filmele de structură cla- 
sică mai rezistă (aproximativ) doar în mă- 
sura în care se inserează in moda «retro» 
(ca, de pildă, Crima din Orient-Express 
după romanul Agathei Christie). Cineast 
progresiști americani propun chipul 
unui detectiv dezeroizat şi dezabuzat, igno 
rat sau strivit de o societate în care nu mai 
crede si pe care îi este silă s-o servească 
(astfel este reinterpretată una dintre figu- 
rile clasice ale romanului polițist american, 
detectivul Philip Marlowe din filmul The 
long good-bye al lui Robert Altman), sau 
se räfuiesc la modul satiric, vitriolant, cu 
vechea schemă a filmelor polițiste (de 
exemplu, în Fratele mai șmecher al lui 
Sherlock Holmes de G. Wilder). De pe 
poziții opuse, de pe platforma cercurilor 
celor mai reacționare, este cultivat un așa- 
numit «anarhism de dreapta», apologia 
politistului care nu mai tine seama de legi 
și de regulamente, si cu atit mai putin de 
respectarea persoanei umane, și care se 
räfuieste singeros nu numai cu infractorii, 
ci si cu toți cei care nu gindesc si nu se 
poartă «cuminte». Nu este întimplător că 
la un «festival al filmului de dreapta», des- 
fasurat la Paris acum citeva luni, una din- 
tre piesele de rezistenţă a fost Inspecto- 


rul Harry de Clint Eastwood (înconjurat, 
bineînțeles, de ultimele pelicule ale lui 
John Wayne). 


Anchetele italiene 


Semnificative sint si avatarurile euro- 
pene ale filmului polițist. Dacă în Franţa 
apele sint departe de a se fi aşezat și 


coexistă filme care-l prezintă pe polițist ca 
pe un solitar, pe care societatea nu-l iubeș- 
te, dar la care nu poate renunța (ca în unele 
creații ale răposatului Jean Pierre Mel- 
ville), cu altele, inspirate după modelul 
Wayne-Eastwood (Jean Paul Belmondo 
s-a lansat, din păcate, în ultimul timp, în 
asemenea pelicule), cu filme continuind o 
tradiție să-i spunem voltaire-iană în care 
poliţiştii sînt răi, stupizi si ineficienti si cu 
alte filme care încearcă mai evident să 
folosească intriga polițistă pentru a face 
critică socială (cum se întimpla în Police 
Python 357 de Alain Corneau, cu Yves 
Montand și Simone Signoret), în Italia, 
cum e si firesc, mutaflile sint mai tran- 
sante. Cineast italieni, mai angajaţi po- 
liticeste si trăind în cadrul unei societăți 
exacerbate de violenta înfruntărilor, au îm- 
pins mai departe meditaţia asupra feno- 
menului infracțional în societatea capita- 
listă contemporană, asupra rădăcinilor și 
expresiilor violenţei, asupra impletirii între 
mecanismul institutional şi cel delictual și, 
in consecință, şi asupra impactului luptei 
de clasă în mediul polițienesc. Dacă la 
început regizorii de stinga, comuniști, au 
prezentat (adesea cu o mare forță demas- 
catoare) poliţia într-o viziune clasică drept 
instrument predilect al represiunii organi- 
zate de clasele exploatatoare (exemplar 
rămine, în această privință, filmul Anchetă 
asupra unui cetățean mai presus de 
orice bănuială al lui Elio Petri), în ultimii 
ani optica s-a mai modificat în sensul 
unei idei lansate cindva de regretatul Pier 
Paolo Pasolini. 


Mărturisirile complete 


Desigur, nu atractivitatea paradoxului 
pasolinian (care spunea că se simte mai 
aproape de polițistul amärlt, cu leafă mică, 
ieșit dintr-un mediu sărac, „fiu al unei 
spălătorese din Trastevere’, dech de ju- 
nele stingist, provenit din marea burghe- 


zie şi pentru care verbiajul revoluționar 
este in cel mai bun caz, o expresie a crizei 
juvenile) i-a determinat pe cineastii italieni 
de stinga să prezinte în filmele lor nu un 
alt tip de poliţist, ci observarea lucidă a 
realității. Publicul nostru a putut să vadă 
acum citiva ani Mărturisirile unui comi- 
sar de poliție către procurorul republicii 
de Damiano Damiani. Recent, la Cannes 
ı inregistrat un imens succes Cadavre 
de lux al lui Francesco Rosi, autorul 
lui Salvatore Giuliano, al Miinilor pe 
oraș și Afacerii Mattei. În aceste filme, 
ca și în alte zeci și zeci, ideea este aceeași; 
ticăloşia claselor stäpinitoare este atit de 
mare încit împotriva ei se revoltă si ajung 
pina la urmă să lupte, nu numai revoltatii 
«fireşti», muncitori, țărani, intelectuali, care 
au reflectat asupra cauzelor si remediilor 
relelor, ci şi oameni care prin profesiunea 


O celebritate a romanului polițist, Agatha Christie, o crimă aproape perfectă într-un tren de plăcere, plin de 
lume bună si o ploaie de stele în slujba unui film retro: Crima din Orient-Express. În picioare de la stinga: 
Denis Quilley, Michael York, John Gielgud, Albert Finney, George Coulouris, Sean Connery, Martin Balsam, 
Jean-Pierre Cassel, Anthony Perkins, Nat Cohen. Jos, tot de la stinga spre dreapta: Vanessa Redgrave, 
Rachel Roberts, Laureen Bacall, regizorul Sidney Lumet, Jacqueline Bisset, Ingrid Bergman, Wendy Hiller 


lor ar trebui să apere ordinea burghez? 
care sint obișnuiți cu disciplina și ascu 
tarea, care au fost instruiți pentru funcția 
de «clini de pază» ai sistemului, oameni 
care, în același timp și tot datorită profe- 
siunii lor, cunosc mult mai bine dech cei- 
lalti ce se ascunde înapoia declarațiilor 
despre cinste, legalitate, patriotism, ce in- 
terese ocrotesc din umbră pe criminali, 
teroriști, jefuitori si mafioți. Ceea ce vor 
să spună asemenea filme este că situația 
socială a ajuns atit de tensionată încît 
pina și polițiștii cinstiţi intră în luptă împo- 
triva sistemului corupt și criminal. Expli- 
cind de ce i-a încredințat lui Lino Ventura 
rolul inspectorului de poliție Rogas din 
filmul Cadavre de lux, Francesco Rosi 
declara intr-un interviu acordat revistei Po- 
siti «Pe Ventura l-am ales pentru că vro- 
iam să creez,încă de la primele secvențe 
ale filmului, o identificare între publicul 
mijlociu și inspector. Am vrut să prezint 
un om mediu ca pregătire și ca inteligență, 
un om absolut normal ai care să nu evoce 
prin nimic politizarea afacerii». Tocmai 
pentru că este un om normal, nu deosebit 
de cult, nici deosebit de inteligent, un om 
ce se consideră perfect apolitic și care-și 
face doar meseria de polițist oarecare 
inspectorul Rogas ajunge să se înfrunte 
cu virfurile societății burgheze și moare în 
final, asasinat alături de secretarul parti- 
dului comunist. 

Apariția politistului militant in filmele 
italiene indică, în formă metaforicä, dar si 
printr-o referire cvasi-documentară asupra 
realitatilor italiene, existența unei situații 
paroxistice în care, după formula lui Le- 
nin, «virfurile nu mai pot și adincurile nu 
mai rabdă». 

Încolo, dramaturgia acestor filme urmea- 
ză fidel schema tradițională a filmului poli- 
tist. Cu o singură deosebire: în final, răii 
nu sint zdrobiţi și eliminați. Deocamdată. 


H. DONA 


filmul romänesc si literatura clasica 


| Este evident azi că folosirea 
mai insistentâ a operelor li- 
terare însemnate ca bază 

inema pentru scenarii de filme a 

dat la noi in ultima vreme 

| rezultate cu totul remarca- 

bile: Felix si Otilia, Nunta 

de piaträ, Concert din muzicä de Bach, 

Dincolo de pod sint doar citeva exemple 
elocvente. 

Am încercat să arăt şi în alte Imprejurar: 
de ce pe calea aceasta există șanse spo- 
rite să fie obținute și în viitor realizări 
apreciabile. Ar merita, poate, să zăbovim 
putin asupra însăși naturii, oarecum parti- 
culare, a filmelor inspirate din scrieri lite- 
rare cunoscuta. 


Cred că ar trebui intii risipitá o anumită 
prejudecată inhibitoare. Un roman celebru. 
adus pe ecran, obligă spectatorul face 
automat comparații mintale şi acceptă greu 
indepärtäri de la cartea iubită, aga cum s-a 
fixat ea in memoria lui. A-ţi lua prea multe 
libertăți cu o operă clasică e o îndrăzneală 
care ascunde riscuri mortale. «Hamlet», 
transformat într-un «thriller», sau «Atala», 
prezentată ca marele «western» romantic, 
pot cădea ușor pradă ridicolului absolut. 
Operele literare faimoase şi-au ciştigat o 
sacralizare, iar violarea lor echivalează ade- 
sea cu o crimă culturală. 


Filmele plate, care au la origine cării 
fermecătoare, stirnesc o nemulțumire mai 
violentă decit cele pur și simplu proaste. 
Asa se explică şi reacția iritată a criticii 
noastre față de soarta romanelor istorice 
ale lui Sadoveanu, pe ecran. 


Orich de apăsătoare ar fi asemenea răs- 
pundere, arta autentică şi inspirată are 
curajul tuturor libertăților. Să ne amintim 
că, pe motivele tragediilor clasice, au fost 
scrise nenumărate alte opere integral ori 
ginale, uneori chiar geniale. Cite «Fedre» 
admirabile nu avem? Dar «Antigone»? 


Transpunerea operelor literare pe pinză 
n-ar trebui înțeleasă exclusiv ca o simplă 
ecranizare. Cinematograful poate nutri, ba 
chiar implini, ambiția reconstituirilor fide- 
le, bineinteles în limbajul său artistic pro- 
priu. Dar va rămine mereu un spaţiu larg 
deschis dezvoltărilor creatoare, adaptări- 
lor, actualizărilor, interpretărilor noi, cu 
o libertate a spiritului deplină, justificată 
numai de talent. Altfel zis, folosirea ope- 
relor literare pentru a scoate din ele sce- 
narii cinematografice interesante se cuvine 
inteleasâ mai putin rigid. 

O carte clasică se păstrează actuală, 
exact prin calitatea rară de a permite ne- 
contenit o lectură inedită, cu o mentalitate 
şi sensibilitate umană evoluate. În fond, 
fiecare epocă face decupajele ei specifice 
prin marile opere de cultură. 

Practic, nu altceva realizează un scena- 

3 inteligent. Aşa a procedat Pasolini cu 
«Oedip-Rege», apăsind pe condiția vieții 


vorbirea noastra 
cea din toate filmele 


«A te purta cum ti-e portul 
si a vorbi cum ţi-e graiul». 
lată una dintre zicalele noas- 
tre de cinste, cu o veche cir- 
culatie, mărturie a conştiin- 
tel datoriei de a fi autentic 
în toate gesturile esenţiale 
ale existenței noastre. «Un bätrin att de 


Mircea cel Bătrin, trimitindu-ne, cu conci- 
zia geniului, la spiritul zicalei amintite. 
Localizarea acțiunii, portretizarea persona- 
jelor prin intermediul limbajului aparțin, 
în mod organic, arsenalului de modalităţi 
literare şi este, Intr-un anumit fel, un pri- 
vilegiu al scrisului (în comparație cu ecra- 
nul) acela de a absorbi, cu mai multă ingä- 
duintâ, în masa literaturii, chiar şi unele 
uşoare exagerări sau discordante lexicale. 
ae Kang SA naghangad 
neindurätor dech literatura sau, cu alte 
cuvinte, cinematograful este un mediu mai 
transparent, în care alunecarea 

se conturează cu o pregnantá aparte. 
pagină, cuvintele mai pot somnola. Trezi- 
rea depinde, într-o măsură mai mare, de 
atitudinea lectorului faţă de ele, de sensi- 
bilitatea sa proprie. Pe ecran, lucrurile stau 
altfel. Vorbele, Inainte de a «zbura», cum 
o cere proverbul, sint spuse, strigate sau 
soptite, în orice caz, sint impuse celui care 
le ascultă cu mult mai multă insistenţă şi 
acuitate, İşi croiesc un drum către constiin- 
ta noastră cu o agresivitate sporită. De 


Fiecare epocă isi face decupajul ei 
prin 


marile 


opere 


specific 


de cultură. 


Fiecare ecranizare işi decupeaza 


ideile epocii ei cînd 


«reciteste» 0 


carte 


adaptindu-le realitätilor contemporane si 
oferind prilejul marilor moralişti să veşte- 
jească persistenta unor vicii sociale (li- 
chelismul, apucăturile tiranice, pălăvrăgea- 
la demagogică, dispoziţia la tras chiulul, 
egoismul acaparator, servilismul, ingimfa- 
rea, etc.). Nu-mi amintesc cine a făcut, iar 
foarte modern, un film delicios pe tema 
pisălogilor, pornind de la Horaţiu. Am 


O atmosferă, o e in somptuoasä decädere, mai mult decht o poveste de dragoste 
Otilia de Julian Mihu, după George Călinescu) 


(Fe 


tribale, la care problematica vestitei trage- 
dii ne trimite astăzi, după ce am citit «To- 
tem gi tabu» de Freud. Foarte original si 
susceptibil să introducă o melancolie tra- 
gică modernă, e unghiul lecturii lui Falstaff 
de către Orson Welles. 

La noi, problematica romanului «Pădu- 
rea spinzuratilom a fost apropiată simţitor 
de vremurile noastre în filmul lui Liviu 
Ciulei. Titus Popovici a înglobat cu dibă- 
cie în scenariu şi elemente ale unor nuvele 
de Rebreanu, inspirate din primul război 
mondial. Andrei Cătălin Băleanu gi Stere 
Gulea, în ilustratia cinematografică televi- 
zată la Mateiu Caragiale, şi-au îngăduit li- 
bertâti mult mai mari. Pind unde pot fi 
împinse astfel de cutezante? Singure re- 
zultatele au căderaa să ne-o spună. 

Oricum, problema ajunge, fatal, la ordi- 
nea zilei, fiindcă tárá un accent de auten- 
tică actualizare, transpunerile de opere li- 
terare clasice pe ecran devin nişte plicti- 
coase parastase. 

E bine insă să fim Intelesi, aici, din capul 
locului, asupra următorului lucru elemen- 


tar. Actualizarea nu înseamnă să pui în 
gura personajelor istorice replici care să 
vină în contradicție cu adevărul istoric și 
cu mentalitatea epocii lor. 

A impinge in prezent operele clasice 
prin cinematograt, presupune a realiza fil- 
me care să lumineze puternic semnifica- 
tiile chemate a vorbi prezentului. Scenaris- 
tul are, după mine, voie să dezvolte o in- 
trigă doar schitatä, ba chiar să adauge 
subiectului episoade şi personaje noi, dar 
pornind de la o sugestie existentă, reală, 
organică a textului literar. Secretul succe- 
sului e respectarea spiritului intern al unor 
creaţii artistice vii, declanşarea mecanis- 
melor lor lăuntrice. La baza ior se pot con- 
strui «transformate», ca în geometrie. Mai 
simplu zis, nimeni nu se va supăra dacă 
© piesă muzicală e transcrisă In altă gamă, 
atita vreme cit lucrul a fost executat cum 
trebuie. 

İnsâşi ideea de clasicitate presupune o 
relativă permanenţă umană. În această or- 
dine, scenaristul înzestrat poate actualiza 
atitea sclipitoare bucăţi satirice din trecut, 


Cum ţi-e portul, cum ţi-e ا‎ 


O creaţie armonioasă, al carci echilibru se află si in savanta bapire 


a culorilor verbale locale. 


aceea İncercârile cineastilor de a colora 
vorbele personajelor cu elemente particu- 
lare, locale, ale cutärul sau cutărui grai, 
ori de a transcrie limbajul mai frust al unor 
personaje cu o Incärcäturä pitoreascä, poa- 
te fi o sabie cu două tăișuri. Într-un film 
precum Vifornita, ardelenismele bătrinei 
eroine, mama protagonistului, constituiau 
modalitatea cea mai adecvată de caracte- 


. (Leopoldina Bälänutä in Dine pod) 


rizare a apartenentei sale la o lume a unor 
mentalitäti gi traditii de demult, o lume 
marcatä, printre altele, şi de teama de a 
nu-i fi impuse alte norme de viață. Perso- 
najul dobindește autenticitate si o anume 
măreție şi datorită zestrei sale verbale, 
pe care o bănuim nealterată de nici o vici- 
situdine. 

În producții ceva mai noi, în Toamna 


avea si noi de biciuit alte rele mai grave, 
folosindu-i pe Caragiale sau Arghezi, ca 
să dau doar două exemple. 

Literatura bună, clasică și contemporană, 
nu e încă destul de sistematic explorată 
de cineaşti în căutarea materiei pentru 
scenarii substanțiale și cu vie adresă pre- 
zentă. Sint numeroase naratiuni scurte 
care, singure, pot să aibă o tramă epică 
prea săracă pentru ecran, dar adunate in- 
genios laolaltă, ca márgelele pe un fir, 
alcătuiesc îndată subiecte admirabile de 
film. Citeva de ardentă actualitate le și văd 
inchegindu-se din epica nuvelistică a lui 
Marin Preda, Eugen Barbu, D.R. Popescu, 
Fănuş Neagu. Teodor Mazilu, Paul Geor- 
Szen Nicolae Velea, Radu Cosaşu si 
atin 

Scenaristul priceput e dator sä fie un 
scriitor cu foarte multe Însuşiri, Între alte- 
le, e de dorit ca el să-și citească sistema- 
tic şi atent confrații, cu ochi de antologist 
și mină de adaptator exersat. 


Ov. S. CROHMĂLNICEANU 


, de exemplu, accentele regio- 
ae au o altá destinatie, obtinerea unor 
ce: elenme SR fiind în acest caz 

către neinitiati a graiului 

pe-a si, ne aici, consecintele firesti — 
Incurcäturi cu mai mult sau mai putin haz. 
Patima transplanteazä, pe întreg par- 
cursul său, articulațiile verbale specifice 
lumii pe care o descrie, nelipsind, nici de 
aici, unele momente comice, mai mult sau 


posibilității de a citi în mai multe chei ro- 
manul «Mara», Mircea Veroiu izbutește, 
în Dincolo de pod, o creaţie armonioasă, 
al cărei echilibru se află printre altele și 
în savanta topire a culorilor verbale locale 
intr-o materie fără asperitäti sau nuanţe 
ostentative. 

Din păcate, uneori personajele care se 
poartă cum le este portul și vorbesc cum 
le este graiul sint aduse doar pentru 
aparté-uri pitorești, pentru a sparge mo- 
notonia sau a crea momente cu o indubi- 
tabilă priză sporită la public. 
din voia regizorului — în astfel de perfor- 
mante, Jean Constantin, mentionat pe ge- 
nericul filmului instanța amină pronun- 
tarea drept participant extraordinar, in- 
trebat de un partener dacă are un lapsus, 
lansează replica ade duh»: «nu, dar dacă 
vreți, vă fac rost de unul». 

Fără candoarea imensă a atft de talenta- 
tului actor, poanta cu pricina ar fi fost mult 
mai greu de acceptat. 


Magda MIHĂILESCU 


puncte de vedere 


Jocul cinematografic 
fata in fata cu vechi superstitii teatrale 


Recenta premieră cu «Richard al Ill-lea» de Shakespeare la National 
are privilegiul de a fi fost foarte discutatä inca de la inceput. Discutatä, 
comparată, lăudată, criticată. Şi acesta este, probabil, doar începutul. 

Autoarea articolului de față a privit acest spectacol prin prisma inova- 
Dei actorului aflat în fata unui personaj arhicunoscut și a unor interpretări 
memorabile. Publicăm această opinie ca pe o contribuție adusă în dezba- 


terea spectacolului de la National. 


Orice lucru nou şi indraznet 
stirneste discuţii aprinse. De 
lucrurile mediocre nu se lea- 
gă nimeni niciodată. Şi cu 
cit este mai îndrăzneț noul, 
cu atit şi discuţiile sint mai 
aprinse și consternarea oa- 
menilor obișnuiți cu sabloanele, mai mare. 

De citeva zile umblu cu creionul în mină 
si fierb. Adineauri însă am intilnit o du- 
duitä pe care o stiusem cu ani în urmă 
îndrăgostită lulea de Carmen de la Ron- 
da și Ultimul tangou și, punindu-i citeva 
întrebări, am înţeles totul. 

— Dragă, ce ai auzit despre Richard ai 
111-67 

— Ah, nu! 

— Ce nu? Ai väzut spectacolul? 

— Nu. 

— Dar? 

— Păi, l-a jucat Vraca. 

— $i l-ai văzut pe Vraca? 

— Nu. Dar ştiu că era un bărbat foarte 
frumos şi avea un fel de a striga «de-o 
frumusețe»... 

Şi atunci am înțeles tot. Şi mi-a vorbit 
fata şi de Laurence Olivier. İl văzuse. În 
«Richard» nu, dar în Hamlet. Ei! Olivier 
mai întii că e englez, îmi zise ea. Si al doi- 
lea, e și el bărbat bine. Că altfel cum de 
se îndrăgostește fata aia tinără, căreia i-a 
omorit bărbatul, de el? 

— Dar de unde ştii? 

— Păi, mătușa mea a citit piesa. 

Dialogul este autentic. Şi cind te gin- 
deşti că aceste panseuri în forme mai 
«elevate» sint adinc înrădăcinate în oame- 
nii care se despart greu de primele tipare 
apărute și pe vecie lipite de mica si rigida 
lor imaginație. 

la să încercăm noi, de cind a apărut 
jocul cinematografic simplu, natural, des- 
cărcat de zorzoane, aproape cenușiu, și 
tocmai de aceea atit de viu si convingător, 
ia să Încercăm putin, cu toată dragostea 
şi stima cuvenită vechilor idoli, să-i privim 
totuși mai îndeaproape. 

Vraca era într-adevăr un actor de o rară 
frumusețe, pur românească, ca din cro- 
nici. Vraca avea un timbru cuceritor. Vraca 
a fost în tinerețe un grozav Vasca Pepel 
în «Azilul de noapte» si în general a fost 
imbatabil în toate rolurile de june prim 
cuceritor. Dar să ne amintim noi cei care 
lam cunoscut pe marele nostru dascăl 
de școală nouă, Victor lon Popa oare in 
piese istorice, cu personaje din istoria 
universală sau națională, nu era oare Vraca 
totalmente tributar vechiului stil de teatru 
declamator «slişiind pasiunea in bucäli» 
si ascultindu-și frumoasele tremolouri arti- 
ficiale ale glasului său fermecător? Toţi 
iubitorii de joc modem și firesc, cu toată 
stima pentru maestru, simțeau citeodată 
nevoia să-și pună vată în urechi cind urla 
marele maestru mai frumos. E adevărat, 
singurul rol istoric pe care mult veneratul 
nostru artist l-a jucat fără nici un pic de 
declamatorism fals a fost «Viaicu Vodă». 
Atunci a răsunat tonul patriotic sincer, 
pentru că şi Vraca, ca orice român, în orice 
epocă, era cu tot sufletul impotriva ameste- 
cului în treburile interne ale țării, si atunci 
incandescenta sinceritatii a stins rămăși- 
tele declamatorismului patriotard. 


Sintem în epoca in care marii actori de 
cinema, prin stilul lor firesc, nefăcind aproa- 
pe nimic pe dinafară și enorm de mult pe 
dinăuntru, au vindecat indirect și teatrul 
de vechile lui tare, de tot balastul unui 
«teatralism antiteatral». Şi totuşi, mai avem 
de luptat, în preajma secolului 21, cu ati- 
tea anchilozate superstiții teatrale în min- 
tea actorilor și spectatorilor! De cind s-a 
născut Shakespeare au trecut 412 ani. 
Cine nu are gravate în suflet datele 
1564—1616? Şi iată ce spune Shakespeare 
de patru secole despre interpretarea, prin 
gura lui Hamlet «Recită tirada, rogu-te, 
cum ţi-am rostit-o eu. Uşor, curgător si 
dacă o răcnești, asa cum fac multi dintre 
actorii ăștia, mai bine H pun pe crainicul 
orașului să-mi recite versurile... Nici nu 
despica văzduhul cu miinile, aşa de parcă 
ai tăia lemne, ci fii în totul domol: căci 
chiar din mijlocul torentului, al furtunii — 
şi — ca să zic aga — al virtejului pasiunii, 
trebuie să dobindesti şi să arăţi o cumpá- 
tare care să-i dea moliciune. Oh! Mă 
doare în suflet cind aud o gură spartă cu 


10 


cäpätina împerucată sfişiind pasiunea în 
bucăţi, fäcind-o zdrente, spărgind urechile 
galeriei.. Aș pune să-l biciuiască pe un 
asemenea ins... Lasă-te călăuzit de bunul 
simţ pe care İl ai. Potriveste-ti gestul după 
cuvint, cuvintul după gest; tinind seama 
mai ales de un lucru, să nu întreci măsura 
lucrurilor firești. Căci tot ce depășește 
măsura se îndepărtează de scopul tea- 
trului...» 

Prin urmare, acum patru sute de ani, 
marele autor al lui «Richard al İli-lea» 
n-ar fi admis ca eroul säu sä fie jucat 
«sfisiind pasiunea in bucäti si spärgind 
urechile galeriei». (Ct de tare pledează 
«Marele Will» pentru interpretarea lui Radu 
Beligan!) 


marele merit al lui Radu Beligan in «Richard 
al Ill-lean. 

«Traditia teatrului National este inova- 
tia, susținea Radu Beligan într-un interviu. 
Este pentru prima oară că jocul foarte ti- 
resc, aproape alb, cinematografic, care in 
multe țări a vindecat teatrele naţionale de 
periculoasa boală de a deveni muzee de 
sabloane, işi aplică vaccinul şi la Natio- 
nalul nostru. 

Există actori, chiar și tineri care; știind 
că-i aşteaptă un rol istoric, se reped la 
stivele lor de sabloane de operă, siguri că 
au de-a face cu una dintre «marile figuri 
urlătoare» ale dramaturgiei. A propos: este 
oare personajul Richard al Ill-lea una din- 
tre marile figuri urlătoare? «Richard este 
o canalie» — spunea marele nostru sha- 
kespeareolog, shakespeareolog de talie 
europeană, mult regretata Alice Voinescu. 

Dar noi stim că o canalie nu poate fi o 
pisică cu clopoței. O canalie se strecoară 
ca o umbră cenușie și felină și prinde toti 
soarecii şi soriceii, tocmai pentru că nu 
are clopoței. lată ce spunea Alice Voi- 
nescu: «Într-un monolog, la începutul pie- 
sei, Richard mărturiseşte câ,fiind schiop, 
urit şi diform, nu se poate bucura de dra- 


«Tot ce depășește măsura se îndepărtează de teatru» 
William Shakespeare 


«Potriveste-ti gestul după cuvint, cuvintul după gest; să nu întreci măsura lucruri- 
lor fireşti» (1976: «Richard al III-lea» la Teatrul Naţional. În rolul titular: 
Radu Beligan. În rolul ducelui de Clarence: George Motoi) 


Dar prejudecățile si superstitiile sint plă- 
gile cele mai greu de smuls. Avem astăzi 
actori mult mai tineri decit marele nostru 
artist, şi care. spre deosebire de dinsul, 


joacă ca nişte bătrini actori demodati si, 


cu toate că au mult talent, inditerent că e 
vorba de Ibsen, Cehov, Shakespeare sau 
recitarea Scrisorilor lui Eminescu, folo- 
sesc, şi în teatru, si la televiziune, şi în 
filme, un fel de respirație «Yoga», «Suk- 
Purvak» sau cum i se mai zice, retinind 
aerul în nări și apoi dind drumul la ase- 
menea explozii verbale, incit marele 
Shakespeare și-ar infunda cu graba «bum- 
bacul în urechi». 

Asistăm uneori aproape la ce s-a întim- 
plat cu cinstitul profesor din Procesul 
maimutelor. Trecuseră secole de cind au 
pătimit Copernic şi Galileu din cauza su- 
perstitiilor religioase, si un biet profesor 
suferă iar peste secole din partea «fanilor» 
clerici pentru că-și permite să predea teo- 
ria lui Darwin la şcoală. A sosit demult 
timpul ca teatrul, televiziunea, radioul și 
cinematografia să fie private de aceste 
atit de aderente rămășițe ale stilului vechi 
și total anacronic de a juca drame istorice. 

Cind o coală de hirtie este prea tare 
răsucită într-o direcție, ca să o faci 
dreaptă, trebuie să o răsucești tot atit 
de mult în direcția opusă! lată care este 


(Foto: Ileana Muncaciu) 


goste și de plăcerile păcii, acum cind 
războiul s-a sfirgit De aceea, «pentru că 
nu pot fi iubitul care va fermeca aceste 
vremuri frumos cuvintătoare, sint hotärit 
să fiu un ticălos». Dacă Richard ar cu- 
ceri-o pe Lady Ann pentru că e frumos, 
pentru că e tinăr, sau pentru că are un 
temperament dinamic, nu ar avea nici un 
merit. Acestea sint calități, nu merite. Me- 
ritul extraordinar al acestei scene, și im- 
plicit al lui Richard, este că o cucerește pe 
Lady Ann, fără frumusețe, fără tinerețe, 
fără temperament dinamic, ci prin viru- 
lenta inteligenţei si vicleniei sale subtile. 
Cer anticipat iertare tuturor idolatrilor pen- 
tru ceea ce urmează: Marele Olivier a fost 
extraordinar în Hamlet si poate încă mai 
extraordinar în Heathcliff si, desi a fost 
tot atit de extraordinar in Richard, totusi 
Richard-ul său a avut un singur cusur că 
interpretul păstrase în rol ceva din farme- 
cul său conştient de bărbat seducător. 
Exact acest farmec de bărbat seducător 
anihilează tot meritul cuceririi lui Lady Ann 
prin măiestria vicleniei pure. Floreta stra- 
tegiei si a tacticii unei canalii este desigur 
mai putin ascuţită, dacă este înlocuită prin 
farmec bărbătesc. Exact această calitate 
nu trebuie In nici un caz să o folosească 
interpretul acestui personaj. lată ce ne 
mai spunea, mai departe, Alice Voinescu: 


«Pe Richard ni-l înfăţişează Shakespeare 
ipocrit, fără scrupule, fără nici un senti- 
ment. La un moment dat, de atita lipsă de 
sentimentalitate, Lag simţi alb, incolor. 
Are o idee fixă: vrea să ajungă la tron. La 
inceput mai e incă sentimental, dar vine 
un moment cind nu mai are nici un senti- 
ment. Aici n-ar mai fi dramatic. 

După ce a ajuns rege, e momentul cind 
incepe să tremure pentru situația lui. Le 
frică. E bănuitor. Pină ajunge la momentul 
cînd se manifestă complet esenţa firii lui. 
Inainte de asta e scena de ipocrizie îngro- 
zitoare în care convinge pe Primar și pe 
Consilieri cä el nu doreste Coroana. In 
cristalizarea piesei, aceastä scenä este 
extraordinarä, actoriceste. Este o treaptä 
intermediarä, foarte amestecatä cu umor. 
(Ai impresia cä Alice Voinescu a väzut 
tälmäcirea regizorului Horea Popescu si 
jocul lui Radu Beligan) De ce introduce 
Shakespeare acest amestec de comic aici? 
N-ar mai suporta publicul atmosfera din 
urul lui Richard. Trebuie sä pregätesti 
publicul pentru scena groaznicä in care 
trimite un ucigas sä omoare pe copii. 
Ajuns aici, Richard devine aproape inco- 
lor. A dispärut din el tot ce este omenesc. 
Ca erou dramatic unde ar mai putea ajun- 
ge? li râmine scoborişul care e repede: 
Frica, bänuiala şi neincrederea in sine». 
Tot Alice Voinescu spunea mai departe: 
«Scenele le văd în roșu şi negru, iar Richard 
e ca o flacără albă, necolorată (nu albul 
strălucitor, saturat de toate culorile)». 

Richard al Ill-lea se deosebeşte de toate 
celelalte figuri shakespeariene și este poate 
unica în felul său în toată dramaturgia 
universală. La alți doi dramaturgi există 
două personaje care seamănă într-un fel 
cu el. În capodopera foarte putin cunos- 
cută a lui Griboedov, «Prea multă minte 
strică», există un personaj pozitiv, Ciadski, 
plin de culoare şi relief, dar bineinteles un 
invins. Eroul negativ, învingătorul, este ca- 
nalia carieristă: Molcialin. Acest nume vine 
de la verbul «molceati» = a täcea. Molcia- 
lin este acest personaj care trece ca o 
umbră cenușie și felină prin toată piesa 
cu o dulce tăcere ipocrită. În literatura 
rusă, numele Molcialin a devenit aproape 
o poreclă. Richard, departe de a fi una din 
«marile figuri urlătoare», este mai degrabă 
pentru stilul de interpretare pe care îl 
impune «Molcialinul», dacă se poate spune 
aşa, al personajelor shakespeariene. Şi 
Dostoievski are în «Fraţii Karamazov» un 
frate mai mic al lui Richard. Acesta nu este 
un personaj istoric, dar seamănă, ca struc- 
tură sufletească. E vorba de Smerdiakov. 
Si această canalie tăcută este tot o umbră 
cenusie şi felină care se strecoară nevă- 
zută şi sigură spre tinta sa odioasä. Un 
mare regizor spunea că expresia «in gene- 
ral» este marele dușman al artei. Pentru un 
personaj istoric, «in general» se scoate, 
după cum am mai spus, din stiva de $2 
bloane,gesturi de operă si glasuri vigurc 
se. Dar Richard nu poate fi portretizat Cu 
aceste linii și culori potrivite «in general». 
Richard în particular și în special e tocmai 
potrivit sá se joace Într-un desen de linii 
fine şi precise. Se spune că perechea de 
dansatori Saharov, de la Teatrul Champs 
Elysées, superioară celebrei perechi Pi- 
toeff — au lucrat 13 ani la un dans si, cind * 
cei doi artişti subţiri au fost întrebaţi ce au 
facut în acești 13 ani, au răspuns textual: — 
«Vedeţi dumneavoastră, noi nu stăm per- 
manent la Teatrul Champs Elysées din 
Paris. Noi colindäm lumea întreagă. Mer- 
gem si in Australia si in multe alte colturi 
ale globului. La Paris nu stäm dech un 
scurt sezon teatral. Si cind mergem prin 
toate țările avem cite odată succes. Se in- 
timplă însă, din păcate, ca în timpul dansu- 
lui să fim aplaudati la scenă deschisă și 
atunci eliminăm imediat acel moment care 
a produs aplauzele. Eliminăm efectele iefti- 
ne ca să răminem la autentic, care este 
intotdeauna foarte simplu». 

iti trebuie un foarte mare curaj artistic 
ca să ajungi la acea mare simplitate si na- 
turalete, aproape cenușie. În rolul Béran- 
ger, atit Jean Louis Barrault cit şi Radu 
Beligan au reuşit pe o altă linie, de astă 
dată pozitivă, să fie «quelconque», la ma- 
rea simplitate, aproape cenusie. A fost o 
mare performanţă. Aici este același sistem 
de joc aplicat la un personaj negativ. 

Să dea dumnezeu ca răsucirea răbojului 
Teatrului National, intenţionat şi ostenta- 
tiv, spre marea simplitate si naturalete a 
jocului cinematografic, sA dezbare Natio- 
nalul pentru totdeauna de vechile sabloane 
grandilocvente. $i atunci, tot ce in inter- 
pretärile si recitärile tinerilor de ieri si de 
azi a fost patriotard se va transforma in 
simplul şi sincerul patriotic, iar Teatrul 
nostru National Işi va pästra si continua 
«tradiția inovației». 


Irina LOEWENDAL 


Premiile Asociatiei cineastilor pe anul 1975 


Apreciind valoarea artisticâ şi con- 
tinutul politic-educativ ale productiilor 
cinematografice romänesti prezentate 
in premierä in cursul anului 1975, ju- 
riile Asociatiei cineastilor din Repu- 
blica Socialistä Romänia au acordat 
urmätoarele premii pentru filmul artis- 
tic de lung metraj: Premiul pentru 
regie: Andrei Blaier pentru filmul allus- 
trate cu flori de cimp»; Premiul pentru 
scenariu: Mihnea Gheorghiu pentru 
scenariul filmului «Cantemir»; Opera 
prima: Mircea Daneliuc pentru filmul 
«Cursa»; Premiul pentru imagine: Flo- 
rin Mihâilescu pentru imaginea reali- 
zatä la filmele «Cursa» si «Filip cel 
bun»; Premiul pentru muzicä: Cornelia 
Täutu pentru muzica scrisä la filmul 
« Zidul»; Premiul pentru costume: llea- 
na Oroveanu pentru costumele din 
filmul «illustrate cu flori de cimp»; 
Premiul pentru coloana sonoră: ing. 
Andrei Papp pentru coloana sonoră 
la filmul «Zidul»; Premiul pentru mon- 
taj: Margareta Anescu pentru monta- 
jul filmului «Zidul»; Premiul de inter- 
pretare feminină ex aequo: Draga Ol- 


| 


| 
0 F 


pentru rolul din filmul «llustrate cu 
flori de cimp». 

Pentru filmele de scurt-metraj, do- 
cumentare, de animatie si de televi- 
ziune: Marele premiu: Dumitru 
Udrescu și Boris Ciobanu pentru fil- 
mul «Păsări și umbre»; Premiul pentru 
film cu caracter de eveniment: Pantelie 
Tutuleasa pentru filmul «Helsinki»; 
Premiul pentru film documentar: lon 
Bostan pentru filmul «Robinson de 
bună voie»; Premiul pentru scurt- 
metraj: Titus Mesaroș pentru filmul 
«Craiova văzută din car»; Premiul pen- 
tru film ştiinţific: Liliana Petringenaru 
pentru filmul «Culorile florilor»; Pre- 
miul pentru film utilitar: Octav lonitá 
pentru filmul «Tara Hațegului», Pre- 
miul pentru imagine: Jean Michel pen- 
tru filmul «Universul lor»; Premiul 
pentru film de animație: Mihai Bădică 
pentru filmul «Geneza»; Premiul pen- 
tru plastica filmului: lon Truică pentru 
filmul «Hidalgo»; Premiul pentru re- 
portaj TV: Aristide Buhoiu pentru 
filmul «Bunicul care nu spune povești». 
Premiul special al juriului pentru film 


Decernarea premiilor ACIN a fost, ca de obicei, un moment solemn și familiar tot- 
odată. Preşedintele juriului din acest an, regizorul Jean Georgescu, a înminat dis- 
tinctii laureatilor, dar a avut grijă să-i imbärbäteze și pe cei care n-au urcat pe po- 


teanu-Matei pentru rolurile din filmele 
«llustrate cu flori de cimp» și «Filip 
cel bun»; Tora Vasilescu pentru rolul 


de scurt-metraj: Andrei Cătălin Bă- 
leanu și Stere Gulea pentru filmul 
«Sub pecetea tainei». 


din filmul «Cursa»; Premiul de inter- 
pretare masculină: Gheorghe Dinică 


telex Sahia 


@@@Poetul Vasile Nicolescu a scris co- 
mentariul — foarte inspirat, elevat şi instruc- 
tiv — la filmul Cetatea soarelui, istorie 
succintă a vestigiilor de la Machu-Piciu si a 
civilizaţiei dispărute a incașilor. Regizor si 
scenarist (in colaborare cu Petre Jales) 
Pantelie Tutuleasa. 006 In colaborare cu 
istoricul Hadrian Daicoviciu, în calitate de 
scenarist, regizoarea Olimpia Robu și ope- 
ratorul Dumitru Predeanu au realizat un 
documentar intitulat Decebal. Folosind 
mai vechi sau mai noi descoperiri arheo- 
logice, imagini de pe columna lui Traian, 
diverse inscripții în piatră, filmul reconsti- 
tuie portretul marelui conducător dac, diplo- 
mat, strateg și luptător, dar și inițiator al 
unor importante construcții şi sprijinitor 
al meşteşugarilor. @@@ istoria unui cin- 
tec, un documentar semnat de loana Po- 
pescu (scenariul), Liliana Petringenaru (re- 
gia) și Victor Popescu (imaginea). Încă un 
film istoric care evocă revoluția de la 1848 
din Transilvania, condiţiile în care a apărut 
cintecul revoluționar si patriotic «Desteap- 
tă-te romänel», intruchipare a idealurilor 
poporului român de libertate socială şi uni- 
ate națională. 000 Prezentind citiva mes- 
teri cojocari din Oltenia, Făgăraș și Buco- 
vina, punind în evidenţă unitatea in diversi- 
tate a unei mesern practicate in trei regiuni 
diferite, documentarul Mestericojocarivor- 
beste despre vechimea și frumusețea unui 
meșteșug învecinat cu arta. Realizatori: 
Paula Popescu-Doreanu (scenariul și regia) 
si Dumitru Predeanu (imaginea). ® © © 
in Rondul de noapte, regizorul Alexandru 
Boiangiu, autor şi al scenariului, şi opera- 
torul Petre T. Gheorghiu relatează despre 
activitatea apărătorilor liniştei publice. 
Sensul educativ al filmului este accentuat 
prin alternarea imaginilor care prezintă 
munca oamenilor din schimbul trei în unele 
întreprinderi bucureștene și viața dezordo- 
nată a unor petrecäreti nocturni care tul- 
bură liniştea orașului şi, uneori, comit 
fapte condamnabile. 000 Unitatea mo- 
bilá este un film despre demonstratiile 
Centrului comun ONUDI-Románia, care 
prezintá potentialul industriei románesti, 
capabilá sá räspundä cerintelor de dezvol- 
tare ale popoarelor si tárilor Africii. Autor: 
scenariu, regie si imagine — Alexandru 
Gaspar. 000 In acelasi periplu african 
Alexandru Gaspar a realizat si documen- 
tarele Republica Mali si Volta Supe- 
rioará, care nu sint pelicule turistice despre 
exotismul Africii, ci filme despre popoarele 
unor tari aflate intr-un intens efort construc- 
tiv pe drumul consolidării independenţei. 
000 Protecția muncii, protecția vieţii 
se intitulează documentarul semnat de 
regizorul David Reu şi operatorul Otto 
Urbanski, sinteză a preocupărilor pentru 
protecția muncii în România. 999 Regi- 
zoarea Ada Pistiner şi operatorul Sorin 
Constantinescu filmează la Şantierul na- 
tional al tineretului de la Giurgiu-Razmiresti, 
unde mii de tineri participă la realizarea 
unor ample lucrări de irigație. Un titlu fru- 
mos si tineresc: Ne intilnim să raminem 


dium. Deocamdată. 


Prezent s 


i istorie 


O civilizație milenară într-o viziune poetică: (Cetatea soarelui 
Comentariul: Vasile Nicolescu. Scenariul si regia: Pantelie Tutuleasa 


aventura scenariului 


Portret de familie 
în interior 


Încă un premiu 
pentru Dinică 
p 


mg 


Juriul international al Festivalului cinema- 
tografic de la Karlovy-Vary a acordat lul 
Gheorghe Dinicâ, pentru rolul interpretat 
in filmul Prin cenusa imperiului de Andrei 
Blaier, premiul de interpretare masculină. 

Totodată, regizoarei Elisabeta Bostan (im- 
preună cu alți nouă creatori din cinemato- 
grafiile mai multor țări) i s-a decernat meda- 
lia jubiliară a actualei ediții a festivalului 
internațional. 


— Dragul meu, scenariul 
e foarte bun. Mai am doar 
inema citeva chestiuni minore, 
pe care trebuie să mi le 
rezolvi repede, fleacuri, 
ştii tu... Vreau să-mi iasă 


filmul perfect. De pildă, fata de la -- 
florârie... Împachetează florile, dar nu 


spune nici un «pis». 
— Să zică «pis». 


— Nu m-ai Inteles. Personajul ar pu- 
tea căpăta un rost bine determinat în 


acţiune. Să zicem că Florin, care cum- 
para flori pentru logodnica lui, s-ar în- 
drăgosti de fată, ar incheia toate soco- 
telile cu logodnica, o ființă meschinä 
şi interesată... 

— Nu-i deloc meschină și interesată. 
Dimpotrivă. 

— Să fie, că-f mai dramatic. Băiatul 
s-ar îndrăgosti, deci, de fata de la flo- 
rärie şi ar urma o poveste de iubire de 
toatâ frumusetea, mai tare ca In Lumi- 
nile oraşului. 

— Bine, dar ästa-i alt film! 

— Da’ de unde! Doar că däm mai 
multä consistentä unui personaj. 

— In schimb, dispare cu totul perso- 
najul logodnicei. 


(Agerpress) 


împreună. @@@ Nedespârtiti, Paula si Doru 
Segall au fost oaspetii sälilor de clasä si 
amfiteatrelor pentru a înregistra pe peliculă 
febra examenelor. Dar filmul vrea sä vor- 
beascä si despre alte examene la care ne 
supune viata. Filmul se va intitula, evident, 
Examenul. Succes! @@@ In Scoala de 
pe Aries, Florica Holban (scenariul şi re- 
gia) si lon Birsan (imaginea) ne prezintä 
grija părinților pentru autodotarea şcolii 
din comuna Sălciua cu mijloace ultra- 
moderne de invátámint şi educație, pentru 
a asigura copiilor condiţii de pregătire aido- 
ma celor de la oraș. Încă o imagine elocven- 
tă despre ştergerea diferenței dintre sat şi 
oraș. @@@ Regizorul Paul Orza si opera- 
torul Francisc Patakfalvi se află la Timişoa- 
ra, la Institutul politehnic, pentru a realiza 
filmul Amfiteatrele producției , care va 
demonstra necesitatea legăturii din ce în 
ce mai strinse dintre invátámint, cercetare 
si producţie. 000 Virgil Calotescu nu uită 
nici documentarul. Viitorul său film, Pagini 
de istorie, prezintă momente şi tradiții 
de luptă din istoria poporului român oglindi- 
te în arta plastică. 000 Portul Constanta, 
film la care lucrează Eugenia Gutu (scena- 
riu şi regie) și Tiberiu Lazăr (imagine), ne 
va prezenta prima poartă maritimă a țării 
la timpul trecut, la timpul prezent și, mai 
ales,la timpul viitor. 


Andrei IRIMIA 


— Nu contează. Am în rol o actriță 
antipatică. 

— $i în rolul fetei de la florärie? 

— Mă gindeam să joace fiică-mea. 
N-ai idee ce frumoasă si fotogenică s-a 
făcut. Nemaivorbind că face și balet. 
Doar n-ai vrea să danseze în film... 

— De ce nu? Să danseze, să spună 
şi versuri. A fost cea mai bună la ser- 
barea de sfirgit de an. 

— Bine, domnule, dar ţi-am scris un 
rol pentru nevastă-ta, că se plictisește 
acasă, unul pentru cumnat, că-i place 
la nebunie cinematograful, am mărit 
rolul copilului, ca fiul tău cel mic să 
mai scape o săptămină de la școală, 
ti-am inclus în dramaturgie soacra, cum- 
nata, mecanicul care-ţi repară maşina, 
vecinul de palier, frizerul şi tata! frize- 
rului. Ce mai vrei?! 

— Nu înțeleg de ce te-nfurii. După 
ce ai rezolvat atit de bine toate rolurile 
astea, ce mai contează încă un rolişor? 

— În regulă. Cu o condiţie: să mai 
scriu un rol de dobitoc 
— De acord. Cine să-l joace? 

— Eu. 


Dumitru SOLOMON 


Nom TT 


(AT‏ سی 


; MONTE LISTO 


Porumbelul 


Un tinär american de 17 ani 
aruncä sfidarea sa oceane- 
lor, pornind într-o solitarä 
cruciadă de la Los Angeles, 
via Capul Verde-Mozambic, 
pină în Australia și retur. 
Lansarea se face în obișnuita 
atmosferă festivă, ziariştii forfotesc, părinții 
oscilează între bucurie şi lacrimi. Asa 
incepe drumul. Drumul apelor si al dragos- 
tei. Pentru că junele-pionier intilneşte in 
calea sa şi primul sărut, prima iubire... 


Un love-story 
pe oceane 


Charles Jarrott este un regizor care stie 
indiferent de tema aleasä (Orizontul pier- 
dut, Ana celor 1000 de zile), sä facä o 
justâ medie intre efectul artistic şi concesia 
comercială. Tot aşa cum știe să-și asigure 
întotdeauna citeva certe atu-uri la public 

lată două dintre ele. Primul este de ordin 
geografic. Sintem mereu pe urmele unui 
fascinant reportaj descoperind meleaguri 


Conversatia 


Un film tascinant, prin insistența acu- 
mularii lente, aproape imperceptibile, a- 
semänätoare progreselor constiintei — 
si, de fapt, chiar despre conștiință e vorba, 
intrucit in ciuda unor «conversatii» purta- 
te in contradictoriu cu unii critici sau 
spectatori, persist să cred că în acest film 
nu se petrece nici o crimä concretä. Crime 
morale (pe care totuși, nu le-as numi 
abstracte) au loc, unele «traditionale» 
(sentimente trädate, abuz de incredere, 
etc.), altele inedite, generate obligatoriu 
de cea mai perfectionatä tehnicä contem- 
poranâ — violarea intimitatii de cätre un 
instrument rece, aparent obiectiv (datele 
inregistrate avind, oricum, nevoie de o 
interpretare umană, deci subiectivă), cu 
infricosätor 
pierderea contactului natural cu mediu! 
«mijlocitul» inlocuind «nemijlocitul» pina 
la desfigurare si auto-desfigurare 

Am citit, cu oarecare stupoare, intr-o 
cronicä, observatia ca acest film ar fi uci- 
gator de plicticos, fara prezenta lui Gene 
Hackman 

E adevărat că acest actor cu o mare 
economie de gest, mimică si intonatie 
dominä filmul, asa cum a dominat «Filiera 
franceză», aşa cum a dominat-o pe «Ne- 
vasta lui Zandy», asa cum a dominat in- 
tr-un rol episodic, in parodia alb-negru 
«Nepotul lui Franckenstein», asa cum 

Dar «Conversatia» este dominata de la 
un cap la altul de invazia subtilä (subcuta- 


n corolar poate cel ma 


greu accesibile europenilor, filmate cu artă 
de operatorul devenit celebru prin colabora- 
rea sa cu Ingmar Bergman, suedezul Sven 
Nykvist; al doilea atu stă în alegerea celor 
doi actori: Joseph Bottoms și Deborah 
Raffin — vedete la modă în filmul american 
azi — care corespund întru totul reclamei 
«băieților şi fetelor cu părul de aur». Tineri 
nepăsători, candizi, Indrâzneti, ei iau viata 
ca pe un dar al naturii și o trăiesc cu dezin- 
voltură. 

Deși atu-urile filmului sint evidente, ele 
nu Iti anulează sentimentul participării la 
frumusețile si pericolele călătoriei, la tine- 
rețea si explozia de vitalitate a celor doi eroi 
Dimpotrivă,tocmai ele — imaginile reținute 
pe peliculă și farmecul actorilor — sint ele- 
mentele care te cooptează în această cine- 
genică cruciadă a apelor pornită de la aven- 
tura reală a unui tinăr, tot cind avea 17 ani, 
Robin Lee Graham — nume aflat și el pe 


generic. 

Adina DARIAN 
TR Dl TE cat AM کپ ج ر ریپ‎ 
Producţie a studiourilor americane. Regia: 
Charles Jarroli. Scenariul: Peter Beagle si Adam 
Kennedy, bazal pe cartea «Dove», scrisă de Robin 
Lee Graham şi Derek Gill. imaginea: Sven Nykvist. 


Cu: Joseph Bottoms, Deborah Raffin, John McLiam, 
Dabrey Coleman, John Anderson. 


natä, as zice) a incertitudinii, a spaimei, a 
perplexitatii, a derutei, a damnării — si 
oricare dintre aceste stări (nu mai vorbesc 
de alianța lor) naşte oare plictiseală”? 


Nina CASSIAN 


de acord? 


Răscumpărarea 


Gindit, scris si creat cu un talent cine- 
matografic rar, filmul englez Răscumpă- 
rarea e remarcabil în primul rind prin 
crescendo-ul permanent al stării de ten- 
siune politică. El e structurat, desigur, in 
genul polițist, cu răufăcători care trebuie 
anihilati prin perspicacitatea şi curajul ur- 
măritorilor — şi structura sa e excelent 
clădită sub acest aspect. E, de asemeni, 
conceput ca un moment artistic al actua- 
itatii, căci răpitul de oameni, şantajul la 
scară internațională, deturnarea de avioa- 
ne sint fenomene relativ curente. S-a ivit 
in ultimii ani, în galantarele fărădelegii un 
nou sortiment de tilhărie, atacul la adresa 
unui popor: se tocmesc mercenari şi se 
compune o armată anationalä, fără drapel, 
plătită să impiedice o revoluţie, să intro- 
ducă panică şi derută; se sechestrează 
oameni si se exercită santaje sfruntate 
mergind pină la cererea de a se schimba 
instituții statale; se pun la cale piraterii 
radiofonice în afara graniţelor unui stat; 
se comit abominabile si iresponsabile 
acte teroriste menite să tulbure impreju 
rări de pașnică solidarizare mondială 
Cine ştie, poate că ne vom trezi, cindva, 
si cu sateliți plasați pe orbită de räufä- 


Texas dincolo de riu 


Regizorul Gordon a ales for- 

| mula westernului-parodie, 

a unei agreabile glume spiri- 

tuale si nonsalante, jucatä de 

ineditul cuplu: Alain Delon 

si Dean Martin. Pästrind 

citeva elemente obligatorii, 

filmul graviteazä, totuşi, in jurul unui erou 
mai putin obisnuit pentru vestul sälbatic: 
un cochet si mindru nobil spaniol, emigrat 
in America. O clasicä loviturä de teatru 
şi Don Andrea Baldasar işi surpimâ, chiar 


Cind Don Quijote 
era cow-boy 


in ziua nuntii, fârâ voie, un rival, preten 
dent la gratiile miresei sale. Urmärit de 
prietenii răzbunători, Don Andrea-Delon 
alege, deocamdatâ, calea sănătoasă a fugii 
prin ușa de serviciu, spre Texas, dindu-si 
acolo, dincolo de riu, întilnire cu mireasa 
lui. Drumul e lung şi presărat de aventuri 
savuroase, căci sub înfăţişarea comic-naivá 
a nobilului spaniol rătăcit în America, se 


cători, ce vor emite pretenţii asupra pla- 
netei... Răscumpărarea este o ripostă 
demnă la escalada acestor orori, o replică 
potentatä de cea mai curată mindrie na- 
tonală. Omul care conduce operaţia anti- 
teroristă nu poate fi de acord ca cineva 
să dicteze unui popor cu pistolul în 
ceafă. El işi asumă cu vitejie cea mai 
primejdioasă misiune, tine seama, cu ma- 
re grijă, de drepturile persoanei, dar în 
momentul decisiv isi manifestă, cu orgo- 
liu curat, legitim, responsabilitatea su- 
premă, dincolo de orice alte considerente, 
spunind răspicat: eu sint șeful siguranţei 
acestui popor! În puţine circumstanţe 
mi-a fost dat să aud, într-o lucrare artis- 
tică, acest cuvint sunind atit de propriu 
şi dramatic. 

De aceea filmul e politic în substanță 
si valoros ca mărturie a unei contempora- 
neitati rationale. Tensiunea sa nu provine 
din stratul aventuros al peripetiilor, ci 
din substratul disputei dintre lege și fără 
delege, care aici vizează dreptul unui stat 
de a hotări liber cum să-şi apere fondul 
inalienabil, împotriva indiferent cărei în- 
cercări, fie ea și particulară, de a-l leza. 

Vizionati neapărat Răscumpărarea! 


Valentin SILVESTRU 


fericirii captive 
Am văzut un film ce mi s-a părut a fi o 
creație artistică demnă de memorat: 
Steaua fericirii captive (traducerea titlu- 
ui e neinspirată: e vorba de o frintură 


ascunde, datorită donquiiotismului său, 
un adevărat cavaler. Sub forma amabil- 
parodıcä, eroul Isi păstrează chipul eternu- 
lui justitiar care împarte dreptatea, trage 
fără gres, salvează o prea frumoasă indiană, 
apără un întreg sat de invazia comancilor; 
vitejia stă însă mai putin sub semnul riscu- 
lui avind mai mult aerul unei copiläresti 
șotii, a unei inofensive coride. Eroii Incruci- 
șează mai mult zimbete sägalnice și priviri 
cu subintelesuri dech spade sau focuri 
de pistol. Găsim ilustrată ad litteram afirma- 
tia că «eroii westernului sint personaje- 
copii, cu privirea şi firea acut inocentă». 
Gagurile de limbaj sau vizuale, «citate» 
din arsenalul comediei tradiţionale, qui- 
pro-quo-uri și intrigi sentimentale dau ritm 
si culoare acestui film agreabil, autoironic, 
care face spectatorii complici la o suită 
de cavalcade pline de nerv si la inevitabilul 
happey-end concretizat în două nunti 


Marina CONSTANTINESCU 


—— I ILL تہ‎ 


Productie a studiourilor americane. Regia: 

Michael Gordon. Scenariul: Wells Root, Harold 

Greene, Ben Starr. imaginea: Russell Metty. Mu- 

zica: De Vol. Cu: Dean Martin, Alain Delon, Rose- 

mary Forsyth, Joey Bishop, Tina Marquand, Peter 
raves. 


lintr-un vers puskinian). povesteste 
iespre decembristi, convocind o fidelitate 
storicä ireprosabilä aläturi de capacitatea 
contemporaneizärii; subiect de un tragism 
cu siguranfä patetic, filmul rasfringe o ten- 
siune emoțională, uneori covirsitoare, 
știind a evita atit melodrama, cit şi didacti- 
cismul. Datorită rarei capacități de a 
salva emoția de efecte dubioase, specta- 
torul ce aderă observă cu oarecare difi- 
cultate componența «artistică» a acestei 
realizări, care, independent de emotional, 
mi se pare demnă de mari aprecieri. Operă 
cu structură simfonică — adică avind 
ample mişcări tematice și jocuri de tempo- 
uri și registre fin dozate — filmul regizo- 
rului Motil a beneficiat de o distribuţie 
excepţională, multe dintre cele mai cu- 
noscute și apreciate forțe actoricești ale 
cinematografiei “sovietice conlucrind la 
spectacol. Ceea ce degajă această istorie 
amplu şi modern narată este, pină la urmă, 
un elogiu al fidelității și consecventei 
greu încercate, dar neinvinse de suferință. 
Eroii acestei pagini revoluţionare din isto- 
ria Rusiei de la inceputul secolului 19 au 
o exemplaritate «naturală», pentru că în 
ecuația acestor caractere scepticismul 
e eliminat. Eroii nu au voluptatea exterioa- 
ră a propriului eroism, ci rigoarea interioa- 
ră, de rară nobleţe si discreţie, a faptului 
că nu pot să renunțe nici cind speranța a 
dispărut. 

Desi evident studiată si rafinată ca for- 
mulă artistică, pelicula păstrează o căldură 
umană impresionantă. În descendența lui 
Wajda (cel din Cenușa), Tarkovski si 
Bondarciuk, Motil imi pare a reprezenta 
una din valorile de considerat ale cinema- 


tografiei europene. 
Gelu IONESCU 


SORA AGNES 


Umanism — adicä grija pentru fiecare om 
in parte — democratie socialista, libertatea 


existența unei mici comunități rurale din 
R.D.G. Foarte multă lumină si seninătate, 
foarte multă curățenie, o soră inimoasă 
care vindecă și pune pe picioare o mul- 
time de bolnavi bătrîni, ajută pe alţii, tineri, 
să-și crească copiii în condiții optime, 
într-o lume în care oamenii se iubesc, se 
respectă, au unde munci, au unde locui. 
Un film în care toată lumea cintá,ride si 
dansează în timpul liber. Oamenii nu sint 
excesivi de frumoși — ca în filme — nici 


a tuturor. Este un film, desigur, tonic. 


Un film de: Olto Holub. Cu: Agnes Kraus, Jochen 
Thomas, Waller Richter-Reinck. 


CÄLÄRETUL CU ESARFÄ ALBÄ 


«Călărețul» are statura semeatá, ca a 
eroilor tragediilor antice, ochii pâtrunzâtori 
şi duri ce nu se pleacă niciodată în fata 
nimănui, iar mina lui stäpineste fără tremur 
sabia dreptăţii, în lupta împotriva boierilor 
stâpinitori si nedrepti, hräpäreti. Răscoala 
unui sat impotriva feudalului său a fost în 
istoria de pretutindeni un fapt des întilnit. 
Ceea ce îl particularizează aici este solida- 
ritatea desăvirșită a răsculaților. lar dincolo 
de solidaritatea unor săteni în jurul eroului 
lor — înzestrat cu toate calitățile necesare 
pentru a semăna dragoste în jurul său, 
inclusiv în mijlocul spectatorilor — filmul 
ne povestește despre solidaritatea tuturor 
celor care se pregăteau să înfăptuiască 


baladă, ci si o filă de istorie reală, o märturie 
a ceea ce socialismul ştiinţific numesto: 
situație revoluționară. 

Paul SILVESTRU 


Un film deVladimir Savelkev. Cu: Tomas Kokoskır, 
Alanasi Kocelkov, Nurbei Kamkia, 


ma a E E TA ROAT ER 
MUZICA COLONADELOR 


Pe lîngã cunoscutul festival al filmului, 
Karlovy-Vary gãzduieşte şi un festival in- 
al prestidigitatorilor. Marele 


Willi Brod, cunoscut scamator ceh din anii 
"20, care oferea aici spectacole. Paginile 
calendarului se întorc... Fragmente de film 
documentar, fotografii aburite de timp, 


a celebrei stațiuni balneare și a lumii ei de 
altădată. Epoca «farmecului discret al bur- 
gheziei» a trecut și, brusc, ritmul muzi- 
cii devine altul. Sintem în 1938. Amenin- 
tarea războiului pluteşte în aer. Hitler și 
Goering sosesc în oraşul colonadelor si 
tin discursuri. Karlovy-Vary va fi pentru 
un timp teatrul unor spectacole tragice. 

M.C. 


TAIANA‏ رر ہی ET TET‏ ہے کر 
DOUĂ FAMILII ALE‏ 
PATRIOTILOR CĂZUȚI‏ 


Două tinere coreene văduve de război 
înțeleg, fiecare diferit, răspunderea față de 
muncă, față de colectivitate, față de viata. 
Una înțelege sá dăruie compasiune si 
bucurie celor din jur, cealaltă urmărește 
numai profitul meschin imediat. Ascultăm 
parcă din nou sub alte chipuri povestea cu 
fata cea bună a moșului și fata cea rea a 
babei... Aici, ca şi în basme, binele va ieşi 
învingător. S.D. 


AVENTURILE CELOR TRE! MUZICANTI 


O glumä galantä care stä sub semnul lui 
«a fost odată...», pe cind imperiul otoman 
mai era puternic, iar o parte din supușii săi, 
cind nu făceau războaie, se Indeletniceau 
cu furtisagurile de fete si femei frumoase. 
Peripetiile celor trei lăutari rătăcitori si 
rätäciti într-un Țarigrad intens colorat, întru 
aflarea unei dalbe domnite răpită soțului 
si treburilor ei, sint mereu previzibile si cam 
tot timpul au candoarea benzilor desenate 
pentru copii. AL 


Un film de Josef Zachar. Cu: Slanislav Danciak, 
Pavel Travnicek, Kveta Lukosikova-Michalcova, Bri- 
gita Hausnerova 


sala de cinema 


Caragiu „kidnapat“ 


In Orăștie există două cinematografe. 
Primul se numește «Patria», are 405 
locuri şi dă zilnic patru spectacole. 
Cel de al doilea, «Flacăra», este de fapt 
sala de festivități a Casei de cultură, 
are 315 locuri şi, cind nu este afectată 
altor activităţi, dă trei spectacole pe zi. 
Orașul nu e prea mare, are doar vreo 
15 000 de locuitori, așa că la fiecare 
cinematograf filmul se schimbă de două 
ori pe săptămină. Cu toate acestea, în 
mod curent, un film românesc este 
văzut cam de trei mii de spectatori, 
în numai patru zile de rulare. Explicaţia 
acestei frecvenţe foarte ridicate pare că 
trebuie căutată în ceea ce tovarășa 
Martina Slovenschi, responsabila celor 
două cinematografe, numește «munca 
cu filmul». Munca cu filmul? «Prin 
munca cu filmul înțeleg că toţi cei 
care ne ocupăm într-un fel sau altul 
cu difuzarea filmului trebuie să fim 
solidari cu creatorii și realizatorii 
filmului românesc. Că trebuie să 
găsim cele mai bune căi și mijloace 
pentru ca filmul să ajungă la spec- 
tator nu doar ca la un privitor pasiv, 


Un responsabil 
de cinematograf 
cu adevărat 
responsabil 


ci la un spectator activ, realmente 
interesat de problemele și ideile pe 
care filmele noastre le propun spre 
dezbatere și meditație». Şi care ar 
fi aceste căi? «Nu-i vorba doar de a 
asigura spectatorului condiții civi- 
lizate de a vedea un film, de a ne 
multumi cu folosirea materialului 
publicitar (afişe, fotografii) pus la 
dispozitie — si pe urmä sä asteptäm 
ca spectatorul sä treacä pe la casä 
si sä intre in salä Avem posibilita- 
tea de a vedea filmele, in special 
cele romänesti, inainte de a fi pro- 
gramate pe ecranele cinematografe- 
lor de care răspundem. Astfel, in 
cunostintä de cauzä fiind, cu ajuto- 
rul cronicilor din ziare şi reviste, 
cronicilor şi dezbaterilor pe margi- 
nea filmelor româneşti din revista 
«Cinema», putem organiza şi pregâti 
lansarea adecvatâ a fiecârui film 
romanesc». 

In fond, In ce constä aceastä «orga- 
nizare, pregätire şi lansare adecvatâ» 
a unui film romänesc? «Avem legäturi 
constante cu toate întreprinderile, 
organizaţiile, școlile și liceele din 
Orăștie. In funcție de tema și subiec- 
tul filmului propunem organizarea 
unor conferințe, dezbateri, simpo- 
zioane, discuții conduse de oameni 
cu experiență, muncitori, profesori, 
ingineri, juriști și cu participarea 
activă a spectatorilor. Adeseori ne 
deplasăm cu aparatul nostru de 16 
mm in sălile de festivități și clubu- 
rile întreprinderilor, organizațiilor so- 
cialiste, școlilor din Orăștie». Aceste 
manifestări, prin repetare, nu riscă să 
devină formale, să-și piardă din interes? 
«Nu, pentru că fiecare manifestare 
nu durează mai mult de 20—30 mi- 
nute. Nu, pentru că fiecare mani- 
festare diferă de celelalte. Asttel, 
cu filmele «Ilustrate cu fiori de cimp» 
si «Tată de duminică» am organizat 
un fel de procese cinematografice 
în care un «complet de judecată» 
a analizat faptele și întimplările din 
film, punind în dezbatere probieme- 
le eticii, relaţiilor de familie în socie- 
tatea socialistă. Filmul «Singurăta- 
tea florilor» ne-a prilejuit organiza- 
rea unei mese rotunde cu tema «să 
trăim și să muncim în chip comu- 
nist». «Zile fierbinți» a fost urmat 
de o dezbatere pe tema «tineretul și 
cincinalul revoluției tehnico-stiin- 
tifice» iar «Orașul văzut de sus» de 
o dezbatere despre rolul si condiția 
femeii în societatea socialistă. Unele 
manifestări au loc în prezența unor 
anumite categorii de spectatori. Ast- 
fel, unei săli de spectatori foarte 
tineri le-am prezentat documenta- 
rele «Un pahar prea plin», «Să treacă 
vara», «Necazurile sfintei fecioare», 
iar comitetelor de părinți de la Liceul 
«Aurel Vlaicu» le-am proiectat do- 
cumentarele «Cutitul», «Dezertorii», 
«La ea te-ai gindit?», «Să treacă va- 
ra», urmate de dezbateri pe teme de 
eticâ şi comportament in societate, 
conduse de juristi care au pus in 
discutie si unele cazuri similare cu 
cele din film, petrecute in oraşul 


nostru. La toate aceste actiuni a 
participat un public extrem de nu- 
meros.» Care a fost cea mai reuşitâ 
acţiune întreprinsă de tovarâşa Martina 
Slovenschi? «Cred cä felul cum l-am 
adus eu in Orâştie pe Toma Caragiu. 
A fost ceva ca-n filme. Cineva imi 
spusese cä, in drum spre Deva, 
Toma Caragiu va trece cu o masinä 
prin Orästie. Am organizat un spec- 
tacol cu filmul «Dragostea începe 
vineri» si am anunțat în tot orașul 
că seara, publicul îl va putea vedea 
si asculta în cinematograful nostru 
pe Toma Caragiu. Si pe urmă i-am 
rugat pe toți agenții de circulație 
să vegheze la trecerea mașinii și 
s-o oprească pentru citeva clipe. 
Si au oprit-o. La început Toma Ca- 
ragiu n-a vrut, că era foarte obosit 
după drum și nu era nici pregătit. 
Dar atita l-am rugat că pina la urmă 
s-a induplecat. A fost una din cele 
mai reușite și mai frumoase ma- 
nifestări cinematografice din orașul 
nostru» Dificultăţi nu aveti? «Mai a- 
vem. Dar sintem pe cale dea le re- 
zolva. Cinematograful «Patria» nu 
are o intrare prea arătoasă și pe 
deasupra drept în față se afla terasa 
unei circiumi, ceea ce crea o ambian- 
tä nu tocmai culturală. Ne-am zbä- 
tut și am obținut transformarea bo- 
degii într-o cofetărie, ceea ce e alt- 
ceva. Problema care ne arde acum e 
căldura. Mai bine zis caloriferele. 
larna sobele nu prea reușesc sá 
creeze o atmosferă caldă, imbietoa- 
re. Şi nu ne despart de conducta de 
termoficare decit vreo 150 metri. Spe- 
ram ca pina la iarnă... Ni s-a promis 
tot sprijinul. Caloriferele ne mai lip- 
sesc. Spectatorii din Orăștie le me- 


rită». N.C. MUNTEANU 


Portretul unei săli 


m 

İn plin centrul Bucureştiului, intr-o 
tostă sală de teatru, reamenajatâ, s-a 
deschis un nou cinematograf. Aspectul 
de sală de teatru și l-a păstrat, cu tot 
ceea ce acest lucru implică: confort, 
lumini discrete şi acea plăcută senzație 
de așteptare a spectacolului, în fața 
unei cortine cu falduri bogate, domi- 
nind stalul. Scenei din spate i-a luat 
locul ecranul, si trebuie spus că adap- 
tarea la cinema este aproape perfectă. 
Proiectia este ireproșabilă, vizibilitatea 
bună de oriunde. Acestei încercări de 
portret al unei săli nu-i urmează acele 
«toate ar fi bune, dar...» Nu-i urmează, 
pentru că nimic nu strică atmosfera 
bună a acestui cinema în premieră. 
Şi, gazdele, incepind cu casierita, sint 
amabile și primitoare, dindu-ti senzaţia 
că se bucură de oaspeți. Asta la numai 
doi paşi de (prea)vestitul bulevard al 
cinematografelor! «Eforie» se cheamă 
această sală care și-a făcut debutul 
cu un film prestigios: Conversatia de 
Francis Ford-Coppola. Film la care tre- 
buie subliniată acuratețea traducerii 
Anei Comsa si formula ingenioasă de 
subtitrare: textul «conversatiei» de pe 
benzile de magnetoton este tradus in 
majuscule şi dialogul în litere obişnuite, 
clarificindu-se astfel perfect semnifica- 
tile dramaturgice şi psihologice ale 
raportului dintre vorbele rostite pe benzi 
şi reacțiile stirnite de ele personajelor. 
Cinematograful «Eforie» a pășit, după 
cum se vede, din toate punctele de ve- 
dere, cu dreptul. 


Cu și fără surprize 


Frontispiciile a două din cele mai «la 
vedere» cinematografe din capitală — 
Patria si Republica — au fost, pe par- 
cursul a numeroase renovări şi imbuná- 
tätiri, puse în evidenţă prin rame groase 
metalice, tocmai bune pentru a cuprinde 
afişe... cit mai bune. În ultimul timp, 
însă, cele două cinematografe au ajuns 
la o uniformizare totală a «stilului»: 
afişele lor sînt două pete triste şi Intu- 
necoase, jucind coloristic între cenușiu 
şi portocaliu stins. Nici o intenţie, cit 
de sumară, de stilizare a literei, de 
sugerare a genului filmului care rulează. 
Nimic. Nişte panouri doar, nu tocmai 
bine sudate între ele, cum sint acelea 
puse să mascheze o clădire în demolare 
sau un început de șantier. E păcat, mai 
cu seamă că, nu departe, în Piaţa Pala- 
tului, organizatorii Sălii Palatului (care 
nici nu are statut permanent de cinema) 
au știut să aranjeze vitrina casei de 
bilete, punind în evidenţă filmele anun- 
tate prin colaje de mari fotografii, litere 
masive decupate in materiale plastice 
si alte forme și formule, mereu noi, 
pentru a prezenta ceea ce este de pre- 
zentat. lată un exemplu dovedind că 
tristețea sărăcăcioasă a afiselor de la 
Patria și Republica poate fi cu ușurință 
remediată. 


D.C. 


Propunere 


Cele mai multe si cele mai solicitate 
säli de cinema, aflate in plin centrul 
Capitalei, se înşiră de-a lungul citorva 
sute de metri pe bulevardul Gheorghe 
Gheorghiu-Dej, din această cauză su- 
pranumit si «bulevardul filmului». La 
care, In sezonul estival, se adaugă si 
trei grădini. Din păcate, aproape toate 
isi încep spectacolele cam la aceleași 
ore. Ceea ce îi împiedică pe spectatorii 
care n-au găsit bilete la un cinematograf 
să aibă timpul necesar să aleagă alt 
film, să cumpere bilete și să intre la un 
cinematograf alăturat. Decalarea cu mi- 
nimum cincisprezece minute a orei de 
începere a spectacolelor ar fi o opera- 
tiune nu prea dificilă şi profitabilă atit 
pentru public, cit si pentru distribuitori. 
Cu atit mai mult cu cit soluţia pe care 
o propunem a mai fost totuși aplicată 
în alti ani. Multumitor pentru toată 
lumea. 


tribuna cititorilor 


Ce-ar fi dacă... 


..Ce-ar fi dacă televiziunea ar initia 
un ciclu de «matinee» (pentru elevi)... 
comentate? 

De ce să nu se formeze gustul micilor 
spectatori? Dacă vrem să nu mai auzim 
fluieräturi în sală, dacă vrem să evo- 
lueze gustul spectatorilor, ce-ar fi să 
se explice unele noțiuni ale limbajului 
cinematografic? 

Elevii învaţă la literatură noţiuni de 
stil, recunosc cu ușurință metaforele. 

Credeţi că n-ar putea pricepe o meta- 
fora cinematografică? a Tatäl risipi- 
tor finalul este sugestiv; trecerea batri- 
nului Oaie prin camerele întunecoase 
ale conacului părăsit este drumul con- 
ştiinţei lui, este drumul istoriei care a 
ieşit la lumină, la împlinire. Ar fi păcat 
ca asemenea imagini să treacă neobser- 
vate. Despre capacitatea elevilor de 
înțelegere, de asimilare, este inutil să 
discutăm. Ei sint dornici să înțeleagă 
totul. O emisiune TV de educaţie cine- 
matograficä, avind imagini comentate, 
inițiind întrebări, răspunsuri, concursuri 
ar suplini, în parte, lipsa unor cursuri 
de informare privind filmul în şcolile 
noastre. 

Ov.S. Crohmălniceanu vorbea despre 
«puterea de liant spiritual a cinemato- 
grafului», pentru că «ecranul poate să 
restabilească focarul culturii moderne» 
(Cinema, 4/76). Deci, nu merită oare 
osteneală cultivarea acestui «liant», să- 
direa lui corectă in conștiința tinerilor 
spectatori? 


Alexandru Jurcan 
str. Principală 173 — Ciucea, Jud. Cluj. 


posibilităţi posibile 


Pusculita 


Cristel venea mereu cu vinätäi la 
școală. In recreatii stătea retras in- 
tr-un colt. Invätätoarea o cheamä pe 
mama lui Cristel la scoalä. Femeia 
vine. | se pun tot felul de intrebari. 
Răspunde in monosilabe. Pina la urmă 
izbucneste! — L-am bätut, doamnä, 
räu de tot,de douä ori. De douä ori 
a furat banii din puşculifâ. Si nu în- 
teleg de ce,câ şi el punea cite-un mä- 
runfis acolo. Eu şi el puneam. Sigur 
cä mai mult eu. De douä ori a furat 
banii. Mama pleacă. İnvâfâtoarea îl 
cheamă pe Cristel și-l întreabă: — Ai 
luat banii din pusculita? Ce ai cum- 
părat cu ei? Cristel o privește lung și 
tace. După ce e întrebat de trei ori, 
răspunde bombănind: — Eu nu fur! 
N-am luat banii. Invátátoarea îl trimite 
înapoi in clasă. Într-adevăr, Cristel 
nu furase banii. (Am aflat-o după un 
an). li lua taică-său ca să bea în colt 
o sută de «tărie». 


Cum se poate transpune în imagine 
o rană sufletească? 


AL STARK! 


qc 


Filmul, document al epocii 


filmul 
politic 


1900: o saga a 
luptelor de clasă 
din Italia 


1900 — filmul de 5 ore al lui Bertolucci — 
este considerat unanim, indiferent de apre- 
cierile estetice diverse, drept una din cele 
mai îndrăznețe şi prestigioase incercári 
întreprinse în cinema-ul ultimilor decenii 
pentru a oglindi, la proporțiile unei fresce, 
epoca, secolul nostru 20, în contradicţiile 
sale fundamentale: acest Novecento este 
«o sagă» desfășurată pe aproape 50 de ani, 
punind față în față, cu o bogăţie de nuanțe 
de care e capabilă doar o concepție mar- 
xistă, materialist-dialectică, Insugitá fără 
echivoc de regizor, destinele a două clase 
sociale reprezentative pentru evoluţia Ita- 
liei de la 1900 incoace: burghezia şi târâni- 
mea, cărora Bertolucci le-a găsit prototi- 
puri extraordinare, atit in plan actoricesc 
(Lancaster, Dominique Sanda), cit şi in 


Un nou rol prestigios al lui Burt Lancaster 


părerea mea, cel mai bun film realizat de 
el»), dar apelind şi la toate cuceririle cineas- 
tilor sovietici de la 1920, ale scolii holly 
woodiene, ca și ale neorealismului adora- 
tor al neprofesionistilor. Explicindu-si ob- 
sesiile stilistice, Bertolucci nu a ascuns 
cA in timpul redactârii scenariului (timp de 
doi ani), el a fost tentat de viziunea scrii- 
torului säu preferat, Proust, «viziunea me- 
moriei nostalgice», pe care insă a trebuit 
s-o abandoneze din pricina materialului 
istoric care nu o suporta: «Mi-a fost impo- 
sibil să fiu proustian din cauza prezenţei 
țăranilor». Film politic — «toate filmele sint 
politice, susține Bertolucci, şi prin ele se 
acceptă sau se refuză lectura unei realități, 
impusă de clasa la putere», film ideologic 
«avind în miezul său moartea patronului si 
deci triumful comunismului», 190 — în 
ciuda incontestabilului său rafinament, a 
marilor creaţii actoricesti,a Intimpinat totuși 
obiecțiile pe cit de opace pe atit de vehe- 
mente ale unei anumite critici occidentale, 
nu odată iritată de realizările importante ale 
regizorilor atașați ideilor şi partidelor comu- 
niste, cum e cazul lui Bertolucci. Răspun- 
surile acestuia la aceşti critici ni se par de o 
actualitate frapantă pentru toate realitățile 
artistice ale lui 1976; în primul rind — replica 
la acuza că filmul ar fi «maniheist», adică 
tratat schematic, In personaje doar bune 
şi doar rele, prea «albi» şi prea «negri»: 

— «Dacă nu există mai multe interpre- 
tări pentru noțiunea de «maniheism», și nu 
există, trebuie să conchid că orice operă 
bazată pe dialectica luptei de clasă, în care 
autorul Işi asumă o poziţie, e o operă ma- 


in 1900 al lui Bertolucci, 


peste care pluteşte nedezlegata umbră a Ghepardului 


cel dramaturgic, unii comentatori văzind 
în filmul său cea mai puternică replică pe 
care filmul a dat-o în anii noştri monumen- 
telor literare de același tip: Forsyte, Les 
Thibault. Filmul începe cu un «Rigoletto» 
care cinta în plină operă: «Verdi a murit! 
Verdi a murit»! — anul 1901 — şi sfirşeşte 
în ziua de 25 aprilie 1945, ziua eliberării 
Italiei de nazi-fascism, «zi care conține 
întregul secol», după aprecierea exaltantă 
a lui Bertolucci, ziua în care, pentru prima 
oară, liberi, ţăranii realizează momentul 
revoluționar al judecării exploatatorului lor, 
organizind simultan o uriaşă sărbătoare, 
sub un imens steag roșu, cusut din toate 
steagurile roșii pe care «câmâşile brune» 
ale fascismului n-au reuşit să le ardă. 
Momentul acesta euforic — «cel care dă 
întregul sens filmului meu» — este inter- 
pretat de țăranii adevăraţi ai regiunii Emilia, 
care, cum explică Bertolucci, luind «puterea 
în scenariu, au cucerit-o și în film... cu o 
bucurie firească şi fără pudoare, corul lor 
verdian, aruncind protagoniștii în fosa 
orchestrei şi absorbind întregul gros-plan». 

Ceea ce copleșeşte in 1900 este tratarea 
artistică a materialului istoric — tratarea 
acestei lupte de clasă cu o forță care-și 
trage rădăcinile dintr-o vastă cultură cine- 
matografică, marcată de influențele capi- 
tale (recunoscute cu mindrie de regizor) 
ale lui Dovjenko, Renoir, Visconti (Vis- 
conti, cel din Senso, «film magnific dupa 


16 


niheistä... Mi se pare cA la baza unei ase- 
menea atitudini stă confuzia nefastă intre 
materia istorică și punctul de vedere al 


autorului asupra Istoriei însăşi. Țăranii 
din filmul meu sint violenti fiindcă au de 
răzbunat violența fascismului. E o realitate 
de care trebuie să se țină seama. Eroarea 
tine mai degrabă de maniheismul unui 
cinema italian din trecut care idealiza în 
mod ostentativ luptătorii antifascisti... După 
cum refuz să evoc fascismul cu mijloacele 
naturaliste obișnuite... Nu mă tem şi nu 
mă ruşinez de caricaturál» 

O obiectie mai «indulcită» — decurgind 
din cea de mai sus — este caracterul naiv 
al operei: «Pentru mine, această naivitate 
este o formulă minimalizatoare pe care o las 
cu plăcere vinzătorilor de artă. Ţăranii nu 
sint naivi, ei sint martorii unei culturi rafi- 
nate. Ceea ce am regăsit în Emilia cu emo- 
tie — convins că bombardamentul socie- 
tütü de consum La pus capăt — a fost 
vechea cultură populară la care se adaugă 
conştiinţa acestei culturi. Am crezut că voi 
filma o agonie, am descoperit viata. Cum s-a 
produs un asemenea miracol, cind restul 
taliei poartă masca anonimatului impus 
de mijloacele «mass-mediei»? Acest mira- 
col e comunismul. Regiunea Emilia a fost 
prima din Italia care a cunoscut marxis- 
mul. Această tradiție socialistă şi după 
aceea comunistă a construit a apărat, fără 
să distrugă nimic vital»... 


filmele 
vieţii noastre 


Un bunic 
pentru toate 
anotimpurile 


Un bunic armean, podgorean de mese- 
rie, om bonom si terentian («nimic din ce-i 
omenesc nu mi-e străin» — Terentiu), 
pleacă din valea sa, cu avionul, la Mosco- 
va, avind de îndeplinit o misiune dintre 
cele mai serioase: nepotelul său intră 
în clasa intfi primară şi bunicul trebuie 
să-l conducă personal la şcoală. Acesta 
ar cam fi tot subiectul filmului sovietic 
Cind vine septembrie — dar cu acea 
artă de tradiție rusä,a «stoarcerii» din banal 
a tot ce-i nobil și vital, se ajunge la o rea- 
lizare de certe semnificaţii umane, pu- 
nindu-se în valoare dramatismul unui 
destin. Personalitatea eroului (un bine 
cunoscut actor armean, Armen Djigarha- 
nian) îi duce cu gindul pe multi comenta- 


cronica 
eroului real 


Viaţa si opera 
unui om märunt 


Omul acesta, Alex Del-Taglia, a jucat 
aläturi de Marlene Dietrich in Monte 
Carlo Story, lingä Jeanne Morreau in 
Golful ingerilor, cu Pierre Fresnay in 
Omul cu chei de aur, lingä Lana Tur- 
ner in Supravietuitorii, lingä Jane 
Russel in Bărbaţii se căsătoresc cu 
brunele. Chiar dacä n-a fost vreodatä 
pe generic cu ei, Alex Del-Taglia La 
cunoscut Indeaproape pe De Sica, Fer- 
nandel, Sean Connery si Frank Sinatra, 
ca să nu mai spunem că Errol Flynn 
La invitat la una din nunțile sale, Tony 
Curtis a inventat pentru Del-Taglia o 
grimasă specială, regele Gustav al Sue- 
diei i-a strins odată mina, iar Winston 
Churchill i-a dăruit una din pensulele 
sale de pictor amator. De altfel, intllni- 
rea cu Churchill a fost răscrucea desti- 
nului său. Într-una din călătoriile făcute 
pe Coasta de Azur, omul politic brita- 
nic, trâgind la unul din hotelurile mone- 
gasce, a avut inspirația să-l aleagă pe 
Dei-Taglia ca valet de cameră. La ora 
aceea, Dei-Taglia era liftier in hotel. 
După plecarea distinsului oaspete, lifti- 
erul a fost promovat portar și portar a 
rămas timp de 30 de ani, din 1945 pină 
azi. Întreaga lui «carieră» cinemato- 
grafică s-a datorat acestei slujbe plină 
de servituti care nu l-a silit insă niciodată 
la servilism. Del-Taglia devenise o per- 
sonalitate a industriei hoteliere din Mon- 
te Carlo, un om căruia i se căuta sfatul 
si prietenia, calitățile lui bizuindu-se — 
cum se cuvine In această profesiune — 
pe modestie, discreție şi sobrietate. 
Niciodată Del-Taglia nu a rivnit la mai 
mult, lipsa de servilism antrenind după 
ea o altă «lipsă» importantă a caracte- 
rului său, lipsa de carierism. Cariera 
lui de portar i-a permis o pensionare 
frumoasă, îndelung remarcată. 

La ora cind «portarii de noapte» (dar 
şi cei de fotbal, angoasatii penaltiu- 
urilor) încep să capete importanța lor 
în dramaturgia filmelor crepusculare — 
n-ar fi exclus ca viata și chiar «opera» 
lui Alex Del-Taglia să devină scenariul, 
dacă nu al unei comedii sarcastice brech- 
tiene (despre buna folosință a servitu- 
tii...), măcar al unui musical căruia i 
s-ar putea da ca titlu formula lui Musset: 
«O uşă trebuie să fie inchisă sau 
deschisă». 


Filmul sovietic. Cind vine septembrie 
elogiu al omului simplu care se desparte 
de cei simpli, demn și senin 


Ars longa, 
vita brevis 


Există, din cite citim, «o modă» Redford. 
Actorul s-a impus prin citeva roluri în- 
tr-adevăr memorabile (publicul nostru La 
putut admira in Cei mai frumoși ani, 
Marele Gatsby, Butch Cassidy și Sun- 
dance Kid) — și sint critici serioşi care 
susțin că artistul va depăși «moda» şi 


Redford 


o minte sănătoasă 


Robert 
un talent sănătos, 
intr-un trup sănătos 


Documentul.sursa a filmului 


tori la georgianul Maharasvili din pateticul 
film Tatäl soldatului (rulat si la noi), 
dupa cum pentru altii, printre care ne nu- 
märäm, este evidentä sugestia din clasicul 
Ikiru al lui Kurosawa, cu acea tema funda- 
mentalä a omului simplu care-si träieste 
ultimele zile senin, bucuros, intr-o däruire 
totalä pentru umanitatea inconjurätoare. 
Cäci drama adincä a acestui film de fals 
idilism este descoperirea la un consult 
medical, aici, in Moscova, a unei tumori 
de nevindecat in organismul unui om care 
a suferit in al doilea räzboi mondial, 
printre nenumäratele asalturi eroice, 11 
operatii. Amintirea räzboiului — pateticä, 
demnă, luminoasă ca suprema incercare— 
este infinit mai importantă și mai obse- 
dantă decit boala. Valorile morale cuce- 
rite în luptă îi dau puterea, bunătatea, 
umorul care-i călăuzesc și-i impregnează 
toate gesturile acestui sfirsit de viata 
printre copii, printre oameni, printre prie- 
teni, nenumărați prieteni, mai multi decit 
cei găsiți la sosire. Nici o descurajare, 
nici o concesie făcută slăbiciunii, nici o 
«cădere» morală. Bătrinul se tine tare, 
inflexibil, surizător și curat. El pleacă — 
după îndeplinirea «misiunii» — înapoi, 
în valea sa, invitind cunoscutii si necu- 
noscufii să vină la el, la vară, căci după 
septembrie vine octombrie, iar după oc- 
tombrie, iarna,și după iarnă, primăvara, 
desigur. 


«va rămine» în istoria filmului, ca un nou 
tip de june prim, în replică la «nemuritorii» 
complicati și intunecati gen Gable si 
Bogart. Alti specialisti il minimalizeazä, 
socotindu-l doar tipul de «băiat-drăguț- 
bun-de-prezentat-la-mama», «băiatul-de- 
familie»... Un regizor de înaltă calitate, 
Sydney Pollack (Şi caii se împușcă, 
nu-i aşa?, Cei mai frumoși ani), bun 
cunoscător al talentului lui Redford, aduce 
o opinie serioasă si echilibrată, în afara 
micii şi marii publicitati: 

— «Redford este tipul sănătos, frumos, 
sportiv, care nu te face să te gindești la 
păcate, vicii și povești urite. El joacă mai 
degrabă «băiatul» decit «bărbatul». Cred 
că e prietenul ideal, fără ascunzișuri sau 
echivocuri». 

Pollack însă subliniază deosebitele ca- 
litáti de actor ale lui Redford — ceea ce 
credem că, la urma urmei, interesează... 
în primul rind: — «Actor excepțional, un 
profesionist adevărat. Puţini posedă intui- 
tia, voința lui de a se angaja total în muncă. 
Singura problemă cu el este că prea 
«pigulește» rolurile, în căutarea neince- 
tată a perfecțiunii. Pe platou vine cu un 
carnetel în care-și notează scenele care 
crede că trebuie refăcute, gesturile care 
nu-i plac, o expresie a chipului care nu 
«merge»... lar cînd vrea să discute un rol, 
își alege orele cele mai aiurite: mă trezește 
la miezul nopții, mă așteaptă dis-de-dimi- 
neafä în pragul casei»... 

«İmpricinatul» răspunde acestei obiec- 
tii astfel: 

— «Adevărul este că de multe ori mă 
tem că taică-meu avea dreptate cînd vedea 
în actori doar nişte saltimbanci. Vrind cu 
orice pret să fiu mai degrabă actor decit 
saltimbanc, ce pot face altceva decit 
«să trag» la fiecare rol, cît pot, dorind să 
mă apropii de perfecțiune?» 

Obsesia lui e însă alta — nu atit arta 
(unde dă totul, fără discuţii și menaja- 
mente) cit sănătatea. Nici o țigară, nici 
un alcool — mulţi îl socotesc în această 
direcție un maniac: 

— «Un maniac? Găsesc pur și simplu 
că sint rezonabil — nimic nu-i mai minu- 
nat pentru mine, decit să mă simt în formă, 
stăpin pe forțele mele. După cum nimic 
nu mă scoate din sărite ca acela care se 
plinge de o durere ba aici, ba aici... Ca să 
joc bine, trebuie să mă pot bizui pe for- 
tele mele. Există oare un bun mai de pret 
decit sănătatea?» 


Rubrica «Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» este 


realizată de Radu COSASU 


a E tinar 

Aceastä luminoasä aparitie in blinda 
umbrä a «tunelului» nostru este Ginger 
Rogers, azi, la o virstä care nu constituie 
pentru nimeni, cu atit mai putin pentru 
actritä, un secret: 64 de ani. Destinsä, 
artista asteaptä sä coboare in marea salä 
de spectacol de la Waldorf Astoria pentru 
a-si Incepe «show»-ul de un mare succes, 
la care — dupä ochiul competentilor —se 
Inghesuie mai ales doamnele aflate sub 
virsta dansatoarei, dornice desigur sä des- 
copere cumva metoda acestei tinereti fas- 
cinante. Problemă «minoră» — aceasta, a 
virstei, din punctul de vedere al «imprici- 
natei»: 

— «Sint de fiecare dată uimită cind mi se 
discută virsta, fiindcă în ceea ce mă priveşte 
niciodată nu mă gindesc la asta. Sint con- 


s-a filmat 
miine... 


Ziarul «Le journal de Genăve» relatează. 
experiența inedită din comuna Verrières 
unde a avut loc un stagiu de clownerie 
pentru adulți. Animatorul a fost clownul 
«Trac», alias José Betrix, tinär din Lau- 
sanne, relevat marelui public anul trecut de 
circul Knic. Cursul tsi propunea de a des- 
coperi oamenilor maturi potentele lor comi- 
ce pe planul expresiei corporale, orale si 
mimice. «Trac» a avut 8 elevi, 7 învățătoare 
şi 1 învăţător... In ciuda modestului audito- 
riu, Betrix e hotärlt sä reia experienta. 


Natura si sculptura... 


Hitchcock a dat nemurire cinematograficä 
celor patru presedinti americani sculptati 
in stinca muntilor Rushmore. In La Nord 
prin Nord-Vest, cei doi eroi, ea si el, se 
salveazä coborind si fugind pe fruntile si 
nasurile lui Washington si Lincoln... Dar 
«capetele» acelea n-au o inältime mai mare 
de 18 metri. «Sculptorul de munte» K. Ziol- 
kowski, om la 66 de ani, tatä a 10 copii, are 
un proiect mult mai vast... El a început să 
lucreze în stinca granitică a colinelor Black 


cronica 
proiectelor 


@ Francois Truffaut a acceptat să inter- 
preteze un rol principal in viitorul film al lui 
Steven Spielberg, autorul celebrelor Fälci 
(si a remarcabilului Duel pe autostradä, 
rulat si la noi.). Francezul a si plecat spre 
«noaptea americană»... 


@ Francesco Maselli, regizorul admira- 
bilului film italian Suspectul, pregătește 
intens («pentru mine creaţia artistică nu e 
deloc în contradicție cu munca politică, 
dimpotrivă...») continuarea acelei acțiuni 
dramatice din viața comuniștilor italieni 
din anii '30 printr-un film plasat în anii 
'41--'43 cind, în adincă ilegalitate, Partidul 
Comunist Italian trecuse la organizarea 
loviturii decisive împotriva fascismului. 


© Joseph Losey susține că ar putea 
începe foarte repede (chiar în ianuarie 
1977) turnarea unei excelente adaptări, sem- 
nată Harold Pinter și Barbara Bray, 
după În căutarea timpului pierdut al lui 
Proust. Problemele organizatorice sînt însă 
nenumărate, si în primul rind cele de ordin 
financiar. Sint de găsit 10 000 000 dolari. 
Suma impozantă — dar Losey İşi apreciază 


Ginger Rogers 76, 


vinsâ câ e singura metoda pentru a râmine 
tinärä...» 

Cealaltä intrebare presantä e, fireste, 
cum ar privi ea propunerea pentru un spec- 
tacol, in 1976, cu Fred Astaire? Ginger 
Rogers ar accepta imediat un asemenea 


Ei 4 
+ oF 
=. b 


Batrinul si sculptura sa 
(doar machetä): 
o glorificare cit un munte 
al lui Crasy Horse, 
indianul neinduplecat 


Hills, sacre pentru indienii Dakotäi de Sud, 
un monument spre slava lui Crazy Horse, 
seful indian care La Invins pe generalul 


șansele de reușită la 90%. ... 


© «Sfintul» si «Râzbunâtorul», Roger 
Moore şi Patrick MacNeal, au lâsat deo- 
parte serialele contemporane pentru un 
Sherlock Holmes la New York, in 1900. 


Sfintul» si «Râzbunâtorul », 


ger Moore 5 


Ro 


la o virstä care nu are nici o importanta... 


proiect! Numai cä ea ştie ce gindeste in 
această privință partenerul de legendă: 
Nu! Şi — ca în atitea dansuri ale lor — ea 
îl urmează și i se supune și nu «se agită 
inutil» pentru o cauză definitiv apusă în 
adincul timpului... 


american Custer la Little Big Horn. Va fi 
cea mai mare statuie din lume: 210 metri/190! 
Pină acum s-au degajat — cu buldozerul 
si dinamitat — 5 milioane tone de stincá, 
turiştii dind năvală ca nebunii. Fondul pro- 
venit din «intrări» la fața locului va finanta 
o universitate indiană. În ritmul actual, 
statuia ecvestră va fi terminată în 25 de ani. 
Ziolkowski — considerat de unii «nebun», 
de alții «genial» — supraveghează lucrările 
si speră că pînă va muri, li va fi dat să vada 
măcar capul calului încrustat în munte. ... 


Răscumpărarea 


18 luni închisoare (cu suspendarea pe- 
depsei) pentru un tinăr londonez care a 
răpit un papagal si a cerut proprietarului o 
răscumpărare de 200 lire sterline. Omul a 
acceptat să plătească 150, dar a și anunţat 
poliția care La prins lesne pe şantajist. 
Tribunalul a apreciat că răpitorul a dat 
dovadă de cruzime amenintind că suceste 
gitul păsării furate... 


(După Păsările ) — Muştele? 


Revista britanică «Nature» publică un 
articol al profesorului canadian R. Wright 
care susține că «insectele ar putea fi folo- 
site precum ciinii în alte tari, pentru depis- 
tarea contrabandei de droguri și explozive». 
Omul de știință anunţă că a izbutit să sta- 
bilească «o gamă» de muște care cores- 
pund criteriilor necesare pentru a efectua 
această operaţie. 


«Sfintul» e Holmes, celălalt e Watson. 
Ei au de găsit un copil răpit de o ființă 
diabolică — copilul e interpretat pe pinză de 
puştiul lui Moore, din viață; rápitorul e 
marele John Huston. Genul prevăzut: pa- 
rodie. 


MacNeal 


Patrick 


la ora lor retro: Sherlock Holmes si Watson 


17 


@ Pe o temă gravă La Hollywood a 
fost realizatä o dram& punind in discutie 
condiția femeii. Filmul Ruj de buze al 
regizorului Lamont Johnson porneşte de 
la săvirşirea unui viol şi urmăreşte climatul 
social şi procedura penală prin care fap- 
tele trebuiesc lămurite şi vinovafii pedep- 
siti. Fâptaşul este un «onorabil» profesor, 
victima — un manechin de modă. Prote- 
sorul — ocupat cu educația surorii mai 
mici a manechinului — este un om în 
aparență serios, cu trecut şi activitate ire- 
proşabile. Fata este manechin, şi ce în- 
credere poate stirni o prezentatoare de 
modă? Oamenii îi sint ostili, au tendința 
de a o acuza de cele intimplate, găsindu-i 
făptașului toate circumstanțele atenuante 

cu putință. Acţiunea se petrece, in mare 
parte, în tribunalul din Los Angeles, unde 
asistăm la lupta crincenă a unei avocate 
pentru a spulbera ecranul opac al falselor 
aparente, al prejudecatilor absurde și — 
se poate spune foarte bine — sexiste, 
care fac din femeile occidentale veșnice 
înfrinte într-o luptă fără sorti de izbindă. 
Fără sorţi de izbindă este și lupta avoca- 
tei pentru a convinge juriul. Fata de la 
casa de mode nu va avea ciștig de cauză 
în fața agresorului ei. Şi proasta publici- 
tate se întoarce împotriva ei: își va pierde 
slujba şi prietenii. De altfel, atit victima 
cit şi apărătoarea ei ezită indelung să 
deschidă acțiunea juridică, de teama 
inevitabilului al doilea «viol» care constă 
în etalarea publică a intimplarii sordide 
şi umilitoare. Ceea ce pune filmul în dis- 
cutie este în primul rind concepția arhaică 
a unor oameni care nu reuşesc să vadă 
că o femeie este, în primul rind, un om ca 
şi ei. În distribuţia filmului Ruj de buze 
este demnă de semnalat prezența, în rolul 
manechinului, a actriței Margaux Heming- 
way, nepoata marelui scriitor. 


@ Premiere maghiare 


@ Un film despre realizarea unui film — 
este o temă care a revenit nu o dată în 
preocupările cineastilor. Regizorul An- 
dras Kovaks își ia ca personaj principal 
chiar un regizor și urmărește în filmul 
Labirint toată strădania acestuia de a 
orchestra într-un mod coherent viziunea 
sa despre un scenariu, cu cea a scenaris- 
tului, a actorilor şi a operatorilor. Film 
în film deci, film în oglindă, în care un 
cineast se istorisește de fapt pe sine. 

© Un pian în văzduh este un titlu de 
comedie. Regizorul Peter Bacs6 poves- 
tește necazurile unui pianist cu locatarii 
blocului unde locuiește. Pe motive de 


«exersat». De unde o gamă întreagă de 
peripeții in cheia burlescului. 
O Povestea unei tinere fete care nu-și 


amintește nimic despre viața ei. Şi tenta 
tiva reconstituirii unui trecut care s-a 
spulberat în urma unui șoc. Acesta e 
filmul Imagini reflectate de Rezsö Sz5- 
reny, el însuși o imagine în oglindă a unui 
film vestit: «O atit de lungă absenţă». 

@ Un roman scris in 1940, intitulat Fe- 
tita de la Asistenţă, a fost ecranizat de 
regizorul Laszlo Ranody. Este povestea 
unei micufe orfane, copil al nimănui, dată 
de Asistența socială pentru a fi slujnicâ 
inti-o fermă. O poveste dreaptă despre 
nedreptate. 

@ Părinţi si copii — iată tema filmului 
de televiziune semnat de Attila Szabo, 
Jos pantofii. Un grup de şase puști 
organizează o tabără pe malul Dunării. 
Ei se cred singuri, dar părinţii au plătit 
un supraveghetor discret și ascuns. Sar- 
cina acestuia se va dovedi a nu fi deloc 
simplă. 


E Acasă, la cinema. La doi paşi de 
studiourile dezafectate ale firmei Fox, 
în inima Hollywoodului, a avut loc expo- 
zitia internaţională de filme «Los Angeles 
'76». Organizatorii s-au străduit să evite 
capcana unui festival de tip «parada sta- 
rurilor», punind accentul pe prezenţa rea- 
lizatorilor şi a filmelor de autor, americane 


sau europene. În deschidere a fost pre- 
zentat ultimul Hitchcock, Complot fa- 
milial, si doar cu această ocazie au func- 
Donat exteriorizările spectaculoase de tip 
californian: zeci de reflectoare, parăzi de 
majorete și de fanfare militare, nori de 
baloane colorate și jocuri de artificii, cul- 
minind cu desenul de lumini, pe cerul 
nocturn, al profilului maestrului suspen- 
sului. În continuare însă, filme ca Fox- 
trot de Arthur Ripstein, Cadavre de lux 
de Francesco Rosi, Onoarea pierdută 
a Katharinei Blum de Volker Schlondort 
şi Pasqualino şapte frumusefi de Lina 
Wertmüller au dat cistig de cauzâ cine- 
matografului in fata exhibitionismului co- 
mercial. Documentare de lung-metraj (Un 
seceriș de trei mii de ani al etiopianului 
Haile Gerima sau California-Reich de 
Walter Porkes, despre primejdia — dar 
si ridicolul —unui mini-partid neofascist), 
o retrospectivă de filme cubaneze și o 
retrospectivă a comediei americane din 
anii 30, au tăcut din această «expoziţie», 
după spusele unui critic, «cel mai euro- 
pean act de cultură din America». Ceea 
ce este considerat,la Hollywood, supremul 
compliment. 


® Neorealismul american. Anul a- 
cesta, în competiţie la Cannes au fost și 
filme mai bine realizate, și povești mai 
abil spuse, si metafore mai viguros po- 
litice decit Şoferul de taxi al italo-ameri- 
canului Martin Scorsese. Ceea ce este 
nou in acest film este o redescoperire. 
Prin Scorsese,filmul hollywoodian a în- 
vatat graiul neorealismului, de multă vre- 
me uitat în Europa. Elegantei stilului el 
îi pune în loc observația unei realități 
nafardate; poveștilor savant alcătuite şi 
dozate, întimplările cenușii — sau singerii 
— ale străzilor, unde dramele se consumă 
anonim și parcă în treacăt; în locul oricărei 
metafore, el pune zgomotul și furia vieții 
cotidiene. Marele premiu, Palme d'Or a 
încununat probabil acest neorealism post- 
Vietnam, definind cu luciditate și îngri- 
jorare traumele lumii americane, tot așa 


cum filmele din 1945 ale lui Rossellini, 
De Sica sau De Santis povesteau acea 
Italie a lui Umberto D, unde speranţa 
costa doi bani. De doi bani speranță are 
şi acest șofer de taxi, voluntar pe traseele 
de noapte, pentru că frontul din Vietnam, 
de unde s-a întors, îl face să aibă cosmare, 
şi atunci mai bine renunță la somn; de 
doi bani speranţă are el în fauna disperată 
a nopții new-yorkeze, în labirintul de asfalt 
presărat cu prostituate de 14 ani, cu cine- 
matografe murdare unde rulează filme 
murdare, cu drogati căzuți in stare de 
prostratie în umbra marilor reclame colo- 
rate, cu bandiți pindind prin străzile fără 
ieşire. Poate pentru că un început de schi- 
zofrenie îl bintuie, poate pentru a fugi de 
nisipurile care-l inghit, șoferul devine 


agresiv si face dreptate, de unul singur, 
printre ticälosi si proxeneti. Un fapt di- 
vers. Un sfirsit de drum. Sau un inceput 
de drum. Cu «de doi bani speranță». 
Destul pentru a avea putere sä astepte 
ziua de miine. 


Legile aventurii. Printre colinele‏ ٹا 
verzi ale Africii, de-a lungul apelor ei bin-‏ 
tuite de crocodili, în savane nesfirsite, se‏ 
intilnesc doi aventurieri, unul mai bätrin,‏ 
care are si o fată, si unul mai tinăr. Dar‏ 
nu numai despre asta e vorba. Tocmai a‏ 
izbucnit primul război mondial, locurile‏ 
sint împinzite de armatele Kaizerului, şi‏ 
cei doi aventurieri (irlandezi, firește) vor‏ 
afla un mare secret: un crucișător german,‏ 
presupus scufundat, se adăpostește in‏ 


x? 


Lei 


În anii primului război mondial, 
intilnirea, în Africa, dintre doi hoi- 
nari irlandezi și o mare aventură. 
Aventura eroismului. (Lee Marvin 


in Strigat pentru diavol) 


umbra unui golf, așteptind să intre in 
luptă. Trebuie distrus! Şi cei doi, plus 
fata, pornesc, ca în «Regina africană», 
o bătălie inegală. După cum se vede, 
cineaștii nu renunţă la frumoasele basme 
exotice care sint filmele de aventuri. Şi 
în Strigăt pentru diavol, vreme de două 
ore jumătate, aventurile îi coplesesc pe 
Lee Marvin, Roger Moore și Barbara 
Parkins. Dovedind — prin succesul de 
care se bucură la public — că aventura 
este leit-motivul unui întreg cinema, etern 
remake, nesfirsitä re-compunere si recu- 
perare a acelorasi elemente dramatice, 
a acelorasi personaje si situafii, in marele 
cocktail al afacerilor pe celuloid. 

m Clachetä-motor (|) 

@ Lana Turner, fosta vedetä a marilor 
melodrame din anii '40, se reintoarce pe 
platouri: ea va fi Jill dirt filmul Jill s-a 
rostogolit la pämint. Nu e vorba de o 
comedie, ci de povestea unui esec in 
viata. 

@ Dupä «Cutremur de pämint», «Boeing 
747 in primejdie» si alte povesti catastro- 


aniza destinul intr-un computer 


ımpelor 


ebre de Gerard Pires) 


fice, Charlton Heston va fi protagonistul 
filmului Doamna cenusie coboarä in 
adincuri. Povestea? Scufundarea unui 
submarin nuclear. 

@ Un film clasic al lui Frank Capra, cu 
James Stewart, «Domnul Smith merge 
la Washington», va cunoaste o actualizare 
sub forma unui remake: Billy Jack mer- 
ge la Washington. 

© Dupâ Nebunii burgheze, realizat 
la Hollywood, francezul Claude Chabrol 
continuă cu supervizarea marilor spec- 
tacole cinematografice internationale. Ju- 
lie Christie va fi interpreta viitorului sau 
film, un suspens intitulat, ca pe vre- 
mea lui Agatha Christie sau a lui Joseph 
von Sternberg, Expresul Petersburg- 
Cannes. Dupä cum indica itinerariul, este 
vorba de un suspens «retro». 

© Actorul shakespearian Paul Scofield 
(«Un om pentru toate anotimpurile») va 
da chip unui medic implicat intr-o cum- 
plitä (si autenticä)afacere cu jefuitori de 
morminte, din secolul XIX. Titlul: Medicul 
şi diavolii. Regizor, Michael Winner, ves- 
tit pina acum pentru eficacitatea cu care 
ştie să-l minuiască pe Charles Bronson 
in filme de actiune. 

© Ca atiti alti actori ajunsi pe culmile 
succesului, Jack Nicholson s-a hotärit 
să treacă la realizarea propriilor sale filme. 
Nicholson crede că pentru el, oricum, 
succesul ar fi strălucitor, iar eșecul ne- 
băgat în seamă. Filmul pe care-l va semna: 
Capcana de pe lună. 


E Venetia pe gheață. Canal Grande 
din Venetia, palatele din jur, toate pe un 
platou mare cit un teren de fotbal. Totul 
e-alb, nins, îngheţat. Pe podul Rialto sint 
troiene de zăpadă. Acesta e decorul 
ultimei amintiri a lui Casanova muribund 
şi ultimul cadru al filmului lui Fellini. Pe 
gheață apare Casanova, alunecind încet, 
cu o mantie neagră fluturind în vint. Apare 
apoi Päpusa mecanică a copilăriei lui, 
prinde viață și amindoi încep un dans pe 
gheață, sfirsit cu o piruetä care este și 
ultima clipă a vieții personajului. Un mem- 
bru al echipei privind filmarea spunea: 
«lată concluzia lui Fellini la Casanova. 
Un bărbat aflat în crepusculul vieţii dan- 
sind cu o păpușă mecanică». 


@ Clachetä-motor (ll) 


© Realizatorul vestitului «Cei sapte sa- 
murai», Akira Kurosawa, pregäteste o 
versiune niponä a tragediei shakespea- 
riene «Regele Lear». In rolul titular, 
Toshiro Mifuné. Totul se va desfäsura 
intocmai cu textul piesei, cu o singurä 
deosebire: cele trei fete ale regelui vor fi 
bäieti. Motivarea acestei alegeri consti- 
tuie deocamdată un secret al lui Kurosawa. 

© Pentru asigurarea autenticităţii regi- 
zorul filmului Principiul Domino, Stan- 
ley Kramer, a impus protagonistilor — 
Gene Hackman și Mickey Rooney,un sejur 
în puscäria San Quentin. Cu toate rigorile 
existenței de acolo: munci, spălat de rufe 
si de vase si curățirea latrinelor. Cei doi 
au căpătat în scurtă vreme aerul dorit: 
acela de pușcăriași. 

© Pe podișurile pustii ale Iranului, re- 
gizorul Valerio Zurlini filmează adaptarea 
unui mare roman semnat Dino Buzatti: 
Deșertul tătarilor. În distribuţie, Jacques 
Perrin, Jean-Louis Trintignant și Vittorio 
Gassman. 

@ Ken Russell și-a ales distribuţia pen- 
tru povestea vieții lui Rudolph Valen- 
tino: balerinul Rudolf Nureev va fi Valen- 
tino si cintäreata-pop Michéle Philips va 
fi sotia acestuia. Pentru Ken Russell, 
cinematograful este intr-adevär un loc 
de intilnire a artelor. 


E Nu fumati! Comicul Woody Allen 
participa si el, in felul lui, la marea cam- 
panie antifumat. Cu urmätoarea declara- 
tie: «Nu se spune nimic despre primejdia 
reprezentată de tutun pentru picioare. 
Dacă nu mă credeți, încercaţi să stingeti 
un muc de țigară, fără să vă fi incältat 
în prealabil!» 


# În glumă, desigur. Alfred Hitchcock 
a explicat, in sfirsit, motivul scurtelor sale 
apariţii — de citeva secunde doar — în 
toate filmele sale: «Pentru că n-aș suporta 
mai mult de atit să duc în spinare lipsa 
de demnitate a meseriei de actor». Dar 
cum ar fi arătat oare filmele lui Hitch, 
dacă toți actorii ar fi gindit ca el? 


Rubrica «Cinerama» este redactată 


de Dan COMSA 


in memoriam 


Adolph Zukor 


İn 1889, un tinär şi sârac emigrant 
maghiar, In virstä de 16 ani, debarca pe 
pămintul Americii. Ceea ce a urmat 
este o lungă, foarte lungă poveste a 
acelui tip de reuşite fabuloase în viata 
pornite de la nimic, care sint atit de dragi 
mitologiei yankee. Nu cifrele Insă, sta- 
tistice sau de afaceri, ci anii te lasă vi- 
sător în această poveste. Pentru că In 
1903, după un debut în comerțul cu piei 
de iepuri, Zukor cumpără mai multe 
«Penny Arcade» — adică un fel de săli 
de jocuri şi distracţii, iar în 1906 le schim- 
bă numele în «Nickel Odeon»-uri. in- 
troducind acolo un truc de bilci, numit 
cinema. În 1912 el produce un film cu 
Sarah Bernhardt, Regina 
tocmai pe cind — cum scrie Roger 
Boussinot — «Sarah era in America 
la fel de vestitä şi de mitologicä precum 
Moby Dick, balena cea albă». İn 1913, 
Zukor lanseazä formula care va sta la 
temeliile Hollywoodului: «Actori celebri 
In piese celebrei» Si aduce tot teatru! 
american in fata aparatelor de filmat 
In 1917, deja pe culmile succesului, 
Zukor înființează o firmă — Paramount 
Pictures Corp., a cärei inovatie constä 
in fuzionarea productiei de filme cu 
exploatarea a aproape douä mii de säli 
de cinema. Incepind de prin 1919, trustul 
Morgan se intereseazä de aceastä enor- 
mä afacere prosperä, in timp ce Zukor 
incepe sä fie depâşit de marile combi- 
natii financiare, combinatii care, de 
altfel, vor reusi sä salveze firma din 
ghearele crizei postbelice. Zukor rä- 
mine insä presedinte al Paramount-ului 
Si mai tirziu, presedinte de onoare 
Si mai tirziu fondator onoritic. Şi mai 


trusturile si 


Misterul Hughes 


Producätorii americani au anuntat 
inceperea filmärilor la o biografie a mag- 
natului Howard Hughes. Cartea, scrisä 
de un anume Clifford Irving, a fost con- 
testatä de avocatii lui Hughes, ca falsä, 
şi autorul ei a avut de suferit consecințe 
penale. Ceea ce nu împiedică folosirea 
ei pentru realizarea unui film. Un film 
de scandal, bineinteles. Despre un per- 
sonaj mai mult decit enigmatic. Deoa- 
rece a existat si existä un mister In jurul 
acestui nume si a acestei vieti, mister 
elucidat in parte de moartea bogätasu 
lui. Căci moartea lui Howard Hughes a 
fost cea mai bună dovadă că el exista 
încă pe această lume; după efectuarea 
autopsiei, oamenii de la serviciile Veni- 
turilor i-au luat amprentele, pentru a le 
confrunta cu cele existente in arhivele 
F.B.l.-ului, la Washington. Dubiile lor 
erau dublu justificate. Pe de o parte, 
pentru că nimeni nu l-a văzut pe Hughes 
din 1958 incoace, iar cea mai recentă 
fotografie a sa datează din 1952. Pe de 
altă parte, pentru că, inexistența unei 
dispoziţii testamentare pune averea, sau 
mai bine zis imperiul financiar al lui 
Hughes, sub incidența taxelor federale 
pe venit. Taxe care se presupune că 
se vor ridica la un miliard de dolari 
Omul din spatele acestor cifre incre- 
dibile a navigat, în 70 de ani de viată, 
prin mai multe cariere decit s-ar putea 
imagina pentru cel mai extravagant erou 
de ficțiune. La 18 ani stăpinea singur 
întreprinderea de foraj minier a tatălui 
său, decedat. Şi se consacra, simultan, 
celor două mari pasiuni ale vieţii sale: 
filmul si aviația. După un Oscar cistigat 
ca regizor al unei comedii mute, el pro- 
duce, pe teme de aviaţie, Îngerii iadu- 
lui, film în care lansează marele mit 
dinainte de Marilyn Monroe: Jean Har- 
low. În 1935 stabilește recordul mon- 
dial de viteză pe un aeroplan și în 1938 
face ocolul lumii în 91 de ore de zbor 
continuu. În timpul războiului el expe- 
rimentează un avion gigant destinat să 
lupte impotriva submarinelor germane, 
iar mai tirziu transformă o societate de 
aviație locală — TWA, în prima compa- 
nie transcontinentală din lume. În 1948 
cumpără studiourile de film RKO, fiind 
astfel singurul particular în posesia 
unei mari «uzine» de filme. După vin- 
zarea acestor companii, urmează crea- 
rea de către Hughes a unor instituții 
cu caracter naţional cum sint Compa- 
nia Hughes Air Craft, specializată in 
material tehnologic si rachete; Institutul 
medical Hughes; mine de aur ai argint; 
uzine de helicoptere; companii de tele- 
viziune prin cablu; studiouri de televi- 
ziune si 9 din cele mai mari hoteluri- 
cazinou din Las Vegas. Omul in posesia 
acestui neverosimil imperiu, esuase in- 
tr-o însingurare completă, in obsesia 


tirziu... Şi mai tirziu, un bătrin domn 
de 103 ani, participind la recepții şi 
scriindu-şi memoriile, un bătrin domn 
de 103 ani, care de curind a murit, sau 
mai bine zis a dispărut, furat de pro- 
priul lui trecut, în umbra muntelui care 
stă emblemă firmei ce-și spune «Peste 
munte» (Paramount). 


Adolph Zukor, patriarhul de la 

Paramount», împreună cu Mae 

West si cu o «reeditare» a celebru- 
lui dulău Rin-lin-lin 


miturile lor 


microbilor (comunica cu colaboratorii 
săi prin panouri de sticlă care să-l 
izoleze), intr-o manie a secretului vieţii 
particulare vecină cu paranoia. Viaţa 
închisă, în afara timpului şi oamenilor, 
modul anormal de a se hrăni (evita 
mincarea din teamă de bacterii), l-au 
dus la o anemie cronică: unul din primii 
doi sau trei magnați ai lumii suferea de 
malnutriție! Legenda lui Hughes a fost 
întreținută şi de legăturile sale — nu 
furtunoase, ci mai degrabă bizare — cu 
o serie de mari vedete feminine ale 
ecranului: Jean Harlow, Ginger Rogers, 
Jane Russel, Katharine Hepburn, Terry 


Pe vremea cînd i se confectiona 

legenda şi cu ajutorul cronicilor 

mondene. Aici, impreună cu super 
starul anilor 40, Ida Lupine 


Moore, Ava Gardner... Legäturi in care 
«favoritele» erau sechestrate in palate 
aurite, päzite cu sträsnicie, asteptind 
(cit aveau räbdare sä astepte) sä aparä 
Hughes. Care apărea cam douăzeci de 
minute pe săptămină, și era gata, dacă 
prietena sa dădea semne de nesupune- 
re, să-i invite părinții pentru a-i tine 
tovărășie în aşteptare. Acesta era omul 
care a murit, singur și tăcut în avionul 
particular care-l transporta de urgenţă, 
după un atac de cord, din Accapulco 
spre Miami. Omul a cărui moarte a fost 
deplinsă Intr-un loc tot atit de putin 
făcut pentru lacrimi, şi tot atit de bizar 
cît li fusese întreaga viață: in cazinourile 
sale din Nevada. «Vă rugăm să păstraţi 
un moment de reculegere în amintirea 
bunului nostru prieten, Howard Robard 
Hughes» — au anunțat megafoanele 
din sălile de joc. Şaizeci de secunde 
roțile ruletelor s-au oprit, zarurile au 
Incremenit în mina crupierilor, zvonul 
de voci si fosnetul cărților de joc nu 
s-au mai auzit. Jucătorii şi-au privit 
enervati ceasurile, cei din fata maşinilor 
de joc așteptau cu miinile pe minere. 
Si cum bunele sentimente nu-și prea 
au locul în Las Vegas, un crupier a 
mormăit printre dinţi, fără nici un pic 
de simpatie: «O.K.! si-a avut minutul. 
Hai acum să-i dăm drumull». Dec 


telescopuri 


Slavici‏ ۔ 
ȘI personajele lui‏ 


Sint niște riscuri, mai mult sau mai putin 
inerente, în reconstituirea pe ecrane (mari 
sau mici, asta are mai puțină importanţă), 
în perimetrul filmelor documentare, i 
unor personaje din trecut. Nici recenta 
monografie cinematografică loan Sla- 
vici, realizată sub auspiciile Studioulu: 
de filme TV, nu izbutește întrutotul să evite 
aceste riscuri. Ne vine destul de greu nouă, 
spectatorilor, să presupunem că în trăsura 
aceea cu bidivii la pas, străbătind o alee 
umbrită, se află... Slavici sau că acele 
ghetre albe, aplicate unor pantofi de epocă, 
Il reprezintă pe... Eminescu. Dar aceste 
«amănunte» — cu pondere efectiv foarte 
mică în economia filmului — nu trebuie să 
ne împiedice să vedem calităţile certe ale 
unui film bun. 

Dincolo de riscurile, cum spuneam, mai 
mult sau mai puţin inerente ale unor ase- 
menea întreprinderi, telemonografia loan 
Slavici, realizată de Haralambie Boroș 
după un scenariu de Al. Struteanu, are im- 
portante merite cultural-educative. În pri- 
mul rînd, este important faptul că televi- 
ziunea a recurs la modalitatea aceasta a 
monografiilor consacrate unor oameni 
de seamă din trecutul culturii noastre. 
inițiativele în acest sens, selectind — fi- 
reste — cu discernămint, nu pot fi decit 
binevenite. Subiectivi fiind, «cinematogra- 
fizind» adică lucrurile, este cazul să men- 
tionäm faptul că filmul românesc li dato- 
rează foarte mult lui Slavici, li datorează 
«pretextul» a două filme de excepţie, 
Moara cu noroc (filmul lui Victor lliu, pe 
care monografia îl evocă, nu se putea să 
nu-l evoce) si Dincolo de pod (filmul 
lui Mircea Veroiu, pe care monografia 
nu-l evocă deși... nu se putea să nu-l evoce); 
si din acest punct de vedere, mai particular 
deci, iniţiativa micului ecran dobindeste 
o nouă validare. 

O parte din film este alcătuită din docu- 
mente. Fapt foarte firesc în cazul unui film 
documentar. Respectind autenticitatea fap- 
telor de viaţă și de creaţie din biografia 
marelui scriitor ardelean, alegind pe cele 
mai reprezentative, alegindu-le cu respect 
pentru semnificaţiile lor culturale și este- 
tice, filmul face, implicit, utilă operă de edu- 
catie, formativă si informativă. Dar nu abu- 
zeazä de documente, şi foarte bine face, 
respectindu-si astfel conditia primordialä, 
aceea de film. A 

Ajungem astfel la principalele virtuţi ale 
acestui binevenit film de televiziune. Rea- 
lizatorii au avut inspirația să rezerve cea 
mai mare parte din evocare reconstituirii 
pe ecran a unor momente marcante din 
opera lui Slavici. Desigur, nu puteau apela 
dech la niște fragmente din scrierile proza- 
torului. Dar cinematografizarea acestora și 
structurarea lor într-un tot unitar conferă 
peliculei «carnea» unor personaje şi si- 
tuaţii în măsură sá dimensioneze, «la scară», 
universul creației lui Slavici. Şi să dea fil- 
mului ce este al filmului... 

Am văzut, astfel, citeva clipe de viață din 
«Pădureanca», cu Ana Szeles și Florin 
Piersic. Fragmentul ecranizat a avut auten- 
ticitate tipologică, şi îndirjirea lui Slavici 
împotriva prejudecatilor omeneşti a do- 
bindit, în film, tonuri potrivite. Am mai văzut 
citeva clipe de viață din «Mara». Altfel 
dech în «Dincolo de pod», micro-ecraniza- 
rea lui H. Boroș a rămas, ca la Slavici, 
«dincoace de pod», în ambianța pestriță 
şi forfotitoare a tirgului ardelenesc şi a 
înfățișat o Mară cu patimă, pe Draga Oltea- 
nu-Matei, și o altă sugestie plauzibilă de 
Persidă, pe Mariana Buruiană. Am mai 
văzut citeva clipe de viaţă din «Comoara», 
cu o Mariella Petrescu «să-ţi taie respira- 
tia» si cu un Nae G. Mazilu bonom, într-un 
fragment cu accente apăsate de critică 
socială. Şi am mai văzut citeva clipe de 
viață din «Budulea taichii» cu o foarte 
potrivită alegere de protagonist, Mihai Me- 
reutä. Operatorul Nicolae Niţă a conferit 
imaginilor personalitate, dramatism, cu- 
loare de epocă... 

Am văzut filmul acesta — binevenit act 
de cultură — și în culori și m-am gindit 
că nu i-ar sta rău nici pe marile ecrane. 
Este o monografie cu reale virtuți culturale 
si educative, a cărei experiență n-ar strica 
să fie continuată, cu alti «protagonişti», 
spre folosul tuturora. 


Călin CĂLIMAN 
20 


Spectacolul «Drumul spre Everest» de George Genoiu, în regia artistică a Dinei Cocea, 
aduce pe micul ecran o fărimă din existența cotidiană a celor ce trăiesc si muncesc 
alături de noi, a celor pe care-i intilnim pe stradă, la locul de muncă sau aiurea. De- 


butînd în regia de teatru la televiziune, Dina Cocea s-a aplecat cu mi 


și pricepere 


asupra textului, oferindu-ne în esență portretul unei femei, directoare de fabr 
personalitate proeminentă. Avind o existență plină, străbătută de contradicții si 
evenimente, unek din ele nu tocmai fericite, eroina reușește să-și păstreze echilibrul 


și puterea de a bi 
nealterată încrederea în oameni. 


i, pentru că își dedică viața nobilei misiuni a muncii și-și păstrează 


Leonard POPOVICI 


(Actrița Dina Cocea, în calitate de regizor, pe platoul de filmare) 


arta televiziunii 


Premii și premianti 


Cinematografia, care acordă anual pre- 
miile sale binecunoscute, a integrat de astă 
dată pe listele premiantilor și realizările 
merituoase ale televiziunii; hotărîrea inte- 
leaptă de a «oficializa» gradul de rudenie 
al filmului cu cel al unor genuri de televi- 
ziune, recunoscind că şi pe micul ecran 
apar emisiuni de înaltă clasă profesională 
si artistică este binevenită, stimulind si 
punind în evidenţă prin distincţii «arta te- 
leviziunii». 

Păsări și umbre, documentar realizat 
de cunoscutul meșter in ale operatoriei 
Boris Ciobanu, după scenariul lui Dumi- 
tru Udrescu, primeşte Marele Premiu. Ca 
nimeni altul, Boris Ciobanu a reușit «să 
pună în pagină filmică», să redea în ima- 
gini de o negrâită trumusete comorile de 
artă ale Bucovinei, celebrele mănăstiri cti- 
torite în anii främintati ai istoriei. Docu- 
mentarul nu a intenţionat însă a fi doar un 
album de artă, în care frescele de la Suce- 
vita, Moldoviţa sau Voroneț să apară re- 
date cit mai fidel, s-a urmărit o idee mult 
mai generoasă, aceea de a dezvălui legă- 
tura indisolubilă între românii de pe acele 
meleaguri cu întregul lor univers spiritual 
şi imaginile fixate pe zidurile ctitoriilor. 
Există In permanenţă un dialog între om 
cu viața sa complexă, între om cu istoria 
sa şi chipurile ce privesc din cadrele fres- 
celor. Imaginea-metaforä grăitoare joacă 
un rol considerabil în acest documentar, 
subliniind continuitatea universului spiri- 
tual şi istoria creatorilor pe aceste melea- 
guri. Frescele par la un moment dat o 
transfigurare peste veacuri a chipurilor şi 
expresiilor oamenilor de aici, iată ideea 
sugerată de arta complexă a imaginii de 
către Boris Ciobanu, idee susținută şi prin 
comentariul muzical din care nu lipsesc 
Gheorghe Zamfir și Sofia Vicoveanca. 

Bunicul care nu spune povești, re- 
portaj realizat de Aristide Buhoiu în 
imaginea lui George Dănăilă și montajul 
semnat de Cătălina Bucur obține Premiul 
pentru reportaj, un binemeritat premiu 
acordat televiziunii, unde reportajul a de- 
venit o prezență apreciată de marele pu- 
blic. Cunoscut pentru ingeniozitatea mo- 
dului de a afla subiectele, Buhoiu desco- 
peră de această dată intr-un cămin de pen- 
sionari din Sibiu pe «bunicul» Liviu Buzilă, 
preocupat de personalitatea vestitului Ba- 
dea Cirtan. Cu ajutorul acestuia, ce deține 
o adevărată arhivă despre «superba idee 


Stefan Iordache, laureat al premiului 

de interpretare masculină la Festivalul 

internațional al filmului de televiziune 

de la Praga, ediția XIII-1976, pentru 

rolul barmanului din piesa «Speranța 

moare în zori» de Romulus Guga, în 
regia lui Nae Cosmescu 


călătoare» care a fost ciobanul Cirtan, re- 
porterul dezvăluie istoria celui «ce cară 
in desăgile sale cărți românești în Ardea- 
lul înrobit». Se urmăresc drumurile lui 
Badea Cirtan, bătute în dorința de a de- 
monstra și contribui la întregirea neamului, 
drumurile unui adevărat patriot al cărui 
chip nu se poate uita. Aristide Buhoiu, 
ajutat de cunoștințele bătrinului notar din 
Sibiu, reconstituie personalitatea legen- 
darului cioban, reușind să ofere nu numai 
povestea sa adevărată, ci un portret viu, 
bine definit în contextul istoriei. Stăpinită 
cu profesionalism, arta reportajului dă de 
multe ori pelicule memorabile şi cea pre- 
miată este una dintre ele. 

Sub pecetea tainei, film prezentat în 
cadrul uneia dintre emisiunile de excepție 
ale televiziunii, este vorba de «Biblioteca 
pentru toţi», exemplificind medalionul în- 
chinat lui Mateiu Caragiale, printr-o inter- 
pretare cu adevărat cinematografică a «Crai- 
lor de Curte Veche», semnată de Andrei 
Cătălin Băleanu si Stere Gulea; pelicula 
primeste Premiu: special al juriului. 
Surprinzind cu finete psihologia persona- 
jelor, lumea lor, imaginea compusă de Con- 
stantin Chelba și Tiberiu Vătăşescu se 
substituia dialogului, descifra ca printr-un 
«ochi magic» al unui fin microscop fie- 
care trăire a personajului, fiecare relaţie 
stabilită intre eroi, «citea» cu o fidelitate 
rar întilnită litera lui Mateiu Caragiale. 
Ecranizarea realizată in termeni originali 
invită la o reparcurgere a romanului, păs- 
trează «taina» cărții dezväluindu-i subtili- 
tatile, interpretind cu autentică vocaţie ci- 
nematograficä una dintre operele literare 
care poate tenta oricind pe regizorii ma- 
relui ecran. Filmul a demonstrat cu clari- 
tate că se pot realiza «ecranizări» de va- 
loare ce trec în rindul actului cultural și 
în termenii televiziunii. 

Premiile acordate de ACIN vin să con- 
firme că astăzi televiziunea se poate in- 
tegra artelor, dovedind maturitate, ştiinţă 
în folosirea mijloacelor sale specifice de 
expresie, beneficiind de realizatori de pres- 


Kë Ileana LUCACIU 
filme pe micul ecran 


© Kinoglaz 
TO Vertov, 1924). Vertov e cineastul 
care a rostit strigätul «Träiascä viata asa 


cum el» Strigátul e memorabil, fără îndoială, 
la fel și opera la baza căreia a stat. Filmele 
lui Vertov sint mostre de ciné-vérité într-o 
vreme cind acest termen nu apăruse încă. 
Din fericire, istoria cinematografului se 
scrie cu filme, nu cu termeni. Revolutio- 
nare în epocă, Inrlurind peste timp evoluţia 
celei de a şaptea arte, peliculele lui Vertov 
(remarcabil prezentate și comentate într-o 
ediție specială a «Virstelor peliculei») fac 
în felul lor o demonstraţie de cea mai mare 
importanţă: aceea că (tot Vertov o spune) 
e necesar «a substitui documentul mizan- 
scenei... a evada din arena teatrului și a 
pătrunde în arena vieții însăși». Sigur, 
privite cu atenție, toate aceste idei İşi 
dovedesc anumite limite. Dacă nu pentru 
altceva, cel puţin în privința convingerii că 
e suficient a surprinde «tale-quale» anume 
aspecte ale realității pentru a avea un film 
(fie el și documentar) revelator. Oricum, 
în ce a avut mai realizat, «cineochiul» a 
validat butada (dacă butadă este...) că 
realitatea întrece orice ficțiune... 


o Noaptea care a zguduit America 


(Joseph Sargent, 1975). Foarte bun atunci 
cind reconstituie scenele din «studio»-ul 
de radio, trist de slab atunci cînd iese din 
acel «studio» magic, filmul acesta are, mai 
mult decit o valoare cinematograficä pro- 
priu-zisă, una «de subiect» — dacă se poate 
spune aşa. Subiect care ne arată, instruc- 
tiv, cum a fost odată ca niciodată un bărbat 
pe nume Orson Welles, şi cum a prezentat 
el într-o seară la radio o piesă despre 
invadarea pămintului de către martieni si, 
în sfirşit, cum realismul — să-i zicem fără 
tärmuri — al acestei mizanscene a scos In 
stradă ascultătorii Innebuniti, convinşi că, 
într-adevăr, au venit martienii. Istorii de 
adormit copiii — veți spune. Asa zic şi eu. 
Dar ce facem cu realitatea, consemnată 
documentar, că din șase milioane de ascul- 
tători un milion au crezut în ceea ce au 
auzit? Repet: ca artă cinematografică filmul 
nu are virtuți speciale. Dar din el pot fi 
transcrise cel puțin două propoziţii: cea a 
tipului care lâmureşte că «n-au fost mar- 
tieni, ci imaginația dumneavoastră» și cea 
a omului care comentează «abilitatea de a 
impresiona oamenii prin cuvintul rostit». 


@ Goana după aur 
(Charles aplın, ) Capodopera — 


zic unii — lui Chaplin. Poate singurul film 
al cineastului în care înaintea gagului se 
impun tema şi subiectul. Dacâ ar fi dupâ 
mine, aş pune drept motto acestui film 
acele pagini care Incep cu «Era pe vremea 
cind umblam flâmind prin Christiania...», 
care pagini se numesc, pe scurt, «Foamea» 
(de Knut Hamsun). Un Chaplin la care 
risu'-plinsu' capätä dimensiuni aproape 
stranii. 


@ Casablanca 

(Michael Curtiz, 1942). Stiu multi oameni 
pentru care Casablanca constituie filmul 
vieţii lor. Ştiu chiar pe cineva care mi-a 
spus că, dacă ar fi să ia cu el un film, un 
singur film, pe o insulă, acesta ar fi Casa- 
blanca și nu altul. Firește, toate acestea 
nu spun, deocamdată, nimic despre peli- 
culă. Dacă ne așezăm însă din nou în fata 
ei acum, la mai bine de treizeci de ani de 
cind a fost făcută, observăm că entuzias- 
mul constantilor suporteri nu e deloc lipsit 
de temei. Opera are o «tăietură», o «croială» 
care cade elegant, place mereu ochiului, 
dind senzaţia unui izbutit amestec de «love» 
si politic, altfel spus, de particular topit în 
general. Bogart şi Ingrid Bergman (mai ales 
ingrid Bergman) fac, în limitele unei tea- 
tralitáti inevitabile, roluri admirabile. Viaţa 
pe o insulă, cu ei, ar fi fost într-adevăr 
patetică și extraordinară... 


© Confuzie de persoană 
(Alfr chcoc . Dricui i se poate 


întimpla să fie confundat cu altcineva. 
Hitchcock declara în '55: «Acum vreo doi 
ani, un muzicant de la Stark Club din 
New York, Intorcindu-se acasă pe la două 
dimineața, este inhatat la usa de doi oameni, 
care îl poartă prin diferite locuri, ca, de 
exemplu, un birt, şi îl arată oamenilor 
spunind: El este? El este? Pe scurt, este 
arestat pentru tilhárii. Era complet ne- 
vinovat... Cred că s-ar putea face un film 
foarte interesant, înfățișindu-se mereu ev 
nimentele din punctul de vedere al acest 
om nevinovat.» Filmul (l-ați văzut) a fost 
făcut. Dar nu atit filmul (admirabil) mă 
interesează, cit faptul că el a fost inspirat 
(dacă e să dăm crezare lui Hitchcock) 
dintr-o întîmplare reală... 


a 


@ Unchiul meu (Jacques Tati, 1958). 
In reluare, cel mai semnificativ film al re- 
marcabilului comediograf. Păcat însă că, 
la fel ca la Trafic (difuzat cu puţin timp 
înainte), unele scene din Unchiul meu 
s-au pierdut și ele pe drum... Starea tehnică 
a copiei proiectate e de vină, probabil... 

e Bunicul, Kiljan și eu (Jiri Hanibal, 
1974), Lirism, umor, dialog între virste. 

© Haita (Ivanka Griceva, 1974). Sobrä 
si tensionată evocare a unor ani de räs- 
cruce. 

© Orizonturi fără sfirsit (Jean Drâville, 
1958). Film mediocru, atractiv recomandat 
în programul TV tipărit. 

@ Povestirile Beatricei Potter (Regi- 
nald Mils, 1973). Pentru copii — şi atit. 


e Dragul meu sot și eu (Klaus Gen- 
dries). Comedioară... 

@ A fost odată un Hollywood (Jack 
Haley, 1975). İntr-adevâr, a fost... Muzica, 
muzical! 

@ Katherine (William Wyler, 1949). Film 
insipid (se întimplă...) al unui remarcabil 
regizor. Tot ceea ce mai merită amintit 
este faptul că, din nou, vedem un film care 
apare pe micul ecran cu titlul schimbat — 
şi asta fără nici un rost. Dacă reuşeşte 
cineva să-mi explice de ce titlul original 
Moștenitoarea (în perfect acord cu sub- 
stanta filmului) a fost modificat în Kathe- 
rine (palpitant, nu-i aşa?) — atunci jur că 
mă las de scris. 


Aurel BĂDESCU 


René Clément 


Luna asta, Cinemateca noasträ a bätut 
un dublu record: calitativ si cantitativ. Ca- 
litativ, pentru cä a ales un autor totodatä 
clasic ai revolutionar (neincetat revolutio- 
nar): René Clément Recordul a fost si 
cantitativ, pentru cá din 13 filme ale acestui 
cineast s-au prezentat publicului bucures- 
tean nouă: Luptătorii din umbră — 1946, 
Blestematii — 1947, Castelui de sticlă — 
1950, Jocuri interzise — 1952, DL Ripois — 
1954, Gervaise — 1956, În plin soare — 
1959, Ce bine-i să trăieşti — 1960, Un 
trecător în ploaie, 1969. 

Din partea criticii, acest cineast s-a bucu- 
rat de cel mai perfid omagiu. Criticii fran- 
cezi i-au reproșat că-i prea perfect, că 
prea ingrijeşte meticulos fiecare detaliu, 
că prea se simte trecutul său de arhitect 
și desenator. Alţii îi reprogeazä,din contra, 
excesul de lirism. Alţii îl acuză că nu se 
ține destul de ce se apucă. De pildă, el 
făcuse, mult înaintea italienilor, tot ceea ce 
e serios si viabil în ceea ce avea să se 
numească neorealism. 

Pe lingă neorealismul său «avant la 
lettre», ei este primul care compune de- 
sene animate, unde include și cea dea 
treia dimensiune: relieful; tot el îl. inițiază 
pe Tati într-o artă comică foarte personală; 
tot el e primul care aduce pe ecran un 
«anti-erou», pe d-l Ripois, personaj mie la 
sută negativ, interpretat de Gerard Philipe, 
actorul mie la sută pozitiv. Tot el creează 
genul documentarului periculos. Tema răz- 
boiului plin soare, lupta rezistentilor 
muncitori de la căile ferate împotriva răz- 
boiului nazist,este un model neintrecut încă, 
unde totul e fapt istoriceste autentic, la 
care însă «lirismul» adaugă, pe linie de 
psihologie, un -supliment de autenticitate 
(istorică, în fond, și aceea). Arta acestui 
regizor a fost cea mai fericită alianţă de 
rigoare realistă şi născocire psihologică, 
dramatism şi chiar umor, în ciuda tragis- 


mului evenimentelor documentariste. Năs- 
cocire psihologică pe care o va ridica pină 
la granițele fantasmului în două filme si- 
nistre. În Jocuri interzise, el descrie cum 
oroarea războiului oträveste sufletele a doi 
copii de țărani care İşi petreceau toată ziua 
jucindu-se de-a moartea și de-a cimitirul. 

Acum vreo 8 ani,chiar în această revistă, 
ceream Cinematecii noastre să-și procure 
filmul Blestematii, această capodoperă a 
artei a șaptea. În materie de deschizător 
de drumuri putem cita și filmul Castelui 
de sticlă (cu Jean Marais si Michéle Mor- 
gan), unde René Clément îndrăznește să 
înceapă povestea cu sfirșitul ei. Desigur, 
acest truc fusese copios folosit în drama- 
turgia filmului mut. Dar cu totul altfel. Se 
începea cu un fapt surprinzător, un fapt 
ieșit din comun, după care începea istori- 
sirea normală a întimplărilor, interesul con- 
stind în curioasele evenimente care aveau 
să conducă la acel final, prin natura lui, 
surprinzător. În filmul lui René Clément, 
faptul de la sfirşit nu e un fapt oarecare, ci 
moartea însăși a eroinei. Si nu o moarte 
care, încetul cu încetul, să apară ca finalul 
fatal la care aveau să ducă, unul cite unul, 
evenimentele poveștii. Nu. Nici o legătură 
cauzală, nici o Inlântuire psihologică între 
faptele poveștii și acest final. Căci moartea 
fusese un pur accident de avion, un acci- 
dent stupid şi izolat. Dar... avem aici un 
«insă», un «totuşi» dintre cele mai origi- 
nale. Este, cum foarte profund spune cri- 
ticul francez Gilles Jacob, traducerea mo- 
dului conditional în verbul limbii cinema- 
tografice. Spectatorul, aflind toate cite s-au 
întîmplat, scrie în mintea lui o poveste bis, 
poveste desigur viitoare, dar unde viitorul 
se amestecă cu conditionalul. Căci poves- 
tea «continuată», compusă de spectator, 
ne vorbește despre cum s-ar fi petrecut, 
în viitor, lucrurile, dacă personajul feminin 
(Michéle Morgan) nu ar fi murit. 

În fata acestei originalitäti enorme, ne- 
gustorii s-au speriat. S-au temut că publi- 
cul nu o să priceapă. Şi «producătorii» au 
impus lui Clement să repete secvența cu 
accidentul mortal, să-l mai pună odată și 
la sfirsitul filmului. lar patronii de săli, la 
această gogomănie, au mai adăugat ceva 


Epopeea eliberării Parisului, o viziune aproape documentară semnată 
René Clément (Arde Parisul? cu Yves Montand și Rommy Schneider) 


au suprimat finalul anticipat, pástrindu-! 
numai pe cel normal, ca-n toate filmele.. 
Criticii de avangardă au suris ironic și 
triumfător, anuntind cum acest gen de fi- 
nal avea să uimească lumea în filmul L'lm- 
mortelle (Nemuritoarea) al lui Alain 
Robbe-Grillet. Sfirsesc acest medalion 
Rene Clément cu un film, și el extrem de ori- 
ginal. Film recent. Adică «nouveau départ», 
nou demaraj în drumul artei a şaptea. Se nu- 
mește Un trecător în ploaie (cu Mariene 
Jobert şi Charles Bronson). Eroina incar- 
nează In aşa măsură nevinovăția, Incit asta 
îi dă dreptul să nege că a ucis un om, desi 
N împușcase în cea mai tipică legitimă 
apărare. Bronson, care anchetează cazul, 
ştie că așa s-a întimplat. Că a fost în legi- 
timă apărare. | se pare deci curios că ea 
neagă. Dar simte în negarea ei absurdă, 
prostească, ceva sincer si profund adevă- 
rat. İncet-incet, află acel adevăr. Un adevăr 
foarte simplu. Sufletul acestei ființe este 
asa de curat, încit nu poate organic să 
accepte nici umbra umbrei unei vinovatii. 


Crede sincer că nu ea a tras cele două 
focuri de puşcă. Crede sincer că omul 
acela nu murise din pricina ei. lar la sfirsit, 
crede asta ai Bronson. Crede nu lucrul în 
sine, dar o crede pe ea. Şi povestea are o 
splendidă scenă de sfirşit. Bronson, după 
multe, complicate cercetări, găsise un corp . 
delict, un obiect-dovadă de indiscutabilă 
vinovăţie: un anumit nasture. Cind pleacă 
din acel oras gi cind işi ia rămas bun de la 
dinsa, îi ia mina, îi deschide palma, li așază 
acolo acel nasture blestemat, apoi îi în- 
chide binisor palma si pleacă. Şi ultimul 
cadru este o pereche de ochi, ochii albaştri, 
duşi, plingi, plecaţi departe, ochii minuna- 
tei Marléne Jobert, ochi care rid de bucu- 
rie, bucurie a copilului care vede că a fost 
înțeles... 

Şi încă ceva: acest personaj, care expri- 
mâ inocenta absolută, pina la absurd, pina 
la stupid, pind la sublim, acest personaj 
este tot timpul, de la început pină la sfir- 
situl poveștii, îmbrăcat în alb. 

D.I. SUCHIANU 


Trilogii 


Puţine sint, în istoria cinematogratului, 
trilogiile concepute ca atare, realizate și 
difuzate în formula-fluviu, așa cum le-ar 
anunța titulatura. Ceea ce ne oferă azi 
Cinemateca nu sint exemplele rare și cu- 
noscute ale genului (Război și pace de 
Bondarciuk ori Nibelungii lui Lang), ci 
acele filme realizate autonom care s-au 
constituit, cu timpul, într-o operă mărtu- 
risind continuitatea unor preocupări, ob- 
sesii tematice, formule artistice chiar. Un 
act ulterior deci creaţiei, pe care-l între- 
prinde cu acest ciclu Cinemateca noastră, 
© exegeză critică ce tälmäceste, post- 
factum, unitatea universului unui creator. 
Că aceasta coincide, uneori, cu intențiile 
de trilogie — recunoscute sau nu — ale 
unor autori, ca în cazul lui Pudovkin, 


cartea de film 


~ 


Manuela 
Gheorghiu 


Filmul si armele 


O sinteză insolitä, prima de acest gen 
la noi, este cartea Manuelei Gheorghiu, 
intitulatä «Filmul si armele» (Editura Me- 
ridiane, 1976). 

Lucrarea studiazä aspectul complex 
al modalitätilor în care cinematograful a 
abordat si a tratat, încă de la începuturile 
sale, tema păcii si a războiului. Metodologic 
vorbind, cercetarea e ingenios condusă, 
sprijinind caracterul monografic pe acela 
cronologic, ceea ce asigură nu numai 
fluenta analizei, dar — si asta în primul 
rind — dind o idee foarte exactă şi expresivă 
asupra evoluţiei în timp a raporturilor dintre 
cinematograt si această importantă temă 
«de viata». 

Ideea fundamentală a cărţii, 


amplu, 


I 


Wajda sau Antonioni, ori cä s-ar putea 
interpreta ca atare İntr-o perspectivä a 
noasträ, de azi, ca In cazul lui Howard 
Hawks sau a filmelor realizate de autori 
diferiți după comediile de moravuri ale lui 
Marcel Pagnol, aproape că nu mai contea- 
zä. Important e câ ni se propune o concep- 


tie asupra unei viziuni, In genere majorä, 
fundamentalä a cineastului in raport cu 
realitatea. O perspectivä istoricä ampla si 
totodată particularizatä în destinele unor 
eroi, în filmele de ciclu Pudovkin: Mama, 
Sfirsitul Sankt Petersburgului și Urma- 
sul lui Gingis-Han; o atitudine filozoiică 


față de drama individului în război odată cu 
ilustrarea momentelor rezistenţei antifas- 
ciste la Wajda prin Generaţie, Canalul, 
Cenușă și diamant (impunind nu numai 
formula eroismului demitizat, ci și o anume 
emblemă a școlii cinematografice poloneze 
moderne); un Antonioni prezent în acest 
ciclu cu tripticul Aventura, Eclipsa si 
Noaptea — piese moderne în clasicul 
proces al egoismului, necomunicării, alie- 
nării individuale într-o lume tot mai indife- 
rentă față de individ; Howard Hawks, poet 
al mișcării libere, al preriei ce nu recunoaște 
alte legi decit prietenia, generozitatea, soli- 
daritatea umană (Rio Bravo, Eldorado, 
Rio Lobo); Emilio Fernandez — pictor al 
Mexicului, oferindu-ne cu filme ca Maclo- 
via, Fata mexicană și Rio Escondido 
un itinerar moral-spiritual al țării sale, în- 
tr-un limbaj cinematografic influențat de 
cultura plastică mexicană. 

Un adevărat curs de istorie si estetică 
cinematografică acest interesant ciclu ini- 
tat de Cinemateca noastră. 


Alice MĂNOIU 


insistent dezvoltată pe parcursul intregii 
cercetări, este că tocmai impactul cinemato- 
grafului cu tema păcii si a războiului, mai 
exact spus modalităţile diferite, dar explica 
bile întotdeauna din punct de vedere 
politic şi istoric prin care filmul a înțeles 
să trateze tema, reflectă cel mai bine extraor- 
dinara capacitate a celei de-a șaptea arte 
de a fi cutia de rezonanţă a tendinţelor si 
ideologiilor care agită o epocă. Accente 
insistente se pun în mai multe locuri, 
precum și într-un capitol special (deosebit 
de interesant, atit de interesant incit l-am 
fi dorit mai amplu), privind influenţa filme- 
lor de război asupra psihologiei publicului, 
cu ideea derivată (consecinţă logică) a ne- 
cesitatii promovării valorilor umaniste în 
aceste pelicule, într-un spirit de luciditate 
şi responsabilitate: «Pentru filmul de răz- 
boi era reflexivâ a cinematografului a adus, 
odată cu perspectiva umanist-tragică asu- 
pra istoriei, conștiința responsabilitatii in- 
dividuale a cineastilor și spectatorilor in 
salvgardarea păcii. Mai mult ca niciodată, 
sintem chemați să apărăm supraviețuirea 
umanităţii. Limbajul internaţional al imagini- 
lor trebuie și poate să contribuie la educa- 
rea popoarelor in spiritul convietuirii pas- 
nice pe această atit de mică planetă a noas- 
tră». 


Lucrare de remarcabilă documentare și 
ținută științifică (extraordinar de utilă, în- 
tre altele, filmografia), scrisă de un condei 
sub care accesibilitatea și ţinuta sobră, 
intelectuală, fac casă bună, «Filmul și arme- 
le» e una din cele mai serioase cercetări 
din literatura de specialitate românească 
dedicată celei de a 7-a arte. 


Aurel BĂDESCU 


=] Coordonatori: 


lon 
Cantacuzino 


)1949-1975( سے 


Cinematograful 


românesc 
contemporan 


Deşi nu este alcătuită de un singur autor 
sau de un colectiv de citiva redactori, adică 
în maniera obișnuită de întocmire a unei 
«istorii» într-un anume domeniu — cartea 
aceasta (apărută la Editura Meridiane, 1976), 
compusă din studii semnate de nu mai 
putin 19 autori (regretatul lon Cantacu- 
zino — iniţiator şi coordonator, Călin Căli- 
man, Mihai Duţă, Manuela Gheorghiu — 
coordonator, Gelu lonescu, George Littera, 
Alice Mănoiu, Magda Mihăilescu, Mihai 
Nadin, Ecaterina Oproiu, Constantin Pă- 
träscoiu, Florian Potra, B.T. Ripeanu, Geo 
Saizescu, Valerian Sava, Eva Sirbu, DL Su- 
chianu, lon Toboşaru şi Olteea Vasilescu), 


are, în felul ei, semnificaţia și valoarea unei 
istorii (iar pe plan practic cea a unui util 
instrument de lucru). 

Într-adevăr, deși scrise, fără Indoiala, 
independent, pe baza cite unei teme suge- 
rate fiecăruia dintre autori, iar apoi reunite 
între coperţile unei singure carti, aceste 
aprecieri si cercetări individuale încep să 
comunice, atunci cind sint aşezate una 
linga alta, se leagă parcă, devin parti ale 
unui întreg. Fie că este vorba de scenarii, 
regie, interpretare, imagine, decor sau mu- 
zică, exemplele și ilusträrile folosite de 
autori sînt cel mai adesea aceleași si la 
bine si la rău. Reliefarea tendințelor generale 
de evoluție și creştere a producţiei cinema- 
tografice românești în anii noii sale etape 
(cea de după război) se sprijină, la rindu-i, 
pe argumente și exemple care «migrează» 
din studiu în studiu, Incit — aşa cum spu- 
neam — deși, formal, acest volum pare un 
«puzzle», senzaţia finală e a înşiruirii unor 
capitole de istorie. 

nseamnă — și aceasta este demonstra- 
tia principală a volumului — că noul cinema- 
tograf românesc işi are, într-adevăr, o 
istorie a sa, obiectivă, nescrisă încă în 
întregime. Faptul că, apropiindu-se de a- 
ceastă perioadă pe căi diferite şi investigind 
aspecte nu mai putin diferite, numeroși 
cercetători sfirşesc în cele mai multe cazuri 
prin a emite judecăţi de valoare convergen- 
te și a contura o ierarhie valorică, în linii 
mari, aceeași, mi se pare semnificativ. 

Ne aflăm în prezența unei interesante 
lucrări care, prin ceea ce are mai bun, 
sugerează incă o dată perspectiva aştepta- 
tei «istorii a cinematogratului românesc». 


A.B. 


ma 


telex Buftea 


Start sau finis 


© 9 © Sergiu Nicolaescu se arată încă 
odată necruţător cu timpul său. Abia 
a terminat filmul Osinda şi iată că, 
în așteptarea premierei, a intrat în 
producție cu un nou film, intitulat 
Accident Va fi un film de actualitate, 
inspirat din activitatea lucrătorilor de 
miliție în slujba apărării proprietății 
socialiste și a celei personale, în spi- 
ritul respectului față de legile statului 
socialist. Sergiu Nicolaescu este auto- 
rul ideii după care Dumitru Carabat 
a scris scenariul, va fi interpretul unuia 
din rolurile principale gi, firește, regi- 
zor. Obişnuitul său colaborator, Ale- 
xandru David, va semna imaginea. În 
distribuție mai figurează: Vladimir Găi- 
tan, George Mihăiță, Ştefan Mihăilescu 
Brăila, Emil Hosu, debutantul Dan Ivä- 
nesei, student la 1.A.T.C., şi încă un 
debut; cintäreata Olimpia Panciu. 

© © 9 Regizorul Mircea Muresan a 
terminat recent filmarea celor 17 050 
metri peliculă, cit va avea copia-stan-' 
dard a serialului de televiziune Toate 
pinzele sus, după romanul lui Radu 
Tudoran. La începutul acestei luni, o 
echipă restrinsă a filmat cadre neutre 
în Turcia si Grecia. La peste 80% din 
materialul montat s-au și făcut post- 
sincronizările. În curind, timp de citeva 
luni, säptäminal, vom fi martorii peri- 
petiilor și aventurilor echipajului navei 
«Speranţa». 

© © © «Cu participarea extraordina- 
ră a actorilor Florin Piersic, Draga 
Olteanu-Matei şi Jean Constantin» 
scrie pe genericul filmului Instanta 
aminä pronuntarea Florin Piersic 
apare doar pentru citeva secunde İn- 
tr-o fotografie pe care cineva i-o aratä 
altcuiva. Participarea, cum se vede, e 
mai mult decit extraordinarä. 

© © @ Regizorul Mircea Veroiu, ac- 
trita Maria Ploae si actorul Francisc 
Bencze de la Teatrul Maghiar din 
Cluj au fost invitati sä joace in filmul 
sovietic Inarmat si foarte periculos, 
ecranizare a unui roman de scriitorul 
american Bred Hart, in regia lui luri 
Vainstok. Filmärile se vor efectua in 
Romänia, Cehoslovacia si Uniunea So- 
vieticä. 

© 9 @ 800 de copii au fost văzuți si 
fotografiati pentru alegerea celor cinci 
interpreti-copii din filmul Misterul tui 
Herodot. Interpretii au si fost aleşi, 
iar nu demult regizoarea Geta Tar- 
navski a dat primul tur de manivelä 
întru dezlegarea misterului. 

eee Actorul George Mihăiţă s-a 
specializat sau a fost specializat în 
roluri de şofer. În Ultima noapte a 
singurătăţii (regia Virgil Calotescu) 
el conduce un tractor, iar în Ultimele 
zile ale verii (regia Savel Stiopul) e 
șofer de autoturism. Atenţie, șoferi! 

© 9 e După succesul obţinut ca in- 
terpretá şi co-scenaristă a filmului 
Patima, Draga Olteanu-Matei «reci- 
divează» ca scenaristă. Pe masa de 
lucru a actriţei se află, în stadii avan- 
sate de elaborare, două scenarii, unul 
de actualitate, iar un altul va avea ca 
protagonistă pe Chiriţa lui Vasile Alec- 
sandri. 

© © © Regizorul lulian Mihu a ter- 
minat nu demult filmările la Marele 
singuratic și în prezent lucrează la 
montaj si post-sincronizări. Așadar, 
viata, faptele si gindurile lui Niculae 
Moromete, cel mai tinăr dintre Moro- 
meti, au trecut din carte pe peliculă. 
Sperăm că filmul va fi un argument 
suficient de convingător pentru a de- 
termina pe scriitorul Marin Preda să 
încerce să-l aducă pe ecran si pe İlie 
Moromete. 

© © © Francisc Munteanu lucrează 
din nou cu interpretul Pistruitatului, 
Costel Băloiu, pe care l-a distribuit in 
viitorul său film, Plecarea din rai. Pri- 
mele secvențe au fost trase la castelul 
din Mänesti-Prahova unde, acum citva 
timp, a filmat Dinu Tănase pentru Trei 
zile şi trei nopți. 

000 Casa de filme Trei pregătește 
o surpriză iubitorilor de filme de aven- 
turi: un westem românesc. Eroii sint 
doi români din secolul trecut care au 
plecat să-l caute pe un al treilea, deve- 
nit Imp4rtitor de dreptate în America. 
Va fi un film despre demnitate, cinste, 
curaj, afirmate nobil în stilul acestui 
basm modern care este westernul. 
Pe generic, numele de înalt prestigiu 
al scriitorului Titus Popovici. Regizo- 
rul Dan Pita este cea de a doua garan- 


tie a succesului. 
Andrei IRIMIA 


LEI age gS کش شس‎ SSSR YG IEE TEE ہیوت‎ 
` Spectatori, nu fiți numai spectatori! | 


Scrisoarea lunii 


„Dacă ati trăi în mijlocul copiilor...“ 


«Oare unde este filmul care sondează universul elevilor noștri? Unde sint filmele 
despre elevii noştri aflați nu în vacanţă, nu ca eroi ai unor peripeții prin Deltă, nu ca 
figuranti ai planului doi? Unde este școala generală, liceul, unde sint zilele în care 
elevii îşi trăiesc obișnuita lor viaţă? Oare nu se află demne subiecte de film în această 
lume mare? Şi dacă se aleg elevii drept eroii unui film, numai vacanţa oferă imagini 


palpitante ? 


Dacă ati trai în mijlocul copiilor, ati vedea că «neeroicele lor zile de școală» ascund, 
la o adincime ce se vrea sondată, un univers inedit, trăirile esenţiale ale unor persona- 
litáti în formare. lar dacă școlile pe care le cunoasteti nu oferă subiecte suficiente, 
urcați la una din școlile de munte, așa cum am făcut eu într-o iarnă. Acolo sus pe 
creastă, era o școală cu puțini elevi, care nu văzuseră nici un film, iar dascălul lor 
urca zilnic muntele să le ducă lumina civilizaţiei. Care va fi revelația acestor elevi 
cind vor cobori la școlile mai mari? Ce reprezintă pentru ei harnicul învățător? L-au 
aşteptat vreodată zadarnic cînd crivățul si vinturile iernii prigoneau zăpezile fu- 
rioase? Poate că filmul acesta despre elevi s-a realizat. Spuneti-mi că există, nu 
mă voi supăra, poate nu l-am văzut, deși fug la Cluj pentru fiecare premieră romă- 
nească. (Exact cum odinioară o premieră la teatru era cel mai mare eveniment cul- 
tural). În concluzie: si profesorii și elevii se doresc reprezentaţi în imaginile artei 


cinematografice românești», 


filmul românesc 


„Instanța 
amină pronunțarea 
© «Cinematografia noastră a trecut iarâsi 


— pentru a cita oară? — pe lingă un succes, 
fără să-l atingă. Nu vreau să mă refer la 
ideea filmului, nici la scenariu, care chiar 
dacă nu sint extraordinare, nu se poate 
totuși afirma că ar fi lipsite de calități. 
Vreau să vorbesc despre dialog, care, pur 
si simplu, strivește filmul, îl încătușează 
în lanțuri de metafore, de maxime, de apre- 
cieri psiho-pedagogice combinate cu 
poante, glume, bancuri, într-un cuvint tot 
ceea ce e depășit, uzat, clasat în cinemato- 
graful de azi... Dialogul i-a dat tot timpul 
de furcă lui lon Caramitru care nu se poate 
spune că s-a luptat cu rolul, ci cu textul. 
Minunea a realizat-o George Motoi care a 
depășit toate dificultățile. E meritul lui, 
dar trebuie să recunoaștem că a fost in- 
finit mai bine servit de scenariu. Lui Dinu 
Cocea li reușesc întotdeauna personajele 
negative. Inginerul Buzescu e un personaj 
complex, deloc unidimensionat, sinuos, 
fermecător, neașteptat, relaxat, violent, 
pasionat. (N.R.: De altfel, despre același 
personaj, am primit o scrisoare si de la 
Adriana Grigoraș, anu/ / engieză, laşi 
— care-și mărturisește o totală admiraţie, 
mergind pina la fascinatie...) Dar pasionat e 
și judecătorul Moga. Unde sint însă celelalte 
trăsături de caracter, acelea care fac din- 
tr-un personaj o ființă vie, dindu-i relief? 
Dinu Cocea e un regizor inteligent, bun 
profesionist, e totuși timpul să aibă un stil 
al lui. Unii vor răspunde, poate, că are mai 
multe. Într-adevăr, în această peliculă face 
un adevărat slalom printre stiluri. Si cind 
te gindesti că filmul debutase atit de bine...» 
(Ileana Usatiuc Minculescu, Piaţa Buzești 
6, București). 

© «Duminică 13 iunie 1976, de la orele 
19—21, m-am dus la cinematograful Central 
să văd Instanța amină pronunțarea. Un 
interesant film-dezbatere care s-a bucurat 
de o valoroasă interpretare din care nu au 
lipsit — spre a mai înviora atmosfera — 
Draga Olteanu şi Jean Constantin. Sint 
însă mai mult ca sigur că acest film s-ar fi 
bucurat de un mai mare succes la public 
dacă dialogurile nu ar fi fost maltratate de 
tehnicienii coloanei sonore. Nu de puține 
ori am auzit spectatori spunînd: «Ar trebui 
ca şi la filmele românești să fie imprimat 
pe peliculă textul, spre a înțelege și nu a 
ghici dialogul din film». Socot că în filmele 
noastre claritätii vorbei ar trebui să i se 


cinema 
Anul XIV (162) 
București 


iulie 19767 


Redactor sef 


Ecaterina Oproiu 


Alexandru Jurcan 
str. Principală 173; Ciucea, Jud. Cluj. 


dea o importanță deosebită». (Simon 
Schwartz, str. Coșbuc 7 — Jiglina, Galaţi) 

@ «Un film care ar vrea să ne vorbească 
despre conștiință, dar care, din păcate, 
nu găsește cuvintele capabile să redea con- 
vingător treapta la care se află fiecare dintre 
ele... Ca întotdeauna în filmele noastre 
actorii (toţi de formula 1) se străduiesc sá 
confere credibilitate personajelor. Regret 
că nu li s-a oferit posibilitatea să-şi pună 
în valoare întreaga personalitate artistică. 
Pină cînd Radu Beligan în roluri nedificile? 
Pina cînd va fi nevoită Valeria Seciu să 
rămină dulce și naivă? O dată cu acest 
film a apărut încă un director, unul arivist. 
Îmi vin acum în minte un șir de directori: 
semnificativi sau nu, egolatri sau nu, dar 
înainte de toate — directori. De ce atitia 
directori ?» (Mihaela Boldeanu, str. Lupeni 
nr. 3 — Galaţi) 


actorii noștri 


Trei apariţii antologice 


© «Alături de recitalul lui Caragiu, în 
Operaţiunea Monstrul m-a impresionat 
interpretarea fină si sensibilă a lui Ovidiu 
Schumacher, pe care-l consider un mare 
actor. În acest film a excelat. Din galeria 
nesfirșită a personajelor secundare memo- 
rabile din filmele românești, rețin trei dintre 
ele, demne de antologie: George Mihăiţă 
în Filip cel bun, laboranta Magda (Maria 
Cumbari) din Zile fierbinti si Ovidiu Schu- 
macher in Operatiunea Monstrul. Ca pre- 
zente remarcabile, totdeauna și în orice 
postură: lon Caramitru, Vladimir Găitan, 
Stefan lordache, Tamara Creţulescu, 
Mircea Diaconu — primul şi ultimul cu 
adevărat strălucitori. Dacă am avea atitea 
filme bune, citi actori mari aveml...» (Ovidiu 
Costiug, sir. Alexandru cel Bun 14 — Su- 
ceava). 


filmul sträin 


Numai și numai ` 
westernuri-parodii? 


..«Dupa ce am escaladat riul Suceava, 
unde era să mă înec din cauza unui «taifin», 
după ce am traversat înot dealul Drago- 
mirna, am ajuns în Suceava-City, ca să 
văd şi eu «Cel alb, cel galben, cel negru», 
si mi-a fost dat să văd că am fost luat peste 
pistol de regizor. Oare regizorul n-a primit 
măcar «un dolar găurit» ca să facă un 
film ca lumea? De fapt este o parodie și 


Coperta | 


Osinda. Scenariul: Sergiu Nico- 
laescu si Anusavan Salama- 
nian. Regia: Sergiu Nicolaescu. 
În rolurile principale: Amza 
Pellea, loana Pavelescu, Aimde 
lacobescu, Sergiu Nicolaescu 


Fotografii 
de AL. BİLU 


atit. De ce se achiziționează în ultimul timp 
numai westernuri-parodii? Nu se mai 
toarnä si westernuri adevärate, sau se con- 
siderä că doar parodiile sint educative? 
În fine, ca divertisment, filmul merită 
văzut...» (Colea Cureliuc, loc. Mariteia 
Mică — jud. Suceava) 


Dictatorul 


..«İncâ o dată risul se dovedește o cruntă 
pedeapsă a neomeniei. În galeria marilor 
acuzatori ai hitlerismului, Chaplin ocupă 
un loc deosebit, marcat de originalitatea 
rechizitoriului său. Actele de acuzare capi- 
tale mi s-au părut a fi: ziua de «lucru» a 
dictatorului, discursurile-lătrături, inegala- 
bilul joc cu globul pămintesc, cu soarta 
lumii. Charlot-ul clasic poate fi oricind 
simbolul unei natii, el reprezentind la scară 
universală omenirea oprimatä.» (G. Bruc- 
maier, Cal. Unirii 27—31 Suceava) 


dialog între cititori 


Adolescentii 
vor filmele lor 


Scrisoarea corespondentei noastre Stela 
lorga, «scrisoarea lunii» («Cinema» nr. 
4/1976) — prin care cititoarea cerea cu 
mult sutlet regizorilor nostri sâ se inspire 
din realitatile tinerilor — a primit adeziunea 
multor cititori, printre care citäm: Georgeta 
Giurgean, com. Caseiu nr. 273, jud. Cluj 
(«Da, sint prea putini regizori care fac filme 
despre noi, adolescenții, după cum, pe 
ecran, apar tineri care nu sint decit niste 
copii imperfecte ale realității»); Maria |. 
Alexandru str. Atelierului nr. 13 — Ploieşti, 
care ne si precizează că «cei 20 de ani pe 
care i-am trăit ar constitui un scenariu 
excelent»...; Cristian, com. Peretu, jud. 
Teleorman (căruia li atragem însă atenția 
că redacția noastră nu se ocupă nici cu 
discutarea și nici cu aprobarea scenarii- 
lor, deci nu avem nici un fel de cădere spre 
me scenariul sau intitulat «in asfin- 
tit»). 


in douä vorbe 


N Monica Simbotiu (sir. Ana Davilla 
nr. 29, Bucuresti): Interpretul ducelui de 
Buckingham din Cei trei muschetari este 
actorul Oliver Reed. 

Ml. Nedelescu (Bd. lon Şulea 23, Bucu- 
resti): li vom transmite colaboratorului nos- 
tru, Valentin Silvestru, scrisoarea deschisä 
prin care vA declarati Intru totul de acord 
cu opinille rubricii sale. 

Bing. N. Radu (Bd. Miciurin nr. 1, 
Bucuresti) si Vasile Mioc (str. ۱۰ L. Cara- 
giale nr. 10, Cluj): Aveti dreptate: Soimul 
maltez nu a fost scris de Raymond Chand- 
ler, ci de Dashiel Hammett. Regizorul 
admirabilului film sovietic Dirigintele de 
postä este Serghei Soloviev. 

N Patric Poenaru (sir. Maior Ignat 13, 
Botoșani): Aţi cheltuit multă energie pentru 
a desființa un film într-adevăr foarte slab. 
Vă asteptăm cu aceeași vervă în slujba 
unui film bun. 

E Marilena Petrescu, lasi: Nu stim inca 
nimic în legătură cu turnarea celei de-a doua 
serii a filmului Cei trei mușchetari în regia 
lui R. Lester. . 

Blonel Hutu (Bloc 64, oraşul Bălan, 
jud. Harghita): Marion Ciobanu nu a jucat 
în filmul Un comisar acuză. 

E Costel Teliban (com. Havirna, jud. 
Botosani) doreşte să-și completeze colecţia 
revistei «Cinema» cu nr. 8 şi 9/1971; 7 si 
8/1973 si 1974, precum şi toate numerele 
anilor 1963—1969. 

E Constantin Mihut (sir. Unirii nr. 21, 
Strehaia, jud. Mehedinti) doreste sâ-şi com- 
pleteze colectia cu nr. 7 si 12/1973 si toate 
numerele anului 1974. 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, Bucuresti 41017 
Exemplarul 5 lei 
aman. aaa 


Cititorii din strainatate se pot abona prin 

ILEXIM — serviciul export-import presa — 

Calea Grivitei nr. 64-66, P.O.B. 2001, telex 
011226 — Bucuresti 


Prezentarea grafica 
Arcadie Daneliuc 


Prezentarea artistica: 

Anamaria Smigelschi 
Tiparul execulat la 
tl 


Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucuresti 


Haw 


Prin munca si talent, 
filme de calitate, 
filme de maxima audienta 


A XXXil-a aniversare a Insurectiei 
nationale antifasciste si antiimperialiste 
din august 1944 ne gaseste in plin efort 
constructiv, mai constienti decit ori- 
cind ca finalitatea constructiei noastre 
este însuși autorul ei: omul muncii, cetățeanul de 
azi și de miine al României socialiste si comuniste, 
stăpin pe destinul propriu şi al patriei sale, luptător 
pentru o lume mai bună si mai dreaptă. 


Am intimpinat această aniversare cu succese in 
industrie, depăşind prevederile primelor trimestre 
ale noului cincinai, cu reorganizarea pe baze mult mai 
largi a producției bunurilor de larg consum dar, mai 
ales, cu hotärirea de a tine seama că atit prezentul, cît 
şi viitorul nostru cer în continuare o muncă intensă. 
Aşa cum o subliniază mereu Partidul, în Programul 
şi documentele sale, asa cum o afirmă cu staruinta 
secretarul general, președintele Nicolae Ceaușescu, 
în societatea pe care o construim, baza echităţii, a 
bunăstării si fericirii nu poate fi decît munca utilă a 
fiecăruia, simţul de răspundere și exigenta, culti- 
varea cu atenție a talentelor şi resurselor de care 
dispunem, perpetua autodepășire. Sint imperative 
care decurg, nemijlocit, din ritmul evoluției multila- 
terale, la care ne obligă istoria și virtuțile noastre, 
România fiind, asa cum reafirma nu demult tovarășul 
Nicolae Ceaușescu, la adunarea populară din Piaţa 
Unirii din laşi, «tara socialistă — dar din păcate încă 
în curs de dezvoltare, ca rezultat al moștenirii de la 
care am pornit». 

Anul al XXXll-lea din noua perioadă istorică a 


Filmul românesc 
EN in fata cu: 


“opiniile - 


fost marcat printr-o suită de manifestări impresio- 
nante ale unității întregului popor, din toate tinu- 
turile țării si de toate profesiile, indiferent de natio- 
nalitate, în jurul steagului patriotic si internationa- 
list al partidului, în jurul tovarăşului Nicolae 
Ceaușescu, conducătorul încercat al naţiunii noas- 
tre, spre realizarea aspirațiilor sale, totdeauna con- 
structive și umaniste, pentru instaurarea în relaţiile 
dintre popoare și state a unei morale noi, a respec- 
tului și încrederii, a demnității și cooperării pașnice. 
La loc de frunte, în această suită de manifestări, cu 
amploare fără precedent, s-a situat Congresul edu- 
catiei politice și culturii socialiste. Moment de afir- 
mare supremă, armonioasă, a modului în care parti- 
dul și poporul nostru înțeleg să construiască noua 
societate si să contribuie la edificarea in lume a unei 
noi ordini economice și politice, Congresul constiin- 
tei noastre a luminat, cu toată puterea gîndirii marxis- 
te proprii, experiența îndepărtată sau apropiată a 
istoriei, pe care o cunoaștem bine, principiile ferme 
pe care ne bizuim, cu tot mai largă recunoaștere 
internaţională, codul etic pe care ni-l impunem și-l 
cerem onorat. 

In front comun cu celelalte arte si activități ideo- 
logice si educative, cinematografia românească a 
continuat cu succes, în acest an, demersul său labo- 
rios, abordind sau aprofundind noi zone tematice, 
noi genuri, sporind elocventa angajării sale politice 
şi estetice. Efervescenta creată de pregătirea si des- 
fäsurarea Congresului educației politice și culturii 
socialiste a făcut mai clare pentru toți implicaţiile 
sociale ale actului artistic, obligaţiile civice ale crea- 


Spectatorii din- Lupeni 
sînt interesați 
de conținutul 


filmelor noastre, dar 
sînt exigenti fata de 
calitatea lor artistică 


luliana Zamfir, responsabila 
cinematografului «Arta» din Lupeni: 


torilor de filme, în sincronism cu cele mai însem- 
nate dezvoltări ale cinematografiei contemporane 
— tot mai direct implicată în lupta politică, de eli- 
berare națională, pentru progres social și salvgardare 
morală. Cistigurile înregistrate în surprinderea noii 
fizionomii a societății românești socialiste, filmele 
politice și de dezbatere etică realizate în ultimul 
timp sînt premize concludente pentru viitoare 
realizări de performanță, de durată, de maximă 
audiență. Generozitatea programului epopeii cine- 
matografice naţionale, în pragul unui an în care 
vom sărbători centenarul Independenţei si alte date 
fundamentale din calendarul nostru dublu milenar, 
completează firesc agenda de lucru bogată a creato- 
rilor și producătorilor, a criticilor și cinefililor. 

Noi producții cinematografice, aflate în lucru, își 
propun să releve, mai autentic și în toată originali- 
tatea sa, însuși momentul crucial al Insurectiei na- 
tionale antifasciste si antiimperialiste, conduse de 
Partidul Comunist Roman, moment in care poporul 
nostru si-a asumat integral si ireversibil destinul si 
drepturile, credinta ferma intr-un viitor mai bun. 
Pe aceasta cale, combatind multumirea de sine, 
acordind prioritate calitatii si talentului, incurajind 
afirmarea noului, vom dovedi, asa cum spunea tova- 
räsul Nicolae Ceausescu la Congresul nostru, cä 
«in munca educativd, o pondere deosebitâ are arta 
cinematografică, cu largă audiență în rindul cetâteni- 
lor, cu mare putere agitatorică, capabilă să asigure 
pătrunderea in conştiinţa spectatorilor a ideilor avan- 
sate ale societății noastre.» 

«CINEMA» 


românești ieșite în premieră la sfirșitul 
anului trecut și anul acesta, la care se 
adaugă citeva importante reluări din crea- 
tile mai vechi (Pădurea spinzuratilor, 
Baltagul, Felix și Otilia, Explozia), 
reluate pe de o parte,pentru că vin mereu 
noi generaţii de spectatori, iar importanța 
acestor filme ca auxiliar preţios al progra- 
melor școlare nu e de neglijat, iar pe de 
altă parte, calităţile artistice ale acestor 
filme fac ca ele să fie revăzute cu plăcere 
de toți cei care le-au văzut la timpul lor. 
Dintre filmele mai noi, de o foarte bună 
primire s-au bucurat la Lupeni filmele 
Patima, Cursa, Dimitrie Cantemir, 
Muschetarul român, Illustrate cu flori 


Creșterea spectaculoasă a numărului 
de filme produse de cinematografia noas- 
tră, sporirea numărului filmelor de actua- 


de cîmp, Orașul văzut de sus, Pe aici 
nu se trece, Cercul magic, Tată de 


duminică, Singurătatea florilor, Din- 
colo de pod. Mai putin interes au stirnit 
filmele Prin cenușa imperiului, Alexan- 
dra și infernul, Zile fierbinți, Operatiu- 
nea Monstrul și asta în ciuda faptului 
că sînt semnate de regizori foarte cunos- 
cufi şi se bucură de prezenţa pe generic 
a unor actori foarte populari. 

Dacă ar fi să trag o concluzie, cred că 
spectatorul din Lupeni este în special 
sensibil la filmul istoric, la filmul de actua- 
litate care reușește să abordeze cu o 
anumită franchete realitatea si relaţiile 
dintre oameni și, dar nu în cele din urmă, 
la filmul de divertisment. Din păcate, 
comedia românească apare foarte rar, 
iar cea cu adevărat bună se lasă inde- 
lung așteptată. 


oamenilor 
muncii de pe 
Valea Jiului 


Pe Valea Jiului filmul ocupă un loc de seamă între mijloacele 
-$i modalitățile de recreere si petrecere a timpului-fiber. Respon- 
sabilii de cinematografe. nu se pling: de lipsa publicului și-și fac 
cu regularitate planul atit la încasări, cit si la numărul de specta- 
tori. Nu-i mai putin adevărat că, în măjoritatea cazurilor, cei care se 
ocupă cu difuzarea filmului sint oameni de inițiativă, nu se mul- 
tumesc'sá-si aștepte spectatorii, merg în intimpinarea lor, a dorin- 
telor.si doleantelor lor, fac o bună munca de propagandă în favoa- 
rea filmului in general; și a filmului românesc în special. Juma- 
tate. din numărul filmelor care au rulat la Lupeni în primul semestru 
din acest ana fost älcätuit -din titluri românești. Am stat de vorbă cu 
numeroși spectatori din Lupeni. Discutiile s-au referit, în principal, matografele iar oamenii mai in virstä 
la locul pe care-l ocupă filmul românesc în programul si preferin- selectează. Însă, inditerent de virsta, op- 
tele publicului local. Am vorbit de asemeni despre felul cum sînt tiunile sint diferențiate după tematica si 
receptate, discutate și, citeodată, criticate producțiile româneşti. subiectul filmului, dar si după telul în care 
Cinci dintre opiniile care mi s-au părut -cele mai interesante le filmul reuşește să fie si convingător si 


publicăm în acest număr, fireşte considerind deschis dialogul atrăgător. Cu alte cuvinte se manifestă 
un mare interes față de conţinutul filme- 


litate, abordarea unor teme, subiecte și 
probleme mai diverse si mai colorate, 
apariţia in rindui creatorilor a unor sce- 
nariști, regizori, actori foarte tineri si 
foarte talentați, un repertoriu de filme 
străine mai judicios alcătuit, toate acestea 
au dus în ultimii ani la o importantă creş- 
tere a numărului celor care frecventează 
sălile de cinema. Lupeni-ul nu face, de- 
sigur, excepție. Si asta în ciuda faptului 
că,după orele de muncă, după îndeplini- 
rea obligaţiilor obștești, sociale şi fami- 
liale pe care fiecare dintre noi le are, 
oamenilor le stau în față mult mai multe 
posibilități decit înainte de a-și petrece 
timpul liber. Dacă n-am aminti decit lo- 
cuintele mai confortabile, televizorul, ma- 
șina, turismul, tot atitea «ispite» care pot 
ține omul departe de sala de cinema, și 
tot ar fi deajuns. 

Marea majoritate a spectatorilor din 
Lupeni o formează tinerii pină la 25 de ani. 
Şi dacă-mi este îngăduită o apreciere, 
as spune că tinerii frecventează cine- 


... Nu c-as vrea să văd 
problemele mele personale. 


Dar pe cele 
ale generatiei mele... 


Adriana Ficiu, operator-chimist, 
fabrica «Viscoza»: 


permanent cu publicul din Valea Jiului, ca si cel cu: publicul din 


intreaga tara. 


lor, însă indicele de satisfacție variază in 
funcție de calitatea artistică a acestora. 

Pe ecranele celor două cinematografe 
din Lupeni au rulat majoritatea filmelor 


Orașul văzut de sus, Cursa, Proprie- 
tarii, Patima, Prin cenușa imperiului, 
Dimitrie Cantemir, Muschetarul ro- 
man, Elixirul tinereții sint doar citeva 


«Formarea 
omului nou, 
constructor constient 

al celei 
mai drepte 
orinduiri sociale, 
constituie 
cea mai 
complexä 
sarcinä, 
cea mai 
nobilä 
räspundere, 
indatorirea 
revolutionarä 
de onoare 
a partidului 
nostru 
comunist) 


Nicolae 
CEAUȘESCU 


dintre filmele românești pe care le-am 
văzut în acest an. De multe, unele văzute 
chiar în anii trecuți, cum sint Filip cel 
bun și İlustrate cu flori de cîmp, imi 
amintesc cu plăcere. Sint si destule filme 
românești de care abia-abia imi mai aduc 
aminte. Multe filme au trecut pe lingă mine 
si nu sint deloc convinsă că de vină ar fi 
doar memoria mea. 

Ca orice om tinăr, sint foarte interesată 
de felul cum viața noastră de toate zilele 
apare în filmele românești. Si eu şi soțul 
meu sintem foarte tineri, ne-am căsătorit 
de curind, amindoi muncim, şi aș da do- 
vadă de un optimism exagerat, dacă aș 
afirma că nu avem probleme, dacă n-ar fi 
să spun decit că locuim într-o garsonieră 
mică și poate că nu peste multă vreme 
vom avea un copil, și atunci lucrurile nu 
vor mai fi atit de simple. lată de ce sint 
atit de sensibilă la filmul românesc de 
actualitate, la problemele pe care le ridică. 
Nu că aș vrea în mod special să văd pe 
ecran propriile mele probleme, dar pe 
cele ale generaţiei mele, pe cele ale pă- 
rintilor nostri, da, pe acestea aș vrea, 
într-un fel sau altul, să le regăsim pe 
ecran. lată de ce, un film ca Filip cel 
bun m-a impresionat tocmai prin tenaci- 
tatea eroului care face totul să muncească 
și să trăiască cinstit, conform unor prin- 
cipii morale care sint proprii societății 
în care trăim și pe care o vrem din ce în 
ce mai bună. lată de ce m-a interesat filmul 
Hustrate cu flori de cîmp, adică tocmai 
prin inteligența cu care a știut să demaște 
unele aspecte negative care se mai pe- 
trec încă in viata noastră. Filmul Cursa 
mi-a plăcut nu numai pentru calitatea su- 
biectului, ci mai ales pentru sensibilita- 
tea cu care autorii au reuşit să surprindă 
un alt fel de relaţii care s-au stabilit astăzi 
între oameni, adică tocmai faptul că pro- 
blemele unuia nu-l mai lasă indiferent 
pe un semen al nostru. Aceste trei filme 
care mi-au rămas la inimă aveau si cali- 
tatea de a fi jucate deosebit de bine, toți 
actorii fiind la înălțime. Şi încă ceva, am 
înțeles că regizorii acestor filme sint oa- 
meni tineri, de unde cred eu că le vine 
această prospețime, această privire pa- 
tetică asupra realității, asupra vieții. Prin 
aceasta cred că și-au cistigat adeziunea 
unui public foarte larg. Cred că specta- 


torii, în orice caz eu mă număr printre 
acești spectatori, doresc filme care să 
dialogheze cu prezentul, cu oamenii care 
trăiesc acest prezent, filme care prin pro- 
blematica lor, prin ideile propuse şi dezbă- 
tute să aibă un ecou profund în conştiinţa 
publicului. 


A trăi şi a munci 

în chip comunist: 

o temă generoasă, 
care trebuie abordată 


cu perseverență si curaj 
de realizatorii 
filmului românesc 


Gheorghe Adrian Ficiu, 
mecanic maşina de extracție, 
Exploatarea mineră Bărbăteni: 


Sint tinăr și, cred eu, foarte deschis 
și foarte receptiv la orice fel de filme. 
Cred că cinematograful e un mijloc foarte 
important de destindere, educare și ele- 
vare spirituală a oricărui spectator. Dar 
pentru ca cinematograful să-și îndepli- 
nească acest rol important, cred că filmul 
trebuie să se apropie mai mult de preocu- 
pările, speranţele și aspiraţiile generaţiei 
tinere, de felul cum această generație 
reușește să se incadreze în preocupările, 
în viața tumultuoasă a constructorilor 
socialismului. Mai mult sau mai putin 
convingător, filme ca Filip cel bun, Des- 
pre o anume fericire, Muntele ascuns, 
fiecare in felul său, au încercat să ne 
propună chipuri de eroi tineri, să ne vor- 
bească despre seriozitatea cu care aceștia 
privesc viața și munca, despre felul cum 
trebuie să-și asume răspunderea de a 
prelua ștafeta de la constructorii de astăzi 
ai socialismului. În fond, nu se spune 
despre noi că sintem «schimbul de mii- 
ne»? Din pacate,asemenea filme sint rare 
și adeseori neconvingătoare. Avem ne- 
voie de filme care să se facă ecoul prin- 
cipiilor eticii şi echităţii socialiste, a felu- 


lui în care trebuie să trăim și să muncim 
in chip comunist. Avem deci nevoie de 
filme care să reflecte în mod veridic rea- 
litatea, să fie pline de viata, de viata ade- 
vărată. Ne interesează, desigur, realitatea 
pe care o vom construi și pentru care ne 
batem, dar deocamdată o trăim pe aceasta 
de astăzi, care nu e scutită nici de dificul- 
tati,nici de probleme. Vrem să ne regăsim 
în filmele noastre de actualitate nu în 
sens negativist, ci tocmai în sensul efor- 
turilor pe care le facem pentru a le depăși 
si rezolva. În Proprietarii, Zile fierbinți, 
Orașul văzut de sus, Trei scrisori se- 
crete s-au făcut încercări de a ne privi 
în față asa cum sintem și cum am vrea sá 
fim, dar rezultatele mi s-au părut inegale. 
Pină cind vom avea filmele pe care le 
așteptăm și de un nivel artistic pe care 
sintem indreptatiti să-l pretindem, ne-am 
mulțumit cu strălucirea interpretilor din 
Patima și Prin cenușa imperiului, cu 
sensibilitatea și delicatetea filmului Cursa. 


Nu-i adevărat că 
cei ce lucrează în uzină 
nu sînt interesaţi 


să-și revadă pe ecran 
locul de muncă. 
Cu o condiție: 

filmul să fie autentic 


lon Bojincă, lăcătuș specialist, 
fabrica «Viscoza» 


Merg des la cinematograf, uneori și 
de patru ori pe săptămină, mă uit şi la 
filmele de la televizor, mi se pare că filmul 
este, cel putin pentru mine, modul cel mai 
bun si mai folositor de a-ți petrece timpul 
liber. Folositor, pentru că poţi vedea cum 
trăiesc sau cum au trăit semenii tăi, cum 
şi ce gindesc într-o anumită împrejurare, 
cum s-au descurcat în alta, cum văd ei 
viata, si poți să compari toate astea cu 
felul cum trăieşti tu însuți, ce gindesti 
şi cum procedezi în împrejurări asemă- 
nătoare. După părerea mea nu există filme 


în întregime proaste, chiar și în cele proas- 
te poți găsi uneori cite ceva interesant, 
după cum cred că sint rare și filmele exce- 
lente din toate punctele de vedere, care 
să mulțumească pe toată lumea. Există 
filme care-ţi plac şi filme care nu-ți plac 
și asta-i mai greu de explicat. Unii spun 
că filmele care se ocupă de munca şi 
viața oamenilor din uzine, de pe şantiere, 
sint neinteresante. Pentru că pe cei care 
lucrează in uzine nu i-ar mai interesa să 
vadă şi în film ceea ce oricum văd toată 
ziua la locul de muncă, la fel cei care nu 
cunosc uzina, pentru că nu pricep ce se 
întimplă acolo. Eu nu cred că de vinăe 
subiectul, locul in care se petrece actiu- 
nea, ci felul cum e tratat acest subiect. 
Filmul Proprietarii punea în discuţie o 
problemă de etică socialistă, care trebuia 
să fie,după părerea mea,o înfruntare des- 
chisă între fapte si vorbe, între vechi si 
nou. Necazul vine de acolo că, adeseori, 
mașinile luau locul oamenilor. Desigur 
uzina înseamnă mașini, producție, dar 
mai importanți sint oamenii care lucrează 
la aceste mașini, cei care dau această 
producție. Viaţa lor in uzină si dincolo 
de uzină este mult mai bogată decit o 
vedem in ședințele din filmele noastre. 
Sau să luăm filmul Singurătatea florilor 
care vrea să ne spună că e important să 
trăim nu numai pentru noi înşine, ci şi 
pentru ceilalți, că avem îndatoriri, obliga- 
tii, responsabilități față de societate. Dar 
ce folos că personajul care încarnează 
modul egoist de a trăi este plin numai de 
păcate și oricine trece prin film îi face un 
pic de morală, în timp ce celălalt personaj, 
cel pozitiv, are toate calitățile din lume. 
Asemenea personaje sint în cele din urmă 
artificiale si nu reușesc să convingă pe 
nimeni. Portretele mai nuantate de co- 
munisti, de oameni ai zilelor noastre,ne-au 
oferit Sergiu Nicolaescu în Zile fierbinţi 
si Lucian Bratu în Orașul văzut de sus. 
Eroii acestor filme înainte de a avea și 
de a exercita funcții importante, reuseau 
să fie oameni în adevăratul înțeles al cu- 
vintului și să acţioneze tot așa. Păcatul 
multor filme. românești stă deseori în 
descrierea faptelor. În loc să ni se arate 
în primul rind desfășurarea lor, se vor- 
beste mult prea mult și se acționează 
(continuare in pag. 4) 


3 


opiniile oamenilor muncii 


Grmere din pag. 3) 

prea putin. Intre altele, mi-a plácut foarte 
mult Patima, pentru ca,dincolo de jocul 
exceptional al actritei Draga Olteanu- 
Matei, filmul avea o poveste, o istorie, se 
intilneau acolo multe lucruri care aveau 
urmäri directe asupra personajului. As 
mai reprosa ceva filmelor noastre. In 
general, sint jucate de un număr restrins 
de actori. Desigur foarte buni, dar cam 
aceeasi de la un film la altul, cu acelasi 
fel de a vorbi, de a se misca, de a reactio- 
na, ceea ce creeazä o impresie de mono- 
tonie. Nu stiu dach vina este a actorilor 
sau a regizorilor care le oferä mereu ace- 
lasi gen de roluri. latä de ce mi-a pläcut 
foarte mult Constantin Diplan, pentru cä 
jucind rolurile principale in filmele Stejar, 
extremä urgentä si Cursa a reusit de 
fiecare datä sä fie altfel. 


Avem actori foarte buni. 
Sa le däm rolurile 
de care au nevoie pentru 
a-si demonstra talentul 


lon Dragoi, subinginer, 
Uzina electricä Paroseni: 


Rar film românesc care să fi rulat in 
orașul nostru si să nu-l fi văzut. După 
cite-mi dau seama, reusim tot mai des să 
facem si noi filme bune si foarte bune. 
Subiectele sint mai variate, iar multi dintre 
regizorii noștri au deprins meșteșugul 
de a povesti interesant, de a desprinde 
din realitate sau din documente, în cazul 
filmelor istorice, acele elemente care dau 
filmelor senzația de autenticitate, de viață 
trăită, În sfirsit, cred că un rol important 
în succesul unora dintre filmele noastre 
il are talentul, uneori ieșit din comun, 
de care dau dovadă interpreții. Din ce în 
ce mai des actorii noștri reuşesc să fie 
actori de film, și nu numai foarte buni 
actori de teatru care fac si film. As men- 
tiona în mod special pe Draga Olteanu- 
Matei in Patima si in Hustrate cu flori 
de cîmp (dar in acest film foarte buni 
sint și Eliza Petrăchescu și Gheorghe 
Dinică), pe Margareta Pogonat în Orașul 
văzut de sus, pe Octavian Cotescu în 
Cercul magic, pe Toma Caragiu în Acto- 
rul și sălbaticii, pe lurie Darie in Musche- 
tarul român, pe Mircea Albulescu, Con- 


Trei zile 51 trei nopţi, O frescă socială a primilor ani de după război, 


ani de răscruce, de luptă si de främintäri. Scenariul*Al. Ivasiuc. Regia 
(Cu Amza Pellea, Ovidiu luliu Moldovan, Petre Gheorghiu si Gz 


Dinu Tănase 
riel Oseciuc) 


filmul românesc 


în cifre 


W incă de la primul său film, Doi vecini 
(metraj mediu, difuzat pe ecrane in cuplaj 
cu alte filme), Geo Saizescu s-a dedicat 


comediei și are meritul de a fi cel mai con- 
secvent comediograf din cinematogratia 
noastră. De altfel Premiul special pe care 
Asociaţia cineastilor l-a acordat, pe anul 
1974, regizorului Geo Saizescu si scena- 
ristului cu care colaborează, D.R. Popescu, 
a subliniat contribuția lor la dezvoltarea 
comediei cinematografice româneşti. 

@ Sint, de asemenea, de reținut implica- 
tiile sociale, specificul şi culoarea locală 
bine marcată din filmele sale, în special 
în Un suris în plină vară si Balul de sim- 
bătă seara. Uneori regizorul se lasă tentat 
de epica patetică si de desfäsurärile dra- 
matice in mijlocul naturii: La portile pä- 
mintului. O singurä datä il surprindem 
abordind comedia de divertisment: Dra- 
goste la zero grade. Vocatia sa cea mai 
constantä pare sä fie insä comicul de 
caractere si de moravuri: Astä searä 
dansäm in familie. 

Filmele lui Geo Saizescu s-au remarcat 
si in cadrul unor competiții nationale și 
internaţionale. 

® Un suris în plină vară a obținut 4 
premii (scenariu, regie, interpretare mas- 
culină si Premiul criticii si al revistei 
«Cinema») la Festivalul national al filmului 
de la Mamaia, 1964; 

© Dragoste la zero grade: Premiul 
«Dona del Paraguas», Barcelona 1964; 

@ La portile pâmintului: diploma la 
Festivalul de la Edinburg 1966; 

O Balui de sîmbătă seara: a ocupat 
locul trei in referendumul publicului la 
Zilele internationale aie filmului pentru 


stantin Diplan si Tora Vasilescu în Cursa. 
Adevărul e că avem multi actori foarte 
buni și uneori nu li se dau, poate că nu 
prea sint, rolurile de care au nevoie pen- 
tru a-și demonstra talentul. 

Personal, sint foarte interesat de fil- 
mele istorice și în această direcţie pot 
spune că filmele Dimitrie Cantemir și 
Mușchetarul român, cu toate scăderile 
lor, mi-au plăcut totuși. Nu pentru că 
reconstituie un timp necunoscut nouă, 
sau mai bine-zis, cunoscut doar în linii 
mari şi doar din cărţile de istorie. Un film 
istoric interesează din capul locului, a- 
proape indiferent de subiect, fiind vorba 
de trecutul acestui popor, de lupta nein- 
cetată pentru a-și cistiga şi păstra inde- 
pendenta, de a trăi liber și în pace, de a-și 


afirma ființa naţională. Filmul a demon- 
strat limpede că am dat și dăm lumii 
oameni înţelepţi, filozofi și cărturari de 
aleasă cultură. Muschetarul român, cu 
mijloacele filmului de aventuri, a accen- 
tuat această idee. Mi-a plăcut de asemeni 
Porţile albastre ale orașului, inspirat 
dintr-o pagină mai recentă a istoriei noas- 
tre,pentru foarte caldele și foarte omenoa- 
sele portrete de bărbaţi care și-au jertfit 
viata pentru apărarea patriei. În sfirsit, 
Cursa, pentru că e unul din puţinele filme 
românești care au reușit să vorbească 
convingător despre un anume fel de 
prietenie şi de răspunderea care ne leagă 
pe unii de alții. 
Anchetă realizată de 
N.C. MUNTEANU 


propuneri pentru statui 


Un film despre Radu Serban 


Steaua de foc, irecuzabilă, a lui Mihai 
Viteazul, a orbit, în chip dulce, pe multi 
istorici şi creatori. Pus, acolo sus, în 
muzeul de suflet al natiei noastre, el 
strălucește nepereche. 

Reversul insufletitei admiratii fata de 
el ar fi însă nemeritata adumbrire a unui 
mare voevod, un soi de Mircea cel 
Bătrin retardat, înțeleptul, curajosul, 
diplomatul Radu Şerban. 

O carte apărută acum 15 ani în Editura 
Militară din București («Arta militară 
în Tara Românească la începutul secolu- 
lui al XVII-lea; Radu Serban» de Traian 
Mutascu, istoric militar) demonstra, si 
ideea a fost rapid imbrátisatá si de alții, 
că «analiza evenimentelor militare ce 
au avut loc în timpul domniei lui Radu 
Serban arată că voevodul muntean 
a tost din eminent comandanți de oști 
dati de poporul nostru. În dubla sa 
calitate, de conducător de stat și con- 
ducător de oaste, el a știut să îmbine 
cu măiestrie acţiunile politice cu cele 
militare...» (op. cit. pag. 197). 

Sint, în rîndurile citate ca si-ntreaga 
carte pomenită, creionate cu limpezime 
datele unui eventual portret cinemato- 
grafic dedicat unui ctitor și unui veritabil 
moralist. 

Mai putin temperamental si spectacu- 
los decit alti voevozi, Radu Serban 
era In schimb mai lucid, edificind cu 
perspectivä temporalä, vazind departe, 
chibzuind cu bătaie a șireteniei de can- 
celarie si a sperantei pure. 

Militar de efigie, învingător in trei 


tineret, Cannes 1968. 

© Dupá doi ani de la premieră, ultima 
realizare a regizorului,Pácalá, se clasează 
intre primele noastre cinci filme sub raportul 
succesului de public. Desi transmis intre 
timp si pe micul ecran, filmul continuă sa 
ruleze în cinematografe şi să fie vizionat 
în fiecare lună de zeci de mii de noi specta- 
tori. 

© Popularul actor Sebastian Papaiani 
şi-a dobindit succesul deosebit in fata 
publicului și a criticii prin intermediul per- 
sonajelor principale realizate in comediile 
lui Geo Saizescu 

@ EI insusi actor, Geo Saizescu a jucat 
în S-a furat o bombă (regia lon Popescu 
Gopo), Partea ta de vinä si Asediul 
(regia Mircea Muresan), precum si in Astä 
searä dansäm in familie si Päcalä (in 
regie proprie). 

O Paralel cu filmele, a realizat o serie de 
spectacole de teatru ca «Milionara» de 
G.B. Shaw la Teatrul de Stat din Reşita 
(1966), «Aceşti ingeri trişti» de D.R. Po- 


mari lupte: Ogretin (1602) Moara de 
hirtie (1603), tot Moara de hirtie (1611), 
Radu Şerban a istovit, a izbit cu putere 
duşmani redutabili ca Simion Movila, 
Grazi Chat, Moise Secuiul si Gabriel 
Bathory, a trecut din timpul militar al 
cronicilor in eternitatea melosului 
popular, căci păstorii şi plugarii au ivit 
un cintec «al lui Radu Şerban», din 
care transcriem: «Frunză verde lemn 
pirlit/, Serban Vodă s-a pornit/ pe cel 
deal, pe cel colnic/. De ostași e ocolit/ 
de ostași tepeni, vinjosi/, români tineri 
si vinosi...» etc. Cintecul conține evi- 
dente trăsături de caldă admiraţie, 
gindul omului simplu de a proiecta un 
atare voevod în legendă. 

Dar, cum ziceam, un film despre 
Radu Şerban s-ar cere să vadă ome- 
nescul din el, firescul din tot ce făcea. 
El, desigur, n-ar trebui să ne ofere doar 
imaginea unui Radu Şerban în zale, 
ori cu sceptru-n mină, ci pe aceea a 
unui Radu Şerban care mănincă și 
bea vin roșu, gindeste, vinează, se-n- 
drăgostește, e-ngrijorat cînd îi sint copiii 
bolnavi, se-ndoieste uneori de el, dar 
niciodată de țara în fruntea căreia l-a 
așezat, legic, nevoia de mari bărbați si 
drepți, în vremuri tulburi. 

Pelicula de sentiment al istoriei si 
eroismului firesc, iarâ nu al reconsti- 
tuirii de mucava, un film despre Radu 
Serban ar fi o elegie, o meditatie despre 
destinul conducätorului-erou in parte 
şi-al colectivitätii in intreg. 


Dan MUTASCU 


pescu la Teatrul Giulesti (1970), piesä pe 
care in 1972 a adaptat-o si pentru tele- 
viziune; «O familie indoliatä» de Branislav 
Nusici la Teatrul de Stat din Ploiesti (1970). 
Cel mai remarcabil succes al lui Geo Sai 
zescu ca regizor de teatru a fost in 1970, la 
televiziune, cu Ciuta de Victor lon Popa, 
pentru care a obtinut Premiul de regie 
acordat de revista «Teatrul». 

@ De-a lungul anilor a desfäsurat si o 
bogatä activitate pedagogicä. Din 1973 este 
conferentiar la catedra de regie de film 
— cinema si tv din cadrul 1.A.T.C. 

© in prezent, are in pregatire mai multe 
comedii cinematografice, dintre care 
Părinți teribili si copii geniali, la care 
lucrează impreună cu lon Bäiesu, se află 
in stadiul cel mai avansat. Urmează Canalia 
de succes de D.R. Popescu şi O antologie 
a umorului românesc, inspirată din bas- 
mele românilor și din literatura noastră 
clasică si contemporană. 


Mihai DUTA 


Nr. Autori scenariu 


spectatorilor 


Doi vecini 
(scurt-metraj) 


Un suris în plină 
vară 


Dragoste la zero 
grade 
(coregie C. Grigoriu 


La porțile pămin- 
tului 


1966 
Balul de simbätä 
seara 1968 
Asta seară dan- vag 
sam in familie 1972 


Päcalä (2 serii) 1974 


difuzat ca 
scurt-metraj 


Adaptare de Geo Saizescu 
după Tudor Arghezi 


H. Nicolaide, Cezar Grigoriu 


D.R. Popescu 


D.R. Popescu, Geo Saizescu 


lon Bäiesu, Geo Saizescu 


D.R. Popescu, Geo Saizescu 


Cu toate eforturile facute, 
cu toate izbinzile obtinute, 
cinematografia noasträ nu 
poate sä spunä cu mina pe 
inimä cä si-a fäcut datoria in 
ceeea ce priveste redarea 
vieţii sulletești a omului de rind, a omului 
simplu. Nici expresia «om de rind», nici 
cea de «om simplu» nu sint potrivite, nu 
dezvăluie în intregime adevărul. Pe cel care 
cu modestie și pasiune, inteligenţă, uneori 
cu eroism creează fără răsplata gloriei 
bunurile materiale şi spirituale ale societății, 
eu Las denumi «marele anonim» şi acest 
anonimat liber consimţit exprimă o mare 
delicateţe, o mare generozitate, bucuria, 
prosperitatea celorlalți e singura cunună 


mema 


filmele poetului 


Marele anonim 


A fi un «om obişnüit» 
este: o treaptă inaltâ,la care toți visăm in clipele 
de lipsä de trufie 


(Singurătatea florilor de “Mihai Constantineseu) 


Complexitatea psihică poate fi expresia unui egoism feroce... ; 3 


de lauri la care rivneste. 
Cineaştii nostri s-au lăsat prea uşor 
sedusi de personalitati iesite din comun 
deosebite mai ales prin ambiguitate 
psihica decit prin valoare — crezind ca 
asttel au descoperit zone mai adinci şi mai 
estetice. E o agiomerare de actori, scriitori, 
intelectuali dramatici in filmele noastre. 
S-ar lăsa impresia că actorii, de pildă, nu 
sint o breaslă, ci o categorie socială. Tema 
raportului dintre artist și societate e o temă 
fundamentală a artei. Thomas Mann și-a 
dedicat întreaga viaţă acestei teme, însă 
cinematograful are obligaţii multiple si a 
distribui cu pondere energiile e o obligație 
morală şi estetică. Marele anonim a fost 
adeseori tratat cu schematism fanatic, sim- 
plitatea vieţii sufleteşti devenea pină la 


Am admirat, într-un recent 
scurt-metraj al Floricăi Hol- 
ban, intitulat Tinerii noștri 
părinţi și închinat construc- 
torilor hidrocentralei de pe 
Olt, delicatetea unui anumit 
ritm interior obținut în urma unui deliberat 
dezacord dintre imagine şi cuvintul rostit. 

Pe ecran vedeam oameni aspri, cu chipuri 
brăzdate de încordare, de vinturi, de ploi, 
cätärati la sute de metri ori sfredelind 
munții, iar comentariul se multumea să re- 


A vorbi 
«alături de subiect» 
tine uneori de arta 


contrapunctului 
dintre cuvint 
si imagine 


producă spusele copiilor acelor construc- 
tori, băieţi şi fetițe care vorbeau despre 
părinţii lor cu modestie şi graţie, povestind 
tot felul de întimplări, mai mult sau mai 
putin importante în sine, dar care, în orice 
caz, nu însoțeau cele văzute pe ecran pre- 
cum o umbră. Tipul de credinţă al cuvinte- 
lor era altul decit acela de a face plecăciuni 
în fata imaginilor, tipul lor de provocare 
era şi altul decit acela de a se lua ia întrecere 
cu primele. Această modalitate prin care 
cuvintele sint, în fapt, solicitate să picure 
puțină tandrete peste o realitate mai în- 
cordată, să inveseleascá in modestie un 
conţinut care, la prima vedere, strigă dupa 
superlative sau, în alte ipostaze, să tragă 
o cortină subțire peste un moment de stin- 
jeneală, să convertească deruta în poezie, 
această modalitate abordată frecvent de 


urmă uscăciune, primitivism. Umanitatea 
lui se rezuma la grija pentru ziua onomas- 
tică a soției și promptitudinea cu care, 
intors de la slujbă, își ridica cit mai sus in 
brate numerosiicopii. Fără îndoială, «marele 
anonim» are o viata sufletească mai simplă, 
dar această simplicitate profundă s-a 
născut din înțelepciune, din experienţă, 
din grija pentru ceilalți, din nevoia de ordine. 
Complexitatea psihică poate fi și expresia 
unor dileme reale, dar și a unui egoism 
feroce. Cel care muncește cu pasiune pen- 
tru alţii n-are timp sá se tot analizeze, să-și 
admire sentimentele, să se iubească pe 
sine... În fond, fiecare ființă inteligentă 
tine sä- -şi simplifice viata nu s-o complice, 
să înțeleagă esenţa existenţei. 

Nu e deloc un paradox că între viata unui 


ceasta viaţă simplă şi înaltă a celor pe care 
îi numim grăbit «oameni obișnuiți» e fas- 
cinantă si luxuriantă ca o pădure tropicală 
Eu cred că viata unei femei care, rămasă 
singură, iși creşte eroic și vesel copiii 
după legile omeniei,e mai fascinantă decit 
impasul psihic al unui individ care e gata 
să-și tragă un glonte în timplă, fiindcă ea, 
nebuna si inconstienta, l-a preferat pe 
altul?! 

Malraux spunea undeva cä nimeni nu 
vrea sa fie erou daca n-are asigurati martorii 
märeliei lui. Are numai partial dreptate. 
Există milioane de oameni care duc o viata 
eroică fără să aibă nevoie nici de lauri, 
nici de aplauze la scenă deschisă. 

Oameni obisnuiti ca llie Moromete din 


BER cum ee profundă se poate naşte din înțelepciune şi grija pentru ceilalți 


(Cursa de Mircea Daneliuc) 


täran si viata unui filozof există foarte multe 
asemănări, şi unul si altul... trăiesc dupa 
legile naturii, în concordanţă cu ele. Cum 
spunea, cîndva, un poet, numai ţăranii și 
filozofii nu se tem de moarte... Am apelat 
la autoritatea poeziei pentru a sublinia că 
intre anonim și omul excepțional nu există 
nici o contradicţie. Cite descoperiri impor- 
tante n-au fost tăcute de milioane de ano- 
nimi, fără să aștepte răsplata premiului No- 
bel? La drept vorbind, un mecanic de loco- 
motivă n-ar merita și el aplauze după fiecare 
cursă dusă la bun sfirsit, asa cum se 
întimplă cu un actor la căderea cortinei? 
Tocmai această extraordinară modestie, 
această delicată generozitate trebuie să 
infläcäreze imaginaţia cineastilor nostri. 
Privită fără prejudecăţi, vom vedea că a- 


vorbirea noastră cea din toate filmele 
TE e İNİ e aT ETT e e 2 


Contrapunct 


Aveam nevoie nu numai de cuvinte potrivite, 
si nuanteze adevărul psihologic al unui moment (Ilustrate du flori de cimp cu 


Eliza Peträchescu și 


ci si de unele derutante, menite insa 


Carmen Galin) 


«Morometii» sau Vitoria Lipan din «Bal- 
tagul» sint in acelasi timp si expresia unor 
caractere inalte, atinse de aripa geniului. 
Filmul lui Mircea Muresan a izbutit să redea 
geniul moral al acestei täränci şi puterea 
ei interioară. Eroina se mișcă în film cu 
gratia si neinduplecarea unei regine. 

Socialismul, viata noastră de fiecare zi, 
piinea și vinul, casele și drumurile, cintece- 
le și îmbrăcămintea sint creaţia a milioane 
de oameni. A fi un om obișnuit, un om sim- 
plu, este o treaptă înaltă la care cu totii 
visăm în clipele de înțelepciune și lipsă de 
trufie. De aceea «marele anonim» trebuie 
să fie obsesia fundamentală a cineastilor 
noştri. 


Teodor MAZILU 


scurt-metrajul nostru (uneori chiar pină la 
a cădea în manierism, dar asta este altceva) 
isi face cu greu locui în filmul artistic. Mai 
rar se hotărăsc dialogurile să-și contrazică 
stäpinul, mai rar îndrăznesc ele pirueta 
întoarcerii cu spatele la imagine, o întoar- 
cere formală,pentru că scopul final nu este 
decit unul de potentare a încărcăturii afec- 
tive a secventei în sine. 

Im amintesc o scenă cu totul şi cu totui 
remarcabilă din filmul Meandre: femeia si 
bărbatul nu mai au nimic să-și spună dar, 
pentru a sparge cumva tăcerea, pentru a 
crea iluzia că mai există, totuși, un locsor 
pentru o vorbă care să lege gindurile, eroina, 
trecind pe lingă pereţii pictați ai unei 
minästiri, fi spune, cuminte, celui care o 
însoțește: «Uite, îngerul ăsta are două 
miini stingil». A vorbi «alături de subiect», 
cum se spune, Une uneori de o adevărată 
artă a contrapunctului dintre cuvint și 
imagine, menită să nuanteze adevărul psi- 
hologic al unui moment. Dacă, uneori, 
în film, ca și în viata, o situație poate fi sal- 
vată prin agätarea disperată de cuvintul 
potrivit, prin întoarcerea lui pe toate fețele, 
nu este mai putin adevărat că și reversul 
este valabil: avem nevoie nu numai de vor- 
bele potrivite, ci și de cele derutante, străine 
clipei, ba chiar căzute hodoronc-tronc, 
dacă este cazul. 

Hanna, eroina filmului Malvinei Ursianu 
Trecatoarele iubiri,isi maschează durerea 
angajind cu stewardessa o discuţie despre 
binefacerile ceaiului de musetel. 

Şoferul din Cursa, Filip din Filip cel bun, 
Laura din llustrate cu flori de cimp 
(personaje din filme care s-au distins în 
peisajul nostru cinematografic din ultima 
vreme) ne-au reținut atenția, printre altele, 
si datorită delicatetei cu care știau să-şi 
disimuleze propria sensibilitate, să se 
ascundă în spatele unor cuvinte aruncate 
la întîmplare, ca şi cum acolo, în spațiul 
dintre ele, căruia oricum nu i se acordă 
prea multă importanţă, s-ar putea consuma, 
cu mai multă demnitate, propriile tristeti. 


Magda MIHĂILESCU 


e 
| e e 
| 6 
{ 
( 7 
e? d 
Y 
/ 
a 
ww 
i ac 
T > odern) ed 
Da Că 
cunoscul 0 
si an ji 
Ni SC ca de e a ] ` agabo Damen are esc din e Nu tehnicä, artisticä: Nice Girardi 
Bun ZE Í e I di die e 0 al ep un pitoresc artist si nu loar operator venia 


oameni sá: guri ` 
- | E bagi? N 
u trag 3 mare, a 
uran ac ` e ecuzit 
härmälaie, apara i 8 03 a 
1 ı adus con- | 
d pa i MC y 
1 ? nu Cocea, 
Si d S nar U 
C ji e e = e De 
tul fiin 
1 sal. în ` ` n 
- N ` a pentru viitorul ap 


activită 


i R 
ji AR AE > x 
, a e 
E sech e S 
a N 
iel = Dian ` e 
f "Ce S S 
4 e / 
Cc I Li w ~ 


idei pe adresa dv. 


Această nouă rubrică ne-a fost 


inspirată de bogăția corespondenţei 
primită zilnic la redacție. «Curierul» 
nostru — atît de popular — nu poate 


cuprinde toate scrisorile interesante semnate de cititorii noştri. După cum 
sint scrisori al căror interes si problematică depășesc, prin acuitatea ideilor, 
o normală citare în «Curier». Citim scrisori, mărturii emotionante de cinefili, 
care ne impun obligatia de a le răspunde prin ceva mai mult decit o «notă a re- 
dactiei». Nu ne îndoim că vom avea materie suficientă pentru noua noastră 
rubrică ce se vrea un «În direct cu spectatorii». Pentru aceasta formulăm, din 
parte-ne, o singură condiție: ca să răspundem «pe adresa dumneavoastră», 
precizati, alături de nume, şi strada,și orașul de unde ne scrieți. E o cerinţă ele- 
mentară pentru ca rubrica să aibă, din capul locului, un interlocutor adevărat, 


înaintea celorlalte adevăruri ale ei. 


Prietenie cinefilă 


«Oamenii care se înghesuie la filme de proastă calitate, doar pentru 
împuşcături, crime şi poliţişti, Du au voie sá se recunoască culti. Aş 
vrea sá mă credeţi că am o metodă, cred eu, unică prin care îmi aleg 
prietenii: îi întreb dacă le-a plăcut Vandana. Vă inchipuiti că n-am prea 
multi prieteni, dacă aproape toți îmi răspund «splendid film» sau «excep- 


tional»...» 


(Camelia CATANA, sir. Duzilor nr. 3, Gherla) 


Citi ani poate avea Camelia 

Cätanä? Mä intereseazä mai 

mult decit dacă Vandana 

e un film splendid sau slab. 

Sint multe cazuri cînd spec- 

tatorul e mai interesant decit 
filmul. După cite simt — folosind tehnica 
lui Maigret de a se cufunda în «caz», 
dezlegind o dată enigma prin amintirea 
zilelor cînd el, detectivul, era copil într-un 
cor —cred că nu depășește 18 ani. La 18 
ani, ba chiar la 28, așa simțeam și eu, 
așa scriam şi în jurnalul intim și «la ziar». 
Cu același radicalism în estetica artelor 
cotidiene si mai ales in estetica vieții 
care, fără îndoială, e atit de influenţată de 
cinema-ul zilnic. Nu mă gindesc să fac 
nici pe pensionarul înțelept, nici pe diri- 
gintele virtuos, nu mă simt deloc matur, 
maturul superior fata de fata din Gherila. 
Nici nu am bază morală. Încă mai joc în 
«filmul» ei, încă mă simt străfulgerat de 
inspirație interpretind asemenea «roluri» 
de adolescent provincial, care leagă deci- 
siv arta de prietenie, care face «moarte 
de om» pentru un Fellini. Metoda Came- 
liei Cătană nu e unică. Filmul ei l-am mai 
văzut — căci în aceste citeva rinduri ale 
ei, un film, un scenariu cu conflictul lui 
foarte coerent si patetic se încheagă ime- 
diat. Trebuie să fii orb și surd pe dinăun- 
tru, in mica-ti sală unde proiectezi vastu-ti 
repertoriu de virste ale peliculelor tale, 
de la Eisenstein-urile si Love-story-urile 
proprii, pind la Intolerantä și, vai, Vanda- 
nele tale, filme în care tata și mama joacă 
in direct lingă Eminescu, iar «sterge-ti 
ochii, nu mai plinge» devine muzica de 
fond pentru un sentiment necitit nicâieri. 
Nu a fi livresc e pericolul cel mai mare in 
viata pe care o duci acolo... 

Filmul acela,cu prietenul izgonit din pri- 
cina artei, l-am văzut prima oară la Labis. 
Poetul interzisese într-o bună dimineaţă 
accesul în camera sa unui muritor căruia 
nu-i pläcuse «Albatrosul» lui Baudelaire. 
«Nu e nici un capriciu —a precizat celor 
care-l suspectau de poezie in sentimente 
—e o hotărire». Era o hotărire a poeziei lui, 
a culturii lui. Ea fixa o incompatibilitate 
în termenii unei prietenii: nu pot fi prieten 
cu un om care nu adoră «Albatrosul». 
Ea fixa o credinţă crudă si dreaptă în artă 
ca formă superioară a vieții, dar și în viață, 
viața modelată decisiv de artă. Scenariu 
prea exaltant? Cine se teme de el —vorba 
fetei din Duzilor 3 — sa nu se considere 
cult! Cultura fără această exaltare își 
pierde orice realism. Problema de gust? 
Gusturile au rolul lor, desigur, ele trebuie 
respectate în limitele lor, dar limita lor 
nu o dată definește o stare de acomodare 
între temperaturi normale. Gustul e o 
problemă minoră in fata «Eroicei». După 
cum a spune «că guști Brâncuși» eo 
vulgaritate. Ce relaţie poți stabili cu un 
om care «nu gustă Mozart»? «Gusturile 
nu se discută» e de multe ori o chemare 


Nu desfiintafi cu: dispreț 
un succes de public ca 
Vandana.., 


ceva mai subtilä a spiritelor mediocre, 
care cer politicos dreptul de a ramine me- 
diocre si medii. «Gusturile nu se discuta» 
doar cind avem de discutat normalitäti: 
eu, de pildă, nu-l «gust» pe «Serif la New 
York», un prieten nu o suporta pe Brigitte 
Bardot... Putem trai in acelaşi bloc, ba 
chiar pe acelasi palier. Dar cind imi va 
spune că «nu-i place Bacovia», că «nu 
gustă «Luceafărul», că «nimic nu se com- 
pară pentru el cu Mannix» (expresie ne- 
inventată!) —atunci nu văd ce ne-am mai 


+- Plăcerea, dar si ráspun 


putea spune la o cafea neagră, care are 
si ea tandretea şi conținutul ei de idei... 

Capodopera dă sufletului tinăr — si 
toate sufletele rămin tinere prin maturi- 
zarea la focul capodoperei —vehementá, 
intransigenta, patimă sfintă, o intoleranta 
din care, printre altele, se faureste si un 
gust artistic special, acel gust educat de 
capodoperă, gust care într-adevăr nu mai 
poate discuta Vandana lingă Goana 
după aur, refuzind santajul de «omenie» 
prin care i se propune să fie tolerant cu 
apetiturile celorlalți, mai putin exigenti. 
A accepta insa că si Potemkin si Van- 
dana tot filme sint — şi atunci de ce nu 
ış pretera unul altuia — nu mi se pare 
un semn de toleranță, ci de inconsis- 
tentâ. O toleranță care duce la aplatiza- 
rea soiritului nu are nici o indreptatire 

În schimb, există o toleranță pe care 
trebuie s-o practicäm, ca buni și luminat: 
credincioși in valorile artei. Aceea venit: 
din adevărul liniştit al dificultăților si com- 
plicatiilor cu care se impun, mai ales în 
artele tinere și atit de accesibile, marile 
valori, indiscutabilele valori. Trebuie să 
ne «batem» —cu maximum de înțelegere, 
inteligenţă şi, deci, bunătate —nu pentru 
a desființa Vandana, ci pentru a des- 
chide ochii celor care mai motáie nein- 
telegätori la Bergman, Visconti, ba chiar 


Kos ` AN 


—«impunefi - însă | 
un succes de Cinematecă ca 
Tristana 


si la Chaplin si Stan si Bran. Nu are rost 
sä opunem snob, trufas si stupid Viri- 
diana — Vandanei. Nu trebuie câzut 
in această provocare a semidoctilor in 
cinema. Dar in filmul intolerantelor noas- 
tre pentru apärarea capodoperelor si va- 
lorilor, trebuie să introducem si această 
subtilitate, aceea a tolerantei clarvăză- 
toare de nevăzători — ceea ce va da, am 
impresia, un dramatism, un lirism mai 
adinc scenariului nostru. 

Radu COSASU 


sondaj în cineunivers 


Ar fi inutil, credem, să în- 
cercăm în aceste coloane o 
pledoarie in favoarea cer- 
cetării sociologice. De-a 
| lungul anilor, rubrica noas- 
¡> P | tra s-a străduit să prezinte 
aspecte semnificative ale raporturilor atit 
de complexe și, uneori, atit de greu de 
observat dintre arta filmului și publicul 
cinematografelor, să privească opera cine- 
matografică nu in primul rind în lumina 
criteriilor estetice, ci ca fenomen social, 
inserat în pinza deasă a relațiilor cu alte 
fapte sociale, ca document și agent sti- 
mulator al relațiilor și comportamentelor 
diferitelor pături și tipuri de spectatori 

Viata contemporană nu poate fi con- 
cepută fără prezența exaltantă sau iritantă, 
educativă sau nocivă a filmului. E firesc, 
deci, că mai peste tot s-au înmulţit studiile 
de sociologie a filmului, au căpătat am- 
ploare  cercetările-anchete, sondaje — 
cu privire la impactul social al cinemato- 
grafiei. 

Fără a intra în prea multe detalii, e evident 
că dezvoltarea continuă în ultimii ani a 
activității cinematografice din tara noastră 
creează, de asemeni, condiţii favorabile pen- 
tru investigaţii practice si teoretice extrem 
de fructuoase privind raporturile dintre 
cea de a șaptea artă și societatea noastră. 
E indiscutabil că, alături de creșterea pro- 
ductiei putem înregistra și o maturizare 
evidentă a publicului spectator devenit mai 
avizat si, în consecinţă, mai selectiv, maiexi- 
gent. E semnificativ, de pildă, că spre deose- 
bire de ceea ce se petrecea cu numai un 
deceniu în urmă, nici un gen de filme, nici 
o distribuție, nici un creator nu au a priori 
garantia succesului (sau a căderii); factorii 
care intervin în aprecierea unui film sint 
mai numeroși si mai nuantati, judecata se 
face tot mai mult pe baza fiecărei opere în 
parte (cu plusurile si cu minusurile ei) si 
tot mai putin pe baza unor tipare sumare, 
prestabilite. 

De un mare interes ar fi, credem, studie- 
rea cauzelor care au permis difuzării filme- 
lor să străbată, fără prejudicii, ci dimpotrivă, 
intr-o dinamică ascendentă, perioada în- 
delungată de criză a audienței la public 
prin care a trecut cinematografia mondială 
ca urmare a afirmării masive a televiziunii. 
Un răspuns științific fundamental la această 
problemă ne-ar putea spune multe, desigur, 
cu privire la mutatiile esențiale intervenite 
in conștiința spectatorilor români, cu pri- 
vire la creşterea interesului pentru «con- 


'sociologia filmului 


Ca oricărei opere de artă, e 
foarte ușor să-i găsești cu- 
sururi unui film. Poti demon- 
stra, dindu-ti puțină oste- 
neală, că pină și Viridiana, 
: d să zicem, nu face două parale 

E infinit mai greu să explici cuiva de ce 
un film, care nu i-a plăcut, tu îl socotesti 
foarte bun. Am fost însă pus, de curînd, 
în situația aceasta dificilă cu Conversatia, 
si cazul merită — cred —a fi relatat, pentru 
că ilustrează un aspect interesant, după 
mine, al psihologiei spectatorului contem- 
poran. 

Mi-am trimis la film toți cunoscutii. «Nu 
cumva să faci prostia de a scăpa o realizare 
extraordinară» — suna recomandarea mea 
categorică. Multi m-au ascultat si apoi 
mi-au mulțumit, entuziasmați. Ba unii s-au 
dus să-l vadă încă o dată. 

Am dat greş doar cu un amic al familiei, 
om în virstă, dar descuiat la cap, destul de 
cult și amator de filme, în ciuda anilor săi 
numeroşi. «Îmi ești dator patru lei», mi-a 
comunicat acum citeva zile flegmatic şi în 
stilul bonom-sarcastic al bătrinilor, «m-ai 
silit pe căldurile astea să asud două ore 
într-o sală sufocantă, ca să înghit un spa- 
nac». 

L-am luat cu binisorul spre a afla ce nu 
i-a plácut. Omul mi-a rezumat insatisfactiile 
sale estetice fara sá clipeascá. «E plictisi- 
tor; piná cátre sfirsit nu se intimplá tot 
timpul aproape nimic. Ca executie tehnicá 
are calitáti, recunosc, dar aratá si lucruri 
imposibile, chestia aia cu singele care se 
revarsă din W.C., şi, în definitiv, ce vrea sá 
spuná? Niste aluzii vagi la afacerea Water- 
gate... Ei si?» 

N-am încercat să-l conving de contrariu, 
ştiind că ar fi fost o strădanie inutilă. Stau 
însă şi astăzi şi analizez impresiile lui ne- 
gative, câutind să descopăr realmente ce 


Mutatii in preferintele publicului nostru: 
Papillon, film comercial, a avut un succes de casă 


٤ sub asteptäri. 
In schimb Conversatia, «film dificil», 
a atras un public peste pronosticuri 


sumul» de culturä, cu privire la consecin- 
tele ce decurg din ponderea tot mai mare a 
producției nationale în repertoriul cine- 
matografic. Căci, să nu uităm, frecventarea 
filmelor românești crește într-un ritm sen- 
sibil mai înalt decit a repertoriului luat în 
ansamblu și aceasta nu numai datorită 
îmbunătățirii calitative a producției 
nationale, ci si schimbărilor intervenite în 
gusturile, preocupările și interesele publi- 
cului spectator. 


Desigur, o seamă de concluzii privitoare 
la reacţiile publicului pot fi deduse şi din 
simpla observare directă sau din analizi 
rezultatelor financiare, ale exploatării unui 
tin sau altuia de film. Dar maturizarea ideo- 
logică şi estetică a publicului este un proces 
neintrerupt, și orice extrapolare a unor 
constatări mai vechi riscă să conducă la 
concluzii eronate. Un exemplu printre multe 
altele: la începutul acestei veri au fost pro- 
gramate pe ecranele noastre două filme 
americane, Papillon si Conversatia. Pe 
baza experientei anterioare, se putea pre- 
limina cä Papillon, peliculä comercialä 
agrementatä cu toate ingredientele ne- 
cesare unui mare succes de public, va 
«sparge» casa, in timp ce Conversatia, 
film dificil, färä cirlige, necesitind, pentru 
a fi Inteles, o mare concentrare intelectualâ 
din partea spectatorilor, va avea doar un 
modest succes de stimä. Rezultatele de 
pinä acum dovedesc insä cä Papillon, desi 
înregistrează o afluentâ importantă de spec- 
tatori, nu a atins cotele de frecventare la 
care unii s-ar fi putut astepta, in timp ce 
Conversatia a atras un public mult peste 
asteptäri. 

Analize ale comportamentelor spectatori- 
lor, ale relatiilor film-public, au mai fost 
efectuate la noi in ultimii ani (desi In pro- 
portii restrinse). Multe date interesante 
se gäsesc, de pildâ,in sintezele anchetelor 


La pomul lăudat... 
(Papillon > 
cu Steve McQueen #% 
si Dustin Haftung 
۹ » = 


intreprinse de Oficiul de sondaje al Radio- 
televiziunii; studiind audienta, eficienta si 
gradul de satisfactie cu care sint recep- 
tionate programele de televiziune, cercetä- 
torii Oficiului au fost, In mod firesc, deter- 
minati sâ analizeze In corelatie si impactul 
spectacolelor cinematografice. Probabil 
câ a sosit momentul ca asemenea cercetari 
sä fie extinse si aprofundate. O asemenea 
activitate are nu numal o remarcabilä 
valoare teoreticâ, ci şi una practicâ, per- 
mitind nu numai o mai justâ programare a 
filmelor In raport cu preferintele şi cerintele 
publicului spectator ci, mai ales, o mai 
eficientâ orientare a muncii cultural-educa- 
tive prin intermediul cinematografiei. 
Multi reduc cercetarea sociologicä in 
materie de film la cunoaşterea cit mai 
exactă a gusturilor publicului. Fără a nega 
importanța mare a unei asemenea investiga- 


E foarte ușor să demolezi un film, 
dar e foarte greu să explici cuiva de ce c bun 
un film care nu i-a plăcut 


mecanism a blocat în cazul unui astfel de 
spectator (neconstituind deloc o excepţie, 
după cum am aflat ulterior) perceperea 
valorii deosebite a filmului. 

Omul mărturisea că nu s-a ales cu mare 
lucru, urmărind povestea înfățișată pe e- 
cran. E de bună credinţă, inteligent, pasio- 
nat, în ciuda virstei inaintate, de politică 
și probleme sociale. Dar filmul e plin de 
substanță. Läsind la o parte afacerea Water- 
gate, adusă în discuţie sub un raport lăr- 
git filozofico-moral (viața intimă individua- 
lâ, devenită obiectul imixtiunilor brutale 
cele mai indiscrete, cu mijloace tehnice de 
o diabolică eficacitate și urmări sinistre) 
problematica filmului atinge multe alte ches- 
tiuni grave. Civilizaţia întoarsă Impotriva 
omului mi se pare una, nu neglijabilă. Re- 
numele transformat în primejdie, iată o a 
doua. Singurătatea ucigasä a specialistului 
în spionarea semenilor săi poate fi o a 
treia, şi așa mai departe. Subiectul tra- 
tează cu o mare fineţe o cazuistică morală 
Incticité a eroului, suflet credincios (amin- 
titi-vä scrupulele lui cînd caută microfonul 
în statueta madonei), totodată participant, 
din amor profesional, la nenumărate mir- 
sávii. Inttinim, surprinsă admirabil, o figură 
de nevrozat în pragul exploziei fatale dato- 
rită exacerbării sentimentului suspiciunii. 
Intriga filmului nu e lipsită de suspensuri 
puternice si conţine o formidabilă surpriză 
finală, care ne dä un adevărat pumn în 
stomac. Cine a fost, de fapt, șoarecele, si 


Imposibila comunicare într-o epocă a «mijloacelor de 
(Gene Hackman in Conversatia) 


cine pisica? 

În sfirşit, interpretul principal, Gene Hack- 
man, face o creaţie magistrală, dovedin- 
du-se un actor cinematografic ideal pentru 
filme psihologice moderne, de natură strict 
comportamentista. 

Mâ întorc însă la spectatorul meu deza- 
mägit. Fiindcä nu-i pot atribui o opacitate 


tii, nu trebuie să considerăm însă că ea 
ar putea servi drept criteriu prioritar in 
alcătuirea si lansarea repertoriului. 


Repertoriul 


Si aceasta, în primul rind, pentru că nu 
poate fi concepută într-o societate ca a 
noastră o politică repertorială stihinică, o 
programare care să se tirască în coada gus 
tului mediu al publicului, mai ales cind se 


ştie că, în determinarea acestei medii 


abstracte, ponderea preferințelor unor spec. 


tatori mai putin evoluati din punct de vedere 
ideologic-cultural, mai putin orientati, este 
deseori importantă, dacă nu precumpăni- 
toare. În alcătuirea repertoriului cinemato- 
grafic, ca şi în toate domeniile activităţii 
culturale, orientarea prioritară este dată, 
în mod firesc, de criteriile educativ-forma- 
tive, de necesitatea ridicării exigențelor 
spectatorilor. De altfel, a orienta reperto- 
riul cinematografic după fotografia unui 
moment arbitrar izolat n-ar fi nici eficace 
și nici măcar rentabil, căci ar ignora că 
gustul public este în continuă transfor- 
mare, potrivit unei dinamici, după cum am 
văzut, ascendentă. Ni se pare că,în condiţiile 
actuale,o cercetare sociologică în domeniul 
filmului ar trebui să urmărească, în afară de 
investigarea preferințelor publicului (dar, 


intelectuală, continui să mă întreb cum a 
rămas străin de toată această problema- 
tică fascinantă, dezbătută fără o umbră te- 
zistá şi cu pătrundere infricogátoare. Ren. 
nind reproşul de neverosimilitate a episo- 
dului din hotel, înclin să cred că omul meu 
n-a înţeles pur şi simplu filmul, nereușind 
să-i reconstituie înlănțuirea epică. Ipoteza 


comunicare de masă» 


merită atenţie, deoarece priveşte însăși 
evoluția limbajului cinematografic. Imagi- 
nati-va pe cineva trecînd brusc de la lec- 
tura lui Andersen la Proust. Sau, și mai 
grav, încercind să-l citească pe Arghezi, 
după ce a frecventat înainte doar poeți ca 
Alecsandri şi Coşbuc. S-au poticnit în 
asemenea salturi pină și critici de seamă. 


repetăm, preterinte văzute în dinamica lor) 
și alte citeva probleme esenţiale, dintre 
care ne vom permite să amintim citeva. 
În primul rînd, e vorba de identificarea si 
determinarea diferitelor «publicuri» cine- 
matografice din tara noastră (despre un 
unic public omogen nu se mai poate vorbi 
intr-o societate înaintată ca a noastră). 
O asemenea determinare poate contribui 
substantial la diversificarea și creșterea 
eficacitatii acţiunilor cultural-educative. 
in al doilea rind, de o mare importantä 
este studierea motivatiilor care determina 
frecventarea spectacolelor cinematografice. 
Aceste motivatii pot fi, desigur, foarte 
variate (nevoia de destindere, simpatia pen- 
tru film in genere, genul de film, regizor, 


actor, publicitate, critică, etc.) şi, în raport 
cu ele, se poate ști în ce direcţie și în ce fel 
trebuie acționat pentru a-i apropia si mai 
mult pe oameni de arta cinematografica, 
pentru a-i îndemna să frecventeze acele 
filme care se cer propulsate. 

Un alt domeniu de investigație ar putea 
fi cel al felului cum se reflectă în conștiința 
$i comportamentul spectatorilor raporturile 
dintre film şi alte activități culturale, inter- 
ferentele directe şi indirecte. 

Lista de teme ar putea fi (și ar trebui), 
desigur, completată. Esenţial mi se pare 
însă că o asemenea cercetare nu mai poate 
fi subapreciată în faza actuală de dezvoltare 
a cinematografiei românești. A ști precis 
cui ne adresăm și ce aşteaptă publicul este, 
indiscutabil, o dovadă de responsabilitate. 


H. DONA 


În cinematograf asistăm de citâva vreme 
la o simtitoare înnoire a mijloacelor nara- 
tive. Expunerea liniară, simplificată, expli- 
cativă, cu fiecare amănunt destinat să-și 
justifice apoi rostul indispensabil în desfa- 
şurarea acţiunii, s-a modificat radical. A 
intervenit acum discontinuitatea momen- 
telor, contra-punctarea acțiunilor, răstur- 
narea cronologiei, locurile libere lăsate 
conjuncturii, în general, un ritm al povesti- 
rii mult mai nervos, fără stäruinti de o cau- 
zalitate gros subliniată, deschis sugestiei 
si interpretărilor multiple, reclamind con- 
cursul imaginaţiei și reflectiei spectatoru- 
lui. Cei obișnuiți cu filmele unde totul era 
dat mură-n gură, sigur că întimpină obsta- 
cole spre a se adapta stilului nou. Dacă 
însă pină ieri acest stil aparținea doar cine- 
matografului experimental și avea ceva gra- 
tuit, acum el a fost riguros functionalizat 
şi preluat de aproape orice producție su- 
perioară. În special regizorii americani au 
încetățenit această modernizare generală, 
asimilind-o critic şi dindu-i un caracter 
necesar și realist. În tradiția glorioasă a 
filmului de peste ocean sint reabordate ma- 
rile teme social-morale și politice inspirate 
din viața cotidiană, bazate pe un «story» 
cu cap si coadă, bogat în tensiune drama- 
tică, surpriză şi tilc omenesc, dar prezen- 
tarea lucrurilor e inedită, presupune un ra- 
port narativ și descriptiv, mijloace noi, me- 
nite a spori considerabil sentimentul auten- 
ticitatii. Tinta e de a face să vorbească spec- 
tacolul vieții însăși. Dar pentru a-l înțelege 
e nevoie să abandonăm o anumită lene a 
gîndirii, o conventionalitate simplificatoare 
şi odihnitoare, cultivată de cinematograful 
vechi. 

Orice ar spune unii, există o evoluţie şi 
în artă, dacă nu sub raportul valorii, dar al 
mijloacelor de expresie, neindoios. 

Ov.S. CROHMĂLNICEANU 


Încă înainte de a se stinge 
ecourile reuniunii cinemato- 
a grafice jubiliare de la Cannes 
nema (a XXX-a editie), Franta a fost 
gazda unei alte întilniri inter 
nationale a cineastilor, de 
data aceasta dedicatä filmului de scurt 
metraj si documentarului: cel de al 5-lea 
Festival de la Grenoble, 21—27 iunie 1976. 
Lipsindu-i vedetele si tot ce înconjoară 
prezenta acestora, Grenoble nu are strälu- 
cirile Cannes-ului si nici nu aspirä la ele 
Altele sint ambițiile sale, vizind însăși 
substanța cinematografului ca artă a mase- 
lor, în stare să oglindească viața «așa cum 
este» și să participe activ la rezolvarea 
marilor probleme ale umanității, ajutindu-ne 
să descoperim si să înțelegem lumea în 
care trăim astăzi. 
e 


Situat la numai cîțiva pași de Lyon, orașul 
unde cu 8 decenii In urmă avea să intre în 
istorie invenția fraților Lumière, Grenoble 
a devenit simbolul mondial al documenta- 
rului, asa cum Cannes-ul și-a legat faima 
de prosperitatea filmului jucat. Importanța 
deosebită care i se atribuie Festivaiului de 
la Grenoble vine din faptul că el oferă una 
din rarele posibilități date cinematoarafului, 
de informare şi expresie liberă, de favori- 
zare a unei circulații largi pentru filmele 
valoroase. 

Ediţia din acest an a reunit peste 90 de 
filme profesioniste — reportaje, documen- 
tare, montaje de documente, eseuri, scuri 
metraj de toate genurile pe teme multiple - 
cu o participare masivă de realizatori, teore- 
ticieni, cronicari si profesori ai unor scoli 
cinematoarafice. 

Avind o netă orientare militantă, Festiva- 
lul s-a distins prin problematica politica şi 
socială a filmelor, caracterul polemic anga- 
jat al discuțiilor și perspectivele care s-au 
conturat aici, privind funcţia educativă a 
cinematografului. «Filmul este o armă impo- 
triva opresiunii sociale»! Aceste cuvinte au 
circulat ca un leit-motiv în toate ședințele 
de lucru ale festivalului, denotind o stare de 
spirit pozitivă, ceea ce a făcut ca judecata 
filmelor să fie supusă valorii eficientei ideo- 
logice. Creatorii înşişi, în majoritatea lor, 
s-au arătat preocupaţi de a folosi un limba, 
simplu, direct și, mai ales, de a-i conferi 
acestui limbaj o poartă universală. 

S-a profilat astfel un cinematograf în care 
fiece secvenţă este o afirmare a existenței 
umane, o expunere perpetuă de forță expre- 
sivă ce probează, încă o dată, că arta filmu- 
lui intră într-o nouă epocă de avint creator. 
Şi asemenea unor altor epoci de trezire, 
documentarul s-a dovedit a fi acela care 
reînvie gustul față de adevărul vieții. 

Scurt metrajul pare să aibă, după unii dis- 
tribuitori, o carieră minoră, fiind considerat 
ca un complement sau ca umplutură a pro- 
gramului de sală. S-a precizat că această 
eroare este tot mai mult corectată de as- 
pecte schimbătoare ale societăţii, care nu 
așteaptă lung metrajul pentru a fi reflectate. 


10 


Grenoble '76: 


prea bun ca să dureze? 


S-au făcut și unele reteriri la cercetări, care 
probează că spectatorul de azi nu se mai 
mulțumește cu simple produse de consum 
În consecință, Festivalula luat iniţiativa spri- 
jinită de Sindicatele Naţionale ale creato- 
rilor si tehnicienilor din producția cine- 
matograficä si de televiziune de a selec- 
tiona si difuza pentru reteaua cinemato- 
graficä francezä un numär de 12 filme de 
scurt metraj, suportind si publicitatea nece- 
sara. Este o decizie ce îndeamnă, în general, 
la o mai mare atentie In organizarea progra- 
melor de sală și în aprecierea acelor autori 
care-şi închină întreaga lor creaţie promo- 
vării scurt metrajului. 

Fiecare zi a festivalului a fost impârtiti 
în trei serii de manifestări: selecția inter 
națională, panorama producţiei francez: 
prezentarea lucrărilor de școală ale unor 


La întîlnirea 
internaţională 
CILECT 
din 
cadrul 
festivalului, 
studenții 


de la 
1.A.T.C. 
au prezentat” 
patru 
filme 
de 
mare 
succes 


institute de, cinematografie in cadrul celei 
de a treia intilniri internationale a filmelor 
studențești (CILECT), intilnire cu caracter 
necompetitiv. Includerea exercitiilor de 
școală a făcut să apară in mod cert mari 
diferente in pedagogiile respectivelor insti- 
tute, fapt comentat cu deosebitä stäruintä 
de catre participanti, atit in ce priveste pers- 
pectivele cinematografului cit si contactul 
dintre generatii. 


Studentii romani 


LA.T.C. ott Caragiale», programat in 
cea de a doua reuniune CILECT, alaturi de 
scolile din Anglia si Belgia, s-a prezentat cu 
un program compus din 4 lucräri: Trece- 
rea de Cälin Ghibu, Undeva, odatä, un 
om de Sandu Päun, Fructul pämintului 
de Stefan Fay si Cimpie de Doru Mitran. 
n urma proiectiei, care s-a bucurat de un 
interes deosebit din partea tuturor invitati- 
lor, in sedintele CILECT, precum si in timpul 
unor discutii cu diversi specialisti, a fost 
relevatâ tinuta artisticâ superioarä a filme- 
lor realizate de studenții români, înalta va- 
loare profesională a școlii bucureștene. 
Profesorul suedez Lars L. Werner, ca și 
studenții Institutului de Artă dramatică din 
Stockholm, s-au interesat îndeaproape de 
activitatea didactică a studenților nostri, 
apreciind capacitatea lor de a se exprima 
la fel de sugestiv în lucrările alb-negru, ca 
si în cele color. 

Criticul Seth E. Shapiro, specialist în 
tormele de comunicare la «Academy Sta- 
tion» din Albany, S.U.A., a scris un studiu 
despre filmele noastre, märturisindu-si ui- 
mirea că ele sint doar nişte exerciții de ate- 
lier, date fiind plastica remarcabilă a imagi- 
nii, vigoarea montajului și, îndeosebi, pute- 
rea de transmitere a unor mesaje umane de 
mare actualitate, în realizări foarte scurte. 
«Filmele romaneşti denotă o tilozofie cla- 
ră a unor oameni activi, creatori, respon- 
sabili. Studenţii români s-au ridicat din 
mijlocul poporului lor și al specificului 
culturii lor pentru a atinge inimi și cugete ale 
oamenilor care au considerat multă vreme 
Europa de Est ca un teritoriu greu de cuno- 


scut. Selecţia românească, comparată cu 
alte filme studențești, este superioară pe 
mai multe planuri. Ea poate fi arătată cu 
mindrie și plăcere în orice cinematograf din 
America, pentru că vorbește despre reali- 
tatea condiției umane, dar mai mult despre 
speranța care arde în sufletul oamenilor 
de pretutindeni, iar cetățenii oricărei culturi 
pot găsi, aici, o cale comună către pace și 
înțelegere reciprocă». 

Aprecieri la fel de elogioase au fost făcute 
de regizorul Raoul Rossi și criticul Andre 
Valio-Cavaglione — copresedinti ai Festi- 
valului — Maria Lucanova, redactor la Tele- 
viziunea cehoslovacä, Monique Portal de la 
revista parizianä «Jeune Cin&ma» si multi 
alţii. Cronicarul de film al ziarului belgian 
«Le jour», Jeane Materne, într-un articol 
de analiză al lucrărilor CILECT, nota că «in 
cadrul filmelor studențești, și ar fi chiar 
tentant să spui în cadrul Festivalului, par- 
ticiparea română s-a situat la un nivel 
calitativ deosebit de înalt. E cazul să sub- 
linie, după părerea mea, un fapt impor 
tant, din care alte școli ar trebui să se 
insoire: tinărul autor bucureștean are po- 
sibilitatea să-şi imagineze subiectul, sa 
construiască un scenariu și să creeze 
mizanscene. EI este, totodată, propriul său 
operator. Astfel au fost turnate patru mici 
capodopere... Faţă de multele constatări 
amare, dar exprimate fără energie, tinăra 
cinematografie românească a adus în Fes- 
tivalul studenților o notă de speranţă si 
prospețime, în respectul absolut al frumu- 
setii filmice». 

Respectul creat în jurul repertoriului nos- 
tru a condus în final la selectionarea lui 
pentru Expoziţia filmelor prezentate de 
CILECT laa XIl-a ediție a festivalului «Filmul 
și tineretul» de la Cannes, din decembrie 
a.c., selecție care ne onorează institutul si 
pe tinerii săi creatori. 


Palmaresul Festivalului de la Grenoble 
a reafirmat că cinematograful, tocmai da- 
torită marii sale popularitäti, are în zilele 
noastre o răspundere uriașă față de spec- 
tatorii săi. Dacă la ultimul Cannes, prin 
selecţia oficială, se promova ideea că a- 
devăratul artist creator este mare si fără 
apartenenţa sa la vreo patrie, palmaresul 
de la Grenoble, realizind o strinsă uni- 
tate între criteriile estetice și cele de or- 
din educativ, a probat cu o temeinică 
subliniere că adevăratele opere mari sint 
cele care oglindesc realitățile social-umane 
ale unei patrii. 

lată, bunăoară, cum este exprimată moti- 
vatia juriului pentru atribuirea primelor dis- 
tinctii: premiul | — pentru înalta calitate 
artistică, pentru marea sa sensibilitate, 
pentru justa sa analiză si pentru că el denun 
tá pericolul permanent al influenței fascis- 
mului, filmului olandez O ușoară undă de 
îndoială, de realizatorul Rolf Orthel; pre- 
miul 11 — pentru calităţile sale intelectuale, 
artistice și morale, pentru lupta pe care o 
duce contra imperialismului pe continentul 
Latino-American și pentru tenacitatea, stă- 
ruinta și curajul de care dă dovadă, filmului 
columbian Taran, de realizatorii Jorge 
Silva si Marta Rodriguez; premiul Hl: 
pentru importanța sa politică, ideologică și 
artistică, pentru ajutorul pe care il aduce 
luptei exemplare a poporului chilian și 
pentru omagiul adus marei figuri istorice a 
Preşedintelui Allende, filmului chilian Bătă- 
lia pentru Chile — Lovitura de stat, de 
realizatorul Fabricio Guzman.... 


Subscriptiile 


Atmosfera febrilă de lucru a Feslivalului 
de interes si de încredere generală in rostu- 
rile politice ale documentarului și în noul 
destin al scurt metrajului a fost totuși 
umbrită de două evenimente. Primul, un 
svon confirmat în ultima zi privind faptul că 
oficialităţile din Grenoble nu-și vor ma: 
acorda sprijinul pentru organizarea festiva- 
lului în 1977, cea de a Vi-a ediție urmind 
să-și caute o altă gazdă. Cauza? Adminis- 
tratia locală nu mai poate subventiona un 
Festival atit de scump și devenit incomod 
din punct de vedere agitatoric, drept pentru 
care Juriul festivalului a emis o moțiune 
energică de protest. 

Cel de al doilea eveniment neplăcut a fost 
provocat de un anunț lipit pe unul din panou- 
rile care ornează elegantul foaier al Casei de 
cultură, o hirtie modestă pe care scria: 
«Cahiers du Cinema»... souscription... |l 
y a une crisel.... Există o criză a presei si a 
editurilor. Ea atinge de asemenea revistele 
specializate. Si, printre aceste reviste, in 
mod deosebit pe cele care sint economic 
si ideologic independente! Este cazul lui 
«Cahiers du Cinema». Revista nu depinde 
de nici un grup de presă. Independența se 
plătește. Ea costă scump... «Les Cahiers» 
au nevoie de 50.000 franci!» 

Tinerii cineaști, realizatorii, criticii se 
opreau în fata acestui panou, citeau și,cu 
gesturi de penibilă jenă, iși notau într-un 
carnetel adresa: Cahiers du Cinema, 9, 
passage de la Boul. Blanche, 72012, Paris. 


Lector Radu ANESTE 


filmul românesc 
peste hotare 
VEER o N TIP AN ET IA ES ہہ ہی‎ 

999 La Festivalul internaţional 
EKOFILM “76, desfășurat la Praga, 
documentarul Armele naturii, regi- 
gizor Alexandru Gaspar, producție a 
studioului Alexandru Sahia, a fost 
distins ‘cu. Marele premiu Ja categoria 
«Ecologia si sectorul agricol». . 

000 İntre 10 si 15 august, la Otawa 

(Canada) a avut loc Festivalul interna- 
tional al filmului de animaţie. În com- 
petiție au fost înscrise și trei. filme 
produse. de studioul Animafilm: Un- 
de-s multi, puterea creste (reyia 
Isabela Petrasincu), lear (regia Mihai 
Bädicä) si Cale lungä (regia Adrian 
Petringenaru). 
- ووق‎ La. primul.Festival internatio- 
nal al filmului “artistic de lung metraj 
care s-a desfășurat la Cairo (16-23 au- 
gust) a fost înscris şi filmul românesc 
Cursa (scenariul Timotei Ursu, regia 
Mircea Daneliuc), 

000 Dincolo de pod (scenariul si 
regia Mircea Veroiu). va reprezenta 
România la prestigiosul Festival in- 
ternational de artă cinematografică din 
cadrul bienalei de la Venetia (25 au- 
gust—5 septembrie). 

000 Cunoastem cota succesului 
filmetor, regizorilor si actorilor nostri. 
Stim câ un nume de vedetâ (lista este 
intr-adevär foarte lungâ) poate salva 
de multe on un film si că multi-dintre 
regizorii noștri au un public al lor 
Am considerat cä este interesant de 
semnalat cum sint văzute grafic fil- 
mele noastre pe alte meridiane. Re- 
producem deci. două afise.sosite la 
redacție — unul cu o excelentă idee 
graficä la filmul Mariei Callas-Dinescu, 
De bunä voie si nesilit de nimeni 
si altul, foarte sugestiv, la Nemuri- 
torii de Sergiu Nicolaescu, care ne 
aratä cum sint ele «recomandate» de 
către graficienii polonezi şi respectiv 
cehoslovaci. 


1 wiosnej i nieprrymustone) woli 


De bunăvoie si nesilit de nimeni 


RUMUNSKY FILM 


Nemuritorii 


| Editia din acest an a Festiva- 
lului de la Karlovy Vary — 

a a dublu jubiliară, fiind a 20-a 
mema si marcind totodatä 30 de 
ani de la prima întîlnire de 
| e acest fel găzduită de 
Cehoslovacia — a fost dominata, In prima 
säptäminä, de impresia deosebitä produsä 
de douä filme foarte diferite prin facturä 
si provenienta: un film senegalez, purtind 
titlul intraductibil Xala, semnat de un 
regizor socotit de pe acum un clasic al 
tinerelor şi surprinzâtoarelor cinematografii 
africane — Sambene Ousmane, şi filmul 
românesc Prin cenuşa imperiului, realizat 
de Andrei Blaier dupâ romanul «Jocul cu 
moarteay ul lui Zaharia Stancu. 

İn ceea ce priveşte filmul care a reprezen- 
tat In aceastâ competitie cinematografia 
noasträ socialistä, indiferent de locul care 
i s-a rezervat in palmares, el a fost, dupa 
opinia multor participanti, primul care a 
raspuns in modul cel mai direct, prin insäsi 
tematica si ideile sale explicite, devizei 
festivalului: «Pentru relatii generoase Intre 
oameni, pentru prietenie trainică între 
popoare». Reacţiile spontane favorabile, 
ale unei asistente atit de compozite, cum 
este aceea a oricărui festival, au răsplătit 
acele pasaje ale filmului din care transpare 
mai elocvent sentimentul secret de solidari- 
tate dintre cei doi oameni prin nimic legați 
altminteri decit prin tragedia comună a 
ocupației, a războiului şi înstrăinării. Am 
putut astfel măsura capacitatea nouă a 
filmelor noastre de a-și crea un climat de 
receptivitate, graţie originalității mesajului 
lor umanist, cu trimiteri la o experiență 
istorică inedită, prin curajul simplităţii în- 
nobilate de umor şi farmec. În contextul 
celor nu mai puţin de 12 filme distinse cu 
premii mari, jubiliare, speciale și principale 
— fara a mai socoti celelalte, numeroase, 
premii si menţiuni — Premiul de interpre- 
tare masculină atribuit ex-aequo lui Gheor- 
ghe Dinică pentru rolul Diplomatului (ală- 
turi de actorul polonez Zygmunt Malano- 
wicz, dintr-o evocare istorică intitulată Da- 
browski), a răsplătit în parte strălucirea 
jocului actoricesc si mai putin calităţile 
filmului ca atare, locul său efectiv în cadrul 
competiţiei. 


Cinematografii născute mature 


Succesul de care s-a bucurat inca din 
prima zi filmul Xala, venit din Africa, 
a fost confirmat, in partea a douaa testivalu- 
lui, prin alte opere de exceptie ale cinema- 
tografiilor din tärile in curs de dezvoltare, 
proiectate in competitie sau la sectia infor- 


mativa. Intermediarul al marelui regizor 
indian Satyajit Ray, distins pe merit cu 
un Premiu special — o riguroasä analiza 


a mecanismului de pervertire a unui caracter 
integru, filmul regizorului turc Bay Okan, 
Autobuzul, urmărind aventura bizară a 
unui grup de țărani orientali párásiti prin- 
tr-o ironie a soartei în mijlocul unei mari 
metropole occidentale — și mai ales al- 
gerianul Cronica anilor de jar de Lach- 
dar Hamina, binecunoscut din literatura 
de specialitate, după laurii de aur primiţi 
la Cannes, şi cubanezul Cantata despre 
Chile de Humberto Solas, care face onoare 
palmaresului prin Marele premiu — Globul 
de cristal, care i s-a acordat. Însăși alătura- 
rea acestor ultime două filme pe ecranele 


Pe Dinică ni l-a revelat teatrul —e o cale 
pe care multi actori de cinema au parcurs-o 
(deşi nu e deloc obligatoriu ca un mare 
actor de teatru să aibă aceeași cotă de 
apreciere şi în film. De fapt, cred că avem 
de-a face cu meserii foarte înrudite dar 
distincte). In «Troilus si Cressida», el juca 
pe Thersit — si nu se poate să nu-l tii 
minte, pentru că acest tip de personaj La 
desăvirșit în «Nepotul lui Rameau», citiva 
ani mai tirziu. La prima vedere, de atunci 
şi chiar de acum, Dinică nu pare un actor 
«facut» pentru film — si cred că nici nu 
este, în primul rînd, un actor de film. Un 
mare repertoriu teatral îi stă în fata — si e de 
mirare cit de putin e folosit: ar putea juca 
Shakespeare și Aristofan, Cehov si Beckett, 
Pirandello și Caragiale. Cu toate acestea, 
de la primul său film — dacă nu mă insel 
Maiorul și moartea — Dinică arăta că 
este și un actor de film, la fel de bun și de 
«special»: jucind «negativi complecși», e! 
a putut arăta coarda tare a personalității 
sale artistice, personalitate interesantă, im- 
previzibilă, incomodă. Sint, întotdeauna, 
în desfäsurärile sale — le-am reținut pe 
cele din Felix si Otilia, Filip cel bun, 
Prin cenuşa imperiului — momente 
extraordinare: Dinică este unul din cei 


Karlovy Vary jubiliar 


O -confruntare fructuoasă a:cinematografiilor noi 
și a cinematografiilor cu tradiție. 
In prim plan: filmul politic revoluționar 


Filmul românesc la spectacolul de gală: Gabriel Oseciuc, Andrei Blaier, Irina 
Petrescu, Marin “Stanciu, director general al Centralei Romänia-film si Eugen 
Mandric; director “al casei de filme Trei 


O metaforă polemică într-o povestire 
aparent tradiționalistă: 
filmul maghiar Orfana 


3-4 actori români de cinema care pot face 
naturale unele situații sau replici ce par 
(şi uneori sint) nenaturale. Nu e vorba 
numai de talent, ci mai cu seamă de felul 
său unic pe ecranul românesc (şi poate 
nu numai) de a pune accentele pe cuvinte, 
pe fraze, pe gestul aferent — accente care 
produc surpriza si (deci) naturaletea. Dinică 
e uneori, şi in orice tilm, excesiv — si a- 
tunci e de fata celălalt din el, actorul de 
teatru. Dar şi în exces el e interesant: prin 
mobilitate, prin ciudätenie, prin «sclipirile» 
sale insinuante. indubitabil că nu farmecul 
e «cheia» valorii sale, dar cred că, atit în 
teatru, CH și în cinema, el trebuie să în- 
cerce să joace şi acel tip de roluri ale 
bonomiei, timiditätii si să vadă ce-i poate 
ieşi dintr-un rol care nu stă sub semnul 
dominant al agresivitätii caracterului. Eu 
cred că acest Dinică; nu prea încercat, va 
fi la fel de «percutant» şi — asta-mi place 
cu deosebire, ca spectator, la Dinicä — la 


*) Premiul de interpretare pe anul 1975 al Asocia- 
tiei cineastilor din România, Premiul de inter- 
pretare la Festivalul international al filmului de 
la Karlovy Vary. Ambele premii pentru rolul 
Diplomatului din Prin cenuşa imperiului. 


de la Karlovy Vary, incununarea cu distinc- 
tia supremä a unei tinere cinematografii 
dintr-o tara socialistä in curs de dezvoltare 
— Cuba, după premiul de aur, acordat 
acum doi ani, unui film algerian, la festivalul 
cel mai disputat din lume, ni se par simpto- 
matice. Ceea ce impresioneazä de altfel 
în multe din peliculele venite din cinemato- 
grafiile mai putin cunoscute este indoita 
lor maturitate, sub raportul conceptiei si al 
realizarii, in directia observatiei sociale 
realiste si angajarii politice, ca si prin defini- 
rea lor esteticä. Capätä valoarea unei reve- 
latii sä gäsesti in Cronica anilor de jar 
analiza de mare cutezanta si fineţe politica 
a uneia dintre revolutiile anticolonialiste 
cele mai complicate, tradusă într-o epică 
la nivelul celor mai bune productii ame- 
ricane sau sovietice, filtratä in cadre si 
fraze de montaj care stau cu deplina demni- 
tate aläturi de secvente semnate Antonioni 
sau Miklos lancso. Dupä cum este uimitor 
sä constati, in filmul senegalez Xala (Pre- 
miul special al juriului), acuitatea cu care 
autorul surprinde noul tablou social, din- 
tr-o tara care şi-a cistigat de curind in- 
dependenta, evolutia psihologilor, a carac- 
terelor si comportamentelor traditionale, 
in raport cu cerintele si inlesnirile vietii 
moderne, articularea perfectä a naratiunii, 
desävirsita stâpinire a mijloacelor, a nuante- 
lor si subtextului. Cit despre Cantata de 
Chile, reconstituire alegoricä a unei revolte 
muncitoresti de la inceputul secolului, ea 
se oferä nu numai ca o meditatie si un apel 
ardent adresat prezentului, dar şi ca o capo- 
doperä a filmului politic revolutionar, ca 


fel de imprevizibil. Talentul, arta de a ra- 
mine imprevizibil (pe ecran! pe scenă!) e 
foarte rară si, cred, efortul de a rămîne ast- 


o mărturie modernă de intens patetism 
a «naşterii unei naţiuni». Este sigur că ceva 
se modifică în strategia și ritmul lansării 
noilor școli de film, care par să renunțe la 
îndelungate perioade de gestație. Evoluţia 
pe orizontală a cinematografiei contem- 
porane, prin afirmarea unor noi şcoli na- 
tionale, pare departe de a se fi epuizat, ea 
oferindu-ne, prin salt, opere de prima mă- 
rime, libere de orice complexe şi dispensin- 
du-se cu totul de generozitatile comple- 
zente. 


Trecutul, o mărturie a prezentu 


Cinematografiile cu tradiție au prezentat 
în cadrul sugestivei si fructuoasei intilniri 
de la Karlovy Vary, în concurs si în proiec- 
tiile paralele, opere, la rindul lor, dintre 
cele mai valoroase. Unele au fost deja 
prezentate pe ecranele din țările respective, 
ca The Parallax View si Toti oamenii 
președintelui, ambele ale americanului 
Alan J. Pakula, ambele inspirate din com- 
plexul politico-psihologic al afacerii Water- 
gate, dar diterite ca formulă si grad de 
interes, cu vădit cistig de cauză pentru pri- 
mul dintre ele. De unde se vede că filmul- 
document si faptul strict autentic sînt și ele 
o sursă de inspirație epuizabilă, chiar atunci 
cînd li se adaugă un Robert Redford sau 
Dustin Hoffman. Mereu el însuşi, chiar 
într-o colaborare cu televiziunea și într-o 
variantă prescurtată pentru marele ecran, 
poate fi doar Bergman: Scene din viata 
conjugalä, o fascinantä revelare a tragediei 
despărțirii. 

Dintre producțiile inedite, prezentate în 
concurs de către școlile de mare tradiţie, 
s-a evidențiat, în primul rind, Afişul roșu 
al tinärului realizator francez de origine 
marocană, Frank Cassanti (Premiul orasu- 
lui Lidice). Evocare a luptei antifasciste şi 
pledoarie politică actuală, îmbinare de film 
si teatru experimentai, cu prelucrări origi- 
nale In manieră Brecht sau commedia 
del'arte, filmui francez este dedicat unui 
grup de luptători din rezistenţă, în centrul 
căruia se afla tinăra luptătoare comunistă 
venită din România, Olga Bancic. Autorul 
rupe cu tradiţia ilustrării lineare a trecutului, 
considerind istoria o mărturie a prezentului, 
descoperindu-i urmele în oamenii de azi, 
în memoria, în căutările şi neliniştile lor. 
Trecutul apropiat, care pare să preocupe 
din ce în ce mai insistent constiintele celei 
de a șaptea arte, a făcut şi obiectul filmului 
vest-german Singur chiar în moarte de 
Alfred Vohrer, relevind încă una din feţele 
necunoscute, din interior, ale fascismului. 
Tot o reconstituire de epocă ne-a propus 
şi filmul maghiar Orfana de Laszlo Ranody 
(Premiul principal individual acordat regi- 
zorului), izbutind să transforme o narațiune 
aparent tradiționalistă despre copilăria vi- 
tregâ de altădată într-o metaforă polemică, 
de înalt rafinament, a lumii contemporane, 
a inegalitatilor nedrepte si a cruzimii care 
le sustin. 

İn aceasta suitâ de evocäri, filmul sovietic 
Cer cuvintul de Gleb Panfilov (Premiul 
Jubiliar) a apârut ca o intoarcere tonifiantâ 
la actualitate. Inna Ciurikova, interpreta 
din neuitatul film anterior al aceluiaşi Pan- 
filov, Începutul, este aici o primáritá care 
seamânâ cu eroina din Oraşul vâzut de 
sus de Lucian Bratu. O tentativâ, pe alocuri 
extrem de sugestivâ, de asumare a respon- 
sabilitátilor morale ale unei lumi noi, în 
plin efort constructiv si de autodepäsire, de 
a conferi amploare epicä si monumentali- 
tate eroilor din viata de toate zilele. 


Valerian SAVA 


fel e demn de orice sacrificiu. Dar si de 
premii, de räsplätiri, de succes. 


Gelu IONESCU 


Gheorghe Dinică (într-un film care a impresionat mai mult publicul de la Karlovy 
Vary decit palmaresul: Prin cenusa impertului) 


few ANIMATED 
TOON FEATURE 


CHNICOLOR* 


5 EVA GABOR 
ERLING HOLLOWAY 


FR 


STOCA ATS) 


OVER TO YOU SCATCAT 
Si ays Jungle Book BALOO 


OC ET SWINGING 


Adaptare liberă a cărții scrii 
torului Dimitr Dimov 
numită chiar «Suflete con 
damnate», filmul regizorului 
bulgar Vilo Radev păstrează 
ceea ce era mai de pret în 
tonul de martor al evenimente- 
lor relatate. Dimov a fost participant la 
războiul civil din Spania, iar romanul său 
este rodul acelei experiențe. 
Cu acest ton al autorului, regizorul isi 
spune povestea lui, o poveste in care, da, 


cea carte 


Revoluţia in coplesitoarea 


ei permanenfâ 


este vorba de o frumoasă engiezoaică in- 
drăgostită de un la fel de frumos preot 
iezuit, dar şi de Spania, de tragedia acelui 
război civil, de cutremurătoa'ea luptă a 
«Spaniei conştiente» impotriva «Spanie: 
orbite» în egală măsură de fanatismul re- 
ligios și fascist. Mai mult, este vorba 
în acest film, mi se pare, mai cu seamă 
de revoluția privită si Inteleasá in co- 
pleşitoarea ei permanenţă. Aceste lucruri 
grave şi de mare respirație, și de mare 
actualitate sint spuse cu o simplitate 
unică, cu un impresionant simţ al istoriei 
si al istoriei umanității, cu o mare cu- 
noastere a legăturii dintre ființa umană și 
istorie 


Familia 


Acest tilm despre «dragoste, moarte și 
revoluție» are forța rară de a fi pe de-a-n- 
tregul credincios formulei lui, pe de-a-ntre- 
yul şi în același timp despre moarte, dra- 
goste si revoluție. Pentru că dragostea nu 
este pretextui unui film despre revoluție, 
revoluția nu este fundalul unei povești de 
dragoste, moartea nu este un element de 
soc menit să crească tensiunea filmului, 
ci toate se impietesc intr-o mișcare unică 


logică, coexistă intr-o interdependenta si 
ea logică, indestructibila. 
Este. desigur, meritul scenaristului- 


regizor. Dar şi al actorilor. In special al 
protagonistilor — actrita maghiară Edith 
Soloi, actorul polonez Jan Englert — care 
i-au inteles exact intentiile si şi-au construit 
persona;ele nu in sine, ci exact asa, adinc 
implintate in mislocul acelor evenimente, 
conditionate de eie 

Un film perfect rotund cao piesa muzicalä 
de mare virtuozitate. Un film rar deci, 
intr-o vreme in care cinematogratul isi 
cistigä gloria mai mult prin abilitate decit 
prin virtute. Un film facut să räminä in 
memoria spectatorilor, ca si in aceea a 
cinematografului 


Eva SIRBU 


Producţie a studiourilor bulgare. Regia s 
scenariul: Viio Radev. după un roman de Dimit 
Dimov. Imaginea: Hristo Totev. Cu: Edith Solo 
Jan Englert, Rusi Cianev, Vilcio Kamarasev 
Svatopluk Matyas, Rumen Konstandinov, 


Luptatorul din New Orleans 


ı Titlul original The Street 
Fighter, adică Luptătorul 
de stradă, indică el singur 
epoca si trimite la acele 
drame atit de cunoscute ale 
| micilor existente, in timpul 
crizei anilor '30. Căci si acest film este un 
«retro», dar nu unul al saloanelor, al nostal- 
giilor vestimentare si al party-urilor frenetice 
ci al slums-urilor, al mizeriei, al lipsei de 
bucurie, al promiscuitatii si al ferocei lupte 
pentru piine. Sintem in anii marii crize a 


inema 


Cind 'atrâi inseamnâ 


a supravietui 


societatii americane. Ziua de azi si nu cea 
de miine este cosmarul fiecärui om. Al 
fiecärui om de rind. Viata este o luptä, o 
luptâ adeväratä şi nu doar o figura de stil. 
Ea poate fi si o luptă cu pumnii goi, cu 
lovituri «nepermise», care se administrează 
adversarului exact atunci cind se clatinä 
pentru a-l pune jos — pumni la ficat, picioare 
in gură, «cravasá la ceafă» etc. 

Unii isi ciştigau traiul asa, prin acest 
box al crizei, organizat in pripa, prin tot 
felul de pivnite si hale dezafectate la care 
se ajunge prin ganguri şi ascunzisuri (at- 
mosfera sportului de gang e destul de bine 
sugeratä, intrarea pe «terenul de sport» 
dä sentimentul pätrunderii in catacombe, 
in impärätia acelei lumi atit de primejdicase 
si atit de subterane). Alţii încercau să supra- 


DOUĂ BUNICI PENTRU O VACANȚĂ 


14 


Dulsk 


Cinematografia poloneză, 
mai ales prin Wajda si Za- 
nussi, ne-a cucerit întotdea- 
una printr-o atmosferă fan- 
tastică, de un romantism a- 
proape desuet, printr-o anu- 
mită transparenţă a imaginii. Este atmosfera 
pe care o regăsim şi în filmul lui Jan Ryb- 
kowski si care sugerează, cu violență pe 
alocuri, prăbușirea unei societăţi. 
Personajele au, ca sentiment dominant, 
«teama de sfirsit». În fiecare gest, în fiecare 
cintec ce răsună în cabaretele inecate în 


nema 


O lume a täcerii 


a resemnării, a sfirsitului 


tum de țigară, cu miros de băuturi tari, 
cu femei obosite, se simte sfirsitul. Imagi- 
nea luminärilor, prezentä la inceputul si 
in finalul filmului, este metafora puternicä 
a acestui sfirsit iminent. Familia consilie 
rului Dulsky, tipic mic-burghezä, este com- 
pusă din mamă — excelent realizat — 
acest exemplar de avaritie si arivism, din 
aceeasi familie de personaje cu Tanase 
Scatiu — tata, o prezentä tragicâ prin inu- 
tilitate si grotescä prin imobilitate, cele 
două fiice ce incearcă zadarnic să trăiască, 
una prin obrăznicie, cealaltă prin resem- 
nare şi tăcere, şi fiul egoist, obosit și opac. 
Dincolo de acest personaj nu se poate ve- 
dea nimic. Dincolo de el este sfirsitul. 

Conflictele sociale nu pot fi rezolvate, 


pentru că întreaga acțiune este privită prin 
prisma familiei Duisky, pentru care nu există 
revoltă, nu există luptă. Doar o permanentă 
agitație monotonă și fără sens. Ca și acea 
prezenţă a unei prostituate, și ea un simbol 
al unei lumi în care furia căutării «bucurii- 
lor» anunță moartea. 

Şi mai sint multe dantele ei multe voaluri 
si nici un vis şi nici o speranţă. Jan Ryb- 
kowski folosește atent o tentă cromatică 
rece, pentru că privirea lui este malitioasa 
si distantă, iar albul si fluurile caracteri- 
zează o lume a lipsei de contur, a lipsei de 
forma. O spumă pe un lac ce seacă încet... 


Oana SERAFIM 


Producție a studiourilor poloneze. Regia: Jan 
Rybkowski. Scenariul: Andrzej Jarecki după «Mo- 
ralitatea doamnei Dulskan de Gabriela Zapolska 
Imaginea: Zygmund Samosiuk. Cu: Alina Za- 
nowska, Barbara Wrzesinska, Irena Karel, Kazi- 
mierz Witkiewicz. 


Cu o bunicä sau cu douä, una mai severa, 
alta ceva mai ingäduitoare, dar, in fond, 
amindouä la fel de bune, nimic nu e nou 
sub soarele îndelung visatei vacanțe mari 
petrecută la tara: näzbitii de tot felul, scälda 
tul în iaz, hoinăreala prin păduri, micile 
idile, micile «probleme», micile pedepse 
etc. etc. Şi un lucru nou. În podul cu vechi 


stop cadru pe: 


Roșu și negru 


Nu orice mare roman este în același 
timp si un punct de referinţă, în ordine 
filozofică sau etică. Deosebit de ex- 
presiv întru sugerarea unor categorii, 
pe cit de moderne, pe atit de... eterne, 
«Roșu și negru» îşi păstrează în filmul 
lui Autant-Lara farmecul romanesc, 
pierzind tocmai dimensiunile amin- 
tite. Cuplurile contradictorii «ambitie- 
smerenie» sau «viatá-conventie».sint 
absorbite de cuplurile anecdotice «Ju- 
lien-doamna de Rénal» si «Julien — 
domnisoara de la Mole» pină la 
aproape completa dispariție a semnifi- 
catiilor profunde. Problema transpune- 
rii cinematografice a operelor sau capo- 
doperelor literaturii s-a ana: zat destul 
de bine (recent, in revista «Lucea- 
färul») si 'nu- doresc să dau impresia 


vietuiascá «dansind» non-stop, pina la e- 
puizare în faimoasele maratoane ale dansu- 
lui. Peste aceste maratoane coregrafice 
si peste boxul şomerilor se întindea aripa 
bookmaker-ilor, a Mafiei organizatorilor de 
pariuri,o afacere pe cit de prospera pe atit 
de sinistra 

Acesta ar fi fundaiul (destul de vag 
sugerat si pe care spectatorul va trebui sa 
și-l imagineze mai amplu, cu propriile lui 
puteri), fundalul pe care actualui regiz 
și scenarist Walter Hill încearcă să-și p 
seze povestea (pe care au mai spus-u 
atitia alții pind acum în filmele anilor crizei 
şi după aceea, mereu). Dar nu oricine este 
John Huston (Fat-City-Paradisul) sau 
Pollack (Si caii se împușcă...) pentu ca, 
preluind o temă, s-o spună în felul lui si sá 
pară că atunci o auzi pentru prina oară, 

Luptătorul din New Orleans r? nine un 
film al unor intenții si al unei cantităţi 
apreciabile de «s-a mai văzut». Dar dacă va 
rămine ceva din acest film în amintirea 
spectatorului, aceasta se va datora, cu 
siguranţă, celor doi interpreţi principali, 
James Coburn și Charles Bronson, nu atit 
prin ce spun ei în replici, ci mai ales prin 
ce sugerează ei prin taceri, suplinind astfel 
sumara psihologie a personajelor lui Hill. 


Mircea ALEXANDRESCU 
ai 


Producție a studiourilor americane. Regia s/ 
scenariul: Walter Hill. imaginea: Philip Lathrop. 
Cu: Charles Bronson, James Coburn, Jill Ireland, 
Maggie Biye, Strother Martin, Michael McGuire, 
Robert Tessier 


turi al bunicilor, pustiul are îndelungi 
tainice discutii cu oameni de mult ul 
pogoriti în albumul cu fotografii de familie, 
singurii care-i înțeleg micile necazuri si 
care-i fac, discret, compendiul unui manual 
de bună purtare. AL 


Un film d de: سو عنم‎ Tamas. Cu: Toth Sandor, Toinay 
Kiari, _Pager Antal, al, Makay Margit `` Margit 


că ignor «specificitatea mijloacelor». 
Desigur că, oricit s-ar fi încetățenit 
formula. «film-dezbatere», caracterul 
demonstraţiei e cu totul altul decit cel 
din pagina sortită lecturii. Dar, re- 
intorcindu-má la Roşu şi negru, con- 
tinui să cred că regizorul a fost tot 
timpul sub nivelul de incandescenţă 
al cărții, reușind momente de fineţe, 
dar mediocrizind în ultimă instanţă 
personajele însele. 

Cit privește” actorii, nu voi vorbi 
despre Gerard Philipe, pur, sincer şi 
elegant în toate ipostazele, ci despre 
Danielle Darrieux a cărei evoluţie de 
la «băietană» la «doamnă» îi menţine 
prestigiul în ierarhia protagoniștilor, 
dar pe care, personal, aş prefera s-o 
văd in roluri mai putin «distinse», 
mai apropiate de vioiciunea si spiritul 
ei înnăscut. 

Pentru aceasta, s-ar cere însă un 
regizor curajos, bun psiholog si, poate, 
temeritatea actriței însăși de a înfrunta 
un repertoriu mat colorat, cu toate 
riscurile inerente. 


Nina CASSIAN 


Maturizarea adolescentului 

si umbrele care o insotesc 

eliberarea de sub tutela bine 

voitoare, dar depersonaliza 

toare a pârintilor este o tema 

des intilnitá in cinematogra-‏ | # د 

ıl cehoslovac. Constiinta necesitätii pro- 
priei independente — care implica insa cura 
si responsabilitate — i se revelâ si eroului 
acestui film Jirik, tinär timid si politicos, 
snuit totdeauna sá decidă altii pentru el. 
agiul militar, departe de părinţii speriati 
de «ce i se va intimpla copilului», inseamna, 


Un tatä adoptiv mai bun 
decît o mamă adevărată? 


in fine, contactul cu realitatea. Integrarea 
intr-o lume nu foarte ingăduitoare, dominată 
de o disciplină severă, aplicaţiile care cer 
decizii prompte și calculul conștient al 
riscului, adaptarea cu noii colegi, dispuși 
adesea, să-i ironizeze naivitatea — sint 
momente care — cind pe coarda umorului 
cind pe un ton grav —ii punctează maturi 
tatea. Elementul decisiv este insă intilnirea 


Călătorie 
în Anglia 


Într-un sat din Ungaria se 

caută un copil spre a fi pro- 

pus pentru o călătorie-pre- 

miu, de o lună de zile, în 

Anglia. Copil care, după ce 

| trebuie să fie «merituos» în 

toate cele, trebuie să știe și cinta la un 

instrument. Alegerea nu-i atit de ușoară 

după cum ar părea. Pina la urmă, se găsește, 

totuși, băiatul, se găsesc şi părinţii lui, 

care-şi dau consimtámintul. Dar... și aici 

începe filmul. Un film dedicat acestui dar, 

acestui însă, de fapt unui imens dacă. 

Pentru că, după ce semnează de încuviin- 

tare, mama copilului, o tärancä täcutä si 

indirjitâ pe ideile ei putine, dar fixe, se 

räzgindeste. Nu mai vrea sö-şi lase băiatul 

în Anglia, nu mai vrea să-l lase nicăieri. 

Să stea acasă: dacă, după aceea, cine ştie 
ce-o să mai dorească... 


A sti 


inseamna a intelege 


Dacä, inseamnä necunoscutul, inseamna 
tot ce poate surveni dupa orice schimbare, 
dupa orice nu este ceea ce oamenii s-au 
invätat de mult sa fie. Si atunci, din cauza 
lui dacă, apare nu-ul. Nu, la început, 
electrificării satului, dacă se întimplă după 
aceea cine ştie ce: lampa cu petrol măcar 
e o treabă verificată. De fapt, dacă oamenii 
ar fi mai putin nestiutori, nu s-ar mai teme 
de schimbări, n-ar mai respinge cu atita 
obstinatie noul. Dar, ca să schimbi menta- 
litatea oamenilor, e nevoie de timp. Timp 
îndelungat, răbdare, şi nu odată, renuntári. 
Renunti azi mult ca să cistigi mline, poate, 
putin. 

Un film trist această Călătorie in Anglia, 
poate chiar un film rău. În măsura în care 
un adevăr azvirlit în faţă, te doare. Pentru 
că doare să vezi cum nestiinta se transfor- 


la raport 


cu o tinara — derutantă demonstraţie — 
frivolă si inconștientă, egoistă şi sfidä 
toare. 

Pentru a-i salva «onoarea», blindul Jirik 
se căsătoreşte cu ea, adoptindu-i si fiul 
copil dintr-o legătură anterioară. Dar ten 
tativa ei de comportare onestă nu durează 
mult. Curind, ea fuge cu fostul iubit. Replica 
la iresponsabilitatea fetei va fi tocmai de 
cizia tinärului, după terminarea stagiului: 
el va lua baietelul — al ei si al nimănui; cu 
pas hotarit «cei doi bärbati» vor re-päsi in 
viata 

Debutind, in primele secvente, ca o 
comedie usoarä, filmul sfirseste pe o nota 
sträbätutä de o anumita tristete. Maturi- 
zarea treptatä a eroului, acceptarea con 
stientä a unor obligații înseamnă inevita- 
bil un sir de mici si mari renuntäri pe care 
trebuie sä le primesti privindu-le drept in 


1 Marina CONSTANTINESCU 


MP Ee ہے‎ ESSERE جس‎ Gi lk IPEE IE 
Productie a studiourilor cehoslovace: Regia: 
Vaclav Vorlicek. Scenariul: G. Opustil, V. Vorlicek 
Imaginea: Josef //lik. Cu: Jaromir Hanzlik, Cestmir 
Randa, Dagmar Noblechova, Jorga Kotrbova. 


mâ in prostie, prostia in boalä, iar boala 
in epidemie. Intre «dacä cine stie ce se 
poate Intimpla si, prin urmare, mai bine 
nu», stä suspendat drobul de sare. 
Lucrat ca un documentar, ca un ciné- 
verité, filmul regizorului Istvan Dardây este 
o mostră de cinema modern, pus sub sem- 
nul firescului, al «feliei de viață», în care 
orice amânunt poate fi semnificativ. Ideea 
aceea minunată că orice poate fi subiect 
de film. Orice, adică o zi oarecare din viata 
oricui. Orice, adică totul. Cu ce are el bun, 
cu ce are el rău. Excelentă, repet, această 
Călătorie in Anglia, unde nu pleacă iste- 
tul fecior de ţăran care cinta la ghitară, ci 
dolofana fetiță care cintä la acordeon. 
Fiica unor părinţi joviali, posesori de «ma- 
sina micâ».İntre dacă si nu, azi arunci mult 
din lest, ca să te Inalti, miine, putin. Ca 
miine, după dacă, să urmeze da. Da 
care înseamnă a sti. A ști, adică a înțelege. 


Rodica LIPATTI 
Ep ARTE. ہر‎ Er, DZ رس‎ IT A A er 


Un film de: /stvan Dardáy. Cu: Kalman Tama 
Jozsef Borsi, Maria Simai, Istvan Marton, Sanu 
Szabo Varga. 


‘am mai văzut: 


CEI 13 DE LA BARLETTA 


In viziunea cäutätorilor de succes cit mai 
la indeminá, cit mai repede obținut, si cit 
mai usor de confectionat, Bud Spencer est: 
in adevärat element magic: el trebuie dow 
sâ aparä şi sa päleascä bine in stinga si in 
dreapta, cu un pumn cit o macıuca. In spa 
tele acestui idol burtos, dispar şi subiectul 
si tonul, mai mult sau mai putin parodic al 
poveştilor. Dispar, adică nu contează, si 
tot filmul face figuratie prin preaima lui. In 
filmul de fata, «eroui» se numește Fiera- 
mosca si este un fel de cavaler medieval 
în luptă cu armata franceză, într-o impro- 
babilă aventură de gen «legende carolin- 
giene». Inca o dată insa nu contează nici 
numele, nici armurile, nici epoca, nici peri- 
etiile. Piedone, deghizat în cavaler, distri- 
buie pumni si aruncă oameni prin peret: 
Din cinci în cinci minute. Amatorii nu vor 
ا١‎ dezamagiti. D.C. 


Coproductie italo-francezä Regia: Pasquale 
Festa Campanile. Bud Spencer, Franco Agostin 


Enzo Cannavale, Frederic de Pasquale, Philippe 


leroy. 


ROMANTA PENTRU O CORO 


Pläcutä surprizä pentru amatorii de mu- 
zică ușoară aceasta intilnire cu nume de 
răsunet ca Helena Vondrackova, Karel 
Gott și citeva cunoscute formaţii cehoslo 
vace. Romanta e ca orice romanta, foarte- 
foarte sentimentală și cîntată cu foarte mult 
sentiment de către trubadurii moderni; in- 
triga, ca orice intrigă, încurcă si descurcă 
itele capriciosilor îndrăgostiți; lume multă, 
prea multa pe ecran, aplauze la scenă des- 
chisă, veselie în culisele spectacolului muzi- 
cal şi mai putin în sala de cinema, dar ce mai 
contează cind o poți revedea pe trumoasa 
Vondrackova, o poți asculta pe colega ei 


(mai putin frumoasă, în schimb mai originală, 


Miroslava Safrankova,cind Lat putea impri- 
ma la mag — dacă ti s-ar permite să-l cu- 
plezi la dituzorul din sala — pe însuşi 
Karel Gott cu a sa orchestră celebră 


Un film de: Zdenök Brynych. Cu: Erik Pardus, 
Miroslava Safrankova, Jana Pragerova, Pavel Blaha 
Helena Vondrackova, Karel Gott, Rudolf Cortes 


Cadrul: acelaşi aspru decor al vestului 
sâlbatic. Personajele: un dezertor fugärit 
prin colinele cu cactusi de un fanatic al 
executiilor capitale; un copil alb crescut de 
indieni si neconvertibil la caritätile crestine; 
o cämilä, Rosy, näzuroasä si poznasä care 
întoarce pe dos deșertul si rarele lui aşezări. 
o Rosy transformind fuga celor doi într-o 
odisee mai mult hazoasă decit dramatică 
Bob de piper si originalitate acest patruped 
al deșertului concurind în expresivitate 
superbii cai ai westernului, această «Rose- 
Bud» (Boboc de trandafir) cum o alintă 
fugarul, trimitind la un film semnat de 
Orson Welles. Dacă n-ar fi intenția de paro- 
die si amuzantă auto-ıronie, Micul indian ar 
cădea definitiv în capcana westernului sen- 
timental cu desperados care-și dau mina 
la primejdie, răminind prieteni pe viaţă. 
Şi totuşi cade pină la urmă în această cap- 
cană filmul, cînd le sfirseste pe toate cum 
nu se poate mai bine, ca în o mie și unul de 
basme ale ecranului, mai mult sau mai putin 
cinemascopic, mai mult sau mai puțin 
Agfa-colorat. Un mic interpret la înălțime 
si un matur sub virsta artistică medie. In 
totul un film plăcut. 

Alice MĂNOIU 


Un film de: Bernard McEveety. Cu: James Garner, 
Vera Miles, Clay “O'Brien, Morgan Woodward. 


Preludiul vremurilor tulburi si dureroase 
din Extremul Orient al anilor '30 a înscris 
fără îndoială şi actul de brutalitate prin 
care Japonia imperialistă s-a năpustit asu- 
pra unui popor cu mult mai mic, un popor 
pașnic și harnic care nu ameninţa pe nimeni, 
care nu sfida pe nimeni și mai ales care nu 
ceruse nimănui vreun «ajutor». 

Dar cotropirea poporului coreean s-a 
produs și filmul Primul asalt iși propune 
să arate, dincolo de aspectul pur militar pe 
care l-a îmbrăcat ea, adevăratele cauze care 
au determinat-o. Pe de o parte,o imensă 
forță militară agresivă in plină dezvoltare. 
Pe de alta, o forță morală, forța unui popor 
care se apără şi care învinge pină la urmă. 
Sobru și patetic, filmul valorează în primul 
rind prin filonul de adevăr istoric și de auten- 
tic eroism popular pe care le pune în lumină 

M. A. 


aventura scenariul 


Tainele meseriei 


— Individul acela inalt, impunător, cu 
doi dinţi de aur e regizorul filmului? 

—Nu.. E recuziter. 

— Dar tipul mic 
cumva el e? 

—Nu-i el. Ásta-i actor. 

—İnseamnâ că e tinerelul acela cu 
plete şi blugi... 

— Nici. Ala este electrician. 

— Ala nu-i, âlâlalt nu-i... Există sau nu 
regizor la filmul ăsta? 

— Eu sint. 

— Mi-am dat seama de prima dată. 
Am o intuiţie la oameni cu totul deose 
bită. Eu procedez ca in matematică, prin 
eliminare... As dori să asist-la filmare 

— Va rog. 

— Cinematograful e o artă complexă 
Măcar o infimă parte din tainele ei... sau 
lui... Cum e- corect? 

— Şi asa, şi asa. 

— Exact la fel m-am gindit și'eu. Ado: 
precizia şi exactitatea. Despre ce vor 
beam? 

— Despre tainele ei sau ale lui. 

i dreptate. Într-un cuvint, dă-i dru- 

să.te vedem la lucru! la. stai putin! 
Chestia aia neagră ce e? Că nu-mi spune 
NIMIC 

— Aparatul de “filmat 

— Da, am: văzut nenumărate, dar ăsta 
ni s-a părut mai nu știu cum 

—E normal 

— Sigur, normal. Celelalte erau cam 
mărişoare. Dar tipul care se plimbă cu 
busola- in. mina? 

—E operator. 

— Operator, bineinteles. De busolâ nı 
te: mai intreb. E de la sine înțeles ca un 
operator trebuie să aibă in permanență 
busola asupra lui ca să se orienteze 

— Nu-i busolă 

— Firește că nu-i. Busola trebuie să 
stea la regizor. El orientează. Fii atent că 
indivizii ăia se joacă cu aparatul dumitale 
Mâ, nu mai trageţi căruciorul pe sine, că 
aici se filmează! 


ärbos, cu burtă... nu 


— Domnule, -tovaräse,  lasa-i in. nace! 


Ala e traveling. 
— Şi dacă-i traveling, ce? Să fie la el 


acasă, nu aici. Aparatul trebuie - plasat 
mai la dreapta; ca să-l filmeze şi pe ala 
inalt 

— Ala e recuziter, nu actor. V-am mai 
spus K 

— Foarte. bine. Nu are nici dictie. Re- 
plica trebuie spusa-cu mai multa patimä! 
Ascultă, mă, ăla cu: burtă, dá-te lao 
parte că incurci. filmarea! 

— Domnule, de ce naiba te amesteci? 
Acela e actor și trebuie să fie în cadru 
İn definitiv, cine esti dumneata? 

— Eu? N-ati intuit? Am venit să asist 
la o filmare si, eventual, -$ o mină 
de ajutor. Altfel odată re 
gizor de f Am 71٦٥150۲٥2666 

mă gindesc să le regizez eu 
asta. de oameni de meserie 


Dumitru SOLOMON 


posibilități posibile 
Filme de un minut 


Ca să realizezi o bobiná-standard- din 
filme de un minut iti trebuie zece idei 
Nu ştiu cum se face, dar găsesc totdea- 
una asemenea idei în clipa cind operatorul 
mă întreabă candid; «Plecäm ?» Şi totuşi 
eu string ideile. @ La o mare uzină stau 
de vorbă cu un tinăr muncitor. Băiat exce- 
lent, dar din categoria taciturnilor. Trece 
pe lingă noi un maistru. Omul meu ridică 
ochii şi-mi spune, privind în urma maistru- 
lui: — Asta om! Cînd vorbește, știe! 
Scurt şi cuprinzător. Dar filmarea se 
terminase demult. @ O tinara profesoară 
imi spune disperată intr-o cancelarie: — 
Nu mai știu ce să mă fac cu băieții 
din a ll-a O să-i chem pe bunicii lor 
ca să mă pling de copiiilor că nu vin 
la. şedinţele cu părinții — şi-mi arată 
caietul lui Marinel S. care avusese pentru 
acasă compunerea «in vizită la bunica». 
Citesc: «Eu m-am dus în vizită la bunica 
pentru ca să scriu o compunere. Bunica 
nú era acasá» 

Oare o fi existind genul filmelor de un 


minut? Alexandru STARK 


15 


44 


filmul 
politic 


Munca, revolta, 
forta vietii 


In fiecare duminicä a lunii august, la 
o orä «de virf», un oaspete neobisnuit a 
apärut in programele televiziunii franceze. 
Prea putini se asteptau la aparitia lui, acolo, 
pe micul ecran — cunoscindu-se prea bine 
iritarea agresivä cu care de atitea ori «per- 
sonajul» şi-a exprimat antipatia fatä de 
aceastä institutie. Dar nu putini specialisti, 
admiratori ai acestui talent contradictoriu, 
deschizător de drumuri la care el însuși a 
renunțat, nu puțini critici avizaţi și-au ex- 
primat părerea că televiziunea era terenul 
cel mai bun pentru exprimarea acestui 
talent obsedat de arta comunicării, a «pagi- 
năriiw problemelor celor mai acute, «fara 
să facă efortul și fără să aibă răbdarea 
de a le dezvolta...» (Jacques Siclier în 

«Le Monde» din 18—19 iulie 1976). 

E vorba de emisiunea «De 6 ori 2» a lui 
Jean-Luc Godard, emisiune comandata ci- 
neastului de I.N.A. (Institutul national al 
«audio-vizualului») si contractatä, simul- 
tan, de I.N.A. cu televiziunea. Titlul 
inseamnă de şase ori cite două subiecte — 
fiecărei emisiuni fiindu-i afectate 100 de 
minute. Care sint primele subiecte? Oricite 
obiecții s-ar putea emite la traiectoria des- 
tinului artistic al lui Godard, socotim că 
enuntarea acestor subiecte dă o lumină 
asupra orientării sale, asupra pasiunii cu 
care acest artist Işi studiază secolul său, 
refuzind greutățile, însetat de semnificatiile 
majore, politice ale imaginilor sale, chiar 
dacă observaţia mai sus citată a criticului 
francez e Indreptatita. 

În prima emisiune, sint două subiecte — 
unul de la oraș, altul de la țară. Șomerul 
la oraș, truditorul în satul francez, în 1976. 
O singură problemă: munca. În primul 
reportaj, patru șomeri se prezintă conform 
anunţului din ziar la societatea Sonimage 
(patronată chiar de Godard la Grenoble), 
producătoare de filme pentru cinema şi 
televiziune. Cei patru sînt primiţi de Godard 
în biroul său şi — cu voia celor patru per- 
sonaje, dintre care o femeie de serviciu şi 
un sudor sint «capetele de afiş» ca expresie 
— se înregistrează întregul dialog, axat 
pe chestiuni fundamentale: de ce căutați 
de lucru, de ce vreţi să munciti, e posibil 
să munciti altfel? Se ajunge — fără efort 
didactic — la sociologia muncii, la filozotia 
ei azi, în capitalism. În al doilea reportaj, 
eroul e un mic proprietar agricol, Louison, 
care explică direct lui Godard, pe cimp, 
lingă tractorul său, marile sale probleme 
economice de mic producător, dificultăţile 
financiare, dar si satisfactiile la care oră- 
senii nu mai ajung — un curs scurt de ana- 
lizâ a proprietätii private, un monolog lucid, 
plin de malitii si generozitate naturală, de 
© naturalete care-i sileste pe critici sä ac- 
cepte cä personajul acesta, ca $i somerii, 
a devenit un erou godardian: adicä un 
om care-şi joacä viata şi gesturile fara 
fasoane, färä poze de cinema, discutind 
lumea, moralizind-o, regindind-o cu o sen- 
sibilitate si ascutime proprii regizorului, 
neodihnit de contrastul dintre un Concorde 
si säräcia desertului african (la 3000 km pe 
oră în cer—3 centimetri pe oră pe 
pămint...), hotárt să emită fără incetare, 
să comunice, să scrie cu aparatul tot ce-l 
obsedează, fie şi răstrint în omul din fata 
sa. Forţa imaginilor lui, expresivitatea ban- 
dei sonore, a textelor inserate între imagini 
au o fascinatie incontestabilă, în pofida 
evidentei «lipse de poezie», «de cinema», 
de fotogenie. Godard nu vrea — după atitea 
experiențe, multe ratate, multe discutabile 
— să facă «cinema-cinema», el a rămas la 
formula lui de «cinema-necinema», de viata 
captată imediat de aparat. Cui i se pare 
prea abstractă formula, să descifreze crezul 
său din această meditaţie pe marginea noii 
sale emisiuni, a tele-debutului său: ` ` 

«Mi-ar place mai mult să am la dispoziţie 
chiar zece minute, dar cu regularitate. Tot 
ceea ce-i cer televiziunii, ca profesionist Si 
ca amator, e sâ pot «face» zece minute 
despre un meci de fotbal, insâ nu duminica. 
Dimpotrivâ. İn fiecare zi de luni. Adicâ sâ 
discut luni despre meciul de ieri. Căci doar 
a doua zi oamenii încep sá discute despre 
meciul de ieri, cu prietenii lor»... 

O întreagă politică a vieţii netrucate. 


Sagan: — «Esti conștientă de ceea ce ai trait?» 


Bardot-Sagan 
A - - ny =. 
la virsta luciditatii 
Actrița are azi 41 de ani, pe bune si pe 
drepte. Romanciera cam tot atit. S-au intilnit 
la mare cu sentimentul că acum, după 


douăzeci de ani de tribut plătit publicului, 
publicității si gloriei «avem să ne spunem 


cronica - 


publicității 


Festivalul internațional al filmului publi- 
citar a adunat 1 200 de specialişti ai genu- 
lui veniți din 31 de tari. Trei sferturi din- 
tre secvențele prezentate (1 182) erau desti- 
nate televiziunii. Gag-ul nr. 1 care a zguduit 
sala intr-un hohot de ris a fost următorul: 
un cow-boy scamator, aruncător de cuțite; 
mare consumator de whisky înainte de a 
urca pe scenă; la al zecelea pahar, el li 
cere partenerei sale să treacă din nou la 
tintä; ea refuză; el o ia de brat si o aruncă 
in automobil; maşina se depărtează in zig- 
zag in timp ce pe ecran apare supraimpre- 
sionată această statistică: 

accidente de circulație din cauza ebrie- 
tatii — 98,732 

accidente din cauza unui cutit — 0,2... 


Filmo-filatelia 


Contorm pliantului publicitar, Dragoste 
si apä proaspätä — In regia tinärului regi- 
zor francez Jean-Pierre Blanc, cu doi tineri 
actori foarte la modä azi la Paris, Miou- 
Miou (miau-miau Inseamnä cam tot asa...) 
şi Julien Clerc, aläturi insâ de Annie Gi- 
rardot care dä un anume gir de calitate 
artisticä productiei — conform deci recla- 
mei, «filmul acesta este o ilustrare a vieții 
moderne, a unei lumi de contraste, de con- 
fuzii, de evenimente cind comice, cind ro- 
manesti, cind burlesti si uneori drama- 
tice»... Tot ce se poate — mai cu seamă 
că enumerarea calităților estetice se potri- 
veşte cui vrei, de la Shakespeare pina la 
nu mai spunem cine... Cert este că în film 
avem de a face cu tribulatiile tinărului Jip 
prins între două amoruri, unul matur, altul 
adolescentin. Afigul — cu acest gag al lui 
Annie Girardot, amorul matur devenit mar- 
că pe scrisoare! — ni s-a părut atotexpre- 
siv, spunind poate mai mult dech filmul. 


za 


H 
E 
- 


۰ 


H 


| 1 | 
a | 

i 2 

D 


۹ 


D 
> 
i 
lie 


| 
d 
A. ak 


Sis 


ui 


ceva mai mult decit bună ziua si 
taci?» 

«Françoise Sagan: — Ne cunoaştem 
aşa şi aşa de vreo 20 de ani. Am schimbat 
zimbete şi cite un bună ziua, dar nimic mai 
mult. Asa câ astäzi sint tentatä sa te Intreb: 
cine esti? Ce-ai facut din viata ta? Si inainte 
de toate, iartâ-mâ, te-as întreba daca esti 
constientä de ea? 

Brigitte Bardot: — Constientä, cred ca 
sint. Sint o femeie care a cunoscut succesul 
în carieră, dar In mod cert n-am cunoscut 
succesul în viata mea personală. As putea 
spune că viata mea intimă nu s-a împlinit. 
De aceea nu mai vreau să fac film. Vreau, 
dimpotrivă, să fac ca propria mea viata sá 
fie si ea un succes. Pind acum, n-am cules 
decit cioburi şi fărimituri. 

F.S.: — Din cauza carierei? 


ce mai 


ANNIE GIRARDOT 
MIOU MIOU 
JULIEN CLERC 


Bardot: — «Da, in cinci ani voi fi o fiinté umanâ.» 


B.B.: — Da. Filmul iti răpește tot timpu. 
si toatä energia. Te desfiinteazä, te cap- 
tureazä. Mi-am ratat viata pentru el. 

F.S.: —Nu crezi că celebritatea a 
complicat lucrurile? 

B.B.: — Ba da. Le-a complicat și le com- 
plică mai ales cind intilneşti un om mai 
putin celebru dech tine. Bineinteles, dacă 
nu e vorba de un bogătaș. Am oroare de 
pameni bogați din cauza mentalitâfii lor. 
iși închipuie că pot cumpăra orice cu banii 
lor — inclusiv pe mine.» 

Discutia a continuat pe un ton și pe teme 
care n-au depășit universul intim. Totuși, 
ce strigăt cuprinde această aparent-blazată 
confesiune a lui BB. publicată de «Obser 
ver»: «În cinci ani de aici înainte n-o să mai 
fiu un obiect frumos, o să fiu o ființă umană, 
un om ca toți oamenii». 


| filmele | 
vieţii noastre A 


Concert pent 
două destine 


Concert pentru două viori — filmul 
regizoarei sovietice Ekaterina Stasevskaia 
— are ca soliști doi tineri, doi prieteni 
aflați pe două orbite exemplare ale destinu- 
lui lor. Desigur, titlul nu insealä, avem în 


fata doi violoniști, doi băieți dintr-aceia 
numiţi îndeobște «copii (desi sînt în pragul 
Conservatorului) in care protesori şi-au pus 


man sperante».... Conflictul se declanșează 
din clipa cea mare, după examenele de 
absolvire a Şcolii de muzică. Unul dintre 
ei, cel serios, Andrei. se prezintă strălucit 
la probele pentru intrarea în conservator, 
celălalt, Ladea, temperament încă pueril, 
«aiurit», labil, plin de îndoieli, renunţă la 
examen și pleacă «de nebun» cu un circ 
prin tara, ca șofer... Rătăcirea lui nu e nici 
pustie, nici fără sens — ea îi dă omului prima 
exnerientá fundamentală de viață pe care 

privește cu sufletul deschis larg, cit 
+ wilele sale. În circ el va întilni munca. 
in munca dură (de aici, din circ) el va desco- 
peri plăcerea, plăcerea de a te bucura de 
tot ce faci pentru bucuria celorlalți. In circ, 
el va intilni primul amor — o acrobatá, 
Sandy. Toate aceste experiențe esențiale 


کس = 


rn of. 


cronica 
proiectelor 


© Steve McQueen — eroul aventurilor 
pe motociclete, pe mări, oceane si chiar 
pe sub apä, personajul masinilor zburä- 
toare, al riscurilor nechibzuite, al salturi- 
lor nebune — s-a decis la realizarea unui rol 
fără precedent în cariera sa, încărcat de 
riscuri mai mari decit în orice evadări pe 
pinză, pretinzindu-i un curaj mai înaripat 
decit cel al oricăror «triple-salturi» mortale: 
rolul lui Brand după o ecranizare a capo- 
doperei lui Ibsen — «Un dușman al poporu- 
lui», unul din eroii covirşitori ai teatrului 
modern: «Ştiu foarte bine că trecerea de la 
omul cu motocicleta la un erou ibsenian 
va fi dificilă, dar sînt fericit că am posibili 
tatea s-o încerc. Am 46 de ani și întotdeauna 
m-am comportat ca un las în meseria mea, 


se intoarce la Conservator, reluind studiile, 


it duc la formularea unei convingeri atot- 
cuprinzătoare: totul este muzică! Natura, 
oamenii, munca sint muzică, iar muzica 
este expresia cea mai adincă a sufletului 
său. El își va urma, deci, sufletul, descoperit 
aici, în viata de zi cu zi cu truditorii veseliei. 
Ladea se întoarce la Conservator și abia 
acum muzica va suna pentru el convingător 
și serios. 

Traiectoria celuilalt e nu mai puțin exem- 
plară: seriozitatea și pasiunea lui pentru 
vioară ascund — în adincul lor — un autentic 
egoism. El iubeşte mai presus de artă — 
propria persoană. Talentul său fi servește 
doar pentru a se glorifica pe sine. E prea 
putin. Si această insuficientä nu se iartă. 
Lumea nu acceptă să i se subordoneze 
Profesorul îl judecă neinduplecat, iubita 
îi spune severă adevărul. Andrei ratează un 
concurs international si, frint, abandonează 
studiiie pentru o orchestra de jazz, într-o 
cafenea.... Nu e adincul unei prăpăstii. Nu 
există «cădere» definitivă pentru un talent. 
Omu! revine la suprafață, din întunericul 
durerii. Cu acea putere unică a tinereții, el 


s-a filmat 
“miline... 


ul rez 


Somnul ratiunii naste monstri? Exista 
si cazuri foarte vesele, in care monștrii 
adorm pur si simplu, fără vise si fără cos 
maruri, cum e mai bine... Ziarul englez 
«Daily Telegraph» relatează următoarea 
situație cu totul hazoasá: «Cei mai respecta- 
bili cetățeni ai orașului Bristol sint acuzaţi 
că dorm în timpul proiectării filmelor codi- 
ficate X (strict interzise copiilor), care con- 
tin scene oribile de violență si pornografie. 
Doamna Gloria Brass, consilieră munici- 
pală, mamă a trei adolescenţi, s-a plins că 
ceilalți trei membri ai comisiei de cenzură 
locală motáie și somnoleazá cînd li se pre- 
zintă filme asupra cărora trebuie să decidă 
dacă merită sau nu să fie prezentate 
populației din cinstitul lor oras...» 

Sint, adică, situaţii cind somnul rațiunii 
devine foarte rezonabil, dovedindu-se sin- 
gura scăpare pentru omul cit de cit inteligent 
plictisit de prostii... 


Sarcastic şi plin de fior și ris acest 
comentariu din sáptáminalul american 
«Time» cu privire la soferii de taxiuri new- 
yorkezi: «... Se pare ca soferii din New York 
sint selectionati dupa capacitatea lor de 
a înjura clienţii într-un limbaj colorat, lipsa 
de entuziasm cu care ajută bătrinelor in- 
firme, necunoasterea adreselor, ușurința 
cu care se aruncă, fără să le pese, pe străzile 
cele mai circulate și aptitudinea de a apăsa 
pe accelerator cu o vigoare depășită doar 
de autoritatea cu care manevrează frinele 
de mină. Maşinile sint alese după o metodă 
la fel de riguroasă: cea mai mare parte sint 
acceptate numai dacă au parcurs 350 000 
kilometri în Maroc. Firește că au avut loc 
citeva încercări de a modifica această 
tristă situație. Singura idee serioasă a fost 
importarea unei «flotile» de taxiuri 
londoneze, mici, confortabile, usor de con- 
dus chiar pe spaţii înguste, cu șoferi care 
știu să spună «mulțumesc». O companie 
new-yorkeză a încercat un asemenea taxi 
englezesc, in urmă cu 8 am, in Manhattan, 
dar ea a renunțat la această experienţă cind 
a constatat că clientela s-a declarat satis- 
tăcută»... 


Singur intr-o cadă 


La 13 iunie 1976 a avut loc în portul Cag- 
nes-sur-Mer al treilea campionat mondial 
al curselor nautice în căzi de baie obișnuite, 
fără motor; înaintarea nu era permisă decit 
prin vislirea cu o singură vislă, rotirea unei 
elice sau cu mina cufundată adinc şi virtos 
în apă... 


munca, sub un cer cu un alt soare, cu un 
alt sens. Happy-end-ul — reintilnirea celor 
doi prieteni, concertui pentru două viori 
executat împreună — are asprimea bunelor 
lecţii de viață pe care clasicul film sovietic 
nu s-a temut niciodată să le formuleze: 
viața nu e o perpetuă sărbătoare, pentru a 
ajunge la muzica ei e nevoie de caznă, cazna 
nu e nici sa suficientă, talentul are sfintenia 
lui care trebuie respectată, dar nici talentul 
nu închide cercul demonstraţiei, ci a te 
intreba şi a răspunde rămîn operația vitală 
cea mai fertilă pentru cei care au vocatia 
meseriei de om. 


Concertul pentru două viori | 
de la Mosfilm 
confine şi acest «solo» 
la marginea mării, 
„cu Aleksandr Kurepov 
și Elena Sanina 


Rubrica «Filmul, document al epocii 
Documentul, sursă a filmului» este 
realizată de Radu COSASU 


` 


Steve McQueen (alături de Ali Mac Graw) 
anunfind marea. aventură: a vieții sale de artist: saltul de la Papillon la Ibsen 


mâ simt mai tinâr şi mai entuziast ca nici- 
odată »... Pina la saltul calitativ, trebuie 
admis că baza de plecare nu e rea. 


personaj. Cu Un dușman al poporului 
nu știu exact unde voi ajunge, dar știu că 


| adică m-am incápátinat să joc mereu acelaşi | 


Din intelepciunile 
unui batrin regizor 


Robert Aldrich — cunoscut pe ecranele 
noastre din acel memorabil Ce s-a intim- 
plat cu Baby Jane? ca si din remarcabilu! 
Vera-Cruz — este, la cei 68 de ani Impliniti 
la 9 iulie, unul din «bätrinii» de seamä ai 
cinematografului american, regizor al omu- 
lui angrenat paroxistic în istorie, ca si in 
istorii dramatice unde finetea analizei nu 
cedeazä niciodatä in fata violentelor spec- 
taculoase, artist al unei politici umaniste 
in care «cazul» se ridicä demn la semnifica- 
tii, producător bănuit nuo dată de «stinga», 
desi precizarea sa e mai corectă decit 
orice speculaţii: «Poziţia mea se situează 
ceva mai la stinga decit acea a democrati- 
lor, fără a fi revoluționară, dar hotărit mai 
avansată decit plattorma democrată care, 
de altfel, nici nu prea există...» Biografia 


Kim Novak în Legenda lui 
Lylah Clare de Robert Aldrich 


lui e tipicä pentru a ilustra Insusirea acelui 
«geniu al meseriei» care caracterizeazä 
opera regizorilor americani importanti, ale 
cäror filme vin, deobicei, dintr-o nesecatä 
experientä de viatä. Aldrich nu si-a luat 
diploma de specialist In economie politicä, 
«fiindcă nu eram prea inteligenti»; s-a 
aruncat în lumea spectacolului organizind 
«societăți de dans», angajind mari orchestre 
populare ca, în '41, să aterizeze «in cel mai 
fascinant punct al acelei lumi — cinemato- 
graiul», loc «mult mai amuzant decit 
o bancă». A pornit de la «forma de viată 
ea mar tent de prod 
tie: «Trebuia sä cauti cafeaua actorilor, sä 
le pi socoteala orelor de lucru, să ai evi 
denta foilor de serviciu. Cu puțin noroc şi 
dacă stai frumos in banca ta, poți deveni 
asistent de regie mina a treia si atunci poti 
spera să urci». A devenit asistent-a-doua 
la vreo două duzini de westernuri,după care 
a ajuns, în '44, prim-asistent lingă Jean 
Renoir, Losey, Milestone, Polonski. Primul 
film important al fui Aldrich, ca regizor, a 
fost in 1954 Apache: 

— «Din päcate, «Apache» era un avans 
cu 15 ani fatä de vremea sa. El lua o pozitie 
foarte fermä fatä de atrocitatile la care fuse- 
sera supusi indienii»... 

Pentru Aldrich — regizor asi cu ٥ 
grafie impresionantä, singurul realizator 
american care in anii '60 poseda propriul 
säu studio — «cinema-ul e un mod de 
expresie cu totul deosebit. Admir pe cei 
care fac un film la 5, 6, 7,8 ani, dar nu-s de 
acord cu ei. Cu cit esti mai activ, cu atit 
ai mai multe sanse de a deveni mai bun 
Sä astepti cinci ani scenariul cel bun sau 
marele proiect, inseamnä sä ratezi multe 
prilejuri de a te ameliora. Nu devii niciodatä 
mai bun stind si aşteptind în fotoliu» 

O asemenea conceptie despre productivi- 
tatea artistică nu afectează relaţiile regizoru- 
lui cu publicul, silindu-! la prea multe con- 
cesii comerciale? Sau publicul nu e atit 
de important? Aldrich afirmă categoric: 
«Criteriul decisiv pentru realizator este felul 
cum el se determină fata de reacțiile posibile 
ale marelui public». Idee insotitâ de această 
nuanță foarte importantă pentru a defini 
tenacitatea creatoare a regizorului care se 
fereste de orice egolatrie: relaţia cu publicul 
este «un proces ingrozitor de complicat, și 
dacă adopti o poziţie egocentricä afirmind 
că ştii dinainte ceea ce va înțelege specta- 
torul, vei rata sistematic. Nu există regizor 
care odată și odată să nu rateze ceva. Dacă 
nu încerci, desigur că esti ferit de esecuri 
Cei buni insa încearcă. Si chiar dacă mai 
toţi ratează cite ceva, important este să știi 
cum, de ce si cit ai ratat»... 


nenorocilğn 1 


himo 


18 


Ușile acestui decor aurit se deschid in singurătatea aridă a deşertului. Si militarii 
trăind in acest decor își petrec viața asteptind, asteptind în zadar, ca pustiul să se 
anime. Si să înceapă lupta. Dar viața trece, încet, pe lingă ei. (O scenă din Deşertul 
tătarilor, adaptare de Valerio Zurlini a romanului lui Dino Buzzati). 


mingway fi era prieten. Ilia Ehrenburg. 
Mihail Koltov și alti scriitori l-au evocat in 
cărţile lor. Se numea Mate Zalka şi luptase 
pe toate fronturile împotriva opresiunii: 
în Ungaria natală, unde, în timpul revoluției 
din 1919 fusese condamnat la moarte în 
contumacie, în Siberia și Crimeia împotriva 
lui Kolceag și Wranghel, în Spania räzboiu- 
lui civil, unde era general al unei brigăzi 
internaţionale sub numele de Lukacs. Acolo 
a și murit, în plină luptă, în 1937, cînd fascis- 
mul nu reușise încă să-și impună forta 
brută. Acestui erou, aproape legendar, 
cineaștii sovietici și maghiari i-au închinat 
un film intitulat Numele de război: Lukacs. 
Film, povestind ultimele momente ale vieții 
acelui luptător care ştia, într-un amestec 
de spaniolă, franceză, germană,maghiară şi 
rusă, să-şi conducă brigada internaţională, 
cu simplitate si cu nesfirgitä dăruire de sine. 


8 Cinematograful de altădată. Alice 


eroina lui Lewis Caroll, îşi incepea călătoria 
trecind din camera ei, prin oglindă, tot in 
camera ei ale cärei uşi İnsâ se deschideau 
pe un tärlm plin de surprize $i de nou 

Tärimul visului, unde realitatea nu e nicio- 
datä irealä, dar e totdeauna fantasticä. $i 
ambiguä. Intr-o capodoperä, numitä Ope- 
rator de cinema,Buster Keaton refäcea iti- 
nerariul lui Alice, cu deosebirea că el trecea 
nu prin oglindă, ci prin ecranul unui cine- 
matograf, implicindu-se, fără voia sa, cu un 

fatalism somnambul, in peripetii şi drame 
fictive. În voia peliculelor proiectate, o lo- 
gică a somnului îl ducea la präbusiri de pe 
un vapor în furtunä,intr-o Sahara al cărei 
nisip spulberat se transforma în zăpezile 
Arcticei, ş.a.m.d. Dragostea de cinema La 
facut pe un tinär regizor francez, Jacques 
Robiolles, să-şi imagineze în filmul său, 
Grădina Hesperidelor, un voiaj similar, de 
astă dată însă prin istoria filmului. O fată 
visează că e personaj al lui Méliés, apoi 
«l'arroseur arrosé» al lui Lumière, că ci- 
nează cu Ramon Novarro si se plimbă cu 
Clark Gable. Este și ea o Hesperidă, ca 
acele nimfe bintuind grădina merelor de aur 
ce dau nemurirea. Aici nemurirea este pil- 
piirea efemeră a miturilor alergind cu 24 de 
imagini pe secundă. Henri Langlois, fon- 
datorul si animatorul Cinematecii franceze, 
şi poate unul din cei mai autentici cinefili 
de pe lumea asta, s-a arătat entuziasmat 
de filmul lui Robiolies. Un alt regizor fran- 
cez, Jean Louis-Jorge,a incercat să recom- 
pună în fumul visului şi fantasmelor o anu- 
me atmosferă a cinematografului de altă- 
dată. Filmul său, Melodramă,evocă iubirea 
dintre Pola Negri si Ramon Novarro, prin 
amintirile vagi ale actriței, deja bătrină, 
atunci cînd află de sinuciderea fostului idol 
al fimului mut. Propria ei viata, relația ei cu 
Novarro, filmele în care jucau, totul se 
amestecă într-un caleidoscop în care gra- 
nitele dintre film şi realitate dispar. Dealtfel, 
«Melodramă» nu trimite direct la cei doi 
actori si regizorul foloseşte nume fictive, 
dar asemănătoare celor reale: Nora Legri, 
şi Antonio Romano. Nume văzute ai ele 
doar într-o oglindă. 


M O poveste cu farduri. Au fost odată 
şase frați numiţi Westmore, şase machiori 
ai actorilor hollywoodieni, cotati ca niște 
supervedete ale metamorfozârii unor muri- 
tori de rind în idoli și dive. Domnia lor asupra 
marilor figuri ale ecranului s-a întins pe trei 
glorioase decenii: 1930—1950. Mai putin 
glorioase sînt adevărurile scoase la iveală in 
cartea lor de amintiri «Dinastia Westmore 
de Hollywood». Aflăm aici despre dantura 
falsă a lui Clark Gable, confecționată pentru 


că e cam înaltă, i-a chemat pe Westmore şi 
le-a spus: «scurtati-ol» 


E Ecran francez 


@ Asasinarea judecătorului lyonez 
Renaud, care a suscitat o vie reactie a opi- 
niei în Franța, va constitui subiectul a două 
filme ce se turnează în paralel: unul, semnat 
de Yves Boisset, intitulat Seriful, după un 
scenariu scris de René Backmann, care a 
«urmărit» afacerea pentru säptäminalul 
«Nouvel Observateur». Patrick Dewaere 
va fi interpretul principal. În celălalt film, 
judecătorul va avea chipul lui Yves Mon- 
tand. Regizor: Alain Corneau, după un sce- 
nariu de Jorge Semprun («Z»), specialist 
in analizele politico-politiste. 

© Dupâo tácere de doi ani, Alain Resnais 
(«Hirosima, dragostea mea») a revenit pe 
platouri. EI filmeazâ un scenariu al scriito- 
rului britanic David Mercer, unde intervin 
temele dragi cineastului: timpul şi aminti- 
rea. Este povestea unui bătrin romancier 
(John Gielgud) care pe patul de moarte se 
imaginează judecător al întregii sale familii. 
O judecată care nu-l va avantaja pină la 
urmă. Distribuția filmului este în întregime 
anglo-saxonă: Ellen Burstyn, Dirk Bogarde. 
Titlul: Providența. 

@ Annie Girardot si Jean Pierre Marielle 


O profesiune de credinfâ: Jeanne Moreau a spus, ca regizoare, o poveste ce s-ar putea 
numi «A fi actor». (O scenâ din filmul Lumina cu Lucia Bose şi Jeanne Moreau) 


a-i pune în valoare «smile»-ul, despre bucle- 
le lui Shirley Temple, care erau de fapt o 
perucä, si despre alte farmece ale mästilor 
si retuşurilor savante. Un singur esec este 
consemnat in amintirile maeştrilor machiori 
americani: n-au reuşit să ducă la indepli 
nire dispoziția producătorului David O 
Selznick care tocmai o «importase» pe 
ingrid Bergman din Suedia și considerind 


Radiografia unei epoci 


vor fi vedetele unei comedii semnată de 
Robert Pouret și intitulată Fugi după mine 
să te prind. Morala comediei? Francezii au 
o mentalitate sedentară într-o civilizație 
nomadă. 

@ Louis de Funès va fi Cactusul în regia 
lui Georges Lautner. O comedie, fireşte, al 
cârei titlu şi interpret spun mai mult decit 
dacä am povesti subiectul. 


O carte recent apärutä, James Dean — 
portretul unui prieten, scrisä de un coleg 
de scoalä al vestitului actor, pune o proble- 
má la care, ca și-n alte citeva cazuri din isto 
ria Hollywoodului, nu este prea usor de 
räspuns. Pentru cä nimic din succesul pe 
ecran al lui James Dean nu läsa sä se ghi- 
ceascä şocul şi intensitatea durerii publicu- 
lui, la moartea sa. James Dean a apärut 
doar in trei filme: «La est de Eden», «Rebel 
fără cauză» şi «Gigant». Personifica in 
aceste filme un anumit gen de tinar, necon- 
formist, neliniştit, nefericit, câutindu-şi cu 
frenezie fericirea. Un gen de tinâr care avea 
să devină prototip al generaţiei «beat», și 
mai tirziu, hippie. După numai trei filme 
totuși, moartea lui a fost resimțită în toată 
America ca o traumă psihică gravă, ca o 
ireparabilă pierdere. Mitul a apărut fulgeră- 
tor: scene de isterie în masă și vreo două 
sinucideri au făcut din actorul dispărut 
simbolul inexplicabil al unei şi mai inexpli- 
cabile porniri spre exaltarea amintirii sale. 
Un film de televiziune, un alt film-ancheta 
cu regizori, actori şi prieteni ai lui Dean, un 
serial cu fragmente din filmele sale urmate 
de discuții cu sociologi, psihiatri şi critici în- 
cearca In ultimul timp să reconstituie reali- 
tatea mitului, să determine factorii care au 
provocat «explozia James Dean». Bill Bast, 
autorul cărții despre Dean, spunea că «din 
clipa morții sale toți cei ce voiau un punct 
de reper în viaţă s-au pornit, fiecare, pe 
socoteala lui, să modeleze profilul şi spiri- 
tul lui Dean cum li se năzărea. Într-o reacţie 
în lant, fiecare și-a creat James Dean-ul de 
care avea nevoie». La studiourile «Univer- 
sal», regizorul James Bridges a început să 
turneze un film intitulat 30-9-55. Adică, 
30 septembrie 1955, cind actorul, într-o 
maşină de sport care gonea cu aproape 
200 km. pe orä,si-a Intilnit la o intersecție 
destinul. Adică moartea. Filmul urmărește 
reacţiile a patru studenți In primele două 
zile după dispariţia actorului. Cäutind astfel 
si el să-și explice si să descrie momentul 
nașterii unui mit. 


N Poveștile tinereții. Prime iubiri, tre- 
cătoare ca ploile de vară, prime succese la 
școală sau pe terenul de sport, prime 
eșecuri sau dezamăgiri — într-un cuvint, 
adolescența este subiectul și adolescenții 
sint protagoniștii a patru filme produse in 
studiourile cehoslovace. În Ana, sora Ja- 
nei, semnat de regizorul Jiri Hanibal, două 
surori gemene sosesc la Praga în timpul 
Spartachiadei. Asemănarea dintre ele cre- 
ează confuzii, comice uneori, mai putin co- 
mice, atunci cind una din ele... se îndră- 
gostește. Băiatul cu portocale de Waclav 
Matejka este povestea unui tinăr ajuns la 
casa de corecție, pentru a-și fi lovit mama. 
Si care înţelege într-un tirziu, prea tirziu, că 
sint gesturi care dor o viață întreagă. In 
Oglindă pentru Cristina de Jiri Zvoboda, 
o tinara sportivă suferă un accident si, 
imobilizată la pat, are tot timpul de a se 
analiza pe sine însăși, de a-şi retrăi succe- 
sele si ambițiile care o făcuseră dură cu 
ceilalți și cu sine. Toată această recapitu- 
lare înseamnă, pină la urmă, maturizare. 
Terenul de joc al regizorului Stepan Skals- 
ky este un titlu metaforic: terenul de joc este 
chiar viaţa cu regulile și limitele ei, cu efor- 
turile şi bucuriile ei. Şi filmul istoriseste 
primii pași în viață — si în meserie — ai 
unui foarte tînăr absolvent de la arhitec- 
tură. 


N Reportaj prin aziluri. Doi cineaşti — 
Silvano Agosti şi Marco Bellocchio, şi doi 
ziaristi — Sandro Petraglia si Stefano Relli 
au realizat;cu concursul conducerii unui 
azil psihiatric din Parma, un film-document 
despre nebunie si cauzele ei. Intitulat suges- 
tiv Nimeni sau toti si In versiunea francezä 
Nebuni de dezlegat. Cineast constată 
că există o condiţionare strictă între condi- 
tiile de viaţă şi declanșarea diferitelor tipuri 
de schizofrenie. Bolile mentale işi au rädä- 
cinile adinc înfipte în existenţa socială. O 
mamă explică nevroza fiului ei, spunina 
simplu — «eram săraci». Cineast îi lasă 
pe bolnavi să vorbească, să se spovedeascá 
aparatului de filmat. Şi spectatorilor. Chipu- 
rile lor ravasite, frazele lor trunchiate, acuză. 
În primul rind,institutia psihiatrică carcerală 
care distruge si nu vindecă, izolează si nu 
ocroteste, ucide fără a aduce linişte. Şi lu- 
mea din afară, crudă, indiferentă, sursă di- 
rectă sau indirectă a acestor dereglări psi- 
hice. Ecou documentar zguduitor al acelei 
metafore care era «Zbor peste un cuib de 
cuci», filmul italian pune în discuţie siste- 
mul represiv de «normalizare», dind cuvin- 
tul chiar victimelor sale. Dincolo de consta- 
tare si demascare, filmul este un apel direct 
la o reconsiderare a suferinței unor oameni 
care, prea ușor, au fost catalogati cu un 
cuvint frontieră: nebunii. 


E Două generații. O profesoară și eleva 


ei. Una din elevele ei. Şi două caractere care 
se înfruntă, se atrag si se resping în același 
timp. Filmul Scrisorile altora al regizorului 
sovietic llia Averbach povestește această 
relație profesor-elev, dincolo de care se 
conturează dialogul între două generaţii 
legate de moștenirea comună a unei culturi 
și a unor tradiții morale. 


E Profesiunea: cineast. Institutul de 


film american a distins recent cu premiul 
«Life Achievement» (un omagiu adus In- 
tregii opere) pe regizorul William Wyler. 
Veteran absolut al Hollywoodului, Wyler îşi 
are numele legat de întreaga istorie a filmu- 
lui și foarte puțini sint marii actori ai «legen- 
dei» care să nu fi jucat sub bagheta lui. O 
baghetă vestită prin severitatea și exigenta 
ei și un cineast care de la melodramele cu 
Bette Davis («Jezabel», «Micile vulpi») la 
westernurile mai vechi («Texas») sau mai 
noi («Marile spaţii»), de la filmele politice 
(«Cei mai frumoși ani ai vieţii noastre») la 
superproductii («Ben Hur»), de la comediile 
sofisticate («Vacanţă romană») la filmul 
de război («Mrs Miniver») și-a minuit cu 
talent singura artă pe care o considera 
valabilă: aceea de a povesti bine. Charlton 
Heston, amintindu-și de colaborarea cu 
Wyler la «Ben Hur», spunea: «Munca la el 
inseamnă 12 ore pe zi, 7 zile pe săptămină, 
8 luni cit a durat filmarea, fără nici o pauză». 
lar Greer Garson, eroina vestitului «Mrs. 
Miniver», peliculă care în timpul bombarda- 
mentelor Londrei cu rachetele lui Hitler era 
filmul-simbol al rezistenţei si al speranţei în 
victorie, isi aminteşte că Wyler a tras 
pentru o anumitä scenä nu mai putin de 
82 de duble. Privind înapoi, revâzind filmele, 
după 20 sau 30 de ani, niciunul din actori nu 
regretă însă acele eforturi. Merita. O spun 
chiar filmele. 


@ Robin si Marian. Cindva, în seco- 


lul XII, exista un rege Richard inimă de 
Leu ai un credincios haiduc, Robin Hood. 
Existau cindva, într-o istorie presărată cu 
războaie singeroase, trădări și molime, în- 
tr-o istorie însă, al cărei ecou este legenda, 
unde s-au păstrat doar aura aventurii, mi- 
rajul eroismului si filflitul flamurilor, in 
timp ce caii nechează, în timp ce săbiile 


strälucesc. Regizorul englez Richard Les- 
ter a İncercat sâ «repovesteascä» Robin 
Hood, câutind în cuprinsul istoriei simbu- 
rele legendei. Filmul säu, Robin si Marian, 
apare ca o continuä si deliberatä aducere a 
eroilor la scarä umanä. Robin (Sean Con- 
nery) şi haiducii săi sint oameni trecuţi de 
prima, ba chiar şi de a doua tinerețe, cărora 
ridurile nu le-au adus însă înţelepciunea: 


pentru ei războiul, cruciada sau räzmerita 
sint ocazii minunate de a fugi de orice 
responsabilități, de a nu-și recunoaște 
virsta, de a trăi viața ca pe o joacă, fie ea 
orictt de primejdioasă. Marian (Audrey 
Hepburn), care-şi petrece viata asteptindu-| 
pe Robin, înţelege cu timpul incapacitatea 
acestuia de a fi altceva dech un flăcăiaș în 
veșnică goană după peripeții. Era nevoie 
de un oarecare simţ al umorului — şi,dupâ 


opinia criticii,el nu i-a lipsit deloc lui Lester 
— pentru a sustine o interpretare atit de 
specială dată unui mit atit de celebru. 


N Lumea filmului 


@ Ce poate fi mai obișnuit decit un 
producător indian de filme comerciale pu- 
nind la cale realizarea unei superproductii 
cu lacrimi si cintece? Tema filmului, o 
evocare a începuturilor exportului de 
curmale (o adevărată industrie de impache- 
tat curmale). Titlul: Focurile cerului. Uimi- 
mitor în această antrepriză cu gust dulceag 
și durată de patru ore (cunoaştem cu toți 
filmele indiene) este însă distribuția: Julie 
Christie şi Omar Sharif. După flori, grădi- 
nari, elefanți și vagabonzi, iată și istoria 
curmalelor în versiune «star-system». 

@ Michel Audiard, urmaș de drept al fra- 
tilor Prévert,este un adevărat jongleur de 
cuvinte, si prezența lui ca scenarist pe un 
generic înseamnă succes sigur la publicul 
francez, mare amator de replică spumoasă. 
Or, dialogurile şi poveștile semnate Audiard 
sint adevărate explozii de calambururi, de 
jocuri verbale si de poante. În Marele 
lungan regizat de Claude Pinoteau, Audi- 
ard işi imaginează intilnirea dintre doi min- 
cinoşi de talia baronului Münchausen. Doi 
mincinosi in plin duel al tentativelor de 
päcälire reciprocä cu argumente scoase 
din tolba gogosilor enorme. Yves Montand 
(debutant in comedia burlescä) va fi «ma- 
rele lungan», iar Claude Brasseur, mincino- 
sul nr. 2. 

@ Cariera americanä a Marthei Keller 
continuă. După «Omul-maraton» de John 
Schlesinger cu Dustin Hoffman si Laurence 
Olivier, dupä «Duminica neagrä» de John 
Frankenheimer, cu Bruce Dern, actrita fran- 
cezä (prezentă în aceste zile pe ecranele 
noastre în filmul lui Broca «Capriciile Mari- 
ei») va avea ca partener alt mare nume al 
Hollywoodului: pe Al. Pacino. Într-un film 
semnat Sidney Polack («Si caii se Impusca», 
«Cei mai frumoşi ani»). Filmul se va intitula 
Bobby Deerfield. Este un «love-story» 
intre un pilot de curse automobilistice de 
«formula İ» şi o fatâ bolnavä de leucemie. 
Dincolo de banalitatea — teribilä — a po- 
vestii, se poate spera, din partea unui ci- 
neast ca Polack, cel putin un interesant 
studiu de caractere. Pind una alta, pentru 
a putea fi convingätoare in tristul ei rol, 
Marthe Keller a fost obligatä sä släbeascä 
zece kilograme. $i asta Intr-un timp record. 

© Critica americană «a doborit» fără milă 
antrepriza de reinviere a lui Clark Gable 
si Carole Lombard. Se pare cä asemänarea 


fizicä a actorilor aleşi, cu cei evocati, n-a 
facut dech sä accentueze ridicolul Incerca- 
rii. Nu e Clark Gable cine vrea, şi oricine se 
poate convinge de acest lucru privindu-l în 
«carne și oase» în «Pe aripile vintului» sau 
«Dezaxaţii». Anumiți cineasti vor să scoată 
bani vinzind pur si simplu «cutii goale cu 
etichete false pe ele». 


N Timpuri noi. Anii războiului civil: pu- 


terea sovietica are de făcut fatä armatelor 
interventioniste si gărzilor albe. În Sudul 
Rusiei, în Crimeea, se află ultimul bastion 
alb. Şi refugiul tuturor celor care, de multe 
ori dintr-o neînțelegere exactă a sensurilor 
istoriei tsi caută un adăpost efemer, 
dezorientati si indeciși, între perspectiva 
cenusie a exilului și teama față de noua 
orinduire revoluționară. Sintem, în același 
timp, în anii filmului mut, si o întreagă 
echipă, cu producător, regizor, scenarist și 
actori, filmează într-una drame de amor, 
melodrame de amor, fără să le pese de ce se 
întîmplă în jurul lor, fugind de realitate, în- 
chiși în sera care le servește de platou și de 
escapadă în mirifice ficțiuni. Aceşti cineasti, 
de la începutul cinematografului și de la 
începutul revoluției sint eroii filmului sovie- 
tic Sclava iubirii pe un scenariu de Frie- 
derich Gorenstein si Andrei Mihalkov- 
Koncealovski, in regia lui Nikita Mihalkov. 
Povestea lor este o lungä cälätorie din 
iluzie in realitate, din artificial in adevär. 
O lungä cälätorie spre descoperirea revo- 
lutiei, a artistului in revolutie. 


@ Călătoria. Desi în ultimul timp s-a 
vorbit mai putin despre evoluția acelui 
«Cinema Novo» brazilian, care s-a impus 
atit tematic, cit și stilistic cu citiva ani în 
urmă, ca o mișcare culturală și în acelaşi 
timp politică de mare autenticitate, cineastii 
brazilieni își continuă drumul lor ascendent. 
Jorge Bodanzky și Orlando Senna au reali- 
zat un film, Iracema, jumătate ficțiune, 
jumătate documentar, considerat de criticii 
europeni un adevărat studiu sociologic des- 
pre Brazilia. lracema este o fată, gonită de 
mizerie din provincia ei natală, care străbate 
tara în lung şi-n lat, în căutarea unui loc 
sub soare. Dar nu intilneşte decit eșecul si 
singurătatea, dezamăgirea și iar singurăta- 
tea. Prin ochii lracemei cineastii creionează 
un portret al ţării. cit de departe de cel 
afiat în prospectele turistice tipărite pe hir- 
tie glasatä... 

@ Ecran sovietic 

@ Au început filmările la o trilogie intitu- 
lată Siberiada. Realizator — Andrei Mihal- 
kov-Koncealovski. Filmul va fi o frescă epi- 
că, relatind viata si istoria unui sat din 
nord, de-a lungul unui secol. Un sat în 
preajma căruia se descoperă zăcăminte 
de petrol. 

© Basmul lui Andersen, Prinţesa si 
bobul de mazăre,va fi ecranizat de studiou- 


rile Mosfilm. În rolul regelui-tatâ, Innokenti 
Smoktunovski. 

O Actorul Donatas Banionis, remarcat 
pentru creaţiile sale din «Regele Lear», 
«Solaris» şi «Goya»,va Intruchipa pe Lud- 
wig Van Beethoven intr-o coproductie so- 
vieto-est germană. 


a «Cinerama» este redactatä 


de Dan COMSA 


Fritz Lang 


50 de ani 

„de cinemay' 
: 20 de ani 
de capodopere * 


Fritz Lang s-a născut în 1890, la Viena, 
atunci cind Viena era capitala imperiului 
austro-ungar. A trecut prin multe ES si 
universități, fără a-și găsi «calea». In 1913 
eșuează la Paris unde-si cistigä viata facind 
ilustraţii si caricaturi. İzbucneşte primul 
război mondial, fuge din Franţa, pleacă pe 
front, care-i va lăsa «o amintire» de neuitat: 
își pierde un ochi şi este reformat. Se ocu- 
pă de teatrul armatei, iar în 1919 Isi realizează 
primul film. În 1923 cunoaşte succesul, şi 
mai mult decit atit, gloria, transpunind pe 
ecran uriașul cortegiu al mitologiei ger- 
mane: Nibelungii. Realizează apoi primul 
film de politico-fictiune din istoria cinema- 
togratului, Metropolis, prevestind cu mare 
exactitate ceea ce avea să fie doctrina na- 
tional-socialismului, Descompunerea, în 
toate planurile, a societăţii germane, pra- 
dă maleficiilor nazismului, corupției şi vi- 
ciilor, apare în celebrul Dr. Mabuse sau în 
M., care este și o ambiguă interogatie des- 
pre sentimentul culpabilitätii. În 1933, Lang 
refuză să colaboreze cu Goebbels şi se 
îndepărtează atit de Germania, cit și de 
soția sa Thea von Harbou, nazistă con- 
vinsă, care-i fusese principala scenaristă. 
Cariera sa continuă în America, unde, din- 
tre refugiații germani, este cel care se adap- 
tează, împreună cu Lubitsch, cel mai bine. 
Temele metafizice, ca şi metafizica stilului 
său (ambiguitate fundamentală a expre- 
sionismului), îşi vor pierde în contactul cu 
lumea nouă o parte din caracterul lor ab- 
stract. În 1936, Lang realizează povestea 
unui linşaj, Furie cu Spencer Tracy, si 
apoi Trăim doar odată cu Henry Fonda 
și Sylvia Sydney, filme tulburătoare prin 
intensitatea mesajului lor umanist. Urmea- 
ză o lungă serie de titluri notorii în istoria 
cinematografului, fie că este vorba de 
westernuri (Rancho-Notorious), de filme 
de război (Călăii mor și ei, Ministerul 
groazei), de fantezii morale unde se între- 
zăresc vechile sale obsesii expresioniste 
(Secretul din spatele ușii, Femeia din 
vitrină). Urmează apoi uitarea, lentă, punc- 
tată de cite o capodoperă (Căldură mare, 
in 1953, anchetă asupra corupției poliţiei, 
într-un strălucitor exerciţiu de stil) a unui 
regizor care declara în 1964: «Muncesc din 
răsputeri la viitoarea mea eroare». Şi de- 
clinul comercial, în care răzbat filme, unde 
din ce In ce mai clar revin temele de pre- 
dilectie ale marelui cineast: Moonfleet, 
evocare a viselor şi cosmarelor copilăriei, 
ale amărăciunii și regretelor virstei adulte, 
cînd, deja, moartea e prin preajmă si tre- 
cutul se estompează. După 1956, Lang re- 
vine în Europa, unde un film-testament, 
Cei o mie de ochi ai doctorului Mabuse, 
il întoarce pe cineast la operele tinereții 
sale. Opere bintuite de dualitatea măreției 
si deriziunii destinului uman. S-a stins din 
viață la 86 de ani, lăsind în urmă o inesti- 
mabilă moştenire de capodopere. 


D.c. 


telescopuri 
ri w w bd 
acan, 
via satelit 
Pentru prima oará in istoria 
anticelor si modernelor 
jocuri, flacära olimpicä a 
câlâtorit, dupa cum am vazut 
cu ochii nostri (ce se poate 
vedea in asemenea cazuri), 
in satelit prin laser intercontinental. Voiaj 
destul de comod şi de confortabil, se pare, 
în care timpul de plecare și timpul de sosire 
se suprapun, într-o tulburătoare sinonimie. 
Tot prin satelit (sper că nu şi prin... laser 
intercontinental) am văzut și noi, vreme de 
două săptămini, după amiază de după- 
amiază, seară de seară, noapte de noapte, 
dimineaţă de dimineață, cam tot ce ar fi 
fost de văzut In marea întrecere din tara 
artarilor, unde şi-au dat întilnire cei mai 
buni sportivi ai mapamondului, în sublimă 
inclestare olimpică. Am fost, așadar, acolo, 
și noi, pe piste de apă, de aer, de lumină 
şi de felurite materiale sintetice, care de 
care mai spectaculoase, am fost și noi, în 
rind cu miliardul de telespectatori («nou 
record mondial, nou record olimpic») care 
a urmărit cit mai direct cu putință — cu 
fusele orare nu-i de glumit —isprăvile căută- 
torilor de aur, de argint și de bronz din 
orașul de la poalele Mont-Royal-ului. Tele- 
olimpiada a fost un mare spectacol pe 
care l-am urmărit adesea cu sufletul la 
gură, și primul gind care se cuvine să-l 
rostim, acum, după ce freamătul întrecerii 
s-a liniştit, e gind de recunoștință pentru tot: 
cei care s-au străduit vreme de două 
săptămini, cit mai bine cu putinţă, sá ne 
aducă Olimpiada în case... 

Am fost lingă Nadia și lingă Teodora, și 
zborurile lor temerare, ca o flacără, au trecut 
prin noi fulgere de emoție... Zadarnice; 
după cum bine s-a văzut, totul friza pertec- 
tiunea... Am tras la rame si la padele cu 
flotila noastră de aur; am oftat, epuizați, 
alături de handbalisti, am eschivat citeva 
directe de drepta, încercînd, din cînd în 
cînd, și avantajele gărzii inverse, am pătruns 
în incinta atit de bine păzită a Stadionului 
Olimpic pina lingă răsuflarea sfirsitä a 
maratonistilor, am ascultat bătaia grăbită 
de inimă a recordurilor mondiale... Dincolo 
de toți si de toate, de metri şi de secunde, 
de castori şi de artari, de poveștile olimpice 
care ni s-au oferit în cantități industriale, 
ceea ce am văzut bine, foarte de aproape, 
şi asta a meritat, da, nesomnul telespecta- 
torului olimpic, au fost eforturile, bucuriile 
si tristetile omeneşti. Invinsi si învingători, 
In marele «maraton» olimpic, ne-au adus 
in case, pe lingä febra concursului, clipe de 
existentä, de vointä si de rezistentä umanä, 
pe care le vom tine minte, desigur, cum ne 
place sä tinem minte legendele. 

Noptile noastre albe, de neuitat, au fost 
pregătite de o armată întreagă de tele- 
olimpici. Cu ochii impâinjeniti de somn, 
dar mereu la datorie, ştafeta studioului 
olimpic a functionat ireproşabil, asigurind 
un flux continuu al ştirilor şi informatiilor 
de la Montreal. Alte echipe — lucrătorii 
televiziunii, lucrâtorii centrelor de radio- 
relee şi toti ceilalti artizani ai imaginilor 
receptionate de noi prin simple apâsâri 
de buton — au muncit, de asemenea, 
pentru noi, zi şi noapte, şi tuturor se cuvine 
sâ le adresâm cald cuvint de recunostinta. 
La Montreal s-au spulbeyat recorduri, 
olimpicii nostri s-au intrecut pe sine In 
in adevärate recitaluri de virtuozitate; 
virtuozitate de aur, virtuozitate de argint, 
virtuozitate de bronz. Tele-olimpicii nostri 
au spulberat, la rindul lor, recorduri, au 
izbutit performante neatinse pinä acum, 
pe tot parcursul transmiterii Olimpiadei; 
li se cuvine aurul, argintul si bronzul nostru. 
Nu cunosc performantele altora in materie 
de tele-transmisii olimpice; dar cred sincer 
că televiziunea română a bătut citeva recor- 
duri mondiale, înregistrind — prin seriozi- 
tate, preocupare, putere de muncă, dăruire, 
pricepere — performanţe cu adevărat com- 
petitive, exemplare. Acolo, departe, sufletul 
transmisiilor a fost — dupa cum frumos 
se spune si în coloanele alăturate — Cris- 
tian Topescu. A alergat alături de noi pe 
piste de apă și de uscat, cot la cot cu noi, 
cot la cot cu maratonistii, inotätorii, cälä- 
ren), bolizii olimpiadei (a mai alergat el, 
pierzindu-si suflul şi prin metrourile Mont- 
realului, dintr-un colt în altul al orașului 
olimpic), iar dacă a dat si semne de oboseală 
olimpică acest lucru este mai mult decit 

20 


explicabil, despre singurătatea alergătoru- 
lui de cursă lungă s-au făcut și filme. li 
mulțumim. După cum, fireşte, foarte bine- 
venite au fost multumirile adresate de micul 
nostru ecran televiziunii canadiene. Prin 
tot ce au făcut pentru Olimpiadă, programe 
zilnice de 14 ore, de o calitate ireproşabilă, 
cu virtuozitâti de imagine rar intilnite, 
teleaștii canadieni au pulverizat, la rindul 
lor, recorduri mondiale și olimpice. 

Despărțirea de Montreal, ca toate des- 
partirile, a fost tristă. Coborirea steagului 
olimpic a fost un poem sfisietor. Dar să nu 
uităm, nu, nu putem să uităm, ce ne-a lăsat 
olimpiada, dincolo de matematica rece a 
recordurilor, în nopțile noastre de veghe. 
Ne-a lăsat amintiri dintre acelea pe care 
timpul n-are nici o șansă să le șteargă. 
Si peste toate, o flacără nadiescă, arder: 
de linişte si pace, via satelit 


Călin CĂLIMAN 


teleolim piada 
şi ceilalți 

Era cald la Montreal. Era 

fierbinte la Montreal. Jocul 

metalelor prețioase ametes 

te. Niciodată nu s-a facut 

atita matematică la Mont- 

real. Cite n-am aflat noi de 

la Topescu, din acel faimos 
Montreal! Cum săreau păstorii lui Minos; 
cum au ridicat finlandezii statuie unui 
atlet de neuitat. Cum o bătrinică nu vroia 
să moară pină n-o vede pe Nadia. Ca- 
re au fost avatarurile, viata personală si 
defectele, tipul de inteligență și caracter 
al cutărei vedete a stadionului. Cind s-a 
bătut prima oară un record care părea 
«peste limitele puterii umane» și acum îl 
are în buzunar orice junior. Noi am văzut 
Olimpiada cu ochii nostri, dar ce ne făceam 
dacă nu ne-o povestea Topescu? Ce haz 
ar fi avut să avem acolo un crainic computeri 
zat, care nu se bilblie niciodată, nu greseste 
nimic si nu ridică tonul? Topescu ne-a 
povestit Olimpiada din tonuri. Alb si crispat, 
cînd atletii noștri dezamägeau. Cu sonuri 
de cataclism, cînd un arbitru acru ne frustra. 
Explodind de fericire,cind steagul românesc 
se înălța pe cel mai înalt catarg. Calitatea 
esențială a acestui admirabil reporter nu 
este numai aceea că știe — sau pare că 
ştie — tot. Calitatea esenţială a lui Cristian 
Topescu este că ne reprezintă. EI este 
suporterul declarat al milioanelor de supor- 
teri cu sufletul la gură — care sintem noi. 
Topescu e admirabil cind isi pierde capul 
— pentru că și-l pierde exact o dată cu noi, 
cu singura deosebire că noi o facem fiecare 
în papucii personali, într-o nevăzută, uriașă 
tribună colectivă. Plecat tocmai peste ocean, 


reporterul n-a lăsat o clipă senzaţia că nu 
este «acasă». Nu e putin lucru. Talentul, 
informaţia, experiența nu ajung. Trebuie 
— cărui reporter nu-i trebuie? — suflet, 
dăruire, entuziasm, temperament, implicare. 

Dindu-i ce-i aparține, să nu uităm însă 
pe colegii lui din studio. Ei n-au avut noapte, 
n-au avut zi, au fost prompti si each, l-au 
completat, au colaborat, au copiat filme, 
au făcut tot ce era reportericește cu putință 
să nu ne scape nimic din Olimpiadă. Să 
fim drepți: nici nu ne-a scăpat! 


Smaranda JELESCU 


telemuzicalul 


Marele cistig: nu 


ne mai place orice 


Anul trecut, la vremea a- 
ceasta, eram entuziasmati de 
Festivalul comediei pe mi- 
cul ecran, anul acesta ne 
bucuräm de Festivalul mu- 
zical la TV. S-a asezat, se 
pare, pe linia traditiei, organizarea in fiecare 
sezon estival a unui «festival» care să ne 
aline suferințele canıculei sau ploilor in ter- 
menii antrenanti ai bunei dispozitii si fru- 
mosului. Nu mai este un secret pentru ni- 
meni ca filmele muzicale si comediile intru- 
nesc audienta maxima a publicului. Toatä 
lumea s-a obișnuit ca dupa programul zilnic 
să caute momentul destinderii. Să nu uităm, 
însă, că nu este vorba doar de un moment 
al destinderii în sine, selecția efectuată 
pină acum în programul «Festivalului filmu- 
lui muzical la TV» a demonstrat că s-au 
căutat cele mai bune «mostre» ale genului 
prin care, într-un mod plăcut și subtil, se 
face de fapt educaţie, o educaţie a unor 
nobile porniri umane, o educație a unui 
ales bun gust. Este parcă o regulă nescrisă 
ca story-ul acestor filme să fie simplu, fără 
mari complicații psihologice, fără schim- 
bari neaşteptate de situații, întotdeauna 
insă, fie că este Gene Kelly, fie că este 
Audrey Hepburn, sau vreun alt actor-pro- 
tagonist, El sau Ea, personajele ce cinta si 
dansează, iubesc, respectă prietenia, caută 
un adevăr obişnuit al vieții, trăiesc acele 
așa-zise fapte mărunte, pe care, de fapt, 
le trăim, fără spectaculozitate, cu toții. 
Nu e nevoie ca, pentru a te bucura de aceste 
filme, să fi citit pe... Sartre, le înțelege toată 
lumea, fiind pe înțelesul tuturor. Şi mai au 
o calitate: bunul gust. Nu întotdeauna folo- 
sesc mrejele atit de irezistibile ale fastului 
ci şi în cadrul obișnuit, chiar al unei man- 
sarde, se demonstrează ce înseamnă 
muzică adevărată. 
Un specialist în domeniul reprezentatii- 
lor noastre muzicale ne întreba derutat: 
«Ce vom putea da acum telespectatorilor 


«Zina de la Montreal». asa a fost numită cea care pentru noi râmine Zina de la 


poalele Ceahlăului. Trei dintre marile sáptáminale occ 


entale — L Express, 


Le Nouvel Observateur, Newsweek — au publicat pe copertă, în zilele Olimpiadei, 
” fotografia Nadiei Comăneci 


I" 


ul 


ساس 
TT‏ 


| 


d 


i 
IT 
IN 


| 
/ 
| 


după acest Festival? Nu le mai place orice!». 
Aici este marele cistig. — «Nu le mai place 
orice!» Vor lucruri de bun gust, vor originali- 
tate, vor profesionalism. Nu kilometri de 
mätase si kilogramele de paiete vor face 
emisiunile muzicale mai bune, mai pläcute, 
ci calitatea muzicii, a versurilor, a inter- 
pretärii, deoarece ambalajul nu poate nici- 
odatä inlocui «gustul» continutului. Festi- 
valul filmului muzical, excelenta initia- 
tivâ a televiziunii, ne-a atras atenţia încă o 
dată asupra calității necesare oricărei trans- 


misii. Ileana LUCACIU 


de acord? 
Privind micul 
oarecum, timp de trei săp- 
tămini, în împrejurările excep- 
tionale ale olimpiadei — cite 
ceva din activitatea televiziu- 
nii canadiene. Las de o parte 
obiceiul de a se întrerupe 
sărat, pentru a se plasa reclame comerciale; 
în timpul unei pasionante întreceri ni se 
înfăţişează pe neaşteptate soldatul de la 
Maraton care vrea să-și strige celebra-i 
veste, însă atenienii, blazati, îl opresc, in- 
formîndu-l că au si primit ştirea prin Telex- 
Altminteri, reporterii sînt profesioniști ex- 
celenti, omniprezenti, cu un simt rar al 
valorii obiectului de filmat și foarte flexibili, 
schimbind cit se poate de rapid planul 
prestabilit, dacă desfășurarea evenimente 
lui o cere. Transmisiile de la Olimpiadă 
repartizate pe multele canale și pe toate 
orele zilei şi nopții. Comentatorii sînt per- 
sonali, detasati, surizători — adică glumind 
din cînd în cînd cu privitorul — bine infor- 
mati, alerti, inventivi. Unii vorbesc cam mult 
şi cam precipitat, dar cum la manitestările 
temperau între ei, cu cite o ironie colegială. 
În interviuri, aparența e de jovialitate, se 
începe cu întrebări anodine, dar deodată 
simți că discuția o pornește spre teme 
importante. La rubrica de prinz, dedicată 
în exclusivitate convorbirilor cu personali- 
veșnic mirată, plasează interogatille cele 
mai neașteptate, un print, aflat neoficial la 
Montreal, e întrebat dacă umblă cu bani 
la el, dacă nu-l supără detectivii ce-l păzesc, 
dacă a avut vreo aventură etc.; prințul e 
sincer înveselit, dar, brusc, e cercetat dacă 
tara sa; interlocutorul nu se mai amuză 
deloc, se scuză că nu cunoaște chestiunea 
si dialogul capătă de aici încolo o colora- 
tură gravă. 

Majoritatea filmelor de ficțiune sint plate 
— cînd nu-s oribil aventuroase sau scabros 
de informatie, de poezie, de idee. ۰۶+ 
sînt îndeobște importate, celelalte sînt 
ductii proprii. Teatrul e foarte sărac “wi 
programe; nu prea există obiceiul retrans- 
misiilor din sălile de spectacol. Programele 
pentru copii sint scrise cu haz tonic ai 
diocri se evaporează cu mult înainte de 
final. Telejurnalul nostru e neîndoielnic 
mai variat și cu un cuprins mai amplu, 
telejurnalul lor are, curios, o rază de in- 
vestigatie destul de limitată si pare a nu fi 
interesat de viața politică internă. În schimb, 
o fac de la fața locului, chiar de acolo, 
imediat, de lingă avion, din gară, de pe 
submarin, din foc, din apă, de unde a ex- 
plodat bomba, de pe o bancă liniștită 
dintr-un parc, urmărind cum pluteşte în 
văzduh o frunză de artar... 


Am avut prilejul să cunosc 
vV 

emisiunile într-un mod ne- 
xerox, aparat de cea mai mare utilitate etc. 

fost admirabile, prompte si foarte iscu 
sportive erau, de obicei, în tandem, se mai 
tăti ale zilei si unde o doamnă corpolentă, 
a mai scăzut procentul de analfabeți in 
vampirice — dar documentarele au calități 
fantezie, dar fiind susținute de actori me- 
telejurnaliştii canadieni, cînd transmit ceva, 
Valentin SILVESTRU 


filme pe micul ecran 


Olga Sergheevna (A. Paukov, 1975)‏ کا 
Fara indoialä, cel mai bun film serial‏ 
vazut in ultima vreme, amintind nu numai‏ 
printr-o serie de aspecte de continut, ci‏ 
si — zic eu — prin exactitatea analizei‏ 
psihologice si prin admirabilul său pate-‏ 
tism de memorabilul Noua zile dintr-un‏ 
an. Ca si acesta, Olga Sergheevna este,‏ 
in fond, un tulburator eseu cinematogra-‏ 
fic despre cum se poate trece prin viață‏ 
intrebind intii si intelegind apoi, despre‏ 
acele «lucruri ale vietii» pentru care me-‏ 
rita întotdeauna să te baţi: căldura unui‏ 
zimbet si o stringere de mină, dar mai‏ 
ales convingerea că există într-un om o‏ 
parte pe care «miine vă internăm să vă‏ 
facem analizele» nu o poate atinge.‏ 


Aurel BĂDESCU 


Momente 


din viata societatii americane 


In cadrul unei manifestari inchinate bicen 
tenarului independenței Statelor Unite 
(1776—1976), Cinemateca a programat un 
ciclu de filme, sugestiv intitulat Momente 
din viata societății americane. Aces! 
titlu ar putea acoperi o frescă cinema- 
tograficâ, un mozaic nesfirsit de titluri. 
Selecţia operată nu este atit o selecție, cit o 
demonstrație că, în orice gen, în orice 
capitol, în orice epocă hollywoodiană abun- 
dă filmele povestind — fie în musicaluri, 
fie în desene animate, în westernuri și serii 
polițiste, în povești sentimentale — lumea 
americană. Cu cit se cumulează filmele, in- 
diferent de calitatea lor, de genul sau de 
stilul lor, viziunea ciștigă în perspectivă 
schemele narative, glamouroase sau violen 
te se estompează, lăsind loc direct sau indi 
rect tabloului social. Voluntar sau involuntar 
cinematograful american oglindește valul 
din adinc al mentalitatii unei lumi, al stărilor 
de spirit, al marilor convulsii, ale prefaceri- 
lor istorice, morale și naționale. Un western 
din 1939, Union Pacific, semnat de unul 
din regii kitsch-ului monumental numit 
superproductie — Cecii B. de Mille, poves- 
tește epopeea primelor căi ferate destinate 
să străbată un continent. Aparent regizorul 
sacrifică totul aventurii şi spectacolului, dar 
filmul rămîne, cu toate ridurile lui de gran- 
dilocventä naivă si de violență melodrama- 
tică, o mărturie. Tot în 1939, John Ford 


Akira Kurosawa 


Marele regizor e prezent în cadrul tri- 
logiilor cu filme mai putin stiute de noi, 
dar care ne fac cunoscută fata emaciată 
a Japoniei fără crizanteme: Fortăreaţa 
ascunsă — 1958, Yojimbo — 1961 și San- 
juro — 1962 (singurul cuprins în progra- 
mele anterioare ale Cinematecii). O con- 
tinuitate? Desigur, în măsura în care nu 
există film al acestui mare umanist modern 
care să nu se constituie într-o patetică 
pledoarie pentru dreptul de a trăi și a muri 
demn, chiar într-o asemenea lume nedem- 
nă. Avocat al apărării umanităţii în derivă; 
Toshiro Mifuné, constant tulburător în toa- 
te pledoariile sale. 


Jacques Demy 


Umbrelele din Cherbourg (1963) si 
Domnisoarele din Rochefort (1966), si 
«trilogia» se cam reduce la două, pentru 
cä Lola, programatä si ea, nu are nici in 
"lin. nici in minecä (poate doar ca decor 

aritim) cu celelalte. Acest frumos film, cu 
anouk Aimee in cel mai sentimental rol 
al ei, nici nu anunta, nici nu pregätea genul 
ce l-a consacrat pe regizor: opereta neo- 


vă recomandăm: 


un mit: 


Foarte curioasă prezența lui Bresson 
în cinematografia franceză, o cinematogra- 
fie așa de avidă de revoluţie si de tot ce 
este nou val. Dar, vai, noul val francez 
s-a arătat a fi foarte colectiv şi foarte 
plural. Diferind cu totul de acesta — si 
detestat de acesta —pare Robert Bresson, 
solitarul, divinizat de unii, socotit de alții 
«cabotin absolut», «inamic al artei fil- 
mului» (Ado Kirou). Borde crede că «mi- 
tul Bresson intilneste o fractie foarte pre- 
cisâ de public occidental din anii ’50 si 
că se va stinge o dată cu acest public 
special»Dupä pärerea lui Roger Tailleur, 
Bresson «are stil, dar n-are decit asta». 
Parafrazind o vorbă celebră: «Bresson 
e un nebun care se crede Bresson». E 
drept că acest cineast unic și solitar și-a 
interzis cu severitate toate siretlicurile 
cinematografice, toate acrobatiile, sca- 
matoriile, dramatismele cabotine. De alt- 
fel, el nu folosește decit actori neprofe- 
sioniști. İl pune pe interpret să repete de 
treizeci de ori o scenă, pină ce el, actorul 
fără nici o învățătură, din inițiativa sa spon- 
tană, apucă să descopere accentul care 
trebuie. De altfel această rigoare o aplică 
și lucrurilor. De 20 de ori înregistrează 
un scirtiit de poartă pina ce dă peste cel 


conturează cu o sobrietate aproape dovjen- 
kiană, portretul tinărului Lincoln, omagiu în 
același timp patetic si auster al unui om al 
dreptății. Din 1939 ne sosește și un film 
semnat Raoul Waish, În umbra prohibi- 
tiei: James Cagney, Humphrey Bogart si 
lumea gangsterilor și a afacerilor suspecte, 
lumea traficurilor care au generat prolife- 
rarea mai întii a bandelor, apoi a «familiilor» 
mafiote, apoi a sindicatelor crimei. Ca şi in 
vestitul Scartace din 1932, al lui Howard 
Hawks, cu Paul Muni, exotismul violent al 
acestor naratiuni și portrete de gangsteri, 
al acestor, la infinit repetate, melodrame cu 
revolvere și brutalitati si automobile ciurui- 
te, aduce cu el imaginea Americii, nelinis- 
tită între visele ei, uneori prea roze, și reali- 
tatile ei, uneori prea crude. Domnul Smith 
merge la Washington de Frank Capra este 
o comedie. Tot din 1939. bar o comedie 
unde tonul sofisticat si bulevardier atit de 
la modă pe atunci (si nu numai pe atunci) 
ascunde pamfietul si satira violentă a unor 
aspecte ale vieții politice. Pamfletul nu 
exclude însă opțiunea politică a cineastu- 
lui: Roosevelt și-a demonstrat concret New 
Deal-ul, și James Stewart încarnează un 
personaj rooseveltian. Un personaj pentru 
care luciditatea înseamnă observarea ine- 
galitatii sociale, iar «candoarea» nu in- 
seamnă în nici un caz inocenta. Sărind pra- 
gul războiului, selecţia Cinematecii se opre- 


Un apărător al unei societăți in 


realistă (noțiuni ce păreau pînă la el in- 
compatibile). Gen bizar, gen hibrid, gen 
fermecător care l-a lansat pe Demy. Sur- 
priza Umbrelelor insolite trecînd, al doilea 
miracol n-a mai convins pe nimeni. «Dom- 
nisoarele» n-au dansat decit o vară. Dar 
superb dans. 


Un solitar, 
Robert Bresson 


care trebuie. Decabotinizarea, deteatra- 
lizarea filmului, sobrietatea, constiincio- 
zitatea, autenticitatea — sint la el condiţii 
asa de aspre încit (citez un pasaj din 
«Positif»): «condamnă 98,99% din filmele 
realizate in întreaga lume —de fapt, toate 
filmele, minus ale sale». Intelegeti iritarea 
confratilor. Totuși filmele lui sînt premiate 
la Cannes, iar Robert Droguet nu se sfiește 
să spună că s-ar cuveni să i se aplice lui 
Bresson, intocmai judecata lui Valery 
despre Mallarmé, anume că (citez): «a 
creat în Franţa noţiunea de autor dificil; 
a introdus în artă obligaţia efortului in- 
telectual. Prin asta el ridică nivelul publi- 
cului. Cu admirabilă înțelegere a adevă- 
ratei glorii, el îşi va alege, din cuprinsul 
lumii, acel mic număr de amatori particu- 
lari care, fiindcă l-au gustat pe el, nu vor 
mai putea suferi pe artiștii cei impuri, 
cei imediati si fără oprelisti. Toţi li se vor 
părea naivi după ce l-au gustat pe el». 

Fiindcă în filmele sale s-a ocupat de 
preoţi exaltati, de călugărițe păcătoase, 
ba de însăşi loana d'Arc, fiindcă în fil- 
mele sale cerea sobrietate și severitate, 
Bresson a fost botezat jansenist, ceea 
ce e cam impropriu, mai ales că el s-a 
ocupat și de alte personaje, mai puţin 


ste la «fenomenul» James Dean. Rebel fără 
cauză de Nicholas Ray (1955) este un film- 
semnal pentru generaţia beat și ceea ce mai 
nou s-a numit «contestatarii». Un cineast 
nu contestatar, dar angajat (într-un sens ma 
semnificativ) este Stanley Kramer. Tot ti- 
nerii sint personajele filmului său din 1971, 
Binecuvintati animalele și copiii. Acei 


çi i 


derivă ` (Toshiro Mifuné în Sanjuro) 


Mark Donskoi 


Cel mai înzestrat, pentru adaptări, re- 
gizor clasic sovietic, cum susţin dictiona- 
rele (pentru că nu apăruseră, se vede, la 
orizont Roland Bikov, Aleksei Batalov și 


stinte, ca bunăoară borfașii sau cocotele 
din lumea buna, puscäriasii care evadează, 
golanii de haită beatnic care terorizează 
populaţiile numai așa, din amor pentru 
obrăznicie. El, înaintea tuturor, a descris 
fenomenul hippy, derbedei în blugi si 
motociclete, scandalagii, violatori de fete, 
spărgători de localuri, teroriști fără cauză. 
Personajele sale sint foarte variate, dar 
au ceva comun: toate exprimă profunda 
nefericire, profunda tristeţe, profunda min- 
ciună, profundul plictis, profunda nedrep- 
tate și, în ultimă analiză, profunda dispe- 
rare a societății zise civilizate de astăzi. 
Marea lui descoperire e că păcatele uno- 
ra aduc, adesea, nenorocire altora, unor 
oameni complet străini. În acest infern 
pämintesc contemporan poate că nici 
nu există victime total nevinovate. To- 
tuși, chiar în sînul unei asemenea uma- 
nitäti imperfecte, Bresson a găsit un 
nevinovat pur, un inocent sută la sută. 
Si astfel, a filmat de la naştere si pina la 
moarte povestea unui măgăruș venit pe 
lume pentru a andosa, pe pielea lui, ne- 
mernicia numeroșilor săi stăpini și călăi 
Este o poveste unică in lume, Au hasard, 
Balthazar!,care va rămine un monument 
în artele de poveste. 

Cinemateca a prezentat luna aceasta, 
din opera lui Bresson: Jurnalul unui 
preot de tara, Mouchette, Un condam- 
nat la moarte a evadat, La întimplare, 
Baltazar! 


D.I. SUCHIANU 


un moment dintr-o istorie bicentenarä 


(Binecuvintati animalele si copii 


de Stanley Kraft 


tineri pentru care James Dean e deja «un 
mit de altädatä». Ei träiesc sub semnul 
räzboiului din Vietnam. 

Toate aceste filme sint, intr-adevar, mo- 
mente din viata societätii americane. Mo- 
mente si nu o cronicä. Momente in care se 
citesc timpul si istoria 

Dan COMSA 


Mihalkov-Koncealovski). Numele lui Don- 
skoi devine celebru prin ecranizarea în 
1938 a romanelor autobiografice ale lui 
Gorki (Copilăria, La stapini si Universi- 
tâtile mele) si prin Așa s-a cálit oţelul 
(Ostrovski — 1946). Biografia adusă pe 
ecran constituie un omagiu închinat lui 
Gorki si totodată o reconstituire crincen de 
realistă a Rusiei începutului de secol, cu at- 
mosfera sa teritiantă din care au tisnit mai 
tirziu mari filme ca Rubliov sau Unchiul 
Vania. Episoade ca cele din casa bunici- 
lor lui Aleksei, sau din casa negustorului 
unde-şi Incepe calvarul uceniciei, bâiatul; 
azilul pictorilor de icoane sau cercurile 
intelighentiei progresiste au inspirat azi 
cineasti ca Tarkovski on Suksin. 


Cu Divort italian (1961), Sedusa si 
abandonatä (1963) si Domni si doamne 
(1965), Germi «revine» in decursul acestui 
an la Cinematecă prin operele sale poate 
cele mai «rotunde». Cercul se închide ar- 
monios, dulcile moravuri italieneşti îşi gă- 
sesc expresia satirică perfectă, nici o fisură 
de gust si stil, nici o concesie fata de acel 
monstru fermecător, pe nume Cefalu-Mas- 
troianni, ori de strălucita lui replică femi- 
nina, Stefania Sandrelli. Descoperită de 
Germi, actrita nu si-a mai egalat, ulterior, 
debutul. 

Alice MÄNOIU 


La cererea cinefililor: Darling de Schle- 

singer, film-portret al unei generatii 

pierdute -(cu Julie Christie și Lawrence 
Harvey) 


N, 


un 


H 


= Wa; | 7 KEEN Lingen, ld 17 [ 


-telex Animafilm 


-Poezia 
personajului ` 


Limbajul filmului de animație este în 
esență un limbaj poetic; aceeași ima- 


gine filmicâ susține o pluralitate de. 


sensuri, exact ca İn poezie, unde 
aceeași bază lingvistică serveşte. drept 
suport pentru semnificații multiple. 
Desigur, nu există formă de artă care 
să fie univocă, totuși, de pildă, roma- 
nul sau: drama, chiar atunci cind dis- 
Dun de mai multe registre de sem- 
nificatii, sînt cu totul altfel structurate 
decit cea mai simplă poezie, care nu 
e altceva decit un imens trop. Filmul 
de' animaţie, prin specificul său, adică 
prin prezența fantoșei care tine locul 
actorului, pune însă automat in miş- 
care un adevărat sistem de analogii 
întru totul asemănător limbajului poe- 
tic. Pe o foaie de hirtie, prinsă în perete 
cu o pionezä, este desenat un băiețel, 
Din toată înfățișarea lui se vede că e 
obraznic cit poate së fie un băieţel si 
-că abia așteaptă să treacă la fapte, 
ȘI, într-adevăr; trace," : 


Desenul. începe să se miște, fuge 
de pe hirtie, se ascunde îndărătul ei; 
íi dá ocol ca orice copil care se joacă 
de-a v-ati-ascunselea, pleacă mai: de- 
parte, face multe năzdrăvănii, trage 
consecințele, se întoarce spășit acasă, 
adică pe hirtia lui... Vedeţi, chiar re- 
latind sec, sintem nevoiţi să spunem: 
acasă; adică pe hirtie. De ce? Pentru 
cá- Pátrátel, să-i. spunem De nume, 
este un copil.care, ca toți copiii, are 
şi el nevoie să locuiască undeva, dar 
in același timp rămine un desen care, 
ca- orice desen, nu locuiește dech 
pe... hirtie, Așa cum omul se întoarce 
` acasă, desenul, în mod logic, revine 
pe hirtie. Veţi spune, pe bună dreptate: 
dar era logic să plece de pe hirtie? 
Un desen nu, dar un copil; chiar un 
copil desenat, știe toată lumea că nu 
are răbdare să stea cinci: minute. 


Astfel an simplu amănunt ne pre- 
vine imediat că, în cazul lui Patratel, nu 
avem de-a face cu personajul ferm, 
netransparent, al dramei, al romanu- 
lui, al filmului cu actori, ci cu un per- 
sonaj de alt tip, a cărui profundă 
ambiguitate îl situează la confluența 
visului cu realitatea. Este, cu alte cu- 
vinte, un personaj eminamente poe- 
tic, trăieşte concomitent in lumea lui 
calmă, unidimensională, de hirtie,. si 
în lumea noastră agitată, cu trei di- 
mensiuni cunoscute pina în prezent. 
Oricite isprăvi va face de acum înainte, 
si cu cit vor fi mai realist infáptuite, cu 
atit farmecul lui va spori, oricite învă- 
tâminte va trage din pâtaniile lui, și cu 
cit invätämintele vor fi mai grave,hazul 
tui va spori (e doar un desen!), Päträtel 
nu va pierde. poezia lui congenitală. 


Inteligența jutăușă, inventiva, liberă 
de prejudecăţi a copiilor este deschisă 
“cu predilecție acestui tip de persona: 

je pe care nu le găsești acolo unde le 

cauţi, pentru că lunecă mereu dintr-un 
plan. intr-altul,. urmind legea unei lo“ 
„gice-de fier. André Bresson spunea: 
imaginaţie, de asta te iubesc, pentru 
„că eşti netertâtoare... 3 > 


Margareta Pislaru, fizionomie pre- 
destinată a copilăriei eterne, va apare 
(filmare reală) in noul ciclu de filme 
pentru copii intitulat Aventurile lui 
Pâtrâtel, pentru a-l prezenta micilor 
spectatori pe eroul titular. Regizori: 
Olimp Vărășteanu și Florin Anghe- 
lescu; scenograf: Genoveva Geor- 
gescu. 


Animator 


Scrisoarea lunii 


a filmului românesc.» 


filmul românesc 


© «instanța amină pronunțarea este un 
bun film psihologic, pe alocuri chiar foarte 
bun. Tema mi se pare deosebit de intere- 
santa si de actuală: intelectualul şi protiiul 
său moral, dimensiunile lui etice si profesio- 
nale, refuzul acelui principiu neomenesc 
prin care scopul ar scuza mijloacele. Con- 
sider lăudabilă ideea realizatorilor de a face 
acest film ca o lecție pentru cei care mai 
cred că promovarea în funcţie se poate face 
pe căi necinstite. Filmul însă nu reușește să 
țină pasul cu ideea sau, cu alte cuvinte, 
dacă materialul și tema au fost de aur, prin 
prelucrare s-a obținut o strălucire doar de 
argint, dacă nu de bronz. Spun aceasta 
deoarece spectatorul apreciază filmul în 
sine si mai putin intențiile regizorului a 
căror convertire pe peliculă suferă, nu o 
dată, de monotonie, de färimitare, de 
demagnetizare a situaţiilor. Cu toate aces- 
tea, filmul cred că poate fi considerat reușit 
si place» (Ing. Alexandru Dumitru, Uzi- 
nele 1 Mai, Ploiești) 

@ «...Cred cä,avind mai mult nerv, filmul 
ar fi putut devenit o dezbatere mai incinsä 
pe temele eticii si echitätii socialiste. Filmul 
se pierde într-un joc cu prea puţine subti- 
litati şi ghicim lesne că tînărul judecător 
Moga îl va demasca pe Buzescu; totuși, 
acest film mi-a plăcut, mai ales pentru 
faptul că cinematografia noastră s-a decis 
să dea acestui mare actor care este lon 
Caramitru, un rol principal... Dacă aș fi 
regizor, aş face un film romantic care să 
pună în evidență forța lui Caramitru de a 
visa şi a trăi pasionant, cum de altfel s-a 
văzut în Porţile albastre ale orașului» 

(Daniela Petre, str. Popa Nicolae 39, Bucu- 
resti) 

@ «Tema foarte generoasä a acestui 
film a fost povestită cinematografic cu 
multă maturitate, încit nu puține sint mo- 
mentele in care spectatorul se simte angajat 
în acţiunea filmului. O mențiune deosebită 
— fara a discuta o distribuţie de altfel 
excelentă — mi se pare că s-ar cuveni lui 
Constantin Diplan care continuă «recitalul» 
din Cursa. Totuşi este un lucru care schioa 
pătă în scenariu. Eu nu înţeleg cum într-un 
mediu social atit de sanalos, un om isi 
poate face mendrele, doar un accident aju- 
tind ca el să fie descoperit. E de neconceput 
ca un om să «fraierească» conducerea 


[cinema 


Anul XIV (164) 
Bucuresti 
august 1976: 


Redactor. şef 


Ecaterina Oproiu 


A sili spectatorul sa gindeasca 


..tAm avut ocazia ca intr-o singură săptămînă să vizionez două filme românești 
avind același protagonist: Mircea Diaconu. Primul este Mere roșii al lui Alexandru 
Tatos. Socotesc acest film drept cel mai promiţător debut din ultimul timp. Trebuie 
să vă spun cá,iesind din sală,am auzit, Intimplätor, o discuție între doi spectatori mai 
în vîrstă. Amindoi susțineau că filmul ar fi trebuit să se încheie printr-o răfuială între 
Irod și Mitroi, în care primul să învingă. Amindoi credeau că filmul s-a terminat prea 
devreme. Nu sint de acord cu ei. Am depășit faza filmelor didactice. Logica realității 
este necruțătoare. Am mai depășit și faza poveștii cuvint cu cuvint. Trebuie spus 
doar esentialul, spectatorul trebuie să gindeascä, trebuie să înveţe să tragă concluzii. 
Prelungit, filmul lui Tatos ar fi devenit poate plictisitor. Regizorul s-a oprit exact 
unde trebuia. Principalul a fost spus. Consider filmul ca o certă reușită. Vreau însă 
să vă scriu si despre Filip cel bun, prezentat în cadrul unui ciclu de filme artistice 
românești. La spectacolul pe care l-am vizionat eu, au venit numai tineri din care 
doar doi au părăsit sala în timpul proiecției. Ceilalţi au urmărit filmul într-o linişte 
de o rară calitate. Am văzut pentru a treia oară acest film, dar impresia a fost aceeași, 
poate si mai frumoasă. Superba muzica lui Vivaldi, fină, gratioasa și delicată, super- 
bă atmosfera aceea sensibilă, sensibilă cum în puţine filme am mai întilnit. Dar mai 
este aici momentul cel mai frumos — după gustul meu — din toate filmele românești: 
finalul. Filip nu are sfirsit, nici nu putea să aibă sfirșit. Finalul său e extraordinar prin 
semnificațiile sale. Geamul prin care încearcă să vorbească fetei este imposibilitatea 
de a comunica atectiv cu dinsa, ea îi spune «nu înțeleg» și apoi se intoarce tara a-l 
mai privi, ochii aceia ai lui Filip, privirea melancolică, abătută, intelegind că la fata 
aceea nu poate ajunge, drumurile lor care se despart, convingerea lui Filip că drumul 
său este cel drept — toate acestea dau o secvenţă la cota valorică cea mai ridicată 


Ovidiu COSTIUG, sir. Alexandru cel Bun 14, bloc B-12 Suceava 


nu fiți numai spectatori! 


we Spectatori, 2 


trustului si chiar propria familie. Oare omul 
nu e un produs al societatii? Oare nu mai 
erau si alti vinovati in afara celor doi-trei 
indicati de realizator? Oare e obligatoriu 
ca directorul trustului să fie un înger nes- 
tiutor, numai fiindcă e jucat de Radu 
Beligan? Ceva scirtiie... Mă exprim poate 
prea intransigent, dar aceasta e influența 
mediului, întrucit trăiesc printre ceferisti, 
viitoarea mea proiesie se leagă tot de CFR 
si probabil că voi lucra în «Siguranta circu- 
latiei» — domeniu în care gresesti numai o 
dată... Bineînțeles că dumneavoastră sîn- 
teti în măsură să luaţi sau nu părerile mele 
în considerare. În fond, la ce v-aţi aștepta 
de la un tînăr de 18 ani, de la un liceu indus- 
trial şi fără nici o pregătire in materie»?. 
(Constantin Marcu, Liceu/ CFR, Braşov.) 

N.R.: Ne așteptăm la foarte multe pä- 
reri interesante, așa cum şi scrisoarea 
aceasta ne-o dovedeşte; ne aşteptam 
la o argumentare mai protundă asupra 
filmelor care nu v-au plăcut; ne aștep- 
tăm, fie vorba între noi, și la ceva mai 
puțin idilism; ne așteptăm — chiar și 
«fără o pregătire in materie» — sa va 
maturizati... Ne așteptăm, deci, la foarte 
multe lucruri bune. 


post-restant 


@ «Din multe filme pe care le-am vizionat 
pentru a doua oară, Cursa se situează 
printre puținele care mi-au plăcut mai mult 
ca la prima vizionare. Probabil că cineaştii 
noştri, în marea cursă pentru calitate, au 
descoperit și alte atribute de succes, pen- 
tru spectatorul deja instruit si pretentios, 
fără a da o nuanță mercantilă operei. Ce 
soartă a avut, are și va avea Cursa în cele- 
lalte orașe ale țării, nu știu. Vă informez 
doar că la Vaslui, pe parcursul a șapte zile 
de proiectie, sala cu peste 500 de locuri era 
arhiplină chiar şi la matinee...» (Colea 
Rusu, str. Dobrogeanu Gherea, bloc UJCC, 
Vaslui) 


Mihai Viteazul! 


© «Au existat zile, săptămini în care am 
căutat ceva, dar ce? Doream să revăd un 
film care mi-a plăcut foarte mult — era 
vorba de Mihai Viteazul. Am revăzut 


Coperta I 


În interpretarea actorilor Gabriel 
Oseciuc, Ileana Popovici si Stefan 
Radot, trei roiuri de oameni înain- 
taţi ai zilelor noastre din filmele 
româneşti aflate în lucru: Trei zile 
si trei nopți (scenariul Al. Ivasiuc, 
regia Dinu Tanase) si Oaspeți de 
seară (scenariul Al. Şiperco, regia 
Gheorghe Turcu). 


Foto: A. MIHAILOPOL 


Mihai Viteazul, cu toată nostalgia clipelor 
trăite la premieră, regăsind aceeași putere 
de expresivitate în chipul lui Amza Pellea, 
în cromatica costumelor... Mihai Viteazul 
a marcat o epocă în cinematografia noastră, 
dindu-i lui Sergiu Nicolaescu acea nobilă 
dimensiune a unui regizor profund realist» 
(Lucia Bălcescu, Bd. Mărăşeşti 42, Bucu- 
resti) 


cronica telegenica 


Neasteptat de buna primire a avut la 
cititori propunerea corespondentei noas- 
tre Viorica Pätrusescu (vezi «Cinema» nr. Ai 
1976) ca televiziunea sä reia serialul Pla- 
neta gigantilor. Ne-au scris in acest sens, 
sustinind ideea: Adina Popescu (Piatra- 
Neamt), Dafemt Radu (localitatea Mä- 
darasi), Aurelia Raducanu (Sf. Gheor- 
ghe — jud. lalomita), Mihaela Vasilichi 
(Botosani), Egyed Réka (str. Uzinei, 
bloc B—4, Odorheiul Secuiesc, jud. 
Harghita). 

Din acelasi stoc de scrisori ne-au retinut 
atentia insä douä, ambele din lasi. Una 
mai scurtă, de o ironie nu prea definită: 

© «Am citit ceva foarte comic în «Cine- 
ma». Că după Forsyte Saga, o să urmeze 
Planeta gigantilor! De ce nu Tom de- 
getelul? Fetita mea abia asteapta, tot era 
saga aceasta prea grea pentru virsta ei». 
Ceva mai clarä — precizarea: «Cel mai 
bun serial l-am văzut la «Virstele peliculei»: 
Expeditia lui Nobile. Responsabilii acestei 
emisiuni ar trebui să fie rugați sá ne îm- 
prumute ceva şi pentru luni-seara». (Lia 
Andreescu, Aleea Rozelor 31 — lasi) 

O a doua — mult mai amplă, mărturisind 
o sinceră pasiune pentru problema unor 
seriale de calitate, impresionind prin gust, 
scrisoarea a șase adolescenți pentru care 
semnează Adina Vlase, sir. (ie Pintilie 
nr. 89: 

@ «O să vă pară neașteptat, dar adevărul 
este că noi nu ardem de nerăbdare să reve- 
dem Planeta gigantilor, desi ne-au plăcut 
Călătoriile lui Gulliver. Trebuie să recu- 
noaștem că au fost foarte multe seriale şi 
toate cit se poate de educative — e adevărat, 
și cu succes la public, dar ale căror virtuții 
artistice nu depăşeau o anumită valoare. 
lar dacă am ajuns să observăm acest lucru, 

tot televiziunea este «de vină» prin seria- 
lele de foarte bună calitate văzute în ultimul 
timp: Saptesprezece clipe ale unei pri- 
măveri, În umbra turnului, acel extraordi- 
nar Leonardo da Vinci şi, recent, Pi- 
nocchio. Chiar reluarea familiei Forsyte 
este o dovadă că s-a creat un adevărat 
standard de calitate al serialului. De aceea 
credem că succesiunea trebuie bine gin- 
dita. Şi fiindcă discutăm despre reprogra- 
mări — vă mai amintiţi tele-șocul care a fost 
Hamlet al lui Chamberlain? Sau Viaţa lui 
Balzac? Sau Elisabeth R? Sau Mindrie 
si prejudecată?... Sau atitea altele, poate 
chiar mai educative decit o Planetă unde 
cei minusculi sint pozitivi, iar cei uriași 
negativi, ca nu cumva să-i confunde cineva, 
incälcind schemele educative. Vă amintiţi 
dificilul proces de maturizare a eroinei 
din «Portretul unei doamne»? Maturizarea 
ei — dar și a noastră, a telespectatorilor. 
Am aflat atunci că în filme, cel bun și cel 
rău nu se văd întotdeauna pe dinafară; și 
poate nici în viata cea de toate zilele nu 
trebuie să judeci pripit. Veţi spune că filmul 
e uneori o evaziune dintr-o realitate nu 
totdeauna ușoară; dar asta nu înseamnă 
că, intrind în ficțiune, trebuie sá ne econo- 
misim — vorba lui Kant — puterea de jude- 
cată; am zice chiar, dimpotrivă. Dacă, din 
diferite motive, nu există seriale noi dispo- 
nibile şi nu doriți să recurgeti la reluäri, nu 
s-ar putea oare organiza, de pildă, un serial 
special Shakespeare, în cadrul căruia să 
se programeze filmele de televiziune reali- 
zate după piesele dramaturgului?» 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, Bucuresti 41017 
Exemplarul 5 lei 
AGA 


Cititorii din strainatate se pot abona prin 

ILEXIM — serviciul export-import presa -- 

Calea Grivitei nr. 6--66, P.O.B. 2001, telex 
011226 -- Bucuresti 


Prezentarea grafica 
Arcadie Daneliuc 


Prezentarea artistica: 
Anamaria Smigelschi 


8 


Tiparul executat la i 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


p? 


veniți 8 


A r F ett zg 
Ais a > cialiste 
Bi: ۱ unui ținut in pli c cialiste 
eş la alizarea d sang 
si sociala ب‎ 
ntr 0 premier; ȘI S ^ 
otu! premie 


TOATE EFORTURILE NOASTRE CREATOARE SUB 


$/ AL CULTUR 


Filmul romanesc 
in marea Gintare a Romäniei 


Ne aflâm la citeva luni dupa Congresul educatiei politice şi al culturii so- 
cialiste, in anotimpul roadelor si in pragul unei noi stagiuni. Este un mo- 
ment in care milioanele de spectatori ai filmelor romänesti sint intru totul 
indreptatiti să solicite atit un bilanţ cit şi un plan precis de lucru din partea 
cineaștilor, din partea tuturor celor chemaţi să facă din creaţia cinemato- 
grafică act de cultură, să producă valori demne de poporul nostru. 
Lunile care au trecut de la Congresul conștiinței noastre —cum a fost pe drept cuvint 
numit marele forum al spiritualității socialiste românești —au fost marcate de substan- 
Dale succese In efortul constructiv al noului cincinal, de performanțe strălucite obținute 
sub faldurile tricolorului, de reafirmarea principiilor luminoase ale politicii externe 
promovate de Partidul Comunist Román şi de România socialistă, politică încununată 
de noi confirmäri la întilniri internationale de mare prestigiu. În același timp, în spiritul 
liniilor directoare ale Expunerii sale la Congresul educaţiei politice si al culturii socialiste, 
secretarul general al partidului, preşedintele Nicolae Ceausescu a pus şi pune mereu in 
atenţia întregii opinii publice, în toate împrejurările, contribuția artelor si culturii la edit! 
carea în România a societății celei mai drepte si mai umane. «Vă sînt cunoscute - 
spunea tovarășul Nicolae Ceaușescu la marele miting popular de la Tulcea — prevede- 
rile Congresului educației politice și al culturii socialiste, care a hotărit să se 
intensifice întreaga activitate de educație a oamenilor muncii în conformitate cu 
directivele Congresului al XI-lea al partidului şi ca, odată cu activitatea de pro- 
ductie, să se desfășoare și o muncă susținută pentru ridicarea conștiinței socia- 


liste». 
O expresie elocventă a locului pe care İl au, în concepția partidului nostru, cultura si 


afirmarea plenară a personalității umane,a fost hotărîrea luată în ședința Comitetului 
Politic Executiv din luna iulie ca activitatea Comisiei ideologice a Comitetului Central să 
fie condusă direct de către secretarul general al partidului. Ca rezultat al acestei hotăriri, 
a fost elaborat şi este acum supus discuţiei publice Programul de măsuri pentru aplica- 
rea hotäririlor Congresului al XI-lea al partidului si ale Congresului educaţiei politice si 
al culturii socialiste în domeniul ideologic și cultural-educativ. 

Publicarea și discutarea acestui Program de măsuri au cele mai directe implicatii 
pentru cinematogratie, artă care dispune de mijloacele cele mai eficace pentru a stimula 
în egală măsură creativitatea maselor și realizările de performanţă. Pentru cineaști, 
cineclubisti si cinefili este în cel mai înalt grad semnificativ că accentul pus în Programul 
de măsuri pe valorificarea cit mai largă a valorilor artistice și educative este în permanență 


Masa rotunda a revistei „Cinema“ 


la cineclubul institutului pedagogic 
din Constanta 


Sarcina, 
principală: 
creșterea rolului 
educativ al filmelor 


Cinema: İntilnindu-ne aici, la Clubul institutului pedagogic din Con- 
stanta, care este si Cineclub, beneficiem de împrejurarea că el găzduiește 
İn acest moment o tabiri in care se află studenți din toate ţinuturile romă: 
nesti. Totodată beneficiem de avantajul că oraşu! Constanta a găzduit in 
această vară două premiere pe tara: Pintea, prezentat concomitent și !a 
Baia Mare,şi Osinda. Această prezentare a premierelor cinematografice 
se încadrează in acel spirit accentuat la Congresul educaţiei politice și 
culturii socialiste, in virtutea căruia putem vorbi de repartizarea terito- 
rială judicioasă si echitabilă nu numai a forțelor de producție, ci si a for- 
telor culturale. Acum, după ce ati găzduit încă din vară premierele unor 
filme care in alte orașe vor fi prezentate in deschiderea stagiunii de toamnă, 
vă rugăm să fiți tot dumneavoastră aceia care să inaugurati o noua serie de 
colocvii cu spectatorii. în paginile revistei «Cinema». Întrucit ultimele 
filme n-au fost probabil văzute de toți dintre dumneavoastră, vă propunem 
să d într-un sens mai larg. despre actualul moment in evoluția 
filmului românesc, despre filmele pe care le-aţi reținut din stagiunea pre- 
cedentă, in lumina unor teme care, mai ales după Congresul educație 
politice şi culturii socialiste, interesează astăzi intreaga opinie publică 

@ Ce inseamnă pentru dumneavoastră film de calitate? 

@ Ce insusiri esenţiale trebuie să albă un film educativ? 


însoțit de îndemnul generos spre obținerea unor performante de vir, care să ocupe un 
loc cit mai demn în competiţia naţională si internaţională de valori. Acesta este și sensul 
Festivalului national al educaţiei si culturii socialiste, care are ca scop atit stimularea 
creației artistice în rindul maselor, cit si îmbogățirea vieţii spirituale a țării, prin realizări 
de prestigiu. Organizat în perioada 1976—1977, în cinstea aniversării a 100 de ani de la 
cucerirea independenţei de stat a României, și ulterior din doi în doi ani, Festivalul va 
solicita fără îndoială participarea cineaștilor, a cinecluburilor și cinefililor, începind de 
la etapele preliminare, locale, pina la faza pe tara, în prima ediţie, jubiliară şi în toate cele 
care vor urma. Această manifestare, menită să intre în tradiţia vieţii culturale naționale, 
asemenea olimpiadelor sportive în tradiția umanității, va avea de altfel — după cum 
sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu în cuvintarea rostită la deschiderea noului an 
școlar — și secțiuni competitive, va cuprinde o serie de concursuri speciale. Vor fi 
astfel încurajate efortul de autodepäsire, ambiția maximă a tuturor și toate căile des- 
chise, in fiecare domeniu, pentru «o descoperire genială». 

Evidentiind progresele obținute în anul Congresului educației politice si al culturii 
socialiste, discutarea Programului de măsuri trebuie în același timp să determine o 
mobilizare mai hotărită a tuturor forțelor de care dispunem pentru a elimina evidentele 
neajunsuri care persistă în elaborarea filmelor, de la scenariu la copia standard, pentr” 
a asigura o urmărire mai consecventă a liniilor tematice şi a scopurilor educative . 
producției, pentru a ridica mai sus stacheta calității cinematografiei românești. 

În obținerea unui reviriment mai puternic al creaţiei gi culturii cinematografice, sin! 
de mare importanţă prezenţa directă a cineastilor în mijlocul cineclubistilor si cinefililor, 
contactele sistematice dintre creatori, critici si spectatori, dincolo de Intilnirile pasagere 
şi protocolare ale premierelor. După experiența obținută în astfel de întilniri, consemnate 
adesea și în paginile revistei noastre, este de așteptat ca, în spiritul hotäririlor luate de 
conducerea partidului, organismele cinematografiei să manifeste un interes activ fat; 
de opiniile cinefililor, față de propunerile lor, dind curs acelora care pot contribui la 
ridicarea gradului de interes și eficienței educative a filmelor noastre. În sinteza Progra 
mului de măsuri se precizează că «Tematica și chiar scenariile unor filme mai 
importante vor fi dezbătute, înainte de intrarea lor în producție, în presă şi Intil- 
niri cu publicul». În acest mod, participarea cinematografiei la Festivalul național al 
educaţiei și culturii socialiste va putea fi la înălțimea vocației nobile a artei noastre 
și va fi demnă de numele pe care festivalul îl poartă: «Cintare României». ھی‎ 


Mihut Cärbune, inginer, absolvent al 
institutului politehnic din Cluj-Napoca: In 
general, eu am urmărit toate filmele roma- 
nesti, inclusiv ultimele care au apärut in 
premiera. Consider cä ele marcheazä un 
progres. E mai ales pozitiv că se tinde din 
ce In ce mai mult spre temele de actualitate. 
Dar, pentru a răspunde întrebărilor dumnea- 
voastră, eu consider că, indiferent de epoca 
avută în vedere, un film este bun în măsura 
în care spectatorul — mai precis, specta- 
torul căruia autorii i se adresează — se 
regăsește în acel film. În sensul acesta, 
filmele româneşti au încă unele lacune. 
Cea mai mare lacuna tine, după părerea 
mea, de faptul că din multe filme romă- 
neşti lipsește naturaletea. Aceasta poate şi 
pentru că prea puține dintre ele au o adresă 
precisă şi sint dedicate cercetării aprofun- 
date a unor medii sociale sau categorii de 
virstă. Filmele despre tineri, de pildă, sint 
rare, fiind semnate cind de un regizor, cind 
de altul, oarecum pe neașteptate si fara 
consecvență. Or, dacă este să comparăm 
cinematograful cu viata, cu munca, vom 
putea găsi și o explicaţie a acestei slăbi 
ciuni. Numai cînd cunosti bine pe cineva te 
porți cu toată naturaletea, si invers, cris- 
parea sau un anumit cabotinism apar cind 
e vorba de relații ocazionale. 


Să ne regăsim pe ecrane, 
dar nu oricum 


Eugen Prodan, student la Facultatea 
de tele-comunicatii din Bucuresti: Eu as 
vrea nu să-l contrazic, ci să-l completez 
pe colegul de la Cluj, exact în spiritul obser- 
vatiei sale. Este într-adevăr important să te 
regäsesti pe ecran, dar nu oricum, nu doar 
ca să-ți satisfaci amorul propriu. Să te 
regäsesti în aşa fel incit acest fapt să-ți dea 
de gindit. Ca sugestie, as cita filmul roma- 
ہہ‎ ilustrate cu fiori de cimp. De altfel 
acest criteriu de apreciere, în funcţie de 
gradul în care te regăsești pe tine în imagi- 
nile unui film, este destul de elastic. Poate 
o să vă mire, dar mie mi-a plăcut ultimul film 
românesc pe care l-am văzut, Prin cenușa 
imperiului, tocmai pentru că m-am regăsit 
cumva In el, deși e vorba de altă epoca isto- 
rica, de alte categorii sociale şi de întimplăr: 


prin care n-aş vrea să trec. M-am simtit 
totuşi de data aceasta «mai aproape de 
pinză» poate datorită acelei înclinații 3 
personajelor lui Zaharia Stancu, preluate de 
Andrei Blaier, spre o comunicare spon- 
tana, făcînd posibilă prietenia, solidaritatea 
umană si simțul umorului In orice condiţii. 
Mi-a plăcut că acțiunea filmului era liberă 
de schemele dramaturgice obișnuite; m-au 
convins cele două personaje excelent 
terpretate de Gheorghe Dinică şi Gab 
Oseciuc. M-au Incintat autenticitatea peisa- 
jului acela balcanic, pietros, si frumoasa 
revenire în spaţiul nostru carpato-dună- 
rean, atunci cind eroii trec Dunărea și reg4- 
sesc, după atita ariditate, pădurile și cim- 
piile verzi, străzile Bucureștiului de la 
începutul secolului, cu Carul cu bere ne- 
schimbat. Acest gen de regăsire, într-un 
sens mai larg dar şi mai precis, ar trebui 
să fie valabil şi în filmele de strictă actuali- 
tate. Uneori ne bucurăm cind vedem pe 
pinză un prieten care apare în figuratie sau o 
stradă pe care am pășit noi înșine. Să ne 
mulțumim însă cu atit? În Asediul sau în 
Zile fierbinţi am fost mișcat văzind clădiri 
şi locuri cunoscute din Constanţa noastră, 
ca să nu mai vorbesc de Aventuri la 
Marea Neagră, care nu prea mi-a plăcut 
ca film, dar în care am găsit cel puţin o 
oarecare justificare a timpului pierdut, admi- 
rind, ca într-o frumoasă carte poştală, lito- 
ralul nostru. Ciştigul, pe un plan sufletesc 
sau intelectual mai înalt, este însă minim 
intr-o astfel de «regásire». 

Lucia Fiterol, studentă la Facultatea de 
medicină din Cluj-Napoca: Eu cred că ceea 
ce se cuvine în primul rind discutat este, 
într-adevăr, filmul de actualitate, care ne 
oteră în ultimul timp mai mult decit ne 
obignuise în trecut. Asta este cert. Mă 
gindesc şi eu la unele filme în care ne-am 
regăsit, atît ca studenţi, cum sintem astăzi, 
cît şi ca specialiști în producţie, cum vom li 
mline şi ca oameni, cum am vrea să fim 
totdeauna. Mă refer la Mere roșii și la 
Toamna bobocilor intrucitva, desi acesta 
a fost o comedie destul de romantatá. 
Bun, plăcut şi instructiv sint calități care, 
ce-i drept, nu merg totdeauna minä-n mini, 
deși tocmai sinteza lor este semnul ace- 
lor opere de excepţie care ne însoțesc 
mult timp gindurile și ne devin un fel de 


A . 


In munca educativä, o pondere deosebitá are arta cinematograficá, cu largá audientá in rindul 
cetátenilor, cu mare putere agitatoricá, capabilá sá asigure pátrunderea in constiinta spectato- 
rilor a ideilor avansate ale societatii noastre. Tocmai de aceea se impune sá manifestám toatá 
exigenta față de calitatea filmelor artistice româneşti, acordind, in acelaşi timp, atenția corespun- 
zătoare producției de filme documentare şi de popularizare a ştiinţei. 


Nicolae CEAUŞESCU 


tovarăși de viață. Această sinteză ar fi 
pentru mine criteriul calităţii, la care v-aţi 
referit în întrebarea dumneavoastră. De 
aceea am citat în primul rind Mere roșii, 
ca un film bun. Pentru că el înfățișează 
convingător un intelectual tinăr, poate plin 
de iluzii, iluzii pe care noi preferăm să le 
numim idealuri, un tinăr medic confruntat 
cu o problematică serioasă, cu poziţiile so- 
siale bine fixate ale unor mediocri. Dar 
acest film este și plăcut și antrenant în 
același timp, pentru că eroul angajat în 
această polemică, graţie și interpretării lui 
Mircea Diaconu, are farmec și umor. În 
acest mod filmul devine finalmente instruc- 
tiv, pentru că ne oferă o soluţie de compor- 
tament, un mod specific zilelor noastre de a 
învinge inerția fără spectacol, de a afirma 
noul tără zgomot, de a te realiza pe tine 
însuți cinstit, chiar dacă asta te costă. Si pe 
eroul din Mere roșii succesul experienţei 
lui profesionale îl costă multă răbdare. Şi, 
mai mult decit răbdare, îl costă poate dra- 
gostea nerealizată, un anumit sacrificiu a 
cărui răsplată, chiar parţială, chiar mai tirzie , 
e marca omului de calitate. 


Tematica este importantă, 


dar nu e totul 


Eugen Prodan: Ceea ce ati spus dum- 
neavoastră foarte adevărat şi foarte frumos 
despre Mere roșii mă duce cu gindul mai 
departe. Dacă viața unui medic sau viața 
unui inginer se poate prezenta convingător 
pe ecrane, nu s-ar putea prezenta la fel si 
viața unui activist? Pentru că se vorbește 
mult de filmul de actualitate, de filmul poli- 
tic, de filmul educativ, dar filmele cu adevă- 
rat politice sint rare. Astăzi facem cu toții 
politică și In general ne interesează mutt 
cum se gindește şi cum se acţionează în 
domeniul acesta. Pe mine m-ar interesa 
mult să cunosc — nu la suprafață, nu festiv, 
nu declarativ, nu ocazional — viata unui 
activist, problemele lui politice care sint 
totodată problemele profesiei sale, cu alte 
cuvinte viata de partid, viata politică văzută 
din interior. Să mergem deci mai direct la 
sursa și sint convins că publicul cel mai larg 
ar fi interesat să vadă asemenea filme, bine- 


înțeles dacă ele ar fi realizate la nivelul celor 
mai bune producții ale noastre. Spun aceas- 
ta pentru că am impresia că, uneori, filmele 
noastre de actualitate se opresc la subiecte 
mărunte sau periferice, departe de acele 
teme cu adevărat arzătoare, care definesc 
drumul țării şi al fiecărei categorii sociale 
în parte, definind opțiunile noastre originale 
în construirea unei societăți socialiste în 
care omul să se afle în prim plan. Pe oricine 
ar interesa modul cum au învins şi înving in 
tara noastră aceste opțiuni şi nu altele. Cred 
că asta ar însemna, în cel mai înalt grad, 
educaţia politică prin film. 

ing. Haralambie Beizadea,instructor al 
Cineclubului: Eu aș vrea să fac o precizare 
in legătură cu ce ati spus. Noi, vieţi de 
activiști în filme am văzut. Am văzut şi in 
Puterea si Adevărul, am văzut și în Trei 
scrisori secrete, am văzut si în Proprie- 
tarii. Poate asemenea filme au fost puţine, 
poate aceste teme sint ele insele inepuiza- 
bile şi se cer mereu tratate, dar mai ales este 
probabil că filmele făcute n-au atras destulă 
lume, de vreme ce dumneavoastră inclu- 
defi tema activistului printre deziderate. 
Cert este că, dacă unele filme nu au avut 
succes de public, e ca şi cum ele nu s-ar fi 
făcut. Asta înseamnă că pentru viitor nu 
este suficient să cerem simpla abordare 
a unor teme. Viaţa activiștilor, care ne 
interesează şi ar putea să ne captiveze pe 
toţi, a fost de multe ori redusă la o prezență 
episodicâ şi declarativă sau la un rol de 
deus ex machina. O excepție memorabilă: 
Puterea și Adevărul. Vrind-nevrind, ne 
intoarcem deci acolo de unde am pornit: 
a putea să te identifici cu oamenii din film, 
cu un erou sau cu spiritul în care autorul 
tratează subiectul. De pildă, acțiunea din 
Trei scrisori secrete se petrece pe un 
şantier naval şi specialitatea mea este 
tocmai aceasta: sint constructor de nave. 
Nu pot să spun că n-am recunoscut decorul 
sau mașinile din acest film sau chiar o 
parte a problematicii şi intentiilor sale. Dar 
cind într-un film plin de intenţii bune șantie- 
rul apare ca într-un reportaj ocazional, ca in 
reclamele ONT-ului, te interesează mai 
putin ce-au vrut autorii şi ce principii 
proclamă eroii. Cind ştii cum transpiri în 
realitate pe șantier şi cum arăţi în timpul 
orelor de muncă, de sus şi piná jos și pina 


în albul ochilor, umblind pe sub vapoare 
sau printre stivele de material, $i cind vezi 
pe ecran muncitorul sau inginerul cu salo- 
peta călcată şi cu cămașa albă, Iti dai 
seama uşor că filmul nu mai este o fidelă 
reflectare a realității. 


Arta este regăsire, 


dar și descoperire 


Persida Antim, studentă la Institutul de 
Studii Economice Craiova: Eu as vrea să 
citez, ca un film care mi-a plăcut, Zile 
fierbinți. Colegul de la Constanta s-a 
referit în treacăt la Trei scrisori secrete, 
în care e infätisat un şantier naval. Si In 
Zile fierbinţi apare un mare șantier naval. 
Eu nu sint constructor de nave, dar pot să 
afirm că în acest film nu m-au indispus 
costumele fără pete ale unor personaje, 
avind în vedere autenticitatea întregii am- 
biante. Starea Imbräcämintii mai depinde 
si de caracterul individului. Cred că este 
firesc ca peisajul uman să fie divers — 
şi cu pete si fără pete — ca-n viață. Pe de altă 
parte, procesul de modernizare, de auto- 
matizare, de introducere a tehnicilor noi — 
fiindcă sintem in cincinalul revoluției tehni- 
co-stiintifice — face ca şi salopetele să ara- 
te altfel, mai omeneşti, adică diferenţiate 
de la individ la individ. Din acest punct de 
vedere, al accentului pus pe fiecare individ, 
am apreciat Zile fierbinţi, In care eroul 
este un tip de om nou, pentru care munca e 
o creaţie şi o pasiune, un erou care este în 
acelaşi timp şi activist dacă vreți, în sensul 
acelei formule lansate de tovarăşul Nicolae 
Ceaușescu — comunist de omenie. Aş pre- 
fera însă, pentru viitor, ca acțiunea unor 
asemenea filme să fie mai concludentă pe 
planul relaţiilor personale ale eroului. Fiind- 
că, în Zile fierbinți, personajul principal, 
interpretat de Sergiu Nicolaescu, este con- 
vingător şi chiar emotionant în polemica lui 
cu birocratii din subordinea lui sau cărora le 
este el subordonat. Dar in viata lui particu- 
lara există o inexplicabilá ostentatie a în- 
singurării, inexplicabilă poate și pentru că 
scenele din viata personală sint prezentate 
fugitiv şi conventional, de pildă prin acea 
retrospectivă fulgerătoare, cind eroul apare 
în valurile mării, în compania unei femei. E 


prea putin, e aproape ermetic. De ce să fim 
atit de zgirciti cu asemenea scene? Educa- 
tia nu se poate face prin omisiuni care acre- 
ditează In rîndurile publicului falsa impresie 
a unor tabu-uri. În schimb se dă uneori 
curs, chiar în filmele noastre bune, unor 
scene de umplutură, cum sint în Zile fier- 
binti o parte din... plimbările pe șantier ale 
directorului, fiindcă n-am cum să le numesc 
altfel. Nu știu ce părere aveţi despre un 
film românesc care nu e de actualitate, dar 
care mi se pare foarte instructiv pentru 
ceea ce vreau să spun. Mă refer la Patima. 
Mie — şi cred că explicaţia e valabilă pentru 
publicul destul de numeros care a văzut 
acest film — mi-a plăcut filmul nu pentru că 
ei ar fi mai bun decit altele. Dar, așa cum se 
deduce şi din titlu, în acest film e vorba de 
pasiunile reale ale unor oameni. Pasiuni 
criticabile, detestabile, dar care rămin in- 
teresante, captivante, pentru oricine vrea să 
studieze natura umană. Acesta e tot se- 
cretul. În peisajul obişnuit al filmului româ- 
nesc, Patima a avut un efect de șoc șia 
mobilizat, ca să zic asa, masele de specta- 
tori, desi ele nu aveau propriu-zis nimic de 
admirat la eroii filmului. Dar toți spectatorii 
au putut înțelege bine o întreagă epocă isto- 
rica în care, graţie unor forte care acționau 
în afara cadrului ecranului, vechile moravuri 
au dus la distrugerea unor oameni. Deci 
spun: dacă prezentăm natural şi convingă- 
tor o precupeatá, sintem cu atit mai datori 
a aduce publicul la filme cu oameni mult 
mai interesanti, cu adevărat valoroşi. Din 
acest punct de vedere, mie mi se pare 
aproape periculoasă teza după care singu- 
rul criteriu al calităţii ar fi putinţa noastră 
de a ne recunoaște în eroii filmului. Cu 
toate amendamentele şi precizärile pe care 
i le-aţi adus, această teză poate să insemne 
a introduce în aprecierea unei opere un cri- 
teriu limitativ și arbitrar. În cel mai bun caz, 
din această teză putem reţine un îndemn 
generos si sentimental spre actualitate. 
Ceea ce nu-i putin, fiindcă este necesar 
într-adevăr ca arta și filmul in special sá 
privească spre ziua de azi. Dar filmul isto- 
ric sau ¢tiintifico-fantastic sau filmu! psi- 
hologic, de autor, are fiecare legile lui. Si, 
in general, arta nu + repetare, nu e atit 
regásire, CH descoperire. 


(continuare in pag. 21) 


3 3 


BEZ POLY MEFS 


REELS شر کش ری نچ مس مس یھو در نمس تب‎ ECT ARTE LN AER URII IEEE SATE EE BAE 


«O atentie deosebitä este necesar sâ acordäm activitâfii caselor de cultura şi cluburilor din intre- 
prinderi şi institufii, care trebuie sâ se manifeste ca adevârate focare de educafie şi cultura, de 
formare a constiintei socialiste a oamenilor muncii» 


WIRING SU LEE LEE SP 


Cineamatorii. 
Locul lor de 


munca este 
sursa lor 
de creatie 


Pornit din pasiunea unor 
oameni pentru film, cineama- 
torismul a devenit în scurtă 
vreme o puternică mișcare cul- 
tural-educativă de mase. 

Ce e ea? 


Care îi sînt posibilitățile şi 

limitele? 

Care îi sînt problemele şi ce 
se poate face pentru rezolva- 
rea lor? Am adresat aceste 
întrebări regizorului Geo Sai- 


zescu, preşedintele Comisiei 


de cinecluburi de pe lîngă Aso- 
ciatia cineastilor din Romä- 
nia. 


— Sinteti presedintele Co- 
misiei de cinecluburi de 
pe lingă ACIN, dar şi omul 
care cunoaște mișcarea ci- 
neamatorilor de la inceput. 
> — | Cum credeți că a evoluat 
ea? Care este locul cineamatorismului 
în peisajul culturii naționale de masă? 
Care este scopul creației cinematogra- 
tice de amatori? 


— După aproape 20 ani de activitate 
cineclubistă în România, putem spune ci 
în momentul de față s-a ajuns la un stadiu 
atit de avansat, Incit acest fenomen nu mai 
poate fi ignorat. Cele două festivaluri re- 
publicane de cine-amatori, ca şi celelalte 
manitestări — consfätuiri, festivaluri pe 
genuri de filme sau pe camuri de activitata 
— ne-au contirmat că, într-adevăr; aceasta 
mișcare a devenit o realitate în tara noastră. 
Practic, la ora actuală mișcarea de cine- 
amatori trebuie considerată şi încadrată la 
fel ca orice altă formaţie cultural-artisticä 
de amatori. În ce privește scopul, cineaștii 
amatori urmăresc ca prin intermediul fil- 
melor documentare, tehnice, științifice, tu- 
ristice, sportive sau artistice create de ei, 
să contribuie la educaţia patriotică, este- 
ticä si etică a cinetililor — ideal ar fi ca nu 
numai a lor — la îmbogățirea cunoștințelor 
profesionale şi de cultură generală ale a- 
cestora 


— Care sint posibilitățile de exprima- 
re artistică ale cineamatorilor? 


— Multiple. Cineamatorii folosesc o bo- 


Come Men AS ABA 


n ALE ERO 


Cineclubul 
trebuie sa fie un focar de cultura 


manda socială». 

Realizatorii acestor filme muncesc 
cu totii in productie, sînt foarte aproape de 
oameni, de munca, sînt mereu în mijlocul 
evenimentelor, aşa cã ar fi şi pãcat ca 
atunci cînd se produce un eveniment im- 
portant, sã nu fie ei cel dintli care sä-l 
Inregistreze pe peliculã. De fapt, cei mai 
buni cineasti amatori au dovedit dintot- 
deauna un acut simt al realului. Diversi- 
tatea filmului de amatori îi conferă acestuia 
o valoare culturală proprie. El este un docu- 
ment de istorie contemporană. 


— Cineamatorul este un om toarle 
legat de producție. Ce consecințe cre- 
deti că are acest tapt pentru arta lui in 
special și pentru arta cinematografica 
în general? 


Poate că ar trebui mai Intii să clari!.- 
căm noţiunea de cineamator. Pentru că 
cuculă ideea — falsa — ca cineastii amatori 
sint persoane care se ocupă în timpul liber 
cu filmul de format redus. Si atit. În fapt, 
ei sint niște oameni care, beneficiind de 
cunoașterea artei filmului, se transtormă, 
în timpul lor liber, în adevăraţi cronicari 
pe peliculă ai vremurilor noastre. În acest 
sens, artistul amator trebuie să facă fata 
multiplicităţii vieţii. El trebuie să caute sá 
reflecte, în viziunea sa personală, ceea ce 
descoperă interesant, particular și neobiş- 
nuit în viața de toate zilele. Filmul de ama- 
tori este,de cele mai multe ori, povestirea 
evenimentelor trăite, a observațiilor si a 
gindurilor personale ale cineastilor ama- 
tori. Un mare număr din filmele lor sint 
inspirate din mediul înconjurător, din uni- 
versul fabricii, al locului de muncă, al fa- 
miliei. Aceste filme s-au dovedit a fi, nu 
o dată, interesante momente de meditaţie 
sau filme cu teză, în special cele inspirate 
din muncă. Avantajul cineaştilor amatori 
este acela că ei trăiesc în mijlocul eveni- 
mentelor şi au deci posibilitatea să le 
lixeze pe peliculă la un grad de fidelitate 
maximă. Mai mult, filmele lor au șansa să 
pătrundă în zone în care filmul profesionist 
iși face loc mai greu, în chip de adevărate 
manifeste artistice, elocvente, expresive şi 
convingătoare, ale capacităţii spirituale ale 
poporului nostru. 


— Care este soarta filmului de ama- 
tori şi care sint șansele lui de pătrun- 
dere la publicul larg? 


Este adevărat că una din nemultumi- 
rile realizatorilor cineamatori este aceea 
că producţiile lor au o circulaţie limitată. 
Este o neșansă într-adevăr, o nesansä o- 
biectivă, pentru că aceste producții nu au 
un scop lucrativ. Totuși, consider că sint 
posibilități ca respectivele filme să fie vi- 
zionate de mai multă lume, chiar dacă nu 
pot, nu au dreptul poate, să fie difuzate în 
rețeaua cinematografică de stat. Iniţiativa 
cine-cluburilor bänätene si ale celor vil- 
cene, de a-și prezenta peliculele în turnee 
organizate prin Casele de cultură, este un 
lucru de încurajat. În special subiectele 
satirice au avut un larg ecou în mase. Dar 
una din splendidele posibilități de valori- 
ficare a filmelor cine-amatorilor mi se pare 
a fi televiziunea. S-au mai făcut, cu ani în 
urmă, asemenea tentative care au avut suc- 
ces, dar lipsa materiei prime, adică a fil- 
melor finite şi din punct de vedere tehnic, 
a făcut ca programul lunar sau bilunar pre- 
văzut să-și piardă continuitatea si, deci, 
in ultimă instantá să nu mai intereseze. 
Acum s-a revenit si, data fiind marea pro- 
ductie actuală, cred că aceste emisiuni de- 
dicate cineamatorilor ar trebui dezvoltate 
și mai mult. Ar îi de un real folos nu numai 
pentru cei direct interesați ci si pentru te- 
leviziune. 


— Ce s-ar putea face pentru imbunä- 
tätirea muncii cine-amatorilor, pentru 
rezolvarea dificultăților existente inca 
in activitatea lor? 


— A existat şi mal există ideea inliintärii 
unui studio central al cine-amatorilor, care 
ar rezolva foarte bine problemele tehnico- 
organizatorice existente ta ora actuală. Per- 


sonal, sint pentru existența unui asemenea 
studio, denumit, poate, Studio metodic, 
care ar fi o anexă a Asociaţiei cine-clubu- 
rilor ai ar fi în stare să propulseze în me- 
diul cine-amatorilor o activitate calificată. 
Ceea ce se impune însă ca o necesitate 
este constituirea unui organism central in 
stare sá diriyeze activitatea cinecluburilor 
românești. De altfel organismele tutelare de 
cinecluburi (CSCA, UGSR. UTC, CNOP, 
ACIN) au căzut de acord asupra consti- 
tuirii unei asemenea organism. Bineinteles 
că odată înființat, el s-ar afilia la organis- 
mele internaţionale de gen şi din nou ar H 
spre binele tuturor pentru că, sint convins, 
tılmele cine-amatorilor noștri ar putea ori- 
cind să intre în competiţii internaţionale. 
Visez, pentru viitor, la un festival internatio- 
nal al cineamatorilor la Timișoara. Sint con- 
vins că inimoşii noştri cine-amatori merită 
din plin acest lucru. 


Eva SIRBU 


Scrisoare 


catre 
cineclubisti 


Problema cineamatorilor si 
cineclubistilor a fost dezbä- 
tutä la Inalt nivel. Au partici- 
pat: Centrala sindicatelor, 
Palatul pionierilor, Televiziu- 
nea, U.T.C, Universitatea 
populară, 1.A.T.C. Am fost cu toții de 
acord că singurul lucru care lipsește mis- 
cării este arta de autor. Formula «film de 
autom e o prostie. Toate filmele sint «de 
autor». Chiar cele proaste. 

De la cine oare tinerii cineasti vor învăța 
arta «unităților de frumusețe»? Foarte sim- 
plu: de la marii regizori din cele 5 conti- 
nente care au găsit asemenea giuvaere. Ele 
constituie un fel de Luvru, unde învață 
viitorul autor să facă la fel de bine. Nu prin 
lecţii de regie date la citiva zeci de studenți, 
ci prin prezentări, ca la o expoziţie, a aces- 
tor bijuterii deja existente, în fața milioa- 
nelor de tineri români, viitori autori de 
filme. Arhiva noastră. desi săracă, dispune 
de peste o mie de filme din care se pot 


Bucureştiul văzut cu ochi de cineamaturi: 
Tripa de la 


Nicolae CEAUSESCU 


î 
Sh FETE i EA 


extrage, pentru a fi explicate, asemenea 
scene-cheie, momente-dinamită, detalii de 
frumuseţe, care constituie Alfa şi Omega 
artei a șaptea. Ele pot furniza material di- 
dactic pentru mai multe zeci de ani de lectii 
televizate sáptáminal. Ele vor învăța pe 
tinárul cineast arta adevăratului decupai. 
Decupajul ce! simplu, care e un fel de pre- 
faţă a montajului, acest meșteșug, cineama- 
torii noștri H posedă. Adevăratul decupaj 
e altceva; este combinarea celor două sce- 
narii: scenariul de temă și scenariul de 
subiect, două scenarii nu numai diterite ca 
structură, ba chiar opuse. Subiectul curge, 
ca un fluviu, într-o articulare continuă Din 
contra, scenele de temă, scenele-cheie 
izbucnesc, tişnesc, explodează, ca o sur- 
priză. Sint rare, intermitente, contrastind 
(ca în viață) cu desfășurarea uniformă a 
intimplärilor poveștii. Așezarea acestor mo- 
mente de frumusețe, alegerea locului și 
timpului, asta trebuie profesorul de regi 

să-i înveţe pe cineaști, să le arate asta p 

viu, cu ochii pe ecran, pe micul ecran, 
căci e vorba de marele public al unui ti- 
neret fără sfirșit din care se recrutează 
autori de filme. Deprinderea acestei arte 
a invenției şi plasării detaliilor are şi un 
avantaj ideologic. Arta angajată poate fi 
orict de angajată, ea rămine artă pură 
dacă nu e lucrată pe bază de scene-cheie, 
pe bază de detalii de frumusețe, introduse 
artistic de-alungul subiectului. Şi încă un 
avantaj. Acest Invätämint, televizual, säp- 
täminal şi cu audienţă de milioane de viitori 
autori — are darul de a nu necesita nici un 
fel de cheltuială bănească specială. 

Încă odată aceste lecţii de regie sint 
singurul lucru care lipseşte entuziastilor, 
talentatilor nostri cine-amatori şi cineclu- 
bisti. CA toate celelalte calitäti le au deja, 
o dovedeste productia lor actualä. Filme ca 
acel al lui Stefan Opincä de la cineclubul 
«Didactica», unde mai multi copii au fost 
pusi sä se joace de-a oamenii mari, simulind 
actiuni serioase din repertoriul adultilor — 
era o Incintare. Sau filmul lui Emil Mateias, 
«Stropi de soare» (Resita). De ce «Stropi 
de soare»? Ginditu-v-ati oare că a face 
sudură de metal nu înseamnă a drege, a 
cirpi, a pune petece, a Incleia, ci înseamnă 
a naște, așa cum organismul naște țesut 
viu? lar puterea aceasta născătoare vir 
de la acel foc care tisneste din lampa sud. 
rului, adevărat «strop de soare» născător, 
creator, renăscător cum e însăși acea rază 
cerească de căldură și lumină care face să 
crească toate. Filmul lui Mateias este In 
intregime parcurs de această poetică idee. 
Si exemple de filme pline de fantezie se 
pot da multe, ca bunăoară acel al lui Luca- 
vetki, «Firul», unde un-fir din ghem întru- 
chipeazä, desfâşurindu-se, zeci de figuri 
de lucruri, oameni, lucruri făcute de oa- 


meni... 
DL SUCHIANU 


Metamorfozele oraşului 
Ecran-util 


de Anton 


filmul romanesc 
in dezbatere 


«Cu cine vrei sä semeni? İşi 
intrebâ reportera subiectul 
de-o schioapä. — Cu mes- 
terul Florea. — De ce? — 

Pentru cä e om». 

Ce-o fi Insemnind pentru sta- 
tu-palmá cuvintul om, dacá el nu mai vrea sá 
semene cu Fät-Frumos ori cu İlie Nástase, ci 
cu un oarecare telea Florea, doar «pentru 
că e om»? Oare tinerii de azi nu mai visează 
să devină stele de film, lupi de mare ori aşi ai 
volanului? Aspiratia către autodepágire, 
către unicitate, către profesii insolite, rămi- 
ne desigur; ea e o názuintá specifică virstei 
si condiției umane, In genere. Ceea ce mi 
se pare semnificativ pentru tinăra genera- 
tie, aga cum se dezvăluie ea din excelentul 
documentar al Eugeniei Gutu, «Cu cine 
vrei să semeni?a nu e atit modificarea 
idealului, cit motivațiile lui mai profunde, 
mai realiste dech altădată. Regizoarea a 
sugerat tema «cu cine vrei să semeni» 
copiilor din mai multe şcoli. Răspunsurile 
lor filmate, unete uşor convenționale cum 
sint compunerile de clasă, dar cele mai mul- 
te spontane, hazoase sau grave, însoțite de 
priviri şi gesturi elocvente, pot da de gindit 
psihologilor, pedagogilor și celor mai fe- 
cunzi furnizori de modele morale, creatori- 
lor de film. Lor, îndeosebi, un lucru le poa- 
2 părea curios. Ori ar trebui să li se pará 
oarte curios. Şi anume că dintre atitea nume 
si profesii indicate de copii şi adolescenți, 
niciunul (măcar unul) nu numea un perso- 
naj de film. Un erou mai mult sau mai putin 
exemplar, un Sfint fără aureolă, un Zorro 
local sau din import, măcar unul singur din 
suita pe care o invocă în mod curent critica 
în căutare de argumente. Nu ştiu de ce, dar 
mi-aş imagina următorul dialog: — Cu ce 
erou de film ai vrea să semeni? — Cu unul 
care să semene el cu oamenii pe care-i 
cunosc, poate mai putin model şi mai mult 
om, cu calităţi pilduitoare, dar şi cu defecte, 
tot pilduitoare, în care să pot crede. 

Din fericire un asemenea răspuns nu 
există, dar ne-am putea întreba noi, cu un 
ceas mai devreme, dacă nu cumva func- 
tioneaz& aici, ca pretutindeni pe ogorul 
artei, o prejudecată (sau mai multe) ce 
împiedică circuitul «simpatetic», cum H 
numea Călinescu, să se producă între 
modelele de pe ecran şi tinerii din sală. 
Marele critic se referea la o calitate perso- 
nală a actorului, un fel de magnetism care să 
treacă rampa. Dar, evident, cu tot farmecul 
lui de acasă, interpretul trebuie să găsească 
ceva si pe platou, să dea viaţă unor senti- 
mente scrise, puse în scenă, intensificate 
prin toate componentele din film, pentru a 
putea ajunge la sufletul spectatorului. Avem 
si noi «cazul» lui Mircea Diaconu (şi nu 
numai al lui), pilduitor (tot sintem la capito- 
lul amodele»). Farmecul tinárului actor, 
discretia jocului, firescul, zimbetul pur, usor 
rezervat, s-au întiinit fericit cu nişte roluri, 
cu partituri mai originale puse la dispoziție 
de către Titus Popovici, Constantin Stoiciu, 
lon Băieșu. Personajele au inflorit sub raza 
inteligenţei actoricești, talentul a adăugat 
nuanțele, detaliile. Dar simburele fusese 
sădit, n-a apărut prin generaţie spontanee. 
De cite ori însă nu e lăsat personajul la voia 
întimplării şi a minunilor actoricești! 


— Cu cine vrei 

să semeni, pustiule? 
— Cu meşterul Florea. 
— De ce? 
— Pentru că e om. 


Magazinul de modele 


Vorbeam de posibilitatea unei prejude 
cati (scrise sau orale), care ar împiedica, 
încă din faza dramaturgicä, aparitia unor 
eroi memorabili. lată una din explicaţiile 
posibile, cred eu, exprimată cu limpezime, 
in cadrul aceleiași anchete, de către o 
«teoreticiană» în virstă de 12 ani: «Mode- 
lele le găsești pretutindeni, nu trebuie să le 
cauţi într-un loc anume. Pentru că nicăieri 
nu scrie «aici este prăvălie cu modele». 
Eu caut să iau de la cit mai multi oameni 
ceea ce mi-a plăcut mai mult. Nu cred că 
poți să ai un singur model, pentru că 
nimeni nu-i perfect.» E o constatare simplă, 
de viaţă, pe care unii din cineaştii noştri o 
uită, prinşi între cei doi poli ai paradoxului 
artei cinematografice. Pe de o parte, uriașul 
impact cu tînărul spectator, audiența enor- 
mă pe care o area șaptea artă — trecută pe 
tocul intli din punct de vedere al cerințelor 
educative; fiecare gest din film, fiecare idee 
rostită de personajul care şi-a ciştigat un 
credit în fata tinărului spectator, fiecare 
greșeală poate fi copiată de milioane de 
conștiințe în formare. Cum e şi firesc, ca- 
racterul modelator al personajului cinema- 
tografic devine un dat al problemei de mare 
räspundere care se cheamä educatia prin 
film. De aici sfiala dramaturgului fatä de 
plasmuirile lui cu caracter de exemplu. Pe 
de altä parte, o cerintä—tot vitalâ—a cine- 
matografului este autenticitatea maximä. 
Fidelitatea, uneori pind la efasarea artei în 
fata vieții, a artistului în fata modelului. Pe 
această poartă se strecoară eroarea. Preju- 
decata care nu e atit de fond (caracterul 
exemplar e firesc să existe), cit de Intele- 
gere a noțiunii «exemplar». Cum să apară, 
deci, pe ecran, acest model? Desigur nu 
neapărat prototip ideal, ci modelator In 
sens dinamic. Nu perfect, ci perfectibil, ca 
orice om viu. Or, pină şi în basm, ciocnirile 
se duc între buni si răi, nu între buni si 
foarte buni, ca în multe din filmele noastre. 
Pina şi Harap Alb, cite el de viteaz, greşeşte 
cind, cu toate povetele tatălui, se lasă atras 
în capcana spinului. lar apoi, pe tot parcursul 
basmului, nu face decit să-și plătească 
uşurinţa: şi fâtul cel frumos, cit e el de 
Intelept şi prevenit la timp, cind ajunge In 
tara tinereţii fără bätrinete, nu rezistă tenta- 
Gei şi pătrunde pe -tärlmul amintirilor de 
unde nici zina-zinelor nu-l mai poate salva. 
Si cu cit preţul luptei e mai mare, cu atit 
cigtigul moral e mai însemnat. Nu inexisten- 
ta conflictelor, ci înfruntarea lor curajoasă 


sporește interesul suporterilor, chiar şi ai 
celor de film. Nu ocolirea căilor dificile în 
viață si în artă, ci strábaterea lor în deplină 
cunoştinţă de cauză face farmecul oricărei 
ascensiuni. Unii prea vor să ofere de-a 
gata, la prețuri reduse, tinerilor spectatori, 
modele fără cusur, de inovatori ce n-au 
altă slăbiciune în orele libere, cind nu ino- 
vează «de milioane», decit dirt-track-ul; 
Şi atunci să nu ne mai mirăm că tinerii ne 
cam ocolesc «prăvălia de modele» ori o 
străbat fără curiozitate. Lipsa de conflicte 
autentice, «impecabilitatea» unor pozitivi 
prea pilduitori, sint plicticoase ca viata in 
rai înainte de apariția şarpelui. Şi a Mere- 
lor roşii. Lăsind ia o parte calamburul, 
eroi adevăraţi, urmaţi de public în acţiunile 


proaspăt erou pozitiv, nu are nici suris 
conventional, nici prestantá de pedagog 
improvizat, nici nonşalanţă de conducător 
auto, el nu are decit o bicicletă veche cu 
care dă fuga la contra-vizită, într-un trenci 
ca al lui Columbo, şi o mare, covirşitoare 
nevoie de a fi de folos altora. Nu ştie să se 
impună prin tonul acela categoric al medi- 
cului sef-adjunct, ton care face impresie 
bolnavilor. Tinărul chirurg stă de vorbă cu 
cei pe care li operează, le împarte stingaci 
mere şi glume (cam fără tact; «Tot, în viata, 
tot în viață?» ) şi operează In ciuda indica- 
Dei superiorului. Operează si se Intimplä 
chiar ca pacientul să-i moară cu toate că 
medicul La vegheat toată noaptea si La 
implorat «să nu-i facă figuri». Tinărul nostru 
nu vrea să-și irosească timpul ca să se 
apere de atacul imposturii dech atunci 
cind îi ajunge cuțitul la os, cind celălalt e 
gata să-l desființeze cu mijloace neoneste. 
Atunci mielul turbează, nu știu cit de pil- 
duitor pentru alții, dar foarte spontan şi amu- 
zant: li trinteste în faţă adversarului cuvinte 
pentru care poate fi dat în judecată, și-i 
cit pe-aci să-l ia la bătaie cind celălalt îi 
amenință cu transferul. Fără teamă de o 
Infruntare prea dură, schematică, dar cu 
un adevăr al nuantelor de pina atunci si 
de după scena-cheie, autorii Meretor... 
taie nodul gordian al așa-zisului echilibru 
necesar între virtuți şi vicii, în portretul nos- 
tru cinematografic, restituind modelului 
ce-i al vieții, și vieţii ceea ce poate deveni 
modelator de conștiințe. Dar nu prin ideali- 
zare angelică, ci printr-o mai mare autenti- 
citate. Prin tensiunea contrastelor ce poate 
părea brutală. Prin nuanţe, nu inteligente cu 
orice pret, Intesate de artificii gi paradoxuri, 
ci prin adevärul sportiv. Nefardat pentru 
filmare. Printr-un fel de «reporterizare» a 
portretului psihologic şi nu o flatantä retu- 
sare a lui. Diaconu-chirurg apare ca un 
instantaneu uşor mişcat, cu imperfectiuni 
tehnice şi nu ca un cligeu, impecabil, dar 
cliseu. Aga cum ne cistigä Increderea si 
simpatia personaje ca: morocänosul sofer 
al Cursei (un Albulescu «dintr-o bucatâ» 
cum n-a mai reuşit actorul nicicind) şi — in 
momentele lui de dezvâluire — dirijorul ma- 
relui şantier naval din Zile fierbinti, in 
interpretarea lui Sergiu Nicolaescu. 

Din aceastâ recentâ gâlerie de pozitivi 
mai putin festivi, mai de toate zilele, dar şide 
toate marile fapte, ne surfde, complice, pro- 
mitätor de noi succese, tinărul medic răcit 
tun, care strănută în aparat și-și trage 
prosopul deasupra capului. Final polemi- 
zind spiritual cu toată galeria pozitivilor 
prea fără cusur şi fără personalitate de 
pini acum, prea impecabili şi nongalanti ca 
să mai fie gi memorabili pentru spectatorul 
de azi care preferă adevărul oricărei ima- 
gini idealizate. 


Un erou exemplar, dar nu prin excepție, ci prin obișnuit 
(Mircea Diaconu în Mere roşu) 


tor pilduitoare, au existat incepind cu llie 
Barbu din Desfășurarea pind la Duma din 
Puterea și Adevărul (ca să nu amintesc 
dech exemplele majore). Mă opresc asupra 
acestui film mai recent, Mere roșii, nu 
pentru că ar fi cel mai bun din seria actuali- 
tâtilor noastre artistice, ci pentru că îmi 
pare relevant pentru o anume poziţie față 
de controversatul personaj pozitiv. 


Eroul nostru e exempiar, dar nu prin 
excepție, ci prin obişnuit. E comun, dar nu 
banal. Simplu, dar nu anonim artisticegte. 
E simpatic, dar nu prin zimbet fotogenic, ci 
prin generozitate. Are un mod original de 
a-și simplifica propria-i existență, pentru a 
se putea ocupa de ceilalți. Lui îi rămin prin- 
zurile frugale, omletele arse, cafelele date-n 
foc, plimbările grăbite, prin piaţă, după 
nopți de veghe. Între două operaţii: privirea 

rietenoasä a asistentei gi paharul cu lapte. 
ntre două iluzii: discuția lămuritoare gi de- 
zamăgirea—«Vă stimez, tovaráge doctor, 
dar nu vă iubesc» Normal, pentru că acest 


Aş incheia cu unul dintre cele mai intere- 
sante portrete contemporane realizate ce 
filmul nostru documentar: portretul unui 
maistru de la 1.O.R. sărbătorit de colegii, 
de ucenicii săi. Eroul nu apărea în cadru 
decit în final, cind mulțumea grăbit celor 
care-l sărbătoreau. Dar din mărturisirile 
celor pe care-i crescuse maistrul, «portre- 


„tul» moral se contura în fata noastră, mai 


complet dech ar fi făcut-o oricare prim- 
plan studiat. Un singur zimbet «furat» de 
operator, un zimbet cald şi recunoscător, 
şi omul acesta generos, pe care tinerii 1 
iubeau ca pe un părinte, ca pe un sfetnic 
spiritual, trăia în acest reporta; mai mult de- 
cit o biografie savant dramatizată într-un 
«artistic» în două serii. 

— Cu cine vrei să semeni, pustiule?, Imi 
completez conversaţia imaginară. 

— Cu nenea medicul (sau inginerul, sau 
meșterul) din film, fiindcă e om. 

Sint sigură că aşa vom auzi la viitoarele 
anchete pe tema «Modele şi oameni». 
Oameni deveniti modele. Dar şi modele- 


oameni, prin forta artei. 
Alice MANOIU 


5 


Intr-un mediu 


macula! 


Raportul dintre literaturâ şi 
film este o problemâ me- 
reu dezbätutä, niciodatä re- 
zolvată. Din timp in timp, 
se schimbä unghiul de a- 
bordare, räsar alte fatete, 
revelatii aparente, pentru ca pinä la urmä 
constatarea (nu concluzia, cäci temerita- 
tea unor concluzii nu si-o asumä nimeni), 
singura constatare care imi pare cä pune 
punctul pe «i» sä fie aceea câ «romanul 
e o poveste care caută să se transpunä 
într-o lume, iar filmul este o lume care 
caută să se transforme într-o poveste». 
(Mitry a spus asta.) Incompatibilitate? 
Contra-sens? Nu, de vreme ce de opt 
decenii literatura (dar mai ales literatii 
în viață, căci pe cei neinviafä nu-i mai 
întreabă nimeni) se lasă «ecranizată», 
iar filmul «nu se poate dispensa» de 
sursa literară. 

La ora de față, coexistenfa celor două 
arte este o situație de fapt. Asta este si- 
gur. Autorii de literatură sint mai întot- 
deauna nemulțumiți de versiunea vizuali- 
zată a povestirii lor, ecranizatorii, pe de 
altă parte, sint foarte adesea nemulțumiți 
de insuficiența aptitudinilor vizualizabile 
ale literaturii la care au făcut apel (ar- 
gumente care se aud cind discuţia 
ia o turnură mai teoretică). În ultimă ins- 
tanta, însă, personalitatea realizatorului 
determină valoarea transferului dintr-o 
artă în cealaltă. Şi atunci lucrurile se pe- 
trec cam aşa: unii dintre realizatori în- 
cearcă să fie fideli literaturii (dar devin, 
ipso facto, intideli cinematogratului), alţii 
«trădează» litera în favoarea unui spirit 
general al operei. Așa încit toate căile 
par să fie deschise dar, spunem noi, 
există o condiţie care are un caracter 
imperios: filmul trebuie să fie film si nu 
ceva pe-aproape. 

Sergiu Nicolaescu şi scenaristul său, 
Anuşavan Salamanian, au procedat cu 
Osinda la o abordare. aş spune, necom- 
plexată față de litera romanului lui Victor 
lon ropa, «Velerim si Veler-Doamne». 
Au contribuit aici mai multi factori: re- 
gizorul a «citit» romanul numai si numai 
cu ochi de cineast. El a decupat lumea 
din roman (pentru că filmul e o lume!), 
a selectat personajele care au semnificatie 
determinantä, care devin, adicä, polii con- 
fruntarii dramatice, a canalizat apoi in- 
timplärile in sensul cinematografului de 
astäzi (in care se inscrie o distanfare fata 
de epocă, deci o privire contemporană 
amplificată de experienţa istorică şi so- 
cială) și, pe de altă parte, a făcut o adno- 
tare a faptelor prin materializarea in ca- 
dru a datelor celor mai semnificative din 
fundal, operaţie pe care filmul o face po- 
sibilă. Prim-planul și planul genera! dau, 
în felul acesta, altă perspectivă faptelor 
şi curgerii lor. 

Cineastul şi-a luat ca punct de reper 
al dimensionării naraţiunii cinematografi- 
ce în Osinda, două elemente: anul 1907 
(şi ecoul lui in conştiinţa țăranilor, în 
concepţia lor, ca și în concepţia despre 
ei) şi în al doilea rind destinul uman si 
social al lui Pleșa (evident, deosebit în 
film de acel Manlache Pleșa al lui Victor 
lon Popa) de două ori victimă: a repre- 
siunii de la 1907 şi a condiţiei sale de 


Vinovat fără vină 


Cum privim astăzi o eroare judiciară 
de acum o jumătate de secol? 


rindas, condiție subumană în concepția 
ştâpinilor, capabil, după ei, de orice. 
Adică vinovat din principiu. 

Povestea din Osinda, restructurind ast- 
fel intimplârile, căutindu-le explicații si 
semnificaţii dintr-o perspectivă actuală, 
punind accentul pe ceea ce se petrece 
efectiv (si interesează dinamica unei na- 
rațiuni prin imagine) este, de fapt, o 
variantă cinematografică pe tema lite- 
rară a «Velerim»-ulul. Şi așa cred că 
trebuie privit și iudecat filmul, 

Osinda păstrează. într-adevăr, acea 
caracteristică a filmelor lui Sergiu Nico- 
laescu: nervozitate, dinamism, inlânfui- 
rea naraţiunii pe pivoti dramatici solizi, 
cu niște salturi dezinvolte între aceştia. 
Personajele au caracter, au personalitate, 
chiar atunci cind această personalitate 
este solicitată mai degrabă în zona unei 
expresivitâti doar funcționale, cum se 


întimplă aici cu. boieroaica — Aimee 
lacobescu — şi chiar cu soţul ei — Em- 
merich Schaffer. 

Scene, al căror adevăr de viață e împins 
uneori pină la paroxism, se succed în- 
tr-un ritm susținut. Ritmul este într-ade- 
văr alert, iar argumentul apare nu foarte 
elaborat, ci mai degrabă succint și în 
cascade (lucrare în daltă, în contraste, 
în muchii, fără unduiri și polisări). Faptele 
sint citeodată aproape crude (lipseşte poa- 
te din textura scenaristică acea densi- 
tate pe care o dau nuanțele, unele fapte 
mai mărunte care le întăresc pe cele mari). 
Senzatia este de dramă si de adevăr al 
ei. Se profilează și o preocupare de a da 
o dimensiune simbolică unor gesturi și 
trăsături de caracter: dirzenia ţăranului 
(Amza Pellea), de exemplu, se desem- 
nează ca expresie a unor convingeri se- 
dimentate în decurs de generaţii, expresia 


propuneri pentru 


„Cel 


Un film despre Anton 
Pann, «cel istet ca un 
proverb», atit de gustat 
de Eminescu, Mateiu |. Ca- 
ragiale, lon Barbu, Lu- 
cian Blaga, George Cäli- 
nescu, Eugen Barbu gi alții, n-ar fi 
deloc, s-o recunoaştem, o joacă, nici 
vreun şah atent, biografico-geografic, 
cu suspine şi popasuri dunărene ori 
vilcene. de altfei şi innoirea vizuală ori la 
un mod cit de cit auditiv, pe pelicula, a 


vastei, inegalei, genialei şi burzuluitei 
sale opere: Axion, Cintări liturgice, 
Noul docastar, Basul teoretic şi prac- 
tic, Kalofonicul, Năzdrăvăniile tui 


Nastratin Hogea (prelucrări), Spitalul 
amorului și Povestea vorbei, acea 
«falsă culegere folclorică», plină de umor 
trist ei ardent colorat, de «Halima», în 
care, putem citi: «Sarea cind e ume- 
doasă arată ploaie sau nor, lar cind este 
uscăcioasă va fi timp dogoritor, / Cind 
arde focul bine,luminarea frumos/ Să 
fiți siguri că ne vine de undeva un nor 
gros», ne duce, de Indatâ, cu gindul la 
scoaterea din praf şi uitare a unui perso- 
nal şi dăruit, prefăcut vesel, psalt de 
stea, profund In suferință, al cărui ton 
hazos cu orice pret ascunde o mare, 
autentică dramă a neadaotárii. 
Incercind pind la un punct să tacă pe 
bufonul. pe «Nastratinul» degradat, în- 
genunchiat, la curtea une: lumi opulente 


istet ca un proverb" 


și stupide, neintelegindu-I, Anton Pann 
scoate, pentru cine știe să-l citească şi 
are răbdare să-l citească, sunete, nu o 
dată, de puritate melancolică, de anti- 
cucuzel, «de la Duvazzo». 

Nu doar eşecurile erotice — dintre 
care cel mai multa plins pentru Anita lui 
— ci şi sentimentul superior al inade- 
rentei sale la o lume de slugi îl conduce 
pe Anton Pann la turnarea In aur, din- 
tr-o dată, a muzicii a ceea ce se va numi 
în însoţire cu versurile lui Andrei Mu- 
reşianu: Deşteaptă-te române, Mar- 
seilleza noastră. 

Culegător de folclor, moralist mai cu 
seamă oral, poet, compozitor, Anton 
Pann e un disimulat înțelept, incapabil de 
mizantropie, Insă capabil, oricind, de 
ris printre lacrimi, complice, reflexiv. 

Bufonada cuvintului său, cit există, e 
indeosebi amară, ca migdala, şi tulbu- 
rătoare. Mai la urma-urmei, orice a putut 
părea unora «vulgar» şi «lamentos» în 
cintecul și versul lui Anton Pann s-a 
dovedit a fi de o tristețe pozitivă, născind 
observaţie morală, finalitate de carac- 
ter, program etic. 

Plictisitor în parte, revelator în între- 
gul său, un film despre Anton Pann ar 
putea fi filmul unui moralist deghizat; 
un discurs de celuloid despre un ele- 
giac îmbrăcat Intr-o armură de proverbe 
și zicători vesele. O sugestie sintetică. 

Dan MUTASCU 


unui dinamism in concepția de viaţă, 
care răstoarnă astfel ideea atit de ușor 


și atit de larg acreditată a fatalismului 
in viata ţăranului, pe de altă parte se 
caută o desacralizare a conceptului «jus- 
titiei-oarbe» (simplă podoabă-efigie a bur- 
gheziei) prin acea înverșunare a unui 
procuror care vrea să înțeleagă si să aibă 
proba materială, deci adevărul, şi nu 
simpla prezumție a vinovätiei cuiva. O 
pasiune profesională de care, iarăși, «jus- 
titia-oarba» n-are nevoie, iar temeritatea 
conoclasată, magistratul o plătește cu 
viata (moarte reală, dar cu o anume tri- 
mitere simbolică și ea); jandarmul (Gheor- 
ghe Dinică) se dezvoltă in această dramă 
ca expresie a însăși instituţiei de clasă 
represive, dizolvindu-si treptat reactiile 
personale în reactia-tip a acestei pirghii 
sociale a acelei vremi; táranca (loana 
Pavelescu) evoluează, la rindul ei, spre 
o înțelegere de prematură profunzime, 
expresie, fără îndoială, a altei indelungi 
experiențe de viaţă. 

Drama din Osinda capătă, pe alocuri, 
rezonanțe tragice (pe care muzica lui 
Tiberiu Olah le subliniază) sau intenții tra- 
gice (zonă în care personajele se impart a- 
proape maniheist, în bune şi rele, căci 
în tragic preponderent este sentimentul 
destinului și sensul absolutizant, impla- 
cabil, al derulării intimplarilor). Dar filmul 
se intoarce din această tentatie spre che- 
mările imediate, parcă pentru a demonstra 
că nu vrea să părăsească tema ce și-a 
propus s-o trateze colată pe social si pe 
realitatea faptelor. 

Lumea acestei naratiuni —lumea amin- 
titá sau neamintitá de noi, dar foarte pre- 
zentă în film — este concretizată de o 
echipă actoricească în frunte cu Amza 
Pellea, care a atacat aici registrele 
grave cu sobrietate și forță; loana Pave- 
lescu, dacă nu debutantă, nu foarte de- 
parte de debutul în film, dar stăpină 
pe mijloacele ei actoricești, cu interio- 
rizări care nu rămin tăceri, ci expresii ale 
durerii şi suferinței umane; Gheorghe 
Dinică, pentru care acest rol este, dacă 
mai era nevoie de spus, o confirmare în 
plus; Sergiu Nicolaescu — în ipostaza de 
imterpret al procurorului — conferă aces- 
tui personaj o prezență impunătoare, dar 
în primul rind o idee dramatică; Aimée 
lacobescu, Emmerich Schaffer si Mihai 
Mereutâ, foarte prezenti si convingători. 
În sfirşit, o apreciere aparte pentru Ernest 
Maftei, acest biiutier de roluri, cantonierul 
din acest film, un fel de rezoner daca nu 
al dramei din Osinda, în special al ace- 
lor vremuri. Imaginea lui Alexandru David 
a pus în valoare, cu multă subtilitate, locu- 
rile alese spre a fi potrivite întimplărilor 

Mircea ALEXANDRESCU 
ENEE Een 
Scenariul: A. Salamanian, Sergiu Nicolaescu — 
inspirat din opera lui KI Popa. Regia: Sergiu 
Nicolaescu. imaginea: Ai exandru David. Muzica: 
Tiberiu Olah. Decoruri: Constantin Simionescu. 
Costume: Oltea lonescu, Hortensia Georgescu 
Cu: Amza Pellea, Ernest Maftel, Sergiu Nicolaescu, 
Gheorghe Dinicé, loana Pavelescu, Emmerich 
Schäffer, Mihai Mereujâ, Aimée lacobescu, Elena 
O producție a Casei de filme 5 Director: 


Dumitru Fernoagä. Film realizat In studiourile Cen- 
trului de producție cinematografică «Bucuresti» 


emer N e ea DZ رچھسودھمسسو‎ TS OT PTA 
og 


Ne-am obisnuit sä con- 
sideräm drept filme po- 
litice acele opere cine- 
matografice care proiec- 
teazâ direct, fără meta- 
fore inutile, realitatea clo- 
cotitoare a vietii actuale, conflictele 
acute care zguduie organismul social, 
acele opere care au parcä $i o anume 
dimensiune publicisticä, aerul unor edi- 
ti speciale, vibrind sub cäldura eve- 
nimentului si a pasiunii militante cu 
care acest eveniment este aruncat In 
ochii spectatorului. Unele filme au chiar 
autenticitatea fierbinte a documentaru- 
lui, relulnd cazuri care au agitat pagi- 
nile ziarelor (ca de exemplu Z, Atacerea 
Mattei si alte filme ale lui Francesco 
Rosi, Toti oamenii presedintelui, etc), 
altele se referä direct — chiar dach pe 
baza unei intrigi de fictiune — la temele 
care preocupä In cea mai mare mäsurä 
omenirea contemporanä: lupta de eli- 
berare a popoarelor Inrobite, condiţia 
muncitorului, rasismul gi antirasismul, 
criza ecologicä, anatomia puterii, etc. 
Cadrul în care prind viață aceste teme 
este totdeauna un cadru extrem de 
concret și de actual, încărcat de re- 
ferinte directe la întimplări și personaje 
aflate în atenţia opiniei publice. Admi- 
rabilul film al lui Francesco Rosi, Ca- 
davre de lux — despre care am mai 
vorbit — pentru a dezbate o temă filo- 
zoficä şi politică majoră, «Este adevărul 
totdeauna revoluționar ?»,igi alege drept 
canava o intimplare din actualitatea 
fierbinte a Italiei: asasinarea In serie 
a unui număr de înalți magistrați (parcă 
pentru a sublinia intuiţia lui Rosi, suc- 
cesul de critică şi de public al filmului 
a fost completat, după premieră, prin 
înmulțirea acestor asasinate). 


Dar există și un alt fel de a face film 
politic. În ultimele filme ale lui Visconti 
nu există nici un fel de referire la in- 
timplări din realitatea politică imediată 
(unele din ele își au acţiunea plasată 
cu multe decenii în urmă). Şi totuşi 
ele vorbesc, toate, despre o temă po- 
litică majoră şi actuală: procesul com- 
plex, contradictoriu, de pieire a vechii 
societăți, cu tot cortegiul de drame 
individuale pe care acest proces îl 
generează, mai ales în sufletele inte- 
lectualilor. Este modalitatea de a în- 
telege politica drept întruchiparea mo- 
dernă a destinului și recitirea, în această 
optică, a eternelor confruntäri dintre 
om si destin. 


mema 


Ne gindeam la aceste căi atit de dife- 
rite de a transpune luptele politice în 
limbajul artei cinematografice, cind zia- 
ziarele ne-au adus vestea morţii unuia 
dintre cei mai străluciți maeștri ai artei 
filmului, Fritz Lang. Nu e locul să vor- 
bim aici nici despre exceptionala va- 
loare artistică a operei sale multiforme, 
nici despre felul în care el a întruchipat, 
la nivelul cel mai de sus, aportul ino- 
vator al expresionismului (ne-am per- 
mite doar, în această privință, să-l re- 
trimitem pe cititor la excelenta carte a 
lui Petre Rado despre cinematografia 
expresionistä germanä, una dintre cele 
mai izbutite sinteze pe această temă, 
din cite au fost realizate In Europa și 
in lume). Să ne oprim doar asupra fe- 
lului în care Lang a dat viață uneia dintre 
primele ipostaze ale filmului politic. 


Opere ca Dr. Mabuse (Dr. Mabuse 
jucătorul,1922 şi Testamentul D-rului 
Mabuse, 1932), M (Vampirul din Dâs- 
seldorf) sau Metropolis au intrat de- 
mult în panteonul celor mai strălucite 
creaţii cinematografice. Dar, In ace- 
laşitimp, istoria profundă — de dincolo 
de evenimentele curente — a ascen- 
siunii fascismului german, a modului 
în care hitlerismul a pus stápinir: 
pe atitea milioane de oameni, poa- 
te fi greu înțeleasă fără filmele lu: 
Lang. Recrearea pe ecran a angoasei 
iraționale care domină o lume în care 
parcă s-au dezläntuit fortele tenebre- 
lor, violența, setea paroxisticä de pu- 
tere nelngrâditâ de lege, lumea sclaviei 
subterane din Metropolis (viziune pre- 
monitorie a acelor arsenale ale morții, 


Lang 


| Pe firmamentul filmului s-a 
i stins si lumina acelei pla- 
nete numită Fritz Lang. Nu- 
me pe care azi nu îl cunosc 
decit părinţii, căci marile o- 
pere ale acestui regizor — 


sondaj în cineunivers 


Marele maestru 
al filmului politic 


Un talent exceptional, o mare conştiinţă, 
un pionier al filmului politic: 
Fritz Lang 


«Ruşinea secolului XX» 
în viziunea lui Lang (Metropolis) 


a 


e 


٭ کہ سسم 
aan ae‏ 
enges 2‏ 


$ 


Nenumärati mari cineasti, autori de filme politice, «se trag» din Lang 
(Cadavre de lux de Francesco Rosi) 


ce e aşezat aláturi de Eisenstein — sint 
vechi de cinci decenii şi mai bine. Inainte 
de a-i vedea şi înțelege filmele Nibelungii, 
Metropolis, ciclul Dr. Mabuse, etc., i-am 
văzut chipul într-un rol. Fritz Lang H juca 
pe Fritz Lang în Dispretul lui Godard. 
Era acolo o lungă discuție despre cinema — 
si se întiineau doi protestatari pentru a gindi 
împreună despre această arta, despre pro- 
ducătorii ce impun comerțul peste crite- 
riile artistice, despre limbajul unic si (Incă) 
neinteles al peliculei. Era fascinant acest 
domn virstnic — Lang a murit la 86 de ani 


— cu un cap de om inteligent şi melancolic, 
cu o privire ciudată, ca cea a lui Sartre. 

Lang a anticipat — în filmul de mare 
montare — stilul a doi mari regizori a că- 
ror glorie a acoperit-o pe cea a inain- 
taşului: e vorba de Eisenstein şi de Hit- 
chcock. Si anume prin viziunea sa arhi- 
tecturalä asupra cinematogratului şi prin 
știința sa de a insinua suspensul în pro- 
portiile cele mai fine. Gloria sa, în 1930, 
era comparabilă cu cea a unui Fellini de 
azi — şi refuzul său de a lucra într-o lume 
în care Hitler devenea atotputernic a fost 


lagărele de exterminare pe care, cinci- 
sprezece ani mai tirziu, Hitler avea să 
le îngroape sub pădurile și mlaștinile 
Germaniei), lumea în care, peste oraşele 
germane, plutește duhul morţii si al 
forței malefice, toată această viziune 
coșmarescă, desfășurată însă într-un 
cadru monumental, patetic, de o sime- 
trie infricoşâtoare, ne spune mai mult 
decit o sută de tratate despre felul în 
care a luat naștere «rușinea secolului 
al XX-lea». Spectatorului anilor '20 şi 
ai primilor ani din deceniul următor, 
filmele lui Lang îi arătau cum o spaimă 
se naşte în centrul Europei si vocea 
cineastului se ridica profetică și aver- 
tizantă: «Acest film — spunea Fritz 
Lang, vorbind despre Testamentul dr; 
ului Mabuse — voia să ofere o imagine 
a metodelor hitleriste de terorızare. 
Pe ecran, criminalii sint cei care cla- 
mează lozincile şi profesiunile de cre- 
dintä ale celui de al 3-lea Reich. Speram 
în acest fel să demasc teoriile în spa- 
tele cărora se ascundea voința de a dis- 
truge tot ce face măreţia și demnitatea 
unui popor». 


Filmul politic nu este pentru Fritz 
Lang un discurs metodic, ci sugestia 
unei atmostere, o incitatie la sensibili- 
zare și, pe această cale, la compre- 
hensiune. Nu poate fi vorba, la Lang, 
de o viziune maniheiană (asa cum nu 
va exista aşa ceva nici la Visconti). 
«Cei mai german dintre cineastii ger- 
mani», aşa cum La numit Lotte Eisner, 
și-a asumat întreaga spiritualitate ger- 
mana cu părțile ei de lumină şi de um- 
bră. Marea sa operă, Nibelungii, nu 
e lipsită de un anume echivoc. Forţei cu 
care este demascată puterea demonică 
a aurului | se suprapune si fascinația 
in tata miturilor cetoase, iraționale ale 
unui trecut pe care şi oamenii crucii 
incirligate au încercat să şi-l anexeze. 


Întreaga personalitate a lui Lang a 
stat sub semnul unei complexitati nu 
totdeauna ușor descifrabilä. İn opera lui, 
tentatia pentru mister, pentru nelinişte, 
stă alături de aspiraţia spre rigurozitatea 
constructiei arhitectonice (cineastul era 
arhitect prin formaţie), patetismul alä- 
turi de tendința de abstractizare. Si 
prin înfățișarea sa, Lang părea un aristo- 
crat prusac, monoclat și distant, desi 
era tot atit de putin prusac si tot atit 
de putin aristocrat ca si colegul său 
de generaţie, monoclu ai genialitate, 
Erich von Stroheim. Nu fără influ- 
entá a rămas, în viata sa personală 
şi în opera sa, lunga colaborare cu cea 
care a fost vreme îndelungată tovaräsa 
sa de viaţă, Thea von Harbou, devenită, 
după despărțirea de Lang, colabora- 
toare asiduă (dar si sterilă) a hitleris- 
tilor. Marele regizor german nu și-a 
făurit drumul privind istoria de la depâr- 
tare si din înălțime, ci a trăit prin toată 
ființa sa istoria tragică a poporului ger- 
man, fară însă a semna vreodată un 
pact cu Mephisto. 


Perioada americană a fost, pentru 
cine ştie s-o examineze atent, conti- 
nuarea firească a marii sale opere ger- 
mane. Devenit unul dintre «ciclopii» Hoi- 
tywoodului (tulburătoarea cohortă a re- 
gizorilor cu un singur ochi, la fel ca 
John Ford sau Raoul Walsh), Lang a 
creat printre altele, în 1936, acea capo- 
doperă numită Furie, tablou halucinant 
al isteriei colective, matrice a furiei 
fasciste, prevestire a maccarthysmu- 
lui de peste 10—12 ani și, după aceea, 
numeroase filme antifasciste dintre care 
ar trebui să amintim măcar $i călăii 
mor (lucrare în colaborare cu Bertolt 
Brecht) sau Ministerul Groazei. 

Generatiile mai noi de cineasti (si, 
în special cei din «noul val») l-au consi- 
derat pe Lang ca un maestru al lor, mai 
cu seamă în ceea ce priveşte stilul și 
construcția filmicä. Dar Lang ne rămine 
aproape și pentru că a fost un incompa- 
rabil deschizător de drumuri în filmul 
politic. Şi aceasta, deoarece el a fost 
nu numai un talent exceptional, ci si 
o mare conştiinţă. 


H. DONA 


unul din primele mari gesturi de protest. 
Ca Thomas Mann, Brecht, Adorno, Hein- 
rich Mann sau Marlene Dietrich, Fritz Lang 
a preferat o patrie de adoptiune, America — 
unde însă, deşi nu a mai părăsit-o, nua 
mai avut acea înțelegere la care rivnea. 
Aproape uitat, steaua sa a reînviat în arhive 
— şi «noului val» francez i se datorează 
această recuperare. 

Mă pregătesc cu plăcerea aceea cu- 
noscută doar de cinefili să revăd la toamnă 
o retrospectivă Lang la Cinematecă: va fi 
un omagiu pe care doar il anticip. Adio, 


Fritz Lang! Gelu IONESCU