Revista Cinema/1990 — 1998/016-CINEMA-anul-XVI-nr-2- 1978

Filmul de actualitate: 
pirghia calității 


Pentru întreaga noastră ţară, 
pentru toate domeniile de 
activitate ce compun imagi- 
nea ei de stat modern, di- 
namic şi eficient, se profi- 
lează astăzi o cerință desti- 
nată să dea eforturilor con- 
jugate o altă Inălțime și o sporită concre- 
tețe: calitatea, o nouă calitate, superioară. 
Este o cerinţă care statorniceşte parcurge- 
rea a încă unei etape și, în același timp, 
debutul alteia. 

Exemplul dezvoltării cinematografiei 
noastre Însăși este în acest sens cit se 
poate de grăitor: mai mult decit dublarea, 
în ultimii ani, a numărului de filme produse 
într-o stagiune, diversificarea tematică și 
de gen, un ritm rar întiinit în alte cinema- 
tografii în ce privește promovarea de noi 
creatori, de noi talente — unul din trei 
realizatori este debutant — a devenit o con- 
Stantă care descrie un ntm considerat de 
noi firesc și necesar pentru alimentarea 
artei filmului cu forțe noi, cu energii desti- 
nate să impulsioneze această dezvoltare. 

Din punct de vedere al volumului, al nuan- 
țării tematice şi de gen şi — cu unele arit- 
mii — al fluxului producției noastre cine- 
matografice (artă dar și industrie, precum 
se ştie), planurile concrete se oferă anali- 
zei. Valoarea gindirii, valoarea ideilor vehi- 
culate, nivelul lor de exprimare artistică — 


Masa rotundă 
a revistei 
„Cinema“ 

cu 
reprezentanţi 
ai cinecluburilor 
din 
Capitală 


acestea toate sint imperios legate, condi- 
ționante şi determinante pentru calitatea 
filmului nostru. O stagiune se încheie, de 
obicei, prin cifre: număr de filme, număr 
de spectatori (estimaţie financiară evident 
grăitoare în ce privește aderenţa filmelor 
noastre la public, ca și amploarea activi- 
tății şi a realizării). Dar efortul de a obține 
o calitate nouă, efortul de autodepășire și 
de inscriere a cinematografiei noastre nu 
numai printre cinematografiile statornice, 
ci și de elevație spirituală şi artistică impu- 
ne analiza critică a ceea ce am făcut şi 
descifrarea cu luciditate a ceea ce este 
imperios să facem de-acum înainte pentru 
depăşire și autodepășire. 

Anul încheiat — cu întreaga lui produc- 
ție în privința căreia s-au formulat păreri 
fragmentare, a avut fără îndoială unele 
reuşite care merită toată atenţia, dar în 
ansamblul producției calitatea filmelor de 
actualitate rămine mai mult de domeniul 
carenței. Evident, s-ar putea spune, pre- 
zenţa temelor legată de realitatea noastră 
este mai mare. Dar — de astă dată între- 
băm noi — care este valoarea artistică a 
filmelor pe care le-a prilejuit ea? Nu în- 
timplător am ales acest exemplu. Filmul 
de actualitate este pentru cinematografie 
una din principalele ei rațiuni de a exista. 
Filmul de actualitate este capabil să ri- 
dice gindirea artistică, să potenţeze pri- 


Prima masă rotundă a revistei «Cinema» din acest an 
a avut loc la Centrul municipal Bucureşti de îndrumare 
a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă. 

Alături de cineaști şi critici de profesie, au luat parte 
la dezbatere cineaști amatori, laureați şi participanţi la 
concursul «Pelicula de aur», din cadrul fazei de masă a 
noii ediții a Festivalului național «Cintarea României». 


Au luat cuvintul: 


e regizorii: lon Popescu Gopo — președinte al Asocia- 
tiei cineaștilor, Stere Gulea și Constantin Vaeni; 
e actorii: Margareta Pogonat și lon Besoiu; 

e producătorii: Constantin Pivniceru — director 
general adjunct al Centralei «Româniafilm», lon Bu- 


virea socială şi meditaţia pe teme sociale 
la nivelul unei abordări filozofice și nu 
numai de a se cantona într-o consemnare 
cotidiană. Întrebarea este în ce măsură 
am izbutit această abordare. Ar fi de amin- 
tit la acest capitol că un film politic cum 
a fost Puterea și Adevărul (observaţia 
aceasta n-o facem pentru prima oară) a 
rămas o singură încercare care nu numai 
că n-a făcut şcoală, dar nici măcar n-a 
avut urmași. Şi au trecut citiva ani de la 
apariția acestui film! à 

Să mai întrebăm, tot ca membri ai obștei 
cineaştilor, de ce au apărut filme cu o 
șubredă bază dramaturgică, filme care au 
îmbogăţit depozitul de șabloane şi poncite 
ale studiourilor, dar nu şi tezaurul de va- 
lori spirituale ale culturii noastre? Să ne 
mai întrebăm de ce publicului nostru, cu 
umorul lui proverbial și cu gustul lui pen- 
tru comedie, nu-i este oferită plăcerea 
unei comedii într-adevăr tonice şi de «sub- 
stanță» decit la rare intervale? Să ne In- 
trebăm de ce rămine Incă modest numă- 
rul personajelor de amploare, al caracte- 
relor puternice şi exemplare, înzestrate cu 
farmec și spirit, care să fie într-adevăr 
expresia artistică și memorabilă a omului 
nostru de astăzi? 

Am putea într-adevăr să formulăm multe 
alte întrebări. Critica (şi nu numai ea) și 
toţi creatorii, producătorii, scenariștii, tm- 


preună cu spectatorii iubitori şi judecători 
intransigenţi și competenți, pot ajuta fil- 
mul nostru în efortul lui de a căpăta o 
nouă deschidere a lui, o altă înălțime. O 
asemenea judecată de valoare pornită 
dinlăuntrul creației şi a creatorilor, con- 
fruntată cu judecata spectatorului, a bene- 
ficiarului, pot oferi acea necesară și vitală 
conștiință de sine care fertilizează gindi- 
rea și înaripează actul creației, obligat să 
capete vibrația societății noastre, a mo- 
mentului ei de ascensiune spre o altă 
treaptă de gindire, creație și afirmare. 


În spiritul indicaţiilor de partid, perso- 
nal ale secretarului general al partidului, 
tovarășul Nicolae Ceauşescu, la întiinirile 
cu cineașştii, beneficiind de o îndrumare 
pe cit de înaltă pe atit de apropiată de con- 
ştiinţa şi sensibilitatea artistului de astăzi, 
avind la dispoziţie toate condiţiile mate- 
riale și toată grija spirituală a partidului şi 
statului, cinematografiei noastre îi trebuie 
această sporire a conştiinţei de sine, după 
cum îi trebuie, în mod vital, această cali- 
tate nouă care este insăși rațiunea ei de 
a fi ca artă a unei societăţi, a unei structuri 
sociale, fără precedent în istoria noastră. 


«CINEMA» 


cheru — director al Casei de filme Unu, Al. lanculescu 
— director al Centrului de îndrumare a creației popu- 
lare și a mişcării artistice de masă; 

e cineaştii amatori: Traian Apetrei — cineclubul «A» 
al Academiei «Ştefan Gheorghiu», Brîndușa Dăscă- 
lescu — cineclubul «Ecran-util», Cornel Dimitriu — 
din colectivul Centrului de indrumare, Gh. Eftimescu 


şi Dan Gibescu — Casa de cultură a sectorului 8, 


Sara Kohn — cineclubul Întreprinderii poligrafice 
«30 Decembrie», lon Nădrag — «Cine-Studio 8», 
Elisabeta Rusănescu — cineclubul «Agerpres»: 

e din partea revistei «Cinema» — Ecaterina Oproiu 
şi Valerian Sava 


Calitate! Adică, să gîndim 


cu capul propriu și să o spunem cu talent. 
Un talent militant și responsabil! 


Cinema: Dialogul criticii de 
film cu spectatorii a intrat in 
tradiția revistei noastre, dar 
nu a devenit cituşi de puțin 
un procedeu de rutină. Do 
vadă, avem mereu sentimen 
tul ineditului. E, de pildă, pen 
tru prima dată cind ne întlinim intr-o ase- 
menea formație: realizatori și producători 
ai filmelor românești din anul precedent 
reprezentanţi ai cinecluburilor din Capitată 
şi critici de film. 

Tema propusă spre dezbatere sint filmele 
româneşti de lung-metraj prezentate în 
premieră din ianuarie pină în decembrie 
1977. 


Cite filme romă ti ați văzut 
anul acesta? Cite și care? 


Dar, mai intii, o micro-anchetă ad-hoc, 
un test inițial: ce aţi văzut și ce n-aţi văzu! 
din filmele anului '77? 

Din acest test cu 31 «subiecți», rezulta 
că cei mai mulţi dintre noi am văzut, în 
ordinea premierelor: Povestea dragoste: 
de lon Popescu Gopo, Accident de Sergiu 
Nicolaescu, Buzduganul cu trei peceti 
de Constantin Vaeni, Marele singuratic 


2 


de lulian Mihu, Regăsire de Ștefan Traian 
Roman și larba verde de acasă de Stere 
Gulea. 

Într-o poziţie medie se află, în aceeași 
ordine cronologică și tinind seama de tot 
relativismul unui test atit de restrins: Cuibul 
salamandrelor de Mircea Drăgan, Gloria 
nu cîntă de Al. Bocăneţ, larna bobocilor 
de Mircea Moldovan, Mama de Elisabeta 
Bostan, Împuşcături sub clar de lună 
de Mircea Mureşan, şi Riul care urcă 
muntele de Cristiana Nicolae. 

În fine, cel mai puțin văzute, de către 
cei de faţă, au fost Tută de Veneţia de 
Petre Bokor, Misterul lui Herodot de Geta 
Doina Tarnavschi, Oaspeți de seară de 
Gheorghe Turcu şi Fair Play de A. Danciu- 
Satmari. 

Dar nu atit de relativul «clasament», astfel 
compus, se impune credem discuţiei, ci 
constatarea că cineaștilor, profesionişti și 
amatori, «le scapă» lor înşile multe dintre 
filmele colegilor. În medie, aproape jumă- 
tate din filme rămin nevizionate, iar cineva 
dintre noi n-a văzut decit 2 filme din 16 


esc, dar 
înțeles unul 


Filmul er 
din trei cuvi 


ro 


Elisabeta Rusănescu: Trebuie să lim 


totuşi crezuţi că noi toți iubim cinemato- 
graful, noi toți iubim cinematogratul romă 
nesc în primul rind, noi toți ne rupem cu 
plăcere din timpul liber ca să vedem filme 
româneşti. Se întimplă Insă ca,atunci cind 
dispunem de acest timp,să nu găsim pe 
ecrane filmele care ne-ar interesa. Filme 
importante, prezentate în premieră doar cu 
citeva luni în urmă, cum e Buzduganul cu 
trei peceți, nu 'mai pot fi găsite nicăieri in 
Bucureşti, iar altele, chiar la o săptămină 
după premieră, nu mai rulează dect la un 
cinematograf îndepărtat, cu condiţii de 
vizionare sub orice critică. Am văzut pentru 
această discuție Marele singuratic la «Fe 
rentari» şi n-am înțeles din trei cuvinte 
decit unul. 

lon Nădrag: Am resimţit și eu de multe 
ori că există o tendinţă, cel puţin în Bucu 
rești, de a expedia filmele noastre de la 
cinematografele de premieră direct la cele 
cu aparataj defectuos. La un film străin 
un sonor confuz e oarecum compensat de 
textul dialogului tradus pe imagine. În 
cazul filmelor româneşti, «sonorul prost» 
e un handicap fatal. 


Gh. Ettimescu: Întăresc și eu cele spuse 
> dau un exemplu; filmul tarba verde de 
acasă de Stere Gulea. Mie mi-a plăcut 
loarte mult acest film și ieri am incercat 


să-l revăd, la două săptămini de la pre- 
mieră, dar nu mai rulează decit la «Lira», 
un cinematograf dezavantajat de toate acele 
condiții ingrate deseori semnalate în re- 
vista «Cinema». 

Dan Gibescu: Mai e un aspect exact in 
această ordine de idei, Cred că fiecare 
dintre noi, fie profesionist, fie amator, are 
anumiţi autori preferaţi. Eu, dintre cineaștii 
noştri, li prefer pe Sergiu Nicolaescu şi 
lon Popescu Gopo. Rareori m-au deza- 
măgit şi cind m-au dezamăgit nu au făcut-o 
Intr-atit incit să nu le mai caut cu nerăbdare 
filmele în programare. Dar, deși amindoi 
au prezentat în acest an filme noi, fără a 
mai vorbi de cele vechi, nici un film al lor 
nu se află în acest moment pe ecranele 
orașului. | 


A programa 
Întrebarea e 


seamnă și a stimula. 
tiime «stimulăm»? 


Stere Gulea: Și astăzi l-am intrebat 
pe directorul Întreprinderii cinematogratice 
municipale ce tacem cu reprogramarea 
lilmului meu, larba verde de acasă, in 
centrul orașului. Nu pot să spun că nu 
există bunăvoință la Intreprinderea în cauză. 
Dar am înțeles că există un fel de progra- 
mare tip, care se aplică mai mult sau mai 


XI 


«Dorim ca operele de artă 
şi literare, ca activitatea 
cultural-artistică 
să se inspire continuu 
din viața tumultuoasă 
şi minunată 
a poporului nostru, 
să-și aducă contribuția 
la ridicarea 
conștiinței maselor, 

a nivelului de înțelegere 
a tuturor fenomenelor 
ce au loc 
pe planeta noastră, 
să contribuie, totodată, 
la îmbogățirea 
tezaurului universal, 
să ducă şi să afirme 
peste hotare 
capacitatea creatoare 
şi geniul 
poporului nostru». 

Nicolae CEAUȘESCU 


puțin automat, indiferent de factura unui 
film sau altul. Consider bineințeles că ar 
trebui să se revadă acest tip de programare 
uniformă. 


AL lanculescu: Pentru că ați pomenit de 
bunăvoință, cred că şi noi trebuie să Inte- 
legem că o întreprindere cinematografică 
are un plan economic. Dar ea are şi obliga- 
ţia de a găsi modalităţi de sprijinire a fil- 
mului românesc, a filmului de calitate în 
general. Mă gindesc, de pildă, la profilarea 
unor cinematografe, atit din centru ct şi 
de la periferie, la crearea unor circuite 
specializate, ca forme noi de promovare a 
genurilor, a culturii cinematografice. 


Valerian Sava: Există Insă unii difuzori, 
care consideră că a sprijini filmul de cali- 
tate prin specializarea sălilor, prin crearea 
unor circuite dedicate filmelor de excepție, 
ar Însemna să promovăm «gustul elitei». 
Ca atare s-a renunţat şi la acel strict sim- 
bolic şi de fapt anonim «cinematograf de 
artă», care fiind în unicat, neafirmindu-şi 
nici prin firmă specificul, sigur că nu era 
rentabil. 


ton Bucheru: Nu ştiu dacă aceasta este 
calea pentru a sprijini filmul de calitate. 


Valerian Sava: Dar simplul apel ia 
bunăvoință este, cum s-a văzut, fără efect, 
atita timp cit acest «sprijin» nu este institu- 
ționalizat. 


lon Bucheru: Oricum, există într-adevăr 
filme care au nevoie de un anumit sprijin 
în difuzare. Prin aceasta nu numesc filmele 
slabe, ci producţiile cu un anumit profil, 
realizate Intr-o manieră mai puțin obişnuită 
Unul dintre ele a fost citat aici: tarba verde 
de acasă Ca producător, aș vrea să ofer 
un alt exemplu: Mere roșii care în Bucu- 
reşti a realizat, la lansare, un record în sens 
negativ în privința audienței la public. A 
trecut, practic, neobservat. Pentru ca, după 
ce «s-a auzit de ei», filmul să aibă succes 
în alte orașe din ţară şi să avem surpriza 
plăcută de a-l vedea în fruntea palmaresului 
«Cintării României». Aceasta Înseamnă că, 
promovind un asemenea film, nu am da 
cltuşi de puţin prioritate «gustului elitei» 
Simţeam oricum nevoia ca cel puţin după 
publicarea premiilor la festivalul național 
filmul pomenit să fi fost reprogramat in 
Capitală, ceea ce nu s-a intimplat. 


Constantin Pivniceru: Dacă Mere roșii 
a Inceput, la un moment dat, chiar cu rela- 
tivă Intirziere, să albă succes — de critică, 
de public sau la un festival — imediat, ra 
un organism viu, programarea ar fi trebuit 
să reacționeze. Că există incă resurse de 
interes necaptate la timp în rețeaua cinema- 
tografică, o dovedește și succesul uneori 
neașteptat cu care se reiau, după un an 
sau doi, unele filme româneşti la tele- 
viziune. 


lon Petcu: Vreau să aduc o mărturie 
exact în sensul celor spuse de tovarășul 
Pivniceru desore reluările la televiziune. 
Eu am văzut Mere roșii în prima săptămină 
după premieră, pentru că m-a atras din 
două puncte de vedere. Întii era cu Mircea 


Diaconu, care m-a interesat foarte mult 
de cum a apărut în primele filme, Filip cel 
bun şi Actorul şi sălbaticii Al doilea 
era debutul cinematografic al unui regizor 
de teatru cunoscut, AL Tatos Fiind eu 
unul dintre cei «nebuni după filme», ştiam 
toate acestea, dar spectatorul obişnuit, 
pină să se dumirească, n-a mai avut unde 
să vizioneze filmul. Şi am avut marea sur- 
priză ca, după programarea lui la televizor, 
colegi din Intreprindere şi vecini din cartier, 
să-mi vorbească extrem de elogios despre 
el, foarte interesaţi, întrebindu-mă cind a 
fost făcut acest Mere roșii, cind a rulat 
acest film românesc, cum a apărut, cine e 
regizorul, fiindcă n-am ştiut nimic despre 
el ș.a.m.d. 


Un succes de clasă trebuie să tie 
şi un succes de casă 


Stere Gulea: După mine, intreprinderile 
de difuzare a filmelor ar trebui să țină seama 
de faptul că anumite producţii românești, 
mai ales de actualitate, nu pot să aibă de la 
sine şi nu au în mod explicabi un impact 
maxim asupra spectatorilor. Mere roșii, 
Cursa şi alte filme de actualitate, printre 
care indrăznesc să-l pun şi pe cel făcut re- 
cent de mine. incearcă — incearcă de-abia 
de curind, din păcate — să vorbească într-un 
mod nou despre o realitate nouă. Filmele 
nu sint perfecte, nici cele mai bune, cali- 
tatea lor nu e de necontestat, sint însă filme 
mai directe, mal sincere, renunțind nu 
numai la schematismul oarecum tradițional 
al unor personaje și conflicte, dar și la 
şabloanele de exprimare şi la rețetele «de 
succes sigur». Pentru că fără aceste «re- 
nunțări» nu putem atinge nicicum «o nouă 
calitate» a filmului românesc. 


lon Bucheru: Să nu rămină însă cineva 
cu impresia că ceea ce spuneţi e valabil 
numai pentru filmele strict «de actualitate» 
Eu aș cita, de pildă, Dincolo de pod sau 
Tănase Scatiu, ambele distinse cu mai 
multe premii ale Asociaţiei cineaștilor, în 
primul rind cu premiul pentru regie acordat 
lui Mircea Veroiu și Dan Piţa, după ce am- 
bele fuseseră premiate și în Festivalul 
«Cintarea României». Sint însă filme care 
nu au înregistrat un număr record de spec- 
tatori. Afirmația e valabilă și pentru Buz- 
duganul cu trei peceți al lui Constantin 
Vaeni. Aceste filme istorice şi de epocă 
incearcă, ca şi cele de strictă actualitate, 
să promoveze un tip de cinematograf mai 
analitic şi implicit un limbaj deosebit Deo- 
camdată poate, mai puţin familiar, dar care 
ține, cum s-a spus, de însăși maturizarea 
acestei arte, a filmului românesc în speţă. 
Sprijinul programării şi difuzării filmelor e 
cerut tocmai în această perspectivă şi sint 
sigur că el va fi prompt și eficace atunci 
cind se va lua act, de pildă, că nu cel mai 
bun film à lui Sergiu Nicolaescu a inre- 
gistrat cel mai mare număr de spectatori, 
ci cel mai discutabi: Nemuritorii De 
aitte! numărul de intrări la un fiim nu repre- 
zintă prin el însuși şi opinia spectatorilor 


respectivi. Cred că Centrala Româniafiim ar 
trebui deci să studieze posibilitatea de a-ne 
oferi nu numai citra intrărilor, ci şi rezultatul 
unor sondaje sistematice de opinie, esan- 
tioane reprezentative pentru impresia cu 
care spectatorii ies din sală şi, în unele 
cazuri, ies înainte ca proiecția să se fi 
terminat. 


Cornel Dimitriu: Sint de altfel şi filme 
străine de calitate, ca A cincea pecete 
sau iluminare, care ne-au pus în faţa unor 
rezultate de casă tot atit de contradictorii, 
tinind însă de contradicţiile și de dialectica 
firească a unei culturi cinematografice în 
curs de constituire. 


Corigenţi la cinematografie 


Ion Besoiu: Apropo de cultura cinema- 
togratică, eu am văzut la televizor un spec- 
tacol-concurs «Cel mai bun ciștigă», în 
cadrul cărula trei tineri cu o pregătire 
școlară teribil de temeinică la alte materii, 
erau chemaţi să identifice trei secvenţe 
din filme româneşti foarte cunoscute, fil- 
me de referință, printre care și Moara cu 
noroc. Ei bine, niciunul dintre concurenți 
n-a recunoscut niciuna dintre secvențe. 
E vorba, deci, de o intormare și o educație 
cu implicaţii mai largi decit programarea 
productiilor curente. 


Sara Cohn: Eu lucrez în Invățămint, sînt 
profesoară și, pasionată de film, am căutat 
ca dirigintă să influențez elevii în acest sens. 
Tin să vă spun că am ajuns la concluzia 
că trebuie neapărat ca elevii să învețe să 
vadă un film încă din școală. Sint de acord 
cu ceea ce a spus înainte tovarășul Besoiu. 
Şi mai e o problemă critica noastră de film, 
cred eu, nu reușește totdeauna să fie «la 
obiecta. Citeodată e prea voalată, alteori 
prea aspră — ar trebui poate altfel făcută, 
pentru a ne convinge, pentru a ne determina 
să mergem să vedem și mai ales şă înţele- 
gem bine un film. 


De ce n-am văzut Buzduganul 


Elisabeta Rusănescu Pentru că vor- 
bim despre mijloacele de educare a publi- 
cului, după părerea mea, prezentările publi- 
citare care apar la televizor, în ajunul pre- 
mierelor cu filme româneşti — forșpanele — 
sint de cele mal multe ori sub un nivel 
acceptabil. Dacă ar fi să judec Buzduganul 
cu trei pecefi după forșpanul difuzat la 
televizor — şi nu m-am dus să văd filmul 
la cinema tocmai din acest motiv — ar 
insemna să socot acest film un western 
oarecare. Reţeta forspanului pare foarte 
simplă, pentru noi, ca cineamatori: se 
montează cap la cap scenele «tari», cu un 
zgomot eventual asurzitor, se mixează o 
voce de crainic semănind cu cea din «Red 
River», chiar dacă e vorba de un film de 
actualitate, sugestii suficiente pentru un 
spectator cit de cit avizat să se îndoiască 
de calitatea filmului şi să prefere altă vi- 


zionare. 

Constantin Vaeni: Acest tip de publi- 
citate este un efect al defectului de difu- 
zare, un detect înrădăcinat chiar în realiza- 
tori. În sensul că fiecare regizor vrea «să-şi 
vindă» filmul cit mai spectaculos, fiindcă se 
poartă spectaculosul. acest mod a fost 
realizat şi forșpanul la Buzduganul... Fi- 
mul este exact opusul forşpanului, acesta 
fiind realizat ca o concesie, de dragul acelui 
public greşit educat, obişnuit a se duce la 
film pentru spectacol, pentru un spectacol 
în care domină şarjele, cavalcadele, bom- 
bele, fumigenele şi alte gălăgii. 


Ecaterina Oproiu: Dar nu credeți că ar 
fi de preferat o publicitate nu ca o concesie 
tăcută prejudecăţilor, ci tocmai ca un pariu 
împotriva acestor prejudecăţi. Eu una îmi 
pot imagina un forşpan prin care iubitorii 
exclusivi şi excesivi ai «filmului de caft» 
(scuzaţi expresia) să fie invitaţi prin forșpan, 
prin reclamă, să nu meargă la Buzduganul 
cu trei peceți? 


Jon Bucheru: E riscant. 


Constantin Vaeni: Nimeni n-ar aproba 
un asemenea text. 


Valerian Sava: Riscant, spune produ- 
cătorul, fără șanse de aprobare spune 
regizorul. Dar poate că există totuşi un 
punct de sprijin. Acest punct de sprijin 
ar fi opinia unui spectator care vrea să 
vadă nu un film cu bătăi, ci un film cu idei. 


Ecaterina Oproiu: În sprijinul unor ase- 
menea filme în care lupta cu revolverul să 
fie înlocuită cu lupta cu Inteligența, vine, 
cred eu, una din ideile formulate de tova- 
rășul Bucheru. Este ideea, în perfect sincron 
cu preocupările noastre generale, de a pro- 
pune ca indicele privind participarea spec- 
tatorilor la filme să nu fie doar un indice 
cantitativ, ci şi un indice calitativ. Adică să 
se sondeze nu numai numărul de spectatori 
la un film, ci şi coeficientul de satisfacție a 
acestor spectatori. Pentru că, fireşte, e de 
dorit ca numărul spectatorilor să fie cit 
mai mare, la toate filmele, mai ales la cele 
de calitate, dar trebuie să știm şi cu ce folos 
participă spectatorii la filmele respective, 
cu cită satisfacţie, cu ce impresie finală. 

Sondarea publicului, din păcate, se află 
în momentul de faţă intr-o fază oarecum 
folclorică, în preistoria sociologiei cinema- 
tografului, în faza unor culegători empirici 
de impresii Intimplătoare, în genul lui Badea 
Cirțan, aducind și noi, criticii și noi, filmo- 
logii, vorba de ici-colo, povestind despre 
ce s-a mai intimplat cu un film sau altul 
la cutare cinematograf. Acest empirism 
impresionist trebuie insă depășşii. Trebuie 
să găsim mijloacele şi formele unei abor- 
dări mai riguroase, mai nuanțate, adică mai 
ştiinţifice a publicului — a tuturor catego- 
riilor de public — pentru că nu există un 
singur public şi datoria noastră este de a 
face tot ce ne stă în putinţă nu de a ne așeza 


(Continuare in pag. 4) 
3 


(Urmare din pag. 3) 


la coada marilor cozi la tilmele de pe Bule 
vard, formate din băieţi care încep parti 
dele de jiu-jițu încă din stradă, ci să milităm 
pentru ca — şi în materie de spectatori 
cantitatea să se transforme în calitate. 

Dar să revenim la lista celor 16 premiere 


De ce m 


plăc arba verd 


Traian Apetrei: Dintre productiile anului 
1977, simpatia mea merge spre larba verde 
de acasă, care mi se pare un film de factură 
deosebită, nu îndeajuns pus în lumină de 
critică. Dacă reducem semnificaţia acestei 
lucrări la acțiunea care se desfășoară pe 
ecran, la ceea ce face personajul principal, 
în virtutea orgoliului sau a datoriei, diferenta 
față de alte filme nu e prea frapantă. E vorba 
de o calitate nouă afirmată pe calea frumo. 
sului, a adevărului artistic, la închegarea 
cărula concură o multitudine de factori, 
pină la culoare sau la mișcarea aparatului, 
în scene tot atit de «lungi» ca în Riul care 
urcă muntele, dar cu alte-valenţe și cu alt 
efect Unde e secretul trumuseții şi al 
autenticului? Pentru că filmul lui Stere 


Ciţiva dintre participanții la o masă rotundă. De la stinga la dreapta: Mircea Alexandrescu, Margareta Pogonat, Stere Gulea, Constantin Vaeni, 
Nădrag, lon Epure, Elisabeta Rusănescu, Dorin Goagă, Dan Gibescu, Valerian S 


Am incercat o rară satisfac- 
ţie in fata acestei nobile asu 
mări a unei comenzi sociale, 
care este filmul dedicat Festi 
valului național «Cintarea 
României». 

Primul gest care impresio- 
nează totdeauna în fața unei lucrări de artă 
este cutezanța selecţiei si precizia opțiunii 

Pornind de la spectacolul de gală care a 
incheiat prima ediţie a Festivalului național 
al muncii și creaţiei, inițiat de însuşi preşe- 
dintele Nicolae Ceaușescu, autorii acestui 
lilim au reținut din spectacol în primul rind 
dansurile şi cintecele populare din diferite 
„one ale ţării, autenticitatea și strălucirea 
lor incomparabilă. Acestei prime decizii 
de depăşire a ocazionalului şi ilustrativului 
— printr-o fidelă Inţelegere a ideilor insu- 
flate de secretarul general al partidului la 
întiinirile sale cu cineaștii — i-au urmat o a 
doua treaptă, pe care creatorii filmului 
au urcat-o în acelaşi spirit, punnd în valoa- 
re virtutile specifice artei lor. 


Dansurile și cintecele populare prezen- 
tate pe stadionul «23 August» au devenit 
punctele de plecare ale unui spectacol 
cinematogratic-poem, ale unui film-docu- 
ment, al cărui platou de filmare este spațiul 
Intregii țări. Cineaştii de la studioul «Al. 
Sahia» — regizorii-scenariști Dumitru Do- 
ne şi lon Moscu — au pornit pe urmele 
laureaților Festivalului naţional, regăsin- 
du-i în locurile unde trăiesc și muncesc, 
în peisajul natural din care au purces sau 
în cel construit de ei Inșiși în acești ani. 
N-am asistat insă la o simplă reconstituire 
convențională, în decor neaoș sau indus 
trial a numerelor cunoscute din programul 
festiv, ci la o investigare inedită a sensurilo: 
şi farmecului creaţiei populare, a simțămin 
telor oamenilor trudei zilnice și harului de 
excepție, pentru care «Cintarea Românie» 
reprezintă realmente un prilej de bucurie 
şi implinire. 


Această investigație, documentariştii au 
intreprins-o în compania unor actori bine 
cunoscuți al teatrului şi filmului românesc, 


Calitate! Adică, stimularea continuă a valorii 
şi. refuzul încăpăţinat al mediocrităţii 


care nu aduc în cadru propriul lor «perso- 
naj», ci işi asumă rolul aparent mai modest 
de reporteri sau comperi. Ajunşi în mijlocul 
echipelor de dansatori și cintăreți populari, 
în măsura În care redevin actori, ei renunță 
la alura tipic-protfesionistă, încercind să 
intre în ritmul și să prindă tonalitățile cole- 
gilor lor amatori. Ceea ce rezultă este o 
suită de momente ciné-vérité, In care emo 

na este mereu luminată de umor, iar ideea 
apropierii artistului protesionist de sursa 
vitală, originală, a inspiraţiei, populare ca- 
pătă o convingătoare expresie. Este perfor- 
manţa pe care autorii o izbutesc mai ales 
în momentele în care Florin Piersic formea- 
ză un duo ad-hoc cu interpreta de folclor 
bucovinean Sotia Vicoveanca sau disculă 
pe prispa unei case cu bătrinele din corul 
comunei despre motivele care le poartă 
seara spre Căminul cultural și în secvențele 
în care Stela Popescu, costumată adecvat, 
isi notrivește pasul si «ghiersul» cu fetele 
din Oaș ori mărșăluiește prin Baia Mare 
în fanfara minerilor. Ca totdeauna cind 
inspirația este aplicată și sinceră, nici 
această idee nu se oprește Insă la enunț, 
nu este ilustrată rectiliniu, demonstraţia 
a turnuri neașteptate, pînă la nonșalanța 
parodică. lată-l, de pildă, pe Amza Pellea, 
în Oltenia-i natală, intrind şi el în joc cu 
călușarii, dar renunțind după citeva măsuri: 
— Jocul ăsta nu-i o ioacă! 


Apelind deci, în cea mai bună tradiţie a 
ciné-véritė-ului, la improvizația spontană 
pe teme date, cu sugestii de investigaţie 
psihosociologică, filmul lui Dumitru Done 
și lon Moscu devine în același timp, cum 
spuneam, un poem, cu concursul operato- 
rilor Ilie Valentin şi Otto Urbanschi, care 
aduc în cadrele filmate de ei mărturia unei 
vibrații artistice depăşind, la rindul său, 
limita rigorii profesioniste. Buna, strălucita 
școală a jurnalului de actualități, a reporta- 
jului pe viu practicat de citeva decenii la 
studioul «Al. Sahia» și nu mai puţin rafina- 
mentul ambițios al noii generații căreia 
operatorii numiţi îi aparțin, Îşi spun cuvintul 
în realizarea acestei sinteze cinematogra- 
lice. De la dansatorul costumat după datină, 


Gulea Îi interesează nu numai și poate nici 
în mod special pe cei veniţi de la țară. Mai 
mult, enunţul său tematic, acela al intoar- 
cerii în locurile natale, nici nu e credibil 
pină la capăt, iar eroul nu reprezintă un caz 
«tipica Explicaţia succesului, a interesului 
general trebuie căutată, ca totdeauna in 
artă, în elementul de excepţie. «Problema» 
lansată în film e importantă, dar filmul te 
impresionează pentru că vezi ce firesc 
e totul sau aproape totul şi mai puțin pentru 
«ce problemă mare ne pune». Nu am făcut 
mare caz, în sinea mea, de faptul că după 
absolvire eroul preferă să plece din Bucu- 
reşti şi să revină în satul natal, dar am 
reținut cu multă plăcere imaginea autentică 
a satului regăsit, o anumită integralitate a 
senzațiilor de viață cu care tinărul se con- 
lruntă în această «imposibilă întoarcere» 
in genere, cred că adevărul despre un film 
nu se poate afirma prin judecăți pătimașe 
sau în virtutea unor etichete, fie ele și 
nobile, ci numai pornind de la impresiile 
personale, de la ceea ce ţi-a plăcut sau nu 

De partea cealaiiă, a filmelor care nu 
mi-au plăcut în anul trecut, m-aș referi la 
Riul căre urcă muntele, etichetat cel 
putin în două cronici — culmea! — ca «tilm 
de război». Dar nici latura «militantă» a 
filmului nu te convinge, după cum nici o 


anume undă de melancolie insinuată in 
+magini nu te contaminează, deși intenţiile 
lematice sint mereu declarate sau afișate 
ostentativ. Concluzia ar fi că «armele» 
artei sint altele decit cele lesnicios de numi! 
în termeni generali și căile sale diferite 
de ale unei gindiri rectilinii,. 


Cite filme proast 


u sint prea bun 
iformitatea in critică 


sau despre 


Stere Gulea: Tema filmului meu nici n-a 
fost de altfel aceea a refuzului dea rămine 
în Capitală. Critica avea, zic eu, posibili- 
tatea să nu trateze filmul prin prisma unei 
astfel de viziuni schematic-moralizatoare, 
dedusă doar dintr-o nefericită secvență 
introductivă. Călin Căliman în «Contempo 
ranula, Radu Georgescu în «Săptămina» 
și Mircea Alexandrescu la Radio au simpli 
ficat după părerea mea filmul, judecindu-! 
prea mult prin prisma a ceea ce îi este, cred, 
mai puţin propriu. Şi nu este în avantajul 
cinematografului românesc să uniticăm 
aprecierile, prin înscrierea. tuturor produc- 
țiilor într-o unică suită, cu același ton amorti. 
Din unele cronici simţi cel mult că filmele 
proaste nu sint prea bune, iar cele ceva mai 


bune, dacă nu poartă o semnătură impună- 
toare, sint apreciate în semitonuri, în aşa 
tel încît diferenţele de altitudine dispar cu 
totul şi se creează impresia unui peisaj uni- 
torm care, orice s-ar spune, nu ne mai 
caracterizează. E o imagine care nu stimu- 
lează ceea ce ar fi, poate, de stimulat, 

Elisabeta Rusănescu: Eu lubesc foarte 
mult acest film al dumneavoastră, poate cel 
mai mult dintre filmele anului, el intrind 
pentru mine nu în suita convențională la 
care v-aţi referit, ci în ordinea unor filme 
care încep cu Moara cu noroc, o ordine 
in care, alături de Trecătoarele iubiri de 
Malvina Urşianu, n-aş avea prea multe 
titluri de citat. 

Sara Kohm: Şi mie mi-a plăcut mult 
lilmul larba verde de acasă Totdeauna 
cind vizionez un film, caut săi găsesc 
ideea, pentru ca apoi să grupez tot ceea 
ce văd în jurul ei. Poate este o deformaţie 
profesională. Consider că ideea acestui 
film nu e legată de nostalgia întoarcerii în 
locurile natale — aceasta e eventual atmos- 
fera în care se scaldă tot filmul, dind poezie, 
lirism, întregii compoziţii. Ideea este a 
perenității, a continuității, a legăturii cu glia, 
cu lumea căreia î aparții și li rămii mereu 
dator prin ceea ce faci. Sint multe momente 
memorabile, de mare densitate simbolică — 


a, Brinduşa Dăscălescu, 


în mișcarea lui pe pajiște, printre cetini 
sau pe linoleum, redescoperit in ținută 
cotidiană lingă strung și pină la statuia 
celui mai mare voievod al Moldovei, filmată 
intr-un apus de soare contemporan, cu 
buzduganul întruntind tăria, imaginea iși 
valorifică elementele de unghiulaţie, de 
ecleraj și mișcare, sub același semn al 
participării inspirate la cintarea oamenilor 
dintotdeauna și de azi, a patriei noastre 
unice şi eterne. 


Evocarea succintă a unor momente sati- 
rice sustinute de brigăzile artistice de agi- 
tație punctează ca nişte leit-motive nervoa- 
se această principală linie de forță a filmu- 
lui (montajul Teodora Albici), iar Inserarea 
unui tablou de balet susținut de Opera 
din București, cu muzica lui Tiberiu Olah 
din Mihai Viteazul, este perspectiva des- 
chisă artel populare, ca şi celel culte, spre 
respiratia sublimă. 


Fără a fi mereu egal cu sine însuși (epi- 
soadele dedicate Munteniei şi Dobrogei 
cad în zona convenționalului, în care se 
păstrează aproape tot timpul comentariul 
scris şi rostit de Corneliu Leu), filmul reali- 
zat de cineaștii studioului «Al. Sahia» 
sub genericul Casei de filme Patru (produ- 
cător delegat Nicolae Crişan) poartă pece- 
tea maturității de gindire şi expresie atinse, 
in anii săi cei mai buni, de documentarul 
românesc. 


Valerian SAVA 


i 


Regia și scenariul: Dumitru Done și lon Moscu. 
Cu laureații și formațiile laureate la prima edi- 
ție a Festivalului național «Cintarea Romà- 
niei», precum și cu Amza Pellea, Florin Piersic, 
Sela Popescu, lon Popescu Gopo, Margareta Pisia- 
ru, lon Besoiu, lon Caramitru, Sofia Micu-Vico- 
veanca, Vetuţa Merticariu, Ghiorghița Melanu, Olim- 
pia Vlaicu. imaginea: Valentin Ilie şi Otio Urban- 
schi. Decoruriie: vasile Rolaru şi arh. Doina Lu 
pescu. Comentariul: Corneliu Leu. O producţie a 
Casei de filme Patru, realizată in studiourile Cen 
trului de productie «Bucureşti», In colaborare cu 
studioul «Alexandru Sahia». 


printre ele şi finalul. Dar am avut totuși 
impresia că anumite episoade sint lipite, 
ca şi cum ar fi din alte filme. de pildă sec- 
venţa introductivă. 


Satisfacţii, dar atisfacții 


Cornel Dimitriu: Eu, intimplător, nu 
sint de la țară, n-am fost repartizat, nici 
n-am cerut în mod expres să fiu mutat la 
sat, nici măcar nu m-am văzut în vreunul 
din personajele filmului. Şi totuși mi-a 
plăcut larba verde de acasă. Pentru că 
multe din secvențele filmului au mers în 
consens cu înțelegerea pe care o avem noi 
despre adevăr. În schimb, regret că regizo- 
rul unui film cum e Regăsirea a trecut pe 
lingă un scenariu minunat, cu atitea fapte 
autentice în el, defavorizindui prin solu- 
tiile regizorale, falsificind prin îngroșare 
situaţii de viață de mare complexitate, cu 
care nu îi este dat oricărui regizor să se 
întlinească. 

lon Nădrag: Mă raliez părerii celorlalti 
despre larba verde de acasă și nu mai 
spun despre el decit că am apreciat depă- 
şirea retorismului în tratarea unui subiect 
care putea repede degenera în convențional. 
Un film important din multe puncte de 
vedere a fost în anul trecut Buzduganul 
cu trei peceți. El ne-a oferit satisfacţii, 
dar și insatisfacţii. În primul rind, ceea ce 
m-a atras foarte mult în această operă a 
fost polemica politică din epocă, adusă în 
prim plan, au fost conflictele care, la un 
moment dat, se întrețes foarte expresiv pe 
ecran şi aduc în mod firesc pledoaria, pen- 
tru neatirnare, din text și subtext, foarte 
aproape de sensibilitatea noastră de azi 
Ceea ce a fost insatistacție a ținut de o 


Cu cîțiva ani în urmă, o 
tinără fată mi-a mărlu 
rist la braseria «Cina» 
care tocmai trecuse cu 
bine hopul renovării: 

— Dacă nici anul aces- 
ta nu reușesc la stomato- 
logie, mă fac cronicar de film... 

Din fericire, tinăra a reuşit, ne-am ales 
deci cu un stomatolog în plus și cu un 
critic de film în minus, cum se spune, 
am prins doi iepuri dintr-o dată A exis- 
tat o vreme cind critica de film părea la 
indemina oricui, nu cerea nici o pregă- 
tire de specialitate, căci, în fond, care 
fiinţă omenească, indiferent de sex sau 
cultură, n-a scris o poezie sau o recen- 
zie? Cind cineva a avut de ales între a 
lucra in domeniul cărții sau cel al 
filmului, a răspuns fără șovăire, stăpin 
pe ignoranța lui: «În cinematografie 
Cărţi n-am citit, dar filme am mai vă- 
zut». Cred şi eu... Improvizaţia a consti- 
tuit o reală primejdie pentru critica noas- 
tră de film, amenința să-i distrugă 
caracterul ştiinţific. A fi obiectiv în 
critică nu e numai o problemă de mo- 
rală, deşi nici morala nu trebuie exclusă, 
ci şi de competenţă. Trebuie să și poți 
să fii obiectiv, nu numai să o dorești. 
Incultura poate arunca în brațele subiec- 
tivităţii condeie dintre cele mai bine 
intenţionate. Obiectivitatea nu e numai o 
trăsătură de caracter, ci şi o ştiinţă 
care se Învață. 

În ultima vreme, procesul de maturi- 
zare a criticii noastre de film a devenit 
foarte evident, ceea ce pe cineaștii 
talentaţi îi bucură, iar pe impostori — 
tot cineaști și ei — îi intristează. O parte 
a criticii noastre de film se comporta cu 
filmele mediocre cum se comportă o 
mamă cu odrasla mai puţin reușită, cu 
cit filmul era mai prost, cu atit iubirea 
era mai mare. Critica nu-și ciștigase 
detasarea, independenţa, ea mergea cu 


inema 


anumită diluare a ideii pe parcurs, datorită 
unui ritm ceremonios de prezentare regi- 
zorală a unor scene. Scene altminteri pline 
de tensiune in subtextul lor, dar în care 
mişcarea de aparat, prelungită ușor manie- 
rist, distrugea atenţia de la dezbaterea în 
care erau angajate personajele. De aici şi 
lungimile din film. În legătură cu Regăsirea, 
sint perfect de acord cu ceea ce a spus 
Cornel Dimitriu. A fost un subiect mare, 
un scenariu interesant, din care se putea 
scoate un film bun şi nu s-a scos un film 
bun. O explicaţie ar fi că s-a recurs la clișee 
în redarea unor momente-cheie, care ce- 
reau soluții de mare subtilitate. Verosimil 
în Regăsirea mi s-a părut doar personajul 
Margaretei Pogonat și cel al lui Florin 
Piersic, actori care m-au surprins prin 
apariţiile lor în roluri în care nu mă aşteptam 
sã- văd, cum a fost şi cazul lui lon Besoiu în 
Împuşcături sub clar de lună. 


Margareta Pogonat: Vă propun doar 
să corectăm o prejudecată, cu care ne 
intilnim adesea, cind ni se face compli- 
mentul de a ni se spune că am fost surprin- 
zători în cutare rol în care cineva — critic 
de specialitate sau coleg amator — nu și-ar 
fi închipuit deloc că putem apărea. Dar un 
actor bun — cum există mulţi în teatrul și 
filmul românesc — nu are cum să nu facă 
cel puţin bine orice rol, în orice gen de film 
ar fi solicitat. Așa am realizat şi rolul din 
Regăsirea, cu regretul doar că nu ne-am 
aflat, la acest film, în condiţiile unei com- 
petiții profesionale care să ne ducă pe toti 
la un rezultat general mai bun. 

lon Besoiu: Continuind ceea ce a spus 
acum Margareta Pogonat, aş vrea să pun 


Ion Popescu Gopo, Traian Apetrei, Ecaterina Oproiu, Cornel Dimitriu, Ion Ionescu, 
Ion Petcu, Sara Kohn, Constantin Pivniceru, Alexandru Ianculescu, Ion Bucheru, Eva Sirbu, Ion Besoiu, Adina Darian 


filmele poetului 


Critica artei, dar 
şi arta criticii 


Și obiectivitatea 
se învaţă, nu-i aşa? 


eroism pină în pinzele albe alături de 
orice film mediocru, dornică să-i sat 
veze, dacă nu eternitatea, cel puţin planul 
de Incasări. Nu sint adeptul unei critici 
care se sufocă in propriile ironii, care nu 
ține pasul nici cu propria-i trufie, inca- 
pabilă să vadă valoarea nici atunci cind 
e limpede ca lumina zilei. Nu cred Insă 
nici că criticul de film trebuie să se 
transforme Într-o anexă a echipei de 
filmare, cu atribuția de a populariza ulti- 
mul eşec pe ecran lat, cu orice risc. Fil- 
mul are bineințeles nevoie de populari- 
zare, însă critica trebuie să fie inainte 
de toate judecata de valoarea. 
Apărind dreptul criticii la un limbaj 
de specialitate, unul dintre oamenii 
față de care am o statornică prețuire, 
Silvian losifescu, Imi reproșa enerva- 
rea faţă de unele ticuri verbale ale cri- 
ticii: «opțiune», «excepție», «discurs» 
şi așa mai departe. Cum eu sint artist 
și nu om de știință, s-ar fi putut să fi 
exagerat într-o oarecare măsură Dar 
pentru mine lucrurile sint clare. Critica 
adevărată n-are un limbaj anume, un 
cifru științific, cel puțin așa ne-au Invățat 
marii critici ai lumii, precum Baude 
laire sau Călinescu... Limbajul critic de 


o intrebare. Nu vi se pare că recolta anului 
trecut a fost mai slabă decit cea din anul 
anterior, cînd am avut în premieră Tănase 
Scatiu, Dincolo de pod, Mere roșii, 
Osinda, Prin cenușa imperiului? Din 
lista celor 16 producţii, enunțată la început, 
in afara a două filme despre care s-a vorbit 
mai mult, mă refer la larba verde de acasă 
şi a Buzduganul cu trei peceți, cu greu 
putem desprinde alte titluri la care să ne 
reterim cu plăcere. Care să fie cauza? 


Cel mai rău e cind nu crezi 
ce se intimplă pe ecran 


Brindușa Dâscâlescu: M-aș Incumela 
eu să propun un răspuns. Cred că multe 
filme sint handicapate de scenariu. Deși 
regizorii «trag», actorii «trag», filmul nu 
merge din cauza scenariului. Mal taie cine- 
va, mai adăugă altcineva și apare pe ecran 
o poveste pe care nuo crede nimeni. Fiindcă 
nu are nimic real în ea. De ce fac scenariștii 
dialoguri tip lozincă, chiar într-o scenă 
dintre mamă şi copil, eventual deghizate 
în pilde, ca la o oră de dirigenție bine aran- 
jată pentru inspecţie? Aceste lozinci mă 
supără cel mai tare și de aceea nu mă 
prea duc la filmele noastre, mai ales cind 
aflu că e vorba de un tinăr care renunţă la 
tot şi pleacă undeva de dragul unei ierbi 
verzi, care nu știu dacă e așa de verde. 
N-am văzut larba verde de acasă, fiindcă 
mi-a căzut sub ochi o cronică, din care 
aflind despre ce e vorba, nu m-am mai 
dus la cinema. 

Sigur, nu temele sint de vină. Am văzut 
un film românesc, Zidul, care mi-a plăcut 
foarte mult, deși subiectul ar fi putut prilejui 
o cascadă de lozinci. Depinde deci «cum 


specialitate excesivă se dezvoltă tocmai 
cind substanța se alterează și, ca să 
{lim paradoxali cum am fost o viață 
intreagă, cine are «limbaj de speciali- 
tate» înseamnă că nu are prea multe 
de spus. Apreciez la cei mai buni critici 
ai noștri de film directeţea stilului şi a 
observaţiei, faptul că nu şi-au Injghebat 
din formule arhicunoscute, pedante, din 
secretele de culise, din termenii tehnici, 
un sprijin pentru zile negre, cind inspi- 
rația aţipește. Excesul de termeni de 
specialitate, pădurea de termeni tehnici, 
il împiedică pe cititor să înțeleagă esen- 
tialut: dacă filmul e bun sau nu, dacă 
povestea e autentică sau nu. Nu e obli- 
gatoriu ca analiza unul film să ne plic- 
tisească, critica de film poate să fie şi 
ea, la rindul ei, o poveste ca oricare 
alta. l-am reproşa unei părți a criticii 
noastre de film un exces de politețe și 
de curtoazie față de filmele proaste și o 
lipsă de pasionalitate faţă de cele care 
meritau elogii mai inalte, o dragoste mai 
științifică. Mai multă iubire, cind aceasta 
se impune ca o necesitate obiectivă, 
mai mult dispreț cind disprețul este 
meritat. Cind e de lăudat trebuie să lău- 
dăm fără zgircenie, fără teamă că autorii 
se vor îngimfa dacă meritele lor vor fi 
recunoscute. Nu merita oare exceptio- 
nala realizare a lui Mircea Veroiu, după 
«Mara», capodopera lui Slavici, laude 
mai clare, mai cu răbdare argumentate? 
Nu merita oare filmul Fair Play, această 
impecabilă eroare, această antologică 
aglomerare de confuzi și neglijențe 
inrăite, un pamflet menit să-i trezească 
pe autori la sfinta realitate? 

Eu nu aștept de la critica de film cum- 
secădenia unui tinerel foarte inimos care 
ajută unei bunici să traverseze cu brio 
strada, ci o judecată înaltă, tandră şi 
nemiloasă în același timp. 


Teodor MAZILU 


punem problema». Cu o temă apropiată de 
Zidul, Riul care urcă muntele rămine, în 
ciuda bunelor intenţii, neveridic. Vrea să fie 
real și poetic, dar nu ne convinge nici de 
una, nici de alta. Copiii nu prea sint copii, 
e cam năzdrăvan acel băiat care ajunge să 
conducă o motocicletă, deși n-a mai condus 
poate nici o bicicletă. Sare din lac într-o 
şedinţă unde se adună niște voluntari și 
ajunge plină la urmă pe front. Dar publicul 
acesta, căruia îi cerem să vie la film, trebuie 
să înțelegem, nu poate să vină... 


O limită: regia fără talent 


lon Bucheru: Este adevărat că dacă 
realizarea unora dintre filmele noastre ar fi 
prezidată de un scrupul artistic mai adinc 
probabil că noi inșine am sta cu fruntea 
mai sus în fața publicului. Sint cu totul de 
acord cu tovarășa care s-a referit la scena- 
rii. Pe de altă parte, multe bune intenții au 
dat greș, pină la efecte rizibile, In ciuda 
scenariului de calitate. 

Cornel Dimitriu: O intrebare. Din ce 
cauză s-au pierdut, la filmări, calitățile 
scenariului Regăsirea? 

lon Bucheru: Întrebarea conține o jude- 
cată de valoare cu care mulți spectatori nu 
sint de acord. Studenţii, de exemplu, care 
nu sint un public concesiv, au plasat filmul 
pe locul |, conform sondajului efectuat de 
revista «Viaţa studenţească» pe marginea 
filmelor anului 1977. Dar pro şi contra se 
poate discuta oricit. Cert este că, în cazul 
Regăsirii, regia a pierdut pe drum unele 
promisiuni deloc neglijabile ale scenariului 
Cu acestea se profilează și răspunsul la 
intrebare. Pentru că nimeni, nici directorul 


(Continuare in pag. 23) 


Victor Colonelu, Gheorghe Hirdău, Gheorghe Eftimescu, lon 


Fotografii de Emanuel TANJA 


|; 


„Cianura... și . 
picătura de ploaie 


De cind am văzut «Noaptea 
americană», ori de cite ori 
merg la o lilmare mi se pare 
că revăd filmul lui Truffaut; 
nimeni altul ca el nu a fixat 
In imagini spiritul și stilul 
de lucru al unei echipe. Ni- 
meni altul ca el nu a prins și redat aerul 
acela aparent boem care maschează, de 
fapt, o cantitate uriaşă de muncă, muncă 
de inalt profesionalism, precisă, meticu- 
loasă, sincronizată, desfășurată de specia- 
liști, tehnicieni şi artiști totodată. Echipă, 
răspunzătoare în totalitatea ei de fiecare 
metru de peliculă, pentru că munca tuturo! 
depinde de munca fiecăruia în parte. Orice 
defecțiune cit de mică putind compromite 
rezultatul — stropul de sudoare lipsește 
de pe fruntea interpretului, perdeaua s-a 
mototolit, sifonul s-a terminat... ca să nu | 
vorbim decit de detaliul detaliului. 

Da, aparențele muncii cu filmul sint 
adesea înșelătoare. Cianura și... picătura 
de ploaie este «aparent» un tiim uşor: un 
film polițist cu o distribuție numeric redusă, 
cu 4—5 locuri importante de filmare; dar 
efortul creației și precizia tehnică nu sint 
cu nimic mai prejos decit la orice alt film. 
Actorul trăiește tensiunea creării unui per- 
sonaj cu aceeași dăruire, indiferent dacă 
lingă sau In spatele său există o mulțime 
de figuranți sau doar un singur partener. 
Regizorul este totdeauna la fel de concen- 
trat Şi senajos: Gindul !mi alunecă din 
noul la «Noaptea americană» unde vedeam 
cum umblă fiimul prin capul regizorului si 
nimic ce este în afara lui, a filmului, el regi- 
zorul, nu aude, nu vede, nu pricepe. 

În această stare de concentrare l-am găsit 
şi pe Manole Marcus în ziua cind filma în 
«apartamentul contabilului» secvențe din 
Cianura... 

Mergind spre filmare, mă intrebam ce 
idei noi ne pregăteşte acest regizor care, 
după cum arată o sumară selecţie din fișa 
sa de creaţie (Viaţa nu iartă, Canarui 
şi viscolul, Puterea și Adevărul, Actorul 
şi sălbaticii) s-a preocupat dintotdeauna 
cu predilecție de conflicte social-politice. 
Filmul pe care îl lucrează acum — o știu. — 
va fi un film polițist, pentru că orice film 
care Începe cu o crimă, iar acțiunea se 
concentrează către dezlegarea ei nu poate 
fi — se pare — altfel decit polițist. Să fie 
oare Cianura și... picătura de ploaie un 
film polițist pur și simplu? 

Regizorul mă ajută să mă apropii de răs- 
punsul potrivit. 

— «Am plăcerea să pot spune că în acest 
film polițist nu se pune niciodată mina pe 
revolver, nu are loc nici o urmărire specta- 
culoasă, iar anchetatorul (interpretul său 
este Victor Rebengiuc), deși foarte inieii- 
gent, descurcă firele cu greu. Formula aces- 
tui film, inspirat de altfel dintr-un dosar real, 


posibilități posibile 


0 haltă nu ca altele 


Cind mergi spre Constanţa, gindurile 
aleargă cu o viteză mult mai iute decit 
a trenului, spre mare. Şi uiţi să mai pri- 
veşti în stinga sau în dreapta, aşteptind 
(chiar dacă e larnă) întiinirea cu apa 
aceea albastră-verzuie. Undeva, în cIm- 
pia întinsă, care ne asigură hambarele 
şi prin care treci In goană, există o haltă. 
Halte sint multe. Dar asta nu e ca cele- 
laite, pentru că se numeşte (vai, ce fru- 
mos se numește!) Halta Recolta. Ra- 
pidele, acceleratele, personalele nu o- 
presc. Vara însă de-aici pleacă zeci de 
trenuri incărcate cu roadele cimpiei 
aceleia pe care, cu gindul la mare,n-o 
priveşti întotdeauna. 

Halta are şi ea, probabil, un șef al ei. 
Poate că în statele de funcțiuni îl zice 
alttet: impiegat. Dar nu asta are impor- 
tanță. Pentru că nu există la stirşit de 
toamnă, om mai fericit ca el. Şi nu se 
mal gîndeşte că vin citeva luni de vint, 
ploi, zăpezi, că firma cu numele haltei 
nici nu se va vedea. Halta Recolta 
(este minunat faptul că există un ase- 
menea nume) aşteaptă increzătoare re- 
colta viitoare. Despre acest om (șet sau 
impiegat, cum i-o fi zicind) și despre 
halta lui se poate face un documentar 
frumos. 


Alexandru STARK 


descoperit cu ajutorul prietenului meu Vir- 
yil Mogoş care este de profesie avocat. 
m-a atras nu atit prin caracterul polițist cit 
prin implicaţiile sociale pe care le-am Intre- 
văzut, pe care le-am accentuat. Sint un bun 
spectator al filmului polițist şi urmăresc 
în special elementul logic, dar observ că în 
multe filme la modă, din goană după sen- 
zațional, trepidaţie şi violenţă, logica se 
cam pierde. Eu urmăresc în primul rind 
stările personajelor, justiticările psiholo- 
gice, comportamentul social. Nu pot ac- 
cepta filmele gratuite. urmărind doar ac- 
țiunea fără să exprime un punct ae veaere 
asupra vieţii. Arta nu se poate Impăca cu 
gratuitatea. Ar fi un non sens.» 

De-a lungul anilor (nu mai puțin de 17 
filme), Manole Marcus a avut un bun dialog 
cu publicul. ÎI întreb dacă acest lucru îl 
preocupă și în ce tel. 

«imi urmăresc filmele in sală. Privesc 
cu atenţie efectul momentelor de tensiune, 
ascult zgomotul plictisului. Calculez, cu 
calm, cite clipe au trecut de la terminarea 
lilmului pînă la ridicarea primului specta- 
tor mai grăbit. La dialogul cu publicul mă 
gindesc şi îl urmăresc Incontinuu, de cind 
incep să lucrez și mult după ce filmul a 
plecat către public. De pildă, în Actorul și 
sălbaticii am tras un plan foarte lung; 
Toma Caragiu — atit de regretatul meu 
Toma — avea de ținut o tiradă. Ne-am gindit 
că vom pierde atenţia spectatorului. Atunci 
am găsit un truc pe care acum Imi pot per- 
mite să-l divulg. Ulterior, am verificat, nu a 
mişcat nimeni în sală. Trucul? O respirație 
suierătoare care a cuprins treptat întreaga 
ambiantă și a potenţat tensiunea întregii 
scene.» 


Nu știu care sint trucurile folosite acum 
de regizor. Le vom afla la timpul potrivit 
Pînă atunci, m-am bucurat să pot vorbi cu 
cinci dintre interpreţii prezenţi la filmare 


Ştefan Bănică imi aminteşte de primul 
său rol în filmul românesc. 

— Ştiţi că eu am fost unul dintre cei doi 
legionari din «Duminică la ora 6»... 

— Da, dar atunci Bănică nu era incă 
Bânică 

— Asta aşa e, dar eu incerc şi acum să 
fac un personaj legat de film, nu de mine. 

Aurei Giurumia e proaspăt trezit din 
somn, după o noapte oe beție — asta in 
film — în realitate se grăbeşte la repetițiile 
viitoarei premiere de la Municipal. 


Pornind de la un caz real... 
(Victor Rebengiuc în rolul 
locotenentului de miliție) 


Dincolo de această voioşie, seriozitate și foarte multă muncă (Doina 
Anastasiu, Ottilia Borbath. Iurie Darie, Ștefan Bănică, Maria Chira) 


— Am mare încredere în personaj, în 
regizor, E un rol de compoziţie pe care și 
t-ar fi dorit orice actor. 

Maria Chira a fost fata lui Caratase in 
«Actorul și sălbaticii». O întreb dacă i s-a 
mai spus că seamănă cu Natalie Wood. 

— «De cind eram în anul Ii şi s-a văzut 
la noi la Institut «West Side Story». Dar 
stiți prea bine că asemănările nu ajung. 
Natalie Wood este o foarte mare actriță. 
Deocamdată mă simt foarte bine în rok o 
soră şefă de la Spitalul de urgenţă. Este 
toarte bine scris, consistent, și nu e nevoie 
să-l «umpli» In mod artificial. ÎI apreciez 
cu atit mai mult cu cit ştiu cit de zgirciţi 
sint scenariștii cu rolurile feminine > 

Ottilia Borbath este absolventa Insti- 
tutului de teatru de la Tg. Mureș şi joacă 
la teatrul maghiar din același oraş. 

— Am făcut n special comedie. Fete 
foarte tinere, fete băiețoase sau chiar băieți. 
Am fost Spiridon din «O noapte turtu- 
noasă». Acum fac pentru prima dată un 
rol de vampă şi am emoții. 

Doina Anastasiu este de profesie ba- 
lerină. Aşa cum o cere rolul. De fapt,ea a ` 
abandonat scena Teatrului satiric şi muzi- 
cal în favoarea altei profesii. 

— Sint regizor de montaj la televiziune. 
Este o meserie care mă pasionează. În 
ultimele săptămini a trebuit să-mi impart 
timpul între filmări și dirijarea filmărilor 
pentru spectacolul din seara Anului Nou.» 

În fiim Ti vom vedea și pe lurie Darie — 
un contabil; lon Besoiu — un chirurg, 
director de spital; Marin Moraru — un 
medic; Marietta Rareș — o mamă. Cei 
pe care nu-i vom vedea pe ecran decit cu 
numele Inscrise pe generic sint nu mai 
puțin numeroși: 

Dan Niculescu — semnează imaginea 
celui de al doilea film al său după «Impuș- 
cături sub clar de lună». A trecut deci de la 
plein-air-urile, care ne-au încintat, in deco- 
rul încăperilor închise. Are ambiția «să 
facă o imagine pe măsura regizorului cu 
care lucrează». Se bucură de colaborarea 
unui excelent maistru de lumină lon Ol- 
teanu. 

Nelly Merola — se consideră printre 
veteranii de la Buftea. Virsta nu o justifică. 
Argumentul este doar că a desenat costu- 
mele pentru aproape 40 de filme. 

Arhitectul Aureliu lonescu — semnează 
decorurile. Singura sa grijă este, după cum 
mi-am putut da seama, ca ele să arate 
«ca-n viață». 

Mariana Petculescu — regizorul se- 
cund sau mina dreaptă a regizorului, a ac- 
torilor, a recuziterilor, etc. 

Domnica Rădulescu — secretara de 
platou. Ce bine arăta Truffaut că fără aceas- 
tă «secretară» nu se poate trage nici un 
metru de peliculă! 

Eva Vaida — machiaj sau pictorița 
chipurilor. 

Lucian Dante Gologan — directorul 
filmului. 

Margareta Anescu — montajul. Ora 
de virf încă nu a sosit. 

EI toţi şi Incă citiva sint echipa de filmare. 
O echipă de a cărei muncă depinde reușita 
finală a filmului. De fiecare în parte și de 
toti laolaltă, pentru că filmul, ca nici o altă 
artă, înseamnă a munci impreună. 


Adina DARIAN 


telex Buftea 


Stoc de premiere 


099 S-a dus vremea cind spectatorii 
așteptau nerăbdători premierele de film 
românesc. Rolurile s-au inversat. În Buftea 
așteaptă acum un stoc masiv de filme în 
copie standard, care-și dispută între ele 
data premierei: Minia, Ediţie specială, 
Aurei Viaicu, Rătăcirea; Doctorul Poe- 
naru, Pentru patrie, E-atit de aproape 
tericirea, Septembrie. 900 Alte filme 
se află pe piatouri sau în pregătire. Un tinăr 
inginer agronom luptă Impotriva rutinei, 
a spiritului conservator, pentru introduce- 
rea unor metode moderne în agricultura 
aplicată. O luptă deloc ușoară, în care nu 
va fi însă singur... O luptă pe care și-au 
propus s-o aducă pe ecran Dumitru Buz- 
nea (scenariul)şi George Cornea (regia), 
cu ajutorul Casei de filme 5. Titlul provi- 
zori Audienţa. e 9 e Comisarul Moido- 
van pare să fi devenit erou de serial. Noul 
tilm în care va apare se numeşte Revanșa 
şi se inspiră din evenimentele politice ale 
anului 1941. Scenariul: Sergiu Nicolaescu, 
Vintilă Corbul, Mircea Burada, Mircea Gin- 
dilă. Regia: Sergiu Nicolaescu. Operator: 
Nicolae Girardi. Casa de filme 5. Pentru 
Casa 5, Inceputul de an a insemnat un 
start bun. A intrat în lucru şi prima (spe- 


tām că nu şi ultima) coproducție a acestui 
an Braţele Atroditei, coproducție romă- 
no-marocană, un film despre colaborarea 
muncitorilor români şi marocani la con- 
struirea portului Nador. Scenariul: loan 
Grigorescu. Regizorul Mircea Drăgan ne 
apare încă o dată ca un neliniștit explora- 
tor a spaţiilor care, prin ele însele asigură 
spectaculosul. Flăcărilor Exploziei sau ale 
sondelor din Salamandre, înălțimilor la 
care se destășpară performanțele lui Aurel 
Vlaicu, i se adaugă acum lumea tăcerii, 
lumea subacvatică. Pentru că în Braţele 
Atroditei povestea incepe de la o epavă 
descoperită pe fundul oceanului... © 0 0 
George Motoi (Alexandru Lăpușneanu), 
Silvia Popovici (doamna Ruxandra), Mela- 
nia Ursu (doamna Chiajna), Valeriu Pa- 
raschiv (Moţoc) sint reperele unei distri- 
buţii aflată în perioada de repetiții. Pentru 
Întoarcerea lui odă Lăpușneanu 
(Casa 3), ca și pentru celelalte filme ale 
Malvinei Urşianu (scenariul și regia), a- 
ceasta este o perioadă decisivă asigurind 
respectarea la viitoarele filmări a unul de- 
cupa] riguros, care exclude improvizaţia. 
ŞI în cinema se poate spune cu Indreptă- 
tire, că stilul este... omul 99 @ Între două 
filme (Pentru patrie, predat la Casa 3 şi 
Revanșa (care va incepe filmările In pri- 
măvară), regizorul Sergiu Nicolaescu in- 
terpretează rolul primului secretar al Co- 
mitetului de partid din filmul Nuntă bă- 
trină (Casa 4, Scenariul: lon şi Alexan- 
dru Brad; regia Virgil Calotescu). eo. 
Vis de ianuarie (Casa 5. Scenariul: Anda 
Boldur. Regia: Nicolae Opriţescu) este un 
vis de dragoste trăit de Dafina, o tinără 


. chestiune de producţie (pentru cei care nu 


moldoveancă (ce avea să devină o in- 
făcărată luptătoare pașoptistă) și com- 
pozitorul Franz Liszt, aflat în turneu In 
țara noastră în iarna anului 1847. Printre 
personajele ce vor apare în film: Nicolae 
Bălcescu, Costache Negruzzi, Alecu Russo, 
Gheorghe Asachi, Barbu Lăutaru. Casa de 
filme și-a propus un film romantic, de 
dragoste, cu profunde rezonanțe patrio- 
tice. 99 Fără a atribui intenţii polemice 
regizorilor noștri, nu putem să nu obser- 
văm că în filmele cu titluri ca E atit de-a- 
proape fericirea (Casa 4, scenariul Con- 
stantin Stoiciu, regia Andrei Cătălin Bălea- 
nu; premiera va avea loc în această primă- 
vară) sau Gustul și culoarea fericirii 
(Casa 1, scenariul Gh. Manole, Felicia Cer- 
nălanu; care a Inceput filmările luna a- 
ceasta la Buftea, cu Mitică Popescu şi 
Cornelia Gheorghiu în rolurile principale), 
partitura personajelor e tot ce poate fi 
mai opus înţelesului pe care-l! dădea filo- 
zotul grec Epicur noțiunii de fericire (con- 
cepută în antichitate, ca absenţa oricărei 
agitaţii sau pasiuni). 909 Divergenţele 
de păreri dintre economistul unei case de 
filme (cel care stabileşte devizul, parame- 
trii economici ai filmului) şi directorul ori- 
cărui film (cel care gospodărește sumele 
cuprinse în acel deviz) sint rezolvate pen- 
tru prima dată inainte chiar de a fi rostite. 
În alți termeni, s-ar putea spune că pro- 
lectantul şi executantul sint una şi aceeași 
persoană, pentru devizul filmului Comuna 
din Scăieni, al cărui director este lon 
Chilom (în acelaşi timp economistul Ca- 
sei 1). Experimentul, doar în aparență o 


e O bătălie . . 
impotriva imposibilului 


Avaria 


Spre deosebire de multe filme 

Seene apunsa = n 

torilor, scenariş! regizori), 

ema Avaria este un film determi- 

nat (comandat s-ar putea spu- 

ne) de o casă de filme. Inti 

a apărut ideea filmului şi ho- 

tărirea Casei Unu de a-i face. Apoi s-a cău- 

tat un scenarist căruia să î sune «familiară» 

povestea. Au urmat variantele scenariului 

literar, ale decupajului regizoral, prospec- 

țiile.... şi, în sfirşit, filmările de la combina- 

tul de îngrășăminte chimice din Turnu 
Măgurele. 

Poate din acest început de gestație, 
diferit de al altor filme, au apărut și citeva 
deosebiri... deliberate. În majoritatea fil- 
melor noastre, viața unui şantier, sau a 
unei uzine se lasă ghicită din planul doi. 
din acele citeva momente în care eroul 
semnează o hirtie, răspunde la un telefon, 
discută și fumează într-o ședință, savu 
traversează grăbit o hală cu utilaje moderne. 
În Avaria ea nu va mai fi o simplă sugestie 
de atmosferă, o ambianţă care girează 
autenticitatea unei poveşti. Va fi chiar 
«storyx-ut viața unui combinat de îngră- 
şăminte chimice, surprins în momentul de 
excepţie în care-și incordează toate forțele 
pentru a repune în circulație o centrală 
termică, avariată în urma unei explozii. 
Pianul general din alte filme va deveni aici 
prim-plan. Deci, ne așteptăm la mai multă 
claritate şi concretețe. in multe din fil- 
mele noastre de actualitate, problema teh- 
hică, de specialitate rămine ascunsă, in- 
văluită. Explicaţia, «specialişti pricep ori- 
cum». iar «profani tot nu înțeleg», nu ne 
poate mulțumi. Unui film — apreciat pentru 
idee și ținută artistică — | s-a reproşa! 
într-o discuție cu spectatorii faptul că 
maşina despre care se tot vorbea în film era 
imposibil de construit în realitate dar 
atunci cind o discuţie porneşte de la un 
șurub, nu e normal să vedem acel șurub 
și să înțelegem la ce folosește el? lată 
de ce am înregistrat ca pe un progres 
faptul că în Avaria, deși explozia are loc 
în timp ce eroii filmului se află în sala unui 
club (la premiera unul fiim documentar 
despre oameni combinatului), spectatorii 
vor avea imaginea exactă a cauzelor acci- 
dentului, dimensiunea reală a pagubelor, 
a implicaţiilor. În limbaj de dramaturg, 
lucrul acesta «sporește miza», Cum altfel 
s-ar fi putut înțelege şi urmări disputa din- 
tre cele două grupuri, apărută spontan: 
cei care susțin că avaria trebuie şi poate fi 
reparată rapid, cu orice preț, în numai 
trei zile (fiecare zi sporind amenințător 
zerourilor cifrelor) și cei care nu cred că, în 
stima condiţii, imposibilul devine po- 
sibil... 

Disputa, oricit de tensionată, nu mi s-a 
părut a fi nouă şi atunci m-am întrebat: 


știu ce implicații are un deviz în ținuta 
artistică a oricărui film), este urmărit cu 
interes de Centrala Româniafiim, de Cen- 
trul de producţie cinematografică «Bucu- 
reşti» și — nu în ultimul rind — de regizo- 
rul filmului, Savel Stiopul. Filmările vor 
incepe la 1 martie în comuna Ciocăneşti. 


090 ...La Mai presus de orice (Casa 3, 
regia Dan Piţa şi Nicolae Mărgineanu) 
unde s-a filmat cu două echipe separate, 
surpriza primului montaj și a primei vi- 
zionări de lucru este reciprocă: fiecare 
echipă va vedea ce-au filmat colegii tor şi 
cum se vor lega între ele cele două părți, 
care vor constitui un singur fiim. €ee 
Echipa filmului Viad Țepeș (Casa 5, 
“scenariul Mircea Mohor, regia Doru Năs- 
tase) a intrat la iernat pe platourile de la 
Buftea, unde se filmează palatul domnesc 
de la Tirgovişte, sala tronului de la Con- 
stantinopol şi interiorul cortului lui Maho- 
med. Pină la cea mai apropiată filmare în 
exterior va mai trece multă vreme, fiind 
vorba de o... secetă! Echipa lucrează încet, 
pe indelete, că «doar nu dau turcii». eo. 
Rolul Ecaterinei Teodoroiu (pentru care, 
cum era și firesc s-au dat mai multe probe, 
intre care nu a fost uşor de ales) va fi in- 
terpretat de actrița Stela Furcovici de la 
Teatrul din Turda. Filmările au Inceput în 
cursul lunii februarie (Casa 1, scenariul 
Mihai Opriş şi Vasile Chiriţă, regia Dinu 
Cocea). 


R. PANAIT 


de fapt ce-au înţeles realizatorii prin Ava- 
ria? De la avaria precis localizată în timp 
și spațiu, am incercat să refac inapoi dru- 
mul spre idee și am adresat întrebarea mai 
intii producătorului și apoi scenaristului 


nceput a fo 


ton Bucheru, directorul Casei de filme 
Unu: Avaria din film este o metaforă. În 
fața oricărei avarii, există două moduri de 
a reacţiona, două feluri de a aborda reme 
dierea consecințelor. una comodă, no' 
mală, de lucru făcut pe îndelete, cu răga; 
şi alta care presupune soluții ingenioase. 
dăruire totală pină la sacrificiu, o luptă 
obstinată cu timpul, cu condiţiile nu lo! 
deauna prilenice. Dar, de fapt, nu sini 
acestea cele două moduri de a construi, 
de a edifica? Sintem o țară și un popor 
care edificăm, încercind să recuperăm, 
luptindu-ne cu timpul, cu moștenirea deloc 
ușoară cu care am plecat la drum. Se poat: 
construi fără un efort uriaș, fără sacrificii? 


Avaria, numai în aparență o problemă tehnic: 
şi Ilarion Ciobanu) 


decit «Regăsire»? 

Ştefan Traian Roman, regizorul til- 
mului: Toate filmele sint grele. În Regă- 
sire problemele de conștiință ale eroilor se 
dezbăteau la vedere, în prim plan. in «Ava- 
ria» doar aparent se discută probleme teh- 
nice, hotăritoare rămin şi aici frămintările 
sufleteşti. Avaria este un fel de revelator 
care înlătură echivocul, disimularea. Cu 
tajul, lașitatea, comoditatea, egoismul apar 
în aceste momente ca atare. La fel si entu- 


Ștefan Traian Roman (împreună cu Octavian Basti și o parte din 
echipă): «Toate filmele sînt grele...» 


Un film-radiografie. Ce se întimplă înlăuntrul personajelor ? 
(Margareta Pogonat și Dan Condurache) 


-limită 


Dorel Dorian, scenaristul filmului: 
M-au interesat totdeauna, m-au pasionat 
chiar, aş spune, toate acele situații-limia 
de exceptie, în acest caz: o avarie — care 
ingăduie, dincolo de filmul obișnuitelor 
desfăşurări, un film-radiografie a ceea ce 
se întimplă înlăuntrul eroilor... Ce-i afec- 
tează, ce- sperie, ce- incrincenează și ce 
anume — cind, cum — declanșează uriasa 
forță de resurecţie vitală a omului (des: 
în cazul dat, pluralul ar fi infinit mai concret) 

Într-o avarie ne trezim prinși, aruncal: 
cu întreaga noastră viață, cu toate reuşitele 
şi nereuşitele de pînă atunci, cu forța morală 
şi forța născindă (latentă), dar și cu ezită- 
rile, grijile şi tot zbuciumul anterior. De 
aici, condiția specială a eroilor filmului... 
lar din tot ceea ce fac, dincolo de răspun- 
sul individual — nevoia de răspuns... 

În rest, mă număr printre acei care știu 
cit de mult şi cit de puţin înseamnă scena- 
riul într-un film. Scenariul nu-i decit primul 
schimb și prima sută de metri a unci sia 
fete pe mulţi kilometri... 


Lupta cu șabloanele 


— «Avaria» este un film mai greu 


jiasmul, perseverenţa, pasiunile... 


— Care era cel mai mare pericol de 
care trebuia ferit filmul? 


— Şablonul, alunecare în schemă și in 
declarativism. Lupta cu inerția nu e deloc 
uşoară. În fond, e o continuarea a luptei 
da Să Impotriva comodității, a soluțiilor 
știute. 

— Aţi reușit să ocoliți acest pericol? 

— Am încercat De fapt, nu trebuia să vă 
spun nimic. Filmele trebuie să vorbească 
In locul nostru. 


Diticultățiie surprinderii 


La intenţiile producătorului, la speran- 
tele scenaristulu! şi la precauțiile regizo- 
rului se adaugă dorința echipei ca imagine: 
acestui fiim să aibă discreție, naturalete, 
firesc, să pară «surprinsă pe viu». Lucruri 
doar în aparență ușoare. Operatorul Octa- 


van — asistent imagine, Straton Florea — 
şef electrician, Mircea Ovidiu — mecanic 
de cameră) și Elena Rucăreanu (machiaj) 
stiu că fiecare nuanţă și ton sint impor 


tante. Pelicula Fuji Ñ ajută mai mult decit 
Eastman+ul, le facilitează griurile, culorile 
metalice. Pictorița de costume Gabriela 
Ricșan gindise inițial costume pentru cu- 
lorile peliculei Orwo, schimbindu-le apoi 
pentru peliculă Eastman și potrivindu-le, în 
stirșit, pentru Fuji. Dar nu se plinge: adap- 
tarea din mers e un examen foarte impor- 
tant la debut, examen pe care ea l-a trecut 
cu bine. 

„Am retinut o nuanţă în interpretarea 
Avariei, din tormularea regizorului secund 
Wilhelm Windhab (care mai arè șase luni 
pină la terminarea perioadei de stagiu şi 
vrea să povestească pe loc cinci. subiecte 
de scenarii de film): «avaria tehnică, pro- 
priu-zisă, anihilează și vindecă într-un fel 
avariile personale, sau cel puțin îi ajută pe 
oameni să și le conştientizeze». 

Directorul filmului, Nicolae Mitican, imi 
spune că fără sprijinul comitetului județean 
Teleorman, al comitetului municipal Turnu 
Măgurele şi al conducerii Combinatului 
chimic, filmul nu s-ar fi putut realiza, iar 
acel aer autentic pe care-l caută cu obsti- 
nație realizatorii, ar fi fost de neconceput. 

Încerc să consemnez nume dintr-o dis- 
tribuție impresionantă Constantin Ana- 
toi, Ilarion Ciobanu, Olga Bucătaru, 
Ovidiu luliu Moldovan, Emi Hossu, 
Ștefan Radot, Margareta Pogonat, Tora 
Vasilescu-Daneliuc, Dan Condurache, 
Cornei Coman, Constantin Codrescu, 
Constantin Guriţă, lancu Lucian, Gri- 
gore Gonţa, Petre Gheorghiu-Dolj, Li- 
lana Petrescu, Virgil Platon. 

Pe doi dintre interpreţii principali i-am 
găsit pregătindu-se pentru o filmare de 
noapte, în combinat Olga Bucătaru și 
Constantin Anatol. 


Un permanent «joc secund» 


Olga Bucătaru, la 11 ani de la absolvirea 
Institutului, se află la al 5-lea rol în film 
(în teatru sint de ordinul zecilor). În Avaria 
este inginera energetician Despina ichim, 
secretara de partid a combinatului care face 
totul cu o dăruire necondiționată: nu pentru 
a uita de singurătatea de acasă, ci dintr-o 


“înaltă conștiință a muncii. ȘI aici, în con- 


cepția acestui rol, se poate desiuşi o luptă 
cu clișeele. În locul acelei femei dure, 
aspre, inflexibile — apariție obişnuită în 
filmele cu și despre șantiere, ipostază 
intotdeauna mai ușor de interpretat — o 
fiinţă caldă, feminină, fragilă chiar, nici- 
odată însă copleșită de eveniment. Dragos- 


"tea de ani de zile nemărturisită, mereu amt- 


nată, pentru directorul combinatului, se 
traduce prin bucuria de a4 ști mereu alături, 
umăr lingă umăr, în această bătălie în 


marș... 
Rolul lui Mareş, directorul combinatului, 


"rol de mare pondere şi răspundere în film, 


este interpretat de Constantin Anatol, 
care după 33 de ani de teatru (regizor la 
teatrul din Tg. Mureș), se află la a doua 
întiinire cu filmul (prima a fost «Baltagul»). 

«Bătrinub,cum | se mal spune în film, a 
fugit din spital direct la locul avariei. Nu 
mal există risc personal atunci cind e în 
joc viața combinatului. Sigur că și fărătel 
s-ar fi făcut treaba. Dar oamenii N cunosc 
si simpla lui prezență le redă încrederea. 

Multe din replicile scenariului sint încăr- 
cate de date tehnice, dar actorii deslușesc 
în ele un permanent «joc secund». Nu e 
timp pentru mărturisirea sentimentelor, pen- 
tru analizarea lor, dar acestea nu înseamnă 
că ele nu există, chiar atunci cind nu se 
poate ști dacă lacrima e de bucurie sau de 
durere... 

Îmi propusesem să discut în aceeaşi zi 
cu directorul general al combinatului de 
îngrășăminte, ing. Pelea lacob. Mașina 
care ne ducea spre Turnu Măgurele a făcut 
un ocol pentru a- lua pe pilotul de elicopter 
ce trebuia să repereze locul unei viitoare 
filmări şi am întirziat. Directorul general al 
combinatului avea desigur multe alte tre- 
buri importante, ca şi omologul său din 
film. Oricum, îmi fusese teamă de această 
discuţie: o teamă pe care o am, ori de cité 
ori compar filmul cu viața. Nu știu ce răs- 
puns mi-ar fi dat la singura întrebare ce 
intentionam să i-o pun: credeţi în adevărul 
filmului nostru? 

Roxana PANĂ 


sondaj 


cineunivers 


Dintre zece mii 


de filme... 


După cum arată statisticile, 
în ultima vreme se produc 
pe întreaga suprafață a pă 
mintului cam 10 000 filme ar 
tistice anual. Mult? Puțin? 
Greu de răspuns. Media di 
un film la 400000 oamen: 
(inclusiv sugari, orbi și membri ai triburilor 
care se găsesc incă în epoca de piatră) 
este și ea derutantă. Din experienţă știm 
că, pentru unele filme, 400 000 spectatori 
reprezintă un succes, pentru altele un eșec 
usturător. Zece mii de filme inseamnă, 
de asemeni şi circa 20 000 ore de proiecție 
Or, anul avind (inclusiv nopţile şi sărbăto- 
rile legale) 8 760 ore, un lucru este de data 
asta cert: nici un om nu poate să vadă toate 
filmele produse. Ceea ce, trebuie să re- 
cunoaştem, sporeşte utilitatea criticii cine- 
matografice; una dintre funcțiile criticii este 
doar, și aceea de a ne vorbi despre filme 
pe care nu le vom vedea niciodată. 

Toate aceste socoteli nu fac de fapt deci! 
să confirme un lucru știut de mult nu 
există cinematograf în sine, valabil oriunde 
şi oricind; destinele, reușitele sau nelmpli 
nirile fiecărei cinematografii trebuie jude 
cate în raport cu societatea din care-s: 
trage substanța şi pentru care lucrează 
Aplicarea unor criterii unitorme, cantita- 
tive, nu poate explica nimic. De ce Hong- 
Kong-ul produce de aproape trei ori mai 
multe filme decit Statele Unite și ce semni- 
ficaţie are acest lucru? De ce Elveţia pro- 
duce multe filme, îndeobște foarte intere- 
sante, iar Olanda — țară comparabilă din 
toate punctele de vedere cu Elveţia — pro- 
duce foarte puţine și, în orice caz, neinte- 
resante? Ce semnificaţie are faptul că Tur- 
cia realizează mai multe filme decit Franţa? 
Condiţiile istorice social-economice dife- 
rite Işi spun cuvintul hotăritor într-o ase- 
menea măsură incit putem considera că 
însuşi conceptul de film artistic are un 
conţinut diferit într-o zonă sau alta a lumii 

Înțelegind acest lucru, vom putea aprecia 
mai corect și destinele creaţiilor cinemato- 
grafice. Într-adevăr, ce se-ntimplă cu cele 
10 000 de filme scoase la lumină (sau, mai 
exact, la întuneric) în fiecare an? Dintre 
acestea, citeva sute (cam 5—600 în anii 
cu recoltă bună) cunosc o carieră inter- 
națională, mai mult sau mai puţin întinsă, 
adică ies dincolo de hotarele țării în care 
au fost produse, iar dintre acestea, doar 
30—40 străbat realmente pămîntul în lung 
şi-n lat O precizare: ar fi greșit să consi- 
derăm că aceste 30—40 de filme sint cu 
adevărat cele mai bune produse în anu! 
respectiv. E clar că, la valori egale, un film 
american, beneficiind de forta și legăturile 
economice ale Statelor Unite, de largă 
răspindire a limbii engleze, de familiarizarea 
tradiţională a publicurilor din toate colțu 


În numărul din decembrie 1977 
al revistei «Cinema», regizorul 
Manole Marcus declara că şi-a! 
schimba meseria numai dacă ar 
fi «spinzurat», profesiune de cre- 
dinţă care-l onorează pe de-a-n- 
tregul. La urma urmei, gluma con- 
ține şi un strop de adevăr, fiindcă, lui Manole 
Marcus, ascensiunea nu l-a fost prea ușoară, 
cele 14 filme ale sale de pină acum constituin- 
du-se nu ca niște trepte ale unei scări pe care 
ar fi urcat-o ci, eventual, ca un ring de box, 
unde a ciștigat intotdeauna la un adversar 
tenace, fie că el se numea birocraţie, obtuzitate, 
conformism căldicel, «doamne, să n-avem bă- 
taie de cap», fugă de răspundere şi așa mai 
departe, bătălii pe care, repet, le-a ciștigat, iar 
«Restituirile» sale din acest domeniu s-ar pu- 
tea constitui Intr-un interesant capitol al evo- 
luției cinematogratiei noastre în ultimii două- 
zeci de ani. După debutul din La mere și 
Viaţa nu iartă, filme făcute impreună cu lu- 
lian Mihu, Marcus ne-a dat o duzină de filme 
bune şi foarte bune, abordind cu pasiune și 
comedia, și drama, actualitatea și trecutul, 
filmul polițist şi cel de reverie poetică, filmul 
politic şi cel de divertisment. Cam la jumătatea 
tilmogratiei sale de pină acum, între Canarul 
şi viscolul (1970), dramă din anii războiului 
de o factură cinematografică rar intiinită la noi, 
şi Conspirația (1973), peliculă bine primită de 
public, regizorul ne dă, în 1972, Puterea și 
Adevărul, actul fundamental de maturizare 
politică și estetică a cinematografiei noastre. 
S-a scris și s-a discutat mult despre acest film. 
De aceea a adăuga ceva inseamnă cel multa 
reaminti, a-i face pe spectatorii filmului să-și 
rememoreze șocul de adevăr politic și de 
putere de dinamizare a conştiințelor conţinute 
în filmul lui Manole Marcus. Puterea și Ade- 
vărul, așa cum l-a scris Titus Popovici şi așa 
cum la transpus pe peliculă Marcus, este un 
film adevărat şi viu ca însăşi istoria care l-a 


inema 


@ Pe mapamond apar anual 10 000 film 
@ Privind zi şi noapte, un cinefil n-ar 
putea vedea nici jumătate din ele 


@ lată deci misiunea critici 


. 


: de a 


culege, de a alege... 


rile lumii cu o cinematogratie care de de 
cenii numeroase e prezentă pe piața mon 
dială, e clar, deci, că un asemenea film are 
mai multe șanse de pătrundere decit, să 
zicem, un film grecesc la fel de bun. 


le şi cariere conf 


Peste 90 la sută din producția mondială 


Recital Vittorio Gassman — Catherine Deneuve sub bagheta lui 


Dino Risi 
q 


Neliniștea pe 


pasiunea și vocația 


într-o peliculă cu titlu patetic: Su/lere pierdute 


care ti-o dau 


z2 


Ery -o 


Un regizor 
care nu vrea 
să fie liniştit... 


de filme cunoaște doar o răspindire națio- 
nală sau, cel mult, zonală (zona Americii 
Latine, zona țărilor arabe, zona Asiei de 
sud şi sud-est etc.). Nu e vorba de filme 
care nu reuşesc să se vindă peste graniţă, 
ci de filme care nici nu urmăresc acest scop, 
care sint gindite şi realizate exclusiv potri- 
vit gusturilor şi preferințelor publicului in- 
tern. E vorba aici nu numai de miile de filme 
produse de țările lumii a treia, ci şi de o 
bună parte din producția țărilor occidentale 
dezvoltate. De pildă, mai mult de 30%, din 
producția cinematografiei italiene nici nu 
este oferită la export. Ani de-a rindul, în 
deceniile 6 și 7, în fruntea box-office-ului 
din Italia se găseau filmele comicilor Ciccio 
şi Ingrassia, practic necunoscute în afara 
granițelor ţării. De o soartă asemănătoare 
s-au bucurat și majoritatea peliculelor unui 
creator realmente de un mare, de un imens 
talent Tot6, Pină şi o bună parte din opera 
unui maestru de mina întii, cum este Dino 
Risi n-a fost exportată niciodată. Aceeaşi 
este situaţia și în ce privește multe filme 
(în special comediile, totdeauna mai legate 
de specificitatea națională a gustului) rea- 
lizate în Franţa, R.F.G. S.U.A. - Anglia, 
etc, Desigur limitele dintre cele două cate- 
gori de filme (cele destinate pieții interne 
și cele vizind o carieră internaţională) nu 
sint fixe, intangibile. Acelaşi Dino Risi, 
considerat multă vreme un cineast profilat 
pe consumul intem italian, cunoaște astăzi 
o vogă extraordinară în Franţa, Anglia și 
alte țări. În ultima vreme, numeroase filme 
arabe sint proiectate pe ecranele occiden- 
tale și ale țărilor socialiste. Filmele axate 
pe «artele marţiale», realizate în Hong- 
Kong, au cunoscut timp de cițiva ani un 
mare succes în occident, pentru ca astăzi 
să revină, in cea mai mare parte, la o distri- 
buție strict zonală. Dincolo de aceste mari 
categorii, unele filme cunosc un destin 
particular. De pildă, anual, citeva sute de 
filme produse nu sint distribuite. Pentru 
o parte din ele, această neconcordanță 
dintre producție și distribuţie, caracteris- 
tică economiei capitaliste — inseamnă 
moartea detinitivă, ele nemaireuşind vreo- 
dată să ajungă în fața spectatorului. 

În ultimii ani, în occident,se înregistrează 
şi un alt tip de producţie pe care unii spe- 
cialiști îl numesc «marginal».-E vorba de 
filme produse în afara marilor direcţii do- 
minante, în afara marilor reţele de distri- 
buţie de către talentaţi, entuziaşti sau nu, 
care incearcă de obicei cu mijloace restrin- 
se să se exprime în modalităţi care refuză 
schemele consolidate ale creației cinema- 
tografice. E inutil să cităm aici nume, căci 
ele sint total necunoscute publicului spec- 
tator şi chiar unor cinefili mai avizaţi. Am 
putea aminti doar de cunoscuta scriitoare 
lranceză Marguerite Duras care în afara 


determinat, conţine nu numai o valorizare po- 
litică a începuturilor construcţiei socialiste în 
tara noastră, ci şi o prospectare — realizată, 
desigur, cu mijloace artistice — de lungă dura- 
tā a istoriei noastre contemporane. Tezele poli- 
tice ale acestui film sint încă vii, confruntările 
nu s-au incheiat o dată cu autocritica lui Stoian 
(rolul cheie al carierei lui Mircea Albulescu), 
poate că pe undeva mai există stavile Impo- 
triva cărora trebuie concentrat focul criticii. 
După premieră, cei care-l felicitau pe regizor 
aveau ei înșiși aerul că-și fac un tel de auto- 
critică. 

Despre Actorul și sălbaticii (1975), de ase- 
meni, s-a scris și vorbit foarte mult. Unii critici, 
mai nemulțumiți, intrebau: «Cine-i Caratase, 
tovarășe, nu-i cumva Tănase?» Evident, ca şi 
în cazul lui Stoian din Puterea și Adevărul, 
amatorii de biografii romanțate ponegreau 
exact ceea ce trebuia apreciat. Caratase e şi 
Tănase, dar Caratase mai este şi X şi Y și Z, 
toți artiștii, mai mari sau mai mici, care de-a 
lungul timpului s-au opus cruzimii, neomeniei, 
prostiei îngimfării obtuze, impilării şi injusti- 
tiei... 

În aceste zile, Manole Marcus a terminat 
filmările la Cianura și picătura de ploaie. 
Dramă a rapacității, a comportamentelor sub- 
umane care proliferează necinstea și crima, 
filmul este o vehementă condamnare a celor 
care-și mai imaginează că riposta societății 
poate fi elucidată. Cianura... are doar o canava 
polițistă, în substanța lui intimă este un film 
al confruntării unor principii şi norme de viaţă. 
Justiția, cea pe care anticii și-o reprezentau 
ca fiind legată la ochi, are în acest film ochii 
larg deschişi, vigilenți, adevăraţi ochi de Argus. 
In viitor, Manole Marcus va face tot filme, 
chiar dacă unii i-ar dori o profesie mai «liniş- 
tită» decit aceea către care l-a indrumat pasiu- 
nea și vocația. 


Marcel PĂRUȘŞ 


n-au nimic comun cu marginalitatea psiho- 
sociologică. De ce acceptă aceștia să in- 
vestească fonduri (chiar modeste) în Intre- 
prinderi care în nici un caz nu le pot aduce 
beneficii? Am putea răspunde — simpli- 
ticind desigur — că ne aflăm în prezența 
unor capitaliști de factură mai modernă 
care nu acţionează cu mentalitate de tej- 
ghetari, ci sint capabili să facă și investiţii 
temporar nerentabile în vederea unor veni- 
turi de perspectivă Prin filmele marginale 
işi «fac mina» viitorii regizori, scenariști, 
actori, se testează, Intr-o măsură, preferin- 
tele publicului, se merge în întimpinarea 
gusturilor acelora care în epoca noastră 
ultraindustrializată, au nostalgia lucrului 
de mină, cu stingăciile şi impertecţiunile 
sale (o tendință asemănătoare se inre- 
gistrează şi în domeniul obiectelor de mo- 
bilier şi decor). 
Bineinţeles, o activitate de felul celei 
amintite mai sus e foarte ușor de ironizat. 
Orice sociolog stagiar ştie că de obicei 
avangardistul de astăzi este contormistul 
de mline şi că, în cazul unor asemenea ma- 
nifestări, numărul nechemaţilor e totdea- 
una mai mare decit al talentelor autentice. 
E Dar, dacă din o sută de veleitari, măcar unul 
h reușește să aducă un fior nou (ca să re- 
< aag luăm expresia vestită a lui Victor Hugo), 
z J cinematografia este în ciștig. Aparenta 
«Filmul unui mare scandal în lumea politică şi financiară a Franţei de A rochie mei AASER oe 
azi» — aşa îl defineşte regizorul Etienne Perrier. E vorba de recenta reali- listă.” € PE PODUL ae e 


zare Partea focului (cu Claudia Cardinale, Jacques Perrin şi Michel Piccoli) 
H. DONA 


activităţii sale de scenaristă (vă aduceți 
aminte de Hiroşima, mon amour?) rea- 
lizează și filme salutate cu entuziasm de 
critica avangardistă, dar care din cauza 
faimei lor dificile, violent antispectaculoase, 
impregnate de un lirism abstract, sint urmă- 
rite doar de un public restrins. În general, 
aceste filme marginale cunosc o carieră 
confidențială, par făcute de un grup de 
prieteni («copains» după expresia franțu- 
zească) pentru aceeaşi şi, eventual, alți 
prieteni. Filmele acestea se bucură în 
schimb de o publicitate zgomotoasă In 
majoritatea revistelor de critică cinema- 
tografică, fiecare dintre ele fiind conside- 
rat un eveniment marcat prin cronici, analize, 
articole teoretice, interviuri. Sint filme care 
se caracterizează prin experimente formale, 
urmărind în special «dinamitarea» nara- 
țiunii cinematografice, fie prin violența me- 
sajului, care Imbracă uneori forme osten- 
tativ didactice, fie prin predilecţia pentru 
zonele magnae ale psihicului şi ale so- Georges Lauther este autorul unor come- 
PERENE N 08, Mai adeves, prin, GOME | dii de mare succes ca Pașa sau Monoclul 


nații între toate aceste tendinţe. l l | ; 

ride albastru. În ultimul timp, regizorul 

îşi cîştigă o nouă popularitate cu filme 

Un alt tip de Mecena II A AȘ E pop! Care 

polițiste de un pronunțat caracter social: 

= A fost odată un poliţist şi foarte recent 

Moartea unui putregai, inspirat dintr-o 

afacere criminală care a zguduit Franța. 
Protagonist: Alain Delon 


Filmele la care ne referim sint finanțate 
e gpn gaa es si prietenii joc (amin- Numai în cîțiva ani actrița elvețiană Marthe Keller a cunoscut o 
as! ri el n : . . . ea 
ale atita: debutanţi), he pigre N A spectaculoasă carieră internațională. Iat-o aici în Fedora, film care 
deosebit de semnificativi — de către unii sugerează biografia Gretei Garbo 


comanditari, oameni de afaceri serioşi care 


cineastilor 


«Diabolicii» 
sub 
clar 


wair 


Cineva aruncase mănușa 
Hinatul «Mastodontului» e un 
alt film, un western ori un 
polițist, i se reproşa lui Vir- 
gil  Calotescu. Regizorul, 
după cìțiva ani, ridică mà- 
nușa: realizează un polițist 
de la cap la coadă. Să nu mai existe dubii. 
Se instalează la volanul «Autobuzului» și, 
demarind energic, urmează cu strășnicie 
cărările cind mai bătute, cind mai anevo- 
ioase ale genului, pe un traseu schițat de 
loan Grigorescu și Imbogăţit de regizor 
cu experiența sa de incercat sondor al 
realității Genul pe care-l aborda acum 
pentru prima oară putea să-l surprindă pe 
Virgil Calotescu. Dar se pare că practica 
lui «a vedea», a ști să fii cu ochii des- 
chişi la experiența altora, a te bucura, a 
ști să te bucuri de filmul cu acţiune ner- 
voasă, după toate legile lui scrise şi ne- 
scrise, trucurile, gadgeturile de rigoare 
sint garanții suficiente. Acţiunea «Auto- 
buzul» a ieșit un bun film poliţist, în ma- 
niera celor ce ne destată de atita vreme 
sub generice străine, un bun film catego- 
ria B, cum se spune în ramură, făcut nu 
numai cu știința surprizelor, dar şi cu plă- 
cerea nedisimulată a jocului. De aici şi 
enga deschisă pe care o provoacă 

lii. 

Filmul nu omite nimic din ceea ce repre- 
zintă deliciile şi fixurile cine-aventurilor: 
surprize migălos ticluite, răsturnări spec- 
taculoase, datorită hazardului, piste deru- 
tante, abilităţi strategice de ambe tabere 
Forţele adverse sint tranșant distribuite, 
dotate cu egală inventivitate calculată,așa 
înctt balanţa inteligenţei să nu încline într-o 
singură direcție. Rivalii acționează sub aura 
unui mister Intreținut cu detalii de toate 
categoriile: priviri descoperite ori acope- 
rite pe tot parcursul acțiunii, voce neutră 
sau dimpotrivă falseturi ce induc în eroare, 


de 

lună 
(Gheorghe 
Dinică, 
Irina 
Petrescu) 


Un anotimp bogat 


filmări din spate, exact calculate ca să nu 
desconspire, motive muzicale delicat-in- 
sinuante, tăietură-surpriză, elipse, etc., etc. 
Recuzita cinematografică e folosită cu di- 
băcie, fără complexe mascate de auto- 
ironii ori de intenţii parodice. Un joc curat, 
cinstit, cum s-ar spune în fotbal. Directe- 
tea iși are și reversul ei. Pentru că impinge 
la simpliticări de culoare psihologică, de 
surpriză a reacţiilor poate pentru ca cea- 
laltă surpriză, de acţiune, să prevaleze. 
Cind eşti pe punctul de a fi deranjat de 
lipsa de nuanţe a personajelor (cu rare 
excepţii ce țin mai ales de farmecul, de 
contribuția personală a interpreţilor), in- 
triga se complică și balanţa interesului se 
redresează Un exemplu: pinda continuă, 
lupta surdă dintre cei doi domni Marius 
(Ion Dichiseanu și Silviu Stănculescu) ce 
culminează pe la jumătatea filmului cu in- 
căierarea din grotă şi lichidarea unuia, 
suspendă, pentru moment, una din sur- 
sele importante ale curiozității noastre 
Dar intervine planul prea diabolicului ba- 
ron (Gheorghe Dinică) și praful de pușcă 
încarcă din nou atmosfera, depășind în 
secvențele cu autobuzul plin de.oameni 
paşnici şi bandiți superinarmaţi — gabari- 
tul prescris. Momentele de respiro sint și 


Un bun film polițist 
făcut cu ştiinţa surprizelor 


şi cu plăcerea nedisimulată a jocului 


Jocul riscului bine temperat 
(Mircea Albulescu, Sorin Gheorghiu) 


prezențe românești peste hotare 


În Danemarca și Elveția 


9 Anul cinematografic românesc 1978 
se anunţă promițător prin debutul său 
peste hotare. Cea dintii manifestare cine- 
matografică organizată în străinătate a fos! 
găzduită, între 5 şi 12 ianuarie, de o țară 
în care filmul din producția naţională este 
cunoscut relativ puțin — Danemarca. Pu- 
blicul spectator din Copenhaga, Odense 
şi Aalborg, orașul înfrățit cu Tulcea, a 
avut astfel prilejul să cunoască, într-o 
«Săptămină a filmului românesc», o se- 
lecţie ilustrind genuri, tendințe, generații 
de realizatori, stiluri artistice diverse. Ca 
lung-metraje artistice, au fost prezentate 
peliculele: Tănase Scatiu şi Filip cel bun 
(regia Dan Pita), Instanța amină pronun- 
tarea (Dinu Cocea), Trei zite și trei nopți 
(Dinu Tănase) Patima (George Cornea) 
şi Explozia (Mircea Drăgan). După cum 
relatează membrii delegaţiei noastre de 
cineaști, aflați cu acest prilej în Dane- 
marca — regizorul Dan Piţa, actrița Cătă- 
lina Pintilie şi Steli Ulpian de la Centrala 
Româniafilm — manifestarea a fost primită 
cu un deosebit interes. 

@ İn același context, al relațiilor de cola- 
borare culturală existente Intre România 
şi alte ţări, o acţiune similară a avut loc in 
Elveţia, la Lausanne și Geneva, cu Ince- 
pere din 20 și respectiv 24 ianuarie. Pro- 
gramul «săptăminii» a reunit lung-metrajele 
artistice: Puterea și Adevărul (Manole 


Marcus), Prin cenușa imperiului și Hus- 
trate cu flori de cimp (Andrei Blaier), 
Zidul (Constantin Vaeni), Nunta de pia- 
tră (Dan Piţa şi Mircea Veroiu), Instanța 
amină pronunțarea (Dinu Cocea), Cana- 
rul și viscolul (Manole Marcus), Zile tier- 
binți (Sergiu Nicolaescu), Premiera (Mi- 
hai Constantinescu), Orașul văzut de sus 
(Lucian Bratu), Patima (Georg: Cornea), 
Mere roșii (Alexandru Tatos) și Indepen- 
dența României (Grigore Brezeanu), pre- 
cum şi scurt-metrajele: Mănăstiri din nor- 
dul Moldovei, Datini din bătrini. Sim- 
fonie în Re major, Arta medievală romă- 
nească şi București '72 Cu această oca- 
zie s-a aflat în Elveția, Eugen Mandric, di- 
rectorul Casei de filme Trei. 


Festivaluri 


9 O retrospectivă a prezenţelor cinema- 
togratfice românești la festivaluri interna- 
tionale ale anului trecut este edificatoare 
pentru circulaţia filmului nostru în străină- 
tate. 136 de filme — artistice, documen- 
tare şi de animație — s-au aflat înscrise 
la nu mai puţin de 54 de festivaluri inter- 
naționale (alte 100 lung-metraje fiind vizio- 
nate în cadrul unor gale, «zile» sau «săptă- 
mini» ale filmului românesc. 

9 Seria participărilor la festivaluri in- 
ternaţionale ale anului 1978 a fost inaugu- 
rată la Madras — India. Destășurat între 
3 şi 17 ianuarie, festivalul a programat 


. 


Osinda (Sergiu Nicolaescu), Cuibul sa- 
lamandrelor (Mircea Drăgan) şi Mustrate 
cu flori de cimp (Andrei Blaier). 

@ in capitala iugoslavă, cineaştii de pre- 
tutindeni și-au dat intilnire la două con- 
fruntări internaționale: tradiționalul «festi- 
val al festivalurilor» (3-11 februarie), unde 
România a figurat cu musicalul Elisabetei 
Bostan, Mama, și Festivalul filmului tehnic 
«Nikola Tesla» (27-30 ianuarie), în cadrul 
căruia Studioul «Alexandru Sahia» a tost 
prezent cu documentarele Universul ma- 
teriei cenușii și Echilibrul atenţiei. 

© Festivalul de la Tampere — Finlanda 
(15-19 februarie), rezervat scurt-metraju- 
lui, a prilejuit și o reintiinire cu documen- 
tarul şi filmul de animaţie românesc. Se- 
lecţia prezentată a inclus: Un drum bun 
(Mirel Ilieşiu), ton Jalea (Constantin Va- 
eni), Baladă pentru un erou contempo- 
ran și Jocul copilăriei noastre (Ervin 
Szekler), precum şi Pătrăţei pictor (Olimp 
Vărășteanu și Florin Anghelescu), Fereas- 
tra (Laurenţiu Sirbu), Furtuna (lon Truică) 
și Infinit (lon Popescu Gopo). 

© Cu interes este așteptată apropiata 
intilnire internaţională a cinematografiei 
tinere de la Bruxelles (6-13 martie). Cine- 
matograful românesc va oferi aici spre 
dezbatere lung-metrajele artistice Zidul și 
lustrate cu flori de cimp. 


Contracte 


@ Un răspuns la intrebarea «ce filme 
românești vor rula în curind, în premieră, 
pe ecranele din străinătate ?» îl aflăm răs- 
toind primele contracte de vinzări semnate 
la început de an. Din numărul mare al 


ele bine calculate în vederea montagne- 
russe-ului de riscuri şi, dacă efectele nu 
se produc întotdeauna, de vină e numai 
superdozajul. Gabaritul depășit care, exact 
la explozia finală indelung aminată, 
desumflă cauciucul- Balonul așteptărilor. 
Final ratat? Pentru un ochi mai drastic, 
poate, dar sala, ca reacție per ansamblu 
şi nu pe cap de privitor, participă activ. 
Chiar dacă descărcarea tensiunii se pro- 
duce în culise. Multumitor pentru realiza- 
tori? Depinde de autoseveritatea lor. Din 
cit îl cunosc pe Virgil Calotescu cred că, 
studiind punctele nevralgice ale curbei 
emoției, va şti să tragă din spectacol con- 
cluzii utile. Indiferent de genul în care le 
va fructifica. Oricum, un lucru e sigur: ni- 
velul lui de profesionalitate e în plin flux. 
Pe ansamblul filmografiei și pe detaliu. 
in cazul Acţiunii «Autobuzul», impor- 
tantă e iscusința cu care a valorificat sche- 
ma dramaturgică și și-a alcătuit o echipă 
de co-autori nu doar de colaboratori ai 
filmului: operatorul Vasile Vivi Drăgan, 
inzestrat, inventiv, eficient în portrete, în 
tonalitatea ambianţei; compozitoarea Cor- 
nelia Tăutu, cunoscătoare a genului, inspi- 
rată tălmăcitoare de culoare și tensiune; 
operatorul de sunet Bujor Suru, activ cu 
discreție: monteuza Eugenia Naghi sensi- 
bilă la ritm şi la economia de mijloace, 
calităţi vitale la un policier. 

Ultima, dar nu ca importanţă, distribuția. 
Variată, bine echilibrată, generos lăsată 
să-şi spună cuvintul. Încercaţii actori aduc 
cu ei o marcată personalitate şi o irepro- 
sabilă tehnică a meseriei. Mircea Albu- 
lescu (colonelul) conduce jocul inteligent, 
mobil, sigur pe efecte, realizind o alter- 
nare Iscusită Intre gravitate și umor. Rigid 
ca mască și desfășurare, Gheorghe Di- 
nică, alias baronul. Atenuind exaltarea li- 
vrescă a personajului, cu sobrietatea sa 
de acasă, lrina Petrescu în Dominique. 
lon Dichiseanu, convingător, Intr-un in- 
cert — ca identitate — personaj de acţiune. 
Silviu Stănculescu pe voit duble corzi, 
Vistrian Roman cu o sinceră plăcere (și 
vocaţie) a jocului. Draga Olteanu-Matei și 
Jean Constantin, pete de culoare apăsată, 
de prea sigur succes. Aurel Giurumia și 
Gheorghe Pătru completindu-se fericit în- 
tr-o pereche de înrăiți bandiți; Mariana Ca- 
lotescu, Sorin Gheorghiu, Dumitru Rucă- 
reanu, prezenţe active chiar dacă de scurtă 
durată. 

La 50 de ani Virgil Calotescu certifică o 
maturitate a profesiei și o salutară prospe- 
time, ambiția de a-și proba noi vocaţii. 
De a tenta genuri noi sau mai puţin noi şi 
a nu se lăsa tentat de locurile lor prea 


comune. Alice MĂNOIU 


Scenariul: /oan Grigorescu Regia: Virgil Calo- 
tescu. imaginea: Vasile Vivi Drăgan. Muzica: 
Cornelia Tăutu. Decoruri: Virgili Moise. Costu- 
me: Oltea lonescu. Sunet: Bujor Suru. Montaj: 
Eugenia Naghi. Director de tilm: Dumitru Tofan. 
Cu: Gheorghe Dinică, Irina Petrescu, Mircea Albu- 
lescu, lon Dichiseanu, Silviu Stânculescu, Vistrian 
Roman, Draga Olteanu-Matei, Jean Constantin, 
Aurel Giurumia, Mariana Calolescu, Dumitru Ru- 
areanu, Gheorghe Pătru. 

O producţie a Casei de filme 5 Director: 
Dumitru Fernoagă. Film realizat in studioul Centru- 
ui de producţie cinematografică «București». 


acestora semnalăm, în aria europeană, Tă- 
nase Scatiu (Dan Pita), Marele singuratic 
(lulian Mihu), Roșcovanul (Francisc Mun- 
teanu), Regăsire (Ştefan Traian Roman) 
și zece scurt-metraje — în Uniunea Sovie- 
tică; Cuibul salamandrelor și Mama — 
în Iugoslavia; Alarmă în Deltă (Gh. Naghi) 
și Cursa (Mircea Daneliuc), precum şi 
14 scurt-metraje — în Cehoslovacia; Po- 
vestea dragostei (lon Popescu Gopo) — 
in Franța; Ultimul cartuș (Sergiu Nico- 
laescu) — în Portugalia; larna bobocilor 
(Mircea Moldovan) — în Ungaria; Mihai 
Viteazul (Sergiu Nicolaescu) — în R.S. Vi- 
etnam. e De asemenea, în programele de 
televiziune vor figura în Italia — Osinda și 
Prin cenușa imperiului, în Bulgaria — 
Actorul și sălbaticii (Manole Marcus), in 
Polonia — Roșcovanul (Francisc Muntea- 
nu) şi Tută de Veneţia (Petre Bokor). @ Un 
insemnat lot de filme artistice au fost expor- 
tate în S.U.A. pentru distribuţie necomer- 
cială (așezăminte culturale, unități de Invătă- 
mint, cluburi şi altele): Valurile Dunării 
(Liviu Ciulei), Duminică la ora 6 (Lucian 
Pintilie), Diminețile unui băiat cuminte 
(Andrei Blaier), Nunta de piatră și Duhul 
aurului (Dan Piţa și Mircea Veroiu), Filip 
cel bun, Canarul și viscolul și altele. e 
lubitorii celei de a 7-a arte din Venezuela 
vor avea prilejul să cunoască filmul lui 
Andrei Blaier Ilustrate cu fiori de cîmp, 
cei din Angola — pelicula lui Alexandru 
Tatos Mere roșii, iar publicul spectator 
mozambican creația lui Manole Marcus — 
Puterea și Adevărul. Unul dintre cele mai 
vindute filme, Mama — va deveni familiar 
în țările Americii Latine şi în Australia. 


Cornelia POPESCU 


Mustrate cu fiori de cîmp 
și Prin cenușa imperiului 
au creat în jurul regizorului 
Andrei Blaier o atmosferă 
de interes mai fierbinte, de 
speranță sporită, de as 
teptare mai încrezătoare. Sint 
filme cu care Andrei Blaier şi-a comunicat 
cu maximă intensitate preocupările, mesa- 
jele, filme cu care a spus în modul cel mai 
exact şi convingător ce avea de spus. 
Sint filme care au făcut să-i crească credi- 
tul în fața spectatorilor, dar o dată cu acest 
credita crescut şi gradul de exigență față 
de el, filme care i-au stabilit un nivel peste 
care nu se poate trece nici repede, nici 
fluierind. Probabil că perfect conştient de 
această situație și neaflindu-se încă în 
posesia -unei teme corespunzătoare care 
să-i ducă mai departe, mai sus, Andrei 
Blaier s-a oprit asupra acestui Trepte pe 
cer din care, de fapt, a făcut un film — subs- 
tanță tampon, un film-punte între ceea ce a 
fost şi ceea ce va fi de aici inainte creaţia 
sa. Într-adevăr, tematic, Trepte pe cer 
aminteşte vechile preocupări ale regizoru- 
lui, pasiunea lui pentru problemele vieții de 
zi cu zi, înclinația de a căuta si descoperi 
aceste probleme in mijlocul unei colec 

tivități de oameni mai mult sau mai putin 
«pertecți» care Infruntă nu numai greul unei 
meserii deobicei grea, dar şi greul modelării 
din mers a ceea ce numim cu atita dragoste 
şi speranță personalitatea omului nou. Ca 
realizare, ca formă de comunicare a acestor 
preocupări de dată mai veche, Trepte pe 
cer poartă, neindoielnic, pecetea unui film 
tăcut după «ilustrate cu flori de cimp», după 
«Prin cenușa imperiului». Mai multă conci- 
zie, mai multă precizie, mai multă siguranță 
şi dezinvoltură, dar şi mai puţină candoare, 
și mai puţin patos decit în Dimineţiie... 
sau Legenda. Sintem în faţa unei pelicule 
muncită cu seriozitate, cu patimă chiar, 
dar cu o patimă controlată şi controlabilă. 
Tot ceea ce Blaier ne-a comunicat odini- 
oară cu mare fierbinţeală despre dragostea 
de meserie oricare ar fi ea, despre necesi- 
tatea acestei dragoste pentru ca meseria 
— oricare ar fi ea — să se Implinească şi să 
împlinească, să influențeze personalitatea 
umană, despre responsabilitate privită ca 
o credință, ca o profesiune de credință, 
despre sacrificiul și sacrificiile pe care ea 
le reclamă, se regăsește aici spus cu calm 
și așezare, la o temperatură normală și cu 
o mare încredere în acest «normal». 


Nu numai regizor, dar și scenarist al 
filmului său, Blaier și-a turnat toate aceste 
preocupări In coaja unei foste viitoare po- 
veşti de dragoste, a imbinat «greul muncii» 
cu «greul vieţii», a legat firul răspunderii 
profesionale de firul răspunderii fiecăruia 
față de propria viață, a construit nu in 
cercuri concentrice, ci în linii paralele un 
discurs asupra puterii şi necesităţii de a o 
lua mereu de la capăt, de a fi mereu şi iar 


săptămîna actorului 


| O săptămină dedicată acto- 
rilor din Cetatea Băniei, 
care-şi impart armonios 
munca de pe scenă cu aceea 
de pe platoul de filmare, este 
o inițiativă organizatorică 
ambițioasă dar nu orgolioa- 
să. Numărindu-se printre oaspeții acestei 
manifestări, directorul Casei de filme Unu, 
lon Bucheru,sublinia că Craiova se numă- 
ră în mod cert printre centrele cultural- 
artistice ale țării în care cinematografia a 
găsit una dintre cele mai puternice «cita- 
dele», organizatorii craioveni ai «Săptămi- 
nei» s-au şi străduit să facă o statistică 
(desigur menită complementărilor) stabi- 
lind că, de la inceputurile cinematografiei 
naționale şi pină astăzi, un număr de 58 de 
actori craioveni au interpretat peste 520 
de roluri diferite în filme românești. 
Organizarea acestei «Săptămini» s-a în 
temeiat nu numai pe tradiţiile și faptele 
contemporane ale acestei prezențe remar- 
cabile a Craiovei artistice In cinematografia 
naţională, ci și cu prilejul a două aniver- 
sări: 80 de ani de la prima proiecție cinema- 
tografică organizată aici (Craiova fiind unul 
din primele orașe românești și europene 
în care s-au proiectat filme după cunoscute- 
le experiențe ale fraților Lumiăre) şi 65 de 
ani de la turnarea, în acest oraș, a filmului 
Independența României. Au fost evo- 
cate participările unor actori craioveni de 
frunte în filmul național (Aurel Athanases- 
cu, Aristizza Romanescu, Maria Ciucures- 
cu, N. Soreanu, Vasile Toneanu, Romald 


«in priză», conectat, ca să mă exprim in 
termenii filmului, la rețea, la uriașa rețea de 
tensiune comună. El şi-a construit persona- 
jele în lumina vechii fascinaţii față de com- 
plexitatea tipologiei de viață, personaje 
care comunică între ele şi cu noi în vorbe 
simple, de toate zilele (uneori de toate fil- 
mele) și vin in fața noastră cu încărcătura 
specifică bine dozată, bine diferențiată și 
bine așezată în trăsăturile unui interpret 
anume. Farmecul şi subtilitatea de joc a 
Silviei Popovici întlineşte, cu maxim folos 
pentru adevărul unui cuplu imposibil, ames- 
tecul irezistibil de bruschețe și tandrețe 
ascunsă, cu care-şi conduce personajul 
Gheorghe Dinică, neliniştea grea, matură, 
h sfirşit scăpată de toane adolescentine 
conținută în jocul lui Dan Nuţu face de 
asemenea un cuplu imposibil cu agitația 
de mare haz dar şi de mare tristețe a per 
sonajului interpretat cu multă plăcere și 
înțelegere de Petre Gheorghiu, suferința 


Un discurs asupra responsabilității personale 
conectată 
la uriaşa rețea de tensiune comună 


craiovean de film 


Bultinski. Mia Theodorescu, Teodor Pău- 
nescu, C. Radovici, Mişu Fotino, G. Ciprian, 
A. Pop Marțian, ş.a.), episodul filmării la 
Craiova a peliculei Cetatea Neamţului 
în 1914, pe un scenariu scris de directorul 
Naţionalului craiovean, Emil Gârleanu; fil- 
mele craioveanului Marin lorda sau tripti- 
cul haiducesc realizat de studioul «Clipa 
film» între anii 1927—1930, In peisajul Ol- 
teniei. Au fost citate partiturile muzicale 
incredințate de mai mulţi compozitori craio- 
veni (lon Vasilescu, Gheorghe Simonis) 
unor filme ale perioadei interbelice... Cu 
ambiția recunoașterii unor contribuţii reale, 
comentatorii serilor cinematografice din 


j 
Curajul de a o lua 

| de la capăt 
ifl (Silvia Popovici 

as | și Gheorghe Dinică) 


sobră, bărbătească din care-și constru- 
iește Ilarion Ciobanu personajul cabanie- 
rului echilibrează tandra și ideala imagine 
a bătrinului linior care nu renunţă la munca 
lui, personaj acoperit cu căldură şi duioşie 
de Nucu Păunescu, prezența de neocolit 
chiar pe un rol mic, chiar în «tentă pito- 
rească» a lui Boris Ciornei dă profunzime şi 
consistență grupului de «plan doi». În 
mina acestor actori personajele capătă linii 
precise şi o existență convingătoare. Con- 
vingătoare sint mai cu seamă detaliile 
muncii şi ale vieţii de colectivitate — dar 
ista nu este ceva nou într-un film de Blaier 
- şi mai ales foarte convingător puse în 
imagine de Nicu Stan. De mult n-am văzut 
redat cu atita artă a imaginii greul muncii, 
tensiunea, respiraţia ei, dar şi tensiunea și 
respiraţia vieții, a vieţii în mulţi, în doi sau 
de unul singur, aşa cum reușește Nicu Stan 
în acest Trepte pe cer. Convingătoare 
este atmosfera creată de muzica lui Radu 
Şerban, atmosfera aceea amestecată, de 
inceput și sfirșit totodată, de speranţă și 
uşoară melancolie, foarte potrivită unui 
film despre oameni a căror forță stă na o 
lua mereu de la capăt, în a fi gata să facă 
față mereu altul început. Din punct de 


(Continuare In pag. 23) 
Eva SÎRBU 


Scenariul şi regia: Andre! Blaier. imaginea 
Nicu Stan. Muzica: Radu Șerban. Decoruri: arh. 
Stefan Antonescu. Costume: Horia Popescu. Cu: 
Silivia Popovici, Gheorghe Dinică, Ilarion Ciobanu, 
Petre Gheorghiu, Dan Nuţu, Nucu Păunescu, Boris 
Ciornei, Dumitru Chesa, Albert Kitzi, Alexandru 
Boroș, lon Manolescu. 

Un film realizat In studiourile Centrului de produc- 
lje cinematografică «Bucureşti». Casa de filme Trei. 


0 iniţiativă încărcată de succes 


cursul acestei săptămini au evocat valoroa- 
sele prezențe românești In cinematogratul 
mondial pe care le-a dat acest colț de țară 
(Elisa La Porta, Marcel de Sano, Jenny 
Holt, Jean Negulescu, etc.), ca și faptul că 
de scena craioveană au fost legați, prin 
etape de rodnică afirmare, actori de frunte 
din teatrul şi filmul românesc.Lista este 
lungă, Remus Comăneanu, George Mă- 
rutză, artist emerit, și Nicolae Radu, ca şi 
Silvia Popovici, Sanda Toma, loana Bulcă, 
Rodica Tăpălagă, Dodi Caian, Elena Gurgu 
lescu, Amza Pellea, Gh. Cozorici, C. Raut 
ki, Dem. Rucăreanu, Victor Rebengiuc 
lon Marinescu, Aristide Teică, Hamdi Cer 


chez, Papil Panduru și alții. 

«Săptămina» a ținut afişul manifestărilor 
cultural-artistice craiovene, Incununind e- 
torturile instituțiilor organizatoare (Teatrul 
Naţional din Craiova şi Întreprinderea cine- 
matogratică judeţeană). Sălile au fost tot- 
deauna arhipline la serile petrecute cu 
interpreţii craioveni din filmele programate: 
«Actorul și sălbaticii», «Pintea», «Buzdu- 
ganul cu trei peceți», «Tănase Scatiu», 
«Pădurea pierdută», «Patima», «Rămășag 
fără martori». La Intilnirile cu spectatorii 
(de la cunoscuta uzină craioveană «Electro- 
putere», de la Fabrica de confecţii, Intreprin- 
derea constructoare de autoturisme «Ol- 
cit», din diferite alte întreprinderi, facultăţi 
şi școli), au participat actori craloveni cu 
nume binecunoscute în filmul românesc 
contemporan: Manu Nedeianu, artist eme- 
rit, Vasile Cosma, Leni Pinţea, Nae Gh. 
Mazilu, Petre Gheorghiu-Dolj, Constantin 
Sasu, Constantin Fugaşin, Ileana Sandu, 
Emil Bozdogescu şi alții. Rezultatele aces- 
tei prime ediții au fost remarcabile. 

Ediţia a doua este de pe acum proiectată 
în dimensiuni sporite: întilniri cu cineaştii, 
o sesiune ştiintifică dedicată istoriei filmu- 
lui românesc. Vizite pe platourile de filmare, 
realizarea unu «șantier al cineaştilom la 
Craiova. Important rămine faptul că prima 
ediție a declanșat inițiative rodnice, a sporit 
interesul unor largi categorii de spectatori 
pentru filmul românesc și a indătinat o 
tradiție valoroasă care, credem, merită ex- 
tinsă şi în alte zone ale ţării. 

Al. FIRESCU 


war 


Filmul fantastic are aproape 
virsta cinematografului. Din 
colo de misterul absolut si 
niciodată depășit ce trebui: 
să-l fi trăit deopotrivă primi 
autori şi cine-spectatori, la 
sfirşitul secolului trecut, în 
fața imaginilor mișcătoare pe pinza dintr-o 
cameră obscură, creatorii de cinema s-au 
inspirat — încă de la primele lor filme, din 
lumea fabulosului. Méliès, precursor ima- 
ginar al zborurilor Sputnik-Apollo, făcea 
in 1902 temerara sa călătorie julesverniană 
pe lună, lar Paul Wegener descoperea pe 
ecran încă din 1914, legenda Golemului, 
strămoș al roboților. Genul fantastic ca 
atare, sau prin filiațiile sale, a cuprins 
practic toate meridianele şi virstele cinema- 
togratului. Numărul filmelor ce pot fi cu- 
prinse In zona fantasticului apare astiei 
greu de stabilit, deși statistici recente 
indică de pildă, pentru Statele Unite, la 
peste cinci sute doar numărul de filme 
ştiintifico-lantastice apte de a fi distribuite 
Certă rămine extraordinara proliferare a 
fantasticului cinematogratic in uitimii 
cincisprezece ani şi apariţia unui numeros 
public atras mai întii din curiozitate şi de- 
venit apoi pasionat. 

Acest nou interes a determinat producă- 
torii şi cineaștii să caute un loc de contrun- 
tare anual al producţiilor fantastice. Tot 
tara lui Méliės a devenit de drept și de fapt 
gazda acestei inițiative, lar locul găsit se 
numește Avoriaz; localitate inexistentă în 
urmă cu zece ani. Stațiune creată anume 


pentru sporturile de iarnă cu ancora Implin- 
tată de la 1800 la 2400 metri în pereții Alpilor 
lrancezi de la granita cu Elvetia, Avoriazul 
găzduieşte anual singurul festival din lume 
dedicat exclusiv filmului fantastic. Aflat în 
acest an la a șasea ediție, Festivalul își do- 
vedește prestigiul ciștigat, treptat și nu 
ușor, fie şi prin simpla componenţă a juriu- 
luk Fernando Arrabal, Jane Birkin, Mihai 
Cacoyannis, Alain Delon, Michel Drach, 
William Friedkin, Michel Legrand, Sergio 
Leone, Felicien Marceau, Jeanne Moreau, 
Donald Sutherland, Nadine Trintignant, 
Henri Verneuil. Regizori, actori, scriitori, 
muzicieni, deveniți pentu o săptămină 
jurați, au pornit impreună cu numeroșii 
gazetari prezenți şi cu un public aventurat 
l manans Avoriazului, n căutarea fantas- 
tcului. 

Chiar dacă briza fantasticului a bătut 
peste destinele cinematografului Incă de 
la apariția sa, — este limpede că fiecare il 
întelege altfel. Dictonul clasic «Poezia este 
ceea ce rămine după ce am definit poezia», 
este Intrutotul potrivit flimului fantastic, 
care este: «ceeace rămine după ce l-am 
definit». 

Dar problema rămine: cum să-I definești? 

După selecția prezentată se vede că 
hecare 1 Intelege, N caută (şi mai arar I 
allă) pornind de la o realitate sau de la o 
wziune proprie şi nu o dată de la amindouă 
laolaltă. Filmele sint lansate astfel în toate 
direcţiile experienţei omenești hazardin- 
du-se fie să descifreze enigmele trecutului, 
te să explice dilemele prezentului, fie să 
anticipeze viitorul. Argumentele extra-cine- 
matogratice la care apelează fiind potrivit 
acestor direcţii fie mituri şi legende mile- 
nare, fie de natură mistică, fie cele mai 
avansate cuceriri ale științei. Indiferent de 
«timpul» la care este conjugată acţiunea, 
după selecția din acest an de la Avoriaz, 
autorii par fie ei înşişi victime ale unor 
psihoze, fie dornici să le provoace prin spai- 
mă şi oroare, mai degrabă decit să desco- 
pere fabulosul poetic al unei Alice într-o 
țară a minunilor. Investigarea filozofică a 
unei «Odisee a spațiului» rămine şi ea 
străină, mantia fantasticului acoperind în 
special scheme comerciale ale unor obiş- 
nuite filme psihologice sau de aventuri. 
Această stare este deconcertantă cu atit 
mai mult cu cit genul fantastic pare a fi 
domeniul predilect de lansare a tinerilor 
regizori aflaţi dacă nu la primul, ia primele 
liime. Chiar din 1973, la cea dintii ediție 
a Avoriaz-ului, a avut loc debutul de 
mare şi reconfirmat succes al lui Steven 
Spielberg cu Duelui dar niciunul din 
filmele din acest an nu a atins forța de 
sugestie a acestuia care reușise să conden- 
seze Intr-un detaliu cit se poate de obișnuit 
pentru viața şi filmele noastre: urmărirea 
dintre două maşini, esența .angoaselor atit 
de complexe, ale omului modern. Da, filmul 
lui Spielberg era sursa unui neo-fantastic, 
dar după cite se pare a rămas fără urmări. 


Fantasticul la timpul trecut 


grafiei australiene, regizorul Peter Weir se 
intoarce spre istorie şi preistorie. Cu talent 
de adevărat arheolog, el cercetează legen- 
dele băștinașilor acestui întins continent, 
lichidaţi cu o cruzime rar egalată de către 
colonizatorii albi. Inspirat din vechi legende . 
(o regăsim, Intr-o altă versiune, şi pe cea a 
potopului), filmul pledează cu armele fan- 
tasticului pentru recunoașterea și păstrarea 
drepturilor și obiceiurilor ancestrale ale 
aborigenilor. - 
Producţia americană «Ruby» — regia 


Cu «Ultimul val», producţie a cinemato- | 


Curtis Harrington, se mulţumeşte sa cer- 
ceteze trecutul apropiat de dragul eficienței 
financiare a modei retro. lubitul frumoasei 
soţii a unui şei de bandă din anii prohibiţiei 
este trădat și ucis chiar la o întilnire cu tinăra 
femeie. După douăzeci de ani (acţiunea 
incepe în anii '50 dar revine mereu în anii '30) 
tata născută din acea dragoste va răzbuna 
moartea tatălui ei în feluri pe cit de miste- 
rioase pe atit de violente. Reinvierea Holly- 
wodului interioarelor somptuoase, al ro- 
chiilor de voai, al capelor de biană, al pălă- 
viilor cu voaletă, pe o schemă de mult știută, 
alimentată de numeroase acte de violență 
în care fantasticul se rezumă doar la a 
provoca groaza (in sufletele slabe), și a 
asigura desigur o rețetă comercială facilă. 


Fantasticul la timpul viitor 


«Generaţia proteus» (SUA — regia Do- 
nald Cammell) tabulează pe tema roboților 
atotbiruitori. Un savant pune la punct un 
prim sistem informatic dotat cu cortex 
organic: Proteus IV. Ordinatorul işi depă- 
seşte toți predecesorii: gindește. Prima 
sa acțiune de mecanism-cu-conştiință-și- 
materie-cenuşie este să facă, la rindul 
său, din om un cobai. lar prima sa expe- 
vienţă este să-și asigure un urmaș cu chip 
de om, capabil a da naștere generaţiei 
proteus. Alegerea sa se oprește chiar 
asupra soției savantului. Prin ideea și reali- 
„area (pentru care interpretarea lui Julie 
Cmistie este esențială), filmul se claseaz:: 
cred printre cele mai interesante ale acestu: 
deceniu. 

«Fotografii-amintiri» asociază miracolul 
apariţiei instantanee a imaginii cu proprie- 
tatea ciudată a unui asttel de aparat automat 
de a nu reproduce aidoma în fotografii 
obiectele sau personajele aflate in fața 
obiectivului, ci ceea ce li se va întimpla în 
viitor, emiţind astfel discrete semnale al 
căror cod ar fi: prevenirea hazardului. 
Filmul francez, produs în studiourile din 
Lyon sub regia lui Edmond Sechan reali- 
zează — fără a recurge nici o clipă la recu- 


După atitea 
scorniri fantastice, 


cel mai fantastic 
rămine 
tot realul 


zita groazei şi oroarei atit de abundent 
solicitată de filmele comerciale ale genului 
— o percepție fantastică a viitorului prins in 
oglinda prezentului. 


Fantasticul, anexă a filmului psihologic 


Reclama filmului sublinia cit se poate de 
apăsat că trebuie să ai nervii foarte tari 
dacă vrei să vezi producţia anglo-canadiană 
(regia Richard Longcrain), «Cercul com- 
plet». O tinără mamă asistă neputincioasă 
la moartea fetiţei ei, înecată cu o felie de 
măr, după ce încercase să o salveze despi- 
cindu-i traheea cu un cuţit de bucătărie; 
obsedată de această tragedie de care începe 
să se simtă vinovată, sfirşește prin a se 
sinucide, tăindu-și beregata cu un cuţit 
asemănător, dar nu Inainte de a se fi mutat 
singură într-o gigantică locuinţă victoriană 
unde uşile scirțiie şi Incăperile sint în 
penumbră, nu înainte de a fi incercat să 
comunice cu cel ce nu mai sint, de a fi făcut 
o vizită într-un ospiciu, de a fi asistat la 
ciudata moarte a soțului ei în podul casei şi 
la cea a singurului prieten al familiei, electro- 
cutat — nu se ştie cum — în timp ce se afla 
în bale....Dacă Mia Farrow — cu privirea ei 
misterioasă și neliniştită — nu și-ar fi 
asumat rolul feminin principal, dind exclu- 
siv prin natura jocului ei o aparentă profun- 
zime şi veridicitate angoaselor personaju- 
lui, filmul ar fi rămas, în ciuda profesionis- 
mului său, doar un plagiat de serie după 
Hitchcock. 


Fantasticul metaforă politică 


_Clasicul «Rinocerii» (SUA, regia Tom 
O'Horogan) era practic masacrat în favoa- 
rea unei transcrieri naturaliste. atingind 
grotescul, dacă nu chiar ridicolul Se vede 
bine că nici regizorul, nici interpretul lui 
Beranger (Gene Wilder aducea în rol grima- 
sele sale din Frankenstein) nu l-au văzut 
pe Radu Beligan. 

Motivul ascensiunii fascismului realizat 
cu mijloace care scapă din zona realului, 
» fost redat si de către cineaștii iugoslavi 
in «Mintuitorul şobolanilom — regia Krsto 
Papić. In anii ascensiunii hitleriste, inainte 


| de izbucnirea războiului, criza și şomajul 


iovesc şi un tinăr absolvent în filozofie. 
Alungat pe străzi de proprietăreasa căreia 
nu mai avea cu ce să-i achite chiria, tinărui 


` se adăpostește nopțile în subsolurile de 


marmoră ale băncii acum dezafectate, din 
-oraşul său. Într-o noapte el asistă astfel 
fără voie, la un macabru banchet. Sint pre- 
zente toate notabilitățile orașului. Rind pe 
rind tinărul vede însă cum ei se transformă 
În respingătoare rozătoare și se organi- 
zează în cuiburi, antrenindu-se în vederea 
distrugerii orașului și a tuturor celor ce nu 
vor trece de partea crimelor ce le pregătesc 
impotriva omenirii. Conceput ca o pagină 
realistă de cronică social-politică, misterul 
se insinuează treptat doar cind asistăm la 
kafkaiana metamorfoză. Numele tinărului 
interpret — rămas și el singur asemenea lui 
Beranger, să lupte impotriva ascensiunii lui 
Arthuro Ui — merită reținut Ivica Vidović. 


Fantasticul a la western 


Produsul de minimă rezistenţă din toate 
cite ni s-au oferit a fost ilustrat de «Albinele 
sălbatice» (SUA — regia Bruce Geller) şi 
“Împărăția _pălanjenilo (SUA — regia 
John Bud Cardos). În ambianța, cu perso- 
najele şi muzica westernului, șeritul sau 
"ustițiarul de ocazie au de înfruntat nu in- 
dieni, nu bandiți, nu căutătorii aurului gal- 
ben sau negru, ci roiuri de albine carnivore 
sau cohorte de păianjeni giganţi și ucigași. 
«Păsările» lui Hitchcock nu au avut șansa 
unui Avoriaz, în schimb, iată-le inlocuite 
mimetic și neizbutit. 


îi Fantasticul de dragul absconsului 


Cum altfel să numim filmul regizorului 
David Lynch, «Erasehead» (capul șters)? 
Pictor Intr-o primă profesie, autorul și-a zis 
probabil: cu cit | se vor înțelege mai puţin 
intenţiile cu atit succesul va fi mai mare. 
Pentru unii nu a greşit. Dar filmul? Vedem 
cum un tînăr cam neajutorat care adoră 
insectele, este abandonat de soția sa după 
ce născuse un... foetus. Un toetus care 
trăia, în felu său firește, dar respira si 
urla. Singurul lucru pe care regizorul nu a 
vrut să-l mărturisească nici in ruptul capu- 
lui a fost cum a realizat el acea masă informă 
yelatinoasă și urlătoare. Poate credea că ar 
fi fost singurul răspuns ce ar fi elucidat 
intenţiile filmului său. 

Oedipianul complex al destinului și-a 
găsit expresia neo-fantastică și nu lipsită 
de poezie, în producţia canadiană semnată 
de Gilles Carle, «ingerul și femeia» (aș men- 
liona aici o a treia interpretă feminină . 
Carole Laure, care a potențat datorită fru- 
museţii şi joculut ei, valenţele de mister ale 
tiimului). Un tînăr muzician găsește pe 
zăpadă o fată aproape moartă, avind pe trup 
"Ani provocate de impușcături. Dornic să o 
salveze, o aduce în casa sa solitară, unde 
dragostea și muzica vor fi cele două zine 
bune care îi vor aduce o miraculoasă tămă- 
duire. Timpul trece într-o celestă armonie, 
dar tinărul îndrăgostit, minat de dorința 
de a atla trecutul iubitei sale, hotărăște să 
plece în orașul din vecinătate de unde se 
părea că ea venise. Aici ea Își amintește 
treptat că fusese victima atacului unor ban- 
diți, de a căror existenţă nu fusese cu totul 
străină. Fără să se poată rupe de trecut, 
fata pleacă în căutarea lor și sfirșește prin 
a fi cu adevărat ucisă. Sau din nou... 


Mai interesant decit a așeza pe o scară a 
valorilor fiecare film în parte, ierarhizare cu 
atit mai dificilă cu cit multe dintre ele rămin 
intenționat incomprehensibile, mi se pare 
să reținem că filmul fantastic se află în 
ciuda creșterii sale numerice, mai mult ca 
oricind, la ora căutărilor. Căutări care tind 
nu atit să ofere noi soluţii artistice, cit să . 
tacă din film un mijloc de evaziune — Inchi- 
puită sau reală — dar oricum fără acoperire, 
dintr-o realitatea contrastelor de neimpă- 
cat, generatoare e drept de coşmaruri şi 
nevroze, dar care nu pot deveni automat și 
sursă a fantasticului în artă. lată de ce 
semnificația lor devine tulburătoare și Ingri- 
jyorătoare atunci cind le privim ca oglinda 
acelei lumi copleşite pe de o parte de 
dezvoltarea ştiinţei la dimensiuni interpla- 
netare, dar care pe de altă parte rămine 
întrutotul neputincioasă cind e vorba de 
injustiții, inechităţi și rele cotidiene. Într-o 
asemenea lume alienarea încetează a fi 
doar un cuvint la modă, devenind o reali- 
tate concretă, multidimensională, care-l pin- 
dește pe om în mii de travestiuri. Cred însă 
că fantasticul nu îşi poate prelungi existența 
in artă decit în măsura în care pornește de 
la alianța cu omul și nu de la pactul cu dia- 
volui indiferent de cum îl numeşte. În acest 
sens m-am gindit ce notă stenică aparte 
ar fi adus la o astfel de Intlinire eminescianul 
nostru «Hyperion» în versiunea lui Mihnea 
Gheorghiu şi Mircea Veroiu. 


Adina DARIAN 


Filmul științifico- 
fantastic nu a fost 
inventat azi 


© 1902, Franţa — Călătorie in lună 
(regia Georges Méliès): inspirat din poves- 
tirile lui H.G. Wells și din romanul «De la 
pămint la lună» de Jules Verne, este primul 
film ştiinţifico-tantastic din istoria cinema- 
so enan şi totodată apogeul carierei lui 


E 1924, URSS — Aélifa (regia lakov 


Protazanov): povestea reginei de pe Marte 
care urmărește tot ceea ce se petrece pe 
alte planete, realizată în decoruri stil con- 
structivist. 

© 1325, SUA — Lumea pierdută (regia 
Harry Heyt): primul film științifico-tantastic 
cu monștri, deschide seria peliculelor de 
tip King-Kong și Godzila. 

9 1926, Germania — Metropolis (regia 
Fritz Lang): film politico-fantastic definit 
de critici drept «o profeție a viitorului». 
Teme specifice genului: transferul de viață 
de la om la robot și activitatea malefică a 
acestuia sub îndrumarea unui savant nebun. 
În 1928, Lang revine la «Si-Fi» cu Femeia 
în lună 

© 15%,SUA — Ce va fi miine? (regia 
William Cameron Menzies) Unul dintre 
puținele filme propriu-zis științitico-fantas- 
tice ale anilor '30—'40, cînd preferința cine- 
aştilor se îndreaptă spre peliculele cu 
monştri sau cu vampiri, care țin mai mult de 
genul filmului de groază 

@ 1353,SUA — Războiul lumilor (regia 
Byron Haskin): ecranizare după Wells, rea- 
lizată cu un buget considerabil, contribuie 
la psihoza farfuriilor zburătoare. 

O 1954, Japonia — Godzila (regia 


Inoshire Honda): constituie debutul unei 
adevărate mode în cinematografia japoneză, 
al cărei campion devine |. Honda. Spre deo- 
sebire de King-Kong, aici monstrul este 
mai legat de tematica ştiințifico-fantastică, 
fiind consecința unei explozii nucleare. 


pi 


"y 


e 19%, SUA — Uttimul țărm (regia 
Stanley Kramer): film politico-fantastic, a- 
vertizind asupra posibilităților de distru- 
gere atomicăa lumii. În aceeaşi categorie se 
inscrie și De Strangelove de Stanley 
Kubrick (1963). 

@ 1965, SUA — Călătorie fantastică 
(Richard Fleischer): remarcabil pentru rea- 
lizarea scenografică a periplului prin corpul 
uman. 

0 1965, Franţa — Fahrenheit 451 (regia: 
Francois Truitaut): ecranizare a operei lui 
Ray Bradbury, autorul unei potrivite defi- 
niții — «cinematograful este o maşină de 
ficțiune ştiinţifică». Filmul reprezintă o ple- 
doarie pentru libertatea spiritului uman. 

€ 1363, SUA — 2001, odiseea spațiului 
(regia: Stanley Kubrick) culme incontesta- 
bilă a genului, considerat de mulți «anul 1 al 
cinematografului ştiinţifico-tantastic». Ex- 
ploatează abil şi spectaculos temele clasice 
ale literaturii de gen: călătoriile în cosmos 
și raporturile cu alte ființe, revolta maşini; 
impotriva omului, golurile cosmice, moartea 
ființei umane urmată de renașterea ei sub o 
“formă evoluată. 

@ 1971, URSS — Solaris (regia Andre: 
Tarkovski): ecranizare a romanului lui Sta- 
nislav Lem din care regizorul a vrut să facă 
o «anti-odisee spaţială» și a reușit prin 
primatul acordat meditaţiei asupra acţiunii. 
ideea filmului: explorarea universului per- 
mite în primul rind explorarea sufletului 
omenesc, a labirintului memoriei și sub- 
conștientului. 

9 1973,Franța-Cehoslovacia — Planeta 
sălbatică (regia René Lalouy): lung metraj 
de animaţie remarcabil prin inventivitate, 
originalitate și dramatism. 

e 19%5,SUA — Rollerball (regia Normal 
Jewison): film de anticipație politică a cărui 
acțiune se petrece Intr-o lume fără ţări şi 
fără războaie, agresivitatea «naturală» a 
oamenilor fiind defulată printr-un joc foarte 
singeros. 

e 1977, SUA — Războiul stelelor (regia 
George Lucas): un basm spaţial petrecut 
pe o altă galaxie, Intr-o altă epocă; o fabulă 
a viitorului care încearcă să pună In gardă 
omul Impotriva unei tehnici care-l deper- 
sonalizează. 


palmaresul nostru 


e S-a furat o bombă (1961) — regia lon 
Popescu Gopo. ind vechi și stăruitoare 


prejudecăţi, conform cărora o temă gravă 


nu poate Ñ abordată cu zimbetul pe buze. 


lilmul ridiculizează pe negustorii morţii in 


masă, folosind proiecţiile satirei pe frontul 


stiinţifico-fantastic. 


e Paşi spre lună (1964) — regia lon 
Popescu Gopo. Scurtă istorie... a viitorulu: 
și a trecutului Intr-o navă cosmică pilotată 


de Radu Beligan. 


@ Faust XX (1967) — regia lon Popescu 


Gopo. Aducere la zi a medievalelor nostal- 


gii după floarea tinereții, filmul tratează 


mitul goetheian ca pretext de anticipație 


şi h același timp comedie de actualitate. 


e Comedie fantastică (1974) — regia 


lon Popescu Gopa Film de anticipație 


ştiinţifică, care ex ază în registrul 


i Fericirea 
we a fi 
Ămintean 


(Comel Coman. 


“Dai Comeg tas 


bond 


porcului» de lon Creangă. 


comic una dintre temele de bază ale litera- 
turii de gen: crearea vieţii pe căi artificiale. 

© Hyperion (1975) — regia Mircea Ve- 
roiu Amestec de film şștiințifico-fantastic, 
love-story şi film psihologic, din care primul 


‘le potențează pe celelalte două. 


€ Povestea dragostei (1977) — regia 
lon Popescu Gopo. Transpunere în cheie 
științifico-fantastică a basmului «Povestea 


pe ecrane 


În momentul în care tele- 
jurnalului nostru de fiecare 
seară | s-a adăugat o cronică 
cosmică, Într-un moment in 
care a apărut în lume no- 


(D, d tiunea de rachetă anti-sate- 


lit și într-o vreme în care | 


cercetătorii incep să se intrebe dacă o 
avarie oarecare a unei nave în cosmos pro- 
vine de la un fenomen fizic sau... de lao 
agresiune, liniştea noastră de spectatori 
ai filmelor ştiințifico-tantastice Incepe să 
diminueze. Sau, în orice caz, să se clatine. 
Nu ne mai uităm la ele ca la născocirile lui 
Jules Verne, ca la experienţele doctorului 
Frankenstein, ca la aventurile cu Godzile şi 
oameni invizibili, dulci spaime ale copilăriei 
noastre (astăzi ele ar fi incadrate în cate- 
goriile «straniu» și «miraculos» după clasi- 
licarea riguroasă a teoreticienilor fantasti- 
cului). Balanța cuvintului compus «știinţi- 
fico-fantastic» înclină în ultima vreme tot 
mai mult de partea primului termen. Spaima 
noastră reală (și de ce să n-o spunem, justi- 
ficată) e declanşată azi de armatele de roboţi 
de pe ecran, executanți disciplinaţi şi in- 
flexibili, de o monstruoasă consecvență în 
atingerea scopului pentru care au fost pro- 
gramați. Atunci cind sa un film ca Evadaţi 
din viitor zimbim, seduși la inceput de 
ideea «copiei», a «dublului» (roboţi din car- 
ne și oase, care ne pot înlocui oricind), ne 
îngheaţă zimbetul pe buze de îndată ce ne 
amintim recentele declaraţii ale geneticieni- 
lor, anunţind ajunul unei mari realizări: 
crearea artificială a materiei vii. Nu-i decit o 
chestiune de ani. «Totul e posibil», ne atlăm 
în era atomului, a genei şi a cosmosului, ne 
asigură oamenii de ştiinţă. «Atenţie», ne 
spun filmele ştiinţifico-fantastice (și nu 
numai ele). Ce inseamnă acest «totul»? 
Filmul american Evadaţi din viitor, ca şi 
recentul Revoltă în cosmos, producţie a 
studiourilor DEFA-Beriin (şi ca multe alte 
mostre ale genului) închid în ele serioase 
avertismente. Primul film, de pildă, pentru 
geneticieni, al doilea pentru temerarii -:. 
cuceritori ai universului. Macro sau micro 
cosmos nu mai contează. Primejdia este 
aceeaşi posibila dispariție a raţiunii, a 
civilizaţiei, a lui homo sapiens. 

Mă Intreb ce vor spune oamenii care pes- 
te un secol sau două, vor găsi aceste filme 
in arhivele Terrei? Vor ride? Le vor desci- 
ira ca pe cuneiforme? Nu știm cit spun 
acele filme de anticipație despre viitor. Dar 
despre prezent e sigur că spun foarte multe. 
Premoniţiile vor duce cu ele peste veacuri 
visurile, spaimele și Intrebările omului din 
secolul al XX-lea. Dar vor mai îi ele atunci 
de înțeles? La cinemateca lor astrală, spec- 
tatorii din viitor ai Revoltei în cosmos vor 
mai înțelege de ce un echipaj plecat de pe 
Terra, în urma recepționării unul S.O.S. 
interplanetar, o dată ajuns pe planeta cu 
pricina, nu se lasă convins că semnalul a 
fost o glumă sau o intimplare? Vor mai 
înțelege îndărătnicia lor în aflarea adevă- 
rului? Ce vor şti ei atunci despre neliniștea 
provocată de acel detaliu care contrazice 
intregul, despre intuiţia feminină în detec- 
tarea adevărului? (pentru că în echipajul 
sosit de pe Terra, femeile se află în majori- 
tate și în posturi-cheie!). Un lucru le va fi 
însă limpede. Se vorbea pe Terra în secolul 
XX despre un umanism și o conștiință 
interplanetară. Se vorbea despre agresiune 
şi neagresiune (ce minunat ar fi ca oamenii 
viitorului să caute aceste cuvinte în dicţio- 
narul lor de arhaisme...) Oameni de pe 
Terra secolului XX discutau în filmele lor 
despre un ipotetic război galaxic şi despre 
spaima de a lua decizii fatale, chiar dacă 
erau în legitimă apărare şi chiar dacă urma 
să se tragă în oamenii altei planete. lar în 
momentul în care echipajul Terrei află 


ri 


Aa 


a 4 


adevărul monstruos al planetei străine (in- 
chişi în mine, în subterane, băștinașii 
munceau ca sclavi, conduşi de un dicta- 
lor dement) se ivește o altă Intrebare capi- 
tală: este bine și drept să-ţi asumi problema 
altora? Da, spune învățătura milenară a 
Terrei. Atunci cînd cei mulți sint în lanţuri, 
a te amesteca, a da ajutor, este uman şi 
vital necesar. Un robot Insă (ca cel din filmul 
american Evadaţi din viitor) nu s-ar fi 
amestecat niciodată. Roboții nu au tradiţii, 
nu au sensibilitate, nici inițiative; ei au doar 
programe. Nu rămine decit speranţa că în 
viitor vor fi programati de oameni (de oameni 
buni!) şi nu de roboți. 

În basmele de altădată, intervenţia supra- 
naturalului, a acelui deus ex machina, re- 
zolva totul. Acum rolurile s-au inversat: 
intervenția omului, a rațiunii e cea care 
impledică în ultima clipă producerea de- 
zastrului. Nu întimplător ne-am amintit de 
basme. Același principiu maniheist pare să 
guverneze filmele de anticipație. Eroi lor 
sint tot mai categoric Impărţiţi în buni şi 
răi (tiranul care conduce planeta necunos- 
cută în Revoltă în cosmos amintește de 
Nero, dar şi de spin și de omul roșu.) Și tot 
ca în basme, elementelor decorative li se 
acordă o mai mare atenţie dect complexi- 
țăţii personajelor. Îi revine deci fiecărui 
actor datoria să-și Incarce personajul cu 
nuanţe, să-l îmbogăţească Cu atit mai 
meritorie mi se pare înțelegerea «omeneas- 
că», plină de subtilitate și graţie a rolurilor 
feminine din echipajul navei de pe pămint: 
Jana Breichova, Silvia Popovici, Violeta 
Andrei, Regine Heintze. În timp ce persona- 
jele interpretate de Alfred Struwe. Ekkehard 
Schall, Leon Niemczyk, Zephi Alşec ni s-au 
părut a fi mai aproape de pasta apăsată a 
personajelor din povești. O menţiune spe- 
cială pentru Ştefan Mihăilescu-Brăila și 
Mihai Mereuţă, care joacă cu convingere şi 
patos interior în rolurile primelor victime 
ale acestei revolte în cosmos. Salutăm 
colaborarea artiştilor români cu studioul 
DEFA-Berlin. Oricum, s-a aovedit că pen- 
tru un film științitico-tantastic nu actorii 
sint cei care lipsesc! 


Decorul şi costumele din presupusa lume 
a viitorului ne măgulesc. Echipajul Terrei 
in șerpuitoare salopete cosmice, purtate 
cu eleganţă și rafinament, distonează fla- 
grant cu kitch-ul care pare să ñ invadat 
planeta străină. Să credem oare că Aldous 
Huxley avea dreptate cind spunea «Gin- 
dim şi simțim de o manieră tot mai ratinată, 
tot mai diferită de a strămoşilor noștri. 
Posterităţii noastre intr-un milion de ani, 
subtilitatea noastră Ii va părea fără Indoială 
de o greoaie barbarie...» 


În ciuda afluenţei tot mai mare de public 
la filmele ştiințitico-fantastice, mă Intreb, 
ca spectator de pe Terra secolului XX: nu 
sint oare mai frumoase și mai tonice filmele 
in care replica «Eu sint tu — ce gindești tu 
gindesc și eu — ce ştii tu, ştiu și eu» o 
spune «El» femei pe care o iubește şi nu 
copia-robot, omului-matrice? lar pentru 
liniștea mea interioară Imi spun că revolta- 
ţii din viitor ai Terrei nu vor fi desigur eva- 
daţi din cosmos! 


Roxana PANĂ 


Revoltă in Cosmos 


reută, Ştefan Mii 


mar 


14 


Expresia unei intuiții 


În 1960, cind prezenta la Fes- 
tivalul de la Veneţia Rocco 
şi fraţii săi, Luchino Viscon- 
ti era «number one» al neo- 
realismului italian. Fostul a- 
sistent al lui Jean Renoir 
la Azilul de noapte dă- 
duse prin Ossessione (1942) şi La terra 
trema (1948), «spiritul si litera» neorealis- 
mului, un «spirit» care va deveni, pentru o 
întreagă promoție de cineaști peninsulari, 
ideologie cinematografică, filozofie a artei 
și estetică a filmului, o «literă» care va ră- 
mine însă strict personală, ca o compen- 
sație pentru generoasa, deși dramatica 
mutație a «spiritului» din original în expo- 
nenţial. intelectual de o mare forţă a luci- 
dității, Visconti va îi realizat probabil, deși 
n-a spus-o deschis niciodată că, în fiecare 
pionierat, sălăşluieşte inevitabil simburele 
eșecului prin dogmatizare și reducție exis- 
tențială De aceea primul neorealist a fost 
şi primul refugiat din neorealism, la înce 
putul anilor '60. Că o dată cu refugiul său 
s-a produs și declinul întregii mişcări nu 
e un fapt de care să- învinuim pe Visconti, 
chiar dacă o atare «vină» are ceva sublim 
h ea Mai drept ar fi să spunem că Visconti 
a intuit cel dinti epuizarea «discursului» 
neorealist şi că realitatea i-a justificat in- 
tuiția. 

Rocco și frații săi este, în filmografia 
lui Visconti, expresia acestei intuiții. E 
filmul aflat la egală distanță de Pămintul 
se cutremură și de Moarte la Veneţia, 
adică între observaţia directă, crudă, a 
aparențelor nivelului social al existenței 
umane și sondarea oceanului interior al 
individului uman. Cele două părţi din Roc- 
co... net distincte și abrupt distincte, fără 
vreo punte neutră între ele, îmi place să 
cred că sint sfirsitul unui mod de a gindi 
cinematografic și începutul altuia. Nara- 
țiunea tipic neorealistă din prima parte — 
sosirea sicilienilor la Milano şi tentativele 
de adaptare la un mediu industrial haraba- 
buric — nu scoate în relief naturi indivi- 


Păstrind sensul și liniile mari ale romanu- 
lui, filmul reușește să inchege figura lui 
Rudin, erou (tipic) al timpurilor sale. Din 
aceeași familie cu Evgheni Oneghin al lui 
Puşkin şi cu Peciorin al lui Lermontov, Ru- 
din se identifică în fişele memoriei noastre 
cu intelectualul rus din deceniile trei și 
patru ale veacului al XIX-lea, cu acei «oa- 
meni de prisos» care au presimţit viitorul, 
fără a-l putea determina. Erau ceea ce noi, 
astăzi, am numi fără grija nuanțelor, nişte 
rataţi. Un aer de caricatură (mai apăsată 
în cazul guvernantei frantuzoaice) plutește 
asupra tuturor personajelor filmului. E poate 
unul din motivele pentru care frămintarea 
interioară nu e întotdeauna pe măsura 
vorbelor ce se rostesc. Eroii romanului lui 
Turgheniev vorbesc pătimaş, ard în dis- 
cursuri, mai mult chiar decit dacă ar trece 
la întăptuire, În film, din păcate, ele sună 
de multe ori ca niște replici neasimilate, 
rostite la îndemnul regizorului. 

Reproșul major pe care avem să-l facem 
regizorului și scenaristului acestei ecrani- 
zări (și ne gindim la toate ecranizările «cu- 
minți») este că nu adaugă întrebărilor lui 
Turgheniev propriile lor întrebări, care ar 
trebui să fie și întrebările noastre, ale citi- 
torilor şi spectatorilor de azi. Un «Rudin» 
ecranizat în zilele noastre n-ar fi trebuit 
să-i incite la o discuţie despre ratare — ca 
formă a neimplicării, ca excesivă autojusti- 
ficare În fața spaimei de opțiune? 

Roxana PANĂ 
aaas 
Un film de: Konstantin Voinov. Cu: Oleg Efremov, 
Arien Gigarhanian, Svetlana Pereladova, Lidia Smir- 
nova, Rolan Bikov, Oleg Vicov, Jana Bololova 


a ambianţei 


soțiale... 


„într-o artă 


care tinde mere! 
să includă viața 


Rocco și fraţii săi 


Radiografia unui grup social: familia. 
Și a unui climat social: Italia în anii 
industrializării postbelice 


duale ci mentalități și caractere celulare, 
de grup social compact şi supus acelorași 
forțe în fiecare dintre membrii săi. Partea 
secundă e a diferențierii, a restaurării con- 
stituțiilor individuale sub regimul, aici, al 
violenţei și abrutizării. Însuși titlul filmului 
conține — fericită sugestie! — această 
dublă perspectivă cinematografică Rocco 
şi frații săi inseamnă, deopotrivă, familia, 
celula socială în desenul granițelor ei și 
indivizii, fiecare altfel, care o compun. 

În prima parte a filmului aparatul de luat 
vederi urmărește contururile grupului, de 
deasupra şi aproape documentar, in cea- 
laltă el intră adinc în «harta» descrisa an- 
terior, urmărind formele de relief particu- 
lare, indivizii așadar, încercînd să pătrundă 
în intimitatea structurii lor nu pentru a le 
justifica gesturile şi acţiunile — cum s-ar 
putea crede — ci folosindu-le pe acestea 
din urmă ca pe niște «faruri» pentru lumi- 
narea unor structuri. lăuntrice. Tragedia 
personajelor va păstra însă și în acest film, 
ca în tot ce a «scris» Visconti, o semnifi- 
catie socială, supraindividuală, pe lingă 
aceea strict individuală. Film de frontieră, 
Rocco... e, În egală măsură, filmul desco- 
peririi unei modalități... filmice: arta de a 
sugera cinematografic. Ghepardul (1963), 
Căderea zeilor (1968) și mai ales, Moarte 
la Veneția (1970) vor «perfecționa» aceas- 
tă artă prin succesive alternări de obser- 
vaţii realiste și convenții artistice. Nu cred 
să greşesc afirmind că Luchino Visconti 
e un Thomas Mann al filmului. Nu atit 
pentru că l-a ecranizat pe marele scriitor 


Detașamentul roșu 
de femei 


Parte activă din epopeea eroică a Armatei 
roşii a muncitorilor și țăranilor pentru o 
Chină populară, femeile s-au constituit încă 
din 1930 în puternice detașamente de luptă 
Filmul urmărește trecerea de la starea de 
sclavie şi revoltă impulsivă la acțiunea 
conştient revoluționară a unei tinere fete 
din insula Hainan, unde s-a format primul 
detașament de acest fel. Transpunerea 
cinematografică a unei biografii ce se 
identifică cu vieţile atitor tinere din anii 
'30, adoptă un ton, cind discret-liric, cind 
patetic-eroic generator de autentice emoții. 


Un film de: Hsie Tsin. Cù: Chu-Hsi-chuan, Hung 
Chang-ching, Fu Hung-lien, Nan-Pa-tien. 


«Babette merge la război», cu o Brigitte 
Bardot vedetă și «Viaţă la castel» cu o 
Catherine Deneuve și un Philippe Noiret 
pe atunci nevedete, în regia lui J.P. Rap 
peneau, erau primele filme franceze care la 
15 şi respectiv 20 de ani după infringerea 
nazismului îndrăzneau să parodieze eveni- 
mentele în atitea feluri tragice, care au 
zguduit omenirea. După 30 de ani de la 
război, regizorul Jacques Besnard reia 
acelaşi eveniment tot în registrul comediei. 
Vervă, umor, text și mai ales subtext sint 
servite de un Jean Lefèbvre, casant, tan- 
dru, spiritual și inteligent, întruchipind atit 


german cit pentru faptul că, asemeni aces- 
tuia, a trăit tot timpul cu obsesia disjuncției 
dintre viaţă și artă. Rocco... e și în această 
privință un cap de pod. Amintiţi-vă cu cită 
umilință a frumuseții artistice e filmată 
scena bătăii dintre cei doi fraţi, pe cit de 
omenesc trăită pe atit de artistic construită. 
Cu Rocco... neorealismul italian iși descon- 
spiră manierismul (semn clar al declinului) 
şi privește împăcat spre viitorul care, fără 
să-l mai aparțină, îl include așa cum arta 
tinde mereu să includă viaţa. 


Laurenţiu ULICI 


N-a avut forța 
(sau șansa) unui Fellini 
sau Bergman 


Mărturisesc că, împreună cu alţii, am fost 
si eu derutată cind, după realismul ferm 
si dramatic din Nopțile Cabiriei, II bidone, 
La strada, Fellini a creat Dolce vita, film 
de portretistică şi destine paralele sau 
Giulietta și spiritele, de un fantastic 
aproape incoerent— şi abia ulterior, cind 
au apărut opere şi capodopere ca Satyri- 
con, Roma Amarcord, Casanova ceea 
ce părea inconsecvent s-a dovedit a fi o 
răscruce, o experiență fundamentală de 
laborator, drumul misterios și superb al 
unui artist către sine însuși, către esenta 
talentului său. 


de bine spiritul numit galic. Erou fără voie, 
și clteodată de nevoie, el, veteranul din 
războiul trecut, știe că cea mai sigură armă 
rămine întotdeauna să gindești. Dacă ocu- 
panții fasciști, rezistenți francezi, oficiali- 
tățile și populația unui sat nu scapă nici- 
unul dintre ei de tirul comediei, direcțiile 
filmului, indicind învățămintele istoriei, nu 
sint cituși de puţin caricate. În deridere 
sint luate doar metehnele și oportunismul 
semenilor noștri. Da, e plăcut să ridem in- 
demnaţi de recitalul unui actor într-o co- 
medie de spirit. Să ne amintim însă că nu 
ridicolul a ucis peste cincizeci de milioane 
de oameni. 


Un film de: Jacques Besnard. Cu: Jean Lefebvre, 
Darry Cowl, Pierre Tornade, Jacques Marin, Pierre 
Doris, Robert Rollis, Chantal! Nobel, Hans Werner 
(Film distins cu Premiul Bourvil) 


emea bărbaţilor 


Urmărire paipitantă și implicit acuzatoare 
a unui obicei de mult uitat: vinătoarea de 
neveste. Film aspru şi crud de o poezie 
sălbatică, desfășurat între gesturi violente 
şi tăceri nesfirşite. Tăcerile ţăranului din- 
totdeauna care mai degrabă tăcea decit 
vorbea. Cineaștii bulgari aduc pe ecranele 
noastre o solie cu totul aparte, care nu 
trebuie să se piardă. O vor aprecia sint 
sigură, cei care au vibrat de pildă la shakes- 
periana «Pelerină roșie» a filmului danez. 


Simona DARIE 


A ————————— 
Un film de: Eduard Zahariev. Cu: Grigor Vacikov, 
Mariana Dimitriva, Pavel Popandov, Velko Kunev, 
Teofil Badelov, Gheorghi Dimitrov, Nikola Todev, 
Traian lankov 


Y a 
Există însă și zig-zaguri, psihice sau sti- 
listice, discutabile, care pun sub semnul 
întrebării orientarea, rigoarea. gustul, 
originalitatea artistului, adică, de fapt, în- 
treaga lui personalitate. Asemenea surprize 
a lansat, de pildă, Pasolini care a putut 
semna Teorema, fim de uscăciune ab- 
stractă și Salo, aglomerare de erori sodo- 
masochiste şi scatologice. 

După Rocco și frații săi, o surpriză a fost 
şi nou ivita predilecție a lui Visconti pentru 
estetism vizual, fast şi minutie (Ghepardul, 
Moarte la Veneţia), apropierea de niște 
autori ca Thomas Mann și Lampedusa, cu 
al căror extrem rafinament de inteligenţă și 
scriitură părea să nu aibă nimic comun. 

Şi, după părerea mea, nici nu are. Sint 
filme de Visconti pe care nu le-am văzut 
şi-mi dau, deci, această părere cu toată 
rezerva. Am însă impresia că, în cele două 
filme citate mai sus, o distincţie veleitară 
se luptă cu o undă de trivialitate care se 
insinuează pe neașteptate (vezi, scena mor- 
tii, în care atit de nuanţatul actor Dirk 
Bogarde este pus să joace atit de grotesc!), 
undă joasă care se ingroașă peste măsură 
in scena plinsului lui Renato Salvatore, 
din Rocco și frații săi Cu tot regretul 
de a nu impăârtăşi adeziunea unor contrat, 
nu pot crede că, în asemenea «scene tari», 
Visconti atinge profunzimea conflictuală 
dostoievskiană. 

Gindindu-mă şi la filmul de început, 
Obsesie, lucrat cu seriozitate şi la ratatul, 
ieftinul Vaghe stelle delle Orse, în limi- 
tele subiectivității mele, bineînțeles, nu 
pot conchide decit că Visconti n-a avut 
forța (sau șansa) unui Fellini sau Bergman, 
de a-şi cunoaște calitățile şi anvergura, 
pentru a injgheba o operă întru totul cores- 
punzătoare personalităţii lui reale. 


Nina CASSIAN 


Producţie a studiourilor italiene. Regia: Lu- 
chino Visconti. Scenariul: Suso Cecchi d'Amico, 
Vasco Pratolini, Pasquale Festa-Campanile, Massi- 
mo Franciosa, Enrico Medioli, Luchino Visconti. 
Imaginea: Giuseppe Rotunno. Cu: Alain Delon, 
Renato Salvatore, Spyros Focas, Katina Paxinou, 
Annie Girardot, Claudia Cardinale, Max Cetro, 
Roger Hanin, Paolo Stoppa. 


Filmul este inspirat din romanul omonim 
al scriitorului spaniol Azorin care, la un 
veac după invazia napoleoniană în Spania. 
a descris evenimentele acelei epoci în care 
se confruntau, pe fundalul luptei pentru 
independenţă, cele mai violente sentimente 
şi pasiuni omenești; dragostea şi ura, răz- 
bunarea și iertarea. Guerilla, realizat de 
Rafael Gil, redă cu rigurozitate atmosfera 
Spaniei anului 1808. 


Adriana GLIGA 


Un film de: Rafael Gil. Cu: Francisco Rabal, 
Jacques Destoop, Fernando Sancho, José Nieto 


Prinţesa pe un bob 
de mazăre 


Lumea plină de poezie şi de tilc a povesti- 
rilor lui Hans Christian Andersen. Un 
basm ca orice basm cu un Făt Frumos și 
o Cosinzeană, dar care nu se recunosc 
de la prima vedere. Periplul lor sentimental 
prilejuiește peregrinarea noastră prin în- 
cintătoare peisaje, splendide parcuri, mis- 
terioase castele, dar ne aduce și ciștigul 
unui strop din înțelepciunea populară. 


Meana DĂNĂLACHE 


Un film de: Boris Rițarev. Cu: irina Malişeva, 
Andrei Podoșin, Innokenti Smoktunovski, Alisa Fre- 
indlich, Irina lurevici 


Frumoși și nebuni 


Omul se numește Ivicz. În viaţa de toate 
zilele e distribuitor de pline. Stă adică 
lingă un şofer, într-o mașină plină ochi cu 
piini și, cind șoferul oprește, Ivicz se dă jos, 
ia din mașină un coș cu plini, îl pune în 
spinare, Îl cară în magazin, după care se 
intoarce din nou la mașină. O dată, de două 
ori, de nouă ori, pină cînd se termină piinea 
Asta e viața de toate zilele a lui lvicz, om 
obscur, oarecare, omul la vreo 50 de ani. 
«omul fără. însusiri» s-ar zice. Mai bine 
spus viața c> aproape toate zilele, pentru 
că lIvicz mai are o viaţă, viața de simbătă 
şi duminică. E clipa cind omul renaște 
parcă din cenușa propriei banalități și 
lipsite de importanţă, din cenușiul cotidia 
dianului său, e momentul «schimbării 
la față», al ivirii din adincuri a «dublului» 
din care se hrănesc şi merg înainte atitea 
opere. Simbăta şi duminica Ivicz e arbitru 
de fotbal, se deplasează în tot felul de oră 
şele, colindă tara și conduce partide după 
partide. E bucuria lui, e măreția lui, e im- 
periul lui hebdomadar. lată ideea, iată 
premisa subiectului, uluitor, mai că aș zice 
jignitor de simplă, de la care pornește 
pelicula lui Peter Sasz. Cu acest fir subțire 
în ac, regizorul țese pinza trainică și desenul 
ascuns în ea, pentru că Frumoşi şi nebuni 
este evident una din acele opere care spun 
cu mult mai mult decit arată. Fiecare sec- 
vență epică are în acest film (ce poate fi 
încadrat în categoria numită- generic «de 
actualitate») două funcții: cea primă, de a 
nara, de a povesti ceva, și una secundă 
de a sugera ceva. Altfel spus, faptele și 
gesturile, întimplările şi vorbele care refac 
cotidianul în stare pură (și Frumoși și 
nebuni are un foarte ascuţit simţ al coti 
dianului, al «vieţii aşa cum este ea», respi 
rată adînc și liber), secretă în același timp, 
continuu și nu neapărat explicit, semniii- 
caţii. Să fie oare aceasta cheia unui film 
«de actualitate» — cum să spun? — nu 
genial ci doar cinstit cu el însuşi şi cu rea- 
litatea pe care o priveşte -în ochi fără să 
plece pleoapele? 

Cert este că Frumoși și nebuni are o 
asemenea doză de cinste, o are într-o 
cantitate vitală, dureroasă chiar, fiindcă — 
nu-i aşa? — durerea e simptom sigur de 
viaţă, semn că organismul e viu și reacțio- 
nează. Filmul (altă împrejurare instructivă) 
nu se grăbeşte să trintească pe masă 
cărţile. Ele construiește cursiv şi metodic 
la primul nivel, cel al anecdotei, pentru ca 
abia într-un tirziu ochiul să realizeze că — 
așa cum aminteam — în urzeala covoru 
lui se ascunde un desen. Este ca şi cum 
am avea în față una din acele bijuterii de 
artizanat, de bricolaj (capodopere de gratui 
tate, misterioase alcătuiri al căror meșteșuu 
e pe cale de. dispariţie): o sticlă, o banală 
sticlă goală ce conţine înăuntru o corabie 
în miniatură, cu tot dichisul, cu toate piesele 
necesare și construită acolo, în interiorul 
sticlei, nu se știe cum. Ce construiește 
aşadar pe dinăuntru, la un al doilea nivel, 
filmul lui Peter Szasz? 

In primul rind, un spatiu și un timp in- 
vestite cu funcția de a incerca și de a 
verifica moral un caracter. Călătoria lui 
lvicz într-un oarecare oraș de provincie 
şi răgazul pină la trenul de întoarcere se 
constituie într-un perimetru extrem de soli 
citant, presărat cu situaţii inedite, atentind 
la structura interioară a personajului, capa 
bile a o dezorganiza sau altera. Sint aceste 
două zile de deplasare din fiecare săptămină 
timpul și spaţiul în care, încercate faustian 
(un faustianism derizoriu, meschin, de e 
chipă fotbalistică de divizia B), autoritatea 
și integritatea «sfintului flăcău tomnatic» 
care este Ivicz trebuie să reziste, să supra 


Un erou pentru o zi (plus un secol): 
omul obişnuit 


viețuiască. Această autoverificare periodică 
ale cărei riscuri sint liber asumate, dă din 
tr-odată adincime şi complexitate persona- 
jului (admirabil interpretat de Ferenc Kâllai 
Cum e și firesc, în ordinea lucrurilor dar și 
in ordinea semnificaţiilor, scurt-circuitul 
se produce la un moment dat, și o expediţie 
ce se anunța de rutină se complică situaţio- 
nal şi mai ales psihologic de asemenea 
natură încît sfirșeşte prin a da sugestia 
fertilă dar neliniștitoare a unei călători: 
în propriile adincuri sufletești. Pentru o 
dată, Ivicz nu mai este confruntat doar cu 
«fizica» unei morale reductibilă la refuzul 
mitei («O să încerce să ne mituiască, așa 
e toamna...») sau la abstinenta față de alcoo! 
să zicem, ci și cu metafizica ei. Obscurul, 
blajinul şi preacinstitul slujbaș intr-ale piinii 
(«Mingea și plinea, viața asta minunată...») 
este atins de aripa rece a întrebărilor. Ale 
sale către sine sau ale altora: are sens a 
fi incoruptibil şi corect cît timp corectitudi 
nea nu este regulă?; are sens a fi rezonabil! 
în plin derizoriu?; este rațional a măsura 
acest derizoriu cu parametrii normalului 
şi ai exemplarităţii?; este această viaţă 
specială de simbătă și duminică o pre 
lungire a cotidianului şi a personalității 
«curente» sau o dedublare a ei dintr-o 
inconștientă (poate) și exasperată dorință 
de altfe!?; are a doua viață a lui Ivicz sensul 
unui cîştig sau este compensația psihică 
a unui trecut dramatic, frustrant (relevat ca 
atare într-un edificator monolog) și a unui 
prezent comun? Chestionar spinos cum 
se vede, alimentat și întreținut în special 
prin introducerea unui alt personaj (Fedak, 
foarte exact interpretat de Gyula Bodrogi 
nu doar «de relaţie», ci şi «de șoc». Per 
sonaj-detonator, cabotin păgubos, clovn 
agresiv și cu putere de persuasiune, struc 
tură telurică, ispită pe două picioare (sim 
bolistica de sorginte livrescă este pe cit 
de transparentă pe atit de eficace în dra 
maturgia peliculei). «Poate recuperezi ceva 
din ce ai pierdut, de asta mergi din oraș în 
oraş» — Încearcă Fedak, cu această idee 
de loc de neglijat, să dea rezolvare unei 
ecuaţii cu prea multe necunoscute. Poate. 
În orice caz, filmul este suficient de inte- 
ligent pentru a refuza răceala unei soluții 
algebrice, oricit de precisă ar fi ea. Pen- 
tru că Frumoși și nebuni este exact în 
formă (o «gramatică» filmică de factură 
tradițională infuzată de o expresivitate și o 
concizie de tip modern) și în substanță 
(aici exactitatea merge plină la lipsa de 
menajamente), însă refuză a fi atit de exact 
încit să demonstreze că unu şi cu unu 
fac doi. 

Sigur, acest film atit de cu picioarele pe 
pămint încit pantofii mai trebuie din cind 
în cînd şi curăţaţi de noroi poate îi «citit» 
ca povestea mizeriei şi grandorii vieții (de 
jucător, de arbitru, de președinte de club 
de spectator) în divizia B de totbal. La fel 
de sigur este insă că filmul lui Peter Szasz 
poate fi (sau chiar trebuie) privit şi ca o 
poveste despre divizia B a vieţii. Cunoscă- 
torii spun că divizia B este dintre cele mai 
dure, divizia capacităţii (sau abilității...) de 
a supraviețui, divizia «de foc» în care se 
trage tare iar sentimentalismul este fatal, 
divizia unde se poate ajunge destul de 
ușor și din care se promovează foarte rar 
şi greu... O, bunule lvicz, ziarele au zis 
într-un colț al lor, într-un rind umil, că ai 
arbitrat «bine» în acea duminică în care 
ai ajuns şi la arbitrajul cu tine însuți. S-ar 
putea să aibă dreptate cine Îți spunea la 
un moment dat că ai două vieți: una a ta 
şi una mai bună. 

Aurel BĂDESCU 


Producție a studiourilor ungare. Regia și sce- 
nariul: Peter Szasz. Imaginea: Lajos Koltai. Cu: 
Ferenc Kállai, Gyula Bodrogi, Tamas Andor, Judit 
Mesziery, Nora Tabori. 


Viață regăsită 


Printre eroii exemplari, nespus de buni, 
neinchipuit de curajoși sau neomenesc de 
încercaţi, galeria de personaje a filmului 
a păstrat intotdeauna un loc omului obiș- 
nuit, ocolit de un destin spectaculos, celui 
care străbate drumul egal al fiecărei zile. 

Alegind un astfel de protagonist, regi- 
zoul ceh Frantisek Vlaci! face din Viaţa 
regăsită, portretul unui medic ce alege 
singur condiția «banalității». La cincizeci 
de ani, doctorul acoperit de succese, «pro- 
ftesorul» vegheat de o ambițioasă soție, 
decide spre stupoarea generală să plece 
la ţară, să străbată drumuri noroioase şi 
să rezolve cazuri banale. «Plec să mă 
regăsesc» declară el la despărțirea de 
nevasta nedumerită şi astfel începe de- 
monstraţia filmului, pledoarie pentru far- 
mecul grav al eficienței, poem dedicat 
omului care slujeşte cu modestie se- 
menii. Portretul se constituie din amă- 
nunte revelatoare, detaliul cinematografic 
poartă amprenta semnificației morale. Ges- 
tul lent al potrivirii ochelarilor înainte de 
intrarea fiecărui pacient vorbește despre 
emoția Intilnirii cu un om venit să i se in- 
credințeze. O privire vag zimbitoare expri- 
mă recunoştinţa față de femeia care i-a 
incălzit încăperea din proprie inițiativă, aşa 
fără măcar să ştie ce fel de om este. 

Dar poate nici o secvența nu vorbeşte 
atit de elocvent despre puritatea personaju 
lui ca aceea a coacerii cartofilor pe cimp 
În aerul rece al dimineții, doctorul încinge 
un foc, întocmai ca în copilărie, şi pune la 
copt citiva cartofi așteptind ca gustul lor 
să-i reinvie vremea candorii, a gindurilor 
inflăcărate despre viitor. Este întiinirea cu 

pria lui inimă de copil, iată mirosul ştiut 

ubit al pămintului pe care visa să se 
întoarcă, 

Drumul egal al fiecărei zile se dovedeşte 
prevestitor al unor bucurii mărunte, dar 
învăluite de un tulburător halo de umani- 
tate. Surisul unui palid copil ascultat cu 
stetoscopul părinţilor care îngină cu timidi- 
tate «serviţi măcar un pahar cu lichior», 
dojana prefăcută a groparului, «dom-le, 
m-ai lăsat fără clienţi», iată citeva întim- 
plări ale egalului drum în care unii au șansa 
de a gâsi împlinirea omenească. Călător 
pe acest drum, omul obișnuit nu așteaptă 
de la ceilalți gloria, ci dragostea. 

«Viaţa regăsită» este un film care, alături 
de altele, confirmă viabilitatea cinematogra- 
tică a personajului obișnuit. Dacă neorea- 
lismul insista asupra mediului, asupra amă- 
răciunii vieţii petrecută în curți cu veșnice 
cearceafuri întinse pe sirme, filme ca a- 
cesta caută să evidenţieze frumuseţea mo- 
rală a omului obişnuit, omagiind condiția 
celui care-și îndeplineşte cu dragoste da- 
toria față de semeni. De la «Mama vitregă» 
la «Adopțiune», de la «Structura cristalu- 
lui» la «Jurnalul unui director de şcoală», 
se transmit şi reverberează mesajele ace- 
leiași calde umanități, apelurile la încredere 
in oameni. Acești bărbaţi timizi, stingaci 
sau încăpăţinaţi, aceste femei cu basmaua 
legată strimb sau bombănind, sau ștergin- 
du-şi o lacrimă sint, cu toții, în stare să 
contrazică banalitatea și monotonia drumu- 
lui egal al fiecărei zile. Destinul cinemato- 
grafic al personajului obișnuit este situat, 
desigur, sub semnul devenirii. 


Dana DUMA 


Producţie a studiourilor cehoslovace. Reg 
Frantisek Vlacil. Scenariul: Vaclav Nyvit, Frantisek 
Viacil. imaginea: Frantisek Uldrich. Cu: Rudolf 
Hrusinsky, Vera Calatikova, Marie Logojdova, Jana 
Ditetova 


Nu numai 
«apostolii» 
se întorc la ţară 


|] 


clubul criticii 


Un pariu cîştigat 


099 În a doua sa lună de activitate 
săptăminală, Clubul criticii poate socoti 
că a cîştigat pariul împotriva scepticis 


mului. Reuniunile sale săptăminale, des- 
fășurate riguros după programul anun 
tat, se bucură de o frecvență asiduă din 
partea criticilor, de un interes crescînd 
în rîndurile altor categorii de cineaști 
099 Periodicitatea hebdomadară se do- 
vedește a nu fi un ritm imposibil de susţi 
nut. Dimpotrivă, ceea ce părea un exces 
de zel se vădește a fi saltul așteptat pen 
tru a depăși un moment de lincezeală, 
saltul obligatoriu pentru ca lipsa de exer- 
cițiu în dialogul de idei să nu dea ciştig 
de cauză traficului de prejudecăți. 000 
Un alt pariu cîştigat de Clubul criticii 
este tocmai acela împotriva unor preju- 
decăți, și anume împotriva unor prejude- 
căți «specifice». A «unora» fiindcă sint 
mai multe, suficiente pentru a oferi su- 
biecte unui lung şir de reuniuni săptămi- 
nale. 999 Prima prejudecată «speci- 
fică» cu care Clubul criticii de film s-a 
confruntat a fost aceea a distanței «fata- 
le» dintre realizatori şi critici. O distanță 
agravată în ochii unora prin unghiul din 
care le face plăcere să privească breasla 
de vis-ă-vis. La discutarea cronicilor scri- 
se pe marginea filmelor românești Ma- 
rele singuratic şi larba verde de acasă, 
în prezența regizorilor lulian Mihu, Stere 
Gulea şi a colaboratorilor lor, cei mai 
buni dintre participanții la Clubul criticii 
au fost... regizorii. Trebuie să o spunem 
chiar dacă această constatare nu ne mă- 
gulește. 999 Autocritica implicată în 
această apreciere nu trebuie luată însă 
drept un vot în favoarea altor prejudecăți, 
tinind de data aceasta de raporturile din- 
tre criticii înşişi, de aprecierea lor reci- 
procă. Acela care, pretfigurindu-și sta- 
tuia, îşi încrucișează energic braţele, îm- 
pietrindu-şi demonstrativ expresia într-o 
blazare taciturnă, se întimplă să se înșele 
nu numai în aprecierea regizorilor, dar 
şi a colegilor critici. 99 Lipsiţi de 
exercițiul colocviului și al polemicii lo 
iale, cu argumente la obiect, cron i 
pot părea, oral, lipsiți de strălucire 
Dar niciodată criticul autentic, fie în 
postura de observator al unui mediu 
uman, nu cedează ispitei de a lua impre- 
sia de moment drept probă suficientă 
pentru o etichetare globală și cu atit mai 
puțin pretextează «nivelul» celor din jur 
pentru a dezerta de la misiunea sa so- 
cială. 999 Fiindcă un critic de vocaţie 
nu este doar un analist de capodopere, 
eventual imaginare sau pe calea compila- 
ției, ci şi un creator de opinie publică 
un asanator al atmosferei morale, con- 
structorul unei noi condiţii intelectuale 
în primul rînd a breslei sale și a publicu 
lui. Departe de snobismul de orice colo- 
ratură, el nu se «miră» de nimic, nu se 
lasă descurajat, dezarmat sau îndepărtat 
de «decepții». 999 Venind după dezba- 
terile pe marginea filmelor românești a 
mintite și după un colocviu cu colegii 
participanți la Simpozionul internațional 
de filmologie de la Budapesta și la Tirgul 
de filme de la Milano, întîlnirea membri- 
lor Clubului criticii cu cinefilii de la Uzi 
nele «23 August» a fost în acest sens o 
binevenită deschidere de orizont, un 
mpuls în direcţia cercetării ştiinţifice a 
psiho-sociologiei publicului. Sau a «pu- 
blicurilor», pentru că «Măria-Sa Publicul» 
are, din fericire, şi facultatea de a fi mul 
tiplu. 999 Amfitrion al Clubului cri- 
ticii în luna februarie este Nina Cassian 
Expunerea sa despre tendințele ac- 
tuale în filmul occidental, cunoscut 
la fața locului, acuitatea și 
disocierilor propuse de poeta à 
gostită de cinema, au arātat că şi 
monologul poate căpăta uneori, prin 
ecourile sale, valoarea unei dezbateri 
099 Asumarea, în continuare, po- 
trivit rotației, a rolului de amfitrion al 
clubului de către Florian Potra sau George 
Littera, afișul dezbaterilor următoare, cu 
numele unor critici din diferite generații, 
ca D.I. Suchianu, loana Creangă, Magda 
Mihăilescu, B.T. Ripeanu, Eva Sirbu, sînt 
la rîndul lor un mod concludent de a 
spune prezent în cimpul unic al culturii 


Valerian SAVA 
15 


În loc de «cronica surisului» — Jennifer 
O Neil: «Nimic mai trist ca la 90 de ani 
să stai acasă pe o grămadă de filme şi 


cu un deșert în jur»... 


carnet 
de lucru 


e Ultimul Smoktunovski e ro- 
lul unui Ivan Modestovici, un tinăr 
savant care-şi petrece viața într-o 
rezervaţie naturală, studiind legile 
pădurii, căutind legile prin care s-o 
ocrotească, visind ca din aceste 
legi să decurgă o consolidare mo- 
rală şi a omului. 

O Următorul Fellini: «Cetatea 
femeilor». Povestea ultimului băr- 
bat pe o planetă populată doar de 
femei. Scurt, dar cit de cuprinzător! 

e Liza Minnelli a respins cate- 
goric ideea de a juca vreodată in- 
tr-un film, viața mamei ei, Judy 
Garland. 

e Patrice Chereau, unul din re- 
gizorii teatrai de frunte ai Franţei, 
se lansează în cinema, avindu-! ală- 
turi ca scenarist pe romancierul 
Georges Conchon, laureat al pre- 
miului Goncourt. Filmul nu are incă 
titlu, producţia va începe în februa- 
rie, se ştie însă precis că va fi vorba 
de salvarea unui ziar ameninţat cu 
dispariția. Un om întreprid, cinstit, 
fără mulți bani dar cu multe idei, va 
lua în miinile sale soarta corăbiei, 
cum ne place multor oameni de 
meserie să numim un ziar. Omul 
acela va fi Intruchipat de Simone 
Signoret. 

»  @ Balet nou la Bolşoi Teatr din 

Moscova. Muzica: Evgheni Svetia- 
nov. Coregrafia: Andrei Petrov. Li- 
bretul: «Călina roşie» — filmul ne- 
muritor al lui Şukşin. 

e Primul spectacol de varietăți 
la televiziunea franceză semnat de 
Agnės Varda. O «revistă» veselă, 
galopantă pe aceeaşi temă obse- 
dantă a regizoarei: condiţia femeii; 
cuplete, cintece, dans, toate «cele- 
brind, fără vulgaritate și fără prostii, 
umorul feminin». «Sint considera- 
tă tot timpul o intelectuală dar nu 
cred că m-am trădat făcînd varie- 
tăți la televiziune...» 

© Televiziunea maghiară In de- 
şertul Gobi. În urmă cu 70 000 000 
de ani, fauna, acolo, era extrem de 
bogată, mai ales în dinosauri şi spe- 
cii enorme, azi dispărute. Dar ni- 
mic nu se pierde... Teleaștii unguri 
au descoperit — în marele parc na- 
tional mongol, pe o suprafaţă de 
patru milioane de hectare — vietăţi 
fără de pereche pe lume, rămăşiţe 
a ceea ce a fost, în limbajul lui 1978, 
«fauna preistorică», 


condiția 
femeii 


Complicata problemă 
a singurătăţii 


Printre valurile de declaraţii cochete și 
superficiale ale vedetelor la modă, ale 
starurilor de o vară — ochiul descoperă 
din cînd în cind cite o expresie de o anume 
ascuțime a observaţiei sociale, a unei du- 
reri umane. Printre lanțurile de poveşti 
mirobolante cu false amoruri şi lacrimi de 
crocodil, printre anecdote trase de păr şi 
învirtite lesne de o presă care vrea cu orice 
pret scandalul — apar nu o dată idei cit 
de cit substanţiale care, în acele contexte 
de frişcă şi glicerină, devin deodată remar- 
cabile prin bunul lor simţ. Nimic mai se- 
ducător decit bunul simț în ideile unei fe- 
mei frumoase — spunea cindva moralistul. 
Superbă copertă a multor magazine femi- 
nine, Jennifer O'Neill are totuși citeva 
ginduri exacte şi bine simţite despre con- 
diția femeii, punind în valoare o experienţă 
printr-o expresie nesofisticată. Care ar fi 
pentru ea, de pildă, problema feminină 
Nr. 1? Deloc teoreticiană, actrița descoperă 
cu naturalețe, o realitate dintre cele mai 


Liza Minnelli: în New York 


Vew York. da. În “Judy Garland» nu! 
IE se 
Din legile pădurii decurg legile morale. iar din legile morale, legea pădurii: 
ideea ultimului film al lui Smoktunovski 


Filmul, document al epocii 


sensibile şi mai grave: «De-a lungul tine- 
reţii mele, am văzut femei mai virstnice 
decit mine care nu se bucurau, în jurul lor, 
de nici o afecţiune. Mai muit — ele nu 
aveau nici un prilej să se exprime, să 
schimbe o vorbă, să dialogheze cu cineva. 
Cred că aceasta ar fi problema feminină 
Nr. 1. Dacă mişcările de eliberare a femeii 
vor reuși să schimbe o asemenea situaţie, 
cred că va fi bine. Femeile vor deveni mai 
viguroase ca forță morală, dar și mai atră- 
gătoare, deci și mai feminine... Între băr- 
baţi şi femei există diferențe care nu pot 
fi negate. De altfel, țin la aceste diferențe. 
Îmi place să mă simt femeie. Chiar şi mai 
ales fiindcă ştiu ce poate simţi o femeie 
cind e singură acasă, fără să aibă un om 
căruia să-i vorbească...» 

De pe aceste poziţii, de bun simţ, fie ele 
afectate de un sentimentalism niciodată de 
deplins, actrița atacă pornografia filmelor 
apusene: «Există ceva ce nu aș săvirşi 
niciodată: să filmez goală în fața unui apa- 
rat! M-aș dezgusta de mine însămi. Dacă 
alții o fac, treaba lor. Dar dacă alţii refuză, 
de ce să-i obligi?: De ce aș face lucruri pe 
care refuz să le fac?» 

În sfirşit, o ultimă clamare a acestui fe- 
minism simplu și robust: «Cel mai important 
în viață este să descoperi dragostea. N-are 
nici un rost să ajungi la 90 de ani stind 
acasă pe o grămadă de bobine de film şi 
cu deșertul în jur». Cuvinte care au hazul 
lor, dacă te gindeşti ce publicitate intensă 
s-a făcut ultimului ei film, Caravane, super- 
producţie destășurată tocmai în deșert, cu 
poze fastuoase ale actriței (după cum se 
vede și alăturat). 


«Ochii sint unealta cea mai de preţ 
a actorului». Charles Bronson știe 
ce spune 


filmele 
din viată 


Forța „Rădăcinilor 


«Rădăcini» (Roots), povestea aceea ame- 
ricănească a unei familii de negri, urmăriți 
din cracă în cracă a arborelui lor genealo- 
gic, pină la primul lor strămoş sclav adus 
din Africa, romanul acela care a bătut şi el 
recorduri de tiraj, de s-a făcut şi serial la 
televiziune încărcat cu nu ştiu cite premii, 
«face rupere» acum într-o țară care nu 
părea deloc afectată de problematica nea- 
gră a Statelor Unite: Japonia. «Roots» și 
ideea de «rădăcini» au pătruns în viața de 
fiecare zi, în reclama de fiecare zi, în cul- 
tura cotidiană, cum i se mai zice. Un film 
japonez, de pildă, avind ca subiect un 
blestem familial care se transmite din ge- 
neraţie în generaţie, «o specialitate a casei» 
nipone, la urma-urmei, are parte de o pu- 
blicitate pe tema «o tragedie ca a Rădăci- 
nitor lui Haley.» Într-o vitrină a metroului, 
un exemplar al cărţii stă însoţit de o sticlă 
de whisky. Cuvintul «Roots» a intrat prin- 
tre mişcările popularului joc Mah-Jong. 
Foarte ingenios a folosit ideea un fabricant 
de frigidere care a explicat la televizor cum, 
cu 200 de ani în urmă, gheața adusă din 
Fujiama era transportată la casele nobile 
ale şugunilor care domneau peste țară. 
lată, «rădăcinile» refrigeraţiei! Printre ex- 
plicaţiile acestui fenomen de «rutizare» (să-i 
zicem) s-ar găsi fie ideea că japonezii se 
dau în vint după toate poveştile cu strămoși 
și străbuni, interesaţi la maximum de orice 
probleme rasiale, fie ideea — a directorului 
societăţii de radiodifuziune Ashasi — după” 
care japonezii devin nostalgici ori de cite 
ori constată pierderea unei tradiţii. 


Un bărbat 


și încă un bărbat 


Pentru ultimul său film «Bobby Deer- 
field» — mărturisind aceeași sinteză per- 
sonală între tandrețe şi luciditate vădită 
atit de expresiv în «Cel mai frumoşi ani...» 
— Sidney Pollak a avut nevoie de o dublură 
a lui Pacino în cursele automobilistice ale 
scenariului. El l-a ales pe brazilianul Carlos 
Pace, celebru pilot de formula 1, care se- 
măna extraordinar cu actorul, atit ca fizic 
cit și ca structură morală. Filmările au 
mers perfect. După încheierea lor, Carlos 
Pace a murit într-un accident de avion, 
lingă Sao Paolo. Pacino a transmis familiei, 
cel dintii, condoleanțele sale. Secvenţă de 
Lelouch? 


actorii 
vremii noastre 


0 unealtă scumpă 
ca lumina ochilor 


Ce se intimplă? Un fior de panică ade- 
vărată străbate lumea largă, a actorilor de 
film, fie ei mari, mici sau mititei. Se zvo- 
nește că Charles Bronson e pe cale să-și 
piardă vederea din cauza indelungilor ira- 
diaţii la care l-au supus luminile platourilor 
de filmare. Bronson filmează Intr-adevăr 
foarte mult — «nu-mi pot permite nici o 
clipă de răgaz... sint victima popularității 
mele» — declară omul, prea orgolios, prea 
lucid, n-are importanţă, esenţial este faptul 
că lumea-l vede tot mai des cu ochelari 
fumurii care-i protejează acea privire fără 
de care gloria lui n-ar fi existat. Lumea se 
întreabă, oculistul actorului asigură că nu-i 
nimic, prietenii se indoiesc că actorul ar 
putea suporta o asemenea pierdere («toc- 
mai el, cel căruia Sergio Leone i-a desco- 
perit forța privirii, prin gros-planurile din 
A tost odată în Vest...), reporterii anche- 
tează la sursă, adică la specialiştii luminilor 
de studio. Aceștia confirmă primejdia la 


s-a filmat 


mîine 


Îngeri cu feţe porno 


«— Ştii care-i nenorocirea? Pină mai ieri, 
cind vorbeam de pornografie, ziceam: «Mă- 
car copiii să nu vadă astal» Astăzi, copiii 
fac pornografie!» 

Un reporter francez — o femele! — stă 
de vorbă cu inspectorul Jason de la Bri- 
gada de moravuri din Los Angeles. După 
șapte ani de serviciu, văzind un «Mondo 
cane» la care nici un serial nu a ajuns 
vreodată, Jason mărturiseşte că, azi, poli- 
tia federală se găsește în fața unui fenomen 
care depășește orice imaginaţie: prostituția 
în rindurile copiilor. Mii şi mii de fetițe și 
băieți, Incă puberi — ciștigind chiar toarte 
bine — se dedau celor mai repugnante 
practici, cumpăraţi şi folosiți de adulți, tie 
«in interes personal», fie pentru reviste 
porno sau filme porno, excelent vindute 
pe piață. «O adevărată piaţă de sclavi» — 
precizează inspectorul Jason, el însuși 
îngrozit. Se apreciază că azi, în Statele 
Unite, există 264 de reviste pornografice 
strict pentru copii («puişori», cum i se 
mai zice, în argot, măriii...), de vinzare la 
toate chioșcurile. În '77, poliția a strins 
15 000 de diapozitive porno doar cu băieței 
și alte 4 000 de filme (de cite 15 minute) 
descriind faptele cele mai perverse la 
care sint supuși «actorii» aceștia care 
abia au lăsat abecedarul. (La Long Island, 
a fost arestat un cuplu care-și fotografia 
fetița în virstă de trei ani, în timp ce săvirșea 


hronicul 


virstelor 


io -~ 


Un căpitan la 14 ani 


Rali, romanul de mare succes al 
scriitorului bulgar Ştefan Dicev (tra- 
dus nu numai în țări socialiste dar şi în 
Statele Unite, R.F. a Germaniei, Anglia, 
o ultimă ediţie în spaniolă atingind un 
tiraj de 230 000 de exemplare),are exact 
ceea ce trebuie în subiect pentru ca 
filmul să «se arunce» cu voluptate asu- 
pra lui, ecranizindu-l cu fastul copro- 


care puțini dintre bătrinii cinefili se gindesc 
— şi de ce s-ar gindi? — cind stau sub fas- 
cinația privirii lui Clint Eastwood, Franco 
Nero, Newman, Batalov sau Michele Mor- 
gan (cazul subsemnatului): «...Un jet de lu 
mină intensă loveşte actorul de diminea- 
tă pină seara. Chiar cind filmează în exte- 
rior, artiștii sint supuşi unei violențe a lu- 
minii. Şi cum uneori machiajul irită ochii, 
cum flash-urile fotografilor de platou îi 
mitraliază fără încetare, cum oboseala fi- 
zică joacă un rol hotăritor In obosirea ochi- 
lor, e firesc să aibă loc accidentul. Am vă- 
zut actori plingind de durere după 7-8 ore 
de lucru, sub luminile orbitoare. Cind un 
artist are ochii «fragili» e cu atit mai vulne- 
rabil». Artă a privirii — cinematograful 
transformă ochiul actorului nu numai in- 
tr-o vrajă ci Într-o unealtă de lucru, poate 
cea mai importantă, cea mai sensibilă, 
singura care poate fi prețuită într-adevăr 
cit lumina ochilor. Cine se gindeşte la 
asta? Producătorii? Criticii? Milioanele de 
spectatori? Nici măcar actorii — care, tir- 
ziu, doar avind în față un Bronson mascat 
de ochelari alarmanți, au pornit să tremure, 
într-o solidaritate silită de frică. Se pare că 
marile societăţi de asigurare sint singurele 
care înțeleg să scoată un ce profit din 
faptul că artistul de film, Inainte de a fi 
«poster» pe perete, este — cum se spune 
cu haz feroce — «un muncitor cu ochiul», 
deloc etern, supus atitor cazne și primej- 
dii, ca orice electrician, ca orice lucrător 
pe stilpii de înaltă tensiune. 


cele mai incredibile perversiuni). Poliția 
din Minneapolis caută la New York 400 de 
copi sub 15 ani, recrutați de proxeneți 
new-yorkezi și care fac trotuarul în Man- 
hattan. Reporterul de la «Le Nouvel Ob- 
servateur» a văzut citeva dintre aceste 
filme la Los Angeles, cetatea zisă a «in- 
gerilorx «Mi s-a făcut literalmente rău. 
M-am auzit țipind cu o voce isterică «Vă 
rog, opriţi filmuli» Apoi a bătut bulevardele 
Hollywoodului, a stat de vorbă cu acești 
băleței care poartă scris pe maiou intre- 
barea cea mai directă «La tine sau la mine?» 
și a căutat un răspuns: care-i cauza acestui 
nou flagel american? «Căci — scrie au- 
toarea — nu poate fi doar banul, nevoia de 
bani într-o societate înstărită»... Cauzele — 
detectate în discuții libere cu acești sclavi 
imberbi — sint diverse, dar are vreo impor- 
tanță decisivă cauza, în fața unei asemenea 
dezlănţuiri a barbariei umane? Ar fi, de 
multe ori, nevoia de bani; alteori, o viaţă 
familială dezechilibrată; promiscuitatea pă- 
rinților dezgustaţi de proprii copii; negli- 
jența morală și materială în care sint cres- 
cuți cei mici; dar, mai presus de toate — 
zic experţii — ar fi «legea pieții, a mărfii» — 
ca a 11-a poruncă, cea care impune toate 
moravurile, cea care invocă libertatea de 
expresie pentru a paraliza orice încercări 
de asanare a vieții publice. «Vreţi să inter- 
ziceţi revistele porno pentru copii?» — 
ţipă miliardarii stăpini ai Hollywoodului 
către senatorii care pun pe hirtie o lege 
în acest sens. «Violaţi libertatea de ex- 
presiel» ŞI în acest timp, violurile cele mai 
perverse, violarea unui întreg popor de 
copii se face în toată libertatea, dar și cu 
mare folos financiar. Poliţia se declară, la 
ora actuală, incapabilă în fața fenomenului: 
«Ne trebuie legi noi. Foarte dure. ŞI repede», 
declară Jason. lar reportera, peste o clipă, 
se găsește, într-o cafenea faţă în față cu un 
băiat în fața căruia, pietrificată, nu știe 
citi ani are: «15 ani? Nu am curajul să-l 
întreb ciţi ani are». 


ducţiilor. Toată țesătura are la bază o 
urmărire, o urmărire patetică, turibundă, 
si încă săvirşită de un puştan de 14 ani. 
Rali e un băiat orfan, fără adăpost, un 
«sans familile», în Bulgaria secolului 
trecut aflată sub dominaţia otomană. 
Eroul nu mai are nimic decit un frate. 
Fratele s-a numărat printre insurgenții 
răscoalei din aprilie 1876, inăbușită în 
singe de ocupanți. Rali iși caută fratele 
mai mare — temă binecuvintată în lu- 
mea atitor spectatori tineri — li dă de 
urmă la închisoarea din Plovdiv, dar 
află că va fi deportat într-o îndepărtată 
fortăreață asiatică, de peste mare, ape 
şi munți. Rali se încumetă și porneşte 
într-acolo. Odiseea lui — plină de peri- 
pețiile pe care ni le inchipuim dar şi de 
multe care se vor neinchipuite — îi va 
prilejui o aspră cunoaștere a vieții, a 
oamenilor împărţiţi în categoriile funda- 
mentale ale răului și binelui, o experien- 


N 
Michele Morgan aude de aproape 
40 de ani că e «artista cu cei mai 


frumoşi ochi din lume.» Ideea n-o 
plictiseşte 


Un fel propriu lui Liz Taylor de a 
dezvălui ce gîndeşte despre forța 
privirii în arta filmului 


l-a solicitat atunci pe Mastroianni care 
— uimitor! — a acceptat acest «contre- 
amploi». De ce? 

«Viziunea lui Ferreri e îngrijorător de 
acută, ea ne privește pe toți și depășește 
cinema-ul... Personajul meu este un 
om obosit, bolnav, nostalgic. Am fost 
Imbătrinit. Mi s-a pus un păr alb și o 
mustăcioară... Poate că aceasta e în 
legătură cu originea mea teatrală, dar 
am preferat întotdeauna compoziţia. În 
La dolce vita întruchipasem junele- 
prim, seducătorul. Publicul vrea deobi- 
cei să te vadă așa cum i-ai apărut prima 
oară. Eu însă cred că actorul trebuie 
să-şi facă uitată imaginea de sind con- 
venţională și stereotipă, şi să-și aleagă 
roluri mai complexe în care să se deghi- 
zeze. Altădată, actorul era gata să facă 
orice. Azi, el a devenit mult mai serios. 
Nu se mai poate sta pe un piedestal, 
ca un imbecil, ca o statuie. Trebuie 
abandonată ideea de «star de cinema» 
pentru a fi mult mai aproape de viaţă. 
Cred că virsta te ajută foarte mult în 
această profesiune. Cel mai frumos rol 
vine cind ai 45 de ani». 

Mastroianni are, azi, 54. 


depoziții 


Virsta și arta 


De un noncontormism țipăcios, nu 
lipsit Insă de fulgurații artistice memo 
rabile, Marco Ferreri lucrează acum la 
un Vis de maimuţă, al cărui scenariu 
dă o anumită imagine grotescă, sarcas- 
tică, asupra lumii occidentale. Regizorul 
nu vrea să discute despre subiect și 
intrigă — «ele nu sint decit trepte pe 
care urcă imaginile» — dar imaginile 
circulă deja prin Cinecittă, unde deco- 
ratorul lui Pasolini şi Fellini, Dante 
Feretti, a construit pentru Ferreri un 
New York nebun, la margine de supra- 
realism: flori de plastic cresc printre 
murdăriile străzii; agenţi sanitari Im- 
brăcaţi în haine de cosmonaut curăță 
orașul de șobolani; o fetiță vinde feri- 
cire și uitare în pilule; directorul unui 
muzeu de ceară, megaloman de felul 
său, vrea să reconstituie aici, la New 
York, imperiul roman pentru «a păstra 
o imagine a omului civilizat», Un am- 
ploaiat de la «Serviciul Psihologic» ii 
dă banii necesari pentru a reactualiza 
miturile acelei lumi romane, sugerin- 
du-i, de pildă, să-i confere lui lulius 
Cezar capul lui J.F. Kennedy ș.a.m.d. 
Un bătrin asmatic, italo-american, cul- 
tivă toată ziua roşii în grădină, pentru 
ca deodată să se spinzure printre răsa- 
durile lui. Rolul acesta a fost scris 
pentru Ugo Tognazzi care a pretextat 
în ultima clipă că nu-i convine... Ferreri 


Mastroianni din ce în ce mai lucid: 
«Trebuie abandonată ideea de «star 
de cinema»... 


tă amplă din care tinărul va ieşi profund 
modificat, cum ‘s-a intimplat cu atitia 
alți «căpitani la 15 ani» și cum sperăm 
fiecare să se mai intimple pe ecrane, 
tema aceasta avind un destin inepui- 
zabil. Rali se filmează în Asia centrală, 
cu artiști bulgari și sovietici, în mijlocul 
unui deşert și a unor ruine somptuoase 
care permit regiei (bulgarul Veselin 
Tancov) largi desfășurări ale inspirației 
si fanteziei. 

În rolul principal, un «puști» desco- 
perit de regizor, după probele a o mie 
şi unu candidaţi, pe nume Ivo Hristov, 
un «tip», zice-se, formidabil. 


Rubrica 

«Filmul, document al epocii — 

Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 

de Radu COSAȘU 


şoc. Brooks ține să atragă atenția că 
noul său film va avea accente comice 
dar va fi in esență neliniştitor. Pentru 
a aspectul acesta |-a preocupat mai 
ntii. 


€ Stai puţin, drăguță! s-ar chema 
filmul pe care W realiz pe platourile 
franceze regizorul argentinian, Hugo 
Santiago. Este vorba de un film de 
acțiune, de atmosferă Incordată — ține 
să precizeze autorul — dar surpriza 
pe care el ọ rezervă spectatorilor este 
in primul rind în planul distribuției, 
pentru că o va prezenta pe Catherine 
Deneuve într-un rol deloc diafan, deloc 
gingaș, ci de abilă karatistă (ea va trebui 
să lupte aici, va trebui să se apere, să 
demonstreze că folosește la perfectie 
karat6-ul). Ingenua Deneuve va fi in 
noul ei film nici mai muit nici mai puțin 
decit o detectivă (rol atit de neobișnuit 
incit cu dificultate poate fi folosit feme- 
ninul). «Mă cam plictisisem, mărturi- 
sește actrița, de toate rolurile de tinere 
de familie bună pe care mi le ofereau 
regizori. Aşa că deocamdată degust 
schimbarea de gen cu acest film care-mi 
amintește de atmosfera din filmele în 
care apărea Humphrey Bogart». 


no. Ei au terminat de curind un film cu 
o atmosferă grea și dură despre viata 
nui pilot de curse automobilistice de 
formula 1. Filmul se chema «Bobby 
Deerfield». «Prea multă demență in 
asemenea fiime — se contesează Al 
Pacino — ajunge să-ţi pună nervii la 
încercare, cu tot trucajul ce se folosește 
pe platouri. De aceea imi doresc un 
fiim cu atmosferă romantică şi cu puţină 
comedie, un film care să aibă un efect 
regenerator». 


Din lumea filmului 


e The American Film institute 
a inițiat un reterendum Intre ce T6 UUU 
de membri ai săi, cu scopul de a stabili 
car a fost cel mai bun film american 
de la inceputurile cinematografului şi 
pină astăzi. Majoritatea covirşitoare a 
voturilor a fost în favoarea neuitatu 
Pe aripile vintului (deşi în ultima vr 
me filme ca Fălci sau Războiul stele- 
lor păreau să amenințe această supre- 
maţie). Urmează Regina africană, Ce- 
tățeanul Kane, Zbor deasupra unui 
cuib de cuci, Odiseea spațiului. 


z a À aA ó © O comedie romantică — asta și-a l - 
Cinematografia uzbekă a fost în ultima vreme o revelație între cinemato- dorit cuplul. foarte Fe I-a dunga abrentă de pe pla 


> > SAn TI ve z ee n E OR an : a iat în anul trecut ranele Ci iul i 
grafiile unionale din U.R.S.S. / Un om în curtea păsărilor — de R.A. Hamraiev aken aia SiiVelui,. unde A: ara: Ca. PONOR 
t americane — Marthe Keller — - ci 
a aom Kambarova) eller — Al Paci unul dintre cei mai lansați actori de 


Se filmează: 


e Aproape un sfert din producția pe 
1977 & studiourilor cehoslovace a cu- 
prins comedii. Genul este foarte iubit 
de spectatori care, potrivit unui sondai 

pinie, se declară, în proporție de 

încintaţi chiar de o comedie consi- 
derată de specialişti ca fiind nu prea 
reuşită. În anul care a trecut, patru filme 
comice s-au bucurat.de un succes deo- 
sebit Farturiile zburătoare deasupra 
Piticenilor-Mari în regia lui Jaromil 
Jireš, Trăiască fantomele realizat de 
Oldrich Lipski, Ce-ar fi să mincăm 
spanac? de Vaclav Vorlicek și Hop.. 
şi ape un humanoid de Milan Much- 
na. În prezent pe platouri lucrează la 
alte comedii regizorii Juraj Herz, din 
nou Jaromil Jireš şi Jiri Menzel. 

© La Zizanie, care nu diferă ca sens 
de äproxmaty același cuvint din ro- 
mâneşte — se află la ultimele filmări. 
Filmul este regizat de Claude Zidi care 
afirmă că «a realizat o comedie cu 
intenţia de a le da de gindit oamenilor, 
căci — speră el — se va ride în tot timpul 
proiecției dar la ieşire spectatorul îşi 
va da seama că de fapt nu tot ceea cea 
vazut pe ecran era de ris». Şi ce va vedea 
spectatorul pe ecran? Un cuplu — soț 
şi soție — el, un mic industriaș de pro- 
vincie, ea casnică,peste care dă norocul 
(la Inceput) să primească o mare co- 
mandă din partea unei firme japoneze, 
pentru un produs nepoluant al cărui 
secret Il cunoaște doar micul industriaș. 
Dar de aici nu începe fericirea, d de-a 
dreptul nenorocirea: dorința de înavu- 
tire I face pe micul (şi hazliul în incon- 
știența lui) industriaș să piardă orice 
măsură şi Intocmai ca în «Ucenicul vră- 
jitor», toate zăgazurile sint rupte de 
setea lui de ciștig. Localul făbricuţei, 
apoi locuința, bucătăria, baia — totul 
este invadat de faimosul produs, așa 
incit plină la urmă firma nepoluantă de- 


Ali Mac Graw: «Revenirea pe un platou de filmare 
e uneori mai grea decit debutul» 


De Funès declară: «Annie Girardot 

este un nou Bourvil» 
Mel! Brooks, realizatorul care caută 
dincolo de zîmbet tristețea unei lumi 


vine un adevărat factor poluant Partea 
comică se păstrează în film la nivelul 
disputelor casnice între soțul care este 
Louis de Funès și soția, Annie Girardot, 
care nu vrea să-i cinte deloc în strună. 
Duelul dintre Funăs, un maestru al ge- 
nului și Girardot la primul ei rol comic, 
părea pentru uni tranșat de la bun 
început. Ceea ce Insă realitatea a dez- 
minţit. Căci lupta a durat vreo zece săp- 
tămini, după care marele comic a ținut 
să remarce: «Am sentimentul că am 
descoperit în Annie Girardot un nou 
Bourvil Am găsit la ea aceeași compli- 
citate, aceeași tandrețe și o vină comică 


oc la 1 ianuarie 1979, cind vor fi prezen- 
tate filmele Luminile rampei și Un rege 
la New York. Televiziunea noastră a fost 
mai operativă şi a programat Luminile 
rampei incă de la sfirșitul trecut 
Ce n-a văzut Parisul. W Celebra actriță 
Liz Taylor participă, pentru prima oară 
contra unui angajam important, la fil- 
marea unui serial pub 
delele 1978 ale firmei de aut e Lin- 
coln-Mercury. Poate cumpără și Richard 
Burton o limuzină! WI Cunoscutul reg 
italian Dino Risi filmează la Paris un 
publicitar pentru televiziune pe teme gas- 
tronomice intitulat 

e: tilm 


5 spectatori să 
mnă o creştere a frecvenței 
0.76", taţă de anul anterior 
piul Bucureşti, la o populație 
> pe jumătate și in numai 48 de 
sāli de cinema, anul 1977 aduce la film 
19 870 000 ctatori. Rezultatele sint re- 
l i ne gindim că după seismul 


de o fabuloasă bogăție». 

© Mare neliniște este ultimul film 
care 58 pregátöşt® să ocupe ecranele, 
regizat și jucat de Mel Brooks. Marele În 
comic interpretează aici un rol care este ap 


destul de inedit și pentru el ca și pentru 
orice comic de astăzi: acela al unui 
comediant care vrea să dezvăluie numai 
şi numai tristețea lumii și care nu-și 
propune să facă pe nimeni să rldă, ci 
doar să zimbească și să se intristeze. 
Este vorba de un profesor foarte cum- 
secade — acesta este personajul cen- 
tral al filmului — un om pe care stress-ul 
vieții americane îl scoate din minți 
Pentru el fiecare zi inseamnă un alt 


ă, Stăm b 
å, programul 
lui Charlie Chaplin 
părind un pachet de filme ce 
9 iung metraje și D 
375 000 franci. Premiera 


de o echipă 40 persoane, turnarea 
rece într-o singură zi, iar durata de 


«Partea proastă a multor filme de astăzi vine din aceea că realizatorii nu-și 
văd decit autobiografia nu şi lumea» — Gina Lollobrigida 


peste ocean la ora de față Kris Kristoffer- 
son. Al Mac Graw nu prea mai seamă- 
nă cu Jenniter Cavilleri din filmul care 
a tăcut să se vorbească att de mult 
despre ea — «Love Story». Nici nu se 
mai simte astăzi atit de sigură de ea. 
«A trecut multă vreme — declară Ali 
Mac Graw — succesul acelui film apar- 
ține acum unui gen care la inceput a 
prins, şi după aceea a fost persiflat. 
S-a născut o modă love-storystă, l-au 
imitat mulți, pentru că filmul comercial 
pindeşte intotdeauna la cotitură Astăzi 
abia dacă mai Indrăznesc să mă apropii 
de un platou de filmare. Nu mai semăn 
cu acea candidă eroină şi nici nu mai 
cred același lucru despre film. Veţi 
vedea după preferințele mele viitoare 
dacă astăzi înţeleg mai bine ce trebuie 
să fie într-adevăr o poveste cinemato- 
gratică. Sper să vă surprindă». Deocam- 
dată prima surpriză este Insăși înfăţi- 
șarea ek maturizată, cu o «cută a gri- 
jilom străbătindu-i fruntea, cu privirea 
ascuţită şi parcă pusă pe rătuială Asta 
este Ali Mac Graw 1978 

© O actriță care ar putea inca sa 
joacă or ar Sacă nimic, 
se ocupă mai mult de fotografie, publică 
albume foarte remarcate despre țara ei, 
italia, se ocupă de expoziţii de modă şi 
de reclamă pentru produsele cosmetice 
pentru că un om trebuie să facă ceva 
şi nu să accepte inactivitatea. Aţi re- 
cunoscut desigur că este vorba de Gina 
Lollobrigida (care în fotografia noastră 
alături de fiul ei, demonstrează că pe 
lingă cele mărturisite este o mamă 
foarte grijulie şi o foarte bună gospo- 
dină). De ce nu joacă Gina Lollobrigida? 
Pentru că nu vrea să joace în orice — 
este răspunsul nostru, dar iată cum se 
justifică ea: «Partea proastă a celor 
mai multe din filmele de astăzi este că 
işi propun să trateze aspecte morbide, 
un erotism împins la paroxism, partea 


Scumpe secunde, «O, temps suspends 
ton vol» BI Scandal italian: Dino de Lau- 
rantiis şi societatea de distribuţie Titanus 
au hotărit suspendarea exploatări ita- 
lia a ultimului film de Ingmar Bergman 
Oul de șarpe cu Liv Ullmann şi David 
Carradine, urmarea unei cronici deniara- 
toare apărută in cotidianul m «Ci 
riere della Sera» Se fac auzite 
zic că această autosechestrare 
cedent ar fi un nou mijloc de pub 
Cronicari, atenţie la filmele ouă de 
şarpe. Pericoloso sporgersi. W Reputatul 
regizor francez Christian Jaque, un bun 
prieten al Buftei, va realiza in 1978 un 
seria! de televiziune de 6 episoade a cite 
o oră, coproducție intre TF-1, Paule Sen- 
gissen şi studiourile bulgare, după ro- 
manul lui Gaston Leroux «Castelul ne- 
gru». Filmările vor începe curind în Franţa 
şi vor continua în Bulgaria W Jennings 
Lang, vicepreședinte la studiourile ho 
woodiene Universal, producătorul film 
lui Aeroportul, văzut și ia noi, duce tra- 
tive cu societățile Air France şi British 
Airways pentru producerea unui serial 


urită a unor vieţi dar nu a întregii vieti. 
Cred că toată deformația asta din con- 
cepția realizatorilor vine din aceea că 
ei nu văd lumea, d își văd doar auto- 
biografia». 

€ Banda poliţiştilor — recent ter- 
minătul mim a regizorului american 
Robert Aldrich este, după spusele lui, 
o satiră virulentă. La adresa cui? Pre- 
cizarea o face tot et «Este povestea 
unul comisariat de poliție din Los An- 
geles, în care am incercat să surprind 
toate țicnelile şi erorile de care sint 
capabili nişte poliţişti americani, de 
foarte multe ori doar așa, ca să-și facă 
cheful. Ţin să precizez că polițiștii ăştia 
nu sint nişte oameni oarecare, pentru că 
nu oricine poate face ce fac ei, adică să 
afirmi că aperi legea prin fărădelegi. 
Sigur, nu totul este negru în filmul meu, 
iar citiva dintre polițiști sint chiar sim- 
patici Eu de fapt nu mă leg de nişte 
oameni, ci de o instituție și de modul ei 
de a-i folosi pe oameni». Echipa de ac- 
tori aleasă de Aldrich dezvăluie însă, 
în primul rind, dorința lui de a avea 
succes mai degrabă dect pe aceea de 
a demasca fără milă o instituţie: Charles 
Bronson, Telly Savalas (alias Kojak), 
Lee Marvin şi fostul Casanova al lui 
Fellini: Donald Sutherland. Subiectul 
filmului a fost preluat dintr-un best- 
seller scris de un fost polițist, ceea ce 
ar fi o garanţie că mediul şi problemele 
nu sint pur și simplu imaginare. 

€ Unui dintre cele cinci cele mai bu- 
ne filme dm 1977, dupa părerea critici- 
lor care l-au ales să concureze la Pre- 
miul criticii internaţionale, este «Un 
elefant e ceva care derutează imens» 
realizat de Yves Robert. De altfel autorul 
împreună cu actrița Danielle Delorme 
„au şi fost invitați la Hollywood ca să 
ia parte (şi să tremure de emoție) la 
anunțarea premiilor decernate de cri- 
tici şi in inminarea acelor «Golden 
Globes». 


in care vedetă va fi supersonicul Concorde 
Deşi producătorul american dă toate asil- 
gurările că avionul va juca un rol de «erou 
pozitiv», companiile aeriene în cauză ezită 
Y de vedere nu.. 
Concordă. W Societatea Fox a pus la 
punct un nou procedeu acustic «Sound 
360» graţie căruia în sălile de cinema se 
creează o ambianţă sonoră de 360 grade. 
Dispozitivul, imaginat de vicepreşedintele 
companiei, Leonard Kroll, şi conceput 
de Ted Soderberg pe filmul Damna- 
tion Alley, constă în 4 difuzoare plasate 
în diferite puncte ale sălii, dintre care 
unul în spatele ecranului. Există in film 
nță a unui vapor pe o mare agitată 
efectul sonor este atit de veridic incit 
spectatorul simte rafalele de vint, zgomo- 
tul valurilor şi are senzația de a fi imbarcat 
vas. Mai lipse cintecul: vai ce du- 
rere, uite vaporul cum piere 


Constantin PIVNICERU 


intermezzo 


Bergmanii cei mari 


Ingrid Bergman a terminat recent 
filmările la Sonată de toamnă N-a fi 
poate un eveniment că în 40 de ani de 
carieră cinematografică actrița suedeză 
a mai făcut un film, dacă acest film n-ar 
fi fost regizat de compatriotul şi omoni- 
mul ei, Ingmar Bergman, cu care s-a 
intilnit pentru prima oară pe un platou 
de filmare. Este un amănunt pe care 
Ingrid Bergman ține să-l scoată în evi- 
dență și anume că acum patru decenii 
şi-a făcut debutul cinematograiic In- 
tr-un rol de pianistă în filmul «intermez- 
zo». Astăzi, în Sonată de toamnă, 
se intilnește cu Ingmar Bergman prin 
intermediul altui rol de pianistă. Pentru 
ea întiinirea aceasta a avut semnificația 
unui eveniment pe care-l comentează 
ca atare în «Newsweek». 

«Privesc această intilnire ca o inche- 
iere a carierei mele. Primul film arătat 
în afara Suediei era «intermezzo» în 
care jucam rolul unei pianiste. După 
aceea am petrecut zece ani în Statele 
Unite, vreo alți opt în Italia și douăzeci 
în Franța. Acum m-am Intors acasă şi 
vorbesc din nou suedeza. Splendid 
sfirșit de carieră. S-ar putea totuşi să 
nu fie sfirșitul, dar nu prea cred.» 

Cit privește filmul propriu-zis, Sonată 
de toamnă, celebra actriță povestește 
cum a ajuns să joace în regia compatrio- 
tului et «Păstrez o scrisoare pe care 
am primit-o de la Ingmar și în care 
pomenea de dorința lui de a face un 
film impreună Cind am fost președinta 
juriului la festivalul de la Cannes — în 
anul în care el prezenta filmul «Strigăte 
şi şoapte» — i-am pus în buzunar o 
copie a scrisorii şi l-am spus să n-o 
scoată din buzunar pină nu se întoarce 
acasă. El mi-a reamintit atunci că filmul 
pe care se gindea să-l facă cu mine va fi 
lăcut intr-o bună zi, și așa am mai aștep- 
tat doi ani, pină ce a apărut scenariul. 
E vorba de povestea unei mame şi a 
neințelegerilor dintre ea şi fiica ei. Ma 
ma se află în vizită la fiica ei și Impreju- 
rările sint de așa natură că trebuie sà 
dea toate cărțile pe față Pentru că ele 
se acuză de tot ce s-a intimplat plină 
atunci în relaţiile dintre ele. Mama este 
o pianistă care face lungi turnee, aban- 
donindu-şi astfel familia. Ar putea ti 
şi o actriță sau orice femeie care arc 
pasiunea muncii ei, care crede că ar 
un oarecare talent și consideră că e de 
datoria ei să i ofere publicului». 

Relevante par a îi şi părerile actriței 
despre modul cum se lucrează pe platou 
cu Ingmar Bergman, despre relaţiile 
care se stabilesc între interpret şi rea- 
lizator în definirea ideilor şi liniei inter- 


pretative. Ingrid Bergman scoate în evi- 
denţă amplele discuţii pe care le-a avut 
cu regizorul Inainte de a se trece la 
munca propriu-zisă pe platoul de fil- 
mare. «Am discutat şi am făcut repetiti: 
timp de două săptămîni la Stockholm — 
mai spune actrița — pină am ajuns la 
minuţie şi la desăvirșirea liniei inter- 
pretative. După care ne-am deplasat în 
Norvegia unde timp de șase săptămini 


am filmat. Totul a mers strună, ca nicio- -` 


dată pină atund în tot ce făcusem. 
Repetind scenariul ca pe o piesă de 
teatru, știam totul pină în cele mai 
mici amănunte. Pe alte platouri, vii și 
toată lumea începe să facă speculaţii 
în privința locului unde e plasată ca- 
mera de luat vederi. Aici, la Bergman, 
se vine la 9 dimineaţa și se porneşte 
treaba. Nu sint decit cel mut cincispre- 
zece oameni pe platou. În America ar 
fi cincizeci sau o sută Cred că Ingmar 
Bergman n-ar putea lucra niciodată la 
Hollywood. Cum vine, strigă în mod 
automat «linişte și nu se mai aude 
nici o șoaptă. Pe mine m-a putnit risul, 
pentru că era deja o tăcere mormintală. 
Echipa lui e cea mai bună pe care am 
întiinit-o vreodată. li manevrează pe toți 
cum vrea el și majoritatea membrilor 
echipei o constituie femeile. Ţine foarte 
mult la ele,pentru că — susține el — 
sînt mult mai eficiente şi mai puţin iste- 
rice. CR despre relaţiile regizor-actor 
ţin să spun că ele au fost mai bune decit 
Îmi închipuiam. Îmi ajunseseră la urechi 
tot felul de zvonuri că Ingmar Bergman 
ar fi un adevărat satrap, un zbir. În rea- 
litate e cu totul altieL Este cel mai cald 
şi mai înțelegător regizor din ciți am 


-întiinit E foarte interesat de ce faci şi 


are o curiozitate care-mi aminteşte de 
Rossellini. De altfel și ei are darul de 
a te face să crezi că ești singura persoa- 
nă din lume de care a avea nevole». 


Cit despre o comparaţie intre Ingmar 
Bergman și Rossellini, actrița ține să 
precizeze «Nu pot face o altă compara- 
ție, pentru că Ingmar Bergman iubește 
actorii și li duce în spate, suferă pentru 
ei. Rossellini nu-i iubea prea mult, ba 
chiar afirma că sint nătingi și gol. Lui 
li plăceau oamenii adevăraţi, | plăceau 
amatorii pe care î lua de pe stradă. 
Am lucrat în viața mea cu mulţi regizori 
care te ajutau fiecare în at fel.. Aş 
putea intocmi o listă de regizori cu care 
am lucrat destulă vreme, Incepind cu 
Renoir și cu Hitchcock. Dar filmul aces- 
ta, pe care l-am făcut acum, are poves- 
tea lui cu totul deosebită Doi oameni 
stau umăr la umăr şi se strădulesc să 
realizeze ceva. Nu-mi dau seama ce 
s-ar fi intimplat dacă povestea asta ar 
fi fost transpusă de altcineva, cu toată 
zarva și graba şi cu tot felul de alte 
probleme exterioare. Cind lucrează,Bery- 
man nu se gindește la probleme exte- 
rioare și nu îngăduie să fie tulburat. 
Cind lucrează, lucrează». 


t =: 
9 
č 


n 
XE 


Telerecital Victor Rebengiuc. Aici în 
«Zestrea» cu Sanda Toma şi Margareta 


SAN 
A 
aN 


Telerecital Clody Berthola sau lungul şi 
neabătutul drum al talentului 


inescu în «Passa- 


Teatrul TV: Ion Ma 


Telerecital Leopoldina Bălănuță sau de la 
Antigona la Fefeleaga 


e Telerecitalul: o idee 
atit de telegenică, încit 
comentariile  suplimen- 
tare devin de prisos. Dacă 
n-ar fi decit datoriile ne- 
implinite. ale noastre ale 
tuturor, faţă de actorii 

care ne însoțesc cu talentul lor pe lungul 
trum al zilei către noapte... Da, în me- 
dalionul acela Clody Berthola, pe care 
l-am văzut în urmă cu citeva luni, flacăra 
de talent a unei actrițe pentru toate 
anotimpurile ardea incandescent, iar 
marele ei meșter într-ale artei, Liviu 
Ciulei, autorul telemonografiei, înno- 
bila emisiunea cu flacăra ideii... Pe Gina 
Patrichi am revăzut-o în marile ei biju- 
terii de teatru şi film, de la acea inegala- 
bilă Miţa Baston pină la marele monolog 
din «interviu», întiinindu-se cu gindul 
sfredelitor al Ecaterinei Oproiu... L-am 
ascultat cu aprigă emoție pe George 
Caiboreanu, izbucnind patetic din ver- 
surile Scrisorii a Ill-a eminesciene, fan- 
tazind copios pe teritorii goldoniene, 
nemărginind luminile grave ale apusului 
de soare. Pe Leopoldina Bălănuţă, cu 
vocaţia ei de tragediană, am ascultat-o 
cu răsuflarea tăiată pe portativul dintre 
«Antigona» şi «Fefeleaga» şi in univer- 
sul elegiilor lui Nichita Stănescu. 
Kovacs György ne-a lăsat, înainte de 
despărţire, un mănunchi de roluri strin- 
se într-un documentar de marcă. Tele- 
recitalul lui Silviu Stănculescu a fost, 
la rindu-i, o demonstraţie de virtuozi- 
tate. Actori, roluri şi idei: telerecitalu- 
rile sint mai mult decit o idee telege- 
nică, sint o obligatie... 

e Este o bună idee aceea dea conso- 
hda firul preocupărilor de cultură cine- 
matografică pe micile ecrane. De citeva 
săptămini, așadar, pe programul al doi- 
lea (mai bine, totuși, decit nicăieri), la 
mare concurență cu călăreţii de alaltă- 
ieri sau de ieri ai vestului (mai bine, 
totuşi decit niciodată), tele-cinefilii pot 
răsfoi filele unui nou «dicționar cinema- 
togratic», cum au mai făcut-o şi altă- 
dată, cind micul ecran programa ciclul 
de emisiuni dedicate istoriei filmului 
sau virstelor peliculei. Nu demult, in 
cadrul acestui dicţionar, realizatorii au 
pregătit un omagiu Chaplin, şi imaginile 
acelea de inceput ale unei cariere pro- 
digioase — evocată, acum cu eleganță 
și măsură — imaginile acelea ale veşni- 
cului Charlot, veșnic îndrăgostit de dra- 
goste şi de poezie, au mai adus în casele 
noastre un strop de artă pentru eterni- 
tate din tezaurul unui comedian pentru 
eternitate. Despre Gian Maria Volonté 
s-a vorbit și s-a arătat esențialul: este 
unul dintre «motoarele» filmului politic 
italian, și secvențele arătate — este 
drept, nu foarte multe inedite — au 
susținut elocvent afirmaţia, într-o emi- 
siune dinamică şi ritmată, ca jocul lui 
Volonté însuși. Şi au mai venit spre noi, 
în paginile atractivului dicționar de sîm- 
bătă seara, actorii noștri de demult, din 
filmele de odinioară, «Trenul-fantomă», 
«Maiorul Mura», «Visul unei nopți de 
iarnă», sau din «O noapte furtunoasă», 
vis de nostalgie... Şi au mai venit spre 
noi, zilele trecute, din paginile dicţio- 
narelor Greta Garbo, sublimii Laurence 
Olivier, Katherine Hepburn, Paul Sco- 
tield ...Actori, roluri şi idei... pentru 


eternitate. 
Călin CĂLIMAN 


Rond 


9 Douăzeci la masă — un reporlaj 
realizat de Alexandru Stark, la laşi, 
intr-o familie care numără optsprezece 
copii. În asemenea cazuri ajunge să 
rostești cifra — şi primul pas spre spec- 
taculos este făcut. Următorii sint ceva 
mai dificil, pentru că terenul devine 
alunecos. Fie spre sentimentalism, fie 
spre moralism. În cazul de față, reporta- 
jul a căpătat doza aceea de înțelepciune 
care te mută pentru o clipă în aria de 
sugestie a proverbelor. 

9 La teatrul TV, în schimb, In pofida 
citorva premiere, fie pe ţară, fie TV, 
unitatea de măsură rămine de cltăva 
vreme aceeaşi, şi ea nu ne îngăduie 
nici reproşuri prea apăsate şi nici mare 
entuziasm. Cu foarte mici variaţii ne 
aflăm într-o zonă previzibilă atit sub 


ri, roluri și... idei 


raportul contiictului dramatic, al mon- 
tării, cit şi al interpretării. Chiar și un 
mare actor (lon Marinescu) părea că 
bisează în «Passacaglia» un număr mai 
vechi. 

@ La rude cu Teodor Mazilu — a 


fost reprogramat la cererea telespecta- 
torilor dornici — pe bună dreptate — să 
afle cu cine se înrudeşte Teodor Mazilu. 
În comparaţie cu sobrietatea cam uscată 
a emisiunilor literare în care scriitorii 
ne sint prezentaţi cînd la birou, avind 
în plan secund o vastă bibliotecă, cind 
pe alei, citind printre flori sau privind 
semnificativ spre lac; reportajul citat 
a adus un aer de fiu rebel într-o familie 
plină de tabieturi 

9 Cu transpunerea cinematogra- 
tică a puvelei «Nimeni nu moare singur» 
pui 
de Hemingway — ca și cu altele, mai 
vechi, Constantin Chelba ne-a convins 
că are talent şi sensibilitate de operator 
şi de regizor deopotrivă. Prevăd că, în 
curind, va apela la aceste calități şi 
marele ecran, mai ales că mulţi dintre 
operatorii cunoscuți fac la ora actuală, 
regie. 

@ Se intitulează cind «Ora veselă», 
cind «intilnire cu satira şi umorul» — și 
are menirea de a ne binedispune preț 
de, aproximativ, o jumătate de oră, la 
sfirşitul săptăminii. Durează, deci, puţin, 
apare rar — prea rar pentru foamea de 
comedie, în fine pentru umorul nostru 
cotidian care are nevoie de «dialog» și 
de confruntare cu umorul «cult» — și, 
de obicei, în haine cam vechi, e drept, 
mai ajustate, mai întoarse pe cealaltă 
faţă, la care se adaugă un guleraș sau 
papion modern. 

e Ora satului, în schimb, fără a 


recurge la haine de gală şi fără a arbora 
mari pretenţii, reușește să capteze inte- 
resul chiar și citadinilor Inrăiți, pentru 
că: are o structură caleidoscopică foarte 
potrivită cu bogăţia şi varietatea «mate- 
rialelor» prezentate; are o acuratețe 
stilistică deloc neglijabilă; are, la ne- 
voie, aciditate și umor. Are, una peste 
alta, simțul măsurii. 


Tia ŞERBĂNESCU 


Cei de miine 


Nu ştiu ciți psihologi sau sociologi 
sau alţi cercetători se ocupă de sondaje 
în rindul telespectatorilor, dar foarte 
rar aflăm rezultatele unor astfel de 
sondaje, prin vreo carte de specialitate, 
totuși ştim cu siguranță că micul ecran 
reprezintă un factor de seamă in exis- 
tența multor familii. Şi mai știm, din 
sondaje proprii că, pentru tineret, pen- 
tru copii, televizorul este un foarte bun 
prieten. Dar în ciuda acestei relații de 
simpatie şi prețuire pe care o au cei mai 
tineri telespectatori pentru această ma- 
gistrală invenție, relaţia, se pare, că nu 
intotdeauna este reciprocă. Emisiunile 
pentru cei de virsta şcolilor generale 
sint destul de puține. Nu intră în discu- 
ție «Teleşcoala» şi nici desenele ani- 
mate. Este vorba de filme, de emisiuni 
cu profil cultural-educativ speciale. Nu 
pledăm pentru secţionări în program, ci 
pentru programări judicioase. Dacă in 


(Continuare în pag 23) 
leana LUCACIU 


filme pe micul ecran 


© Ultimul țărm. (Stanley Kramer, 
1959). Cine ştie oare să povestească 
mai frumos și mai cu înțelepciune decit 
Stanley Kramer? Cine ştie oare mai bine 
să povestească nu doar întimplări ci și 
oameni (fiindcă — nu-i așa? — și un 
om poate fi povestit) făcind dintr-un 
gest o meandră sufletească și dintr-o 
vorbă o idee — totul într-un fastuos 
«tezism» fără de care, poate, Lanţul 
sau Procesul maimuțelor, O lume 
nebună, nebună, nebună sau Ghici 
cine, vine la cină?, Binecuvintaţi 
animalele şi copiii sau acest Ultimul 
țărm ar fi fost opere comune? Da, 
Kramer este «tezist» și nu doar la nivelul 
general al ideaticii şi ideologiei unui 
film, «tezismul» său nu se măsoară 
doar pe kilometru patrat ci şi pe centi- 
metru, pe milimetru patrat. Fiecare plan, 
fiecare secvență «ţipă», semnalizează 
insistent că are de spus ceva; mesajul 
nu e închis în sticlă şi incredinţat hazar- 
&ului valurilor, ci rostit — cu orice risc — 
cu fața la aparat, apăsat. E mai sigur 
«Tezismul» acesta care, în formele sale 
exterioare de manifestare, poate supăra 
sau chiar indispune unele priviri, e — 
fără Indoială — de factură superioară 


(Continuare in pag. 22) 
Aurei BĂDESCU 


0 poveste cu stele 
la început fără nume 


Povestea cu stelele a inceput in 1967 
Zimbeau senini pe sălile televiziunii re- 
gizorul Sorin Grigorescu şi redactorul! 
Simona Patraulea cărora li se încredin- 
ase realizarea unei noi emisiuni. Cu 
tineret şi muzică. Frumoasă şi fără pro: 
bleme, așa li se părea. Dar tinerii s-au 
prezentat cu miile, cu zecile de mii. Se 
întrerupea circulaţia în jurul sălilor de 
preselecție, părinţii şi rudele, prietenii 
înconjurau concurenții, care, surizind, 
suspinind sau cîntind, așteptau să fie 
chemaţi. Anunţul noii emisiuni dezlăn- 
tuise energiile, imaginaţia, entuziasmul! 
Sub aceste semne de foc a început 
«Steaua fără nume», uimitoarea emi- 
siune. Uimitoare, fiindcă fiecare tele- 
spectator, încă din primele clipe, s-a 
simţit chemat să fie nu doar privitor, 
ci participant la desfășurarea ei. So- 
seau scrisori nenumărate, în care rea- 
lizatorii și juriul erau felicitați cu înflă- 
cărare, certaţi cu înflăcărare, sfătuiţi, 
rugați, încurajați. Li se mărturisea «am 
plins de bucurie» ori «am plins de 
enervare» ori «am lăcrimat cu toții de 
mulțumire». Oare ce se întimpla? Fără 
nici un artificiu apăreau pe micul ecran 
tineri, tineri obişnuiţi din școli, din fa- 
brici, de la sate, care stingaci și ade- 
seori Inecindu-se de emoție, ne vorbeau 
despre ei... Intr-un cintec. Și așteptau 
apoi, încrezători, un răspuns. Un răs- 
puns drept pe măsura sincerității lor. 
De aceea televiziuneă a chemat muzico- 
logi și compozitori, poeţi, profesori de 
muzică, scriitori, interpreţi ai scenei li- 
rice româneşti, actori de frunte în ju- 
riile emisiunii «Steaua fără nume». Mai 
mult, s-au organizat cursuri de muzică, 
de recitare, de mișcare pentru ca fiecare 
selecționat să-și descopere adevărata 
măsură, să-și verifice odată cu specia- 
liştii, autenticitatea vocației. Doar 15'ti- 
neri, în decurs de 10 ani, au obținut 
trofeul «Stelei». Dar nimeni nu a pier- 
dut. Cei care n-au reuşit, au devenit 
sau sint pe cale să devină stele în alte 
meserii şi nu puţini dintre ei au venit 
să mulțumească pentru exigența care 
i-a oprit la timp să continue pe un drum 
pe care nu puteau ajunge departe. Așa 
încît pînă la urmă, toți concurenții emi- 
siunii «Steaua fără nume», cu trofeu 
sau fără, au fost ciștigători, 

De atitea arzătoare speranţe, de ati- 
tea febrile elanuri, de atitea telefoane 
(zi şi noapte, fără intrerupere) cu între- 
bări, nelămuriri, probleme mari şi mici, 
ei, autorii emisiunii, n-au adăugat la 
virsta lor 10 ani, ci l-au scăzut. «Uităm 
de oboseală în preajma lor» ne spune 
Sorin Grigorescu. Lecţiile televiziunii 
dau roade, tinerii au noțiuni de solfe- 
giu, știu să citească o partitură simplă, 
ştiu să frazeze un vers și — mai ales — 
sint tot mai însetaţi de frumos. 

Deunăzi, povestește Simona Patrau- 
lea, văd o fată venind la garderobă, cu 
o valiză pe care abia putea să o ducă. 
O întreb: 

— De ce ţi-ai adus atitea rochii? Nu 
stabilisem noi cu ce te imbraci la emi- 
sie? 

— Ba da, răspunde fata. În geaman- 
tan am adus rochia aceea,restul: cărți. 
Poezii. Că nu m-am putut hotăr! pe 
care dintre ele să o recit astăzi, toate, 
toate imi plac, şi le-am adus ca să mă 
mai ascultați dumneavoastră încă o 
dată şi să-mi spuneţi pe care s-o aleg. 

Sorin Grigorescu ride şi adaugă: 

— Şi de cind cu lecţiile de solfegiu... 
Mergem cu ei prin ţară, la concerte cu 
public. Trece un vapor pe Dunăre ca- 
re-și sună sirena. ŞI o dată și auzim: 
«Ăsta e sol, Sol naturali» 

Povestea cu stelele a implinit anul 
acesta 10 ani. Stelele din povestea 
noastră sint stele apropiate, calde, care 
o dată cu trecerea timpului îşi întăresc 
strălucirea. Ele poartă nume ca: Doina 
Spătaru-Olinescu, Cornel Constanti- 
niu, Corina Chiriac, Marcel Roşca, An- 
gela Ciochină, Mihaela Oancea, Clara 
Anton, Jeanina Matei, Eva Kiss... Ele 
ştiu să dea viață melodiilor, să ne emo- 
ționeze. şi, de pe scenele ţării. sau din 
străinătate, se întorc cu aplauze, diplo- 
me, premii care incununează în egală 
măsură talentul şi efortul lor permanent. 

Deși a împlinit zece ani, povestea cu 
stelele e departe de a se sfirși. Dar, 
ca la orice aniversare, se cuvine ca 
măcar o dată într-un deceniu, noi, spec- 
tatorii, să exprimăm şi public bucuria 
pe care de atitea ori am încercat-o 
urmărind emisiunea «Steaua fără nu- 
me». Să spunem acel mulțumesc pe 
care de atitea ori am dorit să-l adresăm 
celor doi astronomi permanent de ser- 
viciu: Sorin Grigorescu şi Simona Pa- 
traulea. 


Flavia BUREF 


Gaudeamus igitur 


Inceput de an, noi cicluri: 

Tineretul în filmul românesc, 

Filmul tinerilor regizori. Se- 

lecție matură parcurgind eta- 

pele care au dus la maturi- 

zarea gindirii noastre politice 

şi artistice pe tema realismu- 
lui tinărului personaj. Demnă deschidere 
cu Dimineţile unui băiat cuminte. Stoi- 
ciu-Blaier-Dan Nuţu creau primul portret 
memorabil din galeria tinărului contempo 
ran: Vive. Neocolirea ezitărilor, chinuitoa- 
relor căutări. Şi un drum în viaţă, în fine, 
găsit. Şi-n artă. Căldura — film sincer, 
afirmind mai mult un tinăr regizor (Şer- 
ban Creangă şi-un tinăr interpret — Vla- 
dimir Găitan), decit înregistrind o evolu- 
ție de concepție. Modest prin ce spune, 
aparte prin cum spune. Un stil din păcate 
netructițicat în ulterioarele filme ale lui 
Şerban Creangă, unde apar tineri în situaţii 
dramatice (ca scenariu), edulcorate (ca 
Imagine): logodnicii din Așteptarea sau 
colegii de generaţie din Proprietarii. Deco- 
larea putea însemna mai mult decit debutul 
(interesant) al lui Timotei Ursu. l-a lipsit 
torța de a vorbi despre teama de ratare cu 


medalion 


Rosi — un tribun 


«Realitatea a fost intotdeau 
na subiectul filmelor mele, 
iar realismul — stilul meu» 
lată profesiunea de credinţă 
a celui care cu exact 30 de 
ani în urmă Işi începea acti- 

E vitatea ca asistent al mare- 
lui. Visconti la filmul Pămintul se cutre- 
mură. O experienţă fundamentală i-a mar- 
cat cariera. Prin anii '60 se vorbea despre 
Rosi ca reprezentant (alături de de Seta 
şi Olmi) al unui reînviat neorealism. Puncte 
comune cu generația afirmată în 1945 există: 
aceeași ancorare în realitatea imediată 
(«Realitatea conține în ea mai mult decit 
orice imaginaţie»), aceeaşi poziţie activă 
fată de. faptele prezentate («a interpreta 
realitatea inseamnă a alege, a monta, a 
avea o poziție morală faţă de evenimente»), 
aceeași dorință de autenticitate (Salva- 
tore Giuliano a fost filmat la Montelepre 
în mijlocul celor care l-au cunoscut pe 
bandit; accidentul din Cazul Mattei — 
s-a reconstituit chiar pe locul unde s-a 
produs, etc.). Dar, de fapt, Rosi nu este 
exponentul unei şcoli ci adeptul unui gen — 
filmul politic, gen pentru care are o ade- 
vărată vocaţie și pe care îl practică dintr-o 
Inaltă convingere. 

«Vreau să fiu un martor modest al epo- 
ci şi al țării mele». Consecvent acestui 
deziderat, Rosi abordează în mai toate fil- 
mele sale clte o zonă a realității sociale 
din Italia contemporană: mafia siciliană 
şi napolitană (Salvatore Giuliano, Sfi- 
darea), speculațiile imobiliare (Cu miinile 
pe oraș), autoritatea statului (Cazul 
Mattei, Cadavre de lux), Dar indiferent 
din ce domeniu se inspiră și ce fapt divers 
prelucrează, filmele lui sint construite în 
jurul unei teme unice: puterea cu institu- 
ţiile ei. Sau, și mai precis, fața ascunsă 
a puterii, acolo unde domneşte corupția, 
traficul de influenţă, ilegalitatea și crima. 

Pornind de la evenimente şi personaje 
autentice, Rosi face din filmele sale ade- 
vărate dosare de anchetă, In care piesele 
se ingrămădesc uneori la întimplare, ne- 
respectind ordinea cronologică a faptelor, 
şi în care persistă suficiente pete albe 
asupra cărora spectatorul este invitat să 
mediteze și să emită ipoteze. Pentru a- 
ceastă activizare a publicului («Am dorit 
intotdeauna să stirnesc curiozitatea oame- 
nilor pentru a-i obliga să-și pună Intrebări 
şi să tragă o concluzie profesională»), 
autorul lui «Salvatore Giuliano» a fost nu 
odată comparat cu Brecht. 

n felul acesta autorul se asociază cu 
spectatorul în lupta pentru descoperirea 
adevărului. Nu un adevăr la nivel superfi- 
cial factic (pe Rosi nu-l interesează, de 
pildă, să elucideze misterul morții lui 
Mattei), ci al problemelor de fond (de 
exemplu, mecanismul puterii). Fără con- 
cesii făcute comercialului (poate cu excep- 
ţia laturii polițiste din «Cadavre de lux»), 
retuzind cu hotărire orice soluții facile ca 
parabola, alegoria, fabula, opera lui Rosi 
este to sinteză inedită de romanesc şi 
anchetă documentară în scopul extrapolă- 
rii politice a realităţii contemporane», cum 
spune criticul francez Barthelemy Amen- 
gual). 

Deși în centrul acţiunii se află de regulă 


voce (artistică) mai ridicată. Forţă ce tre- 
buia să vină de la scenariu spre regizor și 
nu invers. Dragostea începe vineri, de 
Virgil Calotescu: prospețimea notaţiei psi- 
hologice, un portret de tînăr debusolat ce-şi 
găseşte treptat cirma, doar că momentul 
redresării prin muncă şi colectiv social era 
mai mult afirmat decit argumentat artistic. 
Interpreta, Adina Popescu, o promisiune. 
Au lipsit ulterior regizorii care s-o transtor- 
me în certitudine. 

Filip cel bun —o biruință. Triumful 
realismului fără mănuşi, al sincerităţii fără 
pudori estetizante. Dan Piţa distruge oglin- 
zile flatante şi ne arată nu numai cum sint 
lucrurile adevărate ci cum sint cu adevărat 
lucrurile. (Aşa cerea Brecht). Hustratele... 
lui Blaier redau dramei-dezbatere locul ei 
de cinste într-o cinematogratie care incepe 
să se respecte prin patosul afirmării marilor 
conflicte. Ale tinerei ori mai puțin tinerei 
generaţii. Cursa şi Mere roșii diversifică 
fericit modalitatea investigaţiei realiste. La 
filmul lui Danieluc primează caracterul po- 
lemicei estetice împotriva cinematogratului- 
minciună; la Alexandru Tatos, polemica e 
mai ales de conţinut, determinind un exce- 
lent portret al intransigenţei ofensive. A 
unei necruţări morale specifice tinereții 
în genere. Specifice tinărului erou al socie 
tății noastre, în special. 


Alice MĂNOIU 


evoluția şi destinul unui personaj — Giu- 
liano, Nottola, Mattei, Rogas — filmele 
lui Rosi hu au în ele nimic biografic. Opţiu- 
ne deliberată («ln Cazul Mattei» am vrut 
să mă folosesc de o enigmă pentru a re- 
lata 20 de ani de istorie italiană» sau «Am 
redus importanța omului Giuliano pentru 
a evidenția importanţa mediului social şi 
politic sicilian»), opțiune susținută prin 
eliminarea totală a vieţii personale a eroi- 
lor ca şi prin refuzul de a aprofunda psiho- 
logiile («Scopul meu nu este să fac bio- 
grafia unui om, nici analiza lui psiholo- 
gică»), 

Concluzia este intotdeauna pesimistă, 
moartea finală a personajului principal ne- 
fiind semnul unei schimbări ci, dimpo- 
trivă, garanţia perpetuării unei situații: im- 
prudentul speculant din «Stfidarea» e im- 
puşcat pentru ca ierarhia mafiei să râmină 
neschimbată; Giuliano este executat pen- 
tru a nu-i compromite pe mafioți, care îl 
folosiseră, Mattei este eliminat cînd poli- 
lica sa economică devine pentru unii ino- 
portună, ca şi Rogas — atunci cînd începe 
să ştie prea mult și să devină un pericol 
pentru sistem. Deși nu moare nimeni în 
final, nici concluzia din «Cu mlinile pe 
oraș» nu este mai optimistă. Ridicola cere- 
monie a inaugurării unei noi zone de con- 
strucții nu face decit să consfințească co- 
rupția. Spre deosebire de «Giuliano» sau 
«Mattei», «Cu mlinile pe oraș» operează 
cu personaje imaginare, dar, aşa cum 
anunţă insertul ultim: «Realitatea socială 
este autentică». 

În ciuda convingerii că sistemul este 
profund corupt, că meschinele interese ale 
oamenilor de afaceri găsesc înalte protec- 
ţii la oamenii politici ai burgheziei şi că 
rezultatul acestei complicități este crima, 
Rosi se Iincăpăținează să pună întrebări. 
In speranța că numai așa se poate ajunge 
la adevăr. Rosi s-a definit foarte bine prin 
cuvintele lui Gramsci: «Eu sint pesimis- 
mul rațiunii şi optimismul voinţei». 


Cristina CORCIOVESCU 


Credința și vocația filmului politic 
(Gian Maria Volonté 
în Cazul Mattei) 


a — 


O cursă artistică strălucit ciștigată 


(Constantin Diplan și Tora Vasilescu în filmul Cusa de Mircea Daneliuc) 


remember 


Marele Mag 


af 
* 


+ 


Confesiunea unei neliniști profund 
creatoare (Emil Botta 
în Mastodontul ) 


«laurii visului fruntea-mi încing, 
Lauri de plumb timpla mi-o farmă... 
Inserările sună, stelele ning, 
auzul mi-e stins ca de-o stranie larmà. 
Aproape-s de voi, departe, aproape, 
diamante ceresc, aer plin de vaiuri, 
de voi sint aproape, turme stelare, 
buchete, cascade, alaiuri!» 


„„Cind va fi scris Poetul acest poem 
despre «Poetul și lumea lui»? 

Poate că intr-una dintre acele dimineți 
în care venea la Radio şi, stind printre 
noi, în birouri pline de larmă și de du-te 
vino, cu telefoane zbirnlind şi difuzoare 
hirlinde, fumind Intr-una și bind catea 
intr-una, se ascundea de oameni și de 
singurătate, aplecat, ceasuri de-a rindul, 
peste o hirtie albă sau o hirtie scrisă, 
sau poate peste cite-o carte din care 
avea să citească, abia spre seară, pen- 


secvenţa lunii 


Pădurea în care se petrece crima din 
Rashomon, monstruos de variată, la- 
birintică, sugerează imaginea adevăru- 
lui pe care încearcă să-l reconstituie 
relatările martorilor. Nu un adevăr unic, 
imuabii, obiectiv, ci adevărul fiecărui 
personaj, filtrat prin el, cu toate condiţio- 
nările interioare și exterioare — idee 
de largă circulaţie filozofică. Ca și ade- 
vărul, spațiul fizic devine, prin imaginea 
filmică, multiplu, muabil și concret. 
Cind camera urmăreşte înaintarea tăie- 
torului de lemne prin pădure, ea se 
plasează uneori la nivelul coroanei co- 
pacilor, alteori la înălțimea omului. Se 
naşte astfel senzaţia imposibilității fixă- 
rii precise şi rigide într-un spațiu dat 
Nu există un unic unghi ca la teatru, 


tru microton, așa cum numai El știa să 
citească sau să spună versuri la mi- 
croton. Rostindu-le ca pe-o taină mare 
sau ca pe-o rugăminte de taină 

Stiala, paralizantă ca o surerință, ne 
cuprindea de fiecare dată în preajma 
lui. Nu ne puteam învăţa cu prezenţa lui 
— aproape zilnică, într-o vreme — cu 
gesturile lui de om obișnuit, din cale- 
atată-de-modest, ne mirăm că are griji 
simple, ca noi — o mamă bătrină-bă- 
trînă și bolnavă de care vedea singur — 
şi că umblă pe jos sau cu autobuzul, 

Pentru noi, el era El, Poetul, cel ce 
părea că scrie și spune versuri irosin- 
du-şi, cu fiecare strofă, viața 

Pentru noi, el era Actorul, care-și 
zidește, în fiecare rol, ființa şi sufletul. 

N-am avut prilejul să-l văd «lucrind 
pe platou». Dar nu am destule cuvinte 
de laudă pentru toți cei care, înfringin- 
du-și stinjeneala pe care o stirnea, 
întotdeauna, prezenţa, aproape tragică, 
a lui, l-au invitat ca, trecind din marea 
oalerie de portrete alcătuite, cu pauze, 
pe scenă să se abată, din cind în cind, în 
cite-un film. 

Ca orice mare personalitate, el s-a 
adus întotdeauna pe sine. Şi în «Othello» 
şi în «Strigoii» şi în «Citadela sfări- 
mată». S-a adus pe sine și chinul lui 
mistuitor și neintrerupt în faţa Intre- 
bărilor fundamentale pe care și le pu- 
nea, şi ni le punea, de-acolo, de pe 
scenă, cu fiecare privire, cu fiecare gest, 
cu fiecare respiraţie. 

S-a adus pe sine şi în lon, nebunul cu 
mintea limpede (purtat din «Năpasta» 
In «Răscoala»), şi în Marele Preot (din 
«Dacii»), unde, poate mai mult ca ori- 
cind, ne-a sugerat ceva din măreția 
Marelui Mag-Poetul Şi, mai de curind, 
s-a adus tot pe sine, torturat de dile- 
mele vieții și ale morții în «Masto- 
dontul». 

ÎI vom revedea, pe Emil Botta, în pro- 
gramele «Cinematecii» și-l vom simți, 
din nou, pentru citeva clipe, aproape de 
noi, «departe-aproape»; şi ne vom bu- 
cura, din nou la gindul că, pentru citeva 
clipe, am avut șansa să trecem pe lingă 
el, pe cind el «uitase cifra neantului și 
bătea în lespezi ca într-o frunte...» 


Silvia KERIM 


Rashomon 


spectatorul se mişcă Impreună cu ca- 
mera. După un plan general aflat dea- 
supra actorilor (înfruntarea dintre Tajo- 
maru şi nobili), urmează un altul luat 
de la nivelul solului în care în prim plan 
se văd picioarele banditului, in al doilea 
femeia trintită la pămint și, în spatele 
acesteia, nobilul. Schimbind continuu 
unghiurile, se sugerează mereu noi 
relaţii psihologice între personaje. Fără 
a distruge total sentimentul spațiului, 
se infiltrează deruta, nesiguranța reali- 
tății mereu alta, Inșelătoare. Capătă 
astfel expresie artistică ideea abstractă 
a relativităţii, și a pasionantei căutări 
a adevărului. 


Liliana NEGREANU 


— Talentul inseamnă şi talent social. 
Uite: există regizori sau actori buni care 


$ 


mai mic sau mal mare de oameni și 
ri în discuţie, ești luat în seamă ca un 
istribuit, de folosit și, pe măsură 
folosit, dai măsura adevărată a ta- 


233 


TH 


ga 
333 


ul, pe 

jecit să piardă, 

devine neted. Brecht spune asta foarte 
mos: «Munţii din tine i-au tocit, şi valea 


- 


=8 


Nu mă Invinovățesc pentru ceea ce am 
făcut pină acum, mi-aş face o vină dacă 
m-aș lăsa acum luat de apă. Efectiv, simt 
nevoia unei luări de la capăt, mult mai con- 
știent şi mai serios. 

— Practic, ce ai de gind să faci? 


JEKYLL (doctorat) JOKER 


medic sărac 


neavînd 
şoricei 
face 


JUAN, Don 
mit voluptos 


capătă valoare 


— Poate o pauză. Să mă pot concent 
să mă pot confrunta cu cel care am los! 
la inceput de tot, cu mine şi cu cei din 
jurul meu, care gindesc ca mine. Practic, 
ce mă preocupă acum foarte tare este să 
ajung ia o mai mare putere de concen- 
trare. Marii actori cred și spun că pentru 
a fi mare actor trebuie să fii singur. De 
fapt, ei Inteleg prin asta o maximă con- 
centrare pe meserie. Toţi oamenii care 
iubesc această meserie ajung vrind-ne- 
vrind, pe căi diferite, la acelaşi rezultat 
Se concentrează la fel. Fac parte din ace- 
eași familie. ŞI este foarte important, este 
necesar să faci parte dintr-o familie. Dintr-o 
școală. Uite, cu Stere Gulea, abia acum 
aș putea lucra foarte bine, pentru că îl 
ştiu. Nu vezi că Wajda — dar nu numai 
el, toți marii regizori — lucrează aproape 
cu aceeași oameni? Că toţi adevărații crea- 
tori s-au născut într-o familie? Ceea ce 
urmăresc eu mergind la institut — ştii că 
sint asistent — este exact asta: să fac parte 
dintr-o familie, să mă adun cu oameni 
care gindesc la fel, fiindcă sintem ființe 
sociale şi politice. Existenţa noastră este 
politică. Atitudinea noastră faţă de viată 
este politică... Uite, eu nu Inteleg... imbur 
ghezirea. Pentru că modul ideal de viată 
este să arzi complet, și în cazul cel mai 


uzică americană 
ie culoare 


Ri 


JANSCO, Mikloș 
regizor maghiar 


personalitate 
artistică 


ecranizare 


Și mai presus de orice: 
să inspiri 


incredere 


fericit. să ţi se dea concursul la această 
ardere. Sigur, există un strict necesar, 
materialmente vorbind, dincolo de care 
insă omul, artistul — dar omul, pentru că 
eu cred că tot omul are un talent — nu mai 
are nevole ge nimic. Decit de ardere. 

— Ce se poate tace ca să-ți acoperi 
«nevoia de ardere»? Mai exact, ce-ţi 
propui? 

—0 mai mare concentrare pe proble- 
mele meseriei. La ora actuală, de exemplu, 
mă preocupă foarte mult cit poate să 
transmită un actor, un om pus în faţa altor 
oameni. Ct și mai ales cum. Cum, de la 
om la om, despre om. Mă interesează 
punțile dintre raționamente. Pentru că, ceea 
ce diferenţiază un actor bun de unul prost 
este, cred eu, tocmai felul în care face 
legătura dintre raționamente. Fără această 
legătură, a fiecăruia, mesajul e gol. Sună 
gol. De asta am și ajuns la concluzia că 
nu contează cit ai făcut, ci cum ai făcut. 
Poţi să faci un singur film, dacă ai reușit 
să transmiţi cum trebuie ceea ce ai avut 
de transmis, ajunge. 

— deea de familie pe care ai enun- 
tat-o mai înainte am mai întiinit-o și la 
alți colegi de breaslă. Înţeleg că ea 
funcționează ca o preocupare comună 
Ti se pare realizabilă? 


JAVERT 


inspector profund 


atent tot ce se întimplă 
oi și nu pot să nu desci- 


mai greu realizabil decit în alte domenii 
Dar obligația noastră este să facem ca 
familia de artişti să crească. Cit mai mult 
posibil... Şi-am să-ţi mai spun ceva: cred, 
nu cred, sint convins că tot ce se încearcă 
acum în lume În materie de innoire a artei, 
s-ar putea foarte bine să nu lasă acolo, 
şi să ne iasă nouă, aici. În acest sistem 
social-politic. Pentru că eu cred că alci va 
apare mai intii acea societate în care arta 
va fi imperios necesară. lar credința mea 
oarbă este că lumea nouă, o înnoire de 
lume se poate produce numai în sistemul 
socialist. Vreau să spun că între timp am 
fost în Elveţia, în Germania Federală, în 
Austria. Mergem pe stradă și simțeam în 
mine niște antene, antenele instinctului, 
cu care pipălam tot: afișe, Imbrăcămintea 
oamenilor, chipurile lor, casele, atmosfe- 
ra... Sigur, n-am trăit acolo, dar ştii că 
există o primă senzaţie pe care o ai asupra 
unui om sau asupra unui loc. Se prea 
poate că la noi nu e mai bine din punct 
de vedere material. Dar la noi e mai fru- 
mos. La noi e mai adevărat. Și arta are 
nevoie de adevăr. Drumul cel mai bun 
pentru naşterea unui om cu spirit supe- 
rior, terenul propice pentru asemenea naş- 
tere a omului care să aibă imperios nevoie 
de artă este aici, și nu în altă parte. Pentru 
că arta inseamnă și momentul în care 
omul îşi simte imperfecțiunea şi încearcă 
s-o corecteze. Artă fac! şi cind vrei să 
arăţi «cum ar îi dac-ar fi»... Şi ceea ce este 
extraordinar, tot arătind «cum ar fi dac-ar 
fi», ajungi să şi fie. De asta generaţie pe 
generație de artişti se completează. Pen- 
tru că unul aruncă o piatră înainte marcind 
un teren, se ajunge acolo, dar acolo altul 
aruncă piatra mai departe, pe alt teren. 
Mai departe. De asta cred că la noi se va 
intimpla, că noi vom ajunge poate primii 
la o înnoire în artă. Pentru că la noi există 
mereu acest «mai departe». Nevoia de mai 
departe. Dar pentru ca această artă nouă 
să se nască, trebuie ca toată lumea să aibă 
nevoie de ea. Trebuie ca arta să devină 
preocupare principală a tuturor. 

— Dar este! De ce ţi se pare că nu 
este? 

— Pentru că există ierarhia necesități- 
lor. Întii ţi-e foame, tie sete și trebuie 
să-ţi odihneşti oboseala. Abia apoi te poți 
bucura. Arta inseamnă şi bucurie. Numai 
cei care o fac pot uita de foame, de sete, 
de oboseală. «Consumatorul» — stupid 
termen — de artă, ia lucrurile de la un 
cap. Așa cum le ia mama mea. Ea zice: 
«Mergem la fiim dar după ce terminăm 
treaba în casă». Noi n-am terminat încă 
«treaba în casă». Există o ordine firească 
şi mi s-ar părea chiar o greșeală politică 
asupra artei să impui altă ordine decit cea 
tirească. lar firesc vine de la firea lucru- 
rilor. Şi de ea nu se poate să nu finem 


Eva SIRBU 


JERRY (Tom și) 
şoricel adorabil 
de mizerabil 


Mizerabilii (film) 


JARTIERA 
(ordinul) 


JOLSON, Al 
nCfntărețul 
de jazz" 
primul 

film 

sonor 


JULIETA 


JOACA 
(bine) 


-0. nu jura pe lună 
că luna-i mincinoasă/ 
"Romeo si Julieta" (film) 


JUNE (prim) 
archetyp 
cinematografic 
variază 

odată cu 

moda 


aproximative 


Calitate! 


(Urmare din pag. 5) 


casei, nici producătorul-delegat nu pot 
ține locul celui de pe platou, nu pot oferi 
galoane in plus de talent și de capacitate 
profesională celui chemat să facă filmul. 
Valerian Sava: Dar pot să-l aleagă. 
lion Bucheru: Asta tocmai voiam să 
spun. Problema este ca, după un răstimp. 
cind calitățile și defectele unui regizor se 
clarifică, producătorul să ştie să aleagă. 
Valerian Sava: Cam după al citelea 
film? 
lon Besoiu Inexplicabi! este tocmai că 
mulți regizori fac cite 4-5-6 filme în serie. 
tot atit de puțin promițătoare, în timp ce un 
film de debut, ca larba verde de acasă, 
pe care Ñ lăudăm acum cu toții, ca fiind 
cel mai bun al anului, s-a născut atit de 
greul 


Homo sapie unde ne aflăm? 


lon Popescu Gopo: Mi se pare foarle 
interesantă discuția care a avut loc aici, 
fiind faţă în faţă realizatori și producători, 
cineaști amatori și critici. Cinematografia 
românească își așteaptă demult — ca să zic 
așa — «rîndul» la o afirmare superioară 
E bine că facem filme mai multe, dar, asa 
cum ne indeamna mereu tovarâșul Nicolae 
Ceaușescu, cu toții ne dăm seama că se 
poate şi că trebuie să lucrăm altfel, mult mai 
bine. Cu toţii vrem filme de calitate, de o 
nouă calitate. Sigur, unele dintre filmele 
noastre sint mai bune, altele sint mijlocii, 
însă un număr destul de mare dintre ele 
se află sub linia de plutire. Nici cele mai bune 
nu sint atit de strălucitoare ca să putem 
spune că printre noi se află, ca în teatru, 
un Ciulei sau un Pintilie. Există în cinemato- 
grafie oameni de foarte mare talent, pe care 
1 cunoaștem, îi recunoaștem și-i premiem, 
cum am făcut-o în Festivalul «Cintarea 
României» sau prin premille Asociaţiei 
cineaştilor. Dar ei n-au reușit încă să atingă 
acel viri spre care tindem de atita vreme. 
Personal, am foarte multe proiecte și aproa- 
pe pe toate le-am pus de-o parte, deocam- 
dată. Nu pentru că nu consider că ar putea 
deveni filme, ci pentru că am strins la un 
loc toate scenariile de lung-metraj pe care 
le-am scris, constatind că ele sint de zeci 
de ori mai bune decit filmele pe care le-am 
realizat Homo sapiens se caracterizează 
tocmai prin cursa spre perfecționare. Eu 
descopăr adesea această trăsătură în rin- 
durile publicului însuși, în special la cine- 
clubiștii pe care-i lubesc foarte mult și pe 
care i-am vizitat în toate colțurile ţării. 
În aceste cinecluburi sint, așa cum s-a 
văzut şi aici, tot felul de căutări, ginduri 
crude dar cutezătoare, intenții novatoare. 
Ei, cineclubiştii, au mai direct în faţă reali- 
tatea și oamenii mai aproape, iar proiectele 
li se par mai realizabile. Să-i imităm! 

Constantin Pivniceru: Aşa cum s-a 
remarcat, anul cinematografic '77 a insem- 
nat, din unghiul premierelor, un oarecare 
regres, dar pot să vă spun că, sub raportul 
producţiei, e! a fost anul realizării unor filme 
care vor reţine atenția tuturor în 1978. A 
fost anul unei diversităţi tematice sporite, 
cu filme-dezbatere, filme istorice, ecranizări, 
filme muzicale și pentru copii. A fost un 
an în care, pe lingă autori consacrați, au 
lucrat 6—7 regizori tineri, dintre care 3—4 
debutanţi. Totuşi, am simțit acut din cuvin- 
tul dumneavoastră insatisfacția față de 
numărul însemnat al nereușitelor. Noi sin- 
tem conştienţi de ele, dar m-a impresionat 
în mod deosebit aici francheţea discuţiei. 
Dacă ar fi să preiau cele spuse de Gopo, 
cred că tocmai această franchețte puriti- 
catoare lipsește obștii cinematografice, lua- 
tă în ansamblu. S-a sesizat foarte bine, aici, 
că problema principală stă în scenariu, 
în modalitatea de abordare a temelor, în 
calitatea tratării regizorale. În ceea ce pri- 
vește «sprijinirea» filmului românesc în 
rețeaua cinematografică, ea se poate realiza 
pe calea unei programări mai judicioase, 
prompte — specializate, dacă vreţi — dar 
nu prin proteze, nu în afara competiției 
deschise cu filmele din alte ţări. În condițiile 
în care prezentăm două filme românești 
pe lună în premieră, nu putem să progra- 
măm,de pildă, la «Scala» numai filme străine 
de calitatea a doua, ca să «protejăm» 
unele pelicule autohtone, tot de calitatea a 
doua, alături, la «Patria». Am intrat într-o 
competiție, trebuie să trăim pe picioarele 
noastre și cred că sintem capabili s-o facem. 

Ecaterina Oproiu Concluziile le-aţi tras 
dumneavoastră, pe spuza dreptății, prin 
aprecieri bine simţite, adinc simtite, tranc 
spuse. Vă mulțumim tuturor, protesionisii 
şi amatori, realizatori şi producători, mul 
tumim Centrului de îndrumare a creaţie: 
artistice de masă, tovarăşului director 
Alexandru lanculescu, pentru găzduire, 
pentru sprijin, pentru participare. Am invi- 
diat ca profesionist multe dintre nuanțele 
observaţiilor formulate de dumneavoastră, 
şi dacă ar fi ca după această discuție să 
rescriu unele dintre cronicile pe care le-am 
scris, o serie de fraze le-aș scrie altfel. 


Cei de miine 


(Urmare din pag. 20) 


peisajul destul de arid al tilmelor pentru 
tineret s-a ivit excelenta rubrică «docu- 
mentare artistice premiate la Festiva- 
lurile internaţionale», de ce să nu benefi- 
cieze aceasta de o programare judicioa- 
să? Peliculele prezentate sint deosebit 
de interesante pentru toate virstele, dar 
mai ales pentru cei ce Incep să deschidă 
ochii mai bine la ce este în jur. Aceste 
documentare informează, educă, po- 
vestesc In mod plăcut fapte deosebite 
din lumea animalelor. ŞI tocmai aceste 
documentare le putem urmări doar luni 
seara, la ora 21,40 (ora la care s-a 
rostit demult «noapte bună conii!»), 
pe programul Il, deci cu aria restrinsă 
de vizionare, şi marţi dimineața, cind 
e ceasul lecţiilor sau al programului 
școlar. Un sondaj cit de sumar ar evi- 
denția necesitățile programărilor. Şi ar 
mai evidenția ceva, că publicul ştie de 
acum să selecteze. Chiar dacă este la o 
oră «de vad», cum se zice, o emisiune 
neinteresantă nu e urmărită și nu se 
lansează. Cind avem însă un lucru de 
excepție e păcat să-l lăsăm programat 
la o oră nepotrivită, mai ales cind e 
vorba despre publicul tinări Şi acestui 
public tinăr, micul ecran Îi va rămine în 
continuare dator. 

Generaţiilor noi li se cuvine o atenţie 
mai mare, lor ne putem adresa nu numai 
prin discuţii în jurul unor mese rotunde 
sau ovale, lor n-ar strica să le reamintim 
de momentele culturii românești şi uni- 
versale, pentru ei s-ar putea crea chiar 
o emisiune cultural-educativă specială 
în care să le prezentăm și ce a făcut 
Eminescu la virsta lor şi de ce nu şi 
cine este cel mai bun folkist. Era o dată 
o emisiune dedicată personalităţilor vie- 
ţii spirituale, a fost o emisiune bună. 
Mai aflau şi cei de 14 ani cine a fost 
Dimitrie Racoviţă, Henri Coandă. Să 
nu-i uităm pe tineri, pentru că ei sint 
generația de miine n care ne punem 
atita incredere. 


LL. 


filme pe micul ecran 


{Urmare din pag. 20) 


şi, în orice caz, constituie tonul cel mai 
potrivit pe care pot îi inginate basmele, 
operele moraliştilor în genere. lar Kra- 
mer e un moralist, care nu-ţi vorbeşte 
decit punindu-ţi încet o mină pe umăr, 
privindu-te în ochi, neslăbindu-te nici 
o clipă, spre a fi sigur că li Intelegi foarte 
exact atunci cind Iti spune: «Frate, 
Incă ne-a mai rămas timp...» 

© Stidarea si Cadavre de lux (Fran- 
cesco Rosi, 1958, respectiv 1975 cel 
de-al doilea film a fost prezentat cu 


Trepte pe cer 


(Urmare din pag. 11) 


vedere profesional, Trepte pe cer este un 
film realizat cu talent și pricepere, ceea ce 
la un regizor de substanța și experienţa lui 
Andrei Blaier mi se pare normal, intră în 
suma calităților previzibile. Ceea ce mi se 
pare cu adevărat prețios și de reținut, va- 
loarea Nr. 1 a acestui film nu stă Insă nici 
în subiect, nici în multele probleme pe care 
le ridică el, nici în tratarea lor, ci într-o idee, 
una singură, nici măcar evident principală, 
nici măcar permanent prezentă, o idee de 
care Insă direct sau indirect, se ciocnesc 


Anul XVI (182) 


București 
ruarie 1978 


Ecaterina Oproiu 


* că realitatea conţine în ea Insăşi mult 


titlul O afacere de lux. De ce?) «Cred 


mai mult decit orice imaginaţie. Nu e 
nevoie să inventezi. E suticient să inter- 
pretezi realitatea. lar a interpreta in- 
seamnă a opera o selecţie, a face un 
montaj, a avea o poziţie morală faţă de 
evenimente» — spune Rosi într-un loc. 
Ideea se completează cu o altă precizare 
a cineastului, care nua ostenit să repete 
(uneori cu iritare chiar): «Cinemato- 
graful meu nu e un cinematograf do- 
cumentar, ci unul documentat». Mai 
mult decit o nuanţă, descitrăm aici o 
orientare programatică. Filme prin exce- 
lență politice, despărțite de aproape 
două decenii dar comunicind printr-o 
capacitate analitică și explicativă, pro- 
venind parcă din structura unui sociolog 
și politolog, Stidarea și Cadavre de 
lux închid între coperţile lor Salvatore 
Giuliano, Cu mîinile pe oraș, Cazul 
Mattei sau Lucky Luciano — alcă- 
tuind în totul o operă artistică ce poate 
fi oricind consultată cu folos (pentru a 
parafraza cunoscutul adagiu) alături de 
tomurile de specialitate detaliind situa- 
ţia social-politică a Italiei ultimelor de- 
cenii. Filmele lui Rosi au fascinația rece 
a acelei ambiguități (în sensul pozitiv 
al termenului) datorită căreia, în chip 
misterios, neliniştitor, o peliculă reali- 
zată cu mijloacele ficţiunii nu mai pare 
nici transfigurarea, nici măcar copia 
realității, ci realitatea însăși. Nu multi 
sint regizorii care să aibă o atit de fer- 
țilă oroare de imaginar ca Rosi. 


@ Un om pentru eternitate (Fred 


Zinnemann, 1965) Excepţionala creaţie 
a lui Paul Scofield, revăzută într-un film 
pentru orice anotimp. Operă de intensă 
combustie a ideilor, personaj memora- 
bil, sinteză de rigoare morală și intelec- 
tuală. 

e John Giuckstadt (Ulf Miche, 1976) 
Ecramzarea unei proze de Thedor Storm 
intr-o peliculă sobră, bine articulată. 

9 Evadarea (Mervyn Le Roy, 1940). 
Film banal, distribuţie de efect: Robert 
Taylor, Norma Shearer, Conrad Veidt. 

e indrăgostiţii din _Totedo (Henri 
Decoin, 1952). Aproape nimic de luat 
în seamă. 

e Un strugure în soare (Daniel Pe- 
trie, 1973). Sidney Poitier intr-un film, 
evident, cu deschidere socială. 

e Trei surori (Laurence Olivier, 


1974) De fapt, un foarte bun teatru 


filmat 

9 Romeo şi Julieta (Renato Caste- 
lani, 1954). Clasică, admirabilă ecrani- 
zare, conservindu-și în timp fineţea, 
exactitatea şi expresivitatea. 


e Contesa Walewska (Clarence 
Brown, 1937). Garbo si atit Ajunge. 


9,20 000 de leghe sub mări (Richard 
Fleischer, 1955). Apropiere lără pic de 
har de paginile lui moș Verne. 

e Patrula (Robert Aldrich, 1969). Bun 
tilm de tensiune psihologică. Subiect 
atractiv. Doi bărbaţi de nădejde: Michael 
Caine și Cliff Robertson. 


A. B. 


aproape toate personajele principale ale 
tilmului: ideea de curaj. Curajul de a-ti 
asuma rāspupderea, curajul de a te aseza 
pe viață intr-o meserie care cere curaj, 
curajul de a renunța la acea meserie in 
momentul în care pricepi că nu ești făcut 
pentru ea, curajul de a «nu te lăsa», curajul 
de a te recunoaşte înfrint, curajul de a 
merge mai departe chiar așa, întrint. Este 
o idee care ar fi meritat expusă în toată 
lumina, dezvoltată şi argumentată fierbinte, 
fierbinte nu cald, ar fi meritat să devină 
«adevărul absolut» al unui film și nu un 
adevăr printre altele. 

Există în Trepte pe cer două replici in 
aparenţă, dar numai In aparenţă, contradic- 
torii: «Atita se vorbeşte despre curaj — spu- 
ne birocratul şei de lot care tremură din toate 
mădularele pentru cei cițiva ani care i-au 


Coperta | 
Irina Petrescu și lon Dichiseanu, 
interpreţi principal în filmul, de curind 
pe ecrane, «Acţiunea autobuzul» do 
Virgil Calotescu. lurie Darie, în curind 
pe ecrane, in filmul lui Manole Marcus 
«Cianura şi... picătura de ploaie» 


Foto: Spirea TOMESCU 


telex Sahia 


Scurt şi cuprinzător 


e 99 Documentaristul Jean Petro- 
vici, de multă vreme cunoscut și apre- 
ciat prin filmele sale dedicate oamenilor 
care lucrează în condiţii excepționale, 
revine la această supratemă, oterin- 
du-ne un reportaj despre petroliștii care 
lucrează pe platforma de foraj maritim 
«Gloria». Intitulat Premieră în largul 
mării, filmul realizat împreună cu ope- 
ratorul Dumitru Gheorghe promite să 
fie revelator atit prin portretele oameni- 
lor surprinși în timpul muncii lor puțin 
obişnuite, cit și prin spectacolul simbo- 
lic al anotimpurilor și capriciilor mării. 

e 9 industria ușoară — una dintre 
cele mai grele este titlul cu valoare de 
definiție al documentarului pe care-l 
semnează regizorul Alexandru Boian- 
giu și operatorul Carol Kovacs. Ante- 
cendentele autorului ne fac să aștep- 
tăm mai mult decit o ilustrare a efortu- 
rilor pentru dezvoltarea producției bunu- 
rilor de larg consum — un film-anchetă, 
o mărturie cu valoare sociologică des- 
pre oamenii care lucrează în acest sec- 
tor. 99 @ În suita unor filme care au 
început cu mai bine de un deceniu în 
urmă prin Marile emoții mici, Paula și 
Doru Segal (regia, scenariul şi imagi- 
nea) se dedică în Liceenii cercetării în 
continuare a virstelor fragede. Dincolo 
de această continuitate, programul fil- 
mărilor desfăşurate la Liceul de electro- 
nică «Spiru Haret» din București anti- 
cipează un documentar prezent în actua- 
litatea strictă a vieții școlare, a îmbinării 
învățămîntului cu tica şi cu cerceta- 
rea ştiinţifică. e e @ Se află în lucru un 
documentar a cărui anvergură metrică 
nu este încă precizată (nu este exclus 
lung-metrajul), dar a cărui structură 
ideatică este limpede: filmul Teatrul cel 
mare, realizat de Constantin Vaeni pe 
baza bogatului material de arhivă, inclu- 
siv a unor inestimabile mărturii cinema- 
tografice, despre cei 125 de ani de exis- 
tență a Teatrului Naţional din București. 
Operator: Constantin Teodorescu. 
@ 9 9 Latura exotică și spectaculoasă, 
nu totdeauna avută în vedere în planu- 
nurile Studioului «Alexandru Sahia», 
pare să fie pusă în valoare în reportajul 
realizat de Pompiliu Gilmeanu pe par- 
cursul celor două luni de zile petrecute 
la bordul unui vas românesc angajat 
într-o cursă dificilă, pînă în Japonia. 
Titlul: Cursa de probă Scenariul: Vio- 
rel Bindea şi Horia Bolboceanu. Ima- 
ginea aparţine regizorului însuși. 0. 
Există şi titluri de filme contrazise cu 
bună știință de conținutul secvenţelor. 
Ceea ce vrea să demonstreze regizorul 
Eugen Popiţa în filmul Cea mai tinără 
fabrică este tocmai că o asemenea 
fabrică nu există, de vreme ce aproape 
zilnic o altă întreprindere în curs de 
construire Își revendică întlietatea nou- 
tății, în cele mai diferite colțuri ale țării. 


Răzvan POPOVICI 


mai rămas pină la pensie — că a început 
să-mi fie frică». «Curajul — spune atit 
de curajosul meșter Vitcu, cel care şi-a 
asumat răspunderea să repare de unul 
singur o greșală — curajul este un cuvint 
care n-ar trebui să existe. Ar trebui să fie 
inteles de la sine. Ca respiraţia» 

Poate Intr-adevăr vorbim prea mult des- 
pre curaj. Poate ar fi timpul «să-l respirăm». 
Dar asta nu mai este problema filmului de 
fată sau numai problema filmului de faţă. 
Nu este nici măcar problema lui Blaier 
sau numai problema lui Blaier. Într-o artă 
colectivă cum este filmul — să fim drepți și 
să recunoaștem — nu se poate respira de 
unul singur. 

E. S. 


CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr. 1, București 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucureşti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea grafică: 
ioana Moise 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


M 


o 


Tiparul execulal la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — București 


Un gen 

pe cit 

de popular 

pe atit 

de dificil 

(Ilarion Ciobanu și 
w Mircea Diaconu) 


ap 


~ 


Profetul, aurul 
şi ardelenii 


Evoluţia, schițată incă de la 
Duhul aurului, către o for- 
K mulă de film mai deschisă 
unui public larg, marchează 
| acum un punct de virf în 
| creația lui Dan Pita. Prote- 
tul, aurul și ardelenii se 
înscrie din primul moment al confruntării 
cu publicul printre producțiile autohtone 
cel mai frecventate și va ocupa probabil un 
loc de frunte în ierarhia lor. Această ampl 
tudine a comunicării, pe care comentind 
Nunta de piatră o treceam la capitolul 
dezideratelor, abia previzibilă în filmele 
imediat următoare, ciștigată Intr-un timp 
record, este fără îndoială una dintre cele 
mai spectaculoase evoluții din cinemato- 
grafia noastră. Un element calitativ nou, 
pentru că, urmărind in trecut traiectoriile 
regizorilor noştri, ne obișnuisem a sem- 
nala un fel de debut perpetuu în noi genuri 
și tematici, pași inainte în sensul profe- 
sionalizării, dar de cele mai multe ori o 
stare de spirit fără virstă, acuzind imaturi- 
tatea statornică. 

Densitatea dobindită de cinematografia 
noastră în ultimii şapte ani sub raportul 
productivității (Dan Piţa, debutind în 1971, 
semnează în medie un film pe an) a oferit 
realizatorilor șansa nouă de a mărturisi 
prin filmele lor virstele artistice pe care le 
parcurg, într-o progresie care, chiar fără 
a putea fi pusă totdeauna sub semnul 


implinirilor valorice, este în stirşit efectivă 
in sfirșit, articolele din dicționarul nostru 
cinematografic se prefigurează omogen. 
inregistrind în citeva cazuri ceva mai mul! 
decit paşi în zig-zag sau în gol — trepte 
şi etape distincte ale unei deveniri. lată 
la Dan Pita, botezul mărturiei umane fil- 
mată în direct şi al promptitudinii civice 
exemplare, în documentarul de debut (rea- 
lizat în colaborare) Apa ca un bivol 
negru, iată etapa prelungită a ambiţiei 
stilistice absolute — rafinamentul hieratic 
din Nunta de piatră (La o nuntă) și Duhul 
aurului (Lada), iată reintoarcerea în real 
şi în prezent, reîntoarcerea mai revelatoare 
la mărturia civică și etică a enera e năs- 
cute o dată cu revoluția — în ceea ce are 
mai propriu Filip cel bun, iată spirala 
continuind, prin acea sinteză dintre acui- 
tatea observării tipologiei sociale a epocii 
şi estetismul matur al întregii compoziţii, 
din partea a doua a filmului Tănase Scatiu. 

Profetul, aurul și ardelenii este gestul 
decis şi, aș spune, extrem,prin care regi- 
zorul îşi asumă rezolvarea unei contradic- 
ţii lăsată totuşi deschisă de întreaga sa 
experiență anterioară: comunicarea limi- 
tată cu publicul. Filmul nu este însă o abdi- 
care de la crezul estetic implicat în evo- 
lutia descrisă mai sus, în ciuda sau poate 
tocmai grație soluției extreme la care ci- 
neastul recurge pentru depășirea numitei 
limite. 


Călătoria în lumea westernului (pentru 
că aceasta este Profetul... nu pur și simplu 
un western) pe care ne-o propune autorul 
apare ca o opțiune strategică cit se poate 
de semnificativă în cazul unui film din 
zona genurilor populare. Este aproape o 
metaforă polemică, o demonstrație de in- 
teres cultural și critic, pe care de mult o 
aşteptam, În susținerea unui tip mai pro- 
priu racorduri pentru filmele noastre de 
gen. În această categorie pe cit de populară 
pe atit de dificilă, westernul american a 
izbutit performanţa unică de a transforma 
ceea ce pe alte meridiane a rămas un peri- 
feric «film de aventuri» în filon esenţial al 
unei şcoli naţionale de artă, la fel cum 
filmul istoric britanic a depăşit condiția 
pentru mulţi alții insurmontabilă a super 
sau sub-producției în costume şi decoruri 
de epocă. Am crezut dintotdeauna că fil- 
mul nostru de gen poate realiza perfor- 
manţe similare, pornind de la originalita- 
tea incomparabilă a baladelor populare, 
de la sentimentul aparte al istoriei din crea- 
tiile reprezentative ale artei românești cul- 
te, dar racordurile propuse de filmele noas- 
tre care și-au incercat șansa în această 
zonă au fost aproape totdeauna de minimă 
rezistență estetică sau fundamental ero- 
nate, înscenind imitativ facile aventuri de 
capă și spadă. 


Profetul, aurul și ardelenii nu este el 
insușşi şi în toate registrele performania 
așteptată. Ceea ce a izbutit dintru inceput 
Dan Piţa, în dificilul moment al acestei 
rupturi cu racordurile improprii, a fost un 
film realizat cu multă aplicaţie și vădită 
plăcere. Cu concursul eminentului scena- 
rist Titus Popovici (inspirind acum încă o 
inițiativă majoră a cinematografiei noastre), 
el a reușit să transtere ingenios un erou de 
baladă naţională — din războiul de inde- 
pendenţă de la 1877, în altă baladă, tot atit 
de gravă, deși de factură diferită. Acest 
transfer nu este speculativ și nici parodic, 
ci evocă realitatea istorică a emigrării în 
America a unor români din Transilvania 
aflată încă sub ocupația imperială austro- 
ungară. Transferul de la «Țara noastră 
aur poartă Noi cerşim din partă-n poartă» 
pină la continentul tragicei și tragi-comicei 
goane după aur este o călătorie în aceeaşi 
lume a dreptului celui mai tare şi nu este 
surprinzător clte rime sugestive şi cite 
concordante de ton revelă, prin secven- 
tele cele mai bune ale filmului, acest salt 
peste emisfere. Rime pe care Dan Pita și 
Titus Popovici le obțin mai ales cu noul 
tip de film-western, realizat azi de cineaștii 
americani, distanţaţi în timp, precum noi 
in spațiu de. westernul clasic. 


Deosebit de concludentă este partea in- 
troductivă a filmului, poate tocmai pentru 
că ea înfăţişează călătoria propriu-zisă a 
celor doi ardeleni spre lumea vestului, îna- 
inte de a deveni ei înșiși eroi de western. 
Compartimentul de tren, în care distingem 
pe doamna puritană (Clody Bertola), ori- 
pilată la auzul performanţelor imorale ale 
sectanţilor mormoni, pistolarul de profesie 
(Francisc Bacs), prețuind prietenia, dar nu 
mai mult decit o cere contractul plătit, 
apoi coborirea în stație, orchestra și corul 
de femei trimise de profetul mormonilor 
să- întimpine cu cintece seratice pe omul 
plătit să ucidă, s.a.m.d.,impresionează prin 


echilibrul accentelor, prin sugestiile de ca- 
racter şi atmosferă, prin tenta satirică in- 
sinuată cu măsură, fără a spulbera aura 
legendei. Este partea epică a filmului, par- 
tea în care facem cunoștință și cu cei doi 
transilvăneni aflaţi în drum spre căutătorii 
de aur printre care s-a rătăcit fratele lor 
lon (devenit John) Brad: un Ilarion Ciobanu 
şarjind uşor, cu efect bine calculat, nota 
neaoşă a ciobanului din Apuseni, fără a-i 
compromite anvergura mioritică şi un Mir- 
cea Diaconu, anti-eroul dintotdeauna, care-i 
eclipsează pe eroi prin farmecul inteligen- 
tei, in rolul fratelui mai mic, şcolarizat. 

Cind epica cedează rolul dramei, cind 
eroii se instalează teatral Intr-un saloon 
căruia nu-l prea vedem uşile batante şi-i 
bânuim prea vag vecinătatea străzii și pre- 
riei, echilibrul accentelor se pierde, capătă 
ciştig de cauză tirada verbioasă necontro- 
lată, şarja se generalizează in interpreta- 
rea unor roluri, ritmul lincezeşte și rimele 
nu_mai funcționează. 

Din fericire, filmul nu-şi pierde, după 
aceste sincope, respirația baladescă. Han- 
dicapul dramatismului demonstrativ şi ver- 
bios este depășit atunci cind epica este 
repusă în drepturi, colorată cu umor tan- 
dru sau cu momente de confesiune și 
lirism. Riguros studiate, în semnificaţiile şi 
efectul lor, sint mai ales apariţiile fratelui 
rătăcitor, întrupat de Ovidiu luliu Moldo- 
van, în suita de portrete pe care i le dedică 
operatorul Nicolae Mărgineanu — același 
din Tănase Scatiu: hăituitul din vestul 
sălbatic seamănă cu un pașoptist întirziat, 
mistuit de aceeași soartă a exilului şi văzut 
de un alt Rosenthal. «Măi, să fie, ați pus și 
steagul» zice lon descoperindu-și fraţii, cu 
tricolorul de la Plevna arborat în fața casei 
lor de lemn din Munţii Stincoşi. Leit-motiv 
subtil dozat, de baladă modernă, este de 
asemenea cuplul bizar, în duioșia sa ne- 
verosimilă, pe care-l formează Mircea Dia- 
conu și Tatiana Filip. Victor Rebengiuc 
concurează episodic alura lui Peter O'Toole 
în rolul profetului malefic al mormonilor, 
în timp ce, întruchipindu-l pe tiul acestuia, 
şerif al locului, Gheorghe Visu este, dintre 
interpreții mai in cunoscuţi, revelația 
actoricească a filmului. Mariana Mihut și 
Carmen Galin demonstrează In schimb cită 
vervă și dăruire pot să încapă în specie 
fugare, în cadre de citeva secunde. În fine, 
dar nu pe ultimul loc, două şanse de virf 
ale filmului lui Dan Piţa, integral împlinite, 
au fost costumele Doinei Levinţa, care sint 
mereu «de acolo» şi cintă fără greş aceeași 
poveste pe care o Îngină aproape neauzită, 
dar totdeauna prezentă cu inspirată opor- 
tunitate, muzica lui Adrian Enescu. 

Post-scriptum: omisiunile din cronică 
nu sint toate întimplătoare. 


Valerian SAVA 


Scenariul: Titus Popovici. ia: Dan Pija. ima- 


mele: Doina 


cise Bacs, Victor Rebengiuc, Vasile Niţulescu, 
Gheorghe Visu, Zoltan Vadasz, Tatiana Filip, Clody 
Bertola, Olga Tudorache, Mariana Mihut, Carmen 


Eu, tu şi Ovidiu 


Geo Saizescu este un mare actor comic 
il bănuiesc a fi şi un mare timid din moment 
ce şi-a reprimat pină acum o vocaţie atit 
de rară şi de preţuită. Mic, elegant și sprin- 
ten, totdeauna purtind în mină o umbrelă 
neagră, ei e un Charlot al nostru, ieşi dintre 
olteni. Hazul lui e, deci, de limbaj, dar nu 
numai atit: arta sa cuprinde o mişcare im- 
previzibil şi o față stranie, in stare să dez- 
văluie mai multe suflete deodată. Pină acum 
a jucat în filme doar roluri modeste, de com- 
poziție. Regizorul din el invidiază, probabil, 
actorul și îl reprimă. Dar să ne întrebăm: 
ce e un regizor? Un ginditor care gindește 
lumea în imagini și care se exprimă pe sine 
prin alții. De fapt, geniul comic al lui Sai- 
2escu de aici porneşte, de la hazul cu care 
îşi impregnează actorii şi colaboratorii, 
inclusiv scenariștii. Tot umorul lui Păcală 
(văzut şi iubit de milioane de oameni) 
e născut din rădăcina sănătoasă a talentului 
celui care l-a gindit cu patimă şi chin mai 
bine de un deceniu, adică al regizorului. 
Filmul — un poem comico-eroic, grandios 
ca proporții și imaginație — îl exprimă pe 
Saizescu în toată ființa şi personalitatea lui. 
La premieră aveam senzaţia tulburătoare 
că sub chipul lui Papaiani se ascunde 
regizorul, contopit cu interpretul pină in 
străfunduri. 

Noua sa comeaie, Eu, tu și Ovidiu, 
va avea, sint sigur, un mare succes de 


public. Saizescu are secretul sfint de a se 
tace iubit de spectatori. Mulţi l-am invidiat 
si-l vom invidia pentru asta. > 

lon BĂIEŞU 


N 


XV! (182) 


au 


Anul 


Revistă a Consiliu 
Culturii și Educației Social 
B 


uarie 19 


|] J eb