Revista Cinema/1977 — 1989/017-CINEMA-anul-XVII-nr-4-1979

= 
pomi boier À 


` 


pa 


ines 


ma 


ro 


Inalta solie 


Străvechea zicală româ- 
nească, după care prietenul 
la nevoie se cunoaşte, ex- 
primă mai bine ca orice alte 
interpretări şi comentarii 


spiritul vizitelor întreprinse 

pe continentul african de președintele 

României, tovarășul Nicolae Ceaușescu 
și de tovarășa Elena Ceaușescu. 

Africa este astăzi, într-adevăr, asa cum 


sublinia președintele țării noastre, la ceasul 
marilor determinări pentru popoarele ei 
care au cunoscut călciiul greu al colo- 
nialismului, care poartă încă sechelele 
politicii imperialiste și de dominație. Po- 
poarele Africei și cu prisosință cele din 
prima linie ale luptei pentru lichidarea 
apartheid-ului şi discriminării rasiale, ca 
toate popoarele de pe acest continent de 
altfel, care luptă pentru independenţa lor, 
cunosc acum ore fierbinți și aşa cum a 
ținut să precizeze tovarășul Nicolae 
Ceaușescu, întărind parcă în faptă vie și 
concretă conținutul zicalei românești, vi- 
zita întreprinsă în Africa capătă amploa- 
rea unei manifestări de solidaritate activă 
cu strădania, lupta si determinarea în 
luptă a acestor încercate popoare de pe 
continentul ce se întinde de la tropice la 
Polul Sud, încins de Ecuator, pe pămintu- 


rile căruia popoarele sint unite astăzi 
prin sentimentul comun de demnitate, de 
dorință de a-şi făuri propria lor viață și 
soartă, de a-și alege singure calea spre o 
viață mai bună, demnă și liberă. «Este 
adevărat — spunea tovarășul Nicolae 
Ceaușescu — că în această zonă exis- 
tă actualmente o stare de încordare. 
Desigur, vizita de prietenie este bună 
și cind este liniște, dar cu atit mai de 
înțeles este ea în situaţii de încordare, 
pentm că aceasta demonstrează do- 
rinta comună de a acționa împreună 
pentru învingerea greutăților». 


Sub semnul acestei adinci înțelegeri și 
dorințe de a înscrie prietenia cu alte 
popoare într-o perspectivă largă, de pro- 
movare a cauzei umanităţii, vizita pe con- 
tinentul african a inalților soli ai Romă- 
niei socialiste a fost pretuitë la semnifica- 
ţia si valoarea ei inestimabilă de toate 
gazdele africane si este semnificativ 
modul cum preşedintele Kenneth Kaunda 
al Zambiei spunea,de pildă, «Ar fi fost de 
înțeles ca tovarășul președinte Nicolae 
Ceaușescu, tovarășa Elena Ceaușescu, 
avind în vedere situația foarte fierbinte 
din aceste țări să fi aminat vizitele în 
aceste țări. Faptul că nu aţi aminat 


Dezbateri despre filmul român 


Cinematogratele, cinecluburile, cercurile de prieteni ai filmului, întregui sistem 
de instituţii și manifestări cinematografice din tara noastră îşi inspiră din ce în ce mai 
concludent programul din liniile directoare ale marei mişcări a muncii, creaţiei si 
educației care este Festivalul naţional «Cintarea României». 

Ne bucură în mod deosebit să semnalăm antrenarea tot mai avizată şi mai nuanta- 
tă a spectatorilor în exercitarea actului critic, în diferenţierea calitativă a producţiilor 
cinematografice, în interpretarea si orientarea preferințelor publicului. Semnificativ 
ni se pare de asemenea faptul că la întilnirile la care participă realizatori si interpreți, 
producători şi critici, devin tot mai frecvente trimiterile la funcția educativă și for- 
mativă a criticii, a presei cinematogratice, angajarea stimulatoare a spectatorilor în 


critica criticii. ` 


Prin aceste evoluții ale vieții noastre cinematografice se tinde a se depăși stadiul 
protocolar al spectacolelor de gală și al întilnirilor convenţionale reduse la compli- 
mentări reciproce. Este implicit prilejul de a remarca numeroasele propuneri prin 
care spectatorii contribuie cu sugestii care se cuvin reţinute și puse în practică la 
definirea planurilor şi formelor de lucru ale caselor de filme, la intensificarea preocu- 
părilor culturale ale organismelor rețelei cinematografice, la un plus de competenţă 
$i calificare în exercitarea tuturor protesiunilor noastre. 

lată citeva dintre argumentele pentru care, continuind o preocupare de tradiție a 
revistei noastre, am organizat pentru numărul de faţă o cuprindere simultană a 
manifestărilor cinematografice din trei localităţi ale țării, cu ceea ce au ele mai 


propriu si mai semnificativ. 


. A 


Documentarul își întilnește eroii 


În cadrul actualei ediţii a 
Festivalului national «Ciînta- 
rea României», Intreprinde- 
rea cinematografică județea- 
nă, împreună cu studioul 
«Alexandru Sahia» au orga 
nizat, la lași, o gală de filme 
documentare, urmată de citeva întilniri ale 
realizatorilor cu spectatorii. 

Sub genericul Imagini ieșene, progra 
mul a cuprins trei scurt metraje semnate de 
regizorul lon Moscu: Școala de inventa- 
tori, O arcă încărcată de istorie si O fa- 
milie de agronomi Numai primul dintre 
aceste filme mai fusese dituzat anterior în 
cinematografele municipiului; celelalte 
două au fost înfățișate în premieră pe țară, 
în fața unui public receptiv, în rindurile că- 
ruia se aflau si citiva dintre «protagoniștii» 
peliculelor. 

O asemenea neobișnuită posibilitate de 
autocontrol prin intermediul imaginilor in 
mișcare, de comparare a unei viziuni per- 
sonale despre sine și cei din jur cu cea adop- 
tată de realizatorii documentarelor, a gene 
rat firesc discuţii aprinse la care au partici- 
pat, pe lingă regizorul lon Moscu, principalii 
săi colaboratori, operatorii Otto Urbansch; 
si Valentin llie. 


TA e R 


Spre deosebire de alţii, inginerul agronom 
Gorun Sandu-Ville, reprezentant de vaz: 
al celei de a treia generaţii a unei numeroas: 
Familii de agronomi, nu se află la prima 
sa apariţie cinematografică; el priveşte 
filmul lucid și destul de mulțumit de modul 
cum au fost redate eforturile viticultorilor 
pe care îi conduce întru obținerea vinului 
«fără intervenții din afară», dar totodată nu 
îşi poate stăpini necazul — mai cu seamă că 
vina îi aparține în exclusivitate — la surprin- 
derea unui detaliu trecut neobservat în 
ochii majorităţii; sticlele cu îimbietoarea li- 
coare au apărut pe peliculă (suprem sacri- 
legiu) îmbuteliate cu dopuri de plastic! 

Monografia în două acte consacrată Tea- 
trului Naţional din laşi — O arcă încărcată 
de istorie — a stirnit un explicabil si viu 
interes printre actori. Părerile au lost im 
părțite, elogiile alternind cu rezervele, însă 
ideea de act de cultură, de o neindoioas: 
utilitate, a unor astfel de documentare, cu 
corolarul firesc că «și alte teatre, ca de 
pildă cel din Piatra Neamţ, ar merita ase- 
menea filme» (Teofil Vilcu) a reiesit c, 
limpezime în aproape toate intervențiile 

În cadrul discuţiilor, s-a observat că 

filmul este destinat in principal maselor 
de spectatori cărora le creează dorinţa de 


aceste vizite dovedește atașamentul 
dumneavoastră față de cauza umani- 
tății». 

Poporul nostru urmărește cu nesfirșită 
mindrie și insufletire contactele, convor- 
birile, schimburile de vederi, întregul pro- 
ces de adincire a relaţiilor de prietenie, 
de colaborare, politica economică și cul- 
turală cu popoarele de pe continentul 
african, inițiate de partidul și guvernul 
României socialiste, convins, ca de fie- 
care dată, că solia româriească constituie 
expresia acelei dorințe mereu afirmate de 
poporul român, de a vedea instaurată în 
lume o nouă ordine economică, o ordine 
care să statornicească relaţii mai drepte 
și mai echitabile, impreună cu perspective 
mai bune pentru toate popoarele. În spiri- 
tul unei asemenea înţelegeri, poporul, par- 
tidul nostru și secretarul său general 
traduc consecvent în practica relaţiilor 
dintre state $i popoare, dorința sa ne- 
strămutată de a pleda și demonstra 
solidaritatea sa activă cu lupta pentru 
independență a celarialle popoare 

Noi, poporul român, nu dam lecții 
nimănui. Noi dăm dovezi de prietenie, 
de spiritul unei colaborări frățești și o 
înțelegere nouă, omenească, a relaţiilor 
dintre popoare. Ne dorim nouă înșine, 


a mefge la teatru» (Petrică Ciubotaru), dar 
și faptul că «au fost prea puţin reprezen 
taţi tinerii actori» şi că, pe de altă parte, 
«din generaţia virstnică, lipsesc nemotivat 
stele ale scenei ieșene ca Margareta Baciu 
sau Fănică Dănciulescu» (Sergiu Tudose) 
De altfel, problema opțiunii, a dobindirii 
echilibrului necesar între trecut şi prezent, 
foarte dificil de înfăptuit într-un film de 
această factură, între contribuţia inestima- 
bilă a vechii generaţii, căreia i-au aparținut 
glorii ale teatrului românesc din toate tim- 
purile, ca Aristizza Romanescu și Grigore 
Manolescu si «noul val», în continuă deve- 
nire artistică, a constituit — după cum ne 
mărturisea regizorul lon Moscu — una din 
preocupările sale permanente, atestată ca 
atare de cele numai douăzeci de minute de 
proiectie. 
Publicul solicită filmele documentare 
si «tot mai numeroase sint scrisorile pri- 
mite, din care rezultă că scurt-metrajele, 
indeosebi cele turistice și de invëtšmint, au 
devenit o necesitate», ne-a spus directorul 
Oticiului interjudețean lași de dituzare a 
filmelor, Lery Lesner. Opiniile exprimate in 
intilnirea cineaștilor cu studenţii Politeh- 
nicii ieşene si cu dascălii lor au confirmat 
observaţiile distribuitorilor. ` 
Ocazia de a vedea, alături de Şcoala de 
inventatori si filmul de știință popularizată 
Mase plastice armate, turnat de Sebas 
tian Antonescu (realizatorul a fost, dease 
menea, de fată la toate manifestaţiile ieșene) 


O monogratie cinematog! a- 
tică a țării ar putea surprinde 
nu numai spre uzul miilor de 
muncitori, specialiști si acti- 
vişti ai rețelei, dar si în intim- 
| pinarea unui interes mult mai 
larg, personalitatea fiecărui 
centru cinefil si a fiecărui județ, sub rapor- 
tul receptivității si spiritului de inițiativă in 
promovarea culturii cinematografice. 

În această monografie ipotetică, un oraș 
ca Miercurea Ciuc si un județ ca acela a 
cărui capitală este — Harghita, ar ocupa un 
loc sensibil mai relietat decit altele la care 
se poate ajunge mult mai lesne. Un detaliu 
care — de ce am ascunde? — ne-a făcu! 
mare plăcere: revista «Cinema» era arbo 
rată ca semn de recunoaștere, pe peron 
și citată insistent în timpul mesei rotunde, 


https://biblioteca-digitala.ro 


cu dirzenie, cu patimă, o viață mai bună, 
așa cum o dorim și celorlalţi, considerind 
toate popoarele egale în drepturi. Sinten 
dornici de a forja omenirii un destin mai 
bun, mai echitabil și în acest spirit ne 
manitestăm dorința de a ne aduce con- 
tributia la această strădanie. Este spiritul 
pe care nici o altă mărturisire nu-l carac- 
terizează mai bine decit modul însuflețit, 
dăruit, eficient pe care-l dovedesc toți 
oamenii muncii în emulația angajată în 
întimpinarea lui 1 Mai, sărbătoarea tuturor 
celor ce muncesc. Cineaștii sint o parte 
a acestei lumi animată de asemenea 
idealuri înalte, făuritoare de valori spiri- 
tuale și materiale. Ca martori ai înaltei pre- 
zenţe româneşti în forul internaţional, ca 
şi la trepidantele prefaceri dinlăuntrul 
țării noastre, cineaștii n-au altă dorință 
mai sacră decit aceea de a face din exem- 
plul muncii poporului român si al dăruirii 
cu care partidul nostru și secretarul său 
general insufletesc relaţiile cu alte po- 
poare ale lumi, toțatitea surse de 

inspirație pentru creații culturale pe 
măsura vremii noastre. 


«CINEMA» 


esc sub sem 


a impulsionat schimbul de păreri, a înlesnit 
comparaţiile si a dat friu liber exprimării 
doleanţelor cinefile, participanţii cerind 
creatorilor mai multe «lilme documentar: 
despre viața savanților» (Mihai Rosmarin) 
si «despre pertormanțele tehnice romă- 
neşti care să fie redate pe ecran cu claritate 
şi limpezime didactică (conf. univ. Gh. 
Boghian). 

Prezenţi în număr mare, studenții Facul- 
tății de mecanică, «eroii» Școlii de inven- 
tatori, au susținut cele exprimate, att în 
film cit şi în cadrul dezbaterilor, de către 
prof. univ. Vitali Belousov, privitor la «impor- 
tanta asaltului ideilor în ingineria modernă, 
de neconceput astăzi în afara creativității şi 
a inventivității». În focul discuţiilor au apă- 
rut, desigur, observaţiile critice: «nu se 
respectă logica cursului operaţiilor si ar 
ți fost nevoie de un plus de explicaţii» 
(lulian Romanescu), sugestiile pentru o 
posibilă viitoare colaborare: «și atelierul de 
producţie ar fi meritat o consemnare» 
(cont. univ. Nicolae Bojeniţchi), ba chiar și 
mărturisirea timidă a unui trac inerent ori- 
cărui debut: «am fost foarte emoţională» 
(Viorica Irimie, «interpreta» unei freze in- 
căpăținate ce nu funcţionează decit în con- 
dițiile unor soluții tehnice optime). Dar, mai 
cu seamă, luările de cuvint au relevat, in 
ansamblul lor, valenţele educative ale fi! 
mului documentar, rolul său deloc neglija 
bil, ca factor de instruire a tineretului uni 


versitar. Olteea VASILESCU 


La Miercurea Ciuc 


EIERNE ESTERS 
„Odă țării în primávará 


ca unul dintre instrumentele de lucru ale 
celor care asigură drumul filmului către 
public. 

În protilul «cinematogratiştilor» din Mier- 
curea Ciuc — pentru că ar trebui acceptat 
acest substantiv comun, ca linie de unire 
intre cineasti si cinefili — intră drept prime 
elemente tinerețea si pasiunea. Ele sint 
întrunite si exprimate astfel de loszet Hajdu, 
şeful biroului rețelei din cadrul Intreprin- 
derii cinematografice județene: «Noi nu 
sintem critici de film, noi sintem distribui- 
tori de filme și tratăm orice film românesc 
ca pe un nou născut, care trebuie crescul și 
cunoscut». 

Luind cuvintul la masa rotundă cu tema 
«Filmul în viața spirituală a orașului», orga 
nizată in timpul zilelor culturale denumite 
«Odă ţării în primăvară», din cadrul Festi- 


valului national «Cintarea României», Mag 
dalena Moldovan, responsabila celor două 
cinematografe din localitatea de reşedinţă, 
vorbește mai întîi în cifre: «Numărul 
spectatorilor la filmele româneşti a cres- 
cut spectaculos la noi în oraș şi con- 
tinuă să crească. Am ajuns ca intrările la 
filmele noastre să reprezinte 28% din total, 
ceea ce pe ansamblul țării a fost remarcat 
drept pozitiv, cinematogratul «Transilva- 
nia» din Miercurea Ciuc obținind de altfel 
incă din 1977 o menţiune din partea Cen- 
tralei «Româniafilm» pentru difuzarea pro- 
ducţiei naţionale. Din 1977 pină în 1978, 
numărul filmelor de lung metraj în premieră, 
din producţia naţională, difuzate în orașul 
nostru, a crescut și el de la 14 ia 21». Apoi 
vorbitoarea părăsește limbajul cifrelor, de- 
monstrind că unii distribuitori sint și buni 
critici, apți să citeze filmele riguros, după 
criterii calitative, fără a amesteca în aceeași 
listă, cum se întimplă adesea, filme de pe 
alte scări valorice: «Acest spor de interes 
— declară responsabila cinematografului 
«Transilvania» — se datorește unor filme 
de calitate, cum au fost Cursa, Septem- 
brie, Mere roșii, Filip cel bun și altele 
Filip cel bun a fost cerut de spectatori 
spre a fi prezentat din nou, după ce rulase 
de două ori, pe rind, la ambele cinemato 
grafe pe care le avem în oraș. L-am progra 
mat a treia oară, cu un aparat pe 16 mm 
mobil, pentru unul din cercurile noastre de 
prieteni pasionaţi ai filmului de calitate» 

Responsabilă a unui astfel de cerc de 
prieteni pasionați ai filmului de calitate 
este Florica Tătar, muncitoare la Filatura de 
lină pieptănată, secretara comitetului U.T.C. 
Ea e de părere că «filmul românesc trebuie 
să facă el însuşi mai mult ca să ciștige 
spectatorii. Nu putem însă spune că n-au 
fost și fiime românești bune, filme pe care 
le simțim apropiate de viaţa noastră». Citind 
in context titlul unei producţii realizate pe 


meleagurile transilvane, De bună voie si 
nesilit de nimeni, ea adaugă: «Am mai dori 
astfel de filme, în care viata noastră actuală, 
in special a tinerilor, inclusiv conviețuirea 
românilor şi maghiarilor, într-un oraș ca al 
nostru si in familiile unora dintre noi, să 
lie privită în toate laturile ei semnificative» 
Şi exemplare, am adăuga noi, impresionați 
de desfășurarea acestei mese rotunde. 

«Mă numesc Santha Imre, ceramist la 
Cooperativa «Arta Harghitei» si vă rog 
să-mi permiteți ca, în continuare, să vor- 
besc în limba pe care o cunosc mai bine, 
limba maghiară (traducerea celor ce ur- 
mează aparține lui loszef Balogh — «Elăre») 
Ne-am adunat să examinăm aici rolul fil- 
mului în viața spirituală a orașului. Eu am o 
oarecare experiență de spectator si, lu- 
crind într-un colectiv cu sute de oameni, 
cunosc și părerile lor. Pot să spun că, în 
viața unui oraș cum e al nostru, cinemato- 
graful este un factor cultural de seamă, iar 
intreprinderea noastră județeană şi condu- 
cerea cinematografului «Transilvania» isi 
indeplinesc bine acest rol. Graţie profesiunii 
mele, am avut ocazia să văd filme prin 
aproape toată Europa, si apreciez că, in 
oraşul Miercurea Ciuc, avem de-a face cu 
o tratare civilizată a publicului, cu programe 
destul de variate de filme care ne suscită 
interesul. Apreciez faptul că filmele romà- 
neşti și filmele străine prezentate pe ecra- 
nele din țara noastră sint realizate și alese 
după criterii culturale si educative». 

Nu mai puţin revelatoare sint opțiunile si 
opiniile lui Santha Imre despre diferite ge- 
nuri şi categorii de filme din producția na- 
țională: «Aș dori să formulez părerea mea 
despre filmele istorice românești. Cum pri- 
vesc eu filmele istorice și din ce punct de 
vedere le analizez? Pentru mine sint impor- 


Vaterian SAVA 
(Continuare in pag. 15) 


La Pitești 


Prietenii filmului. 
Sinceri, deci exigenti 


«Azi am alergat cu o ma 
şină de la ţară, eram pe teren 
în județ, am bagajul jos, in 
holul Palatului culturii, sint 
” J deja așteptat la un ansamblu 
coral, dar am venit aici pentru că iubesc 


filmul şi sint membru al unuia din cele mai 
active cercuri cinefile din țară. Mă numesc 
Constantin Berca, profesor...» 

Piteşti. Cercul «Prietenii filmului». Nu e 
casă de filme care să nu fi trecut pe aici cel 
puţin de citeva ori, la dezbateri sau gale ale 
filmului românesc (peste 20 de intilniri 


numai în cursul anului trecut; totalul partici- 
panţilor — 100 0001). 

«Între spectacolele de gală de luni seară 
$i discuţiile pe care le organizăm joia sau 
vinerea, deci după ce filmul a rulat şi a fost 
văzut, e o mare deosebire, spune tovarăşul 
ton Petrescu, responsabilul acestui cerc 
de iubitori ai filmului. Premiera are un aer 
festiv, dar cu adevărat eficientă rămine 
discuţia pe marginea filmului văzut». Dia- 
loguri în întreprinderi, în instituţii, în licee si 
școli. De o parte realizatorii — regizori, 
actori, producători — «de ce nu vin si scena- 
riştii? Ar avea ce auzil» sugerează Petre 
Bădescu, unul dintre membrii cei mai activi 
ai cercului. lar de cealaltă parte,spectatorii, 
beneficiarii sau,mai frumos spus, prietenii 
filmului. 

De data aceasta ne aflăm toți în jurul 
unei mese (deloc rotunde, dar nu forma 
contează!) fără realizatori de față (deci fără 
sfieli si inhibiţii dinspre această parte) sí nu 
ne propusesem discutarea unui film anu- 
me, cia filmelor românești din ultima vreme. 
Cit mai multe filme, cit mai multe păreri si o 
cit mai ascuțită critică (se ştie că aceasta 
nu Înseamnă obligatoriu o negaţie sau 
căutarea defectelor cu tot dinadinsul, ci 
privire atentă, aplicată, analitică.) Prieten 
(al filmului) nu înseamnă admiraţie necon- 
diționată, fără rezerve. 

De la «ne-a plăcut filmul» la «am vrea să 
vedem şi filme despre...» trecerea se face 
rapid şi dezinvolt. Şi iată o primă consta- 
tare: există virste ignorate, există o timidi- 
tate a cineaștilor în abordarea subiectelor 
din viața celor mai tineri spectatori. 

«Filmul românesc la ora actuală satisface 
în general cerințele adulților. Dar pentru 
preșcolari, pentru «șoimii» noștri nu s-a 
mai făcut de mult un film. Doar desene 
animate. Amintiri din copilărie sau Vero- 
nica, iată filme pe care le-am dori reprogra- 
mate în așteptarea unora noi, pe măsura 
acestora» (Ghindescu Maria, educatoare). 

«Am văzut în ultima vreme filme despre 
absolvenţii de facultăți, Toamna boboci- 
tor, larna » Din nou împreună... 
dar n-am văzut un film care să ofere posibili- 
tatea elevilor să mediteze asupra drumului 
pe care trebuie să și-l aleagă în viață. 
Astăzi, trebuie să deschizi ochii în alegerea 
meseriei încă din şcoala generală, cel mai 
tirziu în prima treaptă de liceu». (Biancu 
Ileana, elevă la Liceul de matematică și 
fizică nr. 1). i 

«Nu toți tinerii sint absolvenţi ai unor 
facultăți. Pentru cei care am intrat direct din 
liceu în producţie și care ne-am izbit de 
dificultatea integrării într-un colectiv de 
muncă, un film ca Mere roșii sau ca llustra- 
te cu fiori de cimp ne sint de un real folos 
(lordache Georgeta, tehniciană). $ 

Exact cind se părea că lucrurile s-au 
limpezit si nu conteneam in a nota sugestii 


$i dorinti ale fiecărei categorii de spectatori, 

grupate metodic pe virste si profesii, accen- 
tul discuţiei s-a mutat dintr-o dată introdu- 
cind un binevenit criteriu unificator. cati- 
tatea! 

«Nu există filme speciale pentru copii, 
pentru săteni... Sigur, fiecare cu ce-l doare. 
Dar filmul trebuie mai întii privit ca artă. 
Chiar un film pentru copii poate fi excelent, 
dacă regizorul are ceva de spus». (Virgil 
Diaconu, tehnician la Comb. de petrochi- 
mie). 

Odată instaurat criteriul calității ca reper 
principal, discuţia devine aprinsă și pasio- 
nantă, exemplele se diversifică... şi se înde- 
părtează în timp. 

«Aş vrea să mai văd un film ca Pădurea 
spinzuraților» (Dobrescu Mircea, elev, Li- 
ceul de chimie); «Duhul aurului mi-a 
plăcut mai mult decit Nunta de piatră. 
Apoi insă, cei doi regizori, Mircea Veroiu 
şi Dan Pita m-au dezamăgit. M-aşteptam 
de la fiecare in parte la ceva mai mult. 
Poate că au şi realizat în imagine, dar nu în 
mesaj» (Opriș Adina, tehniciană la Combi- 
natul de articole tehnice din cauciuc), 

Odată cu discuţia în jurul «frumuseții 
imaginii», se fac referiri la un film recent, 

ntre oglinzi paralele. 

Se discută despre imagine, despre sce- 
narii, despre așa-zise probleme «de specia- 
litate». Firesc apar și alte întrebări: A merge 
sau nu la un film e o alegere influențată și 
de critică? Se citesc cronicile de speciali- 
tate? Cind? Înainte sau după vizionarea 
filmului? 

«Pentru a rămine în conştiinţa spectatoru- 
lui, un film nu trebuie neapărat să fie reco- 
mandat de critică sau de publicitatea care 
se face Inaintea premierei». (Traian Ciocu- 
lescu). «Am citit o cronică la Nea Mărin... 
și m-a derutat. Filmul acesta a avut un 
succes de casă nemaiintilnit, cred că pe 
bună dreptate și acolo i se făceau reproşuri, 
unele poate intemeiate, dar multe neinte- 
meiate.» (Col. |. Matei, Casa Armatei). 
«De multe ori mesajul ajunge cu greu la 
spectatori. Ori e sofisticat și deci nu e per- 
ceput, orie facil, simplist, dă rețete in loc 
să pună probleme. Apoi oricit de bine reali- 
zat ar fi un film, dacă nu emoționează nu-și 
atinge nici scopul educativ, îl uiţi, nu-ţi 
rămine în suflet. Un film bun, dorești să-l 
revezi: Doctorul Poenaru, liustrate cu 
fiori de cimp, Septembrie, Ediţie spe- 
cială...» (Luca Anatol — medic). 

Era tirziu, ne despărțeam cu promisiunea 
unei viitoare întilniri. Inginerul Victor Stă. 
nescu (de la Centrul de cercetare științifică 
al Uzinei de autoturisme) ne întrerupe 
contrariat: «Cum să terminăm discuţia, 
fără să fi amintit măcar Atunci i-am con- 
damnat pe toți ta moa Cursa sau 
Tănase Scatiu?». lordache Georgeta (teh- 
niciană) adaugă: «Putem, vorbind despre 
filmele cele mai bune, să nu amintim de 
Actorul si sălbaticii sau de Puterea și 
Adevărul?» Nu, sigur că nu. Discuţia 
abia poate să înceapă... Într-adevăr, între 
cineaşti si cinefili există şi trebuie să existe 
un dialog deschis, continuu. Şi o trăsătură 
de unire: pasiunea pentru film. 


Roxana PANĂ 
3 


—De unde sš incepem, 
Mircea Mureșan? E bine 
de ta debutul dvs. ca sce- 
narist? 

— Nu, nu e bine! Pe la Ince- 
put am scris niste scenarii 
de film documentar, pentru 
că tăcusem şi ceva gazetărie, dar a fost o 
îndeletnicire mai mult întimplătoare, ne- 
semnificativă pentru mine și nu prea înțeleg 
de ce a fost consemnată ca debut. Am fi 
putut începe cu amintiri despre un film la 
care ţin, uitat de toată lumea, Partea ta de 
vină (oare de ce nu-l programează, o dată 
măcar, televiziunea?) sau chiar cu stagiul 
de asistenţă la Moara cu noroc, film la care 
am redactat o parte din decupaj și Victor 
lliu mi-a încredințat filmarea secvenţei «pro- 
cesul lui Lică Sămădău». 

— Acum, pentru că tot am început 
cu scenariul, acordați-mi șansa de a vă 
afla părerea în legătură cu debutul în 
scenaristică. Este, nu este o profesie? 
Dacă este, nu e necesară o pregătire 
tehnică, aşa-zis, de specialitate? 

— Este sigur o profesie! (Părerea mea!) 
Este necesară o pregătire nu «așa-zis», ci 
de specialitate. Aceasta însemnind nu 
ceva tehnică ultură cinematogratică 
(cit mai) exhaustivă, cultură în general, plus 
talent. Scenariul de film-adevărat este genul 
proxim al prozei, dar cu o diferență specifică, 
astfel nu orice prozator este capabil, nea- 
părat, să scrie cinematogratie. Pentru a 
nu ne trezi din cînd în cind extaziaţi în fața 
vreunei «originalități» practicate cu 50 de 
ani în urmă, cum ni s-a întimplat în citeva 
cazuri de regie. Vreau să exprim si cu acest 
prilej convingerea că toate profesiile din 
cinematografie trebuie să fie profesii; pro- 
ducător, regizor, toate celelalte, pină la 
recuziter si traviingist. Nu improvizații de 
producător, regizor, toate celelalte... Dacă 
nu se va înțelege acest lucru, nu vom depăși 
stadiul în care ne găsim: artizanat în curs de 
proliferare spontanee. 

— Sinteti un om de cincizeci de ani. 
N-aș fi crezut, dar dicționarele nu mint... 
N-aș vrea să întreb dacă vă consi- 
derai al unei generafü anume de 
creatori (de pildă, debutind în 1960, 
cu generația poeților de atunci), ci dacă 
între intrarea dvs. în cinematogratie si 
intrarea ultimilor veniți există puncte 
comune. Sincer vorbind, mal mult de- 
cît asemănările, mă p... ca si pe 
pci sper, diferențele. ce constau 
ele 

— Dictionarele mint destul de mult. Dar 
nu în acest detaliu. Credeţi-mă, nu am sim- 
tit nevoia să fiu «comemorat». Si cinemato- 
grafia românească socialistă a implinit 30 
de ani şi n-a sărbătorit-o nimeni. Dacă nu vă 
interesează cărei generaţii consider că apar- 
țin, nu vă spun. Dacă nu vă interesează nici 
punctele comune cu noli veniţi în cinema- 
togratie, nu vi le spun nici pe acestea. lată. 
în schimb, diferenţele. (Citeva din ele). Noi, 
cei din generaţia mea, ne-am format, mai 
exact, ne-am făcut studiile de specialitate, 
în primii ani după 1950. Pe vremea aceea se 
cunoștea un singur punct cardinal în geo- 
grafia culturii, nu aveam cărţi, nu citeam 
reviste străine («Les Lettres Françaises» 
erau o aspirație maximă), nu vedeam filme. 
Ni se preda o estetică despre care cei de 
azi nu mai aud nici la istorie... Cu toate 
acestea, n-am pășit în tinăra cinematogratie 
românească cu o gindire prea rău difor- 
mată, și prin anii '60 cred eu, am reușit chiar 
să ne reechilibrăm spiritele, să ne reconsi- 
derăm (parțial) viziunea despre lume și 
cinematografie. Rezultatele n-au fost, poa- 
te, prea spectaculoase — nici nu prea aveau 
cum să fie — (ex nihilo...), totuşi din acei 
ani de începuturi ale generației mele vor 
rămine citeva realizări în memoria Arhivei 
naţionale de filme. Aceasta a fost momentul 
participării noastre la revoluție. Sint astăzi 
alte posibilităţi? Sigur. Cel puţin prin com- 
paratie cu cele înșirate mai sus. Cei tineri 
ar putea spune că, dacă există, posibilită- 
tile sint egale pentru toate virstele. Ade- 
vărat, dar anii de formație se compensează 
greu. Este o observaţie din înțelegerea şi 
decantarea experienţei proprii. Nu demons- 
trez că tinerii realizatori din cinematografie 
ar avea alte sarcini și alte obligaţii morale 
decit nol. Dar intulesc că ei ar putea vedea 
realitatea cu o ascuțime mai mare, tocmai 
prin prisma  intransigenţei revoluţionare 
care le este proprie prin educaţie. În ceea 
ce ne privește, dacă nu oboseala, este 
posibil ca eroziunea să-și arate netezimile. 
Şi fără tăișuri nu se face revoluție. 

— Împotriva «netezimilor», cum aţi 
spus, să căutăm un «moment de virt»... 

ircea Mureșan, «Opera prima», la Can- 
nes (1905), aduce în liu! firesc a! 
unul creator o indre voință de 
mai bine. Așa au stat lucrurile $i la dvs., 
de atunci, de la «Răscoala»? (aș dori să 
primesc asigurarea că nu mă veți acuza 
că înțeleg creația unui cineast, ca o 
cursă de fond, ori ca o progresie abso- 
lută. Vă mulțumesc.) 

— Cind am plecat la Cannes cu Răs- 
coala, consideram preselecția o victorie, 
ca la Olimpiadă, participarea. În ţară, critica, 
cu unele excepții, fusese destul de rezer- 
vată si mi-am zis, ca o primă călătorie în 
occident, festivalul este o recompensă con- 


„Impotriva iluziilor, cu speranță 


regizorii 
nostri 


în viitorul 
cinematografiei românești“ 


tra injustițiilor. Acolo, filmul prezentat a 
treia zi, cind exigenţele erau la început, a 
stirnit un ecou favorabil neașteptat pentru 
mine. Ce a urmat a fost o dulce beție, iar 
către sfirșitul celor trei săptămîni de com- 
petiție, cînd presa făcea pronosticuri, cînd 
din camera juriului răzbăteau indiscreţii şi 
despre film se zicea că va lua «marele pre- 
miu», sigur «premiul juriului», beţia luase 
proporţii, mă consideram persoană impor- 
tantă şi nu m-am trezit decit acasă, cînd 
bietul premiu «la Première oeuvre» era deja 
denigrat în subsolurile gazetelor. (De 
atunci, de 12 ani, România n-a mai 
intrat la Cannes, la marea competiţie.) Mă 
simțeam ca un soldat întors glorios din 
război, uitat cu ranita şi cu gamela goală 
afară din paradă. Orgoliul «firesc» a func- 
ționat secret, şi tot secret îmi promisesem 
ca în anul următor să fiu din nou prezent 
la Cannes. Aveam senzația că înțelesesem 
ceva la festival, în confruntarea cu elita 
cinematografiei mondiale, ceva extrem de 
preţios pe care îl puteam transmite imediat 
în filmul următor. Citeva proiecte mi-au 
tost respinse consecutiv. Unul, «Cancerul», 
propunea un film politic, îl regret si azi. Un 
altul, era «lon». De ce s-o fi respins atunci 
«ion»? Pe urmă n-am tăcut filme pe dimen- 
siunile Cannes-ului. Poate Bariera, dar 
nimeni nu s-a gindit să-l propună la pre- 
selecție. Bariera este un film frumos. 

— ŞI totuși, de ce «Knock-out»? Si, 
chiar, de ce «Baltagul»? 

La intervale mai mult sau mai puțin 
eguylate. «Cinema» pune întrebarea asta 
plicticoasă: «De ce Knock-out?» De data 
asta se alătură Baltagul. Mi se pare pro- 
vocator şi n-ar trebui să răspund. Dar 
pentru că după zece ani se prescriu si 
unele crime, iată citeva explicaţii inedite. 
După Răscoala, proiecte nerealizabile, n-a- 
veam de lucru, K.O. mi se părea o comedie- 
farsă, fără «probleme». Eroare. Filmul a 
fost amputat penibil și absurd, pe ici, pe 
colo, de nu s-a mai înțeles nimic şi tot noi 
ne miram cum de nu mai are haz. De altfel, 
a fost difuzat extrem de puţin. Mă întreb 
dacă dumneata l-ai văzut sau ai citit prin 
dicționare despre filmul ăsta. Ca si despre 
Baltagul. Acesta din urmă a fost difuzat 
normal, are vreo patru milioane spectatori. 
' Numai la televiziune a fost transmis cu o 
secvență de zece minute lipsă, înmormin- 
tarea creştin-păgină, după datinile locului, 

a lui Nechifor Lipan. Oare de ce? Și 

cine decide ce să se taie? În privința 

criticilor, resping argumentele pe criterii 

mic-intelectualiste, şi pe cele xenofobe, 

azi ca şi atunci. Critica din străinătate 

la Baltagul, cea care mi-a parvenit, a fost 
elogioasă. Dar știu că aceasta nu intere- 
sează pe cronicarii autohtoni. Nici pe mine. 
Baltagul este un film cald si emoționant, 
de un realism cind straniu, cînd poetic, 
un film care va putea îi văzut și peste foarte 
mulți ani. Ca și Răscoala. reluat fără noroc 
trei zile înainte de cutremur, si iar pierdut. 
Dar nu spun: păcat! Filmele continuă să 
existe. 

— Si, fapt semnalat, și întrebările la 
filme! «Provocarea» a salvat, pare-se, 
nedumerirea plicticoasă a somnului de 
întrebare. Eroare, însă, Mircea Mure- 
san, nu revista «Cinema», ci loan Lazăr 
a intocmit chestionarul. (Mai tirziu vă 
vol spune că am și văzut niște filme 
de-ale dvs.) Nu încape îndoială că <lil- 
mele continuă să existe», ca și.. Dar 
nu, nu voi... întreba de ce «lon»? Cum 
să întreb totuși, aducind vorba din nou 
despre Rebreanu? Să cer o mărturisire 
în legătură cu obsesille stabile (pleo- 
nasm de iertat!) ale unui creator de tilm 
sau ce să cer? Vă las pe dvs., poate că e 
mai bine.. Comunicaţi-mi, deci, ultimul 
gind, cald încă, de după încheierea til- 
mărilor la cele două serii ale ecranizării 
după Rebreanu. 


— Altă întrebare obsesivă: «Obsesiile...» 
unul creator. Într-o cinematogratie în curs 
de dezvoltare, un creator nu poate avea 
decit obsesii... instabile. Mai exact, incon- 
secvente. Adică nu al numai ce lubești, ci 
şi ce-ţi este dat. Din fericire, cu un film nu 
te căsătorești papistășește, pe toată viața, 
şi continui să speri în iubirea cea mare ce 
va să vină. Eu sint norocos, n-am sperat 
chiar degeaba. «lon» a fost una din dra- 
gostele mele dintii, chiar mai dinainte de 
Răscoala Cincisprezece ani am așteptat 
Asta e gindul cel mai cald: am reuşit să 
termin filmările la lon. 

— Ce fe! de om sinteți dvs., Mircea 
Mureșan? 

— Consecvent «nu sint ce par a fi». 
Mai încolo ceva, înainte de încheierea soco- 
telilor, dacă cineva iși va mai aminti să 
citească vreun dicționar si mă va întreba 
același lucru, poate aș răspunde ce fel de 
om am fost. 

— indicaţi, vă rog, trei secvențe (trei!) 
— din filmele dv. — pe care să le numim, 
antologice. 

— 1) Hora, din Răscoala Întregită cu 
hora lentă a păminturilor descrise de Gri- 
gore luga, hora incendiilor, hora masacru- 
lui... 2) Cina după înmormintare (po- 
mana) din Baltagul; 3) Secvența premer- 
gătoare arestării lui Nea Viţu, din Bariera. 
(Octavian Cotescu, Toma Caragiu, lon 
Besoiu) — supliment un personaj antolo- 
gic, Mihai Brad din Partea ta de vină 
(debutul lui Sebastian Papalani). 

— Mulţumesc, Mircea Mureșan. Mi-aţi 
tăcut o bucurie. Deși a tost indicată de 
bună parte a criticii noastre, «Hora» 
tigurează ca secvență de «antologie» 
intr-o carte pe care subsemnatul a «de- 
pus-o» de mai bine de un an la Editura 
Meridiane. Fac mărturisirea spre a mă 
apăra de o acuzație gravă a dv., ca să 
arăt (deși n-ar fi numaidecit necesar) 
că, tinăr fiind, mai văd si tiime, si chiar 
tiime de Mircea Mureșan. Nu am însă 
motive să cred că am de așteptat 15 ani, 
ca dv., pină ce să vă pot oferi antologia 
cu... «Hora». (Între altele, pentru că lu- 
crarea există, a fost scrisă adică, si era 


«Gindul meu cel mai cald? Acela 
de a fi reușit să termin filmările la 
Ion» (Tamara Buciuceanu şi Oc- 


https://biblioteca-digitala.ro 


gindită să apară spre a marca împlinirea 
a trei decenii de cinematogratie socia- 
listă...) Să pun însă o nouă întrebare. 
Intre conștiința teoretică a unui regizor 
şi concretizarea ei în operă, ce anume 
se interpune cel mai adesea, și care e, 
totuși, partea de vină a autorului til- 
mului (s-a înțeles, atunci cind una a 
vrut si alta a ieșit)? 

— Ce se interpune? Birocraţia din siste- 
mul de elaborare — aprobare a scenariilor, 
vreau să includ și birocraţia din gindirea 
unor producători în această fază esen- 
tială de creație a filmului, și consecin- 
lele respective. care odată acceptate 
de ;egizor, devin partea lui de vină, va-să- 
zică si le-a insușit Pe urmă birocrația din 
sistemul de producție, cu tot cortegiul de 
dispoziții interpretate ca legale, buturugi 
mici de care te impiedici la tot pasul. Oame- 
nii necalificaţi din echipele de filmare, ne- 
glijenţele, lipsurile (nu s-a adus la filmare 
calul, ceasul, acul de cusut... etc., la infinit), 
ceea ce obligă pe creator să-şi modifice 
concepția iniţială, să improvizeze ceva cu 
ce i se pune la îndemină, ca să nu piardă 
ziua de filmare, în virtul muntelui. Se inter- 
pun actorii, distribuiţi în film, dar disponi- 
bili de la teatre... lunea Asttei un personaj 
își rostește Intrebarea fundamentală a exis- 
tentei lui, luni, 1 aprilie, si primește replica, 
luni, 15 mai... Ni.se promit de ani măsuri, 
dar nu s-a făcut nimic. Nu este vorba de 
priorităţi, ci de o împărțire echitabilă a acto- 
rilor între teatru și film, de exemplu cite 
trei zile fiecare. Ne apropiem de culminația 
acestei crize. Teatrul este un lux al culturii? 
Nu este necesar si filmul? Sau dacă nu 
este, s-o ştim si noi. Fără actori nu se 
pot face filme. Se mai interpun și altele, 
dar să le sărim. 

— Care este apa călduță a cinemato- 
gratiei noastre în momentul actual si 
care șuvoiul rece, după care ar îi de 
dorit să ne orientăm? 

— Apa călduță a iluziilor. A iluziei că 
facem filme de actualitate și, cu rare excep- 
ţii, nu este adevărat. Punem o premiză 
convenţională si ne lăsăm purtaţi de jocul 
convențiilor pină la capăt. Prea puţin ade- 
văr. Prea multă «fericire» pe cap de cineast, 
O «fericire» aproape, alta cu gust și culoare. 
şi așa mai departe. A iluziei că facem filme 
mari pe teme istorice, cind de fapt 
(cu che excepţii?) ratăm ilustre perso- 
naje, unul după altul. A iluziei că stn- 
tem bine dotați tehnic şi nu sintem, 
că laboratorul merită felicitări, la adunarea 
oamenilor muncii, cind de fapt a rebutat 
30 zile de filmare. A iluziei că vom putea 
dubla producţia de filme fără să examinăm 
realitatea cu luciditate, cu asprime, fără 
să ne examinăm conştiințele și fără să 
privim aventura noastră cinematografică 
prin prizma unei noi calități. 

Şuvolul pe care îl numiţi rece, poate fi si 
fierbinte, este lesne de descoperit. Mai 
greu va fi să-l punem în stare de funcţio- 
nare. 

— Ce filme românești consideraţi că 
au tratat cel mai potrivit, vreau să spun 
cel mai convingător, diverse aspecte 
ale mitologiei noastre? 

— Nu m-aș aventura într-un labirint ca 
cel al mitologiei. 

— Voi continua totuși cu referirile 
ta mitologie. Filmul dvs., după romanul! 
«lon», intenționează compunerea unui 
scenariu mitic? Care va fi rezonanța 
în actualitate a ecranizării încă în lucru? 

— Nu prea înțeleg cum un film intenţio- 
nează un scenariu mitic... Rezonanța în 
actualitate a ecranizării «lon» mi-e mai clară. 
Ideea de căpătii este că nimeni nu are drep- 
tul să-şi trădeze iubirea pentru bani sau 
pentru linte. Cine o face, îmbracă cămașa 
morţii penibile. 

— Ce anume conteră sti! unui film? 

— Corespondenţa ideală dintre conti- 
nutul de idei, dramaturgie și expresia 
tilmică, 

— Explicaţi-vă preterința pentru o miș- 
care anume de aparat ori pentru un 
unghi anumit? «Ciuleandra», din Răs- 
coala, se putea, de pildă, filma altfel! 
decit printr-un plonjeu? 

— Nu am astfel de preferințe. Nu sint 
un caligraf, sau un calofii, adică nu folosesc 
aceeași trăsătură de penel în toate împreju- 
rările. Dimpotrivă! «Ciuleandra» n-a fost 
filmată printr-un plonjeu, ci din numeroase 
unghiuri şi compusă laborios prin monta; 

— Pionjeu ca «tapt filmic»... dar, dacă 
doriți, fie și «numeroase unghiuri»... 
Stilul unui regizor poate impune stilul 
unei cinematogratii? 

— Nu, şi nici nu cred că e posibil sau 
necesar. O cinematogratie se compune 
din stiluri diverse. 

— Unde situaţi, în spectrul cinemato- 
gratiei românești, stilul dvs.? 

— Acolo unde găsiţi un realism aspru, 
grav, cu tăceri adinci, cu logică uneori fermă 
alteori magică, misterioasă, cu expresii 
truste, dar cu posibilă poezie si umor, 
Acolo unde nu găsiți artificii. 

— Cum să închelem, Mircea Mure- 
san? 

— Cu mare credintë, cu speranta In vii- 
torul cinematografiei românesti. 
loan LAZÂR 


ambitia 
documentaru 


Emulatie 
sau nivelare ? 


Trudnic si pasionat, sobru si 
eficace, filmul ştiinţific şi-a 
devansat cu strălucită mo- 

Nema destie etapele firești de evo- 

lutie; caz unic în istoria cine- 

matografului românesc de 

nonficțiune (şi nu numai), el 
a oterit chiar de la debut citeva scurt me- 
traje antologice, cu valoare de referință 
pentru Intreaga dezvoltare ulterioară a ge- 
nului. Înregistrind cu migală pe peliculă 
dereglările motorii survenite In maladiile 
nervoase, profesorul doctor Gheorghe Ma- 
rinescu folosea la stirşitul secolului trecut, 
pentru întlia oară In lume, aparatul de filmat 
ca «instrument al unei noi metode de cer- 
cetare», descoperind astfel cu uimire că 
«cinematograful ne permite nu numai să 
surprindem fenomene care ar fi scăpat 
pentru totdeauna ochiului nostru, dar, 
mult, ne dă posibilitatea să le evocăm 
ușurință după nevolle noastre». 

Observaţia marelui savant Isi păstrează 
o nedezminţită actualitate; astăzi ca și ieri, 
realizatorii de filme ştiinţifice se află Intr-o 
permanentă căutare a insolitului, scormo- 
nesc cu încăpăținare In strătu rile rea- 
lului, spre a ne putea releva apoi ch mai 
pregnant «fenomene care ar fi scăpat 
ochiului nostru». 

S-ar părea însă — și unele din ultimele 
scurt metraje ale documentariștilor de la 
studioul «Alexandru Sahla» nu prea in- 
cearcă să acrediteze o opinie contrarie — 
că atari exigente obligaţii incumbă doar 
țilmelor de cercetare propriu-zisă şi pri- 
vesc prea puţin producțiile destinate Invà- 
țămintului sau propagării cunoștințelor 
în rîndurile publicului larg. Acestora din 
urmă li s-ar potrivi cu precădere explica- 
tiile corecte și detașate, fără rateuri, dar si 
fără risipă de combustibil interne. Idei și 
informaţii preluate din presă (Geneza unui 
medicament, Alimentația rațională) sau 
din surse didactice (Omul și universul, 
Atracția universală) sint intățişate ca 
atare cu conştiinciozitate, In imagini cu- 
minţi, înviorate totuși, din cind în cind, 
de sensibile intenţii spectaculare. 

Astfel, în Cauciucul sintetic (scenariul 
și regia Paula Popescu Doreanu) avalanşa 
inerentelor repere și procente economice 
se îndulceşte considerabil grație caracteri- 
zării zglobii, la persoana inti a «eroului» 
titular; «n-am, ce-i drept, gustul mierii, dar 
nici mierea nu poate deveni praștie». 

În Geneza unui medicament, semnat 
de Ladislau Karda, fundalul muzical con- 
tinuu al Concertului în mi minor de Chopin 
(o aluzie la elanul romantic al cercetării 
științifice?!) însoţeşte discret strădaniile 
doctorului Tina Covaliu de a pune la punct 
remediul litiazei. Procedeul este nu numai 
admisibil, ci şi admirabil în sine, cu condi- 
tia ca ceea ce vedem pe ecran sau auzim 
in comentariu, să nu se constituie Într-un 
simplu compendiu al unor reportaje gaze- 
tăreşti sensibil mai percutante. 

Desigur, nu putem pretinde filmelor de 
popularizare ştiinţifică să ne prezinte me- 
reu lucruri absolut inedite; le putem pre- 
tinde insă, mai cu seamă în cadrul explo- 
ziei intormaţionale contemporane, al bom- 
bardamentului de date și știri la care ne 
supun neintrerupt canalele mass media, 
să ne stirnească interesul, prin diversifi- 
carea modalităţilor specifice de exprimare, 
prin vioiclunea şi Incisivitatea expunerii 
cinematografice, 

In acest sens, Atenție la stress de 
Zoltan Terner apare ca o încercare singu- 
lară (chiar dacă nu întru totul împlinită) 
de a îmbina atractivul cu utilul; utilizarea 
conjugată a filmărilor combinate, a elemen- 
telor de ficțiune, ca şi a graficii, direcţio- 
nează eficace atenția marelui public spre 
probleme socio-medicale de generală im- 
portanță. 

Similitudinile tematice din dipticul Omul 
şi universul de lon Bostan (subimpărțit 
In Sfera lui Pitagora si Şi totuşi se mișcă) 
şi din Atracția universală iscălit de Maria 
Săpătoru conțineau aprioric germenele unei 
fertile emulații; dar, cu toate că scurt me- 
trajele menţionate atestă solida cultură 
ştiinţifică a autorilor lor, ce ne conduc 
degajat prin descoperirile epocale făcute 
de Heraclit și Aristarh din Samos, Co- 
pernic şi Tyho Brahe, Galileo Galilei (e 
remarcabilă obstinaţia filmelor românești 
de a cita, ori de cite ori $e ivește prilejul, 
celebrul «e pur si muove») și Newton, o 
anumită senzație de nivelare si unitormizare 
imagistică răzbate dincolo de eleganta 
comentariilor, dincolo de bunele intenţii 
pedagogice. 

incheiem, reamintind realizatorilor de til- 
me ştiinţifice, despre cele două decenii 
ce se implinesc în acest an de la primirea 
în AICS, așteptindu-i cu producţii pe mă- 
sura talentului şi posibilităţilor lor reale 
demonstrate cu brio de atitea ori pină 
acum. 


Olteea VASILESCU 


Cinematograful, 
artă 

a speranţei, 
emancipării 


Filmul african, o carte de vizită a 
luptei pentru independenţă naţională 


in contextul filmului mon- 

| dial, cinematografia afri- 

cană a devenit prezentă 

nema printr-o operă de creație 

| originală numai după sflr- 

| şitul celui de-al doilea 

război mondial, adică du- 

pă ce, rind pe rind, popoarele africane 

au izbutit după secole de luptă să în- 

tringă asuprirea colonială, să-şi afirme 

şi să cucerească dreptul la suverani- 
tate şi independenţă națională. 

În unele ţări de pe continentul negru, 
filmul a fost cunoscut și practicat chiar 
din primii ani ai secolului nostru. De 
pildă, primul documentar egiptean a 
fost realizat pe străzile Alexandriei în 
1912 (an cind la noi avea loc premiera 
primului film artistic românesc inspirat 
din Războiul Independenţei), urmat la 
scurt timp de un adevărat boom al fil- 
mului de ficțiune. De altfel, pînă astăzi, 
cind cinematografia egipteană ocupă 
locul întii în producţia cinematografică 
a continentului (cu 50 de filme pe an), 
s-au realizat de-a lungul celor şapte de- 
cenii nu mai puţin de 1600 de lung me- 
traje. În ansamblul continentului afri- 
can, arta filmului, ca expresie a culturii 
nationale a fiecărei țări în parte,s-a năs- 
cut însă odată cu ieşirea de sub domi- 
natia colonială și afirmarea țărilor afri- 
cane ca naţiuni libere și egale în drep- 
turi. Un alt exemplu ni-l oferă cinemato- 
grafia din Mozambic. Dacă primele săli 
de cinema au fost deschise în fosta 
capitală Lorenzo Marques chiar din 
1900, producţia naţională a documen- 
tarului de actualitate s-a impus înce- 
pind din anii '50 iar filmul de ficțiune, în 
special cel comercial, a cunoscut un 
avint din anul 1970; totuşi, nu putem 
vorbi de începutul unei cinematografii 
naționale decit după 1975, anul ciştigării 
independenţei de stat a Mozambicului, 
cind a luat ființă si Institutul național de 
film, a cărui primă promoție de cineaşti 
a şi început să lucreze, demonstrind 
încă odată că filmul este arta epocii 
noastre, o artă care poate sluji interesele 
poporului. 

n ciuda apariției tirzii a filmului afri- 
can pe ecranele internaţionale, acest 
punct de incidenţă dintre istorie şi artă 
a creat de la bun început cineaştilor o 
stare de maximă răspundere față de 
creația lor. Ei au înţeles să facă din film 
un instrument de cunoaștere si de con- 
ştientizare a maselor, simțindu-se da- 
tori să folosească forta de convingere a 
filmului spre binele țării şi a ridicării 
condiţiei de viaţă a poporului. Desigur, 
ca şi pe celelalte continente, diversita- 
tea de culturi si de specific naţional de 


pe cel african face să nu se poată în- 
globa creaţia de film din diferite state 
sub o singură identitate. Există însă fi- 
resti trăsături comune întregii cinema- 
tografii africane, după cum deaseme- 
nea, se poate vorbi în celelalte arte — 
literatură, plastică, muzică, dans — de o 
problematică comună izvorită dintr-o 
experiență istorică la scara întregului 
continent. 

lată cum defineşte condiţia artei fil- 
mului african unul dintre cei mai repu- 
taţi regizori ai continentului, senegale- 
zul OQusmane Sambene: «Filmul este, 
pentru noi africanii, un fel de şcoală la 
care trebuie să învăţăm nu numai no- 
țiuni noi, ci şi sentimentul de solidari- 
tate şi de fraternitate între țările în curs 
de dezvoltare. Pentru a atinge acest tel, 
arta noastră trebuie să aibă sinceritate 
în exprimarea ideilor şi o viziune politică 
clară». 

Lupta pentru eliberare națională a 
popoarelor Africei este pentru filmul 
african nu numai sursă de inspiraţie,ci 
însăşi carnea și singele său, făcînd din 
filmul de ficțiune un document viu al 
istoriei. Opiumul și bita şi Cronica 
anitor de jar (film distins cu Marele 
Premiu la Cannes 1975), prezentate și 
la noi, sint două dintre filmele algeriene 
dedicate acestei teme. 

Nu mai puţin aflăm în obiectivul apa- 
ratului de filmat al tinerilor cineaști 
africani întreaga problematică a conse- 
cințelor colonialismului. Unul dintre ce- 
le mai acut-resimțite flageluri:anfabetis- 
mul. Deşi este vorba de ţări de o stră- 
veche cultură și cu o bogată tradiţie 
artistică transmise din generaţie în ge- 
nerație, neştiința de carte a impiedicat 
adaptarea la cerințele impuse de pro- 
gresul vieţii moderne. Dar să dăm cu- 
vintul în această privință regizorului 
etiopian Solomon Bekele: «Cineaştii 
africani nu-și pot permite, asemeni cine- 
aştilor europeni sau americani, să facă 
filme de dragul artei. Noi avem obligaţia 
faţă de popoarele noastre care trăiesc, 
datorită cruntei moșteniri a colonialis- 
mului, în proporție de do, fără ştiinţă 
de carte, să înlocuim prin lim, care este 
singurul mijloc de comunicare, prezența 
ziarului si a literaturii scrise. Popoarele 
africane au fost ținute deliberat într-o 
totală ignoranță, fără putinţă de a avea 
acces la mijloacele de cunoaștere poli- 
tice sau artistice contemporane. De 
aceea filmul nostru trebuie să le arate 
acum nu numai realitatea istorică şi cul- 
turală a țărilor lor, dar şi ce se petrece 
în întreaga lume. Ousmane Sambene, 
in calitate de președinte al juriului celui 
de al șaptelea Festival internaţional a! 


https://biblioteca-digitala.ro 


filmului de la New Delhi,declara la o con- 
terință de presă: «În fata unui analfabe- 
tism atit de extins,filmele noastre trebuie 
arătate din sat în sat, ele trebuie să co- 
munice cu sătenii prin limba lor şi tre- 
buie să-i reprezinte, fără ca cineaștii 
să albe nevoie să importe o estetică 
străină de popoarele lor». În acest 
sens, filmul tinărului Khalid Siddik, 
Căsătoria lui Zein, este un strălu- 
cit exemplu al simțului plastic, de o 
originalitate inconfundabilă cu care re- 
ceptează cadrul natural al unui sat afri- 
can, spațiul si culoarea, portul si obi- 
ceiurile. Prin tema filmului, luăm contact 
cu încă un aspecte preocupă cineaștii 
angajaţi în eliberarea socială şi spirituală 
a popoarelor lor. Duelul dintre misti- 
cismul orb și respectul rațional al cre- 
dinţelor tradiționale, reflectat aici într-o 
poveste plină de umor şi de lirism des- 
pre modul cum cel socotit pe nedrept 
«prostul satului» reuşeşte să ia de soție 
pe cea mai frumoasă fată. 

Un alt motiv tematic din filmul african 
contemporan, impus tot de o realitate 
socială concretă, este migrația în cău- 
tarea de lucru, de la sat la oras. Filmul 
gabonez Tobele au incetat să bată 
sau filmul tunisian Dar miine? ilus- 
trează, Intr-un context specific, realită- 
tile țărilor respective, traumele dezră- 
dăcinării, efectele ce se fac resimţite 
de către fiecare în lupta dintre vechi și 
nou. 

În fine, un alt obiectiv al filmului afri- 
can este combaterea neocolonialismu- 
lui în toate formele sale de manifestare. 
Dintre acestea, filmul malgas Accident 
$i filmul senegalezului Daniel Kamwa, 
Bu Bu, zis cravată — dezvăluind atitu- 
dinea burgheziei locale față de popor, 
fac cu succes dovada că arta filmulu 
poate sluji o politică pusă în slujba 
progresului social şi a ridicării nivelului 
de conştiinţă a omului. Acesta este și 
scopul activității «Asociaţiei cineaști- 
lor africani» înființată acum cîțiva ani. 

Urmărind evoluția filmului în ţările 
in curs de dezvoltare şi apropierea cine- 
aştilor de problematica atit de com- 
plexă a continentului african, Asociația 
promovează o cinematografie angajată 
politic,demonstrind că, între arta legată 
de popor si politica poporului,nu există 
contradicţie nici de esenţă, nici de ordin 
estetic. Sint exemple pe care cineaștii 
africani le-ar dori multi te; deocam- 
dată,datorită condiţiilor efonomice moș- 
tenite, pe întregul contiient se reali- 
zează aproximativ doar o sută de filme 
pe an. 


Adina DARIAN 


(Cronica anilor 

de jar 

al algerianului 
Lakdar Hamina — 
I cel mare 

la Cannes 1975) 


e 


din unghiul regizorul 


«Imperiile  despotice 
nu vor îngădui un guvern 
revoluționar! Nu ne ră- 
mine decit calea rezis- 
tenței...» — se aude vo- 
cea fermă a lui Nicolae 
Bălcescu In atmosfera 
încărcată care a cuprins 
adunarea. Întreg guver- 
nul provizoriu e de față. 

Au început filmările la 

` 1848 și Munţii în flăcări. 
Au inceput cu secven- 
tele de interior, pe pla- 
toul 4 din Buftea, în de- 
corul «Sălii tronului». 
unde se filmează zilnic... 

(In fotografie: Emil Co- 
seru — I.C. Brătianu, 
Cornel Ciupercescu — 
Nicolae Bâicescu; Con- 
stantin Codrescu — lon 
Heliade Rădulescu). 


e anvergur 
superproducț 


«E o pagină de istorie difi- 
cilă și sper că spectatorul va 
pleca de la film cu o privire 
mai clară asupra ei» declara 


nema 


Petre Sălcudeanu in primul ` 


panoramic al revistei din anul 
acesta, în calitate de autor al 
scenariilor 1848 şi Munţii în tăcări Între 
timp, scenaristul le-a mai adăugat 6 epi- 
soade de televiziune pe care le realizează 
aceeași echipă. lată acum si confesiunea 
regizorului Mircea Moldovan, spusă dintr-o 
suflare, între două drumuri la Buftea... 
pentru că filmările au şi început. 

— Un titm istoric. implicit un tilm de 
anvergură? 

— M-am intilnit cu filmul istoric la Pintea. 
Dar nu se pot compara. Complexitatea fil- 
melor despre 1848 — două pentru marele 
ecran și șase pentu TV — în jur de trei 
sute de personaje, zeci de locuri de filmare, 
decor real în toate anotimpurile, s-ar potrivi 
unei superproducții, unei producţii-colos. 
Producţia, în sensul propriu al cuvintului 


asa va fi, dar filmul nu, în nic: un caz nu 
vreau să semene cu ceea ce înțelegem în 
mod curent prin superproducție. 

Fiecare din cele trei sute de personaje 
e un caracter, are ceva de spus, e absolut 
necesar în narațiunea filmelor, chiar dacă 
apare o dată sau de două ori. Nu vreau să 
rămină nimic ilustrativ, convenţional. Nu 


vor lipsi din film marile momente de pe 
- Cimpia Libertăţii, de la Blaj, Filaretul, Dea- 


lul Spirii... Epoca 1848 e pentru prima dată 
adusă pe ecran (un inceput s-a tăcut 
recent cu Vis de ianuarie) și deci răspun- 
derea întregii echipe e imensă, ca si difi- 
cultăţile de altfel. Nu există costume, de- 
cor, recuzită, le căutăm si le stringem pas 
cu pas. 

Nu ne e ușor și pentru că aducem prima 
oară pe ecran figuri cunoscute, de prim- 
plan ale istoriei naționale: Nicolae Bål- 
cescu, Avram lancu, lon Heliade Rădu- 
lescu... Şi e important ca imaginea din tilm 
să nu o contrazică pe cea acreditată de 
manualele si cărțile de istorie. Noi ne-am 


din unghiul reporterului 


[eat 


| cel Mare 


Un film monografie. Subiectul: 
istoria Teatrului Naţional 


«Un teatru, ca să placă, tre- 
buie să fie fierbinte, să dogo- 
rească pînă în fundul galv- 
riei. ° 
Actorul, actorii, cind ies pe 
scenă, trebuie să fie niște 
posedaţi, să aibe pe dracul 
în ei: prin ochi, prin sprincene, prin gură, 
prin virful degetelor, prin toți porii, să 
scoaţă pe dracul acela și să-l arunce asupra 
publicului. 
O clipă să nu- ierte pe public a-şi veni 
în fire si a-și da seama ce vor cu el: să-l ia 
repede, să-l zguduie, să-l amețţească, să-l 


farmece, să-l aiurească, să-l smintească 
mai știu eu cum să zic! 

Cind or ieși din teatru. nici doi ochi să nu 
fie uscați şi siguri: toți să fie împăienjeniți 
de emotiune. umez? de plins, ori de ris. 

Aya teatru, da La așa teatru, dă năvală 
publicul ca la o binefacere; căci, în adevăr, 
că nu sint multe frumuseți pe lumea noastră 
mai mari decit un bun teatru». (lon Luca 
Caragiale, din articolul «Teatrul Naţional», 
apărut în «Universul» din 19 noiembrie 
1899), 

Nu știu dacă în coloana sonoră a filmu- 
lui Teatrut cet Mare vom auzi citate 


Filmul, mijlocul cel mai eficace de a păstra istoria vie a teatrului (Alexandru Giugaru şi 
în D-ale carnavalului şi George Calboreanu, Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Silvia Dumitrescu- 


obisnuit cu portretele care-i reprezintă insi: 
pe majoritatea dintre ei la o virstă mai înain- 
tată, în orice caz la mulți ani după revoluție 
în anii în care fi arătăm, toți erau mult ma 
tineri. Avram lancu avea 24 de ani, Nicola: 
Bălcescu avea 28.. De aceea distribuția 
cuprinde în majoritate actori tineri. Ceea ce 
nu înseamnă că nu avem licenţe de virstă 
şi chiar de «portrete». Am preferat, de pildă, 
cunoscuta înfățișare a lui Cuza, cu barbi- 
son, deşi ea este mult ulterioară. 

— Filmele intenţionează să arate și 
steper de tormare a acestor personali- 
tàti 

— Nu, In momentul in care apar In film, 
aceste personalități sint deja afirmate. Pro- 
blema de fapt e mai complexă — Lukacs o 
dezbate pe larg în studiul său aplicat roma- 


“nului istoric — si n-am văzut-o realizată nici 


în alte cinematograiii. Există un acord 
tacit între noi si spectatori: pornim deopo- 
trivă de la premisa că acesta e Bălcescu, 
acesta e Kogălniceanu... ale căror biografii 
sint cunoscute. Noi nu facem decit să-i 
preluăm de la un anumit punct și să le 
urmărim traiectoria... Spectatorul, în baza 
aceluiași acord tacit, știe că aceste perso- 
naje vor fi la sfîrşitul vieţii niște eroi. Nu 
vrem să-i aşezăm de la început pe soclul 
statuii, dar nici să demitizăm. Există o 
replică, pe care o rostesc mai multe per- 
sonaje în film: «istoria ne va judeca». Și 
replica aceasta revine ca o obsesie. 

— Dintre multele personale vă sim- 
titi atras de vreunul în mod special? 

— Ataşat afectiv mă simt de Avram lancu 
si de drama lui: imposibilitatea de acordare 
a unui ideal înalt cu determinările epocii. E 
un personaj căruia, paradoxal, pe măsură 
ce incerc să-l descitrez, îi sporeşte misterul. 
Momentul intilniri lui cu Bălcescu mi se 
pare un punct de virt al perioadei de care 
ne ocupăm. Pe această permanentă între- 
pătrundere a acţiunii în cele trei țări s-a 
bizuit dramaturgia filmelor, obţinînd astfel 
o unitate, care a existat desigur, dar nu atit 
de evident, în epocă. 

`— Am vorbit de intenții. Dar concre- 
tizarea lor? 

— Perioada de cronometraj şi definiti- 
vare a decupaiului este pentru mine o fază 
decisivă Cind decupajul e gata, filmul s-a 
terminat! Rămin posibilitățile practice de a-l 
concretiza Nu-mi amin însă niciodată «re- 
2olvările» pentru locul filmării. Am început 
filmările pe platou la Buftea Vom mai filma 
la Brăila, Sibiu, Braşov, în judeţul Alba la 
Blaj, în decorul fantastic al Apusenilor. 
Am plecat încrezător la acest drum lung, cu 
aceeaşi echipă cu care am tăcut film in 
anii din urmă (director: Mihai Năstase). Cu 
operatorul Valentin Ducaru, un prețios cola- 
borator, mă întlinesc prima oară Pregă- 
lirea a durat cam mult, dar se ştie că e mai 
bine să măsori de două ori si să tai o sin- 
gură dată. 


părerile despre teatru ale marelui drama- 
turg. Ştim însă că «momentului Caragiale» 
i s-a acordat un spaţiu amplu în structura 
filmului, 

Teatrul cel Mare, un film necesar si 
așteptat, un film despre «prima mare sce- 
në a ţării», despre frămintata sa istorie 
prin veac. 

Ce alt motto ar fi putut sta pe prima pagină 
a scenariului, decit versurile lui lancu Văcă- 
rescu? «În el năravuri îndreptaţi Daţi as- 
cuţiri la minte...» 

La 31 decembrie 1852, Teatrul cel Mare 
era inaugurat de trupa lui Costache Cara- 
giale. La 16 mai 1875 — deci cu doi ani 
înaintea existenţei noastre ca națiune inde- 
pendentă — Alexandru Odobescu, numit 
director al teatrelor de Titu Maiorescu, 
ministrul de resort, cerea ca pe tațada de 
pe Calea Mogoșoaiei, să se înscrie cu litere 
mari cuvintele «Theatrul Naţionalu». De 
atunci si pină azi, lungă este lista acelora 
care, în cuprinsul a 125 de ani de existență 
a Teatrului Naţional, i-au condus destinele. 
lon Heliade Rădulescu, Costache Cara- 
giale, Matei Millo, Al. Odobescu, lon Ghica, 
lon Luca Caragiale, Alexandru Davilla, 
Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, lon Marin 
Sadoveanu. Tudor Vianu, Victor Eftimiu, 


Grigore Vasili 


Tanţi Cocea si Radu Beligan în Bădăranii, în regia lui Sică Alexandrescu pe scena Teatrului Naţional) 


P 


NS ( 


Prim-planul 
rolului secundar 


«Dintre toți oamenii de teatru, 
interpreți posibili ai rolului — de- 
clară regizorul Savel Stiopul — l-am 
ales pe Liviu Ciulei, al cărui uni- 
vers spiritual mi s-a părut cel mai 
potrivit pentru a reprezenta pe Di- 
nicu Golescu, acest iluminat care a 
pregătit renașterea pașoptistă». 

Liviu Ciulei, interpretul lui Di- 
nicu Golescu în Falansteru 
nariul: Florian Avramescu şi 
lae Dragoș. Regia: Savel Stiopul. 

Casa Unu) 


Zaharia Stancu, Radu Beligan. 

Folosind documente de arhivă, fragmente 
din înregistrările din fonoteca de aur a 
radioteleviziunii române, afişe, fotogratii, 
caricaturi de Jiquide, secvenţe din filme de 
lung-metraj (O scrisoare pierdută, 
O noapte furtunoasă, D-ale carnavalu- 
lui, Bădăranii, Telegrame...), fragmente 
de cine-cronică din fostele jurnale de actuali- 
tăți ale studioului Alexandru Sahia sau ale 
televiziunii, filmul prilejuiește reintilnirea 
cu marile personalități actoricești si regi- 
zorale ale scenei Naţionalului. lon Talianu, 
Gheorghe Timică, Mihai Popescu, Aura 
Buzescu, Maria Filotti, Elvira Godeanu, 
Tanţi Cocea, Gheorghe Storin, Sică Ale- 
xandrescu, Costache Antoniu, Marcel An- 
ghelescu, Alexandru Giugaru, George 
Calboreanu, Grigore Vasiliu Birlic, Nicky 
Atanasiu, lon Finteşteanu, Radu Beligan... 


Ochelarii lui Caragiale, costumul 
lui Nottara în «Regele Lear», cusma lui 
Vlaicu Vodă purtată de Aristide Demetriad, 
pince-nez-ul şi peruca unei compoziții a lui 
N. Soreanu, pălăria şi șalul purtate de 
Timică în «Căruţa cu paiaţe», bomba găsită 
printre ruinele teatrului, gongul spart si 
innegrit de fum, cheile clădirii dispărute... 
imagini de muzeu care se înlănțule cu ima- 
ginile filmate în ziua de 20 decembrie 1973, 
la inaugurarea noului edificiu al Teatrului 
National. 


Unii dintre spectatorii care au frecventat 
Teatrul Naţional în ultimul timp, vor fi auzit 
în timpul spectacolelor biziitul aparatului 
de filmat și-i vor fi zărit pe cei doi-trei 
oameni care se strecurau în sală la «Coana 
Chiriţa», la «Căruţa cu paiaţe», la «Richard 
al IH-leas sau la «Romulus cel Mare» dorind 
să treacă ct mai neobservaţi. Pe tăcute, 
pe muteşte, pe viu și pe «furate», asa au 
început și asa s-au terminat filmările la 
Teatrul cel Mare, «coproducție» a Casei 
Trei cu Studioul «Alexandru Sahia». Sce- 
nariul si regia: Constantin Vaeni. 
imaginea: Costel Teodorescu. Montajul: 
Livia lonescu. Ç 


Rubrica «Panoramic românesc» 
este realizată 
de Roxana PANĂ 


din unghiul operatorului 


loanide 
Un film masiv, bogat 


loanide, filmul Casei Patru, 
ecranizarea romanelor 
«Bietul loanide» şi «Scri- 
nu! negru» de George Căli- 
nescu — scenariul: Eugen 
Barbu, regia: Dan Pita —a 
intrat în ultimele taze de 
lucru: mixajul şi operațiile de laborato: 

De această dată ne-am adresat opera- 
torului Florin Mihaescu care,odata cu 
loanide, semnează imaginea la ce! de 
al nouălea film, dorind să aflăm cum 
arată lumea acestei importante ecrani- 
zări, din unghiul operatorutui. 

— loanide era tentant prin «lumea: 
deja creată de Călinescu: complexul de 
relații dintre personaje, bogăția carac 
terologică. Fiecare destin cinematogra 
tic important nu se putea să nu-l ob- 
sedeze pe operator. Decorul, costumele, 
machiajul (și modificările lui succesive 
care privesc nu neapărat îmbătrinirea,cit 
schimbarea, evoluția personajelor, trecerea 
lor intr-o altă stare) mă solicitau dincolo de 
discuţia obligatoriu consultativă, pe care 
o am de obicei cu aceste compartimente. 
Un film ca loanide nu putea fi abordat ca o 
chestiune personală a fiecăruia dintre noi. 
Era de neconceput să lucrezi în afara grupu- 
lui. Atit datorită complexității filmului, cit 
şi datorită stilului lui Dan Pita de a colabora 
cu echipa. 

— Concret, ce înseamnă acest tip de 
colaborare? 

— Pita vine cu concepţia lui (care ține 
desigur de intimitatea creaţiei) şi după 
ce-şi face expunerea în fața echipei asupra 
ceea ce dorește pe ansamblu si pentru 
tiecare moment în parte, fiecare dintre noi 
preia «tema» și o trece prin filtrul profesiunii 
sale, propunind rezolvări, consultindu-ne. 
La loanide am avut joncţiuni complicate 
între scenografie și imagine, rezolvări a 
căror decizie ne solicita pe toți (cum au 
fost, de pildă, discuţiile despre cromatica 
filmului legate de casa Manigomian). Nu 
numai fiecare culoare, ci şi fiecare nuantz 
de culoare era importantă. De obicei aveam 
10—15 personaje în cadru şi ele trebuiau 
gindite în funcție de ora acţiunii (prinz, 
seara), care e fundamentală pentru tipul 
de dialog, de mișcare, de lumină. 

— Fiind o dume» si o «epocă», bà 
nuiesc că portretul joacă un rol impor 
tant în imaginea filmului. Ce problem: 
speciale au ridicat operatorului aceste 
portrete? 

— Cind abordez un portret, poate pentru 
că sint o fire sentimentală, mă simt atras 


de personaj așa cum e el gindit in scenariu, 
în decupaj (de această dată şi in roman) și 
abia apoi de actor, deşi el e cel mai impor- 
tant. Dintre toți regizorii cu care am lucrat 
Pita e regizorul pentru care prim-planul 
e fundamental; ei trăieşte cu obsesia prim- 
planului. Are şi o intuiţie extraordinară de 
a ști unde să-l introducă într-o suită cinema- 


fogralică. Mai simte — ceva ce ar trebui să 
tina probabil de operator — distanța opti- 
ná la care trebuie să te situezi față de actor. 
La începutul colaborării noastre nu eram 
convins; trăgeam de comun acord variante. 
La montaj constatam că el avusese dreptate. 
Acum sintem rodaţi, iar discuţia la prim- 
planuri e un capitol încheiat. Ceea ce a fost 
toarte bine, pentru că loanide e cu precă- 
dere un film de prim-planuri. De aceea am 
si fost tot timpul prins la mijloc. Pe de o 


din unghiul producătorului-delegat 


Cumpăna 
Există si necinste, dar ea 
nu are ce căuta în lumea noastră 


larnă grea în virt de munte 

O cabană ce curind se va da 

in folosință. S-au adus mobi 

lierul, proviziile, s-a instala! 

si teletonul — dar deocam- 

dată nu funcționează — s-a 

transportat şi tonomatul, dar 

încă nu e despachetat. Cabana «Cumpăna» 

Cei care vor trăi și vor munci aici, cabanieri:, 

par niște oameni impăcaţi cu altitudinea, cu 

izolarea, cu aerul tare. increzători, se pre 

gătesc să înceapă o viaţă nouă. Sint trei la 

număr: un bătrin — moş Bucur sau «bunul» 

— nepoata lui, Fulga, și tinărul ei logodnic 

Pavel. Cabana se va deschide în primele 

zile ale anului. Deocamdată e 31 decembrie 
în cabană mai sint o groază de lucruri de 
făcut... iar cei doi bărbaţi coboară pe schiuri 
în vale, în orășelul cel mai apropiat, după 
ultimele cumpărături ale anului. În urma lor, 
Fulga trage zăvorul şi se apucă de treabă... 
Dar se pornește viscolul şi de afară răzbate 
un strigăt de «ajutor»! Putin după aceea, 
sub privirile nedumerite si speriate ale fetei, 
în cabană își fac apariţia doi bărbaţi necu- 
noscuţi, dintre care unul e rănit. Comporta- 
rea lor ciudată o pune pe ginduri. După o 
vreme, apar şi doi tineri rătăciţi, pe care 
viscolul îi indepărtase de cabana unde 
urmau să petreacă Anul Nou. Aşa că, pe 
nepusă masă, la «Cumpăna» se încropeşte 


un revelion. O noapte ciudată şi incordată 
in care bucuria si calmul firesc sint inlocuite 
de teamă, de suspiciune, de pindă recipro- 
că, asa cum se întimplă intotdeauna cind 
într-o lume de oameni cinstiţi isi face apari- 
tia un ticălos. E numai unul? Care dintre ei? 


parte, un zid la care eram pus cu spatele 
(scenografie, costume, ambianţă) iar pe de 
altă parte, universul intim al fiecărui perso- 
naj. O strimtoare din care puteam ieşi cu 
greu si care cerea un echilibru riguros, 
«savant». 

— Ce a insemnat «loanide» pentru 
operatorul Florin Mihăilescu? 

— Firesc dorința de autodepăşire. Era 
şi o probă de rezistență la tensiune 
înaltă. Pe o lungime de film atit de mare, să 
rezişti, să nu clachezi — fizic în primul rind 
— şi să fii «la cotă maximă» tot timpul. 
loanide e un film masiv, lung si greu, bogat, 
de o bogăţie care-i vine din adinc, din sub- 
stanță și care te obligă. Cea mai mare 
dorinţă a noastră era să trecem cit mai mult 
din această bogăţie pe ecran. Discutam în 
echipă — inclusiv cu asistenții de la ma- 
chiaj — cu scenariul, dar şi cu opera lui 
Călinescu tot timpul în mină Sau mai 


«loanide, un film de 


exact, în gind. Propusesem la un moment 
dat să facem un concurs între noi cu între 
bări din romanele călinesciene. Nu ştiu 
cine ar fi ciștigat. Dar n-am avut timp 
n-am avut nici un moment de respiro. Nu la 
toate filmele stai într-o tensiune înaltă a 
creaţiei de la început și pină la sfirșit 
Nu m-am despărțit suficient de loanide. 
încă mi-e frică de el Abia l-am terminat 
Despre Fitip cel bun, de pildă, aș putei 
vorbi mai mult, mai ales despre greşeli 


Și ce păcat greu duce în spate? 
«Sint numai șapte personaje, declară 
scenaristul Horia Pătraşcu. Nu există plan 
doi şi nici personaje secundare. Asta 
presupune, firește, un efort deosebit 
pentru fiecare actor în parte.» 

lată și interpreţii celor șapte personaje 
loana Pavelescu, Ernest Maftei, Ovidiu luliu 
Moldovan, Mircea Albulescu, Florin Zamti- 
rescu, Adina Popescu şi Dinu Lazăr. 


Scris de Horia Pătraşcu şi în regia Cris- 
tianei Nicolae, noul film Cumpăna, pro 
ducţie a Casei Trei, a început filmările in 
luna martie. Operator: Marian lordache 
Prima zi de filmare s-a desfăşurat sub tira- 
nia unui soare strălucitor. Cabana «Cumpă- 
na 1 530», amplasată într-un frumos peisaj 
de iarnă, din munții Bucegi, era «prea ospi- 
talieră» cu echipa. Furtuna de zăpadă, 
norii descriși în scenariu erau zadarnic 


Cadrul I, turnat Í. 
Exterior. 


Rug și flacără 


După revoluțiile de la 1848, luptele pen 
tru libertate si unitate națională, pentru 
dreptul fiecărei naţiuni la existenţă de sine- 
stătătoare, au continuat să zguduie vechile 
aşezări ale Europei. În lanuarie 1859, prin 
dubla alegere a lui Alexandru-loan Cuza 
ca domn al Moldovei si al Ţării Româneşti, 
se punea temelia statului român modern 
Principatele Unite. În același an, o dată cu 
războiul Franței şi Piemontului cu Austria, 
începea siru! bătăliilor pentru libertate și 
unificarea Italiei. În vestita expediţie a 
«Celor o mie» de voluntari, comandată de 
generalul Garibaldi, luptau pentru noua 
italie, alături de italieni, numeroși spanioli, 
francezi, polonezi, unguri, precum şi români 
din Transilvania, aflată încă sub stăpinirea 
austriacă» 

Acesta este insertul introductiv care se 
va derula pe fondul unor imagini de luptă, 
In pregenericul filmului Rug si flacără, 
insert menit a ne introduce In datele și 
atmosfera filmului. Biografia lul Alexandru 
Bota, eroul romanului «Rug și flacără» de 
Eugen Uricaru și al ecranizării pe care o 
realizează regizorul Adrian Petringe 
incepe în tabăra voluntarilor transilv 
din Italia. Secventele din «tabăr 

au filmat în luna martie | 
a: Aurel K akiewicz 
Beciu, costume: lon Nedelcu 

In fotografie: lon Caramitru — Alexandru 
Bota şi lon Dobrescu — generalul TOrr 
Filmările continuă.. 


asteptaţi. 
„utiliciala, 
naturală 


«Cumpăna, cred că are datele unui 
titm de actualitate, în sensul cet mai 
exact al cuvintului, declară regizoarea 
Cristiana Nicolae. De actuatitate, nu doar 
pentru că pe calendarul de pe perete va 
apare scris 1978, ci pentru că problemele 
oamenitor din tilm sint dintre cele mai 
actuale. În tond e una singură: dorința 
de a trăi mai bine,cu toate implicaţiile 
ce decurg de aici». 

Horia Pătraşcu in prima zi de filmare 
(dar după cum se știe, nu la primul film; 
avea emoţii: «Am lucrat destul de mult 
ta acest scenariu fa care regizoarea și-a 
adus un aport substanțial și cuprinză- 
tor. Este pentru prima oară cind lucrez 
cu o regizoare și, mărturisesc,am avut 
atergie la ideea că o temeie poate prac- 
tica regia de tilm, mă rog, o părere 
strict personală. De data aceasta, iată, 
după ce am citit decupajul,am deplină 
încredere că vom reuşi să dăm publicu- 
tui un tiim adevărat, care să-l intere- 
sezen. 

Filmul Cumpăna se anunță deci ca o 
confruntare de caractere puternice într-o 
unitate de timp şi spațiu care — se ştie — 
sporeşte dramatismul si suspensul. Unicul 
decor al filmului: o cabană. Acţiunea (nu e 
mai frumos spus upovestea»?) se desfă- 
șoară de-a lungul a 24 de ore. Deznodă- 
mintul: în zorii zilei. Prima zi a unui an nou. 
Filmul poate ti citit şi ca un avertisment cu 
atit mai penetrant pentru sensibilităţile ingă- 
duitoare, cu ct el își păstrează tot timpul 
aerul firesc, calm şi normal, al cotidianului. 

Dar fireşte, aceasta nu e decit părerea 
producătorului delegat, care trebuie să fie 
«solida cu echipa filmului pînă la ultimul 
cadru. Poate fi el, acest producător delegat, 
altfel, decit încrezător şi plin de speranţe? 


Dana BUCUR 


Au sosit insă ajutoare: zăpada 
iar citeva zile mai tirziu, cea 


O certitudine pe nume 
Mircea Albulescu 
( Drumuri 


g" cumpănă) i 


personaje 
şi interpreți 


Cind actorul 
definește filmul 


Există «o greutate» a rolu- 
rilor — mari sau mai mici — 
interpretate de Mircea Albu- 
lescu în ultimii ani (numără- 
toarea începind cam de la 
Puterea și Adevărul); o 
anumită încărcătură în nu- 
mele căreia personajele sale își cer dreptul 
la o privire aparte, ca si cum ar aduce cu ele 
un film secund ce se insinuează în povestea 
cea mare a ecranului, fără a o tulbura. 


La capătul unor experiențe pe care nu. 


le-a traversat în zadar, cu tot ceea ce au 
avut ele şi bun și rău, Albulescu s-a instalat 
acolo unde domneşte «actorul-axiomă» — 
cum îl numea un estet, actorul capabil să 
dea, prin el însuși, o definiție a filmului, mai 
plauzibilă, în unele cazuri, decit cea pe care 
o pretind scenariul sau regia De ce? Pentru 
că astfel de interpreți sugerează nu o psiho- 
logie, orict de complicată ar fi ea, ci un 
destin, mai bine-zis dificultatea nemărturi- 
sită a transtormării unei vieţi într-un destin. 
Sub ochii noştri ei scriu istoria unei exis- 
tente, a unui om aflat mereu într-o călătorie 
către intilnirea cu sine însuşi. 

Dintr-un astfel de travaliu s-a născut 
Octavian Borcea din Drumuri în cumpănă, 
ţăranul care tace, ia aminte şi face cum ştie 
el, dar numai după ce s-a convins că ştiinţa 
lui într-ale vieţii este curată, cinstită şi 
demnă Drumurile lui Borcea pe la casele 
fiilor săi, justiticabile sau nu la nivelul unor 

întrebări elementare (avea el, Intr-adevăr 
nevoie, de «consimțămintul» copiilor săi, 
pentru a-si lua nevastă «de a doua?») ca- 
pâtă inteles si frumusete prin prilejurite 
pe care i le oferă ţăranului ce se confruntă 
cu multele întimplă:, potriveli, indoieli, 
griji, egoisme, ce sint și vor fi ale lumii. 
Călătoria lui Albulescu-Borcea este mai 
mult un răgaz pe care şi-l acordă sie însuşi, 
înaintea luării unei hotăriri, un răgaz pe 
care țăran fiind, deci scump cu timpul, îl 
umple cu un plus de cunoaștere. Vede, cin- 
tăreşte, pretuieste, de aceea nu are două 
răspunsuri la fel în fața partenerului tine- 
rilor care îl întreabă, în dorul lelii, «ce mai 
face țărănimea muncitoare», le răspunde 
pe potrivă, cum că «se rotește după soare»; 
de băiatul înstrăinat se desparte prin tă- 
cere iar în fața aferării nurorii își caută 
salvarea în jocul cu nepoți — poate sin- 
gurii pe care îi simte aproape, prin candoare 
ori prin încăpăţinare. 


Magda MIHĂILESCU 


Gheorghe Cozorici: 


„Clipa“ e o deschidere spre adevăr. 
Dar mai departe? 


Destinul cinematografic al 
; actorului Gheorghe S 
este dintre cele mai ciudate. 
nema Trei — numai trei roluri prin- 
| cipale, da, dar unul era Ște- 
fan cel Mare, iar altul este 
Dumitru Dumitru din Ctipa, 
cħĦeva, nici măcar multe rolisoare, în rest, 
cum singur spune, «interpret de coloană 
sonoră» pentru că a dublat cu vocea lui 
de Ştetan cel Mare sau de Dumitru Dumitru, 
cu vocea asta care nu rostește niciodată 
vorbe, ci ginduri, multe, personaje care, 
cine poate şti, cine ne poate spune, de ce 
nu puteau să aibă si chipul lui. Poate pentru 
că este un actor de adînc nu de supratată 
(cineva mi-a spus că se trage dintr-un 
neam de săpători de fintini din Arbore, ce 
bine i se potrivește descendența asta') 
specie greu de împăcat cu sărăcia de date, 
cu schematismul unor personaje. Dictiona- 
rul cinematogratic trece peste numele lui ca 
şi cum n-ar fi. «Nu e vina nimănui — îmi 
spune — cind mi s-au cerut «datele» nu 
le-am dat, mi se părea că n-am de ce, că 
nu se cade. Făcusem prea puţine filme». 
Este un mare actor — ce banal termen, 
dar cum poate să plesnească de adevăr 
o asemenea banalitate! — pe care filmul 
l-a folosit cu o zgircenie incredibilă. De 
ce? Mă gindesc mult, dacă să pun sau nu 
întrebarea asta, pe cit de jenantă pe atit 
de inutilă. Ce poate să-mi răspundă? Că 
n-a fost solicitat... Risc, totuşi, măcar și 
din curiozitate, curiozitatea de a afla cum 
o să-mi spună lucrul ăsta. 

— Ştiu eu...? Poate pentru că în film — 
ca si în teatru, din păcate, — nu există un 
repertoriu gindit pentru actori, pe actori. 
lar actorul este o mare ciudățenie. În clipa 
în care îi spui: «Vei juca — la toamnă, 
la vară, la iarnă — vei juca şi uite ce și în 
ce — din acea clipă (am şi ajuns la clipă, 
vedeţi, şi ce repede!) el începe să caute, 
să scormonească în el, în cărți, în viaţă, 
începe să fie, să devină personajul acela. 
Dacă-l iei prin surprindere, nu are timp să 
devină decit cel mult o schiţă, o schemă. 
lar mie nu-mi plac schemele. Nu-mi place 
sistemul: «Las'că vedem noi, numai să fii 
mai spontan, mai firesc». Dar ce înseamnă 
spontaneitate cind nu ştii ce faci? Cind 
există comanda aceea: «Motor si oamenii 
din spatele aparatului de filmat care îmi 
vinează expresia în timp ce eu rostesc un 
text învăţat cu o oră înainte ca nu cumva 
să-l «tocesc», ca să fiu «spontan». După 
părerea mea însă astfel nu se creează 
spontaneitate, ci doar golul acela din pri- 
vire pe care pelicula W înregistrează — 
pelicula nu iartă nimic — golul şi panica, 
frica de a nu găsi cuvintul, verbul, panica 
lipsei timpului de gindire. Teama că înşir 
vorbe pe care nu am avut timp să le gin- 
desc. Sigur că mie mi-a mai dispărut acea 
frică de aparat şi nu pot să trec peste asta 
fără să-l amintesc pe Mircea Drăgan și 
Fraţii Jderi și Ștetan ce! Mare. Dar chiar 
și așa, mi se pare că un actor trebuie să știe 
cu precizie matematică ce are de gindit, 
pentru ca să ştie cum să spună acele 
ginduri. Textul — piesa sau scenariul 
care se presupune, reprezintă bagajul de 
ginduri al personajului, trebuie visat. Pen 


mă mir... 


Îndoieli 


După o mulţime de îndoieii, 
care m-au măcinat (bine- 
y înțeles cu aprobarea mea, 
Tema c-as fi putut foarte bine 
să-mi tràiesc si eu viața) 

am ajuns, in sfirsit,sà nu mai 

bu sigur de nimic. A fost greu, dar e 
drept c-am avut și condiţiile necesare, 
practicind un fel de artă care se dezvoltă 
către un fel de prestare. Singura deosebire 
ar îi că celelalte prestări s-au scumpit. 


credințat lui. Asta poate să sune a «desper- 


https://biblioteca-digitala.ro š 


tru că acolo, pe platou, ştiu că-mi vine 
travelling-ul peste picioare, că-mi intră 
reflectoarele în ochi, că strigă regizorul: 
«intră, Ghiţă! — si de toate astea trebuie 
să fac abstracţie și să tin cont în același 
timp. Spontaneitatea vine pe urmă. Ea 
face parte dintr-o muncă de elaborare, ea 
tace parte din arta actorului. lar arta acto- 
rului nu se face «pe moment» și cu un text 
improvizat, ci este rezultatul unei munci 
de laborator, de studiu. 

— La «Clipa» — căci iată a venit clipa 
s-ajungem la «Clipa» — așa ati lucrat? 
Adică, ceea ce se vede pe ecran este 
rezultatul unei asemenea situații de 
excepție, ideală? 

— Am avut scenariul si timpul să mi-l 
apropii. Nu citisem cartea. Am avut o frică. 
Mie în general nu mi-e frică, dar atunci 
mi-a fost. Dacă citesc cartea — mi-am zis — 
să nu fiu influențat de literatură. Cartea am 
citit-o după ce am tăcut filmul. Dinu Săraru 
știe asta, i-am spus. «Nu se poate! — zicea 
— eu credeam că ai «mincat» carteal». «Nu 
domnule, am «mincat-o» între timp. Am 
«mincat-o» făcînd personajul. Am început 
«s-o măninc» în momentul în care m-am 
inhămat la acest personaj. Şi m-am înhă 
mat, pentru că mi s-a părut că acest secreta: 
de partid pe care l-am mai întîlnit în filmele 
noastre, poate f şi altfel. Era o șansă să-l 
arăt altfel. Linia lui, scara lui foarte întinsă — 
de la adusul boilor înapoi la gospodăria de 
la Cornul Caprei şi pină la marile idealuri 
pe care le gindește — mi se părea pasio- 
nantă de parcurs, de urcat. Mi se părea că 
trebuie arătat un asemenea secretar în 
toată complexitatea problemelor pe care 
viaţa i le pune în faţă, un om şi nu o funcţie. 
Un om care, cum să vă spun?... 

— Îşi trăiește în plin condiţia, poate... 

— .-- Plătește. Un om care plăteşte. lar 
omul — un om ca Dumitru Dumitru, mai cu 
seamă — cind e pornit să ciştige, trebuie 
să înceapă prin a da. Chiar şi eu, Gheorghe 
Cozorici, ca să devin Dumitru Dumitru, a 
trebuit să «plătesc». A trebuit să renunt 
la Gheorghe Cozorici în favoarea lui Du- 
mitru Dumitru. Să renunţ la lucruri mici 
poate, cum ar fi să stau o oră aici, la «Peş- 
tera», un lucru mic, dar care face parte din 
viața mea de Gheorghe Cozorici, şi la 
lucruri mai mari, la liniște, la o anumită 
ordine în viaţă... A trebuit să risc o sancţiu- 
ne pentru absenţe la învățămîntul de partid 
— asta în timp ce filmam secvenţa exclu- 
derii din partid a lui Dumitru Dumitru (în 
cazul meu au votat cu toții împotrivă, 
lireşte, dar vedeți ce coincidenţă hazlie), a 
trebuit să dorm într-un microbuz pe apu- 
cate, plecind de la o repetiţie la teatru, ca să 
ajung la Slătioara, să filmez toată noaptea 
si să mă întorc a doua zi să intru în repetiție 
la teatru şi seara în spectacol, şi de acolo 
din nou în microbuz, din nou la Slătioara — 
după o săptămină de nesomn am adormit 
rezemat de un zid — dar m-am gindit că 
toate aceste clipe le-a trăit, chiar dacă 
altfel, şi Dumitru Dumitru între Cornul 
Caprei şi el însuși. Uneori poate nici n-am 
tost de acord cu toate cite le-a făcut sau 
gindit, dar l-am «luat în brațe». M-am in- 


sonalizare», dar face parte din meseria 


Vina acestei stări involute e din multe 
părți, şi aici am să sar peste tema mea 
preferată: cum nu avem ce juca, deși facem 
filme după filme. Şi toate cu nişte sacrificii 
demne de altă cauză. Mi-am descărcat 
inima în fața unor oameni influenţi, com- 
petenţi şi am avut surpriza că totul se ştie 
în amănunt, lucru care m-a liniștit, dar 
numai pină m-am urcat în primul tramvai, 
că mi-am amintit cite am putea face și 
nu facem, că nu aştept nimic de la miine, 
că n-am la ce mă gindi pină-mi crapă 
capul şi că poate ar fi timpul să mă apuc 
de fotbal 

Şi uite-așa, ajung să nu mă mai mir 
cînd mă intilnesc cu cite un coleg care-mi 
povesteşte din fugă cite o nouă ispravă 
cu haz (poate singurul haz autentic al 
cinematografiei noastre). Căci dinsa (ci- 
nematografia) se poartă adesea cu noi 
cum te-ai purta cu un copil vitreg, cu care 
trebuie să fii drăguţ numai duminica. 
E adevărat că și noi sintem noaptea veseli, 
ziua trişti. De aceea zic că involuăm liniş- 


actorului. Şi este o chestiune paradoxală 
cu cît te despersonalizezi, cu atit capeți o 
mai mare personalitate. Cu cit intri ma 
adinc în biografia personajului, cu cit te 
intorci mai «în urmă» în acea biogratie, cu 
atit faci un salt mai mare înainte. 

— lertați-mă, nu are nici o legătură 
cu ce spuneți sau poate există o legă- 
tură «mai în urmă», dar mi-am amintit 
că era cit pe-aci să-mi retuzaţi inter- 
viul ăsta. De ce? 

— Din teama de întrebări stereotipe de 
tipu: «Cum aţi făcut rolul?». Întrebare la 
care Calboreanu a răspuns pe vremuri unui 
contrate al dumneavoastră, astfel: «Cum 
l-am făcut? Cum l-ai văzuti» Ca să inversăm 
rolurile: dumneavoastră de ce credeţi că 
Dumitru Dumitru apare așa cum apare în 
filmul Clipa? Că putea să fie si alttel.. 

— Nu vă supăraţi, meseria mea nu d 
răspunsul... 

— Bine. Atunci am să vă spun eu. Cred 
că Dumitru Dumitru apare așa, pentru că 
Dinu Săraru a scris cartea așa cum a 
scris-o, pentru că Vitanidis a gindit filmul 
așa cum l-a gindit, pentru că și-a ales o 
echipă de colaboratori buni, pentru că Nicu 
Stan a filmat așa cum a filmat, pentru cà 
Richard Oschanitzky a scris muzica și 
Dan lonescu, Profesorul, a tăcut coloana 
sonoră, dar mai ales, poate, pentru că Vita 
nidis a avut încăpăţinarea să arate o altă 
taţă a filmului românesc. Poate e un începu! 
Că tot începem, şi începem... Singura mea 
teamă este ca nu cumva această Clipă 
care, cred eu, reprezintă o deschidere spre 
adevăr, să nu fie un fel de a ne linişti pentru 
mai multă vreme sufletul. Ceea ce m-a: 
interesa ar fi continuarea acestei clipe de 
adevăr. Vă amintiți ce spune Dumitru Du 
mitru în final? 

— “Ar trebui să vină un sculptor... 

— „aici şi acum, un sculptor inspirat 
care să imagineze o statuie a răbdării, a 
măcinării nervilor, a luptei împotriva liche- 
lismului, a fariseismului...» M-ar interesa 
să văd şi cealaltă statuie, v-o amintiţi, 
aceea de pe fostul Palat al Justiţiei, devenit 
Palat al Culturii, dar o statuie care să ţină 
în mina dreaptă o balanţă, în stinga o torță 
și să fie dezlegată la ochi. Asta era poate 
și idealul lui Dumitru Dumitru. Se întîmplă 
aşa, că idealurile lui Dumitru Dumitru sînt 
si idealurile lui Gheorghe Cozorici... 

— „care s-a încredinţat lui Dumitru 
Dumitru. 

— Aşa cum m-am încredințat oricărui 
personaj pe care l-am jucat. Aura Buzescu, 
profesoara mea, ne spunea atunci, demult, 
la început: «Să ştiţi copii, că nu sinteţi 
decit un bol de lut. Personajul pe care tre- 
buie să-l interpretezi trece în tine si deci 
tu ești botul de lut. Şi în prima zi modelezi 
în el ca un sculptor. E lutul tău. Dar dacă 
l-ai lăsat așa, el se usucă şi a doua zi nu-l 
mai poţi modela, pentru că se sfarmă. 
Şi-atunci, întotdeauna trebuie să ai perso- 
najul cu tine, să- ţii moale, să te gindeşti 
tot timpul la el, pentru că numai gindurile 
tale îl modelează». 

— Atunci poate, credeţi, că si statuia 
aceea a răbdării — a răbdării noastre 
de oameni, și de oameni de cinema, 
dornici s-o vedem în picioare — credeți 
că dacă ne vom gîndi tot timpul la ea 
o s-o tacem? Credeţi că gindurile, nu- 
mai gindurile noastre,vor îi în stare s-o 
modeleze? 

— Ştiţi povestea lui Leonardo da Vinci 
de pe timpul cind lucra fresca de la Santa 
Maria Maggiore? 

— Nu. 

— Este asa: avea totul gata. Numai pe 
luda nu-l avea, nu-l găsise. $i umblind el 
prin piaţă, într-o zi, vede un om şi-şi spune: 
«Asta-i luda!» Vorbește cu el, se tocmește, 
se înţeleg şi-l duce la frescă. Fresca era 


titi către o simplă prestare de serviciu şi 
nu m-aş mira să fim afiliaţi într-o zi la o 
cooperativă de profil. Că orice organ se 
atrotiază prin nefolosire, deci și talentul și 
demnitatea noastră artistică. E drept că 
și noi înşine nu ne acordăm demnitatea 
pe care o așteptăm în ochii tuturor, ne- 
comportindu-ne decit ca indivizi separați, 
amintindu-ne de toate numai cind avem 
cui ne plinge și cred că ne merităm presta- 
rea. Dar pentru că nu-mi place să plec 
supărat, mă întorc la optimism: chiar şi în 
condiţii de prestare, cred că utilitatea 
noastră este indispensabilă (urit cuvint!). 
Şi tare mi-ar plăcea ca actorii care fac 
film să se vadă între ei mai des si mai 
semnificativ, căci sint atitea lucruri de 
care nu vreau să mă mir singur. Mai ales 
ne-am mira de cum seva descurca cinema- 
tografia cu noi,actorii,în condiţiile sporirii 
numărului de filme. Să ne mirăm, că de 
întrebat nu «ne» întreabă nimeni! 


Mircea DIACONU 


L. 


trebuie 
«visat». 
taneitatea 


sub o draperie. Da Vinci trage draperia 
și cînd se întoarce, modelul, luda, plingea. 
«De ce plingi domnule?» se miră da Vinci. 
«Te-a impresionat fresca ?». «aNu — spune 
omul — nu, dar ştiţi, acum zece ani v-am 
pozat pentru Christosi» Vedeţi, Dumitru 
Dumitru săracul, n-a fost si el socotit la 
un moment dat ludă? Totul e cum evoluezi. 
Şi asta nu depinde numai de tine. Depinde 
de om. De cel care este supus unui efort 
firesc să urce o treaptă a umanităţii în 
tendinţa lui de a ajunge cit mai bine, spre 
cit mai frumos. Dar acolo se ajunge numai 
trecînd prin purgatoriu. Filmul pe care l-a 
făcut Vitanidis după cartea lui Săraru 
reprezintă, și ca timp de gindire şi ca tra- 
valiu, această trecere a omului prin purga- 
toriu. 

— Sinteţi — trebuie să vă spun — 
adinc însemnat de Dumitru Dumitru. 
Şi de această «Clipă». 

— Nu ştiu dacă sint insemnat. M-a chi- 
nuit. M-a chinuit în primul rind teama să nu 
semene cumva cu acei «tovarăşi de la 
raion» pe care i-am întiinit şi eu prin viață 
şi prin şedinţe și care nu reprezentau, 
adesea, decit un însemn al puterii fără 
acoperire. Funcţii, nu oameni. Or, impor- 
tant mi se pare mie că (și poate așa vă răs- 
pund şi la întrebarea cu statuia) oricind, 
dar mai ales atunci cind porţi însemnul 
puterii, este să fii om. Un om, acolo. Un 
om care să dea tot ce are mai bun şi să nu 
pună în balanță ce a primit pentru asta. 

— Asta înseamnă că pot să sper — 
putem să sperăm — că n-o să puneţi 
niciodată în balanţă ce ati dat cu ce ati 
primit de ta film... 

— Nu. Asta nu. Asta ar fi... 

— Asta ar fi? 

— „nu. Nimic. În rest, cum spune omul 
acela? 

— Tăcere... 

— Tăcere. 

Eva SÎRBU 


tipologia umană în 
filmul românesc 


De ce prefer 
- deocamdată - 
rolurile „mici“ 


= Cred că marele cusur al 
saena — ca să nu 
spun scenaristilor — 

Inema este că povestea nescri- 

să doar sugerată sau pe 

care si-o poate Inchipui 

actorul, este cu mult mai 
interesantā decit povestea dezvoltată 
in paginile scrise. De aceea se întimplă 
de multe ori ca un rol mic să fie mai 
consistent, în felui lui, decit unul de 
mare întindere, pentru că primul se 
sprijină în scenariu pe o sugestie pe 
care scenaristul a știut să o schiţeze, 
în timp ce al doilea nu se sprijină pe o 
elaborare -scenaristică mai generoasă. 

E ceea ce îmi spune experiența mea 
personală şi în acest mod îmi explic de 
ce criteriul după care eu accept sau nu 
un rol şi mă bucur a-l realiza nu este 
acela ca rolui să fie mare, adică de mare 
întindere, adică ocupind multe pagini In 
scenariu. 

În deosebi în scenariile de actualitate, 
găsești mai greu mari partituri şi mai 
degrabă rolişoare mai mult sugerate 
decit închegate, dar care pot fi implinite 
după cum ne stă nouă, actorilor, în 
putere. La sugestia scenaristului sau 
regizorului, adăugăm imaginaţia si trans 
pirația noastră, din dorința — cum spu- 
nea Mircea Diaconu într-un număr din 
revista «Cinema» — «de a ieși basma 
curată şi de data asta». În filmele de 
actualitate în care am jucat eu — in 
afara partiturii din Mustrate cu flori 
de cimp, pe care am iubit-o foarte tare, 
— textul mi-a fost de mai mare ajutor 
cind a fost de mai mică întindere fata 
din Dimineţiie..., profesoara din Mere 
roşii, altă fată în Drum în penumbră, 
muta din Tănase Scatiu. Și n-aș putea 
spune că In aceste filme erau alte roluri, 
de mai mare anvergură, pe care să mi le 
fi dorit, pentru că aș fi simţit că erau 
mai interesante şi mai frumoase. Nu. 

Asta pentru că, atunci cind povestea 
e mai dezvoltată, de cele mai multe ori 
apare schema, brusc inspiraţia se topes- 
te în tonurile gri-palide. Mai mult, pentru 
că oricit de vag este profilul acelui per- 
sonaj «principal», unele repere sint 
totuși precizate în acele multe pagini 
ale scenariului, imaginaţia ta, ca inter- 
pret, nu mai are practic posibilitatea să 
încerce un alt fel de a-l dezvolta. 

Nu spun neapărat că nu vreau și 
nu-mi doresc roluri mari, adică bune 
Nu spun neapărat că «nu există roluri 
mici, ci numai actori mici». Ba da, există 
roluri mici, din care nu poti să faci nimic, 
cu tot chinul şi străduința ta si a regi- 
zorului nu iese mare lucru. Ceea ce 
îmi permit să observ și să propun spre 
examinare, este situaţia în care, deo- 
camdată, tot literatura, tot marile valori 
clasice, sînt acelea care ne oferă poveș- 
tile cele mai substanțiale, personajele 
cele mai complexe şi mai credibile, 
inclusiv personaje feminine «principa- 


cca Carmen GALIN 


Da, există 
în filmul 
alitate 

şi roluri 
care 
așteaptă 
totul 

le la actor... 
imen Galin 
1 Dan Nuţu 
in Ilustrate 
cu flori 
ymp) 


teca-digitala.ro 


filmele poetului 


Plăcerea 
de 
a fi obiectiv 


«Viața personală» e un ter- 
| me şi Jorm gi rit şi de-o 
indiscutabi ascinaţie; ră- 
NEMA mine ca filologii şi depend 
să ajungă la o concluzie 

științifică. Viaţa — care in- 

clude inevitabil și pe cea 


încearcă să se justitice,isi creează o morală 
strimbă, orbecăie în pustiul cărnii, fenomen 
descris cu geniu în filmele lui Bergman. 

Nimic mai concret, mai viu, decit legile 
morale. Legile morale își au, indiscutabil, 
senzualitatea, mireasma, culoarea lor. Dacă 
o femeie spune «iubitul meu e las, mi s-a 
făcut silă fizică de laşitatea lui, nu pot să 
mă mai culc cu el» să știți că nu minte. 
Supersenzorialii replică prompt: «Ei şi ce 
dacă e las, dacă e bine făcut?» Ei, bine, 
aici nu mai acționează niciun «ei şi dacă...» 
Cum, ei şi dacă? Lașitatea îşi are materia- 
litatea ei, asemenea ochilor şi mlinilor, ase- 
meni sinilor şi părului, omul sensibil o 
percepe. În filmele închinate revoluției a 
reieșit cel mai clar legătura de singe dintre 
lumea morală și lumea senzorială. Dacă 
iubitul a trecut în tabăra duşmanilor mai 
este el iubit? Sigur — senzațiile nu se 
spulberă imediat — oameni sintem, ele pot 
supraviețui pină la moarte, dar ruptura s-a 
produs. Interesant în această privință e că 


O falsă dilemă a filmelor noastre: 
viaţă personală sau viață obştească?— 
inteligent depăşită de C/ipa 


obştească, si deschidere spre lumea cea 
largă — nu poate fi decit personală. Ce 
rost ar avea o viaţă dacă n-ar fi personală? 
Ar merita trăită o viaţă impersonală? 
Tolstoi, cel care a descris magnifica 
epopee a războiului împotriva lui Napoleon 
avusese curajul să spună că «dramele ca- 
merei» sint poate cele -mai importante. 
Să nu tim deci nici noi mai catolici decit 
papa şi să-i dăm vieţii personale și sensul 
mai îngust, dar deloc meschin, al vietii 


Í 


«foarte personale». Dar si în cea mai intimă 
relație umană isi pune amprenta epoca, 
dimensiunile istoriei, izolarea nu e numai o 
trufie fără rost dar şi o utopie. 
Divergenţele dintre oameni, dintre băr- 
baţi și femei sint în primul rind de ordin 
moral, oricît ar părea de ciudat. O iubire 
se poate naște sub vraja exclusivă a sen- 
zaţiilor, a beatitudinii simţurilor, nu poate 
sfirşi decit din datoria unor impasuri mo- 
rale. Sincer — mai sint si excepţii — pădure 
fără uscături nu există. Puţine iubiri sfir- 
şesc prin uzura senzațiilor. Cele mai multe 
sucombă datorită impasurilor etice create 
de surprizele vieții. Tot ce spun eu e valabil 
numai dacă ne raportăm la ceea ce înțele- 
gem prin iubire; în alte forme de comuni- 
care, îmi declin competenţa. De ce se des- 
părțeau eroii lui Antonionii? Fiindcă dispă- 
ruse poate patima? Nu, ea ar fi făcut față. 
Se iîntimplase ceva mai grav. Dispăruse 
încrederea morală. Şi stupiditatea sau mes- 
chinăria poate fi o formă de adulter. 
Morala poate să nască pasiune; pasiunea 
nu poate să nască morala. Am văzut, slavă 
domnului, în multe filme cum tocmai cura- 
jul unor bărbaţi demni si prevăzători a făcut 
să nască în femeie patima cea mai deşăn- 
tată. Cea mai agreabilă în sensul bun al 
cuvintului. Cînd însă patima exclusiv fizică 


în Ediţie specială) =” 
ati | pui 


i 
i 
Ë 
z 
* 


femeile sint mai intolerante cu abaterile 
de ordin moral si mai înțelegătoare cu cele 
senzoriale, pe cind la bărbaţi se întimplă, 
dacă nu mă înşel, invers. Morala nu eo 
mama acrită şi vigilentă care veghează ca 
fetele să nu vină prea tirziu acasă — ci o 
realitate intimă, biologică a întregii noastre 
fiinţe. Cînd poporul spune despre cineva 
că «n-are niciun dumnezeu» sau «n-are 
nimic sfint», nu cade deloc în misticism, ci 
vrea să spună că omul fără morală, fără ni- 


mic sfint nu merită nici stimă, nici îmbră- 
țişări în noapte. 

«Viața personală» e o piatră pe care 
cinematografia noastră a ridicat-o cu com- 
petență dar n-a aruncat-o prea departe. 
Sint si eu de acord că viața personală in- 
clude şi pe cea obștească, dar în cele mai 
bune dintre scenarii viața personală a ajuns 
să se teamă, să roșească în fața celei 
obşteşti ca un copil care, lăsat acasă, îi e 
frică de Intoarcerea părinţilor... cind pisica 
nu-i acasă... S-a creat astfel o naivă dupli- 
citate, sau dacă cuvintul e prea grav, o 
anume rivalitate, concurenţă , între viața 
personală şi cea obştească. Ele pot trăi 
fericite numai dacă sint una singură. 

În Clipa lui Dinu Săraru si Vitanidis, acest 
impas este depășit cu graţie și hotărire, 
problema, viața personală sau cea obşteas- 
că, se destramă, nu-şi mai are rostul, la 
flacăra revoluției viața este una singură. 
Apele vieții m-au dus adeseori departe de 
țărmurile lui Dinu Săraru, dar obiectivitatea 
mă obligă să-i aplaud indiscutabilul succes. 

Cuvintul «obligă» e impropriu. Nimeni 
nu mă obligă, nici măcar eu nu mă oblig. 
Există oare o plăcere mai mare decit acela 
de a fi obiectiv? 


Teodor MAZILU 


| 


Teoria filmulu 


repere si modele 


Garte, film, 
viatá 


Publicarea filmului Clipa, 
adaptare a romanului de suc- 
ces «Clipa» de Dinu Săraru, 
readuce în centrul atenţiei 
generale raportul literatură- 
film şi multiplele sale ipos- 
taze. Cu o acuitate mai pro- 
nunțată decit numeroase alte ecranizări, 
românești şi chiar străine: de ce? Pentru 
că scrierea lui Săraru oferă o extraordinară 
densitate de acţiuni, sentimente si idei, de o 
vitalitate debordantă, cele mai multe. Pen- 
tru că justifică din plin poziția teoretică a 
celor care afirmă dreptul şi valabilitatea 
«împrumutului» de conținuturi din litera- 
tură, conţinuturi pereche cu cele din reali- 
tate, din viața socială. Nu vreau să remarc 
astfel doar că proza lui Săraru e «cinema- 
tografiabilă», atit ca structură spaţio-tem- 
porală, cit si ca montaj al secvenţelor și 
chiar al încadraturilor, ca ritm, în ciuda 
dialogului abundent si îndesat. Vreau să 
susțin, în schimb, că romanul acesta, 
«Clipa», e «cinematografic» într-un înțeles 
mai profund, într-un înțeles pasolinian, mai 
precis al identificării biografiei oricărui om 
cu un neliniștit plan-secvenţă, dacă ne-am 
imagina că deasupra capului fiecăruia din- 
tre noi se află un aparat de luat vederi (și, 
alături, un magnetofon). Aşa mi s-a părut 
că sunt concepute aproape toate caracte- 
rele umane din naraţiunea lui Săraru: ca 
niște planuri-secvenţă, din care autorul a 
ales segmentele considerate semnificative 
şi a tăcut ca ele să se întretaie cu segmen- 
tele altor planuri-secvenţă, într-o țesătură 
aspră și colorată, care însoțește înseși 
cadenţele vieţii, cînd mai lente, cind mai 
repezi, cind mai largi, cind mai strinse (cum 
ar observa, pe bună dreptate, Antonioni, 
iar nu stereotipe, conform unui stas holly- 
woodian). 

Evident, așa cum Pasolini se grăbea să 
precizeze, infinitul plan-secvenţă al vieţii 
unui om, în continuitatea sa neintreruptă, 
nu prezintă nici o valoare sau semnificație 
de operă (de artă) filmică. Pentru ca să 
devină film-operă de artă (sau chiar şi nu- 
mai spectacol) sunt absolut necesare două 
operații-cheie: selecția și coordonarea. 
În acestea constă, într-un fel, şi intervenţia 
obiectivă a artistului. Planurile-secvenţă ale 
lui Dumitru Dumitru şi Tudor Cernat, de 
pildă, eroi centrali ai romanului lui Săraru 


mana 


dicționar 
cinematografic 


arocul 


În studiile consacrate cine- 
matogratului, termenul de ba- 

roc şi-a făcut apariția de 

multă vreme: la noi, de pildă, 

Eugen Schileru îl folosea încă 

in 1946, într-un eseu despre 

filmele lui Cocteau. Încerca- 

rea de a defini conceptul de baroc cinema- 
togratic se declanșează, însă, abia în ulti- 
mele două decenii — o dată cu contribu- 
ţiile datorate lui Marcel Brion, Pozzo Di 
Borgo, Marie-Paule Bardet, Pierre Pitiot — 
și se află, astăzi, în plină desfășurare. 
Sprijinite pe argumente dintre cele 

1 mai convingătoare, de la Împără- 

* teasa roșie a lui Sternbergla Cetă- 
teanu! Kane al lui Welles, de la Senso al lui 
Visconti la Opt și jumătate al lui Fellini, 
de la Lola Montes al lui Ophüls la Cenușă 
şi diamant al lui Wajda, cercetările de pină 
acum confirm observaţiile (trase iniţial, 
cum se știe, din analiza fenomenului plas- 
tic şi imbogăţite, apoi, de studiul literaturii, 
muzicii, baletului) privind barocul ca o 
«forma mentis», ca o categorie distinctă a 
spiritului («o lege morfologică şi psiho- 
logică a spiritului uman», spune Brion) si, 


(și, implicit, ai filmului) sunt subiective 
(şi «naturaliste», reproducind mecanic na- 
tura): autorul introduce însă un criteriu de 
obiectivitate, selectind si alegind mo- 
mente, «clipe» de relief, importante, semni- 
ficative, şi coordonindu-le într-o succe- 
siune care îmbrățișează totalitatea realului 
(sau aspiră s-o imbrățişeze) şi care altceva 
nu este decit montaj Montajul contribuie, 
aşadar, la transformarea subiectivității exis- 
tențiale în obiectivitate (istorică), și tot mon- 
tajul suprapune, pină la urmă, aparatelor 
(de filmare și de înregistrare a sunete- 
lor și vocilor) un povestitor care, la rindul 


său, face ca realitatea din efabilă să devină 
«inetabilă», adică «epitanică», «enigmati- 
că», polisensă, artistică, iar prezentul tur- 
nării să se preschimbe în trecut, mai exact 
în «prezent istoric», timpul efectiv al artei 
filmului. . 

Acum, trebuie subliniat faptul că Dinu 
Săraru — scriindu-și romanul — a dus la 
bun sfirșit, cu prisosinţă, propria misiune 
de a selecţiona şi coordona, de a construi 
o proză epică, de a nara o «istorie» contem- 
porană. Mai mult, cu onestitate protesio- 
nală şi colegială, şi dovedind în acelaşi 
timp o anumită competență teoretică în 
materie de «fuziune» a artelor, Săraru ad- 
mite — în programul de sală — că «filmul 
este opera lui Vitanidis, care are meritul 
de a îi crezut în adevărurile cărții și de a le 
fi fost fidel pe ecran». Deşi e greu de admis 
că filmul este, exclusiv, opera realizatoru- 
lui său, scriitorul are dreptate în privința 
meritelor: Vitanidis are meritul «fidelității». 
Atit? Atit. Sau aproape numai atit (dar se 
va vedea cit de larg este acest «atit»). 
Într-adevăr, regizorul nu «transcende» car- 
tea, nu o «depășește» într-o sinteză nouă, 
ci îi reparcurge firul narativ, îi «repetă», îi 


totodată, ca o categorie stilistică perma- 
nentă în istoria artelor. Şi in cazul cinema- 
togratului, viziunea barocă comunică sen- 
timentul contrastelor vieţii, pune accentul 
pe extrema mobilitate a ființelor si a lucru- 
rilor, pe metamortismul existenţei; «omul 
baroc» este antinomic, sfișiat de tensiuni 
interioare, prins în jocul iluziei și a real- 
tății, trăiește o continuă stare conflictuală 
(eroii tellinieni, bunăoară, solicitaţi de im- 
pulsuri contradictorii, aspirind spre o puri- 
tate sortită să le rămină inaccesibilă, cău- 
tind mereu spiritualizarea și răminind pri- 
zonierii condiției sordide). Cultivind opo- 
zițiile și dinamismul, viziunea barocă selec- 
tează de predilecție citeva mari teme (fuga 


= 
£ 5 w 


«revizitează» — în imagini audiovizuale — 
discursul, argumentele, conflictele, chipu- 
rile. Cu alte cuvinte, regizorul nu mai ope- 
rează o nouă selecţie, în raport cu cea din 
carte, iar de coordonat, coordonează ele- 
mentele gata «tormalizate» ale povestirii 
literare. De aceea filmul Clipa se Inca- 
drează, aș zice tipic, paradigmatic, în cate- 
goria cinematografia în serviciul operei 
literare (unde îi tin companie,confortabilă, 
Electra lui Zarpas, Ani grei al lui Zampa, 
Cronica familiară al lui Zuriini, printre 
altele). «Regizorul mediază cunoașterea 
operei literare pentru marea massă a spec- 


tatorilor — statornicește Pio Baldelli în Film 
şi operă literară, în dreptul acestei cate- 
gorii — lucrarea regizorului constă într-o 
înregistrare diligentă care transmite fidel 
opera cu maximum de scrupul posibil, celor 
care, să zicem, n-au șansa s-o vadă la 
teatru sau celor care n-au citit cartea: 
aici, limbajul cinematografic nu trebuie să 
facă altceva decit să îndeplinească un mo- 
dest serviciu față de text, furnizind, cu un 
minim de amestec, spații mai ample și 
jocul variat al planurilor cinematografice. 
(...) ŞI totuși, trebuie remarcată o calitate 
rară: filmul nu alterează şi nu forțează textul 
literar, nu cedează ispitei de a moditica, 
lărgind sau lungind părțile si nici viciului 
cre agale «cinematografice», adică spec- 
taculare, care pretinde să arate şi ceea ce 
ar trebui să rămină şters, nuantat sau 
ascuns». Definiţia îmbracă, aproape fără 
nici o cută, filmul Clipa. Ceea ce nu în- 
seamnă că nu se pot desprinde secvențe 
de o mai pură strălucire expresivă, «filmică»: 
de exemplu, dialogul din priviri dintre Du- 
mitru Dumitru și țăranii «revoltați» de la 
Cornu’ Caprii; reintilnirea aceluiași Dumitru 
Dumitru cu tată! său, în casa părintească; 


timpului, omniprezența morţii, decrepitu- 
dinea omului biologic şi decăderea omului 
social, observate de Pitiot la Welles, Losey 
$i Visconti), simboluri (apa, oglinda, mas- 
ca), tipuri de construcție narativă («filmul 
în film», «spectacolul în spectacol», «po- 
vestirea în povestire», cum întiinim de 
exemplu în Totul de vinzare al lui Wajda, 
în Ciîntind în ploaie al lui Donen si Kelly 
sau în Cetăţeanul Kane) O caracteristică 
izbitoare a barocului cinematografic, no- 
tează Pozzo Di Borgo, e dată de metatoră, 
prezentă la nivelul cadrului («metafora fi- 
gurativă»), dar și la nivelul secvenţei («me- 
tafora narativă»), la nivelul ansamblului, am 
adăuga noi. 


momentul nocturn din lagăr şi alte citeva 
asemănătoare. În general, însă, pelicula nu 
trece, pe plan estetic, dincolo de funcţia 
unei generoase popularizări a cărții Ca 
să devină operă de artă autonomă, filmul 
ar fi presupus, din partea realizatorului său, 
în primul rînd, o riguroasă acțiune, nouă, 
de selectare şi, tot nouă, una de coordo- 
nare, de organizare a materialului cinema- 
tografic. Bunăoară, optarea în favoarea 
citorva motive fundamentale ale cărții, pen- 
tru a evita tratarea la aproximativ acelaşi 
grad de tărie, minorul aspect al «stringerii» 
de mobilă Biedermeier (asa se scrie, nu 


«bydermayer») de pe la Consignaţii, şi 
temele majore ale «fricii», «oportunismu- 
lui», «competenţei profesionale» etc., atit 
de frontal abordate în proza lui Săraru. 

Dar dacă ne gindim la adevărurite scrie- 
rii lui Dinu Săraru, amplificate în mod firesc 
de difuzorul care este filmul Clipa, operă 
a lui Dinu Săraru în colaborare cu 
Gheorghe Vitanidis, acesta are merite 
cetățenești, politice și morale de o anver- 
gură, de o rezonanță naţional-populară, 
de care poate că nici nu ne dăm seama 
acum, imediat. De la viață la carte și de la 
aceasta, prin film, din nou la viață: iată 
circuitul ideologic și cultural al «clipei» în 
tensiune dialectică cu «eternitatea», asu- 
mindu-se reciproc una pe alta. Cred, to- 
tuși, că încă de pe acum se cuvine să fim 
recunoscători lui Săraru si lui Vitanidis, 
pentru expresia înaltului lor mesaj, tran- 
scris în imagini audiovizuale curajoase și 
constructive, menite — ceea ce e esenţial — 
să «materializeze» nobile şi fecunde idei 
în conștiința si fapta de fiecare zi a na- 


țiunii noastre. 
Florian POTRA 


evoluției cinematografului de pre- 
* tutindeni. Precizate încă în epoca de 
pionierat a noii arte, cum o arată Satana al 
lui Maggi și intoteranţă al lui Grittith, viziu- 
nea și poetica barocă se regăsesc la Stern- 
berg, Welles, Losey, Mankiewicz, Visconti, 
Fellini, Ophüls, Resnais, Wajda, Has, Rocha 
Gomez, ca să cităm doar cineaști de primă 
mărime. În cinematograful românesc, opera 
barocă prin excelenţă rămine, după părerea 
noastră, Viaţa nu iartă Filmul lui Mihu 
şi Marcus e, Inainte de toate, produsul unei 
sensibilităţi de tip baroc: de aici, atracția 
pentru temele scindării eului şi ale deza- 
gregării lumii lăuntrice, ale morţii şi nebu- 
niel; de aici, sentimentul curgerii implaca- 
bile a timpului și sentimentul caracterului 
evanescent aj realității; de aici, gustul 
panza atmosfera bizară şi neliniştitoare. 
nţeles ca o categorie stilistică, barocul din 
Viața nu iartă poate fi identificat în vio- 
lenta plasticii (patetismul ei e îndatorat, 
nu mai puţin, expresionismului), în cultiva- 
rea anumitor tehnici narative («incastrarea 
povestirilor», altfel spus flash-back-ul în 
flash-back), în abundența metatorei si, mai 
ales, în amestecul de tonuri şi accente, de 
la grotescul corosiv la poezia tragică. 
Această ultimă schemă stilistică există si 
în două dintre filmele ulterioare ale lui 
lulian Mihu, în Felix şi Otilia (unde e 
ascunsă de bogata concreteţe a imaginilor, 
de densitatea observaţiei) si în Alexandra 
şi infernul (unde rămine descărnată și 
inactivă, moartă). Formula stilistică pe care 
0 exersează cineastul ar putea fi definită 
ca o unitate dinamică de contrarii, o unitate 
întemeiată pe tensiunea celor mai diverse 
registre și mijloace expresive. 


George LITTERA 


2 Barocul reprezintă o constantă a 


Un zguduitor rechizitoriu 
împotriva fascismului 


= 
Un serial ca nici un altul 
consacrat în aceste săptămini Holo- 


caust-ului peste zece pagini de comen- 

tarii, reportas; puncte de Vedere: In 

general, n-a fost ziar sau revistă care, ci 

zile şi zile în şir, să nu discute sub toate aee dea taca. tă pool pe en 

fațetele şi din toate unghiurile proble- p g 
poate să nu rețină atenția oricui se 
interesează de procesele care au loc 
în opinia publică contemporană (nu 


mele ridicate de serial. Ministrul edu- 

catiei naționale a adresat o circulară 

tuturor şcolilor pentru a incerca să 

orienteze și să finalizeze discuțiile care re erp BNCE DE acronim 

re sorina ca un torent toate sălile minat succesul ieşit din comun al seria- 

pir lului american, succes excepțional nu 
numai prin amploarea sa ci, mai ales, 
prin răsunetul provocat în straturile 


In momentul de faţă, serialul Isi con- 
tinuă cariera în condiţii asemănătoare 

cele mai responsabile ale conștiinței 
telespectatorilor? Oricine își dă seama 


și în restul țărilor din Europa occiden- 
că aici nu e vorba doar de faptul că 


Holocaust a mobilizat mult mai mulți 
spectatori decit Kojak sau decit For- 
syte Saga, ci de specificul reacției de- 
clanșate în spiritul celor care l-au ur- 
mărit. 

Succesul nu se datorează, desigur, 
unei excepţionale calități artistice. De 
altfel, trebuie să recunoaştem că, din 
păcate, în general nu capodoperele sint 
cele care mobilizează mai intens mase- 
le. Majoritatea comentatorilor sînt foar- 
te rezervaţi cu privire la valoarea este- 
tică a Holocaustului (doar cunoscutul 
scriitor şi filozof francez Maurice Clia- 
vel a scris: «Dacă Holocaust este, 
asa cum s-a spus, un produs tipic 
hollywoodian.atunci, «Bravo, Hollywood 
uluii». Dar şi aceasta este o laudă cu 
două tăișuri!). Nu e vorba, nici măcar, 
despre insolitul temei, despre surpriza 
pe care ar fi putut-o provoca în rîndurile 
spectatorilor. Despre ororile hitleriste, 
despre genocid, s-a mai vorbit, s-a mai 
scris, s-au mai prezentat sistematic la 
radio, la televiziune şi prin celelalte 
medii toate (sau aproape toate) docu- 
mentele care au putut fi găsite cu privire 
la crimele naziste. Încă din primele zile 
de după război, autoritățile militare de 
ocupație americane si engleze au obli- 
gat, pur si simplu, populaţia orașelor 
şi satelor să asiste la vizionarea repetată 
a documentarelor găsite în arhivele 
naziste si a celor turnate la eliberarea 
diferitelor lagăre de exterminare. După 
aceea, de-a lungul a trei decenii, cu 
rigoare și minuţiozitate germanică, toa- 
te aceste documentare și altele desco- 
perite între timp au fost programate pe 
ecranele televizoarelor. În proporţii dife- 
rite, acelaşi lucru s-a petrecut şi în alte 
țări. Cu ocazia dezbaterilor din februarie- 
martie s-a amintit, de pildă, că în Franța 
celebrul documentar al lui Alain Res- 
nais, Noapte și ceață, a fost transmis 
de către televiziune, de mai bine de 
zece ori. 

Şi totuşi, în fața episoadelor din Ho- 
tocaust, zecile de milioane de specta- 
tori au avut sentimentul unei descope- 
riri, unei revelații. S-a demonstrat cu 
acest prilej, încă odată, superioritatea 


Cu ctteva luni în urmă, 
am comentat în aceste 
coloane imensul ecou pe 
care l-a stirnit în opinia 
publică americană, trans- 
miterea serialului de te- 
leviziune intitulat Holo- 
caust, consacrat evocării uriaşului geno- 
cid comis acum aproape patru decenii 
de către hitlerişti. Apărut pe micile 
ecrane la scurt timp după un alt colosal 
succes al televiziunii nord-americane, 
serialul Rădăcini — acesta inchinat 
epopeii tragice a sutelor şi sutelor de 
mii de negri răpiți din patria lor africană 
și cărați ca sclavi în America — Holo- 
caust-ul a zguduit cu o forță nemaiintii- 
nită conştiinţa opiniei publice america- 
ne. Urmărit în fiecare seară de emisie 
de cca. 120 milioane de telespectatori 
serialul a constituit nu numai obiectul 
unor dezbateri pasionante care s-au 
prelungit luni de zile şi mai continuă și 
azi, ci a reprezentat, mai ales, o luare 
de conştiinţă, unică prin amploarea și 
profunzimea ei, asupra ororilor fascis- 
mului, Asupra ferocității care, dacă nu 
e zăgăzuită la timp, poate să izbucneas- 
că oriunde şi oricind, chiar în zilele 
noastre, chiar în mijlocul lumii așa-zis 
«civilizate». «După 30 de ani — com 
ta un publicist de la «Washington Post», 
americanii au înțeles cu adevărat pe 
deplin pentru ce au luptat între 1941— 
1945 impotriva hitlerismului, pentru ce 
atiția dintre ei şi-au vărsat singele în 
această luptă». ŞI, poate, am adăuga 
noi, au înţeles mai bine şi pentru ce cei 
mai buni dintre ei s-au ridicat la sfirşitul 
anilor '60 si începutul anilor '70 pentru 
a pune capăt ruşinoasei agresiuni din 
Vietnam... 

La inceputul acestui an, Holocaust- 
ul a trecut Atlanticul. «A tout seigneur, 
tout honneur», prima țară occidentală 
care l-a reluat a fost, desigur, Republica 
Federală Germania. Programarea s-a 
făcut nu fără a înfringe unele rezistențe; 
unii s-au temut că evocarea celei mai 
întunecate pagini din istoria Germaniei 
va stirni reacții de rezistenţă si respin- 
gere, va fi înțeleasă, poate, ca încă o 
dovadă a unei posibile antipatii nutrite 

tul lumii față de germani. Aceste 

— sincere sau ipocrite — s-au 

dovedit fără nici un temei. În imensa ei 

| majoritate, populaţia vest-germană a 
dat dovadă de maturitate politică şi res- 
ponsabilitate. Cele şase episoade ale 
Hotocaust-ului au fost urmărite cu «su- 
fletul la gură» de către toți telespecta- 
torii din R.F.G. Sute de mii de scrisori 
de aprobare a emisiunii (au fost şi cite- 
va scrisori potrivnice) au fost trimise 
rețelelor de radio si televiziune, presei, 
instituțiilor obşteşti. Dezbateri au fost 
organizate la televiziune, ca si în toate 
orașele si satele Germaniei occidentale, 
dezbateri la care au participat istorici, 


Lungul drum către camerele de ga- 
zare a început cu o promisiune 
ntru copii și părinți: vor fi îm- 
rcați spre o ţară a fericirii. 


logi, sociologi, participanţi la eve- E fa E 
erp esa me nega ret FA (Imagini-document ale serialului imensă a fictiunii asupra documenta- 
tori să Inteleag8 ce s-a petrecut în patria MES IL E E SG nului în ce priveste capacitatea de a räis- 
lor inainte ca ei să se fi născut, ce s-a Holocaust) perate ale multor istorici scoțieni de a 


petrecut cu părinţii lor în acele vremuri 
de nebunie. 


Eveniment a! conștiinței 


Şeful statului si cancelarul republicii 
federale au participat la discuțiile pu- 
blice, iar școlile de toate gradele, uni- 
versitățile și-au modificat programul 
cursurilor pentru a permite exprimarea 
părinţilor în legătură cu evenimentele 
evocate, pentru a se putea răspunde 
nenumăratelor întrebări ale generaţiei 
tinere, «Nici un eveniment politic sau 
social, de la sfirşitul războiului incoace, 
n-a avut un asemenea impact asupra 
opiniei publice», remarca un ziarist de 
la «Die Zeit». 

Excepţional a fost şi ecoul stirnit de 
Holocaust în Franța. Deși serialul a 
fost transmis în timpul prelungitei greve 
a lucrătorilor de la televiziune şi n-a 
putut fi însoțit decit la sfirşit de o dez- 
batere, la care «vedete» au fost cance- 
larul R.F.G. şi «cel mai popular om poli- 
tic al Franţei», ministrul sănătăţii, doam- 
na Simone Weil (în timpul grevei nu 
s-au transmis decit emisiuni «conser- 
vate», înregistrate în prealabil pe peli- 
culă si nici un fel de programe care 
implicau participarea redactorilor sau 
colaboratorilor), opinia publică a acor- 
dat evenimentului toată importanța pe 
care o merita. Un ziar ca «Le Monde», 
vestit nu numai pentru înalta sa valoare 
publicistică ci şi pentru ponderea sa, a 


demonstra că Macbeth a fost un per- 
sonaj pozitiv, un combatant drept și loial 
pentru unitatea şi independenţa tării 
sale au fost şi vor rămine inutile. Acum 
și pină-n vecii vecilor, Macbeth va ră- 
mine în conştiinţa omenirii aşa cum ni 
l-a prezentat Shakespeare. Fără drept 
de apel. Tot așa, acum vreo douăzeci 
de ani, bătrini participanți la evenimen- 
tele revoluționare din Odesa anului 1905 
vorbeau cu toţii, cu lux de amănunte 
despre masacrul de pe scările de mar- 
moră, unde de fapt nu se petrecuse 
nimic. Dar ei toți văzuseră Crucişă- 
torul Potemkin și forța imaginii artis- 
tice reuşise să anihileze propriile lor 
amintiri personale. Ce-i drept, autorii 
Holocaust-ului nu se compară nici cu 
Shakespeare, nici cu Einsenstein, dar 
viziunea plăsmultă de ei are avantajul 
că se suprapune pină la identificare cu 
adevărul istoric. Un adevăr istoric în- 
truchipat de carnea vie a personajelor 
umane. Spectatorii care «luau notă» 
de ororile consemnate în documentare 
trăiau de data aceasta în propriul lor 
corp și în propriul lor suflet tragedia 
fictivei familii Weiss (în jurul căreia se 
țese canavaua serialului) şi ajungeau 
astfel să înțeleagă. Adică să se cutre- 
mure. 

Un film, destul de oarecare din punct 
de vedere artistic, demonstrează astfel! 
din nou, uriașa fortë a artei. 


H. DONA 


API ` 


Cineclub'79. Timişoara 


Oameni de nădejde 


Pentru cineclubiștii din toată 
țara, «Secvența timişană» e o 
formulă magică, captind și Ira- 
diind ambitioase speranțe, vaste 
proiecte «pe 16 mm», fabuloase 
memorii pe cale să devină isto- 
rie... Dar pentru cititorii care 
păstrează «distanța» fatá de filmul de amatori 
formula se cere descifrată: ea desemnează 
unul dintre cele mai prestigioase festivaluri ale 
filmului de amatori, organizat lreproșabil de 
Cineclubul CFR Timişoara (deci Sandu Dragoș 
si atiția alţii), în colaborare cu Consiliul jude- 
tean al sindicatelor — Timiş (deci loan Tă- 
nase și...), festival bienal, aflat în prezenta 
primăvară (timişoreană!) la a IV-a ediție. Să 
trecem însă, după această mult prea fugară 
punere In temă — care nu lasă să transpară 
nimic din atmosfera de pașnică, dar eferves- 
centă, emulaţie a festivalului — să trecem însă 
la fapte. La filme. Vizionate pe secțiuni —ca 
la orice festival care se respectă — apreciate 
de un juriu din care făceau parte şi criticii de 
film Călin Căliman si Florian Potra (președintele 
juriului), filmele cineamatorilor, dincolo de 
diferente sl diferențieri, dincolo de plusuri și 
minusuri, lzbutesc,in ansamblu, să contureze 
şi să impună o stare de tapt: mai mult sau mai 
puțin popularizată, indiferentă la inditerenţă, 
«mișcarea cine-amatoare» continuă să existe 
(In adevăratul înțeles al cuvîntului), să se rege- 
nereze (de exemplu, uavangardiştii» cineclubu- 
lui Atelier 16 Arad) și chiar să-și elaboreze atit 
de necesara bază teoretică (de exemplu, «Car- 
tea pentru cineamatori» — ulmaginea cotidia- 
nului», scrisă de cineamatorul Sandu Dragoș 
şi tipărită de Consiliul Cer tral al UGSR-ului 
Să trecem însă la citeva argumente. Sec- 
țiunea «film de ficțiune» a fost dominată 
de  Figuranţii (premiul 1) reprezentind 
Cineclubul 70-Timișoara, condus de losif 
Costinaş. În 12 minute, autorii (Ştefan Sasu 
şi Decebal Nedela) construiesc — cu ritm 
şi umor —un ingenios contrapunct: scenă- 
culise, dramă istorică — «comedie» coti- 
diană, protagonist-figurant. Pe fondul sonor 
al unor sublime clasice tirade, tiguranții impro- 
vizează dialoguri (mute, dar grăitoare), Isi re- 
zolvă probleme financiare, Isi tac somnul şi 
visează: o varză murată, o coadă la cumpără- 
turi, un vecin care să cinte la un trombon 
silențios... Filmul s-a distins prin siguranța 
profesionistă cu care Isi acoperă și desăvir- 
şește intențiile, impunind, In plus, un remarca- 
bil «figurant» principal — Florian Cioba. Pre- 
miul || a fost conterit, ex aequo, filmelor de la 
Cineclubul CFR Timișoara, Galop irealizabil 
(regia: Viorel Micota; virtuţi de imagine şi inter- 
pretare; o prezenţă: Svetlana Stoian) și Revăr- 
sări, al cărui autor — Sandu Dragoș — por- 
nind de la un episod dramatic din timpul inun- 
dațiilor, sugerează si «revărsările» pustiitoare 
ale timpului si ale civilizației moderne asupra 
valorilor tradiționale; de invidiat si de «Case» 
(de filme) mai mari, realizarea tehnică a supra- 
impresiunii priveghiului — color pe imaginea 
alb-negru). Cineclubul Apolo-Exploatări minie- 
re Oravița s-a remarcat prin Visul (regia Be- 
noni Todică; un mesaj generos: lupta Impotriva 
violenţei si înarmării), distins cu premiul IN 
impreună cu Şi copiii ne judecă (Cineclubul 
comunei Bivolari-lași) ai cărui autori (cadre 
didactice ale comunei, lonel Bordeianu, E. llie, 
|. Aurel, M. Dobreanu, E. Bordeianu) îl supun 
pe majori (evident pe unii») ironiei ingenue si 
cu atit mai necruțătoare a «minorilor» pre- 
şcolari... O mențiune pentru excelența idell i 
s-a conferit filmului Oameni de nădejde, 
propus si realizat de un grup de copii-locatari 
ai unui bloc din apropierea Cineclubului CFR 
(pentru conformitate: B-dul Republicii nr. 10, 
Timişoara); cu dezinvoltura şi sinceritatea pro- 
prie virstei, copiii creionează «portretul» unui 


nema 


climat; autorii «încurajării cinematogratice» 
Gh. Schmmerling, Georgeta Vladi, Sandu Ora- 
gos. Două premii l, la două secțiuni diferite — 
tlm experimental si film de animatie, reconfirmă 


personalitatea unui talentat tinăr cineclubist 
loan Pies — autorul Jocului pe orizontală (ori- 
ginal eseu despre comunicabilitate, realizat cu 
mijloace strict cinematografice) și al Timpul 
în exercițiul tuncțiunii (animaţie de obiecte 
transmițind pregnant ideea şi sentimentul timpu 
lui omni-devorator). O izbutită animaţie de 
obiecte a prezentat și clubul Trotuş-Comă- 
nești, Subiect de discuție (de P. lonaș și N 
Solomonescu, premiul Ill). Desenul animat a 
fost si el prezent prin Mere, pere si O treabă 
tăcută cu cap (premiul Il, ex aequo), ale 
clubului Unirea-Bacău (|. Florea, R. Ghonghiu 
O. Frecea). O pilulă critică antinepotistă — 
timp de 1'30" — desenată şi animată (distinsă 
cu «mențiune pentru concizia expresiei»), a 
oferit cineclubul Faur-Bucureşti: Povestea 
celor două de V. Colonelu. În secțiunea con- 
ventional intitulată «film experimental» s-au 
tăcut remarcate si Singur pe zăpadă de R 
Budiu (abandonarea narativităţii în favoarea 
cristalizării unei atmosfere şi stări, printr-un 
montaj aparent haotic) şi un îndrăzneț Poem 


dinamic, de Emanuel! Tet (premiul IIl și pre- 
miul Publicului). Şi, last but not least, dar 
telegrafic: premiul |, reportaj — Măsuratut 
oilor la Borlova; premiul |, documentar — 
Sintem fiii lacrimilor tale; premiul «Contem- 
poranul» — Casa de piatră; menţiune pentru 
film etnografic — De la străbuni pentru ne- 
poti. 


Eugenia VOD Á 


Inspecto Harry 


Fidel legii de bază a filmului 
polițist — suspensul — Ins- 
pectorui Harry ține specta- 
torii cu răsuflarea tăiată de la 
prima pină la ultima foto- 
gramă. Un suspens care nu 
se bizuie pe aflarea crimina- 
lului — pe care-l vedem operind din capul 
locului — ci pe căutarea și prinderea lui. 
Şi, mai ales, pe căutarea si prinderea lui de 
către inspectorul Harry, ceea ce schimbă 
radical datele problemei. Pentru că acest 
polițist, încrincenat și neînfricat, are meto- 
dele lui speciale, dure, violente, în care 
riscul este nu numai acceptat, dar devine 
principalul atu în rezolvarea cazurilor. De 
tapt, inspectorul își adaptează metodele 
obiectului de cercetat are de-a face cu 
oameni lipsiţi de scrupule, cu ucigași, cu 
indivizi în afara legii: va proceda în conse- 
cinţă: se va adapta şi el «mediului» şi îşi va 
croi legea după chipul şi asemănarea fără- 
delegilor cu care se bate. Spre acest mod 
sui generis de a acționa (sui generis pentru 
un slujbaș al poliţiei) îl împinge poliția în- 
săși care, în numele unei așa-zise democrații, 
va da friu liber birocraţiei şi inerţiei. 

«Lipsa de probe» pe care o invocă procu- 
rorul odată asasinul prins, frizează, în cazul 
de față, ridicolul. Cadavrul unei fetițe nu 
constituie o dovadă împotriva ucigașului, 
lipsa unui mandat de percheziţie și a unui 
mandat de arestare constituie însă probe 
zdrobitoare împotriva inspectorului Harry. 
O întorsătură spectaculoasă, pentru cursul 
filmului, această obiecție a reprezentanţilor 
legii, cu un ciștig de cauză fulminant, în 
final, pentru inspectorul certat cu mandatele 
oficiale,pentru că acestea nu izbutesc întot- 
deauna să rezolve cazurile reale. 

Pe lingă această idee — de fond — a 
filmului, aceea de a analiza dinăuntru, 
metodele de lucru ale poliției americane 
(acţiunea se petrece la San Francisco) mai 
există şi o găselniță — să-i zicem de formă 
—a regizorului: aceea de a înlocui clasicele, 
spectaculoasele și inevitabilele urmăriri pe 


două sau patru roți, pe patru sau şase 
piste, cu cascadori ai volanului şi ași ai 
salturilor mortale, cu o nu mal puţină 
dramatică goană a unui singur om, şi acela 
pieton, nevoit să alerge dintr-o parte în 
cealaltă a orașului, într-un slalom ameţitor 
printre telefoanele publice la care-l cheamă, 
eos $i la ordine, o voce, vocea crimina- 
lului. 

O urmărire deci și aceasta, prin forta 
lucrurilor mai lungă si mai obositoare — și 
pentru noi, nu numai pentru inspectorul 
Harry — dar nu mai puțin palpitantă datorită 
meşteșugului cu care a fost imaginată și 
realizată de regizor. De acest regizor pe 


Gen-rețetă, 
policier-ul 
(ca și western-ul) 


se bizuie pe același 
automat succes la 
public 


nume Don Siegel, specializat de peste 30 de 
ani în «policiern»-uri şi catalogat de dicțio- 
nare drept un maestru al filmelor din seria B 
hollywoodiană. În rolul inspectorului Harry, 
H revedem pe Clint Eastwood, popularul 
actor al filmelor cu pumni de dolari, sau 
doar cu cițiva bănuţi în plus, un Clint 
Eastwood cu un spor și de maturitate, nu 
numai de farmec. 

În general, Inspectorul Harry este un 
film de văzut pentru cei care au două ore 
în pius, nu neapărat de pierdut, într-o 
sea 


Rodica LIPATTI 


Producție a studiourilor americane. Regia: 
Don Scenariut: Harry-Julian Fină, R.M. 
Fink, Dean Riesner. imaginea: Bruce Surtees. 
Cu: Clint Eastwood, Harry Guardino, Andy Robin- 
son, John Larch, John Mitchum 


Substituirea 


In traducerea noastră ti- 
tlul își restringe sensul 
față de Schimbul origi- 
nal, cu trimiteri mult mai 
generoase, Există, e drept, 
in filmul bulgar realizat 
de Gheorghi Diulghero' 
după romanul autobiografic al lui Ivailo 
Petrov, și o substituire concretă de 
persoană — de fapt de versuri — sub 
stituire pe care o încearcă o fată gata s. 


se afirme, tie prin talentul colegei sale 
Există apoi o altă tentativă, a aceleia< 
veleitare Katia, de a se da drept fiica 
unui reputat scriitor descins în orășelu 
cu pricina ca examinator la concursu 
literar. Dar faptele nu-s decit resortur: 
ce declanşează prelungi reverberaţii dı 
conștiință. «Schimbul» propus acriito 
rului — un fel de şantaj al tinerei ce s. 
vrea cinică, în fapt nu e decit derutată 
şi singură — reprezintă preludiul unui 
proces al trecutului pe care și-l autoin- 
tentează prozatorul ajuns la celebritate 
Dar cu ce preț? Cu cel al sacrificării 
sentimentului față de mama Katiei, cînd 
va logodnica lui, clipă de lașitate 

chiar dacă nu aceeași lasitate de care-l! 
acuză pretinsa lui fiică. Suspensul 
psihologic e foarte inteligent condus 
Pianul prezent e intersectat dramati: 
de tlash-back-urile trecutului. O sec 
venţă ca cea a discuţiei dintre scriito: 
şi Katia pe o platformă unde se filmează 
ori pe drumul din pădure unde fata is 
joacă scena cea mare — amestec de 
disperare, sinceritate si cabotinism 
devine, prin subtilitatea interpretării 
(actorul llia Dobrev şi studenta Jana 
Mirceva), un moment de referință al 
cinematografului bulgar contemporan 
Ca și altă scenă, de mare autenticitate 
intilnirea scriitorului cu tinăra generatie 
ce-l incolteste cu întrebări și-l derutează 
cu răspunsuri crude — o scenă filmată 
«pe viu» la o şcoală din Burgas. E un 


procedeu pe care regizorul Gheorghi 
Diulgherov — autorul unor originale 
liime pe tema relaţiilor dintre generaţii 
(printre care Examen și mai ales Avan- 
taj îl practică cu succes pentru că il 
consideră apt «să forțeze convenţia 
licțiunii prin totala sinceritate a filmării 
tip documentar». Mai puțin procedeul, 
“it rezultatele lui artistice ne interesea- 
ă. ŞI scopul în numele căruia e folosit 
de tînărul si talentatul regizor bulgar 
(despre care vom mai auzi cu siguranţă). 
După declarația sa, procedeul îl ajută 
„A pătrundă mai direct în intimitatea 
mentalităţii tinerei generaţii, în căutarea 
definirii propriei personalități. «Căutări 
ades dramatice — după cum consideră 


cineastul bulgar — de care noi cu toții 
trebuie să ne simțim responsabili.» 


Alexandra BOGDAN 


Producție a studiourilor bulgare. Regia: 
Gheorghi Diulgherov. Scenariul: Vladimir Ga- 
nev, Gheorghi Diulgherov. imaginea: Rados/av 
Spasov. Gu: llia Dobrev, Tania Sahova, Jana 
Mirceva, Margarita Pehlivanova, Vllcio Kama- 
rasev, Maria Karel, Mario Krstev. 


În viltoare 


O carte de succes «Rali» și un tilm 
ișișderea, cu nume schimbat, dar păs- 
!rind farmecul eroului picaresc: un pusti 
de 15 ani din Bulgaria aflată sub jugul 
otoman, însoțește convoiul de deţinuţi 
politici deportaţi pentru vina de a se fi 
răzvrătit împotriva stăpinirii. Puştiul își 
urmăreşte pas cu pas fratele deportat 
si odiseea lui e descrisă în scene dra- 
matice, printre peisaje exotice, filmate 
cu un autentic simț al compoziţiei si al 
portretului. Filmul se străbate cu interes, 
ca un roman-fluviu, bogat ilustrat. 


Al. B. 


Producție a studiourilor bulgare. Un tiim de 
Vili Tancov. Cu: ivo Kriston Naum Sopov, 
Mihail Mutafov, Djoko Rosici 


Călciiul lui Achile 


Din capul locului, un film cu gimnaste și 
gimnastică, nouă, românilor, ne este sim- 
patic. Şi nu mai trebuie explicat de ce. 
Simpla vedere a imensului efort pe care îl 
cere executarea fiecărui al fiecărui 
exercițiu, simpla vedere a trupurilor aparent 
firave, pline de sudoare, simpla vedere a 
ochilor pe care epuizarea îi golește parcă 
de expresie, ne umple de admiraţie. O ad- 
miraţie amestecată uneori cu o stringere de 
inimă în fața unor copilării destul de chi- 
nuite. Pentru că în această privință, filmul 
Căiciiul lul Achile este cit se poate de 
explicit: sportul de performanţă obligă la 
nenumărate renunţări. El nu inseamnă nu- 
mai, și nici măcar în primul rînd, aplauze, 
medalii și călătorii, ci chin, muncă și nesi- 
guranţă. Fiecare victorie nu este decit o 
efemeră tranziție de la un efort la altul, de 
la o înfringere la alta. În sport (si în filmul 
de față), nici o lzbindă nu este definitivă, 
un exercițiu care azi iese perfect, miine 
poate fi un eşec. Pină cind, într-o zi, eşecu- 
rile devin tot mai dese, anulind reușitele, 
și sportivului | se pune în vedere cu brutali- 
tate să părăsească terenul. 


Dacă filmul Călciiul lui Achile al ci- 
neaştilor din R.D.G. s-ar fi concentrat nu- 
mai asupra acestor probleme, atit de com- 
plicat delicate, ar îi tost perfect. Temin- 
du-se parcă să nu devină un «simplu» do- 
cumentar, realizatorii l-au diluat cu diverse 
teme colaterale: conflictul dintre generaţii, 
traumatizarea copiilor prin divorțul părin- 


Despre 
vulnerabilitatea 
presupușilor 
invulnerabili 


ților, lipsa de viabilitate a unei căsnicii în 
care soțul este marinar etc. Ceea ce, în 
principiu, trebuia să confere complexitate 
personajelor, nu tace decit să îndepărteze 
filmul de tema sa majoră: vulnerabilitatea 
presupușilor invulnerabili — sportiviide per- 
formanţă. 


Cristina CORCIOVESCU 


Producţie a studiourilor din R.D.G. Un titm de: 
Rolf Losansky. Gu: Heide Welskop, Erwin Berner. 
Dieter Franke, Jessy Rameii, Jurgen Reuter. 


am mai văzut... 


Tot satul si nimeni, finalmente. Cu atit 
mai puțin femeia care refuză să creadă că 
pruncul cu care i se întoarce bărbatul de 
pe front nu-i al lui, ci i-a fost încredințat 
pentru clteva minute, în tren, de o fată care 
a dispărut. De aici mica ba nu, marea 
dramă de familie, pentru că bărbatul re- 
nunţă să-și mai convingă nevasta prea bă- 
nuitoare şi se inchide în el, se îndepărtează 
și de cei din sat, nici ei convinşi de ino- 
centa generosului Katkin. Astfel o fire 
deschisă și prietenoasă ajunge să se auto- 
proscrie, pentru că nu înțelege, din mindrie, 
să se justifice fiecăruia. Încăpută pe mina 
unui izor de mai mare ambiţie (şi forță) 
artisi această temă dragă cinematogra- 
fului de analiză modern (alienarea, auto- 
alienarea) ar fi putut naște o mare operă. 
Dar filmul nu-şi propune decit să poves- 
tească modest, sincer, convingător, o în- 
timplare reală cu o simplitate potrivă me- 
diului respectiv. Citeva situaţii încordate 


(regăsirea stingherită a soților și a copiilor 
măricei, cu tatăl cu un prunc în brațe; co- 
situl la marginea satului, pentru ca tată! 
adoptiv să scape de privirile vecinilor) sint 
lucrate în cunoscuta tradiție a şcolii fil- 
mului sovietic, Ce i s-ar putea reproşa fil- 
mului este că nu-şi păstrează realismul 
sobru-amar pină la capăt si cedează unei 
soluții facile: apariţia finală a tetel revenită 
la bunele sentimente ca să taie nodul gor- 
dian al complicatei situaţii. EN 


Producție a studiouriter Lenfiim. Un fiim de: 
Anyloli Vehotko, Natalia Troscenho. Cu: Gheorghi 
Burkov, Liudmila 2aiteva. Elena Fetisenko. 


Subiect emotionant al documentului ci- 
nematografic, războiul din Vietnam Im- 
potriva imperialiştilor americani apare în 
acest film fără imaginile apocaliptice ale 
tranşeelor și execuțiilor. Drama acestui 
eveniment este individualizată în destinul 
unei familii ai cărei membri străbat căi pri- 
mejdioase. Fiul refuză realitatea tragică re- 
fugiindu-se în mirajul derizoriu al drogului, 
în timp ce sora sa se angajează în lupta de 
gueriliă a patrioților. Acţiunea crește în 
episoade bine dozate dramatic, filmul căpă- 


Artileria grea atit în slujba «prințului», cit şi a «cerşetorului» (Charles Heston — Henric al VIII-lea; Raquel Welch 
— Lady Edith, Rex Harrison — Ducele de Norfolk ) 


t și cerşetor 


] Charlton Heston, Oliver 

| | Reed, Rex Harrison, Mark 

Lester, Raquel Weich, Ernest 

men Borgnine, George C. Scott, 

| David Hemmings, o adevă- 

l | rată colecție de staruri alcă- 

tuieste genericul acestei va- 

riante (a cita oare?) la Prinţ şi cerșetor 

după Mark Twain, Distribuţie condusă de 

Richard Fleischer, nume nu mai puţin cu- 

noscut (Incepind de la ilustrul său tată, 

Max Fleischer, faimosul creator al lui Po- 

peye si Betty Boop) în timp ce el, fiul, Ri- 

chard Fleischer, a semnat de-a lungul anilor 

multe super-filme și super-producții: Vi- 

kingii, Tora! Tora! Tora!, Rond de noap- 
te, Incredibila Sarah etc. 

Compozitor si dirijor este chiar Maurice 
Bejart, iar producători Alexander Salkind, 
supranumit «poetul banilor», si fiul său 
llya Salkind, generoșii producători ai su- 
per-super-producției recente Superman, 
cu impresionantul său buget de zeci de 
milioane dolari! De altfel Salkind e un pro- 
ducător cu fler, care-şi merită renumele, 
dacă ne gindim la filme ca Viaţa tui Cer- 
gamtos; Cei trei... și Cei patru musche- 

Această pleiadă de nume celebre isi in- 
cearcă forțele ecranizind «Prinţ şi cerse- 
tor» cu profesionalism de clasă, cu umor, 
cu fantezie şi cu o incisivă ironie, pe care, 
necruțătorul spirit al lui Twain ar fi apro- 
bat-o. Verva o găsim pretutindeni, și în 
schimbul de replici spirituale, şi în bogăția 
sugestivă a costumelor, dar mai ales în 
plăcerea şi bucuria actorilor de a juca. Un 
secol XVI, privit dintr-un lucid secol XX 


tind tensiunea genului de suspens, inno- 
bilat însă prin calda pledoarie pentru soli 
daritate și demnitate. D. D. 


Producţie a studiowitor vietnameze. Un film 
de: Hai Ninh. Cu: The Nah, Tra Giang, Nhu Quynh 


Pe portativ, sub clar de lună sau In stepă 
impuscáturile continuă să fie la modă in 
lumea cinematografică. De data aceasta, 
ele constituie ingredientul principal al unui 
film de suspens construit după o formulă 
binecunoscută: plasarea unui conflict ve- 
rosimil pe un fundal real. În cazul de faţă, 
infiltrarea unui ofițer roșu într-un cuib de 
reacţionari, în contextul luptei cekiștilor 
împotriva elementelor alb-gardiste răzlețe, 
în Ucraina imediat post-revoluționară. Bi- 
neinteles totul este agrementat cu urmăriri 
(pe jos, pe cai, cu tacianka), cu momente 
tari (moartea cekistului în cimpul de maci), 
cu peisaje frumoase (stepa nesfirșită) si cu 
© muzică adecvată. Rezultatul: un 


aceasta un suspens pe o temă gravă tra- 
tată cu toată gravitatea. Cr. C. 


Producţie a studiourilor A.P. Dovjenko. Un 
titm de: Evgheni Serstobitov. Cu: Stanislav Korenev, 


care înţelege subtilele și inevitabilele in- 
trigi de la curtea lui Henric VIII, elegant 
disimulate de zimbete de circumstanţă, 
dar şi fabulosul mediu, al cerșetorilor, unde 
s-a născut Tom, cerşetorul devenit peste 
noapte prinț moştenitor, privind cu nedu- 
merire la ridicolele ritualuri de curte si la 
iubirile impuse de rațiuni de stat. 
Discrete ecouri dickenslene sint prezente 
în lumea celor nedreptățiți și umili de la 
nefericita mamă a lui Tom — pină la lordul 


Fiecare vîrstă 
are nevoie 
de un basm al ei 


Miles, dezmoștenit, dar întruntind robust 
si cu haz suculent festeie jucate de soart.: 
in dublu rol, Mark Lester (Oliver Twist 
de odinioară) devenit un tragi! adolescent 
de 18 ani, ușor aplecat de umeri, fiindcă 
aproape ca toţi din generaţia sa a crescut... 
prea repede, dar păstrindu-și chipul de- 
concertat si deconcertant, transparent și 
limpede. El pare irealul liant între două 
lumi: numai incredibila sa seninătate face 
credibilă povestea cu o lume de la curte, 
care poate deveni mai dreaptă și cu o lume 
sărmană, care poate fi ameliorată prin filan- 
tropie. 

Richard Fleischer este un regizor al 
secolului XX. Prologul său, ironic şi auto- 
ironic, delimitează intenţiile ecranizării sale 
și ne face să recunoaştem că spiritul lui 


lată o comedie muzicală ce găsește pe 
un ton jovial măsura potrivită îmbinării cin- 
tecelor cu momentele de umor. Trama nu 
este ca de obicei un simplu pretext, ci se 
dezvoltă prin gaguri izbutite ce ironizează 
o idee a psihanalizei: aceea că artistul este 
stimulat în creatie de socurile existenţei 
Unui compozitor timid şi lunatic i se pun 
la cale, de colegii săi de la teatrul de revistă, 
o serie de farse excentrice pentru a-l tace 
să creadă că «viața e vis». Uneltitorii, dornici 
de noi cîntece obținute prin şocarea tină- 
rului talent, cad pînă la urmă în propria 
capcană, dar întruntările, înflăcărările, ur- 
măririle şi travestirile personajelor prile- 
juiesc bune momente de comedie. Cintecele 
sint inspirate iar echipa actoricească de la 
teatru praghez de revistă «Sematorul» este 
excelentă. Filmul mai are si atu-ul prezenţei 
Helenei Vondrackova, cintăreață de clasă 

și actriță cu farmec. 
D. D. 


Producție a studiourilor cehoslovace. Un ti! m 
de: Ladislav Rychman. Cu: Ludek Sobota, Helena 
Vondracková, Petr Nározná, Miroslav Simek. 


Twain si-a gšsit un «traducător» care n-a 
tost... trădător. 


Marina CONSTANTINESCU 


Coproducţie SUA-Angiia. Regia: Richard Flei- 
scher. Scenariul: Berta Dominguez, Pierre Spengler, 
George MacDonali Fraser — după Mark Twain. 
Imaginea Jack Cardiff. Cu: Oliver Reed, Raquel 
Welch. Mark Lester, Ernest Borgnine, George C. 
Scott, Rex Harrison, David Hemmings, Chariton 
Heston, Harry Andrews, Murray Melvin, Sybil Dan- 
ning, Felicity» Dean. 


Cadoul 
vrăjitorului negru 


Basmul ucrainian «Apa vie» ce a inspirat 

acest film, îi supune pe eroii săi unor grele 
încercări în lupta pentru izbinda binelui. 
Nimic deosebit pină aici; nouă este însă do- 
rinta regizorului Boris Riţarev de a actualiza 
sensu poveştii care glorifică puterea 
dragostei, de a însufleţi metaforele conți- 
nute în ea cu aluzii la lumea contemporană. 
Pledoaria pentru prețuirea înțelepciunii este 
susținută nu atit prin mijloacele transfor- 
miste și feerice ale genului, cit prin simbo- 
listica imaginii si prin contrapunctul umo- 
ristic. Reţinem din distribuția competentă 
numele unei actrițe de o expresivitate a- 
parte (dovedită și în filmul «Dragoste și 
statistică», unde interpreta rolul secreta- 
rei): Lia Akhedjakova. Ea face parte din 
familia minunațţilor actori «de plan doi» 
pentru care ne exprimăm prea arareori 


prețuirea. Dana DUMA 


Producție a studioului Maxim Gorki. Un tilm 
de: Boris Rițarev: Cu: Elena Kondralieva, Boris 
Scerbakov, Larisa Danilina, Aleksei Cernov 


zilele filmului polonez 


Intre coperţile dosarului unui proces ju- 
decat la Lwow în anii '30 și rejudecat la 
Cracovia cițiva ani mai tirziu — procesul 
institutoarei Margarita Gorgonova, acuzată 
de crimă şi condamnată la moarte fără probe 
şi fără martori — criticul de film Boleslaw 
Michalek — coscenarist — si regizorul Ja- 
nusz Majewski descoperă datele unui posi- 
bil proces moral intentat intoleranţei năs- 
cute din prejudecăţi şi resentimente. Cu o 
punere în scenă impecabilă, sensibilă mai 
puțin la senzaţionalul cazului şi mai mult 
la implicațiile lui socio-morale, cu o distri- 
buție ireproşabilă, dominată de figura fas- 
cinantă a Ewei Dalkowska în rolul Marga- 
ritei Gorgonova, Cazul Gorgon pledează 
«în forță» pentru imaginea unei justiții care 
să-și merite întrutotul numele. Poate că — 
ne sugerează autorii — imaginea justiției 
se cere completată. Poate că numai le- 
gătura pe ochi nu ajunge, poate că drep- 
tatea trebuie să fie nu numai oarbă, ci și 
surdă. Surdă în fața vocilor care incearcă, 
si uneori şi reușesc, să-i impiedice împli- 


nirea 


Scenariul: Boleslaw Michalek şi Janusz Majewski; 
regia: Janusz Majewski. Cu: Ewa Dalkowska, 
Alexander Bardini, Andrsej Lapicki. 


Moartea. unui greier 


In situaţia în care una dintre problemele 
omului modern,devenită obsesie,este adap- 
tarea la condiţiile civilizaţiei secolului XX, 
în situaţia în care a te adapta incepe să 
insemne din ce în ce mai mult a supra- 
viețui, ce se întimplă cu cei care nu au 
încă noțiunea adaptării? Ce se întimplă cu 
cei mici, cu acei copii care nu aderă, nu 
încă, la universul de cauciuc, de tablă, de 
plastic, care a devenit universul copilăriei 
lor, al prea civilizatei lor copilării. Ce se 
întîmplă cu acei copii născuţi pentru alt 
timp, «rămași în urmă», rămaşi adică la 
nevoia de contact cu ființe şi nu cu obiecte, 
ce se întimplă cu acești neadaptabili care 
simt lipsa unui pisoi sau a unui cline, lipsa, 
de fapt, a contactului de la ființă vie la ființă 
vie ca pe o mare, copleșitoare suferință? 
Întrebări tulburătoare pe care autorii fil- 
mului le lansează cu îngrijorare vizibilă, 
dar fără măcar sugestia unui răspuns 
Dar, la urma urmelor, unde scrie că toate 
întrebările au un răspuns? 


Viad PAULIAN 


Scenariul: Alina Korta; regia: Maciez Tomczak 
Cu: Joanna Jedrika, Tadeusz Borowski. 


Antichități 


Ambiţia realizatorilor merge dincolo de 
o simplă povestire despre masinatiile unei 
bande de escroci, care cumpără, trafichea- 
ză şi trec peste granițele Poloniei opere de 
artă, care trăiesc în opulenţă si Inșală fără 
scrupule. Acţiunile bandei, urmărirea și 
prinderea acesteia, sint materia primă din 
care regizorul Krzysztot Woyciechowshi re- 
ține derivativul relaţiilor fiecăruia cu obiec- 
tele, cu ceilalți, cu societatea, portretizează 
în contururi aspre lumea marginală, pentru 
ca, din loc în loc, să înalțe o pledoarie, esen- 
țială pentru filmul său, întru păstrarea tu- 
turor acelor opere ce au închis în ele ceva 
din spiritualitatea poporului său. Lumea 
escrocilor se conturează din prim-planuri 
agresive si caricaturale, orinduite de un 
montaj dominator. Un asemenea montaj 
rapid, făcut chiar cu inteligență, duce însă 
la disjuncţia între imagine si cuvint, în- 
greunind pe alocuri înțelegerea, lăsind prea 
puțină disponibilitate pentru a recepta su- 
flul de patriotism elevat ce străbate pelicula. 


Florica ICHIM 
Scenariul: Ryszard Gontarz; regia: Krszysziof 


Woyciechowski. Cu: Leonard Mokicz, Januariusz 
Goscinskhi jr. Zbigniew Bartosiewicz. 


in memoriam 


~ 


Timişoara, 4 aprilie 1979 
Orele 17 

Pe fişa medicală a lui Richard 
Oschanitzky, în virstă de 40 
de ani se scriu ultimele cu- 
vinte: «stop cardiac» 

Ricci s-a dăruit.şi s-a risipit 
Inci tocmai inima lui, cea care,fascinind si 


Miss România (Magda Demetrescu) 

a fost surprinsă de fotograf în momen- 

tul cind reporterul casei «Pathe News» 

din New York (alias operatorul român 

Eftimie Vasilescu) o filma «pentru 
prima dată». 


aprilie 1929 
Să răsfoim 


revista 
„Cinema“ 
de acum 
50 de ani 


ideea că fitmul a ince- 
put să-şi iasă din «muțe- 
nia» sa proverbială şi 
unanim acceptată, cre- 
ează în continuare neli- 
nişti şi angoase. lată-l 
de data aceasta pe di- 
rectorul revistei, Nestor Casvan, tă- 
cindu-se ecoul unor asemenea te- 
meri de ordin... financiar. 


@ Cinematogratu! vorbitor 
nu are viitor 


Este filmul vorbitor viitorul cinemato- 
grafiei? š 

Indiferent de formë, fondul e acelas, 
adică desi perfecțiunea filmului vorbitor 
«Vitafonul» al lui Warner Bros, este o 
senzaţională descoperire de efect si 
care face din film o operă mai mult, 


Richard Oschanitzky 


/ 


N 


cucerind milioane de inimi, nu de puține 
ori le-a făcut să bată si să respire în ritm 
cu ea, de fericire, de emoție sau de durere. 
El, care în emoția lui, era gata să persifleze 
sau să arunce o glumă, pe el l-am văzut 
lăcrămind, Imi amintesc bine, în două rin- 
duri. Odată, mai demult, cind l-am luat cu 
mine în Moldova, să vedem minăstirile 


Am ieşit din nou la plimbare pe Calea 
Victoriei: — la «Universul», «Dimineaţa» 
—  Intrevederea Chamberlain-Mussolini, 
inundaţiile catastrofale din America. —Bă- 
iete, dă-mi şi mie un ziar. la să vedem ce 
mai e prin lume. Demisia guvernului 
austriac. — Ca în toiul iernii! În toată tara 
viscoleşte și în alte țări iarnă — Curând 
pensionară caută căsătorie solidă, aceeaşi; 
situaţie — Inaugurarea convorbirilor tele- 
tonice Bucureşti— Budapesta — La cine- 
ma: Dr. Joseph Balsamo după celebrul 
roman de Al. Dumas cu Hans Stuewe În 
rolul principal — Cumplita nenorocire din 
staţia Boboc — Caut sufragioaică serioasă 
servită fără bărbat cu actele in regulă 
Luterană nr. 17 — Falimentul «Bâncei 
Noastre» inaintea Tribunalului de Covurlui 
— Președintele Hoover bolnav fiindcă a 
dat mina cu 1 757 de persoane — La Tria- 
non ultimele zile «Picadilly» cu Anna May 
Wong — Coniţelor, ca să fiţi în curent cu 
moda, nu vă mai ascundeți 
bineinţeles dacă sunt frumoase — Premie- 
ră la Naţiona! cu «Meşterul Manole» de 
Lucian Blaga cu dna Aura Buzescu, dnii: 
lon Petrescu, C. Nottara, Bulfinsky, Ata- 
nasescu, A. Pop Marțian, Calboreanu, 
Brancomir — Un moment de panică la 
bursa din New York — Cumpăr binale 
vechi spre dărâmare. Sivestru 28 — Colo- 
nel englez captiv la beduini — Corespon- 
dențe: D. redă-mi «Divina Comedie» — 
Crezul artistic al Sandrei Milovanoft — 
Automobil «Overland» tip nou perfectă 
stare vând chilipir Polizu 36 bis. — Pictorul 
Al. Phoebus va deschide duminica dim. la 
ora 11 o expoziție în sala Mozart din Calea 
Victoriei — André Maurois vorbeşte la 
Ateneul Român — Caut băieţi cinstiți 
să servească cu tava cinematograf Pa- 
lade 40 — Germania nu acceptă preten - 
tile aliaților — Junghiurile, migrenele, 
nevralgiile se combat numai cu originalul 
«Diana». Feriți-vă de surogate 


urechile 


dându-i cea mai sublimă dintre invenţiu- 
nile moderne în artă, zic, deşi el este 
atât de perfect — nu are viitor, pentru 
că modalitatea e defectuoasă, mai ales 
pe piața europeană. Preţul e enorm si 
greutățile noastre interesează, căci sunt 
de neinlăturat. Vitafonul este enorm 
de scump, ca orice lucru bun. Rentabili- 
tatea lui la noi nu o văd. Dar nu despre 
aceasta este vorba. Doream să dau 
cititorului senzaţia că e într-o sală de 
spectacol, hai să zicem la Londra şi 
aude... acum se poate spune și așa 
văzând un film cu «Vitafon», adică vor- 
bitorul cel mai răușit descoperit pînă 
azi. 

Incepe reprezentaţia, un domn în frac 
anunță în gura mare, că acum începe 
filmul cutare, cu artiştii cutare ş.a.m.d 
Domnul în frac are desigur un organ 
plăcut şi desigur deși vorbeşte, apare 


Bucovinei si plaiurile lui Ciprian sl ultima 
dată acum, cind montam filmul Clipa și 
cind, citindu-mi motivul muzical al eroului 
principal Dumitru, mi-a spus inghițindu-şi 
acrimile «Ştii? Motivul ăsta are în mine 
rădăcini adinci. ŞI eu sint un Dumitru». ȘI 
ca să depășim clipa, de data aceasta eu 
am persiflat; dar acum, reinnodind fir cu 
fir existența lui meteorică, realizez mai 
profund dimensiunile lui, golul pe care-l 
lasă In muzica noastră contemporană 

Nu trebuie argumentat că Richard Oscha- 
nitzky a fost profund legat de acest pămint 
pe care l-a cintat cu toată ființa lui. Amin- 
tiți-vă de tema Moldovei din Cantemir, de 
profunzimile muzicii Giocondei fără suris 
a Malvinei Urşianu, de alternanța dintre 
tragic şi luminos în Atunci l-am condam- 
nat pe toți la moarte al lui Sergiu Nicola- 
escu, de dramatismul si vibrația lirică din 
Parașutiștii lui Dinu Cocea și Proprietarii 
lui Şerban Creangă, de suspensul motive- 
lor polițiste ale filmelor lui Sergiu Nico- 
laescu, de fuziunea totală a lui Ricci cu 
motivele lui Ciprian, ridicindu-le pe cul- 
mile muzicii simfonice de cea mai bună cali- 
tate şi, în sfirşit, de acest cintec al lebedei 
care este partitura simfonică a filmului 
Clipa. 

Sint greu de cuprins toate virtuțile vi- 
brind în cele peste 500 de minute de muzică 
păstrate în fonoteca de aur a studiourilor 
din Buftea. 

Avea o gamă attt de largă acest mare con- 
temporan al nostru, cumulind sub aceeași 
semnătură genuri si stiluri muzicale, con- 
turind mai multe personalităţi, distincte, 
aparent contradictorii, ale creaţiei muzicale 

de la preclasic la bizantin, de la partitura sim- 


pe ecran la fel ca în toate filmele. Mis 
cările lui şi expresia exclamărilor 
este cadenţată și sinonimă mimica 
cu sunetul. Apoi începe filmul. În- 
chipuiţi-vă o dramă în care toată lumea 
vorbește tare, dialogurile sunt clare pe 
înțelesul tuturor şi adevărata artă tea- 
trul şi cinematograful în conlucrare — 
redau perfecțiunea. (In sălile de 5 000 
de locuri nici nu poti vorbi altfel — de 
exemplu — Di. lancovescu al nostru ar 
fi auzit pînă în banca a doua acolo). 

Cete mai proaspete intormații des- 
pre activitatea studiourilor berlineze 
işi găsesc loc în paginile revistei in 
te! si chip. lată aici un reportaj ad- 
hoc ta rubrica «Știri». 


e Frumoasă doamnă, 
imi sunteţi dragă 


Dacă cineva are treabă la studiourile 
UFA și întreabă, de pildă: «Domnule 
portar unde îl pot găsi pe d-nul Schul- 
ze?», atunci va primi desigur răspunsul 
următor: «Mergeţi în atelierul cel mare 
şi anume trecând peste lună, lângă 
mlaștinile în erupție — dar băgaţi de 
seamă căci astăzi ele sunt în plină acti- 
vitate. Apoi treceţi peste parchetul loca- 
lului de noapte parisian, între «Train 
bleu» şi baia romană, cotiți la stânga 
şi veţi ajunge, prin gara de Nord din 
Bucureşti, in Rue de la Paix. Dacă ieşiţi 
pe poarta de din dos, ajungeţi la un tre- 
zor de bancă. Acolo lucrează d-nul 
Schulze cu o pirghie de spart oţelul.» 
Ceea ce am relatat aici nu este o glumă 
de 1 aprilie, ci informaţia exactă pe care 
a căpătat-o corespondentul vostru prin 
gura portarului studiourilor UFA din 

lată si explicaţia: Peisa- 
giul din lună este pentru filmul Voiajul 
spre lună al lui Fritz Lang, localul de 
noapte este un decor pentru Modelul 
din Montparnasse. Acelaș lucru și cu 
privire la cunoscutul tren de lux, cu va- 
goane de dormit «Train Bleu», Gara 
de Nord din București a fost construită 
la Neubabelsberg pentru Aventurierul, 
cu Ivan Mosijukin, iar strada pariziană 
cu magazine aparține de același film, 
pe când trezorul de bancă este pentru 
o scenă a filmului Asphalt, producție 
Erich Pommer, realizată de Joe May. 

In această primăvară capricioasă 
a lui 1929, cititorii revistei sint invi- 
taţi să danseze în orice ocazie pe 
muzica celebrei melodii «łch kiisse 
Ihre Hand, Madame». Tango! Un, 
doi, trei, un, doi, trei, şi... 


Frumoasă doamnă, îmi sunteti 
Š dragă 
Şi ati putea să-mi fiţi o viață 
întreagă... 
Dar mi-aţi spus însăși, cu fața- 
aprinsă, 
Că inimioara vi-e de altul prinsă 
Mi-aţi poruncit: «Cuminte fiil» 
Dar visul nu-mi puteţi opri. 
Refren 


https://biblioteca-digitala.ro 


fonică cea mai complexă, de la dodecato- 
nie la muzica ușoară modernă, de la corale 
la marşuri Inaripate ostășeşti și patriotice 

Oschanitzky, virtuozul, cintind la pian sau 
la orgă (inegalabi!), dirijorul care fascina 
sala și orchestra... 

Ar fi un titlu de onoare pentru Centrala 
«România-film» să editeze o serie de 
discuri cu muzică de film «OSCHA- 
NITZKY», iar pentru Uniunea compozito- 
rilor si confrații lui de breaslă, să structu- 
reze din partiturile lui dedicate muzicii de 
film, un ciclu de suite simfonice. 

Şi Ricci, mai demult şi mai de curind, era 
un copil pe care să-l porți cu grijă de mină, 
tără să-i strivești floarea din suflet, și 
uneori asta cerea răbdare și înțelegere 
Multi dintre contraţi n-au mai găsit răbdarea 
aceasta, lar el, în căutările lui solitare, ordo- 
na oratorii şi cantate descinzind, ca si mu- 
zica din adincul ființei noastre naţionale... 

În după amiaza aceea de 7 aprilie 1979, 
în cimitirul din Vartolomeu-Timişșoara, cor- 
tegiul era la fel de impresionant ca cel din 
«Ciprian» şi nu s-a cintat «Crai nou» 
Stăteam alături de statornicul meu prieten 
şi colaborator, Dan lonescu, cel care a In- 
registrat, pentru film, primele şi ultimele 
fraze muzicale ale lui Richard Oschanitzky 
şi cerul cernea boabe mari de lacrimă pe 
capacul sicriului, care reverberau ritmurile 
unei simfonii fantastice și, tot din ceruri 
veneau salvele tunetelor care despicau 
porți mari, luminoase, lăsind în inimile 
noastre, care mai bat, atita durere... Dar 
mai ales datoria de a păstra cu pioşenie 
memoria celor ce au ars pentru filmul 
românesc. 


Gheorghe VITANIDIS 


Ce mai e nou în branșă? Ultimele 
știri ta rubrica 


Ecouri si Intormatiuni 


— În ziua de 1 aprilie a avut loc în sala 
de cinema a palatului cultural din T. Se- 
verin o reprezentaţie de gală cu primul 
film severinean, realizat de casa locală 
«Olimp-Film». Această producţie romă- 
nească înfăţişează următoarele even 
mente şi vederi: Concursul de frumu- 
sete pentru alegerea unei Miss T-Seve- 
rin, Grădina de argint, concurs de ski, 
îngheluil Dunării, figuri severinene. 

— Dra Magda Demetrescu, aleasă 
«Miss România», continuă cu asidu.- 
tate exerciţiile de graţie, suplețe și 
atitudine în şcoala D-rei Leria Niky 
Cucu, maestră de balet autorizată de 
Onor. Ministerul Artelor 

— Statistica cinematografelor din țară: 
Capitala: 32 săli, 10 grădini; 16 oraşe 
municipii: 52 săli, 18 grădini, 54 oraşe 
reședințe de județ: 125 săli, 35 grădini; 
14 oraşe reședințe de județ: 110 săli 
30 grădini; 304 comune rurale si târgu 
203 de săli, 72 grădini. Suma totală 
sălilor de cinema din țară este 549. 

— Mişcarea în favoarea producţiei 

naţionale de filme luând pe zi ce trece 
o mai mare desvoltare şi constatân- 
du-se o lipsă ameţitoare de elemente 
cu pregătirea necesară pentru film, s-a 
înființat sub numele de «Studioup,o 
școală de artă şi tehnică cinematogra- 
fică cu sediul în București, str. Antim 77. 
Elementele pregătite în această școală 
vor fi utilizate în viitoarele filme ale 
egizorilor Horia Igiroșanu si Jean Mi- 
hail, conducătorii acestor cursuri. Cât 
timp seriozitatea acestei noi şcoli nu 
va lăsa nimic de dorit, îi vom acorda tot 
sprijinul. 

Ca deobicei, pentru cei care nu 
deslușesc cu claritate scopurile a- 
cestei reviste cu «reprezentanți în 
toate centrele cinegratice mondia- 
le», redacția le vine în ajutor înscriind 
pe frontispiciul nr. 110 din 16 aprilie 
1929 următorul act de credință: «CINE- 
MA a luptat si luptă pentru crearea 
unei industrii naționale de filme. 
Campania dusă timp de şase ani 
n-a rămas fără roade; în vara aceasta 
se va realiza un ciclu întreg de titime 
româneşti Să nu ne lăsăm însă 
ametifi de victorie, ci să judecăm 
rece: până nu vom avea un studio 
în țară sau nu vom izbuti să câști- 
găm colaborarea străină, industria 
națională de filme se va mărgini 
decât numai ta producțiuni sortite 
să nu treacă granițele țării. Or, fără 
export, industria de filme este un 
non-sens într-o țară care nu are mai 
mult de 550 cinematografe. Acest 
lucru nu trebuie scăpat din vedere, 
căci pentru a edifica lăcașul filmu- 
lui românesc, este necesar de un 
fundament solid construit, Revista 
noastră stă la dispoziția tuturor pen- 
tru orice lămuriri». 


Cornel! CRISTIAN 


Bratele Afroditei 


(Urmare din pag. 24) 


aparate, in asa fel incit teleastii să se poată ` 


filma şi reciproc, îndelung și repetat, cu o 
marcată bună dispoziţie în timpul serviciu- 
lui, acest joc fiind, în stilul de la inceput 
precizat al filmului, ct se poate de manifest, 
prin zimbetele pe care le afişează continuu 
$i fără altă justificare decit autoamuzamen- 
tul personajelor în cauză si în joc. Ludicul 
adăugindu-se exoticului, rămine puţin spa- 
tiu pentru eroii virtuali ai reportajului, care 
mizează în extremis pe cartea laconicului 
şi evazivului, atunci cind se află în fața 
aparatului de filmat, cu invitația de a face 
declaraţii despre munca lor de șantier. 
Ei (desigur, nu prea e timp de aflat cine 
sint ei, nu prea e timp de cercetat caractere, 
biografii, relaţii sau destine), ei construiesc 
un port, un mare port, dacă ne luăm după 
ce se spune în declaraţiile pentru televi 
ziune și după înălțimea macaralelor asupra 
cărora aparatul Intirzie admirativ. Pentru 
a obţine un racord cu buna dispoziţie a 
echipei de filmare (Violeta Andrei — Geor- 
ge Mihăiţă), regizorul (Mircea Drăgan) re- 
zolvă în cheie ludică şi distribuţia rolurilor 
constructorilor portului, prin Jean Constan- 
tin, Dem Rădulescu și Amza Pellea, acesta 
din urmă numindu-se, de altfel, Marin si 
aducind astfel aminte, fragmentar, uneori 
în limba franceză, de popularul serial de 
scheciuri cu Nea Mărin. Excepţie de la 
această regulă a distribuţiei face Mircea 
Albulescu, adus si scos din cadru de o 
mină nevăzută, rolul său fiind acela de a 
adresa îndemnuri la muncă si de a-şi 
exprima impacienţa, din cauză că relicvele 
antice descoperite în rada viitorului port 
Întîrzie lucrările. De aici și repetatele sale 
intrări si ieşiri precipitate din cadru, pe 
jos sau în maşină, în timpul cărora iubitul 
nostru actor este adus în situația de a nu 
prea şti ce să facă cu miinile, dacă nu le 
ține pe volan. 

În acest joc mecanic, pe a treia latură a 
caleidoscopului se adună cadrele şi sec- 
vențele care nu mai tin de documentarul 
exotic și nici de reportajul de şantier, ci 
fac un fel de trecere spre filmul de ficțiune. 
Semnul distinctiv al acestei suite de ima- 
gini este că în ele Isi fac apariția, în număr 
mare și simetric, cuplurile: o româncă și 
un marocan, respectiv reportera televiziunii 
(Violeta Andrei) si şeful unei echipe de 
constructori (Hilal Abdelatit), apoi o maro- 
cană si un român, uniţi prin pasiunea 
pentru arheologie și băi in mare (Rhita 
Benabdeslam si Alexandru Repan), în fine 
— pentru echilibru — un cuplu dintr-o 
zonă terță, din Anglia, venit cu ginduri 
rele, ca să pună în mişcare o întreagă rețea 
de traficanţi de opere de artă (Radu Beligan 
si loana Drăgan). Nota caracteristică a 
tuturor cuplurilor este solemnitatea austeră, 
calculată a balansa ludicul şi exoticul din 
celelalte colțuri ale caleidoscopului: re- 
portera se proclamă fără motive prozaică, 
atunci cind se află între patru ochi cu 
partenerul pe terasa restaurantului; arhi- 
tectul vorbește despre meșterul Manole cind 
face baie în mare; capul traticanţilor mi- 
mează naivitatea cind se plimbă printre 
coloanele antice de la Volubilis, ferindu-se 
stingaci şi trădindu-se din primul gest 
la apariția unui aparat de filmare. Exoticul 
se insinuează, deci, și aici, prin ambianţă, 
jocul comic, involuntar comic, fiind întărit 
în această zonă nu printr-o distribuţie de 
estradă, ci uneori doar de familie. 

Cronica filmului Braţele Atroditei, con- 
semnind și reconfirmind o evoluție spre 
descalificarea profesională sub raport re- 
gizoral, o dată cu inexistența unei partituri 
scenaristice propriu-zis, situație cu care 
ne-am obișnuit demult, desi pe generic 
figurează ca intotdeauna un nume de sce- 
narist, această cronică se încheie de fapt 
aici. Rindurile care urmează sint determi- 
nate de convingerea că practica unor co- 
producţii este o direcţie de preocupări în 
care casele noastre de filme ar trebui să 
persevereze, un argument in acest sens 
aducindu-! calitatea actorilor marocani, ilus- 
trată atit prin compoziţiile lor individuale, 
cit si prin secvențele pe care reuşesc să le, 
închege prin apariţiile lor Larbi Dougmi, 
Ahmed Basri, Mouhoub Aziz, Moutaa Ab- 
delkader și Lambrani Abdelah. Pentru a- 
ceastă a patra parte a filmului, în care 
regizorul însuși e în ciștig față de pro- 
ducţiile sale anterioare, le mulțumim. 


Val. S. 


Un om în loden 


(Urmare din pag. 24) 


mentară, el cere o logică de fier. Pentru 
că își cunoștea materia încă din tașă, regi- 
zorul a marșat, cum se spune, gindind 
probabil că o va putea stăpini şi ordona 
exact prin transpunerea ei ginematografică. 
Ceea ce de altfel se si întimplă în prezența 
talentului și a unei intuitii regizorale de 
excepție. Afirmația se cere demonstrată 
şi am s-o fac cu riscul de a călca regula 
jocului care se cere să nu sufli o vorbă 


despre subiectul unu film polițist O fac 
insă cu inima împăcată forța de atracție a 
tilmului nu stă în misterele lui oricum de- 
voalabile în bună măsură chiar de la început, 
ci in felul în care sint prezentate cinemato- 
grafic. Scenariul, deci, ne propune urmă- 
toarea poveste: Un fost legionar «dat mort» 
reapare după 34 de ani sub nume străin 
lireşte ca: 1) să se răzbune pe Stamatiad, 
fost coleg de facultate, azi inginer la 
un institut de cercetări geologice, care 
la denunțat «atunci» la poliție, drepi 
pentru care ar îi putut deveni un «mort urit» 
(căci este urit, vorba Sandei Toma în 
rolul sorei inginerului, vorbă rostită cu o 
rară expresivitate); 2) să pună mina pe o 
lucrare prețioasă a aceluiași Stamatiad 
privind descoperirea unor zăcăminte si ele 
preţioase. Acţiuni nu paralele, ci combinate, 
topite perfect într-una singură: Stamatiad va 
fi bombardat cu telefoane de ameninţare, 
cu scrisori așișderea — clasicele «ţi-a 
sunat ceasul!», «cind voi hotări eu, vei 
muri — cu hohote de ris sardonice impri- 
mate pe un minifon strecurat sub. pat, cu 
pene de curent false si ffl real de aripi 
de cucuvaie, o teroare în lege, doar-doar 
omul îşi va pierde minţile și va fi internat în 
spital. Astfel lucrarea va trece în miinile 
lui Aman — alt fost coleg — care atit as- 
teaptă ca s-o înmineze spionului. Aman 
însă nu este decit o pistă falsă nu numai cei 
de la securitate, dar și noi, spectatorii, ne 
dăm seama de asta — paravanul în spatele 
căruia altcineva va fura lucrarea. Planul 
este perfect si perfect logic. llogică este 
punerea lui în aplicare, respectiv comporta- 
mentul spionului. Pentru că ce face el, 
spionul? În loc să lucreze din umbră cu o 
mină de colaboratori de care — ni se arată — 
nu ducea lipsă, în loc să se amestece 
prudent printre sutele de străini de la, să 
zicem, Antercontinentai” el «face» o criză 
de mania persecuției (dar nu o oarecare 
manie, ci exact aceea a amenințărilor tele- 
fonice), se cere internat la spital, îşi furni- 
zează, deci, bine semnaimentele, după care 
tuge (?!?) şi costumat ct mai șocant cu 
putință — un loden ros şi un basc vechi 
peste o figură greu de uitat și oricum sus- 
pectă, începe să bintule orașul, riscind să 
fie oprit de primul milițian Intilnit în cale. 
Mai mult: intră în contact cu un puști dubios 
căruia-i încredințează sarcina introducerii 
benzilor, scrisorilor etc. în casa Stamatiad, 
ignorind total faptul simplu că puştiul s-ar 
putea «să-l si vindă» din moment ce s-a lăsat 
cumpărat. Se arată și sorei lui Stamatiad, 
pe care mai intii o avertizează, iar apoi 
chiar o împușcă, intrind cu nonsalanta 
cu care iese din spitalul nr. 9 într-o instituție, 
ziua în amiaza mare, şi ieşind la fel. Mai mult: 
el îşi dezvăluie chiar identitatea față de 
Stamatiad, pe bandă de magnetoton, deşi 
știa că acesta a anunțat securitatea. De 
altfel securitatea nu intră imediat în posesia 
benzii, numai printr-o intimplare creată de 
scenariști: maiorul Lucian nu era acolo... 
Dar dacă ar fi fost? llogicul naște firesc 
nevoia de logic. Se pune așadar întrebarea, 
de ce? De ce işi seamănă spionul ăsta 
semnalmentele pe toate drumurile, în loc să 
stea cuminte în umbră, cum face orice 
spion inteligent? De ce primejduieşte e! 
miza mare — lucrarea prețioasă — pentru 
o reglare de conturi personale fățişă, cînd 
acea reglare se putea face oricum, dar la 
urma urmei? Răspunsul ar fi: 1) de nebun, 
desi mania persecuției, chiar reală, nu este 
nebunie; 2) din dorinţa autorilor de a spori 
suspensul pe ideea, suspens vreți, suspens 
aveţi, dar în absența celeilalte idei pereche 
și lege de aur a policier-ului: suspensul 
trebuie să aibă acoperire. Dar — şi acest dar 
conține însăși demonstraţia de abilitate 
regizorală pe care o face Nicolae Mărginea- 
nu la debut — tot acest hàtis de suspensuri 
fără acoperire, acceptat de Nicolae Mărgi- 
neanu, în calitate de co-scenarist, este 
desciicit, descurcat, limpezit de Nicolae 
Mărgineanu-regizorul Cu mină sigură şi 
cu fantezie. Pentru că, dacă logic analiza 
suspensului nu iese bine, Mărgineanu ope- 
rează în interiorul lui citeva extraordinare 
mini-radiograții psihologice. Radiografia te- 


roarei sub care intră Stamatiad — un Victor 
Rebengiuc în continuă autodepăşire, cocir- 
jat sub o virstă pe care nu o are, dar drept şi 
exact pe linia personajului. Teroarea în 
fața telefonului, a plicurilor galbene, teroa- 
rea oglindită în gesturi, în priviri, în lentilele 
ochelarilor care reflectă imaginea rolei de 
magnetofon, vinată pînă dincolo de lentile, 
pină-n pupilele mărite. Radiografia isteri- 
zërü lui Aman, comunicată scurt în acea 
intilnire cu maiorul Lucian, scenă perfectă 
între doi actori perfect așezați în rol: George 
Constantin cu buzele zvicnind nervos şi 
privirile fugărite de spaimă, Ovidiu luliu 
Moldovan calm şi înțelegător în aparenţă, 
rece, lucid și tăios sub acea înțelegere. 
Radiografia spaimei la menajeră — Ica 
Matache, într-un singur prim-plan valorind 
cit o secvenţă plină — a spaimei fiului ei — 
Gheorghe Visu, cu dezinvoltură în rol de 
mică lichea speriată — spaimă tînără, blin- 
dată cu un instinct de conservare în deplină 
stare de funcționare, instinct care-l impinge 
să spună repede tot-tot. Radiografia dispe- 
rării la acea secretară jucată de Elena Sere- 
da de la revolta discretă, sobră, la recu- 
noașterea înlăcrimată. Radiografia dispe- 
rării, chiar la acea «prietenă de prote- 
siune casnică» — Florina Luican, cu privi- 
rile «trădătoare» şi paloarea bine acordată 
la disperare. Radiografia lucidității la acea 
nevastă a lui Aman, luată pentru bani și 
lăsată pentru alta — numai Draga Olteanu 
Matei putea rosti cu acel zimbet frămintat 
«are şi el un cuplaj, una Pusa, Duta, dă-le 
încolo, pe toate le cheamă la fel». Radiogra- 
fia riscului şi a lucidităţii la «echipa» luliu 
Moldovan-Constantin Diplan, dirijată de 
«şeful» Mircea Albulescu, prezență scurtă 
dar cit de eficace în economia ei. Suspensul 
fabricat al acțiunii este astfel bine acoperit 
de un adevărat, terorizant suspens psiho- 
logic obținut — se simte, se vede — umăr 
la umăr cu această minunată echipă de 
actori, echipă cu care — se vede, se simte 
— regizorul a lucrat bine, nu în sensul 
întiinirii la oră fixă pe platou, ci în sensul 
unei colaborări reale, care presupune pre- 
gătire, «punere» în rol şi aducerea în scenă 
nu numai cu ct poate duce, dar si ct poate 
aduce fiecare în construcţia întregului. 
Toate aceste radiografii sint puse în contact, 
adunate într-o lume comună de spaimă si 
luptă cu spaima, cu mijloace prin excelență 
cinematografice. Din unghiurile de filmare, 
din încadratură, din «jocul obiectivelor» care 
stiicesc, deformează prim-planurile, teroa- 
rei, spaimei, disperării sau dimpotrivă ne- 
tezesc, normalizează, într-un contrapunct 
sigur cu teroarea, de la imaginea străzilor, 
de pildă. a micilor momente de umor sau de 
incordare sănătoasă în fața primejdiei, 
pină la dulcea imagine din final a fetiţei cu 
pantofii maiorului în mină. Imaginea lui 
Gabor Tarco este stilpul pe care se răsu- 
ceste spiră cu spiră atmosfera filmului. 
Un stilp de nădejde, dar nu știu ce mă face 
să cred că Nicolae Mărgineanu, cel care, 
ca operator, reușea să imprime filmelor o 
viziune personală, nu putea să scape de 
acest «defect» în propriul său film. Nu din 
obligaţie, ci din admiraţie trebuie scoase la 
lumină decorurile arhitectului Aurel lones- 
cu pentru exacta lor înserare în rostul filmu- 
lui. Admiraţia cred că este de altfel senti- 
mentul pe care îl stirnește în totul lui tot 
debutul lui Nicolae Mărgineanu. Admirația 
în fața unui tur de forță îndeplinit fără nici 
urma unei picături de sudoare. Singura 
urmă vizibilă, apăsat vizibilă este aceea a 
talentului dublat de inteligență creatoare. 
Admiraţie cu atit mai justificată cu cit 
nicăieri nu se clachează mai uşor decit în 
genurile considerate uşoare. De admirat 
ar mai fi şi consecvența cu care Casa de 
filme Unu Isi păstrează rolul de lansator pe 
orbită a noilor talente. 

ntrebarea — care nu ne împunge pentru 
prima oară si precis nici pântru ultima si 
anume: de ce un debut strălucit nu s-a 
întimplat să fie şi un strălucit film de actuali- 
tate, s-o lăsăm pentru altădată 


Încă o premieră în luna asta: Vis de ianuarie. Scenariul Anda Boldur. 
Regia: Nicolae Opriţescu. O producţie a Casei de filme Cinci. Director: 
Dumitru Fernoagă. Interpreții rolurilor principale: Gabriela Cuc și 
Marce! lureș 


A 


Dezbateri despre 
filmul românesc 


(Urmare din pag. 3) 

tante viziunea asupra istoriei si faptele isto- 
rice concrete la care se referă filmul. De 
aici pornesc si metoda mea este următoa- 
rea: compar filmul cu istoria scrisă, cu do- 
cumentele și mărturiile cunoscute. Așa se 
naşte opinia mea pro sau contra filmului în 
cauză. Din acest punct de vedere, dacă e să 
mă refer la Mihai Viteazul sau Buzduga- 
nul cu trei peceți, pot spune că aceste 
filme au fost filme bune. ŞI mai sint si altele. 
Asemenea producţii exercită asupra publi- 
cului exact acea influență pe care au do- 
rit-o autorii şi lasă urme adinci în conştiinţa 
spectatorilor. Dacă aș încerca să analizez 
critic mai amănunțit aceste filme, aș putea 
completa opinia mea cu o singură frază: 
pe ici, pe colo, ele alunecă pe panta spec- 
taculosului, pe care eu, personal, n-o a- 
greez. Personal, aș dori, pe de altă parte, 
ca asemenea figuri istorice ca Mihai Vitea- 
zul si personalitățile care l-au înconjurat, să 
apară în viitor în mai mare măsură ca oameni 
în carne si oase, pentru că vedem întot- 
deauna pe ecran cu mai mare plăcere oa- 
meni veridici în toate manifestările lor indi- 
viduale. În schimb, cind se întîmplă ca si 
viziunea peun istoriei si realizarea regi- 
zorală să sufere de naivitate, ca In Ecate- 
rina Teodoroiu, vizionăm si atunci filmul, 
dar fără ca el să exercite asupra noastră 
influența scontată, ci resimtind poate una 
exact contrară, nedorită Att deocamdată 
și vă mulțumesc că m-ati ascultat». 

Organizată sub auspiciile Comitetului 
județean de cultură si educație socialistă 
Harghita (președinte Becze Antol, vice- 
președinte Nicolae Bucur), «masa noastră 
rotundă» și discuţiile cu care ea s-a prelun- 
git, ne-au adus în față si pe tovarășa Fulop 
Ida, responsabila celor două cinemato- 
grafe din Odorheiul Secuiesc care a ținut 
în mod deosebit să comunice cititorilor 
revistei «Cinema» următoarele: «În cadrul 
Universităţii cultural științifice, avem și noi 
la Odorheiul Secuiesc un curs de cultură 
cinematografică, cu un plan stabil de expu- 
neri și dezbateri, tinind seama şi de filmele 
pe care le avem în programare. Aș vrea să 
vă dau doar citeva titluri, ca să vedeţi cu 
ce probleme ne ocupăm noi: «Filmul e o 
artă, cinematografia — o industrie», «A te 
uita la film și a vedea filmul» (pentru că nu 
este același lucru), «Epoca contemporană 
și filmul românesc», «Regizori renumiţi în 
țara noastră», «Rolul coproducțiilor în arta 
cinematografică — concepția regizorală a 
lui Kosa Ferenc în coproducția románo 
maghiară Sentința» si multe altele. Faze- 
kas István, profesor de limba și literatura 
maghiară, este sufletul cercului nostru, dar 
mă ajută și Fernenge! Eva și Gellért Geza, 
de la Biblioteca municipală si Finta Bela, de 
la Casa de cultură și mulți alții». 

La acest capitol al discuţiei noastre, 
Kovacs Nicolae, redactor la «informația 
Harghitei», apreciază însă că «mai sint multe 
lucruri de făcut în ceea ce privește educația 
spectatorilor prin film. Nu numai educația 
moral-cetățenească sau instructiv-profesio- 
nalà ci si educația estelică Am impresia că 
tocmai această ultimă latură e deficitară si, 
deși avem la noi în oraș cercuri de prieteni 
ai filmului, nu putem încă vorbi de o activi- 
tate plenară în sens cinefil. Deși există preo- 
cupări de ordin cultural, în favoarea filmului 
de calitate, educativ, nu există în aceeaşi 
măsură o înţelegere și o stăruință de a oferi 
teţelei cinematografice, cu oarecare ritmi- 
citate și cu adresă precisă, filme de excepție 
și de cinematecă. 

În aceeaşi ordine de idel, Szondy György, 
redactor al intreprinderii cinematografice 
judeţene, prezintă o btgpinate pe care 
ținem s-o semnalăm: «intrucit nu avem 
suficiente filme care să susțină cursurile 
cinematografice de la universitățile cultural- 
ştiinţifice, propun să se realizeze de către 
centrala Româniatilm filme de lung metraj, 
pe 16 mm., cu fragmente din cele mai izbu- 
tite producţii românești și alte filme de 
montaj, cu pasaje din realizările de virt ale 
marilor curente din cinematogratia mon- 
dială». 

Titus Ciobanu (care în timpul liber işi 
asumă sarcina de responsabil al Comple- 
tului de judecată pentru procesele cinema- 
togratice organizate pe marginea filmelor 
româneşti si străine), Lestyan Denes, di- 
rectorul Bibliotecii orășenești, Kondrat luliu 
redactor la «informaţia Harghitei», şi din 
nou unii dintre cei citați mai sus au împăr- 
tășit din experiența lor de propagatori ai 
culturii cinematogratice şi au făcut pro- 
puneri în măsură să intereseze Centrala 
România-film. De aceea simțim nevoia să 
încheiem citind din cele spuse de loszet 
Hajdu: «Noi le-am recomanda în primul rind 
caselor de filme, producătorilor si colegilor 
distribuitori de la Centrală, ca ei să tie 
aceia care să facă mai frecvent deplasări 
în mijlocul spectatorilor. Dinsii să vină în 
primul rind aici, pentru ca să simtă mai bine 
cerințele noastre, dorința unanimă ca fil- 
mele realizate în țara noastră să ajungă la 
un nivel calitativ mai înalt». 


Vai S. 
15 


¿33 


in curind, 
pe ecrane? 


Gronica 
amantilor bogati 


Roma, «orașul deschis» cindva, ora- 
şul sutelor de poveşti zavattiniene, e 
azi — în versiunea corespondenţilor de 
presă occidentali, «un oraș mort», noap- 
tea, încărcat cu scenarii paroxistice în 
nebunia lor care, dimineaţa, Isi găsesc 
masca risului atroce. Astfel, de curind, 
«cu umorul lor obișnuit» (scrie Robert 
Sole, corespondentul lui «Le Monde»), 


Ultimii ani, 
ultimele zile 
ale vieţii lui Renoir 


Paul Barzman, un tinăr literat de 21 de ani, 
a fost ultimul colaborator apropiat al lui 
Jean Renoir, la Los Angeles, unde «le 
vieux» trăia de 35 de ani. Timp de trei ani 
de zile, de luni pină vineri, de la orele 13,30 
la 17, Renoir i-a dictat cărţile sale, literatura 
sa — romanele «Crima englezului», «Ge- 
neviăve», — instalat într-un cărucior sau 


parlamentarii radicali au cerut instau- 
rarea stării de asediu, după orele 20, 
pentru ca poliția să nu mai poată ucide... 
Pentru ca să se ajungă la această pro- 
punere «de umor», a fost necesară o 
dramă nocturnă care prelungește «La 
Dolce vita» mult peste graniţele ei felli- 
niene. Uciderea doctorului Luigi di Sarro 
ține de cronica absurdă a amanțţilor 
bogați. 

Figură cunoscută a Romei, specialist 
în acupunctură, dar şi pictor cu cursuri 
la Academia artelor frumoase, di Sarro, 
om la 38 de ani, conducea într-o noapte 
de februarie, maşina sa Porche, avind 
alături o prietenă de origine engleză. 
În plin centrul Romei, el trecu pe Corso 
Vittorio-Emanuele, exact pe lingă casa 
președintelui de consiliu, Giulio An- 
dreotti, demisionar la ora aceea, păzit 
totuși de carabinieri în civil, timp de 
24 de ore din 24... Oamenii de ordine 
i-au cerut să oprească, doctorul nu-i 
ascultă, el acceleră, dar peste citeva 
sute, de metri fu ajuns și silit să opreas- 
că; | se ceru documentele de bord; di 
Sarro porni din nou, rănind în trecere 
un civil, dar imediat fu împușcat de 
citeva gloanţe în cap. «Am crezut că 
avem de-a face cu hoți», a explicat pasa- 
gera engleză. Poliţia a crezut si ea că 
avea de-a face cu un cuplu de gangsteri, 
dacă nu de teroriști politici. 

După o anumită oră a nopții, «toată 
lumea are frică de toată lumea, la Roma». 
Cetăţenii se tem de răpiri, polițiștii se 
tem că vor fi împușcați, care dintre te- 
meri e mai gravă? ideea altor parla- 
mentari, mai puţin veseli, ca orice con- 
trol al identității să fie efectuat doar 
de poliţişti îmbrăcaţi ca poliţişti, nu e 
foarte eficace: cetățenii nu mai au în- 
credere nici în uniforma omului de ordi- 
ne, fiindcă numeroşi gangsteri și tero- 
riști au acţionat într-un asemenea de- 
ghizament. 

Ce face, deci, lumea romană — avind 
în vedere că nici «propunerea» radicală 
nu e impecabilă decit ca umor? Ei bine, 
ca într-un film care ține să sfideze orice 
logică a absurdului, respectind-o întru 
totul, locuitorii Romei se baricadează 
noaptea în casele lor, deschid televi- 
zoarele şi urmăresc filme polițiste — 
seriale sau nu, cu the end fericit sau nu, 
dar cu comisari, detectivi, hoți, asasini 
mai presus de orice bănuială realistică, 
puri în ficțiunea lor. 


* La 5 februarie 1979 a avut loc o altă 
«premieră» torineză: pentru intila oară, 
un grup terorist, format numai din femei, 
a tras asupra unei alte femei, Raffaella 
Napolitano, supraveghetoare la Inchisoa- 
rea din Torino, rănind-o in picior. Orga- 
nizația care și-a asumat atentatul, rele- 
vind sexul comandoului, a airas atenția 
că victima ei era acuzată de «reformism», 
adică wncerca să facă suportabilă viața 
in închisori... și că' sint vizate, astfel 
«toate suprareghetoarele, călugărițele și 
asistentele sociale care girează secţiile 
feminine din inchisori». Să nu fim mai 
cinici decit parlamentarii cu «umor ra- 
dical» — dar comedia italiană Incă nu 
şi-a trăit traiul şi n-a isprăvit mălaiu! 


actorii 
vremii noastre 


0 europeancă 
la curtea regelui Cukor 


Elveţiancă din Basel — fiica unui culti- 
vator de cartofi care «nu obosește să se 
cocoşeze» — Marthe Keller a făcut socio- 
logie, puțin teatru, apoi, din «teamă de sin- 
gurătate», zice ea, a început să filmeze, 
descoperită de regizori francezi ca de 
Broca (Capriciile Mariei s-a văzut și la 
noi), ca Lelouch, pentru a fi apoi lansată 
intr-o extraordinară aventură hollywoudia- 
nă, unde a lucrat cu citiva &mari».. Cu 
Schlesinger ca regizor în Marathon Man, 
alături de sir Laurence Olivier și Dustin 
Hoffman; cu Billy Wilder ca regizor în 
Fedora; cu Sidney Pollack în Bobby 
Deerfield. Acolo unde actrițele străine nu 
fac mulţi purici — Marthe Keller a jucat în 
trei roluri principale şi a cucerit «o piaţă», 
noi contracte, fără să-și piardă nici capul, 
nici umorul în fața unor elogii care mergeau 
de la asemuirea cu Ingrid Bergman şi 
chiar Garbo, pină la «nu s-a mai văzut 
așa o fată la Hollywood, de 20 de ani»... 

Oriclte s-ar putea spune despre presa și 
publicitatea Hollywoodului, despre viața 
americană (actrița susține că «americanii 
au timp să devină nebuni»...), e imposibil 
să izbindeşti acolo, în cinema, fără a fi 
într-adevăr excepțional. A fi bun e prea 
puţin — dovadă că «mulţi actori buni ştiu 
că nu vor ajunge mai sus... critica fiind 
promptă şi drastică, ceea ce nu face deloc 
viața mai uşoară», apreciază Marthe Keller. 
De altfel cultul meseriei, ambiția perfec- 
țiunii caracterizează întreaga ideologie a 
vedetelor care ştiu prea bine că doar din 
talent şi farmec nu pot trăi. «Munca a 
devenit subiectul cel mai important al 
tuturor celor mari, cînd se adună la șuetă...» 
Ea însăsi a trăit acest fenomen... «A lucra 
cu Dustin Hoffman, cu Laurence Olivier, 
cu Al Pacino îţi dă gustul, elanul de a juca 
tot mai bine, o dragoste covirşitoare pentru 
meserie... Dacă joci. lingă actori perfecţi, 
nu poți să nu vrei a fi tot mai bun. E ca în 
tenis»... — observă foarte sănătos «euro- 
peanca». Şi fiindcă un actor cu cit e mai 
bun şi sigur pe meserie, cu atit e mai pre- 
gătit pentru o experiență în necunoscut, 
care să-i pună în discuţie condiţia, imbogă- 
țindu-i vrăjita putere de a risca, Marthe 
Keller, deși ar fi putut duce la Hollywood o 
viaţă înlesnită, cu o imagine deja formată 
şi acreditată artistic, 'se întoarce în Europa, 
la Paris, pentru a juca teatru în «Trei 
surori» de Cehov, plastic, cu umor — 
semne sigure de inteligență adevărată — 
ea explică această cotitură de drum: «Acolo, 
după toate filmele acelea, m-am simţit ca 
o mașină bătrină în căutare de baterii 
noi». Şi, pe urmă, serios — la granita 
aceea vibrantă dintre seriozitate și exage- 
rare, fără de care artistul degeaba călăto- 
rește printre oceane și pustiuri: «Maşa din 


model pen 
Auguste, pictorul... 


biblioteca-di 


«Trei surori» e cam ca mine: ea visa să 
evadeze din Moscova,eu din Basel, Această 
Masa are o asemenea sete de fericire incit 
işi poate inventa o iubire... după cum, în 
această clipă, omul vieţii mele este Cehov. 
E pe cit de nebun, pe atit de înțelept, pe cit 
de voios pe atit de romantic. l| aştept tre- 
murind, cu nerăbdare...». 


întins pe o sofa de sky negru: «Ce straniu 
este să nu mai ai ritmul picioarelor tale. 
Am impresia că sint un travelling care 
înaintează incetisorx,. spunea regizorul 
şi ceea ce frapează în tot ce-și aduce aminte 
Barzman despre ultimii ani este, într-ade- 
văr, extraordinara obsesie a filmului în 
gindurile şi mişcările deposedatului de 
cinema. «Cred că e un film interesant» — 
comenta Renoir, după ce tinărul îi recitea 
cite un fragment din «Crima englezului»; 
ü plăcea să monteze și să remonteze capi- 
tolele, nu odată — în cele 3 luni cita durat 
scrierea crimei, dictarea ei — l-a rugat 
pe scrib să se ridice şi «mi-a cerut să mă 
opresc într-un colț al salonului, simulind 
asasinatul». Trebuia să vadă scena, avea 
o nevoie imperioasă să vizualizeze perso- 
najele literare, obicei rămas din viața pe 
platou, desigur. Nu ținea teorii despre legă- 
tura dintre cinema și roman, dar după ce a 
incheiat cartea, a conchis: «E clar că ar fi 
trebuit să fie un film»... Cind Barzman îl 
întrebă dacă n-ar vrea să adapteze «Cri- 
ma»... pentru ecran, Renoir răspunde fără 
ezitare, în termeni de neuitat pentru oricine 
vrea să Ințeleagă ce e filmul. O mie de teorii 
nu pot spune despre cinema, ceea ce 


Documentul.sursă a filmului 


cronica 
puerilă 


Planeta domnului Tau 


A luat sfirșit și epopeea domnului Tau. 
E in destinul oricărui miracol, The-end-ul 


cronica 
telegenică 


Welles, Visconti, Losey 
standardizați 
în tele-,moară“... 


O nouă «piaţă» americană a filmului (ca 
industrie) își impune legile sale economice 
si ideologice asupra cinema-ului (ca artă); 
Uriașul sistem de televiziune devorează 
zilnic zeci de filme, detormindu-le, desti- 
gurindu-le, manipulindu-le cu o dezinvol- 
tură care pune pe ginduri și studiu, socio- 
logi și critici dintre cei mai avizaţi. Feno- 
menul este impunător. El se protilează ca 
un nou cod Hays — celebrul decalog al 
anilor '30—'40, care păzea, după legea 
producătorului capitalist morala cea mai 
conservatoare, cea mai ipocrită și «incuia- 
tă». Codul Hays a fost abrogat, în fapt, prin 
anii '60, de regizori și actori independenți, 
plini de talent si vigoare a inteligenţei, care 
au dus cinema-ul american la o maturitate 
a problemelor sociale şi artistice, exem- 
piară, creind $i un public tinăr, avizat și 
pasionat. Forța cu care marile «canale» 
de peste Ocean apasă pe circuitul cinema- 
togratic, folosindu-l draconic în slujba in- 
tereselor ei de afaceri şi idei, este practic 
tără replică. Filmele sint masacrate si umi- 
lite pe două căi esenţiale: standardizarea 
şi comercializarea. Ambele căi formează, 
în interiorul fenomenului, un singur drum, 
acela al degradării artistice. Filmul devine 
o marfă care trebuie să răspundă unui 
stas de timp și de idei, pentru a vinde, la 
rindul lui, alte mărfuri. 

Standardizarea pornește de la o operati: 
numită scanning — o selecţie a părțilo: 


„Şi unul 
din ultimele 
sale 

mari filme: 


French- 
cancan, 
cu 


Maria 
Felix 


său. lar domnul Tau cu asta se ocupa: 
cu miracolele. El avea o pălărie tare, un 
melon, cu care făcea minuni pentru copii 
Venit de pe altă planetă — «planeta; 
regizorului ceh Ota Hofman — domnul Tau 
(numele ü vine din litera alfabetului grec) 
nu a priceput deloc viața pe Terra pentru 
ca apoi, episod după episod (25 a cite 30 de 
minute) să înceapă să se descurce bini 
sor... Binişor si tendenţios. Tendinţa lui 
— tot observind complicațiile vieții pe 
pămint — a fost aceea de a lua partea 
copiilor în conflictele lor cu adulții. Copiii 
i s-au părut domnului Tau mult maj apro- 
pia înţelegerii sale de pe altă lume. 


a planurilor care trebuie păstrate pentru a 
intra perfect în cadrul micului ecran. To! 
ce este în «scope» este recadrat în labora 
'oare speciale, principiul de bază fiind 
acela al eliminării zonelor laterale; se păs 
trează centrul imaginii si acțiunea. E o 
«repunere în scenă», în care atmostera 
spațiul, adincimea cimpului sint total tul 
burate, pină la mutilare. «Film Comment» 
observa că ceea ce nu s-ar accepta nici 
odată în pictură — «să tai în două tablourile 
unei expoziţii» — pe «canalele» americane 
este o practică curentă. Există apoi stan 
dardizarea în timp. Pentru a se încadra 
intr-un orar, dominat de cerinţele altor 
«piețe», un film, orice film, poate fi lungit 
sau scurtat. Clasicii, ca Cetăţeanul Kane, 
mtră fără scrupule, în moară: din filmul lui 
Welles este eliminată toată secvența micu 
lui dejun care definește evoluţia relaţiilo: 
dintre erou și soţia lui. Damnaţii lui Vis- 
conti pierd 38 de! minute si nu se mai Inte- 
lege mare lucru. Invers, «un Losey», Ce- 
remonia secretă e lungit, pentru a se adău- 
ga un psihiatru şi un jurist — filmatil — 


Renoir «vede» în căruciorul său de roman- 
cier: «Nu, nu, nici vorbă... Eu nu pot să 
scriu un scenariu dacă nu fac un tilm din el. 
Sau, mai degrabă, aș putea, dar nu mă 
interesează. Un film se face din clipa cind 
plasezi actorii și tehnicienii la locurile lor. 
Atunci, în clipa aceea, încep să simt filmul. 
Nu zic că toate filmele trebuie lucrate așa. 
E doar felul meu de a lucra. Dar numai așa 
mi se nasc ideile la care altfel nu m-aş fi 
cea și numai acesta e interesul unui 
iim: să capteze imagini pe care nu le 
poți pune pe hirtie» (sublinierea noastră). 

După şedinţele de dictare obositoare, 
obișnuia să vadă din filmele sale pe un 
aparat de 16: «Dacă ne-am uita puţin lə 
Regula jocului?» propunea secretarului 
Avea narcisismul discret. Nu-si comenta 
filmele — nici măcar cele preferate, cele din 
perioada de glorie a anilor '30, Căţeaua, 
Bestia umană, Iluzia cea mare... Odată, 
după ce a revăzut Toni, a spus: «De cite 
ori văd un film, mi se întîmplă acelaşi feno- 
men: imi vine greu să mă întorc în realitate». 
La o proiecţie a French-Cancan-ului, în 
timpul balului de la Reine-Blanche, i-a dat 
un cot amical lui Barzman: «E una din 
scenele mele preferate»... În schimb, vor- 


Poate că ei, înșiși, copiii, sînt o altă lume? 
Cert este că, fără vorbă, domnul Tau, 
la o simplă mișcare de melon, a realizat 
pentru copii tot ce le-a fost pe plac, tot ce 
şi-au dorit. Asta timp de 26 de episoade, in 
Cehoslovacia şi pe televizoarele din R.F.G. 
cu mare succes, dindu-i actorului Otto 
Simanek, pină mai ieri actor de teatru 
ceva mai obscur, o aureolă de notorietate 
care adaugă încă un galon la gloria melo- 
nului în cinema 


Ce-o fi avind această pălărie de 
a fascinat în cinema? 


ca să explice mobilurile personajelor, publi 
cul fiind socotit nepregătit pentru a le pri- 
cepe. Telecomercializarea filmelor e și mai 
destrinată: toate secvențele sint calculate 
în funcţie de reclamele, de spot-urile pu- 
blicitare care dictează timpul secvenței, 
decupajul ei. De la 38 de spoturi în timpul 
proiecției unui film la oră de virt, s-a ajuns 
la 66 de reclame în «orele seci». Cazul lui 
Pe aripile vintului, fără a fi singular, este 
«incoronarea» unei opere de mutilare: Im- 
părțit în două «nopți», filmul a suportat 
83 de reclame vindute de N.B.C. unor 
agenţii de publicitate la 275 000 dolari mi- 
nutull (Holiywoodul vinduse filmul N.B.C- 
ului pentru cinci milioane de dolari!). Un 
regizor-producător de talia lui Preminger 
a pierdut procesul pe care- intentase pentru 
a-şi apăra un film (Autopsia unui asa- 
sinat) de masacrarea lui publicitară. Con- 
tractul cu «Columbia» (distribuitor) men- 
ționa dreptul său de regizor, dreptul «ulti- 
mei priviri» înainte de exploatarea filmului 
in rețeaua de săli — dar nu si înainte de 
proiectarea sa la televiziune. Mărturia lui 


bea mult, comenta, era încintat la proiecția 
filmelor altora, la fraţii Marx, Lubitsch, von 
Stroheim, Chaplin, Visconti şi Truffaut. 
H iubea extraordinar pe Truffaut, autorul 
acelui Jules și Jim care a rulat ani de zile 
avind ca reclamă aceste cuvinte memora- 
bile: «Aș fi vrut să fiu autorul acestui film 
(Jean Renoir), Trutfaut i vizita dealttel cu o 
credință filială Renoir ñ aștepta încordat: 
“Ultima lui vizită a tost în decembrie '78, 
inaintea Crăciunului — îşi amintește Barz- 
man. Lui Jean ñ mergea deja rău si chipul 
ii mărturisea suferința. Dar în clipa cind a 
stiut că avionul ce-i aducea prietenul a 
aterizat, l-am văzut schimbindu-se sub 
ochii mei, lata i s-a stumnatp,- 
Subsemnatul mărturisește că ar fi vrut să 
ție secretarul acestei scene, scenaristul 
unei asemenea povești de iubire între doi 
oameni de geniu, într-o lume unde atitea 
alte reguli ale jocului de-a arta, dezguștă... 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 
de Radu COSAȘU 


https://biblioteca-digitala.ro 


Elia Kazan, în acest proces celebru, e de 
multe ori invocată: «Am văzut filme pe care 
le iubesc foarte mult, complet deteriorate 
de aceste întreruperi. Cred că ritmul ori- 
cărui film este iremediabil distrus. Întreru- 
perile, stupide si brutale, sint o insultă la 
adresa inteligenţei spectatorului». 

Măcelărite fizic, filmele mai au de su- 
ferit şi o constringere morală, ideologică, 
sub presiunea unor grupuri foarte intluente 
care știu să asocieze, fie și foarte schematic, 
toarte dogmatic, interesele financiare cu 
cele etice. Studiourile însele se feresc să 
intre în conflict cu asemenea asociaţii ca 
«Morality in Media», hotărite să păzească, 
fără multe nuanţe intelectuale, politica bur- 
gheză cea mai drastică, străină chiar de 
orice liberalism mai îngăduitor. Fără multe 
vorbe, se suprimă scene și vorbe pericu- 
loase, anticontormiste, prea «descuiate» 
politic, indportune pentru auzul conserva- 
torilor, pe care cinema-ul unor oameni 
independenți ca spirit nu a ezitat să le 
distribuie în săli. În sală e una, la televizor 
e alta — cum e cazul nădufului lui Nicholson 
din 5 piese ușoare împotriva familiei bur- 
gheze, a cărui bandă de sunet a devenit 
ininteligibilă. Se ajunge pină la suprimarea 
sunetelor prea dure, în momentele cruciale 
— precum în Butch Cassidy, cind șuierul 
glonțului, în clipa prăbuşirii lui Butch de pe 
laleză, a fost diminuat la maximum. 

Aceste modificări sistematice, această 
hărțuială permanentă la care sint supuse 
filmele, nu sint nevinovate, apolitice si 
atrag consecințe adinci; mai mult decit 
de o distrugere a valorilor expresive, se 
poate discuta despre o alterare fundamen- 
tală a viziunii propuse de un film, pentru a 
ințelege, în cele din urmă, că ne găsim în 
tata unei realități total trucate și mane- 
vrate. Revista «American Film» observa 
precis statutul de existență al filmului pe 
micul ecran al oricărei familii americane: 
«Se permite risul dar nu lacrima, visarea dar 
nu realitatea, evadarea dar nu adevărul. 
Se oferă, în fiecare seară, unor 75 de mi- 
lioane de spectatori, programe deliberat 
fabricate pentru a nu avea nici o legătură 
cu realitatea». Mult mai subtil, criticul 
Richard Schickel constată în «Time» (11 
decembrie 1978) o consecință plină de 
sarcasm, dind o perspectivă asupra evo- 
luției acelui spectator care nu-și mai per- 
mite să privească pasiv, anesteziat, enorma 
alacere a televiziunii: «Mulțumită televi- 
ziunii, filmele continuă să modeleze in- 
conştientul nostru colectiv»... 


prim plan 
secolul XX 


Plic al poştei sovietice consa- 
crat lui Serghei Mihailovici Ei- 
senstein. Una din cele mai sem- 
nificative consacrări ale artei cF 
nematografice: clasicii ei se nu- 
mără printre personalitățile fun- 
damentale ale lumii 


Poveste sentim 


@ Actualul director a! Institutului 
cinematogratic din Ulm Republica 


Federală a Germaniei, regizorul Alek- 
sander Kluge (autor al unor filme dis- 
tinse la multe întilniri internaționale 
între care binecunoscutul Artiştii per- 
plecși sub cupola circului, distins 
la Veneţia, Adio zilei de ieri şi Ferdi- 
nand ce! puternic, de asemenea incu 
nunate la diferite intilniri internaţionale) 
a primit recent Marele premiu literar pe 
1979 al orașului Bremen, premiu ca 
scriitor așadar. El a publicat eseuri, 
poeme și proză (între care si volumul 
binecunoscut Biogratii). Premiul ora- 
şului Bremen i-a fost decernat lui Kluge 
pentru volumul intitulat «Povestiri noi. 
Macabrul epocii». 

lată că e timp si de literatură (și incă 
bună) la un cineast și profesor. 


e Rapsodia ungară si Allegro Bar- 
baro, recentele două filme ale lui Miclos 
Tancso, se situează la loc de frunte pe 
lista celor mai noi realizări ale studiouri- 
lor din Budapesta. Ambele filme urmă- 
resc viața satului si țăranilor maghiari 
de la începutul secolului  piná la vre- 
mea apariției fascismului. Prin interme- 
diul a două familii sint prefigurate cele 
două forțe sociale aflate fată în faţă: 
moșierimea (reprezentată aici de fami 
lia Zsadanyi) şi țăranii (familia Baksa) 
În povestea care descrie destinele, in- 
fruntările şi aspirațiile, urmărim, de 
fapt, însăși istoria Ungariei de-a lungul 
acestei perioade. Moșierii apar în fil- 
mul lui lancso însoţiţi de o retorică de- 
magogică si şovină iar întregul vacarm 
al existenţei lor are ca fond o muzică 
de petreceri şi chef executată de taraf. 
Sub fraze gongorice, ei se străduiesc de 
fapt să-şi camufleze adevăratul obiectiv 
care nu este altul decit perpetuarea 
ordinii feudale. Pe de altă parte, țăranii 


lui Baksa însutiețiți de idei și principii, 


tinind de «un socialism mesianic», 
cer pămint, drepturi şi libertate. Con- 
flictul este inevitabil, reprimarea ţăra- 
nilor brutală, iar acuitatea atinsă de 
conflictul dramatic indică, de fapt, coti- 
tura care s-a produs nu numai în viaţa 
personajelor ci și a ţării. 

e Nu numai un regizor de film, ci 


şi o actriță, italianca Laura Betti (äċfri- 
tă de lilm si teatru) s-a impus atenţiei 
ca scriitoare. Noul ei volum intitulat 
«Pier Paolo Pasolini» urmează să apară 
In curind la editura Seghers din Paris 
Actrita-scriitoare preferă să păstreze 
tăcere înainte de contactul cu publicul 


Elena Proklova a făcut din 
tală un film iubit 


Ultima 
curiozitate 
a 
jandarmului 
de 

Funes: 
farfuriile 
zburătoare 


cititor, dar ține să precizeze cá noul ei 
volum nu va fi o simplă biografie sau 
un portret,ci «o imagine literară a unui 
mare artist, scriitor, poet si lingvist cu 
mult mai mare ca om de litere decit ca 
cineast, desi este cu mult mai cunoscut 
ca cineast». 

@ Niciodată n-am tăcut un film 
atit de deprimant, mărturisește regi- 
zorul italian Marco Bellocchio (notorii 
au fost filmele sale din anii trecuţi, Cu 
pumnii în buzunar, În numele tată- 
tui). Niciodată n-am avut o atit de 
intensă dorință să fug de pe platoul de 
filmare si să dispar...» Cu aceste sur- 
prinzătoare constatări şi-a Incheiat el 
transpunerea cinematografică a capo- 
doperei cehoviene Pescărușul, despre 
care primii comentatori spun la unison 
că este un film admirabil. Bellocchio 
pare să se fi identificat cu unul dintre 
eroii cehovieni pină într-attt incit reali- 
zarea filmului s-a încărcat de emoția 
unei adevărate destăinuiri. Eroul acesta 
al lui Cehov, att de apropiat de felul 
de a fi al regizorului, este Konstantin, 
scriitor fără public, om pur şi angajat, 
frămintat de beţia creației și de crize 
de dragoste. Filmul a fost realizat în 


decor natural cu respectul total al spiri- 
tului operei, dar taptul de a ti fost plasat 
intr-o ambianță neteatrală îi conferă o 
notă de intimplare cotidiană, mult ma: 
apropiată de zilele noastre. Personajul 
care stirnește întreaga atmosferă a dra- 
mei, şi in special neliniștea interioară a 
lui Konstantin, este Irina, actriță celebră, 
un fel de monstru sacru. Rolul a fost 
încredințat actriței de care pomeneam 
mai sus, Laura Betti, foarte prețuită de 
Bellocchio si de mulți alţi regizori ita- 
lieni. Cu ani în urmă, la un festival la 
Veneţia, Laura Betti ținea săse adreseze 
criticilor adunaţi la o conferinţă de presă 
spunindu-le: «voi vedeţi filmele cu un 
singur ochi». 

@ După lungi perioade de experi- 
mentări, căutări si încercări de sinteze 
teoretice, Godard revine pe platouri cu 
un subiect neașteptat, o poveste despre 
gangsteri şi nici mà una originală, 
pentru că fostul sef a) «nouvelle vague- 
ulub de odinioară îşi propune acum un 
remake cu faimosul gangster Bugsy 
Siegel (interpretat cu mulţi ani în urmă, 
în America natală de George Raft). 
Godard oferă acum acest rol unui 
actor italian, Vittorio Gassman care va 
avea ca parteneră o engiezoaică, Char- 
lotte Rampling, în timp ce filmul urmează 
să fie turnat în Statele Unite. 

Un alt remake (amploarea remake-ur: 
lor justifică, într-adevăr, constatarea 
existenţei unui curent de acest fel) îl 


invocă pe insusi Hitchcock Este vorba 
de binecunoscutul film Lady Vanishes, 
cunoscut şi sub titlul Femeia care dis- 
pare, realizat în 1938 şi pe care în 1979 
regizorul american Anthony Page il 
reia avind-o ca interpretă pe actrița 
Cybill Shepherd. 

@ Opera bardului de ta Strattord 
on Avon, William Shakespeare, s-a 
situat pe primul loc în preferințele pu- 
blicului la un sondaj de opinie efectuat 
în R.F.G., cu toate că autorii de lucrări 
noi păreau să fi fost în fruntea box- 
office-ului în 1978 Dar nu numai în 
Europa ci și în America, şi nu numai în 
teatru dar și în film, Shakespeare ră- 
mine un preferat «Romeo și Julieta» 
a cunoscut plină acum mai multe ediţii, 
toate beneficiind de distribuții celebre. 
Cu mulţi ani în urmă, faima unei distri- 
butii era dată de sonoritatea numelor 
vedetelor chemate în rolurile celor doi 
adolescenţi la a căror virstă, de fapt, 
nici nu se mai gindea nimeni, cind isi 
întiinea vedeta preferată pe ecran. Con- 
cepțiile au evoluat si s-a căutat mai 
insistent aducerea interpreţilor la o în- 
fățișare mai puțin vedetistică, mai «lai- 
că», mai umană chiar. Apoi (Zeffirelli, 
de exemplu) a căutat să-și aducă inter- 
preții chiar la virsta reală a eroilor 
shakespearieni prin alegerea Oliviei Hus- 
sey în rolul jJulietei şi a lui Leonard 
Whitning în cel al lui Romeo. lată acum, 
aflat în pregătire,un serial al televiziunii 
americane CBS cu Romeo și Julieta 
(text integral) într-o distribuţie care 
nu mai are nevoie de alte comentarii: 
Brooke Shields în virstă de 13 ani și 
jumătate (Micuța din mult discutatul 
film al lui Malle după festivalul de 
anul trecut de la Cannes) ca viitoare 
Julietă şi cu Romeo de 17 ani, interpre- 
tat de un cintăreţ la modă, un as al dis- 
cului, Garrett, care a ținut să declaie: 
«De fapt eu sint foarte romantic mai 
ales în dragoste. Pină acum n-am fost 
însă îndrăgostit lulea». Cind a întilnit-o 


pe viitoarea lui parteneră, pe Brooke 
Shields, i-a spus doar atit «Eşti cu 
mult mai frumoasă decit toate fetele 
frumoase pe care le-am cunoscut pină 
acum». Aşa incit romantismul pare să 
funcționeze din plin, iar noul serial cu 
Romeo si Julieta pornește bine. 

e Extraterestrii ta Saint Tropez? 
Nimeni nu ia în seamă alarma dată de 
jandarmul Beaupied cind il vede apărind 
impleticindu-se şi biiguind că a des 
coperit o farfurie zburătoare. Urmea..: 
o anchetă si neinchipuit de multe aven- 
turi, care mai de care mai hazlii, ajungind 
la paroxism, în primul rind pentru că 
tripleta comică formată din Louis de 
Funès, Michel Galabru si Maurice Risch 
nu trece nepăsătoare pe lingă un subiect 
atit de gras pentru o comedie cinemato- 
grafică. 

Imediat după premieră filmul s-a situat 
la loc de cinste pe lista succeselor şi la 
ora de faţă rulează pe mai multe meri- 
diane considerat cum spune revista 
«Variety», «un film foarte reconfor- 
tant». 

e Sonata de toamnă a lui Ingmar 


Bergman intiuneste toate calităţile unui 
tilm de referinţă — spune un comenta- 
tor englez. același timp înseamnă 
pentru realizator punctul cel mai înalt 
al artei sale alături de mai vechiul său 
Scene de căsătorie. Sonata de toam- 
nă marchează de asemenea revenirea 
realizatorului «in apele teritoriale pro- 


https://biblioteca-digitala.ro 


prii», fiind socotit drept o împăcare a iui 
Bergman cu Suedia natală. Filmul isi da- 
torează in bună măsură succesul celar 
două colaborări actoricești (tot suede- 
ze): Liv Ullmann (în rolul fiicei) şi cea- 
laltă Bergman (Ingrid) în rolul mamei, 
o pianistă celebră care, întoarsă acasă, 
are de înfruntat aspre revelații şi re- 
prosuri filiale 


@ La Los Angeles au început recent 
filmàrile la 1941 în regia lui Steven Spiel- 
berg (autorul binecunoscutelor Duel 


pe autostradă, văzut în anii trecuți pe 
ecranele noastre, Pălci "și Întiinir: de 


Lino Ventura considerat 
«urmașul lui Gabin» 


«Așteptam nerăbdător întilnirea cu 


Peter O'Toole» — 
mărturiseşte Burt Lancaster 


tipul trei) De astădată Spielberg por 
neşte de la o intimplam pe care locui- 
torë marelui oraș de pe coasta Pacifi- 
cului (al cărui binecunoscut cartier este 
Hollywoodul însuși) au trăit-o: o alarmă 
aeriană care s-a dat la scurt timp după 
atacul japonez de la Pear Harbor, acel 
atac care a dus la intrarea Statelor Unite 
în cel de-al doilea război mondial. 
După trei decenii de la acea «alarmă», 
despre care unii susțin că nici n-a fost 
o alarmă adevărată, realizatorul Isi pro- 
pune acum să culeagă niște «aventuri» 
epice şi nu puţine aspecte comice rela- 
tate chiar de cei care au trăit falsa 
alarmă. 1941 va avea niște evoluţii în re- 


gistrul comico-satiric, m acelaşi regis- 
tru în care l-au precedat filme ca: 
M.A.S.H., Catch-22 si altele ce aveau 
ca «teatru de operaţii» viața militară 
americană. 

e, Cute zana: pe care o anunţă Fran- 
co Zettireili. constă nu în faptul că trans- 
pune pentru ecran opera «Aida» de 
Verdi (pentru că asta s-a mai făcut), 
ci în faptul că mari porțiuni din film vor 
fi turnate în aer liber chiar la picioarele 
piramidelor. Se ştie ce rol important 
joacă în filmele lui Zeffirelli, autentici- 
tatea cadrului sau, cum obișnuiește să 
spună realizatorul,«locul firesc al operei 
privit însă cu un ochi de poet». Proble- 
mele care i se pun în legătură cu «Aida» 
sint legate în primul rind de cinemato- 
grafizarea ritmului povestiri cintate, pre- 
cum şi de reincadrarea ei în cadrul real» 
(ințelegind prin aceasta că scoaterea 
«Aidei» din decorul construit şi conven- 
tional ai scenei lirice în ambianța na- 
turală afectează nu numai ritmul destă- 
șurării ci însuşi dramatismul ca si ima- 
ginea concretă a întimplărilor narate 
pe portativ). 

Transpunerea aceasta a alarmat pe 
unii iubitori de operă, chiar si pe unii 
cineaști, dar nu și pe Zeffirelli. 

@ insulele in derivă al lui Frank 
Schaelinu (tiim văzut recent pe ecra- 
nele noastre) nu s-a prea bucurat de 
mare succes nici pe alte meridiane 
unde a rulat Constatările sint acum 
concrete și au dus la întrebări adresate 
realizatorului privind cauzele pe care el 
le-ar putea avansa ca explicație: «Nu 
înțeleg de ce merge așa cum merge — 
a fost răspunsul lui Schaeffner — poate 
că unul din motive (dar acesta după 
opinia noastră ar fi valabil doar la el 
acasă, în America) este că mai există 
oameni care, ca și Scott Fitzgerald sau 
Faulkner, îl detestă pe Hemingway si 
atitudinea asta pe semne că n-a dispă- 
rut nici după moartea celor doi mari 
scriitori, și nici după moartea lui «Papa 
Hem». Pe de altă parte, e sigur că nici 
romanul nu era cel mai bun, din cite a 
scris el, dar eu continui să cred că sce- 
nariul a extras partea cea mai specta- 
culoasă și faptul că eroul moare ar 
putea fi o altă cauză a slabului succes 
de public. În sfirșit, poate că o cauză 
ar fi și faptul că a fost distribuit de 
«Paramount», deși ar fi posibil să auzi 
spunindu-se că astea sint doar lamen- 
tări regizorale». Ar fi posibil! 


«M-am săturat de filme ușoare. 
Vreau să-mi schimb genul» — strigă 


Jane Birkin 


e Septuagenarii revin. Este o cons- 
talare pe cit de îmbucu'ăloare pe atit 
de semnificativă Rex Harrison si Clau- 
dette Colbert, doi monştri sacri, veniţi 
dintr-un trecut ce părea a fi fără viitor, 
atrag lumea, dar nu la cinema, ci la 
teatru, într-o comedie care se cheamă 
The MKingtisher de William Douglas- 
Home. Fostul doctor Higgins din My 
Fair Lady, Rex Harrison, este acum un 
septuangenar sarcastic (ceva între 
Churchill și Somerset- Maugham), în 
timp ce Miss Colbert e o adevărată sur- 
priză, că cine s-ar fi așteptat să o 
recunoască atit de eroic asemănătoare 
cu ea însăși, cu acea expresie şi farmec 
întipărite în zimbetul pe care-l avea ina- 
inte de război. Rolul ei este acela al unei 
englezoaice, văduvă bineințeles, care 
schimbind toaletele, nu se pregătește 
pentru altceva decit pentru remăritiş 
(cu un prieten de acum o jumătate de 
secol). 


«Joc în filme multe, 
dar aș prefera à 
și bine», À 
spune 

Agostina Belli 


de la o ureche la alta 


m După marele succes obținut de 
filmul Grease cu John Travolta și Olivia 
Newton-John, Broadway-ul redevine co- 
pilul favorit al Hollywoodului. Marile 
companii Fox, MCA-Universal, Para- 
mount, Columbia se întrec în a cumpăra 
spectacolele de viri de pe Broadway 
la prețuri exorbitante. Cu toate avanta- 
jele pecuniare, autoră nu-și ascund 
nostalgia pentru epoca cind viața de pe 
Broadway era mai modestă, dar specta- 
colele insemnau trăire febrilă într-un 
climat de autentică emulaţie artistică. 

Æ Producătorii si cronicarii consem- 
nează o nouă tendință h cinematogratul 
internaţional: transpunerea pe ecran a 
«operelor» de largă popularitate. După 
«Flautul fermecat» de Mozart, regia Ing- 
mar Bergman, «Contele Ory» de Rossini, 
regia Jacques Trebouta, tilmat la Buftea 
în 1978 de Radio France, si ultima pre- 
mieră pariziană «Fidelio» de Beethoven, 
regia Pierre Jourdain, iată un nou pro- 
iect Gaumont-Radio France, ecranizarea 


https://biblioteca-digitala.ro 


operei «Don Juan» de Mozart în inter- 
pretarea unor voci celebre: Ruggero 
Raimondi, Kiri Te Konawa, Teresa Ber- 
ganza, Jose Van Dam, Kenneth Reigal, 
Makom King si Edda Mosor. ȘI cum 
muzica lui Wolfgang Amadeus Mozart 
nu este o «garanţie publicitară», afișul 
filmului a fost încredinţat lui... Salvador 
Dali. m S-a scris mult în ultima vreme 
despre noul film, Supraomul, cu Mar- 
lon Brando si Gâne Hackman, regia 
Richard Donner. S-a vorbit mult în 
presă despre superproducția Warner 
Bros, despre superbugetul de 40 milioa- 
ne dolari ai celui mai scump film produs 
vreodată, despre supergajul lui Marlon 
Brando, despre supertehnica în Pana- 
vision şi Tehnicolor a unei pelicule de 
excepţie în trucaje cinematogratice. $i 
totuşi, la Paris, la concurență strinsă 
cu Supermanul, distribuitorii constată 
cu surprindere că publicul ia cu asalt 
casele de bilete ale cinematografelor 
unde se joacă un film mai modest, 
Jandarmul şi extratereștrii, cu Louis 
de Funès — Michel Galabru, regia Jean 
Girault, dar la care se ride pur şi simplu... 
omenește. N-a spus-o tot un francez, 
Chamfort: «dintre toate zilele, pierdută 
este aceea în care n-ai ris»? W Gérard 
Oury este cel mai rentabil regizor fran- 
cez. Specializat exclusiv în comedie, el 
a realizat o medie de peste un milion 
de spectatori la Paris pentru fiecare 
film, fiind considerat singurul veritabil 
«money-maker al cinematografiei fran- 
ceze. După părerea lui Gerard Oury, 
filmul comic este o «rara avis» din 


Presa mai aduce în prim plan numele 
unei alte actrițe vestite dinaintea celui 
de al doilea război mondial, Sylvia Sid- 
ney, septuagenară si ea, ieșită din cursă 
de mai multă vreme,pe de o parte pentru 
că s-a aflat în fruntea listei mac-char- 
tyste (a actorilor de stinga sau simpati- 
zanţi) şi apoi a şocului provocat de pre- 
siunile la care a fost supusă. Ea reapare 
astăzi într-un film intitulat Damien- 
Omen il, unde joacă rolul unei mătuși, 
dar gindul nostru zboară la Poteca pi- 
nului singuratic. Se crede că acesta ar 
fi doar începutul unei reveniri pe pla- 
touri, întrucit septuagenara mai are un 
cuvint de spus. Ca mulţi alti septuage- 
nari de altfel. 


9 Oscar 79. Vestitele statuete semni- 
hcind premiile cele mai dorite din Ceta- 
tea filmului, au fost decernate. Toată 
lumea se aștepta la ceea ce a devenit 
public în gala de trei ore dedicată de- 
cernării. De exemplu cel mai bun 
film al anului nu este doar Întoarcerea 
acasă ci si Vinătorul de cerbi; dar 
cei mai buni actori ai anului nu puteau 
îi alţii decit Jane Fonda și Jon Voight 
pentru realizările lor din Întoarcerea 
acasă, (pentru care cu citeva săptămini 
în urmă primiseră și laurii Globului de 
aur); Oscar-ul pentru cel mai bun regi- 
zor al anului a fost atribuit lui Michael 
Cimino (care se impune astfel printre 
cei mari); Ellen Burstyan s-a văzut lau- 
reată cu un nou Oscar pentru creaţia ei 
din comedia cinematografică, subtilă 
si foarte distractivă, La anul, ta aceeași 
oră; Warren Beatty s-a aflat şi el prin- 
tre laureaţii Oscarului pentru rolul din 
Cerul poate să mai aștepte. Dintre 
actorii ne-americani, Ingrid Bergman și 
Laurence Olivier au fost felicitaţi de 
John Wayne care a ținut să le încredin- 
teze statuetele. O serie de alte Oscar-uri 
au fost decernate pentru scenarii, opera- 
torie, montaj muzică, efecte tehnice, etc. 


cauza confratilor dispreţuitori şi a cri- 
ticii prețioase, care îl consideră un gen 
facil, etichetat «film comercial». Oame- 
nii simt nevoia organică să ridă pe moti- 
ve protund psihologice si, conchide 
regizorul, «cine se întreabă dece-i așa 
și nu altminteri este ca şi cum ar căuta 
amiaza la orele 16». 8] Superstarurile 
Hollywoodului, puține de altfel la număr, 
de calibrul Steve Mac Quinn, Robert 
Redford, Burt Reynolds, Jack Nichol- 
son, Marlon Brando se pling de faptul că 
angajamentele multimilionare le atrag, 
pe lingă un box-office de prestigiu, un 
soi de nepopularitate în rindul opiniei 
publice. Cind o supervedetă deschide 
un proces împotriva unui producător 
care trișează la împărțirea beneficiilor, 
ea are puţine şanse de reușită lată ce 
declară Jason Brent «O vedetă, care 
realizează 1 milion de dolari pentru 10 
săptămini de filmare şi reclamă că ar fi 
putut obține 1 milion și jumătate, are 
puţine șanse să se bucure de simpatia 
unui juriu care ciștigă 15000 dolari 
pe an». 

N Un mic anunt dintr-o publicaţie 
cinematografică străină: «Mă numesc 
E.A. și am 13 ani. Aș dori să fac un film 
si rog pe tinerii între 12 si 16 ani, care 
citesc acest anunț, să binevoiască 
a-mi telelona la... după orele 17,30 pen 
tru a mă ajuta material şi financiar». 
Cinematografia care n-are tineri, să şi-i 
cumpere. 


Constantin P!IVNICERU 


Festivaluri: Belgrad' 


Gele mai bune filme din lume in '78 


— O ploaie măruntă si rece nu 
putea, oricit s-ar fi străduit, 
să mohorască succesul cert 
al acestei noi ediţii a unuia 
din marile festivaluri necom- 
petitive ale lumii, o trecere in 
revistă a ceea ce, în vreo 

cincizeci de filme riguros selecționate, săr- 
bătoarea cinematografică a capitalei iugos- 
lave («The best films ot the world»..) 
identifica valorile intrinsece sau de directie 
ale filmului anului trecut. Un festival între 
ale cărui capete de afiș se numără Bergman, 
Wajda, Berlanga, Chabrol, Talankin, Brooks, 
Loteanu, Spielberg, Scorsese, Rostotki, și 
care isi defineşte aria lansind in selecția 
celor mai bune filme nume mai puțin răsu- 
nătoare, dar care afirmă identitatea unor 
cinematografii sau personalități in plină 
lansare — Manouni din Maroc, Zuhair 
dury — Argentina, Cissé — Mali, De Me- 
deiros — Benin, Ceitii — Portugalia, etc. 
— se impune prin seriozitate si prin con- 
cluzii. 

De prisos să mai spun cit de profitabilă 
pentru cinematografia țării gazdă, pentru 
deschiderea ei spre lumea filmului inter 
național a fost această întîlnire în care oas- 
pelii puteau vedea, întrunite într-o proiectie 
non-stop, circa douăzeci de filme iugoslave 
din ultimii doi ani subtitrate în limbi de ci 
( ulatie şi zdravăn sprijinite pentru lansare 
cu materiale publicitare (caiete de sală, 
fotografii, recomandări pentru circuite de 
distribuție) de o extraordinară eficiență! 

Sincer măguliţi de selecționarea filmulu 
nostru Septembrie — ale cărui distincții, 
Marele Premiu, premiu de interpretare, pre- 
miul pentru muzică obținute la Festivalul 
de la Costineşti au fost socotite în cele din 
urmă o confirmare deloc surprinzătoare a 
opiniilor exprimate aici la Belgrad. 


200 ore de vizionare 


Caruselul proiecţiilor FEST-ului trece ra- 
pid de la filme de primă mină, la cele care 
contrariază, şochează chiar; principiul or- 
ganizatorilor este acela de a nu opera 
discriminări, pentru a putea schița, pe harta 
celor aproape 200 de ore de proiecţie 
(concomitent în trei, patru săli) desenul 
tendinței de conţinut și formă a filmului 
anului precedent. Sint prezentate in festival 
şi Ciao maschio al lui Marco Ferreri, tif- 
noasă colecţie de platitudini vindute drept 
originalități, plus eforturile — altfel vizib!: 
— ale lui Marcello Mastroianni, într-un ro! 
secundar, de a califica comercial producția 
pe care Cannes-ul, incredibil, o gratula cu 
un nemeritat Premiu al juriului; dar și o 
operă de mare rezistență a filmului italian 
contemporan, Copacul saboților de Er- 
manno Oimi, superbă baladă închinată 
vieţii țăranilor din nordul Italiei la inceput 
de veac, film jucat în întregime de o extra- 
ordinară garnitură de neprofesionişti — 
Marele premiu la Cannes, 1978. Filmul 
american își defineşte liniile de explorare în 
trei direcţii — şi, spunind asta, nu mă gin- 
desc la superproducţia de luat ochii și 
mințile, ci la filmele care, stimindu-și spec- 


tatorul, H invită să gindească: Paul Ma- 
zursky cu a său Femeia necăsătorită 
(fericită ocazie pentru Jill Claybourgh să 
schițeze portretul unei tinere femei, o ame- 
ricană oarecare, incapabilă să-și găsească 
echilibrul în dezechilibrul unei societăți 
ostile sensibilităţii individuale) Claudia 
Weill — remarcabil debut în lung-metrajul 
Girtfriends (Prietene), în care Melanie 
Mayrone joacă, de asemenea, trista zba 
tere a unei singurătăţi — aduc cele două 
lime care vorbesc despre omul de rind 
și necunoscutul său univers intim. O a doua 
direcţie, cea a dureroaselor realități sociale 
în care A = este contrapus momentului 
istoric. Si Întoarcere acasă al lui Ashby 
(cu Jane Fonda şi John Voight) si impresio- 
nantul Vinătorul de cerbi al lui Michael 
Cimino, își aleg personajele dintre mutilaţii 
— nu numai fiziceşte ci, mai ales, sufle- 
tește — ai războiului din Vietnam, reme- 
morat ca inutilă, stupidă, singeroasă moară 
de schilodit destine. 

Un alt film american, cel al lui Robert 
M Young semnind de altfel ca si Olimi 
scenariul şi regia — urmărește drama- 
ticul destin al «desperadosx-ilor, munci- 
tori străini care, visind mirajul unei Imbo- 
găţiri, sau măcar al scăpării de mizerie, 
trec ilicit granița în SUA pentru a munci 
avantajos, în «raiul american»; rai care 
foarte curind se dezvăluie a fi doar cimpul 
unei vinători, al exploatării furibunde, al 
mizeriei cu alt nume: găsindu-și din Intim- 
plare tatăl, despre care ştia doar că a plecat 
sı o duce excelent în SUA, tinărul mexican 
Roberto preia «efectele» tatălui mort in- 
tr-un accident de muncă — o saltea in 
caroseria ruginită a unui autobus dintr-un 
cimitir de mașini, o iconiță, o cămaşă, o 
jucărie care cine ştie cind, cel plecat o 
purta cu sine, cu gindul s-o ducă, într-o 
bună zi, acasă. 

Aparent izolat ca formulă de expresie, 
Luminile nordului; al regizorilor Hanson 
şi Hilsson, nevoiţi să-şi realizeze filmul pe 
mai ieftina peliculă alb-negru, marchează 
o nouă tendinţă în cinematografia america- 
nă, aceea a filmului «de artă», care — amin- 
tind de poezia documentară a lui Flaherty, 
de rolul peisajului din vechiul film suedez, 
de imaginea-semn a lui Eisenstein, ignorind 
cu decenţă tentaţia efectelor comerciale, 
chiar dacă succesul de public este mai 
puţin notabil, impune un mod specific de a 
transcrie viața pe ecran. Inspirat din odi- 
seea constituirii într-o «ligă» proprie a 
cultivatorilor din Nord Dakota în al doilea 
deceniu al secolului, pentru a se opune 
marelui capital, trusturilor agrare, gata să 
inghită micile proprietăţi, Luminite nor- 
dutui s-a situat pe unul din locurile de frunte 
ale box-office-ului, clasamentul neoficial 
intocmit de critici şi ziarişti, la FEST '79. 


Variațiuni pe teme uzate 


Faţă de toate aceste filme care re-orien- 
tează cinematogratul spre temele grave, 
angajate social, tratate cel mai adesea 


prezențe româneşti peste hotare 


Anul internaţional al copilului 
în festivalurile lumii 


e «Anului international al copilului — 
1979» i-au fost dedicate citeva festivaluri 
cinematografice internaționale la care s-a 
aflat prezent şi filmul românesc. Cineaştı 
elvețieni au invitat realizatori de pelicule 
pentru copii si tineret din aria europeană 
la un festival ai filmelor de ficțiune, docu 
mentare şi de animaţie. După ce a participa! 
în secțiunea informativă a Festivalului cine 
cinematografic internaţional din Berlinu! 
Occidental, alături de Cursa si Editie 
specială (Mircea Veroiu) Ma 
ma al regizoarei Elisabeta Bostan a re- 
prezentat la Lausanne filmul de gen. Con 
comitent, la Paris, acelaşi film a figurat in 
programul unui original festival al creaţiilor 
cinematografice realizate de femei. 


@ Indrăgitul film pentru cei mici a prile- 
juit un festival cu participare internaţională 
şi în capitala Kuweit-ului. Curaj Mihaeta de 
Nei! Cobar și Frunza $i puiul de Angeta 
Buzită au reprezentat aici studioul «Anima- 
tilm». 


@ Centrul universitar din Bruxelles a 
fost nu de mult inițiatorul unui festival ai 
filmului ştiinţific si tehnic. Aici au fost 
prezentate documentarele medicale Echi- 
tibrui atenției (Lupu Gutman), Creierut si 
psihicul (Zoltan Terner), filmele istorice și 


de artă, Sigitiul Romei (Olimpia Daico 
viciu) şi Monumentul de ta Adamcitisi 
(Dumitru Dădirlat), precum şi scurt-metra 
iul Materiale plastice armate (Sevastian 
Antonescu). 

@ Un festival de tradiţie cum este cel a! 
filmului de autor de la Bergamo-italia şi-a 
derulat de curind o nouă ediție la care 

cinematograful românesc a fost reprezen- 

tat de larba verde de acasă (Stere Gulea). 
La rindul său, scurt metrajul Bun ca ziua 
(Stavomir Popovici) s-a făcut cunoscut 
n circuitul internaţional cu prilejul Festiva- 
lului internațional al filmelor documentare, 
sociale şi etnografice de la Paris, iar Florite 
Retezatului (Maria Săpătoru) la cel al 
tilmelor despre munte de la San Sebastian, 
Spania. 

@ Festivalul filmului balcanic de la Istam- 
bul s-a conturat ca principala manifestare 
cinematografică internațională cu participa 
rea românească în luna aprilie. Filmel 
intrate în această a lll-a ediție a festivalulu 
reprezentind, in afara gazdelor, cinemato- 
grafiile albaneză, bulgară, greacă, iugosla- 
vă şi română, au fost incluse, fie în progra- 
mul oficial (Septembrie de Timotei Ursu 
şi Ecce Homo de Gopo), fie în cel informa- 
tiv (pentru care au fost trimise filmele artis- 
tice Regăsire de Ştefan Traian Roman, 


emoționam şi cu geosebită autocenzurare 
a mijloacelor de expresie, o altă categorie 


de filme — în care subiectul se agaţă pur 
formal de o realitate mai mult sau mai puțin 
pregnantă social ea însăși, pentru a dez- 
mierda variaţii pe teme de mult uzate nu 
pot ține, vizibil, piept, indiferent cu cite 
prezenţe, in festivaluri de aiurea, s-ar îali! 
Drumuri de sud al lui Joseph Losey (cu o 
bună prezență a lui Yves Montand, de altfel), 
s, pierde în propriile-i avataruri; deşi inspi- 
rută sau mai bine-zis racordată la lupta 
antifranchistă, trama vechiului combatant 
apăsat de amintiri şi regrete, de noi trăiri 
şi întimplări personale sfirşeşte în căutări 
sterile: lipseşte sinceritatea angajării, apa- 
rent totul e în regulă, dar totul miroase de la 
o poștă a film care se vrea cumpărat... 


Teme tradiționale, filme originate 


Plecind de la o schemă apropiată, dimpo- 
pa filmul iugoslavului Stole lancovic, 
ntr-o clipă, al cărui erou, fost comandant 
de partizani în lupta antifascistă, trăieşte 
acut adaptarea, readaptarea dramatică, la 
o nouă viaţă, care nu mai este cea a frontului, 
mi s-a părut un film de demnă originali- 
tate. Un film de «fiash-backa-uri, extrem 
de frumos filmat de operatorul Bohidar 
Miletic, film care are, cred, în primul rind, 
meritul de a ataca tradiționala temă a luptei 
antifasciste, des cultivată de filmul iugoslav, 
dintr-un unghi nou: nu doar al momentului 
dedicat crincenei lupte şi eroilor, ci din cel 
al meditaţiei profunde, cu noi dimensiuni, 
la 34 de ani după victorie. De aceea, poate, 


Bosco Buha (Branco Bauer) si Bătălia 
pentru linia de sud (Zdravko Velimirović) 
mi s-au părut oarecum desuete. 

Şi, vorbind despre cinematografia iu- 
gosilavă, nu pot ignora filmul de actualitate 
în care, ca şi în temele dedicate trecutului 
de altfel, se impune o nouă generație de 
cineaşti, net diferențiată ca ton, ca limbaj. 
Am în vedere, spre exemplu pe Rako 


Girlić cu al său original Bravo maestro, 


sau pe Dejan Karaklajic. Filmul acestuia 
din urmă, Viața amoroasă a lui Budimir 
Traicovic este o explorare, tandră şi plină 
de umor, a felului în care tinărul Budimir, 
elev de liceu şi virtual, a treia generaţie a 
unei familii de constructori de poduri, bate 
la porţile vieţii, amuzant chinuit de intrebă- 
rile virstei, dar găsindu-și împlinirea ade- 
vărată numai în dragoste. FEST-ul belgră- 
dean — lansind încă odată, necompetitiv, 
într-o trecere în revistă ceea ce i s-a părut 
mai valoros în producţia mondială a anului 
anterior, și-a atins din nou cele două obiec- 
tive; o mai bună cunoaștere între cineaști si 
marele public, acestuia oterindu-i-se un 
vertitabil «regal» de vizionări în zece zile 
foarte pline şi, mai ales,încă un prilej — 
de elegantă ospitalitate — pentru a face 
cunoscută mai bine lumii cinematografice 
internaţionale, propria producţie de film, 
aflată în vizibil progres. 

Timotei URSU 


Profetul, aurul şi ardelenii de Dan Pita, 
Revanșa de Sergiu Nicolaescu și peliculele 
de desen animat, Odă (Mihai Bădică), 
Infinit, Furtună (lon Truică). N-am ab- 
sentat nici de la concursul internaţional 
al filmului de scurt-metraj «Semith Tu- 
grul» (unde au fost proiectate documen- 
tarele Premieră în largul mării (Jean 
Petrovici), Theodor Aman (Titus Me- 
;aros), Liceenii (Paula și Doru Segal), 
Ne-om plimba cu barca (Mirel lliesiu), 
Avem nevoie de iubire (Eugenia Gutu), 
nici de la tradiționalul tirg de filme, nici de la 
colocviul «Educarea tineretului atit ca ci- 
neast cit şi ca spectator», şi nici de la 
Expoziţia de afiş cinematografic. 

@ Consecvenţi în organizarea festivalului 
filmului maritim, cineaştii italieni ne-au 
invitat luna aceasta la o nouă ediţie a acestei 
confruntări artistice de tradiție. Studioul 
«Alexandru Sahia» a trimis la Milano scurt- 
metrajele sale În lumea microorganisme- 
tor (Maria Săpătoru), Diatomee — biju- 
terii ale naturii (Dona Barta), Un drum 
bun (Mirel lliesiu) și Petronauţții (Jean 
Petrovici). Alte trei realizări ale studioului 
bucureştean: Fermecătorul zimbet (Mir- 
cea Popescu), Echilibrul atenției (Lupu 
Gutman) si Materialele plastice armate 
(Sevastian Antonescu) s-au întors recent 
din capitala ungară, de la un festival al 
filmului tehnico-ştiinţific. 

@ Semnalăm prima «ieşire» pe continen- 
tul american a filmului lui Mircea Veroiu, 
Dincolo de pod, inscris în programul 
festivalului de lung-metraj de la Portland — 


SUA. 
Coralia POPESCU 


https://biblioteca-digitala.ro 


/mari dispărut 
+ Toma Caragiu 


"i 


» 


Aa 
Umanitatea ~ 
risului + " 


Ç se 
„Ap 
4 


Existá in genul comic douš 
paradoxuri care-l despart de 
celelalte categorii artistice in 
forma şi destinul exterior, 
unindu-l în acelaşi timp pe 
tărimul esenţelor și al pro- 
funzimii. 

Marele comic, acela cu haz necruţător, 
cu ironie devastatoare şi critică fără milă, 
nu poate apărea decit dintr-o profundă 
capacitate de a-ţi înțelege semenii, dintr-o 
generozitate şi blindeţe cu totul deosebite. 
Fără o disponibilitate reală către omenesc, 
fără o specială modestie a sufletului, fără 
acel fel unic de iubire, dezinteresată, nu 
poate exista comicul cel adevărat. Risul 
este, ca să spunem așa, modul perfect de 
transmitere a simpatiei umane. 

În al doilea rind, în sensul comic, deose- 
birea dintre creaţie şi interpretare tinde să 
se şteargă plină la a se unifica. Hazul se 
naşte întotdeauna dintr-un întreg. Comicul 
se trăieşte, nu se emite prin judecăţi ori 
concepte. Sensul lui merge către totalitatea 
caracterului uman. Actorul comic este crea- 
tor prin aceea că eforturile celorlalți autori 
de texte, regizori, parteneri, converg şi de- 
pind de el. Pină la el,comicul este o intenție, 
abia de aici devine realitatea. Această meta- 
morfoză necesită farmec si vitalitate, ştiinţă 
şi spontaneitate, măsură şi delicateţe. Naş- 
terea risului este una din cele mai fragile 
$i incredibil de fine operaţii de care se află 
în stare spiritul omului. lată de ce meritul 
celui capabil de a o făptui e cu atit mai mare. 

Acest elogiu al comicului este, de fapt, 
elogiul unui om cu gindul la care au fost 
scrise cele de mai sus: Toma Caragiu. 
El a ştiut ca nimeni altul că opusul risului 
nu este tristețea, ci indiferența, nu melan- 
colia ci sufletul rece si egoist. De la inspec- 
torul de poliție din Procesul alb, purtat 
apoi prin Urmărirea și August în flăcări, 
la Caratase, din Actorul si sălbatecii si 
rolul din Operațiunea Monstrul, avem 
imaginea tot mai complexă a unui personaj 
al cărui haz nu depinde strict de situația 
în care se află implicat,ci își află izvorul în 
însuși ființa celui care dă chip acestor 
roluri. Indiferent dacă ne-am opri asupra 
unei singure poante, sau a unei singure 
nuanţe, asupra unei scene sau a intregii 
partituri, coborind pe firul lor, vom regăsi 
acelaşi imens recipient de căldură umană 
care le dădea viață. Toma Caragiu și-a 
făcut drum către sufletul celor care l-au 
privit şi ascultat chiar si prin cele mai 
alambicate ori sterpe cuvinte si gesturi pe 
care filmul i le-a pus la dispoziţie. Filmele 
în care a jucat n-au fost nişte capodopere, 
uneori nici măcar filme bune, dar el a știut 
cu nebănuite capacități să-şi depăşească 
condiţia în care se afla implicat pentru a se 
regăsi pe sine și pentru a ne dărui puțin 
din imensa lui putere de viață. Comicul său 
n-a fost niciodată un haz gol, el a avut 
ceva de spus, de descoperit, de criticat. 
Umorul său — să ne amintim de monologu- 
rile de la TV — a fost mereu un umor impli- 
cat, în care sensul social si moral se aflau 
mereu prezente. Existau la marele nostru 
comic nu numai adincimi ci si înălțimi, 
acolo unde hazului îi este proprie o stare 
de graţie şi candoare ce-l face una cu 
poezia. Poate de aceea, oricit de virulent - 
şi sepie comicul lui Toma Caragiu lăsa 
In uri şi mireasma ușoară și tremură- 
toare a melancoliei. 

Dan STOICA 


medalion: 
Clark Gable 


Regele 
Hollywoodului 
de altădată 


Toată lumea știe că acest 
foarte mare actor a tigu- 
rat, timp de aproape 20 de 
ani, în fruntea listei de 
Money Making Stars 
(staruri care aduc mulţi 
bani la casă). Si se mai 
știe că filmul care l-a catapultat, a tost 
celebrul S-a intimplat într-o noapte 
de Frank Capra, iar cel care l-a imorta- 
lizat a fost Pe aripile vintului Se mai 
știe că era profund îndrăgostit de soția 
sa Carole Lombard şi că a tost sfisiat 
de durere cînd iubita sa, în 1942, a murit 
Intr-un accident de avion. A vrut atunci 
și ei să moară. Să moară frumos. S-a 
angajat în aviaţie, a luptat vitejeşte şi a 
terminat războiul cu gradul de maior. 
Între 1942 și 1945 se lăsase complet de 
actorie. 

Ceea ce marele public nu cunoaște 
îndeajuns este viaţa sa privată În amă 
nunte. Viața acestui bărbat puternic care 
nu din lăcomie de juisor, ci din entu- 
ziasm de apostol a (cum se zice) «ars 
luminarea la ambele capete». Acest om 
excepţional de robust — moare tinăr 
Moare la 59 de ani. La Hollywood i s. 
zicea «The King» — «Regele». 

Că a întruchipat toate solurile de 
personaje în numeroasele sale filme 
(72 titluri în 34 de ani) — asta iarăşi 
o ştim cu toţii. Ce nu i se știe îndeajuns 
este biografia; aspra, bogata, variata, 
mindra lui biografie. lată. Este de ori- 
gine germană. Ambii săi părinți erau 
nemți. Spre deosebire de fandosiţii de la 
Hollywood, pe el îl chema ca pe tată! 
său, adică tot Gable. A studiat întii la 
Hapedale Grande School, apoi la Akron 
(și Ohio). Urmează medicina (studiind 
noaptea, căci ziua lucra într-o fabrică) 
Apoi se angajează într-o întreprindere 
petrolieră în Oklahoma. La 21 de ani 
vrea să se facă actor și joacă în mici 
companii teatrale («The Jewell Pla- 
yers»). Graţiei bunei sale prietene, actri- 
ta Franz Dorfler, face progrese. Apoi 
(căci avea voce de cintăreț) studiază 
canto la Portland şi cunoaște pe prima 
sa soție, Josephina Dillon, actriță de 
teatru şi profesoară de dicţiune. De la 
ea a învățat el cu adevărat să joace. 
Apoi debutează în film. În 1924 şi 1925 
tace figuraţie. li putem vedea în Văduva 
veselă de Stroheim (film pe care îl po- 
sedăm în Arhiva noastră). A obţinut 
premiul Oscar pentru S-a intimplat 
într-o noapte (la 33 de ani) şi a fost 


filmul-document 


Fostul fotoreporter la re- 
vista «Ogoniok», fostul 
ziarist şi operator de cine- 
ma, Roman Marmen, a 
știut, atunci cind a tre- 
cut la regia de film docu- 
mentar, să contigureze o 
adevărată geografie politică în imagini. 
De la «Ochiul» cinematografic al lui 
Dziga Vertov la setea de real a docu- 
mentarului zilelor noastre, de la adevăr 
la adevărat, de la vechi la nou, Roman 
Karmen a parcurs întotdeauna un spa- 
tiu interesant şi inedit Ne oprim la un 
film prezentat la Cinematecă în memo- 
ria cineastului dispărut Continentul 
în tlăcări, mostră excelentă pentru arta 
documentaristului Karmen. Regizorul 
nu caută documentarul în sine, ochiul 
său cinematografic este prezent şi re- 
ceptiv la toate marile evenimente, ca și 
la faptul divers de pe mapamond. Con- 
tinentul în flăcări se ocupă de trans- 
tormările revoluționare ale deceniilor 
1960—1970 din America Latină O mare 
parte din material e dedicată revoluției 
cubaneze. 

Karmen studiază revoluția ca pe un 
fenomen politic si social, revoluția ca 
un mijloc de emancipare a popoarelor. 
În această direcţie de preocupări, revo- 
luția din Cuba este doar un singur exem- 
plu, edificator însă. Portretul cinemato- 
grafic este cultivat cu atenție și migală 
în filmele sale. ` 

Am văzut, cu cițiva ani în urmă, la 
Festivalul de la Leipzig, dedicat docu- 
mentarului, un film semnat de Roman 
Karmen. Sala de spectatori, destul de 
eterogenă, a reacționat ca un singur 
om la mesajul cineastului revoluționar 


Al. RACOVICEANU 


«nominat» pentru Pe aripite vintului 
(la 37 de ani). A jucat si teatru: «What 
price glory» (Cit pretinde gloria?) în 
1925; «Madrinai», în 1928; «Love, Honor 
and Betray» (Dragoste, Onoare şi Tră- 
dare) în 1930; «The last Time» (Vremea 
cea din urmă), în 1930 La TV apare o 
singură dată, într-un interviu cu Ed. 
Sullivan. 

S-a însurat de cinci ori. Ultima sa 
soție a fost Kay Williams Spreckilis 
(1955). Ultimul său film, un film frumos 
și trist, The Mistits (Dezadaptaţii), 
ni-l arată în compania altor doi mari 
artiști ca şi el candidaţi la moarte pre- 
coce: Marilyn Monroe si Montgomery 
Clift Cea mai completă listă a filmelor 
sale o găsim în remarcabila enciclope- 
die spaniolă a celor şapte arte. Fiind 
vorba de actorie, o artă așa de pertidă, 
unde realitatea se obține prin machiaj, 
vreau să semnalez un fapt curios. Acest 
actor socotit (pe drept cuvint). bărbat 
de o mare frumusețe fizică, purta mus- 
tată De cele mai multe ori, el, și pe 
ecran și în viață purta mustață Uneori, 
nu purta. Şi atunci, catastrofă Avea o 
buză superioară imensă, care, nudă, îi 
dădea ceva de maimuţă, de macac, de 
urangutan. Aceasta s-a intimplat în 
primele lui filme. Dar și-a dat seama si 
nu s-a mai ras vreodată Vedeţi de ce 
poate atirna cariera diabolic de pertidă 
a stelelor? 


D.I. SUCHIANU 


Arma seducţiei, dar nu numai ea 
(Clark Gable) 


filme la cerere 


Revăzut la exact patru dece- 
nii de la turnarea sa, eliberat 
de întreaga povară a comen- 
tariilor extremiste — excesiv 
intolerante ori mult prea în- 
găduitoare, Pe aripile vin- 
tului, film produs de David 
O. Selznick, început de George Cukor şi 
terminat de Victor Fleming, pe un scenariu 
de Sidney Howard, după romanul lui Mar- 
garet Mitchell (cam asta ar fi de drept 
«echipa» care și-a asumat riscul, căci a fost 
un mare risc, de a oferi Americii, după 
Nașterea unei națiuni al lui Griffith, noul 
ei film «național»), filmul acesta atit de 
controversat rămine o operă cu totul ono- 
rabilă, care reprezintă, ca puține altele, un 
mod de a face cinematograful, un mod 
extrem de american de a gindi filmul, ca 
realizatori, si de a-l înțelege și primi ca 
spectatori. 

Pe aripile vîntului e demult ostipică 
mostră de sociologie a gustului și, în fața 
evidenţei, a imensului său succes de pu- 
blic, nu numai în Statele Unite, trebuie să 
ne Înclinăm, mai cu seamă că publicul 
acestui film nu e totuși acela al Pardaillan- 
ilor. Angelicilor si căpitanilor Fracasse. 
Pe aripile vintului au drept principală 
calitate «limpezimea», claritatea lipsită de 
ambiguitate a celor mai bune filme ameri- 
cane. Filmul american n-a cultivat niciodată 
echivocul, stările indefinisabile, delirul oni- 
ric ori coșmarul psihanalitic, sau dacă a 
tăcut-o, rar, atunci orice ambiguitate şi-a 
găsit, în final, explicația. În cinematogratul 
american, Orson Welles, cu filmele sale 
halucinante si enigmatice, e mai degrabă 
o excepţie, precum în literatură Edgar Poe. 

Pe aripile vintului e un film tipic ameri- 
can, nu doar prin subiectul său circumscris 


https://biblioteca-digitala.ro 


Un alt Keaton, 
o altă 
concepție 


= despre burlesc 3! 
un ciclu „de autor (Battling Butler) # 
-d 
Malec sportiv 


În programul Cinematecii 
există si un ciclu de filme «la 
cerere», de care s-a vorbit 
puțin sau deloc. El se sta- 
bilește lunar, în funcţie de 
solicitările abonaților sălii. 
Este deci un ciclu ce poate 

oteri multe surprize, și nu numai spectato- 
rilor, dar si organizatorilor noştri. Motivația 
unor propuneri nu este întotdeauna evi- 
dentă, după cum se poate vedea din exem- 
plul de mai jos. 

La prima vedere, opțiunea abonaților Cl- 
nematecii, Battling Butler, fiim mut din 
1926, cu Buster Keaton, pare surprinzătoa- 
re. Vrasăzică: 

1. În plin tratament cu programe Keaton 
administrate săptăminal — sau aproape — 
de către Televiziune, cinefilii vor să vadă... 
un Buster Keaton. 

2. Comedia «sportivă» — cu acţiunea 
plasată în sport, n-a scăpat nici unui comic 
mut sau vorbăreț al ecranului. Şi Chaplin, 
şi Lloyd,şi Pat cu Patachon,și Stan cu Bran, 
cu Costică si Mitică, si Fatty, si Norman. si 
Macario si alții, impreună cu scenariștii lo: 
au exploatat după cum s-au priceput mai 
bine posibilitățile de comic oferite de între- 
cerile sportive, de antrenamente, de echi- 
pamentul specific, de mentalitatea mediului. 
Asemenea filme se văd destul de des, la o 
anumită cantitate se produce chiar o sa- 
turație — și totuşi abonaţii Cinematecii 
l-au cerut pe Keaton într-o comedie «spor- 
tivă». 

3. Locul predilect între sporturile aduse pe 
ecran, pentru crearea de situații comice, îl 
ocu cel mai bărbătesc dintre ele — 
boxul. În pantalonași uni sau cu buline, 
cu halat sau fără, incălțaţi cu ce s-a nimerit, 
avind mănuși, dar uneori şi o potcoavă 
ascunsă in mănușă, marii, mijlociii şi micii 
comici ai cinematogratului ne-au făcut me- 
reu să ridem. Cu «secvenţa ringului» s-a 
mers întotdeauna la sigur. ŞI totuşi, propu- 
nerea abonaților nu oferă alternativă Batt- 
ling Butter. De ce tocmai acest film? 

Este de înțeles să vrei să-l revezi pe 
Buster, dar de ce într-un film cu sport, de 
ce într-un film cu box, adică dintre cele mai 
supuse clişeelor? Numai de dragul de a 
vedea încă o farsă? Dar dacă n-o fi chiar 
așa? Mergind înapoi pe firul argumentelor 
ce ne explicau mai sus mirarea și gindin- 
du-ne mai bine la o serie de lucruri din film 
$i rostul lor, consemnăm că: 

3 bis. Scena «decisivă» de box din 
Battiing Butier nu mai are nimic comic, 
burlesc, de farsă sportivă. Departe de core- 
grafia chapliniană din Campionul, de- 
parte de gagurile cu care asemenea scene 
ne-au obișnuit, aici adversarii se înfruntă 
de-a binelea neajutoratul Alfred a nimerit 
pe mina unei brute răzbunătoare, nu are 


Pe aripile timpului 


unor pagini esenţiale din istoria Statelor 
Unite, dar mai cu seamă prin «tratare»: o 
excelentă construcţie dramatică, atmosferă 
impecabilă, dialoguri fără cusur, interpreți 
«turnaţi» în roluri, logică pertectă a nara- 
țiunii, suflu epic si patetism, toate acestea 
la un loc fiind de tapt componentele unui 
singur și pe nedrept discreditat cuvint: 
Meseria, admirabil stăpinită meserie de 
cineast. Nu. numai «personalitatea», nu 
numai «eul regizoral» ori «viziunea asupra 
lumii» — laudă cui le are! — dar, înainte 
de acestea și indispensabilă lor: meseria 


scăpare şi mănincă bătaie soră cu moartea, 
ca într-un ring adevărat, unde se face box 
cu adevărat si încă la o miză mare. Sec- 
venta ringului nu ne mai face să ridem. 

2 bis. Mai mult, Alfred este supus acestui 
chin în fața femeii iubite. Situaţia este deci 
crincenă, pentru că eroul nu numai că nu 
evită inegala luptă,dar — ca să nu-şi deza- 
măgească tinăra consoartă — revine mereu 
în fața dezlănțuitului adversar, rezistind cit 
poate. Sintem în plină dramă, de comedie 
am uitat, și de hăinuța ei sportivă, aşişderea. 
os inie un om se bate pentru demnitatea 
lui. 

1 bis. Se bate și pinë la urmă bate, miracol 
al dragostei care îi dă forțe nebănuite ca să 
răpună bestia. Asa ceva s-a mai văzut şi se 
va mai vedea Miracolul stă însă în inter- 
pretarea momentelor de o intensitate emo- 
țională cu care nu numai burlescul, dar în 
general comedia nu prea ne-a obișnuit, 
iar omul cu chip de piatră cu atit mai puţin. 
Pentru o clipă, deci, un alt Buster Keaton. 

Şi dacă, încheind aceste socoteli ne ale- 
gem cu ideea că Battling Butler este — 
nu neapărat o comedie cu box în care 
joacă Buster Keaton, ci o încercare a unuia 
dintre cei mai mari comici ai ecranului să 
treacă dincolo, în lumea dramei realiste, 
ideea ni se pare atit de frumoasă înctt ne 
lăsăm păgubaşi a mai desluși motivații 
suplimentare acestui film cerut de abonaţii 
Cinematecii, într-un geros început de an. 
Mai simplă e «cererea» numită Pe aripile 
vintului Colegul meu, Petre Rado o mo- 


tivează. 
Aura PURAN 


de cineast, sau dacă vreţi Protesia de 
regizor. Ce dovadă mai bună, și nu puțin 
uimitoare, aceea că, în același an 1939, 
acelaşi Victor Fleming realizează un alt 
film celebru, cum nu se poate mai diterit 
de cel inspirat de «marele roman al Sudului» 
și anume, splendidu! Vrăjitor din Oz. 

Nu e Pe aripile vintului o capodoperă? 
Dar nici Margaret Mitchell nu e Lampe- 
dusa. ȘI nici Fleming, Visconti. Dar nu 
pentru asta îl iubim. Poate, cine știe, dacă 
l-ar fi întrebuințat pe Groucho Marx și nu 
pe Clark Gable în rolul lui Rhett Butler, 
dind ascultare «intuiţiei» romancierei, Fle- 
prea ne-ar fi dat chiar o capodoperă. Cine 
ştie 


Petre RADO 


Două Oscar-uri 
pentru 

două generații 
(Vivien Leigh, 
Hattie Mc Daniel 
în Pe aripile 
vîntului) 


Filmul 

devenit laboratorul 
unde 

se demontează 
cel mai secretos 
si mai dinamitant 
mecanism 

al istoriei 
contemporane: 
mecanismul 
supertrusturilor 
politice 


in spatele usilor inchise 


Ca serial, În spatele ușilor 
închise mi se pare — sà o 
spun din capul locului — o 
capodoperă a «genului». 

Şi, ca orice capodoperă 
care se respectă, el este, ca 
să zic aşa, o emanaţie direc- 

tă a vieţii, a realității celei mai reale. 

Pornind de la aceste două idei, vom ob- 
serva in continuare că, în afara multor 
altor calități şi puncte de maxim interes, 
serialul acesta «stă» pe eterna, esentiala 
idee (dacă nu cumva întrebare) a raportului 
realitate-ticțiune. 

O primă problemă ar fi, așadar, în ce mă- 
sură imaginarul de aici are un suport real. 
Chiar şi un spectator mai puțin avizat va 
recunoaşte (pe baza informaţiilor pe care 
i le-au dat pină acum presa, radio-ul sau 
televiziunea), va identifica, pe un plan mai 
general, aspecte și o problematică pe care 
le știe ca fiind ale campaniilor prezidenţiale 
din S.U.A., și, apoi, ale activității admi- 
nistrației. Un spectator avizat va descoperi 


ion popescu gopo (24) 


PLAY-BACK, 
întîi se cîntă 


PLOMBA 


prezența 


indiciu care 
demonstrează 


unei carii, 


insă, dintr-odată, că aproape fiecare per- 
sonaj s-ar putea să-și aibă echivalentul 
într-o persoană reală, după cum trama s-ar 
putea să nu fie nici ea tocmai imaginară. 
Oricum, precizarea din postgeneric rămine 
cea tradițională: «Orice asemănare cu per- 
sonaje şi fapte reale este întimplătoare».. 
Pentru privitorul mai ag Ë avizat, cantitatea 
de ficțiune din acest În spatele ușilor 
închise va fi, prin urmare, măcar cu citeva 
procente superioară celuilalt termen al ra- 
portului, realitatea. Pentru «cunoscător», 
raportul se echilibrează brusc, ba chiar 
tinde să se inverseze pină la întrebarea 
stranie în felul ei, dacă nu cumva în acest 
serial nu realitatea, evenimentul real con- 
stituie un pretext, ci ficțiunea e pretextul... 
Renunţind la acest «joc de oglinzi», util 
in felul său, dar periculos, cog el poate 
duce oriunde, să spunem că În spatele 
uşilor inchise «reproduce», în esență, 
o serie de întimplări, cu aerul «inocent» 
că expune o afacere imaginară. Iluzia, fără 
a avea efect ca atare (fiindcă nici nu s-a 


PLAFON, 


filozofic 
idealist, 


PLEONASM, 
abundență 
de cuvinte, - 


urmărit așa ceva), e admirabil «pusă in 
pagină». 

O a doua problemă o putem descifra 
pornind de la ceea ce ştim, de la acea reali- 
tate pe care serialul a «deghizat-o» numai 
pentru a se putea numi serial și nu docu- 
mentar. Acea realitate a marilor jocuri po- 
litice din spatele uşilor închise care pot 
hotărî, pentru un timp, nu doar soarta pro- 
priei ţări ci şi pe cea a altora. Acea realitate 
seacă a «principiului dominoului». Acea 
realitate a «conversaţiei», acea realitate a 
«ultimului țărm». Acea realitate a unui 
«candidat la președinție ». O realitate care, 
pe măsură ce este observată, capătă, în 
chip bizar, culoarea imaginarului, a unei 
opere de ficțiune — într-atit ea poate părea 
neverosimilă. Atit doar că abia aici este 
iluzia: nu este vorba de nici o ficțiune. Nu 
de alta, dar nu s-a căzut de acord că reali- 
tatea întrece orice ficțiune? 

spatele ușilor inchise este un serial 
dur. Dur, fiindcă nu trisează cu nici o foto- 


Aurei BĂDESCU 


poziție staţionară. [Kay AS W 


..¿.un film nou, 
în premieră... 


(colegială) 


https://biblioteca-digitala.ro 


PLAN, 
încadratură 
cinematografică, 


PLAGIAT, 
a fura fără 
permisiune, 


PLAJE, 
teritoriu 
fertil 
pentru 
Starlete, 


lumea filmului 
dintr-un unghi comic 


Regizorul Ompk este op- 
timist. A scăpat de «com- 
plexul Fellini». 
Cind și-a isprăvit studiile 
de specialitate,  Ompk 
mai visa, în secret, să 
devină un al doilea Fellini. 
Din clipa în care şi-a dobindit indepen- 
denta creatoare, a început să caute un 
scenariu care să-l «reprezinte». S-a 
înfățișat unui scriitor onorabil, care, 
privind prin el ca printr-o vitrină goală, 
i-a spus: 

— Cinematograful Imi repugnă orga- 
nic. 

— Dar, maestre, ați mai scris trei 
scenarii. 

— Tocmai de aceea. 

Un alt scriitor, nu mai puţin onorabil, 
i-a oferit un scenariu, care, în decurs 
de optsprezece ani, mal fusese refuzat 
de paisprezece regizori. Un al treilea i-a 
pus în brațe un roman în cinci volume, 
prevenindu-l: 

— Nu se taie nici un cuvint! 

În cele din urmă, Ompk s-a dus la 
producător: 

— Daţi-mi un scenariu excelent şi vă 
fac un film génial! 

Producătorul a ridicat din umeri, De 
unde să ia el un scenariu excelent? Ce, 
astea cresc în parcul Herăstrău? După 
o lungă meditație, Ompk a cedat: 

— Dati-mi un scenariu bun și vă fac 
un film excelent! 

Producătorul a ridicat de data asta 
din sprincene şi l-a făcut să înțeleagă 
că scenarii bune ar dori şi el să aibă... 
Ompk a mai reflectat puțin — timpul îl 
presa — şi a reluat tratativele: 

— Oferiţi-mi un scenariu mediocru, 
că scot eu un film bun din ell 

Dar scenariile mediocre fuseseră deja 
filmate, iar altele se pregăteau, cu alti 
regizori, să fie filmate. Producătorul l-a 
privit cu blindețe şi regret. Ompk s-a 
dus acasă. 

Si fiindcă tot era acasă, ce s-a gindit 
el? Evident, să scrie un scenariu, 

Şi l-a scris. Scenariul era atit de prost, 
Inch filmul a ieșit și mai prost. Astfel 
Ompk nu a devenit un al doilea Fellini. 
«Dectt un al doilea Fellini, mai bine pri- 
mul Ompk», și-a zis el. «În fond sint 
incă tinăr. Am timp să fac tot atitea filme 
cite a făcut și Fellini. Ba chiar să-l 
întrec». Şi a mai făcut citeva filme 
proaste. 

Așa a scăpat Ompk de «complexul 
Fellini» şi a devenit optimist. 


Dumitru SOLOMON 


„| amuzament pentru cei 
ce vor să cunoască viitorul, 


vertebrale 
cu scopuri 


PLUTIRE, 
capacitatea de menţinere 
la suprafaţă — uneori 
confundată cu "Capodoperă" 


cronica animatiei 


Debutantii 


& Apariția unui debutant 
în filmul de animaţie pu- 
ne intotdeauna În discu- 
ție ideea de innoire. Unii 
așteaptă ca platforma ar- 

A —_tistică a celor noi veniți 
să se definească polemic față de cei 
«vechi», alții caută noutatea la nivelul 
tematicii şi al mijloacelor de expresie. 
Cert este că la o recentă intilnire a 
criticii cu realizatorii de la studioul 
«Animafilm», mai toate vocile au pledat 
pentru nevoia de împrospătare a ideilor 
şi forțelor acestui gen. De aceea am 
aflat cu bucurie că în scurt timp vor 
debuta aici cîțiva tineri de la care se 
așteaptă să se constituie într-un «nou 
val». Am vrut să le cunosc filmele 
Inainte de premieră şi,citind decupaje, 
vizionind pelicule aproape gata sau 
fragmente aflate la masa de montaj, 
mi-am format despre acești noi veniți 
o imagine plină de speranţă. 

Prima bună impresie legată de de- 
butanți este modernitatea tematicii a- 
bordate. Pledoaria pentru păstrarea 
valorilor materiale și spirituale tradițio- 
nale în prezentul hipertehnicizat este 
subiectul filmului Căsuţa bunicilor 
(scenariul Constanţa Buzea, regia lon 
Manea). Nodul gordian (scenariul și 
regia Zoltan Zsilagyi )şi Zineul (sce- 
nariul și regia Nicolae Alexi) sint 
eseuri filozofice despre cunoaştere 
și despre puritatea copilăriei. Banche- 
tul armelor (scenariul Dan Ursulea- 
nu, regia lon Mincu) este un film- 
metaforă ce avertizează asupra perico- 
lului unui posibil război atomic. Nu 
lipseşte acestor debutanţi preocuparea 
pentru genul satiric. Trei pastile greu 
de înghițit (scenariul Alice Mihalcea, 
regia Ştefan Anastasiu) este titlul 
provizoriu al unui film ce ironizează 
citeva moravuri contemporane, care 
amărăsc viața de familie sau cea de 
birou. Într-o altă tonalitate, Doina Bo- 
tez condamnă în Secvența, indiferen- 
ta față de informație, att de necesară 
omului modern. Interesante și amo- 
oase, aceste teme își caută o modernă 
tratare plastică. 

Deşi graficieni ca formație, acești 
tineri m-au impresionat prin strădan-a 
de a se exprima cît mai cinematog'atic, 
de a-și urmări personajele ză nis'.:e din 
citeva linii ca pe actorii filmat, cu apa- 
ratul mobil. Remarcabil mi se pare 
efortul lui Zoltan Zsilagyi de a-și con- 
strui întregul film pe metamorfozele 
unui chip, încercînd să sugereze prin 
modificările microfizionomiai nuanțe 
psihologice Alternanţa unghiurilor «a- 
paratului» stă la baza metaforei satirice 
amintind de Gogol, în filmul lui Ştefan 
Anastasiu. Cu mobilitate lăudabilă a- 
ceşti tineri subordonează alura dese- 
nului, temei. De mare efect metaforic 
este în filmul lui Nicolae Alexi trans- 
formarea unei fizionomii cu bogate 
detalii anatomice într-una complet sti- 
lizată, din citeva linii. Austeritatea 
cromatică a graficii nu le-a format 
acestor debutanţi complexul culorii. 
Nuanţele pastelate si jocul transparen- 
telor sugerează, în pelicula semnată 
de lon Manea, mirificul lumii poveștilor. 

lată deci, cite bune Insuşiri am 
găsit deja «noului» adus de acești 
tineri. Desigur, procesul de fabricaţie 
al fiimelor nu este încheiat Finisările, 


sonorizările sau noile soluții pot influen- 


ta în bine sau în rău desăvirșirea aces- 
tor palicule. Certă este însă seriozita- 
tea abordării genului, elaborarea ingi- 
nerească a efectelor și minuțiozitatea 
studiului detaliilor. Tinereţea nu pare 
să facă loc de data aceasta stingăciei. 
Dorinţa de afirmare a celor cîțiva 
debutanţi este prielnică atmosferei de 
competiție și deci promiţind perfor- 
mante. Chiar dacă nu vor reuși să se 
constituie într-un «nou val», aceşti 
tineri par să aducă aerul de prospețime 
aşteptat în animația noastră. Le urâm 
să nu ne dezmintă speranţele. 


Dana DUMA 


Spectatori, nu f 


scrisoarea lunii 


Publicul nostru știe... 


Ne tace plăcere să inserăm o mârturie, din păcate mai puțin frecventă 
în coloanele noastre — mărturia unui activist cultural care «se bate» într-un 
oraș de provincie pentru filmul românesc. E o luptă cu mult mai multe sub- 
tilități si tensiuni decit s-ar crede la prima vedere: 

«În acest oraş, unde trăiesc și muncesc, mă număr și eu printre colaboratorii 
permanenți ai cinematografului local, activitatea mea constind în prezentarea pre- 
mierelor de film, cu precădere a celor românești. Trebuie să spun că în îndeplinirea 
acestei sarcini, nu de puţine ori am fost confruntat cu situaţia în care, în vreme ce 
aproape toată presa vorbea pe larg despre cusururile cine știe cărui film pe care 
subsemnatul tocmai îl prezenta, eu să fiu nevoit să spun: «E bun, tovarăşi! Crede- 
ți-mă pe mine! Nu se sparge, nu se strică...» De atiția ani tot laud filmele noastre 
în tata spectatorilor, încît se întîmplă să nu mă mai creadă chiar si atunci cind fac 
acest lucru pe bun merit. «Credeam că iar vrei să ne duci»... mi se răspunde, iar eu, 
ca să fiu sincer, nu mă supăr, dimpotrivă mă bucur, deoarece cu cit mi se răspunde 
aşa și tot mai des, cu atit înseamnă că filmele sporesc în audiența lor la public. 
lar fiindcă veni vorba şi de problema aceasta cu publicul, se pare că ea a devenit 
destul de simplă: cind filmul «merge», se etalează statistici cu atiţia si atiția specta- 
tori, cînd filmul «nu merge», se motivează cu candoare cum că, de fapt, «filmul nu a 
urmărit interese comerciale, etc.» Deţinem o listă inepuizabilă de «motivări». De- 
sigur, un film trebuie să pledeze el singur pentru el însuşi, dar din păcate, un astfel! 
de lucru nu se întimplă totdeauna. Pentru că orice altă pledoarie, orict de mește- 
șugită, nu poate aduce nimănui nici un folos. Publicul nostru știe de acum, fără ca 
nimeni să-i mai şoptească, ce inseamnă un film bun și ce înseamnă un film prost 
şi le primeşte după caz: cu plăcere, cu încintare, cu indiferență, cu ironie sau cu un 
2imbet îngăduitor... Nu demult, în coloanele revistei dumneavoastră, un mare actor 
al nostru spunea că, în general, se merge pe o cale inversă, de la personaje spre 
situaţii și nu de la situații spre personaje. Cred că a rostit un mare adevăr de care 
nu ar trebui să se uite nici un moment şi atunci toate amărăciunile ce ne mai în- 
cearcă,pe această arie atit de frumoasă şi atit de necesară, s-ar împuțina conside- 


rabil.» 


Filmul românesc 
Drumuri în cumpănă 


@ «Film geamăn cu Din nou împreună, 
cu accente ferme de realism cotidian al 
ruralului nostru. Un film cu culori organice, 
spirituale, estetice şi tot ce trebuie pentru 
a ne regăsi frămintările, oturile, îndoielile, 
victoriile. Roluri bune au avut și muzica, 
imaginea, scenariul, regia — surprinzător 
de atentă, de la amănuntul tractoareior cu 
tăblii DB pină la finalul psihologic, fără 
cuvinte dar atit de grăitor. (Asta o spun eu, 
tocmai după ce criticasem pustiul de vorbe 
din tilmul Înainte de tăcere!» — N.R.: Nu 
fiti atit de incintat, citiva cititori s-au arătat 
intr-un violent dezacord cu aprecierile dum- 
neavoastră ia filmul lui Alexa Visarion). Fil- 
mul mi-a mers la inimă». (lone) Teahă — 
Bd. Armata Roşie 23—25, Arad). 

@ «Fără a avea pretenţia că am văzut un 
film excepţional, pot afirma că am trăit cu 
emoție un film făcut cu multă pasiune și 
dragoste. Nu am nici o clipă îndoiala că 
laudele ar fi de prisos. Aceasta,pentru că 
tema, privită cu indiferență de alții, este 
mai mult decit străbătută de privirea plină 
de simpatie a celor doi scenariști. Tema 
filmului există doar ca imagine, relaţiile 
personajelor nu sint chiar atit de «rurale», 
sint înseși relaţiile în care trăiesc oamenii 
noștri, fie ei săteni, fie orășeni. Poate că 
acesta este unul din meritele filmului — 
de a fi privit transformarea unui sat fără 
a se opri asupra unor detalii de inventar, 
ci concentrindu-se asupra legăturilor de 
suflet și simţire ce se stabilesc între oame- 
nii acestui univers al pămintului» (Manole 
Constantin — Bd. Republicii 25—23, oraș 
Gh. Gheorghiu Dej). 

e «Cinematografia noaştră nu se poate 
lăuda cu multe filme reușite care au ca 
temă viaţa satului. Dar iată că Drumuri în 
cumpănă depăşeşte faza schematică si 
superticială, datorită autenticităţii si pro- 
funzimii. Astfel Octavian Borcea, ecrani- 
zat, nu mai reprezintă un personaj indivi- 
dual, un caz literar ci devine un exponent, 


Anul XVII (196) 
București 
Aprilie 1979 


Ecaterina Oproiu 


Vasile AFLOAREI 
Sir. Izvorului nr. 7 — Deva 


o prizmă prin care se poate înțelege struc- 
tura țărănească.» (Filip Ralu — Bd. Nicolae 
Titulescu 92, București). 

© «Filmul mi-a plăcut, însă n-aş putea 
spune că am fost pe deplin satisfăcută. 
Filmul atinge citeva probleme de o acută 
actualitate şi le analizează prin viziunea 
sănătoasă a eroului principal. Sint unele 
scene foarte reușite, presărate cu replici 
bine plasate, ca de exemplu cea din tren, 
unde Borcea, luat peste picior, meditează 
la «ct de mult s-au mai inmultit greierii»... 
Au fost însă unele scene în care lumea sa- 
tului părea puţin cam falsă În ședința 
extraordinară, prea era «ca la teatru», tára- 
nii păreau a fi mai repede spectatori. Borcea. 
interpretat de Mircea Albulescu, este un 
personaj foarte reușit, după părerea mea. 
La fel şi cel interpretat de Stela Popescu... 
De ce însă celelalte personaje nu reușesc 
să se ridice la nivelul acestora?» (Mariana 
Munteanu — str. 17 Octombrie 28, Baia- 
Mare). 

@ «Stau și mă întreb: ce rost mai avea 
adăugarea acestui macroapendice, lungind 
inutil povestea si răscolind niste date de- 
mut rezolvate în destinul lui Octavian Bor- 
cea, eroul «Descoperiri familiei», roman 
ecranizat și el? Au dorit, oare, realizatorii 
să releve noi aspecte ale acestui destin, 
noi sensuri ale raporturilor sale cu cei din 
jur? Bine, dar atunci de ce n-au făcut-o? 
(Mihnea-Sergiu Columbeanu — Bd. Păcii 
121, București) 


Trei tiime «ascunse» 


Trei filme mai puțin comentate se bucură 
totusi de o excelentă primire în rindurile 
corespondentilor noștri: 

@ Vaisul absolvenţilor (regia Pavel Liu- 
bimov): «M-a impresionat foarte profund, 
mai mult ca oricare alt film văzut în ultima 
vreme. Sint convinsă că ar fi plăcut oricărei 
fete sau oricărui băiat de virsta mea, chiar 
dacă n-a absolvit anul trecut liceul, ca mine. 


Tamara Creţulescu, pe care o vom ve- 
dea nu peste mult timp în filmul lui 
Nicolae Corjos, «Ora zero», și lon Di- 
chiseanu, pe care-l vedem de citeva 
săptămini pe ecrane, în cei mai bun rol 
al său cinematografic, în «Clipa» de 
Dinu Săraru și Gheorghe Vitanidis 


Fotografie de Emanuel TÁ NJALA 


https://biblioteca-digitala.ro 


numai spectatori! 


Un joc excepțional al actorilor, o muzică 
excelentă, un film cu adevărat excepțional» 
(Eleonora Turda — Anul l, făcultalea de 
olanificare şi cibernetică economică, Bucu- 
reşti). 


@ Pasărea albastră (regia George Cu- 
kor}: «D.D.F.-ul (pus uneori pe surprize) 
a adus Pasărea albastră surprinzător de 
repede pe ecranele noastre. O feerie neaș- 
teptată a fost acest film. Filmul e o mică 
bijuterie, ascunsă, e adevărat, privirii pro- 
fanilor. Filmul ar trebui prezentat la Tele- 
cinematecă, cu un comentariu serios» 
(Constantin Neacșu — str. Straja nr. 5, 
București). 


© Poveste de dragoste și onoare (re- 
gia Otokar Vavra): «Valoarea acestui film 
constă în realismul său crud şi nesotisti- 
cat, în timbrul stendhalian al acţiunii» (lon 
Giurcă — str. Cetăţii nr. 8, Alba-lulia) 


Cronica telegenică 


Nu va fi, sperăm, cu supărare, dacă ne vom 
permite să comprimăm citeva din scrisorile 
care aduc elogii unor filme transmise recent 
pe micul ecran, scrisori — spre bucuria noas- 
trà — nu puține şi nu scurte: 

@ Putere fără glorie: «E poate unul din 
cele mai bune foiletoane pe care le-am văzut 
la televiziune, dacă nu cumva cel mai bun. 
Admirabil Martin Vaughan în rolul lui John 
West. Rar am văzut un actor cu atita forță 
de concentrare, atent la redarea oricărei 
nuanțe» (Marga Gaţu — /oc. Corod, Galaţi) 

@ Un cuib de nobili: «Din nou Mihal- 
kov-Koncealovski, ca să readucă saloane 
reci, uriașe draperii, lacul (ca un ochi veș- 
nic treaz), florile sălbatice, ușile, ploaia, 
valsul, pianul, flash-back-uri pigmentate 
chopinian, apoi lrina Kupcenko desenind o 
Liza descinsă din candoarea lacului» (A- 
lexandru Jurcan — loc. Ciucea, jud. Cluj) 

@ Doi pe un balansoar «După părerea 
mea, cel mai bun film din 1979» (Ruxandra 
Constantinescu — str. Cameliei nr. 7, Plo- 
iești). «Cred că este cel mai bun film dat 
la televizor, de la începutul anului» (Filip 
Ralu — 8d. N. Titulescu 92, Bucureşti). 

@ «More than you know» (Mai mult decit 
ştii) — mulțumesc nişte spectatori cu pre- 
ferințe speciale pentru Barbra Streisand, 
și care nu sint «nişte», ci ceva mai mulți». 
(irina Virtosu, Bucureşti). 


posibilități posibile 


Strada binelui 


Aflu cu placere că dincolo de semnili- 
caţiile sale universale, ilustrate de la 
Aristofan la Băieșu în teatru, în litera- 
tură şi chiar în filme artistice prin lupta 
dintre ei şi contrariul său, binele a fost 
dat ca nume şi unei străzi. Așadar 
există strada Binelui. N-ar fi interesant 
de făcut un documentar despre oamenii 
de pe strada Binelui, despre cei care de- 
clină mai des decit alții substantivul 
acesta scris ca propriu, cu literă mare, 
dar care, zic eu, tot comun rămine? 
e s-ar numi, simplu, Strada Bine- 
lui. 

Alexandru STARK 


P.s. În ultimul moment aflu că pe această 
stradă se află şi unitatea-mamă a 
magazinelor Aprozar. $i totuși, fil- 
mul se poate face! 


CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr. 1, București 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucureşti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea artistică: Prezentarea grafică: 
Anamaria Smigeischi Ioana Moise 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
tul «Casa Scinteii» — București 
—— 


Bratele Afrodite 


Avem senzaţia tonică în felu! 
ei, că ne aflăm la ora clarit: 
cărilor depline în producții 

mema curentă a unor case de film. 
| și în filmografia unor realiza- 

tori. Ora la care, pentru cei 

în cauză, jumătăţile de măsu 
ră sau ambiguitatea soluţiilor au făcut loc 
unor modalități foarte tranșante de a com- 
pune filmele, ducind pină la ultima conse 
cinţă o formulă sau alta, dindu-le expresi: 
lor pură si simpliticind la maximum sarcini 
criticului. 

Pentru că, iată, după Mircea Veroiu, care 
ne indicase din prima fotogramă a genericu 
lui Între oglinzi paralele cum concepe 
raportul cu sursa literară şi ne oferise din 
primul cadru — vorbitul în oglindă — cheia 
ideatică şi stilistică a filmului său, iatá-I 
deci acum pe Mircea Drăgan, realizind in 
asa fel Braţele Atroditei, înct intrea 
materialul filmat si oferit sub acest titlu 
se inseriază prompt, ca într-un caleidoscop 
în categorii consacrate şi rapid recognos- 
cibile. 

Trecem, deci, de la oglinjoară la un calei 
doscop — în care ce vedem? 

Mai intl, o bună parte din bobinele fil 
mate se grupează in ceea ce ar ține de 
documentarul turistic-exotic, cu particulari 
tatea frapantă că secvențele respective isi 
păstrează si in stadiul de copie de difuza'e 
factura de material brut, în care foarfecele 
a operat cu prudență economică imagin 
ale Mediteranei văzute, fie de la înălțime 
din diferite puncte ale coastei marocane 
tie din proximitatea țărmului sau din șalupă 
statice sau în mişcare; imagini subacvatice 
cu flora si fauna trecute în revistă în repe- 
tate rînduri si îndelung imagini ale stra- 
zilor înguste şi supraaglomerate în stil 


După cele două incursiuni 
comice În lumea satului con 
temporan: Toamna boboci- 
tor și Farna bărbaţilor, 
mediul rural n-a mai fost o 
vreme străbătut cinematogra 
tic în acest registru și regre- 
tam,pentru că «terenul» se dovedise fertil 
Ceea ce ne propune azi Ciocolata cu alu- 
ne, după scenariul lui Vintilă Ornaru si 
Gheorghe Naghi, în regia lui Gheorghe 
Naghi, este tot o veselă deplasare cu un 
car de televiziune tot printre harnici coo- 
peratori conduşi — la Fintinele — tot de o 
preşedintă energică, de data aceasta în 
căutare de cadre tehnice calificate, iar in 
satul vecin de un preşedinte la fel d. 


Ciocolată 


h Televiziunea „personaj favorit“ 


tradițional ale unui vechi oraș nord-african 
si imagini ale străzilor largi și supraaglome- 
rate în stil ultramodern ale unui mare oras 
nord-atrican (operator set, Alexandru Da 
vid); imagini ale unor statui și relicve antice 
care, deși transformate în recuzită sau 
chiar miză de film de ficțiune, sint filmate 
și ele indelung, ca obiecte de muzeu, în 
cadre astfel dichisite incit relicvele rămin 
mereu în centrul atenţiei, diferite personaje 
intrind şi ieşind cu grijă prin dreapta sau 
prin stinga aparatului, în aşa fel inct să nu 
tulbure contemplarea lor, uneori o mină 
îndatoritoare întorcindu-le pe o parte si pe 
alta, ca să le vedem mai bine sau aruncind, 
din afara cadrului, cu apă, ca să le spele 
de impurități și imaginea lor muzeistică să 
devină întrutotul concludentă. Ş.a.m.d. 

Pe altă latură a caleidoscopului, se aglo 
merează cadrele care ar aparține speciei 
documentarului de șantier, mai precis re- 
portajului de televiziune realizat în timpul 
deplasării în străinătate a unei echipe care 
a transportat la fața locului mai multe 
Valerian SAVA 


(Continuare în pag. 15) 


Scenariul: loan Grigorescu. Regia: Mircea Drăgan 
Imaginea: Alexandru David. Decoruri şi costu- 
me: arh. Aureliu lonescu, loana Cantuniari Marcu 
Muzica: lon Cristinoiu. Sunetul: ing. A. Salama- 
nian. Montajul: Adriana ionescu. 

Cu: Radu Beligan, Violeta Andrei, Mircea Albulescu, 
Larbi Dougmi, Dem Rădulescu, Ahmed Basri, Amza 
Pellea, Hilal Abdelatif, George Mihăiţă, Rhita Benab- 
deslam, Alexandru Repan, Mouhoub Aziz, loana 
Drăgan, Moutaa Abdelkader, Florina Cercel, Lam- 
brani Abdelah, Jean Constantin. 

Film realizat de Casa de tiime cinci, director 
Dumitru Fernoagă, în studiourile de producție 
cinematogratică «Bucureşti», în colaborare cu 
Centrul Cinematogratic Marocan. 


cu alune 


energic, la fel de zelos în descoperirea 
talentelor tehnice locale sau extralotale. 
Pretext vioi de ciocniri amuzante, desi 
pretextul era deja văzut din comediile an- 
terioare (doar că acolo competiția pre- 
ședinţilor se desfășura pe un spațiu loca- 
tiv mai restrins, în locuința soţilor rivali). 
Un subiect condus cu haz,în care firicelul 
sentimental pigmentează atit cit trebuie 
resortul concret-productiv, iar datele orga- 
nizatorice nu stingheresc auzul, întind doar 
urzeala povestioarei desfășurată cu nerv. 
O povestioară modestă despre ambiţii per- 
sonale ori colective sau despre cooperări 
între sectoare tehnice complementare, la 
care se adaugă și citeva săgeți la adresa 
tonului bombastic al unor prezentatori TV 


* + 


eGa-digitala.ro 


| O mică recapitulare se im- 
| pune: Nicolae Mărgineanu 
) este cel care a semnat imagi- 

nea la Tănase Scatiu, Pro- 

tetui aurul si ardelenii, sau 

ca să mergem mai în urmă, 

Muntele ascuns, Explozia. 

Semnat, nu in sensul înscrierii numelui pe 
generic la capitolul «imagine», ci sub pece- 
tea apăsată a personalității si talentului. 
El face parte dintre acei operatori-creatori, 
pecie pentru care imaginea unui film se 
tace,sigur, pe baza unor cunoştinţe tehnice 
bine Insușite, dar din interiorul unei viziuni 
„tistice precise. Nu numai cu aparatul de 
liimat conectat la acumulator, dar şi cu 
mintea conectată la aparat. De aici și pînă la 
regia de film — vorba unui contrate — nu 
mai era decit un pas. Pasul acesta s-a si 
tăcut cu Un om în loden. Pasul este mare, 
este cit doi pași, pentru că proaspătul 
regizor semnează și scenariul alături de 
Haralamb Zincă, autorul sursei literare 
numită «Moartea vine pe bandă de magne- 
tofon». Un gest responsabil, de protecție, 
față de primul său film ca regizor, venit 
din nevoia de a stăpini perfect materia 
cu care urma să se prezinte la examen, 
nevoie firească, pentru că nici materia, nici 
examenul nu erau uşoare. Un film de 
factură polițistă, extras dintr-un roman cu 
acțiunea plasată în anii '60, reprezenta o 
materie uşoară doar pentru un regizor care 
nu dorea decit să-și bifeze corect debutul. 
Ceea ce nu e cazul. Nicolae Mărgineanu 
nu debutează corect, funcționăreste, ci 
ambițios si cu inteligență. Primul gest 


Cam de acelaşi calibru si cam la acelas 
raport între convenţia comică si realitatea 
fundal am văzut «n» filme din producția 
mondială curentă, ce nu depășeau nici ele 
nivelul divertismentului bonom — rural sau 
tirgoveț, fără aspirații spre universal (cu 
toate trimiterile la Hamlet) imbăiate într-o 
soluție călduţ-confortabilă a filmului de 
serie. Doar că,în alte părți, seria se prezintă 
ceva mai variat si atunci echilibrul general 
intre medie și virful artistic devine puţintel 
altul. Or, la noi, dezamăgirile cam în serie 
din ultima vreme ne-au creat o stare de 
oboseală, de indispoziție, chiar și față de 
comedii la care în mod obișnuit reacționam 
mai binevoitori. 


Scenariul lui Vintilă Ornaru și Gheorghe 
Naghi nu e mai slab decit alte suporturi 
literare pentru comedii de succes. Ba chia: 
luat la bani mărunți, constaţi la ei o anume 
grijă pentru replică, o supralicitare a hazului 
cu detalii de pitoresc lingvistic. (Uneori ele 
distrug însăşi poanta, îngreunind intriga . 
Mai ales la actorii care-s: aduc în sprijinul 
personajului şi propriul repertoriu dumini- 
cal-almanahistic drept supliment la textul 
oferit de scenariu, cum face Cosma Brașo 
veanu cu moldovenismele lui cunoscute de 
pe micul ecran). Creionarea situaţiilor co 
mice, înlănțuirea lor, mărturisesc chiar o 
anume stăpinire a meşteșugului $i nu o 
«fușereală», cum li se mai întimplă si uno: 
scenariști încercaţi, dar care nu prea iau 
în serios genul ușor. Nici regia — Gheorghe 
Naghi — nu dă zor să lichideze incidentele 
vesele dintre cooperativele vecine, «Zorile» 
şi «Avintul», ci dimpotrivă insistă pe atitea 
amănunte de pitoresc local incit ai senzatia 
că bilciul de la Drăgaica şi-a extins gălăgia 
multicoloră asupra întregului film. 

Pe post de concurenți în ale zestrei agri 
cole, Ștefan Mihăilescu-Brăila și Monica 
Ghiuţă depun un efort comic vizibil; ma 
degajaţi si cu un spor de simpatie ciştigata 
la public, sint tinerii Indrëgostiti din Finti 
nele, Horaţiu Mătăele și Adriana Tran- 


Un om în loden 


inteligent l-a comis împreună cu Haralamb 
Zincă+ chiar de la scenariu: actualizarea 
poveştii, actualizare în sensul aducerii ei 
ia zi, inteligent pentru că oricit de palpitante 
ar fi ele, oricit de policier și cu suspens, 
intimplările de acest gen petrecute în urmă 
cu 15—20 de ani nu mai exercită o prea mare 
putere de seducţie asupra spectatorului. 
Actualizarea a fost însoţită de o acțiune 
de curăţire, de simplificare a materialului 
literar și ea necesară, pentru că ceea ce 
cititorul poate să cuprindă într-un timp 
hotărit de el, spectatorul trebuie să inte- 
leagă într-o oră şi jumătate. Aici ar fi fost 
loc «și de mai bine», pentru că ceea cea 
rămas reprezintă încă o materie extrem 
de densă, densă pină la sufocare, marcată 
de prea multe coincidenţe, de prea nume- 
roase acte și acţiuni greu explicabile chiar 
si pe firul unei logici elementare. lar poli- 
cier-ul nu se mulțumește cu o logică ele- 


Eva SÎRBU 
(Continuare în pag. 15) 


Scenariul: Haralamb Zincă, Nicolae Mărgineanu 
Regia: Nicolae Mârgineanu. imaginea: Gabor 
Tarco. Decoruri si costume: arh. Aureliu ionescu 
Muzica: Cornel Tăranu. Sunetut: ing. Silviu Cami!. 
Montajul: Helga Preatcu. 
Cu: Victor Rebengiuc, Ovidiu Iuliu Moldovan, 
Constantin Diplan, Constantin, Mircea Albu- 
lescu, Tânase Cazimir, Sanda Toma, Draga Olteanu- 
Matei, Florina Luican, Gheorghe Visu, Andrei Finti 
Producţie a Casei de filme Unu. Director 
Ion Bucheru. Film realizat în studiourile Centru- 
tui de producție cinematogratică «Bucureşti». 


Suspensul 


ițios și inteligent 


ilviu Stănculescu, 
Elena Sereda 


şi Victor Rebengiuc) 


dafir, care-şi conduc idila spre un 
happy-end previzibil. Un Aurel Giurumia 
pe post de împărat al popicelor, dar fără 
noroc la popice, un Geo Costiniu, mii 
muk turist decit reporter, şi cam atit. 


Atice MĂNOIU 


Scenariul: Vintila Ornaru şi Gheorghe Nugiu 
Regia: Gheorghe Naghi. imaginea: George Voicu. 
Decoruri şi costume: Gulă Ştirbu. Muzica: 
Cornelia Tăutu. Sunetul: Gheorghe Ilarion. Mon- 
tajuk: Eugenia Naghi. 
Cu: Ștefan Mihăilescu-Brăila, Monica Ghiuţă, Hora- 
liu Mălăiele, Adriana Trandafir, Aurel Giurumia, 
Geo Costiniu, Matei Alexandru, Cosma Braşoveanu, 
Constantin Guriţă, Rodica Popescu-Bitănescu, Adri- 
ana Gălădean. 

Producție a Casei de filme Unu. Director 
lon Bucheru. Film realizat în studiourile Centru- 
tui de producție Cinematogratică «Bucureşti». 


Nr. 4 


Anul XVI1(196) 


Revistă a Consiliului 
Culturii şi Educaţiei Soci 
București — aprilie — 


ihologic, 
valuta forte 
într-un debut