Revista Cinema/1990 — 1998/018-CINEMA-anul-XVIII-nr-8-1980

تب 
| 


niai 


a 


n ai‏ سا 


DN 
ر کک کے‎ 8 


Lupta pentru calitate 


începe cu lupta pentru competență 


serios de filme ştiu că nu poți să răstorni 
legile unei arte dacă nu ştii mai întii care 
sint aceste legi. Inainte de a fi maestru, 
orice cineast trebuie să fie un maistru. 

Tot ce se vede pe ecranele noastre mai 
solid demonstrează că vocatia nu vine de 
sus în jos, prin intermediul duhului sfint, 
ci de jos în sus, prin ۲۱۷۳, prin cunoaștere, 
prin buna stăpinire a meseriei, prin prote- 
sionism, cuvint tocit, nu de prea multă 
folosire, ci de prea multă bagatelizare, căci 
sint unii pentru care a fi un bun profesio- 
nist înseamnă parcă ceva echivalent cu a 
fi un bun contribuabil sau şi mai putin, 
un fel de pieton care-și cunoaște limitele 
sale de pedestraş și nu atinge partea caro- 
sabilă decit atunci cînd îi dă voie sematorul, 

Cele mai frumoase succese ale sta- 
giunii cinematografice au tîşnit din artă. 
Dar cele mai clare eșecuri ale aceleiași 
stagiuni nu s-au datorat, cum s-a spus, 
doar lipsei de har, ci în primul rînd lipsei de 
știință. Ştiinţa profesională, desigur. Știinta 
de a compune o atmosferă, de a pregăti o 
glumă, de a construi un caracter, de a 
da profunzime unui cadru, de a da ۵ 
unei povestiri, etc., etc. 

Lupta pentru calitate şi în film începe cu 
Iupia pentru competență. Înainte de a fi 
genial; cineastul trebuie să fie competent 
Un înginer necompetent e de neconceput 
căci nu putem admite ca un om care nu se 
pricepe să fie lăsat să proiecteze un pod. 
De ce am fi mai toleranti cu podurile de 
celuloid sau cu podurile de cuvinte, căci în 
momentul în care vorbim de competența 
cineastului vorbim implicit şi de competența 
criticului, ideea de calitate înglobind cu ne- 
cesitate şi practica cinematografiei și tearia 
acestei practici. «CINEMA» 


Docu 


Împreună cu poporul, în mijlocul 
pentru popor 


oameni brat la brat cu tovarășul Nicolae 
Ceaușescu, în timp ce numeroase familii 
îl întimpinau cu tradiționala urare de «Bun 
veniti» la care adăugau dorinţa lor de a le 
vizita casele în care locuiesc, de a le ad- 
mira chibzuinţa şi vrednicia. Dimensiunea 
acestui film — eveniment politic, căruia i 
s-au mai adăugat de-a lungul vremii alte 
zeci de titluri privitoare la activitatea ne- 
obosită a celui mai iubit fiu al poporului 
nostru, activitate desfășurată acasă la noi, 
dar și pe alte meridiane, se impune unui 
prezent încărcat de spectaculoase împliniri 
care,atunci cu 15 ani în urmă, se detineau 
ca un proiect او‎ 

A privi înapoi nu înseamnă neapărat a 
tace statistică. Înfăptuirile de ieri ne în- 
deamnă la permanente comparații cu fapte- 
le mereu mai cutezătoare ale zilelor de azi, 
cu izbinzile acestui anotimp al soarelui 
incandescent ce ne dă dreptul să afirmăm 
că viitorul României Socialiste va fi asa 
cum ni-l dorim. 


Pantelie TUȚULEASA 


făurit muncitorii, ţăranii şi intelectualii Ro- 
mâniei, în toată această ambițioasă și rod- 
nică etapă a istoriei noastre sub îndrumarea 
plină de dragoste a celui mai revoluționar 
dintre fiii ţării, tovarășul Nicolae 
Ceaușescu. 

intrăm într-o nouă perioadă de muncă. 
O perioadă ce va trebui să fie, în mod 
necesar, mai harnică şi mai rodnică şi 
pentru filmul documentar. Ce trebuie să 
facem pentru a-o putea realiza? Nimic din 
ceea ce nu ne este cunoscut şi ultracunos- 
cut fiecăruia dintre noi. Numai că trebuie, în 
sfirșit, să facem, să îndrăznim să facem. 
Adică, să înlăturăm, de pildă, unidimensio- 
narea de care mai suferă încă documenta- 
rele noastre. Să redescoperim zonele fier- 
binti — inclusiv cele critice şi satirice — 
ale publicisticii vizuale. Să redescoperim 
elocvenţa imaginii în aşa fel încit ۶ 
film să constituie un punct de vedere 


coliziune cu produsul de confectie, dexte- 
ritatea poate trece drept har și viceversa. 

De aceea, inainte de a ne lansa pe terito- 
riul atit de pretenţios al artei n-ar fi rău, ba 
ar fi foarte bine să incercâm să suim edifi- 
ciul treaptă cu treaptă, adică înainte de a 
vorbi de capodopere să vorbim pur şi simplu 
de opere, inainte de a vorbi de har să vorbim 
de știință, înainte de a vorbi de arta unui 
cineast să vorbim de meșteșugul lui, adică 
de capacitatea sa de a se mişca îndemina- 
tec, deci în cunoștință de cauză, printre 
legile filmului, prin gramatica filmului, prin 
ortografia lui, prin sintaxa lui. Înainte de a fi 
fost geniu, Michelangelo a fost un bun 
cioplitor în piatră, înainte de a deschide 
capitolul topologiei algebrice, Poincaré a 
deschis pur şi simplu tabla lui Pitagora. 
Nimeni nu poate să admită că ar exista un 
mare poet care să nu știe să facă, în mod 
corect, un acord gramatical. 

Caragiale s-a ocupat — aşa cum numai el 
ştia — de semidocţi, detegile de murături, 
de sufragiul universal, de Ziţele tipînd 
ambetat «săriți, monşerul meu,mi-l omoa- 
ră!». Un mare lingvist român citează cu 
haz pe un involuntar inovator de limbă care 
zicea despre un semen care nu e nici prea- 
prea-nici-toarte-toarte că nu e chiar medio- 
cru... e numai un om «demiocru» şi despre 
un altul care,răminind uluit, zicea că a rămas 
«mot â mot». Călcarea legilor limbii este 
însă mult mai evidentă, mai expusă, mai 
sancționabilă decit călcarea legilor filmului. 
Cei ce se mișcă în teritoriul benzii de celu- 
loid știu însă foarte bine că şi aici există 
foarte multe infracțiuni artistice, mulți mon- 
şeri şi mulţi angeli radioși ambetaţi absolut 
— de ceilalţi, desigur, căci niciodată, se 
ştie, nu rămii mot ۵ mot în fata propriei de- 
miocrităţi. Cei care se ocupă cit de cît 


poporului, 


Am revăzut, nu demult, un film realizat in 
toamna aurie a lui 1965. Insoțeam atunci cu 
aparatul de filmat, într-un itinerar de lucru 
pe meleagurile someșene, pe tovarășul 
Nicolae Ceaușescu ce fusese ales de 
curind, la Congresul al IX-lea, Secretar 
general al Partidului. Urmăream cu atenţie 
în acele zile istorice, un nou stil de a con- 
duce țara: împreună cu poporul, în mijlocul 
poporului, pentru popor. 

nnobilat de patina vremii, documentarul 
consemnează în pagini cinematografice 
vibrante, patosul începuturilor celei mai 
strălucitoare ere a contemporaneităţii ro- 
mânești. Imagini adinci şi tulburătoare se 
desprind din aproape fiecare secvență 
emoționind profund memoria privitorilor 
La Negreşti-Oas, acolo în Țara de Sus, unde 
se plămădesc afluenții ce dau naștere 
Tisei, cineaștii înregistrau cu emoție pe 
peliculă flacăra vie, aprinsă de secretarul 
general al partidului în inimile localnicilor. 

În piața orașului, pe ulița principală, un 
traseu de covoare și flori era străbătut de 


Să fim mereu în „zonele fierbinți“ r 


Perioada inaugurată de cel de al IX-lea 
Congres al partidului, intrată ۱۱ 
naţională drept cea mai fertilă pagină a 
istoriei noastre, îşi are o atestare cinema- 
tografică de necontestat: filmele realizate 
în această perioadă de documentariștii 
români. Să ne închipuin o clipă că ne aflăm 
în fața unui mare ecran pe care ar rula 
încontinuu toate filmele înfăptuite de cine- 
aştii de la Studioul «Alexandru Sahia» în 
ultimul deceniu şi jumătate. Ce concluzie 
am putea trage dintr-o asemenea proiecție- 
fluviu, dintr-o asemenea cuprinzătoare re- 
trospectivă (care, în treacăt fie spus, n-ar fi 
neinteresantă nici pentru publicul specta- 
tor)? Un adevăr simplu şi cunoscut: noi, 
documentariştii, ne-am aflat în tot acest 
timp în linia întii a construcţiei multilate- 
rale a socialismului, consemnind — întot- 
deauna cu entuziasm, de multe ori cu talent, 
citeodată cu aleasă inspirație — ceea ce au 


general». Cinematografia, ca şi oricare altă 
artă, are un sistem artistic propriu. «Preo- 
cuparea», față de film, tie că e exercitata 
din afara breslei, fie din interiorul ei, nu 
poate fi reală, afectivă, benefică decit dacă 
se exercită în cunoștință de cauză, cauza 
fiind în acest caz «legile specifice» ale 
artei ecranului. În convorbirea cu cineaștii 
din 1974, tovarășul Nicolae Ceaușescu 
a pus un foarte semnificativ accent pe 
această idee: «Dumneavoastră ştiţi că şi 
o idee bună, dacă e prezentată într-o 
formă plictisitoare poate avea, citeo- 
dată, o influență mai rea decit dacă n-ar 
fi prezentată deloc. Pe lingă conținutul 
de idei care trebuie să stea permanent 
în atenția noastră — e necesar să avem 
în vedere că filmul își are legile lui 
artistice». 

lată de ce în cinematografie, ca în toate 
sectoarele unde se muncește și se gin- 
deşte (zicem şi, nu zicem sau) competenta 
nu are voie să fie în general. Mai exaci, ea 
trebuie să fie și în general şi in particular. La 
drept vorbind, ideea că poţi să folosești 
adevărurile «in mare» fără să ai idee de 
adevărurile (în mic» n-a făcut decit pagube. 
Ce e lupta pentru calitate în cinematogratie, 
ca și în agronomie, ca şi în filozofie, ca și în 
zootehnie — dacă nu stăpinirea, în teorie și 
în fapt, a unui anume univers profesional, 
cunoașterea legilor lui interne şi a «secre- 
telo lui specifice? 

În mod curent se vorbește de «arta cine- 
matografică». Cuvintul talent e rostit mai 
rar, dar e implicat în aproape toate judecă- 
tile de valoare. E normal, cu cel puţin o 
precizare: mai mult decit oricare altă artă, 
cinematografia este un teritoriu al inter- 
ferențelor. Tehnica cea mai precisă se inter- 
ferează cu arta inefabilă, autenticul intră în 


Creşterea numărului de filme 
| românești Se mai e so o 
problemă de prospectivă și 
pema de perspectivă. Nu trebuie 
| să te ocupi de statistică, 
nici să faci parte din labora- 
toarele cinematografiei, e su- 
ficient să fii «un simplu civil», un om care 
din cînd în cînd merge la cinema ca să dai 
piept cu noile fapte: în cursul verii mai putin, 
dar înainte de caniculă premierele cinema- 
tografice românesti s-au succedat intr-un 
ritm deosebit de alert. De-a lungul citorva 
luni aproape fiecare săptămină a inceput cu 
faimoasa formulă «o nouă producţie a 
studiourilor de la Buftea». Deschideţi coti- 
dienele și priviți repertoriul cinematogra- 
felor: numărul filmelor autohtone proiectate 
pe ecranele capitalei a crescut ۰ 
Cinematografia românească a devenit în 
înțelesul cel mai propriu «o realitate încon- 
jurătoare». Cu ani în urmă, secretarul gene- 
ral al partidului, tovarășul Nicolae 
Ceaușescu ne atrăsese atenția asupra 
acestei situații: «Problemele dezvoltării 
cinematografiei în România ocupă un 
loc important în viața societății noastre, 
în preocupările conducerii de partid. 
Pornim de la rolul important pe care-i 
are cinematografia în activitatea de 
ridicare a nivelului cultural al maselor 
populare, în realizarea programului par- 
tidului de făurire — o dată cu edificarea 
societății socialiste multilateral dez- 
voltate — a omului nou, în dezvoltarea 
conștiinței socialiste, care este o con- 
diție primordială a progresului genera! 
al societății noastre». 
Preocuparea de care vorbeşte conducă- 
torul statului și al partidului nu a fost și nu 
poate fi înțeleasă doar ca o preocupare «în 


15 ani de la Congresul al IX-lea al partidului 


Cronicari în imagini ai realităților contemporane, cum au 
fost de atitea ori denumiți, martori activi ai devenirilor şi 


împlinirilor noastre de zi cu zi, realizatorii filmului docu- 


nema 


mentar sînt autorii a numeroase și consistente izbînzi ale 

cinematografiei românești. Solicitat în egală măsură de 

evenimentul politic, ca și de problemele curente ale con- 
strucției socialiste, prezent mereu în clocotul vieții, acolo unde se plă- 
mădesc neîntrerupt valorile materiale și spirituale ale unei contempo- 
raneități revoluționare, documentarul se află într-un continuu și laborios 
proces de autodapășire. Peste 4000 de titluri, zeci de premii interne și 
internaționale obținute în competiţii de incontestabil prestigiu, încunu- 
nează strădaniile depuse de cineaștii studioului «Alexandru Sahia» de-a 
lungul a trei decenii de activitate ce se vor împlini nu peste mult timp. 
Din acești 30 ani, 15, adică exact jumatate, constitue, așa cum atestă 
opiniile unora dintre regizorii documentariști, cea mai fertilă perioadă 
din întreaga existență a cinematografului românesc 1۵ ۰ 


Profunda noastră recunoștință 
marelui om de stat 


lui sărac constă în înclinarea către ghif- 
tuire, vizibilă astăzi la destul de mulți 
oameni. 


La toate acestea și la multe altele sint 
tentat să mă gindesc atunci cind exami- 
nez tabloul impresionant al dezvoltării 
țării. Însăși devenirea noastră profesio- 
nală se leagă, indestructibil, de perioada 
luminoasă în care ne-a fost călăuză și 
chezaș al tuturor realizărilor, tovarășul 
Nicolae Ceaușescu. Din 1965, capaci- 
tatea creatoare a studioului «Alexandru 
Sahia» a sporit considerabil, materiali- 
zindu-se în zeci de premii internaţionale 
şı naţionale, ce situează cinematografia 
noastră documentară alături de cele mai 
de seamă ale lumii. Şi acest fapt s-a da- 
torat privilegiului de a ne fi aflat în cen- 
trul atenţiei al marelui om de stat către 
care trimitem, încă o dată, prinosul nostru 
de recunoștință. 


Titus MESAROS 


România parcurge de 15 ani, sub condu- 
cerea președintelui Nicolae Ceaușescu, 
o dezvoltare ascendentă care naște me- 
reu tentația noastră de a ne compara cu 
țările avansate ale lumii. Cine, înainte de 
război, ar fi îndrăznit să facă o asemenea 
comparaţie? Prea puţini dintre tinerii de 
azi cunosc, fie chiar și din amintirile 
părinţilor, nenumăratele greutăţi și lipsuri 
pe care le cunoștea în trecut viața omului 
aşa-numit simplu, dramele luptei lui pen- 
tru existenţă și subexistenţă, pentru piinea 
zilnică. Literatura, folclorul, uneori chiar 
şi colecţiile ziarelor pot constitui mărturii 
patetice ale acelor stări de fapt. Țăranii, 
chiar cei ce dețineau oarecare supra- 
fețe arabile, dormeau pe rogojini și se 
hrăneau prost. Această stare de lucruri 
are adinci consecințe sociale pină 0 
prezent, cînd unii mănîncă mult, uneori 
irațional de mult, pentru că în me- 
moria unora mai stăruie foametea cro- 
nică de odinioară. Una din formele cele 
mai simple de emancipare socială a omu- 


peliculele destinate popularizării cunoştin- 
telor despre istorie sint chemate, în acest 
prezent al innoirilor revoluționare, să evoce 
cu mijloacele ce le stau la dispoziţie și pe 
care trebuie să ne străduim în permanenţă 
a le îmbogăți şi diversifica, cele mai semni- 
ficative momente din trecutul atit de plin 
de înfăptuiri al neamului. Este o datorie de 
onoare, pe care fiecare dintre realizatorii 
filmelor ştiințitice sintem obligaţi a o inde- 
plini, după puterile și priceperea noastră 


Olimpia DAICOVICIU 


۳ 
A 


f al IS 


sfirșit, în 1971, primul meu documentar 
închinat vieții și activităţii lui Henri Coandă. 
Dintre filmele pe care am avut bucuria să le 
realizez ulterior, afectiv m-am legat definitiv 
de cele închinate unor momente din istoria 
patriei (Napoca Romană, Decebal, Sigi- 
liul Romei, De la Traian la Gelu, Dru- 
muri prin milenii şi, recent, Burebista), 
căutind de fiecare dată să demonstrez că 
scurt-metrajul ştiinţific poate aduce o con- 
tribuție deloc neinsemnată la marea frescă 
a epopeii naţionale. Mai mult decit oricind, 


Lumina ce se revarsă 


noastră 2 


nist Român — deschidere infinit de largă 
spre libertate și creaţie, spre îndrăzneală și 
avint creator — ne-a eliberat de dogmă și 
de arbitrar, ne-a dat sensul științific al 
orientării în viata politică, economică şi 
socială, ne-a redat curajul de a judeca 
realist faptele de istorie, prezentul, viitorul 

şi, inevitabil, pe noi înşine. 
Gindindu-mă la ideea de creaţie, azi în 
ziua bilanţului celor 15 ani de sinteze în- 
drăzneţe, am convingerea că vom şti să 
transfigurăm în valori durabile toate culo- 
rile care compun lumina ce se revarsă 

peste întreaga noastră tară 
Maria SĂPĂTORU 


particulară a României contemporane, ră- 
mine sintetizat şi prin gestul, anonim și 
tandru, al cineastului documentarist. Pla- 
toul său de filmare este şi trebuie să fie 
întreaga ţară, cu tot ceea ce mişcă în ea, 
(cu inteligenţă şi nobilă încordare a fruntii), 
întreaga ţară, deci viata din acest spaţiu 
pe care Dunărea şi Carpaţii, oamenii de 
aici, știu a-l face distinct prin statornică 
demnitate. * 

Dăinuim şi trebuie să dăinuim prin timp... 
Dăinuim prin vis, dăinuim visind pentru a 
întipări, apoi, pe pămîntul şi în pămîntul 
românesc,semnele trecerii noastre, semne 
între care starea de poezie rămine nestir- 
bită, și ea, în fond, un privilegiu dintot- 
deauna al spiritului românesc. 


Nicolae CABEL 
3 


peste întreaga 


Mă gindesc la ideea de creaţie ca la o 
întilnire fericită între istorie şi faptele palpi- 
tinde ale contemporaneităţii şi fantezia, 
concepția, cultura şi puterea de exprimare 
a creatorului. 

Am pledat cu toţii, în filmele noastre, 
pentru avintul, bucuria,dar şi pentru intran- 
sigența construirii noului, însă domnia ar- 
bitrariului, instalată şi în arta filmului, ne-a 
despărțit, pentru un timp, de firescul fapte- 
lor, ne-a lipsit de emoția descoperirii proprii 
a ascuţitelor şi misterioaselor hotare dintre 
nou și vechi, dintre adevărata împlinire și 
mimarea ei. 

Congresul al IX-lea al Partidului Comu- 


15 ani de statornică demnitate 


Chiar dacă o aparentă lipsă de modestie 
ar veni să umbrească aceste rinduri, trebuie 
să recunosc (şi, mai ales. să afirm) că 
stratul de timp încitrat intr-un deceniu și 
jumătate reprezintă şi rezumă, pentru mine. 
un statut de viaţă şi de maturizare despre a 
cărui forță şi cuviincioasă contribuţie de- 
pune mărturie întreaga mea muncă de pină 
acum. Mai precis, cei cinci ani de şcoală 
(bucurindu-mă de privilegiul de a descoperi, 
treptat, rigorile profesiei sub ochii unor 
dascăli de mare virtute) şi apoi cei zece ani 

„din Studioul cinematografic «Alexandru 
Sahia» aliniază în urma mea atit pelicule 
documentare, cit şi cuvintul rostit şi tipărit. 
totul în fond datorat acestui pămint, acestui 
inconfundabil şi încercat neam românesc. 
lată de ce consider că efortul nostru. al 
tuturor, de a dura în timp dimensiunea 


+ 
4 
Ai 


EN 


pentru cãyaşa cum arăta tovarășul Nicolae 
Ceaușescu, creației artistice îi sint proprii 
«preocuparea pentru continua înnoire și 
perfecționare a mijloacelor de exprimare 
artistică, diversitatea de stiluri; trebuie înlă- 
turată orice tendinţă de exclusivism sau ri 
giditate manifestată în acest domeniu» 

lon VISU 


gd i 
i CAA 


entarul: 


personal, o alcătuire originală, inspirată 
şi profundă, un instrument realmente nece- 
sar politicii partidului și statului nostru, 
Într-un cuvint, să dăm documentarului nos- 
tru dimensiunea unei noi calităţi a îndrăz- 
nelii creatoare, a inspiraţiei profunde și 
curate, a palpitului viu al vieţii. Făcind 
aceasta, îndeplinim o sarcină de. partid, 


Anii clarificărilor 
Anii marilor înfăptuiri 


Perspectivele unei și mai accentuate creş- 
teri cantitative în viitorul cincinal ne obligă 
însă la corespunzătoare sporuri calitative, 
la eforturi maxime de autodepășire, de 
găsire a unor căi noi, originale de exprimare 
audio-vizuală. 

Gindindu-mă la evoluția filmografiei per- 
sonale, pot spune că acești 15 ani cuprind 
nu numai realizările mele cele mai implinite 
dar mi-au oferit totodată posibilitățile unei 
largi și cuprinzătoare deschideri tematice 
Navigatori care dispar, Fabrica de împa- 
chetat fum, Eternul feminin, Școala de 
inventatori, larna unor pierdevară, lung 
metrajele despre cele două ediții ale Cin- 
tării României iși datorează, în ultimă 
instanță, existenţa liniei generale a partidu- 
lui, elaborată de Congresul al IX-lea. Pers- 
pectivele mă preocupă și pe mine în cel mai 
înalt grad. Cum să fac eficiente filmele 
mele — adică să fie iubite de spectatori, cu 
valoare educativă imediată, dar şi cu însu- 
siri de documentar artistic peren al epocii 
noastre? — iată principalele mele interogații 
pentru un viitor care va trebui să fie și mai 
bun decit «cea mai bună jumătate» 


lon MOSCU 


ìmplinirii unui vis: acela de a face filme 

În 1965, lucram ca redactor la studioul 
«Alexandru Sahia», instituţie care, de la 
absolvirea facultăţii, a fost singurul meu 
loc de muncă. Lucram ca redactor şi înce- 
peam să-mi încerc timid puterile în cite 
un subiect de jurnal de actualități, iar apoi 
de «Orizont ştiinţific». Au urmat editii 
întregi ale «Orizontului ştiinţific» şi, in 


La sfîrşitul lui 1980, Studioul «Alexandru 
Sahia» împlinește 30 de ani. Dar nu la 
această aniversare mă refer acum. Nu la 
toți acești ani, ci numai la jumătate din ei 
cea mai bună jumătate — ultimii 15 ani 
Au fost anii clarificărilor, dar şi cei ai mari 
lor înfăptuiri. Întilnindu-se în două rinduri 
cu secretarul general al partidului, tovarășul 
Nicolae Ceaușescu, cineaștii au văzut 
deschizindu-se în fata lor perspective lim- 
pezi, bogate în sugestii. Tovarășul Nicolae 
Ceaușescu ne-a «decopertat» filonul pe 
care să-l valorificăm spre înflorirea filmului 
românesc. Pentru întiia oară, tot în acest 
răstimp, a fost definit rolul fiimului docu- 
mentar și a fost subliniată marea însemnă- 
tate a filmului științific la Congresul Cul- 
turii şi Educaţiei Socialiste, inițiat de secre- 
tarul general al partidului. 

Într-un atare context, scurt-metrajele au 
fost solicitate din ce în ce mai mult în învăță- 
mint, în activitățile de educaţie specializată, 
în propaganda peste hotare, la televiziune; 
colectivul studioului «Alexandru Sahia», 
îmbogăţit în ultimii ani cu numeroși tineri 
talentați, și-a amplificat astfel considerabil 
producția (de circa patru ori fată de 1965). 


Prezentul înnoirilor revoluționare 


Filozofii afirmă că timpul este o categorie 

biectivă și au desigur dreptate. Dar cind 
arunci o privire înapoi spre vremurile care 
au trecut pentru totdeauna, iţi dai seama de 
subiectivitatea percepţiei timpului. În viata 
oricărui om există anumite perioade de 
neuitat şi altele ce s-au scurs de parcă 
n-ar fi fost. Cei 15 ani din urmă fac, pentru 
mine, parte din prima categorie. Sint anii 


Calitate şi 


această stagiune în 
raport cu evoluţia regizorilor? 


Care ar fi, din acest punct de vedere, 
" performanțele sau momentele de auto- 


Cum apreciați 


1. 
2 


depășire în filmele stagiunii 1979—1980? 


Există și involuții sau ratări? 


Cum apreciaţi, numeric şi calitativ, 
® debuturile regizorale ale stagiunii? 


3. 
24 


Care debuturi credeți că inaugurează 

°“ filmografii promițătoare, în ce ar consta 

cîştigurile prefigurate de ele pentru cine- 
matograful românesc? 


accidente. Accidente numite Jachetele 
galbene, Singur printre prieteni, Al trei- 
lea salt mortal... Altora le-aș spune, da. 
ratări. Cumpăna mi se pare un film ratat 
al unei regizoare de la care, sint convins 
vom avea — după cum ne-a demonstrat-o 
la debut — filme mai bune. Ratări parţiale 
sint mai multe, fie că este vorba despre 
«filme cu pretenţii» (şi mă gindesc îndeo- 
sebi la ecranizări, unde funcționează vrind- 
nevrind şi «pretenţiile» modelului literar), 
fie că este vorba despre filme «obișnuite» 
ale producţiei naţionale (cu pretenţii foarte 
mari, de fapt, mai ales cind este vorba des- 
pre peliculele inspirate din actualitate). Ar 
trebui să caut clasificări speciale şi pentru 
filme ca Mihail, cîine de circ sau Teatrul 
cel Mare, dar prefer o subliniere: exigenta 
producătorilor n-ar trebui să coboare sub 
anumite baremuri artistice. 

4 Debuturi regizorale au fost destul 

* de multe în stagiunea '79—'80.. Au 

debutat alături de regizori foarte tineri, ca 
Dan Mironescu, un regizor cu practică in- 
delungată de «secund»: Nicolae Corjos; 
au debutat în filmul de lung-metraj un re- 
gizor de teatru, ca Tudor Mărăscu, şi o docu- 
mentaristă talentată: Ada Pistiner. Nu toţi 
au pășit «cu dreptul». N-am simțit tinereţea 
de gind a celui mai tinăr debutant (Ja- 
chetele galbene conținînd, în schimb. 
«destule» naivităţi și şabloane), n-am simţit 
decit parțial experienţa artistică a debutanti- 
lor maturi... 

5 «Cuvint de spus», dacă ne luăm 

* după ceea ce ne-au arătat, vor avea 

îndeosebi Ada Pistiner și Tudor Mărăscu. 
Stop cadru la masă este un film incitant 
prin acuitatea observaţiei de viaţă. Bună 
seara Irina anunță un regizor sensibil, 
echilibrat, stăpin pe mijloacele de expresie. 
Aceste două filme, aşadar, ca să fiu foarte 
la obiect, «inaugurează filmografiile cele 
mai promițătoare», în timp ce Ora zero 
ne-a oterit in ciuda unor crispări (inerente, 
probabil. după două decenii de așteptare 
a «Orei zero») satisfacția întilnirii cu un 
regizor serios ca Nicolae Corjos. Dar filmul 
românesc are nevoie de cit mai mulți crea- 
tori de nădejde. cu un anume «cuvint de 
spus»... 


Călin CĂLIMAN 


chetele galbene. A doua. Cumpăna, care 
reprezintă și un moment de involuţie în 
activitatea regizoarei. A treia: Singur prin- 
tre prieteni. A patra (Duios Anastasia 
trecea) inseamnă probabil doar un acci- 
dent în filmografia unui regizor dotat. Şi 
un al cincilea eșec: Al treilea salt mortal, 
înduioșsător prin naivitatea sa de-a dreptul 
copilărească... Procentul de ratări este con- 
siderabil, din acest punct de vedere, sta- 
giunea a fost deci dezamăgitoare. 
4 In aceeaşi stagiune s-au numărat 
* patru debuturi regizorale. Deci 
aproximativ 16“. Nu e nici mult, nici putin, 
e bine. Din aceste patru, un film a fost un 
esec trist (Jachetele galbene), dar nu 
chiar descalificant pentru regizor. Al doi- 
lea debut se chema Ora zero şi aş zice mai 
mult decit promiţător, pentru că se vădeau 
acolo şi meserie şi seriozitate şi dragoste 
pentru ceea ce avea de filmat. Al treilea 
debut: Bună seara, Irina! Promiţător şi el 


doi regizorii după o destul de lungă absentă) 
teste de profesionalism la Mircea Veroiu 
(in «ioaca» numită Artista, dolarii şi arde- 
lenii), Mircea Mureșan (in bune pasaje 
din ecranizarea romanului «lon»), Alexan- 
dru Tatos (Duios Anastasia trecea), Dan 
Pita («pe felii». în Bietul Ioanide). În rest, 
insă, oscilaţii valorice la Sergiu Nicolaescu 
(pe parcursul unui film sau între filme ca 
Ultima noapte de dragoste și Mihail, 
ciine de circ), ezitări şi carenţe de concep- 
tie la Cristiana Nicolae (în Cumpăna), di- 
gresiuni nesemnificative la Constantin Va- 
eni (Teatrul cel Mare), facilităţi la Virgil 
Calotescu (Reţeaua «S»), banalităţi la 
Al. Croitoru (A! treilea salt mortal), în 
timp ce debuturile s-au înscris pe o arie 
valorică foarte «laxă», între creaţii cu per- 
sonalitate şi subproduse artistice. 
2 Intoarcerea lui Vodă Lăpușneanu 
* şi Proba de microton, filme foarte 
diferite între ele — aproape din toate punc- 
tele de vedere — constituie evenimentele sta- 
giunii cinematografice, performantele anu- 
lui 1980. Primul, prin densitatea ideatică a 
demersului cultural, al doilea prin intensi- 
tatea «respiraţiilor de viață», prin sincerita- 
tea ۲۵۲۱66۱61. Aş asocia valoarea filmelor 
în discuție cu ideea tilmului de autor, 
cu ideea adevăratului film de autor. Mal- 
vina Urşianu şi Mircea Daneliuc n-au făcut 
numai niște filme, ci şi-au exprimat prote- 
siuni de credință. Filmul de autor. adevă- 
ratul film de autor (nu cel formal!), consti- 
tuie — după cum o dovedește nu numai 
teoria, ci şi practica — o condiţie a valori: 
De aceea, cred, Dinu Tănase s-a găsi, 
cum spuneam, «cel mai bine pe sine». in 
Mijlocaş la deschidere. De aceea. cred, 
Lucian Bratu a izbutit un film incitant ca 
Mireasa din tren: pentru că scenariul lui 
D.R. Popescu a devenit un «film al său», «de 
suflet». De aceea, cred, Ada Pistiner a con- 
vins de la debut: pentru că Stop cadru la 
masă a devenit un film al ei. Și poate de 
aceea Bietul loanide convinge doar «pe 
felii»: pentru că nu a devenit în întregime 
un him al lui Dan Pita. 


3. N-aş numi neapărat «involuţii» in- 
succesele stagiunii (din simplul motiv că 
involuția presupune, automat, o evoluție 
anterioară). Unora le-aş spune, mai curind 


Semne bune 
care se cer 


1 Dacă din 24 de filme scoatem 4 
* (debuturile regizorale), vom ob 
serva (cu ochiul liber... de prejudecăţi) că 
rămin 20. Şi din 20 de regizori, 10 (zece) 
regizori. de bună-voie şi... siliți de im- 
prejurări (citește: .stimulaţi de un climat 
artistic care se vrea ceva mai efervescent) 
au înscris evoluții mai mult sau mai puţin 
spectaculoase. Deci, din acest punct de 
edere. o stagiune excelentă. 
Raportate strict la filmografiile res- 
2: pective auto-depăsiri sînt si Rug 
și tiacâră și Ultima noapte de dragoste. 
vertormante personale s-au inregistrat 
cu filmele Proba de microton, Drumul 
oaselor, Mireasa din tren. Pertormantele 
aparținind nu numai autorilor, ci stagiunii 
chiar, s-au numit: Speranţa, Întoarcerea 
lui Vodă Lăpușneanu, lon. Blestemul 
pămintului, blestemul iubirii). 
Există. din păcate, și ratări: prima 
3. din stagiune era şi un debut, Ja- 


11. Mijlocaș la deschidere 

12. Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu 

13. Singur printre prieteni 

14. Ultima noapte de dragoste 

15. Duios Anastasia trecea 

16. lon, blestemul pămîntului, bleste- 
mul iubirii 

17. Proba de microfon 

18. Bietul ۰ 

19. Drumul oaselor 

20. Reţeaua «S» 

21. Mireasa din tren 

22. Bună seara, irina! 

23. Stop cadru la masă 

24. Al treilea salt mortal 


filmul românesc în dezbatere 


Continuăm în acest număr dezbaterea noastră pe marginea filmelor româ- 
nești prezentate în premieră din septembrie 1979 pînă în iulie 1980. 

O stagiune bogată, nu numai prin numărul record de titluri — 24, ci și prin 
amplitudinea deschiderilor tematice și de gen, prin consistenţa unor reușite, 
a unor experienţe artistice inedite. Dar, nu mai putin, prin acuitatea semnalelor 
critice la care ne obligă aspirația noastră spre o nouă calitate, nemulțumirea 
creatoare față de linia de plutire a minimei rezistenţe, refuzul mediocrităţii sufi- 


De data aceasta, obiectul discuţiei îl constituie calitatea regiei și a regizorilor 
— autorii de drept şi de fapt ai filmelor. 
lată întrebările noastre, urmate de lista filmelor pe care le avem în vedere. 


ciente doar sie-insăși. 


Premierele 
stagiunii ۰79 — 0 


. Mihail, cîine de circ 

. Jachetele galbene 

. Ora zero 

et cel Mare 

Omul care ne trebuie 
Cine mã strigã 

Rug ۱۱ 

Cumpăna 

Artista, dolarii și ardelenii 


CETERE IE 


So 


bine. 


Cantitativ, 


de la caz la caz 


Calitativ, 


logică indicată de tista dvs.) Nicolae Cor- 
jos a dovedit că știe să facă film, chiar dacă 
«Opera prima» nu era fără fisuri. Tudor 
Mărăscu s-a prezentat în fața publicului 
cu un film de debut care surprindea tocmai 
prin maturitate artistică, prin stăpinirea 
deplină a mijloacelor de expresie cinema- 
togratică. În consecinţă, lucrează intens 
pentru Casa Unu. Ada Pistiner, de ase- 
meni, s-a aliniat rapid zonei creatorilor 
realmente interesanti, de la primul său film. 
Sper să vină și cel de al doilea. Și pentru că 
ultimii doi au debutat la Casa Unu, despre ei 
îmi permit să spun (deoarece ştiam şi 
înainte de premieră) ce au dat cinemato- 
grafului nostru: prospețimea, adevărul și 
profunzimea observaţiei de viață, adăugind, 
prin aceasta (şi, desigur, prin talentul lor), 
două valori eșalonului valoric de frunte al 
filmului românesc. Valori ce se cer, desigur, 
confirmate. Dar tocmai asta încercăm să 
facem impreună în stagiunea viitoare... 


lon BUCHERU 


1 Cind e vorba de oameni, și mai ales 
* de destine artistice, aprecierile glo- 
bale sint neadecvate. Deci de la caz la caz.. 
2 Cert, există asemenea momente 
* Pentru mine ele sint (în ordinea cro- 
nologică و‎ ane în lista dvs.): Mijlocaș la 
deschidere, Întoarcerea lui Vodă Lăpuș- 
neanu, Duios Anastasia trecea, Proba 
de microton. Deci Dinu Tănase, Malvina 
Urșianu, Al. Tatos, Mircea Daneliuc au rea- 
lizat cele mai bune filme ale lor. În plus, aș 
zice că Lucian Bratu şi-a adăugat în pal- 
mares cel mai interesant titlu al filmogra- 
fiei sale, iar Doru Năstase pe cel mai bine 
şi sigur făcut. 


3. Există. 
4 Patru debuturi într-o stagiune în- 
* seamnă mult, deci-cantitativ-bine. 
5 Pentru mine, ca producător, trei 
* din cele patru debuturi sint intere- 
sante. Dar pentru că nici aici nu cred că 
aprecierile globale sint cele mai nimerite, 
să vorbim la subiect (tot în ordinea crono- 


Mai mulți autori 


cu un cuvint de spus 


mintiţi şi-au înscris în filmografii creaţii de 
virt: Malvina Urşianu, de pildă, cu Întoarce- 
rea lui Vodă Lăpușneanu, a realizat o 
operă de apogeu. iar Mircea Daneliuc, cu 
Proba de microton, şi-a confirmat per- 
sonalitatea și vocaţia specială pentru fil- 
mul de actualitate. Şi ar mai fi citeva lim- 
pezi «sensuri ascendente»: Dinu Tănase. 
care în Mijlocaș la deschidere se gå- 
seşte cel mai bine, cred, «pe sine», 
sau Şerban Creangă, cu un film echilibrat, 
Speranţa. Citeva confirmări necesare, apoi: 
Lucian Bratu și Manole Marcus pe teritorii 
de actualitate (cu Mireasa din tren şi — 
respectiv — Omul care ne trebuie, amin- 


1 A fost o stagiune care a angrenat 
+ forte regizorale diverse: au fost pre- 
zenţi pe ecrane, cu filme noi, regizori con- 
sacrați (Malvina Urşianu, Lucian Bratu, 
Sergiu Nicolaescu, Mircea Mureșan, Ma- 
nole Marcus, Virgil Calotescu, etc), «noul 
val» al deceniului 8 a fost foarte activ (Dan 
Pita, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Al. 
Tatos, Şerban Creangă, Dinu Tănase, Cris- 
tiana Nicolae, Constantin Vaeni), a fost 
prezent şi «eșalonul de mijloc» (Adrian 
Petringenaru, Doru Năstase), s-au înregis 
trat și destul de multe debuturi. Nu outem 
vorbi, insă, numai de sensuri evolutıve 
ascendente. deşi cîțiva dintre regizorii û 


Vocaţia actualității: Proba de microfon de Mircea Daneliuc, cu Gina 


Patrichi 


veşte o involuţie, ci doar o inadecvare a 
mijloacelor la substanţa virtuală a filmului). 
Prin Artista, dolarii și ardelenii, Mircea 
Veroiu se plasează în acest an la același 
nivel cu Doru Năstase care, abordind de 
asemenea filmul de aventuri și aflindu-şi 
poate măsura, e în progres cu Drumul 
oaselor. 

De remarcat că ratările şi involuţiile sint, 
în genere, in categoria filmului de epocă, 
în timp ce filmul de actualitate e în relativ 
avans, chiar atunci cind nu depășeşte 
acelaşi nivel meritoriu: Mijlocaș la des- 
chidere, Omul care ne trebuie. Pe de 
altă parte, dacă o serie de producţii se ri- 
dică prea puţin deasupra liniei de plutire 
sau o ating cu dificultate, am fi nedrepți 
să omitem a spune ce este, uneori cu mult, 
sub această linie. Indiferent de tematică, 
un film istoric precum Rug şi flacără se 
află cu mult sub nivelul bunelor sale in- 
lenţii, nu prea departe de zona mediocri- 
tății şi a eșecurilor perfect previzibile inti- 
tulate Cumpăna, Singur printre prieteni, 
Reţeaua «S», Al treilea salt ۰ 
Acestea nu se numesc «ratări» — categorie 
nobilă despre care am vorbit mult mai sus — 
ci rebuturi, 

Debuturile regizorale nu sint prea 
4-5. muite: 4 din cele 24 de filme pe care 
le discutăm. Să nu ne imbătăm deci, în 
continuare, cu iluzia că debuturile ar fi 
numeroase. Frecvența lor ar trebui să creas- 
că întrucit, sub raport calitativ, bilanţul e 
aici mai degrabă incurajator. Cu toate că 
Jachetele galbene se plasează pe ultima 
treaptă, iar Ora zero e aproape de plutonul 
mediocrităţii, în balanţă atirnă mai greu 


۹ á 


celelalte două debuturi: satisfacția des- 
coperirii unui cineast de vocaţie în per- 
soana regizorului de teatru Tudor Mărăscu 
(considerindu-l deasupra «lelouch-ismu- 
lui» din Bună seara, Irina) şi mai ales 
acuitatea, fineţea observaţiei şi ineditul 
formulei din filmul Adei Pistiner Stop 
cadru la masă. Un film de debut care, 
in pofida parţialităţii viziunii, care înseamnă 
uneori originalitate, concurează cu mari 
şanse, alături de Proba de microton de 
Mircea Daneliuc, pentru locul | în ierarhia 
valorică a filmelor de actualitate din ultimii 
ani. 

Diversitatea profilurilor şi destinelor artis- 
tice ale regizorilor, din toate generaţiile 
debutanţi ori mai mult sau mai puţin con- 
sacraţi, prezenţi pe ecrane în această bo- 
gată stagiune, atrage implicit atenţia a- 
supra accentelor şi corectivelor care se 
impun în politica producătorilor față de 
acest sector decisiv, în cursa necesară 
pentru calitate a cinematografului romă- 
nesc. Rațiunea sa fiind, dincolo de numărul 
de filme, dincolo de virtuțile de gen, crea- 
rea de unicate, opere cu șanse de excepție 
în competiţia valorilor, strălucind nedră- 
muit, inconfundabil, prin personalitatea au- 
torilor, adică a regizorilor. 

Valerian SAVA 


Constantin Vaeni, Mircea Daneliuc şi Ale- 
xandru Tatos (citați în ordinea în care au 
debutat, la timpul lor), putem semnala un 
moment de concentrare a multora dintre 
cele mai bune forţe regizorale de care dis- 
punem. E, deci, o evoluţie pozitivă a frec- 
venței regizorilor pe platouri. În măsura 
in care aceasta ar îndreptăți exigenţele 
maxime, nu asistăm, însă, la evoluţia cali- 
tativă de ansamblu pe care o așteptăm. Cu 
două sau trei excepții,nu s-a reuşit în acest 
an depăşirea plafoanelor medii şi, în cele 
mai multe cazuri, nici egalarea performanțe- 
lor individuale anterioare. 
2-3 Punctele de vîrf, înainte de a dis- 
» 3.cuta debuturile anului, le datorăm 
în această stagiune lui Mircea Daneliuc, 
prin Proba de microton și Malvinei Ur- 
şianu. cu Întoarcerea lui Vodă Lăpuş- 
neanu. Filmele lor, filme de autor, sint și 
momente de autodepăşire ale cinemato- 
grafiei noastre, in redefinirea conceptuală 
نو‎ stilistică a tematicii de actualitate sau de 
inspiraţie istorică. Este pentru prima dată 
cînd ambele direcţii tematice sint puse, 
prin însăşi calitatea de filme de autor a 
producţiilor de virf, sub același semn, al 
depășirii ilustrativismului retoric. Chiar 
dacă, deocamdată, nervozitatea unei ten- 
tative izolate sau, dimpotrivă, sechelele 
solemnităţii retorice ne împiedică încă să 
vorbim despre opere definitorii, de prima 
mărime. Deschideri similare, în latura expe- 
rimentului, a formulei narative și regizorale 
eseistice, ne propun, în aceleași două di- 
recţii, Lucian Bratu şi Şerban Creangă 
care-și situează filmele realizate în acest 
an în fruntea filmografiilor proprii: Mireasa 


Densitate 
ideatică, 
rigoare 
spectaculară: 
Întoarcerea 
lui Vodă 
Lăpuşneanu, 
cu George 
Motoi 

şi Valeriu 
Paraschiv 


din tren, şi respectiv Speranţa. 

Dacă întrebarea privind «ratările» are în 
vedere categoria nobilă a unor premize 
generoase și a unor calități episodice de 
excepţie, dar inegal sau impropriu finali- 
zate, aș pomeni mai întii Bietul Ioanide 
de Dan Pita. Această ecranizare, în cel 
mai înalt grad angajantă, dar și extrem de 
dificilă, îndeamnă, odată în plus, la o discu- 
tie separată despre criza pe care o parcurg 
adaptările din clasici, între ilustrativism şi 
oportunitate, între şarjă și serial. Sint ter- 
meni care au în vedere şi lon, blestemul 
pămîntului, blestemul iubirii de Mircea 
Mureșan, dincolo de ingeniozitățile și ri- 
goarea transpunerii. Duios Anastasia tre- 
cea de Alexandru Tatos ar reprezenta, in 
această ordine de idei, temeritatea riscată, 
dar lăudabilă, a unui alt regizor remarcabil, 
care continuă să-şi caute drumul, incercind 
acum să transfere în film experiențe mo- 
derne ale teatrului și literaturii, greu de 
asimilat. 

in ceea ce privește «involuţiile», poate 
accidentale, dar mai degrabă previzibile 
din scenarii, ele sint marcate mai pregnant 
de Constantin Vaeni (Teatrul cel Mare) 
și Sergiu Nicolaescu (Mihail, cîine de 
circ — ecranizarea aceluiași, Ultima noap- 
te de dragoste, nefiind în ceea ce-l pri- 


Discuția noastră, purtată pe parcursul a două numere de revistă, a prilejuit 
confruntarea angajantă și argumentată a unor puncte de vedere firesc diferite 
asupra marelui număr de filme pe care le-am vizionat în această stagiune. 

Libere de ambiția unor ierarhizări unice sau definitive, opiniile exprimate 
atestă dezvoltarea spiritului critic — atit de necesar filmului românesc — deschis 
unor judecăţi de valoare care işi iau ca unitate de măsură exigenţele maxime. 

Ceea ce justifică această diversitate de opinii este consensul stimulator 
realizat de participanți asupra reușitelor celor mai concludente ale stagiunii, 
aspirația comună spre împliniri superioare. 

Considerarea filmului şi a regiei de film deasupra unui statut de ilustratori, 
refuzul plafoanelor medii şi al succeselor parțiale fac parte integrantă din această 
aspirație a cinematografiei noastre spre o afirmare mai înaltă, în context național 


și universal. 


Este ceea ce credem că asteaptă autorii înşişi de la discuţiile critice. Tocmai ~ 
de aceea, dezbaterea noastră nu se încheie aici. Din ea nu pot lipsi cei cărora 
le datorăm noua experienţă de creație acumulată în acest an. Opiniile formulate 
pină acum le vom pune, în consecinţă, în numărul viitor, în discuţia celor care au 


semnat filmele stagiunii. 


lati mai ridicate. dacă le-ar ti permis sce- 
nariul. Nu e însă un argument. Marile cali- 
tăți ale unui regizor sint evidente chiar 
într-un film care prin scenariu nu părea con- 
cludeni (vezi Proba de microton); dupa 
cum cunoaştem şi scenarii ratate nu prin 
lipsa de profesionalitate a unor regizori 
ci din partea lipsei de originalitate artistică 
In această direcție. pentru că trebuie să 
judecăm filmele regizorilor noștri, nu com- 
parindu-le doar intre ele. ci cu o întreagă 
producţie naţională și internațională con- 
temporană, putem afirma cu mina pe inimă 
că, in cadrul stagiunii la care ne referim 
numărul soliștilor de clasă este ingrijoră- 
tor de mic. În concluzie, o stagiune cu unele 
semne bune (mai bune decit altădată), dar 
care se cere depășită cu mult și grabnic. la 
capitolul calitate. 


Radu GEORGESCU 


pentru încercarea, pentru efortul mare de 
a îmbrăca într-o haină de verosimilitate un 
subiect cam forțat. Şi ultimul debut: Stop 
cadru la masă, cel mai consistent din 
punct de vedere artistic. Se poate spune 
deci că această stagiune ne-a dat citeva 
debuturi în tonul general: şi lucruri 
frumoase, şi rebuturi, او‎ ۰ 
5 Depinde ce înțelegem prin filmo- 
- grafii promițătoare. Pot exista filmo- 
grafii promițătoare doar pentru regizori şi 
promițătoare în general, pentru planul co- 
mercial de incasări. Sper insă că ne referim 
la tiimogratii promițătoare pentru o școa- 
lă națională de tilm. Din acest unghi, la 
debuturi, cele mai multe garanții le prezintă 
autoarea filmului Stop cadru la masă. 
Unii dintre regizorii vizati (şi prezenţi aici 
prin filmele citate în ordinea apariției lor 
pe ecrane) ar putea obiecta cu argumentul 
că şi ei ar fi putut atinge stacheta unei cali 


Debutul 


la nivelul performanţei 


noastră, debutul lui Dan Mironescu, cu 
Jachetele galbene, şi dacă vreţi, aş mai 
cita aici contrarierea pe care ne-a provo- 
cat-o, după promițătorul ei debut, Cris- 
tiana Nicolae, cu al treilea film al său, 
Cumpăna. 

Patru debuturi din 24 de filme mi 
4-5, se pare suficient. Din cele 4, două 
au constituit la rindul lor o investiție de 
noutate in experiența cinematografiei noas- 
tre pe teritoriul tematicii actuale. Stop 
cadru la masă, primul lung-metraj al unei 
documentariste de performanță ca Ada 
Pistiner, aduce o anume prospeţime şi o 
privire critică responsabilă în tratarea unui 
subiect contemporan, iar Bună sear: a, 
dedicat de asemenea problematicii etice a 
contemporanilor, este la rîndu-i un debut 
binevenit, afirmind ca cineast un regizor 
de teatru cu experienţă și la televiziune, 
Tudor Mărăscu, care-și demonstrează pro- 
fesionalitatea, mai ales prin plusul calitativ 
pe care-l obține de la interpreții filmului 
său. Ora zero, film semnat de un regizor 
care a stat ani نو‎ ani de zile în spatele apara- 
tului de filmat, ca secund — Nicolae Corjos, 
reprezintă o contribuţie în tratarea unei 
tematici inspirată din viața unei familii 
muncitoreşti. Din păcate, Jachetele gal- 
bene a fost un film pe care poate scenariul, 
poate îndrumarea noastră, poate toate la 
un loc — l-au făcut să fie cu mult sub nivelul 
dorințelor. 

Consider în concluzie că stagiunea a fost 
generoasă, atit prin deschiderile tematice și 
de gen — mă refer mai ales la plutonul ma- 
siv al ecranizărilor și la succesul de public 
repurtat de producţii ca lon, Ultima noapte 
de dragoste sau Drumul oaselor. 


Dumitru FERNOAGĂ 


1 În general, stagiunea pe care o dis- 
* cutăm este, din punctul de vedere اج‎ 
evoluției regizorilor. o stagiune normală 
una dintre primele stagiuni echilibrate sub 
raport calitativ, o stagiune de virf prin nu- 
mărul mare de filme — e pentru prima dată 
cind ajungem într-un astfel de răstimp la 
24 de titluri — citeva producţii țișnind dea- 
supra liniei mediocrităţii cu care uneori ne 
obișnuisem. 
2 Dintre regizorii care au izbutit per- 
. formantele cele mai interesante, tre- 
buie să-l menţionez în primul rind pe Mircea 
Daneliuc, cu Proba de microton, după 
care se cuvine să cităm pe doi dintre reali- 
zatorii care ne sint demult cunoscuţi, dar 
care au adus prețioase înnoiri în tratarea 
temelor alese, reuşind filme ieșite din co- 
mun: Lucian Bratu cu Mireasa din tren 
şi Malvina Urșianu cu Intoarcerea lui 
Vodă Lăpușneanu. La categoria acestor 
filme care depășesc cu mult media, aș po- 
meni de asemenea pe Mircea Mureşan cu 
ecranizarea romanului «lon» şi pe Ale- 
xandru Tatos cu adaptarea cinematogra- 
fică intitulată Duios Anastasia trecea. 
Mijlocaș la deschidere de Dinu Tănase 
e un film de actualitate prin care regizorul 
se autodepăşește, iar Bietul loanide de 
Dan Pita este, parțial, o ecranizare nu nu- 
mai serioasă, dar şi cu calități aparte în 
sfera expresivităţii artistice. 
3 În legătură cu ratările — indiferent 
* de accepțiunea pe care o acordăm 
termenului — mi se pare că una dintre ele 
este aceea a lui Cornel Todea — Singur 
printre prieteni. O involuție — față de pre- 
cedentul său film, de care eu sint foarte 
legat dealtfel, Lumea se distrează — o 
marchează Alecu Croitoru, cu Al treilea 
salt mortal. O altă ratare este, pentru casa 


Desprinderea 


de cinematograful anecdotic 


de microfon, Speranţa, Blestemul pă- 
mintului — blestemul iubirii, Mireasa 
din tren, Duios Anastasia trecea, adică 
tot atitea întilniri cu autori care se respectă 
pe ei înşişi. 

Uneori, cuvintul «involuție» sau «ra- 
3; tare» poate ti chiar flatant. Au existat, 
pur și simplu, și filme penibile, în toate pri- 
vintele, inclusiv, al exerciţiului regizoral 

Nu a fost o stagiune a debuturilor 
4-5, Numărind debuturile pe mai puțin 
de degetele unei miini le spunem «bun 
venit» Adei Pistiner- pentru ceea ce am 
numit, altădată, voinţa ei de a face film, 
chiar cu riscul ostentaţiei, lui Tudor Mă- 
răscu pentru evidenta maturitate cu care 
s-a înrolat pe un platou care nu este al 
televiziunii. Spre deosebire de debutanţii 
altor stagiuni, cei doi anunță o anumită 
apetenţă pentru investigaţie psihologică, 
tentează desprinderea din seria cinemato- 
grafului anecdotic. 


Magda MIHĂILESCU 


1 Cele 24 de titluri care compun ta 
+  bloul acestei stagiuni reflectă, mai 
aproape de adevăr, puterile, energia spe- 
cifică a regiei, așa cum o dezvoltă cinema- 
tograful nostru. Important mi se pare că 
putem semnala existența — dincolo de 
existența unor momente de înălțare sau 
cădere — a unui bloc mai compact de filme 
de onorabil nivel mediu care, în orice 
cinematografie, este un indiciu al stării ei 
de ۰ 
2 Dacă acordâm performanţei statu- 
. tul adecvat, adică unul al valorii 
supreme, ordonatoare și nu pe cel uzual- 
sportiv, şi dacă ni se îngăduie ca, dincolo 
de această accepţie, să nu fiu intru toti 
de acord cu: introducerea termenului în 
această discuţie (pentru că el presupune 
prea multe raportări), alegerea momentului 
privilegiat va cădea, fără şovăire, asupra 
creaţiei Malvinei Urşianu, Întoarcerea lui 
Vodă Lăpușneanu, strălucitoare prin 
coerenţa şi expresivitatea gindirii regizo- 
rale. Fără nici o intenţie de ierarhizare, de 
altfel imposibil de stabilit, am reținut Proba 


Rațiunea de a fi: 


unicatele de excepție 


Mircea Mureşan, Malvina Urşianu şi Sergiu 
Nicolaescu (acesta din urmă de două ori). 
Şerban Creangă, Dan Pita, Mircea ۲۵, 


Într-o stagiune în care s-au aflat 
f: pe ecrane, în premieră, filme sem- 
nate de Manole Marcus, Lucian Bratu 


rinar turc, replică a celebrului Ismail din 
«Toate pinzele sus») نو‎ lon Andrei dețin 
roluri de frunte. Protagoniști sint Boris 
Ciornei şi Nicolae Praida, doi vechi și 
credincioși slujitori ai ecranului românesc. 
(Praida a debutat în «La mere» al lui lulian 
Mihu și Manole Marcus, în 19541). Lor li se 
adaugă Bogdan Stanoevici (anul Il ac- 
torie, clasa profesorului Amza Pelea). E- 
xuberanța şi entuziasmul său sînt comple- 
tate de aplombul lui Gil Dobrică (care a de- 
butat în filmul «Mireasa din tren»). Mai tre- - 


buie amintiti actorii Petrică Gheorghiu- 


Goe și Alexandru Lungu, Nicolae Dide 
— cascador, aici și interpret, unul din acei 
băieţi săritori şi modești, fără de care viata 
echipelor de filmare ar fi mult mai grea și 
fără sare. 

Evident, într-un film cu vapoare și aven- 
turi, distribuția feminină nu poate fi pre- 
ponderentă, dar nici nu poate lipsi: Ileana 
Ploscaru (tot de la teatrul din Constanţa), 
Tatiana Filip, studentă cunoscută spec- 
tatorilor din westernurile cu ardeleni și 
Victorita Dobre-Timan. 

Ultima imagine întipărită în memo- 
rie de la plăcuta zi de filmare este aceea 
a lui Bogdan Stanoevici stropit în ritm de 
blues (se putea altfel?) de Gil Dobrică, 
cu furtunul. în acest timp, sus, pe cerul 
înnourat, reflectindu-se în apa ca o oglindă, 
albastru-verzuie, un pescăruș alb cu git 
negru îmi stirnea nostalgia liricii marine 
a lui Vinea. 


Virgil TOMA 


Într-adevăr, 
cu toate 
pînzele sus? 


(Boris Ciornei 


torii povestii, deși, ea, marea, nu-i totdea- 
una amabilă. Cu o zi înainte, o hulă puter- 
nica facuse ravagii printre neincercații ca- 
lători pe ape. În ziua cind a fost prezent 
şi reporterul, apa a fost calmă, asemenea 
unui lac ceva mai mare, și toată lumea a 
răsuflat împăcată. Paradoxal însă, cum mi-a 
spus regizorul, este că pe mare calmă, cind 
toţi vor să muncească cu spor, nu poți filma 
marea, pentru că nu e fotogenică... iar pe 
mare agitată, frumos de filmat, nimic de 
zis, dar nu prea ai cu cine filma. Lăsind glu- 
ma la o parte, trebuie spus că pe mare 
calmă sau pe hulă filmul Tridentul nu 
răspunde înaintează cu regularitatea unui 
metronom într-o productivitate de invidiat, 
la care toată lumea speră să se adauge și 
ra performantă artistică pe măsura efortu- 
ui, 

Adrian Drăgușin și Marian Stanciu, 
tineri operatori, nu se sperie de condiţiile 
nu prea academice de filmare. Dimpotrivă, 
prilejul li se pare potrivit pentru a realiza 
o imagine spectaculoasă, liberă de ca- 
noane și artificialităţi. Această ambiţie a 
firescului pare a fi prezentă și la celelalte 
sectoare ale echipei, la decorul, asigurat 
de un debutant, Cristian Niculescu, la 
costume — Dorina Sortan — și machiaj, 
machiajul «invizibil», așa cum cer rigorile 
genului fiind asigurat de Aurelia Baciu, 
remarcată pentru măiestria ei în filme ca 
«Tănase Scatiu» ori «Profetul, aurul și 
ardelenii.» 

Cea mai mare parte a distributiei provine 
chiar de la teatrul constănţean. între ei, 
lancu Lucian (într-un amuzant rol de ma- 


, Bogdan Stanoevici) 


căci el profesează o literatură foarte depar- 
te de film, bazată pe o anume virtuozitate 
stilistică, verbală, greu de convertit în ima- 
gine filmică. Dar el s-a apropiat cu o ade- 
vărată pasiune de film, cu o vădită poftă 
de. puieti, 

Rep.: Cu ce echipă de actori lucraţi? 

M.M.: Voi lucra cu o echipă nouă, foarte 
tinără: Marcel lureș, Enik5 Szilaghi, Catri- 
nel Paraschivescu, Gheorghe Visu, Dan 
Condurache, lancu Lucian. 

Rep.: Credeţi că va fi ușor de lucrat 
cu o astfel de echipă? 

M.M.: Nu. Deloc. Cu actorii tineri se 
lucrează mult mai greu, pentru că nu au 
suficientă experienţă în cinematograf, ori 
eu cred că actoria de film este o meserie 
ce nu se poate învăţa decit pe platoul de 
filmare. În același timp însă, ei aduc o 
anume prospețime, o spontaneitate şi o 
«inctătătoare stingăcie» pe care actorii cu 
experienţă au pierdut-o. Deci, avantaje şi 
dezavantaje... În afară de acești cîțiva ac- 
tori tineri, în care am încredere, voi lucra 
şi cu Victor Rebengiuc, într-un rol inedit, 
ce-i va prilejui realizarea unui rol de com- 
poziţie cu totul nou pentru cariera acestui 
minunat actor. 

Rep.: Între colaboratorii pe care-i a- 
veţi pentru «Punga cu libelule» tigu- 


rează și operatorul Nicu Stan... 


M.M.: Lucrăm demult împreună, iar co- 


- laborarea dintre noi a impus și un anume 


stil filmelor mele. Înainte cu mult de a 
începe filmările, stabilim împreună, în de- 
plin consens, concepția generală asupra 


“filmului. Aşa am lucrat cu el pină acum şi 


aşa lucrăm şi de această dată. 
Rep.: Mulțumindu-vă,nu pot decit să 
vă urez succes şi spor la treabă! 


Oana POPEIA 


- Stimate Manole Mar- 


cus, ce se poate spune des- 


pre «Punga cu libelule», 
fără a deconspira subiec- 
tul? 
c$ Manole Marcus: Va fi un 
film politic, pentru că își pro- 
pune să analizeze schimbarea unei men- 
talıtati, trezirea unei conştiinţe. Acţiunea 
este plasată în anul 1943 şi încearcă să 
surprindă cite ceva din pregătirea Rezis- 
160161 şi a momentului insurecţional de la 
23 August. Eroul filmului este un tînăr 
ofiţer român care, întorcindu-se de pe fron- 
tul de răsărit într-o scurtă permisie medi- 
cală, va fi antrenat în acțiunea celor ce în- 
cepuseră să organizeze Rezistenţa. 
Rep.: Dimensiunea politică a filmului 
este dată deci tocmai de rotunda trans- 
tormare a unei persoane apolitice, de 
constientizarea rolului său istoric... 
M.M.: Intocmai. Ofiţerul este la inceput 
o persoană apolitică, cu un puternic sen- 
timent al datoriei, care execută corect toa- 
te ordinele pe care le primește, fără să-l 
intereseze dimensiunea politică a actelor 


sale. Venirea acasă, confruntarea brutală cu 


realitatea ۱۱ vor face să înțeleagă adevărata 


dimensiune a războiului, necesitatea unei 
lupte politice. Cel puțin așa arată, acum, 


personajul din scenariul semnat de Fănuş 
Neagu și Vintilă Ornaru. 

Rep.: În ce măsură ați putut adapta 
stilul metatoric al lui Fănuș Neagu, exi- 
genţelor tilmului? 

M.M.: «Lupta mea cea mare» cu cei doi 
scenariști, şi mai ales cu Fănuş Neagu, 
a fost de a transforma stilul literar al sce- 
nariului Într-o structură epică, realistă, con- 
cretă şi directă, specifică cinematografului. 
Am lucrat foarte mult cu Fănus Neagu, 


Despre eroismul cotidian 
într-o aventură în care marea joacă rolul principal. 
Scenariul: Ilarion Ciobanu. 
Regia: Ștefan Traian Roman 


rie este nu mai putin necesar și profund. 


Aventura micului vas de pescuit «Triden- 
tul» va pasiona nu numai prin acţiunea 
palpitantă de altfel, cit prin caracterele oa- 
menilor care îl populează. Un tinăr desco- 
peră frumusetea muncii printr-o experientă- 
limită — iată un fel de a rezuma acţiunea 
filmului în care marea și oamenii ei sint 
principalii eroi. Scenariul este scris de un 
constănţean get-beget: ۱۱۵۲۱۵0 Ciobanu, 
așa că nimeni nu va putea să-i reproșeze 
vreodată lipsa de autenticitate ori necunoaş- 
terea în amănunt a celor povestite. Trans- 
pare de altfel în întreaga povestire ambiția 
unui cineast cu vechi state de serviciu, 
cum este Ilarion Ciobanu, de a înfățișa lu- 
cruri dragi, oameni și locuri de care este 
atasat. 


Cind e marea 7 


Pasiunea mării i-a cuprins şi pe realiza- 


O dimineaţă nehotărită, cu 
nori albicioşi şi răsuilări de 
vint alandala ne-a intimpinat 
în rada unui port de pescuit 
din Constanţa. Echipa de fil- 
mare şi echipajul se aflau 
deja acolo. Reporterul a fost 

iuat puțin pe nepregătite pentru că, fără 
multă vorbă, problemele rezolvindu-se «din 
mers», s-a pornit la treabă. Asta a insem- 
nat ieșirea în larg a vasului, punerea apara- 
tului pe trepied și echiparea actorilor pen- 
tru filmare. Era încă foarte devreme cind am 
auzit cunoscuta comandă «motor!». 
Această «lipsă de prejudecăţi» în a pomi 


“repede și "cu sporta treabă pare a caracte- 


riza în cel mai înalt grad tinăra «echipă de 
filmare». Regizorul Ștetan Traian Roman 
este probabil cel mai cu experienţă dintre 


toţi cei aflaţi acum în larg. E la al șaselea 


„ lung-metraj și al cincilea de actualitate. «Un 
` film despre eroismul cotidian», despre un e- 
roism care fără să stirnească uimire și glo- 


Un film politic pe Dunăre, în 1943. 
Regia: Manole Marcus. 
Scenariul: Fănuş Neagu şi Vintilă Ornaru 


Actoria de film, o meserie care 
se ۲ sai pe platou 6 ا‎ 


Filmul politic, o constantă a filmo- | 
grafiei regizorului Manole Marcus 


EEN 


tunci cînd-vor să cunoască o ~ 


cutare» sau că voi polemiza cu nu mai 
ştiu cine. Nu-mi propun deloc acest lucru. 
Minerva Tutovan — prim investigator femi- 
nin în policierul românesc — se poate 
asemui cu Columbo dacă mă gindesc la 
umorul lor de tip special. 

— Cum vă descurcaţi cu canoanele 
genului? ; 

Geo Saizescu: Cu fiecare film ne «ca- 
nonim». Sigur că legi există, unele trebuie 
să le respecţi, altele nu. S-ar putea întim- 
pla să contravin la unele «paragrafe de 
lege» ale filmului polițist. 

— De unde a pornit ideea de a tace 


„acest tilm? 


Geo Saizescu: De la o carte a Rodicăi 
Oijog-Brașoveanu. Citind-o, mi-am amintit 
nişte cazuri reale, de care auzisem cindva. 
Pe urmă am aflat de la autoare că ea fabu- 
lase pur şi simplu, fără să aibă ca punct 
de pornire datele acelea. Pe scurt: cineva, 
odată,a vrut să profite, să facă uz de di- 
plome false... Dar filmul nu se va opri doar 
la acest caz particular. De fapt, e un film 
despre nişte inteligențe polițiste autoh- 
tone, capabile să depisteze răul, frauda, 
impostura, înşelătoria de orice tip, să elu- 
cideze cazuri diverse și complexe. Pre- 
textul cu diplomele fiind şi adevărat, dar 
și o modalitate. de a spune lucruri cu im- - 
plicaţii mai mari decit cazul în ۰ 

— Acţiunea se petrece în zilele noas- 
tre. Se va vedea în tilm și o imagine a 


scena care s-a filmat. Dimpotrivă. - 

— Cind anunțăm «Şantaj», «un nou 
tilm de Geo Saizescu», toată lumea se 
așteaptă la o comedie. 

Geo Saizescu: Se prea poate. Momente 
de haz vor exista. Dar cred că filmul acesta 
are un conflict polițist pur. Umorul e acci- 
dental, nu e determinant în dramaturgia 
filmului. 

— La al citelea film vă 7 

Geo Saizescu: Ca regie e al noulea, ca 
actorie — al mai multelea, ca scenaristică — 
la fel. Nu le mai număr... 

— Policier-ul se spune, e un gen ușor. 
«Şantaj» e un film greu? 

Geo Saizescu: Toate filmele sint grele, 
bineînțeles dacă le acorzi importanţa cuve- 
nită. Contribuţia mea aici nu e strict re- 
gizorală... 

— Apare în film şi actorul Geo Sai- 
zescu? 

Geo Saizescu: Bineînțeles. O apariţie. 
cu umbrelă, de această dată și cu un in- 
strument muzical. E un moment de colo- 
ratură comică, sint partenerul Tamarei Bu- 
ciuceanu. ۰ 

— Dacă spun că Minerva Tutovan e 
un «Columbo teminin», greşesc? 

Geo Saizescu: Spuneți, de ce nu? Deși 
nu cred, chiar cînd facem un gen devenit 
clasic în cinema, cum e filmul polițist, că 
e bine să ne raportăm la scheme cunos- 
cute. Mulți presupun că voi face film «à la 


Anchetatorul Minerva Tutovan (Ileana Stana Ionescu) 
în acțiune (contra sau pentru Octavian Cotescu?) 


Bucureștiului 1980? 

Geo Saizescu: Încercăm să surprindem 
locurile de filmare — case, străzi, parcuri — 
pe viu, deşi avem dificultăți cu angajarea 
figuraţiei. cu tipologia. Chiar atunci. cind. 
fiimăm un interior, vrem să surprindem re- 
lația cu ceea ce se întimplă afară. Pentru 
că șa plan doi potențează altfel acțiu- 
n ii prim-plan. De obicei mulți spec- 
ta Wou mă număr printre ei — sint 
intocea|i a 


țară, nu numa; Je ceea ce se întimplă în 
prim-planul acțiunii, ci cum arată trecă- 
torii, ce reclame, ce afişe sint lipite pe zi- 
duri, cum arată «strada»... ۲ 

— Care ar fi problema nr. 1, acum la 
jumătatea filmărilor? A 

Geo Saizescu: Singura problemă, aş 
vrea ca atmosfera de echipă, starea sufle- 
tească colectivă aş spune, la care eu ţin 
foarte mult, să existe, să se menţină bună 
pină la sfirşit. Pentru că orice fisură în 
echipă se resimte în film. Pină acum am 
izbutit să ne înțelegem bine, deși colabo- 
rez pentru prima oara cu excelentul Ni- 
colae Girardi ca şef operator şi cu un 
tinăr cameraman, Liviu Pojoni — ca să 
mă refer doar la capitolul imagine, de care 
nipas fixarea pe peliculă a ceea ce am 

orit. 

— În coloana sonoră v-aţi gindit și la 
muzică? 

Geo Saizescu: O compune Temistocle 
Popa, cu care am mai lucrat. Dealtfel, în 
echipă, sînt mulţi colaboratori constanţi ai 
mei: Lidia Slavu — regizor secund; Ro- 
zalia Bartha — machieuză; Margareta 
Anescu — monteuză, cea mai veche cola- 
boratoare a mea... 

— Succes! 5 

/ Roxana PANA 


© 9 © La virsta «cireşarilor», există cu- 
tezători, dar şi... cutezătoare. În intil- 
۱۱۲۱۱۵ cu spectalorii fiimelor Alarmă 
în Deltă și Aventurile lui Babușcă, 
la întrebarea «de ce eroii sint numai 
bâieţi»?, regizorul Gheorghe Naghi a 
răspuns printr-o promisiune. lată-l acum 
tinindu-se de cuvint în Fiul Munţilor, 


_unde eroii principali sint un băiat și o - 


față de 12 ani. interpreții lor: Isabela 
Zaharia şi lulian Bălțătescu, elevi din 
Piatra Neamţ. Platoul de filmare se află 
in județul Neamţ. 

e În filmografia regizorului Mircea‏ وه 
Mureşan... un «debut»: un film la care‏ 
semnează nu numai regia, ci şi scena-‏ 
riul. Deci, un film de autor: Întoarcerea‏ 
la dragostea dintii. O întoarcere posi-‏ 
bilă? Povestea filmului se desfășoară‏ 
in zilele noastre.‏ 

© 9 9 Un decor frecventat de cineaști, 
în această vară: Dunărea. La Brăila şi la 
Calatat au început tilmările la: Punga 
cu libelule (scenariul Vintilă Orraru 
și Fănuş Neagu; regia: Manole Marcus) 
şi Excursia (scenariul şi regia: Mircea 
Daneliuc). În timp ce Calafatul de pe. 
peliculă va fi cel din vara lui 1980, la 
Brăila se filmează în decor amenajat 
„în plină vară a anului 1943. 

6 © e Oricit ar părea de ciudat, Fram, 
ursul polar (scenariul Vasilica Istrate, 
regia Elisabeta Bostan) a început filmă- 
rile la București, în plină lună a lui 
cuptor. A sosit şi Fram... în dublu 
exemplar, pentru că ursul alb nu su- 
portă singurătatea. Dar căldura? 


R. PANAIT 


+ 


Nu neapărat o comedie, 


dar neapărat un film cu umor. 
Scenariul: Rodica Ojog-Braşoveanu 
Regia: Geo Saizescu 


suportă şantajul. «Nu există roluri mari sau 
mici — spune loana Bulcă. Dacă e să nu-ţi 
iasă bine şi să te faci de ris, nu contează 
întinderea partiturii. Aici am un rol greu. 
Trebuie tot timpul păstrată o măsură, Azi, 
de pildă, am avut emoţii. Şi pentru că e o 
scenă dificilă — în acelaşi cadru, în decurs 
de citeva minute să treci prin toate stările, 
pină la a lua o hotărire funestă — dar şi 
pentru că întotdeauna am emoții cind fil- 


-mez. Am jucat în multe filme, nu le-am nu- 


mărat, dar aș fi putut face mai mult. lubesc 
filmul, e chiar ceea ce se numește o pa- 
siune. Din păcate nu se poate face de unul 
singur şi simpla mea dorință nu ajunge. 
Şi anii trec...» 

Ravenim pe platou. Nu e nimic vesel în 


Dobrescu, un tip mult mai «liniștit» 
decît Sebastian Papaiani 


telex Buftea 


Estival e doar 


decorul. . . 


© e e in mulțimea de ziarişti, care i-au 
intimpinat pe sportivii noştri la intoar- 
cerea de la Olimpiadă, s-au aflat și 
membrii echipei de filmare Drumul 
spre culmi (regia: Constantin Vaeni). 
Cum putea lipsi această secvenţă din 
filmul dedicat gloriilor sportive ale 
României din ultimii ani? 

Ín timp ce echipa filmului Șantaj‏ 9 وه 
(scenariul: Rodica Ojog Braşoveanu,‏ 
regia: Geo Saizescu) a intrat în cabina‏ 
de montaj, un nou film polițist —a cărui‏ 
acţiune se petrece tot în actualitate —‏ 
se pregătește pentru începerea filmă-‏ 
rilor: Traseul diamantelor (scenariul:‏ 
Constantin Ştefan Şelaru; regia: Mircea‏ 
Veroiu).‏ 

e e e Din nou comisarul Moldovan în 
acţiune. Deci, din nou un film de Ser- 
giu Nicolaescu: Duelul. Scenariul: Vin- 
tilă Corbu, Mircea Burada, Sergiu Nico- 
lescu. Distribuţia, în curs de defini- 
tivare. 


Secvența 14. Institutul Me- 
dico-legal. Un trup invelit in- 
tr-un cearceaf alb. Medicul 
legist Vlase se spală pe miini. 
Maiorul Tutovan: «Ce cre- 
deți?» Doctorul Vlase: — 
«Glonţul a perforat plăminul 
şi s-a oprit în regiunea inimii. Distanţa de 
tragere — 30 m. Armă: Browning cu amor- 
tizor. Dar astea le ştiţi dumneavoastră mai 
- bine». - 
Într-o încăpere a spitalului Colțea, se fil- 
mează o discuţie obișnuită, de rutină. Oare? 
Parcă poți să ştii într-un film polițist? Pri- 
vită separat fiecare secvenţă pare inofen- 
sivă şi banală. Dar în fiecare există acel 
amănunt care scapă neavizaţilor şi care 
abia la urmă, cind se află totul, se dove- 
deşte a fi fost revelator. Doctorul Vlase 
este interpretat de Silviu Stănculescu. 
Maiorul e... o femeie. Minerva Tutovan. in- 
terpretată de Ileana Stana lonescu. Pen- 
tru amatorii de literatură polițistă, cititori ai 
romanelor semnate de Rodica Ojog-Bra- 
şoveanu, Minerva nu e o necunoscută, ca şi 
locotenentul Dobrescu dealtfel. «Sint per- 
sonajele mele preferate — declară scriitoa- 
rea și scenarista filmului Şantaj. Le-am 
plimbat prin 6-7 cărţi. Îi ştiu atit de bine, ti 
simt atit de apropiaţi, încit mă aştept să-i 
văd pe stradă prin mulțime, sau să-mi sune 
la ușă, să mă duc să le deschid. Sigur că 
eu li știam puțin altfel decit vor apare ei 
pe ecran. Minerva mea nu e atit de fru- 
moasă ca Ileana Stana lonescu. Şi nici 
Dobrescu atit de sigur, de prompt ca Pa- 
paiani. Important e însă că filmul păstrează 
relaţia care dă savoare cuplului: Minerva 
Il dăscălește tot timpul, aşa cum făcea pe 
vremuri la şcoală: «Mai învaţă, Dobrescule, 
mai învață!» 
Ce cred actorii despre acest cuplu? 
Heana Stana Ionescu: «Minerva Tuto- 
van este un personaj strașnic. Îl iubesc 
mult, din clipa în care am citit scenariul 
mi s-a părut că eu sint femeia asta. Are 
un anume gen de umor, atos, tăios, băieţos. 
E lucidă, calmă — asta-mi place cu atit 
mai mult cu cit eu nu sint aşa — un tip 
de acţiune, o femeie cu o minte organi- 
zată, vorbește foarte puţin despre ce face 
şi asta, vă daţi seama, este extrem de in- 
teresant. Vă mărturisesc, sint la primul tur 


ema 


de forță în cinematograf. Cu Papaiani am | 


mai jucat în Păcală, dar nu în dialog direct. 
E un partener ideal, e mereu bine dispus. 
are idei — și pentru mine, nu numai pentru 
el او‎ are o figură care pe mine mă inspiră». 
Sebastian Papaiani: «Cind am citit 
scenariul, mi-am dat seama că nu e nimic 
de ris. Că trebuie să-l iau în serios. Şi asa 
am şi făcut. Geo Saizescu însă nu-și 
pierde increderea şi vede în mine un «co- 
mic profesionist». Eu mă ţin tare şi de 
aceea mi-am impus în acest rol un zim- 
bet permanent, care derutează. Adresat 
mie? Faptelor? Minervei. fosta mea pro- 
fesoară? Dobrescu e un rol dificil pentru 
că e «cuminte», mult mai cuminte decit e 
Papaiani în viață. Am mai puţine pretenții 
de la el față de ce am făcut eu pînă acum 
în filmele lui Saizescu. E un rol care vine 
să completeze tabla mea de șah. Nu e un 
nebun, nu e o regină, ci un pion, dar care, 
poți să ştii? — în final poate să scoată 
regina...» s 
Secvența 17. Altă zi de filmare. Nici o 
problemă. În sfirşit, o echipă care nu are 
decit «discuții» de creație. Se repetă, se 
«stringe» puțin, adică se ritmează, se pune 
lumina. Directorul filmului, Sanda Mă- 
nescu (19 filme la activ) zimbește: «Pro- 
blemele nu sint aici, ci înaintea tilmārii. 
Dacă am ajuns aici, înseamnă că ele s-au 
rezolvat». «Aici» înseamna pentru aceas- 
tă secvenţă un apartament din București. 
Relaxată, chiar bine dispusă, o ۶ 
blondă platinată, frumoasă (loana Bulcă) 
răsfoieşte reviste franțuzești. Sună tele- 
fonul. — «Alo? V-aţi descurcat admirabil. 
Felicitări. Din filmul dumneavoastră, înţe- 
leg că nici studiul inginerului Emil Stoian 
nu-i lipsit de interes». — «Refuz categoric 
să mai continui!» — «Doamna inginer glu- 
mește». — «Cu orice risc!» — «Lăsaţi copi- 
lăriile, aveți în noptieră o peliculă de re- 
zervă». Femeia trinteşte telefonul, îşi ia 
capul în mlini, plinge, este tot mai nervoasă. 
nu știe ce să facă. Ca-n transă, decisă, des- 
chide sertarul noptierei. Alături de un mi- 
nuscul aparat de fotografiat, un pistol. 
Este unul din personajele care nu mai 


de unde e luat și transportat pe platoul 3, 
unde intră urgent, cu un miraculos firesc 
în pielea personajului: Ştefan Barta, secre- 
tarul comitetului orășenesc de partid. Iro- 
nia sorții: personajul trebuie să fie şi el 
nedormit, nemincat, frînt. Tentantă indicație 
regizorală: «se întinde pe trei scaune și 
atipește». Cum să ațipești cînd regizorul 
îți cere «să ridici capul mai spre ușă și 
mai pe spate, să te vadă aparatul... așa!» 
după care din nou «motori» şi trebuie să 
primeşti o vizită. Pe biroul lui Barta — o foa- 
ie numai ștersături: «E o lozincă! Am cin- 
tărit fiecare cuvint «Clasa muncitoare cere 
drepturi, nu pomană!» Unul dintre cei doi 
vizitatori pleacă de la «sediu», iese pe ușă, 
după ce se interesează dacă nu există și 
o ieşire secretă, să nu fie văzut... «Ăsta nu 
s-a temut în anii grei că-și pierde libertatea 
sau viata, și-acum tremură pentru o buca- 
tă de piine» zice Dinică-Barta, conchizind, 
pe ginduri, tolerant, dar şi sarcastic: «Oa- 
menii... oamenii..»Replică pe care se în- 
cheie ziua de filmare. A doua zi se reia din 
acelaşi punct. Oboseala e racord? Estel... 
«Oamenii... oamenii...» 

Oameni urcă și cad, cad şi urcă, prinși 
în plasa unor destine imaginate de un scri- 
itor care, cum spune regizorul Andrei Bla- 
ier, «cunoaște cinematograf, nu scrie în 
general, într-o perspectivă neutră, ci vede 
tilmul, se gîndeşte la actorul pentru care 
scrie personajul. Pe biroul de lucru al sce- 
naristului găsești un album cu pozele acto- 
rilor. De altfel Titus Popovici, obsedat de 
rigoare, de construcţie, urmăreşte îndea- 
proape filmările, vede materialul și în tunc- 
tie de el nuanţează raporturile dintre perso- 
naje. E un traseu interesant: de la gind la 
peliculă și de aici din nou la scenariu...» 

Treisprezece episoade care peste nu 
prea mult timo «intră pe post». Între timp, 
Titus Popovici işi conduce personajele mai 
departe. Sau, după ce le-a creat deja logi- 
ca inițială, se lasă condus de ele. 


Eugenia VODĂ 


că această placă turnantă a scenariului: 
nu poate lipsi. 

Tiîrziu, noaptea, închid ultima filă a sce- 
nariului, personajele sint în drum spre cior- 
ba de burtă, sorbită-n memoria lui Mitică 
dar şi pentru a le trece mahmureala. Dincolo 
de file, o brișcă cu doi cai murgi oprește 
aduciîndu-l pe Mitică la Carnaval. Această 
trecere, reîntoarcere și reinventie în același 
timp oscilează un timp între realitate și 
fantasmă, pină cind gestul unui adept al 
lui Mitică (în film Ovidiu Schumacher) 
îl rupe cu totul dintre noi. Între glumă și 
poemă, el ia balonul unui copil şi-l lasă să 
zboare pe cerul întunecat al necunoscutu- 
lui. S-a auzit un stop de undeva din spatele 
aparatului. Ştetan Iordache, Aurel Cio- 
ranu, lon Anghel, loana Crăciunescu, 
Tamara Buciuceanu, Aurel Giurumia, 
Ştetan Bănică, Simona Măicănescu, 
Costel Constantin, Radu Panamarenco 
şi Florin Zamtirescu se schimbau, ieşind 
din personajele lui Caragiale şi redevenind 
ei înșiși. Se terminase o zi de filmare, fil- 
mul abia începea. 


Dan STOICA 


Lumini și umbre 


Un serial de o anvergură fără precedent 
_ în teleistoria noastră. 
Scenariul: Titus Popovici. Regia primelor episoade: 
Andrei Blaier și Mihai Constantinescu 


într-un hău constelat cu microfoane și cu 
surse de lumină. Exclusiv electrică. Afară — 
caniculă. Aici — aer de peșteră. Şi liniște 
de peșteră. Se aude musca. Camera e 
supravegheată de patru... camere, deci 
patru cameramani omniprezenţi: Horia Cor 
nescu, Radu Popescu, Florin Săbiescu, 
Costică Trandafir. 


Doi actori: doi «monștri sacri» autohtoni. 
Față-n fată, Gheorghe Dinică si Marion 
Ciohanu. llarion Ciobanu care (incredi- 
bil!) îşi face abia acum debutul pe platou- 
rile T.V: «E o noutate pentru mine: multe 
camere, priză directă, fluenta gind-vorbire- 
gest. Sint plăcut surprins». Ca o scuză 
sau ca o revanșă, întimplarea face ca de- 
butul să se producă nu cu un rol, ci cu două. 
Cu un personaj dublu. 


Textul substanțial, armat în decupaiul 
minuțios şi concentrat al lui Andrei Blaier 
conferă filmării o densitate neobișnuită 
De aici — dificultatea de care se izbește 
reporterul, obligat să aleagă. Ce e mai 
important? importantă e și jongiarea cu 
timpul, cu evenimentele, cu istoria, impor- 
tanți sint şi cei care o «execută», care o fac 
vizibilă. Uneori prin recorduri de rezisten- 
tă, prin acrobație de forţă şi de energie, de 
care, fireşte, nu poți decit să «te miri». O 
mostră: Gheorghe Dinică a filmat toată 
ziua în «D'ale carnavalului», la Bolintin - 


tră — peste 50 de episoade. Se filmează în 
prezent primele treisprezece. O incursiune 
în lumea Ardealului, în anii imediat urmă- 
tori lui 23 August 44, datorată unui scena- 
rist de prestigiu: Titus Popovici. Regia: 
Andrei Blaier și Mihai Constantinescu. 
La un film serial — un reportaj serial: epi- 
sodul |, intimplat la Mediaș, prezentind 
principalii componenți ai acestui echipaj 
de cursă lungă, poate fi revăzut în nr. 580 
al revistei. Regăsim acum echipa Lumini 
şi umbre la Bucureşti, în televiziune. Aici, 
pe platoul 3, s-a filmat intensiv, din mai pină 
în august, zi de zi, uneori şi zile-umină si 
zile-nopți și zile-duminici. Un efort sol- 
dat cu circa 9 minute de film (de metri 
uun cum se spune în branșă) pe zi, 9 mi- 
nute sonorizate, montate, mixate, gata de 
emisie. lată citeva, transmise direct tele- 
spectatorului - care - n-a - mai - pus - 
piciorul - pe - vreun - platou: 

Un decor (autor Cornel lonescu).Se 
diul P.C.R. dintr-un orășel ardelenesc. O 
masă stil lingă una țărănească, un jilt sculp- 
tat lîngă o ۱۵۷۱۱8 hodorogită, piese de muzeu 
lingă piese de magazie, o sobiţă de tuci, 
intr-un colț, steaguri. Dosare. Broșuri. Pe 
pereți — afişe «Cuvintul partidului», cite- 
va ordonanţe, o pagină de ziar cu lista în- 
treprinderilor naţionalizate. Un decor ab- 
sorbant. Eşti acolo, în '44—"'45. Dar dacă 
ridici ochii, în loc să dai de plafon, aluneci 


Faţă în față 
cu lumea lui Caragiale 


O nouă ecranizare 
după Ion Luca Caragiale. 
Scenariul si regia: Lucian Pintilie 


clipă în realitate, încercam să pătrund în 
spatele măștilor, dincolo de care nişte oa- 
meni, actori şi figuraţie, deveneau perso- 
naje, locuitori ai unei lumi care nu apare 
decit pentru a se transforma în fantasmă, 
în imagine, în același timp reală și ireală 
Erau foarte mulţi actori, pe care îi cunos- 
team din alte filme, ocupați, mereu aler- 
gînd de ها‎ un film la altul, dar aici aşezaţi și 
răbdători; erau membrii echipei, ştiuti de 
la alte filme: regizorul secund Mariana 
Petculescu, operatorul Florin Mihăiles- 
cu, secretara de platou Domnica Rădu- 
lescu, inginerul de sunet Andrei Papp. 
Toţi străduindu-se să-l înțeleagă pe Lucian 
Pintilie, să-l ajute în acest etort imens care 
este creația filmului «D-ale carnavalului» — 
şı va garantez că nu este ușor de înţeles 
şi urmat... Oare de ce trebuie atita talent 
pentru lucruri atit de simple? Toate lucru- 
rile de valoare în artă, este de părere repor- 
terul, sint în acelaşi timp şi simple. Dar, 
reîntorcindu-ne la scenariul nostru, vom 
spune că din el transpar cu claritate liniile 
de forţă ale unei creații... «de cinematecă». 
Sigur, nu este unica modalitate de a-l în- 
telege pe Nenea lancu, ea poate fi contro- 
versată, dar în acest moment este o inter- 
pretare ce se vrea înscrisă în circuitul uni- 
versalităţii. Carnavalul înghite în imensul 
său receptacol, nu numai drama persona- 
jelor, mășştile și mesaventurile lor, dar si 
semnificaţii ce depăşesc locul şi timpul 
acţiunii, într-o plină de farmec şi lucidă 
expunere (să recunoaştem, nu e uşor să 
îmbini farmecul cu luciditatea). 


Sigur, se mai pot scrie multe despre 
acest film... Despre felul în care lucrează 
Pintilie cu actorii, reuşind într-o zi să re- 
facă un drum pentru care în teatru e nevoie 
de săptămîni şi luni, ducind scenele la o 
incandescenţă a atmosferei și a ritmului 
absolut caracteristice operei sale; despre 
rolul sunetului și al muzicii în structurarea 
unor sensuri, despre universul estetizant 
și estetizat al unei ecranizări cu specificul 
şi proporţiile celei de față. În toate însă, 
relaţia regizorului cu textul de la care plea- 


povici după Slavici şi Rebreanu cit și în 
acest caz. D'ale carnavalului nu este 
prima încercare de acest fel a regizorului 
Lucian Pintilie. După Cehov a realizat 
scenariul și mai apoi un film Salonul nr. 6 
în Iugoslavia. Film de televiziune initial, 
în 1973, el a fost prezentat la Cannes anul 
trecut într-o secţiune nou înființată «Un 
certain regard» unde a şi fost premiat. 

Tot un scenariu după clasici, «Baltagul» 
de Sadoveanu, a publicat în «Viaţa româ- 
nească» cu citva timp în urmă. lată deci că 
D'ale carnavalului se inscrie într-o serie 
căreia, după mărturisirea autorului, li s-ar 
mai adăuga un teanc de inedite (Sadoveanu. 
Camil Petrescu, etc.) 

Sint dese referirile în scenariu la spec- 
tacolul teatrului Bulandra cu aceeași pie- 
să. Pintilie atrage atenția mai ales asupra 
deosebirilor care, fără îndoială, sint foarte 
mari, esenţiale. Reporterul, în acea vreme 
student, mergea la spectacol, împreună cu 
mai toţi colegii lui, ca la un fel de lecţie 
despre marele nenea lancu. Revăzut de 
zeci de ori, spectacolul deschidea perspec- 
tiva neașteptată a unei adevărate bătălii 
estetice între cei doi creatori: dramaturgul 
și regizorul, bătălie reluată în acest film 
cu superbă ambiţie şi deschidere a gindu 
lui estetic. Numai că filmul nu contrazice 
şi nici nu continuă direct spectacolul. El 
urcă o treaptă, încă nebănuită, apropiin 
du-se de marele dramaturg altfel, mai pro- 
fund, mai în termenii lumii noastre. În ac- 
țiune, personajele din D'ale carnavalului 
se interferează cu cele din lumea schițe- 
lor: Lache, Costică şi, bineînţeles, Mitică. 
Se deschide aici o nouă perspectivă, un 
univers în care tristeţea şi veselia se între- 
pătrund într-un «tragic اه‎ ۰ 

Citind textul scenariului în mijlocul locu- 
lui de filmare, între oamenii şi obiectele ce 
oferă o neașteptată și miritică materializare 
a celor scrise, simţi mai acut decit în altă 
parte imensitatea efortului creator (sce- 
nogratia: Paul Bortnovski ajutat de Nicolae 
Şchiopu; costumele Doina Levinţa). Însin- 
gurat între povestea din scenariu şi drumul 
ei către film. drum care poposea pentu a, 


Sonori 
montat, mixat 
Gata de emisie 


$ 4 Lumini 
A şi umbre; 
Cai 


Aa, 
F 


Televiziunea română, in 
colaborare cu studiourile 
Buftea anunţă «pe curind» 
un nou film serial: Lu- 
mini și umbre. Un serial 
de o anvergură fără prece- 
dent în teleistoria noas- 


Pornind să facă film după 
opera unui mare clasic, Lu- 
cian Pintilie şi-a ales, lucid, 
o poziţie din cele mai inco- 
mode, plină de riscuri dar și 
posedind ascunsa capacita- 
te a marii valori. 

D'ale carnavalului, filmul, este foarte 
putin o ecranizare și foarte mult o «regin- 
dire» a lui Caragiale, o intensificare a per- 
sonalităţii acestuia într-o operă care repre- 
zintă gar şi reinventă cosmosul caragialean. 
Scenariul, jumătate poveste, jumătate e- 
seu, o dovedește pe deplin. Textul după 
care Lucian Pintilie realizează filmul său, 
vine, indirect, să pună din nou în discuţie 
statutul scenariului, instrument de lucru 
dar şi operă închegată în același timp 
Cantitatea de meditaţie cuprinsă în el suge- 
rează și servește cit se poate de bine filmul, 
dar posedă o valoare în sine, o trăsătură 
stilistică proprie, inconfundabilă. Proba- 
bil că relaţia cu clasicii este puntea pe care 
cineaştii noștri نوا‎ găsesc cel mai ۲ 
modalitatea de expresie optimă. Aceasta 
se resimte si în scenariile lui Titus Po 


autobiografi 


itate 
biect ۲ 


urmă imi 
ic într-o jo 
nu mă 
consumă 


ma sută de metri de film! — cota de interes 
a gindului-propunere. Ștefan trebuia să fie 
doar catalizatorul cunoaşterii de sine a 
Corinei şi nu «beneficiarul» avatarurilor ei 
intime. Încerc: să conving Casa de filme 
să accepte, la acest film-experiment, din 
nou o experiență singulară la aproape doi 
ani de la terminarea filmului, să refilmăm, 
într-o singură zi de filmare, ultima sută de 
metri şi astfel — dacă după ce am fost 
convins că n-am avut dreptate,voi putea 
convinge că de fapt am! — filmul să poată 
fi oferit din nou vinzării, rentabilizării, în 
special pentru canalele TV, filmul avind 
această structură de film TV. Îmi este greu 
să încerc să vă conving prin vorbe, ce de- 
osebire esenţială e între filmul cu finalul 
care nu-mi place și cel adevărat Mi-e 
greu, mi-e foarte greu, mi-ar fi foarte greu 
să las în urmă o nereușită, care nu se da- 
torește lipsei de receptivitate a publicu- 
lui, ci propriei mele slăbiciuni la un mo- 
ment dat. 

— E vorba aici și despre dreptul de a 
greși al creatorului... 

— Să ne înțelegem: una e să greșești de 
bună credinţă, tu faţă de tine însuţi și alta, 
cu totul alta, atunci cind lucrezi cu con- 
ştiinţa că ceea ce faci, ceea ce ţi se cere, 
nu e bine. Actualul sistem contractual de 
muncă a regizorilor de film (introdus expe- 
rimental acum zece ani și de atunci se tot 
experimentează cu rezultate privind canti- 
tatea, dar după părerea mea cu daune în 
ceea ce priveşte calitatea filmului româ- 
nesc) îl pune pe creator în situația de a 
trebui să accepte imixtiuni, uneori grave, 
în actul de creaţie. Din oricită bună-cre- 
dință ar porni aceste imixtiuni, ele sint o 
alterare nedreaptă a «cărţii» pe care o joci 
și pe care o semnezi. După ani și ani,ni- 
meni nu te va întreba cine ţi-a cerut să 
greșești într-un anume mod; rămine doar 
greșeala, ca o povară. Şi în tine, şi în afara ta. 

— În prezent nu vă atiaţi cu un film 
în producție? 

— Nu. De aproape doi ani n-am mai lu- 
crat film şi asta are tot felul de consecinţe. 
Cauza, paradoxal, constă în faptul că — 
după Al patrulea stol — am devenit mult 
mai exigent. Mai auto-exigent. Şi incomod. 
Or, de vreme ce există atitea soluții comode, 
nu văd de ce producătorii ar trebui neapă- 
rat să-şi amintească rezultatele mele de 
producţie la filmele anterioare. Sigur, nu-i 
o situaţie prea roză, dar asta nu mă poate 
indepărta de la gindul că într-o activitate 
în care realizatorii se impart — vizibil de 
la o poștă! — în creatori-protesioniști şi 
meseriași, sint obligat să-mi pretind a mă 
situa în prima categorie. E o chestiune de 
structură: mi-ar fi îngrozitor de greu să lu- 
crez, acum, pe scenariul altcuiva. lar cele 
pe care le am în fața mea, pe masa de lu- 
cru... Ştiţi, e un fenomen obiectiv: cu cit 
un lucru e mai personal, cu atit mai greu 
e să convingi că acel lucru merită să tră- 
iască, să zicem, într-un plan anual de pro- 
ducție. Mă inhibă ideea că regizorul unui 
fiim mai e socotit acel tovarăș care stă pe 
un scaun în dreptul aparatului de luat ve- 
deri şi care comandă «motori», cînd, de 
fapt, aceasta e partea cea mai nesemnifi- 
cativă din realizarea unui film. Se spune 
că filmul e o artă colectivă. Să precizăm: 
colectivă în execuție, nu în concepție, 
în partea intimă a creației. Cred că nu vom 
putea vorbi de o creștere reală a calității 
filmului nostru, de o individualitate mar- 
cantă pe plan internaţional a cinematogra- 
fiei române, cit timp, vizibil sau nu, vom 
încuraja mercenariatul, socotirea regizo- 
rului drept un om care vine şi filmează o 
poveste pentru ecran în schimbul unei 
sume de bani. Din păcate, chiar și «gene- 
raţia tinără» — cum o numeam în urmă cu 
opt-zece ani — a început să se structureze 
în oameni de profesie și oameni de mese- 
rie, cei din urmă dind, mai recent, filme 
contrariante. Unele chiar deconcertante. 
Poate că această «generaţie tînără» ar me- 
rita şi o generaţie de producători mai ti- 
neri. N-am să înțeleg niciodată de ce — 
după zece ani — Casa de filme numărul 
doi nu există! 

— La «Decolarea», problema numărul 
unu era debutul, probarea unor aptitu- 
dini protesionale — azi, care ar îi pro- 
blema numărul unu? 

— De atunci au trecut zece ani. Trei til- 
me şi, puși cap la cap, șapte ani de inutilă 
așteptare. Mă întreb de cite ori șapte ani 

, poate aștepta inutil un regizor de film, în 
singura viaţă care li este dată? Paustowsky 
spunea undeva foarte bine: «În mecanică 
există noţiunea de coeficient de randa- 
ment. Ne speriem cind aflăm că o locomo- 
tivă eliberează în aer fără nici un folos 
aproape 90%, din aburii pe care-i produce, 
dar nu ne sperie faptul că noi înşine eva- 
cuăm în aer nouă-zecimi din viața noastră 
fără nici un folos...». Problema numărul 1? 
Asta e. Şi nu numai a mea, ci a ceea ce ar 
trebui să fie sensul colectiv al cinemato- 
grafiei noastre. 


Interviu realizat de 
Roxana PANĂ 


ale publicului tînăr în Festivalul de la 
Costinești, unde a fost şi premiat.. 

— Da, a obținut Marele Premiu. Şi, in 
anul următor, diplome elocvente la alte 
patru festivaluri internationale necompetiti- 
ve. Din păcate, nu ştiu să fi participat la 
nici un festival internaţional competitiv. 
Asta este o chestiune pe care o hotărăşte 
«Româniațilm», nu publicul. Dar succesul 
de la FEST-Belgrad, «festivalul celor mai 
bune filme din lume» — cum este subintitu- 
lat — ori primirea filmului la Festivalul in- 
terbalcanic de la Istambul, la cel intersocia- 
list de la Dresda, m-au convins că filmul 
acesta ar fi putut să aibă şi o carieră inter- 
naţională mai elocventă. Chiar dacă în ţară 
spectatorii, aproape două milioane, l-au 
contirmat, paradoxal mi s-a părut faptul 
că in general, colegilor mei nu le-a plăcut 
şi nu i-au apreciat deschiderea într-un 
context cinematografic în care el însemna, 
totuși, altceva. Premiile ACIN l-au ocolit 
cu strășnicie. Dar eu cred că Septembrie 
nu e un film de o clipă și prin urmare aştept 
să-l revedem peste clțiva ani. S-a intim- 
plat un lucru interesant cu Decolarea: 
revăzindu-l după vreo șapte ani, oameni de 
profesie care atunci l-au vizionat foarte în 
pripă, au mărturisit cinstit că... «acum li 
se pare alt film». Poate că unele filme 
ciştigă în timp, ca vinurile... 

— In cine aveti mai multă încredere: 
In public sau în cronicarii care, firesc, 
nu întotdeauna sint la unison? 

— Mă nelinişteşte teribil nu nereceptivi- 
tatea omului cu condeiul, a cărui opinie 
poate fi subiectivată la un moment dat de 
o serie de factori — ci nereceptivitatea 
publicului. În clipa cînd desenez un film 
(spun «desenez»,pentru că niciodată n-am 
scris un text pe care pe urmă să-l decupez; 
procesul a fost invers, desenam cadre din 
care deduceam decupajul tehnic şi abia 
apoi, din necesităţi administrative, recom- 
puneam un scenariu literar) — deci: în 
clipa cînd desenez un film, nu sint eu uf 
prim spectator? Nu e un moment ușor 
acesta, dar e infinit mai greu ulterior, cind — 
hai să luăm, de pildă, Al patrulea stol, 
care a fost un film-experiment — uitindu-te 
în urmă și înţelegind că ceea ce ai avut 
de spus nu este receptat întrutotul de pu- 
blic, ai obigaţia etico-profesională să te 
întrebi de ce. Al patrulea stol nu era o 
ecranizare, ci o transpunere liberă a unei 
partituri din “perioada interbelică — deci 
altă lume, de principii, alt obiectiv — în 
plină actualitate. Pare-mi-se că experiența 
asta e, în cinematografia noastră — singu- 
lară. Dar publicul nu e interesat de expe- 
rimentul în sine, ci de spectacolul de pe 
ecran. Aici am greșit în Al patrulea stol, 
acceptind, la sugestia producătorului, alt 
tinal decit cel pe care l-am purtat cu mine 
şapte ani de pregătire. Prin happy-endul 
de mare banalitate, se coboară — pe ulti- 


regizorii 
noștri 


Timotei Ursu: 


„Filmul: 


artă 
colectivă 
în 
execuție, 
nu 
în 
concepție“ 


in primul film n-am vrut să epatez făcind 
copii de gradul doi după modele posibile 
ci am încercat să comunic cu spectatorul. 
exact așa cum simţeam eu nevoia. Nic 
unul din filmele pe care le-am făcut nu 
seamănă, mi se pare, decit — eventual — 
cu filme apărute ulterior. Sentimentul de 
cinste profesională îmi face foarte bine. 
Chiar dacă, în aprecierile critice unele lu- 
cruri foarte dragi mie au fost trecute cu 
vederea ori cintarul a «lucrat» cu excesivă 
severitate. E o severitate care mă onorează, 
în fond — zic eu — mă raportează involun- 
tar la mine însumi, de la care se așteaptă 
mult mai mult. Nu ştiu dacă sint sufi- 
cient de explicit: am nevoie de acest senti- 
ment tonic. 

— Care ar îi acele lucruri foarte dragi? 

— De pildă, faptul că în toate cele cinci 
filme pe care le-am semnat ca regizor ori 
ca scenarist, există o idee de structură: 
aceea că destinul depinde de tine însuți. 
Or, «lucrul» la care am ținut enorm, în 
filmele semnate ca regizor, și care — mi 
se pare —a trecut neobservat într-un con- 
text cinematografic în care, de obicei, 
«ideile fundamentale» ale filmelor se ros- 
tesc prin vorbe, ideea celor trei filme se 
exprimă  contrapunctic, prin sincretism 
audio-vizual: elicopterul care nu se poate 
ridica, în finalul Decolării, metafora mor- 
tii în finalul lui Septembrie, rolul vaporu- 
lui-epavă din Al patrulea stol Toate au 
fost filme gindite mai mulţi ani. ۰ 
brie, de pildă, l-am «scris» în 1969. 

— Şi de ce nu s-a tăcut atunci? 

— Mi s-a spus că nu va putea fi făcut 
niciodată. 

— Ce v-a tăcut să perseveraţi? 

— Ceea ce mă face și acum să cred în 
continuare că trebuie să fac film. Faptul 
că nu sint venit de pe o altă planetă, nici 
de pe alt continent, invitat pe bază de con- 
tract să execut o partitură dată. Sint pur 
și simplu român, știu cite ceva despre lu- 
mea în care am crescut și mai ales despre 
nevoile ei. Nu cred că trebuie să «tfotogra- 
fiem» realitatea, ci să colaborăm la ascen- 
siunea ei, în mod activ, implicat, fierbinte, 
critic. 

— Ar ti tost «Septembrie» mai util 
în 1969? 

— Nu știu. Cred că ar fi fost mai bun 
Cred că n-ar fi conţinut (ca să folosesc un 
termen din patinajul artistic) «figurile obli- 
gatorii impuse» pe care Casele de filme, 
uneori cu bune intenții, le pretind filmelor 
pentru a ajunge pe ecran. Vedeţi, eu am 
curăţat retrospectiv filmul, în mintea mea, 
și așa seamănă mai mult cu cel care ar fi 
trebuit să fie pe ecran în 1970. Chiar dacă 
pledez pentru ideea că omul îşi face singur 


„destinul, nu înseamnă că în absolut toate 


cazurile se întimplă aşa. 
— Dar și așa, «Septembrie» s-a bucu- 
rat de aprecierile publicului, mai ales 


— Cu ce ar trebui să în- 
ceapă fișa filmogratică a 
regizorului Timotei Ursu? 
— Exact azi, cind stăm de 
vorbă, se împlinesc 19 ani 
de la «ultimul tur de manive- 
lă» al filmului care-mi adu- 
cea, la Cineclubul studenţesc din Cluj, pri- 
mul premiu cinematografic. În treacăt fie 
vorba, mi se pare că un alt film de cine- 
club, realizat acolo, împreună cu Grigore 
Călina şi lon Florică — vai! ce profesionişti 
de ispravă ar fi devenit şi în cinematografie 
aceștia doil... — filmul se numea Antiteza 
(1961), era unul din primele «filme de fic- 
țiune» realizate de cineamatori. După absol- 
virea filologiei în 1962 și după doi ani la 
locul de repartizare (Teatrul Naţional din 
Cluj), unde eram secretar literar, am venit 
firesc, din mișcarea de cineamatori, la 
examenul de regie al |.A.T.C. Am terminat 
această a doua facultate în 1969. N-am in 
trat printre primii, dar am terminat șef de 
promoție, la clasa profesoarei Elisabeta 
somn După doi ani tiimam Decolarea... 

— Între «Antiteza» şi «Bună seara, 
Irinal» sint deci... 

— Aproape douăzeci de ani. 

— Şi primul film pe care îl socotiți 
important a tost... 

— Vinătoarea, un film color de un act, 
lucrare de diplomă la |.A.T.C. Din păcate, 
după ce a bătut lumea în lung și în lat, şi 
după ce a rămas în facultate ca un film- 
reper pentru colegii mai tineri, acum nu mai 
poate fi văzut. Filmele au și ele, ca şi oa- 
menii, ani buni şi ani răi. 

— Nu vă pare rău că n-aţi realizat ca 
regizor, «Cursa» și «Bună seară, irina!» 
la care ați scris scenariile? 

— Se spune că port ۵۲۵6۶ ۰ 
E o eroare, norocul și l-au făcut ei înșiși, 
preluind scenarii pe care eu nu doream să 
le mai fac ca regizor și, restructurindu-și-le, 
mai mult sau mai putin, și-au dovedit, fie- 
care în parte, personalitatea, talentul. Fil- 
mele sint ale regizorilor, nu ale scenariș- 
tilor. Şi apoi, regizor fiind, cred că fac 
parte dintre rarii scenariști foarte multu- 
miți de regizorii care au condus filmele 
virtuale spre viaţa lor de ecran. 

— Dar de ce nu le-aţi realizat chiar 
dumneavoastră? 

— Ar trebui să răspund împreună cu 
producătorul, aşa ar fi corect. Pentru mine, 
în orice partitură scrisă, există două-trei 
lucruri esențiale. Dacă asupra lor nu pot 
cădea de acord cu producătorul, ar fi inechi- 
tabil să pornesc printr-un compromis. În 
viața unui film apar suficiente capcane 
obiective, pe urmă... 

— Să reluăm, atunci, fișa ۱۱۱۳۵۵۲۵۰ 
tică. Primul film «protesionist» a tost 
«Decolarea»? 

— Nu. Încă din 1965 am lucrat intens la 
televiziune. În 1971, cind realizam Deco- 
larea, semnasem deja vreo douăzeci de 
documentare și alte emisiuni TV. Şi am 
continuat acest balans între film şi ۷ 
pină astăzi, mereu cu nemulțumirea că te- 
leviziunea e socotită în lumea filmului un 
fel de soră mai mică, mai pricăjită. Contu- 
zia continuă, în pofida evidenţei, a uriașu- 
lui număr de spectatori pe care li are, 
într-o singură seară un film sau o emi- 
siune TV. Pe de altă parte, ritmul de rea- 
lizare la televiziune este, uneori, sufocant. 
Sutocant pentru cei care nu rezistă. Mie 
mi-a prins foarte bine însă antrenamen- 
tul TV: toate cele trei filme de lung-metraj 
pe care le-am făcut, au fost realizate de 
echipele respective în parametri-record de 
productivitate. Și apoi, acest antrenament 
m-a ajutat să trec direct după absolvire la 
realizarea unui film, fără să fi fost asistent 
sau secund într-o altă echipă. Se spune 
că, după |.A.T.C., absolvenții trebuie «să 
înveţe meseria» cu ajutoare. E absurd: în- 
vățămintul universitar de azi are o aplica- 
ție practică pregnantă, iar Intre meseria de 
regizor şi cea de regizor-secund sint de- 
osebiri structurale, cele dintre creator și 
organizatorul-executant. 

Decolarea, primul meu film de lung- 
metraj, e un film ciudat, despre care, vă- 
zindu-l, mulţi din cei în care aveam incre- 
dere (mă refer la cei care ţin în mină con- 
deiul şi cintarul) au avut aprecieri contra- 
dictorii şi, mai ales, contrariante. Ce-i drept, 
din pricina unor împrejurări obiective, fil- 
mul de pe ecran avea unele deosebiri față 
de cel din decupaj. D.I. Suchianu, fără a-i 
ignora lipsurile, l-a salutat cu entuziasm, 
dar mult mai important pentru mine, pen- 
tru mine cel din mine însumi, a fost faptul 
că, prin 1974, cind multi îmi sugerau că ar 
trebui să mă apuc de o altă profesie, ace- 
laşi D.I. Suchianu, întrebat care sint cele 
zece filme pe care le-a reținut din 25 de 
ani de film de actualitate românesc, trecea 
Decolarea printre primele... 

— Ce s-a spus exact despre regizorul 
Timotei Ursu? Și, mai ales, ce nu s-a 
spus? k 

— Cred ca nu despre mine trebuie să 
se spună, ci despre ceea ce iese de pe 
masa mea de lucru sau din aparatul de 
filmat în spatele căruia mă aflu. Nici măcar 


inema 


Sub semnul festivalului naţional „Ciîntarea României" 


locuieşte demonstraţia didacticistă cu ar- 
gumentul expresiv. Pentru Arborele cau- 
zal, Tudorel Stroie de la cineclubul Combi- 
natului siderurgic din Galati a beneficiat 
de aportul substanţial al ing. Gheorghe 
Moraru, şeful compartimentului de protec- 
ție a muncii, un afirmat specialist cu voca- 
tie de scenarist, realizind un film deosebit 
de interesant despre o metodă modernă 
de analiză a complexelor cauze care gene- 
rează un accident de muncă. 

S-au prezentat multe și toarte bune filme 
care şi-au propus doar investigarea rigu- 
roasă a unor cazuri concrete. Dintre ele 
s-au distins filmul Incident al cineclubului 
de-la casa de cultură a sindicatelor din 
municipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Se- 
cunda 5, realizat de cineclubul de la Com- 
binatul chimic din Rimnicu Vilcea. 

N-am epuizat nici pe departe exemplele 
care ar trebui citate printre izbinzile artis- 
tice ale Festivalului de la Galaţi. Nu putem 
omite, totuși, Tresărind sciînteie lacul 
(«Dunaris»-Galaţi), Cursa cu obstacole 
(1.C.M.S.-Galaţi), Păţaniile lui Georgică 
Netescu (I.T.A.-Galaţi) sau diatonul de 
excepţie Fapt prea divers,realizat de ing. 
Emil Butnaru de la cineclubul «Minerul» 
din Gura Humorului. 

Nu întimplător am citat atit de des crea- 
tiile cinecluburilor din Galaţi. Gazdele au 
pregătit şi prezentat o selecţie de filme cu 
calități ieşite din comun, dovedind că festi- 
valul «Secunda 13» a însemnat în primul 
rind pentru organizatorii lui, un stimulent 
în strădania de a înălța filmul de protecție 
a muncii la parametrii unei complexe func 
tionalitãti educative şi ai unei calităţi artis- 
tice superioare. 


Lucia BOGDAN 


manifestările acute ale formalismului s 
superficialităţii în activitatea de protecţi: 
a muncii. Adaptind cu imaginaţie şi umo' 
basmul lui Creangă, ing. Dorin Goagă d: 
la cineclubul «Micronul» din Bucureşti de 
demască în Drobul practica de a preveni 
consecinţele unor eventuale accidente prin 
asigurarea semnăturii celor «instruiți», în 
cazul acesta prin amprenta minusculă a 
unui copilaş aşezat de mama lui lingă du 
lapul pe care se află drobul de sare. Situaţia 
este de un comic irezistibil. Demersul critic 
formulat de Vasile Moise şi Sandu Dragos 
de la cineclubul CFR Timişoara 10 Cumpă- 
rați-vă un manechin este mai profund și 
mai cuprinzător. Bogata lor experienţă și 
talentul lor binecunoscut s-au afirmat din 
nou în realizarea acestui film care are forta 
unui pamflet despre dezacordul dintre vor- 
bă și faptă, despre demagogie او‎ 6 
celor răspunzători de protecţia muncii şi 
încercarea, stinjenită de împrejurări ne- 
favorabile, a manechinului însuflețit peste 
noapte, de a realiza concret dispozitivul 
necesar pentru prevenirea unor accidente 
Elementele de un realism frust se imbină 
armonios cu sugestiile simbolice și cu fic- 
țiunea într-un tot învestit cu pregnantă 
expresivitate. 

Țintind tot în superficialitatea și în lipsa 
de răspundere, filmul Cazul X, al soțiior 
Rodica și Nicu Sburlan de la cineclubul 
«Dunărea» din Galaţi, dezvăluie consecin 
tele tragice ale unei imprudențe, comise 
chiar de cei chemaţi să lupte impotriva ei 
Un film bogat în sugestii, realizat cu mare 
economie de mijloace, care dovedeşte o 
însușire temeinică a meşteșugului cine- 
matografțic. 

Festivalul gălățean a relevat și virtuțile 
documentarului cu profil ştiinţific, care în- 


prezențe româneşti peste hotare 


Un august fierbinte 


deschide gala cu filmul lor: Între oglinzi 
paralele; pe ecranele din R.P. Chineză 
vor rula: Ultima frontieră a morţii, 
Viad Țepeș, Revanșa, Un om în lo- 
den, Ora zero; în R.P. Mongolă, specta- 
torii vor viziona Clipa, cei din Cuba, UI- 
tima noapte de dragoste, cei din RPD 
Coreeană — Ecaterina Teodoroiu, Ul- 
tima frontieră a morții și Din nou 
împreună iar cei din R.S. Vietnam 
Ultima noapte de dragoste. 


Tot în luna august, trei festivaluri 
internaționale au înscris pe agenda 
concurenţilor filme românești. Este 
vorba de: 

® Festivalul filmelor pentru copii şi 
tineret de la Giffoni Valle (Italia) cu 
filmul Mijlocaș la deschidere impreu- 
nă cu două producții «Animafilm»: Casa 
bunicilor de lon Manea și Fereastra 
de Laurenţiu Sirbu. 

6 Festivalul filmelor de animaţie de la 
Ottawa (Canada) cu animatele Nodul 
gordian de Zoltan Szilagy, Trei mere 
de lon Popescu Gopo și Exodul spre 
lumină de Sabin Bălașa. 

® Festivalul cinematografiilor socia- 
liste de la Koszalin (Polonia) cu Bună 
seara, lrina și Mijlocaș la deschidere. 

Le dorim mult succes! 


Ileana DĂNĂ LACHE 


Zilele şi galele filmului românesc au 
devenit tradiţionali soli peste hotare a 
culturii noastre socialiste. Şi în această 
vară, cu prilejul aniversării a 36 de ani de 
la Insurecția naţională antifascistă și 
antiimperialistă, filmul nostru a partici- 
pat la manifestările culturale organizate 
pentru sărbătoarea națională a Româ- 
niei socialiste. Să urmărim şi noi itine- 
rariul lor. 

În U.R.S.S., Mircea Mureşan şi loana 
Crăciunescu vor deschide o săptămină 
a filmului românesc care are pe afiş 
filmele: lon, Blestemul iubirii şi bles- 

temuli pămintului, Nea Mărin mi- 
liardar, Mijlocas la deschidere, Cum- 
păna. Proba de microton; in R.P Po- 
lonă vor fi prezentate Ultima noapte de 
dragoste, Un om în loden, Nea Mărin 
miliardar însoţile de regizorul Sergiu 
Nicolaescu şi de actriţa Enikd Szilagy; 
în R.P. Bulgaria vom fi reprezentaţi de 
Proba de microfon, Rețeaua «S», 
Nea Mărin miliardar și de Tora Vasi- 
lescu și Virgil Calotescu; în R.S. Ceho- 
slovacia vor rula Mijlocaș la deschi- 
dere, Vacanţă tragică, Nea Mărin 
miliardar, iar publicul se va putea 
intilni cu Constantin Vaeni şi Anda 
Onesa, recenta laureată a premiului 
pentru cea mai bună interpretare femi- 
nină la Festivalul internațional de la 
Karlovy-Vary; în R.D. Germană, regi- 
zorul M. Veroiu și actrița Elena Albu vor 


Galati’ 808 Filmele de protecţia muncii 


„Secunda 13“ 


dintotdeauna printre temele obligatorii, din 
considerente dictate de necesităţi instruc- 
live şi educative lesne de înțeles. Dar, de 
ce să nu recunoaștem, multă vreme el a 
fost cu dibăcie ocolit de majoritatea cine- 
amatorilor, sau «expediat» fără prea mare 
consum de imaginaţie نو‎ meșteșug. fiindcă 
— afirmau ei — tema era prea aridă şi in- 
grădită de. regulamente pentru a genera 
creaţii competitive pe plan artistic. 
Participarea restrinsă şi mediocră sub 
aspect calitativ a cinecluburilor la prima 
ediție a «Secundei 13» oglindea fidel 
această stare de lucruri. Dar gălăţenii au 
perseverat şi iată-i la a treia ediție a festi- 
valului lor, deci după aproape patru ani. 
găzduind 44 de cinecluburi din 18 ۶ 
ale ţării şi din Bucureşti, care au proiectat 
68 de filme, de cele mai diferite genuri, cu- 
prinse în sfera tematică a protecţiei muncii 
si a protejării mediului înconjurător. 
Totuși, nu numai această spectaculoasă 
creştere numerică reprezintă o izbindă a 
festivalului gălățean al cineamatorilor. Ci 
mai ales demonstraţia, prilejuită prin argu- 
mente elocvente, că această categorie de 
filme poate include creaţii remarcabile din 
punctul de vedere al calității artistice. 
Tema «aridă» şi  «incorsetată» de 
regulamente s-a dovedit mult mai gene- 
roasă şi stimulativă decit ne-am fi putut 
închipui. Ea a inspirat, de pildă, filme cu 
caracter satiric care dezvăluiau esenţa si 


E e و‎ 
BE 


1 


fE 


f 


interpreți și roluri 


Au trecut doar cițiva ani ui: 
cînd pe agenda mereu ma 
bogată şi mai diversificata 
a activităţii cineclubiste, a 
apărut un nou festival: «Se- 
cunda 13», care — spre deo- 
sebire de multe ale manifes- 
tări similare — admitea în competiție doar 
o categorie de filme de amatori, bine deter- 
minată tematic. El era rodul iniţiativei con- 
siliului judeţean al sindicatelor Galaţi și al 
unui grup numeros de cineamatori, apar- 
tinind unor cinecluburi mai de curind in 
fiintate, cineamatori cu har si ambiţie 
puşi pe tapte mari . hotăriți: «să scoală în 
lume» o Cenuşăreasă care nu strălucea 
prin frumuseţe, dar avea puterea de a fi 
realmente de folos oamenilor, în felurite, 
= uneori toarte dramatice, împrejurări: til- 
mul de protecția ۰ 
Element component al unei ample ac- 
țiuni, riguros organizată de partid şi de 
stat, în scopul apărării omului în procesul 
muncii, această categorie de filme s-a im- 
pus pe plan naţional şi internaţional prin 
multipla ei funcționalitate (ţările socialiste 
i npreună la o competitie bienală 
specializată, găzduită, prin rotaţie, de fie- 
care dintre ele) stimulind interesul unor 
prestigioși cineaști profesioniști şi al unui 
mare număr de cineamatori. 
În activitatea cinecluburilor din țara noas- 
tră, filmul de protecţie a muncii a figurat 


Forţa fragilităţii 


Valeria Seciu cutreieră spaţiul filmului 
ca o întruchipare a premoniţiei, gingășia 
făpturii, amintirile şi dorurile tulburi ce 
i se citesc în ochi, făcind, în mod para 
doxal, fascinantă imaginea inelucta- 
bilei intervenții a răului. 

Şi iat-o pe actriță, în hainele, totuși, 
ale unei eroine moderne, soția ofițerului 
de cursă lungă din filmul lui Tudor Mă- 
răscu şi Timotei Ursu, Bună seara, 
Irina! Spectacol de aleasă frumusețe, 
jocul Valeriei Seciu, de la un capăt la 
altul, de la stinjeneala şi neliniștea de 
străină în acea seară a petrecerii zgomo- 
toase, pînă la regăsirea gesturilor de 
impăcat ritul cotidian al băutului cafelei, 
de una singură, la un colț de masă, 
într-un echilibru atit de fragil ۱86 pină 
si țipătul unui pescăruș l-ar putea da 
peste cap. De mare exactitate şi bene- 
tică pentru desfășurarea întregului film 
a fost intuiţia actriței în ceea ce privește 
neliniştea Irinei, anunţată nu numai de 
imposibilitatea așteptării ci, poate in 
primul rînd, de pericolul transformării 
într-o ființă incapabilă să accepte, cu 
demnitate, aşteptarea. Nobleţea spiri- 
tuală a interpretei a salvat, în ultimă 
instanță, eroina, de o dramă mediocră. 


Magda MIHĂILESCU 


Inutil să amendăm, încă 
o dată, raporturile cine- 
matografului nostru cu 
unele dintre minunatele 
actrițe de teatru, «uitate» 
după un debut care le 
dădea dreptul instalării 
intr-o adevărată condiție de vedetă. 
Preferabil să recunoaștem că, mai sever 
cu sine însuşi fiind, filmul redescoperă, 
de la o vreme, interprete peste chipul 
cărora, din fericire, timpul a trecut 
liniștit, lăsînd în urmă doar frumusețea 
maturității. 

Astfel ne-am reintilnit cu Rodica Ta 
palagă, Mariana Mihuţ, cu Valeria Seciu. 
Cu contururile fragile, ca ale unui desen 
într-o peniță extrem de fină, cu o privire 
care, pentru a o pricepe, cineva trebuie 
să știe să provoace spectacolul înde- 
părtării aburilor unei poezii misterioase, 
Valeria Seciu pare actrița ideală pen- 
tru a da viață palpabilă, mai mult decit 
unui personaj, unei idei. 

Ispită inconștient cinică, în filmul 
lui Alexa Visarion, Înainte de tăcere, 
despre rolul ei nu se poate scrie, corect, 
decit în termenii apropierii de muzică, 
intr-atit de alunecoase îi sînt trecerile 
de la starea de pindă la paroxismul 
eliberării. «Nebună a satului» în lon, 


ema 


Filme cu copii 


Elvis și prietenii săi 


Alte «scene de viața conjugală» e adevă- 
rat, nu de Bergman şi nici din același unghi 
de vedere, dar respirind totuși același cli- 
mat, aceeași aplicație pentru micro-uni- 
versul caracterelor, al cuplurilor, al familiei 
și mai ales același freamăt unic al vieții 
solitare a individului, care a făcut din- 
totdeauna marca cinematografului suedez. 

În filmul lui Kay Pollak, individul solitar e 
în virstă de 7 ani şi solitudinea se incepe 
de la numele de Elvis, care de fapt nu-i 
aparține, pentru că mama i l-a dat gindin- 
du-se la un alt Elvis — Prestley, de care era 
incomparabil mai fascinată decit de pro- 
priul său fiu. O fină observaţie a ticurilor 
materne și paterne, cu care băiatul e con- 


fruntat de la micul dejun pină la cină, tră- 
dînd lipsa de afecţiune ori o excesivă efu- 
ziune de convenţionalisme, face din acest 
film un mic tratat despre înstrăinarea infan- 
tilă şi remediile ei. Pentru că, în rimă cu 
poveştile copilăriei şi cu un anume demers 
didactic, autorul e preocupat, cu discreţie, 
de un tonus pozitiv, extinzind granițele so- 
ciale ale familiei, în aşa fel încit ea să cu- 
prindă prietenii şi şcoala. O naraţiune fără 
accente grave, fără reliefuri pregnante, dar 
cursivă cu naturaleţe, cu un simţ al măsurii 
și al candorii care are cîştig de cauză în 
disputa secretă cu lentoarea şi ternul. Un 
film mai mult pentru părinţi, decit pentru 


al Val. S. DELEANU 


Producţie a studiourilor suedeze. Regia: Kay 
Pollak. Scenariul: Maria Gripe, Kay Pollak 
după o carte de Maria Gripe. Imaginea: Mikael 
Solomon. Cu: Lele Dorazio, I.:na-Pia, Fred 
Gunnarsson, Elisaveta, Allan Edwall. 


Vis de glorie 


Oare să se fi acoperit de atita glorie 
la prima lui ediție, în 1944, acest «Vis» 
atit de americănesc (cu o stea în deve- 
nire pe atunci, Liz Taylor) încît să fi simțit 
nevoia producătorul de azi să-l reia într-o 


fiind adăugat celui mai vechi hotel din 
San-Francisco pe nume Fairmont, con- 
struit în stilul şi la sfirșitul secolului XIX. 
una din puţinele clădiri care a supravie 

tuit incendiului de la 1900; pe malul 
oceanului Pacific, într-o localitate foarte 
mondenă, la vest de Los-Angeles, Ma- 
libu Ranch, au fost ridicate cinci etaje 
pentru a fi distruse în timpul filmărilor 

etc., etc. În ciuda distribuţiei de super- 
staruri putem spune că cel mai impor- 
tant rol în film, a revenit batalionului de 
pompieri din San Francisco care a avut 
sub comanda sa directă chiar cele 
patru echipe de filmare special instru- 
ite întruct chiar regizorul trebuia să-l 
consulte în multe ocazii, două sute de 
cascadori şi, desigur, pe Steve McQueen 
şeful echipei de pompieri în film. Se 
spune că în multe momente ale filmări- 


Destine omenești 
într-o situație 
limită 


or focul a scăpat de sub control deve- 
und din pericol imaginar pericol real. 
Alte accidente s-au declanșat din pri- 
ina temperaturii ridicate: lifturile s-au 
blocat, pereţii au explodat, riscul de 
hecare clipă fiind inclus în ziua de 


Terzo tempo. Dacă miza filmului 
a fost atit de mare, care este rezultatul? 
Nu, nu s-ar putea spune că publicitatea 
a făcut mult zgomot pentru nimic. Din- 
colo de acrobaţiile tehnice şi piro- 
tehnice, story-ul are o structură destul 
de solidă, transformind incendiul in- 
tr-un examen pentru comportamentul 
de viaţă. În focul... focului, se reverifică 
sentimente, se leagă sau se dezleagă 
căsnicii sau prietenii, se dă bătălia dintre 
vechi şi nou în tehnica de construcţii, 
se pune la încercare simţul datoriei și 
al răspunderii, se solicită rezistența ba 
chiar performanţa fizică și psihică, se 
exaltă inventivitatea de a găsi soluția 
in momentul critic — în fine, se contu- 
rează tot atitea destine cite personaje. 
Destine adevărate, nu contrafăcute, pu- 
se într-o situaţie limită. Situaţie limită 
ce nu este chiar singulară într-un oraș 
ca San Francisco unde incendiile ating 
o cifră record. 

ÎImbinind moda cu realitatea şi cu 
necesitățile economice, infernul din a- 
cest turn arată că superproducţii ca- 
tastrofice nu trebuie neapărat să fie 
handicapate de performanța spectacu- 
losului, ci pot avea şi ele o faţă ome- 


nească. 
Adina DARIAN 


Producție a studiourilor americane: Regia: 
John Guillermin. Scenariul: Stirling Silliphant 
după romanele «Turnul» de Richard Martin 
Stern și «infernul de sticlă» de Thomas N 
Scortia şi Frank M. Robinson. Imaginea: 
Fred Keonekamp. Muzica: John Williams. Cu: 
Steve McQueen, Paul Newman, William Holden. 
Faye Dunaway, Fred Astaire, Richard Cham- 
beriain. Jennifer Jones. 


lift, fără apă-n casă, fără încălzire cen- 
trală, și pe deasupra cu o tipografie 
foarte vecină care te trezește zilnic 
cu noaptea-n cap. Un sentiment de 
mare tiraj, distrus de un spațiu locativ. 
Vira ancora. Înapoi la confort, fie el şi 
la domiciliul conjugal. 

Varianta (mai) celestă. Povestea tan- 
dră a unei iubiri imposibile. O iubire 
clandestină, totuși iubire. O fericire ili- 
cită, totuși... Povestea crudă a unei 
tentative tirzii, prea-tirzii, de recuperare 
a autenticității, a adevărului, a tinereții. 
O smulgere din tabieturi, rutină, an- 
chiloză? O evadare? E drept, pină-ntr-o 
comună suburbană, totuși... 

Variante extreme, sugerate curajos, 
intr-un același film de actualitate. O 
actualitate depănată pe ton de cronică, 
detaşat, impartial pur şi rece. De la 
distribuție la construcţia de ansamblu 
— o paradoxală lipsă de ۵51601۵16, in- 
tr-un produs «predestinat» didactic. 

Între cer şi pămint, filmul lasă friu 
liber gindului, şi din nou, depinde numai 
de dumneavoastră să nuantati, să com- 
binaţi, să optaţi, să decretaţi, să proble- 
matizaţi, chiar şi minulescian: «Tu crezi 
c-a fost iubire-adevărată? Eu cred c-a 
tost o scurtă nebunie!» 


Eugenia VODĂ 


Producţie a studiourilor De erho. Regia 
Hermann Zschoche. Scenariul: Ulrich Plenz- 
dorf, după romanul «Măgarul lui Buridan» de 
Günter De Bruyn. imaginea: Günter Jaeuthe. 
Muzica: Günther Fischer. Cu: Dieter Mann, 
Ute Lubosch, Jutta Wechowiak, Peter Bause. 


cutremure («Cutremurul»), ۷ 
(«Oamenii rămin oameni»), incendii 
(«infernul din zgirie-nori»), invazii de 
insecte («Albinele sălbatice»), de re 
chini («Fălci») ş.a.m.d., ni se înfă- 
tişau catastrofe provenite din progre- 
sul tehnic: nautragii («Hindenburg» 
«Poseidon»), accidente aeriene («Aero- 
port» |, Il, III). Scenariștii şi scenografii 
trebuiau să se întreacă în a imagina 
situaţiile și cadrul acestor catastrofe, 
actorii trebuiau să facă dovada talentu- 
lui dar și a condiţiei fizice, iar specta- 
torii pentru a intra în sală trebuiau să 
aibă un echilibrat sistem nervos, căci, 
în ciuda afişelor de la intrarea sălilor 
de cinema avertizind pe cei suferinzi de 
inimă să nu intre, s-au înregistrat multe 
accidente printre spectatori. 

filmare. ۳ 

Secondo tempo. În 1973, două dintre 
marile studiouri americane 20-th Cen- 
tury Fox şi Warner Bros cumpără fără 
să ştie unul de celălalt drepturile de 
ecranizare a două romane scrise de 
autori diferiți, dar cu un subiect identic: 
un mare incendiu izbucneşte într-un 
zgirie-nori. Cind studiourile află unul 
de proiectele celuilalt, banii erau dați și 
nu le mai venea să renunţe la proiect. 
Soluţia părea a fi una singură: copro- 
ducția,filmul fiind şi aşa foarte costisitor 
şi dificil de realizat. Se hotărăşte deci 
ca scenariul să includă situaţii și eroi 
din ambele romane. Operația «infernul 
zgirie-nori» era lansată. 

Mai multe clădiri ce fac faima arhi- 
tectonică a orașului San-Francisco au 
fost transformate temporar în platouri 
de filmare. Elegantul sediu al Băncii 
americane a furnizat decorul holului 
văzut din exterior; în foaierele hotelului 
Regency Hiatt s-au filmat interioarele; 
subsolul a fost cel al faimosului com- 
plex Century City; liftul exterior, unde 
s-a turnat cea mai tare secvenţă, este 
una din mindriile locuitorilor orașului, 


Varianta (mai) terestră. Şeful de mai 
sus, la un pahar: «Am o familie, o casă, 
o grădină, o maşină. Dar sint oare te- 
ricit?» — Nu e. Ce face un bărbat nefe- 
ricit între două virste (a doua spre a 
treia)? نوا‎ ia geamantanul şi pleacă 
Unde? În mansarda de mai sus, să 
caute fericirea, alături de o ființă cit mai 
feciorelnică. Ea are 20 de ani şi-şi stre- 
coară cu suplețe crocanta făptură prin 
urzeala scrupulelor, prin sita principi 
ilor... ba chiar se îndrăgosteşte. Dar 
vine o vreme, mai ales la o anumită 
virstă — asta-i situația! — cind nici 
marea dragoste nu mai face fată fără 


Infernul 
din 281۳116 nori 


Primo tempo. Totul a 

inceput din dorința de a 

ține pasul cu moda filmu- 

lui-catastrotă. Așa-numi- 

ta modă nu s-a iscat însă 

din fantezia cam lugubră 

a unui creator, ci — avind 
ca nucleu al inspirației realitatea, căci 
din viata omului pe pămint, de la 
începuturile ei a făcut parte şi ca- 
tastrofa — moda deci a fost impusă 
la scara marelui ecran din strategii 
comerciale. Cind marile studiouri a- 
mericane s-au văzut nevoite din pri- 
cina frontului deschis de televiziu- 
ne, ca şi datorită influenţei progresive 
ce ridica prețul de cost al filmelor, să-și 
reducă producţia de la 50 la 15—20 
de filme pe an, primul lor mobil a fost 
rentabilizarea lor maximă. Asigurarea 
fără greş a succesului de public era 
deci obligatorie și de aceea producătorii 
s-au îndreptat către acele poveşti și 
acele desfășurări de forțe tehnice ce 
nu puteau fi găzduite pe micile ecrane 
Asa au renăscut către sfirsitul anilor 
'60 şi '70 genurile hiperbolice potri- 
vite cerințelor unui spectator care trăia 
în viața cotidiană revoluţia tehnico-ști- 
ințifică. Musicalul şi filmul de aventuri 
au căpătat noi dimensiuni. Filmele ști- 
inţifico-fantastice şi -catastrofice au in- 
vadat literalmente ecranul american 
Niciodată în istoria filmului american 
ecranul nu a găzduit atitea calamități 
fie că era vorba de cele naturale — 


Fericirea 
într-o casă veche 


El urcă în pas vioi scările spre mansar- 
da Ei; scări înguste, intortocheate, imo- 
bil ultra-sărăcăcios — urcă, urcă şi o 
dată ajuns: «Vă iubesc», îi spune El-Ei, 
fireşte, pe nerăsuflate. «Am 40 de ani, 
sint șeful dumneavoastră şi vă iubesc!.. 
Şi? Din această clipă totul depinde 
numai de dumneavoastră». 


NE 


păminteană 


celestă 


2۷8 W 


şi 


Mai mult 

decit ostatică 
Claudia Cardinale 
(împreună ۱ 
cu ony Musantt) 


tinjală. lar noi ne-am întors acasă, la 
textele din ziare şi la imaginile din capul 
nostru. Pasionante. 


Rodica LIPATTI 


Producţie a studiourilor italiene: Regia: Da- 
miano Damiani. Scenariul: Nicola Badalucco 
Damiano Damiani, după romanul lui Francis 
Clifford. Muzica: Guido şi Maurizio de Angelis 
Cu: Tony Musante, Claudia Cardinale. John 
Forsythe, John Steiner. Renzo Palme: 


bine sărac și iubit decit bogat și sin- 
gur» apare simplist expusă, dar ob- 
servaţiile realiste captind viata în da- 
tele ei diurne dau filmului credibilitate 
fără ostentaţie și o încărcătură de au- 
tentică ۰ 

Simona Darie 


Producție a studiourilor din Turcia. Un film 
de Ergin Orbey. Cu: Münir Ozkul, Tarik Akan 


Animalele vorbesc 


Pentru iubitorii de animale, peliculele 
care se ocupă de micile sau marile vie- 
țuitoare ale Terrei constituie mai tot- 
deauna o sărbătoare. Indiferent dacă 
este vorba despre o istorioară cu ani- 
male umanizate (O zînă ca în basme), 
despre o demonstratie a mentinerii echi- 
librului ecologic (Ghearele și colții), 
sau despre ilustrarea aproape ştiintifi- 
că a unor cunoscute teorii. Acesta din 
urmă este cazul filmului Animalele vor- 
besc in care, regizorul maghiar Agos- 
ton Kollanyi preia ideile zoologului ger- 
man Konrad Lorenz, intemeietorul etio- 
logiei moderne. Uneori demonstrația 
este cam aridă, alteori cam deslinată, 
dar animalele sint intotdeauna frumoa- 
se şi cisștigul informational este cert. 


Cristina CORCIOVESCU 


Producție a studiourilor ungare, Un film de 
Agoston Kollanyi 


Casta „Divina“ 


Intotdeauna cind în umbra unui film 
simți aripa protectoare a unei cărți den- 
se, populate de oameni și nu de meca- 
nisme acționate numai de legea dina- 
micii spectaculoase, ființe mai compli- 
cat vorbitoare şi simţitoare decit se 
mișcă deobicei in spaţiul ecranului, a- 
tunci te declari mulțumit. Nu mai vi- 
nezi specificul. E cazul acestei cărți- 
saga a unei familii nobiliare din Mexicul 
anilor 1912—1915, o «castă divină» de-a 
dreptul diabolică pentru peonii biciuiți 
și exterminați prin muncă or lupte ale 
armatelor separaţioniste din Yucatanul 
reacționar. Mărturii uman-literare cutre- 
murătoare ale unei conștiințe civice pe 
nume Salvador Alvarado. Sobru, dens, 
clasic, prin caractere, atmosferă او‎ foar- 
te realist acest tablou al unor decenii 
de zbucium din istoria Mexicului. 


Alice MĂNOI!U 
— 
Producţie a studiourilor mexicane. Un film 
de Julian Pastor. Cu: Ignacio Lopez Tarso, 
Ana Luisa Peluffo, Pedro Armendari jr. 


dacă acest «ca-n film» nu e «ca-n viață» 
înseamnă că acel ceva a căzut in cea 
mai adincă desuetudine. Subiectul fil- 
mului lui Damiani este politic, fără 
îndoială, şi tot atît de sigur e că 
structura lui e polițistă. lar bătaia 
e departe, tocmai în activitatea, pe 
cit de necurată în fond, pe atit de 
limpede în formă, dusă de C.I.A. prin- 
tr-un agent al ei, cu sediul la Ambasada 
Americană din Roma. Toate poncifele 
— am ajuns să numim poncife loviturile 
de stat pregătite din afara statului, 
asasinatele, terorismul, ignorarea imu- 
nităţii diplomatice! — deci tot ce con- 
tribuie azi ca viața să fie trăită pericu- 
los într-o anumită lume este etalat în 
acest film, pentru care implicarea ar fi 
trebuit să insemne, în primul și în ulti- 
mul rind, atitudine. Atitudine și divul- 
gare. Din păcate, este mai mult o ilus- 
trare. Ilustrarea unei “stări de lucruri, 
a unor situaţii-limită ajunse monedă 
curentă, a unor evenimente care, vai, 
nu mai au nimic comun cu evenimentul. 
Sint doar comune. Pur și simplu banale 
şi cotidiene. Un ostatic în plus este 
și el un film obișnuit. Nu ne trimite din- 
colo de ceea ce ne arată și uneori ce 
vedem, cinematografic vorbind, e lipsit 
de forță, de originalitate. Parcă autorii 
ar fi obosit, ei în primul rînd, de atita 
agitație. Damiani și-a dorit un film poli- 
tic cu structură polițistă. l-a ieșit un 
film polițist cu implicaţii politice. Da: 
«politicul» este strivit sub suspensul 
de serie neagră, iar «policier»-ul — 
îngrijorat de soarta ideilor politice 

îşi pierde uneori chiar și din logică 
Doi actori sensibili — Tony Musante şi 
Claudia Cardinale — se achită de rolu 
rile lor cu meșteșug نو‎ farmec persona! 
dar sucombă nu odată într-o — para- 
doxală pentru acest gen de cinema — 
lincezeală. De care vinovată cred că se 
tace un soi de blazare. Şi nu numai 
blazarea noastră, cei adăpați la «docu- 
ment, ca sursă a filmului» e de vină, ci 
mai ales un soi de plictis al cineaştilor 
care, pe parcurs, poate că şi-a dat sea- 
ma că filmul lor nu e deajuns de docu- 
ment al epocii. Şi atunci s-au lăsat pe 


Viață dublă 


În plină teroare fascistă, în mijlocul 
Sofiei, ascunși în mansarda unei case 
«mai presus de orice bănuială», casa 
unui mare avocat, trei tipografi comu- 
nişti au tipărit şi difuzat — clandestin. 
fireşte, timp de cinci ani ziarul «Cauza 
muncitorească». Doi dintre ei au fost 
ucişi, supravieţuitorul, Grigor Stoici- 
kov, a scris o carte în care a povestit, 
cu maximă fidelitate, se spune, acea 
acțiune a lor de cinci ani, carte după 
care regizorul Ştefan Dimitrov a reali- 
zat filmul Viaţă dublă, incercind, la 
rindu-i, să fie fidel sursei literare. So- 
bru, concentrat și, mai cu seamă, plin 
de respect față de gravitatea subiectu- 
lui, sobru dar nu țeapăn, concentrat 
dar nu lipsit de suspens, cu o distribuţie 
echilibrată, cu imaginea expresiv-fru- 
moasă, de mare încărcătură emoţiona- 
lă și coloana sonoră gindită pe același 
fir al emotiei, Viaţa dublă se inscrie 
sigur în zona bunei calități artistice. În 
zona filmelor demne de respect de a- 
semenea, pentru că tilmele respectuoa- 
se față de temele grave sint. la rindul 
lor, demne de tot respectul 


Vlad PAULIAN 


Productie a studiourilor bulgare. Un tilm 
de Ștefan Dimitrov. Cu: Stanimir Stoilov, Ivan 
Grigorov. losif Srciadjiev, Ivan ۵۷ 


Familia noastră 


Căsătoria dintre doi văduvi, nici ti- 
neri, nici frumoşi, nici bogați. dar cu 
cele mai bune sentimente, va aduce in 
aceeași casă pe cei șapte moștenitori 
ai lor, trecuți și ei de pragul adolescen- 
tei. Noii fraţi se impart în tabere adverse 
organizind adevărate bătălii pentru un 
loc în pat sau la baie. Rivalităţi iscate 
din nedumerirea reciprocă de a se 
vedea dintr-odată în mijlocul unei fa- 
milii necunoscută pină mai ieri. Şi to- 
tuşi o familie cind toți se dovedesc so- 
lidari faţă de fratele năpăstuit de bogatul 
tată al iubitei sale, ce nu il dorea ca gi- 
nere. Subiectul, ideea şi chiar modali- 
tatea de tratarea în cheie comică a fil- 
mului turc, produs în anii '70. sint iden- 
tice cu cele ale unui film american sem- 
nat de Frank: Capra şi distins cu un 
Oscar pentru regie în 1938. Nu, la mij- 
loc nu este vorba de nici un fel de pla- 
giat ci de conflictul etern între două 
tipuri de oameni: cei ce aşază mai 
presus de orice frumuseţea unui sen- 
timent şi un altul pentru 2۵ ۵ 
inseamnă totul. Poate că morala «mai 


Un ostatic 
în plus 


Damiano Damiani a in- 
cercat de toate pină să 
ajungă la filmul politic. 
Şi a ajuns la filmul poli- 
tic urmind calea aleasă, 
in general, de cinemato- 
graful italian, care s-a 
indreptat hotărit într-acolo — spre sfir- 
șitul deceniului trecut — cu principalele 
lui forțe regizorale. «Mărturisirile unui 
comisar de poliție către procurorul re- 
publicii», realizat în 1970, l-a repus, deci, 
pe Damiani în atenţia criticilor (să nu 
uităm că el este co-scenaristul filmului 
«Cronica unor sărmani îndrăgostiţi») 
după o destul de lungă perioadă în care 
a făcut o ecranizare, eșuată, după Mo- 
ravia, «Plictiseala», un film intimist, 
«Insula lui Arturo», un western-spaghe- 
tti intitulat «EI chuncho». Dacă ar fi 
să-l ascultăm pe el, pe Damiani, atunci 
filmul politic i-a intrat în singe nu ca o 
consecinţă a unei orientări generale, ci 
ca o necesitate mai personală. Pentru 
că, iată ce spune regizorul despre el 
insuși: «Eu sint un cineast instinctiv 
pentru care a face film politic înseamnă 
a face politică. Incerc să sensibilizez 
publicul pe probleme la ordinea zilei. 
Nu sint un teoretician. Sint convins că 
a face film politic inseamnă a trăi o 
situaţie politică. A trăi în situaţia poli- 
۱۱8 a momentului». Acestei mai vechi 
declarații, Damiani dovedește că i-a 
rămas credincios, pentru că principalul 
merit al filmului Un ostatic în plus 
este à propos-ul, cum spun francezii, 
adaptarea la situatie sau, ca să folosim 
o expresie ultrafolosită, ancorarea în 
realitate. O realitate mult mai palpitantă 
decit izbutește să fie ficțiunea, care 
oricită strădanie și-ar da azi, e depășită 
de evenimente. Pină nu demult, a spune 
despre ceva că e ca-n filme era echiva- 
lent cu o culme a neverosimilului. Azi, 


Pe scurt despre: 


ereza 


La 10 anı de cind Julio Garcia Espi- 
nosa, şef de școală in 5 
cubaneză cerea colegilor săi să se 
concentreze mai puțin asupra expresiei 
şi mai mult asupra conținutului revolu- 
tionar al filmelor — în primul rînd lupta 
impotriva vechilor mentalități — iată 
acest Portret al Terezei, in cea mai 
pură tradiţie a lui Espinosa. Din fami- 
lia de personaje feminine a lui Norma 
Rae, luptătoare pentru drepturile fe- 
meii, pentru emanciparea ei, Tereza 
are un portret făcut cu mai puţină grijă 
din partea «portretistului», dar cu multă 
căldură şi participare din partea «mo- 
delului». Tesătoare fruntașă, mamă, so- 
tie, gospodină. Tereza nu vrea să re- 
nunţe la ceasurile ei de «independenţă», 
petrecute in echipa de dansuri a fa- 
bricii. Nu vrea tocmai pentru că orele 
acelea — picătura care umple paharul 
oboselii şi al răbdării soțului — o re- 
prezintă cel mai exact, o individualizea- 
ză, îi dau sentimentul că se implinește 
cu adevărat. 

Dind senzația unei filmări deloc ela- 
borate, pelicula cucerește prin sinceri- 
tatea interpretării și a unei neascunse 
dorințe de a nu polei realitatea. Un film 
şi o poveste;cum se spune,«ca-n viaţă». 
Deci, cu atit mai eficient intr-un cine- 
matograf militant. asa cum îl preconiza 


Espinosa. ` 
Roxana PANĂ 


Producţie a studiourilor cubaneze. Un tilm 
de Pastor Vega. Cu: Daisy Granados. 


rganizația Fantoma 


Orașul Ho şi Min, în perioada ime- 
diat următoare eliberării, devine teatrul 
unei acţiuni plină de suspens de fac- 
tură polițistă. Un individ ce se pretinde 
reprezentantul unei organizaţii fantomă 
străbate în viteza unei motorete, străzi- 
le pitoreşti ale orașului, intrind în dife- 
rite case și stabilind tot felul de contacte 
cu văduvele ofițerilor căzuţi pe front 
Santajind fireasca, deși neintemeiata 
lor speranţă de a-i revedea, el pune in 
acest fel pe picioare o adevărată aface 
re. Dar cum se spune, «orice naș iși 
are naşul»... 

Eliza ANGHELESCU 


Producţie a studiourilor vietnameze. Un tilm 
de Chan Hue. 


pentru toate vîrstele 


versiune identică în fond și în formă — 
și cu o stelutã tot la orizont, Tatum O,Neal, 
fata celebrului Ryan? Oricum istoria nu-l 
va înregistra decit ca pe o revenire la bunele 
maniere povestitoare ale Hollywoodului de 
odinioară, cu o biografie bine articulată, 
despre o fată orfană, singuratică și ambi- 
ționată să ciștige — dacă nu dragostea 
celor din jur — măcar admiraţia amatorilor 
de performanțe hipice. Desigur că pină la 
medalia de aur olimpică pe care o cîştigă 
pentru Anglia cu un cal pur singe american, 
drumul e lung și străbătut de obstacole, 
dar cind ai un antrenor feroce şi spiritual 
care-ţi servește la antrenamentul de dimi- 
neață și citeva ironii stimulatoare, nu se 
poate ca totul să nu sfirșească într-o 
euforie de familie pe gazonul unei încin- 
tătoare reședințe tipic britanice. 

Un Christopher Plummer, numai com- 
prehensiune și generozitate, pe post de 
tată adoptiv și scriitor sacrificat pentru 
succesul pupilei, o fetiță-vedetă convingă- 
toare mai ales în prima postură (Tatum 
O,Neal) și un film care dacă nu s-ar lua în 
serios şi s-ar declara o mică parodie a 
marelui șablon hollywoodian cu vise de 
glorie și aur, ar merita chiar aplauze. 


lice MĂNOIU 


Producție a studiourilor americane. Un film 
de Bryan Forbes. Cu: Tatum O'Neal, Christo- 
pher Plummer, Anthony Hopkins, Nanette 
Newman. 


Țara cailor sălbatici 


Caii sălbatici sint doar unul. Dar acest 
ultim mohican-mustang face toţi banii în- 
tr-un film cu un bărbat american, un copil 
indian, un urs, un ciine şi citeva minunate 
peisaje. Superbia fizică şi — dacă se poate 


Pe afiş, toate personajele 


“cailor. sălbatici) 


spune așa despre un cal — intelectuală a 
acestui animal, simbol al libertăţii şi al 
demnităţii, nu poate decit bucura tinerii şi 
copiii pentru care acest film a fost, fără 
îndoială, nu numai în primul dar și în ultimul 
rînd, făcut. Sigur că nu originalitatea, fie ea 
de idei sau de mijloace cinematografice, 
este punctul forte al scenariului și regiei 
(ambele de John Champion). Căile pe care 
le străbate pelicula nu sint nici ele ne- 
pătrunse, dimpotrivă, multe din poncifele 
de gen (aventură benefică și natură gene- 
roasă) şi de studiouri (hollywoodiene) sint 
ușor detectabile, dar nu deranjează. Scopul 
زو‎ de data asta scuză mijloacele. Pe bune, 
însă. Un film agreabil, tandru adeseori, 
cum tandre şi duioase sint mai intotdeauna 
filmele în care copiii se imprietenesc cu 
animalele și, împreună, fac apel la corzile 
sensibile ale noastre, ale tuturor. 


R.L. 
Producţie a studiourilor americane. Un tilm 


de John Champion. Cu: Joel McCrea, Robert 
Fuller, Patrick Wayne, Nika Mina. 


rita un premiu, dar în nici un caz pe cel 
de interpretare masculină pentru un actor 
(Uelese Petaia) care strălucește printr-o 
lipsă de expresivitate și o monotonie exas- 
perantă. Acest premiu devine cu atit mai 
nepotrivit cu cit tinărul samoez se află la 
concurenţă nici mai mult, nici mai puțin 
decit cu Al Pacino în Dreptate pentru 
toți de Norman Jewison, film la care nu 
stii ce să admiri mai întii, profesionalismul 
regizorului sau vigoarea, farmecul şi ta- 
lentul actorului principal. 

Nu este singura ciudățenie a opțiunilor 
juriului internațional ale cărui criterii au 
depășit adesea sfera artisticului şi a este- 
ticului. Mă gindesc, mai ales, la recom- 
pensa acordată filmului românesc Duios 
Anastasia trecea de Alexandru Tatos. 
Premiul pentru interpretare feminină de- 
cernat Andei Onesa este, fără îndoială. 
important şi ne bucură, iar pentru tinăra 
noastră actriță constituie o excepţională 
apreciere a calităților sale interpretative. 
Dar filmul lui Tatos merita mai mult. Nu 
este doar o părere subiectivă, determinată 
de un exces de mindrie națională, ci o rea- 
litate confirmată de mulți dintre specia- 
liştii prezenţi la Karlovy-Vary care au con- 
siderat Duios Anastasia trecea drept 
una dintre cele mai bune pelicule din con- 
curs, remarcabilă prin sobrietate, drama- 
tism, capacitate de creare a atmosferei, 
frumusețe plastică. 

Nu putem spune decit: nepătrunse sint 
căile juriului. Cu atit mai nepătrunse cu cit 
filmele încununate cu laurii cei mari nu 
s-au prea ridicat la nivelul așteptărilor, în 
ciuda semnăturilor prestigioase pe care le 
poartă. 

Astfel Liudmil Staikov (autorul acelui 
interesant Amendament la legea apără- 
rii statului) s-a prezentat acum în concurs 
cu un film pe jumătate didacticist. pe jumă- 
tate absurd pe tema raportului artă-reali- 
tate. Deşi mesajul este limpede — destul 
de mult trimbiţata atitudine apolitică a ar- 
tistului este de fapt o iluzie — prezența 
celor două modalități narative este însă 
deconcertantă şi chiar supărătoare prin 
artificialitatea ei. Şi, totuși, Iluzia a primit 
unul dintre cele trei premii principale. Co- 
premianțţi au fost danezul Johnny Larsen 
de Morten Arnfred — profil de adolescent 
pe fundalul unui moment de cumpănă 
psihologică şi economică — şi Căsătorită 
pentru prima oară de losit Heifit. Aştep- 
tată cu mult interes, pelicula sovietică a 
impresionat prin curajul micilor adevăruri 
de viaţă: există femei singure cu copii din 
flori, există bătrini care mor uitaţi în ca- 
mere mobilate, există fiice nerecunoscă- 
toare, există truda de fiecare zi pentru o 
viață decentă. Dar de la autorul Doamnei 
cu cățelul aveam pretenții mai mari, mai 
ales în ceea ce privește complexitatea psi- 
hologiilor şi a relaţiilor umane. 

Cele două mari premii ale juriului au re- 
venit Poloniei şi Cehoslovaciei pentru Măr- 
gelele unui şirag de Kazimierz Kutz şi 
respectiv Signum Laudis de Martin Holly. 
Primul este un film de actualitate care vine 
să incheie trilogia sileziană, începută de 
Kutz în 1969 cu Sarea pămîntului negru. 
Subiectul: refuzul unui miner pensionar de 
a-şi părăsi casa bătrinească, supusă de- 
molării, pentru a se muta într-un aparta- 
ment de bloc nou. Încăpăţinarea şı conser- 
vatorismul bătrinului, care pînă la sfirşitul 
filmului par ilare toane ale ۷۱۲۵161, se dove- 
desc a fi, de fapt, condiţiile supraviețuirii. 
pentru că o dată cu dezrădăcinarea se pro- 
duce şi moartea eroului. Este o temă gravă 
pe care, evitind melodramatismul. Kutz a 
bagatelizat-o, văduvind-o de tiorul dramatic 
absolut necesar. 

Signum laudis a constituit una dintre 
surprizele plăcute ale festivalului. Propu- 
nindu-și să redea mecanismul răsturnării 
valorilor în situaţii-limită, Martin Holly aduce 
pe ecran citeva tipuri de soldați din primul 
război mondial. prilej cu care vorbește 
despre acte de lașitate şi de curaj, despre 
devotament fără limite şi naivitate, despre 
onoruri dobindite cu greu și 0129۲۵1۱ ver- 
tiginoase. 

n sfîrşit, marele premiu «Globul de cris- 
tal» a revenit filmului din R.D.G. — Logod- 
nica de Giinther Rucker şi Giinther Reisch. 
În Germania anilor '30, o luptătoare comu- 
nistă este arestată și condamnată la zece 
ani de puşcărie. În ciuda experiențelor în- 
grozitoare prin care este obligată să treacă. 
această femeie supraviețuiește datorită in- 
credeşii în cauza pe care a apărat-o şi da- 
torită iubirii logodnicului ei. În mod para- 
doxal, punctul cel mai slab al filmului este 
tocmai personajul principal care, schema- 
tic şi lipsit de evoluție, constituie mai de- 
grabă un pretext pentru introducerea spec- 
tatorului în mediul concentraționar. De- 
scrierea acestui mediu este plină de cu- 
loare: violentă, grotescă, scirboasă, dis- 
perată. 

Dincolo de intenţii și ambiţii, dincolo de 
departajările operate de juriu prin decer- 
narea mult rivnitelor premii, dincolo de cele 
citeva excepții, ediția 22-a a Festivalului de 
la Karlovy-Vary rămine ediţia filmelor medii. 


Cristina CORCIOVESCU 


46 de filme şi 27 de premii 


tinind seama de această eventualitate, un 
juriu special i-a acordat premiul Federa 
tiei internaţionale a cinecluburilor (FICC) 

Componenta social-politică este foarte 
puternică şi în filmul neozeelandez Întoar- 
cerea fiilor acasă de Paul Maunder, un 
netericit love story dintre un tinâr sărac 
din Samoa şi o fată bogată din Noua Zee- 
landă. Dovadă meritorie a eforturilor unei 
cinematografii aproape debutante, filmul 
lui Maunder, nu lipsit de o anume discre- 
tie și pe alocuri chiar cu o vie emotie. me- 


| 
| 


supărător apelul la şabloane dramaturgice 
(fiica exploatată de părinţi, stăpinul care 
își seduce muncitoarele și apoi le alungă 
supraveghetorul clinos şi imoral) şi de 
limbaj (metafora cu care începe şi se şfîr- 
sește filmul: picioarele însingerate şi mii- 
nile bășşicate ale muncitoarelor alternind 
cu rochiile învoalte de mătase ale doam- 
nelor care dansează «Valurile Dunării»), 
deci fără aceste şabloane. evenimentele 
reale din care s-a inspirat filmul ar fi putut 
deveni de-a dreptul cutremurătoare. Poate 


34 de națiuni participante, 
1000 de invitaţi. 46 de fil- 
me în concurs şi alte citeva 
NENK zeci în celelalte secţii (in- 

| formativă, absolvenți ai 
FAMU, realizările cinemato- 

grafului cehoslovac în ulti- 
mi ani), 27 de premii dintre care 16 acor- 
date de către juriul internaţional prezidat 
conform unei vechi tradiţii de profesorul 
A.M. Brousil — iată bilanțul în cifre al celei 
de a 22-a ediţii a festivalului de la Karlovy- 


Doi laureați ai festivalului de la Karlovy-Vary: 
Anda Onesa (interpretare feminină) şi A/ Pacino (interpretare masculină) 


de vorbă cu Anda Onesa, laureată a 
Festivalului internațional de la Karlovy-Vary 


al tuturor“ 


pentru tineret — Costineşti, 1978 şi 
diploma ACIN pentru debut, amin- 
două pentru rolul Anișoara din «Sep- 
tembrie». Dar să trecem la omul 
Anda Onesa, în anul || la... Filozotie- 
Istorie. 

— M-am născut la Pucioasa la 21 mai 
1960. Am făcut școala si liceul acolo, 
Am făcut doi ani realul, apoi liceul nos- 
tru a devenit cu profil «textil» şi am 
urmat o secţie de finisaj chimic. M-am 
pregătit pentru medicină, însă în ultimul 
an am descoperit... filozofia, 

— Cum privește Anda Onesa cele 
două căi ce i se deschid: cinemato- 
grafia și filozofia? 

— De fapt nu sint două căi. Este una 
singură, calea mea. Este vorba de ace- 
lași suflet şi nu trebuie să mă împart 
în două. Dacă ar fi trebuit să renunţ la 
una — dar sper, din toată inima, să nu 
fiu pusă în fața acestei dileme — aș 
renunţa la film. 

— Eu sper să nu părăsesti filmul. 
Dar apropo, cum te-ai întiinit cu el? 

— Am nimerit absolut intimplător la 
cofetăria «Unirea» unde Andrei Băleanu 
trăgea citeva cadre pentru E-atit de 
aproape fericirea. Acolo era şi opera- 
torul secund al filmului Septembrie. 
Aşa am ajuns la Timotei Ursu care avea 
deja trei candidate pentru Anișoara, 
dar nu era mulțumit. Am dat apoi con- 
curs pe o scenă de film. Apropierea de 
rol am făcut-o cu ajutorul regizorului 
Timotei Ursu care a ştiut să mă conducă 
și să mă facă să înțeleg ce vrea de la 
mine. La început am lucrat mai mult din 
instinct. Pe urmă, am învăţat și puțină 
meserie. Am reușit să trec totul prin 
filtrul raţiunii. Incercam mai multe va- 
riante. 

— Au urmat... 

— Vacanţă tragică și Duios Anas- 
tasia... 

— Regizorii... 

— Vaeni, Alexandru Tatos și Timot: 
Ursu sint toţi nişte regizori foarte buni 
Consider că am învăţat mult de la fiecare. 

— Ai refuzat roluri? 

— Din lipsă de timp. Şcoala cere multe 
eforturi. 

Doresc să repet că sint bucuroasă 
pentru premiu nu numai pentru mine. 
Este premiul nostru, al tuturora. 


Aristotel BUNESCU 


„Este premiul nostru, 


La 3 aprilie 1978, pe ecranul cinemato- 
grafului «Scala», genericul premierei 
Septembrie supunea un nume nou 
atenţiei noastre — Anda Onesa. 

În urmă cu putin timp, o știre din Praga 
ne informa că «juriul Festivalului in- 
ternational al filmului de la Karlovy- 
Vary a acordat premiul pentru cea 
mai bună interpretare teminină actri- 
tei românce Anda Onesa, pentru 
rolul realizat în pelicula intitulată 
«Duios Anastasia trecea». 

lată două evenimente cinematografice 
care marchează drumul unei eleve din 
Pucioasa, de la un nume ce se remarca 
doar prin tonalități muzicale, la unul ce 
s-a impus cu autoritate, dobindind suc- 
cesul suprem la una dintre importantele 
nanifestări ale filmului internaţional. 

— Cum a fost la Karlovy-Vary, 
Anda Onesa? 

— A fost interesant şi greu. Am avut 
posibilitatea să cunosc un foarte variat 
peisaj cinematografic, cu pelicule din 
multe țări, prin intermediul cărora am 
intrat în contact cu spiritualitatea unui 
mare număr de popoare. Criticii de spe- 
cialitate au considerat cele două filme 
românești, Duios Anastasia trecea 
în regia lui Alexandru Tatos și Bună 
seara, Irina, în regia lui Tudor Mărăscu, 
revelația festivalului și, după părerea 
mea, unele dintre cele mai bune pelicule 
aflate în concurs. Cred că meritam 
chiar mai mult în acest festival. Mă refer 
la cinematografia română. Şi asta nu 
este numai părerea mea. Au spus-o 
reputați cineaști aflaţi la Karlovy-Vary. 

— Premiul de interpretare mascu- 
lină a fost atribuit lui Al Pacino. 
Anda Onesa — Al Pacino, iată un 
cuplu de laureați greu de imaginat 
în urmă cu doi ani نو‎ jumătate, cînd 
erai doar o elevă la liceul textil din 
Pucioasa. 

— Este, într-adevăr, o companie inti- 
midantă. Mă bucur însă de acest premi: 
nu atit pentru mine, cit pentru ۲ 
dru Tatos, pentru întreaga echipă, per 
tru cinematografia românească, pentr 
România. 

— lată cum în palmaresul dumitale 
aflat — sînt sigur — la prima filă, 
Karlovy-Vary confirmă titlul de lau- 
reată a festivalului național «Cinta- 
rea României», ediția l-a, premiul de 
interpretare de la Festivalul filmului 


Vary. 

Potrivit aceleiaşi tradiţii, deviza festiva- 
lului continuă să fie «Pentru apropiere in- 
tre oameni, pentru prietenie trainică între 
popoare». Şi totuși, în acest an, a mai 
existat o deviză neoficială, nescrisă și 
neafișată nicăieri, dar care s-a desprins 
limpede din programul prezentat în con 
curs şi pe care am putea-o formula. para- 
frazind titlul filmului spaniol în competitia 
debutanţilor: Trăiască filmul mediu! (fil- 
mul amintit se intitulează Trăiască clasa 
medie și aparține lui José Maria Gonzales 
Sinde). 

În unele cazuri, acest «mediu» înseamnă 
mediocru, de o calitate care işi găsește 
cu greu locul într-un cinematograf cit de 
cit cu pretenţii și cu atit mai puţin în pro- 
gramul unui festival de prestigiul celui de 
la Karlovy-Vary. Acesta este cazul filmului 
italian Bună, derbedeilor! de Danilo Massi 
Rossini, povestea a patru prieteni dir co- 
pilărie care constată că amiciţia lor, bazată 
pe şotii puerile şi cimentată de ۷۵۶ 
unui preot, se destramă o dată cu trecerea 
de la adolescenţă la maturitate. Nici măcar 
vaga amintire a Vitellonilor lui Fellini, la 
care filmul ar dori să facă aluzie, nu învio- 
rează această peliculă anostă şi lipsită de 
un minimum de profesionalism. După cum 
preluarea cu toptanul a urmăririlor burlești 
din comediile mute nu izbutește să facă 
mai comică presupusa comedie fino-sovie- 
tică Plecat după chibrituri de Risto Orke 
și Leonid Gaidai. Nici Argentina și nici Sue- 
dia nu s-au prezentat mai bine, deși preten- 
tiile filmelor lor — Abisul de Fernando 
Ayala şi respectiv Mergi pe apă dacă poli 
de Stig Björkman — erau mai mari. Nu 
numai pentru că Ayala şi Björkman sint 
departe de a fi nişte iluștri necunoscuți. 
dar și datorită ambiţiei lor de a aborda 
tema condiţiei femeii în societatea con- 
temporană: primul printr-o melodramă 
despre o tinără devenită alcoolică din amor, 
cel de al doilea printr-o felie din existența 
unei femei care pendulează între viața sen- 
timentală şi cea socială, negăsind satisfac- 
tii depline în niciuna dintre ele. Portrete 
de femei incearcă să creioneze și tinărul 
norvegian Hans Otto Nicolaysen in Un 
feribot numit dragoste. Portrete, sau mai 
degrabă instantanee, purtind ۷ 
legende: mama depăşită de evenimente, 
soția excedată de un bărbat pe care nu-l 
mai iubeşte, tinăra mamă nemăritată care 
încearcă să scape de urmările unei iubiri 
fără viitor — instantanee inserate într-un 
context social mai larg, acela al comuni- 
tăţii locuitorilor unei insule pe care o so- 
cietate de explorări petrolifere ar vrea s-o 
evacueze. 

Destinele unor femei constituie şi su- 
biectul filmului japonez Trecătoarea No- 
mugi de Sacuo lamamoto, interminabilă 
şi previzibilă poveste despre exploatarea 
tinerelor sărace în filaturile de mătase. la 
începutul secolului. Dacă nu ar fi atit de 


nări în sate și tirgușoare, altădată uitate 
de dumnezeu şi de oameni, cum ar fi 
Săveni, Lunca, Darabani, Todireni, Corni, 
Ştefăneşti. În același județ, în aceeasi 
lună, opt concursuri «Cine știe cîştigă» pe 
teme de cinematografie românească la Do 
rohoi, Dingeni, Truşești, Brăiești, Ripi 
ceni, ș.a. În satul Copălău s-a organizat 
o dezbatere pe tema «Dialog între litera- 
tură şi film». Dacă am avea o revistă teo- 
retică de cinema, desigur că o asemenea 
temă n-ar putea lipsi din sumar, dar cum 
n-avem, să mulțumim copălăienilor şi lo- 
cuitorilor din atitea alte sate şi orășele că 
tin dezbaterea trează, chiar dacă unii esteti 
bucureşteni ar strimba din nas, nemulțu- 
miti că nu se dau suficiente citate din 
Aristarco şi Christian Metz. În octombrie 
1979, locuitorii din Tg. Neamţ, Vinători, 
Tarcău și alte sate nemţene l-au sărbăto- 
rit, ca în fiecare an, pe marele lor concetă- 
tean Mihail Sadoveanu, vizionind și discu 
tind filmele inspirate din opera maestrului 
(păcat că valoarea unora dintre aceste 
filme nu este la înălțimea unui asemenea 
gest de cultură). Și asemenea exemple 
sin! doar citeva din alte mii, asemănătoare. 


Un al doilea aspect care trebuie, de ase- 
menea, neapărat consemnat, este cel al 
promovării culturii cinematografice. Într-o 
vreme cind la centru se face încă atit de 


puțin în această direcţie, în sute și sute 
de localități (inclusiv rurale) unde nu există 
nici cinematecă, nici biblioteci bogate, nici 
ACIN, nici IATC, nici o constelație atit de 
strălucită de critici cum avem la București, 
se desfășoară luni ale culturii cinemato- 
grafice (organizate în foarte multe judete) 
cu tematică variată şi în prezența unui pu- 
blic extrem de numeros. Desigur, mijloa- 
cele fiind puţine şi informaţiile transmise 
în cadrul acestor manifestări sînt adesea 
lacunare chiar simpliste. Dar datorită aces- 
tor manifestări oamenii se obișnuiesc să 
gindească filmul, să-l aprecieze într-un 
context de cultură, li se stirnește curiozi- 
tatea intelectuală și astfel se creează viitoa- 
rele generaţii de cinefili 

Nimeni nu contestă că în această multi- 
laterală activitate a dituzorilor de film există 
încă scăderi serioase, că uneori mai bin- 
tuie formalismul şi dezinteresul pentru con- 
dițiile de vizionare. În acelaşi timp, nimeni 
nu dorește o situație asemănătoare cele 
din unele ţări occidentale unde rețelele de 
difuzare domină industria cinematografică 
şi-şi impun dictatul asupra creaţiei, unde 
bugetul consacrat lansării şi promovării 
unui film este adeseori mai mare decit cel 
atribuit realizării operei respective. 

Ceea ce este necesar, după părerea 
noastră, este luarea în considerare a difu- 
zării filmelor ca una dintre dimensiunile 
majore ale activităţii cinematografice. În 
această privință mai este, pare-se, încă 
foarte mult de făcut. 


Ceva de care nu prea ținem seam 


tere, nici o analiză a fenomenului cinema- 
togratic nu poate ignora — sub sancţiunea 
cantonării în arbitrar — activitatea de difu- 
zare. Pentru exemplificare, ne vom reteri 
doar la două aspecte. 


După cum se știe, filmele românești 
și-au dezvoltat considerabil în ultimii zece- 
cincisprezece ani, audienta la publicul din 
țara noastră. Zeci de milioane de specta- 
tori frecventează anual aceste filme și in- 
casările care se realizează depășesc sen- 
sibil media încasărilor pe film în ansam- 
blul repertoriului. Fără Indoială meritul 
principal în aceste succese revine crea- 
torilor ca şi politicii de îmbunătăţire a te- 
maticii şi de ridicare a calităţii. Dar, indis- 


Difuzarea nu se ocupă 
numai cu difuzarea. 
Un exemplu: 
în județul Botoșani 
s-a organizat o săptămînă 
a actorilor porniţi 
de pe meleagurile lui: 
Octavian Cotescu, 
Rodica şi Ștefan Tapalagă, 
Florina Cercel, Mihai Mălaimare, 
Eugenia Bosînceanu, 
Mihai Mereuţă 


cutabil, este în același timp că aceste suc- 
cese n-ar fi lost posibile fără munca stă- 
ruitoare, entuziastă, exemplară în multe 
privințe, a difuzorilor. Demult această mun- 
că nu se mai reduce — aşa cred unii — 
la vinzarea de bilete şi proiectarea filmelor 
în întreprinderi, instituții, şcoli, la gura mi- 
nelor sau în exploatările forestiere; difuzo- 
rii — adevărați activiști culturali — pot fi 
întilniţi făcind propagandă pentru film (pen- 
tru filmul românesc mai presus de toate), 
intormind, explicînd, antrenind virtuali 
spectatori. Există o muncă imensă despre 
care cel putin presa centrală a scris prea 
puțin, concretizată în organizarea de ma- 
nifestări de toate tipurile, cicluri tematice 
spectacole festive și speciale: simpozioa 
ne, dezbateri, concursuri, mese rotunde 
editarea de afișe și pliante, organizarea 
de proiectı chiar la locurile de muncă ale 
spectatorilor şi cite şi mai cite alte forme 
de promovare a filmului românesc. 


Orgolii iocale 


lată, de pildă, în judeţul Botoşani (am 
ales în mod special zona Moldovei de Nord, 
mai depărtată de București şi de obișnui- 
tele circuite ale manifestărilor spectacu- 
loase) s-a organizat în luna mai o săplă- 
mină a actorilor originari din judeţ (Cotescu, 
Mereuţă, fraţii Tapalagă, Mălaimare, Flo- 
rina Cercel, Eugenia Bosinceanu) cu expu- 
neri, expoziţii foto-documentare și vizio- 


talentul distribuitoru 


Dacă amintim aici, nu fără unele exage- 
rări şi nu fără oarecare amărăciune, această 
stare de fapt, o facem nu din dorinţa filan- 
tropică de a face dreptate unor oameni 
(difuzorii) prea mult timp nedreptățiți, ci 
pentru a pune în discuţie o anumită con- 
cepţie asupra filmului. 

Este astăzi un adevăr unanim admis că 
purtind — mai ales atunci cînd e vorba de 
o operă de valoare — pecetea indelebilă a 
personalității autorului ei principal (de obi- 
cei regizorul), creaţia cinematografică este, 
totdeauna, o operă colectivă complexă si 
multilaterală care se realizează cu contri- 
bulia jesigur inegală — a unui mare 
număr de colaboratori, de ła producător 
la scenarist pină la programator şi respon- 


sabil de sală — și pe parcursul unui proces 
adesea indelungat care cuprinde etape 
foarte variate de la elaborarea scenariului 
și deschiderea finanţării și pină la asigu- 
rarea unui contact optim cu publicul spec- 
tator. Bineînţeles, diferitele etape nu au o 
importanţă egală, dar toate sint necesare 
și opera de artă cinematografică se împli- 
neşte, devine realitate de sine stătătoare 
numai în contact cu publicul, numai atunci 
cind este asimilată, integrată în conştiinţa 
și sensibilitatea spectatorilor. E evident — 
cum s-a mai spus — că nu există operă 
cinematografică «pentru sertar», avind deci 
o existență autonomă în afara contactului 
cu publicul. Numai publicul transformă 
semnele prin care se exprimă intențiile 
artistice Intr-o operă structurată, existentă 
în sine. Cutia de rezonanţă, fără de care 
creația cinematografică rămîne mută, este 
spectacolul. În acest sens, difuzarea nu 
este o activitate marginală sau exterioară, 
ci se integrează organic în procesul de rea- 
lizare a spectacolului cinematografic. 

Nu mai amintim aici faptul că difuzarea 
este cea care asigură baza materială a pro- 
ducţiei de filme. Într-o cinematografie auto- 
finanțată cum este a noastră, existenta și 
dezvoltarea producţiei proprii sint condi- 
ționate de realizarea fondurilor necesare 
de către difuzare (ceea ce nu este deloc 
o treabă ușoară mai ales dacă ținem seama 
de faptul că pretul biletelor în România 
este dintre cel mai scăzut din Europa). 


Aliat al succesului: distribuitorul 


Ni se pare, deci, firesc că nici o dezba- 


Pe vremuri, proaspețţii re- 

cruti învățau la prima lor lec- 

tie de artă militară că pușca 

se compune din două păiii: 

lemn și fier. După care despre 

lemn nu se mai pomenea 

aproape nimic şi toată in- 
strucția era concentrată asupra fierului, 
Ce-i drept, unii istorici și politologi încer- 
cau să demonstreze că, de fapt, puterea 
aparține celor care au pus mina pe partea 
lemnoasă și nu celor care se află în fata 
părţii fieroase, dar asemenea subtilităti 
tilozofico-sociologice n-au reuşit niciodată 
să clintească pedagogia tradițională, baza- 
tă pe regulament. Cam așa stau lucrurile 
și cu filmul. În orice abecedar al celei de a 
șaptea arte vom afla că activitatea cinema- 
tografică cuprinde două laturi fundamen- 
tale: producţia și distribuția. În continuare, 
orice cinefil care se respectă (mai ales 
dacă e profesionist profesor, estetician, 
critic sau istoric de film, etc.) se ocupă 
insistent de prima latură, ignorind cu super- 
bie pe cea de a doua. Producţia e conside- 
rată de toată lumea bine drept o activitate 
nobilă — bineînţeles acest calificativ se 
aplică în primul rînd creaţiei, dar ceva din 
aura aristocratică a acesteia se răstringe 
și asupra laturii tehnico-industriale a pro- 
ducţiei. N-a spus oare Malraux, într-o frază 
de un milion de ori citată că, cinematogra- 
tia este «in fond, și o industrie»? Din pã- 
cate, nici un «guru» al intelectualității con- 
temporane n-a emis vreo formulă demnă 
de reținut cu privire la difuzare, aşa că 


aceasta din urmă poate fi considerată, 
fără complexe de culpabilitate, drept o 
prozaică și neinteresantă activitate comer- 
cială, în cel mai bun caz drept un rău ne- 
cesar. În consecință, cărțile cu tematică 
cinematografică (atitea cite sînt) sînt con- 
sacrate problemelor de creaţie, eventua 
celor tehnice, regizorilor, actorilor, dar nici 
odată difuzării, nici un curs de iniţiere cine 
matografică nu se înjosește în a aborda 
munca difuzării, socotită de aceeași naturi 
(deși mult mai puţin importantă) cu cea i 
Aprozarului, iar presa — inclusiv cea de 
specialitate — consideră că un procen! 
de 5% acordat acestor preocupări est 
arhi-suticient. 


Sabia lui Prudhomme 


In general, ce texte privind problemele 
difuzării apar în publicaţiile noastre? În 
afara cîtorva informaţii sumare privind re- 
pertoriul, mai ales reportaje-anchetă care 
stigmatizează starea lamentabilă (igienă, 
disciplină, calitatea proiecției) a unor săli 
de cinema și acţiunile nefaste ale unor bis- 
nițari vinzători de bilete «in plus». Am mai 
putea adăuga, eventual, și cite o notă ۱۲۰ 
tată înfierind faptul că în acelaşi timp cu 
premiera unui film românesc 1۵ ۵ 
grafele din apropiere sint programate film: 
care ar putea avea succes de public! Se 
vede deci, că la fel cu sabia domnului 
Prudhomme care avea sarcina să apere 
instituţiile și la nevoie să le combată, ditu- 
zarea are menirea de a programa filme care 
să intereseze publicul şi, cind e cazul, 
filme care să-i gonească pe spectatori din 
sălile de cinema. 


În două luni de zile, 
revista «Paris Match» 
şi-a consacrat de trei ori 
coperta — mamelor! 
La 2 mai 1980 — 
Marlène Jobert 
în luna a noua! 
La 30 mai — 
Claudia Cardinale 
în brațe cu mica 
sa Claudia, 
în virstă de 1 an. 
La 4 iulie — 
Ursula Andress 


cronica 
stării civile 


e A născut doi gemeni — Marlène Jobert 


e A murit, în insula Majorca, dintr-o 
tromboză cerebrală, la virsta de 56 de ani, 
compozitorul german Bert Kaempfert. El a 
scris melodia «Stranger in the night», 
lansată de Frank Sinatra. 


e S-a născut Dimitri — fiul Ursulei An- 
dress şi al actorului Harry Hamlin. Mama 
are 43 de ani şi a declarat: «N-am trăit nimic 
mai intens în toată viața mea». 


© A murit la New York, la aproximativ 
74 de ani (data nașterii nu e cunoscută) 
Boris Kaufman, directorul de fotografie al 
lui Jean Vigo (de la primul scurt-metraj, 
Apropo de Nisa (1929) pină la Atlantida 
și Nota zero la purtare), al lui Elia Kazan, 
al lui Sidney Lumet (la 12 oameni turioși). 
Era fratele lui Dziga Vertov, genialul regizor 
sovietic, care a inventat în 1919, cine-ochiul. 


specimene!». 

Fireşte că fiecare e liber să interpreteze 
cum crede aceste afirmaţii ale lui Mitchum, 
să-l creadă sau nu în modestiile şi litotele 
sale — în ce ne privește, instinctul ne-a 
spus întotdeauna să-i preferăm, ca seriozi- 
tate, pe cei care «trag» în artă și iși muncesc 
talentul celor care fac tot timpul «teorie»... 
Ceea ce-i sigur este că, din declaraţiile lui 
Mitchum, cel putin instalatorii și meseriașii 
ies oricum bine. 


cu pruncul ei Dimitri 


care de fiecare dată cind îmi permiteam 
să le dau o sugestie, imi tăspundeau: «Fii 
atent — aici noi nu facem artă, nu facem 
nici măcar cinema, aici facem bani! Filmele 
pe care le producem sint stocuri în care 
zac şi dorm bani, aşa că,atunci cînd alegem 
un actor tot ce sperăm este să aibă o mutră 
de autentic comisvoiajor capabil să vindă 
o marfă!» Atunci îmi duc munca la bun 
sfirşit, pentru că întotdeauna îmi respect 
semnătura pe un contract, dar după aceea 
caut să nu mai am de a face cu asemenea 


۱ ۳ a 
Ila masa — să-i zicem aşa... 


| de lucru, echipa filmului 
Nightkill 4 Mike Connors, Jaclyn Smith, 
Robert! Mitchum Și James Franciscus 


tiv modificată. În consecință, tipăritura în- 
criminată, făcută fără autorizație specială, 
dăunează dreptului actriței la propria-i ima- 
gine. Brigitte Bardot a suferit un prejudiciu 
cu atit mai important cu cit, fiind vorba de 
o publicație mensuală, imaginea ei, ۵ 
şi îmbătrinită, a fost oferită publicului timp 
de o lună şi, mai mult, a fost reprodusă și de 
alte ziare. Publicul avind rareori prilejul să 
se apropie de această actriță cunoscută 
și admirată pe ecrane, impresia care se 
degajează din fotografia litigioasă, chiar 
dacă se înrudeşte prin exces cu caricatura, 
e de natură a întuneca imaginea Brigittei 
Bardot». 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 
de Radu COSASU 


numărului din noiembrie 1979, revista pu- 
blicase o poză în care chipul prea bine- 
cunoscut al vedetei era deformat printr-un 
montaj fotografic compromiţător: surisul ei 
descoperea un singur dinte, iar explicația 
suna așa: «Acum 20 de ani, aveam toți 
dinţii...». Glumă trivială, gindire urită pe 
care legea le pedepseşte drastic. Argu- 
mentarea tribunalului e demnă de interes — 
într-o lume în care stranii libertăţi de expre- 
sie mai permit polemicii să devină deseori 
pseudonimul huliganismului, iar pamfle- 
tului să nu se mai deosebească de agresi- 
unea morală: 

«Dacă o caricatură tine de acele libertăți 
de critică recunoscute ziaristului care poate 
altera personalitatea celui reprezentat, mon- 
tajul fotografic este cu mult mai criticabil 
cu cît persoana vizată este întru totul de- 
formată, cititorul putind gindi că i se pre- 
zintă un portret fidel. Brigitte Bardot, ale 
cărei calități estetice sint îndeobşte recu- 
noscute, este în drept să ceară ca imaginea 
pe care o dă și pe care înţelege s-o dea 
despre ea însăşi, să nu fie nedrept şi defini- 


ca bază a gloriei la care se uită rece și 
lucid: 

«Mă consider un meseriaș onest, cam 
ca un instalator, mindru de a fi ales pentru 
o anume muncă pe care o face cit se pricepe 
mai bine. Oamenii rid de fiecare dată cind 
le spun că nu mă duc să-mi văd filmele. 
E totuși adevărat... Cinema-ul impune o 
meserie exigentă, plină de răspunderi. Re- 
vin la acelaşi exemplu, al instalatorului: 
dacă nu-și face bine meseria, el dăunează 
tuturor. O inundație poate provoca un 
scurt-circuit care poate naşte un incendiu, 
şi toată clădirea se poate prăbuși. E ceea ce 
se întimplă și la noi. Fiecare răspunde de 
fişia sa de muncă. Încerc chiar să-mi alung 
din spirit orice preocupare artistică. Mă 
duc dimineaţă la lucru și mă întorc seara, 
ca şi cum aş avea de pontat într-o uzină. 
Respect orarul de lucru, pentru că-i respect 
pe cei care lucrează cu mine in fața apara- 
telor — şi pentru mine, îndărătul lor. 


— Daţi impresia că vă faceţi meseria fără 
prea mult entuziasm... — observă Joan Mac 
Trevor, corespondenta la Hollywood a re- 
vistei «Cine-revue». 

— Nu ştiu... Nu eu sint cel care imi pot 
judeca entuziasmul... Sigur că sint con- 
vins că am o meserie formidabilă, dar o 
practic cam ca muncitorii -sezonieri; cind 
mi se propune o treabă şi treaba aceea îmi 
place, o fac. Dacă nu, stau acasă. Cei care 
țin la mine regretă uneori că nu mă bag în 
față, că nu sint în prim-planul actualității, 
dar eu mă simt foarte bine așa și acolo 
unde sint. Mă simt bine în pielea mea şi 
asta este, cred, esentialul. (Mitchum, de 
altfel deține un record original în climatul 
hollywoodian: el e căsătorit de 40 de ani cu 
aceeași femeie, pe care o consideră marea 
dragoste a vieții sale...) 

Pentru optica sa de «meseriaş cinstit» — 
sint semnificative părerile lui despre pro- 
ducători, aşa-zişii patroni ai filmelor: 

«Nu pot să uit că am întilnit producători 


cronica 
imaginii 


Un proces 
pentru un 5 


La începutul lunii trecute, un tribunal din 
Paris a condamnat editura revistei «Hara- 
Kiri» la plata a douăzeci de mii de franci, 
drept daune-interese, actriței Brigitte Bar- 
dot pentru a fi atentat la dreptul individului 
asupra propriei sale imagini. Pe coperta 


actorii 
vremii noastre 


Și dacă artistul 
muncește 


ca un instalator ? 


N-ar fi imposibil ca să iasă ceva simpatic 
din acest film intitulat «Nightkil!» la care se 
lucrează intens pe platourile hollywoodiene. 
dacă avem în vedere distribuția și mai ales 
o idee neașteptată a producătorilor, în 
cadrul acestei distribuții. Subiectul se men- 
ține în acel perimetru al dramelor din famili- 
ile bogate americane, cu un industriaș 
(alcoolic!), cu o soție care-l detestă dar nu-l 
poate părăsi, după cum nici nu se poate 
duce cu un altul, deci cu un altul care nu e, 
din păcate, industriaș, cu o crimă, deci 
cu un detectiv, etc., etc. E un cadru de episod 
Mannix sau Columbo — și chiar apare 
Mannix, zis şi Mike Connors. Numai că 
Mannix va interpreta rolul soțului bogat, 
iar «Mannix»-ul va fi interpretat de Robert 
Mitchum. Mike Connors e foarte mulțumit 
de acest «contre-emploi», susţinind că 
filmul va avea un suspens demn de «crima 
aproape perfectă» a lui Hitchcock. Dar 
Mitchum? Mitchum e, ca de obicei, rezervat, 
cumpănit, avar în entuziasm, discutind totul 
în termenii celei mai stricte profesionalități 
Mitchum este un exemplu de actor-munci- 
tor, care aclamă în artă travaliul cinstit 


intră în bucătărie și deschide frigiderul». 
lată un atac demn de «De bello galico»! 
Apoi: esenţializarea conceptelor; sobrie- 
tatea adjectivelor; economia figurilor re- 
torice. Stil utilitar. Dialogurile, totdeauna 
realiste, fiindcă vor trebui rostite, nu citite. 
O dispoziţie grafică ușor lizibilă: la stinga 
taptele, la dreapta cuvintele. Un minimum 
indispensabil pentru a construi o fabulă. 


Urmași ai lui Ponson du ۲6۲۲۵۱۱ ۰ 
autorul lui Rocambole) şi al lui Dumas, ai 
lui Salgari, Dickens și Edgar Poe — sce- 
nariștii, ignoraţi de festivaluri și de public, 
scriu episoadele foiletoanelor lor imaginind 
lumi minunate, aventuri neobișnuite. Se 
întimplă ca un scenarist care nu s-a mişcat 
din oraşul lui, să scrie liniștit în capul pa- 
ginii: «Centrul Africii — exterior, ziua». 


Sau să-și închipuie complicaţii sentimen- 
tale pe care n-ar îndrăzni să i le dezvăluie 
soției sale. Scenaristul iubește cinema-ul 
şi îşi face singur, la masă, filmele pe care 
ar vrea să le vadă: fiindcă mai totdeauna 
este timid şi nu ştie să treacă, pe faţă, la 
regie unde toate complexele i s-ar da de 
gol... Mărturisesc că meseria de scenarist 
îmi place. A mă simţi ultimul succesor In- 
tr-o linie nobilă de foiletonişti, în afara com- 
petiţiei literare, departe de vanitatea festi- 
valurilor (aţi văzut vreodată un scenarist 
triumtind la Cannes sau Taormina?) îmi 
dă plăcuta iluzie de a mai trăi în epoca pe- 
nei de giscă, a liberei fantezii. Mai mult, 
închipuiţi-vă că stilul scenaristului se des- 
parte tot mai mult de servituţile scriiturii 
specializate; că s-a sfirșit vremea cînd se 
scria: «Panoramic dreapta, pentru a des- 
coperi în gros-plan virful piciorului Caroli- 
nei» şi că azi, se tinde la a lucra, de fapt, 
o nuvelă cit mai amănunțită pe care regi- 
zorul o va decupa după placul lui. Noul 
roman nu se va naște din scenariul cinema- 
tografic? Cred că e inevitabil». 


descrie un film visat. Filmul care decurge, 


$ Gahan PR e j 
hm Suflete pierdui 
după Scenariul lui. 
«Scenaristul are'î 


appon 
cauna 


avantajul că; rite 
Ta închipgi 


nariu, iar alţii ce înseamnă o viaţă de me- bucată cu bucată, un film inexistent. A 


seriaș: 


este decepționant ori, cel puţin, diferit. N-ar 
trebui să-i dai niciodată unui regizor sce- 
nariul tău, ci să-l păstrezi sau să-l publici 
ca un roman. De altfel, care romane, azi, 
mai au structura narativă a unui scenariu? 
Inainte de toate, timpul prezent: «Rodolpho 


«Dintr-un scenariu, într-un film, nu rămin 
decit ruine; regia îl dispersează ca plum- 
bul topit și curs într-o carafă. De aceea un 
adevărat scenarist nu se va duce niciodată 
să vadă un film după un scenariu de al său. 
A scrie un scenariu înseamnă ati povesti 


Ati cunoscut 
scenariști victorioși ? 


În dreaptă descendență din stirpea de 
aur a scenariștilor italieni de după război — 
Zavattini, Age şi Scarpelli, Suso Cechi 
d'Amico, falangă glorioasă din care au 
făcut parte, fie și o clipă, şi Fellini şi An- 
tonioni, ۵۲۵۱و‎ sau subapreciată doar din 
citeva prejudecăţi de castă literară, dar fără 
de care n-am fi avut niciodată renașterea 
filmului italian de după '45 — Bernardino 
Zapponi este azi una dintre cele mai pres- 
tigioase semnături de pe genericele filme- 
lor lui Fellini, Comencini sau Risi. Om la 
53 de ani, Zapponi — pentru a da o lumină 
cit mai concisă, lipsită de adjective conven- 
tionale — a stat alături de Fellini, încă din 
1968, de la ecranizarea unei nuvele a lui 
Poe, Toby Dammit;au urmat scenariile 
la Satyricon, Clownii, Casanova, ul- 
timul la Cetatea temeilor — titluri care 
pot face fala oricărui dramaturg ce se vrea 
Important, azi, în lume. 

Despre ce simte, ce nostalgii, ce demni 
tăţi, ce scincete, ce neputinţe şi و۵‎ ۰ 
poartă un scenarist de-al lui Fellini, ne pu 
tem da seama din sugestiile unui text pu 
blicat recent de Zapponi, din care unii ar 
putea înțelege cam cum se scrie un sce- 


Dacă se duce naibii cariera lui Travolta? 

Sint întrebări demne de foiala din jurul 

ringurilor de box. Ringurile de dans nu sînt 

mult diferite, destinul unui dansator nu O 

se deosebește mult de cel al unui puncheur. 

Managerii au suflet bun și mare. Nu l-au lăsat frapantă 

să moară de frică. l-au dat un rol de cow-boy. asemănare: 

un scenariu beton-armat, o pălărie cu care se torul 

face întotdeauna rupere, un contract fabulos ac pi 

şi după semnare maghiar 

— precum în poveștile mitologice, cei vulnerabili Laszlo 

erau scăldaţi în apele unui rîu sfint, Tike 

în rolul 

lui Kojak 


cronica 
întrebărilor 


Cum să-ți treacă frica 
de(nu ai) eșec? 


să se lepede de angoase — tot așa l-au pus 
să-și imprime tălpile şi palmele în cimentul 
proaspăt de pe Hollywood Boulevard, 
solemnitate care îți consacră 

nemurirea, acolo, în cetatea hollywoodiană. 
Numai actori nemuritori și-au mai lăsat 
amprentele în acel cazier al gloriei, 

instalat pe Hollywood Boulevard, exact în fața 
lui Grauman's Chinese Theatre. Dar mai întii 
trebuiau să devină campioni mondiali. 

A devenit Travolta campion mondial în artă? 
Va deveni? Fi-va nemuritor? Îl va părăsi, 
astfel, frica? Dar poţi crea fără o frică de eșec? 
O, a pune asemenea întrebări, acum, 

e ca și cum ti-ai pune picioarele 

nu în ciment ci într-o farfurie cu supă. 


Era în fruntea încasărilor — după Febra de 
simbătă seara și Grease. 

Lume multă voia să danseze ca el, 

să aibă unduirea, silueta și ritmul lui diabolic. 

Se murmura că ar veni în locul regelui Elvis. 

Un eșec — după Clipă de clipă, 

și băiatului frumos i se făcu frică. 

Cu frica în suflet a renunţat la un rol gras, 

i l-a luat altul care a făcut un succes imens — 

Richard Gere în American Gigolo. 

Dacă Travolta nu mai poate? 


Kojak îl cheamă la origină, Janos şi 
Kocsag (se pronunţă chiar Kojak), 
că şi-a început, cindva, cariera în 
Ungaria, unde superiorii săi l-au 
găsit prea puţin dotat pentru mese- 
ria de polițist. Kojak — cu chelia lui 
Laszlo Inke — își regăsește, după 
decenii, şeful de altădată, care con- 
tinuă să lucreze în poliție, cad unul 
în brațele altuia ca doi civili, iau 
masa Împreună cînd, desigur, li se 
anunţă o moarte, a unui geolog 
ungur, suspectă, extrem de suspec- 
tă, așa cum e cazul cînd doi polițiști 
stau de vorbă și ciocnesc. Kojak- 
Inke cere permisiunea de a participa 
la anchetă, căci chiar dacă ai chelie, 
asta nu te dispensează de o memorie 


cronica 
gagului 


Influența 
razelor de chelie 
asupra inspirației 


Botezul 
prematur 
al gloriei: 
Travolta 


punîndu-și 


Uneori, o chelie — dacă eşti, 


afectivă, aceea a locurilor pe care 
te-ai născut... Numai că new-yor- 
kezul nu poate avea liniște pentru 
anchetele sale, nici la Budapesta. 
O frumoasă dansatoare italiană se 
ține ca scaiul după el şi ar trebui să 
fii cu totul prost și nedus la cinema, 
ca să nu înţelegi că această Dalilă 
(sau Dalidă?) nu se ține de Kojak, 
asa, c-o fi el vreun Samson... Nu. E 
o trimisă a Mafiei, vezi bine, care, 
cu încă un tip sumbru, are ca mi- 
siune să-l impiedice pe Kojak, prin 
toate mijloacele — și cind spunem 
toate mijloacele, apoi spunem toate 
mijloacele — să ajungă la New York. 

Acestea ar fi bazele scenariului 
la Kojak în Budapesta, mai de- 
parte totul tinînd, fireşte, de un fir 
de păr, pentru a deveni un film cu 
breton, sau cu freză, sau cu cărare, 
sau pe trei cărări, sau... mai știi?, 
cu permanent, adică o capodoperă... 


desigur, deștept şi ai ceva în cap — 
îti poate da o idee al cărei succes 
nu necesită energia tăierii firului 
de păr în patru. Aşa, de pildă, există 
chelia lui Telly Savalas din care a 
ieşit, ca să zicem așa, gata înarmat, 
Kojak. Există însă și chelia — cu 
totul asemănătoare — a unui actor 
maghiar, Laszlo Inke. Şi mai există 
capetele a doi scenariști budapes- 
tani: Istvan Kallai şi Sandor Szalkas 
— în mintea cărora s-a aprins urmă- 
torul filament: la asemenea coinci- 
dentã de chelie, statură și chip, de 
ce n-ar veni Kojak la Budapesta? 
Nu ca Savalas, ci ca Inke. Deosebi- 
rea ar fi minimă. Cu ce ocazie ar 
veni? Cu ocazia, de pildă, a unui 
congres internaţional al autorilor 
de romane polițiste. Aici, se va afla 
despre Kojak, ce n-am aflat în 120 
(dăm o cifră, nu cu parul...) de epi- 
soade new-yorkeze: anume, că pe 


amprentele 
în cimentul 
proaspăt 
de pe 
Hollywood 
Boulevard. 
Detaliu realist 
în 

planul doi: 
apă, săpun, 
prosop 
pentru 
spălarea 
pe miini 


îşi alege actorii. Întrebare care ar putea 
să surprindă prin imprecizia ei dar care 
deschide o fereastră asupra felului de a 
lucra al lui Bellocchio: «Cum îmi aleg 
actorii? Fiecare îşi are modalitatea lui 
de a o face. Cit privește felul de a lucra 
cu ei, eu nu împărtășesc părerea şi 
metoda acelora care repetă și iar 
repetă cite o scenă. Cred, că cei mai 
mulți dintre actori sint asemenea 
unor funcţionărași care-şi fac meseria 
cu aceeași încărcătură emoţională şi 
emotivitate pe care le-ar folosi dacă ar 
lucra la fisc. Dar sint și unii care se 
contopesc din punct de vedere psiho- 
logic cu situaţiile pe care le parcurg, 
care se implică într-adevăr nu numai 
din punct de vedere tehnic să zicem, și 
cu unii ca aceștia nici nu trebuie să 
repeți prea mult. O dată, de două ori, mai 
mult de atit nu poţi reproduce o emoție 
„puternică la un nivel satisfăcător. Există 
actori ca niște mașini care se incălzesc 
greu, alții care nu pot aștepta, pentru 
că altminteri cind ajung în prim plan 
s-au şi descărcat deja de emoție. Piccoli 
sau Placido, de exemplu, pe ei trebuie 
să-i aduci foarte repede în prim plan 
pentru că se exprimă cu cea mai mare 
viteză. Pentru mine o lacrimă fabricată 
cu glicerină este ceva ce nu mă inte- 
resează dar atunci cind o privire străful- 
gerează fără să te fi așteptat la asta 
înseamnă că in interiorul sufletesc al 
actorului s-a declanşat ceva. Şi treaba 
asta trebuie reținută imediat pe peliculă. 
Există cineaști care concentrează totul 
în miinile o care fac pe saltimbancii, 
care susțin că pot juca toate rolurile, 
feminine, de bătrîni sau de copii, şi 
pretind apoi că actorul să-i copieze în 
mod mecanic. Eu unul cred, dimpotrivă, 
că este un fapt indispensabil să stabi 
leşti un raport cu actorul, să fii foarte 
atent la modul lui de a dezvolta perso- 
'najul». 


citeva ori pină să se lanseze în 1975 la 
Festivalul internaţional «Orfeul de aur» 
cu cintecul devenit șlagăr, «Arlechino», 
și pină ce Joe Dassin,unul dintre idolii de 
azi care înainte de recitalul susținut nu 
demult împreună, a întrebat-o între pa- 
tru ochi: «Eşti, ca şi mine, o profesoară 
ratată?» Pentru ca apoi să exclame: 
«Eşti o cintăreaţă de clasă interna- 
țională, ma foi!». În schimb, în cinema a 
păşit cu dreptul. Cu primul ei rol în filmul 
Totul pentru cintec a fost desemnată 
de publicul sovietic, drept «cea mai bună 
actriță a anului 1979», la tradiționalul 
sondaj organizat de revista «Sovetski 
Ekran» (de care aminteam mai sus). 

După două filme-concert, realizate 
unul pentru televiziunea finlandeză, ce- 
lălalt pentru televiziunea vest-germană, 
Alla Pugaciova a revenit pe platourile 
«Mosfilm»-ului. Ea deţine rolul principal 
în filmul cu titlul provizoriu: Recital. 


Unul dintre realizatorii care se face cu- 
noscut publicului la intervale destul de 
rare şi care, în pauzele din contactul 
cu publicul, nu ține să-și teoretizeze tă- 
cerile, este fără îndoială realizatorul 
italian Marco Bellocchio. După ultimul 
film Salt în go| prezentat la Cannes s-a 
stirnit un mare interes pentru persoana 
și personalitatea lui. Dar la festivalul de 
la Cannes aproape nimeni n-a putut să-l 
fixeze pe un scaun şi să stea de vorbă 
cu el. Unii mai insistenți l-au urmărit 
pină la Roma, unde l-au găsit la Cinecittà 
pregătindu-și un alt film. În jurul lui 
erau adunaţi cițiva studenţi care analizau 
impreună cu autorul ultima realizare a 
acestuia. Bellocchio a fost întrebat cum 


Un sculptor i-a făcut potretul în stînca muntelui, admiratorii orga- 

nizează ceremonii omagiale, iar studenții de la UCLA-Los Angeles 

își aduc aminte că ei au fost ultimii parteneri de discuţie ai lui John 
Wayne 


naristică a fost atribuit recent lui Age și 
Scarpelli pentru scenariul la Camera de 
fate. Filmul a fost realizat de Mario Mo- 
۱۱6۵۱ 


e În filmul Isabelle Eberhardt apare una 
dintre cele mai prețuite actrițe franceze 
Isabelle Adjani. Filmul evocă figura unei 
tinere a cărei viaţă a luat sis la virsta de 
27 de ani, în 1904, în Algeria. Îmbrăcată cu 
haine bărbătești, ceea ce era motiv de scan- 
dal la vremea respectivă, Isabelle, eroina 
filmului, este un fel de versiune feminină a lui 
Laurence al Arabiei. Ea moare deoarece 
nu a putut să se identifice cu imaginea pe 


care o avea despre ea însăși. 


® Personajul central al filmului intitulat 
Romaneto este acela al unui scriitor din a 
cărui biogratie se inspiră ecranizarea cine- 
matografică aflată în curs de realizare pe 


“platourile de la Barrandow. Regia îi aparţine 


lui Jaroslav Soukup. 


© Trei oameni trebuie să piară se 
cheamă noul film,jn care apare Alain Delon 
in regia lui Jacq es Deray. Filmul se recla- 
mă marii serii a thriller-ului de tip Hitch- 
cock, presupunind, inainte de toate, un 
stil foarte rapid. Este vorba de un om care, 


safari, dar زو‎ o o privire asupra realităților 
continentului care nu mai este nici pe 
departe «ca in poveștile cu negri». 


`` @ Cel de-al patrulea remake după roma- 
nul lui James Cain Poștașul sună întot- 
deauna de două ori se află în curs de 
realizare sub direcția lui Bob Rafelson si 
avindu-i ca principali interpreți pe Jack 
Nicholson şi Jessica Lange. Prima versiune 
„a acestei ecranizări a fost un film obscur 
„turnat în Franța. A doua este datorată lui 

| Luchino Visconti şi este cunoscută în 
lume sub titlul Osessione (din anul 1942). 
| A treia versiune a fost realizată în 1946 în 

. regia lui Garnett cu John Garfield şi Lana 
(E arsă ca interpreți. De reținut, declarația 
lui Nicholson făcută în ajunul inceperii filmă- 
rilor la a patra versiune: «Am văzut cele trei 
versiuni şi pot afirma că nu mă influențează 
“deloc. Am propria mea concepţie despre 
personaj ca şi despre sursa jerară re- 
povestită astăzi». 


` @ S-au încheiat filmările la ecranizarea 
Vieții interioare după Moravia în regia lui 
Gianni Barcelloni cu Stefania Sandrelli și 
Vittorio Mezzogiorno în rolurile principale. 


@ Premiul italian «Flaiano» pentru sce- 


Siberiada, Aici zorile sint liniștite, 
Mama vitregă, Ei au luptat pentru 
patrie, Călina Roșie, Ironia soartei, 
Albul Bim — ureche neagră, Dra- 
goste și statistică — filme care au 
determinat în bună măsură orientarea 
cinemato rafului sovietic în deceniul al 
optelea. În lista celor mai buni inter- 
preţi din aceeași perioadă găsim pe 
actorii Inna Ciurikova, Innokenti Smok- 
tunovski și Viaceslav Tihonov, Ada 
8۵90۷۱۵۷۵ Lavrov, Tatiana Doronina şi 
Evgheni Matveev, Liudmila Kasatkina şi 
Vasili Sukşin (de două ori), Svetlana 
Toma şi Andrei Miagkov (de două ori), 

` Natalia Gundariova, Aleksandr Kalia- 
ghin, Alisa Freundlich. 

Cu ocazia publicării ultimelor rezul- 
tate ale concursului pe 1979 spectatorii 
au dat وناواه‎ de cauză filmului Tinăra 

„soţie şi actorilor Alla Pugaciova în 
rolul Anna Strabitiva — din Totul 
` pentru cîntec şi Stanislav Liubşin | pen- 
tru rolul Ilin din Cinci seri. Revista 
«Sovetski Ekran» a iniţiat la Casa cen- 
trală a filmului din Moscova, o intil- 
nire Intre spectatori și laureaţii desem- 


nati de ei de-a lungul anilor. Sigur că 7 


` visul organizatorilor şi al publicului era 
- să fie de față cît mai mulți, dar... Andrei 
Miagkov nu putea veni decit la 11 noap- 
tea, după spectacol, Alissa Freundlich 
avea spectacol la Leningrad, etc. Aşa că 
cei prezenţi i-au salutat cu căldură pe 
Natalia Gundariova, Stanislav Rostatki 
Viaceslav Tihonov, Eldar Riazanov, Emil 
Braghunski, Aleksandr Kaliaghin, cărora 
li s-au înminat și premiile speciale ale 
revistei. 


“Ca şi alte celebrităţi ale genului. talen- 
tata cintăreață sovietică Alla Pugaciova 

a urmat un drum, am spune, «logic»: de 
la estradă la platoul de filmare. Dar 
dacă pentru a-şi face un nume în muzica 
ușoară i-au trebuit ani ceva mai mulți și 
nu tocmai ușori (după absolvirea unei 
„școli superioare de muzică a fost acom- 
„paniatoare la circul din Moscova; deve- 
nit ا ا‎ abandonat estrada de 


e Ragtime, filmul la care lucrează în 
prezent Milos Forman, este inspirat de 
romanul lui E. Doctorow şi priveşte drama 
vieții americane de la inceputul secolului 
dar prezentul este, cum s-ar spune, foarte 
prezent. 


@ Unul dintre cele mai originale filme ale 
anului — așa cel | puțin sust 
va fi Popeye în regia lui Robert Altman. 
Filmările s-au și incheiat în Malta. În rolul 


lui | Papeye apare Robin Williams, Shelley 


“Duvali va fi Olive, iar Bluto, Paul Smith. 


6 Între 11 şi 14 noiembrie va avea loc la 


Havana al doilea Festival internaţional. al | 
«Noului cinematograf latino-american». În- | 


tilnirea este competitivă și un juriu interna- 


tional va decerna premii «acelor realizări 
din fiecare gen care prin valoarea lor artis- 
tică şi sensul lor ideatic vor afirma identita- 
tea şi unitatea istorico-culturală a Americii 
noastre» — se spune în regulamentul de 
funcţionare a juriului. i 


۰ Povestiri despre Atrica in regia ja- ٩ 


ponezului Susumi Hami cu actori ۱ 


James Stewart, Karen Black şi Richard | 


Harris se află în pline fimări. Aventuri, 


Sensibilitate 

şi interiorizare, 
talent 

şi discreție: 
Grajina 


Revista «Sovetski Ekran» organizea- 
ză anual un concurs printre cititorii săi, 
invitați să desemneze cele mai bune 
producții naționale (pe parcurs s-au 
adăugat şi cele străine, printre ciştigă- 
tori figurind, la un moment dat și filmul 
românesc Ultimul cartuș) ca și pe cei 
mai buni interpreți, 

Lista filmelor laureate din ultimul 
deceniu cuprinde, de exemplu, Lacul, 


Pregătiri, pregătiri, emoții și griji pen- 
tru Alain Delon. Explicația? Ultima 
pasiune: cursele de formula 1. la Le 


Mans — unde va participa anul viitor 


e Un nou film despre al doilea război | 


mondial în regia lui John | Huston şi intitulat 
Evadare spre victorie îi are ca interpreti pe 
`` Michael Caine, Sylvester Stallone şi Max 
von Shidow. În rolul unei luptătoare din 
rezistenta franceză apare actrița canadiană 
Carole Laure. 


e Încă un film pe tema războiului - — de | 


astădată cel din 1914—1918 este insă in- 


tr-un registru foarte special, pentru că 13 
semnează Meli Brooks şi se intitulează 
“Istoria primului război mondial în vi: 
` ziune Brooks. Evident Brooks face totul: | 


scenariu, regie, interpretare (aici şi-a mai 
luat şi cîțiva colaboratori). 


۵ Pădurea lui Ostrovski devine film in 
regia lui Vladimir Moti! avind-o ca principală 


interpretă pe Ludmila Zelikovskaia. Filmâ- 
rile au loc pe platourile de la Leningrad. 
e Dragostea nu e tără durere se inti- 


tulează filmul — o comedie romantică se | 


“spune — realizat în R.F. Germania de 


` Alfred Vohrer cu Maria Schell, Heinz Reinc- 


„ke şi Peter Pasetti în ا‎ cele mai 
` importante. 


y 


r 


periscop 


A juca — 
a fi! 


Jack Lemmon a 
jucat în numeroase adap- 
tări cinematografice ale 
unor piese de succes, în 
filmul  Tributul, aflat 
acum în producție la 
New-York, el interpre- 

tează,pentru prima oară pe ecran, ace- 
lași personaj pe care l-a întruchipat pe 
scenă La baza ecranizării Tributului 
se afla piesa mai veche cu același 
titlu a lui Bernard Slade, autorul prin- 
tre altele și al unuia din succesele cele 
mai răsunătoare de pe Broadway, piesa 
«Comedia romantică» cu Mia Farrow 
și Anthony Perkins în rolurile princi- 
pale. 

Referindu-se la elementele care deo- 
sebesc interpretarea cinematografică 
de cea teatrală, Lemmon spune: «Cind 
am venit prima oară la Hollywood în 
1953 ca să joc alături de Judy Holliday 
în filmul Ar trebui să ți مهو‎ ۵۵ 
ție (It should happen to you) am avut 
şansa să beneficiez de ajutorul unuia 
din cei mai buni regizori, Georg Cukor. 


Eram îmbătat de succesul meu de pe 
Broadway şi credeam că nu trebuie 
decit să fac aici exact ceea ce făcusem 
acolo, Dar după fiecare secvență fil- 
mată, Cukor îmi spunea: «mai ușurel, 
dragă băiete, mai ușurel!» Şi aşa mereu 
pină cînd începusem să simt un gol în 
stomac tot auzind aceleași cuvinte. 
În cele din urmă am explodat și l-am 
întrebat «Trebuie să înțeleg că încer- 
cați să-mi spuneți să nu joc?» 

Cukor m-a privit plin de recunoș- 
tință: «Da, zise el, ai priceput în sfirşit: 
a juca în film înseamnă de fapt a fi». 
Cu alte cuvinte, continuă Lemmon, 
era nevoie de o altă dozare a mijloace- 
lor de expresie pe care le foloseam în 
teatru. În locul unui gest mare, aici 

utea fi necesară o simplă privire. 
ncetul cu încetul am înţeles că apara- 
tul de filmat are capacitatea de a-ţi 
surprinde gindurile. Spencer Tracy 
era formidabil în această privință. Chiar 
cind tăcea, puteai să înţelegi ce gin- 
deşten, 


Margit MARINESCU 


Învingători 
ai discului, 
ai show-urilor ۰ 


tru oricine vrea să dea glas unui limbaj. 
In cadrul acestui mod de naraţiune, 
Hitchcock trece pe bună dreptate drept 
autorul care a extras din acest limbaj 
variațiunile cele mai subtile și cele mai 
tulburătoare». 


etc. Dar că multe lucruri le-a făcut într-a- 
devăr bine, pentru asta stau dovadă 
cele peste 40 de filme în care a apărut 
în cele trei decenii de prezență artistică. 
Încheiată pentru totdeauna în această 
vară. 


deşte o altă culegere de analiză de filme 
publicate sub egida sa şi intitulată tără 
nici o intenţie de a crea surpriză:«Cine- 
matograful american». Narațiunea holly- 
woodiană care și-a impus codurile sale 
întregii lumi rămine martorul ideal pen- 


in memoriam 


Peter Sellers 


Avea 54 de ani, o lungă listă de fil 

în care a evoluat, o popularitate invid 

tă, o detaşare de cotidianul profesiei 
care-i permitea s-o privească foarte cri- 
tic نو‎ în acelaşi timp regenerator. Ra 

ori s-a putut spune despre un actor de 
anvergura şi lansarea lui pe ecrane, la 
televiziune şi în teatru că nu poate fi 
prins cu şabloane și manierisme. Peter 
Sellers era de fapt unul dintre acei actori 
care pot sta ca efigie a unei școli de 
actorie vestită în lumea întreagă: școa 

englezească. Era foarte lucid ceea ce-i 
permitea să spună în public despre si- 
ne: «Poate că nu sint amuzant de felul 
meu dar știu că unele lucruri le fac 
bine». Dacă era sau nu amuzant asta 
ține de gust, de preferinţe, de dispoziții, 


După dispariţia lui Hitchcock in acest 
an, marele cineast a devenit subit obiec- 
tul unui interes care părea diminuat 
în ultima vreme. Opinia publică și spe- 
cialiştii parcă și-au dat seama că unul 
dintre cei mari ai ecranului a trecut în 
domeniul amintirii şi că lumea nu a fost 
destul de atentă cu el atita timp cit s-a 
aflat în mijlocul ei. În grabă parcă, văd 
lumina tiparului studii, albume, culegeri 
de opinii ale maestrului thriller-ului, re- 
cunoscut în primul rind ca «inventator 
de forme în cinema» (așa cum se 
exprima Eric Rohmer). În toată această 
avalanșă de tipărituri despre Hitchcock 
una este considerată ca ieșind cu totul 
din comun. «Prezenţa profundă, acea 
prezență care va continua să influențeze 
atitia şi atilia cineaști de astăzi și de 
miine» este afirmată înlăuntrul unui vo- 
lum de cercetare pură «Analiza filmu- 
lui» datorat lui Raymond Bellour. lată 
unul din teoreticienii cei mai riguroşi — 
susține criticul francez Michel Mardore 
— care au adunat într-un volum munca 
lui de peste 20 de ani și ce descoperim 
aici? Că bazele analizei, că «exemplele» 
decorticate provin pe treisferturi din 
opera lui Hitchcock. Aceste studii de o 
complexitate indubitabilă, care apar din- 
tr-o îmbinare de privire structuralistă 
şi psihanalitică, aceste defolieri plan cu 
plan situează în centrul preocupării lor 
secvențe din cele mai importante filme 
ale lui Hitchcock. Este poate ceva care 
ține de gustul lui Bellour, fără îndoială 
aceasta, dar nu este o întimplare faptul 
că «vecini! lui Hitchcock sint în această 
lucrare Fritz Lang, Hawks, Minnelli 
Cinematograful american e, cum s-ar 
zice, ceaşca lui de ceai aşa cum o dove- 


în film, oprește automobilul într-un loc ne- 
potrivit și intr-un moment nepotrivit şi de 
aici decurg o serie de întîmplări deloc ba- 
nale. Alain Delon care pină acum a jucat 
adesea 10 roluri de damnati, este de astă- 
dată el cel urmărit de răufăcători pe auto- 
strada dintre Paris şi Trouville. 


6 Marele romancier american Henry Ja- 
mes se află mereu în atenţia cineaștilor 
De astădată a unei cineaste care este și 
scriitoare: Marguerite Duras. Realizatoarea 
franceză a ales una din cele mai ciudate 
povestiri ale lui James: Sălbăticiunea 
din junglă pe care a adaptat-o pentru 
ecran. Pe de altă parte, Benoit Jacquot pre- 
gătește și el Aripile porumbelului în care 
vor apare ca interprete Isabelle Huppert și 
Dominique Sanda. 


6 Mr. Jekyll și Mr. Hyde în viziunea lui 
Valerian Borowczyk se află în curs de 
realizare pe platourile franceze. 

@ Se pregăteşte o nouă versiune a lui 
Peter Pan cu Alec Guinness în rolul 
maleficului căpitan Hook. Iniţiativa reali- 
zării filmului o are Mel Ferrer care declară 
că acesta este «un vechi vis al său». 


tradiţiile 
filmului românesc 


Desfășurarea 
„Desfăşurării“ 


(11) 


Pentru a reda atmosfera 
apăsătoare a satului, am 
cerut operatorilor Wil- 
fried Ott şi lon Stoica să 
fiimăm majoritatea cadre- 
lor cu aparatul la înălți- 
mea ochilor omului. A- 
ceastă monotonie a unghiurilor reda 
mai bine atmosfera pe care urmăream 

s-o creez şi, în acelaşi timp, prin sur- 
prinderea unei porțiuni mai mari din a 
treia dimensiune, 3010616068, ۸ 
sporirea plasticității cadrului Sarcina 
principală, problema care imi dădea ce! 
mai mult de gindit, era insa cea a distr 
buţiei rolurilor şi a interpretării. În pros- 
pecțiunile făcute, întilneam în fiecare sat 
cite un llie Barbu, cite un Anghel, Ga- 
vrilă, Prunciu, Trafulică sau Ghiocioaia, 
dar nu-i puteam găsi la București. Cău- 
tările nu au durat totuşi prea mult. Pe 
Prunciu l-am găsit la Municipal (Ştefan 
Ciobotăraşu), pe Trafulică (lon Ilie lon) 
la Teatrul Tineretului, pe Ghiocioaia la 
Teatrul Armatei (Nucu Păunescu), pe 
Vasile Ciobanu la Naţional (Toma Dimi- 
triu), iar pe Stan la Estradă (Vasile 
Tomazian) și în scurt timp i-am găsit pe 
toți. Ne mai lipseau doar Anghel și Ilie 
Barbu. În cele din urmă, după investigații 
amănunțite, i-am găsit. Se ascunseseră 
la Teatrul din Pitești: Ernest Maftei şi 
Colea Răutu 

Destășurarea a constituit pentru o 
parte din actori o trambulină care i-a 
lansat într-o frumoasă carieră cinema- 
tografică. Astfel Colea Răutu, actor cu 
reale calități interpretative, un amestec 
de blindețe și violență, care și-a făcut 
debutul ca interpret al lui Ilie Barbu și 
Ernest Maftei, calm, sfătos, firesc și 
veridic, au jucat apoi în peste douÃzeci 
de filme, iar marele actor Ştefan Ciobo- 
tărașu, o fire capricioasă, adesea greu 
de stăpinit, dar înzestrat cu un talent 
nativ, debordant, a fost interpretul prin- 
cipal al multor filme românești. 

Actorii considerau că rolurile cele mai 
greu de interpretat sînt rolurile de țărani. 
Nu este deajuns să te îmbraci în haine 
țărănești pentru a fi socotit țăran. Com- 
portarea oamenilor de la țară, felul cum 
umblă, felul cum vorbesc, cum gesticu- 
lează, sint diferite de cele ale citadinului. 
În apropierea orașelor mari, modul de a 
se îmbrăca al sătenilor tindea spre stra- 
iele orăşeneşti. Acest fapt urma să se 
reflecte și în film, dar sub straiele cu 
aspect orășenesc trebuia să se des- 
prindă cu claritate trăsăturile ţăranului 
român în tot ce are el mai caracteristic. 
Surprinzătoare gama interpretativă a lui 
Fory Etterle care a reușit să creeze cu 
multă autenticitate figura ţăranului chia- 
bur lancu Enache, ca apoi, în filmul 
Porto Franco, să creioneze cu mult 
rafinament tipul filozofului doctor din 
Sulina. 

Pentru majoritatea scenelor filmate în 
exterior, am folosit țăranii din localitate 
ca figuranţi sau chiar interpreți de roluri 
mai mici, alături de actori și deosebirea 
nu era foarte mare. Rolul lui Bărăgan, de 
pildă, omul de serviciu al Sfatului Popu- 
lar din Udupu, a fost interpretat de un 
localnic. 

Din momentul cind am început repe- 
titiile, zi cu zi, oră cu oră, comportarea 
și înfățisarea interpretilor se apropiau 
din ce în ce mai mult de aceea a eroilor 
din Destășurarea, ajungind in cele din 
urmă să vorbească ca ei, să simtā ca ei, 
să gindească la fel ca ei și nu-mică mi-a 
fost bucuria cînd în timpul filmărilor, 
țăranii au început să-i confunde cu 
consătenii lor. Îmi amintesc că într-o zi, 
după filmare, strinși în jurul unei discuţii 
contradictorii, actorul Colea Răutu s-a 
apropiat de grup pentru a-și da părerea, 
dar unul dintre ţărani l-a oprit spunin- 
du-i: «Mă, tu nu te băga!» 

Azi, am marea mulțumire că persona- 
jul Ilie Barbu a rămas ca un erou naţio- 
nal, un erou real, iubit de spectatori şi 
filmul Desfășurarea figurează în istoria 
cinematografiei noastre drept o reali- 
zare clasică, 


Paul CĂLINESCU 


Filme pe micul ecran 


Adevăratul drum (Mark Robson,‏ و 


1960). Paul Newman și Joane Woodward 
într-o peliculă oarecare (artisticeşte vor- 
bind), destul de bine «legată», însă, 
tocmai atit cit să poţi spune că te uiţi 
la ceva şi nu la nimic. Aceeaşi senzaţie 
mi-a dat-o şi Unde întloresc crinii 
(William A. Grahani, 1973) din care se 
poate reține, dacă nu altceva, măcar 
acest şir de cuvinte finale: «Acum ştiu 
că poţi să iubești în viaţă și pe cei care 
te-au dezamăgit. Poate că aceasta este 
adevărata dragoste». Poate că aceasta 
este şi «morala» filmului. După cum 
Preteratul protesoare! cu Clark Gable 
(George Seaton, 1958) trăia, finalmente 
tot printr-o singură, dar foarte sănătoa 
să idee: «Ziaristica e o mahmureală 
Corect pînă aici Mai departe, 

® Lucruri plăcute. Vacanţă la Roma 
(William Wyler, 1953). Cinema B de 
clasă. Leul, chiar cind îşi pune amical 
gheara, nu iartă. Două ore cu Audrey 
Hepburn și Gregory Peck in cea mai 
bună formă nu sint de lepădat niciodată 
Millie (George Roy Hill, 1966) a stisnit 
destulă plăcere, si pe bună drepti: 
Julie Andrews era acolo. toata povestea 
(de doi bani) era bine făcută, eram şı cu 
acolo, bine dispus să o urmăresc; Ur- 
mărește-mă (Carol Reed, 1974).Agrea- 
bil, extrem de agreabil, nu are nimic în 
legătură cu cinematograful, dar e agrea- 
bil. Ciudat! Mă gindesc (în paranteză) 
la Mia Farrow... 

Omul țără unitormă (William Hale).‏ و 


Inainte de a fı bun sau prost, un film 
trebuie să fie, pur şi simplu, cinstit. 
Ceea ce e cazul aici. 

Ironia soartei (Eldar Riazanov,‏ و 
Dintr-un «malentendu» poate ieşi‏ .)1976 
un «binentendu», ca să zic așa. Cine-‏ 
ma-ul e cinema. Cînd e bun e bine.‏ 

e Floarea de cactus (Gene Saks, 
1970). Goldie Hawn cuceritoare, Walter 
Maithau asemenea, povestea excelent 
spusă, lipsită de pretenții, e drept, dar 
care nu te adoarme. lată o ecuație cu o 
soluție... 

9 Ineplii plăcute (pină la urmă): Viața 
merge inainte (Eugenio Martin, 1972); 
Micul scăldător (Robert Dhery, 1974); 
Steaua sudului (Sydney Hayers, 1972). 

© intoarcerea marelui blond (Yves 


Robert, 1977). Bine că s-a intors... 


Aurel BĂDESCU 


rioare. Mica dramă a triunghiului conju- 
gal nu se poate consuma în văzul lumii, 
ci în spaţii închise, după obloane trase. 
Şi, în sfirşit, este vorba despre o justi- 
ficare dramaturgică: cenușiul unor exis- 
tente redat prin cenușiul imaginii, prin 
"uținătatea luminii, prin refuzul intru- 
museţării personajelor. 

lată, de pildă, portretul fizic al Clarei, 
femeia între două virste, cu expresia 
obosită, cu părul neingrijit, cu pielea 
ridată, cu privirea veşnic îngrijorată. 
Aparent suficiente motive pentru a înde- 
părta un bărbat. Sau al Nușei, cu chipul 
său monoexpresiv în ciuda unei exu- 
beranţe de suprafață, cu gesturi stereo- 
tipe (aprinsul țigării), cu degetele miini- 
lor şi picioarelor hidos de groase (planul 
cu portretul lui Alain Delon). Evident 
prea puține motive pentru a reține un 
bărbat. 

Aparatul înregistrează cu precizie, 
dar fără ostentatie. fiecare dintre aceste 
detalii. parcă pentru a face imposi- 
bilă incercarea de evadare a arhitec- 
tului Halunga, care revine de unde a 
plecat. Revine pentru totdeauna, împie- 
trind în acel stop cadru la masă final. 


Cristina CORCIOVESCU 


mele complexe ale timpului său, de 
viitorul şi destinele României socialiste. 


Multe astfel de secvente, cu darul de 
a prinde, fidel, pulsul actualități, au 
fost înregistrate pe peliculă în ultimele 
săptămini, în ultimele luni. Poemele lui 
George Tãrnea au lăsat să se intre- 
vadă mereu, prin imagini, unda învălui- 
toare de sensibilitate și lirism a poetu- 
lui. Reportajele Sinzienei Pop au tăcut 
loc gindului ager, frenetic, al autoarei, 
care s-a priceput dintotdeauna să «prin- 
dă» pe ecran clipe semnificative, ade- 
vărate. de gind si de viată Pe Platon 
Pardău l-am intilnit, mai de mult. pe pla- 
iuri de la Vatra Dornei. confruntindu-și 
amintirile de odinioară cu realităţile pre- 
zentului. Pe loan Grigorescu l-am ascul- 
tat recent, înfățişindu-ne cu glas con- 
vingător de imagini «renașterea Călăra- 
șului». Scriitorul de talent s-a făcut bine 
simțit în reportajul lui Nikolaus Ber- 
wanger, în timp ce despre Odorheiul 
Secuiesc de azi = vorbit prin date sem- 
nificative reportajul lui Fon6 Laszlo. 
Corneliu Leu a străbătut plaiuri buzo- 
iene, pe Traian Coşovei l-au atras oa- 
meni și peisaje dobrogene, din Tulcea 
contemporană. După ce a evocat trans- 
formările de azi ale Rimnicului Sărat — 
un orășel dintre acele multe în care nu 
se prea intimpla nimic odinioară —, 
Radu Cirneci a vorbit frumos, cu price- 
pere, despre civilizația lemnului în dul- 
cea Bucovină, pătrunzind printre minu- 
nile de frumuseţe ale fabricii de mobilă 
din Cimpulung Moldovenesc. Şi așa 
mai departe, și așa mai departe... Cindva 
am auzit glasul molcom al lui Teodor 
Mazilu, poposit pe alte drumuri din 
țara sa, zilele trecute am simţit «muzica 
locurilor natale» evocată de George 
818118 Scriitorii străbat țara de la un 
capăt la altul și prind pe peliculă semne 
darnice în semnificaţii ale prezentului. 

Dacă adăugăm tuturor acestor sec- 
vente, săptăminalele «Antene» ale «Cin- 
tării României» — în care poetul Adrian 
Păunescu descoperă cu neobosit patos, 
mereu şi mereu, noi emisari de frumos 
din toate județele țării — dacă adăugăm 
cele două reprezentative gale-manifest 
«ale muncii, libertăţii, omeniei și uni- 
tății poporului» avem în față un pano- 
ramic amplu al României la orizontul '80, 
al devenirii sale socialiste. Ritmurile 
țării la al 36-lea August al demnității 
sale naționale, pulsează viguros și pe 
micile ecrane. 


Călin CĂLIMAN 


„Călătorii 
prin tara mea 


Au trecut şi zilele Olim- 
piadei, cu aurul lor de 
Nadie, cu argintul (viu) 
al comentariilor lui Cris- 
tian Ţopescu — care ştie 
să se bucure atit de fru- 
mos şi să ne bucure prin 
neostenita şi stenica sa forţă de trăire 
şi de participare, cu bronzul «de aur» 
al handbaliştilor, medaliile au Tost așe- 
zate în vitrine, sportivii s-au reașezat 
pe... antrenamente, necazurile au fost 
aşezate în uitare (chiar şi gafele de 
necrezut, cu vină de umor absurd, ale 
citorva tele-comentarii «de la faţa lo- 
cului»), este timpul să ne reintoarcem, 
așadar, la ale noastre, după cum s-au 
întors la ale lor «cele de toate zilele» 
şi programele micului ecran. 

Scriitorii străbat în continuare ţara, 
de la un capăt la altul, şi fiecare «Călă- 
torie în țara mea» aduce în acest ceas 
de vară — cind sărbătorim 36 de ani de 
la neuitatul August al lui '44 — noi şi 
noi mărturii despre devenirile țării în 
anii care au trecut de la Congresul al 
IX-lea al partidului, cea mai fertilă pe- 
rioadă din întreaga noastră istorie. Pe 
Dinu Săraru l-am reintilnit printre cei 
de-acasă, din Slătioara, acei captivanți 
«nişte țărani» deveniți între timp او‎ eroi 
de film în Vinătoarea de vulpi... «Niş- 
te țărani... şi politica României socia- 
liste» şi-a intitulat scriitorul incursiunea 
printre personajele romanului său de 
debut, pe care i-a filmat, acum, la un 
nou orizont al drumului lor spre mai 
bine. Încă o dată, scriitorul și-a ma- 
nifestat elocvent dezvoltatul său simţ 
civic, convingerile intime, conform că- 
rora țăranul român — a cărui evoluție 
contemporană a înregistrat spectacu- 
loase salturi materiale şi spirituale — 
este un tip eminamente politic, preocu- 
pat pină în fibrele ființei sale de proble- 


cronica imaginii la „Stop cadru la masă“ 


Justificări 


congrese internationale si mari pasiuni 
capabile să-i schimbe radical viata, dar 
in fond nu se gindește decit la proiecte 
tip și nu poate pleca de acasă tără pan- 
tofi maro. Un tip banal, cu gesturi ba- 
nale (un carton cu prăjituri drept pre- 
miu de consolare pentru soția înselată), 
cu ginduri banale (micile mincătorii 
dintre colegii de breaslă), cu crize ba- 
nale (la patruzeci şi... se simte atras de 
o fată de douăzeci şi...) lar culoarea 
banalului este cenuşiul. 

Așa se tace că opțiunea operatorului 
Anghel Deca şi a regizoarei Ada Pisti- 
ner este perfect justificată. 

Există în primul rînd o justificare tem- 
porală. Multe dintre scene se petrec pe 
inserat, noaptea sau în zori, adică în 
timpul în care personajele îl pot afecta 
vieții lor particulare. Apoi, există o jus- 
tificare spaţială: predilecția pentru inte- 


Refuzul înfrumusețării personajelor (Anda Călugăreanu, Aleksandr 


Kaliaghin, Gheorghe Ioniță și Ştefan Sileanu «văzuţi» de operatorul 
Anghel Deca) 


«În existența lor obis- 
nuită, oamenii nu da 
foarte multă atenţie culo 
NEN K rilor. Trec pe lingă ele, le 
percep, dar nu se con- 
۶ | centrează asupra lor. Fil- 
mele color care pun în 
evidenţă fiecare nuanţă (prin încadra- 
tură, contrast, contur) obligă specta- 
torul să perceapă altfel realitatea. Altfel, 
adică într-un mod nu foarte real. Tocmai 
de acest lucru ne-am ferit în Stop 
cadru la masă. Filmul este plin de cu- 
lori care nu se văd, care nu-ți sar în ochi. 
Ca în viață». 

Astfel explică operatorul Anghel 
Deca opțiunea sa pentru imaginea mai 
deosebită a acestui film despre viata 
noastră cea de toate zilele. Viaţa în 
apartamente obisnuite de bloc fără con- 
fort sporit, in care camerele nu depa- 
șesc 20 m.p. faianța de la bucătărie se 
află doar în jurul cuvetei, iar lumina se 
filtrează printre plantele înșirate pe bal- 
con. Viaţa în Camere mobilate cu acces 
la bucătărie, dar nu şi la veselă, sau în 
case de țară cu marchiză, sau în auto- 
serviri suprapopulate și Inecate în fum 
de țigară, sau cofetării exalînd un aer 
acru-dulceag. Viaţa care se consumă cu 
precădere în interioare, deoarece am 
pierdut contactul cu marile spaţii, cu 
aerul curat şi cu lumina puternică a 
soarelui. Cerul este tavanul, iar astru) 
este becul de 40 Watti. 

Nu, nu este o viziune pesimistă. A- 
ceasta este condiţia unor inşi ai seco- 
lului 20, grăbiţi să se închidă în cutiile 
lor de chibrituri, unde îşi consumă 
micile lor drame. Aceasta este condiţia 
arhitectului Filip Halunga care vi- 
sează proiecte de excepție pentru 


leit-motiv, opera sa se apropie de structu- 
rile muzicale, de seriile melodice şi de o 
۱۱۱۱۱۱۵۵۱۵۵۱68 specială a sensului. Dintre 
elementele dominante ale intregii opere 
amintim aici doar citeva: apa, prezentă prin 
cele mai felurite forme, dar mereu simbo- 
lizind viata, năzuinţa spre fericire, spre lu- 
minos. În Ivan... plouă peste copiii din ca- 
mionul cu mere, în Rubliov plouă peste 
eroi la început dar plouă și în biserica de- 
vastată. În Solaris plouă la început afară, 
apoi în cameră peste tatăl eroului. În Că- 
lăuza, ploaia inundă camera dorințelor in- 
tr-o mirifică imagine a fericirii cu neputinţă 
de atins. Rîul este cel în care dispare Ivan 
în final, tot el marchează marea sărbătoare 
a dragostei în Rubliov, lacul bintuie amin- 
tirile lui Kria, în Solaris iar torentele unei 
cascade și apa unui lac imens însoțesc 
călătoria din zonă a celor trei din Călăuza. 
Fintina marchează visul lui Ivan dar și 
angoasa scriitorului din Călăuza. Ocea- 
nul gindeşte ۱۱ 


Tot ca leit-motiv putem considera folo- 
sirea simbolicii animaliere: ciinii, păsările, 
caii prezenți peste tot. Cu evidentă funcţie 
metaforică este apariţia cailor pe plaja inun- 
dată cu mere din ...Ivan, şi apariţia calului 
după căderea balonului în Rubliov. Tot 
astfel clinele din Călăuza şi tot aici păsă- 
rile din deşertul interior. În Solaris, pre- 
26048 unui cal sperie un copil. Culoarea 
albă stăruie peste esenţele capodoperei 
Rubliov, dar este prezentă și în Solaris 
ca strălucire a planetei necunoscute ori în 
laptele pe care-l bea ciinele în finalul 
Călăuzei. De asemenea, focul la care se 
încălzește Ivan, după traversarea riului, 
bintuie imaginile din Rubliov (flăcările 
de pe apă) ori Solaris (focul pe zăpadă), 
şi străluminează tainele zonei din Călăuza. 
Există între apă și foc, între aceste ele- 
mente primordiale, o continuă luptă (bul- 
gărele încins care topește zăpada in Ru- 
bliov) care dublează marile teme, prezente 
intr-o orchestrație uimitoare. Astfel disputa 
Eros-Tanatos, concretizată uneori dureros 
prin dialogul cu părinţii morți. Mama lui 
Ivan a fost ucisă, Teofan, părintele spiritual 
al lui Rubliov, apare în momentul esenţial 
al vieţii acestuia, mort fiind, tot astfel mama 
lui Kris în Solaris. Acest raport este in- 
versat către fiică în Călăuza. Dealtfel co- 
piii nu lipsesc în nici un film. Compreso- 
rul si vioara si Copilăria lui Ivan îi au 
ca eroi, în Rubliov ei revin mereu şi o 
fetiță frumoasă este ultima imagine pe 
lingă care trec picioarele celui crucificat. 
Doi copii deschid filmul în Solaris. 


Încheiem această sumară trecere în re- 
vistă cu un element de poetică metaforică 
clasică: Zborul. 


La începutul filmului, Ivan visează că 
zboară. În Rubliov, un ţăran fuge de lume 
înălțindu-se cu balonul, în Solaris, timp de 
30 de secunde, cei doi iubiți cosmici plu- 
tesc între Breughel sau Bach. 


Drama gnoseologică care stăruie în ope- 
ra acestui mare regizor face ca toate aceste 
elemente — și lîngă ele multe altele pe care 
nici măcar nu le-am putut aminti — să 
funcţioneze într-o operă majoră; ele sem- 
nifică oceanul de sensuri, îl ordonează 
într-o creaţie dintre cele mai importante 
pentru acest timp şi pentru oamenii care 
îi parcurg. 


Dan STOICA 


tată în simţul optic pur». Această frenetică 
exaltare, deopotrivă teoretică şi practică, 
a mişcării, a ritmului pur, a constituit obiec- 
tul unei lucide analize datorate lui Jean 
Mitry: «Pe urmele lui Abel Gance, tinerii 
regizori s-au anpajat din plin în căutări rit- 
mice, ajungind deseori la excesele «monta- 
jului scurt» şi la pretențiile de «ritm pur». 
Într-adevăr, s-a abuzat masiv, în epocă, de 
acest fel de montaj. S-a ajuns chiar pină 
acolo încit s-a văzut în el fundamentul ex- 
presiei filmice pentru simplul motiv că 
planurile erau aici percepute ca ritm pur 
din cauza scurtimii şi a succesiunii lor ca- 
dentate. lar teoriile care s-au născut apoi 
nu au făcut decit să conducă filmul spre o 
pretinsă «muzică vizuală», după ce mai 
înainte It rătăciseră pe cărările teatrului sau 
pe cele ale picturii». 


George LITTERA 


teoria filmului 


Elemente la o poetică 


Opera lui Tarkovski: 
o continuă întrebare asupra 
condiției umane 


apei şi mincate de cai, ori, aceleași mere, 
putrezite de astădată, aduse să astimpere 
foamea meșterilor orbi din Rubliov. 
Leit-motivul este dealtfel! unul din prin- 
cipalii factori pe care Iși construiește regi- 
zorul filmele. Rolul lui este de a structura 
povestea, de a o delimita dar și de a crea 
zone de densitate simbolică maximă. Prin 


(impresioniștii folosesc de predilecție un- 
ghiurile şi mișcările de aparat subiective), 
incearcă să «dematerializeze» ecranul (de 
unde gustul pentru efectele optice, de la 
jocurile de claritate la deformări). Princi- 
pala cucerire expresivă pe care o înfăptu- 
iesc exponenții mişcării rămine însă intuiţia 
organizării filmului printr-o savantă, mi- 
nuţioasă orchestrare a structurilor lui fi- 
gurativ-ritmice, cum o arată indeosebi Roa- 
ta lui Gance. Alături de tendinţa spre ab- 
stractizare (dorinţa eliberării ecranului de 
«materie» nu are altă semnificaţie), ideea de 
ritm face posibilă teoretizarea apropierii 
dintre cinematograf şi muzică. În Filme 
vizuale și antivizuale, Dulac spune: «Ci- 
nematograful și muzica au o trăsătură co- 
mună: numai mișcarea, prin ritmul şi prin 
dezvoltarea ei, poate crea emoția»; încer- 
cind să precizeze noțiunea de mișcare pu- 
ră, regizoarea franceză nu va ezita să facă 
și ultimul pas: «impresia pe care urmează 
să o degajăm trebuie să reiasă numai din 
armoniile vizuale optice. Emoţia trebuie cău- 


obiectelor: aceea de a intra dinamic în 
acţiune, de a simboliza, de a construi struc- 
tura unor secvențe. Astfel micile fructe pe 
care Ivan le scoate după ce venise de la 
dușman nu sint numai indicii cifrate despre 
inamic, dar şi descriere implicită a erou 
lui, a lumii pe care o străbate. Același rol 
au merele din camion răspindite pe malu! 


gizoarea franceză iși propune din nou să 
stabilească analogia dintre film și muzică 
Regăsindu-se la numeroşi teoreticieni, cri- 
tici şi cineaști din epocă, de la Elie Faure 
la Emile Vuillermoz, de la Abel Gance la 
René Clair, acest demers nu poate fi in- 
feles decit ca reflexul experienţelor de lim- 
baj întreprinse de cinematograful impre- 
sionist. Avansind pe drumul deschis de 
Delluc, Gance, L'Herbier, Epstein şi Dulac 
aspiră, înainte de toate, să afirme autono- 
mia și specificitatea tinerei arte: filmele lor 
refuză concepţia literară asupra story-ului 
(«subiectele», de regulă simple, adeseori 
cu un caracter elementar, se fes mai de- 
grabă din mici, fugare notații vizuale me- 
nite să suaereze atmosfera), tind să înlo- 
cuiască epicul cu psihologicul («Părea pue- 
ril să plasezi un personaj într-o situație dată 
fără să te păstrezi în domeniul secret al vieţii 
lui interioare şi atunci jocul actorului a ince- 
put să fie comentat prin jocul gindurilor si 
al senzaţiilor vizualizate», scrie Dulac), se 
abat de la modelul tradiţional de scriitură 


cineantologie 


Opera lui Tarkovski este o 
continuă întrebare asupra 
condiţiei umane, un labirint 
oscilind între suferință și mi- 
nune, tinzind către configu 
rarea unei realităţi interioa- 
re, în care problema morală 
a existenței umane este redimensionată 
Cu Tarkovski, cinematograful începe din 
nou. Intensitatea cimpului semnificant in 
filmele sale ajunge la o incandescenţă care 
sparge barierele convențiilor, trece peste 
limita unor modalități de expresie, revalo- 
rizează elemente aparent depășite. 

Astfel, în dramaturgia sa, flash-back-u! 
capătă funcții dramatice nebănuite, prin e! 
realizindu-se întreaga construcţie contra 
punctică din Copilăria lui Ivan — reali- 
tatea războiului și amintirile unei copilării 
feerice — ori gradarea unor porţiuni esen- 
tiale din Rubliov — scena impăcării dintre 
frați alternată cu invazia tătară — ori, în 
Solaris — copilăria și atmosfera din sta- 
ţia cosmică, cele două unindu-se în final 
într-o metaforă de mare forţă. 

Un al doilea element pe care Tarkovski 
Îl revoluţionează este mizanscena dialogu- 
rilor. Influențat de Antonioni și poate de 
Welles, el realizează prin mișcarea actori- 
lor în timp ce dialoghează, o adevărată 
structură secundă a semnificaţiilor, o rela- 
ționare — încă nemaiintilnită — între cuvint 
și privire, între frază şi atitudine, una ne- 
subliniind pe cealaltă, nedublindu-se ci in- 
trind într-o relaţie dialectică, de confrun- 
tare şi completare. Privirile se intilnesc ra- 
reori, actorii nu stau locului sau dacă o 
fac, nemișcarea lor joacă, contează. Dia- 
logurile nu sint decit rareori de informaţie 
ci mai mult o continuă meditaţie, care în 
ultimul film, Călăuza, ajunge la un para- 
lelism al singurătăţilor, avansind simultan 
dar neintilnindu-se decit pentru a se anula. 

Mișcările de aparat ciștigă, prin repeta- 
bilitate și orchestrare, funcţii noi, ele explo- 
rînd spaţiul, reamenajindu-l uneori. Dina- 
mica relaţiilor între personaje capătă în 
aparat un tert partener. Panoramicul des- 
criptiv, travelling-ul lent de apropiere, miş- 
carea de macara care dezvăluie spaţiul sint 
elemente, toate, de gramatică filmică cu 
rol precis. În secvența înălțării cu balonul 
din Rubliov sau în sosirea la staţie în 
Solaris, in secvenţa odihnei în Călăuza 
aceste mișcări trec în primul plan, ele 
construind semnificația, delimitind cimpul 
simbolic al lumii obiectelor și personajelor 
care o locuiesc. 

În personajul tarkovskian, realitatea psi- 
hică transpare în relație cu exteriorul. Per- 
sonajele nu se caracterizează prin nara- 
țiune ori explicitări verbale, nu prin scene 
clasice de dialog, ci printr-o relaţionare 
specială cu cei din jur, oameni ori obiecte. 
Drumul gindului lor interior este vizibil. 
Şi aici puteam aminti o secvenţă din filmul 
de diplomă Compresorul şi vioara, în 
care relația dintre băiat și fetiță în antica- 
mera examenului este concretizată cit se 
poate de clar printr-un măr. El este dăruit, 
fetița îl refuză, ۱۱ pune la loc neatins. La 
ieșirea de la examen, băiatul e prea amărit 
ca să vadă mărul din care rămăsese numai 
un cotor. O relaţie se rata, dar acest pro- 
ces este redat atit de sugestiv și economic 
printr-un simplu măr. 

Dealtfel dramaturgia obiectului capătă 
la Tarkovski o importanţă foarte mare prin 
multiplicitatea funcțională care se acordă 


Nema 


dictionar 
cinematografic 


cC inegrafia 


integrală (ID 


În Esteticile, piedicile, ci- 
negratia integrală (1927), 
| Dulac vorbise despre cine- 
matograf ca despre «mu- 
zica ochilor»; în Filme vizua- 

| le şi antivizuale, eseul pu- 
blicat un an mai tirziu, re- 


یو 


( Metaforă 
de Mihai Bădică) 


Spectatori, nu fiţi numai spectatori! 


tără un ecou. Din scrisorile primite (Filip 
Ralu — str. Rossini nr. 2 București — impu- 
nînd autorului lipsă de consistenţă în argu- 
mentare; Doru Popescu — Cal. Griviței 148, 
București — care îi recomandă o lectură 
mai amplă a cronicilor cinematografice din 
presa noastră; Kolea Kureliuk — /oc. Mă- 
riteia Mică, jud. Suceava — care se declară 
de acord în proporție de 75% cu Ovidiu 
Coștiug) remarcăm punctul de vedere vio- 
lent îndreptat împotriva criticii, semnat de 
inginerul Marcel Puia (str. Miorița 68 — 
Brăila): 

Crtica noastră de film uită că specta- 
torii nu fac parte în totalitate din juriul in- 
ternational de la Cannes. Critica are multe 
efecte negative asupra spectatorilor. Fil- 
mul X îţi place. Specialiștii îl desființează. 
Logic, ești demoralizat. Filmul Y nu-ţi place 
Critica îi sărută picioarele. Tu tot prost 
ești. De aici frămintări, întrebări, complexe, 
examene clinice, etc., etc. Critica uită că 
marea masă a spectatorilor se duce la un 
film ca să se distreze, ca să se destindă — 
in fond, ăsta este unul din atributele cine- 
matografiei, nu? (N.R.: Nu prea. Aceleași 
argumente le găsiţi și intrind într-o disco- 
tecă, nu?) Nimeni nu găsește vreo plăcere 
ca să se ducă la un film şi de acolo să iasă 
ameţit, năucit, bolnav. Şi atunci? (N.R.: 
Fireşte, nimeni nu se duce la cinema pentru 
a se imbolnăvi, dar poate că doreşte să iasă 
mai inteligent de la un film, ceea ce nu-i 
intotdeauna chiar o distracţie, nu?). După 
părerea mea, critica de film ar trebui desti- 
ințată ca meserie. Criticii, dacă iubesc atit 
de mult filmul, ar putea lucra tot în cine- 
matografe ca plasatori, ca oameni la casă, 
etc., şi poate atunci ar afla şi ei, după re- 
acția spectatorilor, care film e bun și care 
nu. (N.R.: /deea dumneavoastră, într-adevăr, 
e foarte distractivă, dar de unde aţi scos că 
singură reacția spectatorilor decide dacă un 
film e bun sau nu? Citiţi mai sus, ca exem- 
plu, cite păreri şi cite capete sint în jurul 
atitor filme, chiar la această rubrică, a publi- 

i Dar dacă spectatorii sint şi ei ca şi 


Am zîmbit la 


Cititorii noștri nu puteau să nu răspundă 
la această intrebare de covirșitor interes. 
Niţă Camelia (com. Segarcea-Vale, Teleor- 
man) — după ce insistă asupra «sentimen- 
tului de familiaritate» plăcută, transmis 
prin acest serial — înclină spre ipoteza că 
J.R. ar fi fost ucis de Sue Ellen. Doru Po- 
pescu (Cal. Griviței 148, Bucureşti) — după 
ce transmite felicitările sale actorului care-l 
interpreta pe același J.R. («Poate cel mai 
talentat din distribuţie») — ne propune: 
«Dacă aș fi scenaristul serialului, aș da 
rolul ucigașului, lui Dusty (e milionar și işi 
permite să-și aranjeze dispariția pentru a 
avea un alibi aproape perfecti), Dorei, lui 
Ray (poate), lui Miss Ellie sau văduvei mi- 
lionarului care s-a sinucis». 


gindurile care se citesc pe faţă sau la 
fetele împietrite ce par fără ginduri... 

Dacă ar fi să se tacă un asemenea 
film vreodată, m-aș întreba ce gindesc 
aceste fetițe a căror slavă şi carieră se 
încheie la virsta la care semenii lor 
de inginerie, artă, meșteşug, de-abia 
încep drumul adevărat și independent 
în viață? M-aș întreba și aș întreba ce 
poate simti un om de optsprezece ani 
despre care se spune că 6... ۶ 

Dacă ar fi să se facă vreodată un 
tiim-document despre trăirile acestea 
ar fi — zic eu — foarte bine! Şi ar fi un 
mare document omenesc. 


Alexandru STARK 


CINEMA, 
Piara Scinteii nr. 1, București 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
București, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea grafică: 


Prezentarea artistică: c 
loana Moise 


Anamaria Smigelschi 


r. 


سس 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucuresti 


scrisoarea lunii 


Ecranizarea: o nevoie spirituală 


«Într-adevăr, trebuie să ai mare curaj ca să te avinţi în ecranizarea marilor opere 
clasice ale literaturii noastre... Mă gindesc la «Enigma Otiliei», la «Baltagul», la 
«Pădurea spinzuraţilor», la «Răscoala», la «lon», la «Ultima noapte...» — romane 
al căror conţinut a pătruns în popor şi pentru aicăror autori a avut respect şi stimă 
chiar și tatăl meu, țăran cu două clase primare, dar cu multe în plus de viață zbuciu- 
mată şi incertă. Tinăr ambițios și gălăgios pe vremea răscoalelor din 1907, argat apoi, 
ani de-a rîndul, la boierii din acest răsărit de Moldovă, participant efectiv la războiul 
din 1918, pecetluindu-și viitorul cu o grea invaliditate, apoi ani de-a rindul muncin- 
du-şi din greu ogorul — cum să nu fi încercat el un profund respect faţă de litera- 
tură ?... Eu nu încerc aici să disec filmele ca operă, ca realizare, ca imagine. Eu mă leg 
وه‎ aceste filme deoarece ele se leagă mai degrabă de mine, mă subjugă, mă atrag, 
mă impresionează prin mesajul lor. Viaţa noastră biologică e scurtă, dar viaţa spiri- 
tuală? Insetoșat de spirit, mi-e dat necazul de a nu putea cuprinde toate aceste 
valori. Şi cum mulți asemenea însetaţi de spirit, ca și mine, trăiesc stăpinindu-și 
frica sfirşitului cuibărită în suflet, fără a fi putut «degusta» în imagini ceea ce octo- 
genarii de astăzi au cunoscut în realitate, mă rog, implor chiar, ca şi alți regizori, 
asemenea lui Sergiu Nicolaescu, cel mai recent dintre exemple, să ne aducă pe ecran 


Kolea RUSU 
str. Avintului, bloc 84 Vaslui 


zindu-și vigoarea de țăran neaoș; Florica 
e o ingenuă de tip citadin. Ceea ce însă 
nu se poate uita, sint creaţiile loanei Cră- 
ciunescu şi a lui Petre Gheorghiu». (Ale- 
xandru Jurcan, str. Principală 14 — loc 
Ciucea) 

6 «Sint momente în acest film care-mi 
duc aminte de precizia, rigoarea și clari- 
tatea filmului Răscoala, dar nimic nu-mi 
spune că mă aflu în faţa unui film mare... 
Momentele de largă respiraţie: nunta, in- 
mormintarea și hora sint exploatate doar 
in spirit etnogratic, nu în spiritul filmului 
care se cheamă de două ori «blestemul» 
Personajele pe care le recunoşti viabile 
sint mici şi puţine: tată! lui lon, Ana, Grot- 
soru şi George Bulbuc. lon este un perso- 
naj total nerealizat». (Constantin Mame- 
lia, Bd. Republicii 25, ap. 23 — oraș Gh 
Gheorghiu-Dej) 

e «După impresia mea, acest film a de- 
pășit orice realizare cinematografică tăcu- 
tă la noi, vreodată. Consider acest film ca- 
podopera cinematografiei noastre, un punct 
de referinţă în realizarea altor creaţii de 
aici încolo» (Gheorghe Dorin, str. Cuza 
۷۵۵0 11, ap. * — Arad) 


Dialog între cititori 


Ce tacem cu criticii? 


După cum ne-am așteptat, scrisoare: 
lunii (Cinema nr. 4/1980) prin care Ovidiu 
Coştiug încerca să dezvinovățească criticii 
de film, avind în vedere multele filme slabe 
care li se propun judecății — n-a rămas 


| posibilități posibile 


Dacă ar fi să se tacă vreodată un 
film-document despre trăirile acestor 
fetite care se numesc gimnaste, aș 
alege nu momentele de maximă încor- 
dare ale recordului sau piruetelor exe- 
cutate de parcă nu ar exista atracția 
terestră... M-aş opri doar la pauzele 
de acţiune, la așteptări, la pregătiri, 
la micile lacrimi care se pare că au o 
altă compoziție chimică la bucurie și 
o alta la tristețe, m-aș opri la îngrozitor 
de lungile secunde ale pornirilor, la 


Coperta 1 


Maria Bănica sı Cornel Ciupercescu 
într-o scenă din filmul în lucru «Caste- 
lul din Carpaţi». Scenariul: Nicolae Dra- 
goş şi Mihai Stoian. Regia: Stere Gulea. 


Fotografie de Emanuel TÂNJALĂ 


operele clasicilor noștri». 


Filmul românesc 
temul pămîntului, 
blestemul iubirii 


6 «...Important este că s-a realizat — în 
cele două serii — o entitate artistică, de 
la hore şi seri de romanțe, la intrigi şi ne- 
bunii, de la conflicte politico-juridice la 
idile cu multă forță şi trăire lăuntrică, pină 
la probleme intim familiale, religioase, cul- 
۱۳۱۱۸۱۵۵ cu scene de violență. Mircea Mure- 
şan ne-a redat «lon»-ul ştiut, neimpăcat — 
scenariul a fost bine condus, i-am înţeles 
pe toţi, chiar dacă operatorul ne demonstra 
că țăranii umblă desculți dar cu picioare 
extrem de curate! Pentru acest film numa 
iubire» (lonel Teahă, str. Armata Roşie 
23-35 — Arad). 

6 «Personajele cărții au devenit niște 
oameni pe care-i înţelegi, realizatorii îi 
explică, li apropie de modul nostru de a 
înțelege, recitesc romanul pentru noi, cu 
noi. Mi-a plăcut imaginea, peisajele calde 
în care se aud greierii și dragostea noastră. 
Şerban lonescu e acel lon pe care l-au 
propus realizatorii. loana Crăciunescu e 
actrița sensibilă pe care o intuisem şi pe 
scena teatrului. Mi-au plăcut toți actorii». 
(loana Constantinescu — București) 

۵ «Cred că este cel mai bun film despre 
țărani realizat la noi. În special mi-au plăcut 
tablourile pitorești, splendid realizate de 
lon Marinescu' și jocul actorilor care de- 
monstrează încă o dată că avem mari ac- 
tori de film. Dar, dacă privesc mai critic, 
constat că sint şi unele scăpări, ca de 
exemplu apariția unei verighete de aur la 
mina unui țăran, poate mă înşel, poate era 
de tinichea, purtată de ţărani pe-atunci, 
totuși e un amănunt izbitor, ca şi cintecul 
de muzică populară pe care solista îl in- 
terpretează în costum adecvat dar foarte 
rujată, după cum izbitor era şi rujul din 
obrajii Anei, cind era moartă, care con- 
trasta violent cu paloarea feţei ei de pină 
atunci. Să existe morţi cu bujori în obraji? 
În ansamblu însă, sinceră să fiu, filmul 
mi-a plăcut». (Aurora Abalașei, str. Tea- 
trului 46 — Botoșani) 

e «Filmul lui Mureşan e o lectură solidă, 
cu profunde implicaţii etice. Filmul e făcut 
cu mare dragoste şi responsabilitate față 
de neamul românesc. Se pot semnala și 
unele inadvertenţe: nebuna e prea shakes- 
peariană; uneori lon e prea tartuffian, pier- 


Anul XVIII (212) 
Bucureşti — August — 1980 


Redactor şef 


Ecaterina Oproiu 


cineclub'80: 
Uzinele „23 August“ 


„Faur“ în plină vară 


Cineclubul «Faur»? Faur 

— marca celei mai mari 

întreprinderi construc- 

toare de mașini din țară 

— Uzinele «23 August», 

București (export în 37 de 

țări, contribuție cu utilaje 

complexe In absolut tot ce e industrie 
națională). Așadar, cineclubul «Faur», 
pentru că marca Faur obligă. «Ne obligă 
să fim, să încercăm să fim, la înălțimea 
ersonajului nostru principal: uzina». 

n elegantul Club muncitoresc «23 

August», alături de diverse formații ar- 
tistice de amatori, alături de ineditul 
Teatru muncitoresc «23 August» (sub 
patronajul artistic al Teatrului Mic — o 
primă stagiune de succes), alături de 
alte cercuri de creație, cineclubul pro- 
duce, mai adecvat spus, făureste filme: 
si documentare, şi «jucate», şi de ani- 
maţie și de protecția muncii — filme 
despre și pentru oamenii uzinei, reali- 
zate de oameni ai uzinei: Victor Colo- 
nelu, Dumitru Dumitrescu, Gheorghe 
Hirdău, Ştefan Niculescu, Nicolae lo- 
nescu — iată cîțiva din cei 16 membri de 
bază al cineclubului. Cele aproape șaptea 
zeci de filme Faur, eșalonate pe par- 
cursul a 12 ani. relevă o treptată cine- 
inițiere, să-i spunem alfabetizare cine- 
matografică, dublată de o constantă 
preocupare: uzina la timpul prezent. 
Deci: despre omul de lingă tine — portret 
model — Pe același drum, despre o 
nouă metodă de organizare a producției 
tarea, despre munca la tempe- 

raturi ridicate — Șarja, despre un con- 

curs internațional de meserii — ۰ 
piada prieteniei, despre pace — Poem 
fiim de debut și film de autor (adică: 
idee, filmare, developare, sunet, mon- 
taj — tot, asta înseamnă în cineamato- 
rism film de autor), al unul tînăr lăcătuș, 
Tudose. De remarcat că cine- 

Faurul exploatează şi filonul satiric. 
Două mostre, ca surogat de proiecție: 

Ura, am găsit soluția. Un individ 
așezat la planșetă, la lucru, în timpul 
programului, fierbe, dondăne, fumează 
În draci, scotocește febril în tomuri, 
vijiie ecuații, tabele, grafice... dar nu, el 
nu concepe, nu proiectează, nu rezolvă 
o problemă de producție, ci un, aflați 
și dumneavoastră, un loto-pronosporti 
Or, loto-pronosportul rămine totuşi și 
la urma urmei, o problemă personală. 

Poveste fără cuvinte — o pilulă 
antinepotistă timp de 1'30". Animaţie 
de obiecte — obiectele fiind mere de 
plastic prevăzuta și adăugite cu ۰ 
Decorul: un coridor cu mai multe uşi — 
Director, Director-adjunct şi clteva ate- 
liere. Chemarea «nepoateeeel», lansată 
prin prima ușă, face ca în dreptul celor- 
lalte să apară cite un merișor de plastic 
cu mustăcioară, să apară repejor. Ca în 
orice animaţie de obiecte. Poveste fără 
cuvinte. 

Cel mai substanţial, pe linia «eficien- 
tel filmelor noastre în procesul de edu- 
care a oamenilor muncii şi de influența- 
re directă a fluxului de producție», se 
înscriu peliculele grupate în ciclul Re- 
flector. Reflectorul unor cineaști am 
tori care nu așteaptă reporterii T.V. — să 
vină, să constate, să întrebe: ce e cu 
robinetul care curge la nesfîrşit, ce e 
cu cărucioarele casate și abandonate în 
bălării, ce e cu unii navetişti care «în- 
cearcă să lasă pe poartă înainte de ora ۰ 
ca să prindă trenul de două jumate», ce 
e cu uni! întirziați care încearcă să intre 
nu pe poartă ci, dacă se poate, printr-o 
spărtură din gard, ce înseamnă disci- 
plină în muncă, cum sint folosite capa- 
citățile de producţie... O desfăşurare 
vijelioasă de energie, polarizată într-o 
sobră temă de simpozion: «Filmul de 
amatori în sprijinul realizării sarcinilor 
de plan, formă eficientă a muncii poli- 
tice de masă». «Nimic regizat, totul e 
instantaneu, am filmat cu aparatul as- 
cuns în halat», spun autorii, care pro- 
lectează filmele în fiecare secție, pen- 
tru circa zece mii de oameni ai muncii, 
și care autori revin periodic pe aceleași 
locuri, pe aceleași probleme, să vadă și 
să filmeze «ce găsim spre bine și ce 
găsim la fel». Sintem bucuroşi că primul 
nostru Reflector făcut în '74, nu mai avem 
de ce să-l proiectăm, pentru că nu male 
valabil. Nu mai e de actualitate». Ultimul 
Reflector-Faur datează din octombrie '79. 
«Acum, în august, pornim din nou cu 
aparatul, să vedem...» 


Eugenia VODĂ 


pietre memoriale pe străzile Budapestei, 
sărutul de recunoștință al femeii salvate 
cu 35 de ani în urmă. ۵۵۵۲۱۸ 5 
simpatia noastră în chip spontan şi candid, 
ca un copil, datorită nu atit partiturii (mono- 
cordă, cum ziceam) cit interpretului, talen- 
tului său de a fi simplu, firesc, cald. Deloc 
retoric. El duce la propriu şi la figurat tot 
greul bătăliei armate şi artistice. | se alătură, 
cu zel, dar cu mai puţin succes, locotenen- 
tul curajos şi sobru în fata morţii (lon Cara- 
mitru), un adolescent romantic căruia glon- 
tul îi curmă nostalgicul cintec (realmente 
frumos, în interpretarea lui Mircea Bodo- 
lan), un taciturn vindicativ figurat de Ştefan 
Sileanu, un caporal mai virstnic care, în 
dorul familiei, aciuieşte pe lingă el un copil 
şi un cline, o localnică disperată (Elisabeta 
Adam), ce găseste întelegere. si prietenie 
la cei de care se remuse iniţial Memoria 
afectivă îi pierde din vedere pe ceilalţi, 
care sfirșesc prea repede inainte de a fi 
demonstrat cine sint ca identității civile, 
nu doar ca unitate militară. Dăinuie, pe 
retina interioară, mai ales zorile cetoase din 
care răsar fantomatic atacanţii fasciști, 
imaculata zăpadă pe care se pierde, ca în vis 
o fată în rochie de bal. aburul blind al serii 
ce ilustrează, pleonastic, tristeţea cintecu- 
lui de lebădă. Manevrat cu meşteşug de 
doi artişti ai imaginii — Gheorghe Fischer 
şi Al. Intorsureanu — aparatul se străduie 
să înconjoare, cu o aură uşor fantastică, 
schelăria epică de un realism prozaic 

Lirismul muzicii. (Ramon Tavernier), 
fluxul elegant al montajului datorat lolandei 
Mintulescu şi lui M. Ciociltei susțin — une- 
ori cu succes — eforturile imaginii. 


Alice MĂNOIU 


Scenariul: Aure! Mihaje. Regia: George Cornea 
Imaginea: Alexandru Intorsureanu, Gheorghe Fi- 
scher. Decoruri și costume: Guţă Stirbu. Muzica: 
Ramon Tavernier. Montajul: Jolanda Mintulescu. 
Cu: Sebastian Papaiani, lon Caramitru, Elisabela 
Adam, Dan Damian, Alexandru Repan, Stefan Si- 
eanu, Andrei Bursaci, lurie Darie, Mircea Bodolan 

Producție a Casei de filme Patru. Director: 
Corneliu Leu. Film realizat în studiourile Cen- 
hair de producţie cinematografică «Bucu- 
reşti». 


ple»...) este ca întotdeauna cuceritoare; 
ca şi verva caustică a lui Grigore Moisil 


ca şi sarcasmul justițiar al profesorului 
lorgu lordan, odată în plus cavaler al drep- 
tăţii. 

Ziceam că Romulus Rusan încearcă o 
recontemplare a panoramei oferită de film 
— prin cinematecă. Scopul este atins şi 
depășit cu brio. Dincolo de fineţea reeva- 
uărilor estetice, dincolo de melancolii cine- 
1116, dincolo de portretele surprinse în me- 
canismele lor cele mai fine (Griffith, Fellini, 
Pasolini, Visconti, Langlois, Mizoguki, 
Jean Georgescu), dincolo de frazele» pro- 
priu-zise, se străvede silueta unui intelectual 
aterizat, printr-o întimplare fericită, în drept- 
unghiul ecranului, un om ros de scrupule 
şi de întrebări, stăpinit de fel de fel de idei 
«retro» — puritate, sublim, durată — şi, 
poate mai mult decit orice, stăpinit de re- 
gretul că aripile protectoare ale cinemato- 
grafului «n-au putut fi întotdeauna destul 
de largi pentru a însoţi pe poeți pină la 
capătul nebuniei lor». 

Nu putem decit să regretăm la rindul nos- 
tru că un astfel de confrate se încăpăținează 
de ani de zile să nu părăsească zona alpină 
a Cinematecii, că nu vrea să coboare, cel 
puţin din cînd în cînd, pe pășunile actual- 
tății unde aerul e mai puțin înmiresmat de- 
sigur, unde riscul de a-si pierde relativa-i 
seninătate e o certitudine, dar fără acest 
risc ce rost mai au certitudinile despre 
Stroheim? 


Ecaterina OPROIU 


Nr.8 


Anul XVIII (212) 


Revistă a Consiliului 
Culturii şi Educatiei Socialiste 
Bucureşti — August — 1980 


& 
© Gestul umanității 
figurat de doi 
buni interpreți: 
Sebastian Papaiani 


i şi 
SSD Andrei Bursaci f le 
۱ A 


n) 


„am fost șaisprezece 


rizarea sau ura către un pol sau altul 
al demonstraţiei. Dihotomie simplă, fără 
incursiuni psiholoaice. fără surprize, fără 
insolitul reacţiilor. Cei şaisprezece ostaşi 
cărora le e limpede ordinul «rezistați pină 
în zori, cind incepe contraofensiva», se 
comportă egal vitejește (doar unul mai 
tinăr se teme, el abia primește botezul 
focului), fapt care introduce o monotonie 
şi o convenţionalitate a naraţiunii, cu toate 
că mor pe rînd, secerați de inamic, cinci- 
sprezece oameni. Doar caporalul Dobriţă 
(Sebastian Papaiani) supravieţuieşte, -ca 
să primească o dată cu inaugurarea unei 


minute în şir, umilit, şi am privit însufle- 
titele dispute de idei reuşite pe cale kine- 
lică, şi am realizat ce-ar fi însemnat filmul 
pentru omenire dacă răminea cu sublima 
nfirmitate a nevorbirii». Tonul dominant 
e dat de luciditatea afectuoasă şi recunoscă- 
toare. În haosul unei arte născută acum opt 
decenii într-o cafenea pariziană «unde bile- 
tul de intrare în Olimp costase suma de 
un franc» (iată o «paternitate simbolică»!), 
Romulus Rusan încearcă să introducă un 
filon de «idealism», de pasiune dezintere- 
sată, ba chiar de gingășie discret mora- 
listă. «Triumful lui Chaplin», Picasso-ul 
filmului, depăşeşte cu mult zonele cine- 
matografiei. «Vor veni şi vor trece multe 
alte personaje peste Styxul incețoşat al 
filmului, dar omul acela cu lavalieră şi pan- 
tofi de rață, cu baston şi pălărie rotundă 
va rămine neclintit şi veşnic în razele vieţii, 
ca un monument al omului ginditor, ca o 
siluetă a şovăelii triumfătoare». Performan- 
tele în star-sistem ale lui Henry Fonda îl 
lasă pe autor relativ rece. Mai inainte de 
orice Fonda este pentru el scutierul can- 
dorii («L-am urmărit în bună parte din fil- 
mele sale — peste șaizeci — și am avut 
de multe ori o duioşie ironică citind pe fata 
sa de bărbat o sfintă naivitate, nu ca actor 
ci ca om...»); Gabin îi impune nu în creațiili 
omologate de enciclopedii, ci în rolul în 
care monstrul sacru «duce tava»; ۷۱ 
îl interesează nu atit ca «regizor profesio- 
nist», ci ca înțelept, ca ginditor, ca «filo- 
zof pragmatic»; Gance este mai ales «aspi- 
ratia spre ubicuitate», Jean Harlow re- 
prezintă «regina dominată de propriul ma- 
chiaj», printre ghionturile şi giumbușlucu- 
rile lui Stan și Bran,autorul citește o ade- 
vărată metodă existenţială — 28 
ca metodă»: «În timp ce în tragedie Romeo 
şi Julieta nu uită nimic din ce-i priveşte, 
iar Ulise şi Penelopa, în poem, se aşteaptă 
douăzeci de ani, Stan şi Bran ignoră mereu 
că le-a fost dat să trăiască o singură dată, 
ei nu profită de durată, ei pornesc mereu 
de la zero...» 

Această ridicare la cub a adevărurilor 
cinematografice se produce explicit în par- 
tea a doua a volumului intitulată «Martorii», 
suită de convorbiri cu o serie de personali- 
tãli ale universului spiritual al României 
contemporane. Inspirația de a face să vor- 
bească despre film cărturari aparent atit 
de îndepărtați de viața cinemaurilor a fost 
mai mult decit norocoasă. Zaharia Stancu 
dă detalii autobiografice pasionante; Con- 
stantin Daicoviciu face remarci dătătoare 
de insomnii pentru autorii de filme istorice; 
Miron Nicolescu se arată un exeget subtil 
al «Blow-up»-ului; Demostene Botez, «a- 
mantul ratat al Gretei Garbo», rostește 
remarci crude despre ecranizări; volubili- 
tatea fermecătoare a lui Şerban Cioculescu 
purtătorul unei «pasiuni ereditare» (« 
inghit trucuri cu nevinovăție. «Je suis peu- 


sau admirație pentru spiritul de sacrificiu 
şi umanitatea eroilor. Ambele trăsături sint 
deduse de gesturi foarte cunoscute, accen- 
tuate în prim-plan: un caporal român im- 
părțindu-şi ۲۵418 de supă cu un orfan flî 
mind din Budapesta, un altul ocrotind o 
tinără localnică traumatizată de moartea 
logodnicului sau oferind, cu cavalerism o 
şansă unui prizonier de război — prizonier. 
care, la rindul lui însă, nu se comportă deloc 
cavalerește. Filmul îşi urmează, prin mi- 
nime variaţii la tema dată, retorica senti- 
mentală; alternarea momentelor incită, cind 
compasiunea, cind reprobarea, solidariza- 


nesimţite un lup de mare, mai aparte, ce-i 
drept, căci imensa-i delicateţe îi inter- 
zice să pufăe din lulea în prim plan şi 
îl trage întotdeauna departe de filmă- 
rile de lingă proră. În schimb, deviza 
«seriozilate», inscrisă pe blazonul casei 
sale, a transformat un hobby într-o instanță 
profesională şi ea sui generis, pentru că 
instanțele dau sentinţe, iar Romulus Rusan 
se ferește cu grijă de verdicte și cu atit 
mai mult de rolul de procuror. Bucuria 
lui etică și estetică e aceea de a fi martor, 
un martor contemporan care propune artei- 
fără-muză o experienţă interesantă pentru 
ambele tabere: el îşi oferă sensibilitatea, 
gustul, intelectul ca stație de recontem- 
plare, iar ea se obligă să defileze prin fata 
celulei fotoelectrice nu numai cu ce are 
ea mai bun, maeștri și capodopere. dar şi 
cu produsele ei umile, șterse, perisabile. 
Aşa cum spuneam, autorul nu are ambiția 
să le pună note şi să dea certificate de pere- 
nitate. El nu caută o ierarhie, ci o semnifica- 
tie care praectează comentariul cinema- 
tografic într-o meditaţie universală de un 
scepticism luminat şi ponderat. Ecraniza- 
rea lui Charles Vidor, Adio arme,este nu 
numai o hală din «fabrica de cirnaţi» atit 
de detestată de Stroheim, ci, mai ales, 
punctul de decolare al unui mic proces de 
conştiinţă. Aici, ca și în toate celelalte 
pagini, Rusan e plin de scrupule, se teme 
să nu greşească prin severitate, nu-i vine 
să spună din capul locului că filmul e prost. 
«De ce să abuzăm (...) de faptul că avem 
prilejul să judecăm filmul după două de- 
cenii, cu ştiinţa pe care ne-o dă timpul scurs 
intre timp?». Reflecţia împinge proble- 
malica cinefilă în afara Olimpului. Adio 
arme incetează să fie unul din acele filme 
care cer caritatea sau duioșia («ca macula- 
torul din clasa întii de liceu»). Rusan نوا‎ 
amintește că filmul s-a născut în același 
an cu Nopțile Cabiriei, cu Strigătul şi 
Canalul. Pe măsură ce referinţele de spe- 
cialitate sporesc, obiectul analizei începe 
să piardă tocmai insuşirile de specialitate 
devenind universal valabil. Circumstante 
ușurătoare pentru mediocritate pentru că 
«e în virstă»? Nu. zice Rusan. «Medio- 
critatea n-are ۰ ea e aceeasi 
in 1980 ca şi in 1957». Consideraţiile 
despre filme sînt pertinente, biblogratia 
temeinică, eseistul, se vede bine, are o- 
roare de încropiri, de fușereală, de toane 
bune sau proaste. Cartea e scrisă într-o 
stare de echilibru iubitor de cultură şi civili- 
zaţie — calitate deloc neglijabilă intr-o 
breaslă în care megalomania face ravagii. 
Din cind în cînd, o notă elegiacă mai pro- 
nunţată, un regret mai apăsat în legătură, 
de pildă, cu filmul mut, pierdere considerată 
de autor ireparabilă. «N-am ştiut cum să 
reacționez la această senzaţională des- 
coperire. Şi adoptind eu însumi cea mai 
curată limbă a mapamondului, am tăcut 


Intrat sub incidenţa faptuluı 
istoric; rezistența unor ostaș: 
români apărind, cu prețul vie 
ţii, o casă din Budapesta 
punct strategic în ofensiva 
împotriva 1285615410۲ او‎ 
sub incidenţa unei sărbătoriri 
recente: 35 de ani de la victorie, filmul 
iși determină, programatic, caracterul de 
«pios omagiu». Îl propune, în scenariu 
scriitorul Aurel Mihale, îl respectă, cu con 
știinciozitate, regizorul George Cornea 
căutind în argumentul plastic și cel inter- 
pretativ amplificarea stării de înduioșare 


cartea de film 


Într-un document olograf Ro- 
mulus Rusan spunea des- 
pre sine că este «un înrâit 
pasager pe corabia Cinema- 
tecii». Să recunoaștem că 
acest amator de croaziere 
cinematografice a devenit pe