DK Bizemont — Universul Lui Edgar Cayce 02

Dorothee Koechlin de Bizemont 


Universul lui Edgar Cayce 
HI 


Mulţumiri 


Acest al doilea volum n-ar fi văzut lumina tiparului 
fără colaborarea unui crup de prieteni care mi- au fost 
scoşi în cale special ca să mă ajute. Au fost conduşi 
spre mine de către Edgar Cayce și tatăl meu, Philippe 
Koechlin-Schwartz. 

Sunt ferm convinsă de prezenţa spirituală 
invizibilă, dar cât de eficace, a acestor două „entităţi”. 
In tot ce am rostit în public şi în tot ce am scris am fost 
încurajată şi inspirată de ele. 

De exemplu, anul trecut în noiembrie, am fost să 
ţin o conferinţă la Aix-les-Bains, pentru G.E.E.B., un 
grup foarte simpatic, interesat de Cayce. Înainte de 
conferinţă nu mă simţeam bine. Nişte prieteni mi-au 
spus: „Totul va fi bine. Ţi se va spune ce trebuie să 
spui”. Ei bine, atunci de ce să-mi fac griji”... Pe tot 
parcursul conferinţei, am simţit efectiv un glas care-mi 
sufla fiecare idee, chiar fiecare frază, iată ce mi-a scris 
apoi o participantă pe care n-o cunoşteam: „N-am 
îndrăznit să vă spun că în spatele dumneavoastră era 
un fel de... cum să-i spun?... „ființă de lumină”. Era o 
formă regulată, un cap şi un corp de aceeaşi 
luminozitate ca aura dumneavoastră, dar distinctă. 
Această forme era mai estompată decât silueta 
corpului dumneavoastră. Am văzut-o bine, apoi nimic! 
Şi cât de cenuşiu mi s-a părut totul! Această „lumină“ 


era la mai bine de 50 de centimetri în spatele 
dumneavoastră, apoi s-a depărtat şi a dispărut în 
perete. Stiti, eu n-am nici un dar deosebit şi nu ştiu ce 
importantă să acord acestor lucruri”. Şi cititoarea 
insistă asupra faptului că silueta luminoasă era 
distinctă de aura pe care o vedea foarte bine (de altfel 
aurele sunt lângă corp, este uşor să le vezi). i 

Această scrisoare m-a umplut de bucurie. Imi 
confirma că nu lucrăm singuri, ci însoţiţi întotdeauna 
de ajutoare nevăzute, atunci când dorim să evoluăm. 
N-aş fi reuşit nimic fără sprijinul constant al acestor 
două fiinţe, pretinse „moarte” de mult timp - de fapt 
foarte vii şi. uneori, chiar vizibile. Către ele se 
îndreaptă în primul rând recunoștinţa mea. 

Vreau să mulţumesc apoi prietenilor „vii” cu care 
îmi împart activitatea cotidiană. Mai întâi echipajul 
„Navei Argo” care-i adună laolaltă, într-o ambianţă 
foarte caldă, pe prietenii lui Edgar Cayce, la Paris, 
Lausanne şi Geneva. Mulţumesc cu prioritate prietenei 
mele dintr-o viaţă anterioară, excelenta mea tovarăşă 
„divinologă” şi medium - dar şi „divină” -, Danielle 
Verne, preşedinta Fundaţiei Jules-Verne, ale cărei 
previziuni, întotdeauna exacte, îmi sunt scumpe, şi lui 
Michele Delleveaux ale cărei prietenie şi seninătate m- 
au ajutat mult. De ademenea, datorez mult Ludovicăi 
Grisi Della Pie şi lui Egle de Beauregaro al căror 
entuziasm şi prietenie m-au ajutat să termin această 
carte. 

Le mulțumesc verişoarelor mele, Madeleine 
Favre-Koechlin şi Julia de Comminges, ale căror cultură 
vastă, generozitate şi bogată experienţă de viaţă m-au 
ajutat atât de des în această activitate, care este o 
veritabilă aventură (ca expediţia argonauţilor!). 


Îi mulţumesc lui Marc-Antoine de Rotrou, as al 
informaticii (de care nu dispunea căpitanul lason!). 

Lui Louis Viei, fost pilot de linie care nu se sfieşte 
să devină geobiolog, şi soţiei sale, Pomme, pentru că 
îngrijesc casele bolnave. 

Mai mulţumesc lui Joel şi Anne Kerros, care s au 
ostenit să-mi aducă de la Virginia Beach lăzi cu 
documente, care să-mi permită să scriu mai departe 
despre Edgar Cayce. Îi mulţumesc lui Pierre Carnac 
care, în cărţile sale pasionante, a fost unul dintre primii 
care au vorbit despre Cayce! Şi întregii noastre echipe 
de colaboratori: Edith Teissier, Odile Rullier-Kerros, 
Nadine  Kobylko, Abeille Guichard  (traducătoarea 
minunatelor Lettres de Christopher / Scrisorile lui 
Cristopher, (Ed. Courrier du livre, Paris). În Elveţia, 
unde au apărut multe asociaţii spirituale - pseudo- 
spirituale! - lumea este informată în parapsihologie şi 
discerne destul de bine calitatea veritabilă. Astfel, 
mulţi prieteni elveţieni au presimţit importanţa lui 
Cayce şi au avut încredere în mine: mă gândesc la 
Delia Lafforgue, din Geneva, ale cărei sfaturi îmi sunt 
atât de folositoare, la Dr. Shirahama şi la soţia lui, 
Georgette, din Zurich, la Sylvia Zwissig, la familia 
Weber, la Christina Grebing, la Rene Baud, la Francoisy 
Collaud, la Francoise Monighetti, la Lorette Etienne- 
Amberg, la Michelle Bisetti, la Paolina Mora. Mulţumesc 
în mod special lui Gerard Metrailler, din Oron-la- 
Chapelle, prieten apropiat care m-a îngrijit cu succes, 
şi soţiei sale, Claude. Lui Patrick Bourdain care, deşi 
materialist obstinat, ilustrează exemplar posibilitatea 
integrării unui demers spiritual în lumea afacerilor 
(Patrick este un grozav!). 

Lui Roiand Dougoud care a devenit, mulţumită lui 
Cayce, un profesionist al hea/ing-ului I vindecare A Lui 


Philippe şi Marie-Claire Guyot, care şi-au deschis casa 
„Navei Argo” şi nu s-au temut să primească o 
astrologă-clarvăzătoare-scriitoare. 

Natachei Aubert, a cărei perseverenţă n-a slăbit 
nici o clipă. 

Mulţumiri speciale pentru Luisa Bass care a 
binevoit să se îngrijească de „scuturarea” acestui 
manuscris! 

Nutresc o adâncă recunoştinţă faţă de ordinul 
rozicrucian A.M.O.R.C., a cărui concepţie despre lume 
corespunde cu cea cayciană - viziune rezultată din 
înţelepciunea egipteană antică. Conferinţele pe care 
am avut bucuria să le ţin la A.M.O.R.C. (199 bis, rue 
Saint-Martin, 75003 Paris) sunt marcate în memoria 
mea de o ambianţă de prietenie şi lumină pe care n- 
am  regăsit-o cu aceeaşi intensitate decât la 
G.N.O.M.A., deoarece această asociaţie de vindecători 
este animată de un înţelept pentru care nutresc o vie 
admiraţie: Di. Hottekiet. 

În încheiere, aş vrea să spun cât de mult apreciez 
apariţia acestei cărţi la Robert Laffont, într-o editură 
care trăieşte din iubirea cărţilor frumoase, cu pasiunea 
lucrului făcut temeinic. Fie ca Francis Maziere, 
directorul colecției, Jacques Peuchmaurd, Monique 
Touzard, Patricia Bornic, Jacqueline Buquet, Marielle 
Courtois, Beatrix Vernet, Jean-Baptiste Trouplin şi Dany 
Hernandez sa fie răsplătiți pentru deosebita lor 
contribuţie la aceste două volume ale Universului lui 
Edgar Cayce. 

Mulţi alții şi-au manifestat simpatia şi prietenia - 
îmi pare rău că nu-i pot aminti pe toți! 


Introducere 


De câteva luni, aud înlăuntrul meu glasul lui 
Cayce cere-mi cere să mai traduc din textele sale. 

Este nevoie de ele, îmi spune ei, şi trebuie să 
te apuci de treabă acum. Protestez, caut orice 
pretext ca să fug de masa de lucru; îmi găsesc treburi 
mai urgente de făcut, în altă parte. Şi asta pentru că 
nu este vorba de o traducere obişnuită. Bineînţeles că 
pot traduce „ normal din engleză, fund bilingvă din 
copilărie. Dar, între timp, am trăit experienţa unei 
„traduceri” dictate direct în franceză, de către un glas 
din cealaltă lume glasul autorului decedat. 

Extraordinară experiență, un fel de transă 
mediumnică! Mi s-a întâmplat mai întâi cu autoarea de 
excepţie care este Gina Cerminara. 

O întâlnisem - în carne şi oase - la Virginia Beach. 
Îmi dăduse manuscrisul de la Many Lives, Many Loves i 
Mai multe vieţi, mai multe iubiri /, care continua în chip 
excelent Many Mansions / Mai multe sălaşuri /. Am 
acceptat să-! traduc în limba franceză şi m-am întors la 
Pa-h în cursul veni. am aflat că autoarea a murit. Or, 
lucru ciudat, exact din ziua aceea a început să curgă 
traducerea. Îmi scăpa fără voie. Mă aşezam la maşina 
de scris şi auzeam clar glasul Ginei Cerminara care îmi 
dicta fraze în franceză, într-o limbă impecabilă, fără 
anglicisme. Când trăia, Gina era o femeie cultivată, 
care avea noţiuni de franceză. Dar acum nu erau doar 
„noţiuni” de franceză: era o adevărată traducere de 
profesionist, o minune de eleganţă şi precizie. Când 
reciteam pagina scrisă la maşină, Mí spuneam: „Nu 
este cu putinţă, nu eu am scris asta... N-o pot face atât 
de repede şi atât de bine”. Da, era „ea”. Dar Gina nu 
era oricine: era o mare prietenă a lui Edgar Cayce. 


Am reuşit să termin traducerea într-un timp 
record: abia o lună. A apărut la editura Adyar cu titlul: 
De nombreuses vies, de nombreuses amours. 

Apoi în lunile care au urmat, m-am întors la 
Virginia Beach, ca să traduc şi alte texte, de data 
aceasta ale lui Cayce. Şi acolo fenomenul a început iar: 
un glas îmi dicta ceea ce trebuia să scriu. 

Povestisem deja în L 'Astrologie karmique 
/Astrologia karmică/ cum am scris cartea în colaborare 
cu un „mort”, tatăl meu. De data aceasta era o altă 
voce masculină, cu un timbru diferit: vocea lui Edgar 
Cayce. Inutil să mai spun că o traducere „dictată” 
mediumnic merge mai repede decât una obişnuită. 
Este mai bună, mult mai fidelă gândirii autorului şi într- 
o franceză bună! (Din fericire, căci textele originale îi 
exasperează pe specialiştii caycieni, prin stilul lor 
încâlcit... dragă Edgar, îţi mulţumesc!) 

„Şi cum ştiţi că v-a vorbit el?” mă întreabă 
scepticii. 

Orice mediul profesionist vă va răspunde că 
recunoaşte vocea unei entităţi care-i vorbeşte în 
urechea interioară. Este cazul meu, iar eu disting 
foarte Dine aceste voci - dacă n-aş fi putut-o face, n-aş 
fi practicat profesia (periculoasă) de „clarvăzătoare”. 
Intrebaţi deci un bucătar profesionist cum deosebeşte, 
de la cincisprezece paşi, brandada [mâncare 
provensală pregătită din morun, cu smântână, ulei, 
usturoi etc, n.tr.] de pireul de napi?... Pentru ceilalți e 
totuna, el însă îşi dă seama pe loc!... 


Partea | - NOI SPERANŢE DE VINDECARE 


1. Vindecarea fiinţelor care suferă 


Cayce continua să trimită mesaje 


S-a spus că Cayce a tăcut pentru totdeauna. Că 
mediumii care pretindeau că „se branşează” la el erau 
nişte şarlatani etc. 

Dar eu cunosc la Paris trei mediumi serioşi - şi 
reputați - care, în prezenţa mea, au captat vocea lui 
Cayce. Fiind eu însămi medium profesionist, n-aveam, 
desigur, nici o îndoială asupra autenticităţii mesajelor 
„în direct” pe care le auzeam şi eu „interior”, cu câteva 
clipe înainte de a fi exprimate cu glas tare de către 
mediumul aflat în transă. 

Unul dintre aceste mesaje spunea: Treaba mea 
este vindecarea ființelor care Suferă. La aceasta 
trebuie să lucrăm toti impreună. Timpul ne grăbeşte 
acum, nu mai avem mult timp, lucraţi top împreună cu 
mine. Sunt Edgar Cayce. 


Zece ani până la explozia pământului... 


De ce spune Cayce în mesajul său că timpul ne 
grăbeşte? Că nu mai avem mult timp să lucrăm? 
Probabil că avem dreptul la un răgaz înaintea unei 
perioade de mari transformări. Cayce însuşi vorbeşte 
de timpurile noi care vor veni (vezi volumul 1), cu un 
nou Pământ. Sunt şi toate aceste apariţii mariale 
[aparițiile Sfintei Fecioare, n.tr.] ale căror mesaje 
repetate îi roagă pe oameni să devină mai buni 
„înainte de a fi prea târziu”. Şi în fantasticele mesaje 
primite la Findhorn, de către David Spangler, se spune 
că ajungem la sfârşitul unui ciclu. Că lumea „nouă”, 
branşată la energiile de iubire şi lumină ale Christului 
Cosmic, se va despărţi treptat de „vechea” lume. 
Aceasta se caracterizează prin „elemente vibratorii de 


conflict şi haos, de negare şi lipsă de responsabilitate”. 
Lumea va fi lăsată în seama acestor energii 
distrugătoare pe care le-a emanat. „Nici un om nu este 
împiedicat să ajungă la Noul Cer şi la Noul Pământ, dar 
va veni o vreme când, prăpastia devenind prea 
adâncă, schimbarea va fi irevocabilă. Şi cei care nu vor 
fi făcut saltul, joncţiunea, vor fi aruncaţi înapoi”. (David 
Spangler, Révélation şi, tot la editura Le Souffle d'or, 
B.P. 3, 05300 Barret-le-Bas, o lucrare clasică, Les 
jardins de Findhorn, cu mesajele primite pentru Noua 
Eră, precum şi Lumiere vers 1998.) Revelația spune că 
nu vor fi pierduţi, dar că eliberarea lor va fi amânată 
pentru mult mai târziu şi că, prin urmare, vor mai trece 
încă prin multe suferinţe pe care le-ar fi putut evita. 
După revelaţiile primite de David Spangler, care 
urmează acelaşi sens cu cele cayciene, această 
evoluţie se va face foarte repede. Şi cei care sunt deja 
branşaţi la lubirea infinită şi Adevăr, şi deci aparţin 
deja Christului timpurilor viitoare, Christul Cosmic sau 
Christul Vărsătorului, aceia doresc să împartă această 
bucurie şi această lumină cu cât mai mulţi oameni. 
Vindecând ființele care suferă, cum spune 
Cayce, le eliberăm de frică, angoasă, tenebre şi le 
aducem pe calea acestei eliberări mult mai repede. 
Numeroase profeţii anunţă marele cataclism geologic 
care va fi provocat de inversarea axei polilor, de care 
vorbeşte Cayce, the shifting of the poles / schimbarea 
polilor /. El dă în mai multe rânduri o dată-cheie: 1998. 
Menţionează erupțiile vulcanice, mareele puternice, 
cutremurele, scufundarea unor regiuni întregi care 
însoțesc acest eveniment (am redat lecturile 
respective în primul volum al UNIVERSULUI LUI EDGAR 
CAYCE). Diferiţi clarvăzători aduc informaţii 
complementare spunând că inversarea axei polilor va 


aduce cu sine furtuni cu vânturi de o violenţă 
nemaiîntâlnită, care vor mătura totul în cale (cu 
excepţia celor refugiaţi în văi şi peşteri). Multe fiinţe vii 
vor muri congelate de schimbarea bruscă a climei! 
Cayce vorbeşte despre aceasta (vezi volumul I) şi, de 
altfel, fenomenul s-a produs deja. 

Straturile de oase alcătuite din mii de animale 
congelate de vii în Siberia şi Canada au fost cu 
siguranţă provocate de o schimbare bruscă a climei. 
Au fost găsite, în esofagul şi stomacul renilor, 
mamuţilor şi altor victime, chiar ierburi recognoscibile 
încă, pe care le mâncau şi n-au avut timp să le mai 
mistuie, sărmanii!... 

Avem şi noi, în Europa, multe profeţii despre cele 
trei zile de întuneric (în timpul cărora „marele Monarh” 
îşi va aduna oştite), furtuni mari, trezirea vulcanilor din 
Auvergne, epidemii întinse, foamete... [A se vedea, 
între altele, Voyances et Prophetisme (Ed. Fernand 
Lanore) şi Histoire et legende du Grand Monacque 
(Albin Michel), de Eric Muraise; Les Propheties de la 
Fraudais, de Mărie-Julie Jahenny (Ed. Resiac, B.P. 
n*6,53150  Montsurs, Franţa), ca şi nenumăratele 
apariţii mariale care s-au înmulţit la noi în ultimii o sută 
cincizeci de ani]. De altfel, Cayce spune chiar: Oricine 
poate cumpăra o fermă la ţară are o şansă, 
cumpărați-o [...], dacă nu vreţi să răbdaţi de 
foame în vremurile ce vor veni. (Lectura 3620, 27 
ianuarie 1944) 

Profeţiile pe care le avem în Franţa adaugă, în 
general, tuturor acestor calamităţi naturale, al treilea 
război mondial şi invazia rusă în Europa de vest... Pe 
scurt, o perioadă de cotitură, o perioadă de răsturnări 
violente. Cayce crede că, prin rugăciuni, pot fi evitate 
războaiele, al treilea război mondial [anunţat, între 


altele, de faimoasa profeție de la La Salette în 1846 - 
La Salette-Fallavaux, comună din Franţa, unde Sfânta 
Fecioară s-a arătat unor copii în 1846, la bazilica Notre- 
Dame-de-la-Salette, n.tr.-, recunoscută ca autentică de 
către Biserică şi de Marthe Robin la Châteauneuf-de- 
Galaure]. In schimb, dispreţuirea Naturii a mers atât. 
de departe, Pământul suferă atâta încât inversarea 
axei polilor este inevitabilă; este un proces de 
autocurăţare de care are nevoie Pământul însuşi 
pentru a se regenera; Pământul trebuie să se purifice 
de poluarea impusă de Om. 

De acord cu Cayce, cu mesagerii de la Findhorn, 
ansamblul clarvăzătorilor datează cotitura în 1998. 

Pământul s-ar apropia câte puţin în evoluţia sa de 
„punctul central” al Universului, adică de locul unde 
stă Dumnezeu.  Aşteptând venirea  Christului 
Vărsătorului, vibraţiile Pământului sunt în curs de 
schimbare, ca să se pună la unison cu aceste Forțe 
Cosmice. Trebuie să acţionăm pentru branşarea 
noastră (tune in, spune Cayce) la aceste vibrații înalte. 
Aceasta se face prin rugăciune şi meditaţie şi prin % 
dorinţa reală de a colabora cu legile cosmice, adică 
divine, legi care acţionează în sensul păcii, armoniei, 
iubirii. 

Spre 1998, vor fi eliminaţi toţi cei care vor fi 
refuzat să evolueze astfel, să lucreze asupra lor înşile 
şi care vor fi prinşi de vibrații negative. Nu-şi vor mai 
avea locul pe acest nou Pământ şi vor fi victime fie ale 
războiului, fie ale calamităţilor natale. Şi, spun mai 
mulţi clarvăzători, cum nu vor fi atunci decât puţini 
oameni pe Pământ, sufletele întârziate vor avea puţine 
posibilităţi de reîncarnare; ele vor avea de aşteptat cu 
mult mai mult această ocazie de perfecţionare... 


Germana Grosso, în Italia, adaugă că 
„extraterestrii” care ne vizitează o fac pentru a lua 
măsurile de salvare a unora dintre fiinţele vii 
amenințate de cataclisme. S-a vorbit des de 
extratereştrii „buni”, trecându-se sfielnic sub tăcere 
existenţa „celorlalţi”. Germana Grosso are curajul să 
vorbească de extratereştrii „răi” în termeni suficient de 
terifianţi (Germana Grosso şi Ugo Sartorio, | noştri 
amici extra-terrestri, Casa Editrice ME.B., Torino, 
ltalia. Aceste fiinţe primejdioase vin, spune ea, din 
Orion, din Saturn, din stelele „Kappa B” şi „Krauschy”. 
Cum numele sunt, spune Cayce, purtătoare de vibrații, 
ar trebui să fim atenţi la grupuri, etichete, simboluri 
care conţin numele aceste corpuri celeste.) Pe scurt, 
ne aflăm într-o etapă acută a luptei milenare dintre 
forţele Binelui şi cele ale Răului. Nu este momentul să 
adormim! Tot ce putem face pentru a ajuta oamenii să 
se vindece fizic şi mental îi va ajuta să evite războiul şi 
să se apere de cataclisme. Cei care vor fi evoluat 
spiritual vor fi în sfârşit eliberaţi de obligaţia 
reîncarnării şi se vor îndrepta glorios spre destinul lor 
de oameni-zei despre care vorbeşte Cayce. Goldly 
man, omul divin, spune el” 

Căci sunteți zei în curs de zămislire. (Lectura 
262-67 şi 69S-1) 

Căci, a spus învățătorul, sunteţi zei. (Lectura 
262-64) 

Sufletul fiecărei entităţi este un crepuscul 
din Corpul lui Dumnezeu. (Lectura 5367-1) 

Află că, în forul tău intim, eşti o entitate 
individuală, ai în tine un întreg univers, dotat 
potenţial cu toate puterile Divinităţii (dar şi cu 
puterile infernale!) (Lectura 5332-1) 


Sufletul fiecărui individ este o parte din Tot, 
dispunând, de drept divin, de puterea, dăruită 
de către Forțele Creatoare încă de la naştere, de 
a deveni co-creator cu Tatăl, de a lucra cu El. Pe 
măsură ce se manifestă acest drept înnăscut, 
ființa evoluează. Dar, dacă ea rămâne egoistă, 
apar întârzieri în evoluţie. (Lectura 1549-1) 

Altfel spus, lentul proces de întoarcere a Omului 
la condiţia sa divină se accelerează în aceste timpuri! 
iată de ce a spus Cayce că timpul ne grăbeşte. În acest 
mesaj dat de Cayce, mi-au atras atenţia alte două 
amănunte. 


Întoarcerea la „Legea lui Unul”: unitatea cu 
animalele, plantele şi pământul. Unitatea între 
oameni 


Cayce nu ne-a spus: vindecarea persoanelor 
care suferă, ci a ființelor care suferă. Cuvântul, 
având un sens mult mai larg, cuprinde toate fiinţele vii. 
Astfel, toți cei care lucrează pentru a uşura suferinţele 
animalelor edifică o operă de eliberare urgentă şi 
necesară, aşa cum spunea atât de bine Jean Prieur în 
cartea sa Les animaux ont-ils une âme / Au 
animalele un suflet? /, (Robert Laffont, 1986). În fine, 
Cayce, prin vocea mediumului, a repetat de mai multe 
ori cuvintele împreună, să lucrăm împreună. Or tocmai 
acesta este punctul dificil: să nu ne dezbinăm din 
cauza deosebirilor de sensibilitate şi temperament. 
Legea lui Unul: să integrăm întotdeauna diferenţele 
într-o viziune comună pozitivă, care le va armoniza. 
Cayce a trebuit să facă faţă acestei probleme de care 
nu scapă nici un grup uman, nici chiar cei a căror 
rațiune de a fi este o cale spirituală: ispita dezbinării. 


„Vindecarea celor care suferă”, tocmai acestui 
lucru şi-a dedicat Cayce întreaga sa viaţă, dar cu câte 
greutăţi pentru a aduna un mic grup de prieteni în jurul 
acestei opere! 

Astfel s-a construit spitalul său la Virginia Beach, 
menit îngrijirii bolnavilor care urmau tratamente 
specifice (şi eretice!) indicate de „lecturi” (căci Cayce, 
„adormit”, punea cu glas tare extraordinare 
diagnostice medicale). 

Spitalul a trebuit să-şi închidă porţile din cauza 
neînțelegerilor cu finanţatorul, un prieten care şi-a 
retras fondurile. 

Totuşi o altă creaţie a lui Cayce era menită să 
capete amploare: grupurile de vindecare prin 
rugăciune. 

Dacă, după Cayce, toate relele omenirii provin din 
frică (lectura 1439-31), există o metodă suverană 
împotriva tuturor formelor de frică, anxietate, angoasă: 
rugăciunea. 

Ajungând în punctul când începi să te 
frămânți... opreşte-te şi roagă-te! Căci la ce bun 
să te nelinişteşti, cât timp te poți rugat Căci nu 
putem trece peste Dumnezeu. El îşi aminteşte de 
tine în sinceritatea ta [În măsura sincerităţii tale] și 
îți vede scopul. (Lectura 2823-3) 

Aminteşte-ţi acest avertisment: este inutil 
să te frămânți atâta timp cât poti să te rogi. În 
ziua când nu te vei mai putea ruga, atunci poți 
începe să-iţi faci griji pentru că abia atunci vei 
avea un motiv adevărat să te nelinişteşti... 
(Lectura 3569-1) 

Rugăciunea este deci un mijloc de recoordonare a 
corpului, sufletului şi spiritului, ceea ce redă sănătatea. 
Aşa cum spune şi Dr. Edward Bach: „Cauza 


fundamentală a bolii este lipsa de armonie între 
personalitate şi suflet. Trebuie să avem în noi 
conştiinţa Divinităţii şi, prin urmare, conştiinţa puterii 
noastre asupra răului. Frica nu-şi are locul în Om 
pentru că Divinitatea din noi, care este noi înşine, este 
invincibilă şi veşnică”. (Dr. Edward Bach: La guérison 
par les fleurs / Vindecarea prin flori /, Ed. Le Courrier 
du Livre, care exprimă idei foarte apropiate de cele 
cayciene. Şi, de asemenea, Fleurs et santé, de lona 
Sarah Salomon, Ed. Le Souffle d'or, B.P. n* 3, 05300 
Barret-le-Bas, carte mult mai practică decât cea 
anterioară. Pentru cei care citesc în limba engleză, 
Handbook of the Bach fiowers remedies | îndrumar de 
remedii florale Bach /, The E. Bach Center, Mount 
Vernon, Sotweil, Wallingford OXIO OPZ, Anglia; şi f 
Amicale du Dr. Bach. 14 avenue du Houx, 1170 
Bruxelles, pentru cititorii belgieni şi francofoni.) 


2. „Healing” - vindecarea prin rugăciune şi 
prin atingerea cu mâinile 


Simt că trebuie să vorbesc mai mult de această 
creaţie a lui Edgar Cayce, grupul de vindecare prin 
rugăciune, meditaţie şi atingerea cu mâinile. 

Am vorbit deja despre aceasta în volumul | al 
Universului lui Edgar Cayce, dar este un aspect atât de 
important al operei sale încât este nevoie să revenim. 
Primesc mereu scrisori de la cititori care manifestă un 
viu interes pentru această nouă formă de grup numit în 
americană healing. Sunt mulţi cei care în Franţa, 
Elveţia, Belgia şi Canada îmi spun că-i pasionează 
acest aspect al învăţăturii lui Edgar Cayce. Ei au 
maturitatea spirituală care le permite să înţeleagă 


imediat despre ce este vorba. Când vin în grupurile 
mele, ei progresează foarte rapid, iar rezultatele pe 
care le obţin în câteva şedinţe sunt surprinzătoare. 

Cayce n-a inventat tehnicile healing-ului, care 
existau înaintea sa. Dar le-a reînnoit într-o epocă în 
care aproape dispăruseră. Câteva biserici protestante 
le practicau, dar, în fine, nu erau totuşi atât de 
răspândite ca azi. Nu vorbesc, bineînţeles, de primele 
secole ale creştinismului, când esenienii, druizii, 
adepţii Misterelor persane sau egiptene foloseau 
curent atingerea cu mâinile, rugându-se. Practica s-a 
pierdut în negura veacurilor. Doar iniţiaţii au păstrat-o 
(precum Catarii, se pare, după cum povesteşte Dr. 
Arthur Guirdham, specialist în domeniu). 

M-am întrebat întotdeauna de ce preoţii nu 
vindecă prin atingerea cu mâinile căci Hristos şi 
discipolii Săi o făceau. Ei îşi imită foarte nereuşit 
modelul, nemailucrând şi la vindecarea trupurilor 
bolnave! 


Cum e întemeiat Edgar Cayce un grup de 
vindecare prin rugăciune la Virginia Beach 


În octombrie 1931, Edgar Cayce a avut un vis în 
care vedea şapte persoane menite să formeze un grup 
special de studii despre vindecarea prin rugăciune şi 
meditaţie. 

Acest grup mic a primit de la Edgar Cayce 62 de 
„lecturi”  (clarviziuni  mediumnice) cu instrucțiuni 
speciale privind procedura. Prima lectură a fost dată la 
5 octombrie 1931 iar ultima la 14 mai 1944. Douăzeci 
şi patru dintre ele, excepționale, interpretau 
Apocalipsul ca o învăţătură despre glandele endocrine. 
Aceste lecturi date special pentru „Prayer Group” / 


grupul de rugăciune/ constau în întrebări şi răspunsuri 
care arată cum se poate folosi rugăciunea pentru 
vindecare: de câte ori se loveau de o problemă, 
Gertrude Cayce şi micul grup de prieteni îl întrebau pe 
Edgar adormit. Astfel, puţin câte puţin, pe măsură ce 
treceau lunile, apoi anii!, datorită instrucţiunilor 
obţinute, se preciza metoda. 

Grupul de vindecare prin rugăciune i-a 
supraviețuit lui Cayce. Continuă să existe la Fundația 
Cayce şi merge foarte bine. Numărul de persoane 
prezente variază de la o şedinţă la alta: de la 15 la 30, 
uneori 40. Calitatea liniştii, intensitatea rugăciunii mi s- 
au părut cu adevărat remarcabile. Am beneficiat acolo, 
în mai multe rânduri, de ameliorarea subită a sănătății. 
Imi amintesc mai ales de o atingere cu mâinile care a 
pus capăt unei febre gripale puternice, care mă chinuia 
de două zile! 

Rugăciunea şi meditaţia mi se păreau mai uşoare 
când erau conduse de vibraţiile intense ale grupului. 

Dar preferam reuniunile în aer curat, în Natură. 

Inăuntrul clădirilor, poluarea electrică datorată 
aerului condiționat (considerat în S.U.A. ca „nec plus 
ultra” pentru arta de a trăi, vai!) genera o încordare 
persistentă şi o oboseală care dăunau rugăciunii. 

Actualmente nu există mărturii medicale despre 
nenumăratele vindecări care au fost obţinute de grup, 
deoarece nu s-a ţinut o statistică. Cu toate acestea, au 
fost păstrate numeroase scrisori de mărturie care 
atestă bucuria bolnavilor vindecaţi. Discreţia extremă 
este regulă pentru a evita orice consecinţă neplăcută. 
Am adoptat aceeaşi discreţie faţă de vindecările pe 
care le-am constatat la noi, în grupurile din Franţa şi 
Elveţia. 


Reincarnarea 


În gândirea cayciană, munca grupului de 
vindecare se bazează pe ideea reîncarnării. Este inutil 
să participi la activitatea grupului dacă nu crezi în 
această idee. Prima instrucţiune dată de Cayce micului 
grup pe care l-a format pune la punct această noţiune: 
Cayce a declarat că cele şapte persoane din grup au 
fost adunate laolaltă ca să săvârșească o lucrare 
Karmică. Unii aveau datoria să înveţe să vindece 
pentru a se elibera de o karmă veche. Ei dobândiseră 
în vieţi anterioare darul vindecării şi lucraseră 
împreună în acest mod, altădată. Alţii fuseseră 
vindecaţi pe această cale anterior. Şi aproape toţi îl 
cunoscuseră deja pe Cayce într-o altă încarnare. 

în acea lectură, Cayce le spune că, atunci când un 
individ se suporte unei Legi spirituale de care devine 
conştient, el este adus ca „din întâmplare” în 
împrejurările care-i sunt necesare. | se întâmplă puţin 
câte puţin să întâlnească oamenii de care are nevoie 
pentru evoluţia sa spirituală. 

Reîncarnarea de grup este un fenomen care 
funcţionează constant în întâlnirile dintre oameni. 
Sufletele care au lucrat împreună sunt conduse să se 
reîncarneze împreună pentru a reîncepe aceeaşi 
lucrare şi acest lucru este adevărat mai ales când este 
vorba de o activitate de ajutor şi vindecare (fizică sau 
spirituală). O parte din eficacitatea grupului provine în 
mod cert din aceea că membrii grupului se cunoşteau 
de secole... Pe de altă parte, reîncarnarea văzută de 
Edgar Cayce implică şi reîncarnarea Christului Cosmic, 
Entitate Hristică sau Conştiinţă Christică. Această 
Entitate, spune Cayce, s-a încarnat deja de aproape 
treizeci de ori pe Pământ. Cayce ne dă numele doar 


pentru încarnările cele mai cunoscute: Amilius, Adam, 
Ur, Ram, Zend - tatăl lui Zoroastru -, Melchisedec, 
Enoh, losif, losua, Asaf etc. şi, în fine, lisus (a se vedea 
în această privinţă capitolul 3 din volumul 1). 

In fiecare din vieţile Sale, Christul Cosmic încarnat 
a fost fondatorul (sau reformatorul) unei religii. Toate 
marile religii din Istorie au fost fondate de EI, într-una 
sau alta din încarnările Sale. 


Există un singur Dumnezeu, El este cei care 
vindecă 


Religiile nu sunt decât adaptări locale şi 
temporare ale „Legii lui Unul”, religia lui Dumnezeu 
Unul, care a fosta Atlantidei şi a Egiptului străvechi. Ea 
va redeveni singura religie în Era Vărsătorului. 

Cayce se ridică energic împotriva oricărui spirit 
separatist, a oricărui  particularism religios. EI 
estimează că iudaismul, islamismul, creştinismul, 
marile religii antice, druidismul, budhismul, hinduismul 
etc. au fost toate dezvăluite de Christul Cosmic într- 
una din încarnările Sale. Deci Lui, acestei Conştiinţe 
Hristice, ne adresăm pentru a vindeca. Creştinii cunosc 
mai bine ultima Sa reîncarnare ca lisus Christos, dar nu 
au dreptul de a-L impune acelora care-l cunosc prin 
învăţăturile Sale din alte religii. Căci, spune Cayce, nu 
există decât o singură lege pe care sunt construite 
toate marile religii ale lumii şi aceasta este 
următoarea: Dumnezeu este unic, El este Unul. îl 
vei iubi din toate puterile tale şi din tot sufletul 
tău şi-ţi vei iubi aproapele ca pe tine însuți. 
(Lectura 364-9, p.177-178 din vol. I) Cayce spune că 
baza învăţăturii „Legii lui Unul” - şi aşa cred toţi 
adevărații credincioşi sinceri - este contactul personal 


cu acest Dumnezeu unic. Acest contact ne permite să 
vindecăm, indiferent de religie sau de tehnica folosită. 

Pentru a nu-şi face învăţăturile inaccesibile non- 
creştinilor, (Cayce foloseşte alte cuvinte decât 
Dumnezeu pentru a spune Dumnezeu, el spune Forţa 
sau Forţele Creatoare, Forţele Cosmice, Energiile 
Universale sau  Cosmice,  Sufletul-Conştiinţă 
universală, Creatorul, etc. Pentru a desemna 
Entitatea Hristică, el spune: Conştiinţa Hristică (the 
Christ Consciousness), căreia îi revine karma 
Pământului. 

Să se ridice în mine această Conştiinţă 
Christică, care aduce trupului, spiritului, 
sufletului tot ceea ce le este necesar pentru a-şi 
satisface toate trebuințele. (Lectura 281-7). Un 
budhist, un musulman, un evreu sunt aşadar la fel de 
capabili ca şi un creştin să se „branşeze” la „Forţele 
Creatoare” care sunt Dumnezeu. Fiecare dintre ei le 
numeşte cu un alt cuvânt în limba şi religia sa, dar este 
exact aceeaşi Realitate cosmică. De aceea vindecarea 
prin rugăciune a fost obţinută întotdeauna de către 
credincioşii din toate religiile care au existat şi există. 

Singura condiţie cerută credinciosului este să aibă 
inima curată şi dorinţa sinceră de a iubi („Pace tuturor 
oamenilor binevoitori”). Orice om credincios, cinstit şi 
doritor să ajute este deci în stare să aducă vindecarea. 
Exact acest lucru se constată cam peste tot în lume, 
unde vindecătorii locali obţin rezultate remarcabile - fie 
ei filipinezi indieni... sau gali. 

În religiile unde Christos nu este numit aşa, 
credincioşii cunosc totuşi un mare mediator unit cu 
Tatăl universal ale cărui Legi a venit să le aducă pe 
Pământ. Marele mediator, spune Cayce, este tocmai 
acest Christ cosmic de care am vorbit mai sus. 


Trebuie deci să ne branşăm cele trei corpuri (fizic, 
mental şi spiritual - adică trupul, spiritul şi sufletul) la 
Energia creatoare care este însăşi Viaţa, spune 
Cayce. (Lectura 282-7) 

Când foloseşte majusculă, Cayce vorbeşte de lisus 
Christos sau de Christul Cosmic, lisus, spune el, a 
devenit Christos numai punându-se pe aceeaşi lungime 
de undă cu Tatăl. Căci doar ca lisus Christos, ultima Sa 
încarnare, Şi-a lichidat în întregime karma creată ca 
Adam (cu Eva, sufletul-soră reîncarnat în Măria). 

Trebuie deci, după imaginea lui Christos, să ne 
regăsim divinitatea pierdută şi deci să ne regăsim 
puterile divine: Cunoaşterea perfectă şi  lubirea 
perfectă, care ne vor reda echilibrul perfect al celor trei 
corpuri, echilibru pe cară îl numim „sănătate”. 

Cum să ne regăsim sănătatea? Branşându-ne la 
Christul Cosmic şi, prin El, la Forţele Creatoare divine. 

Cayce spune: Trebuie să ne punem la unison 
cu Tatăl, căci Legea este lubire, lubirea este 
Lege. Şi healing-ul este în contradicţie cu multe 
din legile făcute de oameni - legi omeneşti care 
sunt şi ele în contradicţie cu legile Universului - 
iar ultima recucerire va fi Moartea însăşi. Va fi 
învinsă aşa cum a învins-o El. De unde ordinul 
dat lui Petru să spună: „în Numele Său se va 
face aceasta, în Numele Său iţi dau ceea ce 
doreşti”. Căci El este Legea, El este Destinul, El 
este lubirea. 

lată de ce Conșştiinţa prezenţei Sale trebuie 
să stea la baza oricărei vindecări. (Lectura 281-3) 

Învăţați să vă branşați la aceste Energii sare 
au fost făcute de El astfel încât vindecarea 
(healing) să-şi tragă forța din Energia Sa [...]. 
Principiile de bază, cauzele primare constau în 


faptul că toată Viaţa este în El şi că individul nu 
face decât să-l ajute pe cel care încearcă să 
conştientizeze interior acest lucru: căci 
împărăţia [cu atributele oaie] se află în noi înşine. 

Rugându-ne şi meditând întru El, trezim pe 
ceilalți credința în primirea vindecării. Căci, 
pentru primirea vindecării altora, trebuie să 
aducem în noi înşine şi, din noi, să curgă în 
ceilalți „Virtutea ” [în sensul latin al cuvântului: forjă, 
energie] care este Cunoaştere şi înţelegere. 
(Lectura 281 -10) 


Ce formule trebuie să folosim? 


Prin urmare, participanţii din grupul de vindecare 
prin rugăciune fondat de Cayce se roagă urmând 
religia pe care o cunosc şi o înţeleg. Nu trebuie 
'convertit” nimeni, iată de ce folosim cât mai puţine 
formule creştine: numai Tatăl Nostru (rugăciune 
egipteană mult mai veche decât iudeo-creştinismul) şi 
psalmul Bunului Păstor. „Aum”-ul indian este dat de 
Cayce sub forma sa egipteană veche „Ar-e-i-o-um” 
(„e” citindu-se „i” în engleză): Fă această incantație, 
Ar-ar-r-r-r-e-e-e-o-o-o-m-m-m, să urce în tine şi 
astfel te vei apropia de prezenţa Creatorului tău. 
(Lectura 282-28) 

„Aum”-ul indian este echivalentul „Amin „-ului 
evreu şi al „Awen”-ului galic. 

ÎNTREBARE: VREŢI SĂ SPUNEŢI, DOMNULE CAYCE, 
CĂ NOI TOŢI, ÎN ACEST GRUP, TREBUIE SĂ SPUNEM 
ACEEAŞI RUGĂCIUNE ŞI ÎN ACELAŞI MOD? 

Răspunsul lui Cayce: 


Fiecare în felul său, dar esentialul este să 
fiti uniţi în acelaşi scop, aceeaşi dorință de a vă 
uni în inimă. 

Căci aşa cum am spus-o deja, fiecare are 
trebuinţe diferite: pentru unii este nevoie de 
muzica sferelor; pentru altii, trebuie frumuseţea 
soarelui care apune; alții trebuie să contemple 
apa etc, totuşi, toți recunosc puterea lui Hristos 
(Cosmic) acţionând în energiile Naturii, Vieţii, în 
materia însăși. (Lectura 281-B) 

Cayce mai dă o serie de formule care-i aparţin şi 
care nu ţin de nici o religie exactă, deși ideea generală 
este exprimată în toate religiile. 

De exemplu, el considere că este esenţial să ne 
plasăm sub o protecţie spirituală anumită. Vindecătorii 
cunosc toţi acest fenomen, care consta în a resimti în 
tine durerea pacientului venit să-ţi solicite vindecarea. 
Medicii, psihologii, mediumii, toţi coi a căror profesie 
constă în alinarea omeniri suferinde, fie fizic, fie moral, 
ştiu toţi că se stabileşte un schimb de energii cu 
consultantul: terapeutul preia stresul sau durerea 
pacientului şi-i dă, în schimb, energia sa. lată de ce, 
dacă un terapeut este bun, bolnavul iese de la el 
simţindu se mult mai bine în timp ce terapeutul 
resimte uneori o mare oboseală. 

Mediumii şi vindecătorii mediumnici cunosc foarte 
bine acest fenomen - undele de boală şi de stres emise 
de consultant sfârşesc prin a-i stresa şi pe ei. Astfel se 
face că mulţi mediumi, vindecători (şi, de asemenea, 
psihologi şi medici, mediumi fără să ştie) suferă de 
afecţiuni circulatorii şi cardiace generate de stres. Ce 
alt exemplu mai bun decât Cayce însuşi, mort în urma 
unei crize de inimă, consecinţă a unui surmenaj 
datorat activităţi: sale de medium? „Lecturile” cerute 


pentru el însuşi îi atrăgeau mereu atenţia: „Nu mai 
mult de două lecturi pe zi! Una dimineaţa, una 
seara, e de ajuns!” Dar Cayce, milos la extremă şi 
generos fără limite, nu voia să refuze nimic celor care-l 
implorau să-i vindece. A mers până într-acolo încât a 
dat şase lecturi pe zi! Ceea ce i-a atras rapid o primă 
criză. Şi, după câteva luni, o a doua, care i-a fost 
fatală. Celălalt mare clarvăzător american al acestui 
secol, reverendul Arthur Ford, a murit şi el de un 
accident cardiac (în 1971). 

Un alt exemplu de medium-vindecător mort la 
datorie: Magistrul Philippe din Lyon. Ultimele sate două 
fotografii, cu puţin timp înaintea morţii, arată un 
suferind pe chipul căruia se pot citi simptomele unei 
mari oboseli cardiace. (Magistrul Philippe a vorbit de 
reîncarnare şi învăţăturile sale sunt apropiate de cele 
cayciene. Vezi: La Re&incarnation d'après te Maître 
Philippe, de Dr. Berthollet, editura Pierre Genillard, 
Lausanne, şi Le Maître Philippe de Lyon, de Dr. 
Encausse, Dervy-Livres.) 

lată de ce majoritatea  mediumilor şi 
vindecătorilor trebuie neapărat să se purifice după 
fiecare pacient: să-şi spete mâinile şi antebraţele sau 
chiar să facă duş sau să stea câteva minute liniştiţi. 

Prietena mea, Danielle Verne, care este medium, 
îşi schimbă hainele după fiecare consultant, deoarece 
simte că acestea, servindu-i de ecran protector, se 
impregnează cu undele vizitatorului. 

Astfel, munca de vindecător şi de medium nefiind 
lipsită de primejdie, Cayce a dat formule special 
concepute, pe oare le folosim la începutul fiecărei 
şedinţe: 

Tată, când mă deschid eu însămi Forţelor 
nevăzute care înconjură Tronul Tău de Grație, 


Frumuseţe şi Putere, îmi pun propria persoană 
sub protecţia Christului (Cosmic). 


Efectul precis al Tatălui Nostru asupra 
glandelor endocrine 


Câţi dintre noi n-am bâlbâit Tatăl Nostru pe 
băncile catehismului? Rutină insipidă care-i face pe 
copii să le fie lehamite de această rugăciune. Ce păcat 
că devotaţii noştri catehişti, care se plictiseau ca şi 
elevii lor, n-au cunoscut semnificaţia „ezoterică” a 
Tatălui Nostru! 

Am abordat deja această chestiune (în volumul |, 
pag 32 şi următoarele), dar aş vrea să revin asupra ei 
şi să-i ofer cititorului câteva explicaţii suplimentare, 
căci este vorba de un aspect foarte important al 
gândirii cayciene. 

Cayce afirmă aşadar că fiecare verset din Tatăl 
Nostru deschide un „centru glandular”. 

După el, cele trei corpuri (fizic, mental, spiritual) 
nu „stau” laolaltă decât prin activitatea centrilor 
glandulari majori: pituitara sau hipofiza, pineala, 
tiroida, timusul, suprarenalele, gonadele, celulele lui 
Leydig sau Lyden. (Nu este vorba de toate glandele din 
corp, ci numai de glandele endocrine principale, situate 
pe axul central al corpului). Aceste glande endocrine 
secretă substanţe - hormonii - care joacă rolul de 
mesageri chimici în tot corpul nostru. Fiecare dintre 
organele noastre depinde de un centru glandular. 
Tocmai această activitate glandulară, spune Cayce, ne 
permite să fim în viaţă aici, adică să ne însufleţim 
corpul fizic Glandele endocrine permit coordonarea 
tuturor funcţiilor noastre organice. 


Orice boală provine dintr-o proastă funcţionare a 
unuia dintre aceşti centri glandulari. Şi, atunci când 
Cayce spunea acest lucru, acum mai bine de 60 sau 70 
de ani, era un adevărat pionier; corpul medical de 
atunci, în ansamblul său, încă nu înţelesese rolul 
esenţial al glandelor endocrine şi al hormonilor. (De 
altfel, îl va înţelege complet numai după ce medicina 
va integra existenţa celui de-al treilea corp: corpul 
spiritual). 

Pentru Cayce, vindecarea trece întotdeauna prin 
„curăţarea” fiecăruia din aceşti centri glandulari. 
Acesta este cuvântul pe care-l foloseşte el: cleansing. 

Nici un organ bolnav nu poate fi vindecat fără 
echilibrarea centrului glandular care-i corespunde. În 
asemenea măsură încât chi-. ar trebui să începem cu 
acesta şi să nu ne imaginăm că putem vindeca ceva 
fără să luăm în consideraţie o glandă endocrină. 

Vindecarea prin rugăciune şi contactul cu mâinile 
se bazează deci pe „curăţarea” acestor glande 
endocrine, pe care tradiţia indiană le numeşte 
„chakre” şi le vizualizează ca pe nişte vârtejuri de 
energie. 

Cum să purificăm deci aceşti centri? Cayce şi 
tradiţia indiană, pe care el nu o cunoştea, sunt unanimi 
asupra acestei chestiuni: trebuie să-i „deschidem” 
pentru a permite să urce prin ei această forţă vitală, 
această energie cosmică, care-i va revitaliza. De aici, 
din fiecare dintre aceşti centri glandulari, va radia 
energia care va permite organului bolnav să se repare 
şi să se vindece. 

Tradiţia indiană imaginează energia vitală, care 
este scânteia divină, Viaţa, ca un şarpe încolăcit la 
baza coloanei vertebrale. Această forţă „Kundalini”, 
sau Kundalini, poate urca prin „chakrele” deschise şi, 


printr-un fenomen vibratoriu, poate revitaliza întregul 
trup. 

Şi ce „deschide” aceste glande? Anumite genuri 
de muzică care ne aduc în transă, anumite mirosuri, 
anumite exerciţii de respiraţie şi poziţii pe care le 
cunosc bine yoghinii. Stimularea erotică culminează cu 
orgasmul, care nu este altceva decât o deschidere a 
„chakrelor” inferioare (vezi desenul care urmează la 
pag.26). 

Urcarea forţei Kundalini provoacă transa. Această 
stare este percepută ca o schimbare vibratorie: simţi 
că vibrezi altfel. Cayce vorbeşte îndelung de această 
ridicare a vibraţiilor, care arată ascensiunea fluxului 
vieţii prin centrii glandulari deschişi. Această stare 
vibratorie permite fenomenele de vindecare prin 
rugăciune. 

Cum se obţine? în principal prin meditaţie, 
recitarea  mantrei  Arr-e-i-o-um, o practicare a 
respirației şi a exerciţiilor de supleţe a gâtului. In ceea 
ce priveşte respiraţia, iată, de exemplu, ce spune 
Cayce: 

Respirând, inspiră forță prin nara dreaptă. 
Expiră pe gură. 

Aceasta, de trei ori. Apoi inspiră prin nara 
stingă şi expiră prin dreapta. Aceasta deschide 
centrii glandulari din corpul tău. Ca şi cum te-ai 
pregăti [...] să primeşti un musafir, un prieten, 
ca şi cum te-ai pregăti să-fi întâlneşti 
logodnicul... (Lectura 281-23) 

În această lectură, Cayce surprinde bine 
asemănarea cu starea îndrăgostiţilor. Totuşi. In alte 
lecturi, el avertizează asupra pericolelor de deschidere 
a chakrelor prin respiraţie: 


Aceste exerciţii sunt excelente, totuşi ele 
necesită, înainte de a fi practicate, o pregătire 
specială, adică persoana care le practică trebuie 
să aibă o înțelegere perfectă a ceea ce urmează 
să facă şi a ceea ce se petrece în corpul său când 
practică aceste exerciții. 

Respirația fiind la baza activităţii întregului 
organism viu, asemenea exerciţii pot fi atât 
benefice, cât şi distructive prin efectul lor 
asupra corpului omenesc [...]. Căci în corpul fizic, 
există energii care, în anumite perioade de 
activitate, pot fi extrem de active. Trebuie să le 
conştientizăm printr-o activitate mentală, care 
trebuie să se obișnuiască să observe modul în 
care se conduce respirația. 

Căci în organism există un centru glandular 
în care se exprimă sufletul, începând cu care se 
manifestă activitatea sa creatoare: este vorba 
de celulele lui Leydig. Când se practică 
exercitiile de respiratie, această activitate creste 
şi, propagându-se de-a lungul căii pe care a 
urmat-o în perioada embrionara - după concepție 
-, ajunge până la cei şapte centri glandulari din 
corp, pe care îi deschide, permițându-le să 
iradieze, dinamizând astfel organele corpului. 

Aceasta cale permite folosirea acestor 
energii, dar în anumite perioade şi numai în 
anumite condiţii, de către cei care au învăţat s-o 
facă. adică de aceia care, prin experiența lor, au 
constatat că aceasta este o cheie - dar unii o pot 
face şi alții nu trebuie să o facă. După cum 
persoana, cu trupul său, a fost pregătită, ea 
poate folosi sau nu această posibilitate, această 
expresie a energiilor din corpul fizic. 


Pe măsură ce urcă această energie vitală, ea 
trece mai întâi prin celulele lui Leydig, prin 
suprarenale, apoi, în ceea ce putem numi o 
ascensiune spre înalt, urcă în direcţia glandei 
pineale, spre centrul glandular care controlează 
emoțiile, reflexele, folosind energia nervoasă din 
corp. 

Procedând astfel, entitatea care practică 
exerciţiile se pune în legătură, sau în contact, cu 
Totul. Căci aceste exerciţii au ca efect relaxarea 
conştienţei corpului fizic, pentru a-l dizolva în 
Constiinta Universală. Şi, dacă te laşi antrenat 
fără să controlezi corpul, fără să-l stăpânești, în 
această stare de percepţie a  Conştiinţei 
Universale, lucrul poate deveni foarte periculos. 

Trebuie să ştii, să simţi, să înţelegi spre cine 
sau spre ce te îndrepti în această stare, când 
conştiinţa eului profund a fost dezlânţuită şi 
când egoul real a fost lăsat să se exprime liber; 
adică să planezi în Conştiinţa Universală, cum o 
face aici Edgar Cayce, prin care a fost dată 
această învățătură. 

[...] Astfel, spre cine sau spre ce vrea 
entitatea să meargă atunci când se dedă la 
asemenea experienţe? 

Relaxarea limitelor conştienţei corpului fizic 
fără o coordonare, un ghid, poate deveni foarte 
periculoasă. Şi mal ales nu lăsaţi această 
coordonare în scama unei entităţi parazite. Ci, 
mai bine, înconjurați Eul cu Conştiinţa Universală 
a lui Christos, pentru că El conduce această 
energie care a fost dată. (Lectura 2475-1) 

Ei bine, iată mecanismele transei şi, de 
asemenea, pericolele sale, descrise de Cayce. Aici, 


transa (adică ascensiunea forţei Kundalini în centrii 
glandulari) este provocată de exerciţiile de respiraţie 
(breathing, pentru că întrebarea i-a fost pusă lui 
Cayce de către un cursant yoga). Dar punerea în 
gardă, avertismentul este clar:  „deschiderea” 
„Chakrelor” este utilă dacă ştii ce faci. Dacă nu, este 
periculos. Cayce evocă riscurile manipulării de către o 
entitate descarnată, răuvoitoare. Astfel cei care îşi 
deschid chakrele din imprudenţă, fără să se pună sub o 
protecţie spirituală, riscă să devină prizonierii unei 
entităţi; aceasta a profitat de deschiderea chakrelor 
pentru a parazita viul, aşa cum puricele sare pe 
câine... Am văzut foarte des cazul producându-se în 
cupluri.  |ntr-adevăr, în orgasm, „chakrele” fiind 
deschise, unul din parteneri - sau ambii - se lasă 
parazitaţi de o entitate răufăcătoare al cărei purtător 
poate fi celălalt. Şi, deci, atunci când unul din cei doi 
este deja parazitat sau posedat, se întâmplă frecvent 
ca partenerul celălalt într-un reflex de apărare, să 
acţioneze prin frigiditate sau impotenţă. 

Altfel spus, ei (sau ea) nu-şi deschide „chakrele” 
de frica justificată de a nu se lăsa invadat. 

Psihologii care, „în materialismul lor”, cum 
spune Cayce, nu văd absolut nimic, sunt întotdeauna 
gata să sară pe ţapul ispăşitor: îl condamnă pe 
partenerul frigid sau impotent, considerat egoist sau 
anormal, considerându-l „inhibat”. În realitate, bietul 
de el se protejează să nu fie invadat de o entitate 
parazită! 

Acelaşi fenomen pentru alcool şi droguri, care 
provoacă un fel de transă, deschizând poarta unor 
entităţi din astralul de jos, care vin să-l posede pe 
băutor sau pe drogat. 


Acelaşi fenomen pentru unele concerte de muzică 
rock, unde muzica este făcută tocmai pentru a aduce 
auditoriul în stare de transă: lovind violent centrii 
glandulari, ea provoacă deschiderea lor. Auditorul „nu 
se mai simte” şi se transformă în zombi... literalmente, 
căci adeseori el devine prada unei entităţi. 

Este exact ceea ce spune Cayce, vorbind de 
pierderea conştienței corpului fizic. Dacă 
concertele rock din Statele Unite şi Anglia au fost 
adeseori devastatoare, şi urmate de o recrudescenţă a 
violenţei atestată de statistici, este tocmai din cauza 
acestui fenomen de deschidere imprudentă a 
chakrelor, descris de Cayce. (A se vedea Le Rock'n 
Roll, viol de la conscience par les messages 
subliminaux | Rock'n Roll, violarea conştiinţei prin 
mesaje subliminale /, Ed. Croisade, Daniel Chatelain, 
Case 5, Grange-Canal, 1211 Geneva, Elveţia. Autorul 
este foarte bine documentat şi informaţiile pe care le 
prezintă ar trebuie să fie mai bine cunoscute de marele 
public şi, mai ales, de părinţii adolescenților; din 
păcate, autorul condamnă orice ezoterism, pe care-l 
pune în aceeaşi oală cu rockul!) Cei vii sunt atunci 
invadaţi de forţele oculte ai căror prizonieri devin. 

De altfel, se ştie de când lumea că vrăjitorii şi 
vindecătorii africani provocau transa prin muzică. 
Ritmurile încântătorii repetitive, obsedante deschideau 
chakrele. Această transă avea iniţial un scop 
terapeutic. Din păcate, această muzică africană şi 
transa pe care o producea au fost deturnate de la 
scopul lor religios şi terapeutic, ceea ce le fac extrem 
de periculoase. Evoluţia jazului, mai ales după Elvis 
Presley - rockul actual -, este foarte îngrijorătoare. Căci 
rockul foloseşte aceste tehnici muzicale care provoacă 
deschiderea  chakrelor, fără nici o protecţie a 


ascultătorilor, lăsaţi astfel în seama celor mai 
distructive forţe oculte. 


Adevăratul text al Tatălui Nostru 


Versiunea „Tatălui Nostru” folosită acum de 
Bisericile creştine din Occident pare inexactă (în 
comparaţie cu originalul dat de lisus). In cursul unei 
lecturi date pentru un consultant, Cayce a enuntat, 
într-un mod cu totul neaşteptat, adevăratul „Tatăl 
Nostru”, aşa cum l-au primit apostolii: 


Nu te lăsa orbit de lucrurile materiale, ele să 
nu devină o piatră unghiulară în existenţa ta! 
Slăveşte-ţi Creatorul în numele Celui care te-a 
învățat să te rogi: 

TATĂL NOSTRU CARELE EŞTI ÎN CERURI 

SLĂVEASCĂ-SE NUMELE TĂU 

VIE ÎMPĂRĂȚIA TA, FACĂ-SE VOIA TA, 

PRECUM ÎN CER, AŞA ŞI PE PĂMINT. 

DĂ-NE NOUĂ, PENTRU MÂINE, CU CE SĂ ÎMPLINIM 

TREBUINŢELE TRUPULUI NOSTRU. 


IARTĂ-NE NOUĂ PĂCATELE NOASTRE PRECUM ŞI NOI 

IERTAM CELOR CE NE-AU GREŞIT ŞI NE GREŞESC. 

FII CĂLĂUZA NOASTRĂ ÎN VREMURILE GRELE, 

DE FURTUNĂ ŞI ISPITĂ. P 

DU-NE PE CALEA CEA DREAPTĂ 

ÎNTRU IUBIREA NUMELUI TĂU. 

Am terminat. (Lectura 3718-44). 

In această versiune, Dumnezeu nu este acuzat 
implicit de „a ne duce în ispită”, ceea ce este complet 
contrar definiţiei unui Dumnezeu considerat „infinit de 
bun, infinit de blând”. Intotdeauna mi se păruse că 
versiunea oficială era o ofensă adusă bunătăţii divine şi 
am fost foarte fericită să aflu, prin Cayce, că lisus ne 


învățase altceva... [Cu toată consideraţia cuvenită 
marelui şi bunului Edgar Cayce precum şi autoarei 
acestei cărţi, găsim că nici un om nu are căderea să 
modifice textul 'Tatălui Nostru”, ştiut fiind că în acest 
trup de came suntem imperfecţi şi impuri şi nu putem 
cuprinde cu înţelegerea noastră, atât de limitată, căile 
Domnului. Personal, înţelegem versetul „Şi nu ne duce 
pe noi în ispită” ca însemnând „Nu-l lăsa pe cel rău să 
ne  ispitească”, întrucât numai Domnul nostru 
Dumnezeu, înţeles şi perceput ca Sfântă Treime, îl 
poate împiedica şi neutraliza pe cel rău. N.tr.] 


Psalmul bunului păstor pentru a „reînchide” 
centrii glandulari 


Acest psalm şi „Tatăl Nostru” sunt singurele 
formule liturgice creştine pe care Cayce le-a impus 
grupului său, singurele rugăciuni rostite împreună, cu 
voce tare (ceea ce este foarte rezonabil...!). 


1. Tatăl Nostru carele 2. Slăvească-se 
eşti în ceruri * ba numele Tău 
PIAS 8. Întru iubirea 
HIPOFIZA numelui Tău 

[VIOLET] PINEALA 

[INDIGO] 


3. Vie împărăția Ta, 


facă-se voia Ta. 7. Du-ne pe calea 


TIROIDA cea dreaptă * 
precum în cer TIMUSUL 
[ALBASTRU] aşa şi pe pămînt 
6. Fii călăuza noastră [VERDE] 
în vremurile tulburi, 
de furtună şi ispită. SUPRARENALELE 


LYDEN 


5. lartă-ne nouă 
[ORANJ] 


păcatele noastre 
precum şi noi iertăm 
celor ce ne-au greşit 


şi ne greşesc. 
FEMNINE [GALBEN] 
GONADELE . 
MASCULINE 


4. Dă-ne nouă, pentru miine, 
cu ce să împlinim 
trebuinţele trupului 


nostru. 
[ROŞU] 


* în „Tatăl Nostru” tradiţional pituitarei îi 
corespunde şi: „şi Slava”, tiroidei: „căci a Ta este 
împărăţia”, timusului: „ci ne izbăveşte de cel rău”. 


Fiecare verset corespunde unui centru glandular 
(sau chakră) pe care îl va ajuta „să se reînchidă”, 
coborând câte puţin nivelul vibratoriu. 


Recitind psalmul, se vizualizează chakra 
corespunzătoare versetului (vezi mai departe, la pag. 
27-28). 

În ceea ce mă priveşte, am auzit de atâtea ori 
repetându-se maşinal în bisericile din copilăria mea 
acest „Bun Păstor”, încât nu mai reuşesc să-l ţin minte 
în franceză. Din acest motiv, prefer textul ebraic 
original, pe muzica veche din Biblia regăsită de 
Suzanne Haik Ventoura. (Este uşor de găsit caseta La 
Musique de la Bible révélée / Muzica Bibliei revelată /, 
Harmonia Mundi, H.M.U. 40-989) 

În mai multe lecturi (364-7,364-8), Cayce spune 
că Asaf a fost o încarnare veche a lui lisus. Or acest 
Asaf, menționat de A Doua Carte a Cronicilor Bibliei (V, 
12), trece drept autorul anumitor psalmi. El ar fi format 
muzicieni care profetizau cu lirele, cu ţiterele, 
cimbaleie. Pe vremea lui David, ar fi fost peste o mie 
de cântăreţi şi instrumentişti sub conducerea sa (Prima 
Carte a Cronicilor, XXV, 1). El ar fi fost un foarte bun 
colaborator al regelui David, ceea ce sugerează Cayce 
în lectura 1035-1. Deci, putem presupune că acest 
psalm 23, foarte remarcabil, se datorează profesorului 
de cor al lui David, profetul Asaf -altfel spus, Christului 
Cosmic însuşi. (Şi aceasta în ciuda semnăturii: 
„Psalmul lui David” - oricine ştie că aceia care 
semnează o operă nu sunt întotdeauna autorii ei!). In 
textul de mai jos, cuvintele scrise cu majuscule sunt 
cele care acţionează asupra glandei endocrine 
respective. 


Psalmul 23 „Cel Veşnic este pastorul meu” 


[Corespunde Psalmului 22, Al lui David, din 
traducerea romană a Bibliei. După traducerea fidelă a 


textului francez, am redat textul român corespondent, 
din Biblie, scris cu caractere îngroşate. N.tr.] 


1 Psalmul lui David: 

„CEL VEŞNIC” (pituitara) | Domnul / 

este PASTORUL meu (pineala) /mă paşte / 

„NU-M! VA LIPSI NIMIC” (tiroida) / şi nimic nu-mi va lipsi. / 


2 Pe „PĂŞUNI VERZI” mă va sălăşiui; 

(gonadele) / La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; / 
la mal „DE APE LINIŞTITE” mă duce. 

(Lyden) / la apa odihnei m-a hrănit. / 


3 Sufletul Îmi reface; | Sufletul meu l-a întors, / 

mă Indreaptă | povăţuitu-m-a / 

pe „CARARILE DREPTAŢII” (suprarenalele) /pe căile dreptăţii, / 
pentru numele Său. | pentru numele Lui. / 


4 De-ar fi să umblu în neagra vale a „MORŢII” 

(timusul) / Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, / 

nu m-aş teme de rău, | nu mă voi teme de rele; / 

căci Tu ai fi cu mine; | că Tu cu mine eşti. / 

ajutorul Tău şi reazemul Tău | (5) Toiagul Tău şi varga Ta, / 
Imi vor fi mângâierea. | acestea m-au mângâiat. / 


5 Tu îmi pui dinainte „MASA” 

(tiroida) | (6) Gătit-ai masă înaintea mea, / 

de față cu potrivnicii mei; | împotriva celor ce mă necăjesc; / 
mă ungi cu balsamuri de untdelemn pe „CAP"” 

(pineala) I uns-ai cu untdelemn capul meu / 

„PAHARUL” meu e preaplin!... 

(pituitara) | şi paharul Tău este adăpându-mă ca un 
puternic. / 


6 Da, fericirea şi iertarea mă vor însoţi 1(7) Şi mila Ta mă va 
urma / 

toată viața mea, | în toate zilele vieţii mele, / 

şi voi locui în casa Domnului | ca să locuiesc în casa 
Domnului, / 


zile îndelungate. / întru lungime de zile. / 
Meditaţie și rugăciune 


Am dat deja în volumul | al Universului lui Edgar 
Cayce mai multe lecturi despre meditaţie. Edgar Cayce 
acorda meditaţiei o importantă extraordinară; după el, 
este cel mai bun mijloc de „a deschide chakrele”, adică 
de a intra în starea de transă uşoară, indispensabilă 
pentru vindecarea proprie sau a altora. 

Cuvântul meditaţie este la modă. Modă care ne 
vine din limba engleză şi care, ca toate importurile de 
vocabular, ascunde o neclaritate. 

Mi-am dat seama de acest lucru într-o zi, la 
Virginia Beach Fiica mea, Eleonore, care avea 14 ani, 
era acolo, cu mine, pentru Crăciun. Printre numeroșii 
vizitatori care veneau la Fundaţia Cayce, am întâlnit un 
cuplu de buni creştini. Militanţi. Misionari. De cum au 
aflat că suntem franţuzoaice, s-au năpustit asupra 
noastră: în sfârşit, nişte păgâne care trebuie 
convertite! Şi două deodată! Ce pleaşcă! 

Căci, aşa am realizat mai târziu, pentru puritanul 
mediu, francezi = păgâni (adică acei păcătoşi care au 
născocit Place Pigalle, Moulin Rouge, nudismul la plajă: 
păcatul păcatelor, păcatele noastre! Vai!) 

Deci, siguri pe afacerea lor, misionarii noştri s-au 
năpustit asupra fetei mele: „Do you meditate?” 
(Meditaţi?) Eléonore, luată repede, nu ştia ce să spună, 
întrebarea părându-i-se de cel mai prost gust, venind 
de la nişte oameni pe care-i cunoştea abia de trei 
minute. (Fiica mea, educată în Anglia, respectă 
principiul: „no personal remark” /fără remarci 
personale/. Şi în Franţa, buna creştere consideră că 


relaţia unui om cu Dumnezeu îl priveşte doar pe el 
însuşi.) 

Şi, în faţa tăcerii Eleonorei, iată-mi-i pe cei doi 
sfinţi de ultimă oră înghesuind-o după un bufet ca să-i 
explice că este foarte rău, foarte rău să nu meditezi şi 
că o vor învăţa Ei. 

Intervin atunci ca s-o eliberez pe Eleonore şi s-o 
smulg inchizitorilor săi: 

„Dar tu ştii sa meditezi la fel de bine ca aceşti 
oameni! Noi nu-i spuneam „meditaţie”, cuvântul nu era 
încă la modă. Noi îi spuneam: rugăciune... Tu ştii foarte 
bine ce înseamnă. 

- Atunci, îmi spune Eleonore, când ne făceam 
mătăniile, seara, era „meditaţie”? 

- Evident! Şi „Ave Măria” este o mantră! chestiune 
de vocabular... Dar realitatea profundă este aceeaşi”. 

Consider important să punem punctul pe „i” în 
această privinţă, pentru că mulţi oameni se lasă 
agăţaţi de diverşi guru, care le spun: „EU am să vu 
învăţ meditaţia (transcedentală, orizontală etc). Bieţii 
„porumbei” pentru a fi la modă, se lasă duşi de guru, 
care sub pretextul că-i învaţă minunatele tehnici 
orientale, îi vampirizează (uşurându-i de bani). 

Trebuie să afirmăm încă o dată că meditaţia 
există la noi dintotdeauna. Tehnica cuvântului (sau 
mantrei) repetat în ritm nu le-a fost nicicând străină 
misticilor din Occident. Să ne amintim, de exemplu, de 
acea carte minunată, intitulată Les Récits d'un pelerin 
russe /Povestirile unui pelerin rus/, (Ed. du Seuil), unde 
este descrisă tehnica meditaţiei ortodoxe numiră 
„rugăciunea inimii”. [îl rog pe cititor să-şi amintească 
alternativa oferită de Cayce la legea karmei: legea 
Graţiei. Aceasta înseamnă că putem trece de sub 
Legea Cauzei şi a Efectului, care este karma sub Legea 


Graţiei, venind pe Calea Mântuitorului: rugăciunea 
inimii şi sistemul yoga ne oferă două modalităţi. Prima 
îl caută pe Dumnezeu cu inima, a doua cu mintea. 
Prima este accesibilă oricui, indiferent de condiţia 
fizică, intectuală; a doua cere un antrenament special, 
o dispoziţie fizică şi mentală specială. Prima nu 
necesită neapărat un loc şi un timp special, putând fi 
practicată (spusă în gând) oriunde ne-am afla. şi 
indiferent ce-am lucra; face parte dintr-un sistem de 
gândire religioasă cu care ne-am obişnuit de secole. A 
doua ne cere o anumită pregătire intelectuală ca să 
putem integra un sistem filosofic nou, cere un loc mai 
retras unde să se poată exersa asanele şi respiraţiile, 
care nu sunt lipsite de primejdie - v. pag. 21, 22, 23 ale 
acestei cărţi. Calea inimii este cea mai directă: cu 
inima iubim şi iertăm, inima este descrisă şi smerită. 
Cu mintea judecăm şi pedepsim, mintea este vicleană 
şi trufaşă. Aşa cum spune autoarea cărţii, importurile 
lingvistice ascund neclarităţi: mulţi intelectuali sunt 
tentaţi de sistemul yoga, pentru că ei sunt obişnuiţi să 
lucreze cu mintea, neştiind că aceasta este calea mai 
grea şi mai lungă; datorită ateismului impus în ultimele 
decenii, au pierdut din vedere că isihasmul, pildă de 
ortodoxie românească, este drumul cel mai uşor şi mai 
scurt de a ne integra iubirea, iertarea, mila, smerenia 
(valorile umane universale care, de altfel, ar trebui să-l 
caracterizeze pe omul credincios, indiferent de religie). 
să învăţăm, aşadar, să credem cu inima, nu doar cu 
mintea! N.tr.] 

Este valabil şi pentru mătănii: este o veche 
tehnică importată din Orient prin cruciații din Evul 
Mediu. 

Şi azi, în toată Mediterana orientală, creştinii şi 
musulmanii se roagă astfel. Am văzut oameni de 


afaceri libanezi scoţâdu-şi mătăniile într-o sală de 
aşteptare, înaintea unei consultaţii „psi”! 

În mătăniile Occidentului, Ave Mana este o 
mantră a cărei repetare ne branşează treptat la 
vibraţiile divine ale eului interior. Este exact definiţia 
meditaţiei dată de Cayce. 

Există mii şi mii de forme de meditaţie pe care te 
cunoaştem bine. lubitorii Naturii, cei care lac plimbări 
lungi, iubitorii mării care ascultă gândurile cântând în 
pânzele ambarcaţiunilor, melomanii care se reculeg în 
timpul concertului preferat... toţi aceşti oameni de fapt 
meditează: natura, muzica, frumuseţea îi readuc în 
contact cu divinitatea lor profundă. 

Nouă, care putem încă practica mersul pe jos, 
(spre deosebire de ceea ce se petrece acum în 
America), care avem încă foc de lemne în şeminee 
special deschise pentru a le putea să le privim, să nu 
vină alţii să ne explice că suntem „păgâni”, că nu 
cunoaştem meditaţia; de altfel, există cu adevărat, 
undeva, „păgâni?” Mă îndoiesc. 

Bunicul meu, Maurice Pontien Vie, nu se ducea la 
slujbă. Cum auzeam în jurul lui dame bigote emițând 
diverse păreri, l-am întrebat: 

- Bunicule de ce nu mergi la biserică? 

- N-am decât să fac biserici, mi-a răspuns el. Cred 
„în Dumnezeu, îl iubesc, îmi place să-L admir în natură. 
Pentru mine El este cu mult mai prezent în pădure 
decât în orice biserică. 

Bunicul meu făcea plimbări lungi pe jos la ţară. 
Medita, da! deşi cuvântul n-a fost pronunţat vreodată 
Era un om spiritual, în toate sensurile cuvântului, pe 
care marea sa bunătate îl făcea iubit de toţi. 


Liniştea 


Nu se poate medita fără linişte: este absolut 
necesară. Liniştea permite ascensiunea energiei divine 
prin chakre. Nici o rugăciune personală, nici un efort de 
branşare la Forţele creatoare nu se pot face fără 
linişte. 

Când spun linişte, aceasta înseamnă că nu se 
vorbeşte - dacă nu, suflul nostru se pierde în cuvinte. 
Putem medita pe o muzică frumoasă, branşându-ne la 
această muzică pentru a ridica vibraţiile, dar vorbind, 
nivelul vibratoriu coboară din nou. 

lată de ce începem întotdeauna şedinţele noastre 
de vindecare printr-o oră de linişte. La capătul acestei 
ore, ne aflăm în acea stare vibratorie diferită care ne 
permite să percepem ascensiunea energiei vitale prin 
chakre. Ceea ce provoacă vibrații, balansări - fenomen 
normal, legat de intensitatea energiei degajate. 

leşim din linişte nu pentru a vorbi, ci pentru a 
spune numele celor care au solicitat o rugăciune de 
vindecare (absenţii şi morţii). 

Fiecare participant se concentrează în linişte pe 
fiecare nume, învăluindu-l cu lumină. 

Cayce insistă adeseori asupra liniştii. Unei 
persoane care l-a întrebat: CE METODA TREBUIE SA 
FOLOSESC PENTRU A VINDECA? i-a răspuns: Trebuie 
să ridicaţi nivelul de conştienţță al celor pe care 
vreți să-i ajutaţi, odată cu al vostru, în 
profunzimea eului vostru. Şi asta în linişte! 
(Lectura 281-10) 

Toate marile religii au insistat asupra necesităţii 
liniştii: ne putem aminti retragerea pe care trebuia să 
şi-o impună viitorul lama, trei ani şi trei luni de linişte 
(ba chiar şase ani şi şase luni, uneori mai mult...). Sau 
liniştea mănăstirilor, a căminelor de caritate etc. Este 
condiţia prealabilă pentru orice progres spiritual (şi 


pentru orice eficacitate în vindecare în privinţa care ne 
interesează aici). Linişte care eliberează sufletul de 
falsele sale angoase. 

Deci, aşa cum am spus-o, în meditaţie, diversele 
chakre intră în rezonantă cu energiile vieţii. Or, spune 
Cayce, glanda supremă a corpului, dirijorul general 
este pituitara (hipofiza). Nimic nu putem întreprinde 
fără „a deschide” pituitara. Ă 

DOMNULE CAYCE, PITUITARA ÎNSEAMNĂ LINIŞTE? 

Liniştea de aur. Ea guvernează energiile 
care sunt cea mai înaltă expresie a forțelor, a 
puterilor puse la dispoziția Omului în experienţa 
sa terestră. Linişte, dacă vreţi să auziti vocea 
Creatorului vostru. (Lectura 281-30) 

Liniştea era cu mult mai evidentă în vremea lui 
Cayce, decât în vremurile noastre. Prietenii lui Edgar n- 
aveau nici televizor, nici magnetofon. Atenţia lor 
interioară nu era continuu dispersată, ca a noastră, de 
această civilizaţie a zgomotului. In grupurile mele îmi 
este întotdeauna greu să-i fac pe nou-veniţi să accepte 
această lege a tăcerii. S-ar putea crede că o oră de 
tăcere nu este primejdioasă - ei bine, nu vă imaginaţi 
cât de tare îi sperie. 

Liniştea se învaţă: cei care i-au gustat dulceaţa n-o 
mai uită niciodată, iar calitatea liniştii este indicatorul 
vieţii spirituale. Dacă în grupurile mele aş face doar un 
singur lucru: să ofer oamenilor o oră de adevărată 
linişte, tot ar fi ceva infinit de util. 


Ce metode trebuie să folosim pentru a 
vindeca? 

Nici una. Toate... 

Am văzut mai sus întrebarea pusă lui Cayce. 
Putem spune doar că, în această privinţă, nu dă 


directive stricte. N-a precizat niciodată dacă ar trebui, 
sau nu, să atingem persoana cu mâinile. Dacă ar trebui 
să începem de la picioare sau de la cap. Dacă ar trebui 
să stăm în picioare sau aşezaţi în lotus sau în 
lumânare... Această problemă îi frământă mult pe 
începătorii mei, pe aceia care vin pentru prima dată 
într-un grup de vindecare prin rugăciune. 

Diversitatea darurilor personale generează în mod 
necesar diferite moduri de a vindeca şi respectarea 
celuilalt ne cere să nu impunem o anumită tehnică. 

În efectuarea acestei activităţi, aşa cum 
este prezentată aici, pentru fiecare individ, 
[trebuie să ştim] că unii nu sunt în stare să 
interpreteze acest principiu decât pentru ei 
înşişi. Nu oricine este dotat pentru contactele 
umane, nu oricine este vindecător, nu oricine 
este organizator, nu oricine este lucrător 
manual... unii trebuie să Joace chiar şi rolul 
bufonului! (Lectura 281-11) 

Altfel spus, e nevoie de toate pentru a face o 
lume, nu se poate cere tuturor aceeaşi treabă. Dacă 
fiecare dintre noi, într-o manieră generală, trebuie să 
se străduiască să uşureze durerea celorlalţi, nu oricine 
este dotat pentru munca concretă de vindecător care 
atinge cu mâinile. Fiecare trebuie să ştie ce pate face: 

Unora le este dat darul vindecării cu 
mâinile. Altora, vindecarea în liniştea meditaţiei 
şi a rugăciunii. Alții pot,  coordonându-şi 
energiile interioare, să uşureze suferinţele fizice 
legate de energiile mentale, materiale şi 
spirituale care functionează în interiorul 
corpului. Accelerarea proceselor de vindecare 
poate veni din afară, dar orice vindecare trebuie 
să vină din interior. (Lectura 281-18) 


Astfel, nu toată lumea este obligată să-şi 
folosească mâinile în vindecare. Totuşi, îi încurajez pe 
participanţi să facă această experienţă, căci oamenii 
care vin în grupurile noastre au început, în general, o 
activitate spirituală importantă. Mulţi dintre ei nu 
îndrăznesc să-şi folosească mâinile şi acuză 
mâncărime (pe mâini)! îmi descriu fenomenul clasic al 
mâinii care se umflă, se înroşeşte, al degetelor care 
furnică ... este manifestarea energiei care ar vrea să se 
dăruiască. În aceste cazuri, nu ezitaţi! 

În schimb, cei cărora le este cu adevărat frică şi 
care nu se simt încă pregătiţi, pot coopera în linişte cu 
vindecătorii, stând la locul lor şi rugându-se. Cayce 
aminteşte modul în care proceda lisus, care avea 
întotdeauna în jurul Său un grup de discipoli, dar nu 
vindecau toţi în acelaşi timp, fiecare avea o sarcină 
precisă, după un scenariu bine ordonat: 

Pentru a folosi cel mai bine puterile pe care 
EI le dăduse, era nevoie adeseori ca numai aceia 
care-l erau cei mai apropiaţi să fie prezenți 
atunci când El vindeca. Fără a-i respinge pe 
ceilalți, trebuia ca totul să se petreacă în ordine 
şi decentă. (Lectura 281-8) 

Această expresie a lui Cayce, ordine şi decenţă, 
ne arată că şedinţele de vindecare se desfăşoară după 
o anumită disciplină şi nu în haos, nu în dezordine. Tot 
din acest motiv, nu se întreabă bolnavul de ce anume 
suferă (nici dacă este bolnav). Mulţi oameni au bube 
de care se jenează: nu există nici un motiv pentru a-i 
obliga să le arate (în plan fizic sau moral) într-un loc 
public. De unde discreţia totală: Cayce estimează că 
Graţia divină, valul de energie creatoare, canalizat de 
mâinile vindecătorului, ştie unde trebuie să lucreze. 
Persoana care pune mâinile pentru vindecare nu este 


obligată să ştie în ce loc suferă cel pe care-l atinge cu 
mâinile. Dar Graţia o ştie şi acţionează acolo unde 
trebuie. Acestea fiind spuse, odată cu căpătarea 
rutinei, se ajunge la o foarte bună percepţie a părţilor 
corpului care sunt bolnave. Mi se întâmplă adeseori ca 
mâinile să mi se aşeze singure pe locul care are nevoie 
de îngrijire, pe partea dureroasă care cere alinare. 

Unii vindecători percep culori (sau găuri negre) în 
aura pacientului, ceea ce le permite să acţioneze acolo 
unde trebuie. Se pot vedea aceste culori exterioare în 
jurul persoanei sau în viziune interioară... Este la fel! 
Alţii simt în propriul corp durerea bolnavului -am vorbit 
deja despre aceasta mai sus. 

Această experienţă a vindecătorului îl ajută, cu 
siguranţă, să fie mai eficace. Dar, totuşi, nu-i este 
indispensabilă: un începător care-şi pune mâinile cu 
generozitate, cu o vie dorinţă de a vindeca - dar fără să 
perceapă încă ceea ce are de făcut - poate foarte bine 
să aducă o mare alinare bolnavului şi chiar să producă 
vindecare. Este, întrucâtva, ca în dragoste: ce 
contează mai mult, tehnicile erotice sau dorinţa de a-l 
face pe celălalt fericit? Tehnicile erotice nu sunt nimic, 
în final, în absenţa adevăratei iubiri, a tandreţii, a 
dorinţei profunde de a dărui bucurie şi plăcere. Astfel, 
un îndrăgostit începător, dar cu adevărat iubitor, va 
simţi ce trebuie să facă, dacă are suficientă ascultare 
şi respect pentru celălalt: iubirea este creativă, este 
însăşi definiția sa. lubirea vindecă dacă este 
dezinteresată, adică  purificată de egoism, spune 
Cayce. 

Da, unii au darul, alţii nu. Unii au darul şi nu ştiu. 
Alţii au darul si experienţa... Cu toate acestea, în grup 
se creează un amestec, toată lumea poate participa la 


procesul de vindecare, dar nu în mod obligatoriu cu 
mâinile. 

Singura condiţie cerută este depăşirea fricii şi 
atingerea unui nivel suficient de conştientizare. Darul 
vindecării este în mod sigur legat de evoluţia spirituală 
a fiecăruia în această viaţă (sau în precedentele). 
Adică unii oameni care ni se par inferiori din punct de 
vedere spiritual, dar care au totuşi „darul”, pot să-l fi 
dobândit într-o viaţă anterioară, mai evoluată, şi l-au 
păstrat. Pentru ei, este o şansă ce nu trebuie pierdută, 
de a lichida vechi karme, purificându-se prin 
vindecarea pe care au posibilitatea s-o dăruiască 
celorlalţi. Aşa a fost cazul lui Cayce, după cum a 
explicat el însuşi: darurile sale de medium şi 
vindecător (prin transă mediumnică, nu cu mâinile) se 
trag dintr-o viaţă mai veche, din Egipt, când nivelul 
spiritual fusese foarte strălucit... Apoi, spune el, căzuse 
foarte jos şi darurile îi fuseseră redate pentru a-i 
permite să urce din nou (spiritual). 

Există zece mii de moduri diferite de a vindeca; 
fiecare să-şi găsească tehnica personală, aşa cum 
artistul îşi găseşte  „maniera” proprie. Ceea ce 
contează este, înainte de toate, să se branşeze la 
Energia Divină, care este Creatoare şi ne face creatori 
la rândul nostru,. conducându-ne la inventarea tehnicii 
noastre proprii de vindecare. (A se vedea Ces mains 
qui lisent le corps, de Edith Acedo, Ed. du Trigramme.) 


Înainte de toate, învingeți-vă frica! 

Cineva l-a întrebat pe Cayce: 

Trebuie să dezvolt în continuare aceste puteri 
magnetice de vindecare prin contact cu mâinile? 

Când toate fricile dumneavoastră vor fi 
stăpânite în dumneavoastră  înşivă, atunci 


mergeţi mai departe. Dacă nu, există riscul de a 
crea condiţii nefaste pentru sine şi pentru 
ceilalți. Acest dar este în dumneavoastră, 
dezvoltați |. (Lectura 281-8). 

într-adevăr, fricile celorlalţi pot crea un „stres” 
periculos care provoacă reacţii negative. Din fericire 
noi spunem, înainte de a începe, rugăciunea de 
protecţie! (a se vedea mai înainte). . J 

ESTE BINE, DOMNULE CAYCE, SA INCERCAM SA-L 
VINDECĂM PE CEILALŢI ÎN CAZUL CÂND N-AM_ REUŞIT 
SĂ NE VINDECĂM NOI ÎNŞINE ÎN VIAŢA NOASTRĂ? 

A-i vindeca pe alţii înseamnă a te vindeca. 
Întrucât dăruind celor din jurul nostru ceea ce-i 
ajută pe ceilalţi să atingă vibrația vitală perfectă 
în corpul fizic, printr-o atitudine mentală justă şi 
o dezvoltare armonioasă a aptitudinilor trupului, 
ne aducem nouă înşine un progres în 
Cunoaştere. Da, vindecându-i pe ceilalţi, ne 
vindecăm noi înşine! (Lectura 281-18) 

De câte ori n-am verificat aceste cuvinte ale lui 
Cayce! De câte ori am ajuns „rablagită” la grupul de 
care trebuia să mă ocup... Eram obligată să ating cu 
mâinile, ca animatoare a grupului! Şi, de fiecare dată, 
m-am simţit infinit mai bine (chiar dacă nimeni nu-şi 
folosise puterea mâinilor asupra mea!) Mă vizualizam 
ca un „canal” (este cuvântul folosit de (Cayce, 
channel) care trebuia să „capteze” un fluviu de 
lumină. Şi acesta, trecând prin mâna mea, mă curăța 
înainte de a produce acelaşi efect asupra persoanei 
aflate sub mâinile mele. 

Pe măsură ce persoana îşi branşează eul [la 
Forţele Creatoare], ea devine capabilă să fie un 
canal, atât de bine încât poate aduce chiar o 
vindecare instantanee, prin atingerea cu mâinile. 


Cu cât se produce mai des lucrul acesta, cu atât 
creşte puterea simțită de persoana respectivă. 
(Lectura 281-9) 


Forța grupului 

O prietenă îmi spunea: „De ce este nevoie de 
atâta lume? Tot ce ai explicat, în grup, în această 
dimineaţă, aş fi preferat să-mi explici numai mie, la 
mine acasă. Ar fi la fel de bine”. 

O, nu! Există o forţă, o emanare de energii venind 
de la grupul care se roagă la unison. Această forţă este 
indispensabilă: tocmai ea permite învingerea fricii de 
către începători şi obţinerea unor progrese mult mai 
rapide, ajutând la deblocarea energiilor individuale. 
Bineînţeles că, dacă este vorba de un vindecător 
profesionist, vindecarea prin rugăciune se poate obţine 
izolat, dar pentru un non-profesionist grupul este mai 
puternic şi lucrurile merg mai repede! De altfel, la 
filipinezi, marii vindecători sunt întotdeauna înconjurați 
de asistenţi şi de alte persoane care se roagă cu ei. 
Cayce: 

Cum am spus-o deja, multe lucruri şi-au 
croit drum în sufletele, inimile şi spiritele multor 
oameni... De aici, energia care se naşte din 
unirea mai multor persoane poate acţiona 
asupra acelora către care este îndreptată, 
generând la ei o adevărată conştientizare. 

Pentru a ilustra mai bine aceasta: înțelegeți 
bine că viaţa -adică Dumnezeu - în esența Sa 
însăşi este vibraţie. Şi cum fiinţele fizice se nasc 
din această energie atomică - din care sunt o 
părticică -, conştientizarea acestui fenomen îl 


ajută pe individ să perceapă această vibraţie; şi 
el înțelege cum poate acţiona asupra ei. Cam în 
modul cum găsim în corpul fizic vederea, auzul, 
gustul, vorbirea - care nu sunt decât varietăţi de 
fenomene  vibratorii, branşate la conştiența 
corpului fizic. Acesta percepe lucrurile sub formă 
de vibratii prin ceea ce captează simțurile în 
interior şi în exterior. Prin urmare, o persoană 
poate să nu perceapă rugăciunea sau gândul ce-i 
sunt trimise de un individ care, nefiind suficient 
de branşat, nu poate deci modifica valoarea 
vibratorie la ceilalți. Dar, dacă există în 
adunarea mai multor persoane o combinaţie de 
forțe spirituale, continuu emise şi dirijate către 
acea persoană, vibraţiile acesteia vor putea fi 
atunci ridicate astfel încât să provoace în ea o 
trezire. (Lectura 281-4). 

Toate energiile atomice ale unul corp fizic 
sunt compuse din unităţi de energie pozitivă şi 
negativă, ceea ce permite [corpului fizic] să existe 
în planul materiei. Aceste energii apartin 
eterului, adică, aceste energii atomice fiind 
electrice prin natură, atunci când intră într-o 
bază materială, devin materie în capacitatea lor 
de a se coordona sau de a se descompune, iată 
de ce dacă un grup [de indivizi] poate accelera 
vibraţiile atomice care creează energiile pozitive 
- care sunt energiile divine aflate în acţiune 
asupra planului materiei -, grupul poate de 
asemenea să rupă aceste forțe distructive 
ridicând vibraţiile respective. Asta este materia, 
înțelegeţi? 


Acest proces are loc mulțumită Forțelor 
Creatoare, care sunt Dumnezeu în manifestarea 
Sa. 

Astfel, poziția, gesturile, timpul, durata, 
locul, numele şi cuvintele nu sunt decât lucruri 
mici, detalii, pe care le veti studia şi înțelege, 
modalităţi care sunt lăsate la aprecierea 
fiecăruia, ca să se ajute de ele în sfera 
respectivă. 

În acest mod entitatea va deveni, puţin câte 
puțin, vindecător. (Lectura 281-3). 

În vremea când Cayce a vorbit de energiile 
electrice care menţin elementele componente ale 
atomului, acesta era un limbaj foarte nou pentru 
marele public. Era, de asemenea, foarte modernă 
afirmaţia că gândirea acţionează asupra celulelor 
corpului, ridicând vibraţiile. Doar recent lumea 
ştiinţifică a realizat că orice particulă de materie este 
însufleţită de vibrații. Altădată se crezuse că materia 
este inertă (Cf: pasionanta lucrare Equilibre de 
l'énergie humaine / Echilibrul energiei umane /, de 
Simonne Brousse, Ed. du Rocher.) 

În final aş vrea să-mi liniştesc participanţii, care 
sunt întotdeauna speriaţi de ideea pornirii în această 
aventură pe care o constituie un grup de vindecare 
prin rugăciune şi atingerea cu mâinile. Mai întâi le voi 
spune că healing-ul se sprijină pe vechiul principiu al 
lui Hipocrate, Natura Vindecătoare, adică: „Ai încredere 
în Natură, ea vrea numai să vindece”. Trupul, creaţie 
divină, este bun în sine, ca Natura. 

Este ceea ce spune Geneza: „Şi Dumnezeu a 
văzut că lucrul era bun” Aducând prin mâini şi gând 
energie acolo unde lipseşte, nu facem decât să ajutăm 
Natura Vindecătoare... 


Şi cum spunea genialul Dr. Balint, în relaţia 
medic-bolnav, singurul medicament adevărat este 
medicul însuşi! Toată problema este să ştie cum să se 
administreze el însuşi pacientului său... 


Despre influența parfumurilor asupra 
meditaţiei 

În Egiptul străvechi, după Cayce, parfumurile 
aveau o mare importanţă atât în viaţa religioasă, cât şi 
în vindecare (pentru că cele două erau strâns legate). 

Rolul parfumurilor era să favorizeze meditaţia, 
contribuind la „deschiderea” centrilor glandulari, în 
cursul acesteia. Indienii (din India) n-au uitat această 
funcţie a parfumurilor. În liturghia catolică mai există 
un vestigiu: tămâia. Dar, în imensa lor majoritate, 
credincioşii nu mai ştiu de ce se foloseşte ea. 

Acest rol al parfumurilor constituie şi motivaţia 
profundă a folosirii lor de către femei, ca să atragă 
bărbaţii: mirosul degajat acţionează asupra centrilor 
glandulari favorizând deschiderea „chakrelor” sexuale 
şi urcarea forţei vitale în acestea. Multe specii animale, 
în perioada împerecherii, secretă un miros în acest 
Scop. 

Dar sunt parfumuri şi parfumuri. Nu toate 
esenţele sunt favorabile  excitaţiei sexuale sau 
meditaţiei. Reacţiile individuale pot fi, şi ele, foarte 
diferite. 

Este ceea ce spune şi Cayce: 

Oare un parfum pe bază de stânjenei are 
acelaşi efect asupra tuturor? Oare apa de 
trandafiri, sau esența de cuișoară, sau de 
caprifoi, sau de măr sălbatic îi afectează pe 
indivizi în acelaşi mod? Nu. Unora, aceste esențe 
le pot aduce influenţe negative. Altora, le vor 


reaminti experienţe intime care le-au marcat 
subconstientul [...]. Parfumurile contribuie mult 
la dezvoltarea fiintelor omeneşti. Vedeti 
diferența dintre o persoană din Noua Anglie, 
care respiră mirosul unui pământ cu anumite 
caracteristici [...] şi altele care, sub alte clime, 
respiră ardeiul iute şi mirosul mlaştinilor. şi 
vedeți diferențele de temperament între unii şi 
ceilalţi. Nimic nu influențează atât de mult viaţa 
materială ca mirosurile. (Lectura 274-7). 

Aceste plante variate, cu parfumurile lor 
diferite, de unde işi trag puterea de a produce 
aceste mirosuri? Unul de lămâie, altul de 
portocală, al treilea de levânțică, al patrulea de 
violete? Acest caracter ereditar le-a fost dat nu 
de către Om, ci de către Forţele Creatoare care 
le-au permis să-şi extragă [din pământ, apă sau 
aer] ceea ce le trebuie pentru a produce un ulei 
esențial. Acesta declanşează un răspuns, adică 
generează vibrații în sistemul olfactiv al omului, 
situat în mucoasă. Acesta dă naştere reacţiilor în 
corp şi exercită, din acest motiv, o influență 
uriaşă. (Lectura 274-10). 

In tradiţia occidentală se credea că sfinţenia se 
manifestă prin mirosuri suave, „mirosul sfinţeniei”. 
Acesta putea fi emanat de un sfânt în viaţă, dar şi de 
un sfânt mort, din care au rămas numai moaştele. Să 
nu credeţi că acest lucru nu mai există: însoţind eu 
însămi unii din membrii familiei mele în pelerinajul de 
la San Damiano, în Italia, am fost foarte mirată să simt 
un miros de violete la piciorul sanctuarului. Totuşi era 
luna august, sezonul violetelor trecuse de mult. Sub 
caniculă, pământul de ţară, ars de soare, mirosea a 
praf. De altfel aproape că nu erau flori pe sanctuar, cu 


excepţia câtorva bieţi trandafiri ofiliţi. Am crezut că 
sunt obiectul unei halucinaţii. Vecinii mei, bine 
informaţi, mi-au spus că era o experienţă pe care o 
trăiesc adeseori pelerinii: se pare că mirosul de violete 
anunţă trecerea (invizibilă) a lui Padre Pio, celebrul 
mistic italian. 

Nu foarte convinsă, m-am gândit că trebuie să fi 
existat printre cei prezenţi o doamnă care şi-a turnat 
pe ea, în dimineaţa aceea, un flacon întreg de parfum 
de violete... Totuşi mulţimea se retrăgea câte puţin şi 
am rămas singuri... Dar parfumul persista! 

Fenomenul există şi în zilele noastre şi nu numai 
în Italia (de exemplu în Franţa, într-un pelerinaj în 
Provența, dedicat Sfântului losif... Şi în alte locuri!). 

Cayce ne aminteşte că Biblia vorbeşte foarte des 
de parfumuri şi că nu este doar o figură de stil, folosită 
în poezie - cum avem tendinţa să credem astăzi. 

Și ce voiau să spună cei vechi, atunci când 
spuneau: „S-a ridicat ca o suavă tămâie 
dinaintea Creatorului?” Ei voiau să spună că 
individul realizase o conştientizare, regăsind în 
interior starea celestă în care se afla înainte de 
încarnare - înainte de a fi contaminat de formele 
materiei [...]. (Lectura 274-10). 

Şi încă: 

Pentru meditație, Cayce recomandă diverse 
esențe - de exemplu, de stânjenei, cedru, panseluţe, 
isop -, dar insistă mai ales asupra levănţicăi, a cărei 
acţiune specifică nu produce nici o excitație sexuală, ci 
dimpotrivă, aduce un calm favorabil stării meditative: 

Oare levănţica a favorizat vreodată plăcerile 
carnale? Ea a fost, mai degrabă, auxiliarul 
dintotdeauna al îngerilor de lumină şi de 
compasiune, atunci când voiau să aducă sufletul 


oamenilor într-un loc de pace şi compasiune. 
(Lectura 274-10). 

Esenţele exercită o acţiune de purificare şi 
eliberare a corpului de instincte: 

Unii au nevoie de mirosuri bine definite 
pentru a simţi efectele respective, [...] pentru a 
stimula activitatea anumitor părţi din corpul lor, 
astfel încât sursele de energie cele mai carnale, 
cele mai materiale, să fie îndepărtate, pentru ca 
trupul să fie purificat în întregime. Astfel 
puritatea gândirii se va impune cu mai multă 
uşurinţă [...], ridicându-se puţin câte putin prin 
toți centrii glandulari [...] din corp. (Lectura 281- 
13). 

Trebuie totuşi să ne  interzicem folosirea 
parfumurilor sintetice. Cayce, în lectura 274-10, le 
interzice ferm (a se vedea volumul |l). Există 
producători de uleiuri esenţiale biologice (adică 
provenite din plante aromatice cultivate fără pesticide) 
care extrag esenţele după procedee tradiţionale vechi 
(familia Fra, lavandicultori biologici, 84400 La-Garde- 
d'Apt, Franţa). 


3. Apocalipsul, lecţie de medicină holistică. 


O lectură holistică a Apocalipsului 

Marea originalitate a lui Cayce este interpretarea 
pe care o dă Apocalipsului lui loan. Ultima carte din 
Bibliile noastre - pe care cititorul nepregătit riscă să o 
considere delirantă -, Apocalipsul descrie o întreagă 
faună fantastică, personaje stranii, locuri uitate, a căror 
utilitate nu se vede de la prima abordare. 

Or, iată ce spune Cayce: 


Aceste viziuni, aceste experiențe, aceste 
nume bizare, aceste biserici, aceste locuri, aceşti 
dragoni şi aceste oraşe nu sunt nimic altceva 
decât nişte simboluri. Acestea sunt simbolurile 
forțelor care luptă între ele înlăuntrul omului, în 
cursul trecerii sale prin lumea materială [viața 
terestră]. Şi aceasta până când el intră din nou în 
lumina slăvită, în trezirea întru spirit, care se 
produce între cele două lumi, Dincolo. 

Astfel, Bisericile („Bisericile”: cap. |, versetul 4 
şi următoarele; cei „douăzeci şi patru de bătrâni”, cap. 
IV, 10 şi următoarele; „Mielul”, cap. V, VI, VII şi 
următoarele) pe care le menţionează Apocalipsul 
simbolizează puterile pe care noi le numim cele 
cinci simţuri şi care trebuie să fie spiritualizate 
prin voința fiecărui individ. Aceasta se produce 
atunci când omul îşi regăseşte unitatea, prin 
activităţile sale din lumea materială [terestră]. 

Astfel, bătrânii, Mielul [in gândirea cayciană, 
Mielul închipuie Christul Cosmic] nu sunt decât 
simboluri pentru a ne arăta purtările Omului, ca 
individ, în refuzurile şi acceptările sale. 

Și, aşa cum vedem, diversele imagini, 
prezentate în această carte şi provenite din 
viziuni, descriu de fapt o întreagă formă de 
energie care se manifestă în noi. Şi această 
energie ne este prezentată ca ieşind dintr-o 
singură sursă. Sufletul, voința individului, alege 
fie să-și coordoneze energiile cu această sursă 
unică, permițându-i să impregneze mereu mai 
mult lumea  Materiei, şi aceasta printr-o 
experiență de viață care poate fi analizată dintr- 
un punct de vedere spiritual; fie [sufletul 
acţionează] în sens contrar. Atunci, veţi spune, de 


ce sunt prezentate toate acestea sub formă de 
simboluri? De ce toate aceste poveşti? Ei bine, 
pentru că aceste texte sunt destinate acelora 
care erau - sau vor deveni prin căutarea lor - 
iniţiaţi. Aceia care sunt capabili să înţeleagă 
slava care poate fi a lor, dacă acceptă să treacă 
la treabă pentru a trăi în actele lor cunoaşterea, 
aşa cum o percep în viaţa prezentă. În linia 
acestei căutări, orice om poate găsi acolo, în 
fiecare verset, fiecare simbol, tot ce este bun şi 
tot ce este rău în actele safe, în ceea ce face el 
din  Cunoaştere, Lege, lubire, Compasiune, 
înțelegere. Şi cum înţelege el sosirea Mielului în 
lume. Şi cum va putea, prin exemplul propriu, 
arătat astfel simbolic, să se prezinte în faţa 
tronului Său, în calitate de moștenitor, aşa cum 
s-a spus. Moştenitor, adică, mai exact, co- 
moştenitor cu el, cu ceilalţi copii ai lui 
Dumnezeu, chemati la această lumină slăvită 
care este a Sa. 

In acest mod. cititorii Apocalipsului sunt 
încurajați să-şi caute lacunele  „eului” lor: 
aceasta vor să sugereze primele patru capitole, 
aşa cum sunt ele împărțite acum. Care sunt 
lacunele personalității dumneavoastră? Sunteţi 
rece, sunteți cald? Aţi fost neglijent în 
dobândirea Cunoaşterii care vă aparține de 
drept? Sunteţi o persoană cu ceafa țeapănă? 
Sunteţi adulter în gândire, în acte etc, în 
prerogativele care sunt ale voastre? Astfel, n-aţi 
întâlnit deja, în diversele vieţi, aceste personaje 
simbolice, descrise de Apocalips şi care stau „în 
fața tronului lui Dumnezeu”, cei douăzeci şi 
patru de bătrâni, de exemplu, care sunt 


emblema energiilor fizice ale Eului şi a căror 
imagine o avem în mentalul nostru? Şi n-aţi 
primit niciodată mesajul cavalerului verde? Sau 
al celui negru? Sau al celui alb? Sau al celui 
roşu? Care sunt figurile emblematice ale 
mesajelor pe care le primiţi în cursul diverselor 
voastre experiențe de viață terestră? Şi cum vă 
situaţi în relaţiile cu simboluri ca Babilonul sau 
râurile de sânge sau pomul vieţii? [Cei patru 
Cavaleri ai Apocalipsului: cap. VI; Babilonul cap. 
XVII, XVIII; Râurile de sânge: cap. VIII; Apa Izvorului 
Vieţii cap. XXII; Pomul vieții, cap. Il, IX, XXII; 
Frunzele pomului, cap. XXII Toate aceste 
simboluri reprezintă Eul. Eul corp fizic, eul corp 
mental, eul corp spiritual. Fiecare cu atributele 
sale, fizice, mentale, spirituale. Şi ele trebuie să 
devină unite, Una în tine însuți, cum sunt Una în 
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, în EI [...]. 

Așadar doreşti să intri în Slava Tatălui? 
Orice ființă umană care doreşte acest lucru 
trebuie să vină să-şi ia singură apa Vieţii 
descrisă în cartea Apocalipsului, curgând ca un 
fluviu din tronul Mielului. Căci frunzele pomilor 
sunt menite să tămăduiască neamurile. Şi, dacă 
acceptaţi demersul,  „sângele” şterge orice 
greşeală. Cum? De ce? Al cui „Eu” să fie salvat? 
Și la ce sunteţi chemați? înainte de toate, 
trebuie să ştiţi că numai aceia care vor renunța 
la egoul lor vor fi salvaţi. Singura voastră salvare 
este să slăviți „Eul” IN Christul Cosmic. Cine are 
urechi de auzit să audă! (Lectura 281-16). 

Şi Cayce continuă, dând cheia tuturor figurilor 
ciudate care populează această cărticică bizară: Marele 


Babilon, îngerii, Tronul, Femeia, Focul, Şarpele, Mielul... 
O întreagă faună, ce mai! 

Cum aceasta era o mare noutate chiar pentru 
protestanții din „Bible Belt” [statele sudice, profund 
protestante, n.tr.], care ştiau Biblia pe de rost, draga 
de Gertrude Cayce i-a cerut soţului său câteva 
precizări. Şi astfel a întreprins Cayce, în douăzeci şi 
patru de lecturi, o descriere a corpului omenesc, după 
Apocalips. El însuşi era pasionat de ceea ce dezvăluiau, 
puţin câte puţin, aceste lecturi şi afla o mulţime de 
lucruri de care nu avusese habar înainte. 

Într-adevăr, această descriere a Omului, dată 
simbolic în Apocalips, este fundamentală pentru orice 
persoană interesată de procesul vindecării. Căci Cayce 
arată acolo, în toată amploarea sa, importanţa 
esenţială a glandelor endocrine. Insuficient cunoscute 
în epoca sa, insuficient cunoscute şi astăzi, rolul lor 
cheie era, desigur, mult mai bine înţeles de iniţiaţi 
antici, egipteni, iranieni, apoi esenieni, între care era şi 
loan. Şi acesta a tradus ştiinţa iniţiatică a timpului său 
în misteriosul Apocalips, care poate, în fond, să fie 
considerat ca un tratat de medicină holistică (adică 
medicina care se ocupă de cele trei corpuri - fizic, 
mental, spiritual - cu legăturile dintre ele). 

Textele care vor urma sunt noutăţi absolute în 
această privinţă. 


Avertisment pentru cititorul mai puţin 
familiarizat cu Biblia 

Mi-e teamă că cititorul francez, mai puţin axat pe 
Biblie decât cel american, ar putea fi respins de 
„biblismul” excesiv. Cayce se adresează unui public 
impregnat de Vechiul şi Noul Testament, pentru care 
expresii ca „oameni cu ceafa ţeapănă”, „generaţie 


AL! 


adulteră” au un sens. („Ceafa ţeapănă” îi desemnează 
pe orgolioşii care nu ascultă nimic, iar „adulterul” este 
luat în sensul general de nerespectare a „învoielii” 
făcute cu Dumnezeu). 

Trebuie neapărat să reamintim că Cayce nu-şi 
propune să convertească pe nimeni la religiile iudeo- 
creştine născute din Biblie. 

Pentru Cayce, aşa cum am văzut deja (vezi 
volumul I), toate religiile din lume au fost inspirate de 
Christul Cosmic. Adevărurile conţinute în Apocalips 
sunt prezentate sub alte forme, cu alte cuvinte, în 
Upanişade, Zend-Avesta, Triadele druidice sau Popol 
Vuh... Dar există încă, chiar între devotaţii lui Cayce, 
misionari zeloşi care nu i-au înţeles învăţătura. Ei caută 
să vă convingă că, În afara Bibliei, nu există 
mântuire!”. Am fost mirată că biografii lui Cayce au 
insistat atâta asupra participării sale regulate la 
„Sunday class”, unde ţinea cursuri despre Biblie. In 
ochii mei de europeană, este vorba numai de o 
activitate care face onoare generozităţii lui Cayce. Dar 
mi-am dat seama că în ochii concetăţenilor săi, era mai 
mult: această angajare le „dovedeşte” că Cayce era o 
persoană respectabilă! 

Confuzia religie-poziţie socială este, în Statele 
Unite, atât de generală, ea cântărește atât de mult (şi 
atât de orb) pentru cetăţeanul de bază, încât ne trimite 
cu gândul la ceea ce se întâmpla în Franţa burgheză, 
catolică şi conformistă de la începutul acestui secol. La 
Virginia Beach, de exemplu, oamenii îmi spuneau 
uimiţi: „Chiar nu vreţi să fiţi condusă cu maşina la 
biserica DUMNEAVOASTRA, în ziua de Crăciun? NU 
aveţi biserică? Dar nu-i bine. TREBUIE să ţineţi de o 
Biserică!” Cei din jur vedeau foarte rău faptul că-n ziua 
de Crăciun am preferat să mă rog în mijlocul Naturii 


(conform celor spuse de Cayce: Biserica este în tine, 
a se vedea mai jos lectura 2403-1). 

In altă zi, cum făceam cercetări în privinţa 
anumitor consultanţi celebri ai lui Cayce, am întrebat-o 
pe bibliotecară de ce toate numele proprii din lecturi 
au fost înlocuite cu numere. În unele cazuri ar fi fost 
interesant să ştim pentru cine fusese dată o anumită 
lectură. Refuzaseră pacienţii lui Edgar să autorizeze 
publicarea numelui lor? 

- O, mi-a răspuns secretara, oamenii care au venit 
să-l consulte pe Cayce au fost atât de persecutați de 
Biserica lor, încât am fost obligaţi să suprimăm toate 
numele proprii. 

- Şi dacă în cartea pe care o voi publica în Franţa 
vorbesc de una sau alta din aceste personalităţi 
marcante care-l înconjurau pe Cayce? Credeţi că voi 
obţine permisiunea persoanei respective (sau a 
urmaşilor săi) de a-i cita numele? 

- Nu contaţi pe asta, oamenii nu vor să rişte să 
aibă necazuri cu Biserica! 

în concluzie, Cayce, care a vorbit mult de 
toleranţă, încă n-a fost înţeles! iată câteva lecturi: 

O Biserică dată, organizarea ei, bun. Asta 
polarizează ideile. Dar să nu credeţi că vă 
aparține toată bucata...! (Lectura 3350-1). 

Biserica este în tine însuţi, căci corpul tău 
este un templu al Dumnezeului Viu, deci 
problema nu este să ţii de o organizaţie sau în 
alta, să pretinzi cutare sau cutare nume sau 
titlu... (Lectura 2403-1). 

Vom sfârşi întotdeauna prin a descoperi că 
Adevărul -indiferent de etichetă, religie în „ism” 
sau cult - vine dintr-o Singură Sursă. Oare nu 
există copaci [de diferite specii], stejari, frasini, 


pini? Fiecare dintre ei răspunde unei necesități 
și corespunde unei experienţe. Toţi au de ocupat 
un loc. Nu-l criticati pe nici unul! Dar încercați, 
mai bine, să vă dovediți un excelent pin, sau 
frasin, sau stejar... (Lectura 254-87). [Sfântul 
Augustia scria: „Acest lucru, pe care-l numim acum 
religia creştină, exista deja din vechime. A existat 
întotdeauna, de când există rasa umană, (citat de 
Christian Jacq, în Le Message des constructeurs de 
cathédrales / Mesajul constructorilor de catedrale /, 
l'Aventure Mystérieuse, Ed. J'ai Lu).] 

Şi în încheierea acestui capitol, o întâmplare 
trăită, ca să arătăm că şi-n bătrâna Europă mai este 
cale de bătut, iată ce mi-a povestit foarte spirituala 
mea prietenă Maggie Kahn-Sriber. Intr-o zi, vizitează o 
mânăstire lângă Orleans şi, la ieşire, lasă o sumă de 
bani sorei de la poartă. 

- O, mulţumesc, spune aceasta. Voi ţine minte să 
mă rog pentru dumneavoastră; voi spune cinci Pater şi 
cinci Ave. 

- Foarte frumos din partea dumitale, îi 
mulţumeşte Maggie, pe care o mânca limba să 
tachineze. Nu ştiu însă dacă o să aibă efect: ştii, eu 
sunt evreică! 

- O, săraca doamnă, e cumplit! Ce nenorocire! 

- De ce? Credeam că şi lisus şi Măria au fost evrei. 

- A, nu! imposibil, nu pot crede aşa ceva! a 
protestat biata soră, a cărei credinţă se clătina sub 
şocul acestei revelații scabroase... 

- în fine, insistă Maggie cu ironie subtilă, 
chestiunea nu e prea sigură, dar totuşi informează-te! 


Marele Babilon, Mielu! şi fiarele cele hidoase 


Dar să reluăm firul întrebărilor puse lui Cayce 
despre semnificaţia figurilor simbolice din Apocalips. 

PUTEŢI SĂ NE EXPLICAŢI „CADEREA 
BABILONULUI” DE CARE VORBESC CAPITOLELE 
14.17ŞH8 DIN APOCALIPS? 

Babilonul reprezintă individul; aceste etape 
prin care trece orice suflet când pătrunde în 
diversele mistere ale energiilor mentale-carnale, 
mentale-spirituale ale corpului omenesc. Şi de 
aici, felul cum sufletul poate începe să înţeleagă 
că va fi ferit de distrugerile arătate în carte, 
numai dacă acceptă să treacă printr-o 
purificare... p N A 

ŞI CE VREA SĂ SPUNĂ ÎNGERUL CÎND ZICE: „ÎŢI 
VOI SPUNE TAINA ACESTEI FEMEI ŞI A FIAREI CARE O 
POARTĂ, FIARĂ CU ŞAPTE CAPETE ŞI ZECE COARNE?” 
(cap. 17) 

Cei care urmează calea Mielului au înţeles: 
ei ştiu cum se dezintegrează omul cedând 
dorințelor care-l fac să devină ca procreatorul 
acestor fiare; şi este ceea ce l-a obligat să verse 
sângele ca să se răscumpere. Dar aceste vărsări 
de sânge erau pătate de păcat. Numai printr-un 
proces echivalent se va putea face împlinirea. 
Căci Pământul şi Cerul pot trece, lubirea Sa, mila 
Sa, iertarea Sa vor dura pentru cei care caută să- 
I cunoască voinţa. 

Expresia vărsare de sânge simbolizează, în mod 
tradiţional, sacrificiul. Răspunsul lui Cayce face aluzie 
la sacrificiile animale (şi chiar umane) sângeroase, din 
religiile antice care, într-adevăr, ni se par extrem de 
barbare. Sensul general al răspunsului este că, în final, 
trebuie să acceptăm sacrificiul (adică suferinţa), sub o 


formă simbolică, care nu mai implică o „vărsare de 
sânge” în sens propriu. J 

ŞI UNDE SE DUC MORŢII PÎNĂ LA ÎNTOARCEREA 
LUI CHRISTOS? SE DUC DIRECT LA EL CÎND MOR? 

Aşa cum povestesc viziunile celui Preaiubit 
(loan), există sfinţi care sunt mereu în fața 
tronului lui Dumnezeu, pentru a intervenim 
favoarea celor care ajung în Cealaltă Lume prin 
moarte sau o părăsesc (pentru a renaşte). Şi EI, 
Christos, este întotdeauna prezent în conştiinţa 
celor care s-au răscumpărat întru El. Naşterea, 
moartea sunt ca vara, toamna, primăvara. 
Naşterea între cele două lumi, apoi naşterea în 
materie... 

ŞI SUB CE FORMĂ TREBUIE SĂ VINĂ 
ANTICHRISTUL DE CARE VORBEŞTE APOCALIPSUL? 

Intr-un spirit contrar spiritului Adevărului. 
Fructele spiritului hristic sunt iubirea frăţească, 
bunăvoinţța;l ..J. Spiritul de ură, Antichristul, 
este oprimare, discordie, critică, egoism, 
cultivarea linguşelii. Aceste stări de spirit 
apartin Antichristului, pun stăpânire pe grupuri, 
pe mase şi se manifestă în viața oamenilor. 

ŞI CELE PATRU FIARE CE VOR SA ÎNSEMNE? 

Este vorba de cele patru energii distructive, 
care provin din pulsiunile carnale, care se ridică 
precum nişte animale înăuntrul Eului, ca să-l 
devore. Chiar Omul, în dorința sa de a-şi găsi 
tovarăşi, a introdus aceste elemente a căror 
experienţă o trăieşte acum în Eul său profund. 
Trebuie să le înfrunte. Dragonul reprezintă 
energia care s-a rupt de Eul profund, astfel încât 
eşti obligat să lupti cu ea, să distrugi toate 


aceste pulsiuni care ar vrea să domnească 
anarhic. (Lectura 281-16). 

PROCEDĂM CORECT INTERPRETÎND CELE PATRU 
FIARE ALE APOCALIPSULUI CA FIIND CELE PATRU 
DORINŢE FIZICE FUNDAMENTALE ALE OMULUI, 
PULSIUNI FIZICE DE BAZA, CARE TREBUIE SA FIE 
DOMINATE? EXPLICAŢI-NE UN PIC MAI MULT. 

Aşa este. In toate acestea - să înțelegeti 
bine că sunt doar simboluri - Fiarele reprezintă 
fortele elementale. Astfel, corpul nostru, care 
este de natură terestră, este făcut din patru 
elemente (aer, pământ, foc, apă). Căci, aşa cum 
am spus-o adeseori, orice energie care există în 
exteriorul omului, se regăseşte în interiorul 
omului viu - nu cel care este mort, ci cel viu! Căci 
forța vitală este aceea prin care orice ființă vie a 
fost adusă la viaţă, iată de ce orice energie, 
orice forță, orice proces energetic se regăsesc 
înăuntru. Şi, în experienţa vieţii terestre, ca 
fiinţă omenească, nu va fi niciodată o activitate 
fizică, un obiect sau o tehnică, care să nu fie 
copia, sau expresia, sau manifestarea a tot ceea 
ce se află în Omul viu. Căci, în activităţile sale de 
pe Pământ, Omul nu poate cunoaşte decât ceea 
ce este reflectarea a ceea ce poartă în el însuşi. 


Cele şapte Biserici şi glandele endocrine 

ESTE CORECT SA INTERPRETAM CELE ŞAPTE 
BISERICI DIN APOCALIPS CA FIIND CEI ŞAPTE CENTRI 
SPIRITUALI DIN CORPUL FIZIC? 

Corect 

L-AM SITUAT BINE PE DESEN? (v. pagina 50) ŞI AŢI 
PUTEA SA NE EXPLICAŢI CUM SE LEAGA DEZVOLTAREA 
INDIVIDULUI ŞI EXPERIENȚELE SALE DE VIAŢA 


TERESTRĂ DE ACEŞTI CENTRI SPIRITUALI, SIMBOLIZAŢI 
DE BISERICI? DACĂ AM ÎNŢELES BINE CE AŢI SPUS, 
GONADELE SUNT SIMBOLIZATE DE BISERICA DIN EFES, 
CELULELE LUI LYDEN DE BISERICA DIN SMIRNA, 
PLEXUL SOLAR, SAU MAI DEGRABA SUPRARENALELE, 
DE BISERICA DIN PERGAM, TIMUSUL DE BISERICA DIN 
TIATIRA, TIROIDA DE BISERICA DIN SARDES, PINEALA 
DE BISERICA DIN FILADELFIA. PITUITARA DE BISERICA 
DIN LAODICEEA. 

Decât să dăm o explicaţie lungă, mai bine să 
facem un tablou în care să stabilim 
corespondenţele. In experiența de viață a 
fiecărei persoane, în experiența pe care o 
câştigă prin sârguința muncii sale, acest lucru 
poate fi diferit. (Cayce vrea să spună că tabloul de 
mai jos nu trebuie considerat fix şi corepondenţele 
simbolice pe care le-am văzut variază în cazurile 
concrete). 

Nu ne-ar ajuta la nimic să explicăm în detaliu 
procesul deschiderii fiecăruia dintre aceşti centri 
glandulari, a activităţilor din fiecare, să facem 
prea multe precizări. Dar aflaţi-le principiul şi 
învățați aplicarea lui în viaţa voastră şi în mediul 
vostru, fiecare după capacități. Viaţa vă oferă 
această ocazie. Trebuie să ştiţi că în toate 
acestea, energia „Eului” este doar un canal. 
Dumnezeu dă programul, schema de dezvoltare 
a acestor centri glandulari. Totuşi nu există 
formulă de gata. Activitatea, [adică] folosirea 
energiei voastre, vă aduce la anumite rezultate 
[...], căci Omul dispune de liberul arbitru... 

CARE ESTE CEA MAI ÎNALTĂ GLANDĂ DIN CORP, 
PINEALA SAU PITUITARA? 

Pituitara. 


ESTE BINE SĂ INTERPRETĂM CEI DOUĂZECI ŞI 
PATRU DE „BĂTRINI DIN APOCALIPS CA SIMBOLUL 
CELOR DOUAZECI ŞI PATRU DE NERVI CRANIENI CARE 
SUNT ÎN MOD SPECIAL LEGAȚI DE CELE CINCI SIMŢURI? 

Exact. : 

REFERIREA, FRECVENTA ÎN. APOCALIPS, LA 
TRONUL” lui DUMNEZEU NE ARATA CAPUL, UNDE SE 
GĂSESC CEI MAI ÎNALŢI [superiori, n.tr.] CENTRI 
GLANDULARI? 

Exact. 

ÎI invit pe cititor să-şi facă rost de Apocalipsul lui 
loan, (care este în fapt o cade foarte mică), şi să-l 
citească. Călăuzindu-vă după firul conducător dat de 
Cayce, multe lucruri devin clare. Dacă recitiţi cu 
atenţie primul capitol, „Scrisoare către Bisericile din 
Asia Mică”, puteţi găsi corespondenţele simbolice cu 
glandele endocrine. De exemplu, Biserica din Efes este 
descrisă ca foarte combativă. Se vede raportul evident 
cu energia vitală, forţa Kundalini, care alimentează în 
primul rând glandele sexuale. Nimic nu se face fără 
această energie care hrăneşte orice luptă. 


Tabel recapitulativ al corespondenţelor dintre 
Apocalips şi sistemul glandelor endocrine, după Cayce 


Biserici Versete din Culoare 

Glande f z Tatăl nostru Simboluri date de |Planet 

; citate în - (corespunz | Elemente i 
endocrine x (cuvinte É Apocalips e 
Apocalips 5 ătoare) 
cheie) 
ine Laodiceea | Cer (sau: ceruri. VIOLET Linişte Jupiter 
(pituitară) 


de pământ 
Sardes Voia ALBAS TRU Masacru (in Uranus 
văzduh) 


Tiatira Cal rasau: VERDE VULTUR Saarow Venus 
căile dreptății) 
SUPRARENALE Pergam Greşelile (sau GALBEN EET Marte 
(plexul solar) Păcatele) roşu 
Pâinea (sau Călărețul 
Efes trebuinţele ROŞU PĂMÎNT TAUR Saturn 
A na sexuale) A alb 
trupului nostru) 


*Din Tatăl nostru obişnuit şi din cel dat de Cayce 
(pag 24 25) 


Corespondenta cu versetul din Tatăl Nostru, „dă- 
ne nouă pâinea cea întru fiinţă”, este arătată clar în 
ultimul verset aplicat Bisericii din Efes: „Celui ce va 
birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii”. 

A doua Biserică, cea din Smirna, este avertizată 
că va cunoaşte o încercare: credincioşii săi vor fi 
aruncaţi în închisoare şi  ispitiţi să-şi renege 
apartenenţa la această biserică. Cayce spune că 
celulele lui Lyden sunt centrul echilibrului yin-yang din 
corp şi corespondentul cuvântului „ispită” - acesta este 
chiar cuvântul folosit de Apocalips pentru a doua 
Biserică. 

La rândul său, Biserica din Pergam corespunde 
suprarenalelor, care, se ştie, produc un hormon - 
adrenalina - care controlează agresivitatea. Or, ce 
spune Apocalipsul? loan vorbeşte de „sabia cu două 
tăişuri”: nu există simbol mai clar al agresivităţii. 
Corespondenţa cu Tatăl Nostru leagă suprarenalele cu 
cuvântul „greşeală” sau „greşeli”, într-adevăr, este 
ceea ce se reproşează acestei Biserici: „Pocăieşte-te 
deci”, spune textul. 

Mă opresc aici pentru a nu obosi cititorul. Este 
uşor să continue această analiză până la capăt. 

Bisericile sunt acolo pentru a indica funcţia 
glandelor endocrine asupra comportamentului nostru 
general. Dacă vrem să ne vindecăm, atât fizic, cât şi 
mental sau moral, trebuie să căutăm în noi înşine 
modul cum un neajuns al unei glande ne aduce la un 
astfel de comportament neadaptat. Ajunşi aici, suntem 
sideraţi să constatăm cât de mult ignoră psihologii 
actuali aceste mecanisme de maximă importanţă 


(totuşi bine cunoscute în India, China şi Japonia!). Dar 
să ne întoarcem la textele , lui Cayce, unde centrii 
glandulari majori sunt asociaţi nu numai cu Bisericile, 
dar şi cu Fiarele, cu Călăreţii, cu întreaga faună... 


Zodiacul şi glandele endocrine în Apocalips 

SITUAM CORECT ACESTE PATRU FIARE ÎN FAŢA 
FIECARUI CENTRU GLANDULAR CORESPUNZĂTOR? ÎN 
FAŢA FIECĂRUI ELEMENT CARE ÎL SIMBOLIZEAZĂ? 
VULTURUL AR CORESPUNDE TIMUSULUI ŞI AERULUI? 

Relativ, da. Relativ corect. 

Cayce nu spune: „absolut corect”, pentru că 
aceste corespondențe, aşa cum i le propun cei care 
întreabă, sucesc gâtul corespondenţelor astrologice 
clasice. In astrologie, cele patru elemente sunt 
simbolizate de cele patru semne fixe ale zodiacului: 
Vărsătorul guvernează Aerul, Taurul Pământul, Leul 
Focul, Scorpionul (sau Vulturul) Apa. Dar pot exista 
ambivalenţe: de exemplu, în astrologie, Jupiter 
guvernează în acelaşi timp un semn de foc 
(Săgetătorul) şi de apă (Peştii). 

Scorpionul este în mod sigur ambivalent, pentru 
că el este considerat „Vultur” în vibraţiile sale cele mai 
înalte, deci presupus „animal nobil”, şi „Şarpe” în 
vibraţiile cele mai joase. loan, Iniţiatul, numit „Vulturul 
din Patmos”, este asociat semnului Scorpionului în 
corespondenţa clasică dintre cei patru evanghelişti şi 
cele patru semne fixe ale zodiacului (care pot fi văzute 
pe toate catedralele, unde Vărsătorul este figurat 
printr-un înger, „semn cu faţă omenească”. Se ştie că, 
pe de altă parte, cei doisprezece Apostoli simbolizau 
câte un semn al zodiacului şi că luda era, în mod 
tradiţional, reprezentat de Scorpion ( = Şarpele, 
trădarea!). Dar nu mă voi întinde cu detaliile -membrii 


echipei de la Atlantis, cu Jack d'Ares, sunt specialişti 
aici şi îmi trimit cititorii la această publicaţie. [Atlantis, 
30, rue de Marseille, 94300 Vincennes. A se vedea şi 
minunata şi pasionanta lucrare a lui Henri Vincenot: 
Les Etoiles de Compostelle, Denoel, 1982, despre 
simbolistica catedralelor, care este o carte 
fundamentală]. Cum spune Cayce, corespondenţele 
simbolice nu sunt decât pentru a ne uşura 
conştientizarea şi fiecare din noi le percepe, în cele din 
urmă, într-un mod propriu. 

ŞI DOMNULE CAYCE, FOCUL CORESPUNDE LEULUI 
ŞI PLEXULUI SOLAR (SUPRARENALELOR)? 

Da, este corect 

APA  CORESSPUNDE OMULUI, CELULELOR LUI 
LYDEN? 

Da. 

PĂMÎNTUL TAURULUI ŞI GONADELOR (GLANDELE 
SEXUALE)? 

Da. ; 

CARTEA CU CELE ŞAPTE SIGILII REPREZINTA 
CORPUL OMENESC CU CEI ŞAPTE CENTRI SPIRITUALI 
(GLANDULARI)? 

Corect 

DESCHIDEREA SIGILIILOR ESTE CORECT SITUATĂ 
ÎN SCHEMA NOASTRĂ? VĂ ROG, „PE MĂSURA 
ENUMERĂRII LOR, SPUNEŢI-NE CUM SĂ „DESCHIDEM” 
EFICIENT ACEŞTI CENTRI GLANDULARI... 

Cayce, întrerupând întrebarea: 

Intăi luaţi aminte la aceasta: nu încercați să 
deschideţi nici unul din aceşti centri glandulari 
descrişi în carte, cât timp voi înşivă, în forul 
vostru intim, nu v-aţi analizat relația personală 
şi conştientă cu Forţele Creatoare [Dumnezeul], 
cât timp nu sunteți foarte siguri că vreţi să găsiţi 


în voi înşivă răspunsul spiritual. Şi cât timp nu 
sunteți siguri că vreţi să trăiţi cu adevărat în 
corpul vostru întreg [...]. Fiţi atenţi să nu folosiţi 
prost aceşti centri glandulari [...]. 

Cayce ne avertizează energic asupra pericolului 
de a ne deschide chakrele fără a şti ceea ce putem 
face cu energia care va fi astfel eliberată. Am vorbit 
despre aceasta mai sus. Se reiau întrebările: 

„ATUNCI GONADELE AR FI SIMBOLIZATE DE 
CALAREŢUL ALB? 

Da. a 

CELULELE LUI LYDEN, DE CALAREŢUL NEGRU? 

Da. 

PLEXUL SOLAR (CENTRUL SUPRARENALELOR), 
DE CALAREŢUL ROŞU? 

Da. e 

TIMUSUL, DE CALAREŢUL VERDE? 

Da. 

Dar fiecare dintre voi să studieze aceste 
simboluri raportate la centrii glandulari. Luaţi în 
consideraţie efectele culorii asupra corpului 
vostru, atunci când încercaţi să actionati 
concentrându-vă asupra centrilor glandulari, sau 
meditând, sau lucrând asupra acestora, 
indiferent de metodă. Căci culoarea nu este 
altceva decât vibraţie. Vibraţia este mişcare. 
Mişcarea este acțiunea unei energii cu polaritate 
pozitivă sau negativă. Oare acţiunea voinţei 
voastre, raportată la aceste culori şi glande, este 
pozitivă? Continuaţi întrebările. 

TIROIDA ESTE DESCRISĂ SIMBOLIC, ÎN APOCALIPS, 
PRIN MASACRUL CELOR CARE AU FOST OMORIŢI 
PENTRU CUVÎNTUL LUI DUMNEZEU? (Cap. VI) 

Da, exact. 


ŞI AICI, CE CULOARE? 

Gri. 

IAR GLANDA PINEALĂ ESTE SIMBOLIZATĂ PRIN 
CUTREMURUL DE PĂMÎNT? (Cap. VI) 

Da, este exact, dar numai relativ. Căci toate 
acestea descriu perioade când aceste culori care 
apar - gamele de violet -trebuie, propagându-se, 
să măture egoismele eului [...]. 

„PLANETELE DIN CERUL DE NAŞTERE AU 
LEGATURA CU ACEŞTI CENTRI GLANDULARI? HIPOFIZA 
CU JUPITER, PINEALA CU MERCUR, TIROIDA CU 
URANUS, TIMUSUL CU VENUS, SUPRARENALELE CU 
MARTE, CELULELE LUI LYDEN CU NEPTUN ŞI 
GONADELE CU SATURN? 

Da, e bine. Totuşi diferă după experienţa 
trăită a fiecărui individ. Căci acestea sunt energii 
care variază în Natura Omului însuşi, pentru că 
el dispune de toate energiile care există în 
Natură. Dar amintiți-vă ceea ce am spus: nu 
planetele îl guvernează pe Om, ci mai degrabă 
Omul, ca Om divin, guvernează planetele. Astfel 
corespondenţele date mai sus sunt doar relative. 
Este relativ exact. In unele momente, acționează 
alte corespondențe între planete şi centrii 
glandulari. Aici, aceste corespondențe vă sunt 
date la modul general, dar aceste energii pot 
acționa diferit de la un individ la altul în 
experienţa trăită. 

PITUITARA CORESPUNDE CUVINTULUI „CERURI” ÎN 
„TATĂL NOSTRU CARELE EŞTI ÎN CERURI”? 

Exact. Căci activitatea sa deschide 
activităţile celorlalți centri glandulari, ridicând 
gândurile Omului în relaţia cu Cel pe care 
Apocalipsul îl arată ca fiind Alfa şi Omega, 


începutul şi sfârşitul. De unde, în Om, locul 
pituitarei, rolul său în începutul şi sfârşitul 
tuturor lucrurilor. 

ŞI PINEALA CORESPUNDE CUVÎNTULUI „NUME” ÎN 
„SFINŢEASCA-SE NUMELE TAU”? 

Relativ, da. J 

TIROIDA ESTE „VOIA” ÎN „FACĂ-SE VOIA TA?” 

Exact. 

PLEXUL SOLAR (SAU CENTRUL SUPRARENALELOR) 
CORESPUNDE CUVÎNTULUI „GREŞELI” ÎN „ŞI NE IARTĂ 
NOUA GREŞELILE NOASTRE”? 

Da. 

CELULELE LUI LYDEN AR CORESPUNDE 
CUVÎNTULUI „ISPITĂ”? 

Corect. 

GONADELE, CUVÎNTULUI „PÎINE”? 

Exact. ; ; 

ATUNCI CUM AR TREBUI SA FOLOSIM TATAL 
NOSTRU DIN ACEASTA PERSPECTIVA? 

Incercând să simtiti semnificatia fiecărui 
verset trecând prin corpul vostru fizic. Căci se 
produce un răspuns organic la 


52 

reprezentările mentalului. Acestea 
acționează asupra corpului fizic [...). 

Cayce defineşte aici foarte clar principiul % 
terapiei prin vizualizare. Aceste tehnici, adeseori 
importate din Extremul Orient, sunt acum luate în 
consideraţie de către psihologie. 

ŞI CE ÎNSEAMNĂ ÎNGERII DIN CELE PATRU 
COLŢURI ALE PĂMÎNTULUI, DE CARE VORBEŞTE 
CAPITOLUL VII? 

Este vorba tot de energii de bază ale 
corpului. Sunt cele patru energii care işi combină 
influențele pentru a acţiona asupra naturii 
omului [Încă] de la începuturi, pe scurt: mediul 
său, ereditatea terestră, ca şi ereditatea 
mentală şi spirituală. Aceste patru „colţuri” |le- 
am spune pietre unghiulare] descriu aici natura 
energiilor cu care trebuie să ne confruntăm toți 
şi din care este alcătuită natura Omului. 

ESTE CORECT SA INTERPRETAM CEI 144.000 DE 
ALEŞI CA SIMBOL AL STRUCTURII CELULARE A CELOR 
DOUASPREZECE PARŢI PRINCIPALE ALE CORPULUI 
OMENESC? 

Da, corect. Acest lucru aparține Omului ca 
Om, raportat la experienţa sa trăită. 

ÎMPĂRŢIRILE ZODIACALE ALE CORPULUI SUNT 
EXACTE ŞI AU VREO LEGATURA CU CEEA CE TOCMAI 
NE-AŢI SPUS? [în tradiţia astrologică, fiecare parte a 
corpului este guvernată de un semn al Zodiacului: 

capul de Berbec; 

gâtul de Taur; 

plămânii, umerii, braţele, mâinile de Gemeni; 

stomacul de Rac; 

inima de Leu; 


intestinul de Fecioară; 

rinichii de Balanţă; 

organele genitale de Scorpion; 

coapsele şi ficatul de Săgetător; 

genunchii, oasele, pielea, dinţii de Capricorn; 
gambele de Vărsător; 

labele picioarelor de Peşti. 


Pe această bază lucrează astrologia medicală. 
Este vorba de noţiuni fundamentale pe care cel 
studentul în astrologie - şi în medicină - este interesat 
să te ţină minte]. 

Numai relativ. Căci am spus-o, iar şi iar, 
referindu-ne la astrologie: referitor la relaţia 
(părților corpului) cu semnele zodiacului, ea este 
corectă. Insă referitor la semnele zodiacale 
propriu-zise, pentru că şi-au schimbat locul față 
de Pământ, au căpătat în timpurile recente o 
natură foarte diferită. (Cayce face aluzie la 
precesiunea echinocțiilor, datorită căreia constelaţiile 
nu mai coincid cu semnele. Decalajul atinge acum 
douăzeci şi patru de grade, aşteptând răsăritul Soarelui 
în Vărsător la începutul secolului al XXI-lea. Este ceea 
ce astrologii indieni numesc „ayanamsa” - am explicat 
mai clar în L'Astrologie karmique d'Edgar Cayce, Ed. 
Robert Laffont.) 

„MULȚIMEA DIN FAȚA TRONULUI”, DESCRISA ÎN 
CAPITOLUL VII, SIMBOLIZEAZA RESTUL STRUCTURILOR 
CELULARE DIN CORPUL OMENESC ÎN CURS DE 
SPIRITUALIZARE? 

Este corect ; 

AVEM DREPTATE CÎND INTERPRETĂM TROMPETA 
CELOR ŞAPTE ÎNGERI CA SIMBOL AL EXPERIENŢEI PRIN 


CARE TRECEM ÎN CURSUL ANUMITOR PROCESE DE 
PURIFICARE FIZICA? 

Este corect 

Lectură terminată pentru astăzi. (Lectura 
281-29). 

N-aş vrea să-mi plictisesc cititorii dând în extenso 
toate lecturile lui Cayce despre Apocalips, ceea ce ar 
depăşi limitele acestui volum. Am vrut doar să ofer o 
imagine a bogăției acestei teme. Pentru cei care 
cunosc limba engleză, recomandăm canea The 
Revelation, a commentary based on a study of twenty- 
four psychic discourses by Edgar Cayce | Revelația, un 
comentariu bazat pe studierea a douăzeci şi patru de 
lecturi mediumnice ale lui Edgar Cayce /, editată de 
A.R.E. Press, care poate fi comandată la Virginia Beach, 
la Fundaţia Edgar Cayce (a se vedea adresa la sfârşitul 
volumului). 

Dacă alţi cititori doresc ca eu să traduc şi alte 
extrase, într-un posibil al treilea volum, să-mi scrie! (Al 
treilea volum a fost deja scris, iar al patrulea este în 
curs de redactare, n.tr.) 

In aşteptarea lui, cei interesaţi pot beneficia de o 
traducere orală în cursul zilelor de „healing” pe care le 
organizăm la asociaţia noastră, Le Navire Argo (a se 
vedea la sfârşitul volumului). 


Partea Il - KARMA FRANŢEI 
1. Edgar Cayce şi încarnările franceze 
În primul volum al Universului lui Edgar Cayce, 
pag. 221, am abordat un domeniu puţin cunoscut al 


operei cayciene: viziunea sa despre Istoria Franţei. 
Cele aproape trei sute de încarnări franceze, dictate în 


„lecturi”, oferă un material foarte interesant care 
merită să fie explorat, lucru pe care-l fac bucuroasă în 
acest al doilea volum. Am astfel ocazia să traduc multe 
lecturi care n-au fost încă publicate, nici chiar în 
engleză. 

Când vorbesc de „încarnările franceze”, trebuie să 
înţelegem în sens larg „popoarele francofone”. De 
altfel, Cayce spune: The peoples of France (Lectura 
1554-3). Acest plural arată clar că el nu se limitează la 
Hexagon! Frontierele istorice ale ţării noastre au variat 
mult în decursul veacurilor: între L'île de France, stricto 
sensu, Şi Imperiul francez al lui Napoleon | (care se 
credea Carol cel Mare!)... este loc destul! 

Lecturile menţionează vieţi belgiene, alsaciene, 
elveţiene, canadiene, care îşi au locul aici. 

Ceea ce găsesc reconfortant este perenitatea 
Franţei, afirmată de Cayce: 

Franța nu va fi nicicând eliminată de pe 
Pământ. (Lectura 2072-15). 

Aşadar, Cayce a vorbit mult de istoria Franţei, prin 
vieţile descrise - mai ales din secolele XVII şi XVIII - 
când spune că s-ar fi reîncarnat în ţara noastră. Cititorii 
mei ştiau că Cayce a precizat un anumit număr din 
vieţile sale anterioare. Le-a dat oare pe toate? Mi-am 
pus această întrebare. El n-a dat în detaliu decât şase 
şi fără să spună nimic de o viaţă atlantă! (Dar, după 
cum vorbeşte despre Atlantida, cu atâtea detalii şi 
insistând atât de mult, miroase a „reportaj trăit”). De 
aici putem trage concluzia că a avut multe alte 
încarnări, despre care nu ştim nimic sau puţin, ca acea 
misterioasă încarnare franceză pe care o vom vedea 
mai departe şi care este poate o dublă încarnare - aşa 
cum se întâmplă uneori (ne încarnăm de mai multe ori 
la rând în aceeaşi ţară sau în aceeaşi familie). Dacă 


Cayce nu dă, în general, decât o încarnare pentru o 
ţară, cea mai marcantă pentru consultantul său, 
anchetele întreprinse de Dr. Stevenson, dimpotrivă, 
dau foarte frecvent reîncarnări în aceeaşi tară. 
Regresiile practicate de excelenți specialişti (Denys 
Kelsey şi Joan Grant în Anglia, Th. Defletsen în 
Germania, Arnaud şi Denise Desjardains în Franţa, fără 
a-i mai pune la socoteală pe numeroşii psihiatri 
californieni care cred că se poate trata aproape tot prin 
retrăirea vieților anterioare!) confirmă această schemă 
repetitivă. 

În fine, cvasitotalitatea încarnărilor pe care le voi 
traduce aici (inclusiv atlanţii din Pirinei), toate cele 
care au avut ca decor Franţa au trecut prin Egiptul 
străvechi: aproape de fiecare dată, Cayce aminteşte o 
încarnare pe malul Nilului, ca şi cum popoarele 
francofone ar fi fost reîncarnări masive de egipteni 
dispăruţi... In astrologie, de altfel, Parisul este guvernat 
de Mercur, ca şi Egiptul antic. 

Voi adăuga şi faptul că iniţiaţii englezi cred că 
Anglia este locul general de reîncarnare a grecilor 
antici (cele două ţări sunt, de altfel, guvernate de 
acelaşi semn astrologic al Capricornului). Cât despre 
Germania, ea ar fi mai degrabă locul de reîncarnare al 
iranienilor antici (Taurul guvernează Iranul şi 
Germaniile - pluralul se datorează aparitiei cărții 
înainte de a cădea Zidul Berlinului, n.tr). Ceea ce, la 
nivel individual, nu împiedică nicicum entitățile să 
treacă dintr-o ţară în alta în cursul diverselor lor vieți 
anterioare. Turismul karmic!... 


2. Atlanţții din Pirinei 


Munţii Pirinei 


Pirineii sunt un mister... Nu i-am îmblânzit 
niciodată complet. Ei se apără, sunt încă atât de 
sălbatici încât adăpostesc ultimii urşi bruni din Franţa. 
Locuitorii lor împărtăşesc taina, aceşti basci, a căror 
limbă n-o înţelege nimeni: „eskuara” nu seamănă cu 
nici un alt grai european. Retraşi în fortărețele lor 
muntoase, bascii s-au bucurat timp de secole de o 
cvasi autonomie. De când l-au masacrat pe Rolland, 
nepotul lui Carol cel Mare - pentru care s-a şi compus 
un cântec - ne ferim cu străşnicie să le mai întărâtăm... 
băştile! 

Pirineii, încă un mister dispariţia ultimilor catari în 
grotele din Ariège. Foarte aproape de acolo, cuibul de 
vulturi din Montségur rămâne „encantadou” - bântuit -, 
cum spun oamenii locului. 

Şi apoi, mai este încă ceva: Pirineii sunt un loc 
teribil pentru vânarea comorilor, ca misteriosul loc 
Rennes-le-Château. Dar cele mai grozave comori sunt, 
poate, cele din preistorie... Un mister în plus: cine a 
pictat grotele din Lascaux şi Altamira? Cine a trăit în 
peşterile din Cro-Magnon, Mas-d'Azil şi a Magdalenei 
acum patruzeci de mii de ani? 

În Pirineii Orientali se dansează încă „la sardane” 
(nume de cântec şi de dans din Catalonia, nitr.), în 
mijlocul satelor, în sunetele unei muzici atât de stranii, 
atât de vechi, încât te strânge în spate; ea se 
aseamănă cu fluierul berber din Atlas, care coboară şi 
el de la începutul timpurilor... 


Refugiații din Poseidia 
Dar iată că, răsfoind lecturile lui Cayce, găsesc 


acest cuvânt magic: Pirineii. Loc de refugiu, spune el, 
pentru refugiații din Atlantida... 


Ne amintim că lecturile dau trei date pentru 
cataclismele care au distrus acest continent. 

În 50.722 î.Hr. ar fi avut loc marea reuniune 
internaţională în care naţiunile s-au concertat pentru a 
hotărî cum să scape de animalele uriaşe: diplodocus, 
brontozauri şi alte animale preistorice incomodante (a 
se vedea volumul I). Atunci a început viclenia atlantă: 

În vremea aceea, a fost începutul 
explozivilor... căci oamenii au trebuit să înfrunte 
animalele uriaşe care umpluseră pământul; 
atunci, folosind aceste forte distructive, focurile 
altarelor au început să fie deturnate de la scopul 
lor ca să ardă animalele care fuseseră prinse în 
diverse moduri. Şi, de aici, s-a ajuns la 
sacrificiile umane. Este ceea ce a dus la prima 
emigrare, către Pirinei mai întâi. Şi, după 
aceasta, mult mai târziu, spre ceea ce numim 
Egiptul. (Lectura 364-3). 

Atunci, Dumnezeu a schimbat axa polilor 
(lectura 5249-1), ceea ce a avut ca efect zguduirea 
Atlantidei şi fracturarea acestui continent în mai multe 
insule, aceasta spre anul - 50.000. Apoi, Cayce dă o 
altă dată: 28.000 î.Hr. (lectura 470-22), corespunzând 
unui cataclism în care majoritatea insulelor 
componente ale Atlantidei au fost înghiţite de ape, 
rămânând la suprafaţă numai trei: Poseidia, Aryan şi 
Og. (Lectura 364-4). 

Apoi, în fine, noaptea tragică în care rămăşiţele 
continentului s-au scufundat („într-o singură noapte”, 
spune Platon). Aceasta, conform lecturilor, în jurul 
anului 10.000 î.Hr. Dar o parte din locuitori fugiseră 
deja, căci fuseseră preveniţi de iminenţa dezastrului. 
Este adevărat că atlanţii dispuneau de mijloace de 
informaţie psi şi comunicau cu entităţile din spaţiu: 


Rhea  [...], care era mare preoteasă, 
organiza în anumite perioade reuniuni în care işi 
concentrau gândurile pentru a se branşa la 
forțele cosmice [...]. Avem puține cuvinte astăzi 
pentru a descrie această stare de conştiinţă, 
exceptând cazul când am spune că, datorită 
acestei concentrări a „spiritului-grup” al Copiilor 
Legii lui Unul, ei intrau într-o stare de conştiinţă 
care integra a patra dimensiune, adică erau 
absenți din corpurile lor. (Lectura 2464-2). 

Entitatea era atlantă şi foarte apropiată de 
cercurile conducătoare. Căci el era iniţiat, era 
păzitorul informațiilor secrete, cel căruia i-au 
fost încredințate mesajele vizitatorilor din alte 
sfere. El era cel care transmitea aceste mesaje. 
EI - această entitate - a primit mesajul care 
spunea că Copiii Legii lui Unul aveau să se 
împartă în mai multe grupuri; că trebuiau să 
emigreze în alte ţări, să ducă acolo religia lor, ca 
să poată fi salvată. Entitatea era organizatorul 
expedițiilor care plecau din Atlantida exact 
înainte de scufundarea acesteia, expediţii care s- 
au îndreptai spre diverse ţări. Aşa se face că 
entitatea a pregătit expedițiile conduse de Ax 
Tell [un atlant] cu destinaţia Pirinei. 

Entitatea comunica informaţiile celor care, 
datorită lui, aveau să se stabilească ulterior în 
Pirinei. (Lectura 1681-1). 

Cayce vorbeşte de un exod temeinic pregătit, 
nicicum de o fugă panicată; emigranții ştiau unde se 
duc: 

Entitatea era în Atlantida, în momentul când 
pământul era pe punctul de a se disloca, 
pământul atlant, se înțelege. Entitatea 


prospecta diverse ţări cu aceste grupuri care 
căutau locuri unde i-ar putea trimite pe cei ce 
trebuiau salvați [...]. De unde cunoaşterea de 
către el a Yucatanului şi a locurilor din Pirinei. 
(Lectura 1908-1). 

Şi nu cumva să credeţi că atlanţii au aterizat la 
Bayonne într-o biată rablă, nici vorbă! Exista deja „Air 
France”: 

Entitatea era printre Copiii Legii lui Unul. De 
meserie matematician, el a efectuat calculele 
pregătitoare pentru aceste călătorii în Pirinei, 
care se făceau pe calea aerului [...]. El se numea 
Pek-Al. (Lectura 2677-1). 

Inaintea acestei încarnări - şi printre cele cu 
cea mai . puternică influență asupra vieţii 
actuale a entității -, o regăsim în ţara numită 
acum Atlantida. Mai exact, printre cei din 
Poseidia care se pregăteau să plece inaintea 
catastrofei [...]. Activitatea sa consta în salvarea 
arhivelor, â documentelor, a mărturiilor privind 
tot ce fusese viața și experiența civilizaţiei 
atlante. 

Astfel regăsim entitatea în acele grupuri 
care au ajuns mai întâi în Pirinei, apoi în Egipt. 
Entitatea, Copil al Legii lui Unul, folosea 
energiile naturale, adică electricitatea, pentru 
propulsia maşinilor, ca şi pentru uzul curent. 
Numele lui era Ajax-Ton. (Lectura 1998-1) 

Entitatea trăia în Atlantida, în vremea când 
mulți se pregăteau să plece: catastrofa era 
iminentă, din cauza intrigilor josnice ale Fiilor lui 
Belial, adversar ai Copiilor Legii lui Unul. 
Entitatea [...] era un expert în acele mijloace de 
transport care au permis unei părți a atlanţilor 


să se refugieze în alte ţinuturi, ca de exemplu 
Pirineii [...]. Numele lui: Azexl. (Lectura 815-2) 

A făcut călătorii în Yucatan, în Pirinei, în 
Egipt Căci transporturile, călătoriile şi 
comunicațiile se realizau cu aparate de zbor ca 
acelea descrise de Ezechiel mult mai târziu-. 
(Lectura 18591) 

(Intr-adevăr, primul capitol al profetului Ezechiel 
descrie un gen de OZN!) 

Când Cayce spune: Pirineii, trebuie să avem o 
perspectivă mai cuprinzătoare, aşa cum trebuie că aţi 
remarcat deja în privinţa geografiei lui Cayce! EI 
cuprinde ţările din piemontul Pirineilor, ca Gasconia, 
ţinutul gasconilor, sau vasconilor, adică bascii francezi, 
şi Biscaya, ţinutul bascilor spanioli. Cayce include tot în 
„Pirinei” şi Cordilierul cantabric, Portugalia şi... falezele 
Mării Nordului(?): 

Entitatea a fost printre cele care au plecat 
în Egipt, dar a ajuns în Pirinei, în ceea ce este 
acum Portugalia, Franţa, Spania; şi se pot încă 
vedea în calcarul falezelor de la Calais urmele 
activităţilor celor ce au însoţit această entitate, 
când au încercat să facă un templu pentru cultul 
religios, condus de şeful lor, adept al Legii lui 
Unul. Numele lui era: Apex-EI. (Lectura 315-4). 

Calais se află la 1.000 de kilometri de Pirineii... 

Lecturile nu se remarcă prin precizie geografică 
deoarece consultanţii nu o cereau. Cu excepţia cazului 
când cineva pare cu adevărat interesat de o localizare 
geografică exactă într-o ţară pe care o cunoaşte bine, 
cum este cazul consultantei norvegiene (volumul |, 
pag.214). In acel caz, Cayce situează locurile cu mult 
mai multă rigoare. Mai este şi faptul că-n acele timpuri 
îndepărtate Pirineii nu aveau, în mod sigur, aceeaşi 


configuraţie de astăzi. (Geologii vorbesc de un 
continent pierdut, Tyrrhenida, care s-ar fi întins din 
Pirinei în Italia, cuprinzând Corsica şi Sardinia). Cu 
toate acestea, una din ascultătoarele mele mi-a 
semnalat într-o zi că există în Dordogne o localitate 
numită „Cales”, lângă Lacave, care ar răspunde 
descrierii lui Cayce (faleze de cretă). 

Poate că şi denumirea de „Pirinei” ar acoperi 
atunci tot acest colţ muntos din Europa sud-vestică... 
M-am întrebat ce ar însemna acest cuvânt „Pirinei”, 
care nu este nici din limba franceză, nici din spaniolă, 
nici din latină..', poate din greacă? Dar probabil, după 
specialişti, este mult mai vechi. 

Entitatea s-a aflat printre cei care şi-au ales 
ca loc unde sa se stabilească ceea ce este acum 
Spania şi Portugalia, adică Pirineii. Numele său 
era Amzelee. (Lectura 931-1). 

Unii derivează cuvântul Pirinei din rădăcina 
greacă pyr care înseamnă „foc”. Incă un mister: vor fi 
existat vulcani activi în această regiune? Prezenţa 
izvoarelor termale, foarte calde încă, şi a rocilor 
eruptive ne lasă să credem aceasta. Regiunea este 
dintotdeauna considerată sub influenţa Săgetătorului - 
semn de foc... 


Cum am scăpat ocazia să avem piramide... 

Am văzut că Atlanţii voiau, de asemenea, să-şi 
salveze cultura: 

Entitatea se afla în Atlantida când s-au 
înfruntat Copiii Legii lui Unul şi Fiii lui Belial. El 
era între cei care căutau să păstreze arhivele 
Legii lui Unul şi [...] a trimis delegați să 
prospecteze locurile unde puteau fi depozitate 
aceste documente. Entitatea s-a dus în Pirinei, 


dar n-a ajuns niciodată în Egipt şi n-a mai auzit 
niciodată de celelalte expediţii, la trimiterea 
cărora contribuise. Era un şef cu numele Am-ee- 
lee. Astăzi, are un talent de a regăsi 
documentele secrete şi tot felul de comori 
ascunse. (Lectura 17821)- 

Căci Copiii Legii lui Unul, persecutați pentru 
credinţele lor, erau şi misionari: 

Entitatea [...] venind din Atlantida [...] a 
făcut drumul în Pirinei, adică ceea ce este astăzi 
Portugalia sau Spania. Şi acolo [...] entitatea a 
ajuns într-un post de conducere. Aderând la 
dogmele Legii lui Unul ea a încurajat propagarea 
acestor dogme. (Lectura 1273-1). 

Aproape toate lecturile descriu Pirineii ca o etapă 
înaintea Egiptului. Dau numele acestor emigranţi, 
pentru că este interesant din punct de vedere lingvistic 
(a se citi cu pronunție americană unde 'e' se citeşte 'i'): 
Esfer sau Esthar, (lectura 1391-1), prinţesa atlantă 
care dădea consultaţii psihologice; Ax-7e//, inginer 
(1681-1); Shu-lom (20901), copil al lui Belial, care a 
preferat să se îmbarce cu Copiii Legii lui Unul, spre 
Pirinei; Ex-Ter-El (2916), Aziee (2913-2) şi Ash-Tep 
(26271), Xar-pen (633-2), Asse-me-lea (1144-2) şi 
Areil, pentru care Cayce a dictat ortografierea literă cu 
literă (rezultă ceva gen Ariel, sau Eriel), şi iată lectura 
respectivă: 

Ea a ajutat la stabilirea de grupuri de 
expresie, ceea ce am numi arte, pe care le 
preda. Astfel entitatea s-a dus în ceea ce este 
acum Portugalia, adică Pirineii [I], unde propriul 
său grup din Atlantida crease activități 
religioase şi întemeiase un loc unde se practica o 
formă de adoraţie. Entitatea a contribuit la 


decorarea acestui templu, de unde iscusinţța sa 
artistică actuală! (Lectura 1123-1). 

Aţi remarcat aceste nume stranii care, ca 
euskara, limba  bascilor, au adeseori această 
sonoritate: ar sau er, caracteristică numelor din Pirinei: 
Izarra, Navarra, Andorra etc, ca să nu le cităm decât pe 
acestea! Lucru curios, numele basce se aseamănă cu 
numele atlante date de Cayce. 

Şi mai curioasă încă este înrudirea limbii bascilor 
cu... limbile indienilor din America de Nord şi centrală! 
în 1867 un studiu publicat de istoricul Charancey 
semnala că euskara se aseamănă cu dialectele vorbite 
de indienii Delaware şi Chippeways! (Affinités de la 
langue basque avec les idiomes du Nouveau Monde |] 
Afinităţile limbii basce cu idiomurile din Noua Lume). 

Nu era singurul care a remarcat: celebrul 
Humboldt, de asemenea, dar el n-a îndrăznit să tragă 
concluzii. Colonelul Braghine, în The Shadow of Atlantis 
(Ed. Rider, pag.187), spune că în Guatemala, un trib 
indian din districtul Peten fusese în stare să-i înţeleagă 
pe misionarii spanioli care vorbeau basca! Bascii, 
spune el, înţeleg şi georgiana; Braghine, de origină 
rusă, ne aminteşte că Georgia se numea altădată 
„Iveria” (ca Iberia). El este ferm convins că bascii noştri 
vin din Atlantida. S-a remarcat de asemenea cât de 
mult se aseamănă numele locurilor basce cu cele din 
Yucatan (America Centrală), mă refer la numele 
indiene, de exemplu: „Ta-Basco”, Ţara Bascilor (care 
se aseamănă şi cu libiana veche - limba-mamă a 
graiurilor berbere: Ta-Mana”, „Ta-Uz” = ţara apusului, 
tara lui Osiris...). De ce Hondurasul sună ca Andorra? Și 
de ce această coincidenţă a limbilor „siflante” pe care 
le cunoaştem în trei locuri în lume: [ara Bască, 
Canarele şi America Centrala? Această formă de 


expresie, în care sunetele sunt şuierătoare, există şi la 
păstorii din Pirinei! 

După părerea majorităţii atlantologilor, Canarele 
nu sunt, desigur, decât un vârf scufundat al Atlantide!. 
De fapt, au fost arătate numeroase coincidenţe de 
limbi şi obiceiuri între guanchii din Canare -rasă stinsă 
astăzi -, basci şi berberii din Atlas.. 

Spanioli au fost surprinşi, se pare, să-i vadă pe 
indienii din Yucatan jucând un joc cu mingea, care 
semăna foarte mult... cu pelota bască! Se ştie că limba 
bască este aglutinantă, adică reduce o întreagă frază 
la un singur cuvânt (ceea ce se deosebeşte radical de 
latină, franceză, engleză etc). 

Bineînţeles că Cayce habar n-avea de existenţa 
bascilor atunci când a dat aceste lecturi. Dacă aceştia 
au fost, aşa cum spune el, refugiaţi atlanţi, 
coincidenţele lingvistice se explică! Lecturile dau, de 
asemenea, multe nume care seamănă cu Amelia sau 
Emilia, ca prima încarnare a Christului Cosmic în 
Atlantida: Amilius (vezi volumul |). 

Aceste două prenume, Amelia şi Emilia, sunt 
foarte bine reprezentate în ţinuturile situate de-a 
lungul coastei europene a Atlanticului, sub formele lor 
engleză, franceză, spaniolă, portugheză. Cum Cayce 
spune că numele au o legătură cu o viaţă anterioară, 
putem presupune că multe dintre persoanele numite 
Amelie, Emilie, Emile vin dintr-o viată atlantă. 

Oare toţi Copiii Legii lui Unul au avut timp să fugă 
înaintea dezastrului? 

Emersea, mare preoteasă, a părăsit Atlantida 
printre ultimii, preocupată complet de fiii lui Belial, 
care depăşeau limitele [...]. Şi entitatea, după foarte 
multe rugăminţți, s-a lăsat adusă aproape cu forța spre 
Pirinei! (Lectura 2545-1). 


Detaliu interesant din punct de vedere al legilor 
reîncarnării, aceşti „Copii ai lui Belial”, care erau foarte 
divers reprezentaţi în Atlantida, sunt reîncarnaţi astăzi 
în aceiaşi care ti-au adus deja atâtea decepții, 
frământări, deziluzii, înşelăciuni... (Lectura 2545- 
1). 

Nu se înţelege bine de ce refugiații au plecat apoi 
spre Egipt. De ce n-au construit piramide în Pirinei? 
Egiptul le-a oferit un context social şi politic mai 
atrăgător? 

Entitatea, cu mulţi dintre cei care au fugit 
spre diverse ţări, s-a alăturat exodului îndreptat 
spre Pirinei. Apoi, când atlanţii au hotărât să-şi 
unească eforturile cu cele ale egiptenilor, au 
emigrat în Egipt. (Lectura 3006-1). 

Poate că ultimii scăpaţi n-au fost bine primiţi de 
indigeni? 

Entitatea a trăit în acea epocă în Pirinei, 
după distrugerea Atlantidei şi  imprăştierea 
atlanților... Dar entitatea era indigenă, ea era 
născută din populaţiile care locuiesc în această 
țară [Pirinei]. In acea viață a atins cea mai înaltă 
dezvoltare personală, căci Natura îi era şcoala 
[...]. De unde, astăzi, viața sa la țară, unde este 
aproape de ploaie, mare, soare, nisip, păsări, 
animale sălbatice... (Lectura 1786-10). 

Şi astăzi, în Pirinei, Natura este de o incredibilă 
frumuseţe. Se numără cu siguranţă printre cele mai 
măreţe peisaje din lume. Cum spune cântecul lui Jean 
Ferrat, „Munţi Pirinei, sunteţi sufletul meu... Munţi 
fericiţi, vă voi iubi mereu..”. 

Dar poate că tocmai din cauza frumuseţii lor, a 
bogăției, a climei i-au atras pe năvălitori' Două lecturi 
fac aluzie la acest lucru: 


Entitatea era în țara numită acum Pirinei, 
adică în acea ţară unde au aterizat atlanţii şi 
unde şi-au coordonat eforturile pentru a se 
dezvolta, cu cei din Pirinei, cu cartaginezii, cum 
vor fi numiţi mai târziu [,„Carthaginians”, în text]. In 
activităţile sale, entitatea era şeful lor şi, totuşi, 
irezistibil: căuta întotdeauna să-i cucerească pe 
cei care dețineau puterea. A devenit el însuşi 
șef. Dar, sub conducerea sa, a permis o 
neglijenţă... (Lectura 1489-1). 

Această neglijenţă a deschis porţile invaziei? 

În timp ce numeroşi erau cei care au 
preferat să schimbe ţara şi să meargă în Egipt, 
entitatea, Armath, a rămas în regiunea Pirineilor 
şi a întemeiat acolo această religie care a făcut 
mult bine. Şi aceasta până când hoardele venite 
din Africa au distrus aceste popoare. (Lectura 
3541-1) 

Cei care cred că Istoria se repetă îl vor evoca pe 
Tarik Berberul debarcând în Spania, la poalele munţilor 
care-i poartă numele acum (Gibraltar = Djebel Tarik), 
şi distrugând într-o singură bătălie regatele vizigote. 
Dar aceşti berberi islamizaţi, care veneau din inima 
munţilor Atlas, nu erau ei înşişi descendenţi ai altor 
atlanţi? Este teoria lui Albert Slosman, în Les rescapés 
de IlAtlantide / Supraviețuitorii Atlantidei /, (Robert 
Laffont)... Aceasta este şi teoria lui Cayce, deoarece: 

Se vor regăsi mărturii ale acestei civilizații 
[atlante] în Pirinei şi în Maroc. (Lectura 364-3). 

În mod sigur Cayce nu-l citise pe Félix Berlioux: 
De l'origine altlante des tribus berbères / Despre 
originea atlantă a triburilor berbere / (carte publicată în 
1874). Săpăturile arheologice au regăsit urme de 
invazii libiene preistorice pe coasta spaniolă, la poalele 


Pirineilor, pe versantul mediteranean. Pe de altă parte, 
menţionarea cartaginezilor în lectura de mai sus nu 
este fantezistă, căci fenicienii şi-au instalat tabere în 
câmpiile care se întind sub Pirinei (astăzi Catalonia şi 
Navarra), încă din secolul XI Î.C, dar şi, probabil, mult 
mai înainte! Marsilia a fost, de altfel, unul din porturile 
lor! 

Descendenții lor, cartaginezii, au înaintat mai 
mult în piemontul Pirineilor şi Hamilcar Barca este cel 
care a întemeiat, în secolul al Ill-lea î.Hr., oraşul 
Cartagina. Mai este şi misterioasa civilizaţie din 
Tartessos, care-i intrigă atâta pe arheologi... 

Ca să revenim la bascii noştri, o parte din etnologi 
au remarcat punctele lor comune cu indienii din 
America, nu numai în limbă, aşa cum am spus mai sus, 
dar şi în tradiţii. 

„În legendele basce, se vorbeşte mereu de un 
mare popor din vest, care a năvălit în Europa. Şi aceşti 
năvălitori au fost distruși, în final, de un potop în care a 
dispărut pentru totdeauna ţara lor”. (A la conquête des 
mers / în cucerirea mărilor /, de Charles de La 
Roncière, Paris, 1938, p. 235). Evident, indienii din 
Mexic au păstrat acelaşi gen de povestire, cu excepţia 
faptului că ţara scufundată era la est! Acelaşi autor, 
foarte interesant şi plăcut la lectură, remarcă alt lucru: 
de-a lungul litoralului francez al Atlanticului, legendele 
vorbesc de oraşe înghiţite de ape. Cel mai celebru este 
Ys, dar mai sunt şi altele ca, de exemplu, Antioche, în 
largul Bordeaux-ului... 

S-a remarcat, de asemenea, faptul că bascii au 
fost dintotdeauna marinari. Specialişti în arta vânătorii 
de balene, le căutau până în regiunea Terre Neuve, pe 
care au cunoscut-o probabil cu mult înainte de a reuşi 
Columb să fie crezut că „descoperise” America. (A se 


vedea L'Histoire commence à Bimini | Istoria începe în 
Bimini /, Pierre Carnac, Ed. Robert Laffont, şi Les Juifs 
en Amérique | Evreii în America /, de acelaşi autor.) 
Bascii au vizitat-o cu mult înaintea lui! Dar serviciul lor 
de presă era mai prost organizat decât cel al lui 
Columb... O varietate de balene, astăzi dispărută, se 
numea „Balena Bascilor”, iar istoricul La Roncière 
notează că, în secolul al XII-lea, oamenii săraci de pe 
coasta atlantică mâncau care de balenă cum mâncăm 
noi cârnaţi: dacă această carne era ceva obişnuit, 
acest fapt atestă că bascii trăiau din pescuit. Îşi 
transmiseseră de multă vreme secretul: exista un 
continent exact în faţa lor... 

Paul Gaffarel estimează că iberii (şi berberii) şi 
bascii descind din atlanţi. El reaminteşte că Strabon, 
geograful roman, descria costumul bascilor exact cum, 
mai târziu, conchistadorii au descris costumul anumitor 
triburi din America Centrală, mai ales a uyacalilor 
(Annales de la faculte des lettres d'Aix-en-Provence, 
1913. volumul 7). El reaminteşte, de asemenea, 
existenţa acelui obicei bizar din regiunea Pirineilor, 
numit „couvade”: când nasc femeile, bărbaţii se întind 
în pat şi primesc felicitări în locul acestora! Or, există o 
veche tradiție a indienilor din Yucatan, care se 
regăseşte şi în Brazilia şi Columbia. 

N Poate că bascii ocupau cândva toată „Gasconia”. 
Intrucât ea poartă numele lor (ținutul Vasconilor). Ei 
populau Dordogne şi Languedoc, toată Occitania, deşi 
astăzi nu se mai consideră „basci” decât cei care 
vorbesc euskara şi locuiesc în văile înalte ale Pirineilor. 
Teritoriul lor se întindea oare, în urmă cu mii de ani, 
până la Lascaux, Les Eyzies şi Cro-Magnon? Toată 
această regiune este realmente plină de unelte 
preistorice: nu trebuie decât să te apleci să le iei (după 


ploaie, pentru că atunci strălucesc!). Cât despre 
grotele pictate sau pline cu material funerar, în fiecare 
an sunt descoperite altele noi Abatele Breuil, unul 
dintre cei mai mari arheologi francezi, considera că 
omul- de Cro-Magnon venea fie din Atlantida, fie din 
Mediterana, în orice caz dintr-o ţară situată la vest şi la 
sud. Alţi specialişti eminenţi, ca Dr. Verneau, Lord 
Avercromby, Pr. Osborne, consideră că oamenii de Cro- 
Magnon sunt din aceeaşi rasă ca guanchii din Canare. 
Aceştia ar fi fost supraviețuitorii ultimilor atlanţi, părere 
emisă deja de Cadet şi Bory de Saint-Vincent la 
sfârşitul secolului al XVIII-lea. Ultimul este autorul unei 
minunate cârti - cu o hartă a Atlantidei -, din care s-a 
inspirat Ignatius Donnelly şi care spune deja, în mare, 
ceea ce spun Cayce şi majoritatea atlantologilor din 
secolul XX (a se vedea Les At/antes, de Jacques 
Gossart, Robert Laffont, 1986). 

Toţi aceşti autori reamintesc că guanchii şi 
oamenii preistorici din Pirinei au fost îngropaţi cu faţa 
spre apus - tara Morților! 

S-a evidenţiat de asemenea că oamenii de Cro- 
Magnon erau marinari: găsim un bogat material de 
pescuit în caverne. Şi mai curios încă, anumite 
schelete preistorice din Pirinei poartă haine de piele, 
coliere din dinţi de animale şi ornamente din pene... ca 
indienii din America! (Dar nu se ştie dacă purtau 
faimoasa beretă bască, inseparabila de imaginea 
francezului, aşa cum îl văd americanii!) 

In fine, au fost regăsite unele dintre acele 
schelete badijonate cu ocru roşu... Obicei straniu! 

Aşadar cine îşi vopsea pielea în această culoare? 
Ei bine, „pieile roşii”! 

Acest lucru i-a mirat în asemenea măsură pe 
primii exploratori încât acesta expresie a rămas, până 


la noi, sinonimă cu „indian din America!” Atlantii, 
rasa roşie! spune Cayce. (Lectura 364-13). 

În final, teoriile arheologice cayciene nu sunt nici 
extravagante, nici măcar noi. Mai degrabă stilul său 
pare fantezist, căci el nu se exprimă în limbajul 
ştiinţific admis. 

Era să uit un alt aspect al acestei istorii. Cayce 
insistă asupra caracterului religios al evenimentelor pe 
care le evocă: atlanţii care au scăpat sunt credincioşi. 
De cum au ajuns în Pirinei, au construit acolo un 
templu al Legii lui Unul. 

Or, această regiune este un înalt loc spiritual şi 
astăzi. Am vorbit deja de cathari, care credeau în 
reîncarnare şi s-au dezvoltat în acest Languedoc, unde 
amintirea lor este încă vie. Ultima lor fortăreață a fost 
Montsegur, în Pirineii ariegezi. (Cayce vorbeşte despre 
aceasta -a se vedea mai departe, în capitolul despre 
cruciade). De partea spaniolă, există marile sanctuare 
din Saragosa, Compostelle (dacă adăugăm Cordilierul 
cantabric Pirineilor) şi, recent, apariţiile de la 
Garabandal... În fine, este fenomenul Lourdes, acest 
oraş care a apărut ca o ciupercă, într-un secol, dintr-un 
pelerinaj... Şi este mereu, în principiu, „Legea lui Unul” 
care se practică aici (pentru că Cayce spune că ea 
constituie baza Evangheliei!). 


3. Strămoșii noştri gali 


Lecturile deschid perspective foarte interesante 
asupra istoria Galiei - iată-le: 


Întemeierea Luteţiei 
EI trăia în ţara cunoscută acum ca Franţa, 
într-o vreme când galii se instalau în centrul 


acestei ţări, pe care o invadaseră şi o cuceriseră. 
Entitatea se afla atunci printre cei care au 
întemeiat această extraordinară cetate pe Sena 
şi se numea Gullsipo. In această experiență, a 
câştigat moral în cea mai mare parte din șederea 
sa terestră, în sensul că a dat popoarelor din 
epocă principii de dreptate, aplicate la grupuri, 
clase, mase. Doar în ultima parte a vieţii sale, a 
regresat: armate de năvălitori au intrat în ţară, 
venind în acelaşi timp din Pirinei şi din Alpi, şi de 
dincolo, aducând cu ei distrugerea. De unde, 
astăzi, iarăşi această influență marțiană care-i 
duce la furie, la dorinţa de a se răzbuna pe mulți 
oameni, la această atitudine vindicativă. (Lectura 
272-4). 

Dacă astăzi nu mai rămâne mare lucru din Luteţia 
galică, această extraordinară cetate de pe Sena, 
ea a fost reconstruită şi vechea grozăvie a fost uitată. 
Dar nu de toată lumea: cât este de ciudat faptul că 
emoţiile supraviețuiesc atât de mult pietrelor! 

Acest gal trebuise, de altfel, să înfrunte aceeaşi 
problemă în existenţele precedente: în India, locuise 
într-o vale fericită, care a fost pustiită de năvălitori 
veniţi din munţi (deja!), după care s-a refugiat în Egipt. 

Cayce semnalează apoi o viaţă în Persia, unde a 
suportat (încă!) o invazie, în vremea când Susa era 
atacată de greci şi de triburile arabe nomade. 

Cât despre această viaţă din Galia, despre ce 
năvălitori vorbeşte Cayce? Năvălitorii veniţi din sud... 
iată un straşnic subiect de cercetare pentru arheologii 
care vor citi aceste rânduri! 


Mereu năvălitorii: cartaginezi şi romani 


Galia, prosperă şi civilizată, atrăgea cotropitorii. 
Arheologia de astăzi recunoaşte nivelul cultural şi 
tehnologic foarte înalt, atins de aceşti gali cu mult 
înainte de sosirea romanilor (şi ne putem da seama de 
aceasta vizitând „arheodromul” de lângă Dijon). 

lată mai întâi raidurile cartagineze ale lui Hannibal 
(247-143 î.Hr.). 

Regăsim entitatea în regatul galilor, când 
coasta galică era cotropită, acolo unde este 
acum Franța. Și din această cauză a murit 
entitatea în cala unei nave comerciale, care 
traversa Marea cea Mare şi aparținea lui 
Hannibal. De unde, în viața de acum şi prin 
personalitatea sa actuală, această dorință 
permanentă de promovare a domniei rasei albe. 
(Lectura 304-5). 

Gina Cerminara, care cercetase îndelung 
personajele din lecturi, explică de ce acest gal 
nefericit, prins de cartaginezi, era obsedat de apărarea 
albilor: pentru că fusese legat în lanţuri ca vâslaş, în 
cala navei, cu alţi prizonieri - aceea fiind negri - şi 
astfel a murit. De unde rasismul său sălbatic, astăzi... 
(Citat din De nombreuses demeures, de Gina 
Germinara, ed. Adyar). 

În capitolul despre reîncarnare (în volumul | al 
Universului lui Edgar Cayce), subliniam legătura de la 
cauză la efect dintre rasism şi frica de animal, legătură 
care mi s-a părut evidentă. Or tocmai asta constat în 
continuarea lecturii: 

Intr- o viață dinainte [ca gall, găsim 
entitatea la Alta, în Atlantida, când ţara era în 
prima sa perioadă de expansiune. Şi principala 
forță! care i-a permis entității să se dezvolte era 
acest efort de a stăpâni viața animală, 


deopotrivă în Om şi în Animalul sălbatic. Şi iată 
de ce entitatea este astăzi îngrozită de orice 
formă de viaţă animală, groază pe care ar putea- 
o depăşi prin iubire. (Aceeaşi lectură). 

Aşadar, viaţa actuală este pentru acest atlant-gal 
o şansă de a-şi lichida rasismul anti-negru şi anti- 
animal... pentru că este, se pare, acelaşi lucru! 

In planul sănătăţii, tristul său sfârşit din fundul 
calei, în umezeală şi ură, îl costă şi astăzi, când suferă 
de astm cronic şi de bronşită, pe scurt, grave dificultăţi 
respiratorii. Ilustrarea karmică a exprimării populare: 
„Nu-l pot suferi pe X! Mă sufocă!”. Astfel se face că 
resentimentul provoacă boli respiratorii... Să terminăm 
cu acest biet gal: 

Cayce îi dă şi o încarnare în Anglia, în Evul Mediu, 
ca jurist, şi o altă încarnare în Egiptul vechi, 
bineînţeles! Când a venit să-l consulte pe Cayce, era 
un domn în vârstă (avea şaptezeci de ani) care anima 
o asociaţie pentru apărarea drepturilor Omului Alb. 
Acest consultant este şi unul din cei puţini cărora 
Cayce le anunţă reîncarnarea următoare. 

Dar să revenim în Galia, unde trebuie să sosească 
romanii: 

În încarnarea precedentă, îl regăsim în 
regatul francez, în acea epocă veche, de 
răsturnări care stau la originea a ceea ce va 
deveni Franţa. Era după distrugerea puterii 
galice. Entitatea lucra ca ţăran şi se numea 
Shule [Chouli?]. De aici vine această trăsătură a 
caracterului de acum: iubeşte aerul liber şi 
frumuseţile Naturii. (Lectura 2723-1). 

„Galia împădurită”, ce splendoare trebuie să fi 
fost, într-adevăr, dacă judecăm după cât a mai rămas! 
Această iubire a Naturii şi a aerului liber este o 


trăsătură constantă a caracterului francez: avem 
ferestre ca să le deschidem cât mai larg şi grădini ca 
să trăim în ele! Pentru noi, este evident! Cu totul 
altceva este în America, unde ferestrele nu se deschid 
din cauza aerului condiţionat... şi a insectelor -mereu 
fobia de lumea animală, de când, în Atlantida, omul a 
trebuit să-i înfrunte pe cei care, sub formă de 
animale, invadaseră pământul. (Lectura 364-4). [A 
se vedea volumul |, capitolul despre Atlantida şi 
proliferarea animalelor mari care amenințau viaţa 
oamenilor, căci dacă diplodocuşii noştri din Provence 
se pare că au fost nişte căţeluşi ierbivori şi blânzi, nu 
este valabil şi pentru celelalte șopârle preistorice 
uriaşe. Cayce vorbeşte de concurenţa feroce care 
exista atunci între animale şi oameni. De unde 
amintirile neplăcute din subconştientul karmic al 
victimelor...] 

Dar ne amintim că Keyserling îi caracteriza pe 
francezi drept grădinari! Istoricii constată în ce grad 
erau deja marcate constantele culturale ale societăţii 
franceze la gali. Săpăturile arheologice au demonstrat 
că ei erau experţi în ţesături şi îmbrăcăminte, deja 
mari croitori! în ce grad înalt de rafinament stăpâneau 
ceramica, construcţia de drumuri şi poduri, amenajările 
hidraulice. Cât de interesaţi erau deja de sănătate şi 
igienă (ei au inventat săpunul, iar staţiunile lor termale 
sunt încă aici!). Erau deja mari bucătari, făceau 
preparate din gâscă şi vin... Lecturile confirmă: 

Ea trăia în acea țară unde au ajuns romanii, adică 
estul Galiei. Entitatea se numea atunci Fencra şi făcea 
parte din cei care lucrau în vii, aparținând acelora care, 
în această țară, produceau mult vin. A murit apărându- 
și țara [...]. Din acea viață iși păstrează gustul 


băuturilor tari, cu o cunoaştere a acestora, datorită 
căreia ştie să se oprească la timp... (Lectura 1097-2). 

Alcoolismul francez era deja o problemă galică! 
Lectura 517-1 vorbeşte de un bărbat care cultiva 
strugurii |viţa-de-vie, nitr.] şi care avea o bună 
reputaţie în profesie. 

Şi iată o altă lectură care evocă artizanatul galic - 
şi mă bucur pentru cititorii belgieni: (ara lor este totuşi 
menţionată o dată de către Cayce (inclusiv acel „şes”, 
drag lui Jacques Brel!): 

Înainte de aceasta, entitatea era în tara 
saxonilor în zona de şes care se întinde astăzi 
parțial în Franţa, parțial în Belgia. Entitatea era 
între cei care fabricau vase de ceramică, țesături 
şi tot ce contribuia la o viață de calitate în 
regiune: mobilier, cuptoare, războaie de ţesut, 
pălării, încălțăminte, toate acestea erau 
domeniul entității. (Lectura 3544-1). 

lată apoi un ofiţer roman care se străduieşte să 
perfecţioneze relaţiile dintre învingători şi galii învinşi, 
încercând conştient să ajute contopirea celor două 
popoare (care a reuşit!): 

În viaţa dinainte se afla în ţara franceză, în 
timpurile când se năştea națiunea franceză, sub 
dominaţia Romei. Era în armata romană şi se 
numea  Mieah. În acea viaţă, alesese să fie 
bărbat şi apăra drepturile noii tări cucerite. Căci 
el venise de dincolo de coline ca să fie numit şef 
al acestor popoare şi în această calitate îl vedem 
acționând la începuturile cuceririi [...]. Căci 
această entitate a venit, în acea epocă a vieții 
sale terestre, ca şef ales de predecesorii săi. şi 
în personalitatea prezentă, entitatea dă tot ce 
are mai bun în ea atunci când este aleasă de 


ceilalţi să-i reprezinte într-o anumită treabă. 
(Lectura 2801-5) 

În altă parte a lecturii, Cayce precizează că 
această consultantă - entitatea este astăzi femeie - are 
mari calităţi pentru diplomaţie şi relaţiile umane. 
Lectura de mai sus subliniază, de asemenea, faptul că 
galii aplicau adevărate principii democratice: şefii şi 
reprezentanţii lor erau aleşi sau numiţi, prin cooptare, 
de către înaintaşii lor. Este ceea ce spune Cezar. (In De 
Bello Gallico, se miră că această organizare 
democratică remarcabilă cuprinde şi femeile!). 

Şi iată ce i s-a spus unei alte consultante: 

Ea trăia în vremea când romanii domneau ca 
stăpânitori asupra ţării franceze. Entitatea era 
atunci împărăteasa, soția Regelui (The „King” în 
text, nu este o eroare de traducere!) care se 
instalase ca suveran în această țară nou 
cucerită. Ea se numea Ariaca, şi a pierdut din 
punct de vedere moral, prin violenţă, prin forțele 
distructive pe care le-a propagat. De unde, 
astăzi, cea mai gravă dintre problemele cu care 
se confruntă: să-şi domine furia, irascibilitatea, 
să înveţe să controleze un temperament pe care 
unii îl vor califica drept instabil. (Lectura 4129-1). 

Îi las pe specialiştii mai bine pregătiţi decât mine 
s-o identifice pe această Ariaca arţăgoasă... 


Tot cotropitorii: Imperiul Inferior şi marile 
invazii 

De data aceasta, hunii şi normanzii invadează 
lecturile: 

Entitatea era în acea ţară cunoscută ca 
Franța. Era într-o perioadă când revoltele 


tulburau ţara, în timp ce populaţiile cunoscute 
ca normanzi soseau din nord. (Lectura 2894-1). 

Ea trăia în ţara franceză care, în epoca 
aceea, era tulburată de frământări şi războaie, 
nu numai din cauza hunilor, dar şi din cauza 
normanzilor. Ca să trăiască în timpul acela, 
entitatea a trebuit să-şi folosească talentul de a 
umbla cu şiretlicuri, iscusinţa în folosirea magiei, 
așa cum se practica pe atunci. Ea folosea toate 
farmecele, toate sforile de orice natură, ca să-şi 
păstreze locul printre puternicii zilei. Şi a reuşit, 
sub numele de „Madame Queluman” (secretara lui 
Cayce a crezut probabil că în latina populară se folosea 
deja „Madame”! Era mai degrabă „domina” sau 
„domna”, de la care vine actualul cuvânt „dame”). 

De acolo îi vine aptitudinea sa actuală de a 
judeca oamenii, de a ghici ceea ce gândesc şi 
modul lor de a gândi; de acolo sensibilitatea la 
fenomenele „psi” ale altora, ale tuturor celor 
care sunt interesaţi de puterile oculte sau 
mistice. (Lectura 2835-1). 

Altfel spus, pentru a ghici viitorul, galii îi foloseau 
deja pe ţigani... 

Entitatea era în acea țară cunoscută acum 
ca Franţa, la începutul marilor invazii, când 
începeau să sosească acele popoare din est şi 
din sud-est. Era o perioadă de confruntare între 
cei numiţi huni şi armatele [romane] ale 
imperiului Cezarilor. Entitatea era de baştină din 
împrejurimile ținutului numit astăzi Avon, pe 
Meuse. De unde, acum, sensibilitatea sa față de 
heraldică, rochii, muzica pentru cimbale, cor, şi 
trompete de vânătoare [...]. Activitatea sa în 
acel timp privea pieptănăturile, ornamentele şi 


podoabele vestimentare. Ea se numea Condie. 
Din unul din asociaţii săi ( = soti sau amanți, în 
cayciană!), se trag strămoşii acelora dintre care, 
în această viață, unul a emigrat în ţara actuală a 
entității [Statele Unite], adică ei au fost la originea 
liniei din care a venit numele de Cayce. (Lectura 
340-15). 

Ne amintim că strămoşul familiei Cayce din 
America venise din Franţa (a se vedea volumul |l). 
Lectura de mai sus este şi un frumos exemplu de stil 
caycian, caracterizat prin perifraze, meandre, turnuri 
arhaice, prin arta cu care numără urmele de bou şi le 
împarte apoi la patru, ca să vă spună exact câte vulpi 
v-au intrat în ogradă... 

Toţi exegeţii lui Cayce, chiar americani, îşi smulg 
părul de disperare! 

Cel mai strălucitor subiect al lecturilor galo- 
romane este sfântul Martin de Tours. Dar am avut deja 
onoarea să vi-l prezint în cursul capitolului II din 
volumul I. Voi adăuga... că reîncarnarea sa americană 
s-a născut într-o zi specială, care corespunde la noi 
armistiţiului din 1918: 11 noiembrie. În Franţa este zi 
de sărbătoare şi nu se lucrează, iată de ce, poate, 
spune Cayce că sfântul Martin al galilor era un mare 
leneş: the entity was a patron saint of France, 
and yet so lazy as to be expressed in the present 
/ entitatea era un sfânt patron din Franţa şi totuşi de o 
lene care a dăinuit până astăzi /, spune lectura sa 
(3202-1). Istoria ne spune că era neglijent cu propria-i 
persoană („un om atât de puţin respectabil, cu haine 
murdare şi părul în dezordine”), astfel încât 
contemporanii săi nu voiau să-l aleagă episcop. Dar, 
cum făcea atât de multe minuni, a obţinut totuşi 
postul...! 


Să adăugăm, pentru aducere aminte, faptul că 
fusese înainte un strălucit diplomat în Egiptul 
străvechi. 

Prin urmare, Cayce îi sfătuieşte pe părinţii 
copilului (care nu avea decât şapte ani la vremea 
lecturii) să-i dea o educaţie care să-i permită să lucreze 
în relaţiile internaţionale care vor fi între 
popoarele Franţei, popoarele bisericii |Vaticanul? | 
şi America. Adică entitatea va trebui să facă 
studii ca să devină diplomat; şi va avea tangenţă 
cu dezvoltarea spirituală a acestor popoare, 
precum şi ajutorarea lor materială când 
împrejurările o vor cere, când acest personaj, 
acest corp va fi atins vârsta de cincizeci şi patru 
de ani. 

Căci vor fi multe schimbări şi dacă persoana 
numită astăzi (3202) este pregătită pentru ele, 
le va face fată cum a făcut-o ca Martin, între 
gali, în acea încarnare ca sfânt patron. [În volumul 
|, tradusesem deja această extraordinară lectură. Dar 
nu văzusem că profeția lui Cayce alunecase, foarte 
discret, între rânduri... Lecturile cuprind o asemenea 
bogăţie (informaţională, n.tr.), încât nu le sesizezi 
întreaga semnificaţie de prima dată! (Lucru constatat, 
la Fundaţia Cayce, de toţi experţii!) lată de ce dau aici 
o nouă traducere, care sper să fie mai „răsărită”.) 

Recitind biografia sfântului Martin (315-397), am 
văzut că asistase, ca soldat roman, la invadarea Galiei 
de către barbari. Cum copilul din lectură s-a născut în 
1935, el urma să împlinească 54 de ani în 1989... an 
pe care multe profeţii îl dau pentru viitoarea invazie 
rusă în Franţa! Dar nu vă pierdeţi cu firea: profeţiile 
sunt condiţionale şi Cayce a repetat deseori că 
rugăciunea unui grup de cetăţeni poate să le cruţe ţara 


de ce-i mai rău. Şi apoi, dacă sfântul Martin (care era 
după toate aparențele departe de a fi perfect) făcea 
minuni, de ce nu am face şi noi? [A se citi neapărat o 
carte tonică - şi pasionantă! - despre ceea ce ameninţă 
Franţa: Dans le secret des princes / în secretul 
prinților /, de Christine Ockrent şi contele Alexandre de 
Marenches, Ed. Stock, 1987]. 

Istoria spune, de altfel, că invadarea Galiei - la 
care a fost martor Martin - a fost de scurtă durată. 
Barbarii au plecat şi Galia a supravieţuit, pentru a 
deveni treptat Franţa. 


Și de unde vin celții - şi galii noştri? 

Unii atlantologi cred că celții sunt de origine 
atlantă. Or, o lectură spune: 

Entitatea era în ţara pe care o numim astăzi 
engleză, chiar la începutul epocii în care 
popoarele din Norvegia au venit să se 
stabilească [acolo], cucerindu-i pe britoni - cum 
erau numiţi-, adică acele populaţii care fuseseră 
oamenii din Pirinei sau se trăgeau din aceştia. 
(Lectura 1207-1). 

Lectura precizează: the peoples from the 
Norse Land. Cât despre bretoni, este vorba de acele 
populaţii celte numite „briţi”, „britons” sau „bretons”, 
care au dat numele lor insulelor Britanice şi Bretaniei 
noastre (peninsula Bretagne, n.tr.). 

Cayce dă o altă indicație despre această lume 
celtică: puţin mai departe în lectură, vorbeşte de cei 
care se adunau în grupuri; fireşte că, în acea 
perioadă, era vorba de clanuri. 

Şi se ştie că această organizare, care a 
supravieţuit numai în Scoţia şi Irlanda, era tipică 
pentru societatea celtică. 


Cayce leagă foarte clar această lume celtică de 
Pirinei - aceşti faimoşi Pirinei, ocupați masiv de atlanţii 
despre care am vorbit în capitolul precedent. De altfel, 
lumea celtică cuprindea nu numai insulele Britanice, 
dar şi toată Galia, o parte din Elveţia, Italia, Spania... 
Celţii păstraseră amintirea unui temut popor de 
năvălitori, Tuatha de Danann”, veniţi de „dincolo de 
Marea întunecată”. Aceştia erau oare atlanţii din 
vremea când cutremurau toată America, Europa şi 
Africa, cu puternicul lor cristal? Era arma absolută; ea 
emitea o rază care era proiectată din mai multe 
centrale de energie şi pe care am numi-o astazi 
Raza Morţii, adică super-raza cosmică [...], şi 
care va fi redescoperită în următorii douăzeci şi 
cinci de ani. (Lectura 262-39, dată la 21 februarie 
1933). 

In cărţile sale pasionante, Robert Charroux 
vorbeşte de „forturile vitrifiate” din Scoţia, acoperite cu 
blocuri uriaşe de granit, care par să se fi scurs ca sticla 
topită, „ca şi cum ar fi fost supuse unui foc foarte 
puternic”. Dar pentru a topi asemenea blocuri de 
granit, ar trebui un aruncător de flăcări care să ajungă 
la 1.300-1.500*C! Numai în cursul ultimelor două 
războaie mondiale, tehnologia a reuşit să construiască 
asemenea aparate ale morţii, care puteau produce o 
căldură similară. 

Care civilizaţie puternică din vechime ar fi putut 
crea un cuptor în stare să „coacă” rocile atât de dure 
ca granitul, dacă nu atlanţii? Ruinele vitrificate ale 
acestor fortărețe se regăsesc cam peste tot în ţările 
celtice. [Mat ales în Irlanda şi în Franţa (Bretagne. 
camp de Péran în C6Gtes-du-Nord; în Creuse, în Orne, în 
Mayenne, în Viena...) A se vedea Robert Charroux, Le 


livre de ses Livres / Cartea cărţilor sale /, Ed. Robert 
Laffont.] 

Platon evocă teribilul imperialism al atlanţilor: „Ei 
domneau şi asupra regiunilor interioare, de această 
parte a coloanelor lui Hercule până în Egipt şi Tir 
[Critias] şi această putere a încercat dintr-o singură 
mişcare să supună teritoriul vostru şi al nostru... şi pe 
toţi cei care se găseau de această parte a strâmtorii”. 
[Timeu] 

Platon povesteşte apoi cum bravii soldați greci au 
rezistat eroic presiunilor atlante. Şi era nevoie de curaj, 
pentru că „raza morţii” emisă de cristal putea distruge 
un oraş întreg în câteva minute - dacă îl credem pe 
Cayce, care foloseşte în mod repetat cuvântul 
distructiv pentru a caracteriza Atlantida şi activităţile 
ei. 

Din cele trei catastrofe, prima, datorată inversării 
axei Pământului între - 50.000 şi - 48.000, iar a doua 
acum 12.000 de ani nu au venit, spune Cayce, pe 
neaşteptate. Semnele premergătoare (schimbări de 
climă, seisme, oracole şi avertismente precursoare) au 
permis acelor atlanţi care voiau să emigreze să plece 
fie spre America, fie spre Europa. A doua catastrofă, în 
schimb (- 28.000), ar fi fost bruscă şi fără avertisment 
prealabil... 

Pirineii, faţada atlantică a Europei, au adăpostit, 
după Cayce, refugiaţi atlanţi înaintea primei catastrofe 
şi înaintea celei de-a treia, ultima. Intre timp (de la - 
48.000 la - 28.000), eram o colonie atlantă. Atlantologii 
estimează că au rămas urme în nunele locurilor. De 
exemplu, oraşul Cadix, care se numea Gades în 
antichitate, oraşul Agadir din Maroc, munţii Atlas etc, 
în timp ce Platon îl aminteşte pe Atlas ca fiind primul 
rege al Atlantidei iar pe Gadeiros, ca fratele său 


geamăn... Originea celților - ca a tuturor popoarelor de 
pe partea noastră atlantică - este legată de atlanţi. 

Dacă albii sunt - spune Cayce - rasa originară din 
Caucaz, care s-a răspândit apoi în Europa, el atribuie 
rasa roşie Atlantidei (nu după roşul părului, care fusese 
foarte negru, se crede, ci după culoarea „roşie” a 
pielii). Or, anumiţi atlantologi - şi unii clarvăzători - 
cred că celții, care erau adeseori roşcaţi, datorau 
această culoare, unui amestec rasial între caucazienii 
albi şi atlanţii roşii (tot astfel tipul berber ar fi un 
amestec între atlanţii roşii - mai ales în Maroc -, 
caucazienii albi şi africanii negri). 

Chiar dacă acest lucru nu este încă dovedit 
ştiinţific, există multe justificări arheologice la originea 
atlantă a civilizaţiei celtice. 

În Les Atlantes, hier et aujourd'hui | Atlanţii, ieri şi 
astăzi/, (Ed. Robert Laffont), Jacques Gossart spune că 
crucea celtica (înconjurată de trei cercuri) ar 
reprezenta planul Poseidiei, capitala Atlantidei, ceea ce 
corespunde chiar descrierii planului acestui oraş 
înconjurat de trei ziduri întărite, despărțite de canale... 
(pagina 129) 

Descoperim acum că şi celții au ştiut întotdeauna 
(ca şi bascii) că exista în faţă un continent! Călătoria 
Sfântului Brandan este o mărturie certă a acestui lucru. 

Şi iată încă un alt detaliu tulburător: Cayce spune 
că atlanţii din clasele superioare purtau pantaloni. Ne 
gândim la pantalonii galilor!... Astăzi, pantalonul a 
devenit evident (cu reîncarnarea masivă a atlanţilor!), 
dar în toată antichitatea greco-iudeo-romană, nici 
vorbă de pantaloni, care erau consideraţi un apanaj al 
„Darbarilor”! 

În realitate, numai bascii sunt atlanţi: noi 
rămânem, prin rădăcinile noastre celte, încă foarte 


marcați de această prodigioasă civilizaţie, până în 
amănuntele vieţii noastre cotidiene. Cât despre 
cristalul teribil, instrument de dominație a 
imperialismului atlant, el s-ar afla încă sub Marea 
Sargaselor. Cayce dă o descriere precisă a acestuia, pe 
care nimeni nu o înţelege, pentru moment! Ea nu se va 
limpezi decât atunci când se va redescoperi teribilul 
aparat... (a se vedea lectura de la pag. 134 a volumului 
|). Stând în aşteptare, unii clarvăzători cred că 
prezenţa acestui cristal scufundat perturbă circulaţia 
aeriana şi maritimă din mijlocul Atlanticului. Cristalul ar 
reacţiona la anumite condiţii atmosferice şi ar continua 
să emită o rază distrugătoare. 

„Triunghiul Bermudelor” nu este în fond decât o 
găselniţă de ziarist. Este vorba de o zonă din Atlantic 
care cuprinde Marea Sargaselor şi care a fost martora 
unei frecvenţe excepţionale de catastrofe aeriene şi 
maritime. Desigur că naufragii s-au văzut pretutindeni, 
dar statisticile sunt aici foarte impresionante. Şi sunt 
foarte stranii, într-adevăr, acele S.O.S. radio ale 
diverşilor piloţi sau navigatori, a căror înregistrare s-a 
păstrat. Mulţi spun, înainte de a dispărea fără să lase 
nici o urmă, că busolele o iau razna, instrumentele de 
bord sunt dereglate, busola a „pierdut nordul”. 
Dosarele există şi Charles Berlitz le-a reunit în Le 
Triangle de Bermudes. Dar iată-ne atât de departe de 
galii supraviețuitori ai imperialismului atlant! Să ne 
întoarcem acum în Europa. 


4. Cruciadele 
Cam două sute de lecturi redau încarnări „din 


vremea cruciadelor”, dintre care aproape jumătate 
sunt localizate în Franţa. (Dar multe sunt date cu o 


dublă naţionalitate, „naţiunea” nefiind definită atunci 
la fel ca astăzi). 

Numai o parte a acestor lecturi descrie o viaţă de 
cruciat. Deşi cruciada a marcat profund istoria noastră, 
nu se crucia toată lumea. In lecturi apar cei care au 
rămas în ţară, mai ales femeile, care au adeseori vieţi 
foarte nefericite. Alte lecturi evocă începutul catarilor 
în sudul Franţei. În fine, cruciada este descrisă pe larg 
din punctul de vedere al adversarilor, „necredincioşii”. 

Lecturile nu judecă cruciada în general. Ea este 
considerată ca un fapt istoric şi ca o ocazie de progres 
spiritual oferită indivizilor, indiferent de tabăra în care 
se află. Cruciada are valoarea motivaţiilor profunde ale 
cruciaților - şi vom vedea că acestea sunt foarte 
diverse. Dar Cayce estimează că ea era: 

mai mult o idee decât un ideal. (Lectura 2791- 
1). 

În orice caz, nevoia de exotism pare să fi fost 
mobilul general, mărturisit sau nu. Se ştie clar că iarba 
vecinului este întotdeauna mai verde: 

Acea perioadă de cruciade, în care bărbații au 
manifestat o inflăcărare puternică pentru anumite idei 
şi idealuri, neglijând ceea ce aveau la îndemână pentru 
„păşunile verzi”, adică planurile pentru lucruri 
accesibile. (Lectura 3611-11). 

Pentru Cayce, singura religie este „Legea lui 
Unul”, exprimată în Atlantida, apoi în Egipt, apoi de 
către Zoroastru în Persia, de către fondatorii marilor 
religii orientale şi, în final, de către Moise, înainte de a 
fi completată în Palestina de către lisus. 

Pentru Cayce, Mahomed însuşi s-a inspirat din 
Legea lui Unul. Un creştin poate fi mult mai 
„necredincios” față de această lege decât un 
musulman. 


în această serie de aventuri, numite „cruciade”, 
marea lecţie de învăţat era, evident, aceea a toleranţei 
religioase. Dacă cruciații din prima generaţie o ignoră 
de cele mai multe ori (ajungând până la masacrarea 
grecilor, sirienilor şi a armenilor care erau creştini), 
cruciații din a doua generaţie au învăţat să respecte 
diferenţele. 

S-a ajuns la o înţelegere cotidiană cu musulmanii 
şi evreii, chiar până la a favoriza schimburile doctrinale 
dintre cele trei religii. Templierii, condamnaţi mai 
târziu ca eretici, sunt o ilustrare a acestor schimburi. 
Căci această toleranţă a francilor, adeseori citați în 
cronicile arabe, îi şoca profund pe noii cruciați care 
abia debarcaseră. 

Istoricii consideră că, dacă cruciadele au fost o 
acţiune europeană, Franţa a avut cea mai mare 
participare, căci ea era pe atunci ţara cea mai populată 
şi cea mai bogată din occident, întrucât era cea mai 
centralizată (Germania, Italia, Spania erau atunci 
fărâmiţate într-o puzderie de state mici). 


Cadrul istoric 

Prima Cruciadă a fost predicată în 1095, la 
Clermont Ferrand, de către papa Urban al II-lea. El a 
putut fi cu atât mai uşor înţeles, cu cât era el însuşi 
francez. Deşi motivațiile sale au fost mai mult politice 
decât mistice, Urban al lIl-lea a declanşat un val de 
isterie colectivă. Prima cruciadă - Marea Cruciadă a 
francezilor, cum o numeşte Cayce - a adunat laolaltă 
patru valuri de oameni: 

- „Calicii” lui Pierre l'Ermite, oameni sărmani în 
majoritate, care s-au lăsat masacrați în deşerturile 
Turciei. Total nedisciplinaţi, s-au transformat în 
cerşetori pe parcursul drumului. Doar o mână de 


oameni au mai reuşit să ajungă din urmă armatele 
france. 

- Acestea, conduse de marii seniori, erau mai 
coerente şi mai bine organizate militar. Raymond de 
Saint-Gilles, conte de Toulouse, îi comanda pe cavalerii 
din Provence şi Languedoc. 

- Un grup important de normanzi era comandat de 
Robert Courteheuse, duce de Normandia, pretendent 
la regatul Angliei. Lor li s-au alăturat verii din Sicilia: 
Bohemond de Tarente şi Tancrede d'Hauteville. 

- Ultimul grup era compus din oamenii din nord şi 
din alaiurile din est, ca Godefroi de Bouillon şi 
Baudouin de Boulogne, care-i conduceau pe cruciații 
din Flandra şi Lorena. 

Regele Franţei trimisese, de asemenea, câţiva 
seniori. Şi fiecare din conducătorii cruciadei era 
escortat de vasalii săi, pentru că feudalitatea nu 
cunoştea decât relaţiile de la bărbat la bărbat. 

Se evaluează efectivele Primei Cruciade la 
450.000 de persoane. Abia a zecea parte va ajunge la 
lerusalim... Oraşul va fi cucerit de o mână de 
supraviețuitori bolnavi şi înfometați, la 16 iulie 1099. 
Aşa se va întemeia Regatul franc din lerusalim, care va 
dura abia un secol: Saladin (Salah al-Din) va recuceri 
oraşul în 1187. Celelalte domenii întemeiate de cruciați 
erau mai în nord: Comitatul Edesse (care a durat de la 
1098 la 1144); Principatul Antiohiei (de la 1098 la 
1268) şi Comitatul Tripoli (de la 1109 la 1289). Aceste 
state france - unde se vorbea franceza - numite şi 
„Statele Latine din Orient”, după ce s-a stins violenta 
cuceririi, au creat o strălucitoare civilizație, 
cosmopolită şi tolerantă. Moştenirea lor culturală a 
marcat foarte puternic Libanul, unde majoritatea 


locuitorilor se trag din amestecarea cruciaților cu 
locuitorii tării cucerite. 

Reiese din lecturile lui Cayce impresia că 
majoritatea încarnărilor descrise se referă la Prima şi a 
doua Cruciadă. Cayce spune adesea: 

În Franţa, la începutul perioadei cunoscute 
ca aceea a cruciadelor. (Lectura 1632-3). 

Sau chiar: 

În timpul a ceea ce s-a numit Marea 
Cruciadă a Francezilor. (Lectura 1861-2). 

(Adică Prima Cruciadă, propovăduită de Urban al 
II-lea în Franţa). 

Al doilea război, în 1147, avea două armate bine 
pregătite: a regelui Franţei, Ludovic al Vil-lea, şi a 
împăratului Germaniei, Conrad al Ill-lea. Fanatizaţi de 
către sfântul Bernard de Clairvaux, cruciații erau mai 
bine organizaţi de această dată: aveau vapoare, 
provizii, arme, specialişti militari. Şi totuşi, de această 
dată, neînţelegerea dintre conducători a dus la eşec. 
Ludovic al Vil-lea şi Aliénor de Aquitania au pus, în 
Siria, problema unui divorţ (catastrofă pentru regat, 
căci regina avea jumătate din Franţa! Ea a oferit-o, mai 
târziu, lui Henric al ll-lea, Plantagenetul, regele 
Angliei). După un an de la despărţire nu mai rămânea 
nimic din armatele celei de-a doua cruciade, care au 
fost zdrobite prosteşte în djebeli / munţi, n.tr. / (în 
1148), după ce au făcut toate prostiile posibile şi grave 
acte de hoţie asupra populaţiei; ceea ce va crea o 
karmă de care vom vorbi mai târziu. Prima Cruciadă 
ajunsese la minuni: credinţa cruciaților depăşise 
cumplitele obstacole evocate de cititor - foamea, 
setea, ciuma, epuizarea, paraziţii etc. Şi aceasta 
pentru că păstraseră între ei o anumită unitate. Cu 
toate acestea, în decursul anilor, disensiunile dintre 


cruciați au devenit atât de grave, încât s-au ucis între 
ei destul de des. Fără să mai punem la socoteală 
neînţelegerea cronică dintre creştinii bizantini şi 
creştinii „latini”. 

Au mai fost şi alte cruciade care, din motive 
practice, sunt regrupate în şapte cruciade principale. A 
Şaptea a fost condusă de un delicios idealist întârziat: 
Sfântul Ludovic, regele Franţei. Cruciadă întreruptă de 
înfrângerea şi moartea regelui. Dar credinţa populară 
de la început dispăruse, la fel şi fanatismul... lar 
Islamul şi-a reluat tot ţinutul cucerit. 


Adevărata cauză a cruciadelor 


PRESQU'ILE 
DU SINAI 


Ce nevoie aveau toţi aceşti oameni să-şi caute 
moartea în deşerturile pline de ţânţari?... 

Istoricii încă se mai întreabă: ce i-a putut împinge 
pe acei franci, veniţi din funduri de ţară, să înfrunte 
atâtea suferinţe, şi atât de departe de casă? S-au 
căutat explicaţii: cruciada ar fi fost un colac de salvare 
pentru cavalerii săraci, pentru cei lipsiţi de ocupaţie, 
noi pieţe de desfacere pentru negustori, un instrument 
politic pentru papi şi marii feudali... Dorinţa de 
evadare, setea de aur, explică în mod sigur mult. Dar 
nu totul. Istoricii rămân fascinaţi de această aventură 
jalonată de  „minuni”, adică de fapte pe care 
raţionaliştii nu le admit. 

Societatea francă nu era atât de săracă: 
dimpotrivă, era epoca în care se construiau marile 
catedrale, epoca emancipării oraşelor, a naşterii 
burgheziei afacerilor, perioadă de îmbogăţire şi 
expansiune. Atunci, de ce această nebunie colectivă de 
a merge la moarte pentru un oraş, lerusalim, pe care 
nimeni nu-l văzuse? 

Dar Cayce dă o cheie: cruciații cunoşteau deja 
Pământul Sfânt, înainte chiar de a pleca spre el. Căci El 
TRĂISERĂ DEJA CU TOŢII, ÎNTR-O ALTĂ VIAŢĂ, ACOLO! 
Da, dacă recitim suitele de încarnări date de Cayce şi 
dacă ele sunt adevărate, cvasitotalitatea cruciaților 
trăiseră deja în Orientul Mijlociu într-o încarnare 
anterioară; unii fuseseră înainte egipteni - ca toţi 
francezii! - alţi fuseseră perşi (a se vedea volumul |, 
pag. 171 şi următoarele). Unii fuseseră greci. Soldaţi 
amestecați în războaiele contra Persiei şi soldaţi ai lui 
Alexandru. În fine, o parte trăiseră în Israel în timpurile 
biblice şi în timpul lui lisus: majoritatea cruciaților 
participaseră deci, într-o viaţă anterioară, la experienţe 
religioase şi culturale de vârf ale epocii lor. Resimţeau 


chemarea unei ţări care-i marcase. Pentru ei, cruciada 
nu era decât o întoarcere la origini... necesitatea 
interioară de a lichida o veche karmă palestiniană pe 
aceleaşi locuri unde a fost creată (aşa cum este regula 
generală!). Karme individuale, desigur, dar şi karmă 
colectivă. 

Explicarea cruciadei prin reîncarnare nu i-ar fi 
mirat de altfel pe oamenii epocii: ne amintim că, în 
secolul al XI-lea, bogomilii, patarinii, catarii etc. 
credeau în reîncarnare. 


Întoarcerea unui grup „psi” 

Răsfoind lecturile, este imposibil să nu te frapeze 
un lucru: majoritatea celor care ar fi avut o încarnare 
„pe vremea cruciadelor” au avut aptitudini 
mediumnice, să le spunem mai degrabă 
parapsihologice, destul de dezvoltate. Şi adeseori, de 
asemenea, un înalt nivel de trezire spirituală. Un mare 
număr de astfel de consultanţi care i-au solicitat o 
lectură lui Cayce îl întreabă şi: Cum să-mi dezvolt 
capacităţile „psi?” Mulţi dintre aceşti ex-cruciaţi ar fi 
participat deja, după Cayce, la mari mişcări de înnoire 
religioasă. De exemplu, aproape toţi au fost amestecați 
în reformele egiptene ale lui Ra-Ta, ale lui Zoroastru în 
Persia. Regăsim de asemenea un număr de atlanţi ai 
„Legii lui Unul” (vezi volumul I, capitolul despre Egipt). 

Ai impresia că au rămas cu o mentalitate de 
pionieri, de aceea au plecat de la bun început, cu 
primele două cruciade. Cei care au venit după aceea 
mergeau ca oile... Ar fi vorba, aşadar, de întoarcerea 
unui grup de suflete foarte remarcabile prin 
dezvoltarea facultăţilor „psi”, dar departe de a fi tot 
atât de evoluaţi în planul iubirii aproapelui! 


Atmosfera Primei Cruciade este jalonată de 
întâmplări stranii, viziuni, minuni... Astfel, de exemplu, 
la Antiohia. Cruciații s-au lăsat închişi în oraş, unde au 
murit puţin câte puţin de foame şi boală, încercuiți de 
armatele musulmane bine hrănite, bine echipate şi 
mult mai numeroase, nu mai aveau logic nici o 
speranţă. Atunci, un anume Pierre Barthetemy 
povesteşte că „a văzut” unde se afla îngropată lancea 
care a străpuns coasta lui Christos. Este ascultat, se 
sapă în locul indicat. Au sfârşit prin a găsi o lance 
veche şi ruginită: mulţimea strigă „minune!”. Se aduce 
lancea episcopului Adhemar du Puy - destul de sceptic! 
- care ordonă totuşi trei zile de post şi de rugăciuni. ŞI 
în a patra zi, cavalerii scheletici şi poporul în zdrenţe 
atacă armatele lui Kerbogha, prinţul din Mossul (căruia 
nu-i vine să-şi creadă ochilor!). Până în clipa când va fi 
bătut măr de către acea adunătură de cerşetori! 

Şi scenariul se repetă: înainte de cucerirea 
lerusalimului, de exemplu, episcopul Adhemar - 
decedat între timp - apare mulțimilor... Puteţi zâmbi, 
puteți crede că acei oameni din Evul Mediu au nevoie 
de miraculos precum copiii... Un lucru este cert: acei 
oameni aveau facultăți „psi” mai dezvoltate decât ale 
noastre şi le foloseau fără complexe! Harold Lamb, 
autorul unei excelente cărţi despre Prima Cruciadă, 
scrie: „Aveau în ei un curaj rece care nu ni se pare cu 
nimic mai prejos decât mediumnitatea”. El dă 
exemplul celor mai celebre capete încinse ale 
cruciadei, Bohemond şi Tancrede, care trec prin toate 
primejdiile, se strecoară prin toate ambuscadele şi 
scapă întotdeauna... ajutaţi de o infailibilă intuiţie 
premonitorie! 

Astfel teoria reîncarnării aduce şi o explicaţie a 
acestor „minuni* care au asigurat succesul cruciaților. 


lată un exemplu tipic: Adria (lectura 256-1), 
călugăr cruciat, este pasionat de astrologie şi 
numerologie. Şi ce a fost el într-o viaţă anterioară? Ei, 
bine... magul Ashtuel, unul dintre Regii magi, da, care 
a venit la Bethleem să se închine copilului] Ceea ce, de 
altfel, nu-l face deloc ireproşabil în calitate de cruciat... 
În încarnarea sa actuală, în calitate de consultant al lui 
Cayce, ghiciţi ce face? Astronomie, bineînţeles, şi 
astrologie, numerologie, eforturi mari pentru a-şi 
dezvolta facultăţile „psi”. 

lată două alte cazuri tipice: după cruciadă, 
anumiţi cruciați s-au reîncarnat ca... vrăjitoare în 
Salem. Ne amintim că este vorba de un grup de 
vizionari pe care America puritană s-a înverşunat să-i 
persecute. 

Prima dintre aceste „vrăjitoare”, spune Cayce, a 
suferit în urma acuzațiilor care-i reproşau că 
face farmece şi exercită o influență ocultă 
asupra oamenilor  [...]. Inainte de aceasta, 
regăsim entitatea în ţara cunoscută astăzi ca 
Franța [...]. Acolo, entitatea sa alăturat celor 
care plecau să apere Pământul Sfânt în timpul 
celei de-a Doua Cruciade. Ea s-a alăturat acelora 
care au traversat marea pentru apărarea acestui 
ideal. Entitatea a câştigat mult în acea 
experiență. Totuşi a îndurat multe frustrări, 
aşteptări zadarnice... În ultimile sale zile, a 
înfruntat multe greutăţi care au cauzat această 
nehotărâre de care suferă şi acum. Numele său: 
Charmiloe  (Charmelot?). Entitatea a plătit 
enorm, cu propria persoană, devotându-se 
tuturor acelor oameni animati de un ideal de 
ajutor... (Lectura 267-1). 


În această viaţă, ex-cruciatul, ex-vrăjitoarea din 
Salem era medium. Ea practica scrierea automată şi 
chiar i-a dat consultaţii lui Cayce! 

Cât despre a doua „vrăjitoare” din Salem, pe care 
o voi da ca exemplu, venise să-l consulte pe Cayce 
pentru o depresie nervoasă, o insomnie rebelă şi o 
anemie generală. Lectura a subliniat, încă de la 
început, extrema sa sensibilitate la diverse forme 
de experiență  parapsihologică, care fusese 
perturbată de o experiență dureroasă din timpul 
cruciadelor, când se adusese singură în perioade 
de frică şi îndoială care i-au adus o asemenea 
slăbiciune din teamă şi rătăcire, încât şi-a atras 
acea distrugere a corpului fizic care i-ar permite 
sufletului să progreseze... Putem vedea astăzi 
tocmai ceea ce a construit acele boli în 
experienţa entității... (Lectura 1058-1). 

In clar, ea se sinucisese (mai mult sau mai 
puţin)... 

O altă încarnare franceză din timpul cruciadelor 
(lectura 21092) a fost chiar de două ori egipteană: o 
dată sub Ra Ta şi altă dată, cu mult mai târziu, ca fiică 
a reginei Hatshepsut! Zdrobitoarea majoritate a vieților 
anterioare egiptene la cruciați - şi mai ales cruciații 
francezi studiaţi aici - este un fapt semnificativ care 
explică legăturile noastre profunde cu vibraţiile 
egiptene şi voi reveni asupra acestui subiect în 
capitolele următoare. 


„Djihâd”-ul creştinilor 

„Djihâd”-ul este „războiul sfânt”, pe care orice 
musulman este dator să-l poarte împotriva 
necredincioşilor, lisus, de asemenea, a vorbit de 
război... Dar noi îl înțelegem mai mult ca o luptă 


spirituală pe care trebuie să o ducem împotriva 
spiritului răului, aflat în fiecare dintre noi. 

În Evul Mediu, o parte a creştinătăţii vede 
„războiul sfânt” exact în acelaşi mod ca lumea 
islamică. Şi dacă Cayce foloseşte această expresie (în 
engleză Holy War), o face prin referinţă istorică. Este 
forte evident că, pentru el, acest război nu este mai 
„sfânt” decât altele - cum veţi putea vedea în lecturile 
care urmează. 

lată pentru început cazul unui om care nu s-a 
hotărât să plece: 

Entitatea era în acele ţări numite astăzi 
Franța şi Spania, unde erau foarte multe 
necazuri din cauza convingerilor religioase. 
Aceasta se petrecea în perioada numită cruciade 
[...]. Entitatea a făcut pregătiri ca să se alăture 
cruciaților. Cu toate acestea, influențată de 
activităţile şi părerile oamenilor din jur, între 
care erau unii foarte elevati spiritual [...], a 
abandonat acest proiect şi s-a întors mai mult 
către grijile casei sale * ceea ce i s-a reproşat. 

Totuşi, cu evenimentele care au urmat celei 
de-a Doua Cruciade (şi esecul său), la care 
participaseră unele persoane, în acelaşi timp 
franceze şi spaniole (ca el), entitatea a devenit o 
personalitate respectată, cineva căruia i se 
ascultau sfaturile [...]. 

Pleca de la principiul că acela care se 
învinge pe sine este mai mare decât acela care a 
cucerit zece oraşe [...], ceea ce a devenit 
filosofia sa de bază Numele său era 
Charlemeinuen [Charles le Menu, le Maignant?], de 
unde astăzi interesul său pentru Franța, Spania, 


Pământul Sfânt şi interesul său major: 
constructia de case... (Lectura 1021-3) 

Lectura evocă începuturile catarismului în sudul 
languedocian. Această mişcare spirituală de o înaltă 
elevație spirituală, cum spune Cayce, nu vedea 
necesitatea de a-şi trimite membrii la lerusalim pentru 
a-i converti cu forţa pe „necredincioşi”. Dar foarte 
puţini au avut această înţelepciune. Mai frecvent era 
cruciatul agresiv: 

In epoca aceea [...], entitatea a învățat o 
mare lecţie: că aceia care pleacă să se lupte cu 
fraţii lor se află pe picior de luptă contra 
Spiritului Adevărului. Căci cine seamănă vânt 
culege furtună... 


Pe plan moral, entitatea a pierdut şi a 
câştigat. In epoca aceea se impunea ideea că 
trebuie forjate spiritele şi inimile, chiar cu preţul 
vărsării de sânge [...]. Acest principiu a devenit 
o piatră unghiulară pentru entitate în timpul 
acelui sejur terestru [...]. Prin frică, certuri, 
intrigi, entitatea a pierdut moral. Din această 
cauză, entitatea traversează şi astăzi crize de 
îndoială şi neîncredere. (Lectura 1226-1). 

De altfel, această agresivitate prost canalizată i-a 
împins pe cruciați la dispute intestine care, am văzut, 
au sfârşit prin a mina cruciada. 

Epoca primelor cruciade a fost, se pare, martora 
reapariţiei multor esenieni ca, de exemplu, acea 
prezicătoare din timpul lui lisus (lectura 1283-1) sau 
chiar una din surorile lui losif, soţul Măriei (lectura 
1709-3), sau fiica lui Zevedeu, verişoara lui lisus 
(Lectura 540-1). 

De asemenea, mulţi dintre primii creştini care, 
aşa cum am văzut, proveneau dintr-un mediu esenian. 
Astfel a fost cazul acelui preot cruciat numit Rene 
Endeun (Rene Audoin?), care a fost cândva: un 
prieten al lui Luca (evanghelistul), al lui Petru 
(apostolul), al lui Lucius (episcopul), şi trimis ca 
misionar la Roma. (Lectura 990-5) [Aceste nume 
desfigurate m-au dus la disperare! Când Cayce adormit 
rostea un nume străin, nu se ştie cum îl pronunţa, 
pentru că nu exista magnetofon pe atunci... Secretara 
sa, care era perfect „monolingvă”, transcria la voia 
întâmplării. Este derutant mai ales pentru numele 
franceze, care au fost masacrate constant, până au 
ajuns de nerecunoscut. Foarte rare sunt acelea pe care 
Cayce le-a dictat literă cu literă (spre deosebire de 
multe nume atlante)] 


Personajele biblice sunt şi ele numeroase: ca acea 
musulmană, soţie de cruciat (lectura 1857-2), care 
fusese o prinţesă evreică din timpul exilului la 
Babilon... Bineînţeles că mulţi cruciați şi soțiile lor sunt 
reîncarnări de preoţi şi preotese din Egiptul vechi. Este 
cazul acelei musulmane, suflet foarte evoluat, care 
practica vindecările „psi” în Egipt, şi a fost acolo, mai 
târziu, adorată ca zeiţă. Cum ne putem aştepta, 
datorită fenomenului de „reîncarnare de grup”, reapar 
apropiații familiei lui Ra-Ta (a se vedea volumul |, 
despre Egipt): ca Rene(e) Charlevauxr (sic), care a fost 
fiica Marelui Preot şi autoritate respectată în Templul 
Frumuseţii. (Lectura 1709-3). 

Entitatea trăia într-o țară totodată engleză 
şi franceză, în timpul acelei aventuri numite 
„cruciade”. In acea epocă, englezii şi francezii îşi 
combinau eforturile pentru a pleca în apărarea 
Pământului Sfânt [...]. 

Şi acolo, găsim acele tendințe de caracter 
care au făcut ca entitatea numită Phaleza 
(Velizay?) să ajungă conducătorul unei importante 
părți a francezilor ca si a englezilor. Ei 
convinseseră entitatea să li se alăture în această 
întreprindere cu scop religios, care-i incita pe 
oamenii acelui timp [...]. 

Dar în viata aceea, entitatea a acționat mai mult 
pentru a semăna zâzania. După ce au ajuns în Grecia, 
în regiunea  Thessalonic, şi-a adjudecat ținutul în 
apărarea căruia pornise [...]. Ceea ce a creat forțe 
perturbatoare. Astfel încât astăzi entitatea este 
afectată de o tendință de răzbunare [...]. Fii smerit, 
blând, binevoitor. Şi dacă vrei să ai prieteni, trebuie să 
te porți prieteneşte! (Lectura 1983-1). 


Trebuie să spunem că acest cruciat fusese în 
Persia străveche un puternic şef de clan, înrudit cu 
conducătorul victorios Uhjltd (a se vedea volumul |). 


O mie şi unu de motive pentru a pleca în 
cruciadă... 

Cayce nu neagă că unii dintre primii cruciați 
fuseseră animați de o dorinţă dezinteresată. Mulţi 
dintre ei.au plecat în mod cert cu idealul de a servi o 
mare cauză: 

Entitatea era în acea țară cunoscută acum 
ca Franţa, în vremea acelor călătorii când mulți 
şi-au părăsit ţara ca să plece în apărarea unui 
ideal, adică în timpul războiului sfânt... (Lectura 
5782). 

Dar nu pleca toată lumea din motive atât de 
curate, iată, de exemplu, un cruciat conformist care 
pleacă... pentru a face ca toată lumea: 

Entitatea era în Franța în acea perioadă 
când mulţi erau atraşi de această aventură... nu 
mânaţi de dorința de a apăra o cauză nobilă, ci 
pentru că era la modă... In timpul a ceea ce s-a 
numit Marea Cruciadă franceză, entitatea s-a 
alăturat mişcării şi a lucrat ca recrutator... 
Numele său: Amee Richeleu [Aymé sau Amé sau 
Aymery-Gilies?]. Şi astăzi... entitatea este 
competentă atunci când este vorba de cluburi, 
grupuri politice şi sociale, organizarea acestor 
grupuri... (Lectura 1861-2). 

Lectura îi indică o viaţă persană şi arabă destul de 
feroce. 

Înainte era în Persia, unde persecutase alte 
triburi - pentru credinţa lor - orbind prizonierii cu 


nare încinse... Numele lul: Abd-El-Uha (aceeaşi 
lectură). 

Ceea ce face ca astăzi să vină să-l consulte pe 
Cayce pentru ochii... Căci era orb: frumos exemplu de 
plată karmică! Cayce l-a sfătuit să se ocupe de muzică 
şi de facultăţile „psi”. l-a prescris un tratament care să- 
i amelioreze vederea... Pe vremea cruciadelor, acest 
bărbat  ratase ocazia de a-şi exercita toleranța 
religioasă care l-ar fi scăpat de această karmă... 

Alţii aveau în vedere un câştig de putere sau 
bănesc: Entitatea era de sex opus față de astăzi 
[acum femeie] şi printre cel care au plecat mânați 
nu de o dorinţă sinceră, ci de oportunism: era o 
ocazie de a-şi lărgi deschiderile, pentru afaceri. 
Dincolo de scopul oficial al apărării credinţei, el 
era animat de o sete de putere. Lucru care i-a 
adus o întârziere morală. (Lectura 159-1). 

Alţii poate că nu au luat crucea atât de bucuroşi... 
Dar mama sau soţia lor (ca în cazul lui Etienne de 
Blois, în Prima Cruciadă) i-au convins să plece: căci ele 
erau fie fanatice, fie inspirate de o adevărata motivaţie 
generoasă: 

Entitatea se afla printre cele de acelaşi sex 
(ca astăzi), care-i îndemnau pe cei din propria 
familie, din propriul sânge, să se plece în 
apărarea efectivă a „Pământului Sfânt”. Numele 
său: de Lane. Şi cu toate că a suferit pe plan 
material, a câştigat pe plan spiritual şi în planul 
înțelegerii, căci de acolo îl vin astăzi cunoaşterea 
înnăscută a politicii, economiei, a activităţilor 
guvernamentale şi gustul istoriei... (Lectura 618- 
3). 

O lectură face aluzie mai precis la cumplita 
„Cruciadă a copiilor” din 1212. Apucaţi de un gen de 


isterie colectivă, zeci de mii de copii din Franţa şi 
Germania - şi mai ales din ţinuturile renane - au plecat 
pe jos către Pământul Sfânt. Fanatizaţi de un ciobănaş 
din Vend6mois, au parcurs kilometri întregi pe jos, 
dormind sub cerul liber, cântând şi hrănindu-se cu 
ceea ce primeau din sate... Dar când au ajuns în 
porturile Mediteranei, Genova, Veneţia, Brindisi, 
negustorii de sclavi au mirosit afacerea. O mare parte 
din aceşti copii au fost îmbarcaţi pe nave care i-au dus 
la pieţele de sclavi din Alger şi Kairuan, unde au fost 
vânduți. Cei rămaşi au murit de foame, epuizare, 
boală. Foarte puţini s-au întors acasă. Biserica, care 
îndemnase la cruciadă, n-a făcut nimic ca să-i salveze. 

lată cazul unei fetiţe alsaciene care a murit pe 
drum, de deznădejde: 

Entitatea trăia, în încarnarea sa precedentă, 
în țara cunoscută acum ca franceză şi în 
regiunea numită acum Alsacia, atunci când au 
fost acele mari adunări de bărbaţi şi copii. 
Scopul acestei activităţi era apărarea unui ideal 
care se traducea prin „luarea crucii” şi plecarea 
în urmărirea păgânilor [...]. (Lectura 1058). 

Este vorba de „vrăjitoarea din Salem” evocată 
mai sus, care a trăit o asemenea frică şi o asemenea 
culpabilitate, încât şi-a dorit să moară (lectura 
sugerează că trebuie să fi fost violată, să fi fost 
însărcinată, cum a fost cazul multora dintre aceste 
fetiţe nenorocite). De unde întrebarea sa: „Cum să fac 
să scap de nenumăratele frici care îmi otrăvesc toată 
existenţa?” Originea întrebării era acest traumatism 
datând din timpul cruciadelor, l-a scris mai târziu lui 
Cayce: „Am avut întotdeauna o mare uşurinţă pentru 
limba franceză şi gust pentru bucătăria franceză (fără 
să bănuiască nici o clipă că în Alsacia se vorbeşte 


alsaciana! Şi că bucătăria alsaciană, oricât de rafinată 
ar fi, se deosebeşte mult de bucătăria franceză. În 
fine... poate că Félicie -acesta îi era numele - a învăţat 
franţuzeşte pe drum?). 

O altă lectură spune povestea, mult mai veselă de 
data aceasta, a unei femei care îşi iubeşte soţul şi nu 
vrea să-l lase să plece singur. Aşa că s-a deghizat în 
bărbat ca să rămână împreună cu soţul ei (...). Şi 
în această aventură a câştigat multă stăpânire 
de sine, rămânând fidelă idealurilor sale... şi 
soțului ei! (Lectura 5112-L-1) 


Reversul cruciadei 

Mulţi cruciați au fost dezamăgiţi: deosebirea 
dintre visele lor şi realitate era de netrecut. Nu se 
aşteptau la atâtea suferinţe. Unii, totuşi, au făcut din 
decepţii un lucru pozitiv: 

Entitatea, în Franța din timpul cruciadelor, 
plecase cu un scop, cu obiective... pe care nu ie- 
a putut atinge căci a fost impiedicat de aceia 
care-i erau camarazi în armatele de pe Pământul 
Sfânt. Această entitate era printre conducători şi 
se numea Charleveaux [...]. În experienţă, a 
câştigat de la un capăt la altul, dar în mijlocul 
acelor necazuri [...]. Şi iată de ce-i vine astăzi să 
se lase uneori copleşită de nostalgia dorințelor, 
visurilor şi activităților din acel sejur terestru 
vechi. (Lectura 1709-3). 

După cum continuă lectura, presupunem că a 
trebuit să-şi abandoneze obiectivele, ca să nu 
agraveze neînțelegerile dintre ceilalţi conducători 
cruciați. 


Dar Cayce nu vorbeşte numai de conducători, iată 
punctul de vedere al unui fierar: 

Numele lui era Beloith [probabil Benoît]. Era 
lucrător în fier forjat. El decora şi confecţiona 
lăzi, teci pentru săbii, articole casnice... Aceasta 
îi era meseria. Când ceilalţi au plecat să apere 
cauza, care era marea afacere a epocii, acesta |i 
s-a alăturat. Şi din această experienţă, a tras 
concluzia că aparențele nu coincid întotdeauna 
cu ceea ce ai putea aştepta de la oameni în 
împrejurări grele. Şi de aici vine această 
atitudine, adânc înrădăcinată, de a dori să ştie 
adevăratele motivații ale atitudinii religioase a 
celorlalti. (Lectura 1597-1). 

Şi despre un prizonier greu încercat: 

Entitatea se afla printre cei care au intrat în 
țară în cursul celei de-a Doua Cruciade. A fost 
făcut prizonier şi torturat. De unde, astăzi, 
aversiunea sa cu totul specială față de paraziți, 
insecte, tot ce are un aspect murdar şi putred în 
casă şi în dormitor - uneori, scârba față de 
insecte devine o adevărată panică. Totuşi 
entitatea a câştigat în acea experienţă, căci şi-a 
păstrat un anumit ideal. Întâmplările vieţii l-au 
făcut să sufere mult pentru acest ideal, dar în 
final, acesta a fost pozitiv. Din acea viaţă îi vine 
interesul actual pentru cercetările esoterice şi 
mistice. (Lectura 1430-1). 

Surpriza cruciaților a fost nu numai descoperirea 
creştinilor din Orient, dar şi a celor din Islam. Unii s-au 
convertit. Cayce evocă postura dificilă a acestor 
„renegaţi” respinşi de semenii lor, pe care i-a costat 
scump sinceritatea: 


Entitatea era la început un fanatic, care voia 
să oblige pe toată lumea să se supună unei 
singure legi, unui singur cult religios şi, dacă nu 
ajungea persuasiunea, folosea forța! [...] Dar 
intrând în ţinuturile din marginea Pământului 
Sfânt, iată, făcut prizonier şi dat pe mâna 
„păgânilor”, aşa cum îi credea la început. Dar ei 
au manifestat bunătate, astfel încât el şi-a 
schimbat ideea şi a devenit fanatic în celălalt 
sens, în religia adversarilor! Şi apoi, a fost 
considerat renegat, a fost acuzat că s-a revoltat 
împotriva alor săi, împotriva propriilor interese. 
Aceasta l-a făcut să câştige mult spiritual în 
ultima parte a acelei vieţi. Căci înțelesese, prin 
experiențele din timpul acela, că într-adevăr 
orice forță, orice putere spirituală sau mentală 
emană din aceeaşi Sursă. (Lectura 342-2) 


Punctul de vedere al învinşilor 

Cruciații, după cum am văzut, au folosit adeseori 
războiul sfânt ca alibi pentru a-şi ascunde motivațiile 
mai puţin curate: 

Căci cel ce se glorifică el însuşi, folosind 
lauda numelui Său (Christos), acela şi-a ratat 
scopul! spune el unei ex-cruciate. (Lectura ! 058-1). 
Era chiar punctul de vedere al musulmanilor: 

In țara sa a apărut un val de oameni care 
veneau ca învingători, adică se străduiau să 
aducă toate popoarele la o singură formă de 
gândire... Este ceea ce s-a cunoscut în istorie 
sub numele de „cruciade!'. Entitatea se afla 
atunci printre popoarele cucerite şi care erau 
supuse unei presiuni prin forța armelor: voiau 
să-i oblige să gândească în acelaşi mod ca 


invadatorii. Cei din urmă debarcau cu toată 
pompa, toată gloria deşartă a unei idei şi a unui 
ideal sufocat de dorinţa de exaltare a sinelui... 
Entitatea [...], îngrijindu-i pe cei care erau răniți, 
i-a convertit pe mulţi dintre ei la propria sa 
religie. 

„„„ Astăzi, această persoană nu înţelege că în 
materie de credinţă, poti să aderi la o sectă, să 
crezi orbeşte în tot ceea ce ţi se spune; filosofia 
sa este să fii bun, nu numai de o bunătate 
simplă, ci de o bunătate care serveşte la altceva, 
o bunătate care să fie plăcută lui Dumnezeu; ea 
caută mai mult să manifeste spiritul de Adevăr, 
Viaţă, iubire decât să se închidă într-o dogmă 
religioasă sau să adopte o linie de demarcație 
între ceea ce este numit bun de către unii şi rău 
de către alții [...]. Entitatea a câştigat spiritual în 
acea încarnare. i 

AŢI PUTEA, a întrebat consultanta, SA DAŢI 
DETALII PRIVIND RELAŢIA ENTITAŢII CU CONDUCATORII 
CRUCIADEI ŞI NUMELE CRUCIAȚILOR RESPECTIVI? 

Paznic, pe atunci, al celor care nu reuşiseră 
să apere anumite pozitii militare, el era 
musulman; şi i-a îngrijit pe mulți dintre aceia, 
învățându-i. cât despre nume, nu le-am primit 
Am terminat! (Lectura 23-1). 

Consultanta ar fi avut poate mai mult succes dacă 
ar fi întrebat cine erau conducătorii musulmani - la fel 
de interesanţi, dacă nu eşti rasist! Rareori Cayce 
termină o lectură pe un ton atât de sec... 


Întoarcerea războinicului 

Unii s-au întors. Foarte puţini. Seniorul de 
Moustiers-Sainte-Mărie făcuse un jurământ: dacă se va 
întoarce de pe Pământul Sfânt în Provența sa 
binecuvântată, va întinde un lanţ gros între cei doi 
munţi care străjuiau satul. Şi de acest lanţ va agăța... 
steaua din Bethleem! Ei bine, acest lanţ şi steaua 
există şi astăzi. Le-am văzut! Dovadă că cruciatul s-a 
întors acasă! Poate că era un camarad al celuilalt 
cruciat provensal care, în ceea ce este astăzi Turcia 
şi cu mult înainte de a atinge Pământul Sfânt, a 
căzut în mâna dușmanilor pe care Jurase să-i 
distrugă. Şi, pradă disperării, captiv şi în chinuri 
fizice, el a devenit mai bun; astfel încât în ultima 
parte a vieţii a făcut un progres. In final s-a 
întors acasă, în sud, aproape de Cannes. şi 
odată întors, a folosit mai mult în practică 
această credința în numele căreia plecase. 
(Lectura 1599-1). 

Dar cei care se întorceau nu-şi mai găseau 
averea: 

Era deci în ţara franceză din vremea celei 
de-a Doua Cruciade  [...]. Aceste activități 
desfășurate în calitate de cruciat r-au adus mari 
suferințe materiale, căci, pentru cruciadă, şi-a 
părăsit casa; şi aceasta n-a mai revenit niciodată 
proprietarului legitim. Astfel entitatea şi-a 
pierdut încrederea în ceilalți... In ultima parte a 
vieții, după ce a fost eliberată din captivitate de 
către nomazii musulmani, entitatea s-a întors în 
țara sa şi a reflectat mult. De unde neîncrederea 
sa de astăzi, faţă de cei care sunt prea zeloşi în 
plan religios. (Lectura 1432-1) 


Toate aceste suferinţe veneau dintr-o karmă a 
unei vieţi persane, ca general şef al lui Nabucodonosor 
când, spune Cayce, maltratase evreii prizonieri cărora 
le-a luat probabil casele... Cât despre unii cruciați, ei s- 
au întors cu o soţie străină: 

Entitatea trăia în epoca războaielor dintre 
locuitorii Pământului Sfânt şi francezi şi englezi - 
de altfel în război între ei care căutau să-şi 
afirme drepturile asupra acestei regiuni. 
Entitatea era atunci musulmană si din ţara 
părților, în Asia Mică, mai precis din oraşul 
Agnostos, unde locuia. A văzut trecând mulţi 
cotropitori şi destul de mulţi localnici [...]. Și, 
deşi musulmană, s-a căsătorit cu un creştin, 
ceea ce i-a adus multe necazuri şi el şi familiei 
sale. Căci aceasta însemna o schimbare de 
cadru, de ţară, şi întoarcerea cu soțul în Franţa. 

Lectura lasă să se înţeleagă că este vorba de un 
suflet evoluat spiritual, care fusese în Egipt o 
preoteasă celebră. Ea a cerut sfatul lui Cayce în 
privinţa căsătoriei sale. El i-a răspuns: 

Astăzi trebuie să faci faţă faptelor tale dintr- 
o viață veche, când depindeai de soțul tău 
actual, care şi el depindea de tine, nu numai 
pentru o direcţie spirituală, dar şi pentru o 
detentă mentală şi fizică, întrucât el a fost acel 
soț pe care l-ai urmat în țara sa, de unde venise. 
Țară în care erai o străină, transplantată într-un 
mediu nou. Şi vă întâlniți astăzi în aceleaşi 
împrejurări, în căsnicia de acum, dar într-un 
cadru atât de diferit! (Lectura 1857-2). 

Efectiv consultanta venea dintr-o ţară latino- 
americană în Statele Unite, trebuind să-şi urmeze 
soţul, cetăţean al acestei ţări. 


Și cele care au fost uitate... 

Reversul cruciadei au fost femeile rămase acasă 
şi copiii lor orfani. Dacă efectivele primei cruciade sunt 
estimate la 450.000, aceasta înseamnă poate, 300.000 
de văduve. Şi câţi orfani? Dramă naţională pe care 
biserica nu pare s-o fi luat în consideraţie. 

Dacă ar fi îngrijorat-o cu adevărat această imensă 
nenorocire a femeilor părăsite, a acestor părinţi bătrâni 
rămaşi fără sprijin, a tuturor acestor orfani, ar fi trimis 
atâţia bărbaţi să se lase ucişi pentru o cauză 
îndoielnică? Dar biserica catolică era - şi este încă - 
acea adunare de holtei care n-au înţeles niciodată 
nimic despre cuplu şi al căror misoginism cântărește 
încă greu asupra familiilor noastre. In acel timp, în 
numele cruciadei, mii de cămine au fost sacrificate 
pentru ceea ce, în ultimă instanţă, nu era decât politică 
papală. Căci Urban al II-lea, papă contestat şi fără 
autoritate, spera să-şi întărească puterea trecând 
drept conducătorul moral al unui gen de „Paris-Dakar” 
mistic. Şi a reuşit. Este ecoul infinit de dureros al 
tuturor acestor uitaţi pe care ni-i reaminteşte lecturile: 

Entitatea era în Franţa pe când se recrutau 
bărbați în serviciul „cauzelor sfinte” sau 
„scopurilor sfinte” [...] Şi aceasta rezulta dintr-o 
proastă interpretare a ceea ce ar fi trebuit să fie 
activităţile bisericii; adică dintr-o neînțelegere a 
valorilor spirituale ale vieții de familie. Aşa era 
în epoca cruciadelor [...]. Şi aceasta i-a adus 
entității multe încercări, multe suferințe  [...]. 
(Lectura 14041). 

Entitatea era printre mamele acelei ţări, care au 
fost abandonate de soții lor şi de către bărbaţii din 


familie. Ceea ce i-a adus mari dificultăți materiale şi 
disperarea. (Lectura 2072-1). 

Entitatea era de acelaşi sex ca şi astăzi 
[lectura este dată pentru o tânără], dar în acea viață 
era nefericită; căci atâtea femei din tară erau 
părăsite de bărbaţii tineri şi bătrâni care plecau 
cu ideea de a apăra Locurile Sfinte. Dar, mai 
degrabă decât o apărare, era o greşeală [faţă de 
familiile lor], deși a fost prezentată ca un lucru de 
„bine”. Entitatea a suferit privări materiale şi 
fizice [...]. De unde actuala neincredere față de 
bărbați  [...]. Experienţa a marcat această 
entitate lăsându-i în inimă, la sfârşitul vieţii sale, 
sentimente poate nu de ură, dar oricum de 
intoleranţă. Este lecţia pe care trebuie s-o înveţe 
astăzi: să tolereze... (Lectura 578-2). 

Entitatea era în actuala țară de baştină 
[consultanta este FRANŢUZOAICA, pasărea rară, unica 
din analele cayciene!], în vremea cruciadelor. Multe 
persoane erau lăsate acasă, în ţară, în timp ce 
soții sau prietenii lor plecau la drum pentru 
această cauză care fusese atât de lăudată. De 
unde experienţele bune şi rele ale entității; de 
acolo îi vine frica de a fi părăsită, neglijată şi 
această frică este pentru ea, astăzi, lucrul cel 
mai greu de depăşit. Pe vremea aceea, preda 
muzica, valorifica resturile alimentare şi făcea 
comerţ cu alimente. Se numea Sharda Chevelieu 
(Charlotte Chevreloup?)... Această încarnare de 
la începutul cruciadelor influențează mult 
entitatea în viaţa sa actuală, nu numai pentru 
această grijă constantă de a nu fi lăsată singură, 
dar şi din cauza vieţii trăite de entitate cu acel 
prieten de atunci, pe care-l iubea fizic şi care a 


făcut parte din viaţa sa actuală, iată de ce acest 
sentiment de a fi neglijată a împiedicat 
consumarea vieţii de cuplu cu acest bărbat, în 
prezent. (Lectura 1554-2). 

Într-adevăr, mai departe în lectură, în cursul 
întrebărilor pe care i le va pune lui Cayce, şi-i va pune 
multe, consultanta va da numele unui bărbat pe care îl 
cunoscuse cândva. Ea va întreba: CARE ESTE KARMA 
CARE A ÎMPIEDICAT CĂSĂTORIA NOASTRA ÎN URMA CU 
ANI DE ZILE? DE CE NU M-AM CASATORIT CU EL IN 
LOCUL SOŢULUI MEU ACTUAL? 

lar Cayce îi răspunde: 

Aşa cum vi s-a arătat, din cauza acelei 
perioade în care ați fost lăsată singură [în timpul 
cruciadelor], din cauza acelui resentiment pe 
care l-ați construit în mod repetat în 
dumneavoastră înşivă. De unde această frică 
care s-a manifestat în viața actuală. lar 
asocierea cu bărbatul care este soțul actual avea 
drept cauză slăbiciunea dumneavoastră 
interioară în unele momente. Nu aici dar în alte 
vieţi. Este ceea ce a provocat această întâlnire. 
În ce scop? Pentru ca fiecare din cei doi să înveţe 
răbdarea. (Aceeaşi lectură). 

Consultanta a întrebat de unde proveneau 
problemele pe care le avea astăzi cu soţul, care bea. 
Cayce răspunde că această tendinţă venea dintr-o 
viaţa (din epoca cruciadelor) când era soldat francez în 
Armenia. Cât despre femeie, Cayce spune că avusese 
mai multe vieţi în Franţa, între care una atât de puţin 
glorioasă încât era mai bine să nu vorbească de 
ea... După lectură, ea spune că „işi aminteşte să fi 
trăit în Franţa, în timpul cruciadelor, şi că aceasta îi 
vine în minte de fiecare dată când trece printr-un 


anumit oraş din Franţa, care era un centru al sectei din 
timpul cruciadelor”. Textul englez dă cuvântul sect, al 
cărui sens este acelaşi ca în franceză, „grup religios 
disident”... Cathari? Vom vorbi mai departe despre ei. 

Un alt caz tragic, foarte bine povestit de Gina 
Germinară în De nombreuse demeures. o femeie foarte 
frumoasă, venită să-l consulte pe Cayce, pentru că 
viaţa ei conjugală era o continuă frustrare: soţul era 
impotent. Lectura arată că el fusese cruciat şi că avea 
atunci aceeaşi soţie ca şi astăzi: 

Entitatea era printre cele în care soții nu au 
încredere. A fost forțată să poarte un dispozitiv 
preventiv, care să împiedice conceptia sau 
legătura fizică cu alţii, ceea ce a dus la necazuri 
de toate felurite si obsesia de a fi liberă într-o zi, 
cât de repede va putea şi cu orice preţ! [...] De 
unde atitudinea sa actuală, de independență 
față de ceea ce alţii pot spune sau face: ea 
ignoră cu hotărâre conflictele pe care atitudinea 
sa le poate antrena. In acea viaţă a câştigat şi a 
pierdut, căci castitatea forțată a impins-o să ia 
hotărâri dăunătoare. (Lectura 2329-1) 

Karma, adică reaua atitudine mentală, a fost 
creată aici de cei doi soţi de altădată; ei se regăsesc 
deci împreună pentru a lucra asupra acestei karme, în 
viaţa actuală. Ne putem întreba de asemenea de ce 
această soţie de cruciat a trebuit să suporte acele 
umilinţe ca obligaţia de a purta o centură de castitate. 

Pentru că, întotdeauna, eşti doar propriacţi 
victimă. Ce făcuse ea într-o viaţă mult mai veche? 
Lectura aduce un răspuns: în Grecia străveche, era 
bărbat şi făcea parte din acea sectă care, spune Cayce, 
avea drept filosofie să se bucure de instinctele 


fizice (epicureicii). Probabil că ea s-a bucurat ceva 
cam mult... 


Este de asemenea interesant să notăm că, în 
Egipt, era Mare Preoteasă, se ocupa de anestezii în 
Templu şi îşi dezvoltase o capacitate de medium. În 
acea viaţă, avea darul vindecării şi facultăţi „psi” 
foarte dezvoltate - trăsătură caracteristică pentru tot 
acest grup de suflete ex-cruciate. 

Am citit zeci şi zeci de lecturi privind soțiile de 
cruciați abandonate sau maltratate, ceea ce este 
destul de deprimant. 

Pentru a ieşi din acest cadru întunecat, să le 
vedem pe cele care au fost destul de viclene ca să se 
descurce, căci au fost şi din acestea. Şi, pentru 
început, această alsaciană (deja, pe atunci, Alsacia era 
o regiune foarte evoluată în plan comunitar): 

Entitatea era în ținutul cunoscut drept acela al 
vinului, acel ținut situat între alte două ţări, unde mai 
târziu se vor naşte numeroase contestaţii, adică în 
ceea ce numim astăzi câmpurile de luptă dintre Franța 
şi armatele germane, forțe distrugătoare pentru 
poporul căreia îi aparținea entitatea - ani şi ani după 
aceea. Mai exact, războaiele provocate de expansiunea 
țărilor vecine, modul lor de guvernare şi relațiile lor 
internaționale au adus multe necazuri modalităților de 
expresie ale acestor oameni. [inutul va fi cunoscut 
într-o zi ca Alsacia-Lorena. 

(Să remarcăm în treacăt că, de data aceasta, 
Cayce nu situează oraşul Calais în Pirinei! Descrierea 
pe care o face Alsaciei, atât din punct de vedere 
geografic cât şi istoric, este perfectă). Dar să 
continuăm: 

Acolo s-a născut entitatea în momentul când 
se adunau bărbaţii din cele două ţări, ca să plece 
în apărarea Pământului Sfânt, în timpul 
cruciadelor. Ceea ce i-a adus entității multe 


despărţiri şi perioade când a trebuit, în viața sa 
fizică, să se apere de multe pericole. Totuşi, sub 
numele de Schweighelce, entitatea a câştigat 
mai degrabă în experienţă. Căci ea a ajuns într-o 
poziţie de sfătuitoare: multe temei în care soții 
nu aveau încredere şi care suferiseră trupeşte - 
din cauza diverselor procedee care aveau drept 
scop să le priveze de libertate -, multe dintre 
aceste femei abandonate au fost sprijinite, 
sfătuite de entitate, care le-a ajutat să-şi 
recupereze forțele pentru a supravieţui şi a se 
apăra [...]. De unde astăzi tendința sa [...] de a 
încuraja femeile să-şi poarte de grijă. (Lectura 
692-1). 

ŞI AŢI PUTEA, DOMNULE CAYCE, SĂ EXPLICAŢI 
SITUAŢIA CONJUGALA A ACESTEI ENTITAŢI? 

Da. Situaţia actuală, tensionată, din această 
căsnicie provine din relațiile conjugale ale 
entității din timpul cruciadei. De acolo această 
lipsă de încredere în ea însăşi, uneori, şi această 
amărăciune că sotul nu are încredere în ea. 
Această situaţie este o lecție pentru amândoi: 
lucrând asupra relatiei voastre, veţi putea 
ajunge la o mai bună înţelegere reciprocă. 
(Aceeaşi lectură). 

Consultanta demarase o afacere împreună cu 
soţul şi cu un asociat. Cei doi bărbaţi s-au unit 
împotriva ei, refuzând să-i asculte sfaturile, ducând 
afacerea la faliment. 

lată încă o „mamă curajoasă”: 

Ea era în Franţa, în timpul „războaielor 
sfinte”, când multe femei din familia sa şi dintre 
prietenele sale fuseseră părăsite. Ea a reuşit să 
le facă să fie protejate în loc să fie neglijate [...]. 


Totuşi, cei care încercau să fie de folos în timpul 
acela erau criticati, pentru că tonul era dat de 
„războiul sfânt” [...]. In experienţă, ea a câştigat 
şi şi-a îmbogățit experiența umană, ajutându-i 
pe ceilalți să-şi creeze în căminul şi satul lor o 
ambianţță spirituală. (Lectura 294-1). 


Și catharii? 

Un lucru m-a uluit la aceste încarnări din timpul 
cruciadelor: putinele aluzii la cathari, despre care mă 
aşteptam să aflu mai multe. Există poate un motiv 
întemeiat: Cayce descrie un grup de suflete 
contemporane primelor două cruciade. El indică 
aproape întotdeauna printr-un cuvânt că povestea are 
loc la începutul perioadei cruciadelor -deci, sfârşitul 
secolului al XI-lea, începutul secolului al XII-lea. Or, 
abia la sfârşitul secolului al XII-lea catarii au devenit 
importanţi şi au ajuns cunoscuţi sub numele de 
albigeni. Abia după primele două cruciade, Inocenţiu al 
lll-tea (impropriu numit!) a început să fie îngrijorat de 
progresele ereziei. El îi va întoarce pe cruciați asupra 
sudului languedocian, ale cărui civilizaţie strălucitoare 
şi toleranţă stârnea gelozia cavalerilor din nord. 
Această nouă „cruciadă” dusă de Simon de Montfort va 
devasta sudul, într-o atmosferă de ură şi cruzime, cât 
mai depărtată cu putinţă de învăţăturile lui Christos. 
Rănile au avut nevoie de secole ca să se cicatrizeze. 

Mai multe lecturi ale lui Cayce atrag atenţia 
asupra acelui înalt nivel cultural şi spiritual din 
Languedoc. Am văzut, de exemplu, pe cel numit 
„Charlemeinuen”, franco-spaniol, cum spune lectura sa 
(1021-3), care a renunţat la plecarea în cruciadă, la 
sfaturile unora dintre prietenii săi. Aceasta presupune 
existenţa unui grup local care să se bucure de suficient 


discernământ ca să vadă că această 'cruciadă” 
împotriva musulmanilor nu este atât de „sfântă” cum 
se spune. Există deci, în această regiune, un grup de 
oameni care nu se mai supun papei... 

Entitatea trăia într-un ţinut cunoscut acum 
ca Franţa, în partea apropiată de frontiera 
spaniolă, pe vremea cruciadelor. Familia 
entității, ca şi ea însăşi, milita într-o mişcare 
religioasă care avea să aducă multe schimbări în 
această regiune şi pentru multi dintre locuitorii 
săi - ceea ce va provoca mal târziu o ruptură cu 
ceea ce s-a convenit să se numească Biserică şi 
Stat. Ruptură provocată de reuniunile locale, 
care aveau loc în clădiri construite pentru aceste 
activităţi spirituale. (Lectura 1283-1). 

Lectura este clară în privinţa naturii acestei 
schisme, care este o ruptură atât religioasă cât şi 
politică: căci cruciada nedemnă împotriva albigenilor a 
fost hotărâtă tot din motive politice: regele Franţei 
simţea că-i scapă sudul. Feudalilor din sud (vasali ai 
conților de Toulouse şi nu ai regelui) nu le păsa de 
ceea ce credea Parisul. Conţii de Toulouse simpatizau 
cu catharii şi s-au străduit să-i apere. Dar au fost 
zdrobiţi de Simon de Montfort, apoi sugrumaţi de 
Inchiziţie. Rezistenţa cathară a fost definitiv distrusă în 
1244, prin cucerirea cetăţii Montsegur. Textul lui 
Cayce, care vorbeşte de reuniunile din clădiri 
religioase construite pentru aceste activităţi 
spirituale, pare să evoce acel Montsegur care nu era 
un simplu castel, ci şi un loc de cult fortificat. 

După cum se ştie, catharii au construit efectiv 
clădiri pentru adunările lor, după un plan foarte exact, 
sigur inspirat de un simbolism esoteric. Evident, aceşti 
oameni care se adunau pentru o liturghie diferită de 


aceea a bisericii oficiale şi-au atras destul de repede 
furia acesteia. 

Catarii sunt oare o reîncarnare a grupului de 
esenieni sau a zoroastrienilor? 

Urmarea lecturii de mai jos (1283-1) sugerează că 
această femeie, în încarnarea sa cathară, desfăşura 
numeroase activităţi intelectuale şi sociale pentru care 
a fost criticată; şi că înainte fusese eseniană - cu 
aceleaşi responsabilităţi intelectuale şi sociale. Există 
multe puncte comune între esenieni şi cathari: 
feminismul lor (acordau femeilor responsabilități 
importante în biserică), cunoştinţele lor esoterice 
(despre reîncarnare, astrologie, numerologie, 
vindecarea „psi” etc.). 

Cât despre personajul din lectura 1021-3, cel care 
a refuzat să plece în cruciadă, este şi mai interesant: 
într-o viață anterioară, în Persia, la Suza, a colaborat la 
întemeierea viitoarei religii a lui Zoroastru. Se ştie că s- 
a reproşat catharilor „maniheismul” lor, religia 
persanului Manes care dorise să purifice şi să renoveze 
zoroastrismul. Or, cum explică foarte bine Pr. Rene 
Nelli, catharii -... şi nici Manes! -nu erau mai 
„maniheişti” decât adversarii lor catolici. Pentru că 
dezbate-rea se sprijinea pe opoziţia dintre principiile 
Binelui şi Răului, Inchiziția va reproşa „maniheiştilor” 
că pretind că principiul Răului era la fel de puternic ca 
şi cel al Binelui - acuzaţie care nu este fondată, pentru 
că Manes, ca şi catharii, zoroastrienii, esenienii, ca 
gnosticii, moştenitorii lor, era sigur de victoria finală a 
Binelui (cf. manuscrisul esenian găsit la Qumran, lingă 
Marea Moartă, şi intitulat Lupta dintre Fiii întunericului 
(numiţi şi „ai lui Belial”) împotriva Fiilor Luminii. A se 
vedea opera de bază, Scrierile Eseniene, de Pr. Andre 


Oupont-Sommmer, Edition Payot, 1983, şi toate cărţile 
despre cathari, scrise de Dr. A. Guirdham). 


Tancrede d'Hauteville, luarea lerusalimului 
şi Ludovic al XVII-lea... 

Şi iată o mică lectură care nu seamănă cu nimic: 
Entitatea era al doilea comandant sef al 
cruciaților - şi era în timpul celei de-a Doua 
Cruciade. Numele său: Adoirs. A fost printre cel 
care au înfipt primii steagul cruciadei în Oraşul 
Sfânt |lerusalim]. De unde, la el, această dorință 
de a şti mal mult despre religii, adevăruri şi 
fapte religioase... Dar el aşteaptă mal mult să 
vadă ce vor face ceilalți cu aceste adevăruri, 
decât să şi le aplice lui însuşi. Totuşi nu uită 
niciodată Influenţa lor nobilă. (Lectura 1005-2). 

Dar dacă citiţi lectura întreagă, veţi avea un şoc... 
Căci acest cruciat temerar va deveni, într-o încarnare 
următoare, delfinul Ludovic al XVII-lea. Exact aşa... 

Totuşi lectura nu este clară sau n-a fost bine 
transcrisă. Căci luarea lerusalimului, la 15 iulie 1099, a 
avut loc în timpul Primei Cruciade - nu în a Doua. Se 
crede că Robert Courtheuse, duce de Normandia, şi 
Tancrede  d'Hauteville au intrat primii în oraş. 
„Tancrede” [În greacă Tancrede], pronunţat foarte 
repede de către Cayce cu accentul său caucazian, n-ar 
putea oare fi transcris, şi mai repede, de către 
secretara sa ca „Adoirs?” (A se vedea volumul |. Cayce 
păstra, Tn somnul mediumnic, stilul vorbit dintr-una 
din vieţile sale anterioare strălucite, când era marele 
preot Ra-Ta, originar din Caucaz.) Am întrebat. Mi s-a 
răspuns că nu era imposibil, secretara lui Cayce 
neavând nici cea mai mică idee de limba franceză sau 
de greacă) în acest caz, Ludovic al XVII-lea ar fi fost 


reîncarnarea strălucitului Tancrede, supranumit „Djinn- 
ul”, de către adversarii săi uluiţi? Djinn, adică spirit sau 
înger... sau mai degrabă spiriduş! Vorbea curent araba, 
fusese crescut în acea Sicilie unde, după cum am spus 
mai sus, toleranța regilor normanzi lăsa comunitatea 
musulmană cu universităţile şi savanții săi să trăiască 
în pace. Atu foarte important pentru Tancrede, care 
avea de partea lui şi tinereţea, frumuseţea, curajul, 
intuiţia... Pe scurt, ceea ce se numeşte „baraka”! 
(„Baraka”, cuvânt arab care înseamnă 
„binecuvântare”) 

O altă lectură, dată pentru acelaşi consultant, 
pare să confirme că este vorba de Tancrede: 

Experiențele sale de cruciat marchează cel 
mal mult viaţa actuală a entității [...]. Paste trei 
sau cinci ani, va fi în legătură cu camarazii de 
altădată, ceea ce îi aduce acum confuzie în Idei. 
Căci entitatea este si a fost întotdeauna un 
optimist, care nu priveşte decât ceea ce 
străluceşte şi se convinge, chiar în plin haos, că 
totul va fi bine! (Lectura 1005-12). 

Ar putea fi portretul uluitorului Tancrede, luptător 
imbatabil, dar politician slab. Consultantul a pus o altă 
întrebare: ; 5 

CE ÎMI PROVOACĂ ACEASTĂ ALUNECARE A 
GÎNDURILOR, CARE MI SE ÎNTÎMPLĂ UNEORI, ŞI 
NEPUTINŢA DE A MA CONCENTRA ASUPRA UNUI 
SUBIECT CA SĂ FAC O ANALIZĂ EXACTĂ? _ 

Cum s-a arătat deja, aceasta vine In mare 
parte din existenţele din Mesopotamia. Acolo 
aveati un Ideal cere a fost întunecat, împiedicat, 
în urma legăturilor cu nişte Indivizi care vi 
influențează experiența materială de astăzi şi 
activitățile. ŞI cel mai bun mijloc de remediere 


va fi să retrăiţi experiența acelor legături. 
(Aceeaşi lectură). 

Lectura spune clar: Mesopotamia, care este 
regiunea cuprinsă între cele două mari fluvii, Tigru şi 
Eufrat. Acolo, Bohemond de Tarente şi-a întemeiat un 
adevărat regat: comitatul Edesse. Dar, când a fost 
prins de musulmani în 1100, nepotul său Tancrede a 
preluat conducerea, pe care a păstrat-o până la 
moarte, în 1112. Or, nicăieri în altă parte, pentru acest 
consultant, Cayce nu vorbeşte de încarnări în 
Mesopotamia, adică în Persia (cruciatul respectiv a 
trăit înainte în Egipt, în America de Nord ca indian şi în 
Peru ca incaş!). Răspunsul lui Cayce trimite exact la 
această încarnare de cruciat, stabilit într-o perioadă a 
vieţii sale în comitatul Edesse, încarnare atât de 
marcantă. De altfel, un destin ca al Delfinului Ludovic 
al XVil-lea nu se poate explica, karmic, decât prin 
necesitatea de a ispăşi un abuz de putere „regală”. Cât 
despre /egăturile îndoielnice, se ştie că Bohemond de 
Tarente era un zănatic, fără credinţă şi lege, dacă la 
acest gen de individ se referă Cayce!... Dar iată încă 
un document care aruncă o lumină ciudată asupra 
trecutului karmic al lui Ludovic al XVII-lea. Este vorba 
de Memoriile guvernantei Delfinului, Madame de 
Tourzel. Vorbind de copil, ea spune: 

„Avea un gust pronunţat pentru tot ce ţinea de 
militărie şi una din plăcerile lui cele mai mari era să 
aducă tunuri mici în grădină şi să comande, cu sabia în 
mână, începerea focului. Se credea atunci un mic erou 
[...]. Avea un gen de distracţie care-i plăcea infinit: să 
ia costumul unui vechi cavaler francez, îmbrăcându-se 
cu o mică armură pe care i-o făcuse domnul Palloi. Cu 
casca pe cap, cu cuirasa în spinare şi lancea în mână, 
se credea un adevărat cavaler”. 


(Memoriile Doamnei de Tourzel, pag.298, vol. II). 

Toţi contemporanii micului Delfin îl vor descrie ca: 
„Un caracter vioi şi aprins, foarte zăpăcit, foarte 
sportiv, foarte violent în furiile sale... Se dădea în vânt 
după marii căpitani din Istorie etc. Să nu mi se spună 
că toți băieţeii se cred obligatoriu cavaleri neînfricaţi... 
Există destui care se cred indieni sau îşi petrec timpul 
meşterind sau desenând! Există posibilitatea alegerii, 
chiar şi pentru un fiu de rege din secolul al XVIII-lea 
(care nu avea cum să se creadă astronaut). Toţi cei 
care au studiat suitele de reîncarnări vă vor spune că 
copilul se joacă foarte des cu ceea ce a fost el altădată 
în realitate. Pe vremea povestirii, Delfinul nu are nici 
măcar şase ani şi familia nu-l încurajează deloc să se 
joace de-a cavalerii: „Acest joc nu era permis decât 
între noi şi numai în apartamentul său, continuă 
Madame de Tourzel, căci ne era frică să nu iscăm critici 
răuvoitoare”. 

Seducător irezistibil, sportiv, lejer, optimist, 
senin... Aşa a apărut Delfinul acelora care l-au 
cunoscut şi această descriere corespunde cu a lui 
Cayce (care, ca şi secretara sa, n-auzise niciodată de 
Ludovic al XVII-lea, în stare de veghe!). 


Cazul cruciatului feminist (şi pacifist!) 

După ce am citit numeroasele lecturi privind 
soțiile de cruciați abandonate, lăsate sub 
supravegherea unor intendenţi rău intenţionaţi -sau 
grav tarate în echilibrul lor de purtarea unei centuri de 
castitate, începeam să mă întristez... 

Deodată, am căzut pe un caz insolit: un cruciat 
feminist! Am considerat că merita un loc în această 
revistă generală a cruciadelor, „revisited by Cayce”. 
iată-l: 


Entitatea era în ţara franceză, bărbat. A fost 
printre cei care au plecat si apere un Ideal. A 
descoperit că erau indivizi curajoşi printre cei pe 
care entitatea i-a crezut „păgâni” sau oameni 
care  uitaseră de Dumnezeu, găsind ci 
modalitatea tor nu era decât putin diferiți. 
Printr-o anumiţi persoană, care era pentru tine 
ca un frate întru Dumnezeu, au apărut confuzii, 
lucru care te-a făcut si hotărăşti în adâncul 
sufletului tiu si nu mal fii niciodată bărbat. Căci 
ai descoperit în femei mal mult decât al ff crezut 
că poti aştepta înainte. 

Entitatea a câştigat şi a pierdut în 
experienţă: a câştigat înțelegând conceptul 
spiritual al sursei unice a tuturor energiilor, a 
pierdut cufundându-se în partea materială a 
existenţei. Numele său era atunci Marcelus des 
Dewethema. (Lectura 3376-2). 

Lectura nu dă mai multe detalii despre 
problemele personale ale acestui cruciat, dar se 
înţelege că a devenit şi pacifist, nemaiinţelegând 
foarte bine de ce era obligat să lupte cu armele 
împotriva unor oameni care i se păreau nişte tipi de 
treabă. Evident, o asemenea atitudine nu putea decât 
să displacă religioşilor creştini de strictă obedienţă 
(ceea ce sugerează lectura). 

Se va vedea mai târziu cât îi va costa pe templieri 
faptul că s-au împrietenit cu musulmanii! (Până acolo 
încât să împrumute anumite idei şi liturghii, ceea ce le- 
a fost aspru reproşat în cursul procesului lor!) 

Am întâlnit adeseori, între consultantele mele, 
femei care trăiseră înainte ca soldaţi - bărbaţi! Scârbiţi 
de ororile războiului, hotărâseră să se reîncarneze în 
femei, ca să nu mai fie obligaţi să-şi ucidă aproapele şi 


ca să lucreze, în sfârşit, pentru pace. Ca acel Marcelus 
citat mai sus... care era femeie pe timpul lui Cayce! 


Karma celei de a Doua Cruciade 

În cartea lui Mary Ellen Carter, editată de Hugh 
Lynn Cayce (fiul lui Edgar)-, Edgar Cayce on prophecy, 
am găsit referinţa (pag. 195) la o lectură dată în 1941 
pentru o femeie căreia i s-a spus: 

Aspecte astrologice neobişnuite vor afecta 
în acest moment toate sufletele de pe Pământ, 
influențându-le gândurile şi pulsiunile faţă de 
evenimentele care vor avea loc în următoarele 
două săptămâni [...], de la 29 aprilie la 12 mai. 
Se împlinesc exact OPT SUTE DE ANI de când 
aceste pulsiuni încearcă să-şi croiască drum... 
Gândiţi-vă la sărăcia neagră a vieţii spirituale de 
atunci şi vedeţi care este experiența prin care 
trebuie să treacă atâtea suflete, şi noi înşine, în 
relaţiile de la bărbat la bărbat din timpul nostru. 
Doriţi, în calitate de soldat al Crucii, să vă Jucati 
rolul aici? (Lectură al cărei număr nu l-am găsit, 
întrucât nu este precizat în lucrare). 

Autorul subliniază aşadar faptul că, în primăvara 
lui 1941, lumea era în război. Dar, când spunem 
„lumea”, era vorba pentru noi de invazia germană şi 
de ameninţarea pe care aceasta o făcea să planeze 
deasupra întregii Europe de vest şi a Mediteranei. In 
urmă cu 800 de ani, era a Doua Cruciadă - un eşec: 
regele Franţei, Ludovic al VII-lea şi împăratul Germaniei 
s-au îmbarcat din nou în aprilie 1149, după ce 
pierduseră cea mai mare parte a armatei lor. O 
poveste marcată, cum spune Cayce, de o neagră 
sărăcie spirituală. 


Recitind cu atenţie istoria acestei cruciade ratate, 
se poate înţelege că ea a creat o karmă teribilă. Mai 
întâi motivele: dacă mulţi din voluntarii Primei 
Cruciade crezuseră că răspund unui ideal (cel puţin au 
avut ca scuză faptul că nu cunoşteau bine Orientul!), 
pentru a Doua Cruciadă, atmosfera era total diferită - 
doar politică, aprige ambiţii teritoriale şi violenţe 
gratuite. 

Cruciații au dat un exemplu lamentabil, certându- 
se neîncetat între ei, trădându-se care mai de care, 
pustiind ţările pe care le străbăteau, chiar şi pe cele 
creştine! „Cruciații germani s-au purtat pe pământ 
bizantin ca într-o ţară cucerită, jefuind, incendiind, 
violând, refuzând să plătească alimentele cumpărate, 
în timp ce bizantinii se răzbunau cum puteau mai bine. 
Aşa încât germanii n-au putut să asedieze 
Constantinopolul. Este neîndoielnic faptul că Manuel 
Comnene (împăratul bizantin), furios, i-a împins încă 
de atunci pe turci să zdrobească armata lui Conrad 
(împăratul Germaniei). Cruciații germani au fost 
masacrați, astfel că abia a scăpat a zecea parte”. 
(Georges Bordonove, Les Templiers, Ed. Marabout) 

Cât despre armata franceză a regelui Ludovic al 
VI-lea, în ciuda ajutorului templierilor, s-au adunat 
laşităţile, lipse de răspundere faţă de propriii soldaţi, 
condamnaţi la foame şi masacru. Curtea regelui era 
putredă de intrigile celor care nu se gândeau decât 
cum să-şi umple buzunarele... În tot acest timp, turcii 
câștigau teren. Când citeşti detaliul asediilor oraşelor, 
eşti stupefiat de cruzimea luptătorilor, de lipsa lor de 
milă, de cupiditatea lor. Francii sunt la fel de cruzi ca şi 
musulmanii şi iubirea recomandată de Christos este 
inexistentă! Lectura acestor violenţe este 


insuportabilă: ea ne aminteşte de orori recente pe care 
am vrea să le uităm. 

Cayce, în lectură, face o legătură între cele două 
evenimente: cruciada (atunci când îi reaminteşte 
consultantei că fusese „soldat al Crucii”) şi războiul 
mondial (evident în centrul tuturor preocupărilor 
occidentale, în aprilie 1941!). 

De altfel, Cayce chiar spusese într-o lectură 
datând din iunie 1936: 

În Franţa, găsim că o veche datorie va 
trebui să fie plătită acum. (Lectura 3976-24). Era 
cruciada! 

În iunie 1939, în lectura precedentă, spusese: 

Vă întrebaţi ce se va întâmpla cu Anglia şi 
Franța în eforturile lor unite cu Rusia pentru a 
încercui regimul totalitar [nazist]. Aceste națiuni, 
atâta timp cât vor respecta vederile lui 
Dumnezeu despre Om, vor reuşi. Când se vor 
strădui să se apere, fără nici o grijă pentru 
fraternitatea omenească, nu vor putea decât să 
eșueze. (Lectura 3976-23). 

Trebuie remarcat, de asemenea, că în acest al 
Doilea Război Mondial, cei mai încercaţi au fost în final 
germanii. Ei au fost în mod cert agresorii, dar, apoi, ce 
dezastru! Ceea ce am suferit noi ceilalţi (vreau să spun 
francezi, englezi, italieni, olandezi, belgieni... / a nu se 
uita şi suferinţele est-europenilor, n.tr. /) nu era decât 
puţin faţă de câmpul de ruine bântuite de schelete 
înfometate care era Germania în. 1945! Or, Istoria 
spune că, în a Doua Cruciadă, cruciații germani au fost 
cei care - plecaţi primii - au stricat totul, provocându-i 
pe grecii bizantini. Astfel încât, când au trecut 
armatele franceze ceva mai târziu, răul era deja comis. 
Francezii au fost întimpinaţi, în consecinţă, de 


ostilitatea grecilor (care ar fi trebuit, ca creştini, să fie 
respectaţi, să fie trataţi ca aliaţi şi să acţioneze ca 
atare). 

În toată această poveste a cruciadelor, evreii au 
fost masacrați ca şi ceilalţi, şi probabil chiar mai mult, 
pentru că ei erau meseriaşi locali paşnici, când au 
debarcat cruciații. Ei nu aveau arme ca să se apere, ca 
turcii şi grecii. Aceşti civili fără apărare, teoretic 
protejaţi de Islamul care cerea de la ei doar un tribut, 
au fost foarte urgisiţi de cruciații fanatici, care le 
reproşau mai ales că L-au crucificat pe Christos! 

Ar trebui să mai spunem că evreii n-au fost 
singurele victime ale celui de-al Doilea Război Mondial. 
Şi alte popoare au fost exterminate încă şi mai complet 
- ucrainenii, de exemplu. Mulţi dintre clarvăzătorii 
actuali cred că holocaustul hitlerist a avut drept 
victime oameni care s-au comportat ei înşişi ca nişte 
asasini ai evreilor într-o viaţă anterioară (ceea ce nu 
micşorează greşelile lui Hitler). 

Mi-am pus o altă întrebare. Condusă de dragostea 
mea, foarte greacă, de simetrie, mi s-a părut 
interesant să aflu dacă Primul Război Mondial era şi el 
o consecinţă a karmei Primei Cruciade. 

L-am întrebat pe Cayce, el mi-a răspuns: 
Desigur! 

Această părere nu mă angajează decât pe mine 
(ca medium). 


5. Renaşterea, loana d'Arc şi Francisc | 
Nu s-a limpezit încă misterul loanei d'Arc. 


Magistrul Philippe spunea: „Jeanne d'Arc, Napoleon |, 
Victor Hugo: taţii n-au avut nici un amestec în venirea 


lor pe lume!” Dacă Cayce nu vorbeşte de ea, vorbeşte 
însă de vieţile ei anterioare. 


O fecioară care vine de departe... 

Pentru că giuvaerul cel mai frumos al încarnărilor 
franceze date de Cayce este, evident, ... loana d'Arc! 
Am comentat lectura sa în capitolul II al volumului |. 
loana d'Arc reîncarnată ca agent de bursă la New 
York... Dacă nu mă credeţi, puteţi merge să verificaţi 
pe loc la Fundaţia Cayce şi să cereţi pentru 
documentare dosarul nr. 302 - cel al entity Joan of 
Arch. Veţi vedea că n-am inventat nimic. Atunci, nu 
mai rămân decât două soluţii: ori Cayce este nebun de 
legat - şi eu împreună cu el! - sau ceea ce spune el 
este adevărat... Şi, dacă este adevărat, avem la ce 
visa! 

Uluitoare lectură în care- Fecioara, FECIOARA 
noastră naţională ar fi fost mama nărăvaşului Ahile în 
războiul Troiei şi, mai înainte, un general egiptean care 
a participat la un război civil (ceea ce pare în mod 
hotărât să-i fie specialitatea!). Căci lectura care o 
priveşte pe loana d'Arc însăşi sublinia uluitoarele sale 
puteri „psi”. iată începutul consultaţiei dată pentru 
această tânără vânzătoare americană: 

Este o persoană care gândeşte profund, de 
unde aspectul său subtil, înțelept. Cineva care 
poate răsturna muntii, care ştie să folosească, în 
avantajul său şi pentru a-şi duce planurile la bun 
sfârşit, tot ce are la îndemână, toate ocaziile 
bune sau rele. Este o persoană care poate folosi 
în cel mai mic detaliu orice propunere care i se 
face, indiferent de împrejurările în care se află; 
şi mai ales, surprinde foarte bine tot ce are 
legătură cu misterul, adică partea ascunsă, 


nocturnă, a vieţii. Lucrurile ascunse sunt în 
mintea sa ca o carte deschisă în care poate citi. 
(Lectura 302-1). 

Şi iată de ce Fecioara şi-a  stupefiat 
contemporanii, recunoscându-l pe Delfinul Franţei, pe 
care nu-l văzuse niciodată, ascuns sub o deghizare 
între curtezanii săi! Robert Charroux, trecând în revistă 
numeroasele enigme din viaţa istorică a loanei d'Arc, 
notează chiar ambianta de ocultism, de misticism şi 
magie - albă sau neagră -care o înconjura (Le /ivre de 
ses livres, ed. Robert Laffont). 

Dar loana d'Arc nu vine singură: există în lecturi 
un întreg grup de entităţi încarnate în acelaşi timp, cu 
aceste daruri mediumnice: 

Entitatea era în ţara franceză, în acea 
perioadă în care se puneau întrebări privind 
viziunile şi lamentările acestei femei care a ajuns 
la putere, datorită talentelor sale mistice. 
Entitatea făcea parte din serviciul şi din 
personalul casei în care cealaltă entitate, 
cunoscută ca loana d'Arc, şi-a adus contribuţia 
politică, socială etc. Şi, în acest timp, entitatea a 
suferit. Şi nu ţinea de clanul scepticilor, şi a fost 
martora unei mari părți din experienţele entității 
loana. Dar nu i s-a permis s-o însoțească, ceea 
ce a tulburat-o şi a supărat-o în ultimele zile. Ea 
se numea atunci Marcell şi a câştigat spiritual, 
chiar dacă în plan material a avut greutăți. 
Aptitudinile mediumnice şi senzitivitatea sa | 
sensibilitatea extrasenzorială, n.tr. / vin pentru o 
mare parte din experienţa sa de viață din timpul 
acela. Şi astăzi, ea ar trebui să-şi folosească 
această mediumnitate, moderând-o cu bun simţ 
şi sfaturi practice... (Lectura 3175-1). 


lată încă o tovarăşă a loanei (numită tot 
Marcelle): 

Înaintea acestei încarnări, entitatea era în 
Franţa, când un grup de oameni s-au interesat 
cu. simpatie de experiențele mistice ale loanei, 
acest şef care-i conducea pe bărbaţi şi a fost 
vizitată de două voci venite de aiurea. Şi tocmai 
asta i-a aruncat într-o asemenea confuzie pe 
materiatişti şi a atras asupra el însăşi forțele de 
distrugere. Si totuşi, entitatea, în acea 
ambianţă, observând ritualurile religioase ale 
epocii, a început să reflecteze adânc la drumul 
spiritual pe care trebuie să-l urmeze fiecare om. 
Și reflecta la vocea interioară, la viziunile 
extraordinare şi exterioare. Şi ea se întreba în ce 
măsură se poate, în numele acestora, să impui 
suferințe materiale altora. Entitatea se numea 
atunci Marcelle şi a câştigat mult în această 
meditaţie profundă, care i-a adus perioade de 
eliberare - eliberarea de grijile materiale, de 
dorințele carnale [...]. Nu este de mirare că, 
astăzi, entitatea a respins de timpuriu toate 
ritualurile grupului. (Lectura 2402-2). Două alte 
tovarăşe ale loanei au dreptul la o lectură: Jeanne 
Feucheun (sic), (lectura 5124-L-1) şi Angelica (2936-2), 
amândouă ex-egiptene, cum se întâmplă de regulă în 
încarnările franceze date de Cayce. Mai apar şi alte 
personalităţi care au o legătură generală cu războiul de 
100 de ani şi cu începuturile Renaşterii: este cazul lui 
Renee Schulette, desemnată ca doamnă de la curte, 
care se ocupa de construirea caselor, primea mult şi se 
îmbrăca cu artă (lectura 3806-1). Sau acest personaj 
indicat ca secretar particular al regelui, unul din regii 
Carol (oare Carol al V-lea care, într-adevăr, trăia în 


mijlocul cărţilor sale, sau Carol al VI-lea, sau al VIl-lea?) 
(Lectura 4286-3). Acest personaj manifestă astăzi o 
preferinţă pentru lenjeria frumoasă şi tot felul de 
mărunţişuri datând din acea epocă. 


Francisc |, bancher Indian... 

În Renaşterea propriu-zisă, îl vedem apărând pe 
cel care a fost chiar simbolul acesteia, emblema.. 
Regele Francisc Il 

lată lectura sa, dată pentru un tânăr „consultant 
american de douăzeci şi patru de ani: 

Înainte de aceasta, entitatea a fost acel 
bărbat cunoscut ca Francisc l, rege al Franţei. 
Considerat nu ca atotputernic, cum se vede în 
documentele Istorice, cl mal adesea ca o 
personalitate aflată în dezacord cu multe 
activităţi din anturajul său, în ceea ce priveşte 
relaţiile internaţionale. De unde faptul ci politica 
o atrage astăzi pe entitate, care este în stare si 
conduci afacerile unei întregi comunități ale unei 
țări, ale unei naţiuni. Şi adeseori, când aude sau 
citește un  expozeu despre situația unul 
conducător american sau străin, poate să facă 
imediat o analiză şi să tragă pe loc concluziile 
care se impun. Din acea încarnare îl vine, de 
asemenea, astăzi, acest dar pentru limbi, mai 
ales pentru dialecte. şi acest dar de a folosi 
gluma pentru a exprima adevăruri despre 
oameni, evenimente, marcând scopul cu ajutorul 
unul Joc de cuvinte. Ar fi bine ca entitatea si facă 
studii pentru a deveni diplomat, mai bine decât 
si se cantoneze în viaţa politici locali. Să rămână 
deasupra meschinăriilor, a răzbunărilor politice 
mărunte - cum s-a străduit să facă în cursul 


acelei vieţi vechi şi în acea meserie foarte 
specială care a fost a sa [ca. rege]. (Lectura 2060- 
2). 

Portretul lui Francisc | este cu atât mai interesant 
cu cât corespunde adevărului istoric. Ţin să reamintesc 
ceea ce ştiu sigur: nici Cayce şi nici familia sa, inclusiv 
secretara, nu bănuiau existenţa vreunui rege al Franţei 
Francisc |. Vă jur că la „Beach” nu-l cunoaşte nimeni 
nici astăzi! Această ignoranță pahidermică, pe care am 
constatat-o acolo - nu fără iritare - îl face într-adevăr 
credibil pe Cayce: lecturile sale n-au fost nicicând 
inspirate de o cunoaştere livrescă! 

Că Francisc | n-a fost un dictator, este sigur. Toată 
viaţa sa a trebuit să lupte împotriva preaputernicilor 
săi vasali, care-i îngrădeau puterea. Prefera să 
domnească asupra spiritului ca un animator cultural: el 
este cel care-l va convinge pe Leonardo da Vinci să 
vină să se stabilească în Franţa. Amintirea sa rămâne 
legată de castelele de pe Loire, a căror construcţie a 
încurajat-o. In ceea ce priveşte politica externă, nici 
aici n-a fost un cuceritor, prea fericit să întrerupă 
'războaiele Italiei” prin celebrul 1515: Marignan! Şi ce a 
fost acest umanist, acest intelectual în vieţile sale 
anterioare? 

Inainte de aceasta, entitatea era în ţinut 
roman, în Africa de nord, pe vremea când făcea 
parte din Imperiul Roman. Entitatea nu era 
roman, ci între cei care se numeau alexandrini. 
Era un agent al negustorilor, cineva care dirija 
distribuirea produselor locale, sau naţionale. Era 
atunci ceea ce am numi astăzi un agent de 
bursă. De unde talentul de acum când trebuie să 
vândă produse în orice ţări, pentru import- 
export. Totuşi, astăzi, competența sa comerciali 


ar fi mai bine folosiți în diplomaţie, căci mari 
sunt aptitudinile entității de a reprezenta un 
guvern [...], adică tot ce are legătură cu relațiile 
internaţionale. Numele său în epoca aceea era 
Ar-Med-Seid. Şi a câştigat mult în experiență, 
căci şi-a folosit spiritul şi resursele inteligenţei 
ca să intervină pe Ungă cei puternici în favoarea 
concetăţenilor săi care riscau să fie aserviţi. De 
aici, astăzi, fineţea analizei, judecata 
pătrunzătoare, când trebuie să analizeze 
psihologia oamenilor şi grupurilor, filosofia lor. 

Inaintea acestei vieţi, regăsim entitatea în 
Persia şi în Arabia, în „orasul de pe coline şi din 
câmpii” [numele pe care Cayce îl dă Suzeil], Era în 
epoca în care acest şef religios [Uhjltd] îşi 
răspândea învăţăturile care au adus un progres 
fizic, mental şi spiritual multora dintre popoarele 
de negustori. Acolo, entitatea juca un rol de 
intermediar - ceea ce am numi astăzi bancher. şi 
în acea perioadă excepțională, s-a ocupat de 
schimburile dintre egipteni, indieni, popoarele 
din Gobi, locuitorii din Carpaţi şi alţii, într-un 
sens, era om de afaceri, dar se ocupa mai mult 
de mijloacele de schimb, de monede, căci trăia 
într-un mare centru comercial. A profitat de 
această situație când a ajuns în India, dar în 
acord cu filosofia care se răspândea atunci în 
Suza. Din această încarnare îi vin un mare talent 
de orator și o capacitate de a-i influența pe 
ceilalţi, pentru a-i determina să se lase conduşi. 
Numele său era Am-en-id. 

Și mai înainte, regăsim entitatea în Egipt, 
într-un timp de reconstrucție, după tulburările 
războiului civil. Era în momentul când se 


repartizau grupurile de emigranţi şi indivizi, în 
diverse servicii, regelui sau Marelui Preot. 
Entitatea juca acolo un rol de diplomat şi de om 
politic. Dar nu chiar în sensul în care l-am 
înțelege acum. Căci munca sa era să facă fiecare 
grup în parte să înțeleagă cum ajuta naţiunii 
sale, sau altor naţiuni, prin ceea ce făcea. 
Aceasta i-a permis entității să devină un fel de 
consilier, negociator şi coordonator pentru 
numeroase grupuri. Şi numele său era: Ab-EI-Do. 
(Lectura 2060-2). 

Foarte diferit de loana d'Arc, care nu visează 
decât să se încarneze întotdeauna în plin război civil, 
indiferent de ţară, .Francisc | alege să se încarneze 
pentru a ajuta pacea. Fiind mai mult prin natură un 
diplomat, un psihosociolog şi un hipersensibil] la 
aceste lucruri care arată puterile ascunse ale 
spiritului, ale inteligenţei. (Aceeaşi lectură) 

Şi tocmai astfel apare Francisc | (1494-1547) 
istoricilor actuali. 

Interesant de notat şi internaţionalismul său, care 
datează de demult în Africa de nord romană, este 
străin, mai exact grec din Alexandria. Când se 
încarnează în Persia, în viaţa dinainte, este tot străin: 
este imigrant indian! lar în Egipt soseşte în momentul 
când statul încearcă să integreze noii imigranţi naţiunii 
în curs de formare. Ca rege al Franţei, el este - cum era 
regula - fiul unei străine, Louise de Savoie (provincie 
care nu era încă franceză în momentul acela; atât de 
puţin franceză, chiar, încât mai târziu, familia de 
Savoia - Casa Savoia - se va identifica cu ltalia, din 
care va face parte). 

Ne amintim şi că Francisc | i-a şocat pe 
credincioşi, aliindu-se cu turcii musulmani (în speţă cu 


un tratat de alianţă care i-a permis corsarului 
Barberousse / Barbă Roşie, n. tr. / să atace coastele 
italiene şi spaniole), iată de ce spune Cayce că el era 
în dezacord cu anturajul în ceea ce priveşte 
politica externă. Şi apoi, când ai fost egiptean, 
indian, persan, grec, când cunoşti bine Mediterana 
orientală şi ai fost în atâtea popoare diferite ca 
bancher, ministru al imigrării sau agent de bursă al 
ceaiului, nu eşti chiar turc... 

Mai sunt şi alte vieţi din timpul Renaşterii 
franceze, spune Cayce. De exemplu un favorit ai 
regelui Hernie, probabil al IV-lea, care a obţinut, 
oricum, mult. (Lectura 4353-4). Sau lectura 1562-1, 
care evocă existenţa unui artist flamand sărac, un 
acuarelist de la începutul Renaşterii, pe nume Arvell 
Meneaux (?). El făcea multe eforturi ca să redea 
frumuseţea Naturii, frumuseţea corpului omenesc. 
Aceste eforturi, spune Cayce, îi vor aduce astăzi 
câștigurile materiale care i-au lipsit altădată. 
Căci vel culege în experiența actuală ceea ce al 
semănat odinioară. (Lectura 1562-1). 

(Sper, atunci, că bietul Douanier Rousseau este 
astăzi reîncarnat în negustor de tablouri, miliardar!) 

Lectura 5244 descrie un modest căutător care, la 
începuturile imprimeriei, lucra Ja reacțiile chimice 
ale argintului, adică efectele luminii asupra 
argintului, şi folosirea acestui element la 
obţinerea anumitor procedee de Imprimare, de 
unde Interesul său actual pentru fotografiei 
(Lectura 5244-L-1). 

Aceste lecturi sunt cu totul în atmosfera de elan 
ştiinţific şi cultural al Renaşterii. Este de altfel destul de 
dificil să identifici toate lecturile care se raportează la o 
epocă precisă, întrucât Cayce nu dă întotdeauna 


suficiente elemente de datare. Când vă spune „Era 
când regii Henric (sau Carol, sau Ludovici) 
domneau în Franţa” nu ne ajută prea mult: între 
Charles Martel, în 714, şi Carol al X-lea, în 1624, sunt 
mai bine de o mie de ani distanţă... 


6. Pe vremea Ludovicilor 


Pe vremea Ludovicilor - expresia îi aparţine lui 
Cayce însuşi şi, în mintea sa, este vorba de o întreagă 
civilizaţie al cărei apogeu se situează în secolele XVII şi 
XVIII în Franţa. 


Richelieu şi Ludovic al XIII-lea 

Cardinalul de Richelieu, atotputernicul ministru al 
lui Ludovic al XIII-lea, apare de cel puţin douăsprezece 
ori în lecturi. Prima dintre ele datează din 22 octombrie 
1923: este vorba de acea serie de lecturi date de 
Cayce pentru Lammers, prietenul său tipograf. Acolo, 
Cayce face trimitere la o încarnare pe care ar fi avut-o 
el însuşi în Franţa şi era prima dată când vorbea de 
propriile sale vieţi anterioare. 

A fost întrebat: 

UNDE ŞI CÎND ACESTE PATRU PERSOANE 
(Lammers, Cayce şi doi dintre prietenii lor) AU FOST 
ÎMPREUNĂ ÎN SCOPURI DISTRUCTIVE? (Cayce tocmai 
spusese că Lammers fusese Hector în războiul Troiei). 
PENTRU FIECARE DIN ACEŞTI PATRU INDIVIZI, DAŢI 
NUMELE, STAREA, PROFESIA, ACTIVITĂŢILE LOR ÎN 
FIECARE DIN VIEŢILE ANTERIOARE. 

După ce a răspuns că aceşti patru indivizi nu se 
întâlniseră decât o singură dată pe Pământ - în războiul 
Troiei -, Cayce reia în detaliu vieţile anterioare ale 
fiecăruia dintre ei. 


Şi când a ajuns la propriile sale încarnări, Cayce a 
menţionat mai întâi cele două vieţi anterioare mai 
recente, vieţile americane despre care am vorbit în 
volumul |. Şi apoi: 

In viaţa dinaintea acesteia [ca întemeietor al 
coloniei engleze din Jamestown], trăia în Franța, sub 
domnia lui Richelieu, când în acea perioadă se 
pregăteau forțe armate care vor deveni într-o zi 
redutabile pentru unii. (Lectura 5717-1). 

Scurtul pasaj de mai sus este destul de enigmatic. 
Secretarul lui Lammers pare să fi redat „Richelieu” în 
transcrierea sa. 

La care prudenta Gladys Davis, cu mulţi ani mai 
târziu, clasificând lecturile, a adăugat un punct de 
întrebare, urmat de: „Ludovic al XIII-lea?”... Bineînţeles 
că, pentru noi, cei doi oameni sunt indisolubil legaţi în 
Istoria care ţine minte acest cuplu extraordinar de 
eficace, format din rege şi ministrul său. Colaborare 
strânsă care va dura aproape până aproape de 
moartea lor. 

Atât cât va fi la putere, într-adevăr, Richelieu nu 
va înceta să „pregătească”, cum zice Cayce, forţele 
armate regale, pe care le va opune totodată casei de 
Austria, protestanților şi marilor seniori aflaţi în 
continuă rebeliune. După moartea sa, când tânărul 
Ludovic al XIV-lea este doar un adolescent, va izbucni 
revolta; va fi Fronda condusă de aceşti mari seniori 
care nu acceptă autoritatea regelui. Cât despre 
„Richelieu”, citat în lecturile de mai sus, este chiar 
cardinalul care a trăit în secolul al XVII-lea (va mai 
exista ulterior, în secolul al XIX-lea, un alt Richelieu 
care va fi ministrul lui Ludovic al XVIII-lea). Aici nu 
există îndoială, pentru că această încarnare a lui Cayce 
sub domnia lui Richelieu este dată ca precedând 


încarnarea sa la Jamestown, colonie engleză din 
America. Or, fondarea acesteia datează din secolul ai 
XVII-lea. 

Despre diferiţii regi ai Franţei cu prenumele 
„Ludovic” citim în lecturi această uimitoare exprimare 
sintetică: In that period known as the Louises of 
France. Cât despre numărul Ludovicilor respectivi, se 
pare adeseori că a fost notat cam repede. Din păcate 
pentru noi, există o mare diferenţă... Şi toate 
cercetările” mele au fost îngreunate de această 
dezinvoltură privind numerele) în alte lecturi, pe care 
le vom vedea mai departe, viaţa franceză a lui Edgar 
Cayce va fi situată sub Ludovic al XIV-lea sau chiar 
Ludovic al XV-lea... Or, cum el repetă că este o viaţă de 
copil mic care nu durează decât câţiva ani, este deci 
exclus să fi trăit atât de mult încât să prindă două 
secole şi trei „Ludovici”! în orice caz, Cayce, fidel 
teoriei reîncarnărilor de grup, dă un număr destul de 
mare de încarnări în secolele XVII şi XVIII. Bineînţeles 
că este vorba, aproape de fiecare dată, de oameni care 
au avut o încarnare egipteană împreună cu el. Foarte 
des, de asemenea, încarnări persane, greceşti, biblice 
sau eseniene. 

În încarnările din timpul lui Ludovic al XIII-lea, 
Richelieu este întotdeauna descris ca acela care deţine 
puterea reală: 

În viața precedentă, era la curtea regelui 
Franţei, când Richelieu deținea adevărata 
putere. (Lectura 4765-1). 

ÎI găsim în cursul acelei perioade când 
Biserica şi Statul, în Franţa, erau sub controlul 
lui Richelieu. (Lectura 2694-1). 

Cele mai multe încarnări sub Ludovic al XIII-lea se 
petrec la curte, ceea ce este logic, pentru că, vom 


vedea mai departe, Cayce spune că s-a încarnat în 
acest mediu. Atmosferă de intrigi, uneori irespirabilă: 

Entitatea era cineva la care Richelieu 
mergea adeseori ca să ceară sfatul, în acea 
vreme. Ea ardea tămâie, parfumuri şi dădea 
sfaturi sub numele de Katrina. Entitatea a 
câştigat şi a pierdut moral în această viață. A 
câştigat în cunoaşterea virtuţilor şi puterilor 
tămăâii, aromelor şi a tuturor acelor materii 
purificate de foc. Şi a pierdut prin întrebuinţarea 
pe care a dat-o acestor parfumuri şi influenţei 
lor asupra oamenilor. Şi astăzi ea trebuie să facă 
față acestor influențe karmice şi să le corecteze, 
printr-o bună destinaţie a acestor substanţe, pe 
care trebuie să le folosească acum ca să ajute 
oamenii, bărbaţii, femeile, copiii să se dezvolte 
şi să evolueze. Şi în special aloe, mirt etc. 
(Lectura 1714-1). 

Aţi recunoscut descrierea unei vrăjitoare de cea 
mai bună tradiţie, manipulând esențe şi otrăvuri în 
oficina sa. Sub Ludovic al XIV-lea, de altfel, a izbucnit 
faimoasa „Afacere a otrăvurilor”, când va fi 
condamnată marchiza de Brinvilliers. (A se citi La 
Marquise des Ombres |I Marchiza umbrelor /, de 
Catherine Hermary-Vieille, Olivier Orban, Paris, 1983) 

Se pare că Richelieu consultă des clarvăzătoarele: 

La începutul perioadei în care Richelieu 
conducea ţara, când căuta să-şi asigure puterea, 
entitatea şi-a oferit bunele oficii de intermediar 
între suveranul în titlu şi cel care, prin calităţile 
sale intelectuale, va juca rolul conducător [...]. 
iată de ce, astăzi, entitatea are o _ iscusință 
înnăscută de a-i sfătui pe unii şi pe alţii, 
indiferent de situaţia lor. (Lectura 454-2). 


Cardinalul pare să fi avut câteva prietene 
frumoase. Cuvântul folosit de Cayce este entertainer, 
cu alte cuvinte cineva care îşi exercită funcţiile fie de 
bufon, fie de damă de companie, fie de curtezană (sau 
de curtezan... observați că femininul şi masculinul nu 
au exact acelaşi sens!);, 

Entitatea era în activitate în Franţa, chiar la 
începutul epocii cardinalului Richelieu. Entitatea 
a fost o asociată [cuvânt caycian care înseamnă, 
după caz, soţ, soţie, amant, prietenă - uneori pur şi 
simplu asociată sau membru din aceeaşi familie!], da, 
şi chiar o tovarăşă [aici „metresă” în cayciană] a 
cardinalului în viața sa, când acesta a fost atacat 
şi contestat. Şi darurile entității de a distra, de a 
însufleţi viaţa la curte şi de a înveseli existenţa 
acelora pe care-i întâlnea, au făcut-o să ocupe o 
poziție importantă. Funcţiile sale constau în a da 
concerte, în a încuraja artiştii - şi numeroşi au 
fost oamenii din acea vreme care au fost primiţi 
la contesa lascana, ca să o asculte [...]. Această 
încarnare aduce în viața actuală a entității un 
talent muzical, daruri artistice, un talent pentru 
animația culturală... Şi totuşi, în străfundul ei, o 
lipsă de încredere în cei apropiați. (Lectura 5265- 
1). 

Înţelegem că acea contesă întreținea un salon 
unde se întâlneau artişti şi oamenii politici. Ne amintim 
rolul capital jucat de aceste saloane în viaţa culturală a 
epocii. Dar erau şi cuiburi de intrigă, unde trebuia să fii 
mereu atent... 

lată o altă persoană care pare să fi fost, după 
expresia epocii: „foarte versată în galanterie”: 

Entitatea era printre cei care lucrau sub 
domnia cunoscută ca aceea a lui Richelieu. 


Entitatea trăia în cercurile conducătoare, 
apropiate puterii, şi avea funcţia de a-i „distra” 
şi pe Richelieu şi pe rege. Ea se numea Isabelle. 
Și în acea viață a câştigat şi a pierdut în plan 
moral. (Lectura 97-2). 

Urmarea lecturii arată că această persoană 
păstrează de atunci un talent pentru a juca teatru, mai 
ales personajele din acea epocă. Poate că era actriţă? 

Şi iată un abate de curie: 

Entitatea făcea parte din înaltul cler, dar 
fără să se  sinchisească de respectarea 
jurămintelor ecleziastice. Căci entitatea, prin 
politica lui Richelieu, era dezamăgită de Biserică 
şi de modul cum aplica aceasta marile principii. 
Astfel entitatea a lăsat boneta roşie [de episcop] 
şi a luat pălăria de curtean. (Lectura 2694-1). 

Un mare şambelan: 

În Franţa, într-o vreme când  mocnea 
revolta, sub Ludovic al XIII-lea, entitatea era 
printre cei însărcinaţi să-l escorteze şi să-l apere 
pe monarh. Mai exact, era cei care răspundea de 
garderoba sa, deşi nu un valet, ci mai degrabă 
cineva care hotăra stilul costumului care se 
potrivea oamenilor, un fel de maestru de 
ceremonii. După numele său Neil, entitatea a 
câştigat în această experienţă, riscându-şi viaţa 
după cum cerea serviciul în acel timp. De unde, 
astăzi, interesul său pentru haine şi talentul de a 
descrie modul în care este imbrăcat fiecare, 
chiar într-un salon plin de lume! (Lectura 641-1). 

înainte, acest bărbat fusese negustor în Grecia, la 
Salonic. Şi mai înainte încă, medic la curtea Persiei. Şi 
mai înainte, în Egipt, înalt funcţionar, a/ cărui 
veșmânt special, semn al funcţiei, îl făcea să fie 


respectat de mulţime. (Aceeaşi lectură). În fine, 
înainte fusese atlant, dar mereu obişnuit cu decorul 
oficial... 

Apar diverse personalităţi de la această curte a lui 
Ludovic al XIll-lea: secretarul particular al unuia 
dintre Ludovici (lectura 1566-3), un alt cardinal fără 
principii morale rigide (cu nume indescifrabil, lectura 
2734-1), o profesoară de dans (lectura 2163-1), o 
guvernantă a casei regale care se ocupa de cei bolnavi 
(lectura 38-1) etc. 

Cum nu se ştie niciodată ce le trecea prin cap 
secretarelor lui Cayce când transcriau un nume 
francez, niciodată nu suntem siguri de acesta. In mai 
multe lecturi pare să fie numele „Conţi” sau „Gondi”, 
dar este oare vorba de familia Conde, Gondi sau Conţi? 
Trei mari familii distincte, a căror pronunție într-o gură 
americană nu se diferenţiază deloc: 

Entitatea a fost printre cei care au întemeiat 
o familie celebră, cu o mare funcție în ţară, sub 
numele de Conţi [...]. Numele său: Jacques Conti. 
(Lectura 1932-1). 

Las genealogiştilor grija de a-l regăsi pe acest 
„Jacques Conţi”, care era un mare negustor, colabora 
cu administraţia regală şi se interesa de distilarea 
esenţelor vegetale... 


Exilul lui Carol al II-lea în Franța 

Aproape douăzeci şi trei de lecturi descriu 
încarnările în Franţa, în momentul când tânărul Carol al 
H-lea, viitor rege al Angliei, a venit acolo în exil. Era fiul 
nefericitului Carol l, decapitat de revoluţia lui 
Cromwell, dar şi nepotul regelui Franţei, Henric al | V- 
lea, prin mama sa, Henrietta. Aceste douăzeci şi trei de 
persoane, majoritatea franceze, fac parte dintr-un 


acelaşi grup karmic şi s-au cunoscut în Egipt, Persia, 
Grecia, Israel etc. Scopul încarnărilor în Franţa, în 
secolul al XVII-lea, se pare că a fost să-l ajute pe 
viitorul Carol al Il-lea. În cele din urmă, acesta a 
recăpătat tronul tatălui său şi a devenii un mare 
monarh conciliator. Ca suveran, nu era uşor să 
restaurezi pacea religioasă în acea Anglie devastată de 
fanatism! Fidel politicii de toleranţă a bunicului său, 
Carol al II-lea s-a străduit să stingă ura dintre catolici şi 
protestanti: 

Entitatea era în tara cunoscută acum ca 
Franța, în acea epocă în care aveau loc încercări 
de readucere a regelui Carol al Il-lea pe tronul 
său. Entitatea era atunci franceză şi juca un rol 
de intermediar între cei care erau la putere, 
între consilierii regelui şi cei care reprezentau 
coroana în Anglia. (Lectura 308-2). 

În țara pe care o cunoaştem astăzi ca 
Franţa, găsim entitatea într-un timp când multe 
schimbări agitau spiritele, din cauza venirii 
viitorului rege Carol al II-lea, care se afla acolo în 
exil. Entitatea a fost printre cei care au ajutat 
această entitate să se întoarcă în patria sa. 
Acest moment a fost trăit, pentru unii şi pentru 
alții, pentru toti, ca o cotitură în evoluția gândirii 
religioase, legată de viitorul acestui prinţ ca 
suveran. Şi în această atmosferă, oamenii se 
gândeau la schimbări, la evoluția spiritelor. 
(Lectura 421-5). 

Mereu marile cotituri ale Istoriei civilizaţiilor, când 
se încarnează acest grup de suflete care însoțesc 
entitatea Cayce, alias Ra Ta... De unde motivul acestei 
abundenţe de lecturi despre Carol al II-lea: el ar fi fost 


unchiul încarnării franceze a lui Cayce din acea 
epocă... 


Cayce, nepot al regilor Franţei şi Angliei - 
întocmai! 

De-a lungul anilor, Cayce va da detalii despre 
misterioasa sa încarnare (sau misterioasele sale 
încarnări) la Curtea Franţei, iată-le: 

Regăsim entitatea [e vorba de Cayce însuşi] 
într-o experiență terestră precedentă, o viaţă în 
Franța, care urma unei intrări pe Venus. Şi ce a 
fost această viață? Cum a fost ea trăită practic? 
Un copil din dragostei Un copil din dragoste, cea 
mai entuziasmantă din toate experienţele pe 
care le poti face în existența terestră, dar, 
pentru unii, cea mai de temut, cea mai cumplită! 
(Lectura 5755-1). 

În viața precedentă, găsim entitatea [e 
vorba tot de Edgar] /a curtea francezilor, când 
Ludovic al XV-lea [al Cincisprezecelea!] era rege şi 
când entitatea a fost încredințată gardei regale, 
dar a fost de scurtă durată, ca număr de ani, 
cum se numără în plan terestru. Această 
entitate, deci, a fost încredinţată unei gărzi de la 
Curte, care era o gardă aparținând casei regale 
şi care şi-a pierdut viața apărându-l pe cel care îi 
fusese încredinţat [...]. Şi numele acestuia era 
Ralph Dahli [Raphael?]. (Lectura 294-8) 

Prima remarcă: se trece de la Ludovic al XIII-lea 
(Richelieu citat chiar în prima lectură de la începutul 
acestui capitol) la Ludovic cel lubit. Ceea ce acoperă 
un secol (Richelieu este în 1624 consilierul lui Ludovic 
al XIll-lea, iar Ludovic al XV-lea îşi începe efectiv 
domnia în 1723). Dacă este vorba de un copil a cărui 


viaţă a fost de scurtă durată... Înseamnă că, de fapt, 
au fost două încarnări franceze ale lui Cayce în lecturi: 
una sub Ludovic al XIII-lea, în secolul XVII, şi una sub 
Ludovic al XIV-lea-Ludovic al XV-lea, în secolul XVIII! Să 
vedem urmarea: 

A trăit viața la această Curte, în primii ani, 
în inima şi afecțiunea mamei sale, care era atât 
de frumoasă şi lubitoare cât este cu putinţă. 
Marea încercare a entităţii' din punct de vedere 
al Pământului * a fost despărțirea dintre mamă 
şi fiu. Acest şoc a provocat un dor adânc în 
această viață tânără care s-a stins încet-încet 
din cauza geloziei de la Curte. Căci regele a 
devenit constient de înfăţişarea fizică a 
băieţțelului, care risca să provoace tulburări 
armate periculoase pentru el însuşi - înfăţişare 
care trăda secretul acelei mame care îl iubea 
atât. (Lectura 294-9). 

Am citit şi recitit de multe ori această lectură, 
încercând să pătrund spiritul epocii. Fiind eu însămi o 
pasionată de Saint-Simon şi de acest sfârşit de secol 
XVII, cred că ultima frază a lecturii generează mai 
multe observaţii: 

- Mai întâi, în ceea ce priveşte „înfăţişarea 
copilului”. Interpretarea mea personală este că, pe 
măsură ce creştea, semăna probabil din ce în ce mai 
mult cu tatăl său, arătând astfel al cui fiu era. Poate că, 
de asemenea, stârnea prea mult interes: existenta sa 
era evident o ameninţare pe plan politic. Dacă 
băieţelul ar fi fost anormal, el n-ar fi reprezentat un 
pericol pentru rege şi nimic n-ar fi justificat gelozia de 
care vorbeşte Cayce. 

- Nu se spune, de altfel, de care rege gelos este 
vorba: al Franţei sau al Angliei? Căci, aşa cum o să 


vedem, Cayce sugerează mai departe că acest copil ar 
fi fost un nepot natural al regelui Angliei, Carol |. 
Oricum, un personaj care putea să pretindă tronul fie al 
Franţei, fie al Angliei, prin gradul de rudenie atât de 
apropiat. Condiţia de bastard nu era considerată din 
acelaşi unghi ca astăzi: un bastard putea să intre în 
legitimitate şi astfel să aibă pretenţii la tron. Acest 
lucru s-a văzut deja în Istorie şi putea risca - se ştie 
când? - să aducă multe necazuri. Părinţii acestui copil 
misterios sunt evocaţi în urmarea lecturilor date lui 
Gladys Davis, secretara lui Cayce. Aceasta ar fi fost un 
fel de suflet-soră, în orice caz o entitate pe care a 
regăsit-o în fiecare încarnare. După ce a fost fiica sa în 
Egipt, ar fi fost soţia sa în Persia, înainte de a-i fi 
secretară în America! Şi, între timp, în Franţa, s-au 
regăsit: 

Din nou la o curte, ca mamă şi fiu. (Lectura 
288-6). 

ŞI CARE ERA NUMELE MEU COMPLET ÎN ACEASTĂ 
VIAŢA FRANCEZA, ŞI A CUI FIICA ERAM? a întrebat 
Gladys Davis. 

A lui Ludovic al XIV-lea. Numele complet: 
Agatha Bolile. (Lectura 288-27). 

Ameţită de atâta glorie, mica secretară a încurcat 
cifrele romane sub pana sa şi a scris Ludovic al XIV-lea 
în loc de Ludovic al XV-lea sau al XIII-lea? Cât despre 
„Agatha Beille”, este foarte evident că ar fi mai 
degrabă „Agatha Abeille”, adică două prenume 
tradiţionale unite, cum era obiceiul. Gladys Davis 
crezând, bine intenţionată, că prinţesele regale din 
secolul al XVII-lea purtau nume de familie burgheze - 
ca toată lumea! - o numeşte Beille în notele sale! 
(Obiceiul american actual pentru a vorbi de o 


personalitate feminină fiind de a-i da numai numele de 
familie, fără prenume sau Doamnă sau Domnişoară). 

CU JACQUES, FRATELE LUI CAROL AL II-LEA, ERAM 
LOGODITA? 

Ducele de York, Jacques, [În engleză, James], 
(aceeaşi lectură). i up aa 

ŞI DE CE N-A FOST CELEBRATA CASATORIA? 

Intrigi politice şi conjunctură. (Lectura 288- 
27) 

O altă lectură lasă să se înţeleagă că micul 
„Ralph Dahil” era chiar fiul Ducelui de York, fratele 
viitorului Carol al II-lea, care într-adevăr a venit şi el la 
Paris în tinereţe: 

Pe atunci, găsim entitatea |Gladyis Davis] 
încarnată pe Pământ la curtea lui Ludovic al XV- 
lea [al Cincisprezecelea, de această dată!]. Şi acolo, 
trăia în casa regală, fiind a doua fiică a regelui, 
născută la palat, din soția legitimă a monarhului, 
crescută şi educată la mânăstire, adică la şcoala 
mânăstirilor care primeau persoane de la curte, 
dar totuşi nu între zidurile lor. La vârsta de 
șaptesprezece ani, o vedem făcând cunoştinţă cu 
Ducele de York, fiul monarhului care domnea în 
țara de alături. Tânăra fată a fost sedusă şi a 
adus pe lume un fiu, pe care suveranul l-a dus 
departe de Curte. Pe loc mama şi-a pierdut 
favoarea monarhului. Şi, în aceste împrejurări, în 
acest mediu, întâmplarea i-a provocat un mare 
dezgust faţă de bărbați. Căci ea a considerat că 
Ducele fusese necredincios. Şi totuşi iubirea nu 
i-a părăsit inima, ci s-a răsfrânt în întregime 
asupra copilului din această legătură. (Lectura 
288-5). 


Am petrecut ore întregi la biblioteca din 
Versailles, unde toate aceste personaje regale sunt 
cunoscute, fişate, repertoriate, clasate, indiferent dacă 
au fost legitime sau bastarde. Aproape toate fac 
obiectul unor biografii, al unor citări în Memoriile 
vremii. La Curte, toată lumea observa pe toată lumea, 
nu exista intimitate. Şi persoanele din familia regală, 
mai ales, erau spionate de către o mie de ochi 
răuvoitori. Naşterile chiar se petreceau în public, cu 
martori, pentru a certifica tot ce se petrecuse, ca să nu 
fie luat un copil drept altul! 

Deci am petrecut ore întregi încercând să identific 
o fiică a lui Ludovic al XIV-lea, care ar corespunde cu 
ceea ce spune Cayce. Nici una din fiicele Mariei- 
Thereza şi a lui Ludovic al XIV-lea nu poartă numele 
Agatha Bay sau ceva asemănător. O singură fiică 
legitimă a lui Ludovic al XV-lea poartă prenumele 
Agatha, dar nu corespunde ansamblului lecturilor. 

lată altele care aduc detalii suplimentare, făcând 
identificarea prinţesei şi mai dificilă. Este vorba tot de 
fiica regelui, mama copilului nedorit: 

După ce a fost alungată de la Curte, a 
devenit călugăriță într-una din mănăstirile 
apropiate; a venit acolo la virata de douăzeci de 
ani, după ce a trăit trei ani de iubire materni cu 
fiul său, Dale. Până atunci beneficiase de multă 
afecţiune şi de promisiuni din partea familiei 
monarhului. Dar vedem că acesta s-a lisat 
cuprins de o mare neincredere, până la a-şi 
exercita răzbunarea asupra mamei şi asupra 
copilului. De unde faptul că acesta a fost 
încredințat celor pe care mama sa îi considera 
cel mai apropiați prieteni din casa regelui, atunci 
când ea s-a călugărit. Şi acolo, la mănăstire, 


vedem că la puţin timp după intrare, n-a mai 
putut ieşi timp de trei ani ca să-şi vadă copilul. 
Și când i s-a anunțat moartea acestuia, fără săi 
se arate motivele, vestea i-a provocat o 
asemenea dezamăgire şi un asemenea dezgust 
de viață încât n-a mai putut iubi pe nimeni care 
să-l înlocuiască pe cel ce-i devenise mai drag 
decât propria sa viaţă. Atunci o vedem pe Gracia 
[alt nume] lăsându-se şi pieri; a murit la vârsta de 
treizeci de ani. (Lectura 288-5). 

Şi într-o altă lectură, unde ea îi cerea lui Cayce să- 
i dea numele pe care le-a purtat în încarnările 
precedente, el răspunde: 

Și în aceea din timpul lui Ludovic al XV-lea: 
Grada. (Lectura 288-10). 

Cu aceste precizări complementare ar trebui să 
găsim o fiică a regelui care să fi avut ca poreclă sau 
nume de călugărită „Gracia”, N-am găsit un asemenea 
personaj. Poate că alţii vor reuşi aici mai bine decât 
mine? 


Edgar Cayce - copil negru cu obârşie regală? 


Unii istorici americani s-au gândit (cu toarte bună 
intenţie, desigur) că ar putea fi vorba de un nepoţel 
negru al lui Ludovic al XIV-lea. Asta ca să explice aluzia 
lui Cayce la „înfăţişarea” copilului. 

Orice istoric onest trebuie să evite proiectarea 
problemelor din timpul şi ţara sa într-o altă epocă şi 
civilizaţie. Edgar Cayce în nepotul negru al lui Ludovic 
al XIV-lea? Ipoteza este nostimă. Din păcate, este total 
lipsită de baze istorice. Cei care o susţin nu cunosc 
îndeajuns istoria europeană - plecând de la o ecuaţie 
simplă, pe legea mea: spaniol maur = arab = negrul 


(lată ce i-ar face pe istoricii spanioli să râdă cu 
lacrimii). Pentru că Ludovic al XIV-lea se căsătorise cu 
o „spaniolă”, putem conchide foarte firesc' că aceasta 
avea sânge negru? Maria-Thereza, soţia lui Ludovic al 
XIV-lea - şi blondă ca spicul de griul - era o „falsă 
spaniolă”, o Habsburg de Austria. Cât despre maurii 
din Spania, care erau berberi albi la origine, trebuie să 
ne străduim din răsputeri ca să-i putem asimila masiv 
negrilor! 

Istoricul serios care se va osteni să se 
documenteze la Versailles va putea să-şi dea seama 
foarte repede că nimic nu sprijină ipoteza unui nepot 
negru al lui Ludovic al XIV-lea şi va vedea că se face o 
confuzie cu cazul călugăritei „maure” închise la 
mânăstirea din Moret, la care s-au referit Saint-Simon, 
Voltaire, M-lle de Montpensier şi mulţi alţii. Nimic nu 
dovedeşte până acum că ea ar fi fost fiica lui Ludovic al 
XIV-lea şi există chiar mărturia Măriei Leszczynska, 
soţia lui Ludovic al XV-lea, care dezminte acest lucru 
spunând că era fiica unui maur şi a unei maure 
găzduiţi la Menajeria de la Versailles, din mila Doamnei 
de Maintenon. 

Trebuie, înainte de toate, să avem onestitatea de 
a-l reciti pe Cayce: nicăieri nu spune că el însuşi, 
copilul misterios, sau mama sa ar fi fost negri. Ceea ce, 
o repet, în contextul epocii ar fi fost într-adevăr dificili 
în plus, această călugăriţă „oacheşă” despre care 
vorbesc izvoarele istorice nu se numea nici Gracia, nici 
Agathe-Abeille. Ea a murit spre sfârşitul secolului 
respectiv, cu zece ani înainte de revoluţie, în 1779, şi a 
depăşit aşadar cu mult vârsta indicată de Cayce - 
treizeci de ani. Şi dacă Voltaire, care a vizitat-o, găsea 
că seamănă cu Ludovic al XIV-lea, aceasta nu 


dovedeşte nimic... altceva decât că va fi fost, poate, 
încă o bastardă a prolificului rege! 

Pe de altă parte, ne lovim de încă o 
neconcordanţă: dacă această prinţesă regală a trăit la 
Curte în văzul şi ştiinţa tuturor, cum spune Cayce - 
ceea ce i-a permis să-i întâlnească pe ducele de York -, 
nu se poate să nu existe vreun document referitor la 
ea. Toate naşterile din familia regală au făcut obiectul 
ceremonialului tradiţional şi au fost notate întocmai în 
arhive. Mania hârţoagelor, tipic franceză, era la putere 
în vremea Regelui-Soare! 

Dacă una din fiicele legitime ale cuplului regal, 
crescută la Curte până la 17 ani, ar fi fost tuciurie ca 
acea călugăriţă şi ar fi născut un copil negru, judecaţi 
dacă gurile rele n-ar fi profitat de ocaziei Sigur s-ar fi 
ştiut! 

Cât despre o fetiţă oacheşă născută de Maria- 
Tereza în 1664, aceeaşi  incompatibilitate cu 
amănuntele date de Cayce. 

D-ra de Montpensier povesteşte, în Memoriile sale 
(vol. IV, p. 15 şi 16), că „regina născuse o fetiţă ce 
semăna leită cu o maură”. Dar adaugă: „Nu-i adevărat 
că regina a adus pe lume o negresă. Răposatul Domn 
care fusese de faţă spunea că micuța prinţesă era 
urâtă, dar nicidecum neagră. Oamenilor nu le iese din 
cap că pruncul nu mai trăieşte, că nu se află într-o 
mânăstire la Moret, aproape de Fontainebleau. Totuşi 
este sigur că fetiţa cea urâtă este moartă: întreaga, 
curte a văzut-o murind!” Născută la 16 noiembrie, ea 
s-a stins în anul următor, pe 26 decembrie, la ora 7 
seara, iar trupul neînsufleţit a fost dus, cu ceremonialul 
de rigoare, la Saint-Denis. Ludovic al XIV-lea i-a scris el 
însuşi vestea mamei sale vitrege, regina Spaniei... Se 
vede că acestea nu corespund cu spusele lui Cayce, 


căci el vorbeşte despre o tânără care a trăit şi care, 
dimpotrivă, era foarte frumoasă, în timp ce martorii 
timpului insistă asupra urâţeniei avortonului! (| s-a dat 
numele  Mărie-Anne şi nu  „Agathe-Abeille” sau 
„Gracia”!) Nu pot aşadar nici să înviez copilul maur al 
Măriei-Tereza, nici să schimb data morţii celeilalte 
maure, cea de la mânăstire, nici chiar să-i împrumut un 
copil negru despre care nu vorbeşte NICI un 
memorialist! 


O dramă din timpul Regentei? 

O altă lectură vorbeşte, se pare, despre Regent, 
Philippe d'Orleans, care a domnit din 1715 până în 
1723, aşteptând ca tânărul Ludovic al XV-lea să ajungă 
la majorat. Este lectura în care viitorul „lubit”, fiind 
foarte tânăr în momentul dramei, nu este răspunzător 
de ea: 

În viața precedentă, ea a trăit [este vorba de 
entitatea 288, adică Gladys Davis] /a curtea lui 
Ludovic al  Cincisprezecelea, atunci când, 
suveranul fiind foarte tânăr, regatul era condus 
de cel căruia i se încredințase această sarcină. 
Entitatea trăia atunci în Casa lui Ludovic al XV- 
lea, venind din Casa lui Ludovic al XIV-lea. şi 
entitatea a cunoscut o evoluţie morală abia la 
sfârşitul vieţii. Căci, în această încarnare, ea a 
cunoscut încă din anii tinereţii dezamăgirea, 
lacrimile, teama, înainte de a fi închisă într-o 
mânăstire unde s-a integrat perfect. A părăsit 
viața pământească în tinereţe, adică la 23 de 
ani. Cât despre dezvoltarea sa spirituală pe 
acest plan terestru, în acel timp, vedem că abia 
în ultimele zile reuşeşte să se împace cu 


condiţiile sale de viață şi cu pierderea copilului. 
(Lectura 288-10) 

Şi în alte lecturi: 

Chiar în viața dinaintea acesteia, regăsim 
entitatea [Gladys Davis] născută într-o casă regală 
şi în familia regelui, la Curtea regelui Ludovic al 
Cincisprezecelea. În calitate de fiică a regelui şi 
în condiţiile de viață de la curtea regală a 
acestei țări căreia îi aparţinea entitatea, cu toată 
gloria, pompa, luxul, splendoarea acestui 
spectacol dat lumii de acea natiune în acel timp. 
Clerul se ocupa de educatie, impunând-o laicilor 
vremii. Prima cotitură a fost al 17-lea an al 
tinerei fete, când l-a întâlnit pe ducele de York - 
cum era numit - şi s-a logodit. Această logodnă 
n-a mai ajuns niciodată la cununie. De unde 
acest dezgust față de bărbati, această 
neîncredere în sexul opus, resimtite de entitate; 
corpul său a fost atunci închis între ziduri, unde 
şi-a petrecut restul vietii, căci n-a trăit decât 
până la 30 de ani. (Lectura 288-1). 

Şi în lecturile date pentru vieţile anterioare ale lui 
Cayce însuşi citim: 

În viața precedentă, regăsim entitatea la 
Curtea Franței, în vremea lui Ludovic al 
Cincisprezecelea, şi în casa monarhului, dar 
lipsită de îngrijirea celor care, în mod normal, ar 
fi trebuit s-o educe - căci aceştia, lipsiţi de 
influenţă, n-au putut veghea asupra dezvoltării 
sale pe Pământ în acea viață. Şi în acea 
încarnare a fost doar un copilaş care a trăit doar 
cinci ani. În personalitatea sa actuală, găsim mai 
multe trăsături de caracter provenind din 


încarnarea următoare, ca Bainbridge... (Lectura 
294-19) 

Cât despre prinţesă, îi rămăsese din toată 
povestea aceea multă amărăciune: 

Asta explică de ce entitatea, ex-persoană 
regală, îi dispreţuieşte sau nu-i iartă pe cei care 
n-au darul s-o înțeleagă. Acest lucru trebuie 
depăşit astăzi. (Lectura 288-10) 

Şi iată de ce, dacă această lectură a lui Cayce 
este adevărată, n-am putut obţine nici o întrevedere cu 
Gladys Davis - pe care o cerusem de mai multe ori în 
calitatea mea de scriitor francez. 

O întâlneam aproape zilnic pe scări - regală, e 
drepţi într-o zi, violând eticheta curților, mi-am permis 
s-o abordez ca să-i expun problema mea: ce să fac cu 
acele nume franceze din lecturi, care fuseseră 
masacrate până la a fi inutilizabile? Am rugat-o pe 
această alteţă intimidantă să binevoiască a mi le citi cu 
voce tare, aşa cum le auzise ea însăşi, încât să le pot 
rescrie într-un mod verosimil. Mereu regală, mi-a opus 
un refuz plin de curtoazie, dar ferm: nu, n-o interesa 
acest lucru! în mod vizibil, biata ex-prinţesă regală 
reîncarnată avea motive întemeiate pentru a dori să 
uite tot ce înseamnă Franţa (inclusiv scriitorii francezi 
rătăciţi la Virginia Beach!). Cayce remarcă adeseori în 
lecturi cât de tare ne repugnă ţările unde am suferit 
mult într-o viaţă anterioară. În orice caz, mi-o 
imaginam foarte bine pe Gladys Davis ca prinţesă 
regală, căci era foarte distinsă - şi înţelegeam bine că 
n-avea chef să se mai amestece în această poveste 
dureroasă. Acum, când l-a reîntâlnit pe Cayce în lumea 
cealaltă, sper că amintirile urâte i s-au şters pentru 
totdeauna! 


Louise de la Valllere între Fouquet şi 
Ludovic al XIV-lea la Virginia Beach... 

Cayce avea în echipa sa, la începutul celui de-al 
Doilea Război Mondial, o tânără foarte frumoasă, care 
se numea Mae Gimbert Verhoeven, apoi Mae Saint- 
Clair, căci era divorțată. Ea figurează în multe poze din 
albumele familiale ale lui Cayce, remarcabilă prin 
eleganța şi fineţea trăsăturilor. Ai fi zis că a coborât 
direct dintr-un portret din secolul al XVIl-lea... Ca mulţi 
din apropiații lui Cayce, a solicitat şi obţinut o întreagă 
serie de lecturi.- 

Şi iată şocul pentru noi: Cayce îi spune că fusese 
amanta lui Ludovic al XIV-lea... în timp ce ex-soţul ei 
era o reîncarnare a acestui rege. 

Aud de aici protestele cititorilor mei: de ce nu 
sunt decât oameni celebri în lecturi? Gina Cerminara, 
în cartea sa De nombreuses vies, de nombreuses 
amours / Mai multe vieţi, mai multe iubiri / (Ed. Adyar), 
a răspuns acestei obiecţii vorbind despre lecturile lui 
Cayce şi despre căutarea vieților anterioare în general. 
Ea spune - şi am constatat eu însămi - că printre miile 
de „lecturi despre vieţi” date de Cayce sunt multe 
existenţe obscure, anonime. Rareori găseşti o 
celebritate. Dar pentru un istoric ca mine, este mult 
mai interesant, căci poţi verifica mai uşor detaliile 
istorice date de Cayce. Vedetele din orice epocă au 
fost descrise de contemporanii lor cu lux de amănunte 
- şi amănunte care se verifică. Este fascinant faptul că 
Cayce, care nu avea nici cea mai mică noţiune despre 
Istorie, este exact în descrierile istorice pe care le dă. 
Chiar şi-n lecturile date pentru consultanţi diferiţi, la o 
distanţă de mai mulţi anii 

Şi apoi găsesc foarte interesant faptul că vorbeşte 
despre personaje ce aparţin Istoriei noastre. 


Acestea fiind zise, voi vorbi mai departe despre 
nenumărați anonimi, când lectura este destul de lungă 
şi permite situarea lor în timp (uneori nu sunt decât 
două sau trei rânduri, nici un nume, o dată nesigură şi 
puţine amănunte). 

În cazul lui Mae Gimbert-Saint-Clair, în schimb, 
Cayce dezvoltă o adevărată biografie. Nu este pentru 
prima dată când el se mulţumeşte cu aluzii (ceea ce 
face în general). Dar Mae va insista să-i ceară până la 
15 lecturi, insistând asupra încarnării franceze, iată-le: 

Inainte de aceasta [tocmai vorbise de o viaţă de 
tip american din secolul XIX], găsim entitatea în 
țara franceză, la începutul epocii Ludovicilor. 
[Cayce îi ignoră în mod cert pe „Ludovicii” din Evul 
Mediu]. In acea epocă, mulți oameni acționau în 
ceea ce s-ar putea numi astăzi grupuri de 
presiune, la curtea regelui. (Lectura 1523-4) 

Cayce foloseşte cuvântul „lobbyst”. „Lobby” 
înseamnă, în argoul politic american, grupul de 
presiune care, acţionând în cercurile puterii, încearcă 
să influenţeze grupul care guvernează şi hotărârile 
acestuia. Astfel este descrisa Curtea Franţei ca un cerc 
în care presiunile exercitate asupra regelui erau 
deosebit de violente şi, bineînţeles, contradictorii. Dar 
să continăm lectura: 

In acest cadru, acţiunile entități au fost 
criticate. Totuşi entitatea, în corpul şi 
comportamentul său fizic, a ştiut să se păstreze 
pură. Deşi entitatea a fost contestată de 
apropiații săi şi chiar de familie, criticată de 
propriile prietene şi cunoştinţe, a fost în stare 
să-şi folosească mult influenţa pentru binele alor 
săi. In timpul acelei şederi pe pământ, entitatea 
a devenit totuşi egoistă. Trăsătură care nu se 


vede în încarnarea actuală, ci este latentă. şi 
atunci când frământarea şi tristețea apar în 
viața ei de azi, entitatea ridică adeseori capul cu 
tendința de a-i condamna pe ceilalți [...]. și 
totuşi, aflaţi că zi după zi, în mod constant, vă 
înfruntaţi propriul eu, în alegerile pe care le-aţi 
făcut altădată între ceea ce este constructiv, 
creator şi ceea ce este egoism, orgoliu, vanitate. 
Atunci nu vă lăsaţi egoul, eul să devină o piatră 
unghiulară. Căci veţi culege ceea ce aţi semănat. 

In acea experiență de viață, entitatea se 
numea Margo Meguiette. (Lectura 1523-4) 

(Am menţionat deja mai sus ceea ce ar trebui să 
credem despre grafia fantezistă a numelor franceze 
transcrise de secretarele lui Cayce!) 

Printre aptitudinile dobândite în acea 
şedere terestră, există aceea de a fi în stare 
(oricare ar fi lucrul pe care entitatea s-a hotărât 
să-l facă) să influenţțezi oamenii, indiferent de 
poziția lor socială - fie cineva important, sau un 
bucătar, sau un om în stare de orice! Entitatea îi 
poate face să stea şi în cap. Folosiţi acest talent 
pentru a construi, dar niciodată în scopuri 
egoiste. Căci acest dar este bun dacă este bine 
folosit... (Lectura 1523-4) 

Lectura continuă apoi întorcându-se la vieţile 
anterioare ale lui Mae. Este descrisă în amănunt o 
viaţă greco-romană ca Vesta, o doamnă nobilă dintr-o 
familie aliată Cezarilor, la începutul epocii creştine, 
despre care vom mai vorbi. Chiar din această primă 
lectură, Mae nu realizează imediat de ce activitățile 
ei fuseseră contestate în viaţa următoare. Nu se 
spune încă explicit că era amanta suveranului. Apoi se 
gândeşte şi cere puţin *mai târziu o altă lectură pentru 


a-şi lămuri relaţiile actuale cu diferite persoane. Cayce 
va evoca atunci o a doua viaţă în Franţa, chiar în 
perioada dinaintea Revoluţiei franceze când ea 
deja era asociată cu al doilea soţ de acum. 

Şi apoi Mae îşi întâlneşte fostul soţ la Virginia 
Beach, ceea ce o face prada unei „furtuni sufleteşti, 
încât termină prin a-i cere lui Edgar încă o lectură 
despre vieţile anterioare, pentru a şti, în fond, de ce nu 
se poate detaşa de acest fost soţ. 

Gertrude Cayce este cea care „conduce” lectura, 
adică îi sugerează soţului să adoarmă şi îi pune 
întrebările. 

Gertrude: . Ş 

Al ÎN FAŢĂ O EXISTENŢĂ ÎN PLAN TERESTRU A 
ENTITAŢII MAE GIMBERT (adică 1523, deoarece numele 
consultanţilor au fost înlocuite cu numere), NASCUTA 
PE 2 DECEMBRIE 1908, LA OCEANA, ÎN VIRGINIA, ŞI 
EXISTENŢA PĂMINTEASCĂ A ACESTEI ENTITĂŢI CA 
MARGO MEGUIETTE, ÎN FRANŢA, LA ÎNCEPUTUL EPOCII 
LUDOVICILOR. DĂ-NE, TE ROG, DACĂ VREI, O 
BIOGRAFIE A  ENTITĂŢII DE ATUNCI ÎN PLANUL 
EXISTENŢEI TERESTRE, DE LA INTRAREA EIl ÎN ACEST 
PLAN PÎNĂ LA PLECARE, OFERIND O IMAGINE A 
ÎNTÎRZIERILOR ŞI PROGRESELOR (pe plan moral) DIN 
ACEA EXISTENŢĂ. APOI VEI RĂSPUNDE LA ÎNTREBĂRILE 
PE CARE EA LE-A PUS, CÎND LE VOI ENUNŢA, PRIVIND 
RELAŢIILE DIN VIAŢA ACTUALA CARE AR PROVENI DIN 
ACEA PERIOADA. ŞI CUM AR PUTEA REZOLVA ÎN MOD 
POZITIV PROBLEMELE CARE REZULTA. 

Vom observa că draga de Gertrude Cayce, care 
vorbea zilnic americana normală a timpului său, reia 
vocabularul obişnuit al lecturilor pentru a-i pune 
întrebări soţului adormit. Ea spune entitatea în loc de 
„prietena noastră Mae”, intrarea în plan terestru în 


loc de naştere, plecarea entității în loc de moartea 
sa etc, repetând aceeaşi idee sub mai multe forme în 
frază ... pe scurt, stilul caycian. Lucruri de care vă cruţ 
în general, deoarece traducerea permite evitarea 
repetiţiilor şi alegerea unei exprimări mai concise. 
Traducătorul nu este în mod obligatoriu un 
„trădător”...! 

De data aceasta, Cayce nu se va mulţumi cu aluzii 
vagi, ci va intra în amănunte surprinzătoare: 

Da, avem dosarele acestei entități numite 
acum Mae Gimbert şi dosarele acestei entităţi în 
experienţele-sale din vremea  Ludovicilor, în 
Franţa. (Lectura 1523-13) 

(Cayce vorbeşte aici de dosarele akashice, vezi 
volumul | -înregistrări vibratorii despre tot ce s-a 
întâmplat pe Pământ - unde sunt memorate faptele, 
cuvintele şi gândurile tuturor. Este „Cartea Vieţii” 
despre care vorbeşte şi Apocalipsul, şi întreaga tradiţie 
mistică occidentală.) 

Pentru a le interpreta, oferind o imagine a 
acestei vieţi, ar fi bine să înțelegem activităţile 
şi condițiile de viață ale epocii. 

Entitatea, dintre oamenii cu care era 
asociată, era printre cei care veniseră la putere 
datorită activităţilor si competenţelor lor şi se 
aflau în strânsă colaborare cu Ludovicii care 
domneau atunci în Franţa. 

Deci entitatea aparţinea familiilor apropiate 
puterii şi a trăit experienţele sale în mijlocul 
nobililor din epoca sa. Condiţiile de viaţă erau 
cele ale unei curți, cu activităţi diplomatice care 
făceau parte din viața cotidiană a entității, mai 
ales când a devenit femeie matură. 


Atunci i-a atras atenţia lui Ludovic până la a 
deveni prietena lui amantă, întrucâtva - intrând 
astfel într-un angrenaj de activităţi şi experienţe 
care i-a adus o mulțime de critici, nu numai din 
partea familiei şi a cunoştinţelor de familie... 

(Evident, Ludovic al XIV-lea era căsătorit de-a 
binelea cu Maria-Thereza, care nu era urâtă, dar nici 
foarte sexy şi dezolant de bigotă! Cu toate acestea, 
viaţa lui dublă a provocat scandal în unele cercuri.) 

„„„dar și autocritică, atunci când tocmai a 
fost înlocuită cu alte legături, venind de la alte 
curți. Ceea ce a adus entității ură şi frământări 
sufleteşti, şi dorința de a putea face rău. 

Astfel entitatea a căutat să submineze 
activităţile unora dintre prieteni (prietene) 
pentru a-i (a le) învrăjbi cu cei puternici. 

Aceasta, ca întotdeauna din punct de vedere 
al energiilor mentale si spirituale, n-a făcut 
decât să întoarcă entitatea spre satisfacerea 
dorințelor materiale si, în final, pentru această 
entitate, să o facă să renunţe la lume şi să se 
întoarcă spre Biserică. 

Atunci a trebuit să se confrunte cu două 
încercări foarte dure. Căci, după câtva timp de la 
producerea acelor schimbări care l-au 
determinat să părăsească lumea, Ludovic a 
căutat-o iar şi a dorit-o fizic. Lucru care i-a 
provocat o oarecare confuzie interioară. Şi, prin 
chiar modul în care avusese loc întâmplarea, a 
adus fricţiuni între Biserică şi Ludovic [...]. 

Totuşi, oricât de tulburată în corp şi spirit, 
entitatea şi-a petrecut restul vieţii rămânând 
credincioasă jurămintelor sale, străduindu-se să 


repare gândurile, actele şi obiectivele din prima 
parte a vieții sale. 

Și, în cele din urmă, viaţa ei deveni o viață 
de sacrificiu de sine, dar n-a reuşit niciodată să- 
şi pună de acord spiritul şi trupul. 

lar acum, în această viaţă, pentru a aplica 
lecţiile care provin din ceea ce numim influenţe 
karmice, este sigur că au apărut şi vor apărea 
probleme. Ceea ce înseamnă că entitatea 
înfruntă propriile probleme * nu pe ale altcuiva. 
Trebuie să începi prin a afla care iţi este scopul, 
activităţile pe care doreşti să le faci şi trebuie să 
rămâi credincios acestui scop, cu toate forţele şi 
cu tot idealul. 

Gata pentru întrebări. 


CU CARE DINTRE LUDOVICI AM AVUT ACEASTĂ 
LEGĂTURĂ APROPIATĂ? 


E 34 e a | 
e ei I 


Al cincisprezecelea, înainte de al 
paisprezecelea. (Cayce face această precizare pentru 
ca secretara să nu se înşele asupra numărului.) 

AM CUNOSCUT-O pe AGATHA BEILLE? (a se vedea 
mai sus încarnarea franceză a lui Cayce şi a secretarei 
sale, Gladys Davis). ŞI, DACA DA, CE-AM FACUT 
ÎMPREUNĂ? 

În acea perioadă când erați amândouă la 
mânăstire, da. 

ERAM AMESTECATĂ ÎN TOT CE-L PRIVEA PE 
COPILUL El? ŞI, DACA DA, CUM? 

Crescându-l. Creşterea copiilor făcea parte 
din preocupările tale şi ţi-a adus multă bucurie. 
Deşi, în ceea ce priveşte entitatea, copilul, el a 
murit în acest timp. J 

ŞI DE CE SIMT ACEASTA EMOȚIE ATUNCI CIND SE 
DESCHIDE SAU SE ÎNCHIDE O UŞĂ? 

De câte ori, şi cât de des, ai trăit această 
experienţă: să ştii că se întâmpla ceva dincolo de 
uşă şi să asculti ce se vorbea în spatele ei, la 
curte! ; ; O 

DE CE MĂ SIMT ABĂTUTĂ ŞI SINGURĂ CÎND SE 
ÎNSEREAZĂ? 

Este acelaşi iot de oameni. Căci ziua şi 
noaptea se scurg împreună în existența Omului 
şi-i marchează emoțiile. Foarte puțini oameni - 
dar totuşi destui - petrec ceasul amurgului în 
aşteptare. Restul constată, în majoritate, că este 
o clipă când se simt singuri, părăsiţi. Căci aţi 
fost, ca atâţia alţii, părăsită la lăsarea serii. 
(Lectura 1523-13) 

Mă opresc aici ca să subliniez acest minunat pasaj 
din Cayce, despre ora pe care o numim „în faptul 
serii”, înainte de căderea nopţii. Este un ceas pe care 


toţi misticii, atât orientali cât şi occidentali (şi Cayce 
însuşi), îl recomandă pentru rugăciune şi meditaţie. De 
altfel, în Geneză, se spune că „Cel Veşnic se plimba în 
grădina (raiului terestru) la adierea serii”. Era chiar 
ziua păcatului originar şi a Căderii! Altfel spus, era un 
ceas ales pentru întâlnirea cu Creatorul. În plus, în 
cazul lui Mae Gimbert, cunoscând stilul foarte special 
al lui Cayce, sunt de asemenea tentată să traduc o 
idee subinţeleasă: Este ora când aţi părăsit 
adeseori lumea pământeană, în amurg. Textul 
englez spune: for you were oft - as have been 
many - left at even tide. Se poate înţelege părăsită 
de corpul fizic în sensul în care spunem: „inima mă 
lasă... viaţa mă părăseşte, trupul nu mă mai ascultă”. 

In astrologie, amurgul este situat în casa a VIl-a, a 
Balanţei -a cărei eternă ezitare corespunde cu ceea ce 
spune Cayce: un timp de aşteptare. Este şi casa 
căsătoriei, ora când cuplurile se regăsesc după muncă, 
să cineze împreună şi să facă schimb de idei. Este şi 
casa dialogului, iată de ce oamenii singuri resimt 
dureros această oră când alţii sunt împreună. 

Casa dinainte, casa a VIll-a, este casa morţii. ŞI 
cei care au planetele în această casă resimt adeseori o 
scădere a vitalităţii la jumătatea după-amiezii. Atunci, 
oboseala din timpul zilei dă lovitura, pregătind terenul 
pentru întristarea din amurg... Este un lucru ştiut de 
tradiţia popoarelor, iată de ce, în jurul Mediteranei, se 
face siesta la „ora morţii”, ca să se refacă forţele 
pentru sfârşitul după-amiezii. Şi iată de ce beau 
englezii ceai, care este un tonic cardiac, la ora cinci. ŞI 
iată de ce te dăm copiilor noştri o gustare la patru şi 
jumătate, tartine şi ciocolată ca să poată încheia ziua. 
(De altfel îşi regăsesc forţele în întregime la căderea 
nopţii! La culcare, sunt tar în formă...) 


În mânăstiri, este rugăciunea de la ora şase seara, 
la apusul soarelui, după anotimp. In copilărie, bunicul 
meu, Maurice-Pontien Viee, ne ducea vara să vedem 
soarele apunând peste promontoriul Frehel. Aşteptam 
cu nerăbdare raza verde. Şi uneori o vedeam. 

Moment care era pentru noi, copiii, o mare 
încântare. De atunci, dacă sunt prost dispusă la 
sfârşitul după-amiezii, ies să mă plimb şi meditez 
admirând cerul, copacii, Natura (în Paris, sunt grădini 
sublime unde poţi admira florile!). Cayce a recomandat 
meditaţia la această oră, deci să medităm! îmi mai 
aduc aminte şi că Marthe Robin, la Châteauneuf-de- 
Galaure, recomanda mamelor „să se aşeze la 
rugăciune” după-amiaza, cât sunt copiii la şcoală (am 
traduce astăzi prin „să mediteze”). 

Să ne întoarcem însă la Mae Gimbert. Cum ea 
continua să fie sfâşiată între cei doi soţi - fostul şi 
actualul - l-a întrebat pe Cayce: 

ERAM DEJA ASOCIATĂ CU ACTUALUL MEU SOŢ ÎN 
PERIOADA ACEEA? (Este vorba de epoca lui Ludovic al 
XIV-lea despre care tocmai am vorbit). ŞI, DACA DA, 
CARE SUNT IMPERATIVELE KARMICE PROVENITE DIN 
ACEA VIAŢĂ, CARE TREBUIE PUSE ÎN LEGĂTURĂ CU 
PROBLEMA MEA DE ACUM? 

EI era cel pe care-l foloseaţi pentru a şicana 
în acele experienţe [legătura cu Ludovic al XIV-lea]. 
Deci faceţi paralela cu ceea ce se întâmplă acum. 
Refaceţi acelaşi lucru! Ce veţi face cu fiecare din 
ei? 

Într-adevăr, se ştie că Louise de La Vallière, căci 
de ea este vorba, a respins avansurile ministrului de 
finanţe Fouquet... Inainte de a cădea în braţele lui 
Ludovic al XIV-lea. Oare pentru a stârni interesul 
acestuia îl alunga pe Fouquet sau se lăsa cui tată de 


ministrul de finanţe ca să se apere de rege? Sau şi una 
şi alta? 

ŢINÎND CQNT DE CEEA CE AŢI SPUS ÎN PRIVINŢA 
DARURILOR PE CARE LE AM DIN ACEA PERIOADA, VA 
ROG SA MA SFATUIŢI. SPUNEŢI-MI CUM L-AŞ PUTEA 
INFLUENŢA SAU AJUTA PE FOSTUL MEU SOŢ SA-ŞI FACA 
VIAŢA MAI POZITIVA. ŞI ACEASTA FARA SA UIT 
OBIECTIVELE COMUNE CARE MA LEAGA DE SOŢUL 
ACTUAL ŞI LUÂND ÎN CONSIDERAŢIE CEEA CE 
CONSTITUIM ÎMPREUNA. 

La aceasta, singură vă puteţi răspunde. Aşa 
cum am văzut au fost acele perioade în care 
erati copleşită de îndoieli şi dorințe. Vă pierdeați 
din vedere obiectivele. Nu începeţi din nou. 

AR FI BINE CA VORBESC CU SOŢUL MEU ACTUAL 
DESPRE DORINȚELE S! SCOPURILE MELE PRIVIND 
ACEASTA PROBLEMA? AŞ AVEA CUM SA-L ROG SA MA 
AJUTE? 

Să-ţi sporeşti propria încurcătură? 

CE ANUME DIN ASOCIERILE TRECUTE CU FOSTUL 
MEU SOŢ ÎMI CREEAZĂ AS CĂZI SENTIMENTUL CĂ NICI 
O DIFICULTATE NU ESTE DE UE TRECUT, ATUNCI CÎND 
MĂ GÎNDESC LA GREUTĂŢILE VIEŢII ÎN DOI? AŞA SE 
ÎNTÎMPLĂ DOAR ÎN VISELE MELE ŞI ACEASTA MĂ AJUTĂ, 
MĂ SUSŢINE ÎN VIAŢA ZILNICĂ. 

Se întâmplă aşa pentru că aveţi sentimentul 
că s-a întors! Nu vă amăgiți... (Aceeaşi lectură) 

(Aici Cayce îi spune pe nume ex-amantului regal 
dintr-o viaţă anterioară care, cum aşa cum vom vedea 
mai departe, s-a întors atât de bine la iubita sa încât a 
scos-o din mânăstire!) Ş 

ŞI CE NE FACE PE FIECARE DIN NOI SA SIMŢIM 
ATÎT DE PUTERNIC NEVO'A DE A VORBI SAU DE A NE 
VEDEA, FIE ŞI NUMAI ÎN TREACĂT? 


Ceea ce stă la temelia dorinţei. Când o forță 
distructivă, când o forța creatoare... Depinde 
cum o foloseşti. J 

CUM EU DORESC SA-MI AJUT FOSTUL SOŢ, 
ACESTA FIIND SCOPUL MEU, SPUNEŢI-M! CUM TREBUIE 
SĂ-L SFĂTUIESC, SĂ-L ÎNCURAJEZ SĂ FOLOSEASCA 
BINE CEEA CE | S-A SPUS ÎN LECTURA SA CU TEMĂ 
MEDICALA. 

Lăsați-l să stea pe propriile-l picioare, nu pe 
ale dumneavoastră! Ş : 

ŞI CUM POT OPRI ACEASTA FORŢA DE ATRACȚIE A 
UNUIA SPRE CELALALT, DIN ANUMITE MOMENTE, SA SE 
AMESTECE ÎN RELAŢIILE CU SOŢUL MEU, CU CARE 
ÎNCERC SĂ REALIZEZ O UNITATE? 

Rămâneţi cinstită faţă de dumneavoastră 
înşivă. (Aceeaşi lectură) 

Cayce, deloc naiv, vede bine că sub nobilul scop 
de a-şi ajuta fostul soţ arde încă flacăra dorințelor 
fizice care o macină pe consultantă. Mereu sfâşiată 
între cei doi bărbaţi, Mae i-a cerut lui Cayce o altă 
lectură, puţin mai târziu. El a sfătuit-o să se roage, să 
se gândească la natura profundă a dorinţei sexuale, de 
care nu trebuie să se lase robită, i-a spus că, învățând 
să dominăm această dorinţă, ajungem /a o mai bună 
înțelegere a relațiilor dintre spirit şi materie, la o mal 
bună stăpânire de sine. (Lectura 1523-15) în final, ea l- 
a întrebat: 

CE CARŢI DESPRE ISTORIA FRANŢEI AŞ PUTEA CITI 
CA SĂ ÎNȚELEG MAI BINE CEEA CE SE PETRECE ÎNTRE 
MINE ŞI FOSTUL MEU SOŢ? 

Veti citi mai bine în dumneavoastră înşivă 
decât în oricare carte de Istorie. Căci acolo, în 
forul dumneavoastră intim, trebuie să înfruntați 
problema, acolo unde ati trăit-o. Aflaţi care vă 


este scopul: dominarea propriului eu sau 
dominarea fostului soţ! VI 

EU ERAM ENTITATEA CUNOSCUTA IN ISTORIA 
FRANŢEI CA LOUISE DE LA VALLIERE? (Aici se vede că 
Mae nu s-a grăbit să se documenteze!) 

Nu avem aici Istoria Franţei, o avem pe Mae 
Gimbert! Cayce ironizează cu blândeţe slaba cultură 
istorică a consultantei sale. Căci descrierea sa este 
destul de precisă pentru a identifica fără nici o îndoială 
personajul istoric Louise de La Vallière. Dacă Regele- 
Soare a avut multe amante, în realitate condamna 
acest lucru şi prefera să trăiască cvasiconjugal, cu una 
singură, cât mai mult timp! Există aşadar numai câteva 
favorite care corespund descrierii lui Cayce: 
companionship as a consort, adică un concubinaj 
ca o căsnicie. 

Dintre aceste favorite de lungă durată le reținem 
mai ales pe Louise de La Vallière, Montespan şi 
Doamna de Maintenon. Dintre cele trei, una singură a 
stârnit clevetelile Curţii cu poveştile ei de mânăstire şi 
aceasta este La Vallière. iată biografia ei aşa cum ne-o 
dă Le Petit Dictionnaire d'Histoire et de Géographie al 
lui Bouillet: 

„Louise Francoise de La Baume Le Blanc de La 
Vallière, născută în 1644, în Touraine, într-o familie 
originară din Bourbonnais, şi-a pierdut tatăl de 
timpuriu şi a fost adusă ca domnişoară de onoare pe 
lângă ducesa d'Orleans, Henriette a Angliei”. 

Ceea ce spune Cayce despre originile ei este 
exact: ea se trăgea dintr-o familie bună şi a fost adusă 
de foarte tânără pe căile puterii. Ceea ce spune el 
despre activităţile ei diplomatice este la fel de 
adevărat: căci Henriette a Angliei, fiica lui Charles | şi 
sora lui Charles al II-lea, avea de la Ludovic al XIV-lea o 


misiune secretă (ea trebuia să-l împiedice pe regele 
Angliei să se alieze cu olandezii). Era normal ca 
domnişoara de onoare a ducesei să participe mai mult 
sau mai puţin la această poveste, mai ales dacă era 
deşteaptă, bine crescută şi frumoasă. Pe vremea 
aceea, diplomaţia intra şi în ocupaţia femeilor. 
Misiunea a reuşit... dar Henriette s-a întors la Paris ca 
să moară („Doamna moare, Doamna e moartă”, va 
declama Bossuet în discursul funebru). Dar să 
continuăm cu Bouillet; 

„După ce  rezistase propunerilor făcute de 
ministrul de finanţe Fouquet, s-a lăsat sedusă de 
Ludovic al XIV-lea, pentru care avea o vie admiraţie, 
care s-a schimbat repede în dragoste adevărată. A 
devenit amanta lui Ludovic al XIV-lea în 1661. Aceasta 
legătură, care a fost ţinută secretă la început, a fost 
făcută publică în 1663. Regele i-a oferit amantei sale 
domenii întinse şi, pentru ea, a ridicat domeniul La 
Vallière la rangul de ducat (1667). În rest, D-ra de La 
Vallière nu şi-a folosit influenţa decât ca să facă bine. 
Cuvioasă, dar slabă, roşea pentru greşelile sale. Şi, de 
două ori, s-a refugiat la mânăstirea Carmelitelor din 
Chaillot (1670-1671). Dar Ludovic al XIV-lea a scos-o 
de acolo şi readus-o la Curte. Cu toate acestea, după 
câţiva ani, a constatat că era neglijată din cauza 
Doamnei de Montespan”. 

Cayce spune mai sus că La Vallière a fost 
înlocuită cu alte legături venind de la alte curți. 
Mă întrebam de ce - şi iată ce spune Bouillet: Doamna 
de Montespan provenea dintr-o ilustră familie din 
Gasconia şi, la puţin timp după aceea, a fost adusă la 
curte ca doamnă în palatul reginei”. Practic, era 
născută Rochechouart-Mortemart, familie strălucită de 
care vorbeşte mult Saint-Simon („spiritul celor din 


neamul Mortemart”). Ea cunoscuse deja în familie 
„Ccurţi” locale, dar cariera de favorită şi-a început-o în 
casa reginei - care întreținea o „curte” separată de cea 
a regelui - cu doamnele ei spaniole şi ecleziastele ei 
bigote. Dar să-l reluăm pe Bouillet, care este o mină de 
aur: 

„Şi, după ce a îndurat o perioadă destul de lungă 
ca Ludovic să se împartă între ea şi rivala ei, s-a retras 
definitiv, în 1674, la Carmelitele din foburgul Saint- 
Jacques şi s-a călugărit în 1675, luând numele de sora 
Louise de la Misericorde. Acolo a şi murit în 1710, după 
ce şi-a petrecut ultimii ani în exercitarea celei mai 
austere pietăţi. A lăsat „scrisori”, publicate în 1767, şi 
edificatoare „Reflecţii asupra milei lui Dumnezeu”, 
publicate încă din 1680. Doi dintre copiii ei, D-ra de 
Blois şi contele de Vermandois, au fost legitimi. 

Mărturisesc că am încercat să pronunt cu gura 
plină de fulgi de porumb cuvintele Louise-Francoise de 
La Baume Le Blanc de La Vallière, cu cel mai bun 
accent american de care sunt în stare... tot nu înţeleg 
cum a reuşit secretara lui Cayce să ajungă la „Margo 
Maguiette”. In rest, lectura corespunde foarte bine cu 
Istoria: mânăstirea, copiii care fuseseră bucuria ei, 
mustrările de conştiinţă, rivalitatea cu Montespan etc. 
N-am găsi o altă amantă a lui Ludovic al XIV-lea care 
să corespundă atât de bine portretului făcut de Cayce. 
Cât despre Ludovic al XIV-lea, mă întreb cum se simţea 
la „Beach”... In ipostaza de rege al Franţei, a sfârşit ca 
un bătrân tiran. Şi sângeros pe deasupra, dacă te 
gândeşti la atrocitățile provocate în Franţa de 
revocarea Edictului din Nantes, prostie monumentală a 
cărei responsabilitate şi-a asumat-o integral Ludovic al 
XIV-lea (toţi consilierii săi încercaseră să-l convingă să 


nu anuleze edictul bunicului Henric al IV-lea, care a 
acordat libertate religioasă regatului). 

Deci, dacă-l regăsim trei secole mai târziu la 
„Beach” ca un cetăţean obişnuit care, pe deasupra, îşi 
pierduse soţia, este pentru că nu merita ceva mai bun! 

Cât despre ministrul de finanţe Fouquet, care 
fusese înşelat de La Vallière, recuperează în această 
viaţă femeia care-i scăpase. 

EI era cel pe care îl foloseai ca să-i joci festa 
altuia, spune Cayce. 

Şi o recuperează ca soţie legitimă... exact invers! 
Totuşi lucrul nu merge de la sine, căci frumoasa 
continuă să ezite între cei doi bărbaţi. In viaţa sa, 
Fouquet a plătit destul de scump această rivalitate cu 
regele Ludovic al XIV-lea, care n-a uitat nimic; a pus să 
fie arestat şi un tribunal (alcătuit din adversarii lui) l-a 
condamnat la surghiun permanent. Regele a intervenit 
atunci pentru a agrava pedeapsa şi nefericitul a fost 
condamnat la închisoare pe viaţă, ceea ce este cu mult 
mai răul A fost întemnițat în fortăreaţa Pignerol unde a 
murit după 19 ani de detenţie. Se pare că frumoasa 
Louise era întrucâtva răspunzătoare de 
comportamentul ranchiunos al regelui, dacă ar fi să ne 
luăm după consecințele karmice suportate în 
încarnarea din vremea lui Cayce. De unde şi răspunsul 
ironic al acestuia când ea îl întreabă dacă poate apela 
la ajutorul actualului ei soţ (ex-Fouquet) pentru a fi 
ajutată să-şi refacă relaţiile cu fostul soţ (ex-Ludovic al 
XIV-lea). Mă îndoiesc de simpatia pe care trebuie s-o fi 
avut primul pentru al doilea lar în aceste cazuri, 
caritatea conjugală îndeamnă la rezolvarea 
problemelor de una singură, fără să fie amestecat 
celălalt în încurcătura ei, cum spune Cauyce. 


Încarnarea următoare a Louisei de La Vallière este 
interesantă - lecturile o urmăresc la sfârşit de secol 
XVIII, început de secol XIX (ni se indică anul 1812) în 
Statele Unite. Sub acelaşi prenume de Mae, ea a trăit 
în Chicago (la Fort Dearborn), pe vremea „vânătorilor 
care foloseau capcane” şi a altor traficanţi de blănuri. 
Apoi a fost ruinată în perioada războaielor cu indienii, a 
trebuit să fugă spre est şi, în cele din urmă, a găsit 
adăpost în regiunea Virginia Beach. Lectura spune că 
avea multă autoritate, că în mijlocul acestei faune de 
aventurieri şi de traficanţi din Lumea Nouă, era foarte 
respectată, că i se cerea mereu sfatul, întrucât 
trecea drept o persoană care putea obține tot ce 
voia. (Lectura 1523-4) 

Ceea ce este interesant într-o analiză karmică de 
acest fel este seria celor patru vieţi anterioare 
analizate - serie care arată aceleaşi fire conducătoare 
de-a lungul a patru existenţe (şi chiar cinci, dacă 
socotim viaţa dinaintea Revoluţiei). 

Mai întâi, trei ipostaze ale puterii, când entitatea 
exercită o autoritate, o influenţă. In viaţa când a fost 
Vesta, prinţesa greco-romană, entitatea aparținea 
puterii regale, nefiind între Cezarii care domneau 
atunci, ci din familia verilor acestora, cum am 
spune, şi într-o poziţie în care se putea bucura 
de influențe la curte, cât şi de influenţe în 
locurile cheie ale Imperiului, prin Macedonia, 
Grecia, Palestina, Africa de Nord... (Lectura 1523- 
4) 

Şi acolo entitatea era într-un serviciu 
diplomatic (aceeaşi lectură). 

Aceeaşi situaţie de putere va reveni în viaţa ei ca 
La Vallière, unde este, încă de la început, bine situată 
politic (şi într-o activitate cu aspecte mai mult sau mai 


puţin diplomatice). Chiar în viaţa americană ca Mae 
Umbor, ea era considered, adică o autoritate locală 
respectată. 

Apoi, în fiecare viaţă, contactul cu Cayce. În viaţa 
ei ca Vesta, s-a asociat în mod special cu un 
anume Lucius (despre care ştim că a fost o încarnare 
iudeo-greacă a lui Edgar - a se vedea volumul |). 
(Lectura 1523-4) 

Cum existau legături între persoane care 
adoptaseră credinţa creştină, sau ebraică şi 
creştină, acest lucru i-a făcut greutăți. Tovarăşul 
ei de atunci fiind Lucius, ea a adoptat în acea 
viață unele din obiceiurile lor [ale evreilor sau 
creştinilor]. Și au existat nişte acorduri, un 
contract de căsătorie cu Lucius [...] şi din 
această căsătorie s-au născut şi copii în prima 
parte a vietii lor [...]. Dar, când Lucius [...] a 
acceptat să călătorească în Palestina, la 
Ierusalim, au avut loc certuri. În timpul acestei 
experienţe, s-a făcut căsătoria dintre entitatea 
care fusese prietenul Vestei, Lucius [adică Cayce], 
şi Mariaerh [o altă femeie!]. Ceea ce i-a atras, 
bineînţeles, critici Vestei si neînțelegeri [...] cu 
propria sa familie. S-a iscat mai ales o 
neînțelegere cu Pavel [vezi volumul | despre această 
poveste]. Pavel a luat partea Vestei. (Lectura 1523- 
16) 

lar Vesta s-a răzbunat în aşa fel încât l-a convins 
pe Pavel să-i spună lui Lucius să divorţeze de noua lui 
soţie (care, crimă supremă, era tânără şi frumoasă!) 
sub pretextul că episcopii precum Lucius nu trebuie să 
fie însuraţi. 


Entitatea, în virtutea învățăturilor lui Pavel 
şi a activităților ei cu Lucius, a provocat divorţul 
lui Lucius şi Mariaerh. (Lectura 1523-4) ^ 

În cele din urmă: 

Entitatea nu s-a căsătorit după această 
experiență şi a cunoscut cea mai mare 
dezvoltare morală  consacrându-se diverselor 
grupuri cu scop religios. (Lectura 1523-16) 

ÎI cunoştea deja pe actualul ei soţ despre care o 
lectură a vieților anterioare spusese că se numea 
Pitmumus şi că era un foarte bun prieten pe care 
ea l-a introdus în activităţile Bisericii. Atunci era 
un păcătos (aceeaşi lectură). (Este vorba de Fouquet 
al nostru care pescuise nişte peşti prea mari în apă 
tulbure, în timpul lui Ludovic al XIV-lea!) 

Paralela între viaţa lui La Vallière şi viaţa Vestei 
este interesantă: în ambele cazuri, ea trăieşte cu un 
bărbat pe care îl pierde şi cu care totuşi are copii. Şi-a 
încheiat viaţa în singurătate, în fapte bune şi Biserică... 
În viaţa Vestei, există de asemenea acest episod de 
rivalitate cu altă femeie pe care ea încearcă s-o 
distrugă (lucru pe care Cayce i-l reproşează în lectură). 

Ca La Valliere, ea îl va regăsi pe Cayce - în acel 
băieţel de care se ocupă deoarece mama lui se afla în 
aceeaşi mânăstire ca şi ea. Şi pentru că această mamă 
este fiica amantului său regal (vezi mai sus, capitolul 
precedent). 

În sfârşit, în viaţa americană, acest gen de „Annie 
din Far West” va avea de-a face cu John Bainbridge 
(altă încarnare a lui Cayce pe care am evocat-o în 
volumul I). De data aceasta, Cayce nu mai este 
episcop, ci un aventurier care se foloseşte de femei şi 
face praf averile... Cum spune lectura 1523-4, 
entitatea a fost nevoită să fugă cu cineva care a 


fost pentru ea cauza multor pierderi materiale 
lucru care a amărât-o. 

În sfârşit, într-o a patra viaţă, o regăsim pe Mae 
ca asistentă a acelui „sleeping prophet” / profet 
adormit / la Virginia Beach, unde face parte din echipa 
A.R.E. (adică Asociaţia pentru Cercetare şi Iluminare). 

Dincolo de latura  anecdotică privind o 
personalitate celebră, această serie de vieţi ne dă o 
întreagă lecţie de karmă şi ne explică modul cum 
marasmele afective prin care trecem îşi au rădăcinile 
într-un trecut anterior. Căci suntem atât de motivaţi de 
reacţiile din vieţile noastre precedente! Şi această 
dorinţă care se naşte într-o viaţă pentru o altă fiinţă, şi 
care renaşte în viaţa următoare, când ea cheamă din 
nou întâlnirea a doi parteneri... iată cum putem deveni 
mai indulgenţi la excesele amoroase ale altora! Pentru 
a încheia, putem reţine comentariul interesant al lui 
Cayce despre entitatea care, cu orice preț, a rămas 
pură în actele sale fizice. Intr-adevăr, după toate 
mărturiile timpului, Louise de la Vallière n-a fost deloc 
considerată o desfrânată şi se pare că şi-a iubit sincer 
regele. 


Viaţa în timpul lui Ludovic al XIV-lea 

Alte câteva lecturi vorbesc de vieţi din timpul lui 
Ludovic al XIV-lea, insistând asupra confuziei religioase 
care domnea atunci. Cum protestantismul era victorios 
în ţările anglo-saxone, mulţi oameni în Franţa au pus 
din nou în discuţie învăţătura Bisericii catolice. Ludovic 
al XIV-lea a trebuit să arbitreze disputele iscate de o 
serie de curente religioase: jansenişti, quietişti, 
protestanți etc. 

lată, de exemplu, o doamnă de la Curte, 
neidentificată: 


Înainte de aceasta, găsim entitatea în ţara 
franceză, atunci când numeroase schimbări erau 
aduse de războaie, de schimburile şi contactele 
cu aristocrația spaniolă şi engleză [...]. 

Entitatea se afla atunci în Casa lui Ludovic, 
la începutul epocii lor. Adică Ludovic al XIV-lea 
[Cayce continuă să-i ignore pe „Ludovicii” săi din Evul 
Mediu!]. 

Acest lucru a adus entității experienţa 
contactelor cu regalitatea. Şi în poziţia în care se 
afla entitatea, în activităţile sale, ca Louise, ea a 
trebuit să contribuie la binele general, dând 
sfaturi şi păreri celor care erau la putere, cu care 
întreținea legături. Entitatea a câştigat şi a 
pierdut moral căci, atunci când era în legătură cu 
cei pe care-i numim puterile spirituale, adică 
Biserica, ea a pierdut încrederea din cauza 
intrigilor lor. Şi-a pierdut credinţa în cei care se 
proclamă competenţi să-i conducă pe ceilalţi şi 
cred că au misiunea de a le spune ce trebuie să 
facă. (Lectura 630-2) 

Mai sus, în aceeaşi lectură, Cayce spune că 
această consultantă este extrem de inteligentă şi 
poate citi cu uşurinţă caracterele. Aptitudini de 
manager sau ghid. Dar decepţiile o duc la amărăciunea 
care creează o karmă negativă dacă intră adânc în 
psihism. 

Lectură pentru un bărbat care a suferit din cauza 
clicilor şi intrigilor de la Curte: 

Se afla în țara acum franceză. Numele 
entității era Rhaouldth [Raoul?] şi trăia într-o 
epocă în care erau multe controverse şi 
dezamăgire în treburile politice, sociale şi 
religioase. Totuşi, entitatea a învățat numeroase 


lecţii din această experienţă, observând oamenii. 
Căci rolul său consta în a alege hainele din 
garderoba suveranului. Nu ca valet, ci mai 
degrabă ca şef al garderobei care hotăra 
costumul, stilul, țesătura... Şi totuşi, redus la 
zero foarte des, cu alternanţțe de favoare şi 
defavoare pe Ungă mulţi din acea epocă. în 
prezent, este esenţial să nu se bage în politică. 
(Lectura 2653-2) 

Moravurile vremii nu lăsau femeilor nici o altă 
alegere decât soţul (în general impus) sau mânăstirea. 
iată pe cineva care a fost una din fiicele lui Ludovic al 
XIV-lea - naturală sau legitimă, nu este precizat: 

O găsim în epoca lui Ludovic al XIV-lea, în 
Franţa. Entitatea era atunci una din fiicele 
suveranului care, dezamăgită de anturaj, s-a 
hotărât la vârsta de douăzeci de ani să se 
călugărească. Se numea Lois sau Louise [...]. şi 
din acea existență simte astăzi nevoia 
imperativă, în sfera ei actuală, să vegheze la 
ceea ce dau puternicii celor slabi şi să caute 
dragostea în viața sa - privință în care n-a fost 
până acum satisfăcută. (Lectura 2740-2) 

Căci mânăstirea care, sub pretextul religiei, putea 
fi un refugiu pentru fetele dezamăgite, pentru fetele 
nedorite, pentru fetele sărace sau* ilegitime care nu-şi 
găsiseră soţ, a fost în cele din urmă, pentru multe, un 
fel de închisoare unde îmbătrâneau frustrate în trup şi 
inimă. 

lată o altă lectură în care sunt evocate celebrele 
nepoate ale cardinalului Mazarin, cele cinci surori 
strălucind de frumuseţe şi inteligenţă: Laure, Olympe, 
Mărie, Hortense, Marie-Anne (aceasta este Mărie 


Mancini de care a fost îndrăgostit Ludovic al XIV-lea şi 
cu care nu s-a putut casatori). 

Entitatea se afla în ţara franceză unde făcea 
parte din acel grup de surori care-i frecventa pe 
Ludovici. Entitatea nu aprecia deloc activităţile 
şi legăturile surorilor sale, căci fiind 
materialistă, se afla sub influența principiilor 
enunțate de Biserică, şi pentru ea, trebuia să-ți 
croieşti drum în viață urmând legea cu stricteţe, 
fără să gândeşti prea mult... Aşa a ajuns să 
condamne, şi chiar să-i condamne pe cei 
apropiaţi. O astfel de atitudine de condamnare 
trebuie să fie eliminată astăzi. (Lectura 4046-1) 

După ce i-a spus că va întâlni azi în relaţiile ei 
aceleaşi persoane, Cayce continuă: 

l-ai condamnat pentru intrigile lor, căci 
pentru tine, ele nu respectau deloc legea. Dar 
care greşeală este mai mare: să fii slab în trupul 
de carne sau, condamnându-i pe ceilalţi, să te 
condamni de fapt pe tine însuți, aşa cum ar 
trebui să ştii? Care este cel mai mare păcat? 
Căci, cum a spus învățătorul, este mai păcat să 
priveşti un bărbat sau o femeie cu lăcomie decât 
să comiți actul în sine - care poate fi iertat şi 
poate eventual să aducă trăirea unei experienţe 
care, din punct de vedere spiritual, poate fi 
creatoare în spirit şi trup. Entitatea a fost 
cunoscută sub numele de Celecia. Entitatea a 
câştigat din punct de vedere moral. Dar 
entitatea a criticat; şi entitatea se regăseşte 
acum într-o stare de confuzie mentală. (Lectura 
4046-1) 

Nici una din cele cinci surori Mancini nu se numea 
„Celecia”. Dar poate că Cayce a evocat numele pe care 


una dintre ele şi l-a luat la mânăstire. Se ştie că Mane 
nu s-a consolat niciodată cu adevărat după pierderea 
lui Ludovic al XIV-lea, a dus o viaţă rătăcitoare şi 
agitată, s-a despărţit de soţul ei şi s-a călugărit la 
Madrid. 

Oare despre ea o fi vorba? 

Să schimbăm peisajul şi să trecem la o altă 
lectură: Entitatea, la începutul domniei lui 
Ludovic al XIV-lea, era atunci în marile armate 
care apărau locul unde îşi avea regele reşedinţa 
oficială. El se afla printre cei care apărau bunele 
principii aşa cum erau ele prezentate de 
regalitate. Entitatea se numea pe atunci Doran - 
D. Doran. Ea a urmărit o dezvoltare spirituală, 
dar s-a lăsat copleşită de forțele 
constrângătoare care au dat buzna în viața sa. În 
personalitatea sa actuală, entitatea caută să afle 
care sunt energiile profunde ce motivează 
fiecare persoană care-i propune prietenia. Ceea 
ce o face să se imprietenească mai greu. (Lectura 
228-2) 

Morala:- în meseria de soldat, trebuie să ştii 
uneori să rezişti ordinelor şi mai ales camaraderiilor 
nefaste... 

lată totuşi pe cineva care a profitat din plin de 
viaţă, în timpul lui Ludovic al XIV-lea: 

Entitatea era în țara franceză şi activităţile 
sale o situau printre curtenii casei - a primului şi 
a celui de-ai doilea Ludovic [a se înţelege Ludovic ai 
XIV-lea şi Ludovic al XV-lea]. Rolul său, ca gazdă, 
era de a bine dispune lumea. Astfel v-ar fi foarte 
uşor să vă găsiţi astăzi un loc de actriță în 
teatru, televiziune sau radio. Poate că radioul 
este pentru tine cea mai bună soluție în 


condiţiile actuale. Dar, cum viața este un mare 
teatru, entitatea poate găsi cele mai interesante 
activităţi provenind din experienţele trecute pe 
care tocmai le-am arătat mai sus. (Lectura 5248) 

La început, nu citisem bine. Cum aveam 
courtesans în text, am înţeles că este vorba desp'eo 
doamnă nu prea virtuoasă, profesional vorbind. Apoi 
am recitit textul. Este numită entertainer, adică 
gazda. Şi mi-am amintit că era epoca saloanelor... 
Marile doamne din Paris, şi toate celelalte din suita lor, 
ţineau câte un salon literar sau artistic, după modelul 
salonului marchizei de Rambouillet. Acolo se citeau 
versuri, piese de teatru, romane, se cânta, se dansa, 
erau aduşi artişti, muzicieni, dansatori, actori. In 
lectură, accentul este pus mai mult pe aspectul artistic 
al activităţilor doamnei. (Totuşi, nici cele de la Hotel de 
Rambouillet, nici celelalte nu erau neapărat pilde de 
virtute!) Saloanele literare şi artistice au fost în foarte 
mare vogă în Franţa secolelor XVII şi XVIII ş: tradiţia s-a 
continuat până în zilele noastre. 


Cel iubit în persoana... 

Cât de surprinsă am fost sa descopăr că dosarul 
nr. 1001-7, deschis pentru un tânăr consultant 
american de douăzeci şi trei de ani, vorbea de 
încarnarea acestuia ca Ludovic al XV-lea: 

Să fie atent, înțelegător, pentru a ajuta cei 
mai mulți oameni în diferitele lor situații. Si 
folosirea voinței sale în acest program va 
depinde de el, de reacţia sa în diverse situaţii pe 


care le va întâlni pe plan terestru; căci voinţa sa, 
comportamentul său vor fi afectate de 
influențele mentale [de altădată]. Entitatea nu 
este un mercenar gata să se vândă celui care 
oferă mai mult, nici un idealist complet totuşi. 
Este mai degrabă un om care menţine un anumit 
echilibru între rationalism şi idealism. Adică 
această entitate estimează că idealurile trebuie 
să intre într-o proporție rezonabilă în viaţa sa. 
Deci entitatea va dori mai întâi să înceapă prin a 
se cunoaşte şi înțelege relațiile pe care propriul 
său „eu” le întreţine cu ceea ce o înconjoară? Va 
voi să lucreze asupra acestora prin activităţile 
de acum şi prin ceea ce a construit odinioară? 
Dacă da, atunci această entitate va putea deveni 
o ființă ce va aduce mult altora, care-i va ajuta 
să se exprime, indiferent de situațiile în care se 
vor afla. Căci, ştiind în străfundul său că există 
un ideal posibil şi că acest ideal poate fi un lucru 
rezonabil, el va trebui să se conformeze 
preceptului din vechime: „Dăruieşte trupul tău 
ca un sacrificiu viu, făcându-l sfânt şi plăcut 
Celui care este Atotdătătorul. Este o ofrandă 
dreaptă şi nesmintită”. Şi de ce? Păi pentru că 
acesta a fost şi va fi încă, în viaţa sa actuală, 
scopul urmărit de entitate! 

De la condițiile de viață străvechi, de unde 
provin multe din experienţele actuale ale 
entității, ea păstrează un sentiment trăit, pe 
care l-am putea traduce astfel: „Cât de jos au 
căzut cei puternici!” Este ceea ce resimte el 
puternic şi uneori se poate vedea că o arată prin 
trăsături, cuvinte, comportament. Căci în viața 
dinainte, găsim această entitate ca Ludovic al 


XV-lea. (Să sperăm că secretara nu s-a înşelat asupra 
numărului... Dar descrierea personajului pe care-l vom 
vedea corespunde destul cu cât se cunoaşte din Cel 
lubit.) 

să continuăm. 

„„„ care a domnit în Franţa, cu multă putere. 
A fost dintre cei care au căutat prea mult să-şi 
satisfacă dorinţele egoiste, câştigând şi pierzând 
pe plan moral. A câştigat pentru că a ajutat 
multe persoane şi a fost atent față de mulți. A 
pierdut căutând să-şi satisfacă pasiunile, 
dorinţele fizice, a pierdut prin reaua folosire a 
atributelor sale fizice şi mentale. Ceea ce atras 
asupra lui forțe distrugătoare în acea viaţă, încât 
în prezent entitatea caută mai degrabă să se 
elibereze de satisfacţiile şi dorinţele carnale, 
încearcă să le contracareze cufundându-se în 
raţional, pe care-l pretinde element director al 
întregii activități umane, al fiecărui act al 
omului. El predică actele raţionale, având 
Rațiunea ca bază a oricărui comportament. I se 
distinge astăzi şi un viu talent pentru muzică, 
pentru cântec şi această aptitudine de a-i ajuta 
pe toți. (Lectura 1001-7) 

Urmează apoi o serie de sfaturi pentru viaţa 
actuală, pe care nu vi le mai traduc pentru că ele 
repetă ce a fost deja spus mai sus. Un amănunt 
interesant: Cayce îl menţionează pe Saturn ca planetă 
care îl influenţează pe nativ. Or, ne amintim că Ludovic 
al XV-lea împreună cu Soarele la 26* Vărsător la 
naştere era deci sub influenţa planetelor Saturn şi 
Uranus. Prima planetă dă gustul singurătăţii, izolării 
ceea ce explică timiditatea regelui şi faptul că nu-i 
plăcea să apară în public. Cât despre Uranus, această 


planetă dă nativi dotați pentru arte, ştiinţe, muzică, tot 
ce-i plăcea mult lui Ludovic al XV-lea. 

În viața dinainte, regăsim entitatea în acea 
perioadă [cunoscută] ca întoarcerea pe Pământul 
făgăduit. Entitatea trăia în vremea când Ezechiel 
era ghidul, conducătorul - cu ai lui Zerubbabel 
care s-au întors pe Pământul Sfânt- şi entitatea a 
ajutat la recunoaşterea muzicii sacre din Templu. 
Căci era una dintre primele activităţi care au fost 
restabilite; şi cum lumea se întorcea din exil cu 
intenția de a se apuca de treabă, entitatea şi-a 
adus contribuţia ca muzician în Templu şi sub 
conducerea copiilor lui Zerubbabel. Numele său 
era  Apolinarius. În experienţă, entitatea a 
câştigat atunci, în aspectul exterior. Dar a 
pierdut din punct de vedere moral, lăsându-se 
dus de dorinţele ochiului, mai puternice decât 
activităţile sale intelectuale. Dar a câştigat în 
domeniul cântecului, poeziei, al talentelor 
muzicale. Astfel entitatea va fi întoarsă astăzi 
spre activităţile sale. (Aceeaşi lectură) 

Apoi Cayce recomandă consultantului să asculte 
Gloria şi Alleluia din Primăvara de Mendelssohn pentru 
a regăsi ceea ce simţea în cealaltă viaţă, ca muzician. 
Putem remarca de asemenea că, în tema lui Ludovic al 
XV-lea, casa a XIll-a, care arată vieţile anterioare 
recente, este locuită de semnul Peştilor. Semn al 
poeziei, al vieţii religioase, al inspiraţiei muzicale... 

Dar să continuăm: 

În viaţa dinaintea acesteia, îl regăsim într-o 
perioadă egipteană, atunci când războiul civil 
răscolea ţara. Si atunci când atmosfera a fost 
mai mult în spiritul ajutorului şi a unei mai bune 
cooperări între indigeni şi guvernanti  [...], 


entitatea a fost printre cei care au făcut ceva 
constructiv. În acel timp, a stabilit coduri morale 
şi, deşi nu se poate spune că a fost un moralist, 
păstrează de acolo un simţ înnăscut al legilor 
morale. Şi acest simţ se manifestă şi în ziua de 
astăzi; nu-i lipsea nici măcar în viaţa franceză, 
ceea ce i-a adus multe frământări de conştiinţă. 
(Lectura 1001-7) 

Urmează sfaturile morale şi profesionale, apoi 
întrebările consultantului: 

CE LEGATURA A AVUT ENTITATEA ACEASTA CU 
ENTITATEA NR. 294 (CAYCE ÎNSUŞI) ÎN ACEA PERIOADĂ 
FRANCEZA? 

Bunic. 

ENTITATEA POATE REUŞI ÎN INDUSTRIA 
RADIOULUI? 

Poate reuşi orice, la alegere, cu condiția să 
fie ea însăşi. (Aceeaşi lectură) 

Trebuie să mai notăm că radioul, tot ceea ce are 
legătură cu undele este guvernat de Vărsător. 

Pe de altă parte, această lectură spune că Ludovic 
al XV-lea Cel lubit a fost bunicul lui Edgar Cayce într- 
una din vieţile sale anterioare... Dar, ştiind că el a 
domnit din 1715 (şi cum-regele avea doar 5 ani, 
domnea regentul în numele lui) până în 1774, cum să 
punem de acord lectura de mai sus cu precedentele? 

Se ştie că Ludovic al XV-lea nu era în stare să 
trimită la moarte, cu sânge rece, pe unul din nepoţii 
săi, chiar dacă-l încurca. Căci era foarte „familist”. 
Timid, artist, senzual şi sensibil, păstra o anumită etică 
morală, aşa cum subliniază lectura de mai sus, chiar în 
excesele sale amoroase. N-a fost niciodată o figură 
sângeroasă, dimpotrivă. Avea mai multă compasiune 


decât înaintaşul său Ludovic al XIV-lea (care, fără milă, 
a lăsat să fie masacrați protestanții, de exemplu). 

In etapa actuală a lecturilor şi cunoştinţelor 
noastre istorice, nu există decât o singură ipoteză 
plauzibilă: Cayce ar fi avut mai multe încarnări 
franceze! Una în timpul lui Richelieu, alta în timpul lui 
Ludovic al XIV-lea, sau al Regentului, ultima în timpul 
lui Ludovic al XV-lea... de ce nu? Şi, poate, de două ori 
ca nepot al unuia dintre aceşti regi (şi al regilor 
Angliei?). Nu este exclus. Căci analiza minuțioasă a 
lecturilor relevă uneori nişte dubluri. .Vreau să spun 
vieţi care se repetă în aceeaşi ţară, în acelaşi secol, 
sub acelaşi nume, aceeaşi familie... Am vorbit deja 
despre acest lucru referitor la viaţa lui John Bainbridge. 
La fel se va întâmpla şi în cazul lui Moliere: aceeaşi 
dată de naştere şi aceeaşi profesie. Am remarcat că 
Cayce începe întotdeauna prin a da o singură încarnare 
pe ţară. Şi numai dacă insistă mult consultantul şi 
încearcă din nou, se hotărăşte să dea alte vieţi în ţara 
respectivă. De exemplu, consultanta norvegiană (vezi 
primul volum) îl aude spunându-i că a avut deja, 
înaintea acesteia, două vieţi legate de Norvegia. 

Consultanta franceză (vezi mai sus) căreia Cayce 
îi descoperă o viaţă în Franţa, în timpul cruciadelor, îl 
hărţuieşte într-atâta încât el sfârşeşte prin a-i mărturisi 
că a avut o a treia viaţă franceză, despre care este 
mai bine să nu vorbească. Comentatorii lui Cayce se 
întreabă chiar dacă nu c fi avut el însuşi două vieţi 
egiptene: una în celebrul Ra-Ta, cealaltă, obscură, într- 
un anume Asapha (lectura 294-142). Pentru generaţia 
sa, care descoperea reîncarnarea, era deja o bucată 
cam greu de înghiţit. Astfel Cayce a dat (inclusiv 
pentru el) suite de viaţă simplificate, cu o singură 
încarnare pe ţară, pentru a nu-şi zăpăci anturajul! 


Asta ar explica faptul că nici o prinţesă regală, 
fiică a lui Ludovic al XIll-lea, Ludovic al XIV-lea sau 
Ludovic al XV-lea, nu corespunde întrutotul descrierii 
date de Cayce. Din această perspectivă a mai multor 
vieţi franceze care repetă aceeaşi situaţie, este 
neverosimilă ipoteza unui nepoţel negru al lui Ludovic 
al XV-lea. Căci Ludovic al XV-lea se căsătorise cu Măria 
Leszczynska, căreia nimeni până aici nu i-a împrumutat 
vreo picătură de „sânge negru”, din simplul motiv că 
era arhipoloneză... O spunem din nou: o prinţesă 
regală neagră cu un băieţel negricios n-ar fi trecut 
neobservată în contextul acelei epoci. Cu atât mai mult 
cu cât, mai spune Cayce, această „Gracia” era 
binecunoscută. 

Entitatea [Cayce] se născuse din Gracia, 
copilul iubit de la curte, şi din fiului suveranului 
din tara din față, de cealaltă parte a apei. 
Schimbările survenite în legile care conduceau 
curțile l-au împiedicat pe acest suveran [cuvântul 
ruler, folosit aici pentru a doua oară de Cayce, se 
referă la acel suveran de dincolo de mare] să 
recunoască paternitatea terestră a lui Dalh. 
(Lectura 294-9) 

Rămân aşadar la ipoteza mai multor vieţi franceze 
sau anglo-franceze ale lui Cayce. Şi mereu în familii 
regale! Avea deja obişnuinţa curților, deoarece Ra-Ta 
ca şi Ujhltd, vechi încarnări ale lui Cayce, erau 
cvasisuverani. Cred că este foarte dificil, în existenţele 
glorioase şi puternice, să nu creezi nici o karmă prin 
abuz de putere, abuz de plăceri uşoare, dispreţuirea 
săracilor sau violenţă. Aceste karme, parase,' trebuie 
să se corecteze printr-o naştere şi o viaţă dureroase în 
acelaşi cadru, adică la mai marii acestei lumi. Este 
chiar ceea ce sugerează Cayce: 


Căci acea viață pe pământ, când entitatea 
[Cayce] nu a trăit decât ca mic copil, avea mult 
de-a face cu alte condiţii de existență care 
fuseseră deja ale sale în alte- vieţi terestre. 
(Lectura 294-9) 

Referitor la vieţile repetate în aceeaşi civilizaţie, 
aceeaşi ţară, aceeaşi limbă, chiar aceeaşi familie, au 
fost date multe motive: necesitatea de a continua 
aceeaşi treabă în acelaşi context, dragostea pentru o 
anumită ţară sau familie pe care vrei s-o regăseşti. 
Într-un plan mai general, statornicia unei civilizaţii: 
entităţile evoluate doresc să revină ca să-şi ajute 
compatrioţii să progreseze. Astfel Wilfried Chetteoui 
(La nouvelle parapsychologie / Noua parapsihologie /, 
Ed. F. Sorlot - F. Lanore) explică stabilitatea culturală 
din vechiul Egipt, pe o întindere de milenii. Este şi 
punctul de vedere al druzilor, care consideră că un 
druz renaşte mereu printre druzi, căci ei sunt iniţiaţi 
(Cf. Rencontres avec l'insolite / întâlnire cu 
neobişnuitul / de Raymond Bernard, Ed. Rosicruciennes 
A.M.O.R.C., 1970). După profesorul  Chetteoui, 
mumificarea ar fi avut ca scop să atragă entităţile încă 
neeliberate din ciclul reîncarnării, incitându-le să 
revină în ţara lor dragă, Egiptul (pentru vieţile pe care 
le mai aveau de trăit). 


În preajma lui Ludovic al XV-lea 

lată încă nişte personaje din epoca lui Ludovic al 
XV-lea, a căror viaţă am arătat-o în lecturi şi care sunt 
interesante pentru ilustrarea legilor generale ale 
reîncarnării. 

Pentru început, un nepot al lui Ludovic al XV-lea, 
despre care Cayce nu spune dacă era legitim sau nu... 


ceea ce dă cercetărilor istorice un caracter aleatoriu (i 
se atribuie lui Ludovic al XV-lea mulţi copii naturali). 

„„„ In timpul domniei Ludovicilor, entitatea 
era atunci unul din copiii de la o fiică a lui 
Ludovic al XV-lea. Entitatea a progresat mult din 
punct de vedere spiritual, sub numele de 
Ludovic. Din viaţa aceea îi vine astăzi darul de a 
se adapta la orice situaţie, oricare ar fi ea. Totuşi 
entitatea este adeseori obosită fizic şi aceasta i 
se trage de la decesul timpuriu din acea viaţă. 
(Lectura 1719-1) 

Lectura nu precizează cauza decesului. Entităţile 
aleg uneori un program scurt de viaţă, care li se pare 
mai uşor de realizat ori au ales să cunoască numai ce 
este propriu tinereţii: relaţiile familiale, disponibilitatea, 
contactul cu spiritele Naturii şi, de asemenea, studiile 
care reprezintă ocupațiile copilăriei si adolescenţei. În 
temele astrologice, se văd nativii care au preferat vieţi 
scurte: au nodul nord sau vârful casei a XII-a, sau Luna, 
în Gemeni, semnul tinereţii. Aceştia sunt adesea 
oameni străluciți: ştiu multe lucruri, au acumulat ani de 
studii în scurtele lor vieţi anterioare. Dar încă nu şi-au 
pus cunoştinţele în practică, neavând timp să se 
angajeze într-o adevărată viaţă de adult, iată de ce 
Cayce îl încurajează pe tânărul consultant (are abia 
zece ani) să-şi dezvolte voinţa de acţiune: 

Fii un om activ, nu numai un om care 
ascultă. (Aceeaşi lectură). 

Altfel spus, e bine să fii elev şi să-i asculţi pe 
dascăli... dar va trebui, într-o zi, să înveţi să-ţi traduci 
cunoştinţele în planul practic. 

lată acum pe una din amantele lui Ludovic al XV- 
lea, cu un comentariu general despre atmosfera de la 
Curte: 


„„„ În țara cunoscută sub numele de Franţa, 
în acea epocă în care relațiile dintre indivizi şi 
cei puternici, care domneau, erau conduse mai 
mult de pasiuni decât de principii intelectuale 
folosite spre Binele general. 

Entitatea se afla, așadar, la Curtea lui 
Ludovic al XV-lea şi printre cele care deveniseră 
favorite, fiind adulată de cei din țară. Totuşi într- 
o zi se văzu dispreţuită. Şi ultima parte a vieţii ei 
a fost sfâşiată de remuşcări, tristeţe şi hotărârea 
de a-i pune capăt. Astfel a murit, înghițind 
otravă. Se numea Elian(e). Din cealaltă viaţă 
vine faptul că ceilalți nu-şi ţin promisiunile faţă 
de ea. A fost o existenţă tristă într-un fel. Totuşi 
ea a incercat adesea să dăruiască bucurie, 
plăcere, primire înţelegătoare celor cu care era 
în contact. Viaţa ei a fost o luptă, într-un sens, în 
care a câştigat o oarecare dezvoltare a corpului 
mental şi a corpului spiritual. (Lectura 1918-1) 

Această lectură dată unei convalescente în vârstă 
de patruzeci şi şase de ani descrie o fiinţă care a 
luptat... şi în cele din urmă a obosit de atâta luptă. 
Cayce insistă asupra faptului că sinuciderea într-o viaţă 
creează multe probleme în vieţile următoare. Lecturile 
atrag atenţia asupra unei karme negative, create de 
sinucidere. Cum a fost de altfel cazul lui Cayce însuşi 
(vezi volumul 1). 

lată o altă favorită a lui Ludovic al XV-lea: 

Entitatea se afla atunci în casa lui Ludovic al 
XV-lea. A fost o epocă zbuciumată în viața 
entității, atât datorită energiei consumate 
continuu în slujirea celorlalti, cât şi cursei după 
avantaje egoiste care caracteriza atunci viața 
din această ţară. Ea se numea Elois [Heloise?] şi 


era o prietenă a regelui și o prietenă a 
prietenelor regelui (ambele deodată). În 
experiență, entitatea a pierdut din punct de 
vedere moral, apoi a câştigat, apoi a pierdut iar. 
Căci ea căuta mult plăcerile fizice; şi, cu situaţia 
uşoară pe care o avea, se distra copios de felul 
în care îşi satisfăcea plăcerea. Situaţia penibilă 
pe care o constatăm în viața actuală i-a fost 
creată de faptul că iubea uşurinţa, plăcerile, 
luxul, refuza să înfrunte vicisitudinile vieţii. Dar 
atunci când aducea servicii făcând un efort, 
impunându-şi o anumită constrângere, a câştigat 
din punct de vedere moral. Totuşi a regresat în 
cea mai mare parte a timpului, ceea ce i-a 
pricinuit problemele actuale. (Lectura 1916-5). 

Vieţile curtezanelor abundă în lecturi, în toate 
epocile şi în toate timpurile. Totuşi ele nu sunt 
niciodată condamnate ca atare. In unele din aceste 
vieţi, chiar Cayce spune că entitatea a câştigat, din 
punct de vedere moral, în întregime. 

Cayce nu condamnă aici nici măcar faptul că 
Heloise pare să fi iubit tot atât de mult femeile ca şi 
bărbaţii! | se reproşează în schimb egoismul, lipsa de 
scrupule faţă de alţii în căutarea plăcerii. Acest lucru a 
creat o karmă - nicidecum faptul că relaţiile sale fizice 
erau ilegitime, multiple... şi bisexuale... 

Şi iată o altă femeie care a avut la curte funcţii 
oficiale: 

Entitatea era pe atunci doamnă de onoare la 
Curte şi cunoştea bine viața particulară a regelui 
- mai întâi a lui Ludovic al XIV-la, apoi a lui 
Ludovic al XV-lea Căci entitatea cunoştea multe 
lucruri despre activităţile unora şi altora de la 
Curte, despre relaţiile lor, intrigile lor. În 


prezent, este competentă în materie de 
eleganță. Atunci când poartă alb, mov, anumite 
tonuri de purpură regală, entitatea încearcă un 
sentiment foarte special pe care nu-l simte cu 
celelalte culori. Căci acest lucru este legat de 
experiența sa de atunci [...]. Dar nu uitaţi să 
aveți mereu o atitudine constructivă în relatiile 
dumneavoastră cu cei din jur, să le aduceți 
mereu ceva pozitiv. Nu renuntati la Biserică, 
chiar dacă activităţile din acea viață nu vă 
făceau nicidecum să o cinstiți, aşa cum ar fi 
trebuit să faceţi de fiecare dată. Numele entității 
din acea experiență de viață era Mat Uda Snell, 
deşi a fost cunoscută sub un alt nume printre 
oamenii de la Curte, atunci când a venit la 
Château-Thierry. Entitatea avea cunoştinţă de 
activităţile care vor declanşa Revoluția. În 
prezent, ea trebuie să ia cunoștință de 
tendinţele care aduc energii pozitive în viața 
popoarelor şi să li se asocieze. (Lectura 1612-1). 
Lectura a fost dată unei femei de cincizeci şi unu 
de ani, care a fost sfătuită să lucreze în domeniul social 
şi politic. Cât despre sfatul lui Cayce în privinţa 
Bisericii, pe care entitatea în persoană este încurajată 
s-o frecventeze, nu este un sfat dat pe plan general 
tuturor. Este mai degrabă un sfat personal, dat pentru 
un anumit caz: consultanta face parte dintre acei 
oameni care trebuie să fie încadraţi într-o structură 
destul de precisă, dacă nu, nu fac nimic bun. Probabil 
că era deja cazul acestei doamne de la curte, pe care 
alegerea încarnării în acel timp a adus-o într-un cerc 
condus de etichetă, în care comportamentele erau 
codificate după reguli minuţioase. Având obiceiul de a 
lucra după indicaţii restrictive, această doamnă simte 


probabil nevoia să descopere cam acelaşi lucru într-o 
Biserică. Ea nu este pregătită pentru independenţă... 
cum spunea poeta Carmen Sylva, regina României: 
„Eticheta este făcută pentru oamenii fără educaţie. 
Biserica, pentru oamenii fără religie, iar moda pentru 
femeile fără gust”. 

Dar să trecem la o altă lectură de viaţă 
anterioară, aceea a unui medic: 

II găsim ca medic al Curţii sub domnia lui 
Ludovic al XV-lea şi a evoluat ca om de spirit 
care face galeria să râdă, cel care înveseleşte, 
dar cu multă clasă, şi acest umor se exprimă 
astăzi în personalitatea lui [...]. El va aduce 
multă bucurie alor săi, acasă, în mod special 
când intră în contact cu oameni născuţi în 
ultimele zile din ianuarie, iunie sau noiembrie. 
(Lectura 4169-1) 

In materie de umor, campionii sunt cei ce se nasc 
cu Soarele în Capricorn, Gemeni sau Scorpion. Ţinând 
seama de corecţia (ayanamsa) cerută de decalajul 
datorat precesiunii echinocţiilor - al cărei partizan este 
Cayce -, nativii de la sfârşitul lunii ianuarie sunt efectiv 
în Capricorn (prin Soarele lor); la fel, ce' de la sfârşitul 
lui iunie sunt în Gemeni, iar cei de la sfârşitul lui 
noiembrie, Scorpion sadea. Marii umorişti, profesioniştii 
umorului, au aproape întotdeauna o temă marcată de 
aceste trei semne. Când este Soarele în Capricorn, cu 
ascendent Gemeni; când este Soarele în Gemeni, cu 
ascendent Scorpion - sau Soare Scorpion, ascendent 
Gemeni, ca şi în Capricorn, etc, 

Capricornul, capra ghețarilor cu bărbiţa «ei, 
întruchipează înțeleptul, cel care ştie să observe 
detaşat, rece. Gemenii, simbolul adolescenţei, dau 
plăcerea jocului de cuvinte, în timp ce Scorpionul are o 


plăcere răutăcioasă să emită păreri care deranjează... 
Cele trei semne sunt guvernate global de Mercur 
(inteligenţa), Saturn (reflecţia), Marte (dinamismul) si 
Pluton (intuiţia lucrurilor secrete). Cayce spune undeva 
că intuiţia este prima treaptă de dezvoltare a 
facultăţilor „psi”, iar săgeata umorului sclipitor, incisiv 
şi intuitiv este lansată de cel care nu se lasă copleşit 
de încercările vieţii pământeşti, cel care le domină 
ceva mai de sus. Pe scurt, atunci când aduni laolaltă 
toţi Capricornii, Gemenii şi Scorpionii, este festival, 
cum spune Cayce! 

În sfârşit, iată două lecturi care descriu vieţi ale 
înalţilor demnitari ai Bisericii intraţi în politică: 

În viaţa dinaintea celei actuale, îl regăsim ca 
Belarn |[Bearn?] la curțile din timpul lui Ludovic al 
XV-lea şi entitatea era atunci un francez, şi chiar 
era cardinalul acelei curţi. Din acea sedere 
terestră i se trage tendința actuală de a-i 
suspecta pe cei care au prea multă încredere în 
religii. (Lectura 182-2) 

Consultantul, un bărbat de treizeci şi şase de ani, 
făcuse deja studii religioase într-o viaţă greacă. 

Celălalt consultant i s-a spus: 

Se numea Rhoul [Raoul] când trăia Ludovic al 
XV-lea în Franţa. Entitatea se afla atunci în 
funcţiile de cardinal, al doilea în acea epocă. 
Starea ecleziastică, care se manifesta public prin 
costum, cu prescripţiile sale privind viața fizică 
din acel secol, i-a adus o mare suferință şi o 
mare neincredere a celorlalti față de individul 
care era. De aici rezultă faptul că nu a găsit în 
acea viaţă realizarea la care s-ar fi putut aştepta 
în poziția de putere pe care o ocupa entitatea. 
De aici îi vine azi neincrederea față de oameni 


cărora Încearcă să le afle motivațiile 
determinante de cum intră în contact cu ei. 
Constată adesea că încrederea care li s-a 
acordat era prost folosită. (Lectura 195-14) 

Consultantul fusese, în Egiptul antic, astrolog şi 
profet, un clarvăzător religios şi s-a ocupat în special 
de construirea marelui Sfinx din Gizeh. l-a pus lui 
Cayce o întrebare despre viaţa lui franceză din secolul 
al XVIII-lea: 

CARE ERA POZIŢIA OFICIALĂ A ENTITĂŢII ÎN 
FRANŢA? Ceea ce s-ar numi astăzi secretar 
personal, asistentul lui De Fleury. (Aceeaşi lectură) 
[Particula „de” este repetată în textul original fie de 
către Cayce pentru a înlesni identificarea personajului, 
fie de către secretarul care, după ce a retranscris 
textul şi a consultat dicţionarul, nu ştia că în Franţa se 
spune „Fleury” pur şi simplu - însă „de Gaulle”, pentru 
că aici „de” nu este o particulă] 

Apoi a pus o întrebare pentru a afla cu ce anume 
a contribuit la construirea marelui Sfinx din Gizeh, 
întrebare la care Cayce i-a răspuns: 

Cum se reconstruiau monumentele de pe 
șesul unde se află astăzi piramida din Gizeh, 
entitatea care erati a construit fundațiile 
Sfinxului. A avut funcţia de şef al intendenţei. El 
a fost acela care a desenat planurile geometrice. 

Am dat lectura la pag. 159 din volumul |. 

Astfel secolul al XVIII-lea a fost populat la noi de 
oameni care „făcuseră” Egiptul antic... De unde 
splendoarea artistică şi intelectuală fără pereche ale 
„secolului lui Ludovic al XV-lea”. 

Intr-o altă lectură, acelaşi consultant îl auzi 
spunându-i: 


Că era în țara curților franceze din timpul lui 
Ludovic al XV-lea, şi că în acel moment el era la 
curte, oficial, a doua autoritate în lumea 
ecleziastică a epocii, şi că se afla în biroul 
cardinalului de atunci. (Lectura 195-8) 

lată ce spune preţiosul meu Dictionnaire Bouillet 
despre cardinalul de Fleury: 

„Andre, Hercule de Fleury, cardinal şi ministru 
născut în 1653 (...), a ajuns preceptor al tânărului 
Ludovic al XV-lea şi a ştiut să câştige toată încrederea 
tânărului elev. In 1726, a fost ales ca să-l înlocuiască 
pe ducele de Bourbon în funcţia de Prim ministru; în 
acelaşi an, a fost numit cardinal..”. 

N-am făcut cercetări biografice amănunțite 
despre Fleury ca să ştim cine era secretarul lui... bietul 
tânăr pe care haina ecleziastică îl deranja grozav în 
viaţa sentimentală de la Curte! 

Cayce, în lectura dată acestui consultant, 
foloseşte cuvântul „curte” la plural - ceea pe nu făcuse 
pentru cei care trăiau pe vremea fui Ludovic al XIV-lea. 
Intr-adevăr, în timpul minoratului 'ui Ludovic al XV-lea 
(care avea abia cinci ani la moartea străbunicului său, 
Ludovic al XIV-lea), a existat curtea Regentului - 
diferită prin atmosfera sa de cea a lui Ludovic al XV-lea 
ajuns la vârstă adultă. Membrii importanţi ai familiei 
regale, ca şi mai marii timpului, aveau curtea lor (dar 
„Curtea” cu majusculă era aceea a Regelui). 

In sfârşit, după toată această lume cu tranşă 
aurită, iată o entitate care era gardă în armata de 
la curtea lui Ludovic al XV-lea. De unde 
aversiunea prezentă pentru acest gen de 
situație. (Lectura 4121-2) 

Căci acolo şi-a pierdut viaţa. 


Această gardă are mai multe caracteristici 
interesante: a trăit o viaţă greacă în timpul războiului 
Troiei - cu Cayce (vezi volumul I) în care era soldatul 
însărcinat cu paza porţii principale a cetăţii (conform 
lecturii 5717-5), apoi încă o viaţă greacă, în lumea 
elenistică de această dată. 

Atunci când Alexandru a venit să facă tabără 
în fața porții oraşului Helicia, unde cotropitorii, 
cu infanteriștii lor, au distrus batalionul înarmat 
comandat de acest individ. (Lectura 4121-2) 

lată pe cineva căruia, în trei vieţi la rând, i s-a dat 
rolul de sentinelă înarmată în faţa unei porţi... Sperăm 
că acest tânăr consultant de douăzeci şi cinci de ani n- 
a fost obligat să-şi facă serviciul militar ca planton în 
armata americană! în sfârşit, ca mai toate încarnările 
franceze, îl vom regăsi într-o zi în Egipt, în regiunea 
colinelor. (Aceeaşi lectură, care nu intră în detalii... şi 
este păcat: ne-ar fi plăcut să ştim ce palat de faraon 
păzea el pe atunci!) 


Paradisul artelor şi al literaturii 

Intensitatea vieţii culturale franceze „din timpul 
Ludovicilor”, cum spune Cayce, se oglindeşte în lecturi: 
printre cele treizeci de vieţi descrise din această 
perioadă, foarte numeroşi sunt artiştii, intelectualii, 
oamenii ocupați cu arta în diverse grade. Dacă 
încarnările evocate se perindă, în marea lor majoritate, 
la Curte şi la Paris - Curtea şi Oraşul! -, este şi pentru 
că regii şi marii seniori ai vremii ţin morţiş să exercite 
un mecenat pe lângă artişti. Toţi participă deci la viaţa 
culturală şi artistică, inclusiv oamenii de rând. 

Arta înseamnă în această epocă un mijloc de 
promovare socială şi se exprimă pretutindeni. Parisul 
este în timpul acela un oraş de meşteri care produc 


obiecte de o fineţe rară, recunoscute în întreaga 
Europă pentru calitatea lor - de unde şi preţul lor de 
astăzi! De la „saloanele” din secolul al XVII-lea până la 
bistrourile din secolul XX, se pare că francezii, 
credincioşi originii egiptene, au prețuit dintotdeauna 
arta, la fel de necesară ca şi pâinea! 

Astfel, secole întregi de intensă activitate 
culturală si artistică se. oglindesc în lecturi. M-am 
gândit că acest lucru merita un capitol special, l-am 
evocat deja pe artiştii din perioada galică şi din 
Renaştere, dar o să visăm puţin la aceste vieţi de 
scriitori şi artişti, dintre care iată-l pe cel mai cunoscut 
dintre toţi: Jean Poquelin, cunoscut ca Moliere! Cel 
mai celebru dintre clasicii noştri! l-am dat deja tema în 
L'Astrologie karmique. 

Lectura a fost făcută pentru un copilaş născut la 
15 ianuarie 1942 în Statele Unite! (l-am dat tema în 
L'Astrologie karmique.) 

Acest copil a manifestat un interes foarte 
mare pentru decorația interioară şi tot ce ţine de 
acest domeniu. Va fi de asemenea interesat de 
muzică şi, în egală măsură, de tot ce are 
legătură cu arta dramatică [...]. in ceea ce 
priveşte influenţele astrologice, ar fi mai bine să 
vorbesc de ele la momentul potrivit. Acum nu 
vom indica decât o singură existenţă petrecută 
în planul terestru, pe care părinţii şi educatorii 
săi ar face bine să o cunoască, pentru a şti cum 
să procedeze cu această personalitate, într- 
adevăr, se întâmplă des - ca în cazul acestei 
entități - să se facă încarnarea pentru a 
completa un ciclu, adică încarnarea are loc la 
aceeaşi dată şi cu acelaşi bagaj astrologie ca în 
șederea terestră precedentă. In clar, se revine în 


aceeaşi zi a lunii, cu aproximaţie, căci au avut 
loc schimbări în calendare. Astfel, perioadele de 
activitate din această viață vor fi foarte 
asemănătoare cu cele din viaţa precedentă, vom 
regăsi aceleaşi tendințe latente şi vizibile. 
Psihologia, filosofia, arta dramatică, critica 
teatrală, iată spre ce-l vor purta gusturile şi 
temperamentul. 

Căci, în viața precedentă, entitatea s-a încarnat în 
Jean Poquelin, cunoscut ca Moliere, marele autor 
dramatic francez. Îîntr-adevăr, Jean-Baptiste Poquelin, 
zis şi Moliere, s-a născut la 15 ianuarie 1622]. 

In ceea ce priveşte caracteristicile 
personalităţii sale, cea mai puternică influență 
din acea viață a avut-o mama sa, cu care avea 
legături strânse. La fel va fi şi astăzi. Ea va avea 
o mare importanţă în realizarea acestui copil, 
încă din primii ani. Nu numai din cauza tendinței 
naturale a unei mame de a se simti mai atrasă 
spre unul din copii datorită unei suferinţe 
aparente care, crede ea, il afectează [copilaşul 
căruia i-a fost făcută lectura s-a născut cu buză de 
iepure], dar şi din cauza acestei legături din viaţa 
precedentă când moartea precoce a acestei 
mamei i-a răscolit existența. (Lectura 2814-7) 

Mama lui Moliere a murit într-adevăr când fiul său 
era foarte mic. Ea s-ar fi reîncarnat ca mama actuală a 
acestui copil, de unde dragostea pe care mama o 
nutreşte pentru el ca şi numeroasele conversații 
pe care le vor purta. Şi aceasta va avea cea mai 
mare influență asupra anilor săi de tinereţe. 
Pregătit pentru întrebare. 


CARE SUNT TALENTELE, APTITUDINILE SALE? 
întreabă familia copilului (care nu a înţeles prea bine 
cine era acest „Poquelin, cunoscut ca Moliere”). 

Cum am spus deja, decoraţțiune interioară şi 
mobile. Căci, ca Moliere, el lucrase de asemenea 
pentru Ludovic al  XIIl-lea, la decorarea 
apartamentelor şi locuinţelor. şi toate acestea 
se combinau cu arta dialogului, cu filosofia. Căci 
acest copil vă va arăta mereu motivele pentru 
care a făcut un lucru sau altul, chiar de mic. 
Dacă-l întrebaţi, nu vă va răspunde niciodată: 
„Nu ştiu”, ci vă va arăta mereu cauza, motivul 
acțiunilor sale şi filosofând pe deasupra! Astfel, 
chiar din clasele primare, va trebui să-l orientati 
spre psihologie şi tot ce are legătură cu lucrurile 
de spirit, chiar de foarte tânăr. Aveţi grijă să-i 
explicati totul. Vă va pune mult mai multe 
întrebări decât alţi băieţei de vârsta lui. 

ŞI DE CE A VENIT LA ACTUALII SĂI PĂRINŢI? 

Printr-o atracţie naturală, mai ales față de 
mama lui. 

ŞI CUM POATE BUNICA LUI SĂ-L AJUTE CEL MAI 
BINE ÎN VIAŢĂ? 

Răspundeți-i la întrebări! Şi-o să vă pună o 
sumedenie! Fiţi atenţi la liniile directoare pe 
care vi le-am dat. Copilul va avea nevoie de ele, 
va avea nevoie de această atenție pe care l-o 
veți acorda, străduindu-vă să-i dați răspunsul 
corect. Nu-i ocoliți întrebările. Când va întreba, 
răspundeţți-i cât puteţi mai exact şi tot ce ştiţi! 
iată, de data asta am terminat. (Lectura 2814-1) 

Ceea ce spune Cayce este exact: Jean-Baptiste 
Poquelin moştenise de la tatăl său funcţia de „tapiţer 
al regelui” şi astfel a ajuns să-l însoţească pe Ludovic 


al XIII-lea la Narbonne, în 1642. De asemenea, este 
adevărat că a făcut studii strălucite la „colegiul din 
Clermont” (astăzi liceul Ludovic-cel-Mare) unde s-a 
remarcat mai ales la filosofie... 

lată acum o încarnare de pictor, foarte 
interesantă, deoarece şi ea arată interese artistice care 
se continuă de la o viaţă la alta, căci acest elev al lui 
Rubens fusese înainte un sculptor grec şi, mai înainte, 
un decorator egiptean! 

Entitatea era în Franţa, în acea epocă în 
care arta, talentele artistice au fost apreciate la 
cel mai înalt nivel, în acelaşi timp în Olanda şi în 
unele regiuni din Franţa. Şi în studiile sale 
despre artă l-a urmat mai ales pe acest mare 
artist care a fost Rubens. Numele lui era Heimer. 
Entitatea a fost un elev de marcă al lui Rubens, 
de la care a învăţat arta de a reda corpul uman 
şi expresiile sale, arta de a reda anumite detalii, 
ca veșmintele şi draperiile. Şi aflăm că astăzi 
entitatea ar trebui să urmeze această cale, fie ca 
acuarelist, sau pictură în ulei [...]. Oricum, să se 
inspire din Rubens şi din compoziţiile sale, nu 
numai pentru portrete, ci pentru toate celelalte 
picturi, căci a fost studentul lui, în acea epocă, în 
acea țară. Şi toată viața, în această perioadă, a 
fost pentru entitate un moment de mare 
dezvoltare. (Lectura 1789-7) 

Las specialiştilor grija de a-l regăsi pe acest elev 
al lui Rubens... 

Şi iată o altă lectură, excepţională, în sensul că 
analizează ceea ce arta poate aduce ca deschidere 
spirituală pentru o întreagă societate: 

Entitatea era în Franța, la Curtea Franţei, 
„în timpul domniei Ludovicilor”, în acea epocă, şi 


într-o atmosferă în care teatrul exercita o mare 
influență asupra cercurilor apropiate regelui şi 
ale familiei regale. Entitatea era un intim şi lui 
Voltaire şi elevul său. Ea îl urma în tot ceea ce 
însemna nu numai muzică, ci şi studierea 
obiceiurilor, pictura vieţii în societate, psihologia 
indivizilor; toate acestea erau puse în scenă şi 
jucate de entitate, care în acea epocă se numea 
Duchaine Madame  Duchaine. Şi în ciuda 
încercărilor traversate în planul Fizic, exista 
mereu dragostea, exaltarea meseriei sale, care 
susținea entitatea şi aducea speranță oamenilor 
de atunci, chiar într-o linie revoluționară de 
multe ort. ȘI astfel entitatea a adus servicii 
umanităţii, luptând pentru libertatea expresiei: a 
luptat ca să-i elibereze pe cei care erau oprimați 
de egoismul anumitor indivizi, care nu aveau în 
vedere decât poftele şi plăcerile proprii... 
Entitatea a făcut mult ca să aducă oamenilor din 
epoca sa o viaţă spirituală a eului şi a raportului 
său cu Forțele Creatoare, adică Dumnezeu, 
aplicate în experiența cotidiană a relaţiilor cu 
alții. Entitatea să facă acelaşi lucru astăzi în 
activităţile sale, nu atât în arta dramatică, cât în 
ceea ce se va numi „colocvialism”, adică 
legătura, comunicarea între diverse grupuri şi 
diverşi indivizi. (Lectura 1510-1) 

Această femeie fusese înainte grecoaică, de o 
frumuseţe deosebită şi de un mare talent; care, după 
ce a pus această frumuseţe în slujba politicii - pe căi 
puţin morale -, a pus-o apoi în slujba Templului 
întemeiat de Uhjtdl. Mai înainte încă, fusese favorita 
unui faraon egiptean. 


Recitind lectura, am fost frapat de excepţionala 
personalitate ce se degajă din ea: o femeie inteligentă, 
artistă, cultivată, preocupată de progresul social într-o 
linie revoluționară de multe ori. O personalitate de 
prima mână şi, în plus, elevă a lui Voltaire... este 
faimoasa Madame de Châtelet! Se pare că atunci când 
a datat lectura, Cayce a avut grijă să-i repete numele 
de două ori. Dar urechea puţin exersată a anturajului 
său a înţeles Madame Duchaine, pe când era vorba 
sigur de Madame du Châtelet, această femeie luminată 
şi generoasă, care corespunde descrierii lui Cayce. 

El începe prin a spune că entitatea se afla în 
Franţa, la Curtea Franţei, sub domnia lui 
Ludovic. Şi Larousse descrie astfel începutul carierei 
prietenei lui Voltaire: „Emilie Le Tonnelier de Breteuil, 
marchiză de Châtelet (Paris, 1706, Lunéville, 1749). 
Fiica baronului de Breteuil, care îi prezenta pe 
ambasadori la Curtea lui Ludovic al XIV-lea, a devenit, 
după căsătoria ei în 1725, cu marchizul de Châtelet- 
Lomant - un general strălucit în oştile regelui -, 
doamnă de taburet a reginei”. 

De fapt, Cayce vorbeşte de cercurile apropiate 
regelui şi familiei regale. E| vorbeşte de teatru şi de 
influenţa sa. Or, se ştie că Voltaire a scris o serie de 
piese. La castelul din Cirey, în Champagne, unde a trăit 
el cu marchiza du Châtelet, exista un teatru unde erau 
jucate piesele lui - care ni se par demodate azi, dar 
care au avut la vremea respectivă o influenţă 
importantă. 

Merg mai departe cu lectura: 

„Legătura sa cu Voltaire, pentru care frumoasa 
Emilie - cum o numea el - şi-a părăsit soţul şi situaţia 
de la Curte, începe în 1733. Timp de cincisprezece ani, 
a fost pentru el o prietenă sigură şi o sfătuitoare 


prudentă. Mai întâi s-au retras la Moutiere, lângă 
Autun, apoi la Cirey, în Champagne. Marchiza era 
foarte învățată; ca să-i fie pe plac, Voltaire a înjghebat 
un laborator, comenta Newton, şi a trimis la Academia 
de ştiinţe un memoriu despre foc”. 

Marchiza l-a tradus chiar pe Newton în franceză 
(Traduction des Principes de Newton / Traducerea 
Principiilor lui Newton / în 1756). 

În lectură, Cayce aduce un omagiu indirect 
generozităţii lui Voltaire, prin intermediul elevei şi 
prietenei acestuia. El a pledat curajos, deschis pentru 
libertatea religioasa, atunci când unii din concetăţenii 
săi au fost atacați pe motivul apartenenţei la 
comunitatea evreilor şi protestanților (afacerile Calas şi 
Sirven). Ea şi el au militat prin scrierile lor - ceea ce 
spune şi Cayce - pentru toleranţă, pentru libertăţi, nu 
numai religioase, dar şi civice. Căci nu toată lumea a 
avut parte de traiul liniştit al secolului al XIII-lea. 
Voltaire a criticat vehement ierarhia ecleziastică şi a 
fost ponegrit de bigoţii care l-au numit diavolul în 
persoană! 

În realitate, ea şi el au fost credincioşi, dar au 
refuzat să-l închidă pe Dumnezeu în laţul dogmelor 
catolice de atunci. Aceasta însemna în epoca 
respectivă „a fi deist”. Cayce, de altfel, pune accent pe 
orientarea spirituală a lui Emilie du Châtelet - şi deci, 
de fapt, a lui Voltaire, cu care împărtăşea toate marile 
idei ale secolului al XVIII-lea. 

Entitatea a făcut mult pentru a aduce 
oamenilor din epoca sa o viziune spirituală a 
„eului” şi a relaţiei sale cu Forțele creatoare, 
adică „Dumnezeu”. 

Dar această viziune neconvenţională și 
neconformistă despre Dumnezeu nu putea decât să 


atragă critici violente la adresa renumitului cuplu. 
Ideile lor contribuiau desigur la trezirea unei întregi 
societăţi -într-o linie revoluţionară, cum spune 
Cayce. Broaştele de agheasmatar i-au catalogat pe 
Voltaire drept „libertin” iar pe prietena lui nebună 
(chiar şi-n acea vreme era greu să fii femeie şi să ai 
ceva ideii). Şi totuşi, în această lungă legătură de 
cincisprezece ani, nu a existat „libertinism”. Numai o 
pasiune totală şi împărtăşită, cu un ideal comun - 
pasiune care s-a potolit cu timpul, ca mai totdeauna, 
devenind afecţiune şi prietenie. Memoria Emiliei a fost 
murdărită de  invidioşi. Cayce îi face dreptate 
descriindu-i viaţa ca binefăcătoare şi utilă în epoca sa. 
Aţi remarcat acest prenume de Emilie? Acest nume şi 
toate formele apropiate (Amélie, Aimé, Emile, 
Emilienne etc.) vin din Atlantida, unde spune Cayce că 
Christul Cosmic s-a încarnat sub numele de Amilius - 
frumoasa Emilie fusese atlantă! 

Lectura evocă şi încercările traversate în plan 
fizic. Madame du Châtelet nu stătea prea bine cu 
sănătatea - este de altfel unul din motivele pentru care 
ea prefera o viaţă liniştită, la ţară - şi se pare că a avut 
probleme ginecologice, care în final i-au adus moartea; 
se ştie că a murit la naştere (spre disperarea lui 
Voltaire, care nu era răspunzător de copil). Putem 
vedea câteva amintiri despre această femeie 
remarcabilă la castelul Breteuil, în valea Chevreuse, la 
sud de Paris. 

Această lectură extraordinară confirmă încă o 
dată continuitatea uimitoare a creativităţii artistice 
între Franţa, Grecia antică şi Egiptul faraonilor. 

Această epocă pasionantă stimula nu numai 
artele şi literele, dar şi orice cercetare intelectuală şi 
ştiinţifică. Au fost numeroase descoperiri, sau 


redescoperiri, în această epocă, iată, de exemplu, o 
lectură despre marchizul de Jouffroy d'Abbans, care a 
construit primele vapoare cu aburi. 

Inainte de toate acestea, entitatea se afla 
printre oamenii care au primit vizita 
inventatorului maşinii cu aburi, adică Fulton, 
care a venit să-i viziteze în Franța. Numele său 
era Eben Claire (secretara lui Cayce a adăugat 
sfielnic un semn de întrebare, .care însemna că nu era 
sigură dacă a înţeles numele. Personal, cred că era 
vorba de Jouffroy d'Abbans care corespunde perfect 
descrierii). 

Și această entitate a fost în casa unde 
entitatea Fulton a venit în vizită; şi entitatea 
Eben a lucrat pe plan tehnic, ca să aplice în 
această ţară ideile care au fost concepute în 
cursul acestei colaborări cu Fulton, din timpul 
şederii lui acolo. S-a vorbit foarte putin despre 
ele şi aceste activităţi ale entității pe Sena sunt 
foarte puţin cunoscute... (Lectura 490-1) 

Jouffroy d'Abbans a construit într-adevăr primul 
vapor cu aburi şi a făcut demonstraţia publică pe Sena, 
la Paris şi pe Saone şi Rhone, la Lyon. S-a ruinat, a avut 
o viaţă foarte nefericită şi niciodată n-a făcut avere cu 
invenţia sa, care a fost exploatată de alţii. Napoleon, 
puţin interesat de marină, nu l-a susţinut deloc. Cât 
despre „Royale”, ea nu vedea de ce şi-ar murdări 
voalurile (joc de cuvinte: fr. „voiles” = voa!/uri, dar şi 
pânze de corabie, n.tr.) cu aburi... 

Şi Cayce are dreptate: Jouffroy d'Abbans rămâne 
puţin cunoscut. De altfel putem vizita uimitorul muzeu 
care spune povestea lui tragică, în castelul natal din 
Jura (castelul d'Abbans-Dessus, în Doubs). 


Continuarea lecturii este încă şi mai uimitoare. 
Căci Jouffroy d'Abbans nu se afla la prima lui viaţă de 
inventator. 

Inainte de aceasta, entitatea se afla într-o 
ambianță puțin diferită, şi totuşi foarte 
apropiată în tipul de activitate desfăşurată, căci 
ea trăia în acele timpuri în care acest mare 
artist, acest mare muzician, acest mare savant a 
realizat primele sale experienţe cu maşini mai 
uşoare decât aerul, sau picta chipuri care au 
devenit ca o ilustrare a misterului surâsului - 
pentru una din ele in mod deosebit... Căci 
entitatea se numea atunci Guiraleidio şi era 
asistentul lui Leonardo da Vinci în experienţele 
sale ştiinţifice. Şi i se atribuie lui da Vinci, ca 
cercetător ştiinţific, multe invenţii care de fapt 
se datorează entității respective. In acea viață, 
entitatea a pierdut şi a câştigat - a pierdut 
încrederea în ea pe planul relaţiilor umane şi a 
Justei înțelegeri a acestor relaţii. Căci entitatea 
şi-a risipit talentele în mare parte, deoarece a 
dus o viață de desfrânat, de om certat cu legea, 
sub influenţa unul anturaj nefast. (Lectura 490-1) 

Temperament revoltat şi certăreţ, nu s-a liniştit 
complet în viaţa următoare, căci, ca Jouffroy d'Abbans, 
a manifestat în tinereţe o tendinţă de a fi „creier 
încins”. Apoi lipsa lui totală de diplomaţie a fost în 
parte responsabilă de ruinarea lui financiară: nu a ştiut 
să inspire încredere celor puternici din timpul său, care 
ar fi putut şi ar fi trebuit să-l susţină. Dar trebuia atunci 
să ştie să-i curteze pe cei care aveau cum să-i facă 
comenzi. Primul vapor cu aburi a fost construit de el, în 
1776. Claude-Francois, marchiz de Jouffroy d'Abbans, a 
trăit între 1751 şi 1832 şi a murit sărac. „Invenţia, 


spune Dicţionarul Bouillet, i-a adus glorie şi avere lui 
Fulton”. Abia după moartea sa - prea târziu - a fost 
reabilitat: „Academia de Ştiinţe i-a recunoscut şi 
proclamat drepturile în 1840”. (Ibid) 


7. Ludovic al XVI-lea, Marie-Antoinette şi 
Revoluția 


Numeroase lecturi descriu vieţi franceze din 
timpul Revoluţiei. Anumite episoade, ca de exemplu 
fuga la Varennes, sunt impresionante. Aceasta se 
datorează probabil fenomenului de reîncarnare de grup 
care adună anumite persoane în jurul unor evenimente 
precise. 

Familia regală dă tonul cu toate misterele ce o 
înconjoară, dar mulţi actori secundari, din jurul ei, 
joacă diferite roluri. Această lumină aruncată asupra 
uneia din dramele cele mai controversate din Istoria 
noastră m-a înflăcărat şi sper că toate acestea îi vor 
interesa şi pe cititorii mei! 


Faraoana Marie-Antoinette 

Soţia lui Edgar, încântătoarea Gertrude, avea o 
mătuşă foarte energică, care i-a ajutat mult pe tinerii 
soţi Cayce, la începuturile lor. Această mătuşă avea un 
soţ care a fost printre putinii medici din vremea aceea 
care au crezut în medicina cayciană. S-au mutat la 
Virginia Beach ca să lucreze la Spitalul Cayce. Cuplul a 
rămas mult timp fără copii şi, în cele din urmă, a avut 
un fiu. Bineînţeles, de câte ori când se ivea o greutate, 
mai ales această sarcină târzie, unchiul şi mătuşa 
cereau o lectură nepotului lor. Or, într-o zi au avut 
surpriza să li se spună... că fuseseră deja căsătoriţi în 


Franţa, la sfârşitul secolului al XVIII-lea! Că dragul Dr 
House nu era altul decât reîncarnarea lui Ludovic al 
XVI-lea, soţia lui era Marie-Antoinette, iar băiatul lor, 
Ludovic al XVIII-lea! Au tratat lucrurile superficial şi nu 
s-au formalizat deloc, căci în dosarele lor, nu există nici 
măcar o singură întrebare privind aceste trei personaje 
istorice! Trebuie că toate acestea nu-i interesau prea 
mult! Dumneavoastră şi eu l-am fi înnebunit pe Cayce 
cu întrebări de genul: Şi cum a fost smuls micul Delfin 
din închisoarea sa? Şi cum a murit? Şi cine l-a ajutat să 
evadeze? Şi oare Napoleon era la curent cu toate 
acestea? Şi... vieţile anterioare ale lui Axel de Fersen? 
ale lui Ludovic al XVIll-tea? ale lui Napoleon?” Ce păcat 
că Cayce e mort! 

Aş vrea de asemenea să adaug că am avut 
curiozitatea să caut vechile fotografii ale doctorului şi 
ale soţiei sale: ei bine, dacă vreţi să mă credeţi, există 
o asemănare! Doctorul, în fotografie, avea nasul lung, 
bărbia moale şi privirea puţin descurajată pe care o 
întâlnim în atâtea portrete ale lui Ludovic al XVI-lea. 
Cât despre mătuşă - brunetă-, alura generală, coafura, 
felul cum îşi ţine capul îi conferea o oarecare 
asemănare cu regina: acelaşi farmec, aceeaşi ţinută 
destul de mândră, aceeaşi privire strălucitoare şi 
pătrunzătoare. Nu putem vorbi de o copie identică, 
asemănarea nu este exactă, dar este mai degrabă „un 
aer de familie”, aceeaşi alură generală. Cei care au 
cunoscut-o pe mătuşa House spun că toată lumea se 
întorcea după ea pe stradă, remarcând „ţinuta ei de 
regină”, eleganta ei... 

Prietena mea Genevieve Galliford, consul al 
Franţei la Norfolk, care a descoperit împreună cu mine 
aceste lecturi, mi-a povestit că în familia ei exista o 
tradiţie: la unul din strămoşii ei ar fi fost adus pruncul 


regal, smuls din Templu pentru a fi ascuns în fundul 
unui castel din Auvergne... 

In sfârşit, ultima observaţie: Soarele arată 
programul de viaţă, însă acesta nu este realizat în 
întregime, într-o singură viaţă: foarte des este 
necesară următoarea... Ne amintim că Ludovic al XV- 
lea, cu Soarele în Vărsător, avea ca program de viaţă 
muzica şi prietenia, şi fraternitatea umană. Neputându- 
şi realiza programul decât parţial, va reuşi să o facă 
abia în această viaţa americană (dosarul lui 
menţionează că a compus deja muzică). Ludovic al 
XVI-lea avea Soarele în Fecioară, semnul medicului; 
este ceea ce a ajuns în încarnarea următoarei Ştim că 
s-a interesat mult, ca rege, de lucrările lui Mesmer şi a 
încurajat întreaga Curte să se vaccineze împotriva 
variolei, pe atunci o noutate medicală! 

Cât despre Marie-Antoinette, ea avea Soarele în 
Scorpion, semnul vrăjitoarelor. Dacă în calitate de 
regină nu a reuşit să scape de soarta cea rea, în 
această viaţă a fost zâna bună a familiei Cayce...lat-o: 

Este cineva care, se pare, dăruind mult 
celorlalti, îşi atrage situații prea putin 
satisfăcătoare. Este cineva care dă o mare 
importanță dezvoltării Adevărului, aşa cum îl 
percepe ea prin capacitățile parapsihologice, 
mediumnitate, tot ce pot aduce acestea în 
ajutorul indivizilor. Cineva care ar fi fost o 
infirmieră grozavă. Cineva care are darul de a 
simpatiza cu orice persoană, oricare ar fi 
condiţia ei, şi merge mult mai departe decât alții 
cu acest dar al simpatiei, acest dar de a-i atrage 
pe ceilalți. 


În ceea ce priveşte vieţile anterioare pe 
Pământ, ele au multe legături cu existenţa 
actuală. 

În viaţa dinaintea acesteia, vedem că 
entitatea a fost o regină care a fost decapitată 
ca Maria-Thereza, adică Maria-Antoinetta, după 
cum o cunoaştem din Istorie. Şi în acea viaţă a 
avut o dezvoltare morală şi o întârziere. Căci, la 
începutul exercitării puterii sale regale pe plan 
terestru, ea a adus în acelaşi timp mult bine şi 
mult rău multor persoane. şi ea trebuie să se 
confrunte acum cu toate acestea pe plan 
terestru. Căci numai aşa vom atinge Forța pe 
care a manifestat-o învățătorul atunci când s-a 
încarnat pe Pământ. In viaţa dinainte, găsim 
entitatea în oştile greceşti, într-o vreme când 
aceste popoare cunoşteau o expansiune a 
dominaţiei lor asupra lumii, cel puţin o parte a 
lumii. Numele său era: Airdarel. Entitatea îi tinea 
companie celui ce se numea Xenofon şi trăia în 
casa lui. [„Companion” îl indică aici, se pare, pe 
firavul Xenofon, conform obiceiului la Greci!] Era în 
timpul Republicii şi entitatea l-a ajutat pe acest 
conducător să ofere tot ce putea el mai bun 
concetățenilor săi. Prin aceasta, entitatea se 
dezvoltă moral. De atunci îi rămâne înclinația de 
a sfătui şi de a se face ascultată, atunci când 
ceilalți  eşuează. Cât despre competentele 
entității din acea epocă, vom putea şti mai mult 
despre ele atunci când vor fi descoperite 
scrierile sale, care se află tot în ruinele cetăților 
distruse în tara aceea. (Lectura 760-4) 

Să deschidem o paranteză pentru a observa că 
Maria-Antoinetta, la sfârşitul domniei sale, era prinsă 


într-un vârtej de idei noi. pentru care nu mai conta 
decât Antichitatea greacă! Dacă recitiţi istoria acelei 
perioade, veţi vedea că oamenii politici de atunci 
aveau pe limbă numai cuvântul „democraţie”. 
Francezii n-au mai vrut să fie „supuşi” ai regelui, ci 
„cetăţeni” ca în cetatea greacă. Cât despre Măria- 
Antoinetta, se ştie că mama sa o numea întotdeauna 
cu masculinul „Anton al meu! Foarte semnificativ! Dar 
înainte de această viaţă greacă de bărbat, ea trăia: 

„„„printre forțele armate egiptene, atunci 
când au fost promulgate acele legi ale unei mari 
elevări morale. Era în acea perioadă când, sub al 
doilea faraon din acea dinastie, a apărut cea mai 
evoluată dintre toate civilizațiile care au existat 
vreodată pe Pământ. Şi abia atunci au fost 
construite primele temple de acolo. Entitatea se 
numea atunci Usisso şi oficia în liturghia 
Templului, căci era fiica primului faraon din acea 
dinastie, unul din fraţii ei fiind al doilea faraon, 
cel care a dat aceste legi poporului. Entitatea a 
dăruit mult ţării ei. Dorinţa ei era să păstreze 
relicvele, amintirile religioase vechi şi noi şi să 
favorizeze avântul religios sub toate formele lui, 
în asociaţiile amicale sau în oracolele şi profetiile 
de cel mai înalt nivel. A dat tot ce a avut mai bun 
în ea, ținându-se foarte departe de un formalism 
bigot. Avea şi daruri artistice şi putea desena 
portretul oricui, indiferent despre cine ar fi fost 
vorba. Şi de altfel, cea mai mare parte a 
decorațiilor din Templu era opera ei. Şi în acest 
domeniu, vedeţi, ea căuta să meargă mai 
departe. 

În viaţa dinainte, regăsim entitatea în Peru, 
când domneau Ohlmii [Aymaras?]. Acolo, ea se 


numea  Dolrhales şi a contribuit mult la 
degradarea oamenilor care se  revoltaseră 
împotriva puterii. Şi acest lucru i-a adus 
condamnarea. Căci această entitate căutase să 
distrugă tot ceea ce fusese făcut bun pentru a-i 
educa pe cetățeni şi pentru a-i trezi la spiritul 
slujirii într-un sens spiritual, aşa cum se 
prezenta situaţia în epoca respectivă. 

lar în privința aptitudinilor din viața de 
acum, [...] mai marea sa energie din cămin şi din 
prietenii, prin influenţele oculte şi mistice ale lui 
Neptun, combinate cu Marte, deşi acestea aduc 
uneori multe tulburări. (Lectura 760-4) 

Cum nu sunt bine cunoscute vechile civilizaţii 
preistorice din Anzi, influenţa unei vieţi peruane asupra 
Mariei-Antoinetta este puţin evidentă pentru noi. M-am 
uitat mult la nasul ei gros la rădăcină, ochii mari, 
căzuţi: este oare „linia” precolumbiană? Poate... vieţile 
greceşti şi egiptene, în schimb, par să-i fi dat acea 
eleganţă care atrăgea admiraţia tuturor, acel gust 
perfect în materie de artă - într-atâta încât „stilul 
Ludovic al XVI-lea” ar trebui să se numească „stilul 
Mariei-Antoinetta!” Dar din punct de vedere karmic, 
este clar: destinul dureros al reginei se explică prin 
karma negativă creată în viaţa peruană, ca agitator 
politic de orientare nihilistă. 


Regele Romei era Ludovic ai XVI-lea! 

lată acum lectura dată la 7 august 1926, pentru 
un medic de 57 de ani, care era unchiul prin alianţă al 
lui Edgar Cayce: 

„„„Este cineva care ar vrea să facă mereu 
bine celorlalti, care-i pune mereu pe ceilalți 
înaintea sa [...] Cineva care crede că lucrul cel 


mai bun în viaţă este să-i ajuţi şi să-i sprijini pe 
ceilalţi. Cineva foarte conștient de greşelile sale. 
Cineva căruia îi place să vadă bunul şi binele în 
viața celor din jur şi care nu iubeşte nici 
meschinăria, nici zgârcenia. Cineva care iubeşte 
jocurile, sporturile, tot ceea ce solicită agerimea 
minţii. Cineva care ar putea aduce atât de multe 
lucruri bune altora, dacă şi-ar mobiliza voința în 
acest scop. Dar atunci când nu este cazul, dă 
impresia contrariului, aducând celor care depind 
de el opusul a ceea ce doreşte de fapt [...] 
Cineva care adeseori, sub influența Peştilor, a 
atras asupra sa aceste forțe deviante, rău 
înțelese de alţii, care au adus în activităţile 
influențe nefaste, pasiuni fizice [...] în viaţa 
dinainte, găsim entitatea la putere, în regatul 
numit acum Franţa. Şi era entitatea cunoscută 
ca Ludovic al XVI-lea. Acolo entitatea a câştigat 
prin intermediul persecuțiilor pe care le-a 
suferit, pierzând din punct de vedere moral prin 
incapacitatea de a-şi folosi voinţa pentru binele 
celorlalți. De acolo provin astăzi influenţele 
divergente care se ciocnesc în el. De acolo 
plăcerea detaliului îngrijit, mai ales în mecanică: 
entitatea ar fi fost un minunat ceasornicar sau 
reparator de orologii! Entitatea simţea o atracţie 
pentru medicină, pentru mecanoterapie, după 
cum a demonstrat în acea viaţă. 

În viaţa dinaintea aceleia, regăsim entitatea 
ca Romulus, care a participat la întemeierea a 
ceea ce este astăzi cunoscut ca Roma. şi 
entitatea a pierdut şi a câştigat din punct de 
vedere moral în acea epocă. Căci lucrările sale i- 
au adus succesul, iar succesul i-a adus egoismul. 


Aceasta l-a făcut să-i asuprească pe ceilalţi. De 
acolo, astăzi, faptul că entitatea nu suportă 
asuprirea, indiferent de formă, indiferent de 
victimă, chiar dacă este un animal, un mineral, o 
plantă... 

In viața precedentă, găsim entitatea în 
epoca în care se construia acel oraş ale cărui 
ruine vor fi descoperite curând pe şesurile 
Arabiei. Atunci, entitatea purta numele de 
d'Obdieugoan şi a câştigat din punct de vedere 
moral, în acea epocă, datorită ajutorului dat 
celor care sufereau. Şi împrejurările acestei vieţi 
sunt cele care în prezent au împins entitatea 
spre medicină, pentru a-i ajuta pe cei suferinzi 
[cum a văzut în vis]. Tocmai această compasiune, 
născută altădată în mintea ei, a căutat astăzi să 
se exprime prin intermediul medicinei, 
continuând astfel această viaţă antică. 

In viaţa precedentă, găsim entitatea în țara 
unde se lucra la Turnul Babei, proiectat să 
ajungă până la cer! Entitatea se afla printre cei 
care au lucrat la această clădire, mai mult 
intelectual decât fizic. Căci, în calitate de şef de 
lucrări, entitatea s-a străduit să-i ajute pe 
muncitori; el le explica menirea acestei 
construcții. Sub numele d'Ouiael, entitatea a 
câştigat în această experienţă, în eforturile 
făcute pentru a ajuta oamenii. Totuşi a fost 
zdrobit din greşeala celor care au ajuns şefi mai 
mari decât el. De unde tendinţa lui actuală de a- 
şi exprima ideile sub forma obiectelor create în 
materie şi interesul pe care-l arată pentru 
realizarea lor. Entitatea ar fi fost un sculptor 
bun. 


În viața precedentă, găsim entitatea în 
Egipt, într-o perioadă de război civil. Ea se afla în 
poziția de consilier în Marele Consiliu, fiind 
înțeleptul care-i călăuzea pe cei care răspundeau 
de magazine şi de asigurarea subzistenţei 
oamenilor din subordine şi a tuturor furniturilor 
dorite de suveran, iată cum, sub conducerea 
entității, această țară a devenit un pământ al 
azilului pentru toţi nefericiţii, atât fizic cât şi 
moral sau financiar. Numele său era Didois. 
Această domnie i-a adus multe necazuri, căci 
entitatea nu s-a lăsat supusă nici de Biserică, 
nici de Stat. De aici, în tot ceea ce entitatea 
poate îndeplini astăzi, această tendinţă de a-i 
aduna pe cei care munceau atunci şi de a 
construi cu ei ceea ce poate să-i ajute, să le 
aducă un trai mai tihnit, să-i întărească în trup şi 
spirit (Lectura 5,618-8) 

Cayce, dându-şi seama de interesul excepţional al 
acestui text, i-a scris unchiului său în 1926: 

„Cât despre lectura alăturată, cred că o veţi găsi 
interesantă, în măsura în care ea arată întoarcerea 
printre noi a unuia dintre cele mai importante 
personaje ale afacerilor Lumii Vechi”. 

Se referea la Ludovic al XVI-lea sau la Romulus? 

Avem, într-adevăr, la ce medita. Las istoricilor 
grija de a studia cazul lui Ludovic al XVI-lea, ca şi cel al 
Mariei-Antoinetta, în lumina acestor lecturi. Vieţile lor 
sunt bine cunoscute, deoarece la curte gesturile 
cotidiene ale suveranilor constituiau un spectacol 
permanent, care a fost înregistrat de atâtea mărturii! 
Condamnarea şi execuţia acestui suveran a fost, se 
pare, consecinţa unei datorii karmice create de el 
însuşi ca Romulus, primul rege al Romei! Este nostim 


să-l vedem apărând pe acest personaj pe care-l 
credeam mai mult legendar decât istoric, Romulus 
fratele lui Remus! Gemenii alăptaţi de Lupoaică! Ne 
amintim că atunci când Romulus a tras o brazdă cu 
plugul marcând suprafaţa viitoarei cetăţi a Romei, 
fratele lui l-a luat în râs şi a sărit cu amândouă 
picioarele peste brazdă, râzând: „Cetatea ta, uite ce 
fac eu cu ea!” 

Nebun de furie (şi lipsit de simţul umorului), 
Romulus şi-a ucis fratele geamăn. Plutarh povesteşte 
în amănunt viaţa acestui prim rege al Romei, care a 
murit la cincizeci şi patru de ani, după treizeci şi opt de 
ani de domnie. Cât despre Napoleon |, urmaşul lu' 
Ludovic al 

XVI- lea, vă amintiţi ce titlu i-a conferit fiului său, 
cel mai prestigios pe care l-a putut găsi... regele 
Romei. Straniu - nu? - această cunoaştere inconştientă 
a trecutului anterior... Dar şi Napoleon avea calităţi de 
clarvăzător. 


O veste bună: Ludovic al XVII-lea a evadat 
din Templu... 

Unul din cele mai mari mistere ale Istoriei 
noastre: ce s-a ales de micul Delfin? Atunci când Cayce 
va da o lectură a fiului unic, şi tardiv, al cuplului citat 
mai sus, doctorul şi soţia lui, această lectură va aduce 
amănunte interesante despre încarnarea sa ca Ludovic 
al XVII- lea: 

lar în ceea ce priveşte vieţile anterioare: în 
viaţa dinaintea acesteia, vom regăsi entitatea ca 
persoana destinată domniei, ca rege al Franţei. 
Și al cărui părinţi au fost decapitaţi atunci. Şi în 
acea viață, entitatea a câștigat numai în 
cunoaşterea forțelor Pământului, prin suferinţele 


pe care le-a trăit. Căci viaţa sa în acel timp a fost 
numai de cincisprezece ani. (Lectura 100-2) 

Cayce precizează în americană: half a score 
years plus five. Ceea ce înseamnă: „Jumătate din 
douăzeci de ani, plus cinci” (un „score” = douăzeci). 
Acest pasaj scurt despre Ludovic al XVII-lea ne lasă 
deci să înţelegem că el nu şi-a sfârşit viaţa în Templu, 
ca prizonier, deoarece a murit oficial la 8 iunie 1795, la 
zece ani! O serie de tradiţii locale din toate provinciile 
franceze povestesc că Delfinul a fost văzut ici şi colo, 
ascuns de Şuani sau de alţi regalişti. Majoritatea 
istoricilor pare a fi de acord asupra faptului că acel 
copil care a murit în Templu, la data mai sus amintită, 
nu era copilul lui Ludovic al XVI-lea şi al Mariei- 
Antoinetta. Unii care l-au vizitat de mai multe ori în 
câteva luni au constatat că nu era acelaşi copil. (Chiar 
cu o culoare diferită a ochilor, căci Delfinul avea nişte 
ochi de un albastru de neuitat!) Văduva cizmarului 
Simon o spunea de altfel cui voia s-o asculte şi i s-a 
impus să tacă! 

... Dar să continuăm: 

De unde, acum, după această experiență, 
nevoia irezistibilă de a se dedica tuturor 
sporturilor, tuturor plăcerilor vieţii care pot fi 
găsite pe această planetă! (Lectura 1005-2) 

Urmează apoi lectura pe care am citat-o deja mai 
sus, în capitolul care vorbeşte despre Cruciade, care 
afirmă că Ludovic al XVII-lea a fost reîncarnarea unui 
cruciat, probabil strălucitul Tancrede d'Hauteville. Apoi 
lectura dă o încarnare peruană, ca Maria-Antoinetta. El 
ar fi trăit în Peru, sub stăpânirea incașilor, şi 
acolo era Marele Preot. Numele lui era Naat. 
Activităţi/e lui aveau tangenţă cu mecanica, cu 
maşinile [...]. Inaintea acestei vieți [ca incaş] 


regăsim această entitate în America de Nord, 
atunci când au început să fie locuite 
pământurile. Numele său era atunci Ooul. 
Entitatea era primul personaj al casei unuia din 
cele zece popoare care s-au stabilit acolo. In 
această viată, a învățat mult în folosul celor care 
locuiau în această ţară. (Lectura 1005-2) 

Ludovic al XVII-lea ca Mare Cacique... mi-ar 
plăcea! Dar se pare că a avut - după cum pare a fi 
regula pentru toţi francezii - o viaţă egipteană. Aceasta 
rezultă din corelarea cu alte lecturi pe care nu le redau 
aici. Se pare că a cunoscut-o pe Maria-Antoinetta într-o 
viaţă în Egipt, ceea ce explică, poate, ataşamentul bine 
cunoscut al mamei şi al fiului faţă de Versailles. 

Dar asta nu-i tot: lectura 23-1 îl evocă pe 
temnicerul micului Delfin, cizmarul Simon: 

În viața dinaintea acesteia, regăsim 
entitatea într-o perioadă zbuciumată la 
maximum, în acea ţară cunoscută ca Franta. 
Entitatea era atunci cel căruia îi fusese 
încredințat micul rege, viitorul suveran, al cărui 
paznic a fost până în clipa mortii sale. Entitatea 
a pierdut şi a câştigat moral în această poveste. 
La începutul acestei perioade, entitatea a 
pierdut, căci prea des era însemnată spinarea 
micului rege de urma loviturilor date de entitate. 
Apoi, în a doua etapă, a fost mişcat de tristețea 
şi supărarea cărora le era martor şi care l-au 
făcut mult mai înțelegător. Adică a înțeles cum s- 
ar putea crea relaţii mai bune între aristocrați şi 
cei care le erau paznici, servitori pe vremea 
aceea. De unde faptul că entitatea consideră 
astăzi că oamenii puterii sunt o nimica toată... 
Deci o persoană care nu este impresionată de 


putere şi consideră că discursurile politicienilor 
n-o obligă cu nimic [...] Pentru această entitate, 
nu există decât o singură Cauză şi toate 
popoarele sunt una. (Lectura 23-1) 

Acest pasaj coincide destul de bine cu biografia 
cizmarului Simon, care l-a păzit pe Delfin în Templu, de 
la 3 iulie 1793 până la 19 ianuarie 1794 - deci şase luni 
şi jumătate - practic până la moartea lui, a lui Simon, 
cum spune Cayce. Căci va fi ghilotinat pe 28 termidor 
(iulie 1794). Simon, violent şi beţiv, a devenit din ce în 
ce mai blând faţă de copil. Soţia sa îl iubea pe Delfin şi 
l-a îngrijit cu tot dragul. Poate că Simon a încercat să 
înlesnească evadarea micului său prizonier. A fost 
bănuit că a vrut să-l vândă regaliştilor şi pentru 
aceasta a plătit cu viaţa! Soţia sa era aşadar cea mai 
în măsură să ştie adevărul despre evadare. Există 
destule acte ce par a confirma că văduva Simon 
spunea adevărul. Dar pentru a reveni la lectura 23-1, 
lucrul cel mai uimitor este că Simon nu era la prima 
viaţă de gardian de închisoare... Căci, într-o viaţă 
precedentă, fusese deja acel gardian musulman, 
despre care am vorbit deja şi care a convertit un mare 
număr de cruciați răniţi, daţi în paza sa! In acea viaţă 
era poate un gardian simpatic... Cayce spune că ela 
câştigat în experienţă! 

În Egiptul antic, înainte, fusese de asemenea un 
fel de gardian: 

Era printre cei care se ocupau de garderoba 
şi de lenjeriile din Templu şi de tot ce era 
necesar pentru liturghie. Şi in acea viaţă, era de 
fapt cel care confecţționa lenjeria fină, care 
desena modelele pentru îmbrăcămintea 
oamenilor din acel timp. Şi în tot timpul acelei 
epoci zbuciumate, n-a făcut altceva decât să 


stea la locul lui, îndeplinindu-şi obligațiile. [...] în 
acea viaţă, a câştigat din punct de vedere moral. 
(Lectura 23-1) 

Meseria lui de cizmar sau cârpaci în timpul lui 
Ludovic al XVI-lea era o reminiscență îndepărtată a 
vechilor lui activităţi de croitor, în viaţa din secolul al 
XVIII-lea, Simon se afla sub influenţa semnului Peştilor, 
care guvernează în aceiaşi timp picioarele, închisoarea, 
beţia, compasiunea... şi trădarea! Se pare că şi ela 
ales în mod repetat să se încarneze în perioadele 
zbuciumate: Revoluţia franceză, războiul civil din Egipt, 
invazia cruciaților... Dar de ce o asemenea decădere ca 
Simon, în cazul când cele două vieţi pe care tocmai le- 
am citat par să fi fost corecte? Pentru că avea o karmă 
atlantă: 

In viața dinaintea acesteia [cea egipteană], 
regăsim entitatea în ţara cunoscută ca Poseidia 
[...], trăind pe atunci în casa regilor celei țări, cu 
multă pompă, putere şi lux, cu toate facilităţile 
care vizau favorizarea plăcerilor fizice, 
materiale. Entitatea s-a dezlănţuit în această 
experienţă, pierzând din punct de vedere moral 
[...]. Căci spiritul este mereu constructorul, dacă 
este călăuzit de adevărul spiritual, Viaţa şi 
Lumina care aduc adevărata mulțumire a ceea ce 
s-a construit. Dar dacă urmăreşti numai 
multumirea dorințelor egoiste ale cărnii, ale 
egoului, atunci îţi atragi tot ce aparține cărnii: 
deceptie, nemulțumire, lipsă de încredere în 
sine, boală... In toate domeniile! (Aceeaşi lectură) 

Aşadar, Simon avusese darul beţiei încă dintr-o 
viaţă la curte, în Atlantida. In acel băieţel crescut în 
mătăsuri şi dantelă, care i-a fost încredinţat, Simon 
dispreţuia propria sa degradare trecută, în luxul unei 


curţi atlante... De această dată, reîncarnat în femeie la 
Virginia Beach în 1910, şi în familia lui Cayce, nu mai 
risca să fie viciat de lux!... 


Misterul Doamnei Regale 

Cazul surorii mai mari a Delfinului este încă şi mai 
uluitor. 

Bine că aceste lecturi au fost date în America, 
pentru oameni care nu sunt indignaţi de ele: asemenea 
afirmaţii ar fi fost de neconceput în Franţa. Nu ştiu 
dacă toate acestea sunt adevărate, dar dacă sunt 
false, oricum trebuie dovedit! O prietenă de-a mea cu 
o minte sclipitoare, Maggie Kahn-Sriber, mi-a spus într- 
o zi pe neaşteptate: „Ei, şi-apoi Maria-Magdalena n-a 
fost nici pe departe aşa de rea... Fată bună, destul de 
înzestrată pentru o viaţă dezordonată, însă n-a 
inventat ea praful de puşcă... „ Am râs cu lacrimi două 
zile! N-ai fi zis că e vorba de una din marile noastre 
sfinte naţionale! Am avut deja ocazia s-o întâlnim (în 
volumul I) ca prietenă a lui Christos. Unii au bănuit-o 
direct de a fi fost amanta lui lisus şi l-au întrebat pe 
Cayce. Care a răspuns că El n-a avut nici o altă 
mângâiere fizică decât aceea a copilaşilor. Eu 
cred că El avea cu totul altceva de făcut... 

Deci, pentru a folosi expresia cayciană, regăsim 
această entitate Măria din Magdala reîncarnată la 
Curtea Franţei. Vă jur că nu inventez nimic, mă 
mulțumesc doar să traduc. Incarnare lipsită de bucurie: 
să fii fiica lui Ludovic al XVI-lea şi a Mariei-Antoinetta, 
să supravieţuieşti asasinării întregii familii după luni de 
închisoare şi de chinuri, apoi să faci o cununie tristă, 
din obligaţie, cu un prinţ pe care nu-l iubeşti, în timp ce 
iubeşti cu patimă pe altcineva. Şi, în sfârşit, să n-ai nici 
un copil... Ce idee sucită să te reîncarnezi în acest 


marasm după ce ai fost Maria-Magdalena! Ceea ce mă 
miră cel mai mult este faptul că încă mai are de 
lichidat o karmă după ce a fost făcută nemuritoare ca 
„La Madeleine” (având pe deasupra una din cele mai 
elegante staţii de metro din Paris!), în sfârşit, iată: 

În viața precedentă, înaintea acesteia, 
entitatea trăia în perioada când domnea ultimul 
dintre Ludovici: ea era fiica lui, care a scăpat 
fugind prin zăpadă, atunci când a avut loc acea 
tentativă de fugă, în momentul Revoluţiei. 
Entitatea a fost singura persoană din familia 
regală care a scăpat atunci, fiind dusă pe ascuns 
în Austria. Entitatea şi-a schimbat numele şi-l 
purta pe cel de Marie-Augusta. Ea a câştigat din 
punct de vedere moral în experiență, atunci când 
a început să se ocupe de cânt şi să cânte, fără să 
țină seama de rangul ei şi de tot ceea ce cauzase 
căderea părinţilor ei şi a restului familiei. A 
câştigat ajutându-i pe mulţi, pe cei care fuseseră 
victime ale unor forme de asuprire. Ea i-a 
consolat, i-a întărit cu cântecul şi prin micile 
servicii care au adus puţină bucurie în viaţa ei, 
de altfel neîmplinită. De unde, astăzi, faptul că o 
găsim mereu căutând ceva, niciodată mulțumită 
în totalitate, niciodată fericită. (Lectura 295-1) 

Semnalmentele corespund în parte cu cele ale 
Doamnei Regale, singura care a supravieţuit, căci a 
fost luată de familia mamei ei în Austria. Are o 
reputaţie proastă în faţa tribunalului Istoriei: i se 
reproşează mult faptul că a ştiut ce se întâmplase cu 
fratele său, Ludovic al XVII-lea, şi n-a spus niciodată. 
Dar Ludovic al XVIII-lea, a cărui nepoată era, nu avea 
nici un interes ca ea să vorbească... In viaţa sa de la 
începutul secolului al XIX-lea, mai exact sub domnia 


ultimului dintre Ludovici (deoarece textul lui Cayce 
pare să fi uitat Restauraţia), ea trecea drept o fată 
bătrână, ursuză. Celor care i-au iubit pe uimitoarea 
Maria-Antoinetta, pe micuțul şi irezistibilul Delfin şi pe 
blajinul Ludovic al XVI-lea le-ar fi plăcut să-şi reverse 
dragostea şi asupra ei... Dar ea era un personaj rece, 
afectat, o habotnică cu spiritul îngust: nu stârnea 
entuziasmul nimănui. (Şi apoi, dacă ea fusese Măria 
din Magdala, trebuie că avea oroare de orice 
galanterie!) Unii au încercat să o scuze, spunând că 
după ce trăise în Templu, era o persoană distrusă... Şi 
totuşi, pe când era încă o tânără prinţesă în plină 
glorie, caracterul ei ursuz nu atrăsese simpatiile. 
Ciudat... 

Există un mister în jurul Doamnei Regale: o 
substituire de persoane, tot ca aceea care l-a ajutat pe 
Delfin să iasă din Templu. După unii, sora mai mare a 
lui Ludovic al XVII-lea îşi sfârşise viaţa în singurătate, 
într-un castel din Germania secolului al XIX-lea, 
necunoscută de nimeni. lar cea care a murit oficial sub 
numele de Madame Royale nu fusese de fapt decât o 
servitoare, fiica adoptivă a Mariei-Antoinetta. Am lucrat 
la biografia ei şi acest personaj oficial nu corespunde 
decât în parte cu ce spune Cayce despre entitatea fiica 
lui Ludovic al XVI-lea (A se vedea pe această temă Le 
retour du Lys / întoarcerea Crinului /, de Michel Morin, 
Ed. F. Lanon, şi mai ales magistrala Histoire de 
l'émigration | istoria emigrării / de Ghislain de 
Diesbach, la Librairie Academique Perrin). Revenind la 
adevărata Madame Royale, Cayce vorbeşte despre o 
viaţă la curte în Egipt: 

Ea fusese muziciană în Templu, după 
restaurația Marelui Preot [observați de 
asemenea că aceeaşi entitate a trăit toată 


Restauraţia, adică în Franţa, sub Ludovic al 
XVIllI-lea!] și am putea regăsi multe compoziții 
muzicale datorate acestei entităţi şi datând din 
acea perioadă, atunci când va fi deschisă prima 
dintre piramide. Ea se numea atunci Islta. Astăzi, 
în experiența din această viață, trebuie să-şi 
coordoneze convingerile religioase care-i vin din 
acea viață cu cele trăite în cealaltă experienţă 
de viață, pe vremea învățătorului, şi să vadă că 
sunt compatibile, căci este vorba de aceleaşi 
principii. Cum am mai arătat, sunt bazele 
învățăturii răspândite ulterior de învăţător, în 
viața Lui pământească. Aptitudinile acelei vieți 
egiptene trebuie să-și găsească astăzi 
întrebuințarea, iar gândurile, experienţele 
acestei vieţi antice trebuie să fie astăzi integrate 
în totalitatea personalităţii. (Lectura 295-4) 

Probabil că această entitate interesantă a avut 
alte încarnări pe care Cayce nu le aminteşte. Una din 
constantele date de el pare a fi iubirea artei şi a 
frumuseţii şi viaţa într-un decor luxos - ne amintim că 
Maria-Magdalena, fiica unui evreu răsărit şi a unei 
prințese siriene, aparţinea uneia din familiile cele mai 
bogate din lerusalim!. (A se vedea ce spune Anne- 
Catherine Emmerich, Visions, ed. Tequi, Paris.) Cayce 
şi-a sfătuit consultanta să-i îngrijească pe bolnavi şi să 
facă muzică, l-a spus că are încă mult de lucrat asupra 
ei însăşi pentru a-şi învinge frica: 

Entitatea va fi astăzi în stare să ajute 
intuitiv un mare număr de oameni, dacă frica ei 
face loc iubirii. Nu iubirea sentimentală, ci acea 
iubire care alungă orice teamă, făcând totul 
posibil prin El, care este farul, Călăuza, Lumina, 
Viaţa pentru această entitate, în această viaţă 


ca şi în precedenta. [Am înţeles că este vorba 
despre Christos.] (Lectura-295-1) 

După ce am citit toate aceste lecturi, m-am întors 
la Versailles. Palatul, grădinile au înviat datorită luptei 
curajoase a lui Gerald Van Der Kemp şi a soţiei lui, 
Florence. Datorită lor, „Versailles Foundation” a reuşit 
să stârnească interesul binefăcătorilor din lumea 
întreagă şi mai ales al generoşilor donatori americani 
pentru restaurarea Versailles-ului. Dintr-o perspectivă 
cayciană, este posibil ca mulţi dintre ei să fie 
reîncarnarea bărbaţilor sau femeilor care altădată au 
trăit în acest minunat palat? Şi să fie oare sortit în mod 
misterios să-l adăpostească pe viitorul „Mare Monarh?” 
(Vezi „The Versailles Foundation”, „La Demeure 
historique”, hôtel de Nesmond, 57, quai de la 
Tournelle, 75005 Paris, tel: (1) 43 29 02 86.) 

Atunci când vom cunoaşte mai bine mecanismele 
reîncarnării de grup vom înţelege de ce unii se simt 
chemaţi să realizeze, trecând prin mii de obstacole, o 
operă care răspunde aspirațiilor karmice din epoca lor 
şi care adeseori îi depăşeşte. In ceea ce priveşte 
Versailles-ul, există sigur acolo o resurecţie a unui loc 
vechi, superior, a cărui semnificaţie esoterică nu o 
înţelegem decât în parte. Are legătură oare cu 
întoarcerea monarhiei de care vorbesc Nostradamus şi 
toţi ceilalţi profeţi (inclusiv Cayce! - vezi volumul | unde 
îl evocă pe acest tânăr rege care trebuie să se 
nască în curând în Germania)?[A se vedea Eric 
Muraise, Mythes et légendes du Grand-Monarque | 
Mituri şi legende despre Marele Monarh /, op. cit.] 

Multe mistere istorice se vor lămuri în era 
Vărsătorului. Nepoţii noştri vor fi mai bine informaţi 
decât noi în această privinţă iar istoricii viitorului vor 
scrie lucruri mai inteligente... 


În ceea ce priveşte Revoluţia, n-am epuizat 
subiectul: mai sunt şi alte lecturi fascinante! 


Întâlnirea ratata de la Varennes 

Ludovic al XVI-lea, cvasiprizonier deja, consideră 
că nu-i mai rămâne decât să se retragă undeva 
departe de Paris, de preferinţă lângă frontieră, în aşa 
fel încât să poată părăsi Franţa dacă lucrurile se 
înrăutăţesc şi mai mult. Maria-Antoinetta vrea şi ea să- 
şi regăsească familia la Viena. Dar eşecul nu iartă: va fi 
exploatat împotriva lor, în opinia publică, şi Ludovic al 
XVI-lea va fi acuzat de înaltă trădare pentru a fi căutat 
ajutorul forţelor străine împotriva guvernului. După 
Varennes, Ludovic al XVI-lea şi Maria-Antoinetta îşi vor 
pierde definitiv toată libertatea şi speranţa. Varennes 
marchează o cotitură importantă. 

De ce a eşuat fuga? Doi istorici, soţii Girault de 
Coursac (în cartea Sur la route de Varennes / Pe 
drumul spre Varennes, ed. La Table Ronde), au analizat 
toate amănuntele afacerii. Aceştia demonstrează că 
marchizul de Bouille însărcinat cu organizarea 
călătoriei, a „dezorganizat-o” de fapt cu iscusinţă, pe 
ascuns, ca să eşueze. Ajungând la Varennes, Ludovic 
a! XVI-lea nu va găsi nici cai odihniţi („ştafetele”), nici 
husari ca să-l apere. Ofițerii credincioşi regelui au fost 
îndepărtați sau neutralizaţi. Socotelile marchizului de 
Bouille arată că el l-a trădat pe Ludovic al XVI-lea în 
avantajul celor doi fraţi ai săi care-l invidiau - deja 
emigraţi, aceştia. Ne amintim că Ludovic al XVI-lea, 
când a fost Romulus (cf. mai sus), l-a ucis pe fratele 
său Remus. În timpul Revoluţiei, el va fi victima acestei 
karme fraterne: „Provence şi Artois ne-au asasinat”, 
repeta Maria-Antoinetta, pe bună dreptate...(Provence 


va deveni Ludovic al XVIII-lea şi Artois, Carol al X-lea). 
iată lecturile despre Varennes: 

Entitatea se afla printre cei care l-au slujit 
pe rege în timpul tentativei sale de a fugi din 
Franța, în oraşul unde s-a stricat berlina, sub 
numele de Yonvel. (Lectura 101-1) 

Foarte exact. Între Châlons şi Montmirail, la 
Etoges, regele a trebuit să stea o oră, pentru a i se 
repara trăsura. 

In această experiență de viaţă, entitatea a 
câştigat şi a pierdut din punct de vedere moral. 
A câştigat în serviciul pe care l-a îndeplinit după 
cum i s-a cerut. Şi a pierdut atunci când a fost 
ridicat într-un post de putere, de către 
conducătorii Revoluţiei. Totuşi a câştigat din nou 
atunci când a înțeles lecţia şi s-a străduit în a 
doua parte a vieţii sale să-i ajute pe cei care au 
suferit fizic de pe urma Revoluției. (Aceeaşi 
lectură) 

lacobinul nostru venea dintr-o încarnare greacă în 
războiul Troiei: nu era prima dată când înfrunta 
războiul civil, era obişnuit cu aşa ceva! Un istoric ar 
putea regăsi personajul - dar ar trebui mai multe 
căutări decât atunci când este vorba despre un 
personaj principal. 

lată un alt actor al dramei, o victimă anonimă: 

In tara cunoscută acum ca Franța, 
experiența sa de viață din acea vreme, deşi de 
scurtă durată, l-a adus printre gărzile regelui şi 
ale reginei, care au fugit în provincie. S-a aflat 
printre cei care şi-au pierdut viața apărându-i, în 
timpul încercării de a ajunge la frontieră. La un 
moment dat, l-a păzit la han pe unul din membrii 
familiei,  pierzându-şi viața apărând aceste 


persoane. Tânăr, a avut totuşi timp să dea mult 
în serviciul său, aşa cum fusese învăţat, 
răspunzând antrenamentului pe care-l primise. 
Azi, în viaţa prezentă, are o atitudine foarte 
specială care-i vine din viața precedentă: 
încearcă un resentiment împotriva oamenilor 
care deţin puterea. Şi totuşi, în acelaşi timp, el 
știe bine că aceştia au raţiunea lor de a fi, 
pentru a veghea la Binele general [...]. Entitatea 
trebuie să realizeze că această experienţă a unei 
vieți anterioare are multă influență asupra 
atitudinii sale religioase din prezent [...]. Căci 
acest sentiment înnăscut trebuie să găsească un 
răspuns -problema este de fapt: în numele căror 
principii [...] trebuie să foloseşti puterea pe care 
o vei exercita asupra celorlalti? El se numea 
Beauard, nume pe care-l va schimba în René 
atunci când va ajunge gardă. In viața actuală, 
entitatea a încercat o întoarcere imediată într-un 
loc unde formaţia lui militară îi poate servi din 
nou, deci ca soldat. (Lectura-348-14) 

Cayce i-a spus, în lectură, că venea direct dintr-o 
viaţă americană din secolul al XIX-lea, unde era ofiţer 
care lupta în războaiele duse împotriva indienilor, pe 
lângă Fort Dearborn (regiunea Chicago). În această 
viaţă, era tot ofiţer: Şi iată un alt martor al arestării 
regelui: 

In timpul Revoluţiei franceze, atunci când 
țara era împărțită după atitudinea faţă de 
revolta care mocnea împotriva Coroanei. Tot în 
regiunea prin care trecea regele în tentativa sa 
de a fugi şi în acelaşi han în care se opriseră el, 
ceilalți membri ai Curții şi aghiotanții săi, 
entitatea era o fetiţă; în acel timp, ea trăia în 


casa hangiului şi se numea Iccirice. În această 
experiență, entitatea a câştigat şi a pierdut 
moral. In acea situaţie, atunci când entitatea se 
afla în pragul adolescenţei, adică la doisprezece 
ani, a fost impresionată de ceea ce se vorbea în 
jur şi de evenimente, astfel încât va rămâne 
marcată pentru tot restul vieţii sale de atunci, 
pe pământ. Ea a trăit într-o perioadă de mari 
schimbări, fiind o fire curioasă de tot (ca astăzi), 
căutând să ştie tot, să înțeleagă tot... (Lectura 
301-5). 

Este greu de identificat hanul despre care 
vorbeşte Cayce: în fiecare orăşel străbătut există unul 
unde se schimbau caii trăsurilor care treceau (caii 
puteau parcurge doar o distanţă limitată şi aveau 
nevoie de odihnă; dacă voiai să-ţi continui călătoria 
fără întrerupere, trebuia să schimbi caii la han). Or, 
ajungând la Varennes la ora 11 noaptea, Ludovic al 
XVI-lea, care nu cunoştea localitatea, trebuia să 
găsească hanul care avea să-i dea caii. Bineînţeles că 
datorită trădării lui Bouille, caii nu erau acolo! Sfertul 
de oră pierdut va lăsa timp şefului de post Drouet, care 
a primit ordine de la Paris să-i alerteze pe locuitorii din 
Varennes şi pe procurorul comunei, Sausse. În casa lui, 
şi nu la han, va fi reţinută familia regală. În mulţimea 
care umpluse străzile, în sunetul clopotului de alarmă, 
o fetiţă de doisprezece ani ascultă cu urechile ciulite. 
Pentru locuitorii din Varennes, un târgușor uitat unde 
nu se întâmpla niciodată nimic, acesta era un 
eveniment de neuitat: l-au văzut pe rege în carne şi 
oase cu întreaga lui familie, şi lau văzut arestat în 
orăşelul lor... Ai de ce să rămâi marcat pe viaţă, 
cum spune Cayce. 

lată o altă fetiţă amestecată în această dramă: 


Era o tânără domnişoară de 13-14 ani în 
acea viață, atunci când cei care sunt acum mama 
şi tatăl ei (mama actuală era în serviciul tatălui 
actual) au fost arestaţi împreună cu regele şi 
regina, entitatea aparținea familiei hangiului 
când s-a efectuat arestarea. Se numea Arabele. 
În acea experienţă de viață, entitatea a suferit în 
sentimentele sale față de persoanele regale, 
care erau, pentru ea, atât de sus faţă de ceilalţi; 
şi din cauza gentileţii, blândeţii, sentimentelor 
lor, entitatea a vrut să regăsească astăzi o 
ambianță asemănătoare. (Lectura 2015-3) 

Am văzut mai sus lectura în care Cayce îi anunţă 
pe unchiul lui, Dr. House, şi pe soţia acestuia că au fost 
Ludovic al XVI-lea şi Maria-Antoinetta (ceea ce i-a lăsat 
indiferenţi!). Entitatea respectivă a vrut să fie din nou 
în preajma lor, unde domnea această ambianţă 
domestică, amabilă şi caldă (i-am spune „fără 
fasoane”), ceea ce caracteriza intimitatea lui Ludovic al 
XVI-lea (căci regele şi regina nutreau multă afecţiune 
reciprocă, îşi iubeau copiii şi se purtau frumos cu 
servitorii). În mod asemănător, un secol mai târziu, 
atmosfera din familiile Cayce, Salter, House avea 
aceleaşi caracteristici de bunăvoință, gentileţe, pace 
familială - o oază când faci o comparaţie cu ceea ce se 
întâmplă acum în junglele marilor oraşe unde relaţiile 
familiale sunt distruse. 

În ultima parte a acestei vieţi, entitatea a 
suferit martiriul pentru o cauză şi în anumite 
perioade din viaţa ei aici, viața ei actuală, va 
avea aceeaşi atitudine fermă. (Lectura 2015-3). 

Lectura fusese dată pentru un copilaş de 
cincisprezece zile, o fetiţă. In prima lectură, Cayce îi 
descrie o viaţă (situată între viaţa din vremea lui 


Ludovic al XVI-lea şi viaţa de la Virginia Beach), când 
fusese Frances Willard (1839-1898), celebra militantă 
care a jucat un rol atât de mare în mişcarea feministă 
americană. În această viaţă politică, ea a luptat de fapt 
cu multă hotărâre în favoarea drepturilor celor săraci, 
ale femeilor (muncitoare, în special), ale victimelor 
alcoolului. Şi Cayce spune că ea va începe să militeze 
din nou în această viaţă! 

Într-o viaţă precedentă, ea fusese o prinţesă şi 
preoteasă în Templul Frumuseţii, care militase tot în 
favoarea femeilor. Desigur că va fi apreciat compania 
lui Ludovic al XVI-lea, care, de o bunătate 
excepţională, nu era deloc fioros, ba chiar a încurajat-o 
pe Maria-Antoinetta să-l păstreze pe Axel de Fersen la 
Versailles, deoarece vedea bine că ar întrista-o 
absenţa marelui ei admirator! (Unii chiar îl bănuiesc pe 
cel din urmă că ar fi tatăl lui Ludovic al XVIl-lea!... ) 


Îngerul bun al lui Ludovic al XVI-lea în 
închisoare: Doamna Elisabeth 

Lecturile despre această perioadă sunt atât de 
abundente încât nu ştiu cum să le clasific. Sunt oameni 
de la Curte şi personalul lor, de partea opusă, 
revoluționarii. Şi apoi, între cele două grupuri, cele mai 
multe personaje care trec de la un grup la altul, îşi 
schimbă părerile, îşi întorc haina de mai multe ori - 
toate culorile, toate jumătăţile de măsură în materie de 
convingeri oferite de această epocă pasionantă se 
reflectă în lecturi. Voi începe deci cu o regalistă care 
nu putea fi altfel întrucât aparţinea familiei regale! 
(Măcar că Philippe d'Orleans, când a votat pentru 
moartea lui Ludovic al XVI-lea, nu se sinchisise de 
faptul că regele era vărul său!). 


În viața dinaintea acesteia, entitatea trăia în 
timpul lui Ludovic al XVI-lea. Era sora 
suveranului şi cea care i-a fost alături în ultimele 
zile din viaţa fizică. De asemenea, entitatea, în 
ultimele sale zile, a câştigat multă fermitate 
sufletească care se vede astăzi, mult curaj cu 
care s-a luptat, aflând o mare dezvoltare morală. 
Nu era cazul primei părti a vieţii sale - şi în viaţa 
ei pe acest plan, existența devenise apăsătoare. 
Numele ei era atunci Angelica. (Lectura 1187-2) 

Semnalmentele corespund bine cu cele ale 
Doamnei Elisabeth, sora lui Ludovic al XVI-lea, care, 
spune Bouillet, „s-a făcut remarcată prin dragostea şi 
devotamentul pentru fratele ei; nu l-a părăsit în 
momentele cele mai periculoase şi a fost închisă în 
Templu împreună cu restul familiei regale. Condusă la 
eşafod în 1794, a îndurat supliciul cu o admirabilă 
resemnare”. 

Se născuse în 1764 şi avea deci treizeci de ani. 
Las istoricilor specialişti în această epocă grija de a 
vedea dacă, printre numeroasele ei prenume, era şi 
Angelica... (sau dacă este o idee a secretarei care a 
găsit personajul „angelic?” Aceasta este de altfel şi 
impresia lăsată contemporanilor săi!). 


Mirabeau-Trăsnetul 

lată acum pe cineva care s-a prezentat drept un 
consilier al regelui. Se ştie că acestuia nu i-au lipsit 
niciodată sfaturile bune... Pe care nu a avut curajul să 
le urmeze: 

.„„In acea perioadă de frământări, în acea 
țară cunoscută acum ca Franţa, existau oameni 
care se bucurau de autoritate şi trebuiau - sau ar 
fi trebuit - să fie consilierii regelui. El se afla 


printre intermediarii între popor şi putere. 
Numele său era atunci Burgette. Şi, în această 
activitate, el a trebuit, împreună cu tatăl său şi 
cu alţii, să dea sfaturi şi să explice cum se putea 
evita ceva diferit. Mulţi au realizat, spre 
disperarea lor, că sfaturile erau bune. Dar acest 
lucru a descurajat-o pe entitate şi a făcut-o să 
înțeleagă necesitatea schimbării relaţiilor şi 
mediului. În contact cu anumiti lideri 
revolutionari, entitatea a fost victima destulor 
experienţe fizice triste. Totuşi ele i-au adus forța 
sufletească şi forța mentală care au însemnat o 
evoluție spirituală, iată de ce are astăzi aceste 
talente de conducător, care-i vin din ceea ce a 
câştigat el în acea experienţă, şi bunul contact 
uman cu oamenii din diferite clase sociale, cu cei 
care, indiferent de nivelul lor, au de analizat 
situaţiile şi, datorită vieților lui planetare 
anterioare, are  disponibilități exceptionale. 
(Lectura 510-1) 

Cayce spune că el trăise deja în Egipt în timpul 
unei revoluţii. Descrierea ar putea conveni multora din 
consilieri cei buni ai lui Ludovic al XVI-lea - care, după 
cum şi-a dat seama prea târziu regele, avuseseră 
dreptate. Un amănunt semnificativ ne poate edifica în 
privinţa lui Mirabeau: celebrul orator avea şi un tată, 
om politic foarte legat de economişti (deci intelectuali 
liberali, care preconizau reforme). Al doilea Mirabeau 
este cel mai strălucit orator al Revoluţiei. N-a încetat 
să-i recomande aceste reforme (rezonabile) regelui, 
care ezita să-l asculte, pentru că era considerat în 
viaţa personală un desfrânat. A fost unul din rarii 
intermediari competenţi între rege şi starea a Treia: 


„Starea a Treia din oraşul Aix (oraş de baştină 
pentru el) l-a ales ca reprezentant al Statelor Generale 
din 1789. A adus în acea adunare, alături de elanul 
tinereţii sale, cunoştinţele profunde ale vârstei mature. 
Curând i-a dominat pe toţi oratorii şi a devenit centrul 
în jurul căruia s-a unit tot ce era mai puternic şi mai 
ilustru în Starea a Treia. El a fost cel care a hotărât 
Revoluţia opunându-se, după şedinţa regală din 23 
iunie 1789, faptului ca deputaţii din Starea a Treia să 
voteze separat celelalte două ordine. Este cunoscută 
apostrofarea vehementă pe care a adresat-o în acea 
împrejurare marelui maestru de ceremonii, Dreux- 
Breze: „Domnule, ne aflăm aici prin voinţa poporului şi 
nu vom ieşi decât prin forţa baionetelor”. După ce s-a 
arătat a fi cel mai îndrăzneţ reformator şi cel mai 
periculos adversar al curţii, Mirabeau sa apropiat de 
regalitate, pe 3 iulie 1790. [...] Popularitatea sa 
începea să se clatine atunci când a murit brusc, pe 2 
aprilie, obosit de viaţa sa furtunoasă”. 

Dicţionarul Bouillet nu spune clar de ce (după 
Cayce) entitatea a fost victima unor experienţe 
fizice triste, datorate revoluţionarilor. S-a vorbit 
mult că fusese otrăvit de prietenii săi revoluționari, 
furioşi să-l vadă revenind la rege, chiar în momentul 
când acesta şi regina aveau să se hotărască să-l 
asculte! Oare fusese deja victima tentativelor de 
otrăvire sau a maltratărilor corporale? E sigur că a 
suferit multă amărăciune şi descurajare pentru că nu 
fusese luat în serios. Reginei i-a trebuit mult timp să-l 
aprecieze deoarece era urât (desfigurat complet de 
vărsat), pentru că apăra cu violenţă interesele 
poporului... şi pentru că spunea adevărul! Ludovic al 
XVI-lea ar fi trebuit să-l numească „şef al opoziţiei 


Maiestăţii Sale” - inspirându-se din sistemul englez pe 
care de altfel Mirabeau îl cunoştea şi îl aprecia. 

Dicţionarul meu mai spune că „rămăşiţele sale au 
fost conduse pe ultimul drum cu mare pompă la 
Pantheon; doi ani mai târziu, plebea le-a deshumat 
pentru a le împrăştia în vânt”... Ultimul episod al 
maltratărilor fizice despre care vorbea Cayce? 

Cât despre acest nume Burgette, mă întreb cum 
a putut secretara lui Cayce să ajungă la el, pornind de 
la „Honore-Gabriel Riqueti, conte de Mirabeau”? 

Bărbaţii cei mai lucizi, cei mai inteligenţi din 
întreaga perioadă revoluţionară sunt desigur Mirabeau 
şi Talleyrand. 

În lectura lui, Cayce descrie amplu capacităţile 
intelectuale extraordinare ale celui dintâi: 

De la Mercur provine influenţa care-i dă 
această energie mentală, această activitate 
mentală, aceste aptitudini care se găsesc în 
omul de azi şi care au devenit excepționale: 
acest discernământ, acest spirit analitic care l-au 
permis să evalueze activităţile intelectuale ale 
altora cu care se află în contact. Totuşi 
entitatea, făcând uz de această putere de 
cuprindere înnăscută, poate uza sau abuza de ea 
pentru dezvoltarea sufletului său. (Aceeaşi 
lectură). 

De la Venus îi vine posibilitatea de a fi 
tandru atunci când este necesar, sever când 
trebuie şi iubitor în relațiile umane care 
integrează o ființă în anturajul său, şi entitatea 
este capabilă să facă ceea ce trebuie în orice 
activitate din domeniul relaţiilor umane. (Aceeaşi 
lectură) 


Ne amintim că Mirabeau era „foarte înclinat spre 
Venus”, deoarece, prima dată când auzim vorbindu-se 
de el, „a fost închis la Vincennes, la cererea tatălui său, 
pentru răpire şi adulter” (Bouillet). De fapt, o sedusese 
pe contesa de Monnier, tot atât de frumoasă pe cât era 
el de urât. Din păcate, măritată cu un moşneag mai 
bătrân decât ea cu patruzeci şi trei de ani! 
Corespondenta tandră pe care a purtat-o cu ea va fi 
publicată sub numele de Lettres ă Sophie / Scrisori 
către Sophie /. 

Dar, atunci când Cayce vorbeşte de Venus şi 
Marte, trebuie să înţelegem bine că influenta acestor 
planete vine din şederile entității pe aceste planuri (am 
explicat în volumul | punctul de vedere al lui Cayce 
privind ceea ce numeşte el 'şederi planetare'). 

De la Jupiter îi vine această vastă experienţă 
în câmpul mental şi în câmpul material, oferind 
entității interese deosebite pentru clasificarea 
psihologică a indivizilor şi a grupurilor, în analiza 
activităţilor, a asociațiilor lor; este de asemeni 
interesat de relaţiile cu cei care sunt competenți 
şi instruiți în domeniul comercial [...]. 

De la influenţa lui Neptun îi vine nevoia de a 
fi lingă mari întinderi de apă, de a se asocia cu 
oameni care au traversat de curând mările sau 
adesea legați de acest gen de oameni. (Aceeaşi 
lectură) 

Viaţa lui Mirabeau arată într-adevăr această mare 
deschidere a spiritului către străinătate, către ţările de 
peste mări (mai ales Anglia). 

Și de asemenea sentimentul înnăscut că 
deţine cunoaşterea misterelor, ritualurilor, că 
ştie sursele din care aceste mistere şi rituri îşi 
trag parfumurile [...]. Şi de asemenea interesul 


pentru tot ceea ce priveşte misterele vietii în 
sine şi în manifestările sale psihologice, în 
relațiile dintre indivizi şi activitățile lor, şi acest 
lucru îl simte el în orice împrejurare şi la oamenii 
de orice condiţie. (Aceeaşi lectură) 

Altfel spus, Mirabeau ar fi fost un excelent 
psihanalist, un foarte bun sexolog, un perfect vânător 
de capete, un minunat agent secret (ceea ce a şi făcut 
într-o misiune), un mare filosof, un clarvăzător 
extralucid... ceea ce a şi fost întrucâtva în calitatea sa 
de cel mai mare orator din epocă. In alte timpuri, l-am 
fi numit profet. Păcat că nu sunt niciodată ascultați în 
tara lor! 

Entitatea aceasta fusese de mai multe ori femeie, 
mai ales în Persia, unde ea a funcţionat cu succes ca 
ministru social, însărcinată să regrupeze emigranții 
evrei în timpul Exilului şi Cayce spune că a făcut o 
treabă minunată! Şi, bineînţeles, Mirabeau îşi trăgea 
cunoaşterea misterelor dintr-o viată în Egiptul vechi, ca 
toţi contemporanii săi de la Revoluţie. De data aceasta, 
în America vremii lui Cayce, era o femeie de patruzeci 
de ani... 


Anturajul lui Ludovic al XVI-lea şi al Mariei- 
Antoinetta 

lată, una peste alta, câteva probe de viată la 
Curte. În ceea ce priveşte identificarea personajelor, nu 
este întotdeauna uşor de făcut când sunt persoane 
obscure. Chiar aştrii de primă mărime, ca Mirabeau, 
sunt imposibil de identificat numai după transcrierea 
numelui lor. De asemeni, adesea există puţine 
amănunte, deoarece Cayce face mai mult bilanţul 
moral al unei vieţi: ce a pierdut entitatea şi ce a 
câştigat. El insistă asupra consecinţelor psihologice pe 


care le au vieţile anterioare asupra vieților actuale. Dar 
nu dă niciodată multe detalii la prima lectură. Poate că 
privirea senină cu care Cayce ne învăluie Istoria ne va 
determina să înţelegem mai bine o perioadă care încă 
ne stârneşte o emoție profundă! De exemplu, dispariţia 
micului Ludovic al XVil-lea, care, de peste o sută 
cincizeci de ani, continuă să stârnească polemici... 
Aceste evenimente de la Revoluţie ard încă în amintire 
-când eram copil, în Bretania, urmaşii familiilor şuane, 
Charette, La Rochejagquelein etc, „nu vorbeau” cu 
urmaşii republicanilor! 

Ca mulţi alţi copii francezi, am auzit şi eu 
povestindu-se în copilăria mea amintiri de familie care 
datau din această epocă. „Bunica tatălui meu 
povestea. Mama spunea că-şi aminteşte cum a trebuit 
să fugă dintr-un castel în flăcări, într-o noapte, când 
era doar o fetiţă mititică, în timpul Revoluţiei”. Am 
întrebat-o pe mama: „Şi cu castelul ce s-a întâmplat? - 
A ars complet, n-a mai rămas nimic din el, se numea 
Nangis”. 

Am auzit adesea poveşti asemănătoare transmise 
printr-o tradiție orală, rămasă încă vie la noi atâta timp 
cât au existat bătrâni (adică bunicile care depănau 
amintiri, şi nu televiziunea!). Acum, când ne 
descotorosim de bunici ducându-le la azile, cine se mai 
bucură oare de amintirile lor? 

lată prin urmare şi alţi membri ai familiei regale: 

EI trăia în Franţa atunci când regele a fost 
împins la exil, atunci când mocnea revolta. 
Entitatea era o persoană în vârstă, cu care 
regele discuta în vremurile mai liniştite. El se 
numea Markle şi era mai cunoscut în calitatea sa 
de consilier al tânărului rege, pe care trebuia să- 
I educe, pe care trebuia să-l înveţe să se 


comporte față de el însuşi şi faţă de alţii. Pe 
scurt, profesorul lui. De unde aptitudinea lui de 
astăzi de a-i sfătui pe cei care se află în 
împrejurări grele. Totuşi şi el s-a temut mereu de 
cenzura celorlalti şi acest lucru ar trebui depăşit 
în viața actuală. (Lectura 108) 

Bineînţeles că, la Curte, oamenii care se exprimau 
liber ca Mirabeau erau rău văzuţi (şi riscau să-şi piardă 
funcţiile şi averile). 

Lectura următoare descrie o dramă a reputației 
Mariei-Antoinetta: 

In această perioadă când s-au petrecut mari 
răsturnări, sub un regim distructiv - aducând 
Revoluţia în Franţa -, entitatea se afla printre 
oamenii care veneau la Curte şi printre acelea 
care le slujeau pe doamnele de onoare ale 
reginei din acea perioadă. Metodică, calmă, dând 
mereu multe sfaturi, ea a câştigat mult din punct 
de vedere moral în viaţa de atunci. Dar a pierdut 
moral prin teama de a-şi exprima eul profund. 
Numele ei era Lucia. Şi de acolo îi vine astăzi 
nevoia de a cunoaşte energiile interioare care 
conduc forţa spirituală în orice persoană cu o 
poziție importantă. Nu o interesează atât religia 
sau politica, economia sau socialul, cât ceea ce-i 
determină pe oamenii de la putere să acţioneze 
(și în al treizeci şi patrulea an, entitatea va afla 
multe despre aceasta, în ea însăşi şi în alţii, căci 
se va reîntâlni cu persoane regale). (Lectura 778- 
1) 

Persoana care a cerut lecturile este o tânără 
femeie de douăzeci şi opt de ani... Din nefericire, 
dosarele consultanţilor nu dau întotdeauna elemente 


biografice care să permită verificarea profeţiilor lui 
Cayce! 

Ca şi persoana dinainte, ea a suportat presiunile 
etichetei care împiedicau libera exprimare. Curțile 
produc linguşiri şi linguşitori... In paguba maximă a 
suveranilor. 

lată încă o persoană care nu îndrăznea să se 
exprime: 

ÎI regăsim în regatul Franţei [...] sub Ludovic 
al XVI-lea şi entitatea apăra regalitatea. (Lectura 
4211-1) 

Din expresia defender of the royalty, trebuie 
să înţelegem una din gărzile înarmate care „apărau” 
efectiv persoanele regale şi Curtea. 

Și entitatea a rămas încă, în această viață 
pe plan terestru, tributară celor mai înalte păreri 
ale altora. De acolo îi vine astăzi iubirea nobleţții 
şi a celor care sunt în stare de fapte măreţe. 
Este bine să încurajezi cu condiţia să ştii că 
dreptatea, şi nu puterea, ar trebui să 
stăpânească lumea fizică. (Aceeaşi lectură) 

lată, în fine, o remarcă foarte negativă despre un 
preot care organiza... „baleturi roze”: 

Entitatea se afla atunci în această tară 
cunoscută ca Franţa, chiar înainte de Revoluție. 
Pe numele său Charles Characters, oferea 
oamenilor distracţii pentru egoişti. Întrucât ca 
preot, entitatea utiliza serviciile şi relaţiile 
rezultate de pe urma funcţiei sale, pentru a 
satisface nu numai dorințele cărnii, dar şi ceea 
ce-i permitea să-şi facă o situaţie, o viață 
luxoasă şi confortabilă. Neiîncetând să ia altora 
ceea ce-i putea fi util, indiferent de poziţia şi 
dorinţele acestora. (Lectura 366-5) 


Acest arivist lamentabil, reîncarnat într-un bărbat 
de treizeci şi şase de ani la vremea lecturii, era... 
invalid. În scrisoarea lui către Cayce (după o lectură 
pentru sănătate), i-a cerut sfaturi pentru a-şi vindeca 
eczema, membrele înţepenite, articulațiile blocate de 
optsprezece ani... şi adaugă: „îmi voi pune toată 
încrederea în Domnul şi voi vedea cum pot îndrepta 
aceste greşeli care stau la baza necazurilor mele. 
Pielea începe să mi se vindece şi sunt sigur că, dacă 
există un motiv precis pentru această stare de lucruri, 
lectura despre vieţile mele anterioare îl va arăta”. 

Cayce îi răspunde că experiențele sale pe 
Pământ şi în jurul Pământului reprezintă un 
dosar (akaşic) voluminos. Şi că le va rezuma şi le 
va arăta ca să ajute acest corp în existenţa sa 
actuală [...] 

Influențele pe care le găsim aici provin mai 
degrabă din trecerile pe Pământ şi sunt foarte 
legate de ceea ce a făcut trupul cu ce avea la 
dispoziţie, în fața legilor spirituale şi creatoare 
care au puterea să se manifeste pe Pământ, prin 
intermediul activităţilor indivizilor. (Aceeaşi 
lectură) 

Prin stilul bombastic al lui Cayce, înţelegem că 
reaua folosire a corpului fizic - abuz de plăceri egoiste - 
în vieţile de altădată este cauza şubrezirii corpului 
actual: 

lată de ce astăzi are nevoie să fie ajutat de 
alţii pentru nevoile corpului său, ale spiritului, 
pentru tot ce-l înconjoară. Nu este nimic altceva 
decât „factura” lucrului cu care ţi-ai încărcat 
propriul eu. [...] Deci trebuie să reconstruim din 
ce în ce mai mult eul tău, golindu-l progresiv de 
egoul său, dezvoltând dorința ca trupul să fie 


folosit din ce în ce mai mult pentru Dătătorul 
tuturor bunurilor şi al tuturor darurilor perfecte 
[Dumnezeul]. 

Şi Cayce, insistând îndelung asupra felului în care 
acest bărbat trebuie să se dezbare de egoismul său, îi 
recomandă o rugăciune către Christos 

Foloseşte-mă, curăță-mă de toată murdăria, 
ridică în mine un spirit nou, astfel încât carnea şi 
inteligența mea să fie mai treze. Căci Tu eşti 
Dătătorul şi în Tine e Viaţa. lar eu să-i laud şi să- 
i preamăresc pe cei care mă ajută să împlinesc 
aceste năzuinţe din mine, cel de acum. 

Această rugăciune magnifică este o afirmaţie pe 
care bolnavul trebuie să o repete zi de zi încercând să 
o înţeleagă cât mai bine cu putinţă, să şi-o însuşească 
tot mai mult, până când mentalul său devine destul de 
pozitiv pentru a relua controlul corpului, făcându-l să 
evolueze spre vindecare. Afirmațiile date de Cayce se 
bazează pe puterea foarte mare a reprezentărilor 
mentale pozitive (exprimate verbal în mod repetitiv). 
Noi le folosim mult în grupurile de vindecare prin 
rugăciune. 


Fiecăruia adevărul său 

Aşa cum o spune foarte bine lectura care 
urmează: 

Entitatea era în Franța în acea vreme când 
mulți îşi puneau întrebări despre principiile 
fundamentale care trebuie să stea la baza 
activităţilor şi moralei popoarelor. Deşi 
frumuseţea, armonia, muzica şi arta au fost la 
mare cinste, erau folosite mai mult la căutarea 
plăcerilor fizice. Entitatea, pe nume Fauchee 
Bannssten Ísic], a câştigat moral în acea viață în 


cunoaştere, dar nu prea mult în înţelegere şi a 
câştigat în dorința- sa spirituală de a căuta ceea 
ce i-ar aduce sufletului său pace şi armonie. 
(Lectura 5231-1) 

Era o epocă în care fiecare trebuia să-şi găsească 
adevărul şi linia conduitei personale şi să şi le asume 
singur. Numai proştii sadea au rămas sanchiloţi (fr. 
sans-culottes = revoluționarii din 1789-1794, nitr.) 
înverşunaţi în toată Revoluţia - sau regalişti integrişti. 
Era evident că vechiul regim se surpase pe un lanţ de 
instituţii prea rigide care ar fi trebuit adaptate de 
foarte multă vreme. Fiecare a trebuit să facă o sinteză 
a ideilor noi şi a celor vechi. Mulţi au fost sinceri în 
toate schimbările lor bruşte de atitudine. De 
asemenea, mulţi au fost doar oportunişti, ţinându-se 
aproape. li regăsim în lecturi - întreaga gamă de poziţii 
morale şi politice. 

Un iacobin: 

In acea perioadă de războaie şi de lupte 
între oamenii din popor şi cei care erau 
cunoscuţi ca  regalişti, în Franţa, entitatea 
provenea din popor şi a fost printre cei care au 
contribuit la ridicarea puterii populare, care au 
împins mulți oameni să reacționeze împotriva 
agresivităţii - cum era resimţită - oamenilor 
aflaţi la putere şi a bogăției lor. Entitatea se 
numea Arney. Entitatea a câștigat şi a pierdut 
moral. Fiind considerat ca un dur între duri, căci 
entitatea se entuziasma mult ca să-i susțină pe 
agitatori şi nu se dădea înapoi de la nimic pentru 
a înflăcăra imaginaţțiile şi dorința de libertate, 
atât fizică cât şi materială, a tuturor asupriților; 
care simțeau aceste opresiuni ca pe o piedică 
pentru progresul oamenilor din popor. De acolo 


îi vin, după cum constatăm în prezent, aceste 
tendințe ta un comportament de mic tiran. 
(Lectura 398-1) 

Lectura este dată pentru o fetiţă de doi ani. După 
cum spune Cayce, drama iacobinilor a fost căderea în 
extremele pe care ei înşişi le condamnaseră, iar 
dictatura populară a sfârşit prin a fi atât de grea încât 
a zdrobit o lume întreagă. Un om politic: 

Înainte de această viaţă, găsim entitatea în 
țara cunoscută acum ca Franţa, în acea perioadă 
când erau luate anumite idei, anumite orientări 
privind puterile date grupurilor şi maselor. Acolo 
entitatea colabora strâns cu cei care au jucat un 
rol determinant nu numai în viaţa politică în 
sine, dar şi pe plan național. şi aceasta are o 
semnificaţie profundă în experienţa de viață a 
entității. 

Ea era atunci un conferenţiar - cunoscut 
astăzi în domeniul dreptului - şi unul dintre cei 
mai drastici avocați ai Stării a Treia. Numele lui: 
Charlean Heltzlett. În această experienţă de 
viață entitatea a câştigat moral deoarece, fiind 
de sex diferit fată de astăzi, ea a făcut mult 
pentru a favoriza accesul multora la 
responsabilitățile guvernamentale. Şi entitatea 
simte tot ce vine din țara aceea ca pe o parte din 
ea însăşi, ca pe o cunoaştere înnăscută. şi 
emoțiile pe care le încearcă astăzi, în viaţa 
actuală, îi vin din influenţa şi din energiile 
experimentate în cealaltă viaţă. (Lectura 1847-1) 

Lectura a fost dată pentru o femeie de şaizeci de 
ani. Căutând sincer să ajute, primeşte doar felicitări de 
la Cayce pentru acea viaţă franceză! 

lată o altă figură politică mai puţin pură: 


O regăsim la curțile Franţei, atunci când 
puterea se schimba, trecând în mâinile 
poporului. Entitatea făcea parte din Adunare 
[naţională] și se numea Myratt. Entitatea a 
câştigat şi a pierdut moral în această şedere, 
căci motivațiile egoiste de mărire a eului i-au 
adus energii distructive în mental şi în forțele 
spirituale ale egoului. De unde nevoia sa 
prezentă de a-i conduce oficial pe ceilalţi, chiar 
atunci când nu este nevoie. (Lectura 3929-1) 

Este evocată faimoasa zi de 5 octombrie 1789. 
Este ziua în care femeile din Paris, mai ales 
vânzătoarele de peşte din Hale („precupeţele de 
peşte”) se vor duce la_ Versailles, să-i aducă la Paris 
pe rege şi pe cei din familia sa, urlând: „îi aducem pe 
brutar şi brutăriţă şi pe ucenicul lor”. Însemna că 
Parisului îi era foame: din cauza dezordinii şi şomajului, 
aprovizionările cu grâu nu mai ajung în cantitate 
suficientă pentru a hrăni capitala. 

lată lectura: 

Entitatea se afla în ţara franceză în acele 
perioade în care a izbucnit ceea se cunoaşte ca 
Revoluţia franceză. Acolo regăsim entitatea 
printre mamele care au contribuit la trezirea, în 
oamenii din popor, a unui resentiment faţă de 
putere. 

Pe numele său Renee Wentwerth, entitatea 
a pierdut şi a câştigat moral în experienţă. 
Idealurile sale de drept universal la muncă, la 
ajutor social şi scopurile sale erau bune. Dar 
odată atinse, toate acestea au devenit o piatră 
unghiulară pentru entitate, căci ea a devenit tot 
atât de dictatorială ca acela cărora le luase locui. 
De unde nevoia, în toată viața de acum, de a 


primi ordine de te alții și de a-şi domina 
tendințele (autoritare), pentru că ele caută să se 
exprime. După cum am mai spus, entitatea este 
uşor tulburată, dar să ştiţi că dezvoltându-vă 
răbdarea, veţi ajunge din nou să vă stăpâniţți 
sufletul. (Lectura 1971-1) 

Se ştie că vânzătoarele de peşte din Hale vorbeau 
de sus şi erau temute aceste femei straşnice al căror 
apelativ de „harengere”/ negustoreasă de peşte; 
mahalagioacă / trage spre cuvântul „megere” / 
cotoroanţă, zgripţuroaică /... ! 

lată un alt tip de femeie, genul care nu se dă în 
lături de la nimic ca să iasă din joc: 

„„„În timpul revoluțiilor din Franţa de astăzi. 
Entitatea a fost dintre acelea care au oscilat 
între politică şi biserică, în acea experiență de 
viață. Se numea Amelie şi provenea din familia 
unui ofițer din garda regelui. Entitatea a fost 
agent de legătură între diferite asociaţii sau 
grupuri de patrioți şi revoluționari. Ea a câştigat 
şi a pierdut moral. A câştigat atât cât a menţinut 
un ideal de slujire a altora; a pierdut atunci când 
a uitat acest ideal în plăcerile egoiste; mai exact, 
în această luptă pentru supravieţuire, entitatea 
a pierdut din vedere idealul. De unde în prezent 
combativitatea sa - această permanentă luptă 
Interioară între ideile, scopurile, proiectele şi 
dorinţele sale. Entitatea a trebuit să fie Judecată 
de multe ori, întrebată de profiturile ei materiale 
cât şi de relaţiile ei diverse, de cercurile pe care 
le frecventa şi de tentativele ei de a rămâne 
independentă. Si între timp şi-a abandonat 
idealul. (Lectura 1733-2)” 


În închisorile revoluţionare, multe femei şi-au 
datorat scăparea numai farmecelor lor şi şi-au salvat 
viaţa prin intrigi. În acele timpuri tulburi nu puteai fi 
prea consecvent cu principiile... Cei care se agăţau de 
idealul lor, riscau ghilotina, ca aceasta de exemplu: 

„„„In timpul acestei perioade în care Ludovic 
al XVI-lea a provocat în Franţa tulburarea care a 
atras după sine alte tulburări la alte popoare - la 
multe! Totuşi în această perioadă apar principi; 
pentru care a acţionat entitatea şi s-a exprimat 
în viața următoare. Entitatea se afla printre 
revoluționari, era un şef care conducea 
activităţile împotriva reginei şi a celor care 
deţineau puterea. Entitatea a fost între primii 
decapitaţi din partidul său pentru activitățile 
sale de agitator - se numea Celencentei [sic]. În 
prezent, are o dorință înnăscută de a şti mai 
mult despre cele arătate mai sus şi, totuşi, toate 
acestea sunt înăbuşite în interiorul ei cu groază. 
Totuşi principiul libertăţii persoanelor, libertatea 
personală, rămâne înrădăcinată în sufletul 
entității - şi aceste principii înnăscute caută să 
se manifeste, să găsească un mijloc de expresie 
în activităţile sale. (Lectura 852-12) 

Prima parte a lecturii îl acuză fără înconjur pe 
Ludovic ai XVI-lea de a fi provocat Revoluţia, care a 
aprins apoi spiritele în întreaga Europă: When Louis 
the sixteenth in France made the turmoils. Este 
sigur că Ludovic al XVI-lea, deşi trădat în mod constant 
de fraţii lui, a fost mereu lipsit de curaj şi i-a dezamăgit 
pe cei ce-şi puneau speranţele în el. Toate spiritele 
bune din timpul său l-au prevenit asupra urgenţei 
reformei, a iminenţei pericolului. El asculta, ezita, îi 
concedia pe supuşii prea sinceri... şi petrecea zile 


întregi la vânătoare, ca să uite... Maria-Antoinetta 
căuta uitarea în petreceri. Lamothe-Vaujon, în 
Memoriile sale foarte controversate, povesteşte o 
întrevedere secretă a Mariei-Antoinetta cu contele de 
Saint-Germain, la Versailles. Acesta ar fi anunţat-o 
dinainte de tot ce avea să se întâmple şi i-ar fi cerut 
concedierea ministrului Maurepas. Acesta i-a convins 
pe rege şi regină să nu-i dea ascultare lui Saint- 
Germain. Nu s-a putut dovedi niciodată că această 
poveste este adevărată sau nu. Oricum ar fi, încă de pe 
vremea lui Ludovic ai XV-lea, mulţi văzuseră limpede şi 
se exprimaseră public prin scrisorile şi cuvintele lor. 
Ludovic al XVI-lea era încă foarte puternic: regalitatea 
era respectată, iar suveranii ar fi putut să urmeze 
calea îngustă a reformelor şi chiar să le facă acceptate. 

Lectura evocă de asemenea traumatismul durabil 
- de la o viaţă la alta - suferit de cei care au fost 
ghilotinaţi. Retrăirea durerosului episod le-ar permite 
să înţeleagă şi să se elibereze de traumatisme, dar în 
acelaşi timp, le este prea frică să coboare din nou în 
acestă spaimă... Cunosc o femeie care a suferit toată 
viaţa de dureri de cap, la nivelul cefei. Nici un medic n- 
a reuşit să o vindece. Hotărându-se într-o zi să 
întreprindă o regresie în vieţile anterioare, la un 
psihiatru reîncarnaţionist, această persoană a retrăit o 
viaţă în care fusese decapitată... 

Depăşind emoția, s-a simţit eliberată. Ea a avut 
curajul să privească în faţă această amintire 
dureroasă, iar! acum nu mai are deloc dureri de cap! 
Cayce este, bineînţeles, unul dintre marii pionieri ai 
acestor „terapii prin cunoaşterea vieților anterioare”. El 
a deschis calea - şi nu se va mai putea trece acum 
peste ea. Peste mai puţin de zece ani (scriu în 1987), 
reîncarnarea va fi integrată în toate terapiile... Nu se 


va mai face medicină sau psihologie fără să se ţină 
seama de această realitate fundamentală. 

lată un grup de lecturi care evocă această 
cumplită perioadă în care închisoarea şi moartea 
dădeau târcoale fiecărui cetăţean, sanchilot sau nu: 

ÎI regăsim în timpul Revoluţiei franceze, în 
acea perioadă când furtuna politică a umplut 
închisorile şi în epoca primelor încercări de fugă 
a persoanelor regale. 

Căci fraţii lui Ludovic al XVI-lea au reuşit să fugă, 
ca şi mătuşile şi multe alte rude din familia regală. 
Greşeala regelui a fost că şi-a dat seama prea târziu... 

Entitatea se afla atunci printre soldați. Nu 
pentru că era împotriva regelui, dar a fost 
constrâns prin forța lucrurilor şi de împrejurări 
să apară ca fiind de cele două părţi în acelaşi 
timp. Numele lui era Eliod. Entitatea a pierdut şi 
a câștigat în această experiență de viaţă - căci 
zilele erau lungi în acele timpuri zbuciumate - şi, 
în acea perioadă, oamenii au trebuit să-şi 
schimbe de mai multe ori ideile şi să sufere 
schimbări în viaţa lor. Entitatea, în ultima parte 
a vieţii sale, a dat mult, difuzând în rândul 
oamenilor din popor publicaţiile scrise pentru ei, 
reunindu-i pe cei care se aflau pe poziții 
înaintate în jurul unui scop comun. Sub Teroare 
şi în timpul rebeliunii [care a urmat?], entitatea a 
suferit în corpul şi în spiritul său. De unde, 
astăzi, necazurile sale, luptele interioare. 
(Lectura 311-1) 

Dar să continuăm cu închisorile: 

În timpul Revoluţiei franceze, entitatea se 
afla printre cei care erau angajaţi în Casa 
regelui, un gardian dintre cei care-l slujeau pe 


rege în perioada captivităţii. Numele său era: 
Jean Paula [În sfârşit un nume franțuzesc sau 
aproape!], el a câștigat şi a pierdut în această 
experienţă. Fiind ajutor, servitor şi cel cu care 
regele stătea de vorbă adeseori, oferind o mare 
parte din distracţii [ale prizonierilor] ca şi sfaturi 
care ar fi provocat repulsia multora. 

Entitatea a câştigat şi a pierdut în timpul 
acestei experienţe, câştigând în serviciul făcut 
altora, pierzând prin cultivarea resentimentelor 
sale. De acolo îi vin astăzi aceste influențe 
ereditare şi familiale, ca şi această înclinaţie 
pentru melodiile care induc meditaţțiile, mai mult 
triste. (Lectura 933-1) 

Oamenii au trebuit mai întâi să lupte în ei înşişi cu 
cel mai rău duşman al Omului, frica: 

In viața precedentă, regăsim entitatea nu 
foarte departe de aici, în perioada când 
monarhul detronat domnea în Franţa. |într-adevăr, 
după moartea lui Ludovic al XVI-lea, regele detronat 
era micuțul Ludovic al XVII-lea]. Entitatea era pe 
atunci un asistent, cineva care se afla acolo 
pentru a ajuta copiii victimelor fizice (ale 
Revoluţiei) şi entitatea a câștigat moral, nu fără 
să sufere. Frica de forța celor puternici, fără 
alinarea datorată respectării legii divine, a ajuns 
înnăscută în entitate - din cauza suferințelor din 
acea perioadă. (Lectura 115-1) 

Aluzia la Doamna Regală şi la Ludovic al XVII-lea 
este clară. Căci copiii celorlalte victime fizice ale 
Revoluţiei nu au fost luaţi ostateci. Copiii erau lăsaţi în 
familiile lor, în grija celor ca'e rămâneau, sau eşuau în 
orfelinate. Uneori erau închişi împreună cu părinţii lor. 
Dar singurii care au fost ţinuţi în această atmosferă de 


teroare au fost cei doi bieţi copilaşi „Capet”. Valuri de 
execuţii i-au decimat pe paznicii lor succesivi, mereu 
bănuiţi de a fi fost amestecați într-o tentativă de răpire 
(începând chiar cu Simon care a fost ghilotinat). Și 
când s-a constatat că răpirea a reuşit, că micul 
prizonier nu mai era acelaşi (lucru dovedit astăzi din 
belşug), atmosfera de teroare s-a dublat în rândul 
personalului din turnul Templului. Totuşi acest copil 
incredibil despre care nimeni nu ştie din cine s-a 
născut, despre care nimeni nu ştie unde şi când a 
murit... Nu ne-ar mira să aflăm că este născut pe 27 
martie - începutul de Berbec în zodiacul oficial, dar 
Peşti în toată regula după ce se face corectarea 
procesiunii echinocţiilor (ayanamsa). Taina, farmecul, 
lacrimile Peştilor, închisoarea zodiacului... 

Şi iată un personaj puţin apreciat: 

Se afla în tara franceză, în acea perioadă a 
Revoluţiei când în ţară se făceau execuțiile. 
Entitatea era atunci călău, în acea perioadă. 
Detestându-se şi detestând rolul pe care-l juca în 
acea situaţie. S-a pierdut dispreţuindu-i pe cei 
care s-au revoltat împotriva Revolutiei. În 
prezent, o înclinație spre ură, denigrare, 
persecuție, mai ales faţă de intelectualii care pot 
critica, deoarece au capacități mentale. (Lectura 
1728-2) 

Amărâtul... Faci ce poţi ca să-ţi câştigi pâinea de 
toate zilele şi, uneori, n-ai de ales! Avea deja un trecut 
destul de încărcat ca soldat în războiul Troiei. Cayce 
spune: again the soldier (ceea ce lasă să se 
înţeleagă că acel călău fusese soldat mai întâi, înainte 
de a accepta acea meserie atât de puţin onorabilă). In 
viaţa troiană, era recalcitrant: 


Convins că aceia care se aflau la putere îi 
persecutau pe cei dezavantajați, şi entitatea a 
dezvoltat tendința de a-i denigra pe toți cei care 
dețin o putere politică, care sunt suverani, 
judecătorii, poliția etc. (Aceeaşi lectură) 

Acest nihilist mediu s-a reîncarnat oare în Sanson 
care l-a executat pe Ludovic al XVI-lea? Cum era mult 
de lucru în această meserie, presupun că Sanson nu 
era singurul călău în exerciţiu - şi lectura nu ne oferă 
suficiente precizări ca să afirmăm că despre el este 
vorba. 


Incaşul Marat 

În sfârşit, ca să terminăm cu Revoluţia, cel care a 
fost simbolul ei, figura” reprezentativă: 

În acea perioadă când Revoluţia franceză a 
văzut răzmerița oamenilor de rând, entitatea se 
afla atunci printre cei care luptau apărând ideea 
că poporul trebuie să aibă dreptul de examinare 
a legilor şi judecătorilor. Şi numele lui a fost 
Marat. 

Începând de aici, lectura este incompletă şi parţial 
intraductibilă; lipsesc cuvinte, există o notă a lui 
Gladys Davis care se scuză spunând că stenografei i-au 
scăpat câteva cuvinte. Un pasaj mai clar spune că 
faptele lui au distrus multe elanuri, iar entitatea a 
pierdut în timpul acestei părți din experienţa sa 
de viaţă. (Lectura 960-4) 

Într-adevăr, păcat că Marat a interesat-o atât de 
puţin pe secretara lui Cayce! Dar restul lecturii dă 
totuşi nişte informaţii. Marat a avut un trecut karmic 
încărcat: 

În timpurile biblice, când se reconstruia 
Cetatea sfântă  |lerusalim], entitatea se afla 


printre cei care voiau să restabilească acolo un 
cult; şi totuşi a făcut astfel încât i-a atras pe cei 
care aparțineau râului. 

Lectura vorbeşte de persecuții şi spune că viaţa 
aceea venise pentru că el nu înțelegea folosirea 
lucrurilor spirituale. (Aceeaşi lectură) 

În viaţa precedentă, îl regăsim atunci când 
oamenii erau în țara cunoscută ca Peru. [la te 
uită: ca regina Maria-Antoinetta, aflată şi ea 
acolo! A se vedea mai sus] Entitatea se afla 
printre suveranii acelei perioade. Ea a pierdut 
prin egoismul său, mânuind ca pe o armă 
puterea şi înalta profeție care-i fuseseră date şi 
dându-le o rea întrebuințare. (Aceeaşi lectură) 

Marat a contribuit mult la condamnarea lui 
Ludovic al XVI-lea şi a Mariei-Antoinetta. Aveau de 
încheiat vreo socoteală veche din încarnările lor 
peruane? Mai mult ca sigur. Am în faţă portretul lui 
Marat, pictat de Joseph Boze, care poate fi văzut la 
muzeul Carnavalet. Dacă i-am pune un poncho andin 
pe umeri, iar pe cap o tichie vărgată din lână 
multicoloră, l-am lua drept un Quichua cu culoare 
rezistentă. Nasul mare şi turtit, precolumbian, tenul 
închis, privirea de condor, sprincenele ca un lanţ 
muntos, o figură turtită ă la Machu Picchu, pomeţii 
proeminenţi ca Aconcagua... aş vrea să cred că vine 
direct dintr-o încarnare în Anzi! Cayce, suflet nobil, nu-l 
condamnă. Spune doar că, datorită acestor încarnări, 
îşi doreşte o situaţie importantă, puterea, fiind 
inhibat de o forță de inerție. Acest spirit în curs 
de dezvoltare să fie îndrumat în asa fel încât să 
găsească în el însuşi forța interioară pentru a-şi 
realiza dorinţele. (Aceeaşi lectură) 


În pasajele despre viaţa lui franceză care sunt 
greu de descifrat din cauza cuvintelor care lipsesc, 
găsesc totuşi de mai multe ori cuvintele inactivite 
/lipsă de activitate/ şi inaction /lipsă de acţiune/. Cum 
termenii din lectură nu sunt niciodată folosiţi la 
întâmplare, acestea ar dezvălui problema psihologică 
fundamentală a lui Marat: un blocaj la nivel acţiunii, 
care l-ar fi împins „să supraliciteze” pentru a 
compensa. Ceea ce l-a transformat în acel activist 
fanatic din Istoria noastră. Mai bine peruanii şi-ar fi 
ţinut suveranul pentru ei... 

În analiza sa astrologică, Cayce subliniază aceste 
blocaje: 

Forțele inhibante ale lui Saturn şi de 
asemenea extremismul Uranienilor [care nu ştiu 
decât ori tot ori nimic] îi aduc aceste pasiuni, 
această violență sălbatică, care nu pot fi supuse 
prin forță, ci cucerite, dirijate şi canalizate prin 
iubire. O fiinţă care, dacă este bine îndrumată, 
se va putea manifesta cu succes în multe 
direcții, în justiție, literatură... (Aceeaşi lectură) 

În viaţa precedentă, Marat era medic şi a scris 
multe lucruri ştiinţifice care i-au adus la epoca 
respectivă o oarecare faimă, scrieri juridice, politice 
etc. 

Astăzi, spune Cayce, se gândeşte la ele şi vrea 
încă să scrie. 

Între viaţa lui americană şi viaţa sa ca Marat, a 
fost cu siguranţă perfecţionat undeva, deoarece Cayce 
spune: 

EI este atent cu alții şi nu vrea să vadă pe 
nimeni şi nimic suferind, pentru că îl vine uneori 
ideea să tachineze sau să fie sarcastic. Aproape 


întotdeauna este împotriva celor care ar vrea să 
persecute pe cineva. (Aceeaşi lectură) 

lată că reîncarnarea îi face chiar şi pe nebunii 
sângeroși mai buni. Nu trebuie să ne pierdem speranţa 
în nimeni! Lectura a fost dată unui băiat de 
treisprezece ani care (sper pentru liniştea conştiinţei 
sale) împărtăşea ignoranţa generală a celor din 
Virginia Beach în privinţa Istoriei Franţei. Mi-am pus şi 
eu întrebări asupra acestui fapt ciudat şi atât de rar în 
lecturi: un pasaj aproape de neînțeles, deoarece 
lipsesc mai multe cuvinte-cheie pe care secretara nu 
le-a notat. 

Cayco a repetat neîncetat că avem o cunoaştere 
înnăscută a vieților noastre anterioare, nu neapărat 
conştientă, dar această cunoaştere se află totuşi în 
străfundul nostru. 

Dacă secretara lui Cayce, ex-prinţesă regală (în 
mai multe vieţi, după cum am văzut,) care ţinea încă 
mult la privilegiile ei „regale”, nu a reuşit să noteze 
corect lecturile lui Marat, este pentru că acestea o 
depăşeau! Marat. asasinul regelui şi al reginei... Ceva 
din ea trebuie să se fi revoltat. suntem atât de 
condiţionaţi de reflexele noastre din vieţi anterioare! ŞI 
apoi, în cele din urmă, cu această chestiune puţin clară 
a vieților anterioare ale lui Cayce în Franţa - cel puţin 
trei! -o fi trăit el în Franţa în timpul Revoluţiei? Cu 
secretara care se încarna de fiecare dată cu el? Mi-am 
pus şi această întrebare, căci consultanţii lui Cayce 
sunt toţi oameni care l-au cunoscut în vieţile lui 
anterioare. Pentru perioadele în care ne indică o 
încarnare a sa, găsim în lecturi o mulţime de alte vieţi 
în aceeaşi epocă şi în aceeaşi ţară. Ceea ce este 
normal conform legilor reîncarnării de grup. 


Or, pentru Revoluţia franceză, am văzut un 
numărul mare de lecturi date (şi încă nu le-am tradus 
pe toate!). Oare Cayce s-a reîncarnat în acea perioadă? 
Dacă nu, de ce sunt atâtea lecturi? 

Cayce n-a afirmat niciodată că şi-ar fi spus ultimul 
cuvânt, adică toate vieţile sale anterioare. Aşteaptă 
probabil să i se pună întrebarea... Şi apoi, poate că nu 
era de dorit să fie povestite unele vieţi. Elementele din 
vieţile franceze pe care le-a dat, cu acele detalii 
adeseori puţin coerente între ele, sugerează că există 
încă multe alte lucruri nespuse şi despre care se pot 
pune întrebări! 

Am fost întrebată dacă există vreo lectură 
specială despre Napoleon: nu, nu există. Dar mai sunt 
lecturi pasionante despre Franţa secolului al XIX-lea, 
despre Alsacia-Lorena şi mai ales despre Franţa din 
timpul cuceririi Lumii Noi: Canada şi Louisiana. Sper să 
le pot traduce într-o zi pentru cititorii mei, dacă ei o 
doresc! Dacă Cayce va crede acest lucru de cuviinţă, 
mă va ajuta să scriu un volum III! 


Fundaţia E. Cayce 


Fundaţia Cayce, adică A.R.E. (Asociaţia pentru 
Cercetare şi Iluminare), are sediul în Virginia Beach, în 
colţul celei de-a 67-a străzi a lui Atlantic Avenue. 

Adresa poştală: 
P.O. Box 595 Virginia Beach VA 23451 U.S.A. 
tel.: (804) 428 35 88 

Cititorii care doresc mai multe informaţii despre 
Edgar Cayce se pot adresa asociaţiei Le Navire Argo 
(B.P. 674-08, 75367 Paris Cedex 06), care organizează 
cursuri şi ateliere (astrologie karmică, citirea aurelor, 
vindecare prin rugăciune, radiestezie, geobiologie, 


analiza viselor, meloterapie etc). Mulţumesc pentru 
plicul timbrat pe care-l veţi trimite, pentru răspuns, 
împreună cu cererea dumneavoastră. 


CUPRINS 


Mulţumiri. eee ee ee eee aaa eee 1 
tro duUCE E oa ali ine aan tata E AEA 5 
Partea | - NOI SPERANŢE DE VINDECARE... 7 
1. Vindecarea fiinţelor care suferă.................... 7 
Cayce continua să trimită mesaje............ eee en 7 
Zece ani până la explozia pământului... eee eee ea na eee 8 
Întoarcerea la „Legea lui Unul”: unitatea cu animalele, plantele şi 
pământul. Unitatea între oameni... eee eee eee 13 
2. „Healing” - vindecarea prin rugăciune şi prin 
atingerea cu mâinile... eee eee 16 
Cum e întemeiat Edgar Cayce un grup de vindecare prin rugăciune la 
Virginia. Beach, saicaataasiea aa nina iii au San nana na lati ae alai dan a lait 17 
Reiricaârnareă; sec scie dea egal dată d lait Daria til a at a aaa ră sia lt a 18 
Există un singur Dumnezeu, El este cei care vindecă.............cceeeee. 20 
Ce formule trebuie să folosim?.........c eee eee eee eee eee 23 
Efectul precis al Tatălui Nostru asupra glandelor endocrine............ 26 
Adevăratul text al Tatălui Nostru... eee eee eee eee eaea 34 
Psalmul bunului păstor pentru a „reînchide” centrii glandulari........ 35 
Psalmul 23 „Cel Veşnic este pastorul meu”... eee eee 38 
Meditaţie şi rugăciune... eee e eee eee anna 39 
LINIŞTEA: n seara it Acea Da aia ară pate E ra ti i a E 43 
Ce metode trebuie să folosim pentru a vindeca?.........cmee eee 46 
Înainte de toate, învingeţi-vă frica!......mene eee 50 
Fortà grupului... se ccce scenes dani scoala iiri in nai lea e bl lao a ua da tal 
Despre influenţa parfumurilor asupra meditaţiei...........ccee eee 
3. Apocalipsul, lecţie de medicină holistică..... 59 
O lectură holistică a Apocalipsului........ eee ee eee eee eee 59 
Avertisment pentru cititorul mai puţin familiarizat cu Biblia............ 63 
Marele Babilon, Mielul şi fiarele cele hidoase............ cecene 67 
Cele şapte Biserici şi glandele endocrine... eee eee eee 70 
Zodiacul şi glandele endocrine în Apocalips.......ccce eee eee 74 


Partea II - KARMA FRANŢEI coace tava eva ate 83 


. Edgar Cayce şi încarnările franceze............ 83 


. Atlanții din PIFI DEL: e st 3 ca aa a dare Dina cine l 85 
Munţii Pinnel eieko ian a da aa aa ra balta 08 0 SA 5 o E ala ac 85 
Refugiații din Poseidia........... eee ee eee 86 
Cum am scăpat ocazia să avem piramide... eee 92 

„Strămoşii noştri gali... eee 102 
Întemeierea Luteţiei......... nenea 102 
Mereu năvălitorii: cartaginezi şi romani... eee eee eee 103 
Tot cotropitorii: Imperiul Inferior şi marile invazii... eee 109 
Şi de unde vin celții - şi galii noştri?..... eee eee eee eee eeeeese 113 

Cruciadele n ARE R lut tă aia 118 
Cadrul istoriGs renei a RE taci do EE aa all a E Pai dala 120 
Adevărata cauză a cruciadelor... eee eee aaa 123 
Întoarcerea unui grup „PSi”. eee 125 
„Djihăd"-ul.crestinilOr: sac sc po aaa ca aa e a ca lat ta a e al da Dat 129 
O mie şi unu de motive pentru a pleca în cruciadă... 133 
Reversul':Cmuiciadei:, aa ee ot dt Cata coda ala aa d ad 137 
Punctul de vedere al învinşilor......ce eee eee eee eeeeaee 139 
Întoarcerea războinicului..... nenea ana eaeeeeenenaeeeeeeae 141 
Şi cele care au fost uitate... eee eee eee eee 143 
Sreathan pisoi sea DAS pa lana i lt aia Oa ce A a td rattan a ata 150 
Tancrede d'Hauteville, luarea Ierusalimului şi Ludovic al XVII-lea... 
E E ES lt a d da d A la abona 153 
Cazul cruciatului feminist (şi pacifist!).........mc eee eee eee eeeeeee 157 
Karma celei de a Doua Cruciade.......... ceea aaee 159 
Renaşterea, loana d'Arc şi Francisc [......... 163 
O fecioară care vine de departe... eee ee eee nea 163 
Francisc I; bancher Indian... eee ee eee eee eee 167 

. Pe vremea Ludovicilor............mceee eee 172 
Richelieu şi Ludovic al XIII-lea... eee eee eee eee 172 
Exilul lui Carol al II-lea în Franţa... eee eee eeaee 180 
Cayce, nepot al regilor Franţei şi Angliei - întocmai!.........e eee 181 
Edgar Cayce - copil negru cu obârşie regală?.........ceeee eee 187 
O dramă din timpul Regentei?......c eee nenea aaee 190 
Louise de la Valllere între Fouquet şi Ludovic al XIV-lea la Virginia 
Beach. ae Doe aa datata oa aa ace pă ni ad 303 nitel datata 193 
Viaţa în timpul lui Ludovic al XIV-lea.......... eee eee 215 
Cel iubit în persoana.......... eee 221 
În preajma lui Ludovic al XV-lea....... eee nenea eee 228 


Paradisul artelor şi al literaturii... eee eee eee eee eee 238 


7. Ludovic al XVI-lea, Marie-Antoinette şi 


REV OLLI ea aaa azi) ăia ăia one SR ăi a Dia 250 
Faraoana Marie-Antoinette...........cc eee eee eee eaaee 251 
Regele Romei era Ludovic ai XVI-lea!........... eee eee eee 256 
O veste bună: Ludovic al XVII-lea a evadat din Templu.................. 260 
Misterul Doamnei Regale........ ceea aaa 265 
Întâlnirea ratata de la Varennes.........mce nenea 271 
Îngerul bun al lui Ludovic al XVI-lea în închisoare: Doamna Elisabeth 
Mou iata aaa nat n Cta Da 0 BA A E aa dA a 90 at Oa eta 277 
Mirabeau-Trăsnetul......... eee eee ee ee eee eee ana 278 
Anturajul lui Ludovic al XVI-lea şi al Mariei-Antoinetta.................. 284 
Fiecăruia adevărul său......... ce ee eee nenea 289 
Incăşiul Maratea eaii etet dl aie A Dea Vitalia baltă Daia ai tnt E ut 300 


Fundația. E. Cayesin innr pate vata eat tra ia Alea eat 304