Paul Goma — SAPTAMANA ROSIE 28 iunie-3 iulie 1940 sau BASARABIA si EVREII (2008)

Contrapagină 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 


Eseul Săptămâna Roşie 28 iunie - 3 iulie 1940 
sau Basarabia şi Evreii 
a cunoscut patru ediţii: 
două la Museum, Chişinău: 2003, 2003 


o ediţie la Criterion Publishing, 2003 


o ediţie la 
Vremea, 2004, cu o postfață de Mircea Stănescu 


o ediţie la Anamarol, 2007 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 


Paul Goma 


SĂPTĂMÂNA ROŞIE 


28 iunie - 3 iulie 1940 
sau 


BASARABIA SI EVREII 
eseu 


varianta 2 octombrie 2008 


- ediţie pentru internet - 


- Bio-Bibliografie - 


2008 


A utura A utorului 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 5 


“Adevărul să-mi fie singurul idol” 
Mihail Kogălniceanu, Dacia literară, X, 1840 


Nota autorului 


Eseul de faţă a fost atacat cu vehementä, cu urlete, cu bale, 
cu ameninţări - din partea holocaustologilor evrei, ne-evrei. 

Deşi autor şi text au fost acuzaţi de “antisemitism”, 
neovişinskii s-au păzit ca de foc să producă citate... 

De ce? Pentru că răsfoind acest obiect-carte înţeleseseră: 
eseul conţinut nu este un “pamflet”, ci o tentativă de a pune pe 
două coloane faptele-rele ale românilor împotriva evreilor şi fap- 
tele-rele ale evreilor împotriva românilor. Dacă ar cita - corect, 
nu falsifi-cator, ca Al. Florian -, ar îngădui cititorului de bună 
credinţă să constate că Shoah nu este unicul genocid din istoria 
omenirii, iar evreii nu sunt singurele victime nevinovate - ba, mai 
cu seamă în Imperiul Bolşevic (şi azi, în Israel), călăi. Or citito- 
rul nu trebuie să afle adevărul-adevărat, ci doar adevărul lor, al 
holocaustologilor. 

Mai înţeleseseră - însă nu au recunoscut vreodată, în scris: 
oricare citat onest, netrunchiat, pus între ghilimele poate pricinui, 
nu o lovitură dată “antisemitului” de autor, ci una de bumerang 
încasată de antisemitizator. 

Se vede că această constatare i-a făcut pe mulţi dintre 
holocaustologii acuzatori cu bunul-la-toate: «Antisemitule!», să 
fabrice termeni ca monstrul de logică şi de limbă: “trivial 
negationism” (sic) şi să amenințe cu “Ordonanţa, Ordonanta!”. 

Apoi să închidă cu mânie cartea, fără a observa că 
titlul-subtitlul sună: 


Săptămâna Roşie 28 iunie-3 iulie 1940 
sau 
Basarabia şi Evreii 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 7 


Întrebări... 


Care să fi fost motivul, pretextul, temeiul - sau/şi cauza - 
pentru care, din prima zi (22 iunie 1941) a Campaniei antisovie- 
tice a celui de al Doilea Război Mondial, “cu nebănuită cruzime, 
românii i-au masacrat din senin pe evrei, atât pe solul national: 
Rebeliunea legionară, Pogromul de la Iaşi, Trenurile Morţii, 
Basarabia şi Bucovina - cât mai ales în Transnistria” (aceasta 
fiind teza evreilor), crimă care ar fi “devansat în timp, egalat în 
cruzime Auschwitzul”?, cum scrie inflamat inflamatul sionist 
Matatias Carp. Care să fi fost resortul criminal care, dintr-o 
comunitate ca a noastră, dacă nu legendar de tolerantă, atunci 
sigur: îndelung, răbdătoare, a făcut să devină în interval de doar 
un an: 28 iunie 1940-22 iunie 1941 - şi dacă numai în o 
săptămână: 28 iunie-3 iulie 1940? - “una majoritar, făţiş, feroce 
antiiudeie, încuviinţind măsurile guvernamentale de persecutare, 
de lichidare a evreilor”? - “din senin“, cum susţin, de jumătate de 
veac, evreli? 

Numărul victimelor înscris pe monumentul comemorativ de 
la Coral, Bucureşti: 400.000. Nu mai multe, nu mai puţine: 
400.000. Cine-cum-când a numărat morţii? Cum s-a ajuns la 
această cifră? Şi de ce abia la 1 iulie 1991 a fost anunţată? Cei 
care tin registrul socotelilor la zi, la ban să o fi aflat abia atunci, 
la jumătate de secol după război? Este posibil aşa ceva? Nu. 


“Misterul” se află în prăbuşirea imperiului sovietic, prin sim- 
bolul Zidul Berlinului (1989). Atunci evreii de pretutindeni au 
fost cuprinşi de spaima unui Niirnberg Invers, în care ar fi urmat 
a fi judecaţi mulţi dintre ei pentru crime împotriva omenirii, pen- 
tru co-autorat moral şi material la teroarea bolşevică de peste 70 
ani, exercitată “pe a cincea parte a globului pământesc”. 

Trebuia luată grabnic o măsură de “autoapărare”, elaborată 
în ghetourile galitiene, fireşte: “apărare”- prin-atac-preventiv - 
dar nu “război de autoapărare” a fost botezat şi cel din iulie- 
august 2006 împotriva Libanului?; nu a mers teoria Wolfowitz- 
Rumsfeld până la “războiul nuclear preventiv”? Şi ce armă 
nuclear-preventivă (sic) mai paralizantă, mai terifiantă decât cea 
“antisemitizatoare”? Astfel a fost re-activată o (re)campanie 
împotriva a ceva care nu exista, însă, (re)denuntatä de evrei prin 
tipete-vaicäreli-acuzatii avea să (re)producă ceața diversiunii: 

Ca nu care cumva să se vorbească şi despre crimele 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 8 


bolşevice (la care ei participaseră cu entuziasm, cu fanatism), să 
se (re-re-re)aducă vorba de crimele naziste, să se fixeze, să se 
vorbească numai despre ele, doar despre victimele dintre evrei. 


NOTĂ bibliografică: Din Populaţia evreească din România de 
Dr. Sabin Manuilă şi Dr. W. Filderman, New York, 1958: 

(...) “Cea mai greu de urmărit este evoluția numerică a Evreilor din 
teritoriul ocupat de Rusia Sovietică în iunie 1940 (...) Teritoriul acesta a avut 
în 1930 o populaţie de 275.419 Evrei (...) (Analele Institutului Central de 
Statistică, Bucureşti, 1942, Pg. 348-349) (...) 

“Când armatele germano-române au reocupat aceste teritorii în vara 
anului 1941 o parte a populaţiei evreieşti a fost evacuată de Soviete şi o 
parte a Evreilor s-a refugiat din proprie inițiativă în Rusia Sovietică (subli- 
nierea mea, P.G.). Aceşti evacuaţi şi refugiaţi s-au răspândit în toate 
direcţiile. Sunt numeroase dovezi de peregrinările lor. Într-o notă din arhiva 
W. Filderman cetim: «În 1947, un delegat RPR care a fost la Moscova; reîn- 
tors la Bucureşti, a cerut ajutor pentru cei 100.000 Evrei Români care se 
găseau în Rusia. Dr. Filderman a intervenit imediat în favoarea lor la Joint 
Distribution Commitee dar din motive de tehnicalitate [sic] nu s-a putut rea- 
liza nimic». 

“O parte a Evreilor din Basarabia si Bucovina au fost deportați în 
Siberia. Dr. Bickel (...) evaluează cifra deportaților la 10.000” (subl. mea, P.G.). 

“(...) schimbările produse prin cedärile de teritorii” :(...) 

“Cedati Rusiei Sovietice (Basarabia, Bucovina şi Regiunea Herţa 

...375.419 37,9% 


“Cedati Ungariei (Transilvania de Nord) ...138.917 19,1% 
“Cedati Bulgariei (Dobrogea de Sud) ...807 0,1% 
“Rämasi în România ...312.972 42,9%” 


“În rezumat, majoritatea, adică exact 57,1% a Evreilor au fost detasati 
de România prin evenimentele din preajma războiului II mondial. Mulți 
dintre aceştia nu au mai avut contact cu statul român”. 


“(...) Pierderile suferite din cauzele directe ale războiului au fost 
evaluate de organizațiile evreesti din România conduse de Dr. W. Filderman 
la 15.000. Această cifră cuprinde pierderile în jurul lui 3.000 vieți în timpul 
guvernării scurte a Gărzilor de Fier si 3-4.000 victimele represaliilor milita- 
re din laşi. Deasemenea cuprinde pierderile suferite de populația deportată în 
Transnistria. Numărul celor deportaţi a fost de aproximativ 40.000 din cari 
30.000 s-au reîntors. Din cei 10.000 care nu s-au reîntors o parte au pierit în 
Transnistria sau în cursul transportului. Cifra totală a Evreilor morți «fie din 
cauză că au fost ucişi pe teritoriul românesc, fie că au pierit din cauza 
deportărilor” este dată de Dr. W. Filderman ca fiind 15.000”. 

“(...) La recensământul din 1941, făcut după reocuparea Basarabiei, a 
Bucovinei de Nord şi a Regiunii Herţa din Dorohoi, s-au găsit 126.000 Evrei. 
Diferenţa este de 49.419”). 

“(...) Pierderile de vieţi ale Evreilor au fost evaluate pe regiuni la 


*) Sensul pasajului din chiar acest eseu: 
“Cum altfel, dacă analfabetizatorii de ei nu fin seama - pentru început - de falsitatea, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 9 


15.000 în provinciile vechiului Regat, Transilvania de Sud şi Bucovinade 
Sud (;) de 103.919 în Basarabia, Bucovina şi regiunea Herţa din Dorohoi şi 
90.295 în Transilvania de Nord încorporată de Hitler Ungariei” [sic]. În total 
se evaluează la 209.214 pierderile evreesti pe teritoriul României din 1939 
(subl. mea.), ceea ce reprezintă 27% (în loc de 53% evaluat de Dr. 
Kulischer), din care sunt a se atribui: 

“2% administraţiei române 

“13% actiunei militare germano-române desfăşurată aproape exclusiv 
pe frontul răsăritean 

“12% actiunei guvernului unguresc secondat de autorităţile germane.” 

La punctul 5: 

“Concluzie generală: în nici o ţară dominată de Nazişti n-a supravieţuit o 
aşa de mare proporţie a populaţiei evreeşti”, conchide raportul Dr. W. 
Filderman” 

(Raport publicat şi în Jurnalul de dimineaţă, Bucureşti, 1946.) 


Acest studiu, cu titlul schimbat, a fost pomenit - necritic! - pentru 
întâia oară în România de după 1946 în ziarul Ziua din 5 august 2006, 
sub semnătura lui Larry Watts. Merită reprodus paragraful introductiv: 

“Cifre exacte in toate detaliile cu privire la populatia evreiasca din 
Romania nu se pot produce, pentru ca ele nu exista (subl. mea, P.G) Cauza 
acestei situatii trebuie cautata in evenimentele istorice din ultimele dece- 
nii, care, pe de o parte, au produs radicale si repetabile schimbari de granite 
politice, iar pe de alta parte au produs deplasari masive de populatie, atat in 
interior cat si peste granite.” 


“Cifrele exacte nu se pot reproduce”... - însă nu pentru pentru că 
ele nu ar exista - ci pentru că, pe de o parte documentele din arhivele 
româneşti au fost furate şi transferate în URSS în primele zile de după 
23 august 1944 de către camandoul sovietic condus de evreul ucrai- 
neanu Grişa Nahum; pe de alta pentru că evreii paznici la poarta 
Holocaustului - cel mai zelos: “Radu Ioanid” -, temători că se va afla 
adevărul statistic al numărului victimelor dintre evrei (deşi crima înce- 
pe de la unu), au pus sechestru pe toate arhivele. Astfel mai este în cir- 
culatie cifra de 400.000 evrei ucişi de români - vezi stela memorială de 
la Coral, Bucureşti. 

Mai există un pasaj în textul lui Larry Watts - acesta: 


“La recensamantul din 1941, facut dupa reocuparea acestor regiuni, 
s-au gasit 126.000 Evrei. Diferenta este de 49.419. (Totalurile sunt obtinute 
prin totalizarea cifrei calculate pe baza recensamantului din 1930, - deci nu 
cuprinde sporul natural 1930-1941) si cea gasita la recensamantul din 1941. 


de idiotenia termenului “antisemit”, când semiti (de la Sem) sunt si maltezii şi berberii şi 
arabii si, cine ar crede, azi, în Israel: palestinienii, dragi tovarăşi de alte naţionalităţi! ”... 

...A fost falsificat prin... inversare de către Al. Florian, demn fiu al nedemnului său tată 
(Radu Florian), afişat pe site-ul Preşedinţiei României: în loc de “ei” (evreii, analfabetizatorii) 
nu tin seama de falsitatea termenului «antisemit»”, inversistul / inversatorul atribuind cu 
nesimţire, cu neruşinare “falsitatea”... autorului acestor rânduri! 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 10 


Aceasta este cifra probabila a evreilor disparuti parte prin refugiu, parte 
prinsuprimare. (...) 

“Din cei 126.000 evrei recenzati, au fost la randul lor deportati in 
Transnistria 109.000, din care 54.000 (aproximativ 50%) au pierit. Din aces- 
te evaluari ale organelor de conducere evreiesti din Romania rezulta ca pier- 
derile de vieti evreiesti din regiunile Basarabia, Bucovina si Tinutul Hertei 
sunt de 103.919 suflete (49.419 plus 54.000). Aceasta este cifra evreilor de a 
caror existenta nu se poate gasi urma, majoritatea lor fiind suprimata, iar o 
parte, care nu poate fi, desigur, evaluata, s-a retras in interiorul Rusiei, majo- 
rand cifra de 100.000 data de Dr. E. Kulischer si Dr. W. Filderman. 

“Cifra actuala a populatiei evreiesti din Basarabia, Bucovina si Tinutul 
Hertei, dupa calculele de mai sus, ar trebui sa fie de 71.500, la care, probabil, 
se adauga cei 100.000 de refugiati din timpul razboiului, dand un total de 
171.500, in loc de 275.419, cat a fost in 1930. Rapoarte recente de presa arata 
insa ca numarul evreilor in orasele din Basarabia, Bucovina si Tinutul Hertei 
este egal cu numarul lor din preajma razboiului”. 


Deşi ceva mai... moderat decât congenerii săi, W. Filderman 
avansează şi el cifre mult exagerate, în care zero-urile, două, trei, 
patru, vor fi târguibile în caz de contestaţie, de probare a neadevărului 
rostit cu obrăznicie. “Pierderile în jurul lui 3.000 vieţi în timpul 
guvernării scurte a Gărzilor de Fier şi 3-4.000 victimele represaliilor 
militare din laşi”, iată o afirmaţie vădit falsă, însă deocamdată greu de 
contrazis, fiindcă noi nu avem acces la documente, ni s-au furat-confis- 
cat hârtiile, aşa că te miri care amator ignar autoinvestit “istoric”: 
Ancel, Ioanid, Rosen şi alţi zero-işti auto-unşi statisticieni obiectivi 
(sic-sic) pot pretinde, fabrica - şi scrie în piatră - “bilanţuri” mincinoase. 

Însă chiar aşa, holocaustologii de la Bucureşti, după ce au ocultat 
acest raport vreme de decenii, iată că în vara anului 2006, iritati de 
faptul că s-a amestecat în vorbă şi un trepăduş drăgănisto-talpeşist ca 
Larry Watts, au ajuns să conteste, nu doar demersul acestuia din urmă, 
ci însuşi raportul Filderman-Manuilă, contrapunîndu-i... “adevărul” 
vehiculat de alt dovedit escroc şi falsificator de statistici: J. Ancel... 


x 


Încă un document: 
Sabin Manuilă: Declaratie in legătură cu Legea 301/1944 


DECLARATIE 

Subscrisul Dr. Sabin Mănuilă, domiciliat în New York, USA, 
945, 5th Avenue:- fost Director General al Institutului Central de 
Statistică al României între anii 1932-1947; 

- fost Director General în Ministerul Sănătății (1927-1932); 

- fost Subsecretar de Stat la Presedentia Consiliului de Miniştri 
(1944-1945); 

- membru corespondent al Academiei Române; 

- membru al Academiei de Medicină si al Academiei de Ştiinte; 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 11 


- actualmente membru al Comitetului National Român; 
declar următoarele: 


În una din ultimele zile ale lunii mai 1944, m-a invitat DI IULIU 
MANIU, preşedintele Partidului National-Täränesc şi fost Prim- 
Ministru, să viu la locuinţa sa din Snagov-llfov, care locuinţă era 
situată în casa familiei mele. DI MANIU mi-a prezentat un exemplar 
al Decretului-Lege nr. 301, publicat în Monitorul Oficial din 29 mai 
1944 (Partea I-a, nr. 125, pag. 4238), care modifica dispozitiunile legii 
nr. 509 din 3.8.1943 în sensul că edicta pedeapsa cu moartea pentru 
evreii care s-ar fi introdus fraudulos în ţară. 

Textul articolului unic al Decretului-Lege nr. 301/1944 suna astfel: 

„La finele articolului 1 din Legea nr. 509 din 30 august 1943, se 
adaugă următorul aliniat final 23: „Trecerea frauduloasă a frontierei 
săvârşită de evreii ce vin din alte ţări”. 

„Dat în Bucureşti la 26 mai 1944, Antonescu, Maresal al României, 
Conducătorul Statului; Ministrul Justiţiei: Ion C. Marinescu”. 

Iată cuprinsul raportului nr. 1069 al Ministerului Justiţiei, privitor 
la justificarea Decretului-Lege nr. 301: 

„Domnule Maresal, 

În ultimul timp s-a descoperit de organele de frontieră că un număr 
mare de evrei din alte ţări au încercat să treacă în mod fraudulos fron- 
tiera ţării. Cum aceste elemente străine sunt indezirabile, mai cu seamă 
în aceste vremuri, ele putând periclita interesele superioare ale apărării 
naţionale, s-a socotit că este necesar ca să se aducă un proiect de 
Decret-lege pentru modificarea art. 1 din Legea nr. 509 din 1943 prin 
care am adăugat un aliniat nou, care pedepseşte cu moartea evreii care 
se introduc fraudulos în ţară. 

Art. 2 din acea lege prevede aceeaşi pedeapsă pentru complicii şi 
favorizatorii acestor evrei. 

Dacă şi Domnia Voastră sunteţi de acord cu acest proiect de Decret- 
lege, vă rog să binevoiti a-l aproba şi semna”. 

Implicatile acestui Decret-lege erau: executarea tuturor evreilor 
care treceau fraudulos granița României. În acea epocă, problema tre- 
cerii frontierei româneşti de către evrei se practica în Transilvania, 
unde guvernul unguresc pusese în mişcare aparatul administrativ pen- 
tru deportarea evreilor din Ungaria în Germania. Pentru a evita depor- 
tarea în Germania, unii evrei au decis să treacă în România, de unde 
nici un evreu nu a fost vreodată deportat în Germania. 

Evreii din Bucovina, Dorohoi şi Basarabia au fost evacuaţi din 
ordinul nemților în anii 1941-42 în lagărele din Transnistria. 

DI Maniu mi-a cerut să plec imediat la Bucureşti şi în numele D- 
sale să-i cer Mareşalului lon Antonescu, Prim-ministru şi Conducător 
al României, ca Decretul-lege 301 să fie revocat. După ce am primit 
numeroase sugestii tehnice şi tactice, am plecat imediat la Bucureşti şi 
m-am prezentat întâi la Dl. Mihai Antonescu, vicepreşedintele 
Consiliului de Miniştri şi ministru de Externe. l-am explicat amănunţit 
rostul vizitei mele. D-sa mi-a răspuns că n-a văzut Decretul înainte de 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 12 


publicare, aşa cum ar fi fost normal. (Cum guvernul unguresc nu acor- 
da paşapoarte evreilor pentru a trece legal graniţa în România şi nici 
guvernul român nu acorda vize de intrare în România pentru evrei, 
fruntaşii evrei din România — foşti demnitari care s-au crezut 
răspunzători pentru soarta evreilor, dându-şi seama că mulţi evrei vor 
încerca să intre în România spre a evita deportarea în Germania, au 
decis să facă intervenţii pe lângă Guvernul Român spre a cere abolirea 
Decretului-Lege nr. 301 din 1944. În acest scop s-a constituit o dele- 
gatie compusă din 3 persoane care au ales calea indirectă, socotită deci 
cea mai eficientă, de a interveni prin Dl Iuliu Maniu, fost Prim- 
Ministru al României şi Preşedintele Partidului National-Täränesc. 
Imediat după apariţia Decretului-Lege 301 în Monitorul Oficial din 29 
Mai 1944, cei trei delegaţi s-au prezentat la Snagov-Ilfov spre a-i cere 
D-lui Maniu o intervenţie la Mareşalul Ion Antonescu, PrimMinistru şi 
conducător al Statului. 

Datorită acestei situaţii D-l Maniu mi-a cerut mie, în faţa celor trei 
delegaţi, să plec la Bucureşti, imediat, şi să cer, în numele Domniei 
Sale ca decretul să fie retras. 

Din primul moment al audienței mele la D1 Mihai Antonescu, am 
aflat următoarele amănunte, confirmate mai târziu de Mareşalul 
Antonescu personal: 1) la ultima vizită a Mareşalului Antonescu la 
Hitler, i s-a cerut ca evreii din România să fie deportaţi în Germania. 
Mareşalul a încercat să se opună. Hitler a insistat însă, arătând că 
Ungaria a luat o asemenea măsură, care e însă în pericol de a nu putea 
fi aplicată din cauză că evreii vor trece în masă în România. 

Reîntors în ţară, au discutat problema, şi Mihai Antonescu s-ar fi 
opus categoric promulgării unei astfel de legi. Atunci Mareşalul n-a 
mai adus problema în faţa Consiliului de Miniştri şi a însărcinat Marele 
Stat Major să întocmească un proiect de lege, să-l prezinte spre 
semnătură Mareşalului Antonescu şi Ministrului de Justiţie şi să-l 
publice în Monitorul Oficial, astfel încât nimeni să nu afle de existenţa 
lui decât după ce a fost publicat în Monitorul Oficial. Mihai Antonescu 
a telefonat apoi Mareşalului Antonescu, spunându-i că mă aflam la 
dînsul, trimis fiind de D-l Maniu, spre a solicita o audienţă în ches- 
ti-unea Decretului-Lege 301. Am fost primiţi imediat de D-sa, birou- 
rile amândurora fiind în aceeaşi clădire. | 

Cum ne-a văzut, Ion Antonescu ne-a vorbit pe un ton ridicat. Intâi 
i-a explicat lui Mihai Antonescu că a fost nevoit să evite orice publici- 
tate, ca să împiedice intervenţii la măsura deportării evreilor din 
România, dar că, în situaţia în care se găsea, s-a văzut totuşi forţat să 
răspundă la cererea ce i s-a făcut şi să intervină cu o lege care să 
demonstreze că România se fereşte să saboteze măsurile luate de 
Ungaria împotriva evreilor. 

În ciuda ingerintelor exercitate asupra sa, Mareşalul a luat riscul de 
a nu aplica legea. Cum aplicarea ei trebuie să se facă prin organele 
gräniceresti, iar instrucţiunile de aplicare urmau să fie date Comanda- 
mentului Grănicerilor de către Marele Stat Major, nu exista alt mijloc 
de a împiedica aplicarea legii decât prin omiterea trimiterii 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 13 


instrucţiunilor respective Corpului Grăniceresc. Ceea ce în fapt s-a şi 
întâmplat, căci aceste instrucţiuni n-au plecat niciodată de la Statul 
Major. În felul acesta — a spus Mareşalul — nici un evreu nu va fi 
executat pe graniţă, cu toată dispoziţia categorică a legii. 

Pe un ton apăsat mi-a cerut să-i comunic D-lui Iuliu Maniu că 
D-sa era conştient de implicaţiile Legii, dar că era conştient şi de 
consecinţele politice şi militare, în caz că ar fi refuzat să facă acest 
Decret, care totuşi, pentru el, însemna un sacrificiu de conştiinţă şi de 
prestigiu şi în acelaşi timp, un imens risc naţional şi personal. 

Aflând cele descrise mai sus de la Mareşalul Antonescu şi D-l Mihai 
Antonescu, din care rezulta că Legea 301 n-a fost făcută cu intenţia de 
a fi aplicată şi că, deşi în aparenţă legea era extrem de brutală, totuşi 
nu era să aibă nici o consecinţă reală pentru viaţa evreilor din 
Transilvania de Nord, am socotit misunea mea îndeplinită şi am plecat 
imediat la Snagov, unde am găsit delegaţia evreilor în aşteptare şi 
mulţumită de informatiunea adusă de mine de la Mareşalul Antonescu. 

Aceasta este declaraţia mea liberä bazată pe experienţa personală, 
pe care sunt gata s-o substantiez şi oral în faţa oricăror instanţe admi- 
nistrative sau judiciare, dacă ar fi nevoie. 

Iunie, 13, 1959 (ss) Sabin Mănuilă 


* 
Act legalizat de Harry Rosen-Notary public, State of New York, no. 
24.86444550, Qualified in Kings Country, Commission Expires, march 30, 
1960. 
(ss) Harry Rosen 


Notă explicativă: Documentul de mai sus se află în arhiva 
Comitetului National Român si ne-a parvenit de la dl Sergiu Aurel 
Marinescu, cunoscutul istoric si publicist din Statele Unite, care îşi 
asumă conformitatea cu documentul original. 


* 


ULTIMUL CUVANT LA PROCES 
DIN CARTEA LUI LARRY WATTS, 1986: 


Prima parte despre procesul maresalului din cartea lui Larry 

Watts, 1986): 
Partea I-a 

Mai 1946 "Un om care, fara nume, fara protectie, fara bani 
si partid, s'a urcat in stat la cel mai inalt loc de conducere si 
raspundere, acel om are datoria sa se justifice, iar poporul si 
istoria au dreptul sa-l judece. Am sa expun faptele si actiunile 
mele politice, economice si militare, dar acestea nu vor fi 
complete in momentul de fata. Poporul, prin dumneavoastra, isi 
va da verdictul, iar mane istoria pe al sau. Expun toate actele si 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 14 


faptele mele, ca poporul sa ajunga la intelegerea lor. Dati istoriei 
adevarul si nu faceti fata unei situatii de moment! Eu va voi 
spune adevarul asa cum onoarea mea de soldat m'a facut sa-l 
respect toata viata. Considerati, va rog, scaparile nu ca o iesire si 
omitere intentionata. Nu am fost omul unor astfel de calcule si nu 
vol fi, dar nu am vazut piesele dosarelor si miilor de rezolutii ce 
am dat in acesti patru ani in care [nu?] se gaseste imprimat sufle- 
tul meu! Prima mare acuzare care mi se aduce, aceea de a fi 
premeditat luarea puterii impreuna cu Codreanu, vreau s'o 
spulber acum. La instructie [= ancheta] am avut onoarea de a 
declara ca primul contact cu Legiunea a fost in 1933, cand Regele 
mi-a cerut parerea cu privire la Garda de Fier. Stiam ca ei 
tulburau tara si ca periclitau granitele. 

Am spus Regelui ce credeam atunci: 

"Prefer sa mor in mocirla intr'o Romanie Mare decat sa mor 
in paradisul unei Romanii mici." 

Intrevederea de atunci a avut drept scop orientarea mea, 
ajungand la concluzia ca Codreanu nu va putea duce tara pe panta 
ascendenta la care spera, ci dimpotriva. Problema dinastiei o 
privea sub o lumina diferita decat a mea. Codreanu mi-a declarat 
ca "in 24 de ore dela luarea puterii trece la Germania si ca va cere 
abdicarea regelui". Iar eu i-am raspuns: "Domnule Codreanu, cel 
dintai pe care va trebui sa-l impuscati atunci va fi generalul 
Antonescu". In politica interna am aratat ca a introdus din nou 
pistolul cu care stiam ca va aduce varsare de sange. In Decemvrie 
1937, Garda de Fier a facut un mare pas in simpatia opiniei publi- 
ce. Regele a incredintat formarea guvernului lui Octavian Goga. 
Am spus atunci Regelui Carol: "Formatia Goga nu va putea fi 
durabila decat introducand in formatie Legiunea si pe d-l Dinu 
Bratianu". De ce? Pentruca am afirmat atunci regelui ca "nicio- 
data ideea nu poate fi distrusa cu pistolul, mai bine s'o aduca la 
putere si sa se vada daca este o fericire pentru neam sau nu..." 
Eu stiam insa ca ea nu avea sorti buni, deoarece toata pleava 
societatii romanesti se afla inscrisa in Legiune. Eu am dat 
Regelui aceasta idee de a o aduce la putere si el m'a insarcinat cu 
formarea guvernului. Am refuzat, nevoind sa trec peste Octavian 
Goga, pentru care aveam o mare stima. Solutia Regelui a fost sa 
intru in guvern ca ministru al Apararii Nationale, pentruca 
prezenta mea in guvern era o marturie si o chezasie ca politica 
externa a Romaniei nu se va schimba, stiindu-se ca programul lui 
Codreanu aducea schimbarea acelei politici in 24 de ore si va 
orienta tara catre Germania. Atunci, fortat si contrar uzantelor, ca 
ministru al armatei sa faca declaratii politice, eu am facut-o! 
Eram convins. Pastram fata de Germama amintirea razboiului 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 15 


trecut si mai ales m'a indemnat structura mea intelectuala... 
Guvernul Goga a tinut 40 de zile si omorurile incepusera. Regele, 
panicat, mi-a incredintat mie formarea guvernului. Am acceptat, 
pentruca prea des se schimbau guvernele. Pentru ce? Opinia 
publica stia prea bine cauzele. Regele a voit sa introduca in 
guvern doua persoane pe care nu le puteam accepta. Am apelat la 
Codreanu rugandu-l sa inceteze agitatiile. Cu ocazia acelei 
convorbiri, el a recunoscut ca nu avea nici un program de guver- 
nare. Codreanu a fost arestat si eu m'am dus la proces, pentruca, 
dupa mine, atunci cand vezi ca un om se inneaca, este omeneste 
sa-i intinzi o mana de ajutor. Pe Horia Sima l-am vazut in timpul 
cand era ministru in guvernul Gigurtu. La convorbirea avuta, 
mi-a declarat: "Domnule general, spuneti drept, am eu mutra de 
prim-ministru?" 

S'a petrecut ultimatumul rusesc. Cu acest grav eveniment am 
trimis o scrisoare de protest pentru cedarea fara lupta a doua 
provincii romanesti. La doua zile dupa aceasta am fost dus la 
Bistritza. Aici mi se imputa ca as fi pregatit legatura cu Germania 
in vederea luarii puterii. Eu nu cunosc limba germana si formatia 
mea intelectuala si spirituala mi-am facut-o la scoala franceza. 
Nu am uitat odiosul tratat dela Craiova si dela Bucuresti. Nu am 
uitat ca in Alsacia si Lorena avem 2000 de cruci si nici in 1916 
jertfele noastre de pe front. La Manastirea Bistrita am aflat ca 
regele Carol II se indreapta cu fata catre Germania... Granitele se 
prabusisera. Eliberat dela Bistrita, regele mi-a incredintat forma- 
rea unui guvern de unitate nationala. Am vizitat pe oamenii 
politici: Maniu, Bratianu, Stelian Popescu si altii, cerandu-le sa 
discutam programul de guvernamant, care consider ca este o 
datorie sfanta pentru omul destinat sa ia conducerea tarii. Deci eu 
nu veneam nepregatit, dupa cum adeseori s'a spus. Desi nu aveam 
un program scris, eram completamente orientat. Raspunsul tutu- 
ror oamenilor politici a fost: "Intai aduceti abdicarea lui Carol II, 
apoi vom discuta". Cand s'au prabusit granitele, impreuna cu 
maresalul Prezan am hotarit sa mergem la Rege si sa formam un 
guvern de colaborare cu oamenii politici. Oamenii politici insa nu 
au voit: toti s'au retras de-o parte. Eu am ramas singur. Urmeaza 
apoi cele petrecute la 6 Septemvrie 1940! 

Regele mi-a spus: "Nu te las, nu pleca! Nu am pe altul. Tu 
esti un patriot”. 

Strada fierbea. Am intrebat pe generalul Coroama, coman- 
dantul Diviziei de Garda, daca il va apara pe Rege. Acesta mi-a 
raspuns: "Nu trag in popor. Nu-l apar pe Rege". Am cerut pare- 
rile aghiotantilor regali. Toti, fara deosebire, mi-au spus ca 
Regele trebue sa plece. Am chemat generalii. Toti, absolut toti, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 16 


afara de Paul Teodorescu si Mihail, au spus ca Regele trebue sa 
abdice. Regele s'a consultat toata noaptea cu oamenii sai politici 
si s'a convins ca tara cere abdicarea sa. A pus insa drept conditie 
ca sa abdice sa-mi iau eu asupra-mi parte din prerogativele 
regale, iar eu am promis Regelui Carol II sa stau stalp de veghe 
langa Voevodul Mihai, viitorul Rege, si sa-i pastrez tronul... Am 
primit din partea Regelui puterea, smerit, cum primeste credin- 
ciosul sfanta cuminecatura in fata altarului. Deci, iata, domnule 
Presedinte si onorati judecatori, actul premeditarii de care am fost 
acuzat ca l-am facut pentru luarea puterii in stat! Eu nu aveam 
nevoie de sprijin german pentru a veni la putere, deoarece insusi 
Regele tarii mi-a incredintat-o. Odata cu luarea conducerii a 
inceput adevaratul calvar al vietii mele! " 


Partea Il-a 
Ultimul cuvant al maresalului la proces 

"Prima mea grija a fost sa iau contact cu fortele politice care 
reprezentau fortele de stat. Domnul Maniu, orice ar spune astazi, 
mi-a oferit atunci pe Mihail Popovici si pe Aurel Dobrescu. La 
aceasta oferta i-am spus: 'Domnule ministru, sunt timpuri prea 
grele pentru tara ca sa glumim!. De aceea, domnilor, in guver- 
narea mea nu au figurat persoane marcante. 

A sosit Horia Sima, gasit deghizat in cioban, in Brasov. Ela 
venit pe baza unei miscari slabe puse la cale de SS-ul german. 
Horia Sima avea pretentii foarte mari. Am mentionat de la 
inceput ca o guvernare legionara ar fi fost dezastruoasa pentru 
tara, daca ar fi fost lasata singura. M'am situat pe aceasta baza la 
acceptarea unui guvern cu elemente legionare. S'a spus ca 
pozitiile dominante au fost ale lui Sima. Nu este adevarat. Armata 
o aveam eu, iar Internele generalul C. Petrovicescu, un bun, vechi 
si incercat prieten, al carui caracter si curaj se dovedise. El a fost 
singurul care, atunci cand eram surghiunit la Bistrita, mi-a 
adresat lungi felicitari si scrisori, stiind bine la ce se expunea in 
acel moment. Petrovicescu a intrecut cerintele lui Sima, insa a 
fost depasit. A gresit si a fost pedepsit. 

Cu privire la guvernarea impreuna cu Horia Sima: pe aceia 
care au fost dusi la Jilava am facut sa-i salvez. Acolo se afla o 
garda militara pe care ma puteam bizui. Voiam sa-i salvez de 
gloantele pistoalelor celor care vroiau sa se razbune. Incepusem 
sa avem doua armate in stat. Eu ii lasam sa se uzeze, pentru ca nu 
aveam inca armata in totalitate de partea mea. Ea iesise din 
catastrofa granitelor. 

Armata a venit spre mine atunci cand un soldat a fost stropit 
cu benzina si ars de legionari. A fost un moment hotaritor pentru 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 17 


neamul romanesc. Armata singura a hotarit atunci. 

Partidele politice s'au retras definitiv din calea mea. Le-am 
aratat ca un guvern de militari este ultima forma politica pentru 
un stat. Romania nu ajunsese in situatia sa aiba nevoie de el, ea 
avea rezerve. Dar politicienii s'au mentinut in refuzul lor de a 
participa la conducere. Tara isi sprijinea frontierele pe Liga 
Natiunilor, pe Mica Intelegere si pe fortele ei militare. Toate 
aceste edificii au fost prabusite..." 


Presedintele tribunalului intrerupe pe vorbitor, cerandu-i sa 
treaca la concluziuni, raspunzand punctelor de acuzare ce i s'au 
adus. Maresalul cere sa fie lasat sa continue expunerea, avand 
nevoie sa arate pe de-a intregul faptele, desi neavand documen- 
tele la indemana pentru aratarea adevarului si disculparea sa. 
Este refuzat cu brutalitate. 

Se trece la concluziuni. 


"Nu am premeditat si pus la cale primirea coloanei a V-a 
germane pe pamantul tarii. Nu am avut sprijin german. Dupa cum 
stiu sa-mi apar demnitatea de om, am stiut sa ma situez pe o linie 
justa, pentru ca nu sunt omul care sa faca tranzactii cu demnita- 
tea poporului romanesc. Am sprijinit Romania pe Germania, 
pentru ca ea era singura care oferea garantie frontierelor. Am dat, 
constient de situatie, consimtamantul la trecerea trupelor 
germane prin tara. Nu aveam de ales. Orice rezistenta ar fi dus la 
prabusire. Am fi avut soarta sarbilor. Evreii, comunistii, politi- 
cienil ar fi fost exterminati. Serbia a pierdut 800.000 de oameni. 
Generalul Nedici mi-a cerut ajutor: 'Salvati-ne, ne omoara pe toti: 
croati, unguri, sarbi si noi intre noi! 

Am facut razboi cu Uniunea Sovietica, aceasta cerandu-mi- 
o onoarea poporului roman si imperativul timpului. Nu puteam 
periclita viitorul tarii. Orice s'ar afirma astazi aici, nici un om 
politic nu ar fi luat puterea in acele momente. 

In ceea ce priveste ororile razboiului, se va cunoaste adeva- 
rata mea pozitie si cate eforturi faceam zilnic sa-i tin pe toti pe 
calea omeniei. Nu cer nici o favoare, dar sa se tina seama cand eu 
sunt judecat ca nu a fost razboi sa nu se comita cruzimi peste 
capul sefilor. De exemplu, lasand la o parte razboaiele din 
antichitate, sa luam razboiul de 30 de ani, razboiul de Secesiune, 
razboiul anglo-bur si altele. Mai mult, aviatia a distrus, contrar 
legilor razboiului; a facut zeci de mii de victime, ne-a omorit 
copii, studenti, a atacat spitale si biserici, distrugandu-le. De 
aceea sa nu se considere ca soldatii au tradat legile umanitatii; toti 
le-au tradat. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 18 


In ceea ce priveste aservirea bogatiilor tarii, acuzatie ce mi 
se aduce pe nedrept. 

Daca mi-ati fi dat putinta sa va arat legile economiei, sa va 
arat ce acoperire buna avea moneda. S'au gasit petruzeci de 
vagoane de aur, pe cand Romania in toti anii de pace abia a 
adunat saisprezece. 

Da, in 1944, Banca Nationala a Romaniei avea in seif 40 de 
vagoane de aur! Romania nu a dat nimic si a primit totul pe baza 
de acorduri: petrol, bumbac, cereale. Creditul era de 3%. Am 
salvat capitalul strain, telefoanele si chibritele. Noi nu am avut 
legi de vasalitate fata de Germania, ci de egalitate. Maresalul 
Antonescu, mi-am zis, nu putea fi generalul Nedici. Bugetul 
nostru de razboi a fost echilibrat fata de cel al razboiului trecut. 

Cu privire la muncitori. Nu am scos niciodata armata contra 
muncitorilor. Nu am avut niciodata o greva. Cred ca nici un 
partid politic in aceasta tara nu poate arata o fila alba in aceasta 
problema. 

De la toate institutiile, baionetele au fost retrase in cazarmi. 
Am fost prezentat ca dictator. Stim ca acestia extermina pe adver- 
sarii lor. Eu pe cine am exterminat? Am suspendat Constitutia 
care era terorista. Eu am tins la o democratizare a ei. Presa nu a 
fost libera, era razboi. Permiteam numai publicarea evenimente- 
lor si faptelor, fara polemizari, care la noi ajung la trivial. Nici un 
evreu care a fugit din Transnistria si apoi a fost judecat in tara nu 
a fost executat. Peste 7.000 de legionari au fost reabilitati pe 
front. Pentru 1.600 de internati, era un lagar la Targu Jiu, de 
2.000 de paturi. Acest lagar a facut parte dintr'un plan al Marelui 
Stat Major, intocmit din timp de pace. Prin acel lagar s'a pus 
capat sau s'a pus frau nebuniei imbogatirii de razboi si a 
speculei. Va pot declara ca lagarul nu era niciodata complet. 

Despre comunisti: acestia nu erau cu tara. Le-am oferit sa 
plece in Uniunea Sovietica pe care o socoteau drept patria lor. 
Cui a vrut i-am dat voie sa plece. Pe cei notorii i-am gasit in laga- 
re sau inchisori, cu condamnari vechi. Eu nu i-am persecutat..." 


Vociferari, urlete. I s'a luat cuvantul. Se striga "La moarte! 
La moarte!" 


"In testamentul meu politic, daca voi mai avea timp sa-l 
scriu, voi spune:" 


In sala s'a facut liniste deplina, se auzea doar tacanitul apa- 
ratelor de filmat. Era atat de multa lume, ca lipsea aerul, iar cal- 
dura sub dogoarea reflectoarelor cinematografiei era de nesu- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 19 


portat. Oamenii, nemaiavand loc, se asezasera pe jos si foarte 
aproape de boxa acuzatilor. Maresalul continua: 


"Scump popor roman, sunt mandru ca am facut parte dintr'o 
natie de dubla ascendenta, romana si daca, a carui istorie a fost 
luminata de stralucitoarea figura a lui Traian si de jertfa lui 
Decebal. Am luptat in doua razboaie pentru gloria ta. Sunt fericit 
sa cobor cu cateva clipe mai devreme langa martirii tai. Toti au 
luptat pentru dreptatea ta. Fostii mei colaboratori au incercat sa 
se desolidarizeze de mine. Eu nu ma desolidarizez de greselile 
lor. Las tarii tot ce a fost bun in guvernarea mea. Tot ce a fost rau 
iau asupra mea, in afara de crima! 

Acest razboi, care s'a sfarsit cu infrangerea Germaniei hitle- 
riste, nu va pune capat conflictului mondial deschis in 1914. 
Prevad un al treilea razboi mondial, care va pune omenirea pe 
adevaratele ei temelii sociale. Ca atare, dumneavoastra si urmasii 
dumneavoastra veti face maine ceea ce eu am incercat sa fac asta- 
zi, dar am fost infrant. 

Daca as fi fost invingator, as fi avut statui in fiecare oras al 
Romaniei. 

Cer sa fiu condamnat la moarte si refuz dinainte orice gra- 
tiere. 

In felul acesta voi fi sigur ca voi muri pe pamantul patriei, in 
schimb voi, ceilalti, nu veti fi siguri daca veti mai fi aici cand veti 
fi morti. 

Am terminat. Dar, inainte de a incheia, vreau sa va reamin- 
tesc: dupa cum Scipio Africanul a urmarit pe Hannibal peste 
campiile Frantei, ale Spaniei, ca sa-l infranga in nisipurile Africii, 
la Zama, razand de pe fata pamantului marea Carthagina, punand 

astfel bazele stralucirii Romei, ca si Themistocle si Vespasian, 
care au servit tara lor, si ei au murit in exil. Imi vin in minte, in 
aceste clipe tragice ale vietii mele, fara sa gasesc ca as fi putut fi 
comparat cu ilustrul general roman, cuvintele pe care, pornind in 
exil, le-a adresat de pe puntea corabiei poporului sau: "Tie, popor 
ingrat, nu-ti va ramane nici cenusa mea!" 


Rostind aceste ultime cuvinte, ochii maresalului erau in 
lacrimi. Cei de fata au pastrat liniste si condamnatii au fost scosi 
din sala. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 20 


x 


Alt document : 
Ultima scrisoare a maresalului, catre sotie: 


"Scumpa mea Lica, am stat cu capul sus si fara teama in fata 
judecatii, dupa cum stau si'n fata Justitiei Supreme. Asa sa stai si 
tu! Nimeni in aceasta tara nu a servit poporul de jos cu atata 
dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu. I-am dat totul, de 
la munca pana la banul nostru, de la suflet la viata noastra, fara 
a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lui patimasa de azi 
nu ne injoseste si nu ne atinge. Judecata lui de maine va fi dreap- 
ta si ne va inalta. Sunt pregatit sa mor, dupa cum am fost prega- 
tit sa sufar. Dupa cum si viata mea, toata viata mea, mai ales in 
cei patru ani de guvernare, a fost un calvar. A ta, de asemenea, a 
fost inaltatoare. Imprejurarile si oamenii nu ne-au ingaduit sa 
facem binele pe care impreuna am dorit cu atata pasiune sa-l 
facem tarii noastre. Suprema vointa a decis altfel. 'Am fost un 
invins', au fost si altii..., multi altii. Dupa dreapta judecata, isto- 
ria i-a pus la locul lor. Ne va pune si pe noi. Popoarele in toate 
timpurile si peste tot au fost ingrate. Nu regret nimic si nu regre- 
ta nimic. Sa raspundem la ura cu iubire, la bine cu mangaiere, la 
nedreptate cu iertare. Ultima mea dorinta e sa traiesti. Retrage-te 
intr'o manastire. Acolo vei gasi linistea necesara sufletului si 
bucata de paine care azi nu o mai poti plati. Am sa rog sa fiu 
ingropat langa ai mei, care mi-au fost strabuni si calauzitori, 
acolo la Iancu Nou. Voi fi intre cei cu care am copilarit si am 
cunoscut si durerile si lipsurile. Imprejurarile ne-au indepartat 
viata de ei, dar sufletul meu nu-i va uita niciodata. Poate vei 
gandi ca tot acolo langa mine trebuie sa fie si ultimul tau locas. 
Scoborand in mormant eu azi, tu maine, ne vom inalta, sunt sigur, 
acolo unde va fi singura si dreapta rasplata. Te strang in bratele 
mele cu caldura. Te imbratisez cu dragoste. Nici o lacrima! Ion" 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 21 


Si câteva tentative de răspuns 


Deci: după căderea Zidului Berlinului, Holocaustul trebuia 
să constituie tradiționala, verificata, diversionista “autoapărare” 
(împo-triva a ceva care încă nu exista, însă... preventivitatea este 
mama sănătăţii. Totodată Holocaustul trebuia să re-ocupe, de 
astă dată definitiv, spiritele, pentru a nu permite cu niciun preţ 
introducerea în categoria genocid şi a Gulagului. 

Gulagul : ţinta unică a holocaustologilor;, duşmanul lor; 
proba irefutabilă a grelei lor vinovätii: comunismul, “fenomen” la 
a cărui imaginare, justificare ideologică, funcționare, perestroi- 
kare au contribuit cu zel, cu avânt, de la începutul începuturilor 
marxismului aplicat (1917). Sioniştii nu suportă nici “concurenţa 
laterală”: genocidul armenilor, tragedia din Rwanda, recenta 
dezbatere (numai în Franţa!) despre sclavagism şi colonialism. 
Dovedind o insensibilitate neomenească, nu numai că nu au 
compătimit suferinţele anterior cunoscute de alte comunităţi, 
etnii (armenii din partea turcilor), dar nu le-au acceptat ca adevăr 
istoric: au interzis în Israel publicaţiile în care se scria, în sfârşit, 
despre această crimă, întâia cunoscută în secolul al XX-lea, ba 
chiar au declarat persona non grata la colocvii, conferinţe 
istorici, eseişti, gazetari, muzicieni mai ales evrei care scriseserä, 
se rostiseră şi despre genocidul altora decât evreii (Daniel 
Barenboim, Yehudi Menuhin, Esther Benbassa). Au încercat să 
facă legea nu doar în ţara lor, ci să o impună şi în comunitățile 
culpabilizate în jumătate de veac de ciomăgeală mediatică 
(condiționare pavloviană, reeducare prin... repetiţie, repetiţie, 
repetiție) şi de ritmică prezentare a notei de plată : Shoah- 
business, cum au numit evreii lucizi ca Shomsky, Norman 
Finkelstein jaful-legalizat, cel care a permis Israelului să fie un 
stat înalt terorist, ultrarasist, să înalțe faraonice (sic) Ziduri ale 
Ierusalimului, să perfecţioneze arma atomică (cea curat-preven- 
tivă, după formula lui Wolfowitz), în Liban să folosească fără 
tresărire bombe cu fosfor, cu fragmentatie, cu... iradiaţie 
(nucleară). De cum a început a se vorbi - în Franţa - despre scla- 
vajul negrilor africani, sioniştii s-au agitat frenetic, nu s-au dat 
îndărăt de a înscena ei înşişi “agresiuni barbare, antisemite”, au dat 
din mâini şi din picioare, dar mai ales din falcă, încercînd să bruie- 
ze mesajele, falsificînd pur şi simplu informaţiile : tulburările din 
banlieuri, au fost prezentate de ei, consecvent, insistent ca mani- 
festări anti-albe, în general, în special... “anti-semite”! 

Revenim la Duşmanul nr. 1 al Sionismului (în realitate: a 
Holocaustului evreilor): Gulagul. Nu ca univers al Răului, al 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 22 


Crimei, care a devorat şi numeroşi evrei, mulţi dintre ei truditori 
la elaborarea, la edificarea, la punerea în funcţiune a 
Monstruzităţii Absolute numită comunism şi a... “autoapärärii 
lui (prin preventie!): Teroarea bolşevică. Ci ca pe un concurent, 
cum altfel: neloial al Holocaustului! Gulagul, produs specific al 
comunismului - şi mult mai bătrân în rele decât nazismul - trebuia 
minimizat, minorizat, ironizat-discreditat, într-un prim moment 
(R. Cosaşu: «Stalinismul [de ce “stalinismul” şi nu de-a dreptul: 
comunismul? sau mai adevărat: bolşevismul?], la noi, a fost un 
fel de blenoragie de tinereţe»); într-un al doilea pus sub semnul 
îndoielii : «victimele comuniştilor nu erau ele chiar atât de 
nevinovate cum se pretinde, nici nu se compară cu ale naziștilor 
(mai ales dintre evrei), acelea au fost adevăratele, absolutele 
victime»; Gulagul trebuia de asemenea expulzat din categoria 
genocid, fiindcă, nu-i aşa, un singur genocid a avut loc de-a 
lungul şi de-a latul istoriei, cel ale cărui victime au fost evreii - şi 
doar ei (vezi zbaterile indignate, penibile ale lui M. Shafir pentru 
că V. Tismăneanu, în mult contestabilul său Raport vorbeşte 
despre genocid în Lagărul Sovietic (de două ori blasfemie: o dată, 
pentru că, am mai spus: numai evreii au dreptul la acest termen; 
în al doilea pentru că în imaginarea, desăvârşirea genocidului 
comunist evreii au avut un rol preeminent); în fine, prin toate 
mijloacele de comunicaţie; presă, radio, televiziune, internet, 
conferinţe, prin atacuri în haită, repetate: Gulagul trebuia 
demonizat, “fascizat”: «lagărele comuniste aveau o funcţie de 
reeducare - pe când cele naziste: de exterminare! - discriminare 
operată şi în prezent când vine vorba de represiunea comunistă în 
Coreea de Nord, în China, în Cuba... 

[La Editura Universităţii California a apărut Dincolo de 
chutzpah. Despre greşita folosire a termenului de antisemi- 
tism si despre abuzul în istorie de Norman B. Finkelstein. 

“Chutzpah”: este un termen ebraic semnificînd “păcălire”, 
“inducere în eroare cu bună ştiinţă”. Într-un interviu din 13 
decembrie 2001, la întrebarea reporterului: 

«(eseul Dvs.) Industria Holocaustului ar fi fost editat dacă 
nu ati fi fiul unor evrei supraviețuitori ai Holocaustului?», 

Finkelstein a răspuns: 

«N-aş fi avut nici o şansă. Aş fi fost îngropat de viu».] 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 23 


Atacul sionist de după Căderea Zidului Berlinului 


În România, imediat după “revoluţia din *89”, în campania 
de reactivare a Holocaustului şi de neutralizare a Gulagului 
(explicatedrept... “tactici de autoapărare”), a fost pusă la cale o 
diversiune cu imense, păgubitoare consecinţe pentru nefericitul 
nostru popor: 

În primele săptămâni ale anului 1990 putchiştii sovietişti 
S. Brucan, P. Roman, I. Iliescu, V. Măgureanu, M. Caraman au 
inventat din nimic (dacă “nimic” poate fi o Unitate Militară a 
Securităţii) “o mişcare fascistă, antisemită”, care, prin pionii 
Odiosului Organ : Eugen Barbu şi C.V. Tudor, urma să constituie 
pretextul distrugerii în faşă a oricărei tentative de opoziție 
democratică. Tot atunci, prin “canalul american al lui Brucan” ca 
şi prin emisarul special al lui Iliescu şi al lui Roman, pseudo- 
numitul bolşevic-tânăr “Radu Ioanid”, a fost imaginată-progra- 
mată diversiunea Holocaustului în România. 

În anul următor strategia axei Bucureşti-Washington-Tel 
Aviv a fost materializată astfel: 

1. La Z iulie 1991 la laşi, Rosen Moses, a aruncat anatema: 

“Românii sunt vinovaţi de lichidarea a 400.000 evrei”; 

2. În 2 iulie New York Times a publicat discursul rabinului 
ceauşisto-securist (cel cu “400.000 victime ale românilor”); 

3. A doua zi, 3 iulie (1991), tot în New York Times, Elie 
Wiesel ne-a ameninţat: 

“Trebuie să ştiţi că dacă antisemitii nu sunt criticati 
lînfieraţil în public, veţi suferi. Veţi fi izolaţi, Occidentul vă 
urmăreşte cu mirare, cu spaimă, cu groază”; 

4. La 11 iulie (1991) Senatul american, prin rezoluţia nr. 52, 
a arătat cu degetul acuzator poporul român: “antisemit, şovin, 
fascist”, “vinovat de reabilitarea criminalilor de război”. 

Astfel comunitatea noastră românească, în integralitatea ei, a 
fost condamnată (preventiv!) înainte - sic - de a fi judecată. 

Stiau Rosen şi Wiesel că mințind, încalcă Porunca: “Să nu 
mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui täu!”? Stiau. Dar 
puţin le păsa: în ochii unui evreu sionisto-komisarnik un neevreu 
nu va fi în veac “aproapele” său. Apoi: cum să conceapă ei, 
călăritorii că românii călăriţi vor îndrăzni, după decenii de 
piteştizare, să deschidă gura pentru a se apăra de calomnii, 
arătînd partea lor de adevăr? Care adevăr? Acela că un rabin 
bolşevic şi un dovedit falsificator de istorie, maghiarofil până la 
demenţă, ambii, până la 22 decembrie 1989, nerusinati lăudători 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 24 


ai Ceausescului şi ai tiraniei comuniste din România, mint cu 
seninătate? Wiesel şi Rosen erau siguri: românilor - şi de către ei 
terorizati prin “profesorii de marxism-stalinism”, în cinci decenii 
de reeducare-culpabilizare - le este frică să gândească, necum 
să-şi sonorizeze gândul (să rişte puşcăria pentru “ură-de-rasă”, ca 
părinţii, ca bunicii lor?). Dacă se vor găsi doi-trei inşi să facă una 
ca asta, pe loc vor fi neutralizati, lhchidaţi: întâi prin calomniere - 
în limba Securităţii: “depreciere”; prin izolare, desemnată ca: 
“destrămare” (termen şi realitate aduse-impuse de ei, primii 
NKVD-işti, venitii pe tancurile sovietice), puşi la zid, trataţi de 
“trivial negaţionişti”, de “fascişti-antonescieni”, de “legionari 
hitlerişti”, iar lovitură de graţie: “antisemiţi”! Pentru care motiv- 
pretext? Pentru pretextul-motiv al nemaipomenitei crime de a fi 
contestat vădit-contestabilele lor afirmaţii. 

Astfel şantajul cu “antisemitismul” nu numai că va închide 
gura victimelor comunismului - victime şi ale lor, ale evreilor 
comuniza-tornici - dar le va fi înalt profitabil, doar ei fixaseră la 
centimă preţul “recuperärilor”: zeci de miliarde de dolari aduşi pe 
tavă Israelului pentru cei... “400.000 evrei ucişi de români”. 

400.000? Mai bine de jumătate din totalul de 756.930 al 
evreilor din România Mare, cea dinainte de 28 iunie 19407; echi- 
valentul totalităţii evreilor rămaşi în România Mică, astfel deve- 
nită după amputarea multor teritorii, în blestemata vară a anului 
19407; 400.000 de fiinţe omeneşti asasinate de români - “din 
senin, în mai putin de un an”, cum clamează mosesiştii- 
wieseliştii-promaghiariştii, dublînd bilanţul şi aşa imens, greu 
de purtat? Nu “doar” 120.000 ? Nici “poate numai” 20.000 ? Sau 
2.000 ? Sau...? 

Ne târguim pe cadavre : mai-dă-stăpâne, mai-lasă-jupâne?; 
le pretäluim, le estimăm valoarea (de marfă)?; ne lăudăm cu 
numărul lor? Dar cât costă un om ucis? Începînd de la câte 
victime se poate vorbi de crimă?; de la câte începe genocidul? Se 
poate vorbi fără jenă (sic) de “holocaustul din România”, cel care 
(din senin!) a provocat moartea a 400.000 de evrei, cum dezin- 
formează dezinformatorii de şcoală veche şi verificată, bolşevică, 
asiată, avind rădăcini adânci, naturale în Ceka, în MVD, în 
NKVD, în KGB (şi în CIA, dacă ţinem seama de aceeaşi cifră: 
400.000 furnizată în luna mai 2006 de către ambasadorul USA - 
nu al Israelului? - Taubman) - şi, consecinţă, nefastă: în Securi- 
tatea autohtonă, copie a Aparatului de Teroare sovietic, implan- 
tată-condusă-impusă în România tot de evreii sovietizatori, în 
majoritate ruşi, apoi evrei unguri şi cehi: 100 000, în ultimul rând 
(dar ce “rând”!) de evreii originari din România? Se poate scrie 
în piatră un astfel de neadevăr? S-a putut: după exemplul 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 25 


democraţiei inventată de greci (pentru ne-greci), Zece-Poruncile 
fuseseră inventate de evrei doar pentru goi 2, nu şi pentru popo- 
renii-aleşi. 

După ce ruşii au ocupat România - în august 1944 - unul din 
marile-secrete-de-stat impuse de invadatori a fost numărul 
evreilor: în 1948, în Republica Populară Română (fără Basarabia, 
fără Bucovina de Nord, fără Herţa, fără Cadrilater), el era de 
peste un milion. 

Întrebare legitimă: 

De unde mai mulți evrei in România-Mică, decât în România 
Mare, cea dinainte de “holocaustul românesc "?, se întreba 
retoric până şi un evreu comunist, statistician de formaţie, 
colaborator al lui Sabin Manuilă - apropiat mie. Ce fel de 
“Holocaust în România” acela care, departe de a diminua 
numărul evreilor, îl sensibil augumentase? 

Bunul simţ şi aritmetica elementară contrazic teza 
“Holocaustului în România”: dacă Românii ar fi ucis 400.000 de 
evrei, ar fi fost evidentă... lipsa a 400.000 de evrei - simplu! Însă 
pentru a nu se observa grosolana înşelătorie, evreii “români” au 
obţinut de la ocupanţii sovietici (nu a fost greu: “eşalonul 
superior” al ruşilor era alcătuit în majoritate zdrobitoare de evrei) 
tăcerea asupra statisti-celor. Tăcere acoperind atât... inexis- 
tența-lipsei (a celor 400.000 oameni “lichidati de către româ- 
ni”), cât şi sporul populaţiei evreieşti în România postbelică 
mult diminuată teritorial şi etnic (numai în Basarabia domiciliau, 
la 28 iunie 1940, 223.926 persoane - la care trebuiesc adăugaţi 
evreii nebasarabeni, cel putin 150.000, răspunzînd “chemării” 
lui Stalin, trecînd Prutul în Teritoriile Ocupate de URSS, Basarabia, 
Bucovina de Nord, Ținutul Herţa). 

Dacă Românii ar fi ucis 400.000 de evrei, după 22 iunie 
1941, de unde a ieşit peste-milionul - de evrei - în România fără 
Basarabia, fără Bucovina de Nord, în 1945-1946? 

După august 1944 pe tancurile şi în furgoanele Armatei 
Roşii au intrat în România câtă mai rămăsese, un imens număr de 
evrei. În majoritate (pro)veneau din Est, de peste Nistru (Chiar si 
de peste Volga) - ei formau grosul... “ucişilor în Basarabia şi în 
Transnistria”, care după 28 iunie 1940, când Rusia ne răpise 
Basarabia, Bucovina de Nord şi Ținutul Herţa (totalizînd 278.942 
evrei), optaseră pentru Raiul Sovietic. Ei fuseseră concetăţeni de- 
ai noştri însă, din ordin, încă înainte de 26 iunie 1940, scuipaseră 
pe cetăţenia română, pentru a căpăta cinstea-de-onoare a paşapor- 
tului cu care se lăuda în versuri lungi şi mai cu seamă: late, 
Maiakovski (atât că ei nu se sinuciseseră din extatică satisfacţie 
proletară). Nimeni nu îndrăznise să-i întrebe (ar fi fost pe loc 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 26 


arestat şi condamnat pentru “ură de rasă”) cum, de la cine 
re-obtinuserä ei cetăţenia română? De-ar fi răspuns, ce ar fi 
răspuns: că nu de la autorităţile româneşti, ci de la ale sovieti- 
cilor ocupanţi? 

Din aceeaşi direcţie ne-am procopsit cu foarte mulţi evrei 
din TransNistria, ştiutori de ceva româneşte; şi cu foarte, prea 
multi evrei-ruşi, vorbitori de autentică limbă-sovietică, cea din 
salcâm veritabil - ce conta: aşa, po ruski aveau să ne terorizeze în 
numele asiatismului bolşevic decenii şi decenii, să ne închidă 
gura cu acuzaţia fabricată de ei, khazarii, deci tircii - deci 
ne-semiţii: antisemitism! 

O mai mică parte, dar şi ea imensă, disproportionatä, 
mincinoasă privind motivația mutării în România ni s-a coborit 
cu hârzobul din cerul Nordului: peste o sută de mii de evrei din 
Ungaria şi din Cehoslovacia, avind cetățenie şi uniforme 
sovietice, au fost trimişi în 1945 de ruşi în România, în virtutea 
“ajutorului frățesc”, pentru edificarea poliției politice după 
modelul NKVD. “Tovaräsii frätesti” nu aveau nici o legătură cu 
Ardealul de Nord, nici cu România; nu ştiau româneşte, cei 
cunoscînd trei cuvinte refuzau să le rostească - cum adică: să vor- 
bească, ei, Marii-Maghiari şi Marii-Comunişti Internatio-nalisti 
româneşte?; în România?; în fiecare zi a săptămânii? 3) Ca şi 
evreii basarabeni-transnistrieni aceştia erau cu toţii agenţi ai 
Kremli-nului, aveau grade militare sovietice. Misiunea lor : de a 
ne frânge, supune, înrobi în numele Rusiei, cu metode ruseşti. 
“Ardelenii” (sic) îşi motivau cruzimea (şi-mai-maghiară-decât- 
ungureasca, bineştiută de olâhi de o mie de ani) faţă de băştinaşii 
total necunoscuţi lor, pretinzînd că ei se răzbună pe... “românii 
fascişti care-i trimiseseră la Auschwitz”! - vezi declaraţiile 
iresponsabile, repetate al lui Elie Wiesel. 

Toţi aceşti invadatori-colonizatori bolşevici în slujba Rusiei 
au devenit peste noapte - după ce fuseseră temeinic pregătiți în 
Asia Centrală, începînd din toamna lui 1941, iar din toamna 1944 
în Centrul de Instrucție de la Cernăuţi - feroci gardieni-de-Lagăr 
ai Bărăcii România: procurori, securisti-anchetatori, securisti- 
tortionari, securişti-acuzatori, milițieni, miniştri, directori, 
rectori universitari, presedinti-secretari de câte ceva, activişti de 
partid. În Bucureşti (ajuns “al doilea oraş maghiar din lume”) 
jumătate din cei nou veniţi cu mari sacrificii de (pe) la Budapesta 
intraseră cu grupurile, cu clanurile, cu triburile, cu detaşamen- 
tele-de-cavalerie-babeliană în “Conducerea Superioară”: 

Întrebare legitimă: 

De unde Dumnezeu, în România postbelică, atâția 
“ilegalişti comunişti, supraviețuitori ai Auschwitz-ului "(ştiut 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 27 


fiind faptul: “Auschwitz” nu se află, totuşi, în... “Transnistria )? 

Contabilii de cadavre imaginare au fixat, la Washington şi la 
Tel Aviv cifra evreilor victime ale românilor: 400.000 (după cum 
deciseseră şi: “6 milioane de evrei victime ale fascismului”, fără 
a preciza: victime ale persecuțiilor sau ale asasinatelor?); “o dată 
pentru totdeauna”, cum întărise celula de partid komisarionist 
condusă de Radu Florian, marxist-sfalinist - citeşte: mincinos de 
profesie. Să acceptăm macabra ilogică aritmetică doar pentru a 
nota neconcordantele - deocamdată nu am spus: “falsurile 
grosolane”, nici: “minciunile sfruntate”- deocamdată. 

În totalul de 400.000, pe lângă “sutele de evrei atârnaţi în 
cârlige, la Abator” ® (nu “miile”?, ar mai fi contat un zero-două?) 
au fost incluse: 

1) Cele “cca 12.000 victime de la laşi” © puse în sarcina 
României, deşi un istoric evreu, Nicolae Minei-Grünberg scrisese: 
“La proces (...) Sturmbannführerul Heinz Ohlendorf care 
comandase Einsatzkommandoul D «şi-a asumat personal räspun- 
derea pentru un total de aproximativ 90.000 victime, printre care cele 
de la Iaşi, din iunie 1941» (s.m.); 

2) Cele “130.000 victime din Transilvania de Nord”, 
ocupată atunci de Unguri: 

S-a precizat că s-a făcut dublă-contabilitate? Figurează 
aceste 130.000 de victime (în totalul de “peste 600.000 evrei din 
Ungaria pieriti în lagărele morţii” /s.m./ - cifră dată de rabinul 
Josy Eisenberg, animatorul emisiunii “La source de vie” de la 
televiziunea franceză) si în/pe vreun memorial din Budapesta, 
acolo unde s-a decis soarta evreilor foşti cetățeni români, deve- 
niti în septembrie 1940, cu jubilatie, cetăţeni maghiari? Dacă da, 
de ce au fost trecute şi în sarcina românilor? Ca să indice 
“originea” lor? Care origine - mă rog frumos? Românească? Dar 
la Cedarea Ardealului, în 30 august 1940, Marii-Maghiari-Evrei 
lepădaseră “valahismul-împuţit” (“şi frantuzit” - ce oroare!) ca pe 
o rufă murdară, suportată o eternitate de 22 ani! “Totalul” zice: 
130.000 sau 260.000? Orice devine posibil când cifrele sunt 
manipulate de un notoriu falsificator de istorie precum Ele 
Wiesel (de profesie încălcător al Poruncii: “Să nu mărturiseşti 
strâmb împotriva aproapelui tău!) 6). El fusese cel care propu- 
sese-impusese “adevărul statistic general” publicat în anii ‘80 şi 
în revista franceză L'Express. Sustinut de Randolph Braham, 
bolşevic din Dej, fost “lucrător emerit la Institutul de Istorie al 
PCR din Bucureşti”, devenit “profesor american”, si el “nemărgi- 
nit specialist în problema Holocaustului”; de Eshkenazy; de Jean 
Ancel, traficant-ajustator al volumului de amintiri ale rabinului 
Safran, de inevitabilul R. Ioanid - cu toţii critici feroci ai 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 28 


“trădătorilor” Moshe Carmilly-Weinberger şi Alexandru Safran. 

Viitorul laureat al premiului Nobel pentru pace - tot despre 
Elie Wiesel este vorba - minfea neruşinat...: 

a) ...prin omisiune: 

Nu a suflat un cuvânt despre ocuparea, între 1940-1945, de 
către Ungaria, a unor teritorii din (Ceho)Slovacia, din Iugoslavia, 
din România, deci a mințit, trecînd sub tăcere responsabilitatea 
ungurilor, începind din chiar septembrie 1940, în masacrarea 
românilor (peste 1.000 de oameni ucişi în primele zile după 
cedarea Ardealului de Nord, dintre care: la 9 septembrie, în 
comuna Träsnea: 81 victime; în 13/14 septembrie, în Ip : 165; 
în jur de 100.000 tineri români înrolați cu forța în armata 
maghiară şi dispăruți pentru totdeauna pe frontul de Est; zeci de 
mii de români concentrați în cumplitele detaşamente de muncă, 
în condiții de pur sclavagism, scufundati şi ei în pământurile 
Ungariei-Mari, ale Rusiei, Poloniei, Germaniei), iar în 14 octom- 
brie 1944 în măcelul de la Moisei; Wiesel nu i-a pomenit nici pe 
sârbi: 80.000 de persoane ucise, dintre care 18.000 numai în 
masacrul de la Bacika, operaţie de purificare etnică declansatà 
din ordinul amiralului Horthy, la 12 decembrie 1940 - supra- 
vieţuitorii refugiindu-se, unde?: în România!; nici pe evreii din 
Ardealul de Nord: peste 200.000, dintre care 36.000 din 
Maramureşul său natal, asasinați de unguri în 1941 la 
Kamenetk-Podolsk; la care se adaugă 418.000 de evrei din 
Ungaria propriu-zisă, deci fără cei din Voievodina şi din 
Slovacia, ocupate-administrate, nu de“horthyşti”, nu de 
“fascisti”, ci de unguri, de unguri fiind trimişi la moarte în 
lagărele de exterminare germane; 

b) ...prin inversarea culpei: 

A trecut-o de la ocupant-şi-responsabil: Ungaria, la ţările 
(partial) ocupate: (Ceho)Slovacia, Iugoslavia, România împreună 
cu... numărul victimelor. După “statistica” publicată în L'Express 
reieşea că Ungaria lichidase evreii “numai” în proporţie de vreo 
40%, pe când “România fascistă”: peste 80% ! Realitatea - ca şi 
Moshe Carmilly-Weinberger, rabin şef al Clujului în timpul 
ocupaţiei maghiare - spune cu totul altceva: în afară de marele 
număr de evrei din Ardealul de Nord refugiaţi pe cont propriu în 
restul României - de unde plecaseră în Palestina, cu vapoare ale 
statului român - au fost sustraşi morţii în jur de 30.000 evrei, cu 
ajutorul actelor false furnizate de o reţea de persoane particulare 
şi oficiale, nu doar din anturajul Casei Regale, dar şi din al celor 
doi Antoneşti! Deşi scrisese în volumul de memorii All Rivers 
Run To The Sea: “populația a primit cu bucurie intrarea 
trupelor maghiare în Sighet, mama mea s-a bucurat de schim- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 29 


3 


barea nafionalitäfii”, în anii ‘80, acelaşi fabricant de antisemiti - 
şi de antisemitism, fie spus în treacăt - senin, a declarat la televi- 
ziunea franceză că, în aprilie 1944, la Sighet, familia îi fusese 
arestată, trimisă la Auschwitz de către... jandarmii români! (nu 
contează când, în timp, fusese scrisă cartea şi când fusese rostită 
“mărturia” la televiziune şi nu contează că, prin R. Ioanid a 
“dezminţit” acuzaţia mea astfel: «Am scris adevărul în 
romanul...» şi a dat titlul unui roman; la care 1 se poate da peste 
nas astfel: «Vei fi scris într-o ficţiune /roman/ adevărul, însă la 
televiziune ai comunicat o informație - mincinoasä») : Wiesel 
face parte dintre evreii care nu se tem de contradicții, sar uşùre 
peste ele, ştiindu-se din principiu dispensati - ca evrei! - de 
proba adevărului - deci ne-supuşi Poruncii care pedepseşte 
minciuna; întâi acuză, abia apoi - şi numai dacă sunt repetat 
contrazişi - bolborosesc oarecari explicaţii care nu explică); 

c) ...prin exclusivism: Wiesel, verticalul propoväduitor 
al eticii... comercialo-komisariale, după ce l-a înălţat în slävi, 
l-a lăudat-lins în lungis, în cur-mezis pe Ceauşescu, a contestat 
existența comunismului ca Rău simetric (si în sinisträ concurenţă 
cu nazismul), precum şi efectul: Gulagul - cu vehementa, cu 
îndârjirea, cu disperarea celui căruia 1 s-ar zmulge ceva ce 
aparţine lui şi numai alor lui: “unicitatea Shoah-ului ca genocid” 
(vezi comentariile de după Raportul Comisiei Tismăneanu în 
care purtătorul de cuvânt şi de servietă al lui Wiesel, istericul M. 
Shafir a găsit că singurul cusur al Raportului este... folosirea 
termenului “genocid” în legătură cu crimele comunismului!). 
În virtutea acestui postulat, în vara anului 2002 Wiesel a refuzat 
să viziteze, la Sighet şi Memorialul Victimelor Comunismului - 
însoțit de indispensabilul purtător de servietă Shafir - iar pe cei 
care l-au arătat cu degetul pentru acest gest incalificabil i-a tratat, 
cum altfel, de “antisemiti”; 

3) Sutele (mule?) de familii de evrei bogaţi care, din 1938, 
presimtind persecuțiile rasiale, iar din februarie şi până în 3 iulie 
1940, temîndu-se şi de cele bolşevice inerente ocupării Bucovinei 
şi a Basarabiei, s-au refugiat întâi în restul României, apoi au 
plecat în Occident, nu în Palestina! Or absentii (din România şi 
din statisticele ei) au fost consideraţi - de Comisia Wiesel - 
“lichidafi de români ”!; 

4) Dispăruţii/deplasaţii spre sud : emigraţii la Palestina 
înainte şi în timpul războiului, mai cu seamă în 1944, când li s-au 
pus la dispoziţie nave (motivul: desigur, panica de care fusese 
cuprins guvernul constatînd că războiul în Est, alături de Hitler, 
este pierdut, însă şi “politica evreiască” a Antoneştilor, mult 
diferită de a lui Hitler): oricum nici ei nu au fost victime de sânge 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 30 


ai/ale românilor, “doar” vämuiti-jefuiti, ca să-şi plătească 
plecarea; aceştia au trăit, unii încă mai trăiesc în Israel, în 
Occident, însă, pentru că atunci dispăruseră de pe solul 
României (şi din scripte) au fost trecuţi abuziv la absenţi, deci au 
fost şi ei consideraţi lichidaţi de către români (dar cât au trăit 
nu au deschis gura, ca să spună că nu fuseseră ucişi, ba unii, 
după 23 august 1944, au fost securiști, tortionari, chiar 
ucigași, după care au emigrat în Israel, în Occident - a patra 
dublă contabilitate; 

5) Tot la “victime ale românilor”- cele 400.000!, ucisele din 
senin, “din antisemitismul genetic” ! - a fost inclusă categoria cea 
mai numeroasă, alcătuită din dispärutii spre Est, indicaţi astfel 
de memorialul Coral: “Basarabia iulie-august 1941 circa 
180.000 victime, Transnistria 1941 circa 80.000 victime”. 

După informatoriştii coralisto-sionisto-maghiarolatri ar 
rezulta că în 6 luni (iulie-decembrie ‘41) românii ar fi ucis 
260.000 (180.000+ 80.000) oameni - în jur de 3.000 pe zi! - 
citeşte: cvasitotalitatea populaţiei evreieşti din Teritoriile 
Ocupate de sovietici în 28 iunie 1940). 

Intrebare de bun simţ: 

«Dacă au fost omorîţi atâţia, de unde au apărut, după 
război, mult-mai-mult-decât-atâtia - peste tot, în toate 
funcţiile, în toate institutiile?» 

Calculul nostru neputîndu-se rezema pe cifre atât de orbitor 
de exacte ca ale coralnicilor (de unde, dacă documentele 
româneşti au fost furate de chiar evreii sovietici în august ‘44?), 
ține seamă de trecerile peste noua frontieră, în Basarabia, 
în Bucovina de Nord - şi de cronologie: 

- începînd de la 15 iunie 1940 - după înfrângerea si 
ocuparea Franţei, putere garantä a României - “trecuţii” de pe 
malul drept al Prutului pe cel stâng, în provinciile româneşti 
Basarabia şi în Bucovina (de Nord) răpite de ruşi - în nobilul scop 
al “construirii comunismului”. Deşi prooccidentali, francofili - 
însă comunişti, deşi se declarau”: “internationalişti”, erau curat 
prosovietici, evreii se bucuraseră de victoria lui Hitler - fiindcă 
acesta era aliatul lui Stalin 7. 

- după 22 iunie 1941: “trecuţii” peste Nistru, de pe malul 
drept pe cel stâng, în U.R.S.S. (operaţie botezată: “retragere 
strategică pe poziţii dinainte stabilite, în vederea pregătirii 
contraofensivei în Apus”), în fapt: evacuarea organizată a 
cadrelor de stat-şi-de-partid, or cadrele-de-stat-si-de-partid, 
în Basarabia si Bucovina de Nord erau, în majoritate 
covârşitoare, evrei... Asupra acestei realităţi: evacuarea - 
oficială - a tuturor cadrelor, evreii (cu o singură excepţie 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 31 


cunoscută de mine: Gr. Vindeleanu, vezi-i mărturia mai departe) 
păstrează o tăcere-de-aur asupra locului şi a timpului, rezultind 
minciuna totală, ca cea practicată de sinistrul Sorin Toma 
(cel cu “putrefactul” Arghezi): în “amintirile” sale nu există 
realitatea geografică Basarabia, iar realitatea istorică: 28 iunie 
1940-22 iunie 1941 a dispărut ca prin minune... 

La întrebarea: Cine dintre evreii români s-a dus în Basarabia, 
în Bucovina de Nord, după 26 iunie 1940? De patru ani încerc să 
aflu - nu am reuşit. Dacă pot cita câteva nume: A. Bârlădeanu, 
Perahim, Celac, Sorin Toma, Roller, M. Oişteanu... - sunt inca- 
pabil să spun cu ce se ocupaseră aceştia între 28 iunie 1940 şi 15 
iulie 1941- acolo. Cine-ce a făcut ?: secret militar. Cei care au 
fost acolo şi au făcut-dres atunci nu deschid gura. Prin 2003 l-am 
rugat pe Vladimir Tismăneanu să-mi împărtăşească ce ştie despre 
aceşti “revoluționari” printre care şi tatăl său, Leon şi mama sa 
Hermina Marcusohn. Vladimir mi-a răspuns că părinţii săi, ca 
“spanioli” au fost tot timpul la Moscova, cu Leonte Răutu, deci 
nu ştie nimic despre cei “activînd” bolşeviceşte în Basarabia... 
În această situaţie noi, cei care nu ştim cu adevărat, dar pe care 
ne interesesează, fiindcă Basarabia şi Bucovina sunt ale noastre, 
iar victimele tovarăşilor evrei: consângenii noştri - suntem 
obligaţi să rationäm astfel: 

«Dacă evreii refuză să spună ce au făcut în istoria-geografia 
indicată, înseamnă că faptele lor sunt de nemărturisit pentru 
oamenii normali: înseamnă că au colaborat îndeaproape cu 
“Organele”; înseamnă ca ei, făptaşii, se ştiu vinovaţi de crime. 

Este vorba, desigur, de evreii comunişti care, înainte, în 
timpul, după ocuparea Basarabiei a Bucovinei de Nord şi a Herţei 
optaseră pentru Raiul Sovietic. 

Câţi să fi fost? 130.000? 150.000? (cifră dată de NKVD), 
260.000? Oricum, aproape toţi cei care, după 22 iunie 1941, 
pentru că nu aveau nimic a-şi reproşa (?), după ce au participat cu 
avânt între 28 iunie 1940-15 iulie 1941 - în calitatea lor de 
kultarmeifi - la arderea bibliotecilor (şi şcolare), la punerea pe foc 
a cärtilori de cult şi a icoanelor, apoi în faţa avansului trupelor 
noastre întru liberarea teritoriilor ocupate la incendierea şi 
dinamitarea oraşelor şi a târgurilor Basarabiei şi Bucovinei, au 
fugit vitejeşte peste Nistru, ca să nu pună Românii mâna pe ei, 
să-l pedepsească pentru crimele făptuite (cea mai măruntă fiind 
falsificarea adevărului: şi în momentul de faţă bolşevicii de la 
Chişinău pretind că distrugerile din luna iulie 1941 au fost “opera 
aviaţiei fasciste” - iar pe contrapagină un bandit bolşevic precum 
Medner se laudă ca făcuse parte din unul din detaşamentele de 
distrugere ordonate de Stalin). Nu au fost opriţi de stăpânii lor, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 32 


ruşii, decât în Asia Centrală, unde s-a născut poetul Valery 
Oişteanu, nepotul lui Răutu - citez din Enciclopedia Exilului 
Românesc de Florin Manolescu: “3 sept. 1943, Karaganda, 
Kazahstan. Tatăl: Mihail Oişteanu, prof. universitar. Mama: 
Bella, născută losovici, ziaristă la Agerpres. Nepotul lui Leonte 
Răutu (s.m., P.G.). Copilăria la Cernăuţi”. Cumplitul Mihail 
Oişteanu - frate al Groaznicului Leonte Răutu - a petrecut Anul 
de Sânge 1940-1941 în Basarabia ocupată de sovietici. Ca şi 
Bella losovici. Si au activat - bolşeviceşte. Cu asemenea 
ascendență, cu o viaţă de pui de supraştab în cartierul Primăverii 
din România terorizată, sărăcită, des-creierată şi de clanul 
Oigenstein, cetăţeanul sovietic Andrei Oişteanu pretinde a trata 
obiectiv “Holocaustul românesc”! 

Acolo, în Asia Centrală, din august 1941 până în august 
1944 bolşevicii evrei fugari căpătaseră instructajul apropriat 
pentru a deveni komisari-guvernanti în ţările care urmau a fi 
ocupate şi sovietizate - unii; alţii (sau unii dintre primii) au urmat 
cursurile de perfecţionare ale “consilierilor sovietici” în caran- 
tina aurită (numai pentru ei, bolşevicii) de la Cernăuţi (1944- 
1950). Mulţi se ilustraseră prin talentele de călăi ai românilor 
din Basarabia, Bucovina, Herţa între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 
1941 şi au (re)apărut în ceea ce mai rămăsese din România, 
multiplicati (se căsătoriseră, făcuseră copii, aveau socri, cumnati, 
cumetri, deveniseră, câţi, din 200.000?: 400.000?, 700.000?); 
unii coboriseră, ocolit, din Nord, prin/-din Ungaria, ca... 
“repatriaţi”- în a cui patrie?, doar A. Toma încă nu scrisese 
jucäus-seni/l/ele-1 versuri ce vor deveni ale Imnului de Stat al 
R.P.R.: “Azi ţara ta e casa ta”, pe care românii-recenti, altfel 
evrei NKVD-isti ruso-maghiari şi le recitau la ureche, făcîndu-şi 
cu ochiul: “Azi ţara ta e casa mia!” 

Neocolonizatornicii aduşi în furgoanele Armatei Roşii în 
1944 (iar avantgarda pe tancuri, oricât ar nega acest adevăr 
istoric fostul meu prieten Ion Vianu, cel care m-a acuzat de 
“antisemitism basarabean”, fiindcă am avut neruşinarea să susţin 
adevărul realităţii cunoscute de toată lumea, chiar şi de evrei - 
mai ales de evrei, beneficiarii acestui mijloc de locomoţiune, însă 
aceştia o neagă cu suspectă furie, ştiindu-se vinovaţi), dar şi cei 
circa 100 000 de unguri şi cehoslovaci - în majoritate evrei - 
trimişi în 1945 de ruşi în România, ca să construiască ei poliţia 
politică după modelul NKVD, în România neexistind cadre... 
Aceştia au fost pe dată unşi super-poliţai-“români”, jurnalişti 
(români), procurori români, fabricanti-de-istorie a... României, 
consilieri, consilieri-şefi, colonei, generali de miliție, de securi- 
tate - sovietică - de armată română (?), directori, directori ai 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 33 


directorilor, preşedinţi de orice, sub-, supra-, miniştri-plini în 
Aparatul de Teroare, inclusiv “Justiţia”, inclusiv Armata, desigur 
la Externe, fireşte în Economie, se înţelege: în Comerţ exterior, 
evident în Cultură, cum altfel: în Învăţământ, în Presă; cenzori, 
supra-cenzori, şefi, şefi-ai-şefilor de comisii ale zecilor de ventu- 
ze prin care bolşevismul rus ne-a supt bogăţiile, prin SovRomuri, 
tentacule cu care ne-a gâtuit, sufocat, terorizat, culpabilizat- 
reeducat - dacă 1-as înşira pe cei mai cunoscuţi, aş ocupa două 
pagini şi încă trei... 

„„„însă holocaustologii i-au trecut şi pe aceştia la rubrica: 
“victime ale Românilor” - iată a treia dublă-falsă-contabilitate; 

- în fine, după 1944-45: “dispăruţii” în Occident (direct din 
URSS - cu precădere în cele două “părţi” ale Germaniei). 


“Pata albă” pe harta crimei (să existe oare în U.R.S.S./ 
Rusia/ Ucraina vreun memorial asemănător Coral-ului 
consemnînd atât numărul evreilor ucişi de inamicii sovieti- 
cilor, cât şi al evreilor victime ai/ale sovieticilor? - fiindcă 
despre un Memorial ridicat la Chişinău şi la Cernăuţi onorînd 
memoria românilor victime directe ale evreilor sovietici deocam- 
dată nu se vorbeşte) continuă a fi întreţinută de refuzul sovieti- 
cilor şi al israelienilor de a furniza cifre - am mai spus-o?- bine 
am făcut, re-repet: cum ruşii au confiscat arhivele germane 
cuprinzînd documente ale “soluţiei finale” şi îi şantajează pe 
evrei amenintind cu publicarea “adevăratului bilanţ al Holo- 
caustului”; cum tot ruşii au furat din arhivele româneşti, în 
primele zile de după 23 august 1944, cca 200.000 dosare 
tratînd “Basarabia şi evreii” (comandoul condus de Grişa 
Nahum, evreu din Ucraina, ofiţer NKVD, devenit general 
sovietic şi comandant al Direcţiei Contrainformaţii Militare 
române), lipsesc datele privind numărul evreilor care părăsiseră 
România pentru Patria Socialismului Biruitor (până la 22 iunie 
1941) şi numărul evreilor victime ale românilor după 22 
iunie 1941, precum şi numărul, originea şi numele evreilor 
intraţi în România după 23 august 1944. 

Vid documentar profitabil calpuzanilor, traficantilor: ca şi 
sovieticii, israelienii refuză să furnizeze cifre (fiind vorba despre 
aceeaşi “problemă”, paznicii dosarelor vor fi fost, nu întâmplător, 
aceiaşi juşti tovarăşi: întâi în URSS, apoi în Israel, doar sionismul 
unu este el), acestea constituind, fatal: “secrete de stat(e)”... 

„„„Deşi (încă) nu li s-a cerut, pentru Nürnberg II, lista 
călăilor acţionînd în URSS şi în ţările ocupate de Marea Uniunea 
Sovietică (cea Foarte) Liberatoare... Recuperaţii de Israel, 
riguros aceiaşi bolşevici internationalisti, odată ajunşi în 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 34 


Tara Sfântă au devenit peste noapte: ultranaţionalişti, 
ultrareligioşi, ultraxenofobi, ultrarasişti, păstrind fondul 
eternului komisar. 

Însă chiar fără “documente” - dacă le-au furat înşişi evreii, 
pe când erau ei sovietici - şi ce dacă am mai spus-o? o re-spun! - 
iar aceiaşi, deveniți israelieni, refuză să comunice informaţii 
(aşa se face justiția de tip bolşevic: provoci dispariția probelor, 
adică: le furi, apoi ceri probe! - astfel acuzatul nu va putea 
respinge acuzaţiile mincinoase), cumplitul adevăr spune: în 
sarcina şi pe conştiinţa României rămân multe şi grele păcate 
(câte: 100 sau 100.000?; 200 sau 200.000 vic-time?) comise 
împotriva evreilor, or se ştie: crima începe de la unu. 

Absența documentelor nu-i deranjează pe Răzvan 
Theodorescu, A. D. Munteanu, Andrei Pippidi, S. Tănase, M.D. 
Gheorghiu, Totok, Pecican, D. Pavel, Marta Petreu, Carmen 
Muşat, I. Buduca, G. Andreescu, I.B. Lefter, Laszlo A., V. 
Gârnet, Vitalie Ciobanu - goi plecäciunisti, eterni linguşişti 
emeriti care din dezgustătoare slugărnicie legitimează orbeşte în 
deplină necunoştinţă de cauză, cele mai nerusinate neadeväruri 
(comunicate lor la ureche, cu gura strâmbată de conspirativitate 
de către şoptitorii de profesie, cu asigurarea: «Aşa e cum îţi spun 
eu!»). Ei refuză să citească-citeze din documente şi din texte, altele 
decât cele recomandate de tovarăşii de la catedra de marxism- 
stalinism-sionism. Cât despre Moses Rozen, Z. Ornea, Lya 
Benjamin, M. Shafir, A. Oişteanu, L. Volovici, Radu şi Al. Florian, 
J. Ancel, A. Cornea, V. Neuman, R. loanid (“imensul istoric al 
Holocaustului românesc”), aceştia jubilează: lor le convine absenţa 
documentelor, doar ei înşişi au asudat abundent trudind la 
toaletarea-ocultarea-negarea lor. 

Spuneam că absenţa documentelor: mană cerească pentru 
“specialiştii” susnumiti. Interpelati, ei explică: Muzeul 
Holocaustului de la Washington nu este interesat de numărul 
evreilor de origine română victime în Uniunea Sovietică între 26 
iunie 1940 şi 23 august 1944, am citat esenţa “răspunsului” dat 
de tovarăşul R. Ioanid, lucrător-pe-tărâm (încă din neagra 
ilegalitate) în ghereta de la poarta Muzeului pomenit. 

De ce nu este interesat muzeul pomenit şi american? A, da: 
pentru că un impostor, un falsificator de documente, de cita- 
te, ca acest “R. Ioanid” (după o carieră, în familie, de securist 
sionist, s-a mutat în USA, unde ca tot securistul evreu a fost pe 
dată primit şi uns istoric al Holocaustului - în bună companie: 
Elie Wiesel, cu el face schimb de rețete) nu este interesat, el, în 
aflarea adevărului care contravine invențiilor, falsurilor: 
ordin de-sus-de-tot, de la Centrala Industriei Holocaustului. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 35 


Astfel în România, după o eternitate de 40 de ani de otravă a 
marxism-stalinismului (băgată pe gât mai ales de tovarăşi profe- 
sori evrei), se va (re)impune şi alcoolul metilic (cel care orbește, 
înainte de a ucide) al neomarxismstalinismului, ““materia-obliga- 
torie: Holocaustul Negru”: adică numai jumătate din adevărul 
istoric, “capul” monedei adevărului, nu şi “pajura”: Holocaustul 
Roşu, de care evreii s-au făcut vinovaţi, încă din 1917, în Rusia, 
din 1919: în Ungaria; din 17 septembrie 1939 în Polonia 
răsăriteană; din vara lui 1940: în Ţările Baltice, în România, iar 
din 1944-45 în toată Europa de Est. 

Să fi fost noi, românii mai pogromişti decât ruşii, inventato- 
rii, nu doar ai termenului pogrom (în rusă: furtună cu tunete, 
trăsnete, mânie-a-cerului, prăpăd), ci şi ai realităţii?; mai “fascişti 
decât nemţii”, cum se exprimă Matatias Carp - care va fi avut el 
alte calităţi, dar nu şi pe aceea de a stăpâni cât de cât limba 
română în care şi-a scris mărturia? Să fi fost noi mai ahtiati după 
bunurile materiale ale evreilor decât, de pildă, francezii ocupați 
de germani (dar evreii din Basarabia erau extrem de săraci, 
mizerabili, de aceea şi coboriseră în masă din Galiţia în 
Maramureş, în Bucovina, în Moldova, în Basarabia, dealtfel 
înşişi evreii din celelalte provincii româneşti sau din alte valuri de 
imigrare îi numeau dispretuitor: “păduchioşii galiţieni )?; să fi 
fost noi mai setoşi de sânge evreiesc decât ungurii?; de comparat 
doar cu “fioroşii polonezi cei care au supt antisemitismul odată 
cu laptele mamelor lor”, cum atât de poetic explică evreii 
polonezi... 

...Ca Marek Halter, autor a o duzină de volume a câte o mie 
de pagini în care povesteşte “realitatea aşa cum a fost ea”, soarta 
lui de copil în ghettoul din Varşovia: cum ieşea el în oraş prin 
canale şi cum se întorcea - prin canale - şi cum aproviziona 
rezistenţa interioară (prin canale) cu muniții... - când adevărul 
era altul: întreaga sa familie de colaborationisti bolşevici (nu va 
fi bântuit, între septembrie 1939 şi iunie 1941, taman în regiunea 
orăşelului Jedwabne?) se afla în Asia Centrală, pentru instructaj, 
acolo şi aşa se luptase cu fiara fascistă. Ca recompensă pionierul 
sovietic Halter Marek fusese ales pentru a fi fotografiat în braţele 
Tatălui Popoarelor, tovarăşul său, Stalin (vorbesc, desigur, de 
ultrapopularizata imagine în care fratele geamăn al lui Hitler 
îmbrăţişează, pe parapetul de piatră al tribunei Mauzoleului lui 
Lenin, la un Intâi Mai sau un Şapte Noiembrie un bäietas rotofei, 
cu buclişoare negre). 


Reiau autochestionarea: care să fi fost resortul, mobilul, 
motivul pentru care, în ţara noastră ciuntită de Ruşi prin diktatul 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 36 


de la 26 iunie 1940, începînd de la 3 iulie 1940 (încheierea ofi- 
cială a evacuării) - însă cu nici un chip înainte de 28 iunie 
acelaşi an, 1940 - au explodat, au erupt promisiuni, făgăduinţe, 
juruinte de răzbunare din partea românilor? 

lată cuvântul: răzbunare. Nu din partea extremiştilor-de- 
dreapta, să zicem a cuziştilor; nici din a nationalistilor-crestini: 
legionarii (ei nu mai aveau audienţă de la Rebeliune) - ci din a 
oamenilor aflați atunci sub drapel : soldaţii ţărani şi mestesugari 
si mici slujbaşi care în civilie nu erau interesaţi de partide, de 
curente politice. Mobilizati de la izbucnirea războiului în Europa 
(septembrie 1939), cunoscuseră, nu iadul frontului de transee, ci 
purgatoriul umilintei naționale din timpul evacuării Basarabiei, a 
Bucovinei de Nord, a Herţei între 28 iunie şi 3 iulie 1940. 
Surprindere, uimire, revoltă, mânie pe acei cetăţeni români până 
ieri, azi deveniți duşmani de moarte alături de Duşmanul de 
Moarte istoric al Românilor: Rusul - sentimente trecute pe hârtie, 
nu doar de penele lui Prundeni ori Şeicaru, ci şi de ale lui Iorga, 
Arghezi, Agârbiceanu, Galaction; şi de condeiele “jidovitilor” 
Lovinescu, Sadoveanu (“Am căzut la pământ acum două luni, 
când cu cedarea Basarabiei şi Bucovinei /.../ Mai fericiţi decât 
unii din noi sunt cei care au murit”). 

Ce s-a putut întâmpla în doar o săptămână - în săptămâna 
dintre 28 iunie-3 iulie 1940, de înnebuniseră românii?; în 
săptămâna 28 iunie-3 iulie 1940, de turbaseră românii, ajungînd 
să ceară, să promită, să jure - ei, românii - răzbunare pe evrei, 
potrivit neromâneştei, necreştineştei Legi Evreieşti a Talhonului: 
“Ochi pentru Ochi şi Dinte pentru Dinte!”? Care să fi fost Ochiul- 
prim (în timp)? Dar primul, cronologic, Dinte? 

Răspunsul nu este greu de aflat. Dar nesfârşit de greu de 
formulat: noi, românii, de peste o jumătate de secol, suntem 
acuzaţi-fără-drept-de-apărare-şi-gata-condamnațţi - acesta: 

Basarabia. 

Nu (doar) Basarabia, provincia românească, locuită de 
români, trăitori a căror istorie, tradiţii, limbă maternă este 
româna; nu elementul constitutiv organic, istorico-geografico- 
etnico-lingvistic, indispensabil în unitatea numită, din 1918: 
România Mare - dovadă: deşi a fost întâia care s-a unit cu Patria 
Mamă, la 27 martie/9 aprilie (Bucovina în 15/28 noiembrie, 
Ardealul abia la 18 Noiembrie/ 1 decembrie), Basarabia a rămas 
ne-pretuitä - am evitat: dispreţuită - neglijată de Centru, ba consi- 
derată o Nouă Caledonie carpatodanubiană, unde erau trimise 
întru pedeapsă pleava şi drojdia şi scursura din celelalte provin- 
cii - şi mereu invidiată de sora Transilvania (însă nu pentru că 
Basarabia i-ar fi răpit ceva ce 1 s-ar fi cuvenit ei: pentru că doar 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 37 


exista, ca o altă problemă)... 

… C1 Basarabia cea din Săptămâna Rosie - de ruşinare, de 
sângerare - când românii au descoperit că (chiar) şi Basarabia 
este România. În acea Săptămână Roşie: 28 iunie-3 iulie 1940 
Basarabia a devenit pentru întâia oară în conştiinţa românilor 
nebasarabeni o cauză de apărat; un ochi gata-scos care merita, 
cerea să fie scos alt ochi. In acea Säptämänä Rosie (28 iunie-3 
iulie 1940) în Basarabia şi în Bucovina de Nord abandonate 
ruşilor fără împotrivire, concetätenii noştri evrei au încălcat 
Porunca ce glăsuieşte-interzice: “Să nu ucizi!” - adevărat: 
evreii noştri din Basarabia şi din Bucovina de Nord nu şi-au ucis 
“aproapele”, ci goi-ul, pe care totdeauna l-au urît, l-au considerat 
ne-om, bun de înrobit în folosul declarat al stăpânului din acel 
moment, iar când invadatorul i-a asmutit asupra bästinasilor, ei 
s-au năpustit asupra acestora, cu ură, cu conştiinţa superiorității 
vistavoiului asupra goi-lui slab, învins, dar şi asupra goi-lor 
tari-mari (arabii în Iberia, turcii în Imperiul Otoman, ruşii în 
Imperiul Rusesc, austroungurii în Imperiul chezaro-cräiesc - 
sentimente nedivulgate, ştiute de doar ei, devotate, experimenta- 
te slugi, supraveghetori de robi, în limbajul contemporan: 
“brigadieri“ de cea mai inumană speţă), i-au umilit, i-au chinuit, 
l-au ucis. lar ei au trăit bine, au dormit bine..., vorba 
vorbăristului Wiesel. 

În acea săptămână (încă-încă-încă o dată: cea dintre 28 
iunie şi 3 iulie 1940) se va fi operat o mutație genetică. Atunci 
si românii ne-basarabeni au aflat, în sfârşit!, că duşmanul de 
moarte al neamului nostru este Rusul, cel care de la 1711 ne-a 
înşelat, umilit, jefuit, violentat, de la 1812 avîndu-l unealtă fidelă, 
fanatică pe evreu (în timpul ocupantului turc împărțind auxilia- 
ratul cu grecul); 

De acea-dată (în Săptămâna Roşie: 28 iunie-3 iulie 1940) 
românii nu au mai lăsat-o moartă; nu s-au mai resemnat mioritic; 
nu au mai iertat, din laşitate creştinească. Au promis răzbunare. 

Şi, vai: peste un an - începînd din 22 iunie 1941 - răzbunare 
a fost. După cum recunoaşte istoricul american Nicholas M. 
Nagy-Talavera, evreu născut în România, în The Green Shirts 
and the Others, Hoover Institutions Press, Standfort, California, 
1970, p. 305, în ediția în limba engleză, din România, din 2001, 
p. 427 şi în ediția în limba română, din România, cu titlul 
Fascismul în Ungaria si România (Subtitlul din engleză, 
Fascism in Hungary and Romania, devine titlu), din 1996, la 
p. 414, unde scrie: 

„Ruşii au cerut cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord. 
Ultimatumul a fost lapidar si lipsit de orice echivoc. In haosul în 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 38 


care a urmat, generat de o retragere românească dezordonată, 
s-au petrecut multe lucruri care nu ar fi trebuit sa se întâmple. 
Populaţia evreiasca şi cea ucrainiana, în entuziasmul generat de 
plecarea autorităţilor române, care făcuseră din aceasta 
provincie, cea mai prost administrată parte a ţării, i-au tratat pe 
românii în retragere într-un fel care avea sa-i coste scump un an 
mai târziu.” 

Se vorbeşte numai de răzbunarea românilor pe evrei. Aceea 
a dat cele mai numeroase victime - de ce? 

Răspunsul nu poate fi decât acesta: pentru că evreii au furni- 
zat cel mai mare număr de colaborationisti. Aşadar nu a fost 
răzbunare pe o etnie, deşi textele publicate de evrei denunţă 
“rasismul românilor încă din 1867!” (cine acuză: rasiştii, 
antigoiiştui, antiromâniştii!), ci pe o categorie de cetăţeni româ- 
ni din Basarabia, Bucovina de Nord şi Herţa: trădătorii de ţară, 
în Săptămâna Roşie agresori ai milita-rilor în retragere, 
ai refugiaților civili (sub pretextul adus din Galiţia: 
“autoapărarea”), ucigasi ai multora, colaboratori voluntari si 
zeloşi ai ocupantului sovietic, angajaţi în Armata Roşie, 
luptători împotriva Armatei Române. 

După 22 iunie 1941 mii de ne-evrei: români, ruşi, ucraineni, 
tigani, bulgari, găgăuzi, armeni au fost bătuţi, linsati, spânzurați, 
tăiați, arşi, ucişi din răzbunare de populaţia care avusese de 
suferit de pe urma faptelor murdare, criminale din acel an 
cumplit: 28 iunie 1940-22 iunie 1941. 

Pe un văr al mamei, mobilizat, Cedarea l-a surprins pe malul 
drept al Prutului. Familia îi rămăsese în Basarabia. Un an încheiat 
nu a avut ştiri. După 22 iunie 1941 s-a propus voluntar, să meargă 
în fruntea unităţii, ca unul care cunoştea terenul spre satul natal, 
pe Răut, la 30 kilometri nord de Orhei. Nu 1 s-a acordat. A dezer- 
tat şi s-a dus acasă... Unde nu a mai găsit pe nimeni din nume- 
roasa-i familie (cam un sfert din sat): încă din august 1940 tatăl 
său fusese împuşcat în curte, fiindcă se opusese arestării (era 
primar); mama şi un frate: deportaţi; soţia şi fetiţa se ascunseseră 
în pivnita unor vecini... Numai că un om din sat, care tare ar fi 
vrut să pună mâna pe casa celui care îi adăpostea pe ascunşi, 
denuntase. Enkavediştii, în bună tradiţie rusească, nu ezitaserä: 
trăseseră cu mitraliera prin gura pivniţei, unde se aflau alte femei, 
alți copii - apoi îi împuşcaseră, în curte, pe toţi membrii familiei 
găzduitoare. Aflînd ce se întâmplase cu un an în urmă, unchiul 
meu a pus mâna pe primul obiect găsit, un hârlet, şi l-a ciopârtit 
pe consăteanul denuntätor - rudă pe departe. A fost judecat pentru 
dezertare şi pentru omor şi internat într-un azil. 

Răzbunări sângeroase au avut loc după 22 iume 1941 în 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 39 


fiecare localitate din Teritoriile Ocupate de ruşi în 28 iunie 1940. 
Victime - de astă dată : cei care din interes material, din pizmă, 
din prostie, din convingeri politice, din ură (mai ales din ura de 
rasă a evreilor, ură oarbă, luătoare de minţi) față de români, îşi 
denuntaserä concetätenii, cunoscuţii, vecinii, chiar neamurile, 
colaborînd cu ocupantul, cu duşmanul, astfel participînd activ la 
teroarea bolşevică. 

Desigur, “nu toţi evreii” au colaborat - ca să vin în întâmpi- 
narea celor care mă vor acuza că generalizez-“antisemitizînd” (ca 
grijuliii cu limba română în raport cu Holocaustul: Buduca, 
Gârbea, Andreescu observînd că eu scriu “evreii” şi nu absol- 
vitor: “unii evrei”, dar prefăcîndu-se a nu fi băgat de seamă 
afirmația urlată de Laureatul pentru pace Wiesel, în prezenţa 
mută a altfel guralivului Shafir la Sighet, în 2002, mult mai 
gravă, pentru că totalizatoare: “România a ucis, a ucis’). 

Fiindcă din 1965, când am reiesit la suprafaţa pământului din 
închisori-deportări şi am început a mă exprima şi prin scris, am 
făcut bătături de pe urma învinovăţirilor de “antisemitism” (sic), 
venite dinspre stânga: de la fosta-actuală-eterna-Securitate; 
simultan, de “jidovism” (re-sic), dinspre dreapta: actuala-“fostă- 
Securitate-eternă”. Sigur este: nu am auzit - nu am auzit, eu - să 
fi existat un singur evreu, atunci-acolo, în Basarabia-Bucovina 
Săptămânii Roşii (28 iunie-3 iulie 1940) care să fi protestat 
măcar verbal - necum să se fi opus coreligionarilor beti de ură 
(-de-rasă, nu de-clasă), dedati la acte de pură bestialitate, 
victime: militarii români în retragere, românii civili porniţi în 
refugiu... 

Pe mine evreii nu au cum să mă culpabilizeze cu 
Holocaustul ale cărui victime au fost ei - alteândva, cronologic 
după Holocaustul nostru - provocat şi de ei. Nu sunt german, 
nici francez, nici ungur, să tremur de fiecare dată când un evreu 
se încruntă la mine. Sunt român basarabean şi am fost, cu întrea- 
ga familie a mea, cu neam de neamul meu de români abandonaţi 
în iunie 1940 ruşilor, ca toţi basarabenii, bucovinenii, hertenii, 
victimă a bolşevicilor, dintre care o bună parte: evrei. Începînd 
din 28 iunie 1940 noi, românii am fost victime ale străinilor- 
vânzătorilor, pe pământul nostru, cotropit: ne-au hăituit, 
ne-au terorizat, ne-au jefuit, ne-au înfometat, ne-au ars cărțile, 
ne-au lăsat fără părinţi, ne-au deportat - când nu ne-au asasinat, 
ca apoi, în gropi comune, să ne presare cu var viu - ei, bolşevicii 
ruşi, cu slugile lor credincioase: evreii. 

Ca român basarabean am fost printre primu care mi-am 
asumat păcatele comunității mele, româneşti: persecutarea, 
martirizarea, în timpul războiului, începînd din 22 iunie 1941, a 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 40 


evreilor şi a ţiganilor, (deportaţi în Transnistria doar pentru că 
erau evrei, țigani. Oricâte circumstanţe atenuante am evoca- 
invoca, comparîndu-ne cu germanii prin actele de “omenie 
românească” ale unor soldaţi, ale unor jandarmi, nu putem nega: 
în Transnistria oameni nevinovaţi, civili - nu erau “cadre” 
bolşevice: acelea fuseseră grabnic evacuate de sovietici; nici 
prinşi cu arma în mână, luptînd împotriva Armatei Române: aceia 
fuseseră împuşcaţi pe loc, în Basarabia, în Bucovina - au fost 
jefui, umiliţi, chinuiti, înfometați şi, vai: asasinați. Fapte prin 
care românii participanţi s-au umilit-degradat singuri şi au 
degradat-umilit întreaga noastră comunitate. Adevărat, nu pentru 
acest motiv au fost condamnaţi, multi executaţi, după august 
1944 8. 

Aşadar: nu eu sunt dator, primul, să răspund la acuzaţiile de 
“antisemitism”, de masacrare a lor, ei să răspundă întâi la 
acuzaţiile noastre, doar este limpede că Holocaustul Roşu pus la 
cale şi de ei a început pentru noi, românii, cu un an mai 
devreme decât al lor: la 28 iunie 1940, 

Iar al nostru nu s-a încheiat nici azi. 

Întrebare - nu neapărat retorică: 

Câţi dintre evrei, ca cetăţeni români, deschiseseră gura, pro- 
testînd în iunie 1940 împotriva ocupaţiei ruseşti a României, ţară 
si a lor?; împotriva regimului bolşevic, străin tuturor românilor, 
instalat întâi în provinciile Ocupate, apoi, după 23 august 1944 în 
Tara Ocupată? În închisori, domicilii-obligatorii nu am întâlnit 
opozanți evrei ai comunismului impus în România şi nu am auzit 
să fi existat - români ca cetăţenie, nu ca sionişti. Câţi evrei 
români deschiseseră gura, măcar de formă, între februarie 1977 şi 
decembrie 1989, pentru apărarea drepturilor omului în România? 
ÎL detestau pe Ceauşescu, o mărturiseau la closet, dar câţi i s-au 
opus, pe faţă, ridicînd glasul în favoarea şi a ne-evreilor, 
concetăţeni ai lor? - eu nu cunosc un singur evreu care să se fi 
manifestat măcar ca “disident”. Câţi dintre evreii români, 
deveniți, din ordin, vânători de antisemiti, după decembrie ‘89, 
înainte apăraseră valorile umane pe care, acum, pretind că le-au 
apărat de când se ştiu? 

Unde erau, în România lui Ceauşescu, de pildă în primăvara 
anului 1977 vâşinskii de după-22-decembrie-89-fix: Andrei 
Cornea, Dorel Dorian, R. F(eldmann) Alexandru, Katz, Radu şi 
Al. Florian, Eshkenazy, Neumann, Volovici, Voicu, Oişteanu, 
Teşu Solomovici, Anca Răutu, Ornea, Cosaşu, Maria Banuş, 
lanoşi, Wald, Nina Cassian, Radu Bogdan şi ceilalți curajoşi 
târâtori-pe-burtă, colaborationisti dovediti? Nu i-am văzut, nu 
i-am auzit. Cum se manifestaseră, până în 1989, împotriva perse- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 41 


cutiilor la care erau supuşi concetätenii lor din ţară evreii ieşiţi: 
M. Shafir, Norman Manea (el l-a “înfruntat” pe Eliade la 6 ani 
după moarte iar pe Ceauşescu: niciodată, fie şi asudînd-tremurînd 
la adăpost, întâi la Berlin, unde pretindea că este... exilat - exilat 
cu paşaport RSR?, apoi în America); R. Ioanid (citez din 
macabeul holocaustolog: “am fost descurajat de a interveni în 
favoarea lui Radu Filipescu, arestat” şi: “în fapt, am spus că nu 
vreau să-mi expun familia”...- e-he, alibiul cu familia, nu doar la 
“antisemiti , ci şi la sionistii securişti!); Isac Chiva, Chapier, 
Moscovici (tatăl şi fiul), politrukul Perahim (tatăl şi fiul: Tudor 
Eliad, devenit băiat de prăvălie al lui V.C. Tudor), Mirodan, 
V. Socor, S. Damian, Bianca Marcovici, Bianca Marcu- 
Dumitraşcu-Balotă, Lilly Marcou, Tertulian, Ana Novac, Nina 
Cassian, Volovici, Oişteanu (oarecare excepţie: V. Tismăneanu). 
Cei care, abia după ce au primit semnal de la Washington, au 
început să răcnească în cor, denunţind... antisemitismul - prezent 
- al românilor (“Holocaustul românesc” pentru care trebuie să 
plătim miliarde de dolari) - vocea a doua fiind ţinută de altă 
brigadă agitprop alcătuită din nerusinati ca Nina Cassian, Maria 
Banuş, Crohmălniceanu, Tertulian, Cristina Marcusohn-Boico, 
Bruchmann (“Holban”) plângîndu-se că în România fuseseră, 
bieţii, persecutați ca... evrei şi comunişti! - ei care făcuseră parte 
din tagma profitorilor, a marilor persecutori-reeducatori- 
bolşevizatori, culpabilizatori ai românilor - ca evrei-comunişti! 

Există multi evrei cu simţul adevărului, al justiției, al nor- 
malităţii - voi cita pe larg din mărturiile câtorva, scrise, în 
legătură cu “Basarabia şi Evreii”. Dezbatere ori doar enuntare 
considerată de eternii Paznici de Noapte de la Poarta Templului 
Istoriei Mistificate: “trădare” (din partea evreilor normali), iar 
din a goi-lor: “răbufnire fascistă”, “antisemită”, “trivial 
negaţionistă... Cum altfel, dacă analfabetizatorii de ei nu tin 
seama - pentru început - de falsitatea, de idiotenia termenului 
“antisemit”, când semiti (de la Sem) sunt si maltezii şi berberii si 
arabii şi, cine ar crede, azi, în Israel: palestinienii, dragi tovarăşi 
de alte naţionalităţi! Nu voi face ca “unii evrei, nu chiar toţi, doar 
o mică zdrobitoare majoritate” care afirmă despre toți polonezii: 
«au supt antisemitismul odată cu laptele matern»; care spun 
despre toți românii: «sunt fascisti-legionari» - adausul: «antise- 
mit» avînd rol de întărire...; şi care mai afirmă: “Pogromul de la 
Iaşi (din 29 iunie 1941, precizarea mea, P.G.) are rădăcinile (...) 
în sistemul oficial antisemit de guvernământ, inaugurat la 1867 şi 
aplicat vreme de o jumătate de veac cu nezdruncinată perseve- 
rență...” - am citat din Matatias Carp, la al cărui studiu în 3 (trei) 
volume mă voi opri într-un capitol întreg. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 42 


Fireste, “nu (chiar) toti-toti-toti evreii”, care au scris despre 
cauza “masacrării din senin” (!?) a evreilor de către români, 
între 1941 şi 1943 ignoră cu o superioritate-de-rasă inadmisibilă 
(şi analfabetă - să facă asta din analfabetism?, ei, Oameni ai 
Cărţii?) - adevărul istoric, aşezat cronologic: 

- întâi - 28 iunie-3 iulie 1940 - a avut loc părăsirea 
Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a Ținutului Herţa: în timpul 
evacuării tragice victime au fost românii şi doar ei; 

- apoi - după un an şi o zi (la 29 iunie 1941) a fost Pogromul 
de la Iaşi, primul act sângeros - victime: evreii din România. 

Adevăr care mai spune: “evacuarea” armatei şi a civililor din 
Teritoriile Ocupate în iunie-iulie 1940 a constituit, din partea 
evreilor, nu a ruşilor ocupanti prilej de agresiune sălbatică, 
fanatică, rasistă, anti-românească, anti-goi, anti-creştină (încăl- 
carea Poruncii a 6-a!); 

Si încă mai spune cronologia: agresiunea din partea 
evreilor în timpul evacuării militarilor, a civililor români din 
teritoriile cedate a semnificat “Ochiul '-prim; 

Ce s-a întâmplat - după un an de zile - inadmisibil, repro- 
babil, criminal, condamnabil (dealtfel vinovații au si fost 
condamnaţi, mulți executaţi până în 1951 - vezi Nota nr. 8) - a 
fost replică la agresiune, “Ochiul” scos pentru Ochiul scos: 

Răzbunarea românului (şi) pe evreu - de la individ la 
individ - pentru răul personal făcut individului, 

Pedepsirea, de către stat a cetăţenilor români (nu doar evrei) 
vinovaţi de colaborare cu inamicul pe timp de război, pentru răul 
făcut comunităţii noastre, mai ales prin înrolarea voluntară, 
entuziastă în Armata Roşie, inamică şi lupta şi ura, feroce 
împotriva Armatei, deci a ţării lor: România. 


Adevăruri evidente susţinute şi de evrei normali ca Nicolae 
Minei-Griinberg, Moshe Carmilly Weinberger, Barbul Bronstein, 
rabinul Alexandru Safran, Al. I. Zissu, Mişu Benvenisti, Wilhelm 
Filderman, fost preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti din 
România în anii ‘40 (vezi “Situaţia...” reprodusă în Nota la primul 
capitol al cărţii de faţă). 

Acesta din urmă, W. Filderman este autor, nu doar al unui 
jurnal, furat de la Paris şi dacă nu distrus de arhivistnicii 
telavivioti, atunci “toaletat” - ca al lui Sebastian - deocamdată 
decretat “neconsultabil”; dar şi al unei declaraţii numită 
“Testamentul lui Filderman”: document ignorat, ocultat de 
fabricantii de istorie (scuipätori ai veninului urii oarbe pe toţi 
românii, pentru a oculta crimele lor şi ale ungurilor: coralnicii 
sionişti din comandoul-loanid) - după ce fusese interzis, din 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 43 


1948, considerat, prin decretul Pauker-Räutu-Kisinevski: “fituicä 
fascistă, antisemită”! 

lar dacă mincinosi, escroci, hoţi de documente, calomnia- 
tori ai românilor ca Wiesel, Braham, Ancel, R. Ioanid, Shafir şi 
A. Pippidi, M.D. Gheorghiu, Laszlo A. îi consideră în continuare 
“fascisti”, “antisemiţi” pe Antonesti, să citească ce scrisese Mihai 
Antonescu: “Am lăsat să intre în ţară evreii refugiaţi din alte 
părţi şi mai ales cei veniţi recent din Ungaria, adică unii 
din Transilvania de Nord, pe care nu-i consider unguri, ci 
români...” 

Poate că, în mare mila lor, vor tăcea trei minute (după 60 ani 
de monolog continuu, furios, isteric, acuzator) şi îi vor lăsa să 
vorbească pe doi martori înalt credibili, aflaţi în miezul 
evenimentelor din acea perioadă cumplită. 

Mai întâi un fragment din “Testamentul lui Wilhelm 
Filderman”, act legalizat la New York în 1956: 

“Mareşalul însuşi a fost executat de agenţii Moscovei, ca 
fascist. Adevărul este că Mareşalul Antonescu este cel care a pus 
capăt mişcării fasciste din România, oprind toate activităţile 
teroriste al Gărzii de Fier din 1941 şi suprimind toate activităţile 
politice ale acestei organizaţii. Eu însumi, răspunzind unei 
întrebări a lui Antonescu, la procesul său - montat de comunişti 
- am confirmat că teroarea fascistă de stradă a fost oprită în 
România la 21 ianuarie 1941, zi în care Mareşalul a luat măsuri 
draconice pentru a face să înceteze anarhia fascistă (...) În tim- 
pul perioadei de dominație hitleristă în Europa, eu am fost în 
contact permanent cu Mareşalul lon Antonescu, care a făcut 
foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi perse- 
cujiilor rasiale naziste (...) Eu am fost martorul unor scene 
emotionante de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei, în 
momente de grele încercări din timpul Imperiului Nazist din 
Europa. Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor 
naziste care cereau măsuri dure împotriva evreilor. El este cel care 
mi-a dat pasa-poarte în alb, pentru salvarea de teroarea nazistă a 
evreilor din Ungaria, a căror viaţă era în pericol!” 

Apoi un pasaj din scrisoarea de mulţumire adresată la 26 
iunie 1944 de Al. I. Zissu lui Mihai Antonescu, prim-ministru: 

“(...) şeful unui guvern obligat să asculte de poruncile 
neîndură-toare ale unui tragic război, hărțuit de greutăţi inexpli- 
cabile, pus mereu în situaţii penibile şi aproape insurmontabile” 
“(...) larga toleranţă a guvernului dumneavoastră faţă de exodul 
evreilor unguri, polonezi etc., care au găsit şi continuă să 
găsească aici un refugiu sigur şi putinţa unei definitive salväri 
prin emigrație (...). Si dacă astăzi evreimea din Ungaria urcă 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 44 


insängeratul calvar pe care a pătimit şi pierit iudaismul polonez, 
iar cel bulgar urcă acelaşi rug, noi, evreii români suntem mereu 
obläduiti de guvernul dumneavoastră, care se străduieşte să 
indulceascä restricţiile şi să înlăture măsurile impuse de 
împrejurările haine”. 

Aceştia - evreii normali - au fost acuzaţi de “ploconeală” în 
faţa autorităților (ce ar fi trebuit să facă: să-i asasineze pe 
antoneşti? - cu ce rezultat?), sânt tratați de membrii Biroului 
Politic al Comitetului Central al Sionismului Komisarnik (b) mai 
rău decât goii, consideraţi “trădători”- după apucătura bolşevică: 
duşmanul-de-clasă este mai puţin foarte-periculos decât fostul 
tovarăş, trădător. 

De ce: trădători? Fiindcă, deşi evrei, spun adevărul-adevărat, 
nu cel insistent, discret - ba chiar: secret - recomandat? 

Ei, da: cine nu cântă în Fanfara Armatei Roşii de la Tel Aviv, 
sucursală: Washington - nu are dreptul la cuvânt! 

Singurul răspuns (nu de justificare, ci de explicare): 

Comportamentul bestial, criminal al românilor faţă de evrei, 
începînd din 29 iunie 1941, îşi găseşte cauzele cu un an mai 
devreme, în 1940, în Basarabia şi “problema evreiască” (sau în: 
“Evreii şi Problema Basarabiei”), iar cele mai îndepărtate... 

...în Revoluţia Bolşevică de la 1917; 

Si dacă din 18787; 

Nu cumva de la promulgarea Constituţiei din 18667; 

Şi dacă de la 1831 (Regulamentul Organic)? 


NOTE 


1) A devenit indecentă, grotescă târguiala, cearta în jurul numărului 
evreilor omorîti de români. 

Evreii au decis cu de la sine putere: “cifra” este - “odată pentru 
totdeauna” - 400.000, au şi scris-o pe Memorialul de la Coral. Crezîn- 
du-se în continuare în Lagărul Sovietic, unde făceau legea-adevărului-de- 
clasă (şi de-rasă), în Rusia din 1917, în România între 1940 şi 1989 - sunt, 
nu doar mirati de “obrăznicia”, de îndrăzneala românilor de a încerca să 
nuanteze “cantitatea” (si nu fapta!): au început să zbiere că se contestă 
adevărul unic, imuabil: cel evreiesc, impersonalul indicînd păcatul de 
moarte al goi-lor de a pune la îndoială cuvântul evreilor. 

Din februarie 2004, în săptămânalul Observator cultural, asistăm 
la dezolantul spectacol dat de “istoricul” J. Ancel (notoriu falsificator de 
istorie, prin statistici traficate), revoltat de modesta băgare de seamă a lui 
Andrei Şiperco în legătură cu “Bilanţul Holocaustului din România”. 
Departe de a se angaja într-o dezbatere onestă, J. Ancel tună şi fulgeră, nu 
pentru că i se corijează “cifrele” (toţi greşim, li se întâmplă chiar şi 
statisticienilor, nu?, darmite sioniştilor!), ci pentru că un nemembru al 
staff-ului are insolenta să contrazică ce a scris el - membru eminent - 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 45 


negru pe alb; “odată pentru totdeauna”, vorba tovarăşului său de 
bolşevism în România, Radu Florian. În zadar îi cere Andrei Şiperco unui 
ins structural de rea-credintä, să aibă... bunä-credintä. Care: bună? Care 
credinţă? Dar J. Ancel este ceea ce a fost (şi va fi): un mincinos, un obraz- 
nic, un traficant de adevăruri istorice - nici mai mult, dar nici mai puţin. 

Pe urmele lui J. Ancel şi ale lui R. Ioanid, negustori de cadavre, 
am consultat impozantul volum în limba rusă Evrei Moldovi realizat de 
un colectiv condus de S. Spitalnic, apărut la Chişinău în 2002 cu girul 
Bibliotecii municipale “B.P. Hasdeu”, a Bibliotecii evreieşti “L. Manger” 
ŞI a Joint-ului. 

Este un catalog al intelectualilor evrei din “Moldova, în secolul XX” 
(ar trebui să se înţeleagă, “din R.S.S. Moldovenească”, în realitate aria 
geografică este mult mai întinsă: pe lângă Basarabia, provincie 
românească, este cuprinsă aici şi Bucovina de Nord (cu Cernäutiul) 
precum şi o parte din Galiţia, din Ucraina - zonele Tiraspol, Balta, 
Odessa. Deasemeni, au fost incluşi nativi din alte provincii româneşti şi 
ruseşti, trăitori în “Moldova”. Ne-am oprit doar la “literatură şi artă” 
scriitori şi critici literari, arhitecţi, pictori, sculptori, graficieni, istorici de 
artă, compozitori, interpreţi de muzică, actori, regizori: 251 de persoane. 

Scriitori: în idiş: 44, în rusă: 31, în română: 24. Total 99. 

Nu vom pretinde că după 22 iunie 1941 soarta scriitorilor evrei din 
Basarabia, Bucovina ar fi reprezentat, proporţional, soarta evreilor 
ne-scriitori, dar observăm - din catalogul alcătuit de evrei: 

Din cei 99 scriitori repertoriati au murit în “lagăre din Transnistria” 
- deci sub administraţie românească: 

1. Goldenberg Mordehai - în 1941: 

2. Trahtenberg Iosif - în 1941 (la Kamenetk-Podolsk, zonă 
“administrată” de germani); 

3. Vainstein Israil - în 1942. 

Iar: 4. Breitman Motl : internat de către români în lagăr, între 1941- 
1944, din fericire a supravieţuit, apoi “a trăit la Cernăuţi” - după expresia 
alcătuitorilor. 

Sub administraţie sovietică, începînd din 1938, cetăţenii sovietici 
(evrei) din “R.S. Autonomă Moldovenească” au murit sau dispărut în Gulag: 

1. Gaisiner Ghert; 

2. Pincevski Mose; 

3. Iankilevici lankel; 

4. Terziman (Alterson); 

5. Lehtsir Samuil - 

Iar următorii scriitori evrei au supravieţuit (Gulagului): 

6. Saktsier Motl 

7. Kharats Iacov 

8. Iakir Iacov. 

Arhitecti, ingineri constructori, urbanisti - total 32 

1. Aroni Samuel, inginer constructor, a fost internat de români în 
ghetoul din Kişinău. A supravieţuit - după liberare a lucrat în Australia, 
în California, în Israel. 

Plasticieni - total 30 

1. Beierman Mendel, grafician, cronicar de artă - a fost internat în 
Gulag în 1942, reabilitat în 1956 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 46 


2. Brazer Abram, sculptor, grafician - decedat în ghetoul din Minsk 
(administrat de germani) în 1942 

3. Kogan Moisei, sculptor, grafician - decedat în Gulag (1942) 

4. Sinitza Zinovie, pictor, în 1940 internat, de către români în ghetto; 
“în timpul războiului”, în Gulag, pentru 8 ani 

Muzica, teatru, cinema - total 90 

1. Tkaci Efim - instrumentist, pedagog: a fost internat în gheto de către 
români, în Transnistria - a supravieţuit 

2. Schildkret Moritz, violoncelist - la 78 ani a fost internat de către 
români în gheto, unde a şi murit, în curând (1941). 

După cum se observă, cel mai greu tribut l-au plătit scriitorii. Apoi 
artiştii plastici. Administraţia românească are pe conştiinţă internarea a 8 
oameni de cultură şi moartea a 5 dintre ei. Şi unul singur ar fi fost prea-mult. 

Cu excepţiile indicate, intelectualii evrei din “Moldova”, în cvasitota- 
litate s-au/au fost evacuaţi în interiorul Rusiei - pentru că aceştia fuseseră 
militanti activi în “procesul de sovietizare ” (denunturi, arestări, anchete). 


2) În ebraică goi este singularul; pluralul: goim. Motiv pentru care 
în româneşte singularul (goi) sună ca un plural. Este bine să se evite 
folosirea pluralului în româneşte - recomandare pe care autorul 
rândurilor de faţă nu a reuşit să o respecte... 


3) Întru ilustrare, citez din Mihai Shafir: 

“Bunica mea [era] de origine budapestană. (...) ajungînd la dânsa la 
Timişoara, m-am adresat bunicii în limba română. A rămas ca un stâlp de 
gheaţă, în toata statura ei impozantă şi mi-a răspuns în limba germana 
(pervers, dar aceasta era limba familiei, nu idişul, pe care l-am învăţat cu 
ajutorul ebraicii şi al germanei în... Israel): “«/n această casă, se vorbeşte 
româneşte numai o dată pe săptămâna, şi atunci numai la bucătărie». 
Adică cu servitoarea” (subl. m.). 

Locul scenei relatate de M. Shafir: Timişoara, Republica Populară 
Română; timpul: între 1945-1965. Atunci-acolo existau legi care pedep- 
seau cu închisoarea “ura de rasă” - numai cea care i-ar fi vizat pe evrei, 
pe ţigani, pe unguri, pe ruşi; nu şi ura-de-rasă vizîndu-i pe români - mai 
ales când ea venea de la un evreu-ungur. Egalitate în faţa legilor sovieti- 
zatoare? Nu şi pentru căţei, fiindcă... “Azi ţara ta e casa mia”, aşa suna 
varianta lor a imnului - impus, de ei - ţării noastre. 

Bunica budapestană a lui Mihai Shafir se prefăcea că nu ştie 
(nepotul său la fel) că în Vechiul Regat, până la 23 august 1944 - până la 
invazia bolşevicilor - când spuneai: “unguroaică”, întelegeai: “servitoare”. 

Imprudent, M. Shafir declară: “Din partea mamei străbunicul fusese 
arendaş în Moldova (...) (acum vedeţi cine e vinovat pentru 1907)”... 

Nu abia acum “vedem”; acum ni se confirmă ceea ce ştiam, în ciuda 
“istoriei României” impusă de Răutu, Roller şi alţi komisari tismăneni. 

După război vinovaţii unguri şi vinovaţii români (de acte de 
cruzime, de asasinate) nu au fost judecaţi după aceeaşi Balantä, nu au fost 
pedepsiţi cu aceeaşi Sabie. Ultimul soldat român (nu mai vorbim de 
Jandarmi!) care, din ordin, însoţise o coloană de evrei în Transnistria a 
fost judecat pentru “crimă împotriva omenirii” şi condamnat; în schimb 
criminalii unguri, asasini ai românilor nord-transilvăneni nu au fost 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 47 


identificaţi şi de justiţia comunistă maghiară. Ba chiar jandarmi unguri, 
care au uciseseră “doar români” ne-urmäriti penal, au devenit milițieni si 
securişti (români!), devotați apărători ai sovietismului în România - până 
în 1956. Singurii pedepsiţi (de către Justitia Divinä) au fost bestiile care, 
după 20-30 ani, temîndu-se că, în sfârşit vor fi demascati şi judecaţi, de 
spaimă, s-au sinucis. Nu oricum. Ci spânzurîndu-se. Ca Iuda. 


4) Abatorul de la Bucureşti: 

În timpul rebeliunii legionare (21-23 ianuarie 1941) au murit 
militari, legionari, civili, printre ei un număr de evrei din Bucureşti. “În 
cele trei zile de rebeliune au fost ucişi 120 evrei” (M. Carp, Cartea 
Neagră, vol I, pag. 188). Odios apare “episodul de la Abator”, unde 
(atenţie, vorbeşte tovarăşul Ilia Ehrenburg, la Bucureşti, în 1945, în 
acelaşi an, spusele îi vor fi tipărite la editura - care, alta? - Cartea rusă): 
«zilele de groază când legionarii rupeau oamenii în bucăţi şi-i spânzu- 
rau la abator [printre care şi] fete tinere atârnau de cârligele abatorului”. 

Timpul nu a restabilit adevărul, din contra: a umflat cifrele: 
«..200 evrei erau duşi la abator”, “evrei omorîti de legionari şi agätati în 
cârlige”, explică Sandu David, preşedinte al Scriitorilor de origine 
română din Israel, în Express Magazin nr. 29/1991. 

[Dar câti preşedinţi vor fi avînd scriitorii israelieni de origine 
română? Eu îl ştiam pe Sebastian Costin, fost coleg al meu la Institutul 
“Eminescu” şi care semna: “Sebastian Costin”; din altă sursă, în aceiaşi 
perioadă, este indicat ca “preşedinte” Şlomo Leibovici, nativ din 
Botoşani, spion activ, şef de contrainformaţii, controlor al ambasadei 
israeliene de la Bucureşti. Să fie “Sebastian Costin” pseudonimul civilo- 
artistic al militarului-spion Leibovici? Nu cred.] 

Legionarii acuzaţi nu s-au putut apăra: după rebeliune Antonescu 
le-a închis gura (unora şi cu pământ). Până în 1989 existau numai 
mărturii orale; şi numai în închisoare. 

Martorii oculari nu au fost luaţi în seamă de “justiţia poporului”, în 
1946: directorul Abatorului Dr. Aurel Naghel, nu a “recunoscut” nici 
“masacrul de la Abator”, nici macabra punere în scenă a... cârligelor în 
care ar fi fost atârnate fete-tinere, vorba lui Ehrenburg. Nici un alt 
salariat al Abatorului nu a confirmat alegaţiile procuraturii. Nici tinichi- 
giul evreu Segal, aflat acolo în timpul evenimentelor nu a confirmat teza 
“masacrului”. A. Naghel a fost declarat nevinovat, dosarul închis - din 
punct de vedere penal - nu şi pentru presa P.C.R. care a susținut (şi susține 
si azi, nu doar la Tel Aviv) varianta mincinoasă a “Pogromului de la 
Abator”. 

Există însă o sumă de mărturii, orale vreme de o jumătate de secol, 
aşternute pe hârtie începînd din 1990. Potrivit acestora: 

- legionarii (“faşiştii”, rosteau procurorii, proaspăt sosiți din Marea 
Uniune) nu au ucis, în timpul rebeliunii, evrei - ca evrei; 

- indivizii care, în uniforme legionare, au terorizat populaţia civilă, 
mai cu seamă pe evrei, autori ai jafurilor (victime: nu doar evreii), ai 
asasinatelor (victime: şi evreii) nu erau legionari ci, după mărturisirile în 
închisoare ale unor “responsabili din poliţie” - însă antiantonescieni - ar 
fi fost recrutați dintre lumpenproletarii de serviciu din mahalalele şi din 
Gropile Capitalei, îmbrăcaţi în uniforme legionare (“cămăşi verzi”), 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 48 


aduse pe Marea Neagră, din... Uniunea Sovietică. Dublu scop: compro- 
miterea legionarilor “antisemiţi”; compromiterea lui Antonescu 
(prin “acte antisemite”), şi despărţirea României de Germania. Cine avea 
interes?, desigur, URSS - dar şi Anglia. 

Câteva mărturii (documente luate de pe internet): 

“Începand cu 1945, s-a incetätenit in Romania convingerea cu 
privire la o serie de crime în masa comise impotriva evreilor in luna 
ianuarie 1941, in timpul aşa-zisei “rebeliuni legionare”. Unul din episoa- 
dele cele mai importante este “pogromul de la abator” în care zeci de 
evrei ar fi fost ucisi si agatati in carligele de macelarie. Povestea a servit 
intai comuniştilor drept cap de acuzare impotriva legionarilor, iar mai 
apoi ca scenariu pentru filme sau cărţi (Marin Preda, Sergiu Nicolaescu 
etc.) Azi, multa lume este convinsa ca acest eveniment a fost real, mai 
ales datorita demonizarii absolute a legionarilor si imposibilitatii 
acestora de a-si spune propria versiune. 

“ Aceasta (...) (extrem de puţin vehiculată /.../) este urmatoarea: în 
anul 1946, procuratura comunista deschide dosarul “Abator”. Sunt 
chemaţi la ancheta medicii şi muncitorii angajaţi acolo în anul 1941. 
Faptele sunt intoarse pe toate feţele, se cauta vinovaţi sau tapi ispäsitori, 
dar nu se gasesc şi procuratura este obligată să inchidă dosarul. Dintre cei 
audiaţi, doar un macelar pe nume Horwat crede in pogrom, însă el nu era 
angajat al abatorului în 1941. În schimb, tinichigiul Segal, evreu, de buna 
ținută morala, prezent acolo în 1941, declară ca nu a existat nici un 
pogrom. 

“Angajaţii Abatorului Bucureşti, revoltați, au semnat o notă de 
protest împotriva mistificărilor aparute pe aceasta temă în ziarele 
comuniste. Exemplare ale acestui protest au fost inaintate ziarelor 
Universul şi Dreptatea, dar ele nu au mai fost publicate, deoarece aceste 
ziare au fost reduse la tăcere” (vezi Zaharia Marineasa - “Pogromul de la 
Abator”, Almanahul Gazetei de Vest - 1994, pag 144): 


“DESMINTIRE 

“Subsemnatii, medici veterinari şi funcţionari ai Abatorului Capi- 
talei, luând cunoştinţă de articolele publicate de ziarele “Romania Libera” 
şi “Tribuna Poporului”, prin care se afirma că in abatorul Capitalei au fost 
ucisi Ovrei, şi de campania care se duce pe aceasta tema, de natura sa 
discrediteze instituţia si oamenii ce o servesc, dăm cea mai categorica 
desmintire afirmatiunilor făcute şi declarăm pe proprie răspundere ca 
faptele enunțate mai sus sunt de domeniul fanteziei. Urmeaza semna- 
turile (în număr de 37). 

“Facsimilul scrisorii şi semnăturile au fost publicate abia dupa 1989, 
în acum defunctul Expres Magazin, nr. 13/1992, precum şi in Almanahul 
Gazetei de Vest -1994. Documentul în original: in arhiva ziarului 
Dreptatea. 

(...) “Despre evreii morţi în timpul aşa-zisei rebeliuni, “Cartea 
Neagră”, editată în 1946 de Comunitatea evreilor din România, recu- 
noaşte condiţia de beligeranti, adica de luptători, a evreilor în răsturnarea 
regimului legionar, şi nu de simple victime ale antisemitismului, numărul 
evreilor morţi fiind neînsemnat faţă de numărul legionarilor ucişi în 
evenimentele din ianuarie 1941. Cercetând cu amanuntime evenimentele 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 49 


din timpul zisei rebeliuni, nu vom descoperi nicăieri vreo condamnare 
adusa vreunui legionar pentru fapta de a fi ucis un evreu, deşi ştim cu toţii 
ca Antonescu s-a luptat mult să descopere o astfel de proba incrimina- 
torie. Se cunoaşte de asemenea ca legionarii au fost ocupați cu apărarea 
instituţiilor publice în contra loviturii de stat antonesciene; în plus, ca şi 
în Revoluţia din 1989, ca de altfel în orice situaţii de aceeaşi factură, 
periferia oraşului, prin elementele ei, îşi aduce o contribuţie violentă şi 
haotica”. (Zaharia Marineasa - ibidem). 


Declaraţia lui Dărăşteanu I. Constantin 
(Aldine, 30 ian. 2004): 

“Subsemnatul (...) cunoscând sancţiunile prevăzute de art. 292 
din Codul Penal, cu privire la falsul în declaraţii, declar prin prezen- 
ta următoarele: 

“În ianuarie 1941 lucram la Baza Aeriana nr. 3 Pipera (...) În 
Ziua de 24 ianuarie 1941 am avut o discuţie cu un subaltern Preda 
Petre (...) care în zilele precedente, 21-23 ianuarie, lipsise de la uni- 
tate: era legionar şi participase la rebeliune. El mi-a povestit că la 
Abator se află trupurile neinsufleţite ale unor legionari agätate în 
cinghele, despre care se afirma ca ar fi cadavrele unor evrei ucişi de 
legionari. Am raportat comandantului meu comandor inginer 
Constantinescu Cristea cele aflate de la Preda Petre si l-am întrebat 
ce crede ca trebuie făcut. Comandantul mi-a răspuns ca nu ştie ce sa 
Jacem şi cui să raporteze cele aflate, dar ca mai înainte de orice o 
asemenea informaţie trebuie verificată. Mi-a recomandat sa iau 
maşina-dubiță (...) şi să mă deplasez acolo, la Abator, să văd care 
este adevărul. (...) Am plecat cu şoferul (...) am intrat pe poarta prin- 
cipală spunând ca mergem să luăm carne pentru unitate (...). Am 
intrat apoi în hală şi am constatat ca aproape nimeni nu muncea, fie- 
care se plimba prin hală, de la un grup la altul, se discuta într-o 
atmosfera apăsătoare, de încordare şi gravitate. Am încercat sa intru 
în vorba cu parlagiii, dar ei mai mult se fereau sa-mi răspundă cand 
i-am întrebat dacă e adevărat că undeva, în Abator, se află nişte 
oameni, nişte evrei atärnati în cârlige (cinghele). M-au făcut atent să fiu 
mai discret şi mai prudent. Unul dintre ei, pe care ceilalţi îl numeau "nea 
Vasile” şi care era şeful unei echipe de măcelari, mi-a răspuns totuşi: 

“«Da, domnule, dar nu sunt evrei, sunt români!» 

“Soferul care ma însoțea îl cunoştea şi ne-a făcut prezentările: 
se numea Stoica Vasile. El mi-a arătat în ce direcţie se aflau cada- 
vrele şi m-a făcut atent sa nu fiu văzut de oamenii din conducerea 
Abatorului sau de oamenii de încredere ai acestora. La circa 50 m am 
gasit locul, unde am ajuns singur, neinsoţit de nimeni. Am numărat 
cadavrele atârnate în cinghele, erau 11 sau 21, am uitat numărul 
exact, fin minte că se termina cu cifra 1. Lângă perete se mai afla o 
grämada de cadavre, cu hainele murdare de noroi şi sânge. 
Cadavrele atârnate în carlige aveau paltoane pe ele, unul mai avea 
căciula (cuşmă de blană, tărănească) pe cap. Am dat puţin la o parte 
paltonul la primele trei cadavre şi am văzut la fiecare rana mortală, 
din care cursese sânge şi imbibase îmbrăcămintea. Cel de-al treilea 
cadavru avea sub palton şi deasupra hainei o cămaşă verde, legio- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 50 


nară. Nu m-am mai atins de celelalte cadavre şi m-am întors la şofer. 
Discuta mai departe cu nea Vasile, pe care l-am întrebat: «Măi, nea 
Vasile, cine sunt oamenii ăştia?» Mi-a raspuns că sunt legionari 
împuşcaţi de Armată, ca în jurul Abatorului au fost împuşcaţi mai 
multi legionari şi că aceşti legionari au fost adunaţi din stradă de 
oamenii de încredere ai conducerii Abatorului, la ordinele acesteia, şi 
bägati în Abator, unde au fost atârnati în cârlige şi declaraţi că sunt 
evrei ucişi de legionari. Reproduc cuvintele lui Vasile Stoica: 

“«Nu Sunt jidani, domnule, sunt legionari împuşcaţi de Antones- 
cu, iar jidanii de la Abator, prin oamenii lor de încredere, i-au târiît 
din stradă în Abator, i-au atârnat în cinghele şi zic despre ei că sunt 
jidani». 

“Fac menţiunea ca la data aceea Abatorul era o societate 
administrată şi controlată de evrei. Nea Vasile a facut mențiunea: 
«jidanii noştri, care conduc Abatorul». 

(...) “Mentionez ca, în zilele care au urmat, zvonul despre 
uciderea şi atârnarea în cârlige a evreilor la Abator a circulat, dar nu 
era luat în serios de nimeni. Până şi femeile cele mai simple din 
mahalaua bucureşteana se întrebau «de ce evreii nu reclamă la 
Antonescu ce au pätit?» 

“Precizez ca nu am fost membru al Mişcării Legionare (...) De 
asemenea, menfionez ca am fost condamnat după 1944 pentru "crimă 


59 


de uneltire împotriva ordinii sociale" si am făcut 11 ani de temniță”. 


Comunicat din Universul, 6 februarie 1941: 

“Numărul morților şi răniților căzuţi, dintre rebeli şi populaţia civilă, 
în Bucureşti, în zilele de 21-23 ianuarie 1941, după datele culese până în 
prezent de autorităţi, se ridică la 490 şi anume: 

“Răniţi: (...) 254. 

“Morți: (...) 236. 

“Din totalul de 490 de răniţi şi morţi, 346 sunt români iar 144 evrei. Toți 
evreii morţi (118) au fost asasinați de rebeli (subl. mea, P.G.)”. 

Până aici nimic de semnalat, cifra oficială a morților dintre evrei 
(118) nu este departe de 120 - dată de Matatias Carp - însă foarte 
departe de cea furnizată de la Tel Aviv de Sandu David (“200”). 

Ciudată se arată partea finală a comunicatului: 

“Majoritatea morţilor şi a răniților a(u) căzut în atacurile date de 
rebeli asupra Presedintiei Consiliului de Miniştri şi Palatului 
Telefoanelor. Prezenţa femeilor şi a copiilor printre cei căzuţi se datoreşte 
faptului că rebelii (adică legionarii? - n.m., P.G.) i-au aşezat în primul 
rând în speranţa că sub scutul lor vor putea înainta fără a primi focuri. Mai 
mult de jumătate din nr. celor căzuţi îl formează comuniştii recrutaţi 
dintre muncitori, meseriaşi, funcţionari comerciali, şofeuri, ucenici etc” 
(subl. mea, P.G.)] 

Care este adevărul - fie el şi doar statistic: adevărul lui Antonescu şi 
al guvernului de atunci?, adevărul legionarilor?, adevărul evreilor?; 

Care este adevărul despre pactul dintre Siguranţă, prin Eugen 
Cristescu şi PCR, prin Constantin David, comunist evreu din Constanţa? 
În virtutea înţelegerii, “teroriştii” de atunci să fi fost, într-adevăr, ţigani si 
evrei comunişti care trebuiau să lase impresia că legionarii ar fi devastat 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 51 


prăvăliile evreilor, i-ar fi batjocorit, asasinat - şi “atârnat în cârlige, la 
Abator”? 

În care caz cine l-a asasinat pe Constantin David, erou al clasei 
muncitoare? Siguranța? - improbabil, dacă este adevărat că exista o 
întelegere de colaborare; comuniştii care nu erau la curent cu “ceastălaltă 
linie a partidului” îşi suprimaseră tovarășul ca trădător? 

Dar adevărul nostru: adevărul-adevărat - când îl vom afla? Pentru 
ce rabinul Safran, imediat după “masacru”, a adunat cadavrele evreilor - 
“de la Abator” - şi s-a grăbit să le îngroape înainte ca autoritățile să 
poată face constatările legale? 

Să mai pretindă evreii că nu sunt manipulatori de cadavre - la 
propriu şi prin contabilitatea lor, cu totul specială! 


Iată o opinie despre: Emanuel Badescu 

http://www.lumeam.ro/nr3 2006/index.html: 

(...)“Destituirea generalului Constantin Petrovicescu, ministrul de 
interne, a sefului Sigurantei, Alexandru Ghika, si a lui C. Malmuca, director 
in Ministerul de Interne, sub pretextul ca nu au reusit sa-l depisteze pe asasi- 
nul maiorului Döring, a produs o asteptata (de general) deruta si revolta in 
gruparea simista. Motivand - din necunoasterea in detaliu a prerogativelor 
puterii lui Antonescu - nepublicarea in Monitorul Oficial a acestei decizii, 
Ghika si Malmuca au refuzat sa se supuna “acestei ilegalitati“ si s-au barica- 
dat in sediul Sigurantei de pe bulevardul Carol I. Erau insotiti de aproxima- 
tiv 50 de persoane. Acesta a fost momentul crucial al izbucnirii “razboiului 
dintre Garda si Antonescu“. (...) Cu aceasta ocazie se poate remarca o 
excelenta pregatire a gruparii simiste pentru situatii de criza, pregatire 
insusita prin studierea materialului subversiv preluat de la comunisti. Au fost 
ocupate tipografiile si radioul national. Au aparut manifeste si s-au strigat 
lozinci de atragere a armatei. S-au lansat zvonuri false. S-a apelat, tot prin 
manifeste, la sprijinul populatiei, dezvaluindu-se, in spiritul “maniei prole- 
tare“, tradarea de neam de care se face vinovat generalul, si asa mai departe. 
Cine este cat de cat familiarizat cu manifestele bolsevice va observa usor 
marea asemanare cu acestea a manifestelor lansate de simisti. 

(...) “Este un aspect care ar trebui sa dea de gandit celor ce-i mai 
confunda pe “codrenisti“, profund anticomunisti, cu “simistii“, care au con- 
lucrat cu bolsevicii si luptau pentru o “revolutie legionara“, cu atat mai mult 
cu cat, din miscarile Armatei Rosii de-a lungul frontierei estice, rezulta ca 
Moscova cunostea indeaproape desfasurarea evenimentelor si pregatea o 
“interventie de pacificare“. Nu mi se pare o simpla coincidenta. Daca i s-a 
cerut sau nu ajutor ramane de cercetat. Totusi, pe care legionari i-a chemat 
Ana Pauker sa lucreze cot la cot cu bolsevicii la “reconstructia“ Romaniei, pe 
codrenisti sau pe simisti, cei care au compromis nu numai Miscarea 
Legionara, ci si ideile nationalismului romanesc? Eu cred ca pe simisti. 

“De-a lungul celor trei zile de confruntare s-au evidentiat cateva “carac- 
teristici“ tipice “loviturii de stat“, cele mai importante fiind urmatoarele: s-au 
lansat actiuni de terorizare a populatiei - cu precadere evreiesti -, intr-un sens 
compromitator pentru cei programati sa piarda puterea; s-a tinut zilnic 
legatura cu marea putere externa care si-a dat acordul pentru “lovitura“; s-au 
contracarat zvonurile simiste cu zvonuri ale “noii puteri“, producandu-se 
haos in circulatia “pentru civili“ a informatiei si, evident, panica de care va 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 52 


profita “salvatorul patriei“; adeziunea structurilor adverse (simiste) din teritoriu 
la “noua putere”. 

“Despre terorizarea populatiei in cele trei zile s-a scris cu fluvii de 
cerneala. Totusi, doar un procent infim de incriminari a fost probat cu docu- 
mente si fotocopii. Faptul ca Simon Wissenthal si comisia sa nu au anchetat 
“crimele legionare“ ar trebui sa puna pe ganduri. Au fost devastate magazi- 
nele evreiesti sau cele legionare, in cel putin doua cazuri fiind vorba de cele 
din urma? Au fost atarnati de carlige, la Abator (institutie condusa de trei 
evrei!), evrei, legionari sau cadavre luate de la Morga? In mod surprinzator, 
desi actul a fost abominabil, evreii romani si de pretutindeni nu au cautat sa 
afle adevarul. Constrans de acest aspect, sunt liber sa presupun ca era vorba 
de cadavre substituite de la Morga. La fel de surprinzatoare este aparitia 
multor evrei alaturi de echipele de jaf trimise pentru compromiterea simisti- 
lor in cartierele evreiesti. Insusi generalul Antonescu fost uimit de aceasta 
situatie, pe care o va expune in sedinta Consiliului de Ministri din 11 februa- 
rie 1941. Citez: “Dintre evrei, nu toti, dar 30-40 000 sunt periculosi si dova- 
da s-a facut cu ocazia rebeliunii, cand multi evrei s-au asociat elementelor 
devastatoare din strada. Pentru ca evreii sa se asocieze acestor elemente, 
aceasta inseamna ca ei au fost pusi in miscare de cineva, intr-un anumit Scop 
si nu puteau fi miscati decat de o actiune comunista dirijata“. (subl. m. P.G.) 
Cum se vede si cum se va dovedi, pentru evreul comunist nu etnia conta, ci 
scopul care scuza mijloacele. Posibil ca acesta sa fi fost motivul tacerii aster- 
nute ulterior, mai cu seama in anii puterii lui Chisinevski si Nikolski, ani de 
crunta prigoana antiromaneasca; ma refer, desigur, la neanchetarea cazurilor 
de jaf si incendiere, precum si a celor de asasinare a evreilor nevinovati in 
zilele de 21-23 ianuarie 1941. Cine si ce i-a oprit pe “tovarasi” sa faca 
lumina in acest caz? Nu cumva martorii oculari? Simpla enumerare a 
mortilor si bunurilor distruse ori pierdute tine de contabilitate, nu de Justitie 
sau de istoria reala”. 


5) Pogromul de la Iaşi. 

În noaptea de 27 spre 28 iunie 1941 (războiul începuse la 22 iunie), 
la Iaşi, sergentul TR Mircea Manoliu, din trupele româno-germane aştep- 
tînd plecarea pe front, din proprie inițiativă (a se citi: fără să fi avut vreun 
ordin de la superiorii săi militari), a arestat şi a împuşcat şase evrei, “vino- 
vati” pentru că, în iunie-iulie 1940, în timpul retragerii din Basarabia, 
evreii  atacaserä pe militari şi pe civili. Sergentului i s-au alăturat grupe 
germane de poliție militară care au maltratat populaţia evreiască sub 
pretextul căutării unui aparat de radio-emisie. În cursul zilei de 28 iunie 
soldaţi români şi germani au atacat locuinţe evreieşti, rănind, amenintînd 
cu moartea, maltratînd, jefuind numeroase persoane. În noaptea de 28 
spre 29 iunie s-au semnalat “provocări” la adresa trupelor germane şi 
române (în fapt puse la cale de câţiva legionari din laşi, de coniventä cu 
germanii) - s-a tras cu arme de salon şi au fost aruncate petarde. 

A doua zi (29 iunie) au fost arestate cca 3.000 persoane, în majori- 
tate evrei. După o anchetă sumară operată de poliţia militară, de jandar- 
merie, de poliţie (române, acestea), multi evrei au fost liberati, însă 
germanii 1-au re-arestat şi au făcut de gardă la Chestură, pentru a nu mai 
permite liberările. Arestările au continuat, ajungînd la cca 5.000 per- 
soane. În aceeaşi zi (29 iunie) Mihai Antonescu, vicepreşedinte al 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 53 


Consiliului de Miniştri a ordonat evacuarea din laşi a întregei populaţii 
evreieşti (în jur de 45.000 persoane) - măsură ulterior abandonată. 

La 30 iunie, printr-un ordin telegrafic, Ion Antonescu a decis: toţi 
evreii comunişti, posesori de arme şi de steaguri roşii să fie executaţi. 
Până în acel moment fuseseră împuşcaţi cca 300 evrei iar 50 au fost răniţi. 
Executiile au continuat - comunicatul lui Antonescu de la 2 iulie vorbea 
de un total de 500 persoane executate; 


“Trenurile Morţii” (30 iunie-l iulie 1941). 

În urma Pogromului de la Iaşi, la 30 iunie 1941 au fost formate două 
trenuri. Până la îmbarcarea evreilor, trupele germane de politie militară - 
între care o echipă de 10-12 membri ai organizaţiei “Todt” s-au aflat în 
frunte. 

Primul tren, cu 2.530 evrei, luat în primire de Corpul Gardienilor 
Publici, a fost evacuat la Târgu Frumos. Cel de al doilea (1.974 evrei) a 
fost trimis la Podu Iloaiei. 

Primul tren, după ce a făcut un popas la Târgu Frumos - unde a lăsat 
654 cadavre - a fost dirijat din Ordinul Ministerului de Interne către 
Călăraşi: a ajuns abia în 7 iulie. Pe acest traseu trenul a fost luat în 
primire de Jandarmerie. Bilanţul - teribil: 1.519 morți (din care doi 
împuşcaţi pentru că încercaseră să fugă). 

Când cel de al doilea tren a ajuns la destinaţie s-a constatat că din 
pricina maltratărilor prealabile, a condițiilor îngrozitoare de transport 
(vagoane supra-aglomerate, închise ermetic, căldură, lipsă de apă) 1.198 
persoane muriseră; 776 supravietuiserä. 

Ordinele de evacuare şi cele privind tratamentul evreilor pe traseul 
“trenurilor morţii” au fost date de generalul Ion Antonescu şi de Mihai 
Antonescu. Ele au făcut parte din represiunea organizată pentru a răzbuna 
atacurile evreilor din timpul retragerii din Basarabia şi din Bucovina de 
Nord (28 iunie-3 iulie 1940) şi pentru “soluţionarea problemei evreieşti”. 

De aplicarea lor s-au ocupat: Poliţia, Jandarmeria, Armata şi Corpul 
Gardienilor Publici - cu asistenţa autorităţilor locale - măsurile fiind 
supervizate de ofiţeri de la Marele Cartier General al Armatei Române. 

(Nota nr. 5 a fost redactată la cererea autorului de istoricul 
Mircea Stănescu). 


6) Scrisoarea adresată lui Elie Wiesel de către un concetätean de-al 
său din Sighet: inițial apărută în săptămânalul newyorkez Meridianul 
Românesc - nu se menţionează data - difuzată apoi pe internet: 

“Stimate domnule Elie Wiesel, 

“La sfarsitul lunii iulie 2002 ati revizitat orasul dvs. natal - Sighetul 
Marmatiei, din Romania, si ati retrait atat amintirile frumoase din 
perioada copilariei cat si amintirile dureroase privind tragedia 
deportarii la lagarul de exterminare nazist din Auschwitz (1944). 

“Cu aceasta ocazie ati spus locuitorilor din Sighetul Marmatiei 
urmatoarele: «Cei mai multi dintre dvs. v-ati nascut dupa aceea. Tot 
ce s-a intamplat atunci nu este responsabilitatea dvs. Poate ca parin- 
tii si bunicii dvs. mai traiesc. Duceti-va acasa si intrebati-i cum era 
atunci cand aici la Sighet traia o comunitate evreiasca prospera si 
cum acum nu mai este nici un evreu. Intrebati-i cum s-au simtit dupa 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 54 


acea noapte, dupa 1944, daca au dormit bine dupa aceea». 

“Deci doriti ca baiatul meu sa ma intrebe ce am facut eu in 1944 
cand trupele nemtesti si unguresti v-au trimis la lagarul de extermi- 
nare nazist de la Auschwitz. Doriti sa stiti daca «am dormit bine dupa 
aceea». Acum, in 2002, gasesc afirmatiile dvs. foarte jignitoare. Stiti 
foarte bine ce s-a intamplat cu populatia romaneasca din Sighet intre 
1940-1944, deoarece citindu-va memoriile inteleg ca va place istoria. 
Sa mergem impreuna in timp si sa analizam ce am facut eu si ce ati facut 
dvs. in perioada 1940-2002. 

“Eu m-am nascut in 1922, in Sighet. Parintii mei fusesera impro- 
prietariti in 1925 dupa reforma agrara si traiau destul de bine din 
munca pamantului si cresterea animalelor, fiind bine-vazuti in comu- 
nitate ca tarani instariti. In 1939, am urmarit cu frica miile de 
refugiati din Polonia care au trecut prin orasul nostru. Aveam 17 ani 
atunci si intelegeam ca ceea ce se intampla in Polonia era foarte grav. 
Parintii mei cautau sa ma linisteasca, spunandu-mi ca Anglia si 
Franta ne vor apara! Dar, la sfarsitul anului 1939, Polonia era 
impartita intre Germania si Rusia, timp in care Franta si Anglia au 
stat Si S-au uitat si nu au facut nimic! 

“In urma Pactului Molotov-Ribbentrop, pe data de 26 iunie 
1940, Rusia a dat un ultimatum Romaniei sa evacueze Basarabia si 
Bucovina de Nord. Dupa cum stiti foarte bine, comunistii rusi imediat 
au activat ‘Coloana a V-a’ din Basarabia si Bucovina de Nord, 
formata din minoritatile ostile guvernarii romanesti (rusesti, ucrai- 
nene si evreiesti), care au ucis multi romani civili, autoritati 
romanesti si trupe romanesti care se retrageau. In urma acapararii de 
catre comunistii rusi a Basarabiei si Bucovinei de Nord, peste 350.000 de 
romani au devenit refugiati. 200.000 de romani au fost deportati in 
Siberia si peste 150.000 de romani, in special cei care in 1918 au militat 
pentru Unirea cu Romania au fost exterminati. Noi, romanii din Sighet 
am trimis bani si ajutoare refugiatilor romani din aceste provincii 
romanesti furate de rusi. Poate va aduceti aminte ca si prin Sighet au 
trecut cateva sute de refugiati romani din Bucovina de Nord. 

“Acum, la randul meu, va intreb: dumneavoastra, familia 
dumneavoastra si comunitatea dvs. evreiasca din Sighet, ce ati facut 
pentru acesti refugiati romani? Cum ati dormit intre 26-27 iunie 
1940, cand atat de multi romani au suferit cumplit? 

“Din pacate, peste putin timp, la o luna si jumatate dupa trage- 
dia din Basarabia si Bucovina de Nord, a venit si randul nostru, al 
romanilor din Sighet sa suferim. Pe data de 30 august 1940, in urma 
Dictatului de la Viena impus de Hitler, Romania a fost fortata sa 
cedeze Ungariei Transilvania de Nord, inclusiv orasul Sighet. Peste 
300.000 de romani au devenit refugiati sau au fost expulzati, mii de 
romani au fost batuti si omorati. Prigoana autoritatilor unguresti 
impotriva romanilor a fost cumplita. Dupa cum stiti foarte bine, dle 
Wiesel, o mare parte din populatia romaneasca din Sighet a fost 
nevoita sa se refugieze in Romania. Cei care au ramas au fost terori- 
zati (batuti, inchisi, omorati), de catre autoritatile unguresti. In peri- 
oada 1940-1944, peste 50.000 de romani au fost omorati de autorita- 
tile unguresti in Transilvania ocupata. Imi amintesc cum in primele 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 55 


zile cand au intrat trupele unguresti in Sighet, comunitatea ungureas- 
ca si evreiasca din oras era foarte fericita pentru ca «s-a terminat cu 
ocupatia romaneasca». 

“In cartea All rivers run to the sea singur declarati: “A conse- 
quence was that Sighet became Maramorossziget again. The popula- 
tion joyfully greeted the first ‘motorized’ units of the Hungarian Army: 
troops on bicycles. My mother, too, was pleased with our change of 
nationality. For her is was a kind of return to her childhood for which 
thanks were due to God” - pag. 28. (O consecinta a fost aceea ca 
Sighetul a devenit din nou Maramorossziget. Populatia a salutat cu 
bucurie primele unitati “motorizate” ale armatei ungare: trupe pe 
bicicleta. Si mama mea s-a bucurat de schimbarea nationalitatii. Pentru 
ea aceasta a insemnat o intoarcere la copilarie, fiind recunoscatoare lui 
Dumnezeu `). 

Asa ca acum, la randul meu, va intreb, dle Elie Wiesel, cum aveti 
tupeul si lipsa de omenie sa ma intrebati cum am dormit in 1944, cand 
intre 1940-1944 nu ati facut nimic pentru familia mea, care a suferit 
cumplit in urma teroarei unguresti. 

“De ce acuzati pe romanii din Sighet ca nu au facut nimic 
pentru comunitatea evreiasca, cand stiti foarte bine ca romanii din 
Sighet din 1940 si pana in 1944 au suferit cumplit sub teroarea 
administratiei unguresti, erau oropsiti si nu aveau puterea politica si 
militara sa faca ceva? 

“Dle Elie Wiesel, la randul meu, vreau sa stiu cum v-ati simtit dupa 
august 1940 cand romanii din Sighet au fost prigoniti si omorati de auto- 
ritatile unguresti. Vreau sa stiu daca dupa august 1940 «ati dormit bine». 

“Dar sa continui amintirile despre Sighet. In 1941, autoritatile 
ungare au dat afara familia mea de pe pamantul pe care il obtinuse in 
urma reformei agrare din 1925. In septembrie 1941, am ajuns 
refugiati la Ploiesti, la un unchi al mamei. In anul 1943, cand aveam 
21 de ani, am fost inrolat in Armata Romana. Pana in 1944 am luptat 
pe frontul rusesc, din 1944 am luptat pentru eliberarea Transilvaniei 
de sub unguri si in 1945 ma aflam cu trupele romanesti la granita 
Ungariei cu Cehoslovacia. 

“Impreuna cu familia mea m-am intors la Sighet in primavara 
anului 1946, la varsta de 26 de ani, dupa o absenta din Sighet de 5 
ani. Ne-am intors la pamantul nostru Si cu greu am incercat sa ne 
refacem viata. Casa noastra am gasit-o distrusa si tot ce lasasem 
fusese furat de vecinii nostri (!) din Sighet. 

“Dupa cum Stiti si scrieti in cartea All rivers run to the sea, 
dupa 1944, trupele rusesti au pus ca sefi ai politiei, inchisorilor si 
lagarelor de munca obligatorie pe o multime de tineri evrei comunis- 
ți. “The red army had given control of the police to some young Jewish 
communists returning from Bucharest, the labor battalions, and the 
camps. Whom else could they have any confidence in? (one of them, 
Aczi Mendelowics, later became Amons Monor, chief of formidable 
Shin Beth Security Service in Israel‘) - pag. 147-148 (‘Armata Rosie a 
dat politia pe mana unor tineri evrei comunisti intorsi din Bucuresti. 
De asemenea si lagarele de munca si inchisorile au capatat sefi simi- 
lari. In cine altcineva sa fi avut rusii incredere? (unul dintre acestia, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 56 


Aczi Mendelowics, a devenit mai tarziu Amos Monor, seful formida- 
bilului Serviciu Secret israelian, Shin Beth). Acesti comunisti evrei au 
inceput o adevarata teroare impotriva a tot ce era omeneste’. 

“Incepand cu primavara anului 1947, in inchisoarea din Sighet, 
pe care cred ca v-o amintiti deoarece era o cladire impozanta, con- 
struita la 1897, au inceput sa fie inchisi "dusmanii poporului si ai 
noii societati”. 

“Dupa abdicarea fortata a Majestatii Sale Regele Mihai 1 al 
Romaniei, comunistii au venit la putere in toata Romania. La inchi- 
soarea din Sighet a fost adus mai intai "Lotul Visovan”, compus din 
18 elevi si studenti maramureseni arestati de comunisti (Stiti foarte 
bine cine au fost acesti comunisti in Sighet). Pe urma au urmat fosti 
ministri, militari, academicieni, profesori universitari, ziaristi. Printre ei 
se numarau Iuliu Maniu, Constantin (Dinu) Bratianu, Gheorghe 
Bratianu, Mihai Manoilescu, Aurel Vlad, Daniel Ciugureanu, loan 
Pelivan, Constantin Argetoianu, generalii Mihail Racovita si lon 
Rascanu, preoti greco-catolici si romano-catolici, precum loan Suciu, 
Anton Durcovici, Traian Frentiu, Vasile Aftenie. Toti acestia si multi altii 
au murit in inchisoarea de la Sighet. 

“Cu ce i-ati ajutat, dle Elie Wiesel, pe acesti romani extermi- 
nati de teroarea comunista? La vremea respectiva erati la Paris si ati fi 
putut ridica glasul despre holocaustul rosu, care a exterminat peste 
1.200.000 de romani in lagarele de exterminare raspandite pe intreg 
teritoriul Romaniei! 

“Holocaustul rosu a durat in Romania din 1946 pana in 1989. In 
toata aceasta perioada, ce ati facut, dle Elie Wiesel, pentru romani si 
Romania in care v-ati nascut, «cum ati dormit: bine»? 

“Si cum se face ca in 2002, cand ati revizitat casa natala din 
Sighet, nu v-ati oprit si la muzeul holocaustului rosu din Sighet, care 
se afla aproape de casa dvs.? De ce nu ati avut curajul sa vedeti prin 
ce teroare si tragedie au trecut toti cetatenii Romaniei (romani, 
unguri, evrei, germani etc.) in perioada 1944-1989? Dle Elie Wiesel, 
laureat al Premiului Nobel pentru Pace si purtatorul a US. 
Congressional Medal of Honor, de ce nu ati gasit potrivit si cuvenit sa 
depuneti o floare la Sighet in memoria celor exterminati in timpul 
holocaustului rosu? Prin aceasta atitudine a dvs., toti acei martiri ai 
neamului romanesc au murit pentru a doua oara! «Ati dormit bine 
dupa aceea», dle Elie Wiesel? 

“Viata mea dupa 1946 a fost un cosmar. Trupele rusesti si tinerii 
comunisti la putere in Sighet terorizau populatia, iar in 1950 au ince- 
put colectivizarea. In 1954, impreuna cu alti "tarani instariti”, am fost 
arestati si judecati ca dusmani ai poporului si trimisi la lagarul de 
exterminare de la Canal, din Dobrogea. Doar cu ajutorul lui 
Dumnezeu am supravietuit! Dupa ce am fost eliberati in 1960, mi-am 
continuat viata mizerabila in Romania sub dictatura comunista. 

“Prin intermediul ziarului Meridianul Romanesc va trimit 
aceasta scrisoare, dle Elie Wiesel. Vreau sa stiu: in toti acesti ani, din 
1945 pana in prezent, ce ati facut pentru cetatenii romani (romani, 
unguri, evrei, germani etc.) terorizati si exterminati de holocaustul 
rosu? Vreau sa cunosc: cand stiati ca noi suferim asa de cumplit, cum 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 57 


puteati sa dormiti bine la Paris, Florenta, New York, Washington 
D.C.? 

“Cu stima, 

“Gheorghe Dima 

“Concetatean din Sighet” 


7) În Franţa ocupată evreii fugiţi din Estul Europei ca urmare a 
persecuțiilor “fasciste, antisemite”, începînd de la 1 septembrie 1939, pe 
lângă tradiționalul spionaj în favoarea U.R.S.S. (deci în a Germaniei! - 
până la 22 iunie 1941, vreme de 22 luni!), participaseră la sabotarea 
industriei de război franceze - fiindcă aşa le ordonase Stalin, cel care îl 
felicitase pe Hitler după Capitularea Franţei; însă şi după declanşarea 
războiului contra Sovietelor, la 22 iunie 1941, conducerea kominternistă 
a “Rezistenței” (Jacques Duclos şi “Holban”) nu a ezitat să-i denunțe 
Gestapoului pe rezistenţii nesupuşi Moscovei, printre care cei din “grupul 
Manouchian”, Afişul Roşu : 23 oameni arestaţi, executaţi de germani, 
exerciţiu în care a excelat evreul basarabean Boris Bruchman zis 
“Holban”; zis “Roger”, şeful brigăzilor MTI-MOI. 

Mizerabilului spion sovietic în Franţa ocupată de germani putin îi 
păsa de Franţa martirizată, Matria lui era URSS, Tatăl său: Stalin. În 
numele acestor “valori”, evreul spion sovietic “Holban”, îl chemase la o 
întâlnire conspirativă pe franctirorul Davidowitz - şi îl împuşcase, fiindcă 
acesta descoperise complicitatea germano-sovietică, în Franţa, mai grav: 
legăturile lui Jacques Duclos, secretarul-general al P.C. Francez şi ale lui 
“Holban”, agent NKVD, cu Gestapoul. 

Ca şi subalterna sa, Cristina Marcusohn, eroină a Rezistenței Franceze 
(soră cu mama lui Vladimir Tismăneanu, Hermina) - devenită Luca, apoi 
“Boico”, după... pseudonimul soţului, evreu rus, uns general de... Grăni- 
ceri, adică de M.A.I., “Holban”-Bruchmann - şi el “erou” al aceleiaşi... 
Rezistente - s-a întors în România - întors... prin expulzare din Franţa, pen- 
tru spionaj în folosul URSS, în acelaşi lot cu Mariana şi Mihai Şora, E. 
Herskowitz, tatăl lui Alain Paruit, I. Coteanu, lingvistul. După 1945 a avut 
“mari-responsabilităţi”: general de Securitate. Ca şi Cristina Boico - ea cu 
“mari-responsabilitäti în îndrumarea ideologică” (stalinistă) - “Holban” 
Bruchman s-a strecurat în Franţa, în 1984, unde - ca şi, din nou, Cristina 
Boico! - s-a plâns, în presă, că în România fusese “victimă a epurărilor anti- 


x ec 


semite”... Să le plângi de milă “victimelor antisemitismului românesc”! 


8) din volumul Instaurarea totalitarismului în Romania 
(St. Rădulescu-Zoner, D. Buşe, B. Marinescu, editura Cavalioti, 1995) 
Cu două luni înainte ca războiul să se fi sfârşit au început, la noi, 
procesele: 


“1945 
“19 martie 
-Printr-un jurnal al Consiliului de Ministri se dispune arestarea urmatori- 
lor generali sub invinuirea de crima de razboi: Ilie Steflea (fost sef al marelui 
stat major, va muri in detentie in 1961); Gh.Cialik, Gh. Potopeanu (fost ministru 
in guvernul constituit la 23 August 1944), Atanasie Trincu, Radu Korne (dupa un 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 58 


regim barbar de detentie la Jilava va muri la 28 aprilie 1949), Gh Teodorescu (fost 
director general la P.T.T). 


“Aprilie 2 (1945) 
-Aurel Baranga incepe sa publice in Romania Libera o suita de reportaje 
asupra vietii detinutilor din fostele lagare de concentrare din Transnistria 


“Aprilie 13 (1945) 

-Aurel Baranga publica in Romania Libera un reportaj intitulat "Patru ani 
de jaj, tilharie si omor. Cum se judeca la Cernauti sub Antonescu”. In numerele 
urmatoare ale aceluiasi ziar, Aurel Baranga semneaza o serie de reportaje 
despre viata in lagarele de concentrare din Transnistria. 


“Mai 3 (1945) 

-Consiliul de Ministri hotareste, in baza actului de acuzare intocmit de 
acuzatorii publici Avram Bunaciu si D. Saracu trimiterea in judecata a primului 
lot de criminali de razboi, compus dintr-un grup de militari in frunte cu genera- 
lul de corp de armata Nicolae Macici l... va fi condamnat la moarte de 
Tribunalul Poporului. Prin decret regal, pedeapsa va fi comutata in munca 
silnica pe viata. A murit in inchisoarea de la Aiud, in 1 950]. Acesta din urma este 
invinuit de conducerea represaliilor impotriva populatiei civile din Odesa (22-23 
oct. 1941) dupa aruncarea in aer de catre partizani, a comandamentului armatei 
romane din oras. 


“Mai 4 (1945) 

-Alexandra Sidorovici (sotia lui Silviu Brucan), acuzator public, intocmes- 
te actul de trimitere in judecata a lui Vladimir Luciu, fost sef al Sigurantei din 
Cernauti. Concomitent, conform unui anunt din Scinteia, acuzatorul public 
Alexandru Draghici ancheteaza "o noua banda de agenti ai Sigurantei din regi- 
mul de teroare al lui Antonescu”. 


“Mai 5 (1945) 

-Scinteia publica completul de judecata aprobat de Lucretiu Patrascanu 
pentru primul lot de criminali de razboi : Ilie Tobrea (consilier la Curtea de Apel 
Bucuresti), Alex Voitinovici (judecator Tribunalul Bucuresti), Vasile Nita (mun- 
citor), Gh.lonescu (constructor), P. Brutreanu (industrias), Ion Pauna (munci- 
tor), Ionita Dumbrava (taran), C Tiulescu (muncitor), S.Nitulescu (avocat). 


“Mai 14 (1945) 

-Primul lot al "criminalilor de razboi”. Apararea invoca incompetenta si 
neconstitutionalitatea completului de judecata si a incadrarii juridice a acuza- 
tiilor. In replica, acuzatorul Avram Bunaciu sustine ca "legea aceasta dupa care 
ii judecam e speciala fiindca si faptele lor sint speciale” 


“Mai 15 (1945) 

-Comentind procesul primului lot de "criminali de razboi" oficiosul CC al 
PCR sustine ca Tribunalul Poporului din Romania este "prima instanta in care 
setea apriga de dreptate a poporului roman se imbina cu cele mai inalte 
principii de justitie umana" 


“Mai 16 (1945) 
-In Scinteia, Alexandra Sidorovici, acuzator public, declara "Nici o iertare 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 59 


pentru criminali !" 


“Mai 20 (1945) 

-In Bucuresti ca si in alte orase din tara au loc intruniri organizate de 
Uniunea Patriotilor in care se cere pedeapsa capitala pentru cei judecati de 
Tribunalul Poporului. Comentind aceste manifestatii N. David scrie in Scinteia : 
"Poporul se ridica in unanimitate printr-un plebiscit spontan si navalnic, un 
adevarat plebiscit al dreptatii si omeniei ultragiate, cerind in glas de tunet 
«Moarte criminalilor de razboi !»" 


“Mai 21 (1945) 

- “Din mii de guri, un singur strigat. Din mii de piepturi o singura dorinta: 
«Moarte criminalilor de razboi ! Moarte ucigasilor ! Moarte lor!» ” - scrie Aurel 
Baranga in reportajul sau. 


“Mai 22 (1945) 

-Se anunta sentinta in procesul “criminalilor de razboi” Sint condamnati 
la moarte Macici Nicolae, Trestioreanu Const., Niculescu Mihail, lonescu Radu, 
Balaceanu Eugen, Calotescu Cornel, Marinescu Stere, Zlatescu Gh., Georgescu 
Ion, Finkelstein Beniamin, Buradescu Sever, Popescu Cristodor, Cichir Dumitru, 
Isopescu Modest, Padure Aristide, Manescu Vasile, Crestinu Avram, Ambrus 
Romulus, Ghineraru FI, Gavat Stefan, Wilentz Alfred, Cuveta Serghie, Bulatu 
Dumitru, Grigorescu Gh., Dumitrescu M., Patrascoiu Nic., Solomon Stefan, 
Mihailiuc Const. si Haranga lon, ceilalti inculpati fiind condamnati la pedepse 
privative de libertate intre munca silnica pe viata si un an de inchisoare 
corectionala. Potrivit unui reportaj aparut ulterior in Scinteia, dupa pronun- 
tarea sentintei, publicul din sala a scandat «Traiasca Tribunalul Poporului! 
Traiasca acuzatorii publici !»" 


“Mai 24 (1945) 

-In legatura cu procesul primului lot de "criminali de razboi", recent 
incheiat, Grigore Preoteasa sustine in Romania Libera ca acesta s-a desfasurat 
de-abia dupa 8 luni de la 23 August 1944 deoarece "reactiunea din Romania s- 
a opus”. "Pentru ce Maniu, Bratianu si Radescu au intirziat si impiedicat ares- 
tarea si condamnarea lor ?"... 


“Mai 28 (1945) 

-Curtea de Casatie, sectia II, prezidata de Gh. Tanasescu respinge 
recursul intentat de lotul de "criminali de razboi recent condamnati de 
Tribunalul Poporului”. 


“Mai 30 (1945) 

-Incepe procesul ziaristilor "criminali de razboi" si "vinovati de dezastrul 
tarii” : Pamfil Seicaru (disparut), Ionel Dumitrescu, Stelian Popescu (disparut), 
Romulus Dianu, Ilie Radulescu, Alex. Hodos, Radu Demetrescu Gyr, Grigore 
Manoilescu, (disparut), Nichifor Crainic (disparut) sa. Acuzatori publici : 
c.Vicol, Alexandra Sidorovici, lon D. loan si Avram Bunaciu. In actul de 
acuzare dat publicitatii se mentioneaza : "prin articolele din ziare, brosuri sau 
conferinte" cei trimisi in judecata "s-au pus in slujba propagandei fasciste sau 
hitleriste si au contribuit, prin actiunea lor, la mentinerea unui regim odios si a 
unei politici externe nefaste ". 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 60 


“Mai 31 (1945) 

- Sub titlul “Viperele”, Miron Constantinescu scrie in Scinteia ca ziaristii 
ce au aparut in fata Tribunalului Poporului sint "gangsterii presei, simbriasii lui 
Goebbels, vinzatorii de tara”. "Cu scirba si ura priveste poporul roman la ei, cu ura 
si scirba privim hoiturile lor minjite cu singe." 

- "Salariatii" ziarului Universul, intruniti in sedinta sindicala cer "pedepse 
exemplare" pentru Stelian Popescu si ceilalti ziaristi judecati de Tribunalul 
Poporului. 


“Iunie 1 (1945) 

-In capitala Apararea Patriotica organizeaza mitinguri, prilej pentru 
"cetatenii indignati” sa ceara sanctionarea "ziaristilor fascisti". 

-Regele semneaza, la propunerea guvernului, decretul de comutare a 
pedepsei in munca silnica pe viata pentru toti condamnatii la moarte sub acuza- 
tia de criminali de razboi formulata de Tribunalul Poporului in primul proces. 


“Iunie 4 (1945) 

-Continuindu-si seria proceselor Tribunalul Poporului pronunta sentinta in 
actiunea intentata impotriva "gazetarilor tradatori" Sunt pronuntate doua 
condamnari la moarte, ambele in contumacie : Pamfil Seicaru si Grigore 
Manoilescu, 8 condamnari la detentie pe viata : Romulus Seisanu, Ilie 
Radulescu, I.P. Prundeni, Gabriel Balanescu, Pan Vizirescu, Aurel Cozma, 
Nichifor Crainic, Stelian Popescu (in contumacie) si mai multe condamnari intre 
12 si 20 de ani : Ionel Dimitrescu, Al Hodos, Radu Demetrescu-Gyr. Tuturor 
acestora li se confisca atit averea lor cit si averea descendentilor. Toti fac recurs. 


“Iunie 13 (1945) 

-Deosebit de activ, recent infiintatul Tribunal al Poporului trece la judeca- 
rea deja a celui de a-l treilea lot de "criminali de razboi". Printre acuzati se 
numara Vasile Agapie, fost comandant al lagarelor de la Virtujeni si Marculesti, 
Dionisie Fotino, preot militar la lampol, lon Mihaiescu, N. Paliga, Naum Hristu 
etc. Acuzatii sint invinuiti de "crime , masacre si jafuri" la Ribnita, Marculesti, 
Iampol. 


“Iunie 19 (1945) 

- Tribunalul Poporului da sentinta in cel de al treilea lot al celor acuzati de crime 
de razboi. Sint pronuntate 4 condamnari la munca silnica pe viata (doua in lipsa) 3 
condamnari la 25 de ani de munca silnica, doua la 20 de ani, una la 15 ani, una la 8 
ani, etc. 


“Iunie 28 (1945) 

-Tribunalul Poporului incepe judecarea celui de al 4-lea lot de "criminali de 
razboi”. Actul de condamnare este intocmit de Alexandra Sidorovici si A.C. Mocanu, 
acuzatori publici. In boxa se afla 11 persoane printre care si loan Topor, fost 
general de jandarmi. 


“Iulie 13 (1945) 

-Tribunalul poporului incepe judecarea la Bucuresti a celui de al 5-lea lot 
de "criminali de razboi”, acuzati de actiuni antisemite, internari in lagare si 
detasamente de munca. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 61 


“August 3 (1945) 

-La tribunalul poporului din Bucuresti incepe procesul celor 21 de fosti 
angajati ai sigurantei generale, Sigurantei Prefecturii Capitalei si Sigurantei 
Chesturii Cernauti. In boxa sint prezenti numai 12 acuzati in frunte cu directorul 
Sigurantei, Emil lagolnita. 


“August 7 (1945) 

-In urma urma anchetei declansate la Cluj de autoritatile locale coordonate de 
ministrul de interne Teohari Georgescu si ministrul de razboi Vasiliu-Rascanu se sta- 
bileste ca incidentele de la 5 august" au fost puse la cale de elemente fasciste" si 
anume 15 membri ai PNT, in frunte cu Emil Hatieganu, aflati in stare de arest... 


“August 8 (1945) 

-Se pronunta sentinta in procesul intentat fostilor angajati ai Sigurantei: 6 
dintre acuzati (unii in contumacie) sint condamnati la munca silnica pe viata si 
confiscarea averii. 


“Septembrie 10 (1945) 

-La sectia IV a Curtii Martiale incepe judecarea procesului celor 33 de 
inculpati ce alcatuiesc primul lot din organizatiile teroriste T si Tinerimea Libera 
[...] majoritatea acuzatilor sint membri ai organizatiilor de tineret ai PNL in 
special si PNT, studenti la drept, filosofie sau politehnica. Printre acestia se afla 
si Adriana Georgescu, tinara avocata, fosta sefa de cabinet a gen. Radescu, ares- 
tata inca din 29 iulie. Ea a fost anchetata de temutul tortionar Nicolski si tortu- 
rata in mod bestial. [...] de acelasi tratament "beneficiasera” si ceilalti acuzati. 
[...] Cele doua orgnizatii se aflau, potrivit Scinteii, sub comanda "sceleratului de 
Radescu” si impreuna pregateau un carnagiu care ar fi intrecut mult pe cele 
cunoscute din organizatia Garzii de Fier... 


“Septembrie 28 (1945) 

-Incepe judecarea procesului organizatiei de rezistenta Partizanii 
Nationalisti Romani in care sint implicati 7 elevi de liceu acuzati de "actiune 
pentru defaimarea membrilor guvernului " 


“1946 

“14 februarie 

-Isi reia activitatea Tribunalul Poporului prin judecarea procesului 
Centralei Evreilor acuzata de fi executat ordinele Berlinului si Gestapoului in 
prigonirea evreilor. Presedinte al completului de judecata - Al Voitinovici iar 
acuzatori publici A. Schreiber si M. Mayo. Acuzati : Vasile Isaceanu (disparut), 
Jacques Leon, dr Nador Gingold, Adolf Grossman-Grozea, N.Grunberg- 
Willman. 


“Februarie 16 (1946) 

- Memoriu al muncitorilor de la rafinaria Vega privind desfasurarea 
alegerilor sindicale in intreprinderea lor. "Numerosi ingineri, functionari si 
maistri au fost arestati si inaintati Sigurantei Statului, fiind socotiti hitleristi, fas- 
cisti in timp ce adevaratii legionari antonescieni, cuzisti etc. erau pusi in pozitii 
de conducere " se arata in memoriul publicat. Astfel presedintele sindicatului 
rafinariei a devenit un sofer ce suferise o condamnare de 12 ani pentru tilharie. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 62 


“Februarie 18 (1946) 

-Se pronunta sentinta in Procesul Centralei Evreilor: V. Isanceanu (in 
contumacie) si Nandor Gingold - munca silnica si degradare civica 10 ani, 
N Grunberg-Wilmann - 20 de ani detentie grea; A Grossman-Grozea - 15 ani 
detentie grea, J. Leon -12 ani. Tuturor li se confisca averea. 


“Februarie 20 (1946) 

-La Tribunalul Poporului incepe judecarea celui de a-l doilea lot de crimi- 
nali de razboi, compus din membrii guvernului Horia Sima, cit si din ziaristi 
vinovati de "propaganda hitlerista”. Printre cei dintii sint acuzati : Platon 
Chirnoaga (general si fost ministru la Berlin), Sergiu Vlad Cristi (fost primar al 
Chisinaului), Visarion Puiu (fost mitropolit al Odessei, lon Sangeorgiu (profesor 
universitar). Cit priveste ziaristii urmatoarele persone sint implicate : Alexandru 
Cuzin, Alexandru Gregorian, Vintila Horia Caftangioglu, lon Victor Vojean, 
Horia Stamatu carora li se adauga si profesorul universitar Gh. A. Cuza, fost 
ministru in guvernul Goga-Cuza. Cu exceptia lui Gh A. Cuza si a lui Ion V. 
Vojean, toti ceilalti sint disparuti. 


“Februarie 21 (1946) 

-Se da sentinta in procesul intentat al criminalilor de razboi alcatuit din 
ziaristi si membri ai guvernului Horia Sima. Tribunalul Poporului condamna la 
moarte 5 inculpati, la detentie pe viata alti 4, toti ziaristi si pe Gh Cuza la 20 de 
ani "detentie riguroasa”. 


“Februarie 22 (1946) 

-Tribunalul Poporului incepe judecarea generalului Constantin 
Voiculescu, fost guvernator al Basarabiei (1941-1943) si a conducerilor jandar- 
meriei din Basarabia, acuzati de infiintarea lagarului de la Onesti, de internare 
a evreilor in ghetouri sau expedierea peste Nistru, de trimitere in Transnistria a 
unui grup de peste 7000 de polonezi si 6000 de ucrainieni. 


“Februarie 28 (1946) 
-Incepe la Tribunalul Poporului procesul a 8 militari acuzati de a fi 
comandat lagare de prizonieri sovietici. 


“Mai 4 (1946) 

-Incepe procesul Antonescu [...] maresalul Antonescu este invinuit in 
principal de tradare de tara, de a fi contribuit la dezastrul ei, permitind jefuirea 
si secatuirea economiei nationale, de agresiune impotriva Uniunii Sovietice, de 
teroare impotriva muncitorilor, de a fi infaptuit crime de razboi si crime impo- 
triva umanitatii. Repetarea cu obstinatie, pe tot cuprinsul actului de acuzare, a 
unor termeni ce tin de sfera politicului si nu a juridicului "legionari, fascisti, 
tradatori ai neamului". 


“Mai 12 (1946) 

-Dupa semnarea depozitiei si inainte de a parasi sala Luliu Maniu se 
indreapta spre boxa acuzatilor si stringe mina lui Gh Dobre, C.Z. Vasiliu, Titus 
Dragos, C Pantazi si lon Antonescu... 

- … rechizitoriul acuzatorului public Vasile Stoican, ce-si completeaza 
prestatia cu imagini ale "spinzuratorilor de la Odessa, mormanelor de cadavre 
de la lasi", "trupuri goale si ciopirtite”. Cere pedeapsa cu moartea. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 63 


“Mai 17 (1946) 

-Se pronunta sentinta in procesul Antonescu ; sint condamnati la moarte : 
Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C.Z. Vasiliu, C. Pantazi, Eugen Cristescu, Gh 
Alexianu, Radu Lecca dar si Horia Sima, C. Papanace, Corneliu Georgescu, I. 
Protopopescu, M. Sturza si V. lasinski, toti cei din urma disparuti. Celelalte 
condamnari: detentie pe viata (C. Danulescu, V. Dumitriuc - disparuti, Gh. 
Dobre, C. Petrovicescu), 20 ani temnita grea (T Braileanu, I Marinescu), 15 ani 
inchisoare (P Tomescu, T Dragos), 10 ani (D. Popescu, C.Busila, N. Mares). Toti 
au dreptul la recurs. 


“Mai 20 (1946) 

- Sint arestati alti membri ai guvernului Antonescu carora "li se vor 
intocmi acte de acuzare". Acestia sint : Gh. Leon, I Petrovici, gl Gh Georgescu, 
gl N Stoenescu, P Nemoianu, Gheron Netta, E Otelesteanu, gl Gh Jienescu, 
gl V Iliescu, A Pana, gl N. Sova, Horia Cosmovici, IN. Fintescu, Gh Cretianu, 
Mircea Vulcanescu, I.D. Enescu, Al Neagu, gl I Iacobici, gl E Zwiedenek, 
N Petra, contra-amiral Nicolae Pais, Petre Strihan, amiral Gh. Coslinschi. Ei au 
facut parte din aparatul economico-financiar. 


“Mai 24 (1946) 

-Celor de curind arestati li se adauga I Marian (fost ministru al agricul- 
turii), gl LR. Arbore (fost subsecretar de stat la Aprovizionare) si I.Sandu (fost 
subsecretar de stat la culte). 


“Mai 25 (1946) 

-La inalta Curte de Casatie incepe judecarea recursului ordinar introdusa 
de condamnatii din procesul Antonescu 1...] 

-Este arestat un alt demnitar al guvernului Antonescu, Radu Rosetti, fost 
ministru al Educatiei Nationale. 


“Mai 27 (1946) 

- Incepe procesul unui nou lot de criminali de razboi acuzati de crime in 
tara dar mai ales pe teritoriul marelui stat "vecin si prieten” de la rasarit. Printre 
acuzati se numara col lulian Popovici, fost prefect al politiei Odessa, St Ivascu, 
fost comisar de siguranta la prefectura Odessa, V. Gheorghiu, fost comisar al 
Prefecturii Politiei Odessa etc. 

- Inalta Curte de Casatie, sectiune a Il-a respinge ca neintemeiate, toate 
motivele ordinare de casare a sentintei formulate de condamnatii din procesul 
Antonescu cu exceptia celor ale lui C Busila, N. Mares si D. Popescu. 


“Mai 31 (1946) 

- Sectiunile Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie resping recursuri- 
le pe motive de neconstitutionalitate facute impotriva Tribunalului Poporului de 
acuzatii din procesul Antonescu. 

- "Cerem executia | Moarte Antonestilor !" "Sentinta trebuie implinita!" 
solicita cetatenii Capitalei la mitingul din Piata Universitatii” "Sentinta Tribuna- 
lului Poporului, sentinta aspra dar justa, reprezinta vointa intregului popor. Mai 
exista unelte fasciste ale lui Maniu si Bratianu care spera intr-o schimbare a 
pedepsei..." 


“Iunie 1 (1946) 
- Lucretiu Patrascanu, ministrul justitiei prezinta Regelui cererile de 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 64 


gratiere ale celor 7 condamnati. (pentru maresalul Antonescu se depusesera trei 
cereri : una din partea mamei sale, alta din partea avocatului C. Paraschivescu 
Balaceanu si a treia chiar de acuzat, dar nesemnata) ele sint insotite si de doua 
scrisori catre suveran, ambele semnate de Patrascanu, prin care "in numele si 
din insarcinarea guvernului” ministrul Justitiei are "onoarea de a propune 
Majestatii Voastre pentru inalte ratiuni de stat respingerea cererilor de gratiere 
facute de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu si Gh. Alexianu si 
comutarea in munca silnica pe viata a pedepsei cu moartea aplicata condamna- 
tilor Constantin Pantazi, Radu Lecca si Eugen Cristescu” (care vor muri toti trei 
in închisoare). Ca rege constitutional, regele Mihai nu putea decide sau decreta 
decit in limita recomandarii guvernului, in acest caz al ministrului sau de Justitie 
L... ?] fara a mentiona respingerea cererilor celor patru, decretul regal specifi- 
ca numai comutarea pedepsei pentru restul condamnatilor. [...] 

Condamnatii sint executati la ora 18 in Valea Piersicilor, de linga peniten- 
ciarul Jilava ... 


“Iunie 10 (1946) 

-Ministerul de Interne anunta descoperirea unor "organizatii teroriste 
dirijate de un comandament central", de fapt organizatii de rezistenta anticomu- 
nista. Ele se numesc : Haiducii lui Avram lancu, Divizia Sumanelor Negre, 
Glasul Singelui, grupul divesionist Elena Basarabeanu precum si arestarea pina 
in prezent a unui numar important de persoane, printre care Aurel Aldea (minis- 
tru de interne intre 23 august 1944 si 3 noiembrie 1944), Elena Basarabeanu 
(fosta secretara a maresalului Antonescu), Gh Kintescu, lct col V. 
Constantinescu etc 


“Iunie 20 (1946) 

- Decanii facultatilor Universitatii din Bucuresti, in frunte cu rectorul 
Al. Rosetti, solicita audienta ministrului de interne Teohari Georgescu, pentru a 
cunoaste motivele arestarii unor profesori si studenti. Cu acest prilej ei afla ca 
in facultati au loc" actiuni sovine si antisemite se ia atitudine deschis impotriva 
guvernului si a regimului democrat si se gasesc unii profesori care sprijina aces- 
te manifestari” ... 


“Octombrie 3 (1946) 

- La sectia a VIII a Curtii Criminale din Bucuresti incepe judecarea "lotu- 
lui de ministri antonescieni, autorii aservirii Romaniei la carul imperialismului 
fascist german ", cum il caracterizeaza Scinteia. [...] Pe banca acuzarii se afla : 
Mircea Cancicov (ministrul economiei nationale, noiembrie 1940-ianuarie 
1941), Ion Fintescu, lof Grigore Georgescu, [...], Ion Sichitiu, [...], Ion Marian, 
[..] Mircea Vulcanescu, [...], Geron Netta, [...] Alex Marcu, [...], Gh Jienescu, 
[...] Stavri Ghiolu, [...] gl C.I Constantin, Ion Arbore si N Sova [...], Ion 
Petrescu, I.D Enescu si Petre Strihan [...]. Ovid Vladescu [...] 


“Octombrie 4 (1946) 

- Judecatoria de ocol din Topoloveni il declara pe lon Mihalache, vicepre- 
sedinte PNT (Maniu) "nedemn de a vota si de a fi ales" datorita faptului ca a 
cerut "de buna voie sa lupte pe frontul de rasarit"|...] 

- Continua procesul ministrilor [...] 

- Scinteia, prin condeiul lui Silviu Brucan isi continua actiunea de 
denigrare a opozitiei [...] 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 65 


“Octombrie 9 (1946) 

- Comitetul de judecata al Curtii Criminale sectia a VII-a pronunta sentin- 
ta in procesul ministrilor antonescieni. Sint condamnati : Ovidiu Vladescu (lipsa) 
la munca silnica pe viata, Mircea Cancicov si Gh. Jenescu la 20 de ani temnita 
grea; Alex Marcu si I.D Enescu la 12 ani, Grigore Georgescu, lon Sichitiu, 
Victor Iliescu, Nicolae Sova, C.I. Constantin, lon Marin , Petre Strihan, Gheron 
Netta si lon Arbore la 10 ani; Ion Fintescu, Stavri Ghiolu, Mircea Vulcanescu, I. 
Petrescu la 8 ani. Toti condamnatii fac recurs. Multi dintre acestia vor muri in 
diversele inchisori de exterminare comuniste. 


“Noiembrie 11 (1946) 

-La Curtea Martiala [...] incepe judecarea conducatorilor si membrilor 
organizatiilor de rezistenta Sumanele Negre, Miscarea Nationala de Rezistenta, 
Haiducii lui Avram lancu si Grupa de rezistenta Sinaia. [...] Dintre cei 91 de 
inculpati, in boxa se afla 57 in frunte cu generalul Aurel Aldea, gl. Eftimie, col 
Bucur. [...] noiembrie 14 

- Indignat de numeroasele incalcari a legii electorale cit si libertatilor per- 
sonale de exprimare, liderul PNT- Iuliu Maniu declara presei "]...] Numai in zile- 
le ultime au fost arestati zeci de candidati fara alta vina decit a candidaturii pe 
o lista de opozitie[...]”. C Titel Petrescu liderul partidului Social-Democrat 
Independent declara "[...]. Candidati si propunatori ai nostri au fost arestati in 
chip arbitrar si zac in inchisorile Curtii Martiale”. 


“Noiembrie 16 (1946) 

- Ziarul Liberalul publica o lista cu numele candidatilor liberali arestati 
sau la domiciliul carora se facusera perchezitii. L... ] Ziarul Dreptatea relateaza 
despre arestarea lui lon Mihalache la Bacau. 


“Noiembrie 18 (1946) 

-La Curtea Martiala, completul special al Curtii de Casatie si Justitie 
Militara pronunta sentinta in procesul membrilor organizatiilor de rezistenta. 
[...] Sint condamnati la munca silnica pe viata 28 de acuzati, printre care gene- 
ralii Aurel Aldea si C. Eftimiu It col. Plesnila, in contumacie Horia Macelaru, 
Vintila V Bratianu, Mihai Farcasanu etc. Alti acuzati au fost condamnati la 20 
de ani de munca silnica (2 persoane) 15 ani (4 persoane). 


“1947 
“10 ianuarie 
-Curtea de Casatie si justitie Militara, sub presedintia gl Pais a decis 
mutarea Procesului privitor la masacrele de la lasi de la Tribunalul militar din 
Iasi la cel de la Bucuresti. 


“Februarie 13 (1947) 
-PNT inainteaza un protest la M.A.I. in legatura cu ultimile arestari de 
membri ai partidului. 


“Martie 9 (1947) 

-GI C. Sanatescu noteaza : "numeroase arestari, mai ales in rindurile 
PNT au fost savirsite in ultimele nopti. Detinutii politici au fost transportati in 
lanturi la Aiud. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 66 


“Martie 25 (1947) 
-Monitorul Oficial publica listele nr 25, 26, 27 cu carti interzise de Comisia 
de pe linga Ministerul Invatamintului. 


Vezi Cartea cărţilor interzise reprodusă de Victor Frunză în 
editura sa, Bucureşti, 2003 


“Martie 27 (1947) 

- La interpelarile din camera, Lucretiu Patrascanu raspunde ca "procesul 
masacrelor de la Iasi va fi judecat curind". "Inca o data tin sa subliniez ca este 
un titlu de glorie a partidului nostru, care s-a angajat sa lupte fara crutare 
impotriva rasismului si antisemitismului." 

-Lucretiu Patrascanu in raspunsul sau la interpelarea lui E. Manolescu in 
Camera, privind procesul masacrelor de la Iasi, considera ca a luat toate 
masurile pentru a pune sub acuzare pe cei vinovati, delegind cu anchetarea "pe 
unul din cei mai destoinici si seriosi acuzatori publici”, care a fost delegat si 
impotriva maresalului Antonescu si a generalului Macici si anume Dumitru 
Saracu. [...] 


“Aprilie 6 (1947) 

-Parchetul tribunalului militar a incheiat referatul de trimitere in judecata 
a primului lot de 92 de inculpati, acuzati ca au savirsit masacrele de la Iasi, 
Stinca-Roznovanu si Marculesti-Soroca: Astanicioaiei Mihai, Astanicioaiei Gh., 
Puscasu Grigore, Constantinescu Dumitru, Costachescu Mircea, Florescu 
Vasile, Ciornei Florian Cercel Dumitru, Hritcu Ilie, Mortun lon, Margaritarescu 
Ctin, Proca Dumitru, Rossi Petre, Telega Gh., Vladescu Eugen, Lupu Nicolae, 
Mancas Stefan, Maxim C., Miron Nicolae, Moraru Dumitru, Pasarica 
Alexandru, Pinzaru Toma, Constantin Popescu, Pavel Popescu, Proca lon, Rusu 
Nicolae, Sandu el., Scobai Stefan, Silvestru Mihai, Staici lon, Stefaniu loan, 
Vasile Teodor, Vrinceanu Vasile, Veliciovski Frantz, Uta Leon, Cristiniuc Leon, 
Laur Wilhem, Amaritei Gh., Bocancea Gh., Blinduta Andrei, Gh Cercel, 
Cimpeanu Alexandrina, Cojocaru Ecaterina, Dabija Mircea, Duca losif, 
Dumbrava Petre, Ghelan Petre, Dumitru Hritcu, Hudita Mihai, Ionescu 
Constantin, Andronic Dumitru, Laur loan, Vasile Velescu, Dumitru Popovici, 
Dumitru Dumitru, Lazar Const., Martinescu P., Martinescu Elena, Lica Petre, 
Jenicovski Ctin, Dumitru Cerdief, Lupas Rudolf, Anghelus Petre, loan Feiffer, 
Indianu Nicolae, Popovici Eugen, Emil Virovski, Gheorghe Andries, Cazacu 
Elisabeta, Cucu Nicolae, Maria Dascalu, Gh Grosu, lonetti Maria, Lazar lon, 
Mantizes Gh., Mancas Nicolae, Turlan Nicolae, Turlan Maria, Sprinceanu Gh, 
Vidrascu Ctin si Ungureanu Alexandru - din lasi, Brinzei Eugen, Petrescu 
Petroniu, Dumitru Dumitru, Gh Rusu - din Bucuresti, Silviu Luca din Tirgu 
Mures, Manastireanu Soare din Tg Frumos, Brinzan Chirica, Mosor Ctin din 
Vaslui, ing. Gavriliu Vasile din Buzau. 

Ordinul de trimitere in judecata va fi semnat de gl Nicolau, comandantul 
corpului II Armata. " 

“Epilog : 

“Aprilie 21 (1947) 

-Sub titlul "Nu mai sint fascisti in Romania", Silviu Brucan este de parere 
ca, citind Dreptatea, "te poti intreba pe drept cuvint daca n-ai in fata un ziar suta 
la suta fascist” pentru ca din el razbate "tot ce este mai odios din istoria ultime- 
lor decenii, tot ce a crescut revolta unei omeniri hotarita sa rapuna aceasta bar- 
bara si criminala ideologie" 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 67 


“Aprilie 26 (1947) 

-Printr-un ordin al legiunii de jandarmi din Baia Mare, adresat tuturor 
posturilor de jandarmi, se cere urmarirea, identificarea si arestarea membrilor 
organizatiei Miscarea Nationala Romaneasca care opereaza si in judetul 
Suceava si unde au fost raspindite si manifeste antiguvernamentale. In acestea se 
facea apel "la unire si lupta pentru infringerea dusmanului si eliberarea patriei si 
regiunilor rapite". 


“Mai 7 (1947) 

-Silviu Brucan in articolul "Un aspect al democratiei” (Scinteia) considera 
ca "fara lichidarea politica a celor doua sute de familii "romanesti" din partide- 
le "istorice" a manevrelor si speculatiilor ce le intreprind, nu se poate consolida 
temeinic democratia si inlatura in mod serios greutatile de azi. ". 


“Mai 24 (1947) 
-Este arestat Nichifor Crainic, condamnat ulterior la moarte, in lipsa, de 
catre Tribunalul Poporului. 


“Iunie 19 (1947) 
-S-a deschis actiunea publica impotriva generalilor Leoveanu si Stavrescu, 
acuzati de masacrele de la lasi, Stinca Roznoveanu si Marculesti. 


“Iunie 23 (1947) 

-Prof. dr Emil Hatieganu are o intrevedere cu Teohari Georgescu, minis- 
trul de interne, caruia i-a inminat un memoriul al PNT semnat de Iuliu Maniu in 
legatura cu arestarea unor membri ai partidului. [...] Ion Barbus [...] Virgil 
Solomonl...] C Totoi [...] etc. In incheierea memoriului Iuliu Maniu cere elibe- 
rarea neintirziata a detinutilor politici din inchisorile Pitesti, Craiova, Gherla, 


Miercurea Ciuc, si Bucuresti (Vacaresti, Ministerul de Interne, Prefectura 
Politiei). 


“Iunie 30 (1947) 

-Nestor Ignat in articolul "Criminalii de razboi nu pot scapa de osinda" 
(Scinteia) considera ca o data cu masacrele de la lasi "calaii antonescieni si-au 
inaugurat opera ce avea sa duca tara la prapastie" 


“Iulie 4 (1947) 

- Silviu Brucan : "Poporul roman nu poate ingadui la infinit actiunile 
criminale ale unui pumn de politicieni naraviti in rele", care sint "gata sa 
infometeze populatia" si se gindesc la actiuni criminale indreptate impotriva 
tarii, a idependentei si a suveranitatii ei”. 


“Iulie 14 (1947) 

-Organele Sigurantei Statului aresteaza la orele 7 dimineata pe aeroportul 
Tamadau, la 46 km de Bucuresti, pe urmatorii conducatori PNT si pe cei care au 
incercat sa le inlesneasca plecarea din tara : lon Mihalache (vicepresedinte), 
N. Penescu (secretar general) Ilie Lazar [...] Nicolae Carandino. 


“Iulie 29 (1947) 
-Consiliul de Ministri [...] decide : artl. PNT de sub presedintia lui Iuliu 
Maniu "este si ramine dizolvat "|...] 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 68 


“Octombrie 20 (1947) 

-Scinteia anunta ca PNL Bratianu este acuzat de sustragere de armament, 
nu a restituit 100 de pistoale automate ridicate la 30 august 1944 [...] Tribunalul 
Militar citeaza pentru cercetari pe Dinu Bratianu, Gh. Bratianu, G Fotino, M. 
Romniceanu. Din cercetari rezulta ca armele au fost folosite cu ocazia "manifes- 
tarilor huliganice si antidemocratice din ziua de 8 Noiembrie 1945 cind PNL 
Bratianu a folosit aceste pistoale pentru a trage in populatia pasnica. 


“Octombrie 25 (1947) 

- PSDI-Titel Petrescu se afla in cercetarea Tribunalului Militar, acuzat 
pentru raspindirea de manifeste subversive si de propaganda antidemocratica si 
antisovietica [...] 

- In Monitorul Oficial apar cele patru ordonante emise de Tribunalul 
Militar [...] "pentru tradatorii de tara fugiti in strainatate : Gr. Gafencu, Al. 
Cretzeanu, C. Visoianu si Niculescu-Buzesti, toti in contumacie. Ei vor fi judeca- 
ti pentru "crima de complot, inalta tradare razvratire, insurectie armata si ten- 
tativa de surpare a ordinii constitutionale”. 


“Noiembrie 13 (1947) 

-Se da sentinta in procesul intentat fruntasilor PNT : Iuliu Maniu - temni- 
ta grea pe viata, lon Mihalache - temnita grea pe viata, Nicolae Penescu - 5 ani 
temnita grea, Nicolae Carandino - 6 ani temnita grea, Ilie Lazar -12 ani temnita 
grea, Grigore Niculescu Buzesti - munca silnica pe viata in contumacie, Grigore 
Gafencu -20 munca silnica in contumacie [...] 


“Decembrie 30 (1947) 

-[...] Primul ministru sustine in fata Regelui ca a sosit momentul "unui 
divort amiabil" intre popor si monarhie deoarece aceasta "impiedica democrati- 
zarea tarii." Apoi ii intinde spre semnare actul de abdicare. La protestele rege- 
lui si la cererea cestuia, invocind constitutia, de a fi consultat poporul, Petru 
Groza incepe sa ameninte si sa santajeze cu executarea a peste o mie de studen- 
ti arestati. Retragindu-se din salonul de audiente, Regele afla de la secretarul 
sau, Mircea loanitiu, ca subunitati ale diviziei Tudor Vladimirescu au dezarmat 
garda regala si au inconjurat palatul al carui legaturi telefonice fusesera intre 
timp intrerupte. Reintors la salonul de audiente, Regele semneaza pina la urma 
actul de abdicare si se retrage la Sinaia pina in ziua parasirii teritoriului Romaniei”. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 69 


Interludiu istoric 
faptele, discursurile politice ale lui Mihail Kogălniceanu 


Printre mulţii autori interzişi de comunişti în 1948 a fost şi 
Mihail Kogălniceanu - cu următoarele titluri (cifrele corespund 
Directivei indicînd “Publicaţiile interzise până la 1 mai 1948”): 

“166 : Dorinţele partidei nationale din Moldova. 

“167 : Îmbunătăţirea soartei ţăranului (Prefaţă de 
Grădişteanu, introducere de Kogălniceanu). 

“168: Împroprietărirea ţăranilor. 

“169: Răpirea Bucovinei după documente autentice. 

“170: Scrisori din exil. 

“171: Serisori din vremea studiilor.” 

De ce l-au considerat bolşevicii ocupanti si pe Kogălniceanu 
(ca, dealtfel, pe Cantemir, pe Anton Pann, pe Odobescu, pe 
Alecsandri, pe Eminescu, pe Vlahuţă, pe Coşbuc, pe Iorga, 
oameni ai secolului al XIX-lea) ca avînd “concepţii... fasciste”?; 
de ce i-au acuzat pe aceiaşi de “antisemitism” - ei, ocupanţii, dar 
mai ales slugile lor, foştii cetăţeni români, deveniți în 1940 
cetăţeni sovietici, reveniti în 1944 cu paşaportul-lui-Maiakovski: 
evreii epuratori ai şi aşa putinelor cărți ale noastre? 

Unu dintre alcătuitorii Poporului Ales, numiţi şi: Oameni ai 
Cărţii dau Cuvântului altă acceptie decât noi, ne-evreii. Mai ales 
când (o spune Hannah Arendt), pentru a supravieţui, fac derogări 
de la morală. Printre “derogări” este si rästälmäcirea cuvân- 
tului care din purtător de adevăr devine minciună, calomnie, 
delatiune, acuzație. 

Nu este nevoie să fie comentate, doar citite luările de cuvînt 
ale lui Mihail Kogălniceanu - ca deputat, ministru de interne, 
ministru de externe; ca unul dintre fäuritorii României moderne. 

Începem cu sfârşitul - vieţii şi operei sale - “cântecul de 
lebădă”: 


“Dezrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilor 
boiereşti, emanciparea ţăranilor” 
Din Discursul rostit la Academia Română, în şedinţa 
solemnă de la 1 (13) aprilie 1891 

(...) “Tatăl meu a fost vornicul Ilie Kogălniceanu; maica mea, 
Catinca, născută Stavilla, era coborîtoare dintr-o familie genoveză 
stabilită de secole în vechea colonie genoveză Cetatea Albă 
(Akerman)...” (...) 

“Intrînd în materie, voi desfăşura trei date mari din istoria 
contemporană a renaşterii României, trei reforme radicale 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 70 


săvârşite sub ochii noştri ef quorum pars parva fui [si la care, în 
mică măsură, am contribuit şi eu]. Acestea sânt: 

“I. Dezrobirea ţiganilor. 

“TI. Obortrea pronomulor şi privilegiilor de naştere şi de 
castă şi proclamarea egalităţei politice şi civile pentru toții fiii 
României. 

“II. Emanciparea ţăranilor.” (...) 


“Discurs în problema israeliților 
(22 mai 1869) 


“ţara noastră a fost, pot zice, patria tolerantei religioase, şi 
aceasta a fost în timp de secoli întregi; niciodată în această ţară 
persecuțiile religioase nu şi-au avut loc. În timpurile acele, când în 
ţările cele mai civilizate erau răsbelele de religiune, în timpu când 
în Spania erau autodafelele, se ardeau oameni pentru religiune, în 
timpii când populatiuni cu miile se izgoneau pentru religiune, patria 
noastră le deschidea porțile sale, le da ospita-litate şi numai pentru 
că-i vedea că sunt oameni şi nu-i întreba ce lege au şi cum se închină 
lui Dumnezeu. Mai ales în intervalul de timp de la 1835 [Obşteas- 
ca Adunare din Moldova votează Regulamentul Organic - n.m.] 
până la 1847, un mare număr de israeliți din provinciile învecinate, 
Podolia şi Galiţia, a intrat în România, mai cu seamă în România de 
peste Milcov [Moldova, n.m.], numărul acestor străini s-a sporit 
într-un chip înspăimântător. Au început dară a se îngriji aceia care 
tin la păstrarea şi desvoltarea naţiunii noastre, fiindcă s-au 
înspăimântat foarte mult şi cu drept cuvânt de mulțimea acestui 
popor străin, care nu vine în ţară nici cu capitaluri, nici cu ştiinţa, 
NICI cu industria, ci vine numai a se folosi de activitatea şi munca 
românului. Aşa mai cu seamă dincolo de Milcov s-a ridicat un 
strigăt foarte mare în contra acestei invaziuni a unui popor străin, 
care era numai vătămător. (Aplauze). Eu cred că nimeni nu poate să 
voiască rău României dacă prin instinctul de conservare recurge la 
felurite mijloace spre a apăra naționalitatea sa. (Aplauze). 

“Tată, domnilor, toată situatiunea cestiunii economice, căci 
nu este alt nimic, nici mai mult, nici mai puţin decât o cestiune 
economică; nu poate nimeni să zică că aici este o cestiune 
religioasă [subl. mele]. 

“Cu toate acestea, domnilor, România de-abia de ieri a 
început să fie cunoscută în străinătate; cum am putea să credem 
că, pe lângă altele multe cestiuni cari sunt la noi, să fie şi această 
cestiune atât de bine cunoscută în străinătate, încât dacă noi voim 
să ne conservăm naționalitatea noastră să ni se dea nouă drep- 
tate. Aceasta nu este; din contră, îndată ce se pune o măsură în 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 71 


lucrare, începe a se publica, a se striga că este persecujiune 
religioasă.” D [subl. mea, P.G.] (...) 

“Din afară însă avem datorie, şi datorie mare, de a lumina 
opiniunea publică şi de a dovedi că noi nu suntem urmaşii 
degenerati ai strămoşilor noştri, cari, pe drapelul ţării, mai presus 
de toate, scria toleranța religioasă. (...) să facem asupra acestei 
cestiuni o anchetă serioasă, să vedem ce trebuie să facem pentru 
ca să ne apărăm interesele noastre economice; iară pe de altă 
parte ce trebuie să facem pentru ca să dovedim Europei că noi nu 
prigonim sub pretexte economice o parte a populației ţării” 
[s.m. P.G.]. 

“În adevăr, domnilor, dacă mulţimea acestor israeliți, şi mai 
cu osebire peste Milcov, sânt cu totul înapoilaţi], nu se asimilează 
în nimic cu noi, se ocupă numai de nişte industrii pernicioase, nu 
putem însă să zicem că şi în această populatiune nu sânt oameni 
civilizaţi, şi că prin urmare şi acestora trebuie să le închidem usa 
la acele drepturi pe cari Constitutiunea le învoieşte. E o mare 
deosebire între israeliți spanioli şi cei galitieni, este o mare 
deosebire între israeliţii acei născuţi din mosi şi strămoşi aici în 
ţară şi aceia cari au venit de curând pe acest pământ. Cestiunea 
aceasta trebuie studiată, trebuie să vedem ce se poate da unora şi 
refuza altora...” (...) 

“În mijlocul Bucureştilor un străin publică... (...) nuvelele 
[ştirile, informaţiile] ce a primit de la Bacău, Vaslui, Adjud, 
Târgul Ocnei şi alte oraşe [care] îi anunţă că cele mai mari 
persecutiuni şi atrocități se săvârşesc în contra israeliților, că-i 
închid, îi torturează, îi izgonesc din sate, şi în oraşe nu li se 
învoieşte intrarea”. 

“Voci: Nu e adevărat, calomnii nerusinate. 

“Nu e, domnilor, adevărat nici unul din aceste cuvinte, 
să ni se probeze. Nu sânt, domnilor, alte măsuri decât cele 
cunoscute în ţara întreagă de a se ordona cum că evreii din 
Podolia şi Galiţia care ţineau cârcilulme în comunele rurali 
nu mai pot preînnoi contractele lor după împlinirea 
termenului. |subl. mea] (...) 

“Cum e cu putință dară ca o foaie publică (...) să aibă 
asemenea informatiuni, cari mergînd în străinătate contribuie a 
face ca opiniunea publică să fie în contra noastră şi să strige că 
sântem barbari?” 


Răspuns la o interpelatiune 
(şedinţele Camerei din 16 şi 17 decembrie 1869) 


(...) “Şi cu această ocaziune a fost o discuţie generală care 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 72 


apoi nu a conchis întru nimic, nici în privinţa acţiunei Alianței 
israelite universale, nici în privinţa mişcării jidovilor? în 
România, ci s-a sfârşit prin întrebări cum ministrul de interne 
izgoneste pe evrei din sate şi ministrul de finance îi primeşte? 
Cum satele sunt inundate de brevetari? Cum contra legei din 
1864 [Legea rurală, elaborată tot de Kogălniceanu, sub Al. I. 
Cuza - n.m. P.G.] evreii cumpără pământuri? (...) 

“Onorabilul domn Codrescu a citat şi oarecare cuvinte 
ale domnului Armand Lévy, în care se zice că ministerul actuale 
ar fi promis... nu ştiu ce. Ei bine (...) trimit domnului Armand 
Lévy o dezmintire formală, oriunde s-ar afla el (Aplauze unanime, 
îndelung repetite). 

“Domnul Armand Lévy e crescut la acea şcoală de oameni 
cari nu ştiu: întâi, că conversatiunile particulare nu se reproduc 
fără permisiunea celui care le-a ţinut; al doilea, care nu are nici 
măcar delicatetea şi datoria de a reproduce cu esactitate cuvin- 
tele rostite. Când am intrat în minister, peste trei zile m-am trezit 
cu o persoană care a cerut audienţă spunînd că e rabinul Levy. 
Acest domn a venit la mine şi s-a adresat astfel: sânt însărcinat de 
Alianţa israelită să-ţi fac întrebarea: care e politica ce dumneata 
eşti hotărît să păzeşti în cestiunea israeliților? La această între- 
bare, iertati-mi espresiunea, am pus mâinile în buzunar şi am 
răspuns: nu cunosc Alianţa israelitä (aplauze unanime), ea nu 
face parte din acele puteri garante care au dreptul... (Aplauze 
zgomotoase)”. (...) 

“Căci, domnilor, ce va putea face un ministru singur? Chiar 
onorabilul domn Codrescu şi-a pus această cestiune: Să oprim 
comitetele? Să oprim ziarele? Nu socot că cere cineva acestea”. 

“O voce: Să opriţi invaziunea”. 

“Invaziunea! (...) Invaziunea nu se poate opri cu situatiunea 
geografică a fruntariilor noastre şi când pichetele sânt în 
depărtare unele de altele de o poştă şi jumătate. Jidanii nu intră în 
ţară pe la trecătoare, ci intră printre trecătoare. (...) 

“şi noi sântem îngrijaţi de acel sprijin mare care-l găsesc 
evreii lângă Alianţa israelită. (...) [ea] bate la toate uşile. "(...) 
“chiar statele cele mai mari sunt espuse la asemenea mijlociri 
(...) chiar săptămâna trecută un deputat al Alianţei israelite s-a 
dus la preşedintele Statelor Unite şi i-a cerut a interveni lângă 
imperatorele Rusiei să ia măsuri mai blânde şi a revoca 
dispozitiunea luată de a izgoni 2 000 familie de jidani din 
Basarabia rusească”. (...) 

“Ei bine, domnilor, ce să le facem? Sânt 400.000: aceşti 
400.000 trăiesc în ţară, într-o ţară constituţională, cu dreptul de 
asociatiune, cu dreptul la libertatea presei. Cum voiti ca noi să 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 73 


împiedecăm mişcarea lor? Ce să facem noi? Ei fac rău că se 
adresează la streini, şi vă asigur că nu a făcut Jidovilor din 
România nimeni mai mult rău decât Alianţa israelită; şi, în câtă 
vreme se vor adresa la streini, ei vor fi un popol care, cum a zis 
domnul Codrescu, se ţine la pândă, ca să ne lovească în momen- 
tul cel mai greu. Ei întotdeauna nu vor putea dobândi nimic de la 
noi, pentru că atunci nu este nimic decât o naționalitate care caută 
să se apere de o altă naţionalitate. (...) 

‘..în faţa unor note [informaţii, ştiri] străine care pun în 
cestiune până şi drepturile noastre la autonomie, a trebuit să 
răspund. (...) A ieşit un articol şi multe altele, în Steaua 
Orientului, în Israelitul român şi în altă gazetă, nu ştiu cum 
o cheamă, redijată de domnul Carmelin, în care se zice că 
Alianţa israelită are mână lungă, că miniştrii vor fi dati afară 
în urma răspunsului meu la nota marchizului de La Valette, că 
numai miniştrii agitează cestiunea, căci poporul, fiind blând, 
iubeşte pe Jidovi. 

“Ei bine, domnilor, am chemat pe acest domn Lévy şi i-am 
zis: «Domnul Cremieux s-a adresat la mai mai multi bărbaţi ai 
tärei în favoarea evreilor şi ati văzut că în timpul Constituantei a 
venit până aici, în antecamerăy; am spus domnului Lévy ceea 
ce s-a zis şi domnului Cremieux: «Domnule, cestiunea aceasta nu 
o cunoaşteţi, nu o puteţi studia în Bucureşti; duceti-vä în 
Moldova, duceţi-vă acolo, să vedeţi durerile şi suferinţele tärei, şi 
eu vă voi da mijloace, voi pofti pe prefecti, pe primari să vă dea 
toate lämuririle. Şi fiindcă ziceti că poporul vă iubeşte, duceti-vä 
acolo, veţi vedea cum vă iubeşte Moldova, veţi vedea că 
Moldova e secată, suptă de cârciumarii şi accizarii evrei; 
veţi vedea cum un evreu intră în sat sărac lipit şi peste 2, 3 ani 
iese cu capital mare, veţi vedea lpitorile satelor din Moldova. 
(Aplauze). Şi când vă veţi întoarce de acolo, ori veţi avea inimă 
ŞI, văzînd durerile ţărei veţi conteni de a mai scrie astfel de cum 
scrieţi, sau altmintrelea veţi dovedi că, deşi ziceti că sânteti 
francez, dar în fond, sânteţi tot jidan». 

“Aceasta a fost, domnilor, conversaţia (...); şi după ce s-a 
dus acolo nu a fost primit de prefecti cu capul plecat, cum a zis 
domnul Voinov; s-a dus pretutindeni şi prefectii ca şi primarii, 
după speciale instrucțiuni ce li s-au dat, l-au pus în pozitiune să vază 
durerile poporului. 

“Se zice că a căpătat testimonie în favoarea jidovilor. Nu 
este esact. A căpătat de la trei sate şi de la un proprietar care avea 
feciori boiereşti pe moşie nişte jidani; de la acesta a căpătat o 
mărturie că locuitorii sunt mulţumiţi de jidani. Atâta este ce a 
căpătat.” (...) 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 74 


“Acum zice domnul Voinov că m-am mulţumit a da numai 
circulări şi n-am priveghea esecutarea lor. (...) frumoasă şi feri- 
cită ar fi ţara când ar ajunge aşa ca administratiunea de la minis- 
tru şi până la primar să meargă aşa de perfect cum să nu dea loc 
la nici un abuz. (...) Am dat circulare pe la toți şi am zis să-mi 
facă un inventar de toți evreii câţi sunt prin sate; apoi să-mi arate 
contractele care le au; al treilea să-mi arate data contractelor. (...) 
Când am primit recensământul, am fost pus în pozitiune să 
ştiu câți Jidovi sânt prin sate şi câte contracte au. (...) am făcut 
circulara aceasta: 

“«Domnule prefect, 

“«După ce ati supus ministerului tabloul de israeliți cârciu- 
mari şi accizari în comunele rurale (...) v-am invitat să luaţi dis- 
pozitiuni ca toţi acei ale căror contracte s-au sfârşit la 23 apriliu, 
anul curent, precum şi acei ce vor înfățişa contracte pe termene 
mai lungi, însă nelegalizate, să aibă la trecutul St. Georgiu a 
părăsi comunele rurale, unde, conform legei şi ordinelor circu- 
lare reînnoite din timp în timp, ei nu mai au dreptul de domiciliu 
statornic şi, în special, nu pot fi cârciumari şi accizari (...)»” (...) 

“Acum ştiţi dumneavoastră aceste măsuri ce fac? Ştiţi 
numele ce-mi face circulara pe care dumneavoastră mă învino- 
vätiti că n-o aplic? Ia întrebaţi, vă rog, ce nume-mi face în ţările 
străine. Căci toată lumea nu crede ca noi: sânt, domnilor, rapoar- 
te formale că persecutiunea religioasă iară a început contra 
evreilor, când eu nu fac decât să aplic legile? Îmi dau toată 
osteneala ca să arăt că nu e persecutiune, că e o măsură econo- 
mică (...) că nu pot face decât să tin seama de durerile ţării pe 
care o administrez. În de-afară sânt reprezintat ca cel mai mare 
prigonitor al jidovilor. Alianţa israelită e o forţă...” 

“Domnul I. Heliad Rădulescu: Himerică”. 

“Şi himera în vremea veche era o forţă. Este uşor după banca 
de deputat, e uşor onorabilului domn Heliade învăluit în mantia 
sa albă a spune că e o himeră...(...) 

“Avînd de curând onoarea de a conversa cu un mare minis- 
tru al unei naţiuni mare din Europa şi apărînd eu drepturile tärei 
faţă cu evreii şi arătînd relele ce decurg pentru ţară din cauza 
israeliților, iată ce mi-a zis acel ministru: ei, domnule, dumnea- 
voastră sânteti fericiţi că nu vă resimtiti de relele evreilor decât 
în privinţa economică, noi, domnule, ne resimtim de influenţa 
Alianţei israelite şi până chiar în consiliile suveranului 
nostru.(...)” 

“A mai zis onorabilul domn Codrescu că acest popor, 
jidovii, se ţine la pândă şi aşteaptă ca să lovească celelalte 
popoare şi apoi ne-a citat pe Serbia şi a zis: iată ce s-a făcut în 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 75 


Serbia, când a venit şi în Serbia cestiunea aceasta”. 
“O voce: Serbii i-au dat afară”. 

“Nu i-a dat afară. Ei, domnilor, în Serbia sânt 1 500 de 
jidani, şi aceşti 1 500 au putut să facă în Serbia mai mult decât, 
din fericire unde sânt, ce au putut face până astăzi la noi 400 000. 
(...) aceşti 1 500 jidani din Serbia au izbutit de a se înscrie în 
Constitutiunea Serbiei pentru jidani drepturile politice. Adevărul 
este [că] li s-a refuzat de a avea domiciliul în întrul Serbiei, dară 
li s-a dat drepturi politice (...) 

“... dumneavoastră voiti ca noi, care avem o sumă de patru 
sute de mii de jidovi, să stăm cu mâinile la pept şi să-i lăsăm să 
facă ce vor vrea? (...) Credeţi dumneavoastră că noi, guvernul 
putem opri toate corespondintele cari se trimit din ţară? (...) cum 
nu vă gândiţi dară că mâne aceşti oameni care au bani în mânele 
lor, care au milioane, nu ne vor străgăni oare, nu vor izbuti de a 
fi sprijiniți de alţii în contra măsurilor ce vom lua spre a rezolva 
această mare cestiune a ţărei? Oare nu vă gândiţi cum că, dacă 
până acum nu am putut termina cestiunea juridicțiunii consulare 
din ţara noastră, jidanii nu au fost şi ei pricina? Şi-apoi, credeţi 
dumneavoastră că astăzi, când România aspiră a-şi dobândi 
deplina sa autonomie, oare nu vom avea a lupta şi în contra 
pedicilor ce ni se vor pune de jidovi? (...) 

“Domnilor, iată care este politica guvernului (...): În privinţa 
israeliților, noi îndeosebi am luat toate măsurile reclamate de 
umanitate şi permise de legile ţărei, spre a asigura viaţa, onoarea 
şi averile jidovilor şi în timp de aproape 13 luni nici un act 
violent nu a venit să dea o dezmintire cugetărilor şi măsurilor 
administraţiunii noastre. Acest rezultat însă nu l-am putut 
dobândi decât ţinînd seama şi de suferinţele populațiunii române, 
pe care la intrarea noastră în minister am găsit-o adânc iritată în 
contra israeliților din judeţele Moldovei. 

“Cu toate acestea, noi am primit de la agenţii diplomatici şi 
îndeosebi de la cel francez note protestatoare. Am răspuns cum 
trebuia să răspund. Refutînd acuzările am urmat a zice: 

“«Bram dară în drept de a ne aştepta ca guvernul francez va 
fi cel dintâi întru a recunoaşte bunele noastre intentiuni şi necon- 
tenitele noastre stäruinti pentru a linişti patimele şi a întemeia în 
țară ordinea (...) Văz că israelitii nu recunosc îndestul tot ce ei 
datorează administraţiunii noastre (...) Văd cu mâhnire, pentru 
dânşii, că ei, în loc de a se adresa Corpurilor legiuitoare ale 
statului, ei iarăşi recurg la interventiuni străine. Acest mod de 
urmare (...) nu este calea cea mai nimerită pentru israeliți din 
România să-i atragă simpatiile naţiunii, care le-a dat o largă 
ospitalitate, şi aşa să ajungă a dobândi de la dreptatea ei o 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 76 


prefacere în conditiunea lor legală de astăzi.» (...) 

“Excelenţa-sa marchizul de La Valette intervine în această 
afacere interioară (...) în urma tânguirii făcută preşedintelui 
Alianței israelite din Paris de câtre jidovii din Moldova (...), 
această interventiune excelenta-sa o face cu dreptul de ministru 
al unei puteri garante şi în privire că măsurile luate de adminis- 
tratiunea română contra cârciumarilor şi accizarilor israeliți din 
satele Moldovei ar fi o lovire a unor drepturi puse sub 
protectiunea dispoziţiilor constituționale şi a Convenţiunu din 1858 
(...) 

“toate rezervele mele în privința teoriei că neînvoirea 
jidanilor de a fi cârciumari şi accizari în satele noastre ar fi o 
violatiune a Convenţiei de la Paris şi că aceasta ar da un drept 
puterilor garante de a interveni. 

“Excelenta-sa marchizul de La Valette este prea luminat spre a 
nu sti că autonomia României nu datează de ieri. (subl. în text) (...) 
Tractatul de la Paris n-a făcut decât a complecta şi pune sub garanta 
marilor puteri europene seculara noastră autonomie. lată limbagiul 
ce am ţinut străinilor, am zis că noi nu recunoaştem puterilor străine 
dreptul să se amestece în afacerile noastre administrative din întru 
[interior]. (Aplauze).” 

(...)“când ni se impută că noi facem persecutiuni, iată ce am 
răspuns: 

“«Ar fi o nenorocire pentru noi ca guvernământul imperiale 
să aibă ideea că în România este sau ar putea fi vreodată 
persecutiune religioasă. Toleranta religioasă este o virtute 
străveche pe țărmurile Dunärei de Jos. De secoli ospitalitate dată 
străinului este scrisă pe drapelurile noastre şi, ca o virtute 
strămoşească, ea este practicată de noi, atât în palatul bogatului, 
cât şi în bordeiul săracului. Istoria este martură că în vremea când 
în Ispania oamenii se ardeau pentru opiniuni religioase, în 
vremea când Jidovii se izgoneau din Germania, România le acor- 
da o largă ospitalitate, căreia dânsa astăzi îi devine victimă! (...) 

“«Eu, ca ministru de interne, nu pot zice decât că opiniunea 
publică din străinătate este indusă în eroare şi că cestiunea nu este 
bine cunoscută. 

“«În adevăr, în România cestiunea jidovilor nu este o cestiu- 
ne religioasă (...) Ea este o cestiune națională şi, totodată, o 
cestiune economică. În România, jidovii nu constituiesc numai o 
comunitate religioasă deosebită; ei constituiesc în toată puterea 
cuvântului, o naționalitate străină prin origine, prin limbă, prin 
port, prin moravuri şi chiar prin sentimente. 

“«În România, israelitii nu sânt ceea ce sânt în ţările civili- 
zate, adică: francezi în Francia, englezi în Anglia, italieni în 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 77 


Italia, germani în Germania, deosebindu-se de ceilalți locuitori ai 
acelor ţări numai prin religiune, în toate celelalte fiind asimilați 
cu desăvârşire cu celelalte clase ale populaţiunii, şi aceasta cu 
mult înainte de-a fi dobândit acele drepturi pe cari ei le reclamă 
în România, înainte de a fi devenit de fapt români.” 

“Şi, după ce am arătat partea națională şi în treacăt acea 
religioasă a cestiunii, am abordat astfel şi partea economică”: 

“«Toţi aceia cari au vizitat principatele şi îndeosebi Moldova 
s-au înspăimântat de aspectul trist, spre a nu zice mai mult, ce-l 
înfăţişează israeliți polonezi cari împoporează oraşele noastre. 
Când ei au cercetat mai în fond comerciul, industria şi mediele de 
vietuire a acesti mulţimi, aceşti călători s-au spăimântat şi mai 
mult, căci au văzut că jidovii sunt consumatori fără a fi 
producători şi că marea şi pot zice singura şi principala lor 
industrie este debitul băuturilor. Reprezentanţii puterilor cari 
rezidă în laşi, am convinctiunea că ei înşişi recunosc acest 
rău grozav ce roade inima Moldovei! Şi dacă mi-ar fi permis 
a chema de martor pe unul din aceşti agenţi ai puterilor euro- 
pene, cari ca puteri creştine trebuia să aibă milă şi de creştinii din 
Moldova, n-aş avea trebuinţă să recurg la nimeni altul decât la 
însuşi consulul Franciei din laşi. 

“Domnul Codrescu ieri v-a spus că marele Napoleon a luat 
măsuri excepţionale în cestiunea evreilor. (...) am avut fericirea 
să mă întâlnesc cu domnul Codrescu, căci şi eu am zis acestea 
(...) nu un ministru, ci zece miniştri (...) n-ar putea face altfele 
decât ceea ce am făcut eu şi predecesorii mei; şi aceasta chiar 
în interesul jidovilor, precum deja o recunosc cei mai luminati 
dintre ei. 

“Şi apoi românii nu au pretentiunea de a fi mai civilizati în 
1869 decât erau francezii în 1806-1812. Excelenta-sa marchizul 
de La Valette cunoaşte mai bine decât mine măsurile esceptio- 
nale pe care Napoleon cel mare, în interesul francezilor, a fost 
silit să le ia în contra jidovilor din Alsacia şi din Lorena. 3) (...) 

“Zicem Europei: ne-aţi garantat independinta, ne-ati garantat 
autonomia, nu aveți dreptul să ne jigniţi, căci ea este numai 
garantată, nu şi acordată. Cestiunea israeliților din întru nu este o 
prigonire religioasă, ci este o cestiune națională şi economică 
(...) Precum părinții noştri, când îi goneati din ţările dumnea- 
voastră în generozitatea lor le-a deschis uşile şi le-a dat ospi- 
talitate, asemenea şi strănepoţii lor vor găsi destulă putere în 
patriotismul lor ca să hotărască această cestiune conform cu 
trebuintele şi durerile tärei. (...) 

“Tată pentru ce noi voim ca Adunarea împreună cu guvernul 
să se pună a rezolva această cestiune, pentru că numai aşa vom 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 78 


putea să avem un glas tare, binefăcător şi ascultat în străinătate: 
o zic aceasta pentru că nu ne este permis nouă să trăim în afară 
de ideile şi opiniunile politice şi sociale ale Europei întregi, căci 
numai acele idei şi opțiuni politice fac forţa ţărilor celor mari, şi 
cu atât mai mult forţa României (4plauze).” 


Intervenţie 
(şedinţa din 10 februarie 1870) 


(...) “Din această ţară ies sute de mii de galbeni ce se trimit 
la Alianța israelită şi domnul Crémieux, precum cunoaşteţi toţi, 
prin jurnalile ce scoate, prin presa care se transmite în toate 
părțile, înjură ţara şi pe toţi, arată cele mai mari neadevăruri, că 
s-a omorît copii pe drumuri (...) Mai toată presa e contra noastră, 
mai toţi strigă că e persecutiune religioasă (...)” 4 


Alte intervenţii - în aceeaşi chestiune: 
Ion Brătianu 


Tulburările provocate la Bucureşti de intervenţia lui Isaac 
Adolf Cremieux în Camera Parlamentului în 1866 în legătură cu 
Art. 6 din proiectul de Constituţie (ce au culminat cu devastarea 
sinagogii) au fost curmate de Ion Brătianu prin: 

“Evreii au devenit o plagă socială pentru România si, când 
națiunea este ameninţată, se deşteaptă şi devine, nu intolerantă; 
ci preväzätoare!” 

Brătianu a fost prompt şi furios atacat în presa internaţională 
- nu doar el, ci întreaga naţiune. Au fost şi câteva glasuri care să 
se ridice în apărarea lui şi în apărarea României: 

- Eugen Carada în revista Le Siècle, studiul “Les israelites, le 
vagabondage et le ministre Bratiano” - în 1867; 

- Ernest Desjardins, în “Les Juifs de Moldavie” (1867) îi 
desemnează pe evrei ca străini de viaţa naţiunii române: nu învaţă 
limba locului, nu frecventează şcolile româneşti, ignoră cultura şi 
obiceiurile românilor băştinaşi, îi dispretuiesc, considerîndu-i 
inferiori lor, se sustrag serviciului militar şi se ocupă de cămătărie 
si de vânzarea băuturilor alcoolice traficate. 


Principele Carol, viitorul rege Carol I, 


“Nu am decât o teamă, ca evreii (...) să nu stăruiască pe 
lânga Puteri, spre a căpăta drepturi politice pentru coreligionarii 
lor din România (...) Acum câteva luni izraeliţii se bucurau de 
câteva simpatii în unele cercuri, dar de când au făcut atâta 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 79 


scandal în Europa, de când presa evreiască din toate ţările atacă 
cu înverşunare România şi vrea să obţină cu sila emanciparea 
evreilor, nu au nimic de sperat aici, deocamdată.” 

(Scrisoare către tatăl său din 1872) 


“Suntem învinuiți prin ziare că îi prigonim pe evrei, fiindcă 
noua lege a licenţelor opreşte pe evrei de a ţine debite la ţară. Dar 
aceasta este o măsură inteleaptä (...) trebuie să cunoască cineva 
satele din Moldova, ca să poată aprecia acţiunea vătămătoare a 
evreului asupra populaţiei ţărăneşti cu rachiul lui falsificat.” 

(Scrisoare către tatăl său, 1873) 


Isidor Loeb: “La situation des Israelites en Turquie, 
en Serbie et en Roumanie” 


Isidor Loeb afirmase că românii îi persecută crâncen pe 
evrei, îi expulzează cu mare violenţă, chiar îi îneacă în Dunăre... 

„„„Ceea ce a provocat indignare în Italia, unde ziarul 
Fanfulla (20 oct. 1877) scrie: 

“În timp ce românii luptă cu Imperiul Otoman pentru a-şi 
obţine independenţa, sunt atacați pe la spate de lumea civilizată, 
«cu vechea artilerie a chestiunii israelite». 


Leon Gambetta - scrisoare adresată guvernului român 


“Franţa nu va recunoaşte independenţa ţării voastre dacă 
nu veţi recunoaşte drepturile civililor, fără nici o distincţie”. 


Această obraznică, imbecilă somaţie (sună cunoscut: în 
aceiaşi termeni a ameninţat România şi Elie Wiesel) a fost făcută 
după ce ţara noastră îşi câştigase, cu sânge, independenţa. 

Drept care la Congresul de la Berlin din 14 iunie 1878 Ion 
Brătianu şi Mihail Kogălniceanu, reprezentanți ai României (ţară 
învingătoare pe câmpul de luptă) nu au fost autorizaţi să 
participe decât ca... informatori, cât să prezinte punctul de 
vedere al românilor, după care au fost obligaţi să părăsească sala. 

De ce o asemenea injustitie? De ce o astfel de crimă? 

De ce! Pentru că interesele evreilor şi doar ale lor nu erau 
satisfăcute în totalitate de prevederile Constituţiei României... 


Ar fi fost necesar cel putin un capitol dedicat rectitudinii 
morale a gazetarului Eminescu în lupta inegală dusă, în Timpul, 
nu doar împotriva filosemitilor declaraţi ca P. P. Carp, C. A 
Rosetti, Alexandru Gr. Şuţu ci, riscînd de a fi considerat “ingrat” 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 80 


(!) chiar împotriva lui Titu Maiorescu protectorul său. Maiorescu 
nu era doar luminatul şi lumină-torul legendar, ci şi nu mai 
putinul legendar avocat al evreilor escroci (mai cu seamă al 
sinistrului Warschawski, spoliator neruşinat al românilor în 
timpul războiului de la 1877). O vreme a fost protector al 
poetului, însă când acesta nu s-a mai ocupat doar de poezie, ci şi 
de gazetărie, adică de spunerea-scrierea adevărului, nu a ezitat să 
devină autor principal al internării în azil psihiatric al incomo- 
dului protejat al său - pentru care motiv? - iată ce a notat în 
jurnal Marele Maiorescu: 

“Aşadar, la 28 iunie 1883 Eminescu a înnebunit. Simplu 
ca bună ziua!” (subl. mea, P.G.) 

Ceea ce ne obligă să acceptăm că nu securitatea comunistă a 
aplicat, prima, încarcerările psihiatrice pentru închiderea gurilor 
celor care deranjează prin cuvânt. Şi nu ea a inventat internarea 
abuzivă în spitale de nebuni ale rostitorilor de adevăr, ci şi 
suprimarea pură şi simplă a lor - iertare: “Simplă ca bună ziua”. 

Adevăr care încă nu a fost acceptat. 


Cine nu permite? 

Răutu e mort, Chişinevski, Roller, Vitner, Crohmalniceanu 
la fel, până şi nemuritorul Rosen - atunci cine? 

A, da: faimosul eminescolog, altfel holoacustolog...“Radu 
Ioanid”. 


NOTE 


1) “Persecutii religioase”: nu fusese inventat “antisemitismul” (i se 
spunea: “chestiunea israelită”); atunci orice ne-evreu care-şi manifesta 
dezacordul cu o faptă-rea a evreului (hotie, minciună, înşelăciune, 
trădare) devenea... persecutor pe motive religioase... 


2) În epocă “jidov”, “jidan” (de la iudeu) nu erau termeni injurioşi, 
iar “evreu”- de la ebreu - rar folosit; evreii ruşi (mai cu seamă după 
Unirea din 1918) au impus în România termenul evreu, iar jidov, jidan au 
fost consideraţi depreciativi, insultanţi. 


3) Țăranii alsacieni cumpăraseră o sumă de bunuri nationale (mai cu 
seamă terenuri agricole) confiscate proprietarilor emigraţi. Pentru a plăti 
statului achiziţiile, împrumutaseră bani de la cămătarii evrei. Însă, nepu- 
tînd să achite la timp datoriile, evreii le luaseră pământurile. Astfel s-a 
născut ura teribilă a francezilor alsacieni împotriva celor care îi ruinaseră. 
Napoleon, în trecere prin Strasbourg, ascultase plângerile locuitorilor şi 
se hotärîse să se ocupe de problema evreiască, organizînd cultul israelit, 
aşa cum organizase catolicismul prin Concordat; apoi cultul protestant. 

“Pentru noi Napoleon I a fost adeseori comparat cu Mesia”, spun, 
scriu istoricii evrei. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 81 


Deşi a fost - şi a rămas - suveranul care le-a acordat cele mai multe 
şi mai substanţiale drepturi (nu doar în Franţa, ci şi în Portugalia şi în 
Germania şi în Italia), evreii au fost extrem de nemulţumiţi de două legi: 

a. “Decretul de la Bayonne”, din 28 iulie 1808, prin care se impunea 
tuturor evreilor din Imperiu “un nume definitiv” - până atunci aveau un 
nume tradiţional pe care îl schimbau la fiecare generaţie, ceea ce îi scăpa de 
urmăriri, mai ales pentru usure (camătă). Cei care nu aveau nume au luat ca 
patronim un toponim, locul de origine al unui strămoş: Worms, Bamberg, 
Brunschwig, Guggenheim - nume “vechi” ca Bloch, Dreyfuss, Weill fiind 
tot toponime; 

b) În 1809 Napoleon a dat un alt decret: fiind acuzaţi că îi exploatează 
pe creştini, evreii au fost obligaţi să aibă un certificat de “non-usure”, 
pentru a obţine patenta de comerciant, meseriaş, fabricant. Această patentă 
urma să le fie înmânată în fiecare an de către primarul localităţii unde le 
era declarat domiciliul. Evreii, nemulţumiţi, au botezat această lege (care 
pedepsea cămătăria): “Le Decret infâme”. 


4) Pentru o mai bună înţelegere apelăm la Notele redactate 
de Georgeta Penelea (M. Kogălniceanu, Opere, Vol. IV, Oratorie II, 
pag. 229): 

“Problema regimului evreilor din România, după 1866 a făcut să 
curgă multă cerneală şi a irosit un timp considerabil din şedinţele 
Adunării deputaţilor şi ale Senatului. (...) Spiritele luminate ale vremii, 
în rândul cărora Kogălniceanu ocupă un loc remarcabil (...) au rămas 
refractare atitudinii xenofobe (...). 

“În 1866, în momentul schimbării domniei [Al.I.Cuza este răsturnat, 
Carol de Hohenzollern proclamat domnitor, în curând este promulgată 
Constituţia - n.m. P.G.], evreii din România formau două grupe: străini 
şi pământeni. Cei din urmă erau asimilați românilor din punctul de 
vedere al drepturilor civile. Drepturile politice erau mai reduse, deter- 
minate de (...) instrucţie, îndeletnicire lucrativă etc. (...) În deceniul 
şapte numărul lor crescuse la 400 000; în Moldova se constituise peste 
noapte o burghezie măruntă, vioaie, care prin sfera afacerilor încheiate, 
atât în mediul rural cât şi în cel urban, a intrat în concurenţă cu elemen- 
tul similar românesc. (...) Încă guvernul domnitorului Cuza (...), la 5 
februarie 1866 a luat o măsură cu caracter restrictiv (...) indiferent dacă 
erau pământeni sau nou veniţi, le era interzisă pe viitor arendarea cârciu- 
melor sau hanurilor (...) Potrivit articolului 6 din proiectului noii 
Constituţii religia nu putea constitui o piedecă în dobândirea calităţii de 
român. [subl. m. P.G.] La 16 iunie 1866 deputatul Aristide Pascal a cerut 
ca naturalizarea evreilor să se facă progresiv, ca o măsură preventivă faţă 
de imigrarea masivă a acestora. Practic naturalizarea avea să se facă 
nominal (...) Discutarea articolului (...) a început la 18 iunie; (...) [dar] 
la Bucureşti s-au produs excese împotriva evreilor (au fost devastate 
magazine şi templul coral). Crémieux a alertat marile puteri (...). 

“În septembrie 1866 o hotärîre a Consiliului de Miniştri, întemeiată 
pe Regulamentul Organic, anula deosebirea dintre evreii nativi şi străini, 
recomandînd expulzarea. 

“În aprilie 1867 I.C. Brătianu [ministru de interne] a dat o circulară 
prin care evreilor le erau interzise atât arendarea de imobile, hanuri, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 82 


cârciumi, cât şi şederea în sate. Condiţia rămânerii era posesia unui 
capital minim de 5 000 lei. Primarii erau însărcinaţi cu dresarea listelor 
de «vagabonzi». Gestul a stârnit nemulțumiri în ţară (D.A. Sturdza, V. 
Pogor, P. Paladi, Costache lepureanu, P. Carp - au cerut retragerea 
circularei), cât şi în străinătate: Napoleon III, informat de Crémieux 
reproşa dispoziţiile «si contraires à la civilisation». Deputatul Englez 
Moise Montefiori se grăbea să vină în România, pentru a constata 
«persecuțiile» (...) Consulii Angliei, Austriei, Rusiei au trimis proteste 
vehemente. (...) cei doi din urmă treceau sub tăcere faptul că la situaţia 
incendiară din 1867 se ajunsese din pricina pogromurilor din provinciile 
limitrofe [foste româneşti, ocupate de Austria (Bucovina) şi de Rusia, 
n.m. P.G.], căci populaţia evreiască astfel hăituită îşi căutase şi găsise 
refugiu pe teritoriul României."(...) 

“(...) Kogălniceanu a emis următoarele acte oficiale: 

“a) circulara din 12 mai 1860 : (...) «Măria-sa domnul Principatelor 
Unite [Al.I. Cuza] şi miniştrii săi nu doresc însă mai bine de a lucra la 
ştergerea urilor dintre deosebitii locuitori ai uneia şi aceleiaşi ţări, decât 
de a aduce o obştească înfrățire între toate clasele populaţiunei fără 
privire către origine şi religie. Guvernul, avînd această dorinţă, nu face 
decât a urma nobilei şi civilizatei impulsii pornită din sânul marei 
Adunări a tärei din 1857, care la nemuritorul ei program au înscris mai 
înainte de toate libertate religioasă şi libertatea civilă pentru toţi acei care 
locuiesc pe pământul României. Guvernul va pune toate silintele sale 
pentru ca din ce în ce mai mult acest principiu liberal şi consfințit prin 
Convenţia din 7/9 august să devie un adevăr». 

“b) adresă către epitropii comunităţii israelite din laşi prin care 
asigură sprijinul său la înfiinţarea şcolii preconizate (...)” 

“c) raport către domnitorul Al. I. Cuza cerîndu-i să anuleze dispo- 
zitia prin care se interzice evreilor practicarea farmaciei. (...)” 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 83 


O hartă din cuvinte 
- capitol “împrumutat” din romanul Basarabia - 


Înapoi în timp, la Anul Zero al românităţii, din primul 
mileniu înainte de Cristos: 

Pe o arie avînd la Est Marea Neagră (Pontus Euxinus) şi 
Bugul (Hypanis); la nord: actuala Cehie şi actuala regiune Lvov; 
la vest: Tisa (Tissia); la sud: Dunărea (Istru, Ister, Dunaris, 
Danubius) - iar pe mijloc străbătută şerpuit de curbura Carpaţilor 
- trăiau Dacii (aşa le spuneau romanii) sau Geții, după Greci, 
descrisi de Herodot ca “cei mai viteji si mai drepţi dintre Thraci”. 
În antichitate teritoriul aflat de-a dreapta şi de-a stânga Nistrului 
(Tyras) era numit de greci, prin Herodot: Tyragefia. Era locuit, 
după cum îi arată numele, de geţi. Sub presiunea scitilor, în 
secolul V î. C., getii se retrăseseră spre nord-vest şi sud-vest, dar 
în secolul IV, celții împingîndu-i de la vest, sub Dromichaite, 
apoi sub Burebista reveniseră, atingînd iarăşi Bugul (Hypanis). 
Odată cu ocupația Daciei (sec. II d. C.), a fost romanizată şi 
Tyragetia, însă puţinele descoperiri arheologice făcute pe acest 
teritoriu (cele mai importante: la Olbia, pe malul drept al 
estuarului Bugului) fuseseră ocultate de taristi, iar de bolşevici 
în parte distruse, celelalte trecute la “informaţii secrete” pentru 
a ascunde thraco-dacitatea-romanitatea actualei Ucraine de 
Sud-Vest. 

| Soarta arheologului Ion Suruceanu (1851-1896) şi a fructu- 
lui muncii sale este exemplară şi prin nenorocul care 1-a urmărit 
pe oamenii Basarabiei, de la 1812, când căzuseră sub ruşi: 
amenajat pe moşia socrului său Charles Sicard de la Vadul lui 
Vodă, pe Nistru, Muzeul de antichităţi din acest târguşor a cunos- 
cut o fulgerătoare faimă internațională, datorită pieselor colecta- 
te de I. Suruceanu încă din anii liceului (monede, ceramică, sticlă 
grecească), în împrejurimile Cetăţii Albe şi ale Odessei. Lucrările 
sale închinate Greciei antice pe malul nordic al Mării Negre îi 
deschid porţile Academiei Române (1888, la insistenţele lui 
Kogălniceanu, care îl trimite în Basarabia pe Tocilescu, întru 
informare şi încurajare), ale Institutului Imperial arheologic 
(rusesc); publică şi este citat de reviste de specialitate franceze, 
germane, italiene. Ion Suruceanu (Soroceanu “corectează” 
Kogălniceanu, crezînd că numele vine de la “Soroca” - în realita- 
te de la “Suruceni''...) fondează şi Muzeul Antichitätilor de la 
Chişinău, însă după moartea sa prematură (la 45 ani, în 1896), 
muzeul este lăsat în părăsire, iar din 1916, piesele cele mai 
prețioase dispar (ca să apară - ca prin minune - după aproape un 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 84 


secol, la... Moscova); în 1917, “revoluționarii” bolşevici ruşi 
distrug, şi ceea ce mai rămăsese - atât în clădirea Muzeului din 
Chişinău, cât şi conacul de la Vadul lui Vodă... 

Nu mai puţin maşteră a fost postumitatea lui Costache 
Stamati (1786-1869). Meritele sale poetice, mai ales geniul lim- 
bii române (va trebui aşteptat Eminescu pentru a fi egalat- 
depăşit) nu au fost, nu sunt recunoscute; faptele sale culturaliza- 
toare: el face cunoscute în aria românească byronismul, roman- 
tismul, clasicismul francez, Renaşterea italiană - contribuţii 
uitate. Traducerile din Florian, Voltaire, Racine, Lamartine, 
Hugo, Krîlov, Lermontov, A. De Vigny - dar mai ales din Puşkin, 
pe care îl cunoscuse personal - au constituit ferestre necesare spre 
alții. Ultimii 25 ani din viaţă şi i-a petrecut în tihna conacului de 
la Ocniţa, Hotin şi a fost înmormântat în curtea bisericii satului. 
Numai că tot în 1918 “revoluționarii” ruşi care au semănat 
teroarea, devastarea, moartea în Basarabia au sfărâmat, în căutare 
de aur şi, printre altele... uşa zidită a cavoului (unde fusese 
depusă şi soţia lui Stamati, Suzana născută Gafencu). Negăsind, 
s-au răzbunat ruseşte: au risipit oasele, iar în sicriele de zinc au 
făcut baie, folosindu-le în chip de cadă. După unirea Basarabiei 
cu România, conacul de la Ocniţa, răvăşit, incendiat - ca alte sute 
de “urme” ale noastre - oamenii au avut alte griji, aşa că în curând 
nu s-a mai ştiut unde fusese mormântul poetului. Alţi cincizeci de 
ani de Siberie a spiritului au făcut să se creadă că s-au pierdut şi 
urmele lui Costache Stamati de pe pământul românesc cotropit de 
ruşi - cu atât mai vârtos, cu cât judeţul Hotin “intrase în compo- 
nenta R.S.S. Ucraineană” încă din 1940 - aşa a rămas şi azi. 
Iată însă că chiar înainte de implodarea URSS, în 1988 sătenii din 
Ocniţa au amenajat o fostă anexă a conacului incendiat-ruinat 
si au încropit un muzeu. Acolo au adunat câteva cărţi rămase din 
biblioteca poetului (numărînd initial 5.000 volume), puţine 
obiecte personale, au ridicat un bust al lui Stamati - şi, semn bun: 
doi tineri au sădit lângă teiul bicentenar un tei tânăr, închinat lui 
Eminescu. 

Semn rău: de curând muzeul de la Ocniţa a ars. Autorităţile 
pretind că a luat foc de la un trăsnet. Lipsa de fantezie în 
minciună este, nu atât o trăsătură ucraineană - cât bolşevică, însă 
ura ucrainenilor... 

Noi, basarabenii şi bucovinenii nu uităm, nu ne îngăduim să 
uităm: printre cei mai fideli şi mai feroci executanti ai ordinelor 
ruseşti de reprimare a nerusilor - în Ţările Baltice, în Caucaz, în 
Asia Centrală - au fost ucrainenii; şi tot ei, ucrainenii, “victime 
ale ruşilor”, au fost profitori nerusinati de pe urma rapturilor din 
timpul Imperiului Bolşevic: Maramureşul din dreapta Tisei, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 85 


Bucovina de Nord, o parte din Basarabia de Nord - cu Ocniţa lui 
C. Stamati - Basarabia de Sud, cu întreg litoralul Mării Negre şi 
Insula Şerpilor]. 

Câteva secole de înflorire, de întărire militară - consecinţă: 
extinderea geografică - au făcut ca Regatul Dac să intre în 
conflict cu Imperiul Roman. Victoriile, oricum: ne-înfrângerile 
repetate ale Dacilor îl determinaseră pe luliu Cezar să 
pregătească o campanie “decisivă” împotriva lor, în anul 44 î. C. 
- însă a fost asasinat. La scurt timp a fost ucis şi inamicul său 
Burebista, Regele Dacilor. Abia după un secol şi jumătate - timp 
în care Marii Romani ajunseseră a fi siliţi să plătească Micilor 
Daci subsidii (pentru a nu mai fi härtuiti) - în anul 106 d.C. 
Împăratul Traian l-a înfrânt pe Regele Decebal (care s-a sinucis). 
Cea mai mare parte ţării a fost cucerită, colonizată, rebotezată 
“Dacia Traiană”, apoi “Dacia Felix”. 

Dacii erau monoteişti, credeau că viaţa începe după moarte 
şi îl venerau pe Zalmoxes (sau Gebeleizis), care ar fi avut exis- 
tenţă reală, ar fost sclav al lui Pitagora, iar despre faptele sale (de 
astronomie, de medicină) vorbea Platon, în Charmide; despre 
înţelepciunea sa şi a ucenicilor săi scria istoricul Iosif Flavius, în 
Antichitäfi iudaice. 

În timpul şi după războiul din 106 (d. C.), bărbaţii daci vali- 
zi au fost ucişi în luptă, s-au sinucis, rămaşii au fost luaţi în scla- 
vie: să fie privită Columna din Forul lui Traian de la Roma ca o 
BD (bandă desenată) în marmură povestind cele două campanii 
romane în Dacia; să fie privite statuile sclavilor daci. Femeile 
autohtone au căutat protecţie şi alinare pe lângă legionarii roma- 
ni proveniţi din toate colţurile Imperiului, dar vorbind o singură 
limbă: latina. În majoritate, veteranii hberaţi de obligațiile milita- 
re se stabileau pe loc (unde să se fi dus, după 20-25 ani de 
ostăşie?), se însoțeau cu femei dace. De aceea termenul româ- 
nesc: bătrân (ca şi francezul vieux) derivă din latinul veteranus... 

Se spune că în oricare comunitate femeia este păstrătoarea 
tradiţiilor. Adevărat - dar nu în Dacia... Felix. Pentru ea bărbatul 
nu mai era, ca înainte de înfrângere, doar cel-puternic-în-general, 
ci Puternicul în special, ca Ocupant - adevărat: nu şi ca stăpân 
(de sclavi). Astfel se va fi explicînd faptul că începînd cu a doua 
generaţie Dacii au devenit politeisti - după taţii lor, latini(zaţi). Se 
vede că politeismul dacilor romanizați nu era destul de 
înrădăcinat atunci când a apărut noua religie monoteistä: 
creştinismul. 

Pătrunderea creştinismului s-a făcut relativ repede, progre- 
siv, prin difuzie, prin consimţământ individual, familial, de grup 
- nu prin decret, ca la toate popoarele învecinate: Bulgari, Sârbi, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 86 


Ruşi, Polonezi, Unguri - în fine, Lituanieni. 

Poziţia excentrică a Daciei a favorizat creştinarea timpurie a 
populaţiei daco-romane. Aflată departe de Centru, provincia 
romană nu putea fi controlată cu severitatea (sic) obişnuită faţă de 
creştinii din Gala de pildă, daţi pradă fiarelor, în arene. Apoi 
faptul că loviturile externe cele mai violente veneau din nord- 
estul Imperiului - dinspre Goti, Gepizi, Heruli, Bastarni şi, fireşte 
din partea Dacilor liberi: Carpii - obliga Roma, dacă nu la o mai 
mare toleranţă religioasă, atunci sigur la o mai accentuată... 
neglijenţă administrativă. În fine, să nu se uite că una din 
legiunile stabilite în Dacia, Gemina era alcătuită din ostaşi 
recrutaţi în Palestina, deci, dintr-un loc al unor oameni deja 
“contaminati” de noua religie. Aproape aceeaşi “tară” aveau cei 
din legiunea Macedonica proveniţi din vecinătatea grecească. 

Un alt cuvânt-cheie al românităţii: păgân, vine din latinul 
paganus: sătean, locuitor la ţară (ca şi în franceză, are aceeaşi 
istorie şi aceeaşi semnificaţie). Numai că Dacia romană, 
provincie aflată în prima linie a Imperiului, era apărată de câteva 
zeci de mii de legio- nari. Şi chiar dacă nu toţi veteranii romani 
au devenit bătrânii daco-romani, se poate deduce că viaţa (civilă) 
din jurul castrelor era importantă, animată, populația nu mai era 
întru totul rurală, ci... suburbanizată. Or creştinismul a fost 
difuzat întâi şi mai lesne printre orăşeni (adus de negustori, de 
călători, de legionari transferați, de misionari) - lumea satului 
(pagus), cea din creerii munţilor, rămânînd încă păgână... 

Rezumat: Dacia transformată în provincie romană sub 
Traian, în anul 106 d.C. după 170 ani, în anul 275, sub Aurelian, 
a fost părăsită: armata şi administraţia s-a retras la sud de 
Dunăre... Cele vreo cinci generaţii de dacoromani rămase pe loc 
nu vor fi aşteptat Edictul de la Milano (313), pentru a practica în 
pace creştinismul (dealtfel nici nu avea cum să aibă efect asupra 
unei populaţii ieşită de sub autoritatea, deci interdicțiile Romei, 
de aproape jumătate de secol). 

Că (în)creştinarea începuse, foarte devreme - adică în 
plină... latinitate a Daciei, o dovedeşte tot limba română în care 
termenii esenţiali sunt latini: Dumnezeu (Dominus Deus), cruce 
(crucem), botezare (baptisare), creștin (christianus), biserică 
(basilica), cuminecare (communicare), păcat (peccatum), 
rugăciune (rogationem)... În terminologia religioasă, la Români 
stratul cel mai vechi este latin; apoi grecesc; abia după cel 
grecesc, stratul slavon. Sinteza dă limbii române o nesfârşită 
bogăţie poetică: pentru nevoile pământeşti se pot folosi 
latinul corp şi slavul trup; pentru cele sufleteşti: slavul duh şi 
latinul spirit... 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 87 


Modul neviolent în care ne-am creştinat ar putea explica 
absenţa de martiri din Calendarul Românilor. De-a lungul Evului 
Mediu, domnii, mănăstirile, cetăţile, oraşele româneşti au 
cumpărat (cu aur curat) moaşte ale unor sfinţi - cu toţii 
neromâni: greci, ruşi, armeni, bulgari, lipoveni... 

Veche, dureroasă dezbatere: martor - din grecescul martus, 
marturos - semnifică şi martir (martyr). Românii nu au “vocaţia 
sfinţeniei” - nici a martirajului. Nici a mărturiei. 

În 271, sub presiunea barbarilor (goți, gepizi, heruli, 
bastarni), armata şi administraţia romană s-au retras la sud de 
Dunăre. Din ceea ce fusese Dacia Romană au rămas castre, 
drumuri, temple, terme, arene, monumente funerare. Acestea 
toate au dispărut sub stratul gros de nămol şi de cenuşă al 
revărsării spre sud a Slavilor. Ei au năboit peninsula balcanică 
începînd din secolul VI: au sătenizat civilizația polis-urilor, au 
strivit sub şenilele tălpilor lor desculte şi negrăbite akademii şi 
monedă, religii şi filosofie, dezbateri în agora, teatre, ştiinţă de 
carte - ŞI scrisuri. 

Au supravieţuit revărsărilor pornite din mlaştinile Mazuriei 
de azi (paşnice... le zugrăvea istoriografia sovietică... - aşa au 
rămas şi în cea de după 1989...) doar comunităţile originare de la 
munte sau care au avut inteligenţa să urce la... munte. Dintre 
urmaşii Thracilor: Dacoromanii şi Aromanii; dintre ai Illyrilor: 
Albanezii. În fine, Grecii: cei care nu au urcat sus-la-munte s-au 
refugiat în Sudul Peninsulei Italice, în Sicilia, în Africa şi la 
Massilia: Marsilia/Marseille, colonie ionică) astfel salvîndu-şi nu 
doar limba, ci şi scrisul; Albanezii, Dacoromanii, Aromanii 
“retrăgîndu-se în sus”, şi-au păstrat, sub Slavi - şi în ciuda lor - 
sufletul şi limba (orală). 

Se poate spune că în faţa tăvălugului nimicitor al civilizaţiei 
rurale slave, doar civilizațiile pastorale şi limbile: greaca, 
albaneza, aromâna (armâna), dacoromâna au supravieţuit. 
Autohtonii din Tracia, din Dalmația, din Illyria (cu excepţia 
Albanezilor şi a Istroromânilor) au fost asimilați (lingvistic) de 
Slavi. 

Slavii au fost alungaţi din Grecia după două secole, dar ce 
performanţă în materie de distrugere: analfabetizaseră Elada! În 
schimb în actuala arie românească năvălitorii stabili(za)ti: 
Slavii, Cumaniui, Pecenegii - au fost, ei, asimilați lingvistic 
de dacoromani. 

Perenitatea limbii dacilor latinizati faţă de ale năvălitorilor 
succesivi, simultani, deveniți şi stăpâni să constituie un mister 
istoric?; să fie oare o revanșă, peste timp, a celui supus prin 
violenţă, altădată? Se poate vorbi de o contemporană revanşă a 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 88 


sclavului african şi a robului țigan - şi nu doar una muzicală? 
Oricum, Românii nu intră în această categorie. 

Limba (română) a conferit, în spaţiul unei “geopolitici” în 
perpetuă modificare, o uluitoare unitate trăitorilor numiţi de 
străini: blac, blach, blas, balak, (olachi)-romani, oláh, vlah, 
valah, valachên, voloh, boloh, vloh, ungro-vlah, ulak, ulaki, 
valaque, walat, walach - toți termenii semnificînd: “roman” 
(Francezii vor fi ştiind bine acest lucru: termenul gaulois sub 
forma: galois vine din francicul walhisk = “roman” ...). 


În secolul al XIV-lea existau trei importante unități geogra- 
fico-statale, populate de acești “latini orientali”: 

- La nord-vest: Transilvania; locuită în proporţie de 80% de 
“Blaci”. Ungurii, sub presiunea Pecenegilor care-i alungaseră din 
Etelküz, mitic loc de popas, situat probabil în Basarabia de azi, 
urcaseră întâi spre Nord, făcuseră o haltă în “Tara Rutenilor” 
(Podolia, devenită, două secole mai târziu Tara B/Voloho- 
venilor = a Vlahilor), apoi pe la anul 900 coborîseră în Panonia, 
unde îi învinseseră şi îi supuseseră pe Blaci şi pe Slavi. Din 
Panonia s-au îndreptat spre Est: “dincolo de păduri” era un ținut 
minunat, numit de cronicarii lor: “Ultrasylvania” (sau 
Transsylvania), unde fiintau formații statale puternice: voievoda- 
tele sau ducatele purtînd numele şefilor: Gelu (“Gelou, dux 
Blachorum”), Glad, Menumorut, Kean; şi Țări (de la terra): a 
Maramureşului, a Oltului, a Oaşului, a Hațegului. Cucerirea lor a 
durat câteva decenii; 

- La sud: Țara (Terra) Românească sau Muntenia 
(Valahia); a luat ființă în 1310, când Basarab I-ul a unificat cne- 
zatele şi voievo-datele din dreapta şi din stânga afluentului nor- 
dic al Dunării, râul Olt (Alutus, Aluta); 

- La est: Țara (Terra) Moldovei. Voievodul Maramureşului 
(nordul Transilvaniei) Bogdan a refuzat de a mai recunoaşte 
autori-tatea regelui Ungariei (1342), iar în 1359 a trecut Carpaţii 
spre Est si s-a declarat suveran al“Moldovei”. 

De unde: Moldova? 

De la râul cu acelaşi nume, izvorînd din Carpații de Nord 
(cel al munților venind de la numele unui trib dac: Carpii). 

După terminatie, Moldova pare a fi toponim slav, ca 
Bistrița, tot un afluent al Siretului (Hyerasus, Seretus). Bedrich 
Smetana celebrează muzical râul “Moldau” în poemul simfonic 
“Patria mea”. Numai că “Moldau” este numele german(ic) 
(Mold=pământ, în böhmisch) al râului pe care Slavii (Cehii) îl 
numesc: Vltava. Este limpede că Goţii nu au avut cum boteza un 
râu din nordul ariei daco-romane (decât dacă admitem că toponi- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 89 


mia lăsată de Bastarni - care trecuseră şi ei pe acolo - a supra- 
vietuit peste un mileniu...) limpede şi faptul că Slavii, ocupînd 
văile şi câmpiile, au slavizat toponimele “joase”, de la câmpie, 
din văi (dar nu şi ale munţilor!) - vezi şi Dâmboviţa, Ialomița, 
Prahova, din actuala Românie, dar vezi şi în Grecia: Mândra, 
Levadia, Arahova, Grivena, Tyrnavos etc... 

Şi dacă “Moldova” nu este termen slav? 

1. În baladele populare despre “Descălecatul Ţării 
Moldovei” este vorba de o cätea, Molda, fruntaşa haitei de câini 
de vânătoare a Domnului: urmărind un cerb, a trecut munţii spre 
Răsărit, trăgîndu-i după ea şi pe vânători: aceştia s-au trezit pe un 
pământ minunat, străbătut de un râu cristalin... În cinstea cätelei, 
râul (şi pâmântul din jur) au primit numele: Moldova...; 

2. Limba Dacilor (din care s-au păstrat cca 160 termeni sigu- 
ri) face parte din grupul indo-european, subdiviziunea satem - ca 
sanscrita, iraniana, lituaniana, letona, prusiana, slava, illyra şi 
armeana (latina: din centum). Au rămas în limba română termeni 
esentiali din limba dacă: vatră, căciulă - termenul se găseşte şi în 
albaneza contemporană - țarină (câmp, ogor), codru, copac, baci 
(şef al ciobanilor, proprietar al turmei), brânză, balaur, moş 
(bărbat în vârstă, bătrân/ înţelept), moşie (proprietate, pământ), 
moştenire, moştenitor ; părţi ale corpului: buză, grumaz, ceafă; 
familie: băiat, copil, prunc ; strugure, butuc, curpen : în sec I. 
C. Dacii ajunseseră atât de nesobri, încât Marele Preot Deceneu 
i-a obligat să zmulgă toate viile... 

În toponimie Dacii foloseau şi sufixul -dava: Argedava 
(capitala Regatului Dac, sub Burebista), Buridava, Sucidava, 
Capidava, Petrodava etc. Nu este deloc imposibil ca actualul râu 
Moldova să-şi fi luat numele de la o fortăreață dacă: Moldava, iar 
“terenul” din jur (peste 100.000 km. pătraţi) să fi devenit: Tara. 

De la numele ţării (Moldova), cel al locuitorilor: Moldoveni 
- de care aveau să-şi aducă aminte, nu ocupanţii ruşi taristi de la 
1812, ci bolşevicii cu gânduri de re-ocupare - în 1924... 

Tot din cuvinte harta Țării Moldovei: 

La vest era despărțită de Transilvania prin lanţul Carpaţilor 
Orientali; la sud, de Tara Românească, prin râul Milcov şi prin un 
fragment al râului Siret, apoi de Dunărea Inferioară, partea ei del- 
taică, până la Marea Neagră. De acolo încă 120 km spre est: lito- 
ralul, până la Limanul (Laguna) Nistrului. Unde exista - există şi 
azi, re-re-refăcută - ca o bornă de hotar între Europa şi Asia ceta- 
tea ioniană Tyras (întâiul nume grecesc cunoscut al fluviului 
Nistru), ridicată în sec. VI î. C.„devenită: Asprocastron, Mon- 
castro, Cetatea Albă - în română; tradusă în turceşte: Ackerman, 
apoi în ruseşte: Belgorod Dnestrovski. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 90 


La est: fluviul Nistru (Tyras, Danastius, Nistros) - [si nu 
Niprul (Borystenes), cum confundă Occidentali - desigur pentru 
că ruşii au pus proteza D şi a rezultat: DNepr, DNestr - de ce nu 
si DNeva?; sau DNil, sau DNiemen? - mister-slav] scälda 
“Tyragetia”, iar Bugul (Hypanis) alcătuia graniţa orientală a... 
dacităţii. Nistrul al cărui mal drept a fost fortificat începînd de la 
1400, sub Alexandru cel Bun, domnul Ţării Moldovei; atunci au 
fost construite noi cetăţi, iar cea grecească, de la mare, Tyras, 
renovată. Astfel, de la nord la sud (numai pe malul drept 
al Nistrului, pe pământ românesc), au vegheat multe secole - 
si au rămas şi azi cetățile: Hotin, Soroca, (Orhei), Tighina, 
Cetatea Albă... 

Am pus între paranteze Orhei: spre deosebire de celelalte, 
Cetatea Orhei nu a mai rămas în picioare. La vreo 10 km de 
Nistru, pe afluentul său Răut a existat o cetate mongolă (tătară) 
ridicată după bătălia de la Kalka (1223, când au fost nimicite 
knezatele ruseşti), probabil în timpul Marii Invazii din 1241. 
Fortăreaţa era rudimentară însă, judecînd după rămăşiţele domes- 
tice, acolo s-a bătut monedă şi părea destinată a deveni capitala 
(şi civilă) cea mai occidentală a Imperiului Mongol. Mult mai 
târziu - la 1469 - este semnalată “cetatea Orhei, în jurul căreia 
s-a aşezat Orheiul”, sub Stefan cel Mare - însă localitatea 
medievală (şi actuală) se află la 30 km de Nistru, tot pe Răut, deci 
nu a fost ridicată în jurul cetăţii mongole (locul numit azi: 
“Orheiul Vechi” - poartă încă ruine vizibile). 

În disputa mereu-mereu actuală dintre români şi ruşi (de la 
1989 şi ucraineni - aceştia nu doar persecutați ai ruşilor, dar şi 
feroci persecutori, şi moştenitori ai Imperiului Sovietic, mai ales 
ai rapturilor teritoriale: Polonia Orientală, Ucraina Subcarpatică, 
apoi Bucovina, precum şi sudul Basarabiei, cu litoralul întreg, 
Insula Şerpilor - pământuri româneşti) este invocată “întâietatea”. 
Care “întâietate”: sovietica (după care maşina cu aburi fusese 
descoperită de Polzunov, radioul de Popov, America de 
Columbov, metroul de Metrov, hârtia de Papirosov, tiparul de 
Gutenbergov, etc etc)? Dar Slavii au pătruns în Imperiul Bizantin 
(din care făcea parte fosta “Dacia Felix”) în 550 d. C. - nu mai 
devreme; s-a semnalat o expediție rusă, pe mare, împotriva 
Constantinopolului (în 860, nu mai curând); Rusia, ca stat, a 
început a se amesteca în treburile Ţărilor Române, prin incursiu- 
ni, pe la 1700 prin Petru I, însă abia în 1792, după ocuparea 
Edisanului, controlat de Tătari (regiune devenită “Odessa”) a 
devenit “vecină” cu Moldova. 

Dovadă, în piatră: toate cetăţile de pe Nistru (inclusiv antica 
Tyras, însă aceasta fusese fondată în sec. VI î. C.) au fost 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 91 


edificate pe malul drept al fluviului, deci în interiorul Ţării 
Moldovei - deci, în interiorul Europei - pe celălalt mal, 
stângul, aflindu-se Asia. 

La nord graniţa era terestră, deci mişcătoare: Tara Moldovei 
se afla în contact direct cu Voevodatul B/Volohovenilor (după 
cum spune numele: al-Valahilor), cu statele kievene, cu Polonia, 
cu Lituania - care, la un moment dat, se întindea până la Marea 
Neagră, contînd ca “vecina de la răsărit”; apoi cu Imperiul 
Austro-Ungar, care ocupase în 1775 nordul Ţării Moldovei, 
botezîndu-l: Bukovina; în fine cu Imperiul Rusesc, cel venit, ca 
toate marile plăgi ale istoriei Europei (Hunii, Avarii, Ungurii, 
Tătarii) dinspre est, atingînd Nistrul abia sub Caterina a II-a, la 1792. 

Douăzeci de ani mai târziu, în 1812, aceeaşi Rusie a mai 
făcut un pas în Europa, răpind jumătate din Tara Moldovei, 
botezînd-o cu un cuvânt românesc: Basarabia, însă modificat à 
la française: Bessarabie, stabilind - deocamdată - frontiera pe 
râul interior, aproape paralel cu Nistrul: Prut (Pyretus, Porata). 

Falsificarea toponimică din 1812, invenţia rusească: 
Bessarabia numind jumătatea orientală a Ţării Moldovii, răpită, 
s-a repetat în 1924 - fatalitate: tot prin geniul (rău al) unui ne-rus: 
Bulgarul Christian Rakovski. Prin el Rusia şi-a negat propria 
invenţie de la 1812: Bessarabia, căzută în desuetudine şi a fabri- 
cat alta, nou-noutä: Republica Socialistă Sovietică Autonomă... 
Moldovenească! 

Rakovski, bulgar prin naştere, român prin cetăţenie, socialist 
prin... meserie (a fost iniţiatorul mişcării socialiste din România 
şi mentor al lui Panait Istrati). Rusofob notoriu (bibhografia lui 
spune multe şi... mult), în 1916 fusese demascat ca agent 
0Ogerman, plătit, dovedit prin “Lista Günther” (numele celebru- 
lui-sinistrului recrutor german actionînd la Bucureşti) - drept care 
autoritățile române îl arestaseră şi îi fixaseră domiciliu obligato- 
riu “pe cuvânt de onoare” la Iaşi. Cum frontul ruso-român se afla 
în Moldova; cum revoluția bolşevică pornise, nu doar de la 
Petersburg, ci şi de pe frontul din Carpaţi (unde militarii ruşi 
părăsiseră poziţiile şi se dedaseră la jefuirea localnicilor, la vio- 
larea localnicelor, la băut ruseşte, până la comă şi moarte, prin 
înecare în pivnițele în care “împuşcaseră” butoaiele), o ceată de 
ruşi beti l-a luat pe sus pe Rakovski, l-a urcat pe soclul statuii lui 
Alexandru loan Cuza din laşi şi l-a pus să declare... abolirea 
monarhiei şi instaurarea “Republicii Socialiste Sovietice 
România”. Etilnicii revoluționari au fost alungaţi în următoarea 
jumătate de oră, dispărînd cu tot cu agentul german, înrăitul anti- 
bolşevic devenit proaspătul şi ardentul bolşevic Rakovski... 

… Care avea să apară în curând ca preşedinte al Sovietului 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 92 


Comisarilor Poporului din Ucraina, prilej cu care a şi condus 
câteva expediţii de “recuperare a Bessarabiei, pământ, de veacu- 
ri, rusesc”. 

Fără succes. Însă înainte de a fi trimis de Lenin ambasador 
al URSS la Paris (unde l-a precedat pe Ilia Ehrenburg, şi el cele- 
brissim sergent-agent-recrutor);, înainte de a fi fost acuzat el 
însuşi de trotskism şi înainte a fi deportat la Astrahan (unde l-a 
găsit ucenicul său Panait Istrati - şi înainte de a-i acuza, în 
Pravda, el, pe foştii săi tovarăşi de... spionaj în favoarea 
Germaniei - nu se înşela, chiar totdeauna, Stalin... - şi înainte de 
a fi împuşcat, chiar şi el, fidelul întru trădări), Rakovski a imagi- 
nat un scenariu de geniu: fiindcă Rusia, iscălind de astă dată cu 
pseudonimul “URSS"), ţinea să re-răpească jumătatea din 
Moldova furată în 1812, el şi ai săi tovarăşi de internationalism 
proletar de la Odessa, recrutaţi din cartierul rău famat purtind 
numele “Moldovanka” (devenit în întregime evreiesc), au 
inventat 0... Moldovă pe malul stâng al Nistrului, în Ucraina - 
precum şi... “limba moldovenească”! Un cârlig de unditä în care 
au pus ca momeală peştişorul “Republica Autonomă Socialistă 
Sovietică Moldovenească”, sperînd să prindă peştele mărişor: 
Moldova istorică (cuprinzînd şi partea ei orientală, devenită pro- 
vincia românească Basarabia) - de ce nu pestele-cel-mare: 
România întreagă? 

Sub unguri, vreme de un mileniu, Românii din Transilvania 
au avut parte de suferinţe cumplite, printre nedreptäti fiind şi 
nerecunoasterea lor, autohtoni, ca naţiune, alături de ocupanti: 
Ungurii, Secuii şi de colonişti: Saşii, Şvabii. Dar în 1918, când 
s-au unit cu Patria Mamă, Românii transilvăneni puteau să scrie 
ŞI să citească în limba română, aveau o identitate, ştiau cine sunt 
şi de unde se trag, ba îi învăţaseră carte şi conştiinţă de sine pe 
Românii din Principatele - libere; 

Prin comparaţie: sub ruşi, numai în 106 ani, Basarabenii au 
fost striviti, analfabetizati, desnationalizati, desidentizaţi. 

Să fi fost Moldovenii dintre Prut şi Nistru mai putin bravi?, 
mai inerti?, mai înclinați spre supuşenie decât Transilvănenii? 

Istoria ca şi literatura, cu osebire “fictiunile realiste” 
semnate de Mihail Sadoveanu, spun contrariul: 

De pe la 1400, când puterea mongolă a diminuat, ţinuturile 
devastate din răsărit au prins a fi repopulate. Sub Alexandru cel 
Bun, domn al Moldovei, a început construirea-reconstruirea 
fortificațiilor de la graniţa naturală dintre Europa şi Asia: Nistrul. 
Cetățile de pază aveau nevoie de oameni liberi ca străjeri. Astfel 
a început istoria Moldovenilor de la Nistru, Grănicerii de la 
Răsărit, cu statut asemănător celor din interiorul Arcului 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 93 


Carpatic: Făgărăşenii, Năsăudenii... 

Agricultori, crescători de vite (mai cu seamă de cai), 
negutätori în timpul liber, oşteni în... tot celălalt, slujeau pe câte 
un domnitor, dar şi pe ei înşişi - de unde frecventele răzvrătiri 
împotriva puterii centrale de la Suceava, de la Iaşi, pentru impu- 
nerea unui “domnişor” de-al lor, de regulă un impostor - între- 
prindere în care excelau cei din ţinutul meu, Orhei. Nu se sfiau să 
dea şi câte o raită peste Nistru, “La Cazaci” (nu o semintie, ci o 
adunătură de mercenari: ruşi, polonezi, lituanieni, ucraineni, 
tătari, moldoveni, numele venindu-le de la tătărescul: ca zac: 
călăreț rătăcitor, liber - “corp” pe care Ecaterina a I-a l-a 
prefăcut în unitate de jandarmi-cäläri); şi “La Tătari - în scop 
cinstit, de jaf. 

Însă oricât de turbulenti în interior, când se profila primejdia 
străină, căpătau un singur domn-dumnezeu: Moldova. 

Moldovenii de la Nistru, oameni liberi, războinici, cu 
Tătarii, deveniți auxiliari ai Turcilor şi stabiliți (?) în Bugeac, pe 
litoralul Mării Negre, în sud-estul Moldovei, întretineau relaţii 
originale, nemaiîntâlnite nici la răsărit de Nistru, nici “la apus de 
Prut” la Valahi, Unguri, Poleaci, Nemţi. Apocalipticul: 
“Vin Tătarii!” se trăgea de la Marea Invazie din 1241 şi 
avea efect fulgerător, traumatizant, asupra tuturor ne-Tătarilor... 

...dar nu şi asupra Moldovenilor de la Nistru. 

Dintre toate victimele “mongolilor”, de la Caspica la 
Adriatica, singuri “Nistrenii nu se temeau de Tătari - de ce? 
Fiindcă şi ei “discutau” din şa, cu sabia, cu sulița, cu arcul - 
predilect, cu ghioaga, cu toroipanul (termeni, probabil, din sub- 
strat); şi ei, ca şi Tătarii erau cäläreti-usori. Nävälitorii veniţi 
călare erau obişnuiţi să întâlnească fie o împotrivire din partea 
unei armate pedestre (deci inferioară cu cel putin un metru, 
înălțimea constituind şi un important avantaj psihologic), fie să 
întâlnească o cavalerie grea, greoaie, lesne de evitat şi uşor de 
înfrânt de viespile mongole. Şi Cazacii (de la Pragurile Niprului) 
“discutau” pe picior de egalitate cu Tătarii, adeseori înfrîngîndu- 
1. Da, aceia erau buni (şi interesaţi) luptători, însă nu aveau de 
apărat un pământ al lor, o patrie, să-i zicem: “Cazacia”. 
Moldovenii, da: Moldova. Trăind-pe-cal, Moldovenii de la Nistru 
îi înfruntau de la egal la egal (“de la acelaşi nivel”) pe Tătarii 
näscuti-pe-cal. Să fie citit romanul Neamul Soimä-restilor de 
Mihail Sadoveanu şi ca un document ce poate fi, nu doar ca o 
superbă ficțiune; să fie citit Dimitrie Cantemir (prin dubla sa 
origine, aflat în deplină cunoştinţă de cauză), cu a sa Descriere a 
Moldovei; să fie recitiţi memorialiştii basarabeni D. C. Moruzi, 
Matei Donici, Leon Donici, Gh. V. Madan: curioşii vor fi 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 94 


surprinşi să afle “istorioare” de genul (citez din memorie): 

S-a întâmplat ca într-o vreme în împrejurimile Orheiului să 
moară aproape toate femeile, după ce năşteau (probabil de febră 
puerperală). S-a ținut sfat: oamenii au hotărit să saie pe cai şi să 
deie iama-n tătărime, în Bugeac. Aşa au făcut: s-au dus, s-au 
întors: după ce-au tăiat, pe la brâu, toată partea bărbătească, au 
luat toți caii, toate vitele, toate sculele de preț, precum şi ceva 
tătarce, de să aibe cine le spăla izmenele... (s. mea.) 

Astfel s-a plămădit bravul norod moldovinesc dintre Prut şi 
Nistru..., trag eu o concluzie pripită, însă nu neapărat falsă. 
Că afirmația este verosimilă o probează toponimia tătărască 
(frecventă, nu doar în Sud, unde câteva secole au locuit - în fine: 
pe-acolo, prin partea aceea, îşi aveau iurtele, în aul-uri). Dar mai 
vârtos: onomastica. 

Există nume de famile (provenind din porecle), indicînd 
neamul: Rusu, Bulgaru, Turcu, Sârbu, Grecu, Neamţu, Paleacu 
- şi, desigur Tătaru - acesta din urmă arătînd că purtătorul se 
trage dintr-un tătar; alte nume informează despre “trecerea” la 
religia creştină: frecventele azi Botez, Botezat, spun că un 
necrestin: turc, tătar, evreu, lituanian/litvan (înainte de 1400) 
“trecuse” la creştinism, ca dovadă, fusese botezat; nume 
devenite neaos-basarabene: Ciachir, lachir, Celac, Burlac, 
Batal, Bulat, Uzun, Cabac, Huzum, (H)Amza, Baidan, Buiuc, 
Murafa... sunt de origine tătară. Probabil şi Hâncu : chiar dacă 
lingvistul Iorgu Iordan s-a străduit să-l (ex)tragă din slava 
bulgară, tot de la tiirco-tătarul han vine, sub forma: khan, ceea ce 
a dat în limba română: Cantemir (Han-Temir), dar şi: Temircan 
(Temir-Han)... 

[Dimitrie Cantemir a fost nu doar domnul Moldovei, nu 
doar nefericitul aliat al ţarului Petru cel Mare (şi întâiul, cronolo- 
gic mare-înşelat de Rus: niciunul, dar nici un punct din preve- 
derile Tratatului încheiat între ei la 1711 nu a fost respectat de 
“protectorul creştinătăţii”), ci şi un savant, în corespondenţă cu 
contemporanii cei mai luminati, membru al Academiei din 
Berlin, istoric prestigios (Istoria Imperiului Otoman şi 
Descriptio Moldaviae, scrise în latină, au făcut dată, fiind 
traduse şi în engleză, germană, franceză); un istoric al religiilor 
(Sistema religiilor muhammedane), compozitor, muzicolog 
(printre altele, autor al unui Tratat de muzică turcească şi 
inventator al unei metode de notație a muzicii turco-arabe), 
etnolog, lingvist, comparatist, “un Lorenzo de Medici al 
Moldovei”, cum îl numise Leibniz. Şi un imens scriitor de... 
“ficţiune-realistă”, prin superba Istoria hieroglifică..., scrisă în 
româneşte. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 95 


Fiul său Antioh, socotit părinte al poeziei clasice ruse, a fost 
ambasador la Londra şi a îndeplinit misiuni diplomatice în Franţa 
- dealtfel a murit la Paris, în 11 aprilie 1744]. 

Acestea - şi încă altele - pentru a spune că nu firea mai slabă 
a Românilor dintre Prut şi Nistru a fost de vină în strivirea lor, 
doar în 106 ani; şi nu firea mai tare a românilor din Arcul 
Carpatic, suferind un mileniu, i-a făcut să iasă cvasi-teferi din 
robia ungurească. 

Ci natura ocupantului. Ungurul, brutal, crud, dispretuitor, nu 
i-a considerat pe indigenii găsiți în interiorul Arcului Carpatic 
alcătuitori ai unei naţiuni - le-a îngăduit însă practicarea religiei 
(ortodoxă, după Marea Schismă, 1054), apoi greco-catolică, după 
1700; a tolerat ca Valahul (Olâh), deşi fără drepturi civice, să aibă 
tipografii, publicaţii, şcoli - în limba sa; 

Rusul - bun, să-l pui pe rană !- doar la câţiva ani de la ocu- 
parea Moldovei de Răsărit, în 1812, a suprimat autonomia cultu- 
rală promisă, teritoriul a fost colonizat cu străini, locuitorii au fost 
rusificati cu ferocitate, de parcă Inamicul Nr. 1 al Pravoslav- 
nicismului Rusesc ar fi fost Românul. 

De aceea au fost aduşi, instalaţi, cu zecile, cu sutele de mii, 
colonişti (orice ar fi fost: germani, elveţieni, francezi, bulgari, 
evrei, ucraineni, ruşi, găgăuzi erau, sau urmau să fie vorbitori de 
rusă, nu de română); diviziile - sună cunoscut termenul, dintr-o 
anecdotă cu Stalin şi Vaticanul... - de slujbaşi taristi, care, 
înainte de a se pensiona şi a se fixa, făceau să le vină în 
Basarabia, pământ meridional, cu multă lumină (ce să mai 
vorbim de hrană: carne, lapte, fructe, legume, vin, miere, vânat, 
peşte...), din cine ştie ce fund al îngheţatei, al mohorîtei Rusii 
fraţi, cumnati, bunici, veri, vecini - cu “prime de instalare” şi 
proprietăți dăruite de generosul Țar al Tuturor Rusilor. 

Metodă mult perfecționată după re-re-ocuparea Basarabiei, 
în 1944. Dealtfel țarii roşii, pe când erau ei doar tarevici 
(secretari-generali ai PC al RSS Moldovenească), se antrenaseră, 
de pe tronul de la Chişinău, pe spinarea românilor basarabeni - 
persecutîndu-i, înfometîndu-i, deportindu-1, dislocuindu-i, negîn- 
du-le identitatea, alta decât a lor, ocupanţii: un porc-de-câine ca 
Hruşciov, un câine-de-porc ca Brejnev, un zaharisit-din-fragedă- 
copilărie ca Cernenko, un crocodil kaghebist numit: Andropov, 
“pacificator” al Ungurilor, în 1956...- toţi aceştia au fost mai 
întâi “guvernatori” la Chişinău. 

Cum se va fi făcînd că primii trei erau şi ucraineni? 

Doar Ucrainenii se declaraseră totdeauna nu doar antiruşi, ci: 
anticomunisti, nu? 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 96 


Scurtă istorie a “Basarabiei” 
Un rapt, o diversiune lingvistică, realităţi statistice 


Am mai scris, am re-scris, am tot scris - şi bine am făcut - 
acum re-re-repet adevăruri istorice de toată lumea ştiute: 

- În Antichitate teritoriul aflat de-a dreapta şi de-a stânga 
Nistrului (Tyras) era numit de greci, prin Herodot: Tyrageția. Era 
locuit, după cum îi arată numele, de geți. Sub presiunea scitilor, 
în secolul V î. C., geții se retrăseseră spre nord-vest şi sud-vest, 
dar în secolul IV, celții împingîndu-i de la vest, sub Dromichaite, 
apoi sub Burebista reveniseră, atingînd iarăşi Bugul (Hypanis). 
Odată cu ocupaţia Daciei (sec. II d. C.), a fost romanizată şi 
Tyragetia, însă puţinele descoperiri arheologice făcute pe acest 
teritoriu - cele mai importante: la Olbia, pe malul drept al 
estuarului Bugului - fuseseră ocultate de taristi, iar de bolşevici 
trecute la “informaţii secrete” [vezi soarta arheologului Ion 
Suruceanu] - pentru a ascunde thraco-dacitatea-romanitatea 
actualei Ucraine de Sud-Vest). 

Sărind peste un mileniu: 

De unde: “Basarabia”? 

Pe la 1352 domnul Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru 
Basarab, fiul lui Basarab I-ul, după o campanie împotriva 
tătarilor, pe care 1-a bătut şi i-a alungat dincolo de Nistru, a 
consemnat în documente scrise şi desenate (hărţi) un teritoriu de 
circa 4.500 km. p. aflat între nordul gurilor Dunării şi afluentul 
său, Prut (Pyretus), ca “Basarabia”, de la numele dinastiei sale. 
În unele hărţi din sec. al XVI-lea şi tot în unghiul format de râul 
Prut şi Dunăre apărea: “Bassarabia (Pars)”. 

[Caterina a Il-a a Rusiei (am mai sărit cinci secole...) era 
protectoarea lui Voltaire, a lui Diderot; contra multor favoruri 
pecuniare a primit la rându-i favorurile acestor “directori de 
conştiinţă”. Pe calea deschisă de prestigioşii călători, după 
Revoluţia Franceză din 1789, mulţi nobili, militari, ingineri ori 
simpli aventurieri (şi) francezi au căutat adăpost şi au făcut 
carieră în Rusia cea ducînd lipsä de specialişti în modernizarea 
Imperiului - acţiune începută de Petru I. Printre aceştia a fost şi 
ducele de Richelieu (Armand Emmanuel de Plessis), fugit de 
Revoluţie, ajuns în Rusia în acelaşi an, 1789. 

Țarina i-a încredinţat administrarea guberniei sud-vestice 
recent cucerită de la tătari (Edissan în 1792). Pe locul unui sat de 
pescari, Hagi-Bei, după planurile lui Richelieu şi ale echipei sale 
de specialişti francezi (printre care De Rubas şi Langeron) a fost 
ridicat cel mai important port meridional al Rusiei. Francezii în 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 97 


slujba Rusiei Eterne aveau o solidă cultură clasică, drept care au 
botezat noua aşezare: Odessa - “de la antica cetate elină 
Odessus”. Ce conta că Odessus fusese, într-adevăr, colonie 
ioniană, însă nu acolo unde o indicau, ci departe, la peste 400 km 
în linie dreaptă, spre sud, în Bulgaria de azi, pe locul numit: 
Obzor, între Varna şi Burgas. Ruşii nu ţin seama de adevărul 
istoric, ei se bucură (în tăcere) de profitul geopolitic. 

Ducele de Richelieu s-a întors în Franţa abia după 
Restauratie (1815), deci s-a aflat şi în slujba ţarului Alexandru I, 
cel care, la 1812 (!), profitind de situaţia critică a lui Napoleon, 
a răpit jumătatea estică a Ţării Moldovei (am mai spus-0?- am 
s-o re-re-spun!), cu ajutorul generalului Langeron, care a 
manevrat din umbră tratativele cu Turcii de la Giurgiu în 
calitatea sa de aghiotant şi consilier al lui Kutuzov. Alte surse 
pretind că ducele de Richelieu, departe de a fi fost slugă supusă 
şi falsificator-sef al imperialismului agresiv rusesc, l-ar fi 
consiliat pe Alexandru I să nu-i nedreptäteascä pe bietii-moldo- 
veţii, care sunt... latini; că ar fi invocat Tratatul de la Luck din 
1711, încheiat între Petru cel Mare, strămoşul lui Alexandru, şi 
domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, prin care ruşii “garantau 
pe veci”, nu doar suveranitatea Moldovei ca stat, ci domnia 
ereditară şi autoritatea absolută... 

Futeze!, ca să o tragem pe frantuzeasca moldavă. Richelieu 
se afla în serviciul Rusiei, nu în al adevărului istoric, cu atât mai 
putin în al dreptului popoarelor de a nu fi înghitite de Monstrul 
Rus]. 

Urmarea se cunoaşte: noua frontieră dintre Moldova şi Rusia 
“s-a mutat” mai la vest, pe râul interior Prut, cel care împărțea, 
topografic, ţara pe o linie nord-sud. Fireşte, raptul celei mai 
bogate părţi a Moldovei nu a fost un accident, ci o constantă 
tactico-strategică rusească: peste un secol şi aproape jumătate, în 
iunie 1940, la fel: profitînd de situaţia, nu doar critică, ci catas- 
trofală a protectoare României, Franţa, învinsă de Germania şi 
ocupată, Rusia (sovietică, ceea ce n-o împiedeca de a fi, în conti- 
nuare, aceeaşi putere imperialistă) a re-răpit Basarabia şi, în 
acelaşi pret, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa... (Ţările Baltice 
au fost înghiţite, “înglobate”, vorba istoriografiei sovietice, în 
totalitate, deci, în marea lor nefericire, măcar şi-au putut păstra 
identitatea - teorie contestată, pe bună dreptate, de baltici). 

Ducele de Richelieu, guvernator al provinciei Odessa sub 
trei țari: Caterina a Il-a, Pavel I, Alexandru I şi strategii-carto- 
grafi-dezinformatori-diversionisti taristi francezi aflaţi sub 
conducerea sa, lucrînd la reprezentarea (carto)graficä a viitoa- 
relor teritorii ruseşti, încă înainte de 1812!, a(u) găsit în 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 98 


documente denumirea Basarabia (cea de la 1352) - de multă 
vreme 1esità din uz - şi a(u) operat două falsuri: 

- un fals toponimic: din denumirea românească: Basarabia, 
de la numele de persoană Basarab, a făcut... Bessarabie 
(dublarea s-ului şi e-ul final: marca indelebilă franceză), denu- 
mire care, “la o adică” ar fi fost tradusă (din rusă, fireşte!): “Fără 
Arabi”... Traficare grosolană, profitabilă ruşilor: “fără” ar fi 
trebuit grafiat: “bez”, nu “bes”; cât despre “Arabi” nicicând nu 
le-au spus Ruşii Turcilor - nici Tătarilor: “Arabi”. Manipularea 
cuvântului avea să fie repetată în anii lui Gorbaciov, mai ales prin 
“olasnosti” ajuns în Occident gata-tradus de ruşi: “transparenţă” 
(de unde transparenţă?, de la Glas, care, în limbile german/ic/e se 
traduce prin... sticlă, ca materie? - când în rusă glas, ca şi în 
româneşte, înseamnă: voce’); astfel o semnificaţie onestă în rusește, 
anume: (starea) de a da, de a căpăta glas, voce, cuvânt, rostire 
(cui/cine? fireşte, cei/celor care nu au..., deci: libertate de expresie) 
- a fost traficată în... “transparenţă”; 

- un fals cartografic: teritoriul numit în secolul al XIV-lea 
Basarabia se întindea pe o suprafaţă de cca 4.500 km. pătrați - şi 
se afla în sudul Ţării Moldovei - deci, pe hartă, denumirea lui era 
scrisă... orizontal; pe harta confecționată de cartografu francezi 
de sub conducerea ducelui de Richelieu, în slujba Imperiului Rus: 
Bessarabie (numele viitoarei oblasti apoi, din 1825: gubernie 
rusească) a fost grafiată/trasată pe o linie pornind de foarte sus, 
de la nord spre sud, cu o uşoară curbură urmărind forma 
ținutului care, acum, măsura de zece ori mai mult decât 
Basarabia originară: 45.000 km. pătraţi. 

[Nici o noutate în ceea ce afirm: Eminescu scrisese mai bine 
şi mai documentat încă în 1878 (Timpul, 10 februarie) în 
articolul “Chestiunea retrocedării Basarabiei” şi mult dezvoltat în 
studiul “Basarabia”, publicat tot în Timpul din martie, acelaşi 
an, 1878. 

«Nu întâmplător», vorba comuniştilor, poetul nostru national 
a fost “epurat” printre primii, considerat - si el! - nu doar “anti- 
semit”, dar şi “faşist” - corectiune: “avînd o concepţie fascistă]. 

În legătură cu orientarea nord-sud a acestei unităţi 
geopolitice: 

Tara Moldovei nu a fost niciodată străbătută de frontiere 
interne orientate nord-sud, deşi cursurile de apă, în majoritate, 
urmează această direcţie. Moldova cunoştea încă din secolul al 
XIV-lea o Ţară de Sus (la nord), o Ţară de Mijloc şi o Ţară de 
Jos, în sud. Se vorbea despre “Moldovenii de la Nistru”, despre 
“Moldovenii de dincolo de Nistru”, însă niciodată nu s-a 
spus-scris: “Moldova de la Nistru”; rar de tot: “Moldova dintre 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 99 


Prut şi Nistru”. Râul interior Prut, curgînd de la nord spre sud, nu 
separase vreodată unităţi administrative mici (plase), nici mijlo- 
cil: judeţe, pe ambele maluri ale sale fiinţind, călare, cel putin 
treizeci de aşezări. 

... Aşezări româneşti existaseră din timpuri imemoriale 
dincolo de Nistru, dincolo de Bug, dincolo de Nipru, dincolo de 
Don, până în Caucaz, până la Volga, până la Caspica, dincolo de 
ea... Dintre sedentare-agricole, cele vlahe (b/volohe) erau cele 
mai vechi. Elementul românesc, mai corect: dac romanizat (şi nu 
doar moldovenesc) a jucat rolul de pionier încă înainte de năvala 
mongolă din secolul al XIII-lea, iar în toiul ei a mers în sens 
contrar: spre Răsărit. Era alcătuit din localnici supraviețuitori ai 
anticei Tyrageţii, apoi din stabiliți de bună voie la est de Nistru, 
apoi din “colonişti de nevoie” (nu doar moldoveni, dar şi munte- 
ni, luaţi cu de-a sila de armatele ruseşti în retragere şi, începînd 
cu domnia Caterinei a II-a împământeniţi între Nistru şi Bug); 
deasemeni, dintre păstorii originari din Carpaţi, din Transilvania 
- şi nu din puţini ar(o)mâni ca ramura paternă a mea purtînd 
numele “macedonean”: Goma [una din ipoteze, cealaltă: un 
strămoş s-ar fi chemat Huma, Humă; după ocupaţia rusească din 
1812 ruşii ar fi modificat grafia în Guma, apoi în Goma]. Ei au 
dat primii sedentari rurali continentali în “Tartarie Pars” (oraşele 
de pe litoral erau locuite de greci, de armeni, de evrei şi de 
ar(o)mâni - drumul spre Est al negustorilor şi al aventurierilor 
urmărind îndeaproape malul Mării Negre). 

Ţăranii se mutau - din diferite motive - de aici, dincolo; 
seden- tari fuseseră, sedentari rămâneau, oriunde şi oricât s-ar fi 
deplasat; 

Păstorii călătoreau cu turmele : mergeau la coada oii (care, 
ea, oaie, se lua după a berbecelui-mare...). 

Nomadismul păstoresc al carpatinilor şi al pindaricilor (aici: 
nu de la poetul Pindar, ci direct de la munţii Pind din Macedonia, 
unde ar fi vatra Ar/o/mânilor), era în fapt un sedentarism-pe- 
roate. Din pricina imenselor distante, transhumanta nu mai era 
anuală, ci de la cincinală în sus - până la eternă. Fiecare turmă 
(termen latin) numărînd zeci de mii de capete - şi nu doar oi 
(idem), ci şi vite albe şi cai - era păzită pe un anume loc (stână, 
termen din substrat) de zeci de persoane alcătuind o familie 
lărgită. Păstorii-mergători-împotriva-istoriei (şi a geografiei...) 
aveau căruţe supradimensionate, coviltirate, etajate, adevărate 
case pe roate, deplasabile numai pe timp secetos şi pe pământ 
îngheţat (când era zăpadă, roțile erau înălțate şi aşezate pe tălpici 
de sanie), cu câte patru-şase perechi de boi fiecare - după ce o 
păşune era epuizată; aveau - tot pe roate - mori de vânt (făină 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 100 


pentru pâinea oamenilor, uruială pentru animale) cu aripi de 
pânză, pliabile; aveau şi biserici pe roate - adevărat, fără turle, 
clopotele fiind montate pe un cadru de lemn, şi el prevăzut cu 
roate... Ustensilele, cazanele de fiert laptele, gäletile de muls, 
uneltele de dulgherie, de fierărie, de cojocärie, de cäldärärie etc 
erau transportate separat... Uneori - adeseori - o stână pleca mai 
departe, cu oile, pe loc rămâneau câţiva... nomazi semi-seden- 
tari: îşi făceau case adevărate, casele alcătuiau un cătun, apoi un 
sat, apoi un târg - oricum, acea nouă aşezare era dotată cu 
depozite pentru brânză, lână, piei, pastramă şi juca rolul de popas 
pentru alte turme venite din Apus, cât şi pentru caravane, în ambe 
sensuri. Şi noii sedentari creşteau animale însă turmele fiind mult 
mai... putin foarte-mari, păşunau doar prin jurul satului-nou 
(pe o rază de 50 kilometri), în restul timpului cultivau cereale, 
legume, sădeau pomi fructiferi şi viţă de vie - chiar şi perdele de 
pădure destinate să apere satul de Crivăţ... - seminţele, puietii, 
butaşii fiind aduşi de-acasă... 


La 16 mai 1812, prin Pacea de la Bucureşti (ce ironie!) Rusia 
a răpit partea răsăriteană, cea dintre Prut şi Nistru, a Țării 
Moldovei, botezînd-o abuziv: Bessarabia. 

La 23 iulie 1812 Ruşii au adoptat un Statut special pentru 
colonizare (nu au pierdut timpul Frații Creştini, colonizatorni- 
cii). În virtutea rusificării-prin-colonizare (şi) a “Bessarabiei”, 
coloniştii, fie aduşi din alte părți ale Imperiului, fie din afara lui, 
se bucurau de enorme avantaje: căpătau numaidecât cetăţenia 
rusească, erau scutiți de armată, de impozite, li se dăruiau 
generos-împărăteşte mari suprafeţe de pământ (se înţelege, furat 
băştinaşilor). Astfel au fost atraşi colonişti occidentali: germani, 
elvețieni, francezi; colonişti ne-ruşi din Rusia: germani din Ţările 
Baltice şi din regiunea Varşoviei (acea parte a Poloniei ocupată 
de Ruşi); ucraineni (ruteni) din Pocuția, din Galiţia; evrei din 
Galiţia, din Ucraina de sud-vest (cea dintre Nistru şi Bug); 
bulgari şi găgăuzi din Imperiul Otoman (Bulgaria de azi) precum 
ŞI ruşi-ruşi (de pretutindeni). 

Nu am avut o statistică în care să fie consemnată situaţia 
populaţiei în Momentul 1812, doar informația: 

La 1810 în “Moldova dintre Prut şi Nistru” existau 
327.199 locuitori din care străini sub 5% (evrei: “o cifră 
nesemnificativă, în jur de 1%”, cca 3.000 persoane). 

Se ştie însă că “multă lume” trecuse pe malul drept al 
Prutului, mai cu seamă ţărani (mii de familii), fugind de spaima 
şerbiei ruseşti, cea care îi prefăcea pe oameni în... suflete. 

Din cifrele aflate la dispoziţie, fiind vorba despre Evreii în 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 101 


Basarabia, le voi da doar pe cele indicînd “mersul” lor în 
comparaţie cu populația totală a noii gubernii ruseşti şi cu a 
indigenilor: 


Statistica rusească din 1817: 

(de la Legea Colonizării din iunie 1812 trecuseră cinci 5 ani, 
interval în care intrase în “Bessarabia” un număr considerabil de 
evrei lipsiţi de drepturi, persecutați, masacrați, “pogromizati”, în 
Galiţia şi în Ucraina): 

Total : 482.630 locuitori 

Români : 419.240 85% (deci, străini: 15% ) 

Evrei : 19.130 (3.000 în 1810, 1% ) - 4,2 % 


Statistica rusească (“Zaşciuk”), tipărită în 1862, 
însă oglindind situaţia anterioară cu un deceniu: 


Total: 914.679 locuitori: 

«Moldoveni»: 600.000 66,4% (străini: 23%) 

Evrei: 78.216 (3.000 în 1810, 1% ) 8,6% 
Statistica rusească din 1862: 

Total: 1.003.499 locuitori: 

«Moldoveni»: 515.927, 51,44% (străini: 48%) 

Evrei: 95.927 (3.000 în 1810, 1% ) 9,56% 
Statistica rusească din 1897: 

Total: 1.935.412 locuitori: 

«Moldoveni»: 920.919, 47,58% (străini: peste 52%) 

Evrei: 228.168 (3.000 în 1810, 1%) 11,79% 

În 87 ani, numărul “moldovenilor” crescuse de 3 ori 

ee? numărul evreilor - 75 ori 


După statistica din 1919 rezultă că în 109 ani (1810-1919) 
populaţia evreiască din Basarabia crescuse de 89 ori, ajungînd 
la 267.000 persoane. 


De adăugat şi următoarele informaţii din 1897: 

- în mediul urban trăiau 14% dintre moldovenii bästinasi: 

- ştiutori de carte, moldoveni: bărbaţi: 10,5%; femei: 1,3 % 
germani: (b): 63,5%; (f) : 62,9% 
evrei: b): 49,6%; (|) :21,6% 

Mai analfabeți decât moldovenii erau ţiganii: 0,3%... 

Rezultat “culturalizator ” al unui secol de ocupaţie rusă. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 102 


Statistica sovietică (“Krupenski”, Paris), 1920: 
Total 2.973.750 locuitori 
«Moldoveni» : 48,2% 
“Români” (!) 21,0% (=69,2%; străini: 30%) 


Evrei : 9,0% = cca 260.000 (3.000 în 1810, 1%) 
Statistica românească din 1931: 

Total : 2.864.402 locuitori : 

Români : 1.610.757 

Evrei : 204.858 


Statistica românească din 1939 
proporţia populaţiei evreieşti în câteva oraşe din nord-estul ţării: 


Bălţi 46,6% 
Hotin 37,7% 
Chişinău 36% 
Cälärasi-Târg 76,% 
Orhei 41,9% 
Soroca 36,3% 
Cernäuti 38,8% 
Rädäuti 33,6% 
Vijnita 70,02% 


Sighet 38,9% 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 103 


La început a fost antiromânismul 
O istorie “antisemită-antirusească” a Basarabiei 
scrisă de un evreu bolşevic 


După izbucnirea revoluției bolşevice în 1917 situaţia 
Basarabiei a devenit diferită de a restului Rusiei ruseşti şi 
asemănătoare cu a teritoriilor ne-ruseşti europene, cu populaţie 
ne-ru-sească: Finlanda, Ţările Baltice, Polonia Orientală. 
Locuitorii ţărilor înghiţite de rus, oprimate de rus, des-identizate 
de rus vedeau în revoluţia de la 1917 schimbarea marcată, nu 
doar de câştigarea justiției sociale, ci şi de cucerirea indepen- 
denfei naţionale. Or, cei mai îndârjiţi oponenți (corect: inamici) 
ai independenţei provinciilor, ţărilor, comunităților nerusesti, din 
partea Imperiului fost tarist devenit bolşevist erau, nu atât ruşii, 
fie monarhisti, fie republicani, social-revolutionari, anarhisti, 
bolşevici - cât evreii, visceral ostili ideii naționale - la toți 
alții, la goi... 

Cum o mare parte dintre ei - “nu chiar toţi, numai circa 98%” 
- erau bolşevici, au militat cu abnegatie în toate organismele de 
tranziţie în scopul de a sabota orice veleitate de secesiune şi de a 
menţine cu orice preţ (şi) Basarabia “în componenţa” (expresie 
consacrată) Rusiei, apoi în a URSS: Iakir Iona, Levenzon Filip, 
Grinfeld Nadejda (ea pleda pentru “caracterul unitar al Rusiei 
libere” şi s-a opus chemării Armatei Române pentru a pune capăt 
haosului “revolutionar”), Grinfeld Veniamin, Grinberg G., 
Grinştein (?), Lando Gutman - aceştia cinci din urmă, membri ai 
Bund-ului, aveau misiunea de a nu permite “destrămarea patriei 
ruseşti” - Rabei (Rabbei) N. S., Rabinovici A. Z., Seinberg - cu 
toţii membri ai Sfatului Țării, în prima lui configurație. Când, în 
cele din urmă, Basarabia şi-a câştigat autonomia, apoi şi-a impus 
independenţa, apoi, culme a insolentei: a cerut fireasca unire la 
România... Ce jelanii, ce văicăreli, ce ieremiade, ce blesteme ale 
evreilor! Dacă ruşii aveau treburi mai urgente decât păstrarea per- 
ifericei Basarabii, evreii - şi nu doar cei născuţi pe teritoriul 
dintre Prut şi Nistru - au înregistrat evenimentul de la 27 martie 
1918 ca pe o catastrofă, o înfrângere, o pedepsire, o umilire a lor, 
apostolii internationalismului Revoluţiei Bolşevice considerată, 
nu pe nedrept, operă proprie. Şi din acest motiv (celălalt, secret: 
instaurarea unei patrii evreieşti) “recuperarea Basarabiei” le-a 
devenit evreilor o chestiune de onoare; de supravieţuire. Au 
luptat neobosit până la “victoria cvasifinală”: diktatul din 26 
iunie 1940, prin care Rusia-URSS a re-răpit Basarabia şi, pentru 
că tot pornise la furat, a “împrumutat” ruseşte şi Bucovina de 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 104 


Nord; până la “victoria totală”: 23 august 1944, când... “Armata 
Roşie” (cotropind jumătate din Europa) “a... eliberat nu numai 
pământul românesc, ci şi sufletele încătuşate”, cum scrie jubila- 
tor, falsificator de istorie, ofensator pentru români Matatias Carp 
(precedînd-o în timp pe stalinista - aşa se prezintă ea însăşi - Lilly 
Marcou, autoare de broşuri bolşevice mult îndrăgită/e de 
Liiceanu). 
Au luptat... prin terorism: 


[Emanuel Badescu “Terorismul în România”, Lumea nr. 1, 2006): 

“Din enumerarea actiunilor sectiilor teroriste ale Partidului Comunist si 
Internationalei a III-a pana la mijlocul lunii aprilie 1921 rezulta atat frecven- 
ta, cat si gradul lor de periculozitate, acestea soldandu-se adesea cu victime, 
in vreme ce agresorii, cand se intampla sa fie capturati, erau pedepsiti cu o 
stranie blandete. Convingerea unor politicieni romani: acestia actioneaza 
“dupa cum le dicteaza constiinta“, potrivit dreptului garantat de sistemul 
democratic, precum si apartenenta lor la etnia intangibila care daruia isto- 
riei “brigazile internationale", sunt cele doua elemente care au legat justi- 
tia de maini. Culmea: la Paris, aproape zilnic, comunistii si adeptii funda- 
mentalisti ai democratiei manifestau cot la cot impotriva abuzurilor pseudo- 
Justitiei romane! Mai mult, rezistenta zilnica a statului roman la dezintegra- 
rea planuita de Komintern era privita ca o “continuare zilnica a macelaririi 
muncitorilor“... Partea proasta a acestor manifestatii era ca deranjau diplo- 
matia romana, Diamandy si apoi Titulescu explicand in detaliu, dar zadarnic, 
in ce consta adevarul romanesc si adevarul bolsevic. In anii 1921-1924, acti- 
vitatea terorista bolsevica a fost atat de intensa, incat consemnarea ei selecti- 
va a condus la aparitia unei brosuri (...) sub semnatura lui Gheorghe 
Tatarescu! Din informatiile primite de la Serviciul secret al Armatei s-a 
intocmit un tabel, pe anii 1919-1925, al “organizatiilor teroriste descope- 
rite in Basarabia “, cuprinzand 118 asemenea organizatii. (subl. mele, P.G.) 
(...) doar de Basarabia. In restul tarii cate vor fi fost? Cate consemnate si de 
Siguranta? 

“Toate eforturile, toate atentatele indreptate contra autoritatilor si popu- 
latiei din Romania au urmarit un scop precis, care nu numai ca nu reprezen- 
ta lupta de clasa ori razbunarea muncitorimii pentru exploatarea nu rareori 
nemiloasa, ci se gasea la ani-lumina de insasi ideologia leninista. Acest scop 
avea ca suport secularul imperialism rus, transformat prin cosmetizare in 
imperialismul Rusiei Sovietice. Dar, spre deosebire de Rusia pravoslavni- 
ca, noua Rusie era portdrapelul luptei de distrugere a lumii crestine cu arme- 
le revolutiei clasice: teroare, abuzuri, delatiune, confiscare de bunuri si de 
constiinte, valuri de condamnari gratuite. (subl. mea, P.G.) Acest aspect, 
tinut secret pana astazi, a fost relevat de evenimentele din primele doua dece- 
nii “rosii“ de dupa ultimul razboi mondial, cand natiunile crestine din tarile 
cedate pentru experimentul comunist au suferit o crunta prigoana cu substrat 
religios din partea strainilor de alta religie, din acest unghi procesul de comu- 
nizare fiind unul dintre cele mai lungi si sangeroase razboaie (anti)religioase 
din istorie. 

“Romania a fost programata sa cada in ghearele Moscovei inca din 
anii interbelici - în 13 decembrie 1918, in plina copilarie a puterii sovietice, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 105 


sau in toamna anului 1924, in momentul maturizarii acestei puteri. Cum vom 
vedea, din cauza pozitiei geostrategice, de caderea ei depindea insasi bolse- 
vizarea Balcanilor... In ziua de 8 august 1924, Comitetul Executiv al 
Internationalei a III-a aproba “Proiectul de operatie al comunistilor din 
Romania“, care trebuia sa dea viata visului de distrugere a statului roman, 
ale carui prime episoade le-am urmarit la Iasi si in Crimeea si pentru care a 
ucis si s-a sacrificat Max Goldstein. Datorita importantei “ca metoda de 
lucru“, cat si din motivul necunoasterii sale (cu exceptiile de rigoare), il voi 
reproduce integral: 

“De acord si impreuna cu sectia comunista balcanica, cu participarea 
comunistilor de seama, sub presedintia secretarului general Kolarov, in ziua 
de 8 august, la sediul Kominternului s-a aprobat urmatorul plan de actiune 
in Romania, aplicabil in prima jumatate a lunii septembrie a.c. 

“Ca principiu, s-a admis ca in toate actiunile ce vor avea loc in state- 
le din Balcani (...), Uniunea Sovietica sa nu participe oficial. Ajutorul efec- 
tiv, cu oameni si mijloace materiale, este dat numai de comunistii grupati in 
centre si care isi iau asupra-si responsabilitatea pentru el. Planul se reduce 
la urmatoarele actiuni: Intreaga Romanie este impartita in cinci zone. 

“Prima Zona, sau cea de nord, cuprinde raionul Bucovina, in care 
drept focare de propaganda si centre pentru viitoarea revolutie se indica: 
Cernauti, Comeanca, Bertina, Parcani, cu directia generala spre lasi. Ca 
punct central de operatie apare Comeanca, intrucat grupul de acolo are 
indatorirea sa azvarle in aer podul de pe linia ferata Cernauti-Pascani, fapt 
datorita caruia Bucovina va ramane izolata de restul tarii. De acolo, inain- 
tarea generala de-a lungul caii ferate are directia spre sud, in special spre 
Iasi, unde trebuie sa faca legatura cu teritoriul sovietic, si anume cu forta 
organizata de Znamenski in granarul Basarabiei. Acest detasament urmeaza 
sa treaca peste Nistru ceva mai la sud de Rascola, distanta cea mai scurta 
intre lagorlik si lasi. In fruntea detasamentului sta Maevski, cu cartierul 
general la Subotina. 

“A doua zona e Basarabia propriu-zisa. In raionul Basarabia nu se 
presupune nici o actiune de seama. Numai la sud, aproape de la varsarea 
Nistrului si pana la Gurile Dunarii, va trebui sa aiba loc partea principala a 
revolutiei. Drept cai de operatii apar: Tusla, Tatar-Bunar si Cartol. In acest 
punct sunt pregatite de mai inainte depozite de munitiuni si ele apar ca punc- 
te de reuniune ale prietenilor organizati care, o data uniti cu Terente, trebuie 
sa inainteze spre Galati cu scopul de a-l ocupa. Ca loc de concentrare a 
grupurilor este indicat Ismail-Chilia-Reni, de unde urmeaza sa se dea atacul 
general asupra Brailei si Galatiului. In acest raion trebuie sa aiba loc eve- 
nimente de seama. Detasamentul de ajutor din teritoriul sovietic urmeaza sa 
treaca granita in raionul Olanesti-Budachi-Tusla. (subl. mele, P.G.) 

“A treia zona, sud-rasarit, cuprinde Dobrogea romaneasca si intreaga 
Silistra. (...) Conducerea acestui grup, impreuna cu detasamentele sosite din 
teritoriul sovietic pe uscat, este incredintata lui Kotovski, supranumit cel 
Gros. Debarcarea e condusa de Godlevski-Gadilo, supranumit Gremceski. 

“A patra zona cuprinde raionul Banat si Ungaria de rasarit (zona 
Zarandului, n.n.).(...) 

“(...) Zona a cincea, cuprinde partea de nord (Maramuresul, n.n.), 
Ungaria rasariteana (Crisana, n.n.) si Transilvania, cu centrul la Cluj, Dej si 
Oradea. Aici pot avea loc numai demonstratii, desfasurandu-se numai actiu- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 106 


ni mici cu detasamente de lucratori si tarani. 

“Conducerea generala a operatiei in zona intaia si a cincea au luat-o 
asupra lor tov. Badulescu (Gelbert Moscovici, n.n.), Zocinski, Rareniuc si 
Karl Koz (Itzig Kallman, n.n.). In a doua zona vor fi conducatori tovarasii 
Gherman, Goldstein si Gruetenberg. A treia si a patra zona vor fi conduse 
de tovarasii Kalifarski, Rankevici, Ivan Mironovici, Karl Koz si 
Weissenburg. Conducerea generala a revolutiei Comitetul Executiv o 
incredinteaza treimii speciale, compusa din tovarasii Badulescu, Goldstein 
si Kalifarski. 

“Revolutia trebuie sa inceapa intre 10-15 septembrie. (subl. mea, P.G.) 

“Documentul releva caracterul secret al acestui plan care va produce 
evenimentele tragice de la Tatar-Bunar prin neimplicarea “oficiala“ a Uniunii 
Sovietice, o calitate care a marcat toate actiunile teroriste antiromanesti, mai 
cu seama - cazurile cele mai firesti si mai numeroase - cand acestea erau 
declansate prin ordine verbale. Istoricilor li se servesc “documente secrete“ 
care insa nu dezvaluie activitatile secrete, nici macar nu le presupun! Se mai 
observa din text ca ura sovieticilor impotriva Romaniei era asa de adanca, 
incat numesc regiunea dintre Tisa si Muntii Apuseni cu numele de Ungaria 
rasariteana, desi sunt evident deranjati de nationalismul maghiar. Chiar 
mizeaza pe sustinerea “iredentistilor maghiari“! Aceasta “slabiciune“ amin- 
teste de crearea Regiunii Mures Autonome Maghiare din “epoca 
Chisinevski“ (nu Dej, cum e numita deloc intamplator azi). Impartirea in 
regiuni - nu prea - istorice a teritoriului romanesc nu trebuie nici ea trecuta 
cu vederea. Aceeasi directie o vor urma Planul Valev si mai noile euroregiu- 
ni concepute probabil de “fostii comunisti“, de “fostii kominternisti“ sau de 
kaghebistii “refugiati in Occident. De cei carora urma sa le fie facut cadou 
teritoriul casapit din nordul Dunarii, ce sa mai vorbesc. Ma intreb doar daca 
banuiau antiiudaismul visceral al lui Stalin, sentiment care - privit de la dis- 
tanta - acopera de ridicol sperantele, lupta si sacrificiul teroristilor rosii si ale 
soldatilor “brigazilor internationale“, cei care au “scris paginile nemuritoare“ 
ale asa-numitei “miscari muncitoresti din Romania si de aiurea. Terorismul 
interbelic de factura comunista, nu doar comparabil cu terorismul postbelic - 
initiat tot de Moscova -, ci mult mai activ, a insangerat aproape zilnic paman- 
tul rom anesc. Nu ar merita mai mult decat o abordare eseistica, precum cea 
de fata? Respectiv, o tratare stiintifica?”)] 


Aici îşi are locul şi textul lui (Stelian Tănase): 


“Max Goldstein Confesiunea unui terorist comunist” 

Primul atentat cu bomba din istoria Romaniei s-a produs la 8 decembrie 
1920, in sala de sedinta a Senatului. "Masinaria infernala", montata in tribu- 
na, i-a ucis pe ministrul Justitiei, Dimitrie Greceanu si pe senatorii Spiridon 
(Spirea) Gheorghiu si Dimitrie Radu, episcop de Oradea. Presedintele 
Senatului, generalul Constantin Coanda, a fost la randul sau grav ranit. 

Principalul autor al acestui carnagiu care a socat opinia publica roma- 
neasca a fost identificat in persoana lui Max Goldstein, un functionar nascut 
in Barlad, intr-o numeroasa familie de comercianti evrei. Era poreclit "Omul 
cu carlig”, din cauza faptului ca avea mana dreapta amputata. In ciuda aces- 
tei infirmitati, Goldstein isi castigase reputatia de as al explozibililor si de 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 107 


artist al evadarilor. Avea numai 23 de ani, insa era recidivist. Fusese deja 
condamnat la 10 ani de inchisoare pentru crime impotriva sigurantei Statului, 
insa, in febru-arie 1920, reusise sa insele vigilenta gardienilor si apoi sa fuga 
din tara. Dupa cateva luni petrecute la Odessa, se intorsese in toamna la 
Bucuresti, decis sa "razbune muncitorimea asuprita", prin acte de terorism. 
Incercase mai intai sabotarea cailor ferate. Tentativele sale repetate nu au 
produs, insa, victime. A urmat, apoi, atentatul de la Senat. Max Goldstein a 
fost capturat abia in noiembrie 1921, cand incerca sa intre din nou in 
Romania, pe la Giurgiu, incarcat cu 15 kilograme de explozibil. A urmat un 
proces lung si rasunator. Condamnat la munca silnica pe viata, Goldstein a 
murit in octombrie 1925, la inchisoarea Doftana, dupa aproape 60 de zile de 
greva foamei. Detalii despre activitatea acestui terorist fanatic puteti afla 
chiar din declaratiile sale, consemnate de anchetatorii Sigurantei imediat 
dupa arestare. Un document inedit, care frapeaza prin cinismul si lipsa totala 
de remuscari care razbate printre randuri. 
Prima evadare, minutios planificata 

Dupa aproape un an de la sangerosul atentat din Senatul Romaniei, 
principalul artizan al carnagiului dadea, in sfarsit, cu subsemnatul in fata anche- 
tatorilor. lata ce marturisea el maiorului C. Cernat, comisar regal pe langa 
Consiliul de Razboi al corpului 2 Armata, si subinspectorului general Vintila 
Ionescu: 

"Ma numesc Max Goldstein, zis Stejarul, zis Coca, zis Serghie, Teohari, 
Abramovici, Sami Belinski, de ani 23, nascut in comuna Barlad, judetul 
Tutova, din parinti Alter si Toni, comercianti in Barlad, de profesiune func- 
tionar comercial, domiciliat in ultimul moment in lasi, strada Sarariei; arma- 
ta nu am facut, in judecata am fost dat si condamnat la zece ani de munca sil- 
nica pentru crima contra sigurantei Statului, decorat nu sunt. Asupra celor ce 
ma intrebati, declar urmatoarele: 

In februarie 1920, judecandu-se la Curtea Martiala procesul complotu- 
lui comunist zis de la Vitan, am facut sa fiu citat ca martor, intrucat intentio- 
nam o evadare si cautam asemenea ocazie.Planul meu a reusit, caci fiind adus 
de la inchisoarea Vacaresti unde imi faceam pedeapsa la care fusesem 
condamnat la 10 ani, de Curtea Martiala, unde se judeca procesul, si profi- 
tand de momentul cand am fost condus, dupa cererea mea, la latrina, am 
intrat pe o usa de alaturi, unde intorcand cheia am iesit in strada Sarindar, de 
unde apoi, luand o trasura, am plecat in strada Bradului 26, la vechea gazda 
Julietta Holtzman.Aci am facut sa fie avizat fratele meu Paul Goldstein, zis 
Petre Traur, care dupa putin timp a si sosit la mine, insotit de Nae Negoita 
care a ramas afara. Cu ajutorul acestora am plecat chiar in aceeasi seara la 
domiciliul lui Negoita, in strada Ana Davila No. 24, unde sub numele de 
Teohari am stat atat fata de proprietar cat si fata de cei din curte timp de 2 
saptamani. In acest interval am fost vizitat de Julietta Holtzman, sora mea 
Rebeca nefiind in Bucuresti nu venea; in cele din urma, cu concursul lui 
Negoita si Parvulescu, am plecat spre Timisoara-Carpinis - pe unde am tre- 
cut fraudulos frontiera si am continuat voiajul prin Serbia, Sofia, Varna, 
Odessa, unde am ajuns la 1 mai 1920." 

Sabotaj esuat pe linia ferata Ciocanesti-Chitila 

La Odessa, fugarul a luat legatura cu gruparile bolsevice, oferindu-se sa 
se puna in slujba cauzei sovietelor. A primit sprijinul asteptat: 

"Mi s-au dat cu acea ocazie fonduri 12.000 lei si, in adevar, am plecat 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 108 


inapoi la Varna, de unde m-am introdus fraudulos prin granita dobrogeana si, 
ajungand la Dobrici, am luat trenul si am venit la Bucuresti cam la inceputul 
lunii octombrie 1920, ducandu-ma direct la Negoita. Din cauza urmaririlor 
pornite la epoca grevei generale, mi-am stramutat adapostul in locuinta chel- 
nerului Puiu, un om marunt cu cioc, care locuia in cartierul Dealul Spirei, mai 
exact cam in dosul cimitirului Ghencea. La aceasta adresa am fost dus de fra- 
tele meu Paul si treceam sub numele de Georgescu, venit din provincie. Din 
cauza grevei generale, lipsei de legatura, a teroarei exercitate asupra munci- 
torilor nu am putut culege nici o informatie si nici activa; mi-am stramutat 
domiciliul in strada Labirint 27, la fratele meu Lupu Goldstein si tocmai aces- 
te motive m-au determinat din initiativa proprie sa rasbun muncitorimea care 
a fost aruncata in strada, prin savarsirea de atentate. Neavand, insa, material 
explozibil, mi-am procurat o cheie franceza si singur pe jos am mers pe linia 
ferata intre statiile Ciocanesti-Chitila, langa o ferma, si aci am scos de la o 
eclisa a sinelor care sunt puse cap in cap, atat cele dinauntru cat si cele dina- 
fara. Intentia mea era de a scoate complet eclisele, astfel ca la venirea trenu- 
lui, prin greutate sa se deplaseze liniile si astfel vagoanele sa vina unele peste 
altele, producand deraiere. Calculasem operatia mea sa fie savarsita si termi- 
nata inainte de trecerea Simplonului, pentru ca sa se produca deraierea aces- 
tui tren de lux. Nu mi-a reusit aceasta incercare pentru ca nu am reusit sa scot 
complect eclisele. Cheia franceza am procurat-o de la un depozit de ferarie 
veche de pe Calea Vacaresti colt cu strada Bradului. Inainte de a fi ajuns la 
locul unde am operat, m-am oprit si mancat la un restaurant de langa Chitila, 
vis-a-vis de fabrica de zahar. Intrucat desfacerea liniilor nu o facusem com- 
plect, banuiam ca nu se va produce deraierea, ceea ce s-a si intamplat, si atun- 
ci am inceput a ma pregati pentru a opera al doilea atentat. Cum stiam ca 
Olteanu este pastratorul unui material explozibil, am cautat sa iau contact cu 
el, deoarece era singurul nearestat din grupul lui Constantinescu, care avea 
material explozibil." 
Atentat cu bomba impotriva Simplonului 

In fata anchetatorilor, Goldstein rememoreaza preparativele in vederea 
unui nou atentat impotriva Simplonului, trenul de lux care circula pe linia 
Ciocanesti-Chitila: 

"I-am cerut lui Olteanu materiale si a doua zi mi-a adus un pachet cu 
piroxilina in forma de sapun. Cu acest material am inceput sa prepar un al 
doilea atentat de cale ferata, in acelasi loc, tot asupra Simplonului. Aveam 
nevoie pentru acest atentat de o teava cu un arc si percutor care sa-mi 
serveasca la procurarea exploziei ce avea sa distruga sina si sa produca explo- 
zia cu deraiere. In acest scop m-am adresat tovarasului Saul Osias, din Calea 
Rahovei 15, pe care il cunosteam de la Cercul Tineretului din 1912 si pe care 
il stiam ca lucreaza in atelierul mecanic al tatalui sau. Saul s-a obligat sa-mi 
confectioneze aceste aparate si dupa cateva zile am trimis pe Lupu ca sa 
primeasca acest aparat, insa nu a fost facut din cauza ca Saul nu avea timp, 
fiind in examen. Am procurat de la Saul o teava de plumb dupa indicatii anu- 
mite si praf de pusca si, la 2 noiembrie 1920, am mers din nou cam in acela- 
si loc la Ciocanesti, unde, tot in dreptul unei eclise, am facut o groapa adan- 
ca atat cat sa intre pachetul de explozibile sub traverse si am facut legatura 
intre acest pachet cu explozibile si capsa de fulminant de mercur asezata pe 
sina, printr-o teava subtire plina cu iarba de pusca, aceea adusa de Saul. Dupa 
calculul meu, de la aprindere pana la explozie trebuia sa treaca jumatate de 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 109 


secunda, timp in care capsa de fulminant de mercur asezata pe sina, fiind 
lovita de prima roata a masinei trebuia sa produca flacara care se transmitea 
prin teava plina cu iarba de pusca la capsa de la explozibil, unde se producea 
focul, deci explozia. Prin acest atentat vizam un raspuns la faptele guvernu- 
lui, pentru a lovi in burghezimea ce se gasea in acel moment in Simplon. 
Nu stiam ca ministrul Argetoianu este in Simplon, dar as fi voit sa fie, ca 
sa-l fac sa tremure." 

Constantin Argetoianu, ministrul Afacerilor Interne, se afla, intr-ade- 
var, in Simplon - intr-un vagon special, legat direct de locomotiva. Explozia 
a distrus complet prima parte a acestui vagon. Din fericire, cabina lui 
Argetoianu se afla exact in capatul celalalt si a ramas intacta. 

Pregatiri pentru marea lovitura 

Precaut, dupa atentatul asupra Simplonului, Max Goldstein isi schimba 
locuinta si jongleaza cu numele conspirative. Dar nu abandoneaza nici o clipa 
ideea unui nou atac terorist. Va gasi noi complici pentru planurile sale: 

"Neputand sa mai locuiesc in strada Labirint la fratele meu Lupu, prin 
mijlocirea lui Paul am cunoscut pe tanarul Leon Lichtblau, zis Loni, zis 
Hugo, din strada Stelei 15, ai carui parinti erau plecati in strainatate. 
Lichtblau m-a primit la locuinta sa, unde mai domicilia pe langa fratele sau 
Popi si tovarasul Ghita Moscu, zis Ghelbert, care activa clandestin in acea 
vreme in Bucuresti.Cu Moscu am locuit in aceeasi casa cateva zile cand aces- 
ta s-a si mutat acolo. Cat timp am stat acolo era vizitat Ghita Moscu de 
Serebrier zis Rosu, cu care am si jucat domino, Milu Gloter si altii pe care 
nu-i spun. La mine de asemenea, in timpul cat am locuit in casa fratilor 
Lichtblau, veneau Paul, Julietta Holtzman, Rebeca - sora mea si Saul, care 
era si prietenul lui Lichtblau. Voind sa am materiale explozibile pentru a face 
alte atentate, m-am adresat lui Olteanu, intrebandu-l daca poseda si, in caz 
afirmativ, sa le predea lui Parvulescu, unde eu voi trimite sa le ridice. Astfel, 
prin Saul - care s-a prezentat la Parvulescu sub numele de Stefan - am intrat 
in posesia a doua obuze de 75 mm de provenienta germana. Cand am vazut 
despre ce material e vorba am stiut cum voi putea sa-l intrebuintez si m-am 
fixat la confectionarea unei masini infernale cu ceas. Am cerut lui Loni sa-mi 
procure o ladita de 35 cm pe 25 cm, cu un singur maner deasupra cu doua 
carlige in parti; iar lui Saul de asemeni i-am cerut sa-mi procure un ceasor- 
nic, pe care el l-a platit cu 90 sau 100 de lei, precum si niste brichete; una a 
fost chiar aceia pe care el o intrebuinta, iar alta luata din comert; tot astfel el 
a procurat surupuri de alama de diferite marimi, pentru a fixa obuzele, bri- 
chetele si ceasornicul de cutia de lemn; un cleste procurat de Saul, iar sarma 
necesara a fost luata din casa, de la instalatia de sonerie. Aceste preparative 
le-am facut cu Loni si cu Saul. Din moment ce impreuna cu Loni si Saul am 
preparat confectionarea unei masini infernale, este evident ca si Loni dar mai 
ales Saul stiau ca o asemenea masina nu serveste decat pentru a comite un 
atentat. In ceea ce priveste pe Saul, discutand impreuna cu el si cu Loni unde 
anume am putea savarsi atentatul, el nu a fost de acord a se savarsi atentatul 
la Senat - asa cum propusese Loni. (...) Loni mi-a adus relatiuni, dupa indi- 
catiile mele, asupra intrarilor camerelor care aveau sa ne serveasca la intro- 
ducerea noastra in sala de sedinta a Senatului.Masina infernala se compunea 
din cele doua obuze fixate pe fundul cutiei cu surupuri de alama, din masi- 
naria ceasornicului, fixata in cutie la baza obuzelor si din cele doua brichete 
fixate cu sarma la partea superioara a obuzurilor. Intregul dispozitiv era ast- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 110 


fel aranjat ca la o anumita ora, cand ceasornicul trebuia sa sune, tragea o 
sarma printr-o alta sarma infasurata de cheia desteptatorului si, apasand pe 
butoanele brichetelor suprapuse, se producea flacara, care se transmitea prin 
doua fitiluri la cele doua detunatoare ale obuzelor si astfel explozia era 
produsa. La confectionarea acestei masini s-a lucrat doua-trei zile si, in seara 
de 7 decembrie 1920, in casa ne gaseam eu, Loni, iar despre Saul nu-mi 
amintesc daca era acolo." 

In fata anchetatorilor, Max Goldstein relateaza cu lux de amanunte cum 
a patruns impreuna cu complicele sau in incinta Senatului, cum a amorsat 
bomba artizanala si cum si-a petrecut orele premergatoare exploziei: 

"La ora 9 seara am plecat de acasa cu Loni, care ducea ladita cu explo- 
zibile, in spre Senat, trecand prin strazile Decebal, Bd. Coltei, Bd. Carol si 
apoi intrarea in Senat. La Senat am intrat prin Bd. Carol pe locul viran dintre 
cladirea veche si cea noua, am inconjurat partea de nord a vechii cladiri, am 
intrat prin o usa mica ce dadea in curtea Universitatii, unde erau vechile latri- 
ne, si de acolo am trecut prin coridorul ce are ferestre inspre Bd. Carol, ada- 
postindu-ne intre pietrele de sub scara ce ridica la Senat pana la ora 12 noap- 
tea. Dupa ce totul se linistise, am ridicat scarile sus si acolo am deschis prin- 
cipala usa de intrare la Senat cu o cheie passepartout. Intai am incercat la usa 
bufetului, pe care, neputand-o deschide, am renuntat la ea. Vroiam sa intram 
pe aceasta usa pentru ca era mai laterala si astfel mai ferita de orice zgomot. 
Am intrat inauntru dupa indicatiile date de Loni, care studiase in amanunti- 
me felul aranjamentului camerelor, al intrarilor si al mobilierului. Inauntru 
ajunsi, am dispus aranjarea laditei cu explozibilul in dosul perdelei, pentru ca 
era singurul loc mai adapostit, pentru ca acolo fiind asezati cei care repre- 
zentau regimul ororilor facute asupra muncitorilor. (...) Timpul l-am trecut 
stand de vorba si fumand in capatul tribunelor langa banca ministeriala. La 
ora 5 dimineata am aranjat mecanismul pentru functionare a maximului de 
timp, potrivind astfel la ora 3 sa se produca explozia; apoi am scos cuiul de 
siguranta, am inchis ladita cu cheia si, pe acelasi drum pe unde ne introduse- 
sem, am parasit localul Senatului, incuind din nou usa principala pe unde 
intrasem. Pe cand coboram am auzit un zgomot si atunci am grabit iesirea. 
Sositi acasa, m-am culcat asteptand efectul, insa Loni, imediat dupa masa de 
la dejun, a plecat la cursuri in sala Facultatii, situata chiar langa intrarea in 
sala de sedinta a Senatului. Aceasta a facut-o pentru ca sa urmareasca mai de 
aproape efectul ce-l va produce explozia. Dupa ora 3, Loni a venit acasa 
foarte emotionat, povestind cele ce se petrecusera in urma exploziei in Sala 
Senatului. Pentru a se linisti, atat el cat si cu am luat bromura." 

Pregatiri de plecare si "celula" din lasi 

Conspiratorii erau ingrijorati si se pregateau sa fuga din Bucuresti. 
Capitala devenise prea periculoasa pentru ei: 

"Seara, mai devreme ca de obicei, a venit Popi, care a avut o explicatie 
pe chestia atentatului cu fratele sau si, intelegandu-se situatia noastra, am luat 
o serie de masuri pentru ca sa nu cadem in mana autoritatilor - intre altele ca 
de acum incolo vom dormi numai imbracati. Am facut ca toate vizitele la noi 
sa inceteze; l-am sfatuit pe Loni sa paraseasca tara, iar eu am inceput a ma 
pregati pentru plecare. La vreo doua zile dupa atentat, Loni, umbland cu 
revolverul ce purta asupra sa, din imprudenta s-a impuscat la degetul mijlo- 
ciu de la mana stanga si a mers pentru pansare mai multa vreme la Dr. Wexler 
din strada Udricani, unde am mers si eu pana la poarta. In timpul de la comi- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 111 


terea atentatului pana la plecare, am fost vazut de Julietta, care mi-a cusut o 
camasa. Am lasat raspuns pentru cunoscuti si fratii mei ca plec in Rusia; cam 
la o saptamana dupa atentat, intr-una din seri am plecat la Galati, de unde cu 
concursul lui I. Palade Georgescu am plecat la Iasi la fratele sau C. Palade, 
care in acel timp avea atelier de cismarie in strada Pricop, sub numele de C. 
Popescu. Dupa indicatiile date de I. Palade, m-am prezentat la atelierul de 
cismarie, unde am gasit numai pe lucratori. Revenind dupa un interval scurt, 
m-am prezentat lui C. Palade sub numele de Berea si ca un var al lui. Vazand 
ca el cunoaste pe Berea, i-am spus cine sunt. (...)Carol Marcus fiind in lasi si 
stiind ca el este un element bun, care ar putea sa-mi faca legatura cu organi- 
zatia revolutionara basarabeana, am luat contact cu acesta, mai ales ca el era 
acela care conducea partea tehnica, in sensul ca procura locuinta curierilor ce 
faceau legatura intre organizatie din Bucuresti, condusa de Ghita Moscu- 
Sternberg, si Rusia, prin Basarabia. In acest scop am luat legatura cu 
Bubnowscky, sub numele de Milea; mai tarziu, vazand ca Iasiul este un oras 
unde am putea sa lucram linistiti, am aranjat cu el ca in acest oras sa infiin- 
tam sediul unei tipografii si al unei organizatii clandestine. In urma legaturii 
facute cu cei din Rusia ni s-au trimis fondurile necesare atat pentru propa- 
ganda cat si pentru cumpararea unui imobil unde sa aranjam intreaga instala- 
te tipografica. La un loc cu noi in strada Pricop sedea si Paraschiva Palade, 
mama fratilor lon si Constantin Palade, care ma stia cine sunt. Luandu-ma de 
vorba cu aceasta, mai ales ca ramasese singura intrucat Constantin Palade 
plecare la Bucuresti, m-am sfatuit cu ea pentru a merge la Tribunal unde va 
cumpara casele pe numele ei. Atat la avocat cat si la Tribunal, unde am numa- 
rat banii, m-am prezentat ca un copil crescut de ea si drept recunostinta 11 dau 
acesti bani pentru a-si cumpara casa. Am primit bani in doua randuri, cate 20 
mii si 30 mii lei. Aceasta casa din strada Rapei am cumparat-o cu suma de 22 
mii lei. Odata in posesia imobilului, am aranjat cu tovarasii mei aducerea lui 
Tcacenko, care pana atunci era la Chisinau.In ceea ce priveste organizarea si 
conducerea miscarii clandestine in tara, de la Bucuresti, lasi, Chisinau, si in 
legatura cu cei din Rusia nu am nici o cunostiinta. Insa in ceea ce ma prives- 
te, rolul meu pe langa acesti tovarasi era activitatea tehnica. In ceea ce pri- 
veste explozibilul gasit, era atat cat ne trebuia pentru aparare in caz de atac 
din partea autoritatilor. De unde mi-a fost adusa masina tipografica de catre 
Marcus nu stiu. Nu am nici o cunostiinta despre conferinta care a avut loc la 
Iasi in februarie sau martie 1921 pentru unificarea grupurilor si nici nu am 
idee unde s-a tinut. (...)” 
Din nou pe ruta Odessa-Bucuresti 

Convins ca se afla la adapost, Max Goldstein si-a adus la lasi familia si 
complicii. Curand, insa, cu totii vor fi nevoiti sa fuga din nou. Goldstein 
relateaza: 

"Pentru ca in Bucuresti cam in acel timp fusese arestata Maria Simoiu, 
si aveam teama ca nu cumva sa faca cine stie ce marturisiri care ar atrage 
arestarea fratilor sau a prietenilor mei si prin urmare a mea, si deci a atenta- 
torilor de la Senat, am trimis pe sotia mea si a adus pe Rebeca, sora mea, 
comunicand lui Loni si Saul sa vina si ei la Iasi, inchipuindu-mi ca acolo ar 
fi mai la adapost. Astfel au venit pe rand Rebeca, pe care am plasat-o in stra- 
da Sarariei la locuinta mea, pe Lupu in strada Uzinei, Saul si Loni in strada 
Sarariei la mine. Loni si Saul tot timpul cat au stat la Iasi invatau matemati- 
ci.Cand s-a descoperit afacerea din strada Rapei si s-a aflat cele stiute de 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 112 


Instructie, am expediat la Bucuresti pe cei de care eram inconjurat, iar cu 
sotia mea si cu Carol Marcus, spre a scapa de urmarire, am plecat la 
Stefanesti si apoi am venit in Bucuresti, unde am stat provizoriu in casa lui 
Lichtblau numai o noapte, apoi am trecut la Chisinau si cu concursul tovara- 
silor respectivi am trecut in Rusia, la Odessa, cam prin luna aprilie 1922. La 
Odessa am stat pana acum, cand am incercat sa viu in tara dupa ce am fost 
prin Bulgaria.(...)" 

Dupa aproape opt luni petrecute in Rusia, Goldstein vrea sa se intoarca din 
nou la hobby-ul sau: terorismul. Se va intoarce pentru ultima data in Romania: 

"In ultimul timp hotarasem sa viu in tara cu explozibile ce s-au gasit la 
mine, ca sa fac atentate pentru a razbuna pe muncitori pentru ororile comise 
asupra lor de guvernanti. Nu judecasem nimic asupra carora voi pune planul 
in executare, ma hotarasem insa sa razbun clasa muncitoare. Ajuns in 
Rusciuk din Sofia am luat un barcagiu pe care nu stiu cum il cheama si, in 
schimbul sumei de una mie lei, m-a trecut pe malul romanesc. De la locul 
debarcarii, trebuia sa trec un pod pazit de o santinela ca sa ajung in oras. In 
drum, m-am intalnit cu un domn pe care intrebandu-l daca nu stie unde este 
spitalul, mi-a aratat directia si chiar a mers cu mine. Ajunsi la pod, santinela 
m-a oprit si, intrebat de acte, am cautat sa ma justific ca sunt invalid si ca tre- 
buie sa plec. Vazand ca nu pot scapa, i-am oferit bani, pe care mi i-a refuzat. 
Vazand ca nu am alta posibilitate de a scapa, cum soldatul mergea inainte si 
eu dupa el, am scos revolverul si am tras in el. Soldatul atunci a inceput a stri- 
ga ajutor, eu am lasat geamantanul jos si am luat-o la fuga pe drum, dar nu 
stiam in ce directie ma duc." 

Epilog 

Despre capturarea teroristului Max Goldstein ofera amanunte supli- 
mentare un raport inaintat ministrului de Interne de catre directorul 
Sigurantei Generale, la sfarsitul lui noiembrie 1921. Il reproducem integral: 

"Domnule Ministru, 

Am onoarea sa va raportez ca in noaptea de 19/20 noiembrie Max 
Goldstein, autorul principal al atentatului de la Senat, a intrat fraudulos in 
tara prin punctul Giurgiu, aducand cu sine o valiza cu 15 kg ecrasita, in sco- 
pul de a comite o noua serie de atentate, ca demonstratie pentru arestarea 
celorlalti complici si descoperirea atentatorilor. 

Dupa debarcare, Max Goldstein a fost intampinat de soldatul granicer 
Heringa Alexandru, care facea paza la acel punct; somat sa se legitimeze, dar 
neputandu-se legitima, a incercat sa mituiasca pe soldat cu o suma destul de 
insemnata de bani si, nereusindu-1 nici aceasta, la invitatia formala a soldatu- 
lui de a-l urma la pichetul de graniceri, a lasat valiza jos, fiind infirm de mana 
dreapta, a scos un revolver din buzunar si a tras asupra soldatului, ranindu-l 
foarte grav in piept, dupa care a disparut. 

Capitanul slepului "Elisabeta", aflandu-se in apropiere si auzind detu- 
natura, a venit la fata locului, unde a gasit pe soldatul Heringa Alexandru 
intr-un lac de sange; cu toate ca era foarte greu ranit, acesta a facut sfortari 
ca sa arate imprejurarile in care a fost ranit si semnalmentele criminalului, in 
special pe cel mai principal: lipsa mainii drepte, amanunt care a condus la 
identificarea si prinderea lui Max Goldstein. 

Fapta soldatului granicer Heringa Alexandru, originar din comuna 
Chiriasica, jud. Bihor, care si-a facut complet datoria, executand intocmai 
consemnul avut, neprimind mita cu care a fost tentat de criminal si expunan- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 113 


du-si viata, iar - in stare grava - ajutand la identificarea urmaririi si prinderea 
lui, constituind un act de bravura si de credinta, am onoarea a va ruga, 
Domnule Ministru, sa binevoiti a dispune sa se intervina pentru a se conferi 
suscitatului soldat medalia <<Barbatie si Credinta>> clasa a II-a." 

Condamnat la munca silnica pe viata, Max Goldstein a fost incarcerat 
la inchisoarea Doftana, in conditii de maxima securitate. Pentru a obtine un 
regim de detentie mai bland, in august 1925 a intrat in greva foamei. 
Autoritatile l-au suspectat, insa, ca planuieste o noua evadare, asa ca cererile 
nu i-au fost satisfacute. A murit in octombrie 1925. 

Max Goldstein si scoala de terorism a Kominternului 

In identificarea autorilor atentatului de la Senat, un rol decisiv l-au 
jucat agentii Inspectoratului General de Siguranta din Chisinau. Acestia au 
reusit sa demanteleze o vasta retea bolsevica infiltrata in Basarabia si 
controlata de la Odesa. Capturati, membrii acestei retele au facut marturisi- 
ri pe cat de utile, pe atat de uluitoare. Ei au vorbit despre o vasta organiza- 
tie de spionaj, dar si despre pregatirea si activitatea unor adevarate coman- 
douri teroriste, s.m. P.G.) In fruntea unui astfel de comandou se afla Max 
Goldstein. 

Troicile explozive 

Arestat de Siguranta, Moise Broitman (alias "Bulea", alias 
Vladimirov"), membru in organizatia comunista din Chisinau, si-a amin- 
tit:"In timpul sederii mele la Odesa am apucat sa fac cunostiinta cu un anume 
Marcs, roman de origine din vechiul regat, care trece cum mi s-a spus in 
Odesa drept organizator al unei mari organizatiuni teroriste in vechiul regat 
si care a fost si organizatorul principal al atentatului efectuat contra Senatului 
din Bucuresti." 

Broitman a povestit ca "Marcs" este ciung, dar ca se lauda ca poate face 
cu o mana "mai mult decat oricine altcineva cu doua". Nu era, insa, un sim- 
plu executant, ci un fel de instructor de terorism. El organiza comandouri for- 
mate din cate trei oameni - numite "troici" sau "treimi". Misiunea acestora: 
"atentate cu explozibile pentru a arunca in aer institutiunile de stat". Broitman 
explica: "Scopul acestor atentate consta in faptul ca se cauzeaza statului 
pagube si irita populatia contra guvernului, caci, precum este stiut, dupa o 
astfel de crima comisa intr-un oras oarecare se aresteaza o multime de oame- 
ni nevinovati si se aplica acestor oameni represalii dintre cele mai severe. 
Apare succesul dorit in gradul cel mai minimal, dar, incetul cu incetul, aceas- 
ta aduce la o rascoala generala si in acelasi timp si la o scadere a valutei 
(s.m. P.G.) din acea tara unde se produc astfel de exploziuni." 

Scoala speciala de teroristi 

Informatii si mai interesante au obtinut agentii Sigurantei din Chisinau 
de la Gheorghe Ivanovici Lazaridis, in varsta de 22 de ani, care lucrase timp 
de mai multe luni chiar pe langa mai marii centrului de spionaj si terorism de 
la Odesa, inainte de a fi trimis in Basarabia pentru a-si crea propria retea. lata 
prima lui declaratie: 

"Subsemnatul Gheorghe Lazaridis, cu privire la activitatea serviciului 
terorist declar urmatoarele: Centrul serviciului terorist si scoala speciala de 
teroristi se gasesc la Moscova; acest centru este atasat pe langa partidul 
comunist rus si are sucursale mai mici in diferite centre mari. In Odesa, ser- 
viciul terorist este sub conducerea lui Grinstein. Acest serviciu lucreaza in 
contact cu organizatia centrala de sub conducerea lui Jujnii, care conduce 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 114 


propaganda in toata peninsula balcanica, Polonia, Romania si Galitia. 
Toate actele de teroare savarsite in Romania sunt efectuate de serviciul lui 
Grinstein. Dintre actele teroriste efectuate in Romania stiu: aruncarea podu- 
lui de cale ferata de langa Causani in 1920, pe la sfarsitul anului in luna 
octombrie-noiembrie, si alte poduri, aruncarea depozitelor militare, dintre 
care si cel din lasi, si atentatul de la Senat. (s.m. P.G.) 

Relativ la atentatul de la Senat, eu stiu urmatoarele: Cand eram la Odesa 
in luna februarie 1921, un functionar din cancelaria organizatiei centrale, 
dupa nume conspirativ Stepanov, mi-a declarat ca atentatul de la Senat este 
facut de 3 oameni trimisi de serviciul lui Grinstein cu mari sume de bani. 
Cine sunt acesti 3 oameni, el nu mi-a spus. Acesti 3 oameni au stat vreo 2 
luni in Bucuresti si, dupa savarsirea atentatului, au plecat inapoi la Odesa. 
(s.m. P.G.) 

Stiu pozitiv ca in timpul atentatului de la Senat erau la Senat si asistau 
in calitate de vizitatori. Seful organizatiei comuniste din Chisinau, dupa 
nume conspirativ Anulov, si al doilea, seful organizatiei comuniste de raion, 
dupa nume conspirativ Pett, sef al raionului Galati sau Bucuresti. Ei au lega- 
turi intinse intre senatori si deputati. Aceasta o stiu de la fostul sef, dupa 
nume conspirativ Mihailov, si dupa nume de familie Eslic Mihail, (s.m. P.G.) 
caruia ei cu ocazia atentatului i-au facut un raport detaliat." 

Agenti, curieri si case conspirative 

Intr-o alta declaratie, acelasi Gheorghe Ivanovici Lazaridis ofera detalii 
suplimentare cu privire la modul de organizare al retelelor de spionaj si tero- 
rism controlate de la Odesa: 

"Constructia organizatiei este urmatoarea: Romania, Bulgaria si cele- 
lalte tari sunt divizate in organizatii separate si care nu sunt in legatura intre 
ele; fiecare are legaturi separate cu Odesa prin trecere si punct. Aceste orga- 
nizatii sunt astfel divizate ca in raionul fiecareia sa intre o unitate de armata 
mare, de exemplu divizie, si astfel dislocata ca in domeniul economic sa fie 
cat posibil perfecta. Ca sef de organizatie este numit cel care cunoaste bine 
conditiile geografice ale raionului. Lui foarte rar i se da oameni, intrucat el 
trebuie sa-si recruteze agentii din oameni localnici, din toate clasele societa- 
tii, atat din societatea inalta cat si din clasa de jos. Modul de recrutare intot- 
deauna este lasat la aprecierea sefului de organizatie. Apoi, aceasta organiza- 
tie se divizeaza in puncte importante atat in domeniul militar, cat si in dome- 
niul economic, financiar si politic. Agentul unei organizatii nu trebuie sa stie 
pe agentul aceleiasi organizatii. Legatura intre agent si sef se face prin curier. 
Seful organizatiei are case conspirative secrete, una sau mai multe, pentru 
primirea agentilor si trimiterea curierilor. Prin aceiasi curieri, seful organiza- 
tiei trimite agentilor instructiuni si bani. (...) Dupa ce primeste informatii de 
la toti agentii, seful organizatiei centralizeaza aceste informatii si face un 
raport general sefului de la Odesa, prin cifrul secret." 

Punctele de transmisiune si trecerile lor 

Gheorghe Ivanovici Lazaridis dezvaluie existenta unei vaste retele de 
spionaj bolsevic in partea de rasarit a Romaniei: 

"Pentru trecerea agentilor si curierilor, intregul raion al Nistrului este 
divizat in puncte de transmisiune. Punctul 1 de transmisiune ocupa raionul de 
la Ovidiopol pana la Tiraspol; cancelaria punctului este in satul Troitcoia si 
cand eu plecam de la Troitcoia, seful punctului a spus ca are ordin sa mute 
biroul in satul Gradinita sau Zelita. Punctul 1 are patru treceri: 1. satul 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 115 


Crocmaza, 2. in satul Olanesti, 3. in satul Roscaia si 4. In Copca (Slobozia). 
Sef al punctului 1 de transmisiune este Pobolsc Petre, conspirativ 
Maximov.Punctul al 2-lea de transmisiune ocupa raionul de la Tiraspol pana 
la Dubasari. Locul si numarul trecerilor nu le stiu; stiu numai atat, ca este cel 
mai mare punct. Prin punctul al II-lea, organizatia de la Chisinau are legatu- 
ri cu Odesa. Trecerea sa se afla in raionul Grigoropol-Dubasari, biroul punc- 
tului 2 de transmisiuni este in Tiraspol, sef al punctului este Botev, nume 
conspirativ (inainte avea nume conspirativ Lapin). Raioanele ocupate de 
punctele 3, 4 si 5 de transmisiune si numele sefilor raioanelor nu le stiu, pen- 
tru ca niciodata nu am fost acolo.Stiu ca biroul punctului 3 este la Iampoli, 
biroul punctului 4 este la Moghilew-Podolsk si biroul punctului 5 este in 
Kaz-Podolsk. Prin punctul 5 de transmisiune asemenea se trimit agenti prin 
frontiera de uscat in Polonia. Sef al punctului 5 de transmisiune este 
Crivolenko, conspirativ Malcicov. Scopul punctului este de a intretine lega- 
tura cu agentii si sefii de organizatie din strainatate si procurarea presei strai- 
ne. Organizarea punctelor de transmisiune este urmatoarea: un sef al punctului, 
un secretar care lucreaza in birou, un ajutor care conduce toate trecerile punctu- 
lui. Un punct are 3-4, pana la 5 treceri, in raport cu raionul ocupat de punct. 
Punctul are la fiecare trecere cate 4-5 barcagii de trecere si un barcagiu-sef." 
Moduri de operare 

In declaratia sa, Gheorghe Lazaridis a furnizat detalii importante si cu 
privire la modul de infiltrare si operare al retelelor spionajului bolsevic: 

"Trecerea se face astfel: spre seara, seful de trecere cu oamenii care trec, 
agentul si conducatorul merg spre Nistru si asteapta pana la orele 10-11-12 
noaptea, trag barca spre mal si, cand patrula romaneasca trece, se imbarca doi 
barcagii de trecere, conducatorul si agentul, si incet se apropie de malul 
romanesc. In acel timp, ceilalti doi barcagii raman pe malul bolsevic, gata 
inarmati. Conducatorul inarmat se da jos din barca cu agentul si barca se 
intoarce inapoi pe malul rus. Conducatorul si agentul cu precautiune merg pe 
drumuri netrecatoare la casa conspirativa de pe partea (teritoriul) Basarabiei, 
lasa pe agent acolo si singur pe aceeasi cale se intoarce inapoi. Agentul rama- 
ne in casa conspirativa pana dimineata si, cand incepe sa se faca ziua, pleaca 
cu caruta proprietarului casei conspirative spre statia apropiata a caii ferate 
sau oras. Caruta se intoarce inapoi, iar agentul merge inainte pe calea ferata. 
(...) Legatura cu sefii organizatiilor se face prin doua mijloace: 

1. Seful de organizatie trimite curier prin trecere-punct la Odesa. Caruta 
de la casa conspirativa a trecerei vine in ziua si locul fixat dup curier si el pe 
calea de mai sus pleaca la Odesa. 

2. Seful de organizatie are o casa conspirativa nu departe de Nistru, la 
15-25 verte, unde curierul sau, la date fuixe, trimite informatiunile sale. Si in 
acest timp, de la punctul de transmisiune vine curierul cu parola conventio- 
nala mai mult verbala care este conventia de seful de organizatie, ia informa- 
tiunile, lasa pentru seful de organizatie instructiunile si banii si astfel pleaca cu 
aceste informatii la punct. Apoi imediat se trimite un alt curier cu aceste hartii 
la Jujnii." 

Birocratie, buget, finante 

Marturisirile lui Lazaridis dezvaluie o structura clandestina extrem 
de sofisticata, cu ierarhii si reguli clare, ba chiar si cu un sistem birocratic pus 
la punct: 

"Odesa cere de la seful de organizatie urmatoarele informatii despre 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 116 


agentii lui: fotografia si numele adevarat, adresa exacta, profesiunea, de cine 
este recrutat, de cine este recomandat. Aceste informatii ne cere Odesa pen- 
tru ca, in caz de arestarea sefului de organizatie, imediat sa schimbe domici- 
liul tuturor agentilor, ca astfel sa evite alte arestari si a feri organizatia. Odesa 
cere ca in caz de arestare a sefului de organizatie imediat sa 1 se comuni- 
ce.Pentru fiecare organizatie, Odesa aproba bugetul cheltuielilor, peste care 
seful de organizatie nu poate trece fara o permisiune speciala de la Odesa. 
Leafa agentilor este de 2000 lei lunar, pentru sef de organizatie 2500 lei lunar 
si curierul 2000 lei lunar. Casele conspirative se platesc cate 500 lei lunar, 
pentru cheltuielie de drum se fixeaza o suma anumita. Pentru primirea lefei 
de catre agenti, Odesa cere chitante. In unul si acelasi raion, pot fi doua sau 
mai multe organizatii, care nu trebuie sa stie una de alta. Astfel se fac verifi- 
carile rapoartelor. Organizatia este obligata sa faca rapoarte nu mai putin de 
4 ori pe luna." 
Revolutia proletara, intre politica si violenta 

"Atentatul din 1920 de la Senat nu a fost un act izolat, provocat de un 
dezaxat, de un anarhist singuratic" - crede Stelian Tanase, care dedica aces- 
tui subiect episodul de maine al emisiunii sale de la Realitatea TV, 
"Bucuresti, strict secret". Stim astazi ca Max Goldstein era un terorist profe- 
sionist, aflat in slujba Kominternului. Asupra acestui fapt nu exista nici un fel 
de dubiu. Controversele persista, insa, in ceea ce priveste natura relatiilor 
dintre Goldstein si miscarea comunista din Romania. Stiau liderii stangii pro- 
moscovite de la Bucuresti despre planurile criminale finantate de Kremlin, 
via Odesa? Sau erau sinceri cand se jurau ca nu au nici o legatura cu actiuni- 
le violente ale lui Goldstein, insistand ca acesta nu fusese nici macar mem- 
bru de partid? 

Stelian Tanase este de parere ca greva generala din octombrie 1920 si 
atentatul de la Senat, din decembrie acelasi an, fac parte dintr-un plan in doi 
timpi de destabilizare a regimului de la Bucuresti. El explica: "La sfarsitul 
anului 1920, Kominternul era in cautarea unei "revolutii", care sa scoata 
Rusia din izolare. Daca privim derularea incercarilor de puci din Bavaria, 
Germania, Ungaria, Finlanda etc., vom observa acelasi modus operandi. 
Proteste, provocari, greve, atentate, grupuri clandestine, amestecul agentilor 
sovietici si al fidelilor locali instruiti in Rusia. Nici unul dintre aceste ele- 
mente nu lipseste la Bucuresti. Atentatul si greva generala din octombrie au 
fost planuite in acelasi timp, la Moscova. Sunt implicati aceiasi oameni care 
se regasesc in mai 1921 pe bancile congresului, votand afilierea la 
Komintern." 


Fireşte, Evreii s-au păzit să exprime cu glas tare interesul lor 
de a (men)tine “în componenţa” Rusiei Basarabia care, în un 
secol 1812-1918) de ocupație feroce, desnationalizatoare, 
căpătase statut de surogat de eretz a/al lor, cei fără de patrie şi 
unde aveau mult mai multe drepturi decât băştinaşii. Denuntau 
gălăgios “răpirea samavolnică de către boierii români”, “zmulge- 
rea de la sânul Rusiei” (“sânul rus” alterna cu “pieptul ucrai- 
nean”, după balansul meteorologiei politicii kremlineze). De la 
inventarea “Bessarabiei” de către francezi în folosul ruşilor la 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 117 


începutul secolului al XIX-lea, evreii s-au simţit infinit mai bine 
în această nouă şi meridională gubernie decât în restul Rusiei, ca 
să nu mai vorbim de Galiţia tradiţională din care coboriseră cu 
vreo 500 kilometri spre Sud. Într-atât, încât în unele texte 
klezmer oneste (spre deosebire de cele necinstite, obraznice de 
tipul David Krakauer), poate fi auzit, în 1diş, refrenul: “Basarabia 
țara mea” (grafiat: “Basarabia”, nu ruseste: Bessarabia; şi “tzara 
mia”); într-atât de mai-bine, încât pogromul rusesc, declanşat de 
fiecare dată când Rusia îşi făcea semestriala criză de delirium 
tremens, dacă nu a fost cu totul uitat, atunci, din complexul 
eternei-victime-inocente-a-rusului (ah, sadomasochismul 
ruso-evreiesc!), a fost minimizat, minorizat, trecut pe al n-lea plan, 
după 1944 pe primul fiind avansat “masacrul făptuit de români 
în Basarabia, Bucovina si Transnistria”, cel care “a devansat 
în timp, a egalat prin cruzime Auschwitzul” - citat din 
Matatias Carp... 

Rezumat: evreii (nu doar cei din URSS, ci şi din Polonia, 
Franța, Ungaria, Anglia, Italia, Turcia, Germania, Canada, 
Argentina, USA) au făcut fixatie pe Basarabia pierdută la 1918, 
ca şi cum a lor ar fi fost din mosi-strämosi - “dinainte de Daci şi 
de Romani!”- vezi-i pe protocronistii lor ; de parcă ei ar fi, tragic, 
abandonat-o, după lupte îndârjite, sângeroase. Nu au încetat de a 
activa pe toate căile, unele sinucigaşe, fiindcă în “România 
burgheză” care includea Basarabia peste trei sferturi dintre 
deţinuţii comunişti erau evrei. Grăitoare a fost şi cerinta-conditie 
insolentă, neinteligentă, provocatoare, pusă de evrei diferitelor 
comitete revoluţionare întrunite pe solul Basarabiei, în perioada 
1917-1918 (până la 27 martie): vorbitorii să folosească în 
intervenţiile lor numai limba rusă!, chiar dacă toţi cei de faţă: 
evrei, germani, polonezi, bulgari, ucraineni, ruşi, “basarabeni” 
fiind, fatal, cunoşteau româna, limbă a pământului, a indigenilor. 


[O explicaţie a “iubirii de Basarabia”, sic! (“Basarabia, 
tzara mia”) există, însă evreii nu ar recunoaşte-o pentru nimic în 
lume: 

Prima, cronologic: una din utopiile sioniste aşeza patria 
(eretz), statul, țara, evreilor pe un teritoriu cuprinzind: sudul 
Galiției, Maramureşul, Bucovina întreagă, nordul actualei 
Moldove, Basarabia (deşi, începind din 28 iunie 1940, evreii 
cereau: «Vrem Moldova până la Seret!») şi TransNistria 
(Ucraina dintre Nistru şi Bug). 

A doua - cronologic - explicaţie: începînd din 23 august 
1939 - pactul Stalin-Hitler! - printre evrei a început a circula 
zvonul că în curând Tovarăşul lor Stalin va preface Basarabia 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 118 


românească în Republică Socialistă Sovietică Evreiască. 

A treia: povestesc o întâmplare: 

Incă din ianuarie 1978, Noel Bernard, directorul secţiei 
române a Europei libere, îmi propusese o emisiune dedicată 
drepturilor omului. Am răspuns că accept cu plăcere dacă mă 
angajează în... “redacția Basarabia”... Bernard a răspuns că 
gluma e bună, dar “să discutăm despre ale noastre”. l-am 
răspuns că o redacţie Basarabia la Europa liberă ar face parte 
din ale-noastre, dacă ar fi înființată - uite, vorbesc cu 
“prietenul meu Jimmy Carter, el a mai intervenit pentru 
noi, pentru mine”... 

Bernard a râs, a ridicat din umeri şi a spus - păstrind tonul 
de glumă - că nici chiar preşedintele Statelor Unite nu are pute- 
rea de a hotări ceva peste capul vicepreşedintelui Comitetului 
pentru Europa liberă... Am întrebat cine-i Superman? 

«Evreu de-al meu, basarabean de-al dumitale, un tip 
redutabil. Când careva de la noi l-a intrebat de ce nu se vorbeşte 
despre Basarabia la Europa liberă, l-a repezit, i-a spus că nu e 
treaba lui, Basarabia nu a fost niciodată românească şi că nici 
ruşii nu au dreptul la ea...». 

«Nici ruşii?», am făcut eu, uluit. «Atunci cine are dreptul la 
Basarabia... ?» 

Bernard a ridicat din umeri şi a zis, agasat: 

«Ei, cine!» 

Plecind, a rostit: 

«larov - se scrie cu Y initial, cu dublu-ve final...». 

Mai târziu am aflat că Superman purtase, în Basarabia, alt 
nume, şi-l scurtase, ruseşte, însă ca american, semna: “Yarrow ”. 
Si că făcea parte dintre... protocroniştii evrei, cei care susţin sus 
şi tare că evreii colonizaseră Dacia cu câteva secole înaintea 
romanilor (sic), khazarii îşi stabiliseră “vatra” taman în 
Basarabia de azi (sic-sic), concluzie: vatra cu pricina aparține 
evreilor, nu românilor - şi nici ruşilor! - după tovarişci” larov, 
fost komisar bolşevic, devenit american cu drepturi (ceva) mai 
mari decât ale preşedintelui...] 


„„„Acestea sunt - nu-i aşa? - afirmaţii scandaloase din 
punctul de vedere al unor evrei. Din punctul de vedere - nu 
întâmplător - al acelor holocaustizatori feroci ai românilor, în 
chiar momentul în care ei şi neamurile lor până la a şaptea spiţă 
fac ce fac şi se re-stabiliesc în România şi în Basarabia. În urmă 
cu 200 ani năboiau din Nord, dinspre Rusia, Polonia, acum 
“urcă” din Israel, din Occident, din Americi, din Australia... Se 
spune că în ultimul deceniu au re-intrat în România (“Noul 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 119 


Israel”) peste un milion de evrei - adulmecînd, ce: odoarea de 
cadavru a unei ţări la a cărei ruină au contribuit din plin, mai ales 
în Noaptea Comunistă? Sau perspectiva unor bănoase afaceri, 
acum că am intrat în UE? Şi una şi alta, precum şi spaima de 
explozie a Orientului Apropiat şi de cumplita răzbunare a 
palestinienilor şi a libanezilor. Cine va trăi va afla. 

… Afirmaţii scandaloase? Tot atât de scandaloase cât erau, 
la vremea lor, cele rezemate atât pe documente oficiale sovietice, 
cât şi pe propria mărturie de fost militant bolşevic aparţinînd 
cercetătorului Mihail Bruhis şi basarabean şi evreu şi comunist (fost 
membru al Comitetului Revoluționar pentru salvarea Republicii 
Moldoveneşti), autor al monografiei Rusia, România şi 
Basarabia - 1812, 1918, 1924, 1940, redactată în limba rusă, 
publicată la Tel-Aviv în 1979, tradusă în română de I. Ţurcanu, 
editată la Universitas, Chişinău, în 1992. 

Pe lângă normalitatea cu care tratează istoria, Mihail Bruhis 
are curajul de a produce procentaje, ba chiar liste! (ei, da: liste!) 
de evrei angajaţi în lupta pentru... salvarea Basarabiei din 
ghearele moşierilor, ale capitaliştilor români... În locul său un 
goi - mai ales un goi producător de liste !- ar fi fost pus la zidul 
Nürnbergului, pe dată condamnat pentru “propagandă rasistă şi 
(sic) antisemită”. 

Citate din monografia scrisă de Mihail Bruhis: 

“aceste organe [din timpul revoluției bolşevice] nu au fost 
create de moldoveni. De pildă în Comitetul Central Executiv din 
Basarabia, alcătuit din şase oameni, nici preşedintele (V. Lejava- 
Murat), nici secretarul (Alexandrovici) nu erau moldoveni; nici 
majoritatea membrilor (...) Şi în componenţa Comitetului 
Revoluționar pentru Salvarea Republicii Moldoveneşti din care 
am făcut şi eu parte (subl. mea, nota în subsol aparţine lui M.B.) 
nu erau moldoveni - (p. 89); 

M. Bruhis mai explică: imbecilitäti lingvistico-politice 
precum: “popor /norod/ moldovenesc”, “cultură moldovenească” 
şi mai ales monumentala idiotenie: “limbă moldovenească” au 
apărut în 1924, odată cu constituirea, peste Nistru, pe teritoriul 
Ucrainei, a R.S.S. Autonome Moldoveneşti, cea la care 
urma(u)/trebuia(u) să se “re-alhipească sub steagul biruitor 
sovietic”, nu doar Basarabia, ci şi “Moldova de peste Prut”, 
citeşte: teritoriul dintre Prut şi Carpaţi... 

Reproducînd o situație statistică dintr-o lucrare de istorie 
(sovietică), “Componenţa pe naţionalităţi a organizației 
komsomoliste din RSSAM: 47,85% moldoveni, 27,40% 
evrei, 12,3% ruşi, 3,5 «alte nationalitäti»”, M. Bruhis comentează 
în nota din subsolul paginii 203: 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 120 


“Este o metodă special inventată (...) în scopul diminuării 
rolului evreilor în mişcarea comunistă a Basarabiei (subl. în 
text). Deoarece astăzi (1979, nota mea, P.G.) când evreii din 
RSSM ca şi din întreaga Uniune Sovietică D sint coboriti până la 
starea de oameni lipsiți de drepturi politice ? nu e convenabil 
să se amintească faptul că procentul participanţilor evrei în 
mişcarea comunistă din Basarabia depășea cu mult procentul 
evreilor din efectivul general al populaţiei ținutului” (subl. 
melc, P.G.). 

Bruhis reproduce după lucrări clasice sovietice “liste”: 

“membrii organizaţiei ilegale comuniste din Chişinău din 
perioada anului 1920, arestaţi: Bogopolski Haim, Lutenko 
Moisei, Saevici Faibisch, Frenkel Isak, Nicolaev Pavel, Volohov 
Vassili, Dudinski Moisei, Pohila Fedor, Gurevici Herş Leib, 
Lemkovici Feiga, Feierman David, Pupko Rubin, Bogopolskaia 
Ana, Svetkov, Goldstein Seiman, Bakal Israil, Sielberman Iosif, 
Rivlin Samuel”; 

“declaraţia arestatilor învinuiți de complot în 1919, în 
«procesul celor 108», semnată de următorii: N. Antoci, 
N. Stadzilo, A. Ostrovski, V. Slobodiniuk, X. Hendler, A. Upcer, 
R. Goldenstern, I. Friedman, Suris, N. Fleischer, N. Bercovici, 
R. Kogan, N. Muraviev, O. Timoşenko, G. Meidman, I. Petrov, 
E. Kojuharenko, N. Bronfman, Abramov, E. Suhov, B. Şut, 
K. lordanov, G. Hendler, D. Senikliu, A. Bugodji, M. Koftear, 
A. Bercovici”. 

“...0 simplă enumerare a activiştilor mişcării comuniste din 
Basarabia, în perioada anilor 20 (...): S. Bubnovski, B. Abness, 
M. Meiersohn, K. Galitki, B. Borisov, I. Krivorukov, M. 
Bubnovski, Krivenko, A. Rubinstein, M. Wainberg, P. 
Tkacenko, P. Lerner, P. Grinspun, M. Rabinovici, Volînski, M. 
Serebrier, R. Bubnovskaia, M. Feidman, I. Badeev, G. 
Belinskaia, T. Senker, M. Ehrlich, S. Blanck, V. Holostenko, T. 
Mirskaia, R. Fichman, N. Vakulin, N. Poch, I. Peceniuk, M. 
Krasnoianov, I. Ciumak, Goldenstein, M.S. Sohein, A. 
Dobroceaiev, B. Naumov (Kilimnik), (Abekov), Heisiner, 
Zahlkind, A. Podolskaia (Tarasova), A. Barski, M. Bociacer, 
L. Kaceanovski, Kimberg, (Kurnosov), D. Kauşanski, 
O. Grinspun, M. Taliskaia, N. Bogopalski, M. Dubinski, 
I. Reidman, B. Itikovici, D. Roitman, S. Schito, S. Goldenstein, 
S. Levensohn, Buzinovski, O. Volkova, J. Kipperwasser, 
R. Schutt, L. Roitman, R. Elbert, R. Grinspun”. 

Analizînd situația dintre 1920-1940, Bruhis scrie: 

“Completîndu-şi efectivele în principal cu oameni din 
rândurile (...) populației nemoldovenesti, comuniştii Basarabeni 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 121 


(...) acționau împotriva autorităţilor [româneşti] în condiţii grele 
pentru ei, în munca ilegalistă, chemînd populaţia să se ridice (...) 
împotriva regimului, pentru alipirea Basarabiei la Rusia. Pentru 
că scopul principal urmărit de comuniştii basarabeni era zmul- 
gerea ținutului [Basarabia] de la România şi alipirea la Uniunea 
Sovietică, aceştia nu se bucurau de simpatie în rândurile păturilor 
largi ale populaţiei moldoveneşti şi nici nu erau susținute de 
aceste mase”. 

lată încă un motiv al “neaderării maselor”: 

“prin alipirea teritoriului la România, moldovenii, din 
poziția unei naţionalităţi oprimate în componenţa Rusiei au 
devenit reprezentanţi ai națiunii dominante (...) Toate legile şi 
măsurile reacționare luate în detrimentul drepturilor minorităţilor 
naționale din România regală, ca «legea pentru apărarea muncii 
nationale»; «numerus clausus», «numerus-valachicus» ş.a. nu 
lezau interesele moldovenilor basarabeni, dimpotrivă (subl.mea) 
îi aşeza în condiții mai avantajoase comparativ cu alte nationa- 
litäti şi creau pentru ei o situaţie privilegiată în cadrul statului”. 


În acelaşi timp (1917-1940), dincolo de Nistru, în Uniunea 
Sovietică se petreceau evenimente mult mai tragice decât în 
Basarabia, fostă gubernie rusească devenită provincie a 
României. 

Apelăm - urmînd exemplul lui Mihail Bruhis - la fragmente 
de liste de “komisari” de toate gradele şi funcţiile (scrierea 
numelor este şovăitoare: inițial au fost grafiate în rusă, apoi 
“echivalate” în franceză): 

Marc Natanson, P.B. Axelrod, Grigore Gurevici, Semion 
Lurie (“Larin”), Leizer şi Nahman Loewenthal, surorile Kaminer, 
Leon Deutsch, Aptekelman, Parvus, G.T. Landau, V.S. Mandel, 
F.A. Stepun, Martov, Trotski, Grigori Gherşuni, Mihail şi Abram 
Goetz, Dora Briliant, L. Zilberg, Azef, M. Trilisser, Al. Gue, 
Pinkhous (Piotr) Rotenberg, Iakov Novomirski, Leon Ciornii, I. 
Grosman-Roşcin, M. Winaver, L. Bramson, Zorin (Blumstein), 
Feierman; Sokolnicikov, Dridzo-Lozovski, Oskar Rivkin, Lazăr 
Satkin, Glazman, Sermuk, Dreiter, Efrem Slianski, Rozalia 
Zalkind-Zemliaska, V. ludovski, I. Gamarnik, Lazăr Kaganovici, 
Arkadi Rozengolt, S. Nakimson, S. Zwilling, Zorah Grinberg, 
Evghenia Kogan, Semion Jukovski, Abram şi Grigore Bielenki, 
Samuel Filler, Isaak Koltun, Moisei Frumkin, I. Rafailov, A. 
Ghinţburg, Iakov Brandenburgski-Goldzinski, Isaac Zelenski, 
Semion Voskov, Grigore Zusmanovici, Miron Vladimirov- 
Seinfinkel, V. Volodarski, M. Uriţki, I. Larin, Benedict şi Iakov 
Sverdlov, Moise Haritonov, Simion Diamantstein, G. 


PAUL GOMA - Säptämâna Rosie 122 


Melnicianski, Friman, A. Minkin-Menson, Gomberg-Zorin, 
Iakob Fişman, Semion Kogan-Semkov, Tobinson-Staşevski, A. 
Halpern, Efim Iarciuk, Vsevolod Volin-Eichenbaum, A.N. 
Mandelstam (“Liadov”), I.D. Iusefovici, A. Mikelson, Naum 
Glasburg, Gr. Zinoviev, Kamenev, Mosei Kalmanovici, Piatnitki 
(Iosif Tarhis), Isac Kizelstein, Lev Mihailovici (Elinson), A. 
Taratut (Aron Tufelevici), Spitzberg, Gubelman-laroslavsk, 
Solomon Slepak, Boris Maghidov, Abram Deborin, Iakov Lifsit, 
Al. Goikbarg, Lazar Kogan, Ilia Kit-Vitenko, Slianski, Josef 
Furman, A. Rosenholt, J. Drobkin-Gusev, D. Vaiman, L. 
Glezarov, Pecerski, G. Bitker, Bela Kun, Hodorovski, M. 
Lakevici, V. Lazarevici, N. Zorkin, I. Iakir, T. Hvestin, Israel 
Razgun, Boris Goldenberg, Modest Rubinstein, Boris Ippo, 
Mihail Landa(u), Lev Berlin, Boris Skundin, Moise Vinnitki 
(“Japonezul”), Rebeca Plastinina, Nadejda Ostrovskaia, Cecilia 
Zelikson-Bobrovskaia, Evghenia Main-Bosch, Elena Maiş- 
Rozmirovici, I.I. Mint, A. Shilman, Isac Grinsberg, S. Turovski, 
J. Rubinov, Leon Kraini, Ben. Gherson, Israel Leplevski, Zinovi 
Katznelson, Samuel Moghilevski, Lev Levin-Belski, Nahum 
(Leonid) Etington, Isac (Simion) Schwartz, Matvei si Boris 
Berman, Boris Poser, Iacob Agranov, Iacob Blumkin, P. Raivid, 
Eidman, A. Schlichter, Gopner, Levin, J. Goldin, Raihman, N. 
Margolin, Kreitzberg, Lev Mayer, Leonid Vul, Semion Ghendin, 
Karl Pauker, Evsei Schirwindt, Gr. Heifetz, Stromin-Stoiev, 
Frații Nehamkin, Boris Stein, Litvinov, Gruzenberg-Borodin, 
Abram Hasis, Lev Mehlis, Moise Rukimovici, Iacob Iakovlev- 
Epstein, Henrik lagoda, V. G. Feighin, M.M. Wolf, G.G. Rosal, 
M.G. Ghercikov, M. Kalmanovici, M. Koltov-Friedland, M. 
Litvin, Isac Şapiro, Kaplan, Simion Firin, Iacov Rappoport, 
Naftali Frenkel, Wolf, Boscher, L. Berenson, A. Dofman, Injir, 
Loiovetki, Kagner, Anghert, Iacov Moroz, Seiman, Graci, 


O reluare a câtorva dintre bestiile cekiste: 


31.12.2007 IL Y A 90 ANS, ON PROMETTAIT (DEJA) DES 
LENDEMAINS RADIEUX... (32) 
ROSALIA ZALKIND, dite ROSALIA ZEMLIACHKA 

Sous ce doux prénom de Rosalia se cache une véritable harpie bolchevique 
qui n’avait strictement rien à envier à ses homologues masculins et qui saura 
démontrer l’étendue de ses talents durant la Grande Terreur. 

Rosalia Zalkind naît en 1876 dans une famille de commerçants juifs de 
Kiev, en Ukraine. Elle y fréquente l’université et s’initie rapidement, au contact 
de ses frères, aux idées révolutionnaires. Elle est d’abord membre de la 
Narodnaya Volya (la Volonté du Peuple), mais se tourne vers le marxisme dès 
1896. Elle n’a que vingt ans et déjà quelques séjours en prison derrière elle. 


PAUL GOMA - Säptämâna Rosie 123 


Parmi ses amis se trouve un certain Léon Trotski qui lui fait rencontrer 
Lénine en 1903 - l’année où les bolcheviques se séparent des mencheviques - et 
l’introduit au comité du parti de Saint-Pétersbourg. Sous le nom de guerre désor- 
mais de Zemliachka, elle participe avec ardeur à la révolution de 1905, qui 
échoue. Elle fera le coup de feu sur les barricades et découvrira à cette occasion 
que la violence, ça lui plaît. En février 1917, elle participe à nouveau à la révo- 
lution en sa qualité de secrétaire du comité des bolcheviques de Moscou. En 
1918, elle est volontaire pour monter au front contre les « blancs ». La voilà donc 
enrôlée dans 1’ Armee Rouge, qui ne recrutait pas spécialement les femmes, mais 
ne refusait pas celles qui se présentaient. Elle est désormais à son affaire, nom- 
mée officier politique en chef de la 8ème armée en Ukraine. Que s’y passe-t-il ? 
Difficile de le savoir vraiment. Toujours est-il qu’elle est déplacée en avril 1919, 
après que le moral de la 8ème armée soit tombé bien bas. Elle est à présent affec- 
tée à la 13ème armée où elle fait un esclandre mémorable dès son arrivée. 

Elle va être chargée de « nettoyer » la Crimée en 1920 après la défaite des 
blancs et pour ce faire, prendra la relève de Bela Kun qui avait lui-même opéré 
dans la même région l'année précédente. Zemliachka va procéder à des mas- 
sacres de masse de tous les « ennemis du peuple » qui auront le malheur de tom- 
ber entre ses mains et sera récompensée des éminents services ainsi rendus à la 
révolution par l’Ordre du Drapeau Rouge, qui lui sera décerné en 1922. 

Après la guerre civile, elle est en poste dans l’Oural, mais surveille de près 
l’ascension de Staline qu’elle seconde de son mieux dans des postes liés à la « 
sécurité » et à la discipline du parti. Travaillant étroitement avec le NKVD, elle 
traversera toutes les purges sans y laisser la moindre plume, recevant même en 
1936, pour son zèle militant, la plus haute distinction d' URSS, à savoir l’Ordre de 
Lénine. L’année suivante, en 1937, elle est admise au Soviet Suprême. 

Et ce n’est pas fini. Cette bolchevique de la première heure, amie de Trotski 
et de Lénine, sera nommée commissaire du peuple à l’économie en 1939 ! 
Devenant ainsi la femme la plus haut placée d'Union soviétique. Durant la guerre, 
elle reviendra à ses premières amours - militaires - aidant à organiser la défense de 
Moscou. 

Elle mourra en 1947, toujours aussi stalinolâtre, et en sera bien récom- 
pensée. Ses cendres sont en effet enterrées dans la nécropole du Mur du Kremlin. 
Un honneur réservé aux meilleurs. 


(31) FANNY KAPLAN 
De prime abord, question caractère, elle me fait assez penser à Charlotte 
Corday. Sauf qu’elle rata son coup. Et que Charlotte avait véritablement agi 
seule, elle... Que se serait-il passé si ce jour-là, Lénine avait été abattu ? Bah, 
tant d’autres se bousculaient pour le remplacer que vraisemblablement, le cours 
de la révolution n’en eût pas été dévié pour autant ... 
Une certaine aura de mystère entoure Fanya, ou Dora, Kaplan. Elle naît en 
1883 dans une famille juive pauvre comptant sept enfants. Cette pauvreté n'em- 
pêchera pourtant pas ses parents d’émigrer plus tard vers les Etats-Unis. Sans 
doute grâce à certaines relations de leur fille ... Mais n’anticipons pas. Elle mili- 
te très jeune au parti socialiste-révolutionnaire. En 1906, elle se fait arrêter à 
Kiev pour une affaire de bombe ayant explosé au mauvais moment. Premier rata- 
ge. Elle est condamnée aux travaux forcés en Sibérie et y perdra en partie la vue. 
Elle a déjà purgé 11 ans de peine lorsque la révolution de février 1917 éclate et 
lui rend la liberté. Tout le reste de sa courte vie sera désormais empoisonné de 
violents maux de tête et de problèmes de vue. 
On a vu que les bolcheviques et les socialistes-révolutionnaires s’oppo- 
saient notamment sur le traité de Brest-Litovsk qui avait mis fin au conflit avec 
l’Allemagne. Ainsi qu’en raison de luttes de pouvoir, que chacun voulait garder 


PAUL GOMA - Säptämâna Rosie 124 


pour soi. Les bolcheviques comptaient leurs soutiens les plus sûrs dans les 
soviets tandis que leurs concurrents avaient fait élire l’Assemblée Constituante 
qu’ils présidaient et que les bolcheviques firent dissoudre en janvier 1918, vou- 
lant rester seuls maîtres à bord. 

C’est dans ce contexte de lutte ouverte que la socialiste-révolutionnaire 
Fanny Kaplan décida d’éliminer Lénine. Telle fut du moins la présentation offi- 
cielle de l’histoire. 

Le jour fixé était le 30 août 1918. Lénine devait parler dans une usine de 
Moscou. Lorsqu'il en sortit, elle l’attendait, l’interpella et tira à trois reprises. Hélas, 
elle n’y voyait pas très bien et n’en fit pas un cadavre. Seulement un blessé, assez 
sérieusement atteint à l’épaule et au poumon. Il fut transporté au Kremlin dont il 
refusa de sortir pour aller à l’hôpital se faire soigner tant il craignait un nouvel atten- 
tat. Il survivra cependant quoique sans avoir jamais réellement récupéré de ses bles- 
sures. 

Fanny Kaplan fut conduite dans les locaux de la tchéka - alors dirigée par 
Félix Dzerjinski - et interrogée. Elle déclara ceci: "Je m'appelle Fanny Kaplan. 
J'ai tiré sur Lénine aujourd'hui. J'ai agi seule. Je ne dirai pas d'où provient le 
revolver. Je ne donnerai aucun détail. J'étais résolue à tuer Lénine depuis long- 
temps. Je le considère comme un traître à la Révolution. J'ai été exilée à Akatui 
pour avoir participé à la tentative d'assassinat du tsar à Kiev. J'y ai passé onze ans 
de travaux forcés. J'ai été libérée après la Révolution. J'étais en faveur de 
l'Assemblée Constituante et je le suis toujours." 

Elle ne dira rien de plus et refusera de dévoiler les noms de complices éven- 
tuels. Elle sera exécutée le 3 septembre 1918, sans jugement. Son exécution avait 
été organisée par Yakov Sverdlov, celui-là même qui avait orchestre celle du tsar 
et de sa famille peu de temps auparavant, en juillet 1918. Il demandera expres- 
sément à ce qu’il ne reste rien d’elle. 

Le même jour, un autre attentat avait tué Moisei Uritsky, commissaire du 
peuple aux affaires intérieures et chef de la tchéka de Petrograd. Ces deux évé- 
nements eurent pour effet de déclencher la première vague de terreur rouge. 
L'occasion était trop belle de se débarrasser de tous les gêneurs au nom du sacro- 
saint intérêt supérieur de la révolution. 

Mais l’histoire est sans doute plus complexe qu’il n’y paraît à première 
vue. Et il est bien possible que ces deux attentats aient fait partie d’un complot 
des Anglais visant à décapiter la révolution bolchevique. Un personnage très 
curieux, du nom de Sigmund Rosenblum, alias Sidney Reilly, y jouera un rôle non 
moins étonnant et important. Nous aurons l’occasion de reparler de ce client très 
particulier. Le revolver utilisé par Fanny Kaplan lui avait été fourni par Boris 
Savinkov, qui avait dirigé la section terroriste du parti socialiste-révolutionnaire. 
Il sera ensuite espion au service de l’Intelligence Service britannique. Arrêté en 
URSS en 1924, il reconnaîtra alors avoir fomenté l’attentat contre Lénine par 
l’intermédiaire de Fanny Kaplan. Il se serait suicidé dans la prison de la 
Loubianka. 

Etant donné toutes ces accointances bien mystérieuses, on peut comprendre 
que l’on ait fait partir la famille de Fanny Kaplan vers des cieux plus tranquilles. 
Et plus discrets. 


(30) GESYA GELFMAN 
Plus encore que dans le cas de Rosa la Rouge, nous sommes là dans la 
génération des “précurseurs”, de ceux qui ont pavé la voie aux bolcheviques arri- 
vés ensuite dans la foulée, de ceux qui ont essuyé les plâtres pour eux. Cette 
génération comporte également un certain nombre de clients intéressants qui 
généralement ne vivaient pas vieux .... 
Gesya Gelfman passera à la postérité pour avoir participé à l’assassinat du 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 125 


tsar Alexandre II. Elle naît en 1852 dans une famille juive établie à Mozyr, en 
Biélorussie, où vivait une importante communauté. Afin d'échapper à un maria- 
ge forcé, dit-on, elle s’enfuira de chez elle vers l’âge de dix-sept ans. 

Elle se rend à Kiev, la capitale de l’Ukraine, où elle entreprend des études 
de sage-femme. Ce qui ne l’empêche pas, parallèlement, d’être membre de plu- 
sieurs mouvements révolutionnaires. Elle est arrêtée une première fois en 1875 
pour distribution de littérature illégale et condamnée à deux ans d’emprisonne- 
ment. En 1879, elle est envoyée en exil en Sibérie, mais s’en échappe et la même 
année rejoint, à Saint-Pétersbourg, la Narodnaya Volya qui vient de se créer. 

La Narodnaya Volya (La Volonté du Peuple) était un mouvement révolu- 
tionnaire clairement terroriste qui s’opposait à d’autres groupes moins extré- 
mistes. Plus tard, au début du XXe siècle, la Narodnaya Volya deviendra le parti 
socialiste-révolutionnaire dont nous avons parlé à diverses reprises. Avec la 
N.V., la terreur va désormais être adoptée comme méthode de combat. Et quel 
symbole plus fort que de s’attaquer au c?ur même du pouvoir : le tsar. 

Alexandre II, qui avait pourtant introduit quelques mesures « libérales » 
comme l’abolition du servage, sera visé par les terroristes à plusieurs reprises, 
attentats qui tous échouèrent. C’est finalement la 7e tentative qui sera la bonne, 
en mars 1881. Les narodniki réussirent certes à tuer le tsar mais pourtant, d’une 
certaine façon, ils échouèrent. Ils avaient escompté que ce choc serait de nature 
à ébranler le peuple et le conduirait à se soulever. Or, rien ne bougea. Les temps 
n'étaient pas mûrs. D’autres allaient tirer les marrons d’un feu qui ne brilait pas 
encore suffisamment. Et surtout, ils étaient très isolés alors que d’autres, là enco- 
re, allaient bénéficier d'innombrables complicités et d’aides diverses. 

Pratiquement tous les conjurés furent arrêtés et exécutés. Un seul, 
Emelianov, parvint à s’enfuir à l’étranger. Gesya Elfman vivait alors avec un col- 
lègue révolutionnaire, Nikolai Sablin, qui se suicida lorsque la police vint l’arrêter. 

Geysa Gelfman était enceinte à ce moment-là. Elle ne fut donc pas pendue 
comme les autres, mais condamnée aux travaux forcés à perpétuité, appelés 
katorga, dans la lointaine Sibérie. Cette « clémence » nous informe Wikipédia, 
aurait été due à une campagne de presse menée de l’étranger.On peut cependant 
s’interroger sur les limites de cette « clémence » qui apparut peut-être à l’époque 
comme une victoire et qui engendra de grandes souffrances. Car lorsque l’enfant 
naquit — une fille — elle lui fut retirée et placée dans un orphelinat où elle ne vivra 
guère. Geysa Gelfman la suivra de peu, mourant apparemment d’une péritonite, 
ou folle disent certains, le 12 octobre 1882. 

A la suite de l’assassinat du tsar, de violents pogroms secouèrent la Russie et 
la répression anti-révolutionnaire se fit plus dure. Tous les ingrédients commen- 
çaient à s’assembler pour faire monter la pression jusqu’à l’explosion finale. 


(29) 

Faisant un récapitulatif des révolutionnaires évoqués jusqu’à présent, je 
m'aperçois que sur une petite trentaine de noms, n’apparaissent que ... deux 
femmes : l’espionne Zarubina et la communiste roumaine Ana Pauker. Serait-ce 
que les femmes n’avaient pas, elles aussi, l’ardent désir de participer activement 
à l’avènement du grand soir ? Ce serait bien mal les juger. Aussi, nous allons en 
évoquer quelques-unes, afin de vous prouver que leur soif de renverser l’ordre 
établi ne le cédait en rien à celle de leurs compagnons. 

J’en profite pour indiquer — mais vous l’aurez remarqué — que je choisis 
mes « victimes » au gré de l’inspiration. Faire un plan établi, les enfermer trop 
rigidement dans des catégories fixes m’ennuie, finalement. Je trouve que c’est 
plus intéressant de circuler à travers les secteurs d’activités, voire les pays. De 
toute façon, ils n’échapperont pas ... 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 126 


ROSA LUXEMBURG, dite ROSA LA ROUGE 

Si quelqu'un a eu véritablement la fibre révolutionnaire, c’est bien elle. Qui 
l’a poussée à ne jamais transiger avec ses convictions et à ne pas ménager ses cri- 
tiques à l’égard de ses collègues révolutionnaires, quels qu’ils soient. 
S’inquiétant du chemin suivi par les bolcheviques, elle écrira notamment ceci 
peu de temps après la révolution d'Octobre : "La liberté seulement pour les par- 
tisans du gouvernement, pour les membres d'un parti, aussi nombreux soient-ils, 
ce n'est pas la liberté. La liberté, c'est toujours la liberté de celui qui pense autre- 
ment." [...] "La tâche historique qui incombe au prolétariat, une fois au pouvoir, 
c'est de créer, à la place de la démocratie bourgeoise, la démocratie socialiste, et 
non pas de supprimer toute démocratie." Allez, pour avoir écrit — et pensé — cela, 
il lui sera beaucoup pardonné. 

Elle naît en 1870 ou 1871 dans une famille de commerçants juifs polonais 
et n’a pas dix-huit ans qu’elle est déjà obligée de fuir en Suisse en raison de ses 
activités politiques. Elle s’est en effet engagée au parti socialiste révolutionnaire 
polonais Proletaryat où elle manifeste un activisme débordant. 

Installée à Zurich, elle reprend des études d'économie politique et s’enga- 
ge dans diverses activités annexes, comme le lancement d’un journal, La cause 
ouvrière, en 1893, ou encore celui d’un parti, le SDKP — parti social-démocrate 
du Royaume de Pologne — en 1894, avec Leo Jogiches, qui restera un compagnon 
de toute sa vie. 

En 1898, elle contracte un mariage blanc avec Gustav Lübeck afin de deve- 
nir citoyenne allemande et milite avec ardeur dans les rangs du SPD (parti social- 
démocrate). Dès cette période, elle s’illustre par des débats théoriques très pous- 
sés avec les différentes factions, branches, mouvements existant au sein du 
marxisme. Je me garderai bien d’entrer dans les détails, il y faudrait plus qu’un 
article. Mais vous l’aurez compris, c’est une théoricienne brillante et passionnée, 
bien que souvent moquée par ses distingués confrères qui lui reprochent, étant 
femme, de se mêler de débats hors de sa (faible) portée. 

Ce qui ne l’empêche nullement de poursuivre avec opiniâtreté sa route. 
Pour gagner sa vie, elle est journaliste, traductrice, car elle parle polonais, russe, 
allemand, français et yiddish, voire enseignante à l’école des cadres du SPD. 

Eclate la révolution de 1905 en Russie. Rosa Luxemburg se précipite en 
Pologne où elle espère l’embrasement. Mais, fausse alerte, le soufflé retombe et 
elle est arrêtée. Elle manquera de peu d’être exécutée. Cette fois, elle sera sim- 
plement assignée à résidence en Finlande. 

Elle n’y reste pas longtemps puisqu’on la retrouve en Allemagne en 1906. 
A partir de cette date et jusqu’à la guerre de 1914, elle va traverser une sorte de 
désert où elle se trouve marginalisée dans son propre parti qui est contaminé — 
de son point de vue — par le nationalisme et le militarisme ambiants et qui finira 
par voter les crédits de guerre en 1914. 

Pacifiste, elle va s’opposer avec Karl Liebknecht à ce qu’elle considère 
comme une dérive. Elle appelle au refus d’obéir aux ordres de conscription, ce 
qui lui vaudra d’être emprisonnée. Exclue du SPD, elle crée le ler janvier 1916 
la Ligue Spartacus avec Liebknecht, Clara Zetkin et Franz Mehring. Elle est à 
nouveau emprisonnée peu après. 

En novembre 1918, c’est la révolution en Allemagne. Rosa Luxemburg est 
libérée et en profite immédiatement pour réorganiser la Ligue Spartacus, qui 
deviendra plus tard le parti communiste allemand. Elle en rédige le programme, en 
définit la stratégie et en anime le journal, Die Rote Fahne (Le Drapeau Rouge). 

Entre-temps s’est bien sûr produite la révolution de 1917, dont elle ne tarde 
pas à dénoncer la dérive totalitaire, notamment dans un ouvrage publié en 1918, 
La révolution russe. Mais elle ne saura jamais à quel point elle avait eu raison — 
sur ce point. L’insurrection spartakiste est déclenchée le 5 janvier 1919 à Berlin. 


PAUL GOMA - Säptämâna Rosie 127 


Elle échoue et est réprimée dans le sang par les sociaux-démocrates au pouvoir, 
ses anciens compagnons, qui se débarrasseront à cette occasion de cette aile 
gauche encombrante. Rosa Luxemburg et Karl Liebknecht sont tous les deux 
arrêtés et assassinés le 15 janvier 1919. 


(28) 

Tous les hommes, ou femmes, dont il est question ici, quel que soit le poste 
occupé, ont été complices du régime qu’ils ont créé et servi. Les malheurs qui ont 
pu leur arriver suite à la prise de pouvoir de Staline furent occasionnés, non par 
une dénonciation des crimes du régime survenus DES LE DEBUT, mais uni- 
quement par des luttes intestines de pouvoir. 


IAN FRIDRIKHOROVICH, dit MARTYN IVANOVICH LATSIS 

Il est très difficile de trouver des données concernant ce personnage qui 
occupa pourtant un rang élevé à la tchéka dès sa création en décembre 1917. 
C’est finalement sur un site russe que j'ai trouvé ses dates de naissance et de 
décès, ainsi que son nom véritable. 

Martyn Latsis, son pseudonyme, est né en 1888 dans une famille juive de 
Lettonie. Il va suivre le parcours classique puisqu’il adhère tout jeune au parti 
socialiste-révolutionnaire. Très actif lors de la révolution de 1917, il fait partie, 
avec Dzerjinski, le futur patron de la tchéka, du comité révolutionnaire de 
Petrograd. C’est dans ce noyau dur que Dzerjinski va recruter les cadres de la 
future police secrète et Latsis sera son adjoint. 

Bien que l’on connaisse peu de chose sur lui, on peut supposer qu’il avait 
fait des études car apparemment il aimait écrire. Il publiera en effet en 1920 à 
Moscou un livre intitulé Dva goda borby na vnutrennom fronte (Deux ans de lutte 
sur le front intérieur), dans lequel il relate sa vision de la guerre civile. 

En tout cas, dans ses fonctions de dirigeant de la tchéka, il aura l’occasion 
de s’exprimer à maintes reprises et il dira alors des choses fort instructives: 

Dans les Izvestia du 23 août 1918 — alors que la première vague de la ter- 
reur rouge bat son plein: « La guerre civile ne connaît pas de lois écrites. La guer- 
re capitaliste a ses lois écrites (...) mais la guerre civile a ses propres lois (...) Il 
faut non seulement détruire les forces actives de l’ennemi mais démontrer que 
quiconque lèvera l’épée contre l’ordre de classe existant périra par l’épée. Telles 
sont les règles que la bourgeoisie a toujours observées dans les guerres civiles 
qu’elle a menées contre le prolétariat (...) Nous n’avons pas encore suffisam- 
ment assimilé ces règles. On tue les nôtres par centaines et par milliers. Nous 
exécutons les leurs un par un, après de longues délibérations devant des com- 
missions et des tribunaux. Dans la guerre civile, il n'y a pas de tribunaux pour 
l’ennemi. C’est une lutte à mort. Si tu ne tues pas, tu seras tué. Alors tue si tu ne 
veux pas être tué ! ». 

Ces accents meurtriers étaient destinés à réveiller l’instinct de revanche 
dans les masses populaires. Ce qui va marcher au-delà de toute espérance. Ainsi 
encouragées par le pouvoir, les tchékas locales, qui constituaient l’occasion rêvée 
de régler tous les comptes en retard, vont se mettre à pulluler. A telle enseigne que 
les bolcheviques auront du mal par la suite à remettre de l’ordre et à faire rentrer 
tout ce beau monde dans le cadre d’une tchéka unifiée et disciplinée. 

Le ler novembre 1918, Latsis fournit à ses sbires les instructions suivantes 
pour la conduite de leurs « enquêtes » : « Nous ne faisons pas la guerre contre 
des individus en particulier. Nous exterminons la bourgeoisie comme classe. Ne 
cherchez pas dans l'enquête des documents et des preuves de ce que l'accusé a 
fait, en actes ou en paroles, contre l'autorité soviétique. La première question 
que vous devez lui poser, c'est à quelle classe il appartient, quelles sont son ori- 
gine, son éducation, son instruction, sa profession ». 


PAUL GOMA - Säptämâna Rosie 128 


Dans son livre, il prétendra qu’au cours du second semestre 1918, la tché- 
ka avait exécuté 4500 personnes, précisant même : « Si l’on peut accuser la tché- 
ka de quelque chose, ce n’est pas d’excès de zèle dans les exécutions mais d’in- 
suffisance dans l’application des mesures suprêmes de châtiment. Une main de 
fer diminue toujours la quantité de victimes ». 

Des études ultérieures ont fait apparaître la nette sous-évaluation de ce 
chiffre. Le nombre des victimes de la tchéka pour le seul automne 1918 tourne 
plutôt autour de 10 à 15 000. 

Nous retrouvons Latsis chef de la tchéka d'Ukraine en 1920. C'est la 
période de la decosaquisation. Des familles entières, voire des voisins, seront 
enfermés dans de véritables camps de la mort. Latsis notera à ce propos dans un 
rapport: « Rassemblés dans un camp pres de Maikop, les otages — des femmes, 
des enfants et des vieillards — survivent dans des conditions effrayantes, dans la 
boue et le froid d’octobre (...) Ils meurent comme des mouches (...) Les femmes 
sont prêtes à tout pour échapper à la mort. Les soldats qui gardent le camp en 
profitent pour faire commerce de ces femmes ». 

On peut supposer qu’il poursuivra dans les rangs de la tchéka une carrière 
aussi prometteuse. 

D’après le site russe, il meurt en 1938. Il avait donc cinquante ans. Etant 
donné cette date fatidique, on peut supposer sans trop risquer de se tromper qu’il 
ne s’est pas fait écraser par un autobus. Mais bien plutôt par une machinerie 
autrement plus puissante qui portait le nom évocateur de « grande purge ». 

Source des citations: Le livre noir du communisme - ouvrage collectif 


(27) 

Tous les hommes, ou femmes, dont il est question ici, quel que soit le poste 
occupé, ont été complices du régime qu’ils ont créé et servi. Les malheurs qui ont 
pu leur arriver suite à la prise de pouvoir de Staline furent occasionnés, non par 
une dénonciation des crimes du régime survenus DES LE DEBUT, mais uni- 
quement par des luttes intestines de pouvoir. 


ISAÏ DAVIDOVITCH BERG 

Je me sens quelque peu frustrée d’avoir si peu d’informations sur ce per- 
sonnage. Là encore, nous devons à Soljenitsyne d’avoir soulevé le coin d’un 
voile épais cachant ce qui n’était pas censé être exposé aux regards. 

Isai Davidovitch Berg est un rouage du système bolchevique comme il y en 
eut des milliers. Il n’a dû sa — relative — célébrité qu’à son esprit ingénieux qui 
va s’exercer, hélas pour lui, sur un sujet aujourd’hui des plus sensibles. 

Voilà un homme qui s’est retrouvé, dans les années trente, chef du service 
économique du NKVD pour la région de Moscou. Un poste de responsabilité, 
certes, mais pas le sommet de l’échelle. Chargé comme il l’était des problèmes 
économiques, il devait donc veiller à dépenser et faire dépenser le moins d’ar- 
gent possible. C’est logique. 

Nous sommes en 1937, période de grandes purges, lorsque les exécutions, 
dans le secteur de Moscou, prennent une ampleur telle que nos braves fonction- 
naires ont du mal à suivre. Tous ces ennemis du peuple à fusiller en même temps 
! Sans compter toutes les munitions nécessaires pour leur tirer une balle dans la 
nuque, ça finit par coûter cher ! Et le temps que ça prend pour les assassiner un 
par un ! 

C'est là que va intervenir la cervelle ingénieuse de notre bonhomme. Il va 
inventer un moyen moins onéreux de procéder. Un moyen simple, mais encore 
fallait-il y penser : le camion dont les gaz d'échappement sont orientés vers l'in- 
térieur. Cette invention sera appelée en russe dushegubka, ou «chambre à gaz 
ambulante». 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 129 


La procédure était effectivement très simple : les « patients » étaient entas- 
sés dans un camion hermétiquement clos renvoyant les gaz d'échappement vers 
l’intérieur, et c'était parti pour une longue promenade autour de Moscou. À l'ar- 
rivée, — 6 miracle de la technique - ne restaient plus que des cadavres qui étaient 
immédiatement escamotés dans un coin discret. Voilà, ce n'était pas plus com- 
pliqué que ça. Et relativement économique, encore que... l'essence... 

Eh bien, le croirez-vous, ce rouage pourtant zélé et méritant finira miséra- 
blement en 1939, victime lui aussi d'une purge. Quels ingrats ! 

Ce brave Berg a inventé une application pratique mais, soyons juste, l’idée 
d'utiliser des gaz pour tuer était plus vieille que lui. Elle démarre en fait durant 
la lère guerre mondiale, vite relayée par les bolcheviques qui n'étaient jamais 
en reste dans ce domaine. Les gaz seront largement utilisés par eux, souvent 
contre les paysans refugiés dans les bois, notamment à Tambov en 1921. Les 
ordres reçus de Moscou spécifiaient : « Les forêts où les bandits se cachent doi- 
vent être nettoyées par l'utilisation de gaz toxique. Ceci doit être soigneusement 
calculé afin que la couche de gaz pénètre les forêts et tue quiconque s'y cache ». 


(26) 

Tous les hommes, ou femmes, dont il est question ici, quel que soit le poste 
occupé, ont été complices du régime qu’ils ont créé et servi. Les malheurs qui ont 
pu leur arriver suite à la prise de pouvoir de Staline furent occasionnés, non par 
une dénonciation des crimes du régime survenus DES LE DEBUT, mais 
uniquement par des luttes intestines de pouvoir. 


GRIGORI MOISSEVITCH MAIRANOVSKI 

Vous avez dû entendre parler des expérimentations humaines auxquelles se 
livraient les nazis dans les camps. Mais je parierais que vous avez moins souvent 
entendu parler de celles qui se pratiquaient dans les coins discrets de la 
Loubianka, le siège des services secrets soviétiques, qu’ils se soient appelés 
Tchéka, Guépéou, KGB ou NKVD. 

Et encore moins de celui qui eut la haute main sur ces expérimentations de 
1937 à 1951. Il a fallu pour cela que Soljenitsyne lève le voile en 2003 dans le 
tome 2 de sa fresque Deux siècles ensemble — Juifs et Russes pendant la période 
soviétique. Et révèle des choses bien étonnantes, quoique quasiment boycottées 
depuis. 

Le laboratoire des poisons du régime bolchevique est installé des 1921. En 
1926, il passe sous la férule de Gendrik Yagoda, alors second de la Guépéou. A 
partir de 1937, sous le nom de Laboratoire 1, ses activités vont considérablement 
se développer sous la direction de Grigory Moissevitch Mairanovski. 

Les sources ne sont pas très loquaces sur ce personnage qui ne manque 
pourtant pas d’intérêt et dont les hauts faits mériteraient de passer à la postérité 
au moins autant que ceux du Dr Mengele. Difficile déjà de trouver un portrait de 
lui. On sait qu’il est né en 1899 à Batoumi en Géorgie. Dans sa jeunesse, il s’af- 
filie au Bund (l’Union — socialiste et antisioniste — des travailleurs juifs), mais 
devant les nuages qui s’amoncellent sur ce mouvement, qui sera finalement liqui- 
dé, il préfère rejoindre les bolcheviques. C’est plus sûr. Il devient médecin bio- 
chimiste. 

Il travaille ensuite à l’Institut de recherches médicales Gorki à Moscou qui 
sera placé sous l’autorité du NKVD. En 1937, l’année des grandes purges, ce ser- 
viteur très zélé du régime obtient une promotion dont il tâchera de se rendre 
digne : on lui confie la direction du Laboratoire 1 avec la tâche très spéciale de 
mettre au point un poison mortel ne laissant pas de traces. Un poison provo- 
quant un décès qui semblerait naturel, du genre « insuffisance cardiaque ». 

Dès lors, il va se mettre au travail avec ardeur et sans états d'âme superflus. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 130 


De toute façon, n’est-ce pas, ses victimes étaient des ennemis du peuple, et lui- 
même travaillait à instaurer un monde meilleur, alors les details... 

Il va se livrer à des recherches sur toutes sortes de poisons : la digitaline, le 
curare, la ricine, etc. Et comme c’était un homme consciencieux et désireux de 
bien faire, il fera des essais sur des cobayes humains — les oiseaux, ainsi les appe- 
lait-il poétiquement — d'âge et de condition physique très variés. Il administrait 
le poison dans la nourriture ou la boisson, puis à travers un judas, observait les 
phases de l’agonie, notant scrupuleusement tous les détails. 

Il est si bien noté par ses chefs qu’il est promu colonel du NKVD en 1943. 
C’est la guerre, ce ne sont pas les ennemis du peuple qui manquent. Outre les 
russes, il aura bientôt à sa disposition des oiseaux allemands, polonais, voire 
japonais. Il expérimente à tour de bras. 

Et d’ailleurs il réussira apparemment à mettre au point la substance 
parfaite, appelée C-2 qui vous tuait doucement en quinze minutes, sans laisser de 
traces. Elle sera largement utilisée. 

Le NKVD demandera également à ce précieux auxiliaire d’expérimenter 
un « camion à gaz ». Mais nous en reparlerons. 

Ce n’est qu’à la veille du procès de Nuremberg, en 1945, que les expéri- 
mentations sur cobayes humains effectuées par le bon docteur Mairanovski 
furent interdites. Du moins officiellement. 

Les luttes de pouvoir sauvages au sein du NKVD, alors dirigé par Lavrenti 
Béria, vont affecter le colonel-empoisonneur qui se croyait pourtant bien à l’abri 
dans son laboratoire. Il savait tant de choses, ayant personnellement pratiqué tant 
d’assassinats politiques, qu’il se considérait intouchable .... 

Il est cependant arrêté en décembre 1951 - pas pour ses crimes, je vous ras- 
sure tout de suite - mais dans un contexte de luttes de clans. Et, sans qu’il y ait 
de proces, il est condamné à 10 ans de prison pour... abus de fonction et déten- 
tion illégale de poisons ! Curieusement, il ne sera pas libéré à la mort de Staline, 
en mars 1953, et dans l’espoir de se dédouaner, il chargera copieusement son 
ancien patron, Lavrenti Béria, lors du procès de celui-ci en juin de la même 
année, reconnaissant du même coup ses propres crimes. 

Il fera bel et bien ses 10 ans de prison, à sa grande indignation. Voilà com- 

ment on récompensait la vertu militante ! Il est libéré en décembre 1961 et assi- 
gné à résidence au Daghestan où il travaillera dans un laboratoire de chimie. 
Il commettra une erreur fatale en essayant d’obtenir avec acharnement sa réha- 
bilitation. Dans ce but, il écrit à Krouchtchev, le nouveau maître, pour lui rappe- 
ler certains faits anciens — notamment un assassinat commun — que ce dernier 
n’avait apparemment nulle envie de voir ressurgir. Mairanovski n’aura pas l’oc- 
casion d’en parler davantage car il succombe opportunément en décembre 1964 
d'une... insuffisance cardiaque. 


(25) 

Tous les hommes, ou femmes, dont il est question ici, quel que soit le poste 
occupé, ont été complices du régime qu’ils ont créé et servi. Les malheurs qui ont 
pu leur arriver suite à la prise de pouvoir de Staline furent occasionnés, non par 
une dénonciation des crimes du régime survenus DES LE DEBUT, mais 
uniquement par des luttes intestines de pouvoir. 


IAKOV IAKOVLEV 
Le petit préambule ci-dessus s’applique particulièrement à ce personnage 
dont le moins que l’on puisse dire, c’est qu’il est tombé dans les oubliettes de 
l’histoire. C’est dommage, car son grand titre de gloire aura pourtant d’avoir été 
commissaire du peuple à l’agriculture pendant l’Holodomor, la terrible famine 
orchestrée par le pouvoir bolchevique en 1932-33, qui fit au bas mot six millions 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 131 


de morts. 

Il existe fort peu de données le concernant, du moins dans une langue intel- 
ligible pour moi. Encore moins de portrait. Le seul que j’aie trouvé est en fait une 
caricature publiée dans un livre qui vient de sortir, Dessine-moi un bolchevik — 
Les caricaturistes du Kremlin, 1923-1937, qui a été traduit du russe. On y voit 
une sorte de rat moustachu et mal rasé assez peu ragoûtant. Mais, je le rappelle, 
c’est une caricature faite par un de ses collègues bien-aimés en 1923. 

Il avait alors 27 ans car il était né en 1896, et travaillait à ce moment-là au 
Département pour l’agitation et la propagande du comité central. Il était entré au 
parti bolchevique en 1913 et s’était en quelque sorte spécialisé dans la propa- 
gande puisqu'en 1918, il sera envoyé en Ukraine pour y oeuvrer dans ce secteur. 
Dans les années 20, il sera notamment rédacteur en chef de la Krest'janskaya 
Pravda (La Vérité Paysanne), qui titrait alors à plus d’un million d'exemplaires. 

Fervent stalinien, c’est sans doute sa « connaissance » du monde paysan 
qui conduira Staline à le nommer commissaire du peuple à l’agriculture en 1929. 
Il le restera jusqu'en 1934. En février 1930 commença la « dékoulakisation », 
c’est-à-dire la déportation et la répression de masse contre les centaines de mil- 
liers de paysans suffisamment aisés pour avoir de quoi manger et/ou mécontents 
de la politique bolchevique. Les sbires de la Guépéou feront régner la terreur 
dans les campagnes. Tout cela donnera tellement de travail à Iakovlev qu’il sera 
obligé d’envoyer son adjoint afin de le représenter en juin 1930, au 16e congrès 
du Parti. 

Cet adjoint - qui le restera en 1929 et 1930 - n est pas n'importe qui. Il 
s’agit du « nain sanguinaire » Nikolai Yezhov, qui finira chef du NKVD. Et qui 
retrouvera d’ailleurs lakovlev à cette occasion, nous le verrons. Représentant 
donc son supérieur lors de ce congrès, il en profitera pour se répandre en articles 
pompeux sur la collectivisation, l’éducation des masses, leur mobilisation, etc. 
Amusant, lorsque l’on sait qu’il avait péniblement fini l’école primaire et qu’il 
avait été apprenti tailleur dans sa vie pré-bolchevique. 

C’est donc Iakov lakovlev qui sera de par ses fonctions responsable de 
l’exécution de cette politique décidée à Moscou, qui consistait en fait à liquider 
toute une partie de la population. La loi du 7 juillet 1932 prévoira même la peine 
de mort pour « toute escroquerie au préjudice d'un kolkhoze », qui commençait 
par le simple vol d’un épi de blé. 

Cette « politique » culminera avec l’horreur de l'Holodomor, en Ukraine 
principalement. Nous en avons déjà parlé. 

Je lis ça et là que Iakovlev occupera ensuite - forcément après 1934 - des 
fonctions importantes dans l’appareil de contrôle de l’Etat et du Parti. 
Lesquelles? Je l’ignore. De toute manière, cela ne l’empêchera pas d’être empor- 
té, comme bon nombre de ses collègues, dans les grandes purges de 1937. Il est 
arrêté cette année-là mais ne passera devant le peloton d’exécution qu’en juillet 
1938. 

Et devinez qui donnera l’ordre de tirer ? Le nain sanguinaire lui-même, son 
ancien adjoint. Qui ne tardera d’ailleurs pas à le suivre. La seule morale que l’on 
puisse tirer de cette horrible histoire. 


(24) 

Tous les hommes, ou femmes, dont il est question ici, quel que soit le poste 
occupé, ont été complices du régime qu’ils ont créé et servi. Les malheurs qui ont 
pu leur arriver suite à la prise de pouvoir de Staline furent occasionnés, non par 
une dénonciation des crimes du régime survenus DES LE DEBUT, mais 
uniquement par des luttes intestines de pouvoir. 


PAUL GOMA - Säptämâna Rosie 132 


SEMYON DIMANSTEIN 

Laissons pour un temps les voisins — encore fort nombreux, mais nous y 
reviendrons — et retournons à nos bolcheviques maison. 

Semyon Dimanstein naît en 1886 dans une famille de commerçants juifs 
installés au nord-ouest de la Russie, près de la frontière estonienne. Une famille 
sans doute très orthodoxe puisqu’il fera ses études dans une yeshiva où il sera 
ordonné rabbin à l’âge de dix-huit ans. 

Rabbin peut-être, mais révolutionnaire, sûrement. La même année, 1904, il 
s’inscrit au RSDLP, le parti socialiste-révolutionnaire créé en 1898, qui se scin- 
dera par la suite en mencheviques et bolcheviques. Ses activités illicites condui- 
ront le régime du tsar à lui offrir en 1908 une résidence forcée quelque part en 
Sibérie. Mais il s’enfuit, quitte la Russie et se réfugie en France jusqu’à la 
révolution de mars 1917. 

Il rentre alors au pays et reprend de plus belle son activisme. Il sera l’un 
des acteurs importants de la révolution d’octobre puisqu’il devient l’un des quin- 
ze commissaires du peuple de Lénine et prend la tête de la Yevsektsiya en jan- 
vier 1918. C’est ainsi que l’on nommait la section juive du parti communiste 
soviétique, créée pour évincer le Bund et les partis sionistes, considérés comme 
des rivaux du marxisme. Ces derniers seront d'ailleurs vite liquidés et des milliers 
de sionistes iront faire connaissance avec la Sibérie. L’idée derrière cette section 
spéciale était de supprimer le judaisme religieux et de remplacer la culture juive 
traditionnelle par la culture prolétarienne. En imposant la dictature du prolétariat 
aux masses laborieuses juives. L’autre objectif de la Yevsektsiya était la propa- 
gande : il s’agissait de mobiliser les juifs du monde entier en faveur du régime 
bolchevique. 

Semyon Dimanstein, qui sera en quelque sorte considéré comme le repré- 
sentant « officiel » des juifs soviétiques, exercera notamment ses activités à 
Boukhara, en Asie centrale, où vivait une importante communauté juive. Il s’y 
rendra en 1920 afin de consolider le régime bolchevique et d’identifier — et sou- 
tenir — P’ « élite » locale. En 1922, on le retrouve en Ukraine, au Département 
pour l’agitation et la propagande. 

Il rentre à Moscou en 1924 pour y diriger d’autres services de propagande 
visant à répandre l’idéologie communiste parmi les peuples non russes. Tout en 
collaborant à des organes de presse du style Est Nouveau ou Révolution et 
Nationalité. 

A cette époque-là, il est un chaud partisan de Staline, ferveur qui sera bien 
mal récompensée par la suite, on le verra. Il soutient en particulier l’idée du dic- 
tateur de créer une région juive autonome, quelque part très loin de Moscou. Ce 
qui sera fait entre 1928 et 1932 et qui amènera du même coup la suppression de 
la Yevsektsiya. Dans l’idée des autorités, il s’agissait de créer une Sion sovié- 
tique afin de détourner les pensées de la Sion de Palestine, dangereuse rivale. 

Cette région sera créée vers la frontière chinoise, au Birobidjan, torride et 
infestée de moustiques l’été, glaciale l’hiver. Les colons y étaient invités à 
conserver leur héritage culturel yiddish - plutôt qu’hébreu, jugé trop religieux - 
dans un cadre socialiste. Apparemment, l’ancien rabbin trouvait ça très bien. La 
propagande battra son plein pendant ces années afin d’y attirer les juifs, qui vien- 
dront même de l’étranger. On a vu récemment dans l’article sur l’affaire Koval, 
que la famille de l’espion avait quitté en 1932 l Amérique — de la dépression, 
mais quand même — pour le vert paradis du Birobidjan. 

Ils en seront bien récompensés car leur histoire inspirera un film de propa- 
gande en yiddish produit en 1936, intitulé « A la recherche du bonheur » qui 
raconte l’édifiante histoire d’une famille juive quittant les Etats-Unis, cet hor- 
rible pays où l’on crève de faim, pour se créer une nouvelle vie de félicité au 
Birobidjan. Mal leur en prit, d’ailleurs, aux Koval, car c’est ce film, et la littéra- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 133 


ture qui l’accompagna, qui finit par mettre la puce à l’oreille des Américains et 
leur permit de diriger, enfin, leurs soupçons sur l’espion. 

La dernière fonction officielle de Semyon Dimanstein sera de diriger le 
comité central de l’Ozet. Ainsi s’appelait l’organisme officiel chargé d’aider les 
juifs à s’acclimater au travail de la terre et à assister les colons principalement en 
Ukraine et en Crimée, puis au Birobidjan. 

Mais sa carrière va bientôt s’achever car il fera partie des purges de 1937- 
38. Il est arrêté en février 1938, condamné à mort et exécuté. 


(23) 
LES VOISINS 
MATYAS ROSENFELD, dit MATYAS RAKOSI 

Restons encore un peu en Hongrie où nous allons faire la connaissance (ou 
la redécouverte) d’un autre bon élève de la fine équipe qui prétendit — excusez 
du peu — répandre la révolution bolchevique sur la planète entière. Car c’était ça 
l’objectif au départ, ne l’oublions pas. La mondialisation était déjà à l’ordre du 
jour. 

Matyas Rosenfeld, qui prendra plus tard le nom de Rakosi, naît en 1892 
dans une famille juive de Serbie, qui faisait alors partie de l’empire austro-hon- 
grois. Comme les autres déjà vus — Kun, Szamuely, Pogany - il est fait prisonnier 
en Russie durant la 1ère guerre mondiale et en profite pour devenir communiste. 
Il participera donc tout naturellement, comme les autres aussi, au gouvernement 
de Bela Kun, en 1919, où il occupe le poste de commissaire du peuple au com- 
merce. Mais nous avons vu que ce genre de poste était précaire dans un gouver- 
nement qui l’était plus encore. Le ler août 1919, rideau. Tout le monde s’enfuit 
et Rakosi retourne en Union soviétique. 

Nous le retrouverons secrétaire général du parti communiste hongrois en 
1945, au sortir de la guerre. Qu'a-t-il fait entre-temps ? Eh bien, un certain 
nombre d’allers et retours entre l’URSS et la Hongrie. Il retournera notamment 
en Hongrie en 1924 où il se fera arrêter et emprisonner. Il est échangé en 1940 
contre des drapeaux hongrois qui avaient été volés par les Russes. En Union 
soviétique, il devient chef du Komintern. 

A l'issue de la guerre, en 1945, il rentre en Hongrie avec l Armée Rouge. 
Les communistes ont gagné, la Hongrie voit s’installer une dictature dont il 
devient le chef. En 1948, les sociaux-démocrates qui existaient encore dans le 
pays sont contraints par les communistes de les rejoindre pour former le parti 
hongrois des travailleurs. Dorénavant, Rakosi aura les coudées complètement 
franches et la terreur d’Etat va peser de tout son poids. 

Admirateur frénétique de Staline, il se considérait lui-même comme son « 
meilleur élève» ou son « meilleur disciple », cela dépendait des jours. En tout 
cas, il profitera bien des leçons administrées par son mentor et tâchera de l’imi- 
ter en tout. Il saura y ajouter de petits raffinements bien à lui. Il avait ainsi inven- 
té, et il était très fier de sa trouvaille, la « tactique du salami ». Du salami hon- 
grois, sûrement. Bref, comme vous ne l’auriez sûrement pas deviné, cette 
aimable tactique consistait, non pas à découper délicatement ses ennemis en ron- 
delles — on reste humains, quand même ! — mais cependant à les éliminer par 
tranches successives. 

Il s’y emploiera avec beaucoup d’efficacité et tout comme Staline, son 
grand homme, il offrira aux Hongrois, avec l’aide de sa police secrète : arresta- 
tions arbitraires, emprisonnements, assassinats, purges, procès préfabriqués, etc. 
Oui, tout, vraiment. Un excellent disciple. Avec ça, il ne détestait pas un léger 
culte de la personnalité, pas trop léger cependant. 

La Hongrie était donc devenue un pays parfaitement totalitaire sous le 
règne de Rakosi. Il s’offrit également en 1952 le poste de premier ministre. Mais 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 134 


hélas, en matière économique, il était moins brillant que dans le remplissage des 
prisons ou des cimetières. Vous me rétorquerez qu’il avait pourtant été commis- 
saire au commerce sous Bela Kun. Et alors ? Quel rapport ? Le gouvernement 
avait imposé avec brutalité la collectivisation de l’agriculture et accordé la prio- 
rité à l’industrie lourde. Tout manquait, le mécontentement populaire ne cessait 
de croître. La révolution se profilait et les opposants étaient exécutés par milliers. 

La mort de Staline, en 1953, va marquer le déclin de ce stalinolâtre. Sous 
bien des aspects, il devenait urgent de se débarrasser politiquement de lui. Sous 
la pression de Moscou, il doit céder dans un premier temps, dès 1953, le poste de 
premier ministre à Imre Nagy, qu’il ne cessera dès lors de persécuter. Il en fera 
le bouc-émissaire idéal de la faillite économique. 

Il devra ensuite abandonner son poste de dirigeant du PC hongrois en juin 
1956. Dans la foulée, il est « invité » en Union soviétique pour « se soigner ». 
Les temps avaient un peu changé, il ne sera pas soigné définitivement, mais 
contraint de demeurer au... Kirgiz, en Asie centrale. Il y restera jusqu’à sa mort, 
en 1971. 

L’insurrection de Budapest eut lieu en octobre 1956, peu après son départ. 
Elle sera matée dans le sang par les soviétiques. 


(De pe site-ul La France licratisée) 


La 28 iunie 1940: 
Tabelul nr. 1 
Membri ai P.C. din România, basarabeni şi bucovineni, 
recomandati de CC. al PCR pentru a li se acorda calitatea de 
membri ai P.C. b. din Toată Rusia 

1. Bruhis (Kofman) Srul Pinhusovici /Mihai Bruhis/ 2. Faierştein 
Raia. 3. Kofman Iakov 4. Djureak Dmitri Mihailovici (Vladimirovici) 
5. Morghenştern Izrail Markovici 6. Zighelbaum Srul 7. Burlacenko 
Serghei Danilovici 8. Luca Laslo /Laszlo/ 9. Korotkov Iuri 
Aleksandrovic 10. Skvorţov Mihail lakovlevici: Leibovici Srul 
Abramovici 11. Oighenştein Lev Nicolaevici /Leonte Răutu/ 
12. Goldforb Abram Isakovici 13. Petrov Piotr Ivanovici (Guzun) 
14. Roitman Fanea Isaakovna 15. Tarandaş Malea 16. Korotkova 
Natalia Isakovna 17. Satovskaia Roza 18. Rabinovici Fanea 
lakovlevna 19. Revici Iakov Moiseevici 20. Visecautan Polea 
Efimovici 21. Budeştiskaia (? Budeşti?) Ester 22. Cioclo Mordko 23. 
Kolpakci lakov Aronovici 24. Steinberg Froim 25. Boguslavskaia 
Polea Iakovlevna 26. Romanenko Nickolai Nikolaevici 27. Pastir 
Zasea Leibov 28. Gudis Lev Smulevici 29. Rabinovici Soil Oizerovici 
30. Orlih Mark Semionovici 31. Boguslavski Iakov Tovici 32. 
Zighelbaum Abram 33. Voloh Abram 34. Limon Srul Greşovici 
[Gherşovici?] 35. Grinman Isaaklosifovici 36. Bujor [?] Iosif 
Aronovici 37. Weisman Sara losifovna (Seindel) 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 135 


Tabelul nr. 2 
Membri ai PCR, basarabeni, bucovineni a căror apartenenţă de 
partid este necesar să fie înregistrată la locul de muncă 


Judeţul Chişinău 

1. Safran Raisa Semionovna 2. Leib Nahman (Noiman Leibovici) 
3. Diner Eti lakovlevna [celebra] 4. Protodiakonov Vsevolod 
Mihailovici 5. Maler(p) Maria Kiselevna 6. Voinberg Niuka 
Markovici 7. Şor Lev Ilici 8. Zaru Ivan Ilici 9. Oirik Avram Moiseevici 
10. Derevici Ippolit Gheorghevici [celebrul] 11. Şandrovskaia Ita 
Beniaminovna 12. Golfdfarb Zeilik Borisovici 13. Kuperman Isaak 
Moiseevici 14. Svartman 15. Konstaninov Konstantin Stepanovici 16. 
Glikman Gitlea 17. Sinitivker (kver?) Fritz 18. Grinberg Ida Izrailevna 
19. Şehter Roza Borisovna 20. Zislis Vonver Lvovici 21. Izu Fruhtman 
22. Lupan Andrei Pavlovici [viitorul pres. al U. Scriitorilor] 23. Bravar 
Liuba S. 24. Svet[d]skaia 25. Makler Ciaka Isakovna 26. Avramescu 
Ida 27. Hresonskaia [Hersonskaia?] Etea losifovna 28. Rubinstein 
Alexander 29. Geboveter Riva Simonovna 30. Gofman [Hoffmann] 
Mordko lakovlevici 31. Silvestrov Ivan Antonovici 32. Kemelmaher 
Bliuma Naunovna 33. Goldştein Iosif Pinkusovici 34. Gherenburg 
Roza 35. Ihilovici Maier 36. Sikorski Gheorghi 37. Iancu Janetta 
38. Tukerman Mark Borisovici 39. Tudoraki Lena Aronovna 


Judeţul Soroca 

40. Cemortanu Matvei Grigorevici 41. Soimu Ivan Samoilovici 
42. Kolokolnikov Evgheni 43. Pavlov Mihail 44. Gutul Konstantin 
45. Leahovski Mihail 46. Gutul Pavel 47. Gruzin Alexander 48. 
Zaidman Leib 49. Zelter Rahil Ihilovna 50. Golovati Ivan 51. 
Gherşman Srul Beirelovici 52. Dolear Malea Ihilovna 53. Akkerman 
Leib lankelevici 54. Harmi Eva lankelevna 55. Soimu Samuil 56. 
Livşiţ Haim 57. Klimov Ivan Ivanovici 58. Mer Leib 59. Doktorovici 
Anna (Enea) 60.Abramovici Abram 61. Cehover (Tarasov) Oba 
Rahimilovici 


Judeţul Bălţi 

62. Reidenboim Rahil Isaakovna 63. Masisi Moisei losifovici 64. Erji 
Leibil Nahmanovici 65. Voitman Berko lakovlevici 66. Reidel Rahil. 
67. Palaria Riva Davidovna 68. Rab Eva Isaakovna 69. Rab Ivan 
70. Oighenştein Niunea Iakovlevna [din familia “Răutu ] 71. Goldman 
Bela Abramovna 72. Goldman (Baciu) Ida Mironovna 73. lampolski 
Buka 74. Oighenştein Mihail [Misa, tatăl fraţilor Valery şi Andrei 
Oisteanu] 75. Kotlear Lev 


Judeţul Bender 
76. Simkov Ivan Fiodorovici 77. Sisimov Mendel 78. Revenealî [lă?] 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 136 


Serghei 79. Reddenboim Smil 80. Dikler Ester 81. Dvoiritz Aron 
Matveevici 


Judeţul Orhei 
82. Ciornaia Nataşa (Burlacenko) 83. Krasnopolski Monea Iakovlevici 
84. Malcic Riva Favelevna 85. Averbuh Jena Livovna 86. Vainstok 
Nuhin Rubinovici 87. Munder Lev Abramovici 88. Kojuşneanu [de la 
Cojuşna?] Abram lakovlevici 


Judeţul Hotin 
89. Kuşnir Semion Ilici 90. Kovalciuk Vasili Mihailovici 91. 
Botoşanski [?] Avram Itikovici 


Judeţul Ismail 
92. Gherşkovici [Herşcovici] Silea 93. Gherşkovici Jenea (după soţ, 
Georgescu) 94. Sabin An[d]rei 


Judeţul Cernăuţi 
95. Finkel Evghenia (Vais Anna] 96. Kurtman Mozes 97. Vittner Eva 
98. Vittner Norbert Leonovici 99. Kraitzler Naftalii Uşerovici 
100. Slomiuk Reia Aronovna 101. Gheigher Artur Irevici 102. Gadiak 
Anton lakovlevici 103. Rainer Racella [Rasela?| Natalovna 
104. Magkovski Vasili Onufrievici 105. Srefiuk Evghen-Lev 


Tabelul nr. 3 
Membrii PCR care trebuie läsati cu dreptul membrilor partide- 
lor comuniste frätesti (...) 


Oraşul Chişinău 

1. Spektor Ester Peisovna 2. Ber[n]ştein Simha Pinkusovici 3. 
Gherştein Haim Srulevici 4. Mirza Evghenia Borisovna 5. Feldman 
Riva Isakovna 6. Stei[n]berg Etea 7. Goldberg Iosif Davidovici 8. 
Bubis Isaak Markovici 9. Bubis Isaak Markovici [se repetă: greşeală? 
omonimie?] 10. Smulevici Liza Aronovna 11. Beloterkovici V. S. 12. 
Torban Iosif lakovlevici 13. Grecov Stepan Danilovici 14. Kaselnik 
Ivan Ivanovici 15. Lazar Izabela Iosifovna 16. Vinberg Isaak 
Leizerovici [“Vindeleanu”?] 17. Barenboim lose Iankelevici 18. 
Bukur Ghenea Miniminovna [?] 19. Ohştat Ghenea 20. Blekher Lev 
Meerovici 21. Reider Mosei Lvovici 22. Sprinten Fanea Lipovna 23. 
Rubinstein Berta Vladimirovna 24. Lifsitz Zfimovici 25. Ghilman Froim 
Moiseevici 26. Bleher Iakov Moiseevici 27. Solomovici Fanea [o rudă a 
lui Teşu Solomovici?] 28. Vasilenco Vladimir Sergheevici 29. Nisenblat 
Vitea Naumova 30. Abraham Sonia Grigorievna 31. Kaufman Fanea 
Isidorovna 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 137 


Orasul si judetul Soroca 
32. Oleinik Maxim Stepanovici 33. Timofei Grigore Mihailovici 
34. Melisen Ivan Nikolaevici 35. Navrotkaia Anna Panteleevna 
36. Navrotki Mihail losifovici 37. Misisin Alexander Antonovici 
38. Navrotki Andrei losifovici 39. Navrotki Piotr Filippovici 
40. Mesisen Vladimir Mihailovici 41. Mesisen Nikolai Grigorevici 
42. Kordebanovski Frantz losifovici 43. Boico Ivan Makarovici [din 
familia Boico, devenit soţul Cristinei Marcusohn, mătuşa lui V. 
Tismăneanu şi general de grăniceri în R.P.R.? - eu ştiam că “Boico” 
este pseudonume, iar acela avea prenumele “Mihail”] 44. Mocindcea 
Vassili Markovici 45. Resednik Dionisii Ignat 46. Bordeniuk Mihail 
Vassilevici 47. Bihovski Vassili Abramovici 48. Takii Diordii | Tache 
Gheorghe?] Fiodorovici 49. Tokmeak Ivan Vasilevici 50. Saragov 
Semen Fiodorovici 51. Weisberg Isaak 52. Oleinik Petr Fedoseevici 
53. Kolesnik Afanasii Ivanovici 54. Ghebedniuk Timofei Fiodorovici 
55. Morgun Pantelei Fedotovici 56. Tismineţki Buzea [din familia 
“Tismăneanu '?] 57. Sarogradski David Sesomov 58. Goldenberg 
Abram 59. Buhman [Bruhmann?] Lazar Abramovici 60. Ciumak 
Mihail 61. Roitman Iakov 62. Stolear Hana Sruleva 63. Cerkbz [?] 
Vsevolod Arkadievici 64. Goldştern Sismon 65. Dumbravă Anatolii. 
66. Bilkis Ilia Isaakovici 67. Steinbuk Smil 68. Faierştein lanku 
Aronovici 69. Goreşnic Itzik Meerovici 70. Sulman Froim 71. 
Magazinik Riva Leibovna 72. Magazinik Gherş Leibovici 73. Milman 
Moişe74. Makogon Sonea 75. Kotlear Hanakii lankelevici 76. Kotlear 
Mendeii lankelevici 77. Kotlear Smerl Itzicovici 78. Palii Vasilii 79. 
Balan Isake [?] 80. Ghilas Haralambie 81. Stariş Silvestr 82. Gogu 
Profirii 83. Kofteneak Vladimir 84. Deaur [Ghiaur?] Dimitri 85. 
Harkovei Afanasii 86. Lefter Dionisii 87. Tihotki Valentin 88. Kolker 
Boruh 89. Kravtov Ivan 90. Naumov Alexei 91. Gherşenzon Sulea 
Moiseevici 92. Trahtman Idel 93. Pastuşenko Grigore 94. Derkautan 
Aizik 95. Sehtman Talik 96. Gluhovski Petr 97. Karpiş Ivan 98. Lisov 
Ivan Antonovici 99. Soltuz Nikolai 100. Gologorski David 101. Kriger 
lanik 102. Davidovici Liubov 103. Pînzaru Ivan 104. Pînzaru Pavel 
Vasilevici 105. Kazak Demian Stepanovici 106. Tivnik 107. Tomak 
Ghiorghii Pavlovici 108. Iasinski Vasilii Ivanovici 109. Kalmaţui 
Stefan 110. Kozman Timku 111. Haralamb Buhor 112. Ciporneak 
Vanea 113. Ciporneak Haralamb 114. Zelter Zolea 115. Postolake 
Vasili 116. Bezbeda 117. Maceak Ivan 118. Eriomenko Grigorii 
Fiodorovici 119. Svet Dimitrii Mihailovici 120. Politiuk Sisma [am dat 
de o atletă americană: Komisarz - dacă nu chiar: Politruknaia...] 121. 
Strahov Kalinik 122. Samanaki Alexandr Ivanovici 123. Ciobanu 
Marcu 124. Guţu Dimitrii 125. Kvatkovski 126. Strahman Sunea 127. 
Bruma Semion 128. Halkin Sima 129. Buris Sima 130. Nedelea 
Ambrozis 131. Smunis Itzik 132. Revulet Grigori 133. Spivak Slik 
134. Tentis Pavel 135. Drobnika Fedor 136. Savka Efim Dmitrievici 
137. Kaplan Mioka 138. Hoiut Iosif 139. Sosna Haim 140. Kaplan 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 138 


Avoris 141. Timbaliuk Kuzma 142. Ciumak Semion 


Judeţul Orhei 

143. Sakara Evghenia Vasilevna 144. Brizma Cearma Aronovna 145. 
Snir Ghenea Livovna 146. Lener Frima lakovlevna 147. Lefter Roza 
Avseevna 148. Lerner Opşip Kipelovici 149. Saparina Pelagheia 
Isakovna 150. Zamislovskaia Peloaghelia [?] Moiseevna 151. Saposnik 
Izrail Rubinovici 152. Lerner Venea Markovna 153. Rakul Constantin 
Gheorghievici 154. Tartovski Solomon Moiseevici 155. Ghelman Riva 
Haskova 156. Rezingof Sara Haimova 157. Dizingof [nu va fi acelaşi 
nume diferit grafiat? - pentru că patronimul este /aproape/ acelaşi?] Naum 
Haimovici 158. Malis Motel Abramovici. 159. Cebotari Peisih 
Haimovici 160. Grivokopatel Haim Iosifovici 161. Vaiser Haia losifovna 
162. Moitlis Moisei Şumovici 163 Ciobotaru Sara losifovna 164. laruga 
Isaak Abramovici 165. Goldman Polina Pavlovna 166. Goldman Isaak 
Pavlovici 167. Fişman Rahil Davidovna 168. Fişman Estera Davidovna 
169. Gers Dafa Davidovna 170. Daici Ghitla Slemova 171. Brezman 
Ekaterina Aronovna 172. Popusku Mira Mendelevna 173. Berekovici 
Adela Isaakovna 174. Jessan [Josan?] Vasilii Ivanovici 175. Zisler lankel 
Talikovici 176. Smukler Leib Borisovici 177. Kogan Belemia Moiseevici 
178. Tarlev Hanna loaakovna [?] 179. Ghintburg Lipa Tudikovici 
180. Averbuh Basea Livovna 


Judeţul Bender 

181. Ertberg Amika 182. Burlak Fiodor 183. Slipakov Nikolai 184. 
Tabanov Elifer 185. Gabdzea Feodosii 186. Bazarov Dmitrii 187. Taran 
Iakov 188. Kovtunenko Ivan 189. Bicikov Victor 190. Bicikov Boris 
191. Zavada Victor 192. Grinberg Hava 193. Kofman Zelma 194. 
Kofman Fanea 195. Mozeş Evghenii 196. Sisman Frida 197. Goldştein 
Iakov Smulevici 198. Haikim Idel Gherşkovici 199. Zelter Zaiveid 
Leibovici 200. Roşko Rahman Davidovici 201. Kîsa Hristofor Ivanovici 
202. Kelmenciuk Zinovii Ivanovici 203. Borisova Zinaida Ivanovna 204. 
Slapakov Nicolai Abramovici 205. Pronoza Evghenii Ilici 206. Brodskaia 
Dora Zaharovna 207. Koroli Boris lakovlevici 208. Brodskaia Janna 
Zaharovna 209. Leah Ivan Zaharovici 210. Dmitrieva Şeifa losifovna 
211. Prokopet Moisei losifovici 


Judetul Bälti 
212. Kolker Moisei Mihailovici 213. Birinboim Zolea Nutoviei 214. 
Barenboim Abram 215. Lerner Lona Idelovna 216. Rabenko Alexandr 
Israilevici 217. Rapaport Beeno Boris 18. Kuşnir Semion Aronovici 219. 
Goldiş Abram Isaakovici 220. Garber Sioma Ovsi lankelevici 221. 
Weisman Toivi Şaevici 222. Rozneblat Moişe Lipov 223. Roll Valter 
Livovici 224. Kuşnir Haia Eftimovna 225. Birinboim Monea Nutuvici 
226. Kat Oscar Gerş-Berovici 227. Kevilevin Ihil Moskovici 228. 
Kiseleva Seiva Zisileva 229. Bujor Tatiana lakovlevna 230. Ghelman 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 139 


Vaitraub Fanea Pinkrovna 231. Roizman Nlemi Borisovna 232. Harak 
Polea Zelmovna 233. Grinberg Mişa 234. Ghelman Ivte Itkovici 235. 
Serman Moise Beilovici 236. Fux Naftul Abramovici 237. Riîlskii 
Grigorii Afanas 238. Haot Niusin Gherşovici 239. Jukovskii Boris 
losifovici 240. Tuprik Aizea Davidovici 241. Rudima Anton 
Gheorghevici 242. Kleiman Moise Isaakovici 243. Pogorelovski Mihail 
Samuilovici 244. Babineţki Ivan Pavlov 245. Zernovoi Ivan Ivanovici 
246. Reaboi Andrei Anufrievici 247. Stratiiciuk Iakov Stepan 248. 
Gomeniuk Ivan Eliseevici 249. Grinberg Haia Solomonovna 250. 
Grinberg Fira Izrailevna 251. Leabis Tatiana Isidorovna 252. Vikinskii 
Fiodor Ivanovici 253. Gavriliuk Petr Petrovici 254. Golik Ivan 
Andronovici 255. Glinberg Moise Grigorevici 


Tabelul nr. 4 
Membri PCR., basarabeni, bucovineni sosiți în URSS în calitate 
de emigranţi politici (foşti voluntari ai Armatei Republicane în 
Spania ş.a.) pe care CC al PCR îi recomandă pentru a fi 
transferați P.C. b din toată Rusia 


1. Tismenetki Leon Moiseevici [Tatăl lui Vladimir Tismăneanu] 2. 
Telmer Elias 3. Kleiman Moisei Solomonovici 4. Vihrev Abram 
Naumovici. 


După 23 august 1944 în România: 

Ana Pauker, Iosif Kişinevschi, Leonte Răutu, M. Roller, Ghizela 
Vass, Valter Roman, Ana Toma, Alexandra Sidorovici, Brucan... 

„„„Nikolschi (Grünberg), Sergiu Nicolau (Nikonov), Victor 
Nicolau (Saşa Cacica), Vidraşcu (Didenko), Ranghet, Petruc, 
Protopopov, Gonciariuc, Alexeiev, Gribici, Silvia Ebner, Lôbl, Teodor 
Rudenko, Pantelei (“Pantiusa”) Bodnarenco, Borilă, Coliu, Bucikov, 
Teişanu, Oprescu, Schlesinger, Bercovici, ljak, Szabo Eugen, Strul 
Mauriciu, Andrei, Zalman, Nenciu, Hirsch, Hida, Friedlander, 
Kohner, Sadovici, Gluvacov, Breban, Grigore “Grişa” Naum (şeful 
comandoului care a furat din Arhive dosarele tratînd “Basarabia şi 
Evreii”), Mănescu, Ranga, Mazurov, Milea, Dullberger, Antoniu 
(Aritonovici Samy), Andreescu (Matusevici Nathan), S. Fischer, S. 
Ziegler, Räzvan Sergiu, Rosca, Milescu (Davidovici), Ciaslavski, 
Franka, Turkischer, Haber, Butika, Hary Bogdan, Ervin Voiculescu, 
Fux Beria, Herscovici, Weiss, Kohn, Edelstein, Rodelstein, Hâncu 
Wistig, Popic, Dascälu, Goldberger Miklos, Hollinger, Herisan, Zeller, 
Kohler, Pangratiu Patriciu, Pacher, L. Nävodaru, Lôwi, Massler, 
Schwebel, Gruia, Roth, Breiner (Beiner, Bayner) Sigismund, Preiszler, 
Stern ş.a., ş.a. ... 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 140 


NOTE 


1) Nu doar din RSSM - şi nu doar din URSS - ci din toate ţările 
europene din “Lagărul Socialist”. 


2) Lui M. Bruhis i-a scăpat o mărturisire despre realitatea-reală 
sovietică: aşadar începînd de la Revoluţia bolşevică din 1917 până în 
jurul anului 1972 - deci o jumătate de secol! - evreii făcuseră parte din 
altă categorie de cetăţeni (sovietici, se înţelege), cea a minoritarilor 
(numeric) supraprivilegiati, cu un termen vulgar, dar exact: casta ştabilor; 
a celor care aveau - spre deosebire de restul membrilor “societăţii socia- 
liste în drum spre comunism”, drepturi: politice, economice, culturale, 
dreptul de-paşaport - intern, dar şi extern... 

Dar vai lor, evreilor sovietici, trup şi suflet devotați cauzei comu- 
nismului, din primele zile ale Marii Revoluții din Octombrie: de prin anii 
70, fără a se mai ţine seama de meritele lor istorice în edificarea primului 
stat comunist, deci a primului stat terorist din lume (cu pornire în 
«Teroare!, Teroare!, Teroare!» cuvânt de ordine rostit de Lenin, pus în 
practică de Trotski, dus la perfecţiune de Stalin), printr-o hotărtre (bruscă, 
neaşteptată, adevărată lovitură de trăznet!) din partea ne-evreilor: ruşi, 
ucraineni “antisemiţi”, evreii fuseseră coboriţi la nivelul celorlalţi 
cetăţeni sovietici, etern fără drepturi... 

Ce nedreptate, câtă ingratitudine din partea stăpânilor ruşi! 

Coborire să fi fost? Sau doar o vulgară - dar cât de tragică pentru 
evreii din lumea întreagă! - egalizare prin... darea jos din susul unde 
stătuseră cocofati atâtea decenii, percepută si denuntatä de ei înşişi ca... 
“persecuție antisemită”, în realitate o nevinovată atingere a supradrepturilor 
înşfăcate şi păstrate cu ferocitate de “egalitariştii comunişti” din casta 
privilighentiei? 

Această măsură istorică (subliniere neironică) a provocat pe de o 
parte “fenomenul refuznik” (prezentat de evreii sovietici drept... 
“cetăţeanul care refuză... sistemul politic (comunist)” - şi abuziv autopre- 
zentată ca dizidient, când în realitate, refuznik este, nu un oarecare 
cetățean, ci acel evreu sovietic căruia i se refuzase viza de emigrare în Israel 
- deci sionist. 

Pe de altă parte - la propriu, să zicem: pe coasta de răsărit a Americii 
de Nord, mai precis la Harvard - “ideologii” care dominaseră universul 
intelectual - nu doar american - şi-au întors pe dos discursul: de unde până 
atunci erau partizanii “echilibrului terorii” între Est şi Vest (fiind marxişti 
şi filo-sovietici din tată-n fiu), brusc s-au declarat împotriva “Imperiului 
Răului” (reprezentat, fireşte, de URSS: creaţia lor). Atunci şi acolo a luat 
naştere “neoconservat(or)ismul”, iar gânditorii de foarte-foarte-stânga 
de până atunci au devenit - ca prin minune - de foarte-foarte-dreapta şi 
consilieri ai lui Reagan - acum ai lui Bush junior, “patrioţi americani 
apărînd exclusiv interesele Israelului” - dealtfel li se spune: “likudnici”. 

Încă o dată: cât timp, în URSS şi în ţările din Europa de Est, evreii 
au făcut parte din elita bolşevică, nomeclaturistă, bucurîndu-se de supra- 
drepturi, evreii americani, marxişti (de nuanţă - sic - trotskistă) au Jucat 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 141 


rolul de agenţi de influenţă (teroristi) ai sovietismului; de cum evreii din 
Raiul Socialist au fost “declasati”, “coborîti”, vorba lui M. Bruhis la 
nivelului cetăţenilor de rând, marxiştii americani filosovietici au perceput 
măsura ca pe un... pogrom. S-au ferit, totuşi să o atace frontal, ca pe una 
“asistă şi antisemită” (pleonasm folosit în Franţa) ci au travestit-o în una 
strict “ideologică”, iar ei înşişi s-au prezentat ca... antisovietici, 
antimarxişti, patrioţi americani... 

… Dar păstrînd caracterul de feroce terorist a eternului komisar, în 
influenţa exercitată în viceversitatea-i consecventă. 


3) Este şi acesta un punct de vedere - al fostului minoritar ultrafa- 
vorizat chiar faţă de majoritari, în Imperiul Țarist, devenit, în Regatul 
României, un minoritar ca oricare altul... 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 142 


O istorie de tip sovietic a “antisemitismului” românesc 


Cel mai cuprinzător catalog al ororii a cărei victimă a fost 
comunitatea evreiască din România în timpul celui de al doilea 
război mondial se datorează lui Matatias Carp şi se intitulează: 
Cartea neagră - Suferințele evreilor din România 1940-1944, 
cu o prefaţă de Alexandru Safran. Folosesc ediția a II-a îngrijită 
de Lya Benjamin, în 3 volume, editura Diogene, Bucureşti 1996: 


“Radu Florian: Din Prefaţă la ed. II 


“Cartea neagră a lui M. Carp face parte dintre lucrările adre- 
sate istoriei, scrise pentru istorie (subl. mea, P.G); 

“Ziarişti şi istorici le neagă [faptele, adevărurile - n.m.], «le 
scuză», ca şi când umanitatea n-a înfierat o dată pentru totdeau- 
na (s. m.) crima de genocid prin verdictul Tribunalului de la 
Nürnberg. (...) Cea mai neagră pagină din istoria ţării nu este 
cunoscută de numeroase generaţii care n-au trăit-o, asupra cărora 
se revarsă necontenit !) texte ce le dezinformează, mistifică natu- 
ra şi acţiunea regimului antonescian”. (...) “Oameni de toate 
vârstele asasinați cu cruzime 2) sunt omorîti a doua oară prin ani- 
hilarea destinului lor tragic, a memoriei lor.” (...) “Respectarea 
memoriei celor ce au fost ucişi datorită discriminării 
rasiale 3) (s. m.) face parte din demnitatea elementară a oameni- 
lor”. “În lumea de azi istoria respinge fără apel tentativele 
mistificării sale, ale ascunderii umbrelor şi tragediilor ei + 
(s.m.)”. 


“Goldstein-Goren din partea Fundatiei Goldstein-Goren 


“Ca preşedinte al Fundaţiei şi ca evreu (...) născut în 
România, în 1905, am creat în 1987, pe lângă Universitatea din 
Tel-Aviv un centru de studiere a istoriei evreilor aşezaţi pe 
meleagurile româneşti încă de prin secolul al XIV-lea” 


(KS 


ya Benjamin - Notă asupra ediției 


“...în ediția de față s-a păstrat textul original chiar şi 
atunci când unele formulări se dovedesc marcate de optica 
supraviețuitorului”. 

“Formulări” ne-corectate, ne-explicate de editor (nota 
mea, PG.). 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 143 


“Dr. Alexandru Safran, Rabin sef al Cultului Mozaic din 
România - 
Prefatä (Bucureşti 21 ianuarie 1946) 

“Exercitarea aptitudinilor memoriei la o colectivitate trebuie 
să aibă în vedere un scop moral”. 

“Iudaismul care vede Istoria străbătută de Duhul lui 
Dumnezeu, ce se manifestă prin legi etice inexpugnabile atribuie 
functiunii de aducere aminte o funcţiune primordială. Regulile 
vieţii etice evreieşti purced de la comandamentul aducerii amin- 
te. (...) 

“Ca popor, Biblia ne-a învăţat de la început să ţinem minte, 
să nu uităm. «Adu-ţi aminte de zilele cele demult, cugetă la 
neamurile trecute!» Ni se atrage luarea aminte, cu stäruintä, ca nu 
cumva să uităm, de pildă, necazurile pricinuite în vechime de 
amaleciti. «Adu-{i aminte cum s-a purtat cu tine Amalec pe drum, 
când veneafi voi din Egipt... nu uita aceasta!» (subl. mea, P.G.). 
Noi, gândindu-ne la episodul amalecit, avem să tragem 
învăţăminte. Vorbind oamenilor, noroadelor, lumii despre acest 
episod, Biblia supune pe fiecare în parte şi pe toți laolaltă unui 
proces moral, le aduce înaintea privirilor motiv de judecată, de 
socoteală, de revizuire a conştiinţei 5)”. 

(...) “Rostul etic pe care autorul l-a propus alcătuind această 
lucrare va fi şi prin aceasta atins, dacă ea va contribui la respec- 
tarea comandamentului simplu, sinaic: «Să nu ucizi!” 


Lis 


atatias Carp - Cuvânt înainte, lanuarie 1946 


“Toate afirmaţiile cuprinse în această lucrare sunt contro- 
late, verificate şi se sprijină pe dovezi (...). 

“Materialul a fost adunat încă din iunie 1940, iar sistema- 
tizarea am început-o în primăvara 1943, ajutat de o singură cola- 
bor[atoare: soția mea. 

Atenţie: Matatias Carp reproduce aici acte oficiale - însă 
fără trimiteri la fondurile de arhivă. 


“Vol. 1 «Legionarii şi Rebeliunea»” 


Pagina 24, nota 2 din subsol: 

“Recensământul oficial efectuat sub guvernul Antonescu, cu 
secţiune specială pentru locuitorii de origine etnică evreiască. În 
Basarabia şi Bucovina, provincii cedate (subl. mea, P.G.) URSS 
în iunie 1940 şi cotropite 9) (subl. m.) în vara anului 1941”. 


PAUL GOMA - Säptämâna Rosie 144 


Pagina 38: 
“Evreii (din Basarabia şi Bucovina de Nord - n.m.) au fost 
jefuiti de trupele de ocupație” 7) (sublinierea mea, P.G.); 


Pagina 55, Nota din subsol, în legătură cu “scăpările de 
ură şi incitare la asasinat din întreaga presă”: 

“Pamfil Şeicaru, bunăoară spunea răspicat şi fără înconjur 
într-un “Apel către Români”, în Curentul din 2 iulie 1940: «În 
lunile iulie şi august să manifestăm un maxim de disciplină 
națională (s. mea). Evreii însă să se gândească lucid la ziua de 
mâine. La acel “mâine” care se apropie cu fulgerări de furtună. 
Să nu fie acel mâine al crâncenelor răfuieli, să nu fie acel mâine 
al scrâşnirilor de dinţi, al remuscärilor văicărite... (s. mele, 
P.G.). Răbdare şi linişte pentru acel mâine care vine implacabil 
ca şi destinul” 8) 


Pag. 89: 

“Cronologia istorică a persecuțiilor împotriva evreilor” înce- 
pe de la 6 septembrie 1940: “Regele Carol al II-lea abdică de la 
tronul României şi încredințează generalului lon Antonescu 
conducerea statului, acordindu-i puteri dictatoriale” 9) 


Pag. 126: 

“27 noiembrie 1940: (...) D-na Eva Goldenberg din Aleea 
Modrogan nr. 9 revenind din oraş acasă, a găsit în apartamentul 
său un grup de refugiați 1%) (s. mea) care luaseră în stăpânire tot 
mobilierul, covoare, îmbrăcăminte, lenjerie, veselă etc.” 


Vol. 2, “Pogromul de la Iaşi” 


Pag. 7, din “Lämurire”: 
“ „teritoriile cotropite (s. m.) la răsărit de Prut”. 


Pag. 9 “Privire generală istorică”: 

“În Iunie 1941 opera teutonă de exterminare a evreilor încă 
nu începuse 1!) (...) De aceea Iasii - simbol monstruos de pri- 
goană, Jaf şi măcel - nu găseşte termen de comparaţie înapoia sa, 
ci numai în lunile şi în anii următori, la Odessa, Golta, Katyn À 
Kiew, Maidanek, Auschwitz, Belsen...” 


Pag. 10: 
“Pogromul de la Iaşi are rădăcinile adânc înfipte în putre- 
gaiul politic al pseudo-democratiei româneşti. 13) (...) El nu a 
început în «Duminica ceea» de 29 iunie 1941; nici cu trei zile 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 145 


înainte [la 26 iunie, n. mea], când s-au produs primele omo- 
ruri; nici la 22 iunie când s-au deschis ostilitățile; nici la 6 
septembrie (1940 - precizarea şi sublinierile mele, P.G.), cu un 
an înainte când s-au înscăunat lon Antonescu cu legionarii săi şi 
nici măcar la 27 decembrie 1937 când Carol al II-lea (...) a încre- 
dintat destinele ţării guvernului antisemit al lui Goga şi A.C. 
Cuza. Originile pogromului de la Iaşi, ca şi ale întregului lanţ de 
crime, jafuri şi suferinţe ce i-au urmat până la 23 august 1944, 
trebuiesc căutate într-un trecut îndepărtat (...)” [în] “Sistemul 
oficial antisemit 14 de guvernământ inaugurat la 1867'(...) 


“...cele 275 pogromuri organizate de oligarhia şi poliţia 
ţaristă nu au dat decât 15) câteva sute de morţi”. 


Pag. 12: 

“Când s-a aflat că operațiunile militare germano-române de 
la capul de pod Sculeni au fost zădărnicite prin dibăcia şi 
bravura infanteristilor şi tanchiştilor sovietici 1% (subl. mea, 
P.G.), neliniştea s-a transformat în panică”. 


Pag. 13: 
“Dar anii s-au scurs şi a venit ziua în care au căzut lanţurile. 
La 23 august 1944 Armata Roşie a eliberat nu numai pământul 
românesc, ci şi sufletele incätusate. Zorii zilelor de libertate şi 
democraţie au luminat atunci pentru prima oară orizontul 
României” (s. mea şi trimiterea la proza-de-stat-şi-de-partid 
semnată: Lilly Marcou, editată de Liiceanu). 


Pag. 16: 

“Directiunea Generală a Poliţiei din Ministerul Afacerilor 
de interne - vestita Siguranţă - va rămâne în istoria prigoanelor 
reacționare cu o faimă de multe ori egalată cu cea a Ohranei taris- 
te 17) a Intelligence Service-ului britanic 18) sau a Gestapo-ului 
german. Decenii de-a rândul metodele ei sălbatice de teroare şi 
tortură au înăbuşit inițiativele de libertate şi progres, iar celule- 
le ei ferecate au închis oamenii muncii şi pe indräznefii muceni- 
ci pentru o viață mai bună a poporului (s. m.). 


Pag. 23, “Cronologie istorică 19 iunie-6 iulie 1941”: 
“Războiul monstruos al fascismului 19) împotriva Uniunii 
Republicilor Socialiste Sovietice (s.m.) - de multă vreme hotărît”. 


Pag. 25: 
“La (...) Sculeni 20) se desfăşoară un măcel îngrozitor, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 146 


preludiu demn de tragedia ce se pregăteşte la Iaşi. Acolo hoar- 
dele cotropitoare s-au lovit din prima zi de rezistenţa eroică a 
Armatei Roşii (sic). O încercare vicleană reuşise graţie surprin- 
derii şi un cap de pod mărunt de vreo 5 km adâncime fusese 
stabilit pe malul răsăritean al Prutului. Acolo şi-au înfipt călcâiul 
(sic) două batalioane din regimentul german 305 comandat de 
colonelul Buck şi batalionul maior[ului] Garaiac, din regimentul 
6 vânători de munte comandat de colonelul Emil Matieş. Ofiţeri 
acestui regiment blestemat, care a semănat moarte pe tot drumul 
de la Sculeni la Odessa au cerut în mod special comandamen- 
tului german să li se repartizeze tocmai acel sector, pentru a 
se răzbuna pe evrei (subliniat în text) care i-ar fi umilit în 
retragerea din 1940” (celelalte sublinieri îmi aparţin - P.G.). 


Pag. 74: 

“Masacrul de la Sculeni, nr. 23, Depozitia martorului Lt.-col. 
Mureşanu Romulus, audiat în ziua de 27 iunie 1947 de către 
judele instructor special g-ral C. A. Av. Ionescu Emanoil”: 

“(...) Ofițerii din R[egimentul] 6 V[ânätori de Munte] cu 
garnizoana în Bălți - din informaţiile pe care le deţin - fiind 
umiliți în timpul retragerii din Basarabia în 1940, au cerut si au 
obținut de la comandamentul german pe lângă care erau afectaţi 
ca să li se repartizeze ca sector de luptă Sculenii, cu intenţia de 
a se răzbuna pe evreii care-i umiliseră "(subl. mea). 


Pag. 76: 

“Nr. 25 A: Apostila pusă de col Matieş Ermil (...) pe 
ordinul din 30 iulie 1941: 

“«Eu ştiu că s-a răspuns la această chestiune: De mirare că 
se mai revine într-o chestiune din care ostașii acestui regiment de 
la Sculeni au avut f. mult de îndurat de pe urma tuturor jidanilor 
rămaşi în acest târg (s.m.). De aceea au fost executaţi conf. 
ord. sup.» 2) (subl. în text). 


Vol. 3, “Transnistria” 


Pag. 7: “Privire generală istorică”: 
“Pe pământul acesta |dintre Nistru şi Bug] s-au desfăşurat 
câteva secole de viaţă şi durere evreiască.” 


Pag. 8: 
“Aurora timpurilor noi s-a arătat după aceea [după ulti- 
mele pogromuri ruseşti, cele din 1917], luminoasă şi plină de 
speranţă. Aproape un sfert de secol evreii dintre Bug şi Nistru 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 147 


au trăit ca oamenii între oameni 22)” (subl. mele). 


Pag. 9: 

“Ceva mai apăsaţi, în linişte relativă şi superficială întreruptă 
mereu de violente şi sângeroase manifestări de ură ale drojdiei, 
încurajată de conducerea superioară [sic!] românească 23) au trăit 
evreii dincoace de Nistru 2%”. 


Pag. 27: “Cronologie istorică”: 

“29 iunie 1940: În executarea convenției de cedare a 
Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a câtorva localităţi din judeţul 
Dorohoi 25), începe retragerea trupelor române de-a lungul 
întregei frontiere, de la Ceremuş la Dunăre. Unităţile venite din 
Basarabia peste podurile Prutului, de la Galaţi până la Herţa, se 
pare (s.m.) că au avut o atitudine demnă şi liniştită 26). În orice 
caz nu s-au semnalat în urma lor fapte remarcabile 27). Cele 
intrate în ţară peste Prut şi Siret în Bucovina au comis crime şi 
masacre oribile ale căror victime au fost mulţi evrei din oraşele şi 
satele aşezate pe drumurile de retragere.” 


Pag. 33: 
“Armata invadatoare (s.m.) a făptuit masacre în toate 
satele locuite de evrei din judeţul Storojineţ; 


Pag. 34: 
“5 iulie 1941. La Rostochi-Vijnita au fost măcelăriți 
aproape toţi evreii (...) Măcelul a fost făptuit de localnici (subl. 
mea) cu sprijinul soldaţilor români” 28). 


Pag. 36: 
“[Briceni, Lipcani] târguri cu vechi aşezări evreieşti sunt 
pustiite de hoardele în trecere” (subl. mea). 


Observaţii provizorii 


1) Românii acuzaţi de masacrarea evreilor au fost condam- 
nati (multi au fost executaţi) între: 1944 şi 1951, după cum 
arată şi numeroasele documente reproduse de M. Carp - vezi şi 
Nota 8 la primul capitol. 

Dar evreii vinovaţi de persecutarea, de masacrarea ne-evrei- 
lor, a românilor, înainte, în timp, în numele apărării 
sovietismului? Pe când Nürnberg II, fie şi după 62 ani? 

2) “Concepţia istorico-geografică” a lui Matatias Carp, nu 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 148 


un oarecare ciocănar, nici doar telal abia ştiutor de carte, nici 
ucenic croitor şcolit apoi la Moscova, ci un, dragă-doamne, 
intelectual (avocat, secretar al Uniunii Comunităţilor Evreieşti, 
fiu al unui senator, gazetar, scriitor): prin logică-inversă, gândire 
de beton-armat şi limbă-de-lemn este riguros aceeaşi cu a 
ultimului activist-troglodist-bolsevist; 

3) În cele 3 volume alcătuind Cartea neagră... nu există o 
singură menționare a întregului adevăr: 

a) înainte - în timp (cu un an întreg) - de “Transnistria” 
existase o “Săptămână Roşie” - în Basarabia, în Bucovina de 
Nord şi în Herţa - adevăr istoric pe care istoricul M. Carp îl tace 
în mod răsunător; 

b) în Transnistria fuseseră deportaţi de către români şi 
țigani. 

Cum rămâne cu obiectivitatea cu care a fost scrisă şi această 
istorie sub vestmântul: mărturie?; cum rămâne cu monopolul 
instituit de evrei asupra suferinte1?: potrivit autorului a existat un 
singur D al Evreilor; “doar” Evreii au fost lichidati de 
români 


NOTE 


1) Cât de “necontenit” s-au revărsat textele “dezinformatoare”? 
Între 23 august 1944 şi 22 decembrie 1989 (45 ani!) în România nu a 
putut fi imprimată si difuzată o singură propozitiune despre exactiunile 
evreilor dintre 28 iunie 1940-22 iunie 1941 - si după 23 august 1944, 
victime: ne-evreii;autorul ar fi fost, pe loc, arestat-condamnat şi 
pentru“ură de rasă”. În schimb, despre exactiunile românilor, victime: 
evreii, au fost tipărite, difuzate, popularizate zeci, sute de volume de 
mărturii, romane, poeme, piese de teatru, filme... Scriind: “...confirm, 
după 50 ani (subl. mea, P.G.) că M. Carp redă cu exactitate...”, Radu 
Florian indică momentul scrierii prefeţei: 1990-1991. Or până atunci se 
adunase o bibliotecă imensă - şi unilaterală. Faptul că Radu Florian este 
supraviețuitor al Trenului Morţii nu-i dă dreptul de a minţi, de a trafica 
adevărul istoric privitor la “tăcerea” asupra suferințelor evreilor si de a 
acuza vacarmul si cantitatea “textelor dezinformatoare”. Radu Florian: 
bolşevic fanatic, fanatic anti-român, mi-a fost lector de marxism- 
stalinism la Universitatea Bucureşti şi anchetator-acuzator (împreună cu 
L. Tismăneanu, Al. Graur, M. Novicov, Iorgu Iordan “şi alți tovarăşi în 
civil”) în “procesul” înscenat în iunie 1956 la decanatul facultății de 
Filologie - acuzații: afirmasem că Basarabia (de la ea pornim, la ea 
ajungem...) este românească, a fost re-răpită nouă de ruşi; că “limba 
moldovenească” nu există, în “Republica Moldovenească” se vorbeşte 
limba română; că războiul împotriva Finlandei, din 1939, fusese unul 
“nejust” (de agresiune), nu “just”, cum ne învățase la curs tovaräsul 
nostru de nădejde, Radu Florian. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 149 


2). Aceasta fiind limba română în care “se exprima” tovarăşul Radu 
Florian: (oameni) “asasinați cu cruzime”... Ceea ce ar însemna că au 
existat şi cazuri de (oameni) “asasinați cu delicateţă...” 


3) In capitolul următor se va vedea, cu probe, că “discriminarea 
rasială” (“ura de rasă”) nu a avut legătură cu tragedia. 


4) Numai tragediile suferite de evrei, nu şi cele provocate de ei. 


5) Neînţelegînd trimiterea la “episodul amalecit” m-am adresat 
Bibliei în româneşte, 1968, Ieşirea, cap. 17: 

“8. Atunci au venit Amaleciţii să se bată cu Israelitii la Rafidim. 

“9. Iar Moise a zis către Iosua: «Alege bărbaţi voinici şi du-te de te 
luptă cu Amaleciţii! (...) 

“13. Si a zdrobit losua pe Amalec şi tot poporul lui cu ascutisul 
sabiei. 

“14. Atunci a zis Domnul către Moise: «Scrie aceasta în carte spre 
pomenire şi spune lui losua că voi şterge cu totul pomenirea lui Amalec 
de sub cer!» 

“15. Atunci a făcut Moise un jertfelnic Domnului şi i-a pus numele 
«Domnul este scăparea mea!» 

“16. Căci zicea: «Pentru că mi-au fost mâinile ridicate spre 
scaunul Domnului [în timpul luptei, “când îşi ridica Moise mâinile, 
biruia Israel; iar când îşi lăsa el mâinile, biruia Amalec”- n.m.] de aceea 
va bate Domnul pe Amalec din neam în neam!” 

Am confruntat cu varianta franceză, La Bible, Gallimard, Pléiade, 
1956: 

“16. «Puisqu 'une main est contre le trône de lah, guerre de lahvé 
contre Amalec de génération en génération!»”, 

Cu varianta ecumenică, tot franceză, La Bible (TOB), Poche, 
1979: 

“16. «Puisqu 'une main s’est levée contre le trône du Seigneur, c'est 
la guerre entre le Seigneur et Amalec d'age en age!»” 

Tot nu am înţeles ce a vrut să spună A. Safran: care o fi, aici, 
“procesul moral”? Despre ce fel de “judecată, socoteală, revizuire a 
conştiinţei” vorbeşte? “La Rafidim” s-au înfruntat două tabere: “Au venit 
Amalecitii să se bată cu Israeliţii”. Motivul încăierării? Vechi cât lumea: 
Israeliţii încălcaseră teritoriul Amalecitilor (întins din sudul Palestinei 
până în apropierea Egiptului, în Peninsula Sinai). Ce le reproşează - în 
veci - Evreii Amalecitilor? Fireşte: că nu se lăsaseră măcelăriți. Morala? 
Din spusele rabinului Safran: invadatorul (prin gura cronicarului evreu), 
învingînd cu ajutorul lui Iahve, are în mod necesar dreptate (în numele lui 
Iahve), iar învinsul (cu ajutorul lui Iahve) este pedepsit şi cu uitarea în 
vecii vecilor - în numele lui Iahve. 

Aceasta nu poate fi morală. Pentru că este parțială, deci şchioapă: 
A. Safran pretinde că “episodul” se adresează “noroadelor, oamenilor, 
lumii”, adică şi ne-evreilor. Da de unde! O învăţătură astfel prezentată 
este numai pentru uzul evreilor: ca toţi invadatorii, reclamă dreptul lor la 
ocuparea unor teritorii Străine - în virtutea “poruncii lui Iahve” şi în 
numele lui - aşa cum Turcii ascultau de “porunca lui Alah”, făcînd ce 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 150 


Cea, 
1 


făceau în numele lui, cruciații “în numele lui Cristos”, Ruşii în numele 
Ţarului, bolşevicii “în numele lui Marx, Lenin, Stalin - şi în al Revoluţiei 
din Octombrie”... Evreii au încercat să pună stăpânire pe Basarabia (şi pe 
împrejurimi), întâi în numele lui Herzl, inventatorul sionismului; apoi în 
Săptămâna Roşie din 1940, în numele lui Stalin, inventatorul “Republicii 
Socialiste Sovietice Evreieşti” pe pământul românesc al Basarabiei. 


6) Nu cedezi decât ceea ce îţi aparţine, de drept (altfel, ai restitui); 
deci nu poţi cotropi teritorii anterior cedate sub amenințare, ci re-cuceri. 
“Viziune” istorico-geografică a unui sovietic, fiu de komisar bolşevic 
(rus), asiat, nu a unui, orişicâtuşi, europenizat cetăţean român, Jurist de 
profesie şi fiu de senator. 

Nu a existat vreo convenţie, pact, act de cedare a Basarabiei, a 
Bucovinei de Nord, a Ţinutului Herţa. “Hârtia” pe baza căreia sovieticii 
au ocupat prin violență pământurile noastre a(u) fost... patru: 

1. “Nota ultimativă” a Sovieticilor din 26 iunie 1940; 

2. Răspunsul guvernului român (27 iunie) - refuz motivat; 

3. Nota ultimativă sovietică din noaptea de 27 iunie 1940; 

4. Răspunsul (28 iunie 1940) - acesta: 

“Guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea 
recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, 
se vede silit să accepte condițiile de evacuare specificate în răspunsul 
sovietic” (subl. m., P.G.). 

Deci nu a fost cedare, nici retrocedare, nici restituire; ci 
evacuare. Dealtfel Gh. Tătărescu (prim-ministru în timpul Săptămânii 
Roşii) şi-a intitulat o carte: “Evacuarea (s.m.) Basarabiei şi a Bucovinei 
de Nord”. 


7) În concepţia materialist-istorică de tip sovietic a martorului- 
cronicar M. Carp, (anticipîndu-l pe Radu Florian) “trupe de ocupaţie” 
erau... cele româneşti, liberatoare ale unui teritoriu istoric-geografic 
românesc, ale unei populaţii româneşti - teritorii şi populaţie ocupare de 
străinii năvălitori: ruşii bolşevici... 


8) a) Exemplu de grosolană, obraznică falsificare a unui citat: 
“incitare la asasinat”, cum pretinde M. Carp, cu o rea-credintä vădită, 
traficînd, interpretînd pe dos îndemnul: “să manifestăm un maxim de 
disciplină naţională”. Din contra: la 2 iulie Seicaru cerea, “răspicat”, 
vorba lui M. Carp, în plin masacru al românilor: disciplină, deci reţinere. 
Însă avertiza: crimele comise în timpul evacuării Basarabiei, Bucovinei şi 
Herţei, între 28 iunie şi 3 iulie 1940, nu vor rămâne fără răspuns-răsplată. 
“Răspunsul” (Ochi pentru Ochi, Dinte pentru Dinte), cumplit, a venit, 
după un an, începînd de la 22 iunie 1941, ca urmare a descoperirii 
întinderii atrocităților comise în 12 luni de ocupaţie (doar bănuite până 
atunci, ştiute din mărturiile românilor transnistrieni refugiaţi în România 
si a polonezilor supraviețuitori ai ocupaţiei sovietice a estului ţării lor, 
după 17 septembrie 1939 - şi ei refugiaţi la noi); 


8) b) Exemplu de grosolană falsificare a adevărului istoric: Pamfil 
Şeicaru nu era “antisemit” cum dă de înţeles M. Carp, foarte bine plasat 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 151 


ca să-i cunoască... dosarul. Potrivit documentelor publicate de Victor 
Frunză în Destinul unui condamnat la moarte Pamfil Șeicaru, 2001, 
rugat de Sergiu Dan de la Centrala Evreilor să intervină “în favoarea lui 
Mişu Benvenisti si a sioniştilor aflaţi sub anchetă” în chestiunea emigrării 
spre Palestina, “antisemitul” a scris numaidecât lui Antonescu; în decem- 
brie 1941, în plină campanie oficială împotriva evreilor, “antisemitul” a 
organizat la Curentul o întâlnire a veteranilor de război (Primul) la care 
au participat şi patru evrei decoraţi cu Virtutea Militară; o altă Notă a 
Siguranţei (22 martie 1944) spune: “Evreii reîntorşi din Franţa îşi mani- 
festează simpatia pentru dl. Pamfil Şeicaru. Graţie intervenţiei energice a 
acestuia pe lângă autorităţile franceze şi germane au putut avea facilităţi 
de transport şi chiar cei arestaţi au fost liberati, după ce la o primă inter- 
ventie (...) a legatiei române nu se obținuse un rezultat satisfăcător”; în 
fine, “antisemitul” Şeicaru avea la Curentul (“fiţuică fascistă”, cum o 
considerau evreii) ca şef de cabinet pe “Domnul Firoiu” (Willi Feinstein), 
în redacţie lucrau Bercu şi Râmniceanu (Finkelstein), iar când, în 1943 (!) 
rămăsese fără secretară, o angajase pe “doamna Apotheker”! 

Nu este vorba doar de ingratitudinea evreilor, ci de consecventa 
ocultare a adevărului-adevărat din partea lor. 


9) Dată fantezistă propusă-impusă de Matatias Carp (vol. 1, p. 89): 
6 septembrie 1940. El pretinde că de atunci au început a fi persecutați 
evreii în România...; şi că de atunci începe “Istoria” - nu mai devreme, 
de pildă din 28 iunie acelaşi an, când evreii îi persecutau pe români în 
numele Rusiei; nici măcar din 30 august: cedarea Ardealului de Nord. 
Nu! După M. Carp, tragediile naţionale nu i-au privit vreodată pe evreii 
cetăţeni români, îi interesau doar cele comunitare, ba cea din “Săptămâna 
Roşie” trebuia ocultată, negată. 

Să vedem cum este prezentat “Evenimentul 6 septembrie” de Istoria 
României în date, 1972, lucrare în tradiţia lui Roller: 

“(...) izolat, compromis prin politica externă şovăitoare şi prin 
atitudinea capitulantă în faţa agresiunii şi silit de fasciştii români şi 
germani (sic - nu şi de «fascistii sovietici»?- şi mai pe limba română /sic/ 
a evreilor: «fasistii bolsevisti»? n.m. P.G.), Carol al II-lea abdică, 
transmiţînd prerogativele regale fiului său Mihai”. 

Aceasta să fi fost, pentru evrei, tragedia “momentului 6 septembrie”: 
abdicarea lui Carol II? M. Carp vrea să dea de înţeles că regele fusese 
protector al evreilor iar alungarea lui deschisese “era persecuțiilor 
antievreieşti”? Dar Carol nu fusese protector al evreilor ci neruşinat 
profitor (şi) de pe urma lor! Abdicarea lui prea-târzie ne costase pe noi, 
ne-evreii din întreaga ţară, stricarea societăţii româneşti şi aşa fragilă; 
fracturarea ei în două tabere artificiale, antagoniste: carliştii şi... 
ne-/anti-carliştii; putrezirea prea-multor personalităţi - e drept: nu 
deosebit de verticale de-acasă; inventarea partidului unic şi a Pre- 
Cântării României - ce să mai vorbim de politica de cedări teritoriale... 

“Atitudinea capitulantă” a subiectului logic (Carol II) se manifesta- 
se mai întâi prin cedarea Basarabiei ruşilor, apoi, la două luni, prin 
cedarea Ardealului de Nord ungurilor. Dacă M. Carp ar fi indicat - de 
pildă - data de 14 septembrie 1940 (Proclamarea statului national- 
legionar), ar fi fost de înţeles. Altfel, nu. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 152 


În fapt, Istoria Conflictului dintre români şi evrei - şi care a dus la 
tragedia din 1941-44 - începe din 1917, de la revoluția bolşevică; ba chiar 
din 1878 - vezi mai departe nota 13 b. Or “istoria” scrisă de evrei (Biblie 
fiindu-le Cartea Neagră editată în URSS, în 1945, sub direcţia lui Ilia 
Ehrenburg şi a lui Vassili Grosmann) ocultează atât activitatea, vreme de 
22 ani (1918-1940), a bolşevicilor evrei împotriva noţiunii şi a realităţii: 
România Mare, de la 1918, cât şi tragedia ne-evreilor dintre 28 iunie 
1940 şi 22 iunie 1941 (începutul evacuării Basarabiei, Bucovinei de Nord, 
Herţei, părăsite în urma diktatului sovietic din 26 iunie 1940, conform 
Pactului Hitler-Stalin din 23 august 1939 - şi începutul războiului în Est). 
În Istoria scrisă de evrei nu există nici perioada ce începe la 23 august 1944 
şi care a durat, pentru restul României, până în decembrie 1989, însă pentru 
Basarabia şi Bucovina durează. Şi va mai dura cine ştie câte decenii datorită 
nesimţirii, a inconstientei criminale a “românilor” I. Iliescu, P. Roman, E. 
Constantinescu, Pleşu, Ciorbea, Zoe Petre, Severin, Năstase, Adameşteanu, 
G. Andreescu, Băsescu, Tismăneanu, Liiceanu, Patapievici şi alţi bravi pui 
de daci - semnînd-susţinînd Tratatul cu URSS (cel care anula crima Pactului 
Hitler-Stalin), apoi Tratatul cu Ucraina (care “consfințea” rapturile teritoria- 
le, consecinţă a frontierelor trasate de Molotov în 1940), apoi sustinind 
“Istoria României” scrisă de “Comisia Tismăneanu”. 

În această cumplită Istorie de 70 ani - nu doar de 5 - Evreii au jucat un 
rol considerabil şi nefast în Aparatul administrativo-politico-ideologico- 
politienesc-militar sovietic şi sovietizator - în Rusia, în Karelia, în Ţările 
Baltice, în Polonia, în Cehoslovacia, în Ungaria, în Bulgaria, în România, 
în... - dar unde nu? 


10) Ocultate fiind evenimentele dintre 26 iunie - 3 iulie 1940 
(refugiul românilor din Basarabia şi din Bucovina de Nord) şi cele de 
după 30 august acelaşi an (refugiul românilor din Ardealul de Nord), din 
mărturie nu se înţelege cine erau acei refugiați, de unde se refugiaseră, 
ce li se întâmplase, de ce se refugiaseră... 

Chiar aşa: de ce, de unde se vor fi refugiat românii în blestemata 
vară a anului 1940? 


11) Ba începuse (şi teutona şi pravoslavnica operă) cu aproape doi 
ani mai devreme - adevărat, nu prin masacrarea evreilor, ci prin 
tentativa de lichidare a polonezilor polonezilor de către: 

a) germani, începînd de la 1 septembrie 1939, victime: intelec- 
tuali, prelați (catolici), militari, evrei - însă ca polonezi comunişti, 
nu ca evrei; 

b) ruşi (începînd de la 17 septembrie 1939): execuţii pe loc, 
arestări, deportări în Siberia, iar pentru mai putin “vinovaţi”: alungare din 
case, din slujbe - aceasta făcîndu-se cu aportul extrem de zelos, frizînd 
isteria, al evreilor - fie veniţi cu ocupanţii, ca NKVD-isti, fie localnici, 
voluntari entuziaşti în slujba bolşevicilor. 


12) Triplu fals: 

a) La Katjin a avut loc un masacru făptuit de bolşevicii ruşi, nu de 
nemţii nazişti; 

b) La Katjn au fost asasinați 4.500 ofiţeri polonezi de către bolşevici 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 153 


(printre executori cine ştie câți NKVD-isti evrei!) - nu evrei, nu de nazişti; 

c) Nu “în lunile şi în anii următori”, ci cu peste un an mai devreme, în 
luna martie 1940, din ordinul lui Stalin (din totalul de 26.000 civili şi 
militari - numai polonezi), vezi şi Le Nouveau Larousse Encyclopédique, 
1994. 


13) În “putregaiul” românesc, în “pseudo-democraţia” carpato- 
dunăreană, cea pe care scuipă M. Carp şi de câte trei ori pe o singură 
pagină - deşi tatăl său Horia Carp fusese membru al Senatului României 
“antisemite” - evreii au vietuit binişor, chiar confortabil, după 1867 - dar 
după 1878!; şi chiar după 1938, când a venit la putere guvernul Goga- 
Cuza, autodeclarat “antievreiesc”; şi până “cu trei zile înainte de 29 iunie 
1941” (citeşte: 26 iunie, tot 1941...- războiul în Est începuse în 22 iunie 
1941, cu patru zile şi mai devreme). De aceea vor fi optat ei cu atâta 
înflăcărare pentru “adevărata democraţie: democraţia sovietică”, prin 
manifeste şi manifestații, în România întreagă - până la 28 iunie 1940; cu 
ciomege, gloanţe, foc, oale de noapte, mutiläri, linşaj, luări de ostateci, 
asasinate - începînd din acea zi: 28 iunie 1940 - pe teritoriile abandonate 
ruşilor în urma diktatului. 


14 a) M. Carp nu îşi cunoaşte clasicii: termenul “Antisemitismus” a 
fost lansat pentru întâia oară de către germanul Marr, în 1879, deci nu 
avea cum exista - decât rar - la 1867, în România; 

b) În 1866, când s-a redactat Constituţia românească, evreii din 
România, susținuți de logistica “Alianţei Israelite Universale” cu sediul în 
Franţa - prin Alfred Cremieux - au încercat să impună formularea arti- 
colului 6 (din Constituţia României) astfel: “Religia nu este o piedecă 
pentru naturalizare în România. O lege specială va regula admiterea 
graduală a izraelitilor la naturalizare” (s.m.). Nesimţirea, obrăznicia, 
brutalul amestec (“în treburile interne ale ţării noastre” - iată unul din 
puţinele adevăruri rostite de Ceauşescu - dar strâmb înţelese de el însuşi) 
au provocat indignare - şi efect contrar. Drept care art. 7 a sunat - o 
vreme: “Numai străinii de rit creştin pot dobândi calitatea de român”. 

Însă în 1878, la Congresul de la Berlin, presiunile teribile, 
insuportabile ale evreilor, prin Franţa şi prin Anglia (în ciuda 
opoziţiei Rusiei!) au căpătat caracter de război împotriva ţării 
noastre. În cele din urmă ni s-a impus : recunoaşterea independenţei 
României să fie condiționată de acordarea drepturilor de cetăţenie 
israeliților (s.m.). 

Noii cetäteni-români - israeliţii - au folosit din plin: 

drepturile economice: mult trâmbitata de către “istoricii” comunişti 
de teapa lui Roller răscoală ţărănească din 1907 a pornit în Moldova, 
cauza adevărată (ascunsă o jumătate de secol): rapacitatea, necinstea, 
nemila arendaşilor evrei; 

drepturile cetăţeneşti (române):- în timpul primului război 
mondial, sub ocupaţie germană, evreii au colaborat cu nemţii fără 
tresărire, fără scrupule, nepăsători la soarta ţării şi a lor, ocupată, 
spoliată, umilită., martirizată; i-au denunţat cu seninătate pe 
“compatrioţii” lor români (din tradiţia milenară a listelor-negre), făcînd 
averi colosale pe spinarea nefericitilor jefuiti şi de administraţia 


PAUL GOMA - Säptämâna Rosie 154 


militară germano-maghiară; 

[supradrepturile de “re-cetăţeni români” prin ukazul ocupantului 
rus, de după 23 august 1944: în timpul secetei din Moldova - 1946-1947 
- evreii aflîndu-se şi în fruntea organismelor economice, i-au jefuit fără 
de ruşine pe români în folosul sovieticilor, dar şi în al lor, sustrăgînd o 
bună parte din ajutoarele interne destinate înfometaţilor, cât şi din cele 
externe, apoi speculînd fără ruşine alimentele; a fost nevoie să intervină 
Vasile Luca, alertat de “revoltele antisemite din judeţele Iaşi, Vaslui, 
Tutova” şi de zvonurile potrivit cărora “Ana Pauker trimite grâul nostru 
în Israel, după ce ni l-a luat de la gură”, pentru a domoli zelul neozap- 


ciilor evrei.] 
x 


[“VIITORUL POPORULUI EVREU VARIANTA COMUNISTA 
THEODOR WEXLER, MIHAELA POPOV 

“Cititorul care nu stie când are loc sedinta pe care o prezentam în conti- 
nuare si nu recunoaste macar o parte a personajelor care participa la ea si-ar 
putea închipui ca este vorba despre o întrunire a unui cuib legionar. De fapt, 
documentul transcrie lucrarile sedintei cu responsabilii organizatiilor de 
masa (Apararea Patriotica, Uniunea Patriotilor, Comitetul National Evreiesc 
(C.N.E.), precursorul Comitetului Democrat Evreiesc), tinuta la C.C. al 
P.C.R., în ziua de 5 octombrie 1945. In cadrul sedintei, un capitol aparte l-a 
constituit analiza contradictiilor ivite între populatia evreiasca si activisti de 
partid, inclusiv cei de origine evreiasca. Principalii actori ai discutiei au fost: 
Chirita, primul presedinte al C.N.E., Vasile Luca, membru al Biroului 
Politic, responsabil cu problema nationala, Ghizela Vass, membra a C.C. al 
P.C.R., Ferdinand Ticu, activist al Madosz, Alice Benari, profesoara, 
activista de partid, Elena Stoia, activista a Uniunii Femeilor Democrate din 
România, Ofelia Manole, membra C.C. al P.C.R. si presedinta a U.F.D.R., 
Ion Vinte, adjunct al ministrului de Interne, Macovei, activist de partid din 
ilegalitate. Ceea ce socheaza în timpul discutiei este mentalitatea cu care se 
discuta, la un asemenea nivel al conducerii P.C.R., despre "problema natio- 
nala", cum era privita marea masa a populatiei evreiesti care nu se înregi- 
mentase în partidul comunist si cum erau tratati reprezentantii grupului care 
milita pentru crearea unui stat al poporului evreu. 

Prezentam în continuare aspectele cele mai semnificative ale sedintei. 
Documentul integral îl vom publica în volumele pe care le pregatim pentru 
tipar, cu titlul Anchete si procese uitate. 1945-1960, si care urmeaza sa apara 
la Editura Fundatiei Filderman. 

Pentru reprezentantii partidului comunist, doua erau provocarile venite 
dinspre populatia evreiasca. lata cum le sintetiza Chirita: 

"în viata evreiasca exista doua curente foarte periculoase: al lui 
Filderman, care toti stim care este politica lui; al doilea, al sionistilor de 
dreapta cu Zissu... Ei nu se satura sa ponegreasca democratia din tara româ- 
neasca, ca sa arate ca este un fel de dictatura fascista". 

In cursul discutiilor, Vasile Luca s-a lansat într-un atac de o deosebita 
virulenta, practic la adresa întregii comunitati evreiesti. Referindu-se la 
afirmatia lui Chirita, care sustinea ca si militantii sionisti trebuia sa fie atrasi 
în cadrul Comitetului National Evreiesc, Luca îi reproseaza: 

"facem un partid nou evreiesc, facem un gheto nou evreiesc. Asta vreti 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 155 


voi? [...] Trebuie o lupta serioasa împotriva elementelor fasciste evreiesti, în 
primul rând [...] Nu vedeti fascistii din sânul vostru. Când Luca spune ca: Jos 
speculantii, o sa se spuna ca este un antisemit. Dar daca Chirita o sa spuna 
asta, nu o sa se mai spuna ca este antisemit. Pentru ca Chirita este evreu". 
[să se înțeleagă că Luca nu este evreu? P.G.] 

Supararea lui Vasile Luca venea din faptul ca în cadrul Comitetului 
National Evreiesc exista tendinta de a trata populatia evreiasca - cum era si 
firesc - ca o unitate. 

"Burghezia evreiasca, în frunte cu Filderman, care l-a sustinut pe 
Antonescu [...] Si vrei sa faci unitate cu acestia? Pentru ce? Numai si numai 
pentru revendicarile fata de statul si poporul român. Nu pricepeti si nu înca- 
drati lupta voastra de revendicari juste în lupta noastra de revendicari, a între- 
gului popor român. Noi nu putem tolera, si în special voi nu puteti tolera, ca 
evreii, pe baza suferintelor, sa-si creeze acum o situatie privilegiata de jaf si 
asuprire a populatiei românesti [...] Dar noi v-am creat tocmai pentru lupta 
împotriva reactiunii evreiesti si atunci, focul principal trebuie îndreptat 
împotriva organizatiilor sioniste, în lupta pentru încadrarea în viata econo- 
mica, politica si sociala a poporului român”. (s. m.) 

Vasile Luca dadea si lectii de tactica. Le reproducem si pentru ca, iata, 
în octombrie 1945 se vorbea deja de arestarea lui Iuliu Maniu. 

"Noi, chiar în lupta noastra interna cu reactiunea, nu arestam pe oame- 
ni pentru ca au alte pareri politice decât noi, ci pentru ca speculeaza sau pen- 
tru ca au facut deschis actiuni contra Uniunii Sovietice. Si noi niciodata nu 
am spus ca Maniu trebuie arestat. Si noi nu l-am aresta pe Maniu sau pe cei- 
lalti membri ai partidului lui, daca nu sunt fapte ca ale lui Hatieganu, care a 
organizat crime, care a trecut la actiuni teroriste. Doar pentru ca ne sunt 
adversari politici sa-i arestam? Ar fi cel mai usor lucru. Si un popa dintr-un 
sat, reactionar, este usor sa-l arestezi, ca sa ai satul. Dar cu asta ai satul? Nu. 
Il faci erou si îti faci satul dusman. Si se va spune ca suntem dictatura unei 
minoritati asupra unei majoritati. Nu guvernul trebuie sa ia masuri, ci datoria 
voastra era sa izolati aceste elemente de marea masa a populatiei evreiesti”. 

La fel de socante sunt si aprecierile lui Vasile Luca despre politica de 
cadre a partidului comunist. 

"Nu trebuie sa ne plângem ca, în actuala situatie, cu mostenirea aceasta 
antisemita grozava, am avut putin o linie politica de a nu ridica elemente 
evreiesti în conducerea organizatiilor. Si aceasta trebuie sa înteleaga orice 
evreu comunist. Trebuie sa înteleaga si trebuie explicat, pentru ca ce nenoro- 
cire am fi avut în Moldova... Partidul compus din evrei numai, organizatiile 
celelalte evreiesti, politia, aparatul administrativ, evreiesti. Si atunci s-a 
spus: Ce este aici, este un stat evreiesc sau un stat românesc? (s.m.) 

Nota mea, P.G.: Presupun că atunci, în timp, acolo - în Moldova, 
mai precis: la Iaşi - a avut loc tentativa unor evrei “revoluționari” de a 
bucătări “Republica Sovietică Socialistă Moldovenească” destinată a fi 
ataşată URSS. Activist de frunte în această manevră : Serge Moscovici, 
actualul guru parizian de sociologie, maestru al lui Oişteanu, M.D. 
Gheorghiu, Lavastina... El şi ai săi executaseră un prim ordin de la 
Kremlin: înjghebarea unei republici a evreilor în Estul României - 
cuprinzînd, în afară de Moldova istorică (deci şi Basarabia) 
Maramureşul, Galiţia, Ucraina de Vest - însă Kremlinul şi-a schimbat 
tactica, dînd cuvânt de ordine de renunțare la această prematură 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 156 


mişcare. Tânărul şi înflăcăratul bolşevic sovietist Serge Moscovici a fost 
chiar... pedepsit: nu i s-a aprobat o bursă în URSS - drept care el, 
supărat, a dezertat din lagărul comunist şi a fugit în Franţa...) 

„Si în mai multe parti persista asta. Si când noi avem o masa otravi- 
ta de antisemitism, când vede numai un singur sef sau comisar, spune ca nu 
mai este politia româneasca, ci politie evreiasca. Si asta este folosit împo- 
triva populatiei evreiesti. Adânceste antisemitismul si este împotriva demo- 
cratiei si împotriva guvernului. Si reactiunea foloseste aceasta. Ca asta nu 
este realitatea, stim cu totii, dar este atmosfera [...] Tapi ispasitori sunt evreii 
de veacuri si noi, deodata, dupa ce antisemitismul a ajuns la culme, prin fas- 
cism, aparem si punem toate organele de conducere si în fruntea adminis- 
tratiei elemente evreiesti”. (s.m.) 

Pe lânga problemele de tactica generala, în cursul sedintei au fost abor- 
date si o serie de aspecte concrete. Tot Chirita se plângea ca atunci când au 
facut o adresa catre Confederatia Generala a Muncii si au cerut ca, acolo unde 
sunt locuri libere, sa fie angajati muncitori evrei, li s-a raspuns: "Ca toate 
locurile sunt ocupate si ca mai vin acum o alta serie de repatriati, adica aceia 
care au fost prizonieri, o parte din românii evacuati în Germania, care trebuie 
încadrati în productie." Situatia - spunea Chirita - era grava. "Noi trebuie sa 
stim ca acest razboi de exterminare, care a fost timp de patru ani de zile, a 
avut o mare influenta asupra populatiei evreiesti. Mii si mii de evrei nu au 
nici un mijloc de existenta." Se facuse si un plan, potrivit caruia statul trebuia 
sa acorde 12 miliarde, organizatia Joint 12 miliarde si alte organizatii evreies- 
ti 3 miliarde pentru crearea unor întreprinderi colective de meseriasi. Nu se 
facuse nimic concret. 

Ii raspundea Elena Stoia: "Ce se întâmpla? Noi avem muncitorii din 
industria de razboi, pe care trebuie sa-i trecem în industria de pace. Sunt 
foarte multi, care stau pe spatele statului, cum s-ar spune [...] Avem armata 
care se demobilizeaza; sunt prizonierii care vin. Si trebuie sa se stie, ca pro- 
ductia noastra este mai mult în textile, la filaturi [...] Si atunci am putea înca- 
dra pe tovarasii evrei în textile, pentru ca în metalurgie nu prea lucreaza. Si 
i-am întrebat daca pot merge sa lucreze în mine, în Valea Jiului. Si au ras- 
puns: daca se poate o munca mai usoara. Si noi cunoastem ca ei fug întot- 
deauna de o munca mai grea. Acum, în întreprinderi ce se întâmpla? Pleaca 
evrei pentru aprovizionare si spun ca pleaca de la fabrica, pentru ca asa pot 
câstiga mai mult. Si sustrag din bani 200-300 000 lei si vin înapoi, ca s-au 
furat banii. Au fost, bineinteles, dati afara din fabrica. Ei, si cu capitalul care 
si l-au facut în felul acesta, îsi fac un mic comert".(s.m.) (...) 

Specula, fenomen raspândit si familiar în orice tara care trecuse prin 
razboi, era un alt motiv de disputa. Elena Stoia era nemultumita de ceea ce 
vazuse la Iasi. 

"In timpul liber, dupa munca, se duc foarte multi sa faca specula. Si 
muncitorii sunt contra lor si spun: Bine, atunci a fost antisemitism, dar acum 
ei vin si ne vând noua cu 2 000 de lei o pâine. Cum sa ne atasam de ei, când 
suntem muncitori cu ei în fabrica si vin si ne vând dupa masa o pâine cu 
2 000 lei. Si s-ar putea încadra în diferite ramuri de productie, dar si la 
munci grele, nu numai la munci usoare [...] Si daca sunt în productie, dupa 
masa sa nu mai faca afaceri [s.n] [...] Daca te duci la evreu în pravalie, 
gasesti în raft chifle. Si atunci spunem: Noi mâncam pâine neagra. De unde 
au evreii pâine alba?" (s.m.) 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 157 


Nici Ghizela Vass nu era multumita. 

"Merg la tara, iau vite, iau tot si daca îi aresteaza, spun: tocmai pe 
mine ma arestezi, care am fost în Transnistria? Si jandarmul le da drumul. 
Mi-a povestit un tovaras, ca este o manifestare si atitudine pur legiona- 
ra pe care o întrebuinteaza evreii. Daca aveau un concurent crestin, se 
duceau si îl denuntau, ca: el mi-a împuscat pe fiul meu. Au aceleasi meto- 
de pe care le întrebuintau în Transnistria... Si nu numai el, si tov. 
Bodnaras a spus asta în sedinta." (s.m.) 

Ofelia Manole insista mai ales asupra deficientelor C.N.E. 

"Nu ca n-a reusit sa atraga personalitati, aceasta este o chestiune mult 
mai mica decât fondul central al problemei si nu vad sa va preocupe. Puneti 
foarte vag ca lupta împotriva ramasitelor fasciste... [...] In Moldova sunt 
vaduvele din pogrom si ele cer, este revendicarea lor asta, ca sa fie încadrate 
în rândul vaduvelor de razboi. Cum smulgeti aceste vaduve din ghearele 
reactiunii?" 

Urmeaza un dialog în trei, în care, din nou, Vasile Luca are o interven- 
tie de o duritate deosebita. 

"Tov. Ofelia Manole: [...] Este problema asta si în Ardeal unde, de 
asemenea, sunt deportati. Sa vada ei ca le luati apararea. Nu sa spuna numai 
ca sprijiniti guvernul. 

Tov. Vasile Luca: Nu prea sunt deportati în Ardeal care au ramas în 
mizerie. Au devenit arhimilionari...(s.m.) 

Tov. Chirita: Avem rapoarte despre oameni care traiesc în baraci." 

Cum poate fi rezolvata problema - cel putin în viziunea liderilor comu- 
nisti care participau la aceasta reuniune? 

Pentru Vasile Luca nu era decât o cale. 

"Numai socialismul da rezolvarea definitiva si chiar acesta numai în 
faza a doua. Am vazut si în experientele Uniunii Sovietice. Si trebuie sa va 
spun, ca în acest razboi oarecare antisemitism s-a creat si în Uniunea 
Sovietica, prin atitudinea evreilor, care au provocat aceasta. (s.m.) Eu nu 
vreau sa acuz acum, dar vorbesc din punct de vedere obiectiv [...] Si iata, prin 
împrejurarile acestea, s-a ridicat chiar acolo putin din nou la suprafata 
problema; si mai mult la noi, unde am avut un antisemitism formidabil si 
fascismul, pentru care noi trecem la reeducarea maselor, a unei parti fasciza- 
te a tineretului si populatiei. Este fals însa de a pune problema evreiasca ca 
unitara. Unde este unitatea evreiasca? Vrei sa scoti poporul evreu din nou? 
Vrei sa-l izolezi din nou? Insasi acest fapt, de încadrare în viata economica, 
politica, sociala a poporului român cere nu unirea, ci farâmitarea evreimil. 
Asta este dialectic. Unesti ca sa farâmitezi pe urma si mai mult, sa dispara ca 
popor, sa se contopeasca cu poporul român. 

Tov. Ofelia Manole: Asta este de fapt viitorul poporului evreu. Nu-i ca 
alte popoare. 

Tov. Vasile Luca: Da, nu îl poti aduna din toate tarile, ca sa creezi un 
stat artificial, pe socoteala altor popoare." (sublinierea mea şi întrebarea: era 
o aluzie la proiectul de constituire a unei republici sovietice evreieşti?) 

Periodic, asemenea rabufniri de antisemitism aveau sa se repete în 
sedintele tinute cu usile închise, la cele mai înalte paliere ale puterii comu- 
niste. Dincolo de lozinci si de fatada egalitatii între "nationalitatile conlocui- 
toare", documentele ce încep sa iasa din arhive ne înfatiseaza o imagine cu 
totul diferita, în care antievreismul alterneaza cu antiisraelismul.” 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 158 


15) Ce spuneam de sadomasochismul ruso-evreiesc? După M. Carp, 
“oligarhia şi poliţia ţaristă” organizaseră, în 12 luni, 275 pogromuri [care] 
“nu au dat decât (s.m. P.G.) câteva sute de morţi”. “Decât”... Au fost 
catalogate ca “pogromuri” cca 80% dintre încăierările economice, 
pricinuite de concurenţa mai mult sau mai puţin loială pe care şi-o făceau 
corpurile de meserii, cele mai numeroase fiind semnalate la Kiev şi la 
Odessa între evrei şi greci şi care nu aveau nicidecum un caracter rasial, 
ci strict economic. 

Unul dintre masacre - cel din 1903 (neinclus de M. Carp), de la 
Chişinău, cu sinistră faimă în toată lumea - este relatat şi comemorat de 
aşa manieră (verbală/scripturală) încât să se perpetueze falsul lansat de 
Cartea Neagră a lui Ehrenburg şi Grossman, în 1945, după care 
Pogromul ar fi imputabil... moldovenilor. Sunt uşor de îmbrobodit 
francezii, englezii, americanii, mai ales culpabilizaţii germani, însă nu 
românii; şi nu evreii normali; însă ei tac... 

Pogromul din 1903 de la Chişinău a avut loc în Rusia, nu în 
România; Chişinăul - botezat de ruşi: Kişiniov - era, în acel moment (şi a 
rămas până la 27 martie 1918) oraş ruso-evreiesc, în care populaţia 
băştinaşă moldovenească era ultraminoritară şi abia tolerată; poliţia era şi 
ea rusească, alcătuită din cazaci, nu din... “jandarmi fașişti”- cum mint cu 
neruşinare (convinşi că nimeni nu-i va contrazice) făcătorii-falsificatorii 
de istorie, fie ei din Ardealul de Nord, ocupat de unguri, fie din Basarabia 
şi Bucovina mereu ocupate de ruşi; mereu-mereu “vizitate” de recenți 
israelieni, dintre aceia care “înainte” (nu atât de “înainte”, încât să li se fi 
şters sângele de pe mâini) fuseseră în fruntea bucatelor şi în “R.S.S. 
Moldovenească” (dar în a RSS Ucrainene!), ba chiar în fruntea procura- 
turii, a administraţiei, a învăţământului, a NKVD-ului, a KGB-ului, iar 
după ce îşi făcuseră datoria de komisari bolşevici de a distruge-strivi- 
stârpi tot ce ţinea de “naționalismul fasist - şi antisemit - românesc”, se 
căraseră în Israel, în Franţa, în America. 

Nu toţi. Unii - cei mai dârji, mai bravi, mai sionisto-bolşevici - au 
rămas. Ei constituie: “ariergarda-de-la-avangardä”. Pentru evrei pământul 
Basarabiei este “o poziţie” care nu se părăseşte. În Basarabia, actuala 
“Republică Moldova” vor găsi azil (vezi şi P.S. 2), în cazul unei cata- 
strofe în Palestina. Arieriştii-avantgardişti de la Chişinău sunt politruci, 
foşti-actuali NKVD-isti-KBG-isti, veterani ai campaniilor de represiune 
împotriva “naţionaliştilor”, specialişti în Ţările Baltice, caucaziene, mai 
ales “moldovenologi”: au lucrat intens - şi cu folos - în timpul Războiu- 
lui de pe Nistru, fireşte, în folosul Kremlinului. Partea vizibilă a aisber- 
gului este publicaţia - în limba rusă, cum altfel! - Evreiscoe mestecco. 
De la sediul ei sunt conduse acţiunile: informare, dezinformare, 
ameninţări cu americanii, calomniere, acuzaţii de “antisemitism” 
- a cuvintelor, a faptelor care nu sunt suficient de ultra-filosemite. 

Deocamdată nu se ştie care va fi ordinea: întâi evreii vor cere 
“Republicii Moldova” să plătească peşin miliarde de dolari pentru... 
daunele suferite de ei, între 1941-1944 şi de proprietățile lor în Basarabia 
românească (sic-sic!)? - abia apoi se vor re-instala cei 300.000 (bine: 
“numai 200.000) de evrei “refugiaţi politic” din Israel? Sau... invers? 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 159 


16) În pieptul fiecărui evreu bate inima viteazului krasnoarmeiet, 
doar Lev Bronstein-Trotki a inventat “instrumentul de impunere a 
dictaturii proletariatului şi a revoluţiei permanente”: Armata Roşie. 
Dealtfel, la începutul anului 2002, când urmările politicii sale criminale 
au început a-şi arăta “roadele”, primul-ministru al Israelului Sharon, 
într-un miting ţinut la Tel-Aviv, s-a adresat rezerviştilor în ruseşte cu: 
«Tavarisci!» şi a făcut apel la “bravii ostaşi ai Armatei Roşii”! 


17) Nici un cuvânt despre Ceka, MVD, NKVD... Să deducem: 
acestea nu Îi, zi-i pe nume: muceniceau pe evrei, ci îi lichidau doar pe, 
vorba Clasicului: viceverşi? 


18) Prezenţa Intelligence Service-ului în compania Ohranei şi a 
Gestapo-ului în capul şi sub pana lui M. Carp se explică astfel: până la 
constituirea statului Israel, în 1948, organizaţiile armate (clandestine) 
evreieşti Irgun, Haganah, Stern erau desemnate de către britanici: 
“teroriste”, pentru că puneau bombe, organizau atacuri împotriva engle- 
zilor şi a arabilor, de pe urma cărora mureau mult mai multi civili decât 
militari. Însă de cum Israelul a fost recunoscut, terorişti ca Menahem 
Beghin, Itzak Shamir au devenit fulgerător, nu doar eroi naţionali, dar şi 
conducători politici respectabili - respectaţi pe plan exterior. Pe cel inter- 
ior (al Palestinei), a fost rândul foştilor terorişti să-i trateze de “terorişti” 
pe băştinaşi, alungaţi în 1948, nu doar de pe pământurile lor, ci şi din ţara 
care le dăduse numele: Palestina - de atunci (de 59 ani!) supraviețuiesc în 
lagăre din Liban, Siria, lordania, Egipt. Şi din... Israel, unde indigenii- 
aborigenii-palestinienii au fost băgaţi-în-sârme, după o expresie consa- 
crată. Israelienii s-au documentat-inspirat atât din metoda rusească de 
teroare-teroare-teroare (moştenită de la țari, teoretizată de Lenin, aplicată 
de Trotski - şi care a dat Gulagul); din cea americană: băştinaşii au fost 
masacrați, supraviețuitorii parcati în rezervaţii; ca şi din cea sud-africană: 
apartheidul. Politica Israelului este sionistă - citeşte: teroristă, xenofobă, 
rasistă, segregaționistă. Nu ştiu ce scrie pe porțile lagărelor palestinieni- 
lor din Israel, însă dacă cel mai feroce călău este o fostă victimă, atunci 
n-ar fi de mirare dacă ar scrie, în ebraică: “Munca te face liber!” 


Marele erudit israelian Y eshayahou Leibowitz scrisese mai demult 
că toate nenorocirile actuale ale Israelului se trag de la victoria din 1967 
asupra arabilor, iar Simone Weil denuntase “cultul forţei” la israelieni - 
care îi va pierde, fiindcă forţa se exprimă prin victorie, cea care nu dă 
niciodată dreptate - decăt învingătorilor. 

Câteva citate din scriitorul israelian Avraham B. Yehoshua: 

“În acest amar conflict din Orientul Apropiat cele două popoare, 
israelian şi palestinian au pervertit noţiunea de patrie. Pentru evrei patria 
este o noţiune care nu apare în vocabularul lor, iar în Biblie doar în 
contexul plecării. Dumnezeu i-a spus lui Avram (Facerea, 12, 1): «leşi 
din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino pe pămân- 
tul pe care ţi-l voi arăta eu». Ceea ce a şi făcut primul evreu, Avram, tatăl 
iudaismului (iar sub numele Ibrahim, şi al islamismului... - n.m., P.G.). 
Cât despre palestinieni, ei confundă patria cu casa. Din 1948 fie au fugit 
de la casa lor, fie au fost alungaţi şi de 55 ani supraviețuiesc în lagăre de 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 160 


refugiaţi, ajutaţi de diferite organizaţii caritative. (...) Când un om [un 
palestinian] îşi pierde casa, devine refugiat, chiar dacă a găsit adăpost tot 
în ţara natală. Pentru el casa semnifică acea casă în care au trăit părinţii, 
bunicii, străbunicii săi. Dorinţa, cerința celor din lagărele din afara 
Israelului este, nu doar întoarcerea în Palestina, ci întoarcerea în casa lor 
- care de obicei nu mai există, fiindcă acolo este statul Israel...” 

[lată de ce, evreii, buni cunoscători ai psihologiei palestinienilor, nu 
scapă nici un prilej de a distruge casele “teroriştilor”, nu de puţine ori cu 
locuitorii în ele, după care promit o “anchetă obiectivă, minuțioasă - ca 
într-o democraţie!” - ale cărei rezultate nu se comunică niciodată - n.m.]. 

Despre “implantările în Cisiordania, Gaza”: 

“Statul Israel seamănă cu un drogat incapabil de a se libera de drog. 
(...) Rolul comunităţii internaţionale va fi primordial în ajutorarea 
drogaţilor cu “implantaţii” de a se dezintoxica”... Avram B. Yehoshua 
când vorbeşte de “comunitate internaţională” se gândeşte numai la cea 
europeană şi la rolul ei de “reparatoare a stricăciunilor pricinuite de ame- 
ricani”, nu la... comunitatea americană a cărei politică a fost şi rămâne de 
susţinere a Israelului cu orice pret, fie şi cu al “implantatiilor sălbatice” 
care nu pe ei, pe americani, îi deranjează... 

[Nu voi înceta de a mă bucura de (şi de a admira) calitatea umană a 
intelectualilor evrei israelieni, ca şi cum aceştia ar face parte din alt 
popor; şi nu voi înceta de a mă întrista (şi critica) pe evreii intelectuali din 
afara Israelului care, în ultimii doi-trei ani s-au degradat, s-au des-umani- 
zat, “proces” evident mai cu seamă atunci când se dezbate chestiunea 
israelo-palestiniană; sau/şi a Holocaustului. Vai, în fruntea acestora se 
află filosofii Alain Finkielkraut, Andre Glucksman, eseistul Bernard- 
Henri Lévy, Bernard Kouchner, Alexandre Adler dintre francezi, iar 
dintre români nu ştiu pe cine să pun în fruntea cozii: pe Shafir, pe 
Oişteanu, pe Volovici, pe A. Cornea, pe S. Damian, pe... (R. Ioanid tot 
nu contează, chiar dacă ştie să se iscălească şi să socotească - stăpâneşte 
bine cifrele... arabe, când e să scrie monstruozitäti ca “Holocaustul 
românesc” ori “400.000 de victime ale românilor” - dar nu ştie ce este 
citatul corect, onest)?] 

Cel mai acerb duşman al “teroriştilor” palestinieni este Ariel Sharon, 
desemnat de TPI criminal de război pentru (deocamdată) masacrele 
din Liban. 

Asta-i soarta termenului “terorist”: l-am auzit în gura lui Gheorghiu- 
Dej, astfel numindu-i pe partizanii noştri; l-am auzit în gura lui Jiang 
Zemin - vorbind despre tibetani şi despre uiguri; din gura lui Miloşevici 
arătîndu-i pe albanezii din Kosovo - auzi-l şi în legătură cu cecenii 
“fioroşi, barbari, păgâni” - am citat din Elțîn, din Putin, însă şi din Puşkin, 
din Lermontov, din Lev Tolstoi, din Soljenitin, din Rostropovici, cu toţii 
ruşi, creştini pravoslavnici şi feroci imperialişti... 


19) Faptul că Italia a participat simbolic la Campania din Est nu îl 
îndreptăţeşte pe M. Carp să folosească ticul verbal/ mental fals: “război 
fascist”- în care caz toate cele duse de sovietici au fost/sunt: “(mons- 
truoase) războaie bolşevice”. Alături de germani au luptat împotriva 
ruşilor: români, finlandezi, spanioli, unguri, croaţi, slovaci, francezi, 
ucraineni. Dintre toţi doar italienii pot fi numiţi - abuziv, pentru că gene- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 161 


ralizator: fascişti... Puteai fi foarte bine: antirus, anticomunist, fără a fi în 
mod necesar fascist. Însă este fatal-normal pentru un mânuitor al nemuri- 
toarei limbi de lemn sovietice să folosească şi în locul virgulelor califica- 
tivul-înjurătură (mai ales că înjurătorul nu-i cunoaşte semnificaţia). 
“Faşist” este forma (sic) rusificată a italianului fascismo, de la 
fascia: faşină, mănunchi de nuiele cu secure, insemn al lictorilor romani 
si devenit emblemă a partidului socialist, P.N.F., al lui Mussolini (tot 
socialist fusese şi cel al lui Hitler, nazist, adică: Nazional Sozialist). 
Fascist a fost falsificat în franceză de propagandiştii kominformisti, 
printre autori: inevitabilul Ilia Ehrenburg - dar şi Valter Roman - şi lipit... 
franchiştilor în 1936. Intrat în rusă ca neologism, a devenit în limba- 
sovietică un calificativ generic, injurios-misterios - şi comod: nu cerea 
eforturi intelectuale mai susţinute decât un râgâit, decât un scuipat. Întors 
în Occident, sub forma unui monstru de limbă şi de logică (funcţionînd şi 
azi, mai ales în Franţa, pronuntat:“fasist”); rămas în URSS şi în ţările 
ocupate de ruşi, unde a devenit, nu doar o etichetă facilă - din lene - ci şi 
acuzaţie (gravă) care atrăgea grave şi grele condamnări la închisoare; tot 
facilă-din-lene, dacă suna, de pildă: “organizaţie de tip fascist”; “propa- 
gandă fascistă”; “fascism românesc”, “ţări cu regim fascist” - citeşte: 
toate ţările /încă/ neocupate de URSS, “democraţie de tip fascist” (!), 
“spirit fascist” (la Hasdeu, Kogălniceanu, Eminescu, Maiorescu, 
apartinätori ai secolului XIX-lea, interzişi de tovarăşii noştri culturaliza- 
tori, veniţi dinspre Răsărit, pe tancurile Luminii lui Sadoveanu, după ce 
între 1940-1941 exersaserä-exercitaserä în Basarabia şi în Bucovina 
vocaţia de kultarmeieti, cea avînd faţă de cultură “gândirea” Gărzilor 
Roşii ale lui Mao, mai încoace a talibanilor în Afganistan: distrugere). 
A fost pus la treabă de către Secţia D(ezinformatie), care mai târziu a 
lansat falsurile lingvistico-politice: glasnosti, perestroika, refuznik. 
Astfel s-a ajuns la deliruri analfabeto-analfabetizatoare ca: “hitlerişti 
fascisti”, “islamişti fascişti” (Kouchner). A fost dat pe rumânie: “fascisti 
legionari” (când legionarii pot fi orice, dar nu fascişti ca italienii; nu 
nazişti ca germanii; nu franchişti, nu salazarişti, nu trotskişti...). Ultima 
ispravă aparţine istoricului Andrei Pippidi cu : “Fascistul Antonescu”! 


20) Sculeni: una din aşezările moldoveneşti de pe Prut. După 1812 
jumătatea de pe malul drept a rămas moldovenească, cea de pe malul 
stâng a devenit localitate aparte, din “altă ţară”: Rusia. Cu peste un secol 
în urmă - la 1821 - în împrejurimile Sculenilor din Moldova se petrecuse 
o altă tragedie: înfrângerea eteriştilor de către turci şi masacrarea răniților 
supraviețuitori de către evrei. Citez din N. Iorga, România - cum era 
până la 1918 (reeditare din 1940), capitolul “La un vechi câmp de luptă: 
Sculenii”: 

“Că a fost odată aici o luptă, fără puteri multe ori vitejie mare, însă 
oricum, lupta dintre apăsători şi un neam doritor de libertate, prins în 
războiul sfânt al dezrobirii sale, că aici Grecii au fost striviti, măcelăriți 
sau izgoniți peste Prut, unde oşti ruseşti înşiruite priviau, cu ochi duşmani 
pentru Turci, cu ochi creştini, frätesti pentru Greci - aceasta o ştiu puţini. 
Doar bătrânii mai vorbesc uneori de pätania “volintirilor'(...). 

“Jalnica Tragodie, naiva poemă căinătoare a bătrânului Vornic 
Alecu Beldiman, spune amănunţit această poveste (...) Cetind din nou 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 162 


lungile versuri ticăite, după cunoaşterea locurilor, le înţelegi mai bine. 
lată plecarea Turcilor din laşi la 13 iulie. ‘Urdia’ se opreşte întâi la 
Copou, târguşorul de azi (...). Pe atunci Evreii ieşeni, trezindu-se din 
groaznica frică pe care le-o făcuseră eteriştii, căutau pe “răi”, îi “târâiau” 
pe stradă, până nu se mai puteau ţine în picioare şi tăbărînd asupra celor 
istoviti de puteri, îi ucideau cu nesat: 

Jidovii se răsvrătise, şi toţi răii ridicaţi, 

Părind că-s volintiri vre unii, îi tăiau nejudecati: 

Pe uliţă stârvuri multe, căci, ducind, îi târâia, 

Si unde cădea vre-unul, acolo îl şi tăia’. 

“(...) întinsul şes e pustiu (...) numai (...) uriaşii plopi negri stau 

nemiscati în valurile de lumină, ca un trist monument funerar al celor 


w99 


morţi, cu eroism, cu cinste, - cu ruşine, pentru libertatea elenicä . 


21) Textul raportului Regimentului 6 Vânători P.A. No. 700 din 28 
iulie 1941 către Divizia 14-a Infanterie (Biroul 2 Informaţii): 

“La ordinul Dvs. No. 24354 din 23 iulie 1941, 

“Am onoare a vă raporta că în intervalul de la 22 iunie până în prezent, 
au fost executați un număr de 40 jidani din com. Sculeni-Tg., jud Iaşi, 14 
jidani în oraşul Bălți si 120 jidani din com. Märculesti, jud. Soroca, în total 
174 jidani. “1) Din cei 40 jidani predati de Comandamentul German, 14 au 
fost împuşcaţi, deoarece au încercat să fugă de sub escortă, iar 28 au fost 
executaţi pe D. Stânca, în ziua de 28 iunie 1941, pentru motivele următoare: 

“_ Au tăiat cablul telefonic; 

“- Au semnalizat din Sculeni-Tg. armatei sovietice, care se afla pe 
D. Nord Sculeni, indicând posturile de comandă ale infanteriei şi 
artileriei, precum şi amplasamentele bateriilor de artilerie, care au fost 
bombardate cu precizie de artileria sovietică; 

“- Au sabotat armata română şi germană, trăgând foc de arme şi 
aruncând grenade asupra soldaţilor în timpul când erau evacuaţi din 
Sculeni. 

“2) Dintr-un număr de 500 jidani găsiţi în oraşul Bălţi, au fost 
executaţi numai 14 jidani care au declarat, atât ei cât şi ceilalți jidani care 
au fost arestaţi pentru cercetări, că au fost aprigi comunişti şi au sabotat 
armata în timpul ocupării oraşului Bălţi şi care erau în mare parte autorii 
incendiilor din oraşul Bălţi. Restul de 486 jidani au fost trimişi conform 
ordinului Comandamentului German la Chestura Poliţiei Bălţi, spre a fi 
internaţi în lagăr. 

“3) Din cei 120 jidani din Mărculeşti care au luptat în rândurile 
armatei sovietice (după propriile lor declaraţii), un număr de 100 jidani 
erau răniţi de glonţ, dovada cea mai indiscutabilă a luptei lor împotriva 
armatei române, în rândurile armatei roşii. Unii din ei au declarat că au 
împins înainte tancurile sovietice care nu mai puteau înainta cu motorul 
propriu. 

“Toţi jidanii arätati mai sus au fost executaţi, bazându-se pe ordinul 
Armatei 3-a, No. 1949/1941, comunicat cu al Div.14-a, No. 24153 din 
Iulie 1941, punctul 2 care specifică: “Toţi indivizii care trag în trupe şi 
autorităţi să fie executaţi pe loc”, precum şi pe ordinul Armatei 3-a care 
ordonă ‘să se procedeze fără crutare faţă de cei găsiţi vinovaţi de acte 
înregistrate în contra Armatei şi contra Țării’. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 163 


“Totodată raportăm că datorită acţiunii jidanilor din Märculesti, 
Regimentul a pierdut în ziua de 12 Iulie 1941 pe Dealul Märculesti: un Cpt. 
act., 2 sublocot. rez. răniţi, 33 morţi şi 12 dispăruţi trupă din compania 2-a 
şi un ofiţer rez. mort şi 14 morţi, 6 răniţi şi un dispărut din comp. 4a. 

“Numărul jidanilor împuşcaţi este prea mic faţă de pierderile 
noastre din cauza lor. 

“Comandantul Regimentului 6 Vânători, colonel Matieş Ermil. 

“Ofiţer informator, Căpitan Ion V. Stihi” 

(B.A.R. Arhiva Istorică, fond XXIV, dosar nr. 3 246, f. 68-69. Original) 


22) “Sfertul de secol [în care] evreii dintre Bug şi Nistru au trăit ca 
oamenii între oameni” - este cuprins între 1917-1941. Sfert de secol în 
care nimeni şi nimic nu-i tulburase acolo, pe... planeta Marte (“cea dintre 
Bug şi Nistru”), Palestina imaginară, locul fără locuitori goi - unde, după 
M. Carp, domnea pacea, bunăstarea edenică, frätia proletară, câştigată cu 
sabia Brigăzilor de Cavalerie cântate de Isac Babel, osanalizată de 
simpaticii raducosaşi ai noştri... Dar Pământul - dintre Bug şi Nistru: să 
nu fi cunoscut teroarea bolşevică generală din timpul revoluţiei şi al 
războiului civil? Dar dekulakizarea - totală? Dar lupta (necruțătoare) 
împotriva burjuilor? Dar distrugerea bisericii creştine (la propriu, la 
figurat), feroce? Dar colectivizarea sălbatică? Dar execuțiile, arestärile în 
masă, deportările? Dar foametea (programată de Lenin, de Trotski) care 
a provocat, între 1921 şi 1922, cu osebire în teritoriul “dintre Bug şi Nistru”, 
11 milioane de victime?; dar “foametea lui Stalin” - 1932-1933 - cu alte 6 
milioane de morţi? 

lată, după volumele 1 şi 2 din Cartea Memoriei editată de Turie 
Colesnic la Chişinău (vezi Bibliografia) eşantioane din localităţi din 
Ucraina, atunci “R.S.S.A. Moldovenească”, doar în perioada 1937-1938, 
deşi represiunea bolşevică începuse din 1921: 

- Oraşul Tiraspol: din 335 persoane arestate, 180 au fost condamna- 
te la moarte şi împuşcate; 

- Oraşul Camenca: din 24 persoane arestate, 9 împuşcate; 

Raionul Camenca, comuna Valea Adâncă: din 8 persoane arestate, 4 
condamnate la moarte şi împuşcate; 

Raionul Camenca, comuna Severinovca: din 15 persoane arestate, 9 
au fost executate; 

- Oraşul Dubăsari: din 24 persoane arestate, 16 executate; 

Raionul Dubăsari, comuna Lunga: din 12 persoane arestate, 8 
impuscate; 

- Orasul Grigoriopol: din 24 arestati - 9 executati; 

Raionul Grigoriopol, comuna Butor: din 30 arestaţi, 13 executaţi; 

“- -“- comuna Carmanova: din 38 - 27 executaţi: 

-“- =“ - comuna Colosova: 41 arestaţi, 28 executaţi; 

-“- -“- comuna Hlinaia: 113 arestaţi, 92 executaţi. 

Aceasta a fost viata-si-moartea oamenilor sub Soviete, nu doar 
“între Bug şi Nistru” ci între Nistru şi Pacific, în perioada 1917-1953. 
Dacă nu se poate vorbi de “holocaust” bolşevic în URSS, se poate vorbi de 
genocid. 

[Ca şi cel din Basarabia reocupată de sovietici, organizat de Stalin şi 
ai săi între 1946-47 - vezi şi cap. “Martiriul Basarabiei - înfometarea”.] 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 164 


M. Carp este martor mincinos: evreii care au vietuit atunci-acolo au 
trăit, nu “ca oamenii între oameni”, ci ca supra-oamenii - desumanizati, 
fiindcă ei nu cunosc mila, compasiunea - /ângă sub-oameni refuzînd să 
vadă teroarea, foametea, genocidul bine-organizat, tocmai pentru că 
foarte, prea-multi dintre ei făceau parte din chiar Aparatul de represiune 
bolşevic (Brigăzile - de terorizare, fireşte - babeliene). 


23) Întru simetrizare, în legătură cu perioada 28 iunie 1940-22 iunie 
1941 şi cea din august 1944 până azi, propun: “violentele şi sângeroa- 
sele manifestări de ură ale drojdiei [evreieşti] încurajate de conducerea 
superioară sovietică”... 


24) În Basarabia, afirmaţie de reţinut, de aşezat lângă cea din 
Vol. 2, p.10. 


25) Încă o dată: nu a existat vreo “convenţie”, cu atât mai puţin 
“de cedare”, doar ordin de evacuare. Noi numim: “Ţinutul Herţa” ceea ce 
cufemizează M. Carp prin: “câteva localităţi din judeţul Dorohoi”; 


26) Aşadar, M. Carp vorbeşte - cum vorbeşte - numai de faza finală 
a evacuării: trecerea Prutului, de pe malul stâng (ocupat de ruşi) pe cel 
drept. În mărturia sa întinsă pe 3 volume, nu există măcar o aluzie la per- 
ioada imediat anterioară: pe pământurile româneşti cedate bolşevicilor 
militarii români în retragere, prin faptul că primiseră ordinul strict al 
comandanților (români) de a nu opune rezistenţă, fuseseră atacați (de 
bande de evrei), dezarmati, “reţinuţi” de “masele truditoresti” şi deportaţi 
în Siberia, prefäcuti în... prizonieri de război - un război care nu exista - 
iar alţii pur şi simplu asasinați, ca... “militarişti, fasisti, moşierişti (sic)”; 
ostaşii români au fost umiliti şi prin invenţia komisarnică a tăierii 
nasturilor de la pantaloni... 


27) Dar “episodul de la Sculeni”?, cel din iulie 1940: pro-posta 
(atacul evreilor), care a atras în iunie 1941 riposta românilor? 


28) Sinistră coincidenţă (şi cronologică, şi de la cauză la efect) cu 
masacrul de la Jedwabne, un târguşor din partea estică a Poloniei ocupată 
de sovietici după 17 septembrie 1939; acolo (şi nu doar acolo, ci şi în 
Ţările Baltice, şi ele ocupate de ruşi, în 1940) şi tot imediat după 22 
iunie 1941, după fuga bolşevicilor, localnicii, sub privirile aprobatoare ale 
militarilor germani, au asasinat 1.600 evrei, acuzaţi de colaborare cu NKVD 
la arestarea, deportarea, asasinarea polonezilor. 


[În ziua de 10 iulie 2002 s-a terminat ancheta privind masacrul de 
la Jedwabne. A fost corijat numărul victimelor: de la 1.600, câte figurau 
pe stela memorialului, la 300. Adevărat: crima începe de la unu, deci 
chiar până la 300 şi tot e lungă calea morţii. Dar oare va fi de acord Elie 
Wiesel, paznicul unicității (si al imensitätii) Holocaustului să fie corec- 
tată cifra de 1.600 şi să fie restabilit adevărul (macabru, însă adevăr)? 
A, dacă adevărul ar fi dictat o augumentare a numărului victimelor 
dintre evrei, totul ar fi fost în regulă - dar nu este]. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 165 


29) În 1970-1971, când eram mereu convocat de Zaharia Stancu, 
preşedintele Uniunii Scriitorilor pentru a mă lăsa convins-constrâns să 
scriu în Germania Federală editurii Suhrkamp că... refuz să-mi fie publi- 
cat romanul Ostinato la ei, în Occident, am asistat, martor tăcut, dar cu 
urechile ciulite la frânturile de propozitiuni, la mormăiturile, bodogăneli- 
le la telefon, plângerile (mie...) din care am înţeles: 

Multi erau scriitorii evrei supärati-foc pe Zaharia Stancu fiindcă 
îndrăznise (!) să scrie şi să editeze o carte precum Șatra (şi despre 
țiganii trimişi la moarte în Transnistria - dealtfel prefațată de un evreu, 
S. Damian). Cel mai gălăgios, mai vehement era Baranga: el umbla la 
Răutu, la Paul Georgescu, la Crohmălniceanu, la Paul Cornea, la Nina 
Cassian, la Radu Bogdan, la Cosaşu... - dar la cine nu? - cu proteste- 
hotărâte, cu “demascări”, cu pâre, cu liste de semnături cu cereri de a fi 
“oprită” cartea lui Stancu, pe motiv că... se scrisese totul (“o dată 
pentru totdeauna ”- am re-citat din clasicul Radu Florian) despre lagărele 
din Transnistria - şi, ca argument suprem, dădea titlul cărții sale Ninge 
peste Ucraina (1945, ed. II: 1946)... 

Deci: fiindcă evreul Baranga scrisese despre martiriul evreilor, 
ne-evreul Stancu comitea o gravă greşeală politico-rasistă scriind şi 
despre al ţiganilor... 


ANEXA 
(informaţii extrase din volumul 
Industria Holocaustului, reflecţii pe marginea exploatării 
suferințelor evreilor 
de Norman G. Finkelstein - vezi Bibliografia) 

Rămânînd la Elie Wiesel: celebrul mitoman, nu doar ca “istoric”, ci 
si ca... auto-biograf: a pretins că, imediat după liberarea din lagărul 
Buchenwald (în alte părți afirma că de la Auschwitz fusese liberat...), la 
vârsta de 18 ani, citise Critica raţiunii pure în... idiş, limbă în care nici 
până azi nu a fost tradusă; a susţinut că el citeşte în gând (doar cărțile 
sale!) atât de intens, atât de cu pasiune, încât... răguşeşte; că un taxi 
care-l izbise la o răspântie îl aruncase până la următoarea (în New York, 
distanţa dintre “blocuri” fiind cea dintre două străzi paralele) etc, etc; 

L-a cautionat pe alt mitoman şi fabricant de istorie, “scriitorul de 
limbă engleză” Jerzy Kosinski; în cartea (autobiografică, scrisă în 
poloneză!) The Painted Bird, acesta povestea cum, în Polonia, separat 
fiind de părinţii internaţi la Auschwitz, rămas orfan, fusese martirizat 
(sexual) de ţărani polonezi, fireşte, antisemiti sadici... Wiesel 1-a dat o 
înaltă preţuire “pentru autenticitatea mărturiei de supravieţuitor al antise- 
mitismului sălbatic şi al Holocaustului ucigas - polonez”- însă nu a mai 
suflat un cuvânt după sinuciderea martorului Kosinski: ros de remuşcări, 
acesta re-mărturisise: petrecuse întreaga perioadă a războiului şi a 
ocupaţiei germane împreună cu părinţii, ascuns în casele unor ţărani polo- 
nezi care ştiau că găzduiţii sunt evrei şi care erau riscurile. Deci tot ceea 
ce scrisese în The Painted Bird erau pure invenţii, calomnii la adresa 
goi-lor în general, a polonezilor în special; le aşternuse pe hârtie (în polo- 
neză) la îndemnul protectorilor şi consilierilor săi evrei; traducătorii în 
engleză introduseseră în text ce şi cât voiseră, el însă, autorul, nu protes- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 166 


tase, fiindcă tot ce făcea fusese pentru cauză, nu?; apoi încasase premii 
peste premii, primise, modest nevoie-mare, laurii şi argintii “martorului 
supravieţuitor al Holocaustului polonez”; 

Wiesel: l-a acuzat-batjocorit pe Shimon Perez (fostul ministru de 
externe al Israelului) pentru păcatul-de-moarte de a fi vorbit de “două 
holocausturi: Auschwitz şi Hiroshima” - când Holocaustul-Auschwitz 
este, nu-i aşa, unic...; 

Wiesel face parte din World Jewish Restitution Organisation 
(WJRO), organizaţie ce şi-a propus “recuperarea bunurilor pierdute de 
evrei în timpul războiului”; făcînd presiuni neîncetate asupra Congresului 
american, se prezintă în numele lui la “datornici”, şi îi somează să 
plătească neîntârziat, altfel americanii se vor supăra-foc şi se vor opune 
la primirea lor în Europa, în NATO...; 

- Ca de pildă Polonia: lichidatä ca stat în 1939 - de Hitler şi de Stalin 
- ruinată întâi de dubla ocupaţie: germană şi rusă; apoi de ocupaţia doar 
sovietică (1944); de comunism, până în 1989 - i s-a cerut să restituie de 
urgenţă 6.000 bunuri imobiliare ale evreilor dinainte de război, unele 
nemaiexistînd, altele servind ca spitale, şcoli, precum şi o mulţime de 
terenuri evaluate (la Washington) la zeci de miliarde de dolari; când 
parlamentul polonez a propus o limitare (diminuare) a “reparațiilor”, pen- 
tru a evita bancruta ţării, Elan Steinberg din WJC a acuzat guvernul polo- 
nez că a emis un “act fundamental... antiamerican”, iar Israel Singer a 
cerut Congresului (american, nu israelian!) “supravegherea, verificarea 
listei de vărsăminte şi luarea de măsuri în caz contrar”; Benjamin Gilman 
a afirmat, tot în faţa Congresului: “răspunsul lor [al Poloniei şi al 
României] să constituie unul din criteriile evaluării relaţiilor bilaterale” 
(americano-poloneze/şi - române - nu israelo-poloneze şi nu israelo- 
române, din moment ce Recuperatorul-Beneficiarul este statul Israel); 

- Ca de pildă “Republica Moldova”, o parte din Basarabia - strivită, 
suptă de evrei între 1812-1918; a doua oară însângerată şi de ei între 28 
iunie 1940-22 iunie 1941, “administrată” şi de evrei, din 1944 până în 
1989 - câte zeci de miliarde de dolari pretind evreii de la nefericita 
Basarabie, victima lor vreme de 151 ani?; 

- Ca de pildă România (căreia i se cere să plătească între 10 şi 50 
miliarde de dolari!): în 1998, Avraham Hirschson, preşedinte al Comisiei 
Knessetului (parlamentul Israelului) ce se ocupă de “restituiri” şi totodată 
reprezintă Israelului în World Jewish Restitution Organisation “a omagiat 
complicitatea Congresului american în acţiunea de extorsiune de fonduri”. 
Amintind “încăierarea” cu Primul ministru român [Radu Vasile, poetul...], 
a povestit: 

“În mijlocul discuţiei, i-am spus: 

“«Ştiţi, peste două zile voi depune în fața Congresului - spuneţi şi 
dumneavoastră: ce o să le spun?...» 

“Brusc, atmosfera s-a schimbat radical... ” (s. m. P.G.) 

Obrăznicia, impostura (dictează, ameninţind, în numele Statelor 
Unite ale Americii!), brutalitatea (i se mai spune: râ/hărirea) cu care 
execută ţări ruinate economic de comunismul instaurat pentru decenii şi de 
către ei, evreii, l-au determinat pe un avocat al supravietuitorilor să atragă 
atenţia celor din WJRO că au mers prea departe cu “industria Holocaustului” 
si că animatorii - agentii-executori, zapciii - “se fac vinovaţi de provocarea 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 167 


unei abominabile resurgente a antisemitismului în Europa”. 

«Fondurile recuperate de la ţările de Est vor fi consacrate operelor 
caritabile», asigură Stuart Eisenstat. “Una din operele caritabile”, explică 
Norman Finkelstein : introducerea în forţă şi “predarea obligatorie în 
şcoli şi în universităţi a materiei: Holocaustul nazist”. Hirschson 
(Vâşinski II, la Bucureşti, în 1998) a fondat numai din “recuperările” 
amintite o organizaţie “care propagă ideologia sionistă, pură-dură, mobi- 
lzînd mii de participanţi; tineri din întreaga lume «mărşăluiesc» spre 
lagărele din Polonia, acolo primesc o instrucţie aleasă...” - aleasă- 
instrucţie care îi determină pe mulţi să se mute în Israel... 

“Industria Holocaustului, cea mai mare tâlhărie din istoria uma- 
nităţii”, continuă Norman Finkelstein, “este subiect tabu în Statele Unite, 
iar pe situl internet H-Holocaust (www2.h.net.msu.-edu.) sunt cenzurate 
mesajele critice, oricât ar fi de documentate”. 

Revenind la Elie Wiesel: în discursul de recepție a Premiului Nobel 
pentru Pace (1986), laureatul a spus: 

«Jur să nu tac (subl. mea, P.G.) atunci când aud că fiinţe omeneşti 
sunt persecutate sau umilite» 

Vorbe-vorbe-vorbe. Minciuni-minciuni-minciuni. 

Wiesel nu numai că tace suferinţa şi umilinţa şi moartea fiinţelor 
omeneşti victime ale sistemului comunist, dar insultă memoria milioa- 
nelor de nevinovaţi, aşa cum a făcut la Sighet, în vara anului 2002: a 
refuzat să viziteze Memorialul Victimelor Comunismului, în schimb s-a 
veselit foarte la Cimitirul Vesel din Săpânța. Iliescu şi-a frecat palmele: 
avea alături, geamăn, un alt impostor (vezi scrisoarea lui Gheorghe Dima, în 
nota de la cap.1). 

Escrocul de istorie şi de morală Wiesel, în numele Statelor Unite ale 
Americii, a şantajat România, impunînd tăcerea, nu doar asupra lui Ion 
Antonescu, dar mai cu seamă asupra faptelor murdare, criminale ale 
evreilor împotriva românilor între 28 iunie 1940-22 iunie 1941, apoi din 
23 august 1944 până în zilele noastre. 

Cum a mai făcut - şi are să mai facă cine ştie câtă vreme... 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 168 


Falsificarea istoriei 
se poate face şi punînd în scenă cearta dintre doi goi cărora le 
acorzi dreptatea-rabinului 


“Steaua galbenă” este subintitulat capitolul: “Port şi stigmat 
vestimentar” din cartea lui Andrei Oişteanu Imaginea evreului 
în cultura română - studiu de imagologie în context est-cen- 
tral european, Humanitas, Bucureşti, 2001. Citez de la pag. 146: 

“În 1994, într-un interviu publicat de revista franceză La Vie 
(nr. 2546, 1994), regizorul Lucian Pintilie a amintit de «evreii 
care purtau steaua galbenă şi care măturau Bucureştiul» la 
începutul anilor *40. Într-o pagină de jurnal scriitorul Paul Goma 
a comentat astfel acest episod: «Ştiam [...] că, în România, evreii 
suferiseră persecuții [...], dar nu purtaseră stea galbenă» 
(sublinierea aparține lui A. O., n. m. P.G) (...) Trebuie să observ 
- ca rabinul din celebra parabolă - faptul că, în felul lor, ambii 
interlocutori au dreptate”. 

Aceasta este o variantă, nu doar prescurtată - fatal, inclu- 
derea în volum obligă - ci, trivial vorbind: rasolită, deci falsi- 
ficată, a altui text care măcar dădea citate corecte şi corect indica 
sursa: “roman”, nu “jurnal”, publicat în revista 22 din 4-9 ian. 
1996, pag. 12, sub indicatia: “eseu”, purtînd acelaşi titlu: 
“Stigmatul etnic”. Primul capitol: “Paul Goma versus Lucian 
Pintilie”. Acolo citatele erau mai bogate şi, am mai spus: fidele, 
în schimb (!) lipsea trimiterea la rabin. 

Nici în periodic nici în volum autorul nu a respectat adevărul 
conţinut în citatele de el produse - pentru un motiv simplu: nu a 
înţeles ce “conţineau”, altfel nu ar fi scris, negru pe alb, în 22, cu 
o candoare egalată doar de neinteres (citeşte: insensibilitate la tot 
ce este ne-evreiesc): “Nu mă interesează (...) polemicile dintre 
Paul Goma şi Lucian Pintilie”; şi: “...dar anume acest subiect 
fiind suficient de interesant şi de important merită câteva 
precizări, pentru a-l scoate din zona ambiguă a «amintirilor din 
copilărie»”. 

Mărturisesc, umil: pe mine mă interesează ce va spune rabi- 
nul. Atât despre portul stelei galbene, în Bucureşti, cât şi 
despre... “zona ambiguă a «amintirilor din copilărie»”. Şi aşa, 
putin, sunt curios să aflu cui va da dreptate Înțeleptul Rabin: lui 
Pintilie - care “vede” cai verzi pe päreti din filmele sale turnate 
după nemuritoarele texte de Băieşu, de Petru Dumitriu-Canaliu - 
sau lui Goma, şi el cu “ambigue” amintiri-din-copilărie? 
Desiluzie: Rabinul Oişteanu atâtä curiozitatea cititorului (şi a 
autorului citat) apoi, senin, trece la alte celea, nesinchisindu-se de 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 169 


faptul că promisese “ambilor interlocutori, dreptate”. Modul în 
care semnatarul “studiului de imagologie” manipulează citate, nu 
doar falsificîndu-le prin modificare activă, ci prin omisiune 
(pasivă, în principiu), folosindu-le, nu ca izvor de informaţie, fie 
el şi polemic, ci doar ca pretext al propriului monolog dezordo- 
nat nu face deloc cinste unui om de ştiinţă, fie el şi imagolog. 
Pentru că: întrebarea la care trebuia să răspundă A. O.- din 
moment ce evocase “polemicile dintre P.G. şi L.P.” (care însă 
nu-l interesează!) era aceasta: 

Au purtat sau ba evreii stea galbenă?- “la începutul anilor 
“40” (citat din A. O.) în timp ce măturau străzile Bucureştiului, 
aşa cum afirmase L. Pintilie (şi fusese contrazis de P. Goma)? 

În loc să răspundă (la propria întrebare), retoricianul A. O. 
înşiruie ordonanţe, ordine, contra-ordine, anulări de ordine, 
abrogări de ordine... Cu eforturi considerabile şi cu multă 
bunăvoință am putea deduce că, la urma urmei..., în Bucureşti, 
Evreii nu vor fi purtat stea galbenă... Dar de ce nu o spune de-a 
dreptul? Fiindcă pe de o parte 1-1 lene; pe de alta: 1-1 tare lene. 
Aşa a fost învăţat, aşa l-am învăţat noi, ne-evreii: să nu 
argumenteze, fiindcă lui, ca evreu, i se va da totdeauna dreptate, 
nu pentru că ar avea dreptate, ci pentru că este evreu, iar adevărul 
evreului holocaustolog, chiar mincinos, este considerat de facto: 
literă de... Capital! 

Că pe A. O. nu-l interesează polemicile dintre P.G. şi L.P. - 
nici o supărare(-n ciuperci)! Însă pentru că el s-a băgat în vorbă, 
pentru că el ne-a folosit, prin citate, (el) era obligat să iasă - din 
vorba şi din citatele noastre - ca un om de carte (şi de onoare) ce 
vrea să fie. Dar am spus: i-i lene să ducă la capăt ce începuse... 

Abia citindu-l pe A. Oişteanu, am înţeles: un rabin este acel 
înţelept care face pace între doi evrei - şi numai între evrei. Or 
Pintilie şi cu mine păcătuim grav prin faptul că suntem goi (ce să 
facem: nu suntem cu toţii perfecţi). Un rabin nu are cum să decidă 
că... “amândoi avem dreptate, în felul nostru”, nu pentru că noi, 
goi-ii am refuza dreptatea rabinului, ci pentru că pe rabin nu-l 
interesează polemicile dintre goi! În textul din 22 A. O. mă cita 
(citîndu-l pe L. Pintilie) mai pe larg. Paragraful nu vorbea doar de 
evrei, ci şi de nemți, de la ei pornea - iată pasajul din interviul lui 
L. Pintilie (în franceză): 

“Ces visages d“ Allemands sont pour moi associés a ceux des 
juifs portant l’étoile jaune et balayant les rues de Bucarest un an 
plus tard”. 

Ce vor fi avînd “ces visages d'Allemands” cu... prefectura? 

În volum A. Oişteanu a renunţat la germanii “văzuţi” cu 
ochii copilului L. Pintilie din pasajul citat în revista 22. Adevărat, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 170 


în romanul Evadam (din care un fragment fusese publicat în 
revista Timpul) nici eu nu zăboveam la cestălalt neadevăr 
vehiculat în interviu... 

…În legătură cu germanii din Sudul Basarabiei, colonizați 
de ruşi în locul moldovenilor alungaţi de noua stăpânire, începînd 
din 1816, ajunşi în 1940 la cca 100.000 suflete... După 1918 
deveniseră fideli cetăţeni români de etnie germană (foşti fideli 
cetăţeni ruşi). Nu au suferit deloc după instaurarea regimului 
bolşevic: în virtutea înţelegerii Hitler-Stalin din 23 august 1939, 
au fost repatriați (în Germania, fireşte) şi nu “deportaţi”, cum 
scrie A. Oişteanu în textul din 22, fără a indica: de către cine 
deportaţi şi deportaţi, unde? El nu ştie (ceea ce este de mirare) sau 
nu vrea să ştie (ceea ce devine gravissim) că, în ziua de 6 iulie 
1940, la Chişinău a fost organizată o mare sărbătoare narodnică, 
truditorească, în cinstea... încheierii ocupării de către Rusia 
Sovietică a teritoriilor româneşti Basarabia, Bucovina de Nord, 
Herţa. La tribună se aflau Hruşciov, Mehlis şi alţi monştri, iar ca 
invitat, un ofiţer superior german din SS. Garda de onoare 
(a tribunei oficiale) era formată, jumătate-jumătate, din ostaşi ai 
trupelor NKVD şi de SS, componenți ai unui batalion german, 
venit în URSS (prima etapă: capitala... fructului antantei hitlero- 
staliniste: Chişinău), pentru a-i recupera şi repatria pe coloniştii 
germani şi a se perfecționa în subtilitätile artei Gulagului, cum 
scrie Gr. Vindeleanu - vezi-i mărturia mai departe. 

Aceasta a fost istoria-mare, cea în care A. Oişteanu a refuzat 
să se amestece. Dacă 1-1 lene... Acum istoria-mică, ignorată de 
Lucian Pintilie, însă, după un rău obicei carpatodanubian, 
comentată, vehiculată, impusă: 

Dacă el, în vârstă de 7 ani, se afla în 1940-41 la Bucureşti, 
ca basarabean, atunci era un refugiat a cărui familie părăsise 
Basarabia înainte de 3 iulie 1940. Deci nu putuse vedea 
“repatrierea nemților” (şi nu “deportarea”, cum scrie A. O. cu 
indiferenţă egalată doar de imensa-i ignoranță) - aceea avea să 
înceapă în august. Concluzie - dublă: 

a. Lucian Pintilie nu a avut cum vedea, în Bucureşti, în tim- 
pul războiului, evrei purtind stea galbenă, fiindcă nu au existat; 

b. Lucian Pintilie nu a avut cum să-i vadă pe coloniştii nemți 
din Basarabia şi să le plângă de milă până la a le asocia/ 
suprapune chipurile cu/pe cele ale evreilor, în Basarabia, din 
care el plecase înainte de repatrierea coloniştilor, pe Dunăre, 
îmbarcaţi pe nave fluviale la Reni... - din motive de (blestemată) 
cronologie...) 

În chestiunea “stelei galbene” mă las pe mâna “Dreptului 
între popoare”, “Cetăţeanului de Onoare al Israelului”, Raoul 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 171 


Sorban (op. cit. p. 23): 

“Multe din prevederile acelor legi discriminatorii nu s-au 
aplicat niciodată. Au fost elaborate sub presiunea nazistă, dar 
s-au căutat şi căi de a fi ocolite. Se elabora legea, dar şi regulile... 
antilegii! Au fost şi voci care cereau ca şi evreii din România să 
poarte “Steaua lui David”. Şi acestei presiuni i s-a găsit soluţie, în 
urma întrevederii dintre Mareşalul lon Antonescu şi dr. Wilhelm 
Filderman, preşedintele Uniunii Comunităţilor Evreieşti. La 6 sep- 
tembrie 1941 Mareşalul a dat dispoziţie ca semnul distinctiv să 
fie suprimat din România (subl... mea, P.G.). Cine a mai făcut 
aşa ceva? Tot atunci Consulatul Român din Paris a cerut ca o 
măsură similară să fie valabilă şi pentru evreii cetăţeni români, 
aflaţi în Franţa”. 

În studiul de aproape 500 pagini (cu ilustratiuni) cercetătorul 
Andrei Oişteanu, pentru a zugrăvi “imaginea evreului în cultura 
română”, a vorbit de calităţi, cusururi, meserii, înclinații, reuşite 
intelectuale... Cu lene şi cu convingerea că nu contează ne-argu- 
mentele sale, ci faptul că goi-ul cititor ar să-l creadă, oricum: 
«Domnule, ce învăţat e nepotul lui Răutu!” Numai că a uitat ceva 
esenţial pentru evreul din această parte a Europei populată de 
lituanieni, polonezi, ucraineni, unguri, ruşi, români: muzica. 

În carte există doar două aluzii: 

1. La pagina 193, în capitolul despre păstorit: “...în a doua 
jumătate a secolului al XIX-lea, lăutarii evrei din România (subl. 
mea) interpretau în idiş un cântec popular evreiesc intitulat «Eu, 
biet cioban»; 

2. La pagina 197, în capitolul despre “agricolizarea” 
evreului: 

“Şi nu este întâmplător faptul că imnul mişcării sioniste, 
Hatikvah («Speranţa»), devenit din 1948 imnul naţional al 
Statului Israel, are influenţe din folclorul muzical moldovenesc 
(piesa Cucuruz cu frunza sus). 

Să ocultezi muzica într-un studiu despre evreul din Europa 
Centrală şi de Sud: un act motivat nu doar de ignoranță, ci de rea- 
voinţă - dacă aş fi rău, l-aş acuza pe autor de... “antisemitism”! 
Să admitem că, bietul A. O. este afon. Însă nimeni nu i-a cerut să 
ne şi cânte la ureche Cucuruz cu frunza-n sus (şi nu: “frunza 
sus”- una; a doua: partea muzicală a actualului imn national 
israelian nu “are influenţe din...”, ci este chiar melodia de 
origine; nu “din folclorul muzical moldovenesc”, ci din cel basa- 
rabean, binişor diferențiat de cel de pe malul drept al Prutului, 
moldovenesc-general, după tragedia sfâşierii Ţării Moldovei la 
1812), ci să aibe idee: ce este muzica şi la ce slujeşte ea. 

Dacă A. O. este un respins de muzică, va fi avînd măcar ceva 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 172 


cunoştinţe de arte plastice - să nu fi văzut nici reproduceri ale 
tablourilor semnate de oarecarele Chagall (la verişoara sa, Anca 
Răutu, istoric de artă) a cărui viziune este bântuită-legănată de 
miri, măgari - şi lăutari? Să nu fi auzit vorbindu-se, în familia sa 
de evrei bolşevici originari din judeţul Orhei, pe Răut - dealtfel, 
de la râul cu acelaşi nume şi-a luat unchiul său după tată, 
pseudonumele... literar, că tot martirizase el, cu sadică şi 
mohorâtă plăcere, cultura română pret de trei decenii - despre 
lăutarul evreu Lemeş? În toată modestia: dacă mi-ar fi citit 
textele publicistice şi romanul Profil bas, apărut în franceză în 
2001, la Editions de Syrtes, Paris, s-ar fi documentat în vederea 
studiului (de imagologie). Muzicalmente, evreul poate fi privit 
din trei unghiuri: 

l. Lăutarul - ca meserias; 

2. Instrumentistul cult (aş umple trei pagini - fiecare cu câte 
două coloane - cu numele violoniştilor, ale pianiştilor, ale şefilor 
de orchestră evrei - de ieri, de azi); 

3. Producătorul fenomenului klezmer. 

Mă opresc doar la punctele 1 şi 3: 

- În provinciile româneşti din Nord: Ardeal, Maramureş, 
Bucovina - cu osebire în Basarabia ocupată de ruşi evreul lăutar 
era o prezenţă curentă. Ba lăutarii evrei erau chiar mai numeroşi 
(ca scripnik-i) decât lăutarii ţigani, specializaţi în țambal şi în 
instrumente de suflat, din alamă, clarinetul intrînd şi el în dotarea 
evreului - în scurtă vreme evreii aveau să devină străluciți 
contrabasişti şi tambalagii - în America. 

O figură de legendă a fost în secolul al XIX-lea läutarul 
evreu Lemeş (sau: Lemiş), supranumit “Barbu Lăutaru al 
Basarabiei” (Hasdeu, Alecu Russo, Kogălniceanu, Iorga, G. 
Madan, Stere). Acest Lemes a fost nu doar un muzikant, cum vor 
fi fost sute între Riga şi Odessa, cântînd la nunţi, hore, baluri, 
sindrofu. Ci mult mai mult - în Basarabia ocupată de ruşi: el a 
fost interpretul, păstrătorul, colportorul valorilor de poezie, de 
melodie, de identitate ale “moldovenilor”, rupti de fraţii lor - 
începînd cu doina intrată şi ea în folclorul idiş, numai cu partea 
muzicală: “Prutule, râu blästämat,/ Care-n două ne-ai tăiat...”. 
Lăutarul evreu Lemeş, cântînd şi la “soarelele” de la curţile 
marilor boieri basarabeni rusificati: Cantacuzino, Moruzi, 
Sturdza, Catargi, Krupenski ş.a., a jucat rolul de... pedepsitor-la- 
cererea-victimelor: poftit, angajat, plătit împărăteşte de cei care, 
pentru titlul de kneaz îşi vânduseră moldovenitatea. Lemeş, 
dăruit şi cu o voce sfâşietor de frumoasă, le amintea în “moldo- 
veneşte” ce anume părăsiseră, trădaseră. Fanariotii rusificati îşi 
rememorau “faza intermediară”, moldovenească şi plângeau de 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 173 


beţie cu bale, rusească, cu lacrămi cât pearja, îşi zmulgeau à la 
russe, bărbile, se loveau cu pumnii în cap (tot după modelul 
pravoslavnic), şi, mazochişti, continuau a-i cere lui Lemeş: 
«la mai zi un cânticel în limba maicii noastre (sic) - să mai 
vărsăm o läcrämioarä». Vai, katharsis-ul moldo-rus stârnit de 
scripcarul şi guristul evreu Lemeş prin limba română - se 
rezuma la kef-ul anual, nu se concretiza în ctitorirea vreunei 
tiparnite cu litere “moldovineşti”, nici a unei şcoli, măcar de 
dascăli bisericeşti - “în limba maicii”... 

- Decurgînd firesc din primul punct (lăutarul evreu, acel 
meseriaş care contra plată executa comanda clientului: polonez, 
rus, ungur, moldovean, în limba şi cu materialul comanditarului), 
s-a închegat o nouă expresie muzicală: K/ezmer-ul. Pentru uz 
propriu evreii lăutari păstrau ca atare ori modificau teme muzi- 
cale existente în comunităţile pentru care executau comenzile, 
dotîndu-le cu texte în idiş, astfel creînd un nou folclor muzical: 
(există în Europa de Est altul, cu texte în idiş, însă muzica - iudee 
- are inflexiuni melodice liturgice, de sinagogă şi a inspirat 
jazz-ul vocal practicat în Franţa de Michel Jonasz). 

Ciudat şi, la urma urmei, explicabil: klezmer-ul, născut în 
Europa s-a cristalizat în afara ei, în “emigrație”: 

- în America (mai cu seamă la New York); 

- în... repatriere - în Palestina. 

Amândouă locurile atât de altundeva aflate - faţă de Basarabia 
- şi atât de îndepărtate unul de altul au produs klezmer din aceeaşi 
motivaţie intimă: nostalgia (să-i zicem pe româneşte: dorul), după 
acea patrie în care se simţiseră bine şi dacă nu de-a dreptul pierdută, 
sigur: părăsită, deşi subiectul cântăreţ se afla, în sfârşit, la Eretz 
Israel). Nostalgie exprimată printr-o veselie înlăcrimată, uşor 
disperată - deşi sältäreata. 

Fidelitatea melodică, preponderent moldovenească, tinînd 
seama şi de faptul că de secole “Ucraina” dintre Bug şi Nistru 
fusese populată majoritar de moldoveni - va fi semnificînd, 
simultan: desemnarea patriilor de substituție şi conjurarea soartei 
de a face din Israel cu adevărat Tara Promisă, nu doar un stat, 
acolo, ca atâtea altele - temere, vai, adeverită, după 1948... 

Sub formă onestă, cu indicarea originei: “pe o temă populară 
poloneză”, “pe o melodie din Basarabia” sau maghiară, bulgărească 
- încă o dată: mai ales moldovenească - câteva bune decenii 
klezmer-ul a favorizat structurarea unei variante a jazz-ului 
newyorkez (Benny Goodman la clarinet a participat la câteva 
înregistrări istorice). Asta a durat cam până în 1948, câtă vreme 
evreii nu au avut o patrie oficial recunoscută. 

Există o sumă de piese “americane”, înregistrate la New 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 174 


York începînd de prin 1909 şi care, sub titluri ca: “A vaibele a 
tsnien”, de Tarras (cu poznaşele surori Bagelman), “What can 
you mach? S’is America” de Lebedeff, “Freilicher Yontov” de 
Brandwein, “Vddisher march” (“marş” alcătuit din “Ciocârlia” 
curată, împletită cu o doină şi cu o horă), “Second Avenue 
square dance”, de acelaşi Tarras popularizează, ca să spunem aşa, 
folclorul moldovenesc, în sens larg, în stare aproape pură, 
recognoscibil, nu doar după oarecari hore, doine, sârbe, ci şi după 
clasice ca “Ciobanul care şi-a pierdut oile”, “Ciocârlia”, “Hora 
Mare” (extrasă de Brandwein, în 1924, din... Rapsodia română 
nr. 1 de Enescu...). 

După 1948 au răsărit klezmerieni “independenţi”: înregis- 
trează discuri cu melodii ucrainene, ungureşti, poloneze - mai 
bine de trei sferturi basarabene - însă nu mai indică originea, cum 
făceau bătrânii Steiner, Tarras, Brandwein, Hoffman, Fried, ci 
pretind că este “muzică tradiţională evreiască din Europa de Est”! 

Cel mai neruşinat dintre clarinetişti (şi mai lipsit de har) 
rămâne newyorkezul David Krakauer, altfel director de “şcoală 
de klezmer”... După el s-au luat o mulţime de clarinetnici de la 
Tel-Aviv, mai ales dintre recent recuperatii din URSS: ei prezintă 
(şi vând) fără tresärire discuri cu Ciocârlia, cu Hora Staccato 
(predilect clarinetite - şi indecent schelălăite) sub eticheta: 
“muzică tradiţională evreiască” şi nu s-a găsit nici un etnomuzi- 
colog evreu (mă gândesc la prietenul şi vecinul meu de Drumul 
Taberii, Harry Brauner - câtă vreme a trăit) să atragă atenția 
calpuzanilor că (şi) aceste melodii, sub forma lor cunoscută, nici 
măcar nu sunt “din folclor”, deci anonime, ci aparţin unui anume 
Grigoraş Dinicu: el le-a cules, le-a prelucrat-aranjat, le-a sem- 
nat, le-a scos în lume... 

Şi jazz-ul împrumută de peste tot, însă el se prezintă - în scris 
- cu titlurile pieselor, nu indică... “originea etnică” a temelor. 

În klezmerul nou (şi, fie vorba între noi: de o calitate 
muzicală întristătoare - este adevărată zicerea: «Evreii sunt 
supradotaţi muzical - dar să te ferească Dumnezeu de evreii 
afoni!») este pusă în evidenţă “originea etnică” (deci: proprieta- 
tea - aş zice: moşteniritatea) - mincinoasă, abuzivă, confecţionată 
pe loc, în graba-mare. 

Ca şi cum evreii nu ar fi produs de totdeauna o muzică şi 
originală şi de valoare. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 175 


NOTE 


1) Regizorul Lucian Pintilie, ca artist, a fost remarcabil până în 
momentul în care şi-a căutat scenariile de film în texte de Băieşu, 
de Petru Dumitriu-Canaliu. Se vede că el nu cunoaşte funcţia sacră a 
cuvântului, ignoră etica - doar a mărturisit singur că înainte de 1989 
făcuse “totul - ca toată lumea” - pentru a-şi salva talentul. 

Se ştie: talentul-la-român: el este un lucru foarte mare!, vorba 
cuiva. Alibiul “talent” a acoperit cu tolu-i murdar, zdrentuit, răumiro- 
sitor multe demisii morale ale multor talentați, chiar geniali compa- 
trioti, ducînd drept în subterana pactului cu diavolul securităţii (pact 
încheiat, după cum a mărturisit cu jumătate de gură după ce Iliescu a 
fost, în sfârşit trimis la plimbare, fiindcă iată cum arată cäinta lui: 
«Am fost şi eu... agăţat, dar am dat note numai câteva săptămâni. ..). Un 
om ameninţat, şantajat, torturat, pentru a da o notă informativă este, 
rămâne o victimă. Însă “artistul” care, pentru a obţine, de pildă, un 
paşaport de serviciu, îşi oferă... serviciile (ca Lucian Pintilie) - ce este el: 
un martir pe altarul artei curate?; un Sfânt-Gheorghe al Rezistenței prin 
Cultură însuliţind balaurul totalitarismului terorist comunist? Sau o oare- 
care secătură cu care nu este recomandabil să te însoţeşti nici pentru a 
trece strada? 

Într-un interviu dat televiziunii franceze Lucian Pintilie, întrebat 
fiind: cum de el, înainte de 1989, singurul român-la-Paris care 
călătorea în România după plac nu fusese... pedepsit de “emisarii” lui 
Ceauşescu (trimitere în “subsolul” cunoscut atunci, spre securistul 
Haiducu-Hirsch, cu misiunea de a-i suprima pe V. Tănase şi pe P. 
Goma), a răspuns, înţepat: Ceauşescu nu-i putea face lui nimic, fiindcă 
el este cunoscut pe plan mondial, s-ar fi făcut un scandal monstru dacă 
s-ar fi întâmplat una ca asta!; apoi el, Pintilie, îl amenintase - pe 
Ceauşescu!: dacă i s-ar suspenda pasaportul, ar face scandal, ar da 
interviuri, ar divulga (! - să se remarce conditionalul-perpetuu) ce se 
întâmplă, cu adevărat, în ţară (ce să se întâmple: foame-frig-dărâmări- 
teroare)... De aceea lui Ceauşescu îi era o frică grozavă de el, de 
Pintilie, de dezvăluirile, în fine, de amenințările cu dezvăluirile, dacă 
1 se va lua paşaportul de serviciu... Dar nu de acest motiv L. Pintilie 
a tăcut. Să acceptăm: pentru a obţine ceva (un paşaport cu mai multe 
intrări-ieşiri), artistul român de mare valoare - ce spun eu “mare 
valoare”, de-a dreptul de geniu! - consimtea la o “mică derogare de la 
morală” - fiind el grijuliul care nu-şi lasă uriaşul talent să-i moară. 

În termeni vulgari, de şedinţă comunistă, această sănătoasă, justă 
atitudine se chema: “a da dovadă” şi semnifica: a da arvună, a da 
aconto - pentru ceva neprecizat. Astfel văd eu intervenţia lui Lucian 
Pintilie în chestiunea stelei galbene pe care ar fi purtat-o evreii, pe 
străzile Bucureştiului, în timpul războiului. 

Mă întreb şi acum, după aproape un deceniu de la citirea acestei 
afirmaţii iresponsabile, mincinoase: 

«În ce scop Lucian Pintilie, marele nostru regizor (cel care era 
atât de mare, încât nu avea nevoie să facă plecăciuni, în direcţia celor 
care nu le meritau - însă aveau putere, aveau bani...) s-a trezit spunînd 
neadevăruri strigătoare la cer - minciuni care stropesc cu noroi nu doar 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 176 


augusta sa persoană de informator al Securităţii, ci înfundă până la 
bărbie, în calomnie, biata comunitate românească în integralitatea e1?» 

El se afla la Paris la începutul anilor ‘80, când săptămânalul 
L'Express a publicat “statistica lichidării evreilor”, pe ţări - inspirată 
de Elie Wiesel - din care reieşea că România îşi lichidase evreii “în 
proporţie de 80%”, pe când Ungaria “doar 40%”; cum era în excelen- 
te relaţii cu Eugene Ionesco, dacă nu va fi asistat la “discuţia” lui cu 
Wiesel, i se va fi povestit cum Ionesco i-a reproşat amicului declaraţia 
- mincinoasă istoric - anume că familia sa din Sighet fusese arestată 
în aprilie 1944, de către... jandarmi români. Oricum, frecventîndu-i 
pe loneşti, Pintilie se scăldase într-o atmosferă de onestitate intelec- 
tuală, de toleranţă, de democraţie în sensul bun al termenului; Eugene 
Ionescu, dacă nu era - şi nu putea fi - “antisemit”, nu era nici fanatic 
filosemit. 

Să fi intenţionat L. Pintilie să-i facă lui lonesco “o floare” prin o 
asemenea declaraţie? Dacă ar mai fi fost în viaţă, când au apărut 
declaraţiile sale - cum ar fi primit lonesco un astfel de... omagiu? 

Atunci de unde i se trage lui Lucian Pintilie convingerea că, 
în timpul războiului, evreii din Bucureşti purtau stea galbenă - evrei 
cu stea galbenă văzuţi de el, cu ochii lui? 

Sau va fi expectorat şi el vorbe-vorbe, pentru că era de un bon ton 
(altfel profitabil, material) să compătimeşti suferinţele evreilor, 
“în schimb” să taci cu un curaj admirabil suferinţele provocate nouă - 
ca basarabeni - de ei, evreii? Vasăzică Pintilie “îşi aduce aminte” (sic) 
să fi văzut cu ochii lui umilintele, suferinţele evreilor din Bucureşti, 
“în timpul războiului, purtînd stea galbenă”, dar nu-şi aduce aminte 
nimic-deloc (să nu-i fi povestit nimic pärintii?, refugiații din 
preajmă?) de(spre) suferinţele ne-evreilor din Basarabia, pricinuite de 
bolşevicii evrei - şi bulgari şi de găgăuzi, la Tarutino - în blestemata 
Săptămână Rosie: 28 iunie-3 iulie 1940? 

Cum se va fi chemînd această “memorie”? Minciună. lar pentru 
că Lucian Pintilie a frecat multă vreme pavelele Parisului: couardise. 


Ce-am ajuns noi, românii (“cei mai dârji anticomunişti din 
Europa de Est” - citat din Coposu, din Ana Blandiana, din N. 
Manolescu, din Adameşteanu, din Liiceanu, din Buzura): nici nu 
clipim în faţa minciunilor monstruoase, a calomniilor, a acuzațiilor 
proferate de evrei la adresa întregei comunităţi româneşti - operaţie de 
pregătire a terenului în vederea re-jefuirii ţării - temeinic jefuită şi de 
ei în o jumătate de secol; 

Nu tresärim când unul de-al nostru, din slugărnicie, 
supralicitează minciunile-calomniile-acuzaţiile delirante ale evreilor, 
ne împroaşcă el cu produsul latrinei marxist-bolşevist-sioniste - de ce? 

Fiindcă noi, românii suntem... culturali; nu se face să atragem 
atenţia unei glorii culturale naţionale că este un abject slugoi. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 177 


Un an (26 iunie 1940-22 iunie 1941) ocultat. 


Să fie el cauză? Sau efect? 


Informaţii extrase din documente (vezi Bibliografia) - publi- 
cate în România din dreapta şi din stânga Prutului începînd din 
1990 - majoritatea reproduse şi de mine în texte publicistice, pe 
larg în romanul Basarabia. 


I 
[1939] 
“[Ministerul pentru Minorităţi, Secția de Studii şi Informatiuni] 


“SCURT ISTORIC ASUPRA PROBLEMEI EVREIEŞTI ÎN 
ROMÂNIA 

“Probleme evreiască în România are aspectul destul de ciudat 
când îl judeci prin prisma dreptului la suveranitate al națiunii si al 
statului român, al unei lupte de aproape un secol între națiunea română 
şi imigrația continuă a evreilor din Rusia si Galiția, la care se adaugă 
aceea a evreilor din Ungaria, Germania si Austria. 

“Imigrația evreiască se manifestă imediat după tratatul de la 
Adrianopol din 1829. Prin acest tratat se deschideau strâmtorile 
Bosforului comerțului international şi se recunoştea Principatelor 
Române dreptul la comerț cu alte state. (...) Cum viața socială în 
principate era foarte redusă, cum o negustorime națională (...) nu exis- 
ta, cum înşişi negustorii greci, armeni şi turci ce se aflau în principate 
şi erau mai înstăriți, nu aveau experienţa legăturilor de comerţ cu 
străinătatea, s-a pornit o masivă imigrație de evrei din Galiţia şi din 
Rusia în Principatele Române pentru a acapara comerţul românesc. (...) 

“Acapararea economiei naţionale 

“Poate că proporția de 4-5% a populaţiei evreieşti faţă de totalul 
populaţiei României n-ar părea atât de primejdioasă. În fond însă ea 
reprezintă o primejdie gravă şi reală dacă ţinem socoteală de împre- 
jurările în care se găsesc evreii faţă de populaţia băştinaşă. În adevăr 
aceşti evrei veniţi în România numai atraşi de perspectivele începutu- 
rilor de prosperitate ale Ţărilor Române, au acaparat întreaga piaţă 
comercială românească şi, realizând beneficii importante, au începu să 
se substituie burgheziei româneşti. Astfel, pe la 1865 majoritatea 
terenurilor arabile din Moldova şi o bună parte din Muntenia se găsea 
grevate de ipoteci grele în favoarea evreilor. Chiar o parte a pămân- 
turilor ţărăneşti acordate prin legea agrară a domnitorului Alexandru 
loan Cuza erau ipotecate evreilor (...) Evreii încercau să acapareze 
acest izvor de bogăţie [pământul] acordând împrumuturi pe ipoteci 
asupra moşiilor marilor proprietari care, începând să ducă o viaţă de 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 178 


lux erau vecinic în căutare de bani. În acelaşi fel evreii reuşiseră să 
obțină ipoteci şi pe pământurile ţărăneşti, împrumutînd cu camătă mare 
pe ţărani pentru nevoile acestora de a-şi procura vite şi unelte de 
muncă. (...) 

“Situaţia aceasta vizibilă şi bine simțită de populaţia românească 
dela oraşe şi de cea rurală din Moldova, unde evreii începuseră să se 
infiltreze şi la sate ca arendaşi de moşii şi cârciumi, exploatind cu 
neomenie țărănimea, a alarmat pe români şi a sfârşit prin a crea un 
curent antisemit în opinia publică românească. 

“S-au produs astfel o serie de mişcări şi agitaţii pe chestia evreiască 
şi s-a ajuns chiar la mişcarea sângeroasă dela 1907 care a pornit din 
Moldova din revolta ţărănimii împotriva arendaşilor evrei (s.m.) şi s-a 
întins apoi în toată ţara luând aspectul unei revolte cu caracter social. (...) 

“A intervenit însă izbucnirea războiului Mondial [primul] şi 
faptul acesta a schimbat din nou situaţia evreilor faţă de națiunea 
română (...) Ar fi nedrept să nu recunoaştem că o parte din ei - destul 
de puţini, de altfel - şi-au făcut datoria către ţară. Marea majoritate însă 
au căutat şi au obţinut numai profiturile pe care le putea da războiul. 
Fapt este că evreii din teritoriul ocupat de trupele inamice s-au pus la 
dispoziția acestor trupe şi au urmărit cu tenacitate pe români, contri- 
buind la şicanarea, maltratarea şi jefuirea românilor de către trupele 
inamice. Din acest trafic al trădării faţă de ţara care le dădea adăpost 
au realizat benificii mari, au făcut averi. (s.m.) (...) 

“prin legea din 1924 autorităţile comunale au fost îndreptăţite 
să întocmească liste de naţionalitate pentru locuitorii comunei cari au 
dobândit de plin drept naționalitatea română (...). Întocmirea acestor 
liste (...) a dat loc la o nouă serie de fraude, autoritățile comunale 
înscriind în aceste liste fie din neglijenţă, fie din rea-credinţă, o 
mulțime de evrei veniţi în ţară după 1918. (...) s-au făcut înscrieri de 
evrei veniţi din Germania după 1933 din pricina regimului national- 
socialist. (s.m.) 

“(...) Statul român are nu numai dreptul, dar datoria să se apere 
împotriva invaziei străine, el fiind un stat tânăr şi la începutul conso- 
lidării fiinţei lui nationale. Într-o epocă în care state mari din Apus 
înţeleg să se apere împotriva străinilor, într-un moment în care Franţa 
şi Anglia însele refuză să primească pe refugiații evrei din alte ţări, ca 
simpli străini, nu ca cetăţeni, a pretinde statului român să primească pe 
aceşti refugiaţi recunoscându-le o cetăţenie obţinută prin fraudă nu este 
numai o exagerare ce atinge grav dreptul de suveranitate al statului 
român, dar este o primejdie pentru liniştea şi ordinea acestui stat (...) 

“Ca dovadă a bunelor intentiuni ale statului român faţă de 
minoritățile din România, a luat fiinţă un Comisariat General al 
Minorităţilor (...) elaborat în cel mai larg spirit de libertate şi are atri- 
buţiile de a veghea la respectarea drepturilor acestor minorităţi, 
pentru a face să dispară orice abuz sau nedreptate (...)” 

Arhivele Statului, Bucureşti, fond Ministerul pentru Minorităţi, 
dos. nr. 30/ 1939. f. 108-123 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 179 


x 


| “Ministerul pentru Minorităţi Secția de Studii şi Informatiuni] 
[1939, Bucureşti] 
“IREFERAT CU PRIVIRE LA SITUAŢIA JURIDICĂ SI 
ECONOMICĂ A EVREILOR DIN ROMÂNIA] 

“La recensământul făcut în 1930, numărul evreilor din România a 
fost (...) de 758.222 de suflete, adică 4,2% din populaţia totală a ţării 
(...). Cu ocazia revizuirii cetăţenilor, statistica judiciară a Ministerului 
de Justiţie a stabilit că s-au înregistrat 208.217 cereri de revizuire, 
reprezentând tot atâţia capi de familie evreieşti care cereau revizuirea 
pentru 965.270 de evrei - membri ai familiilor lor (...). 

Arhivele Statului, Bucureşti, fond Ministerul pentru naţionalităţi, 
dosar 30/1930. f. 173-177 

x 
“Ministerul Regal al Afacerilor Străine 
“Directiunea politică Nr. 15869/ 12 Martie 1939 
“Domnule Însărcinat cu Afaceri, 

“Ca urmare la instrucţiunile şi informaţiile trimise până în prezent 
Oficiului Domniei-voastre cu privire la problema evreiască, am onoa- 
rea a vă face să parvină Memoriul aici alăturat, rugându-vă să binevoiti 
a-l remite Guvernului pe lângă care sunteţi acreditat, atrăgându-i 
atentiunea asupra importanţei problemei la care se referă şi exprimân- 
du-i speranţa că va sprijini punctul de vedere expus în Memoriu. 

“Primiţi, vă rog, Domnule Însărcinat cu A faceri, asigurarea deo- 
sebitei mele consideratiuni. 

“Ministru Director 

“AL. Cretzianu S. Davidescu” 


“PRO MEMORIA 

“Guvernul român crede de datoria sa de a se adresa guvernelor 
Marilor Puteri, putând să colaboreze la rezolvarea problemei evreieşti 
şi de a le expune punctul său de vedere cu privire la o problemă care 
devine cu fiecare zi mai serioasă în România. 

“Prezentul memoriu are drept scop să expună, pe de o parte, 
originile şi evoluţia problemei evreieşti în România, precum şi datele 
actuale şi, pe de altă parte, să formuleze propunerile concrete ale 
guvernului român în vederea soluționării acestei probleme pe planul 
cooperării internaţionale. 

“I. Istoricul problemei evreieşti în România 

“Stabilirea populaţiei evreieşti în România, atât în Vechiul Regat 
cât şi în noile provincii, este relativ de dată recentă. Cronicile ţării, 
inscripţiile, sigiliile, într-un cuvânt toate izvoarele istoriei ţării, nu 
spun nimic în legătură cu evreii până în secolul al XVIII-lea. În 
România Veche, la începutul secolului al XIX-lea de abia se constata 
prezenţa a vreo trei mii de familii evreieşti. În 1820 acest număr ajun- 
gea la 4.855. Din acest moment, teritoriul românesc devine teatrul unei 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 180 


adevărate invazii. În 1859 numărul lor a atins deja cifra de 118.922 de 
persoane. În 1899, el s-a dublat din nou, atingînd 269.000 persoane. În 
mai puţin de un secol, prin urmare, elementul evreiesc din Vechiul 
Regat a sporit cu peste două mii la sută şi aceasta nu printr-o creştere 
normală a populaţiei, ci printr-un aflux neîncetat de noi imigranţi. 

“În Bucovina, de la anexarea acestei provincii de Austria, în 1775 
erau cu totul 526 familii de evrei, cam în jur de 2.100 persoane. În 
1924 numărul lor era de 128.000 persoane (...). 

“În Transilvania, se numărau în 1804, în toată provincia de abia 
1.606 evrei. (...) în 1870, la 24.000 şi în 1923 la 200.000, în cifre rotunde. 

“În Basarabia, în momentul dezmembrării acestei provincii a 
Moldovei, în 1812, numărul lor era neînsemnat. El este, în zilele 
noastre de 276.000, cam o zecime din populaţia acestei provincii. 

“Dacă adăugăm la cifrele de mai sus numărul de evrei veniţi în 
ultimii ani din Rusia, din Ungaria, din Austria, chiar din alte ţări, cifra 
evreilor, cu cetăţenie sau fără cetăţenie română, ce trăiesc acum în 
România depăşeşte pe cea de un milion două sute de mii de suflete 
(1.200.000). Importanţa acestei cifre va apare şi mai evidentă dacă se 
apreciază că numărul evreilor din toată lumea este, după statisticile 
Biroului din Philadelphia, de 14.600.000. Evreii din România 
reprezintă deci, ei singuri, în jur de 9% din numărul total de evrei. (...) 

“II. Originea evreilor din România 

“Cu excepţia câtorva mii de rit spaniol zis “Sephardim”, evreii din 
România sunt de rit polonez zis ‘Ashkenazim’. Imigrati, la o dată 
recentă din Rusia, Polonia, Ungaria, Austria, Germania, pentru a scăpa 
de persecuții, intolerantä religioasă sau mizerie, ei s-au stabilit aproa- 
pe exclusiv în oraşe, în grupuri distincte. Trăind separat de populaţia 
românească din cauza intereselor personale, ei rămân neasimilabili. 
(...) Dacă există o problemă evreiască în România este necesar să 
subliniem că a avut tot timpul un caracter strict ecomic şi politic, 
niciodată religios. (n.m.) (...) 


x 


“Marele Stat Major, Secţia II-a 

“Buletin contrainformativ pe luna Octombrie 1939 

“A. STAREA DE SPIRIT A POPULAŢIEI CIVILE 

“[...] 5. Evreii 

“În rândurile evreilor s-a putut constata oarecare satisfacţie ca urma- 
re a zvonurilor răspândite de unii agitatori că nu este exclusă o invazie a 
trupelor sovietice în Basarabia. Ei întreţin legături ascunse cu URSS. 
Elementul de discordie, boicot, anarhism, evreilor nu le scapă nici o oca- 
zie pentru a semăna ura şi a agita spiritele celor nemulţumiţi. (...) 

“(...) evreii din jud. Soroca ar fi format comitete secrete pentru 
primirea cât mai bine a trupelor ruseşti la o eventuală intrare în 
Basarabia. (...) 

“Evreii din Ardeal au început a fi ostili ungurilor, datorită curen- 
tului antisemit din Ungaria şi comentează soarta conationalilor lor din 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 181 


Polonia, contra cărora national-socialismul german a luat o serie de 
măsuri represive (Corpul 6 Armată) 

Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 333, dosar nr. 86, 
f1, 17, 24-25 

x 
“Legatiunea Regală a României în Egipt 
“Ataşatul de presă. Vezi adresa no.456 din 30.X11.1939 
“Conferinta Domnului Itzhak Gruenbaum, 
membru al executivei ‘Jewish Agency”, ţinută la stațiunea de 
radio din Jerusalim în ziua de 20 Decembrie 1939 (traducere) 

“În aşteptarea evenimentelor, în România domneşte linişte. La 
graniţele ei au avut loc evenimente istorice, cu iutimea cutremurului de 
pământ. Un stat vecin, care era sigur de puterile sale, a fost desfiinţat 
în timp de câteva săptămâni. România, văzând că armata polonă se 
retrage spre graniţele sale şi că cetăţeniiPoloniei fug de groaza războiu- 
lui, şi-a deschis porţile în faţa lor şi i-a adăpostit. În faţa României, 
această ţară a fost ştearsă de pe lista statelor existente, iar Rusia a ocupat 
locul ei la nordul României. Deci acum Rusia o înconjoară atât dinspre 
răsărit, cât şi de la nord. Acest fapt a aruncat teamă asupra României. Deşi 
Rusia este cam slăbită, în ultimul timp, din cauza evenimentelor şi 
războiului cu Finlanda, totuşi acest pericol nu a dispărut încă. (...) 

“Deşi în România este linişte, o linişte în aşteptarea desnodă- 
mântului, în aşteptarea «cutremurului de pământ», fiecare se întreabă: 
când? Dar în special evreii sunt cei care se întreabă. În aparenţă sunt 
liniştiţi, căci îşi amintesc de pericolul regimului antisemit de cari au 
scăpat ca prin minune. Urmele acestui regim nu au dispărut încă. lată 
rezultatul: circa 300.000 evrei se găsesc în ţară fără a avea dreptul la 
cetăţenia română şi, neavând nici o altă cetăţenie, au rămas pe drumu- 
ri. Care va fi viitorul lor? Noui legi în contra evreilor nu se fac, deşi 
există posibilităţi. Noul guvern a declarat că are de gând să micşoreze 
numărul evreilor şi să încurajeze şi sprijine ieşirea lor. (...) 

“Deocamdată domneşte linişte, iar evenimente speciale nu sunt. 
Afacerile merg bine şi mărfurile româneşti sunt foarte căutate. 
Bineînţeles că în Basarabia şi Bucovina situaţia este încordată, dar în 
Regat şi chiar în Transilvania nu sunt semne de frică. 

În văzul evreilor români a fost distrusă evreime polonă. Refugiații 
lor au găsit aici un refugiu. Numărul lor nu este mare, maximum 1500 
[în Nota, corectat: 10.000]. Aceştia au adus cu sine gemetele oraşelor 
bombardate; mulţimea refugiată, pe drumuri a fost atacată din ceruri cu 
bombe şi mitraliere. Ecoul detunăturilor a fost auzit din povestirile lor, 
iar imaginea câmpu-rilor de bătaie şi a căilor morţii ies în relief din 
aceste povestiri. Evreimea română şi-a deschis inimile şi casele în faţa 
fraţilor lor refugiații spre ei. O atitudine caldă şi inimoasă; le-au arătat 
o atitudine fräteascä, încât şi printre refugiaţi sunt voci constiincioase 
care s-au deşteptat: «Nu avem dreptul să ne bucurăm de o asemenea 
inimozitate, căci la timpul său, nu am primit tot astfel pe refugiații 
evrei din Germania care au venit spre noi». 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 182 


“Refugiații trăiesc în mijlocul populaţiei evreieşti. Aceasta suferă cu 
ei nenorocirile şi suferinţele lor. Evreii români aud mereu ecoul chinurilor 
din teritoriile poloneze ocupate. Deşi din teritoriile ocupate de germani 
sosesc veşti puţine, totuşi, şi acestea sunt de ajuns pentru a mişca sufletul 
până în adâncul lui. Din regiunile ocupate de ruşi nu se povestesc cazuri de 
teroare ne-omenească, dar şi aici a fost distrusă viaţa spirituală şi naţională. 

“Nu este de mirare că faţă de cruzimile ne-omenesti din teritorii- 
le ocupate de germani, evreii nu şi-au ascuns dorinţa de a scăpa de 
acolo, iar cei care au scăpat au fost bucuroşi. Chiar şi cei care au fugit 
în Rusia erau bucuroşi, nefiindu-le viaţa în pericol. Şi iată că această 
situaţie a răspândit zvonul printre polonezii din România că evreii din 
teritoriile ocupate de ruşi au trecut de partea ruşilor şi fac tot ce vor ei, 
pentru a le fi pe plac. (subl... mea, P.G.) Probabil cel care a răspândit 
acest svon a fost interesat să adâncească şi mai mult prăpastia dintre 
poloni şi evrei. (...) 

“Viaţa refugiaților evrei din România nu ne dă acea impresie grea 
cu care suntem obişnuiţi, căci ei nu locuiesc în locuinţe comune, ci 
separate. Ei primesc din partea poliției româneşti, pe contul Guver- 
nului Polon, suma de lei 100 zilnic. Bine înţeles această sumă nu este 
de ajuns, dar aceasta îi scuteşte de ruşinea foamei, mai ales din cauza 
eftinătăţii din orăşelele României, unde s-au stabilit majoritatea refu- 
giaţilor săraci. Toţi au primit haine de iarnă din partea comitetelor de 
ajutorare; bani pentru acest scop se primesc din străinătate. Cei care 
activează în acest comitet de ajutorarea sunt evrei poloni veniţi în 
România încă din timpul lui Grabsky, care şi-au deschis în România 
fabrici şi o parte din ei s-au îmbogăţit. De asemenea şi ‘Joint’-ul a 
început a organiza această activitate de ajutorare. Acest fapt a adus la 
formarea unui comitet mare de ajutorare a conducătorilor evreimii 
române. Între aceste două comitete au fost şi unele neînţelegeri, care 
probabil între timp au dispărut. (...) 

„se crede că evreii români au datoria de a umple lipsa creată prin 
distrugerea evreimii polone. În special sioniştii care au înţeles că evreii 
români formează acum cel mai mare grup de evrei din Europa şi că au 
obligatiunea de onoare ca în această oră istorică să stea în primele rânduri 
în munca de ispășire şi scăpare. Sioniştii au fost primii care s-au grăbit să 
ajute pe refugiații din Polonia şi ei simt că au datoria să mărească efortu- 
rile pentru această activitate. Din această cauză s-au unit cu toţii într-o sin- 
gură organizației care îşi va mări activitatea. Ei nu mai au încredere în 
puterea lor, dar dorinţa este foarte mare. Aceştia ştiu că atâta timp cât soar- 
ta lor le permite, trebuie să-şi facă datoria faţă de poporul şi ţara lor. Acesta 
este comandamentul orei istorice în care trăiesc şi nu vor trece peste el.” 

Arhivele Statului Bucureşti, fond Ministerul Propagandei Naţionale. 
Informaţii, dosar nr. 740, f. 1-4. 


x 


“Ministerul pentru Minorităţi, Secția Studii şi Informatiuni 
“REFERAT 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 183 


“Reprezentanţii populaţiei evreieşti din România s-au prezentat în 
repetate rânduri la Ministerul pentru Minorităţi cerând să li se îngăduie 
înfiinţarea unei secţii evreieşti în «Frontul Renaşterii Naţionale» şi 
constituirea unei asociaţii proprii după modelul celor acordate minori- 
tăților etnice sau cel putin organizarea lor într-o comunitate de apărare 
a intereselor lor speciale. 

“De curând s-au prezentat din nou la acest minister domnii 
Teodor Fischer, W. Filderman şi I. Finkelstein care ne-au depus câte 
un memoriu în aceeaşi chestiune. D. T. Fischer cere autorizaţie de 
înfiinţare a unei asociaţii generale a minorităţii etnice evreieşti din ţară 
care s-ar numi «Obştea evreeascä a României» şi va fi un organ de 
reprezentare şi de colaborare cu guvernele ţării. D. W. Filderman cere 
şi domnia sa tot o «Obste evreească a României» şi tot în aceleaşi 
condițiuni ca D. Fischer, ceea ce arată că s-au pus de acord înainte de 
a prezenta memoriile respective. D. I. Finkelstein cere să se numească 
de către guvern un «Consiliu Superior al Cultului Mozaic» dintre 
evreii recunoscuţi ca buni cetăţeni români şi în acelaşi timp şi ca buni 
cunoscători ai chestiunii evreieşti care în acord cu organele statului, să 
coordoneze viaţa socială, culturală şi religioasă a evreilor din ţară şi 
să propună forurilor tutelare măsuriile de luat în problema evreească. 

“socotim că ar fi nimerit să se găsească o formulă în cadrul 
căreia să se urmărească soluţionarea problemei evreieşti, cu colabora- 
rea conducătorilor evreilor din ţară, pentru a preîntâmpina orice even- 
tualitäti de viitor. Cum însă nu trebuie să se creeze evreilor din 
România o altă situaţie juridică decât aceea pe care au avut-o în trecut 
şi cum recunoaşterea lor ca minoritate etnică nu se poate face, ei fiind 
în fapt o minoritate religioasă în cadrul statului român, o încadrare a 
lor în «Frontul Renaşterii Naţionale» după modelul celor făcute pentru 
minoritățile etnice istorice, nu este recomandabilă. (...) totuşi, pentru a 
da şi populaţiei evreeşti din România un statut juridic care să acopere 
o lipsă de care se plâng evreii în forurile internaţionale (...) propunem: 

“1. Să se autorizeze constituirea unei «Asociaţii generale a comu- 
nitätilor de rit mozaic din România». 

“2. Autorizatia să se dea la 3 persoane care ar propune apoi 
Ministerului pentru Minorităţi o listă din care să se aleagă încă 6 per- 
soane pentru a forma Comitetul de conducere al Asociaţiei. (...) 

“3. Comitetul de conducere va elabora un statut pe care îl va 
prezenta ministerului pentru Minorităţi (...) 

“În felul acesta, Comitetul de Conducere al Asociaţiei generale a 
Comunităţilor de rit mozaic din România ar fi organul central care va 
reprezenta interesele populaţiei evreesti, în toate chestiunile referitoa- 
re la problema evreească, fiind şi organul prin care statul român ar 
putea răspunde diferitelor plângeri adresate de asociaţiile 
internaţionale evreeşti forurilor politice internaţionale”. 

Arhivele Statului Bucureşti, fond Ministerul pentru Minorităţi, 
dosar nr. 30/1939, f. 170-172. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 184 


II 
[19401 


“Marele Stat Major, Secţia II-a 
“SECRET 
“BULETIN CONTRAINFORMATIV 
pe luna Martie 1940 
PARTEA A Il-a 

“A. STAREA DE SPIRIT A POPULAȚIEI CIVILE 

“[...] 6. Evreii 

“Populaţia evreească a continuat a se manifesta, în cursul lunei 
Martie a.c., aşa cum s-a semnalat şi prin Buletinele anterioare. 

“- Oportunistă, urmărind a-şi servi exclusiv interesele proprii în 
dauna societăţii şi a Statului. 

“- Speculantă, fără nici o milă, a nevoilor populaţiei române. 

“- Neloială, căutând a se eschiva, prin toate mijloacele, de la 
îndatoririle faţă de legiuirile şi instituţiile Statului. 

“Luna Martie a anului 1940 are drept caracteristică, pentru 
mişcarea evreească «O nouă organizarea a evreilor pentru căutarea 
unor noui mijloace de acţiune». 

“Două fapte au contribuit la adoptarea acestui sistem: 

“- Informatiunile deţinute asupra celor ce s-au petrecut cu evreii 
în regiunile poloneze ocupate de germani şi de ruşi. 

“- Alegerea noului rabin, Alex Safran. 

[Nota editorului: “Dr. Alexandru Safran, Şef Rabin al 
Comunităţilor Evreieşti din vechiu Regat (4 februarie 1940), membru 
al Senatului României (17 martie 1940), Şef Rabin al Comunităţii 
Evreilor din Bucureşti (13 mai 1940)]. 

“Din informaţiile căpătate, evreii din România şi-au dat seama că 
atât regimul sovietic, cât şi cel hitlerist le sunt potrivnice realizărilor spre 
care năzuiesc; de aceea au căutat, atât prin alegerea noului rabin cât şi prin 
noua orientare dată activităţii mişcării evreesti, să ia o atitudine de mai 
multă loialitate. S-au mărginit deci a se reorganiza formulind deziderate: 

“- Federalizarea organizaţiilor sioniste din România cu secţiuni 
sioniste locale, în toate localităţile cu populaţie evreească. 

“- Reorganizarea Secţiei Culturale a organizaţiilor sioniste din 
România «Tarbut». 

“Tineretul evreesc din toate asociaţiile evreeşti să fie grupat 
într-o “uniune” pusă sub conducerea directă a Comitetului Central al 
Organizaţiei Sioniste. 

“- Pentru propaganda evreească au hotărât să tipărească un 
Buletin, din care a şi apărut un număr. 

“- Să se înfiinţeze în ţara noastră un seminar pentru pregătirea 
rabinilor, deoarece România are comunitatea evreească cea mai 
importantă din Europa de Est si Sud-Est [...]” 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 185 


Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 333, cabinetul 
ministrului, dosar nr. 86, f. 131, 141, 157-158. 


* 


(“Cu o lună înaintea începerii operaţiei militare [deci între 25 mai 
si 1 iunie 1940] au fost chemaţi de Komintern M. Skvortov (Leibovici) 
şi I. Morgenstern, membri ai secretariatului P.C. din România, respec- 
tiv în regionala din Basarabia - care au prezentat rapoarte despre 
«capacitatea de luptä»”. 

x 

... “Membrii partidului comunist şi unii minoritari din Basarabia 
au fost înştiinţaţi de către agenţi sovietici cu mult timp înainte despre 
ultimatum. Sarcinä:intensificarea propagandei prosovietice, confectio- 
narea de steaguri roşii, pancarte cu lozinca «Trăiască armata sovietică 
şi Stalin» cu care să-i întâmpine pe sovietici, la intrarea în teritorii şi 
cu care să hărţuiască trupele române şi coloanele de refugiaţi”. 


x 


...“În mai-iunie 1940 radio Tiraspol: puterea sovietică promite 
împroprietărirea țăranilor din RSSAM [în Ucraina, pe malul stâng al 
Nistrului] cu pământ si animale”. (...) “Pe malul stâng al Nistrului au 
fost instalate difuzoare puternice care transmiteau muzică populară 
românească - numai veselă - întretăiată de propagandă”. 


* 


Încă de la 23 august 1939 (Pactul Hitler-Stalin), printre evrei 
circula “promisiunea fermă a Tovaräsului Stalin: în Basarabia va lua 
ființă Republica Socialistă Sovietică Evreiască”. 


x 


Manifest difuzat de Sovietici în 22 iunie 1940 [cu patru zile 
înainte de ultimatum] în Basarabia si în Bucovina - atenție la “limba 
română”, mai cu seamă la topică: 

“A venit un mare ceas al eliberării noastre de sub jugul boerilor 
români, mosierilor, capitalistilor şi Siguranţei. URSS, Armata Rosie, 
conduse de partidul lui Lenin-Stalin iau sub protecția lor puternică 
Basarabia, furată de la noi în 1918 de boerii si clica militară româ- 
nească (...) Furat pământul sovietic al Basarabiei, se reîntoarce la a lui 
Patrie, în constitutionarea URSS. Armata Rosie care a eliberat pe ai 
noştri frați - ucraineni si bielorusi - de asuprirea boerilor polonezi v-a 
elibera şi pe voi, pentru totdeauna, ai noştri frați şi cetățeni ai URSS 
(...) Poporul muncitor din Basarabia! Pe tine te aşteaptă o fericită şi 
liberă viaţă în marea familie a popoarelor din URSS. Trăiască 
Basarabia Sovietică! Trăiască ai noştri fraţi moldoveni, ruşi, ucraineni, 
zmulşi din româneasca robia. Trăiască marele nostru conducător şi 
învăţător, tovarăşul Stalin!” 

Semnează: “Comandamentul Armatei Roşii.” 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 186 


x 


“Agresiunea a fost adusă la cunoştinţa executantilor [militarilor 
sovietici] doar în 19 iunie 1940, în sedinta specială a Consiliilor 
Militare ale Armatelor şi comandanților Corpurilor de Armată sub 
comanda generalului Jukov ținută la Proskurovo”. 


* 


Până la 26 iunie (1940) ordinul Armatei Române era: rezistenţa. 
În luna mai, la Chişinău, Carol II: 

«Am încins ţara cu un stăvilar de foc, fier, beton»... 

Din cauza... stăvilarului nu s-a pus la punct un plan de retragere 
(“ca să nu se creeze panică”). Primul ministru Gheorghe Tătărescu si 
regele Carol II nu au aprobat cererea (de la 12 iunie) a Armatei a 4-a 
de a evacua familiile ofiţerilor, funcţionarilor, clerului, averile de stat, 
materialele din stocuri, depozitele fabricilor din provinciile 
amenintate. 


* 


Ultimatumul sovietic: la 26 iunie 1940. 

Primul Consiliu de Coroană: 27 iunie 1940, orele 10. 

Gh. Tătărescu şi I. Gigurtu: expunere a evenimentelor. Generalul 
Florea Tenescu: situaţia militară. Rezultatul votului: 

Nu (11) Cedării: G. Mironescu, N. Iorga, C. Angelescu, 
V. Iamandi, Victor Antonescu, Şt. Ciobanu, Silviu Dragomir, Traian 
Pop, N. Hortolomei, Petre Andrei, E. Urdăreanu; 

Da (10)  Cedării: C. Argetoianu. E. Baliff, I. Christu, 
M. Cancicov, M. Ghelmegeanu, Mitiţă Constantinescu, I. Macovei, 
Ion Ilcus, Aurelian Bentoiu, Florea Tenescu; 

Pentru discuții: I. Gigurtu, M. Ralea, V. Slăvescu, R. Portocală, 
C.C. Giurescu; 

Rezervat: Gh. Tătărescu. 

x 

Carol II: “În afară de logică, mai există şi o morală națională şi 
politică, trebuie rezistat la aceste feluri de injonctiuni brutale şi nejus- 
ti-ficate prin forţa brutală”. 

(Cine ajunsese să invoce morala: Carol II! Până şi unul ca el avea, 
în România anului 1940, cui să dea lecţii de morală: lui Argetoianu, lui 
Tenescu, lui Ralea, lui C. C. Giurescu, lui Tătărescu, lui...) 


x 


[La 13 decembrie 1939 Carol II, aflind de la Clodius că 
Germania va apăra România “numai dacă Ruşii trec Prutul”, deduce 
că soarta Basarabiei fusese hotărită prin pactul Hitler-Stalin de la 23 
august 1939.] 

x 

[De ce Românul a înclinat steagul si a îngenunchiat, ba chiar s-a 

trântit pe burtă, în colb, imediat ce Rusul a bătut cu ciubota-n masă? 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 187 


Nu de răspunsuri înțelepte ducem lipsă: 

- «Că Rusia era un monstru, aliată cu celălat monstru, Germania»; 

- «Că Franţa şi Germania, garantele noastre erau în acel moment, 
prima înfrântă şi ocupată, cealaltă se retrăgea de pe continent în 
derută»; 

- «Că armata noastră era prost preparată, rău dotată»; 

- «Că...» 

„„„dar câte că-uri nu găsim atunci când căutăm răspunsuri la afir- 
matiile străinilor că suntem un neam de laşi, o adunătură de indivizi 
fără demnitate care nu cunosc poziţia în-picioare-cu-fata-la- 
ameninţare. 

Dar bineînţeles: toate motivele înşirate mai sus (şi încă vreo zece 
ținute în rezervă) sunt adevărate. Aşa era: monştrii erau monştri, noi: 
märuntei, fără noroc, neînarmati, nepregätiti pentru o astfel de 
înfruntare... Dar oare pentru ce fel de înfruntare-armată eram noi 
pregătiţi, în vara anului 1940? Vai, istoria este scrisă de învingători - 
şi scrisă mincinos - însă chiar în aceea se strecoară şi “amănunte” din 
care aflăm că o ţară, o comunitate, o coaliţie fusese în cele din urmă 
înfrântă - însă în luptă; că rezistase o zi sau un deceniu, nu se azvâr- 
lise în genunchi în semn de supunere la prima (bine: la a doua) 
răsteala a Monstrului. 

Aici trebuie să introducem o îndreptare cu valoare morală: 

Nu mobilizaţii Gheorghe şi Vasile şi Niculae - în civilie plugari şi 
tâmplari şi mici negustori şi învăţători şi (chiar) studenţi; nu ofiţerii, 
rezervişti, activi - deci nu alcătuitorii Armatei Române propriu-zise 
(prost instruită, prost înarmată, rău echipată) au fost, în acel moment 
de cumpănă, laşii, dezertorii, vânzătorii de aproape şi de ţară. Ci 
conducătorii, guvernanţii, acei membri ai Consiliului de Coroană care 
au votat Cedarea - să fie tintuiti încă o dată întru neuitare: Tătărescu 
(“rezervat”, când Ruşii începuseră ostilitățile prin paraşutişti şi prin 
evrei localnici?!), C.C. Giurescu, Ralea, Gigurtu, Argetoianu, 
Cancicov, Bentoiu - şi mai ales ministrul de război Tenescu! Să nu ne 
înşele judecata aspră a regelui, nici prezenţa lui (M)Urdăreanu printre 
“opozanți”: aceştia lucraseră dimpreună decenii la îngroparea 
României în acea neagră zi de 28 iunie 1940. A fost normal ca o 
asemenea echipă - chiar cârpocită la 4 iulie cu Gigurtu şi cu Sima - să 
cedeze şi Ardealul de Nord, a-normal fiind că nu a cedat întreaga 
Dobroge bulgarilor, Banatul sârbilor, Muntenia... .cui o fi, cui o trece pe- 
acolo, numai să se debaraseze de o povară prea grea pentru umerii lor. 

Tragedia basarabenilor şi a bucovinenilor a găsit înţelegere 
frăţească şi compasiune creştinească vreme de două luni încheiate: 
iulie şi august. Însă a fost trimisă într-un plan îndepărtat de altă 
tragedie: cedarea Ardealului de Nord. Numai că după mai puţin de 5 
ani (1944) ardelenii s-au întors pe pământul de pe care fuseseră alun- 
gati de urgia ungurească - basarabenii şi bucovinenii nici după 60. 

Chiar nu era nimic de făcut în iunie 1940 - întâi faţă cu pretenţiile 
teritoriale ruseşti, apoi ale ungurilor? Vai, pe ruşi nu i-am fi putut bate 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 188 


- dar de înfruntat cu armele, o vreme: da. Iar pe unguri cu certitudine 
i-am fi bătut măr - dacă... 

Dacă... Locul în care se dezbătea cu pasiune “dacă” a fost în 
libertatea din închisoare şi din domiciliu obligatoriu. Am asistat, 
uneori m-am amestecat în vorbă şi, bineînţeles, am fost trimis la 
plimbare, ca “prea tânăr, ca să ştiu cum şade politica”... 

Am aflat - în închisoare, în deportare - de la politicienii români 
cum şade politica românească. Si nu mi-a plăcut ce am aflat, mai ales 
din gura täränistilor. Am aflat de la nepoliticieni cum trebuia să şadă 
omul în faţa adversităţii: pe două picioare - şi mi-a plăcut ce am aflat 
de la nepoliticienii supraviețuitori ai războiului şi ai prizonieratului: 
militarii de carieră, civilii mobilizați. Ei fuseseră educați nu doar în 
spiritul violenţei, al polemicei (războiul), ci şi în al disciplinei; dar mai 
cu seamă în al moralei. Morala îi diferenția pe militari de politicieni, 
Chiar dacă misia militarului este uciderea inamicului. De aceea 
militarii erau proşti politicieni, iar politicienii, de regulă oameni fără 
cuvânt, fără demnitate, fără coloană vertebrală. Deci profund imorali. 

Eu, deşi “prea tânăr”, eram purtător al unei “soluţii intermediare”: 
pentru întâia oară o auzisem de la tata, în Lagărul de “Repatriere” de 
la Sighişoara, unde stătusem între decembrie 1944 şi sfârşitul lunii mai 
1945 - şi care poate fi rezumată astfel: 

România ar fi putut evita diktatele, atât sovietic, din iunie 1940, cât 
şi cel maghiar, din 30 august, dacă ar fi “navigat” cu normală 
inteligență între Scyla-Stalin şi Carybda-Hitler, exercitind un şantaj- 
cinstit, avertizindu-l pe Hitler: «În cazul în care Rusia si Ungaria 
agresează România, toate puturile de petrol - pregătite de englezi, 
olandezi, americani, francezi în vederea sabotării - vor fi betonate». 

Nu ştiu de unde auzise tata această “soluţie”: şantajul cinstit cu petro- 
lul - însă nici azi, după 60 ani, nu o găsesc ridicolă, inaplicabilă (atunci). 

Atunci importanţa capitală a petrolului fusese confirmată prin 
îndârjirea, prin sălbăticia cu care anglo-americanii ne bombardaseră, în 
1943 şi în 1944. Iar în ultimii ani petrolul a devenit... carburantul 
tuturor conflictelor, mai ales cele provocate de americani. Ca dovadă 
(“personală”, desigur): o pusesem în Jurnalul din 1978 - apărut la Nemira 
abia în 1997. 


Nu îmi fac iluzia că, în 1939-1940 “şantajul cu petrolul” ar fi pus 
la adăpost România de năvala rusească. Însă nimeni nu mă poate 
convinge că, dacă la 28 iunie 1940 Tătărescu şi Tenescu nu ar fi ordo- 
nat militarilor să nu opună rezistenţă în timpul evacuării, chiar de am 
fi ţinut piept bolşevicilor o săptămână (avem exemplele, ilustrate de 
documente din acest volum ale acelor ostaşi, ale unor mici unităţi care 
nu au ascultat ordinele şi i-au pus pe fugă pe vitejii krasnoarmeiţi), ar 
fi fost o săptămână roşie de sânge, în nici un caz de umilinţă naţională. 

Nefiind militar îmi îngădui să spun: dacă ne-am fi opus atunci 
ruşilor, am fi pierdut mult mai puţini oameni şi mult mai puţină 
demnitate decât am pierdut în “evacuarea tricoloră”]. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 189 


x 


La 27 iunie 1940 opinia Foreign Office-ului despre ultimatum: 
“Trebuie privite [pierderile româneşti] de scurtă durată şi nerecunos- 
cute pe plan international” (s.m.). 

Însă când, la 22 iunie 1941, românii au trecut la recuperarea 
“pierderilor ce nu trebuiau recunoscute”, Churchill ne-a calificat de 
“sacali care se repeziseră asupra Rusiei, doborîtă”... Bătrânul leu 
fireşte mintea: până în ajun (21 iunie) biata Rusie a lui Stalin, viitoa- 
rea “victimă a şacalilor români” era aliata de nădejde a Germaniei lui 
Hitler, deci inamica Angliei; nu era victimă de plâns, nici “doborită” 
la... 27 iunie, decât de surpriza trădării Germaniei, aliata-1 indefec- 
tibilă împotriva Occidentului putred şi în special a perfidei Anglii. 

Înainte de a declara război României (la 6 decembrie 1941), 
Anglia, la 30 noiembrie, i-a adresat un ultimatum. 

România a răspuns : 

“Guvernul Regal Român a luat cunoştinţă de comunicarea pe 
care Guvernul Majestății Sale Britanice i-a făcut-o prin mijlocirea 
Legatiunei Statelor Unite ale Americii. În faţa situaţiei create prin 
această notă, Guvernul Român se vede obligat să facă următoarele 
constatări. 

“În Iunie 1940 România a fost victima unei grave agresiuni 
din partea U.R.S.S. Dispretuind regulele Dreptului Gintilor, drep- 
turile istorice şi de liberă determinare ca şi obligaţiile formal asu- 
mate prin actele din 9 februarie 1929 şi 3 iulie 1933, Guvernul 
URSS. a ocupat Basarabia, Bucovina si Regiunea Herţa a 
Moldovei. Mai grav decât atât - şi acest lucru Guvernul Regal 
Român ţine să-l declare fätis - U.R.S.S. este principala vinovată a 
unor schimbări teritoriale şi pe alte granite româneşti, pe care a 
trebuit sa le sufere România din pricina agresiunii sovietice. Toate 
actele de neutralitate, neagresiune şi recunoaş-tere de drepturi 
făcute României de U.R.S.S. între 1929 şi 1940 nu apar astfel 
decât ca mijloace de disimulare a unor scopuri de expansiune şi 
de uzurpare împotriva României, U.R.S.S. folosind cel dintâi pri- 
lej a unor situaţii internaţionale, complexe şi grele, pentru a 
dezläntui nu numai acțiunea sa de invazie, dar a crea României 
grave condiţii, din care avea de ales intre prăbuşirea totală şi 
anarhizarea Sud Estului european şi între acceptarea vremelnică 
a unei Stări de uzurpatiune. După ce agresiunea sovietică şi-a atins 
primele obiective, provocatiunile guvernului sovietic n-au încetat, 
mărturisind astfel voinţa sa de a-şi continua politica de expansiune şi 
cotropire. Amintim: 

“1. Ocupaţia brutală a patru ostroave pe Dunare în toamna 
anului 1940; 

“2. Incidentele zilnice de frontieră şi încercarea continuă de 
a schimba prin forţă linia de frontieră, 

“3. Tendinţa de a controla întreg traficul Dunării 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 190 


maritime, 

“4. Încercarea de a pătrunde prin forță cu vase fluviale în 
apele româneşti, în ianuarie 1941. 

“5. Incursiunile neincetate ale aviaţiei ruseşti, care în 
lunile aprilie-iunie însemnau 2-7 survoluri Zilnice, cu toate 
protestele României, dovedind astfel pregatirea unor acţiuni 
militare împotriva României, 

“6. Concentrarea masiva de forte militare colosale la 
frontiera de Nord şi Sud-Est a Romaniei cu dispozitive operative 
şi permanente incidente provocate de unităţi de recunoaştere. 
Forțele militare sovietice concentrate pe frontiera română însu- 
mau 30 divizii de infanterie, 8 divizii de cavalerie, şi 14 brigăzi 
motorizate; 

“7. Încercările Comisarului Molotov de a mina securitatea 
României şi mărturisirea scopurilor ruse de expansiune făcute 
deschis şi prin acte evidente față de oamenii de Stat străini, 

“8. În acest timp Basarabia si Bucovina erau supuse unui 
regim de distrugere organizată, zeci de mii de oameni suprimati 
sau închişi, sute de mii de Români trimişi în Siberia astfel ca popu- 
latia unor centre ca Chişinau a fost considerabil redusă. 

“În fața acestei situaţii grave si sub presiunea celei mai evi- 
dente primejdii a numeroaselor divizii concentrate la frontieră, 
România a pornit la 22 iunie 1941 o acțiune militară pentru a-si 
apăra ființa naţională în contra agresiunii care amenința să 
continue şi a-şi redobândi drepturile uzurpate. 

“Guvernul Regal Român este ferm convins ca acțiunea sa 
militară era singura cale prin care putea să-şi asigure salvarea 
împotriva vizibilei ameninţări ruseşti, noua agresiune rusă fiind 
iminentă, aşa cum cele mai obiective şi categorice constatări de mai 
târziu au putut să confirme. 

“Pentru a-şi apăra ființa naţională, pentru a-şi redobândi 
drepturile şi a apăra ordinea şi civilizaţia Sud Estului, România nu 
avea nici o altă cale decât de a lupta alături de Marea Putere care 
s-a angajat în aceasta luptă istorică de apărare a civilizaţiei 
europene şi de stävilire a invaziei ce se pregătea împotriva 
României şi Finlandei întâi, împotriva întregii Europe apoi. 

“Astfel angajată, România respecta legile de onoare ale 
războiului. 

“La 22 Iunie [1941], Marea Britanie nu era aliata U.R.S.S. 
Totuşi la 30 Noiembrie 1941, Marea Britanie considera ca Romania 
ar intreprinde acte de agresiune împotriva Rusiei, aliata Marii 
Britanii. 

“România n-a intreprins şi nu intreprinde acte de agresiune. 

“Acţiunea militară a României a fost o acţiune de legitimă 
apărare în faţa agresiunei ruse începută în 1940 şi ale cărei etape 
urmau Să continue, iar operaţiunile militare pentru curățarea 
frontierei, pentru suprimarea centrului militar sovietic Odessa 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 191 


care, de la 45 km de limanul Nistrului, constituia un focar de 
veşnică ameninţare, după cum Crimeea constituia centrul aviatic 
de veşnica primejduire a teritoriului şi petrolului românesc; 
aceste operaţii sunt acte militare naturale ale unui front născut din 
agresiunea rusă şi pe care, în interesul conservării sale, România 
trebuia să le săvârşească pentru a-si asigura o zona de linişte. 

“Guvernul Român îşi face datoria de a reaminti Guvernului 
Majestății Sale: 

“I. Ca prin Convenţia din 28 octombrie 1920 de la Paris, 
Marea Britanie a declarat “graniţele fixate prin prezentul tratat 
ca şi suveranitatea României asupra teritoriilor care sunt 
prevăzute într-insul nu vor putea fi puse în discuţie...” 

“2. O seama de instrumente internaţionale între 1920 şi 1939 
comportau obligația de respect solidar al frontierelor. 

“3. Declaraţia Marii Britanii de garanţie din 13 Aprilie 1939 
prevedea "în cazul unei acțiuni care ar ameninţa precis indepen- 
dența României - etc. etc. Guvernul Majestății Sale Britanice se 
obliga să-i dea tot sprijinul” 

“Cu toate acestea, când la data de 26 iunie 1940 URSS. a 
făcut publică voinţa sa de agresiune executată în zilele următoare, 
Guvernul Majestății Sale Britanice nu a făcut nici un act de 
apărare şi de respectare a garantiilor date României. 

“Guvernul Regal Român, amintind Guvernului Majestății 
Sale Britanice cumplitele suferinţe şi ameninţări, uzurpări şi 
ocupaţii pe care le-au suferit Românii începând cu veacul al 
XVIII-lea de la vecinii lor de la Răsărit şi poziția sănătoasă 
anticomunistă pe care a avut-o România în ultimele două decenii, 
apărând încă de la 1919 Sud-Estul de primejdia desordinei 
sociale şi a invaziei, îşi face datoria de a aminti Guvernului 
Majestății Sale Britanice ca această atitudine a găsit în trecut 
perfecta înţelegere a Marii Britanii. 

“Mărturia acestei înţelegeri se găseşte în numeroase 
declaraţii făcute de oamenii de Stat englezi între anii 1919 şi 1939, 
prin care se semnala pericolul agitaţiei comuniste impotriva 
securităţii sociale şi politice a Europei. 

“Guvernul Regal Român are conştiinţa ca ceea ce a îndeplinit 
România până azi era singurul mijloc pentru a apăra Sud-Estul şi 
a contribui la păstrarea Marilor instituţii ale civilizaţiei Europei. 

“România a fost victima unei agresiuni cu grave consecinţe 
în 1940 şi trăia sub ameninţarea continuării fazelor următoare ale 
agresiunii; ea nu putea face în 1941 decât ceea ce a făcut. 
Daraceasta nu constituie decât o legitimă apărare şi o jertfă 
pentru civilizaţie. 

“6 decembrie 1941” 


Din partea oficialităților americane “pierderile [teritoriale 
româneşti] au primit o aprobare tacită” (s.m., P.G.). Nu a fost de 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 192 


mirare mai apoi când americanii ne-au bombardat cu sălbăticie, mai 
ales în 4 aprilie 1944, în zona Gării de Nord din Bucureşti (vezi şi Post- 
Scriptum 5). 

Atunci-acolo au fost ucişi 5.0007, 25.000? civili, în majoritate 
basarabeni, bucovineni, herteni refugiaţi din calea ruşilor - ca şi 
civilii nemți ucişi de bombardierele anglo-americane la Dresda, 
Leipzig, în 1945...; 

Pentru americani nu a existat vreun litigiu româno-sovietic, 
măcar... cartografic: în hărţile americane curente, de şcoală, de după 
al doilea război mondial, Ţările Baltice aveau dreptul la menţiunea, în 
roşu: “USA nu recunoaşte anexarea de către URSS în 1940”. În 
schimb (sic) Basarabia şi Bucovina de Nord, răpite de ruşi României nu 
se bucurau de acelaşi tratament: “nerecunoasterea”. Probabil-sigur: din... 
necunoaşterea istoriei-geografiei acestei părţi a Europei. 

Nu cumva din pricina intereselor yarrowilor protocronişti? 


x 


În 28 iunie 1940: al II-lea Consiliu de Coroană: 

Şase din cei 26 participanţi au votat pentru rezistenţă: 

“Numele lor merită să fie înscris cu litere de aur în cartea 
demnităţii româneşti: N. Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, 
Traian Pop, Stefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu” (Carol II, Jurnal). 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 193 


III 


EVACUAREA 


Documente, mărturii 


“A urmat retragerea precipitată a unităţilor militare, a adminis- 
tratiei şi a numeroşi civili din Basarabia şi nordul Bucovinei. Grupuri 
comuniste din evrei, ruşi, ucraineni, găgăuzi şi chiar români au început 
provocările împotriva armatei române şi a civililor în retragere. Au 
dezarmat unele unităţi; au scuipat pe ofiţeri; aruncau cu pietre, huiduiau. 
În aşteptarea trupelor sovietice aceste bande au scos şi au rupt tricolorul 
de pe instituțiile publice şi l-au înlocuit cu steagul roşu. Unităţi sovie- 
tice au luat prizonieri militari români, ofiţerii fiind arestaţi. 

“Armata româna n-a reacţionat. Primise ordin să nu răspundă prin 
foc la aceste provocari si atacuri: 

“«Nu se poate şti unde se opresc şi ce consecinţe pot avea» (atari 
reacţii ale trupelor române), citim într-un ordin al comandantului 
Armatei 4 române, generalul Nicolae Ciupercă. 

(...) “Arhive de mare valoare, biblioteci publice şi particulare cu 
milioane de volume, mari cantități de material feroviar, depozite de 
muniții, echipamente, zeci de mii de refugiaţi şi tot atâtea gospodării şi 
locuinţe, cu tot inventarul lor, părăsite în câteva ore, în faţa ocupantului.” 

(D.C. Giurescu - “Cine poartă răspunderea”). 


x 


Un martor ocular din Cernäuti: 

“Joi, 27 iunie, orele 17.00, oraşul vuia. Se spunea ca Basarabia şi 
Cernăuţii au fost cedati Sovietelor. Oficialitätile nu comunicasera încă 
nimic! La orele 18.00 (27 iunie) comandantul militar al Gării Cernäuti, 
capitan de rezerva, avocat dr. Gheorghe Jeleriu (...), primeşte confir- 
marea cedării; a doua zi, 28 iunie, orele 14.00, trupele sovietice urmau 
să treaca Prutul şi să ocupe Cernăuţii. Rămâneau circa 17 ore pentru 
evacuare. Capitanul Gheorghe Jeleriu cere aprobarea sa anunțe popu- 
latia. Răspunsul superiorilor săi: «Procedati cum credeți de cuviinţă». 
“Nici acum, în ultimele ceasuri, oficialitățile nu se hotărau să spună 
adevărul. Se poate negocia măcar termenul-limită al evacuării? Nu, a 
venit raspunsul: 28 iunie orele 14.00 nu pot fi depășite. De altfel, încă 
din dimineața zilei de 28 iunie, unitățile sovietice erau deja la podul de 
peste râul Prut, gata sa intre în oraş în orice moment. “Prefectul si sub- 
prefectul județului Cernăuţi nu au primit aprobarea de a confirma popu- 
latiei cedarea! Subprefectul județului, Dimitrie Socoleanu, şi-a liniştit 
chiar propria familie: este doar un zvon, nu are rost să împacheteze. 

“La 28 iunie, orele 9.00 dimineaţa, vine în sfârşit «dezlegarea» de 
la Bucureşti: ocupaţia sovietica - iminentă, cei ce vor să părăsească 
oraşul o mai pot face până către prânz. Motivația anunţului atât de 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 194 


târziu? Să nu se creeze panică în rândul oamenilor! 

“Atitudinea guvernului central a fost caracteristică oricărui 
cârmuiri autoritare, grijulie pentru propria ei imagine înainte de toate. 
(...) Comunele limitrofe oraşului Cernăuţi au fost înştiinţate aşa de 
târziu, încât unii [oameni] nici n-au ştiut ce se întâmplă, alţii au fugit 
pe jos, fără nimic. În dimineaţa zilei de joi 28 iunie 1940, clopotele 
bisericilor bateau în dungă, la intervale rare, ca dupa mort. Oamenii 
alergau. Unii îngenuncheau şi se rugau. Mulţi erau în stare de şoc. Un 
vuiet surd străbătea peste strazi. 

“Grupuri de agitatori comunişti şi-au început provocările. 
Huiduiau armata, aruncau cu pietre. Un tânar comunist se suie pe 
turnul primariei (catre orele 10.30), dă Jos tricolorul şi înalţă steagul 
roşu. Armata primise ordine stricte să nu reacționeze la provocări. 
Un soldat pune totuşi arma la ochi şi doboară pe agresor. 

“ Atmosfera de dezolare creştea cu fiecare ceas. Sute şi sute de 
oameni se îndreptau spre gară, cărând dupa ei ce adunasera în câteva 
ceasuri. Sunt aduse în graba toate vagoanele-marfa şi de vite. Oamenii 
sunt rugaţi să se înghesuie, sa încapă cât mai multi. 

“Ultimul tren a părăsit Cernăuţii la orele 14.00, vineri 28 iunie 
1940. În el se afla şi comandantul militar al gării, capitanul de rezervă 
Gh. Jeleriu. Cu cinci minute mai înainte fusese înştiinţat ca primele 
batalioane ale armatei sovietice au şi început să intre în oraş. Pierderile 
reale nu pot fi socotite: zeci de mii de gospodării, construite de 
generaţii s-au împrăştiat în câteva ceasuri. Bibliotecile Universităţii, 
ale Seminarului Teologic, ale cărturarilor au rămas pe loc. Cărţile au 
fost comasate şi s-au deschis «biblioteci populare». În unele case, 
armata de ocupaţie a pus pe foc cărţi, a spart piane în bucăţi şi le-a 
folosit ca să se încălzeasca în timpul iernii. Tablourile, mobile, haine, 
argintărie, vesela, totul s-a pierdut.” 


x 


“Din ziua de 28 iunie [1940] evreii îşi manifestaseră - în întreaga 
Basarabie si Bucovină de Nord, nu doar în oraşe, dar si în satele mai 
mari - bucuria că au devenit sovietici. Nu puţini erau înarmaţi şi agitau 
liste negrel), ameninţînd cu pedepsirea celor figurînd acolo”. 


x 


“De îndată ce s-a dat ordinul de evacuare, evreii s-au dedat la 
manifestații antiromâneşti rupînd şi scuipînd tricolorul şi suindu-se pe 
monumentul Unirei [din Cernăuţi] arborînd steagul roşu. 

“Se produc devastări şi împuşcături în stradă. 

“Înainte de intrarea trupelor sovietice centrala telefonică a fost 
ocupată de comuniştii locali”. 

“Şef de Stat Major; 

“Maior (ss) Gh. Constantinescu” 

Raport nr. 8327 din 28 iunie 1940, Corpul grănicerilor către M.St.M. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 195 


Ziarul Universul: 

“Joi, 28 iunie 1940, la 6 dimineaţa, mă aflam la Comandamentul 
Corpului 3 armată. De cu noapte se anunţase: trupele sovietice vor 
intra în Chişinău la orele 10. La ora 7, s-a anunţat că Sovieticii vor 
intra la orele 14. 

“În grădinile publice şi-au făcut apariţia bandele teroriste, 
arborînd steaguri roşii. Alţi minoritari înarmaţi opresc autobuzele, 
trăsurile cu refugiaţi, zmulg bagajele, poşetele femeilor; evreii în civil, 
extrem de excitati, au ocupat răspântiile şi aşteaptă convoaiele de 
refugiaţi, ca să le atace şi să le jefuiască. Aşa se şi întâmplă: sunt 
atacate cu pietre, cu oale cu apă clocotită, cu conţinutul oalelor de 
noapte şi convoaiele militarilor în retragere. Ofiterilor li se zmulg 
tresele, unor ostaşi li se taie nasturii de la pantaloni, apoi li se dă 
drumul, în hohotele de râs ale «populaţiei locale». Unii militari sunt 
duşi - nu se ştie unde, fiindcă în spatele civililor se află militari ruşi, 
ei îi preiau”. 

“La Chiha, Reni, Ismail, ucraineni, ruşi, bulgari, găgăuzi - mai 
mult de jumătate dintre ei deţinuţi de drept comun, liberati - au 
instalat «comitete sovietice» de teroare, de jaf, de asasinate”. 

“La Cernăuţi, cu începere din 28 iunie ora 10,30 evreii şi deţinuţii 
de drept comun liberati din închisori au atacat mijloacele de transport 
pentru evacuare şi i-au jefuit şi maltratat pe refugiați. Evreii l-au 
împuşcat pe preotul bisericii catolice, pe câţiva gardieni. Evrei tineri 
(15-16 ani) au dezarmat soldaţi, i-au pus să se dezbrace, apoi i-au 
înjunghiat cu propriile baionete [vezi, mai departe, mărturia lui Raoul 
Volcinski - n.m., P.G]. Evreii au rupt şi au scuipat drapelele tricolore 
şi, suindu-se pe monumentul Unirii, au arborat drapelul roşu. Tot ei au 
doborît crucea de pe catedrală şi au înlocuit-o cu steagul roşu şi cu 
portretul lui Stalin. Evreii de pe margine fotografiau scenele de 
maltratare, mai ales de umilire a militarilor, a teologilor, a preoţilor”. 

“La Soroca evreii conduşi de avocatul Michael Flexer (Fluchser?) 
au ocupat primăria şi au asasinat în faţa statuii generalului Poetaş pe 
comisarul Murafa şi pe ajutorul său Eustațiu Gabriel. Tezaurul admi- 
nistratiei financiare, în valoare de 15-18 milioane lei, a fost confiscat 
iar administratorul lon Gheorghe şi căpitanul Georgescu de la Centrul 
de recrutare au fost asasinați. Lt. Pavelescu Gh., maior Vartic Gh., 
comandantul leg. de jand. Soroca, căpitanul Ramadan au fost opriţi de 
evrei care i-au dezarmat şi le-au rupt galoanele”. 

“La Chişinău au fost împuşcaţi comisarii Pascu Nicolae, 
Mateescu C., Severin şi Stol”. 

“Incidente şi la Româneşti, jud. Lăpuşna: elevii, în majoritate evrei, 
i-au molestat pe profesori. La Reni grave incidente între evrei, cu benzi 
roşii la mână, şi autorităţi. La Tighina evreii au dezarmat pe jandarmi, 
luîndu-le uniformele. La Cetatea Albă au dat foc la primărie”. 

“La Cernăuţi ucrainenii au avut o atitudine foarte corectă faţă cu 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 196 


populaţia românească care se refugia, oferind alimente gratuit. Însă a 
evreilor a fost atât de neomenoasă încât a revoltat chiar pe şefii 
trupelor de ocupaţie (ruseşti). 

“Evacuarea a început la 28 iunie 1940 orele 10,30. 90% din 
populaţia evreiască a rămas pe loc, în schimb evreii bogaţi s-au 
refugiat în mare grabă. Au avut de suportat furia comuniştilor şi a 
evreilor autorităţile civile şi militare ale oraşului. Trupele româneşti în 
evacuare au fost atacate şi dezarmate, soldaţii au fost bătuţi cu pietre, 
opäriti cu apă fiartă, împiedecaţi a se îmbarca în mijloacele de trans- 
port. Au fost devastate şi distruse câteva biserici. Au fost împuşcate 
autorităţi militare şi civile. Propagandă pe lângă soldaţi de a depune 
armele şi a dezerta. 

Au fost ocupate, devastate, distruse unele sedii administrative şi 
militare”. 

x 

“La Vijniţa dr. Winner, şeful Sanatoriului a interzis personalului 
român să părăsească localul, a rupt steagul românesc, a păstrat numai 
fâşia roşie cu care s-a încins peste piept, strigînd: 

“A sosit ceasul nostru, al evreilor»!” 


* 


“29 iunie 1940. (...) Marinescu ne-a spus lucruri îngrozitoare 
despre tragedia românilor din Basarabia şi Bucovina. Retragerea lor 
în faţa hoardelor bolşevice s-a efectuat în condiţii înspăimântătoare. 
Trupele ruseşti n-au respectat nicăieri ordinea în care se angajaseră să 
ia în stăpânire zonele evacuate de trupele noastre (...)” 

(Ioan Hudiţă, Jurnal politic, vol. 1, pag. 221) 


x 


“29 iunie 1940. Excese de orice fel ale populației minoritare, mai 
ales evreii, care-i atacă şi-i insultă pe ai noştri; au fost batjocoriti 
ofiţeri; unități desorganizate”. 

(Carol al II-lea, Jurnal) 


Corriere della Serra: 

“La 29 iunie cca 3.000 evrei care au trecut în Basarabia pe la Reni 
au căutat să instige şi pe români la manifestări ostile contra refugiaților 
civili şi a militarilor, bătîndu-i cu pietre, devalizindu-i, împiedecînd 
transporturile, luînd armamentul şi distrugînd vehiculele”. 


x 


Aceeaşi informație în Gazzeta dell Popolo: 

“La Galați 2.000 de comunişti şi evrei locali şi din afară au 
provocat dezordini, ciocnindu-se cu forțele polițienești şi ale garnizoa- 
nei - soldate cu 15 morţi”. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 197 


x 


Despre Cernäuti, tot Gazzeta dell Popolo: 

“Imediat după plecarea soldaților români evreii, în număr de 
câteva zeci de mii, în afară de faptul că au comis tot felul de delicte, 
au deschis porțile închisorilor, înarmînd pe deţinuţi, au început cu 
furie să masacreze pe românii aflaţi pe străzi, au jefuit băncile, casele 
particulare, au incendiat bisericile şi palatele”. 


x 


“Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului 
dintre Prut şi Nistru la Uniunea Sovietică a fost întâmpinată cu 
bucurie de unii evrei din aripa stângă si comunişti.” 

(Alexandru Şafran, fost rabin şef - declarație din... 1946) 


* 


Corriere della Sera (30 iunie 1940) - relatează incidentul tragic de 
la Galaţi: 

“În timp ce românii încearcă să fugă din teritoriile ocupate, evreii 
se strâng din alte părţi acolo (...) Evreii aşteptau să fie trecuţi peste 
Prut; la un semn convenit au dezarmat pe soldaţii din gardă, au năvălit 
în oraş, trăgînd nebuneste, spărgînd vitrinele, atacînd trecătorii 
români. Brutala provocare a adus o fulgerătoare reacţie a populaţiei. 
A început o adevărată cursă după ei, sfârşită cu multi morţi şi răniți”. 


x 


“NOTĂ 
“30 Iunie 1940 

“În legătură cu operațiunile de evacuare a teritoriului cedat URSS 
se semnalează următoarele: 

“A. OSTILITATEA POPULAȚIEI EVREESTI FAȚĂ 

DE ELEMENTUL ROMÂNESC 

“Din Basarabia s-a evacuat, în primul rând funcţionarii cu 
familiile lor, apoi populația care doreşte. 

“Evreii din Basarabia au rămas şi s-au dedat la agitații şi 
manifestații comuniste (...). Se semnalează trecerea din vechiul Regat 
în Basarabia a unui număr important de evrei (numai în ziua de 29.VI. 
a.c. au trecut prin punctul Reni circa 3000 evrei). Elementul evreesc 
din Basarabia a căutat să instige şi pe unii Moldoveni la manifestatiuni 
ostile contra refugiaților civili si în special a armatei. 

“Toți refugiații din Basarabia declară că au avut de întâmpinat 
foarte mari greutăți numai din partea comuniştilor locali, majoritatea 
evrei care sub influența evenimentelor i-au supus la torturi, i-au bătut 
cu pietre, le-au devalizat bagajele, le-au împiedecat transporturile, 
luându-le animalele şi distrugându-le vehiculele. 

“La Chişinău avocaţii evrei din baroul local au pus cocarde roşii 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 198 


încă înainte de intrarea trupelor sovietice şi au comis acte de violenţă 
contra funcţionarilor români (...) Evreii (...) au arborat drapele roşii, 
manifestând pe stradă şi barând străzile spre gară pentru a nu permite 
refugierea funcţionarilor români. Au ocupat deasemenea localurile 
instituţiilor. Comisarii Pascal Nicolae, Mateescu C-tin, Severin şi Stol 
au fost executaţi de evrei în stradă. 

“Evreii din Cernăuți, imediat ce au luat cunoştinţă de evacuare, 
s-au dedat la manifestatiuni antiromânesti, rupând şi scuipând 
tricolorul românesc şi suindu-se pe monumentul “Unirii” au arborat 
steagul roşu. 

“S-au produs devastări şi împuşcături pe stradă. 

“Refugiații din Bucovina declară că la Cernăuţi înainte de 
intrarea trupelor ruseşti, populaţia evreiască a devastat biserici şi a 
executat numeroşi fruntaşi români şi ofiţeri. 

“Evreii comunişti între 15-16 ani au comis acte de barbarie, 
dezarmând pe unii soldaţi români, izolaţi de ofiţeri şi de poliţişti, 
înfigând baionetele şi armele în corpurile acestora” [vezi, mai departe, 
şi mărturia lui Raoul Volcinski] (...) 

“La Cernăuţi, muncitorii, în grupuri, au devastat imobilele şi 
căminurile studenţeşti, molestând populaţia română şi armata care se 
refugiază, dând drumul condamnaților din închisori. 

“La Catedrala din Cernăuţi comuniştii au dat crucea jos şi au pus 
steag roşu cu fotografia lui Stalin, iar interiorul a fost devastat cu grenade. 

(...)“F. INFLUENŢA COMUNISTĂ PE RESTUL TERITORIULUI 

“Gara Galaţi a fost atacată de un grup de comunişti în cursul zilei de 
30.VI. Intervenind armata şi făcând uz de arme, comuniştii au fost 
împrăştiaţi. (...) 

“Partidul Comunist intenţionează să intervină pe lângă Legația 
Sovietică din Bucureşti pentru a opri plecarea comuniştilor în 
Basarabia, spre a nu fi micşorat efectivul comuniştilor activi. (...) 

“G. INFLUENȚA ASUPRA POPULAȚIEI ROMÂNEŞTI 

“Populaţia românească este profund îndurerată de pierderea 
frumoaselor provincii româneşti. Elementul românesc este, în acelaşi 
timp, adânc indignat de faptele comise de evrei şi unele manifestatiuni 
de reacțiune n-au întârziat să se producă”. 

Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, Secţia 2, dosar nr. 
941, f. 217-226. 


x 


COPIE de pe telegrama Nr. 1767 din 30. VI. 1940 

“Brumarul [cod neidentificat - n. ed.] 35 - 30. VI - 21/30 

“În afară de cele raportate (...) se adaugă următoarele: 

“1. Se continuă scurgerea coloanelor peste Prut prin (...) zona 
Ungheni. Şoselele sunt supra aglomerate, mişcarea făcându-se cu circa 
1 km pe oră. 

“2, Oraşul Ungheni fiind ocupat de trupele sovietice, retragerea 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 199 


trupelor noastre a întâmpinat mari greutăţi. Nu se ştie ce unităţi au 
rămas la est de Prut. Două trenuri de muniții nu au fost evacuate, fiind 
oprite în Basarabia. Se duc tratative de a se permite transbordarea la 
Vest de Prut. 

“3. Populaţia evreiască de pretutindeni a avut o atitudine ostilă şi 
de sfidare, batjocorind pe funcţionari, asasinând pe unii din ei, furând 
tezaurul instituţiilor statului etc. şi dedându-se la cele mai neaşteptate 
nereguli, unii din funcţionarii basarabeni având o atitudine asemănă- 
toare. Astfel (...) s-a atacat camionul cu tezaurul administraţiei Soroca, 
furându-se circa 157 milioane lei şi asasinându-se administratorul 
financiar. Ofiţerul ce-l întovărăşea şi un subofițer, cei neasasinati, au 
fost degradati [li s-au zmuls epoletii-eghiletii, n.m.] şi batjocoriti. 
Avocatul Michel Flexer din Soroca, conducând bandele de evrei, a 
ocupat poliţia şi primăria unde au făcut percheziţii. Tot el a asasinat 
în faţa statuei lui G-l Poetas pe comisarul Murafa şi Eustatie 
Gabriel (...) 

“4. Populaţia refugiată din Basarabia manifestă o adâncă 
desnădejde pentru pierderea unor membri ai familiei şi avutului lor, 
mai există refugiaţi necăjiţi. (...) 

“6. La Sculeni, Basarabia, la ora 18, au apărut pe malul Prutului 
4 tancuri care au dezarmat un detaşament de lucrători români sub 
ameninţarea că, dacă nu se restituie luate de la locuitorii din Basarabia, 
vor pătrunde în Moldova. (...) 

“Seful Biroului Statistic Militar laşi 

“Lt. Colonel (ss) Ion Palade” 

Arhiva Ministerului Apărării Nationale, fond 946, dosar nr. 155; f. 3-4. Copie. 


x 


La Stampa din 1 iulie 1940, sub titlul “Ororile şi devastările 
comise de evrei în Basarabia si Bucovina” relata “manifestările de 
mulțumire la adresa ocupantului rus” si informa că la Cernäuti se for- 
mase “un guvern provizoriu compus din evrei si comunişti”, situații 
similare petrecîndu-se la Reni, Ismail şi alte localități. 

“Capii noii autorități la Cernăuţi: 

“1. Marek Fisch, guvernator, mare comerciant, milionar, membru 
marcant al Camerei de Comerţ; 

“2. Filip Beer, secretar general al guvernului, proprietar al 
restaurantului “Camenbeer”; 

“3. Max Weissman, primar, tipograf, agent sovietic; 

“4, Bruell, chestor al poliției, ziarist la Vorwärts (?) şi 
Morgenblatt; 

“5. dr. Zuflucht, seful serv. sanitar; 

“6. dr. Kehr - şeful Alimentaţiei; 

“7. dr. Sasa Pimensohn, avocat din Hotin, procuror general”. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 200 


x 


“Sunt originar din Cernăuți, unde, în 1940, am trăit drama 
evacuării (...). În Cernăuţi erau trei echipe [de fotbal] la care jucau 
tinerii evrei: Macabi, Borohov si Hasmonea. Deseori jucam românii 
cu evreii meciuri agreabile, fără nici o tensiune de natură rasistă, 
antisemită sau antiromânească. (...) În seara zilei de 27 iunie [1940] 
la radio Monte Carlo pe care familia mea îl asculta s-a anunțat că 
România este obligată să cedeze Basarabia şi Bucovina (...) A doua zi 
[în 28 iunie 1940] tata m-a trimis să-mi scot actele de la liceu (...) 
Când am ajuns la Primărie, am văzut că în stradă zăceau cinci 
cadavre de soldaţi români al căror sânge se scursese pe praful de pe 
caldarâm (...) Am întrebat ce se întâmplă, au venit deja ruşii la 
Cernăuţi? Mi s-a răspuns că soldaţii români au fost omoriti «de ăia» 
- şi mi S-a arătat spre două automobile în jurul cărora se învârteau 
vreo 12-15 tineri civili, înarmaţi, unii aveau chiar două automate, unul 
în mână, altul în spate si se agitau, să încapă toţi în maşini. Îi 
cunoşteam pe toţi, pe unii din vedere, pe alţii personal sau după nume: 
Aufleger Feibis, Fisher, Abacumov, Eisinger Siegfried. Jucau fotbal în 
formaţia de juniori a echipelor evreieşti amintite (...)” “În grupul 
amintit se afla şi Sigi Bainer pe care-l cunoscusem bine, jucasem 
fotbal împreună (...) L-am regăsit pe la mijlocul anilor ‘50, la securi- 
tatea din Cluj, când am fost anchetat şi de căteva ori am fost bătut măr 
de acest Sigi Bainer (...) Îl mai întâlnisem prin Cluj, fusese un mic 
contrabandist înainte de a se angaja la securitate ca anchetator şi 
bătăuş. Când m-am liberat am aflat că plecase în Israel”. 

(Mărturia lui Raoul Volcinschi, profesor universitar, Cluj). 


[Sigismund/“Gheorghe” Beiner? Breiner? - Bayner, după Raoul 
Şorban - nu fusese un oarecare anchetator brutal, crud, “simplu 
torţionar” în adunătura de animale/criminale alcătuind Securitatea 
“poporului” (vezi şi mărturia lui Ovidiu Vasilescu, în revista Memoria 
3-4/2003, descriind torturile aplicate de “maiorul Beiner - în tandem 
cu altă bestie: “căpitanul Gruia”, altfel Grünberg - răsculaților de la 
Gherla din vara anului 1958), ci şi locţiitor al şefului serviciului anche- 
te la Direcţia Regională de Securitate din Cluj. Dată fiind “activitatea” 
lui în timpul Evacuării din 1940, cu certitudine şi din al anului de 
teroare 1940-1941, Sigi Breiner/ Beiner/ Bayner, devenit cadru-de- 
nădejde al NKVD, fusese şi el evacuat în Asia Centrală, unde aştep- 
tase să şi-o reia - vorba fiind de activitatea de bătăuş, de asasin - în 
România cea mult-detestatä]. 


x 
ALEXANDRU BUDISTEANU 
Ziua de 28 iunie 1940 la Bălţi 
(episod dintr-un volum de amintiri în pregătire) 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 201 


In această zi, în urma ultimatumului URSS, trupele sovietice au 
intrat în oraşul Bălţi. Aveam aproape 12 ani. Inţelegeam clar că se 
petrecea ceva foarte grav. Desigur că părinților mei, cât şi mie, ne era 
greu să ne dăm seama pe de-a-ntregul de ce va urma. Dar nimic nu 
prevestea ceva bun. 

Pe la ora prânzului am auzit zgomot de avioane. Am ieşit în curte. 
Pe cer au apărut câteva avioane gigantice, de culoare închisă, practic 
negre. Nu mai văzusem în viaţa mea avioane atât de mari. Frau 
cvadrimotoare. Steaua sovietică se vedea cu claritate, deoarece zburau 
destul de jos şi mi s-a părut că în acelaşi timp zburau surprinzător de 
încet. Era o evidentă demonstraţie de forţă, care îşi atingea scopul. 
Avioanele degajau o forţă impresionantă, care confirma faptul, că 
şansele românilor, dacă s-ar fi opus sovieticilor, ar fi fost minime. 

Apoi am auzit din vecini, că trupele sovietice sunt în centrul 
oraşului. Atunci tata şi cu mine am hotărât să mergem să-i vedem. 
Deoarece vremea părea instabilă, tata şi-a luat cu el o umbrelă neagră, 
mare de ploaie. Am aflat că ruşii sunt pe strada Carol, fostă 
Petrogradscaia. Această stradă era o arteră importantă de traversare a 
oraşului. Făcea legătura cu cartierul Gării Mari -Slobozia, trecând prin 
centrul oraşului, paralel cu strada Regele Ferdinand, care era strada 
principală şi ducea spre ieşirea din oraş spre apus, către Sculeni, 
respectiv spre Prut. 

Intr-adevăr, acolo era lume destul de multă, inclusiv armata 
sovietică, pe care venisem să o vedem. Trupele ruseşti erau înşirate pe 
ambele părți ale străzii. Erau tancuri, tanchete şi soldaţi înarmaţi, care 
ne păreau îngrozitori de străini. Totul era străin pentru mine, începând 
cu feţele lor, cu maşinăriile şi uniformele lor de culoare atât de diferită. 
Era evident că aparţineau unei lumi complet necunoscute nouă. 

Dar printre noii veniţi se agitau numeroşi localnici. Şi aici a fost 
marea surpriză: spre stupoarea noastră erau localnici evrei! Cu toţii 
într-o stare de excitație anormală. Am înţeles imediat care era cauza... 
Pe caldarâm, printre laturile zidului de soldaţi ruşi, de tancuri şi de 
privitori se retrăgeau soldaţii români. Unii pe cai, alţii pe jos. Se 
mişcau cu privirile în pământ. Acesta era drumul lor către Prut. Imi 
erau familiari. Pe ei îi cunoşteam şi erau ai mei. Săracii... 

Pentru prima dată îi vedeam pe soldaţii noştri, pe care mă obişnui- 
sem să-i văd la paradele de 10 Mai, păşind atunci mândri, comportân- 
du-se acum ca o armată învinsă, retrăgându-se demoralizati şi umiliti. 
M-a apucat o mare tristeţe. Cum era cu „hotărârea de a lupta şi de a-ţi 
apăra glia strămoşească cu preţul vieţii”? Cum era cu declaraţiile 
Regelui Carol: „armata este bine înzestrată” şi „nu vom ceda nici o 
brazdă de pământ”? Oare nu mi-ar fi făcut mai multă plăcere să fim 
acum în plin război, cu orice risc, frontul fiind undeva pe la Nistru, iar 
noi sub bombardamentul giganticelor avioane văzute mai devreme, dar 
simțind că suntem angajaţi cu toţii într-un război demn, al apărării de 
patrie? lată că se aplica citatul din „Decebal către popor”: „Capul cel 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 202 


plecat sabia nu-l taie, dar cu umilinţă lanţul I-încovoaie. Şi mama lui 
Ştefan cel Mare oare ce ne spuseseă Nu cumva: „Du-te la bătălie şi 
de-o fi să mori, îţi va fi mormântul încununat cu flori?” Şi în general 
ce ne învăţaseră pe noi învățătorii şi profesorii noştri, la şcoală şi la 
liceu? Şi ce scria în toate cărţile noastre de istorie? Şi ce învăţam noi 
în fiecare săptămână în ziua închinată sträjeriei? Acum eram în plin 
exerciţiu dureros de lecţie de istorie şi literatură revizuită, care se 
aplica în mod şocant pe viu... 

Tata, în calitatea lui de fost militar, mă calmase după comunica- 
rea hotărârii Consiliului de Coroană, care decisese acceptarea ultima- 
tului, explicându-mi, că realitatea dură impunea această hotărâre, 
întrucât eroismul sortit pieirii certe, exclude şi o posibilă revanşă ulte- 
rioară. Avea dreptate, dar totuşi... Finlandezii de ce rezistaseră acum 
câteva luni? Parcă ei avuseseră şanse mai mari? La mine educaţia 
patriotică primită funcţiona perfect. Acum eram cu moartea în suflet. 
Eu mă retrăgeam odată cu soldaţii români, fără ca să fi tras un singur 
foc. Pentru mine ei nu erau „ei. Pentru mine ei erau „noi. Cu mintea 
mea de acum, mă gândesc că în prezent reacţiile la un atac se fac 
probabil pe baza unei „cost-benefit analysis”. Dar în 1940 parcă era 
mai normal să gândeşti tot cu mintea unui plăieş, care scotea să 
se apere, pur şi simplu sabia, ghioaga sau sulița, aşa cum făcuse 
de secole. 

Dar groaznic acum era nu numai faptul, că ai noştri se retrăgeau, 
în umilinţa lor dureroasă, dar şi că asistam la un spectacol oribil. 
Soldaţii români, dintre care majoritatea erau călare, erau huiduiti şi 
insultati de evreii agitati, care îşi demonstrau fericirea, că erau “elibe- 
rati” de sovietici şi sub ochii încântați ai acestora îşi arătau ataşamen- 
tul faţă de noua putere. Printre civilii de pe margine erau şi unii, nu 
prea multi, care ca si noi veniseră din curiozitate şi se uitau şi ei 
înmărmuriţi. Dar tonul era dat de această populaţie alogenă, care domi- 
na scena şi care se manifesta copleşitor. Mă uitam la feţele pline de ură 
ale evreilor şi la cele încântate ale soldaţilor sovietici, care se simțeau 
nişte eliberatori, confirmaţi ca atare de populaţia “entuziasmată”. Ruşii 
se uitau zâmbind, pe post de părinţi protectori, care îi patronau pe 
copiii zglobii, care alungau din casă nişte pungaşi. lar evreii se repe- 
zeau la soldaţii români, apucându-i de uniforme, de picioare şi de 
căpestrele cailor, fluierând şi strigând: “Hotilor! Huo! Țiganilor! Huo! 
Dacă printre voi sunt basarabeni, nu fiţi proşti si nu fugiţi cu hoţii! 
Rämâneti aici! Huo românii! Mars de aici! Huo!” Ba unii îi mai şi 
scuipau cu scârbă. 

Şi eu şi tatăl meu ne uitam îngroziţi unul la celălalt. Nu puteam 
înţelege sub nici o formă de unde venea această extraordinară explozie 
de ură faţă de români şi de dragoste nemărginită faţă de noii stăpâni. 
Trăisem împreună atâta vreme cu populaţia evreiască din oraş. 
Niciodată nu asistasem în trecut la manifestări de ură faţă de români 
sau de conflicte interetnice. Existau cel mult glumele de rigoare despre 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 203 


ovrei, dar, pe de altă parte, toţi aveam prieteni evrei. Ei îşi aveau licee- 
le, sinagogile, echipa lor de fotbal Macabi, publicaţii şi nu păreau dis- 
criminati. Practic, de exemplu, toţi doctorii din oraş şi majoritatea 
oamenilor de afaceri erau evrei. E drept, că pe vremea guvernării 
cuziste existase un curent antisemit în oraş, dar acesta nu se manifes- 
tase niciodată în mod concret şi nu existaseră acţiuni ostile faţă de 
evrei, care să le fi creat efectiv prejudicii. Singurul element discrimi- 
natoriu fusese atunci apariţia unor inscripţii în locurile publice, pe care 
scria “Vorbiţi numai româneşte”, dar lumea nu se sinchisea de ele. Iar 
inscripţia se referea la toate minoritățile şi nu era îndreptată contra 
evreilor în mod specific. Era o indicație nedemocraticä, dar avea doar 
un caracter de recomandare, deoarece nu era însoţită de măsuri 
administrative punitive. 

In lumea noastră fusese linişte etnică. Şi acum, deodată, răbufnea 
această revoltă a unei populaţii, care părea că suferise îngrozitor sub 
asuprirea românească şi se putea în sfârşit bucura de o “eliberare”, care 
1 se oferea şi care în mod evident părea, că fusese aşteptată cu ardoare. 

Spectacolul continua fără sfârşit, iar coloana românească se scur- 
gea hărţuită, umilită, ca o armată cotropitoare învinsă şi alungată de 
justitiari, spre bucuria populaţiei dezrobite. Imi venea pur şi simplu să 
plâng, dar învăţam repede şi din mers (probabil inconştient şi atavic), 
ceea ce urma să fac de acum încolo timp de multi ani, timp de multe 
decenii: adică să-mi ascund sentimentele. 

Iar peste toate cele de mai sus, am asistat şi la tristul şi degradan- 
tul spectacol, când brusc în mijlocul urletelor şi huiduielilor, un soldat 
cavalerist român a sărit de pe cal, dându-și arma unui camarad uimit, 
abandonându-şi calul şi rupând-o la fugă printre soldaţii ruşi, având 
parte de aplauzele evreilor de pe margine. Era limpede că era un basa- 
rabean. După un timp un al doilea a făcut acelaşi lucru. N-am să uit 
feţele celor doi dezertori, care exprimau frică şi ruşine în timp ce 
fugeau cu privirile în pământ, pierzându-se în mulţime. 

Caii rămaşi fără călăreţi au creat o oarecare busculadă. lar noi, 
privitorii, ne cam înghesuiam între noi. De fapt atmosfera devenea ten- 
sionată. Nici soldaţii sovietici nu mai păreau atât de veseli. Atmosfera 
festivistă se alterase. La un moment dat a început o ploaie uşoară. Tata 
şi-a deschis umbrela. In momentul acela un soldat sovietic de lângă 
noi, încruntat şi cu arma în mână, s-a întors brusc către noi şi s-a dre- 
sat tatii în rusă, spunându-i: “Ce? Te ridici contra revoluţiei?” Tata, în 
superba lui naivitate, a înţeles că soldatul era contra faptului, că el îşi 
deschisese umbrela, fiind deranjat că el o mai şi ridica acum !?!? Tata 
a închis umbrela (!) şi spre stupoarea mea, dar şi al lui după aceea 
(când am reconsiderat împreună episodul), i-a răspuns tot în rusă: “Vă 
rog să vă purtaţi frumos, că altfel o să ne schimbăm părerea despre 
voi!” Soldatul a bombănit ceva, dar din fericire nu a întreprins nimic 
altceva. Apoi ne-am dat seama, că soldaţii fuseseră probabil preveniti, 
că se vor putea confrunta cu elemente contrarevoluţionare... 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 204 


Spectacolul general fusese concludent. Am plecat amândoi cu 
jalea în suflet, fără să mai spunem nimic. Intre timp aflasem, că mai 
există un loc de primire al sovieticilor, în cartierul Pământeni. Ploaia 
se oprise, aşa că ne-am dus într-acolo. Cartierul acela, dincolo de Gara 
Mică, zisă şi Pământeni, avea case noi, precum şi unele terenuri încă 
libere. Am ajuns pe o toloacă, aşa cum îi spuneam noi, un fel de izlaz, 
unde soldaţii români făceau adesea instrucţie. Aici era acum un grup 
de camioane militare, tancuri şi soldaţi ruşi, înconjurați din nou de 
populaţie evreiască, formată predominant de data aceasta, din tineri şi 
tinere. Atmosfera era de chermesă. Natural, deoarece dispăruseră 
soldaţii români, care ar fi putut să strice plăcerea “eliberatorilor” şi 
“eliberaţilor”. 

Uimitor era, că se vorbea româneşte de către tinerii localnici, care 
aproape toţi nu ştiau ruseşte, fiind în mod evident crescuţi sub români. 
Iar tinerii evrei ce făceau acum? Bucurându-se de venirea sovieticilor, 
învățau limba rusă, cântând... Oare cine îi chemase? Ne-am dat seama 
acum, că dincolo, pe strada Carol, nu prea fuseseră tineri. Cineva avu- 
sese grijă să-i mobilizeze pe participanţi şi după criteriul vârstei. Din 
nişte megafoane se scurgeau cântece sovietice, iar nişte ofiţeri cu pro- 
paganda reluau şi explicau, cu întreruperi ale melodiilor, cuvintele 
mobilizatoare. Era impresionant să auzi cum tinerii şi tinerele evreice 
se uitau cu adoraţie în ochii ruşilor, maimutärind cuvintele, pe care în 
mod evident nu le înțelegeau. M-a frapat în special încăpăţânarea 
admirativă şi devotamentul, cu care două fete, sub îndrumarea unui 
ofiţer destul de arătos, învățau cu greu cuvintele de la celebrul hit 
“Katiusa”, fiind clar că învaţă papagaliceşte, habar n-având de limba 
rusă şi de sensul vorbelor. 

Aici am stat destul de puţin şi apoi am plecat spre casă, cu inima 
tot mai strânsă. Pe străzi era lume destul de multă. In aer se simţea o 
stare de agitaţie crescută. Era şi normal, având în vedere, că asistam la 
un lucru major: o schimbare de stăpânire statală şi o trecere de la un 
regim politic la altul, fundamental diferit. 

Pe drum, mergând pe strada principală Regele Ferdinand, am 
ajuns în dreptul oficiului telefonic al oraşului.. Aici - iarăşi lume adu- 
nată, care schimba impresii. Desigur, fiecare era conştient, că trebuie 
deja să se păzească. Ce repede se învaţă aceste lucruri... Basarabeni îşi 
însuşeau noul lor mod de viaţă. Aici nu mai existau evrei majoritari şi 
era pur şi simplu lume logic şi sincer îngrijorată de noutatea situaţiei. 
Am intrat în oficiul telefonic. Lume destul de multă. Personajul prin- 
cipal era un civil sovietic, aşezat la o masă, care vorbea ruseşte, cu 
voce puternică la telefon. Ne-am dat seama, că era un corespondent de 
presă, care spunea următoarele: “Tot oraşul este în sărbătoare! 
Entuziasmul este general! Fiecare poartă în piept o cocardă roşie! 
Populaţia este fericită că a fost eliberată! Suntem primiţi cu dragoste şi 
recunoştinţă! Etc. etc.” 

In oraş, ca impresie generală, disoluția autorităţilor române era 
totală. Acestea pur şi simplu se evaporaseră. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 205 


Ne-am dus acasă în tăcere. Văzusem şi auzisem destule. Mama ne 
aştepta îngrijorată, bucurându-se că ne-am întors cu bine. 

Am ţinut înainte de culcare micul nostru sfat zilnic, pe care îl 
efectuam din ziua ultimatului sovietic. Iarăşi ne-am întrebat pentru a 
mia oară, ce ne aşteaptă şi dacă nu ar trebui să ne refugiem în România. 
Din nou tata a susţinut două lucruri: mai întâi că nu avem la cine să ne 
ducem în România şi după aceea, că nu avem avere şi că el şi cu mama 
au muncit cinstit şi nu au ce să-şi reproşeze şi că deci, nu ar trebui să 
avem probleme cu un regim, care declară, că îi va sprijini pe cei care 
au trăit din muncă cinstită. 

Pe lângă toate acestea, astăzi se adăugase un element nou. Deja 
aflasem, deoarece ştirile circulau cu o iutealä extraordinară, că sovie- 
ticii, nerespectând înțelegerile de retragere ale trupelor române, se ins- 
talaseră deja la Prut şi-i controlau pe cei, care se refugiau în România. 
Unii erau lăsaţi să treacă, iar alţii nu, creându-se un fel de lagăr de trie- 
re. Tata ne-a spus: „Nu-mi convine să mă duc acolo şi să înceapă să mă 
verifice. Am fost ofiţer în armata ţaristă. Poate că vor afla, poate nu. 
Prefer să nu mă duc eu de pe acum în gura lupului.” 

Aşa s-a terminat pentru noi prima zi după intrarea trupelor sovie- 
tice în oraşul nostru. 

EPILOG: 

Peste câteva luni, când te întâlneai pe stradă cu câte un evreu, pe 
care îl cunoşteai mai bine, acesta, uitându-se mai întâi cu prudenţă în 
jur, îţi spunea: „Când scăpăm de ăştia? Rău ne-am păcălit!” Noi româ- 
nii, evitam aceste discuţii şi preferam să dispărem. Spre deosebire de 
evrei, noi ne puneam întrebarea, cum să ne adaptăm la noua situaţie. In 
acest timp evreii, se gândeau deja cum să plece din Basarabia. Ei ne 
demonstrau că erau mereu cu un pas înaintea românilor, din punct de 
vedere al gradului de informare şi orientare politică şi socială şi în 
funcţie de acesta, gata oricând să anticipeze şi eventual să accepte - şi 
să participe, sau nu - la o nouă etapă sau orânduire istorică, fiind de 
fapt mai puţin legaţi personal de pământul şi istoria locală.... 

Dar nimeni, atunci în iunie 1940 - inclusiv evreii - nu ştia, că 
peste un an, urma să aibă loc cumplita şi oarba pedeapsă, aplicată tutu- 
ror evreilor, atât vinovaţi, cât şi nevinovaţi, din Basarabia. 

Este suficient să spun că, după eliberare, în toamna anului 1941, 
la Bălţi existau în oraş doar trei evrei. Aveau regim de deţinuţi. Unul 
dintre ei era un medic dentist, adus de la Cernăuţi, unde evreii nu fuse- 
seră exterminați. Aducerea acestui medic la Bălţi fusese imperios 
necesară, deoarece în tot oraşul nu mai exista nici măcar un singur den- 
tist. Am fost şi eu la acest dentist. Era un evreu în vârstă, trist, care nu 
vorbea aproape deloc. Consulta la Spitalul Militar, care îi servea ca loc 
de muncă şi de detenţie. Al doilea fusese adus să repună în funcţie 
fabrica de săpun din oraş... (...) Al treilea evreu, nu mai ţin mint cu ce 
se ocupa. Basarabia devenise, din punct de vedere al absenței evreilor, 
cea mai ,purä provincie românească. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 206 


“CENZURAT DE PRESĂ 
“1 Iulie 1940 
Universul “TRAGEDIA EVACUĂRII BASARABIEI 
“Însemnările redactorului nostru pentru Basarabia 

“De 24 ore mă găsesc sub cerul Capitalei şi nu mă pot desprinde 
de visul groaznic care a fost evacuarea Basarabiei româneşti. Îmi 
mângâi cei trei copilaşi şi nu-mi vine să cred că sunt în viaţă. Ce caut 
la această oră matinală pe peronul Gării de Nord, dormind pe coşul de 
răchită, singura noastră avere salvată în care soţia a aruncat fără să ştie 
ce, câtăva rufărie, desperechiate? 

“Nu. Nu este vis. Este cruda realitate. Sosesc mereu trenuri cu 
refugiaţi şi din ele coboară fărâme din marea dramă naţională care a 
început să se desfăşoare fulgerător, în noaptea de Joi, 27 iunie [s.m.]. 

“S-a făcut dimineaţă şi în zadar aştept să bată clopotele catedralei 
din Chişinău şi ceasul Primăriei vestind începerea muncii. 

“În apropiere se aud sugituri înecate în lacrimi, se deschid 
ochişorii copilaşilor privind mirati forfoteala peronului. 

“Aveţi rude? Vor copiii lapte? - întrebări ce măresc durerea, dar 
aduc mângâierea. Nu suntem între străini. Nu suntem între străini. 
Nu se va apropia nimeni pentru a ne suprima viaţa. Nu vedem ţevile 
revolverelor întinse. O singură zi şi o noapte ne desparte de clipa în 
care ne aflam în Chişinău. Atâta doar. Vestea dureroasă a venit pe 
neaşteptate şi atât de fulgerător, încât nimeni n-a mai putut să-şi păstreze 
calmul şi sângele rece. 

“Joi, la 6 dimineaţa, mă găseam la comandamentul Corpului 3 
Armată. Se anunţase de cu noapte că trupele sovietice vor intra în 
Capitala Basarabiei la ora 10 în aceeşi zi. (...) La ora 7 s-a anunţat 
oficial: «Trupele sovietice vor intra la ora 2 d.a.» 

“În oraş nu se mai putea găsi cu uşurinţă nici un fel de mijloc de 
transport la gară, la o depărtare de 4 km. de centrul oraşului. 

“Coloane de refugiaţi, fiecare cu câte o legătură în mână, mame 
purtînd copii în braţe şi târând pe alţii, ochii împăinjeniţi de lacrimi, 
paşii grăbiţi cu o singură ţintă: gara. Suflete zdrobite cu o singură 
dorinţă; salvarea vieţii. 

“În grădina publică şi-au făcut apariţia bandele teroriste. Nucleele 
comuniste au intrat să înfigă steagurile roşii. 

“Comandantul militar desfăşoară patrulele pentru a pune pe 
goană pe acei care, înarmaţi, opresc automobilele şi mai ales trăsurile, 
smulgând bagajele şi poşetele din mâna femeilor. 

“Cuiburile locale de comunişti, în unanimitate alcătuite din evrei 
au ocupat în chip de simpli spectatori centrele şi colţurile străzilor, gata 
spre a da semnalul începerei devastărilor şi executării fruntaşilor româ- 
ni cari nu vor mai avea timpul să părăsească oraşul în momentul 
intrării trupelor sovietice. 

“În faţa redacţiei noastre, pe strada Ştefan cel Mare, un grup de 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 207 


comunişti evrei, arhi-cunoscuti (...) mă aşteaptă să ies din casă. Unul 
din ei mi-a făcut “cinstea” să înfigă sub firma Univer-sul o cârpă roşie. 
(...). Înlocuiesc cârpa roşie cu stindardul ţării (...) 12 ostaşi înarmaţi 
sub comanda unui sergent ocupă trotuarul din faţa redacţiei. 
Comuniştii, în faţa ţevilor întinse, dispar. 

“(...) În timp ce automobilul se pune în mişcare (...) doctorul 
Derevici, comunistul care de curând părăsise Doftana, îmi comunică, 
la telefon că nu trebuie să uit că la 1924, pe vremea revoluţiei de la 
Tatarbunar, comitetul “Tovarăşilor” m-a condamnat la moarte: 

“«Nu te vom spânzura, vom fi generoşi, îți vom zmulge câte o 
unghie pe fiecare zi, cu clestele» (...) 

“Îmi iau copiii. Închid casa în care am lăsat tot rodul muncii a 21 
ani. (...) Toate ferestrele evreilor sunt deschise. (...) 

“Tatä-mä pe peronul gării ticsit de lume. Rapidul de Bucureşti 
format din 30 vagoane este arhiplin (...) Câteva mii de oameni vor să 
pătrundă cu orice preţ în el (...) Mamele îşi îndeasă copiii prin ferestre. 
Altele îi strigă disperate pe cei rătăciţi. Bărbaţii care se tăvălesc pe jos 
cu braţele şi picioarele fracturate, cu faţa însângerată în lupta pentru 
ocuparea locului salvator. (...) 

“Din oraş vin ştiri dureroase. (...) Listele întocmite de organi- 
zatiile comuniste locale !) cuprinzînd numele românilor basarabeni si a 
celor din regat, destinati arestării şi suprimării, au fost împărţite de avo- 
catul Karol Steinberg şi avocata Etea Diner, tovarăşa de idei a lui 
Constantinescu-laşi şi dânsa evreică şi de curând ieșită din puşcărie. 
Bandele au început devastările pe str. Ion Inculeţ, unde îşi au 
gospodăriile majoritatea fruntaşilor basarabeni între care Pelivan, 
Gherman, Pântea şi alţii. De acolo au coborit şi, unde au dat de o casă de 
român, au pus în funcţie târnăcoapele, au dat în lături uşile şi au scos în 
stradă mobila şi lucrurile de valoare (...). Rezultatul jafului s-a depozitat 
în locurile indicate de cu vreme, odată cu împărţirea listelor. (...) 

“Înainte de a intra în prima staţie după Chişinău, coloane groase 
de fum se ridică jertfitoare către cer. Identificäm baia “Dobromirov”. 
Arde biserica Mazarache, cu trecut istoric românesc. Comuniştii evrei 
au inaugurat astfel începutul nefastei lor opere împotriva lăcaşurilor 
sfinte. În vagonul de alături stă o femeie îngenunchiată şi rosteşte 
rugăciuni însoţite de blesteme împotriva păgânilor fncälziti atâta 
vreme la sânul generos al neamului. Despre acest moment, profund de 
impresionant, află tot trenul. Genunchii cedează singuri. Toţi cădem în 
ei. Nimeni nu mai poate opri lacrimile. 

“Doamne, Dumnezule, pedepseşte-i Tu! Numai puterea Ta poate 
face asemenea minuni. Numai Cerul poate arunca focul pentru 
nemernicii pângăritori de altare (...) 

“Elefterie Negel, Universul din 1 iulie 1940” - text cenzurat. 

Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, Secţia 2, dosar 
nr. 941, f. 250-254. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 208 


x 


“30 iunie.[1940] A sosit Neculai care vine de trei zile pe drum, în 
tren. A plecat vineri de la plasa Bunesti, de pe malul Nistrului, 
retrăgîndu-se cu un regiment de artilerie (...) Aflînd că e fratele meu, 
colonelul Manoil i-a pus la dispoziție o căruță pentru a-şi transporta 
câteva geamantane până la Chişinău. Acolo a fost o luptă gigantică 
pentru a putea ocupa un loc într-un vagon de marfă. De-abia si-a putut 
salva un mic geamantan. Tot bagajul i-a rămas pe peronul gării, cum 
s-a întâmplat cu toată lumea care, pentru a se salva, a renunţat la toate 
bagajele. Neculai povesteşte scene sfâşietoare despre ce a văzut prin 
gările de la Chişinău până la Ungheni. Familii cu copii care nu se 
puteau urca în vagoane, tata într-o parte, copiii în alta, soţia urcată şi 
ea sau rămasă pe peron. (...) A asistat la uciderea multor evrei, în 
cursul drumului, de către legionari sau cuzişti care strigau în gura mare 
că «toţi jidanii trebuie ucişi, întrucât sunt aliaţii bolşevismului rusesc». 
Neculai spune că a văzut cu ochii lui, atât în gara Chişinău, cât şi în cele- 
lalte, până la Ungheni, bande de evrei, înarmaţi cu revolvere şi bâte care 
încercau să oprească populaţia românească să urce în tren. Neculai n-a 
fost niciodată antisemit. De data aceasta a rămas şi el uluit de ce a văzut 
la aceşti nenorociti, care purtau stegulete roşii şi panglici roşii la mână, 
pregătiți să întâmpine trupele bolşevice. «Acum», zice el, «încep să-i 
înţeleg pe legionari şi pe cuzisti»”. 

(Joan Hudifä, Jurnal politic, 7, pp. 222-223) 


x 


“NOTĂ - 1 iulie 1940 
“Atitudinea evreilor în legătură cu evacuarea teritoriilor cedate 

“(Soroca): 1. În ziua de 28 iunie, ora 16,30-17, comuniştii evrei 
din oraş au ocupat Poliția şi Primăria (...). La Poliţie a vorbit avocatul 
evreu Michel Flexor care a defăimat autoritățile şi administrația 
românească. În acest timp a apărut comisarul ajutor Murafa Vladimir 
şi agentul Eustațiu Gabriel (...) Aceştia au fost mai întâi perchezitionati 
apoi puşi cu mâinile în sus în Piaţa Unirii, la statuia generalului Poetas, 
unde au fost împuşcaţi de Michel Flexor (subl. în text). 

“2. La ora 17 un autocamion cu tezaurul Administraţiei Finan- 
ciare Soroca în valoare de circa 15-18.000.000 lei (...). În Piaţa Unirii 
însă, autocamionul în care se aflau Locot. Pavelescu Gheorghe, mai 
multi subofiteri, Vartolomei, Dirigintele Oficiului Postal si avocatul 
Gheorghe Stänescu a fost oprit de evrei care au rupt galoanele loco- 
tenentului Pavelescu şi ale subofiterilor, în asistenţa soldaţilor sovie- 
tici (subl. în text). În faţa acestei situaţii, Locot. Pavelescu şi 
Vartolomei au dat 50-60.000 lei la doi evrei care i-au scos din mulţime. 

“Subofiţerul Ene, fugind, a fost împuşcat pe la spate. Avocatul 
Stănescu a fost dat jos din maşină, de către avocatul evreu Pizarecsky 
(?) Alexandru si din informaţii reiese că a fost executat. Autocamionul 
cu tezaurul a rămas în mâna bandelor de evrei (subl. în text). 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 209 


“3. Din informaţii rezultă că au fost asasinati ulterior de evrei 
administratorul financiar Gheorghiu Ion şi Cpt. Georgescu de la Cercul 
de Recrutare. 

“4. Maiorul Virtic Gheorghe, comandantul Legiunii de Jandarmi 
Soroca şi Cpt. Ramadan (...) însoţiţi de un număr de subofiteri, căutînd 
să se refugieze cu o maşină au fost opriţi de evrei, cari le-au rupt 
galoanele, dîndu-le apoi drumul. (...) 

“5. Preoţii care voiau să se refugieze au fost opriţi de evrei şi 
întorşi înapoi în oraş. (...) 

“(Bälti) 1. În staţia Bălţi a fost împuşcat în ziua de 28 iunie a.c. 
un individ de către o persoană necunoscută. Cadavrul a fost expus pe 
peron, spunîndu-se că a fost împuşcat de soldaţii români, cu scopul de 
a provoca reacţia bandelor de comunişti evrei împotriva populaţiei 
româneşti (subl. în text) (...) 

“(Chişinău) 1. În ziua de 28 iunie a.c. la ora 16 a aterizat la 
Chişinău un grup de 20-30 avioane ruseşti. Imediat evreii au arborat 
drapele roşii, pornind manifestatiuni de stradă la care se adăugau 
deţinuţi comunişti liberati din penitenciarul local. Manifestantii au 
barat străzile, nepermitind accesul spre gară a populaţiei care se 
evacua. Pe tot parcursul manifestanții evrei şi comunişti strigau: «Jos 
Carol!», «Jos Armata Română!», «Trăiască Stalin şi Armata Rosie!» 
Poliţiştii care au vrut să facă ordine, pentru ca populaţia ce se evacua 
să se poată scurge spre gară, au fost prinşi, iar comisarii Lascăr 
Nicolae, Mateescu Constantin, Severin şi Stol au fost executaţi de evrei 
în stradă prin împuşcare (subl. în text). 

“2. Pe strada Alexandru cel Bun (Alexandrovskaia) funcționarii 
români care voiau să meargă spre gară au fost impiedecafi de o masă 
compactă de evrei şi ruşi care ocupau trotuarele fipind, amenintind şi 
aruncând cu pietre (subl. în text). (...) 

“(Cernäuti) 1. Încă înainte de intrarea trupelor sovietice populația 
evreiască a devastat bisericile şi a împuşcat pe mulți dintre capii 
autorităților. Printre cei ucişi sunt şeful gării, un locotenent-colonel 
de regiment, probabil primarul oraşului şi foarte mulți poliţişti, 
precum şi gardieni publici (subl. în text). 

2. Evrei comunişti între 15-16 ani au comis acte de barbarie 
[subl. în text], dezarmînd pe soldaţii români, pe ofiţeri şi pe poliţişti, 
înfigându-le propriile baionete (...). 

“(Vijnita) 1. Întreaga dezordine a fost provocată de evreii comu- 
nişti şi ucraineni. 

“Doctorul evreu Winer, şeful Sanatoriului din Vijniţa nu a dat 
voie personalului român să părăsească sanatoriul, a rupt steagul 
românesc, din care a oprit numai fâşia roşie cu care s-a încins peste 
piept, strigând că a sosit ceasul evreilor. 

“2, În ziua de 28 iunie a.c. când trupele sovietice au intrat în oraş 
au fost întâmpinate (...) de evreul Satran, înconjurat de populaţia 
evreiască (...) 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 210 


“3. O bandă în frunte cu avocatul Raufberger a atacat pe 
perceptor şi pe pretor, obligindu-i să-i predea banii din cassa 
percepției” (subl. în text). 

(Din Nota Serviciului Special de Informaţii - iulie 1940) 

Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, Secţia 2, dosar nr. 
941, f 53-57. Copie. 


“SUBCENTRUL Nr. 1 
“1 Iulie 1940, ora 11 
“RAPORT INFORMATIV TELEFONIC 

“1. Azi 1 Iulie 1940, ora 9,40, după unele greutăţi şi lipsuri s-a 
terminat scurgerea peste podul de pe Prut, Braniste-Stefänesti, a Brig. 
de Cav. comandată de DI. Colonel Postelnicescu. Brigada are lipsă mai 
mulţi ofiţeri şi trupă şi materiale. 

“Această brigadă a fost supusă la cele mai mari greutăţi, şicane, 
umiliri din partea autorităţilor sovietice militare, în asociaţie cu bande- 
le de bolşevici şi jidani civili, care în nimic nu au respectat convenţia 
în legătură cu retragerea trupelor noastre. 

“Toate aceste greutăţi au avut loc numai graţie [datorită] faptului 
că trupele noastre au avut ordin precis de a nu trage. 

“2. Constructorul [?] de telefoane Bârsan Mihail din Briceni, 
judeţul Orhei ne comunică următoarele: 

“În noaptea de 28/29 iunie, ora 2, au încercat a trece podul de 
peste Prut, în punctul Lipcani-Rädäuti mai multe tancuri sovietice, 
trăgând focuri de intimidare. Au răspuns soldații noştri şi bolşevicii 
s-au retras. 

“Jidanii din Lipcani strigau Trăiască Rusia Sovietică şi Stalin” (...) 

Arhiva Ministerului Apărării Nationale, fond 948, dosar nr. 155, f.5. 


* 


“TELEGRAMĂ 
“BUJOR [cod: Corpul 10 armată] - 1.VII. 1940 
“CĂTRE M. St. Major, Secţia 2, B. 
“1. Trupele sovietice au atins pe toată lungimea ei 
linia de demarcaţie. 

“(...) 2. Se pare că Sovietele manifestă tendinţa de a nu se 
mulțumi cu ce au ocupat până acum. În rândul militarilor sovietici se 
aude vorbindu-se că ei trebuie să ajungă cât mai repede la Ploieşti. 

“În cursul zilei de 1 Iulie comandantul rus din faţa oraşului Siret 
a cerut comandantului român predarea oraşului în timp de 24 ore, 
amenintind că îl va ocupa cu forţa dacă nu-l predăm de bună voie. 
Menţionăm că oraşul Siret este la Sud de linia de demarcaţie fixată tot 
în cursul zilei de azi. Câteva tancuri sovietice din Lipcani au înaintat 
pe podul Lipcani-Rädäuti având intenţia să treacă Prutul la Rădăuţi. 
Primite cu focuri de arme şi arme automate de unităţile noastre tancu- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 211 


rile s-au retras.(...) 

“DI. G-l. Constantinescu, Comand. C. 10 A, mi-a afirmat că şi 
D-sa are impresia că armata sovietică nu se va ține de angajamente si 
profitînd de succesele prea uşoare obținute până acum, nu ar fi exclus 
să reia înaintarea peste linia de demarcație. 

“3. Din cauza actelor ostile la cari s-au dedat evreii din Bucovina 
şi Basarabia împotriva militarilor români, toată populația românească 
din teritoriul neocupat şi unii militari, grade inferioare mai ales, 
execută represalii contra evreilor: sunt bătuţi, aruncați jos din trăsuri 
etc. Asemenea excese ar putea determina o intervenție a armatei sovie- 
tice sub pretext de a menține ordinea. Se impun urgente măsuri pentru 
a opri asemenea acte din partea noastră acum. (...) 

“Maior (s.s) Bădărău Nr. 1225 din 1. VII. 1940” 

Arhiva Ministerului Apărării Nationale, fond 948, dosar nr. 155, 

f. 85-66. 


“2 Iulie 1940 “ISINTEZĂ] 
“ACŢIUNEA EVREEASCĂ 
“1. EVREII DIN BASARABIA ŞI BUCOVINA 
ÎN TIMPUL EVACUĂRII 

“1. Comitete Revoluţionare: 

“La Cernăuţi comisar al poporului este actualmente evreul Salo 
Briil, de profesiune fotograf, primar este evreul Glaubach, ajutor de 
primar evreul Hitzig, iar prefect este alt evreu, Meer sau Beer. 

“La Chişinău sovietul comunal este condus de avocatul evreu 
Steinberg, originar din Huşi. 

“La Chilia Nouă s-a format un comitet local condus de evreul 
dr. Rabinovici, medic primar al oraşului. 

“Foştii gazetari evrei de la “Adevărul” şi “Dimineaţa” anume 
Torziman [corect: Terziman - vezi Nota | la acest capitol] şi Cândea au 
căpătat funcțiuni importante în Basarabia. 

“La Soroca conducătorul acţiunii teroriste a fost evreul Leizer 
Ghinsberg, gardian public la poliţia locală. 

“2. Atentate şi asasinări 

“Bandele evreo-comuniste din Chişinău au jefuit pe refugiații 
care nu aveau posibilitatea să să apere. În diferite gări (...), în grupuri, 
cu drapele roşii, încercau să facă presiuni pentru a determina pe 
călători să coboare. În unele cazuri au cedat numai după ce călătorii 
s-au apărat cu focuri de armă. 

“La Chişinău, o bandă de comunişti evrei a încercat să linşeze pe 
studenţii teologi care au scăpat numai datorită intervenţiei unui 
detaşament de jandarmi care au făcut uz de arme. 

“Inspectorul financiar Preotescu şi fostul inspector financiar, 
pensionar Pădureanu (...) au fost împuşcaţi. 

“La Chişinău listele de executäri D (subl. mea, P.G.) au fost 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 212 


întocmite de intelectualii comunişti evrei: av. Carol Steinberg, avoca- 
ta Etea Diner şi dr. Dorevici. (...) avocatul evreu Steinberg, în fruntea 
unui grup, a aruncat cu pietre în trupele române care se retrăgeau. 

“Perceptorul şi notarul din Ceadâr-Lunga (Tighina) au fost omoriti. 

“Preotul Bujacovski din Tighina a fost împuşcat de terorişti evrei. 
Deasemeni colonelul Adamovici, fost senator. Şeful postului de 
jandarmi din Abaclia (Tighina) a fost împuşcat de evrei. 

“În Cazaclia şi Ceadâr-Lunga au fost omorâţi notari, preoţi, 
poliţişti. La Reni au fost incidente grave între evreii care împuşcaseră 
2 marinari români şi autorităţile militare româneşti. Evreii purtau 
brasarde roşii. Au fost împuşcaţi 15-20 terorişti evrei comunişti. 

“În judeţul Cetatea Albă bandele comuniste evreeşti au schingiuit 
preoţi, le-au ars bărbile cu ţigări, au devastat biserici. 

“La Cernăuţi un grup de evrei a asaltat şi lovit cu pietre două 
autocare în care se aflau soldaţi; evreii au cedat numai când aceştia au 
făcut uz de arme. 

“Faţă de toate aceste orori comise exclusiv de către evreii basara- 
beni, se observă o adâncă indignare a populaţiei româneşti care în 
unele cazuri nu-şi poate stăpâni sentimentul de revoltă (...) Militarii 
(...) erau foarte revoltați contra evreilor, fiind hotărâți a linşa orice 
evreu ar întâlni, întrucât asistaseră la agresiunea evreilor împotriva 
ofiţerilor şi soldaţilor români pe linia Cernäuti-Dornesti, cu care 
ocazie se afirmă că ar fi fost omorât un ofiţer superior şi răniţi mai 
mulţi ofiţeri şi soldaţi români. 

“Tot în ziua de 1 Iulie a.c. la ora 18,30, la Bârlad, un grup de 
militari a împuşcat mortal pe evreul Poise (?) Leib Goldstein, comer- 
ciant din acel oraş. Numitul a fost transportat la spitalul local în stare 
de comă. 

“3. Propaganda antinationalà 

“Încă înainte de retragerea autorităţilor româneşti s-au constituit 
de către evreii comunişti locali comitete orăşeneşti care (...) au 
organizat primirea trupelor sovietice cu flori (...), s-au dedat la 
manifestațiuni ostile împotriva autorităţilor în retragere, patronînd şi 
îndrumând în acelaşi timp acţiunea teroristă. 

“Conform instrucţiunilor, aceste comitete, imediat ce s-a aflat de 
hotărârea Consiliului de Coroană [de a accepta diktatul sovietic - 
n.m.], evreii au înlocuit în grabă firmele româneşti cu altele ruseşti. 

“Cu ocazia trecerii trupelor române prin sate, oraşe şi gări, evreii 
manifestau ostil, în unele cazuri aruncând cu pietre. 

“În exodul lor, refugiații au avut de întâmpinat vexatiuni, 
umilinti, lovituri, iar unele cazuri au trebuit să lase în urmă morţi, 
numai datorită comuniştiilor evrei, care în afară de asta i-au devalizat 
de puţinele lucruri care mai scăpaseră. 

“Pe de altă parte, pentru a împiedeca retragerea populaţiei româ- 
neşti, evreii distrugeau vehiculele (...), iar în unele cazuri au încercat 
să incendieze traversele de cale ferată, pentru a provoca deraieri. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 213 


“Înşişi copiii evrei, dintre care unii chiar sträjeri, aşteptau în gări 
trenurile refugiaților pentru a-i injuria şi a le arunca cu pietre şi orice 
obiecte ce le cădeau la îndemână, creind o impresie oribilä. (...) 

“(...) refugiații basarabeni comentează faptul că împreună cu 
românii de peste Prut care se retrăgeau în interiorul ţării, sosesc gru- 
puri de tineri evrei originari din Basarabia. Aceşti tineri evrei au fost 
observați (...) că au atitudine de veselie şi satisfacţie, ceea ce nu cadra 
cu situaţia celui care îşi părăseşte avutul, oricât de modest, familia şi 
mediul în care a trăit. De asemenea refugiații români au observat la 
aceşti tineri evrei că posedă valută forte, dolari şi lire sterline, cari nu 
ar putea fi justificate nici de ocupațiile şi nici de veniturile lor 
normale (...). Considerînd şi faptul că actualmente mişcarea populaţiei 
evreeşti basarabene este înspre Basarabia, nicidecum în sensul părăsirii 
acestei provincii, cercurile menţionate formulează presupunerea că 
aceşti tineri basarabeni au de îndeplinit în ţara noastră misiuni contra 
ordinei publice şi siguranţei statului. 

“III. EVREII DIN RESTUL ȚĂRII 

“(...) Părăsind teama şi atitudinea de rezervă, aceste cercuri 
[evreeşti] au adoptat spontan o atitudine de accentuată veselie, 
manifestată îndeosebi prin comentarii zgomotoase în grupuri nume- 
roase pe străzi şi în localuri publice asupra evenimentelor (...), 
aprecieri jicnitoare la adresa ţării noastre, a conducătorilor statului, a 
armatei şi a tot ce este românesc şi în acelaşi timp o vie simpatie 
pentru acţiunea sovietelor (...) 

“(...) în toate casele evreieşti având aparate de radio-receptie s-au 
ascultat posturile emițătoare sovietice, neomitind să deschidă larg 
ferestrele, îndeosebi când acestea transmitea ‘Internationala’(...) S-a 
început răspândirea discretă a fotografiilor cu Stalin. 

“Ca şi la Bucureşti, în provincie şi îndeosebi la Timişoara popu- 
latia evrească locală la aflarea vestei şi-a manifestat satisfacția prin 
aceleaşi gesturi şi manifestări. 

“După răspândirea însă în opinia publică a ştirilor privind jaful şi 
acţiunea teroristă întreprinsă de evrei la intrarea trupelor sovietice în 
provinciile ocupate, veselia ce cuprinsese cercurile semite din Capitală 
şi provincie dispărând, a făcut loc unei acute îngrijorări faţă de 
perspectivele unor ample represiuni ce se presupunea că urmează a se 
întreprinde ca urmare a terorismului la care s-au dedat coreligionarii 
lor din Basarabia şi Bucovina. Sesizând indignarea ce a cuprins 
întreaga suflare românească la aflarea celor petrecute în Basarabia şi 
Bucovina, conducătorii evreimei, în frunte cu dr. Filderman şi Şef 
Rabinul Alexandru Şafran au recomandat expres coreligionarilor lor, 
prin intermediul comunităţilor, să se abţină de la orice manifestare ce 
ar putea crea incidente cu populaţia românească. 

“(...) Teama de eventuale represiuni, precum şi propaganda 
întreprinsă de evreii basarabeni de a imita gestul lor [de a trece în 
Teritoriile Ocupate] au creat, îndeosebi în rândurile evreilor 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 214 


apartinind micii burghezii, un pronunţat curent de emigrare în pro- 
vinciile ocupate. Această acţiune îşi găseşte în plus aprobarea unora 
din cercurile conducătoare evreieşti, în frunte cu dr. Filderman, Șef 
Rabinul dr. Safran şi scriitorul Horia Carp cari întrevăd astfel posibi- 
litatea descongestionării teritoriului ţării noastre de un important 
număr de evrei (subl. m. P.G.). 

“În schimb se constată opoziţia manifestată de către cercurile evreeşti 
sioniste socialiste care militează pentru emigrarea evreilor în Palestina. 

“Deşi cuprinsă de panică, o bună parte de evrei continuă să 
păstreze (...) o atitudine ostilă ţării noastre (...) 

“Excepţie făcând de la atitudinea generală manifestată de evrei în 
actualele împrejurări membrii cercului ‘Mutualitatea’, cu sediul în str. 
Spătarului nr. 15, critică cu asprime acţiunea teroristă întreprinsă de 
coreligionarii lor în Basarabia şi sunt decişi să participe, cu maximum 
de mijloace, la acţiunea de ajutorare a refugiaților. Explicaţia acestei 
atitudini constă în aceea că membrii acestui cerc sunt în majoritate bine 
situaţi materialiceşte şi în totalitatea lor se recrutează dintre 
refugiații din URSS, cari au avut de suferit de pe urma instaurării 
regimului bolşevic în acest stat. 

“III. TRECEREA ÎN TERITORIUL OCUPAT DE SOVIETE 

“Acţiunea trupelor sovietice în Basarabia şi Bucovina a avut ca 
urmare o emigrare a numeroşi evrei basarabeni din capitală în aceste 
provincii. Se constată că totalitatea celor ce pregătesc plecarea din 
Capitală [spre Basarabia] se recrutează din meseriaşi, mici comer- 
cianti, misiti şi unii studenţi lipsiţi de o situaţie materială bună. 
Deasemeni încearcă să părăsească ţara şi o serie de liber profesionişti, 
intelectuali, majoritatea dintre aceia cari au fost excluşi de la exercita- 
rea profesiunilor lor din diverse motive, sau cari au fost decäzuti din 
drepturile de cetăţenie. Motivul care îi determină pe aceşti evrei să 
părăsească ţara noastră îl constituie în majoritatea cazurilor credinţa 
abil susţinută de propaganda comunistă că sub regimul sovietic vor 
reuşi să-şi creeze situaţii mult mai înfloritoare decât cele avute în 
România, nemaifiind totodată nici obiectul presupuselor represiuni 
antisemite. Tendinţa de emigrare a acestor evrei, în general încurajați 
de coreligionarii lor originari din Basarabia este însă în parte 
combătută de către evreii originari din Vechiul Regat, ca şi de cei bine 
situaţi materialiceşte, cari speră încă într-o ameliorare a situaţiei lor în 
tara noastră. 

“În general, cadenta trecerilor în Basarabia este în medie de 
aproximativ 10.000 persoane pe zi.(...) De asemenea se înregistrează 
plecarea din Bucureşti spre Basarabia şi Bucovina a un număr de 70- 
80 studenţi evrei de la Căminul Studenţilor Evrei Schuller, cunoscut 
focar de propagandă comunistă”. 

“Este de relevat că faţă de eventualitatea de a rămâne lipsit de 
cadre, cari în bună parte şi peste tot cuprinsul ţării se recrutează din 
evreii basarabeni, Partidul Comunist din România a dat ordine severe 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 215 


în sensul ca membrii cari, fără autorizaţia conducerii partidului, vor 
părăsi localităţile unde au însărcinări, vor fi socotiți trădători.” 

Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 945, dosar nr. 155, 
f. 162-172. Copie 


x 


“BIROUL STATISTIC MILITAR, Bucureşti, 2 Iulie 1940, ora 19 
“RAPORT CONTRAINFORMATIV Nr. 4 

“1) Evacuarea Basarabiei 

“a) Dr. Constantinescu, fost primar al oraşului Cernăuţi, refugiat, 
declară următoarele: 

“Ucrainenii au avut o atitudine foarte corectă faţă de populaţia 
românească care se refugia, atât din Cernăuţi, cât şi la sate, oferind 
refugiaților alimente gratuite. Mulţi ucraineni s-au refugiat de 
asemenea. 

“Atitudinea evreilor a fost atât de neomenoasă încât a revoltat 
chiar pe şefii trupelor de ocupaţie, cari au dat ordonanţe prin care se 
atrăgea atentiunea că se vor sancţiona cu moartea jafurile şi crimele. 

“Preotul bisericii catolice din Cernăuţi a fost împuşcat de evrei. 
Racoci, directorul penitenciarului Cernăuţi a fost împuşcat de către 
deţinuţii comunişti liberati. (...) 

“f) O refugiată din Ismail declară următoarele: 

“_ Învățătorul Savitzki, căzut de trei ori la examenul de admitere, 
intrat ulterior ca funcţionar în poliţia Ismail, a afirmat că la retragerea 
românilor, el va conduce teroarea contra lor. 

“- D-ra Galiveski, profesoară la Liceul de fete Ismail, cari e soră 
căsătorită cu un general român al cărui nume nu-l cunoaştem, îşi 
manifestă zgomotos bucuria pentru venirea bolşevicilor. 

“- Fiul avocatului regätean Popovici, din Ismail, concentrat în 
prezent cu gradul de căpitan, înainte de retragerea românilor a arborat 
steaguri roşii la liceul al cărui elev este, la Prefectură şi Primărie, 
iar pe un Plutonier român de la Manutantä, a cărui familie se refu- 
giase, l-a împuşcat fără motiv. (...) 

“g) Locuitorii Bălan Gheorghe şi Coţofan Nicolae, originari din 
Judeţul Ialomiţa, care au plecat cu ultimul tren de refugiaţi din 
Cernăuţi spun că înainte de intrarea trupelor sovietice, comuniştii din 
acel oraş - în majoritate evrei - opreau maşinile, autobuzele şi căruțele 
cu refugiaţi, pe care, după ce-i maltratau, le luau vehiculele, strigân- 
du-le: «Ne furati averea, sunt ale noastre». O Doamnă care se 
refugia într-un automobil, opunându-se, a fost lovită cu cuțitul de un 
comunist. Nu se ştie starea ei. 

“h) Refugiatul Molnicov Otto, agent de control al Minis- 
terului de finanţe, din Väscäuti, Bucovina, originar din Cernăuţi, 
declară: 

“- La Ştefăneşti, Jud. Cernăuţi, trupele sovietice au arestat un 
Maior român de Grăniceri, pe care l-au surprins în biroul său şi l-au 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 216 


torturat pentru a lua informatiuni militare. 

“_ În comuna Bărbăteşti, Jud. Storojineţ, elementele înaintate ale 
trupelor sovietice au împuşcat pe Şeful de Post cu trei Jandarmi româ- 
ni, care refuzaseră să predea armele. 

“- Reg. 54 Inf., care se afla în Nordul Bucovinei, a fost capturat 
şi dezarmat. Pe ofiţeri, după ce îi dezbrăca şi maltrata, îi menținea 
arestaţi, pe soldaţii români, după ce i-a desarmat, i-a lăsat liberi. 

“- Un comisar ajutor dela Poliţia Väscäuti a fost surprins şi luat 
de bolşevici. 

“Ajutorul de primar al Oraşului Cernăuţi a fost împuşcat de 
trupele sovietice. (...) 

“1) Refugiatul Braicu Ion, originar din Gorj, pensionar militar 
stabilit la Soroca, declară că Inspectorul Financiar Preotescu şi fostul 
inspector Financiar pensionar Pădureanu au fost împuşcaţi de evrei la 
Chişinău. 

“j) (...) Steinberg a organizat teroarea contra românilor cu 
puşcăriaşii liberati şi tineretul evreu. 

“ preotul Bujacovschi, fost consilier eparhial şi alţi preoţi au fost 
executaţi. 

“ Crucile de la Biserici şi Statuile Regelui Ferdinand şi Ştefan cel 
Mare au fost distruse. 

“- La Tighina a fost împuşcat senatorul colonel Adamovici. 

“k) Refugiatul Condurachi din Bârlad, aflat la fratele său, şeful 
postului Jand. din Abaclia, Tighina, a declarat că a fost de faţă când un 
grup de trei evrei l-a împuşcat pe fratele său.” (...) 

Arhiva Ministerului Apărării Nationale, fond 948, dosar nr. 155, 
f 174-178 

x 

“Soldatul Hurez Nicolae (...) la 20 de ani avea să trăiască cele 
mai îngrozitoare clipe (...) Înregimentat la Vaslui va face parte din 
Regimentul 25 Infanterie. După perioada de instrucție este dus pe 
graniţa de la Nistru. Regimentul sau era deja pus în alertă având ordin 
la Podul de la Dubäsari-Cäuseni, de tragere, în cazul în care rușii i-ar 
fi fortat trecerea. Acest fapt se petrecea in mai 1940. In urma dictate- 
lor [?] impuse regele Carol al II-lea pentru a evita pierderile de sânge 
(avându-se în vedere raportul numeric de forte masat la granița cu 
România de URSS) a cedat Basarabia si Bucovina ruşilor. Retragerea 
Regimentului 25 de pe linia Nistrului s-a facut “în linişte” până la 
ieşirea din localitatea Hâncești. În afara acestei localitati trei tancuri 
ruseşti baricadaseră drumul. Prin traducători, ruşii au somat 
Regimentul 25 Infanterie format din 4.000 de soldaţi înarmaţi cu puşti 
şi câteva mitraliere să dezarmeze şi apoi sa-si continue drumul spre 
România. Îndrăzneala si curajul colonelului român care comandat regi- 
mentul 25 a mers până la a ameninţa ca minează întreaga localitate 
Hâncesti şi o aruncă în aer (...). Fiecare soldat român purta la brâu câte 
o mină de aproape un kilogram. Ruşii speriaţi de aceasta ameninţare 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 217 


au retras tancurile pe marginea drumului şi au lăsat cale liberă armatei 
române. La câțiva kilometri prin pădurea de la marginea Hâncestiului 
erau lăsate în voia nimănui peste 50 de tunuri românești trase de cai 
lăsate de un alt batalion care trecusera printr-o amenințare asemănă- 
toare din partea ruşilor. Urma ca aceastea sa fie preluate de catre rusi 
imediat dupa retragerea întregii armate române. Rupti de oboseala si 
venirea serii i-a determinat să ia poziții de luptă în adăposturi impro- 
vizate oprindu-se pentru odihnă. În cursul nopții Regimentul 25 a fost 
interceptat de o coloana de maşini româneşti venite din ţara pentru a 
remorca tunurile lăsate în pădurea de la Hâncești. A doua zi retragerea 
a continuat trecându-se Prutul pe la Albita spre Vaslui. (...)” 


* 


[2 Iulie 1940] “TELEGRAMĂ Către Marele Stat Major, Secţia II-a 

“Fr. Granița [cod.: Armata 4) 

“RAPORT CONTRAINFORMATIV 

“1) Trupele obosite din cauza marşurilor. 

“2) Exodul şi triajul refugiaților a scăzut simţitor. 

“3) Se constată mai multă organizare la trupele ce trec Vest Prut. 
Tendinţa de a veni cu armamentul intact. 

“4) Populaţia, în special evreii din Basarabia continuă de a ataca 
fracțiuni izolate la adăpostul trupelor ruseşti. 

“5) Au fost ostaşi români care, după plecarea din rânduri a 
basarabenilor, în dorinţa de a nu lăsa în special armament automat, au 
adus în spate 3-5 puşti mitraliere. 

“6) Ostaşii care au räzletit rătăcesc prin Moldova între Prut şi 
Siret; trebuiesc recuperati. 

“7) În general armata şi populaţia evacuată din Basarabia îşi 
manifestă revolta împotriva evreilor. Nu sunt excluse manifestări 
antisemite mai grave din partea armatei. 

“8) La Sculeni trupele sovietice care au dezarmat unele 
detaşamente ameninţă că dacă nu se restituie obiectele rechizitionate 
dela cetăţenii basarabeni vor trece în Moldova. Evreii ce trec în 
Basarabia amplifică [exagerează] unele restricţii ce li s-au făcut, 
înrăutăţind relaţiile româno-ruse şi rezolvarea evacuării. 

“D.O. Şeful de Stat Major 

“Colonel Eftimiu Nr. 21 417 din 2 Iulie 1940” 

Arhiva Ministerului Apărării Nationale, fond 946, dosar nr. 155, f. 73-74 


x 


“TELEGRAMA No. 11307 3 Tulie 1940 
“Gorun [cod.: Grupul de armate nr. 1] către M.St. Major, secția I-a 
“Am onoarea a raporta următoarele: 
“Lt. col. Borş Gheorghe, fost Inspector P.P. la Bälti, în călătoria 
ce a făcut cu C.F. pe parcursul laşi-Bacău, în ziua de 1 iulie, a obser- 
vat la toți ostaşii o stare de spirit foarte agitată contra evreilor, stare de 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 218 


spirit care a dat naştere la acte de agresiune ce au degenerat în bătăi şi 
chiar omoruri, astfel: 

“1) În staţia Cucuteni, un evreu în haine militare a fost surprins 
când a scos un revolver din buzunar cu intenţia probabilă [de a trage] 
într-un general ce se afla pe scara unui tren în trecere. Evreul a fost 
dezarmat de serg. Paveleanu din Reg. 6 Vânători şi apoi bătut şi 
străpuns cu baioneta de mai mulţi ostaşi. În această staţie alţi 2 evrei 
au fost aruncaţi din tren, trăgându-se asupra lor. 

“2) În staţia Târgu Frumos un alt evreu găsit cu un revolver şi o 
grenadă în buzunar a fost dezarmat şi apoi omorât. 

“3) În staţia Bacău 2 evrei au fost bătuţi şi predati poliţiei gărei. 

“4) Deasemenea, s-a constata că în gările Cucuteni şi Podul Iloaei 
şi alte gări, noduri de cale ferată, că soldaţii ce caută unităţile disloca- 
te din Basarabia şi Bucovina sunt lăsaţi să stationeze în gări, discutînd 
între ei şi cu civili situaţia actuală Din atitudine şi şi discuţiile auzite 
între ostaşi s-a desprins hotărârea acestora de a se răzbuna pe evrei din 
cauza exceselor connationalilor lor din Bucovina şi Basarabia. Pentru 
a preveni asemenea acte şi a preîntâmpina chiar eventuale mişcări, 
comandamentul Gorun a luat următoarele măsuri: 

“În toate gările, noduri de comunicaţie să se înfiinţeze imediat 
birouri de informaţii care să îndrumeze pe toţi ostaşii ce nu-şi găsesc 
unităţile. 

“Gărzile militare din gări să fie imediat întărite şi comandate de 
un ofiţer activ din garnizoana cea mai apropiată. 

“Fiecare tren de persoane sau accelerat să fie însoţit de o gardă 
comandată de un subofițer care va face poliţie în tren la oprire în staţii. 
“Comandantul Gorun Şef de stat major 
“General de Armată Adj. C. Ilasievici G-l Tătăranu” 

Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, dosar 155, f. 125 


x 


(Sinteză informativă - 2 iulie 1940) 

“(...) Frații Birnbaum [din Brăila] afirmă că «Multora dintre 
români le-a sunat ceasul». 

“Iancu zis Jean a ameninţat un birjar că «În curând steagul roşu 
va fâlfâi şi deasupra Palatului Regal" (...) 

Biblioteca Academiei Române, Arhiva Istorică, fond XXIV, dosar 
nr. 3.377, f. 14-19. Copie 


x 


“TELEGRAMA Granita, 346, 3, 14 [3 iulie 1940] 

“Atitudinea ostilă a populației evreesti care se manifestă tot mai 
accentuat în zona Prutului face ca centrele populate de această minori- 
tate să constituie un focar comunist periculos în dispozitivul armatei. 
Situația operativă actuală impunând măsuri imediate de înlăturare a 
acestui pericol, armata a luat următoarele măsuri: 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 219 


“Evreii din Fălciu târg şi Drânceni târg, judeţul Fălciu, care 
doresc - să fie trecuţi imediat în Basarabia; cei care nu doresc însă sunt 
semnalati ca agitatori să fie internaţi provizoriu în zona Vidra, Judeţul 
Putna: s-a dat ordin Reg. 3 Jandarmi să organizeze o regiune de 
internare provizorie în această zonă. 

“Comandantul Granitei 

“General de corp de armată 

“N. Ciupercă Nr. 21473 din 3 iulie 1940” 
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, dosar nr. 155 f. 155 


x 


“TELEGRAMA - Brumar către Marele Stat Major, Secția 2-a 
“Brumar; 87, 2, 7 1940, ora 10,30 
“RAPORT INFORMATIV No. 1814 din 3 iulie 1940 

“1) Eri, 2.7. 1940, la 15, în gara Scânteia doi soldați evrei au fost 
bătuţi de către militari şi aruncați pe fereastră, din tren, fără a li se 
cauza răni grave. 

“2) Un convoiu de 35-40 căruțe cu soldați din Reg-tul 3 Grăniceri 
trecând prin satul Săuceni - Botoşani s-au dedat la dezordini, căutând 
evrei pentru a-i molesta. Prin intervențiile jandarmilor lucrurile s-au 
liniştit. 

“3) În zilele de 1 si 2. 7. 1940 pe distanţa Veresti-Pascani au fost 
aruncaţi din tren 14 evrei. 

“4) Un vagon cu refugiați evrei pentru Basarabia, ataşat la trenul 
Bucureşti-laşi din seara de 2.7. 1940 a fost atacat cu focuri de armă 
dintr-un vagon alăturat, între stațiile Vaslui-Bălteni. 3 morti si 6 răniți. 

“5) La sosirea în laşi a unui vagon cu evrei ce veneau dinspre 
Galaţi, eri, 2.7. 1940 la ora 16, aceştia au începus să strige că au fost 
bătuţi de civili între stațiile Vaslui-Grajduri şi Bârnova, creind alarmă. 

“6) Urmare la raportul informativ No. 1783 din 1.7. 1940 

“Cu ocazia agresiunei produsă la Dorohoi, Regimentul 4 
Jandarmi informează că sunt 53 morţi si 6 răniţi. 

“Şeful Biroului Stat. Mil. Iaşi 

“Lt. Colonel (ss) Palade 

“Transmisă Brumar de Ofiterul Dantos 3.7. 1940” 

Arhiva Ministerului Apărării Naționale, fond 948, dosar nr. 155, 
f. 207. Copie. 

x 
“Din ‘Pesti Ujság’ - 3 iulie 1940, Budapesta 
“PRESA ITALIANĂ CONDAMNĂ 
UNELTIRILE EVREILOR DIN ROMÂNIA - Iulie 1940 

“Roma”. Interesul ziarelor italiene față de evenimentele din 
România a mai scăzut. Ziarele fac cunoscute comunicatele oficiale ale 
guvernelor român şi sovietic în legătură cu evenimentele din Basarabia 
si Bucovina. Ştirile referitoare la conflictul dintre autoritățile româ- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 220 


neşti şi jidovime au produs mare vâlvă la Roma. 

“Ziarele italiene accentuează că Evreii au provocat incidente 
sângeroase prin atitudinea lor provocatoare (subl. în text). 

“După corespondentul din Bucureşti al ziarului ‘Giornale 
d'Italia”, populaţia românească primeşte ştirile cu oarecare calm, însă 
evreii nu-şi pot păstra sângele rece. ‘Giornale d'Italia” vorbeşte despre 
atitudine evreilor din România, care, îndemnați de cei din Londra, 
doresc a provoca un răsboiu civil. Planul sioniştilor din Londra însă nu 
a reuşit şi evreii din România nu vor apăra Marea Britanie”. 

Arhiva Ministerului Apărării Nationale, fond 945, Secţia 2, dosar nr. 941, f. 501. 


x 


“CORPUL GRANICERILOR, Stat Major 
“Informatiuni obținute în ziua de 2 Iulie 1940 până la ora 18 
“Frontiera cu URSS 

“Extras din darea de seamă a Grupului 3 Gr. pază asupra 
modului cum s-au făcut operațiunile de evacuare a parte din subunități. 

“1. În sectorul companiei 6 Gr. Pază Cozmeni primele forte 
sovietice trecute pe teritoriul românesc au fost unități de tancuri în 
valoare de circa 600, dirijate pe direcțiile (...), urmate îndeaproape de 
circa un escadron de cavalerie care opera în grupuri de 2-3 călăreți. 
Aceşti călăreți pare că aveau însărcinarea să exploateze panica pro- 
dusă, să dezarmeze şi să escorteze trupele noastre. 

“2) În sectorul Companiei 7-a Gr. Pază Carapciu ocuparea 
teritoriului s-a efectuat cu tankuri (circa 200) care acționau în serie si 
la intervale de timp. Erau urmate apoi de unități de cavalerie, în 
aceeaşi formaţie şi cu aceeaşi însărcinare. 

“3. Atitudinea forţelor sovietice faţă de trupele noastre a fost cât se 
poate de ostilă. Parte din tankurile sovietice care în majoritate nu au 
respectat orariul de plecare, au devastat trupele noastre în retragere, 
folosind tankurile ca mijloc de transport de arme pentru înarmarea popu- 
latiei ucrainene. Aceştia [ucrainenii] înarmaţi, s-au dedat la atacarea 
convoaielor noastre, omorând şi jefuind soldaţii care treceau izolaţi. 

“4. O Brigadă de Infanterie sovietică înaintând pe valea Prutului 
a tăiat retragerea Companiei l-a Gr. Pază Lipnic, Companiei 2-a Pază 
Româncăuţi şi Companiei de rezervă din Batalionul 1 Gr. Pază 
Briceni. Trupa a fost în întregime desarmată iar parte din ofiţeri, 
printre care şi Maiorul Georgescu C., Comandantul Batalionului 
Briceni au fost arestaţi. Maiorul Georgescu a scăpat mituindu-i cu 
suma de 5.000 lei. Întreaga avere a subunitätilor a fost jefuită fie de 
trupele sovietice, fie de populaţia ucraineană sau bandele de comunişti. 

“5. În ziua de 28. VI 1940, Domnul General Iliescu urma să aibă 
o întrunire cu parlamentarii sovietici în Zvanice (în faţa satului 
Atachi). Contrar hotărârilor anterioare, Delegaţia Sovietică trecuse 
deja frontiera şi întrunirea a avut loc la Hotin. Parlamentarul rus era 
însoţit de o gardă de soldaţi sovietici care ţineau puştile mitraliere 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 221 


întinse asupra soldaţilor noştri, pe teritoriul românesc. 

“Atitudinea delegaților sovietici a fost foarte necuviincioasă. 
Când Domnul General s-a legitimat, parlamentarul sovietic a spus că 
şi el este General şi vorbeşte de la egal la egal. 

Între timp trecuse frontiera încă o Companie sovietică. Ofițerii 
noştri au fost duşi la Cercul de Recrutare Hotin, unde au fost ţinuţi sub 
stare de arest. Foarte târziu, după ce au primit instrucţiuni - zic ei - li 
s-a dat drumul. 

“6. În momentul retragerii trupelor noastre din Hotin, comuniştii 
ŞI evreii în număr foarte mare, manifestau ostil contra Armatei 
Române. Un ofiţer de cavalerie pentru a-i intimida, a îndreptat o armă 
automată asupra lor. În acest timp, venind o patrulă sovietică, mani- 
festantii i-au făcut loc după care au deschis focuri împuşcând câţiva 
soldaţi, calul şi mânzul căpitanului Teohari C., comandantul 
Companiei Gr. Pază Hotin. Trupa întreagă desarmată, cu foarte mare 
greutate s-a putut degaja pentru a se putea retrage. 

“7. În general sovieticii s-au purtat foarte rău cu ofiţerii şi trupa 
ce le-a căzut în mână. Ofiterilor şi subofiterilor li s-au rupt epoletii, 
batjocorindu-i, iar parte din ei fiind reţinuţi. Au căutat să desorgani- 
zeze unităţile, îndemnând ostaşii să plece la vetrele lor, lucru pe care 
mulţi basarabeni şi bucovineni l-au făcut. 

“Concluziuni asupra valorii trupelor sovietice: 

“Sofeuri şi mecanici buni. 

“Ofițerii, trupa şi mai ales cei din infanterie, foarte slab pregătiţi 
şi nedisciplinati. 

“Majoritatea din ocupanţii tankurilor erau beti. 

“Material slab. Tankete vechi şi uzate. 

“Modul de comportare a unităţilor de grăniceri în retragere: 

“Deşi izolaţi şi legătura dintre unităţile de grăniceri şi trupele de 
acoperire a fost aproape inexistentă, subunitățile de pază s-au retras 
în bune condițiuni, fie pe itinerariile stabilite, fie pe drumurile care le 
apreciau neocupate şi mai ascunse. 

“Unităţile şi subunitățile de grănicerii nu li s-a făcut cunoscut la 
timp ordinul de retragere de către unităţile de acoperire, din care cauză, 
retragerea lor s-a făcut cu întârziere şi în majoritatea cazurilor, după ce 
ele au fost devastate de trupele sovietice. 

“Buna stare morală a grănicerilor a făcut ca retragerea să fie 
executată în condiţii optime, în afară de faptul că din cauza lipsei de 
timp nu au putut salva nimic din avutul subunitätilor. Putinul ce putu- 
se fi salvat a fost prădat în timpul retragerii, fie de soldaţii sovietici, fie 
de populaţia comunizată. 

“Ordinul de retragere a fost primit cu multă nedumerire. Părăsirea 
teritoriului naţional fără luptă a desorientat la început, atât pe ofiţeri cât 
şi trupa care, deşi în inferioritate ca număr şi dotare, ar fi vrut cu tot 
dinadinsul să reziste puhoiului duşman pe care îl deprecia ca pregătire. 

“Totuşi această măsură care li s-a explicat ulterior de ofiţeri că 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 222 


este generală şi hotărâtă în interesul Statului, nu a avut nici o influenţă 
asupra spiritului de disciplină al ostaşilor, care s-au retras în ordine 
spre locurile de regrupare, cu toată oboseala şi peripetiile înfruntate, 
cauzate în drumul lor de bande de evrei comunizati. 

“Moralul lor se menţine încă ridicat şi privesc cu încredere viitorul. 

“Comandantul Corpului Grănicerilor 

“General de divizie Th. Serb 

“Şeful de Stat Major 
“Maior Gh. Constantinescu” 

Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 945, dosar nr. 155. 

f 107-109. Original. 
x 
“BIROUL STATISTIC [3 Iulie 1940] 
“TELEGRAMA No. 11910 

“GORUN către MARELE STAT MAJOR SECŢIA II 

“În dimineața de 2 Iulie Reg. 3 grăniceri Pază, venind din 
Basarabia unde a avut dificultăți foarte mari cu evreii de la Nord de 
Prut, trecând prin Dorohoi, s-au răzbunat. Au împuşcat mortal 40 şi 
rănit 15. S-au devastat câteva prăvălii. 

“Liniştea a fost restabilită imediat cu ofiţerii şi trupa lui Ghiocel 
[cod: Corpul 8 de armată]. 

“Regimentul 3 Pază nu are nici o pierdere. 

“Comunicarea o face Colonel Halunga, seful de stat major al lui 
Ghiocel. 

“D.O. Şeful de Stat Major 

“General Tătăranu No. 11910 din 3 iulie 1940” 

Biblioteca Academiei Române. Arhiva Istorică., fond XXIV, 
dosar 3347, f. 88. Copie. 

x 
“TELEGRAMA GORUN către MARELE STAT MAJOR 
[Secția 2-a] 
“Gorun Nr. 162 din 4.7.1940 ora 21,50 
“RAPORT CONTRAINFORMATIV - 4 iulie 1940 

“Urmare la Nr. 11342 din 3 Iulie 1940 din zona Glia [cod.:Grupul 
de Armate nr. 1] 

“1) Dela Ghiocel 

“Organele Jandarmeriei şi Curtea Martialä a Diviziei 6-a au 
constatat că devastările diverselor prăvălii şi locuinţe, la Dorohoi, în 
ziua de 1 Iulie a.c. s-a făcut de către soldaţii Legiunei de Jandarmi 
Hotin şi Regimentul 3 Grăniceri pe tot axul şoselei ce trece prin 
Dorohoi. Focurile au fost trase de soldaţi. Sunt 43 morţi dintre care 7 
militari. Majoritatea morților au fost în regiunea cimitirului evreesc, 
adică la eşirea Sud-Est Dorohoi. Victimele sunt evrei. Panica a fost 
provocată de zvonul lansat poate intenţionat că la gară se găsesc tan- 
kuri ruseşti care trag. După circa o oră panica a încetat, populaţia 
reluându-şi calmul. Din cauza focurilor trase unităţile ce eşiseră din 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 223 


Dorohoi spre Botoşani au început să fugă, lansând zvonul că vin ruşii. 
Au fost linistiti de un ofiţer trimis de comandament cu auto în urma lor. 

“2) Dela Pin [cod.: Armata 3] 

“Moralul unităţilor este bun. Până la 2 Iulie ora 2 au dezertat 39 
soldaţi de origină rusă din unitățile Pajiştei [cod: Corpul 8 Armată]. 
Aceştia locuiau în teritoriul predat. În prezent la Pajiştea sunt arestaţi 
12 soldaţi din Regimentul 56 Infanterie, prinşi în situaţii dubioase după 
retragerea regimentului. Populaţia nu are sentimente ostile. 

“3) Dela Brândusa [cod.: Divizia 7 infanterie] 

“a) Nu s-au semnalat cazuri de părăsirea unităţilor de către ofiţeri 
sau subofiteri, decât numai un Locotenent, de origine ucraineană de la 
Brutăria nr. 7 Campanie şi un farmacist Locotenent de origine evreu 
din Cernăuţi aflat în Ambulanţa Diviziei. 

“b) Brândusa are un ofiţer şi circa 700 oameni trupă dispăruţi. 

“Se crede că unii ar fi reţinuţi de trupele sovietice, iar majoritatea 
dezertori. 

“REPARTIZAT: 

“Comandam. G-ral al Pazei Terit. 

“Secţia III-a a M.St. Major 

“Biroul 1, Secţia 2-a M.St. M. 

“Subbiroul 2/Bir.2, Secţia 2-a M.St. Major” 

Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, dosar nr. 155, f. 238 


x 


TELEGRAMA - DUD [cod.: Corpul 1 Armată] către M.St. 

Major, Secţia II-a - No. 141 din 4.7.1940, ora 20,40 
RAPORT INFORMATIV No. 1859-149 din 4 Iulie 1940 

“1) În cursul zilei de 4.7. nu se semnalează până în prezent noui 
incidente şi agresiuni antisemite. 

“2) Dintre agresiunile petrecute în zilele de 2 şi 3 Iulie a.c. se 
raportează astăzi, de către organele de poliție si jandarmerie din zonă. 

“Agresiunea contra unui număr de 53 evrei, dintre care unii, cu 
răni uşoare au fost pansati. Au fost deasemenea patru morţi pe distanţa 
Pascani-Dolhasca, toți evrei ce au sărit din tren şi şapte găsiți în 
pădurea Probota-Baia. Se fac cercetări. 

“3) În ziua de 3.7. a.c. a fost jefuită o prăvălie din Iaşi de către 
soldați. 

“4) Poliția Roman raportează că asupra individului Isac Marcu 
din acel oraş s-au găsit manifeste comuniste. 

“5) Poliția Fălticeni comunică că în seara de 2.7. un individ rămas 
neidentificat a fost surprins de santinela postului de radio emisiune al 
Gliei, în grădina unde este instalat acesta. (...) 

“6) În noaptea de 1/2. 7 s-a tras un foc de armă dela colțul 
cazarmei Flotilei 1 Aviație Iaşi, asupra telegrafistului de la Secția 
Aviației civile. Glontul pătrunzând pe fereastră fără a-şi atinge scopul. 

“7) La Bacău a fost descoperită o adunare clandestină sionistă la 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 224 


care au luat parte mai multi tineri. Sunt 10 arestări. Tinerii sunt 
originari din Bacău, laşi, Tighina şi Cernăuţi. 

“La Galaţi există un număr de circa 10.000 de evrei ce vor să se 
refugieze în Basarabia, cazaţi în mai multe şlepuri în mijlocul Dunărei. 
Problema hranei, higienei este foarte grea. S-a intervenit de rezidenţă 
pentru soluţionarea problemei. 

“9) Populaţia evreească agitată şi intimidată de ultimele agresiu- 
ni. A început a fi prudentă în manifestări. În urma măsurilor de pază 
luate se constată linişte în zonă.” 

Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, Secţia 1, dosar 
nr. 531, f. 164-165. Copie. 


x 


“CORPUL GRANICERILOR, Stat Major 
“INFORMATIUNI OBŢINUTE PÂNĂ LA 4.VIL.1940 orele 12 
“FRONTIERA CU URSSS 

“Imediat după retragerea ultimului element al armatei noastre, 
evreii şi ucrainenii au arborat drapele roşii pe toate clădirile, manifes- 
tând în grupuri compacte pe străzi, molestând funcţionarii civili cari 
mai rămăseseră în oraşul Cernăuţi. 

“Străzile sunt înţesate cu trupe. Magazinele sunt închise, afară de 
cele cu alimente, de unde ruşii încarcă totul în camioane mari şi trans- 
portă spre interior. Dela Liceul Militar au luat tot mobilierul şi toată 
vesela. Populaţia de origine românească nu se vede pe străzi. 

“Faţă de populaţia germană, care a primit dispozitiuni dela 
Consulatul German să rămână pe loc, chiar după ocupaţia sovietică, 
trupele roşii au o atitudine din ce în ce mai brutală. Spre exemplu se 
comunică cum că doi germani trebuiau să fie executaţi în cursul zilei 
de 30.VI. 1940, în faţa casei germane. Informaţia din care rezultă că 
germanii au primit recomandatiuni de a rămâne pe loc o detinem de la 
un redactor al ziarului DEUTSCHE TAGESPOST ce apare la Cernăuţi 
cu sediul la casa germană. (...) 

“Se face o intensă propagandă în defavoarea României (...) la noi 
ar fi revoluţie, iar capul statului ar fi fost împuşcat, astfel că trupele 
roşii au venit să elibereze pe cei asupriti de tirania boerilor români (...) 

“Evreii sunt aceia care se ocupă în special cu propaganda. (...) 

“Soldaţii şi ofiţerii sovietic întreabă încotro este Iaşul. (...) 

“În general se observă că unităţile sunt formate din tineri 
mongoli, între 18-25 ani. Spun că sunt aceia care au luat parte la 
ocuparea fostei Polonii. 

“CONCLUZIUNI: (...) 

“- Manifestatiunile de simpatie făcute de populaţia evreească şi 
ucraineană la intrarea trupelor sovietice în Cernăuţi. 

“- Tratamentul ostil al sovieticilor faţă de populaţia germană. 

“ Propaganda desäntatä făcută printre populaţie contra conducerii 
administraţiei Statului Român. (...) 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 225 


“Răul tratament aplicat trupei si ofiţerilor noştri. 
“Comandantul Corpului Grănicerilor 
“General de divizie, Şeful de Stat Major Th. Şerb 
“Maior Gh. Constantinescu” 
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 333, dosar nr. 97. 
f 194-196. Original. 


* 
“SECRET 
“ACŢIUNEA EVREEASCĂ 
“I. EVREII ÎN BASARABIA ŞI BUCOVINA ÎN TIMPUL 
EVACUĂRII 


“1. Comitetele Revolutionare: 

“- La Chilia Nouă în calitatea de şef local al GPU, care execută 
toată acţiunea teroristă împotriva populaţiei româneşti este evreul Dr. 
Rabinovici. 

“Primar al oraşului este fratele său, profesor de ebraică. 

“2. Atentate şi asasinate: 

“- La Cernăuţi evreii au devastat mai multe biserici, printre care 
şi cea cu hramul Sf. Nicolae. 

“- Depozitul de munitiuni din Rădăuţi a fost atacat cu focuri de 
armă de către un grup de evrei, cari la riposta gărzii depozitului s-au 
retras lăsând 2 morţi pe teren. 

“ La Chişinău ziarele sovietice apărute după ocupaţie 
“Sovietskaia Bessarabia’ şi “Bessarabskaia Pravda” sunt conduse de 
redactori evrei. 

“- La Cetatea Albă evreii comunişti au oprit un tren încercând să 
dezarmeze un batalion de artilerie [corect: divizion], renunțând la 
aceasta numai la intervenţia trupelor sovietice. 

“În acelaşi oraş au omorât pe protopopul judeţului Crişan Folescu, 
pe preotul Petru Sinitä, pe şeful gării şi pe ajutorul acestuia anume Ojov. 
Acţiunea teroristă a fost condusă de evreul Abram Carolic. 

“- La Volintiri (Cetatea Albă), grupuri de manifestanți evrei au 
terorizat populaţia împuşcând mai multe persoane printre care pe 
grefierul Ştirbu Iosif, dela judecătoria de muncă. 

“- La Bălţi bande de evrei au atacat cu focuri de revolver popu- 
latia civilă care se retrăgea; deasemeni au rupt crucile bisericilor, arbo- 
rând pavilionul roşu. 

“- La Bolgrad, comuniştii circulau pe străzi având ca semn 
distinctiv steaua evreească cu 6 colţuri şi o panglică roşie. 

“_ La Ismail morarii şi brutarii, toţi evrei, au refuzat să scoată 
pâinea cu o zi înainte de ultimatum, răspândind, imediat după 
anunţarea ultimatumului svonul că lipsa de pâine se datoreşte faptului 
că făina a fost rechizitionatä de armată. Svonul a produs agitaţie iar 
bandele de terorişti evrei au devastat manutanta locală, omorând pe 
Locot. Alexandrescu şi Plut. Major Jianu. Datorită tot instigaţiilor 
evreo-comuniste, 20 din cei 23 soldaţi ai manutanţei s-au răsculat aju- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 226 


tând la asasinarea celor menţionaţi. 

“- La Reni un grup de comunişti evrei isbeau cu buzdugane impro- 
vizate pe cei ce voiau să se refugieze pe vaporul “Carpaţi” care pleca în 
ţară. Vaporul nu a putut pleca din cauza acestor evrei decât tăind 
parâmele. 

“_ În gara Reni populaţia evreească a arborat pavilionul roşu. În 
comuna Ashita 2 soldaţi care rămăseseră în urmă au fost împuşcaţi în 
picioare de populaţia evreeascä. 

“- La Chilia Nouă comuniştii evrei au devastat bisericile, au 
arborat drapele roşii în localurile autorităţilor şi au împiedecat popu- 
latia să se refugieze în interiorul ţării. 

“- La Gura Humorului evreii au sechestrat autovehiculele neper- 
mitând retragerea populaţiei româneşti. 

“- La Herţa (Dorohoi) înainte de intrarea din greşeală a trupelor 
sovietice, evreii comunişti au ucis patru ofiţeri români, iar zece soldaţi 
evrei dintr-un escadron de cavalerie şi-au ucis locotenentul (informaţie 
neverificată). 

“- La Roman, un căpitan a fost împuşcat de patru evrei care 
imediat au fost omorâţi cu baionetele de un grup de soldaţi (informaţie 
neverificată). 

“ La Cucuteni (laşi) un evreu în haine militare scotind un 
revolver, probabil pentru a împuşca un general, a fost linşat. (...) 

“- La un punct dela fortificațiile de pe Nistru, un ofiţer evreu a 
deteriorat aparatul de radio, aşa încât detaşamentul respectiv de lucru, 
fiind izolat, nu a putut lua la cunoştinţă de ultimatum decât la apariţia 
trupelor sovietice. [...] 

“TI. EVREII DIN RESTUL ŢĂRII 

“Continuând să aplice tactica, tinzând să arate că evreii din ţara 
noastră nu vor fi făcuţi sub nici un raport răspunzători de actele tero- 
riste săvârşite de coreligionarii lor din provinciile ocupate împotriva 
populaţiei autohtone şi a autorităților, fruntaşii evrei din Capitală au 
ales o delegaţie în frunte cu Achile Saraga, fost ajutor de primar, în 
scopul de a prezenta consilierului Regal Dr. Alex. Vaida Voevod, 
ministru de stat şi a-i înainta o moţiune exprimând solidarizarea evrei- 
lor la doliul ţării, odată cu protestul lor împotriva actelor de teroare 
săvârşite de coreligionarii lor în Basarabia şi Bucovina. 

“Pe de altă parte fruntaşii evrei au transmis coreligionarilor lor 
dispozitiunea de a-şi păstra calmul şi, abtinîndu-se dela manifestări 
menite să irite opinia publică românească, să-şi continue activitatea ca 
şi în trecut, întrucât «se poate prevedea că cel puţin până în toamna 
anului curent, Statul român nu va adopta nici o măsură efectivă menită 
să elimine din viaţa socială pe evrei». 

“Cu toate recomandările de linişte şi comportare ireproşabilă faţă 
de autohtoni primite din partea conducătorilor pe de o parte, opinia 
publică evreeascä din Capitală şi provincie continuă să rămână îngri- 
jorată de perspectiva unor severe reactiuni din partea Statului şi a 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 227 


populaţiei româneşti, iar pe de alta, se produc noui acte din partea 
evreilor menite să evidentieze profunda lor aversiune pentru poporul, 
armata şi conducătorii Statului nostru. 

“În acest sens, se relevă impresia de panică produsă de svonul 
care se încearcă a se lansa printre evrei, privind intenția Consilierului 
Regal N. Iorga de a alcătui un memoriu pe care să-l înainteze forurilor 
superioare conducătoare, în care reeditând unul din punctele de 
program ale fostului partid national-democrat, să ceară expulzarea 
imediată a evreilor pentru a fi puşi astfel în imposibilitatea ca 
organizându-se să poată eluda măsurile antisemite ce se vor lua de 
către autorităţi. 

“Cât priveşte manifestările trădând sentimentele ostile ale 
evreilor faţă de ţara noastră se menţionează între altele următoarele: 

“În portul Constanţa majoritatea birourilor de expediţie şi vânza- 
re fiind deţinute de evrei, aceştia interzic expedierea materialelor şi 
mărfurilor aflate în depozite scontând o eventuală ocupare inamică a 
Dobrogei. 

“Se menţionează că o bună parte a materialelor aflate în depozite 
sunt destinate a fi folosite pentru apărarea naţională. 

“La Galaţi evreul Max, patronul prăvăliei de haine vechi 
‘Braufman Sami” din Piaţa Nouă a fost auzit de câtre un grup de 
refugiaţi adresând ameninţări românilor, spunând între altele că «peste 
5 zile le va plăti el polita». 

“Deasemeni evreul Schächter, proprietarul unei băcănii din acel 
oraş, deşi este bine aprovizionat, refuză categoric să vânză orice fel de 
marfă clienţilor români, la adresa cărora proferă injurii şi ameninţări. 

“La Brăila (...) fraţii Birnbaum (...) afirmă că «multor dintre 
români le-a sunat ceasul» şi că au ei pe câţiva cu care să se răfuiască. 

“(...) Carol Wurmbrandt (...) nu se sfieşte să spună tuturor că 
«este mândru de originea lui evreeascä» 

“Iancu zis Jean (...) a ameninţat pe un birjar că «în curând 
steagul roşu va fâlfâi şi deasupra Palatului Regal” (...) 

Biblioteca Academiei Române; Arhiva Istorică, fond XXIV, dosar 
nr. 3.377, f. 14-19. Copie. 


“TELEGRAMĂ - GRANIȚA [cod: Armata 4] către 
“MARELE STAT MAJOR, Secţia Il-a 

“Granița 396-4/7- 3440 [4 iulie 1940] 

“1. Exodul populaţiei a încetat. Pe timpul evacuării au trecut la 
Tutora mii de refugiați din Basarabia. Pe podul Daroieni 400, majori- 
tatea intelectuali. Ei sunt deprimati. 

“2. Populaţia românească din Basarabia rezervată: se poate obser- 
va o deprimare şi regretul că trupele române au părăsit Basarabia. 
Populaţia germană de asemenea nu se arată entuziasmată de sosirea 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 228 


trupelor sovietice. 

“3. Acţiunea de răzbunare a militarilor români care sosesc izolaţi 
din Basarabia continuă să se manifesteze contra evreilor. Actele de 
răzbunare se petrec mai mult în trenuri. (...) 

“4, Fruntaşul Catriniu Alexandru ctg. 1937 [şofer] la maşina 
delegatului M.St.M. (...) a împuşcat mortal pe fruntaşul T.R. Schur. 

“Cazul se cercetează. 

“D.O. Şef de Stat Major Colonel (ss) Mardari” 

Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 945, dosar 155, f. 250 


x 


Din Journal de Genève, 5 Julie 1940 
“Scene tragice în Basarabia si Bucovina” 

“Refugiații sosiți din Basarabia si din Bucovina povestesc că între 
trupele sovietice şi autoritățile româneşti s-ar fi produs excese. 
Numeroase biserici au fost prădate şi incendiate (...). Adversarii poli- 
tici ai comuniştilor cât şi preoţii ar fi fost maltratati şi împiedecaţi. (...) 
Poliţia a fost atacată iar trenurile cu refugiaţi care se pregăteau să plece 
au fost lovite cu pietre. (...) Un alt refugiat din Basarabia povesteşte că 
a văzut alergînd către gară un preot ortodox pe care comuniştii voiau 
să-l împuşte. (...) persoane povestesc că primarul Cernäutiului a fost 
grav rănit. El a fost destituit şi înlocuit printr-un avocat comunist des- 
tul de cunoscut. Autorităţile sovietice se degajează de orice răspunde- 
re (...) sustinind că [incidentele] s-au produs înainte de sosirea trupe- 
lor sovietice. Cercurile româneşti spun că nu vor uita niciodată faptul 
că Sovietele nu au lăsat autorităţilor româneşti timpul necesar (...) 
Refugiații pretind că 90% din populaţia evreească a rămas în terito- 
riile ocupate (subl. în text). Cea mai mare parte din evrei aparțin cla- 
sei sărace. Evreii bogaţi s-au refugiat însă în mare grabă. Svonuri 
neconfirmate încă susţin că ar fi fost incendiată catedrala ortodoxă din 
Cernăuţi şi că Episcopul ar fi rămas la postul său, cu toate că era cunoscut 
ca un mare duşman al comuniştilor. Autorităţile însărcinate să se ocupe de 
refugiaţi afirmă că aproape 100.000 de familii s-au refugiat din Bucovina 
de Nord şi din Basarabia.” 

Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, Secţia 2; dosar 
nr. 941, f. 491-492 


x 


“Nota informativă nr. 133 (din 6 iulie 1940): 
“Activitatea în Cernăuți în primele zile de ocupare 

“1. Vineri 29 iunie 1940. 

“La ora 14 s-au adunat în Piaţa Unirii din Cernăuţi circa 200 
lucrători exclusiv evrei care aveau cu ei un steag roşu ce avea cusut pe 
el secera şi ciocanul, arborîndu-l pe clădirea primăriei (...) şi tabloul 
lui Stalin şi Molotov pe monumentul Unirei (...) Aceşti lucrători erau 
sub conducerea cunoscutului comunist evreu Vagner. La ora 16 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 229 


aceeaşi coloană de lucrători evrei s-a dus la podul de peste Prut, pe 
drum încolonîndu-se şi alţi lucrători cu steaguri roşii în mână, unde au 
primit trupele [sovietice] cu urale şi strigăte ce ajunsese la delir. 
Vagner a cerut pentru toţi lucrătorii arme ca să plece şi să apere popu- 
latia autohtonă contra burgheziei române, formînd aşa zisa poliţie 
muncitorească. După intrarea trupelor în oraş, toţi aceşti muncitori au 
primit de la trupele sovietice arme, postîndu-se în faţa clădirilor ce tre- 
buiau ocupate de autorităţile de stat, formînd paza care a stat până 
Duminică seara. 

“2. Sâmbătă 29 iunie 1940. 

“(...) comandantul sovietic al oraşului Cernăuţi a dat dispozitiuni 
ca toate prăvăliile să fie închise în afară de restaurante şi băcănii (...) 

“3. Duminică 30 iunie 1940. 

“A apărut un comunicat sovietic în limbile ucraineană, evreească, 
germană şi română în care se repetă ordonanța privitoare la închiderea 
prăvăliilor şi [la interzicerea] vânzarea băuturilor spirtoase în afară de 
bere. Ordonanţa mai prevedea: circulaţia se interzice după ora 21; 
oraşul se declară în stare de asediu (...) Toţi posesorii de arme, inclu- 
siv cei care le-au primit de la trupele sovietice (...) [sunt convocați] la 
comandatură spre a le depune (...). 

“4, Luni I iulie 1940. S-au depus toate armele, ceea ce n-a plăcut 
evreilor. (...) 

“5. (...) Marti dimineaţa s-a prezentat la oficiul de telefoane un 
diriginte venit din interiorul Rusiei, evreu şi un inginer, tot evreu. (...) 

Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, dosar nr. 155, 
f. 321-322. Copie 


* 
SECRET 7 Iulie 1940 
ACŢIUNEA EVREEASCĂ 
I. EVREII ÎN BASARABIA ŞI BUCOVINA 
ÎN TIMPUL EVACUĂRII 


“Atentate şi asasinate. 

“Din relatările tuturor refugiaților din provinciile răpite reiese că 
atitudinea manifestată de populaţia evreeascä din aceste provincii, atât 
faţă de armata română în retragere, cât şi faţă de populaţia civilă ce se 
refugia a luat forme care depăşesc o imaginaţie chiar divagantă. 
Imediat după anunţarea ultimatumului sovietic şi înainte de intrarea 
Armatei Roşii, în toate oraşele basarabene şi nord bucovinene, s-au 
format grupuri de evrei înarmaţi, în majoritate tineret de ambe sexe, 
care numaidecât au început acţiunea teroristă. Au fost împuşcaţi cu 
predilecție funcţionarii judecătoreşti, politienesti, slujitorii altarului, 
precum şi financiari, aceştia din urmă cu ocazia devalizării casieriilor 
Statului, întrucât, în afară de zelul revoluţionar, bandele au arătat o 
pronunţată tendinţă pentru adunarea de capital, în flagrantă contra- 
dictie cu principiile anticapitaliste cuprinse în doctrina în numele 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 230 


căreia îşi desfăşurau acţiunea. 

“Nu a fost crutatä nici armata (...): ofiţeri, sub-ofiteri, soldaţi, 
chiar fără a fi contrazis intenţiile comuniştilor evrei, au fost împuşcaţi 
sau schingiuiti. Au fost cazuri (...) când executările au luat aspectul 
unei sinistre vânători de oameni în care tot ce putea constitui un ele- 
ment reprezentativ românesc stimula activitatea sângeroasă a tinerilor 
terorişti evrei. Conexînd scopurile teroriste cu cele de natură de a pro- 
duce avantagii materiale, evreii comunişti nu s-au mulţumit de a jefui 
locuinţele româneşti şi bisericile creştine, dar atunci când erau în 
superioritate numerică, opreau refugiaţi pentru a-i prăda de putinul pe 
care aceştia încercau a-l salva cu ei. 

“La Chişinău, 400-500 evrei comunişti constituiți în bandă, înar- 
mati cu puşti, revolvere, alţii cu pietre şi bastoane au cerut Dr-ului 
loneţ, medicul spitalului de copii ca imediat clădirea să fie predată. La 
încercarea medicului de a calma spiritele, l-au împuşcat, după care 
au năvălit în spital, devastindu-l complet, iar copiii aflaţi internaţi 
omorîndu-i şi aruncîndu-i afară pe geamuri. 

“În comuna Olăneşti (Cetatea Albă) învăţătoarea Irina Tapu a fost 
împuşcată de bandele evreeşti unite cu cele bulgăreşti. (...) 

“În Olăneşti (Tighina) autorităţile locale au fost omorîte de 
bandele teroriste. 

“ (...) au fost împuşcaţi de către bandele comuniste evreesti 
colonelul Cernobescu (?), comandantul Reg. 7 Vânători Chişinău 
împreună cu căpitanul de rezervă Grumvescu [?], fost primar de 
Ungheni. 

“(...) au fost asasinați sau prinşi - printre alţii - Col. Cornea dela 
Reg. 8 Roşiori, Col. Grenaru, Maior Millo, Căpitan Posu, Căpitan Al. 
Mavrocordat. 

“La Rădăuţi plutonierul Major Diaconu Ion, fost la Cercul de 
Recrutare (...) a fost molestat de o bandă de terorişti evrei care i-au 
rupt epoletii. 

“II. EVREII ÎN RESTUL ŢĂRII: 

“În puţine împrejurări ca acelea prin care trecem azi populaţia 
evreiască din ţara noastră a reacţionat atât de uniform, evreii părăsind 
pe cât posibil contactul cu populaţia autohtonă. (...) Constienti de rolul 
important ce deţin în viaţa economic şi comercială, iar pe de altă parte 
incredintati de avantagiile ce decurg pentru ei, în actuala situaţie 
politică internă, din puternică solidaritate de rasă, evreii şi-au regăsit în 
parte echilibru moral şi, în aşteptarea evenimentelor, se menţin într-o 
strictă rezervă. 

“(...) O atitudine distinctă, care se caracterizează printr-o vie 
aversiune împotriva ţării noastre, manifestă în prezent evreii încadraţi 
în mişcarea sioniştilor revizionişti. Conducătorii revizioniştilor au dat 
(...) dispozitiuni precise partizanilor lor, deținători de capitaluri în 
diferite întreprinderi înfiinţate în colaborare cu românii şi germanii, să 
se retragă din afaceri. Totodată s-a interzis membrilor deținători de 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 231 


valori şi caselor de credit evreeşti să acorde împrumuturi creştinilor, 
oricât de mare ar fi dobânda ce li se oferă. 

“În schimb s-a decis intensificarea colectării de fonduri, îndeose- 
bi în scopul ajutorării familiilor refugiaților evrei din Basarabia şi 
Bucovina, cât şi acelora din ţară cari au suferit de pe urma acţiunilor 
populaţiei româneşti faţă de actele de banditism săvârşite de evreii din 
provinciile răpite. 

“Pe de altă parte este de relevat, ca o ilustrare a sentimentelor de 

înveninată ură de care evreii sunt animați faţă de populaţia autohtonă, 
inițiativa luată de un grup de doamne evreice, printre care şi 
A. Bruchnor, Paula Schönfeld si Rolly Petreanu, de a organiza în ziua 
de 9 iulie a.c. la Sinagoga Centrală o slujbă religioasă, constituind 
«un blestem contra românilor» ” (sublinieri în text). (...) *) 
“Tot în legătură cu fondurile evreeşti, printre evreii sionişti din 
Capitală se discută ştirea după care, la Chişinău, evreii comunişti au 
devastat sediul organizaţiei sioniste, ridicând chiar maşinile de scris şi 
însuşindu-şi sumele colectate. 

“Reactiunea populaţiei româneşti faţă de cele petrecute în provin- 
ciile răpite şi îndeosebi excesele de violenţă ce au avut loc în trenuri 
continuă să fie exploatate, împreună cu o întreagă serie de versiuni 
menite să evidentieze «rigorile pe care evreii vor fi nevoiţi să le îndu- 
re sub noul regim din România» de către agenţii comunişti şi evrei 


*) Slujbele de blesteme au fost practicate de Fiii lui Israel din timpuri 
imemoriale. lată din Cartea lui Iosua Navi cucerirea Palestinei - evreii 
aflîndu-se dincolo de Iordan, la Sitim, în apropierea Mării Moarte: 

“Cap.1. 1 După moartea lui Moise (...) a grăit Domnul cu Iosua (...) şi a zis: 
2. «Moise, robul meu a murit. Scoală dar şi treci Iordanul tu şi tot poporul acest în 
țara pe care o voi da fiilor lui Israel (subl. mea). 

Au trecut Iordanul, după o slujbă de blesteme au atacat cetatea 
lerihonului: preoţii au trâmbitat, Fiii lui Israel au strigat, zidurile s-au 
prăbuşit... 

“Cap. 6. 21 Și au dat junghierii lasa a fost tradus în româneşte pentru: 
“au îndeplinit blestemul ”/ tot ce era în cetate: bărbaţi si femei şi tineri şi bătrâni 
şi boi şi oi şi asini tot au trecut prin ascutisul sabiei” (subl. m.). 

După această ispravă s-au îndreptat spre cetatea Ai: 

“Cap. 8 1-2. “(...) voi da în mâinile tale pe regele din Ai şi pe poporul lui, 
cetatea şi ținutul (...) să faci cu Ai şi cu regele său tot ce ai făcut cu lerihonul şi cu 
regele său”. ; 25-26 (...) “toți locuitorii din Ai, bărbaţi şi femei care au căzut în ziua 
aceea au fost douăsprezece mii (...) Iosua nu şi-a pogorit mâna sa (...) până nu a 
dat pierzării pe toți locuitorii din Ai.” 

Mai departe citez din Cap. 11, 17-23: 

“(...) de la muntele Pele (...) până la Baal-Gad din Valea Libanului (...) a luat 
pe toți regii lor şi i-a lovit si i-a ucis. (...) Căci aşa a fost de la Domnul (...) ca să 
fie date pieirii, ca să nu găsească milă (...) Şi n-a rămas niciunul din Anachimi în 
pământul fiilor lui Israel, ci numai în Gaza, în Gat şi în Asdod au rămas din ei”. 

Şi iată din Capitolul 12: 

“1. (...) regii pe care i-au bătut fiii lui Israel și al căror pământ l-au luat tot de 
ciile răpite 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 232 


“III. REACTIUNEA POPULAȚIEI ROMÂNEŞTI 

“_ În ziua de 1 Iulie a.c. în trenul rapid Nr. 52, însoţitorul trenului şi 
soldatul Popa au bătut pe evreul Max Mendel din Bucureşti (...). În 
acelaşi tren mai mulţi soldaţi au bătut (...) pe evreii Weiss P. Lupu din 
comuna Dej, Baruh Gross din Galaţi şi Burcamin Gutman din Piatra 
Neamţ. 

“_ În ziua de 2 Iulie a.c. din trenul Nr. 8006 Galaţi-Buzău evreul 
Hovenstein Simion din Bucureşti a fost desbrăcat şi lăsat în pielea 
goală, după care a fost aruncat jos în staţia Făurei (...) 

“_ În noaptea de 3 spre 4 Iulie a.c. a fost găsit aruncat din tren între 
staţiile Tecuci şi Cosmesti evreul Leiba Segal (...); fiind rănit la cap, a 
fost internat în spital (...) Rănitul declară că a fost aruncat din tren (...) 
de mai mulţi militari. 

“_ În aceeaşi noapte a fost bătut de militari (...) evreul Grepner 
Simion din Focşani: coborând în stația Râmnicul Sărat pentru a recla- 
ma, a fost din nou bătut de un aviator. 

“_ În ziua de 4 Iulie a.c. a fost adus în staţia Deduleşti la Brăila 
(...) evreul botezat Heliab Panait, licenţiat al Academiei Comerciale 
(...) grav rănit la cap. Numitul a declarat că (...) a fost insultat de mai 
multi călători din tren, apoi aruncat jos. Nu cunoaşte pe agresori, însă 
crede că unul ar fi poliţist, iar altul artist la Teatrul Muncă şi Voe Bună. 

“ Din trenul rapid Nr. 51 au fost aruncaţi, între staţiile Monteoru- 
Buzău, evreii Iancu Moise din Roman şi Iosif Marcu din Opnic-Slănic, 
premilitar, care a fost tăiat de tren. Din acelaşi tren, între staţiile 
Bebecu şi Joița au mai fost aruncaţi indivizii Schehter Izrail din 
Bucureşti, soldat cu ordin de chemare al unui regiment de aviaţie care, 
în stare gravă, a fost transportat la spitalul militar din Buzău şi Emanoil 
Rigler, de 37 ani, funcţionar comercial din comuna Dudesti-Ilfov. 

“_ Între statiiile Vintileanca şi Ulmeni au fost aruncaţi din tren trei 
indivizi, fiind accidentati mortal. Până în prezent nu au fost 
identificaţi. 

“- Cu trenul personal Nr. 508 a fost adus la staţia Buzău (...) 
Locotenentul Beregler Edmund, originar din Hudoşul de Mureş-Turda, 


moştenire dincolo de Iordan (...)” 

13. (...) de toţi treizeci si unu de regi”. 

Toate atacurile asupra cetăților vizate erau precedate de slujbe de 
blesteme - vezi : Levitic (XXVII, 29), Deuteronom (VII, 26; XIII, 18), losua 
(VII, 17-27; VII, 1-29), Fiii lui Israel practicau slujba de blesteme de la 
începutul istoriei lor. Atât în blesteme, cât şi în fapte, evreii dădeau o impor- 
tantä capitală focului: cetăţile, oamenii din ele erau... “arşi-de-tot”, altfel 
spus: holocaustizati. Victima (desemnată) era întâi blestemată, abia apoi - de 
obicei, a doua zi - nimicită (în România, în iulie 1940 victimele fuseseră 
blestemate... după ce fuseseră agresate, umilite - însă nu toate ucise; astfel 
supraviețuitorii români s-au răzbunat pe evrei, după un an de zile). 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 233 


basarabeni, în scopul determinării acestora de a se refugia în provin- 
din compania de fortificaţii Râmnicu Sărat, aruncat din trenul rapid 
(...) 

“IV. TRECEREA ÎN TERITORIUL OCUPAT DE SOVIETICI 

“Se constată că afluenta evreilor cari pleacă în provinciile răpite 
a scăzut într-o oarecare măsură (...) La această situaţie a contribuit în 
bună parte poate şi faptul că Legația URSS, nefiind în posesia unor 
instrucţiuni prea detailate nu dă lămuriri cuprinzătoare (...)” 

Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, Secţia 2, dosar 
nr. 941, f. 558-566 Copie. 


x 


“Comandamentul M.U.[cod: Div. 1 Infanterie] 

“Statul Major, Biroul 2 SECRET Nr. 40193/8 Iulie 1940 
“BULETIN CONTRAINFORMATIV 

“I. STAREA DE SPIRIT ÎN ARMATĂ: În general bună. 

“TI. POPULAŢIA CIVILĂ 

“1. Populaţia românească 

“Desfăşurarea evenimentelor menţine populaţia românească în 
aceeşi stare de nelinişte şi îndurerare. Incidentele recente de pe fron- 
tiera de Est au provocat oarecari îngrijorări între locuitorii din zona 
acestei frontiere. 

“Se semnalează că populaţia din laşi este impresionată şi 
revoltată de faptele comise de evrei cu ocazia evacuării Basarabiei. 
O reacțiune contra evreilor n-ar fi exclusă. (...) 

“În legătură cu evacuarea teritoriului cedat URSS se semnalează: 
actele ostile ale evreilor din Bucovina şi Basarabia au determinat unele 
reactiuni în rândurile elementului românesc.(...) 

“Plutonierul Marinescu Petre din Regimentul 1 Vânători, fiind 
oprit de o coloană rusă cu cisterne, a dezarmat, cu ajutorul câtorva 
soldaţi toată coloana, capturînd armamentul şi dând drumul trupei, 
dezarmată. Plutonierul a fost citat prin ordin de zi pe Armată, iar 
materialul capturat va fi înapoiat la cerere. 

“Informaţiile ce nu contenesc a veni odată cu cei refugiaţi arată 
barbariile ce au de suferit românii, în special din partea evreilor şi a 
comuniştilor din teritoriile cedate. În special evreii au fost aceia care 
au iniţiat şi au condus toate atrocitățile îndreptate contra elementului 
românesc. Se semnalează din Bucovina că un grup de 40 evrei au 
atacat cu focuri de armă depozitul de muniții al Garnizoanei Rădăuţi. 
Atacul a fost respins de garda depozitului, doi atacatori rămânând în 
teren. (...) 

“Diverse 

“(...) În gara Dej militarii concentrați au bătut mai multi evrei. 

“Se bănuieşte că Organizaţia “Magyar a magyar-ert”, prin agenţi 
curieri ar fi lansat un apel către populaţia din Ardeal pentru ca, 
împreună cu evreii, să provoace tulburări, pregătind astfel o acţiune 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 234 


contra guvernului. Membrii Organizaţiei ‘Rongyos Garda” si ‘Szabad 
Csapatok’ au fost echipați militari şi constituiți în unităţi speciale” (...) 
“D.O., Şeful de Stat Major 
“Colonel (ss) Gheorghiu 
“pentru conformitate p. Şeful Bir. 2 Inf. 
“Căpitan P. Dumitrescu” 
Arhiva Ministerului Apărării Nationale, fond 506, dosar nr. 20, f. 97-98. Copie. 


* 


“Dare de seamä asupra modului cum s-a desfäsurat 
evacuarea Basarabiei (după primele informaţii culese) 

“1. ORGANIZAREA EVACUARII 

“Din declaraţiile funcționarilor, militarilor şi populaţiei civile 
evacuaţi din BASARABIA şi BUCOVINA, rezultă că nu a existat o 
organizare a evacuării. 

“Majoritatea celor evacuaţi învinuiesc autorităţile militare 
superioare şi guvernul care, deşi informat din timp asupra intenţiilor 
URSS, nu a permis funcţionarilor şi militarilor să-şi evacueze familii- 
le şi avutul, ba mai mult, cei care au încercat să facă acest lucru au fost 
opriţi prin ordine severe, ameninţaţi cu pedepse. 

“La cele de mai sus se adaugă faptul că nu s-au dat dispozitiuni 
ca evacuarea funcţionarilor de le telefoane şi jandarmi să se facă odată 
cu trupele. Prin faptul că aceştia s-au evacuat mai înainte şi, în 
general, fără un plan stabilit, legăturile telefonice au fost întrerupte, 
comunicările de ordine nu s-au mai putut da, iar actele de banditism 
provocate de populația minoritară şi de evrei au început pe toată 
adâncimea zonei, punând în pericol şi desorganizând retragerea 
trenurilor cu materiale, muniții, populaţie şi chiar a unităţilor militare. 
Faptul că o parte din gărzile de C.F. n-au ştiut de evacuare şi deci au 
rămas pe loc până târziu au asigurat scurgerea trenurilor şi au 
împiedecat actele de terorism. 

“2. ANUNTAREA TARDIVĂ A EVACUĂREI 

“(...) Autorităţile civile, poliţie şi jandarmerie primind ordinul de 
evacuare târziu, nu au anunţat imediat populația civilă, gândindu-se în 
general mai întâi la familiile şi persoana lor. Evacuarea nu a fost 
anunţată nici în interior, aşa că multă [lume] a plecat în ultimul timp în 
Basarabia, fără să fie prevenită de evacuare. 

“3. ACŢIUNEA COMUNISTĂ ÎN PREAJMA EVACUĂREI 

“În ziua de 27 VI a.c., cercurile comuniste, în mare măsură evrei, 
fiind încunoştiinţate de demersul URSS, au început propaganda 
filo-sovietică. În noaptea de 28/29 VI a.c. s-au răspândit manifeste 
comuniste tipărite, probabil în BUCUREŞTI, în ultimul timp (atacau 
problema PARTIDULUI NAȚIUNEI), şi care se adresau soldaţilor din 
MOLDOVA, fiind aruncate în preajma cazărmilor, în atelierele CFR, 
în cartierele muncitoreşti etc. Vestea evacuării BASARABIEI a fost 
transmisă rapid în cercurile evreeşti şi comuniste, organizîndu-se 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 235 


acţiuni de teroare (...) 
“4. ACŢIUNEA TERORISTĂ A COMUNIŞTILOR 
ŞI EVREILOR PE TIMPUL EVACUĂREI 

“(...) Manifeste comuniste aruncate din avioane în ziua de 29 VI 
îndemnau populația să împiedece evacuarea, ruinarea fabricilor, 
staţiile de cale ferată, podurile etc. (...) S-au aruncat şi exemplare din 
ziarul “LIBERTATEA” în care se făcea apologia regimului sovietic 
care vine să salveze BASARABIA şi BUCOVINA din mâinile 
românilor. Prin alte manifeste răspândite se îndemna muncitorimea şi 
țăranii să lupte în contra pregătirii de război a ROMÂNIEI, pentru 
desconcentrare, înapoierea rechiziţiilor şi pentru un guvern popular de 
prietenie cu URSS; se ataca de asemenea Coroana şi guvernul, 
vinovaţi de toate provocările în contra Rusiei Sovietice. Atmosfera de 
ostilitate creată, populaţia evreiască şi comuniştii s-au constituit în 
bande armate care s-au dedat la acte de sălbăticii împotriva famiilor 
celor care urmau să-şi transporte putinul din averea lor pe care puteau 
să-l ducă în MOLDOVA. 

“(...) Astfel au fost lăsate pradă bandelor de terorişti familiile 
funcţionarilor şi militarilor. 

“TRANSPORTURILE DE EVACUARE 

“(...) b) Transportul şi evacuarea populaţiei civile 

“Cea mai mare greutate au întâmpinat-o funcţionarii şi populaţia 
civilă. Cu toate că unii dintre ei au reuşit să-şi împacheteze mobila şi 
îmbrăcămintea, nu aveau cu ce le transporta până la gară, birjarii 
refuzând să-i servească. Chiar dacă unii reuşeau să-şi încarce bagajele 
în vreo căruţă găsită întâmplător, erau întâmpinați de bande evreesti 
care devastau conţinutul sau îl împărțeau. Trenurile fiind supra- 
încărcate, capii familiilor plecau în căutare de locuri, dar la întoarcere 
nu-şi mai găseau familia. 

“Această panică era produsă de bandele evreeşti ce omorau pe 
funcționarii români, lansând în acelaşi timp svonuri că toate podurile 
peste Prut sunt aruncate în aer. Toate acestea au înspăimântat 
funcţionarii şi locuitorii într-atât, încât unii au renunţat de a-şi vedea 
familiile, plecând pe jos spre Prut, multi dintre ei căzând victime ban- 
delor evreeşti şi minoritare înşirate în satele din lungul drumului. (...) 

“c) Transportul evreilor din Moldova în Basarabia 

“În timp ce trupele şi populaţia din Basarabia îndura toate lipsu- 
rile şi batjocura evreilor, neavînd unii dintre ei decât cămaşa, evreii ce 
se evacuau în Basarabia erau îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu enor- 
me cantităţi de bagaje şi însemnate sume de bani. Aceşti indivizi, pre- 
cum şi bagajele lor au trecut necontrolate de nici o autoritate română”. 
(...) 

“Seful Biroului Statistic Militar “laşi” 

“Locot. Colonel Ion Palade” 

Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, Secţia 2, dosar 
nr.982, f. 116-156. Original. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 236 


Carol al II-lea, Jurnal: 

“La 30 iunie [1940]: Incidente, mai ales cu populaţia evreiască, 
au avut loc pretutindeni. Din această cauză evacuările în multe locuri 
au fost imposibile. S-au împuşcat funcţionari, s-au atacat chiar unităţi 
militare”. 

“La l iulie: Tot aceleaşi ştiri asupra exceselor şi agresiunilor din 
partea evreilor şi comuniştilor. Ele se fac mai ales asupra ofiţerilor care 
sunt adesea bătuţi si degradati” [li s-au rupt/smuls epoletii, n. m. P.G]. 

“La 3 iulie: Ştirile din Basarabia sunt foarte triste. Azi a fost ulti- 
ma zi a evacuării şi a fost hotărîtă zi de doliu national. Steaguri 
cernite, în bernă. Evreii şi comuniştii s-au purtat oribil. Asasinatele şi 
molestările mă fac să mă tem că se vor produce reacţii primejdioase”. 

“La 6 iulie: Ştirile din ţară sunt îngrijorătoare; purtarea evreilor 
din Basarabia şi Bucovina a fost aşa de rea cu ocazia evacuării încât a 
provocat o reacţie şi o indignare care se manifestă prin excese, 
asasinate, devastări”. 


x 


Din raportul Ministerului de Interne din 30 iunie 1940: 

“Populația evreiască originară din Basarabia sau doritoare să se 
stabilească în URSS continuă să treacă Prutul pe teritoriul basarabean. 
În cursul zilei de astăzi 7.600 de evrei au trecut prin punctele Ungheni 
si Cristesti, 2.000 de evrei prin Galati-Reni.” 


* 


“Toţi cei surprinşi în apropierea Prutului [pe malul stâng, devenit 
“sovietic”, n. m., P.G.] după 3 iulie 1940 au fost internaţi în lagăre şi 
supuşi la tot felul de vexatiuni” 3). 


x 


“În lunile iulie-octombrie 1940 au trecut în teritoriile cedate 
[adică în teritoriile devenite sovietice - n. si subl. m.] 765.089 4) 
persoane; doar 15.000 persoane din cele peste 300.000 reținute în 
lagăre sau refulate de la granița nouă au putut trece pe malul drept al 
Prutului”. 

x 

“Cei opriți din drum ori refulati - internați ori nu în lagăre - erau 
jefuiti prin: 

“- confiscarea banilor, a bijuteriilor, a hainelor de pret; 

“- înşelăciune: internatii erau obligaţi să predea «în păstrare» 
banii, lucrurile de pret; la ieşire li se confiscau cele rămase; 

“- în situaţii disperate (internare, refulare) li se propuneau «servi- 
cii» - obținerea unor autorizații, contra 100 ruble - s-au înregistrat sute 
de plângeri contra unuia Raichmann din Chişinău, dealtfel «lucrător» 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 237 


la NKVD”. 
x 
“- Multe familii au fost sparte: unii membri au putut trece noua 
frontieră, alții ba. 
x 
“- Aproximativ 25.000 de capi de familie (din Basarabia, din 
Bucovina) au primit ajutoare de la Comisariatul General pentru Aseza- 
rea şi Plasarea Refugiaţilor” [în ceea ce mai rămăsese din România]. 


x 


Carol II, Însemnări zilnice, 1940 (citat de Stelian Neagoe în 
Bătălia pentru Bucovina, Helicon, 1992): 

„excese ale populației minoritare, mai ales evreii care atacă şi 
insultă pe ai noştri, ofiţeri batjocoriţi...” 

“Azi (3 iulie) a fost ultima zi a evacuării şi a fost hotärîtä zi de 
doliu naţional. Evreii şi comuniştii s-au purtat într-un mod oribil. 
Asasinate şi molestări ale ofiţerilor şi ale celor care voiau să plece. 
Acestea mă fac să mă tem că se vor produce reacţii primejdioase”. 


x 


Din rapoarte: 

“Localitățile Cäusani si Ialoveni au fost ocupate de trupele sovie- 
tice în 29 iunie orele 9 dimineata (...) Gara Bolgrad a fost ocupată de 
80 parasutisti sovietici în scopul de a impiedeca evacuarea trenurilor 
cu refugiaţi”. (...) În 29 iunie în localitatea Ştefăneşti jud. Cernăuţi a 
fost arestat un ofiţer de grăniceri care, torturat în scopul obținerii de 
date, a decedat. În com. Bärboesti jud. Storojineț sovieticii au 
împuşcat pe şeful de post şi trei jandarmi care refuzaseră se predea 
armele. "(...) “Ofițerii Reg. 54 infanterie au fost arestaţi, dezbräcati, 
maltratati (...) Aceeaşi soartă au avut si cadrele Batalionului 2/R 39 
infanterie în localităţile Geaga şi Manziriu. Ofițerii şi subofiterii au 
fost dezarmati, degradati şi jefuiti. Populaţia civilă formată mai mult 
din evrei manifesta o mare bucurie de cele întâmplate şi fotografia pe 
ofiţerii dezarmati, degradati, batjocoriti (...) Între Bolgrad şi 
Româneşti sunt 9-10 trenuri cu familii de ofiţeri şi refugiaţi nemilitari 
care sunt maltratate şi jefuite de civilii localnici, bulgari şi găgăuzi. În 
gara Bolgrad a fost atacată de către elemente găgăuze şi bulgare înar- 
mate Compania a 8-a de grăniceri-pază “Talmaz” îmbarcată la Căuşani. 
Militarii au fost dezarmati şi prădaţi de bocanci, bluze şi alte materia- 
le (...) Între Bolgrad şi Etulia circa 500 de cetăţeni din rândul popu- 
latiei găgăuze şi bulgäresti au atacat un tren militar. În urma schimbu- 
rilor de focuri a fost grav rănit mecanicul locomotivei care a reuşit, cu 
eforturi supraomenesti, să conducă trenul până la Galaţi. O garnitură 
de vagoane militare şi civile a fost sechestrată în gara Reni de către ele- 
mente ale armatei sovietice echipate în civil. (...) Coloanele regimen- 
tului 25 infanterie au fost în permanenţă însoţite de unităţi de tancuri 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 238 


sovietice şi survolate de avioane evoluînd la joasă altitudine. Caporalul 
Hăulică Constantin din acest regiment a fost bătut de evrei fiindcă a 
încercat să ia dintr-o căruţă o lunetă goniometrică. Un soldat român, 
bolnav, transportat într-o căruţă a fost împuşcat după relatarea unui 
martor ocular: «Lăsaţi-ne măcar o căruţă, să-l putem duce pe bolnav», 
au cerut ofiţerii civililor care-i agresau. «Balnav! Nu trebuie balnav!» 
şi, într-o clipă câteva gloanţe sfărâmă teasta nefericitului soldat”. 


x 


(Memoriul Institutului General de Statistică, 26 nov. 1940): 

“1. Situația de la 1930. Ultimul recensământ a arătat că numărul 
locuitorilor de religie mozaică ai țării era, la 30 Decembrie 1930 de 
756.930, ceea ce reprezenta 4,2% din totalul populatiei. (...) În mediul 
rural un număr de 236.926 nu reprezenta decât 1,6% din totalul locui- 
torilor rurali ai ţării. Dimpotrivă, în mediul urban, cei 520.004 locuito- 
ri de religie mozaică reprezentau 13,6 % din totalul populației. 

“(...) Din masa totală (...) mai mult de un sfert trăia în Basarabia 
(27,3%), peste o cincime în Moldova (21,4%) (...) Procentul pe pro- 
vincii este următorul: 10,9% în Bucovina, 7,2% în Basarabia, 7% în 
Crişana şi Maramureş, 6,7 în Moldova, 2,5% în Transilvania, 2,3% în 
Muntenia şi numai 1,5% în Banat, 0,5% în Dobrogea şi 0,2% în 
Oltenia. (...) Putem constata că în Bucovina 79,3%, iar în Basarabia 
77,4% din populaţia trăind din comerţ se declarase a fi de neam 
evreesc. În mediul rural din Basarabia această participare se ridică 
chiar la 80,2%, iar în oraşele Bucovinei la 81,4%. În oraşele Moldovei 
reprezintă 66,2%, în sate 41%.” 

“Modificările ce s-au produs între 1930-40. 

“(...) Modificarea cifrei populaţiei evreeşti prin migratiuni nu 
este cunoscută cu exactitate [datorită] imigrărilor clandestine. (...) 
[ţinînd seama de tendinţa de emigrare a evreilor din România] se poate 
socoti că nu au sporit în intervalul 1930-40 cu o cifră care să întreacă 
50.000” [persoane]. 

“3. Situaţia de după detaşările de teritorii. 

“Prin detaşările de teritorii din 1940 România a pierdut în 
întregime, respectiv, în parte mai multe din regiunile în care este aglo- 
merată populaţia de religie mozaică. 

“Din populaţia de religie mozaică de la 1930 de 756.930 persoa- 
ne, România a pierdut (...) 427.962 persoane, adică 56% şi anume: 
278.943 prin ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a regiunii 
Herţa (s. mea, P.G.), 148.273 prin atribuirea părţii de Nord a Transil- 
vaniei către Ungaria şi 846 [persoane] prin cedarea Cadrilaterului. 

“Cifra exactă a Evreilor pe teritoriul rămas (...) nu depăşeşte, după 
toate probabilitățile 400.000, adică 2,6-3% din populaţia actuală”. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 239 


* 


“Din inițiativa lui N. Iorga, memoriu-protest (adresat Parlamen- 
tului), semnat: Maniu, C.I. Brătianu, N. Lupu, Al. Lapedatu, Halippa. 


* 


“Toate criticile împotriva guvernului, a regelui, a armatei: 
cenzurate”. 

x 

Generalul Ion Antonescu, în scrisoarea către Carol II, înmânată cu 
ocazia unei audiențe [în iulie 1940] - urmarea: Antonescu a fost 
arestat si sechestrat la mănăstirea Bistrita... 

“Majestate, Tara se präbuseste. În Basarabia si în Bucovina se 
petrec scene sfâşietoare. Funcţionarii, familiile lor şi ale ofiţerilor au 
fost lăsate pradă celei mai groaznice urgii. (...) Poporul si armata au 
fost dezarmati fără luptă. Demoralizarea lor este fără limite. Lipsa lor 
de încredere în conducători este totală. Ura lor împotriva vinovatilor, a 
tuturor vinovaţilor de ieri şi de azi creşte. 

“Consiliul de Coroană v-a hotărît să cedati. Deciziunea a 
dezläntuit haosul. Consecința lui, anarhia şi anarhizarea sunt numai la 
începutul lor. Tara care simte, ţara care vede, ţara care presimte, ţara 
toată e consternată, în panică - consternată şi în panică fiindcă a auzit 
de repetate ori pe primii miniştri, pe miniştrii ei declarînd că «Sântem 
înarmaţi până în dinţi», că «Nu vom ceda nici o brazdă», că «Să avem 
încredere oarbă şi fără control în şefi, în priceperea şi înţelepciunea 
regelui». Nici o replică n-a fost tolerată. Orice strigăt public, de alarmă 
a fost înăbuşit, adesea sângeros. Tara a mai avut încredere fiindcă 
generalul pe care Majestatea Voastră l-a acoperit cu cea mai mare 
încredere [Florea Tenescu, n.m. P.G.] a declarat la un banchet că 
sânteti «cel mai puternic rege din Europa» şi în neuitata şi recenta 
declaraţie de la Chişinău (...) a asigurat-o că a încins-o cu un stăvilar 
de foc, de fier, de beton peste care nu se va trece. 

“Realitatea s-a răzbunat - fiindcă era alta. (...) 

“Am prevenit de ani de zile, în scris, verbal, guvernele, pe şefii 
militari, pe Majestatea Ta că va veni catastrofa de azi. Metodele 
întrebuințate în selectionare şi în conducere trebuiau să ne ducă fatal la 
aceasta. Am fost însă socotit răzvrătit şi lovit ca atare. (...) 

“Ascultă-mă cel puţin în acest ceas, Majestate. N-am fost un 
duşman al Majestății Tale. Am fost un slujitor fanatic al acestui neam. 
Am fost înlăturat prin intrigi şi calomnii de acei care au adus ţara unde 
este şi de forţe oculte. Nu mai asculta de aceştia, Majestate. 

“Ei te-au adus unde eşti şi ne-au adus unde ne găsim. 

“Este ultimul meu strigăt de alarmă, Majestate”. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 240 


x 


Până şi jurnaliştii simpatizanți ai Sovietelor ca Tudor 
Teodorescu-Braniste au scris pagini de durere si de revoltă împotriva 
“nedreptätii istorice: răpirea Basarabiei şi a Bucovinei”. 


* 


S-a instaurat cenzura(rea) textelor critice la adresa guvernantilor. 
Victime cunoscute: N. Iorga, Stelian Popescu - care a publicat integral 
articolul abia după alungarea lui Carol II - printre altele scria: 

“Acei oameni care ne-au asigurat că grija lor de căpetenie este 
apărarea ţării, după două ore de consfătuire au ajuns să hotărască ceda- 
rea fără murmur a pământului ţării”. 


“Nu se nenoroceşte un neam întreg pentru decenii, poate pentru 
secole, fără să se stabilească räspunderile”. 


x 


Cunoscute erau atitudinile critice ale generalilor Ciupercă şi 
Steflea care, într-o convorbire cu generalul Iacobici i-a(u) spus: 

«Te rog aminteşte domnului general Tenescu că tot “alte consi- 
derente” au făcut să ne prăpădim aproape o armată. Ar fi timpul ca 
“alte considerente” să nu mai joace rol în operațiuni». 


* 


În Jurnalul său, Grigore Gafencu găsea că: 

(...) “răspunsurile româneşti [la ultimatumul sovietic] au fost 
greşit concepute şi foarte prost formulate. La pretenţiile ruseşti referi- 
toare la drepturile istorice şi etnice ale Rusiei asupra Basarabiei, nu am 
răspuns nimic: nici o punere la punct, nici un contraargument, nici un 
protest. Ne-am mulţumit să răspundem «pentru a câştiga timp» - pre- 
tinde Ministerul de Externe - că sântem gata să stăm de vorbă. Ruşii au 
înlăturat cu multă îndemânare intenţiile dilatorii cuprinse în nota de 
răspuns, aducîndu-ne numaidecât la cunoştinţă «programul de evacua- 
re». Nemţii au informat guvernul sovietic că răspunsul nostru, dilato- 
riu în formă, înseamnă, totuşi, o acceptare. Fapt e că ne-am plecat în 
faţa forţei, fără s-o spunem şi fără să stăruim asupra bunului nostru 
drept. Nu am respins argumentarea sovietică, ci ne-am declarat gata, 
după ce am luat cunoştinţă de ea, să stăm de vorbă”. 


x 


Nicolae Iorga, articol din Neamul Românesc (3 iulie 1940): 

“În acele momente de grea cumpănă s-au găsit, la noi, oameni 
care au avut cruzimea infamă «Să-şi râdă de dureri străine»: este vorba 
de comuniştii cărora Internaționala a III-a le trasase sarcina de a inten- 
sifica acţiunile antinationale şi antistatale, pe baza mai vechii lozinci 
a «autodeterminării naționalităților până la despărțirea de statul 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 241 


român»: Directiva Kominternului din 8 mai 1940 dădea indicaţii: «În 
faţa P.C., a clasei muncitoare şi a popoarelor din România /sic/ stă sar- 
cina de a nu admite atragerea României în război. Să nu se admită 
transformarea României într-un cap de pod al imperialiştilor englezi şi 
francezi împotriva URSS. (...) Rezolvarea pe cale paşnică a chestiunii 
Basarabiei (...) constituie o condiţie necesară pentru apropierea de 
URSS (...) pentru preîntâmpinarea unui război, pentru pace»” 


x 


În Neamul românesc din 6 iulie 1940, sub titlul “De ce atâta ură?” 
tot N. Iorga scrie l): 

“Se adună şi cresc văzînd cu ochii documentele si materialele, 
actele oficiale si declarațiile luate sub jurământ. Înalti magistrați şi 
bravi ofiţeri care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea 
si exodul românilor au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, 
uciderea nevinovatilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste ges- 
turi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă ale cărei 
valuri de ură s-au dezläntuit ca sub o comandă nevăzută. De ce atâta 
ură? Asa ni se räspläteste bunä-vointa şi toleranța noastră? Am accep- 
tat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se 
răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăiri o dezavuare, o 
rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanti 
sau sanguinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târgu- 
ri, oraşe, sate. Fraţii noştri îşi părăseau copiii bolnavi, părinţii bătrâni, 
averi agonisite cu trudă (...) În nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un 
cuvânt bun, măcar de o fărâmă de milă. (...) Li s-au servit gloanţe, au 
fost sfârtecati cu topoarele (...) li s-au luat hainele, li s-a furat ce aveau 
cu dânşii, ca apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic. 
Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi 
jecmănitori merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreimii 
care se lăuda până ieri că are sentimente calde şi frätesti faţă de nea- 
mul nostru în nenorocire”. 


x 


“Sâmbătă 6 iulie 1940. Jale mare peste tot. Comitete pentru 
ajutorarea refugiaților din Basarabia şi Bucovina. Pagini întregi cu 
numele refugiaților şi locurile unde se află. Familii întregi despărțite în 
timpul bejeniei caută să afle unde se găsesc membrii lor. (...) 
Blestemat fie Carol şi toţi acei care l-au ajutat în politica lui nenorocită 
care ne-a dus la dezastrul de azi. Lumea vorbeşte în gura mare şi înjură 
pe (...?) [academicianul Dan Berindei a îngrijit-prin-suprimări nu doar 
aici jurnalul socrului său - n. m. P.G.] pe Carol şi complicii săi. La 
fiecare pas auzi numele lui Tătărescu şi Urdăreanu. Toţi călătorii îi 
înjură pe aceştia, dar şi pe evrei, pe care-i consideră «trădători în sluj- 
ba sovietelor». Ei povestesc tot felul de bazaconii în legătură cu atitu- 
dinea evreilor din Basarabia şi Bucovina faţă de trupele noastre şi /faţă 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 242 


de/ cele sovietice. Încerc să stabilesc adevărul, dar nu reuşesc. Constat 

că se formează un curent antisemit foarte puternic” “(...) Tragedia cu 

refugiații. Comunicate în legătură cu locurile unde sunt cazaţi (...) 

Listele de subscriptii continuă să adune bani pentru cei care şi-au 

părăsit căminele, ajungînd azi nişte cerşetori pe drumurile ţării”. 
(Ioan Hudiţă, Jurnal politic, 7, pp. 231-233) 


x 


Dintr-un raport de poliție: 

“Propagandiştii comunişti străbat satele basarabene, nu doar cu 
minorități importante, dar masiv româneşti, asigurîndu-i pe ţărani să 
nu se teamă de armata rusească şi promitindu-le pământ. 

“În timp ce ocupantul străin brutaliza, teroriza populaţia din 
teritoriile anexate, PCR lansa în restul ţării manifeste prin care îşi 
exprima «satisfacția şi entuziasmul pentru eliberarea de către Armata 
Roşie a Basarabiei şi Bucovinei de sub jugul boerilor români»; şi 
«Armata Roşie a muncitorilor şi ţăranilor, armata care ajută proletaria- 
tul din toată lumea de a se elibera de sub jugul imperialismului a intrat 
în acţiune. A păşit în Basarabia şi în Bucovina, de unde izgoneste cio- 
coii şi moşierii care au supt sângele poporului şi va ajuta muncitorii şi 
ţăranii să scuture jugul capitalist şi să-şi croiască o viaţă fericită ins- 
taurînd sovietele de muncitori, ţărani, soldaţi”. 


x 


Bilanţ comunicat de Marele Stat Major: 

“Au fost reținuți în timpul retragerii [deci: între 28 iunie-3 iulie 
1940, precizare necesară] şi făcuți prizonieri: 

“282 ofiţeri, dintre care cca 700 erau activi”. 

“În timpul Retragerii («Săptămâna Roşie»): ucişi, dispăruţi: 

“356 cadre; 

“42.876 soldaţi şi gradati”. 


x 


Scrisori [nedistribuite, reținute de Cenzura Militară]: 
Soldatul Costică Delea din Teleorman scrie acasă: 

“Ce-am văzut am să spun şi la morți (...) Ni s-au luat caii, 
căruțele cu bagaje şi cu arme. Ofițerii au fost bătuţi, li s-au rupt 
tresele, scuipati, dezbräcati (...). Soldaţii ruşi nu s-au atins de noi, 
priveau şi râdeau cum civilii evrei ne băteau cu pietre şi cu ciomege, 
ne trăgeau de picioare de pe cai, ne dezbrăcau, ne batjocoreau, mai 
ales femeile parcă erau turbate (...). Dar o vrea bunul Dumnezeu 
să ne-ntoarcem - atunci o să fie vai de mama lor, a jidanilor” (subl. 
mea, P.G.). 


x 


Raport: Armata a 4-a către Marele Stat Major (2 iulie 1940): 
“Armata şi populaţia evacuată din Basarabia îşi manifestă revolta 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 243 


împotriva evreilor. Nu sunt excluse manifestatiuni antisemite mai 
grave chiar din partea armatei” (...) Se propune, de urgenţă, pentru a 
se evita noi drame, recuperarea ostaşilor care rătăcesc räslefifi 
între Prut si Siret” (subl. în text). 

x 

Grupul de Armate Nr. 1 informează Secţia II de la M.St.M: 

“În ziua de 1 iulie [1940] s-a observat la multi ostaşi o stare de 
spirit de extremă agitație, soră cu nebunia, contra evreilor, stare de spi- 
rit care a degenerat în bătăi si chiar omoruri. (...) Din discuțiile lor cu 
civilii s-a desprins hotărîrea acestora [a militarilor] de a se răzbuna pe 
evrei din cauza atitudinii conationalilor lor din Basarabia si din 
Bucovina”. 


* 


Comandamentul Grupului de Armate nr. 1, cu aprobarea Marelui 
Stat Major, hotäräste mäsurile: 

- “În toate gările cu nod de cale ferată să se înfiinţeze birouri de 
informaţii care să îndrume pe ostaşii ce nu-şi găsesc unităţile; 

- Gărzile militare din gări să fie întărite şi comandate de un ofiţer 
activ din garnizoana respectivă; 

- Fiecare tren de persoane sau accelerat să fie însoţit de o gardă care 
va face poliţie în tren şi va preveni actele îndreptate împotriva evreilor”. 


x 


“Din păcate resentimentele nu au putut fi, toate, zăgăzuite: la 1 
iulie [1940], la Iaşi, au fost distruse case ale unor evrei. Cele mai multe 
incidente s-au petrecut în gările unde se încrucişau trenuri care duceau 
Evrei spre Basarabia. Soldații räzleti, furiosi, au molestat evreii care, 
în vagoane, arborau steaguri roşii şi pancarte provocatoare. 


* 


“Statul român, Ministerul Apărării şi de Interne: eforturi 
considerabile pentru a nu îngădui actele de răzbunare”. 


x 


Scrisoare de răspuns (octombrie 1941) a lui Ion Antonescu 
adresată lui Wilhelm Filderman (fost coleg de şcoală) care intervenise 
pentru ca evreii colaborationisti ai sovieticilor din Basarabia si 
Bucovina să nu fie persecutați: 

“(...) Înţeleg durerea Dvs., dar trebuia să [o] întelegeti Dvs. toţi, 
la timp, pe a mea, care era a unui neam întreg. (...) V-ati gândit ce s-a 
petrecut în sufletele noastre anul trecut la evacuarea Basarabiei [28 
iunie-3 iulie 1940] si ce se petrece azi (...), când plătim cu mult sânge 
ura cu care coreligionarii Dvs. din Basarabia ne-au tratat la retragere? 
(...) Dar, potrivit unei tradiții, voiți să vă transformați şi de data asta 
din acuzați în acuzatori, fäcindu-và că uitaţi pricinile care au deter- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 244 


minat situaţiile pe care le plängeti (s.m. P.G.). Să-mi dati voie să vă 
întreb şi prin Dvs. să-i întreb pe toţi coreligionarii Dvs. care au aplau- 
dat cu atât mai frenetic, cu cât suferinţele şi loviturile primite de noi 
erau mai mari: 

“Ce aţi făcut Dvs. anul trecut, când aţi auzit cum s-au comportat 
Evreii din Basarabia şi din Bucovina faţă de trupele româneşti care se 
retrăgeau şi până atunci apăraseră liniştea şi belşugul acelor evrei? Vă 
reamintesc eu: înainte chiar de apariţia trupelor sovietice, Evreii (...) 
au scuipat ofiţerii noştri, le-au zmuls epoleţii, le-au rupt uniformele şi 
când au putut, au omorît cu bâtele soldaţii. Avem dovezi fotografice. 
Aceşti ticăloşi au întâmpinat venirea trupelor sovietice cu flori şi au 
sărbătorit-o cu exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare (...). În 
timpul ocupaţiei bolşevice aceia pentru care vă înduioşaţi astăzi au 
trădat pe bunii români, i-au denunţat urgiei comuniste şi au adus jalea 
şi doliul în multe familii româneşti. Din pivnițele Chişinăului se scot 
zilnic, oribil mutilate, cadavrele martirilor noştri (...) V-aţi întrebat de 
ce şi-au incendiat evreii casele înainte de a se retrage [în iulie 1941]? 
V-aţi întrebat de ce (...) am găsit copii evrei de 14-15 ani cu buzuna- 
rele pline de grenade? V-aţi întrebat câţi dintre ai noştri au căzut, 
omorîti miseleste de coreligionarii Dvs., câţi au fost îngropaţi înainte 
de a fi fost morţi? (...) 

“Sunt acte de ură împinsă până la nebunie pe care evreii Dvs. au 
afişat-o împotriva poporului nostru tolerant şi ospitalier (...) Drept 
răspuns (...) evreii Dvs., ajunşi comisari sovietici, împing trupele 
sovietice printr-o teroare fără seamăn, mărturisită de prizonierii ruşi, 
la un masacru inutil, numai pentru a ne provoca nouă pierderi. (...) În 
regiunea Mării de Azov, trupele noastre retrăgîndu-se temporar au 
lăsat câţiva ofiţeri şi soldaţi răniți. Când au reluat înaintarea şi-au 
regăsit răniții mutilaţi îngrozitor. Oameni care puteau fi salvaţi şi-au 
dat ultimul suspin în chinuri groaznice. Li s-au scos ochii, li s-au tăiat 
limba, nasul, urechile. 

“Te îngrozeşti? Te înduioşezi? Te întrebi de ce atâta ură 2) din 
partea unor evrei ruşi cu care nu am avut niciodată nimic de împărţit?” 

“Mareşal Antonescu 

“19.X. 1941 

“P.S. Un soldat rănit din P. Neamţ a fost îngropat de viu din 
ordinul şi sub ochii comisarilor sovietici jidani, deşi nenorocitul implo- 
ra să nu-l îngroape, arătînd că are 4 copii.” 


x 


[Tesu Solomovici publică în iunie 2006 următoarele: 

“Horia Herman Clejan nu detinea nici o functie in Centrala Evreilor. 
Nici nu se prea amesteca in treburile comunitatii. Era arhitect si, inainte de 
razboi, ii construise lui Ion Antonescu o casa la Predeal. Ii castigase, se pare, 
simpatia. Asa se face ca, atunci cand antisemitismul devenise politica de stat 
in Romania, Clejan a continuat sa aiba acces la Maresal. A fost invitat, la 8 
septembrie 1941, sa-si spuna parerea despre ordinul Consiliului de Ministri 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 245 


care impunea tuturor evreilor din Romania sa poarte un semn distinctiv - o 
stea galbena in sase colturi. Discutia a avut loc intr-un cadru neoficial, la 
resedinta lui Antonescu din Butimanu. La ea a participat si Willi Filderman, 
presedintele Federatiei Uniunii Comunitatilor din Romania (FUCE).(...) 

“Invitatia fusese lansata, in dimineata aceleiasi zile, pentru orele 18.00. 
Era duminica. In ziua de odihna, Conducatorul statului il invita pe liderul 
evreilor la el acasa, la vila din comuna Butimanu. Ne aflam in vara lui 1941, 
dupa victoriile eclatante ale armatelor germane si romane pe frontul de 
Rasarit, Hitler, stapanul Europei si Conducatorul unei tari aliate cu Germania 
nazista si ale carui trupe "sangereaza pe frontul impotriva bolsevismului", il 
invita pe liderul evreimii-romane acasa la resedinta sa personala. Sa vina 
impreuna cu arhitectul evreu Horia Clejan. 

“Doua zile mai tarziu, Consiliul de Ministri a revocat ordinul cu privi- 
re la semnul distinctiv impus evreilor”. 


În legătură cu această informaţie, ce mai poate spune Lucian 
Pintilie (vezi, mai departe), sprijinit de A. Oişteanu: cum stăm cu 
“steaua galbenă”? 


“arhitectul evreu Clejan nu se prea amesteca in treburile comunitatii. 
Totusi, la 2 februarie 1944, s-a lasat convins de conducatorii evrei si i-a cerut 
maresalului o audienta. Antonescu il invita la resedinta sa si-i asculta plan- 
gerile. A doua zi (...) i-a trimis maresalului o lunga scrisoare: 

"Domnule maresal, sunt fericit ca mi-ati facut deosebita cinste acor- 
dandu-mi audienta solicitata si va rog, inainte de toate, a primi multumirile 
mele cele mai profunde. Cele ce vreau sa va comunic sunt realitati, sunt situa- 
tii care, in ambianta actuala, ar fi bine daca s-ar rezolva cat mai grabnic." 
Clejan ii scrie despre situatia evreilor din Transnistria: "Dupa datele din 10 
noiembrie 1943 ale Ministerului de Interne, au mai ramas 55.000 de supra- 
vietuitori din cei 110.000 deportati. Din acestia au fost repatriati 6300 de 
dorohoieni si 700 de deportati politici, in total circa 7000 de repatriati, rama- 
nand asadar 48.000. Dupa datele culese insa de Comisia pentru Transnistria 
ar fi ramas 58.000, acestia fiind amenintati sa fie distrusi, asteapta zi cu zi sal- 
varea. Pentru ei si soarta lor tragica sufera si se framanta toata obstea evreias- 
ca. Pentru acestia stau azi inaintea Domniei Voastre, sa implor omenie si ier- 
tare pentru cei ce-au gresit. Daca unii din ei au fost deportati din vina de a fi 
gandit sau lucrat impotriva intereselor statului, jumatate din ei au si platit cu 
viata lor aceasta greseala, iar cei ramasi au ispasit cu prisosinta prin suferin- 
tele lor, cum insa multi n-au fost vinovati, ei au ispasit totusi cu cei vinovati 
moartea, mizeria si lipsurile. Stiu ca s-au facut numeroase intampinari la 
Domnia Voastra in aceasta cauza si ca s-ar fi luat oarecare masuri in aceasta 
directie. S-a hotarat si repatrierea copiilor orfani, dar numai pana la 15 ani si 
numai orfanii de ambii parinti. Va rog sa aprobati ca aceasta masura sa-i 
cuprinda pe toti minorii pana la 21 de ani, orfani chiar numai de un singur 
parinte. Ceilalti deportati din Transnistria ar fi indicat sa fie dusi, dupa posi- 
bilitatile de transport, in localitatile situate mai aproape de Nistru, pentru a nu 
fi lasati in voia soartei daca evenimentele s-ar precipita, iar apoi treptat sa fie 
trimisi in orasele de origine sau in lagarele din Vechiul Regat". in legatura cu 
evreii deportati dincolo de Bug, (...) "Dincolo de Bug au fost trimisi evrei in 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 246 


detasamentele de munca pentru "Organizatia Todt" si altele. Despre acestia 
se spune ca ar fi fost omorati cu totii, ultimii 433 la 10 decembrie 1943, fapt 
confirmat de o scrisoare din Tulcin. Aceasta scrisoare mai afirma ca toti 
evreii din Oradotca, Crasnopolka si Tarasifca ar fi pierit pana la ultimul. 
Aceasta fiind situatia de dincolo de Bug, va rog cu multa insistenta a dispu- 
ne ca persoane sa plece la fata locului spre a cerceta daca mai sunt acolo evrei 
deportati si a lua masuri urgente de repatriere". Referitor la situatia evreilor 
din Vechiul Regat si Transilvania de Sud, Clejan il roaga pe maresal "sa nu 
fie supusi la taxe excesive”, pentru ca "majoritatea evreilor lupta cu greuta- 
tile vietii si au de suportat pe langa contributiile directe si taxele militare, 
intretinerea tuturor acelora plecati la munca si a familiilor lor, intretinerea 
populatiei evacuate din orase si targuri, a celor deportati, a spitalelor, scoli- 
lor etc. Toti acestia, gratie spiritului domniei-voastre de dreptate si omenie, 
gratie vointei domniei-voastre, cu toate restrictiunile si sacrificiile impuse, au 
credinta si nadejdea ca vor putea trai, munci si razbi pana la vremuri mai 
bune. Ei sunt cu tot sufletul pentru triumful dreptatii neamului romanesc si va 
exprima prin mine tot devotamentul si recunostinta. Sa traiti, domnule 
maresal. H. Clejan". 

“Maresalul citeste scrisoarea lui Clejan, impinge mai incolo de pe birou 
harta operatiunilor militare, si - culmea! - ia o foaie alba si incepe sa-i scrie 
evreului. Reproducem in extenso aceasta scrisoare, e un document istoric si 
psihologic de mare insemnatate: 

"Bucuresti, 4 februarie 1944. 

“Domnule Clejan, scrisoarea dv. referitoare la situatia evreilor din 
Transnistria si de-a lungul Bugului, ca si cele relative la dispensarea din obli- 
gativitatea prestarii muncii de folos obstesc, mi-a dat ocazia de a retine din 
nou o serie de aspecte ale problemei evreilor in Romania in limitele realita- 
tii, determinate de situatia de razboi si de evenimentele precedente acestuia. 
Dupa cum v-am declarat si oral, am fost nevoit sa evacuam evreii din 
Basarabia si Bucovina, caci datorita comportarii lor oribile in timpul ocupa- 
rii acestui teritoriu de catre rusi, populatia a fost atat de puternic intaratata 
impotriva acestora, ca fara aceste masuri de securitate ar fi avut cele mai 
groaznice pogromuri. Cu toate ca am fost hotarat sa evacuez pe toti evreii din 
Basarabia si Bucovina, prin diferite interventii, am fost impiedicat s-o fac. 
Astazi regret ca nu am facut aceasta caci am constatat ca din randul evreilor 
ramasi acolo, elemente nedemne au fost recrutate de catre adversarul tarii 
noastre. Nu exista nici o organizatie comunista sau terorista, descoperita de 
organele noastre de politie careia sa nu-i apartina si evrei si adesea ele sunt 
constituite numai de evrei. Aceasta este tragedia rasei evreilor de a nu fi recu- 
noscatori, de a se opune tarii in care ei traiesc si de la care trag foloase. De 
aceea atrag, si de data aceasta atentia ca, daca evreii si pe mai departe vor 
continua sa submineze statul tolerant, vor atrage dupa sine urmari si mai grele 
decat pana acum, caci statul nu poate lasa nepedepsiti pe aceia care, profitand 
de aceasta toleranta, se straduiesc intr-un fel criminal sa duca statul la prabu- 
sire. Mai departe, nu trebuie sa uitam ca noi avem in Transnistria peste 
200.000 de romani si de partea aceasta a Bugului tot asa de multi care, in 
cazul ca frontul se apropie de granitele noastre, ar trebui sa vina in Romania 
libera. Situatia acestor frati ai nostri ridica pentru natiunea romana una din 
cele mai grele probleme de constiinta si eu sunt profund ingrijorat pentru cei 
100.000 de romani, pe care nu pot sa-i adapostesc in tara. Se intelege de la 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 247 


sine ca in astfel de imprejurari este pentru mine o imposibilitate morala si 
politica de a consimti la aducerea inapoi a evreilor din Transnistria. Despre 
aceasta nu poate fi vorba. Voi dispune insa ca evreii din imediata apropiere a 
frontului sa fie adusi in sudul Transnistriei, de unde, apoi sa poata fi trans- 
portati din tara, de catre comunitatea evreiasca, prin legaturile pe care le are 
in strainatate. Dintre evreii din Transnistria au fost recolonizati numai aceia 
care au fost deportati acolo din greseala, adica aproximativ 7000 de evrei din 
Dorohoi si 4000 de copii orfani. In razboiul actual care se extinde asupra 
intregului glob pamantesc, evreii nu sunt iertati de suferintele si mizeriile pe 
care aproape intreaga omenire trebuie sa le indure. Daca in timpul lipsei ali- 
mentelor si a conditiilor neigienice de viata au fost secerate si vieti ale evrei- 
lor, aceasta inseamna ca legile nemiloase ale razboiului, pe care nu noi l-am 
provocat, au impus si evreilor imperativul de a plati tributul de sange. 
Romanii, care lupta in primele linii ale frontului, mor zilnic cu miile. Insa ca 
un om de factura europeana, nu am suportat niciodata omorurile impotriva 
nimanui si nu pot sa fac acest lucru. Am luat masuri si le voi lua si pe mai 
departe, ca astfel de omoruri sa nu se comita nici impotriva evreilor, oriunde 
s-ar gasi. In ce priveste dispensarea de obligativitatea prestarii muncii de 
folos obstesc si exercitarea profesiei, aceasta este o problema in care nu ma 
amestec si nu ma priveste. Cred insa ca nu se poate face o comparatie intre 
contributia materiala a acelor evrei care sunt pentru dispensarea lor de la obli- 
gativitatea prestarii muncii de folos obstesc si jertfa de sange a acelora care 
cu arma in mana contra dusmanului, apara si asigura viata si munca tuturor 
acelor care se gasesc in patrie, deci si a evreilor. Aceste obligatii au fost sta- 
bilite in intelegere cu Centrala Evreilor si o mare parte a obligatiilor servesc 
intereselor Centralei si sprijina familiile de evrei lipsite de mijloace. 
Maresal Antonescu." 


Teşu Solomovici încheie comentariul la acest episod: 


“Frumoasa epistola, aproape pastorala, umanista, dar nu trece nici 
macar o zi, ca acelasi Ion Antonescu, "omul de factura europeana" care purta 
un dialog civilizat cu un lider al evreilor oprimati, promitandu-i anumite 
inlesniri, sa se manifeste ingrozitor de cainos. Auzind de la Guvernatorul 
Transnistriei, Alexianu, ca evreii mor pe capete din cauza tifosului si exista 
pericolul extin-derii epidemiei ("Trebuie sa-i dezinfectez, altfel o sa-i infec- 
teze pe toti"), maresalul ii recomanda acestuia, cu cinism: "Lasa-i, sa mai 
moara pe-acela". Este acelasi Antonescu care inchide ochii si se face ca nu 
stie de miile de refugiati evrei din Polonia, Ungaria, Franta, chiar si din 
Germania care se strecoara in Romania ca sa-si salveze vietile. Ce asimetrie 
de psihologie umana imposibil de inteles!” 


Din care rezultă un Antonescu, nu doar brutal, “antisemit”, ci 
chiar “fascist”, după opinia istoricului A. Pippidi - ci şi perfid, cinic]. 


x 
Din raportul Ministerului de Interne din 30 iunie 1940: 


“Populația evreiască originară din Basarabia sau doritoare să se 
stabilească în URSS continuă să treacă Prutul pe teritoriul basarabean. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 248 


În cursul zilei de astăzi 7.600 de evrei au trecut prin punctele Ungheni 
şi Cristeşti, 2.000 de evrei prin Galati-Reni.” 


x 


“Toți cei surprinşi în apropierea Prutului [pe malul stâng, devenit 
“sovietic”, n. m., P.G.] după 3 iulie 1940 au fost internați în lagăre si 
supuşi la tot felul de vexatiuni” 3). 


* 


“În lunile iulie-octombrie 1940 au trecut în teritoriile cedate [adică 
în teritoriile devenite sovietice - n. şi subl. m.] 165.089 ® persoane; doar 
15.000 persoane din cele peste 300.000 reţinute în lagăre sau refulate de 
la graniţa nouă au putut trece pe malul drept al Prutului ”. 


x 


“Cei opriți din drum ori refulati - internați ori nu în lagăre - erau 
jefuiti prin: 

“- confiscarea banilor, a bijuteriilor, a hainelor de pret; 

“- înşelăciune: internatii erau obligaţi să predea «în păstrare» 
banii, lucrurile de pret; la ieşire li se confiscau cele rămase; 

“- în situaţii disperate (internare, refulare) li se propuneau «servi- 
cii» - obținerea unor autorizații, contra 100 ruble - s-au înregistrat sute 
de plângeri contra unuia Raichmann din Chişinău, dealtfel «lucrător» 
la NKVD”. 


* 


“- Multe familii au fost sparte: unii membri au putut trece noua 
frontieră, alţii ba. 


x 


“- Aproximativ 25.000 de capi de familie (din Basarabia, din 
Bucovina) au primit ajutoare de la Comisariatul General pentru Aseza- 
rea şi Plasarea Refugiaţilor” [în ceea ce mai rămăsese din România]. 


x 


Carol II, Însemnări zilnice, 1940 (citat de Stelian Neagoe în 
Bătălia pentru Bucovina, Helicon, 1992): 

„excese ale populației minoritare, mai ales evreii care atacă şi 
insultă pe ai noştri, ofiţeri batjocoriţi...” 

“Azi (3 iulie) a fost ultima zi a evacuării şi a fost hotärîtä zi de 
doliu naţional. Evreii şi comuniştii s-au purtat într-un mod oribil. 
Asasinate şi molestări ale ofiţerilor şi ale celor care voiau să plece. 
Acestea mă fac să mă tem că se vor produce reacţii primejdioase”. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 249 


Din rapoarte: 

“Localitățile Căuşani şi Ialoveni au fost ocupate de trupele sovie- 
tice în 29 iunie orele 9 dimineaţa (...) Gara Bolgrad a fost ocupată de 
80 paraşutişti sovietici în scopul de a impiedeca evacuarea trenurilor 
cu refugiaţi”. (...) În 29 iunie în localitatea Ştefăneşti jud. Cernăuţi a 
fost arestat un ofiţer de grăniceri care, torturat în scopul obținerii de 
date, a decedat. În com. Bărboeşti jud. Storojineţ sovieticii au 
împuşcat pe şeful de post şi trei jandarmi care refuzaseră se predea 
armele. '(...) “Ofițerii Reg. 54 infanterie au fost arestaţi, dezbräcati, 
maltratati (...) Aceeaşi soartă au avut şi cadrele Batalionului 2/R 39 
infanterie în localităţile Geaga şi Manziriu. Ofițerii şi subofiterii au 
fost dezarmati, degradati şi jefuiti. Populaţia civilă formată mai mult 
din evrei manifesta o mare bucurie de cele întâmplate şi fotografia pe 
ofiţerii dezarmati, degradati, batjocoriti (...) Între Bolgrad şi 
Româneşti sunt 9-10 trenuri cu familii de ofiţeri şi refugiaţi nemilitari 
care sunt maltratate şi jefuite de civilii localnici, bulgari şi găgăuzi. În 
gara Bolgrad a fost atacată de către elemente găgăuze şi bulgare înar- 
mate Compania a 8-a de grăniceri-pază “Talmaz” îmbarcată la Căuşani. 
Militarii au fost dezarmati şi prădaţi de bocanci, bluze şi alte materia- 
le (...) Între Bolgrad şi Etulia circa 500 de cetăţeni din rândul popu- 
latiei găgăuze şi bulgäresti au atacat un tren militar. În urma schimbu- 
rilor de focuri a fost grav rănit mecanicul locomotivei care a reuşit, cu 
eforturi supraomeneşti, să conducă trenul până la Galaţi. O garnitură 
de vagoane militare şi civile a fost sechestrată în gara Reni de către ele- 
mente ale armatei sovietice echipate în civil. (...) Coloanele regimen- 
tului 25 infanterie au fost în permanenţă însoţite de unităţi de tancuri 
sovietice şi survolate de avioane evoluînd la joasă altitudine. Caporalul 
Hăulică Constantin din acest regiment a fost bătut de evrei fiindcă a 
încercat să ia dintr-o căruţă o lunetă goniometrică. Un soldat român, 
bolnav, transportat într-o căruţă a fost împuşcat după relatarea unui 
martor ocular: «Lăsaţi-ne măcar o căruţă, să-l putem duce pe bolnav», 
au cerut ofiţerii civililor care-i agresau. «Balnav! Nu trebuie balnav!» 
şi, într-o clipă câteva gloanţe sfărâmă teasta nefericitului soldat”. 


x 


(Memoriul Institutului General de Statistică, 26 nov. 1940): 

“1. Situația de la 1930. Ultimul recensământ a arătat că numărul 
locuitorilor de religie mozaică ai ţării era, la 30 Decembrie 1930 de 
756.930, ceea ce reprezenta 4,2% din totalul populaţiei. (...) În mediul 
rural un număr de 236.926 nu reprezenta decât 1,6% din totalul locui- 
torilor rurali ai ţării. Dimpotrivă, în mediul urban, cei 520.004 locuito- 
ri de religie mozaică reprezentau 13,6 % din totalul populaţiei. 

“(...) Din masa totală (...) mai mult de un sfert trăia în Basarabia 
(27,3%), peste o cincime în Moldova (21,4%) (...) Procentul pe pro- 
vincii este următorul: 10,9% în Bucovina, 7,2% în Basarabia, 7% în 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 250 


Crişana şi Maramureş, 6,7 în Moldova, 2,5% în Transilvania, 2,3% în 
Muntenia şi numai 1,5% în Banat, 0,5% în Dobrogea şi 0,2% în 
Oltenia. (...) Putem constata că în Bucovina 79,3%, iar în Basarabia 
77,4% din populaţia trăind din comerţ se declarase a fi de neam 
evreesc. În mediul rural din Basarabia această participare se ridică 
chiar la 80,2%, iar în oraşele Bucovinei la 81,4%. În oraşele Moldovei 
reprezintă 66,2%, în sate 41%.” 

“Modificările ce s-au produs între 1930-40. 

“(...) Modificarea cifrei populaţiei evreeşti prin migratiuni nu 
este cunoscută cu exactitate [datorită] imigrărilor clandestine. (...) 
[ţinînd seama de tendinţa de emigrare a evreilor din România] se poate 
socoti că nu au sporit în intervalul 1930-40 cu o cifră care să întreacă 
50.000” [persoane]. 

“3. Situaţia de după detaşările de teritorii. 

“Prin detaşările de teritorii din 1940 România a pierdut în între- 
gime, respectiv, în parte mai multe din regiunile în care este aglome- 
rată populaţia de religie mozaică. 

“Din populaţia de religie mozaică de la 1930 de 756.930 persoa- 
ne, România a pierdut (...) 427.962 persoane, adică 56% şi anume: 
278.943 prin ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a regiunii 
Herţa (s. mea, P.G.), 148.273 prin atribuirea părţii de Nord a Transil- 
vaniei către Ungaria şi 846 [persoane] prin cedarea Cadrilaterului. 

“Cifra exactă a Evreilor pe teritoriul rămas (...) nu depăşeşte, după 
toate probabilitățile 400.000, adică 2,6-3% din populaţia actuală”. 


NOTE 


1) Evreii contestă existenţa “listelor negre” agitate din primele 
ore ale zilei de 28 iunie 1940, alcătuite (nu doar din disciplină de par- 
tid, ci din datorie a comunităţii) în zdrobitoare majoritate de conge- 
nerii lor - după care urmau să se facă arestările “duşmanilor” -de clasă, 
-de nație, -de rasă; deasemeni contestă numărul imens al NKVD- 
iştilor evrei care au participat la teroarea bolşevică din Basarabia şi din 
Bucovina de Nord. 

Consultind monumentala Basarabia necunoscută, în 4 volume, 
alcătuită de Iurie Colesnic, apărută la Chişinău, începînd din 1993 
(v.Bibliografia), aflăm când fuseseră arestaţi acei intelectuali basarabeni 
mai puţin cunoscuţi, care nu reuşiseră să se refugieze peste Prut şi pe dată 
populaseră închisoarea din Chişinău. La sfârşitul lui august (1940), doar 
la două luni după Ocupaţia Bolşevică se aflau încarceraţi în Jur de 8.500 
deţinuţi - doar acolo, însă asemenea “aşezăminte” functionau din plin în 
fiecare capitală de judeţ, iar la Tiraspol, pe malul stâng al Nistrului, una 
“foarte specială”. 

Dacă listele - în fapt: fişe personale, dosare de cadre - nu ar fi fost 
pregătite de cine ştie când (ba ştim: din 1918!) şi nu ar fi trecut din fami- 
lie în familie - (citeşte: din celulă de partid bolşevic în celulă de partid 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 251 


bolşevic, jucînd rol şi de serviciu de cadre şi de informaţii), arestările nu ar 
fi avut loc atât de operativ după “eliberarea Basarabiei de către Armata 
Roşie”... 

Ce s-a întâmplat cu basarabenii şi cu bucovinenii “refugiați în 
România "?- ce întrebare!, ce nonsens, ce adevăr cumplit! : 

Din dimineaţa zilei de 24 august 1944, am devenit - alături de 
“criminalii de război” - categoria cea mai periculoasă în ochii noului 
regim: din acel moment am fost häituifi, arestaţi, internaţi în lagăre “de 
repatriere ”; cei avind şansa de a rămâne “refugiaţi în România”, au fost 
convocați mereu (până în 1953, după moartea lui Stalin) la poliție, la 
jandarmerie, la miliție, la securitate; în 1951 au fost deportaţi în 
Bărăgan, ca “titoisti”; mereu declasati în profesiile lor, consideraţi, nu 
doar “clasă socială” aparte, ci etnie deosebită, deci persecutabilă, ca, 
mai târziu, germana, din ianuarie 1945, sârba din 1949; cei care nu erau 
arestaţi trebuiau să se considere mai-mult-decât-norocoşi; în schimb 
erau bänuifi de românii localnici - munteni, olteni, bănăţeni, mai vârtos 
ardeleni - că ar fi “oameni ai ruşilor, favorizați”. De ce?, fiindcă erau 
basarabeni; ca cine? - ca o mare parte din evreii instalaţi la conducerea 
țării; fiindcă unii erau profesori de limbă rusă - de ce?, fiindcă erau 
basarabeni! - ca evreii care ocupaseră toate scaunele importante: în 
securitate, în justiţie, în administraţie, în economie, în politica externă, în 
cultură şi se exprimau numai în ruseşte. Mulţi dintre românii basarabeni 
şi bucovineni, cersetori pe drumurile propriei lor ţări, au devenit / au fost 
oameni pierduţi pentru ei înşişi, pentru familiile lor; şi pentru naţiune. 

Acum este vorba de rămaşii-pe-loc, la sânul Marii Familii a 
Popoarelor Sovietice, consecinţă: înghititi de Monstrul Bolşevic şi deve- 
niti, pentru a câta oară? “pribegi în proprie țară”. 

Nevrînd să rămân mai prejos de evreii basarabeni (multe lucruri am 
învăţat de la ei, în primul rând: neuitarea; în al doilea: listarea), voi înşira - 
deocamdată - numele câtorva personalităţi culturale, didactice, artistice, reli- 
gioase, politice, administrative, în majoritate foşti membri ai Sfatului Țării, 
deci consideraţi de bolşevici trădători de patrie (ai Rusiei/), deputați în 
Parlamentul României. În dreptul fiecăruia, voi menţiona data arestării, data 
morţii - în detenţie - sau a execuţiei. Ordinea este cea în care aceştia au fost 
repertoriati în Basarabia necunoscută de Iurie Colesnic: 

1. Gheorghe A. Rusu: pedagog, poet, dramaturg; deportat cu întreaga 
familie la 13 iunie 1941; mort de epuizare în lagărul OLT-S Ivdel, 
Sverdlovsk, în 1942 

2. Constantin Leancă: arestat la 6 iulie 1940; mort de distrofie într-o 
staţie de cale ferată, în regiunea Gorki, în1942 

3. Nicolae Secară: membru al Sfatului Ţării; arestat la 30 iulie 1940, 
mort în 1942 

4. Paul Vatamanu: arestat la 25 iunie 1941, mort în 1941-42? 

5. Aurel Stefanelli: nu se ştie când anume a fost arestat în cursul anului 
1941, mort în 1945 (?) 

6. Ion Codreanu (“Moş Ion”): arestat 30 iunie 1940; în 1941 - a fost 
schimbat cu Ana Pauker; singurul supravieţuitor dintre membrii Sfatului 
Ţării căzuţi în mâinile NKVD 

7. Ion Bahtalovski: biolog, agronom, specialist în viticultură, autor de 
lucrări de specialitate; arestat în 26 iulie 1940, mort de distrofie în 1944 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 252 


8. Alexandru Baltaga: preot, membru al Sfatului Ţării; arestat la 30 
august 1940, mort în 1941, în spitalul închisorii din Kazan 

9. Vasile Chiparis: pictor; legionar; arestat la 24 aprilie 1941, executat 
în 1942 

10. Alexandru Ciulcu: profesor, istoric, scriitor, a condus Straja Țării ; 
arestat la 26 iulie 1940, mort în 1942 

11. Teodosie Cojocaru: militar, om politic, membru al Sfatului Țării; 
arestat în iulie 1940, mort în 1941 

12. Gheorghe Druţă: profesor, militar, publicist; arestat la 6 noiembrie 
1940 - dispărut în Siberia 

13. Vasile Gafencu: agricultor, arestat de NKVD la 5 octombrie 1940, 
mort în 1942 - unde? (Tată al lui Valeriu Gafencu, student, poet creştin 
martirizat la Piteşti, în reeducare, mort în 18 febr. 1952, în spitalul închisorii 
Tg. Ocna pentru că refuzase “îngrijirea medicală condiţionată”) 

14. Cezar Stoica: avocat, poet, publicist (frate cu Titus Stoica); arestat 
în 7 august 1940, mort de epuizare în 1942 în lagărul din Nijne-Amursk 

15. Vladimir Bodescu: jurist, membru al Sfatului Ţării, arestat la 10 
august 1940, mort de epuizare, în 1941 

16. Stefan Balamez: arestat în 28 iunie 1940, membru al Sfatului Țării 
- unul dintre cei care votaseră împotriva Unirii, dar şi el a fost arestat - a 
dispărut în Siberia 

17. Nicolae Bivol: membru al Sfatului Ţării, profesor, Jurnalist, om 
politic, fost primar al Chişinăului, arestat în 3 august 1940, dispărut în Siberia 

18. Nicolae Ignatiuc: agricultor, membru al Sfatului Ţării, arestat la 23 
iulie 1940, executat în 1943 

19. Emanoil Catelli: membru al Sfatului Ţării, agronom, om politic, 
istoric, publicist; arestat la 5 iulie 1940, executat în 1943 

20. Alexandra Juriari Russo: înrudită cu Alecu Russo; membru 
marcant al Mişcării Legionare; arestată la 7 iulie 1940, decedată în unul din 
lagărele din Karaganda, în 1943 

21. Stefan Botnariuc: membru al Sfatului Ţării, învăţător, arestat în 27 
iulie 1940, mort în 1941 

22. Ioachim Arhip: învăţător, arestat la 12 ianuarie 1941; dispărut în 
unul din lagărele din zona Arhanghelsk - când? 

23. Al. Terziman (Altersohn): jurnalist de (foarte) stânga, după Cedare 
a fost în grațiile sovieticilor; arestat la 22 iunie 1941; i se pierde urma în 
1943, în Gulag 

24. Ieremia Cecan: preot; arestat în 12 iulie 1940, executat la 27 
iunie 1941 

25. Ion Halippa (fratele mai mare al lui Pantelimon): teolog, istoric, arheo- 
log, autor de lucrări de specialitate; în corespondenţă cu Hasdeu, Muzicescu, Z. 
Arbore; revoluţia bolşevică din 1917 l-a surprins la Berdiansk; după 27 martie 
1918 a fost arestat; liberat, nu 1 s-a permis trecerea Nistrului în Basarabia româ- 
nească; a fost ţinut ostatic în URSS în ciuda nenumăratelor intervenţii 
(Rakovski, Nina Arbore, Titulescu); a fost arestat în multe rânduri, ultima oară 
la 25 iunie 1941; asasinat împreună cu fiul său în închisoarea din Zaporojie. 


Aceşti 25 de oameni (cărora li se adaugă alți cinci membri ai Sfatului 
Țării: Teodor Neaga, Pantelimon Sinadino, Grigore Turcuman, Teodor Uncu 
şi Luca Stirbet), au fost listati şi ei de concetätenii lor/nostri evrei cu mult 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 253 


înainte de 28 iunie 1940, ba, de ce nu?, începînd din 27 martie 1918!, apoi 
arestaţi. Ei nu fac parte din primul eşalon al intelectualilor basarabeni; însă 
ŞI ei au reprezentat importante valori culturale, ştiinţifice, artistice, morale ale 
comunităţii noastre, exprimîndu-se, înflorind în doar cei 22 de ani de liber- 
tate: 1918-1940. Au fost lichidati şi ei “pe baza” listelor-dosarelor alcătuite 
de prietenii-noştri-de-veacuri, evreii din Basarabia, liste consfintite prin: 
Hotärîrea Nr. 1201-471: 
Cu privire la activitatea tribunalelor militare pe teritoriul Basarabiei 
şi nordului Bucovinei”, 
semnată de Molotov la 9 iulie 1940... 

Cele mai frecvente nume ale “truditorilor NKVD“, în procesele verba- 
le de anchetă, sunt: Goldenberg, Stain, Steineman, Levin, Safkih, Izrailov, 
concetäteni ai anchetatilor, vorbitori de limbă română. Ultimul menţionat 
(Zrailov - apare şi unul Zzrailevski, nu ştiu dacă era tot Zzrailov sau altul) 
fiind şi “expertul” în materie de presă românească: acuzaţiile lui se rezemau 
pe citate din scrierile arestatilor interpretate bolşeviceşte, deci ilogic şi pe 
neadevăruri flagrante, delirant formulate, exemple: “X, membru al partidului 
culacilor anti-sovietici ”- citeşte: Partidul National-Täränesc; “Y, membru al 
partidului fascist liberal”; “Z a făcut parte din gruparea trădătoare de patrie, 
Sfatul Țării ” şi alte perle de gândire strâmbă şi de limbă schioapä care din nefe- 
ricire trimiseseră la moarte milioane de nevinovaţi - până atunci doar în Rusia; 
din 1939 şi în Polonia; din vara anului 1940 şi în Țările Baltice, apoi, din 1944- 
45 şi în Ungaria, şi în Cehoslovacia, şi în Bulgaria, şi în România câtă mai 
rămăsese. 

Cei care au reuşit să plece peste Prut atunci, în Săptămâna Roşie - 28 
iunie-3 iulie 1940 - au supravieţuit. Unii au fost “recuperaţi” de ruşi în 1944, 
duşi în Siberia, după multi ani liberati... în închisorile româneşti (ca 
Pantelimon Halippa, preotul Tepordei). În majoritate intelectualii basarabeni 
şi bucovineni, dacă au rămas cu statut de refugiat-în-propria-le-ţară şi nu au 
fost “repatriați în Siberia”, au trăit cu permanenta spaimă de NKVD; de 
Jandarmerie; de Siguranţă; de Miliție, de Securitate. Cei care aveau o mese- 
rie şi au găsit în cele din urmă posturi în învăţământ, în cercetare au trebuit 
să accepte declasarea, ne-pretuirea profesională, repartizarea în cele mai rele, 
mai izolate, mai sărace localităţi (ca învățătorii de părinți ai mei), frecvent 
alungarea din slujbe, nu totdeauna din iniţiativa “alogenilor”... Mânuitorii de 
condei se multumeau cu traduceri (pe alt nume), cercetătorii îşi câstigau pâi- 
nea neagră “îndeplinind alte... funcţii”, după expresia tovarăşilor de la 
Cadre: de pildă istoricul literar şi strälucitul genealogist Gheorghe Bezviconi 
a fost paznic al Cimitirului Bellu; istoricul Alexandru I. Gonţa, persecutat cu 
proletară vigilentä de Stefan Pascu, academician ceauşist, fiindcă “teoriile” 
sale nu corespundeau “liniei”. 

[Jur că este vorba de o banală coincidenţă: când am scris romanul 
Basarabia - din care un capitol a fost “împrumutat” de prezentul eseu - nu 
aveam ştiinţă de teza de doctorat a lui Alexandru I. Gonta: “Satul în Moldova 
medievală”; vorbind de termenul “Moldova”, avansasem o ipoteză de nespe- 
cialist: “Moldova” nu este termen slav, ci ar putea veni de la bastarnul mold 
- în germană semnifică “pământ”, cu terminația frecventă în toponimia dacă; 
-(d)ava (după modelul Sucidava, Buridava...), rezultînd într-o primă fază: 
Moldava. Spre surprinderea-satisfactia mea am găsit reprodus de Colesnic 
memoriul-protest al lui Alexandru I. Gonţa în care el susținea că Mold 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 254 


este termen got...] 

Şi dacă i-am lua de model pe evrei şi în asta? Asta fiind confecţionarea 
de liste negre de duşmani ai poporului român? Intreprindere cu atât mai les- 
nicioasă, cu cât evreii-noştri se exprimaseră în limba română, în presa contro- 
lată de ocupanţii ruşi, întru “îndrumare”; nu ar fi nevoie nici de traducători, 
nici de “experţi” ca să înţelegem scrierile bolşevice, antiromâneşti, antiome- 
neşti ale lor - în Basarabia şi în Bucovina de Nord din 28 iunie 1940, în restul 
României din 23 august 1944? Cum ar arăta “o mică” listă roşie? A celor 
care mai ales prin cuvânt - cuvântări, laude la adresa URSS, condamnări ale 
“trecutului”, directive, denunturi - ne-au acuzat, agresat, terorizat decenii şi 
decenii? Aproximativ astfel: 

- F. Aderca, J. Ancel, Pavel Apostol, Maria Arsene, Ashkenazy, Camil 
Baltazar, Banuş, Baranga, A. Băleanu, Benador, Adriana Berger, Radu 
Bogdan, Cristina şi Mihail Boico, Savin Bratu, Breslaşu, Brucan, Nina 
Cassian, Şt. Cazimir, Vera Călin, Ion Călugăru, Chapier, Chişinevski, Isac 
Chiva, Pavel Cîmpeanu, Andrei Cornea, Paul Cornea, Colin, Cosaşu, 
Crohmălniceanu, S. Damian, Davidoglu, H. Deleanu, Dorel Dorian, Elvin, R. 
Feldman-Alexandru, Alexandru şi Radu Florian, Eugen Frunză, Lucien 
Goldmann, Al. Graur, C. Grosu, lanoşi, R. Ioanid, losifescu, lureş, Jar, Oscar 
Lemnaru, I. Ludo, Radu Lupan, T.G. Maiorescu, Norman Manea, Lilly 
Marcou, V. Mândra, lon Mihăileanu, Mirodan, N. Moraru, Neuman, A. 
Oişteanu, Ornea, Saşa Pană, Ana Pauker, Perahim, I. Petran, Petroveanu, J. 
Popper, Porumbacu, Răutu, Ed. Reichman, Roller, Valter Roman, Petre 
Roman, Shafir, V. Silvestru, Petre Solomon, Geo Şerban, Socor, Selmaru, 
Tertulian, L. Tismăneanu, Sorin Toma, A.G. Vaida, Anatol Vieru, Vitner, 
Ştefan Voicu, Volovici, Vrancea, Wald, Zalis, Zincă... E frumoasă scur- 
ta, mult prea scurta listă roşie a mea? Nu, nici o listă nu poate fi frumoasă. 
Denuntul: un act odios, chiar atunci când era botezat: “demascare”, cu atât 
mai ticălos cu cât este redactat în taină - şi anonim. Cu atât mai mizerabilă 
(lista-neagră), cu cât este destinată a fi folosită de duşmanul comunităţii 
nationale în care denuntätorul găsise adăpost şi, dacă nu iubire, atunci tole- 
rantä. Abominabile, criminale au fost listele negre alcătuite de evrei: acelea, 
spre deosebire de a mea, au fost materializate cu începere de la 28 iunie 
1940, în Basarabia şi în Bucovina de Nord, iar din 23 august 1944 în restul 
României - prin arestări, prin excluderi din cultură, din cărţi, din locuinţe, din 
viaţă; listele-negre rămase valabile mult după moartea lui Stalin. “Micuța” 
listă-roşie a mea este doar... “literatură”, vorba securistilor culti, nu a 
provocat măcar o pereche de palme pe fărăobrazul ticăloşilor, al vânză- 
torilor de aproape, al turnătorilor bolşevico-sionişti. 

Dar evreii vinovaţi de Holocaustul Roşu din România - inclusiv 
Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa (28 iunie 1940-1990) să ştie: noi, 
victimele lor, nu am uitat, nu i-am uitat: vor da şi ei sama de ale lor. Fie 
şi postum - în cultură, tot după metoda lor, brevetată, aplicată - de a 
profana mormintele şi monumentele alor noştri: Şincai, Eminescu, 
Maiorescu, Hasdeu, Goga, lorga, Lovinescu (vezi Post-scriptum 4). 

Ce-ar fi dacă, întru simetrie cu Memorialul Holocaustului Nazist înfipt 
în inima Berlinului, ar fi edificat în centrul oraşului Tel Aviv un Memorial al 
Holocaustului Comunist? Doar evreii se laudă (adevărat, numai în intimi- 
tate) cu cea mai de seamă invenţie: marxismul şi materializarea lui: bolşevis- 
mul: “Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie”... 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 255 


2) “De ce atâta ură?” - întrebare pe buzele tuturor românilor. Astfel se 
intitula articolul semnat de Nicolae Iorga în 6 iulie 1940. Întrebarea merită un 
răspuns, fie şi ca ipoteză: 

La o adică (citeşte: un Niirnberg IT) evreii vor pretinde că, într-adevăr, 
în focul revoluţiei lor, naţionale (cea de la 1940, a stabilirii patriei lor în 
Basarabia - promisiunea lui Stalin...), al visului materializat, bucuria a 
debordat şi a produs “efecte colaterale”. Însă - vor accepta ei cu un sfert de 
gură şi abia atunci când nu vor mai putea nega argumentele noastre - victime 
au fost de deplorat numai dintre acelea care reprezentau pentru ei, în primul 
rând, “opresiunea”: poliţişti, jandarmi, prefecti, agenţi de ordine - precum şi 
asupra câtorva legionari, cuzişti - “antisemiţi” notorii. A, nu, nu este deloc 
adevărat că ar fi atacat coloanele de militari în retragere, nuuu!: doar de pe 
margine îşi exprimau - cam zgomotos, recunosc - satisfacția că armata 
română, “garanţia statului burjui şi faşist” pleacă, lăsînd loc glorioasei 
Armate Roşii, creaţie a lui Trotski, Lev Bronstein; a, nu, în nici un caz evreii 
nu au agresat români civili: preoţi, călugări, studenţi la teologie, elevi de 
liceu, chiar eleve... - acestea sunt minciuni grosolane, invenţii ale propagan- 
dei faşiste, nationaliste, antisemite!, ei au fost totdeauna, pretutindeni... 
umaniști! Ah, “umanismul” bolşevico-sionist! 

Când va veni vremea - şi va veni, chiar peste o sută de ani - partea româ- 
nească va produce probe: declaraţii ale victimelor, ale martorilor oculari, 
articole de ziar - române, străine, filme, fotografii. Acelea vor arăta adevărul, 
anume (mă repet, ei şi? bine fac, am învăţat bine lecţia) : 

Înainte de a fi fost agresati ei înşişi (ca să existe scuza-explicatie a 
răzbunării lor pe români), evreii, începind din 28 iunie 1940, au dovedit că 
sunt capabili de cruzime asiată, de violenţă oarbă, de acte de barbarie, de 
sadism (românii, aflînd de la fugiţii peste Nistru, din Ucraina între 1920-1940 
şi din “Republica Autonomă Moldovenească” de performanţele în materie de 
tortură şi de “lichidare a duşmanului de clasă” folosite curent de komisarii şi 
enkavediştii evrei, nu credeau - cum să creadă incredibilul?), fără a mai vorbi 
de calificativele groteşti, proferate la adresa românilor ca «Faşişti!», precum 
si curat-rasiste: «Țâgani!». 

Toate acestea s-au manifestat din plin - şi din greu - dinspre aproape 
toți evreii aflați în Basarabia şi în Bucovina de Nord în acea Săptămână 
Roşie, înspre toți românii. Nu doar poliţiştii, jandarmii au fost atacați, unii 
ucişi; nu doar militarii (gradele inferioare: ţărani, funcţionari, muncitori 
mobilizați) au fost dezarmati, dezbräcati, bătuţi, umiliti prin tăierea nasturi- 
lor de la pantaloni - şi răpiți. Dar şi simplii locuitori ai României din provin- 
ciile Basarabia şi Bucovina, români cu care ei se cunoşteau, cu care vorbeau, 
aveau relaţii, dacă nu de prietenie, atunci de coabitare paşnică, concetäteni, 
consăteni, vecini...- s-au trezit peste noapte “duşmani de veacuri (şi de 
moarte”), în ochii şi în faptele evreilor. Şi, vai, nu doar evreii adulţi, îndoc- 
trinatii de bolsevism, de ură de clasă - si de rasă, de ură de român - s-au 
schimbat fulgerător, de cum au primit ordin de la sovietici - în 28 iunie, 
dar şi adolescenţii şi copiii au format pe dată cete, grupuri, haite înarmate, cu 
banderole roşii pe mână şi au început a-i vâna, agresa pe români, până ieri 
colegi, prieteni, tratîndu-i de... “faşişti” (oare de unde vor fi învăţat aceşti 
copilaşi cuvintele, dacă nu din familiile lor, de la taţii, de la mamele lor?), de 
“bandiți”, “exploatatori”, “antisimiti”, “ţâgani” - ştiut fiind: marii-ruşi 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 256 


ocupanti ai Basarabiei, pe urma surghiunitului Puşkin la Chişinău, le spuneau 
tuturor moldovenilor: figani (Genialul fiind, nu-i aşa, un curat-alb: 
ruso-nubian), deci şi marii-ruşi, altfel evrei, erau oameni-sovietici, cu toţii 
blonzi şi cu ochi albaştri, în nici un caz bruneti faşisto-ţâgani... 

De ce atâta ură? - care nu se reducea la insulte, la acuzaţii aiuritoare 
(«Voi ne-ati ars pe rugul Inchizitiei!»). Există sute de mărturii ale copiilor, 
adolescenților atunci, în Săptămâna Roşie (28 iunie-3 iulie 1940): înjurati, 
brutalizati, loviți, scuipati de colegii evrei, prieteni până ieri... Una din 
metode: când copilul român era doborît la pământ şi nu mai mişca, oricum, 
nu se mai putea nici zbate, era acoperit de scuipati, de muci; urma 
“apoteoza” (bine învățată, repetată, înainte de 28 iunie): agresorii se pişau, în 
cerc, pe agresat. Nu doar copiii făceau asta, ci şi adulţii evrei - cu precădere 
femeile; victime: ofiţeri în uniformă, preoţi, teologi... 

De ce atâta ură? - care a mers, frecvent, până la omor: nu puţini copii, 
adolescenţi înarmaţi (oare de unde vor fi avut revolvere copilaşii de 7-9-11 
anişori: “de la cazarmă”?), înnebuniţi de ura de rasă instilată de părinţii lor, 
trăgeau, şi ucideau români. 

[5 august 2005. Cine se mai îndoiește de realitatea îndoctrinării rasiste, 
xenofobe, anti-goi a evreilor (în familie, în şcoală, în armată) să ia în seamă 
tragedia recentă provocată de un extremist israelian: nemulţumit de 
retragerea coloniştilor din Gaza, a mitraliat arabi, palestinieni, creştini - 
cetăţeni israelieni] 

De ce atâta ură? Un cronicar al celei de a doua ediţii a eseului de faţă 
(Nicolae Pop) a scris: 

“O martoră a evenimentelor îmi spunea că evreii le ziceau de la obraz 
românilor locali, în vara lui 1940: 

“«V-am băgat în sac. Rămâne numai să-l legăm la gurä»” (s.m.) 

De ce atâta ură împotriva românilor? Ipoteză în două puncte: 

- 1: fiindcă românii contrariaseră proiectul sionist al alcătuirii unei ţări 
a evreilor în 1918 - în Basarabia; în 1940 Stalin le promisese - tot în 
Basarabia, încă neocupată - o Republică Sovietică Socialistă Evreiască. 
Diktatul de la 26 iunie 1940 şi începutul evacuării fusese prilej de bucurie, 
dar şi de răzbunare pe cei care le întârziaseră planul cu o eternitate de 
22 ani. Dealtfel lozinca cu care avocatul Carol Steinberg a întâmpinat 
(cu listele-negre pregătite la Moscova) trupele ruseşti în Chişinău gläsuia: 

“Bine aţi venit! V-am aşteptat 22 ani!” 

Şi, pentru că tot începuseră a face “purificare etnică”, să o facă, nu doar 
prin alungarea băştinaşilor de pe pământul pe care Iahve-Stalin li-1 dăruise 
(sic), ci şi prin lichidarea lor, aşa cum îi învățase sionismul: pământul promis 
devenea numai al lor, fără nici un goi, deci trebuia etnic-purificat. Crime care 
au continuat, după Ocuparea Teritoriilor (de la 3 iulie 1940), “pe cale legală, 
sovietică - institutionalizatä” - prin lucrarea milițienilor, a procurorilor, a 
NKVD-istilor în majoritate evrei; 

- 2: ura evreilor împotriva românilor s-a exprimat după război prin 
neacceptarea adevărului: a crimelor, în general, în special a numărului victi- 
melor. În negația lor furioasă (iată cine sunt adevărații negaționişti!) au mers 
până la intervertirea evenimentelor, prezentind efectele drept cauze: astfel 
Ehrenburg-Grossman au pretins: evreii “se răzbunaseră” pe români (în 
1940!) fiindcă aceştia îi masacraseră în Transnistria, în...1941! În procesele 
intentate românilor acuzaţi de crime împotriva evreilor, au formulat culpe 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 257 


fanteziste, inventate, delirante, acuzaților nu li s-a permis să se apere, 
“judecătorii” calificînd probele (înainte de a le cunoşte) de... cum altfel: 
fasiste (mai ales că adevărații judecători ai românilor erau sovietici, iar 
“jurnalişti” ordüri brucane). 

Au trecut de-atunci ani, decenii - nu s-a găsit nici un “caz” de evreu din 
cei care îi acuzaseră pe români că îi trimiseseră la moarte să accepte că exis- 
taseră cazuri de salvatori ai lor; cazuri, însă la români au existat, la evrei 
(în Basarabia, Bucovina, 1940-1941): ba! 

“Cazul Cornel Dumitrescu”, românul care, cumpärînd fabricile de 
textile din Cernăuţi, a salvat de la deportare în lagărele nemtesti, deci de la 
moarte, 3.600 evrei (celebrul Oskar Schindler: cca 1.000), pretextînd faţă de 
germani - care controlau Bucovina - că industria lucrînd pentru armată are 
nevoie de muncitori. 

După ocuparea ţării de către... Liberatoarea Armată Roşie, în 1944, 
Cornel Dumitrescu a fost arestat şi îndelung anchetat de sovietici. În cele din 
urmă i-au dat drumul. Ruşii avuseseră nevoie de două luni întregi ca să 
transcrie-traducă două emisiuni ale BBC din care reieşea clar că Dumitrescu, 
departe de a fi colaborat cu nemţii, sabotase programul nazist - adevărat: în 
perfectă complicitate cu Antoneştii, cu Casa Regală - astfel salvînd evrei 
de la moarte. Evreii însă au avut nevoie de, iată: 60 ani, ca să... nu sufle nici 
până astăzi o vorbă despre acest “caz”. Din cei 3.600 evrei angajaţi în fabri- 
ci, câte 5 pe un loc de muncă, deci scoşi din gura lupului neamt, nu s-a găsit 
un singur evreu normal să declare adevărul despre cine a fost Cornel 
Dumitrescu şi despre ce a făcut el pentru ei? 

Si, atenţie: totalul evreilor ocrotiti, deci salvaţi, a fost mult mai 
important datorită organizării Cantinei Fabricii de Stambe, unde 2-3-5 per- 
soane alcătuind familia fiecărui angajat aveau un prânz gratuit, inclusiv pro- 
tectia lui “Cornel Dumitrescu, omul Casei Regale”- ceea ce a favorizat 
rămânerea pe loc, citeşte: în viaţă - a cel puţin 10.000 evrei. 

Iar cei 10.000 (hai să spunem: doar 1.000; doar 100; doar 10 - să fie 
puţine “doar zece” suflete?) şi urmaşii lor au tăcut chitic - în România, în 
Palestina, în Franţa, în America, pe unde au ajuns - de ce au tăcut? De ce tac 
în continuare supraviețuitorii şi descendenţii lor faţă cu falsurile uriaşe, 
monstruoase atribuite românilor de către congenerii lor, sioniştii bolşevici: 
400.000 de victime! Să fi devenit chiar cu toţii rabini - ca Rosen?, securişti 
- ca R. Ioanid - deci obligaţi să păstreze “secretul... militar”? Să fi primit 
cuvânt de ordine de la Centrală de a nu contraria, de a nu accepta să 
“nuanţeze” acuzația totală la adresa românilor? Este sau ba această faptă-rea 
o încălcare criminală a Poruncii a 9-a? Nu este vorba doar de ingratitudinea 
evreilor români (ce, ar fi putin lucru?), ci - am mai spus-0?, foarte bine am 
făcut, am s-o re-spun: de neacceptare a adevărului din partea evreilor de 
pretutindeni. 

De ce atâta ură? Să fie adevărat ce spun răuvoitorii anume că în comu- 
nitatea lor ura este carburantul existenţei, potrivit preceptului: 

“Cine nu-i uräste pe ne-evrei - acela nu este bun evreu”? 

De ce atâta ură împotriva românilor? 


De astă dată nu voi răspunde la de ce?, voi constata că ea se perpe- 
tuează, ca în aceste mesaje de pe internet (din Anul Domnului 2003): 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 258 


“Mesaje: 360 Inregistrat: Jul 2001 postat 22 June 2003 17:52 Click Here to 
See the Profile for transylvan Click Here to Email transylvan Edit/Delete 
Message Reply w/Quote 

“Ati auzit de lagarul numit Romania ? 

“Eu personal nu simt nici un respect fata de romani pt. ca toti au fost iar 
majoritatea si aztazi Sint antisemiti, fascisti si nationalisti. Este o natiune 
fara trecut si fara viitor cu un present bazata pe minciuni si furt. Fosta fami- 
lie regala nu se trage din natia romana cum nici catolicismul numai orto- 
doxia balcaniica. 

“Nici o natiune nu are dreptul sa nege holocaustul, numai noi evreii avem 
dreptul sa vorbim despre Shoa cum vrem noi.” 


“Mesaje: 360 Inregistrat: Jul 2001 postat 21 June 2003 09:53 (...) 

“Numai evreii au dreptul istoric sa afirme daca nu a exitat sau nu holocaus- 
tul, romanii nu au nici un drept fiind o natiune cu vinovatii si pacate 
istorice |” 


“Mesaje: 360 Inregistrat: Jul 2001 postat 19 June 2003 16:28 (...) 
“De ce asa de greu sa recunosti adevarul istoric ? - poate pica si teoria 
dacoromaniilor ??? ” 


“Mesaje: 360 Inregistrat: Jul 2001 postat 19 June 2003 13:17 (...) 

“Intr-o democratie daca cineva neaga holocaustul cum fac unii pe acest forum 
este bagat in inchisoare de la 3 pina la 5 ani ! 

Europa va asteapta domniilor goi antisemiti !!!” 


“Mesaje: 360 Inregistrat: Jul 2001 postat 17 June 2003 02:20 (...) 
“Proletarule, voi romanii ati facut un Holocaust de care si nemtii au ramas 
socati, voi ati continuat cu antisemitismul si pe timpul comunismului in frun- 
te cu jegosul de Ceausescu. Razvan Theodorescu este un mincinos in stil tra- 
ditional romanesc la fel cum au fost comunistii si fascistii romani. ” 


“postat 15 September 2003 23:44 (...) 

“Nu numai fascismul dar si fascictii trebuie nimiciti, in Romania sunt citeva 
milioane, daca va duc pe voi toti la Centrul Wiesenthal intrec si pe Bill Gates 
la numaratoarea de dolari... 

“In lumea libera Romania este egal cu fascismul si comunismul. 

“Jos Fascismul ! 

“Jos Romania ! 

“Traiasca Libertatea !” 


“postat 15 September 2003 18:55 (...) 

“Daca nu intelegi ce inseamna alegorie in literatura universala atunci nu 
intelegi. Bineinteles ca Kertesz este evreu si este firesc ca a scris despre 
situtia barbarica din istoria omenirii cum declara el la Berlin este foarte 
asemanator ce a fost in Ardeal in anii 80. Stim cu totii foarte bine cum au fost 
nimiciti comunitatiile evreiesti, nemtesti si unguresti. Cel putin un million de 
oameni au fost purificati in stil romanesc !!! 

“Poate te trimit la Simon Wiesenthal Center si ridic 10.000 de dolari dupa 
un fascist ca tine |” 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 259 


“postat 24 August 2003 14:56 (...) 

"Duceti-va acasa si intrebati-i cum era atunci cand aici la Sighet traia o 
comu-nitate evreiasca prospera Si cum acum nu mai este nici un evreu. 
Intrebati-i cum S-au simtit dupa acea noapte, dupa 1944, daca au dormit bine 
dupa aceea”. - Elie Wiezel 

“Rual cum dormi ? Dormi bine ??? ” 


“postat 29 July 2003 07:40 (...) 

“Tot ce am spus Iliescu confirma, romanii sint ucigasii popoarelor vecine si 
a etniilor din Romania, ucigasii a altor religii decit ortodoxo-romina, 
natiunea cu cea mai mare pacate in tipul holocaustului. 

“Uncle Sam sau Bush aduce scaunul electric pertu voi toti |” 


“postat 23 July 2003 10:54 (...) 
“Bai, mihai bai, aici sa spui cum trati pe evreii din Romania, spune adeva- 
rul! Voi fascistii sinteti si lasi nu numai mincinosi.. ” 


“postat 26 June 2003 22:16 (...) 

“Domnule Coryolanus, voi ati ucis evreii cu miile in numele D-zeului 
crestin oare ce fel de jignire o fii adevarul pt. urmasii ucigasiilor ??? Foarte 
bine a intrebat Elie Wiesel de la maramureseni : Ce ati simtit in noaptea cind 
noi am fost dusi la exterminare, cum ati dormit ? Linistit si in pace...” 


“postat 24 June 2003 14:30 (...) 

“Daca un roman afirma ca crede in dacoromani este deajuns sa stim ca este 
un xenofob nationalist. Daca un roman afirma ca nu a existat holocaustul in 
Romania nu numai ca este mincinos in stil traditional romanesc dar conform 
legiilor din Europa poate sa fie condamnat la inchisoare de la 3-5 ani. 
“Mai vreti sa nu Europa ?” 


“postat 24 June 2003 12:37 (...) 

“Eu am auzit de la prietenii mei oradeni ca esti considerat intre romani 
"buni" ca tradator de tara...pt. ca esti un om excelent, talentat adica fara 
caractere romanesti 

“Numai sa gindesti nu eu am spus dar sint de acord cu Elie Wiesel: "roma- 
nii au ucis, au ucis Si au ucis ” 

“Pe acest forum sint o groaza de oameni fara omenie care tagaduiesc 
holocaustul |” 


“postat 23 June 2003 18:23 (...) 

“Educatia am primit in Romania in scoli romanesti, dar la o virsta frageda 
am inteles ce este lectia de istorie si de literatura romana, inseamna 
educatie impotriva altor etnii, nationalism si sovinism cea ce este caracterul 
de baza a unui roman "bun". Ceausescu, Antonescu, Funar sau popa 
Bartolomeu Anania sint toti la fel oameni fara omenie |” 


“postat 23 June 2003 16:03  (...) 
“Ha-ha-ha, mor de ris cind vorbiti de europa, romanii si europa ??? 
“Va pot demontra ca 98% din romani sint neonazisti, antisemiti si 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 260 


nationalisti! 
“Nu numai omul simplu dar guvernul si majoritatea politicieniilor cu excep- 
tia citorva ca Eickstein-Kovacs din Cluj.” 


“postat 22 June 2003 17:52 (...) 

“Ati auzit de lagarul numit Romania ? 

“Eu personal nu simt nici un respect fata de romani pt. ca toti au fost iar 
majoritatea si aztazi Sint antisemiti, fascisti si nationalisti. Este o natiune 
fara trecut si fara viitor cu un present bazata pe minciuni si furt. Fosta fami- 
lie regala nu se trage din natia romana cum nici catolicismul numai orto- 
doxia balcaniica. 

“Nici o natiune nu are dreptul sa nege holocaustul, numai noi evreii avem 
dreptul sa vorbim despre Shoa cum vrem noi. “ 


“postat 21 June 2003 09:53 (...) 

“Numai evreii au dreptul istoric sa afirme daca nu a exitat sau nu holocaus- 
tul, romanii nu au nici un drept fiind o natiune cu vinovatii si pacate 
istorice |” 


“postat 19 June 2003 13:17 Click Here to See the Profile for transylvan Click 
Here to Email transylvan Edit/Delete Message Reply w/Quote 
“Intr-o democratie daca cineva neaga holocaustul cum fac unii pe acest 
forum este bagat in inchisoare de la 3 pina la 5 ani ! 
Europa va asteapta domniilor goi antisemiti !!!” 

(Forum din Ziarul de Iaşi) 


Dacă propostele evreilor unguri sunt sincere: în ură, în neadevăruri, în 
insulte; agresive, isterice, curajoase-de-după-gard (anonimatul să trăiască! şi 
atacul în haită), “ripostele” arată după chipul şi asemănarea românilor: 
nesigure, fără vlagă, culpabilizate, gata-convinse-prin-copleşire-cu-minciu- 
ni-sfruntate, cu ochii la vârfurile bocancilor, incapabile de un dialog; din 
neputinţă, din lene, din ignoranță, românii devin rezumativi, triviali, din 
moment în moment te aştepţi să conchidă cu: «Ai sictir!» - care nu semnifică 
refuz de a dialoga, ci, vai: predare cu toate armele - din lehamite mioritică. 

Cum să nu fie evreii agresivi, obraznici, abuznici (de la abuz, rusificat 
după: refuznic, kibufnic), dacă au în faţă fiinţe pe jumătate analfabet(izat)e - 
şi de către ei -, pe cealaltă jumătate culpabilizate - de ei - în cinci decenii de 
reeducare ca la Piteşti? 


[O informaţie demnă de interes oferă Florin Manolescu în a sa 
Enciclopedie a Exilului Literar Românesc - citez: 

“CELAN, Paul (Pessach Antschel), poet evreu de limbă ger. şi română, 
trad/ucător/. * /născut la/ 23 noi. 1920, Cernăuţi - + 20 apr. 1970, Paris, 
Franta/ Tatăl: Leo Antschel-Teitler (...) Mama: Friederike (Fritzi), născută 
Schrager. (...) În iunie 1942 părinţii lui P.C. sunt deportaţi în Transnistria şi 
apoi despărțiți. Tatăl va muri în oraşul Gaisin, iar mama va fi împuşcată în 
satul Mihailovka. P.C. îi comunică unui prieten următoarele: “Meine Eltern 
sind von den Deutschen erschosse worden. In Krasnopolka am Bug’. P.C. 
reuşeşte să se salveze cu ajutorul unui industriaş român din Cernăuţi care îi 
oferă adăpost într-o fabrică de produse cosmetice şi detergenti”. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 261 


Din păcate Florin Manolescu nu indică sursa - să fie chiar P.(aul) 
C.(elan)? Sau “prietenul” poetului - cine? Deci nu aflăm dacă “industriaşul” 
care îl salvase era acelaşi Cornel Dumitrescu ori altul care “fabrica produse 
cosmetice şi detergenti”. Dacă acela este “altul”, înseamnă că Cernäutiul a 
avut mult mai multi “drepţi” ne-garantati de Israel.] 


3) Familia noastră nu a atins malul Prutului: cu vreo 20 km înainte 
căruţa în care ne aflam s-a întâlnit cu alte căruţe: noua frontieră fusese închisă 
cu mult înainte de termenul fixat, Ruşii nu mai permiteau trecerea - deci, în 
bună limbă românească: au luat milioane de ostatici. Am fost siliţi să facem 
cale întoarsă - tata: 

«Ne-am dus la Prut români, ne întoarcem cetăţeni sovietici - Dumnezeii 
ei de cetățenie!» 


4) De reţinut: “165.089 persoane care între iulie-octombrie 1940 trecu- 
seră Prutul”- în Teritoriile Ocupate. Să facem şi noi aritmetică - după infor- 
matii fragmentare, însă autentice. Să luăm “persoanele trecute în cursul zilei 
de astăzi [30 iunie 1940]” prin doar trei (din cinci) puncte de frontieră: 7.600 
şi 2.000 - total: 9.600. Dacă vom multiplica numărul zilelor - începînd din cel 
mai târziu 15 iunie, 1940, când a început exodul evreilor spre Răsărit - secret, 
dar nu mai puţin important, vezi şi mărturia lui Gr. Vindeleanu - în direcţia 
Basarabiei (despre Bucovina se va afla doar în 26 iunie, din ultimatum că 
avea să fie ocupată - iar ei ştiau mai bine decât Statul Major al Armatei 
Române, oricum, decât ministrul Apărării, faimosul strateg generalul Florea 
enescu...) - rezultatul va fi cel putin surprinzător: 16 ori 9.600 dă... 
156.600 persoane. La acestea îi adăugăm pe cei trecuţi după aceea, în inter- 
valul iulie-octombrie: 165.089. Totalul spune: 321.689. 

Desigur, nu toţi “trecutii” pe malul stâng al Prutului erau evrei (eu am 
cunoştinţă de ne-evreii: A. Bârlădeanu, Perahim, Sorin Toma, Mihai 
Oigenştain (tatăl lui Andrei Oisteanu) şi Dan Oigenştain (unchiul său, fost 
direct al Institutului Stefan Gheorghiu), Bella Iosovici (mama lui Oişteanu) 
şi Celac - tatăl celacilor...). Să zicem că numai 200.000 dintre ei (nu mai 
ținem seama de faptul că noua frontieră a fost trecută, în continuare, în ambe 
sensuri şi după octombrie 1940, însă până una-alta nu avem cifre exacte). Dar 
mai existau evrei “pe loc” - câţi: 200.000 (din cei cca 276.943 înregistraţi ca 
domiciliati în Teritoriile Cedate)? Nu trebuie ignorati nici evreii alcătuind 
“ajutorul tovărăşesc-proletar”, veniţi cu camioanele (doar “civilii”) de 
dincolo de Nistru, începînd din 27 iunie 1940 - câti?: 10.000? 50.000?, cei 
mai mulţi dintre ei nefiind evrei “moldoveni”, ci evrei ruşi? 

Or toți evreii militanți bolşevici (fie proveniţi din România 
propriu-zisă, fie din Rusia, tocmai pentru că “dăduseră dovadă” cu asu- 
pra de măsură în Basarabia şi în Bucovina de Nord, ocupate-sovietizate în 
acel An Negru) fugiseră cu Armata lor Roşie după 22 iunie 1941. Nu ei 
fuseseră victime ale răzbunării românilor, ci colaboraţioniştii ordinari, 
denuntätorii mărunți. 

Si nevinovatii. 

Din nou întrebarea: de unde iesiserä, în România Mică din 1948 mai 
mulţi evrei decât erau în România Mare dinainte de război? 

Mister biblic. Cam tot aşa fuseseră multiplicate pâinile, peştii... 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 262 


Un martor de necontestat: Gr. Vindeleanu 


Mărturia lui Z. K.-Gr. Vindeleanu, evreu basarabean, comu- 
nist, activist, ofiţer în Armata Roşie cea care a... “liberat Bucu- 
reştiul de hoardele fasciste” taman la 23 august 1944...: 

“...Am rupt-o cu ei încă din timpul războiului sovieto- 
finlandez [1939-40 - în prima parte Ruşii au fost “rusinati”, dar 
copleşindu-i pe Finlandezi cu diviziile, i-au înfrânt - şi au ocupat 
Karelia...- n.m. P.G.] - unul din actele cele mai mârşave ale lui 
Iosif Djugasvili Stalin... În sala de lectură a căminului studenţesc 
[bucureştean] citeam ştirile din acest criminal război (...) Am 
înţeles cauza şi sensul rătăcirilor mele ideologice. I-am părăsit cu 
blestem!... Şi totuşi unul din «ei», bătînd la uşa auditoriului I de 
la Universitate, pe Edgar Quinet, unde eram în cursul exame- 
nului la “Istoria culturilor slave” (prof. P. Panaitescu), m-a făcut 
să ies de la examen, să fug în grabă, să-mi adun catrafusele ca să 
apuc rapidul “Unirea” Bucureşti-Chişinău. Basarabia urma să fie 
«cedată». Atunci însă nu ştiam că am să revin aici, la Bucureşti, 
numai după patru ani, purtînd involuntar titlurile de «davaiceas», 
«nävälitor», «aliat-ocupant» ş.a., nici că am să revin ca să văd 
cum s-a uneltit şi s-a efectuat subjugarea întregei Românii unui 
sistem, unei ordini străine, urâte, neacceptate de majoritatea 
poporului român... În Gara de Nord aglomeraţia era mare. 
Secretul lui Polichinelle despre «cedarea» Basarabiei 1-a făcut pe 
multi să ia trenul: fanatici, amägiti, buimäciti, trădători - toți se 
duceau, grăbiţi, la Chişinău. Era 17 iunie 1940 Ð (s. m., P.G.). 

“Chisinäul liniştit, cu multe flori în parc, în bulevard, pe bal- 
coane şi la ferestre, însorit, afişa, totuşi semne de nelinişte. Pe ici 
pe colo soldaţi cu căşti, în patrulă, cu baioneta la armă păreau 
alarmati, nelinistiti. Pe străzi oameni, în grupuri, vorbeau în 
şoaptă. Lângă Banca Municipală (...) misiţii, negustorii de 
vinuri, fructe, cereale, se înghesuiau în grupuri mici, întindeau 
urechea către cineva dintre ei care povestea despre lucruri care nu 
se spun cu glas tare... Unii dintre prieteni (...) foşti colegi de 
şcoală se aflau mobilizați pe linia Nistrului. Dl. Trimescu 
directorul aeroportului Chişinău a povestit la ureche brutarului 
Meier G. că noaptea sosise ordin de evacuare a aeroportului... 

“Acum nu pot să-mi amintesc cum anume şi pentru ce am 
ajuns şi eu la etajul II al casei de la intersecţia străzilor Alexandru 
cel Bun cu Armenească, vis-à-vis de magazinul de arme 
Vijevsky. O mulţime de tineri şi de adulţi - evrei, ruşi, ucraineni, 
câțiva moldoveni - se înghesuiau în jurul vestitei Rozenberg, cu 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 263 


părul roşu ca flacăra (tot nu înţelegeam cum ea se afla aici, când 
se ştia că de ani de zile era în închisoare la Penitenciarul 
Central...) şi a lui Bubiş, Klinicikov, Moraru ş.a. Se dădeau ordi- 
ne patrulelor (ale cui ordine? cu ce drept?) câte trei în patrulă - a 
«Autoapărării civile»: a opri şi a dezarma orice grup räzlet de 
militari români! O mârşavă născocire a ocupanților ce stăteau 
gata de năvălire, dincolo de Nistru! Uneltele lor răspândeau 
marea minciună că, cică «Românii se retrag, jefuind şi violînd» - 
una din calomniile politice întrebuințate atât de des de către 
năvălitorii ruşi în diferite părți ale lumii, cu scopul clar de a 
sustrage atenţia populaţiei locale de la actul ocupaţiei, al sub- 
Jugării... 

“Tată-mă cu o veche armă Browning, cu mine încă doi: F., G. 
şi al treilea nu mai tin minte numele lui, băiat lung, taciturn. 
Mergeam în sus pe strada Gogol, tineam marginea trotuarului, 
apoi la dreapta, pe strada Vulor spre panta Buiucani. Deodată în 
faţa noastră - un grup - trei soldaţi şi un subofițer. F. îndreaptă 
arma spre dânşii. li spun la ureche: «Nu trebuie, ce faci?» El nu 
răspunde. «Aruncaţi armele!» Subofiterul aruncă pistolul. 

Doi soldaţi aruncă armele. Al treilea o dă jos încet... F. i-o 
zmulge grosolan. 

“«Măi fraţilor, ce vreţi de la noi? Am primit ordin de retra- 
gere şi îl executäm». Unul din soldaţi, mai în vârstă, vorbeşte cu 
noi: «Vai de noi, parcă ne-am uitat cu totul!» 

“Eu stau ca träsnit. Un amestec de consimtire şi de milă îmi 
umple sufletul, inima mi se zbate intens... Ce porcărie cu aceste 
“patrule de autoapărare”. Nu e nici o apărare, fiindcă nimeni nu 
ne atacă. Toată povestea e o pură porcărie! Lângă pădurea 
Durleşti un grup de militari români a interceptat o patrulă ca a 
noastră, a deschis focul. Unul din patrulă a căzut, ucis pe loc, doi 
au fugit... Cine era vinovatul în aceste cazuri tragice şi nu mai 
putin comice: nu agenţii ocupanților, cei din strada Armenească, 
etajul II? 

“...Stäteam (...) în întuneric, eu şi acelaşi F., cu arma la 
picior, lângă intrarea în clădirea Manutanţei Corpului III (în tre- 
cut). Noapte, numai scârtâitul ferestrelor şi uşilor deschise şi câte 
un lätrat de câine, departe. Din când în când, o împuşcătură unde- 
va, în oraş... Ne-au pus acolo «să apäräm-päzim». Ce să păzim? 
Clădirea pustie, golită de viaţă, de oameni? 

“Toate acestea nu erau decât amănuntele sistemului stalinist 
de pregătire a ocupaţiei: provocare de nelinişte, de incertitudine, 
de spaimă, de buimăcire generală, pentru a veni apoi «ca elibera- 
tori». ŞI «eliberatorii» au sosit pe la 4 dimineaţa, au apărut la 
poarta Manutanţei... O tanchetă în frunte, două tancuri mari după 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 264 


ea. În stradă s-a oprit o coloană. Câteva minute de linişte, expec- 
tativă. Se vede că ei ne analizau. Mitraliera tanchetei îndreptată 
spre noi... Ambii încremeniţi. Ca la comandă am aruncat armele. 
Ei au înţeles gestul, câţiva militari în uniforme stranii au ieşit din 
tancuri, cu căşti apărătoare enorme pe cap. Ei se îndreptau spre 
noi. Unul din faţă ținea un pistol Mauser îndreptat asupra 
noastră. “Comandirul” s-a apropiat la trei paşi de noi. 

«Cine sânteti?» (Vorbea rusește). 

“Bu: «Patrula apărării civile!» 

“«Ei bine, v-aţi făcut datoria, mergeţi acasă!» 

“Un soldat ne-a pipăit totuşi bine pe corp. Stăteam cu 
mâinile ridicate. Percheziţia s-a terminat. Ne-am dus tăcuţi acasă, 
pe străzile pline de soldaţi străini, tancuri, tunuri, camioane... 
F. s-a despărţit de mine la intersecţia străzilor Puşkin-Alexandru 
cel Bun. Atunci nici el nici eu nu ştiam că după patru ani, când 
m-am întors ca militar sovietic, participînd la re-ocuparea 
Chişinăului (august 1944), [aveam să-l găsesc pe F. în lista 
împuşcaţilor din toate categoriile, omorîti la sfârşitul lui 1940! 
Lichidarea în masă era una dintre metodele potolirii, închiderii 
gurilor, pentru ca ocupaţia să continuie nestânjenită. 

“Basarabia era ocupată din nou! 

“Ei, cum să nu! La 6 iulie 1940 marea “paradă” a eliberării 
se desfăşura în sunet de fanfare şi zăngănitul coloanelor de tan- 
curi. În funcţia mea de “instructor la sovietul Chişinău” am primit 
invitaţie la tribuna oficială. Executîndu-mi funcţia de instructor, 
de nenumărate ori mă duceam să reprezint primăria în conflicte- 
le dintre cetăţeni şi putere: ocuparea ilegală de locuinţe, 
expropriere ilegală la grădini, livezi ş.a. Din toate răsputerile 
mele scriam dări de seamă în folosul cetăţenilor, căci 99% 
din plângeri erau îndreptăţite. Chişinăuenii încă nu înțelegeau 
că s-a comis o năvălire, în care cei veniţi îşi împlineau rolul de 
o-cu-panti! 

“...Tribuna de “onoare” era o enormă cutie de lemn, vopsită 
în roşu, răsturnată cu fundul în sus. Parada începea la 10, acce- 
sul la tribună se închidea la 9. (...) am văzut ceva, ce nu credeam 
să văd: de la colţul străzii Gogol până în strada Mihai Viteazul, 
pe două părți ale străzii Alexandru cel Bun stăteau înşirate 
«cordoanele de onoare» (distanţa de 5-8 metri de la unul la altul): 
un enchevedist, un SS (da, da, nu te mira, cititorule!) în vestita 
uniformă “Mausfarbe” (culoarea şoarecelui). Înțelegerea Hitler- 
Stalin era în toiul execuţiei pe puncte. Unul din ele era vizita în 
URSS a unui Batalion SS pentru a ajuta la repatrierea germanilor 
(dar şi pentru a vizita lagărele de muncă forţată GULAG, a avut, 
se vede, SS-ul ce învăţa în aceste lagăre...). 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 265 


“« Coloanele de onoare» din 6 iulie 1940 de la Chişinău erau 
poate unica “manifestare fizică” a regretabilei prietenii hitleristo- 
staliniste. Basarabia a căzut jertfă acestei prietenii împreună cu 
jumătate din Bucovina, o parte din Transilvania... 

“Eu stăteam uimit şi umilit, în fundul tribunei. În faţa mea, 
(...) Hruşciov, Mehlis (călăul suprem al Basarabiei), mareşalul 
Timoşenko, în al doilea rând fratele mareşalului, un ţăran analfa- 
bet din satul Furmanovka, judeţul Cetatea Albă, «cucoana din 
Hânceşti», fosta amantă şi agentă a lui Kotovski, Crîlov, prima- 
rul Chişinăului, Sviridov, răzvrătitor al tineretului - şi alte 
«personalităţi»... Nu am putut continua. Nu am vrut să iau parte 
la această «bucurie tragică». Am înscenat o vomitare, m-am dat 
Jos de la tribună, am trecut câteva controluri, am pornit-o în jos 
pe Gogol, am trecut prin parc, apoi pe diferite străzi din josul 
oraşului, acasă... Eram într-adevăr trist, foarte trist şi amărit... 

“Atunci nu puteam să-mi închipui că, totuşi, Adevărul va 
străbate straturile groase de minciună şi inducere în eroare în 
masă, peste aproape o jumătate de veac ! 2)... 

“Gr. Vindeleanu” 


(Din Basarabia, revistă a Uniunii Scriitorilor din Moldova, 
nr. 6, 1991, Chişinău) 


NOTE 


1) La 17 iunie 1940, în “plină prigoană antisemită”, evreul 
Gr. Vindeleanu era student la Universitatea bucureşteană şi îşi 
trecea examenele ca oricare alt cetăţean român. 


2) Adevărul acela nu a străbătut nici până în clipa de faţă (2004) 
“straturile groase de minciună şi de inducere în eroare de masă”. 
Fiindcă există, pentru evrei, un adevăr etnic. 

Chiar Gr. Vindeleanu, excepţie a excepțiilor dintre evreii basara- 
beni: se opreşte cu mărturia sa la 6 iulie 1940. Or între 6 iulie 1940 - 
sărbătorirea bolşevico-nazistă a ocupării Basarabiei - şi să spunem 
6 iulie 1941 (Chişinăul a fost eliberat de Armata Română o săptămână 
mai târziu) ce a făcut, ce a dres tânărul evreu Gr. Vindeleanu, întors, 
la 18 iunie [1940] acasă, în Basarabia ce urma a fi abandonată sovie- 
ticilor? Am aflat în trecăt că era “instructor la Sovietul Chişinău” şi că 
se străduia să rezolve plângerile cetăţenilor în legătură cu “exproprie- 
rile ilegale de locuinţe, de grădini, de livezi”. Da, el era un mărunt 
activist comunist - însă nu atât de mărunt, altfel nu i s-ar fi ordonat, la 
Bucureşti, să lase baltă examenele universitare şi să alerge la 
Chişinău, unde urma să construiască societatea socialistă - nouă, justă; 
măruntul “instructor”, fusese invitat în tribuna oficială... 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 266 


Nici chiar Gr. Vindeleanu, om structural cinstit, neînrăit de 
fanatismul bolşevic - dovada: chiar mărturia, după 50 ani! - nu 
merge... atât de departe, încât să spună adevărul-adevărat: Ce a făcut 
el în cele peste 12 luni în Basarabia sovietizată? Ce responsabilităţi a 
avut? Să se fi ocupat doar de “rezolvarea litigiilor legate de aparta- 
mente, de grădini, de livezi?” Admitem: o lună de zile (iulie 1940) aşa 
va fi fost, fiindcă oamenii încă nu realizau ce înseamnă o ocupaţie 
bolşevică, în care “plângerile” pentru confiscări de case, de grădini 
încetează de a mai conta - contînd altceva: arestările, anchetele, 
distrugerea şcolii româneşti, distrugerea biserii creştine - torturile, 
asasinatele, teroarea pură asupra populaţiei băştinaşe; atunci conta 
viaţa (şi moartea). 

Ce vor fi făcut între 26 iunie 1940 şi 15 iulie 1941, (căderea 
Chişinăului) în Basarabia şi în Bucovina de Nord ocupate de ruşi 
A. Bârlădeanu, Roller, Mihail şi Dan Oigenstein (Oişteanu), Sorin 
Toma, Bella Iosovici, Perahim, Celac - şi mai cine? 

“Discreţia” evreilor privind activitatea lor bolşevică în slujba 
ocupantului rus al Basarabiei şi al Bucovinei de Nord dovedeşte fără 
tăgadă vinovăția lor - grea, mânjită de sânge. Tăcere-din-ordin; în slu- 
jba adevărului etnic. ..- adevărat numai când îl formulează-decretează 
evreii, în folosul lor. 

Potrivit adevărului etnic, orice afirmaţie neconvenabilă, 
restabilitoare de cronologie, acuzatoare la adresa evreilor este tratată 
de “calomnie”, “minciună”, “propagandă fascistă sau/şi antones- 
ciană”, cunună a calificativelor negatoare-denigratoare: “antisemi- 
tism”- cum s-a întâmplat cu eseul de faţă prin vocile-condeiele vâsins- 
kiene ale unor persoane citite care, fie nu citiseră textul incriminat (M. 
Shafir, G. Andreescu, A. Oişteanu, M.D. Gheorghiu), fie îl citiseră, 
însă îl deformaseră, falsificaserä, fabricînd “citate” (R. Ioanid, Isaac 
Chiva, Laszlo, Al. Florian). 

Adevărul etnic funcţionează şi în cazurile martorilor-mincinosi 
dintre evrei - în sensul “acoperirii”; al “derogärii”: 

Primo Levi, cu al doilea volum de “memorii” - în care afirma că 
văzuse - cu ochii săi - camerele de gazare...; 

Jerzy Kosinski, cu “amintirile” despre copilăria-i nefericită din 
timpul războiului, când ţăranii polonezi îl chinuiau, îl martirizau (şi 
sexual). Primo Levi şi Kosinski s-au sinucis - de remuşcări, pentru că 
mintiserä - în numele adevărului etnic. Marek Halter însă trăieşte, 
bine-mersi şi nu dă semne ca ar suferi ca urmare a - “amintirilor din 
Ghetoul Varşoviei”. Trăiesc în continuare, fără tulburări, evreii din 
“Comitetele Wilkomirski” - nume sub care se ascunsese impostorul 
elveţian Bruno Dôsseker, şi el “cronicar al suferințelor evreilor la 
Majdanek şi la Auschwitz”. Când un jurnalist - tot elveţian - a desco- 
perit “adevărul etnic” (Dôsseker era un goi oarecare), evreii au sărit, 
nu în capul mincinosului, ci în al celui care îndrăznise să-l demaşte, 
acuzîndu-l de... cum altfel: “revizionism”, negationism”, “antisemi- 
tism visceral”. 

Aceşti mincinoşi nu sunt consideraţi mincinoşi, ci purtători ai 
adevărul etnic (evreiesc), se înţelege. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 267 


Când ai crescut în cultul eternei victime inocente 
îți vine greu să accepti că ai fost şi tu 
un bun călău 


Evreii - iertare: “unii evrei” - nu acceptă mărturiile care îi 
pun pe (unii) dintre ei în cauză, vezi interminabila polemică în 
jurul Cărţii negre a comunismului apărută sub direcția lui 
Stephane Courtois la Robert Laffont, Paris, 1997. 

Lucrare cu mari merite dar şi cu nu mai puţin foarte-mari 
goluri de informaţie privind România... 

...imputabile înainte de toate ignoranței coordonatorului: 
înainte de a studia istoriei rezistenţei anticomuniste în Europa 
de Est, Courtois fusese director al revistei binenumite: 
Communisme... De aceea va fi încredinţat redactarea capitolului 
“Europa Centrală şi de Sud-Est” tovaräsului-(säu)-frätesc Karel 
Bartosek. Aparatcikul praghez, aterizat la Paris în 1983, a făcut 
culoarul revistei L 'A/ternative - cu folos: după un an a fost intro- 
dus prin efractie de Mihnea Berindei şi de Alain Paruit (pe ei îi... 
introdusesem eu - prin faţă). Eternul tovarăş Bartosek a profitat 
de retragerea (temporară) a lui François Maspero, fondatorul, a 
pus mâna pe revistă, a rebotezat-o La Nouvelle Alternative şi, 
dimpreună cu Berindei şi cu Lavastine a prefăcut-o într-o publi- 
catie eurobolşevică. Din extemporalele cehului “despre istorie”, 
Courtois a înţeles că şi-a găsit un tovarăş de idei, iar Bartosek 
terenul pe care să cultive materia-lismul-istoric, recolta de după 
1989. Că Stephane Courtois nu s-a despărțit de litera-si-spiritul 
revistei conduse o dovedeşte încuviințarea prin ne-amendare a 
“tezei” bartosekiste: pentru scrierea istoriei contemporane 
martori credibili/ citabili nu sunt scriitorii - care au trăit şi ei 
evenimentele (arestärile, închisorile, exilul), pe care le-au 
aşternut pe hârtie, ci... doar nescriitorii - cu excepţia ruşilor 
Soljenitin, Salamov, Bukovski, Nadejda Mandelstam... - citez 
din ediţia originală, pag. 289: 

“Ar fi greşit să punem prea în faţă destinul dramaturgului 
ceh Vaclav Havel, al filosofului maghiar Istvan Bibo, al scriito- 
rului român Paul Goma şi pe al altora provenind din intelighentie 
şi să-i lăsăm în umbră pe “oamenii de rând’” 

De ce “ar fi greşit”? Tovarăşul Bartosek de pe Vltava arată a 
fi dublul tovarăşului Ştefan Borbely de pe Someş: despre martor, 
mărturie gândesc la fel: cubic. 

“Program” nu doar idiot, dar vădit diversionist: într-o Istorie 
ca cea numită, dacă a fost operată o “ne-punere în faţă” a unor 
persoane-personalitäti (numai dintre ne-ruşi!), care ar fi făcut 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 268 


umbră... istoricilor comunişti de la Paris, deci s-a materializat 
operaţia de decredibilizare a martorilor (păcătuiau grav în ochii 
borbelylor transnationali: erau şi scriitori!), nu a fost compensată 
(sic) de vreo “punere-în-faţă”, la capitolul România, a, de pildă, 
muncitorului Vasile Paraschiv (ştiu de ce: pe când Paraschiv îşi 
risca viaţa pentru a depune mărturie - şi la Paris -, Courtois era 
ocupat de Communisme, iar Bartosek nu termi-nase, la Praga, de 
stricat tot ceea ce îi încredintase Husák); nu apar nici poetul 
Dorin Tudoran, nici profesoara Doina Cornea... Să nu ne mirăm: 
cunoştinţele bartosekiste se limitează la propriile note de lectură 
din La Nouvelle (sic) Alternative, iar “bibliografia” la o chestie 
semnată de reputata, inconturnabila, celebrissima cercetătoare 
Cristina Boico, mătuşa lui V. Tismăneanu, fostă eroină a 
Rezistenței franceze şi feroce “îndrumătoare ideologică” 
stalinistă (dimpreună cu soțul, ‘“Boico”, general de 
grăniceri=securitate), în România sovietizată. 

O astfel de conceptie-despre-lume-si-istorie l-a determinat 
pe Stéphane Courtois ca ocupîndu-se de “materia” indicată de 
subtitlul lucrării: “Crime, teroare, represiune”- la capitolul 
României să omită cu seninătate “materialul bibliografic” aflat 
sub nas, gata-tradus în franceză şi publicat de multă vreme: volu- 
mul de excepţională valoare (şi documentară!) O ultimă privire, 
de Silviu Crăciunaş, apărut întâi în engleză, apoi, în 1961 echi- 
valat în franceză (Le dernier regard); La Cité Totale de C. 
Dumitrescu (Seuil, 1980, postfatatä de mine); deasemeni a tăcut 
răsunător toate cărțile mele editate şi în franceză, începînd din 
1971: La cellule des libérables, Elles étaient quatre, Gherla, 
Garde inverse, Dans le Cercle, volume de mărturii ca Le trem- 
blement des hommes (despre 1977), Chassé croisé (despre 
terorismul exercitat de “organe” si asupra românilor exilati la 
Paris, V. Tănase şi P. Goma, nu doar asupra pomenitului în 
foarte-treacăt bulgar Markov), Bonifacia, Le Calidor, L’Art de 
la Fugue - şi cel despre Piteşti: Les Chiens de mort - primul text 
apărut în limba franceză (în 1981) care vorbeşte despre fenome- 
nul reeducării - în schimb a citat din Piteşti al lui Virgil Ierunca 
tradus în franceză cincisprezece ani mai târziu, în 1996... Cu atât 
mai ciudat-inadmisibilă ne-mentionarea - cu program, s-a văzut - 
a titlurilor de mai sus, cu cât ele apăruseră mult înainte de 1997, 
data editării Cărţii negre a comunismului. Tot anterior - în 1994 
- existau şi lucrările de referinţă (nu şi pentru Courtois- 
Bartosek!): La vie en rouge de Christian Duplan şi Vincent Giret 
şi KGB en France de Thierry Wolton, din 1986, devenite clasi- 
ce, acestea din urmă nici măcar pomenite de Courtois. 

Aşa stînd lucrurile, nu este de mirare că în ditamai cärtoiul 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 269 


despre “teroarea comunistă” nu am găsit măcar o referire la 
scriitorii vizionari Dostoievski, Orwell, Koestler, fiindcă alcătui- 
torii ei nu-i citiseră - iar dacă se va fi întâmplat minunea, puţin 
le-a păsat; nu citiseră nici opinia unui “coleg” de-al lor, Robert 
Conquest, autor al Marei Terori: 

“Infinit mai bine, mai profund decât profesorii şi istoricii sta- 
linismului (Conquest înşiră vreo zece nume de “sovietologi” - 
n.m.) au scris Orwell, Koestler: ei au înţeles şi au transmis reali- 
tatea stalinismului”. 

În fine, a treia imputare la adresa lui Stéphane Courtois: 
consimtirea la adevărul imuabil al primei ediţii a lucrării sale: în 
loc să repare erorile semnalate, “uitările” (la sugestiile - scrise - 
şi ale mele), să vegheze la conformitatea traducerilor, a conside- 
rat Addenda adăugată variantei româneşti editată de Liiceanu la 
Humanitas (nu doar falsă, abuzivă, ci de-a dreptul suprarealistă), 
“contribuţie prețioasă la cunoaşterea formelor de opoziție din 
România”. Astfel francezul Courtois a devenit complice la falsi- 
ficarea istoriei României operată, de astă dată, nu de către 
rollerii comunişti, ci de către “antirollerii-anticomunişti ” 
Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi soțul său, Romulus Rusan. 

Acestei triplete de tinichea trebuie adăugaţi scriitoriui-ziarişti 
care angajează “dialoguri” în perfectă necunoştință de cauză: 
Mircea Mihăieş (cu V. Tismăneanu, cu N. Manolescu), Rodica 
Palade (cu Brucan, cu Pavel Cîmpeanu), Stelian Tănase - cu sine 
însuşi, G. Adameşteanu (cu cine nu?), Tismăneanu cu Iliescu. Pe 
de o parte, analfabeți profunzi: până în decembrie 1989 făcuseră 
“rezistenţă prin cultură”, pe timpul lui Ceauşescu, trăiseră binişor 
în mizeria şi în teroarea generală, tocmai fiindcă făcuseră doar 
cultură, în care scop îşi propuseseră să rămână surzi-orbi la tot ce 
se petrecea în jurul lor; pe de altă parte, neavînd curajul elemen- 
tar (de unde, dacă nu avseseră vreodată coloană vertebrală?) de a 
pune întrebări adevărate interlocutorului, îi lasă tot pe Brucan, 
pe Roman, pe Mizil, pe Bârlădeanu, pe Pleşiţă, pe P. Cîmpeanu 
pe Iliescu şi pe alți eterni bolşevici să scrie - tot ei - scurta-istorie 
a lor, nu istoria. 

„„„Evreii, deci, consideră mărturiile nefavorabile sau doar 
neîntocmai tezelor lor: fie neconcludente, fie mincinoase, fie 
de-a dreptul “antisemite” (calificativ, nu doar un tic verbal, ci un 
fals secretat de lenea gândirii). În ciuda aparentelor şi a legen- 
delor tot de ei create, au o structură intolerantă, conservatoare, nu 
agreează schimbările de orientare ale mediului înconjurător, mai 
ales când acesta se vădeşte în dezacord cu interesele lor din 
momentul dat. Atunci se comportă precum colhoznici din ţările 
comuniste după 1989: percep libertatea generală adusă de 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 270 


căderea Zidului Berlinului ca pe un atentat la libertatea lor ca 
indivizi, grup, clan, amenintînd stabilitatea lor materială, socială, 
psihologică - şi ierarhizatoare (vezi-i şi pe scriitorii români 
clasicizati...). Şi intră în panică. Şi devin neinteligenti, le 
sărăceşte fulgerător fondul principal de cuvinte, discursul 
reducîndu-se la: 

«Eu - victimă; el - antisemit». 

Le este greu, foarte greu evreilor instalaţi de două milenii în 
statutul de victimă, în cultura “unicului genocid: Shoah” să 
admită adevărul istoric cel care spune: din nefericire, “genocid” 
se declină la plural. Au impus monopol asupra suferințelor, pre- 
tinzînd că doar ei au fost persecutați, doar ei au suferit - în urmă 
cu peste o jumătate de secol - deci relativizînd, negînd, suferin- 
tele goi-lor pricinuite de ei, evreii şi interzicînd să se vorbească 
de alte lichidări în masă, de alte victime inocente, de alte comu- 
nitäti martirizate decât a lor. Zbateri dovedind insolentä, 
nesimţire etică şi, am mai spus: lipsă de inteligenţă. 

Adevărul: şi ei au fost călăi nepedepsiti pentru comunitățile 
căzute sub dominație bolşevică şi continuă a fi, azi, în Palestina: 
John Sack, supravieţuitor al lagărelor de exterminare naziste a 
publicat recent o carte în care mărturiseşte: unii evrei, foste vic- 
time, cărora li s-a dat ocazia, sunt capabili de răzbunare cum- 
plită (pe care ei, la goi, nu o acceptă, ci o consideră “antisemitism 
istoric”) - şi îl numeşte pe Solomon Morel. Acesta, ca şi el evreu 
polonez, după ocuparea întregei Polonii de către Armata Roşie 
fusese numit de sovietici comandant al unuia din multele lagăre 
de “denazificare”, cel din localitatea Swietochlowice. Solomon 
Morel a organizat acolo un adevărat abator: deţinuţii - nu doar 
foşti auxiliari ai nemților, ci mai bine de trei sferturi dintre ei 
antinazişti care cunoscuseră lagărele germane; după o pauză 
(de un an), nefiind de acord cu politica de sovietizare, fuseseră 
arestaţi de comunişti. Or Solomon Morel nu făcea nici o deose- 
bire intre deţinuţi, ba îi considera pe anticomuniști mai periculoși 
decât... foştii gardieni ai lagărelor nemtesti. Drept care le 
rezerva un “tratament” inuman: îi închidea în cuşti de câine, prin 
bătaie permanentă îi obliga să latre, să mănânce direct din gamelă 
- “câineste”; îi obliga pe deţinuţi să se insulte între ei, să se bată 
reciproc (în România încă nu începuse “reeducarea de tip 
Piteşti...” - în Polonia: da), să se întrevioleze - înainte sau după 
ce erau violati de gardieni. Nu a fost singurul evreu, fostă 
victimă, prefăcut în călău de cea mai abjectă speţă, autor al mai 
multor omoruri - cu martori; şi-a continuat activitatea de tortionar 
până la pensie... În 1994 a fugit în Israel, unde a solicitat... 
protecție. I s-a acordat pe dată. Procurorul polonez Eva Kok a 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 271 


cerut în mai multe rânduri autorităților israeliene extrădarea lui 
Morel, vinovat de crime împotriva omenirii. Israelienii au 
răspuns de fiecare dată că nu este cunoscută nici o persoană cu 
acel nume, cât despre acele fapte (prezentate de procuratura polo- 
neză) nu a primit răspuns nici până în ziua de azi, ba i s-a atras 
atenția că insistența ei este “suspectă, are iz antisemit”... 

Vina evreilor este, nu deicidul (condamnarea şi uciderea lui 
leşua din Naseret a fost rezultatul unui conflict intern, iudeo- 
iudeu), ci omucidul care a întunecat-însângerat întreg secolul al 
20-lea odată cu Revoluția bolşevică, operă teoretică a lor, operă 
materializată şi de ei prin teroare-teroare-teroare, vizînd distru- 
gerea trupului si a sufletului omului - în Europa, în China, în 
Indochina, în Africa, în America Centrală şi de Sud. Ei pretind 
(oricum: tin cu dinții de acest “adevăr ): singurul rău universal 
fusese “faşismul”; singurele victime - nevinovate, se înțelege - 
doar ei, evreii. 

Întru... auto-ajutor, nu doar istoricii, ci întreaga intelectuali- 
tate oficială israeliană a(u) acordat turcilor certificat de bună- 
purtare şi de nevinovăție (!) în campania furioasă a negärii geno- 
cidului armenilor din 1915. Mai mult: autoritățile statului Israel, 
sprijinite gălăgios de “intelectuali oficiali”, de “specialişti în 
istorie” - oficiali si ei, aceştia “interiori”, dar si de exteriori, 
aşa-numitele “sentinele”-, au declarat persona non grata pe solul 
Israelului - fie la congrese, la colocvii, fie în librării, ca autori de 
cărți - pe istoricii care, deşi evrei, “pretindeau în mod trădător” 
(ce neruşinare din partea trădătorilor!) că... vânzătorii de ţară 
(turcească!): armenii ar fi fost masacrați de braviu turci! Cum aşa, 
doar turcii sunt cunoscuţi ca persoane politicoase, blânde (n-ar 
ucide o muscă! - nu: o muscă, nu). Mai grav: calomniatorii au 
pretins că turcii ar fi comis un... genocid - când trebuie să se ştie 
(“o dată pentru totdeauna”, vorba tovarăşului Radu Florian): sin- 
gurul genocid din istoria omenirii este cel al căror victime au fost 
ei, evreii: Shoah! şi doar ei. Cine susţine contrariul (sau altceva) 
este un antisemit! - ca reputatul istoric francez Esther Benbassa, 
evreică originară din Salonic, ale cărei cursuri la Sorbona sunt 
sabotate de studenţi evrei, urlînd, isteric: «Antisemito!». Evreii 
sionisto-bolşevici neagă existenţa şi ravagiile şi durata comunis- 
mului - de ei inventat şi pus în aplicare binişor înainte de apariția 
nazismului (acesta cu o durată de 12 ani, mort şi îngropat în urmă 
cu 60 ani) - pe când comunismul lor e încă viu; şi ucigaş - în 
Coreea de Nord, în China, în Cuba. 

Dialog pe tema vinovăţiei şi a evreilor? Greu de imaginat. 
Când vine vorba de aşa ceva, evreii devin de o “discreţie” 
grotescă, ridicolă, atunci când pretind că ei nu au dat, în viaţa lor, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 272 


nici măcar o palmă vreunui goi, aşa, ca de la cekisto-enkavedis- 
to-securist la “duşmanul de clasă” (nu “de-rasä”, boje moi) 
încăput în labele sale de komisar-revolutionar-internationalist! 

Însă goi-i sânt, nu doar fioroşi “antisemiţi”, ci şi optimişti de 
nevindecat, îşi spun: «Nu va fi el omul chiar atât de tâmpit, de 
urât, de rău, de mincinos - cum este, de când îl ştim...» 

Ei bine, până una-alta omul acela este mincinos-urât-prost. 
Cine se mai îndoieşte de asta să citească replica dată de Leon 
Wieseltier lui Adam Michnik (în The New Republic, publicaţie 
americană declarat pro-israeliană, din 4 iunie 2001). Scriind în 
New York Times din 17 martie 2001, despre cartea lui Jan T. 
Gross, Vecinii, Michnik, el însuşi evreu, dintr-o familie de comu- 
nişti-aparatişti din Polonia sovietizatä, se întreba dacă nu şi 
evreii, ca reprezentanţi de nădejde ai bolşevismului, vor fi avînd 
o părticică de vină în tragedia de la Jedwabne - şi nu doar în 
aceea. I s-a închis gura pe dată - citez din Leon Wieseltier: 

“Evreii de la Jedwabne din vara lui 1941 nu au făcut 
altceva decât să moară. Nu sunt de loc de acord că evenimen- 
tele de la Jedwabne cheamă la vreo autoexaminare din partea 
Evreilor” (s.m.). 

Descurajant, detestabil, ilogic, neuman “răspuns” - dovadă a 
orbirii, a relei credinţe, a violenţei isterice, a terorii asupra 
adevărului - ne-etnic. Totodată nesurprinzător: pentru jurnalişti 
ca Leon Wieseltier !), Istoria tragică a celui de al Doilea Război 
Mondial a început abia “din vara lui 1941”, atunci când 1.600 
evrei din târgul Jedwabne au fost asasinați de concetăţenii lor 
polonezi, sub privirile aprobatoare ale nemților - în nici un caz 
aceeaşi Istorie (tragică) nu trebuie să cuprindă evenimentul 
anterior, pornit la l septembrie 1939, când Germania a atacat 
Polonia şi în două săptămâni a înfrânt-o; nici evenimentul de la 
17 septembrie 1939, când sovieticii au cules fructul gata “copt” 
de nemți, ocupînd partea estică a nefericitei ţări, impunînd 
bolşevismul - ajutaţi cu zel de evrei. După Wieseltier masacrul 
din vara lui 1941 pornise din senin, din... “antisemitismul supt 
odată cu laptele mamei poloneze”, şi nu din otrava celor 22 luni 
de teroare bolşevică, începută în septembrie 1939, în estul tării, 
exercitată şi prin evrei. 

Primatul Poloniei, Glemp, după ce a exprimat regretele şi 
căința Bisericii pentru pogromul de la Jedwabne, a adăugat: 

“ŞI Evreii trebuie să se întrebe dacă nu sunt vinovaţi de 
colaborare cu ocupantul bolşevic pentru arestările, maltratärile, 
deportările Polonezilor, începînd din 17 septembrie 1939”. 

Rabinul Varşoviei Michael Schudrich a început prin a spune: 

“Încerc o adâncă ruşine pentru bolşevicii de origine 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 273 


evreiască...” - dar a sfârşit fraza astfel: 

“deşi aceia nu au acţionat în numele naţiunii evreieşti...” 

Iată la ce slujeşte un rabin: să dea răspunsuri la întrebările 
încuietoare. Numai că în virtutea acestei întelepciuni nici 
criminalii polonezi care uciseseră evrei în iunie 1941 nu erau 
vinovaţi, fiindcă nici ei nu actionaserä “în numele naţiunii” 
(poloneze), ci din pură, bestială, omenească răzbunare! Însă 
polonezii ucigasi au fost judecati-condamnafi (unii executaţi) în 
1946. Rabinul îi avea în vedere numai şi numai pe evrei - nu doar 
alcătuitori ai poporului ales ci şi ai poporului veşnic nevinovat: 
sutele de mii de evrei comunişti, voluntari entuziaşti în slujba 
ocupantului sovietic, al terorii din Karelia, din Polonia Orientală, 
în 1939; din 1940 în Ţările Baltice, în Bucovina, în Basarabia, 
(dar şi după 1944, din întreaga Polonie, Cehoslovacie, Ungarie, 
Românie, Bulgarie) “nu pot fi traşi la răspundere”, fiindcă ei, 
bieţii, “nu actionaserä în numele naţiunii evreieşti”. Să mai 
pretindem că Rozen a reprezentat o “excepţie românească”! 

Pierderile omeneşti au fost, de o parte şi de alta atât de 
cumplite: 3 (6, după ultimele informaţii) milioane de polonezi au 
fost lichidati numai de nazişti - dar de bolşevici?), încât, dacă nu 
este decent să ne întrebăm: «Cine a început primul?» - pentru că 
rana sângerează încă, vom formula astfel: 

«Cine s-a răzbunat - pe cine? Pentru ce? Când?», deci: 

«Care a fost cronologia faptelor?» 

Întâi, în timp (în Polonia: începînd din 17 septembrie 
1939; în Ţările Baltice, în Basarabia, Bucovina, Herţa din iunie 
1940) au avut loc faptele de bestialitate ale evreilor în serviciul 
bolşevicilor ocupanti; 

Apoi - din iulie 1941, măsurat fiind dezastrul material, mai 
ales uman pricinuit în 12 luni de sovietism (în Polonia: 22 luni), 
victimele - baltici, polonezi, ucraineni, români - s-au răzbunat. 

Adevărat: necreştineşte, neomeneşte, ticăloşeşte - potrivit 
Legii Talonului. 

Ceea ce promiteau simpatizanți români ai bolşevismului, 
începînd din 1917, nu erau vorbe în vânt ale unor indivizi 
exaltati, nereprezentativi pentru societatea românească, spioni- 
agenţi ai Rusiei; de cum sovietismul le-a oferit prilejul aplicării 
doctrinei... internationaliste - au pus-o pe dată în practică, 
instaurînd teroarea bolşevică pură şi dură în Teritoriile Ocupate. 

Recapitulare: în zdrobitoarea lor majoritate evreii fuseseră 
ostili României Mari - de la început, din 27 martie 1918. De la 
înfiinţarea Partidului Comunist Român, în 1921, comuniştii - în 
majoritate evrei (o parte locuind în alte ţări, avînd o altă cetăţenie 
decât româna: maghiară, poloneză, bulgară, germană, franceză şi 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 274 


o “supracetätenie”: sovietică) au contestat justetea alipirii pro- 
vinciilor istorice româneşti la România, au pledat pentru “resti- 
tuirea Basarabiei către URSS” [reclamaseră şi “restituirea 
Transilvaniei către... Republica Sovietică Maghiară” în 1919]. 
Răpirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord din iunie 1940 a fost 
primită de evreii din întreaga Românie cu entuziasm delirant, 
multi dintre cei aflaţi în afara Teritoriilor Cedate s-au grăbit să se 
mute în “Tara Strugurilor şi a Pâinii (URSS, fireşte), vorba unui 
notoriu poet-agent de influenţă NKVD, francezul Aragon, prin 
pana tovarăşei sale, Elsa Triolet. 

O remarcă: după 1775, faţă de indigenii români, ocupați, 
evreii aduşi în Bucovina au manifestat totdeauna ostilitate, ură; 
pe ei îi denunţau stăpânului: ungur, în Transilvania, austroungur 
în Bucovina, rus în Basarabia - ca anti-iudei (încă nu era moda 
“antisemitismului”). De ce? Probabil-sigur: fiindcă românii 
alcătuiau, în Ardeal, în Maramureş, în Bucovina, în Basarabia 
comunitatea băştinaşă, ocupată, colonizată, persecutată; evreii 
fuseseră, peste tot, dacă nu favorizați, sigur: nu atât de umilti, 
obijduiti, desconsiderati, declasati, măcar pentru că nu părţi din 
ţara lor fuseseră ocupate, colonizate cu străini care primiseră de 
la stăpânire mult mai multe drepturi decât indigenii. Ura 
maladivă a evreilor faţă de români - în Transilvania, în 
Maramureş, în Bucovina, în Basarabia - poate fi explicată şi 
astfel: românul ocupat-colonizat rămăsese, în continuare, rob 
(al ungurilor, al austriecilor, al ruşilor). Pe când evreul juca peste 
tot - cu nuanţe - rolul supraveghetorului de robi: fusese şi el rob, 
de aceea se purta mult mai “sever” decât stăpânul: ştiind, din 
experienţă, unde doare mai tare, acolo lovea... Ura evreilor faţă 
de români s-a dezvoltat-manifestat, nu în Principatele Unite 
(România Mică) - de ce? De frică: ştiau din experienţă până unde 
pot merge prea-departe: guvernul, administraţia fund româneşti, 
dacă s-ar fi comportat faţă de români aşa cum o făceau în Rusia, 
în Austro-Ungaria, riscau să fie dati afar’ din tar’! Ci în provin- 
ciile româneşti înstrăinate. Acolo motivul suferinţei evreului era 
unul deturnat: pentru că nu îndrăznea să-l acuze pe stăpân 
(austriac, ungur, rus) de cuvinte, de fapte anti-evreiesti, 
se răzbuna deviat pe stăpânit, pe rob (românul) de... vorbe-de- 
năduf, interpretate: “anti-iudaism”, acuzaţie cu atât mai 
gălăgioasă, mai vehementă, cu cât bietul român nu avea cum să 
se disculpe - nu avea cuvinte, fiindcă nu avea cuvânt - necum să 
se apere activ. În acelaşi timp, setea de apartenenţă la casta 
dominantă (în ciuda refuzului de a se asimila) l-a făcut să chiar 
fie, nu doar să se declare Mare-Maghiar, Mare-Rus, în ciuda 
persecuțiilor crâncene suferite de la stăpânii unguri şi ruşi, nu de 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 215 


la robii acelora: românii. Masochism frizînd patologia, altfel cum 
se explică filomaghiarismul până la caricatură al supravietuito- 
rilor evrei din lagărele de exterminare naziste, unde fuseseră 
trimişi de unguri?; dar filorusismul manifestat până la dictatură- 
segregatie faţă de evreii ne-ruşi, în Israel - cu toate că ruşii i-au 
umilit, i-au prigonit, i-au pogromizat, i-au masacrat veacuri de-a 
rândul, în pauze folosindu-i pentru treburile murdare, de calo 
(călău, în tigäneste) ca cele de pe timpul bolşevismului - ca apoi 
să-l alunge cu nagaika? 

Comportament imoral din punctul de vedere al europenilor, 
“explicat” de înşişi evreii (Hannah Arendt) prin mileniile de 
persecuții cărora le fuseseră victime şi care i-ar fi lichidat de 
multă vreme, dacă nu ar fi recurs la frecvente “derogäri” de la 
etică (precum adevărul etnic). Oriunde, în oricare ţară s-ar fi aflat 
comunităţile lor, ei “s-au dat” totdeauna cu stăpânul - ceea ce nu 
ar fi blamabil, dacă s-ar fi mărginit să-l slăvească şi să-l cânte (am 
citat din R. Cosaşu - vezi Bibliografia), să-i lustruiascä cizmele 
cu limba şi să capete răsplata /inguşirii, care tot de la limbă se 
trage ea. Însă ei nu s-au mulţumit doar cu răsplata, pe lângă 
simbrie, ci au îndeplinit porunci netrebnice, murdare, criminale; 
nu de puţine ori aveau ei - brigadieri şi kapo din Antichitate şi din 
Evul Mediu - “iniţiative” în jefuirea, în asuprirea, în pedepsirea, 
în umilirea celor mici, a celor înrobiţi, a celor supuşi, a celor 
suferinzi - a celor care nu se puteau apăra. Aşa s-au ilustrat în 
statele kievliene după 1239, sub ocupație tătară, ca agenţi 
executori (zapcii) nemiloşi; în Spania, sub ocupație arabă, evreii 
tolerati făcuseră front comun cu toleranţii arabi, batjocorindu-i pe 
creştini, chiar căsăpindu-i pentru că... “mâncau carne de porc”! 
- iar după ce ocupanţii Iberiei au fost alungaţi, creştinii s-au 
răzbunat cumplit pe slugile zeloase ale maurilor: le-au ars pe rug, 
le-au expulzat (şi fiindcă nu s-au creştinat); aşa au făcut evreii în 
Africa de Nord, sub ocupație otomană; după ce şi turcii au fost 
bătuţi, siliţi să se retragă, evreii nu au apucat a fi pedepsiţi pentru 
murdarul auxiliariat, fiindcă s-au instalat alți ocupanti: francezii 
(de la 1830); când băştinaşii algerieni au câştigat independenţa 
în 1962, au traversat Mediterana, în panică, nu doar francezii 
colonişti-colonizatori (les pieds-noirs); nu doar harki-1, algerieni 
luptînd (mai ales făcînd poliţie în proprie ţară, de partea fran- 
cezilor şi împotriva algerienilor). Dar şi evreii. Ştiau ei de ce, însă 
explicau altceva: deşi ei se aveau ca fraţii cu arabii în Maghreb, 
aceştia, brusc (“din senin''...) deveniseră antisemiti... 

Antievreismul populaţiei băştinaşe din teritorile româneşti 
ocupate era mult mai puternic, mai acuzat în Bucovina decât în 
Basarabia. Austria zmulsese în 1775 Tara de Sus a Moldovei, o 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 276 


alipise la Galiţia (botezînd-o cu un termen slav: “Bucovina”, 
“Tara Fagilor”), o colonizase cu un imens număr de ruteni si cu 
foarte multi evrei - tot galitieni. Or evreii din Bucovina şi din 
Maramureş sub austrieci nu erau, faţă de băştinaşi, doar “vene- 
tici” (ca în Basarabia ocupată de ruşi), ci şi agenţi zelosi ai 
ocupantului şi legendar de nemiloşi cu ocupatul : nu se märgi- 
neau cu puterea economică acaparată (într-un timp record 
deve-niseră proprietari, cu acte!, ai păşunilor, livezilor, pădurilor, 
ai munţilor întregi), dar exersau şi una administrativo-politico- 
olitieneascä, de supraexploatare, de hiperterorizare a românilor. 
Inainte de 1918 evreu aduşi în Bucovina de ocupanţii austrieci (în 
realitate austriecii îi... deportaseră în ţinuturile cele mai îndepăr- 
tate de capitală, ca să scape de ei) se comportaseră faţă de 
indigenii români cu dispreţ, cu aroganță, cu insensibilitate, cu 
neomenie egalate doar de slugărnicia, de supuşenia oarbă, 
zeloasă şi satisfăcută faţă de autorităţi, astfel anunţind compor- 
tamentul bestial, antiromân, anti-goi, anticreştin, de după 28 
iunie 1940, de acea dată în numele ocupantului rus, bolşevic. 

Aşa se va fi explicînd antievreismul acut al românilor din 
Tara de Sus a Moldovei, inclusiv al lui Eminescu; ca şi marele 
număr de legionari, de cuzişti originari de acolo... 

În fine, pentru că evreii originari din Basarabia şi cei aflaţi în 
URSS înainte de Cedare (din România - încă o dată: câte sute de 
mii trecuseră Prutul începind din 15 iunie 1940, din ordinul 
sovieticilor?) alergaseră în Teritoriile Cedate şi se dedaseră la 
acţiuni, nu de reparaţie socială, cum ar fi fost de aşteptat de la 
nişte comunişti, ci la acte de barbarie pe criterii confesionale, 
naţional-rasiale - azi se spune: “curăţenie (epurare) etnică”- în 
vederea constituirii “Republicii Socialiste Sovietice Evreieşti”. 

Când o mică parte din probe s-a aflat în faţa ochilor, pe 
marginile gropilor comune des-acoperite, atunci, abia atunci 
(adică: după 22 iunie 1941) Românii au început a se răzbuna 
pe evrei. 

«De ce s-au năpustit Evreii asupra Românilor în timpul 
evacuării Basarabiei, Bucovinei de Nord, Herţei (în Săptămâna 
Rosie: 28 iunie-3 iulie 1940)7; de ce s-au încrâncenat asupra unor 
bieti soldați mobilizați şi care primiseră ordin să se retragă fără a 
răspunde la provocări?; ce aveau de împărțit cu ei “narodnicii 
truditori sovietici”, cum se prezentau, în limba română cea care 
nu există, agitatorii sosiți în grabă cu camioanele de peste Nistru 
- sau, ca Gr. Vindeleanu (ca Sorin Toma, ca Răutu, ca fratele său, 
tatăl lui A. Oişteanu, ca Roller, Perahim, Celac...), veniți din 
restul României pentru a construi cea mai dreaptă şi mai bună şi 
mai prosperă dintre societăți: comunista?; de ce mai ales Evreii 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 277 


i-au huiduit, i-au injuriat, i-au tratat de “regalisti”, de “capitalişti- 
faşişti”, de “mosieri-antisimiti , de “ţâgani”, i-au scuipat, i-au 
bătut cu pietre, i-au opărit cu uncrop, i-au împroşcat cu fecale, pe 
multi i-au zmuls din coloane şi după ce i-au ciomăgit, călcat în 
picioare, zgâriat (nu doar femeile s-au dedat la această practică 
muierică), unora le-au tăiat nasturii de la pantaloni, apoi i-au 
lăsat să plece în această postură umilitoare iar pe alții i-au reţinut 
şi i-au prefăcut în primii prizonieri de război dintr-un război 
care nu exista?; 

«ŞI încă: de ce, intrînd în masă în organele administrative, 
politice, politienesti ale sovieticilor ocupanti, evreii s-au purtat 
faţă de românii basarabeni, bucovineni, herteni, de parcă aceştia 
ar fi fost, în ordine: babiloneni, egipteni, romani, spanioli, ruşi, 
ucraineni, semintii-etnii care îi persecutaseră, diseminaseră, 
masacraseră potrivit termenilor inventati de... români: /nchizifie, 
pogrom?» 

La această întrebare îndurerată, de bun simţ “răspundeau” 
peste câțiva ani, nu mulți: vreo cinci - securiştii evrei-unguri 
(e-he! ce Mari-Maghiari, evreii unguri!: cam ca Elie Wiesel; şi 
aproape tot atât de Mari-Rusi ca evreii sovietici, de teapa lui 
Nicolski-Grünberg), când îi rupeau în bătăi pe țăranii români din 
Oltenia, din Dobrogea, din Muntenia - care nu pricepeau de ce 
trebuie să “adere” la... colhoz: 

«Voi, care ne-ati trimis la Auschwitz!» - voi-care fiind 
noi-care, Românii... 

Logică de cristal, ilustrată de ultramediatizatul, mereu- 
pomenitul Elie Wiesel, cel care prin 1980, declara la televiziunea 
franceză că el şi cu ai săi din Sighet fusese(ră) arestați şi trimişi 
la Auschwitz - în aprilie 1944 (aprilie una mie nouă sute patru- 
zeci şi patru) de către... jandarmii români! - am mai spus-o? - ei 
bine, am s-o re-re-re-spun. Când Eugene Ionesco atrăsese atenţia 
prietenului său asupra adevărului: Transilvania de Nord, deci şi 
Sighetul, fusese, între 30 septembrie 1940 şi primăvara anului 
1945 sub ocupaţie maghiară, prin urmare jandarmii erau unguri, 
nu români, Wiesel răspunsese vesel, cu un zâmbet pişicher, că nu 
contează “amănuntul”, oricum, francezii tot nu cunosc istorie şi 
puţin le pasă de “asta”. 

Mie îmi pasă de “asta” - ca român, ca basarabean. 

Evreii au tot vorbit în ultima jumătate de veac despre asta a 
lor (iar Wiesel a făcut din asta o tribună pe cât de lucrativä, pe 
atât de mincinoasă întru promovarea propriei persoane şi pentru 
funcționarea din plin a industriei holocaustului - vezi, la 
Bibliografie, cartea lui Norman B. Finkelstein); tot vorbind, au 
monopolizat Cuvântul, au confiscat suferinţa: pentru ei nu există, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 278 


în Istorie, decât un singur genocid: cel al căror victime au fost ei 
şi numai ei; nu acceptă că în lagărele naziste au fost exterminate 
şi alte etnii, cronologic înaintea evreilor: ţiganii şi slavii, în 
general, în special polonezii: începînd din septembrie 1939; şi 
ucrainenii şi ruşii, după iulie 1941; dintre germani, din 1938: şi 
catolicii și nobilii şi homosexualii şi handicapaţii; evreii nu admit 
că, înainte de Shoah, Turcia, aliata strategică a Israelului care şi 
ea, după cum ştie lumea întreagă, apără cu iataganul “democraţia 
occidentală în Orient” (sic), se dedase, cu mare vitejie, în 1915, 
“unei mici operaţii de purificare”: masacrarea armenilor; tot 
înainte de Shoah; genocidul organizat în două rânduri în Ucraina; 
că după Holocaust s-au semnalat masacre cu caracter de genocid 
în lumea comunistă: în Basarabia, între 1946-47, în China, în 
Tibet, în Coreea de Nord, Cambodgia, Cecenia. Din nefericire, 
tragedia evreilor din timpul ultimului război mondial nu a fost 
nici prima, nici ultima din secolul al XX-lea... 


Cine nu a auzit de Ilia Ehrenburg? Mulţi, dar puţini ştiu că 
scriitorul (şi nu era rău, ticălosul!) după ce fusese, între cele două 
războaie, agent de influenţă mai ales în Franţa, îşi continuase 
activitatea de dezinformator, pe timpul războiului, nu doar ca 
jurnalist de front, ci... ca explicator-sef şi îndemnător-absolvitor 
al bestialitätilor pe care trebuiau să le facă ostaşi Armatei Roşii, 
cu... femeia duşmanului. Ar fi un act de salubritate publică 
adunarea într-o Antologie a Abjecţiei (şi depunerea ei la 
Nürnberg Il) a articolelelor scriitorului Ilia Ehrenburg despre 
“Nemţoaică” şi despre ce trebuia (fiind o “datorie de onoare”) să- 
1 facă un adevărat ostaş sovietic, comunist. 

Bietul soldat care-şi arunca ochii pe ce stătea scris în ziarul 
Armatei Roşii, înainte de a-şi răsuci ţigări din el: nu ştia geogra- 
fie, nici istorie, habar n-avea de nimic din ce se întâmpla, nu doar 
în lume, ci în propria-i ţară - aşa că nu avea nevoie de îndemnul- 
prin-gazetă de a-i jefui pe Nemţi («Davai cias!» a rămas în oase- 
le auzului ne-ruşilor ca şi: «Vin Tătarii!», prizonierii de la 
Stalingrad au mărturisit că aceasta era întâia cerinţă a învingăto- 
rilor: să dea ciasul!), de a maltrata populaţia civilă întâlnită; şi nu 
avea nevoie de un curs de alfabetizare, ca să afle ce să facă el cu 
femeia de la vârsta de cinci ani la o sută - cum, ce? S-o pună jos 
si s-o violeze, el şi întregul său regiment, până la moarte - şi, vai, 
dincolo de ea... Însă, iată: afla pentru întâia oară (dar el nu ştia 
că e prima-oară): superiorii nu numai că nu-i pedepseau pe 
inferiorii care “se mai şi dedau...”, ci îi îndemnau să facă; tot 
repetînd-repetînd obligaţia ostaşului sovietic (ceea ce el, oricum, 
făcea, prin tradiţie rusească - răuvoitorii spun: slavă, arătînd spre 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 279 


sârbi), îi dădea de înţeles că, de nu va face aşa, abia atunci va fi 
pedepsit. Si nu ştia, viteazul krasnoarmeiet (care mărşăluia spre 
Apus, imaginîndu-şi Berlinul ca Raiul Rusesc: o poiană cu flori 
unde, printre munţi de cârnaţi, şerpuiesc pâraie de votcă) dacă 
femeile pe care le viola şi le mai şi ucidea erau, cu adevărat, 
nemtoaice iar dacă da: naziste ori ba; pro, ori antihitleriste?; şi 
nu-i păsa dacă “Nemţoaica” era, în fapt, o fostă victimă a 
neamtului: poloneză, rusoaică, ucraineancä, evreică...- oricum, 
el nu ştia care-cum e - şi nici nu era obligat să ştie: doar era kras- 
noarmeiet! 

Mărturia unui ostaş - din volumul Războiul nu are chip de 
femeie de Svetlana Alexievici, Presse de la Renaissance, 2004, 
p. 24: 

“Ofensivă! Tot înainte! Primele sate nemtesti... Eram tineri, 
în putere... Patru ani fără femeie... În pivnițe: vin. Si fete... 
Puneam mâna pe câte una şi... Eram zece, la una... Nu erau des- 
tule femei, populaţia fugea din faţa armatei sovietice. Prindeam 
fete tinere, copile... Doisprezece ani... Dacă mucoasele plân- 
geau, le băteam, le îndesam o cârpă în gură. Pe ele le durea, pe 
noi sbaterile lor ne făceau să râdem. Azi nu înţeleg cum am putut 
participa la astfel de... Un băiat de familie ca mine...” 

Rezultatul îndoctrinării ehrenburge: 

Ostaşii Armatei Roşii le-au violat repetat pe toate femeile 
supraviețuitoare ale lagărelor germane “liberate” de ei sau pre- 
date (gata liberate) de Aliați... Si pe toate femeile, fetele, 
copilele din canalele Berlinului, adăpostite acolo, de săptămâni, 
ca să scape de bombardamente. 

Lui Ilia Ehrenburg nu-i păsa - el îşi făcuse datoria de “uma- 
nist”: strecurase otrava în urechea rusului, rusul să se descurce! 
Fiindcă Ehrenburg ştia ce ştia: nu e necesar să-i şi explici omului 
simplu (chiar dacă e “băiat de familie”) de ce trebuie să facă răul, 
doar să-i comunici că are voie să-l facă; şi că e bine să facă rău. 

Şi eu ştiu ce ştiu: dacă Ilia Ehrenburg printr-o minune ar mai 
fi în viaţă, acum ar avea 111 ani şi în loc să fie judecat pentru 
incitare la crimă, ar fi numit director de onoare al Muzeului 
Holocaustului din Washington, consilier psihologico-ideologico- 
pedagogic, alături de Saranski şi coleg de “umanism” al crimina- 
lului de război Ariel Sharon. 

À propos de sărmanul “refuznik” Nathan Saranski, “perse- 
cutat în URSS pentru ideile şi acţiunile anticomuniste”, internat 
în lagăr: aici, în Occident, făcusem pentru el o uriaşă campanie 
de petiţii, manifestații, meetinguri, interpelări ale oamenilor 
politici, să intervină în favoarea “militantului pentru drepturile 
omului, încarcerat...” (noi, cei care ştiam ceva rusă tăceam, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 280 


complici-ai-unei-cauze-bune: “refuznik” nu însemna: “cel care 
refuză sistemul sovietic”, ci cu totul altceva: “cel căruia i s-a 
refuzat viza de emigrare în Israel”). Ei bine, după lupte 
seculare, “dizidientul Şaranski” a fost liberat - şi din lagărul mic, 
gulagul şi din cel mare, URSS. Îl aşteptam la Paris, pentru 
tradiționala conferinţă de presă - “în apărarea drepturilor omu- 
lui”. Dar eroul nu a venit; a dispărut şi soţia sa, Abigail, care ne 
fusese, ca să spun aşa, stindard în toate manifestatiile. Se dusese 
în Israel, să-şi vadă, în sfârşit, soţul. La scurtă vreme am aflat că 
“apărătorul (şi martirul) drepturilor omului”, “contestatarul 
(refuznik-ul) sistemului sovietic” Saranski a aderat la un partid 
de extremă dreaptă, rasist, anti-goi - anticreştin, antiarab. Când 
Ariel Sharon a devenit prim-ministru, l-a numit pe Şaranski 
ministru al... colonizărilor: al politicii de alungare a băştinaşilor 
palestinieni din Palestina natală şi de “implantare” a unor recenți 
evrei, în majoritate provenind din Rusia... 

De astă dată, à propos de drepturile omului: 

Israelul este singurul stat din lume care nu acordă azil politic, 
iar “drepturile” sunt numai pentru evrei - fie ei japonezi, de curând 
incaşi din Peru - însă nu pentru oamenii pământului, alungaţi de pe 
pământul lor. 

“Societatea nouă” instaurată în Rusia în 1917, întinsă în 
toată lumea (cu excepţia Israelului!) ca râia, ca sifilisul, ca sida 
(cu concursul entuziast, decisiv al evreilor) a fost incapabilă, în 
peste şapte decenii, să confectioneze simple ustensile casnice de 
tipul surubelnitei, tirbuşonului, nasturilor, ăcelor de cusut, 
medicamentelor curente; în schimb, de la origine s-a arătat 
expertă în producerea armelor: cine nu a auzit de Kalaşnikov, 
de Katiuşa, de Skud, de Sam, de Tokarev, de Mig, de Suhoi, de 
arme chimice şi biologice - de Cernobîl, de “Kursk”? 

Etern comunista Coree de Nord înregistrează mii de morți 
de foame (pe an?, pe lună? pe săptămână?), însă are arma 
atomică! 


NOTE 


1) Dar cine este Leon Wieseltier? Apelăm la cineva care îl 
cunoaşte bine: Norman G. Finkelstein (op. cit. pp. 64-68): 

“La apariţia ultimei absurditäti despre Holocaust, [volumul] 
Călăii voluntari ai lui Hitler de Daniel Jonah Goldhagen toate 
jurnalele [americane] importante au publicat cel puţin un articol” 
[ultraelogios], scrie Norman G. Finkelstein. “E. Wiesel vorbeşte de 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 281 


«remarcabilă cercetare», «profuziune de probe (...), valuri de 
documente», «fantastică contribuţie la înţelegerea învăţămintelor 
Holocaustului...» (...) 

Norman G. Finkelstein continuă: 

“În Teza lui Goldhagen şi adevărul istoric Ruth Bettina Birn şi 
cu mine am demonstrat că lucrarea lui Goldhagen este nulă”. (...) 
“În campania contra noastră Leon Wieseltier, responsabil al rubricii 
literare din periodicul pro-israelian New Republic, a protestat pe lângă 
Michael Neuman, descriindu-mă astfel: «Finkelstein este o otravă, un 
jidan împuţit, bântuit de ură de sine» (...) Ruth Bettina Birn a fost 
calificată de «reprezentantă a rasei vinovaţilor» - fiindcă este originară 
din Germania, iar eu: «un antisemit care meritase ceea ce îndurase 
familia sa din partea naziştilor [mama lui Finkelstein era supravie- 
tuitoare a Ghettoului din Varşovia n.m. P.G.]» - acuzaţii la care s-au 
asociat Stanley Hoffmann şi Charles Maier, de la Harvard”. 

[Tot de “jidani împuţiţi” şi de “antisemiti” au fost trataţi evrei ca 
Raymond Aron, Esther Benbassa, Simone Weil, Daniel Barenboim, 
Rony Brauman, Jean Daniel, de curând Joschka Fisher, Daniel Kohn- 
Bendit... şi încă multi, multi alţii care nu au consimţit să ragă în Corul 
Armatei Roşii de la Tel-Aviv]. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 282 


Martiriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord 
între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 


I 


Prima perioadă de teroare: 
evacuarea: 28 iunie - 3 iulie 1940: 

“La Chişinău era exercitată [teroarea] de către traditionalele 
«patrulele de autoapărare» (sic) cu sediul pe strada Armenească si 
dirijată de faimoasa “Rozenberg cea Roşcată”, de Bubis, de Klinicikov 
şi de Melnic. Avocatul Steinberg a acționat independent o vreme, apoi 
a fost cooptat de patrule”. 


A doua perioadă : 
de la 3 iulie la sfârşitul lunii august: 

“ Preluarea administrației de către funcţionari aduşi din Rusia; 

“_ Înlocuirea «patrulelor de revoluționari locali (sic) cu 
«truditori NKVD profesionişti»; 

“- Arestarea tuturor persoanelor suspecte, în primul rând a 
oamenilor politici, mai ales a celor din Sfatul Țării care militaseră pen- 
tru unirea Basarabiei cu România din 1917: 5 foşti deputaţi în Sfatul 
Țării (printre care: Ion Codreanu, Leancă, Secară, Catelli), un fost 
senator, acuzaţi de... trădare de patrie (sovietică, se înţelege); 

“ foşti ofiţeri în Armata Albă; 

“- funcționari civili şi militari - aceştia au fost transferați pentru 
mai multă siguranţă la Tiraspol, pe malul stâng al Nistrului, pretextînd 
că nu mai era loc la Chişinău”. 

“Sărbătorirea liberării Basarabiei de sub jugul boierilor români - 
la Chişinău - la 6 iulie 1940: 

“Statuia regelui Ferdinand pe care evreii scriseseră lozinci 
profanatoare şi antiromâneşti a fost învelită în pânză roşie şi împodo- 
bită cu portretul lui Stalin; pe coloanele Clopotnitei Catedralei (înveli- 
te în roşu): portretele lui Stalin şi Molotov; 

“În tribuna oficială: N.S. Hruşciov, comisarul Mehlis, mareşalul 
Timoşenko (el condusese «operaţiile militare»). 

“Reprezentanţi ai truditorimii localnice”: fratele lui Timoşenko, 
ţăran analfabet din Furmanovka, Cetatea Albă; Krilov, primarul 
Chişinăului, Sviridov, responsabilul Komsomolului. 

“Cordoanele Gărzii de Onoare (comandată de generalul NKVD 
Bodin) erau alcătuite din: trupe NKVD şi trupe S.S. (un batalion de 
S.S.-isti se afla în Basarabia, pentru a-i conduce în Germania pe 
coloniştii germani din Sud)” [vezi şi mărturia lui Gr. Vindeleanu] '. 


“In această perioadă au fost confiscate aparatele de radio şi 
introdusă radioficarea. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 283 


“S-au înfiinţat organizaţii de partid în toate localităţile. 

“La 2 august a fost adoptată legea de «Alcătuire a Republicii 
Sovietice Socialiste Moldoveneşti Unionale». 

“Tot atunci s-a declarat «reunirea RSSMU cu RSSAM»(!) 


“Noul preşedinte al guvernului, Konstantinov anunţă că Nordul 
[judeţul Hotin] precum şi Sudul [judeţele Ismail şi Cetatea Albă] nu 
mai fac parte din Basarabia, ci din... Ucraina”. 


Organizare:“RSSM(U) condusă de o «comisie guvernamentală 
creată de către Sovietul Comisarilor Poporului» în care intră: 

“- tov. Ilinski, locţiitor al preşedintelui (Konstantinov); 

“- tov. Sazîkin - ministru de Interne 

“- tov. Orlov, şeful Cârmuirii Republicane (?) 

“- tov. Soracian, - gospodăria comunală 

“_ tov. Melnic, pres. al sovietului orăşenesc Chişinău”. 

După cum se vede: nici un aborigen... 


Imediat după 28 iunie 1940, Armata Roşie a fost primită de evrei 
cu entuziasm: La Chişinău, avocatul Steinberg a desfăşurat lozinca: 

«Bine aţi venit! V-am aşteptat 22 ani!» 

Procuror-general: evreul Chitiş (de la Tiraspol). 

La Orhei: s-a autoînscăunat prefect: Trostinetchi, procuror: Boris 
Cogan, Dr. Burd: medic primar; Rechis a doborît portretele familiei 
regale şi le-a călcat în picioare; un soldat evreu a părăsit coloana în 
retragere şi a tras cu arma în... statuia lui Vasile Lupu... 

La Rezina: evreii au aruncat în Nistru statuia lui Ferdinand; 


La Tighina: “comitetul de primire” (a sovieticilor) a fost animat 
de inginerul Muhlmann şi de avocatul T. Boris; 


“Colectivizarea s-a făcut fără opoziţie: ţăranii erau de terorizati, 
traumatizati de brutalitatea ocupaţiei şi au «consimtit»”. 


“CADRELE BOLȘEVICILOR 
Alexandru Moraru 
“(documentele acuză regimul sovietic) materiale noi din arhive vechi 
“Procesul de colonizare a Basarabiei, început în 1812 de autorităţile 
Rusiei ţariste după ruperea ei din trupul Moldovei, a avut un impact tragic 
pentru românii basarabeni şi extrem de favorabil pentru străini. Amestecul 
populaţiei locale cu tot felul de veniti (ruşi, ucraineni, evrei, găgăuzi, bulga- 
ri, nemți, țigani) şi deportarea a sute de mii de familii basarabene în Ucraina, 
Altai, Siberia, preponderent din cei mai avuti, avea un scop: de a distruge 
structura etnică românească şi de a schimba raportul de forţe în favoarea 
celor împroprietăriți de guvernul tarist din contul populaţiei locale deportate. 
“Unii istorici consideră că anume de atunci au început toate nenoroci- 
rile. Străinii au pus stăpânire pe economie, comerţ, politică şi cultură. Pămân- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 284 


tul mănos, frumuseţea naturii, oamenii harnici, buni, primitori şi în majorita- 
te “cu capul plecat” i-au făcut pe străini să creadă că şi-au găsit, pământul 
făgăduinţelor. Din aceste motive au început să-şi aducă părinții, fraţii, priete- 
nii; să cumpere imobile şi proprietăţi funciare la un pret de nimic, devenind 
adevărații stăpâni ai guberniei Basarabia. 

“Perioada anilor 1918-iunie 1940,când populaţia Basarabiei prin act 
legislativ al Sfatului Ţării s-a reunificat cu Tara, a fost o perioadă de ascen- 
siune națională. Au fost stabilite principii marcante ale democraţiei. 
Autorităţile române n-au recurs la violenţă pentru a schimba raportul de forţe 
în favoarea românilor basarabeni, n-au au fost făcute deportări, fiind păstrată 
componenţa etnică constituită de Rusia ţaristă. Aceasta înseamnă că întrea- 
ga masă de ruşi, evrei şi ucraineni cum s-au stabilit în oraşe şi orăşele până 
în 1917, aşa au rămas. În mediul rural reprezentanţii acestor naţiuni nu prea 
se stabileau cu traiul, probabil din motiv că la sate posibilităţile de a face poli- 
tică sunt mai mici. În aceiaşi ordine de idei trebuie să clarificăm un lucru de 
la bun început: nici ruşii, nici ucrainenii veniţi în Basarabia nu se compară cu 
cei din patrie...Pe parcursul materialului, nu intentionez să ofensez o naţiune 
oarecare, mă refer doar la o anumită categorie de “internationalisti”. 

“Dar să revenim la anul 1940. 

“După cum afirmă cunoscutul istoric Florin Becescu, despre evenimen- 
tele care urmau să se desfăşoare în iunie 1940 populaţia evreiască a fost 
înştiinţată şi pregătită din timp. 

“Dovada constă din unele măsuri de prudenţă ale comerciantilor-pre- 
ponderent evrei. Astfel, până în iunie 1940 erau destul de insistenti, propu- 
nând mărfurile sale pe datorie. lar din partea a 2-a a lunii iunie 40 aceştea 
refuzau orice livrare de mărfuri în credit. 

“O parte din respectiva minoritate națională, considerați în perioada 
aceea meşteri ai zvonurilor, îndeplinind misiunile Moscovei, lansau printre 
populaţie şi funcţionarii români o aberantă recomandare, că în cazul cedării 
Basarabiei şi Bucovinei de Nord nu e nevoie de părăsit aceste provincii, căci 
sub ocupaţia sovietică se vor obţine slujbe mai bine plătite. Mai mult decât 
atât, în taină deja erau constituite comitete speciale (compuse din principale- 
le minorităţi naţionale: evrei, ucraineni şi ruşi), care aveau ca scop organiza- 
rea programului de primire a trupelor sovietice . 

“În scopul de a demonstra credinţa sovieticilor, persoane din rândul 
minorităților naţionale, preponderent evrei şi ucraineni, înarmaţi în mare 
taină cu arme primite de peste Nistru cu câteva săptămâni înainte de ziua 
nefericită de 28 iunie, au omorât, batjocorit şi au adus mari stricăciuni 
ostaşilor, ofiţerilor români şi rudelor acestora. Există zeci de cazuri care 
demonstrează, că multi soldaţi români au fost împuşcaţi chiar în ziua aceas- 
ta ruşinoasă, fără a avea dreptul de a răspunde cu foc la foc. 

“Cred că câteva exemple după aceste afirmaţii n-ar strica: 

“La Chişinău, avocatul Carol Steinberg organizează, împreună cu alţi 
(...), comitetul de primire a bolşevicilor. Acest comitet, împreună cu multă 
populaţie evreiască întâmpină hoardele năvălitoare cu steaguri roşii şi cu pla- 
carde pe care era scris: «Bine ati venit, v-am aşteptat 22 ani!». 

La Orhei, capitaliştii (...) Trostinetchi, Cogan Boris, avocatul 
Rabinovici şi doctorul Burd, au format comitetul comunist (comitet pentru 
întâlnirea [întâmpinarea] eliberatorilor”, fiindcă comitetul comunist a activat 
în ilegalitate pe tot parcursul perioadei 1918-1940, fiind doar luat la evidenţa 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 285 


poliţiei judeţene - A.M.). Imediat după instaurarea regimului sovietic, 
Trostinetchi a fost numit prefectul judeţului, tipograful Malchevici - primar, 
Cogan Boris: procuror şi dr. Burd - medic primar al judeţului. Toţi aceştia la 
intrarea trupelor sovietice au ţinut discursuri prin care au adus cele mai grele 
insulte ţării noastre. (...) Rechis, fost funcţionar al prefecturii, a dat jos de pe 
pereți portretele familiei regale şi le-a batjocorit în faţa mulţimi îmbătate de 
fericire, iar un soldat evreu concentrat, părăsindu-şi unitatea cu întreg echi- 
pamentul şi ajungând în piaţa oraşului, a tras cu arma în statuia lui Vasile Lupu. 

“La Rezina, evreii au ridicat statuia regelui Ferdinand şi în procesiune 
au aruncat-o în Nistru, întâmpinând pe bolşevici cu drapele roşii şi pâine şi 
sare. Aceleaşi fapte jignitoare la adresa demnităţii naționale româneşti s-au 
întâmplat în târgul Teleneşti. 

“La Tighina comitetul de primire a trupelor bolşevice a fost format din 
inginerul Mulmann, fost în serviciul primăriei, avocatul Titus Boris şi alţii. 
S-au ţinut de asemenea, discursuri pline de insulte şi s-a manifestat îndelung 
pe străzi, cu steaguri roşii. Ca la comandă, toate prăvăliile şi casele (...) au 
fost împodobite cu drapelul sovietic. În aceeaşi zi s-au schimbat şi firmele. 

“La Soroca, înainte de intrarea bolşevicilor s-au format gărzi (...) 
înarmate care au jefuit instituţiile publice şi casele particulare ale românilor. 
Au fost ridicate toate portretele familiei regale şi arse pe foc. (...) Din ordi- 
nul sovietelor în simbria cărora erau, evreii au organizat un întreg sistem de 
a împiedicare a evacuării Basarabiei. Jefuiau bagaje şi creau obstacole celor 
ce încercau să se refugieze, în special - funcționarilor, pe care îi arestau pen- 
tru a-i preda sovieticilor. Au rechizitionat, sub ameninţarea revolverului toate 
mijloacele de transport: trăsuri, căruţe, maşini, etc. 

“Cu un an mai târziu, la 19 octombrie 1941 Mareşalul Ion Antonescu în 
răspunsul lui la cele două scrisori ale lui Filderman Wilhelm, Preşedintele 
Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România printre alte subiecte 1-a adus 
aminte de anul 1940; 

““Vă gândiţi, v-aţi gândit ce s-a petrecut în sufletele noastre anul 
trecut la evacuarea Basarabiei şi ce se petrece astăzi, când zi de zi şi ceas de 
ceas plătim cu mărinimie şi în sânge, cu foarte mult sânge, ura cu care 
coreligionarii Dvs. din Basarabia ne-au tratat la retragerea din Basarabia, 
Cum ne-au primit la reîntoarcere şi ne-au tratat de la Nistru până la Odessa 
şi pe meleagurile Mării de Azov? 

Dar potrivit unei tradiții, voiti să vă transformați şi de astă dată din 
acuzați în acuzatori, făcându-vă că uitaţi pricinile care au determinat 
situaţiile pe care le plängeti. Să-mi daţi voie să vă întreb şi prin Dvs. să 
întreb pe toţi coreligionarii Dvs. care au aplaudat cu atât mai frenetic cu cit 
suferinţele şi loviturile primite de noi erau mai mari. 

Ce-aţi făcut Dvs..,„anul trecut cind ati auzit cum s-au purtat evreii 
din Basarabia şi Bucovina, au scuipat ofițerii noştri, le-au smult epoletii, 
le-au rupt uniformele şi cit au putut au omorât mişeleşte soldatii cu bâte. Am 
dovezi. 

Aceiaşi ticăloşi au întâmpinat venirea trupelor sovietice cu flori şi au 
sărbătorit-o cu exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare. 

În timpul ocupației bolşevice, aceia pentru care vă induiosati astăzi au 
trădat pe bunii români, i-au denunţat urgiei comuniste şi au adus jale şi doliu 
în multe familii româneşti. 

Din pivnițele Chişinăului se scot zilnic, oribil mutilate, cadavrele 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 286 


martirilor noştri, care au fost astfel răsplătiți fiindcă 20 de ani au întins o 
mână prietenească acestor fiare ingrate. 

Sint fapte ce se cunosc, pe care le cunoaşteţi desigur şi Dvs. si pe care 
le puteți afla în amănunt. 

V-aţi întrebat Dvs. de ce şi-au incendiat evreii casele înainte de a se 
retrage? Vă puteți explica de ce în înaintarea noastră am găsit copii evrei de 
14-15 ani, cu buzunarele pline de grenade? 

V-aţi întrebat citi din ai noştri au căzut omorâți miseleste de 
coreligionarii Dvs., citi din ei au fost îngropați înainte de a fi morţi? Voifi şi 
în această privinţă dovezi - le veți avea. 

Sint acte de ură, împinsă pînă la nebunie, pe care evreii Dvs.au 
afişat-o împotriva poporului nostru tolerant şi ospitalier, dar astăzi demn şi 
conştient de drepturile lui.” (subl. mea, P.G.) 


“Zilele trăite la sfârşitul lui iunie 1940 au fost desigur din cele mai 
tragice pe care le-a trăit vreo dată neamul românesc şi constituie o perioadă 
neagră în istoria lui. 

“Deja e pe sfârşite al 5-lea an din mileniului III, dar până în prezent 
există cărţi “închise în puşcării”. Pentru a confirma justetea acestor cuvinte e 
de ajuns să vă propun să găsiţi de exemplu două cărţi considerate "periculoa- 
se” până în prezent: 

“1. Basarabia dezrobită (drepturi istorice, nelegiuiri bolşevice, 
înfăptuiri româneşti), lucrare a Guvernământului Basarabiei apărută în iulie 
1942 sub îngrijirea Înstitutului de Arte Grafice” Marvan” S.A.R. (292 pag.) 

“În temeiul unui document de arhivă sovietic din 1940 - în 2003 
pregätisem un material documentar intitulat “1940: când au năvălit 
“eliberatorii” publicat în säptämânalul”Glasul Națiunii” în nr.24-29 din iulie- 
august. Acest articolul este o dovadă, prezentând câteva sute de argumente 
solide, inclusiv statistice, economice şi culturale, că spre mijlocul anului 
1940 în Basarabia majoritatea oraşelor şi orăşelelor erau deja electrificate 
şi telefonizate, activau o sumedenie de şcoli, o rețea bună de şosele, biblio- 
teci, magazine, cinematografe şi teatre. Pentru informare: în 1940, până la 
28 iunie, în Chişinău erau mai multe cinematografe decât în 2005. 

“Toate instituţiile statului aveau clădiri bine amenajate. Ținând cont de 
faptul că toate aceste Informaţii au fost depistate din document rusesc scris 
de autorităţile sovietice după 2 luni de la ocupația Basarabiei de către URSS 
avem toate motivele să credem cele relatate mai sus. Tot în documentul cu 
pricina este inclusă şi prima împărțire administrativ-teritorială în proaspăt 
înjghebata de autorităţile staliniste RSS Moldovenească. 

“Adică, după lichidarea structurilor statale româneşti (primării, prefec- 
turi, judeţe etc.) sunt formate structuri după modelul sovietic (soviete săteşti, 
soviete raionale, soviete orăşeneşti, toate subordonate structurilor partidului 
comunist (bolşevic) din localitate, raion, oraş, republică etc. 

“În fruntea fiecărui raion au fost înscăunaţi câte 3 secretari ai CR al 
PC(b) M, adică Primul secretar, al II-lea secretar şi secretarul pentru ideolo- 
gie şi propagandă, mai popular spus secretarul al III-lea. De facto aceşti trei 
erau factorul de decizie în raion, oraş, republică şi nu sovietele de deputaţi, 
care aveau uneori drept de decizie numai în chestiuni de gospodărire. 

“Dar să vedem cine erau aceşti secretari; adică de unde au fost aduşi, 
unde au fost înscăunaţi, de ce naţionalitate erau şi ce studii aveau ? 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 287 


“Documentele prezentate în continuare sunt pregătite şi traduse de 
mine; se publicate în premieră absolută: 


“Raionul, Judeţul, Numele, anul naşterii, Nationalitatea, studiile 

Bolotino, jud.Bälti: Bargan Martân Alexeevici, 1898 Moldovean, 
studii medii 

Bălţi: Bukin Mihail Vasilievici, 1897, Rus, medii 

Brătuşeni: Cehun Senion Petrovici, 1899, Ucrainean, primare 

Briceni: Razumovici Cuzima Sp, 1907, Ucrainean, medii 

Glodeni: Ivaşciuk Chiril Axente, 1903, Ucrainean, primare 

Edineţ: Trofimenco Nichifor Af, 1902, Ucrainean, medii incomplete 

Corneşti: Snejnoi Casian Iacov, 1904, Ucrainean, primare 

Chiscäreni: Vidiş Stepan Corneevici, 1908, Ucrainean, medii incomplete 

Lipcani: Morgun Feodor Achim, 1903, Ucrainean, primare 

Râşcani: Sirotenco Ivan Ivan, 1901, Ucrainean, medii 

Sculeni: Kisticov Ivan Ivan. 1906, Rus, superioare incomplete 

Sângerei: Morenco Mihail Matvei, 1911, Ucrainean, medii 

Ungheni: Poleanin Semion Af, 1904, Rus, medii 

Făleşti: Ahmatov Iliea Trof, 1898, Ucrainean, medii 

Budeşti, jud. Chişinău: Afanasenco Stepan VI, 1903 Rus, medii incomplete 

Bujor: Vnucov Afanasii Ilici, 1903, Ucrainean, primare 

Călăraşi: Smiciok Vasilii Martâ, 1901, Ucrainean, superioare 

Chişinău: Kopâlov Piotr Ivan,1910 Rus, la studii este scris muncitor 

Nisporeni : Bondarenco Zahar Ilici, 1901 Ucrainean, primare 

Leova: Ursul Vlas Ivan, 1907, Moldovean, medii 

Brăviceni, jud. Orhei: Kosticov Andrei Mih, 1905 Rus, primare 

Susleni: Zaharov Arsenii Zahar, 1901, Rus, primare 

Răspopeni :Doncenco Grigorii Pav.? Ucrainean, medii incomplete 

Rezina: Tiscenco Ivan Petr, 1906, Ucrainean, medii 

Telenesti: Racinskii Leonid Fedor,1907 Ucrainean, medii incomplete 

Criuleni: Rulev Piotr Andreevici, 1902 Bielorus, superioare 

Orhei : Litvinov Alexandr And, 1896, Ucrainean, medii incomplete 

Chiperceni: Lemişenco Piotr Ivan., 1910, Ucrainean, medii incomplete 


“Lista prim-secretarilor ai CR al PC(b) din Moldova (funcţii şi 
persoane aduse de puterea sovietică în 1940 după ocupaţia Basarabiei de 
URSS - A.M.), aprobată la şedinţa Biroului CC al PC(b)M (Procesul-verbal 
nr.9, ş 1, din 29 octombrie 1940) 

“Observati, în lista primilor secretari sunt înscrişi tocmai 2 
“moldoveni”, care-s şi ei de peste Nistru (dar “peste Nistru” e şi Tiraspol şi 
Camenca sau Grigoriopol, şi Reazani, şi Haricov şi Rostov). Minim 6 din 
aceşti prim-secretari aveau studii primare (adică ştiau să scrie şi să citească, 
probabil- şi să numere). Este semnificativ şi faptul, că din 28 de secretari - 18 
sunt ucraineni, 7 - ruşi, un bielorus şi 2 “moldoveni” care, cel puţin, nu erau 
din Basarabia şi nu cunoşteau româna. Să vedem poate în rândul secretarilor 
II al CR al PC(b)M găsim mai multi moldoveni . 


“LISTA SECRETARILOR II ai CR al PC(b) al Moldovei (funcţii şi per- 
soane aduse în 1940 după ocupaţia Basarabiei de URSS), aprobată la 
şedinţa Biroului CC al PC(b) din Moldova nr.9 ş 2 din 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 288 


29 octombrie 1940 

“Raionul, Judeţul, Numele, anul naşterii, Nationalitatea, studiile 
Bălţi, judeţul Bălți : Berdnic Alexei S, 1908, Ucrainean, medii 
Briceni: Alexandrov Ivan S, 1904, Rus, medii 

Glodeni. Davidenco Ivan C, 1907, Ucrainean, medii 

Lipcani: Cechin Leonid C, 1906, Ucrainean, primare 

Râşcani: Dranev Semion A, 1904, ?, primare 

Ungheni: Paraconnâi Alexei, 1901, Ucrainean, primare 

Făleşti: Luchianov Avraam Z, 1900 Moldovean ? 

Edineţ: Bricevschii Anton. 1,1904, Ucrainean, medii 

Bujor, jud.Chişinău: Naidâş Mihail P, 1907, Ucrainean, medii incomplete 
Kotovsk: Cernihovschii Ivan,1904, Ucrainean, medii 

Călăraşi: Tarasenco Ivan S, 1903, Ucrainean, medii 

Chişinău: Rahmanin Cuzima, 1903 Rus, primare 

Brăviceni, jud.Orhei: Dernov Alexandru, 1907, Ucrainean, medii 
Chiperceni: Talpă Trofim G, 1903, Moldovean, medii 

Criuleni: Borovicov Vasilii, ? ? , ? 

Orhei : Nos Ivan Petrovici, 1906, Ucrainean, medii incomplete 
Teleneşti: Pieanâh Pavel A, 1897, Rus, medii 

Susleni: Hranovschii Feodor, 1908, Moldovean, medii incomplete 
Rezina: Moiseenco Constan., 1907; Ucrainean, medii 


“Referitor la secretarul II al CR Făleşti al PC(b)M totul este clar : este 
moldovean şi se numeşte Avraam. În schimb din ceilalţi 19 secretari II ai CR 
al PC(b)M 11 au fost ucraineni, 3 ruşi şi 2 moldoveni. Dacă judecăm după 
numărul de ucraineni la posturile de secretari ai CR ale PC(b)M este greu de 
înţeles cine totuşi a ocupat Basarabia ruşii sau ucrainenii ? 

“Dacă ne abatem puţin de la subiect şi medităm la rece, apoi anume 
acestea şi alte sute de cadre de “cileni” aduşi pentru ocuparea posturilor de 
miniştri, directori, ofiţeri NKVD, medici, etc. au alcătuit baza nomenclaturii 
comuniste din RSSM. Anume aceşti suspuşi au primit gratuit apartamentele 
cele mai bune, casele cele mai bune, posturile cele mai bine plătite, dreptul 
de a face cumpărături în magazine speciale bine aprovizionate etc. 

“Fără îndoială că toţi aceşti venitici la rândul lor şi-au adus rudele, 
Copiii, prietenii aşezându-i în casele băştinaşilor, care au fost deportaţi, 
împuşcaţi, aruncaţi de vii în gropi cu var. Toate oraşele şi orăşelele noastre 
au fost împânzite de larva comunistă. Acei puţini, care n-au izbutit să pri- 
mească case sau apartamente gratuit, şi le-au cumpărat la un preţ de nimic. 
Nu voi rămâne şocat, dacă voi afla de exemplu, că strada Ştefan cel Mare este 
locuită de 2 moldoveni! Zic acestea, fiindcă nomenclatura este nemuritoare, 
pur şi simplu periodic îşi schimbă culoarea politică pentru a regenera! 


“RAIONUL, JUDEŢUL NUMELE, ANUL NAŞTERII 
NAȚIONALITATEA, STUDII 

Bălţi, jud. Bălţi: Laviş Vasilii I., 1907, Ucrainean, superioare 
Briceni: Kravcenco Mihail Ia, 1906, Ucrainean, primare 
Sculeni: Ognev Nicolai Gr, 1904, Ucrainean, superioare 
Brătuşeni: Mihailicenco Mihail E, 1901, Ucrainean, primare 
Edineţ: Cartaşev Semion S, 1905, Rus, primare 
Lipcani: Taran Vasilii N, 1901, Ucrainean, medii 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 289 


Rîşcani: laşcenco Alexandr L, 1902, Ucrainean, primare 
Sângherei: Bezrucco Condrat M, 1902, Ucrainean, primare 
Ungheni: Kricun Grigorii A, 1905, Ucrainean, mediu incomplete 
Chişcăreni: Sapoval Ivan A. ? Ucrainean, medii 

Budeşti, jud. Chişinău Evtuşenco Pavel F, 1908, Ucrainean, primare 
Bujor: Poprujnâi Ivan Gr, 1906, Ucrainean, primare 

Kotovsk: Covaliciuk Alexandr, 1904, Ucrainean, primare 
Călăraşi: Capran Miron M, 1893, Ucrainean, primare 

Chişinău: Bârica Ivan F., 1909, Ucrainean, primare 

Nisporeni: Belicenco Profirii F., 1903, Ucrainean, primare 
Străşeni: Oleinic Ivan M., 1907 Ucrainean , primare 

Criuleni, jud. Orhei: Luchianenco Serghei M., 1903 Ucrainean, primare 
Orhei: Kuşneriov Alexei D., 1908 Ucrainean, medii incomplete 
Telenesti: Malahov Ivan G., ? Moldovean, medii speciale 
Rezina: Prohorschii Ivan F., 1900, Ucrainean, primare 

Susleni: Grenenov Timofei Ia., 1905, Rus, primare 

Răspopeni: Tcaci Chiril T., 1904, Moldovean, medii incomplete 


Lista secretarilor responsabili de cadre în CR ale PC(b)M, 
aprobată la şedinţa Biroului CC al PC(b) din Moldova 
(Procesul-verbal nr.9, 3 din 29.10.1940) 

“Dar să revenim la temă şi să vedem cine erau secretarii III ai CR ale 
PC(b)M ?După cum vedeţi în tabelul de mai sus deosebiri esențiale nu prea 
sunt,comparativ cu cei înscrişi în primul şi al doilea tabel. Din 23 de secreta- 
ri ai CR al PC(b)- 18 sunt ucraineni, 2 ruşi şi din nou 2 moldoveni, dacă 
numele de Malahov Ivan sau Tcaci Chiril poate fi atribuit la moldoveni. 
Totodată, 15 secretari aveau studii primare şi erau responsabili de cadre la fel 
ca şi ceilalți opt. 

“Si iată că toţi aceşti “cărturari au venit aici să bage pe gât populaţiei 
băştinaşe sistemul stalinist şi noul mod de viaţă - socialist şi ateist. 

“În caracteristicile acestor “înalţi demnitari” semnate de secretarul CC 
al PC(b)M Borodin se menţionează şi vechile locuri de muncă a celor nomi- 
nalizati. De exemplu: 

“1. Doncenco G.P.-[ ] 

Nota P.G.: aici documentul păstrează doar numele proprii, celelalte 
date sunt ilizibile. 

“2, Tişcenco I. P. - [ ] 3. Ursul V.I. - [ ] 4. Rozumovici C.S.-[ ] 

5. Morgun F.A.-[ ]6. Alexandrov I.S.-[ ]7. Cechin L.C. -[ |] 
8. Prohorschoi I.F. -[ ]9. Cusnerov A.D. -[ |] 10. Sapoval I.A.-[ ] 
11.Bezrucico C.M. -[ ] 

“Lista poate fi continuată. În unele documente nu este arătată adresa 
fixă de unde a venit un cârmaci sau altul, ci numai se menționează “când a 
venit în RSSM sau când a fost numit în functie...”, dar informaţia, în esenţă, 
este de acelaş gen. 

“Cu unele excepţii. Unii din cei trimişi înțelegeau că sunt nişte mario- 
nete de execuţie în politica lui Stalin ; alţii pur şi simplu, nu doreau să-şi 
părăsească oraşul, famila şi încercau să se eschiveze...dar o încurcau. De 
exemplu, la şedinţa Biroului CC alPC(b)M (Procesul-verbal nr.9, punctul 31) 
din 29 octombrie 1940 a fost “ascultată” cererea lui Melinic Filip Chirilovici, 
care a fost trimis de CC al PC(b) al Ucrainei pentru a lucra în Basarabia 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 290 


(conform originalului). Probabil că autorul cererii revenise în patrie, iar cere- 
rea fiind discutată în lipsa lui. Şi iată ce a hotărât Biroul CC: “În legătură cu 
faptul că tov. Melinic F.C. a plecat din Moldova la locul anterior de lucru în 
or. Haricov fără permisiunea CC al PC(b) al Moldovei şi prin aceasta s-a 
dovedit a fi nedisciplinat — fiind membru alPC(b), de a anunţa CC al PC(b) 
al Ucrainei şi de rugat Comitetul Regional al PC(b)U din Haricov să fie 
ascultat în calitate de dezertor”. 

“Dar cazuri de acest gen erau rare. În majoritate ocupanţii erau extrem 
de mulţumiţi. Primind posturile, pe care tot ei le-au născocit, erau cazaţi în 
cele mai bune case sau apartamente, care în scurt timp treceau în posesia lor 
la un pret de nimic sau gratis; salariile-cele mai mari; dreptul de a judeca 
populația băştinaşă, a-i trimite prin lagărele din Siberia, Altai etc; dreptul de 
a închide şcolile şi bisericile naționale; dreptul de a anula toate cărțile cu 
caractere latine, indiferent că sunt în română, franceză, germană sau engleză 
; dreptul de a se folosi de rodul muncii oamenilor paşnici din Basarabia. 

“ Aveau drepturi şi erau mulţumiţi. 

“Tată o scurtă caracteristică semnată de secretarul PC(b)din Moldova 
tov.Borodin unuia din aceşti mulţumiţi: 

Îşi acest pasaj este ilizibil - P.G] 

“Anexarea din 1940 nu putea fi posibilă fără acordul prealabil al 
Germaniei din 23 august 1939, când Hitler şi Stalin şi-au împărțit sferele de 
influenţă în Europa de Est. Astfel, Basarabia Nordul Bucovinei şi Ținutul 
Herţei au devenit primele regiuni româneşti în care a fost instaurat regimul 
comunist, anticipând, de rând cu ocuparea ţărilor Baltice şi a unor teritorii 
aparținând anterior Poloniei, expansiunea dominaţiei sovietice asupra între- 
gii Europe Centrale şi de Est după cel de-al doilea război mondial. România 
pierdea 3 776 309 cetăţeni, dintre care 53,49% români, 10,34% ruşi, 15,50% 
ruteni şi ucraineni, 7,27 % evrei, 4,91 % bulgari, 3,31 % germani. 

“Conform surselor sovietice numai în perioada 28 iunie-decembrie 
1940 s-au repatriat în Basarabia în jur de 300 000 basarabeni aflați în 
străinătate. Dintre aceştia aproximativ 220 000 proveneau din România, în 
rândul cărora, după date româneşti, “erau foarte multi evrei”. 

“Pentru a justifica declaraţia mincinoasă a lui Molotov că “în Basarabia 
populaţia majoritară o constituie ucrainenii”, autorităţile sovietice au depus 
eforturi mari pentru a transforma mincuna în realitate. La acest capitol se 
înscrie şi următorul document inedit din fondul arhivistic al CC al PCM, 
depozitat la Arhiva organizaţiilor social-politice a RM. Înainte de a vă pro- 
pune textul documentului, vă amintim că în 1940, potrivit înţelegerii dintre 
Stalin şi Hitler, mii de familii germane care locuiau în Basarabia s-au evacuat 
în Germania. Este binecunoscută hărnicia, punctualitatea, practicitatea 
nemților. Au lăsat case bune, bine amenajate şi au plecat spre patria lor istorică. 

“Autorităţile staliniste au luat la evidenţă tot imobilul respectiv şi au 
hotărât ca în scopul destabilizării unităţii naţionale româneşti din Basarabia, 
în casele nemților plecaţi să fie strămutați colhoznici ucraineni din diferite 
regiuni ale RSS Ucrainene. Observati! Nu români din Basarabia, nu ruşi, nu 
bieloruşi, ci ucraineni. lar acum textul documentului: 

“Procesul-verbal nr.20 , ş 8 al şedinţei Biroului CC al PC(b)M din 21 
decembrie 194020 “Despre situaţia privind strămutarea kolhoznicilor din 
regiunea Izmail în fostele colonii germane”, Biroul CC al PC(b)M a consta- 
tat că strămutarea kolhoznicilor din regiunile RSS Ucrainene în fostele colo- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 291 


nii germane din regiunea Izmail se îndeplineşte neorganizat. Descărcarea 
celor strămutați şi averii lor din vagoane se înfăptuieşte extrem de încet, 
eşaloanele cu cei strămutați stationeazä câte 10-20 de ore în aşteptare să fie 
descărcate. Cei sosiți, după descărcare în staţii, îngheaţă de frig în staţii câte- 
va ore în aşteptarea Transportului pentru a fi duşi la locul destinaţiei. Durata 
mare a aflării în drum a celor strămutați, lipsa de combustibil în vagoane şi a 
hranei pentru vite a dus la o îmbolnăvire în rândul celor maturi şi a copiilor. 
Drept consecinţă a celor expuse, pe tot parcursul căii ferate Chişinău, inclu- 
siv staţiile de intersecţie şi anexele, de la 4 până la 18 decembrie 1940 din 43 
de eşaloane cu strămutați au fost descărcate numai 15 eşaloane. Numărul 
mare de vagoane nedescărcate cu strămutați (1500 de vagoane) crează 
dificultăţi în activitatea căilor ferate. 

“Biroul CC al PC(b)M Hotărăşte: 

“1. De înştiinţat CC al PC(b) al URSS şi CC al PC(b)al Ucrainei despre 
faptul că din partea comitetului pentru strămutare de pe lângă Sovnarcomul 
RSS Ucrainene, Comitetul Regional Izmail al PC(b)U şi executivul regional 
n-au fost luate toate măsurile privind repartizarea kolhoznicilor strămutați. 

“2. De însărcinat Sovnarcomul RSS Moldoveneşti de a pune la 
dispoziţie fonduri de furaje şi produse alimentare în ajutorul kolhoznicilor 
strămutați. 

“3, De însărcinat şeful căii ferate Chişinău tov. Golic să ea toate măsuri- 
le pentru o mişcare cât mai rapidă a eşaloanelor cu strămutați la locul 
destinaţiei. 

“4. De însărcinat Comitetul Judeţean Bender, comitetele orăşeneşti 
Tiraspol şi Chişinău, comitetul raional Căinari al PC(b)M de a organiza 
controlul asupra deplasării eşaloanelor cu cei strămutați şi acordarea ajutoru- 
lui necesar acestora. 

“5. În scopul acordării ajutorului kolhoznicilor strămutați, de a forma o 
comisie din 3 persoane: vicepreşedintele Sovnarcomului RSSM-tov. Rudi, 
şeful secției transport al CC al PC(b)M - tov. Ivancihin şi şeful secţiei trans- 
port NKVD a căii ferate Chişinău - tov. Anosov. Secretarul CC al PC(b)M Borodin” 

“Deci, o politică destul de clară : băştinaşii în gropi cu var, împuşcaţi, 
în cel mai „bun caz” deportaţi în Siberia şi Altai; străinii - în casele acestora. 

“Atunci, în 1940 tovarăşul Nimeni a devenit stăpân în Basarabia. 

“Alexandru Moraru, istoric, mun. Chişinău“ 


Nota: Deşi în text se fac trimiteri bibliografice, acestea nu există. P.G. 


În afară de “justiţie” şi de poliţie politică (NKVD) în care au 
a ctivat, evreii au avut de distrus: cultura, învăţământul şi religia. 

- au atacat şcoala românească, europeană, impunînd şcoala 
sovietică, prin discreditarea familiei, a respectului faţă de profesori 
(«Mama voastră: Uniunea Sovietică, Tatăl vostru: Tovaräsul Stalin!»), 
promovînd-încurajînd denuntul, lepădarea de părinţi după modelul 
Pavlik Morozov; 

- au atacat cartea: au ridicat din biblioteci, de la particulari şi au 
ars toate volumele «tipărite cu litere burgheze, monarhiste, nationa- 
liste, faşiste» (citeşte: latine); cele tolerate au fost “epurate”. 

Rezultat - în învăţământ: 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 292 


- şcoli de rang secundar, la Chişinău: 25 ruseşti, 17 «moldove- 
nesti», 5 evreieşti”; 

- facultăţi: la Chişinău şi la Cernăuţi - de filologie-pedagogie - 
însă numai în ucraineană şi în rusă. Facultăţi tehnice: numai în afara 
«republicii», cu precădere în Ucraina; aceeaşi politică şi cu şcolile de 
meserii: adolescenţii care doreau să înveţe o meserie, după un examen 
de limbă rusă, erau trimişi la şcoli-internat în Ucraina”. 


“La 1 ianuarie 1941 s-a anunțat: alfabetul latin a fost interzis, 
înlocuit cu cel chirilic”. 


Fabricarea “linghii maldavinesti” (limbii moldoveneşti) - din 
arhaisme, din rusisme, din “adaptarea” rusismelor şi eliminarea 
tuturor neologismelor franceze - dar nu şi germane! 


“Biserica a fost interzisă în faza a doua (1 ianuarie 1941), însă 
preoţii, călugării, credincioşii au fost agresati din primele momente ale 
regimului sovietic. Evreii au fost în majoritate zdrobitoare alcătuitorii 
Brigäzilor de Propagandă Antireligioasă (“S.V.P”). Ei pătrundeau în 
catedrale, în biserici, în mănăstiri, chiar în timpul slujbei religioase, cu 
drapele roşii, cu şepcile pe cap, urlînd: «Moarte popilor! Jos opiul 
noroadelor!!», după care treceau la devastări: doborau, spărgeau icoa- 
nele, le mâzgăleau cu vopsea - nu de puţine ori cu scârnăvie - scoteau 
ochii sfinţilor; uneori, pe dosul lor lipeau portretul lui Stalin. Intrau în 
altar, se îmbrăcau cu veşmintele preotesti - şi, cu pumnul ridicat, cân- 
tau Internaționala. Scuipau crucile, urinau în faţa altarului - credin- 
cioşii nu îndrăzneau să se opună: în uşă se aflau NKVD-isti înarmaţi, 
gata să intervină. Au pângărit, au ars cărţile de cult, precum şi cele din 
bibliotecile parohiale, episcopale, mitropolitane. Au perchezitionat 
locuinţele, confiscînd, distrugînd icoane, crucifixuri, biblii. Lăcaşurile 
de rugăciune au fost prefăcute în cluburi, magazii, grajduri. Paraclisul 
Palatului Mitropolitan a fost amenajat în sală de spectacole a Palatului 
Pionierilor. Capelele din cazărmi: în magazii, grajduri. O bisericuţă 
din portul Ismail în magazie, iar o capelă militară din Cetatea 
Hotinului - în latrină. Tinerii evrei din Brigăzile Antireligioase 
perturbau, fluierînd, huiduind cortegiile funebre... 

Există informaţii potrivit cărora Sorin Toma - de pildă - a avut 
un rol de seamă în “noua cultură - sovietica” - prin brigăzile kultar- 
meitilor : cărţile din biblioteci (tipărite cu “litere monarhiste”) au fost 
retrase şi distruse; deasemeni a avut un rol important în inventarea 
“limbii moldoveneşti”; a activat cu entuziasm şi în Brigăzile Atee; 

Cât despre Perahim (Jules), el s-a ocupat de muzee şi de bietul 
patrimoniu artistic (cât fusese, după noaptea rusească de până la 1918, 
după ravagiile Marii Revoluții din Octombrie). El a fost responsabilul 
suprem al “lichidării” tuturor muzeelor din Basarabia, fie acestea de 
oarecare importanţă, ca cele de la Chişinău şi Cetatea Albă, fie 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 293 


judeţene: Orhei, Soroca, Hotin, Ismail. Exponatele, în cel mai fericit 
caz au fost “centralizate” - în magazii - fie, în cazul picturilor - pur şi 
simplu furate de tovarăşii revoluționari din echipa de “artişti” ai lui 
Perahim. Tot el este autorul distrugerii-dispersării-pierderii pentru 
totdeauna a pieselor din muzeelor religioase - întreprindere în care a 
primit două mâini de ajutor de la Sorin Toma. 

Încă nu am aflat cu ce s-a ocupat - la Chişinău - tovarăşul Celac, 
tatăl lui Sergiu şi al Marianei. Vom afla în curând (fireşte: prea-târziu). 


48 preoţi deportaţi, ucişi, dispăruţi între 1940-1941: 

Preoţi ucişi imediat după Cedare, de către evrei: Eustatie Chiriţă, 
Gheorghe Mihalache, Gheorghe Tudorache, Teodor Bunescu, 
Gheorghe Maleavin (vezi şi mai jos: Motescu, E. Popovici, Nicador 
Maleschi). 

Au murit “de inimă rea” în ziua Cedării preoţii: Mihail Vasilache, 
Dumitru Cozinschi, Ştefan Zagorodnâi, lon Dulap. 

Printre deţinuţii “arşi” în închisoarea din Orhei s-a numărat şi 
elevii cu condamnări “mici” din Lotul Institutului Pedagogic (vezi 
nota nr. 1 la acest capitol); şi preotul Mina Tärus. 

Siliti să fugă în iulie 1941, ruşii au vrut să-i împuşte, dar evreii au 
impus “pedeapsa focului”: au incendiat penitenciarul, cu arestatii în 
celule. 


În groapa comună din curtea sediului NKVD Orhei au 
fost găsite cadavre cu chipurile arse cu vitriol, imposibil de 
identificat. 


La Ismail una din gropile comune a fost săpată în... cimitirul 
evreiesc. 


“Închisoarea: până la 15 februarie 1941: arestate 48.000 
persoane”. 


“Deportarea : fără judecată - «pe bază de listă»; 

“a) capi de familie 

“b) familii întregi 

“Pe vagoane scria: «Tren cuprinzînd muncitori români care 
au fugit din România de sub jugul boerilor, ca să vină în raiul sovietic. 
lesiti-le în cale cu flori!»” 


Numärul deportatilor nu se cunoaste cu precizie. Se crede cä cel 
putin 300.000 persoane. 

În locul lor au fost aduşi cca 200.000 de nemoldoveni. 

Planul de deportări fusese pus la punct mult timp înainte de 
ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei. 

Scopul: desnationalizarea. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 294 


“În toamna anului 1941 unităţi ale Armatei române au descoperit, 
lângă Odessa, un tren de marfă: în fiecare vagon (din cele 22) câte 
40-60 persoane împuşcate prin pereţii de lemn [Doar acest tren a 
cuprins 1.000 victime]. Adulţi, femei, copii - fuseseră arestaţi şi trimişi 
în Siberia cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului...” 


“«Rezolvarea şomajului» (deportarea mascată) prin «depla- 
sare benevolă»: 

“- până în septembrie 1940 «trimişi în URSS» [din Teritoriile 
Ocupate]: 135.000 muncitori; 

“- în octombrie-noiembrie: 19.200 

“ în decembrie: 27.000 

“Aceştia erau «trimişi liberi”. 


“ Asasinatul individual, colectiv: 

“- arestatii mai putin periculoşi erau deportaţi; 

“- periculoşii erau asasinați pe loc, după ce, sub tortură, li se 
zmulgeau scrisori care trebuiau să pară expediate din... Siberia. 

“_ la Chişinău, execuțiile: în beciul sediului NKVD din str. Viilor 
nr. 97. În septembrie 1941 [la trei luni după liberare] au fost descope- 
rite 87 cadavre, dintre care 15 într-o groapă comună - mâini, picioare 
legate; 

“- la Ismail: sediul NKVD, subsolul imobilului din str. G-l 
Văitoianu: 6 cadavre (5 bărbaţi, o femeie), mâini legate la spate; 

“- la Cetatea Albă: 19 aprilie 1942 - 19 cadavre; 


“La Cernăuţi: înainte de 22 iunie 1941 sovieticii «arestaseră prea 
multi, nu-i mai puteau transporta; i-au legat, i-au aşezat cu faţa în Jos, 
au trecut cu tancurile peste ei»; 


“Orchestra simfonică a Basarabiei fusese surprinsă de cedare 
într-un turneu de concerte prin ţară. S-a întors în 3 iulie [1940]. În gara 
Chişinău toţi muzicienii au fost suiti în camioane, duşi, în Valea Morii, 
lângă Orhei şi împuşcaţi”; 


“După izbucnirea războiului: la Sorotov, au fost executaţi 15.000 
ostatici şi prizonieri români ca represalii pentru împuşcarea ostaticilor 
x a i . CE] 
evrei dupä explozia Comandamentului de la Odessa. 


După o statistică sumară alcătuită de români la sfârşitul anului 
1941: în intervalul de 12 luni - între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 - 
au fost asasinate sau au murit sub tortură cca 30.000 de persoane. 


“În ajunul Paştelor 1941, un grup de 40 elevi de la Institutul 
Pedagogic nr. 2 din Orhei au redactat manifeste antisovietice - redac- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 295 


tate de profesoara de filosofie Maria Manjaru şi de elevul Dumitru 
Avramoglu: “«Ne-am săturat de regimul şi de pâinea sovietică! Vrem 
pâine românească! Jos Bolşevicii! Jos NKVD! Jos Stalin!» Trädati de 
o colegă evreică, au fost arestaţi. În frunte cu profesoara, elevii majo- 
ri: Anatolie Guma, Grigore Mihu, Vichentie Eprov, Victor Bradetchi, 
Anatolie Cotun, Onisie Cozma au fost executaţi ca «spioni şi trădători 
de ţară»; minorii au fost condamnaţi la pedepse între 10 şi 25 ani”. D 


“Pe ocupanti îi impresionaseră prăvăliile în general, în special 
magazinele alimentare. Cumpărau cantităţi enorme de alimente. 
Mâncau pe loc, până li se făcea rău. Trimiteau colete uriaşe la ei, în 
Rusia. Spre uimirea localnicilor, Ruşii cumpărau mari cantităţi de vase 
de bucătărie, mosorele de aţă, zeci de metri de panglică, ace de cusut, 
ace pentru maşini de cusut, nasturi 2) - mai cu seamă nasturi. În maga- 
zinele de îmbrăcăminte erau uluiti de ce se putea găsi - nu se atingeau 
de pălării, cravate (considerate «burgheze»). Era frecvent ca rusoaice- 
le să iasă în oraş îmbrăcate în cămăşi de noapte, crezînd că sunt rochii 
de stradă. Au fost văzute purtînd sutien peste rochii, peste bluze”. 


Masacrul de la Fântâna Albă (după mărturia supravietuito- 
rului Vasile Vorobet, publicată în Datoria românească, Chicago, Il, 
USA - Anul IX, nr. 23, nr. 2/2004): 

“La l aprilie 1941, lângă localitatea Fântâna Albă din Bucovina 
ocupată de sovietici a avut loc un masacru: victime: românii care au 
încercat să se refugieze în patria mamă. (...) Nu trecuse nici un an în 
infernul ocupaţiei bolşevice şi românii, cei de neam şi de sânge cu noi, 
majoritatea situaţi pe ambele maluri ale Siretului (Idesti, Suceveni, 
Demca, Carapciu, Petriceanca, Cupca, Pătrăuții de jos, Hliboca, ş.a.) 
au fost cuprinși de îngrijorare: se începuse măsurarea pământurilor, 
a pădurilor, inventari-erea averilor în scopul înfiinţării colhozurilor, 
recrutarea tineretului în Armata Rosie, dijmuirea recoltelor prin 
‘cote’ obligatorii etc. La toate acestea se adăuga durerea cea mare: 
prin ocuparea acestei părţi din Bucovina, mulți dintre ei au fuseseră 
despărțiți de părinţi, de copii, de soți, de soții, de fraţi, de surori. 

“Celelate naţionalităţi (nemți, poloni, evrei, slovaci) au primit 
dreptul la repatriere. Din Pătrăuții de Jos s-a iscat zvonul că şi romă- 
nii pot să se repatrieze, trecind gardul de sârmă ghimpată în 
România. Acest zvon a zburat din gură în gură prin satele amintite şi 
astfel, la 1 aprilie 1941 mii de români au luat hotărirea să lase agoni- 
seala de-o viaţă acolo şi să trăiască restul vieţii în România-Mamă. 

“Lângă moara din Hliboca s-a desfăşurat un miting ad-hoc. 
Înveşmântaţi în haine de sărbătoare (...) s-au strâns toți cei care şi-au 
pus în gând să treacă gardul de sârmă. Oamenii, cu lacrimi în ochi de 
bucurie şi speranţă rosteau rugăciuni. Au scos din biserică pentru a fi 
însoțiți pe drum cruci, prapori, icoane. Cineva din mulțime a spus cu 
glas tare: «Oameni buni, la graniţă ne aşteaptă fraţii din România cu 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 296 


pâine şi sare!» La rândul lor şi ei veneau cu pâine şi sare în ştergarea 
albe. Toţi aveau convingerea că se apropie timpul să-şi poată revedea, 
în Sfârşit, soţia, soţul, tatăl, fiica, fratele. 

“S-a dat un semnal de plecare spre graniță (...) pe un drum de 
pădure către toloaca [päsunea, islazul - n.m.] de la Varnița, Fântâna 
Albă. Mergeau în grupuri, cu icoanele în braţe. Cei din faţă aveau tri- 
colorul desfăcut, înconjurat de prapori, steaguri albe şi cruci. Din 
când în când se auzea din mulțime: «Trăiască România Mare şi 
Regele Mihail». Din spate se auzeau alte voci: «La graniţă! La 
graniță!» 

“Grănicerii ocupanților le-au ieşit înainte, îndemnindu-i să facă 
cale întoarsă, că altminteri au ordin să tragă (...) Ei nu au crezut. Cum 
puteau să creadă când consăteni de-ai lor de alte naţionalităţi au fost 
sprijiniți să plece! Ignorind somatiile, în strigătele disperate: 

“«La graniţă, la granitä!», au pornit mai departe. 

“Din acel moment s-au închis uşile iadului. După primele rafale 
lumea s-a aruncat la pământ. Cei nevätämati, la îndemnul celor din 
urmă: «Înainte! Ural», s-au ridicat reluîndu-şi drumul, dar si din 
aceştia au căzut mulți sub gloanţe. Din mulţime se insista: «Ridicati 
batistele albe!», dar gloantele ciuruiau şi mâinile ridicate şi batistele. 
(...) Se trăgea din toate părţile. Cei rămaşi vii încercau să fugă spre 
pădure, unii dintre ei târindu-se răniţi şi plini de sânge. Se trăgea şi 
din pădure, de după copaci. Toloaca de la Varnița s-a umplut de mor- 
mane de cadavre. Mame cu copii mici ascunşi în traiste sau duşi de 
mână cădeau şi nu se mai ridicau. Peste tot se auzeau vaiete, gemete, 
blesteme. (...) s-a pornit o adevărată hăituire şi vânătoare de oameni. 

“O parte dintre cei care au scăpat cu viaţă au fost deportaţi în 
Kazahstan. Numitul Tudor Deca s-a întors de acolo după 28 ani. 
Acasă n-a mai găsit pe nimeni. Pădurarul de atunci, la câteva zile 
după astuparea gropilor comune, a găsit în pădure, după o grămadă 
de vreascuri, un copil de 7 ani, mort pentru că i se scursese tot sânge- 
le din cauza rănilor (...). 

“Unul din supraviețuitorii masacrului, prof. Gheorghe Mihailiuc 
povesteşte: 

“«Invazia sovietică din 1940 s-a dovedit a fi cea mai îngrozitoa- 
re, cea mai lipsită de umanitate. Odată cu venirea lor a început pro- 
cesul de asimilare, insistindu-se pentru dispariția trăsăturilor specifi- 
ce românilor, a limbii române, elementul de bază a naţiunii. Peste tot 
s-a pus în practică rusificarea: obiceiurile, tradiţiile neamului erau 
interzise, religia era oprimată, chiar gândirea omului era dirijată din 
afară. Sărbătorile religioase şi nationale, interzise. Pentru a stärpi 
orice deviere de la linia ideologică impusă s-au comis tot felul de atro- 
citäti: persecuții, condamnări, deportări, jefuirea oamenilor mai 
înstăriți, falsificarea istoriei (crimă care continuă şi azi)» ” 

“(...) După căderea comunismului şi destrămarea“ Minuniiy 
Sovietice, în locul odioasei crime, urmaşii celor dispăruţi au ridicat şi 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 297 


sfințit în anul 1943 (...) o TROIȚĂ - pe care autorităţile ucrainene au 
demolat-o! ” /sublinierea mea, apăsată]. 


“În noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 (joi spre vineri) a început 
deportarea masivă a Basarabenilor şi a Bucovinenilor. Circa 200.000 
(unii contestă cifra astfel: «Numai 100.000!5) oameni au fost deportați 
în Siberia”. 

“« Într-un sfert de oră să fiţi gata!» 

“De acasă erau urcați în camioane militare. La gară, în tren, câte 
60-70 persoane în fiecare vagon (de marfă). 

“Pe vagoane scria: «Emigranti voluntari» ”. 3) 


“Au fost deportaţi şi evrei - numai dintre cei foarte bogaţi ori 
sionişti; au fost şi câteva cazuri de ‘membri ai partidului culacilor” 
(PNȚ) si ai “partidului fascist liberal” (PNL). 


“În judeţele din Sudul Basarabiei, trecute la Ucraina, nu au fost 
despărțite familiile; în RSSM: bărbaţii duşi separat în lagăre de muncă 
forţată, familiile în Siberia”. 


“La Comrat, denuntätor-sef: Rimanov. Spre deosebire de alți 
ticăloşi, el nu s-a retras cu Armata Roşie după 22 iunie 41. Localnicii 
l-au linşat”. 


“Pe drum (era iunie, vara), oamenii cereau apă. NKVD-iştii le 
aruncau prin ferestrele zăbrelite peşte sărat: 
“«Na, apă sovietică pentru bandiți de români! Pentru faşişti!»”. 


“Supraviețuitorii, când primeau Adeverinţa de reabilitare (!), 
constatau că data condamnării era cu cel puţin un an ulterioară 
PE + e -i . . . . . o 99 
arestării: fuseseră deportaţi fără decizie juridică. 


“Direct-responsabili de teroarea din Basarabia - între 28 iunie 
1940-22 iunie 1941: 

“Serov - înalt comisar NKVD al... RSS Ucrainene; 

“Dmitrenko, înalt comisar NKVD al RSS M(old)” 

“Gog(o)lidze - reprezentantul NKVD al lui Stalin [a fost executat 
odată cu Beria - ce târziu, ce târziu!]; 

“Nasedkin, şeful Gulagului pe întreaga Uniune Sovietică [în luna 
mai 1941 Nasedkin definitivase planul de deportări masive din 
Estonia, Letonia, Lituania, Basarabia şi Bucovina de Nord]; 

“Borodin - prim-secretar al PCM...” 


Bilanţul unui an de “putere sovietică”: 
- arestarea, deportarea, asasinarea a peste 300.000 români, repre- 
zentînd 12,23% din populaţie - după revenirea sovieticilor, în 1944, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 298 


numărul victimelor avea să urce la valori terifiante, atingînd în 1953 
peste o treime (33%) din totalul populaţiei Basarabiei. (vezi şi Nota 3) 


Mărturia lui Vadim Pirogan despre ziua de 13 iunie 1941: 
TRAGEDIA POPORULUI ROMAN DIN BASARABIA 


13 Iunie 1941 

Nimic nu prevestea aceasta napasta, aceasta tragedie a poporului 
nostru. 13 iunie — infioratoare zi. Putini au putut sti, gandi si intelege 
ca s-ar putea intampla asa ceva pe acest pamant patimit si inecat in 
sange nevinovat... 

Marfarele au fost aduse in gari cu cateva zile mai devreme. 
Din timp, erau completate si listele care mai erau si studiate amanun- 
tit, ca nu cumva sa fie uitat vreunul. Listele erau studiate si tinute in 
mare taina, astfel incat, lovitura de gratie sa fie data prin surprindere. 
Au fost mobilizati toti comunistii, nkvd-—istii, toti tradatorii si pârâto- 
rii, cei care nu si-au iubit niciodata neamul, tara. Vicepresedinte al 
sovietului orasanesc era Polosov. E drept, el traia bine cu tata, dar ce 
putea face? Masina diabolica functiona si nu mai era cu putinta s-o 
opresti. 

Cu o luna si ceva mai inainte, la un pahar de vin, Polosov i-a 
spus, printre altele, lui tata: 

— Stefan Egorovici, ar fi bine ca dumneata sa te muti undeva, in 
alta parte... Multe se pot intampla...Vinde, imparte totul, schimba-ti 
locul de trai... 

Mai mult nu i-a spus nimic. Pentru unul care ar fi trait mai mult 
timp in URSS, acest sfat ar fi fost de ajuns ca el sa-si stranga boarfe- 
le, sa-si ia femeia si copiii si sa dispara... Sa i se piarda urma...Dar tata, 
ca toti basarabenii care abia gustasera din "fericirea" sovietica n-a 
inteles talcul acelor vorbe... 

Dupa tata au venit noaptea, la ora 24.00. Erau trei: doi civili si 
unul in uniforma de nkvd-ist. Treziti din somn, buimaciti, ai nostri au 
deschis. Oaspetii nepoftiti au intrat si le-au ordonat sa se imbrace, apoi 
le-au citit ordinul de deportare in tinuturile inghetate. Tata se astepta 
la orice, numai la asta nu. Nu credea ca va fi luat si dus de acasa... 
Lacrimile ii curgeau pe obrazul indurerat... 

Din tot ce mai avea in casa si pe langa casa le-au dat voie sa ia 
100 de kg de bagaj... Noroc de Iulia Ivanovna, care a inceput sa 
stranga cate ceva. Alegea in pripa si punea lucrurile in sac, in sacose si 
geamantane. Punea, scotea si iar punea... De ea s-a apropiat soferul 
masinii, in care urmau sa fie incarcati. 

— Tovarasa, luati-va haine calde si de mancare. Unde va duceti 
ii frig... Haine calde... 

Iulia Ivanovna s-a uitat lung la el, neintelegand ce vrea sa spuna... 

— Imbracaminte calduroasa si mancare... Drumul e lung. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 299 


Tata asa si nu a putut sa-si revina. Avea sufletul zdrobit. 

Trezit din somn si infricosat de vorbele rastite ale celor trei, 
fratele meu, de 9 ani, dardaia intr-un ungher. 

— Du-te la tanti Vera, 1-a zis lulia Ivanovna, gandindu-se ca, 
poate, macar el va scapa. Tolic a tasnit in noaptea neagra, a batut in 
geam la tanti Vera. Dar n-a raspuns nimeni... 

Tanti Vera se afla in casa, ingrozita, 11 zarise pe nkvd-isti in curte 
— siluetele lor se miscau ba ici, ba colo. De frica, s-a temut sa-1 
deschida fratelui meu. Vazand ca nu raspunde nimeni, Tolic s-a intors 
acasa unde au fost incarcati in masina si dusi la gara Pamanteni. 
Vagoanele — zeci de vagoane — ii asteptau, trase pe linii. Baltiul nu 
mai vazuse asa ceva. Inca din vremea tarului, cand pe strazi erau dusi 
condamnatii la ocna... Lume multa in fata garii. Pe peron nu e voie sa 
treci. Santinele cu pusca in mana peste tot. Cei urcati cu de-a sila in 
vagoane plang. Si rudele plang afara. Plang oameni necunoscuti... 
Plang copii dupa gratii. Soldatii din escorta se plimba in lungul vagoa- 
nelor, nu le pasa de nimeni si de nimic. Vagoanele sunt incuiate pe din 
afara, in ele — oameni nevinovati de toate neamurile: moldoveni, rusi, 
ucraineni, evrei... Basarabeni... 

"Eliberati" cu numai un an in urma, erau scosi din casele lor si 
dusi in Siberia. Intre timp, barbatii au fost despartiti de femei si 
copil... Toate familiile destramate. 

Spre seara, trenurile s-au pornit unul dupa altul, spre rasarit. 
Despre cele intamplate mi-a povestit mama Iuliei Ivanovna, cand, 
dupa doua zile, am sosit de la Chisinau la Balti. O ascultam si plansul 
ma ineca... Casa — pustie... Umbla rusii prin ea si cumpara de la 
bunica, la preturi derizorii, cate ceva din lucrurile ramase. 

Bunica mi-a dat ceva bani, am luat doua costume a lui Costache 
Leanca, pe care tata le pastra, tragand nadejde ca se va intoarce 
candva, din lagarul Suhobezvodnaia de langa orasul Gorki, unde a fost 
dus imediat dupa ziua fatala, 28.06.1940, cand toti deputatii din 
Sfatul Tarii ramasi in Basarabia au fost arestati, unii impuscati, pentru 
ca au unit neamul romanesc in 1918. Tata mai credea ca dreptatea va 
invinge si ca mos Costache va fi cercetat si eliberat... Cat de naivi am 
fost noi, romanii basarabeni. M-am intors la Chisinau, unde tot astep- 
tam ca ovirul sovietic ne va da drumul in Tara, in Romania. Nu l-am 
mai vazut niciodata pe tatal meu, Stefan Pirogan, primar de Balti, timp 
de 11 ani, democrat cu idei socialiste, care a murit in lagarul Ivdei din 
Ural, la doar 52 de ani, despartit de familie si judecat in cea mai umana 
"tara din lume". Si azi, cand unii din cei bolnavi de nostalgie readuc 
monumentul lui Lenin in sate, nestiind istoria adevarata, nestiind ca 
Lenin a fost cel mai mare criminal al sec. XX... Pe constiinta lui au fost 
zeci de milioane de vieti omenesti ucise si Dumnezeu l-a facut nebun 
la o varsta tanara. Dumnezeu nu-i va uita pe acei de azi a caror maini 
sunt patate de sangele multor popoare. 

Vadim PIROGAN 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 300 


Calvarul bucovinenilor sub ocupatia sovietica 


Evenimentele dramatice din vara anului 1940 au intrerupt brusc 
viata pasnica a locuitorilor Bucovinei, Basarabiei si tinutului Herta. In 
decurs de sase zile (28 iunie - 3 iulie 1940), Romania a pierdut prin 
ultimatumul Uniunii Sovietice o suprafata de 50.762 kilometri patrati 
(inclusiv 6262 km patrati in Bucovina) din teritoriul sau, cu o popu- 
latie de cca. 3.776.000 de locuitori. Chiar din primele zile, regimul 
totalitar-stalinist a purces la sovietizarea teritoriilor anexate, fenomen 
ale carui consecinte au fost impunerea ideologiei totalitar-comuniste si 
distrugerea vietii politice si a structurii socio-economice traditionale in 
teritoriile respective. 

Dumitru Covalciuc, in studiul sau "Romanii nord-bucovineni in 
exilul totalitarismului sovietic”, demonstreaza ca "prin promovarea 
politicii staliniste de genocid etnic, in perioada 1940-1941 si in per- 
ioada 1944-1952 au existat cinci etape legate de modificarea structurii 
etnice a populatiei ramase in teritoriul ocupat". Fiecare etapa a consti- 
tuit o veriga a unui lant de masuri si metode represive, necunoscute 
pana atunci de o populatie "eliberata" nici mai mult, nici mai putin, 
decat "de sub jugul cotropitorilor burghezo-mosieresti romani". In 
acest sens, s-au adoptat legi privind interzicerea fostelor partide poli- 
tice, nationalizarea pamantului si a intreprinderilor, socializarea 
imobilelor, colectivizarea agriculturii, au fost desfiintate societatile 
culturale, au fost suprimate toate publicatiile periodice etc. 

Deoarece pentru perioada de pana la primul recensamant sovietic 
din 1959 nu exista date oficiale sistematizate privind schimbarea struc- 
turii etnice a regiunii Cernauti si cauzele acesteia, pentru a pastra 
obiectivitatea, pe parcursul cercetarilor ne-am bazat doar pe declaratii- 
le martorilor oculari, facand trimiteri la acele informatii care deja fuse- 
sera date publicitatii. 

Masacrarea elementelor "anti-sovietice" 

Prima etapa au constituit-o executiile izolate ale "elementelor 
antisovietice", urmate de masacrarea organizata a populatiei. Imediat 
dupa "eliberare", noile autoritati au declansat pe teritoriul regiunii 
Cernauti sistemul de faradelegi si crime oribile indreptat impotriva 
populatiei bastinase. Sub pretextul ca intentionau sa treaca frontiera si 
sa se stabileasca in Romania, sute de oameni au fost impuscati fara 
cercetari si judecata, in curtile lor, pe drumuri, pe campuri, in locuri 
publice. Altii au fost executati pentru ca ar fi facut spionaj... in favoa- 
rea Romaniei. Membrii fostelor partide politice din perioada interbeli- 
ca, fostii primari, ofiteri, jandarmi, preceptori, preoti, care n-au reusit 
sa se refugieze in Romania, au fost arestati si escortati in directii necu- 
noscute, de unde nimeni nu s-a intors. 

Pana la primele "alegeri libere" din 12 ianuarie 1941, actiunile de 
lichidare fizica a romanilor nord-bucovineni, herteni si nord-basarabe- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 301 


ni, care faceau parte din componenta regiunii Cernauti, au avut un 
caracter oarecum mai izolat si victime ale regimului bolsevic au 
devenit in temei asa-zisii "exploatatori” ai oamenilor muncii, aceia 
care nutreau sentimente ostile fata de Armata Rosie, care incercau sa 
fuga in Romania. 

Invazia comisarilor 

In urma unei decizii adoptate de Biroul Politic al Comitetului 
Central al Partidului Comunist din Ucraina, in regiunea Cernauti au 
fost trimise 4.970 de persoane pregatite sa traduca in viata directivele 
autoritatilor centrale, dintre care 893 de activisti de partid, 1004 acti- 
visti sovietici, 777 de specialisti in domeniul industriei, 540 de recep- 
tioneri, 195 de specialisti in domeniul comertului, 137 de lucratori ai 
Justitiei si Procuraturii etc. Dintre acestia, 3145 erau membri plini sau 
candidati de partid. "Specialistii" nou-veniti au fost numiti in toate 
functiile superioare de conducere. Autohtonilor li s-au rezervat 
posturi de ranguri inferioare. 

O directie distincta in actiunile sovieticilor a constituit-o depista- 
rea asa-zisilor "dusmani ai oranduirii socialiste", eliminarea oricarei 
opozitii, deportarea nemultumitilor. Teroarea a facut "parte integranta 
din procedeele si obiectivele bolsevice, motiv pentru care, spre 
deosebire de teroarea iacobina, care a durat numai un an, avea sa inso- 
teasca regimul totalitar comunist de-a lungul intregii sale existente”. 

Deportarile si intemnitarile erau si o modalitate de a forta natio- 
nalitatile din noile regiuni sa se subordoneze total lui Stalin. In acest 
scop, in teritoriile anexate, intr-un mod accelerat au fost constituite 
organele de represiune. Astfel, la 1 septembrie 1940 era deja organi- 
zata si completata cu cadre Directia pentru Regiunea Cernauti a 
Comisariatului Popular (?) pentru Probleme Interne (cunoscut sub 
abrevierea NKVD), cu tot cu sectiile ei raionale. In februarie 1941, pe 
baza acestei Directii, au fost create Directii independente pentru 
Regiunea Cernauti ale NKVD-ului si Comisariatului Popular (?) 
pentru Securitatea Statului (NKGB), cu lucratori recrutati din diverse 
regiuni ale Ucrainei si ale altor republici sovietice. 

Prin ordinul NKVD-ului Uniunii Sovietice, din 7 septembrie 
1940, si a unuia similar al NKVD-ului Republicii Sovietice Socialiste 
Ucrainene, din 20 septembrie 1940, s-a dispus infiintarea pe teritoriul 
regiunii a patru inchisori: doua la Cernauti (nr. 1, prevazuta cu 128 de 
angajati si un plafon de 700 de intemnitati; nr. 2, cu 46 de angajati si 
160 de detinuti), una la Hotin (42 de angajati si 100 de intemnitati) si 
alta la Storojinet (41 de angajati si 60 de detinuti). In plus, la Cernauti 
a fost organizat un arest preventiv, cu 40 de angajati si cu un plafon de 
160 de detinuti. In scurt timp, insa, numarul detinutilor avea sa 
depaseasca de cateva ori plafonul total planificat. 

Deportarile 

Deja la 2 august 1940, Bogdan Kobulov, adjunctul Comisarului 

NKVD al URSS, semna un ordin de deportare a 12.191 de "elemente 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 302 


antisovietice" din regiunile romanesti incorporate (la 28 iunie 1940) 
RSS Ucrainene. Acest fapt demonstreaza ca fisarea persoanelor res- 
pective s-a desfasurat intr-un interval mai mic de o luna de zile. De la 
Cernauti, in luna august 1940, au fost expediate in Siberia doua 
esaloane cu deportati. Insa operatiunea de depistare si deportare a 
bucovinenilor nu s-a oprit aici. 

Toti asa-numitii "dusmani ai puterii sovietice" au fost trecuti 
initial in tabele speciale, fiind apoi arestati si condamnati, iar familiile 
lor deportate in regiunile estice ale Uniunii Sovietice. Astfel, la 4 
decembrie 1940, Martinov, capitan al Securitatii de Stat, seful 
Directiei NKVD pentru Regiunea Cernauti, trimitea la Ministerul de 
Interne de la Kiev un tabel cu numele a 2 057 de persoane care urmau 
sa fie deportate. Pe aceste liste au fost trecuti 855 mari comercianti, 
302 mari proprietari de imobile, 245 inalti functionari, 227 industriasi, 
141 fosti politisti, 77 fosti agenti ai Sigurantei, 80 de prostituate, 74 
mosieri si 26 alb-gardisti. In perioada imediat urmatoare, toti acestia au 
fost deportati in Siberia. 

In februarie 1941, la prima Conferinta regionala a Partidului 
Comunist, Ivan Hrusetki, prim-secretar, sublinia ca numarul "dusma- 
nilor puterii sovietice", depistati in ultima vreme numai in orasul 
Cernauti, se ridica la 658 de persoane, provenind din categoriile socia- 
le mentionate mai sus. Casele confiscate de la proprietarii legitimi erau 
trecute in mainile miilor de "specialisti" adusi din regiunile estice. 

La sate, unde trebuia distrusa baza sociala a capitalismului pentru 
a putea realiza cooperativizarea si a putea organiza colhozuri, s-a 
aplicat "politica de deschiaburire". Catre sfarsitul lunii februarie 1941 
[19407], pe liste speciale au fost incluse 3 970 de gospodarii ale 
chiaburilor din intreg tinutul. Acestia, impreuna cu familiile lor, au fost 
deportati in Siberia si Kazahstan in vederea "reeducarii". 

Deja in primele luni de ocupatie a inceput un aflux masiv de oame- 
ni din diferite regiuni ale URSS, care se stabileau cu traiul in locuintele 
si casele bucovinenilor si basarabenilor refugiati sau deportati. 

Fuga in Romania 

Desfasurarea fulgeratoare a evenimentelor de la sfarsitul lunii 
iunie 1940 a facut ca multe familii sa se pomeneasca despartite de noua 
linie a frontierei sovieto-romane. Foarte multe persoane, mai ales in 
mediul rural, dar si in cel urban, au fost surprinse de vertiginoasa inain- 
tare a Armatei Rosii si nu au avut timp sa se retraga impreuna cu arma- 
ta si administratia romaneasca. Multi au fost intorsi din drum de catre 
soldatii sovietici. 

Din 3 iulie 1940, asa cum informa populatia un anunt oficial, 
noua frontiera cu Romania a fost inchisa "cu lacat", lipsind oamenii de 
posibilitatea legala de a se refugia. Aceasta situatie i-a constrans pe 
locuitori, mai ales pe cei de origine romana, sa incerce sa traverseze 
clandestin noua linie de demarcatie. Unii au fost arestati de granicerii 
sovietici si persecutati, altii au reusit totusi sa ajunga in Romania. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 303 


Potrivit datelor oficiale sovietice, din sectorul detasamentului 97 
graniceri, care se intindea de la granita pana la 7,5 km de Cernauti, in 
primele cinci luni de ocupatie (iulie - noiembrie 1940), au trecut ilegal 
frontiera 471 de persoane din diverse localitati ale raioanelor Hliboca, 
Herta, Putila si Storojinet. Din satele mai indepartate de frontiera, din 
raioanele Vascauti, Zastavna, Noua-Sulita, Sadagura si Cernauti rural, 
s-au refugiat clandestin in Romania, catre sfarsitul lunii decembrie, 
628 de persoane. Trebuie sa subliniem faptul ca emigrarea nu cunos- 
tea granite etnice sau sociale. 

In primul an al dominatiei sovietice, potrivit datelor unui cerceta- 
tor ucrainean, numarul refugiaților veniti in Romania din regiunea 
Cernauti a fost de circa 7 000 de persoane. Cu siguranta, numarul aces- 
tora a fost mult mai mare, reiesind din faptul ca numai pana la 23 
august 1941, in circa sapte saptamani de administratie romaneasca, au 
revenit la casele lor 6 827 de persoane, procesul continuand si in pe- 
rioada urmatoare, mai ales ca o parte dintre refugiati si repatriati nu 
s-au mai reintors la bastina, preferand sa ramana in alte zone ale tarii. 

Pe langa intarirea pazei frontierei, autoritatile bolsevice au ince- 
put sa alcatuiasca liste cu familiile ale caror membri (unul sau mai 
multi) au plecat in Romania dupa instalarea stapanirii sovietice si care 
erau considerati "tradatori ai patriei”. 

Deja la 1 ianuarie 1941, in tabelul alcatuit de granicerii sovietici 
din date preliminare, pentru localitatile ce intrau in zona detasamentu- 
lui 97 graniceri, au fost trecute numele a 1 085 de persoane. Din cele- 
lalte localitati, din datele adunate pana la 7 decembrie 1940, pe liste au 
fost incluse 1 294 de persoane. De asemenea, in urma unor denunturi 
ale consatenilor, au fost luate in evidenta si persoanele care aveau doar 
intentia sa plece in Romania. 

In categoria de "tradatori ai patriei" au fost incadrati si barbatii 
care, desfasurandu-si serviciul militar in armata romana, nu au revenit, 
dupa 28 iunie 1940, in localitatile de origine. 

Multi dintre fugari apelau la serviciile unor calauze provenite din 
randul satenilor din localitatile de frontiera, insa autoritatile bolsevice 
au creat, in scurt timp, propria retea de "calauze", care ii conduceau pe 
refugiati direct in mainile sau - si mai tragic - sub focul granicerilor. 

Romani impuscati de granicerii sovietici 

Cei retinuti erau transportati intr-un lagar de "arestati", care fuse- 
sera prinsi pe granita. Un asemenea lagar se afla in curtea proprieta- 
rului Carjitchi din comuna Vadul-Siret. Dupa cum ne marturisea 
Dumitru Nimigeanu din Tereblecea, in timp de numai o luna dupa 
invazia Bucovinei, in acel lagar se aflau deja 2 400 de persoane. Afara 
de acesta, mai existau inca noua asemenea lagare, toate pline. "Acesta 
era lagarul pentru zona noastra, in care se aflau inchisi preoti, profe- 
sori, invatatori, primari, functionari si foarte multi pensionari, carora 
comunistii nu le-au platit nici o pensie. Printre acestia erau si doi gene- 
rali iesiti la pensie, al caror nume nu-l stiu... Numai 5% au scapat..., 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 304 


restul de 95% au fost incarcati in camioane si dusi in gara Vadul-Siret, 
unde au fost urcati in vagoane de marfa cu destinatia Siberia”. 

Dupa sase luni de ocupatie comunista, in inchisorile din Cernauti 
nu mai era loc pentru arestati, umplandu-se si cazarmile cu oameni 
nevinovati. Astfel "erau pline cazarmile regimentelor 3 Graniceri, 11 
Rosiori si 4 Pioneri. Mii si mii de oameni gemeau sub lacat. Multi din 
ei s-au stins chiar atunci, in 1940". 

Din acest motiv, mai multe grupuri de bucovineni au cautat sa fie 
pregatite in eventualitatea unei ciocniri cu ostasii sovietici. La 19 
noiembrie 1940, 40 de familii, in numar de 105 persoane, din satul 
Suceveni, avand 20 de arme si munitia necesara, au incercat sa treaca 
clandestin frontiera in zona localitatii Fantana-Alba. In confruntarea 
nocturna cu granicerii, trei oameni au fost ucisi, doi raniti au fost 
capturati de sovietici, restul grupului, inclusiv cinci raniti, a ajuns cu 
bine la Radauti. In schimb, in scurt timp rudele apropiate ale celor 105 
persoane au fost arestate si deportate. 

Mult mai norocosi s-au dovedit a fi cei peste 100 de locuitori din 
Mahala, Ostrita, Horecea si alte sate, care au reusit, in ianuarie 1941, 
sa treaca granita si sa ajunga in Romania. Acest fapt a inspirat incre- 
dere altor sateni. Drept urmare, in noaptea de 6/7 februarie 1941, un 
grup de peste 500 de persoane din Mahala, Cotul-Ostritei, Buda, 
Sirauti, Horecea-Urbana si Ostrita a incercat sa treaca in Romania. La 
orele 6 dimineata, satenii, ale caror intentii erau cunoscute deja autori- 
tatilor prin intermediul unui turnator, au fost descoperiti de catre 
granicerii sovietici. In urma unor rafale de mitraliere trase din doua sau 
chiar trei directii, vreo cinci sute de refugiati au fost ucisi, inclusiv 
organizatorii N. Merticar, N. Nica si N. Isac. Circa 57 de persoane au 
reusit sa ajunga in Romania, profitand de intuneric, iar 44 au fost 
arestati si deferiti justitiei in calitate de "membri ai organizatiei contra- 
revolutionare". 

La 14 aprilie 1941, tribunalul Districtului militar Kiev a condam- 
nat la moarte 12 persoane, ceilalti 32 fiind pedepsiti cu cate 10 ani de 
munca silnica si 5 ani lipsire de drepturi politice fiecare, precum si cu 
confiscarea avutului. Ca si in cazul precedent, toti membrii familiilor 
acestor "tradatori ai patriei" au fost deportati in Siberia. 

Decapitarea invatamantului 

Universitatea din Cernauti, deja la 13 august 1940, a devenit o 
institutie superioara de invatamant de tip sovietic. in locul profesorilor 
romani refugiati au fost angajati in principal rusi si ucraineni, care erau 
preocupati in principal de extinderea influentei limbilor rusa si 
ucraineana. In regiunea Cernauti a fost permisa functionarea a 538 de 
scoli, dintre care 408 ucrainene, 111 in limba "moldoveneasca", 10 
rusesti si 9 cu alte limbi de instruire. In noul an de invatamant 
1940/1941 minoritatilor din regiune li s-a permis functionarea a 114 
scoli "moldovenesti", 11 rusesti si 9 evreiesti. 

Insa din prima luna "s-a procedat la recensamantul si verificarea 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 305 


cadrelor didactice". Au fost excluse cadrele care s-au dovedit a fi facut 
politica in trecut sau la care s-a depistat ca ar fi avut simpatii politice 
fata de unele partide din Romania. Erau preferati in primul rand profe- 
sorii de origine evreiasca, pe urma cei de origine ucraineana si numai 
pe ultimul plan veneau cadrele de origine romana si poloneza... 
Aceasta ierarhizare s-a pastrat tot tompul si in toate sferele de 
activitate". 

Sub lozinca "alegerilor organelor sindicale", inca la 22 iulie 1940 
au fost lichidate "sindicatele burgheze", printre care si sindicatul 
muncitorilor romani "Breasla". 

Cu ajutorul comitetelor saracimii, create in localitatile nord- 
bucovinene, au fost inventariate casele si averile parasite de catre per- 
soanele refugiate in Romania, au fost intocmite listele fostilor primari, 
perceptori, jandarmi, ofiteri, membrilor partidelor politice din 
Romania, care n-au avut posibilitatea sa se refugieze in momentul 
ocuparii nordului Bucovinei de catre trupele sovietice si care au fost 
arestati si aruncati in inchisori si lagare de concentrare inca din vara 
anului 1940. 

Germanii parasesc "paradisul sovietic" 

Dupa trei luni de stapanire sovietica, pentru etnicii germani din 
aceste teritorii deja nu mai exista nici o indoiala ca nu au o alternativa 
mai buna decat sa se repatrieze in patria lor istorica. Indeosebi genera- 
tia tanara opta pentru o repatriere organizata in Germania. De aseme- 
nea multi romani si ucraineni s-au hotarat sa se repatrieze. Problemele 
economice, precum si frica fata de teroarea totalitarista, au jucat un rol 
decisiv in luarea acestor hotarari. 

Comisia germana de repatriere si-a inceput activitatea la Cernauti 
la 15 septembrie 1940. Primii 1.000 de repatriati au plecat spre 
Germania la 17 septembrie, iar peste doua luni, la 17 noiembrie, 
ultimul transport cu germani bucovineni a plecat din Cernauti. 

Timp de doua luni, pe aceasta cale au parasit nordul Bucovinei 
43.641 de persoane. Totusi inca 3.446 de germani din nordul 
Bucovinei au ramas in teritoriul ocupat de sovietici. 

Pentru multi romani bucovineni, dar si locuitori de alte etnii, s-a 
ivit o noua sansa ca prin intermediul acestei comisii sa poata parasi 
acest teritoriu. Din aceasta comisie a facut parte si Herbert Mayer, 
conferentiar la Catedra de Fizica a Universitatii din Cernauti, care a 
acordat un mare sprijin romanilor sa plece in Germania. 

La sfarsitul lunii noiembrie 1940 in Germania erau deja cca. 3000 
de refugiati romani. Multi dintre ei au nimerit in Germania in lagare. 


In mai 1941 la Bucuresti, Cercul Bucovinenilor a format o comi- 
sie din Gheorghe Vantu, Constantin Zoppa si Aurel Morariu, cu obli- 
gatia de a examina si a se referi la romanii care se aflau in lagarele din 
Germania in 1941 si care urmau sa fie repatriati, in sfarsit, in Romania. 
Printre cele 1501 de persoane incluse in aceste liste identificam fami- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 306 


lii de intelectuali cu rol deosebit in viata culturala a Bucovinei: 
Leonida Bodnarescu, fost director al liceului din Radauti aflat in 1940 
la Cernauti, L. Tomoioaga, fostul director al scolii Normale din 
Cernauti, Alexandru Zavulovici, fost profesor de muzica la scoala 
Normala din Cernauti, lon Cavulea, profesor de geografie la scoala 
Normala din Cernauti, Arcadie Dugan, cercetator stiintific, Traian 
Cantemir, istoric literar. Persoanele incluse in aceste liste erau insotite 
si de membri ai familiei, spre exemplu: Vasile Razvan, socrul acade- 
micianului Radu Grigorovici, familia Sfintitchi (Sfintescu), rude apro- 
piate tot ale academicianului Radu Grigorovici, precum si mai multe 
persoane cu numele Trebici (rude ale academicianului V. Trebici din 
Horecea) etc.. 

Multi din acesti refugiati s-au intors ulterior in Romania. Numai 
in iunie 1941 au revenit in nordul Moldovei mai mult de 1.000 de 
refugiati din Germania. Cu ajutorul Comisiei germane de repatriere au 
parasit nordul Bucovinei si cca. 4.000 de ucraineni. 

De asemenea, o parte din polonezii din Cernauti, care se aflau in 
legaturi de rubedenie cu familiile germane, au plecat, impreuna cu 
acestea, in toamna anului 1940 din capitala Bucovinei. Potrivit unui 
recensamant, realizat de autoritatile romane in august 1941, in 
Cernauti au fost consemnate doar 3.523 de persoane de etnie 
poloneza. 

Concomitent avea loc repatrierea sau refugierea in principal a 
romanilor din Basarabia si nordul Bucovinei. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 307 


1941) 
II 


Ordin Nr. 255 din 4. VII. 1941: 

“Dezordinile întâmplate acum câteva zile la Iaşi au pus armata şi 
autorităţile într-o lumină cu totul nefavorabilă. 

“Cu ocazia evacuării Basarabiei [28 iunie-3 iulie 1940] a fost 
pentru armată o adevărată ruşine că s-a lăsat insultată şi atacată de 
evrei şi comunişti fără a reacţiona. 

“Ruşinea însă este şi mai mare când soldaţi izolaţi, din proprie 
inițiativă şi, de mai multe ori numai în scopul de a jefui şi maltrata, 
atacă populaţia evreească şi omoară la întâmplare, astfel cum a fost 
cazul la laşi. 

“Neamul evreesc a supt, a sărăcit, a speculat şi a oprit dezvolta- 
rea neamului românesc timp de câteva secole. Nevoia de a scăpa de 
această plagă a românismului este de nediscutat, dar numai guvernul 
are dreptul de a lua măsurile necesare. Aceste măsuri se află în curs de 
aplicare şi ele vor fi continuate după normele ce voi hotărî. 

“Nu este admisibil ca fiecare cetățean sau fiecare soldat să-şi 
asume rolul de a soluţiona problema evreească prin jafuri şi masacre. 
Prin asemenea procedee arătăm lumii că suntem un popor nediscipli- 
nat şi necivilizat şi punem autoritatea şi prestigiul statului român într- 
o lumină cu totul neplăcută. 

“Opresc dar cu desăvârşire orice acţiune pornită din iniţiativă 
individuală şi fac răspunzătoare autorităţile militare şi civile de execu- 
tarea întocmai a acestui ordin. Crime de asemenea natură constituiesc 
o pată ruşinoasă pentru neamul întreg şi ele sunt plătite mai târziu de 
către alte generaţii decât aceea care le-a comis. 

“Cei ce se vor abate ori s-au abătut de la ordinul de mai sus vor fi 
dati în judecată şi li se vor aplica sancţiunile cele mai severe prevăzute 
de lege. 

“General I. Antonescu” 

Arhiva M. A. N., fond Marele Cartier General, dosar nr. 3 828 


x 


Ordin - telegramă: 

“General Tătăranu, foarte urgent. 1. Am ordonat ca plot. de 
rezervă Manoliu de la Divizia 14, care a fost unul din principalii vino- 
vati de jafurile de la Iaşi să fie imediat arestat şi trimis în faţa Curţii 
Martiale pentru a fi judecat. Nu am primit până acum nici un raport în 
această privință. 2. Nu am primit deasemenea raportul asupra 
măsu-rilor luate contra sublt. din Regt. 2 a.g. de la Galați pentru 
jafurile comise asupra magazinelor evreesti. Aştept, până la 4/7/1941 
raport asupra ambelor chestiuni. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 308 


“Seful Marelui Cartier General, General Ioanitoiu 
“Nr. 252 din 4/7/1941” 
Arhiva M.A.N., fond M.C.G., dosar nr. 3828, f. 76 


x 


Raport contrainformativ, Corpul de Cavalerie, Armata a 3-a, 
Secția 2-A Nr. 5956 din 8 iulie 1941: 

“(...) c) Populația evreească 

“Această populație a dat dovadă - cu ocazia ocupării unor loca- 
litäti, unde aceştia erau în masă compactă - de conlucrare si mărire a 
spațiului propagandei comuniste, astfel că evreimea constituia al doi- 
lea inamic si mai periculos, cu care trupele noastre au trebuit să lupte. 

“În Trg. Edineţ, ostaşii români au trebuit să verifice casă cu casă 
şi beciurile de unde se trăgeau focuri de armă şi arme automate de către 
evrei asupra ostaşilor noştri, pentru ca apoi unităţile noastre să fie sigu- 
re de înaintare. Armamentul şi munitiunile pe care aceştia le foloseau 
era lăsat de sovietici, cu scopul de a ataca armata de ocupaţie. 

“Comandanții de unităţi, văzînd rezultatul luptei şi împotriva 
populaţiei evreeşti din Trg. Edineţ, au început în ziua de 6 iulie a.c. 
trierea evreilor; cei găsiţi cu arme şi vinovaţi de a fi tras în trupe au fost 
imediat executaţi, iar restul conform ordinelor au fost ţinuţi ca 
ostateci. (...) 

“III. DIVERSE, a) Din informatiuni de la prizonieri 

“Unitățile din Basarabia au avut o compunere neomogenă. 
Înainte cu câteva zile de izbucnirea războiului, au fost ridicaţi 
numeroşi locuitori, îmbrăcaţi militari la Centre de Strângere şi, după ce 
erau înarmaţi, fiecare cu câte o armă şi 125 cartuşe, erau aşezaţi în 
diverse puncte pe Prut, cu misiunea de a interzice trecerea. Printre 
aceştia s-au găsit şi unităţi aduse din interior; în special din regiunea 
Turchestan şi regiunea Crimeii. 

“Basarabenii au opus o slabă rezistenţă şi au tras, în general, de 
frica gradatilor care îi încadrau. Pe timpul operaţiilor au fost prost 
hräniti. (...) Transmisiunile au funcționat defectuos, din această cauză 
unităţile erau dezorientate. Se pare că în primele zile ofiţerii au fugit, 
lăsînd unităţile să reziste cum vor putea. Sovietele contau mult pe 
conlucrarea populaţiei băştinaşe simpatizante cu regimul comunist. 
Sperantele lor însă nu au fost realizate. 

“În rândurile armatei [sovietice] se ducea o vie propagandă (...), 
ştiri tendentioase, de exemplu: Guvernul Român a fugit, Bucureştiul şi 
Iaşul au fost distruse, puternice unităţi motorizate pătrund în Moldova etc. 

“b) Din informatiuni dela agenți: 

“În fiecare sat funcţiona un comitet sătesc, “Năcealnici” format de 
obicei din 5-9 persoane şi un număr de 20-30 locuitori (...). Printre 
aceştia se găseau numeroşi evrei şi chiar evreice. (...) Aceştia 
întreţineau propaganda comunistă (...). Prin satele pe unde au trecut 
sau au staționat unităţile apartinind Corpului de Cavalerie, toţi aceştia 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 309 


au fost identificaţi şi cei care au rămas pe loc au fost prinşi (...) 
Elementele comuniste care erau grav compromise faţă de populaţia 
băştinaşă au fugit (...) Prin localităţi şi în special prin pădurile din 
apropiere se găsesc numeroşi suspecți. (...) Acolo unde nu sunt unităţi 
militare, populaţia civilă se dedă la devastarea cooperativelor şi a 
depozitelor care conţin mari cantităţi de alimente, materiale de tot 
felul, animale şi păsări lăsate de sovietici nedistruse, din lipsă de timp” 
C...) 

“Comand. Corp Cavalerie, General de Divizie M. Racoviță 

“Şef de Stat Major, Colonel Gh. Georgescu” 

Arhiva M.A.N., fond Armata 3, dosar nr. 435, f. 53-55 


* 


Raport contrainformativ, Corpul de Munte către Armata 
a I-a, Secţia a 2-a, Nr. 20448/8 din 14 iulie 1941 Secret. 

“I. Starea de spirit 

“(...) 2. Populaţia civilă: 

“a) Românii primesc cu entuziasm trupele române şi se arată foar- 
te mulţumiţi de succesul României, bucurîndu-se că au scăpat de 
stăpânirea iudeo-comunistä. În Noua Suliţă armata română a fost 
primită cu muzică de întreaga populaţie, iar la şcoala primară li s-a 
oferit ostaşilor o masă bogată. S-a combătut ştirea alarmantă că oame- 
nii înscrişi la colhoz vor fi împuşcaţi de români. 

“În timpul ocupaţiei bolşevice comuna nu a avut nici o asistenţă 
medicală. 

“b) Ucrainenii din Basarabia primesc de asemenea cu mare 
bucurie trupele române (...) În special acei care au făcut armata la 
unităţile române dovedesc încredere fără margini în armata Română. 

“b) Evreii, o mare parte din ei s-au refugiat odată cu trupele sovie- 
tice. Cei rămaşi prin sate stau ascunşi, nu reacţionează în contra arma- 
tei. Au fost cazuri când, din ascunzişuri au tras focuri asupra trupelor 
române. În această situaţie au fost sanctionati. 

“d) Prizonierii: (...) majoritatea lor au fost încorporaţi în preajma 
izbucnirii războiului fără nici o instrucţie. Mulţi au vârsta de 18-19 ani, 
alţii, din contra, sunt prea bătrâni, iar unii chiar dispensati de serviciul 
militar. Toţi declară: 

“«M-am predat fiindcă nu am pentru ce să lupt (...) Comandanții 
ne-au spus că mai bine să ne sinucidem decât să cădem prizonieri, 
fiindcă românii ne vor schingiui şi apoi ne vor împuşca. Totuşi am pre- 
ferat să mă predau (...) Toţi gândeam la fel dar nu îndrăzneam să ne 
mărturisim unul altuia gândurile noastre, fiindcă dacă s-ar fi aflat, am 
fi fost împuşcaţi pe loc.» 

“(...) Soldaţii din armata roşie erau trataţi cu brutalitate, cu 
neîncredere, ameninţaţi cu împuşcarea şi loviți pentru cea mai neîn- 
semnată greşeală, insuficient hräniti. Ei [prizonierii] afirmă că în gene- 
ral moralul armatei ruseşti este foarte scăzut. Numai o mică parte vrea 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 310 


să lupte - ofiţerii, comisarii politici, evreii, tinerii comunişti. 
Prizonierii explică fidelitatea aceasta faţă de regimul bolşevic prin 
situaţia lor materială mai bună. 

“(...) În satele de la Est de Nistru din care s-au retras trupele 
sovietice, oamenii au desfiinţat colhozurile, şi-au reluat pământurile şi 
au împărțit vitele şi căruțele. (...) 

“Evreii fug spre est, însă nu au mijloace de transport, întrucât au 
fost luate de armata sovietică. 

“(...) În retragere, armatele sovietice au luat turme de porci, însă 
nu au voie să-i consume pentru hrană. 

“TI. ACŢIUNEA DE TERORISM SI SABOTAJ 

“(...) Trupele sovietice au dat foc oraşelor şi depozitelor, insti- 
tuţiilor, clădirilor publice, distrugând lucrările de artă şi comunicaţii. 
Calea ferată ce trece prin regiunea Larga a fost tăiată şină cu şină, 
iar toate podurile aruncate în aer. De asemenea stâlpii de telegraf au 
fost tăiaţi. 

“În regiunea Hotin, unde era o herghelie, caii au fost legaţi câte 
15 şi s-a tras în ei de către trupele bolşevice cu tunul. Sunt sute de 
cadavre de cai. (...) 

“Comandantul Corpului de Munte, General de Divizie Gh. 
Avramescu 

“Seful de Stat Major, Locotenent-colonel I. Chirciu”. 

Arhiva M.A.N., fond Guvernământul Basarabiei, dosar nr. 22, f. 
247-249. Original 


x 


La 3 iulie 1941 Stalin, vorbind la Radio Moscova recomanda - în 
vederea retragerii: “Tactica pământului pârjolit”. 

Komisarul I. A. Muhin a condus un regiment de distrugeri 
alcătuit din cca 480 specialişti, restul voluntari dintre evrei. 

Aceştia au distrus instalațiile tehnice, au dinamitat uzinele de apă 
şi electrice, atelierele, fabricile, morile, căile de comunicație; poduri, 
magazii, depozite, depouri - în proporție de 100%. Au dinamitat, 
incendiat instituții administrative, biserici, şcoli, biblioteci, catedrale, 
palate, bănci, băi publice, locuințe particulare: 40%. Unelte: dinamita, 
ciocanul, grenada incendiară, bidonul cu benzină. Indivizii erau 
înarmați, iar dacă localnicii se opuneau distrugerilor, incendierilor, 
erau împuşcaţi pe loc. 

Cel mai mult a suferit Chişinăul; centrul a fost în totalitate distrus. 
Apoi oraşele Orhei, Bălţi; târgurile: Călăraşi, Hâncești, din judeţul 
Lăpuşna, distruse în proporţie de 90%; Sculeni-Tg., Ungheni-Te., 
Răşcani, din judeţul Bălţi: aproape în întregime; Tarutino, Arcis, 
Sărata, judeţul Chilia-Nouă - complet distruse; Cleastita, Saba, 
Volintiri, Borodino, din judeţul Cetatea Albă; Teleneşti, Căzăneşti, 
Răspopeni, tunelul de cale ferată de la Mateuti, judeţul Orhei; Vadu- 
Raşcu, Floreşti, Zgurita, Vertiugeni, Otaci, Märculesti, judeţul Soroca; 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 311 


Româneşti, Căuşani, Cimislia, judeţul Tighina... 

Nu doar pentru că Stalin ordonase o “Tactică a pământului pâr- 
jolit” bravii noştri concetäteni evrei au lăsat în urmă, în iulie 1941, o 
țară de ruine fumegânde, un pământ netocmit şi gol - ca la Început. Ci 
şi pentru că de totdeauna le-a plăcut să distrugă - cine nu crede să 
privească la Palestina de azi. În iulie 1941 evreii, după ce au... 
transportat dincolo de Nistru tot ce (mai) era bogăţie, au ucis anima- 
lele “netransportabile”, au pus foc, au dinamitat cu o plăcere soră cu 
extazul. Şi au fugit. 

Unul dintre distrugători trăieşte - bine - la Chişinău. Numele lui 
este V. Medenec. Meseria lui: arhitect. A scris un articol: “Eu am 
aruncat în aer clădirea Băncii de Stat din Bender”. Pentru că Iurie 
Colesnic l-a încondeiat după merit în Enciclopedia Chişinău, eroul 
sovietic, tovarăşul V. Medenec îi poartă sâmbetele şi-l ameninţă ca la 
ei, la NKVD/KGB. 


Din Chisinäul în 1941, ediţie îngrijită de Dinu Postarencu, 

scoasă în 1996 (!) de Iurie Colesnic la Museum 
“Raportul Administraţiei Basarabiei nr. 721 d 
in 7 august 1941. 

“Între 25-30 iulie 1941 o Comisie de ingineri şi arhitecţi conduşi 
de : Pr. M. Hanganu, prof. arhitect A. Simotta, ing. Gh. Petrescu- 
Prahova şi ing. C. Popovici a constatat distrugerile pricinuite de ruşii 
în retragere, iar administratorul Basarabiei, generalul C. Gh. 
Voiculescu a adresat acest raport lui Antonescu însoţit de anexe. 

Mai întâi o scurtă notă cronologică: 

- 28 iunie 1940: ultimatumul rusesc, ocuparea Basarabiei, a 
Bucovinei de Nord, a Hertei; 

- 22 iunie 1941: România declară război URSS şi trece Prutul; 

- la 29 iunie potrivit hotărîrii C.C. al PC(b) al Moldovei şi a 
Sovietului Comisarilor poporului din RSSM sunt create, pe lângă 
secțiile raionale şi orăşeneşti al NKVD batalioane de distrugere. 
Cel de la Chişinău, era comandat de I.A. Muhin şi cuprindea 480 de 
dinamitori (subl. mea); 

- 2 iulie: trupele româno-germane libereazä oraşul Cernăuţi, iar la 
12 iulie întreaga Bucovină de Nord; 

- 3 iulie: discursul radiodifuzat al lui Stalin, care ordonă “tactica 
pământului ars ” (subl. mea); 

- 4 iulie: ocupanţii sovietici încep “evacuarea populaţiei şi a intre- 
prinderilor industriale” 

- la 7 iulie ostaşii români liberează oraşul Bălţi, iar în 12 Soroca; 

- la 10 iulie românii opresc ofensiva din Masivul Corneşti (“cheia 
strategică a Basarabiei”), datorită rezistenţei îndârjite a sovieticilor; 

- ofensiva a fost reluată în 13 iulie; 

- la 15 iulie ruşii sunt alungaţi din oraşul Orhei; 

- la 16 iulie sovieticii au dinamitat, incendiat zeci de clădiri din 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 312 


Chişinău - istoriografia bolşevică a pretins că aviația română şi 
germană a(u) bombardat oraşul - până în 1988, când unul dintre dina- 
mitori, V. Mednec (arhitect de meserie!) a povestit: “...eu cu mâna 
mea am aruncat în aer clădirea Băncii din Tighina”, astfel executînd 
“ordinul lui Stalin, de a distruge totul în calea dușmanului” (subl. 
mea); 

- în 16 iulie corpurile de armată 3 român şi 54 german intră în 
Chişinău; 

- la 24 iulie, la Cernăuţi, lon Antonescu declara jurnaliştilor româ- 
ni şi străini: 

“Au rămas urmele unei barbarii fără precedent, cum nici hoarde- 
le hunilor nu au lăsat în urma lor”. 

Aşadar Raportul: 

“Domnule General, 

“Am onoarea a Vă prezenta (...) o scurtă situaţie aflată la venirea 
noastră în Basarabia (...), în intervalul de timp de la 20 iulie [1941] 
până în prezent. 

“A, SITUAŢIA GĂSITĂ 

“Aproape toate centrele importante erau lipsite de populaţie, care 
fie că s-au retras odată cu trupele bolşevice, fie că s-au refugiat în 
păduri şi vii din cauza ororilor săvârşite de ruşi. 

“Populaţia Basarabiei la data de 1 iunie 1940 [înainte de Cedare, 
nota mea, P.G.] se cifra la 2.164.402 suflete. (...) [din rezultatele 
recensământului, neverificate încă] se deduce că numărul populaţiei a 
scăzut în mod simţitor, al oraşelor în special reducîndu-se la jumătate. 
- Determinată de: 

“a/ Refugierea populaţiei româneşti cu ocaziunea cedării 
Basarabiei, circa 120.000, după datele de la Bucureşti (...). 

“b/ Deportarea populaţiei în timpul dominaţiei sovietice. 

“c/ Mobilizarea tineretului în armata sovietică şi retragere unui 
număr însemnat din populaţia civilă, în special evrei, cu ocaziunea 
plecării trupelor sovietice. 

“d/ Repatrierea Germanilor (...) cca 110.000. 

“e/ Dispariţia unor locuitori. 

“Pentru aflarea numărului exact al evreilor rămaşi în această 
Provincie, am ordonat întocmirea unei statistici care este în curs de 
executare. În prezent evreii rămaşi sunt adunaţi în anumite centre şi 
ţinuţi sub supraveghere. În sate nu se mai găseşte nici un evreu. 
Populaţia oraşelor şi în prezent este străină (...) Chilia: din 15.000 
locuitori numai 3.400 sunt români. Cam aceeaşi situaţie în Ismail, 
Cahul. Toate oraşele din Basarabia au fost distruse în bună parte de 
bolşevici, cu ocaziunea retragerii. În special instituţiile publice şi car- 
tierele comerciale şi industriale au fost distruse în întregime. Uzinele 
de apă şi electricitate au fost distruse în tot locul. Mai crunt au suferit 
(...) Municipiul Chişinău, cum şi oraşele Bălți, Tighina, Cetatea Albă, 
Orhei, Cahul şi Soroca. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 313 


(...) “e/ Situaţia proprietăţilor rămase de la Germani 

“În urma repatrierii Germanilor au rămas (...) 453.760 ha. 

“Aceste proprietăţi au fost lucrate în (...) sovhozuri. Inventarul 
agricol, viu şi mort este complect dispărut, satele germane prezentînd 
azi un aspect pustiu. Gospodăriile, grajdurile hambarele sunt într-o 
stare jalnică (...)” 

“ANEXA (la Raport) 

“(...) unde au fost colonii germane, sub stăpânirea bolşevică pe 
proprietăţile românilor şi germanilor au fost aduşi colonişti ucraineni 
şi polonezi (...) 

“Coloniştii ruşi s-au retras cu trupele sovietice, moldovenii au 
rămas pe loc. (...) În com. Tarutino din 6.000 locuitori, 3.000 erau 
germani care au fost înlocuiţi cu ucraineni (...) Ucrainenii s-au retras, 
rămânînd 2 familii, în prezent arestate. 

“În com. Paris în locul germanilor s-au colonizat ucraineni şi 
polonezi. Ucrainenii s-au retras; polonezii au rămas pe loc, nevoind să 
plece. În com. Berezina au fost aduse cca 150 familii poloneze ce au 
rămas pe loc (...) 

“Unde au fost aduşi polonezi nu S-au putut forma colhozuri, 
deoarece ei au refuzat fiind mereu în conflict cu conducerea rusească. 

“În concluzie: În toate regiunile unde au fost aduşi colonişti polo- 
nezi nu au părăsit nici unul satul, ucrainenii S-au retras odată cu tru- 
pele ruseşti (sublinierile mele, P.G.). 

GENERAL C. Gh. Voiculescu” 

“Anexa nr. [I 
“RAPORT” 
asupra stării clădirilor din Municipiul Chişinău (...) 
“1) Aspectul general al oraşului. 

“La plecarea din Chişinău a Armatelor URSS majoritatea clădiri- 
lor publice, multe clădiri particulare, precum şi toate clădirile indus- 
triale şi comerciale au fost distruse prin minare şi incendiere (...). 
Zona care a suferit cele mai mari distrugeri este (...) Alexandru cel 
Bun, unde era şi centrul comercial, strada Carol Smidt şi str. Stefan cel 
Mare, zonă care prezenta la data cercetării aspectul unor vaste ruini, pe 
alocuri încă fumegînde. 

“Străzile şi liniile de tramvai au suferit în general mai puţine 
stricăciuni. Liniile telefonice, liniile de curent electric şi conductele de 
apă sunt întrerupte; materialul lor este utilizabil, însă punerea în stare 
de funcţionare (...) se va face cu greutate din cauza distrugerii 
uzinelor, astfel că oraşul este lipsit de lumină electrică şi de apă. (...) 
Se poate aprecia că 40% din totalitatea clădirilor oraşului şi 100% din 
instalaţiile industriale sunt complet distruse sau grav avariate prin 
minare şi incendiere. 

“2. Starea clădirilor publice 

“(...) cele mai distruse sunt clădirile Administraţiei cari, la 

plecarea administraţiei româneşti [în 28 iunie 1940, n. m. P.G.] cuprin- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 314 


deau: Directoratul Basarabiei, Primăria oraşului, Prefectura judeţului, 
Banca Naţională, Palatul Metropolitan, Casa Eparhială, Localurile 
militare, Poşta, Telefoanele, Postul de radio, etc, precum şi clădirile 
industriale proprietate a oraşului şi statului, Uzina electrică, Uzina de 
apă, Cazarmile Comunale, Fabrica de ţigări şi Depozitele de tutun 
CAM, Magaziile şi Depoul de locomotive CFR, Depoul de tramvaie, 
etc. Deasemeni au fost distruse prin minare şi incendiere morile 
mecanice, cinematografele şi teatrele. (...) 
“8) Probabilitäti de dezvoltare a oraşului în viitor 

“Oraşul Chişinău avea înainte de ocuparea Basarabiei de către 
trupele sovietice [28 iunie 1941, n. m. P.G.] o populaţie de cca 110.000 
locuitori, din care 30.000 români. În timpul acestei ocupaţii, prin 
mutarea capitalei Republicei Moldoveneşti la Chişinău, se pare că 
această populaţie a crescut la aproape 300.000 suflete (...) Astăzi 
apreciem că populaţia oraşului ar fi de 30.000-40.000 locuitori care ar 
putea locui în clădirile ce au rămas nedistruse.(...) 

“În lumina acestor consideratiuni este absolut necesară alcătuirea 
unui program general detaliat de refacere a întregului oraş, încadrat în 
programul general de refacere a țării” 

“Prof. Ing. M. Hanganu 

“Prof. Arh. A. Simotta 

“Ing. Gh. Petrescu-Prahova 

“Ing. Const. Popovici” 


Din “Anexa nr. III, Tablou nr. 1, cuprinzînd evaluarea distru- 
gerilor aduse clădirilor şi instalaţiilor publice”: 

“1. Liceul “Alexandru Donici (...) - Etajul dărâmat şi parterul 
deteriorat (...) Observaţii: trebuie să se dărâme complet şi să se facă 
altă clădire [sublinierile mele, P.G.] 

“2. Liceul “Mihai Eminescu (...) - Minat şi devastat [subl. mea] 

“(...) 7. Postul de radio - Complet distrus. Clădirea distrusă, un 
pilon doborît, al doilea avariat. 

“8. Şc. Normală de fete [nota mea: acolo a învăţat mama, înainte 
de 1930] 

“11. Şcoala primară (str. Tighinei) 

“12. Capela militară - Mici avarii, geamuri sparte. Obs.: a fost 
transformată în club [subl. mea] 

“13. Biserica “Adormirea Maicii Domnului” (str. Gl. Dragalina) - 
Mici avarii, geamuri sparte 

“14. Şc. primară băieţi No. 1 (str. Mareşal Badoglio) - Deteriorată 

“15. Biserica Cimitirului ortodox - Mici avarii 

“16. Spitalul de ochi (M. Kogălniceanu) - Mici avarii, geamuri 
sparte 

“17. Centrul de Ocrotire (Orfelinat) - Mici avarii, geamuri sparte 

“18. Directoratul Basarabiei - Minat, incendiat. Obs. Corpul 
principal complet surpat 

“19. Liceul “Alecu Russo” - Mici avarii, geamuri sparte 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 315 


“20. Seminarul teologic - Mici avarii, geamuri sparte (...) 

“21. Muzeul de Istorie Naturală - Avariat de cutremur [nov. 1940] 
Obs.: probabil minat [subl. mea]. 

“24. Facultatea de Agronomie - Mici avarii, geamuri sparte (...) 

“26. Spitalul de ochi (I.C. Brătianu) - Mici avarii, geamuri sparte 

“(...) 43. Şcoala comercială - Partial distrusă (...) 

“46. Liceul Militar (Str. Alexandru cel Bun) - Minat si distrus 

“47. Cercul Militar - Minat şi distrus [subl. mea] (...) 

“49. Catedrala oraşului - Incendiată 

“50. Palatul Metroploitan - Minat, incendiat (...) 

“52. Primăria oraşului - Minată, incendiată (...) 

“57. Manufactura de tutun (GI. Dragalina) - Minată, incendiată 

“(...)64. Uzina electrică (Gl. Broşteanu) - Incendiată, distrusă 

“(...)67. Poşta Centrală (Universităţii) - Incendiată, distrusă 

“68. Gara Chişinău - Minată, incendiată, partial distrusă (...) 

“75. Uzina de apă - Minată, distrusă (...) 

“79. Depozitele CAM (tutun) - Minate, complet distruse (...)” 


[Raportul - facsimilat - este completat de 72 fotografii ale unor 
distrugeri din Chişinău]. 


Nu mă pot stăpâni de a face apropiere între două texte: 

Primul aparţine comisarului regimentului NKVD de distrugere 
din Chişinău, L.A. Muhin şi cuprinde amintirile - înlăcrimate, consem- 
nate în 1965, despre retragerea lor din 1941: 


“Ziua de 16 iulie a fost cea mai grea din viaţa comuniştilor regi- 
mentului. In ochii noştri ardeau zeci de clădiri de pe străzile Lenin, 
Kiev. Pâlcuri de avioane ale inamicului bombardau oraşul. Tancurile 
fasciste se apropiau de oraş. Regimentului i s-a ordonat să se retragă 
spre Bender. Cu lacrimi în ochi părăseam oraşul natal. Mulţi dintre 
noi sărutam caldarâmurile, iar în batiste luam cu sine o mână de 
pământ natal”. 


Al doilea text este semnat de Andrei Oişteanu, holocaustolog 
emerit - tovaräs de prezidii, de tot felul de comitii (şi de tăcere 
inteleaptä, de complicitate etnică a lui Ion Vianu în cazul unor 
“cestiuni arzătoare”) - şi a apărut în Supliment cultural nr. 10, din 29 
ian-4 febr. 2005. Citez: 


“M-am născut la Bucureşti, dar primii şase ani de viaţă (1948- 
1954) i-am petrecut la Cernăuţi; compusă din cinci suflete familia mea 
locuia în două camere foarte modeste din cartierul evreiesc; stăteam 
pe ulița ceasorinicarilor (...) cărei i se schimbase numele cu cel al 
comunistului Karl Liebknecht. Era o perioadă de după război în care 
Uniunea Sovietică îşi oblojea rănile. Era un amestec de mindrie şi 
sărăcie postbelică. Marea victorie asupra nazismului (şi ocuparea 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 316 


Europe est-centrale) hrănea sufletele, dar nu şi trupurile. Nu se mai 
găsea mai nimic de mincare. Ca să supravieţuiască cernăuţenilor li se 
dădea în folosinţă cite o bucată de pămînt pe care o cultivau de regulă 
cu cartofi [...] Devenit şomer, tatăl meu nu putea să se reangajeze din 
cauza unui puternic val de antisemitism declanşat la începutul anului 
1953 de batiuşca Stalin însuşi (procesul “asasinilor în halate albe”). 
Abia după moartea lui Stalin părinţii mei au reuşit să emigreze în 
România. În octombrie 1954 lăsam în urma noastră marea Uniune 
Sovietică; tot ceea ce unii iubeau şi urau mai mult. Fratele meu (11 
ani) şi-a luat putin pământ într-o punguţă legată la gât. Eu (6 ani) l- 
am imitat. “La Bucureşti am locuit pe strada Washington, devenită 
Haia Lipschitz, militantă comunistă, situaţie simetrică cu cea din 
Cernăuţi Dar statutul social şi starea materială s-au îmbunătăţit sub- 
stantial. Problema mâncării nu se mai punea în termeni de supra- 
vietuire. Si totuşi, în fiecare dimineaţă se derula un ritual culinar 
sărăcăcios. Toată familia se aduna la masă, mama punea solemn un 
castron aburind, plin cu cartofi fierti în coajă. Suflind în mâini, deco- 
jeam cartofii fierbinţi, îi mărunțeam în farfurie şi adăugam sare, 
ceapă tocată şi untdelemn. Apoi mâncam în tăcere, ca într-o agapă 
mistică. Trecuseră mulți ani de la părăsirea ghetoului din Cernăuţiul 
stalinist, dar noi continuam să practicăm ritualul săptămânal, în 
amintirea paradisului/infernului pierdut”, dar noi continuam să prac- 
ticăm ”. 

În purcoiul de minciuni pe care le debitează A. Oişteanu, fiul lui 
Mişa Oigenstein, activist bolşevic în Basarabia ocupată după 28 iunie 
1940, ofiţer NKVD, venit în România “pe tancuri”, sfârşind ca direc- 
tor al Academiei “Stefan Gheorghiu”- şi al Bellei losovici, dârză 
supraveghetoare sovietică a Agerpres, nepot al sinistrului Lev 
Oigenstein, cunoscut sub pseudonimul “Leonte Răutu” - sare din 
pagină... pământul luat în punguliţe... Dacă la Muhin - care pretinde 
a fi nativ din Chişinău - se mai înţelege înduioşarea bolşevică 
pricinuită de ordinul de retragere de pe un pământ... românesc, de el 
şi de ai săi martirizat, tot din ordinul lui Stalin minat, incendiat, devas- 
tat - incoerentul A. Oişteanu, la plecarea din Cernăuţi, ia şi el pământ 
într-o pungutä, cu toate că se născuse în România (fratele său Valery 
în Kazahstan), zicînd că familia sa “emigrează” în România - din 
URSS. Se vede că bolşevicii, în taină, sunt mistici - oare câte 
“pământuri” vor fi purtînd cei care au martirizat Basarabia şi Bucovina 
sub steagul bolşevic? Multe, domnule. 

Rămâne să aflăm că şi R. loanid poartă pământ românesc într-o 
pungutä atârnată de gât. De ce nu? Si el a dovedit prin scrierile sale cât 
de mult iubeşte această ţară, acest... pământ, pe după cap cu alţi 
iubitori de Românie: Serge Moscovici, profesorul său de sociologie 
(specialitate şi a lui A. Oişteanu), cu Elie Wiesel, superiorul său la 
Centrul holocaustologic de la... Sighet. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 317 


Crimele comuniste 


“Un Katyn romanesc Crimele uitate ale comunismului 

Primele victime facute de comunism în rândul românilor sunt 
ignorate complet de Raportul Comisiei Tismăneanu. Documentul nu 
pomeneşte nimic despre represiunea sângeroasă instaurată în 
Basarabia şi Bucovina imediat după anexarea acestor teritorii de catre 
URSS, în 1940. A urmat un an de bolşevizare forţată, cu deportări 
masive, execuţii sumare, torturi şi gropi comune. O avanpremiera 
tragica pentru ceea ce avea sa fie soarta întregii Românii (...) 
Consecințele Pactului Molotov-Ribentropp explică - pentru respecta- 
rea adevărului istoric - şi decizia de neevitat a Guvernului român de a 
se alătura puterilor Axei. De altfel, obiectivul teritorial strategic al 
URSS - Transnistria, Basarabia, Bucovina, Ținutul Hertei, Delta si 
accesul la Gurile Dunării, Insula Şerpilor - a fost reocupat dupa 23 
august 1944. Altă dată istorică evitată de Raportul Tismăneanu. 
Ignorarea crimelor în masa comise de regimul comunist sovietic 
împotriva românilor în perioada 1940-1941 ar echivala, spre exemplu, 
cu omiterea, dintr-un Raport similar realizat in Polonia, a odiosului 
masacru de la Katyn. Cum ar explica, oare, polonezilor preşedintele 
Lech Kaczinsky alegerea anului 1945 pentru un atare demers de 
condamnare a comunismului? Dacă, pentru crima de la Katyn, Polonia 
a solicitat Rusiei sa-şi asume responsabilitatea si să-şi ceară oficial 
scuze, pentru crimele comise de sovietici în Romania ciuntită nu se 
gaseşte nimeni să avanseze aceeaşi cerere firească.(...) 

Pavel Moraru, autorul comunicarii "Documente româneşti despre 
atrocitățile bolşevice din stânga Prutului, 1940 - 1941" (prezentată în 
revista "Arhivele Totalitarismului") este doctor in istorie, autor a 
numeroase lucrări ştiinţifice publicate atât la Chişinau cat si la 
Bucuresti. Istoricul basarabean prezinta în premiera pentru publicul 
larg dovezi şi alte date concrete despre un Katyn românesc ocultat de 
sovietici şi urmaşii lor. 

Titlul si intertitlurile aparţin redacției - Victor RONCEA 


“Documente ignorate 

“(...) Costurile instaurării si menţinerii regimului totalitar sovie- 
tic au fost estimate la colosale pierderi materiale şi umane; au fost 
nimicite valori şi tradiţii, distruse lăcaşuri sfinte si monumente de cul- 
tură. Prin violenţă, lichidare fizică, deportări, supravegheri, intimidări 
etc., executate de NKVD - organul de represiune pe care s-a sprijinit 
regimul sovietic - s-a ajuns la mutații în psihicul uman şi la involutia 
intregii societăţi. Cei ce nu se lasau convertiți, opunînd rezistenţă 
aveau sa devină adevarati martiri. Crimele comuniste au fost până 
acum bine ascunse. Unele continuă sa mai rămâna asa. Organele de 
represiune, dupa comi-terea asasinatelor, au avut grijă sa le camufleze 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 318 


cat mai bine, încercînd să şteargă urmele, să lichideze martorii şi să 
rescrie istoria. 

Actualmente, accesul la documentele sovietice (cel puţin în 
Republica Moldova), care ar reflecta direct executarea atrocităților, 
este limitat, ca să nu zicem oprit. Cu toate acestea, crimele regimului 
sovietic în Basarabia, Bucovina şi Transnistria, comise pana la izbuc- 
nirea războiului germano-sovietic, pot fi aflate, macar parțial, din 
documentele românesti din epoca - documente care, în fosta Republica 
Sovietică Socialistă Moldovenească au fost desecretizate pe motiv ca 
apartineau inamicului învins şi, deci, erau pline de "falsuri", neprezen- 
tînd vreun pericol pentru regim. De regulă, pe dosarele care conţin 
documente românesti referitoare la descoperirile făcute în 1941-1943 
asupra crimelor bolşevice de la est de Prut, era notat: "Materiale falsi- 
ficate despre înscenarea privind represiunile executate de organele 
NKVD în 1941". 


Autorul vorbeşte despre “Tactica pământului pârjolit” 
aplicată în iulie 1941, “Primele crime ale comunismului împo- 
triva romanilor“ - pe acestea le consemnasem şi eu, cu o excepţie: 
“Katyn-ul românesc uitat”. Eu nu am avut acces la documente 
despre gropile comune de peste Nistru, deci consemna- 
sem numai câteva “urme” ale bolşevicilor în Basarabia 
propriu-zisă. 


“Un alt caz din şirul crimelor bolşevice descoperite, cercetate şi 
documentate de autorităţile vremii, este cel de lângă localitatea 
Tătarca, regiunea Odesa, investigat în primavara-vara anului 1943. 
Autorităţile române din Transnistria au fost sesizate ca în apropierea 
localităţii Tătarca, s-ar fi găsit gropi comune cu jertfe ale asasinatelor 
bolşevice. La mijlocul lunii iunie 1943, organele din Transnistria si un 
grup de medici specialişti din Odesa (directorul adjunct al Directiei 
medico-sanitare a Guvernământului Transnistriei, dr. K. I. Sapocichin, 
administratorul secției de dezinfectie, N. I. Grubianu, şeful expertizei 
medico-legale, docentul I. I. Fidloveschi şi caporalul jandarm de la 
Serviciul Pretoral Odesa, Grigore Tatarciuc) au cercetat terenul indicat 
şi au constatat că, pe o întindere de 1000 de metri pătraţi, se afla îngro- 
pat un mare numar de cadavre ale persoanelor executate de NKVD în 
urma represiunilor staliniste din anii 1938-1940, printre care s-ar fi 
aflat şi cadavre ale deportaților din Basarabia si nordul Bucovinei, pe 
care sovieticii, neputîndu-i transporta în interiorul URSS, i-au 
împuşcat. Pentru a facilita procesul de putrefacție, întregul teren a fost 
acoperit cu bălegar. 

“Descoperirea de la Tătarca a şocat autorităţile şi opinia publică, 
provocînd multe discuţii înainte de elucidarea cazului. După cum 
semnala Serviciul Special de Informatii la 28 aprilie 1943, prin agen- 
tul Kor-Marin, "aceasta ştire a circulat în cercurile maniste şi evreieşti 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 319 


din Capitală, fiind prezentate sub aspect contrariu celor comunicate de 
legația germană şi anume ca este vorba de cadavrele evreilor asasinați 
în diferite ocazii de germani şi, mai mult chiar, maresalul (Antonescu) 
a plecat la Odesa pentru a înăbuşi acest scandal. Din şoaptele înregis- 
trate printre evreii rusofili, se pot trage indicii ca puterile aliate, cu 
concursul agenţilor comunişti, intentioneaza, pe baza materialului 
strans de la declararea razboiului incoace (fotografii, declaraţii ale 
ofiţerilor romani şi germani, statistici - mare parte din materialul docu- 
mentar şi informativ fiind deţinut personal de Maniu), să dea o replica 
pe plan internaţional afacerii de la Katyn." De asemenea, agentul Kor- 
Marin informa că, în acelaşi timp cu zvonul care circula ca aceste 
cadavre ar fi aparţinut evreilor asasinați de germani, "se poate spune ca 
este vorba de asasinarea în masă a populaţiei româneşti evacuate din 
Bucovina şi Basarabia, după cum o alta sursă precizează ca ar putea fi 
vorba de cadavrele ucrainenilor sau a ruşilor ostili regimului sovietic". 

“Intr-un alt document al SSI, datat 1 iunie 1943 şi semnat de 
locotenent-colonelul Traian Borcescu, se menţiona: "Pe terenul denu- 
mit Spolka, situat la Km 7 al liniei Odesa-Ovidiopol, între suburbia 
Tatarca şi aerodrom, s-au descoperit gropile comune ale victimelor 
NKVD. Lucrările de deshumare, ordonate de Serviciul Pretoral Militar 
al Odesei, au început la 22 aprilie 1943. Concomitent cu săpăturile, 
s-au intreprins cercetări pentru a stabili cu exactitate şi a verifica infor- 
matiile relative la proveniența victimelor şi la imprejurările în care au 
fost ucise. Din declaraţiile luate locuitorilor din vecinătatea terenului 
Spolka rezultă ca organele NKVD le aduceau noaptea, cu un camion 
închis, şi le aruncau în groapa comună, care era imediat astupată si 
nivelată. Totodată, mai rezultă din aceste declaraţii că circulaţia era cu 
desăvârşire interzisă pe drumul paralel cu terenul în chestiune, care era 
păzit în mod sever. Investigatiile au stabilit că execuțiile săvârşite de 
NKVD s-au intensificat în 1940, după ocuparea Basarabiei şi 
Bucovinei de Nord. loan Halip, Grigore Tătarcu si Alexandru Ivanov, 
locuitori din Basarabia şi Bucovina, în prezent domiciliati la Odesa, aduşi 
la faţa locului, şi-au recunoscut, printre cadavre, rudele lor, deportate de 
NKVD după cedarea teritoriilor. 

“Comisiunea pentru examinarea cadavrelor şi stabilirea impre- 
jurärilor in care au fost suprimate victimele (a stabilit ca acestea) au 
fost ucise prin împuşcare în ceafă de la o foarte mică distanţă, vechi- 
mea execuțiilor fiind de 2-3 ani, iar îmbrăcămintea găsită în una din 
gropile comune aminteşte portul basarabenilor şi bucovinenilor." (...) 

“Victimele terorii NKVD (...) 


“Masacrul de la Tătarca investigat de experţii de la Katyn 
“Putem doar presupune ca printre victimele de la Tătarca s-ar fi 
aflat şi detinuti basarabeni şi bucovineni de la Tiraspol, dar şi de la 
Chisinau. Pentru identificarea şi stabilirea cauzelor exacte ale mortii 
acestora, a fost instituită o comisie specială, condusă de dr. Alexandru 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 320 


Birkle, medic legist din Bucureşti - care de curând revenise de la 
Katyn, unde, alături de alţi experți europeni, investigase cazul masa- 
crării de catre sovietici a 15.000 de militari polonezi. Dr. Birkle 
fusese şi la Vinita, unde, la fel, se descoperiseră gropi comune cu 
jertfe ale totalitarismului bolşevic. Din Comisie mai faceau parte dr 
C. Chirilă, subdirector al Sănătăţii din Guvernamântul Transnistriei, 
şi cate un reprezentant al primăriei municipiului Odesa, al Inspecto- 
ratului de Jandarmi Transnistria, al armatei germane şi al Universităţii 
din Odesa. 

“La 6 august 1943, medicul legist Alexandru Birkle a prezentat 
"Raportul medico-legal provizoriu asupra cercetarilor de la Tätarca". 
Potrivit documentului, până la acea data, fuseseră descoperite 42 de 
gropi comune şi reperate încă 10-20. În fiecare groapă se aflau aproxi- 
mativ 80 de cadavre, adică în total 3.500 de cadavre, însă se aştepta ca 
numărul final sa fie mult mai mare, aproximativ 5000. Din cele 516 
cadavre exhumate, 486 fuseseră examinate medico-legal, iar conclu- 
ziile care se impuneau erau următoarele: 

- cauza morţii a fost împuşcarea în partea posterioara a craniului 
şi numai în câteva cazuri în ceafă; 

- împuşcarea a fost executată cu revolver militar, avînd gloanţe cu 
înveliş de metal de calibrul 7 milimetri şi cu un revolver cu butoiaş, cu 
gloanţe de plumb de 5,5 milimetri; arma a fost descărcată din imediată 
apropiere; 

- cercetările medico-legale au demonstrat că vechimea cadavrelor 
era de 3,5-5 ani, dar din studierea actelor găsite asupra lor, reieşea ca 
unele victime fuseseră ucise chiar cu 4,5-5 ani mai înainte (1938); 

- în gropi nu s-au gasit larve sau insecte, care desăvârşesc proce- 
sul de putrefacție, ceea ce indică faptul ca execuţia a avut loc într-un 
anotimp rece, iar cadavrele au fost îngropate imediat dupa împuşcare; 

- procesul de putrefacție fusese întârziat şi din cauza 
numărului mare de cadavre îngropate la un loc; 

- din cele 486 cadavre examinate, toate au fost găsite cu mâinile 
legate la spate, cu excepţia unuia, la care nu s-a gasit legătura, dar care 
păstra urma legăturii pe mâini; 

- din totalul cadavrelor cercetate, şapte erau de femei şi 479 de 
bărbaţi, dintre care unul părea să fi fost militar, după uniformă; 

- asupra unui numar de 43 de cadavre au fost găsite acte 
(procesele-verbale de arestare sau perchezitie etc.) care au permis 
identificarea lor; 

- cei identificaţi erau originari din URSS (din 1940 inclusiv 
Basarabia şi Bucovina de Nord) 

“Aşadar, vorbind în limbajul statisticii, menţionăm că cercetările 
prealabile au dus la descoperirea a 42 de gropi comune (dar se estimă 
că ar fi fost 50-60), cadavre deshumate - 516, cercetate medico-legal - 
486, înmormântate - 385, încă neînmormântate - 131, cadavre 
apartinînd persoanelor cu vârsta de 20-30 ani - 60, 30-40 ani - 189, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 321 


40-50 ani - 186, peste 50 ani - 81 iar 7 erau de sex feminin şi 509 de 
sex masculin; erau 515 civili şi un militar (identificare dupa 
îmbrăcăminte), 43 de cadavre identificate după acte. 

“Din pacate, nu cunoaştem rezultatele finale ale cercetarilor, însă 
şi aceste date preliminare ne vorbesc despre amploarea represiunii 
staliniste din anii 1938-1940. Toate aceste crime au fost metodic 
ascunse de regimul sovietic pe tot parcursul existentei lui, iar cei ce 
ştiau despre ele erau identificaţi si lichidaţi. De pe urma "operaţiunii de 
lichidare a martorilor” a avut de suferit si medicul legist Alexandru 
Birkle, care a luat parte la elucidarea cazurilor Katyn, Viniţa si 
Tătarca. 

“Trebuie menţionat că, între cele trei cazuri menţionate mai sus 
exista o strânsă legatura, dar şi o coincidenţă stranie: 1. toate au fost 
descoperite in anul 1943 si numai "graţie" razboiului germano-sovie- 
tic, izbucnit din 1941; 2. toate au avut acelasi autor - regimul stalinist 
-, care a utilizat aceeasi metoda de lucru în toate cele trei cazuri de 
asasinat colectiv; 3. toate au fost investigate de medicul legist roman 
dr. Alexandru Birkle; 4. gropile comune au avut un numar foarte mare 
de cadavre, în care erau militari, intelectuali şi ţărani, consideraţi 
ostili de către regimul sovietic; 5. acestea rămân neelucidate din cauza 
lipsei documentelor sovietice, care ar clarifica multe aspecte ce rămân 
deocamdata necunoscute. 

“Pavel MORARU” 

x 
Masacrul de la Bălți (vara-toamna anului 1944) 

Articolul semnat de Nicolae D. Rusu, publicat inițial în 
săptămânalul Jara de la Chişinău, reprodusă de Datoria 
Românească (Chicago) Anul IX, nr. 23, trimestrul 2, 2004 dă 
seama de scrisoarea lerodiaconului Nicodim Şchiopu : 


“În urma încercuirii sovietice din Nordul Basarabiei, au fost 
făcuți prizonieri circa 50.000 militari, din care 40.000 români, în jur 
de 5.000 germani, 2.000 unguri, restul (3.000) cehi si polonezi. 

“În Nord-estul oraşului Bălți, în mlastinile Răutului, a fost ‘ame- 
najat’ lagărul de prizonieri de război. Numeroşi au fost secerati de 
foame, de boli. S-au semnalat câteva evadări. Într-o noapte supravie- 
tuitorii au fost executaţi cu câte un glonte în ceafă de NKVD-isti şi 
aruncaţi în şanţurile mocirloase pe care înşişi prizonierii fuseseră 
obligaţi să le sape. 

“După mărturiile unor evadați, după 1991 Curierul de Nord din 
oraşul Bălţi, au fost publicate informaţii despre masacrarea prizonie- 
rilor de război. S-au făcut sondaje în mlastini: “Nici hârletele, nici 
lopetile nu au putut fi utilizate din cauza mulţimii osemintelor”. 

“La iniţiativa săptămânalului Curierul de Nord [Bălţi], oamenii 
din împrejurimi au adunat pe un loc uscat resturile umane, au alcătuit 
o piramidă de oase şi cranii, au aşternut deasupra pământ curat, iar 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 322 


în vârful movilei de oase au aşezat o troiță, darul credincioşilor din 
Râşcani. La 7 mai 1992 troifa a fost sfinţită de episcopul Petru de 
Bălți, cu sobor de preoți şi monahi, sfințire la care au participat mii de 
credincioşi români şi autorităţile româneşti. 

“Atunci s-a lansat apel la construirea unei Biserici sau Mănăstiri 
a Oaselor pentru pomenirea celor 50.000 nevinovaţi ucişi mişeleşte de 
către bolşevici. Preasfinţitul Petru de Bălţi a investit ca paroh al 
viitoarei Biserici a Oaselor pe tânărul preot Valeriu Cernei, fost 
cancelar al eparhiei Bălţi (în decembrie 1992 Patriarhia Română a 
reactivat Mitropolia Basarabiei). 

“După acesta lucrurile au luat o intorsătură tragică: 
Preasfinţitul Petru a fost agresat cu arme şi bâte în chiar Palatul 
Episcopal de un grup de călugări şi preoţi adepţi ai Arhiepiscopiei 
Vladimir care ţine de Patriarhia Moscovei /subl. m. P.GJ. 
Atacurile au fost extinse şi asupra celor două mănăstiri din Eparhia 
Bălți - şi continuă şi azi, împotriva a tot ce este românesc. În scaunul 
episcopal s-a aşezat şeful agresorilor moscoviți, arhimandritul 
trădător Marcel Mihăiescu. /s.m./ 

“Din cauza lipsei de fonduri, Biserica Oaselor a rămas în stadiul 
de proiect. 

“De ce nu se vorbeşte nimic de acest genocid împotriva 
poporului român? De ce nu se stabileşte adevărul masacrelor 
împotriva neamului nostru? 

Si aceste crime monstruoase nu sunt altceva decăt tot holocaust - 
trecut însă sub tăcere. 

“Oare nici chiar morţii nu mai sunt egali în faţa lui Dumnezeu?” 


Câteva mărturii culese din presă: 


“Între 17 ianuarie şi 27 martie curent [19927], prin publicaţiile 
noastre [cu osebire Curierul de Nord, din Bălţi], la rubrica «Morminte 
fără cruce» am reuşit să stabilim: 

“1. În 1944 pe teritoriul actualului Combinat de Blănuri din Bălţi 
[şi] pe cel al Unității militare din str. Leningrad, actualmente Stefan cel 
Mare, au fost două lagăre de concentrare (unul de concentrare forţată, 
altul obişnuit) prin care au trecut cel puţin 45.000 prizonieri. 

“2, În aceste lagăre au fost deţinuţi de la 2-3 luni la câte un an şi 
ceva prizonieri, inclusiv din armata română printre care un număr 
extraordinar de mare de români, moldoveni, nemți, unguri, italieni. 

“3. Lagărele au avut număr de înmatriculare (deocamdată nu 
le-am stabilit) (...) Märturiile mai multor prizonieri bälteni confirmă 
că aici au pierit mii de moldoveni, români. 

“4, Lagărele s-au aflat în directa subordine a NKVD. 

“5. Numele primului prizonier constatat de către noi care şi-a aflat 
moartea aici este TUDOR AL LUI NICOLAE GLAVAN DIN 
SATUL SOFIA, RAIONUL DROCHIA. Nume ce va fi primul înscris 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 323 


pe crucea acestui mormânt. Cruce care va fi instalată la începutul 
lui mai”. 
x 

(...) “Maria aştepta răvaş de la fratele ei Grigore. A aflat că 
Grigore a fost făcut prizonier şi e aici, la Bălţi (...) A mers cu pachet. 
Ruşii de pază le alungau pe femei, zicînd: [în traducere românească]: 
«Vor mâncare? Gloante, nu mâncare! Trebuie ucişi ca nişte câini!» 
(se) 

“Maria s-a apropiat de gard, a ridicat putin sârma, a împins 
coletul şi a încercat să-şi strige fratele. O femeie, cu acelaşi necaz, a 
văzut-o, a rugat-o să vâre şi legăturica ei. Maria a trecut-o pe sub sârmă 
şi s-a depărtat. Probabil că femeii 1 s-a părut că legăturica ei e prea 
departe, s-a apropiat de gard, să o împingă. Ruşii au tras, au ucis-o pe loc. (...) 

“Maria a mai venit la lagăr, dar nu se mai apropia, arunca ce avea, 
de departe şi se întorcea fuga înapoi. (...) 

“Grigore a fost ţinut aici până toamna, târziu. Când s-a făcut 
spărtura ceea în gard şi au evadat mulţime de prizonieri, era şi el pe 
aproape. Le-a ajutat celor mai slabi şi fără de putere să iasă. Pe sine 
s-a lăsat la urmă şi n-a mai reuşit. Au fost văzuţi. Au fost bătuţi cu 
vergeaua de fier. După bătaia asta şi după toate necazurile s-a stins 
Tudor, băiat din mahalaua lui, cu care mâncase dintr-o bucăţică. 

“Cele trei gropi cu cadavre de care vorbesc mai mulţi au fost 
făcute după ce groapa mare din centrul lagărului a fost plină, nu mai 
încăpeau nici viii nici morţii. Erau trasi de picioare, stropiti cu apă de 
var, câteva lopeti de tärânä, atât. Lui Grigore îi promisese un cunoscut 
că va încerca să-l ajute să scape. Când a văzut că nu mai poate de frig, 
s-a dus la «groapa mortilor», şi-a făcut culcuş printre cadavre şi motäia 
acolo mai multe de durere decât de somn. Nu se mai temea de moarte” 


(...) 
x 

“Eram pe linia doua a frontului, la Iaşi. La 23 august 1944 (...) 
România a pornit impreună cu ruşii împotriva nemților. Am plecat cu 
tot regimentul la Mărăşeşti (...). Până la 6 septembrie am reparat sose- 
lele şi podurile. La 7 septembrie am fost încolonaţi şi am pornit la 
eliberarea Bulgariei. (...) Acolo m-au rănit (...) Spitalul din Buzău nu 
ne-a primit. Am fost la Bârlad, Vaslui, laşi - am fost refuzati, eram 
prea multi răniţi. 

“La Ungheni ne-au pus în corturi. După ce ni s-au făcut 
pansamentele, un ofiţer rus ne-a spus că vom fi liberati. Ni s-a dat foaie 
de drum. Am pornit în cârji spre casă (...) Ne-au ajuns din urmă ruşii 
(...), duceau mai multe sute de prizonieri. Ne-au cerut hârtiile, le-au 
rupt, ne-au ordonat să intrăm în coloană. (...) 

“Până la Sculeni am mers pe jos, în cârji. De acolo până la Bălţi, 
în căruţe, în spinarea celor care puteau duce. Cele trei coloane pe care 
le-am văzut erau a câte 5 mii oameni (în total, vrei 15 mii prizonieri). 
Cei care mai-mai să moară dar nu cădeau singuri erau împuşcaţi. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 324 


Călcam peste ei, mergeam mai departe. La 20 septembrie ne-au pus în 
lagăr [la Bălţi]. Eram de tot vreo 50.000. Eu şi vreo opt moldoveni, din 
sate megieşe, am nimerit în partea stângă [a lagărului]. Mai bine de 
două săptămâni casă-masă ne-a fost acoperişul unei case pe jumătate 
dărâmată (...). Era toamnă, mă secătuise rănile, m-am îmbolnăvit de 
friguri. (...) Pe noi, basarabenii, ruşii nu ne scoteau din lagăr, că 
fugeam. (...) Mureau straşnic de multi. Erau aruncaţi noaptea 
[în pâlnii de obuze]. Ziua erau puşi într-un sarai (...), încăpeau la vreo 
800 morţi. Unii, doar lesinati erau aruncaţi de vii [în gropi]. Înspre 
dimineaţă, dacă îşi mai veneau în fire, se apucau de bolovanii înghetati 
de pe malurile gropii şi ieşeau înapoi. Când îi vedeam, ne îngheţa 
sângele în vine (...). 

“Au pierit acolo o mulţime de moldoveni, români, italieni, nemți. 

“La 20 noiembrie 1944 am fost luaţi şi duşi cu trenul la altul, 
în regiunea Reazani. (...) De acolo, în Tadjikistan. În 15 octombrie 
1949 am fost liberat. Din 800 de moldoveni [“trädätori de patrie”] ne-am 
întors 17.” 

A consemnat, pentru Curierul de Nord, T. Sturza. Nu se dă 
numele martorului. 


x 


“(...) Bram măricică, mă duceam cu părinții la câmp. Când ne 
întorceam acasă (...), aruncam din căruță porumb peste sârma 
ghimpată. Sărmanii prizonieri se aruncau ca haita pe pradă. Erau sleiti 
de puteri si atât de multi de se împiedecau unul de altul când mergeau. 
Porumbul era în ţintă, bun de fiert sau de copt, cine dovedea să apuce 
îl mânca crud cu tot cu stiulete. 

(...) “Erau şi ostaşi din armata română. Ei se apropiau de gardul 
cu două rânduri de sârmă şi strigau la trecători: «Mă cheamă cutare, 
sunt din satul cutare (...) Gäsiti-1 pe ai mei!» Oamenii mai în vârstă 
dacă aveau şi ei copii şi bărbaţi la război se ducea prin sate, le căutau 
rudele, le spuneau ce şi cum.(...) 

“Cei mai multi s-au stins acolo cu zile. Sleiti de foame şi de bătăi, 
că nu se supuneau fiecărui ordin, cădeau. Mai ales vara. (...) Pe cei 
care cădeau fără cunoştinţă de nu se mai puteau ridica singuri îi puneau 
pe nişte pânze groase şi îi duceau pe şes. Au săpat o groapă, ei 
singuri, prizonierii (...) erau aruncaţi de-a valma. Vă spun: unii morţi 
şi reci de-amu, alţii cu sângele cald în ei. Se aruncau câteva lopeti de 
tärânä. Groapa s-a umplut degrabă, mureau cu zecile. Nu au încăput 
toţi. Când dădeau căldurile după vreo ploaie se răspândea pe tot sesul 
un iz de mortăciune de nu puteai sta afară. 

“Mare nevoie a mai fost. Doamne, nu s-au temut de nici un 
blestem cei care i-au aruncat acolo de vii. 

“Până amu nu a vorbit nimeni despre asta. Mai sunt oameni în 
Bălţi care tin minte ce de-a norod a o fost îngropat în «moghilnicul» 
cela. Îs bătrâni. Mai ales cei din mahalaua noastră. Grădinile lor se 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 325 


terminau în sârma ghimpată a acelui lagăr şi cei care fugeau treceau 
mai întâi prin grădină. Odată unul s-a ascuns la noi în costireatä. M-am 
dus să închid găinile, el mi-a făcut semn cu degetul să tac, să nu tip. 
Nu ştiu ce nație era, că nu l-am auzit vorbind (...) 

“Mai trăiesc şi bälteni care au stat închişi acolo, apoi au fost 
judecaţi de puterea sovietică. Dacă v-aţi apucat să aflaţi ce şi cum e cu 
osemintele celea, grăbiţi-vă. Martorii îs bătrâni. Moartea îi va lua nu 
numai pe ei - se duc pe ceia lume şi cele ştiute de dânşii. Ei îs cea mai 
dreaptă istorie. 

“Oasele celea să nu se împrăştie. Cine ştie, poate unii mai caută şi 
nu-şi găsesc părinţii, fraţii. N-are a face ce sunt: nemți sau de-ai noştri, 
au avut şi ei copii, au avut şi ei soții”. 


- Foametea organizată între 1946-1947 a pricinuit moartea a 
cca 200.000 persoane (vezi capitolul următor). 


- Arestările în vederea deportării din 1949: peste 11.000 
familii. 


Din scrisoarea lui Onisifor Ghibu către Petru Groza, 1949: 


“La 22 iunie 1941 România s-a văzut nevoită să intre în război 
contra URSS în scopul de a-şi reface, pe calea armelor, hotarele care 
între timp îi fuseseră ciuntite şi la Răsărit şi la Apus şi la Miazăzi (...) 
Acesta a fost unicul scop al războiului şi trebuie să calific ca o ofensă 
şi calomnie ordinară afirmatiunea [ta] că acel război ar fi fost făcut în 
scopul devastării Rusiei alături de germani [apud Groza]. (...) ai 
împărtăşit aceleaşi sentimente războinice şi la 22 iunie 1941, ca şi la 
30 august 1940 [Cedarea Ardealului de Nord]. În tot cazul, până la 
proba contrarie, îmi susţin categoric convingerea că şi tu ai fost pentru 
războiul sfânt de reîntregire a ţării, alături de toţi bunii patrioți 
români.” 


Fiindcă tot am ajuns la Petru Groza: 

La 20 martie 1945 a avut loc o reuniune la care au participat 
reprezentanţi ai guvernului şi colonelul sovietic Borisov, din 
partea... Comisiei Aliate (citeşte: numai sovietice) de Control în 
chestiunea “repatrierii în URSS” a basarabenilor şi a bucovineni- 
lor refugiaţi (în acel moment - din decembrie 1944 şi până prin 
12 mai 1945 - autorul acestor rânduri împreună cu familia era 
internat în Lagărul de “Repatriere” de la Sighişoara). 

Noul prim-ministru Petru Groza - numit de ocupanţii ruşi la 
2 martie: 

“Eu nu am nevoie de basarabeni. Vreau să fiu precis şi 
categoric: nouă nu ne-a trebuit Basarabia”. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 326 


După cum va arăta Onisifor Ghibu în scrisoarea din [abia] 
1949, cel-mai-mare-trădător-al-neamului-românesc pe numele 
său Petru Groza - mintea: la 22 iunie 1941 fusese şi el de acord 
cu “Războiul Sfânt” pentru liberarea Basarabiei. (...) 


x 


Câteva din faptele şi numele unor evrei care şi-au arătat 
“iubirea” fatä de bästinasii români, după 28 iunie 1940 - am mai 
spus-o? - foarte bine am făcut !, am s-o re-re-respun: 


La Chişinău: din ziua de 28 iunie 1940: Etea Beiner, docto- 
rul Derevici, avocatul (un articol de ziar bulgar îl desemna ca 
inginer) Steinberg (Sternberg) - locuitori ai oraşului au pornit în 
“patrulele de autoapărare”, conduse de Tovarăşa cu Părul Roşu, 
Polina Rozenberg, de pe strada Armenească, sediul NKVD. Ei au 
fost primii care şi-au manifestat, pe străzi, bucuria de a fi fost 
“liberati de sub jugul mosieristilor, fasistilor români”, agitînd 
listele negre (alcătuite de cine ştie când...) şi urlînd ameninţarea: 

«Ne-a venit rândul să vă ardem noi pe rugul Inchiziției!» - 
dacă i-ai fi întrebat cine/când “îi arsese pe rugul Inchiziției” 
(Basarabenii? care nici nu ştiau ce-i Inchizitia)?, ar fi pretins că 
însăşi întrebare ta este, cum altfel: antisemită; şi, desigur: fasistä. 

- tot ei s-au aflat în fruntea bandelor care i-au atacat pe 
refugiații ce încercau să iasă din oraş pentru a se îndrepta spre 
Prut - coloane alcătuite din funcționari, profesori, elevi, studenţi; 

- la îndemnul şi prin exemplul celor trei (dirijati de la sediu 
de Tovarăşa-Roşie, Rosenberg), “populaţia paşnică indignată” - 
alcătuită din evrei locali, aduşi de peste Nistru, dar şi dintre cei 
veniți din timp de peste Prut (nici o greutate: atunci nimeni din 
România mosieristilor şi burjuiştilor - şi a fasistilor - nu avea 
nevoie de paşaport ca să treacă Prutul de pe malul drept pe cel 
stâng) țineau deja pregătite: pietre, bâte, vase cu uncrop, oale de 
noapte, pline. Refugiații români au fost bătuţi cu pietre, opäriti, 
ciomägiti, dezbräcati, scuipati, stropiti cu fecale, pe teologii şi 
preoţii căzuţi la pământ, femeile doar mimau sau chiar urinau cu 
adevărat, apoi târîti şi închişi în subsolurile clădirilor Facultății 
de Teologie, unde NKVD-ul amenajase una dintre închisori, 
specializată în, mai cu seamă, anchetarea ostaşilor răpiți în tim- 
pul retragerii; 


Şi ce dacă am mai spus-scris ? - re-scriu, re-spun (de la evrei 
am învăţat: “Repetitia: mama supraviețuirii”): 

- aceiaşi (Rozenberg, Beiner, Derevici, Sternberg) s-au aflat 
în fruntea haitelor de enkavedişti care în următoarele zile au 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 327 


operat mii de arestări (doar în oraşul Chişinău) - după listele 
lor negre. 


La Tighina: în 28 iunie 1940 avocatul Glinsberg a împuşcat 
demonstrativ, în stradă, doi funcționari ai prefecturii; acelaşi 
împreună cu alți evrei i-au tăiat limba şi urechile, în plină stradă, 
preotului Motescu, apoi l-au dus în altar şi au dat foc bisericii - în 
foc au sfârşit şi preot şi biserică; 

La Soroca: avocaţii Fluchser (Flexer? Flexor?), Pikraevski 
(şi ei autori de liste negre) au împuşcat în stradă, la 28 iunie 
1940, mai multi funcționari superiori, avocaţi, ofiţeri români; 


La Cetatea Albă: autorii de liste-negre Zuckermann şi 
Burmann i-au împuşcat în stradă pe preoţii Eusebie Popovici şi 
Nicador Maleski; 

La Orhei şi în satele învecinate: Popäuti, Olişcani, Isacova 
bande de evrei purtînd steaguri roşii şi portretul lui Stalin au tero- 
rizat localităţile numite, au ucis preoţi, strigînd: 

«Vrem Moldova până la Seret!» 

(Nu va fi momentul însă nu mă pot stăpâni: de ce nu strigau 
- că tot împuşcau ei popi: «Vrem Moldova până la... Atlantic!», 
deşi nici «până la Pacific» n-ar fi stricat - să nu fi fost încă 
momentul?) 

La Cernăuţi, încă din 27 iunie 1940 - ce precocitate! - evreii 
au alcătuit un “comitet popular” condus de Sallo (Solo?) Brunn 
(Braun?), autonumit primar; împreună cu adjunctul Glaubach 
(numit de către autonumitul Brunn/ Braun) au pornit în fruntea 
cetelor de evrei căutători mai cu seamă de preoţi, de studenţi la 
Teologie, de profesori, de înalţi funcţionari - ca să-i ucidă (ceea 
ce au şi făcut). 


Aceste acte de barbarie au avut loc începînd din 28 iunie 
1940, în Teritoriile revendicate de Sovietici - dar încă 
necedate oficial - şi comise mai cu seamă de evrei asupra 
Românilor localnici. 


La o eventuală acuzaţie martorul mincinos de profesie Elie 
Wiesel ar răspunde că asta nu este decât un amănunt - oricum, 
francezii nu ştiu istorie... (dar bineînţeles că lui Wiesel îi convi- 
ne analfabetismul în materie de istorie al francezilor, astfel îşi 
poate desfăşura mitologia “unicului genocid: holocaustul”) - iar 
A. Spire, ajuns jurnalist la France Culture (după ce a trudit cu 
drag la organul Partidului Comunist Francez L'Humanité), 
cunoscutul falsificator de citate din textele celor desemnaţi de el 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 328 


drept “fasişti, antisemiti”, alfabetizatul care atunci când i se 
atrage atenţia asupra incorectitudinii fabricării de citate, 
răspunde senin: «N-am falsificat citate - doar le-am ajustat 
puţin...», ar justifica injustificabilul - cum a mai făcut-o pe pla- 
toul canalului de televiziune Paris Premiere, când a susţinut cu o 
obrăznicie egalată de inconstientä (bine stăpânită): “dreptul la 
consideraţie (?) al evreilor este mult mai mare decât al 
africanilor!” necomunisti, nesovietici şi, păcat de moarte: goi... 


În iulie 1941, după liberarea Chişinăului de bolşevici, în 
curtea consulatului italian, unde NKVD-ul îşi stabilise unul din 
sedii, au fost dezgropate 80 cadavre, în majoritate rămase 
neidentificate, într-atât fuseseră mutilate (membre, capete tăiate), 
batjocorite (organe sexuale în gură), arse la flacără în timpul 
“anchetei”, iar după moartea anchetatului cu var viu şi cu acizi. 
După resturile de îmbrăcăminte, s-a dedus că martirizaţii fuseseră 
preoţi, studenţi, elevi, ceferişti (după chipie); 

S-a constatat că în subsolurile Palatului Mitropolitan fuse- 
seră amenajate celule individuale pentru “nationalistii români”; 


- La data de 7 septembrie 1941, la Chişinău au avut loc fune- 
raliile nationale ale celor 450 persoane găsite în gropile din 
curţile consulatului italian, Palatului Mitropolitan, Facultăţii de 
Teologie - multe rămase neidentificate din pricina mutilärilor; 


- În mai puţin de un an de ocupaţie bolşevică s-au înregistrat 
(în afară de... lipsa celor cca 300.000 refugiați în ce mai 
rămăsese din România) în jur de 30.000 arestaţi, din care unii au 
fost împuşcaţi pe loc, alții au fost deportaţi, au murit în detenţie, 
au dispărut...; 


- În Basarabia, pe lângă secerişul roşu al oamenilor, între 
1940-1941 au fost dinamitate, incendiate: 

- 42 biserici, 

- 28 şcoli, 

- 32 localuri ale unor instituţii publice, 

- 79 ale autorităţilor, 

- sute de monumente: statui, stele comemorative, fântâni de 
răspântie, troițe, cruci din cimitirele creştine... 


La aceste crime împotriva Românilor din Basarabia şi din 
Bucovina de Nord au participat cu zel (şi eficace) foarte, prea 
multi evrei, unii numiţi de noua autoritate directori de şcoli, de 
instituţii, de colhozuri, de sovhozuri etc., însă cei mai numeroşi: 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 329 


voluntari în aparatul politico-represiv: partid, komsomol, 
sindicat, miliţie, NKVD (în majoritate “trecuţi în Teritoriile 
Ocupate la 28 iunie 1940” ca Mişa Oighenştein, Bella Iosovici, 
Perahim, Sorin Toma - kul/tarmeiţii...). 


După retragerea sovieticilor din Basarabia şi din Bucovina 
de Nord, în iulie 1941, alde Rozenberg, Goldenberg, Axelrod, 
Beiner, Pikraevski, Brunn, Sternberg, Derevici, Fluch(a)ser, 
Zuckermann, Glaubach, Burman, Glinsberg, chiar şi Marii Ruşi 
de la Popäuti care, pe când ucideau popi, declarau că ei vor 
«Moldova până la Seret!» au şters-o în furgoanele Armatei Roşu, 
în Asia Centrală, nu au rămas pe loc, să dea seama de faptele lor, 
oalele sparte le-au plătit coreligionarii nevinovaţi, unii (medici, 
profesori, negustori, proprietari, bancheri), victime şi ale 
bolşevicilor. 

Dar chiar dacă cei ce scriu istoria o vor consemna potrivit 
adevărului istoric, fără a manipula cronologia: ar fi pedepsiţi 
într-un Nürnberg II (pe care îl imaginam în romanul Ostinato, 
scris în România începînd din 1965) şi marii-vinovaţi-comunişti, 
aflați de ani buni la adăpost în Lumea Capitalistă?: în USA (unde 
nu sunt tolerati criminalii nazisto-fascişti, în schimb criminalii 
bolşevici, da, cu precădere “lucrătorii” din poliţiile politice 
comuniste, fiice ale NKVD-ului - numai dacă sunt evrei); în 
Germania (ca despägubiti); în Franţa ca pensionari ai Rezistenței, 
deşi, între 1 septembrie 1939 şi 22 iunie 1941 nu făcuseră nici un 
fel de rezistenţă împotriva ocupantului german - dacă erau supuşi 
Moscovei - din contra: sabotaseră industria militară franceză, în 
folosul... lui Hitler, aliatul lui Stalin, iar după război fuseseră 
expulzați cu sutele ca spioni sovietici (relele obisnuinte nu se 
uită). După decenii de “activitate” în aparatele represive ale 
democraţiilor populare, unde făcuseră tot răul imaginabil (mai 
mult din cruzime nativă, din răzbunare oarbă şi din interes 
material, prea puţin din convingere politică - Cristina Boico, 
mătuşa lui V. Tismăneanu, “Holban -Bruhmann, Herskovitz...), 
au dat fuga la adăpost, la capitalişti. Acolo s-au plâns că, în 
Ungaria, în Cehoslovacia, în Polonia, în Bulgaria, în România, ei, 
tovarăşi-juşti ca Perahim, Marcou, Mirodan, Maria Banus, 
Tertulian, Nina Cassian, Crohmălniceanu ş.a. fuseseră cumplit 
persecutați de autorităţi, în dubla lor calitate de... comunişti şi de 
evrei! În “prelungirea în Orient a Occidentului”: Israel, pensio- 
narii NKVD, KGB, komisarii politulor politice ale ţărilor sovie- 
tizate îşi petrec ultimele momente din viaţa lor dedicată 
triumfului bolşevismului în toată lumea (dar nu în Israel!), în 
reculegere, în pace şi în “rugäciune-misticä - nu era un pleonasm 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 330 


în gura lor atunci când îi vânau cu revoluţionară dăruire pe 
nefericiţii creştini din ţările Comunismului Biruitor. Din păcate. 

Ceea ce nu înseamnă că cei care pot da glas indignării - să 
tacă. Vorba mea: «Dacă tac, mă doare şi mai tare». 


NOTE 

1) De consultat şi “povestirea documentară” Osândiţi la 
nemurire de Petru Bunacalea şi Andrei Calcea, Presa, Chişinău, 
1999: Elevii Liceului Vasile Lupu, transformat de sovietici în Şcoală 
Pedagogică, au alcătuit o organizaţie antibolşevică. Prima acţiune (în 
afară de inscripţii pe pereţi şi difuzare de manifeste: “Moarte ocupan- 
tilor stalinişti!”, “Căraţi-vă acasă, barbarilor!”, “Jos călăul Stalin! 
Basarabia Basarabenilor!”, “Trăiască Neamul Românesc!”): arborarea 
drapelului tricolor, în noaptea de Crăciun 1940, pe clădirile în care se 
instalaseră NKVD-ul, Partidul bolşevic, “Primăria”. În ianuarie 1941 
au început arestările elevilor şi ale profesorilor Maria Manjaru, 
Dumitru Munteanu. Autorii vorbesc de “vânzare”, însă nu dau decât 
numele NKVD-istilor: G. Goldenberg (şeful secţiei judeţene Orhei - 
l-a cunoscut şi tata, arestat la 13 ianuarie 1941- vezi Din Calidor, 
capitolul “Trăiască Gutenberg!”), Konopelkin (şef anchetă), Terebilo 
(locţiitor), Toporov, Cerepanov, Plotnikov, Nikitovici, Morev, 
Malinin (anchetatori). În sentinţa de condamnare la moarte (24 iunie 
1941) apar alte două nume de împuşcaţi: Dobândă Mihail şi Grăjdian 
Haralambie (raport: la 27 iunie 1941, semnat Axelrod, Tribunalul 
Militar Odesa). 

lată lista, probabil incompletă, a condamnaților, după Cartea 
Memoriei vol. 3 (doar din oraşul şi din judeţul Orhei): 

1. Alexeev Vlad - condamnat (?), dispărut în Siberia; 

2. Avramoglo Dumitru (n. 1922 în Putintei) - condamnat la 
moarte în 1941; 

3. Bacalu Ion (n.1924): condamnat la 25 ani, mort în detenţie; 

4. Boguş Pavel (n. 1924, în Mana): 25 ani, mort în detenţie; 

5. Braşoveanu Eugen (n. 1924): 25 ani, mort în detenţie; 

6. Brodetchi Victor (n.1924) condamnat la moarte, împuşcat la 
Chişinău, în 27 iunie 1941; 

7. Ciobanu Vsevolod: 10 ani, dispărut în Siberia; 

8. Cotun Anatol: condamnat la moarte, împuşcat la Chişinău, în 
27 iunie 1941]; 

9. Cozma Onisie (n. 1922): condamnat la moarte, împuşcat la 
Chişinău, în 27 iunie 1941; 

10. Cuculescu Nicolae (n.1923): condamnat la 20 ani; 

11. Dobândă Dumitru (n. 1922): condamnat la moarte, împuşcat 
la Chişinău, în 27 iunie 1941; 

12. Eprov Vichentie (n. 1923): condamnat la moarte, împuşcat la 
Chişinău, în 27 iunie 1941; 

13. Frunză Oleg (n. 1928 !): la vârsta de 13 ani a fost condamnat 
la 10 ani!; 

14. Grăjdianu Mihai (n. 1922): condamnat la moarte, împuşcat la 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 331 


Chişinău în 27 iunie 1941; 

15. Guma Anatol (n. 1922), conducătorul organizaţiei: condam- 
nat la moarte, împuşcat la Chişinău, în 27 iunie 1941; 

16. Guma Victor (n. 1923): condamnat la 25 ani, decedat în 
Siberia; 

17. Majaru Maria, profesoară, condamnată la 10 ani pentru 
nedenuntare; a supravieţuit; 

18. Martânov Gheorghe (n. 1924), condamnat la 25 ani, eliberat 
în 19541; 

19. Mihu Gheorghe (n. 1921): condamnat la moarte, împuşcat la 
Chişinău, în 27 iunie 1941; 

20. Sârbu Constantin - condamnat la moarte în 1941; 

21. Stici Dumitru: condamnat la 10 ani - dispărut în Siberia; 

22. Buiuc Serghei (n. 1924); condamnat la 10 ani; 

23. Duca Anatol (n. 1922), din Ciocâlteni: condamnat la moarte, 
împuşcat la Chişinău în 27 iunie 1941. 


1 bis. Adaug aici câteva mărturii apărute în ziarul Flux, 
Chişinău din 23 noiembrie 2007, adunate de Sergiu Praporscic. 
Dacă vor repeta fapte din mărturiile precedente - foarte bine: să fie 
repetate ca să nu se uite: 


“Societatea noastra cunoaste foarte putin, daca nu aproape 
nimic, despre rezistenta antisovietica (atat armata, cat si pasnica) 
din perioada 1940 - 1941 si 1944 - 1991. Eroii rezistentei 
anti-sovietice nu sunt cunoscuti opiniei publice, faptele lor de curaj 
nu sunt relatate in manualele de istorie, in ziare si reviste, la pos- 
turile de radio si TV. 

Lucrul acesta nu este deloc intamplator. Din 1991 pana in pre- 
zent, mai-marii acestei tari si-au dorit sa guverneze o populatie 
ascultatoare si docila, fara memorie istorica, o populatie care nici 
prin vis sa-i treaca ca a avut si mai poate avea demnitate, curaj, 
rezistenta. S-a creat deja un stereotip potrivit caruia romanii basa- 
rabeni, moldovenii din stanga Prutului sunt niste papa-lapte, niste 
mamaligari, niste fricosi, niste lasi, spre deosebire de romanii de la 
Bucuresti si Timisoara, care au avut curaj sa moara si sa invinga in 
revolutii, spre deosebire de ceceni, care, o mana de oameni fiind, 
au avut barbatie sa se opuna armat monstrului militar rus sau, mai 
nou, spre deosebire de georgieni, care, cu toate presiunile facute de 
Moscova, au darzenia sa mearga mult mai hotarat spre NATO si 
UE decat Republica Moldova. 

Ati observat probabil ca, in putinele cazuri in care se vorbes- 
te despre ororile ocupatiei sovietice, se relateaza doar despre 
deportari si foametea organizata. Este adevarat ca acestea sunt 
doua dintre principalele elemente ale genocidului organizat de bol- 
sevici impotriva romanilor basarabeni, care au facut cele mai multe 
victime - sute de mii de morti. Autoritatile moldovene de dupa 
1991, care nu neaparat sau nu intotdeauna s-au identificat cu ocu- 
patia sovietica, au admis aceste subiecte in discursul public pentru 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 332 


ca ele, ca efect, pot doar sa ne umileasca, sa provoace resemnare, 
sa ne confirme inca o data ca rolul predestinat noua de istorie este 
cel al victimei incapabile sa se impotriveasca calaului. Dar nicio- 
data nimeni nu vorbeste despre rezistenta armata antisovietica, 
despre miscarea de ilegalisti, despre actele de barbatie ale basara- 
benilor inrolati in Armata Romana, despre jertfa deliberata a preo- 
tilor din Basarabia, torturati pana la moarte in beciurile KGB-ului 
din Chisinau. Cine, spre exemplu, stie astazi ca un sir de preoti de 
la Chisinau au refuzat sa se refugieze in Romania, au ramas aici si 
au condamnat in mod deschis ocupatia sovietica din 1940. La un 
an, cand in Chisinau au revenit trupele romane, cadavrele acestor 
preoti au fost gasite în beciurile securitatii avand gurile cusute 
cu sârmă. 

Populatia din Republica Moldova pastreaza vie memoria 
marilor voievozi romani. Potrivit studiilor sociologice, Stefan cel 
Mare si Sfant, Vlad Tepes, Mihai Viteazu, Mircea cel Batran sunt 
in topul listei eroilor nationali ai Republicii Moldova. Dar, se pare, 
aceasta memorie a trecutului medieval este insuficienta pentru 
recuperarea identitatii noastre, pentru revenirea la normalitate. 
Romanii din R. Moldova trebuie sa aiba si o viziune adecvata 
asupra istoriei noastre recente, asupra evenimentelor din secolul 
trecut. Poate ca acest trecut recent nu este unul glorios, dar, in mod 
sigur, este unul care si-a avut eroii, martirii sai. Lumea trebuie sa 
stie ca au fost multi cei care nu s-au resemnat, dar s-au opus 
tavalugului sovietic, chiar daca au stiut ca vor plati cu pretul vietii. 

Si acesta nu este un moft, ci este o necesitate fara de care 
Republica Moldova nu-si putea construi un viitor. Marile proble- 
me ale Republicii Moldova de astazi sunt o consecinta a ocupatiei 
sovietice, a inocularii in mintile oamenilor a ideologiei comuniste. 
Cu atat mai important este sa-i cunoastem pe cei care s-au opus 
ocupantului si ideologiei lui. Spre deosebire de alte state, cum ar fi 
Polonia, Lituania, Estonia, Letonia, Romania, Republica Moldova 
nu a depasit conditia de tara ocupata de Rusia. Pana in prezent, o 
parte a teritoriului nostru national se mai afla sub controlul militar 
al rusilor. Rusii domina mass-media de la noi, limba rusa mai 
pastreaza puternice influente in viata publica. Republica Moldova 
se afla si sub ocupatia ecleziastica a Patriarhiei Moscovei, iar 
o parte importanta a clasei noastre politice este tributara 
Kremlinului. Unde mai pui ca partidul care ne guverneaza astazi, 
ales in cadrul unor alegeri recunoscute drept democratice de comu- 
nitatea internationala, mai pastreaza titulatura comunista. 

Daca ne dorim un viitor demn, trebuie, suntem obligati sa ne 
cunoastemeroii rezistentei antisovietice si anticomuniste. Ei sunt, 
alaturi de alti inaintasi ai nostri, piatra care trebuie pusa la temelia 
Republicii Moldova, cel de al doilea stat romanesc, daca vrem ca 
peretii acestui edificiu sa nu se surpe. 


Osanditi la nemurire 
Imediat dupa ocuparea Basarabiei de catre trupele sovietice, la 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 333 


28iunie 1940, cateva zeci de tineri de la Liceul de baieti "Vasile 
Lupu"din orasul Orhei au infiintat gruparea de rezistenta 
"Majadahonda". Tinerii au tiparit si imprastiat prin oras, in special 
in locurile mai aglomerate: langa sediile NKVD, Comitetului 
judetean al Partidului Comunist, Comitetului Executiv Sovietic, 
fluturasi cu urmatorul continut: "Jos Comunismul", "Romani din 
toate tarile uniti-va! Caci ceasul eliberarii va sosi in curand!" "Jos 
calaul Stalin!". Actiunea cea mai temerara a tinerilor ilegalisti de 
la Orhei a fost arborarea Tricolorului pe cladirile NKVD, 
Comitetului judetean al Partidului Comunist, Comitetului Executiv 
Sovietic si a militiei judetene. Multi dintre ei au platit cu viata acest 
gest de curaj. Din fericire,faptele acestor tineri nu au ramas necu- 
noscute. Doi cercetatori de la Orhei, regretatul Petru Bunacale si 
Andrei Calcea, au muncit ani intregi adunand informatii si, in 
1999, au editat cartea "Osanditi la Nemurire", despre eroii organi- 
zatiei "Majadahonda". 


Nimeni nu pomeneste numele eroilor nostri 
Elena Grajdianu, sora lui Mihai Grajdianu, unul dintre eroii 
de la Orhei 

Fratele nostru Mihai lucra intr-un sat din apropiere si parintii 
nu stiau cu ce se ocupa el. Avea multi colegi. Intr-o zi, proprie- 
tarul casei in care el locuia, statea in chirie, a venit la mama si i-a 
spus: 

"Veniti ca feciorul dumneavoastra a fost arestat si dus la 
raion". 

Mama a inceput sa planga. S-a dus la raion si a spus ca vrea 
sa-si vada baiatul si sa afle de ce a fost arestat. Un sef a intrebat-o: 

"Matale mai ai copii?". 

"Da, a raspuns mama, mai am inca 5 copii". 

"Atunci, a spus seful, du-te acasa si ai grija de ei ca de acesta 
vom avea grija noi". 

Dupa asta, parintii mei nu l-au mai vazut niciodata. L-au tinut 
la puscaria din Orhei. Intr-o zi, un alt frate al nostru, Valea, cu doi 
ani mai mic decat Mihai, l-a vazut pe Mihai in timpul cand era dus 
la un interogatoriu. El a strigat: "Misa!". Dar Mihai s-a intors si a 
spus: "Eu sunt arestat, Valea, nu putem vorbi". Valentin a povestit 
parintilor despre aceasta intalnire. 

De Pasti, papa s-a dus la inchisoare ca sa-i transmita un colet, 
ca sa-l vada. Imprejurul inchisorii erau multi parinti care au venit 
sa-si vada fiii. Dar gardienii nu deschideau, nu permiteau nici o 
vizita. Papa a asteptat 3 zile, a dormit pe sub garduri. La a treia zi, 
gardienii au acceptat sa transmita o parte din coletul adus de tata, 
dar nu tot. Si in schimb au adus o hartiuta pe care i-au aratat-o de 
la distanta si pe care era scris "Am primit. Misa". Aceasta a fost 
ultima veste de la el. Parintii au scris, dar nu au primit niciun 
raspuns. Mama mereu plangea. Au trecut ani si mama vroia sa-i 
faca praznic. Si se ducea la preot, dar preotul nu-i dadea voie, zicea 
ca poate Mihai este viu, poate a trecut granita, poate s-a ascuns 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 334 


undeva. Noi aveam un alt frate mort pe front si mama i-a facut 
praznic acasa, caci nu ne-am putut duce sa-l inmormantam. 
Si mama noaptea a visat ca a venit fratele cel mort pe front si i-a 
spus: "Mama, de ce eu am de toate, dar Misa nu are nimic? Eu 
i-am spus sa ia dintr-ale mele, dar el mi-a spus ca nu, acestea nu-s 
ale mele, sunt ale tale si eu nu pot lua nimic". Si mama s-a dus la 
preot si i-a povestit acest vis. Si atunci preotul i-a dat voie sa-i faca 
praznic. Si mama i-a facut praznic. Vreo 50 de ani noi nu am stiut 
nimic. Dupa ce mama si papa au murit, eu am aflat din zarul nos- 
tru, "Plai Orheian", ca Mihai a fost impuscat la Chisinau. 

Toti rusii care au murit pe pamanturile noastre sunt eroi. 
Noi le ingrijim mormintele, autoritatile au denumit strazi cu 
numele lor. Dardespre eroii nostri nimeni nu stie nimic, nimeni nu 
vorbeste despre ei, nici nu le pomenesc numele. Si noua ne este 
foarte dureros. 

Cei care s-au facut vinovati de moartea acestor tineri trebuie 
sa raspunda. Ei au comis o crima. Acesti copii ai nostri nu au comis 
nicio crima. Au arborat tricolorul, au difuzat foi volante, au 
protestat impotriva unei armate, unui regim de ocupatie. Asta nu 
este o crima. Ei s-au nascut romani, stiau ca sunt romani. Si cand 
au vazut atata bataie de joc fata de noi, au decis sa lupte. Au luptat 
pentru limba noastra romana si pentru tricolor. Dar NKVD-ul i-a 
impuscat in secret, pe ascuns. Daca fratii nostri au fost vinovati, 
trebuia sa-i judece si sa-i condamne in mod public. Dar autorita- 
tile sovietice i-au impuscat si nici nu au anuntat despre aceasta 
rudele”. 

Sovieticii au ucis niste copii de 18-19 ani 
Andrei Calcea, unul dintre autorii cartii Osanditi la nemurire: 

“In perioada 1977 - 1982 mi-am facut studiile la Facultatea de 
jurnalism a Universitatii de Stat din Moldova. Intamplarea a facut 
sa gasesc un document despre un grup de tineri ilegalisti din 
orasul Orhei, care a activat in anii 1940 - 1941. In acel document 
se mentiona doar ca acest grup de ilegalisti a lansat foi volante in 
fata cladirii militiei raionale, comitetului orasenesc al partidului 
comunist si la scoala nr. 2 moldoveneasca. La inceputul lui 1989, 
cand a pornit valul de renastere nationala, am trimis o scrisoare 
pe numele Procuraturii Militare a fostei URSS. La 19 august 1991, 
cand a avut loc puciul de la Moscova, am primit un raspuns in care 
eram informat ca persoanele nominalizate in scrisoarea mea au fost 
reabilitate post-mortem, fiind vorba de cei 7 ilegalisti din Orhei 
care au fost impuscati la 27 iunie 1941 de catre fostul NKVD. 
Despre alte 7 persoane, de a caror soarta nu stiam, ni s-a spus ca 
vom obtine informatii mai tarziu, ca dosarele lor sunt cercetate, 
dupa care vor fi puse la dispozitia Securitatii Nationale a 
Republicii Moldova, fapt care s-a si intamplat. Dosarele au fost 
trimise la Chisinau in toamna lui 1990. Am facut o scrisoare catre 
Ministerul Securitatii din URSS si mi s-a permis, cu unele 
restrictii, sa le studiez. Dosarele, 11 volume, fiecare avand cate o 
mie si ceva de pagini, au fost trimise la directia raionala Orhei a 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 335 


Ministerului Securitatii. Am avut acces la ele doar timp de 2 
saptamani. 

“Multi dintre parintii acestor ilegalisti s-au dus in lumea celor 
drepti cu gandul ca ei sunt in viata, ca au facut undeva puscarie si 
pe urma au fost eliberati, dar nu au mai revenit la bastina. Cand a 
aparut cartea, rudele care mai erau in viata a acestor eroi au fost 
socate sa afle ca au fost executati prin impuscare. Dar toti s-au 
convins ca elevii au fost impuscati dupa ce am avut acces la 
ultimul dosar in care era anexata foaia de titlu a sentintei pronun- 
tata la 27 iunie 1941. 

Procesul judiciar a durat din noaptea lui 24 iunie 1941 (deja 
incepuse razboiul) pana pe 27 iunie. Sovieticii se grabeau sa-i 
judece si sa-i condamne pe acesti copii de 18 si 19 ani. Acesti 
tineri nu au comis crime, eu au actionat prin metode absolut 
pasnice: au arborat tricolorul, au difuzat foi volante si pentru asta 
au fost ucisi. 

Conducerea Republicii Moldova nu vrea sa se stie ca in 
timpul ocupatiei din 1940 -1941, populatia din acest teritoriu s-a 
opus invadatorilor. Nu este adevarat ca ocupantii au fost intampi- 
nati de catre localnici cu paine si cu sare. Ba dimpotriva, au existat 
revolte mari. 


Tot ce faceam era pentru unitatea cu Romania 
Din marturiile altui membru al Miscarii antisovietice 
"Majadahonda", Oleg Frunza 

“La inceput, eu nu faceam parte din grupul "Majadahonda", 
creat indata dupa ocuparea Basarabiei, dar simpatizam miscarea de 
rezistenta. Apoi am inceput sa ma implic in actiuni. Tot ce faceam 
era pentru unitatea cu Romania. Toti asteptam eliberarea 
Basarabiei. In ajunul Craciunului din 1940 am arborat tricolorul pe 
sediul NKVD-ului. 

Ne-am urcat pe scara de incendiu a cladirii. Altii pe copacul 
dealaturi si de acolo nu ne-a fost greu sa smulgem steagul lor si 
sa-l punem pe-al nostru. Dimineata se adunase in strada multime 
de lume. Privea la Drapelul Tricolor. Nimanui nu-i venea a crede 
ochilor. In oras, se incepuse o harmalaie extraordinara. 

Mai tarziu ne-au arestat. Ne-au batut crunt, dar n-am recu- 
noscut. Toti ne-am tinut bine. Nu ne-am parat. Ne-au judecat de 
acum cand la Prut incepuse actiunile militare de eliberare. Unora 
le-au citit sentinta, altora nu. Ne-au mai judecat prin inchisori si 
gulaguri. 

Soarta vitrega i-a lovit cu aripa sa grea si nemiloasa pe 
fiecare. Pe unii cu aripa mortii chiar dupa judecata: Grigore Mihu, 
Anatol Guma si alti sase baieti. Am fost judecati in noaptea de 24 
iunie 1941 de catre Tribunalul Militar din Odesa. Noua am fost 
condamnati la 25 ani de privatiune in gulag. Telea Arcadie a murit 
in Sviajsk, langa Kazan, in 1942. Dumitru Avramoglo a fost 
condamnat tot in lagarele din Kazan la pedeapsa capitala. 

Cei care implineam 18 ani eram condamnati a doua oara la 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 336 


moarte. Eu aveam numai 17 ani, am scapat de moarte. De fapt, am 
reusit sa pacalesc si moartea, si pe calai. E greu sa-ti amintesti 
chinurile iadului si de acei camarazi care au murit fiecare izolat, 
fara a avea alaturi macar un suflet apropiat, sub gloante sau de 
loviturile mortale ale calailor, sau de foame si boli, cand nu mai 
puteai lucra... 

Sclavia era in plina inflorire in Rusia sovietica 

Dupa ce am trecut Nistrul, aproape de Colbasna, trenul a fost 
oprit in camp si ne-au sortat, trenurile fiind inconjurate de masini 
militare - soldati cu caini. Femeile si copiii erau urcati in alte 
vagoane, barbatii in altele, desigur cei apti de munca. Membrii 
celor mai multe familii nu s-au mai intalnit niciodata. In lagar, 
dintre basarabeni erau multi intelectuali: magistrati, profesori, 
doctori, avocati, preoti. Buni gospodari, muncitori cu maini de 
aur, deportati in friguroasa Siberie numai pentru vina de a nu fi 
fost rusofili. In lagar, 60% erau romani, iar 40% rusi si alte 
nationalitati... 

Puscaria de la Kazan se afla in vestita Catedrala Fecioara 
Maria. Celula mea era chiar in fostul altar al Catedralei. Oficial, in 
scris, nu primisem sentinta. Am mai fost batut, incarcerat, judecat. 
Abia la 2 februarie 1942 a venit sentinta - munca silnica, 25 de ani. 
Eram invinuit de justitia sovietica de acte contrarevolutionare, 
dupa vestitul lor articol "CRD" - activitate contrarevolutionara. In 
mai 1942 am fost transferat de la Kazan la Ivdelag, la nord de 
Ekaterinoslav. 

Aici erau adusi barbatii condamnati la munca, in robie, in 
Rusia sclavia era in inflorire. Eram mai multi basarabeni. Aici i-am 
intalnit pe colegii de la Orhei: Leonid Budeanu, Gheorghe 
Martanov, Crucinschi s.a., condamnati in baza aceluiasi articol 
"CRD"... 

In Kazan, ca si in Ivdelag sau Krasnoiarsk, toti cei care 
vorbeam romaneste eram ca o familie. Tot lagarul Ivdelag era 
impartit in douasprezece raioane si avea o suprafata egala cu a 
Romaniei. Traiam in baraci, pe jumatate in pamant. In fiecare zi, 
din baraci erau scoase pana la douazeci si mai multe cadavre. 
Mureau de foame, frig, mizerie, de batai neomenesti si gloante. 
Am rezistat, fiind trecut prin scoala militara romaneasca... 
Basarabenii, bucovinenii, alti romani din lagar eram numiti 
"politici", pe cand restul populatiei lagarului, aproximativ 40%, 
erau in majoritate rusi si alte nationalitati. Nu stiu rolul lor. Multi 
ziceau ca-s spioni. Ei erau condamnati pe drept comun, dar ne 
stimau, ne intelegeau, noi toti eram disciplinati, muncitori, de noi 
nu se prea puteau lega, chiar si conducerea lagarului. Cum se vede, 
eram si parati, fiindca eram deseori cercetati si torturati, din 
nou judecati... 

Pai, noi, basarabenii, avem o alta mentalitate, o alta educatie. 
Rusii de cand sunt ei, inca din primul mileniu, au fost si au ramas 
barbari. M-am convins in cei 15 ani de detentie in Siberia. Inainte 
de ocupatia lor, la Orhei, viata trecea linistit, patriarhal. Plecau de 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 337 


la putere liberalii, veneau taranistii si invers - se duceau taranistii, 
veneau liberalii, viata curgea linistita, pasnica, cu intelegere, cu 
hramuri si petreceri, in armonie... Aveam tara, Patrie, neam si cre- 
dinta sfanta in Dumnezeu, care nu m-a parasit niciodata si nici eu 
n-am uitat de Dumnezeu... L-am purtat pretutindeni in suflet, l-am 
simtit alaturi; chiar si in celula din Catedrala Sfanta Maria din 
Kazan, cand toti adormeau eu ma rugam lui Dumnezeu. Poate El 
m-a scapat cu zile din iad... 
Mai 1998“ 


Omul nu poate sa aiba doua patrii 
Din amintirile unui membru al Miscarii antisovietice 
"Majadahonda", Gheorghe Martanov 

“Pe la 1 martie 1941 i-au arestat pe doi din ai nostri mai mari. 
Peste vreo 2 saptamani - inca pe cativa. La alte 10 zile ne-au luat 
intr-o noapte si ne-au adus la inchisoare. Cercetarile se faceau la 
NKVD, care era in casa lui Coteanu, mai jos de liceu. Seful 
NKVD-ului era un evreu zdravan, paros pe maini, pe nume Gavril 
GOLDENBERG, anchetator-sef - unul CEREPANOV si simplu 
anchetator - un sergent Pavel PLOTNIKOV. Cercetarile erau duse 
de astia doi. Aveau metodele lor. 

Cate 7 zile la rand ne manau la interogatoriul ce dura zi si 
noapte. Se schimbau numai ei doi. Noi vorbeam, ei scriau in 
chirilica si ruseste, stiind cu buna seama ca nu cunoastem rusa si 
nici chirilica. 

Noi ii spuneam lui Plotnikov ca omul nu poate avea doua 
Patrii, la care el ne ameninta mereu cu tocul revolverului, ce statea 
in fata sa pe masa. 

A fost arestat si Oleg FRUNZA. IT stiam din liceu, era cu o 
clasa mai mare ca mine. La inchisoare am stat mult timp intr-o 
camera. Toate camerele erau pline de baietii nostri. Mai tin minte 
ca aproximativ la 10-15 februarie 1941 i-au adus pe Tolea GUMA 
si Grigore MIHU. Apoi am fost arestat si eu dupa 11 martie 1941. 
Cand au batut la usa, anuntand- o pe mama ca "aveti o telegrama", 
am inteles ca m-au ajuns si pe mine”. 


"MAJADAHONDA"Organizatia antisovietica a tineretului 
studios, judetul Orhei, Basarabia 
1 august 1940 - 31 mai 1941 


n 


. GUMA Anatol, 1921, Orhei, cursul III, Scoala Pedagogica 
Orhei - impuscat 

. GUMA Victor, 1923, Peresecina - 25 ani 

. MARTANOV Gheorghe, 1924, Cucuruzeni - 25 ani 

. BRODETCHI Victor, 1922, Putintei - impuscat 

. EPROV Vichentie, 1920, Verejeni - impuscat 

MIHU Grigore, 1921, Curleni - impuscat 

. SARBU Constantin, 1924, Cucuruzeni - 25 ani 

. BOGUS Pavel, 1923, Mana, elev, Scoala medie nr. 2, Orhei - 


20 1 Ur B & D 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 338 


25 ani 


9. COTUN Anatol, 1922, Samascani, cursul II, Scoala Pedagogica 


-impuscat 


. DOBANDA Dumitru, 1922, Ghetlova - impuscat 

. COZMA Onisim, 1921, Vascauti - impuscat 

. GRAJDIANU Mihai, 1922, Orhei - impuscat 

. BRASOVEANU Eugeniu, 1924, Gauzeni - 25 ani 

. BACALU ION, 1924, Orhei - 25 ani 

. DUCA Anatol, 1922, Ciocalteni - impuscat 

. DUMITRESCU Valerian, 1922 - datele lipsesc 

. BIVOL Vichentie, 1922, Morozeni - 15 ani 

. SAPTEFRATI Cuprian, 1922, Oliscani - impuscat 

. CIOBANU Vsevolod, 1920, Orhei, cursul II, Scoala 


Pedagogica - 15 ani 


. STICI Dumitru, 1923, Orhei - 15 ani 

. ALEXEEV Vladimir, 1923, Orhei - 15 ani 

. DRUGUS Mihai, 1924, Ghiduleni, Orhei - 15 ani 

. BARCARU Grigore, 1923, Orhei, elev - datele lipsesc 
. TIMOV Ilie, 1923, Orhei - datele lipsesc 

. MAJARU Maria, Orhei, prof. de psihologie, Scoala 


Pedagogica - 15 ani 


. VASCAN Eleonora, Orhei, eleva - datele lipsesc 

. VASCAN Margareta, Orhei, eleva - datele lipsesc 

. JOVMIR Tamara, Orhei, eleva - datele lipsesc 

. MARTANOV Larisa, Cucuruzeni, eleva - datele lipsesc 

. STOIANOV Rita, Orhei, eleva - datele lipsesc 

. FRUNZA Oleg, 1923, Orhei, anul II, Scoala Pedagogica Orhei 


- 25 ani 


. ASVITZ Veaceslav, 1924, Chisinau - 10 ani 
. AVRAMOGLO Dumitru, 1923, Bravicea, student, anul II, 


Scoala Pedagogica - impuscat in Rusia, Gulag 


. TELEA Arcadie, 1923, Soroca - 25 ani, decedat in Gulag, 1942 
. BUIUC Serghei, 1924, Chiperceni, anul II, Scoala Pedagogica 


- 10 ani 


. CROITORU Gheorghe, 1923, Orhei - 10 ani, cazut pe front 


in 1945 


. BLANARU Iacob, 1923, elev - 10 ani 

. CHIRILOV Iacob, 1923, Ustia, elev - domiciliat in Romania 
. CUDRITCHI Petru, 1923, Braviceni - 10 ani 

. BUDEANU Leonid, 1923, Peresecina - 25 ani, decedat 

. GUDIMA Vlad, 1924, Peresecina - datele lipsesc 

. CRUCINSCHI Petru, 1924, elev - datele lipsesc 

. MIHALACHE Iurie, 1923, elev - datele lipsesc 

. DANGA Boris, 1923, Criuleni - datele lipsesc 

. DODON Vlad, 1923, elev - 10 ani 

. PRICHICI Constantin, elev, an. II, Scoala Pedagogica - 


datele lipsesc 


. HOLBAN Elena, eleva - datele lipsesc 
. SANDU Ana, eleva - datele lipsesc 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 339 


49. CRECIUN Eudochia, eleva - datele lipsesc 

50. CUCULESCU Nicolae, 1923, Orhei - 20 ani 

51. DUMITRESCU Valerian, elev - datele lipsesc 

52. GUMA Vladimir, 1921, Orhei, student - datele lipsesc 

53. MUNTEANU Dumitru, profesor la Liceu - datele lipsesc 
Sergiu PRAPORSCIC” 


Comentarii(37): 
#1 (Notă scrisă în ruseste, deci nu a “trecut” în româneşte) 


#2 Scris de Ac la 22 noiembrie 2007 

felicitari pentru ideea de a deschide o tema atat de dureroasa! O sa 
astept si alte articole din aceeasi serie. Sunt convinsa ca numai asa vom 
invinge scalvul din noi: retraind si comemorand jertfa celor mai buni 
dintre noi, acei care au fost in primele randuri ale rezistentei... 


#3 Scris de Vladimir Voronin la 22 noiembrie 2007 
Ce face Tov. Voronin pentru reparatiile morale la care au dreptul 
eroii romani din Basarabia! Mai ridica o statuie lui Lenin. 


#4 Scris de andu la 23 noiembrie 2007 
„oribil! Eu n-am stiut de lucrurile astea nici macar de la cunoscuti, 
de istoria oficiala ce sa mai vorbesc... 


#5 Scris de Anonim la 23 noiembrie 2007 
dumnezeu sa-i odihneasca, bine ca isi mai aminteste cineva de ei, 


#6 Scris de turcanu la 23 noiembrie 2007 
Ar fi interesant sa vedem daca au mai fost si alte cazuri de acestea. 
Cine poate sa ne spuna, cunoaste cineva vreun caz similar? 


#7 Scris de Ion pop la 23 noiembrie 2007 

Este un material foarte important. Imi pare bine ca jurnalistii de la 
FLUX au gasit timp ca sa mearga sa se documenteze in aceasta chestiu- 
ne. speram sa avem si alte materiale de acest fel in FLUX. E cam lung 
articolul, dar este interesant 


#8 Scris de Anonim la 23 noiembrie 2007 

am auzit si eu ceva de o organizatie "arcasii lui stefan"de undeva de 
prin partile telenestiului sau tot a orheiului nu mai tin minte in orice caz 
erau de la nord 


#9 Scris de Grisa la 23 noiembrie 2007 

Ceea ce a avut loc in Moldova se numeste, mai degraba, jertve al 
regimului comunist rus, decat rezistenta armata organizata de tipul cece- 
nilor ori al balticilor; "fratii de padure" 


#10 Scris de Grisa la 23 noiembrie 2007 
Ceea ce a avut loc in Moldova se numeste, mai degraba, jertve al 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 340 


regimului comunist rus, decat rezistenta armata organizata de tipul cece- 
nilor ori al balticilor; "fratii de padure" 


#11 Scris de felicitari la 23 noiembrie 2007 

este un proiect care trebuie continuat. Comunismul a cazut in multe 
tari dupa ce societatile de acolo au avut libertatea sa vada care au fost 
crimile, atrocitatile comise de comunism. Asa se va intampla si la noi. 
Moldovenii trebuie sa vada care sunt atrocitatile comise de comunism ca 
sa n-1 mai voteze pe comunisti. 


#12 Scris de Val la 23 noiembrie 2007 
Bre #1 “Xenofob”, 
scrie in romana si nu te screme in rusa, ca poti sa te basesti... 


+13 Scris de sovietic la 23 noiembrie 2007 

Care eroi, erau niste banditi, autoritatile sovietice, militia, securi- 
tatea nu impusca pe nimeni daca nu facea crime, daca nu era bandit. Asa 
si cu patsanii istia de la Orhei. Bine o facut ca o distrus banda asta. la 
te urita, jurnaliujile de flux so apucat sa laude niste banditi. fluxul tre- 
buie inchis. 


#14 Scris de sovietic la 23 noiembrie 2007 
Ce au tacut toti? 


#15 Scris de rezonabil la 23 noiembrie 2007 

Este evident ca "sovieticul" este o canalie. Dar eu vreau sa abordez alt- 
fel problema: credeti ca aducand in prim plan tema eroilor rezistentei 
antisovietice putem schimba ceva inj societatea noastra. Pe oamenii nos- 
tri in intereseaza daca ua ce sa manance si ce sa bea - nu nu stiu ce erois- 
me. Nu mai intereseza pe nimeni tema asta. Noi trebuie sa propunem 
oamenilor chestii contrete, care pot fi sa le schimbe viata in bine. Nu sa 
le vorbim despre mortii trecutului. 


#16 Scris de rezonabil la 23 noiembrie 2007 

Altfel, sincer nu cred ca putem scapa de comunisti. Doar ei despre asta 
vorbesc electoratului, despre pensii si salarii majorate, chiar daca le 
majoreaza. Asta asa ca sa ma intelegeti. Ca nu sunt importiva eroilor 
romani. 


#17 Scris de ///// la 23 noiembrie 2007 

soveticul e dus cu pluta, poate nu a auzit de Kotovskii pe care tot ei 
sovieticii lau puat in cur si care era un adevarat bandit si nu niste liceeni 
ce luptau p/u ideia neamului, daca faci asa declaratii sa inteleg ca teai 
documentat ???? sau vorbesti si tu ca sa nu taci , vorba aia " profesor 
ramaneai " 


#18 Scris de ///// la 23 noiembrie 2007 

p/u 15, 16 ai dreptate nu zic dar de ce cand merge vorba de eroii uniunii 
atunci le facem monumente construim memoriale ridicam intrebarea ca 
sa numim strazi in numele lor si cand merge vorba de niste luptatori p/u 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 341 


cauza neamului atunci n e amintim ca de fapt nu ne trebuie nimic decat 
mancare si carnat de 2 lei ???? 


#19 Scris de observator la 23 noiembrie 2007 

si sovieticul si rezonabilul sunt la fel, amandoi sunt comunisti si ii 
urasc pe romani, adica pe noi, bastinasii din Republica Moldova. doar ca 
rezonabilul este si un pic smecher, dar sovieticul este idiot. 


#20 Scris de Ion la 23 noiembrie 2007 
Pentru cei care nu stiu priviti si masacrul de la Fantana 
Alba:http://ro.wikipedia.org/wiki/Masacrul de la F[ântâna Albă] 


#21 Scris de Anonim la 23 noiembrie 2007 
sunteti nishte fascishti! nu va iskaliti p. toti noi .pe saitul ista numai 
injuraturi citim.viva Rusia! 


#22 Scris de constatare la 23 noiembrie 2007 
Vedeti cum sar bolsevicii, ei misinu peste tot. 


#23 Scris de lui Ion la 23 noiembrie 2007 
am citit masacru de la Fantana alba - ingrozitor Se pare ca ucraine- 
nii preiau ticurile imperialiste rusesti 


#24 Scris de Anonim la 23 noiembrie 2007 
lasa ca fascistii o sa va vina de hach...... 


#25 Scris de Ioana la 23 noiembrie 2007 

Spre regret, bolsevicii spurca cel mai frecvent saitul acesta, deoare- 
ce ei sunt acei care au schimbat portofoliile pe note-bookuri, iar basara- 
benii tot se mai scarpina pe undeva. La carte, copii! 


#26 Scris de Ion la 23 noiembrie 2007 

Multumesc mult pentru acest articol. Este intradevar o realitate 
cruda care din pacate este putin cunoScuta de basarabeni. Sper mult ca 
aceatsa situatie sa se schimbe dupa alegerile din 2009! 


#27 Scris de po la 24 noiembrie 2007 

anonim si sovietic, voi aveti patrie sau identitate, sau numai idei 
bolsevice in capul vostru? sunteti niste ratati, fara nimic in spate, la voi 
istoria incepe din 1917? dar au mai fost evenimente si pana atunci. 


#28 Scris de giova la 24 noiembrie 2007 
Felicitari d-lui redactor sef si intregii echipe a Fluxului pentru un 
material asa interesant! Succese si pe viitor! Dumnezeu sa va pazeasca! 


#29 Scris de Anonim la 24 noiembrie 2007 

fluxul ppcdishtilor este una mierda! sint alte ziare, alte 
saituri.voi,fascishtilor, sinteti o mina de golani si nu va ikaliti p.noi tati! 
Viva Rusia, madre Patria!(sa ni mai auzim di guini!). 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 342 


#30 Scris de dan la 24 noiembrie 2007 
#pentru 29 Scris de Anonim la 24 noiembrie 2007. Sa-i pupi in cur 
pe toti forumistii si pe toti din Rusia.spor la pupat...boule 


#31 Scris de dan -braileanu la 24 noiembrie 2007 

fara a fi pe undeva cu inima plina de venin dar as vrea sa va inter- 
esati cum s-au comportat , nemtii in tara ca trpe de ocupatie si cum sau 
comportat sovieticii, fara rautate am spus, veti vedea ca afost un com- 
portament diferit , modul de educatie si civilizatie si- au spus cuvintul . 
hitler, pe linga stalin afost copil raportat la ororile pricinuite . romanul lui 
ALEX. SOLJENITIIN AFOST ELOCVENT. au fost multi oameni ano- 
nimi care sau opus pt. impunerea noi patrii si cotropiri tarii, trebuie cau- 
tate imformatii si despre situatia legionarilor basarabeni ce sau intimplat 
cu ei … 


#32 Scris de theo la 25 noiembrie 2007 

fratilor nu e cazul sa ne suparam pe acei care ne urasc ,datria noas- 
tra este sa fim gata sa combatem cu ei si sa fim si noi evrei ,cum zice Paul 
Goma „cerand Rusiei „care este ereditara regimului odios sovetic,despa- 
gubiri morale si materialepentru toate actele de cruzime, deportari, omo- 
ruri, asa vom putea sa dovedim noua si urmasilor nostri ca suntem demni 
de natiunea noastra.Priviti in jur, la popoare care s-au ridicat sa apere 
demnitatea lor, nemaivorbind de rusi ca sunt cei mai ostili nationalisti, 
cunosc mai bine basarabenii care muncesc la rusi, cum vin batuti si 
furati . Sper sa avem cat mai multa intelepciune. 


#33 Scris de pribeag la 25 noiembrie 2007 

eram copil cand a cazut comunismul in Romania..despre comunism 
stiam ca a fost bun...dupa ce am vazut la tv.ăăMemonialul Dureriiăămi- 
am dat seama de perversitatea si cruzimea acestui sistem.Crimele comu- 
nismului sunt ascunse (in cazul Basarabiei) cu scopul ca ne existand vic- 
time „nu exista nici calai...cheia desteptarii oamenilor este ADEVA- 
RUL,continuu ingropat de comunisti,ferecat in arhive .arma comunisti- 
lor este minciuna „generata de minti ratacite si bolnave care repeta ace- 
leasi sloganuri intepenite in timp...Cunoaste Adevarul,iar acesta te va eli- 
bera...de aceea va ascund istoria „identitatea si limba materna ...ei nu vor 
ca ei sa stiti cine sunteti,vor ca VOI sa ajungeti sa-i iubiti pt.mizeria in 
care traiti,sa va arate dusmani invizibili,pentru ca Voi sa nu recunoasteti 
adevaratul dusman...treziti-va oameni si cautati adevarul. Pentru a va 
putea privi copilul in ochi,trebuie sa evadati din MINCIUNA... 


#34 Scris de dronic la 27 noiembrie 2007 

E onbil!Sigur nu este un singurul caz. Bravo Flux sunteti promotorii 
restabilirii constiintei ;i identitatii nationale a moldovenilor!Inca ceva .. 
cred ca este actual si acum sloganul: jos Comunistii! Deci n-avem decit 
in mod legal si democratic sa ii detronam pe Voronin si compania...La 


reminiscentelor ideologiei comuniste !Tinara generatie - este salvarea 
Moldovei , dar nu bunicutele care pentru 100 lei primiti relativ regulat vor 
vota comunistii.. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 343 


#35 Scris de Pentru cei care nu stiu la 09 ianuarie 2008 http://ro.wikipe- 
dia.org/wiki/Evacuarea din Basarabia %C5%9Fi Bucovina %C3%A 
En vara lui 1940 


#36 Scris de un roman la 14 ianuarie 2008 

sunt de peste prut din timis „cred ca basarabia a fost „este si va fi o parte 
din  romanaia asha cum au vrut-o  stramoshii nostri 
STEFAN,MATELCORVIN.voi de peste prut nu trebuie sa uitati ca sun- 
teti romani si ca in venele voastre mai curge un mandru nume de 


#37 Scris de andrei la 04 februarie 2008 
stim noi asta d-le timisorean dar ce folos ca la noi la chisinau rusii 
ne comanda pana an prezent 


2) “În societatea comunistă toţi tovarăşii vor purta obiele de 
mătase şi poseda mai multi nasturi (la obiele!)”. 

Astfel se explică pedepsirea românilor prin tăierea nasturilor de 
la pantaloni: dar cum îşi permiteau faşiştii să aibă ceea ce proletaria- 
tul cel mai înaintat din lume nu avea: nasturi - la pantaloni? 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 344 


Martiriul... - după martie 1944 
Infometarea (1946-1947) 


(şi acest capitol preia un fragment din volumul Basarabia, Ed. 
Jurnalul Literar, Bucureşti, 2002) 

Începînd din martie-aprilie 1944 frontul a dat înapoi, pe 
pământurile româneşti ale Basarabiei şi ale Bucovinei de Nord. 
Războiul avea să mai dureze încă un an şi ceva, însă pe Ruşii 
ocupanti îi preocupa “pedepsirea cetăţenilor sovietici care 
colaboraseră cu «ocupantul român» '- acţiune la care evreii sovie- 
tizati participaseră cu avânt, considerînd-o “justă”, însă cu totul 
injustă, chiar criminală (şi pedepsibilă-pedepsită) acţiunea 
românilor de a-i fi pedepsit - după 22 iunie 1941 - pe cetăţenii 
români colaboratori ai ocupantului sovietic - ei. 

Pe lângă cunoscutele metode de terorizare a “trădătorilor 
moldoveni”: arestări, execuţii, deportări, dislocări (forma “dulce” 
a deportărilor, în vederea des-românizării ținuturilor româneşti 
ocupate) care nu aveau să înceteze nici după moartea lui Stalin 
din 1953 - Basarabeni au îndurat pe loc şi înfometarea progra- 
mată. Avea experienţă, Tatăl Popoarelor: tot el provocase 
Foametea din Ucraina (1932-34) care pricinuise pieirea a milioa- 
ne de suflete... 

În 1944 şi în 1945, în Teritoriile Româneşti Ocupate, sub 
pretextul “Totul pentru front, totul pentru victorie”, Ruşii au 
confiscat cvasitotalitatea produselor agricole, cu precădere cerea- 
lele. Li s-a lăsat ţăranilor cantitatea socotită necesară însămân- 
țărilor din anul următor. Numai că, pe de o parte, sămânţa a fost 
folosită pentru propria alimentaţie (de nevoie, nu din intenţie de 
sabotare a sovietismului biruitor), pe de alta anul 1946 a fost 
extrem de secetos: câmpurile n-au produs aproape nimic. Au fost 
câteva “plângeri” din partea organelor locale (alcătuite, în totali- 
tate, din ne-basarabeni), cerînd Moscovei să diminueze ori să 
suprime cotele de cereale impuse “Republicii Moldoveneşti”, 
dată fiind starea de calamitate naturală şi subalimentarea 
populaţiei. Hotärîrea a venit: nici o reducere, ba chiar suplimen- 
tarea cotelor! 

Nu este necesar să li se explice românilor ce înseamnă să-ţi 
intre în gospodărie, în casă, în pod, în pivniţă oamenii partidului, 
cu revolvere, milițieni cu pistoale-mitralieră, să ia “la cotă” tot ce 
găsesc - dar să nu fie de-ajuns, omul să fie obligat să împrumute 
(de unde? de la cine?), să cumpere (cu ce bani?), ca să împli- 
nească acea cotă. lar de nu, vai de capul-familiei: arestat, bătut, 
umilit, condamnat “administrativ” - o lună, un an, trei ani, iar 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 345 


dacă a supravieţuit, a şi povestit (mai degrabă: nu) prin ce a 
trecut. Acestea le sunt cunoscute Românilor din Muntenia, 
Oltenia, Ardeal, Dobrogea. Mai lipsesc două elemente (existente 
în Basarabia) - primul: nu doar tovarăşii din “puterea centrală”, 
dar toți activiştii de partid, toți funcţionarii, începînd de la şeful 
cătunului până la al raionului, toţi milițienii, toți directorii de 
şcoli erau ne-români, nu vorbeau ““moldoveneşte”, chiar dacă 
ştiau, potrivit principiului: ocupatul trebuia să înveţe limba ocu- 
pantului (cântînd, plângînd, nu conta); al doilea element 
“original”: seceta şi prefacerea ei în pedeapsă prin foamete. 

Din documentele acelui timp răzbate fără tăgadă voinţa 
Moscovei de a-i pedepsi pe «trădătorii moldoveni» până la 
lichidarea fizică. 

(Comunitatea ucrainenilor trecuse prin aceste vămi înainte 
de război: foamete organizată, arestări, execuţii, deportări... indi- 
viduale, însă nu şi deportări în totalitate - se zice că Stalin soco- 
tind vagoanele, şi-a dat seama că nu există atâtea în întreaga 
Uniune Sovietică : pentru “transportarea” celor 50 milioane de 
oameni... -, precum cecenii şi tătarii; nu şi deportări ne-totale, 
însă raportate la populaţia inițială, depăşind treimea, ceea ce duce 
la milionul de persoane - iar la campaniile bolşevice de 
pedepsire a comunităţilor ne-ruseşti, sub pretextul “trădării 
patriei sovietice”, martirii ucraineni au dovedit zel şi eficacitate - 
drept pentru care au fost răsplătiți de Kremlin după 1989 prin 
daruri teritoriale imense, mai ales din trupul României). 

Oricât de acute ar fi fost nevoile alimentare ale URSS după 
război, nu se putea să nu se ţină seama de o lege eternă: vita de 
povară şi robul trebuie hräniti, pentru a putea lucra... Or, aşa cum 
Ceka-MVD-NKVD-KGB îi tortura pe cei căzuţi în labele-i, nu 
pentru a-i obliga să spună adevăruri ascunse (în legătură cu 
“intenţiile agresive ale dușmanului”), ci pentru a inventa, ei, 
nevinovatii, “motive de vinovăţie”, ca să scape de tortură, însă nu 
scăpau şi de condamnare, “pe baza recunoaşterii crimelor”, 
conform planului de represiune - tot aşa procedau Ruşii cu indi- 
vizii din comunitățile, în principiu, libere (în sensul că nu se aflau 
între garduri de sârmă, nici între patru ziduri): erau “pedepsiţi” 
fiindcă îşi afirmaseră identitatea, alta decât cea rusească 
(ascunsă sub pseudonimul...internaţionalist: “sovietică ”); 
fiindcă negaseră “înglobarea în familia popoarelor sovietice”. 
Aşa erau pedepsiţi Tătarii, Cecenii, Balticii, “Rumânii” (Românii 
din Bucovina de Nord şi din Basarabia de Sud), “Moldovenii”: 
Românii din Basarabia. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 346 


Informaţii, mărturii extrase din 
Cartea foametei 
de Larissa Turea şi Valeriu Turea - vezi şi Bibliografia 


(Prin anul 2000 m-a vizitat Larissa Turea. Mi-a spus ca lucrează la Cartea 
foametei. La rugămintea mea, mi-a încredinţat şpalturi şi dactilograme - pe 
care le-am folosit. 

Între timp - cât de mult-timp!- a apărut cartea soţilor Turea. La 
Bucureşti, nu la Chişinău). 


Deci: cotele impuse de Moscova nu ţineau seama de capacitatea 
de producţie, nici de condiţiile climatice: peste puterile celor impuşi. 

Erau însă alte cazuri: cutare agricultor (în fapt: văduvă cu şase 
copil), achitase toate cantităţile, ba i se luase mai mult - însă... nu i se 
dăduseră bonuri - or, fără bonuri, n-ai dat cota! O altă văduvă avea 
bonuri - dar, în absenţa ei, a venit tovarăşul Boris Mamişov, preşedin- 
tele selsovietului, cu haita lui, a cerut copiilor să dea bonurile, a “recal- 
culat”, a anunţat că familia mai are de dat, a spart lacătele, a intrat cu 
forţa, a luat tot ce a găsit - şi a plecat. Văduva a făcut reclamaţie - s-a 
adresat lui Stalin!, dar uimitor, nu? nu s-a găsit vreo urmă de pedepsi- 
re a... abuzului. O altă văduvă (ori erau foarte multe văduve în 
Basarabia “dezrobită” de Armata Roşie, ori femeile erau mai curajoa- 
se decât bărbaţii) s-a plâns, pentru a treia oară, că “tovarăşul Canaev, 
secretar de partid” i-a dublat (pe hârtie) suprafaţa agricolă, deci şi cote- 
le, fiindcă “el a vrut să mă batjocorească şi eu n-am vrut şi el a zis că mă tri- 
mete în Siberia dacă nu mă las lui”. 

În jefuirea agricultorilor, prin cote de cereale (postavka) s-au ilus- 
trat toţi activiştii de partid, toţi milițienii, toţi NKVD-istii (în multe 
cazuri, nevestele lor, ca bestia din Costeşti, Lăpuşna: el, un oarecare 
Popov, fiind tot timpul beat-mort, de “apărarea statului” se ocupa 
nevastă-sa, “tovarăşa Olga”: ea pornea prin sat, la confiscarea ultimu- 
lui bob de grâu, ea îi bătea, pe loc, pe recalcitranti, ea îi ducea la sediul 
NKVD, ea îi “ancheta'”...). 

Printre cei-mari: F. Butor, D. Ivanov, A. Sici, Salagovski, Rudi, 
Covali - şi alţi... bästinasi. 

“În 1946, în timp ce oamenii mureau de foame şi se dedau la 
canibalism, Industria Alimentară din RSSM depăşise planurile de 
producţie: la unt, cu 33,2% ; la carne, cu 32,5%; la ulei comestibil, cu 
39,5%, la conserve:cu 101%! Totul se transporta la ruşi, cei care 
organizaseră foametea în Basarabia. ” 

Cotele, aşa cum le voiau Ruşii, au provocat, întâi, foamete. 
Consecintä: actele de violenţă ale celor care nu aveau nimic de mân- 
care împotriva celor care mai aveau ceva... Puterea comunistă 
rusească le-a numit: “banditism”. Câteva condamnări penale - extra- 
se din cercetarea cererilor de grațiere: 

- B.T., din Drochia, Bălţi, ţăran sărac, analfabet, fără partid, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 347 


“conform articolului d al Codului Penal al RSS Ucrainene, (!) 
condamnat la un an închisoare pentru furtul a 5 kg. de grâu din avu- 
tul de stat”; 

- P.E., tärancä din jud Bălţi, analfabetä, fără partid, fără antece- 
dente penale, “condamnată la 3 ani închisoare şi interdicţie de drep- 
turi de alţi 3 ani, conform Codului Penal al RSS Ucraina pentru agitația 
de a nu preda cotele”; 

- C.S. muncitor din oraşul Bălți, “condamnat la 1 an pentru fur- 
tul a 40 kg. de şroturi ” (deşeuri cerealiere) ; 

- M.A., ţăran chiabur, din raionul Căuşeni, “condamnat la 8 ani 
pentru sustragere criminală de la achitarea cotelor obligatorii către stat”. 

În fine, două cazuri ce ar părea ieşite de sub dubla pană a lui Ilf si 
a lui Petrov dacă nu ar fi crâncen de tragice - citez, în continuare, din 
procesele verbale de judecare a cererilor de grațiere : 

- “Cârlan Teodor, n. 1921, condamnat de judecătoria narodnică a 
sectorului Stalin din or. Chişinău, Ja 1 an detenție pentru furtul unei 
pâini” (parcă am citit despre-aşa-ceva în literatura franceză din 
secolul al 19-lea...); 

- “Ciolpan Nicolae, n. 1903, muncitor, 6 copii în întreţinere. 
Condamnat la 18. 2. 1946 de judecătorianarodnică a sect. 3, Lenin, or. 
Chişinău /a 1 an închisoare pentru furtul unei pâini”. 

Nota: aceştia au fost gratiati după executarea pedepsei... 

S-a observat un amănunt (dar cât de semnificativ!): în 1947, 
Basarabenii (locuitorii R.S.S. Moldovenească) erau judecaţi şi condam- 
nati după Codul Penal al... RSS Ucrainene! 


Sofia Rotaru - Parcova, Edineţ 


“Foametea ceea m-a prins taman când îmi era lumea mai dragă: 
eram tânără şi în putere, mi se bucura inima cătind la copilaşul ce-l 
aveam şi iaca se abate peste noi năpasta... Tot am dat şi am dat la 
postaucă până ne-am pomenit la fundul sacului. N-aveai ce pune în 
oală, stăteai cu dinţii la stele - nu mai aveam ce vinde, am dat totul din 
casă şi de pe noi - dar ne puteam fine zilele cu bruma de zestre când 
un kil de päpusoi era 60, unul de grâu 70 ruble?(...) Bărbatul a por- 
nit să caute în Ucraina de Apus, doar să ne scape de ghearele celei cu 
coasa. Schimba lăicerele din zestre pe un fel de borhot de sfeclă, uscat 
şi fără gust - il spălam, îi puneam o ţâră de lapte, fierbeam ca un fel 
de tăieței şi băieţelul meu, sărmanul, că abia începea a pricepe lumea, 
mă tot întreba dacă n-avem si alt fel de tocmagi... (...) Alteori făceam 
rost de un fel de borhot de cartofi, în două cu viermi - îi alegeam, 
clăteam şi coceam un fel de lichieşi. 

“Ne măcinam de la o zi la alta, mereu te sugea la linguriţă, nici 
somnul nu te prindea, afipeai ca într-un lesin şi dacă te trezeai, iar fi se 
făcea foame. Ne rugam Domnului să treacă toamna, iarna, să ne vedem 
în primăvară... 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 348 


… “Când ne-a pălit altă nenorocire: soțul, dus în căutare de 
mâncare în Ucraina de Apus, a ajuns, cu un tovarăș, într-un Sat ursuz, 
cu toate porţile zăvorite. Au bătut la porți - nu le-au deschis. Dar după 
ce s-a întunecat, Ucrainenii au tăbărit pe ei, i-au stins în bătăi, le-au 
luat lucrurile şi banii... Pe al meu, că era mai chipeş, mai bine făcut, 
chiar dacă era slăbit de foame, au năvălit vreo cinci inşi, l-au învălit 
într-o pătură, ca să-l puie jos. L-au acoperit cu o scindurä şi au dat în 
ea, până i-au dezbătut măruntaiele. Când l-am văzut, la poartă, negru 
la faţă, mai să nu-l cunosc... S-a spălat, s-a primenit şi mi-a Zis Să chem 
băieţelul. 

L-a luat în braţe şi i-a cântat cum a putut: 

“Cântă-mi, cucule, numai mie, 
Că la vară nu se ştie 
De mai sânt, de nu mai sânt, 
Ori mă fac negru pământ... 
“Într-o săptămână s-a şi dus...” (...). 


Anatolie Costişanu, Codru, Telenesti 


“M-am născut în anul 1936, când s-a decretat foametea, aveam 
10 anişori. Tin minte re-Ocupatia din ‘44: mare teamă s-a vârit în anii 
ceia de prăpăd în inimile noastre - nimica nu se uită... (...) În 1946 
tata a strâns oleacă de pâne - însă activul ne-a luat grâul, păpuşoii, 
fasolea, tot, până la un bob. Ne-a rămas la suflet vaca şi calul. Noi, 
copiii, sora Nina, fraţii Ion şi Vasile tăiam lemne cu beschia, mama 
amesteca rumegusul cu ce putea sclipui, îl fierbea şi aşa mâncam toţi 
şapte. Dar cât puteai să te ţii numai cu inimă de copac? Neavind înco- 
tro, tata s-a apucat şi a tăiat calul; vreo două săptămâni am dus-o. 

(...) “Într-o zi tata zice: «Anică, îmi iau doi băieţi şi mă duc spre 
Polonia. Dacă găsesc ceva de mâncare, mă întorc să-i iau şi pe istia- 
lalti». A luat tata două lăicere mari şi frumoase, hainele mamei de 
nuntă - şi, cu mine şi lon, am pornit tustrei la drum tare lung şi greu. 
Ceilalţi frați au rămas acasă, cu mama şi cu vaca. (...) Am ajuns la 
Bălți, la gară, acolo ne-am suit pe un vagon, găvozdindu-ne lingă o 
țeavă mare din care ieşea fum - degeaba: era iarnă, aşa că am 
îngheţat bocnă. Când am ajuns în Cernăuţi, tata m-a lăsat pe mine să 
vând lăicerele, el cu Ion s-au dus prin piaţă. Nu ştiu nici azi cum s-a 
întâmplat, dar nişte blestemaţi mi-au furat läicerele şi am rămas cu 
nimic. (...) Am îmblat aşa din sat în sat, din oraş în oraş până am ajuns 
la Strji. Intram în magazine şi cerseam: «Deadea, dai hleb, dai tri 
rublea». Vânzătorilor li se făcea milă de mine, îmi dădeau, care pâine, 
care bani, fiecare ce putea, că pe-acolo n-au tras foame aşa straşnică. 
(...) Ne aciuisem într-o casă părăsită. Fiind mai mititel, nu mai 
puteam de picioare, tata şi lon erau prea släbiti ca să mă târâie prin 
bălți, omăt, apă, la cerşit. S-au gândit să mă lepede la vreun spital ori 
casă de copii. Când am bătut la uşa spitalului din Stanislav, eram orb 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 349 


de păduchi, picioarele umflate, pline cu apă pe sub piele. Doctorii ceia 
m-au îmbăiat, m-au culcat... Parcă-l văd şi acum pe tata cum a 
deschis uşa şi mi-a spus: «Tolicä, noi ne ducem mai departe...» 

“Am rămas acolo trei luni, după care m-au dus la o casă de copii. 
Tata s-a întors acasă, cu demâncare, dar fratele Vasile, mai mic ca 
mine, era înmormântat deacuma. N-au avut din ce-i face sicriu, l-au 
dus la groapă pe o scară de suit în pod... 

(...) “În 1948 am scris acasă unde mă aflu, tata a venit să mă ia. 
Era mai binisor de trăit, lumea iesise din grozäviile foamei. (...) Să nu 
tragă nici puiul cel de şarpe ce am tras noi, Basarabenii sub ruşi! Le 
povestesc copiilor mei, cu lacrimi în ochi cum oamenii nu mai aveau 
nici măcar lobodă, ştir, frunze de salcâm, ceapa-ciorii. Se umflau 
bieţii oameni, de nici nu mai vedeau cu ochii, atât de umflati si la faţă 
erau şi mureau, câte 10-15 suflete pe zi. Dacă nu se stingeau atâţia 
atunci, mulți dintre ei ajungeau oameni mari, învăţaţi, îşi puneau la 
cale dreaptă copiii, rămaşi fără mamă, fără tată. Eu îi învăţ pe copiii 
mei şi pe toţi care mă ascultă să strângă orice bob de jos, să sărute fie- 
care bucăţică de pâine, să nu deie cu piciorul în ea - că tare-i greu şi 
tare-i rău când n-o ai în casă. Pâinea-i tot aşa de scumpă ca părinţii, 
ca fraţii, ca surorile, ca Patria. Tare mă scârbesc când văd pierzindu- 
se bobul de grâu, bucätica de pâine tăvălindu-se pe jos, că tare, tare 
mai este scumpă pentru toţi cei ce trăiesc pe fața pământului ”. 


Ion Betivu - Sângerei 


(...) “În 1946 a fost şi secetă, c-adica n-a plouat, dar pe oameni 
i-au ucis impozitele, postavka. Fiecare avea câte un braţ de chitante. 
Ce folos, toată ziua întrau pe poartă oamenii acti-vului şi-ţi cereau să 
plăteşti din nou... Lumea era supusă, cu mare frică de putere. Când îţi 
spunea de NKVD, dădeai şi cămaşa de pe tine. (...) Ne-au scăpat cu 
viață vaca si cele 15 oi. Mă duceam să le pasc, furam de la mama o 
boaghe de păsat - îl ţinea sub cheie, ne hrănea cu portia. Mulgeam 
oleacă de lapte într-o cutie de conserve, îl fierbeam, îl amestecam cu 
păsatul. Când nu mai puteam de foame, prindeam o oaie şi încercam 
să mi-o mulg în gură - oile se speriau, mă călcau pe obraz, pe piept, 
mereu umblam cu vânătăi, ca bătut. (...) Frate-meu venise de la 
armată gras, rumen. Într-o săptă-mână s-a învineţit, s-a umflat. Zicea: 
«Am venit de la o moarte, dau de alta». 

(...) “Adunam şi fierbeam buruieni. Făceam din ele un fel de lipii 
- cam amare, dar mergea. Vecinul Calistru umbla pe dealuri cu un 
canțâr de apă si prindea fistari. Îi coceau, îi mâncau. Timofte 
Săcăreanu avea vacă, dar nu s-a îndurat s-o taie, s-o mănânce şi a 
murit. S-au prăpădit atunci Palade, Bostan, Rusu... 

(...) “Ruşii l-au pus prisidate pe unul Gusaric. Era puturosul 
satului, se dădea la lucru ca piatra la deal. Sărac şi rău. Când venea 
la el o biată femeie, să-i ceară căruţa satului - rămăsese singura 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 350 


căruță, când înainte fiecare familie avea măcar una - să-şi ducă 
bărbatul ori copilul mort de foame la ţintirim, zicea: «Aşteaptă până 
mâne, să mai moară vreo 5, să facem economie». Câine era, nu om. 
După ce s-a văzut şef, şi-a îmbrăcat casa cu covoare, ar fi fost în stare 
să şi-o învălească si pe dinafară - haine fel de fel, zestre de-a oameni- 
lor pe care tot el i-a pus pe listă de-au infundat Siberia. Umbla din 
casă în casă cu pistolul şi cu vreo cinci hăndrălăi ca si el, îți bortileau 
hornul, podeaua, grădina, cu o fepusä de fier, să caute ascunzători de 
pâne. Dacă găsea, nu-ţi lăsa nimic-nimicuţă. Seara trântea betii cu 
muzicanţii lui Gavrilă Tiganu. Mai avea un obicei: trimitea vorbă la 
câte unul: «Să taie un cârlan, că deseară venim cu petrecerea la el». 
Nevastă-sa se îmbăta şi chiuia: «Dac-o fi şi-o fi să fie, / Numai pe-a 
noastră să fie!» 

(...) “Unii se duceau peste Nistru, în Ucraina, după borhot - la ei 
îi zicea: jom. Gropile erau adânci de vreo douăzeci de metri. Ai noştri 
scoteau gunoiul acela, îl puneau pe bucăţi de tablă şi-l coceau. Unii 
mâncau aşa, crud, până le plesnea stomacul. Alţii cădeau în groapă şi 
se înecau în umblătoarea aceea. 

“(...) Tata a luat un sac de lăicere şi s-a pornit în lume, să le 
schimbe pe mâncare (...) După vreo două săptămâni am văzut un om 
negru prăvălit lângă gardul nostru. Mama îl alunga, spunindu-i că 
n-avem nimic de dat. Numai eu l-am simțit: «Lasă-l, mamă, că-i 
tătuța». Când miliția, când hoţii - îi luaseră lăicerele, îl bătuseră... 

(...) “Tare se înrăise lumea. Unul Chirică şi-a mâncat copilul. 
L-au găsit mânutele în cenuşă. L-au judecat. Dar pe aceia de la 
Moscova care au făcut foametea? Lor nu le-a cerut nimeni seama. 

(...) “Erau multi păduchi, ne-am bolnăvit de tif. Eu am zăcut o 
lună, am mâncat mere acre şi am scăpat. Când a venit rândul tatei, s- 
a dus la spital, la Glingeni. Nu le dădea nici o doftorie, doctorul 
Bujorski intra în fiecare dimineaţă în salon şi răcnea: «Toţi, cu 
curu-n sus!» Cel care se întorcea însemna că-i încă viu - cine nu, nu, 
era gata. 

(...) “A doua vară sovietul sătesc ne-a dat grâu de semănat şi un 
om de pază, să nu mâncăm sămânţa. A fost an bun, s-a făcut grâu... 
Dar la treierat ne-a luat tot, tot, tot. Atunci, pentru 5 kile din grâul tău, 
ascuns, te judecau şi-ţi dădeau până la 5 ani. 

“Cum a trecut foamea, în '47, cum au început a ne da cu sila la col- 
hoz şi a ridica iar oamenii pe lumea amară din Siberia. De la noi vreo 
douăzeci de familii, le-au dus «în etap '». Dar asta-i altă poveste...” 


Ion Stici, Văratic, Râscani 


“Când s-a abătut asupra noastră pârjolul foametei, aveam nouă 
ani. Tata murise pe front, mama rămăsese cu doi copii şi fiindcă avea 
5 hectare, trebuia să deie foarte multă pâne la stat. Îmi aduc aminte 
cum veneau tot felul de comisii de la sovietul sătesc, să ne ieie pânea, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 351 


să ne sechestreze lucrurile. Tovarăşii cu pistoale urcau vitejeşte în pod 
şi măturau totul, până la ultimul grăunte. Presidatele nu se oprea la 
asta: când intra în ogradă şi vedea o pasăre, o împuşca şi poruncea 
mamei să o gătească - numai pentru el şi-ai lui. Asta a fost înainte de 
secetă şi foamete. În anul foametei, eram goi-goluti, podul, cămara, 
beciul erau pline de vânt. Ne luaseră totul, totul. 

(...) “Pe măsură ce oamenii mureau de foame, deveneau tot mai 
răi, chiar şi femeile - doar văduvele altfel se purtau, nu ştiu de ce: 
văduvele - şi erau multe, trei sferturi dintre femeile măritate - se întra- 
jutorau, săracele, ajutau şi pe câte un bătrân, pe copiii rămaşi singu- 
ri. Se uneau, se duceau în Ucraina, vindeau lăicere şi aduceau ceva 
secară, soia, borholt... 

(...) “În al doilea an de foamete, ne-a organizat statul, la şcoală, 
cantină. După aceea s-au lăudat cu marele-ajutor-sovietic: primeam o 
strachină cu zeamă albastră, nu ştiu ce puneau în ea. Fiindcă eram doi 
frați, aveam dreptul numai la o strachină. Apă chioară. Şi albastră... 
Acum scriu în cărţile de istorie cum ne-a ajutat statul sovietic... Dar 
nimic nu scriu despre faptul că statul, conducerea de la Moscova, ei 
au provocat foametea la noi, luînd la cotă tot-tot-tot, cică să scoată 
naționalismul românesc din noi... 

(...) “Numai ce ieşisem din foamete şi pe băietanii care mai 
rămăseseră vii i-au adunat şi i-a trimis la FZU. Nu ştiu ce înseamnă, 
dar era vorba de ceva meserii. Nici o şcoală de meserii nu mai era la 
noi, în Moldova - numai la ei, în Ucraina. Cine voia să înveţe meserie 
trebuia să plece dincolo de Nistru, la străini. Nu de bună voie, te lua 
cu de-a sila, te ducea în Ucraina şi te punea să înveţi numai meseria 
de miner. 

(...) “Învățătorul meu, Chetraru, Dumnezeu să-l ierte: în fiecare 
zi venea la lecții cu un pumn-doi de cucoşei de päpusoi. Cum suna 
clopotelul de recreatie, el lăsa geanta deschisă pe catedră şi ieşea 
pe-afară - noi ne repezeam la cucoşei... 

(...) “Presidatele nostru era nu numai sărac, dar rău, leneş, 
ciudos. Îi plăcea să vadă cum tremurăm toţi de frica lui. El zicea că dă 
oamenilor două căi: na prava - în Siberia, na leva - la fintirim. Satul 
nostru e mic, dar el a dat pe listă, de deportat în Siberia, întâi în '40, 
la prima Ocupaţie, cam 25 familii; în'46, 16 familii, dar în ‘49 peste 
30 de familii, de rămăsese satul pustiu...” 


Gheorghe Tătaru, Pojăreni, Ialoveni 


“În ‘46, prin iunie erau păpuşoii până la piept, nanfi, verzi, 
negri de verzi - şi-atunci n-a mai plouat. S-a pus seceta pe doi ani. 
A scăpat doar grâul, dar putin. Si a venit ordine de la tătuca Stalin să 
se ia toată pânea la stat. Eu, invalid, fără văz, fără mâna dreaptă, m- 
am dus la raion să mă scutească. Şi m-au scutit! Am fost singurul scu- 
tit din sat”. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 352 


Mărturii culese de Alexei Vakulovski, 
publicate în revista Tiuk, 2003 


"Aşa începe foamea:/Te trezeşti dimineaţa viguros, /Apoi 
începe moleşeala, Apoi începe plictiseala, /Apoi apare pierderea 
/Puterii raţiunii rapide, /Apoi apare liniştea,/ Şi apoi începe 
groaza." 

(Daniil Harms) 


"Prăjeam cîte un pumn de grâu şi ne părea ca mâncam covrigi" 
Ludmila Bacalov (n. 1922) 


“Am vândut toate hainele în timpul foametei. Câte am avut mai 
bune, le-am vândut. Se ducea bărbatul meu în Polonia şi le schimba 
pe cartofi, pe grâu, pe secară - ce găsea. Am dat şi toate covoarele pe 
care le-am avut şi le-am mâncat atunci, cu foametea. În primăvară, 
ultima dată s-a dus Anton în Polonia si a adus macuc. Puneam 
păpuşoii la deal cu hirleţul. Puneam un grăunte în pământ şi unul în 
gură. Era foamete. Aşa am ieşit din foamete, cu macucul cela. Aveam 
şi vacă, dar nu prea aveam cu ce o hrăni. Şi-n primăvară a dus-o 
mama la bitul Filip, la baltă, şi acolo păştea, că ieşise iarba. larna am 
hrănit-o cu ciocleji, am avut oleaca, şi cu stuf verde - tot din baltă îl 
adusesem. În timpul foa-metei nici nu coceam pâine, uitasem cum se 
coace pâinea. Prăjeam cite un pumn de grâu şi ne părea ca mâncam 
covrigi şi ne miram cum înainte de foamete nici nu ne-a venit prin cap 
să mâncam grâu prajit. Nu ştiam ca-i aşa de bun. 

“Din făina de papură şi o boaghe de făina de grâu făceam gean- 
dra, un fel de plămădeală pe care o fierbeam şi o mâncam. Pâine nu 
aveam din ce face. Mâncam cartofi cu lapte. Muşcam din cartof şi 
sorbeam o înghițitură de lapte, era bună mâncarea, nemaipomenit de 
bună, aşa ni se părea. 

“Odată a făcut mama mămăligă şi am oprit din ea şi pentru 
băieți, pentru Valentin şi Gică, căci pe ei îi aveam atunci, să mănânce 
când s-or întoarce la amiază de la şcoală. Dar a intrat un ţigan în 
casă, a văzut mämäliga pe soba, a întins mâna si a luat-o. Mama i-a 
ieşit în cale şi i-a zis: 

“- N-o lua pe toată, lasă şi băieţilor mei o bucată. 

“Aşa şi au făcut: au împărţit bucata de mămăligă. Omul acela a 
mâncat bucata sa, apoi a ieşit din casă. Mai târziu a murit şi el, dar 
mama era mulțumită că şi-a făcut atunci pomană cu el, nu i-a luat 
mămăliga de la gura, i-a dat şi lui o bucată. 

“Odată o femeie mi-a spus: 

“ Am tăiat mița si am mincat-0. Nu mai aveam nimic pe lângă 
casă şi am hotărit sa ne ducem în Polonia, poate găsim acolo ceva 
de-ale gurii, poate nu murim. S-au dus şi n-au mai revenit în sat. Ori 
au ramas acolo să trăiască, ori au murit. Nimeni nu ştie nimic despre 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 353 


ei. Se spune despre unii oameni ca le-a venit numai vestea, dar 
familiei despre care vă povestesc nici vestea nu i-a venit. 

“Să nu credeți ca pe cei ce plecau în Polonia îi aşteptau câinii cu 
colaci în coadă. Nici în Polonia aceea, unde o fi fiind ea, nu era rai, 
îmi spunea bărbatul. Uneori aduceau ceva pâine, iar alteori veneau 
sărmanii oameni, cei ce plecau acolo, cu mâna goala. Şi Anton al meu 
s-a întors acasa o dată cu mâinile în buzunare, că i-a tras din tren 
sacul cu cartofi, pe care-i adunase acolo. Cu căngile i l-au tras. Trenul 
mergea prin păduri, oamenii răi îi ieşeau înainte, aruncau căngi de 
fier legate cu funii, căngile se înfigeau în saci şi săracul om rămânea 
fără mâncare. S-or fi înfipt căngile şi-n oameni, nu zic ba. Multe se 
întâmplau pe drumuri: mureau, îi ucideau, îi aruncau din trenuri - 
Doamne fereşte! Chiar eu am văzut o femeie fără picioare - i le tăiase 
trenul. 

“Noi ne duceam la lucru zi de zi şi mai puneam prin buzunare 
câte o mână de grâu. Rareori luam, că ne temeam. lar odată când ne- 
am întors de la lucru am văzut pe masa din casa noastră o moviliţă de 
grâu pe care noi n-o adusesem. Și i-am întrebat pe băieţi: 

“- De unde-i grâul? 

“- Au trecut nişte căruţe cu grâu pe lânga casa noastră şi am luat 
noi din ele câte o cutie, cât am putut, mi-au răspuns ei. 

“Atunci am râşnit grăunţele acelea şi am făcut pâine. Pâine 
adevărată. Dar în rest mâncam mai des geandră, turte din papură, mai 
rar mămăligă. Da. Am avut noroc de vacă. Ea ne-a scos din foamete. 
O ruda de-a noastră, Fanasia, avea un băieţel, Costică, dar nu avea 
cu ce-l hrăni. Ca sa nu moară de foame, lucra pe la oameni şi ei o 
răsplăteau cu ce aveau. Venea si pe la noi. Îi dam din putinul nostru, 
că ne era rudă. A ieşit şi ea din foamete. Badea Mihail, fratele ei, era 
la puşcărie şi ea se ducea să-l vadă. Când se ducea la dânsul, trecea 
pe la noi şi zicea: 

“ Mai dă-mi, Liusea, ce mai ai de mâncare, să-i duc şi lui 
Mihail, că-i suflet şi el. Îi dam. Că îmi era jele. Îi dam. Ce? L-au închis 
pe Mihail, fiindcă nu împlinise postavca la grâu. Cinci ani i-au dat. 
Aşa era. N-a avut de unde lua grâu şi a suferit. 

“Tatăl lui Anton, adica socru-meu, repara moara. Avea şi nişte 
oameni care lucrau la dânsul. Îi trebuiau nişte piese la moara aceea şi 
le-a adus de la oraş. Închinase, cum se vede, putin vin şi s-a culcat mai 
devreme, iar oamenii care lucrau la dânsul şi feciorii lui încă stăteau 
la masa. Cinci feciori avea. Si au auzit pe cineva strigind de la uliţă: 

“- Tine-ti câinii, ca să intrăm în casă. 

“Ei au crezut ca-i şeful de post şi au potolit câinii. Că şeful de 
post trecea des pe la casa socrului meu, trecea şi controla. Erau vreo 
cinci Străini cei ce au intrat. Au năvălit în casă şi cereau bani, pâine, 
îi amenințau pe cei din casă cu pustile. Feciorul cel mai mare al 
socrului meu, fratele lui Anton, s-a repezit la hoţi să le ia puştile, iar 
bandiții au stins luminile si au început să tragă. Oamenii străini, care 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 354 


lucrau la moară, au fugit, iar o fată, din cele care erau la moară, l-a 
trezit pe socru-meu spunindu-i: 

“- Scoală, moş Gheorghe, ca au intrat nişte bandiți să vă fure. 
Vă pradă. 

“Iese socru-meu afară, vroia să fugă, dar l-au ajuns bandiții şi 
l-au împuşcat. Si pe feciorul lui l-au împuşcat. Abia venise din armată. 
Au cotrobăit bandiții prin beci, prin casă, au luat tot ce au găsit. Si în 
locul celor furate au lăsat doi morți. Oamenii legii nu i-au mai găsit 
pe bandiți. N-au aflat cine au fost ei. Casa socrului meu era în baltă. 

“În timpul foametei l-au ucis şi pe Filip Mestesug, un neam de-al 
nostru. El trăia la gradină. A fugit acolo, că se temea să nu-l ieie la 
Sibir. Se gândea ca nu l-or găsi la gradina. Acolo îşi ridicase casă si 
trăia în singurătate. Într-o seară aude pe cineva bătind la fereastră şi 
strigind: 

“- Moş Filip! Moş Filip! Dă-ne voie să intrăm, că ne präpädim. 
Înghețăm de frig. Viscoleste si nu putem ajunge acasă. 

“Era noaptea. El dormea. S-a trezit din somn şi i-a primit în casă 
ca pe nişte oameni buni. Cu bunăvoință i-a primit. Avea o turtă pe 
masă moşul şi i-a hrănit pe oaspeţii nepoftiţi cu turta aceea. Au mån- 
cat şi s-au culcat. lar străinii ce s-au gândit? Să-l ucidă şi să-i ia vaca; 
avea moşul o văcuţă la casă. Cu drugul de fier cu care priponea usa 
i-au tras moşului în cap şi l-au ucis. I-au luat vaca, au tăiat-o şi au 
mâncat-o, dar nu le-a fost de folos omorul cela, i-au prins şi i-au dus 
la puşcărie pe ucigaşi. Dar n-au stat ei mult în puşcărie. Un an şi 
jumătate au stat. l-au iertat, cred, ca era foamete şi au socotit ca li s- 
a întunecat mintea de foame. Foametea era ucigasä, nu oamenii. Dar 
eu mă intreb: aşa să fie? Ce, toţi au omorît oameni? A fost mosul avan, 
nu Zic ba, dar harnic era. A fost şi primar cândva. A fost om cumseca- 
de, şi nu prost. Gospodar a fost. Avea pământ mult, dar îl lucra 
impreună cu băieţii lui. Avea trei feciori moşul. Înăimea oameni numai 
la treierat. Cine ştie dacă cei ce l-au ucis nu din ură față de dânsul 
l-au ucis. Cine ştie... Foametea a nivelat totul. Și i-a iertat. 

“Tare îmi plăcea în timpul foametei să mănânc floare de salcâm 
fiartă în lapte. Când începuse să se coacă orzul, băieţii mei îl luau în 
mâini şi îl sugeau. Când orzul abia da în frupt. Semănasem orz în 
harman. Că nouă ajutor în timpul foametei nu ne-au dat. Nimic nu 
ne-au dat. Cei de la sovietul sătesc dădeau cui vroiau ei. Nouă numai 
de semănat ne-au dat oleacă, în 1947, primăvara. Norocul nostru a 
fost ca Anton a avut putere şi aducea pâine din Polonia. Si vaca ne-a 
salvat. Fără vacă nu ştiu ce aveam să pätim atunci, în timpul foame- 
tei. Dar am trecut-o şi pe asta. Omul harnic e rezistent, putere să ai. 
Si oleacă de noroc.” 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 355 


„A doua mărturie culeasă de Alexei Vakulovski: 
"În timpul foametei oamenii nu vorbeau între ei" 
Istina (n. 1919) si Nicolae Coretchi (n. 1921) 


“Istina Coretchi: În 1945 ne-am însurat cu Colea, iar în 1946 nu 
s-a facut pâinea. Semänasem noi, dar n-a crescut nici päpusoiul, nici 
grâul. Am smuls spicele şi cioclejii cu mâinile. Aveau unde şi unde câte 
un grăunte. Atunci l-am născut pe Timofei, iar Colea s-a dus în 
Polonia dupa mâncare. Asa ziceau atunci, ca se duceau în Polonia, 
dar de fapt se duceau în Ucraina. A adus Colea oleacă de fasole, 
puțină secară, le-a lăsat acasă, a mai luat haine, foluri, ce mai aveam, 
şi a plecat iarăşi în Polonia ceea.A adus cartofi, dar îngheţaţi. Că ei 
nu călătoreau în vagoane, se suiau pe acoperiş şi era vrăjmaş de frig 
acolo. Ce eram să facem cu cartofii ceia? Trebuia noi să mâncăm şi 
să mai schimbăm pe fân pentru vacă, că aveam o văcuţă pe care o 
tineam în casă cu noi. Ca să nu îngheţe ori să nu ne-o fure cineva. Aşa 
am iernat până în primăvară. În primăvară ne dădeau câte o bucăţică 
de pâine şi ieseam pe deal la lucru. Am pus päpusoii cu sapa. ÎI luam 
în braţe pe Timofei, puneam sapa în spinare şi cu un şip de lapte 
lucram toată ziua. Puneam copilul jos şi făceam cuiburi în pământ 
nearat. “Ne-am ţinut sufletul, că dacă stăteam acasă, muream. Mai des 
rămânea acasă mama cu băiatul. Când veneam de la lucru, ei ne 
aşteptau la colțul casei. Le aduceam si lor câte o farâmătură de pâine. 
În 1947 ploua, era cald si ce am pus în pământ - totul a ieşit şi era aşa 
de frumos... Toamna am scăpat de foame. Ne era mai uşor. Lapte 
aveam. Pâine aveam. Ce ne mai trebuia? Am ieşit cu zile, dar prin 
grele zile am trecut. Poate de atâta şi-a betejit Timofei stomacul, că de 
mititel a fost chinuit. Lapte aveam, dar altceva... Greu a fost. Nici pe 
urmă, când am intrat în colhoz, nu ne-a fost uşor. Abia prin 1957 am 
ținut un ban în mâna, iar până atunci ne mulfumeam cu te miri ce. 

“Eu scoici n-am prea mâncat. Am încercat o dată, m-am îmbol- 
năvit şi n-am mai pus scoică-n gura. Vaca ne-a scos din nevoi. Că nici 
papură, nici ciocleji nu puteam mânca. Am mai ţinut în iarna ceea o 
oaie şi o găină. Asta ne era toata gospodăria. Atâta aveam. Le dam în 
casa, încuiam uşa şi nu ni le-au furat. Am ieşit la iarbă verde cu vaca 
şi cu găina, iar oaia a ieşit o dată din ogradă şi n-am mai văzut-o. 

“Mâncam şi buruiene. Le amestecam cu lapte, le presuram cu o 
mână de bulgur şi mâncam. Azi şi vitelor le dăm mâncare mai buna, 
dar atunci... Atunci în Purcari nişte femei au mâncat doi copii. 
Rămăseseră copiii fără părinţi: pe tatăl lor l-au dus la puşcărie, iar 
mama le-a murit de foame. Femeile celea au chemat copiii la dânsele 
şi i-au mâncat. Le-au găsit mai târziu capetele şi ce a mai rămas din 
ei. Pe femei le-au dus la puşcărie. Doamne fereşte... Noi am gustat 
carne de cal. Ni s-a părut bună. 

“În timpul foametei oamenii nu vorbeau între ei. Se uitau unul la 
altul şi mergeau mai departe, dacă nu zăreau în mâna cuiva ceva de 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 356 


mâncare. Abia când începuse să apară pâinea s-a inviorat lumea. 
Oamenii au început a râde, a glumi. 

“Colea a venit odată cu cartofi din Polonia prin Nezavertailovka. 
Ne-a poruncit prin nişte oameni să-l întâmpinam. Ne-am dus, am 
trecut Nistrul şi am luat toţi câte un tobultoc de cartofi în spate. Dar 
erau inghefafi cartofii ceia. Aşa i-am mâncat. Ce era să facem? Colea 
de trei ori a fost dupa hrană. Primăvara aşteptam să fete vaca şi nu-l 
läsam sa plece, dar el mi-a spus ca s-a înţeles cu un om de acolo să-i 
ducă nişte cârlige. A luat un sac de cârlige şi s-a pornit. S-a suit în 
tren, iar acolo au năvălit nişte bandiți cu cutitele şi i-au luat sacul. 
Credeau, pe semne, ca-n sac e zestre. Să fi ştiut ca-s nişte betisoare de 
viță-de-vie nu le mai luau cât lumea. Dar aşa... Colea s-a dezbrăcat 
de izmene (erau noi-nouţe) şi le-a schimbat pe cartofi. Asa a venit 
acasă: cu vreo zece kilograme de cartofi în spinare şi cu pielea în 
pantaloni. Apoi s-a îmbolnăvit şi a zăcut vreo lună de zile. Era slab şi 
nici nu putea vorbi la un timp. Credeam că-i gata, nu se mai ridică din 
pat. Se speriase, cum se vede. Văzuse moartea cu ochii. Hoţii ceia 
puneau cuțitul în pieptul omului, îi luau sacul şi-l aruncau din tren, 
apoi săreau şi ei, că mergea încet trenul prin locurile celea; aveau, 
cum se vede, legătura cu masinistii. Prin multe am trecut noi, dar am 
avut zile şi am ajuns azi la 80 de ani. Azi alte griji avem. 

“Nicolae Coretchi: Da, de trei ori am fost în Polonia. Ne suiam 
ori pe acoperişul vagonului, ori ne îngropam în cărbuni. Ca să nu 
inghefäm. Îngropam şi sacii în cărbuni, că prin păduri ieşeau tâlharii 
cu căngile, le legau cu funii de copaci şi le azvârleau în noi. Trăgeau 
ce le cădea: om, sac - nu se uitau. Eu m-am înțeles cu un om să-i duc 
nişte cârlige. Ne ştia limba omul acela. M-am pornit cu un sac de câr- 
lige, dar mi le-au furat. Trebuia să nu le pun în sac. Dar când ai s-o 
tragi - o tragi. Dar tot am ajuns la omul cu care m-am înţeles. Am 
lucrat putin timp la el şi m-am pornit spre casă. Dacă mai stăteam 
acolo vreo trei zile, Timofei avea sa moară. Nu aveau nimic de 
mâncare. Vaca înca nu ne fătase, iar pâinea se terminase toată. 
Era greu de noi, dar am adus citeva kilograme de cartofi şi ne-am ţinut 
în viaţă. Da. 

“Istina Coretchi: Când ne-a fătat vaca, am scăpat de grija cea 
mare. Nu mă mai temeam ca o să-mi moară copilul. El trăia cu mult 
mai bine ca noi. Măcar grija hranei nu avea. Venise atunci la noi un 
cumnat din Olăneşti, s-a uitat cum trăim, iar când s-a dus acasă i-a 
spus surorii mele: 

“- Ei n-au cu ce trăi, dar cresc un băiat gros şi voinic! 

Cu lapte l-am ţinut. Noi cu lapte numai ne păzeam sufletul, iar 
pentru baiat era o hrană bună laptele. 

“Nicolae Coretchi: Eu şi cu tata am fost în Polonia, şi cu mama 
am fost. Mai des aduceam de acolo secară şi cartofi. Chinuri. Ca alde 
tata trăiau greu. Aveau mulți copii, dar nu aveau vacă. Nu era batrân 
tata, dacă împlinise vreo 45 de ani, dar îl aşteptau acasă o mulţime de 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 357 


guri; trebuia să le hrăneasca. Eu eram cel mai mare, eram însurat în 
timpul foametei. Alde tata au trăiit mai mult cu papură, cu scoici, cu 
ciocleji, cu bete de răsărită, cu ierburi, dar i-au ţinut pe toți ai noştri 
vii, n-a murit nimeni. Azi toţi îs gospodari, la locul lor. 

“Istina Coretchi: Atunci nu aveam nici chibrituri. Dacă vedeam 
că la vreo casă iese fum, ne duceam cu o cutie, împrumutam jăratic şi 
aprindeam lemnele din soba noastră. Nici săpun nu era. Puneam nişte 
cenuşă în apă, o fierbeam, faceam leşie şi ne spălam ori spălam 
hainele cu leşia ceea. Nu era nici sare, nu era nimic. Aşa am trăit 
câțiva ani. Apoi au început să aducă prin magazine şi săpun, si sare, 
şi chibrituri. Puteam cumpăra câte o jumătate de săpun, dar era 
săpun, nu leşie. 

“Să fi trăit tata, poate nu mai simțeam noi foametea. A fost un om 
gospodar tata, aveam pământ, aveam de toate, dar munceam ziua 
intreagă, iar în 1944 l-au arestat ruşii pe tata şi l-au dus la închisoa- 
rea din Tighina. Cât a fost mama sănătoasă, se ducea la el cu mån- 
care, cu bani - cu ce avea. Dar a dat tifosul în noi, a zăcut mama, au 
zăcut Surorile mele, am zăcut eu şi a rămas tata singur în puscaria 
ceea. Cine ştie ce mânca, dacă mânca. Şi a murit de foame şi de 
păduchi, acolo, tata. M-am dus eu cu sora cea mai mare până la 
Tighina pe jos, că nu mergea nici o căruţă spre oraş, ne-am dus şi 
l-am găsit pe tata în morgă, am plătit şi l-am îngropat în Tighina pe 
tata. În cimitirul ista de la marginea oraşului l-am îngropat, apoi ne- 
am întors acasă. O săptămână am mers încolo şi încoace. Acolo zace 
şi azi tata. Timofei îl chema. Aşa am rămas numai cu mama, dar nu 
aveam casă, arsese în timpul războiului, şi trăiam la sora mea. Atunci 
l-am întâlnit pe mosneagul meu; acum e mosneag, dar atunci era un 
flăcău chipeş. Ne-am întâlnit şi ne-am luat. Trăim împreuna până azi. 
Cinci copii am crescut. Si i-am dat la lege pe toţi. Au casele lor, au 
gospodăria lor, au copiii lor şi nu ne este ruşine de ei. Chiar ne mân- 
drim cu dânşii. Numai foamete să nu fie. Foametea... Foametea poate 
n-ar fi ucis atâta lume dacă nu ne luau toată pâinea din casă. 
Munceam zi si noapte cu Colea, adunam pâinea, iar ei veneau şi ne-o 
luau. Nu dovedeai bine să hărmăneşti pâinea că veneau si ţi-o luau 
toată, dacă nu dovedeai s-o ascunzi. “Mama avea câteva deseatine 
(1,20 ha) cu grâu, l-am strâns, l-am adus acasa, dar n-am dovedit sa- 
l suim în pod că au venit cei cu luatul şi ne-au poruncit să-l punem în 
căruța lor. Mama a zis că grâul nu e al ei, ci al lui Colea. S-a gândit 
biata femeie ca nouă au să ne lase, ca le-a fi jele de tinereţea noastra. 
Ai găsit cui să le fie jele! Au luat tot grâul cela. Noi ascunsesem nişte 
pâine într-un poloboc. Au dat şi de ea, au luat-o, dar l-au târit cu ei şi 
pe Colea; l-au ţinut închis la Olăneşti trei luni de zile, apoi l-au elibe- 
rat, că nu era omul vinovat. Ei pe mama o ţineau de culac si cum auzea 
vreo veste rea, sireaca mama se ascundea ani la rând. Când i-au 
ridicat pe cei văzuţi ca culaci, mama se ascundea la noi, dar au 
găsit-o şi au luat-o, au închis-o, apoi i-au dat drumul acasă, că nu mai 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 358 


avea ea nimic, numai sufletul; cu ce aveau să se procopseasca de la 
ea? Să fi avut avere, poate o duceau în Siberia. Dar aşa a rămas acasa 
mama. A trăit la noi pâna a murit. Din spaima ceea i se trage şi 
moartea, căci a tras o frica mare, i s-a ridicat tensiunea şi a murit. 
Am tras noi mari greutăţi. 

“Am muncit. Am muncit, cu cälcâiele crăpate lucram, că nu prea 
aveam încălțaminte şi nici haine. În timpul războiului am ascuns tot ce 
aveam în vreo şapte locuri. Si în pod am ascuns o ladă, şi-n sarai am 
făcut o groapă, şi-n alte părţi. Dar a ars casa noastră şi a ars şi 
zestrea. Rămăsese ceva îngropat langa casă, dar a putrezit şi am 
ramas goi. Greu, greu am trăit. 

“Iată am ajuns şi la bătrânețe, dar tot goi suntem. Am adunat ani 
la rând bani, i-am dus la bancă, dar ni i-au furat şi pe aceia. În loc de 
o mie de ruble ne-au întors un leu prăpădit. Batjocură. Că noi de 
moarte îi fineam, nu pentru baluri. Dar ne-or îngropa copiii. Ce să 
facă? Or pune mână de la mână şi ne-or îngropa. 

“Atunci, în timpul foametei, dacă nu aveam vaca, ne murea 
băiatul. Timofei e născut atunci, în 1946. Mama zicea: 

“- Are să moară băiatul ista. 

“- Si ce dacă are să moară?, îi răspundeam. Si eu o să mor. 
Toți o să murim. 

“Eram Sătui de viaţă. Nu ne păsa de nimic. Vroiam să scăpăm 
mai repede de chinuri. Dar a început väcufa noastră să deie lapte si 
am început a prinde la puteri. Ne-am salvat. Si Colea venise din străini 
cu puțină pâine. Mare bucurie aveam atunci. Tin minte cum odată, în 
sâmbăta Paştelui, am venit de la deal cu o mâna de gräunte. Semănam 
atunci grăunţe de păpuşoi în pământ, dar şi la gură duceam. Erau pe 
câmp multe cutii de conserve goale rămase din timpul razboiului şi noi 
puneam grăunţele în cutiile celea şi le prăjeam la foc. Mâncare 
gustoasă. Dar le mâncam şi crude. Că nu erau otrăvite. Atunci, în 
sărbătoarea Paştelui, o mână de gräunte am mâncat. Trebuia să 
trăim. 

“Timofei Coreţchi (1946): Eu cu fătul vacii am ieşit din foamete, 
cum mi-au povestit părinţii. Laptele m-a salvat şi astăzi putem sta de 
vorbă. Creşteam eu, creştea şi vifica ceea. Am tinut-o la casă mai mult 
de zece ani, mi se pare. Eu o păşteam. Dar o dată am hrănit-o prea 
mult, s-a umflat vaca şi murea. Parinţii au fost nevoiţi s-o taie. Au 
tăiat-o şi au impärtit-o pe suflete, n-am prea înţeles noi multe din car- 
nea ceea. A nimerit la stat. Dar până la nenorocirea ceea ea ne-a fost 
satul casei. Vreau să vă povestesc ceva şi despre bunica Maria. Dupa 
cum v-a spus mama, ea a trăit până la moarte cu noi. Eu lucram în 
Saratov, în Rusia. Mă pornisem după noroc în lume, iar bunica nu 
putea muri fără să mă vadă. Totdeauna întreba dacă n-am venit eu 
acasă. Când m-am întors acasă, ea m-a văzut, a lăcrimat şi în aceeaşi 
zi a decedat. Se ţinea pe lumea asta bunica numai cu gândul să mă 
vadă. Când m-a zărit, nimic n-a mai reţinut-o pe pământ. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 359 


“Istina Coretchi: Vă povesteam că în ziua de Paşti am mâncat 
numai o mână de gräunte. Ne uitam unul la altul si ne aminteam alte 
sărbători, dinaintea foametei, când aveam ceva mai mult pe masă 
decât o mână de grăunţe. A venit atunci la noi o verişoara de-a mea şi 
ne-a adus o oala de lapte cald şi o hrincă de măligă. Asta ne-a fost 
masa de sărbători. l-am mulțumit, ne-am înfruptat din bunätätile 
aduse, iar dimineaţa am ieşit la lucru. Of, Doamne, Doamne. Mâncam 
păpuşoi cruzi, aveam dinţi sănătoşi atunci. Păpuşoiul e pâine, nu 
papură. Ne-am ţinut cum am putut, nu ne-a înghiţit foametea. Trăim şi 
azi împreună. Am avut zile, dar câți au murit... Chiar un frate de-al 
mamei, în 1947, s-a dus la cantină, a mâncat două porţii şi în doua zile 
a murit. După atâta post, era periculos şi să mănânci pe săturate. Nu 
rezista organismul. 

“Nicolae Coretchi: Lucram pe la oameni când am fost în Polonia. 
Noi paiele le hărmăneam cu caii, dar ei le puneau în snopi şi acope- 
reau casele cu ele. Trăia bine lumea acolo. Aveau cai, vaci, oi, căruțe. 
Ca şi noi înaintea foametei. Dar grâu n-aveau. Îi intrebam de ce nu se 
face grâul la ei (şi ne răspundeau că nu dovedeşte să se pârguiască. 
Pământul lor e nisipos. Dar secara se făcea. Aveau multă secară. Şi 
mori aveau ca la noi. Am întâlnit acolo un moşneag de 110 ani. Era 
voinic încă. Fuma, bea rachiu din sfeclă de zahăr, suduia. Ştia limba 
noastră moşneagul. Făcuse cândva armata la Cetatea Alba, mi se pare 
ca-n timpul lui Neculai. La noi a făcut armata. Trăiau oamenii. 
Foametea nu se lăsase peste dânşii. Dar n-a durat zece ani şi a înce- 
put a veni polonezii ceea la noi dupa mâncare. Rămăseseră şi ei fără 
pâine. l-am ajutat. Cum altfel?” 

(nr. 2 Tiuk 23001/2002 


A treia mărturie culeasă tot de Alexei Vakulovski: 
"Chiar şi cel care avea puţină pâine era flămând văzînd atâta 
foamete în jur" - Grigore Moraru (1921) 

“Seceta nu e un fenomen rar la noi în Moldova. Încă pe când 
învățam la Viişoara, prin anii 1935-1939, eram obligaţi să pregătim 
câte o conferinţă pe diferite teme. Un profesor de-al nostru, un neamt 
cu liceul făcut la ruşi şi cu universitatea terminată în Germania, îmi 
porunci odată: 

“- Tu ai să vorbeşti despre secetă! 

Biblioteca şcolii din Viişoara era foarte bogată pentru acele 
timpuri, aşa ca am avut de unde aduna informaţii. Mă uimise atunci 
mai ales faptul că seceta e un fenomen care se repeta dupa anumite 
perioade de timp. În unele ţări ea are loc la peste o sută de ani, în 
altele peste patruzeci, iar la noi ea îşi arată colții din trei în trei ani. 
Vă dati seama? Din trei in trei ani! Si în anii 1945-1946 a fost mare 
secetă la noi, dar ieşeam, poate cumva, din nevoi, dacă nu ne lua 
statul toată pâinea. Noi doar am fost în zona frontului. Pământul 
rămase nelucrat şi, totuşi, n-am fost scutiți de impozite. Ne-au luat 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 360 


toată pâinea fără nici o cruţare. Rânjind ne-au luat-o. Ne-au măturat 
podurile. În acea vreme cruntă a murit cam jumătate din populaţia 
satului nostru. Mânca lumea steje, ciurlani, papură, miez din bete de 
răsărită, ciocălăie... Turtele făcute din făină de papură ni se păreau 
tot aşa de bune ca cele coapte din făină de grâu. Scoicile pe care le 
adunam din Nistru ni se păreau de frupt, iar peştele era ceva ieşit din 
comun, era ceva extraordinar. Oamenii care aveau o vacă la casă se 
socoteau foarte bogaţi. Asa şi era. Laptele i-a scos pe mulți din 
foamete. Aceia care au avut vaci n-au murit. Pe atunci medicii ne 
recomandau să mâncam chiar cioroi şi guzgani. Numai să ne salvăm 
cumva. Mânca lumea gräunte măcinate fără a le prepara în vreun mod 
oarecare. Chiar şi cel care avea puţină pâine era flămând văzînd atâta 
foamete în jur. Pînă în 1946 nimeni la noi în sat nu mânca carne de 
cal, iar în timpul foametei au dispărut aproape toţi caii. l-au mâncat. 
După foamete oamenii cu hârleţul puneau päpusoii în pământ. Săpau 
pământul tot cu härletul. Nu avea cine trage plugul. Mâncau unii şi 
câini. Tenea B., bunäoara, si fraţii lui rămăseseră fără părinţi. Ca să 
supravieţuiască, au mâncat câinele. 

“Murea lumea. La înmormântare îi mobilizau pe cei mai sănătoşi 
şi mai voinici. Mai des îl vedeam pe moş Ivănaş Spătaru cărind morţii 
CU căruţa ori cu sania. 

“Lucruri strasnice se înfăptuiau atunci. Căci ce poate fi mai 
îngrozitor decât sacrificarea copiilor? Un bărbat din Palanca, ori din 
Tudora, simţi lângă o casă miros de carne prăjită. Intră şi văzu cum 
unul cu minţile pierdute impinsese un copil în cuptor şi se pregătea 
să-l mănânce. În satul nostru parcă n-au fost asemenea cazuri, deşi 
oamenii se umflau de foame şi se stingeau zilnic. Va puteți închipui un 
sat în care nu se aude cântat de cocos? Straniu, nu? 

“Aşa erau Antoneştii noştri în timpul foametei. 

“Totuşi lumea a supravieţuit. Mă gândesc uneori că i-a ajutat şi 
simțul umorului, deşi de multe ori era cam negru acest umor. Mă rog, 
şi timpurile erau de aceeaşi culoare. Era un dascăl la noi, unul Mihail 
Ivanovici. Slăbise extraordinar. Avea un cartuz mare şi părea un copil 
la înfăţişare. Trupul i se făcuse ca un chibrit. L-au văzut rupind şi 
mâncind ciurlani, iar unul mai din neamul lui Păcală nu se putu reţine şi-l 
întrebă: 

“_ Astia fi-s colacii, sfinţia ta? 

“Mai erau în sat câțiva fraţi muzicanți. Tin minte numai că pe 
unul îl chema Anton, iar pe altul Stefänicä, o lume îi ştia, la multe 
nunţi şi cumetrii au făcut veselie. Şi iată ca unul din ei moare (nu-i ştiu 
numele) şi l-au îngropat cu tot cu trombon. Au mai adus la groapă 
câteva trupuri şi un gropar a fost de părere să-i ia instrumentul, dar 
l-au oprit ceilalți: 

“- Lasă-l, bre: cu ce-o să cânte pe lumea ceea? 

“Cine ştie... Poate simţul umorului e artileria noastră grea. 

“Dar oamenii nu aşteptau numai mana cerească. Ei acționau. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 361 


Se luptau pentru viaţă. Se duceau în diferite oraşe ca să schimbe pe 
mâncare tot ce aveau prin casă, iarna aceea a fost împotriva poporu- 
lui. Era foarte geroasă. Ca să nu îngheţe cartofii ce le puteau salva 
viața celor apropiaţi, oamenii umpleau sacul cu tuberculi, udau alt 
sac, mai mare, cu apă şi-l îmbrăcau [îl trăgeaul peste cel plin. Cel ud 
îngheţa şi păstra producţia o perioada mai lungă de timp. Ucrainenii 
se cruceau când vedeau aşa "frigider". Ziceau ca la asemenea 
"pivnițe" nici nu s-au gândit. Inventau oamenii diferite lucruri, unul 
mai ingenios ca altul, numai ca sa poată supravieţui copiii lor şi ei. 
Numai cei ingeniosi şi puternici au ieşit din foamete. Restul au pierit, 
i-au dus cu zile în pământ. 

“A fost foamete. O foamete cruntă si rea. Dacă nu ne-ar fi 
măturat podurile, n-ar fi murit nici un om. Fiindcă, după cum v-am 
spus, oamenii noştri sunt deprinsi cu secetele şi ştiu a le învinge. Dar 
ne-au luat toată pâinea din casa. Ne-au măturat podurile. Ne-au lăsat 
cu dinții la stele...” 


Din vara anului 1947, în documentele găsite, traduse, repro- 
duse, apare un element nou - chiar din titlu : 

“Informaţia viceministrului ocrotirii sănătăţii al RSS 
Moldove-neşti N.N. Ejov către Preşedintele consiliului de 
miniştri al RSSM G.I. Rudi şi secretarul CC. al PC (b) M., N.G. 
Covali despre spitalizarea bolnavilor de distrofie şi asigura- 
rea întreţinerii lor” (s.m. P.G.). 

“În scopul spitalizării bolnavilor de distrofie, conform 
directi-velor consiliului Miniştrilor al RSSM, în luna iulie (1947) 
în republică funcționau 10.000 locuri provizorii. Locurile (...) au 
fost asigurate cu produse alimentare şi asignatfii numai până la 1 
august (informaţia poartă data: 27 iunie 1947, n.m. P.G.). Tinind 
cont de numărul mare al bolnavilor de distrofie precum şi de 
existența multor copii ai nimănui (1.800 persoane), a bătrânilor 
internaţi actualmente pe aceste paturi, se crează imposibilitatea 
aprovizionării lor, începînd cu 1 august”. 


Am ajuns şi la asta. Cronologic, începuse demult, însă abia 
acum autorităţile ruseşti îi spun pe nume. Din informaţia şefului 
secţiei judeţene Bender (Tighina), A.D. Mocialov către secretarul 
CR al PC(b) M., DK. Bîcikov despre “situaţia” din satul Sälcuta 
raionul Căinari: 

“Am fost informaţi că locuitoarea C.I., n. 1903, din ţărani 
chiaburi, analfabetă, foloseşte în alimentaţie carne de om. 
Controlul faptelor a stabilit : C.I., la data de 18 martie 1947, în 
timpul odihnei soțului său, C.V., l-a lovit cu toporul în cap, l-a 
decapitat, carnea a fript-o şi a mâncat-o. Sub arest, la interoga- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 362 


toriu, C.I. a recunoscut că şi-a omorit soțul cu scopul de a-l 
mânca. Pe lângă aceasta, a recunoscut că în ianuarie 1947 a 
născut doi copii, dintre care unul mort. Împreună cu soţul l-au 
mâncat pe nou-născutul mort, apoi l-au tăiat şi pe cel de-al doi- 
lea, folosindu-l în alimentaţie. In aceiaşi lună au  dezgropat, în 
cimitir, mormintele a 2 copii, de 3 şi 5 ani şi au mâncat 
cadavrele. După un timp, C.V. (soţul - n.m. P.G.) a invitat la ei 
în casă o fetiță de 6 ani, orfană, din satul Zaim, r. Căuşeni, pe 
numele F., a omorit-o şi împreună cu soția au mâncat-o”. 

Informarea - politico-politieneascä - poartă data de 5 aprilie 
1947. Însă şi mai devreme (7 martie) medicii V. Averbuch şi B. 
Morozov, membri ai comisiei de expertiză medico-judiciară şi 
psihologică adresează ministerului ocrotirii sănătății a RSSM o 
notă cuprinzînd rezultatul studiului în raionul Cangaz, judeţul 
Cahul. Citez: 

“(...) Până la 28 februarie 1947, în raionul Cangaz au fost 
înregistrate 12 cazuri de necrofagie şi canibalism, cu participa- 
rea a 20 persoane, dintre care au fost arestate 13. Dintre cei 
depistaţi până la 28 februarie 1947, 4 au murit. (...) Cercetării 
medico-legale şi psihiatrice au fost supuse 9 persoane”. 

“Concluzii : (...) În timpul cercetării a ieşit la iveală 
faptul că nu toate cazurile de necrofagie şi canibalism au fost 
luate în evidenţă la timp de către organele MAI şi cazurile 
înregistrate nu reflectă starea reală de lucruri, adică 
proporţiile mari ale necrofagiei şi canibalismului în acest 
raion la ora actuală (s.m. P.G.)”. 

În sfârşit! Chiar mai târziu (pentru mulţi prea târziu - însă 
pentru a-i salva pe cei încă în viaţă), se vor lua măsuri 
adecvate, se va suprima cauza: foametea provocată de ruşi. 

Ne-am înşelat. Fiindcă iată ce scriu aceşti doi, totuşi, 
medici: 

“Primele cazuri de necrofagie şi canibalism n-au implicat 
luarea de măsuri urgente şi nici penalizarea criminalilor şi, în 
virtutea acestui fapt, elementele de acest tip şi-au format o 
impresie eronată că asemenea fapte ar rămâne nepedepsite” 
(s.m. P.G.) 

Victimele, acei nefericiti oameni, ţărani, unii analfabeți, spo- 
liati, înfometați de Puterea Centrală de la Moscova - erau “ele- 
mente” - care abuzaseră de Puterea Sovietică - cum? “Formîndu- 
şi impresia eronată că asemenea fapte ar rămâne nepedepsite”! 
Care fapte: înfometarea, animalizarea oamenilor, acţiune 
politică, deliberată a Ruşilor asupra ne-rusilor, a ne-sovieticilor? 
“Fapta”, sub pana doctorilor Averbuch şi Morozov: canibalismul 
la care fuseseră împinşi, constrânşi oamenii. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 363 


Altă invenţie rusească: pentru a... combate canibalismul, 
necrofagia, e suficient să-i “lămureşti” pe oameni că nu-i just să 
se mănânce între ei, iar pe cei care nu tin seama de avertisment 
să-l pedepsesti cu severitate! O explicare (medicală) a faptelor: 

“Marea majoritate a cazurilor cercetate au fost precedate 
de o flămânzire îndelungată (15-20 zile) şi prezintă o distrofie 
moderată (majoritatea suferă de distrofie gradul 1), o retardare 
intelectuală evidentă, primitivism psihic şi diminuare a tonusului 
emoţional (carac-teristică distrofiei) până la gradul de apatie. 
Explicarea comportamentului acestor persoane prin prezenţa 
unor psihoze clar conturate la momentul sävärsirii crimelor pare 
a fi imposibilă”. 

Iată ce “consideră” medicii Averbuch şi Morozov: 

“In baza expertizării efectuate considerăm că persoanele 
culpabile nu intră sub incidenţa art. 10 al Codului penal al RSS 
Ucrainene (iar Codul ucrainean!) şi trebuie să fie recunoscute 
responsabile”. 

Ce propun cei doi medici, în vederea “eradicării”? În 8 
puncte: 

“1. Toate persoanele vinovate de săvârşirea unui asemenea 
gen de crime necesitind tratament antidistrofic, trebuie să fie 
internate sub pază, în regim de izolare; 

“2. Persoanele vinovate de asemenea crime care nu necesită 
tratament medical să fie supuse unui interogatoriu accelerat şi să 
fie trase la răspundere, în regim de arestare; 

“3. Organele puterii locale să divulge la timp cazurile de 
necrofagie şi să ia măsuri eficiente de supraveghere a populaţiei, 
precum şi să amplifice activitatea de informare a organelor MAI în 
scopul prevenirii lor, 

“4. Organele Ministerului Securităţii, în cazul analizării 
acestui gen de fapte să-şi focalizeze atenția asupra posibilei 
agitafii provo-catoare din partea elementelor dușmănoase 
care-i împing pe indivizii instabili din punct de vedere moral şi 
psihic la săvârşirea crimelor, în special ţinîndu-se cont de zona 
de frontieră a acestui raion (Cahul - nota şi sublinierea mea, 
P. G); 

“5. Procuratura şi MAI să explice la fața locului gravitatea 
acestor crime; 

“6. Să fie asigurate îngroparea la timp, corespunzător 
exigenţelor stabilite a cadavrelor şi paza cimitirelor; 

“7. Reieşind din situația materială grea a populației, în 
special a familiilor cu copii, considerăm oportună spitalizarea 
obligatorie a tuturor copiilor distrofici de toate gradele şi 
organizarea unor puncte alimentare pentru toți ceilalți copii; 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 364 


“8. Să se amplifice activitatea de lämurire a populaţiei 
despre caracterul criminal al infracțiunilor şi despre tragerea la 
răspundere pe care o implică. 

“Comisia medico-legalä şi psihiatricä de expertiză, 
Morozov, Averbuch ”. 

La 16 iunie 1947 era transmisă informația: 

“La 31 mai 1947 în satul Pitusca raionul Călăraşi, N.O. în 
vârstă de 8 ani l-a înjunghiat pe fratele său M. de 9 luni, o parte 
a lui a fiert-o în oală si, împreună cu sora sa de 3 ani, au 
folosit-o în alimentație. (...) Când mama O.N. şi fratele B.N. 
s-au dus la câmp, N. l-a luat din pat pe fratele său M., l-a dus 
în odaia nelocuită, i-a tăiat capul cu cuțitul, apoi l-a dezmembrat 
si l-a fiert în oală, apoi împreună cu surioara de 3 ani au folosit 
în alimentaţie această carne, lăsînd o portie şi pentru unchiul B., 
însă în absența lui N. surioara a mâncat-o şi pe aceasta”. 


Să nu se creadă că toți Românii din Basarabia mâncau carne 
de om, ci si alte “alimente” specifice societății sovietice - 
cunoscută ca cea mai bună, cea mai dreaptă, cea mai prosperă 
societate din lume - raportul din 5 iunie 1947 întocmit de 
viceministrul ocrotirii sănătății al RSS Moldoveneşti, 
Hechtmann, al şefului direcției Chişinău, Discalenko şi al 
medicului neuro-patolog Beidburd - zice: 

“Intre 1 mai si 4 iunie a.c. au fost înregistrate 140 cazuri de 
intoxicație cu plante otrăvitoare (troscot, lobodă sălbatică, 
ridichioară). (...) Toate cazurile prezintă edeme faciale, ale 
membrelor inferioare, paliditate pronunțată a epidermei 
mâinilor. Fenomenul ischemiei progresează până la necroză. 
Durata bolii: 3-5 zile. 

“Tratamentul a constat în administrarea salolului cu 
urotropină, cafeină şi lapte dulce. 

“Cu populația s-au dus convorbiri despre pericolul utilizării 
în alimentație a plantelor otrăvitoare”. 

Supraviețuitorii vor fi lāudat pre Domnul că n-au fost 
arestați şi condamnaţi, ca cei care “foloseau în alimentaţie” 
propriii copii. 

lată şi o statistică: “Estimarea populației rurale a RSS 
Moldoveneşti la data de 1 ianuarie 1948”. 

“La 1. ian. 1948 populaţia rurală număra 1.737.000 
persoane ; 780.500 populaţie masculină, 965.500 feminină. Faţă 
de începutul anului 1947 populația s-a micşorat cu 193.900 
oameni - dar faţă de anul 1944, când a început re-Ocupatia 
Sovietică?, dar faţă de 1940 - înainte de Ocupaţia Sovietică din 
28 iunie, când Basarabia număra 2.500.000 de locuitori - 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 365 


adevărat, inclusiv citadinii ? - întrebarea mea, retorică - P.G.. 
Descreşterea populaţiei reprezintă 10 % faţă de anul precedent, 
respectiv 12,7% sex masculin, 7,7% la feminin. Cea mai mare 
morta-litate: grupa de vârstă de 2 ani: 52 %. (...) Dacă în întreg 
anul 1946 sporul natural constituia minus 477 persoane, pentru 
anul 1947 el este de minus 100.300 persoane. ” 


Raport al Ministrului Afacerilor Interne din Moldova, 
Tutuşkin către superiorul său de la Moscova, Kruglov, la 19 
decembrie 1946 : 

“Ca rezultat al ocupației române şi a secetei anilor 1945-46 
[n-ar fi fost mai just-bolseviceste să nu pomenească nimic de 
“secetă”, doar de “moştenirea ocupaţiei fasiste române” ?- n.m. 
P.G.], situația alimentară a Republicii Moldoveneşti este extrem 
de grea - mai ales la ţăranii din raioanele Chişinău, Bender, 
Cahul, şi parțial Orhei şi Bălți. (...) La 10 decembrie curent 
printre locuitorii satelor se numărau 30.043 distrofici, din care 
18.570 copii. Situaţia pe raioane: Chişinău: 13.717, Bender: 
9.301, Cahul: 6.755, Orhei: 920, Bălţi: 50. (...) în sate multe 
familii zac umflate din pricina malnutriţiei, fără să dispună de un 
kilogram de pâine. 

“In satele Baimaclia si Sălcuţa, raionul Bender, familii 
întregi - câte 3-5 persoane - suferă de edeme provocate de lipsa 
de albumină, gradul IT şi II. (...) In raionul Leova subnutritia şi 
inanifia au doborit un mare număr de copii de vârstă preşcolară. 
In urma unui examen medical din 19 localităţi, din totalul copii: 
2.101 suferă de subnutriţie 1.113. Aceste cauze au sporit brusc 
mortalitatea populaţiei: oamenii mor în sate, pe drumuri, în 
oraşe. În octombrie 1945 au decedat 3.993 persoane, în octom- 
brie 1946: 5.714, iar în comparaţie cu septembrie, în octombrie 
s-au semnalat cu 1.110 mai multe. (...) In ultimul timp organele 
de miliţie din Chişinău ridică zilnic de pe străzi 8-12 cadavre. 
In raionul Comrat numai în luna octombrie curent au murit 
de subnutriţie 269 persoane, inclusiv 115 copii. 

“(...) Cresc proporțiile vagabondajului. Copiii orfani din 
sate pornesc la oraşe, în căutarea unei bucăţi de pâine. (...) 
Numai prin instituţiile specializate ale MAI au trecut, în 11 luni, 
din 1946, 3.411 copii vagabonzi. 

“Din cauza dificultăţilor de ordin alimentar s-a intensificat 
spiritul emigrationist. În 11 luni au fost arestate în tentativă de 
trecere în România 189 de persoane, 20 reuşind să treacă 
granița - în total 209. (...) în republică au fost luate în evidenţă 
peste 100 persoane care intenționează să fugă în România. Din 
numărul lor fac parte mulţi ţărani săraci şi mijlocaşi ”. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 366 


“S-a intensificat”, nu foamea, ci... “spiritul emigrationist”. 
Imaginaţia teroristă a Aparatului Represiv Rusesc: nelimitată. 
“Vinovaţii” puteau fi foarte bine (şi cumplit) pedepsiţi pe loc, în 
satele şi în oraşele lor, fără a mai fi nevoie de arestare, de anche- 
tare, de transportare, de alimentare - chiar şi în lagărele din 
Siberia deţinuţii primeau o portie de ceva...- printr-un ordin de la 
Moscova: 

Confiscarea totalităţii cerealelor de la ţărani. 

Rezultatul nu a întârziat să se arate - doar fusese verificat în 
Ucraina, în 1933-34; mijloace: minime. Operația: curată, ieftină, 
eficace: au dispărut câteva sute de mii de duşmani-ai-poporului! 
(sau milioane, ce contează la un comunism atât de numeros 
demografic!). 

Supraviețuitorii unui astfel de “tratament”, cei care priveau 
de 50 an peste Prut, cu speranţă, au, fost, după “Revoluţia 
Română” din decembrie 89 respinşi, refulati peste graniţă (şi ce 
graniţă!: cea de pe Prut, dintre “Republica Populară Română” şi 
provinciile româneşti Basarabia şi Bucovina răpite şi prefăcute în 
“teritorii sovietice” era mai păzită, mai impenetrabilă decât cea 
dintre URSS şi China, în timpul războiului de pe Amur, compa- 
rabilă doar cu Zidul Berlinului - fără zid din beton), nu doar de 
tovarăşii Iliescu, Petre Roman, Brucan, Măgurean, Caraman, 
Năstase şi alţi sovietici-în-civil, ci de, cine ar fi crezut: de Tatăl 
Naţiei, Seniorul C. Coposu şi de ai săi. 

Si de Zoe Condurache-Petru: activista PCR de la 
Universitatea Bucureşti se străduise - dimpreună cu alt activist: 
Emil Constantinescu - să-i confectioneze pe măsură colegului lor, 
altfel şef al Securităţii, Măgureanu o catedră de sociologie. 
Reusise. De aceea Emil ajunsese preşedinte, iar Zoe consilier 
personal... Creatura Zoe (/de care nimeni nu are nevoie) va 
rămâne în inima basarabenilor, ca acea româncă spunînd despre 
românii dintre Prut şi Nistru că sunt... “românofoni ”! 

Au oare Zoe, demna fiică a nedemnului acad. Condurache, 
ce este ea: măgureanofo(a)nă? Altfel spus: purtătoarea de cuvânt 
a Securităţii eterne? Dimpreună cu “tighineanul” de tristă 
amintire Emil Constantinescu? 


lar acum, urmînd “Linia Naţională a Täränismului 
Ardelean”, au fost oferiţi, däruiti (nici măcar vânduți!) de aceşti, 
nu imbecili, ca să aibă circumstanţe atenuante - ci nemernici, în 
ordinea cronologică a ticăloşiilor lor - îi înşir din nou, ca să nu-şi 
închipuie că vor fi uitaţi: Iliescu, Roman, Brucan, Voican, 
Caraman, Constantinescu (fost activist de partid, purtat în zgardä 
de Securitate), Ciorbea, Năstase, Zoe Petre - fostă-prezentă - 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 367 


viitoare activistă de partid - aceştia doi nu au nici măcar scuza (!) 
că lucrează pentru KGB, ca fostul ambasador la Paris, cu nume 
predestinat: Ciauşu, ca Geoană, precum şi nemăsurabilul 
intelectual Andrei Pleşu, dus în lesă de Organ... 

Acestora li se alătură, cum altfel, aiuritorul intelectual (şi el 
istoric): Ungureanu, cel cu “light rumanian”, limba vorbită de 
românii cedati - pentru a câta oară? - şi de el. 

Şi iată - pentru a câta oară ? - confirmat, în latura lui 
adevărată, criminală: mioritismul cu care se tot laudă românii 
cititori de cărți putine/ în schimb, cretine. 

Acela care constă în, simplu: vinderea de frate. 

Şi în uciderea de frate. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 368 


Ion Antonescu: înger sau demon? 


Întrebare vicioasă, rău pusă: oamenii nu pot fi înghesuiți în 
o singură categorie din doar două, nu trebuie clasificați după 
legea strâmbătoare a disjunctivului sau, nefiind logic nici moral 
să fie obligaţi a răspunde la somatia: 

«Eşti cu mine sau cu el? Dacă eşti cu el, eşti împotriva 
mea!» 

Cu atât mai vârtos în cazul unei personalități ca Ion 
Antonescu. După mai bine de jumătate de veac de la moartea sa 
prin împuşcare îl putem privi, judeca după o “rotire” în juru-i, 
alături fiind aşezate faptele rele, faptele mai puţin rele, faptele 
bune (vor fi fund şi din acelea, nu?). Nu pentru a i se da lui 
dreptate ci pentru a se da dreptate adevărului istoric. 

Nu am ambiția de a-i zugrăvi, eu, portretul complet. 
Îmi lipseşte competenţa istoricului, nu am documentele necesare 
unei evaluări a omului, a militarului, a conducătorului politic. 
Mă propun şi de astă dată ca martor. 

Unul, fireşte, parţial: ca basarabean, copil, am trăit, prin 
memoria mamei şi a consătenilor din Mana: Cedarea (1940), 
refugiul ratat, întâiele “binefaceri” ale regimului bolşevic, înce- 
pînd cu arderea cărţilor tipărite cu “litere fasiste”, sfârşind cu 
arestarea şi deportarea tatei în Siberia - pentru “deţinere ilegală 
de drapel naţionalist”, citeşte: tricolor; am trăit, prin memoria 
devenită a mea, trezită odată cu primele bubuituri de tun dinspre 
Apus, la Prut - semn că în curând vom fi liberati de robia 
rusească; şi am trăit prin memoria mereu vie (din ce în ce mai vie, 
pe măsură ce trecea timpul) a tabloului: primii ostaşi români, 
călări, purtînd un drapel de o nesfârşită frumuseţe: “roşu, galben 
şi albastru este steagul nostru sfânt...”- era acelaşi ca drapelul 
pentru care tata fusese ridicat şi dus de ruşi - în Siberia lor... 

Martor (foarte) partial, pentru că am simţit - şi am scris în 
amintiri din copilărie, vorba lui A. Oişteanu - în primul rând în 
cartea Din  calidor: dacă nu ar fi existat generalul Antonescu să 
strige: «Ostaşi, vă ordon: Treceti Prutul! Zdrobiti vrăjmaşul de 
răsărit şi miazä-noapte!», noi, românii căzuţi în robia bolşevică - 
dacă am fi supravieţuit încă o jumătate de veac, poate că am fi 
apucat... Podul de Flori... 

Dar, păstrînd proportiile şi eu ar trebui să fiu privit din faţă, 
din profil, din trei-sferturi, din spate... 

...Fiindcă sunt şi martor (mai putin) partial: am fost, dacă nu 
întâiul român - am să cercetez, să aflu cine m-a devansat - care a 
scris, din 1965, în cărți aşternute pe hârtie în România, editate în 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 369 


Occident - prima fiind Ostinato - despre responsabilitatea 
guvernului român din timpul războiului în deportarea şi masacra- 
rea multor evrei şi ţigani. Am repetat această acuzaţie (sub formă 
de asumare a culpei comunităţii mele) în însemnările de jurnal de 
prin 1978-1980, publicate la Nemira în 1997; în vederea alege- 
rilor prezidenţiale din 1996, la 21 martie 1995 în Programul 
prezentat am scris explicit că o comunitate care ţine să fie 
respectată să înceapă prin a se respecta ea însăşi - cea românească 
prin asumarea faptelor rele şi a crimelor - printre care cele comi- 
se împotriva evreilor şi a ţiganilor. 

Cu o astfel de carte de vizită nädäjduiesc din inimă că 
Volovici-Cunctator, Ed. Reichman, R. Ioanid, Shafir (‘“trivia- 
listul afirmatic”, simetricul “negationistului trivial”: eu fiind 
acela...), Lavastine, Oisteanu, Andrei Cornea, Ornea, Manea, 
Codrescu, S. Damian, apoi Paul Schuster, Schlesak, 
Adameşteanu, Totok, Mihăieş, S.Tänase, D. Pavel, G. 
Andreescu, Chiva, Laszlo Alexandru, Moscovici, Chapier, I. 
Vianu, Antonesei, Marta Petreu, Andrei Pippidi! - vor binevoi 
a-mi acorda bilet-de-voie de a vorbi chiar si eu despre generalul 
devenit mareşal Ion Antonescu. Atrag atenția eurobolsevicei 
Lilly Marcou: dacă ea l-a ridicat în slăvi pe Stalin (pretinzînd: 
“toți românii întâmpinaseră cu flori Armata Rosie liberatoare la 
23 august 1944”), nu a scris nicăiri că eroul său (foarte) preferat 
avea şi oarecari lipsuri... 

Înainte de a mă deda la “un elogiu desäntat”, atrag atenția 
încă o dată (nu strică, mai ales când interlocutorii pretind a fi 
mânuitori ai limbii române) că a-l vorbi şi de bine (cu argu- 
mente) pe Antonescu nu înseamnă deloc a fi de acord cu tot ce a 
făcut Maresalul. Nu accept însă diktatul privitor la “ce-este-bine- 
să-conţină“ şi la “ce-este-bine-să-nu-conţină” istoria României 
trăită şi de mine. Nu ne-au otrăvit prea destul indicatiile-pretioase 
ale cvadrigei Ana Pauker-Kişinevski-Răutu-Roller, pentru a nu 
mai tremura acum când obraznici ca Shafir, Reichman, Ornea, 
Voicu, Manea, Cornea, Pippidi, Ashkenazy, Ancel, Neumann, 
Totok, Oişteanu, R. Ioanid, Volovici, Laignel, Codrescu, Laszlo, 
Manolescu, Gârbea ridică glasul, amenintindu-ne cu bătaia la 
palmă pentru...- pentru ce, dacă nu pentru “antisemitism '?; pe 
acei evrei care scriu adevărul: Vindeleanu, Has. Z. Lavi, Minei- 
Grünberg considerîndu-i “trădători” - trădători ai minciunii? Câtă 
vreme ne-au ocupat Ruşii, istoria ne-a fost schilodită (cu ajutorul 
neprecupetit al “istoricilor” evrei) - acum, că, dragă doamne, 
sântem liberi, să ne-o mutilăm singuri, din slugărnicie faţă de 
ucraineni, faţă de unguri, față de americani faţă de evrei? 
Parodiind spusele lui Caragiale din urmă cu peste un veac: 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 370 


“Europa e cu ochii pe noi - ce-o să spună ea, dacă noi...?”, acum 
zicem în cor, după tremuricii, după dialogoizii liiceni, monfrerii 
sebastianezi şi adameştenele de serviciu de la GDS, prin 
organele eternilor tovarăşi P. Cîmpeanu, Brucan, A. Cornea, 
Oişteanu, revistele 22, Dilema: 

«Europa şi America stau cu ochii pe noi, or să ne bată la 
palmă dacă nu încheiem tratatul cu Ucraina; dacă nu-l (re)alegem 
pe Iliescu; dacă nu încetăm de a mai vorbi despre Antonescu; 
dacă nu renuntäm să vorbim şi despre durerile noastre pricinuite 
de comunişti (nu doar de biciclişti, vorba lui Cosaşu cel foarte 
distractiv - când e să facă diversiuni), evreii au să ne ia şi oasele, 
pretäluite la 50 miliarde dolari, nu doar pielea, în acelaşi pret să 
introducem în şcoli la cursurile de română, de istorie, de 
matematică, materia obligatorie (altfel «E caz de justitie!», ne 
ameninţă ameninţătorii etnici): holocaustul lor, nu şi genocidul 
comunităţilor noastre, sub bolşevism. În schimb, dacă suntem 
oameni-de-înţeles şi ne vom ocupa numai şi numai despre 
suferinţele evreilor, pricinuite de noi, în Ardealul de Nord ocupat 
de unguri, potrivit directivelor tovarăşului vostru Wiesel (cel care 
minte numai şi numai în numele Americii, în folosul Israelului), 
atunci vom fi primiţi fără zăbavă în Europa şi în NATO!, ba vom 
căpăta din partea Casei (Albe) şi câte o ţuică. Altfel se va spune 
(se va... cine, spune? Reichman, R. Ioanid, Cornea, Voicu, 
Volovici, Oişteanu, Shafir, (agitatul agitator electoral al lui 
Iliescu în 2000, necititorul textelor pe care le combate cu un 
curaj nemaiintâlnit)?: “Toţi românii sunt ca V.C. Tudor’»? 
(V.C-ul dinainte sau după ce a devenit... semit?) 

Dar, pentru Dumnezeu, chiar să fi devenit românii 
(dimpreună cu altenationalitistii) cei mai cretini dintre pămân- 
teni? Credeam că în noiembrie-decembrie 2000 fusese un acci- 
dent Marea-Alternativă instilată maselor mortăcioase de români 
paralizati de trădarea-vânzarea lui Constantinescu - cea cu 
isteric-gretoasa diversiune: “Votaţi împotriva dictaturii!” Care 
dictatură?, cea cu care erau speriaţi românii: eventuala, proble- 
matica (imposibila, în timpul nostru) dictatură de dreapta?; 
alegînd-votînd pentru ne-dictatura de... ne-dreapta, cea a 
bolşevicului Iliescu?, precum şi explicația idioată-idiotizatoare: 
“Decât un xenofob şi un antisemit ca V.C. Tudor, mai bine un 
orişicâtuşi democrat ca Iliescu”. 

“Decât... -Mai bine”! Iată că spiritul lui Ceauşescu rămăsese 
veşnic-viu (pe timpul lui diversiunea de stat şi de partid, dealtfel 
tot la Washington, la Departamentul de Stat fabricată - suna: 
“ Adevărat că Ceauşescu este incult, bădăran, îşi înfometează, îşi 
tiranizează populaţia - dar este antisovietic”). Antisovietic, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 371 


Ceausescu!, fiindcă decretaseră americanii... 

Nimic nu se ține minte (la români) - de pildă: 

V.C. Tudor a fost nu doar un securist zelos şi... Säptäminal, 
rămâne un bou xenofob, un juncan antidemocrat şi dimpreună cu 
nasu-säu Eugen Barbu, încă din primele luni ale anului 1990, a 
alcătuit unitatea MAI-istă specializată în diversiuni politice, ima- 
ginată şi pusă la treabă de interesații Iliescu-Roman-Brucan- 
Caraman-Măgureanu. Aceşti eterni tovarăşi inventaseră cu mâna 
lor un “duşman fasist”, de combătut pentru a putea exercita asu- 
pra ţării o teroare securistă de tip NKVD («KGB-ul: o glumă!», 
le explica Dracu-Schiop, literatul-komisar Paul Georgescu uceni- 
cilor săi întru morală-literară Breban, Matei Călinescu, Nichita 
Stănescu, Dimisianu: «E-he!, NKVD-ul era cu totul altceva... - 
deşi în România ar fi nevoie de o Ceka!»); 

Aceiaşi - la care s-au adăugat: Coposu, Constantinescu, 
Severin, Ciorbea, Zoe Petre, Doina Cornea, Pleşu, Sorin 
Alexandrescu, G. Andreescu, Andrei Cornea, Adameşteanu, 
Marta Petreu, Cesereanu - au militat activ pentru încheierea 
Tratatului cu Ucraina, cel care a consfințit Tratatul cu Rusia. În 
virtutea acestor “tratate”, România-Trădătorilor-României 
(pe urma lui Groza) a renunţat - în numele nostru! - la denuntarea 
Pactului Hitler-Stalin din 23 august 1939; acea Românie a 
antiromânilor a renunţat la denuntarea diktatului sovietic din 26 
iunie 1940 prin care Basarabia, Bucovina de Nord şi Herţa 
(şi platoul continental al Mării Negre, cu tot cu Insula Şerpilor) 
au fost ocupate fără documente; a renunţat şi la tezaurul țării dus 
la Kremlin în 1917...- iată la ce slujeşte cooptarea României în 
NATO, dragi copi din ţara asta: la (re)integrarea în Pactul de 
la... Moscova - alături de filoromânii americani, chinezi, 
israelieni - ce să mai vorbim de iubitorii de români, ruşii... 

Că V.C. Tudor este “singurul om politic care a vorbit în gura 
mare despre durerile românilor din Basarabia şi din Bucovina”? 
Ei, da, ei şi? A devenit prin asta mai patriot?, mai destept?, mai 
onest? Nu. A interpretat, la virgulă, scenariul securităţii (model: 
cel jucat în Rusia de Jirinovski, alt “antisemit”, dealtfel, evreu, ca 
tot recentul naționalist). După cum adevărurile rostite şi de V.C. 
Tudor nu au devenit, în mod necesar, neadevăruri. 

Trist este că în România piteştizată nesecuristi, nederbedei, 
persoane aflate, moral (în principiu...), la antipodul “senatorului” 
- tremură, dârdâie, transpiră, numără pe degete pierderile în caz 
de pedepsire a lor (pentru curajul nebun de care vor da dovadă 
într-un viitor extrem de apropiat - dacă...), apoi... tac, grămă- 
Joară; tac sonor, tac asurzitor, tac înţelepţeşte - cum tăcuseră şi 
sub Ceauşescu (astfel rezistînd agriculturaliceşte); cum tăcuseră 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 372 


şi taţii lor: “ca iarba câmpului” - pe vremea lui Dej; cum tăcuseră, 
înţelepţi nevoie-mare, stră-strămoşii, cu toţii, de-a lungul şi de-a 
latul veacurilor de restrişte. 

“A devărurile” rostite, scrise de urdori securiste... Nu doar 
pentru câteva adevăruri scăpate din greşeală sunt de iertat crea- 
turi ca Pelin, V.C. Tudor, Dan Zamfirescu, Măgureanu, Brucan, 
Pavel Cîmpeanu, Iliescu, Petre Roman, Constantinescu, Năstase, 
Zoe Petre şi-a ei ceată, istoric din familia-1 de colaborationisti- 
voiosi, cu condică, cea care a pretins că basarabenii sunt. ..“româ- 
nofoni” din negura veacurilor... 

… Coposu cel care nu voia, în România lui, “încă 4 milioane 
de minoritari”, în ochii săi minoritari fiind românii basarabeni şi 
bucovineni, nu, doamne-fereşte diviziile de turnători, guristi, 
cobzari (adevărat, lipsea Păunescu, însă loan Alexandru, Nicolae 
Balotă şi alți lingăi ceausisti erau prezenţi la datorie), de milițieni, 
de activişti, de securişti, în frunte cu şogoru-său, Măgureanu - 
alcătuitorii, sub stindardul său ai “opoziţiei democratice 
täräniste”. 

lar în 25 mai 2006 ministrul de externe, komsomoletul 
Răzvan Ungureanu a dovedit că este, nu doar un individ fără 
curaj normal, care tremură doar la gândul că Rusul sau/şi 
Americanul l-ar putea urechea, dar şi un profund analfabet: 

A declarat că limba vorbită de “moldoveni” este "o varianta 
a limbii române”, şi a precizat, vitelul: «un fel de "light 
Romanian"». Când te gândeşti că şi acest imbecil este... istoric! 
Să se ia de mână cu Marius Oprea şi cu Stepaniuc de la Chişinău. 
Aceştia ni sunt... istoricii care fabrică “Istoria Patriei” amputată 
de Teritoriile furate de ruşi iar acum Doamne-fereşte să rostească 
numele: Basarabia! Dacă la Oprea şi la Tismăneanu omiterea cu 
program a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord din programul de 
cercetare a comunismului (sic) poate fi explicată prin abject- 
corectitudinea americano-israeliană, prin gura lui Ungureanu 
urlă ignoranta pură şi simplă. 


Ion Antonescu a fost, a rămas, pentru mine, ca pentru toţi 
românii basarabeni, bucovineni, herteni: “Mareşalul dezrobitor”. 

Amintesc acelor evrei (şi rudelor, prietenilor, consângenilor) 
salvaţi din ghearele morţii lagărelor naziste din Polonia şi din 
Cehoslovacia că nimănui nu i-a trecut prin cap să le reproşeze 
recunoştinţa veşnică purtată faţă de Armata Roşie şi faţă de Stalin 
(tiran cel puţin tot atât de sângeros ca şi Hitler). Ei bine, şi noi, 
ne-evreii din Basarabia şi din Bucovina avem dreptul - şi datoria 
- să păstrăm veşnică recunoştinţă Armatei Române şi generalului 
Antonescu (devenit mareşal după trecerea Nistrului). 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 373 


Un lagăr este un lagăr, nu “lagăr al morţii” doar acela în care 
sunt închişi numai evrei-comunisti, päziti fiind numai de 
“gardieni faşişti” - în schimb “aşezământ de reeducare socialistă” 
cel în care se află, “temporar-fără-termen”, doar ne-evrei, doar 
ne-co-munişti trimişi acolo de anchetatori, de ofiţeri politici, de 
procurori, de judecători comunişti - evrei; un om încarcerat este 
un om umilit, batjocorit, negat, lichidat, nu doar de zvastică, ci 
(chiar) şi de secere şi ciocan; pe lumea asta, în secolul care a tre- 
cut, nu doar evreii au suferit, nu doar ei au murit nevinovaţi, 
ci, de mirare, nu?, şi ne-evreii. Atât că supraviețuitorii evrei ai 
Holocaustului, după încheierea războiului, au devenit, în ţările 
ocupate de sovietici, apoi în Israel călăi emeriti ai goi-lor (pre- 
cumpănitor nevinovaţi) care le-au căzut în mâini. Şi încă nu au 
fost convocați în faţa Tribunalului Nürnberg II: veghează 
protectorii-complicii-stăpânii lor: americanii Şi ruşii. 

Vorbeam de Antonescu şi de imaginea lui în inima mea de 
copil, de adolescent: un erou. După ce a fost executat, a devenit 
si martir. 

Erou-martir, Antonescu? Dar nu ştiu ce le făcuse evreilor? 
Cum de îndrăzneam să pun lauri pe fruntea unui criminal? 

Ştiu. Dar mai ştiu: 

- Stalin a fost de o mie de ori (numai?) mai criminal decât 
Antonescu - însă evreii se prefac a nu şti acest adevăr orbitor: în 
casele lor din Israel, din America, din Franţa păstrează la loc de 
cinste câte un bust din ghips autentic-garantat al Tatălui 
Popoarelor; alţii au pe pereţi fotografii ale lui Trotski iar dacă 
vizitatorul ne-evreu, necomunist, ba este chiar originar din 
Europa de Est, se miră, gazda se miră de mirarea lui, explicînd cu 
neruşinare Istoria Contemporană astfel: 

«Dar Trotski a fost împotriva lui Stalin şi a stalinismului»; 


- Horthy s-a purtat mult mai “sever” (citeşte: sângeros) faţă 
de nemaghiari: români, slovaci, ruteni, sârbi - dar faţă de evrei? 
Totuşi a fost reabilitat şi re-înhumat cu funeralii naţionale. 
Englezii şi Americanii nu l-au dat pe mâna aliaţilor lor, Ruşii, nu 
l-au trimis în faţa Tribunalului de la Nürnberg, nici în a pluto- 
nului de execuţie ca pe Antoneşti, l-au ocrotit într-un castel din 
Germania, apoi au vegheat la “mutarea” sa în Portugalia, unde a 
murit în tihnă, fără a fi fost hăituit de vreun Simon Wiesenthal - 
român ori sârb, deşi germanofil... - dacă era în slujba englezilor, 
ceea nu nu s-a întâmplat cu anglofilul Antonescu, aflat în slujba 
României...; “istoricii” evrei tratează nesfârşit de hazliu (dacă nu 
ar fi crâncen de grav) persecutarea şi a evreilor în Ungaria de 
după 30 august 1940: cum dau cu nasul de această dată (30 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 374 


august 1940), cum sar în grădina vecinului român, explicînd că... 
legionarii i-au trimis la Auschwitz pe evrei (inclusiv pe cei 
deveniți cetăţeni maghiari); 

- Sharon este cel putin tot atât de criminal ca şi Antonescu. 
Când contabilii de cadavre ne vor comunica, în sfârşit, câţi evrei 
au fost ucişi din ordinul lui Antonescu şi vom compara cifra 
victimelor lui cu cifra ncevreilor victime ale lui Sharon (inclusiv 
miile de masacrați din lagărele din Libanul ocupat de Israel - 
când Sharon se întorsese cu spatele, ca să nu vadă ce le fac falan- 
giştii creştini palesti nienilor refugiați, el fiind, nu-i aşa, o 
persoană sensibilă, miloasă, care nu suportă sângele...) - atunci 
vom mai sta de vorbă; cu cifrele în faţă. 

La întrebarea idioată (dacă nu ştiu ce le-a făcut Antonescu 
evreilor) aş putea da un răspuns pe măsură, adică tot atât de idiot: 

«Ştiţi, atunci eram prea mic, sunt născut în octombrie 1935, 
faceţi calculul, dragi tovarăşi de alte naţionalităţi şi români get- 
begetnici ca Pippidi, Giurescu, Theodorescu, Adameşteanu, G. 
Andreescu (filosof al disidenţei la român), Totok, Laszlo, Petreu: 
nu împlinisem şase ani - ce ştie un copil la acea vârstă? Apoi, ce: 
eu cu mâna mea i-am omorît?!» 

Încă nu aveam şase ani, dar ştiam: 

întâi nouă, ne-evreilor ni se întâmplase ceva urât, ceva 
rău: fusesem ocupați de bolşevici - cu tot ce însemna ocupaţia 
bolşevică, cea care pe mine mă lăsase fără tată; 

apoi evreilor li se întâmplase ceva rău - îi auzisem pe 
oamenii din sat: 

«...La târg, la Orhei, 1-o-mpuşcat armata pe multi - n-am 
văzut cu ochii mei, mi-a spus un cumătru...” 

«...Eu am văzut la Teleneşti. Nu cum 1-o0-mpuşcat, dar i-am 
văzut morţi... Erau multi, săracii...» 

«...Un văr mi-a spus că la Nistru... Acolo-i prăpăd cu 
jâdanii. Se zice că-i arde. Îi pune stivă ca lemnele de ster şi-i 
arde...» 

Aceste vorbe, imaginile create de ele mi-au rămas pentru 
totdeauna. Cu atât mai terifiante, cu cât nu aveau legătură cu 
nimic din ceea ce ştiam (şi doar apucasem să aflu multe, până la 
acea vârstă). De pildă nu făceam legătură între “jâdanii” omorîti 
ŞI arşi şi Avrum al nostru, care ţinea dugheană în sat (şi dispăruse, 
fugise peste Nistru încă de când se instalase pe imaş artileria 
antiaeriană a ruşilor şi înainte ca mama şi cu mine să pornim “în 
refugiu”, în pădurea Manei, apoi în Camencea). Până atunci nu 
auzisem calificativul “jâdan”; lui Avrum i se spunea “Avrum” şi 
“dughenarul”. Când am întrebat-o pe mama care le ştia pe toate, 
nu doar ca învăţătoare, ci ca mamă, ce-i acela “jâdan” (era în plin 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 375 


cules de soldați căzuţi pe câmpul dinspre Orhei - foarte multi 
ruşi, multi români şi unu-doi germani - şi de îngropat în nou- 
noutul cimitir-al-eroilor de lângă biserică) a răspuns: 

«Şeful celor care au ars cărțile şi l-au arestat pe tata şi l-au 
dus în Siberia - acela era jâdan». 

Astfel am înţeles: “jâdan” este om-răul care arde cărţile 
noastre, româneşti, îi ridică pe taţii noştri şi-i duce în Siberia. 

Cu această “concepţie” am rămas până târziu, în adoles- 
centä: la internatul Liceului Gheorghe Lazăr din Sibiu, un prieten 
mai mare, tot basarabean - pierduse vreo trei ani cu refugiile - mi- 
a spus că “jâdanii” omorîţi şi arşi pe malurile Nistrului nu erau 
acelaşi care arseseră cărţi şi ridicaseră taţi pentru Siberia; 
adevărații vinovaţi, ştiind ce blestemăţii făcuseră şi ce-i aşteaptă 
dacă pun Românii mâna pe ei, o tuliseră cu Armata lor, Roşie, 
scăpaseră... Am întrebat: dacă oamenii aceia erau nevinovaţi, de 
ce fuseseră ucişi? Colegul mi-a răspuns cam aşa: 

«Când eram mititel şi mă bătea mama pentru vreo poznă, de 
durere şi de mânie, luam la bătaie mâţa; când un vecin al 
nostru afla că iar l-a înşelat nevasta, scotea calul în ogradă şi-l 
bătea cu parul...» 

«Dar de ce?» am întrebat. 

Colegul a mormăit ceva despre “prostia omenească”... 

Aş fi putut cere lămuriri la cei doi colegi de clasă, evrei. Nu 
am făcut-o: erau prea antipatici, prea distanti, prea bine 
îmbrăcaţi, prea nu ştiau româneşte, nici ungureşte, limba lor 
declarat-maternă (dar şoşoteau în ruseşte), prea aveau bani de 
buzunar, încât puteau să comande prăjituri din cofetării, nu din 
piaţă, unde să ceară ca noi, internii, de-un-leu-bomboane; prea 
erau bine hräniti, prea nesimtiti în recreatia-mare, când cei care 
aduseseră de-acasă câte o felie de pâine cu ceva o împărțeau cu 
cei care nu aveau de unde aduce, dacă erau interni, iar ei doi 
desfăşurau pe bancă, în văzul întregei clase, şervete frumos 
colorate şi începeau să întindă şi să dezvelească din hârtii 
minunat unse pui fript şi peşte fript şi costiţă friptă - să înnebu- 
neşti de ură de clasă, ba chiar şi de rasă! 

Oricum, nu am făcut legătura între Antonescu şi evreii ucişi, 
arşi. Nici când, la Universitate, conferentiarul de marxism-stali- 
nism Radu Florian, înfuriat de cine ştie cine (de nimeni, doar de 
sine şi de propria-i isterie, ţinea curs, nu seminar, ca să dialoghe- 
ze cu careva) a spus că el este unul din supraviețuitorii Trenului 
Morţii şi că “există documente: trenul a plecat de la Iaşi din 
ordinul lui Antonescu personal, el comanda atunci represiunea”. 
Bineînţeles nu l-am crezut (umbla vorba printre studenţi, în 1954- 
56: pe Radu Florian să nu-l crezi nici când, uneori, păcătuind, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 376 


spune adevărul - dacă preda stalinismul!): din păcate, Trenul 
Morţii existase, provocase multe victime iar victimele - ştiam de 
la colegul meu basarabean: sunt totdeauna sau devin nevinovate, 
dar că Antonescu ar fi comandat (personal!) trenul..., când el 
avea, atunci, altă treabă: să comande Armata, doar eram în plin 
război, nu?... 

Abia în închisoare (din 1956) am aflat - a, nu de la poliţişti, 
Jandarmi, sigurantisti, ci de la militari (să fi participat la execuţii 
si e1?, nu cred: nu ar mai fi fost colegi de celulă cu mine, ori nu 
ar mai fi fost în viaţă...). Cei mai multi dintre ofiţerii cunoscuţi 
la Jilava, la Gherla, în domiciliu obligatoriu la Lăteşti erau - şi 
rămăseseră - în ciuda prizonieratului la ruşi, a puşcăriei la 
români - oameni de caracter, patrioţi, cu judecată limpede, 
dreaptă. În legătură cu trecerea Nistrului ziceau în primul 
moment că fusese o greşeală, nu trebuia; în al doilea că fusese 
(trecerea) o necesitate strategică şi îl evocau-citau pe Clausewitz. 

Despre responsabilitatea lui Antonescu în deportarea şi 
masacrarea evreilor şi a ţiganilor...- ajunşi aici îşi pierdeau 
calmul, unii chiar judecata în disculparea Mareşalului şi arunca- 
rea vinei pe alţii: “Porcul de Hitler l-a obligat să...”; “Curva de 
Veturia Goga, ibovnica lui Groza, spioana englezilor şi a ruşilor, 
ea l-a împins, prin Miţa, ca să mai poată fura ceva piane şi 
tablouri de maeştri...” - ba unul, ignorant al timpului istoric, ştia 
“precis, de la un cumnat” că pe Antonescu îl împinsese în păcat 
si în crimă, nu Miţa, ci... Lupeasca! 


A fost lung pentru mine drumul cunoaşterii, al acceptării 
adevărului. Însă odată aflat (din surse numai orale, nu aveam cum 
ajunge la documente scrise), l-am asumat; mi-am asumat 
trecutul nostru, l-am făcut şi al meu. Tata (care nu cunoscuse 
mersul evenimentelor: fusese arestat de NKVD în ianuarie 1941 
şi, după “o scurtă primblare la eschimosi”, aproape numaidecât 
pornisem în refugiu - în partea opusă), deşi vedea în toate catas- 
trofele politice şi naturale «mâna rusului - ascultă-mă pe mine!», 
îi purta lui Hitler o ură neîmpăcată: «Hitler a vândut lui Stalin 
Karelia, Țările Baltice, Polonia Orientală, Basarabia - ascultă-mă 
pe mine!», egalată doar de cea nutrită pentru Stalin; vinovăția 
României faţă de evrei, de ţigani el o extindea şi la refugiații 
noştri, basarabenii şi bucovinenii dati pe mâna ruşilor, în 1944, 
1945 (ca fratele mamei, Niculae Popescu din Chistelnita) - şi 
zicea, în chip de concluzie resemnată: 

«Asta ni-i istoria, o luăm în spinare ca pe-o cruce şi ne-o 
ducem...». 

Aşa am făcut: mi-am asumat-o; mi-o duc. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 377 


Evident, am intrat în conflict cu românii-verzi I. Rațiu, 
Blandiana, Manolescu, Liiceanu, Coposu - ei susțineau sus şi tare 
că poporul român (“cel omenos”) nu a încălcat vreodată teritorii 
străine. Dacă este vorba despre asta, să vorbim: numai în prima 
jumătate a secolului al XX-lea, omenosul nostru popor încălcase 
teritorii străine de 4 (patru) ori: în 1913 când a intrat în Bulgaria 
învinsă; în 1919, când a intrat în Ungaria învinsă; în 1941 când a 
trecut Nistrul şi a intrat în Rusia; în 1944-45 când, trecînd Tisa a 
intrat în Ungaria (şi în Cehoslovacia)... Am fost în conflict şi cu 
alți români (sau cu aceiaşi), după ce am scris în 1980-81 ce am 
scris despre vinovăția noastră, a Românilor, de crimele ale căror 
victime au fost evreii şi tiganii (însă primele volume de Jurnal au 
fost editate abia în 1997, deci după acea declaraţie, din martie 
1995: Programul amintit). 

Întru “reciprocitate” aştept (demultişor) să mi se indice un 
singur pasaj, o singură frază, o singură propozitiune - măcar de 
compasiune, dacă nu de asumare a vinovätiei - pentru umilirea, 
maltratarea, răpirea românilor, militari, civili în retragerea din 
Săptămâna Rosie (28 iunie-3 iulie 1940), precum şi pentru 
arestările, deportările, torturile, asasinatele, distrugerile materia- 
le, coautori: auxiliarii zeloşi ai bolşevicilor ocupanti ai Basarabiei 
şi Bucovinei de Nord: evreii - scrise şi publicate în revistele 
Dilema şi 22 2 de vâşinskii zilelor noastre: Volovici, Shafir, 
R. Ioanid, Manea, Reichmann, A. Cornea, Ashkenazy, Voicu, 
Neumann, Codrescu, I. Vianu, Al. Florian,  Oişteanu, 
Tismăneanu - şi ei basarabeni prin părinți, ca şi Mihail Bruhis, ca 
şi Gr. Vindeleanu... Iar dacă aceştia vor explica: «Nu mă consi- 
der vinovat, pentru atunci - 1940-41 - m-am născut după 
aceea...», îi voi trimite lângă simetricul lor, fostul ceauşist, 
actualul täränoist Alex Ştefănescu. 

În continuare portretul (subiectiv) al lui Ion Antonescu: 

În anii petrecuţi în domiciliu obligatoriu în Satul-Nou 
Lăteşti, Feteşti (care nu mai există de multă vreme, Securitatea 
l-a arat prin 1970 şi a plantat vie) am stabilit un “clasament” al 
oamenilor în funcţie de sentimentele faţă de el. 

S-a întâmplat să fiu vecin cu Maria Antonescu, 
“Maresäleasa”. Împreună cu alţi studenţi deoişti i-am dus - pe 
bicicletă - apă (o problemă în Bărăgan), tulpini de floarea soare- 
lui, coceni de porumb pentru foc. Am participat chiar şi la un 
“complot” avînd scopul de a o ajuta să mănânce în fiecare zi, ceea 
ce, altfel, nu se întâmpla... Făcuse multă închisoare: din august 
1944 până în 1946 în URSS; trecuse prin Văcăreşti; în 1958 
fusese “liberatä”, “cu-fără-termen” în domiciliu obligatoriu. Eu 
am fost adus la Lăteşti în noiembrie 1958, la trei luni după re-re- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 378 


re-arestarea tuturor legionarilor (aflaţi în d.o.), am găsit-o pe 
Maria Antonescu acolo şi am constatat că era terorizată, mai 
puţin de milițieni şi de securişti, cât de legionari, colegi de sufe- 
rinţă şi “consäteni - însă care nu mai erau prezenţi, fuseseră 
re-internati... Ei nu o agresaserä cu adevărat, însă o amenin- 
taserä: la noapte, pe-ntuneric (şi era un întuneric, în Bărăgan, 
când cerul era înnorat...), au să-i facă/dreagă, Căţelei Câinelui 
Roşu! Dispariţia din sat a legionarilor, în august 1958, nu o 
linistise pe biata Mareşăleasă; rămăsese convinsă că, de oriunde 
ar fi, legionarii au să vină, noaptea, au s-o pună la cazne, au s-o 
omoare, pentru că Mareşalul îi zdrobise la Rebeliune... 

În fruntea listei celor care îl urau pe Antonescu îi pun, 
fireşte, pe evrei. Numai că în satul nostru, unul din cele vreo 25 
Sate-Noi M.A.I. şi care, singur, aduna în jur de 800 de foşti 
deţinuţi politici, erau doar doi: Frieda Lacaze, spioană britanică 
şi Ancel Gruber din Cernăuţi care, la Auschwitz, va fi făcut ceva 
foarte urât-grav împotriva propriilor coreligionari (fusese kapo?, 
lucrase la cuptoare? - Dumnezeu să ştie, Gruber nu sufla un 
cuvânt), dacă după război fusese condamnat la moarte, apoi la... 
viaţă, însă fusese liberat (în d.o., se înţelege) după 12 ani şi 
jumătate. Nici Frieda Lacaze nici Gruber nu-şi făceau cunoscute 
sentimentele faţă de Antonescu... 

Imediat după evrei, cei care îl urau de moarte pe Mareşal 
erau legionarii - am spus motivul; după ei - pauză; apoi puteau fi 
numiţi politicenii: ei îl dispretuiau pe Antonescu, îl tratau de Moş 
Teacă, de militar rigid, lipsit de suplete (aşa!), mărginit, catas- 
trofal om politic, mai severi fiind social-democraţii şi liberalii, 
mai putin ţărăniştii; veneau apoi regaliştii (sau “mihăiştii”) - 
foarte mulţi studenţi şi elevi: nu-l urau pe Mareşal, dar suferiseră 
din pricina tratamentului la care îl supusese Conducătorul 
Statului pe Regele României, Mihai I-ul. 

Oamenii simpli, meseriaşi mai puţini, ţărani mai multi - 
păstraseră despre Mareşal bune impresii: ziceau că fusese un om 
sever, însă drept, nu făcuse vreun compromis în politică, nici o 
afacere, nici o escrocherie, nici o trădare. Trecerea Nistrului, 
continuarea războiului alături de Hitler nu găsea aprobare 
deschisă, însă Antonescu era prețuit pentru că nu-şi călcase 
cuvântul dat: «Un român de-al nostru să se ţină de cuvânt?, să 
nu-şi trădeze tovarăşul de drum ? - îţi dai seama...” 

Când venea vorba de evrei, după un oftat, după două 
oftaturi, din cap, încuviinţau că, da, aşa fusese, însă din gură: 

«Dar ei, cu un an înainte, în timpul retragerii din iunie-iulie 
‘40? Nu le făcusem nimic până atunci şi în plus aveam mâinile 
legate de ordinul strict: să nu opunem rezistenţă, ca să nu pretindă 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 379 


ruşii că i-am provocat... Însă nu militarii ruşi ne-au atacat, nu 
ei ne-au batjocorit, ci ovreii civili - femeile şi copiii lor azvârleau 
cu murdării şi cu pietre în noi şi ne făceau criminali, fasisti, 
exploatatori, bandiți...» 

Îl venerau pe Antonescu basarabenii şi bucovinenii, liberatii 
de raiul bolşevic. Ardelenii: “nu prea” (în fapt: deloc) - de înţeles: 
Mareşalul nu era ardelean (ca Groza!) deci, spre deosebire de 
Pătru Bumbac (“care-o adus groza din Rusìa...”), nu liberase, el 
cu mâna lui, Ardealul Sfânt - şi Sânjeros... 

Cu cine dintre protagoniștii învinşi ai celui de al Doilea 
Război Mondial se poate compara Antonescu - prin destin? 

- Hitler s-a sinucis; 

- Mussolini a fost împuşcat de partizanii comunişti; 

- Mannerheim, deşi îi bătuse pe bolşevici încă din 1918 şi 
devenise regent al Finlandei; deşi în prima parte a războiului 
ruso-finlandez (1939-1940), conducînd armata naţională, le-a 
administrat Ruşilor o severă şi ruşinătoare corecție; deşi fusese şi 
el aliat al lui Hitler, nu a fost judecat, condamnat, executat ca 
“trădător al poporului finlandez”, ba în 1944 a fost ales preşedinte 
al Republicii Finlanda (şi a rămas până în 1946). 

Cu Horthy: nu - din multe motive, primul fiind acesta: nu te 
compari cu un amiral al unei ţări fără ieşire la mare, fără flotă... 

O oarecare apropiere poate fi făcută de Mannerheim: ambii 
militari de profesie, ambii patrioţi, deci anticomuniști, deci anti- 
ruşi. Deosebirea va fi: Mannerheim se opusese cu armele agre- 
siunii, Antonescu nu (nici nu avea cum, în momentul ultimatum- 
ului şi al Cedării nu era la afaceri - din contra: arestat de Carol al 
II-lea, tocmai pentru că ceruse audienţă şi protestase împotriva 
acceptării ciuntirii ţării). 

Urmarea: deşi din tabăra lui Hitler şi el, Mannerheim nu a 
avut de suferit (să nu fi fost persecutați evreii în Finlanda?), nici 
țara sa nu a fost ocupată de ruşi, doar... “finlandizată”; 

Deşi în tabăra lui Hitler, Horthy nu a fost supărat nici de 
Aliați, nici de evrei - oare de ce? 

În schimb Antonescu a fost arestat de rege, predat 
Sovieticilor; toţi ai săi, militari, civili au fost anchetați la 
Moscova, judecaţi la Bucureşti de tribunale militare - sovietice - 
condamnaţi după indicatiile-pretioase ale ruşilor, iar cei mai 
importanţi dintre ei după “Procesul Marii Trădări Naţionale”: 
executaţi. Învingătorii fac “dreptatea”, scriu ei istoria, rusul însă 
nu poate fi rus dacă nu este şi nesimtit şi mincinos: de ce a impus 
românilor un proces al “Trădării Naţionale” - şi nu, de pildă, unul 
“pentru crime de război”? Pe cine trădaseră românii?: pe nemți, 
nu pe ruşi. Rusul însă impusese neadevărul: “Românii care 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 380 


luptaseră împotriva ruşilor îi trădaseră pe... români”. (Îi vor fi 
judecat şi pe nemți într-un Proces al... Trădării Germaniei?). 

Să fi avut România alt destin decât Finlanda doar din 
pricina persecutării evreilor (despre ţigani se va fi amintit, la 
Nurnberg?), sau/şi pentru că românii nu răspunseseră cu forța 
forţei, nu-şi asumaseră riscul de a fi învinşi în luptă, rezistînd - ca 
finlandezii? 

Protestele zgomotoase ale evreilor împotriva “reabilitării” 
lui Antonescu sunt excesive, insolente. Şi parțiale: au protestat ei 
cumva şi împotriva, nu doar a reabilitării, dar măcar a necon- 
damnării lui Horthy? - reuşiseră Wieselu încă o murdară 
manevră: trecerea vinei de epurare etnică ordonată de Horthy în 
octombrie 1940, în primul moment asupra lui Szalasy, “înlocui- 
torul” lui în 1944, iar după război, în “istoriografia” Ungariei 
imaculate asupra...“legionarilor lui Antonescu”?; au protestat 
evreii împotriva necondamnării lui Stalin, fratele geamăn al lui 
Hitler - în Rusia, în... Israel? - unde îl interzic de pildă pe 
Wagner dar nu şi pe Hans Eisler; pe Céline, un spurcat la gura 
condeiului, dar nu şi pe, de pildă, Ehrenburg, atâtätor la crime de 
masă: “Nu este ostaş sovietic acela care nu-i ucide pe toţi nemţii 
capturați! Nu este ostaş sovietic acela care nu violează toate 
nemtoaicele capturate”? De ce? Dar e limpede: nu contează 
relele făcute de X, Y, Z - Eisler, Chagall, Ehrenburg, ei 
fuseseră... evrei, deci Marele Rabin îi absolvea din principiu de 
toate păcatele bolşevismului criminal. 

… Tunä şi fulgeră împotriva unui gäinat, unui nimic tot de ei 
inventat, de ei folosit ca V.C. Tudor, pentru ca boii de români, în 
fruntea lor: vacile tricolore, să se sperie că nu vor fi primiți în 
Europa, în NATO şi să-l voteze pe tovarășul Iliescu (NKVD-ist 
notoriu, însă acceptat de americani - ca şi Putin, Kwasniewski, 
Miller, Medgyesy - pe ei interesîndu-i fidelitatea faţă de ei, 
americanii, a călăilor, nu “dosarul de călăi, de criminali împo- 
triva omenirii” al ne-americanilor), dar, Doamne fereşte să-i 
atingă măcar cu o floare pe Pavel Cîmpeanu, pe Crohmălniceanu, 
pe Paul Cornea, pe Ion Ianoşi, pe Cosaşu, pe Florian tatăl şi fiul, 
pe Tertulian - ca să nu mai vorbim de o creatură ca Ariel Sharon, 
criminal de război!; 

„„„Scormonesc în secolul al XIX-lea românesc, îi aleg pe 
Hasdeu, pe Kogălniceanu [amândoi basarabeni, al doilea prin 
strămoş, trăitor pe Cogâlnic, prin mamă, de la Cetatea Albă: fund 
la afaceri, s-a opus atunci când evreii, prin Alianţa Israelită 
Universală, au încercat să ne impună modificarea Constituţiei - 
au şi reuşit în 1878: recunoaşterea independenţei României în 
schimbul (!) acceptării ca cetăţeni români a evreilor apatrizi, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 381 


intrați clandestin în ţară; nu l-au iertat niciodată evreii pe 
Kogălniceanu, mai ales pentru Discursul solemn de la Academie, 
din 1891, intitulat: “Dezrobirea țiganilor, ştergerea privilegiilor 
boiereşti, emanciparea țăranilor”, dar pentru vreun discurs 
despre... autoemanciparea evreilor prin şantajul de la Berlin] - şi 
îi pun, cu zarvă, la stâlpul “antisemitismului”- că tot fuseseră ei 
mari; îl ciopârtesc editorial, îl interzic pe Eminescu (ca între 
bolşevici de viţă veche, la cererea formulată limpede către 
tovarăşul nostru de veacuri Leonte Răutu din partea nu mai puţin 
a tovarăşului rabin Rosen, monument de înţelepciune şi de 
moralitate - dealtfel prieten-protector al găsitorilor peste noapte 
ai iudaităţii curate, precum literaţii Crohmălniceanu, Norman 
Manea, Cosaşu, Wald), nu degeaba se spune: “Opera lui 
Eminescu, sub comunişti, a fost alcătută din cele câteva zeci de 
pagini încă neinterzise de tovarăşii Pauker-Chişinevski-Răutu- 
Rosen”- însă nu acceptă în ruptul capului că - de-o pildă - uriașul 
Chagall fusese komisar bolşevic, pur şi dur, la cultură; că marele 
Meyerhold repeta Shakespeare cu revolverul pe masă, amenin- 
tindu-1 pe actori cu împuşcarea; că Ehrenburg a fost o imensă 
târîtură - iar bietul Leonea Bronstein-Trotski, cel asasinat în 1940 
din ordinul lui Stalin fusese creatorul, în 1918, al Armatei Roşii, 
iar până în 1927 un asasin-bolşevic (pleonasm acceptat): ce a 
făcut Armata Rosie, creația sa, în războiul civil, împotriva 
populaţiei de rând, a intelectualilor, a clerului, a elitelor ruseşti, 
ne-înarmate?; ce le-a făcut el, cu mâna lui, marinarilor de la 
Kronstadt?... 

…Cotrobäiesc în hârtiile din 1937 ale lui Eliade, Cioran, 
Ionesco, de când au murit îi vânează ca “fasişti” (aşa pronunţă 
bolşevicii francezi cuvântul, altfel îl scriu, totuşi, corect - atunci 
când semnează: Lucien Goldmannn, J.P. Enthoven, B.-H. Lévy, 
Tertulian, Dubuisson, Lavastine, Nicolas Weil, Isac Chiva 1), 
Reichmann, Lilly Marcou, Chapier, cei din clanul Moscovici); îl 
“prepară”, îl împăiază pe Sebastian, mutilîndu-i, aranjîndu-i 
Jurnal-ul (ca din întâmplare - ce întâmplare!: taina ei era cât pe 
ce să fie... destăinuită de Volovici lui Dan Petrescu, în 1997, însă 
a rămas până azi în-tăinuită), îl fac pe diarist să nu fi consemnat 
perioada iunie-decembrie 1940 - oare de ce?: ca să cânte Aria 
Acuzării cvasitotalității marilor intelectuali români dinainte de 
cel de al doilea război mondial); merg până la a-l introduce pe 
Eugène Ionesco în “lotul fasistilor”, pentru că fusese prieten cu 
foştii săi adversari de opinii politice - însă doamne fereşte să te 
atingi de evreii care, nu numai că au scris pagini de nesfârşită 
ruşine, fluvii de laude lui Stalin, partidului, cincinalului, 
Canalului, colhozizării dar au fost autori de “măsuri” politice, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 382 


polițienești, criminale de pe urma cărora au pătimit toți locuitorii 
României şi câteva generaţii au fost analfabetizate după 
programul sovietic: 

Ana Pauker, Chisinevski, Nikolski, Răutu - infernala 
cvadrigă politico-politieneascä; 

Roller, ucigaşul istoriei noastre; 

Perahim, satrapul (corect: komisarul) artelor plastice; 

Socor, gauleiterul muzicii; 

Graur, al lingvisticei; 

Tismăneanu, Radu Florian, ei aveau în pază “gândirea-pe- 
linie” - citeşte: marxism-stalinismul; 

Paul Cornea, tineretul, apoi învăţământul (după Alexandru/ 
Feldmann); 

Tertulian: filosofia; 

Moraru, Vitner, Baranga, Sorin Toma, Crohmălniceanu, 
losifescu, Selmaru, Bratu, Mândra ne învățau cum să scriem 
româneşte; 

Ileana Vrancea - cum să gândim cu lupta-de-clasă; 

Pavel Cîmpeanu veghea din foişorul C.C.-ului şi turna pe 
hârtie “abaterile ideologice..." - pentru ca acum, pe urma eternei 
javre numită Brucan, tot explicîndu-ne cum şade “adevărul- 
adevărat” cu democraţia pe care el şi tovarăşii săi de la Răsărit 
ne-au “predat-o” cu patul puștii - chiar cu ţeava, cu tot cu gloanţe 
- să dea întreaga vină a bolşevismului impus de ruşi, prin evrei, 
în România, pe “cizmarul Ceauşescu”! 

Şi alţii şi alţii, zeci, sute, mii de “îndrumători spre îndărăt”. 

În istorie însă evreii au provocat un dezastru ale cărui conse- 
cinte se vor simţi decenii şi decenii de-acum încolo 3). Şeful echi- 
pei de la Ministerul Adevărului de pe Calea Dorobanţi nr. 18, 
subordonat direct lui Roitman-Kişinevski, era sinistrul M. Roller, 
de meserie NKVD-ist. Sub comanda sa au asudat (însă au reuşit!) 
truditorii-în-ramura-istoriei-României, niciunul istoric: Goldber- 
ger Miklos, cizmar, Rudenko, tovarăş, Filipovici, sovietic, 
Aronovici, arhitect, Marcusohn (să fi fost însăşi Cristina Boico, 
mătuşa lui V.Tismäneanu?, o soră?, un frate?), Krakauer, 
Langfelder - şi încă vreo trei tovărăşele “frantuzoaice”, pose- 
soare a câteva clase de liceu. Niciunul nu cunoştea limba română, 
între ei comunicau în limba-de-lemn-sovietică. Si prin semne. 

Ei au distrus istoria României: 

a. prin falsificare - în general a istoriei ţării întregi, redusă la 
“lupta de clasă” şi la “prietenia de veacuri româno-sovietică”; 

b. prin sustragerea (citeşte: furtul şi transportarea în URSS) 
a cca 200.000 dosare cu documente privind...: Basarabia-şi- 
Evreii! (după 1990 au apărut câteva copii) - operație semnată de 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 383 


generalul Grisa Nahum, evreu din Ucraina, devenit sef al 
Direcţiei contrainformaţii militare - a securităţii RPR, se înţelege. 

Dacă ai nemaipomenita îndrăzneală (mai degrabă: tendinţe 
sinucigaşe) să spui-scrii adevărul interzis vreme de o jumătate 
de secol, despre Basarabia-şi-Evreii, păcătuieşti grav: eşti 
“antisimit”! 

Atâta vreme cât evreii noştri refuză dialogul şi nu lasă tri- 
buna acuzării să se mai aerisească şi ea (ar fi timpul, nu?), ei să 
vină la masa rotundă a asumării vinovăţiilor, ale fiecărei 
comunităţi în parte; 

Atâta vreme cât evreii vor pretinde, în continuare, statut de 
victimă unică, absolută, îi vor încuraja pe simetricii lor de 
pretutindeni (şi pe acei români care nu au nici ei excesiv de multe 
idei, în schimb fixe) să revendice exact acelaşi statut: de fecioară 
neprihănită, de membru al unei comunităţi “care nu a dat măcar 
o palmă...” 


NOTE 


1) Vineri 6 februarie 2004, France Culture, a difuzat la orele 
22,30 o emisiune intitulată “La Shoah roumaine”. Au participat: Isac 
Chiva, originar din laşi, Alexandra Laignel-Lavastine, R. Ioanid, 
Pierre Pachet - realizatori: J. Birmant, Th. Dutter. 

În programul radio-TV un desen - nu o fotografie - poartă legen- 
da: “În iunie 1941, 13.600 evrei asasinați în pogromul de la Iaşi, în 
România”, iar în textul prezentînd emisiunea se comunică: “Shoah în 
România: peste 250.000 victime”. 

Nu 400.000 cum glăsuieşte Memorialul Coral, prin textul - şi 
bilanţul cosemnat şi de R. Ioanid? Au mai lăsat din pret? 

Anti-antisemitologul Chiva, anti-fasistologul R. Ioanid (pro- 
nuntä: “fasist” ca bolşevicii francezi), anti-legionaroloaga Lavastine 
au ocupat antena o oră şi jumătate şi, pe fond de înregistrări sonore din 
adunări legionare, emisiuni radio, tangouri de epocă, au prezentat 
auditorilor francezi o para-,o ne-istorie a României din timpul celui de 
al doilea război Mondial. 

Dacă Isac Chiva depune mărturie despre coşmarul trăit din 
timpul acelei cumplite încercări - iar autenticitatea relatărilor nu poate 
fi pusă la îndoială - ceilalți pozează în istorici, în analişti, explicînd 
astfel motivele persecuției evreilor, recitînd lecţia învățată în ultimii 
60 ani: 

“Românii sunt structural antisemiti”; “majoritatea lor sunt 
legionari”; “au avut de totdeauna o doctrină fasistă, antisemită”; 
“legionarii fasişti sunt autorii Pogromului de la Bucureşti, din ianua- 
rie 1941, si ai Pogromului de la Iaşi”; “evreii au fost masacrați de către 
români fără motiv, din senin”... 

Cunostintele lor istorice: nule. Fiindcă... le lipsesc cu desăvâr- 
şire? Sau, mai grav: nu pe acelea le-au sonorizat? 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 384 


Cine să-i fi corectat? Ei înşişi? Ce interes? “Dezbaterea” a avut 
loc în cerc (foarte) închis, participanţii şi-au recitat rolurile şi au ple- 
cat, lăsînd în urmă mlaştina puturoasă a dezinformării, a neadevărului 
istoric, a minciunii, fabricînd fără ruşine, fără scrupule o altă “isto- 
rie” a României. 

Astfel nu au suflat un cuvânt despre ce se petrecuse cu un an 
înainte în timpul evacuării Basarabiei şi Bucovinei (urmare a diktatu- 
lui sovietic din 26 iunie 1940) - cînd evreii au atacat, au jefuit, au asa- 
sinat ostaşi, funcţionari, civili care încercau să se refugieze în ceea ce 
mai rămăsese din România. Dacă printr-o minune la “dezbatere” ar fi 
asistat un ne-evreu şi ar fi dovedit, cu documente, faptele de barbarie 
ale evreilor asupra ne-evreilor, între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, 
în Teritoriile Ocupate de ruşi, cei din faţă nu numai că le-ar fi negat 
cu seninătate, dar l-ar fi acuzat pe goi de antisemitism, de negatio- 
nism, ba chiar de nazism: de a-i fi trimis pe evrei la Auschwitz - nu ar 
fi fost pentru întâia oară când bolşevicii evrei folosesc astfel de “argu- 
mente”! 

Exemple de aproximări - istorice - inadmisibile, de elucubraţii, 
de minciuni, de analfabetisme? lată: 

“Mareşalul Antonescu a luat puterea în 1940, l-a destituit pe 
regele Mihai şi a instaurat statul fascist” (subl. mea, P.G.). 

Câte grave greşeli de informaţie într-o (scurtă) frază? 

1) Generalul (s.m.) Antonescu a devenit “mareşal” în 1941, după 
trecerea Nistrului; 

2) Antonescu nu “a luat puterea”, ci “(la 4 septembrie) a fost 
numit preşedinte al Consiliului de Miniştri”; 

3) Un rege nu se... destituie; Antonescu nu “l-a destituit (!) pe 
rege”, ci “regele a cedat generalului Antonescu principalele prerogati- 
ve ale puterii” (informaţii extrase din Istoria României în date, Ed. 
Enciclopedică, 1972); 

4) Ca în bancul de la radio Erevan: “regele” (destituit...) era, nu 
Mihai, ci Carol...; 

5) Antonescu era militar, însă nu atât de ignar ca “istoricii” de la 
microfon, pentru a instaura un stat “fascist” român - în 1940, când 
exista originalul: cel italian. 

Să continuu? Să desmint-combat şi conjunctiile?; şi prepozitiile? 

Şi Lavastine şi Chiva şi R. loanid au caracterizat evenimentele de 
la 21-23 ianuarie 1941: “pogrom organizat de legionari” - împotriva 
adevărului, revelat începînd din 1990; au susţinut că şi “pogromul de 
la Iaşi”, din 27 iunie, “a fost organizat de legionari”! (când aceştia 
erau fie împuşcaţi, fie închişi, fie fugiţi din ţară încă din 23 ianuarie). 

Isac Chiva iese hotărît din rolul-rostul său de martor când afirmă: 

“De curând, un scriitor, un fost disident, Paul Goma (...) a 
publicat într-o revistă mai mult sau mai puţin literară (sic) din 
România, Vatra, un text abject, abject. (...) Acolo Paul Goma afirmă 
că Românii au avut dreptate să-i omoare pe evrei (subl. mea, P.G.). 
Ar trebui tradus textul acesta, abject”. 

Are dreptate într-un singur punct tovarăşul Isac Chiva: atunci 
când spune că... ar trebui tradus textul lui Goma: 

În acel caz, francezii ar putea constata singuri că Goma nu a 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 385 


scris aşa ceva... Numai că el, Chiva, acuzatorul, este şi ne-cititorul 
textului de care vorbeşte din auzite. El, flancat de Ioanid, de 
Lavastine, de Ed. Reichman, de J.P. Enthoven, de Tertulian, de 
Nicolas Weil, de Paruit (întâiul care, în revista Esprit, l-a “demascat”, 
pe... “Goma, autor al unui text antisemit”) şi de alţi juşti tovarăşi - a 
căror tactică de luptă este atacarea unor texte necitite - se agitase iste- 
ric, în panică mimată (o, dar cât de lucrativă...), avertizînd-somînd edi- 
turile, nu doar franceze, să nu publice “un text abject, antisemit şi 
negationist semnat de Paul Goma”... 

În materie de interdicții se pricep, dragii-noştri-tovarăşi-de- 
veacuri: ei şi ai lor au organizat şi în România, după modelul URSS, 
campaniile de epurări de cărţi şi de autori rezultatul - revoluţionar - 
fiind: cărţi arse (Hitler făcuse altfel?), autori arestaţi pentru... crimă- 
de-gândire (vezi Orwell), cea mai subversivă formă de contrarevo- 
lutionarism pentru bolşevicii de pretutindeni. 

Pentru că ei - bolşevicii - lucrează, nu doar cu Teroare-Teroare- 
Teroare, dar şi cu Minciuna-Minciună-Minciună. 


2) Am cercetat în repetate rânduri, răbdător, cu speranţă, catalo- 
gul editurii Hasefer, comparabilă prin cuprindere, prin mijloace mate- 
riale, prin număr de titluri cu mamutul Humanitas: nu am găsit un sin- 
gur titlu care să vorbească despre crimele evreilor din Basarabia şi din 
Bucovina între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 (dealtfel nici la 
Humanitas); absente fiind - din principiu? din jenă? din ordin - şi 
“amintirile” unor evrei care petrecuseră perioada indicată în Basarabia şi 
Bucovina ocupate de sovietici, chiar aşa: ce făcuseră Răutu, Roller, 
Oişteanu (tatăl lui Valeri şi a lui Andrei), Sorin Toma, Celac, Bârlădeanu 
şi tovarăşii lor de idiologie: în ce “sector” trudiseră ei: în cultură?, în agri- 
cultură?, în contra-cultură?, în proletarnaia-kultura?, în combaterea 
misticismului?, în nimicirea “duşmanului”, mai puţin de clasă, mai ales 
de-rasă? 


3). Ultima falsificare a Istoriei României - dar nu cea din urmă... 
. cc . . w CL] w w . 
- prin “Comisia Tismăneanu comandată de Băsescu : liota de 
“experţi”, care de care mai analfabet şi mai obedient doctrinei 
abject-corectitudinii. 


4) (Ziua 24 oct. 2007) ANTONESCU 
Instanta suprema asteapta sa fie depusa la dosarul in care se judeca 
procesul maresalului Ion Antonescu scrisoarea lui Hitler adresata lui 
Carol al II-lea 

Procesul maresalului lon Antonescu, guvernatorului Transnistriei, 
Gheorghe Alexianu, si sefului Garzii de Fier, Horia Sima, va continua la ins- 
tanta suprema in 4 decembrie, data pana la care avocatul fiului lui Alexianu 
va trebui sa depuna la dosar o scrisoare a lui Hitler adresata lui Carol 
al II-lea. 

Inalta Curte de Casatie si Justitie (ICCJ) a luat in discutie, ieri, recursul 
la decizia instantei inferioare de achitare a unor crime de razboi comise de 
maresalul Antonescu, de Gheorghe Alexianu si de Horia Sima. In 5 decem- 
brie 2006, Curtea de Apel Bucuresti a hotarat achitarea maresalului 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 386 


Antonescu, a lui Sima si a altor 19 membri ai Guvernului roman din 1940, 
pentru unele crime de razboi imputate ca urmare a colaborarii militare dintre 
Romania si Germania in agresiunea "contra popoarelor din Rusia Sovietica”. 
La cererea aparatorului lui Sorin Alexianu, fiul fostului guvernator al 
Transnistriei, executat in lotul Antonescu, Inalta Curte de Casatie si Justitie 
a acordat un nou termen pentru depunerea de acte la dosarul cauzei. "S-au 
gasit o serie de acte noi, foarte relevante in acest caz", a spus Sorin Alexianu. 
Fiul fostului guvernator al Transnistriei a facut referire la o scrisoare a lui 
Hitler adresata lui Carol al II-lea, document pe care il publicam asa cum este 
el prezentat in cartea "Istoria Romanilor intre anii 1918-1940", ce-i are ca 
autori pe loan Scurtu, Theodora Stanescu si Georgiana Margareta Scurtu. 


Scrisoarea lui Adolf Hitler către regele Carol al II-lea 
(17 iulie 1940) 

"Maiestatea Voastra, 

Evenimentele, ca si unele consultari determinate de ele, nu mi-au inga- 
duit pana azi sa exprim opiniile mele despre propunerile pe care Maiestatea 
Voastra mi le-a comunicat. Trebuie sa va rog sa admiteti ca situatia extraor- 
dinara si pericolele pe care le prezinta constituie explicatia absolutei francheti 
a gandurilor pe care doresc sa le exprim. L-am informat pe duce despre 
aceasta scrisoare. (...) 

Dupa razboiul mondial, Romania, favorizata de o sansa exceptionala, a 
dobandit de la trei state teritorii pe care, dupa parerea mea, nu le mai poate 
pastra mult timp din punctul de vedere al politicii de forta. Alta ar fi fost 
situatia daca Romania ar fi reusit sa realizeze asimilarea interna a acestor teri- 
torii din punct de vedere etnic si politic sau daca slabiciunea militara a tari- 
lor vecine ar fi ramas permanenta. Prima alternativa nu s-a putut materializa, 
iar pe cea de-a doua nu ar putea conta nimeni dintre cei care au cunostinta de 
legile ce guverneaza evolutia natiunilor. Daca Romania este astazi silita pe 
calea concesiei sa inapoieze teritoriile pe care le-a dobandit, aceasta nu repre- 
zinta altceva decat ceea ce previziunea omeneasca trebuia sa se astepte a se 
intampla intr-o zi. Imi pare deja un mare castig faptul ca Ungaria - dupa cum 
consider ca am motive sa cred - nu insista asupra unei definiri strict juridice 
a revendicarilor ei, ci este gata sa le negocieze pe baza unui compromis 
echitabil. (...) 

Eu am facut insasi guvernului ungar urmatoarea declaratie clara: 

In eventualitatea ca nu ar exista nici o posibilitate de intelegere pasnica 
intre Romania, Ungaria si Bulgaria, Germania - la randul ei - ar putea anun- 
ta in mod clar ca de acum inainte ea se va dezinteresa total fata de viitoarea 
evolutie in sud-estul Europei. Reichul german este destul de puternic pentru 
a se proteja el insusi, cu promptitudine si prin propria forta, impotriva ame- 
nintarii oricarei agresiuni. Totusi, eu nu voi permite niciodata ca 
Wehrmachtul german sa fie angrenat intr-un conflict pentru chestiuni care 
sunt absolut disproportionate cu jertfele cerute de un razboi. Daca Romania, 
Ungaria si Bulgaria considera ca nu pot ajunge la o intelegere, convingerea 
mea este ca aceasta atitudine nu va aduce beneficii nici uneia dintre aceste 
tari, ci, din contra, le va aduce pedeapsa tuturor. In acest caz, nu ma simt 
chemat sa intreprind ceva spre a tine sub control evolutia viitoare. (...) 

Daca Maiestatea Voastra ar fi acum in masura sa revada punctul de vede- 
re al Romaniei in acest sens si ar fi dispusa sa ma informeze despre aceasta, as 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 387 


face imediat cunoscut lui Mussolini acest fapt, ca si guvernelor ungar si bulgar. 
Daca, pe de alta parte, Maiestatea Voastra ar considera ca nu poate fi de 
acord cu modul meu de a rationa, eu nu il voi mai continua in viitor, ci, pur 
si simplu, voi informa guvernele ungar si bulgar ca guvernul german, la ran- 
dul lui, nu vede calea pe care ar putea porni la solutionarea acestor probleme. 
Daca totusi ar fi posibil sa se ajunga la o reglementare satisfacatoare intre 
cele trei tari printr-o asemenea atitudine, aceasta ar insemna, pentru fericirea si 
viitorul tuturor celor trei interesati, mai mult decat orice presupus succes tactic 
de moment, care, mai devreme sau mai tarziu, ar duce inevitabil la noi crize. 
Adolf Hitler”. 


x 


“Protocolul secret nr. 3 

Jon Antonescu - militarul care a preluat puterea in Romania in 
1940, dupa abdicarea Regelui Carol al II-lea - si o parte dintre 
membrii Cabinetului sau au fost judecati, in 1946, pentru "crime de 
razboi si dezastrul tarii". La 17 mai 1946, ei au fost condamnati la 
moarte de "Tribunalul Poporului", fiind gasiti vinovati, iar executia a 
avut loc la 1 iunie 1946. Curtea de Apel Bucuresti (CAB) a admis 
cererea de revizuire formulata de Sorin Serban Alexandru impotriva 
Hotararii 17 din 17 mai 1946 a "Tribunalului Poporului" si a rejudecat 
cauza in fond, insa numai in raport de continutul dezvaluit al 
Protocolului secret numarul 3 din Pactul Ribbentrop-Molotov (incheiat 
la 23 august 1939, intre Germania si URSS) ce releva imprejurari noi, 
necunoscute de "Tribunalul Poporului" la data solutionarii cauzei. La 
5 decembrie 2006, CAB a decis achitarea maresalului Antonescu, a 
sefului Garzii de Fier, Horia Sima, si a altor 19 membri ai Guvernului 
roman din 1940, printre care si Gheorghe Alexianu. Instanta a precizat 
in motivarea deciziei ca "starea de necesitate si de legitima aparare in 
care s-a aflat Romania urmare acestui protocol (Protocolul secret nr 3 
-n.r.) si urmat de ultimatumurile sovietice din vara anului 1940, s-au 
rasfrant si asupra condamnatului Alexianu Gheorghe". Pe de alta parte, 
CAB a aratat ca Alexianu, in calitate de fost guvernator al 
Transnistriei, "dupa data de 6 septembrie 1940, a militat pentru 
desavarsirea intrarii armatelor germane pe teritoriul tarii, prin partici- 
parea sa in Consiliile de Ministri, incepand de la 7 iulie 1941 pana la 
26 ianuarie 1944". (Andrei GHICIUSCA) 


* 


Ziua, 28 iunie 2008): 
“Tesu Solomovici: Ziua invaziei vazută de Antonescu 


“Mi se pare semnificativ ca astazi, 28 iunie, la 68 de ani dupa rap- 
tul Basarabiei si Bucovinei de Nord de catre Uniunea Sovietica, apare 
in librarii primul volum din "Jurnalul maresalului Ion Antonescu”. 

“Istoriografia despre cel mai controversat lider roman face un 
serios salt inainte odata cu aparitia acestei lucrari. Documentul "Pentru 
Memorii" cuprinde doua file umplute cu "gandurile" generalului axate 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 388 


pe evenimentul ocuparii ilegale a Basarabiei si Bucovinei de Nord de 
catre trupele sovietice. Scrie lon Antonescu: "Pierderea Bucovinei si a 
Basarabiei nu ne poate indreptati sa cedam lupta”. Si mai departe: 
"Orice popor are o vitalitate inepuizabila, datorita careia poate sa 
reinceapa lupta dupa erori comise si infrangeri suferite... Destinul 
nostru m-a aruncat in mijlocul unei fatale <<panze a 
Penelopei>>.Luam drumul de la cap si cu Bucovina si cu Basarabia. 
Depinde de noi sa ajungem repede la capul lui. Va depinde tot de noi 
sa transformam intr-o opera istorica temeinica ceea ce a fost atat de 
fragil". 

“Accedarea la putere a generalului Ion Antonescu a fost rezulta- 
tul natural al tradarii din iunie 1940 si al catastrofei traite de populatia 
tarii prin pierderea celor doua provincii romanesti, Basarabia si 
Bucovina. Din lectura "Jurnalului" apare cu claritate faptul ca si 
declansarea, la 22 iunie 1941, a razboiului romanesc impotriva Uniunii 
Sovietice este o rezultanta a actului agresiv savarsit de sovietici la 28 
iunie 1940. Purtat de valurile protestului popular si al dorintei de 
revansa romaneasca asupra ocupantului sovietic a devenit Ion 
Antonescu, in urma cu 68 de ani, Conducatorul tarii. 

“Putine sunt lucrarile lasate posteritatii de personajele principale 
ale epocii, jurnalele la persoana intai sunt si mai rare. Nici cartea 
despre care vorbim nu e un jurnal intim, dar valoarea sa istorica este 
uriasa, in primul rand pentru ca e o sursa originala, valorificand un 
document inedit fundamental: "Jurnalul activitatii lui lon Antonescu, 
Conducatorul Statului”. El a fost intocmit de colaboratorii maresalului, 
cu stiinta lui Ion Antonescu, in cadrul Cabinetului Militar, ingaduind 
in premiera cititorului, asa cum subliniaza Gh. Buzatu, "sa patrunda in 
intimitatea Guvernului si anturajul Generalului/ Maresalului, in sfera 
deciziilor capitale de ordin politico-diplomatic, militar si social-econo- 
mic, toate expuse intr-o ordine si logica precisa, care nu ingaduie dena- 
turari grosolane si interpretari labile". 

“In ce-l priveste pe Ion Antonescu, istoricii au astazi privilegiul 
de a avea la dispozitie cateva surse esentiale cu caracter memorialistic. 
Conducatorul era preocupat sa lase posteritatii documentele necesare 
care sa nu permita intinarea sau falsificarea imaginii sale. Aproape tot 
ce a spus si a decis Antonescu a aparut in presa vremii sau a fost fixat 
in scris. In mod special, maresalul a notat cu propria sa mana pagini 
destinate fie unui Jurnal intim, fie unei istorii a anilor de guvernare. 
Gh. Buzatu inregistreaza 15 asemenea documente. Voi enumera doar 
cateva: 

De pilda, inainte ca regele Carol al II-lea sa dea ordinul arestarii 
sale, (9 iulie 1940), generalul Ion Antonescu a redactat doua file de 
"Consideratii" referitoare la intrevederea avuta cu regele (4 iulie 
1940). Alaturate "Memoriului" lasat regelui referitor la cedarea fara 
lupta a Basarabiei si nordului Bucovinei, aceste pagini sunt deosebit de 
relevante intru cunoasterea evenimentelor care au dus la accedarea la 
putere a lui Ion Antonescu. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 389 


"Istoricul arestarii mele" 

“Intr-un alt document, "Istoricul arestarii mele", Antonescu 
relateaza cum a fost surghiunit, la Predeal, in dimineata de 9 iulie 
1940, "din Inalt ordin al Majestatii Sale", fiind trimis la Manastirea 
Bistrita. De aici ii scrie sotiei sale, Maria, o incunostiinteaza ce i s-a 
intamplat, si-i cere o serie de obiecte personale, hartie de scris, un 
stilou, cateva "carti de istorie, de filosofie, de economie politica, 
Racine". De la Bistrita, generalul ii cere sotiei sa fie "calma" si 
"demna", si-o asigura ca "orice suferinta nu va egala linia mea 
dreapta si nevinovatia mea”. 

"Reflectii din inchisoare: De ce am ajuns la Bistrita?" prezinta 
versiunea generalului asupra deciziei regelui Carol al II-lea care 
patrona un regim "tabacit de minciuna". Antonescu nu-i iarta regelui 
indiferenta fata de notele ultimative din 26-27 iunie 1940 ale ministru- 
lui de Externe sovietic Viaceslav Molotov, note brutale si ultimative, 
reprezentand "o groaznica scadenta”. Generalul care critica clasa 
politica si pe rege pentru toate "calamitatile", avea statura morala sa 
faca acest lucru, deoarece inca din 1924, el avertizase ca granita de Est 
nu era "definitiva", ca de acolo Bucurestii trebuie sa se astepte la 
complicatii”. Gh. Buzatu subliniaza ca, relativ la acceptarea notelor 
ultimative ale Uniunii Sovietice, generalul Ion Antonescu aprecia ca 
numai ancheta faptelor si istoria urmau a stabili ce anume a contat in 
iunie 1940: inconstienta, nepriceperea sau tradarea. Cele mai impor- 
tante din aceasta serie de documente destinate de maresal pentru a-l 
ajuta la scrierea memoriilor sunt, fara indoiala, "Jurnalul activitatii 
domnului lon Antonescu, Conducatorul Statului (27 septembrie 1940 - 
21 iulie 1944)" si "Registrul istoric al Conducatorului Statului”. 


"Preludii. Explozia. Revansa" 

“Deocamdata, a aparut primul volum din "Jurnal", cuprinzand 
"Preludii. Explozia. Revansa (4. IX. 1940 - 31. XII. 1941)" - editori: 
Gh. Buzatu, Stela Cheptea si Marusia Cirstea. Profesorul Gh. Buzatu 
cerceteaza de cateva decenii viata si faptele maresalului, opiniile sale 
sunt, in genere, cunoscute. El socoate ca "istoria veacului al XX-lea 
este frecvent si grosolan violentata", dar "in ciuda denigrarilor si 
contra facerilor istoricilor improvizati sau ale activistilor aflati in sluj- 
ba Inaltelor Porti de aiurea, figura Maresalului Ion Antonescu s-a 
impus constant". Nu e locul, aici si acum, sa vedem unde are si unde 
nu are dreptate istoricul, voi spune doar ca intre cele 1,5 milioane de 
titluri de carti si studii reprezentative axate pe tema celui mai mare 
conflict armat din istorie, "Jurnalul lui lon Antonescu" marcheaza o 
premiera istorica si editoriala. Cartea devine un instrument de lucru 
esential pentru istorici, este si o lectura palpitanta pentru cei preocupa- 
ti de tainele vietii si epocii lui Ion Antonescu. 

Despre luminile si umbrele Jurnalului voi reveni. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 390 


* 


“28 iunie 1940: Armata Rosie intra in Basarabia 

“Astazi se implinesc 68 de ani de la raptul teritorial din 28 iunie 
1940, cand in urma ultimatumurilor din 26 si 27 iunie 1940 armate le 
sovietice au ocupat vechile teritorii ale Basarabiei, nordului Bucuvinei 
si Tinutului Hertei, o suprafata de 50.762 km2 cu aproximativ 
4 milioane de locuitori, majoritatea etnici romani. 

“Soarta acestor teritorii a fost pecetluita anterior prin semnarea de 
catre URSS si Germania nazista la 23 august 1939 a Protocolului 
Aditional Secret al Pactului Molotov-Ribbentrop, Berlinul acceptand 
pretentiile absurde ale Moscovei pe fondul declansarii conflictului 
mondial. 

“La 26 iunie 1940 este remis guvernului de la Bucuresti primul 
ultimatum sovietic, prin care Moscova solicita imperativ "rezolvarea 
imediata a chestiunii inapoierii Basarabiei catre Uniunea Sovietica”. 
Cererile guvernului URSS catre guvernul regal al Romaniei cuprin- 
deau doua puncte: sa inapoieze cu orice pret Uniunii Sovietice 
Basarabia si sa transmita Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei 
cu frontierele potrivit unei harti anexate. In fata sovaielilor autoritati- 
lor romane, Moscova inainteaza cel de al doilea ultimatumul din 27 
iunie, guvernul roman fiind somat sa cedeze teritoriile disputate in 4 
zile (1 iulie-n.r.), fiind stipulat ca trupele sovietice vor ocupa inca din 
28 iunie Chisinaul, Cernautii si Cetatea Alba. Evacuarea din perioada 
28 iunie-3 iulie s-a facut in graba, cu mari dezordini, intr-un cadru 
psihologic de panica generala in randul autoritatilor si a populatiei 
civile, impreuna cu armata evacuîndu-se institutiile administrative, 
judiciare, bisericesti, o parte a institutiilor de invatamant. Documentele 
romanesti, sovietice si occidentale atesta numeroase atrocitati comise 
impotriva armatei si populatiei civile romanesti de catre soldati 
sovietici si grupuri de partizani comunisti. [partizani ”? - întrebarea 
mea, P.G. Din partea lui Teşu Solomovici din urmă cu doi ani bande- 
le de evrei erau alcătuite din teroriști; se vede că T.Ş. a retrogradat 
în... “grupuri de partizani comunişti” şi dacă o ţine tot aşa, vom afla 
că acei evrei - teroristi - erau...patrioţi]. Imediat dupa aceasta data a 
inceput calvarul pentru populatia din aceste teritorii, fiind confiscate si 
nationalizate principalele mijloace de productie, bancile, transportul 
feroviar, mijloacele de telecomunicatii, spitalele, institutiile de invata- 
mant, depozitele, hotelurile, imobilele, casele celor refugiati. 
Proprietatile funciare au fost confiscate, taranii fiind obligati sa adere 
la sistemul colhoznic. Organele de represiune sovietica au declansat 
ofensiva impotriva simbolurilor romanismului in regiunile ocupate, 
fiind lichidate peste 21 de manastiri, 623 de biserici si fiind executati 
sau deportati in gulagurile siberiene sute de preoti. La 13 iunie 1941, 
4517 familii cu peste 27 de mii de membri au fost deportate in Siberia, 
cu doar cateva zile inaintea declansarii operatiunilor de eliberare a 
Basarabiei de catre armata romana la 22 iunie 1941. (M.I.) 

Tesu SOLOMOVICI” 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 391 


Ziua din 30 aug. 2008: 

Teşu Solomovici: comentează volumul “Al III-lea Reich si 
Holocaustul din Romania (1940-1944). Documente din 
arhivele germane", editat de Institutul National pentru Studierea 
Holocaustului din Romania "Elie Wiesel". 


“(...)Cine ii informase ca Guvernul roman a decis sa-i predea pe 
evreii-romani pe mana germanilor? Istoricii Trasca si Deletant publica 
telegrama cifrata nr. 3680 a diplomatului german von Killinger catre 
Ministerul de Externe german prin care acesta comunica acceptul 
maresalului lon Antonescu si al vicepresedintelui Consiliului de 
Ministri, Mihai Antonescu, in vederea deportarii evreilor din 
Transilvania (de Sud), Banat si Vechiul Regat. Telegrama vorbeste de 
o scrisoare care ar fi fost adresata de Mihai Antonescu 
Hauptsturmfuhrerului SS Gustav Richter, in care oficialul roman se 
declara de acord cu evacuarea evreilor din Romania si cu expedierea 
imediata a lor in lagarele de exterminare. Mai mult, in scrisoare e sub- 
liniat ca aceasta este si dorinta maresalului Ion Antonescu”. 


“Scrisoarea negasita 

“Scrisoarea ar fi putut fi un document de o importanta covar- 
sitoare. Numai sa vezi si sa nu crezi, o asemenea scrisoare, desi 
cautata cu ardoare, nu a fost gasita nici in arhivele germane si nici 
in cele romanesti. Ar trebui sa ne indoim ca ar fi fost vreodata 
scrisa? Era oare posibil ca o problema atat de importanta, pe plan 
international si local, romanesc, care se referea la destinul a sute 
de mii de oameni, sa fie reglementata prin intermediul unui 
schimb personal de scrisori, si nu printr-un schimb oficial de 
documente? Birocratia asasina nazista nu putea sa creada ca s-au 
luat decizii, s-au aprobat niste planuri de conlucrare romana- 
germana, doar pe vorbe. Lipsa acestor acte oficiale naste astazi 
toata nebulozitatea istorica. Cum sa nu te miri ca pe baza acestei 
scrisori inexistente, s-a pus in miscare masinaria germana a 
exterminarii evreimii-romane, care s-a izbit imediat dupa 
declansarea ei de curioasa lentoare romaneasca. 

“Ca sa grabeasca lucrurile, Adolf Eichmann, "arhitectul 
distrugerii evreimii europene", anunta o Conferinta la Berlin, 
pentru data de 26 septembrie 1942, convocand in mod special pe 
specialistii cailor ferate germane si romane. Cu meticulozitatea sa 
tipic nemteasca, Eichmann intentiona sa stabileasca riguros 
numarul trenurilor, ritmicitatea si cantitatea de evrei care vor fi 
deportati zilnic din Romania. Dar la aceasta Conferinta nu 
sosesc reprezentantii romani. (subl. mea, P.G.) Eichmann crede 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 392 


mai intai intr-un accident tehnic, foarte posibil ca romanii sa fi 
uitat data Conferintei. El nu are timp de amanari, asa ca sedinta 
se tine fara generalul Orezanu, directorul Cailor Ferate din 
Romania si fara Radu Lecca, imputernicitul lui lon Antonescu 
pentru problemele evreiesti. (subl. mea, P.G.) Lui Eichmann i se 
pare ca nici nu are nevoie de ei, pentru ca exista o scrisoare de 
aprobare a deportarii evreilor din Romania, semnata de Mihai 
Antonescu, cu acordul maresalului. Pe baza acestei scrisori 
inexistente, Eichmann a intocmit graficele exacte ale lichidarii 
evreimii-romane. (sub. mea, P.G.) Imediat dupa incheierea lucra- 
rilor Conferintei, Eichmann cere explicatii de la romani: de ce au 
lipsit de la intocmirea acestor grafice? Romanii se mira ca s-au 
apucat sa faca asemenea grafice, nu exista trenuri libere care 
sa-i duca pe evreii-romani la Auschwitz, si, in genere, nu exista 
nicio aprobare guvernamentala romaneasca privind predarea 
evreilor germanilor. Cand Himmler, Muller, Eichmann, von 
Killinger solicita furiosi explicatii, li se comunica, stupefiant, ca 
maresalul a suspendat "trimiterile de evrei”. S-au formulat 
numeroase explicatii asupra acestui gest nemaipomenit al 
maresalului lon Antonescu, se vor mai emite tot soiul de 
interpretari, sa nu se uite insa esentialul: ramanerea in viata a 
celor aproape jumatate de milion de evrei, s-a datorat in mod 
exclusiv acestei decizii (subl. mea, P.G). 

“Asupra acestor documente, a scrisorii antonesciene, care a 
existat?, nu a existat?, şi în special asupra acelei zile norocoase 
pentru tribul evreo-roman cand maresalul a spus NU nazistilor, 
voi reveni.” 


lată încă o probă (mai era nevoie? - mai era! şi, vai, are să 
mai fie, minciuna holocaustologilor este constitutivă) de 
manipulare a documentelor: 

- când există documente (care contrazic acuzaţiile aiuritoare 
ale holocaustologilor), acestea, fie sunt furate de ruşi (prin 
generalul NKVD Mişa Naum, în august 1944), fie sunt “puse 
bine de holocaustologi” (ca originalul “Testamentului lui 
Fildermann; ca originalul Jurnalului lui Sebastian), deci 
inter-zise de a fi consultate de goi; 

- când nu există documente acuzatoare, holocaustologii nu 
ezită să inventeze... existenţa lor, pentru ca acuzaţiile - 
mincinoase, nerezemate pe adevăr - să... funcţioneze în 
continuare, întru culpabilizarea goi-lor şi impunerea taxei pe 
cadavre (specialitate ajunsă la perfecţiune diabolică). 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 393 


Termeni 
Nume, pseudonume, pseudonime 


Ca tot creştinul (!) am folosit şi eu termenul “antisemit” în vorbă 
şi în scris - în Basarabia, 2001 şi în Săptămâna Rosie, 2002. Probabil 
prin decembrie 2002, mi-a căzut în cap o... revelaţie din gura unui arab 
parizian, vădit neintelectual: 

«De ce evreii ne spun: antisemiti, când şi noi, arabii, suntem semiţi?» 

Para mäläiatä, Märul lui Newton, Mintea de pe Urmă: 

Dar bine-nteles! Cum de suportasem, chiar scrisesem o asemenea 
aberaţie ca “antisemit/ism”"? 

Termenul “Antisemitismus” fusese formulat pentru întâia oară de 
germanul Wilhelm Marr în 1879, în contextul epocii - care cunoştea un 
nou val de antiiudaism, mai cu seamă în Franţa, prin Ch. Drumont. Se 
ştie la ce crime s-a ajuns prin antiiudaism în secolul al XX-lea. În 
Germania nazistă evreii erau desemnaţi pe zidurile proprietăţilor, pe 
vitrinele prăvăliile, pe actele de identitate, pe steaua galbenă, Jude, iar 
în Franţa ocupată de germani: Juif. În România, în româneşte evreul 
era numit, curent: jidan - de la iudeu (în poloneză: jid-jidow, în rusă: 
jid, în ungureşte: jidov). După ce, în româneşte, jidan a început a fi 
perceput ca termen injurios, (de ce?, doar este corect: de la rădăcina 
iudeu - în idiş: yd - vine?), evreul era chemat-apostrofat cu «Jidane!». 
Şi nu cu: «Semitule!». Însă evreul nu replică la «Jidane!», prin logicul, 
corectul: «Antijidane!», ci aiurea: «Antisemitule!». Ca un bou de 
român care, interpelat de un bou de ne-român prin: «Române!», 
cult nevoie-mare, l-ar pune la punct pe acela prin: «Antilatinule!» 
În ciuda apropierii abuzive, “mecanismul” gândirii este riguros acelaşi: 
dobitoc. 

Jude, Juif, jidan (derivate de la Judeu) - şi nu... “semit”. Din 
spuma cărei mări a ieşit “anti-semitism”? S-a vorbit de iudei (si 
variantele, după limba în care se exprima); de evrei; de israeliți, de 
membri ai confesiunii mozaice. Nicăiri, nicicând, nici evreii înşişi, 
nici ne-evreii nu îi numiseră - ca proposta - pe evrei: “semiţi” (cum 
ar suna, de pildă: “Alianţa Semită Universală”?, dar “Federaţia 
Semitilor din România ?, dar “cimitirul semit din Praga ?, dar: 
“gândire, morală, filosofie - semitä”...- pentru ca, în ripostă, evreul 
să-l pună la punct pe goi prin: “Antisemitule!”?) 

Au mers până acolo evreii încât au pus eticheta: “antisemit” şi pe 
fruntea numitului Saul/Shaul, evreu de felul său, prigonitor ai adepților 
altui evreu, leshua din Naşeret şi devenit, după revelaţia de pe Drumul 
Damascului, sub numele de Pavel/Paul, fondatorul creştinismului. 
Piesa-la-dosar este Prima Epistolă către Tesalonicieni - scrisă în jurul 
anului 50 - mai cu seamă următoarele paragrafe din cap. 2: (citez din 
traducerea Bibliei de la Bucureşti, 1968): 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 394 


“14. Căci voi, fraţilor, v-aţi făcut următori ai 
Bisericilor lui Dumnezeu, care sînt în ludeea, întru 
Hristos lisus, pentru că ați suferit şi voi aceleaşi, si 
de la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la 
ludei, 
“15. Care şi pe Domnul lisus l-au omorît ca şi 
pe prooroci, şi pe noi ne-au prigonit şi sint nepläcufi lui 
Dumnezeu şi tuturor oamenilor sînt protivnici, 
“16. Fiindcă ne opresc să propovăduim pägini- 
lor ca să se mintuiască, spre a-şi împlini ei pururea 
păcatele lor. lar pină la urmă minia lui Dumnezeu 
a ajuns asupra lor”. 
latä-l, deci, pe părintele şi inventatorul “antisemitismului”, cel 
care, primul, a afirmat că iudeii l-au omorît pe lisus: Shaul/Paul! 
[Până la proba contrarie, văd traiectoria cuvântului “antisemit”, 
folosit în toată lumea de sorginte europeană similară cu, mai târziu, în 
România, a sintagmei “gulagul românesc”. Aceasta din urmă pornită 
de la un adevăr specific rusesc: gulag, dar folosită greşit (cum ar suna: 
“sovromul bulgäresc”?), pentru că analfabetii “anticomuniști” au 
fabricat istoria în România de la 1989 încoace, termenul a fost 
“adoptat” - în fapt: impus de “istorici”, prin editori, chiar foştilor deţinuţi, 
autori de memorii, deşi aceştia auziseră de “gulag” abia în libertate, abia 
după 1972, de la radio Europa liberă, când s-a transmis în foileton 
Arhipelagul Gulag de Soljenitin - dar şi ei au acceptat dictatul 
“oulagologilor”, probabil zicîndu-şi că vor fi ştiind mai bine noii-istorici 
cum să numească acel ceva necunoscut lor înainte de 1989, pe care îl 
înduraseră doar ei, deţinuţii, nu fiii, nu nepoţii lor]. 


Termenul “antisemit ”- prea larg, prea generalizator, deci abuziv - 
într-atât a fost repetat-repetat-repetat de evrei, încât a sfârşit prin a fi 
primit aşa: fals, falsificat. De ce vor fi făcut evreii asta? 

Vor fi socotit că termenul iniţial, corect, adevărat: anti-iudaism 
sau anti-evreism nu le este convenabil-favorabil: viză un prea mic 
număr de componenți ai comunităţii lor: doar câteva milioane (de 
evrei) - pe când “antisemitism” acopere, include sute de milioane - 
chiar dacă doar o mică parte evrei. Astfel s-a ajuns la tragice 
absurditäti: prea multi evrei îi tratează pe palestinieni de “antisemiti”, 
ceea ce ar semnifica: se scuipă în oglindă! Situaţie cu atât mai... 
suprarealistă, cu cât foarte multi dintre israelienii de azi nu au deloc 
sânge iudeu: sunt incasi curati, sovietici necurati, care, pentru a ieşi din 
URSS, se căsătoriseră cu o presupusă evreică - şi iată-l pe David, 
biruitorul filisteanului (palestinianului!) Goliath... 

“Antisemitism - cuvânt din categoria binecunoscută în România 
ca “element”, “individ”, “duşman”, colportat(e) cu precădere de 
securişti semi-analfabeti, răspândite în masele-largi-de-cetäteni. Am 
auzit betivi “tratindu-se”, înainte de a se înjura de mamă şi de a se bate 


PAUL GOMA - Säptämâna Rosie 395 


cu servietele cu pâine: «Individule!»; am auzit tate spurcîndu-se: 
«Eşti o elementă, “re-ai a dracu'!»; 

“Antisemitule!”: insultă rapidă, la îndemâna oricărui negânditor - 
altfel cum s-a ajuns ca israelieni, multi dintre ei neavînd măcar un strop 
de sânge iudeu, l-au tratat de antisemit pe semitul Daniel Barenboim, 
născut în Argentina, dar (şi) cetăţean, prin opţiune, israelian”?; 

“Antisemitule!”: răspunsul evreului idiot - când tu îl asiguri că 
este idiot (nu evreu); al evreului necinstit când tu îi comunici că e 
necinstit (şi nu evreu); când tu îl acuzi de colaborare cu Securitatea, nu 
de colaborare cu CIA... - vezi-l pe Ed. Reichman; 

“Antisemitism”: un supra-cuvânt: nu-l poţi “combate”: ce să-i 
răspunzi imbecilului: că ba nu eşti anti-semit, că ba din contra, tu eşti 
filo-semit din moşi-strămoşi? Cuvânt-căluş, folosit de mulţi evrei 
atunci când nu mai au, ei, argumente; cuvânt din familia «tubercu- 
loaso!» pe care generaţia mea de studenţi îl ştiau din gura lui Tudor 
Vianu, el îl dădea drept exemplu de confuzie a punctelor de vedere. 

Sionism: un alt termen-frate. Şi el a fost inventat la sfârşitul seco- 
lului al XIX-lea, sub forma: “Zionismus ”, în 1880, tot în limba ger- 
mană, de astă dată de un evreu, N. Birnbaum. Acesta făcea apropierea 
de biblicul munte Sion şi botezase Palestina contemporană lui: “Noul 
Sion”. Teoreticianul sionismului a fost în 1897 Theodore Herzl. În 
perioada marilor persecuții ale evreilor din Rusia (pogromurile, 
fabricarea “Protocoalelor înteleptilor Sionului”), a cristalizat visul 
Întoarcerii, dotîndu-l cu o doctrină dinamică, militantă, exclusivistă, 
xenofobă, anti-goi, antiarabă. Cum o primă variantă a stabilirii unui 
stat evreiesc fusese imaginată în Basarabia ocupată de ruşi, în 
Bucovina - ocupată de Austrieci - şi în Transnistria (între Nistru şi 
Bug, teritoriu locuit, atunci, majoritar de moldoveni), evreii sionişti au 
luat cu ei... Hora, şi au botezat-o... “dans traditional israelian” (fără a 
păstra nimic din demnitatea, reținerea, eleganța horei moldoveneşti), 
devenită un concurs de viteză, de topäialä - pe chiräielile zbânţuite ale 
clarinetului); au pus texte în idiş pe melodii curat-basarabene 
(Imnul de stat al Israelului: “Cucuruz cu frunza-n sus” - şi chiar dacă 
linia melodică este riguros aceiaşi, rezultatul arată a fi cu totul străin; 
caricatural). 

Oricum, sionismul ca doctrină este una exclusivistă, agresivă, 
barbară, reacționară, rasistă - ea se află la baza statului Israel, din 1948. 

Dealtfel ONU, încă din 1975, a declarat sionismul “o formă 
de rasism”. 

În treacăt fie spus: sionismul, deşi se reclamă de la Torah şi o 
citează abuziv-deformativ, încalcă sistematic preceptele ei, din Cele 
Zece Porunci, mai ales: “Să nu ucizi”, “Să nu furi”, “Să nu mărturi- 
seşti strâmb împotriva aproapelui tău” - încălcări aplicate cu program, 
feroce, “aproapelui” român, din 28 iunie 1940 până în 22 iunie 1941, 
apoi din primăvara anului 1944 până azi. 

Pe lângă acestea evreii ignoră cu seninătate faptul că (aşa cum stă 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 396 


scris limpede în Deuteronom) lahve a atras în repetate rânduri atenţia 
poporului său că nu se poate considera la el acasă (dealtfel, nici nu era 
băştinaş, ci venise în Canaan din Mesopotamia, apoi re-venise din 
Egipt), decât dacă îl primeşte, în permanenţă, ca pe un dar: «Tara 
(pământul) este al Meu, voi vă aflaţi la Mine, ca emigraţi (pribegi) 
şi ca oaspeţi» 

“Dacă darul este definitiv, posesia efectivă a lui este conditio- 
nată”, comentează Jean Daniel în eseul La Prison Juive. “Deuterono- 
mul, în termenii cei mai duri, prezice poporului lui Israel că va fi 
alungat de pe acest pământ, dacă nu respectă Legämântul”. 

[Revin la acest termen mult manipulat, supramanipulator: 
“antisemit”: 

Dacă este adevărată istoria romantatä, simpatică, a lui Koestler 
despre khazarii trecuți la religia mozaică (ipoteză avansată mult 
înaintea lui de Karamzin, de Brutskus, de Garkavi) si care ar fi 
strămoşii evreilor din Rusia, inclusiv din Galiţia (deci şi a evreilor 
veniţi din Nord în România, năboind Maramureşul, Bucovina, 
Moldova întreagă şi mai ales jumătatea ei răsăriteană, răpită de ruşi în 
1812: Basarabia), atunci termenul “antisemit” este dublu devalorizat: 
khazarii nu aveau sânge iudaic; nu erau semifi, ci... türci. 

Potrivit legendei să se explice toleranța turcilor faţă de evrei 
(ca veri îndepărtați, însă veri le sunt şi bulgarii, chiar fraţi, dar 
frați-duşmani...): primirea în Imperiul Otoman a lor, expulzatii din 
Spania - apoi din Europa Occidentală? Deasemeni, contemporana 
alianţă dintre Turcia şi Israel - mergînd până la a împărtăşi aceeaşi 
“opinie” despre genocid: Turcii negînd cu ferocitate masacrarea 
armenilor din 1915, Israelienii susținîndu-i activ, profitul lor fund: 
Shoah ca unic genocid?) 


Speranţa în masa-rotundă nu este pentru mâine, după toate 
semnele (proaste): evreii din comandoul lui R. Ioanid nu dialoghează, 
nu dezbat, nu ascultă ce spune interlocutorul; ei monologhează în 
permanenţă, ei acuză tot timpul, ei bat cu pumnul (în masă), dictează 
de la înălţimea pupitrului procuroric. Dar cine este tovarăşul (nostru) 
procuror? 

“IOANID, Radu, istoric al culturii, sociolog” - aşa ni-l prezintă 
Florin Manolescu în Enciclopedia Exilului Literar Românesc, dar, 
spre deosebire de alţi purtători de pseudonume - mai mult sau mai 
puţin literare - acestuia nu-i deconspiră adevăratul nume; nu spune 
nici dacă da sau ba el este fiul unuia dintre gangsterii securişti din 
“Grupul Ioanid”. 

Să adăugăm un “detaliu” - capital: R. Ioanid a fost cel mai 
eficace, mai tenace agent electoral - în America, în 1990, pe lângă 
lobby-ul evreiesc! - al cuplului Iliescu-Petre Roman (apoi doar al lui 
Iliescu, în 2000) - însă fidel, militind amândoi pentru “socialismul 
naţional românesc”... Curat naţional - românesc! 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 397 


Mai multe informaţii găsim în interviul dat de Ed. Reichman 
revistei 22 (30 sept. - 6 oct. 2003). Autorul romanului Denuntätorul 
(12), apărut şi în româneşte la editura Hasefer - el însuşi turnätor 
notoriu în România, apoi agent de influenţă în Franţa - în serviciul 
Securităţii, se înţelege - are nesimtirea să romanteze viaţa, opera şi 
moartea unor securişti care, în 1959, la Bucureşti, atacaseră o 
furgonetă a Băncii Naţionale şi furaseră echivalentul a cca 300.000 
de dolari. 

Această întâmplare se leagă de subiectul eseului de faţă prin: 


I. 

- Leibovici Alexandru, alias Ioanid, zis Lică, colonel de miliție; 

- Leibovici/ loanid/ Paul, fratele lui Alexandru; 

- Davidovici/ Săveanu (Sevianu?)/ Igor, ofiţer de securitate (între 
1943-1944 - în Palestina, unde “lucrase” pentru spionajul englez); 

- A(Dfandari-/Säveanu/ Monica, soţia lui Igor (din 1946 şi până în 
1948, când s-a constituit statul Israel făcuse parte dintr-un grup terorist 
evreiesc, antibritanic, antiarab); 

- Glassman (Ed. Reichman îl numeşte: Glonzstein) Abraşa - 
diminutiv rusesc al lui Av/b/ram, alias le camarade Serge, alias Saşa 
Muşat, securist, trimis cu misiune de spionaj în Franţa după război; 

- Orenstein/ Obedeanu/ Saul, redactor la Scinteia, profesor la 
“Stefan Gheorghiu”. 

Aceştia au fost prinşi, judecaţi, condamnaţi la moarte, bărbaţii 
executaţi; femeia, mamă a doi copii, după câţiva ani de închisoare, a 
fost recuperată de Israel. Securiştii din acea vreme, după obiceiul lor, 
au confecţionat un film cu “întâmplarea” şi l-au difuzat confidential, 
doar printre ei, “lucrătorii MAI”. Se va fi rostit şi cuvântul “sionist”, 
ceea ce nu era un semn de“antisemitism”, şi ei erau consideraţi 
“duşmani ai poporului muncitor - la Piteşti existau şi deţinuţi sionisti 
(Fuchs), iar poetul şi publicistul Maier Rudich, cunoscut activist 
sionist a trecut şi el prin Jilava... În afară de asta, arestatii vor fi 
explicat anchetatorilor că ei făcuseră ce făcuseră, nu pentru ei înşişi - 
ci pentru cauză - sionistă. 

Plictiseala: odată cu anunţarea intenţiei unor case de film din 
Franţa de a face un film... “documentar - comentat de mine, autor al 
romanului Denuntätorul ”, cum declară Ed. Reichman, cu dezarmantă 
inocentä, s-a pornit (de la Tel Aviv, de la Washington) o campanie şi 
împotriva... “Securităţii anilor 60, care înscenase o provocare 
antisemită” - aşa se plânge, arătînd cu degetul, denuntînd curajos - 
dintr-un bunker de la Tel Aviv - un tovarăş just pe nume (?) Eugen 
Szabo, colonel de securitate în România, şef al contraspionajului din 
R.P.R, consilier la Ambasada de la Paris, şef al rezidenturii DIE etc. 

Ce i se poate replică unei astfel de creaturi “anonime” - în schimb 
lătrătoare? Riscînd să fiu considerat avocat al Diavolului Securitatea: 

- la “provocarea antisemită a Securităţii de atunci” participase şi 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 398 


el, pseudonumitul “Szabo” (nu cumva îl chema, de la mama lui din 
Basarabia: Portno1?); 

- dacă el însuşi, ca mare-securist, nu participase la “provocarea 
antisemită” (?), atunci sigur: asistase la proiectarea filmului (ca 
securist emerit ce era - încă ne-mutat în Israel): de ce nu denuntase 
la timpul potrivit “provocarea antisemită "?- la Europa liberă, de pildă; 
printr-o scrisorică semnată conspirativ: “un tovarăş cetăţean foarte 
indignat - Szabo”, oricum, tot nu-l cheamă aşa?; 

- dacă acţiunea securităţii - de a-i aresta-condamna-executa 
pe făptaşi, apoi de a turna (!) un film (acţiune nu mai bună, nu mai rea 
decât “facerea” unui dosar) era o “provocare antisemită” - ceea ce nu 
este de exclus, dar şi asta era o treabă internă a securistilor evrei de 
pretutindeni - ce fusese “acţiunea” bandei Ioanid, alcătuită din... 
(atenţie, pleonasm!) evrei securişti? O faptă, ca să spun aşa: 
creştinească? 

Observ între-justificarea, între-lăudarea, între-hagiografierea unor 
tâlhari, bandiți, tortionari ai goi-lor, criminali - pe când un monument 
al eroilor-martirilor-sionişti-gangsteri de la Bucureşti ridicat la Tel- 
Aviv?, onorînd “sacrificiul de sine” al celor care numai pentru cauza 
obştească (sionistă) făcuseră ce făcuseră, în România, furînd banii, 
(totuşi) ai românilor, cu intenţia de a aduna fonduri pentru cumpărare 
de “funcţionari MAI” (tâlhari fiind şi ei, “oneştii şi devotatii 
partidului, funcţionarii MAT”) şi de paşapoarte pentru Israel? 

Chiar dacă adevărul este (şi) acesta: Securitatea eternă organi- 
zase o “campanie antisemită” (de ce nu: “antisionistä”?), nu se poate 
trece peste realitatea jafului organizat de evreii auxiliari ai ruşilor 
ocupanti ai României, începînd din 24 august 1944 până prin 1989: 

Ca slugi ai ruşilor, evreii au fost zapcii feroci, nemiloşi în folosul 
ocupantului (în folosul tătarilor; în folosul latifundiarilor polonezi şi 
lituanieni - ceea ce a provocat revolta cazacilor - poloni - care, în 1648 
i-au căsăpit şi alungat: o mare parte au coborit în ţările româneşti). Însă 
cel care numără galbenii nu se poate stăpâni de a face strecurată în 
propriul buzunar o monedă, două, cinci. Bine-înţeles ruşii - prin agenţii 
executori, zapciii lor: evreii - au furat totul din România, chiar mai 
mult decât totul. Dar, cum ceva-ceva mai rămăsese; ceva-ceva şi 
pentru bietii truditori pe ogorul jafului bine organizat: evreii... 

Câte obiecte de valoare inestimabilă (pentru că era istorică, 
artistică) din patrimoniul naţional, direct din muzee, din arhive: piese 
unice, tablouri, instrumente muzicale, covoare, mobile, cărți rare, 
manuscrise - Biblii, Evangheliare - apoi de-a dreptul din seifurile 
Băncii Naţionale: pietre prețioase, monede de aur, lingouri, valută, 
titluri, etc au fost furate de evreii din Securitate, în deplină compli- 
citate cu evreii de la Cultură, în perfectă complicitate cu evreii de 
la Externe, în desăvârşită complicitate cu evreii de la Comerț Exterior 
şi scoase peste graniţă - întâi în Occident, apoi, unele, multe, dirijate 
spre Israel? 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 399 


Vor evreii să restabilească adevărul (contabil) al Holocaustului? 
Foarte bine, asta vrem şi noi, românii! Cărţile pe masă: 

Pentru început, să răspundă contabilii care au fixat la 400.000 
numărul victimelor românilor (însă niciodată nu au probat afirmaţiile) 
şi preţul lor: 30-50 miliarde dolari: 

a) Câţi evrei din România, după 1 septembrie 1940, pentru a fugi de 
persecuțiile puse la cale de “fascistii, antisemitii români”, pentru a se 
salva de la moarte - au trecut frontiera în Transilvania de Nord, 
“administrată” de Ungaria? “Specialiştii în Holocaust” Elie Wiesel, 
Randolp Braham, Jean Ancel, R. Ioanid Laszlo Alexandru vor număra 
până la 5 (cinci persoane? - nici atâta), după care vor cădea, fulgerati, 
pedepsiţi de Dumnezeu pentru minciună; 

b) Câţi evrei din Ungaria - după cedarea Transilvaniei de Nord, 
fugind de persecuții, pentru a se salva de la moarte, au trecut frontiera 
în România? Holocaustologii Wiesel, Braham, Ancel, R. Ioanid vor 
număra până la câteva zec1?, câteva sute?, câteva mii?, câteva zeci de 
mii de evrei - exact cei deveniți, cu jubilatie în septembrie 1940, 
cetăţeni maghiari, apoi refugiați în România în virtutea politicii 
“faşiştilor Ion şi Mihai Antonescu” de a-i considera, în continuare, 
cetăţeni români? Fie trecînd clandestin noua-frontieră, călăuze fiindu- 
le ţărani români locuitori ai satelor de pe noua graniţă; fie legal, cu 
paşapoarte româneşti liberate de diplomaţi români în post în Ungaria 
(numele acestora, ca şi ale prelatilor, politicienilor, intelectualilor 
români care făcuseră ceea ce făcuseră din educaţie creştină - sunt 
arhi-cunoscute, însă ocultate, negate cu încăpăţâ-nare, cu tenacitate, cu 
ură grea, cleioasă, luătoare de minţi - ură dezumanizantă (Wiesel 
urlînd, nu doar isteric, ci de-a dreptul dement: «România a ucis, a ucis, 
a ucis») din partea câtorva indivizi - să-i mai amintesc o dată: Wiesel, 
Braham, Ancel, Oisteanu, Shafir, Volovici, R. Ioanid, Al. Florian 
Laszlo Alexandru); fie cu paşapoarte în alb încredințate unor 
conducători ai comunităților evreilor - nu doar celor din Transilvania 
de Nord, ci si din restul Ungariei; şi nu doar pentru salvarea-în- 
România cea “fasistä, antisemită” a evreilor persecutați în Ungaria, ci 
şi evrei fugiţi din Germania, din Austria, din Cehoslovacia, din 
Polonia?; 

c) Atunci când acceptă cu un sfert de gură responsabilitatea 
maghiară în persecutarea şi trimiterea la moarte sau uciderea pe loc a 
evreilor din Transilvania de Nord (însă fără a pomeni victimele dintre 
slovaci, ruteni, sârbi, români), tovarăşii Wiesel, Braham, Ancel, R. 
Ioanid, stahanovişti ai Holocaustului şi ceilalţi spălători de sânge ai 
ungurilor - din masochism geamăn cu cel faţă de ruşi - sunt invitaţi să 
nu mai folosească, pentru a-i desemna pe călăi diversiuni lingvistice 
eufemizante: “horthystii”, “fasciştii maghiari” - pentru că mint, mint, 
mint: cei care i-au persecutat, i-au masacrat ei înşişi pe ne-maghiari, în 
Maghiaria cea Mare de după 1 septembrie 1940, cei care i-au dat pe 
evrei nemților nu erau nici “fascişti”, nici “horthyşti”, ci - în frunte cu 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 400 


însuşi Horthy: mari-maghiari!; “factorii de decizie”: mari-maghiari; 
executantii: funcţionari ai Statului Maghiar: miniştri, prefecti, poliţişti, 
militari, iar victime ale ungurilor au fost, nu doar evreii - ci şi românii; 
si sârbii; şi rutenii; şi slovacii... 

Vor evreii din WJRO să “recupereze contravaloarea” (307, 50 
miliarde dolari?!) bunurilor evreieşti din România? 

Foarte bine! Cărţile pe masă!, întru respectarea adevărului 
integral, nu doar a jumătăţi lor, profitabile - nu degeaba evreii normali 
au numit Holocaustul: Pompă de Bani, Industrie a Holocaustului, 
Ruşine a Poporului Ales). 

“Situaţia” să fie pusă pe două coloane, întru confruntare 
contabilicească. La dreapta: datoriile României către evrei; la stânga: 
datoriile evreilor către români. 

Aşa cum au procedat cu datoriile faţă de Israel ale României 
(şi ale Poloniei - dar nu ale Ungariei!) să evalueze - ei - la leu, la ban 
bunurile româneşti furate, distruse de evrei: 

a) în Basarabia si în Bucovina între 28 iunie 1940 si 22 iunie 1941; 

b) să fie evaluate bunurile româneşti furate de evrei între 23 
august 1944 şi, să zicem 22 decembrie 1989, distruse direct, indirect: 
prin proastă gospodărire, din crasă incompetentä, din plăcerea-de-rasă 
de a face rău goi-lor - oricum, cea mai mare parte din beneficii fiind 
deturnată, prelinsă în buzunarele unor evrei navetişti între România şi 
Occident, între România şi Israel. 

Astfel vom vedea cine, cui, cât mai datorează. 


IL. 

Se leagă de materia eseului de faţă mai ales prin implicaţiile de 
istorie, de adevăr istoric. 

Dacă va fi impusă şi românilor obligativitatea învăţării “materiei 
Holocaust” - ca şi în cazul semnării tratatelor cu Ucraina şi cu Rusia - 
cine ştie câte decenii, secole de-acum încolo românii nu vor mai putea 
deschide gura pentru a rosti şi adevărul românilor: cel despre teroa- 
rea de decenii exercitată asupra noastră de evreii bolsevico-sionisti; 

Dacă va fi impusă românilor obligativitatea învăţării în şcoli 
istoria-morala pătimirilor evreilor, să fie impusă şi în Israel învăţarea 
în şcoli istoria-morala pätimirilor ne-evreilor, victime ale ideologilor şi 
ale komisarilor evrei în URSS şi în ţările căzute în robia bolşevică. 


III. 


Se mai leagă prin ceea ce se cheamă: tinere-de-minte. 

Compatrioţii noştri au alcătuit de totdeauna o comunitate 
fără hârtii. Ce va fi fost întâi: hârtia (ca suport al memoriei) sau 
memoria care, fără suportul hârtiei, nimica nu este ea? - fiindcă 
intervine uitarea. 

Uitarea.: adevăratul exil - asta tot de la evrei o ştiu. 

Neimplicarea - adevărata Siberie a spiritului! În urmă cu 3-4 ani, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 401 


în “replică” la afirmaţiile evreilor: românii sunt vinovaţi pentru marti- 
rizarea evreilor în timpul celui de al doilea război mondial, un “direc- 
tor de conştiinţe” - pe nume Alex Ştefănescu, notoriu lingău ceauşist, 
acum lingău generalist - a răspuns ca un elev puturos şi binişor arierat: 

«Eu nu mă simt deloc vinovat, fiindcă (sublinierile mele), nu 
eram născut în acel moment». 

Uitase, util, că el însuşi, ca istoric literar, sărise în apărarea lui 
Eminescu - deşi nici “în acel moment” (al naşterii poetului şi jurnalis- 
tului Eminescu) nu era născut. Desigur, Norman Manea (de la el por- 
nise discuţia) nu este chiar-chiar Eminescu - însă nu era vorba despre 
vinovăţie, ci despre asumarea istoriei comunităţii tale, atât cu cele 
bune cât şi cu cele mai putin bune. Obisnuintä care, înainte de 1944, se 
învăţa din întâiele clase ale şcolii primare ca: “Drepturile omului şi ale 
cetăţeanului”. Este foarte adevărat: holocaustologii ţin cu orice preţ ca 
noi, românii, să ne simţim - să fim, pe vecie - vinovaţi şi să plătim în 
argint sunător “vinovăția” noastră - dar fără a sufla o vorbă 
despre “vinovăția” lor faţă de comunitatea noastră. 

După jumătate de secol de comunism, în care ni s-a interzis 
tinerea-de-minte, să acceptăm acum autoamnezierea, pentru că o 
bandă de sionisto-securişti-bolşevici ne culpabilizează cu“ Holocaustul 
românesc care a dat 400.000 victime?” 

Avem hârtii şi tinere-de-minte: acest ““Holocaust-400.000” este o 
minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare («Punga sau 
viaţa!»). Este suficient să scoatem hârtiile, să le punem pe masă - şi să 
deschidem gura, să rostim adevărul! 

Fiindcă cine tace adevărul este şi el un mincinos; 

Cine tace adevărul despre sine şi despre comunitatea sa este un 
sinucigaş; şi unul din ucigaşii neamului său. 


IV 
Negationism : un alt termen idiot; negationist - un alt scuipat al 
holocaustologilor dobitoci. 


20 iunie 2008 
Cine sunt negationistii? 


Abia acum, privind o rememorare televizuală a masacrului de la 
Oradour-sur-Glane (10 iunie 1944, victime ale germanilor ocupanti: 
peste 600 de civili, printre care femei, copii, refugiaţi din Mosela şi din 
Alsacia), am reuşit să pun un cuvânt pe golul care mă chinuie de peste 
un deceniu, de când am început a scrie despre Basarabia şi Evreii. 
Un cuvânt care plutea în aer, însă nu putusem să-l rostesc/scriu 
dintr-un motiv... la îndemână: acel cuvânt era folosit de călăi 
împotriva noastră, victime, iar victima de mine nu găsise cu cale să 
[i-l întoarcă, fiindcă prea ar fi semănat cu vulgara, dar cât de adevărata: 
«Ba a mă-tii!»: 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 402 


Când, în Săptămâna Roşie reproduceam documente care 
dovedeau că evreii din Basarabia şi din Bucovina de Nord comiseseră 
violenţe, umiliri publice, sechestrări, asasinate împotriva militarilor şi 
a civililor care se refugiau din Teritoriile Cedate Rusiei, începînd din 
28 iunie 1940, mă rezumam la cuvinte ce denumeau acţiuni: huiduieli, 
insulte, ciomăgeli, bătaie cu pietre, “botezare” cu conţinutul oalelor de 
noapte păstrate în vederea “întâmpinarii”, linşaj, împuşcare, luare de 
prizonieri (dintre militari, într-un război care nu exista) - Holocausto- 
logii îmi... replicau, indignati, ultragiati : 

“Negationistule!”- deşi, pentru orice normal-alfabetizat, era 
limpede: nu negasem nimic, ci afirmasem ceva. 

“Negationism” face parte din arsenalul - nu de apărare, ci de 
atacare folosit de evreul dobitoc, lipsit de cuvinte şi care astfel încearcă 
să prevină replica celui din faţă, acuzat pe nedrept; lui, cretinului, îi 
convine această calitate-cusur a termenului: îl scuteşte de argumen- 
tare, în 63 de ani de la sfârşitul războiului devenite sentinte-condam- 
nări fără drept de recurs (iar cine le contestă este... un antisemit şi un 
negationist!). 

Ceea ce fäcusem, la urma urmelor reportericeste, descriptiv, 
stăruind la anume momente-evenimente. Tot descriptiv, reportericeste 
citasem din documente (fireşte, ale Serviciului Secret al Armatei 
Române, nu “pentru a păstra dreapta măsură” între acestea şi acelea 
răs-ştiutele de 63 ani ale Serviciului Secret al Armatei Roşii, cum îmi 
recomandaseră R. Ioanid, Shafir, Laszlo, Al. Florian, Pecican şi alţi 
colegi binevoitori...); tot rezemîndu-mă pe documente vorbisem 
despre fazele următoare petrecute în Basarabia şi în Bucovina de Nord 
- până la 22 iunie 1941: un întreg an de teroare crâncenă, nemaicunos- 
cută pe aceste pământuri aflate în calea tuturor năvălirilor şi a năvălito- 
rilor: arestări, confiscări de cereale şi animale, deportări în masă, 
“procese” expeditive - ca al elevilor de la Şcoala Pedagogică (fosta 
Normala, unde învățase tata) din Orhei, dintre care multi au fost 
executaţi (ancheta fiind condusă de Goldenberg, şeful NKVD-ului 
Orhei, anchetator şi al tatei şi tot atunci, în ianuarie-februarie 1941). 

După logica evreilor vinovaţi de crime grele, noi, victimele lor, 
supraviețuitori, martori ai barbariilor lor, chiar dacă ne rezemasem pe 
documente (ale Armatei Române, nu ale Dimpotrivei Roşii), comi- 
sesem... Ce comisesem? 


Räspunsul-explicatie al holocaustologilor reiese din cuvântul 
cretin aruncat-scuipat, acuzator-executor: «Negationistule!» 

Obisnuiti a accepta, din partea noastră, cu capul plecat, în tăcere, 
orice acuzaţie, oricât de nedreaptă, de exagerată, de aiuritoare nu le-a 
dat prin minte că... ei înşişi, la un moment dat victime, vorbind-scriind 
despre calvarul lor, ar fi fost contrazisi de martirizatorii lor, ba chiar 
trataţi de... de negationisti. Tactica lor ticăloasă de preveni-contesta 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 403 


orice contestaţie a mărturiilor contrarii intereselor lor (doar ei sunt 
inventatorii “războiului nuclear preventiv”!) a făcut ca doar la eruc- 
tarea celor două cuvinte magice - în fapt blesteme tradiționale: 
“Antisemit!” şi “Negationist!”, noi, victime ale lor (ei, da, evreii nu au 
fost totdeauna victime, ci adesea călăi) să fim paralizati, neutralizati, 
muţi, pentru a nu se auzi în jur, rostit tare, limpede, adevărul- 
adevărat, adevărul istoric al unui întreg secol, al douăzecilea. 

În tentativele repetate de a angaja un necesar dialog cu evreii, 
după ce eu veneam cu argumente uşor de contestat - uşor din partea lor, 
care cu un simplu: «Nu-i adevărat!» mă trimiteau la colţ - nici nu-mi 
trecea prin minte să răspund la răstelile lor komisaro-imperialiste 
(ruseşti...) tot cu: «Nu-i adevărat!» - părîndu-mi-se o “replică” 
imbecilă, mecanică, de troglodit, de betiv; să nu rămân doar la atâta, ci, 
riscînd să intru în troaca logicii lor, să le azvârl în obraz (presupunînd 
că aveau aşa ceva) acuzaţia cu care ei mă copleşiseră, îmi închiseseră 
gura, mă condamnaseră şi chiar mă executaseră, ca pe un criminal 
dovedit a fi mâncat evrei cruzi, de preferinţă copilaşi: 

“Negationistilor!» 

Fiindcă negationistii sunt ei, nu eu (dealtfel Oişteanu, chiar 
spusese : deşi Goma nu neagă Holocaustul, el este antisemit!, iar fiul 
Marelui Tudor Vianu, auzind prin somn această sentinţă, o repetă, o 
repetă - ca o placă stricată, vorba Monicăi Lovinescu despre mine). 

Să se pună de acord holocaustologii; unii mă absolvă de păcatul 
“antisemitismului”, însă au găsit altceva (cum să scap de “justiţia” lor 
strâmbă?) : cică aş fi vinovat de... negationism! 

În ce constă negationismul cu care atac în mod mârşav totalitatea 
comunităţii evreieşti? Nu contează, negafionismul se asortează - unde 
mai pui ca rimează! - cu antisemitismul [si ce dacă a critica politica 
rasistă, apartheidistă a Israelului nu are legătură cu antisemitismul - are 
cu postul de ambasador UNESCO dăruit de Taubman... antisemitului 
Manolescu!]! Sunt piese din uniforma holocaustologului militanto- 
recuperationist. Şi fac-bine pungii fără fund a recuperafionismului 
planetar - nu s-a înţeles?, cum aşa: sub termenul recuperare, evreii, 
zapcii în suflet şi-n simtiri, îi trimit în faţă pe holocaustologi, ei să se 
mânjească în campania de re-jefuire re-activată - nu întâmplător după 
căderea Zidului Berlinului - pentru a lua şi pielea de pe noi, nu doar 
zdrentele odinioară numite: îmbrăcăminte. Ei, evreii neagă adevăruri 
orbitoare, nu eu, care... îi tot invit, naiv, prosteşte la dialog. 

Dintre ei inventivul Shafir (care a recunoscut, în scris: nu citise 
cartea condamnată: Săptămâna Roşie) m-a acuzat, primul de 
“negaţionism''... deflectiv?, deflectant?... Or goi-ul care sunt nu 
avusese prezenţa de spirit să i-o întoarcă: 

«Ba tu eşti negationist, măgarule, care mă acuzi pe mine de... 
negationism!» 

În eternul si imposibilul dialog (sic), evreii folosesc drept cälusuri 
de băgat în gura celui din faţă, presupus contestatar al termenilor falsi, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 404 


neadevärati, cuvinte rău, incorect folosite, dar cât de folositoare lor în 
campaniile de acuzare, culpabilizare şi... recuperationare (vorbesc de 
bani, desigur, de ce altceva să vorbesc?): 

- antisemit(ism) - termen trebuind să comunice că eu, desemna- 
tul cu degetul si cu stropii elocintei (!) am o atitudine batjocoritoare, 
insultantă faţă de un semit. 

Care semit?, vorba rusului. Dar niciunul dintre holocaustologii 
care mă antisemitizaseră: R. Ioanid, Oisteanu, Shafir, Katz, Reichman, 
Paruit, M.D. Gheorghiu, Ancel - să nu fie uitat Wiesel - nu este semit, 
toţi aceştia provin din aria înglobată de Rusia (care ocupa atunci şi 
Ţările Baltice şi Polonia), unde evreii au fost/sunt/vor fi de origine 
kazară, deci tiirkă, strămoşii lor trecuseră /a mozaism, neavind nici un 
strop de sânge semit - spre deosebire de... palestinieni, unicii semiti 
din Tara Sfântă... 

În care caz cum rămâne “antisemitismul” folosit până la urzeală 
de holocaustologi, împroşcîndu-i pe contradictori? Ei, ne-semiti, doar 
“trecuţi”, nu născuţi (de aici zicerea: să te ferească Dumnezeu de 
“trecuţi”, aceştia sunt mai ca- decât -tolicii, crezîndu-se datori să 
dea dovadă de credincioşie noii religii). 

Rămâne... în stare de levitatie, după legile fizicei şi ale 
bunului-simt. 

- negationism - termen destinat să comunice: eu, ne-evreu neg 
afirmaţiile (sau... negaţiile) obraznice ale holocaustologilor - ca de 
pildă: “Românii au masacrat 400 000 de evrei in timpul războiului”. 
Sunt etichetat: “negationist” fiindcă... neg minciunile, nu adevărurile. 

Dar, atenţie: devin negationist chiar şi atunci când îndrăznesc să 
corectez cifrele astronomice cu care holocaustologii ne dau la cap: fie 
că afirm: «Cifra de 400 000 de evrei victime ale românilor este mult 
umflată», dar şi atunci când - nu eu, primul, ci un alt goi: l’ Abbé Pierre 
- o corecteză, avansînd alta, adevărată, oricum, mai aproape de 
adevăr... Un astfel de “negationist” ar putea fi arătat cu degetul ca, 
să zicem: “corec[taltionist (!)”. 

[Anul trecut, după moartea Abatelui Pierre, un jurnalist de la 
NouvelObs, Caviglioli comitea imprudenta de a cita un fragment din 
scrisoarea produsă în procesul lui Garaudy : 

“A fost normal ca, după război să cedem exagerărilor ...(apoi 
introduce - vorbesc tot de Caviglioli - fraza următoare astfel: “Şi adaugă 
l'Abatele Pierre], într-o lugubră lapalissadă ): “La Auschwitz a fost 
scris pe o placă: patru milioane de morţi. Fiindcă astăzi a fost 
corijată la un milion, înseamnă că cifra de patru milioane a fost 
exagerată” (subl mea). 

De unde concluzia, strâmbă: în ochii holocaustologilor, chiar 
persoana care citează... inscripţia de pe o placă, de la Auschwitz, 
nefiind el autorul corectării, comite o crimă gravă: “negaţionism 
corector al neadevărului”. Fiindcă aşa cum exista un adevăr-de-clasă 
în bolşevism, există un adevăr-de-rasă în holocaustism. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 405 


În legătură cu “derogările”, nu doar de la adevăr, ci şi de la 
cronologie practicate de evrei, în scop de supravieţuire (Hanna Arendt 
o spune, întru justificarea, amnistierea tuturor faptelor abominabile ale 
Poporului Ales), i-am mai arătat cu degetul pe Ilia Ehrenburg şi pe 
Vassili Grossman numindu-i descronologizatori. Aceştia, într-o carte 
de pură propagandă apărînd nu doar cauza minoritarilor evrei, ci mai 
ales cauza majoritarilor ruşi (ah, dorinţa arzătoare de a aparţine altei 
comunități: rusească, ungurească!), intervertiseră cauza şi efectul, 
afirmînd, de pildă, că... “severitatea cu care autorităţile sovietice” (sic) 
îi trataseră, în 1940 pe românii basarabeni şi bucovineni proaspăt 
ocupați, se explică prin răzbunare (răzbunare justificată când este 
practicată de evrei, prin tradiție, însă negată, interzisă celor din faţă, 
goi-ilor) pentru masacrele la care urmau sa se dedea românii în... hăt, 
departe în timp, în iulie 1941, după retragerea sovieticilor din teritorii- 
le Ocupate! Această neruşinare în minciună se explică: evreii nu 
dialoghează, ci monologhează - şi dictează (obisnuintä căpătată în 
Kazaria, apoi în Rusia, apoi de la 1917 în URSS, unde au fost prepon- 
derent politruci, siniştrii komisari (dealtfel unii şi-au luat acest nume: 
există o sportiva americană: Komisarz, de unde se înţelege că tatăl sau 
bunicul exercita această nobilă ocupatiune în Polonia ocupată de 
bolşevici), mai ales în sectoarele represiune şi propagandă). Ei declară, 
din 1948: «Israelul nu va ceda niciodată şantajului terorist». Prin 
“şantaj” ei înţeleg tocmai dialogul, iar prin “terorişti” doar ne-evreii de 
după 1948 (de 60 ani!), fuindcă înainte ei erau numiţi terorişti de către 
mandatarii Palestinei; sub denumirea de “patriotism evreiesc” 
practicau ei (Begin, Shamir) fără scrupule terorismul pur şi dur 
împotriva britanicilor, a arabilor, a creştinilor, iar după acea dată au 
instituit: terorismul-de-stat-şi-de-partid israelian, prezentat ca “drept la 
autoapărare” (se autoapără de... palestinienii ocupați). 

Strategii Ehrenburg, Grossman, străluciți precautionisti ai 
autoapărării au intervertit evenimentele, pentru ca la o adică să nu fie 
traşi la răspundere adevărații agresori în Teritoriile Cedate: evreii, 
fiindcă, minteau ei..., era război! Nu era nici un război, atunci, între 
iunie 1940 şi 22 iunie 1941! Abia după un an de zile de la Ocuparea şi 
Terorizarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord a fost declarat războiul. 
Deci pe timp de ne-război ocupanţii terorişti bolşevici, în fruntea lor: 
evreii, care credeau în continuare că acel pământ va fi, după promisiu- 
nea lui Stalin viitoarea patrie a lor, trecuseră urgent la amenajarea 
terenului, operaţiune numită curăţenie etnică... 

Adevărul fiind ca toate acţiunile lor dintre 28 iunie 1940 şi 22 
iunie 1941, avînd loc pe timp de pace sunt, nu crime de război - 
care multe porcării şterg ele - ci crime împotriva omenirii, acestea: 
imprescriptibile. 

Aşadar cine sunt negaţioniştii? 

Ei, holocaustologii, cei care acuză pe ne-evrei de “antisemitism” 
şi de “negationism”! 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 406 


«Cine să ne judece pe noi? Pe noi, să ne judece? 
Unde: la... Niirnbergul II, fascist?» 


În ianuarie 2002 pe canalul de televiziune francez Paris Première 
a avut loc o dezbatere (încă una!) în jurul Cărţii negre a comunis- 
mului, în prezenţa coordonatorului volumului Stephane Courtois. 
Participa şi un tânăr extrem de politicos, corect îmbrăcat, cu cravată; 
vorbea cu glas scăzut. S-a prezentat: 

«Nu sânt scriitor, nici istoric, nici politolog (7)... - însă cum n-am 
mai putut suporta calomniile din cartea... (din bărbie l-a arătat pe 
Courtois), am scris eu, adevărul...» - a arătat altă carte... 

Continuînd a vorbi calm, abia audibil, încă-tânărul politicos a 
explicat ce îl determinase să scrie: Calomnule din... aşa-zisa Carte 
neagră a comunismului în privinţa numărului astronomic al aşa-ziselor 
victime ale comunismului, apoi afirmaţia potrivit căreia aşa-zisa 
contribuţie a evreilor la aşa-zisa teroare bolşevică, atât din URSS, cât 
şi din ţările din Estul Europei... Odată formulate reproşurile, a tras 
concluzia: 

«Aşa-zisa Carte neagră a comunismului este un Protocol al 
Sionului [corect: Protocoalele, fals operat de agenţii Ohranei, la Paris, 
prin unul, Golovinski, pentru a avea şi mai multe motive de pogrom - 
nota mea, P.G.], iar autorii ei nişte antisemiti!» 

Mi-a sunat cunoscut-neplăcut sigla verbală “aşa-zis”: indica 
prezenţa la cuvânt a tovarăşului nostru de nădejde procuror-de-la- 
procuratura-statului (!) şi a nemuritoarei sale tovarăşe de viaţă (şi de 
procuratură-a-statului): limba de lemn transmisă genetic urmaşilor 
urmaşilor urmaşilor - dacă au fost crescuţi în aceeaşi atmosferă 
verbală. 

S-a angajat, totuşi, un fel de dialog. La un moment dat Courtois 
l-a întrebat pe ce se reazemă în contestările sale. Junele politicos - şi cu 
cravată - i-a răspuns, senin: 

«Mi-au povestit mie părinţii. Ei au citit întâi şi m-au asigurat: tot 
ce se scrie, aici, despre comunişti în general, despre cei polonezi în 
special este o imensă minciună. Cât despre evrei... Tot ce se spune, 
aici, despre evrei este pură calomnie. Antisemită» - nu ridicase deloc 
tonul, vorbise otova. «Tata nu minte, el este om de drept - şi mama la 
fel...» 

S-a lăsat tăcerea - a rupt-o tot Fiul Dreptilor: 

«Scrieţi că noi (nimeni nu-l arătase, Courtois nu-l numise şi nu 
scrisese în Cartea neagră aşa ceva) că noi, evreii comunişti vom fi 
judecaţi la un Niirnberg II...» 

«Dacă naziştii au fost judecaţi şi condamnaţi în Procesul de la 
Nürnberg, este drept ca şi comuniştii vinovaţi de crime împotriva 
umanităţii să fie judecaţi», a precizat Courtois. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 407 


Şi iarăşi s-a lăsat tăcerea. Tânărul politicos îl privea pe Courtois; 
pe Ardisson (animatorul emisiunii); pe ceilalţi partici-panti - surâzînd, 
ca şi cum copilaşii din jur spuseseră o prostioară, însă el, adultul, nu se 
supăra pe ei, necum să-i bruftuluiască. 

În cele din urmă a deschis gura şi a spus în soaptä, dar cu 
bunăvoință, ba chiar cu milă - o milă nesfârşită (subliniez spusele 
sale): 

«Cine să ne judece pe noi? Pe noi, să ne judece? Unde: la... 
Niirnbergul II, fascist?» 

Nu pot uita privirea blajină, înţelegătoare faţă de slăbiciunile 
vârstei mentale a celor care îi calomniaseră pe tatăl său şi pe mama sa 
- oameni drepţi, cum doar nişte părinţi pot fi - şi pe prietenii şi pe 
colegii şi pe tovarăşii din câmpul muncii procuraturii-de-stat-şi-de- 
partid din Polonia (aceeaşi ca în România, ca în Ungaria, ca în 
Cehoslovacia, ca în Bulgaria, ca în RDG - cu toatele fiice ale 
Nemuritoarei Gândiri Vâşinskiene), pretinzînd în mod incorect, de-a 
dreptul insultant (antisemit!) că şi comuniştii comiseseră crime; că şi 
ei ar trebui judecaţi şi condamnaţi. Nici vorbă: comuniştii - mai ales 
evreii comunişti - nu făcuseră aşa ceva, lor li se făcuseră tot felul de 
porcării, totdeauna - cine susţine contrariul este un fascist. Si un anti- 
semit - tot nu ridicase tonul... 

În disperatul optimism al meu, nădăjduiesc din toată inima că nu 
vor fi excesiv de multi evrei ca acel fiu de Părinţi Drepti; 

Mai sper că vor fi destui care să discute calm, cumpănit, 
ne-isteric despre Basarabia, cheie a înţelegerii răzbunării sângeroa- 
se, criminale, a românilor pe evrei, după 22 iunie ‘41 - pentru fapte - 
nici azi recunoscute - anterioare: începînd din 28 iunie 1940, nu mai 
puţin sângeroase, bestiale şi a pedepsirii acelor evrei care se puseseră 
în slujba duşmanilor noştri: ruşii; 

Despre Basarabia cea care, dacă a ajuns ce a ajuns, astăzi: o ruină 
a ruinelor, un rezervor de sclavi ai celui de al treilea mileniu, un 
şeptel de carne albă - se datoreşte în mare măsură muncii neobosite, 
permanente a bolşevicilor evrei care, începînd din 27 martie 1918 
şi-au sacrificat tinereţea, libertatea, viaţa pentru cauza recuperării şi 
“întoarcerii ei la sânul Patriei Sovietice”, pentru “intrarea în 
componenţa URSS”. 

Paris, 2002-2004 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 408 


Post-Scriptum 21 martie 2003 


S-a inițiat la Chişinău edificarea unui Memorial al Pogromului 
din 1903. Foarte bine: cinstită să fie memoria evreilor - eterne 
victime ale eternilor ruşi - ei stăpâneau atunci jumătatea orientală a 
Țării Moldovei, răpită la 1812, de ei botezată : Bessarabia. 

Unde anume va fi înălțat Memorialul Pogromului? 

Cumva pe locul în care fusese ridicat, în 1942, Monumentul 
Unităţii Naţionale sau Turnul Dezrobirii, operă a arhitectului Octav 
Doicescu, pe o colină care domina oraşul, lângă Ghidighici, însă după 
doi ani, în 1944, la re-ocuparea Basarabiei, bolşevicii îl dinamitaseră, 
stergindu-l şi din amintiri?; 

Realizatorul Memorialului Pogromului din 1903 să fie - ca din 
întâmplare - fiul (sau nepotul) celui care în 1944 a aruncat în aer 
Turnul Dezrobirii? 


(...) 
Post-Scriptum 29 iunie 2003 


Cu câteva săptămâni în urmă la Bucureşti, cineva afirmase că un 
volum de documente privitoare şi la agresiunile evreilor în timpul 
evacuării din Teritoriile Cedate (28 iunie-3 iulie 1940) ar fi fost trimis 
la topit de către editor, Augustin Buzura, “în urma intervenţiei 
Federaţiei Evreilor”. Alt/cineva (Dorel Dorian) contestase: el, mem- 
bru al Federaţiei Evreilor, nu avea cunoştinţă de aşa ceva. 

Iată că Aldine (supliment săptămânal al României libere) din 21 
iunie 2003 reproduce două pagini de gardă din vol I. (1939-1941) al 
cărții Situaţia evreilor din România şi explică, sub titlul: 
“Renaşterea unei cărţi «topite» ” povestea-cărţii: 

“în preziua lansării ei pe piaţă, cartea a fost interzisă şi dată 
la topit, din ordinul d-lui Augustin Buzura, directorul Fundaţiei 
Culturale Române. Motivul: protestul unor aşa-zişi istorici evrei, 
foşti profesori de marxism la ‘Stefan Gheorghiu”” (subl. mea). 

Nici chiar eu nu mersesem atât de departe cu acuzaţiile la 
adresa romancierului maramureşean. Îmi făcusem cunoscute opiniile 
despre “curajul anticomunist” al lui, din 1990, socind lumea-bună- 
clujeană: I. Vartic, M. Zaciu (deşi mai apoi, în Jurnal I, 1993 acesta 
din urmă nu se indigna de ceea ce scria el însuşi despre “G.” sau/şi 
despre “Gusti”): 

[- veninos din fire, îmi amintisem: în vara anului 1972, când îl 
recomandam (pe Buzura) editurii Gallimard pentru traducerea în 
franceză - pe lângă Bănulescu şi Breban - autorul, prezentat de mine 
ca... anticomunist, tocmai publicase pe jumătate de pagină din 
Steaua?, Tribuna? o închinare smerită lui Ceauşescu; 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 409 


- “după rivulufie” veninosul de mine atrăsese atenția asupra 
caracterului pur securist al articolului semnat de Buzura în România 
literară. “Fără violență!” în care răzbăteau guifaturile de moarte ale 
“membrilor Organului” (vorba maselor largi de victime ale 
Violentei), temindu-se de venirea ceasului räspläfii şi cerşind... 
nonviolenţă; 

- am Zugrăvit în scris - cu cerneală de venin - (în Bonifacia) 
“Masa lui Gogu de la Casa Scriitorilor”. Vorbesc de Gogu Rădules- 
cu, dezertor din Armata Română, întors din Rusia în 1944, “pe tanc”, 
devenit unul din cei doi “supraviețuitori” ai întredevorării ştabilor 
moscoviți - celălalt: L. Răutu. Tovarăşu ' Gogu făcea pe culturalul, îşi 
alcătuise o curte-de-şatră din scriitori extrem de demni şi de rezistenți 
prin cultură, ba chiar excesiv de “anticomuniști ”- ca Buzura, 
Blandiana, Rusan, Zaciu, Dinescu, Manolescu, Dimisenii, Ornea - 
care îl vizitau cu drag şi acasă; 

- am răspândit, în scris, veninul mai multor exilați potrivit căruia 
în perioada neagră de după 1984, când în ţară erau distruse biserici, 
palate, case de oameni sărmani, când sindicaliştii erau internaţi la 
nebuni, când erau rupti în bătăi răzvrătiţii de la Braşov, scriitorul 
maramureşean Buzura vizitind Germania Federală, explica, sfătos şi 
nemților şi românilor - mai ales celor de la Europa Liberă: 

«Problema noastră, acum, nu e Ceauşescu, nici comunismul - 
problema noastră, acum: Ungurii care vor să ne ia Ardealul); 

- am mai arătat (cu gelozie şi cu venin) cum, în fruntea Securităţii 
Culturale Române, Buzura a pus mâna pe aproape toate publicaţiile 
din Basarabia şi sub pretextul: «Eu dau banii!» (din buzunarul cui?), 
a impus programul Organului în general, al său în particular: din 
revista Contrafort a făcut o Dilemă bis, destinată a semăna confuzia 
culturalistă de tip Pleşu în capul şi în inima basarabenilor analfa- 
betizati de ruşi]. 


Deci fapta lui Buzura datează din 1994 - stă scris pe pagina de 
gardă a cărţii (topite). Că eu nu am avut cunoştinţă de ea: de crezut, 
niciodată n-am fost în secretele (dumne)zeilor de la Securitate - dar să 
nu fi aflat Pleşu?, Liiceanu?, Manolescu?, Blandiana? Uricaru?, 
Adameşteanu?, Mircea Martin (aflat cu întreaga familie în Fundaţia 
Securia?), Dinescu? Dimisianca?, Prelipceanu, Denisa Comănescu? 

Ba vor fi aflat - ei şi? Câte altele asemenea vor fi aflat la viaţa 
lor, dar au tăcut, în virtutea înţelepciunii de veacuri a poporului 
român: «Fiecare cu “micile-i economii-porcării "»; precum şi din 
tradiţie: intelectualul român - de orice sex ar fi - se ocupă de slujba 
lui, de apartamentul lui, de cartea lui, doamne-fereste să iasă-n faţă, 
să apere principiul carte, principiul libertate...- el supravieţuieşte, 
rezistind... cultural, adică urmărindu-şi interesul, nu vreun păcătos de 
principiu... 

Atunci - în 1994 - a avut loc “Evenimentul cultural”: distrugerea 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 410 


unei cărți capitale pentru comunitatea românească, ţinută în 
ignoranță jumătate de secol în legătură cu propria-i istorie. 

Nu cunosc numele componenților delegaţiei indignate - şi nu 
găsesc nimic inedit în comportamentul evreilor de a impune-mentine 
tăcerea asupra “activităţilor” lor, însă cu certitudine era prezent la 
datorie Radu Florian: el fiind, nu doar specialist în istorie, ca orice 
tov’ prof” de materialism-stalinism dar si ca supravieţuitor al Trenului 
Morţii... Să lipsească tocmai el de la o asemenea “acţiune-de-luptă- 
împotriva-faşismului-şi-antisemitismului-tradițional-românesc ”? 

Teşu Solomovici: mereu la datorie! El, sentinelă, a... desminţit 
afirmația “unora”: Federaţia Evreilor din România ar fi intervenit si 
ar fi obținut distrugerea volumului de documente. Nu-i adevärat!, 
Federaţia nu a făcut niciodată una ca asta - nici cu Eminescu... 
Imediat după negarea totală a unei astfel de bănuieli Teşu Solomovici 
a continuat: “Oricum, documentele acelea erau insuportabil de 
antisemite”. 

Documentele erau insuportabil de antisemite, însă faptele 
evreilor în Basarabia şi în Bucovina nu erau deloc insuportabil de 
antiromänesti! 

Carte topită... 

a) în luna mai 1990 Liiceanu mi-a publicat Culoarea 
curcubeului, Cutremurul oamenilor, însă la o zi-două a retras din 
librării volumul de mărturii despre mişcarea drepturilor omului din 
1977, l-a depozitat, iar în 1992 l-a dat la topit. La ordinul-cererea cui? 
- nu cumva din proprie iniţiativă, de persoană grijulie cu viitoru-şi 
de aur?); 

- alt editor. Sorescu - a distrus plumburile romanului meu Gardă 
inversă. Inutil să întreb: «la cererea cui?», fiindcă sânt convins: 
nimeni nu-i ceruse lui Sorescu să facă ceea ce, iată, ştia el, din 
mosi-strämosi: fie să păstreze ceva, fie să câştige ceva (portofoliul 
de ministru al culturii sub Iliescu nr. 1). cu orice preţ; 

b) carte nepublicată: Uşa noastră cea de toate zilele - /a Cartea 
românească în 1970: Ivasiuc s-a trezit spunind: «sub personajul 
cutare este, de fapt, Nicolae Ceauşescu, sub cutare: Elena Ceauşescu» 
- iar confrații - în ordine: Marin Preda, Gafiţa, Țepeneag, Mircea 
Ciobanu, deşi citiseră manuscrisul, nu îndrăzniseră să-l contrazică 
(excepţie: Geta Dimisianu şi Al. Paleologu). Rezultat: cartea “nu a 
fost aprobată” (nici respinsă!), autorul total interzis, soţia şi socrul şi 
ei interzişi. 

Aici nu a intervenit Organul: cenzura, securitatea - ce nevoie să 
asude Aparatul de Represiune când, într-un Piteşti după Piteşti 
românii se reprimau unul pe altul, aici lucrind şi frica-la-scriitorul- 
român-de azi. 

Nu fac parte dintre “creştinii” care dispensează Aparatul de 
orice responsabilitate, cu diversiunea: «Dac-ar fi ştiut Ceauşescu ce 
porcării se fac în numele lui...» - asta este gândirea scurtă, scurtată, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 411 


a robului din tată-n fiu încercînd să se pună bine cu Stăpânul (chiar si 
în lipsa lui), dînd întreaga vină pe vechil; 

Nu fac parte nici dintre cei înclinați să ierte “micile păcate” ale 
lui Liiceanu, ale lui Sorescu (distrugerea cărţilor într-o comunitate ca 
a noastră, lipsită de cărţi) - precum Monica Lovinescu, Virgil lerunca, 
Gabriela Adameşteanu, fiindcă nu lor, oltenilor, le distruseseră cărţile 
cei doi editori olteni - ci unui basarabean ca mine! 

Ci dintre puţinii care se întreabă: 

Ce fel de “director de opinie” (mai) poate fi scriitorul-editor care 
distruge cărți: Liiceanu, Sorescu, Buzura? Dar cel care îi apără pe 
distrugătorii de carte? Fapta anticulturală a lor este rezultatul 
doctrinei... “rezistența prin cultură”: la ce au folosit Monicăi 
Lovinescu şi lui Virgil Ierunca deceniile petrecute în exil, de unde 
apărau libertatea, est-ethica?, dacă din 1993 l-au justificat, l-au apărat 
de “agresiunea victimelor” pe Liiceanu în culturala - ce să mai 
vorbim de... morala - acţiune de trimitere la topit a unei cărţi de 
mărturii despre anul 19772; 

Ce fel de scriitor, de editor, de intelectual este Augustin Buzura, 
cel care a trimis la topit o culegere de documente ale istoriei noastre 
- ocultate, interzise - ca, repet titlul:“Al doilea Război Mondial/ 
Situaţia evreilor din România ”? 

Buzura: şi el pur produs al “rezistentei-prin-culturä”. 

Faptul că “în cele din urmă” şi această culegere de documente 
va ajunge în mâinile cititorului ţinut în ignoranță, nu doar de 
comunişti, nu doar de masele-largi-de-evrei-indignaţi, ci de români 
de-ai noştri (unde mai pui: maramureşean - ca Ivasiuc...) dovedeşte 
încă o dată: răul pe care ni-l facem noi înşine, cu mâna noastră (din 
analfabetism, din lasitate, din idioțenie) - acela este Răul cel Mare. 


P.P.S 1 septembrie 2003: 


Volumul Situaţia evreilor din România, 1931-1941 a fost, 
totuşi, scos la lumină de editura Tara Noastră. 

Am folosit cu mare întârziereo parte din documentele conţinute : 

Între 1944-1989 - 44 ani - ni le-au interzis ruşii; între 1989 şi 
2003 - alţi 14 ani - ni le-au interzis evreii... 

… Cu deloc neglijabilul concurs al romancierului maramureşean 
Augustin Buzura - să ne trăiască! ÎI meritäm. 


P.P.P.S. 11 noiembrie 2003: 


Aflu că Augustin Buzura, distrugător al unui volum de documen- 
te privind crimele evreilor în România - a primit diploma de Doctor 
Honoris Causa al Universităţii din Ierusalim. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 412 


Eu nu m-aş fi lăsat dezonorat: să fiu recompensat, de către evrei, 
oameni ai Cărţii, pentru că am distrus Carte? Să fiu sărbătorit de 
ne-români pentru că i-am furat, i-am trădat, i-am vândut pe 
români? 

Nici evreii nu s-au dovedit a fi mai breji: honorind-causa 
distrugerii unei cărţi, au dovedit: 

1) nu (mai) sunt oameni-ai-Cărţii; 

2) au confirmat că ei, evreii din România cu adevărat 
protestaseră în 1994; că în adevăr ceruseră păstrarea tăcerii asupra 
crimelor lor, pentru a nu fi ştirbită Perfecta Minciună Etnică a 
“Holocaustului Românesc”, fabricată la Tel Aviv si la Washington. 

Cât despre Doctorul (Honoris Causa) Augustin Buzura... - chiar 
să nu fi observat nimeni că acea diplomă i-a fost acordată postum? 


Post-Scriptum 7 iulie 2003 


Din Cartea cărţilor interzise editată recent de Victor Frunză la 
Bucureşti vedem-citim negrul-pe-alb al ukazului până acum secret al 
culturalizatorilor sovietici; al “Luminătorilor de la Răsărit”, în 
frunte cu Ana Pauker, I. Chisinevski, L. Răutu, S. Toma, fini 
cunoscători, nu doar ai limbii, ci şi ai literaturii române - şi, amănunt 
extrem de important: capabili să se iscălească, în româneşte! 

La 1 mai 1948 erau interzise “deocamdată doar”... 8.000 titluri. 

După Lista Neagră emisarii (pe tancuri) ai lui Stalin i-au 
expulzat din literatură pe: Alecsandri, Alexandrescu, Bălcescu, 
D. Cantemir, Coşbuc, Eminescu, Filimon, Goga, Hasdeu, lorga, 
Ispirescu, P. Istrati, Kogălniceanu, Şincai, Vlahuţă... 

Listaşii Negri ne-au mai interzis: 

a) scriitorii originari din Basarabia şi din Bucovina de Nord 
(33 autori, cu 79 titluri), “acei fasisti care, deşi cetățeni sovietici, îşi 
trădaseră patria, URSS, scriind în mod dusmänos cuvinte ca 
«Basarabia», «Bucovina» ”: 

Zamfir Arbore (3 titluri); Alexandru Averescu, g-ral (2 titluri); 
G. Gh. Bezviconi, (3 1.); Dumitru Bogos; Alexandru Boldur (7 t.); Ion 
Buzdugan (2 t.); Robert Cahuleanu (Eisenbraun, Ciurunga); Ovidiu 
Caledoniu; Gheorghe Cardaş, Petre Cazacu (11 t.); Stefan Ciobanu 
(7 t); D. Ciugureanu; Neculai Coban; Victor Crăsescu (St. 
Basarabeanu); P. Crihan (2 t.); Sergiu-Victor Cujbă, Leon Donici, (2 
t); Tatiana Găluşcă, Gurie, mitropolit (2 t.); Ion Inculeţ; Dimitrie lov 
(5 titluri); Gh. Madan (5 t.); Alexei Mateevici; Dumitru Moruzzi (3 t.); 
Sergiu Matei Nica; C. Negruzzi, lon Pelivan; Mihail Romaşcanu; Al. 
P. Smochinä; N. P. Smochină (10 titluri); 

b) autori (13, cu 43 titluri) care scriseseră... - (şi) despre 
Basarabia, Bucovina: 

lon Antonescu, g-ral; Mihai Antonescu (3 1.); Gh. I. Brătianu, 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 413 


(2 t. din totalul de 22 interzise); Teodor Chirileanu; Mihai Eminescu 
(3 t. din 11 interzise); Onisifor Ghibu (9 t. din 22); Petre Hanes 
(3 t. din 4); Vasile Hanes (2 t. din 5); Nicolae Iorga (8 t. din 29); Gib 
I. Mihäiescu; lon Nistor (6 t. din 28); Gh. Popa Lisseanu (1 t. din 5); 
Gh. Tătărescu [Bessarabie et Moscou, 7926, Evacuarea Basarabiei 
şi a Bucovinei de Nord]; Radu Tudoran [Oraşul cu fete sărace, Un 
port la răsărit]. 


Epurarea cărţilor din 1948 nu a fost prima, nici ultima. Toți 
scriitorii de valoare au fost interzişi, mai uşor fiind de numit autori 
care, datorită vânzării de sine şi de frate-cititor au fost partial 
acceptaţi. În 1950 nu mai existau în literatura noastră nici Arghezi, 
nici Bacovia, nici Barbu, nici Blaga, nici Lovinescu, nici Maiorescu, 
nici Pillat, nici Rebreanu, nici Stere, nici Vinea - “în schimb” îi aveam 
pe Neculufä, A. Toma, E. Frunză, Breslaşu... Datorită acțiunilor 
“culturalizatoare ” ale kulturalizatornicilor de la Răsărit (de unde ne 
venea lumina...). 

Au urmat “reabilitări” (toate parţiale, ale textelor), dar si 
“interziceri temporare” - câte o carte a câte unui autor - precum şi 
interziceri definitive ale autorilor “plecați” din ţară, fie ca emigranți 
(în Israel, în RFG), fie ca solicitanti de azil politic. 

Mă pot lăuda că am fost primul român care a scris-publicat în 
Occident despre atacul sovietic asupra cărţii româneşti - în Ostinato, 
în Uşa..., în Gherla, în În Cerc, în Gardă inversă, toate scrise în 
România, între 1965-1975; în cele din exil: Culoarea curcubeului 
(volum de mărturii despre anul 1977, trimis la topit de Liiceanu - nu 
voi înceta să repet), Soldatul câinelui; pe larg în: Din Calidor, unde 
am vorbit de “preludiul basarabean” (1940-1941) al interzicerii, al 
arderii cărţilor “fasiste”, imprimate cu “litere burjuiste” (latine); am 
continuat Lamentaţiile pe Rugul Cărţilor Arse în Arta reFugii; în 
Astra (volum în întregime dedicat distrugerii cărților de către ruşi prin 
rusificatorii locali). Sabina şi Roman intim continuă (si încheie) ciclul 
autobiografic al meu si al Generației Fără Cărţi - care a început în 
România, nu în 1946, prin întâiele ukazuri de “scoatere din circulaţie a 
publicațiilor”; nici în 1948, când a fost emisă interdicţia a 8.000 titluri 
“faşiste”, ci în... 28 iunie 1940, după ocuparea prin violenţă a 
Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Hertei. 

Adevărat: cărţile mele înşirate mai sus nu au fost accesibile 
cititorului român decât începind din 1990 - însă unii ascultători ai 
postului de radio Europa liberă vor fi aflat câte ceva din/despre ele, 
începînd din 1971. 

Cine să fi fost - în Teritoriile Ocupate, din 1940, în România, după 
23 august 1944 - alcătuitorii de Liste Negre (de oameni, de cărți)? 

Ei, cine! Listaşii Roşii! 

Elogiind munca editorului Victor Frunză, atrag atenţia asupra 
inexactităţii de la pag. VIII: “...cărți au fost distruse fizic, topite, nu 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 414 


numai între 1944-1948, ci şi după aceea, până în 1989” (s. m.). 

Nu, dragă Victor Frunză: bravi “anticomunişti”, deveniți 
rezistenţi-prin-cultură (după rivulufie, când mulți viteji s-arată), tot 
atunci deveniți editori - au distrus cărţi şi “după 1989”: 

- Gabriel Liiceanu: a retras, în 1990, din librării volumul meu de 
memorii despre anul 1977, Culoarea Curcubeului şi /-a trimis la 
topit în 1992, pentru a nu pierde editura Humanitas, moştenită de la 
Valter (prin Petre) Roman; 

- Marin Sorescu: a topit, în 1993, plumburile romanului meu 
Gardă inversă, ca să obțină portofoliul Ministerului Culturii... 

- Augustin Buzura: în 1994 a topit volumul I din Situaţia 
evreilor din România, 1939-1941 - ca să nu piardă tronul Fundaţiei 
Culturale “România-Securităţii ”. 


Post-Scriptum 4 martie 2004 
4 Aprilie 1944 


Peste o lună de zile - la 4 aprilie 2004 - se vor împlini 60 ani de 
la Masacrul din Gara de Nord şi Triaj Bucureşti - victime: în 
majoritate refugiaţi din Basarabia, Bucovina de Nord şi Herţa, 
adunaţi în vederea “dispersării în vestul țării”; autori: americanii. 

Nu există familie de basarabean, bucovinean, hertean care să nu 
aibă doi-trei-patru membri (civili) împuşcaţi de komisarii NKVD, 
începînd din 28 iunie 1940, sau dispăruţi fără urmă în Siberia cea de 
ghiaţă; şi nu există familie de basarabean, de bucovinean de nord, de 
hertean - ba chiar din nordul Moldovei propriu-zise (de unde românii 
fugiseră de ruşi, începînd din martie 1944) care să nu aibă măcar un 
membru ucis în Bombardamentul American din 4 aprilie al Gării de 
Nord. Numai că despre autorii masacrului nu se vorbeşte nici în ziua 
de azi decât cu mari retineri, de teamă că vinovatii de uciderea a mii 
şi mii de civili ne vor pedepsi, ei - pentru ne-tăcere. Fiindcă 
totdeauna, peste tot călăul a avut idei puţine, în schimb, fixe: victima 
nu trebuie să deschidă gura, nu are voie să se plângă de ceea ce a 
suferit - altfel riscă să fie tratată de: anticomunism, de antisemitism, 
de antiamericanism - şi să suporte consecinţele. 

Si familia mea are mortul ei de la 4 aprilie 1944: Ignat Goma, 
fratele mai mic al tatei - cel mai-mare, lon Goma avea să piară, în 
octombrie acelaşi an, de foame şi de sete într-un lagăr de “trădători 
ai Patriei Sovietice” (cumva la Bălţi?): prizonieri de război români 
originari din Basarabia şi din Bucovina de Nord capturați după 23 
august 1944. 

Despre acestea şi despre altele am scris în Din calidor, în Arta 
Refugii, în Astra, în Sabina, în Roman intim... 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 415 


De cum am fost liberaţi din Lagărul “de Repatriere în Siberia” 
de la Sighişoara, la sfârşitul lunii mai 1945, l-am căutat prin Crucea 
Rosie pe fratele tatei, Ignat. Până în februarie 1967, când a murit tata, 
nu am primit vreo informaţie. Ştiam atât: înainte de 4 aprilie 1944 
locuia pe Calea Griviței... 

După: nu mai locuia nicăiri. 

Acest lucru îl ştiam de atunci: că nu ştim nimic. 

Însă după trecerea a 33 ani, în aprilie-mai 1977 când am 
fost re-re-re-arestat, am aflat din gura colonelului securist 
Vasile Gheorghe apoi din a generalului şi mai securist Pleşiţă că nici 
nu trebuie să ştiu, pentru că “întâmplarea aia” a fost şi rămâne 
secret de stat! 

Am dedus - atunci; mi s-a confirmat apoi: 

- în acel moment (oricum, între 4 aprilie şi 23 august 1944) 
guvernul Antonescu nu avea interes să-i irite pe americani acuzindu-i 
de crime împotriva omenirii: trata cu ei, la Cairo, la Stockholm (!) 
ieşirea ţării din război - deci a impus tăcerea asupra întâmplării; 

- de la 23 august 1944 până în martie 1965 guvernul comunist al 
lui Dej, impus de ruşi, chiar de era antiamerican, nu avea interes să 
vorbească despre întâmplare. ar fi trebuit să amintească despre 
sutele de mii de români (consideraţi “cetăţeni sovietici, trădători de 
patrie” - sovietică) re-fugiţi din calea năvalei hoardelor ruseşti; 

- după martie 1965 Ceauşescu ar fi putut vorbi de întâmplare, 
dacă ar fi fost cu adevărat independent de ruşi (în ciuda Războiului 
Rece, americanii şi ruşii aveau/au secrete comune de păstrat - printre 
altele: numărul evreilor lichidaţi de germani, numărul germanilor, al 
românilor civili ucişi de Aliaţi...); 

- după decembrie 1989: cine să aducă vorba despre 
întâmplarea de la 4 aprilie 1944?: 

- Iliescu? - el ştia, dar câte altele ştia el, însă a tăcut, tace, 
ca un disciplinat activist comunist (iar de la o vreme, cu obrăznicie, 
pretinde că în decembrie 1989 acţionase ca... om al americanilor încă 
din... 19811); 

- Constantinescu? - cel care se lăuda că este basarabean, 
fiindcă s-a născut la Tighina (ei şi?, cunosc pe cineva pe care maica 
sa îl născuse într-un avion: înseamnă că este avionean?) - nu ştia, nu 
a ştiut, nu va şti nimic, nicicând; 

- Coposu? - Tatăl Naţiei îi tratase de... minoritari pe 
basarabenii şi pe bucovinenii veniţi în decembrie 1989 să ceară alipi- 
rea la Patria Mamă - de care el (şi Măgureanu) nu avea(u) nevoie!; 

- istoricul Zoe Petre? - Doamne fereşte!, să-şi strice 
dosarul propriului serviciu de cadre, scriind adevărul istoric - despre 
întâmplare? În apărarea “românofonilor "? Dar unde ne trezim? 

- G. Adameşteanu? G. Liiceanu? - ei sânt nişte biefi 
olteni, nu se amestecă în treburile interne ale întâmplărilor... 
Republicii Moldova! 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 416 


Câţi civili au fost ucişi atunci (numai în 4 aprilie, fiindcă 
Bucureştiul a fost supus altor raiduri aeriene) de bombele americane? 
“Între 5.000 si 25.000”- evantaiul larg vine de la... secretul de stat 
sub trei dictaturi... 

Crima americanilor - uciderea în masă, a civililor - la 4 aprilie 
1944 în Gara de Nord a Bucureştiului - a fost, cronologic, prima din 
cel de al doilea război mondial: 

- a doua: în februarie 1945: uciderea a cca 630.000 femei, copii, 
bătrâni, doar la Leipzig şi la Dresda; ca şi la Bucureşti, în 1944, cu 
toţii erau refugiaţi din Est; 

- în august acelaşi an: la Hiroshima şi la Nagasaki: 
130.000+40.000 - cu toţii civili... 

Când vor fi - şi ei, americanii - judecaţi la un Nürnberg? 
Măcar şi-au cerut iertare pentru crima împotriva civililor români 
ucişi în 1944? 

Pe când un Memorial al victimelor americanilor (începînd cu 
băştinaşii indieni masacrați, cu negrii ţinuţi în sclavie, cu chinezii 
lucrind în condiţii de sclavaj - continuind cu japonezii cetăţeni 
americani internaţi în lagăre de concentrare după Pearl Harbour, cu 

japonezii-japonezi, cu vietnamezii, cu sârbii, cu somalienii, cu afganii, 
cu irakienii - şi cu palestinienii, pentru neasistenţă, chiar complicitate 
la crimele israelienilor) - înălțat în faţa Capitoliului? 


P.S. iunie 2006 


“Ambasadorul Taubman şi ministrul Atanasiu au inaugurat 
„Monumentul Eroilor Americani“ din Bucureşti (27 mai 2006) 

Mihai DIAC 

“Ambasadorul SUA la Bucureşti, Nicholas Taubman şi ministrul 
Apărării Naţionale al României, Teodor Atanasiu, s-au întâlnit ieri 
dimineaţă în Parcul Cişmigiu, pentru a inaugura “Monumentul Eroilor 
Americani” din Bucureşti. Monumentul este dedicat celor 378 de mili- 
tari americani care au murit pe teritoriul României în al doilea război 
mondial “Monumentul este dovada tăcută, dar permanentă a sacrifi- 
ciului pe care eroii americani l-au făcut pentru a ne apăra libertatea. 
Şi-au părăsit casele şi familiile. Nu s-au mai întors. Astăzi îi onorăm” 
(subl. mea, P.G.) a declarat Nicholas Taubman. Cu privire la situaţia 
din prezent, ambasadorul SUA a amintit că “o ameninţare la adresa 
libertăţii într-un colţ al lumii este o ameninţare la adresa libertăţii 
pretutindeni” şi s-a declarat mândru că militarii români şi americani 
sunt împreună în Afganistan, Irak şi Balcanii de vest, pentru 
“combaterea terorismului şi promovarea libertăţii”. 


lată că “ambasadorul USA” Taubman se ocupă nu doar de 
interesele Israelului în România, dar şi de pura şi simpla falsificare a 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 417 


istorie - prin inversare: 

- cei “378 de militari americani” erau în realitate aviatori de 
bombardiere; 

- bombardierele pilotate de aviatorii “eroi americani” cum le zice 
Taubman cu o insolentä egalată doar de minciună, departe de a fi 
consimţit la... “sacrificiul pe care l-au făcut pentru a ne apăra liber- 
tatea” (carevasăzică: libertatea noastră, a românilor!) ne-au agresat, 
ne-au atacat mişeleşte, ne-au incendiat sonde şi gări şi case, ne-au ucis 
- mai cu seamă în 4 aprilie 1944 în Gara de Nord din Bucureşti. 

Dar cum îndrăzneşte ambasadorul american Taubman să 
prezinte negrul drept alb? Pe când un monument al aviatorilor ameri- 
cani care îi “liberaseră” pe vietnamezi?; 

Dar cum îi rabdă pământul pe guvernanţii României să accepte 
o asemenea deturnare a adevărului - şi a sângelui? 

Cum... Dacă au acceptat că ai noştri sunt vinovaţi de asasinarea 
a 400.000 de evrei, de ce nu ar ridica din umeri şi ar zice că unde merge 
mia, merge şi suta... eroismului aviatorilor angloamericani care atâta 
ne-au ucis (ca pe unchiul meu, Ignat Goma, fratele mic al tatei, 
dispărut în molozul Gării de Nord la 4 aprilie 1944), încât... ne-au 
liberat! Să recunoaştem: nu doar românii de la “conducerea tării” 
sunt persoane fără cultură, fără morală, fără demnitate, dar şi 
polonezii, dintre care un erou al “Solidarităţii”, Bronislaw Geremek, 
pe când era el ministru de externe (să nu uit: şi dânsul istoric de 
meserie...) a mulţumit americanilor că...“salvaseră Polonia de două 
ori: prima de nazişti [când i-au salvat americanii pe polonezi de 
nazişti?, întrebarea mea, de ne-istoric], a doua oară de comunişti” 
[când, Dumnezeule Mare, i-a salvat America de comunişti? - Polonezii 
s-au salvat singuri-singurei, ajutaţi doar de compatriotul lor Wojtyla, 
Papa loan Paul al II-lea!] 


Gură spurcată, profetesc: 

Tot o otreapă securistă ca V. C. Tudor are să vorbească despre 
masacrul de la 4 aprilie 1944. El - a mai apărat cauza Basarabiei si 
Bucovinei (aşa cum a făcut-o, dar a făcut-o), în timp ce români-bravi, 
ne-securisti se scufundau în pământ până la brâu - cu capul în jos - ca 
să nu se afle că ei ar şti ceva-cumva... 

Să aşteptăm, deci ca unul de teapa lui V. C. Tudor să umble în 
arhivele politiilor succesive, să ne comunice, el, adevărul despre 4 
aprilie 1944? Să ne dea, el, lista victimelor bombardamentelor 
ameri-cane? Să confirme el dacă pata-verde-fără-nume (înainte de 
1989) din nordul Capitalei şi, în recentele hărţi numită: “4 aprilie” 
este într-adevăr locul în care au fost depozitate (cine propune un alt 
termen?), după 4 aprilie 1944, resturile umane amestecate cu molo- 
zul caselor distruse? 

Loc putind fi numit - şi după 60 ani: cimitir? 

Groapă comună?  Groapă de gunoi? 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 418 


P.P.S. 


(din studiul “Prizonieri de război în România” de Alesandru Dutu, 
Florica Dobre, Andrei Şiperco - Magazin istoric nr. 3 mar. 1997): 


“Primul raid aerian asupra României: la 12 iunie 1942; 1 august 
1943: un nou asalt asupra zonei petrolifere Ploieşti, considerată de 
W. Churchill ‘rădăcina pivotantă a puterii germane’; de atasatul mili- 
tar american la Cairo, colonelul Bonner F. Fellers: ‘obiectivul strategic 
al războiului’. Între 4 aprilie si 19 august 1944, alte atacuri din cadrul 
‘Bătăliei Ploieştilor”, pe care generalul N.F. Twining o aprecia ca fiind 
‘una din cele mai mari epopei ale celui de-al doilea război mondial’. 

“Pierderi considerabile [din partea românilor] (circa 193 miliarde 
lei, prețurile din 1945), peste 7 500 morți si peste 7 800 răniți. 
Pierderile anglo-americanilor: 324 avioane doborîte (286 americane şi 
38 engleze) si numeroşi piloți ucişi sau capturați. 

“Din 1 156 prizonieri angloamericani aflați în România în august 
1944, majoritatea erau americani, oameni foarte tineri, cu o vârsta 
medie de 22 ani. Considerau România ‘teritoriu ocupat de germani, 
lipsit de libertate şi autonomie politică’, reprosau [României] de ‘a fi 
furnizat Germaniei petrolul, oferindu-i astfel un sprijin mai eficace 
chiar decât colaborarea militară’. Erau convinşi ca la sfârşitul 
războiului S.U.A. aveau să impună Uniunii Sovietice ‘frontierele 
Europei de mâine, determinate în lumina principiilor de libertate şi 
democrație’. Considerînd ca alianța cu U.R.S.S. convenea Statelor 
Unite atâta timp cât ‘noi dăm material si ei sânge’, ei apreciau ca 
eforturile americane aveau sa fie dirijate ‘în sensul organizării unor 
mari confederații care să conducă finalmente la crearea Statelor Unite 
ale Europei”. 

“Impresionati de modul în care erau trataţi de către autoritățile 
româneşti şi de populaţie, piloţii prizonieri au declarat în unanimitate 
că “regretă în mod sincer cele întâmplate” (victimele omeneşti), că au 
avut ordine stricte să bombardeze “numai obiective militare”. 
Altitudinea mare de zbor, instructia incompleta a unor echipaje, reacția 
ferma a artileriei antiaeriene şi a aviaţiei de vânătoare româno-germa- 
ne, arătau ei, i-au pus în situaţii dificile, bombele nemaiputind fi 
lansate cu precizia cuvenită. Semnificativă este în aceasta privinţă 
precizarea piloților englezi: ‘Nu avem de ce să urmărim teroarea în 
România deoarece aceasta ţară nu are posibilitatea sa facă altceva 
decât exact ceea ce face acum. Putem să bombardam oraşele ei zi şi 
noapte; prin aceasta nu se poate spera nici o schimbare politică atâta 
vreme cât trupele roşii au invadat o mare parte din teritoriul ei şi 
ameninţă cu invadarea restului. Situaţia României este din cele mai 
nenorocite şi în Anglia se cunoaşte lucrul acesta.” 

“Avînd o îndelungată experienţă de zbor, aviatorii britanici erau 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 419 


“foarte disciplinati şi respectuosi, în contrast cu prizonierii americani, 
nepătrunşi de disciplina militară şi foarte degajati în discuţiuni”, după 
cum consemna un document militar românesc. Ei respectau “cu stric- 
tete păstrarea secretului militar”, refuzînd, la interogatorii, “în cea mai 
politicoasă formă” sa dea relaţii cu caracter militar. Cultura lor gene- 
rală era superioara celei a camarazilor lor americani, cunoscînd mai 
bine problemele specifice româneşti. Dar si ei au ignorat pericolul 
sovietic, apreciind că în momentul în care se va dovedi ca U.R.S.S. va 
urmări "anexiuni teritoriale şi răspândirea comunismului în dauna 
libertăţii şi democraţiei”, se vor lua măsuri. Erau convinşi că mai 
târziu sovieticii ‘vor fi siliți să-si retragă trupele” (s.m. P.G.). 

“Englezii îi considerau pe americani “novici în aviaţie şi amatori 
în război”. Americanii îi ironizau pe englezi - ‘de ce mai vizati când 
bombardati, ca tot nu nimeriti nimic?” (lansaseră bombe la întâmplare, 
inclusiv cele şase căzute în curtea Regimentului "Mihai Viteazul" din 
Bucureşti, în faţa dormitoarelor în care fuseseră cazaţi aviatorii 
americani). În replică, englezii le spuneau că trecînd prin Bucuresti au 
văzut “vreo 6 000 de bombe americane căzute în alte locuri decât 
obiectivele cărora le fusesera destinate”. 

“Cu tot tragismul unor situaţii, autorităţile şi populaţia româ- 
nească au făcut dovada unor sentimente şi atitudini la care prizonierii 
nu se aşteptau. Mulţi au declarat că după ce oamenii aflau că sunt ame- 
ricani şi nu ruşi, sătenii încetau “orice acţiune de molestare”, i-au 
“aşezat la masă, le-au dat să mănânce, să bea, au stat de vorbă cu ei, 
le-au dat o mică provizie de merinde, după care au anunţat jandarmii 
şi i-au predat”. În mai toate cazurile, prizonierii au rugat “să nu fie predati 
autorităţilor germane”. 

“Prizonierii valizi capturați la 1 august 1943 au fost internaţi în 
curtea Seminarului central din Bucureşti, cei răniţi la Spitalul de zona 
interioara nr. 415 din Sinaia. La 24 septembrie 1943, prizonierii din 
Bucuresti au fost transferați în Lagărul de la Timisul de Jos, cazaţi în 
două clădiri: vila funcţionarilor Primăriei municipiului Braşov (56 
locuri) şi vila Primăriei oraşului Giurgiu (30 locuri). “Cazarea - 
mentioneaza un document al M.St.M. - este asigurată în foarte bune 
condițiuni şi pentru iarnă, toate camerele avînd sobe de teracotă, insta- 
laţii de baie şi closete în interior”. 

“Prizonierii au primit solda corespunzatoare gradelor din armata 
română, dispuneau de popotă (cantină) separată, costul mesei (în limi- 
ta a 200 lei) fiind reţinut din soldă. Suma ramasă disponibilă era folo- 
sită de fiecare pentru cumpărături, inclusiv pentru alimente nerationa- 
lizate. Deoarece art. 11 al Convenţiei de la Geneva nu prevedea 
acordarea de solde şi pentru sub ofiteri şi trupa, acestora li s-au 
alocat sume pentru cele necesare, egale cu al ostaşilor români. 
Ulterior, guvernul român a hotărit sa plătească solda şi subofiterilor 
şi trupei şi să înființeze şi pentru ei o popotă, cheltuind pentru fiecare 
persoană 120 lei pe zi (s.m. P.G.). 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 420 


“În primăvara anului 1944, sporind numărul de prizonieri anglo- 
americani, la Bucureşti a fost înfiinţat Lagărul nr. 14, unde prizonierii 
cazaţi, chiar daca nu s-au bucurat de aceleaşi condiţii ca cei de la 
Timişul de Jos, au avut posibilitatea să ‘se întreacă în turnee de 
bridge, sa monteze un spectacol de estradă şi alte mijloace de amuza- 
ment’. “Ne tratează mai bine ca pe soldaţii lor” (Frederich C. Mee). 
Thomas Fallon îşi informa familia ca “toţi băieţii sunt foarte 
recunoscători” pentru că li se promisese ca în fiecare duminica li se va 
oficia “slujba religioasă catolica”, iar James E. Mann remarca cum în 
spitale “lumea ne tratează ca şi cum am fi de-ai lor”. 

“Autorităţile române au făcut ca repatrierea foştilor prizonieri să 
se facă rapid si în perfectă ordine. Chiar dacă, în vara anului 1944, au 
trebuit să suporte, alături de întreaga populaţie a Capitalei, 
consecinţele intensificării bombardamentelor executate de camarazii 
lor, prizonierii anglo-americani avusesera ocazia să se convinga de 
“spiritul de umanitate şi de sentimentele creştineşti cu care au fost 
întâmpinați” ”. 


Nota autorului: Din textul de mai sus aflăm că prizonierii 
americani şi englezi care încercaseră să evadeze fuseseră pedepsiţi 
prin trimiterea în Lagărul de prizonieri nr. 1 de la Slobozia-lalomița... 

În 1943 tatăl meu, Eufimie Goma era internat acolo, ca 
“prizonier sovietic” (arestat de NKVD în ianuarie 1941, în Basarabia 
cedată, deportat în Siberia, în 1942 a fost încorporat cu forţa în... 
Armata Roşie, în ianuarie 1943 luat prizonier de germani, dirijat spre 
România, ca repatriat, ajunsese în... lagăr (am mai povestit de o sută 
de ori întâmplarea, am s-o mai povestesc de două sute). Când, după 
nouă luni (!) a fost liberat, a venit si cu două fotografii făcute în lagăr 
(reproduse de Andrei Vartic în ediția a Il-a din Din Calidor, 
Biblioteca Basarabia, Chişinău, 1993, la paginile 241 şi 252): în 
fotografia de grup, după indicaţiile tatei, erau - în afară de ruşi: un 
sârb (de-al lui Tito), un francez şi un aviator englez (insul cu ochelari 
rotunzi, aşezat, ultimul din dreapta). 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 421 


Bibliografie (selectivă) 


B. P. Hasdeu: - Talmudul, Tipografia Theodor Vaidescu, 1866 
Mihail Kogălniceanu: - Opere II (Scrieri istorice, îngrijit de Alexandru 
Zub) IV/2, IV/4 (Oratorie II, îngrijit de Georgeta Penelea), Ed. 
Academiei RSR, 1976, 1978, 1980 
Zamfir Arbore - Basarabia în secolul XIX - Bucureşti 1898 
- Dicţionarul geografic al Basarabiei, Bucureşti, 1904 
- Rusia ţaristă - asupritoarea popoarelor, Bucureşti 1914 
Dumitru C. Moruzi - Basarabia şi viitorul ei, Bucureşti, 1905 
- Ruşii şi Românii, 1906 
- Pribegi în ţară răpită, laşi, 1912 
- Înstrăinaţii, Bucureşti, 1912 
- Cântece basarabene, laşi, 1912 
- Moartea lui Cain, Piatra-Neamţ, 1914 
Alexandru V. Boldur: - Le temoignage: 1918, Nagard, 1978 
- Istoria Basarabiei, 1937 
Stefan Ciobanu: - Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, 
1923, Ed. Enciclopedică, Chişinău, 1992 
- Dimitrie Cantemir în Rusia, Cultura Naţională, 1925 
- Basarabia, 1926 
- Din istoria mişcării naţionale în Basarabia, Chişinău, 1933 
- Începuturile scrisului în limba românească, 1941 
Gh. I. Brătianu: - La Moldavie et ses frontières, 1941 
- În jurul întemeierii statelor româneşti, Ethos, nr. 2, 1975 
- Marea Neagră. 
N. Constantinescu: - Nistrul, fluviu românesc, 1941 
Ap. Culea: - Moldovenii de strajă la Nistru, 1942 
Leon Donici: - Revoluția rusă, EFCR, 1996 
- Noul seminar, Cultura Națională, 1929 
Eminescu: - Articole de politică românească, 1941 
- Basarabia, studiu, Timpul, în martie 1878 
Onisifor Ghibu: - Ardealul în Basarabia, 1928, “Ardealul” 
- Trei ani pe frontul basarabean, 1927 
Sever Zotta: - Despre nobilimea Basarabiei 
- Paul Gore, Chişinău, 1928 
Capit. Aurel J. Gheorghiu: - Pe drumuri basarabene, Casa Scoalelor, 1923 
Pavel Gore: - Anexarea Basarabiei (1917), Limba noastră, Chişinău, 1992 
Grégoire Gafenco: - Préliminaires de la guerre à l’Est, Egloff, 1945 
Vasile Harea: - Basarabia pe drumul unirii, Eminescu, 1995 
Alexandru David: - Bibliografia lucrărilor privitoare la Basarabia, Chişinău, 
1933 
- Tipăriturile romînesti în Basarabia (1812-1918), Chişinău, 1934 
- Contribuţii la vechea lirică românească, Chişinău, 1934 
Romulus Cioflec: - Pe urmele Basarabiei Chişinău, 1992 
Iorga: - Neamul românesc în Basarabia (II), EFCR, 1997 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 422 


- Sfaturi pe întuneric I-II, 1940 

- Judaica, Bucovina, I.E. Toroutiu, 1937 

- Les Roumains au-delà de Dnestr, Paris, J. Gamber, 1925 

- La verite sur... la Bessarabie, Vălenii de M., 1940 
Dimitrie lov: - Gospodarul din Orhei, 1942 

- Moldova de la Nistru, 1943 
Gh. V. Madan: - De la noi din Basarabia, 1938 

- Răsunete din Basarabia, 1935 
Gheorghe Bezviconi: - Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru I-II, 1940, 

1943 

- Cărturarii basarabeni, Chişinău, 1943 

- Profiluri de ieri şi de azi 
G. Murgoci: - La population de la Bessarabie, Paris, 1920 
I. Gh. Năstase : - Slavi în sec XVIII-lea la Orhei, 1931, C. Rom. 
Jon Nistor: - Istoria Basarabiei, 1924/ Humanitas, 1991 

- Basarabia, pivotul politic al Moldovei voevodale, 1944 

- Localizarea numelui Basarabia în Moldova transpruteană 
Anton Raţiu: - Românii de la est de Bug, EFCR, 1994 
Mihai Niculescu: - Amintiri în uniformă, Ed. Cartea pribegiei, 1952 
Mihail Sadoveanu: - Drumuri basarabene, 1921/ Ştiinţa, Chişinău, 1992 
G. Cioranesco, G. Filiti, R. Floresco, D. Ghermani, A. Gorjiu, M. Korne, 
M. Neculce: - Aspects des relations russo-roumaines (I), Minard, Paris,1967 
G. Cioranesco, G. Filiti, M. Korne, A. Missirliu, N. Neculce, A. Suga: - 
Aspects des relations soviéto-roumaines (II), Minard, 1971 
G. Cioranescu: - La russification de la Bessarabie roumaine, 1971 
Anita Nandris-Cudla: - 20 ani în Siberia, Humanitas, 1991 
Ion Caraion: - Insectele tovarăşului Hitler, Ed. Ion Dumitru, 1982 
Johann Urwich: - Fără paşaport prin URSS, 3 vol, Ed. autorului, 1976 
Ion Dumitru: - Forme de genocid în URSS, Ed. Avdela, 1969 
Anton Moraru: - Istoria Românilor (manual) Chişinău, 1995 
Nicolae Dima: - Basarabia şi Bucovina în jocul geopolitic al Rusiei, 

- Amintiri din închisoare, A.C.R. 1974 
Nicolae Lupan - Bessarabie, terre roumaine, 1982 

- Pământuri româneşti, 1984 

- Imagini nistrene (2 volume) 1986, 1990 

- Alexandru Cristescu, erou şi martir, 1987 

- Străin la mine acasă 1996 
Dumitru Mircescu: - Transhimeria (Prin închisori şi lagăre), 
Eminescu, 1991 
Nicolas Baciu: - L'Europe de l'Est... La pensée universale, 1984 
Dinu Poştarencu: - O istorie a Basarabiei (date şi documente), 
Cartier, Chişinău, 1998 

- Chişinăul în 1941, ed. Museum 
Ioan Silviu Nistor: - Istoria Românilor din Transnistria, Eminescu, 1995 
Ana Manole: - Cruciada afgană, Cartea moldovenească, Chişinău, 1991 
Stelian Neagoe: - Bătălia pentru Bucovina, Helicon, 1992 
Paul Cernovodeanu: - Basarabia, drama unei provincii... Albatros, 1993 
Mihail Bruhis: - Rusia, România şi Basarabia, Universitas, Chişinău, 1992 
Ioan Huditä: - Jurnal I, Institutul European, 1998 

* Colecţia revistei Basarabia, Chişinău 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 423 


* Colecția revistei Catacombes, Paris 
* Colecţia revistei Orizont (nov. 1944- mart. 1949 - red. Saşa Pană) 
* Colecția revistei Tinerețea (iul. 1945 - ian 1947, dir. G. Nechiti) 
* Colecţia Revistei fundațiilor regale, serie nouă, sept. 1945-dec. 1947 
* Colecția revistei Contemporanul, 1946-1956 
* Colecția revistei Memoria 
* Colecția revistei Magazin istoric 
* Colecția revistei Dialog, Dietzenbach, periodic coordonat de Ion 
Solacolu 
Matei Gall, Andrei Goldner: - Destine, Dialog iul.-dec. 1999 
Ion Solacolu: - De la pactul Hitler-Stalin la republica populară, 


Dialog, ian.-dec. 2001 - din cuprins: 
- Horia Georgescu: - A doua răpire a Basarabiei 
- O zi lungă 
- Gheorghe Barbul, Horia Georgescu, Dinu Zamfirescu, Ion 
Solacolu: - Opţiuni în politica externă a României, 1939-1944 
- Dan Amedeu Lăzărescu, Andrei Goldner: - Opţiuni în politica externă 
- Gheorghe Barbul: - Corespondenţă cu Ion Solacolu (extrase) 
- Valentina Caraion: - Amintiri 
- George Tomaziu: - Figurant de epocă - 1942 
- Matei Gall: - “Minunea” 
- Andrei Goldner: Evreii din Ungaria între masacrare şi deportare 
- Andrei Goldner: Soldat în companiile de muncă 
- Ion Caraion: - Ion Antonescu 
Ion Negoiţescu: - Politice 1 (Dialog, ian.-iul 2000) şi Politice 2 (Dialog aug.- 
dec. 2000), texte selectate de Ion Solacolu, colecţia “Caietele 
Ion Negoitescu” 
Andreas Hillgruber: - Hitler, König Carol und Marschall Antonescu, 
Wiesbaden, 1965 
Nicolette Frank: La Roumanie dans l’engrenage 
Nicole Valéry-Grossu: - Bénie sois-tu, prison, Plon, Paris 1976 
Sergiu Grossu: - Derrière le rideau de bambus, Ed. Catacombes,Paris, 1975 
- Vania Moiseiev, Catacombes, 1976 
- Les Enfants du Goulag, Ed. France-Empire, Paris, 1979 
- Le calvaire de la Roumanie chretienne, 1987 
- Îmi bate inima la Bug, ed. Museum, Chişinău, 2000 
- L'Eglise persécutée, L’Age d’ Homme, 2002 
- Plaidoyer pour L’Eglise du Silence, Ed. Résiac, 2003 
- Calendarul persecuției religioase în ţările comuniste, 2003 
- Calvarul României creştine, Vremea, 2006 
Larissa şi Valeriu Turea: - Cartea Foametei, Chişinău, 1991 
Nistor Chioreanu: - Morminte vii, Inst. European, 1991 
Stefan. I. Davidescu: - Călăuză prin infern, I şi II Dacia, 2002, 2003 
Valeriu-Florin Dobrinescu, Ion Constantin: - Basarabia în anii celui de al 
doilea război mondial, Institutul European, 1995 
Joan Scurtu, Constantin Hlihor: - Anul 1940, Drama românilor dintre Prut 
şi Nistru, Ed. Acad. Militare, 1992 
Valeriu Florin Dobrinescu: - Bătălia pentru Basarabia, Junimea,1991 
Ion Constantin: - România, marile puteri şi problema Basarabiei, Ed. 
Enciclopedică, 1995 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 424 


Florin Constantiniu, Ilie Schipor: - Trecerea Nistrului, Albatros,1995 

Florin Constantiniu: - O istorie sinceră..., Univers enciclopedic, 1997 

Florin Constantiniu: - P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945-1946), Ed. 
Enciclopedică 2001 

Lidia Brânceanu, Adina Berciu-Drăghicescu: - Basarabenii şi 
Bucovinenii, între drept internaţional şi dictat, Şansa, 1995 

Doru Mihăiescu: - La Bucovine et la Bessarabie, EFCR 1998 

Mihail Gr. Romaşcanu: - Tezaurul român de la Moscova, Globus (fără an) 

Flori Stănescu, Dragoş Zamfirescu: - Ocupaţia sovietică în România 
(documente), Vremea, 1998 

Mircea Stănescu: - Goma si „legea tacerii”, Recenzie a cartii Saptamîna 
rosie 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia si evreii de Paul Goma, 
Editura Museum, Chisinau, 2003, 91 p., în „Aldine”, supliment al 
cotidianului „România libera”, nr. 371, 21 iunie 2003, p. 4. 
- Un caz recent Cercetarea exterminarii evreilor si acuza de „antisemi- 
tism, studiu-anexa la Paul Goma, Saptamâna Rosie 28 iunie — 3 iulie 
1940 sau Basarabia si Evreii, Bucuresti, Editura Vremea XXI, 2004, pp. 
307-338. 
- Tribulatiile lui Laszlo Alexandru faţa cu „antisemitismul”, „Jurnalul 
literar”, serie noua, an XV, nr. 21-24, p. 4. 
- Represiunea comunista împotriva culturii. Studiu de caz: Paul Goma, 
în comunicari prezentate la Simpozionul „Fenomenul Pitesti — reeduca 
rea prin tortura”, Pitesti, 2006, pp. 299-309 

Alesandru Duţu, Florica Dobre: - Eroi români pe frontul de Răsărit (vol I), 

Eminescu, 1995 

Boris Buzilă: - Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia,EFCR, 1998 

Haş. Z. Lavi: - Moscova nu crede în lacrimi (închisoarea cea mare), 
Ierusalim, 1972 

Radu Lecca: - Eu i-am salvat pe evreii din România, Roza Vânturilor, 1994 

Matatias Carp: - Cartea neagră - suferinţele evreilor din România 1940- 
1944, 3 volume, Diogene, Bucureşti, 1996 

Andrei Oişteanu: - Imaginea evreului în cultura română, Humanitas, 2001 

xxx  - Basarabia în Gulag (18 mărturii), Ed. Uniunii Scriitorilor, 
Chişinău, 1995 

loan Sceastlivâi: - Exilat în Komi, Inst. European, 1993 

Leonid V. Catanchin: - Viaţa de rezistenţă, Ed. Nirvana (fără an) 

Dumitru Moldovanu:- Haiducul Tobultoc, Cartea moldovenească, 
Chişinău, 1989 

Gleb Drăgan: - Deportații - tragedii basarabene, Albastros, 1992 

Valentina Ursu: - Râul de sânge, Biblioteca Basarabia, Chişinău, 1993 

Vadim Ştefan Pirogan: - Cu gândul la tine, Basarabia mea, Ed. Asachi, 
Chişinău, 1995 

Anca Florea: - Înapoi, în Basarabia, Cartea românească, 1994 

Georgeta Adam, loan Adam: - Bat clopotele pentru Basarabia, 
Ed. Eminescu, 1995 

Ana Selejan: - Trădarea intelectualilor, vol. 1, Transpres, Sibiu, 1992 
“_? - Reeducare şi prigoană, vol. II; Thausib, 1993 

Mihai Prepelitä: - Din Gulagul Românilor, Ed Cârlova, 1998 

Petru Bunacalea, Andrei Calcea: - Osândiţi la nemurire, Presa, 
Chişinău, 1999 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 425 


Ileana Toma: - Coloana, Ed. Semne ‘94, 2000 
« _”: - Părintele Alexie, Preotul lui Dumnezeu, Ed. Bizantină, 2002 
seek : - Holocaust în România, Ed. Kogaion, 2002 
Neagu Cosma: - Cupola, Ed. Globus, 1994 
Sorin Preda: - Cornel Dumitrescu, românul care a salvat de la moarte 3.600 
evrei, în Acasă din 11.03. 2003 
Liviu Papuc: - “Lebăda Basarabiei şi cîntecul său”, în Convorbiri literare, 


9/2003 

Victor Frunză: - Destinul unui condamnat la moarte: PamfilSeicaru, EVF, 
2001 

eee : - Cartea cărților interzise, Ed. Victor Frunză, 2003 


Iurie Colesnic: - Basarabia necunoscută, 5 vol., 1993-2004, Museum 
- Generaţia Unirii, Fundaţia Culturală Română, 2004 
- Mi-i dor să vă spun, Museum, 2004 

Alesandru Duţu, Constantin Botoran: - Situaţia evreilor din România, 
Vol I (1939-1941), partea întâi, Ed. Tara Noastră, 2003 

Elena Postică, Maria Praporscic, Vera Stăvilă: - Cartea Memoriei, catalog 
al victimelor totalitarismului comunist; vol. I: 1999,vol. II: 2001, vol. 
III: 2003, Ştiinţa Chişinău 

Alexe Rău (şi colaboratorii): - Basarabeni în lume, vol I şi II, Chişinău, 2002 

M. Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu: - Dicţionarul esenţial al scriitorilor 
români, Albatros, 2000 

Constantin Mustaţă: - Dialoguri cu Raoul Sorban, Ed. Anotimp, 2002 

Florin Manolescu: - Enciclopedia exilului literar românesc, 1945-1989, 
Compania, 2003 

Mircea Stănescu: - Organismele politice româneşti (1948-1965),Vremea, 
2003 

Raymond Aron: - Democratie et totalitarisme, Gallimard, 1965 
- L'Opium des intellectuels, Calman-Lévy, 1955 

Alain Besancon: - La falsification du bien, Julliard, 1984 
- Les origines intellectuelles du léninisme, Calman-Lévy, 1977 

Anton Ciliga: The Russia Enigma, Ink-Links, 1979 

Milovan Djilas: - Conversations avec Staline, Gallimard, 1971 

Robert Conquest: - La Grande Terreur le purges staliniennes des année 
trente, précéde de: Sanglante moissons: la collectivisation des terres en 
URSS Laffont, 1995 (trad. nouă), Staline, Odille Jacob, 1993 
- Le féroce XX-e siècle, Ed. des Syrtes, 2001 

Esther Benbassa: - Histoire de Juifs de France, Seuil, 1997 
- Juifs des Balkans, La Découverte, 1993 

Jean-Cristophe Attias: - Le commentaire biblique, Cerf, 1998 

Jean-Cristophe Attias, Esther Benbassa: - Israël Imaginaire, Flammarion, 

1998 

Alexandre Soljénitsyne: - Deux siècles ensemble, 2 vol., Fayard, 2002 

Norman G. Finkelstein: - L’industrie de l’Holocauste - réflexions sur 
l'exploitation de la souffrance des Juifs (traducere din engleză, 
postfatä de Ronny Braumann), La fabrique éditions, Paris, 2001 

François Furet: - Le Passé d’une illusion, Robert Laffont, 1995 

Giovanni Gentile: - Origini e dottrina del fascismo, Roma, 1934 

Brigitte Hamann: - La Vienne d‘Hitler, Ed. Des Syrtes, 2001 

Arthur Koestler: - La corde raide, 1978 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 426 


- Le Zéro et l’Infini, 1991 

Nadejda Mandelstam: Contre toute espoir, Gallimard, 1975 

Avraham B. Yehoshua: - Voyage vers l’an mil, Calmann-Lévy,1998 

George Orwell: - 1984 
- La Ferme des animaux, 1981 
- Essais, articles, 1995-98 
- Hommage à la Catalogne, 1982 

Richard Pipes: - La révolution russe, PUF, 1993 
- Russia under the Bolchevik Regime, Knopf, 1993 

Jean Daniel: La Prison juive, Odile Jacob, 2003 

M. Cazacu, N. Trifon: - Moldavie (...) et Notes sur les Aroumains, Acratie, 
1993 

Gheorghe I. Bodea, Vasile T. Suciu: - Moisei, revista Vatra, 1982 

Mihaela Sitariu: Oaza de libertate - Timişoara, 30 octombrie 1956, Polirom, 
2004 

Cornel Dan Niculae: Războiul nevăzut al evreilor sionişti cu românii, Bux, 
2003 

Saşa Pană: - Pentru libertate, Orizont, 1945 

Aurel Baranga - Ninge peste Ucraina, 1945, / Bal la Făgădău, 1946 

Sergiu Dan: - Unde începe noaptea, 1945 

Mihail Sadoveanu: - Lumina vine de la răsărit, 1945 

Maria Banus: - Bucurie, 1949/, Despre pământ, 1954/ Tie-ti vorbesc, 
Americă!/ Se-arată lumea, 1956 / La porţile raiului, 1957 

Ov. S. Crohmălniceanu: - Cronici şi articole, 1953, / Despre originalitate, 

1955, /Cronici literare, 1957 / Pentru realismul socialist, 1960, / 
Istoria literaturii române între cele două răsboaie (curs), 1964, 

/Amintiri deghizate 

Mihai Beniuc: - Un om aşteaptă Răsăritul, 1946,/Cântec pentru tovarăşul 
Gh. Gheorghiu-Dej, 1951, / Steaguri, 1951, /Despre poezie, 1953, / În 
frunte, comuniştii, 1954, / Mărul de lângă drum, 1954, / Partidul 
m-a-nvätat, 1954,/ Pe muchie de cuţit, 1959 

M. Davidoglu: - Omul din Ceatal, / Minerii, / Cetatea de foc... 

Paul Georgescu: - Încercări critice, 1957 / Păreri literare, 1964, / 
Polivalenta necesară 

Ion Vitner: - Pasiunea lui Pavel Korceaghin, 1946/ Firul Ariadnei, 1957/ 
Meridiane literare, /Influenta clasei muncitoare în opera lui Eminescu şi 
Caragiale/ Viaţa şi opera lui Th. Neculutä, 1950 

Petru Dumitriu: - Duşmănie, 1948,/ Bijuterii de familie, 1949,/ Nopțile din 
iunie, 1950, / Drum fără pulbere, 1951,/ Vânătoare de lupi,/ Pasărea 
furtunii, 1954, / Pentru demnitatea şi fericirea oamenilor (note de 
călătorie în URSS), 1954, / Noi şi neobarbarii, 1957, / L'Extrâme 
Occident, 1964 

Marcel Breslaşu: - Poeme pentru gazeta de perete, 1948,/ Griviţa Roşie, 
1949, / În tîrg la Iaşi, 1917 

Dan Deşliu: - Lazăr de la Rusca,/ Goarnele inimii, / Poezii,/În numele vietii, 
1949 

A. Toma: - Cântul vieţii, 1949 

Nicolae Manolescu, Dumitru Micu: - Literatura română azi. 1944-1964, 
1965 

Camil Petrescu: Bălcescu, 1949, /Un om între oameni, 1953 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 427 


Nina Cassian: La scara 1/1, 1948, /An viu, nouă sute şaptesprezece, 1949/ 
Tinerețe, 1953, /Florile patriei, 1954, /Versuri,1955,/ Dialogul 
vântului, 1957 

Dorel Dorian: - N-au înflorit încă merii, 1955,/ Dacă vei fi întrebat, 1960 

A. G. Vaida: Scîntei în beznă, 1950, /Clocote, 1954 

Haralamb Zincă: - Primăvara, 1950,/ Cazul R 16, 1953,/ Jurnal de front, 
1954/ 

Eugen Frunză: - Zile slăvite, 1950, /Faţă-n faţă,1954,/Vă chem, 1955 

Vladimir Colin: - Soarele răsare în deltă, 1951 

Silvian losifescu: - Caragiale, 1951,/ Probleme şi opere contemporane, 1954 

Radu Cosaşu: - Slăvim Republica Populară Română, 1952, / Lumină!, 1960 

Dumitru Mircea: - Pîine albă, 1952 

I. Ludo: - Stare de asediu, /Corsetul, 1955 

Traian Selmaru: - Pe drumul culturii noi, 1952 

Florin Mugur: - Cîntecul lui Philipp Miller, 1952 

Titus Popovici: - Mecanicul şi alți oameni de azi, 1951,/ Străinul,1955, / 
Setea, 1958,/ Cuba, teritoriu liber al Americii, 1962,/ Puterea şi 
adevărul, 1973 

V. Em. Galan: - Bărăgan, 1954 

Eugen Jebeleanu: - Ceea ce nu se uită, 1945,/ Scutul păcii, 1949,/ Poeme de 
pace şi de luptă, 1950,/ Surîsul Hiroşimei, 1958 

S. Spitalnik: Evrei Moldovi (în limba rusă) - prezenţa lor în secolul al XX- 
lea în cultură, ştiinţă, economie; Biblioteca municipală “Hasdeu”, 
Biblioteca evreiască “Manger”, Joint - Chişinău, 2000 

St. Rădulescu-Zoner, D. Buşe, B. Marinescu: Instaurarea totalitarismului 
în Romania editura Cavalioti, 1995) 

Sabin Manuilă şi Dr. W. Filderman: Populaţia evreească din România 
New York, 1958 (lucrare prezentată la Congresul Institutului 
Internaţional de Statistică, Stockholm 8-16 august 1957). 

Alexandru Moraru: - Cadrele bolşevice 

Pavel Moraru: - Un Katyn românesc 

Alexei Vakulovski - Trei mărturii din timpul foametei, Tiuk. 


Nota (l ianuarie 2008): Bibliografia nu a fost actualizată. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 428 


SUMAR: 


Nota autorului - 5 

Întrebări...- 78 

Şi câteva răspunsuri - 12 

Atacul sionist de după căderea Zidului Berlinului - 14 
Interludiu istoric - Mihail Kogălniceanu - 65 

O hartă din cuvinte - 81 

Scurtă istorie a “Basarabiei” - 95 

La început a fost antiromânismul - 102 

O istorie de tip sovietic - 121 

Falsificarea istoriei - 147 

Un an ocultat - 157 

Un martor: Gr. Vindeleanu - 253 

Când ai crescut în cultul eternei victime inocente... - 259 
Martiriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord - 275 
Martiriul după martie 1944 - 323 

Ion Antonescu: înger sau demon? - 350 

Termeni. Nume, pseudonume; pseudonime - 369 
Cine să ne judece pe noi? - 380 

P.S. 21 martie 2003 -383 

P.S. 29 iunie 2003 -383 

P.S. 7 iulie 2003  - 388 

P.S. 4 martie 2004  - 390 

P.S. iunie 2006 -399 

Bibliografie - 429 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 429 


PAUL GOMA: 
B I O -BIBLIOGRAFIE 


1909 

— 20 ianuarie: se naşte, în satul Ciocâlteni, județul Orhei, Basarabia, 
atunci, Rusia, Eufimie, al doilea fiu al Nataliei şi al lui Chirilă Goma (soldat 
în armata rusă, mort pe front în 1914/1915, în Galiția, la Kut, Pinsk). Fratele 
mare: Ion, n. 1907, täran, mort în prizonierat la Rusi, în toamna anului 1944; 
fratele mic, Ignat, n. 1912, violonist, dispărut la București, în 4 aprilie 1944, 
în bombardamentul american. 

— 14 iulie: se naşte, în satul Chistelnita, județul Orhei, Maria, fiica 
Nadejdei Cuza şi a lui Toader Popescu (fratele mic al său, Niculae, n. 1911, 
refugiat şi el în martie 1944, în 1945 a fost “repatriat în URSS” în mai 1945; 
a murit în satul natal, în 1988). 


1917 
— 21 noiembrie: Basarabia îşi proclamă autonomia teritorială; 
— 2 decembrie: Basarabia se proclamă republică democratică; 
— 7 decembrie: Basarabia îşi alege întâiul guvern; 


1918 
— 24 ianuarie: Basarabia se proclamă republică independentă; 
— 27 martie: Sfatul Țării votează Unirea cu România — în anume 
condiții. Nici una dintre acestea (autonomie provincială, administrativă, 
drepturile minorităţilor, reforma agrară etc.) nu va fi respectată de Bucureşti. 


1922 ?-1923 ? 
— Mana Popescu intră la Şcoala Normală de la Chişinău; Eufimie 
Goma intră ca bursier, orfan de război la Şcoala Normală din Orhei. 


1928 ?- 1929 ? 
— După 6 ani de studii, Maria şi Eufimie devin învăţători. Se cunosc la 
balurile săteşti; în primii 2-3 ani de învăţământ funcţionează în şcoli (şi sate) 
diferite. 


1930 ?- 1931 ? 
— Maria Popescu şi Eufimie Goma se căsătoresc şi sunt numiţi 
împreună în satul (cătunul) Mana, comuna Vatici, judeţul Orhei (vezi Din 
Calidor - o copilărie basarabeană). 


1933 
— Se naşte primul copil al soţilor Goma: Petre. Moare înainte de a împlini 
un an. 


1935 
— 2 octombrie: (orele 2 de dimineaţă); se naşte — în cătunul Mana, 
comuna Vatici, judeţul Orhei — al doilea fiu al soţilor Goma: Paul. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 430 


1940 
— 28 iunie: Basarabia este cedată ruşilor, fără împotrivire. Familia 
Goma porneşte în refugiu prea tîrziu, este întoarsă din drum, înainte de a 
ajunge la Prut (vezi: Gardă inversă, Soldatul câinelui, Bonifacia, Din 
Calidor, Arta reFugii, Astra, Sabina, Roman-intim, Ostinato, Uşa.... În 
Cerc...). 


1941 

— 13 ianuarie: învățătorul Eufimie Goma este ridicat de agenţii NKVD 
şi „dus”; restul cărţilor — româneşti — sunt arse în curtea şcolii (vezi Din 
Calidor, Arta reFugii). Familia nu află nici motivul ridicării, nici durata 
condamnării — ştie că „tata a fost dus în Siberia”. 

— 23 — iunie: primele semne că „Vin Românii!” 

— 14 iulie : Au venit Românii ! - frontul ajunge la Mana (vezi Din 
Calidor). 

— 15 iulie: Basarabeni şi Bucovinenii sunt liberati. 

— iulie - octombrie: mama lui P.G. (ca mii de basarabence) îşi caută 
bărbatul. Nu-l găseşte. Află că ar fi murit „rupt de o bombă” la Balta — un târg 
nod de cale ferată în Ucraina, unde era un uriaş lagăr de triere a deţinuţilor — 
lagăr lichidat de Sovietici (în sensul că au fost lichidati deţinuţii), înainte de 
retragere (vezi Din Calidor). 

— octombrie: considerat mort, lui Eufimie Goma i se face mormânt în 
cimitirul satului, lângă al fiului său Petrică. 


1942 

— septembrie: Paul începe să frecventeze şcoala primară, intrînd în 
clasa I — cu Domnişoara Tuza (vezi: Din Calidor). 

— 1943 — ianuarie? februarie?: soseşte la Mana, pe adresa Mariei 
Goma o carte poştală tip, de la Lagărul de prizonieri sovietici nr. 1 din 
Slobozia, Ialomiţa: expeditorul dă ştire că... deportatul la Siberia, de către 
ruşi, este acum prizonier-de-război (!) la Români — iar nevasta să adune acte, 
fotografii, mărturii din sat, de la Inspectoratul Şcolar, din satul natal că el 
este cu adevărat Goma Eufimie, român şi învăţător, arestat de Ruşii bolşevici, 
nu rus şi prizonier la Români... (Vezi: Din Calidor). 

— ianuarie - octombrie: mama şi bunica dinspre tată ale lui P.G. fac 
multe drumuri la Slobozia-lalomiţa, ca să limpezească situaţia „prizonieru- 
lui sovietic la români”. 

— octombrie: în sfârşit, Eufimie Goma este liberat din lagăr şi, deşi 
reîncadrat în învățământ, este obligat să se prezinte săptămânal la postul de 
jandarmi — (vezi Din Calidor). 


1944 

— martie: refugiul în Transilvania: întâi la Sibiu, într-un Centru de 
Refugiu (sau: de Refugiati; sau poate: de Refugiere), apoi în satul Gusu 
judeţul Sibiu, unde părinţii fuseseră repartizaţi ca învăţători. 

— 4 aprilie: Anglo-Americanii bombardează Bucureştiul şi (din nou) 
Ploieştiul. La Bucureşti moare (dispare) unchiul Ignat; tatăl aflat în tren, cu 
grosul bagajelor, prins de bombardament la Buda, lângă Ploieşti pierde totul 
(vezi Din Calidor, Arta reFugii, Astra, Sabina). 

— 19? 20? august: Eufimie Goma primeşte ordin-de-chemare. Se duce 
— la Sibiu — însă ... intervine: 

— 23 august (1944): panică printre basarabeni şi bucovineni: „schim- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 431 


barea armelor” îi ameninţă, nu doar dinspre Rusi — care vin — ci şi dinspre 
Ardelenii localnici, simpatizanți ai Ruşilor (care or să ia Ardealul de Nord de 
la Unguri şi or să li-l deie lor). 

Din 12 septembrie (1944), când, la Moscova, Românii au semnat 
Armistițiul — iar în România s-a constituit Comisia Aliată de Control 
(în realitate, doar rusească), „refugiații ” se... refugiază şi mai spre Apus, cât 
ține războiul apoi se ascund, pe-loc: ca să nu fie „repatriați în ţara Rusilor 
— (vezi Arta reFugii, Astra, Sabina, Roman-intim). Pentru Basarabeni şi 
Bucovineni persecuțiile comunisto-ruseşti au început în 28 iunie 1940 — şi nu 
s-au terminat nici în momentul de faţă. 

— octombrie: familia Goma se mută (ca să-şi piardă urma ...) din Gusu, 
Sibiu, în Buia, Târnava, Mare. 

— octombrie-decembrie: famila Goma se ascunde prin păduri, de 
fiecare dată când „Comisia ceea” se apropie amenintätor (vezi Arta reFugii, 
Astra, Sabina). 


1945 

— ianuarie, 13 (vezi aceeaşi dată — însă în 1941): familia Goma este 
„prinsă” (în termeni tehnici: capturată) — nu de jandarmi, nu de Ruşii ocu- 
panti, ci de ciobani (mioritismul ce este el dacă nu mitul vânzării-uciderii-de- 
frate...?). Este „condusă” de jandarmi la Sighişoara, în „Centrul de 
Repatriere” în fapt: Lagăr în vederea Deportării Basarabenilor şi a 
Bucovinenilor livrati de Români Ruşilor (vezi Soldatul câinelui, Arta 
reFugii, Gardă inversă...) 

— ianuarie — mai: în Lagărul de la Sighişoara, tatăl lui P. G. face acte 
false pentru familia sa şi pentru alte familii. Niculae Popescu, fratele mamei, 
nu acceptă să prezinte Comisiei (Aliate!) acte false — este, pe loc, „repatriat 
în Siberia”. 

(4 februarie 1945: la Yalta, conferinţa „în urma căreia am fost vânduți 
Rusiei” ...Până să ne vândă Churchill lui Stalin — celebrul biletel cu procen- 
tele — ne vînduseră Românii pe noi, Basarabenii şi Bucovinenii şi încă de 
două ori: întâia oară în 26-28 iunie 1940, când ne-au... doar cedat teritoriul; 
a doua oară, după 23 august 1944, când ne-au vânat, ne-au prins şi ne-au dat- 
legaţi Ruşilor; cât despre „vânzarea de la Yalta” ea nu exista: în momentul în 
care se desfăşura vânzarea-cu-pricina — „90%: Ruşilor” — România era ocu- 
pată în totalitate, încă din 25 octombrie '44, adică de patru luni de zile; nu 
numai noi, refugiații-în- proprie-țară am fi fost bucuroşi să ne găsim, în 
sfârşit, adăpost în... restul de 10% rămas liber, dar şi Românii ardeleni cei 
care, de prin '48-'49, când, în sfârşit, au deschis ochii, căutau acel „Zece la 
Sută” — şi nu l-au găsit; nici în ziua de azi). 

— mai-iunie (deci, binişor după încheierea războiului): familia Goma, 
cu hîrtii (false) de... nerepatriabili (în ţara Rusului), se întorc „acasă”, în satul 
Buia, Târnava Mare. 

— vara: începutul secetei-din-Moldova 

— toamna (ŞI, din acest moment, până după moartea lui Stalin, în 1953): 
„nerepatriabilii” sunt convocați la Sighişoara, pentru a fi întrebaţi dacă nu s- 
au răzgândit, ca să se ducă, în sfârşit, „în ţara lor, Marea Uniune Sovietică” 
(întrebările nu erau puse de Ruşi, în ruseşte, ci de Români - în româneşte: 
advocati ardeleni, ţărănişti - ei lucrau cu sârg la prefecturi, mai ales în 
Comisia “Aliată” de Control). În ciuda hăituielilor, a convocărilor, 
Basarabenii preferau să rămână „străini în propria-le ţară”, decât să fie... 
repatriați în Siberia. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 432 


1946 
— septembrie: P. G. intră, prin concurs, ca elev bursier, la Şcoala 
Normală „Andrei Şaguna” din Sibiu (vezi Arta reFugii). 


1948 
— vara: se anunţă printre alte nenorociri reforma învățământului. 
— septembrie: P.G. se trezeşte elev în clasa a... VII-a de „Ciclul Doi” 
— la Gimnaziul din Şeica Mare, judeţul Târnava Mare. 
— octombrie? noiembrie?: „epurarea” cărţilor din biblioteca şcolii de la 
Şeica Mare (vezi Arta reFugii, Astra, Sabina, Roman-intim). 


1949 

— ianuarie 13 (vezi şi 13 ianuarie 1941; si 13 ianuarie 1945): mama si 
tatăl lui P. G. împreună cu majoritatea locuitorilor adulți din satul Buia, 
Târnava Mare sunt „ridicaţi şi duşi” — nu se ştie unde. P.G. îi caută la Sibiu, 
la Alba Iulia, la Sighişoara - află că sunt închişi la Securitatea — nou înfiinţată 
— de la Mediaş. După câteva săptămâni ceilalţi arestaţi sunt liberati, rămân 
„Ssuspecţii”, „periculoşii” — printre ei, soţii Goma. Mama este liberată la 
sfârşitul lunii mai, tatăl: ultimul, în august. În acest timp P.G. “locuieşte” în 
gări şi la poarta Securităţii din Mediaş (vezi Ostinato, În Cerc, Gherla, 
Gardă inversă, Patimile după Piteşti, Bonifacia, Arta reFugii, Astra, 
Sabina, Roman-intim — adică în aproape toate cărţile). 

— septembrie: P. G. intră prin concurs elev bursier în clasa a 
VIII-a a Liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. 

— octombrie; ,descopere” biblioteca Astra (vezi Astra, Sabina, 
Roman-intim...) 

— decembrie: asistă la „închiderea” bibliotecii „în vederea inventa- 
rului” (în fapt, a epurării — a doua). 


1952 

— mai: P. G., elev în clasa a X-a, este „convocat” la "Securitatea din 
Sibiu şi „reţinut” opt zile. Motive: A vorbit, în clasă, despre partizani şi, 
culmea!, ţine un Jurnal-intim... codificat... 

— septembrie-octombrie: întors din vacanţă, află că fusese exmatricu- 
lat din toate şcolile din ţară; face o încercare la Liceul din Sighişoara: după o 
săptămână este invitat să plece. La Braşov nu este primit; este primit, în 
schimb, la Liceul „Negru Vodă” din Făgăraş. 


1953 
— martie: crapă Stalin. Speranţe... 
— junie-august: absolvă liceul. Încearcă să dea examen de admitere la 
Institutul de Cinematografie (!). Este eliminat din prima fază. 
— septembrie: cere să fie încadrat în învăţământ. I se propune să fie 
„instructor superior de pionieri”. Acceptă. Întâi la Şcoala elementară din 
comuna Dacia, raionul Rupea, apoi în oraşul Rupea — la liceu... 


1954 
— august: dă examen(e) de admitere, simultan, la Universitatea 
Bucureşti (Filologie, română) şi la nou-înfiinţatul Institut de literatură şi cri- 
tică literară „Mihai Eminescu”, înlocuind fosta „Şcoală” cu acelaşi nume — 
zisă şi Fabrica de Scriitori. Reuşeşte şi colo şi colo. Alege... Fabrica. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 433 


1955 
— vara: Institutul (autonom) este transformat în „secţie” şi translat la 
Universitate. 
— toamna: conflicte la seminarii, cursuri, cu profesorii: Radu Florian, 
Tamara Gane, Mihai Gafiţa, T. G. Maiorescu, A. Hoajă, Mihai Novicov, 
G. Macovescu, Iorgu Iordan. 


1956 

— iunie: P. G. este „judecat” la rectoratul Universităţii. Acuzatori: Iorgu 
Iordan, Al. Graur, Ion Coteanu, L. Tismăneanu, Radu Florian, M. Novicov — 
precum şi „doi tovarăşi necunoscuţi, în civil, de la Securitate”... Acuzaţi erau 
şi studenţii Aurel Covaci şi Vasile Albu dar, spre surprinderea lui P. G., cole- 
gii de an, de grupă, de cămin, de... bancă a acuzaților trecuseră în tabăra cea- 
laltä, a acuzatorilor... 

Capete de acuzare: 

a) P. G. afirmase, la seminarul de marxism-stalinism, că războiul 
declarat de URSS Finlandei în 1939, era — potrivit materialismului-istoric — 
„război injust”; „de agresiune”; 

b) afirmase că „Moldovenii” (din „RSS Moldovenească”) sunt români; 
că „limba moldovenească” este o invenţie („Sovieticii le-au impus 
Basarabenilor o limbă care nu există”), locuitorii vorbind limba română — 
care limbă (română) este o limbă de origine latină (cum susţine, de pildă, 
acad. sovietic Şişmariov) şi nu o limbă-slavă — cum, de pildă susţine acad. 
român Graur; 

c) pretinsese că sistemul de cote este descurajant (!), iar colectivizarea 
agriculturii o eroare (?) economică; 

d) afirmase că trupele sovietice din România sunt trupe de ocupaţie; 

e) sustinuse că limba rusă nu trebuie să fie obligatorie — etc. etc. 

„Procesul” a durat vreo trei ore (acad. Graur, leşinat, a fost transportat 
undeva). 

De semnalat suprarealismul situaţiunii: Colegii (de boxä) A. Covaci şi 
V. Albu, din „complici” se prefăcuseră în martori-ai-acuzării; în schimb 
Mihai Novicov, pornit la drum ca acuzator-şef, „pe parcurs” a devenit... avo- 
cat al apărării — oricum, el a rostit fraza determinantă: «Tavarisci! Iel, 
Guoma, spri diasibiri di alt” riactianari nicinstit’, iel ieste un riactianar cins- 
tit — ieu cam atâta am avu” di spus...» (vezi Justa). Astfel apărat (de însuşi 
politrucul Institutului!), P. G. nu a fost arestat pe loc — cum ceruse acad. 
Iorgu Iordan, susţinut de membrul corespondent Ion Coteanu; nici măcar 
exmatriculat — cum sugeraseră în cor L. Tismăneanu şi Radu Florian... 

Mihai Novicov a promis că se va ocupa el, „îndiaproapi” de... „Cazul 
Goma” — atunci a luat naştere “cazul” cu pricina. 

— august: ca orice student, P. G. îşi face „convocarea” militară de o 
lună la Cihbia. Acolo aude că, la Poznan, s-ar fi întîmplat ceva. 

Se întâmplase: Budapesta-Octombrie începuse în August la 
Poznan. 

— septembrie: P. G. scrie, în continuare, la „romanul” intitulat 
„Durerile facerii” (!), din care citise fragmente la „seminariile de creaţie” 
(„clasa de proză”, condusă de Gafita). 

— 22-23 octombrie: izbucneşte Revoluţia Maghiară. 

— 5 noiembrie: proiectata manifestaţie a studenţilor nu mai are loc: 
Securitatea îi culesese pe organizatori cu două-trei zile înainte, iar în acea zi 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 434 


ocupase Piaţa Universităţii cu camioane, cu securişti în civil, cu armată — şi 
mai ales cu „Brigăzi muncitoreşti” — clasă muncitoare îmbrăcată în pufăici 
noi-nouţe, înarmată cu lanţuri de bicicletă, tuburi de plumb şi ciomege scur- 
te — aceştia fiind, ca să zicem aşa, părinţii (sau chiar bunicii, de ce nu!) 
Minerilor Români din 1990 şi din 1991. P. G. n-a aflat de manifestaţie decât 
cu două-trei zile mai târziu. 

— 13 noiembrie: După câteva tentative (nereuşite) de a „face ceva” 
împreună cu colegii de cămin („Matei Voievod”) apoi de Universitate, se 
hotărăşte ca, la prima şedinţă de UTM să predea carnetul, în semn de protest. 
Cum o asemenea ocazie nu s-a oferit, a pus în roman povestea cu carnetul. Şi 
a citit fragmentul cu pricina la „seminarul de creaţie” condus de M. Gafiţa. 

— 22 noiembrie, orele 13,30: P. G. este arestat de la Universitate, dus 
la Ministerul de Interne şi anchetat (“ca la Interne”); acuzat fiind de tentativă 
de a organiza o manifestaţie ostilă — prin „fiţuici” (aşa erau catalogate, la 
MAI, orice scrisuri, fie de mâna arestatului, fie tipărite, dar toate 
„duşmănoase şi interzise” — aici Securitatea Poporului desemna prin „fiţuică” 
cele vreo 15 pagini citite la seminar, fragmentul de roman. 


1957 
— februarie şi martie: cele două „înfăţişări” ale procesului; 
— aprilie: de la arestul Malmaison, P. G. este „vărsat” la penitenciarul 
Jilava (Fortul nr. 13) (vezi Ostinato, Gherla) 
— iunie: 1 se aduce la cunoştinţă sentinţa: doi ani închisoare 
corecțională pentru delictul de agitaţie publică. 


1958 

— martie, 25 (Bunavestire): P. G. este trimis disciplinar la Gherla. 

— iulie, 14: Răscoala Frontieriştilor de la Gherla. 

— octombrie: P. G. este scos din celulele comune şi dus la camera de 
liberare. 

— noiembrie, 19: în urma turnätoriei unui cunoscut „copil al lui 
Goiciu”, „pictorul de biserici” din Segarcea: Anton Barbu-Panaghia, P. G. şi 
frontieristul Ferdinand Piatka sunt torturați de: Todoran, Goiciu, Istrate, 
Şomlea (cel Bătrân) (vezi: Gherla). 

— noiembrie, 21: P. G. este liberat din închisoare, dar trimis (cu 
escortă) „pentru 36 luni”, cu domiciliu obligatoriu în satul-nou Lăteşti raio- 
nul Feteşti. 


1961 
— februarie: P. G. primeşte pentru întâia oară, „permisie acasă”. Ajuns 
la Miliția din Feteşti (unde urma să i se dea „alte acte” — în domiciliu obli- 
gatoriu buletinul de identitate purta, sub fotografie, menţiunea: D.0.), află 
că „permisia” nu era pentru Mesendorf, Rupea unde locuiau părinţii, ci... la 
Constanţa. O  mică-greşeală... Deşi iarnă, deşi nu cunoştea pe nimeni la 
Constanţa, P. G. se hotărăşte să se ducă... în permisie-la-Constanţa (vezi 
Soldatul câinelui). 
— noiembrie: i se prelungeşte „restricţia domiciliară” cu încă 24 luni. 
P. G. protestează, în scris, împotriva, „prelungirii” ; îl acuză pe ofiţerul de 
Securitate Livescu de rapoarte-false, de maltratare a deoiştilor — şi cere 
„liberarea imediată”. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 435 


1962 
— Nemaipomenit, nemaiauzit: un reprezentant al MAI se deplasează 
(personal...) în satul-nou Lăteşti, ca să ancheteze o plângere a unui bandit. 
Ceilalţi deoişti, în aceeaşi situaţie, în urma presiunilor (citeşte a ciomăge- 
lilor), îşi retrag „reclamaţiile”. 


1963 
— ianuarie: chiar dacă ofiţerul de Securitate Livescu nu este pedepsit 
(cine să-l pedepsească: Securitatea?), P. G. este liberat înainte de termen”. 


1963, ianuarie — 1965, iulie: 

P. G., liber ca pasărea cerului, într-o ţară liberă, lucrează numai în 
munci necalificate şi nepermanent(izat)e: 

— muncitor zilier în construcţii, la Buhuşi, pe şantierul Casei de Cultură 
— deci tot în domeniu, atât, că în fier-beton; fotograf ambulant (nunţi, bote- 
zuri, înmormântări), prin satele din Rupea şi Făgăraş; trompetist de sâmbătă- 
searta (baluri, nunţi, hore); dezgropätor de puieti la pepiniera Şercaia; 
descărcător-încărcător de cereale în silozul din Şercaia-Gară; muncitor neca- 
lificat la forja uzinei „Rulmentul” din Braşov; merceolog la „Agrosem” 
Făgăraş — în fine: „tehnician” la Serviciul Tehnic al Intreprinderii de 
Gospodărie a Oraşului Făgăraş (vezi Ela, Bonifacia, Adameva...) 


(1965) 


— august: ca urmare a “decretului Ceauşescu” (ce permitea foştilor 
deţinuţi politici să-şi continuie studiile universitare), P. G. — căruia nu i se 
aprobase reînmatricularea în anul III, deşi, legal, avea acest drept - dă exa- 
men de admitere la Facultatea de filologie, Universitatea din Bucureşti. 

— septembrie: P. G. din nou, după 11 ani, re-student în anul 1. 

— septembrie-octombrie (la Căminul „Regnault”): reia romanul început 
în d.o., încă fără titlu, dar este vorba de Ostinato. 

— depune-propune la Gazeta literară, Luceafărul, Viaţa românească, 
Amfiteatru proză scurtă. I se răspunde — şi i se va răspunde şi în anul 
următor, 1966: «D-ta, fund un caz nu poţi debuta în perio-dice, trebuie să 
publici întâi un volum...». Logica va funcţiona ca... lege (vezi Bonifacia). 


1966 

— primăvară: P. G. depune la ESPLA romanul Ostinato (sub titlul: 
Cealaltă Penelopă, cealaltă Ithacă). M. Gafiţa: «Nu se poate debuta cu un 
roman, numai cu un volum de proză scurtă...» 

— iulie: P. G. prezintă, tot la ESPLA, volumul de „proză scurtă”. 

— decembrie, 6: la insistenţele Gicăi luteş şi ale Sânzienei Pop, Eugen 
Barbu este de acord ca P. G. să debuteze în revista sa, Luceafărul (vezi 
Bonifacia), cu povestirea Aia, botezată în redacţie Când tace toba... (?) 

— decembrie, în continuare: până la sfârşitul anului, P. G. mai publică 
în Luceafărul o proză şi un reportaj (Cetatea Făgăraşului), iar când se 
decernează „Premiile Luceafărului pentru 1966”, P. G. primeşte „Menţiune, 
proză” — cu Ion Nicolescu, Premiul I fiind acordat Alexandrei Târziu (la poe- 
zie, Premiul I: Grigore Arbore, Premiul II: Ileana Mălăncioiu). 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 436 


1967 

— iarna: debutul în Luceafărul îi deschide lui P. G. porțile periodicelor: 
publică în Gazeta literară, Viaţa românească, Ateneu, Neuer Weg, Cravata 
roşie. Concluzie: nu exista vreun „ordin de sus” dar responsabilii nu voiau 
să-şi asume. ..responsabilitatea publicării unui „caz” — cu excepţia lui Eugen 
Barbu. 

— În februarie moare tatăl lui P. G., în vârstă de 58 ani. 

— primăvara: revista germană (din România) Neue Literatur pregăteşte 
publicarea unui fragment din Ostinato în traducerea Anemonei Latzina şi a 
lui Dieter Schlesak. Întâmplare: Miron Radu Paraschivescu, poposind la 
redacţia revistei, îşi aruncă ochii peste un manuscris (dactilogramă). După un 
timp, exclamă: 

«Dar băiatul ăsta e un Soljeniţân român!» În curând, băiatul-ăsta citeşte 
la Cenaclul condus de M. R. P. câteva fragmente. Televiziunea austriacă fil- 
mează, revista vieneză, Literatur und Kritik publică un fragment însoţit de o 
notă biobibliografică şi de un studiu despre literatura română, semnate de 
Marie-Thérèse Kerschbaumer. 

(În vara lui 1967 a fost trimisă în Occident prima variantă a romanului 
Ostinato) 

— toamna: în urma insistentelor (în fapt: presiunilor, şantajelor securis- 
tului Mircea Achim (în acel timp „ocupîndu-se” de studenţi, câţiva ani mai 
târziu de scriitori) şi a şefului său Nicolae Mihai, P. G. abandonează 
Universitatea (ca să nu aibă ce pierde, deci să nu poată fi santajabil) şi 
rămâne, definitiv, un licenţiat în liceu. Locuieşte — din decembrie 1965 — la 
anticarul Radu Sterescu, veche cunoştinţă, din 1954 — (vezi: Bonifacia) 


1968 

— primăvara: promisiuni de publicare a volumului de proză scurtă cu... 
scurtări; cu schimbarea titlului Moartea noastră cea de toate zilele în 
Camera de alături; simultan, respingere „dulce” a romanului Ostinato: 

«Mai trebuie lucrat, e nefinisat...» (Gafita). 

Memento: manuscrisul romanului Ostinato a schimbat trei direc- 
tori de editură. Nu el a determinat „schimbările de direcţie” (în sensul de per- 
soane, nu de linie-a-partidului), el a îndurat-o. Cei trei: Ion Bănuţă, un oare- 
care Marinescu şi, în fine, Ioanichie Olteanu. Aceştia erau... direc-torii. 
Vor fi fost ei mari, dar nu se aflau “în contact cu tovarăşii scriitori”. 
Contactorii (contactoriştii?) lteraro-politici, kulturalnicii-komisari), în afară 
de, inevitabilul, indispensabilul Gafita erau: Corneliu Leu, Lucian Cursaru, 
precum şi suavul tov? Măciucă... 

— iulie: promisiune din partea lui Geo Dumitrescu de a-l “lua” ca 
redactor la România literară ce va înlocui Gazeta literară. 

— august, 7: P. G. se căsătoreşte cu Ana Maria Năvodaru. 

— august, 22: 

a) invadarea Cehoslovaciei; 

b) lansarea în librării a volumului de debut Camera de alături — apărut 
la E(S)PL(A). 

— august, 23: P. G. (fără profesie, fără serviciu, nestudent, nemembru 
al Uniunii Scriitorilor — dar autor al unui volum recent editat) se prezintă la 
sediul Uniunii din Şoseaua Kiseleff şi cere să fie primit în Brigăzile patrioti- 
ce. Este trimis la plimbare, cu explicaţia: 

a) scriitorii încă nu alcătuiseră asemenea... formaţii; 

b) chiar dacă se vor constitui Brigăzi la Uniune, în ele vor intra numai 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 437 


membri de partid. 

— august, 24: P. G. este chemat telefonic la sediul Uniunii Scriitorilor, 
unde Pop Simion, Ioanichie Olteanu şi János Szász îl anunţă că ideea lui a 
fost bună, însă dacă vrea să intre în Brigăzile Patriotice, mai întâi trebuie să 
intre în partid. 

— august, 24-25: în Sala Mare a Casei Scriitorilor are loc faimoasa 
şedinţă de primire în partid a unor, în general, tineri scriitori (care ceruseră să 
facă parte din Brigăzi): Mariana Costescu, Aurel Dragoş Munteanu, Adrian 
Păunescu, Paul Schuster, Al. Ivasiuc şi Paul Goma (doar atâţia să fi fost?) 
(vezi Soldatul câinelui). 

— august-octombrie: Gazeta literară se transformă în România lite- 
rară, sub direcția lui Geo Dumitrescu. P. G. devine redactor cu jumătate de 
normă la pagina muzicală. 

— septembrie: apar două cronici elogioase la volumul Camera de 
alături, semnate de Valeriu Cristea în Amfiteatru şi Lucian Raicu în 
România literară, o notă distrugătoare, nesemnată în România liberă. 

— sfârşitul anului: o nouă variantă a romanului Ostinato este trimisă în 
Occident. 

(Între 1968-1969 P. G. lucrează la un roman — fără titlu, dar va deveni 
În Cerc. Îl lasă de-o parte şi scrie prima variantă a unui „segment” care se va 
plasa înaintea Cerc-ului: Uşa noastră cea de toate zilele...) 


1969 

— P. G. declară „editorilor” Dodu Bălan, Vasile Nicolescu, Ghişe, 
Stroia, Bujor Sion : 

«Dacă Ostinato nu e publicat în româneşte, în România, cel mai tîrziu 
în 1970, în 1971, va apare în Occident.» 

Nu e luat în serios: «Gluma e bună, e bună...» Şi: «Cum : un scriitor şi 
român abia debutant, membru de partid să afirme că publică... la capitalişti? 
Să le puie acelora — duşmanilor — o armă în mână?» 

Fiindcă P. G. o ţine pe a lui, pretinzînd că nu are nevoie de 
autorizatiune-de-la-politiune ca să hotărască soarta cărților sale, se succed 
„şedinţele de lucru”, „de lämurire”, „curat prietenești”, unele mai restrânse, 
altele mai läbärtate; unele „amicale”, altele de-a dreptul ostile. P. G. este 
convocat, la preşedintele Uniunii Scriitorilor, Zaharia Stancu; la „comitetul 
operativ” (nu se va fi chemat aşa, dar totdeauna compus din: Chiriţă, Toiu, 
Nichita, Hobană, Dimisianu — în câteva rînduri a participat şi Fănuş Neagu; 
şi János Szász; şi Ion Horea — şi încă alții, multi, prea multi pentru o cultură 
atât de rezistentă, pentru o literatură atât de de-valoare). Scopul: să-l facă pe 
P. G. să declare că nu mai doreşte să publice la capitalişti; că doreşte fier- 
binte să publice numai în Patria Română şi în româneşte — în consecinţă va 
aştepta publicarea (în România şi în limba română) „atît cât va fi necesar”. 
P. G. găseşte că, nefiind etern, nu poate aştepta „cît va fi necesar”. 

— tot în cursul anului 1969: P. G. este judecat la Uniunea Scriitorilor 
de un comitet lärgito-läbärtat) compus din Zaharia Stancu, din „tovarăşi de 
sus, de la C.C.”: Ghişe, Dodu, Nicolescu, Brad, Stroia. Masele largi de luätori 
la cuvânt — prin Titus Popovici, Fănuş Neagu, Mircea Micu, Paul Everac — 
sunt de părere că un scriitor român, («mai ales cînd este un ilustru necunos- 
cut!» - citat din Vasile Nicolescu), «nu are dreptul să se comporte ca şi cum 
ar fi singur pe lume», în consecinţă: «Să intre în rînduri!» (ca să fie d-al nos- 
tru, dîn bobor — şi să ne pupăm Piaţa Endependenti — căci toţi sîntem români 
— nu? Nu!). 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 438 


1970 

— martie: P. G. publică pentru ultima oară, proză, în România literară, 
un fragment din În Cerc. 

— aprilie: romanul Uşa noastră cea de toate zilele predat editurii 
Cartea românească, este respins de Marin Preda şi de Mihai Gafiţa „ca urma- 
re” (?) a „decodificării” operate de Ivasiuc, potrivit căreia, „sub personajul 
Florica se ascunde, în fapt, Elena Ceauşescu iar sub al lui losub, Nicolae 
Ceauşescu”... 

Din acel moment, P. G. nu mai are dreptul să semneze nici traduceri; 
soţia sa, Ana Goma, la fel; la fel socrul său, Petre Năvodaru (a se vedea volu- 
mul I din Iosif şi fraţii săi, de Thomas Mann — apare ca traducător Petru 
Manoliu, deşi Petre Năvodaru este adevăratul traducător; vezi şi Despre 
război de Clausewitz: traducătorul este menţionat în caseta... tehnică, de la 
finele volumului ...). 

— toamna: P. G. trimite în Occident manuscrisul romanului Uşa... - fără 
a-i cere voie lui Titus Popovici — nici chiar lui Ţoiu! 


1971 

— martie: noul director al editurii (devenită) Eminescu, Ioanichie 
Olteanu îl anunţă în scris pe P. G. că romanul Ostinato va fi publicat „în 
curând - însă, mai întâi trebuie făcut publicabil” (aceste „lămuriri” i-au fost 
date prin viu grai — ca şi următoarele): la întrebarea lui P. G.: «Cum adică, să 
fie făcut publicabil?», răspunsul a fost: «Ei... Ştii dumneata foarte bine cum 
„.». P. G. nu ştia, nu acceptă — zice: 

«Dealtfel, e prea târziu: la toamnă se publică simultan, la Suhrkamp, la 
Gallimard, la Rizzolli...» 

«Trebuie să le-o luăm înainte», zice loanichie Olteanu. 

«Luati-le-o!», zice autorul. 

— aprilie: editura Eminescu îi înmânează lui P. G. o altă hârtie — prin 
care... atestă (!) publicarea romanului „într-un viitor apropiat”. De astă dată 
1 se cere autorului să-şi ia — în scris — angajamentul că nu va permite publi- 
carea „în limbi străine, înainte de a fi publicat în, româneşte”. P. G. refuză. 

„În acest caz, rupem tratativele!” zice loanichie Olteanu, uşurat si 
fericit. 

— iunie: editorul german Suhrkamp difuzează pliante cu autorul-şi-car- 
tea. Câteva circulă printre membrii comitetului läbärtat. Autorul primeşte şi 
el unul — mult mai tîrziu. Este vorba — în pliant — de „Un Soljenitîn român”. 

— iulie: tezele cu pricina. 

(în cursul verii 1971,. „comitetul operativ”: Z. Stancu, C. Chiriţă, 
Nichita Stănescu, C. Toiu, securistul I. Hobană, eternul-adjunct Dimisianu 
încearcă să-l convingă pe P. G. că... «nu se face să faci ceea ce faci...y. 

«Ba se face — să fac ceea ce fac! Faceţi şi voi», le răspunde P. G. 

— octombrie, 14: Dieter Schlesak îi trimite lui P. G. o telegramă din 
Frankfurt/M, prin care îl anunţă că Ostinato a apărut, fiind lansat la Târgul 
de carte... Prin Europa liberă P. G. află: „delegația RSR la Târgul de carte, 
după ce a încercat să împiedece tipărirea cărții, în semn de protest împotriva 
expunerii, la Târg, a unei cărți calomnioase la adresa socialismului din 
România a părăsit Târgul — iar în standul gol al RSR, editorul a etalat, pentru 
presă, cartea tradusă în germană”. 

Autorul îşi vede cartea pentru întâia oară în mâinile lui Zaharia Stancu. 
Preşedintele Uniunii Scriitorilor îi permite autorului să ţină cinci secunde 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 439 


cartea în mâini, după care o încuie în sertarul biroului, continuînd a vorbi 
admirativ despre editurile capitaliste... 

Poetul Meliusz Jozsef, căruia editorul german îi înmânase două 
exemplare din Ostinato, pentru a-i da (măcar) unu autorului — nu i-a dat nici 
unu. Întrebat fiind, a negat până şi faptul că ar fi fost, în acel moment, în 
Germania. În schimb — cine s-ar fi aşteptat? — Arnold Hauser i-a adus un 
exemplar şi i l-a dat, fără întârziere. 

Al doilea exemplar (traducerea germană, în continuare) i-a fost 
adus lui P. G. de poetul Gheorghe Pitut. 

Primul exemplar din traducerea franceză (La Cellule des libérables — 
Gallimard) i-a fost adus la Bucureşti de jurnalistul francez de la Le Monde, 
Manuel Lucbert. 

(1971) — toamna-iarna: la o şedinţă (foarte) lărgită organizată în Sala 
Mică a Palatului, prezidiul (din care făceau parte Gheorghe Pană, Ilie 
Rădulescu, Bujor Sion), Dumitru Popescu-Dumnezeu, după ce ,,obtine” 
excluderea din partid şi din C.C. a lui Nicolae Breban, aflat în acel moment 
la Paris, propune excluderea şi a lui P. G. — prezent, acesta. Motivul: 

«A pus în mâna duşmanului extern o armă cu care să lovească în patria 
noastră.» Se declară de acord cu... analiza tovarăşii: Titus Popovici, 
Al. Andriţoiu, Fănuş Neagu, Mircea Micu; fac exerciţii de anchetă-încru- 
cişată Dinu Săraru cu/şi Eugen Barbu. Intervine Dan Zamfirescu, indignat de 
„nepatriotismul vânzătorului de ţară P. G.”. 

ÎL apără (pe P. G.!): Mihai Novicov, Ion Lăncrănjan, Mihai Ungheanu, 
Darie Novăceanu... Şi numai ei. 

iarna: continuă „şedinţele intime de lămurire”: în cam aceeaşi 
formaţie: C. Toiu, Nichita Stănescu, Ion Horea, Dimisianu, Radu Boureanu 
şi nelipsitul Hobană, încercînd să-l convingă pe P. G. „să predea de bună voie 
carnetul de partid — ca să terminăm cu problema aia şi să mergem să bem 
ceva ...”. P. G. răspunde: 

«De bunăvoie nu vi-l dau; de nevoie... Dacă încercaţi să mi-l luaţi cu 
forţa, îl înghit, precum partizanul sovietic!» 


1972 A 
— PG. predă manuscrisul romanului In Cerc. Preda nu-l primeşte: 


«Ce, monser, crezi că eu sunt tâmpit, ca Ioanichie, să-ți dau la mînă hârtie, 
pecumcă?» Nu, Preda nu era tâmpit - ca Ioanichie. 

— aprilie: P. G. este convocat la Zaharia Stancu: «Îmi aduci nişte 
fotografii, fotografii îmi aduci — si de-ale dumitale si de-ale nevestii, că am 
primit dispoziție să-ți dăm paşaport (paşaport să-ți dăm...)» 

P. G. se miră: i se refuzaseră toate cererile de călătorie - în Bulgaria, în 
Polonia, în Italia, în URSS («Ca să te opresti la Chişinău, să faci agitație 
nationalistä?»), acum, fără să fi cerut, i se dă paşaport? După ce caută calul 
de dar de dinţi, P. G. acceptă — astfel: 

«Plec — numai eu. Dacă n-o să mă lăsaţi să mă întorc, nevastă-mea, 
ostatecă, are să facă scandal - pentru reîntregirea familiei...» 

— iunie, 18 (!): P. G. pleacă, singur, pentru trei luni, în călătorie 
turistică în Austria, RFG, Franţa. 

(Pentru că s-a vorbit-scris atâta — prin penele Organului: Eugen Barbu, 
V. C. Tudor, Ceachir, Dan Zamfirescu, Artur Silvestri (altfel Târnäcop), prin 
I. C. Drăgan, Michael Titus, Dean Milhovan, Pantazi, Lozovan şi alți Boiani: 
P. G. n-a făcut vreodată vreo călătorie — fie şi până la Afumatii-Românesti — 
pe cheltuiala Uniunii Scriitorilor. Toate călătoriile sale şi ale alor lui au fost 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 440 


plătite de el, din banii săi - drepturi de autor în devize. Iar în 1972, nu a ple- 
cat în Occident „cu o bursă” — în acel moment, „cu bursă” călătoreau de zor 
Sorescu, Blandiana, Ivasiuc, Păunescu, Breban, Marino — ei, da: Adrian 
Marino! — dar nu P. G.; P. G. a adus dolari în România, nu i-a scos.) 

La Viena: condus de prietena şi traducătoarea în germană, Marie- 
Therese Kerschbaumer, P. G. cunoaşte o sumă de scriitori, — dar mai ales pic- 
tori austrieci. Tot la Viena face cunoştinţă cu „poetul tânăr”, Ştefan Baciu, 
venit de la Honolulu, spre a-şi vedea — pentru prima oară, din 1947 — mama, 
sosită de la Braşov. 

La Frankfurt: îl cunoaşte pe editor, Siegfried Unseld. În timpul unei 
recepții, îi soseşte lui P.G. un colet din România cu câteva exemplare ale 
cărţii As I Lay Dying de Faulkner, tradus în româneşte împreună cu Horia 
Florian Popescu, la Cartea românească, (sub titlul: Pe patul de moarte) care, 
la a doua corectură, „pierduse” numele co-traducătorului P.G.; apoi Gafita îl 
sfătuise să semneze cu un pseudonim; Marin Preda: să nu mai semneze de loc 
— „ce contează o co-traducere în cariera unui scriitor...” — iată însă că, P. G. 
plecat (şi plecat definitiv, cum sperau băieţii de toate culorile), nu mai conta 
dacă apărea numele lui P.G. pe coperta interioară a unei (co-)traduceri... 

La Köln, se (re-)întâlneşte cu Dieter Schlesak: „rămas” în 1969; 
împreună cu D. Țepeneag, Schlesak a avut un rol hotărâtor în demersurile 
pentru traducerea şi publicarea lui P.G. în Occident. 

iulie, 14: la Paris — în sfârşit, îi cunoaşte pe Monica Lovinescu şi pe 
Virgil Ierunca. Şi pe Eugene Ionesco. Şi pe Mircea Eliade. Şi pe Emil Cioran 
— chiar şi pe Paul Barbăneagră! 

august: se întoarce în Germania, la Miinchen, unde fusese de multă 
vreme invitat la un colocviu de pe lângă Olimpiadă — cu titlul: „Sport şi lite- 
ratură”. Ajuns la faţa locului, află că... nu va mai putea participa la numitul 
colocviu, pentru că delegaţia română (Fănuş Neagu şi lon Băieşu) 
condiționează prezenţa lor de absenţa lui P.G. 

(1972) — octombrie: la Târgul de carte de la Frankfurt i se lansează a 
doua carte tradusă în germană, Uşa.... (Die Tur). Dă o sumă de interview-uri, 
scrie articole pentru presa germană — în care atacă direct, atît sistemul poli- 
tic, cât şi cenzura literară, amintind însă si de „contribuţia” autocenzurii la 
scriitorul român. 

— sfârşitul lui octombrie: din nou la Paris. 

— 19 noiembrie (1972): începe să scrie Gherla; 

— 21 noiembrie termină Gherla — prima variantă. 

— sfârşitul lui noiembrie: soseşte la Paris şi Ana Goma. 


1973 

— ianuarie: o nouă variantă a Gherlei; 

— februarie: P.G. scrie continuarea Gherlei:  Lăteşti (rămâne 
neterminată). 

— 18 iunie (1973): P.G. împreună cu soţia se întoarce în România. 

La vamă i se confiscă toate cărţile. P.G. anunţă Securitatea, în scris, că 
dacă nu-i restituie toate cărţile în 24 ore el publică în Occident lista cărților 
interzise în România lui Ceauşescu, printre cele confiscate lui aflîndu-se şi o 
carte de Willy Brandt, la care tocmai se ducea în vizită „Cancelarul” R.S.R. 
În 8 ore (de la depunerea la cutia poştală a „scrisorii”), toate cărţile îi sunt 
restituite (şi transportate acasă), cu scuze. 

— vara: la România literară nu mai are loc. Fusese dat afară... 

Ivaşcu: «Nu te-am dat afară, atât că, în 1968, nu te-am primit 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 441 


înăuntru». Logica-lui-lvaşcu fusese aplicată şi cu... partidul: neizbutind să-l 
excludä pe P.G., nereuşind să-l convingă, să dea singur carnetul, au pretins 
că în 1968, P.G. nu fusese primit... 

În primele momente, P.G., rob al logicii formale, vrea să ştie (mă- 
ntelegi, pentru că de ce?). Gabriel Dimisianu : «Ce mai vrei, bătrâne? Şi cu 
sufletu-n Occident şi cu trupu-aici, la noi...» Cartea de muncă... Niciodată 
P.G. nu va putea să o recupereze. Cine ştie ce secrete de stat conţinea — ştia 
tovarăşa Bădilă, ştie Traian Iancu, Hobană — în fine, Securitatea Poporului de 
la Uniunea Scriitorilor (Români). 

(1973) — toamna: P. G. începe romanul Gardă inversă. 


1974 

— primăvara: se publică în traducere franceză, la Gallimard, Uşa.... sub 
titlul Elles étaient quatre... 

— toamna: se publică, în traducere olandeză Ostinato, la editura Bruna 
& Zoon din Utrecht. 

P.G. lucrează ca muncitor zilier în atelierul lui Ion Jalea (la realizarea 
monumentului... cu tot cu cal/, al mândrului Decebal — cel de la Deva). 

14 iulie: moare mama lui P.G. Este înmormântată la Străuleşti II. 


1975 
— termină Garda inversă, începe 7-1. 
— 2 noiembrie se naşte Filip-leronim, fiul lui P.G. 
— decembrie: începe un eseu (despre, România); fără titlu. 


1976 

— octombrie: apare, în traducere franceză, la Gallimard, Gherla. 

Ca şi Ostinato şi Uşa, Gherla este transmisă, în foileton, la Europa 
liberă ; ca şi Uşa, Gherla se transmite în lectura autorului (aflat în România). 

— decembrie: în urma ascultării Gherlei la Europa liberă, o sumă de 
necunoscuţi — cu toţii, făcuseră puşcărie — îl vizitează pe P.G., îi telefoneazä, 
îl felicită, aduc oarecari corectări mărturiei. 

Cam în acelaşi moment începe, din partea Securităţii o „contra- 
acţiune” — interesează, deocamdată, „demersurile scriitorilor” (cum ar zice 
N. Manolescu: „dovezile de colegialitate”): 

Al. Ivasiuc şi cu Nicolae Breban sunt trimişi împreună la München, 
să-l convingă pe Noël Bernard, directorul Europei libere: 

a) să suprime emisiunile „Teze şi antiteze la Paris” de Monica 
Lovinescu şi „Povestea Vorbii” de Virgil Ierunca; 

b) să nu-l mai „cultive” pe P.G. şi să înceteze cu transmiterea pe unde 
a unor texte de-ale lui, lipsite de valoare estetică şi suspecte ca mărturie — 
Gherla, de pildă... 

De la München, Al. Ivasiuc se duce singur — la Paris, încearcă să facă 
să se publice în presa franceză — cu osebire în Le Monde „informaţii” potri- 
vit cărora... în România totul merge bine (şi tot Românul prosperă), iar „acel 
Goma” este un veleitar, un calomniator, mai ales prin ultima carte, Gherla, 
fojgăind de neadevăruri de calomnii la adresa... foştilor deţinuţi politici... 
Al. Ivasiuc nu reuşeşte să-şi plaseze „articolele” nici măcar în Le Figaro, pe 
atunci jurnal proceauşist. la legătura cu prieteni comuni şi colegi de închi- 
soare: Mihai Serdaru (coleg al amândurora de Gherla) şi cu Ion Varlam. Nu 
reuşeşte să-l convingă pe Serdaru de... minciunile lui Goma — pe Ion Varlam, 
da: exact în luna aprilie, 1977, când P.G. era (re)arestat, lon Varlam, aflat de 


PAUL GOMA - Säptämâna Rosie 442 


multi ani la Paris, adresează o „scrisoare deschisă” lui P.G. (arestat, iar 
Varlam ştia bine acest lucru), în care contestă „autenticitatea” unor fapte rela- 
tate în Gherla — de pildă, bătaia pe care o încasase autorul cu două zile înain- 
te de liberare — şi califică şi el (după Ivasiuc) drept „calomnioasă” cartea în 
întregul ei. („Scrisoarea deschisă” a fost trimisă... editorului Claude 


Gallimard...). 


1977 

— ianuarie: se anunţă Charta 77 a Cehilor şi a Slovacilor — la care aderă 
scriitori maghiari şi bulgari. 

— februarie: se difuzează, la Europa liberă, Scrisoarea adresată 
de P. G., prin Kohout, Chartei "71. ÎI caută, ca să o contrasemneze, multi 
cetăţeni — niciunul scriitor. Primul — dealtfel şi ultimul: Ion Negoitescu, îl 
va contacta abia în 3 martie. 

(Pentru acea perioadă: ianuarie-mai vezi Culoarea curcubeului — 
Cutremurul oamenilor '77. Pentru perioada mai-noiembrie 1977, vezi şi 
Soldatul câinelui.) 

Însă nici în Culoarea... nici în Soldatul... nu sunt relatate „dovezile de 
colegialitate”: 

a) „colegii-scriitori” C. Toiu şi G. Bäläitä se duc la Stockholm pe banii 
Uniunii şi ai Securităţii — sau, de ce nu?, pe ai lui P.G., singurul aducător de 
devize), încercînd să-l convingă pe editorul suedez René Coeckelberghs să 
nu publice (în suedeză) cartea Gherla (pe acolo mai trecuse şi Nicolae 
Breban, tot atât de „colegial” acţionînd); 

b) imediat după arestarea lui P.G. (la 1 aprilie), un număr de critici 
literari au fost convocați la sediul Uniunii Scritorilor: Preşedintele Virgil 
Teodorescu şi jurnalistul Ivaşcu au încercat să-i convingă să scrie despre P.G.: 

— că este un trădător de ţară; 

— că este nul ca scriitor. 

Printre convocați a fost şi Mircea Iorgulescu — nu a scris. În schimb, 
au scris Al. Dobrescu (în Convorbiri literare), N. Dragoş (Luceafărul), Al. 
Piru (la Televiziune), Vasile Băran („O hienă printre ruine”, îl zugrăvea 
militianul Vasile pe P.G.) — şi, fireşte Eugen Barbu, Dan Ceachir, Dan 
Zamfirescu, Artur Târnäcop, Dodu Bălan, Al. Andriţoiu, Titus Popovici, 
Dumitru Mircea, Vasile Rebreanu, Mircea Micu... Aşadar: 

— 1 aprilie: P.G. este arestat. În 3 aprilie soţia şi copilul sunt „mutaţi” 
undeva în cartierul Vitan. 

— 6 mai: P.G. este liberat — în urma campaniei internationale. 

— 10 mai: Ceauşescu decorează şi înalţă în grad pe generalul Nicolae 
Plesitä, ministru al Securităţii şi pe colonelul Gheorghe Vasile (sau Vasile 
Gheorghe — tot aia-1), comandantul anchetelor penale de la Rahova. 

— mai? iunie?: Congresul Scriitorilor — cel la care Ceauşescu a anunţat: 
„În Patria noastră socialistă, nu există cenzură — drept care am hotărât s-o 
desfiintäm”. Scriitorii români — cei rezistenți — au aplaudat şi, începînd din 
acel moment (încă o dată: mai-iunie 1977), nu s-au mai lăsat cenzurati de 
Cenzură — nu!; s-au întrecenzurat: ei înde ei; ca la Piteşti. 

Tot la Congresul cu pricina: în cuvântarea sa, scriitorul de scenarii 
Titus Popovici l-a atacat pe P.G. — pentru trădare de patrie şi pentru lipsä de 
talent... 

— sfârşitul lunii iunie „Ca să nu mai zbiere reacţiunea că îl persecutăm 
pe P.G.”, ministrul Securităţii Pleşiţă „dispune” să i se repartizeze un alt 
apartament: în marginea (de Apus) a cartierului Drumul Taberei, pe o stradă 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 443 


încă nebotezată, într-un bloc fără număr, la-o-adresă-fără-adresă (am aflat-o 
după 29 ani: Lunca Ialomiţei) De asemeni, ca să nu mai zbiere reacţiunea, i 
se impune lui P.G. o slujbă la Biblioteca Centrală. 

— vara: P.G. este „răpit” de multe ori de pe stradă de gorilele sece (vezi 
Soldatul câinelui); i se propune să accepte emigrarea: «Scăpăm noi de tine, 
scapi şi tu de noi...». P.G. nu primeşte. 

— august: P.G. află de la Virgil Mazilescu, că „s-a întâmplat ceva grav 
în Valea Jiului”. Mazilescu ştia de la Iulian Neacşu, bine informat, de la 
sursă: Ceauşescu fusese chemat de mineri, la Lupeni, sechestrat, huiduit, apoi 
liberat ; imediat — deşi promisese satisfacerea cererilor — Ceauşescu dă ordin 
de represiune. 

(Deci: scriitorii români au aflat — la Casa Scriitorilor — cel mai tîrziu în 
6 august că, la Lupeni, s-a întâmplat ceea ce se întîmplase. Totuşi, mai apoi, 
pretindeau că au aflat... abia de la Europa liberă — care aflase foarte, tirziu, 
prin octombrie. Nici unul dintre ei n-a protestat: nici Marele Bogza nici 
Vajnicul Jebeleanu, nici Marin Preda. Singurul scriitor care s-a manifestat în 
scris în legătură cu evenimentele din Valea Jiului, a fost A. Păunescu — prin 
decembrie, în Flacăra, protestînd cu vehemenţă împotriva „dezinformării” 
unui jurnalist american: acesta pretindea că „Zona Văii Jiului este declarată 
zonă militarizată — deci închisă”, drept care poetul Păunescu explică: 
„Helicopterele pe care le-a văzut Americanul nu sunt ale armatei — cu atât 
mai puţin ale poliției /sic/, ci sunt helicopterele recent dăruite de Tovarăşul 
Nostru Drag şi Scump, Nicolae Ceauşescu — Spitalului din Lupeni...” 
Scriitorii români au râs, l-au înjurat pe Păunescu — dar numai la closetul casei 
Scriitorilor). 

— octombrie: constatând că în „condiţiile noi” nu mai poate avea vreo 
legătură cu exteriorul — nici cu interiorul — P.G. se decide să accepte invitaţia 
PEN Clubului Internaţional de a călători în Occident. 

—18 noiembrie: Ministrul Securităţii, generalul Pleşiţă, îl „convoacă” 
(prin răpire de pe stradă) pe P.G. — ca să 1 se plângă (cine, cui?!) că Ambasada 
franceză refuză să acorde vizele, înainte de a fi văzut pe solicitanti: 

«Ce, cred ăia că aveam de gând să trimitem, în locul lui Goma, pe 
Păunescu?» 

P.G. si soția se prezintă la Ambasada franceză. După „identificare” 
(laborioasă), li se înmânează pasapoartele. Plesitä: 

«De ce n-au încredere în noi Franţujii? De ce nu ne-au trimis nouă, 
organ-de-stat, pasapoartele?» 

19 - noiembrie: ajun de plecare. Pleşiţă îl convoacă pe P.G. la Minister. 
După ce se consultă cu soţia, cu socrii, P.G. redactează o Declaraţie: dacă i 
se va cere vreun angajament va refuza paşapoartele. Însă generalul Plesitä 
pentru altceva îl convocase: în primul rând să-şi ia... rămas bun de la priete- 
nul său Paulică; în al doilea... 

...Pe trotuarul din jurul Ministerului de Interne generalul-ministru 
Pleşiţă i-a spus lui P.G. că... n-ar fi bine să scrie, aşa cum tot promisese 
despre „experienţa” prin care trecuse - ca să nu afle familia cu ce se ocupă el 
(2); în a doua: amenintându-l: «Revoluţia, are mână lungă, te atinge oriunde 
ai fi. Ca să nu crezi că glumim, de cum ai să ajungi la Paris, ai să primeşti 
un semn din partea noastră». 

Semnul-din-partea-Revolutiei-lui-Plesitä-si-a-lui-Ceausescu: în 18 
noiembrie, la Paris Monica Lovinescu, a fost agresatä sălbatic de “revoluţie”, 
cu intenţia de a o reduce-la-starea-de-legumă. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 444 


— 20 decembrie (1977): P.G. cu soţia, Ana Maria, fiul Filip-leronim, 
două maşini de scris, două geamantane pleacă — pentru totdeauna — din 
România. 

Sositi cu paşapoarte turistice cer imediat azil politic 

— 22 decembrie: conferinţă de presă, la Paris (vezi Culoarea 
curcubeului, Polirom, 2005, secţiunea Bărbosul). 

— decembrie: apare, la Gallimard, romanul În Cerc. 


Tragem linie, o luăm de la capăt: 


1978 

— februarie: P.G. începe să scrie cartea de mărturii care va fi publicată 
în anul următor, la Seuil, în franceză, sub titlul Le tremblement des hommes 
— titlu sugerat de un reportaj al jurnalistului Bernard Guetta (în Le Nouvel 
Observateur), subtitlul: „România, în 1977, a cunoscut două cutremure: unul 
de pământ, în 4 martie, altul al oamenilor, prin Mişcarea Goma”. 

— 7 mai: P.G. termină prima parte a cărţii de mărturii. Editura Seuil 
capătă un nou director (un polonez trecut la islam), care face „curăţenie”, 
alungând, nu numai cărţi şi autori „de dreapta”, ci şi editori „visceral anti- 
comunişti” — aşa, a fost invitat să-şi caute norocul aiurea Claude Durand şi 
chiar Jean-Marie Domenach, sub a cărui direcţie a fost publicat eseu La Cité 
totale de C. Dumitrescu, în traducerea lui Şerban Cristovici şi cu postfata 
de P.G. 

— iunie: P.G. începe să scrie cartea care va deveni Patimile după 
Piteşti. 

— octombrie-noiembrie-decembrie: P.G. face o călătorie în Canada şi 
în Statele Unite. 

— noiembrie-decembrie: de două ori în metroul din New York, apoi 
mereu în metroul parizian, P.G. este ameninţat, în româneşte, de securişti 
care-şi zic repede-repede poezia: «Dacă nu-ţi ţii gura, îţi aplicăm umbrela 
bulgărească»... 

(În februarie 1978, P.G. participase la constituirea C.LE.L. — Le 
Comité des Intellectuels pour l'Europe des Libertés de sub preşedinţia cole- 
gială constituită din: Eugene Ionesco, Alain Ravennes, Jean-Marie 
Domenach, François Fejtô si Philippe Sollers.) 

— 10 decembrie: P. G. participă, la Paris, la reuniunea organizaţiei 
Amnesty International, cu prilejul celei de a treizecea aniversări a Declaraţiei 
Universale a Drepturilor Omului. 

Un „tratament de favoare” îi este aplicat României lui Ceauşescu — 
pentru lichidarea Mişcării pentru drepturile omului din primăvara anului 
1977 şi pentru reprimarea sălbatică a minerilor din Valea Jiului — august 
acelaşi an. 


1979 

— 5 martie: Seuil lansează cartea lui P.G. Le tremblement des 
hommes — Peut-on vivre en Roumanie aujourd'hui? (în traducerea lui 
Alain Paruit). În prezenţa lui Eugène Ionesco şi a lui Fernanda Arrabal, P.G. 
declară presei că el se află la adăpost, în Occident, cartea apărută va putea fi 
citită mai târziu, însă, în acest moment, urgenţa este constituirea Sindicatului 
Liber al Oamenilor Muncii din România. 

AFP din 5 martie 1979: „Scriitorul român Paul Goma, care prezenta 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 445 


presei noua sa carte (...) a renunţat să vorbească despre sine şi a anunţat 
constituirea în România a unui Sindicat Liber, SLOMR. P.G. — acompaniat 
de Eugene Ionesco şi de Arrabal, a precizat că «pentru întâia oară după ocu- 
parea României, Românii s-au grupat într-un sindicat-liber, în scopul de a 
apăra, nu doar drepturile sindicale, ci si toate drepturile omului, fără 
excepţie» (...) «România este a treia ţară comunistă având un astfel de sindi- 
cat — după Polonia şi URSS — nucleul fiind constituit din semnatari ai 
Mişcării pentru apărarea drepturilor omului din primăvara anului 19775” 

— primăvara-vara: în presa occidentală apar numeroase reportaje, 
articole de analiză defavorabile „înţeleptei politici externe” dâmboviteniste. 
Mişcarea pentru drepturile omului din 1977, marea greva a minerilor din 
august acelaşi an, recenta constituire a SLOMR obligă Securitatea să treacă 
la ... contraofensivă: 

În afară de amenințările directe, prin scrisori, telefonice — „presa” 
începe ceea ce s-a numit la timpul acela: „Campania de vară”: Printre prime- 
le „articole din presa occidentală” pro-ceauşescu: „A proposito di una dissi- 
denza creată în proveta”, din ziarul socialist italian L'Umanita, 14 aprilie 
1979. Sunt „demascaţi””: „impostorul, românul-corcit — numele său adevărat 
fiind: Paul Efremovici Goma, respins de toţi intelectualii-cinstiti care susțin 
politica externă independentă” ; „nazistul” (!) Gheorghe Calciu, în fine, 
„adunătura de frustrati fascisti şi mitomani” — care pretind că au constituit 
SLOMR etc. ... 

P.G. trimite o scrisoare de protest, somînd redacţia să divulge numele 
autorului (articolul fiind, ca în ţara lui Farfuridi, anonim). L'Umanita publică 
protestul, dar se scuză că... nu poate da numele acela — fiindcă s-ar strica 
relaţiile româno-italiene (subl. mea). Lucrurile se clarifică: într-o intervenţie 
la Europa liberă, vorbind de agenții lui Ceauşescu în Occident, P.G. îl 
numeşte pe I. C. Drăgan. Drăgan sare ca ars şi trimite Europei libere un 
„protest” care... seamănă ca două picături de apă cu „articolul” din L'Umanita 
(cu deosebirea că agramatismele, neromânismele drăgane fuseseră... date cu 
var italian, în redacția ziarului). 

P.G. îi dă replica, la Europa liberă lui Drăgan, şi camarazilor-tovarăşi 
ai săi: Eugen Barbu, Dan Ceachir, Dan Zamfirescu, Paul Anghel, M. 
Ungheanu, N. Dragoş, P. Marcea, D. Micu, Al. Andriţoiu, Dodu Bălan, 
Vasile Nicolescu, Dumitru Ghişe, Titus Popovici, I. Läncränjan, Ion Brad 
(acesta din urmă, ca ambasador la Atena, compusese o compunere, după dic- 
tarea Securităţii, o dăduse la tradus în greceşte, fostului „scriitor român de 
limbă greacă” Dimos Rendis. Acesta o semnase cu numele său de grec într- 
o publicaţie confecționată ad-hoc, Proini, iar băieţii de la Bucureşti, Artur 
Silvestri-Târnăcop, Dragoş au „citat din presa greacă”, în Luceafărul; jurna- 
lul securiştilor din America, Dreptatea, sub pana lui Dean (sic) Milhovan a... 
„citat? din Luceafărul, Michael Titus de la Londra, alt exilat recuperat de 
Securitate a „citat din toate aceste surse în Europa şi Neamul românesc a lui 
I. C. Drăgan” — şi iată cum s-a închis cercul ...). 

(De ţinut minte: în cadrul „campaniei de vară — 79”, Eugene Ionesco a 
fost zugrăvit ca betiv, gagarisit, ramolit etc de Dan Ceachir, azi „maestru” al 
lui I. Buduca, după ce ucenicise, el, la groapa lui Barbu; Monica Lovinescu 
a avut parte de pamfletul-înjurătură-ameninţare Cäfeaua de I. Lăncrănjan, iar 
Evreii în general şi Evreimea în special a avut parte de atacuri directe, dinspre 
Vasile Nicolescu, Adrian Păunescu, Ghişe, Dodu-Bălan — şi alţi bärani). 

— toamna: se publică romanul Gardă inversă, la Gallimard, în 
traducerea lui Şerban Cristovici. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 446 


1980 

— iulie, vizita lui Ceauşescu în Franţa: este foarte rău primit, Valery 
Giscard d'Estaing i-a acordat... „dupăamieze libere” (un afront nemaiväzut), 
iar presa l-a călcat în picioare. 

P.G. se poate lăuda (printre altele, modestia obligă) cu „traducerea şi 
difuzarea — în vederea reproducerii în presă — a perlelor din “Manualul 
Lingăului sau Poetica lui Păunescu”: Far, Cârmaci Tată-Fiu; Luceafăr, 
Carpat, Dunăre, Stejar etc. ; P.G. se laudă, deasemeni cu supranume date lui 
Ceauşescu precum: Bokassescu, Amindadescu, Draculescu — iar România lui 
Ceauşescu: Ceausima ... 

— octombrie: apare, în neerlandeză, Culorile curcubeului... sub titlul 
Met het woord tegen de muur („Cu capul de/în zid”) la Elsevier Manteau, 
Anvers. 

— 1980 — noiembrie: P. G. participă la „Conferinţa de la Madrid bis”: 
în paralel (şi în opoziţie) „dididenţii” organizează o contra-conferinţă. 
România lui Ceauşescu este „bine încondeiată”. Ca „represalii”, conferinţa 
de presă organizată de M. Korne şi P.G., în legătură cu România, este 
sabotată: un telefon anonim anunţă plasarea unei bombe. 


1981 
— marți, 3 februarie: P.G. primeşte, prin poştă, expediat de la Madrid, 
un colet conținînd o carte... explosivă. P.G. nu este atins, însă şeful echipei 
de artificieri a Prefecturii pariziene, Calisti este rănit (au mai primit colete 
identice — şi au fost răniţi: Nicolae Penescu, la Paris, Şerban Orăscu, la Köln). 
— mai: apare, la Hachette, Patimile după Piteşti, sub titlul Les Chiens 
de mort, în traducerea franceză a lui Alain Paruit. 


1982 

— mai, începe... „L'Affaire Tănase-Goma”, cum au numit-o jurnaliştii 
occidentali: Securistul Haiducu, (alias Vişan, viitor Forrester, fiul securistu- 
lui ungur-din-Ungaria - precizare necesară - Hirsch, trimis de ruşi în 
România în 1945 împreună cu alţi cca 100 000 unguri, majoritatea evrei), 
primeşte ordin de la Ceauşescu, prin Pleşiţă să-i lichideze pe „capii 
räutätilor” din exil: Virgil Tănase şi P.G. Primul trebuia asasinat “prin orice 
mijloace”, al doilea, „cardiac fiind: otrăvit cu o substanţă care nu lasă urme 
la autopsie”. Substanţa” cu pricina: aconitina. Doze mici i-au fost adminis- 
trate lui P.G. în timpul detenţiei de la Rahova, între 1 aprilie şi 6 mai 1977; 
cu doze concentrate fuseseră asasinați Bulgarii — de aici, amenințările din 
metrou, cu „umbrela bulgărească”. (vezi Soldatul câinelui). 

— august dezlegarea „enigmei” afacerii: interesele de stat (franceze) au 
avut întâietate ... 

— toamna: P.G. pregăteşte, în cadrul editurii Hachette, o colecţie 
Est/Vest: urmează a fi publicate, atât „Dialog cu...” (des entretiens): Eugene 
Ionesco, Mircea Eliade, Emile C. Cioran, Raymond Aron, Boris Souvarine, 
Elias Canetti, J. F. Revel, Milovan Djilas ş.a.... precum şi texte de : Czeslaw 
Miloz, Jan Patocka, Leszek Kolakowski, Ludvik Vaculic, Jaroslaw Durich — 
precum şi ale Românilor: Oana Orlea, Rodica Iulian, Augustin Buzura, 
Ştefan Bănulescu, Bujor Nedelcovici, Nicolae Manolescu (promisese o 
„Istorie a literaturii române”). 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 447 


1983 

— mai: se publică, la Hachette, Chassée-croisé (traducere: Alain Paruit, 
în româneşte a fost editată sub titlul Soldatul câinelui). 

— iunie: apare, în olandeză, Patimile... sub titlul Het vierkante ei 
(„Oul cubic”), traducere Andrea Borbel, la Elsevier Manteau, Anvers. 

— octombrie: este lansată la Târgul de carte de la Frankfurt cartea 
Patimile... în germană (traducere: Lucian Grigorowitsch): Die rote Messe în 
nou-înfiinţata editură Thule din Köln, animată de George Carpat Focke. 

— Scrie romanul Bonifacia. 

— Scrie (prima variantă) Din calidor. 


1984 

— ianuarie: ca urmare a desființării sectorului literatură străină, la 
Hachette, P.G. trebuie să caute alt editor — atât pentru sine, cât şi pentru 
colecţie. Trece la Albin Michel. 

— februarie-august: P.G. conduce Departamentul Europa din 
Internaționala Rezistenței. Printre altele, organizează, la Senatul francez, 
două colocvii: “Yalta”, “Pacifismul”. 

— toamna: martor în procesul Pordea - Le Matin. Jurnalul — care scri- 
sese că Gustav Pordea este „spion român” — în loc de „agent de influenţă 
român”, aşa cum sfătuiseră exilatii români pierde procesul. Pordea a fost 
susținut — pe faţă — de I.C. Drăgan şi de Ion Raţiu (la Congresul UMRL ţinut 
la Paris-Bourget, Gustav Pordea a fost „invitat de onoare” şi a luat loc la pre- 
zidiu, între Raţiu şi Novacovici). Dealtfel, I. Raţiu a fost citat ca martor al 
apărării (lui Pordea), în proces, dar... nu s-a prezentat. Jurnalul (Le Matin) 
pierde procesul: nu a putut proba că Pordea este „agent al Securităţii”. Abia 
în iarnă, un jurnalist englez de la Sunday Times investighează şi publică 
rezultatul: Securistul Costel Mitran i-a plătit lui Gustav Pordea, la Viena, 
500 000 dolari, pentru a-şi cumpăra” un loc în Partidul lui Le Pen, Frontul 
Naţional, pentru a pătrunde în Parlamentul European de la Strassbourg. 

(Săptămâna din 10 ianuarie 1986 publică, pe două pagini „Minciuna 
are picioare scurte” semnat de un oarecare Cornel Vadim Tudor. Viteazul 
securist îi atacă pe jurnaliştii occidentali - Jean-Y ves Huchet, care, la 1 apri- 
lie 1985 scrisese despre distrugerile sistematice din România („distrugeri 
de stat si de partid”), în Le Matin - ; pe „trădătorii de patrie: Paul Goma, 
Monica Lovinescu, Mihnea Berindei şi Dinu Zamfirescu” — cei care... îl 
atacaseră pe „patriotul naţionale”, „deputatul român în Parlamentul 
vest-european. Gustav Pordea”. 


1985 

— Albin Michel nu acceptă colecţia (mutată de la Hachette), este de 
acord să fie publicate „câteva titluri” — vor fi publicate, cu menţiunea: „Sub 
direcţia lui Paul Goma”: Czeslaw Milosz: Le pays d'Ulro (eseu) şi Bujor 
Nedelcovici: Le Second messager (roman). 

— P. G. scrie a doua variantă a cărţii (ce va deschide un ciclu autobio- 
grafic): Din calidor. 

— Scrie prima variantă (intitulată: Din gară) a ceea ce va deveni: Arta 
reFugii — ca al doilea volet al ciclului. 


1986: 
— Apare la Albin Michel, traducerea franceză (Alain Paruit) a roma- 
nului Bonifacia. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 448 


— P.G. scrie întiia variantă a celui de al treilea volet: Astra (în acel 
moment, titlul provizoriu: Biblioteca). 


1987 
— Luna mai : apare, la Albin Michel, în traducerea franceză a lui Alain 
Păruit, Din Calidor, sub titlul: Le Calidor. 
— Scrie prima variantă din cel de-al patrulea volet al ciclului autobio- 
grafic: Sabina. 
— Definitiveazä Arta reFugii. 


1988 

— Variantele „definitive” ale cărţilor: Astra şi Sabina. 

— vara — toamna: P.G. dactilografiază, în vederea „imprimării” la 
Editura Dialog (de pe lîngă revista cu acelaşi nume), din Dietzenbach, 
Germania occidentală, animată de Ion Solacolu, textul integral al cărții: 
Din calidor - o copilărie basarabeană. 


1989 
— ianuarie: apare, sub îngrijirea lui Ion Solacolu, în editura Dialog din 
Dietzenbach, Din calidor.... (fotocopie după dactilogramă — dealtfel, stă 
scris, negru-pe alb: “Versiune originală, în dactilografierea autorului ...”). 
— februarie-august: scrie prima variantă al celui de al cincilea segment 
din ciclul autobiografic: Roman-intim. 


1990 

— februarie: apare, la Julliard, traducerea în franceză (Alain Păruit), a 
romanului Arta reFugii sub titlul L'Art la Fugue. 

— martie: apare, la editura Dialog, de sub direcţia lui Ion Solacolu — tot 
„în dactilografierea autorului”, în româneşte, romanul Patimile după Piteşti; 

— mai: apare Din calidor în engleză, la Readers International London, 
în traducerea Angelei Clark, sub titlul: May Childhood at the Gate of 
Unrset. 

— iunie: apar, la editura Humanitas, Gherla şi Culorile curcubeului. 

— decembrie: apar: Patimile după Piteşti, la Cartea Românească şi 
Din calidor — o copilărie basarabeană — la Albatros. 


1991 
— ianuarie: apare Bonifacia — la Omega. 
— mai: apare Sabina (prima parte) — la Apostrof. 
— iulie: apare Arta reFugii — la Dacia. 
— septembrie: apare Soldatul câinelui (Chassé-croise) la Humanitas. 


1992 

— februarie: apare Ostinato — la Univers. 

— martie: Uniunea Scriitorilor din Moldova îi decernează lui P.G. 
Premiul Uniunii pe anul 1991. 

— mai: apare Uşa noastră cea de toate zilele la Cartea românească. 

- 25 mai: Uniunea Scriitorilor din România îi decernează lui P.G. 
Premiul pentru proză 

— iulie: apare Astra — la Dacia 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 449 


tragem linie 


o luăm de la început? 


Tot 1992: 

Între 23 iulie şi 23 septembrie (1992) : o pată-albă în Jurnal. 

Oricum, în vara anului 1992 a fost publicată în presa românească 
informatia potrivit căreia: 

Gabriel Liiceanu, directorul editurii Humanitas trimisese “la topit”, la 
fabrica de hârtie Buşteni - printre suplimente de tiraj nevândute - şi tirajul 
nedistribuit, “păstrat” în depozite din iunie 1900 al cărţii de mărturii Culorile 
(sic) curcubeului. 


1993 

- 30 octombrie: ruptura definitivă cu Monica Lovinescu şi cu Virgil 
Ierunca, din cauza complicităţii lor active cu Liiceanu, distrugătorul volumu- 
lui de mărturii despre Mişcarea pentru Drepturile Omului din 1977 (vezi 
Jurnal de Noapte Lungă). 

- Apare “ediţia a Il-a”, îngrijită de Florin Ardelean - în fapt, întâia, cea 
de la Humanitas, din 1990 neexistîind - din Culoarea curcubeului, la 
Biblioteca Familia - înfiinţată cu această ocazie. Până în momentul de faţă 
este singura consultabilă - cu condiţia de a fi găsită, fiindcă “prietenii” au 
avut grijă să saboteze şi distribuția. 

- Apare, la editura Litera o broşură de 100 pagini (din totalul volumu- 
lui de Articole avînd 1 000 pagini) intitulată Amnezia la români - pe 
copertă, în schimb, pe cotor, stă scris: Amnezie la români. Operă editorială 
semnată de Viorica Oancea (director al editurii) şi de Ioana Pârvulescu, 
redactor. Redactorul dimpreună cu directorul au conlucrat la acest animal- 
care-nu-există: volumul intitulat, repet Amnezia la români nu cuprinde 
textul care i-ar fi dat numele. 

Sabotaj? Tembelism? Si-s1. 

- Marin Sorescu, director al editurii craiovene Scrisul românesc, pen- 
tru a primi portofoliul Ministerului Culturii din guvernul Iliescu face 
“curăţenie” în editură: decide distrugerea plumburilor unor cărţi bănuite de 
el, Sorescu, a nu fi pe placul Iliescului, printre care şi Garda inversă, 
culeasă, gata de tipar (sic) din vara anului 1990. 

- Alfabecedarul capătă o formă aproape-definitivă. 


1994 

- P. G. scrie Viaţa la Castel care ar fi completat Justa (1985). Devine 
Castelana, text nepublicat. 

- P.G. scrie Adam şi Eva, devenit Adameva. 

- 21 aprilie (1994): ca replică procurorului Drăgulin - cel care, cu de la 
sine putere “anulase sentinţa de condamnare” (cea din 1958), P.G. redactează 
“Scrisoare către Iliescu” (vezi Scrisori întredeschise). 

- aprilie: La editura Seuil apare, în două volume, La Vie en Rouge de 
Christian Duplan şi Vincent Giret (lucrare tradusă şi în română, la Nemira). 
Există pasaje, capitole, fotografii cu/şi despre P.G 

- septembrie: Alfabecedarul - dactilografiat de autor - este fotocopiat 
şi legat în 11 (unsprezece) exemplare, prin grija Ştefanei Bianu (şi la îndem- 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 450 


nul amical al lui Andrei Doicescu). 

- octombrie: P.G. termină Evadam (a doua parte a volumului 
Adameva) şi începe Cartea cărţilor (rămasă neterminată). 

- 17 decembrie: P.G. ia hotărîrea - fermă - să scrie o carte intitulată: 
Si dacă...? Va ajunge până pe la 130 pagini. 


1995 

- februarie. Într-un interviu Nicolae Manolescu derapează şi declară 
că... “ar susţine candidatura lui Paul Goma la preşedinţia României”. 

- 9 martie. P.G., din pornire polemică începe să redacteze “Scrisoare 
către compatrioți” care va căpăta caracter de... intrare în campania pentru 
alegerile prezidențiale (din 1996). 

- În 11 martie trimite prin poştă prietenilor textul. 

- 13 martie: Titus Ceia, îl vizitează pe P.G. împreună cu D-na Elena 
Murăraşu - cadou: Adameva proaspăt apărută la editura Loreley din laşi. 
Din păcate, dificultăţi financiare au împiedecat continuarea activităţii edito- 
riale, iar Adameva nu a putut fi distribuită. 

- 21 martie: Stefana şi Alexandru Bianu îi dăruiesc lui P.G. un 
ordinator. 

- aprilie: Primele reacţii - ostile - la “declararea candidaturii” Horia 
Rusu şi C. Coposu. 

- mai: Dan Petrescu, la Paris, ia cu el cele trei volume din Jurnal, 
dactilografiat-copiate. Se zice că Justa va apărea, sub directia lui, la Nemira. 

- Justa a apărut. 

- iunie: supriză: apare, la Bucureşti, la editura Eminescu, romanul 
În Cerc. 

- iulie: a apărut Scrisori întredeschise - singur împotriva lor la 
Biblioteca Familia, Oradea, editiue îngrijită de Laszlo Alexandru. 

- A apărut la Litera o altă broşură (200 pagini), o “selecţie” aiurită, 
intitulată şi aceasta Amnezia la români. 

- P.G. primeşte de la prietenul (şi editorul) său George Carpat Focke o 
scrisoarea de o violenţă în insulte inimaginabilă: “Procuror, “Vâşinski”, 
“lipsit de inteligență”, “concurent al lui Brucan”, jdanovist”, “imoral”, 
primitiv”, “diminuator al şanselor lui Constantinescu - ba chiar ale Regelui!” 
- etc etc - în legătură cu Programul. Pe linia lui Coposu-H. Rusu, dar şi pe 
“linia” lui C.T. Popescu, cel din “demascarea”securistä din textul “Gomora” 
apărut în Adevărul. 

- 20 august: PG. lucrează la textul “Răul absolut” (Securitatea) 

- 23 august (sic). P.G. este expulzat din locuinţă pentru neplata chiriei. 
Până în 15 decembrie va locui pe la prieteni, la hotel. 

- decembrie - la hotel - P.G. scrie textul “Unde am greşit?”, trecere în 
revistă a prieteniilor rupte. Va fi ataşat de Jurnal de Noapte Lungă. 

- 15 decembrie: familia Goma are o nouă locuinţă. 


1996 
- P.G. rescrie - la ordinator - Ela (1983). 
- P.G. copiază (la ordinator)-reface Roman-intim. Apoi Sabina. Apoi 
Bonifacia. Apoi Gherla - apoi Lăteşti... 
- 11 septembrie: P.G. anunţă renunţarea la candidatură. 


1997 
- 5 februarie: P.G. află că a apărut Jurnal I-II-III, la Nemira. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 451 


- P.G. este informat că în ultimul număr din revista 22 există un anunt- 
listă cu cărţilor apărute cu subvenție Soros. Printre ele: Patru dialoguri de 
Paul Goma!”- apărută la Echinox, Cluj! Marian Papahagi, interpelat, răspun- 
de că... nu, cartea nu a apărut, însă “relaţiile dintre editură şi Fundaţia Soros 
îl privesc numai pe el, nu şi pe autorul cărţii” - ne-editate! Se spune că Marian 
Papahagi nu s-a aflat la întâia... deturnare de fonduri (primea subvenţii de la 
Soros, dar nu scotea cărţile pentru care solicitase ajutor de editare). Se mai 
spune că Marian Papahagi nu era singurul mare-cărturar care se comporta ca 
un găinar. 

- în revista 22 din 18-24 februarie 1997 se publică textul semnat de 
Monica Lovinescu intitulat “O precizare la Jurnalul lui Paul Goma” - 
precizare care... precizează: 

“Îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma’. 

- Campania de presă împotriva Jurnalului va dura... tot anul, ecouri 
şi în momentul de faţă (2007). Participanți: Pruteanu, D. C. Mihăilescu, G. 
Adameşteanu, A. Cornea, Alex Ştefănescu, loana Pârvulescu, Gabriel 
Dimisianu, Geta Dimisianu, Buduca, Groşan, Iorgulescu, Bianca Marcovici, 
Pleşu, Bianca Marcu-Dumitrescu-Balotă, Grigurcu, N. Manolescu, Zaciu, 
Alain Paruit, Țepeneag, Daniel Cristea-Enache, Alexandru George, I. 
Simuţ... 

L-au apărat pe P.G.: Dan Petrescu, Liviu Antonesei, Liviu Cangeopol, 
Luca Pitu, Laszlo Alexandru, Dan Stanca, Mihai Zamfir, Radu Aldulescu, 
Dorin Tudoran, Elvira Iliescu... 

- 16 martie: apare, la editura Univers Gardă inversă, ediţie îngrijită de 
Sanda Anghelescu. 


1998 

- martie: Mariana Sipoş cu Paul Cozighian filmează pentru TVR. 

- Altina apare la Cartier, Chişinău. 

- România literară din 2-8 decembrie 1998 publică editorialul semnat 
de N. Manolescu “Adio, domnule Goma!”, în care şeful revistei, ca urmare a 
două texte trimise îl anunţă că nu va publica niciodată în revista sa; şi că “la 
o curăţenie generală va fi scos [Goma] pe făraş. Ca o gânganie în care s-a 
metamorfozat comis-voiajorul lui Kafka”. 

- Apar la editura Dacia, sub direcţia lui Radu Mareş: 

Alte Jurnale şi Jurnalul unui Jurnal. 


1999 
- Roman-intim apare la ALLFA, deschizînd o nouă colecţie. 
- Apare, la Dacia Jurnal de Apocrif. 
- Scrisuri, volum de publicistică (articole apărute până în august 
1998), apare, la Nemira, sub direcţia lui Dan Petrescu. 
— O nouă variantă a Adamevei: Sus, în vârful Raiului. 
— Dacia scoate a doua ediţie din Patimile după Piteşti. 


2000 
— P. G. Scrie romanul “poliţist” Profil. 
Tradus in franceză de Helene Lenz - Profil bas - apare în acelaşi an la 
Editiond de Syrtes 


2001 
— Scrie Infarct - nepublicat. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 452 


2002 
— Editura Jurnalul literar publică Basarabia, roman. 
— P.G. scrie Bătrânul şi fata. 


2003 
— Editura Museum scoate două ediţii din eseul Săptămâna Rosie, 
28 iunie - 3 iulie 1940 sau Basarabia şi evreii. 
— Editura Criterion Publishing publică Săptămâna Roşie... - 
a Il-a ediţie. 
— Editura Flux din Chişinău editează: 
Basarabia - roman 
Culoarea curcubeului - mărturie 
Soldatul câinelui - mărturie. 


2004 
— Editura Vremea editează Săptămâna Roşie... - varianta 11 martie 
2004. 
- Editura Polirom scoate Din calidor ed. a I-a 
- Editura Criterion Publishing scoate, în două volume: 
- Jurnal 1999, Jurnal 2000 
- Jurnal 2001, Jurnal 2002, Jurnal 2003 


2005 

- Prima fază a campaniei de antisemitizare a lui Paul Goma - prin: 
R. Ioanid, M. Shafir, Al. Florian, Dan Pavel, G. Andreescu, A. Oişteanu. 

- Editura Polirom scoate Culoarea Curcubeului - Cod “Bărbosul” 

La presiunea holocaustologilor (şi ei autori ai Polirom), volumul a fost 
mutilat de directorul Silviu Lupescu, fără ca autorul să fie anunţat: lipsesc 
indicațiile editoriale, a fost suprimată Introducerea şi Anexa. 

- Editura Victor Frunză publică Alfabecedar. 

- A doua fază a campaniei de antisemitizare: primilor li se alătură 
N. Manolescu, H. Gîrbea, antrenînd Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor 
(care se raliază în unianimitate fără să crâcnească - şi fără să fi citit textul 
incriminat), Federaţia Evreilor din România prin faimosul informator al 
Securităţii, veteranul H. Zalis. Rezultatul acţiunii lui N. Manolescu (în urmă 
cu 5 ani el însuşi acuzat de “antisemitism”): a obţinut postul de ambasador la 
Unesco. 

- Editura Universal Dalsi publicä Sabina. 

- La Criterion apare Paul Goma - 70 de Elvira Iliescu. 

- La Universal Dalsi apare volumul semnat de Mariana Sipos: Destinul 
unui disident: Paul Goma. 

(Mariana Sipos a realizat şi două emisiuni pentru televiziune: “Honoris 
Causa” şi “STRICT SECRET”). 


2006 
- V. Tismăneanu îl invită pe P.G. să facă parte din Comisia care va 
cerceta crimele comunismului. P.G. acceptă. Condiţii: 
- perioada de studiu să nu înceapă în 1946 ci din 28 iunie 1940 
(deşi normal ar fi din 1917) şi sa nu se încheie în 22 decembrie 1989 (pentru 
că din ianuarie 1990 Iliescu şi ai săi au declanşat un razboi civil: 
- să 1 se restituie toate drepturile - materiale, morale - furate. 


PAUL GOMA - Săptămâna Rosie 453 


V. Tismăneanu a acceptat. A anunţat că T. Băsescu este de acord cu 
indeplinirea condiţiilor. Însă corespondenţa a fost întreruptă iar după o 
săptămână V. Tismăneanu a anunţat că nu mai poate colabora cu P.G., 
fiindcă acesta nu ar fi respectat un inventat “cod academic”. În comisia cu 
pricina au fost introduşi tot felul de respectuosi faţă de “codurile academice”, 
analfabeți profunzi în materie de Istorie a României: N. Manolescu, Liiceanu, 
Berindei, Monica Lovinescu - cei care contribuiseră activ la eliminarea lui 
P.G. din viaţa culturală a României. 

- septembrie: la inițiativa lui Valerian Stan şi cu sprijinul istoricilor 
Flori şi Mircea Stănescu, a scriitorilor Dan Culcer şi Liviu loan Stoiciu este 
redactat un memoriu prin care se cere autorităţilor repararea injustițiilor faţă 
de P.G. Memoriul, adunînd peste 400 de semnături nu a primit din partea 
autorităţilor decât răspunsuri mincinoase şi trimitätoare de la Ana la Caiafa - 
campioană în materie fiind Monica Macovei, fostă procuror ceauşist, actual 
ministru al Justiţiei. 

- decembrie: 

- Raportul condamnînd crimele comunismului este citit de T. 
Băsescu în cadru... festiv - este pomenit şi P.G.; 
- La editura Anamarol este editată Bonifacia, ediţia a Il-a. 


2007 
— ianuarie: 
- La editura Anamarol se editează Arta reFugii, o copilărie 
transilvană - ediţia a III-a. 
- La aceeaşi editură - Anamarol - se publică Săptămâna Roşie 28 
iunie - 3 iulie 1941 sau Basarabia şi evreii, varianta ianuarie 2007. 
- Tot la editura Anamarol vor fi publicate, în cursulan, 2007: 
Jurnalele 2004, 2005, 2006 
Gherla - Lăteşti 
- octombrie: 
Arta reFugii apare în traducerea italiană a lui Marco Cugno la Voland 
Edizioni 


2008 


- iunie: 
- la editura Vremea apare Dialog Flori Stanescu - Paul Goma 


Paris, 2 octombrie 2008