Cuvantul Legionar nr. 117, aprilie 2013

i Dacă vo Văcea aceia, adere bor Iupa, ă iii 
A Buarngtel= dep Lica 19 4 


“mi CUVÂNTUL 
% LEGIONAR 


Periodic al Românilor naţionalişti creştini 


- în duhul NAȚIONAL CRESTIN al lui Corneliu Zelea- Codreanu - 
Anul IX, Nr. 117, APRILIE 2013 Apare în ULTIMA ZI a lunii 2,5 lei 


Director: NICADOR_ZELEA- CODREANU 


Redactor ; şef: Nicoleta Codrin 


RELAȚII CU PUBLICUL: 


ÎN FIECARE VINERI, ORELE 15-17, Str. Mărgăritarelor nr. 6, sect. 2, Buc;; tel.: 0212425471 sau 0745074493 


Crualrale Dituzorul otrăvit 


e-mail: cuvantul-legionar Q 


zelea-codreanu, com, 


CUPRINS: 
Document Războiul din Răsărit (V) 


SITE: www. zelea-codreanu. Com _ 


Ce-aţi pierdut din vedere untualitale Muntele sfânt (II) 


S/rtudini. De la Madrid la Chişinău 


Clocitoarea iudaică 
Turcia, "pe val” 


Direrte Pete albe în istorie (1) - Hotin 
nera de “tr Paşi pe amintiri (X) 


Carte Aepienară Cazul Horia Sima (VI) + Corocur,. Vigta Hedaciei 


Editorial: 


Oare nu există nici o lege în ţara noastră, 
capabilă să oprească manifestările de ură şi 
dispreţ făcute publice săptămână de săptămână 
la adresa României şi a românilor? Suntem oare 
condamnaţi să asistăm plini de îngăduinţă la 
insultele din ce în ce mai neruşinate la adresa 


ALARMĂ DE GRADUL ZERO 


Sorin Ioniţă, fie-i numele blestemat în veci, în 
revista "22" (nr. 12 / aprilie 2013) îşi începe 
revărsarea de dejecţii cu un debit care depăşeşte 
volumul unui stomac uman, numind steagul 
României cu dispreţuitorul "cârpă”. 

Te întrebi de pe poziţia a cel puţin cincisprezece 
milioane de români, care ar putea să fie 
, E pa x mecanismele care "să pună în mişcare”, să 
neaparat cra anormala re . dezlănţuie atâta ură împotriva poporului în mijlocul 
oricui? căruia te-ai născut şi trăieşti de o viaţă? 


Oare ce a putut să dezlănţuie această 
permanentă "cenzură", această  ' “neobosită 


incriminare a oricărui gest exprimând îngrijorarea Ş//A /, 2, Z 
oricui şi oriunde în faţa unei ofensive care a depăşit 


limitele de legalitate, ca să nu ne mai facem iluzii 


simbolurilor nationale, sosfogana nişte apropos de bun simt? Ceai 
sentimente socotite normale - dacă nu i 
= CUVÂNTUL LEGIONAR APRILIE 2013 F%9) = 


4 


lată cum îşi intitulează “articolul penal” 
Sorin loniţă: "Jeanne D Arc de Covasna sau 
războiul celor două cârpe” (aluzie la drapelul 
nostru naţional şi steagul "secuiesc", şi eroina 
poporului francez având corespondenţă în istoria 
noastră pe Ecaterina Teodoroiu supranumită "Eroina 
de la Jiu”, parafrazând un alt titlu al istoriei 
universale "Războiul celor Două Roze" - Anglia, 
1455-1485). 

Îmi stăruie in minte tot timpul aceeaşi întrebare: 
ce poate determina pe un om oarecare, şi mă feresc 
de a spune "pe un român”, să îşi însuşească atâta 
ură şi să o facă publică, devenind "profesiune de 
credinţă”, împotriva României? Ce rău i-a făcut 
această ţară, dacă se poate formula astfel 
întrebarea, pentru a-i determina o explozie de insulte 
pe care încearcă să le prezente ca fiind “acoperite” 
de explicaţii mincinoase. 

Dacă ar fi un bătrân crescut zeci de ani într-o 
ideologie criminală, iudeo-comunistă, m-aş putea 
gândi la o educaţie specifică, dar nu este aşa; îşi 
însuşeşte teza iudeo-cominternistă exprimată prin: "E 
ceva mai deprimant decât un slav care se crede 
latin”? Originea noastră, declarată de marii noştri 
duşmani "slavă", a încercat să fie “acreditată” în 
contextul în care se urmărea, după 1944, aducerea 
de argumente care ar fi justificat "înghiţirea” 
României de către monstrul iudeo-bolşevic 
predominant slav. Era atunci o Românie stăpânită de 
minoritatea. evreiască - atunci şi în următorii 
douăzeci de ani - care minoritate, practicând un 
genocid ca metodă de convingere a poporului 
român, urmărea să ne ofere ca pradă imensei fiare 
iudeo-bolşevice în care ei deţineau controlul. 

Latinitatea noastră, pe care chiar noi am început 
să o contestăm, poate fi un argument determinant în 
contextul atacului permanent al  iredentismului 
maghiar? Dacă nu suntem latini, sunt ungurii mai 
îndreptăţiţi să se considere stăpânii de drept ai 
Transilvaniei? Nu văd logica şi cred că este 
imposibil de adus ca argument. 

Şi dacă nu suntem latini, Sorin Ioniţă are voie să 
insulte cel mai important şi mai universal simbol al 
acestei ţări, cu apelativul "cârpă"? 

Dar să revenim la desfăşurarea "incidentului" de 
la Covasna, pe care presa românească (?) îl ignoră 
pur şi simplu, lucru pe care nu şi-l poate permite port- 
drapelul intereselor antinaţionale, de orice origine ar 
fi aceste interese. Cum adică "de orice 
origine”? 

Cum am spus în nenumărate 
rânduri, agresiunile de acest gen şi de 
orice dimensiune la adresa 
intereselor noastre naţionale se 
susţin reciproc: „o Românie cu o 
enclavă ungurească în centrul ei 
geografic şi care ar reprezenta un "cap 
de pod” cucerit în lupta pentru 
stăpânirea Transilvaniei (pe care o 
revendică), ar deveni mult mai 
vulnerabilă în faţa ofensivei iudaice. 

Totuşi, să revenim: pe 1 Decembrie 2012, în 
mod evident Ziua Naţională a României, singura 
clasă cu predare în limba română a liceului "Korosi” 
din Covasna, la pauza mare, în curtea liceului, a 
cântat imnul naţional al României. Care a fost 
reacţia: elevi şi profesori au început să huiduie, 
acoperind cântecul copiilor români. Nişte imbecili 
care au comentat gestul elevei Sabina de a veni 
la şcoală cu o bentiţă tricoloră pe cap, în totuşi 
ţara românească, numind-o "provocare 
inadmisibilă”, pot face o comparaţie între cele 
două manifestări? 

Imbecilii de care vorbesc, de fapt nu o fac - nu din 
prostie, nici vorbă de aşa ceva: încearcă să ne 
convingă, "să ne bage în cap” că drepturile de 
minoritari le au numai cei ce sunt, în mod evident, 
declaraţi sau nu, duşmanii României. 

Faţă de huiduielile colective la adresa copiilor 
şi a imnului naţional de la 1 Decembrie 2012, 
gestul Sabinei de a veni la şcoală cu o bentiţă 
tricoloră pe cap de 15 martie 2013, ziua naţională 
a Ungariei, pare o replică palidă pe care Sorin 
Ioniţă, năimitul iniţial devenit devotatul apărător al 


oricăror interese potrivnice neamului 
_ românesc, o tratează ca pe "fata cu ură 
Pag. 2 


veşnică şi globală pentru unguri”, declarând-o e) 
proastă mică, dar cu tupeu”. A 

Protestul mut al Sabinei, comparată în bătaie de 
joc cu Jeanne D Arc, şi corul huiduielilor la adresa 
imnului naţional al României, luând în consideraţie 
tot ce transmite Sorin Ioniţă, a făcut deliciul G.D.S. 
("Grupul de Dialog Social”). 

Inghiţind friptane plătite cu arginţi făcând parte 
din "preţul trădării”, socoteşte că îşi poate permite să 
declare, cu gura plină între două înghiţituri 
pantagruelice, că învăţătoarea Cristina Anghel, 
protestând cu cele 70 de zile de grevă a foamei, o 
făcea creându-şi premisele unei viitoare cariere 
politice. 

Ce şi cum poate gândi Ioniţă numind-o 
"fomistă"? Că toată lumea suferă de aceleaşi 
carenţe de caracter - ştiţi vorba românească: 
"Vrabia mălai visează”! Un om de această factură 
nu îşi poate închipui că el, comportamentul lui, 
nu poate deveni etalon universal. Citez: 'O 
proastă mică dar cu tupeu, prevăzându-i o carieră 
politică...” 

Repet: Ioniţă (fără "domnul" sau "tovarăşul”) nu 
este prost; este pervertit până în măduva oaselor! 
Face totuşi o afirmaţie uluitoare, declarând că 
Sabina a început să îşi clădească o carieră politică. 

Idioţenia este atât de mare, renunţarea la cea 
mai elementară logică pare atât de evidentă, încât 
sunt convins -ă cineva, un cretin, desigur un 
duşman, i-a băgat ideea şi fraza în articolul în 
discuţie lui Ioniţă! Nici el nu e sigur că este bine! În 
următorul paragraf Sorin Ioniţă, dându-şi seama de 
enormitatea afirmației anterioare, spune: "N-am zis 
că fata are deja plan de carieră sau contract la T.V.". 
În câteva rânduri distanţă îşi retractează 
afirmaţia! Dacă o declari greşită, de ce nu ai 
scos-o din text? 

Contrar a ce se chinuie să ne demonstreze până 
aici, descoperă alte pericole în comportamentul 
"fetiţei cu bentiţă” (voi reveni la "pericole”) - citez: 
"Ce îngrijorează nu este profesiunea de credinţă 
a junei Sabina, ci reacțiile de după”. 

Pe cine îngrijorează? Pe cei care şi-au dedicat 
activitatea, ca să nu zic nenorocita lor viaţă, 
distrugerii României şi a românismului? 

Minoritatea, __trădătorii___ intereselor. 


naţionale 


"suferă": tineretul român şi nu numai, a jubilat! Cele 


mai_importante_ zeci de oraşe din țară şi-au 


i__adeziunea_la_gestul 


manifestat aprobarea 


Sabinei! 

Citez: "Pâlcuri de liceeni şi târgoveți au lălăit afon 
prin piețe: "Batalioane Române Carpații” (citare care 
nu are nici un înţeles), înrolaţi sub steagul (adică sub 
cârpa) acestei Jeanne D Arc de Covasna cu tentă 
Barbie”! 

Mă băiete, steagul de care pomeneşti este 
steagul României, nu "cârpa" ta! "Unde eşti tu, 
Ţepeş Doamne?” 

"Tenta Barbie” de care vorbeşti nu poate să fie 
depăşită decât de "tenta Mapet” care îţi este proprie! 
Mă băiete, crede-mă, calci în străchini cu diversiunile 
şi cu lipsa de logică! 

Citez: "Alţi... mă trag pe mine de urechi pentru 
abuzul verbal aplicat fetei (pe internet) care ar putea 
să îi diminueze încrederea în sine, cu consecinte în 
planul formării ca adult 

“Alţii” care se îngrijorează de viitorul Sabinei în 
sensul amintit, sunt idioţi; în tot bombardamentul cu 
fecale asupra gestului Sabinei şi asupra reacției la 
nivel naţional, în toată desfăşurarea de zi cu zi a 
vieţii unei familii de români în mijlocul urii ungureşti 
declarate cu orice ocazie, apare grija unui "preţios", 
ca prin "abuzul verbal” să se diminueze "încrederea 
în sine” a Sabinei? 


AF ALARMĂ DE GRADUL ZERO [continuare din pag. 1) 


Dacă cineva îşi poale imagina că la 
aceasta se reduce atacul din conflictul pe care și 
prezinţi pâlbâit, incomplet şi mincinos, dacă și 
închipui că cineva ar putea să reducă efectele 
articolului tău la "consecinţe în planul formării ca 
adult”, ar trebui sigur să îţi schimbi meseria, AI 
însemna că “s-a scremut un munte şi a ieşit ui 
şoricel”. "Deşi tânăra nu pare uşor de lezat...” adică 
tânăra este nesimţită? Tu, ca om matur (doar atât) 
te simţi "lezat" de ceva în Viaţă? : 

Mai departe, ce o învaţă flăcăul pe Sabinuţa”> în 
ce scară de valori crede făcăul'? Declară că 
"Sabinuţa” este naivă, "o proastă” care "a învățat de 
la emisiunile de artă culinară că sinceritatea şi 
exprimarea adevăratelor sentimente Sunt valori 
supreme"! Oribil să declari opţiunea pentru 
minciună (inversul sincerităţii)! 

De asemenea, acest cetățean îşi declară încă o 
dată "ataşamentul" pentru valoarea trecutului nostru 
istoric, numindu-l “butaforii cu daci, romani şi 
voievozi, ale lui ă”,  Butaforiile acelea 


Ceașcă”. 
rămăseseră singurele trimiteri la un trecut istoric ce 
ne mai putea motiva lupta pentru supravieţuire ca 
neam; patronii lui Sorin Ioniţă au desfiinţat până şi 
"butaforiile” amintite. Ce interes au ei să fim 
altceva decât ”o populaţie” supusă, fără nici o 
personalitate, hăituită de vecini şi de minoritari, 
eventual având ca ţel suprem supraviețuirea ca 
indivizi? 

În mintea tânărului Ioniţă (tânăr apropos de 
profunzimea judecății), confuziile sunt reale sau ni se 
livrează în ideea de a le înghiţi ca pe o prăjitură 
otrăvită? 

Amintind de “corespondentul”  Sabinei, "la 
grămadă”, Csibi Barna, având convingerea că 
românii sunt sau ar trebui să fie handicapaţi, omite 
două lucruri care fac comparaţia imposibilă: primul ar 
fi că dacă pretenţiile asupra celor doi sunt legate de 
vârstă, Csibi Barna este absolut matur în comparaţie 
cu Sabina (să nu înţelegeţi de aici că gestul Sabinei 
ar fi lipsit de maturitate). În al doilea rând, Sabina 
"nu a spânzurat” pe nimeni; gestul ei este departe 
de a invoca "asasinarea" cuiva, nu ar omori pe 
nimeni, şi-a exprimat total 
sentimentele! A compara, în sensul de a pune "în 
aceeaşi oală” un gest exprimând instincte criminale 
ale unui matur, cu purtarea unei bentiţe tricolore pe 
cap, denotă ori incapacitate de a judeca logic 
7] lucrurile, ori faptul că ura faţă de poporul 
i] român îl face să judece la fel de mult ca 
taurul care vede roşu. 

Ce îl face furios pe Sorin Ioniţă? 

Putem să vorbim aici de dorinţa de 
j| a-şi arăta devotamentul faţă de cei care 
i-au pus la dispoziţie mijloacele pentru 
un trai îmbelşugat? 

Putea să "îşi procure” micile delicii 
ale unei presupuse bune stări şi altfel? 
Sorin Ioniţă mimează sau chiar crede în 
poziţia pe care a adoptat-o? 

De fapt ce exprimă articolul din "22”: marea 
îngrijorare a iudaismului în legătură cu 
insuccesul unei brutale ofensive împotriva 
dreptului şi capacităţii poporului român de a-şi 
exprima sentimentele naţionaliste. 

În spatele lui Csibi Barna se văd bine două 
lucruri: tratamentul brutal - ca să nu zic "criminal" - 
cu care de-a lungul secolelor au încercat "să ne 
convingă” de drepturile maghiarilor asupra 
Transilvaniei, şi faptul că nu au alt argument decât 
funia. 

În spatele Sabinei văd o generaţie de tineri 
sau chiar de copii care sunt hotărâți să nu mai 
accepte teorii prefabricate care să le dirijeze 
gândirea şi comportamentul. - 

Ioniţă . şi sforarii care îi schimonosesc, di 
dirijează sentimentele împotriva oricărei raţiuni 
şi împotriva propriei naţiuni, să înceapă să 
tremure! 

Sămânţa naţionalismului românesc a căzut pe 
un ogor fertil, a prins rădăcini şi va veni vremea 
când_va_ spulbera, va desființa _mercenariatul 
antinaţional. Semne bune veacul are! 


CUVÂNTUL LEGIONAR APRILIE 2013 


neagresiv 


La un moment dat, fără să pot preciza nici măcar 
anul, "organili” de partid au hotărât să instaleze în 
fiecare localitate rurală o reţea de difuzoare care 
primeau, dintr-o centrală locală, transmiterea 
postului naţional de radio. 

Instalarea în casele oamenilor, de obicei în prispa 
casei, nu necesita decât "sârma” şi difuzorul propriu- 


“zis, absolut rudimentar, deci foarte ieftin, cu un 


singur buton cu care stabileai volumul sau închideai 
aparatul. 

Nu ştiu dacă ţăranul român plătea vreun 
abonament şi dacă da, era suficient de mic pentru a 
fi tentantă acceptarea; nu ştiu dacă era obligatoriu, 
dar, oricum, îl auzeai peste tot. Mergeau zi şi noapte, 
destul de tare în sensul volumului, beneficiarului i 
se părea că a făcut "o afacere” având ştiri, 
comentarii şi muzică tot timpul, iar regimul 
iudeo-comunist turna otravă în minţile şi în 
sufletele oamenilor picătură cu picătură. După 90 
aceste staţii de difuzare au dispărut într-un ritm 
oarecare şi probabil nu foarte multă lume îşi mai 
aminteşte de ele. 

_A face comparaţie cu propaganda otrăvită 
vărsată ca lăturile în capul românilor prin 
mijloacele actuale de comunicare: televiziuni cu 
zecile, posturi de radio mai ales pe ultrascurte cu 
sutele, presa aproape total iudaizată, invazia de cărţi 
anticreştine şi chiar insultând România şi pe români, 
“istorii” ticluite pentru uzul şcolarilor; comparând 
intensitatea şi agresivitatea propagandei actuale în 
favoarea clară a unor obiective anticreştine şi 
antinaţionale, difuzoarele de altădată par războaie 
cu soldaţi de plumb! 

Actualele difuzoare, -ca în poveşti sau în 
de oameni, şi se mai deosebesc prin ceva de 
trecutele difuzoare de la ţară, sub forma însuşirii 
punctelor de vedere şi a scopurilor “centralei”, iar 
“firele”, sârmele cu care sunt conectaţi îi ţine treji şi 
atenţi încercând să anticipeze ţinta viitoarei 
intoxicări. 

Vechile difuzoare erau "nevinovate” în sensul că 
distribuiau ce "primeau". Actualele difuzoare le poţi 
cu uşurinţă confunda cu oameni: au exact o 
înfăţişare umană, chiar şi caracteristici de 
comportament humanoid, dar au ales inexplicabil 
să facă parte dintr-o tabără criminală pentru 
români. 

Spre nenorocirea noastră,  ”programele” 
difuzate sunt bine ticluite; în cazul de faţă însă 
impactul este nociv la un anumit nivel să zicem 
social - apropos de cititorii publicaţiilor sponsorizate 
de "centrala” intereselor iudaice. 

Înainte de a trece la subiect, trebuie să mai dau o 
scurtă explicaţie: revista ”22” şi iar 22”; am făcut 
“un fix”? 

Realitatea este că ei au făcut "un fix”; au 
mijloace, o echipă performantă apropos de scopurile 
publicaţiei şi un tiraj pe care îl aproximez, destul de 
vag, între 5000 şi 10.000, cu patru apariţii lunare! 
"Chestia” este destul de “groasă” - suficient pentru a 
trezi îngrijorarea şi revolta multor "ştiutori de carte”. 

În nr. 14 pe aprilie veşnicul ”internaut” Adrian 
Cioflâncă începe un serial otrăvit” prilejuit de 
împlinirea a 60 de ani de la moartea lui Stalin. 
"Bagă” nişte mizerii, în spiritul continuării campaniei 
de a demonstra două lucruri: că tragedia poporului 
român provocată de ciuma iudeo-comunistă este în 
mare măsură opera comuniştilor de naţionalitate 
română - adică evreimea a fost şi ea pe acolo, dar cu 
o influenţă şi o prestație neglijabile - şi doi, că a 
existat o adeziune voluntară a poporului român la 
comunism, ceva de genul "Fraţilor, v-aţi făcut-o cu 


„mâna voastră!” - şi aceasta tot în încercarea de a 


acoperi acţiunea criminală a minorităţii evreieşti în 
primii 15-20 de ani. 

"Serialul" tov. Adrian Cioflâncă din ”22” despre 
care nu ştim pe ce “distanţă” se va întinde, ar trebui 
să provoace o reacţie pe măsură, dar noi ne vom 


CUVÂNTUL LEGIONAR APRILIE 2013 


Rua late 


DIFUZORUL OTRĂVIT 


ocupa punctual de anumite porţiuni unde infecția 
explodează. 

Am uitat să fac totuşi o precizare obligatorie: 
sursa de informaţii cu -care caută să îşi justifice 


"abordarea ştiinţifică” şi obiectivitatea — incredibil!! - 
vor fi "documentele de partid” şi presa vremii. 

Începe "sarabanda” inepţiilor: "Dar nu toți cei 
strânşi în adunările publice au ajuns acolo prin 
mobilizare mecanică şi coerciţie (la manifestaţia de 
doliu la moartea lui Stalin). A existat şi participare 
spontană, voluntară, sinceră.” Incredibil! Am 
cunoscut, prin anii 60, o evreică care mi-a declarat 
ceva care mi-a rămas în minte - o citez cuvânt cu 
cuvânt: "Când au intrat ruşii în ţară aveam opt ani; 
dacă aş fi fost mai mare, m-aş fi culcat cu soldaţii 
ruşi care ne eliberaseră"!! 

Şi tov. "Ciofi” continuă, incredibil: "Şi, în general, 
istoria comunismului nu este doar istoria represiunii 
brutale”! Ce vorbeşti, tovarăşe, o fi "istoria 
represiunii blânde?” Există şi aşa ceva? 

Şi continuă, imperturbabil: "Dacă luăm de bună 
cifra de 7 milioane de participanți...” (la adunările de 
doliu). De unde cifra, dacă nu din "documentele 
de partid”? Se confirmă sursa şi se va confirma 
în continuare, transformând relatările lui tov. 
Ciofi (scuze, scriu prescurtat din nou din lipsă de 
consideraţie, nu din scârba de a murdări mai mult 
biata hârtie) într-o poveste horror”. "Unii, deloc 
puțini, au plâns” şi confirmă spusele mele de 
adineauri: "Stau mărturie documentele şi memoriile”! 
Care documente, acelea cu "20 de tone de porumb 
la hectar”? 

"A fost plânsă dispariția conducătorului 
popoarelor, care le oferea unora iluzia protecţiei! De 
cine dracu vorbeşti, tovarăşule? Te poţi referi la 
români? Păi românii erau în culmea disperării: 
teroarea instaurată în numele comunismului de 
evreimea autohtonă şi importată, foamete, alimente 
raţionate, reforma monetară distrugătoare, criza de 
locuinţe, criza de combustibil pentru încălzire, cozile 
interminabile la alimente de bază sau, de exemplu, 
la petrol lampant (lumea multă gătea la lămpi de 
gaz). 60.000 de "copii de burghezi” au fost daţi afară 
din toate formele de învăţământ în mai 1952. Tinerii 
cu "bube" în capul părinţilor îşi făceau stagiul militar 
trei ani în cadrul detaşamentelor de muncă forţată, 
"burjuii” mureau cu zecile de mii la "Canal”, în 
anchetele Securităţii în care 90% dintre cei care 
anchetau erau evrei; în sutele de locuri de detenţie 
românii mureau pe capete. 

Imediat, conform practicilor de diversiune, dar 
infirmându-şi afirmaţiile anterioare,  tovarăşul 
vorbeşte dezinvolt despre “o fară rănită, sărăcită, 
înfometată”, "o fară atomizată,  suspicioasă, 
bulversată de propagandă,  înspăimântată de 
teroarea stocastică, tentată de liniştea 
compromițătoare promisă de comunişti”, şi conchide 
filozofic tâmp: "În acest vârtej, cine putea fi sigur de 
ceea ce simțea <<sincer>> atunci?" 

"Liber”, adică fără servici, crăpând de foame 
şi frig, terorizat de măsuri din ce în ce mai greu 
de suportat, cu rude închise absolut abuziv sau 


fiind tu însuţi victima directă a represiunilor, 
"unii, deloc puţini au plâns” (de moartea 
călăului). Tovarăşule, chiar îţi baţi joc de noi? Şi eu, 
care mă simt batjocorit de tine, cum să mă apăr, cum 
să reacţionez? 

Continuă cu citări de afirmaţii absolut 
contradictorii, care să pună cititorul în încurcăturăs 
dar "firul roşu” fiind totuşi legarea exponentului iudeo- 
comunismului de naționalitatea română, Gh. 
Gheorghiu-Dej de existenţa şi "prietenia" lui Stalin, 
faptele fiind de fapt invers. Îl citează pe unul, Pavel 
Câmpeanu, de care probabil se ştie foarte puţin, ca 
pe "Oracolul de la Delphi”: "Pentru Gh. Gheorghiu- 
Dej, odată cu Stalin dispare însăşi temeiul 
supremației pe care de-abia o dobândise  - 
aprobarea lui Stalin îi îngăduise atât de 
spectaculoasa eliminare a celor trei secretari (începe 
ceața: secretari de unde, de la Primăria din 
Oţoţoaia, sau ai Comitetului Central al partidului), 
Ana Pauker, Burăh Tescovici (zis şi Teohari 
Georgescu) şi Luca Laszlo (Vasile Luca)." 

A doua fumigenă: vrea să sugereze că din 1944 
şi până la moartea lui Stalin (1953), atât ar fi durat 
"domnia" evreimii în România - inclusiv deci faptul că 
toate ororile comise după 1953 nu mai au legătură 
cu dezmăţul criminal dezlănţuit de evreime după 
1944, dezmăţ de care nu face caz în nici un fel şi 
care în realitate nu poate fi datat ca sfârşind decât 
aproximativ peste unsprezece ani, adică odată cu 
amnistia deţinuţilor politici din 1964. 

Să lămurim un lucru de importanţă capitală 
pentru relaţia minoritate evreiască - genocidul 
naţional pe care noi îl situăm mereu între 1944 şi 
1964. 

Politica Partidului Comunist Român, exprimată, 
bineînţeles, prin exponenţii bine cunoscuţi, nu îşi 
schimbă comportamentul faţă de evrei absolut 
majoritari în toate structurile de comandă şi influenţă. 
Se încearcă acum cu disperare limitarea relaţiei 
dintre dezastrul naţional şi evreime, în cazul de 
faţă asociind câştigarea supremaţiei în interiorul 
forurilor superioare de partid a lui Gh. Gheorgiu-Dej, 
în detrimentul trioului criminal Pauker - Burăh 
Tescovici — Laszlo Luca, în 1953. 

Atenţie: nu se schimbă comportamentul criminal 
nici faţă de populaţia majoritară, căci practic nu avea 
cum; nu era un "întrerupător electric” pe care îl 
suceşti şi "se aprinde lumina destinderii şi a raţiunii”. 

Toate structurile de comandă şi control, începând 
de la funcţiile de conducere în cea mai amărâtă 
întreprindere, precum şi funcţiile politice de la cel mai 
mic nivel şi până la vârfurile ierarhiei, erau în mâna, 
la discreţia evreimii. 

Ideea că peste noapte toată această 
încrengătură criminală ar fi fost schimbată, este 
o prostie, dar o prostie care, ca şi multe altele, se 
încearcă a fi plasată în vidul creierelor “spălate”. 

De asemenea, se încearcă acreditarea unei teorii 
conform căreia înepărtarea treptată (durează un 
deceniu, de fapt!) a evreimii, şi înlocuirea cu 
elemente autohtone, în speţă cu români, are 
legătură cu o latură naționalistă a P.C.R. 

Fără discuţie, comuniştii români, destui dintre ei, 
nu erau idioţi să aibă încredere în evreii care se 
dovediseră de-a lungul secolelor tributari scopurilor 
finale ale seminţiei, dar să îi prezinţi ca xenofobi şi 
"naţionalişti”, sigur urmăreşti una din marile 
diversiuni. 

Trebuia să le atribui un epitet care să aibă 
răsunet absolut negativ în epoca post-comunistă; 
realitatea care este: o luptă pentru putere între 
două grupări, utilizând la timpul potrivit motivații 
doctrinare. 


poz 


zontiri 


Pag. 3 


SCtuali tale 


CE-AȚI PIERDUT DIN VEDERE - ŞTIRI APRILIE 


Ce a reprezentat Austria în percepţia românilor? 
Istoric vorbind, o ţară de limbă germană, unul dintre 
cele trei imperii care au încercat şi temporar au şi 
reuşit să ocupe o parte a teritoriului devenit mai 
târziu România. 

Imperiul Austriei, devenit apoi Austro-Ungar, 
stăpânea Transilvania şi un timp limitat Banatul şi 
Oltenia, Imperiul Țarist "înghiţise” Basarabia 
Imperiul Otoman transformase "Țările Române” în 
vasale până la obţinerea Independenţei din 1878. 

Aceste câteva cuvinte, desigur socotite inutile de 
către majoritatea cititorilor noştri, sunt obligatorii 
pentru studenta Facultăţii de Istorie pe care într-o 
discuţie amicală am întrebat-o ce semnificaţie are 
pentru ea anul 1877 şi după un minut de gândire mi- 
a spus că nu are habar. Nu abordam problema decât 
cu referire la perioada de după ocuparea României 
de către forţele iudeo-comuniste, dar şi acesta în 
treacăt. 

Până în anul 1989 Austria era statul cel mai 
apropiat care dădea azil politic refugiaților din 
România, adică nu îi înapoia în schimbul unui vagon 
de sare, ca “prietenii” iugoslavi. 

Austria era bine: cunoscută ca victimă a fraţilor 
germani, care o anexează prin ocupare militară în 
martie 1938. 

Mai târziu, în 2000, Austria este cunoscută ca 
unica ţară din Europa în care un partid "de 
extremă dreapta” câştigă alegerile într-o Uniune 
Europeană, prin Jorg Haider devenit cancelar, dar 
obligat în scurt timp să demisioneze sub presiunea 
unei Europe iudaizate. 

Demisia nu a 
mulţumit pretenţiile 
stăpânilor de facto ai 
Europei; mâna lungă 
a Mossadului (mai 
mult ca probabil) îi 
sabotează 
automobilul pe care 
nu îl mai poate JA 
controla şi, implicat A 
într-un accident de W- Ă 
circulaţie, Haider E A 
moare. 

Acest lucru (sabotarea automobilului) a fost 
demonstrat de ancheta uzinei Volkswagen care se 
simte obligată în acel moment să îşi apere prestigiul, 
dar care, bineînţeles, nu anchetează mai departe în 
sensul autorilor sabotajului. 

Desigur că suprimarea lui Haider nu a provocat 
reacţii furibunde ale unei prese care a jubilat la 
vestea "accidentului"! Nu era vorba nici de Martin 
Luther King, nici de soţii Rosenberg sau atâţia alţii 


ACADEMIA 


MESAJUL PROF. 
IONESCU, DIRECTOR 
ACADEMIEI ROMÂNE: 

Dragii mei prieteni, 
oameni de onoare! 

Citiţi cu atenţie şi trimiteţi aceasta tuturor 
prietenilor şi cunoştinţelor voastre. 

Cei ce ne conduc trebuie forțați să repare 
nedreptatea poporului român!! 

Petiţie contra denumirii de “rom” / "roma" / 
"romanis” şi revenirea la cea de ”țigan” 

Intraţi pe net şi 
www.petitiononline.com/qd3xx666/petition.html 

Reacţia fără precedent îndreptată împotriva 
tuturor românilor stabiliți în statele Europei a pornit 
mai ales de la comportamentul anormal şi 
infracțional al unei etnii minoritare de cetățeni 
români, şi anume ţiganii (sau etnia "romilor”). 

Această etnie nu este specifică 
României, ea întâlnindu-se în majoritatea 
țărilor europene, în diverse proporții, dar 


Pag. 4 


UNIV. CORNEL 
GENERAL AL 


faceţi-vă datoria de 


votaţi: 


AUSTRIA DUPĂ HAIDER 


Preniptori direcţi sau indirecţi ai intereselor iudaice. 
n presa europeană, de exemplu, nu răzbesc decât 
informaţiile  cosmetizate iniţial de cenzura 
atotpotentă şi atotprezentă a intereselor iudaice. E 

Să comentăm însă dezvăluirile” ziarului 
austriac "Der Standard”: 

Profitând de împlinirea a 75 de ani de la 
anexarea Austriei de către Germania condusă de 
Hitler, ziarul amintit face un sondaj de opinie 
privind poziţia austriecilor în legătură cu 
anexarea şi proiecția evenimentului în cotidianul 
austriac. : 

Rezultatele sondajului, făcute publice, devin 
desigur din nou motiv de îngrijorare a colosului 
iudaic. 

Înainte de a prezenta rezultatele sondajului 
trebuie să revin asupra unor evenimente din viața 
Poporului austriac, petrecute în contextul finalului de 
război, 1945. 

"Armata Roşie” bolşevică, în înaintarea ei către 
Apus, către Berlin, a pătruns şi în Austria care era în 
drum. 


Puţină lume şi-a pus întrebarea cum de nu a 


„reuşit să o includă în "lagărul socialist”, precum pe 


apropiatele Ungaria, Ceho-Slovacia, R.D. Germană. 

Iugoslavia, apropiată geografic, devenise 
"socialistă”, dar de altă factură decât noi şi alţii. 
Există ceva comun între Austria şi Iugoslavia, care 
să justifice neocuparea lor de către hoardele 
bolşevice? 

Da: erau socotite victime ale agresiunii naziste, 
deci beneficiare a unei poziţii în tabăra câştigătorilor. 

Acest argument însă, ca orice argument, ca orice 
apel la logică, nu are valoare în cazul altor ţări 
participante la conflagrație. Deşi România termină 
războiul în tabăra învingătorilor (luptase iniţial 
împotriva Rusiei bolşevizate); a fost ocupată de ruşii 
iudaizaţi, şi are soarta pe care o cunoaştem. 

Absurdul situaţiei îl prezintă cazul Poloniei care 
este împărţită între germani şi ruşi. prin pactul 
Ribbentrop - Molotov (1939); luptă împotriva 
Germaniei şi totuşi este “vândută” ruşilor de către 
tandemul Churchill - Roosevelt. 

Întrebările sondajului făcut de ziarul austriac 
"Der Standard” sunt meşteşugite. Departe de noi 
gândul că ar favoriza nişte răspunsuri în defavoarea 
absolutei dominaţii iudaice! Dar lucrurile se petrec ca 


în bancul cu bicicletele de la Zărneşti: oricum le . 


foloseai, trăgeau 50 de cartuşe pe minut. 

Nu am avut întrebările, dar răspunsurile sunt 
edificatoare pentru nişte realităţi pe care golemul 
care demult a încetat de a mai fi preocupat de 
apărarea unei anumite imagini, "se mişcă” precum îi 
dictează interesele şi instinctele khazare. 


kk 


=] Di. e. la | n 


noua denumire de "romi” (roma / romani / 
romanies în engleză) este asimilată cu numele 
țării noastre, răspândindu-se astfel o confuzie 
„Când cetățeanul italian, de pildă, citeşte un articol în 
care se întrepătrund termenii "romeno" şi "rom", 
este normal să se afunde într-o confuzie care, 


tru noi răspunsurile nu sunt Surprinză 
mea ideea că sunt date de un popor ere 
orgolios, care, ştiam cu toţii, a fost prezentat d 
presa postbelică plin de resentimente faţă de v 
şi fraţii germani. : Se - 

Peste 42% dintre austrieci cred că »yja 
era atât de grea sub conducerea naziştilor». 

Acum se bagă "şopârla' acuzatoare, Prevenina 
pe cititori despre opiniile criminale ale cela 
chestionaţi, încercând să arunce, într-un fe, în 
derizoriu valoarea răspunsurilor: 39% „Sunt. de 
părere că "o revenire a persecuțiilor antisemiţe 
este foarte posibilă în Austria”! Nişte bandiți! 

Atenţie, însă: ca să ajungă să declare această 
poziţie, fără doar şi poate că “le-a ajuns cil, 
cuțitul la os”! na ; 

Comentariul - ziaristului austriac: "Anexarea 
nazistă a Austriei rămâne până astăzi cea maj 
ruşinoasă şi controversată zi din istoria țări”. 

Păi hai să  lămurim: când dai calificativul ge 
"ruşinoasă”, "controversată" deja "subțiază” valoarea 
afirmației. Controversa desemnează cel. puţin 
două tabere, deci ruşinoasă pentru cine? 
Publicaţia ne lasă nelămuriţi. 

Publicaţia mai aminteşte că “zeci de mii de 
austrieci l-au primit pe Adolf Hitler cu aplauze», 
acesta fiind şi el un austriac. O ruşine! 

Ca să închei cu sondajul: 61% vor "un om 
puternic” la conducerea guvernului şi 54% sunt de 
părere că "naziștii ar câştiga locuri în Parlament, 
dacă ar fi lega”. 

Şi legionarii ar fi în Parlament dacă partidul lor ar 
fi legal - remarcăm noi, socotind că diverse făcături 
nu sunt decât un “surogat” de Mişcare Legionară. 

V-am lăsat să aflaţi la sfârşit cum de Austria nu a 
devenit parte a "lagărului socialist”: 

Între 1945 (sfârşitul războiului) şi 1954, un 
guvern comunist se instalase la cârma Austriei, 


ECinjj 


fa nu 


prin tertipurile obişnuite şi cu contribuţia nemijlocită a 


evreimii autohtone şi internaţionale. 

La Viena se dezlănţuie o revoluţie care 
spulberă comunismul şi pe comunişti, majoritatea 
reuşind să fugă din calea furiei populare, "în fundul 
gol”, fiind imediat adoptați şi "cocoliţi” de "partidele 
frăţeşti” - de exemplu, unul, cică "Patapievici", cazat 
în "Primăverii", detractorul principal al poporului 
român astăzi. 

Alarmă mare la Viena: întâi îl aleg cancelar pe 
Haider, acum "îşi arată colții” la nivel naţional; le 
va fi cam greu ”pretinilor” să le saboteze la toţi 
automobilele! 


Băţoşi mai sunt şi austriecii ăştia! 


ROMÂNĂ DESPRE ȚIGANI 


încetul cu încetul, duce la o suprapunere mentală a 
celor două denumiri. 

Rezultatul pe termen mediu şi lung pentru 
populația României poate fi devastator. 

Merită studiat cum s-a ajuns în această situaţie. 

Agresiunea lexicală rom / român — romanies U 
romanians — romanes / româneşte, a fost aplicată 
asupra țării şi națiunii noastre imediat după 1990, 
în cadrul unui program complex dezvoltat de 
Fundaţia Soros în România. 4 

Beneficiind de numeroşi membri ai etniei ţigăneşti 
în guvernările României (sunt notorii lon Iliescu, 
Adrian Năstase sau Andrei Pleşu), după 
"Memorandumul" lui Petre Roman, care oficializa 
denumirile paralele, nimic nu le-a mai stat în cale 
schimbătorilor de limbă şi istorie. 

O primă dispută a fost cea legată de cuvântul 
"romi", românii fiind prostiți apoi că aceasta va fi 
înlocuită cu "rromi", o altă formulă care doar â 
sporit debandada lexicală. 

„De amintit, ca fapt divers, că în anii 1995, 
limba cu care Soros vroia să înlocuiască 


CUVÂNTUL LEGIONAR APRILIE 2013 


țigăneasca primise numele de "romalli', 

formă care nici nu se putea declina şi care 

a fost înlocuită ulterior cu "romani" şi varianta 

rromani”. Apoi, pentru a se apropia de 

scopurile reale, a fost modificată cu "roma / romani / 
romanies" 

Confuzia este generală, inclusiv la nivelele 
academice ale intelectualității din țările afectate de 
valul de imigrație şi/sau infracționalitate țigănească. 
Cine ce să mai înțeleagă? 

: Strigător la cer este faptul că denumirea nu are 

nici o bază istorică: țiganii nu au fost purtat 
niciodată de-a lungul istoriei acest etnonim care 
provine din cuvântul "DOM" care pe limba originară a 
țiganilor înseamnă "om". 
„__ Prin denaturare (voită) "dom" s-a transformat 
in "rom" cu "r" accentuat, apoi din "rom" s-a 
transformat în "roma", apoi în "romani" şi în 
romanies". 

S-a ajuns astfel ca ţiganii să aibă numele identic 
cu al românilor în limba engleză. Români cu 
romani şi romanies cu romanians (doar că în 
engleză nu există diacritice, iar la o un simplă 
căutare pe google a cuvântului “români” se vor afişa 
linkuri cu țigani). Practic denumirile sunt identice. 

In toată perioada post-decembristă s-a manifestat 
o presiune constantă din partea unor organizații 
sau din partea unor politicieni, personalităţi de frunte 
cu ascendență 'romă”, în folosirea în documentele 
oficiale a etnonimului "rom" 

În 2001 Petre Roman, ministrul de Externe, 
semnează un Memorandum către prim-ministrul 
Mugur Isărescu, în care, în virtutea dreptului de 
autoidentificare al populațiilor, recomanda folosirea 
obligatorie în toate documentele oficiale române a 


Se discută în ultimul timp prea mult despre relaţia 
Băsescu - Ponta; nu pentru că nu ar fi importantă în 
contextul scârbei naţionale, dar problema este 
abordată greşit. 

Trebuie luate în consideraţie nişte realităţi pe 
care toată suflarea românească, de la simplu votant 
la înalt politician şi demnitar (vorba vine cu "înalt”) le- 
a interpretat greşit. 

Problema se punea şi se pune în ce măsură 
forţele extra-naţionale vor şi pot să dicteze politica 
internă a României, şi care sunt criteriile după care 
aceste forţe se ghidează. 

Prima întrebare este pur polemică, de genul 
"Calule, mănânci ovăz'? Căci apropos de cal, 
România se poate reprezenta grafic precum un cal 
pe care călăreşte "rabi de la Buhuşi”. Şi atât? 
Insuficient! Mai trage şi o căruţă mare după el, plină 
cu beneficiarii călăreţului; în partea din faţă a căruţei 
stau politicienii români, în partea din spate stau 
conaţionalii lui "rabi”. 

Căruţa este în noroi până la genunchi şi restul 
populaţiei împinge şi ea căruţa. 

Călărețul are un bici "care ustură”, cu care bate 
calul, vezi bine stors de puteri, numai coaste şi 
şolduri; se întoarce în şea şi mai plesneşte politicienii 
români care stau în faţă, cum spuneam. 

Cât despre calul naţional, chestia cu ovăzul este 
un vis: de ani de zile nu a văzut decât paie şi a zis 
bogdaproste dacă nu erau şi mucegăite! 

"Stăpânii” noştri se ghidează după principii 
morale? Nici vorbă, nici în ţările lor nu visează la aşa 
ceva, cu atât mai puţin în colonii! Care colonii, 
omule? 

Păi o ţară care — atenţiune! - poţi zice că există, 
că trăieşte sub biciul unui străin, nu mai stăpâneşte 
nimic. din bogăţiile ei de care beneficiază "albii", 
nivelul de trai al populaţiei este sub limita 
supravieţuirii, ne face pe noi, românii, "negrii" de pe 
plantaţii, exodul de sclavi pe piaţa apuseană a 
muncii este voluntar şi socotit un mare avantaj pe 
care l-am plătit acceptând cizma străină pe grumaz - 
nu vă aminteşte de o Africă a unor secole trecute? 

Suntem negri?  Bunăvoinţa  nemărginită a 
străinilor ne trece cu vederea faptul că suntem de o 
culoare cu ei, atâta timp cât respectăm statutul de 
servitori cu botniţă care ne limitează drastic. "ce 
băgăm în gură” dar şi mai drastic "ce scoatem din 

ură”. 
Ş După acest tablou sumbru dar absolut real, 
să revenim la Băsescu şi Ponta, de fapt o 


CUVÂNTUL LEGIONAR APRILIE 2013 


denumirii de “rom” pentru a identifica etnia țiganilor. 
Mugur Isărescu îşi însuşeşte Memorandumul şi 
emite o hotărâre de guvern în acest sens. (Trebuie 
precizat faptul că documentele UE referitoare la 
denumirea de "rom" erau indicative, şi nu obligatorii.) 

Pe de altă parte, nimeni nu contestă dreptul la 
autoidentificare. Dar în cadrul procesului acestuia nu 
trebuie să existe suprapuneri peste denumirea 
istorică a unor popoare europene existente. 

Dar ce putem aştepta de la o clasă politică mai 
preocupată de interesele personale mărunte în 
detrimentul intereselor naţionale, compusă din 
indivizi fără perspectivă istorică, promovându-se unii 
pe alţii pe criterii de cumetrie, şi nu de competenţă! 

Republica Moldova impune limba moldovenească 
(o invenţie bolşevică) drept limbă oficială 
recunoscută în UE, iar oficialii români nu au schițat 
nici un gest în problema limbii moldoveneşti! 

In ceea ce priveşte denumirea de "rom”, chiar 
dacă ne aflăm "în ceasul al 12-lea”, este necesară 
îndreptarea acestei mari erori de a denumi o 
populație transfrontalieră, cum sunt ţiganii, cu un 
nume atât de apropiat şi generator de confuzii, de 
numele istoric al poporului român. 

Luând în considerare progresia demografică 
până în 2025, când pe fondul declinului de natalitate 
la români şi al scăderii mortalităţii la țigani, aceştia ar 
putea reprezenta un procent semnificativ din 
populația României, depăşindu-i pe maghiari, la care 
adăugăm confuzia din ce în ce mai pregnantă a 
numelui de ”rom” cu cea de român, poziţia 
României în familia europeană apare într-o poziţie 
tot mai îngrijorătoare. 

In absenţa unui plan concret ce trebuie urmărit 
cu consecvență, cred că sunt toate şansele ca în 


ki 


BĂSESCU ARE INSOMNII 


dispută în care poporul român nu are nici un loc; nici 
măcar cu miza. Miza este postul de vătaf, cât mai 
slugarnic cu stăpânii şi cât mai autoritar cu masele 
de “proşti”. Proşti în ghilimele? Păi am pus 
ghilimelele ca să nu mi se pară că îmi dau palme 
singur; ştiţi cum a zis românul: "Că mi-a învineţit un 
ochi şi mi-a scos un dinte, mai treacă-meargă, dar de 
ce 'm-a înjurat?” Luămizi de zi palme dar 
"înjurăturile”, insultele nu mai sunt necesare: şi fără 
ele suntem umiliţi destul! 

Să analizăm poziţia celor doi, Ponta şi Băsescu, 
în relaţia cu Apusul, fiind singurul fapt luat în seamă; 
după cum spuneam, relaţia lor cu poporul român are 
loc "din când în când”, cu ocazia alegerilor. 

După eşuarea suspendării Băsescului, provocată 
de introducerea cvorumului pe de o parte şi, pe de 
altă parte, de trădarea lui Rus loan care a acceptat 
sau chiar a impus, ca ministru de Interne în guvernul 
Ponta 1 un recensământ al populaţiei valabil cu zece 
ani în urmă, "Apusul" a luat cunoştinţă de realitate. 

Românii îl urau pe Băsescu, excepţie făcând o 
minoritate de "rătăciţi” (nu am zis "imbecili", Doamne 
fereşte!) care se regăseau în comportamentul, în 
langajul, în caracterul preşedintelui, şi cancelariile 
apusene, la limita realităţilor şi a legilor iudeo- 
democraţiei pe care chiar ei ziceau că le respectă, 
prefăcându-se că sunt intoxicaţi de informaţii 
aberante, fac o ultimă încercare de a-şi menţine 
sluga în funcţie. 

Domnilor, să fim serioşi: cât credeaţi că "se mai 
agaţă” stăpânii de "un instrument"? 

Sunt conştienţi că dacă bat o dată din palme 
anunțând deschiderea unui concurs pentru ocuparea 
postului de trădător al intereselor româneşti, se face 
"o coadă” şi o îmbulzeală la înscriere mai ceva ca la 
"Alimentara" când aflam că "se dă ulei” pe vremea lui 
Ceaşcă! 

Nu prea cred că "îi doare în cot' de opinia 
românilor în legătură cu filo sau antieuropenismul lor, 
dar "semne bune anul are”: orice meseriaş renunţă 
bucuros la o sculă veche atunci când a apărut una 
nouă, mai performantă, mai uşor de mânulit; orice s- 
ar spune Ponta este o sculă superioară Băsescului 
la orice capitol. Cel puţin pentru moment, nu ne 
închipuim că poate fi atât de josnic, atât de arogant, 
atât de lipsit de caracter. 

Ce v-aţi închipuit, că aşa-zisele cedări ale lui 
Băsescu au fost motivate de propria gândire? Ce i-a 
dictat acesta,: să declare că Ponta este idiot, că nu îi 
va semna în veci decretul de numire, că Pivniceru nu 


conştiinţa civică europeană să se 
consolideze credința că România chiar 
este țara ”romilor” (dacă nu s-a întâmplat 
deja).. 

În sensul acesta s-au pornit alte campanii 
mincinoase demarate de rețeaua Soros Open 
Network care încearcă să inventeze o limbă 
țigănească împletită cu româna, pe care au denumit- 
o "romani vlax” — exact: "vlax"! Nu era de ajuns că 
ne-au furat etnonimul de român, acum vor să ne 
compromită şi etnonimul de valah / vlah. 

Această teorie strigătoare la cer este avansată de 
un anume lan F. Hancock care îşi publică lucrările 
prin intermediul organizaţiei Soros. Cercetătorul 
menţionat mai sus şi care se recomandă drept 
"romani" cu descendență britanică şi maghiară, este 
profesor de Studii Romani la Universitatea din 
Texas. El încearcă - şi probabil reuşeşte - să 
convingă mulţi naivi, inclusiv pe site-ul universității 
americane, că "olahii" sau "vlahii" sunt de fapt țigani, 
de unde ar veni şi denumirea limbii "vlax romani”, 
prezentată ca "un dialect al limbii române” vorbit de 
populaţia "vlax / vlach”. Este revoltător şi intolerabil, 
asistăm practic la rescrierea istoriei. 

Orice naționalism se bazează pe: 

1) limba comună, 2) etnia comună = națiunea, 3) 
etnonimul, 4) teritoriul, 5) statul, 6) drapelul, 7) istoria 
comună. 

Țiganii au purces pe calea definirii propriului lor 
naționalism. Au nevoie de un teritoriu. Poporul ales 
drept victimă sunt românii. 

Să lăsăm minciuna şi ipocrizia deoparte: în cazul 
în care consideră numele “ţigan” peiorativ, atunci să- 
şi ia numele lor original care este DOM, NU'ROM! 


va fi niciodată ministru, dar sarabanda cedărilor a 
mers pe bandă Când şi-a dat seama satirul că este 
"out'? Când i-a propus lui Ponta pactul de 
neagresiune; cu pactul în mână (hârtia-drapel pe 
care o tot flutura pe la Bruxelles), s-a dus să apere 
poziţia lui Ponta? Doar nu ne-am prostit de tot! S-a 
dus să arate că încă mai poate să fie utilă sluga! 
Amintiţi-vă că încă înainte de căderea guvernului 
Ungureanu vă spuneam că steaua lui Băse a murit 
('era pe când nu s-a zărit, azi o vedem, şinue'!). 
"Mizam” atunci pe Ungureanu, evreizat până în 
măduva oaselor; şi "ei” au crezut pentru scurt timp că 
era omul ce trebuie propulsat, dar aversiunea 
românilor pentru personaj a fost atât de evidentă, că 
au renunţat. Toţi preşedinţii României de după 90 au 
avut în sânge o componentă evreiască sau 
țigănească. Nu ştim sigur, dar bănuim că acest lucru 
i-a "calificat". 

Pentru 2014 se propune dintre doi candidaţi: 
Oprescu, pe care informaţii răutăcioase îl declară fiu 
de general de Securitate cu nume evreiesc schimbat 
conform directivelor Cominternului, şi Antonescu, un 
nume care, fără nici o legătură cu Mareşalul, 
stârneşte aversiune evreimii pe oriunde. Gândiţi-vă 
ce se întâmpla dacă ar fi "concurat” la preşedinţie 
unul cu numele Zelea-Codreanu! Nu avea nici o 
şansă! Bineînţeles că Antonescu nu a fost Codreanu 
şi Codreanu nu ar fi fost în veci Antonescu! 

Să revenim însă la Băsescu: în mod normal, 
după 2014 nu are cum să nu ajungă la puşcărie şi, 
în toată beţia puterii, fără legătură cu o eventuală 
utilizare a raţiunii, dar legat de instinctul de 
supravieţuire pe care îl manifestă chiar şi un 
organism primar, problema îl îngrijorează. Încearcă 
să "dreagă busuiocul” pe ultima sută de metri. 

Deocamdată Ponta se preface că "coabitează” de 
la egal la egal, dar nu are nici o importanţă acum, iar 
pe viitor, dacă Năstase "a încasat-o” şi încă nu a 
scăpat din ghearele justiţiei, Băsescu, cu unii din 
neamul lui, cu unii dintre "ploşniţele” care roiau în 
jurul lui, nu are cum să nu înfunde puşcăria! Cine va 
trăi prin 2020, va constata că aceste previziuni au 
fost valabile. Băsescu şi gaşca sunt condamnaţi "la 
moarte” fără drept de apel! 

Nu am vrut să vă înduioşez, Doamne fereşte! 
Fiara rănită e mai periculoasă decât una sănătoasă: 
ţineţi-vă departe de ea! În cazul de faţă nu va merita 


compasiunea noastră. 
Pedaetia 


Pag. 5 


—— 


o (2 


DE LA MADRID LA CHIŞINĂU 


Una dintre principalele preocupări ale evreimii 
este manipularea opiniei publice şi falsificarea 
istoriei reflectând comportamentul lor ca 
minoritari peste tot şi ca majoritari în Palestina, 
după ce folosiseră orice oportunitate pentru a-şi 
satisface, pentru a-şi rezolva frustrările acumulate 
în două milenii de existenţă subalternă. 

Răzbunarea cruntă, mergând până la masacre în 
taberele de refugiaţi palestinieni şi genocid „oferit” 
pentru prima dată în istoria modernă a României la 
cedarea Basarabiei în iunie 1940 şi continuat, în 
cazul nostru, în anii dintre 1944 şi 1964, sunt fapte 
care dezvăluie educaţia Şi, prin aceasta, 


transmiterea unui mesaj care oricum are origini 
genetice. 


Trebuie remarcate două lucruri 
caracterizează desfăşurarea acestei 
permanente de „intoxicare”: 

Sunt folosiţi ca „difuzoare” tot felul de lingăi 
cel puţin aparent de naţionalitate română. Am spus 
„aparent într-o ambianţă socială în care una dintre 
directivele Cominternului din perioada interbelică şi 
chiar postbelică de început a fost, în cazul nostru şi 
probabil nu numai, adoptarea de nume autohtone 
„pentru derutarea adversarului”. Ce poate să fie 
mai convingător decât un Adrian Cioflâncă de la laşi 
şi un Lucian Boia de la Cluj? Atunci când originea 
unui cetăţean român implicat în efortul evreilor 
(bineînţeles, cu referire Ia evreii angrenaţi în lupta de 
acaparare a puterii mondiale, direct sau indirect, 
adică 999 la mie) este incertă, mercenarul nu pierde 
ocazia de a-şi declina o mică câtime de sânge 
evreiesc, mărindu-şi şansele de parvenire. 

Al doilea lucru de remarcat este că evreimea 
militantă este din ce în ce mai puţin preocupată 
de ascunderea „manevrelor de învăluire”, direct 
proporţional cu sentimentul de posesori ai puterii, 
situaţie în care, dacă au dreptate sau nu, este o 
problemă din ce în ce mai secundară. 

La ce mă refer în cazul de faţă, în cadrul unei 
campanii de promovare a „adevărului” istoric? 

Se încearcă, din motive de imagine, să se 
arunce vina comportamentului criminal al 
minorităţii evreieşti, autoare a unui masacru uriaş 
la cedarea Basarabiei în 1940 şi a genocidului soldat 
cu o jumătate de milion de victime şi, poate mai 
important, „schilodirea” morală pe un termen 
imprevizibil a societăţii româneşti, pe armata 
bolşevică în cazul Basarabiei şi pe comuniştii 
români în al doilea. 

_ În cazul cedării Basarabiei, ruşii au patronat, s-au 
implicat în sensul „asigurării spatelui”, furnizând 
mijloace hoardelor dezlănţuite. Atenţie: ruşii nu au 
avut nevoie să tragă „un singur foc” în cazul 
retragerii armatei române din Basarabia şi a 
oficialităților, atâtea câte au mai apucat „să se 
retragă”! 

Cele 100.000 de victime, dintre care aproape 
jumătate militari români (dovediţi cu acte în regulă) 
sunt victimele dezlănţuirii instinctelor criminale 
ale unei minorităţi etnice care până la eveniment 
se dezvoltase în deplină libertate, deţinea 
controlul economic în Basarabia, nu îi clintise nimeni 
nici un fir de păr motivându-se etnia sau religia. 

Atenţie: se încearcă motivarea acestor acte 
criminale cu represaliile de mai târziu, de după 
începerea războiului, aplicate de Antonescu. 

Nu vă lăsaţi înşelaţi! Deschiderea ostilităţilor în 
sensul unui nesfârşit şir de crime aparţine evreilor 
trăitori în Basarabia, continuat şi după reocuparea ei 
în 1941, prin atacuri din spatele frontului asupra 
armatei române şi prin sabotaje cu efecte asupra 


desfăşurării războiului. Dezlănţuirea genocidului 
de către bandele de evrei isterizaţi are loc exact 
cu un an înainte de începerea războiului, cu un an 
înainte _de deportări, de „trenul morţii”, de orice 
măsură antievreiască. După ocuparea României de 
ruşii iudaizaţi, în 1944, genocidul practicat în 
Basarabia este aplicat de aceeaşi minoritate etnică, 
cu acelaşi „sprijin” al „tancurilor” ruseşti; dar la nivelul 

întregii Românii. Nu mai puteau să asasineze 

în stilul practicat în Basarabia, sau oricum, 


Pag. 6 


care 
campanii 


au schimbat sistemul, cel puţin aparent, căci un mort 
multiplicat Ia sute de mii, mort de glonţ sau omorât în 
bătaie sau prin aplicarea unui regim concentraţionar 
sălbatic, tot mort rămâne! 

La timpul respectiv, în beţia provocată de 
vederea valurilor de sânge creştin, s-au gândit mai 
puţin sau deloc la faptul că la un moment dat vor 
trebui să dea socoteală de dezmăţul criminal în care 
„se bălăceau” bucuroşi. Ideea că nimic nu mai poate 
„să întoarcă istoria înapoi”, cum ziceau comuniştii, în 
sensul că tot ce se întâmpla reprezenta avansarea 
logică a istoriei spre  comunizarea mondială, 
stăpânea minţile înfierbântate. Nu este de mirare, 
căci până la evenimentele din decembrie 1989 
propaganda comunistă şi accederea din ce în ce mai 
dificilă la fluxul internaţional de informaţii ne 
convinseseră pe mulţi dintre noi că nu vom apuca 
alte timpuri. 

Şi totuşi, într-un fel sau altul, timpul clarificărilor 
trebuia să vină. Nu a venit decât parţial, prin normala 
evoluţie a omenirii, dar sunt conştienţi că trebuie să 
arunce vina pe altcineva. Pe alţii. Căci mizează încă 
din plin şi chiar eficient pe avantajoasa poziţie de 
"victime". 

Dacă în Basarabia anului 1940 aruncarea vinei 
pe armata sovietică nu a avut succes, s-a încercat 
prin „Raportul  Tismenejrhi de condamnare a 
comunismului” scoaterea din ecuaţie a rolului 
hotărâtor al evreimii în dezmăţul criminal. 

Să  lămurim însă un lucru incontestabil: prin 
paternitatea evreiască a teoriei comuniste şi prin 
percepţia generală şi total justificată a prezenţei în 
proporţie de 95% a evreilor în partidul comunist în 
perioada interbelică, a încerca să îi absolvi de vina 
genocidului postbelic a fost, este şi va fi o acţiun 
sortită eşecului. i 

Teroarea comunistă a fost percepută de milioane 
de români trăitori în acele timpuri; amintirile legate de 
numele lui Ceauşescu au fost totuşi de necomparat 
cu perioada de după 1944 şi până la amnistia 
deţinuţilor politici din 1964 care eliberează cca. 
600.000 de români dar lasă în urmă 500.000 de 
victime. În toţi aceşti 20 de ani soarta crudă a 
românilor a fost în mâna evreimii, începând de la 
ocuparea unui loc de muncă de „necalificat şi până 
la dreptul la viaţă sau la suprimarea vieţii unor 
oameni! 

Vreau să aduc la cunoştinţă opiniei publice un 
lucru de mare importanţă, şi anume explicarea 
comportamentului ___minorității___evreieşti __din 
Basarabia cu ocazia „cedării”. Opinia publică a 
fost atunci oripilată de  revărsarea de ură 
concretizată în enormul masacru având ca primă 
victimă armata română în retragere (42.000 de 
morţi) şi numărul mare de civili, „necontabilizat”, care 
depăşeşte cu mult 100.000. În Basarabia, ca de fapt 
în toată România, nu avuseseră loc niciodată — 
repet: niciodată — represalii împotriva evreimii, de 
genul pogromurilor iniţiate de stat sau de oricine 
altcineva. Marele istoric Nicolae lorga, devenit din 
aprig naţionalist, apărător direct sau indirect al 
intereselor evreieşti în România, îşi exprimă public, 
cu ocazia masacrului din Basarabia, surprinderea 
pentru comportamentul criminal al evreilor, într-un 
articol publicat în presa vremii şi intitulat „Pentru ce 
atâta ură ?” Nicolae lorga, cel care până atunci îi 
înţelegea pe evrei ca un frate mai mare, se 


CUVÂNTUL LEGIONAR APRILIE 2013 


declară năucit de . evenimente, ; 
comportamentul lor. Mulţi au căutat o exolicaţie 
logică a exploziei de ură, o motivație istorică, luat 
în consideraţie faptul că moştenirea genetică îşi i 
rădăcini în negura timpurilor, fără însă a găsi „ch e 
rezolvării. 

De unde „ideea” de a ataca armata, cei 
asasina fără excepție şi discernământ autorită file 
locale, de a batjocori şi ucide feţele bisericeg 
călugări şi călugărițe, de a bațjocori şi distru K 
lăcaşurile de cult creştine, de a ucide absoluţ 
nemotivati oameni paşnici cu care , ână maj fe 
convieţuiau şi cărora nu puteau să le reproşezg 
absolut nimic ? > : 

Explicaţia vine de la sine dacă ajungi să tn 
legătura între evenimentele istorice având 4 
motivaţie comună şi o manifestare comună. 

Ce am aflat şi am pus în ecuaţie? 

Stelian Tănase, cunoscută persoană. publicului 
românesc, are ideea sau i se sugerează să studieze 
la Paris contribuţia românilor la Rezistenţa 
Franceză în timpul aşa-zisei ocupaţii germane a 
Franţei, prin guvernul de la Vichy al mareşaluluj 
P&tain. La muzeul închinat Rezistenței din perioada 
respectivă, Stelian Tănase descoperă că sunţ 


eia” 


amintiţi ca participanţi şi nume româneşti, ceea ce , | 


declară domnia sa că „il umple de mândrie”. Are 
totuşi un regret şi anume faptul că nu se acordă 
importanţa cuvenită acestei participări, din motive de 
„orgoliu naţional” al francezilor. „Partea franceză” 
recunoaşte participarea unor români în „Rezistenţă”, 
dar se lasă parţial sedusă de „zvonul - pentru unii, 
de „certitudinea” - pentru alţii, că aceşti „rezistenți 
români au dat pe mâna poliţiei franceze nişte grupuri 
de rezistenţă care ajung pe mâna Gestapo-ului şi 
sunt executaţi. 

În -primul rând, cum se explică prezenţa unor 
români în Rezistenţa Franceză, cum au ajuns în 
Franţa? 


În 1936 războiul civil din Spania pune faţă în- 


faţă două tabere care depăşesc graniţele 
naţionale; pune faţă în faţă ofensiva iudeo- 
comunismului patronat de Rusia bolşevizată şi 
contraofensiva naţionalismelor europene având 
la conducere şi susţinere Berlinul hitlerist. 

ludeo-comunismul biruitor în Rusia urmărea să îşi 
creeze un „cap de pod” în Apusul Europei, în Spania, 
de unde ar fi putut să controleze militar, mai sigur şi 
mai eficient Europa. 

Germania era conştientă că o ţară de 
dimensiunea şi poziţia strategică în proximitatea 
Gibraltarului, ca Spania, nu trebuia lăsată la 
dispoziţia agresiunii şi ocupării de către forţele 
internaţionalei comuniste. 

Voluntari din cele două tabere participă la 
conflict, dar ce reiese din studiile lui Stelian Tănase 
(singurele la îndemâna noastră): din cei cca. 300 de 
„Voluntari” comunişti plecaţi din România, 
descoperi cu greu câteva nume româneşti, chiar şi 
acelea „de împrumut”. Deci 300 de voluntari evrei, 
marea lor majoritate din Basarabia ajung în 
Spania, transformând-o în „Spania însângerată”, 
alături de zeci de mii de alţi voluntari în aceeaşi 
tabără, majoritatea din Uniunea Sovietică şi Statele 
Unite. Supun Spania unui măcel având câ 
principale victime, în afara luptelor propriu-zise pe 
front, pângărirea şi distrugerea bisericilor şi â 
mănăstirilor, asasinarea în chinuri groaznice â 
preoţilor, a călugărilor, a călugăriţelor, într-o 
revărsare de ură şi bestialitate amintind de 
barbaria strămoşilor Khazari. 

Am uitat să precizez nişte lucruri pe care ni le 
face cunoscute Stelian Tănase, surprinzător: 

- marea majoritate a „voluntarilor” din Spania erau 
evrei; 

- Stelian Tănase declară că mulţi participanţi la 
evenimente erau pur şi simplu mobilizați cu acte în 
regulă (militari) în Rusia; 

” totul era coordonat de „Comintern”; _____ 

htinuare în. 


Lradini 


CLOCITOAREA IUDAICĂ 


In gazetărie trebuie mai puțină istorie? 
R În "țara românească” istoria e acuzată de 
„naţionalism”, iar naționalismul de 
antisemitism”. Nişte imbecili acceptă o 'Ştampilă” 
de parcă am fi fost sacrificați "oficial" la abator şi ca 
să putem fi valorificaţi "post mortem”, ne trebuie tot o 
ştampilă; pentru ştampila de "valabilitate" a unei 


"Românii ucise deja în abatorul cu firmă "kosher”, 


admitem orice! 


Românii care au groază de a pronunța măcar 
cuvântul "naţionalist" şi îl înlocuiesc, cu chiu, cu vai 
cu “naţional”, nu sesizează un lucru simplu: dacă 
iubirea de țară şi de Neam, una normală, la care au 
dreptul alții, reprezintă un duşman de moarte al 
iudaismului, dacă este socotită de evrei agresiune 
criminală împotriva lor, privind cealaltă faţă a 
monedei poți să afirmi absolut justificat că iudaismul 
e Aerian de oaie al iubirii noastre de Neam şi 

„ al României! Adică a i 
a naţionalistului român! dei r l dugă a 

Se scot perioade din ce în ce mai mari din istoria 
predată în învățământul preuniversitar deoarece 
cunoaşterea trecutului real al seminției noastre ar 
întări în mintea tineretului român ideea drepturilor şi 
obligațiilor ce derivă din importanța trecutului nostru 
istoric. 

. O "lovitură de imagine” a reprezentat dezvelirea 
sitului de la Cucuteni care scoate Ia iveală o cultură 
superioară oricărei manifestări similare la vremea 
respectivă pe mapamond. 

Veche, mă rog; câteva mii de ani? Cică tot ar fi 
fost mai înainte cultura sumeriană cu prima scriere, 
şi cultura egipteană, şi cultura chineză! Când însă 
s-a putut data cu Carbon 14, rezultatul a fost umilitor 
pentru detractorii noştri: 7000. de ani, deci înaintea 
tuturor culturilor cunoscute! Lucrurile nu se opresc 
aici: multă lume ştie despre plăcile de aur de la 
Sinaia, 240 la număr, care conţineau o scriere a 
străvechilor locuitori ai spațiului românesc. 

Au ajuns în proprietatea statului român cam pe la 
1870. Regele Carol |, peste puţin timp, a avut nevoie 
"să finanțeze” Războiul de Independenţă din 1877; 
visterie "ioc”! A topit 200 de plăci şi a vândut aurul 
pentru înzestrarea armatei; a avut însă bunul simţ să 
facă copii în plumb şi să depună la loc sigur plăcile 
rămase netopite. În decursul nenorocitelor timpuri 
prin care am trecut şi trecem, multe plăci de /a Sinaia 
au dispărut. Au mai rămas câteva de aur, totuşi, că 
despre ele este vorba. Surpriză: datate cu Carbon 14 


Haideţi să privim trecutul istoric prin prisma unor 
comandamente nu numai actuale, dar şi logice. 
Când spunem că "Turcia e pe val”, o facem cu o 
oarecare satisfacție având în vedere lucruri pe care 
le vom prezenta în acest articol. 

Se face aprecierea - absolut greşită - de către 
foarte mulți români, privind rolul Turciei în istoria 
noastră: turcii, păgâni, ocupanţi ai Țărilor 
Române, "arbitri" la un moment dat în favorizarea 
unor domnii, au strâns de la noi biruri sute de ani, 
ne-au "pricopsit” cu domniile fanariote. Ce nu s-a 
spus în fraza anterioară; am fost foarte mult timp 
supuşi şi dependenți într-o oarecare măsură de 
"Înalta Poartă”, dar_niciodată ocupați, “colonie” 
turcească denumită "paşalâc”! Ungaria a fost 
paşalâc, Serbia, Albania, Grecia, Bulgaria; Țara 
Românească şi Moldova, niciodată! 

Chiar ocupați de armate turceşti pentru scurt 
timp, după bătălii pierdute, singurele locuri ocupate 
au fost Dobrogea (pe care o dobândim după 1877) şi 
cetățile-porturi de la Dunăre (ca puncte strategice). 

România era (cu scuzele de rigoare) "o vacă de 
muls” pe care, chiar dacă din interese pur 
economice, turcii au apărat-o (aparent paradoxal) 
alături de domnitorii români, de cele două imperii 
care vroiau ”să ne înghită”; Rusia la Răsărit şi 
Austro-Ungaria la Apus. Îşi apărau, pur şi simplu, o 


la Institutul de Fizică 
Atomică, dau peste 
cap istoria omenirii: 
plăcile au 16.000 de 
ani vechime şi la ora 
actuală se pune 
întrebarea până unde 
s-a extins această 
cultură, anterioară cu 
aprox. 10.000 de ani 
oricărei culturi 
cunoscute? În orice 
țară care ar dispune [ie 
cât de cât de dreptul la 
o desfăşurare normală 
a existenței, s-ar fi P, 
creat, măcar pentru Mă L În ZE L 
scurt timp, o emulaţie în jurul acestei descoperiri. 

Mucles! Cine să scrie, presa controlată 95% de 
trusturi evreieşti "multinaționale"? Păi actualii 
proprietari ai ziarelor şi televiziunilor din România ar 
fi dorit să credem că ei şi neamul lor au fost "buricul 
pământului” şi mai "tocmesc” şi nişte lichele să ne 
facă "de două parale”. 

În sfârşit, mai ia cineva atitudine împotriva unor 
vânduți care îşi permit să împroaşte cu noroi tot ce 
înseamnă trecut, devenire şi prezent românesc? 
Corneliu Vlad, cunoscut pentru luările de 
atitudine concretizate pur şi simplu în 
dezvăluirea unor adevăruri din istoria recentă a 
României, îşi exprimă exasperarea apropos de 
"hungarismele, bolşevismele şi gedesismele 
antiromâneşti ale lui Lucian Boia”! 

Toate "atributele" tovarăşului Boia sunt suficient 
dovedite ca antinaţionale; "gedesismele” se referă la 
"Grupul de Dialog Social" care nu ştiu ce fel de 
statut juridic are, dar ştiu ce statut social are, 
adunând în jurul său câteva zeci de intelectuali care, 
din motive pe care nu le înțelege nimeni, au un 
singur ţel, o singură preocupare: defăimarea 
României pe absolut orice cale! Nu ştim dacă 
apartenenţa la acest "grup" este în sine o meserie, 
dar este un “servici”, un "job” (cum se zice acum); 
pentru unii pare a fi o ocupație cu care îşi 
completează veniturile, având, cel puţin aparent, o 
meserie oarecare. 

În ziarul nostru s-a mai scris în termeni 
neechivoci despre tov. Lucian Boia, chiar şi câteva 
cuvinte despre insultătoarea "România altfel”. 


xkă 


TURCIA, "PE VAL” 


sursă de venituri, fiind în acelaşi timp foarte atenţi să 
limiteze expansiunea celor două imperii cu erau 
permanent în conflict. & 

Marii istorici români au afirmat totdeauna că 
salvarea României de la dispariţie se datorează ŞI 
Turciei. Nu suntem naivi să vorbim de sentimente: 
este vorba despre interese pur economice şi 
strategice, dar cu rezultatele cunoscute. lată doar 
un exemplu: pierde Turcia războiul cu Rusia la 
1812, pierdem şi noi Basarabia! Ungaria devine 
paşalâc turcesc după lupta de la Mohacs în 1526, 
dar Transilvania îşi păstrează un statut diferit: vasal, 
dar nu ocupat. 

Dar să revenim la prezent: Turcia este o 
importantă putere militară, poate cea mai importantă 
prin poziţia strategică, controlând strâmtorile Bosfor 
şi Dardanele de legătură între Marea Neagră şi 
restul lumii - deci control asupra flotelor Rusiei şi 
Ucrainei în acest moment. Se află într-o explozivă 
dezvoltare economică în ultimul deceniu, cu o 
agricultură foarte puternică; alături de Brazilia, 
Argentina, mica Islandă (mai nou), India, China şi 
alte țări din Extremul Orient, nu a fost lovită de 
recesiunea economică încă prezentă în multe țări. 
Care ar fi explicația? 

Toate aceste țări şi-au făcut propria politică 
economică, total independentă în primul rând de FMI 


Agreez însă atât de mult felul plin de spirit şi fără 
menajamente al d-lui Corneliu Vlad în cazul unei 
“recenzii” pentru care ar trebui să îi scârțâie ca 
nisipul în dinți tov. Lucian Boia, încât trebuie să 
redau o frază: y 

"Într-o zonă culturală <<altfel>> (n. n.: apropos 
de <<România altfel>> a lui Boia), în care doina e 
maneaua, film -— telenovela, arta plastică -— 
Perjowschi, beletristică -— textele pentru mici 
masturbatorii ale lui Cărtărescu, iar Eminescu este 
<<scheletul din debara>>, Andreescu şi Luchian, 
nişte <<neica nimeni>> - aşadar, într-un asemenea 
univers cultural, nu se cade să nu-şi aibă locul şi 
istoricul pe măsură, unul care să teoretizeze şi să 
impună sintagma <<România altfel>>”. 

Mai citez un paragraf: 

"Este un lucru de mirare în această carte cum 
fiecare propoziție şi frântură de frază musteşte de 
maliţie, dispreţ, greață sau venin. Parcă o muscă 
sâcâitoare s-ar aşeza taman pe rândul pe care-l 
citeşti şi tot dai din mână până faci tic. 

Nu exegeză, nici măcar zeamă lungă de pamflet, 
pentru Lucian Boia!" 

Lucian Boia este profesor universitar de 
istorie; dacă vă puneţi întrebarea: "Ce <<ouă>> 
<<cloceşte>> în  <<cuibarul>>  amfiteatrelor 
bucureştene? Ce <<pui>> monstruoşi ar putea să 
iasă?”, răspunsul este: 

Profesori de istorie sau istorici” care 
»distribuie” mai departe viziunile apocaliptice ale 
dascălului lor iudaizat: "geto-dacii - entitate 
artificială şi neomogenă; românii, de fapt neromâni 
de pretutindeni, călcaţi timp de un mileniu de o 
mulțime de popoare”. Patapievici vorbea de "o limbă 
română în care trebuie să încetăm să mai vorbim... 
sau să o folosim numai pentru . înjurături”. Boia 
nuanțează: "Evident, o limbă romanică, totuşi, cea 
mai puţin latină dintre limbile latine... o puternică 
încărcătură slavă... cuvinte greceşti, de origine 
turcă... şi diverse alte origini”. 

Şi ce vă freacă grija, tov. Boia? Treaba noastră! 
lar dvs. puteţi să vă duceți "unde a dus mutul iapa” şi 
să vorbiţi acolo în limba cailor! Chiar aşa: ce vă 


reţine în România? 
Miooleta Codin 


şi Banca Mondială şi bănuim că în Turcia băncile 
controlate de evrei au fost împiedicate să-şi pună în 
aplicare o politică distructivă, prin anumite 
reglementări impuse de stat. 

În principiu, până nu demult, relația Turcia — 
Israel era bună; a intervenit schimbarea regimului în 
sensul unui guvern şi parlament cu înclinații mai 
islamiste.. Incidentul în care un mic vas turcesc 
plecat să ducă ajutoare umanitare palestinienilor din 
Fâşia Gaza a fost torpilat de marina militară a 
Israelului, a constituit pretextul Turciei de a 
schimba macazul politicii față de Israel. 

Turcia nu pierde nimic pentru că economia ei nu 
este dependentă de împrumuturi şi nu au îndrăznit 
să îi aplice cine ştie ce sancțiuni. Există totuşi un 
punct sensibil al Turciei: doreşte demult să intre în 
UE şi tot timpul s-au găsit pretexte de a i se refuza 
intrarea. De ce? 

Turcia a încetat demult de a mai fi o piață de 
desfacere pentru industriile Europei apusene, Turcia 
este o mare exportatoare de produse agricole care 
ar face concurență producătorilor europeni (lucru 
care se petrece şi acum, dar la alt nivel), Turcia a 
"exportat" mână de lucru acceptată în Apus, zeci sau 


DIFUZORUL OTRĂVIT (continuare din pag. 3) 


Notaţi-vă: exodul populaţiei evreieşti în Israel a 
venit la timpul potrivit pentru a furniza un pretext 
pentru darea afară din Securitate (mai important), şi 
din structurile de partid până la un anumit nivel 
inferior, a evreilor, invocând posibilele relaţii cu 
persoane sau instituţii pe care Securitatea sau 
Partidul nu le mai puteau controla, fiind în afara 
României. Se ajunsese cu suspiciunea până acolo 
încât la rubrica declaraţiei de angajare, de exemplu, 
în cel mai banal serviciu, la întrebarea "Cunoaşteţi 
limbi străine?”, răspunsul afirmativ te făcea imediat 
suspect şi obiect al scotocirii mai atente a trecutului 
tău, şi ochiul omniprezent al Securităţii te putea 
urmări o bună bucată de timp. A avea rude în 
străinătate era un defect capital, aproape sinonim cu 
trădarea intereselor naţionale. La un moment dat, 
toţi evreii aveau rude în străinătate? Aproape! "Pe ei, 
că n-are gloante 

Aşa-zisa xenofobie voit asociată cu naționalismul 
(?) comunist este un nonsens, "înghiţit" încă de 
persoane care îşi manifestă astăzi naționalismul cu 
care încearcă să-şi motiveze colaborarea cu regimul 
Ceauşescu, 

Să revenim însă la "difuzorul” nostru otrăvit: 
Ideea că Stalin a fost un monstru este precizată şi 
acceptată de toată lumea civilizată, punându-i-se în 
sarcină zeci de milioane de crime ca urmare a 
ordinelor sale, lucru simţit pe propria piele la un 
moment dat şi de evreii din U.R.S.S. în legătură cu 
"epurarea" unui mare număr de medici evrei şi în 
legătură cu "decapitarea" conducerii medii a armatei, 
atunci când a simţit că prea mulţi colonei şi generali 

kk 


DE LA MADRID LA CHIŞINĂU (cont; 


- în legătură cu Rezistenţa Franceză: mulţi evrei 
luptători în Spania, dintre cei plecaţi din România, 
rămân după terminarea ostilităţilor în Franţa lui Leon 
Blum, alimentând după 1940 Mişcarea de 
Rezistență; | 

- atenţiune: marea majoritate a francezilor coabita 
în condiţii normale cu nemţii; restul, poveşti patriotice 
de justificare a poziţiei Franţei în tabăra 
învingătorilor după război. 

Stelian Tănase se declară mândru de compatrioţii 
participanţi la Mişcarea de Rezistență, sau de 
conaţionalii lui? Eu, ca român şi creştin, nu mi-aş 
declara astfel de sentimente! 

La discuţia televizată pe subiect, moderatorul 
se întreabă de ce evreii, atât de viteji în Franţa, nu 
s-au manifestat ca rezistenți în România. 

Petre Roman, participant şi el în calitate de fiu al 
lui Walter Roman, comandantul unui regiment de 
artilerie bolşevic în Spania, plin de condescendenţă 
şi inteligenţă, apreciază că nu a existat o mişcare de 
rezistenţă (evreiască, vezi bine) în România anilor 
'40 pentru că noi nu sufeream „ocupaţie germană” 
ca Franţa, lugoslavia sau Grecia. 

În legătură cu Petre Roman a existat întotdeauna 
o incertitudine apropos de calităţile sale intelectuale: 
era foarte deştept din cauză că vorbea patru limbi, 
sau vorbea patru limbi din cauză că era foarte 
deştept? Acesta declară, printre altele, afişând un 
zâmbet „plin de superioritate”, că, dacă vrem să 


kkk 


TURCIA, "PE VAL” 


iudaismul, care controlează de fapt până în cele mai 
mici amănunte UE, nu are nevoie de o țară puternică 
pe care nu o poate controla în veci. 

În fața Turciei toată clica evreiască, stăpână în 
Statele Unite, este neputincioasă. Forța militară, 
poziţia strategică, economia puternică, fac din Turcia 
un partener NATO de prim rang căruia evreimea nu 
îi poate “sufla în ciorbă”. Poate este singura țară - cu 
excepția „marilor puteri”, să zicem - care duce [») 
politică externă plină de demnitate şi fermitate. Chiar 
şi unele dintre "marile puteri” sunt în mâna şi la 
cheremul iudaismului mondial. 

Premierul Turciei, Recep Tayyip Erdogan, îşi 
permite să declare de la înălțimea' ONU că 

“sionismul reprezintă o crimă împotriva 
umanității”. 


Pag. 8 


evrei îi puteau periclita puterea discreţionară (asta 
doar cu referire la aceştia); Asasinarea zecilor de mii 
de ofiţeri polonezi de la Katin, a şase milioane de 
țărani ucraineni prin înfometare, ca urmare a 
rezistenței opuse la colectivizare, milioane de ruşi 
ajunşi în lagăre de muncă în Siberia sau dincolo de 
Cercul Polar; ar mai fi de spus "împingerea la atac a 
numeroase unităţi militare, în situaţii absolut 
imposibile, în care trebuiau să aleagă între glonțul 
duşmanului sau glonţul comisarului politic din spatele 
lui, cu "naganul” pregătit să reacliveze entuziasmul 
patriotic al soldatului sovietic. Să nu o mai lungesc 
pe temă: Stalin a fost cel mai mare monstru 
uman al tuturor timpurilor; au fost oameni, din 
toate categoriile sociale şi de toate, naţionalităţile, 
care l-au apreciat, l-au iubit chiar, fără doar şi 
poate, ”regăsindu-se” în persoana şi în 
comportamentul acestui criminal dement. "Cum îi 
turcul, şi pistolul' sau "Spune-mi cu cine te 
aduni, ca să-ţi spun cine eşti”! Homosexualii cu 
homosexualii, inculţii cu. inculţii, hoţii cu hoţii, 
criminalii cu criminalii! Poftim? Criminalii? Moare un 
criminal şi oamenii cinstiţi, oamenii normali 
plâng după el? Adică plâng după semenul lor? Vezi 
bine că nu! 

Tovarăşul Cioflâncă nu este prost, Doamne 
fereşte! Să ne lămurească totuşi pe noi, ăştilalţi, de 
ce se simte obligat prin exemple certificate” cu 
"documente de partid”, cum am mai spus, să ne 
dovedească faptul că evreii se simțeau atât de 
distruşi de moartea lui Stalin! "O dă în bară” tov. 
Cioflâncă: "Tov. Solomon Marcus, asistent la vremea 


> din pa 


luăm cunoştinţă de poziţia opiniei publice din 
România, avem ca şi comparaţie numărul de 
participanţi voluntari plecaţi din ţară în cele două 
tabere, în Spania: „7 legionari şi 300 de comunişt?”, şi 
continuă să zâmbească tâmp, încântat de remarca 
făcută! Voi dezvolta cu altă ocazie subiectul 
participării legionare la conflict, dar merită totuşi, „în 
avans”, o frază: Petre Roman nu reuşeşte decât să 
accentueze dependenţa) minorităţii evreieşti din 
România (şi de oriunde) de comunism, participarea 
„plină de râvnă” la marile sau micile masacre 
bolşevice. 

Să revenim însă la subiect şi anume genocidul 
din Basarabia: în primul rând ideea unei mişcări 
armate de rezistenţă în România lui Antonescu este 
de râsul curcilor: ar fi fost spulberată într-o 
săptămână numai de aversiunea românilor împotriva 
comunismului. Evreii, de fapt, s-au manifestat ca 
atare prin comportamentul lor în timpul cedării 
Basarabiei. lată constatarea mea şi poate fi 
acceptată de oricine ia cunoştinţă de desfăşurarea 
evenimentelor în ansamblu: O parte dintre 
voluntarii evrei în războiul civil din Spania, după 
cum se ştie, proveneau din Basarabia. O parte a 
rămas în Occident, alţii s-au întors „acasă”. În 1940 
încă mai aveau vie în memorie baia de sânge la care 
participaseră în Spania, erau cât de cât familiarizați 
cu utilizarea armamentului, aveau protecţia 
nemijlocită a tancurilor ruseşti, şi ocazia de a 


În legătură cu sionismul, atitudinea Mişcării 
Legionare a fost următoarea: teoretic, acesta 
reprezenta un curent politic de "extremă dreaptă”, 
având ca scop refacerea unui cămin naţional, o țară 
a evreilor, în care să-şi poată menţine şi dezvolta 
specificul naţional şi religios. 

Corneliu Zelea-Codreanu "s-a lăsat sedus” de 
această idee pe care o socotea rezolvarea aşa-zise 
"probleme evreieşti”, deci gândea în deplină 
concordanță cu acest curent. Cu scuzele de rigoare, 
lozinca acelor timpuri era: ”Jidanii în Palestina”! 
Ideea s-a dovedit ca soluţie pentru România, total 
iluzorie, cacealma: "Evreii ŞI în Palestina!” Adică 
peste tot! Nu s-a schimbat nimic, în schimb s-a 
creat o problemă majoră, criza palestiniană, de fapt 
condamnarea la moarte a poporului palestinian. 


aceea la Facultatea de Matematică: Vă 
mărturisesc că nu erau puni cei care 
lăcrimau”, Lilly Marcou trebuia consolată de tatăl ii 
"Fetița mea, fii tare şi curajoasă, am 0 veste proas FI 
iar pentru tine. Stalin a murit!” ŞI Lilly (nu i 
Marlen, Marcou!) povesteşte: "Am căzut în brafele ji, 
pentru a plânge, pentru a-mi țipa durerea. Pământuj 
îmi fugea de sub picioare... 

Politologul Michael Shafir, pe atunci elev şi Gl) ea 
întors acasă plâns. Întrebat de tatăl său de A 
plâns, a răbufnit:: "Cum, nu Ştii? A murit Tătucuj 
nostrul”, la care, cu umorul de multe ori prezent Ia 
evrei, taică-său i-a dat o palmă. Nedumerită, odrasla 
a primit şi replica: “Acum eşti sigur că tac-tu 
trăieşte!” 

Te întrebi nedumerit de ce, aşa cum a găsi 
exemple care să demonstreze ataşamentul, 
compatibilitatea, comuniunea de „sentimente. între 
evrei şi politica criminală a lui Stalin, nu a găsiţ sau 
poate intenţionat nu a dat, cum era normal, conform 
"ţintei” urmărite în articol, exemple de români 
disperaţi că a murit Stalin. A vrut să sugereze că 
politica criminală a monstrului se potriveşte "mănuşă” 
cu gândirea şi scopurile evreieşti în România? 

Vedeţi dvs., stăpânii "i-au dat prea mult lanţ” tov, 
Cioflâncă, şi acesta, îmbătat de marele favor ce i s-a 
făcut, crede că poate rezolva sarcinile "muşcând” 
fără discernământ, prezentându-şi stăpânii ca pe 
discipolii unui mare criminal! "Nu e bine, d-le chestor, 
nu e bine!” S-o fi simţit tov. Cioflâncă general? 

P.S.: Continuare luna viitoare! 


„reedita” la scară locală dezmăţul criminal din 
Spania, preluând iniţiativa comportamentului 
criminal. Asocierea nu mi se pare deloc hazardată 
căci atrocitățile comise de ei în Spania sunt 
copiate „la indigo” în Basarabia lui iunie 1940 şi 
continuate în alte proporţii şi cu alte mijloace sau 
chiar cu aceleaşi până prin anii '60 în România. 

Închei cu sublinierea faptului că cei care au fost 
primii deschizători ai unui conflict sângeros cu 
românii, manifestându-şi prin zeci de mii de crime 
sentimentele. de ură, sunt răspunzători de 
comportamentul oficialităților române şi de ura 
stârnită la nivel naţional din timpul războiului 
antisovietic. Declarăm că suntem conştienţi de 
premeditarea acestor fapte. Declarăm direct că 
vinovaţii de dezastrul României sunt comuniştii, 
încercând să ascundă faptul că evreimea 
comunistă a fost autoarea dezastrului, şi că din 
sintagma „evreimea comunistă” în ultimii 20 de ani s- 
a încercat ştergerea din percepţia publică a 
cuvântului „evreimea”; eşecul diversiunii este din ce 
în ce mai evident. 

Atenţiune: aici nu am exprimat nişte opţiuni! Nu 
este vorba că aşa cred eu sau aşa credem noi: 
lucrurile sunt dovedite prin prezentarea 
incontestabilă a faptelor, şi singurele concluzii 
logice sunt cele prezentate! ” Aştept provincia”! 


Raționamentul Căpitanului se baza pe felul lui 
cinstit şi echilibrat de a gândi: "Aşa cum eu lupt 
pentru a avea o țară <<a noastră>>, tot aşa şi 
<sei>> au dreptul la o țară a lor!” Gândea la o 
dreptate pentru ”ei” şi la o scăpare” pentru noi. 


În legătură cu Turcia, o ultimă remarcă: deja 
premierul Erdogan a declarat public, pentru "Grupul 
celor cinci state de la Shanghai": Rusia, China, 
Kazahstan, Uzbekistan, Kirghistan şi Tadjikistan, 
posibilitatea de a renunța la UE. 

Nu ştim dacă este doar o amenințare sau chiar 9) 
intenţie. Problemă: o membră NATO în asociaţie, 
Chiar şi economică, cu Rusia şi China? 


CUVÂNTUL LEGIONAR APRILIE 2013 


| 


CAZUL HORIA S 


PENTRU REZOLVAREA CRIZEI DE 
CONDUCERE 


Desigur ar fi fost greu să se ajungă - după cele 
întâmplate - la paritatea pe care a avut-o Mişcarea 
după abdicarea lui Carol. In orice caz însă ar fi 
încetat câinoasa prigoană împotriva legionarilor, iar 
climatul de război ar fi întărit şi pe această latură 
solidaritatea românească, influențând. în cumpăna 
războiului şi evitând poate nedemnul act de la 23 
august 1944. Dar asemenea preocupări - aşa cum 
rezultă din cele reproduse mai înainte - n-au intrat în 
socotelile acestui iresponsabil, HORIA SIMA 
Chinuit de “complexul lui Erostrat" (tipul obscur 
din antichitate care, pentru a deveni celebru, a dat 
loc templului Dianei din Efes), a ruinat Mişcarea 
creată de Căpitan şi a contribuit astfel, fie şi în mod 
inconştient, la sabotarea eforturilor de război într- 
un moment decisiv pentru Neamul Românesc. 

In fața acestei grele situaţii ce se profila pe frontul 
de Răsărit, nu numai pentru Neamul Românesc, dar 
şi pentru întreaga aşezare creştină a Europei, 
euforia acestui zevzec că a intrat în lagăr cu 
tămbălăul anumitei prese internaționale (n. n.: în 
urma fugii sale în Italia), dar şi cu scoaterea din luptă 
a cadrelor legionare atât din țară cât şi din 
străinătate, în nişte momente cruciale pentru însăşi 
existența naţională, aminteşte de zicala populară: 
“Casa arde şi baba se piaptănă"! 

Cum era de prevăzut, torpilarea oricărei 
perspective de înțelegere a Mişcării Legionare cu 
conducătorul Statului, “gen. Antonescu, prin 
copilăreasca aventură cu fuga în Italia a lui SIMA, 
montată de agenţii provocatori ai anumitor 
servicii adverse Axei, a determinat internarea 
legionarilor din Germania în lagărele de concentrare 
de la Buchenwald şi Dachau. (N. n.: Şi legionarii din 
țară care rămăseseră nearestaţi, au fost închişi!) 

Prin această ultimă năzbâtie, HORIA SIMA a 
dovedit încă o dată, în ipoteza că n-a fost o 
unealtă a vreunui serviciu străin, incapacitate de 
orientare şi lipsă de simț de răspundere față de 
interesele Mişcării Legionare a cărei lozincă era 
“Totul pentru Țară”. 

Cei care, prin _ trecutul lor de luptă şi gradele 
conferite __de__ Căpitan, . aveau __chemarea__să 
vegheze _la_ destinul Mişcării Legionare, nu_o 
puteau lăsa la capriciile şi spiritul de aventură ale 
unui om care, miop în viziunea politică şi lipsit de 
scrupule morale, findea să o abată de la înaltul 
său destin fixat de Căpitan. 

Preocupaţi de acest gând, prima măsură a fost să 
soluţionăm criza de conducere a Mişcării Legionare 
determinată de fuga în condiţii incorecte a lui H. 
SIMA. 

Pentru ca această soluţie să nu apară față de 
străini ca o ruptură în cadrele Mişcării, s-a ținut 
seama şi de recomandările lui HORIA SIMA făcute 
în scrisoarea lăsată pentru autorităţile germane, în 
care oferea ca eventuală soluție: V. lasinschi, C. 
Papanace, Corneliu Georgescu. 

După consfătuirile avute, am ajuns la formula 
nouă ca conducerea supremă a Mişcării 
Legionare să fie încredințată, în grup constituit, 
comandanților Bunei Vestiri. şi fundatori ai 
Mişcării: ILIE GÂRNEAŢĂ, CORNELIU 
GEORGESCU şi RADU MIRONOVICI, care să 
ocupe, individual, şi funcțiuni în cadrul Mişcării. 

În acest sens s-a luat, în IANUARIE 1943, 
următoarea HOTĂRÂRE: 

"MEMBRII  FORULUI SUPREM LEGIONAR, 
întruniţi azi, data de 1 ian. 1943, în numărul admis 
de împrejurări, luând cunoştinţă de plecarea şi 
renunțarea la comandă a Şefului Mişcării Legionare, 
comandantul legionar HORIA. SIMA, în unanimitate 
au hotărât; 

1. Cei trei fundatori ai Mişcării Legionare aflați 
în viaţă (din cinci câți au fost în total), şi anume: 


Gale Cpranară 


comandanții Bunei Vestiri ILIE GÂRNEAȚĂ, 
RADU MIRONOVICI şi CORNELIU GEORGESCU, 
preiau grija conducerii spirituale a Mişcării 
Legionare, în scopul menținerii ei pe linia fixată 
de Căpitan, linie care formează esența Mişcării. 

În grup. constituit, ei formează instanța supremă 
a_ Mişcării Legionare pentru toate problemele 
care interesează liniile ei mari, şi colaborează în 
mod strâns cu Forul Legionar. 

2. Desemnează în funcțiunea de Şef al Mişcării 
Legionare pe comandantul legionar VASILE 
IASINSCHI, iar ca locţiitor al acestuia pe 
comandantul legionar CONST. PAPANACE. 

3. Comandantul Bunei  Vestiri 
Georgescu este însărcinat cu 
Secretariatului General al Mişcării. 

4. Comandantul Bunei Vestiri Radu Mironovici 
este designat pentru conducerea Corpului de Elită 
Moţa - Marin, păstrătorul esenței morale legionare. 

5. Comandantul Bunei Vestiri Ilie Gârneaţă se 
însărcinează cu conducerea Marii Familii a Jertfei 
Legionare.. 

6. Conducerea Mişcării va asigura în modul cel 
mai deplin păstrarea liniei de sincer ataşament al 
Mişcării față de puterile Axei, trasată de Căpitan cu 
sângele său. şi cu al atâtor dintre camarazii noştri cei 
mai lumi, şi consimţită de întreg tineretul de 20 de 
ani de jertfă ai Mişcării. Organic înfrățită cu ideologia 
național-socialistă anticomunistă, înfrățire de la care 
nimeni nu o poate abate, şi dornica sa contribuţie cu 
tot ce îi stă în putință la biruința tinerei Europe, 
pentru care luptă azi eroic, sub comanda supremă a 
Fuhrerului. ostaşii țării noastre cot la cot cu armatele 
germane, Mişcarea. va căuta să dea, sub orice 
formă, întregul său elan de jertfă în scopul realizării 
idealului comun. 2 

7. Tot în scopul de mai sus, conducerea Mişcării 
va face tot posibilul ca să se ajungă la o 
normalizare a raporturilor Mişcării cu 
conducătorul Statului Român,  mareşalul 
Antonescu, conştientă. fiind că pacea şi liniştea 
internă a României sporesc posibilitatea efortului ei 
în războiul împotriva comunismului. 

8. Măsurile de mai sus se vor completa şi 
definitiva de către Forul Legionar în plenul său, 
îndată ce împrejurările vor permite. 

Lagărul Buchenwald, 1 ian. 1943; (ss) Ilie 
Gârneaţă, (ss) Vasile lasinschi, (ss) Corneliu 
Georgescu, (ss) Constantin Papanace.” 

La această hotărâre au aderat toți camarazii 
care îndeplineau diferite funcțiuni pe lângă 
conducerea Mişcării Centrale: cdt. ajutor N. 
Horodniceanu (Patrimoniul Legionar), cat. aj. Viorel 
Trifa (conducătorul  studențimii române), Virgil 
Mihăilescu (Ajutorul Legionar), llie  Smultea 
(conducătorul Frăţiilor de Cruce), Dumitru Grozea 
(conducătorul Muncitorimii Legionare). 

Hotărârea în traducere germană a fost înaintată 
prin conducătorul lagărului Buchenwald, col.| Pister, 
iar un exemplar în original, în limba română, pentru 
camarazii închişi tot la Buchenwald, cu care însă nu 
aveam nici un fel de contact. 

Prin această Hotărâre care făcea din 
Comandanții Bunei Vestiri şi fundatori ai Mişcării 
Legionare, în grup constituit, instanța supremă a 
Mişcării Legionare, se asigura continuitatea ei şi se 
garanta că ea nu va devia de pe linia fixată de 
Căpitan. 

După eşuarea tuturor încercărilor de îndreptare 
făcute mai ales în aceşti trei ani şi mai bine de exil, 
pornite dintr-un adânc sentiment de răspundere şi o 
mare grijă pentru asigurarea unității Mişcării, această 
hotărâre fermă de clarificare devine inevitabilă atât 
pentru a repara ce mai este posibil din gravele 
erori politice şi morale (n. n.: făcute de noul şef, 
H. SIMA), cât şi pentru a readuce Mişcarea pe 
linia Căpitanului de la care fusese abătută în ultimii 
ani. 


Corneliu 
conducerea 


y 


IMA ŞI MIŞCAREA LEGIONARĂ (VII) 


CONST. PAPANACE 


(continuare din numărul trecut) 


O scurtă reamintire a împrejurărilor care au 
dus la situaţia în care ne găsim, este suficientă a 
arăta ca această hotărâre nu mai putea fi amânată. 

Victoriile fulgerătoare ale armatei germane din 
vara anului 1940, care au dus la prăbuşirea Franţei 
iudeo-masonice, au creat climatul extern pentru 
afirmarea pe primul plan politic al tuturor mişcărilor 
naţionaliste din Europa, până atunci atât de sălbatic 
prigonite. Ca urmare a acestor victorii, întregul 
sistem de alianță în care era încadrat Statul Român 
fiind profund răvăşit, el s-a găsit complet părăsit şi 
izolat în mijlocul furtunii, asaltat de revendicările 
teritoriale ale vecinilor săi şi cu deosebire ale Rusiei 
Sovietice care puneau în discuție însăşi existența 
noastră naţională. a 

In fața acestei situaţii grave, întreg poporul român 
a văzut justețea politicii externe preconizate de 
Căpitan şi chiar lumea conducătoare veche în frunte 
cu Carol al II-lea, atât de remorcată la interesele 
iudeo-masoneriei, a fost nevoită din motive tactice şi 
cu intenția de a câştiga timp, să simuleze măcar o 
politică de apropiere față de puterile Axei. = 

Mişcarea Legionară care angajase cu ani în urmă 
o crâncenă luptă pentru promovarea idealurilor lumii 
noi, în care au căzut cei mai aleşi dintre conducătorii 
săi în frunte cu Căpitanul, era singura forță politică 
indicată să încadreze organic România în noua 
conjunctură externă. 

Amputările teritoriale însă pe care a trebuit să le 
ispăşească Statul Român, ca o consecinţă a politicii 
dusă până atunci, au precipitat deznodământul crizei 
interne şi au dus la abdicarea regelui Carol al II-lea, 
principalul vinovat pentru această politică. 

La instaurarea regimului național-legionar, 
conducerea Statului a preluat-o gen. lon 
Antonescu, iar conducerea Mişcării s-a conferit la 
14_sept. 1940 prin Decret Regal cdt. legionar H. 
SIMA care în ultimul timp participase mai activ la 
agitaţiile împotriva vechiului regim. (N. n.: Era doar o 
impresie falsă, cum s-a dovedit la o analiză mai 
atentă, însuşi SIMA recunoscând în cartea sa de 
memorii, "Sfârşitul unei domnii sângeroase”, 
compromisurile făcute cu Carol al ll-lea şi 
nereuşita aşa-zisei ”revoluţii” — nota bene: cu 
petarde! — de la 3 sept. 1940, el personal stând la 
propriu cu un picior pe graniță, gata să fugă). 

Deşi soluția în ceea ce priveşte conducerea 
Mişcării s-a dat, din cauza evenimentelor, în pripă şi 
fără consultarea cadrelor conducătoare legionare, şi 
cu toate că această soluţie nu ținea seama _de 
indicaţiile Căpitanului care desemnase grupul 
"Văcâreştenilor” ca element de conducere până 
la verificarea şi selecționarea unui nou şef, totuşi 
a fost acceptată în fapt. 

Spiritul de abnegaţie cultivat de Căpitan, situaţia 
grea moştenită de regimul legionar, precum şi 
evenimentele care erau în, curs de desfăşurare pe 
plan extern, au făcut ca eforturile şi preocupările 
tuturor legionarilor cu sentimentul răspunderii să fie 
îndreptate spre consolidarea regimului şi definitiva 
rezolvare a crizei de şefie prin consacrarea lui 
HORIA SIMA ca şef al Mişcării Legionare pentru ca 
Mişcarea să-şi redobândească structura ei normală. 
(N. n.: Cât de greşit a fost raționamentul s-a văzut în 
doar câteva luni: tocmai că Mişcarea nu şi-a 
"redobândit structura ei normală”, ci s-a alterat şi ce 
mai rămăsese, dovadă fiind Hotărârea Forului 
Legionar de la 1 ian. 19431). Pentru acest motiv nu 
s-a mai făcut caz de unele răspunderi serioase 

e_care_le_implica_activitatea_lui_din_timpul 
Comandamentului_din_1938 şi cu deosebire din 
preajma asasinării Căpitanului. (N. n: Adică i s-au 
trecut cu vederea lui SIMA insubordonarea lui 
față de Căpitan şi actele teroriste care au dus la 
asasinarea Căpitanului şi a elitei! Groaznic!) 


(continuare în numărul viitor) 


Sopiuni de Vasile Poydunaru 


CUVÂNTUL LEGIONAR APRILIE. 2013 


Pag. 9 


Document 


RĂZBOIUL DIN RĂSĂRIT ÎN LITERATURA VREMII. (V) 
ARD MALURILE NISTRULUI 


Când am coborât din automobil, la IAŞI, am citit 
unul dintre cele mai emoţionante afişe. Un afiş mai 
impresionant decât rugăciunile şi poeziile. Cetăţenii, 
indiferent de vârstă şi de sex, erau invitați, călduros, 
să doneze o parte din sângele lor pentru ostaşii răniţi 
de pe front. 

Toate ofrandele sunt impresionante. Ofranda de 
sânge întrece pe toate celelalte. A dărui o parte din 
sângele tău, care să fie trecut în trupul altui om 
pentru a-i salva viața, este un act care cuprinde mai 
multă solemnitate decât împărtăşania. 

Nu ţin minte exact nici o frază din acest apel 
adresat cetățenilor. Ştiu însă că era semnat de 
decanul Facultății de Medicină din laşi şi de câţiva 
profesori medici. 

Donatorii erau invitaţi să se prezinte în număr cât 
mai mare. Patria le cerea acest dar de sânge cu care 
se va salva viața ostaşilor grav răniţi care luptă pe 
fronturile îndepărtate. La spitalul Sf. Spiridon, unde 
se înscriau acei care voiau să dea o parte din 
sângele lor pentru răniţi, am întâlnit, aşteptând în 
fața unei uşi pe care scria "Centrul de transfuzie a 
sângelui”, câteva zeci de oameni. Am încercat să 
văd cine formează majoritatea, dar n-a fost cu 
putință. Erau, deopotrivă de mulți, şi bărbaţii, şi 
femeile. N-am putut observa nici măcar dacă sunt 
mai mulți tineri decât bătrâni. Erau amestecați. 

Alături de bărbaţii cu tâmplele încărunțite se 
aflau fetițe în uniforme de şcoală; lângă domni 
îmbrăcați impecabil şi cu croiala hainelor 
perfectă, şedeau muncitori desculți şi femei 
sărace de la periferie. Aceştia erau donatorii de 
sânge. În grupul lor, observ, în afară de uniformele 
şcolare şi alte uniforme, doi preoți, câteva uniforme 
de funcţionari-şi muncitori de la C.F.R şi de la poştă. 

Şi cât de tăcuţi şi de gravi aşteptau, înşiraţi pe 
două rânduri, aceşti oameni! Nici unul nu era grăbit. 
Nici unul nu era nerăbdător. Şedeau calmi, cu 
privirile bune şi liniştite, aşa cum stau oamenii când 
aşteaptă să le vină rândul la uşa altarului pentru 
împărtăşanie sau pentru a lua anafura. 

Încetul cu încetul capăt toate lămuririle tehnice 
asupra operației dăruirii sângelui şi a transfuziei. 
Undeva, pe front, unde se dau lupte crâncene, unii 
soldaţi şi ofițeri sunt grav răniţi. Rana provocată de 


Am pornit azi dimineaţă (e 16 iulie, mi se pare) cu 
gen. Topor, spre Basarabia. Pe şosea mergem greu 
din cauza maşinilor militare care aglomerează 
drumul. Întâlnim ambulanțe ale Crucii Roşii, 
camioane care cară muniții şi alimente, maşini mici, 
germane şi româneşti. 

Războiul se simte din ce în ce mai mult. Cu cât 
ne apropiem de Prut, cu atât vedem mai multe case 
distruse de bombe. Toate sunt case ţărăneşti, 
construite din lemn sau din pământ. De ce au tras 
bolşevicii în aceste case? 

Ajungem la UNGHENI, la amiază. 

Gara este distrusă. Pe toţi pereţii scrie cu litere 
mari: "Trăiască România! Trăiască gen.  lon 
Ahtonescu... Jos jidanii! Jos comuniştii!” 

Oprim automobilul în apropiere de gara pustie. 
Pe peron se mai văd unele inscripții ruseşti şi multă 
murdărie. Foarte multă murdărie. 

n timp ce priveam absent în zare, stând în 
grădinița de lângă gară şi aşteptând pe gen. Topor 
care se dusese să inspecteze inspectorul de 
jandarmi, aud venind de undeva din livezile Prutului, 
un marş românesc ostășesc. Niciodată nu am auzit 
un marş care să mă impresioneze mai mult. | 
simțeam venind parcă din însăşi inima pământului 
basarabean, acest marş ostăşesc. Şi am fost cuprins 
de un sentiment atât de puternic încât îmi venea să 

mă descopăr ca la rugăciune. 


Pag. 10 


- DONATORII DE SÂNGE - 


gloanțe, de schijă sau de proiectile face să Ii se 
piardă o mare cantitate de sânge. Această substanță 
care întreține viața în trupurile noastre se scurge din 
trupurile lor, luând cu ea şi puterea de viaţă a 
rănitului. Toate doctoriile şi toată ştiinţa medicală nu-i 
pot fi bolnavului de nici un folos. În aceste cazuri 
bolnavul poate fi salvat de la moarte numai dacă i se 
redă sângele pierdut. Dar sângele lui a curs pe 
brazdele câmpului de luptă şi a fost absorbit de 
țărâna însetoşată, | se poate da însă, în locul acestui 
sânge, sângele altui om, 

Numărul răniților fiind mare, este nevoie, pentru a 
li se oferi tuturor salvarea, de o mare cantitate de 
sânge. 

Transfuzia trebuie făcută însă urgent. De aceea 
Chiar la primele posturi de ajutor de pe linia întâia a 
frontului trebuie să se găsească în permanenţă 
cantități suficiente de sânge care să fie transmise 
răniților. Acest sânge se colectează de la donatorii 
benevoli. 

Acest sânge este amestecat cu nitrat de sodiu 
pentru a nu se coagula, apoi este vărsat într-un vas 
de sticlă şi închis ermetic. Vasele acestea cu sânge 
sunt aşezate în frigorifere şi expediate pe front. În 
fiecare zi pornesc de la laşi şi din oraşele din 
Moldova mari cantități de sânge conservat şi aşezat 
în frigorifere şi termosuri speciale, către linia întâia a 
frontului. i 

Sângele acesta, conservat cu nitrat de sodiu, 
durează patrusprezece zile. Acolo, la postul de prim 
ajutor, sub ploaia de gloanțe, uneori, medicul militar 
transmite răniților acest sânge, cu ajutorul căruia 
sunt salvaţi de la moarte. 

După ce am aflat toate aceste amănunte, am 
căutat să vorbesc personal cu câţiva dintre donatori. 

Nici unul dintre ei, dintre aceşti oameni care îşi 
dăruiesc o parte din sânge, nu ştiu cui va fi ea 
transmisă. Acela căruia îi va fi dăruit acest sânge nu 
va cunoaşte niciodată pe donator. Şi totuşi cât de 
mulțumiți se simt acei care îşi dăruiesc sângele! 

Între ei găsesc pe primul procuror al Tribunalului 
laşi, care îmi răspunde: 

- Am şi eu un frate pe front. Poate că a fost sau 
va fi şi el rănit şi va avea nevoie să i se facă o 
transfuzie de sânge. Sângele meu, acela pe care îl 


- ORAŞUL BĂLȚI ŞI EVREII - 


Dar popasul la Ungheni se termină. Pornim cu 
automobilul spre Bălți. 

Drumul, printre ogoarele bogate, printre lanurile 
de grâu şi de porumb, face să-mi sângereze inima la 
gândul că acest pământ încărcat de atâta frumuseţe 
şi bogăţie, ne fusese cotropit de cei mai sălbatici 
oameni ai secolului nostru. 

După câteva ore ajungem în târguşorul FĂLEŞTI. 

Pe aici, prin apropiere, s-au dat lupte grele. 
Populaţia mai este şi acum, după ce frontul s-a 
depărtat, speriată. Timp de câteva zile, cât au durat 
luptele în această parte, aviatorii bolşevici zburau 
deasupra câmpurilor şi trăgeau cu mitraliera în 
țăranii care îşi lucrau ogoarele. "Eroismul” aviatorilor 
bolşevici care au omorât populaţia paşnică şi fără 
apărare, pe ogoarele basarabene, va trebui să fie 
înregistrat de istorie fiindcă este unic prin cruzimea 
lui, 

În Făleşti am întâlnit o fostă servitoare care nu 
ştia nici a scrie şi nici a citi, pe care conducătorii 
sovietici ai satului au numit-o în postul de telefonistă. 
Bineînțeles că femeia, care toată viaţa ei nu făcuse 
altceva decât să spele cratițele, să taie ceapa, să 
facă bucale şi să spele pe jos, nici nu a avut curajul 
să se apropie de aparatul telefonic. În van au fost 
plânsetele şi rugăminţile ei de a fi lăsată să spele 
mai departe vasele şi să nu o chinuiască punând-o 
telefonistă. Insistenţele ei au fost considerate drept 
sabotaj şi crimă contra Sovietelor, iar femeia a fost 


(continuare din numărul trecut) 


II) 
(ran VIRGIL GHEORGHIU 


dăruiesc acuma, va salva viața unui ostaş sau a unui 
ofițer pe care eu n-am să-l cunosc niciodată. Poate 
că şi pentru fratele meu îşi va dărui cineva sângele, 
salvându-i viaţa, fără să-l cunoască. i : 

O domnişoară de la un liceu de fete din laşi, îmi 
răspunde când o întreb ce a îndemnat-o sa vină atât 
de curajoasă şi să-şi dăruiască sângele: Szate. 

- Logodnicul meu se află din prima zi a războiului 
pe front. Am impresia că dacă va fi rănit, atunci 
sângele cu care i se va salva viața prin transfuzie, va 
fi sângele meu. Sunt sigură că sângele meu îi va fi 
transmis lui... 

Un bătrân, care a făcut războiul trecut şi a fost 
rănit de două ori, îmi răspunde: 

- În războiul trecut m-am luptat vitejeşte pentru 
țară şi mi-am vărsat de două ori sângele pe câmpul 
de luptă. Acum sunt bătrân şi nu mă pot duce pe 
front. Dar nu mă lasă inima să stau acasă, când ştiu 
că armatele noastre se luptă la hotare. Dăruindu-mi 
aici o parte din sânge, am impresia ca îl dăruiesc tot 
pe câmpul de luptă. Căci sângele acesta pe care-l 
dau acum îl dau tot pentru țară. 

Pe lista donatorilor de sânge se află apoi toţi 
medicii spitalului, în frunte cu decanul Facultății, prof. 
dr. A. Tupa. 

Un fapt care emoţionează este acela al ostaşilor 
răniți. Soldaţii şi: ofițerii care se află la spitalul Sf. 
Spiridon, şi a căror stare e mai bună, s-au înscris cu 
toţii, până la unul, pentru a-şi dărui sângele. Aceşti 
ostaşi care şi-au vărsat sângele pe front, când au 
fost răniţi, acum rănile lor s-au închis şi urmează să 
părăsească spitalul, îşi dau a doua oară sângele 
pentru țară. Dau fiecare dintre ei, din nou, câte o 
căniță mare de sânge pentru camarazii lor răniţi. 

Cea mai mare parte dintre dânşii, dintre aceşti 
ostaşi care şi-au dăruit de două ori sângele, vor 
pleca iarăşi pe front. Şi dacă soarta va vroi, ei îşi vor 
mai dărui odată, pe câmpul de luptă, pentru a treia 
oară, sângele. 

Deşi ofranda lor este mai emoţionantă decât cele 
mai impresionante fapte de eroism, ei sunt extrem 
de modeşti. Un sergent brunet îmi răspunde foarte 
simplu la întrebare: 

- Noi nu ne facem decât datoria, dându-ne 
sângele pentru ţară. 


condamnată la aproape un an închisoare, fiindcă ... 
nu a voit să muncească. 

Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu un muncitor 
sarman, pe care Sovietele îl puseseră funcționar la 
primărie fără ca omul să ştie nici o boabă de carte. 
Cum putea el să țină registrele, să scrie acte şi hârtii, 
când niciodată nu ținuse condeiul în mână? "Lipsa 
de activitate” a neştiutorului de carte pus secretar la 
primărie, a fost iarăşi socotită sabotaj, iar omul a fost 
condamnat la doi ani închisoare. 


După un drum lung prin ogoare şi câmpuri de 
basm, intrăm pe şoseaua BĂLȚILOR. 

Primele case ale oraşului sunt distruse. Trecem 
pe lângă ele şi le privim uşile sparte, pereţii 
dărâmaţi, acoperişurile arse. După cinci minute însă 
ochiul nostru nu mai întâlneşte nici măcar case 
dărâmate şi pe jumătate arse, ci numai mormane 
negre de cenuşă şi de moloz. Căci BĂLȚI a fost ars 
în întregime. : 

Niciodată nu am simțit o mai puternică zguduire 
în faţa unui tablou, decât în această seară în care 
soarele vărsa o lumină roşie peste ruinele jalnice ale 
oraşului Bălți, Din tot ce poate avea un oraş, nu a 
mai rămas nimic. Fabricile, morile, bisericile, casele 
toate, sunt arse. 

Pornesc pe strada care a fost odată strada 
principală, iar acum este mai mult o cărare ce 
şerpuieşte printre grămezile de cenuşă şi de 


CUVÂNTUL LEGIONAR APRILIE 2013 


cărbuni fumegânzi. 
cadavre arse. 
Sub  dărâmăturile 

“ închisorile în care se refugiaseră, în casele 
articulare sau în curţi şi în pivnițe, şi -au găsit 
noartea la Bălți atâţia oameni. Cadavrele lor, ale 
cestor creştini A arşi pe rugurile 
riminale ale evreilor bolşevici, nu au 
ost încă scoase şi numărate. Dar simțim 
iin plin mirosul de care arsă. Poate 
niciodată nu se va putea stabili câţi oameni 
A murit aici, căci din trupurile lor nu a 
rămas şi nu va mai rămâne decât cenuşă 
amestecată cu cenuşa oraşului. 

Soarele apusese. Ultimele raze de un 
roşu tare, de purpura se revărsau peste 
oraşul ars, dând tabloului acesta dramatic 
ci lumină macabră. 

Atunci s-a petrecut un fapt pe care nu 
am să-l uit niciodată. Pe şosea, din direcţia 
Soroca - Dumbrăveni, şi-a făcut apariţia 
un convoi de câteva MIl DE EVREI care erau 
aduşi din zona de luptă. 

Prezenţa lor în preajma frontului era catastrofală 
Toţi evreii, de la copii şi până la cei de optzeci de 
- ani, făceau spionaj în favoarea bolşevicilor. 

EVREI cu perciuni galiţieni, femei EVREICE din 
- toate categoriile sociale, de toate vârstele, copii 
pistruiaţi şi cu urechile blegi, duceau zi şi noapte 
“inamicului informații despre poziţiile trupelor noastre. 


; A fost nevoie să se ia măsuri radicale şi să fie ridicaţi 


oraşului, în 


: şi transportaţi din apropierea frontului toți evreii, 


“indiferent de sex, de vârstă sau de categorie socială. 

E: Prezența lor în apropierea frontului 
riculoasă decât dinamita. 

jată-i acum pe aceşti vrăjmaşi de moarte ai țării 

i ai neamului nostru, aduşi în convoi din nordul 

Basarabiei. Coloana lor e nesfârşită. 

Cum merg între santinele, sub lumina roşie a 
soarelui care se revarsă peste ei şi peste orașul ars, 
par nişte făpturi subterane. 

În acest convoi alcătuit din câteva mii de 

"indivizi, se aflau şi o parte din evreii care au 
- devastat, incendiat şi distrus oraşul Bălți şi alte 
oraşe din nordul Basarabiei. 

Mă apropii de convoiul în jurul căruia se împrăştie 
un miros greu. 

- Dincând în când jidovii aruncă asupra oraşului 
ars, priviri furişe şi încărcate de bucurie 
diabolică. Mormanele acestea de cenuşă sunt 

“opera lor. Ei au distrus oraşul Bălţi! 

e Acum defilează împreună cu femeile, bătrânii şi 

copii lor, ca şi cea mai criminală armată de 

- distrugători, în fața ruinelor fumegânde ale oraşului 

sub care zac cadavrele celor ucişi de ei. 

_ Convoiul evreilor înaintează încet. Ei nu par atât 

de tare obosiţi, cât par dispuşi să guste cu privirile, 

cât mai îndelung, spectacolul oraşului ars. 

: Toţi simt în nări mirosul greu de carne arsă, 

"mirosul de cadavre omeneşti pe care le mai mistuie 

încă jeraticul. Ei au săvârşit aceste asasinate! 


era mai 


i 
= 
pure 


Miroase a fum şi a mormanele de ruine. Deasupra lor şi deasupra 
oraşului ars, se înălțau coloanele de fum. 

Oare cine va putea să redea vreodată într-un 
tablou, înfăţişarea miilor de evrei care defilau în faţa 
ruinelor oraşului Bălţi, pe care cu câteva zile mai 
înainte îl distruseseră? 


= Și 


Cine va putea reda aspectul acestei 
înspăimântătoare coloane de ucigaşi care înainta 
încet prin fumul oraşului ars şi prin mirosul 
cadavrelor creştinilor aruncaţi de ei în flăcări? 

Dinspre mahalale veneau din când în când câte 
un bărbat sau câte o femeie cu copilul în mână, 
căutându-şi casa arsă. 

Populaţia creştină din Bălţi s-a refugiat îngrozită 
de teroarea iudeo-bolşevică, pe dealuri, unde a stat 
însetoşată, ostenită şi înspăimântată, zile şi nopți de- 
a rândul. În urma lor bandele de criminali şi 
distrugători le-au devastat toată agoniseala şi le-au 
ars casele. 

Acum aceşti nefericiţi pribegi se întorc de pe 
ogoarele din jurul oraşului Bălţi, cu spaimă, pentru a 
vedea dacă nu a mai rămas ceva din vatra lor. 

Şi venind, dau cu ochii de coloana evreilor. 
întâlnesc pe acei care le-au distrus casele, i-au 
batjocorit şi le-au ars totul. 

Şi nenorociţii pribegi, cu ochii înlăcrimați, privesc 
la armata criminală care defilează sinistru, în fața 
vetrelor arse ale oraşului. 

Am mai stat în mijlocul străzii cam o jumătate de 
oră, pe urmă m-a doborât oboseala. Ştiam că nu voi 
găsi nicăieri un loc unde să mă odihnesc, aşa că 
eram hotărât să dorm undeva, între aceste ruine. În 
fața mea era însă biserica Soborului cu acoperişul 
distrus. M-am gândit că aş putea găsi un culcuş în 
curtea bisericii. Şi am intrat. Nu-mi puteam explica 
faptul că biserica nu a ars, cu toate că împrejurul ei 
toate casele sunt transformate în cenuşă, 

La poartă mă întâmpină o santinelă română. În 
curtea bisericii, ostaşii, care au terminat masa, se 
pregătesc de culcare. Dar nu a trecut multă vreme şi 
auzim în curtea bisericii câteva miorlăituri sinistre. 
Întreb ce este. 

- Nu-i nimic, îmi spune locotenentul. Sunt pisicile 
oraşului, care vin din ce în ce mai insistente şi mai 
numeroase. 

În curtea bisericii vedem câteva zeci de licăriri 


da Di 


Ei au închis pe creştini în pivnițe, în caresclipeau în noapte: erau ochii pisicilor flămânde. 
nenumărate închisori secrete din oraş, apoi au Le vedeam ieşind din tufişuri, de sub gard, din dosul 
pus dinamită şi au dat foc. Câţi dintre dânşii nu au porţii, de sub cerdac, de pretutindeni, şi ochii lor 
auzit înălțându-se, de după perdeaua flăcărilor, luminau ca jeraticul. 
amestecate cu detunăturile exploziilor, ţipetele Dar ochii care ard în noapte se înmulțesc mereu, 
victimelor care implorau ajutor! Dar ei au luat toate apar de pretutindeni şi numărătoarea e imposibilă. Şi 
măsurile ca din cei închişi şi condamnaţi de ei la toate pisicile acestea au început acum a miorlăi 
„moarte prin arderea de vii, să nu scape nimeni. După prelung, jalnic, sfâşietor. 


ce aruncau în aer şi incendiau o casă, echipele lor 
de distrugere incendiau o altă clădire, în care erau 
închişi alți oameni. Pas cu pas aceşti ostaşi ai 
întunericului, aceste bande ale nopții, au aprins şi 
au aruncat în aer toate casele oraşului. Sub 
dărâmături, pe jeratic, în dosul draperiilor de fum şi 
de flăcări, ei au făcut să moară în chinuri grozave 
atâția oameni. 
După săvârşirea nemaipomenitei 
distrugere şi crimă, au încercat să fugă. 
Mulţi au trecut Nistrul. Dar o parte au mai rămas 
aici, pentru a continua opera de distrugere. Sunt 
aşa-zisele echipe de sacrificiu care au misiunea de a 
trage asupra soldaților români şi germani din case, 
din lanurile de porumb, din pivnițe şi din subsolurile 
în care se ascunseseră înarmați. A 
lată-i! Aceştia sunt. În vreme ce îi privesc, evreii 
înaintează mereu. Pare că şiragul care mânjeşte 
şoseaua, coloana aceasta a lor, nu se va mai sfârşi. 
Niciodată nu mi-am închipuit că voi putea asista la o 
defilare aşa de macabră. E 
Umbrele nopții începuseră a acoperi 
oraşul. Coloana evreilor se scurgea printre 


opere de 


- De ce s-au adunat aici? întreb eu cu vocea 
stinsă, fiindcă un fior rece îmi trecuse prin tot trupul 
la vederea acestor pisici şi la auzul macabrului lor 
miorlăit. 

- Acestea sunt pisicile oraşului Bălți. Când a 
fost incendiat oraşul, ele au fugit pe câmpurile 
dimprejur unde au stat fugare, ca şi oamenii, zile şi 
nopți de-a rândul, îmi răspunde locot. Bucura. Acum 
aceste pisici sunt flămânzite peste măsură şi vin în 
oraş pentru a găsi ceva de mâncare. 

Se duce fiecare din ele acolo unde ştiau că le 
este casa. Dar în loc de casă nu găsesc decât o 
movilă de cenuşă. 

Pisicile încep atunci a rătăci pe ulițele pustii, 
miorlăind, leşinate de foame. Toată noaptea 
cutreieră printre grămezile de cărămidă arsă şi de 
scrum, cu ochii sclipitori, căutând ceva de mâncare. 
Şi nu găsesc nimic, nicăieri. 

Corul de miorlăituri sfâşie. sinistru nopțile. toate, 
fără contenire. 

Aflu apoi că imediat ce au simţit aceste pisici că 
în curtea bisericii s-a înjghebat o aşezare 
omenească, au început să vină acolo şi miorlăie cu 


CUVÂNTUL LEGIONAR APRILIE 2013 


nădejde că li se va da ceva de mâncare. 
Toată noaptea  cutreieră  tufişurile 
cimitirului, se cațără la ferestre, la uşă, se 
urcă pe acoperiş şi zgârie cu ghearele... 

Sunt câteva sute. Unele dintre ele au blana arsă 
pe jumătate. Altele au tot corpul pâriit şi răni mari pe 
spinare. 

A  Soldaţiiişi împart în fiecare seară hrana 
cu ele, dar nu e suficient cât li se dă. 

În vreme ce vorbeam cu locot. Bucura, 
pisicile flămânde s-au strâns la picioarele 
noastre şi ochii lor, foarte aproape unul de 
altul, păreau o cuvertură cu broderie 


Aflu că nu numai pisicile, dar şi câinii 
din oraş vin în fiecare noapte pe străzile 
pustii, cutreierând ruinele fumegânde, 
lihniţi de “foame şi lătrând sinistru spre 
lună. 

- Cum se face că a scăpat biserica 


când toate casele dimprejur sunt arse? întreb eu 
curios. 

- Aviația germană şi aviația română evită 
totdeauna bisericile, asupra cărora nu lansează 
bombe, deşi ştiu că bolşevicii au aşezat mitraliere şi 
tunuri. în clopotniţe şi în pridvoarele lăcaşurilor de 
închinăciune. AI 

Evreii şi comuniştii nu au incendiat biserica 
Soborului din Bălţi fiindcă aveau aici instalat un cuib 
de- mitraliere care a funcţionat până în ultimul 
moment. În timpul retragerii bolşevicii nu au mai avut 
timp să dea foc bisericii. Au aşezat doar în grabă 
câteva mine care nu şi-au făcut efectul. i 

Aflu apoi că aviația bolşevică a căutat, după 
retragerea trupelor sovietice din Bălți, să distrugă 
monumentala biserică a Soborului şi au aruncat 
mereu asupra ei bombe. Cu câteva zile mai înainte o 
bombă a căzut lângă crucea înaltă care se afla în 
curtea bisericii şi a înclinat-o mult. Timp de douăzeci 
şi patru de ore crucea din curtea bisericii a stat 
înclinată spre pământ, gata să se prăvale. 

A două zi, la aceeaşi oră, avioanele bolşevice au 
căutat din nou să distrugă biserica, aruncând asupra 
ei bombe. De data aceasta, una din bombe, una 
singură, a căzut în curtea bisericii, dar nu a făcut 
explozie. Ea a căzut lângă cruce, făcând o groapă 
adâncă şi îndreptând crucea care astăzi este 
dreaptă ca mai înainte. 

Acest fapt care constituie o adevărată minune, a 
impresionat nesfârşit pe credincioşi. Ei vin în număr 
mare să privească această cruce pe care bolşevicii 
au încercat s-o doboare dar care a rămas, îndreptată 
tot de bombele lor, în picioare şi neclintită, ca un 
semn al triumfului credinţei. 


În cursul nopții au fost găsiți într-o pivniţă, sub 
ruine, opt evrei şi un aparat de radio emisiune de 
cea mai modernă fabricaţie. Tot acolo s-au găsit 
hărţi, documente secrete şi file multe cu informații cu 
caracter militar, pe care aceşti evrei, toți originari 
din Bălți şi din împrejurimi, le transmiteau 
inamicului. Postul de radio al spionilor evrei a fost 
descoperit chiar în timpul emisiunii. 

Cei opt evrei au fost executaţi după câteva ore. 
Cât de blândă este pedeapsa cu moartea pentru ei şi 
pentru crimele lor! 

Înainte de a pleca din Bălţi, cobor spre margine 
oraşului. a : 

La podul Chişinăului întâlnesc câțiva săteni care 
numai că nu-mi sărută mâinile de bucurie că mă văd. 

- De atâta vreme vă aşteptăm să veniţi să ne 
scăpați! De când aşteptăm armata română! 

După ce povestesc suferințele îndurate, unul 
dintre dânşii îmi arată biserica din mahalaua care se 
întinde la marginea Bălţilor, dincolo de podul 
Chişinăului. 

n curtea acestei biserici, îmi spun sătenii, 
bolşevicii au profanat mormintele. Mormântul familiei 
Lungu, în care erau înmormântate două fete, după 
ce a fost jefuit de bravii ostaşi bolşevici, a fost 
aruncat în aer cu dinamită. Bolşevicii se hotărâseră, 
după cât se vede, să jefuiască nu numai pe cei vii, 
dar nici morţilor nu le-a lăsat liniştea cuvenită şi au 


aruncat sicriele în aer cu dinamită după ce le-au ) 


prădat. Cetăţenii povesteau cum au sărit bucăţile de 
sicriu şi de oase, împrăştiindu-se în toată curtea 
bisericii. (continuare în numărul viitor 


Seini de 


Pag. 11 


3 


Statutul juridic al Athosului în sec. XX 


Începând cu ultima parte a sec. XIX, statutul de 
autonomie al Athosului este pus de mai multe ori în 
discuție datorită pretențiilor de suveranitate ale 
statului grec asupra acestui teritoriu care, deşi se 
află în imediata apropiere a spațiului elen, aparţine 
ortodoxiei ecumenice prin caracterul său 
multinațional, statutul fiind precizat în mai multe 
tratate internaţionale din secolele trecute. 

Astfel, Sfântul Munte este pus sub protecția 
statelor europene care doresc să păstreze Athosului 
regimul său tradiţional, protecție stabilită la 
Congresul de la Paris (1856), convocat în urma 
războiului Crimeii, precum şi la Tratatul de la San 
Stefano (1878), încheiat în urma războiului ruso — 
româno - turc (1877-1878). 

Tratatul de Pace de la Berlin din 1878 merge mai 

departe, garantând drepturile călugărilor de alt neam 
de a se stabili la Athos şi a păstra proprietățile de 
care dispuneau. 
i În 1912 Athosul iese de sub ocupația Turciei şi 
intră în cea a Greciei care se angajează să-i 
respecte autonomia, scopul ei fiind acela de a 
asigura pacea şi ordinea interioară. De aceea 
Conferința de Pace de la Londra din 1913 rezervă 
statelor ortodoxe dreptul de a decide în problema 
Sfântului Munte. 

Conferința reafirmă statutul autonom, 
independent şi neutru al Athosului, conducerea 
lui fiind încredințată Sfintei Chinotite care 
dispunea de puteri şi mijloace polițieneşti proprii. 
Această decizie a fost adusă la cunoştinţa guvernului 
grec, dar începutul primului război mondial a 
împiedicat aplicarea ei. 

Grecia instalează la Careia, capitala statului 
monahal, funcţionari de poliție, respectând totuşi 
regimul autonom de conducere, iar în statutul 
întocmit în 1918 de către Sf. Chinotită în colaborare 
cu un jurist grec, se iau în considerare prevederile 
Conferinţei de Londra, precizându-se că "Sfântul 
Munte al Athosului, cuprinzând peninsula cu 
acelaşi nume, constituie un stat autonom, neutru 
şi independent”. 

Tot în 1913 Conferința Ambasadorilor semnează 
un protocol prin care declară Sf. Munte republică 
independentă şi autonomă, urmând ca mai târziu 
statele ortodoxe să hotărască modul în care îşi vor 
exercita protecţia, precum şi statutele pentru 
administrarea lui. In mod paradoxal, însă, prin 
Pacea de la Bucureşti a aceluiaşi an, 1913, el este 
cedat în mod tacit Greciei. 

Aşadar, Athosul se găsea în acelaşi timp în 
două situaţii: aceea de stat independent 
(conform Păcii de la Londra, 1913), şi de teritoriu 
autonom cedat Greciei (conform Păcii de la 
Bucureşti, 1913). 

Art. 3 al Tratatului de la Sevres din 1920 
cuprindea obligația asumată de către Grecia de a 
"recunoaşte şi menţine drepturile şi libertăţile 
tradiționale de care se bucură comunităţile 
mănăstireşti negreceşti ale Sf. Munte". 

Pe baza acestei obligaţii Conferinţa de la 
Lausanne din 1923, convocată în urma războiului 
greco - turc, lasă Athosul în administrația Greciei 
cu titlul de teritoriu sub mandat. 

Cu toate acestea, prin Constituţia din 1926 
Grecia supune Athosul deplinei sale suveranități, 
act care se desprinde şi din Statutul Organic al 
Muntelui Athos. Acest statut este aprobat la 10 mai 
1924 de către reprezentanţii a 19 mănăstiri, singura 
care nu l-a acceptat fiind mănăstirea rusească Sf. 

Pantelimon. 


Pag. 12 


untul tate 
MUNTELE SFÂNT. (|) 


Statutul a fost alcătuit de către o comisie numită 
de statul elen, din componența căreia făceau parte 
cinci călugări greci şi a fost ratificat de autorităţile 
civile prin decret-lege, după ce obținuse avizul 
Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. 

Statutul conţine o serie de prevederi contrare atât 
tradiţiei athonite, cât şi prevederilor internaţionale 
referitoare la statutul juridic al Sf. Munte şi al 
vieţuitorilor negreci care doresc să se stabilească 
acolo. lată aceste prevederi: 

1. Răpesc independența schiturilor, chiliilor, 
colibelor etc, declarându-le anexa uneia din cele 20 
de mănăstiri 

2. Refuză dreptul de proprietate oricărui 
aşezământ din Sf. Munte, exceptând cele 20 de 
mănăstiri mari 

3. Fixează numărul mănăstirilor mari la 20, pentru 
ca alte schituri să nu ceară ridicarea la rang de 
mănăstire 

4. Prevăd obligativitatea cetățeniei greceşti 
pentru toți monahii, indiferent de naţionalitate 

5. Declară schiturile, chiliile, colibele etc, 
proprietatea neînstrăinabilă a mănăstirilor tutelare 

6. Interzic transformarea schiturilor în mănăstiri 
sau a chiliilor in schituri si a colibelor in chilii 

7. Declară mănăstirea tutelară drept primul 
cumpărător în cazul vânzării unei chilii sau colibe 

8. Limitează la trei numărul monahilor cu drept de 
moştenire asupra unei chilii. 

Actul este nedrept atât istoric, cât şi moral, având 
în vedere contribuţia celorlalte biserici ortodoxe la 
susținerea financiară a Athosului de-a lungul istoriei, 
cât şi faptul că această impresionantă vatră 
monahală aparţine ortodoxiei ecumenice şi nici un 
stat laic nu are dreptul moral de a emite pretenții de 
suveranitate asupra lui. 

Tendinţa de discriminare față de călugării de altă 


“naţionalitate este reluată în Constituţia Elenă din 


1926 care  consfințeşte în mod deschis 
suveranitatea Greciei asupra acestui teritoriu 
aflat sub mandat şi interzice orice modificare a 
sistemului administrativ hotărât în 1924, precizând 
că puterile statului monahal vor fi exercitate de 
către un guvernator civil grec. Tot în 1926 Grecia 
aprobă o lege privind organizarea justiției bisericeşti 
pe Muntele Athos, care prevede faptul că exercițiul 
supremului for legislativ şi de judecată (Sinaxa 
extraordinară dublă) este supus confirmării de 
către Ministerul de Externe grec. Cu toate că 
această Constituţie Elenă a suferit numeroase 
modificări, articolele referitoare la Muntele Athos au 
rămas neschimbate, chiar şi în Constituţia actuală, 
cea din 1975, care reia vechile prevederi. 

Acest fapt are loc în ciuda tuturor angajamentelor 
luate de către Grecia la tratatele internaţionale 
anterioare la care declarase că respectă întru totul 
autonomia Athosului, limitându-se doar la a asigura 
paza şi ordinea interioară. 

Aşadar, dacă la începutul sec. XX Grecia 
respecta în mod formal autonomia Athosului, 
deja la jumătatea secolului renunță la această 
atitudine de mascare a pretențiilor sale de 
suveranitate, tratând Sf. Munte ca parte a teritoriului 
său național. Prin impunerea suveranităţii i se 
anulează Sf. Munte caracterul său inter-ortodox, 
fiind țransformat într-o comunitate exclusiv 
grecească. 

Ce este mai dureros este faptul că Patriarhia 
Ecumenică nu a luat poziția corespunzătoare, ba 
dimpotrivă: dacă statul elen şi-a impus 
suveranitatea civilă, Constantinopolul a impus-o 
pe cea bisericească, trecând Athosul sub directa lui 
jurisdicție. Această situaţie nu face decât să lezeze 
prestigiul Ortodoxiei, atingând buna înțelegere dintre 
bisericile. ortodoxe şi drepturile acestora care au 
aşezăminte sau simpli vieţuitori în acest spațiu. 
Patriarhia  Ecumenică şi-a impus nu doar 
jurisdicția spirituală, ci s-a implicat în toate 
sferele care privesc problemele de organizare şi 
conducere, săvârşind acte de jurisdicție deplină 
asupra Sf. Munte. 

Având în vedere caracterul inter-ortodox al 
Athosului, dobândit încă de la întemeiere, 


(continuare din numărul trecut) 


considerăm că este un drept moral al popoarelor 
care au sprijinit şi au menţinut efectiv în viață Sf. 
Munte mai bine de 8 secole din cele aproape 11 de 
când a fost întemeiat. Din acest punct de vedere 
atitudinea de suveranitate a Greciei este total 
nejustificată, iar îngreunarea stabilirii de noi monahi 
pentru celelalte naţiuni la Athos, prin măsurile luate 
de către statul grec şi Patriarhia Ecumenică, este o 
nedreptate istorică, morală, o încălcare a tradiţiei 
athonite şi a legislației internaționale. 


Statutul legal al Muntelui Athos azi 


O importanță fundamentală pentru statutul 
Muntelui Athos au specificațiile art. 105 din 
Constituţia Elenă. Aceasta este Carta (Statutul) 
Muntelui Athos, stabilită şi votată de către 
autoritățile monahale athonite, iar apoi ratificate de 
către Patriarhia Ecumenică de Constantinopol şi 
Parlamentul Elen. 

Carta este o lege ce deţine o forță formală 
superioară în comparaţie cu alte legi. 

Potrivit Constituţiei şi Cartei, Muntele Athos are 
un vechi statut privilegiat, fiind o parte a statului 
grec guvernată autonom, a cărei suveranitate 
rămâne intactă. 

Teritoriul peninsulei nu poate fi supus 
exproprierilor,. fiind împărțit între cele 20 de mari 
mănăstiri exclusiv. 

Din punct de vedere spiritual Muntele Athos se 
află sub jurisdicția directă a Patriarhiei Ecumenice, 
directă în sensul în care Patriarhul Ecumenic este de 
asemenea episcopul (întâistătătorul) Muntelui Athos, 
iar din punct de vedere administrativ sub 
observarea statului grec (exclusiv responsabil pentru 
păstrarea ordinii publice şi a securităţii). 
Responsabilitatea statului este exercitată prin 
guvernatorul civil al Muntelui Athos, cu atribuții 
precizate de legea comună. 

Toate persoanele ce duc viață monahală în 
Muntele Athos primesc cetățenia greacă fără alte 
formalități, după primirea oficială în mănăstire ca 
frate sau monah. Celor care nu sunt de credință 
ortodoxă şi schismaticilor ortodocşi nu li se permite 
accesul în Muntele Athos. 

Puterea administrativă 
autoadministrare. 

Toate mănăstirile sunt de obşte, monahii ducând 
o viață în comunitate, fără a avea proprietate privată. 
Cele 20 de mănăstiri “conducătoare” sunt 
administrate fiecare de către stareţ, Adunarea 
Bătrânilor şi Obşte. Monahii duc viață de comunitate, 
fără a avea proprietate privată. 

„Administrarea la nivelul Athosului este exercitată 
prin: 

- Sfânta Comunitate (Chinotita) — care este 
formată din 20 de călugări, fiecare reprezentând una 
din marile mănăstiri 

- Organul executiv al Chinotitei, Sf. Epistasie, 
formată din patru monahi aduşi în fiecare an din 
patru mănăstiri, prin rotaţie. 

Atât Chinotita cât şi Epistasia îşi au reşedinţa in 
Careia, capitala Muntelui Athos. 

Puterea legislativă aparţine: 

- Sfintei Chinotite (în măsura în care nu 
depăşeşte prevederile statutare ale Cartei Muntelui 
Athos), 

- Adunării bianuale a celor 20 de membri, 

- Statului grec (atât cât permit drepturile şi 
responsabilitățile guvernatorului civil al Muntelui 
Athos, şi puterea judiciară a autorităților athonite). 

Puterea juridică aparține: 

- curților monastice (stareț cu Adunarea 


constă în 


Bătrânilor), Sfintei  Chinotite, Sfintei Epistasii, 
Patriarhiei Ecumenice. 
Uniunea Europeană recunoaşte statutul 


particular garantat Muntelui Athos conform 
Constituţiei Elene. 


(continuare în numărul viitor) 


CUVÂNTUL LEGIONAR APRILIE 2013 


În monumentala "istorie a R, ilor" 
nrăscoala” de la Hotin din 1919 este Si 
țabul 

În urmă cu trei ani am vizitat, cu curi 
emoție, oraşul HOTIN şi cetatea multisecul 
malul Nistrului. Impresiile nostalgice 
pasarabia care era partea răsăriteană a R 


ozitate şi 
ară de pe 

despre 
omâniei 


amplu serial. Am relatat despre marea afluenţă de 


actuala Republică Moldovenească şi Ucraina, care 
vizitau cu interes falnica fortificaţie aflată în contrast 
E oraşul care părea mort, lipsit de orice an 
Cele două mari restaurante din centru, aflate vis a 
vis de cetate, spaţioase, fiecare putând servi 150- 
200 de persoane, erau falimentare din lipsă acută de 
- clienţi, iar "piaţa" se desfăşura pe o lungime de 

trotuar de cca. 30-40 m, unde "maria": lapte, ouă 

sări tăiate şi vii, mere şi pepeni, verdeață şi 
- nelipsitele seminţe de floarea soarelui, se punea pe 
“ziare. Nimeni însă nu cumpăra... Fenomenul este 
lesne de înţeles: marea majoritate a celor apți de 
“muncă îşi câştigă existenţa pentru ei şi familiile lor 
muncind din greu în ţările Uniunii Europene. 

Îmi amintesc că am scris şi despre două 
monumente istorice, singurele, aflate tot în zona 
centrală. Primul era o biserică liliput în culoare 
albastră, înconjurată de mesteceni albi, care era însă 
“închisă (Şi-i lipsea de pe uşă textul clasic care să o 

rezinte - cine a ctitorit-o, vechime, restaurări). Cel 
- de-al doilea monument era mult mai impunător, 

nou, din cea de-a doua jumătate a secolului trecut, şi 
reprezenta figura încruntată a unui ostaş sovietic cu 
arma în mână, iar sub statuie se găsea un text 
explicativ care se traducea cam aşa: “În amintirea 
celor 12.000 de oameni răsculați şi căzuți în 
ianuarie 1919 în luptă cu ocupanţii români 
"burghezi şi moşieri”. 
 Neştiind nimic despre această confruntare care 
- întrece cu mult răscoala de la Tatar Bunar din 11-17 
"sept. 1924, soldată cu cca. 120 de morţi din ambele 
| tabere, dar despre care s-a scris, am apelat, fireşte, 
la cea mai serioasă sursă de informare, în speţă în 
masiva "Istorie a Românilor”, scoasă sub egida 
„Academiei Române. Eram convins că este o altă 
- mistificare a istoricilor ruşi, cu exagerări partinice, 
“care ignoră în mod voit documentele autentice, ceva 
cam de felul acesta: 28 iunie 1940 a fost “ziua 
eliberării” Basarabiei "de sub jugul românesc”, 
" Lituania, Estonia şi Letonia "au cerut” să fie ocupate 
în iulie 1940 de către armata roşie 'ca să le 
protejeze”, Finlanda a fost „agresoare” în 1939 şi nu 

Uniunea Sovietică, ”Ororile de la Katyn aparțin 

trupelor germane etc., etc. 

i Ș Spre marea mea mirare, în volumul IX care se 
referă la secolul trecut, nu am găsit nici un rând care 
să evidenţieze acest eveniment deosebit de 

“sângeros, ceea ce mi-a întărit şi mai mult părerea că 

textul de pe monumentul din Hotin este o 

propagandă ieftină, mincinoasă, care nu are nici o 

legătură cu istoria ţării noastre. M-am înşelat însă: 
"evenimentele au avut totuşi loc şi au fost 

consemnate într-o lucrare pe care am cumpărat-o 

fecent, întâmplător. Fiind interesat mereu de 
“ nuturile noastre istorice pierdute, în speţă 
Basarabia, nordul Bucovinei şi Cadrilaterul, precum 
şi de războiul din răsărit 1941-1944, m-am grăbit să 
cumpăr cartea lui Pavel Moraru, cu titlul: „Serviciile 
Secrete din Basarabia, Dicţionar 1918 - 1991", 
apărută în Editura Militară, ce cuprinde 320 de 
pagini. Olucrare bine documentată, fără artificii, care 

se citeşte cu interes. 

4 Aşa cum precizează de la început autorul, 

răscoala” de la Hotin a fost în realitate un mare 
„atac armat asupra Basarabiei, executat în ian. 
1919 în regiunea judeţului Hotin de către ruşii 
albi” care se aflau pe teritoriul Ucrainei. Forţele 
bolşevice nu au fost implicate în această „răscoală”; 
ele şi-au făcut din plin simțită însă prezenţa în 
toamna anului 1924, la Tatar Bunar. 


Pe 


Mari, le-am prezentat cititorilor ziarului nostru într-un b 


imaţie. B 


Piverie 


wurişti, mai cu seamă de elevi, cei mai mulţi din [N | 


Siguranţa din Galaţi a primit la 30 dec. 1918 o 
informaţie că se crease la Odessa un "Comitet de 
salvare a Basarabiei”. Detaşamentele erau alcătuite 
de câteva mii de persoane la care au aderat 1000 de 
ofiţeri ţarişti, unii originari din dreapta Nistrului. 
Aceste forţe, deloc de neglijat, luptau pentru o 
nouă alipire la Rusia, dar nu la cea bolşevică. 
Opoziția unirii Basarabiei cu România era puternică 
şi venea din partea numeroşilor funcţionari rusofili 
care nu doreau să se supună noii administrații 
(româneşti), a unor învăţători care nu vroiau să 
înveţe limba română, precum şi a unor ţărani foşti 
ostaşi ai armate imperiale, aflați sub influenţa 
bolşevismului, menşevismului, anarhismului etc. Ei 
foloseau fel de fel de "argumente" în faţa 
reprezentanţilor Aliaților, în favoarea tezei despre 
"unirea forţată a Basarabiei cu România”. 

Pentru a coordona acţiunile din nordul Basarabiei 
a fost creat un comitet numit "Directorat 
basarabean”, majoritatea membrilor fiind ucraineni. 
În cadrul directoratului s-au manifestat divergențe de 
opinii, existând două curente: unul pentru crearea 
Republicii Populare Democratice Mica Bucovină, cu 
capitala la Hotin dar în componenţa Republicii 
Populare Ucrainene, iar celălalt curent, mai radical, 
se pronunţa pentru continuarea luptei de “eliberare” 
a Basarabiei şi formarea aşa-zisei Republici 
Populare Democratice Basarabene. Primul curent îl 
avea conducător pe E. Lisac, iar cel de-al doilea pe 
Volaşenco Mordariev. 

Pentru pregătirea răscoalei, în stânga 
Nistrului au fost tipărite manifeste şi apeluri către 
populaţia basarabeană, care au făcut să 
izbucnească răzmeriţe şi jafuri, crime. În paralel 
se aduna armament şi se transporta, prin diferite 
mijloace, la Hotin şi în localităţile din împrejurimi. 
Deoarece în această zonă frontul s-a retras mult mai 
târziu decât în alte regiuni, exista aici o cantitate 
mare de armament, ascunsă de poliţia locală. O 
sursă majoră de aprovizionare cu armament au 
constituit-o depozitele armatei Directoratului 
ucrainean de la Kameneţ-Podolsk şi Moghilev- 
Podolsk, de unde a fost furată sau confiscată o 
cantitate imensă de armament. 

Documentele de arhivă atestă că în ianuarie 
1919 a avut loc în regiunea Hotinului un atac 
organizat de peste Nistru al unor detaşamente 
catalogate eronat drept "bande bolşevice”. Astfel, 
din Dorohoi se informa la 11 ianuarie 1919 că din 
„cauza acestor evenimente starea lucrurilor din nordul 
Basarabiei era alarmantă; prefectul judeţului Hotin. 
se retrăsese la Lipcani, iar grănicerii şi jandarmii de 
la sate trecuseră în dreapta Prutului. Prefectul de 
Hotin vorbea despre caracterul agresiv al acestor 
mişcări şi despre pericolul de influențare a satelor de 
pe malul Prutului. Într-o altă telegramă trimisă la 12 
ianuarie 1919 se spunea că "in satele din judeţul 
Hotin are loc o revoltă, iar autoritățile române au fost 
izgonite”. Atacul a avut loc în data de 8 spre 9 
ianuarie, iar primul semnal a fost dat de locuitorii 
satului ucrainean Sarukin (din stânga Nistrului), după 
care trupele inamice au trecut Nistrul pe la Hotin şi 
pe lângă Anadol. Autorităţile române s-au retras 
deoarece "insurecția s-a produs aproape simultan în 
toate satele şi a fost pregătită fără ca autorităţile 


SIR 


române să simtă”; cei care fuseseră numiţi în 


CUVÂNTUL LEGIONAR APRILIE 2013 


PETE ALBE ÎN ISTORIE (|) 
- "RASCOALA” DE LA HOTIN DIN 1919-, 


administraţie dovedindu-se a fi slab pregătiţi, "fără 
experiență şi fără tact”. 

În stânga Nistrului existau numeroase organizaţii 
iredentiste pro-ruse, în componenţa cărora erau 
mulţi basarabeni refugiaţi în stânga Nistrului după 
unirea Basarabiei cu România, care au pregătit 
minuţios dar şi în mare secret atacul de la Hotin. Cu 


| toate că a fost executat de a/b-gardişti, în epocă 


se credea că atacul de la Hotin a fost organizat 
de bolşevici. Situaţia foarte complexă din Ucraina şi 
Rusia, determinată de războiul civil, de schimbările 
dese şi imprevizibile ale puterii în diferite regiuni, nu 
era percepută corect de funcţionarii şi agenţii de 
poliţie români din Basarabia, care confundau 
bolşevismul cu tot ceea ce era potrivnic statului 
unitar român. 

În dimineaţa de 7 ianuarie alb-gardiştii (nu 
bolşevicii!) trec Nistrul cu bărcile, pe la Ungri şi 
Calaraşovca, atacând posturile noastre prin 
surprindere, împreună cu populaţia înarmată din 
sate. Şi-a pierdut viaţa generalul Poetaş: în timp ce 
mergea cu o trăsură să vadă ce se petrece pe malul 
Nistrului, fiind însoţit de doi călăreţi, a fost surprins 
de alb-gardişti şi omorât. Ulterior, numele gen. Stan 
Poetaş va fi întâlnit pe toate străzile principale din 
Basarabia în perioada interbelică; şi în Bucureşti era 
o piaţă care purta numele lui, iar în locul unde a fost 
ucis, satul Atachi, a existat, până-n anul 1940, o 
statuie a lui. 

În faţa diviziilor inamice soldaţii români au apărat 
eroic poziţiile; la Varnoviţa sergentul Tolpan şi 
soldatul Belghean au tras până la ultimul cartuş, s-au 
apărat cu baioneta, dar au fost până la urmă ucişi, 
iar trupurile lor au fost aruncate în Nistru. Au căzut la 
datorie, eroic, mulţi grăniceri, la punctele Prigorodoc, 
Darabani, Rascu, Gheorghenţi. 

La 10 ianuarie bandele de peste Nistru l-au 
trecut în număr mare, de câteva sute, venirea lor 
fiind uşurată acum de faptul că râul era îngheţat. În 
aceeaşi zi a fost ocupat Hotinul, unde atacatorii au 
manifestat o cruzime deosebită faţă de 
funcţionarii şi soldaţii români. Şeful Siguranţei a 
fost ucis şi aruncat în fântâna cetăţii. De-a lungul 
Nistrului, de la Atachi la Hotin, victimele masacrelor 
ofereau privirilor îngrozite un spectacol de viziune 
dantescă: trupuri de soldaţi români atârnau de 
crengi de copaci sau de stâlpi de telegraf; zăpada 
s-a aşternut peste ele şi le-a transformat în fantome 
albe; dârele de sânge scurs din gurile din care limba 
cz) tăiată, zugrăveau bărbi roşii pe piepturile 
albe. 

Manifestele lansate de terorişti către populaţie 
„justificau” crimele abominabile pe care le făcuseră, 
prin texte ca: „Regele şi guvernul burghez din 
România se uitau de mult timp în Basarabia 
înfloritoare, iar când armata rusă s-a destrămat, 
România a introdus imediat armatele sale în 
Basarabia. Ne vom sacrifica viața pentru eliberarea 


în 


el 


In faţa acestui dezastru Comandamentul 
Corpului V al Armatei române a organizat o 
contraofensivă, stopând înaintarea hoardelor de 
atacatori care s-au retras în stânga Nistrului. 
Oraşul Hotin a fost eliberat la 14 ian. 1919. 

Frica de o ulterioară invazie bolşevică a făcut ca 
localităţile de unde au pornit atacurile să fie 
bombardate de artilerie; au fost arse numeroase 
case, unele sate au fost distruse complet şi, din 
păcate, au murit mulţi oameni. Inspectorul general 
al Siguranţei din Basarabia, Zaharia Husărescu, 
vorbea în 1925 despre 15.000 de victime, iar 4.000 
de terorişti au fugit peste Nistru. În acel moment s-au 
mai refugiat încă vreo 50.000 de locuitori, în mare 
parte de naţionalitate rusă şi ucraineană. Urmărirea 
celor implicaţi în atacul de la Hotin şi condamnarea 
lor pentru crimele săvârşite împotriva siguranţei 
statului a continuat. 


Cudiare Sonet 


Am scris în urmă cu 4 - 5 ani în ziarul nostru 
un serial despre ziarele româneşti apărute în 
Transnistria, Odessa şi Crimeea. Din păcate, 
însă, în afara subsemnatului, nimeni nu a avut 
nu numai curiozitatea, ci şi simţul datoriei - mă 
refer la istorici - de a le cerceta în Biblioteca 
Academiei Române şi a prezenta apoi lucrurile 
mai puţin ştiute din istoria celui de-al doilea 
război mondial. 


Următorul oraş pe care l-am vizitat a fost 
BAHCISARAI, reşedinţa hanilor cremleni timp de 
sute de ani. 

Tătarii veniţi pe meleagurile Crimeei în sec. 
XIII din îndepărtata Asie, au adoptat islamismul 
ca religie oficială, constituind astfel unul dintre 
cele mai puternice state din Europa estică, până 
la începutul sec. XVIII când Crimeea a fost 
cucerită şi inclusă în aratul rusesc. Ei erau | 
urmaşii războinicilor mongoli ai celebrei Hoarde [i 
de Aur, strămutați în acest colţ de lume după 
expediţia militară a lui Batu Han, nimeni altul 
| decât nepotul direct al lui Ginghis Han. Erau temuţi 
raidurile 


pentru devastatoare întreprinse în 
i voievodatele române, în special Moldova, în regatul 
polon, cnezatele lituaniene, ruseşti, bieloruse. 


Puterea lor a început să scadă odată cu creşterea 
influenţei în zonă a cazacilor, duşmanii lor 
tradiţionali. 

În urma anexării Crimeei, act săvârşit de 
ambiţioasa împărăteasă Ecaterina a ll-a a Rusiei, 
tătarii se văd forţaţi să emigreze în număr mare în 
Imperiul Otoman, o parte stabilindu-se în Dobrogea, 

- unde se pot întâlni şi astăzi, în special în jurul 
oraşului Medgidia. 

Coşmarul tătarilor avea să se adâncească sub 
comunism şi regimul Stalin. Oameni dintr-o bucată, 
mândri, credincioşi tradiţiilor strămoşeşti, tătarii s-au 
opus ateismului şi noţiunilor comuniste despre viaţă 
şi lume trimise via Moscova. În timpul celui de-al II- 
lea război mondial tătarii au văzut în opoziţia trupelor 
germane şi române un act providenţial, sperând că 
vor scăpa de asuprirea comunistă. 

Alegerea nu le-a fost iertată de Stalin: "Tătucul 
Naţiunilor” nu a uitat colaborarea dintre liderii 

| religioşi şi politici ai tătarilor cu Hitler, şi nici de 
| existenţa aşa-zisei „Die Wolga-Tatarische Legion” 

(„Legiunea Tătară”), un corp de armată format din 
voluntari tătari care luptau (culmea!) în rândurile 
temutelor brigăzi SS. Deloc arieni de felul lor, dar 
| având vitejia strămoşilor în sânge, războinicii din 

"Legiunea Tătară” au impresionat pe comandanții 

Z germani prin bravura lor. 

Răspunsul lui Stalin a venit sub forma 
groaznicelor deportări în masă la care au fost supuşi 
toţi tătarii din peninsulă. Fenomenul a fost denumit 
"surgun” în limba tătară. Pe data de 18 mai 1944 toţi 
etnicii tătari au fost încărcaţi cu forţa în trenuri şi 
deportaţi la mii de kilometri depărtare, cu precădere 
în Uzbekistan. Un procent de 47% din totalul 
populaţiei a pierit de foame, boli şi epuizare în timpul 
acestui proces de pedeapsă şi înstrăinare a unei 
națiuni dârze care a avut curajul să se opună 
diavolului roşu. În acest sens amintesc de existenţa 

= frumosului monument închinat victimelor opresiunilor 
staliniste, aflat la intrarea în Grădina Botanică din 

Simferopol. 

Tătarii supraviețuitori s-au reîntors în Crimeea 
abia la începutul anilor 1980, odată cu "perestroika" 
şi au creat mari probleme autorităţilor locale întrucât 
şi-au revendicat (pe bună dreptate) proprietăţile care 
le fuseseră confiscate. Sunt mii de procese pe rol 
care nu au fost rezolvate, care în mod special se 
tărăgănează, ceea ce a făcut să existe conflicte 
soldate cu morţi şi răniţi. Mulţi au intrat cu forţa pe 
pământurile care au aparţinut odinioară părinţilor şi 
bunicilor lor. Se vede acest lucru de-a lungul şoselei 

care leagă Simferopolul de Bahoisarai, unde s- 
au construit case din chirpici, mici şi cu o 


E Pag. 14 


inenap de su (Al 


PAŞI PE AMINTIRI (X) 
- BAHCISARAI - 


singură cameră, care vor să ateste faptul că acel lot 
de pământ are un proprietar care nu are însă şi 
acte... Astăzi aprox. 250.000 de tătari trăiesc în 
Crimeea, luptându-se să-şi păstreze tradiţiile, istoria 
şi cultura într-o lume agitată, aflată în proces de 
neantizare, sub tăvălugul nivelator al globalizării. 

l-am întâlnit în oraş la tot pasul. Au fizionomia 
total diferită de cea a ucrainenilor şi îşi vorbesc limba 
cu mândrie. Sunt oameni de onoare, foarte 
respectuoşi şi ospitalieri, timizi chiar. După căderea 
comunismului şi-au reluat legăturile cu fraţii din 
România, existând un adevărat turism nostalgic între 
Dobrogea şi Crimeea. Sunt foarte bucuroşi de rarii 
turişti români pe care-i întâlnesc deoarece apreciază 
refugiul şi protecţia de care s-au bucurat fraţii lor din 
România în ultimele decenii. 

M-am convins la un restaurant că bucătăria lor 
este delicioasă şi originală, iar abundentele produse 
culinare au dat adevărata savoare a excursiei. 

Bahcisarai este un adevărat "Ierusalim al 
stepelor”, o lume pestriță şi gălăgioasă. 

Un monument istoric ce merită să fie vizitat este 
"Palatul Hanului”. 

În timpul hanatului, care a durat de la 1441 până 
la 1783 când a fost anexat de Ecaterina a-ll-a la 
imperiul țarist, Palatul a fost loc de reculegere şi 
meditaţie pentru populaţia tătară venită la 
moscheea aflată în curtea interioară . 

În 1786 Ecaterina a Il-a a fost cazată trei nopţi 
aici, iar în 1820 Puşchin, vizitator al acestor 
meleaguri, a scris poemul "Fântâna din Bahcisarai” 
care a constituit libretul baletului cu acelaşi nume 
pus pe muzica compozitorului Boris Asasiev. În urmă 
cu 5 - 6 decenii, baletul „Fântâna din Bahcisarai” s-a 
jucat cu săli pline pe scena Teatrului de Operă şi 
Balet din Bucureşti, având ca prim balerină pe 
neîntrecuta Irinel Liciu, secondată cu brio de alte 
două “stele”: Valentina Massini şi Gabriel Popescu. 
Păcat că după anul 1989 spectacolele care au la 
bază autori şi compozitori clasici ruşi s-au redus 
simţitor; muzica şi baletul nu trebuie confundate cu 
ideologia, aşa cum se mai întâmplă şi în prezent. 

Palatul, monument arhitectural aflat în patrimoniul 
UNESCO, nu impresionează prin dimensiunile sale: 
este destul de: mic şi-i lipseşte opulenţa celor 
existente în lumea noastră. A fost construit în 1532 
de către hanul Sahib Girai. 

Lumina îşi face mai greu loc printre ferestrele mici 
şi înalte, indiferent că te afli în harem, în sala tronului 
sau în camerele rezervate înalţilor oaspeţi. Cel mai 
mult se zăboveşte în faţa fântânei din marmură albă 
care a dat numele baletului amintit. Grădina palatului 
este însă mare, are două moschei, un cimitir cu două 
mausolee, poarta fiind străjuită de două minarete. 

Terminând vizita din palat, m-am pierdut în 
aglomeraţia celor care cercetau cu atenţie măriurile 
negustorilor ambulanți. Numai şi numai produse 
specifice populaţiei tătăreşti: ceainice şi pahare din 


(continuare din numărul trecut) 


alamă strălucitoare, fesuri şi costume în 
culori vii, caftane şi eşarte cu citate din 
Coran, tricouri negre cu semilună pe ele, 
instrumente muzicale specifice muzicii 
orientale, ilustrate, zeci de modele de 
încălţăminte în care predomina pielea de 
culoare roşie, şi, mai cu seamă, zeci de 
produse dulci, din gama acestora nelipsind 
sarailiile cu nucă, baclavalele, halvaua, 
halviţa, şi, desigur, rahatul, în toate culorile 
posibile. Am vrut să mănânc ceva specific 
bucătăriei tătăreşti şi nu mi-a fost greu să-mi 
îndeplinesc dorinţa: copii de 8 - 10 ani te 
trăgeau de mână, oferindu-se să-ţi fie 
călăuză la unul dintre restaurantele în aer 
liber aflate pe colinele care înconjurau 
bazarul, la care te duceau cărări înguste şi 
îl întortocheate, pavate cu pietre rotunde de 
râu. Simple, fără decoraţiuni interioare, cu 
mese şi scaune din lemn de stejar, micile 
restaurante ofereau câteva mâncăruri 
specifice, numai pe bază de carne de oaie şi orez, 
stropite din belşug cu sosuri dulci şi aromate sau iuți. 
Specialitatea casei era „şosbâcul, frigăruile de miel. 

Reîntors în: bazar, am văzut un stand cu cărți, 
dintre care una mi-a atras atenţia şi, ca atare, am 
cumpărat-o. Pe copertă se află harta Crimeei şi titlul 
„Crimeea între 1941 - 1944. 

Cartea, scrisă în limba rusă, are numeroase 
fotografii, multe dintre acestea reprezentând armata 
română. lată-l pe mareşalul Antonescu împreună cu 
gen. Pantazzi. care era ministrul de Război, vizitând 
trupele române de pe linia | a frontului. Este prezent 
şi regele Mihai în vizită în aşezarea tătărască de la 
Caradubasar, primit cu flori de populaţia îmbrăcată 
în costume tradiţionale şi înarmată cu arme specific 
tătăreşti. În altă poză îl vedem pe gen. Erich von 
Mainstein stând de vorbă cu gen. Gh. Avramescu, 
comandantul eroicii divizii de vânători de munte. 
Sunt fotografiate şi decoraţiile germane „Scutul 
Crimeei”, cele trei clase acordate militarilor cei mai 
merituoşi. 

O surpriză de zile mari: în carte este reprodusă 
coperta unui număr din revista germană de război 
"Signa!”, care reprezintă un tătar înscris voluntar în 
armata germană, îmbrăcat în uniforma acesteia, dar 
pe cap purtând o căciulă din blană de astrahan. 

Cartea este interesantă şi este axată pe luptele 
care s-au dat între numeroasele grupuri de partizani 
ruşi, şi formaţiile speciale concepute pentru 
anihilarea lor, formate în special din tineri tătari, buni 
cunoscători ai locurilor. De ambele părţi, în acest 
război crunt in spatele frontului învinşii primeau 
aceeaşi pedeapsă capitală: spânzurătoarea. 

Cartea are, la sfârşit, o hartă mare care cuprinde 
oraşele din peninsulă, şi alături de fiecare se află 
steagul ţării care răspundea de administrarea lui; 
tricolorul românesc se află nu numai la Bahcisarai, ci 
şi la Sevastopol, Feodosia, Kerci, Sudak şi altele, 
alături de steagul german. 


Bahcisarai-ul este un oraş mic, având cca. 25000 
de locuitori. La începutul secolului trecut populaţia 
era dublă ca număr faţă de cea prezentă, istoricii 
reliefând faptul că aici funcționau 37 de moschei şi 
150 de cafenele; nunțile tradiţionale ţinând 7 zile. 

Oraşul este urât ca aspect, cu multe blocuri 
cenuşii, şi cu nelipsita statuie a lui Lenin. În replică 
se află şi bustul lui Ismail Gasterski, un filosof care a 
scris istoria tătarilor şi care a trăit pe aceste 
meleaguri, între 1857-1914, bust înconjurat 
permanent de buchete de flori. Flori proaspete care 
se găsesc mereu şi la alt monument dedicat 
victimelor staliniste, cunoscut sub numele de „Ziua 
tristeţii: 18 mai 1944”, ziua când Stalin, în numai 48 
de ore, a deportat în Asia toată populaţia tătară din 
Crimeea. (continuare în numărul viitor) 


Enea Czonpeteu 


CUVÂNTUL LEGIONAR APRILIE 2013 


| 


Cozeuad 
ISTORIE NECENZURATĂ 
- premii în cărti - 
Condiţii de participare: vârsta max. 35 ani; | 


resa sediului, sau se pot da personal, 
apariției revistei. Premiile se vor ridica de | 


răspunsurile se vor trimite în scris pe 


a redacție. 


RĂSPUNSUL CORECT LA ÎNTREBAREA LUNII MA ş 
-Gine a fost cavalerul Bayard şi de ce îi admira Ce 


a fost dat de Gabriel lonaşcu din Alba 


; luli : 
polşevicilor” (reportaje de război) SI la, 495 defani 


— Valeriu Mardare. 
RĂSPUNSUL ESTE URMĂTORUL: 


care a câştigat cartea "Pe urmele 


E 

Afat la studiile de doctorat în Drept în Fran 
„E în anul 1924, Căpitanul aminteşte ja 
“iouă ori în cartea "Pentru legionari” numele 
baronului Bayard, renumit pentru noblețea sa 

fetească, pentru credința, onoarea şi vitejia sa. 
Căpitanul spunea că francezii sunt un popor 
creştin, viteaz, creator, onorabil, dar că, începând 
de la aşa-zisa "Revoluție Franceză”, structura 
începuse să îi fie alterată de infiltrarea iudaică la 
toate nivelele: în învățământ, în artă şi cultură, în 
- „olilică etc. Decăderii morale a Franţei interbelice 
ră (udaizată şi procomunistă) îi opunea perioada ei 
- glorioasă din Evul Mediu, considerându-l pe 
cavalerul Bayard reprezentativ pentru Franța "de 
odinioară”: i 
"BAYARD, un mare viteaz de epopee din sec. 
"al XV-lea, care, după o viață întreagă de bătălii, 
murea rănit în luptă...”; "Mă afundam în trecut şi 
acolo, spre marea mea mulțumire sufletească, 
tăiam în Franța istorică, în Franţa ceştină, în 
Franța naționalistă. Nu în Franţa iudeo-masonică, 
alee şi cosmopolită. In Franța lui BAYARD! Nu în 
Franța lui Leon Blum!” 
("Pentru legionari” - "În Franţa, la carte”) 


Ţitulatura sub care este cunoscut în istorie 


lângă satul Fornovo de o 
armată a aliaţilor. 
Francezii au fost învinşi 
în ciuda vitejiei cu care 
s-a bătut Bayard. 

In 1509, Bayard, 
numit căpitan de către 
regele Franţei, a condus 
asediul Padovei, oraş 
aflat in mâinile 
venețienilor. Din păcate, 
încă o dată vitejia lui s-a 
dovedit de prisos, căci, / 
părăsit de toți şi având EAS8 Ă Zi 
de înfruntat "Liga Sfântă” compusă din Spania, 
Anglia şi Elveţia sub oblăduirea Papei, suveranul 
francez s-a văzut nevoit să-şi retragă armatele din 
Italia. 

Nu peste mult timp, la asediul Bresciei (ce 
aparţinea pe atunci de Republica Venețiană), Bayard 
a condus şarja cavaleriei franceze, fără să se 
teamă de focul nimicitor al archebuzelor, arme pe 
care le ura fiindcă distrugeau orice noțiune de luptă 
onorabilă. (De aceste arme ale laşilor avea să fie 
răpus, dar să nu anticipăm.) 

In timpul asaltului cavalerul a fost rănit de o suliță 
care i-a pătruns adânc în coapsă, vârful ei rupându- 
se acolo. Bayard a continuat să-şi conducă oamenii 
până când, din cauza pierderii masive de sânge, s-a 
prăbuşit pe coama calului. Înfuriaţi, francezii au luat 
zidurile cu asalt. 

Luptele din Italia, purtate din nou împotriva 
spaniolilor, s-au reluat, cu şi mai mare îndârjire. Şi 
dacă ibericii strigau înainte de a ataca: „Spania!” şi 
„Sfântul lacob!”, deviza mobilizatoare a francezilor 
era „Bayard!” 

În 1512, in timpul bătăliei de pe râul Garigliano, 
Bayard şi-a dovedit din nou vitejia, luptând singur 
împotriva unei întregi armate. Francezii păzeau 
podul, singura cale de acces câtre nord. Un 
detaşament spaniol a reuşit să treacă peste apele 
învolburate şi a atacat prin surprindere oastea 
franceză, urmărind ca aceasta să lase podul 
nesupravegheat şi astfel grosul armadei să poată 
trece râul. Bayard a apărat podul singur, ținând 

pe loc sute de spanioli, până când au sosit 
ajutoarele trimise de ducele de Mantua. Văzând că 
spaniolii erau pe cale să cucerească podul, cavalerul 


ii 


Pe nume PIERRE TERRAIL, baron de BAYARD 
1524), ultimul reprezentant al 


care-şi vărsase sângele pe câmpurile de bătălie timp 
de multe generații. Cavalerul Bayard s-a născut ca 
"să lupte, la castelul ale cărui ruine se pot vedea 
a şi astăzi. Încă din copilărie cariera armelor l-a atras 
“ca un magnet şi era atât de priceput în mânuirea 
săbiilor de jucărie pe care şi le sculpta în lemn, încât 
tovarăşii de joacă îl alegeau de fiecare dată 
conducător. Pentru a se iniţia în meşteşugul armelor, 
Pierre a fost încredințat ducelui Carol de Savoia, al 
cărui vasal era tatăl său. 
- Prilejul de a-şi demonstra valoarea a apărut în 
1494, când Franța a pornit să cucerească regatul 
Neapole. Armata franceză a traversat Alpii şi a intrat 
- Viumfătoare în Pisa, Florența şi Roma, ajungând 
“astfel la Napoli. Spania, Austria şi Anglia i-au 
declarat război Franţei. Carola plecat îndată înapoi 
„către Franţa, cu o armată ce nu depăşea 10.000 de 
oameni. A descoperit însă că drumul îi era blocat 


PREMIU: "Legiunea pentru supraviețuirea Neamului” — volum colectiv. 


PETE ALBE ÎN ISTORIE [continu 


de victime înscrisă pe postamentul monumentului 
ridicat în centrul Hotinului pare a fi veridică, întrucât, 
aşa cum am arătat, este recunoscută şi de Siguranţa 
română. 

Şi atunci ne întrebăm, fireşte, de ce nu se 
aminteşte nimic despre această mare "răscoală” 
în "Istoria Românilor”, ci se vorbeşte doar de 
„răscoala” de la Tatar Bunar din 1924, care a 
fost de o intensitate mult mai redusă?! 

Noroc cu cele două pagini din "Dicţionarul 
Serviciilor Secrete din Basarabia din 1918 - 
1991”, care redau evenimentele tragice petrecute 
acum 95 de ani! 


Să Colonizarea Basarabiei cu elemente alogene 
„de către imperiul rus, de-a lungul celor peste 100 
de ani de dominație, a lăsat o moştenire 
păguboasă pentru statul român. Propaganda 
Subversivă s-a orientat spre regiunea Hotin, 
mizând pe susţinerea populaţiei alogene, destul 
de numeroasă şi nepregătită să accepte noile 
„realităţi din Basarabia. Aceste evenimente au avut 
loc în ajunul deschiderii Conferinţei de Pace de la 
Paris şi aveau scopul de a demonstra precaritatea 
actului unirii Basarabiei cu România şi sentimentele 
antiromâneşti ale populaţiei Basarabiei. 
Sintetizând rândurile de mai sus, 
respectând adevărul istoric, cifra de 12.000 


CUVÂNTUL LEGIONAR APRILIE 2013 


la sediu, până la data de 10 a lunii următoare („$$ 


PR, 
Li 


Dot 

s-a năpustit în mijlocul lor şi, dintr-o singură lovitură 
de sabie, a azvârlit trei soldaţi în apă. Atacat din 
toate părțile, nu a dat un pas înapoi, astfel încât 
spaniolii, convinşi că aveau de-a face cu un diavol, 
nu cu om, au fost cuprinşi de o frică superstițioasă şi 
au fost înfrânți. Episodul acesta este cel mai 
cunoscut din viața lui Bayard. E 

în Italia, la -Marignano, în 1515, francezii au 
obținut o victorie de prestigiu, la care Bayard şi-a 
adus o însemnată contribuție, el conducând 
cavaleria franceză în luptă. 2 

După bătălie, Milano a intrat în stăpânirea 
Frantei, iar Bayard a fost numit guvernator al 
provinciei natale, Dauphine. 

în. 1523, auzind că regele pregăteşte o nouă 
expediţie în Italia, Bayard l-a implorat să fie trimis 
în luptă. Suveranul i-a acceptat cererea, dar a făcut 
greşeala de a numi în fruntea trupelor sale pe 
contele de Bonnivet, un om cu vederi înguste. Ajuns 
în apropiere de Milano, Bonnivet l-a însărcinat pe 
Bayard cu fortificarea unui sat, dându-i însă doar o 
mână de oameni, deşi căpitanul ceruse ca acest 
punct strategic să fie puternic întărit. 

În atacul ce a urmat cavalerul a fost lovit în 
piept de un proiectil de archebuză. Înţelegând că i 
se apropia sfârşitul, a ridicat sabia cu mânerul în 
sus, închipuind o cruce, şi a murmurat cuvintele 
psalmului: „Ai grijă de mine, Doamne, în mare mila 
Ta!”. Refuzând să fie luat de pe câmpul de luptă, le-a 
spus soldaților că vrea să moară cu fața la 
duşman. Exemplul francezului avea să-l inspire, 
peste 400 de ani, pe românul lon |. Mota, mâna 
dreaptă a Căpitanului, mort eroic pe frontul spaniol în 
lupta împotriva bolşevicilor; de altfel, printre articolele 
scrise de Moţa se numără şi celebrul articol de 
ideologie legionară "Cu fata la duşman”. (Moţa 
şi-a făcut şi el studiile de doctorat în Drept la 
Grenoble, împreună cu Căpitanul). 

Scutierii lui Bayard l-au sprijinit cu spatele de un 
copac şi, la porunca sa, au fost nevoiţi să plece, cu 
lacrimi in ochi. La auzul veştii că Bayard e pe cale 
să-şi dea ultima suflare, la căpătâiul său au venit 
comandanții spanioli şi italieni care s-au înclinat în 
fața nobilului războinic spre a-i aduce un ultim 
omagiu. În aprilie 1524, Pierre Terrail, cavaler de 
Bayard, s-a stins în rugăciunile preotului, plâns nu 
doar de camarazii de arme, ci chiar de inamici. 


ÎNTREBAREA LUNII APRILIE: Pe cine aprecia mai mult Căpitanul: pe lon Dumitrescu-Borşa, pe Const. Papanace sau... pe H. Sima? 


Pe baza documentelor existente în arhive, tema 
aceasta ar putea să constituie o teză de doctorat sau 
un volum de sine stătător, de un real folos celor care 
se interesează de istoria modernă a ţării. Până 
atunci însă, să răsfoim cele trei reviste de istorie: 
„Historia”, „Magazin Istoric” şi „Istorie şi civilizaţie”, 
unde cei mai cunoscuţi istorici publică articole 
siropoase gen: „Pe vremuri oamenii îşi trimiteau 
scrisori”, „Cum se învăța istoria la Facultatea de 
Istorie în anii 1960”, „Sigiliile regelui Francisc | de 
acum 5 secole” etc.! 


(continuare în numărul viitor) 


Pag. 15 


ABONAMENTE PE ADRESA 


NICADOR 


ZELEA-CODREANU, STR. 


BANUL 


DUMITRACHE NR. 35, SECT. 2, BUCUREŞTI 


Tel.: (021) 2425471; 0745 074493 

Prețul unui abonament pentru un an: 

50 RON pentru țară (Bucureşti şi provincie); 70 RON 
pentru Europa; 130 RON pentru Canada, SUA, Australia, 

Se pot face abonamente pentru minim jumătate de an 


Eleonora Iftode - Buzău: 
Înspăimântat de dezertarea, uneori în 
masă, a trupelor sale, în primele trei 
patru luni ale celui de-al doilea război 
mondial, Stalin a decretat Ordinul 227: 
"Nici un pas înapoi. Cei care seamănă 
panică şi laşii vor fi nimiciţi pe loc. 
Comandanții armatei care au permis 
abandonul voluntar al poziţiei vor fi 
înlocuiţi şi trimişi în faţa tribunalului 
militar”. În consecinţă, la bătălia de la 
Stalingrad au fost organizate 5 
detaşamente armate (cam 200 de 
oameni fiecare) care trebuiau să 
formeze o a doua linie, a cărei misiune 
era să împuşte pe toţi care fugeau din 
linia întâi. Nu numai atât: s-au alcătuit 
echipaje speciale ale unor tancuri care 
urmau trupele trimise la atac. şi 
deschideau focul asupra oricărui ostaş 
care ezita. Autorităţile militare au 
executat la Stalingrad aproape 13.500 
dintre proprii soldaţi şi ofiţeri , adică 
ceva mai mult decât efectivul unui 
întregi divizii de infanterie. 

Gavril Pop - Toplița: Ţinutul 
Secuiesc a existat o singură dată, pe 


doar 5 ani de la înfiinţare (1867), acesta a fost radiat. În anul de graţie 1872 
împăratul Frantz Joseph a primit sinteza unor rapoarte întocmite de serviciile 
speciale austriece despre "frământări şi nelinişti în Ţinutul Secuiesc şi întâlniri 
conspirative ale unor lideri secui care urmăreau proclamarea autonomiei acestui 
ţinut.” Imediat acesta i-a convocat pe ministrul de Interne şi pe cel al Apărării, 
austrieci, şi le-a dat să citească raportul cu pricina şi în final a spus: "De mâine 
să dispară acest Jinut Secuiesc!" Ordinul a fost executat. În schimb, trei ani.mai 
târziu acelaşi Frantz Joseph va decreta o largă autonomie administrativă, 
culturală şi religioasă pentru Ducatul Bucovinei, ceea ce însemna că românii 
puteau merge la biserici româneşti, ortodoxe, unde ascultau slujba în limba 
română, puteau frecventa şcoli româneşti, iar la Universitatea din Cernăuţi s-au 
înfiinţat trei facultăţi cu predare în limba română. 

loan Bour — Orhei (Basarabia): lon Antonescu i-a fost într-un fel "naş” 
reginei Elena, mama tânărului rege Mihai instalat pe tronul ţării la 6 sept. 1940. 
La numai câteva zile de la această dată Antonescu a adus în ţară din Grecia, cu 
un tren special, pe fosta soţie a lui Carol al II-lea, iar în discursul său de bun 
venit i s-a adresat cu "Regina-mamă”. De atunci până la 30 dec. 1947, când 
monarhia a fost înlăturată, toţi cetăţenii i se adresau cu "Regina-mamă”. Scopul 
aducerii ei în ţară era să se ocupe de educaţia tânărului rege şi să refacă familia 
regală care trebuia să fie un model. Ostilitatea Reginei-mamă faţă de Mareşal a 
fost permanentă. Din noua camarilă regală făceau parte oameni lipsiţi de 
scrupule, printre care îi găsim pe lon Mocsony-Stârcea, Mircea loaniţiu 
(secretarul regelui), gen. lon Aldea care nu mai primise nici o comandă (de unde 
şi înverşunarea lui). Regina-mamă a murit cu cca. două decenii în urmă, la 
Florenţa. lubitul ei, Jacques Vergotii, care a fost trimis pe front de Antonescu 
pentru a curma bârfele, a părăsit ţara împreună cu familia regală după abdicarea 
regelui. În anul 2000 i-a apărut la editura ”Albatros” o carte de amintiri, cu titlul 
"Fără drept de înapoiere în ţară”. Aflăm că a trăit în mai multe țări: Italia, Elveţia, 
Franţa, Anglia, pentru ca în final să se stabilească în SUA, unde a devenit 
profesor emerit de istorie şi ştiinţe politice la Universitatea din Connecticut. 

Despina Pamfil — Bucureşti: Gen. Const. Sănătescu, prin funcţiile militare şi 
politice pe care le-a deţinut, a fost implicat în istoria anilor 1941-1947. A fost 
comandant militar al Capitalei în timpul evenimentelor din ian. 1941, general 
combatant pe frontul de răsărit, şef al Casei Militare Regale şi Mareşal al 
Palatului. După 23 aug. 1944 a fost de două ori prim-ministru în intervalul aug.- 
decembrie din acelaşi an, apoi şef al Marelui Stat Major. În memoriile sale 
apărute în 1993 la editura Humanitas, deşi a specificat că "vrea să spună 
adevărul, oricât de neplăcut ar fi”, nu reuşeşte; din contră: aruncă fumigene 


ISSN 1583-9311 
Nicoleta Codrin 


Redactor şef: 


Colegiul de redacție: 


Relații 
cu publicul: Tel.: (021) 2425471 


e-mail: cuvantul-leg 


Emilian Ghika, Corneliu Mihai, Marius Prichici, Viorel Bârzeanu 


Str. Mărgăritarelor nr. 6, sector 2, Bucureşti - Vinerea, orele 15-17 
(zona Circului — inters. cu Ştefan cel Mare, colţ cu str. V.Lascăr) 


sau 0745 074493 
ionarGzelea-codreanu.com 


asupra unor probleme-cheie care ar fi 
trebuit relatate pe larg. Fiind mereu în 
preajma regelui Mihai se dovedeşte, 
prin tot ce a făcut, că era cel mai activ 
complotist împotriva mareşalului. Ion 
Antonescu. Sub pretextul că se duce 
în Moldova să controleze domeniile 
Coroanei, el ia contact cu ofiţerii 
superiori care sunt de acord să fie 
încheiat un armistițiu cu ruşii, printre 
aceştia numărându-se şi gen. 
Racoviţă, comandantul Armatei a-lV- 
a. Deci el, general român, incita 
Armata la insubordonare! Cel mai 
ruşinoasă afirmaţie a lui Sănătescu: 
notează la data de 13 aprilie 1944 că 
trupele noastre au suferit un eşec în 
Crimeea. În realitate este vorba 
despre retragerea acestora, ceea ce a 
însemnat o reuşită excepţională 
pentru noi,  evacuându-se cu 
modestele noastre mijloace navale, 
peste 100.000 de soldaţi români şi 
germani. Sănătescu susţinea că a fost 
un eşec - de care se bucura, de altfel: 
"mai aşteptăm şi un eşec pe Nistru 
pentru a-i cere să plece”. Adică dorea 


i in 


ee ie dh e eee E IE ac sa Sul rate, 
Ă re x Schitul â j le Athos Zog Est 
atunci a avut o viaţă foarte scurtă. La (românesc GR QR OM adi lgie nădejdea că în felul acesta l-ar putea 


înlătura p& Mareşal! Şi astfel este gândit cel mai odios şi compromiţător act de 
trădare din istoria poporului român. El notează că la 21 iunie 1944 a redactat o 
telegramă, trimisă însă în numele politicienilor care duceau tratative la Cairo şi 
Ankara, în care spunea: „Ofensiva rusă, cu ajutorul trupelor aeropurtate, să 
sprijine acţiunea politică din interior.” "Am dat ordin ca trupele noastre de pe front 
să nu lupte, uşurând acţiunea rusească”. Adică ruşii să ne ocupe ţara cu 
uşurinţă! Actul de la 23 aug. 1944 ne este prezentat foarte succint. Despre 
arestarea lui Antonescu vorbeşte numai în 4 rânduri: "A intrat în salon maiorul 
Dumitrescu Anton din Batalionul de Gardă al Palatului, cu patru soldaţi, care a 
procedat la arestarea Antoneştilor. Mareşalul s-a îngălbenit şi mi s-a adresat mie: 
cum puteam să-i facem această ofensă? Nu i-am răspuns nimic, eram şi eu 
destul de emoţionat.” 

lonel Gavrilescu — Piteşti: Într-adevăr, mai persistă, din păcate, teza că 
armata română a fost decimată în luptele de la Stalingrad, în perioada 20 nov. 
1942 — febr. 1943. Complet fals! Ea a fost distrusă la Cotul Donului, rămăşiţele ei 
au reuşit să se strecoare, crezând că au scăpare, în Stalingradul încercuit de 
trupele sovietice. La 19 nov. 1942, din localitatea Kletskaia, amplasată la Cotul 
Donului, s-a pornit o ofensivă de mari proporţii în sectorul pe o lungime de 110 
km, apărat de trupele române, în speţă Armata a- Ill-a Română, comandată de 
gen. Petre Dumitrescu. Superioritatea trupelor sovietice, foarte bine dotate cu 
piese de artilerie şi blindate, dublate de lipsa sprijinului german, a făcut ca-n 
intervalul 19-22 noiembrie cca. 150 000 de ostaşi să-şi piardă viaţa pe câmpurile 
îngheţate sau să cadă prizonieri, luând apoi drumurile lagărelor siberiene. O 
carte emoţionantă, apărută la Chişinău (fireşte!), cu titlul "Cotul Donului, o mare 
tragedie românească, uitată de Statul Român”, relatează ce s-a întâmplat în 
acele zile groaznice. Cartea, de fapt un amplu reportaj, cu numeroase fotografii 
făcute la faţa locului, este emoţionantă. Vedem Donul, localitatea Kletskaia, 
harta raionului Kletski, care are în pământul său de 5 ori mai mulţi români decât 
azi populaţia, podul peste Don de la Kalaci, imensitatea stepei calmuce, râul 
Severski. O fotografie pe care eu aş fi premiat-o, simplă dar foarte sugestivă: 
autorii au înfipt pe malul Donului o cruce făcută din două crengi mari, legate, de 
care s-a agăţat steagul tricolor şi o inscripţie: „Să nu-i uităm pe cei 150 000 de 
ostaşi români!”. Cartea se încheie cu o întrebare: pe când un monument în 
onoarea celor care şi-au jertfit viaţa pe aceste meleaguri? O întrebare la care ar 
trebui să răspundă diriguitorii de azi ai ţării. 


| 


3 


Re A C2 
——_ o 
a O 
= 

= 
DE O 


a) 


84 


—_ 


9 


5