James Herbert — Sobolanii

„Incontestabila putere 
răului în detaliu.“ 


` i å 4 


— ———Ă m, o Á ie 


a thrillerului, oglinda 
= Literary Review 


-= .- 


JAMES HERBERT nu este doar autorul de 
romane horror numărul unu din Marea Britanie, 
poziţie pe care a obținut-o încă de la publicarea 
primului său volum, ci şi unul dintre cei mai 
populari romancieri britanici, ale cărui cărţi au 
fost traduse în treizeci şi cinci de limbi, inclusiv 
rusă şi chineză. Imitate adesea şi foarte influente, 
cele douăzeci şi două de romane ale sale s-au 
vândut în peste cincizeci de milioane de 
exemplare în întreaga lume. 


JAMES HERBERT 


ŞOBOLANII 


Traducere din limba engleză 
Elena-Cristina Ioana 


PROLOG 


Casa era pustie de mai bine de un an. Izolată şi 
anostă, se afla departe de drum, lângă un canal 
scos din uz, ascunsă de frunzişul sălbatic. Nimeni 
nu se ducea acolo, nimeni nu-i mai acorda vreo 
atenţie. Copiii vecinilor făcuseră ţăndări câteva 
dintre ferestre, dar până şi aceştia îşi pierduseră 
interesul faţă de liniştea în care răsunase 
zgomotul sticlei sparte. De fapt, singura dată când 
oamenii se arătaseră cât de cât interesaţi fusese în 
ziua când o luaseră pe bătrână. 

Ştiau că locuia singură de când îi murise soţul, 
că nu ieşea niciodată în oraş, şi foarte rar era 
văzută privind din spatele perdelelor de dantelă. 
Nu le trăgea niciodată, doar se uita prin ele, astfel 
încât cei care se duceau să o vadă nu zăreau decât 
o siluetă vagă, fantomatică. În fiecare săptămână i 
se livrau alimente, care erau lăsate pe treptele de 
la intrarea din spate. Laptele praf era unul dintre 
ele. Băcanul din zonă spunea că banca plătea 
facturile bătrânei cu regularitate, o dată la trei 
luni, fără să pună nici o întrebare privitoare la 
conţinutul livrărilor lui, lucru care îi convenea de 
minune. I se dăduse încă de la început o listă 
reprezentând o comandă obişnuită, dar dacă se 
întâmpla să omită din când în când o jumătate de 
kilogram de unt sau unul de zahăr, nimeni nu 
observa, nimeni nu se plângea. 

Şi totuşi, era curios. Se obişnuise să o vadă 
uneori, când trăia soţul ei, însă nici atunci nu avea 
cine ştie ce de spus. Ea şi soţul ei erau un cuplu 


de bătrânei ciudaţi. Nu ieşeau aproape deloc şi nu 
primeau niciodată musafiri. Se părea că aveau 
bani, căci trăiseră în străinătate ani de-a rândul şi, 
de când se întorseseră, despre bărbat se spunea 
că nu mai lucrase niciodată. Apoi bătrânul muri. 
Băcanul nu cunoştea exact cauza decesului, însă 
fusese vorba despre recidiva unei boli tropicale, 
pe care o contractase în străinătate. De atunci, 
bătrâna nu mai fusese văzută, dar băcanul o 
auzise. Nu cine ştie ce, doar scârţâitul unor 
scaune şi o uşă închizându-se. Odată o auzise 
strigând la cineva, dar nu aflase niciodată la cine. 

Oamenii începuseră să-şi pună întrebări în 
legătură cu ea. Într-o noapte, cineva auzise bocete 
venind din direcţia casei. Altcineva - râsete. În 
cele din urmă, se lăsă o tăcere absolută, care dură 
mai bine de o lună. 

De abia când găsi neatinse, pe trepte, 
alimentele din săptămâna anterioară, băcanul 
anunţă poliţia, însă fără prea mare tragere de 
inimă, fiindcă se temea de ce era mai rău şi nu 
suporta ideea să piardă mica, dar ferma comandă 
obişnuită. 

În cele din urmă, se dovedi că nu murise. Un 
poliţist fusese trimis să investigheze cazul, după 
care sosise o ambulanţă care o dusese la spital. 
Nu murise, ci doar înnebunise. Din punctul de 
vedere al băcanului, era ca şi moartă, deoarece 
acolo luase sfârşit mica lui afacere, prea bună ca 
să dureze. 

Şi astfel, casa rămase pustie. Nimeni nu venea, 
nimeni nu pleca, nimănui nu îi păsa de ea. Intr-un 
an, aproape că nici nu se mai zărea din stradă. 


Arbuştii erau înalţi, tufişurile dese, iar copacii 
ascundeau etajul superior. In cele din urmă, 
oamenii abia mai realizau că ea există. 


CAPITOLUL 1 


Încetul cu încetul, alcoolul îl ducea pe Henry 
Guilfoyle spre o moarte sigură. Se apucase de 
băut în urmă cu şase ani, la vârsta de patruzeci de 
ani. Fusese un comerciant de succes la un 
magazin de papetărie din centrul ţării şi era pe 
punctul de a deveni director zonal. Problema era 
că, din nefericire, la o vârstă foarte înaintată, se 
îndrăgostise de unul dintre agenţii de vânzări din 
subordinea lui. Il pregătise pe tânărul Francis 
timp de cinci săptămâni, luându-l cu el în 
călătoriile de afaceri prin toată ţara. La început nu 
era sigur că băiatul avea aceleaşi înclinații ca el, 
dar, pe măsură ce-l cunoştea mai bine, timiditatea 
şi singurătatea protejatului său păreau a micşora 
distanţa incredibilă pe care o simţise dintotdeauna 
între el şi ceilalţi bărbaţi. 

Nu reuşise niciodată să afle de ce îşi dorise 
Francis să devină comerciant. Nu era genul. 
Guilfoyle putea face faţă oricărui gen de oameni. 
Era agentul de vânzări capabil să vândă orice; 
glumele murdare, privirea vicleană, o bătaie pe 
umăr şi profesionalismul în vânzări ascundeau 
orice urmă de imperfecţiune a masculinităţii sale. 
Era un actor desăvârşit. 

Francis era cu totul altfel. Homosexualitatea sa 
părea că-i afectează starea de spirit, iar vina îi 
altera buna dispoziţie, însă dorea să se afirme, să 
fie acceptat, motiv pentru care îşi alesese o 
meserie care să-l ajute să uite de propria 
personalitate,  analizând-o în schimb pe a 


celorlalţi. 

În cea de a treia săptămână, ajunseseră într-un 
mic hotel din Bradford. Singurele camere 
disponibile erau cele duble, aşa încât trebuiseră să 
împartă una cu paturi separate. Băuseră mai toată 
după-amiaza cu un client, iar după masă îl 
duseseră la un local obişnuit de striptease. 
Guilfoyle îl urmărise pe Francis în subsolul 
întunecat, ce purta denumirea de club doar pentru 
că avea un bar şi percepea taxă de intrare. 

Băiatul se uitase îndelung la fete, dar nu cu 
acea privire exagerată, plină de dorinţă, pe care o 
arunca clientul lor - şi, evident, şi el. Iar în final, 
când căzu şi ultimul accesoriu din îmbrăcămintea 
cu strasuri a fetei, atinse coapsa băiatului cu o 
mână puternică şi experimentată, lăsând-o acolo 
doar câteva clipe, suficient însă pentru ca privirile 
lor să se întâlnească. Şi atunci înţelese - oh, ce 
moment minunat fusese acela când ştiuse cu 
adevărat. 

Desigur că fuseseră tot felul de semne încă din 
prima săptămână. Mici teste pe care Guilfoyle i le 
pregătise. Nimic prea îndrăzneţ sau pentru care 
să se jeneze în vreun fel în cazul în care ar fi fost 
respins. Dar avusese dreptate. Ştia. Văzuse 
zâmbetul de pe faţa băiatului, care nu trăda nici 
cea mai mică surpriză, nici conştientizarea 
vreunui fapt şi, în nici un caz, panică. 

Restul săptămânii trecu asemenea unui vis 
frumos. Inima îi bătea nebuneşte de câte ori îl 
privea pe băiat. Şi totuşi, avea un comportament 
onorabil. Nici măcar cel mai vulgar şi, categoric, 
cel mai urât client al lui nu ar fi bănuit nimic - nici 


un moment. Erau bărbaţi într-o lume a bărbaţilor 
şi se uitau chiorâş la femeile diforme, cu sânii 
mari. Bineînţeles că băiatul era novice, dar îi 
arătaseră cum se poartă un bărbat adevărat în 
faţa unor coapse goale şi a unor sâni generoşi. 
Guilfoyle goli paharul de whisky, lăsă capul pe 
spate şi începu să râdă. 

Când se întorseseră la hotel - cel pe care 
Guilfoyle îl alesese din anumite motive -, băiatul 
se simţea rău. Nu era obişnuit să bea, dar 
Guilfoyle turnase vin în el toată după-amiaza. 
Acum începea să regrete. Poate că exagerase. 
Francis vomase în taxi pe drumul de întoarcere de 
la club şi apoi, din nou, în chiuveta din camera de 
la hotel. Guilfoyle comandase cafea neagră şi 
turnă trei ceşti pe gâtul băiatului pe jumătate 
inconştient. Sacoul şi cămaşa acestuia erau 
murdare, aşa că Guilfoyle i le scoase cu grijă şi 
îndepărtă cu apă fierbinte cele mai urâte pete. 

Apoi Francis începu să plângă. 

Stătea pe pat, ţinându-şi capul în mâini, în timp 
ce umerii albi îi tremurau spasmodic. O şuviţă de 
păr blond îi alunecase peste degetele lungi şi 
subţiri. Guilfoyle se aşeză lângă băiat şi îl cuprinse 
cu braţul pe după umeri. Acesta îşi rezemă capul 
pe pieptul lui Guilfoyle, care începu să-l legene. 

Rămaseră aşa vreme îndelungată, bărbatul mai 
în vârstă legănându-l pe tânăr dintr-o parte într- 
alta ca pe un puşti de cinci ani, până când 
suspinele se  transformară într-un  scâncet 
neregulat. 

Guilfoyle îl dezbrăcă încet şi-l băgă în pat. Îl 
privi o vreme, după care se dezbrăcă la rândul 


său. Se strecură lângă tânăr şi închise ochii. 

Guilfoyle nu avea să uite nicicând acea noapte 
în care făcuseră dragoste, iar băiatul îl 
surprinsese de-a dreptul. Nu era deloc inocentul 
care părea. Şi totuşi, Guilfoyle se îndrăgostise de 
el. Ştia care sunt riscurile. Auzise despre 
experienţele unor bărbaţi de vârstă mijlocie cu 
băieţi mai tineri, ştia care sunt dezavantajele, însă 
era fericit. Era pentru prima dată când făcuse 
dragoste cu un bărbat şi se simţea şi el curat. 
Vinovăţia dispăruse, la fel şi sentimentul de 
dezgust şi disprețul faţă de sine. Se simţea liber - 
şi plin de viaţă, mai plin de viaţă decât fusese 
până atunci. 

Se întorseseră la companie, după ce semnaseră 
un contract destul de important cu un client din 
Bradford, şi totul a mers bine o vreme. 

Compania primea comenzi importante, 
Guilfoyle se vedea cu Francis zilnic şi destul de 
des seara, iar în câteva săptămâni urma să fie 
numit director zonal. 

Apoi, încetul cu încetul, lucrurile au început să 
se schimbe. Colegii mai tineri păreau a nu-l mai 
respecta ca înainte. Nu cine ştie ce, doar câteva 
răspunsuri obraznice. Colegii mai vârstnici nu 
prea mai aveau ce să vorbească cu el. Nu îl evitau 
propriu-zis, însă, când se aflau în preajma lui, 
conversaţia era uşor tensionată. Puse acest lucru 
pe seama faptului că urma să fie numit director şi 
că nu ştiau exact ce atitudine să adopte faţă de el. 

În cele din urmă, a surprins câteva dactilografe 
zâmbindu-şi ironic. Domnişoara Robson, fata 
bătrână a firmei, nu-i mai adresa nici un cuvânt. 


În cele din urmă a sosit şi ziua fatidică. Era 
imediat după ora prânzului, tocmai se întorsese de 
la pub-ul local unde, atunci când se afla în oraş, îl 
aştepta întotdeauna o masă rezervată, şi s-a 
hotărât să folosească toaleta de serviciu. Intră 
într-o cabină, îşi lăsă pantalonii în vine, se aşeză şi 
începu să reflecteze la noua strategie de afaceri 
pe care avea de gând să o adopte odată ce va 
deveni director zonal. 

Atunci, privirea îi căzu pe uşă şi îngheţă. Era 
mâzgălită cu graffiti de sus până jos şi toate 
desenele îl înfăţişau pe el. Desigur că acestea 
deveniseră un fel de joc, căci fiecăruia îi erau 
atribuite note. Bănui că toate acele desene 
grosolane îl înfăţişau pe el şi pe Francis. Fără nici 
o îndoială, era vorba despre Francis, pe care-l 
recunoscuse datorită părului blond care-i cădea pe 
frunte şi a trăsăturilor ascuţite. Erau nişte desene 
urâte, care făceau ca iubirea lui să pară ridicolă. 

Sângele i se urcă la cap, iar ochii i se umplură 
de lacrimi. Cum puteau să facă aşa ceva? Cum îşi 
permiteau să distrugă relaţia aceea perfectă? 
Nişte minţi perverse care intraseră aici şi 
desenaseră pe uşă, râzând pe înfundate. g 

Rămase acolo plângând o jumătate de oră. În 
final, îşi dădu seama cât de ridicol şi de patetic 
era; un bărbat de vârstă mijlocie, cu pantalonii în 
vine, îndrăgostit de un băiat şi plângând în toaletă 
din cauza unor cuvinte şi desene care nu redau 
nimic din viaţa lui. 

Se duse acasă şi goli o sticlă de whisky, pentru 
că nu ar fi putut să se întoarcă în birou şi să facă 
faţă zâmbetelor pline de subinţeles ale aşa-zişilor 


lui prieteni. 

Acela fusese începutul degradării sale. A doua 
zi, se întoarse la birou, dar lucrurile stăteau cu 
totul altfel. Acum era conştient de tot şi i se părea 
că orice remarcă era o batjocură la adresa lui. 

In acea zi la prânz, în drum spre casă, îşi 
cumpără o altă sticlă de whisky. 

După două săptămâni petrecute astfel, începu 
să-şi revină, însă Francis îl părăsi pe neaşteptate. 
Nu-şi luă rămas-bun, ci lăsă doar un bilet scurt, în 
care-i spunea că-i pare rău, dar că nu mai putea 
suporta să fie persecutat de colegii de birou. 

Se duse acasă la băiat, dar după criza de isterie 
a mamei lui Francis, îşi dădu seama că totul se 
terminase. Ceea ce-l convinsese de acest lucru 
fusese ameninţarea acesteia că va apela la poliţie, 
Francis fiind foarte tânăr. 

După toate acestea, urmă o prăbuşire foarte 
rapidă. Rată şansa de a mai fi promovat şi nu îi era 
foarte clar dacă asta se întâmplase din cauza 
actualei reputaţii sau a stării de ebrietate devenite 
aproape permanentă. Probabil din ambele cauze. 

Demisionă şi se mută la Londra, unde avea să 
se piardă în mlaştina nenumăraţilor oameni 
deziluzionaţi. Aşa că, timp de şase ani, nu munci 
mai deloc, ci se tot îmbătă, până când rămase fără 
bani. Fusese dat afară din mai multe locuinţe 
decât îşi putea aduce aminte. Presta diverse 
servicii dubioase, apoi făcea munci de ocazie prin 
pieţe, de obicei în Spitalfields, unde împingea 
cărucioare şi încărca camioane. Cu puţinii bănuţi 
pe care îi câştiga îşi cumpăra băutură ieftină. 
Dormea foarte prost. Câteodată îşi satisfăcea 


nevoile sexuale prin cinematografe vechi şi 
prăfuite, cu bărbați asemenea lui. Fusese 
ameninţat de două ori, o dată fusese prevenit 
discret, dar altă dată se iscase un adevărat 
scandal şi fusese ameninţat cu bătaia, în timp ce 
toate privirile din cinematograf se aţintiseră 
asupra lui şi a ruşinii sale. 

Acum însă era mult prea neîngrijit ca să-i mai 
pese. Hainele îi erau murdare şi corpul îi mirosea 
a fum adunat din piaţă şi din adăposturile pe unde 
dormise. Băuturile alcoolice ieftine pe care şi le 
amesteca înainte de consum distruseseră în el 
orice altă dorinţă pe care o nutrise cândva. 

Singurul lucru de care-i mai păsa acum era cum 
să-şi  economisească  neînsemnatele câştiguri 
pentru a-şi cumpăra câteva clipe de uitare. _ 

Guilfoyle muncise din greu toată săptămâna. Işi 
învinsese nevoia de a bea, aşa că în acea sâmbătă 
îşi putea cumpăra o sticlă întreagă de gin ieftin. 
Nu înţelegea cum reuşise să supravieţuiască, dar 
iată că o făcuse, având prezentă tot timpul în 
minte imaginea unei sticle pline cu gin. In timp ce- 
şi târa picioarele de-a lungul străzilor întunecate 
de lângă port, bău până când simţi că începe să 
ameţească şi paşii îi deveniră din ce în ce mai 
nesiguri. 

Se strecură prin fereastra spartă a unei case, 
care nu fusese încă dezafectată. Impleticindu-se 
printre dărâmături, îşi croi drum spre partea din 
spate a construcţiei, pentru a nu se afla în vizorul 
poliţiştilor, ale căror lanterne luminau ferestrele 
în lipsa altor lucruri mai bune de făcut. 

Se aşeză într-un colţ a ceea ce trebuie să fi fost 


cândva o bucătărie. Înainte de a goli sticla, căzu 
într-o amorţeală specifică beţiei. 

Câteva ore mai târziu, Guilfoyle se trezi speriat. 
Mintea lui înceţoşată înregistrase ceva, dar nu ştia 
sigur ce anume. Sorbi ultima picătură de gin, după 
care simţi o durere ascuţită în mâna stângă. O 
ridică la gură şi, în acel moment, auzi ceva luând-o 
la goană. Aruncă sticla în direcţia din care venise 
zgomotul şi chiar atunci simţi gust de sânge pe 
dosul palmei. Aceasta începu să zvâcnească, iar 
gustul propriului sânge lipicios îi făcu greață. 

Se lăsă pe o parte, în vreme ce ginul începea 
să-i pulseze în organism, şi zăcu acolo cu trupul 
zguduit de convulsii. 

Deodată, simţi din nou acea durere în mâna 
stângă, pe care o ţinea întinsă. Ţipă atunci când 
îşi dădu seama că ceva îi rodea tendoanele. 
Încercă să se ridice, dar picioarele i se muiară şi 
căzu greoi, învineţindu-şi o parte din faţă. Ridică 
din nou mâna şi simţi că ceva cald atârna de ea. 
Ceva greu. 

Încercă să o scuture ca să şi-o elibereze, dar 
acel ceva se agăţase deja cu fermitate. Apucă 
animalul cu mâna liberă şi simţi că e acoperit de o 
blană scârboasă. Cuprins de panică, înţelese ce 
era acel lucru care-i ţinea în strânsoarea aceea 
odioasă. Era un şobolan, şi încă unul mare, foarte 
mare. Ar fi putut trece drept un câine mai mic, dar 
nu se auzea nici un mârâit, şi nici nu avea picioare 
lungi cu care să-i lovească trupul. Avea doar nişte 
gheare extrem de ascuţite, care se înfigeau 
frenetic în antebraţul său. 

Încercă din nou să se ridice, dar simţi o durere 


la picior şi ţipă. 

Durerea sfâşietoare păru a-i urca în corp, 
ajungând până la testicule. Mai mulţi dinţi i se 
afundau în coapsă. 

În timp ce se ridica, simţi nişte picioruşe 
minuscule deplasându-i-se pe tot corpul. Când se 
uită în jos ca să vadă ce anume se putea căţăra pe 
corpul unui om cu o viteză atât de mare, simţi o 
respiraţie fierbinte şi urât mirositoare. Văzu nişte 
dinţi imenşi care se îndreptau spre gâtul lui; îl 
apucară de obrazul din care sfâşiaseră deja o 
bucată. 

În timp ce el se târa de colo-colo, corpul îi 
sângera din abundență. O dată i se păru că a găsit 
uşa, însă ceva greu îi sări în spate, doborându-l 
din nou la pământ. 

„Şobolani!”, strigă în mintea lui. „Şobolanii mă 
mănâncă de viu! Doamne! Doamne, ajută-mă!” 

Carnea îi era smulsă de pe ceafă. Acum îi era 
imposibil să se mai ridice, de teama suferinţei 
profunde cauzate de animalele care se hrăneau 
din carnea lui şi îi beau sângele. 

Fiorii îi străbăteau şira spinării, ajungând până 
la creierul său aflat în stare de şoc. Umbre vagi 
păreau să plutească în faţa lui, apoi privirea i se 
înceţoşă. Fu cuprins de o durere inimaginabilă. Nu 
mai vedea nimic - şobolanii îi mâncaseră deja 
ochii. 

Apoi nu mai simţi nimic, în afara unei senzaţii 
plăcute  împrăştiindu-i-se prin corp. Muri cu 
mintea eliberată de orice gând, până şi de 
amintirea iubitului său, Francis, pe care aproape 
că-l uitase. Rămăsese doar plăcerea şi nici un pic 


de durere. Depăşise de mult această stare. 


Şobolanii se înfruptară din belşug din corpul 
lui, fără însă să-şi astâmpere foamea, aşa că îşi 
continuară căutările. Pentru mai multă mâncare. 

Fusese prima dată când gustaseră sânge de om. 


CAPITOLUL 2 


„Şi iată că o luăm de la capăt”, se gândea 
Harris, în timp ce-şi târa picioarele de-a lungul 
străzii prăfuite care ducea la St Michael's. 

Încă o amărâtă de săptămână în care trebuia să 
predea acelor pacoste. Să ţină lecţii de pictură 
unor nemernici, a căror cea mai bună operă era 
cea de pe pereţii toaletelor. Iisuse Hristoase! 

Aşa se simţea în fiecare zi de luni. Primele trei 
ore de dimineaţă erau cele mai grele. Spre prânz, 
starea lui de spirit se îmbunătăţea faţă de elevi: 
din acea adunătură de nulităţi unul sau doi chiar 
erau buni. Thomas era isteţ. Barney era talentat, 
iar Keogh - ei bine, Keogh era viclean. Nu avea să 
devină nicicând bancher sau contabil, dar cu 
siguranţă avea să facă bani. Poate nu chiar bani 
cinstiţi, dar se va descurca bine. 

Harris se întreba cum anume reuşea un băiat 
să iasă în evidenţă faţă de ceilalţi. De fapt, Keogh 
nu era deştept în termeni academici. Nu arăta 
foarte bine. Nu era nici bine clădit, dar nici foarte 
slab. Însă, la cei paisprezece ani ai lui, avea o 
siguranţă de sine destul de obraznică, ce-l 
deosebea de ceilalţi. Să fi avut o copilărie 
nefericită? Dar, dacă aşa era, atunci toţi puştii de 
aici avuseseră probleme. La ce te puteai aştepta 
atât timp cât locuiau în docuri, când taţii lor 
lucrau fie în fabrică, fie chiar acolo, în port, iar 
mamele lor munceau la fel de mult, astfel încât 
copiii stăteau singuri în cea mai mare parte a 
timpului. Apoi, când părinţii se întorceau acasă, 


nu aveau deloc timp de ei. Şi totuşi, vremurile 
erau mult mai grele când era el copil. Acum, 
docherii câştigau destul de bine, la fel ca şi 
muncitorii din fabrică. Mult mai bine decât câştiga 
el ca profesor. Cea mai mare diferenţă dintre 
clasa muncitoare şi cea de mijloc era accentul. 

Provenea şi el din aceeaşi zonă; East End nu 
avea nici un mister pentru el. Îşi aminti de zilele 
când le povestea colegilor de la şcoala de artă 
despre zona în care locuia. 

„Ce pitoresc!”, exclamase o fată. 

Pitoresc! Era şi ăsta un fel de a o descrie. La 
treizeci şi doi de ani se întorsese şi preda unor 
copii care erau replicile lui fidele din tinereţe. La 
început, nemernicii ăia mici încercaseră să-i dea 
bătaie de cap, pentru că desenul reprezenta 
pentru ei o oră de joacă şi oricine l-ar fi predat era 
considerat un ciudat. Insă le aplicase propriul 
tratament. li luase atât de tare, încât le era teamă 
să şi şoptească în prezenţa lui. Să le arate cine era 
şeful, ăsta era secretul; să le facă viaţa grea, să 
stabilească regulile, chiar de la început. 

Nu era nevoie să foloseşti întocmai limbajul lor, 
dar le puteai împrumuta stilul. O palmă zdravănă, 
aplicată din când în când, făcea minuni. Trebuia 
să le arate că şi el putea fi o persoană dificilă, şi 
asta pentru că era tânăr. Era patetic de fapt. De 
câte ori nu trebuise să-şi oprească un acces de 
râs, când vreunul dintre puşti rămânea holbându- 
se la el? In cele din urmă începuse să le câştige 
respectul, aşa că se mai înmuiase şi el puţin, însă 
nu foarte mult - căci ar fi profitat -, dar suficient 
cât să se mai relaxeze şi ei. 


Keogh era singura enigmă. Ştia că se poate 
face înţeles de băiat, amândoi ştiau asta, dar 
Keogh îi adresa un zâmbet exact în momentul în 
care erau pe punctul de a ajunge la o înţelegere, şi 
atunci îşi dădea seama că fusese învins din nou. 

Harris se întreba dacă merita efortul. Avusese 
de ales între mai multe şcoli în care să predea, dar 
el alesese să-i ajute pe cei ca el. Nu, nu o făcea 
doar din generozitate. Acesta era locul în care se 
născuse, unde se simţea în elementul lui. În plus, 
profesorii din zone „mai puţin privilegiate” erau 
plătiţi mai bine. Şi totuşi, Barney promitea mult. 
Poate că dacă ar fi vorbit cu părinţii băiatului, 
aceştia l-ar fi lăsat să meargă la şcoala de artă... 

Gândurile i-au fost întrerupte de sunetul 
clopoţelului. În timp ce trecea de poartă, auzi 
nişte paşi alergând în urma lui. 

Două fete de paisprezece ani, amândouă cu 
fuste scurte şi cu sânii săltând, îl depăşiră râzând. 

„Oricum, sunt bune gagicile”, râse Harris în 
sinea lui. 


Se scursese deja jumătate din ora de curs când 
a intrat Keogh. Purta uniforma obişnuită cu 
mâneci scurte, cămaşă în carouri, bretele care îi 
susțineau pantalonii cu turul lăsat şi de sub care 
se vedeau în întregime ghetele butucănoase. 

- Bună dimineaţa, Keogh, spuse Harris. 

- 'Neaţa. 

Arogani. 

- Ce drăguţ din partea ta să ni te alături. 

Linişte. 


- Ei, de data asta ce s-a mai întâmplat? întrebă 
Harris. lar te-a durut spatele? Nu te-ai putut 
ridica? 

Câteva fete chicotiră, ceea ce îl făcu pe Harris 
să regrete aproape imediat că fusese sarcastic. 
Aşa nu avea nicicând să-l facă pe Keogh să fie mai 
deschis. 

Tăcerea continua. 

„Oh, Doamne!”, se gândi Harris. „lar e în toane 
proaste. Hristoase, pe vremea mea, copiii erau cei 
care se temeau de profesorii cu toane. Astăzi, eu 
sunt cel care se teme ca nu cumva să-l supere pe 
el prea tare.” 

Apoi observă mâna băiatului. Era înfăşurată 
într-o batistă murdară, din care se prelingea 
sânge. 

- Te-ai bătut cu cineva? întrebă Harris cu 
blândeţe. 

- Nu. 

- Atunci ce ai păţit? spuse ceva mai tare. 

- Am fost muşcat, răspunse Keogh în silă. 

- Cine te-a muşcat? 

Keogh cobori privirea în pământ, încercând să 
ascundă astfel roşeaţa care-i cuprindea obrajii. 

- Un nenorocit de şobolan, spuse el. 


CAPITOLUL 3 


În timp ce câinele o lingea vesel pe nas, Karen 
Blakely râdea în hohote. La doar un an, era 
fascinată de acest animal vioi, cu patru picioare, 
care nu se plictisea niciodată să se joace cu ea - 
cu excepţia momentelor când trebuia să ia masa. 
Il apucă de coadă cu mânuţele ei grăsune şi îl 
trase cu toată puterea de care era capabilă. 

Corcitura lătra de plăcere şi ţopăia de colo- 
colo, aşezându-se lângă fetiţă şi lingând-o pe faţă, 
ceea ce produse şi mai multe chicoteli şi râsete de 
încântare. 

- Shane! strigă mama lui Karen la câinele 
agitat, când intră în cameră. Nu ai voie să lingi 
copilul. De câte ori mai trebuie să-ţi spun? 

Cu limba scoasă şi palpitând de încântare, 
câinele se uită spăşit la mama lui Karen. Când 
văzu că îi umple castronelul cu apă de la chiuvetă, 
se repezi cu paşi mărunți într-acolo şi începu să 
lipăie cu furie. 

- Şi acum, Karen, o să bem o ceaşcă de ceai, 
după care o să ieşim la cumpărături, spuse Paula 
Blakely, adresându-i un zâmbet fiicei sale care 
trăgea animalul de picior. 

Câinele şi fetiţa apăruseră în familie în acelaşi 
timp. Karen se născuse prematur, iar Shane îi 
fusese făcut cadou de către soţul ei, Mike. 
Corcitura trebuia să o menţină ocupată în ultimele 
luni de sarcină, dar chiar în acea zi intrase în 
travaliu şi fusese dusă de urgenţă la spital. Dar 
naşterea durase doisprezece ore şi durerea fusese 


suficient de mare încât s-o facă să nu-şi mai 
dorească încă un copil. „Cu toate acestea, o 
iubesc, se gândea Paula, mai mult decât pe Mike.” 
Poate pentru că fetiţa era singura fiinţă care îi 
aparţinea cu adevărat. Sau poate că nu doar de 
asta, ci pentru că micuță Karen era creaţia ei, 
ceva ce ea însăşi adusese pe lume. 

Paula zâmbea, văzând cât de fericit era copilul. 
Sau poate pentru că era pur şi simplu adorabilă? 
Paula şi Mike nu şi-o doriseră pe Karen atât de 
curând, pentru că nu-şi puteau permite să crească 
un Copil. Avuseseră mare noroc să găsească o 
locuinţă atât de repede, chiar şi aşa sărăcăcioasă 
cum era. Nu se afla într-o zonă prea bună, era 
prea aproape de docuri, dar, deoarece ei locuiseră 
până atunci în Poplar aproape tot timpul, nu era 
cine ştie ce diferenţă. Şi, cu siguranţă, nu era o 
mahala! Paula se asigurase de acest lucru. Alte 
case de pe stradă or fi fost neglijate de chiriaşi, 
dar a ei era imaculată. In curând, când or să 
strângă destui bani, se vor muta în Barking sau 
Ilford, nu prea departe de garajul unde lucra 
Mike, căci îi mergea prea bine acolo ca să plece, 
dar avea să fie într-o zonă mai selectă, unde să nu 
aibă nevoie de un câine sau de o pisică pentru a 
ţine şoarecii la distanţă. 

Sunetul strident al ceainicului îi întrerupse 
reveria. Îl luă de pe foc şi se întinse să scoată 
cutia de ceai din bufet. IÎnjură când văzu că e 
goală. Mike bea cafea dimineaţa, dar ei nu-i 
plăcuse niciodată gustul acela uşor amărui. De 
mic copil fusese învățată să bea ceai, ceainicul din 
casa ei fiind aproape în permanenţă cald. 


Se uită un moment la Karen. Va fi în siguranţă 
câteva clipe cât se va duce ea până la vecini să 
împrumute nişte ceai? Da, căci era ocupată cu 
Shane, pe care-l privea lipăind mâncarea din 
castronelul său. Nu avea să dureze mult, iar 
copilul nu va avea timp să facă cine ştie ce prostii 
în cele câteva secunde cât va lipsi ea. 

Luând o ceaşcă din bufet, se strecură repede 
afară, lăsând uşa deschisă şi sperând ca fiica ei, 
Karen, să nu-i remarce lipsa. 

Copilaşul urmărea fericit cățelul înfulecându-şi 
mâncarea. Încercă şi ea puţin cu degetul, dar o 
scuipă imediat, dându-şi seama că nu e pe gustul 
ei. 

Deodată câinele rămase nemişcat. Blăniţa de pe 
spate i se zbârli. Mârâia la ceva ce se mişca în 
prag. Uşa de la pivniţă, aflată în holul de lângă 
bucătărie, era uşor întredeschisă şi de-acolo ţâşni 
o arătare neagră. 

Shane se năpusti asupra ei, o apucă de gât şi o 
scutură cu putere. Şobolanul scoase un chiţăit 
ascuţit. Imediat apăru un altul care sări la gâtul 
câinelui, înfigându-şi incisivii ascuţiţi adânc în 
pielea lui. Infuriat, câinele se învârti în cerc, 
scuturându-se în încercarea de a se elibera de el, 
fără însă a da drumul primului şobolan. Apoi un 
altul sări în spatele lui, agăţându-se de el cu 
ghearele, muşcând cu putere şi sfâşiindu-i pielea. 
Shane urlă de durere şi de spaimă, în vreme ce 
alte creaturi negre continuau să invadeze camera. 

Copilul începu să plângă înspăimântat când îşi 
văzu prietenul de joacă iubit rănit de acele 
creaturi care degajau un miros respingător. 


Alţi şobolani intrară în mica bucătărie, însă 
aceştia arătau diferit. Erau mai mari, se deplasau 
mai precaut, ignorând mişcările violente ale 
câinelui. Zăriră copilul plângând şi, lângă el, 
castronul cu mâncare al câinelui. Se strecurară 
mai departe, adulmecând aerul, pe măsură ce 
înaintau. Mâncarea dispăru rapid, după care se 
întoarseră către micuță. 

Câinele, acum pe moarte, păru să simtă 
pericolul care-l pândea pe copil şi se îndepărtă de 
atacatorii lui, cu trei rozătoare încă agăţate de el. 
Se năpusti asupra unui şobolan imens, care 
începuse deja s-o muşte pe micuță de picior. Cu 
ultimele puteri, Shane aruncă monstrul cât putu 
de departe şi se întoarse să-i înfrunte pe ceilalţi. 
Câinele mai rezistă câteva clipe, luptându-se cu 
disperare, dar într-un final corpul lui fu făcut 
bucățele sub forţa distrugătoare a unei creaturi 
masive şi negre. 

Când Paula Blakely intră grăbită în cameră, 
ţipă înspăimântată. Mintea ei nu înregistră prea 
bine scena. Tot ce putuse vedea era o cameră 
invadată de nişte arătări păroase şi 
amenințătoare, care sfâşiau un corp mânjit de 
sânge. Şi apoi o mică formă albă. O mânuţă 
palpitând deasupra masei negre din jur. 

- Karen, strigă ea. 

Fugi în cameră, lovind în jurul ei şi ţipând, 
panica oarbă dându-i forţă şi rapiditate. O apucă 
de braţ şi trase. Micuţul corp ieşi la iveală, însă 
doi monştri erau agăţaţi de el. Paula începu să-i 
lovească, în timp ce se îndrepta spre uşă cu 
picioarele pline de sânge din cauza muşcăturilor. 


Cei doi şobolani căzură, dar nu din cauza 
loviturilor, ci pentru că pielea subţire a copilului 
se jupuia de pe corp. 

Cu pruncul mort în braţe, Paula se îndepărtă de 
casă, ţipând şi strângând la piept trupul 
însângerat. 

Şobolanii terminară de mâncat câinele, apoi 
dispărură în pivniţă, în frunte cu cei mai mari. 


CAPITOLUL 4 


Harris îl duse pe Keogh la Spitalul Central din 
Londra pentru a i se îngriji mâna. Era genul de 
ocazie de care ar fi avut nevoie pentru a se 
apropia mai mult de elevul lui şi, cum avea o oră 
liberă, hotărî să-l ducă el însuşi pe Keogh la spital. 
Pe drum, băiatul avea deja o atitudine mai 
relaxată în faţa profesorului. Când au ajuns, au 
fost trimişi în sala de aşteptare de la secţia de 
urgenţă. Erau foarte mulţi pacienţi. 

- Deci, Keogh, cum s-a întâmplat? întrebă 
Harris. 

- Eram în întârziere, aşa că am luat-o pe 
scurtătură, pe lângă canal, răspunse băiatul. 

- Da, ştiu asta, spuse Harris. 

Keogh ridică din sprâncene, dar continuă. 

- S-a întâmplat sub pod, ştiţi, acolo unde se află 
casa veche a paznicului de ecluză. Ei bine, acolo 
am văzut doi şobolani, care târau după ei o pisică 
moartă. Hristoase, domnule Harris, să fi văzut ce 
mari erau. Erau la fel de mari ca pisica. In orice 
caz, nu o mâncau, ci doar o trăgeau după ei. Aşa 
că am aruncat cu o cărămidă spre ei. 

Făcu o pauză pentru a se uita la batista plină de 
sânge. 

- Ei bine, în loc să o ia la fugă, ei s-au întors şi 
s-au uitat la mine. Îl nimerisem pe unul dintre ei, 
dar nu părea să sufere deloc. Şi apoi, naiba să mă 
ia - oh, mă scuzaţi -, s-au luat după mine. Aşa că 
am fugit, însă nu înainte ca unul dintre ei să mă 
muşte de mână. L-am azvârlit în canal şi am sărit 


peste zid, luând-o la sănătoasa. Dar ce mi s-a 
părut ciudat a fost că, atunci când am aruncat o 
privire în urmă, celălalt şobolan stătea cocoţat pe 
zid, urmărindu-mă. Trebuie să se fi căţărat după 
mine. În orice caz, nu am mai zăbovit acolo, ci am 
şters-o repejor. 

Harris zâmbi la gândul unor şobolani de 
mărimea unei pisici. Probabil că nu fusese decât o 
pisică, iar imaginaţia bogată a lui Keogh făcuse 
restul. Dar îşi amintea că, încă de pe vremea când 
era copil, zidul canalului era atât de înalt încât 
până şi lui Keogh i-ar fi fost greu să-l sară. Şi 
totuşi, un şobolan? Ştia că unele specii arboricole 
se puteau căţăra, dar să escaladeze un zid de 
aproape doi metri? Asta necesita ceva efort. 

În acel moment, toată lumea din sala de 
aşteptare îşi întoarse privirea către o femeie 
isterică, purtată pe braţe de doi paramedici, şi 
care strângea la piept o grămăjoară plină de 
sânge. O asistentă se apropie în grabă şi încercă 
să-i ia din braţe ghemotocul, dar femeia se agăța 
de el cu sălbăticie, în timp ce corpul i se 
cutremura de suspine. 

De abia atunci şi-a dat Harris seama ce 
strângea în braţe femeia. Era un bebeluş. Dar 
după aspectul trupuşorului scăldat în sânge, era 
practic imposibil să mai fie în viaţă. „Bietul 
micuţ!”, se gândi Harris. Un doctor se apropie şi 
încercă să o liniştească pe femeia înnebunită de 
durere, vorbindu-i încet şi calm, fără a încerca să-i 
ia din braţe micuța povară. Apoi, luând-o pe după 
umeri, şi ajutat de asistentă, o scoase din salon. 

Toţi cei prezenţi în sală păreau şocaţi de acea 


dramă. O vreme se lăsă liniştea, după care toată 
lumea începu să vorbească în acelaşi timp, în 
şoaptă. Harris se întoarse către Keogh, care era 
acum palid şi ale cărui picioare tremurau vizibil. 

„Nu eşti atât de puternic precum pretinzi”, se 
gândi Harris, însă nu-i spuse nimic băiatului. 

Trecu o vreme până ce reuşiră să intre în 
cabinetul doctorului; acesta era foarte tânăr, mult 
mai tânăr decât Harris. „Atunci când doctorii şi 
poliţiştii par nişte puşti, probabil că începi să 
îmbătrâneşti”, îşi spuse Harris. 

- Bun, ia să vedem, spuse doctorul încercând să 
desfacă bandajul improvizat de la mâna lui Keogh. 
Arată rău, adăugă, examinând urmele adânci de 
dinţi. Cine ţi-a făcut asta? 

- Nişte şobolani, răspunse Harris în locul lui 
Keogh. 

- Alţi şobolani? Doctorul începu să curețe rana 
lui Keogh, făcându-l să tresară involuntar. 

- Ce vreţi să spuneţi? 

- Oh, femeia adusă mai devreme, al cărei copil 
fusese atacat de şobolani. Ce stare deplorabilă! 

Doctorul unse rana cu alifie şi începu să 
bandajeze mâna băiatului. 

- Desigur că era mort: n-a avut nici o şansă. 
Femeia se află în stare de şoc şi se învinovăţeşte 
singură pentru tot ce s-a întâmplat. A trebuit să o 
sedăm ca să-i putem trata rănile. 

O vreme, lui Harris îi veni greu să mai zică 
ceva. Era mereu afectat atunci când celor mici li 
se întâmpla ceva rău; văzuse prea mulţi copii 
maltrataţi ca să nu-i pese de nenorocirile abătute 
asupra lor. 


- Dar este un lucru foarte neobişnuit ca un 
şobolan să atace oamenii, nu? Adică, ştiu că pot 
ataca bebeluşi şi chiar adulţi atunci când se simt 
încolţiţi, dar asta e cu totul altceva. În loc să-l fi 
urmărit pe băiat, ar fi putut foarte uşor să fugă. În 
schimb, au ales să-l atace. 

- Da, răspunse doctorul, luând o seringă de pe 
o tavă. O mică înţepătură şi cu asta am terminat, 
adăugă el zâmbindu-i lui Keogh. Din câte am 
înţeles de la paramedicii de pe ambulanţă, 
şobolanii au ucis câinele familiei pentru a ajunge 
la copil. După spusele vecinilor care au intrat în 
casă imediat după incident, l-au sfâşiat bucată cu 
bucată. Şi totuşi, nu era nici urmă de ei, doar 
câteva cadavre pe jumătate mâncate, ucise 
probabil de câine şi roase de propriii tovarăşi 
canibali. Uşa pivniţei era pe jumătate deschisă, 
dar nimeni nu a îndrăznit să se aventureze 
înăuntru. Presupun că asta e treaba poliţiei. 

Puse seringa într-un borcan şi spuse: 

- Gata. Vino mâine să vedem cum se prezintă, 
bine? 

Apoi se întoarse către Harris: 

- Este O întâmplare foarte ciudată. 
Dintotdeauna au existat în această zonă cazuri de 
persoane muşcate de şobolani, şi chiar şi unele 
boli răspândite de ei, dar nimic asemănător cu ce 
se întâmplă acum. Este pur şi simplu incredibil. Să 
sperăm că nu sunt decât nişte incidente izolate şi 
nimic mai mult. 

În timp ce părăseau spitalul, Harris a observat 
că băiatul continua să tremure. 

- Ce s-a întâmplat? Te-a şocat aşa de mult? îl 


întrebă pe un ton blând. 

- Nu, deloc. Doar că nu mă simt prea bine, asta- 
i tot. Keogh îşi trecu mâna sănătoasă peste 
sprânceană. 

„O fi vrând să chiulească?” se întrebă Harris. 
Nu, era palid, iar broboanele de sudoare de pe 
frunte demonstrau că nu minţea. Erau probabil 
efectele secundare ale injecţiei. 

- Bine, du-te acasă şi mâine poţi să nu vii la 
şcoală dacă te simţi tot atât de rău. Dar să te duci 
neapărat la spital să-ţi schimbe bandajul. 

Harris ştia că nu o să-l vadă pe Keogh la şcoală 
a doua zi, căci nu ar rata niciodată ocazia de a 
lipsi. Dar, la urma urmei, aşa era şi el în copilărie. 
O zi fără cursuri era o ocazie ce nu se putea rata. 

- La revedere, spuse Keogh şi dispăru după 
colţ. 

În drum spre şcoală, Harris se gândea la 
incidentul cu  şobolanii şi la posibilele lui 
implicaţii.  Văzuse o mulţime de creaturi 
dezgustătoare ca acestea când era copil. Îşi aminti 
cum într-o duminică, cu ani în urmă, el şi familia 
lui se aşezaseră la masa de prânz când, dintr- 
odată, o pisică apăruse pe una dintre ferestrele 
deschise cu un şobolan mort în gură. Râseseră la 
ideea unei pisici care să-şi aducă acasă propria 
mâncare la masa de prânz, şi se ridicaseră cu toţii 
ca s-o gonească. Altă dată, una dintre vecine 
pretinsese că a fost fugărită pe stradă de un 
şobolan. Soţul ei îl alungase cu un vătrai şi acesta 
dispăruse între ruinele unei case aflate în 
demolare. 

Harris credea că toate astea aparţineau 


trecutului, ceea ce dovedea cât de departe de 
adevăr te afli atunci când locuieşti la etajul 
superior al unei case din King's Cross. Bănuia că 
mai există şobolani, dar credea că cei de la 
deratizare îi alungaseră acolo unde le era locul, 
sub pământ. Apăruseră multe companii care 
obţinuseră profituri mari în urma exterminării 
rozătoarelor. Şi totuşi, după părerea lui, nu era 
cine ştie ce, doar două incidente izolate care 
avuseseră loc în aceeaşi zi. Doar nu mai erau în 
secolul al XIV-lea. 


CAPITOLUL 5 


Bătrânii cerşetori se adunau în fiecare seară 
într-una dintre puţinele zone cu clădiri rămase 
nedemolate din East End, Londra. Era curtea unei 
biserici vechi, situată în apropierea aglomeratei 
şosele principale a Whitechapel, lângă staţia de 
metrou Aldgate East. Era plină de tufişuri şi de 
morminte deschise. Un turn singuratic era tot ce 
mai rămăsese în picioare dintr-o biserică altădată 
maiestuoasă. In acea seară se adunaseră şase 
cerşetori, ferm convinşi că nu îi vede nimeni din 
stradă. Încetul cu încetul, îşi distrugeau cu toţii 
sănătatea cu băuturile dubioase şi alcoolul metilic 
pe care le consumau. Ajunseseră cu toţii pe 
culmile disperării, îşi pierduseră dorinţa de a mai 
trăi alături de restul lumii. Rareori îşi adresau 
vreun cuvânt, minţile lor chinuite fiind prea 
ocupate cu propriile probleme ca să se mai 
gândească şi la alţii. 

Printre ei se afla şi o femeie, greu de distins 
printre bărbaţi din cauza zdrenţelor pe care le 
purta. Mary Kelly avea patruzeci şi nouă de ani, 
dar arăta cu douăzeci de ani mai în vârstă. li 
înjura pe toţi ceilalţi, se blestema pe ea însăşi, şi 
mai ales pe Dumnezeu, acelaşi Dumnezeu pe care 
îl venerase în prima jumătate a vieţii ei petrecute 
în Irlanda. De mic copil se ducea la slujbă de trei 
ori în fiecare duminică şi o dată în zilele 
lucrătoare. Intrase până şi la mănăstire la vârsta 
de cincisprezece ani, dar viaţa solemnă şi 
ceremonioasă de acolo nu se potrivise deloc cu 


personalitatea ei vivace, deşi era foarte 
credincioasă. La scurt timp după ce se întorsese în 
oraşul său natal, Longford, descoperi că viaţa de 
acolo era prea monotonă pentru exuberanţa ei 
nativă. Preotul încercase să o convingă să nu 
părăsească oraşul, dar într-o zi, în confesional, ea 
îi spusese ceva ce îl făcuse să se întrebe dacă n-ar 
fi fost mai bine să plece. In orice caz, mai bine 
pentru băieţii din oraş. 

Bătrânul preot se întreba cum fusese posibil ca 
un copil atât de credincios să dezvolte nişte 
dorinţe sexuale atât de păcătoase. În cele din 
urmă, ajunse la concluzia că ar avea mai multe 
şanse de a-i salva sufletul de nestăpânit dacă ea ar 
rămâne în oraş sub supravegherea lui, astfel încât 
se duse la părinţii ei şi le ceru s-o convingă să 
rămână. Aceştia mai aveau şase copii mai mici de 
crescut, aşa că la început nu se arătaseră foarte 
dornici să hrănească o gură în plus, dar în mod 
evident, preotul paroh avea o mare influenţă 
asupra enoriaşilor săi. Cu toate acestea, în 
sâmbăta următoare, Mary mărturisi un păcat şi 
mai mare, de data aceasta fiind implicat tânărul 
preot nou angajat. 

Ea plecă în lunea imediat următoare, spre 
marea uşurare a bătrânului preot, a cărui minte 
nu mai putea face faţă complexităţilor acestui 
locaş aşa-zis sfânt. În momentul interogatoriului 
direct şi aspru care urmase, tânărul preot Aloysius 
negase totul, aducându-l pe părintele paroh într-o 
stare de confuzie şi mai adâncă. Cu siguranţă că o 
fată atât de tânără şi de evlavioasă n-ar fi capabilă 
niciodată de o asemenea minciună. Dar atunci, 


dacă era într-adevăr atât de pioasă precum 
pretindea, cum putea fi ademenită atât de tare de 
diavolii cărnii? Singurul său răspuns fusese să se 
roage pentru sufletul ei şi să ţină o slujbă care să 
o salveze de osânda veşnică. 

Mary plecă la Dublin, unde se angajă ospătăriţă 
într-un bar de pe O'Connell Street. Desigur că în 
timpul orelor de serviciu a cunoscut mulţi bărbaţi 
şi nu rezistase nici unuia dintre cei care îi 
făcuseră avansuri. 

După o vreme fusese concediată, nu din cauza 
proastei sale  reputaţii, ci pentru că soţia 
proprietarului o găsise tăvălindu-se cu soţul ei 
printre butoaiele din pivniţă. Obţinu apoi o slujbă 
la cantina unei berării locale, unde bărbaţii aflară 
foarte curând că era o femeie uşoară. Singurul 
lucru care-i nedumerea era faptul că spunea de 
fiecare dată trei Ave Maria înainte de a se culca cu 
ei. În genunchi lângă pat, cu ochii închişi şi 
mâinile împreunate strâns, asemenea unui copil. 
Ar fi râs şi mai tare dacă ar fi aflat motivul 
rugăciunilor sale. 

Prima rugăciune era pentru a nu rămâne 
însărcinată, a doua pentru a nu se îmbolnăvi de 
sifilis, iar a treia pentru a avea orgasm. De abia 
aflase despre orgasm de la prietenele ei de la 
cantină, şi îşi dăduse seama că ceva îi lipsise în 
toţi acei ani. Nevoia ei de sex nu fusese niciodată 
satisfăcută şi, fără să ştie de ce, apetitul ei sexual 
creştea tot mai mult. Fusese întotdeauna plăcut, 
însă acum, când ştia că ar putea trăi o senzaţie 
extraordinară, era hotărâtă să o experimenteze. 
Participa în continuare la liturghie în fiecare 


duminică şi primea Sfânta Împărtăşanie în prima 
vineri a fiecărei luni. În curând începu să meargă 
la biserică seara, de câte două-trei ori pe 
săptămână, ca să-şi spună rugăciunile pentru 
împlinirea sexuală. Nu-i trecuse niciodată prin 
minte că ar fi ceva rău în asta. Dumnezeu vrusese 
ca oamenii să se bucure de sex, altfel nu le-ar fi 
făcut acest dar minunat. Oare nu-şi privise ea, în 
copilărie, părinţii făcând dragoste în dormitorul 
lor de atâtea ori, fără să fie conştienţi de prezenţa 
ei acolo, şi nu-i auzise suspinând fericiţi şi pe 
mama ei strigând numele lui lisus Hristos înainte 
de a se cufunda în tăcerea finală, urmată de nişte 
sforăituri puternice şi mulţumite? 

Foarte curând, vizitele ei regulate la biserică 
atraseră atenţia preotului, părintele Mahar, care o 
trecu pe lista femeilor ce-şi ofereau serviciile în 
casa Domnului. Ei îi plăcea să schimbe florile şi să 
şteargă de praf altarul şi statuile sfinte, sperând 
că puţinul timp sacrificat astfel nu va trece 
neobservat de Dumnezeu. 

Incepu să ajute la vânzările de lucruri la mâna 
a doua, făcea vizite celor bătrâni şi bolnavi, şi se 
înscrise până şi în cor. Părintele Mahar era mai 
mult decât impresionat de noua sa enoriaşă şi 
începuse să facă unele cercetări referitor la ea. 
Află că lucrează la fabrica de bere, la fel ca şi alţi 
câţiva dintre enoriaşii mai tineri. Când i-a întrebat 
despre Mary, fu foarte surprins de rânjetele şi 
răspunsurile lor precaute. Apoi, într-o zi, veni să-l 
vadă o anume doamnă Malone. Îi cunoştea, pe ea 
şi pe soţul ei, din vedere, erau persoane care 
veneau la biserică în mod regulat, dar nu vorbise 


niciodată cu ei până atunci. Ambii erau tineri, de 
vreo treizeci şi cinci de ani, şi păreau oameni buni 
şi muncitori. În acea zi ploioasă de marţi, doamna 
Malone avea o expresie îngrijorată, care săpa pe 
faţa ei atrăgătoare nişte riduri adânci, ce şi aşa 
aveau să devină permanente mult prea curând. 

- Ah, dumneavoastră sunteţi, doamnă?... 

- Malone, părinte. 

- Da, doamnă Malone. Vă pot ajuta cu ceva? 

Preotul avea o voce calmă, blândă, deoarece 
simţea întotdeauna apropierea crizelor de isterie 
de care aveau să fie cuprinse femeile care veneau 
să-i vorbească după slujbă. 

Vocea lui Margaret Malone tremura încet pe 
când încerca să-i răspundă. 

- E Tom al meu, părinte. Este... 

Deodată izbucni în lacrimi şi începu să-şi caute 
o batistă prin geantă. 

„Aşa repede”, se gândi preotul. „De cât timp o 
fi ţinând totul în ea, ca să ajungă să izbucnească 
atât de repede în faţa mea?” De obicei femeile 
reuşeau să spună jumătate din poveste înainte ca 
potopul de lacrimi să se pornească. Oftă resemnat. 
Auzise astfel de poveşti de nenumărate ori. Tom îi 
era necredincios, sau nu se mai simţea atras de 
corpul ei, sau începuse să o bată în fiecare vineri 
seara, după ce consuma câteva pahare la 
cârciumă. Cum putea el să aline suferinţa acestor 
biete femei, cum să le facă să înţeleagă că toate 
lucrurile trec şi că rugăciunile le ajută să facă faţă 
încercărilor vieţii? 

- Liniştiţi-vă, doamnă Malone. Haideţi să ne 
aşezăm şi să-mi povestiţi totul pe îndelete. 


O luă de braţ şi o conduse spre o strană din 
spatele bisericii. O femeie în vârstă, care purta un 
şal negru în jurul umerilor subţiri şi încovoiaţi, 
aprindea o lumânare pentru sufletul soţului său, 
mort de vreo şase ani, fără să le acorde vreo 
atenţie. Oare nu văzuse ea această imagine de 
atâtea ori până acum? Cu mulţi ani în urmă, 
stătuse ea însăşi în aceeaşi strană, povestindu-şi 
necazurile preotului din vremea aceea, un om 
înţelegător, deşi total neputincios. 

In cele din urmă, Margaret Malone reuşi să-şi 
controleze tremurul corpului. 

- Oh, părinte, Tom al meu şi-a găsit pe 
altcineva. 

Părintele Mahar o bătu uşor pe umăr şi oftă, 
aşteptând ca femeia să se oprească din nou din 
plâns. 

- Este vorba despre o femeie de la fabrica de 
bere, părinte, continuă ea în cele din urmă, în 
vreme ce propriile lacrimi îi umeziseră părul 
roşcat. Şi asta se întâmplă de câteva săptămâni. 
Se întâlnesc în fiecare marţi şi joi. La început, mi-a 
spus că se duce la cârciumă, dar Deirdre Finnegan 
mi-a zis că i-a văzut de multe ori împreună. Şi 
când l-am întrebat, mi-a răspuns că ea e mai bună 
la... 

Se opri, amintindu-şi că se adresează unui 
preot. 

- Şi ceea ce mă doare cel mai tare, părinte, este 
că nici nu-i pasă. Nu-i pasă că ştiu, şi nici de copii 
nu-l interesează. E obsedat de ea. Nu mai ştiu ce 
să fac, părinte. Ce ar trebui să fac? 

- Inainte de toate, nu ar trebui să te superi, 


doamnă Malone, încercă preotul s-o consoleze. 
Majoritatea bărbaţilor trec printr-o astfel de 
perioadă mai devreme sau mai târziu. Dar asta nu 
înseamnă nimic. O să vezi că, în final, tot la tine o 
să se întoarcă şi veţi avea o relaţie la fel de 
strânsă ca înainte. Fii curajoasă! 

Se opri. Acum trebuie să aibă spirit practic. 

- Ştii cum o cheamă pe acea femeie? Aş putea 
vorbi cu ea. 

Nu era foarte sigur că auzise bine numele 
printre suspinele femeii, dar i se păruse a fi Mary 
Kelly. 


Părintele Mahar era năucit. Era sâmbătă seara, 
ora confesiunilor se terminase, iar el rămăsese 
singur în sacristie. Mary Kelly venise la obişnuita 
spovedanie săptămânală şi, după ce terminase de 
mărturisit lista curentă de păcate uşoare, el o 
întrebase despre Tom Malone. Nici măcar nu 
încercase să nege, ci îi vorbise foarte deschis 
despre relaţia lor, iar când el a întrebat-o care era 
motivul pentru care acest lucru rămăsese 
nemărturisit, ea l-a întrebat de ce ar fi trebuit s-o 
facă. Doar nu era nimic rău în asta, nu? 

Preotului nu-i venea să-şi creadă urechilor. 
Biata copilă chiar nu ştia că e păcat, că ceea ce 
făcuse ea nu era un lucru atât de nevinovat. După 
ce i-a mai pus câteva întrebări, a început să se 
îndoiască de sănătatea ei mintală. 

I-a mărturisit toate aventurile anterioare, de ce 
se ducea la biserică în mod regulat şi de ce se 
ruga cu atâta zel. 


Şi toate astea, de parcă era lucrul cel mai firesc 
din lume. lar când îl întrebase dacă ar putea ţine o 
liturghie specială ca să ajungă şi ea la acel 
minunat orgasm despre care auzise, fusese prea 
şocat ca să-i mai poată răspunde ceva. 

Avea nevoie de timp ca să se mai gândească, 
aşa că îi ceru să plece, dar să revină a doua zi, 
înainte de slujba de dimineaţă. Ce putea face? În 
mod evident fata avea nevoie atât de ajutor 
medical, cât şi de suport spiritual, dar cum ar 
putea un doctor să vindece o persoană complet 
imorală, iar un preot - un om care nu înţelege 
diferenţa între ce e bine şi ce e rău? 

Se rugă aproape toată noaptea pentru a fi 
călăuzit în salvarea acelei tinere nevinovate de la 
destinul ei distrugător de suflet. In dimineaţa 
următoare îi explică, plin de răbdare, de ce erau 
rele acele lucruri pe care le făcea şi pentru care se 
ruga. Nu era rău dacă îşi găsea un om pe care să-l 
poată iubi şi cu care să se căsătorească în cele din 
urmă, să facă dragoste pentru a ajunge la acea 
uniune sfântă şi a avea copii, dar era rău dacă îşi 
oferea trupul atât de preţios oricărui bărbat care 
tânjea după el, şi asta doar pentru a-şi satisface 
dorinţa lacomă care o stăpânea, distrugând astfel 
spiritul Sfântului Duh, care sălăşluia în ea. 
Dumnezeu o iubea şi voia să fie fericită, dar 
pentru asta trebuia ca ea să respecte acest dar 
minunat care-i fusese oferit, şi pe care trebuia să-l 
păstreze doar pentru căsnicie. 

Ea râsese, dar nu în semn de sfidare, ci 
deoarece credea că preotul era puţin cam 
prostănac. Creierul ei se blocase şi refuza să 


accepte ideea că sexul ar putea fi considerat drept 
ceva rău. Cândva îi sorbea fiecare cuvânt cu 
venerație, acum însă îl trata ca pe un copil care nu 
vorbea serios. 

El continuă, vorbindu-i despre bolile pe care le- 
ar putea contracta, despre familiile pe care le-ar 
putea distruge, cum toate astea ar face-o 
nefericită, însă fără nici un rezultat. Rămăsese 
aceeaşi persoană drăguță, inocentă şi tânără, dar 
era ca şi cum o parte din creierul ei ferecase o 
uşă, refuzând accesul oricărui argument. 

In cele din urmă, trebui să-i sugereze să 
consulte un medic, un bun prieten de-al lui, care 
să-i vorbească şi s-o ajute să se întoarcă pe calea 
cea bună. Ea acceptă, deşi considera că nu era o 
idee bună, dar, dacă asta avea să-l mulţumească 
pe preot, avea să-i urmeze sfatul. l-a făcut o 
programare pentru miercurea următoare, dar, din 
acel moment, părintele Mahar n-a mai văzut-o 
niciodată pe Mary Kelly. 


Mary se mută în altă parte a Dublinului şi se 
angajă din nou ca barmaniţă, continuând să 
trăiască la fel ca înainte. Se ducea la o altă 
biserică, dar de această dată se arătă mai 
prudentă în relaţia ei cu preotul de acolo. 

Intr-un târziu, întâlni un bărbat care putea să-i 
satisfacă nevoile, şi, în mod surprinzător, îl 
cunoscuse chiar la biserică. Timothy Patrick era 
un om imens din toate punctele de vedere. Avea 
tenul roşcat şi strălucitor al irlandezului de rând, 
părul blond şi aspru, mâini uriaşe şi urechi 


clăpăuge. Avea un apetit enorm pentru mâncare şi 
pentru viaţă, un apetit pe măsura lui. De 
asemenea, era un om bun, nu neapărat religios, 
dar cinstit şi demn de încredere. 

De îndată ce au dat cu ochii unul de celălalt la 
slujbă, în timp ce el trecea cu cutia pentru chetă, 
instinctul le-a spus că apăruse în sfârşit cineva pe 
măsura vitalităţii lor. Aşa cum îşi imagina, el o 
aşteptă la ieşirea din biserică şi o conduse până 
acasă. De atunci se întâlneau în fiecare seară, iar 
în cea de a şaptea zi, a dus-o la un hotel unde au 
făcut dragoste. 

Pentru el, acela a fost cel mai satisfăcător act 
sexual pe care îl experimentase vreodată; pentru 
ea, acela fusese răspunsul la toate rugăciunile 
anterioare. El râsese când o văzuse îngenunchind 
lângă pat şi rugându-se înainte de a face dragoste, 
dar a fost de-a dreptul mişcat când, la final, a 
rostit o rugăciune de mulţumire, considerând 
gestul ei drept un compliment la adresa lui. 

La început, Mary se cam speriase când i-a văzut 
mărimea şi s-a simţit cuprinsă de furnicături din 
cauza emoţiei. Era proporţională cu personalitatea 
sa. Enormă. La început fusese delicat, mai delicat 
decât oricare alt bărbat cu care fusese, dar, la 
insistenţele ei, devenise sălbatic, penetrând-o cu o 
forţă incredibilă, în timp ce mâinile îi frământau 
neîncetat sânii, umerii şi coapsele. lar ea i-a 
răspuns cu toată puterea, fără să-i permită nici un 
moment să o domine, muşcând, zgâriind până 
când scosese un strigăt frenetic. Apoi îşi simţise 
întregul corp eliberându-se, şi membrele încordate 
relaxându-se. Plângea, în timp ce el, încă în ea, îi 


mângâia delicat sprâncenele, zâmbind şi vorbind. 

Atunci, ea şi-a spus rugăciunile, iar el a 
aşteptat în linişte, cu privirea aţintită asupra 
capului ei aplecat. De îndată ce terminase, 
începuse să râdă şi sărise înapoi în pat, unde au 
mai făcut dragoste de câteva ori în acea noapte. 

Se întâlneau în fiecare zi şi făceau dragoste de 
câte ori erau singuri, dorinţa lor reciprocă 
nediminuându-se cu trecerea timpului, ci crescând 
din ce în ce mai mult. In cele din urmă, Timothy îşi 
anunţă intenţia de a pleca în Anglia în căutarea 
unei slujbe mai bine plătite şi îi ceru lui Mary să-l 
însoţească. 

Problema căsătoriei nu se punea în discuţie, 
dar ea acceptase nerăbdătoare să plece şi, în 
numai trei săptămâni, locuiau împreună în nordul 
Londrei. El şi-a găsit de lucru pe un şantier, iar ea 
s-a angajat ca barmaniţă. Credinţa ei în Dumnezeu 
era mai puternică decât fusese vreodată şi îi 
mulțumea mereu, în biserică, acasă şi chiar în 
autobuz, în drum spre serviciu. Preţuia mult 
această iubire proaspăt întâlnită şi ştia că nici un 
alt bărbat nu ar fi capabil vreodată s-o satisfacă 
aşa cum o făcea Timothy, dar nu încercase nici 
măcar o dată să-l forţeze să se căsătorească. 

Când a început războiul, el s-a înrolat, în ciuda 
protestelor ei. Deşi era foarte mândră de el şi de 
faptele lui, se temea să fie despărțiți, căci, deşi era 
conştientă că nici un alt bărbat n-ar putea să o 
satisfacă aşa cum o făcea el, se întreba dacă va fi 
suficient de puternică să reziste tentaţiei de a 
căuta în altă parte împlinirea sexuală. Timothy 
plecă şi, după patru zile, primi o scrisoare prin 


care îi cerea să se căsătorească cu el de îndată ce 
va veni în permisie. Atunci ştiuse că va putea 
aştepta. 

Însă, după trei săptămâni, Timothy muri, 
zdrobit de un tanc în timpul unor manevre 
desfăşurate pe timp de noapte. Nimeni nu ştia 
cum se întâmplase; îi descoperiseră trupul, în 
dimineaţa următoare, cu torsul minunat zdrobit, 
pe un câmp, la vreo opt sute de metri de unitate. 
Nimeni nu ştia cum ajunsese acolo, sau de ce se 
afla acolo, dar fusese înregistrat drept prima 
victimă de război. Câteva săptămâni mai târziu, 
unul dintre prietenii lui de instrucţie venise să o 
viziteze pe Mary şi îi spusese că Timothy luase pe 
furiş o sticlă de whisky pentru „a se încălzi pe 
frigul acela năprasnic” şi se plimbase de unul 
singur toată noaptea. Soldatul crezuse că colegii 
săi găsiseră sticla spartă împreună cu trupul lui şi 
încercase să muşamalizeze povestea spre binele 
lui Timothy şi al armatei. 

Atunci, Mary şi-a pierdut încrederea în 
Dumnezeu. Îi oferise prea multe şi apoi distrusese 
totul dintr-o singură lovitură, un lucru pe care 
mintea ei refuza să accepte. Incepuse să-l urască 
pe Dumnezeu aproape la fel de mult cum îl iubise 
cândva. A fost prinsă de trei ori în timp ce încerca 
să dea foc bisericii catolice. Au închis-o într-un 
ospiciu, dar au eliberat-o după două luni, pentru 
că fusese un pacient model. În cea de-a doua zi de 
libertate, un preot şi-a pierdut auzul, când ea i-a 
înfipt cuțitul în urechea stângă prin paravanul de 
lemn sculptat al confesionalului. A fost declarată 
nebună şi închisă din nou în ospiciu. Când a fost 


eliberată, războiul se terminase, aşa că a revenit 
în mijlocul unei lumi mult prea preocupate de 
propriile răni ca să îi mai pese şi de ale ei. 

Decăderea ei a fost inevitabilă. Încă mai tânjea 
după satisfacţie şi o căuta în singura modalitate 
posibilă, dar de data asta o făcea ca pe o meserie. 
A început să bea foarte mult şi, curând, bărbaţii 
au început să o plictisească. Nici unul nu se ridica 
la nivelul lui Timothy. Incepu să-şi bată joc de 
clienţi, de încercările lor eşuate de a o excita şi 
râdea de orgasmele lor jalnice. Într-o noapte, un 
bărbat solid, mândru de bărbăţia lui, îi sparse 
nasul când ea îndrăzni să râdă de el. Începu să 
piardă bani, căci unii bărbaţi refuzau să-i 
plătească serviciile după ce fuseseră trataţi cu un 
sarcasm demoralizator, dar tot nu se putea abţine 
de la comentariile batjocoritoare privitoare la 
prestaţia lor în pat. Poliţiştii o cunoşteau ca fiind 
hărţuitoarea prelaţilor; obişnuia să urmărească un 
preot câţiva kilometri, fie înjurându-l, fie oferindu- 
i trupul, până când bietul om nu avea altceva de 
făcut decât să intre în cea mai apropiată secţie de 
poliţie. 

Fusese de multe ori închisă la ospiciu, dar de 
fiecare dată scăpa pentru că era un pacient model. 
În cel din urmă se îmbolnăvi de gonoree şi, în 
stadiul incipient, când a aflat de ce suferă, se 
amuza îmbolnăvindu-i pe toţi cei cu care se culca. 
În curând, se trezi în stradă, când proprietarul 
căzu victimă batjocurii şi bolii ei. Frumuseţea îi 
pălise, arăta foarte neîngrijit şi mintea ei nu mai 
percepea deloc realitatea. Găsi locuinţă alături de 
un grup de imigranţi pakistanezi în Brick Lane, 


unde stătu câţiva ani, timp în care toţi bărbaţii s- 
au folosit de ea, pe rând sau în grup, după care, 
plictisiţi, au azvârlit-o în stradă. Intr-o seară, se 
întoarse şi turnă gaz printre zăbrelele de la 
subsolul casei, aprinse o cutie de chibrituri şi o 
aruncă înăuntru. Un pompier şi cinci dintre 
pakistanezi au murit în incendiul care a distrus 
întreaga casă, dar nimeni nu a bănuit că Mary 
fusese cea care-l provocase. 

Într-o zi a fost găsită pe jumătate moartă pe un 
şantier. A fost nevoie de câteva luni de spitalizare 
pentru a i se vindeca toate bolile şi, când doctorii 
şi-au terminat treaba, a fost preluată de Armata 
Salvării. l-au găsit o locuinţă, i-au cumpărat haine 
noi şi i-au oferit o slujbă la o spălătorie. Erau 
siguri că o pot salva de ea însăşi. 

Şi aproape că reuşiseră. Muncea din greu, 
corpul său maltratat începuse să-şi recapete 
vigoarea, mintea ei ferecase o altă uşă, de această 
dată lăsând în urmă amintirile. Dar, pe măsură ce 
se  întrema, corpul ei începea să-şi ceară 
recompensa. Din nefericire, nu avea legătură 
decât cu ofiţerul de la Armata Salvării, care o 
vizita de două ori pe săptămână în apartamentul ei 
de la subsol. Când a încercat să-l seducă, el a 
făcut greşeala de a-i cere să se îndrepte către 
Dumnezeu. Dintr-odată îşi aminti bucuria de care 
El o privase, după tot devotamentul ei faţă de 
Biserica Lui. Când îşi găsise recompensa, pe 
Timothy al ei, El i-l luase de lângă ea, şi până şi 
servitorii Lui, preoţii, încercaseră să o împiedice a 
mai căuta acea fericire. Şi acum, acest alt om al 
lui Dumnezeu, acest aşa-zis „soldat” al lui 


Dumnezeu, încerca să o respingă, ascunzându-se 
în spatele Lui, folosindu-se de numele Lui, 
amintindu-i de trădarea Lui. 

Ofiţerul Armatei Salvării plecă atunci când 
delirul ei isteric se transformă în violenţă fizică. 
Mary părăsi apartamentul şi hoinări pe străzi, 
oferindu-şi trupul tuturor bărbaţilor care treceau, 
înjurându-i şi blestemându-i când o refuzau, unii 
batjocorind-o, majoritatea temându-se însă de 
vorbele ei nebuneşti. In cele din urmă, trebui să-şi 
găsească  consolarea într-o sticlă de Johnny 
Walker, cumpărată din amărâtele ei de economii 
din banii câştigaţi de la spălătorie. 

În acea noapte, o ambulanţă a fost chemată la 
un veceu public în Angel, Islington, unde 
îngrijitoarea găsise o femeie zăcând inconştientă 
într-una dintre cabine. La început crezuse că e 
beată, căci mirosea puternic a alcool, dar apoi a 
văzut sângele care-i curgea dintre picioare. 
Medicului i-au trebuit două ore ca să îndepărteze 
toate cioburile din vaginul lui Mary, care căutase 
consolare în sticla de whisky în mai multe feluri. 


Mary Kelly îşi privi cei cinci tovarăşi. Pe chipi 
se citea dispreţ. Bătrâni murdari şi uscăţivi. Nici 
unul dintre ei nu era bărbat adevărat. Nici unul nu 
avea să-şi împartă băutura cu ceilalţi. Ei, măcar în 
seara asta avea şi ea sticla ei, şi nu era cu alcool 
metilic. Era un whisky bun. Nu-i trebuiseră decât 
trei zile ca să strângă bani suficienţi pentru a 
cumpăra o jumătate de sticlă. Şi îi câştigase foarte 
uşor, căci se dusese în West End, la cozile de la 


cinema şi de la teatru, unde stătuse cu mâna 
întinsă, holbându-se la oameni, gata să primească 
bani, în timp ce cu cealaltă mână se scărpina. Se 
scărpina în cap, la subsuori, la sâni. Abia când 
mâna începea să-i coboare spre pantaloni 
începeau să scoată banii. 

Şi iat-o acum, printre mormintele şi ruinele 
bisericii. Ajunsese aşa după ani întregi de sărăcie 
şi frământări mentale şi trupeşti. Dar se afla 
printre cei distruşi de viaţă, asemenea ei. Desfăcu 
dopul şi ridică sticla la gură cu mâna tremurândă. 

- Ce bei acolo, Mary? se auzi o voce din 
întuneric. 

- la mai du-te naibii! 

Mary ştiuse că asta o să se întâmple, că ceilalţi 
vor vedea băutura ei şi vor începe să-i ceară câte o 
picătură, doar o înghiţitură, dar nu putuse rezista 
impulsului de a veni aici să se mândrească, să-i 
facă pe bărbaţi să se dea pe lângă ea. Ştia că ar fi 
făcut chiar şi dragoste cu ea pentru o picătură şi 
atunci ar fi putut râde de ei şi mai mult. Bătrânii 
ar face abstracţie de mizeria ei, iar ea ar uita dea 
lor, în timp ce ar încerca cu disperare să obţină o 
erecţie a penisurilor jalnice, astfel încât să o poată 
regula, câștigându-și astfel băutura. Insă nu 
reuşiseră niciodată şi ea nu făcea decât să râdă şi 
să se amuze de expresia nefericită întipărită pe 
feţele lor respingătoare. 

- Hai, Mary, spune-ne ce bei! 

Cineva înaintă, târându-se, înspre ea. 

- Nu-i treaba ta, jigodie, răspunse Mary, cu 
accentul irlandez păstrat după atâţia ani. 

Alte capete se ridicară ca trezite din amorţeală 


şi se întoarseră spre ea. Silueta se apropie. Doi 
ochi galbeni, plini de urdori, se uitau la sticla pe 
care ea o ţinea cu ambele mâini. 

- Haide, Mary, sunt eu, Myer. Cei doi ochi 
priveau viclean spre sticla de whisky aproape 
plină. Ştiu ce-ţi place, Mary, dă-mi o picătură şi ți- 
o fac eu. _ 

- Tu, îl luă Mary în râs. Imi amintesc de data 
trecută. Nici n-ai fost în stare s-o găseşti, nu-i aşa? 
Mary începu să râdă, cu umerii scuturându-i-se de 
atâta efort. Tu! 

Bătrânul începu şi el să chicotească. 

- Aşa e, Mary, dar de data asta va fi altfel. 
Degetele lui  soioase  începură să  desfacă 
neîndemânatic nasturii de la pantaloni. 

Mary râdea, legănându-se înainte şi înapoi, 
bând nestingherită din sticlă. 

- Stai puţin, Mary, că o înveselesc imediat. 
Myer râdea, oprindu-se din când în când cu o faţă 
concentrată. Nu-l bea pe tot, Mary. 

Privirea nedumerită a bărbatului se transformă 
într-un zâmbet triumfător când reuşi să scoată la 
iveală rezultatul trudei sale. 

Râsul lui Mary deveni aproape isteric când 
arătă cu mâna spre penisul lui fleşcăit. 

- Cu ăla n-ai putea regula nici măcar un 
mentosan, prostănac bătrân ce eşti, strigă ea. 

Chiar în acel moment, o mână înşfăcă gâtul 
sticlei. 

- Dă-o-ncoace, târfă ce eşti, spuse un alt bărbat, 
aruncându-se asupra ei, cu faţa aproape ascunsă 
de barba şi părul creţ, crescut sălbatic. Dar mâna 
lui nu avea putere deloc, în timp ce Mary era 


însufleţită de whisky şi de atâta râs. O trase 
înapoi, ghemuindu-se asupra sticlei şi băgând-o 
între coapse. Bărbatul cu barbă o lovi uşor peste 
ceafă, dar Mary râdea şi mai tare. 

Bătrânul Myer căuta pe bâjbâite sticla între 
genunchii ei, dar Mary o ţinea strâns. 

- Doar o gură, Mary, numai una, se rugă el. 

Dintr-odată, celălalt bărbat o lovi, după care o 
apucă de părul încâlcit, trăgându-i capul pe spate 
şi strigând obscenităţi. Ea îi dădu una cu mâna, 
doborându-l pe spate, în timp ce Myer se aruncă 
asupra sticlei. Se îndoi de durere, când fu lovit în 
vintre de un genunchi osos. 

Ceilalţi trei bătrâni înaintau ghemuiţi, cu 
privirea aţintită asupra sticlei. Bărbosul se ridică 
cu greu în picioare şi se apropie, clătinându-se ca 
un taur furios, dar Mary îşi înfipse degetele în 
ochii lui, iar el căzu în genunchi, sângerând. Ea se 
întoarse să-i înfrunte pe ceilalţi doi, care se 
retrăseseră speriaţi. 

- Nenorociţilor! strigă ea. Se întoarse cu 
spatele la ei, în timp ce Myer stătea în patru labe, 
cu ochii înlăcrimaţi, încă rugându-se de ea, 
bărbosul se freca la ochi, iar ceilalţi erau ghemuiţi 
la pământ. Sorbi zgomotos din sticlă, apoi încercă 
să apuce marginile fustei, ceea ce reuşi din a doua 
încercare, o ridică până la brâu şi le arătă fundul 
gol. Apoi dispăru printre  tufişuri, râzând 
batjocoritor. 

Se opri lângă un mormânt vechi, continuând să 
râdă şi bolborosind ca pentru sine. 

„Bărbaţii sunt toţi la fel. Sunt slabi cu toţii.” 

Se distrase bine în seara asta, râsese de toţi. Se 


gândi la Myer şi la penisul lui minuscul, ca un 
viermişor alb în lumina lunii. Ce patetic! Nu 
cunoscuse pe nimeni care... ba da, fusese cineva. 
Dar cine? Cu ani în urmă... bău din sticlă, 
încercând să-şi amintească pe cine iubise ea 
cândva, cine era cel care îi oferise vreodată ceva? 
Dar ce? Ce i se oferise? Nu-şi mai amintea. 

Piatra o izbi în gâtul dat pe spate în încercarea 
de a bea din sticlă. Căzu pe burtă, iar vagabondul 
bărbos îi smulse sticla din mână. Luă o înghiţitură 
zdravănă, în timp ce ceilalţi loveau femeia care 
gemea, întinsă la pământ. Apoi Myer luă sticla şi 
bău cu lăcomie din lichidul tare, trecându-l mai 
departe doar atunci când arsura din gât îl făcu să 
se înece şi să stropească în jur. Bărbosul se legăna 
încoace şi încolo, uitându-se la corpul crispat al lui 
Mary. O cunoştea pe târfa asta, o văzuse mai 
devreme râzând de prietenii lui, şi de el atunci 
când încercase să-i facă o favoare. Ridică o 
cărămidă mare şi o izbi peste faţă cu putere. 

Înșfăcă sticla din mâna unui tip slab, care de 
abia intrase în posesia ei, şi bău. Stând cu toţii în 
cerc, la doar câţiva paşi de trupul nemişcat al lui 
Mary, terminară de băut whisky-ul, după care se 
întoarseră la alcoolul lor metilic. 


Mary Kelly era la un pas de moarte. Craniul îi 
fusese fracturat de cărămidă şi sângera abundent. 
Avea două coaste rupte şi o tăietură adâncă la gât. 
Zăcuse în noroi multă vreme, agonizând, şi, în 
scurt timp, avea să moară. Numai buzele i se 
mişcau în ceea ce părea a fi o rugăciune mută, 


mereu aceeaşi, şi degetele care încercau să 
numere la nesfârşit până la zece. 

Cei cinci tovarăşi ai ei dormeau ghemuiţi 
alături. 

Primul şobolan se apropie precaut de ea, 
mirosul de sânge învingând orice urmă de teamă, 
fără însă a-i ştirbi viclenia. Era mult mai mare şi 
mai închis la culoare decât ceilalţi şobolani care îl 
urmau. Se opri la câţiva paşi de Mary, ceilalţi 
îngrămădindu-se în urma lui, în timp ce el tremura 
de încordare. 

Dintr-odată, sări la rana deschisă de la gâtul ei, 
afundându-şi adânc incisivii uriaşi şi sugând 
sângele prin încordări violente ale corpului 
puternic. Mary încercă să se mişte, dar pierduse 
prea mult sânge şi era prea slăbită, iar şobolanul îi 
rodea acum corzile vocale. Corpul i se cutremură, 
când, deodată, o altă apariţie păroasă îşi îngropă 
capul pe jumătate în părul încâlcit, care-i 
acoperea rana din creştetul capului. Işi arcui 
spatele, în timp ce terminaţiile nervoase se 
încordau, şi căzu din nou pe burtă. Un alt şobolan 
o trăgea de ureche. Brusc, tot corpul îi fu acoperit 
de creaturi, care scoteau nişte sunete stridente, în 
vreme ce altele dădeau năvală din întuneric, 
mirosul de sânge fiind acum mult mai puternic 
decât înainte. Şi aşa luă sfârşit viaţa nefericită a 
lui Mary Kelly. Preoţii nu reuşiseră niciodată să-i 
salveze sufletul, dar, de fapt, nu pe acesta şi-l 
pierduse cu adevărat, ci mintea. 

Şobolanii i-au golit trupul de sânge şi i-au ros 
carnea până când din corpul ei n-au mai rămas 
decât oasele şi câteva bucăţi de piele. Nu a fost un 


proces de durată pentru că erau mulţi. Atât de 
mulţi, încât unii nici nu se săturaseră. Pofta lor de 
carne umană fusese doar stârnită şi voiau mai 
mult. Printre ei se aflau câţiva şobolani mai mari, 
care începură să înainteze spre cei cinci bărbaţi 
care dormeau în apropiere. 

Acum, în timp ce roiau printre cele cinci 
trupuri, nu mai erau deloc precauţi. Doi dintre 
bărbaţi nu mai aveau scăpare, căci li se 
smulseseră ochii din cap în timp ce dormeau. Se 
târau orbeşte în mijlocul măcelului, cu şobolanii 
agăţaţi de carnea lor sângerândă. 

Bărbosul se ridicase în picioare, aruncându-şi 
de pe faţă un corp care se zbătea odată cu o 
bucată din obraz. Dar, pe când se ridica, un 
şobolan mai mare se aruncă spre vintrele lui, 
retezându-i organele genitale cu o smucitură 
puternică a corpului. Vagabondul ţipă şi căzu în 
genunchi, apăsând cu mâinile între picioare 
pentru a opri şuvoiul de sânge, dar fu imediat 
atacat şi acoperit de un val de corpuri negre şi 
păroase. 

O altă formă zburlită îşi afundă capul în carnea 
de pe mâinile sale şi bărbosul se contorsionă, 
corpul său fragil tresărind din cauza suspinelor şi 
a plânsului. Şobolanii îi smulseră degetele şi 
săriră la ceafa şi la spatele lui expus. Stătea 
ghemuit, în timp ce şobolanii îl mâncau de viu. 


Myer fugea. Fugea mai repede decât o făcuse 
vreodată şi aproape că scăpase. Dar, în întuneric 
şi cuprins de panică, dădu peste o lespede de 


mormânt. Sări peste ea şi ateriză pe spate. Brusc, 
şobolanii năvăliră peste el, dinţii lor extrem de 
ascuţiţi sfâşiindu-i rapid corpul bătrân şi firav. 

Pe strada principală ce împrejmuia ruinele se 
adunaseră o mulţime de gură-cască. Auziseră 
ţipetele şi agitația, dar nimeni nu îndrăznea să 
intre în curtea întunecată a cimitirului. Nu se 
vedea nimic prin frunziş, dar ştiau ei cine îşi face 
veacul printre ruinele acelea, aşa că nu erau deloc 
nerăbdători să facă investigaţii. 

În cele din urmă îşi făcură apariţia doi poliţişti, 
urmaţi îndeaproape de o maşină de intervenţie. 
Un proiector puternic a fost îndreptat spre cimitir 
şi trei poliţişti cu lanterne au intrat. 

Se întoarseră după numai trei minute, albi ca 
ceara. Unul se duse la marginea drumului, unde 
vomită. 


CAPITOLUL 6 


Harris se trezi speriat şi întinse automat mâna 
după ceasul care suna ascuţit. Ţârâitul îl luă prin 
surprindere, speriindu-l de fiecare dată. In ultima 
vreme se obişnuise să se trezească cu doar câteva 
minute înainte ca alarma să pornească, aşteptând 
primul ţârâit exploziv, pe care îl oprea imediat cu 
o mişcare rapidă a mâinii, după care mai moţăia 
vreo douăzeci de minute. 

Dar, în această dimineaţă, alarma îl surprinsese 
cufundat într-un somn adânc. lIncercă să-şi 
amintească ce visase. Era ceva legat de nişte dinţi, 
nişte dinţi ascuţiţi, care sfâşiau... 

„La naiba!”, se gândi el. Erau șobolani. Mii de 
sobolani. Îşi aminti că era noapte şi că, uitându-se 
pe fereastră, văzuse în stradă mii de şobolani, 
care îl priveau, complet nemişcaţi în lumina lunii. 
Erau mii de ochi răutăcioşi. Apoi ţâşniseră înainte, 
făcând praf uşa de la intrare şi îngrămădindu-se 
pe scări. Slavă Domnului că sunase ceasul! 

Se întoarse pe o parte gemând şi o cuprinse cu 
braţul pe cea care dormea ghemuită lângă el. 

- 'Neaţa, Jude. 

Fata se ghemui şi mai tare, gemând încet. 

Harris îi atinse cu limba spatele gol, făcând-o 
să tresară de plăcere. Îşi strecură mâna printre 
braţele şi coapsele ei strânse, mângâind-o încet pe 
abdomenul fin. Ea se întoarse încet cu faţa la el, 
întinzându-şi mâinile şi picioarele în acelaşi timp. 

- Bună, spuse ea, sărutându-l. 

O trase mai aproape şi se lipiră unul de celălalt. 


- E târziu, spuse el. 

- Nu e chiar atât de târziu. 

- Ba da. Işi trecu degetele peste partea 
interioară a coapselor ei, tachinând-o. Nu ţi-a 
ajuns aseară? 

- Nu, răspunse ea, sărutându-l pe pleoape. 

- Mie cam da. Râzând, îndepărtă aşternuturile 
şi spuse: E momentul să te duci în bucătărie şi să 
pui oalele şi tigăile alea în funcţiune. 

- Porcule! 

O privi punându-şi halatul şi apoi ieşind din 
cameră. Rămase întins, gândindu-se la Judy, în 
timp ce în bucătărie uşile dulapului se deschideau 
şi se închideau, apa umplea ceainicul, iar muzica 
răsuna la Radio One. 

Locuiau împreună de vreo şase sau şapte luni şi 
se iubeau din ce în ce mai mult. Ea era creator de 
modă, şi încă unul destul de bun. Se cunoscuseră 
la o petrecere a unui prieten comun. În acea seară 
dormiseră împreună, dar ea nu acceptase să facă 
dragoste. Desigur că el încercase, dar ea îl 
respinsese cu blândeţe şi, spre marea lui 
surprindere, a doua zi se bucurase că fata 
reacţionase astfel. Câteva săptămâni mai târziu, 
când şi-au dat seama că erau îndrăgostiţi, a 
întrebat-o de ce îl lăsase să rămână cu ea în acea 
primă noapte, dar nu acceptase să fie a lui. Ea nu 
putuse să-i explice de ce, pentru că nici măcar ea 
nu înţelegea. Nu faptul că nu făcuseră dragoste, ci 
de ce anume acceptase să doarmă alături de el. 
Nu mai dormise cu nimeni până atunci şi, deşi 
fusese logodită timp de doi ani, nu făcuse dragoste 
niciodată, ci se mulţumise doar cu mângâieri. 


Doar că în acea noapte se simţise puţin 
„Mişcată”, şi într-un fel aproape că-i părea rău 
pentru el. La prima vedere, părea foarte sigur pe 
el şi încrezător, dar de fapt nu era decât un 
„băieţel neajutorat”. li zâmbise zicându-i că aceea 
era modalitatea lui de a atrage femeile, dar ea 
dăduse din cap răspunzând: 

- Da, aşa se pare. Dar toate astea ascund un 
suflet cu adevărat rătăcit. Harris, tu eşti un om cu 
multe feţe. 

Fusese impresionat. Era chiar flatat că cineva 
ar putea fi suficient de interesat de persoana lui 
ca să încerce să-l caracterizeze, aşa cum o făcuse 
ea. Continuase prin a-i explica de ce nu îl putea 
lăsa să plece în acea seară, pentru că voia să fie 
împreună, dar că nu putea ridica ultima barieră de 
apărare până ce nu avea să fie sigură de el. Şi de 
ea. 

Câteva luni mai târziu au închiriat un 
apartament în King's Cross şi s-au mutat 
împreună.  Discutaseră despre căsătorie şi 
hotărâseră că deocamdată nu era de actualitate. 
Urmau să locuiască împreună cel puţin un an şi să 
decidă după aceea. Fie o vor face, fie nu. 

Uneori, de obicei când era singur, se lăsa 
copleşit de vechea reticenţă şi îşi spunea: „Ai dat 
peste ceva nemaipomenit, fiule.” Dar când era cu 
Judy, când se plimbau, se ţineau de mână sau 
făceau dragoste, tandreţea alungă orice urmă de 
asprime din sufletul lui. 

Vocea lui Judy  răsună din bucătărie, 
întrerupându-i şirul gândurilor. 

- Micul dejun e aproape gata, leneşule. 


Sări din pat, îşi puse un halat vechi albastru şi 
se îndreptă spre baia din hol. Apoi se duse la uşa 
de la intrare ca să ia ziarul. La întoarcere, o sărută 
pe Judy pe gât, după care se aşeză la masa micuță. 

- Ce bine că m-ai chemat, altfel credeam că îmi 
va exploda vezica. 

Judy îi aduse şuncă şi roşii, şi se aşeză să-şi 
mănânce oul fiert tare. El nu suporta să mănânce 
ouă dimineaţa. 

Despături ziarul The Mirror ca să treacă în 
revistă titlurile articolelor. De obicei citea gazeta 
în autobuz, în drum spre şcoală - şi îi plăcea la 
nebunie să-l lase desfăcut în cancelarie, stârnind 
dezaprobarea colegilor, care considerau că orice 
alte cotidiene cu excepţia The Times şi The 
Guardian erau comicsuri -, dar arunca mereu o 
privire asupra titlurilor la micul dejun. 

- Iisuse, ia ascultă aici! murmură el cu gura 
plină de pâine. Şase vagabonzi mâncaţi de vii de 
şobolani. Aseară târziu, poliţia a fost chemată la 
un loc părăsit din Stepney, după ce trecătorii au 
auzit ţipete şi zgomotele unei lupte violente 
dinspre ruinele vechiului cimitir St. Anne. În urma 
investigaţiilor, poliţiştii au descoperit cadavrele a 
şase persoane, aparent ucise de şobolani, câteva 
rozătoare smulgând încă bucăţi din trupurile 
acelor nefericiţi. Zona a fost imediat izolată, iar 
poliţiştii, purtând echipamente de protecţie şi 
asistați de personal de la o companie de 
deratizare, au cercetat ruinele în căutarea vizuinii 
şobolanilor, dar nu au reuşit să dea de urma nici 
unuia dintre ei. Ceva mai devreme, în aceeaşi zi, 
Karen Blakely, o fetiţă de un an şi o lună, şi 


câinele ei au fost atacați şi ucişi de şobolani în 
propria casă. Mama fetiţei, Paula Blakely, este 
încă ţinută sub sedative în spital, şi se spune că 
este foarte grav bolnavă. Se va constitui o comisie 
de anchetă pentru a... 

Harris termină de citit articolul în linişte, iar 
Judy se apropie şi se aplecă peste umărul lui. 

- Este îngrozitor. Se cutremură şi se ghemui 
lângă el. Cum se poate întâmpla una ca asta în 
zilele noastre? 

- Ştiam eu că mai există câteva mahalale, dar 
nu credeam că încă mai sunt condiţii atât de 
proaste încât să permită înmulţirea unor astfel de 
creaturi. Scutură din cap nedumerit. Trebuie să fie 
vorba despre femeia pe care am văzut-o ieri la 
spital. Şi Keogh. Şi el a zis că a văzut doi şobolani 
imenşi. Se pare că nu a exagerat deloc. Ce naiba 
se întâmplă? 

Se  îmbrăcară şi  părăsiră apartamentul 
împreună. Cum trebuiau să se îndrepte în direcţii 
diferite, Harris spre East End, iar Judy spre 
marele centru comercial din West End, pentru 
care crea modele de îmbrăcăminte, se sărutară de 
rămas-bun în mijlocul străzii şi o apucară fiecare 
pe drumul lui. 

În autobuz, Harris analiză chestiunea 
referitoare la şobolani şi se întrebă dacă între cele 
trei incidente există vreo legătură. Era vorba de o 
pură coincidenţă, sau chiar aveau ceva în comun? 
Să fi fost aceiaşi şobolani, sau de mai multe 
grupuri? Hotări să-i pună lui Keogh mai multe 
întrebări, dar apoi îşi aminti că băiatul nu va veni 
la şcoală în acea zi. Ei, nu contează, e bine şi 


mâine. 

Dar se părea că pentru Keogh nu va mai exista 
un „mâine”. Când Harris ajunse la şcoală, fu 
chemat în biroul directorului unde i se spuse că 
băiatul avusese febră mare noaptea trecută şi 
fusese dus de urgenţă la spital, aflându-se acum în 
stare critică. Cei de la spital sunaseră şi 
întrebaseră dacă mai era cineva cu el în momentul 
când fusese muşcat de şobolani. Şi dacă 
profesorul care îl însoţise la spital cu o zi în urmă 
ar putea să treacă pe acolo. 

- Da, o să le dau elevilor o temă şi o să mă duc 
imediat, îi zise Harris domnului Norton, care 
părea foarte îngrijorat. 

- M-am ocupat eu de asta, răspunse directorul. 
Du-te acum. Au insistat că este foarte urgent. 
Încearcă să nu întârzii. 

Harris părăsi şcoala, îndreptându-se repede 
către spital. Când ajunse, începu să explice cine 
este, dar recepţionera îl aştepta deja şi îl duse de 
urgenţă într-un birou din capătul clădirii şi îi ceru 
să aştepte acolo. De abia se aşezase, când uşa se 
deschise şi trei bărbaţi dădură buzna în încăpere. 

- Dumneavoastră sunteţi profesorul băiatului? 
se interesă primul, ocolind biroul. Işi lăsă să cadă 
trupul pântecos pe un scaun cu o mişcare ostenită, 
ochii obosiţi abia zărindu-l pe Harris. Făcu un 
semn către ceilalţi doi bărbaţi, înainte ca Harris să 
poată răspunde. Doctorul Strackley - medicul 
dădu din cap - şi domnul Foskins de la Ministerul 
Sănătăţii. Foskins îi întinse mâna profesorului, 
care i-o strânse. lar numele meu este Tunstall şi 
sunt administratorul spitalului. Bărbatul de la 


birou termină prezentările, în timp ce răsfoia un 
teanc de hârtii. Privirea i se opri asupra uneia 
dintre ele, pe care începu să o studieze cu atenţie, 
întrebând în acelaşi timp: 

- Dumneavoastră cum vă numiţi? 

- Harris. Cum se simte Keogh? 

Tunstall ridică privirea de pe document. 

- N-aţi aflat? 

Lui Harris îi îngheţă inima la auzul tonului vocii 
administratorului. 

- Din păcate, a murit noaptea trecută. 

Harris dădu din cap fără să-i vină a crede. 

- Dar nu a trecut decât o zi de când a fost 
muşcat. 

- Da, domnule Harris. Stim asta. Doctorul 
înaintă şi se sprijini de birou, privindu-l atent pe 
profesorul năucit. De aceea v-am şi cerut să veniţi. 
Dumneavoastră l-aţi adus ieri pe băiat aici. Poate 
că ne puteţi spune cum şi unde a fost muşcat. 

- Dar o simplă muşcătură nu te poate ucide. Şi 
încă într-o singură zi. Harris dădu din cap, 
privindu-i pe cei trei bărbaţi şi ignorând 
întrebarea doctorului. 

Tunstall vorbi mai tare, punând hârtiile 
deoparte. 

- Pare imposibil, nu-i aşa? I se face deja o 
autopsie ca să se constate dacă Keogh suferea 
cumva de vreo altă maladie. Ne-am gândit că e 
posibil ca muşcătura să fi accelerat evoluţia unei 
afecţiuni nedepistate. Dar această teorie pare a fi 
fost infirmată, deşi mai facem unele analize. 
Vedeţi, ieri a mai fost adusă aici şi o femeie - 
poate că aţi citit despre asta în ziare; fiica ei a fost 


omorâtă de şobolani şi a fost atacată şi ea atunci 
când a încercat să o salveze. A murit acum două 
ore. 

- Asta înseamnă că oricine intră în contact cu 
şobolanii şi este muşcat de unul dintre ei... 

Foskins îl întrerupse, înainte ca Harris să poată 
termina ce avea de spus. 

- Da, domnule Harris. Odată ce este muşcată, o 
persoană nu mai are decât douăzeci şi patru de 
ore de trăit. De aceea este vital să aflăm cât se 
poate de multe despre aceşti şobolani. Fac parte, 
în mod evident, dintr-o specie necunoscută, sau 
cel puţin de noi, aici, în Anglia. Din câte am auzit, 
sunt extraordinar de mari... 

- Vrem să ştim tot ce v-a povestit băiatul despre 
incident, spuse Tunstall nerăbdător. 

- Desigur, aprobă Harris, dând din cap. Dar 
cum au murit? De ce au murit? Se uită pe rând la 
cei trei bărbaţi. In încăpere se lăsase o linişte 
apăsătoare. 

În cele din urmă, doctorul îşi drese glasul şi-l 
privi pe administrator. 

- Mi se pare corect să avem încredere în 
domnul Harris. Cred că ne putem baza pe 
discreţia lui şi presupun că ne-ar putea ajuta în 
caz că ar cunoaşte bine această zonă. 

- Aici m-am născut. Cunosc împrejurimile şi ştiu 
exact unde a văzut Keogh şobolanii. 

- Foarte bine, spuse Tunstall suspinând. Dar 
trebuie să înţelegeţi că nu puteţi spune nimănui 
nimic din cele ce veţi auzi în acest birou. Încă nu 
suntem siguri cu ce ne confruntăm şi, până vom 
afla, chestiunea trebuie tratată cu cea mai mare 


discreţie. Nu vrem ca oamenii să intre în panică 
din cauza unui incident izolat. 

- Cum ar fi cei şase vagabonzi mâncaţi de vii, 
exclamă Harris. 

- Da, da, domnule Harris, ştim că este 
înspăimântător, replică Foskins repede. Dar nu 
vrem ca populaţia să intre în panică, nu-i aşa? 
Adică primele care ar avea de suferit sunt 
docurile, nu? Dumnezeu ştie că docherii nu au 
nevoie de cine ştie ce scuză ca să nu se mai ducă 
la lucru, aşa că gândiţi-vă ce efecte ar avea o 
psihoză generalizată. Şi dacă alimentele ar fi 
lăsate să putrezească în depozite şi pe vapoare, 
atunci ce se va întâmpla? Tot portul ar fi infestat 
în numai câteva zile. Un cerc vicios, domnule 
Harris, un cerc vicios. 

Profesorul tăcu. 

- Uitaţi, probabil că vom depăşi această situaţie 
înainte să mai aibă loc vreun incident, spuse 
Tunstall, sprijinindu-se de birou şi arătând cu 
degetul spre Harris. Nu ne puteţi ajuta foarte 
mult, dar în caz că vreţi să participaţi la această 
acţiune, trebuie să păstraţi secretul. 

„Ce-o fi cauzat toate astea?”, se întrebă Harris. 
Era foarte îngrijorat. 

- Bine, spuse el, ridicând din umeri. Vreau doar 
să ştiu cum au murit Keogh şi femeia aceea. 

- Desigur, zâmbi doctorul Strackley, încercând 
să destindă atmosfera tensionată. Morţile au fost 
cauzate de o infecţie a sângelui, cauzată de 
muşcătura şobolanilor. Aceste rozătoare transmit 
de obicei maladia Weil - leptospiroză sau icter 
spirochetic. La noi în ţară, se înregistrează în 


medie zece sau unsprezece cazuri pe an, ceea ce 
înseamnă că incidenţa bolii este destul de mică. 
Bacteria care o declanşează, Leptospira ictero- 
haemorrhagiae, este purtată de şobolani şi 
transmisă oamenilor prin excremente, prin contact 
cutanat sau prin pătrunderea în tractul digestiv. 
Muncitorii de la canalizare sunt expuşi frecvent 
riscului de îmbolnăvire. Perioada de incubație 
variază între şapte şi treisprezece zile, iar 
simptomele sunt febră mare, dureri musculare, 
pierderea poftei de mâncare şi senzaţia de vomă. 
Starea febrilă durează câteva zile înainte de 
apariţia icterului, epuizând bolnavul. De obicei, 
temperatura scade în circa zece zile, dar pot 
interveni oricând recăderi. Boala se tratează de 
obicei cu penicilină sau cu alte antibiotice cu 
acţiune specifică, dar există şi un ser. Din păcate, 
maladia Weil este foarte rar diagnosticată la timp 
pentru ca acesta să poată fi folosit. Asta ştim 
despre această boală. Ceea ce este neobişnuit în 
legătură cu cele două cazuri de noaptea trecută 
este că întregul proces s-a derulat în numai 
douăzeci şi patru de ore. Făcu o pauză de efect. Şi 
mai este ceva. 

Se uită la Tunstall parcă pentru a-i cere 
permisiunea de a continua. Tunstall dădu din cap 
aprobator. 

- Febra se manifestă după cinci sau şase ore. 
Icterul se instalează imediat. Victima îşi pierde 
toate simţurile rapid, începând cu vederea. Corpul 
intră în stare de comă, uneori fiind zguduit de 
spasme violente. Apoi se întâmplă ceva oribil. 
Pielea, acum complet galbenă, devine foarte 


elastică şi se subţiază din ce în ce mai mult, pe 
măsură ce se întinde pe osatură. Se transformă 
într-un ţesut extrem de fin şi, în cele din urmă, 
începe să se rupă. Şi pe tot corpul apar găuri... 
Victima are parte de o moarte foarte dureroasă, 
durere pe care chiar şi cele mai puternice 
analgezice nu o pot atenua decât într-o foarte 
mică măsură. 

Cei trei bărbaţi tăcură, în timp ce Harris 
încerca să proceseze cele aflate. 

- Bietul Keogh, spuse el într-un final. 

- Da, şi Dumnezeu să-i ajute pe cei care sunt 
muşcaţi, spuse Tunstall, cu nervii întinşi la 
maximum. Şi acum, înainte să se mai producă 
vreun incident, i-am chemat pe cei de la Ratkill. 
Sunt o companie bună şi foarte discretă. In 
această dimineaţă investighează ruinele 
cimitirului şi locuinţa femeii şi, dacă ne puteţi 
spune unde anume a fost muşcat băiatul, îi vom 
ruga să caute şi în acea zonă. 

Harris le povesti despre vechiul canal, pe care 
Keogh îl folosea drept scurtătură. 

- Ce-ar fi să-i duc pe cei de la deratizare ca să 
le arăt exact locul? 

- Da, spuse Foskins, noi mergem acum la 
cimitir să vedem cum avansează treaba. Puteţi 
veni cu noi şi să mergeţi cu o parte din băieţii lor 
la canal. 

- Mai întâi va trebui să dau un telefon la şcoală. 

- Bine, dar să nu spuneţi nimănui nici o vorbă 
despre toate astea. Ziceţi-le doar că avem nevoie 
de dumneavoastră la spital pentru o declaraţie. Şi, 
când vă veţi întoarce la şcoală, v-am ruga să 


încercaţi să aflaţi dacă elevii au văzut şobolani de 
curând, şi dacă da, unde anume. De asemenea, 
dacă au fost muşcaţi de ceva de curând, absolut 
orice gen de muşcătură, atunci trebuie să se 
prezinte de urgenţă la spital. Am aprecia foarte 
mult dacă le-aţi putea spune asta fără să îi 
speriaţi. 

- E nevoie de mult mai mult pentru a speria 
gaşca mea, spuse Harris zâmbind. 


- Cred că pe aici s-a întâmplat, îi spuse Harris 
angajatului Ratkill care venise de la cimitirul unde 
avusese loc scena aceea haotică şi îngrozitoare. El 
şi exterminatorul de rozătoare, un om scund şi 
tăcut, a cărui faţă ascuţită, credea Harris, semăna 
foarte mult cu acea fiinţă pe care era plătit să o 
distrugă, se aflau acum în faţa unui zid înalt din 
cărămidă. 

- Canalul se află pe partea cealaltă, spuse 
Harris. Să coborâm puţin şi vom da peste parapet 
şi, în cazul în care nu s-a schimbat nimic, vom găsi 
nişte deschizături. 

În timp ce înaintau, bărbatul cel scund, pe 
nume Albert Ferris, lăsă deoparte orice urmă de 
reţinere şi precauţie datorată meseriei lui Harris 
şi începu să vorbească cu profesorul. 

- N-am mai văzut niciodată ceva asemănător 
imaginii de azi-dimineaţă. Fac meseria asta de 
cincisprezece ani, dar n-am mai văzut niciodată 
aşa ceva. Sânge şi fragmente de corpuri omeneşti 
împrăştiate peste tot. Îngrozitor. Dar nici urmă de 
şobolani. Nici măcar unul mort. Amărâţii ăia 


bătrâni nici măcar nu şi-au dat seama ce i-a 
atacat. Ascultă aici la mine, erau probabil prea 
absorbiți de chestia aia pe care o consumau, erau 
prea beţi. Şi cu toate astea, măcar unul dintre ei s- 
ar fi putut salva. Sau ar fi putut omori câţiva 
şobolani. Pur şi simplu mă depăşeşte situaţia, zise 
el scuturând din cap. 

- N-am auzit până acum ca şobolanii să atace şi 
să mănânce oameni, spuse Harris, ca să-l facă pe 
omul celălalt să vorbească în continuare. Era 
hotărât să afle cât mai multe despre cele 
întâmplate. Nu ştia de ce, dar teama pe care o 
simţea era mai mare decât oroarea provocată de 
şocanta tragedie. 

- De regulă nu o fac, răspunse Ferris. În orice 
caz, nu la noi în ţară. Vedeţi dumneavoastră, 
şobolanii sunt foarte, foarte precauţi. Se pot hrăni 
practic cu orice, şi cu siguranţă nu ar ataca doar 
de dragul cărnii. Cadavre, da. Cadavre ar mânca. 
Dar să atace un om ca să-l mănânce? Asta nu. 
Ceea ce ne-a nedumerit azi-dimineaţă au fost nişte 
excremente pe care le-am descoperit. Erau de 
două ori mai mari decât cele ale unor şobolani 
obişnuiţi. Le-am trimis la laborator pentru analize, 
dar în mod evident sugerează prezenţa unor 
şobolani foarte mari. Şi dacă în Londra a început 
să se formeze o colonie de şobolani mai mari decât 
cei obişnuiţi - şi ştiţi şi dumneavoastră cât de 
repede se înmulţesc -, ei bine, cred că vom avea 
ceva bătaie de cap. Şi dacă mai şi atacă oamenii... 
adăugă el clătinând din nou din cap. 

- Cât de repede se înmulţesc de fapt? zise 
profesorul. 


- Femela se poate reproduce de la cinci până la 
opt ori pe an şi poate naşte între patru şi 
doisprezece pui o dată. Apoi, după numai câteva 
ore, se pun din nou pe treabă. Nu mi-ar plăcea să-i 
văd mişunând pe aici, aşa mari cum sunt. 

Nici lui Harris nu i-ar fi plăcut. 

Ajunseră la parapet şi găsiră o deschizătură. 

- Uite, îi spuse Harris lui Ferris, ştii că nu 
căutăm decât urmele acestor creaturi - şi că de 
fapt nu vrem să prindem nici unul. 

- Nu-ţi face, griji, amice, n-am de gând să mă 
pun cu ei. 

Sigur că el şi bărbatul cel scund nu se aflau 
într-o misiune de război, Harris trecu primul prin 
deschizătură. Incepură să se deplaseze încet spre 
capătul zidului, cu ochii în patru la cea mai mică 
mişcare. 

Ferris îi văzu primul. Cerceta malul îndepărtat 
în căutarea vreunei găuri întunecoase, grămezi de 
excremente sau orice altceva de genul acesta, 
când privirea îi căzu pe trei obiecte care se 
deplasau în apa închisă la culoare. Pe fundalul 
apei murdare şi maronii a canalului, se puteau zări 
trei capete mici şi negre, care pluteau în direcţia 
opusă sensului în care se deplasau ei. 

- Priveşte, arătă el agitat. Sunt trei. 

Harris îşi îndreptă privirea spre locul indicat de 
Ferris. Văzu imediat cele trei forme negre, a căror 
formaţie perfect triunghiulară lăsa urme line în 
urma lor. 

- Bine, hai să-i urmărim. 

- Par să ştie foarte bine încotro se îndreaptă! i 
se adresă Harris exterminatorului de şobolani cel 


scund, care abia putea ţine pasul cu el. 

Dintr-odată, creaturile negre ţâşniră din apă şi 
urcară în fugă pe mal. Cei doi bărbaţi putură 
vedea în întregime corpurile lor pentru prima 
dată. 

- Iisuse, sunt imenşi! exclamă Harris. 

- N-am mai văzut niciodată unul atât de mare, 
spuse Ferris, rămânând cu gura  căscată. 
Deocamdată, ar trebui să stăm la distanţă căci nu 
cred c-ar trebui să-i înfuriem, nu-i aşa, colega? 

- Va trebui să încercăm să-i urmărim, răspunse 
Harris ferm. Ne-ar putea conduce la vizuina lor. 

În vreme ce vorbea, şobolanul din frunte se opri 
şi întoarse capul în direcţia lor. Ceilalţi doi se 
opriră şi făcură la fel. 

Harris n-avea să uite niciodată oroarea care l-a 
cuprins sub privirea ascuţită a celor trei perechi 
de ochi malefici. Îngheţase de frică, însă nu doar 
din cauza mărimii lor sau a repulsiei normale la 
vederea acestor rozătoare, ci pentru că nu o 
luaseră la fugă şi nici nu încercaseră să se 
ascundă. Nu dădeau nici un semn de panică. Erau 
doar trei corpuri împietrite, care îi fixau cu 
privirea lor răuvoitoare pe cei doi bărbaţi, de 
parcă se întrebau dacă să se îndrepte spre ei sau 
să-şi continue drumul. Harris ştia că, dacă acele 
creaturi vor schiţa cel mai mic gest de a se 
îndrepta spre el, nu va ezita să o ia la fugă cât îl 
vor ţine picioarele. Când exterminatorul de 
şobolani îl strânse de mână, ghici că şi Ferris se 
gândea la acelaşi lucru. 

Deodată însă, şobolanii se întoarseră şi 
dispărură printr-o spărtură din gardul de lemn 


care  despărţea acea parte a canalului de 
proprietatea publică. 

- Slavă Domnului, oftă Ferris din adâncul 
sufletului. Şi apoi, când îşi mai reveni puţin, 
întrebă: Ce e acolo? 

Harris se gândi o clipă, încercând să 
reconstituie peisajul din jur. 

- Este un loc uitat de lume - de aici se văd 
bălăriile - şi apoi mai este... Se scărpină pe obraz, 
încercând să-şi amintească. Oh, nu. Apartamente. 
În spatele acestor ruine se află blocuri de locuinţe. 
Din fericire, majoritatea copiilor vor fi la şcoală, 
deşi, la ora asta, unii se întorc pentru masa de 
seară. Cred că şobolanii se îndreaptă spre 
pubelele mari din jurul blocurilor. Trebuie să 
mergem într-acolo imediat, pentru orice 
eventualitate. 

Tocmai când era pe punctul de a o lua la fugă 
pe lângă gardul de fier ce mărginea canalul, ochii 
săi înregistrară o nouă mişcare în apă. De această 
dată, văzu un grup de arătări negre înaintând la 
suprafaţa apei din direcţia opusă primilor trei 
şobolani. Observă cel puţin şapte înainte de a o 
lua la goană în urma lui Ferris, care reacţionase 
imediat la vederea îngrozitoarei haite. 

În timp ce alerga, Harris întoarse privirea şi 
văzu corpurile acelea cu blană umedă ţâşnind prin 
aceeaşi gaură din gard, prin care intrase şi primul 
grup. 

Când cei doi bărbaţi şocaţi au ajuns din nou în 
stradă, Harris îl opri pe omul de la deratizare. 

- Fii atent, du-te la poliţie, îi spuse el, respirând 
cu dificultate. Spune-le să-i contacteze pe colegii 


tăi şi să vină imediat aici. Eu mă întorc la 
locuinţele acelea, iar tu vino după mine imediat ce 
dai telefon. Nu departe, în direcţia aceea, se află 
un pod peste canal, aşa că, pentru numele lui 
Dumnezeu, urmează-mă cât poţi de repede. Nu 
vreau să dau nas în nas cu adunătura aia de unul 
singur. 

- Colega, uite cum stă treaba, şobolanii sunt 
problema mea, îi răspunse Ferris pe un ton 
violent. Du-te tu la poliţie. Eu voi încerca să aflu 
încotro se îndreaptă şi când o voi face, voi şti cum 
să acţionez. Nu sunt eu chiar un erou, dare o 
chestie de bun-simţ, nu? 

Fără a mai aştepta vreun răspuns, bărbatul cel 
scund porni în ritm alert. 

„Cine are ceva de comentat?”, îşi zise Harris şi 
porni în căutarea unei cabine telefonice. 


Şobolanii se deplasau repede printre buruieni, 
iar între timp li se alăturaseră alte grupuri dintr-o 
specie ceva mai mică. Ajunseră la un alt gard de 
lemn care separa zona locuită de maidanul acela 
părăsit. Dădură năvală prin numeroasele găuri ce 
dădeau înspre ghenele de gunoi de la parterul 
fiecărui bloc de apartamente. Resturi de mâncare 
şi celelalte gunoaie aruncate de locatarii de la 
toate etajele prin toboganele rotunde erau ridicate 
de către cei de la salubritate în fiecare săptămână. 
Multe animale de casă erau înmormântate astfel 
când mureau fie din cauza unui accident, fie de 
bătrâneţe. Orice încăpea prin acele tobogane - 
coji de cartofi sau de ouă, mâncare alterată, hârtie 


- toate erau aruncate şi lăsate să putrezească şi să 
se amestece câte o săptămână înainte de a fi 
scoase şi cărate cu maşinile de mărunţit gunoiul. 
Intotdeauna, la sfârşitul săptămânii, mirosul 
devenea insuportabil, iar locatarii îşi avertizau 
copiii să stea departe de uşile putrezinde ale 
gropii de gunoi. 

Era prima dată când un şobolan vizitase zona la 
lumina zilei. Dar acestor animale le era prea 
teamă de oameni şi, de obicei, erau prea mulţi 
copii acolo care râdeau, ţipau, se băteau 
zgomotos, doar de dragul gălăgiei. Noaptea era 
aliatul lor. 

Dar acum deveniseră mai îndrăzneţi. Conduşi 
de şobolanii mai mari şi negri, o specie care 
apăruse brusc printre ei, care-şi domina şi-şi 
intimida adversarul, îşi găsiseră şi ei curajul. Sau, 
cel puţin, erau conduşi de o nouă forţă. 

Nevăzuţi până acum, se deplasau repede unul 
după altul de-a lungul clădirilor, până când 
ajungeau la ghena unde, cu multe nopţi înainte, 
făcuseră găuri în uşi, prin care să-şi strecoare 
trupurile mereu înfometate. Se strecurară repede 
şi intrară în găurile croite tot de ei de-a lungul 
vastului tobogan de gunoi, din care pătrunseră în 
uriaşa grămadă de resturi, unde începură să roadă 
şi să mănânce tot ce puteau mesteca. 

Şobolanii mai mari au fost primii care i-au 
simţit prezenţa. Cineva îşi aruncase la gunoi 
carnea pentru weekend. Poate că se stricase, 
poate că un soţ, sătul să tot fie pedepsit că nu s-a 
întors de la cârciumă la timp pentru masa de 
duminică, o aruncase într-un acces de furie. Dar 


era acolo, iar pofta de carne a şobolanilor 
crescuse acum în mod îngrijorător. 

Şobolanii mai mici încercară să ajungă la carne, 
dar fură ucişi pe loc şi apoi mâncaţi de cei mai 
mari. 

Trecând pe lângă ghenă, Ferris auzi sunetele 
stridente ale şobolanilor mai mici. Se opri şi 
ascultă cu atenţie, cu faţa ascuţită întoarsă într-o 
parte. Atunci îşi dădu seama de unde provin. Se 
deplasă încet, încercând să nu facă nici un 
zgomot, spre ceea ce păreau a fi nişte uşi solide. 
Mirosul de carne stricată îl făcu să se gândească 
la ce era mai rău. Zări găurile din partea de jos a 
uşilor şi se lăsă încet într-un genunchi ca să 
asculte din nou. De data aceasta era linişte. 
Precaut, îşi apropie faţa de una dintre găurile 
întunecoase mai mari şi încercă să distingă ceva în 
întuneric. Totul era nemişcat. Apoi se aşeză pe 
ambii genunchi, atingând aproape pământul cu 
urechea. 

Fără cel mai mic semn de avertizare, un 
şobolan imens sări la el, muşcându-l adânc de 
obraz. Ferris ţipă şi căzu pe spate, lovind cu 
sălbăticie creatura agăţată de faţa lui. Îndepărtă 
şobolanul, trăgând cu toată puterea şi făcându-şi o 
gaură imensă în obraz, dar nu putu ţine la distanţă 
corpul puternic care se zvârcolea şi care căzu din 
nou peste el. Ceilalţi şobolani năvăliseră prin 
găuri, atacându-l pe bărbatul cel scund, ale cărui 
ţipete începuseră să-i scoată la ferestre şi la uşi pe 
locatari. 

La vederea persoanei în salopetă albă prăbuşite 
la pământ, înconjurată şi acoperită de corpuri 


negre şi păroase, oamenilor nu le veni să-şi creadă 
ochilor. De îndată ce îşi dădură seama ce se 
întâmplă, unii trântiră uşile, şi chiar le baricadară, 
de parcă acele creaturi ciudate le-ar fi putut 
descuia. Alţii, în majoritate femei, soţii lor aflându- 
se la serviciu, ţipau sau leşinau. Câţiva, care 
aveau telefon, sunară la poliţie. Mulţi se priveau 
pur şi simplu, înmărmuriţi. O pensionară bătrână, 
o femeie robustă, dar activă, înaintă agitând o 
mătură deasupra capului. Lovi cu forţă corpurile 
de lângă ea, aceştia fiind şobolanii cei mai mici, de 
la marginea cercului format în jurul bărbatului. Pe 
măsură ce se împrăştiau, un şobolan mai mare îşi 
întrerupse festinul şi se întoarse spre ea cu o 
privire amenințătoare. 


Prima cabină telefonică pe care Harris o găsi 
fusese distrusă de vandali. Dându-şi seama că şi 
celelalte cabine din zonă ar fi putut fi în aceeaşi 
stare, hotări să nu mai piardă timpul şi să încerce 
la cel mai apropiat magazin sau la o cârciumă. 
Găsi o tutungerie şi îi ceru în grabă proprietarului 
permisiunea să telefoneze la poliţie. La început, 
vânzătorul fusese reticent, dar  prestanţa 
profesorului îl convinse că tânărul nu făcea glume 
proaste. 

După ce telefonă şi dădu adresa, Harris îi 
mulţumi vânzătorului şi părăsi în grabă magazinul. 
Ajunse repede în locul unde se despărţise de 
Ferris şi se îndreptă în direcţia în care o apucase 
omul de la deratizare. Iraversă podul de peste 
canal şi văzu locuinţele sociale întinzându-se 


înaintea lui. Auzi zarva cu câteva secunde înainte 
de a vedea îngrozitoarea scenă. Când se apropie şi 
dădu colţul, văzu o femeie în vârstă agitând 
furioasă o mătură în aer, în timp ce câţiva şobolani 
mari încercau să o doboare la pământ. Harris 
îngheţă, dar strigătele disperate îl făcură să-şi 
revină şi înaintă rapid spre ea, conştient fiind de 
boala mortală pe care o puteau transmite 
şobolanii prin muşcătura lor, ştiind însă că nu 
putea să stea pur şi simplu şi să se uite cum 
femeia era sfâşiată bucată cu bucată. 

Din fericire pentru Harris, un grup de 
muncitori de pe un şantier din apropiere auziseră 
tipetele şi, înarmaţi cu târnăcoape şi lopeţi sau 
orice altceva le căzuse în mâini, veneau în goană 
spre blocuri, speriind şobolanii. 

Din nou, şobolanul cel mare, care o remarcase 
pe bătrâna pensionară, ridică privirea şi îi studie 
pe furiş pe bărbaţii care se apropiau. Ceilalţi 
şobolani mai mari îşi opriră şi ei atacul frenetic. 

Dar asta nu îi opri pe muncitori. Avansau 
strigând şi fluturându-şi armele de toate felurile. 

Deodată, ca şi cum formau un singur trup, 
şobolanii se întoarseră şi fugiră toţi o dată, 
lăsându-şi colegii mai mici pradă atacului nemilos 
al oamenilor înfuriaţi. Harris se lipi de perete când 
văzu animalele fugind în direcţia lui. Se 
îngrămădeau pe lângă el, unul dintre ei călcându-l 
pe pantof, ceea ce-l făcu să se cutremure 
involuntar. Un altul se opri în faţa lui, îl privi calm 
o fracțiune de secundă, după care îşi continuă 
drumul. Harris aproape că se prăbuşi uşurat, după 
ce ultimul dintre acele animale îngrozitoare 


dispăru dincolo de gard. Doi bărbaţi păreau gata 
să sară peste gard pentru a-i urmări, dar Harris 
reuşi să-şi recapete vocea la timp pentru a-i opri. 

In timp ce aceştia se întorceau, profesorul reuşi 
să arunce o privire înspre carnajul pe care-l 
lăsaseră în urmă şobolanii. Ţinând încă mătura în 
mână, bătrâna zăcea pe pământ, pieptul ei săltând 
cu mişcări ascuţite şi neregulate. Abia atunci văzu 
Harris salopeta sfâşiată şi pătată de sânge a lui 
Ferris. De abia când a recunoscut uniforma cu 
logoul Ratkill aplicat pe piept îşi dădu seama că 
acela era exterminatorul de şobolani, deoarece 
corpul mutilat nu mai avea o faţă. 

- Chemaţi repede o salvare, îi spuse Harris 
încet unuia dintre muncitori, ştiind că pentru 
bătrână era prea târziu. 

- Este una pe drum deja, spuse unul dintre 
vecini, apropiindu-se. Ceilalţi începură să iasă 
încet din apartamente şi se apropiau nesiguri de 
corpurile căzute, aruncând priviri neliniştite spre 
gard. 

- Ce au fost ăia? întrebă cineva. 

- Şobolani, nu-i aşa? răspunse altcineva. 

- Cum, aşa de mari? întrebă din nou prima 
persoană. 

- Mari cât nişte câini. 

- Veniţi, să mergem după ei, mârâi muncitorul 
care fusese cât pe ce să sară gardul. Nu putem 
lăsa asemenea creaturi să bântuie pe aici. 

- Nu, spuse Harris. Nu le putea spune despre 
boala mortală pe care o răspândeau acei paraziți, 
dar trebuia să îi împiedice să se lupte cu ei. Poliţia 
este pe drum, la fel ca şi specialiştii de la Ratkill. 


Ar fi mai bine să-i lăsăm pe ei să se ocupe de 
şobolani. 

- Cât timp aşteptăm noi poliţia, nenorociţii ăia 
pot dispărea. Eu mă duc după ei chiar acum. Cine 
mai vine cu mine? _ 

Harris îl luă de braţ, trăgându-l lângă gard. În 
momentul în care acesta se întorcea nervos, două 
maşini de poliţie au pătruns zgomotos pe 
proprietate şi au oprit cu un scârţâit lângă grupul 
de oameni înspăimântați. 

Foskins cobori în grabă din a doua maşină şi se 
apropie cu paşi mari de Harris, cu privirea aţintită 
în permanenţă asupra celor două siluete prăbuşite 
la pământ. 

Când sosi camioneta de la Ratkill, îl trase pe 
profesor deoparte, astfel încât cei din jur să nu 
poată auzi conversaţia lor. 

- Ei bine, domnule Harris, ce s-a întâmplat? 

Profesorul îi povesti pe scurt cele întâmplate. [i 
părea foarte rău pentru micuțul Ferris, al cărui 
simţ al datoriei îi cauzase moartea prematură. 
Însuşi Harris ar fi putut zăcea acolo dacă Ferris 
nu ar fi insistat să urmărească el şobolanii. 

- Vom trimite o echipă să investigheze imediat, 
spuse Foskins. Vor trece dincolo de gard şi vor 
cobori pe canal. Vom trimite patrule de-a lungul 
canalului care vor izola zona. 

- Vedeţi, canalele astea au o lungime de câţiva 
kilometri. Cum aţi putea să le izolaţi? Harris era 
uşor iritat de vocea calmă şi autoritară a lui 
Foskins. Şi în orice caz, cum aveţi de gând să 
izolaţi toate canalele de scurgere care străbat 
această zonă? 


- Asta, domnule Harris, este problema noastră, 
răspunse Foskins. 


CAPITOLUL 7 


În acea după-amiază, Harris nu avea nici un 
chef să se mai ducă la şcoală. Se plimbă o vreme 
pe străzile pe care copilărise, colindând de-a 
lungul unor alei de mult uitate; o tutungerie de 
unde îşi cumpărase primul pachet de ţigări 
Domino; casa Lindei Crossley, o fată care, în 
adolescenţă, făcuse sex într-o seară cu el şi cu 
încă şase colegi în spatele clubului de tineret, de 
atunci rămânându-i porecla de „7-up”; şantierele 
pe care nu se construise încă nimic; pripoanele de 
care se legau caii în trecut şi care erau folosite în 
jocul de-a capra - căci acum nu prea mai există 
mulţi cai pe aici, dar când mai văzuse el oare 
copiii jucându-se de-a capra? În cele din urmă luă 
un autobuz şi se întoarse acasă. Îşi făcu un ceai şi 
se aşeză în singurul său fotoliu, încă deprimat în 
urma evenimentelor acelei  dimineţi. Keogh, 
femeia şi copilul ei, acei bieţi bătrâni nevoiaşi, 
Ferris şi bătrâna. Londra cea civilizată. Londra 
cea schimbătoare. Nenorocita şi murdara Londră! 

Cu toată modernitatea ei şi cu toate 
standardele ridicate de viaţă, încă mai putea da 
naştere acelor paraziți scârboşi, purtători de boli, 
de genul celor pe care i-a văzut astăzi. Şi cât de 
mari erau! Ce anume cauzase această mutație? Şi 
ce inteligenţă! De două ori astăzi, unul dintre acei 
şobolani mari şi negri stătuse şi se holbase la el 
(fusese oare acelaşi de fiecare dată? lisuse!). Nici 
nu se ferise, nici nu se pregătise să-l atace, ci doar 
îl privise, părând că-l examinează cu o privire de 


nepătruns. 

Câţi oameni vor mai omori înainte de a fi 
exterminați? Şi de unde veniseră? Ce anume îi 
făcuse mult mai inteligenţi decât rudele lor mai 
mici? Dar la urma urmei, de ce trebuia el să-şi 
facă atâtea griji? Era problema amărâtelor de 
autorităţi. Dar ce anume îl dezgusta mai mult? 
Şobolanii sau faptul că aşa ceva nu se putea 
întâmpla decât în partea de est a Londrei? Nu în 
Hampstead sau în Kensington, ci în Poplar. Să fie 
vorba despre vechile prejudecăţi împotriva clasei 
de mijloc şi cea superioară, consiliul care i-a luat 
pe cei din clasa muncitoare din mahalaua lor, 
instalându-i în blocuri înalte de beton, spunându- 
le că nu le va fi niciodată mai bine în altă parte, 
dar nedându-şi seama nici o secundă că cele 
patruzeci de locuinţe dintr-un bloc au devenit 
patruzeci de celule, comunicarea între «i 
rezumându-se la simpla conversaţie din lift. 
Aceasta să fi fost de fapt cauza iritării sale? Sau 
poate faptul că tocmai astfel de consilii sociale ar 
putea permite existenţa mizeriei, care dă naştere 
la paraziți de genul şobolanilor negri. Işi aminti 
furia pe care o simţise atunci când un apartament 
ultramodern se prăbuşise şi, ca prin miracol, nu 
muriseră decât nouă persoane. Indignarea lui nu 
era îndreptată numai înspre arhitecţii care 
făcuseră proiectul construcţiei, ci şi înspre 
primăria care îl aprobase. Îşi aminti de zvonurile 
care  urmaseră, printre care unul despre 
pirotehnistul ce ţinuse în casă explozibil cu 
fulmicoton, care explodase distrugând una dintre 
plăcile de beton, ceea ce a dus la prăbuşirea 


zidurilor unul după unul, ca un pachet de cărţi de 
joc. Apoi se produsese o scurgere de gaze, care se 
dovedise a fi fost de fapt cauza incidentului. Dar 
construcţia în sine a transformat un accident 
minor într-un dezastru de proporţii. Genul acela 
de construcţie fusese mai ieftin de realizat - o 
modalitate mai ieftină de a îngrămădi treizeci sau 
patruzeci de familii într-un spaţiu cât mai mic cu 
putinţă. Tocmai această  incompetenţă a 
„autorităţilor” îl înfuria pe Harris. 

Apoi zâmbi în sinea lui. În adâncul sufletului 
rămăsese un student, un rebel împotriva puterii. 
Ca profesor, se afla sub controlul direct al unui 
organism guvernamental şi „comisiile” de decizie 
îl exasperau adesea, dar era conştient că, printre 
membrii acelei comisii se aflau şi oameni deschişi, 
cărora le păsa cu adevărat şi care luptau din greu 
ca să ia deciziile corecte. De exemplu, auzise 
multe poveşti despre diverşi indivizi care 
luptaseră, cu toată împotrivirea guvernului, 
pentru a oferi lapte gratuit copiilor. Sau despre 
femei şi bărbaţi, inclusiv profesori, care, deşi bine 
pregătiţi, îşi pierduseră slujbele din cauza 
nesupunerii. 

Nu avea nici un sens să se pună cu autorităţile, 
deoarece ştia foarte bine că indiferenţă există la 
toate nivelurile. Omul de la gaze, care neglijase 
reparația conductei sparte. Mecanicul care nu 
strânsese destul de bine şurubul. Şoferul care 
condusese nebuneşte în ceaţă. Lăptarul care 
lăsase o sticlă de jumătate în locul uneia de un 
litru. Totul era o chestiune de gravitate. Oare nu 
la asta se referea păcatul originar? Purtăm cu toţii 


o parte de vină. Adormi. 

La şase şi un sfert, îl treziră trântitul uşii de la 
intrare şi nişte paşi care alergau pe scări. 

- Bună, Jude, spuse el când ea intră agitată, 
roşie la faţă şi abia respirând. 

- Bună, leneşule, răspunse ea, sărutându-l pe 
nas. Ai citit ziarul? Despături un exemplar din 
Standard şi îi arătă titlurile, care prezentau 
cazurile altor persoane ucise de şobolani. 

- Da, ştiu, am fost acolo. li povesti 
evenimentele zilei, cu o voce puternică şi lipsită de 
emoție. 

- Vai, iubitule, este îngrozitor. Bieţii oameni! Şi 
tu... Trebuie să-ţi fi fost foarte greu. Il atinse pe 
obraz, conştientă că în spatele mâniei lui se 
ascundeau sentimente mult mai profunde. 

- M-am săturat de toate astea, Judy. Cum mor 
oamenii aşa, fără sens, în zilele noastre, în această 
epocă. Este o nebunie. 

- E în regulă, dragul meu. Se va sfârşi în 
curând. Nu mai este ca pe vremuri, când astfel de 
lucruri scăpau de sub control. 

- Nu asta era ideea. Aşa ceva nu ar fi trebuit să 
se întâmple deloc. 

Dintr-odată, Harris se relaxă, modalitatea lui de 
protecţie naturală atunci când evenimentele 
deveneau insuportabile. Când ajungea să-şi dea 
seama că nu putea face nimic în legătură cu o 
situaţie, renunţa să se mai gândească. 

li zâmbi lui Judy şi-i spuse: 

- Hai să plecăm undeva în weekendul ăsta! Hai 
să-i facem o vizită bătrânei tale mătuşi din Walton. 
Aerul proaspăt o să ne facă bine la amândoi. 


- Bine, spuse Judy, încercuindu-i gâtul cu 
braţele şi strângându-l puternic. 
- Ce avem la cină? 


În ceea ce priveşte povestea cu şobolanii, restul 
săptămânii se scurse în linişte. Avuseseră loc un 
protest public şi obişnuitele campanii ale presei 
pentru curățarea Londrei. De asemenea, 
politicienii şi consilierii au participat la dezbateri 
aprinse la televiziune, iar prim-ministrul însuşi a 
făcut o declaraţie. Au fost închise zone mari din 
docuri, unde au fost trimişi oameni de la 
deratizare. Docherii au intrat în grevă timp de 
două zile, până când au fost convinşi că nu mai 
rămăsese nici urmă de şobolan. Poliţia şi armata 
au verificat canalele care duceau spre docuri, dar 
nu au descoperit decât obişnuitele rozătoare, şi 
nici din acestea prea multe. Se primeau, în mod 
regulat, plângeri cu privire la apariţia unor 
şobolani mari şi negri, dar de obicei, în urma 
investigaţiilor, se dovedea a fi vorba fie de un 
câine, fie de o pisică. In cazul în care trebuiau să 
străbată vreo străduţă mai obscură, copiii erau 
duşi şi luaţi de la şcoală de părinţi. Locurile virane 
şi cele de joacă au devenit neobișnuit de liniştite. 
Magazinele cu animale de casă au înregistrat 
profituri fabuloase din vânzarea de câini şi pisici. 
Experții au pus otravă, dar majoritatea victimelor 
au fost şoareci sau şobolani obişnuiţi. 

Nu a fost găsit nici unul dintre şobolanii aceia 
mari şi negri. 

Foarte curând, oamenii au început să-şi piardă 


interesul, în vreme ce alt gen de ştiri au devenit 
cap de afiş. Poveşti cu violuri, jafuri, incendieri 
premeditate din motive politice sau nu erau acum 
pe buzele tuturor. Deşi căutările continuau, deşi 
se punea otravă pentru şobolani, totuşi nu se 
găsea nimic, nu se mai înregistrase nici o victimă, 
iar problema era considerată ca şi rezolvată. 
Foskins continua să fie îngrijorat, şi făcea tot ce 
putea ca să se asigure că cei din departamentul 
său duc lucrurile la bun sfârşit, prin aceasta 
înțelegând nimicirea acestor paraziți, care puteau 
afecta persoanele şi proprietăţile. Totuşi, în 
curând a devenit evident faptul că va fi practic o 
sarcină imposibilă dacă guvernul nu va da nici o 
mână de ajutor, dar, în loc de asta, pe măsură ce 
protestele s-au mai domolit, resursele financiare 
acordate de minister au început şi ele să se 
micşoreze. 


CAPITOLUL 8 


Vineri seară, Harris şi Judy se duseră la Walton 
cu vechiul şi uzatul lor automobil marca Hillman 
Minx. Mătuşa lui Judy se agită mult de venirea lor 
şi dovedi că nu era chiar atât de săracă cu duhul 
cum o crezuse Harris, punându-le la dispoziţie o 
cameră cu pat dublu, demodată, dar confortabilă. 
Îi lăsă singuri ca să-şi despacheteze lucrurile, 
zâmbindu-şi prosteşte. 

- Măi, măi, măi, bătrâna mătuşă Hazel, spuse 
Harris surâzând, în timp ce Judy se aruncă pe 
plapuma veche, strigând de încântare. 

- A fost întotdeauna mătuşa mea preferată, 
chicoti ea, în timp ce Harris se întindea lângă ea. 

Îl lovi uşor peste mâinile care îşi începuseră 
deja explorarea. 

- Hai să despachetăm şi să coborâm înainte ca 
lipsa companiei s-o facă să-i pară rău că ne-a 
oferit o singură cameră. 

Când ajunseră la parter, mătuşa lui Judy 
desfăcuse deja o sticlă de vin de Xeres. Le turnă în 
pahare şi îi invită să ia loc pe o canapea moale cu 
imprimeuri florale, aşezându-se şi ea într-un 
fotoliu, în faţa lor. Harris se simţea din ce în ce 
mai relaxat, în timp ce femeia sporovăia, punându- 
le întrebări despre slujba lor şi bârfindu-şi vecinii. 

El o cuprinse pe Judy pe după umeri, iar ea îl 
apucă de vârful degetelor. Râdea la auzul celor 
mai stupide subiecte de conversaţie pe care le 
alegea mătuşa Hazel, lăsându-se copleşit de 
farmecul şi lumea închisă a vieţii de la ţară. Se 


trezi că este interesat de vânzarea de lucruri la 
mâna a doua pe care o organiza vicarul, de 
amantul vecinei, de campionatul de măgari de 
săptămâna trecută. Se trezi râzând, dar nu de 
mătuşa în vârstă, ci împreună cu ea, invidiind-o 
pentru viaţa lipsită de complicaţii pe care o ducea. 

La zece şi jumătate ea sugeră cuplului să facă o 
plimbare înainte de culcare, căci mişcarea face 
bine la somn. Se plimbară la braţ prin satul 
liniştit, simțindu-se amândoi învăluiţi de pace. 

- Să respirăm adânc, spuse Harris, trăgând 
puternic aer în piept. 

Inspirară amândoi profund de câteva ori, cu 
feţele îndreptate spre miile de stele de pe cer şi, 
în cele din urmă, propriile eforturi exagerate îi 
făcură să izbucnească în râs. Işi continuară 
plimbarea, în vreme ce tăcerea din jur îi liniştea şi 
mai mult. 

- Poate aş reuşi să obţin un post la o şcoală din 
afara Londrei, spuse Harris meditativ. Poate într- 
un sat ca acesta. Sau poate aş reuşi să deschid un 
oficiu poştal. Ce părere ai? 

Judy îi zâmbi, ştiind cât de mult îi plăcea lui să 
viseze. Era orăşean, deşi îi spusese adesea cât de 
mult ura acest lucru. 

- Bine. Atunci eu voi deschide un mic magazin 
de îmbrăcăminte, din ăla cu articole din tweed şi 
din lână. Dar nu ştiu ce-ar zice vicarul despre 
faptul că locuim împreună. Probabil m-ar 
considera o desfrânată. 

- Atunci ar trebui să-i facem pe plac şi să ne 
căsătorim. 

Se opriră şi Judy se întoarse spre el. 


- Mai fă tu oferte din astea, domnule Harris, şi 
o să te fac eu să te ţii de ele. 

Când se întoarseră acasă, mătuşa Hazel îi 
aştepta cu pâine prăjită şi ciocolată caldă. Bătrâna 
se agita de colo-colo, îmbrăcată într-o rochie 
lungă, mai sporovăi puţin despre diversele lucruri 
care-i treceau prin cap, după care le ură noapte 
bună şi dispăru la etaj. 

- Este minunată, spuse Harris, zâmbind şi 
sorbind din ciocolată. M-ar înnebuni de-a dreptul, 
dar este minunată. 

Intr-un târziu, când au urcat la etaj, au găsit în 
pat o sticlă cu apă fierbinte, iar în şemineu ardea 
focul. Trecuse multă vreme de când nu mai 
fuseseră alintaţi astfel, şi era plăcut că acum li se 
întâmpla din nou şi că erau împreună. 

Se sui în pat lângă Judy şi îi trase corpul cald 
lângă el. 

- Aş vrea să putem sta mai mult. O să-mi pară 
tare rău când o să mă întorc. 

- Hai să ne bucurăm de ce avem acum, dragul 
meu. Avem la dispoziţie un weekend întreg. 

Degetele sensibile ale lui Judy alunecară uşor 
pe spatele lui, dându-i fiori. Ajunseră până pe 
coapse, după care o luară înapoi. 

- Judy, Judy, Judy, se auzi o voce ca a lui Gary 
Grant. Ce-o să zică vicarul? 


A doua zi de dimineaţă au fost treziţi de un 
ciocănit uşor în uşă. Mătuşa Hazel intră, aducând 
o tavă cu ceai şi biscuiţi, împreună cu ziarul de 
dimineaţă pentru Harris. li mulţumiră, încercând 


să se acopere cu aşternuturile, în timp ce ea 
umbla de colo până colo prin cameră, trăgând 
draperiile şi recuperând sticla cu apă abandonată 
de cei doi. În timp ce cotrobăia, făcând comentarii 
neobosite despre vreme, despre vecini şi despre 
stratul de varză al doamnei Green, Judy începu să- 
l ciupească pe Harris de fundul gol pe sub pătură. 
Abţinându-se cu greu să nu strige, el o apucă de 
încheietură şi se aşeză pe mâna ei. Apoi începu s-o 
tragă de micul smoc de păr dintre coapse. 

Când Judy nu se mai putuse abţine să nu strige, 
îi explică mătuşii sale surprinse, printre hohote de 
râs, că i se pusese un cârcel la picior. Mătuşa 
Hazel băgă mâna pe sub aşternuturi, o apucă pe 
Judy de picior şi începu să i-l maseze cu putere. 
De data aceasta, Harris râdea şi trebui să se 
ascundă în spatele ziarului care foşnea la fiecare 
hohot de râs. 

La ora zece se îmbrăcară şi coborâră la micul 
dejun. Mătugşa îi întrebă cum aveau de gând să-şi 
petreacă restul zilei, sugerându-le că ar putea să 
participe la târgul de obiecte de mâna a doua al 
vicarului. Se scuzară, spunând că voiau să facă o 
plimbare până în Stratford cu maşina, unde 
probabil că vor rămâne până după prânz. După ce 
le-a spus să fie atenţi cum conduc, îşi puse pe cap 
o pălărie elegantă de paie, îşi luă coşul de 
cumpărături şi plecă făcându-le cu mâna şi 
întorcându-se din poartă ca să le facă încă o dată 
semn. Spălară vasele şi, în timp ce Judy făcea 
patul, Harris curăţă grătarul căminului de la 
parter şi făcu din nou focul. Deşi nu-şi imagina de 
ce bătrâna dorea să facă focul pe o vreme ca 


aceea, trebui să recunoască faptul că seara acesta 
crea o atmosferă foarte primitoare. 

În cele din urmă se urcară în maşină şi porniră 
spre Stratford, cântând cât îi ţineau plămânii, în 
vreme ce maşina avansa de-a lungul drumurilor de 
ţară. 

De cum se confruntă cu dificultatea de a găsi 
un loc de parcare, Harris începu să regrete că 
veniseră în vizită în vechiul Stratford. Era ticsit de 
lume, maşini şi autobuze. Nu mai fusese niciodată 
acolo şi se aşteptase să găsească nişte case 
demodate, vechi şi umbrite de stejari, aşezate de-a 
lungul unor străduţe pietruite. Iritat de naivitatea 
sa, pentru că nu-şi dăduse seama că într-o 
asemenea atracţie turistică trebuie să existe şi un 
aspect comercial, găsi, până la urmă, un loc de 
parcare pe o străduţă lăturalnică. Indreptându-se 
spre Royal Shakespeare Theatre, văzu că, de fapt, 
multe dintre străzi îşi păstraseră farmecul 
străvechi, dar erau pline de lume şi de o 
multitudine de accente care distrugeau orice urmă 
de atmosferă pitorească. Şi, cu cât se apropiau 
mai mult de teatru, cu atât străzile deveneau mai 
gălăgioase. 

Un bărbat slab, palid şi cu umeri rotunzi, care 
purta o cămaşă largă cu mâneci scurte şi 
descheiată la gât, în timp ce aparatul foto îi atârna 
pe pieptul plat, spuse: 

- Vii odată, Ilda? 

Din uşa unui magazin veni răspunsul slab al 
unei femei durdulii, cu ochelari, care ţinea strâns 
o duzină de vederi cu Stratford-on-Avon: 

- Stai aşa, stai aşa! 


Un american sadea, tuns scurt, cu jachetă în 
carouri şi cu nelipsitul aparat foto spunea: 

- Uită-te la asta, Immogene. Repede, să-ţi fac o 
poză. 

Pozând, plină de ea, în faţa unui magazin cu 
acoperiş din paie, aflat în umbra unui stejar, 
mâncând o îngheţată, şi cu ochii larg deschişi în 
spatele unor ochelari albaştri în formă de fluture, 
Immegene spuse: 

- Grăbeşte-te, Mervin. Mă simt tare 
caraghioasă. 

Ajunseră la teatru, a cărui clădire deprimantă 
era închisă. 

- Hai să ne plimbăm cu barca pe râu, sugeră 
Judy, simțind dezamăgirea care-l cuprinsese pe 
Harris. 

Dar până şi râul gemea de plute, canoe şi bărci. 

- Hai să bem ceva, spuse Harris, îndreptându- 
se spre cea mai apropiată cârciumă, trecând prin 
dreptul ferestrelor prin care se zăreau mulţimi de 
oameni devorându-şi hamburgerii, cârnaţii, ouăle 
şi cartofii prăjiţi. Intrară într-un bar întunecat, 
construit din lemn şi cu podele de piatră. 
Barmaniţele purtau costume de epocă şi zâmbeau 
vesele în timp ce încercau să facă faţă 
aglomerației. Aşa mai merge, îşi spuse el, 
comandând o halbă de bere, un vin roşu şi nişte 
sandviciuri cu şuncă şi roşii. li duse vinul lui Judy, 
care stătea pe o băncuţă la o masă rotundă din 
lemn de stejar, după care se întoarse după bere. 
Aşezându-se lângă Judy, o strânse de mână ca să-i 
arate că starea lui nu avea nimic de a face cu ea. 

- Nu-i aşa de rău, nu? Se întoarse să studieze o 


bârnă groasă, pătrată, care pornea din podea şi 
susţinea tavanul scund. Se întinse ca să atingă cu 
degetele fibrele puternice. 

Era din plastic. 

- Ce rahat! 

Când au părăsit cârciuma, începuse să 
burniţeze. Deşi de abia picura, lumea se 
îngrămădise în pragul uşilor. Pelerine de ploaie 
acopereau umerii şi capetele trecătorilor. Harris şi 
Judy se izbeau de mulţimea care fugea în căutarea 
unui adăpost. 

- Hai să mergem, Judy, spuse Harris, apucând-o 
strâns de braţ şi conducând-o până în stradă. 

Ajunseseră repede la maşină, luptându-se 
amândoi cu senzaţia de claustrofobie. În maşină, 
îşi traseră răsuflarea. Harris fumase o ţigară pe 
jumătate când a ieşit soarele şi ploaia s-a oprit. 
Oamenii au ieşit din adăposturi râzând şi 
strigându-se unii pe alţii. Pe cealaltă parte a 
străzii se opri un autobuz, din care cobori un grup 
de turişti, întinzându-se şi căscând cu toţii, 
pornind apoi în căutarea unor toalete. 

- Uită-te la femeile alea, spuse profesorul uimit. 
Arată toate la fel. Sunt grase şi poartă toate 
ochelari. Nu pot să cred! 

Judy izbucni în râs. Avea dreptate. Chiar 
semănau. Dintr-odată, Harris începu să se simtă 
mai bine. Cel puţin acum înţelegea şi el comicul 
situaţiei de a-şi fi văzut destrămată iluzia despre 
locul de naştere al lui Shakespeare. Porni maşina 
şi părăsi oraşul aglomerat, îndreptându-se spre 
zona rurală. 

Se simţi extrem de uşurat atunci când au 


părăsit oraşul. Putea în sfârşit să respire şi el. 
Simţise un sentiment de repulsie faţă de oameni, 
nu ca indivizi, ci ca masă. Părea destul de ciudat, 
dar fusese foarte aproape de sentimentul de 
repulsie pe care îl încercase faţă de şobolani. De 
parcă ar fi reprezentat o ameninţare. 

- Judy, sper că nu încep s-o iau razna, nu? 

- Nu, dragule. Doar că ai intrat în contact cu 
prea mulţi oameni la locul nepotrivit şi într-un 
moment nepotrivit. Ideea fusese să venim aici ca 
să scăpăm de toate astea şi, dimpotrivă, am 
nimerit exact în mijlocul aglomerației. 

Cu cât străzile deveneau mai tăcute, cu atât se 
simţea mai eliberat. In faţa lor zăriră un deal înalt, 
şerpuitor, al cărui vârf era acoperit de copaci, şi la 
poalele căruia se aflau nişte câmpuri cultivate, ale 
căror nuanţe variau de la cel mai aprins galben 
până la verdele cel mai intens. Pe pantele cele mai 
sălbatice din mijloc păşteau oi. 

- 'Ţi-ar plăcea să urcăm? întrebă Judy. 

- Bine. 

Trase maşina într-un loc plin de verdeață şi 
încuie portierele. Săriră peste un gard şi, în timp 
ce mergeau pe la marginea câmpului, Judy îi 
explică diferenţa dintre grâu, porumb şi orz, 
Harris amuzându-se de ignoranţa lui. 

Urmăriţi de oi în timp ce escaladau o poartă, 
urcau dealul ce devenea tot mai abrupt. Când se 
apropiau de vârf, oboseala începu să-şi spună 
cuvântul şi, râzând, începură să se agaţe unul de 
celălalt, din când în când trăgându-se în jos. Într- 
un final, ajunseră la un pâlc de copaci şi 
descoperiră o potecă care şerpuia printre aceştia 


înspre vârf. Aici se afla un platou cu alte câmpuri, 
care se întindeau spre pantele descendente şi care 
se sfârşeau şi ele la marginea unei păduri 
umbroase. 

Întinşi pe spate pe panta acoperită cu iarbă, se 
odihniră vorbind despre dealurile care îi 
înconjurau, despre casele şi despre liniile micuţe 
ce reprezentau nişte drumuri. O briză uşoară adia, 
aerul fiind altfel destul de cald. 

- E mai bine acum? întrebă Judy. 

- Da. 

- Să respirăm adânc. 

Se întinse după ea. N 

- E atâta linişte. Nici urmă de oameni. Intr-un 
fel, asta pune totul într-o altă lumină. 

O oaie rătăcită de turmă trecu în grabă pe 
lângă ei. Se întoarse înspre ei behăind, după care 
o luă la fugă. 

- Şi tu? strigă Harris. 

Se întoarse la Judy şi o sărută, întâi încet şi 
delicat, de abia atingându-i buzele, apoi apăsat şi 
insistent. Mâna lui se îndreptă către sânul ei mic 
şi rotund de sub pulover. 

- Harris, ar putea veni cineva, îl avertiză ea. 

- Aici sus? spuse el râzând. Cred că glumeşti. 
Cine ar fi atât de fraier încât să urce până aici? 

Îi desfăcu fermoarul de la pantaloni. Ea îl 
sărută pe faţă, pe gât, dragostea faţă de el 
aţâţându-i dorinţa, frecându-şi corpul de al lui cu o 
mişcare ritmică. El îi trase în jos pantalonii, corpul 
ei ridicându-se ca să-l ajute, apoi degetele îi 
alunecară uşor peste coapsele ei fine. Se aplecă să 
le sărute, limba lui lăsând urme umede. Mâna 


începu să maseze materialul fin al chiloţilor, 
ajungând apoi între coapsele ei. 

Ea gemu de plăcere şi se întinse spre el, 
desfăcându-i hainele şi eliberându-l. Mâna lui se 
strecură încet printre chiloţeii ei fini şi pielea 
delicată, descoperindu-i părul mătăsos, 
coborându-i apoi între coapse, unde îşi simţi 
degetele umezindu-se. li trase chiloţeii în jos de-a 
lungul picioarelor lungi şi îi puse deoparte, lângă 
pantalonii pe care îi scosese deja. Stătea întins pe 
jumătate, savurând priveliştea pe care o ofereau 
coapsele ei goale în iarba verde şi deasă. 

Il trase lângă ea. 

- Iubitule, şopti ea, o să ne vadă cineva. 

- Nu, aici nu. Nu ne poate vedea nimeni aici 
sus. 

Se mişcă în ea foarte, foarte încet. Apoi se 
agăţară unul de celălalt, în timp ce ea îşi ţinea 
picioarele uşor îndoite şi tălpile lipite de pământ. 
Se mişca în ea înainte şi înapoi, amândoi cuprinşi 
de aceeaşi pasiune dintotdeauna. Se împingea 
spre el, pierzându-se amândoi în dulceaţa 
dragostei fizice. 

Dar, pe măsură ce mişcările lor deveneau mai 
frenetice, degetele şi genunchii lui începură să 
alunece pe panta acoperită cu iarbă. Se aplecă 
înainte, apucându-se de smocurile de iarbă ca să 
se ridice. Dar de fiecare dată când o luau de la 
capăt, începea să alunece, reuşind s-o piardă. Şi 
spre deosebire de ea, nu era deloc amuzat. 

-Va trebui să ne întoarcem, spuse el, 
chinuindu-se s-o penetreze din nou. Se mişcau 
centimetru cu centimetru, în sensul invers al 


acelor de ceasornic, încercând cu disperare să 
rămână împreunaţi, râzând amândoi de 
spectacolul ridicol pe care probabil că îl ofereau. 

- Simt cum mi se urcă sângele la cap, spuse ea 
râzând. 

- Să nu-ţi spun unde mi se urcă mie, gemu el, 
încercând din răsputeri să nu cadă peste ea. Se 
ţinea de iarbă, împingându-se în sus, braţele 
încordându-i-se din ce în ce mai tare, pe măsură 
ce corpurile lor se mişcau spre punctul final. Se 
zvârcoli de câteva ori sub el înainte de a-l 
îndepărta şi de a se rostogoli pe panta dealului. 
Ajunseră la final, Harris aproape cu uşurare, şi, 
încă împreunaţi, se lăsară să alunece fără vlagă 
vreun metru, în timp ce corpurile li se 
rostogoleau. 

Se odihniră câteva minute, savurând căldura 
soarelui şi briza uşoară care le mângâia trupurile 
dezgolite. 

- Te iubesc, dragul meu, spuse Judy. 

- Ce bine, pentru că şi eu te iubesc. 

Se îmbrăcară fără tragere de inimă, iar Harris 
îşi aprinse o ţigară. Judy se sprijini de el şi 
împreună priviră cerul albastru precum cobaltul. 

O voce le întrerupse gândurile liniştite. 

- Susan, nu te îndepărta prea tare, păpuşă! 

Se ridicară amândoi şi întoarseră capul în 
direcţia din care venea vocea. O fetiţă de vreo 
şapte anişori se apropia ţopăind pe panta dealului, 
urmată îndeaproape de un bărbat şi de o femeie, 
care se întrebau de ce izbucnise în râs cuplul 
acela de tineri care stăteau pe coasta dealului. 


CAPITOLUL 9 


Dave Moodie stătea rezemat de zidul de pe 
peronul murdar al metroului, lăsând din când în 
când capul pe spate, ca să bea lapte dintr-o cutie 
de carton. 

„M-am săturat de porcăria asta”, îşi spuse el, 
mijind ochii în întunericul staţiei. 

Să se vadă cu aceeaşi fată de trei ori pe 
săptămână de două luni deja era prea mult. 
Miercuri la cinema, sâmbătă la club, duminică la 
televizor; iar acum voia ca el să renunţe la ziua de 
vineri dedicată fotbalului. Ce ghinion! Şi nici 
măcar nu erau logodiţi, dar Gerry devenea din ce 
în ce mai posesivă, criticându-i prietenii, găsind 
nereguli în felul în care se îmbrăca, luându-l peste 
picior pentru felul în care vorbea. Şi tot acest 
spectacol: faptul că fugea ca să prindă ultimul 
tren, cobora în goană pe treptele acelea 
periculoase ale staţiei de metrou Shadwell, de 
câteva ori ratând câte o treaptă şi aproape 
rupându-şi glezna. Şi nu l-ar fi deranjat, dar 
petrecuse toată seara pipăind-o şi încercând să o 
satisfacă, însă totul fără nici un rezultat, şi apoi, 
când trebuise să plece, ea se ridicase brusc şi 
începuse să se gudure pe lângă el. Prietenii lui îi 
spuseseră că ea ar fi o AS, o amăgitoare a sculei, 
dar el nu-i crezuse, şi, de fapt, chiar îl pocnise pe 
unul dintre ei. 

„Poate că o să-i dau papucii săptămâna 
viitoare”, îşi spuse el cu voce tare ca pentru a se 
asigura de asta. Incepu să fluiere. Dar era foarte 


ciudat că aştepta cu nerăbdare ziua de miercuri ca 
să o poată revedea. Se opri din fluierat. Ea arăta 
întotdeauna bine şi se îmbrăca mereu elegant. 
Mama ei îl călca pe nervi, însă o vedea foarte rar. 
Până şi tatăl ei era un leneş nenorocit. Nu erau 
deloc ca părinţii lui, cu care se înţelegea de 
minune. Avea mereu pregătită o cămaşă proaspăt 
călcată pentru sâmbătă seara, mereu îl aştepta 
pregătită o cină caldă după orele de program, iar 
de la bătrânul lui tată putea scoate întotdeauna o 
liră, două la sfârşit de săptămână. Presupunea că 
toate astea se datorau faptului că era singur la 
părinţi. După ce, în urmă cu şapte ani, fratele lui 
mai mare murise într-un accident de maşină, 
părinţii lui păruseră să-şi fi îndreptat toată 
afecțiunea către el. Şi asta nu-l deranjase câtuşi 
de puţin - chiar îi făcea plăcere. 

Işi putea invita oricând colegii acasă la o 
petrecere, tatăl lui făcând mereu cartofi prăjiţi 
pentru bere, în timp ce mama lui dansa cu băieţii. 
Tatăl lui intra în vorbă până şi cu păsărelele. 
Categoric, nu semănau deloc cu părinţii lui Gerry, 
nenorociţii ăia bătrâni. 

Gândurile îi fură întrerupte de zgomotul unor 
paşi care coborau şirul lung de trepte. Işi făcu 
apariţia un lucrător de la metrou, îmbrăcat în 
uniformă colorată, care se îndreptă spre capătul 
peronului, intrând pe uşa pe care scria „Numai 
pentru personal”. 

Gândurile lui Dave se îndreptară spre situaţia 
lui actuală. Unde naiba era afurisitul ăla de tren? 
Odată coborâse şi el mai devreme pe peron, şi era 
lăsat să aştepte în întuneric. Gerry obişnuia să îl 


conducă până la uşă, să-i spună noapte bună, 
pasiunea ei devenind mai puternică pe măsură ce 
el era tot mai îngrijorat că o să piardă trenul. În 
cele din urmă îl lăsa să plece şi rămânea în uşă 
până când el dispărea din raza ei vizuală. 

Se întorcea cu nonşalanţă şi îi făcea şi el cu 
mâna de vreo două-trei ori, iar ea îi trimitea 
bezele, dar, de cum dispărea după colţ, fugea ca 
din puşcă, în curând plămânii durându-l de atâta 
efort. Ajungea mereu în staţie cu un junghi în 
coaste, trecea de turnichet fără să plătească, 
cobora scările câte două-trei o dată şi de obicei 
sosea la timp ca să se strecoare printre uşile care 
se închideau ale trenului. Era bine că Gerry nu 
auzise niciodată înjurăturile lui când nu ajungea la 
timp. Atunci trebuia să se ducă acasă pe jos pe 
Commercial Road, de-a lungul căreia se întâmplau 
multe. La fiece colţ de stradă întâlneai fie o gaşcă, 
fie un pervers. Dave nu era laş, dar ăsta era un 
lucru neplăcut. 

Ceva se mişcă, atrăgându-i atenţia. O arătare 
neagră se agita printre şine. Se apropie de 
marginea peronului şi se uită în întuneric. Nimic. 
Apoi observă umbra oprindu-se. Dându-şi seama 
că ar putea fi un şobolan, aruncă cutia de carton 
ca să-l alunge înapoi în tunelul întunecat, dar 
acesta de abia dacă se retrase puţin sub şina 
electrică. Băiatul ridică brusc privirea la auzul 
unor zgomote care veneau din peştera neagră a 
tunelului. Semăna cu un suflu de aer, dar nu acela 
generat de apropierea unui tren. Se uită nervos 
spre creatura care stătea ascunsă sub şină, după 
care ridică din nou privirea, observând că 


zgomotul devenea din ce în ce mai puternic. Exact 
în acel moment, sute de corpuri mici şi negre 
începură să se reverse dinspre tunel, unele printre 
şine, altele avansând pe margine, de-a lungul 
peronului. 

Băiatul se întoarse şi o luă la goană, înainte 
chiar de a-şi da seama că erau şobolani, şi încă 
unii mai mari şi mai rapizi decât cei obişnuiţi. 
Ajunse la scări şi le urcă câte trei o dată, în vreme 
ce, în spatele lui, un şir lung şi negru de şobolani 
aproape că-l prinseră din urmă. Alunecă, dar îşi 
recăpătă echilibrul, agăţându-se de balustradă, 
încercând să-şi ia avânt. Dar un şobolan îl 
depăşise deja, şi pasul următor fu exact pe 
spinarea acestuia, ceea ce-l făcu pe Dave să se 
mai împiedice o dată. În timp ce întindea mâna ca 
să-şi recapete echilibrul, nişte dinţi ascuţiţi îl 
muşcară pe neaşteptate de degete. [ipă 
înspăimântat, scuturând mâna cu sălbăticie şi 
aruncând două dintre corpurile zbârlite peste 
ceilalţi şobolani. Inaintă clătinându-se, fiind acum 
tras înapoi de şobolanii care se agăţaseră de 
hainele şi de carnea lui. Căzu din nou, lovindu-se 
cu rădăcina nasului de colţul ascuţit al unei trepte, 
sângele începând să i se prelingă pe faţă şi să-i 
păteze cămaşa albă cu guler lung. 

Se zbătu şi ţipă, dar ei îl trăgeau înapoi pe 
scări, rostogolindu-se cu el până jos, sfâşiindu-i 
trupul, scuturându-l de parcă ar fi fost o simplă 
marionetă. 'Ţipetele lui răsunară în toată staţia. Se 
ridică pe jumătate şi, înainte de a nu mai simţi 
nimic, o strigă pe mama lui. 


Errol Johnson deschise uşa pe care scria 
„Numai pentru personal” şi ieşi în grabă. Auzise 
tipetele şi presupusese că cineva căzuse pe scările 
lungi ale peronului. Ştia el că asta o să se întâmple 
într-o zi, căci scările acelea erau prea slab 
luminate. Dacă avea să ajungă vreodată să 
conducă staţia, asta în cazul în care persoanele de 
culoare ar fi avut vreodată o asemenea şansă, ar 
face curățenie şi ar transforma-o într-una 
respectabilă. Faptul că nu era folosită de prea 
mulţi oameni nu însemna că nu trebuiau făcute 
lucrări de întreţinere. 

Se opri înmărmurit la vederea spectacolului 
care se desfăşura înaintea ochilor săi, rămânând 
cu gura căscată. 

Milioane de şobolani roiau pe tot cuprinsul 
staţiei. Şi erau mari, precum cei pe care îi văzuse 
la ţară, şi poate chiar ceva mai mari. Mintea lui 
nici nu se opri să analizeze situaţia. O luă la fugă, 
fără a se uita înapoi. Nu exista decât un loc în care 
putea să se ascundă, scările fiind înţesate de o 
mulţime de şobolani agitaţi. Fără a ezita, cobori 
rampa şi o porni spre pântecul întunecat al 
tunelului. Teama îl făcu să se ciocnească de trenul 
care se apropia şi care îl ucise fără milă, înainte 
ca el să-şi dea seama de iminenţa morţii. 

Mecanicul, care chiar încetinea în acel moment, 
apăsă frâna cu şi mai multă putere, aproape 
aruncându-şi cei câţiva pasageri din locurile lor. 
În momentul în care ieşea din tunel cu roţile 
scârţâind ascuţit, parcă în semn de protest, scena 


care se desfăşura înaintea lui îl făcu să 
reacționeze instinctiv, reuşind astfel să salveze 
vieţile pasagerilor şi pe a lui. Ridică piciorul de pe 
frână şi trenul îşi continuă înaintarea. 

Şobolanii rămaseră nemişcaţi, privind spre 
monstrul imens care îi deranja. Cei care se aflau 
între şine se ghemuiră în vreme ce trenul trecu 
huruind pe deasupra lor, scârţâitul roţilor 
îngheţându-i. 

Pasagerii se holbară pe fereastră, de-a dreptul 
şocaţi, întrebându-se dacă trenul reuşise să-şi 
găsească drumul prin acele coridoare ale iadului. 
Unul dintre ei căzu pe spate când un corp negru şi 
păros se repezi la el, izbindu-se de geam şi căzând 
din nou pe peron. Pe măsură ce trenul începea să 
prindă viteză, alte creaturi începură să sară spre 
ferestre, unele căzând între tren şi peron, unde 
aveau să fie secţionate de roţile ascuţite. Un 
şobolan sparse geamul unuia dintre vagoane şi 
atacă imediat singurul pasager aflat în acesta. 
Bărbatul era puternic şi reuşi, înnebunit, să-l 
îndepărteze de gâtul său. Şobolanul îi sfâşie 
mâinile cu dinţii şi cu ghearele, făcându-l să tipe 
de durere, dar el continuă să-l ţină de gât şi de 
corp. Frica îi dădea un plus de putere şi de 
agilitate; îl azvârli la podea şi îl călcă cu cizma 
grea pe cap, zdrobindu-i cutia craniană. Ridică 
corpul fără vlagă, uimit de mărimea acestuia, şi îl 
aruncă prin fereastra spartă înapoi în tunelul 
negru prin care înainta trenul acum. Se lăsă în 
scaunul lui, şocul cuprinzându-i întregul corp, fără 
să ştie că în douăzeci şi patru de ore avea să fie 
mort. 


Şeful staţiei de metrou se înecă cu ceaiul când 
auzi strigătele venind dinspre scări. Se stropi în 
încercarea de a-şi menţine ritmul respirației. Nu 
mai voia încă o bătaie. De ce tocmai staţia lui era 
atacată întotdeauna de huligani la sfârşit de 
săptămână? Mai ales sâmbătă seară. Stațiile de 
metrou atrăgeau mereu necazuri în serile de 
sâmbătă din partea mojicilor şi a beţivilor, dar de 
obicei duminica nu era prea rău. Spera ca 
maimuța aia prostâănacă de Errol să nu fie 
implicată şi ea, căci intervenea mereu. Şi îşi dădea 
cu părerea despre cum ar trebui condusă staţia. [i 
ajuta pe beţivi, în loc să-i dea afară. Unde se 
credea? În Charing Cross? 

Shadwell i se potrivea şefului staţiei. Era un loc 
liniştit, în comparaţie cu majoritatea celorlalte, şi 
asta îi pria de minune. Bineînţeles că era murdară, 
dar ce puteai face cu grămada asta de gunoi? In 
orice caz, reuşea să ţină oamenii la distanţă. 

Când îşi reveni din şoc, îşi puse jacheta pe el şi 
ieşi din ghişeul de bilete. Fără să se grăbească, se 
îndreptă agale spre scările de deasupra peronului 
unu. 

- Ce se întâmplă acolo? zbieră el mijind ochii 
pentru a reuşi să vadă în lumina slabă. Auzi un 
sunet care semăna cu o voce ce striga „Mamă” şi 
văzu o formă neagră zvârcolindu-se. Cobori 
precaut câteva trepte şi se opri din nou. 

- Haide, răspunde. Cine e acolo? 

Silueta neagră păru a se diviza în nişte forme 
mai mici care începură să urce scările în direcţia 


lui. Auzi un tren frânând, şi apoi, dintr-odată, fără 
să ştie din ce cauză, vaietul aceluiași tren 
accelerând şi trecând prin staţie fără să oprească. 
Auzi apoi chiţăitul a ceea ce păreau a fi sute de 
şoareci. Işi dădu seama că acele creaturi urcau 
scările, îndreptându-se spre el. Şi nu erau şoareci, 
ci şobolani. Nişte şobolani mari şi oribili. Negri şi 
urâţi. 

Se mişcă surprinzător de repede pentru un om 
cu greutatea lui. Din două sărituri urcă cele 
câteva trepte pe care le coborâse şi se îndreptă 
spre ghişeul de bilete, trântind uşa în urma lui. Se 
sprijini câteva secunde de ea, încercând să-şi 
recapete răsuflarea şi să-şi potolească bătăile 
inimii. Se îndreptă spre telefon cu degetele 
tremurânde şi formă numărul de urgente. 

- Poliţia? Repede! Poliţia? Aici staţia de metrou 
din Shadwell, şeful de staţie Green la telefon. 
Ridică privirea la auzul unui sunet de paşi care 
alergau. Prin deschizătura geamului de la ghişeul 
de bilete îl fixa cu privirea un şobolan imens, 
negru, cu aspect înfiorător. 

Scăpă telefonul şi se îndreptă spre partea din 
spate a biroului. Ferestrele aveau gratii care 
eliminau orice posibilitate de scăpare. Se uită în 
jur, cuprins de disperare, faţa tremurându-i de 
teamă. Văzu dulapul de lângă perete, unde se 
aflau găleţile şi măturile oamenilor de serviciu, îl 
deschise şi intră, închizând uşa în urma lui. Se 
ghemui, pe jumătate aşezat, smiorcăindu-se, 
umezindu-şi pantalonii în întuneric, de abia 
îndrăznind să respire. Ţipătul acela! Trebuie să fi 
fost Errol sau vreun călător aflat în aşteptarea 


trenului. Îl prinseseră şi acum veneau după el! 
Mecanicul trenului nu oprise. Îi văzuse şi trecuse 
mai departe. Şi nu mai era nimeni în staţie. 
„Sfântă Fecioară! Ce e asta? Ronţăit? Zgârieturi? 
Au intrat în birou. Încearcă să roadă uşa dulapului 
ca să poată intra!” 


CAPITOLUL 10 


Opt şi jumătate. Agitaţia de luni de dimineaţă 
ajunsese la punctul maxim. Pasagerii metroului 
citeau ziarele de dimineaţă sau romane; dormeau 
sau moţăiau; stăteau de vorbă sau meditau, în 
picioare sau aşezaţi. Din când în când se auzea 
câte o persoană râzând. Funcţionarii stăteau lângă 
directori financiari, dactilografe lângă fotomodele, 
ospătăriţele lângă manageri, arhivari lângă 
analişti programatori, albi lângă persoane de 
culoare. Bărbaţii se holbau îndrăzneţ sau pe furiş 
la picioarele fetelor; fetele se uitau şi ele la ei sau 
se prefăceau că nu le observă privirile. Cu toții se 
gândeau la săptămâna care abia începea, 
meditând la weekendul care tocmai se terminase, 
cu mintea aproape goală. 

Jenny Cooper citea pagina cu destăinuiri dintr-o 
revistă pentru femei, zâmbind din când în când de 
situațiile ridicole în care se băgau unele fete. La 
unele din răspunsuri chiar râdea batjocoritor. 
Dând pagina, prea puţin interesată de cuvintele 
care-i treceau prin fața ochilor, gândurile îi 
zburară la sâmbăta trecută şi la petrecerea la care 
participase. De abia aştepta să ajungă la serviciu 
să le povestească prietenelor despre minunatul 
băiat care o condusese acasă - mai ales lui 
Marion, care avea întotdeauna sute de pretendenți 
şi ţinea cu tot dinadinsul ca celelalte fete s-o ştie. 
Jenny se considera cam urâţică; avea ochii prea 
mici şi prea apropiaţi unul de celălalt, iar nasul 
puţin cam prea lung. Totuşi, avea picioare 


frumoase, lungi, nici prea groase, dar nici prea 
subţiri. Părul ei arăta mereu bine. Bucle drăguţe şi 
o culoare caldă. Până şi faţa ei era atractivă, doar 
dacă nu afişa un zâmbet prea larg. În orice caz, 
băiatul acesta chiar o plăcea - după câte zicea el. 
Mai avusese prieteni şi înainte, dar nici unul nu se 
ridicase la standardele impuse de Marion. li 
plăcuse de ei, dar mereu se simţise puţin cam 
stânjenită când ieşeau în oraş. Acesta însă era 
altfel. Arăta la fel de bine ca oricare prieten de-al 
lui Marion, de fapt era chiar mai drăguţ decât 
mulţi dintre ei. Şi o invitase din nou în oraş! În 
seara aceasta. La cinema. De abia aştepta să se 
laude cu el în faţa prietenelor ei; asta o s-o 
îmbolnăvească pe Marion. 

Violet Melray, care stătea lângă Jenny, citea un 
roman cavaleresc istoric. Era mereu impresionată 
de romanele de dragoste, ştia întotdeauna cu 
exactitate cum se simţea eroina în orice situaţie s- 
ar fi aflat, şi trăia dezamăgirea şi fericirea alături 
de ea. Oftă atunci când eroul, care-şi pierduse 
averea, soţia (care fusese foarte rea şi mincinoasă) 
şi mâna dreaptă în timpul unui accident de 
vânătoare, se întoarse la femeia pe care o iubea cu 
adevărat, eroina aceea atât de blândă şi de pură, 
şi atât de dornică de a-l primi în braţele ei şi de a-i 
alina suferinţa, gata să renunţe la orice pentru 
acest bărbat care îi înşelase încrederea, dar care 
acum avea atâta nevoie de ea. Violet îşi amintea 
cât de romantic fusese George. În vremea când o 
curta, îi aducea flori, mici cadouri şi îi scria poezii. 
Cât fusese de atent. Dar acum, după şaisprezece 
ani şi după ce dăduse naştere la trei copii, mai 


degrabă ar fi bătut-o pe spate decât s-o mângâie 
sub bărbie. Cu toate acestea, era un om bun, 
cinstit, dar foarte slab. 

Fusese un soţ şi un tată bun, mereu credincios 
şi răbdător. Dragostea lor se diminuase de-a 
lungul anilor, fără însă a dispărea, aşa cum părea 
a se întâmpla în majoritatea cuplurilor. De n-ar fi 
fost atât de sensibil. Fiecare problemă era 
abordată cu logică mai degrabă decât cu 
sentimente, iar emoția era măsurată cu atenţie, 
doar cât să nu scape de tot printre degete. Dac-ar 
lua-o şi pe ea prin surprindere măcar o dată. Să 
facă ceva ieşit din comun. Nu să aibă o aventură 
cu o altă femeie - dar poate să-i scapere ochii 
după vreuna. Sau să se apuce de echitație, să vină 
acasă beat, sau poate să-i dea un pumn în nas 
fratelui său, Albert. Dar nu, ea nu avea cum să-l 
schimbe. Nu era vina lui că din când în când ea 
simţea nevoia unei aventuri romantice sau a unui 
farmec misterios. La patruzeci şi doi de ani ar fi 
trebuit să depăşească dorinţa sălbatică de 
aventură. Acum când copiii erau la şcoală şi 
puteau să-şi poarte singuri de grijă, unica ei 
evadare era slujba cu jumătate de normă la un 
birou de asigurări. Bărbaţii erau puţin cam 
plicticoşi, dar fetele erau amuzante. În orice caz, o 
ţinea ocupată mai toată ziua, şi acasă avea multe 
de făcut când se întorceau copiii de la şcoală şi 
George de la serviciu. Işi aminti să treacă pe la 
librăria lui Smith în pauza de prânz ca să-şi mai 
cumpere o carte. 

Henry Sutton se atârnă de cureaua barei de 
susţinere atunci când trenul coti în tunel. Încerca 


să citească ziarul împăturit, dar îşi pierdea 
echilibrul de fiecare dată când voia să-l desfacă 
pentru a da pagina. In cele din urmă renunţă să 
mai încerce şi privirea îi căzu peste o femeie, care 
stătea jos în faţa lui citind o carte, şi se întrebă la 
ce staţie o să coboare. Nu, avea să mai meargă o 
vreme, căci cei care citeau cărţi în tren aveau 
întotdeauna de parcurs un traseu mai lung. Dar 
tânăra de lângă ea? Nu. Face muncă de birou, 
deci nu va cobori până în centru sau în West End, 
iar staţia următoare e de abia Stepney Green. De- 
a lungul atâtor ani de călătorit la orele de vârf, 
Henry devenise expert în a-şi da seama unde 
locuia fiecare persoană. Dimineaţa nu era acelaşi 
lucru - rareori putea găsi un scaun liber - dar 
seara obişnuia să se aşeze în faţa unei persoane 
despre care credea că sunt şanse foarte mari de a 
cobori mai repede. De exemplu, cu cât un călător 
era mai nearanjat, cu atât ajungea mai repede la 
destinaţie; cei de culoare nu mergeau niciodată 
mai departe de West Ham; oamenii mai bine 
îmbrăcaţi adesea schimbau metroul la Mile End 
pentru Central Line. După ce muncise douăzeci de 
ani ca funcţionar al unui birou de avocatură banal, 
dar confortabil, învățase multe despre oameni. 
Viaţa se scurgea constant, în ritm regulat. Nu era 
foarte fascinantă - vreun scandal ciudat şi 
interesant -, dar în general zilele semănau între 
ele. Nici un caz de crimă, viol sau şantaj, ci în 
mare parte divorţuri, delapidări sau cumpărări de 
locuinţe. Chestii obişnuite. In mare parte 
monotone, adesea plictisitoare, dar sigure. Era 
fericit că nu se căsătorise, putând să ducă o viaţă 


fără grija copiilor, a vecinilor, a ratelor bancare şi 
a vacanţelor. Nu că ar fi reuşit prea multe de unul 
singur. Era adeptul unei vieţi singuratice şi nu-i 
plăcea să vină în contact cu alţi oameni şi cu 
problemele lor. Avea parte de destule din acestea 
la serviciu, deşi nu se implica niciodată emoţional. 
Corul bisericesc era singura activitate socială la 
care îi făcea plăcere să participe, se ducea la 
repetiţii o dată pe săptămână, iar duminica cânta 
cât îl ţineau plămânii, aceasta fiind singura formă 
de exhibiţionism pe care şi-o permitea. 

Îşi ridică ochelarii şi se frecă la nas. Zilele de 
luni nu erau nici deprimante, nici foarte amuzante 
pentru Henry Sutton; semănau foarte mult între 
ele. 

Dintr-odată, trenul se clătină şi se opri, 
aruncându-l pe funcţionarul surprins în braţele lui 
Violet Melray şi ale lui Jenny Cooper. 

- Oh, vă rog să mă scuzaţi, se bâlbâi el, 
înroşindu-se, în timp ce încerca să se ridice. 

Şi alţi pasageri se aflau în aceeaşi situaţie 
jenantă şi încercau acum să-şi recapete echilibrul, 
unii râzând, alţii înjurând nervos. 

- Gata, o luăm de la capăt, se auzi o voce. lar o 
să întârziem douăzeci de minute. 

Se înşela. Avură de aşteptat timp de patruzeci 
de minute, unii pe scaune, alţii în picioare, 
încercând să audă, prin staţie, discuţia aprinsă 
dintre mecanic şi gardian. Henry Sutton, Violet 
Melray şi Jenny Cooper se aflau în primul vagon, 
aşa că puteau auzi destul de bine răspunsurile 
mecanicului la întrebările gardianului. Văzuse 
ceva pe şină, nu era foarte sigur ce anume, dar 


fusese destul de mare, aşa că apăsase pe frână şi 
întrerupsese curentul. Ajungând la concluzia că 
orice o fi fost, om sau animal, trebuie să fi fost 
deja ucis de tren, nu mai putea să facă mare lucru 
acum, astfel încât cel mai bine era să meargă mai 
departe şi, odată ajuns la staţia următoare, să 
trimită acolo un echipaj. Singura problemă era că 
se confrunta cu o pană de curent. Era posibil ca 
acel ceva de care se izbise să fi provocat unele 
avarii trenului, deşi se cam îndoia de asta. Să se fi 
defectat vreunul dintre cabluri? De fapt, auzise 
cândva şobolanii rozându-le. 

Mecanicul, sau „omul de la motor”, cum i se 
spunea în mod oficial, contactase birou central de 
control, de unde i se spusese să rămână pe loco 
vreme, până când defecţiunea avea să fie 
localizată şi remediată. Dar mirosul de fum îl 
determinase să facă altceva. Pasagerii simţiseră şi 
ei mirosul şi începuseră să se agite înspăimântați. 

Staţia următoare, Stepney Green, nu era prea 
departe, aşa că avea să-i dea jos din tren şi să îi 
dirijeze prin tunel. Erau foarte mulţi pasageri, 
astfel că manevra avea să fie periculoasă, dar va fi 
mai bine decât să intre în panică, închişi în 
vagoanele înguste. Din vagonul alăturat se auzeau 
deja voci tulburate. li comunică gardianului 
intenţiile lui, după care deschise uşa dintre cabină 
şi vagon, fiind întâmpinat de feţe nerăbdătoare. 

- Situaţia este sub control, îi linişti el cu o falsă 
convingere. Un mic accident, atâta tot. Ne vom 
deplasa prin tunel până la următoarea staţie, care 
nu se află departe de aici, iar şinele nu vor fi 
alimentate de curent. 


- Dar... arde ceva, replică un afacerist 
morocănos, care părea foarte îngrijorat. 

- Totul este în regulă, domnule. Nu aveţi de ce 
să intraţi în panică. În curând o să ne ocupăm şi 
de asta. Avansă printre călători până la capătul 
vagonului. Mă duc să-i informez şi pe ceilalţi 
pasageri şi mă voi întoarce să vă conduc prin 
tunel, continuă el, dispărând în compartimentul 
următor şi lăsându-i pe navetiştii consternaţi într- 
o linişte apăsătoare. 

După câteva minute, auziră un țipăt urmat de 
alte strigăte de spaimă. Uşa care făcea legătura 
între vagoane se deschise brusc şi o mulţime de 
pasageri dădură năvală în compartimentul deja 
aglomerat, împingându-se ca să-şi facă loc să 
înainteze. Din spate venea un miros puternic de 
ars. Isteria se extinse la fel de repede ca focul 
care o cauzase. 

Henry Sutton fu din nou aruncat peste cele 
două pasagere din faţa lui. 

- Oh, Doamne, oh, Doamne, murmură el, cu 
ochelarii agăţaţi pe vârful nasului. 

De această dată, marea de oameni îl împiedică 
să se ridice de peste cele două femei speriate. 
Erau forţaţi să stea unii peste alţii, în timp ce 
bărbaţii şi femeile se înghesuiau pe lângă ei, 
speriaţi acum de fumul care se ridica, umplând 
trenul. Izbucniră încăierări, deoarece unii bărbaţi, 
care încercau să găsească o cale de ieşire, erau 
împiedicaţi de alţii. De-a lungul întregului tren, 
uşile erau deschise cu forţa, iar pasagerii săreau 
afară, în tunelul întunecat, câţiva leşinând în urma 
izbiturii de perete sau fiind zdrobiţi de alţii, care 


cădeau peste ei. 

Prinsă sub trupul dezechilibrat al 
funcţionarului, Violet se chinuia să ia o gură de 
aer, în timp ce Jenny se zbătea, în încercarea de a 
se elibera. 

- Îmi pare nespus de rău, doamnelor, se scuză 
el, incapabil să se mişte. Dacă... dacă ne-am putea 
păstra calmul... sunt sigur că înghesuiala se va 
termina curând şi vom putea să coborâm şi noi din 
tren, căci nu cred că focul se va extinde în direcţia 
noastră deocamdată. Avem destul timp la 
dispoziţie. În mod ciudat, Henry se simţea foarte 
calm. Se minuna de sângele rece de care dădea 
dovadă, pentru o persoană care avusese parte de 
foarte puţină aventură în viaţă. Se întrebase 
adesea dacă ar da dovadă de curaj în momente de 
criză, iar acum, când oamenii înspăimântați se 
împingeau şi ţipau de jur împrejurul lui, fusese 
surprins de propriul său curaj. De fapt, era chiar 
mulţumit. 

Vagonul se mai golise, căci oamenii folosiseră 
uşile laterale pentru a scăpa de fumul înecăcios. 

- Cred că pot să stau în picioare acum, zise 
Henry, ridicându-se şi aplecându-se ca să le ajute 
pe femeie şi pe tânără. Cred că ar trebui să 
rămânem împreună, doamnelor. Când vom ajunge 
în tunel, ne vom ţine de mâini şi ne vom deplasa 
de-a lungul zidului. Vă conduc eu, veniţi! 

Le însoţi pe cele două pasagere palide spre 
partea din faţă a vagonului. Dintr-odată se auzi un 
țipăt ascuţit. În întunericul tunelului, luminate de 
farurile trenului, se zăreau chipuri care păreau a 
se lupta. Erau atât de multe feţe acolo, încât nu 


reuşeau să-şi dea seama ce se întâmpla. Henry 
zări cum un bărbat, care încă mai avea pe cap un 
melon, dispăru sub geam cu ceva negru agăţat pe 
faţă. Când se apropiară de uşa de la cabina 
mecanicului, văzură că oamenii încercau să se 
întoarcă în tren, dar se împiedicau de cei care încă 
se chinuiau să coboare. 

Henry şi cele două femei ajunseră în cabină. 

- Să vedem, spuse el, mai mult pentru sine, ar 
trebui să găsim o lanternă pe undeva pe aici - ah, 
iată, exact ce ne trebuie. 

Se aplecă după o lanternă lungă, cu mâner din 
cauciuc, care fusese aruncată într-un colţ. Un 
râcâit neaşteptat îl făcu să se întoarcă spre uşa 
deschisă. Acolo jos era ghemuit ceva. Aprinse 
lanterna şi îndreptă raza în acea direcţie. Jenny 
ţipă atunci când lumina scoase la iveală doi ochi 
strălucitori şi demonici. Pe loc, fără a-şi da seama 
de ceea ce face, Harry lovi şobolanul în cap cu 
piciorul, aruncându-l înapoi în tunel. 

- Este unul dintre şobolanii aceia despre care 
tot vorbesc ziarele! strigă Violet oripilată. 

Jenny izbucni în lacrimi, sprijinindu-şi capul de 
umărul celeilalte femei. Henry lumină din nou 
întunericul cu lanterna şi fu şocat de scena care se 
desfăşura înaintea ochilor. In tunelul îngust, 
femeile şi bărbaţii alergau, se zbăteau, se 
ghemuiau, în timp ce sute de şobolani negri îi 
atacau violent, sărind şi sfâşiind, pofta lor de 
sânge fiind la cote maxime. Închise repede uşa, 
după care aruncă o privire în vagon. Văzu că 
şobolanii pătrunseseră în tren şi acum atacau 
pasagerii care nu reuşiseră să coboare sau care se 


strecuraseră înapoi în vagon. Trânti uşa cabinei şi 
stinse lanterna. 

Tremura uşor, dar reuşi să-şi controleze 
tremurul vocii. 

- Doamnelor, cred că cea mai bună soluţie este 
să stăm nemişcaţi o vreme. 

Tresăriră cu toţii, speriaţi la auzul unei izbituri 
în uşă. Jenny începu să plângă zgomotos, întregul 
corp zguduindu-se spasmodic. Violet făcu tot ce 
putu ca s-o liniştească. 

- E în regulă, draga mea. Nu au cum să intre 
aici, o calmă ea. 

- Dar trebuie să faceţi linişte, adăugă Henry, 
punându-i mâna pe umăr cu blândeţe. Nu trebuie 
să ne audă. Cred că i-am rupt gâtul diavolului 
ăluia, aşa că nu va mai putea încerca să intre. Vă 
propun să ne ghemuim cu toţii la pământ şi să 
stăm cât mai nemişcaţi cu putinţă. 

O ajută să se aşeze pe fata care suspina şi mai 
aruncă o privire pe fereastră. Işi dori să n-o fi 
făcut. Inregistră o imagine pe care ştia că nu avea 
s-o uite niciodată atât timp cât... - dintr-odată 
alungă din minte orice gând referitor la viaţă şi la 
moarte. Ceea ce se întâmpla acolo jos era ceva de 
coşmar. Adevărate scene din iad. Văzuse membre 
pline de sânge, feţe sfâşiate şi trupuri sfârtecate. 
Un bărbat stătea vizavi de el, lângă un perete, 
ţeapăn şi drept, cu ochii lipsiţi de viaţă, privind 
parcă în adâncul fiinţei sale, în timp ce trei sau 
patru şobolani se înfruptau din picioarele lui 
goale. O femeie grasă, complet dezbrăcată, 
plângea de-ţi rupea inima, lovind doi şobolani care 
se agăţaseră de braţele ei cărnoase. Un tânăr de 


vreo optsprezece ani încerca să se caţere pe 
acoperişul trenului, împingându-se cu picioarele în 
perete şi ridicându-se încet. Un şobolan uriaş, 
apropiindu-se pe lângă perete, ateriză în braţele 
lui, trântindu-l pe băiat înapoi la pământ. Ţipetele 
umpleau aerul. Strigătele de ajutor îi invadau 
creierul. Şi astea într-un semiîntuneric în spatele 
căruia se întindea bezna tunelului, de parcă totul 
se întâmpla în iadul cel negru. Şi peste tot fugeau 
creaturile acelea negre şi păroase, de-a lungul 
pereţilor, sărind şi oprindu-se numai atunci când 
victimele încetau să mai lupte, după care mâncau 
şi beau. 

Harry îngenunche şi-şi făcu cruce. 

Tresări atunci când o mână îl atinse pe umăr. 

- Ce facem acum? îl întrebă Violet, încercând 
să-i distingă chipul în întuneric. 

Făcu un efort să-şi alunge oribila scenă din faţa 
ochilor. 

- Aşteptăm puţin, să vedem ce se întâmplă. Or 
să trimită pe cineva în tunel să facă investigaţii. 
Nu cred că mai durează mult. : 

Căută mâna lui Violet şi o atinse uşor. Incepea 
să-i placă, pe ascuns, această dependenţă pe care 
o manifesta femeia faţă de el. Până atunci fusese 
foarte sfios în relaţiile cu sexul opus, dar acum, în 
mijlocul acestui haos, descoperea o nouă faţă a 
naturii sale de persoană timidă. Mândria începuse 
să-i înăbuşe teama. 

Dintr-odată, tipetele  încetară.  Rămaseră 
nemişcaţi câteva secunde, cu urechile ciulite, în 
aşteptarea celui mai mic sunet. Apoi se auziră 
gemete. La început, un vaiet slab şi prelung, 


urmat de alte câteva. În curând, întregul tunel 
răsuna de plânsete de durere, de voci care jeleau 
şi de strigăte de ajutor. Dar nu se mai auzeau 
ţipete. Tonul strident le dispăruse din voce. Era ca 
şi cum cei rămaşi în viaţă, deşi mutilaţi, ştiau că 
nu li se mai putea întâmpla nimic. Carnajul 
avusese loc deja. Acum fie supravieţuiau, fie 
mureau. _ 

Henry se ridică şi privi pe fereastră. In 
apropiere se zăreau unul sau două trupuri, dar 
întunericul ascundea orice altceva. 

- Cred că au plecat, spuse el, întorcându-se 
spre cele două femei. Nu pare să mai fi rămas nici 
unul. 

Violet se ridică în genunchi şi se uită pe geam. 

- Dar... ce străluceşte aşa acolo? Se vede ceva 
roşu strălucitor. 

Henry sări în picioare. 

- Desigur. Focul. Se extinde şi probabil că a 
speriat şobolanii. Va trebui să ieşim. 

- Nu, strigă Jenny. Nu putem să ne ducem 
acolo. Probabil că ne aşteaptă. 

- Dar nici aici nu putem rămâne, replică el 
politicos. Cred că au plecat acum, căci s-au speriat 
de foc. O să ies eu primul să arunc o privire şi să 
văd ce se întâmplă. După aceea mă întorc după 
voi. 

- Nu ne lăsa aici, spuse Violet, agăţându-se de 
braţul lui. El îi zâmbi, în timp ce faţa îi era 
luminată de focul roşu. Era o femeie frumoasă, îşi 
spuse el. Probabil că era căsătorită şi avea şi 
copii. „În condiţii normale, nu mi-ar arunca nici 
măcar o privire. Păcat.” 


- Bine. Atunci mergem împreună. 

- Nu, nu, eu nu mă duc acolo, spuse Jenny, 
ghemuindu-se în colţul opus. 

- Trebuie, draga mea. O să te asfixiezi aici în 
curând. Fumul începuse să se îngroaşe. Vom fi în 
siguranţă acum, o să vezi. Se întinse după ea şi o 
obligă să se ridice în picioare, iar Violet îl ajută. 
Ţine-te de mine şi priveşte drept înainte. Şi te rog 
să ai încredere în mine. 

Deschizând uşa cu prudenţă, lumină tunelul cu 
lanterna, deşi acum nu prea mai era nevoie, căci 
focul, care cuprinsese trenul, strălucea în 
întuneric. Trupurile erau înşirate de-a lungul 
şinelor cât puteai cuprinde cu ochii: unele dintre 
ele mişcau încă, altele se târau de-a lungul 
tunelului, îndepărtându-se de vagon, iar restul 
zăceau inerte. I se păru că vede siluete mărunte 
strecurându-se pe lângă ele, dar nu era sigur că 
nu este doar lumina jucăuşă şi înşelătoare a 
focului. 

- Haideţi, doamnelor. Ţineţi minte ce v-am spus 
şi priviţi drept înainte - orice sau oricine ar fi, nu 
trebuie să ne oprim. 

Deşi era un om plin de compasiune, ştia că le-ar 
fi fatal dacă ar încerca să-l ajute pe vreunul dintre 
răniţi. Aveau să fie salvaţi şi ei mai târziu. 

Cobori din tren şi se întinse s-o ajute pe tânăra 
care tremura necontrolat. li vorbi încet, 
încurajând-o şi încercând să-i calmeze nervii 
încordaţi. Violet îi zâmbi, speriată, dar punându-şi 
viaţa în mâinile lui mici şi blânde. lInaintară, 
aplecându-se ca să scape de fumul înecăcios care 
umpluse partea superioară a tunelului. Henry 


mergea înainte, apoi tânăra, urmaţi la mică 
distanţă de Violet, care-şi ţinea mâinile în jurul 
taliei fetei. 

Avansau împleticindu-se, încercând să ignore 
gemetele şi strigătele slabe de ajutor. Henry simţi 
cum o mână fără vlagă îl apucă de pantaloni, dar 
căzu din nou la primul pas al lui. Ştia că nu se 
poate opri, vieţile celor două femei depinzând de 
el. Avea să se întoarcă cu echipe de salvare. Acum 
trebuia să iasă toţi trei teferi şi să-i avertizeze pe 
cei de la staţia următoare. Auzi un strigăt strident 
şi simţi ceva moale agitându-se la picioarele lui. 
Indreptând lanterna în jos, descoperi un şobolan 
privindu-l. Văzu şi alţii în jur, dar aceştia erau 
altfel decât cei pe care îi văzuse mai devreme. 
Erau mai mici, normali. Hidoşi, dar normali. Îl izbi 
cu piciorul, iar acesta o luă la sănătoasa, în timp 
ce un altul se apropie şi-l muşcă pe Henry de 
pantalon. 

Din fericire, nu reuşi să rupă decât stofa, el 
ridicând repede piciorul pe lângă perete. 
Şobolanul îi dădu drumul şi căzu la pământ. Îşi 
apăsă talpa pantofului pe spatele lui şi fu şocat să 
audă trosnind oasele mici. 

Jenny ţipă. 

- E în regulă, e în regulă, spuse el repede. Nu 
sunt decât nişte  şobolani obişnuiţi. Sunt 
periculoşi, dar nu precum cei mari. Probabil că le 
e mai frică de noi decât ne este nouă de ei. 

Deşi cuprinsă de teamă, Violet începuse să-l 
admire pe bărbatul cel scund. Desigur că de abia 
îl observase în tren. Era genul care nu prea ieşea 
în evidenţă. O faţă ca toate celelalte. Genul acela 


de om despre care nu făceai nici un fel de 
speculaţii, căci nu prea stârnea interesul. Dar 
acum, aici jos, în acest loc înspăimântător, era 
atât de curajos, salvând-o din tot acest carnaj. Pe 
ea şi pe tânără, desigur. Cât de curajos! 

Când Henry omorâse şobolanul, Jenny fusese 
obligată să se uite în jur. Priveliştea îi făcu greață. 
Se sprijini de zid, de parcă era gata să se 
prăbuşească, fiind însă susţinută de femeia din 
spatele ei. De ce nu le lăsa bărbatul să se întoarcă 
în tren, unde ar fi fost în siguranţă? Clătinându-se, 
încercă să se întoarcă, dar Henry o prinse de braţ. 

— Pe aici, draga mea. Nu mai durează mult. 

În timp ce înaintau împleticindu-se, vedeau 
şobolani ce se hrăneau din cadavrele unor bărbaţi 
şi ale unor femei, oameni care plecaseră la 
serviciu, crezând că va fi o zi obişnuită de luni, cu 
minţile ocupate de mici griji şi bucurii, nebănuind 
nici un moment că vor muri chiar în acea zi. 
Neaşteptându-se, de fapt, niciodată să aibă parte 
de o moarte atât de înspăimântătoare. Cei trei îşi 
continuară drumul, înecându-se din cauza fumului, 
căzând din când în când, ridicându-se unul pe 
celălalt,  mişcându-se neîncetat, lăsându-i în 
curând în urmă pe cei morţi şi pe cei mutilaţi. 
Dintr-odată, Henry se opri, iar Jenny şi Violet se 
loviră de el. 

-Ce s-a întâmplat? întrebă, nerăbdătoare, 
femeia mai în vârstă. 

- Acolo, în faţă, este ceva. Am văzut o rază de 
lumină. Îndreptă lanterna spre o şină argintie, 
până când raza ei căzu asupra a patru obiecte 
negre. Patru şobolani uriaşi. li aşteptau. li 


aşteptau ascunşi în întuneric. Nici unul dintre 
grupuri nu făcu nici o mişcare preţ de câteva 
secunde, apoi oamenii începură să se retragă 
încet. Şobolanii priveau. Henry o auzi pe Violet 
icnind în spatele lui şi o simţi strângându-l de 
braţ. 

- Mai sunt unii în spatele nostru, abia reuşi ea 
să rostească. 

Se întoarse şi îi văzu. Erau doi care înaintau 
tiptil spre ei. Îşi dădu seama că sunt înconjurați. 
Cei patru şobolani din faţa lor începuseră să se 
apropie mai repede, cu paşi mărunți şi ghemuiţi, 
cu muşchii spatelui încordaţi, gata să sară. 

„Poate aş reuşi de unul singur, se gândi el. Să 
sar peste cei din faţă şi să o iau la fugă. Fata şi 
femeia nu ar putea supravieţui, dar de unul singur 
aş mai avea o şansă.” 

- Pe lângă perete, doamnelor. Le împinse 
înapoi, respingând din mintea sa orice gând de 
scăpare. Staţi în spatele meu şi, dacă încearcă să 
treacă de mine, loviţi-i cât puteţi de tare. Işi dădu 
jos haina şi o înfăşură pe braţ, continuând să 
lumineze cu lanterna şobolanii, care se adunaseră 
în faţa lui. Fata îşi întoarse faţa spre perete, iar 
femeia începu să plângă după copiii ei. 

Un şobolan se apropie, cu privirea de gheaţă 
îndreptată spre ochii lui Henry. 

O lumină licări în capătul tunelului. Auziră voci 
şi paşi, iar apoi văzură mai multe lumini. Intregul 
tunel se lumina pe măsură ce zgomotele de paşi şi 
vocile creşteau în intensitate. 

Şobolanii şi cei trei oameni îşi îndreptară 
privirile într-acolo. Nici un grup nu se mişca. Nişte 


zgomote agitate îl făcură pe Henry să-şi întoarcă 
privirea spre şobolanii din spatele lor, chiar în 
momentul în care aceştia dispăreau înspre trenul 
în flăcări. Toţi, mai puţin unul. Cel care se aflase 
cel mai aproape era încă acolo şi îl studia pe 
bărbat. Nu se mişca şi părea că nu se temea deloc. 
Funcţionarul de la biroul de avocatură se simţea 
străbătut de un fior rece ca gheaţa, de parcă îi era 
examinat sufletul. Paraliză de teamă. Aproape cu 
dispreţ, uriaşul şobolan întoarse capul spre 
bărbaţii care se apropiau, îl mai privi o dată pe 
Henry şi apoi fugi. 

- Aici, aici, strigă Henry. 

În curând au fost înconjurați de oameni în 
uniformă: poliţişti şi personalul de la metrou. 
Aceştia rămaseră holbându-se, fără să le vină a 
crede atunci când Henry începu să le relateze 
groaznicele evenimentele prin care tocmai 
trecuseră. 

- Veniţi, domnule. Şobolanii n-ar putea... şi de 
fapt nu ar ataca un tren plin de oameni, spuse un 
sergent de poliţie, clătinând din cap. Uriaşi sau 
nu, nu aveau cum să urce în tren. Poate că sunteţi 
ameţit din cauza fumului. 

Violet îşi făcu loc să treacă pe lângă funcţionar 
şi strigă furioasă: 

- Păi, atunci duceţi-vă naibii acolo să vedeţi cu 
ochii voştri! după care se întoarse şi, luându-l pe 
Henry de mână, îi spuse cu blândeţe: Mulţumesc. 
Mulţumesc că ne-aţi ajutat. 

Henry roşi şi îşi plecă ochii în pământ. 

- Atunci, spuse sergentul, o să ne ducem să 
vedem. Doi dintre oamenii mei vă vor conduce 


spre staţie. 

- Nu, spuse Henry. Eu mă întorc cu 
dumneavoastră la tren. Veţi avea nevoie de ajutor. 
Privind-o pe femeia care îl ţinea în continuare de 
mână, adăugă: La revedere! Pe curând! 

Înainte ca el să-şi elibereze mâna din 
strânsoare, femeia făcu un pas înainte şi îl sărută 
pe obraz. 

- La revedere, îi şopti. 


CAPITOLUL 11 


Când intră în clasa zgomotoasă, Harris era 
fericit. Weekendul îi prinsese foarte bine. Ar 
trebui să facă asta mai des. Aerul curat de la ţară. 
Verdeaţa. Nimic nu se compară cu toate acestea. 

- Gata, copii, faceţi linişte! lătră el prin zarva 
elevilor. Scalley, stai jos şi suflă-ţi nasul. Thomas, 
pleacă de lângă fereastră şi treci la locul tău. 
Maureen, lasă oglinda. Bine. Aţi avut un weekend 
plăcut? Suficient! Să facem prezenţa. 

Elevii simţiră pe loc buna sa dispoziţie şi ştiau 
că obrăznicia lor putea rămâne nepedepsită, spre 
deosebire de alte dăţi. Sau cel puţin în această 
dimineaţă. 

- Doar doi absenţi. Nu e rău deloc pentru o 
dimineaţă de luni. Da, Carlos, ce s-a întâmplat? 
Vrei la toaletă? Dar de abia ai intrat în clasă. Du-te 
atunci, căci altfel nu vei reuşi să te concentrezi. 

Carlos, un băiat slăbuţ cu piele măslinie, îi 
mulţumi şi ieşi din clasă, rânjind superior când 
ajunse cu spatele la profesor. 

- Carol, împarte tu hârtie. Shelagh, dă-le tu 
creioane. Astăzi o să desenăm nişte animale, îşi 
anunţă Harris elevii. 

- Pot să desenez un porc? întrebă un elev din 
spatele clasei. 

- De ce un porc, Morris? 

-l-aş putea face portretul grăsanului de 
Toomey, domnule. 

Ceilalţi izbucniră în râs, iar băiatul jignit se 
răsuci pe scaun şi îşi înjură călăul. 


- Vino aici, Morris, spuse Harris cu voce fermă. 
Băiatul se deplasă cu greu în faţa clasei. Te 
pricepi să desenezi şi maimuțe, Morris? 

- Nu, domnule. 

- Păi, atunci încearcă să-ţi faci portretul 
privindu-te în oglindă, îi spuse Harris, ştiind cât de 
mult le plăcea elevilor stilul lui de a potoli un 
gălăgios, deşi oricare dintre ei putea fi următorul. 
Slab, se gândi Harris, dar nu e rău deloc pentru 
luni dimineaţă. Haideţi, daţi-i drumul la treabă. 
Desenaţi orice animal doriţi, dar nu vreau ca 
vreunul dintre ele să semene cu mine. Când veţi 
termina, îl vom alege pe cel mai bun şi vă voi 
explica de ce l-am ales. Amintiţi-vă să folosiţi 
lumini şi umbre. Se plimbă printre rândurile de 
bănci, vorbind pe rând cu fiecare dintre ei, 
răspunzând şi punând întrebări. Ajunse în dreptul 
lui Barney, un băiat care, deşi scund pentru cei 
paisprezece ani ai săi, era foarte deştept şi 
talentat la desen, cu toate că încă mai avea de 
învăţat câte ceva despre tehnicile picturii. 
Desenele lui cu stiloul şi creionul erau foarte 
bune, o deprindere pe care şi-o formase copiind 
revistele cu benzi desenate. Harris se uită peste 
umărul băiatului şi rămase holbându-se la 
imaginea care prindea contur încetul cu încetul. 

- De ce ai desenat un şobolan, Barney? întrebă 
el. 

- Nu ştiu, domnule, răspunse Barney, rozând 
capătul creionului şi adăugând: Am văzut unul 
ieri. Era unul mare, precum cei pe care i-a văzut 
Keogh... Se opri când îşi aminti de colegul lui 
mort. Toți ceilalţi elevi tăcură la auzul numelui lui 


Keogh. 

- Pe undeva pe aproape? se interesă profesorul. 

- Lângă canal. La Tomlins Terrace. 

- Ai văzut încotro s-a îndreptat? 

- A sărit peste un zid şi a dispărut printre 
tufişuri. 

- Care tufişuri? Nu este nici un parc acolo. 

- Acolo unde locuia înainte paznicul de la 
ecluză. Arată ca o junglă acum că a fost închis 
canalul. 

Harris îşi amintea vag casa cea veche, situată 
destul de departe de stradă, unde obişnuia să se 
ducă în copilărie ca să privească bărcile care 
treceau prin ecluză. Paznicului de atunci îi plăcea 
când copiii îl priveau cum munceau, cu condiţia să 
nu fie obraznici, aşa că îi încuraja să mai vină şi 
altă dată. Ce ciudat că uitase de locul acela! 
Coborâse pe Tomlins Terrace de câteva ori de 
curând, dar uitase de existenţa casei de acolo. 
Trebuie să fi fost din cauza „junglei” care o 
camufla. 

- Ai anunţat poliţia? îl întrebă pe băiat. 

- Nu, răspunse Barney, întorcându-şi atenţia 
asupra desenului şi adăugând câteva trăsături 
şobolanului cu aspect demonic şocant. 

„Ar fi trebuit să mă gândesc la asta, îşi spuse 
Harris. Copiii din această zonă nu prea iau 
legătura cu poliţia din proprie iniţiativă.” 

Chiar în acel moment, Carlos dădu buzna în 
clasă, cuprins de o stare de agitaţie extremă. 

- Domnule, domnule, în curtea şcolii! Este una 
din chestiile alea! Arătă spre fereastră, cu ochii 
larg deschişi şi zâmbind surescitat. 


Toţi se repeziră spre ferestre. 

- Inapoi la locurile voastre! se răsti Harris, 
îndreptându-se repede spre fereastră. Respiră 
adânc în faţa priveliştii. 

Nu era doar „una din chestiile alea”, ci mai 
multe. În timp ce se uita pe fereastră, văzu alţii 
alăturându-se primului grup. Şobolani negri şi 
uriaşi. $Șobolanii aceia. Se ghemuiau în curtea 
şcolii, cu privirea aţintită asupra clădirii. Mai 
mulţi, tot mai mulţi. 

- Închideţi toate ferestrele, le ordonă el încet. 
Johnson, Barney, Smith, duceţi-vă prin clase şi 
rugaţi-i pe profesori să închidă toate ferestrele. 
Scalley, tu du-te în biroul directorului şi spune-i să 
se uite pe fereastră - sau mai bine mă duc eu. 
Dacă trimitea un băiat, directorul avea să creadă 
că este o glumă, şi s-ar pierde secunde preţioase. 
Toată lumea să rămână în clasă. Şi fără gălăgie. 
Cutts, tu răspunzi de ceilalţi. Cel mai înalt băiat 
din clasă se ridică. Băieţii erau entuziasmați, în 
vreme ce fetele deveneau din ce în ce mai agitate. 

Harris ieşi în grabă din sală şi se îndreptă spre 
biroul directorului. În vreme ce înainta pe coridor, 
câţiva profesori scoaseră capul pe uşă. 

- Ce se întâmplă? îl întrebă Ainsley, unul dintre 
colegii mai în vârstă. 

li răspunse în treacăt şi-şi văzu repede mai 
departe de drum. Şcoala era cufundată într-o 
linişte deplină, care ar fi fost spartă dacă vreuna 
dintre fete ar fi făcut o criză de isterie. 

Barney ieşi în grabă dintr-una dintre clase. 

Harris îl prinse de braţ şi îi spuse: 

- Încet, Barney. Ia-o încet şi cu calm. Nu speria 


fetele. Doar nu vrem să se creeze panică, nu? 

- Nu, domnule, veni răspunsul întretăiat. 

Când Harris se apropie de scările care duceau 
la etajul următor, la biroul directorului, se uită în 
jos la şirul scurt de trepte din faţa intrării 
principale. Normal că uşile erau deschise. 

Se strecură încet pe scări, ţinându-se de 
balustradă pentru a-şi menţine echilibrul. Când 
ajunse jos, auzi un sunet slab venind de afară, 
dinspre treptele exterioare de piatră. Sărind încet 
în spatele uşilor duble, aruncă o privire în curte, 
fiind gata să trântească uşile în orice moment. Pe 
treapta mai largă din capătul de sus al scărilor 
văzu un băieţel, care se uita înapoi spre curtea 
şcolii, unde se adunaseră deja în jur de treizeci de 
rozătoare. 

„lisuse Hristoase”, se gândi Harris îngrozit. 
„Trebuie să fi trecut chiar pe lângă ei.” 

leşi repede şi, luându-l pe băiat în braţe, intră 
repede în clădire. Îl lăsă jos fără nici un cuvânt şi 
se întoarse să închidă uşile. Şobolanii nu făcuseră 
nici o mişcare. Inchise uşile repede, dar fără să le 
trântească, după care le zăvori şi reuşi în sfârşit, 
pentru prima dată în ultimele două minute, să 
respire. 

- Sunt nişte animale în curtea şcolii, domnule, îl 
informă băieţelul de numai şapte ani, cu ochii larg 
deschişi, care nu trădau nici cea mai mică umbră 
de teamă. Ce sunt? Ce caută acolo, domnule? 

Ignorând întrebarea pentru că nu ştia ce să-i 
răspundă, Harris îl luă pe băiat în braţe şi urcă din 
nou scările. Lăsându-l jos, îi spuse să fugă repede 
la clasa lui. Auzi murmur de voci, în timp ce 


profesorii începuseră să se adune pe culoar. Urcă 
şi următorul şir de scări, câte trei trepte o dată, şi 
aproape că se izbi de directorul care ieşea din 
birou. 

- Vă rog să sunati la poliţie, domnule Norton, îi 
spuse Harris repede. Mă tem că avem ceva 
probleme. 

- Am sunat deja, domnule Harris. Aţi văzut ce 
este în curtea şcolii? 

- Da, la asta mă refeream şi eu. Sunt şobolanii 
aceia uriaşi, cei care ucid. 

Se întoarseră în birou şi se uitară pe fereastră. 
Şobolanii se înmulţiseră. Erau acum în jur de o 
sută. 

- Curtea şcolii e plină, spuse tânărul profesor 
plin de neîncredere. 

- Ce vor? Directorul se uită la Harris de parcă 
era sigur că acesta ştia. 

- Pe copii, răspunse Harris. 

- Poliţia va veni repede, dar mă întreb cum vor 
proceda în această situaţie. Să ne asigurăm că 
toate ferestrele şi uşile sunt bine închise. Toţi 
copiii trebuie să urce la ultimul etaj şi să se 
baricadeze înăuntru. Încă nu-mi vine să cred că se 
întâmplă una ca asta, dar să nu pierdem timpul 
gândindu-ne prea mult. Directorul se îndreptă 
repede spre uşă. 

- Verificaţi toate intrările, domnule Harris, în 
timp ce eu o să organizez personalul. 

Harris îl urmă pe directorul sfrijit pe scări, 
unde zgomotul  conversaţiei începea să se 
intensifice. Îl auzi bătând din palme ca să facă 
linişte. Harris îşi făcu loc pe lângă mulţimea de 


profesori, aruncând o privire în fiecare sală ca să 
se asigure că ferestrele erau bine închise. 

Slavă Domnului că toate ferestrele de jos aveau 
gratii de fier pentru a preveni spargerea lor în 
urma impactului cu mingile de fotbal. Bun. 

Totul părea în regulă. Acum cancelaria. 

Când intră, văzu că una dintre ferestre era 
deschisă şi, pentru că dădea într-un pasaj îngust 
dintre clădire şi un zid exterior, nu avea gratii 
care s-o protejeze. Şi pe podea, în faţa ei, se afla 
una dintre creaturile acelea. 

Cum reuşise să escaladeze zidul era ceva ce 
Harris n-avea să afle niciodată, de parcă era un 
cercetaş trimis înainte de ai lui. Se uita încoace şi- 
ncolo, adulmecând, nasul ascuţit mişcându-se 
întruna. Îl văzu pe Harris şi se ridică în două 
picioare. Era înalt de vreo şaizeci de centimetri. 
Profesorul intră şi trânti uşa în urma lui. Trebuia 
să închidă fereastra. 

Şobolanul nu stătu mult să-şi studieze victima, 
ci se aruncă înainte, sărind prin aer, drept la gâtul 
lui Harris. Dar profesorul se mişcă şi el la fel de 
repede. Apucă un scaun chiar atunci când muşchii 
creaturii se încordară pentru a sări şi aruncă după 
el. Scaunul lovi şobolanul în zbor, asemenea unei 
bâte de cricket care izbeşte o minge, şi îl aruncă 
într-o parte, despicând lemnul. 

Şobolanul ateriză în picioare şi sări din nou la 
Harris, care îl lovi în spate. Câteva clipe rămase 
buimăcit, dar nu era rănit grav încă. Totuşi, 
profesorul profită de aceste momente pentru a 
apuca vătraiul din şemineu. Cu o bufnitură 
dezgustătoare, lovi furios şobolanul peste craniul 


subţire, cuprins mai degrabă de ură decât de 
teamă. O dată, apoi încă o dată. Se întoarse spre 
fereastră la timp pentru a-l vedea pe un altul 
căţărându-se pe pervaz. Fără nici o ezitare, se 
repezi la şobolan şi-l lovi cu vătraiul, aruncându-l 
înapoi în pasajul îngust de dedesubt. Închise 
fereastra şi se rezemă de ea, respirând sacadat şi 
încercând să-şi recapete controlul asupra 
genunchilor tremurânzi. Geamul era armat cu o 
împletitură fină de sârmă, care împiedica 
spargerea lui. 

- Asta ar trebui să-i oprească, spuse el cu voce 
tare. 

Se îndreptă spre uşa cancelariei, scoase cheia 
din yală şi ieşi încuind uşa în urma lui, dar nu 
înainte de a se uita mai atent la creatura care 
zăcea pe covorul uzat. 

Corpul lui trebuie să fi avut cel puţin şaizeci de 
centimetri, iar coada încă vreo douăzeci-douăzeci 
şi cinci. Blana ţepoasă nu era chiar neagră, ci mai 
degrabă maro-închis, cu pete negre. Avea capul 
mai mare decât al rozătoarelor obişnuite, iar 
incisivii erau lungi şi ascuţiţi. Ochii pe jumătate 
închişi erau neînsufleţiţi, dar dinţii pe jumătate 
descoperiţi păreau a afişa un zâmbet demonic. 
Chiar şi mort, trupul acela era terifiant, de parcă 
boala pe care o purta putea fi transmisă prin 
simpla atingere. 

Odată ajuns în hol, Harris văzu cum copiii erau 
conduşi la etaj. 

- Sunteţi bine, domnule Harris? se interesă 
directorul, apropiindu-se de el. 

- Da. L-am omorât pe unul dintre acei monştri. 


Atunci îşi dădu seama că încă mai ţinea în mână 
vătraiul plin de sânge. 

- Bravo, omule! Ei bine, toată şcoala este 
baricadată, iar poliţia va sosi curând, aşa că nu 
cred că avem de ce să ne facem griji, îi spuse 
directorul pe un ton calm, zâmbetul dispărându-i 
instantaneu la remarca lui Harris: 

- Dar subsolul? 

Se întoarseră amândoi spre scările de la subsol 
şi o luară la fugă într-acolo. Se opriră în capul lor, 
mijind ochii în întuneric. 

- Cred că totul va fi bine, spuse directorul. 
Probabil că domnul Jenkins, îngrijitorul, este deja 
acolo, jos, şi verifică boilerul. Luni dimineaţă îi ia 
ceva mai multă vreme ca să-l pornească. Martor 
mi-e cerul că m-am plâns atâta de apa rece din 
zilele de luni, încât... izbucni el, uşor iritat de 
tânărul profesor care continua să coboare, 
aparent fără să asculte ceea ce spunea el. 

Harris se apropie precaut de uşa subsolului, îşi 
lipi urechea de ea şi ascultă. Ridică un deget la 
buze, cerându-i bătrânului, care ajunsese lângă el, 
să tacă. 

- Ei, haide, tinere, veni răspunsul directorului, 
care îl împinse nerăbdător, şi apăsând pe clanţă, 
deschise uşa larg. Jenkins, eşti... mai apucă el să 
spună înainte de a-şi înghiţi cuvintele la vederea 
priveliştii care i se înfăţişa în faţa ochilor. 

Creaturi negre şi agitate roiau în tot subsolul. O 
fereastră îngustă, dar înaltă, situată la nivelul 
curţii, era larg deschisă şi prin ea intrau din ce în 
ce mai multe bestii păroase, alcătuind parcă un 
covor plutitor de rozătoare. 


Se hrăneau cu ceva ce zăcea întins pe podea. 
Tot ce puteau vedea Harris şi directorul era o 
gheată ieşind din masa de corpuri care se 
zvârcolea încontinuu. Profesorul îl trase pe 
director din cadrul uşii deschise tocmai în 
momentul în care câteva creaturi negre se 
repezeau înspre ei. Apucă clanţa şi trase uşa cu 
putere, dar doi dintre şobolani reuşiră să se 
strecoare prin deschizătură, iar un al treilea fu 
prins de umăr. Îl lovi de trei ori ca să-l arunce 
înapoi. Când se întoarse, îi văzu pe ceilalţi doi 
fugind în sus pe scări. În genunchi, directorul se 
uita după ei. 

- Dumnezeule, sunt enormi! fu tot ce reuşi el să 
rostească. 

- Dacă ajung la copii... începu Harris. 

- Îi opresc eu, îi opresc eu, Harris. Tu ai grijă 
de uşa aia. Blocheaz-o cu orice găseşti la 
îndemână. Este extrem de grea, dar e mai bine să 
fim siguri. Obosit, directorul încercă să-şi vină în 
fire. Când termini cu asta, vino imediat sus. 

- Bine, dar aveţi grijă să nu vă muşte! strigă 
Harris în urma omului care urca. Muşcătura lor 
este fatală. Ţineţi-i la distanţă. 

Se uită în jur, încercând să găsească ceva cu 
care să blocheze uşa. La dreapta lui se afla uşa 
magaziei. O deschise cu grijă şi se uită atent 
înăuntru. Nu avea ferestre, ceea ce ar fi trebuit să 
fie bine. Aprinse lumina. Mese, scaune, table. Bun. 
Scoase o masă grea, o întoarse pe una dintre 
laterale, apoi o târi până la uşa de la subsol. O 
ridică şi fu mulţumit să vadă că acoperea uşa în 
întregime. O lipi de ea şi se întoarse în magazie. 


Observă un calorifer vechi rezemat de perete, pe 
care îl trase afară, podeaua scârţâind puternic. Il 
rezemă de masa ridicată şi se întoarse după nişte 
scaune. 

Tocmai în acel moment auzi un țipăt venind de 
la etaj. Apucă vătraiul pe care îl aruncase 
deoparte şi o luă la goană pe scări. 

Directorul se afla pe podeaua coridorului, 
luptându-se cu doi dintre şobolanii aceia hidoşi. 
Din fericire, uşa din capătul culoarului fusese 
închisă, iar copiii reuşiseră să se adăpostească la 
etaj. Directorul îl apucase de gât pe unul dintre 
şobolani şi se chinuia să-l ţină departe de faţa lui. 
Celălalt îl muşca din laterală. 

- Ajută-mă, ajută-mă! îl imploră el pe Harris, 
întorcând capul în căutarea profesorului. 

Dezgustat, conştient că directorul era practic 
mort, Harris înaintă şi-l lovi cu putere pe unul 
dintre şobolani. Acesta chiţăi ascuţit, cu o octavă 
deasupra vocii unui copil înspăimântat, şi îşi 
desprinse dinţii de abdomenul bărbatului care se 
zvârcolea. Deşi avea coloana ruptă, încercă să se 
târască înspre Harris, care îl apăsă cu piciorul pe 
cap, zdrobindu-i-l. Nu-l putu lovi şi pe cel de-al 
doilea şobolan, de teamă să nu-l rănească pe 
director, aşa că aruncă vătraiul şi îl apucă cu 
mâinile. Îl luă de umeri şi îl ridică, având grijă ca 
nu cumva acesta să-l atingă cu dinţii, care îi 
clănţăneau întruna. Din nefericire, directorul era 
mult prea speriat ca să dea drumul rozătoarei ce 
se zvârcolea neîncetat. 

- Daţi-i drumul, daţi-i drumul! strigă Harris, 
ridicându-l pe bărbat împreună cu şobolanul. 


Însă directorul era prea înspăimântat ca să mai 
poată auzi ceva. Profesorul îşi propti piciorul în 
pieptul bărbatului şi îl împinse la podea, 
pierzându-şi echilibrul din cauza slăbirii strânsorii 
şi căzând câţiva paşi mai în spate, ţinând încă 
şobolanul ridicat. Acesta din urmă avea o putere şi 
o greutate de neimaginat, iar Harris îşi simţi 
jacheta şi cămaşa sfâşiate de dinţii asemănători 
unor cleşti. Ţinându-l de spate, Harris se ridică pe 
un genunchi şi îl împinse la podea. Îl văzu pe 
director îndepărtându-se târâş, cu ochii aţintiţi 
asupra monstrului ce se zbătea în strânsoarea lui. 
Se târa cu spatele spre perete, încercând parcă să 
treacă prin el. Pe fundal se auzeau sirenele 
poliţiei. 

„Unde naiba au fost până acum? Şi ce o să fac 
eu cu această creatură?” 

Se uită în jur disperat. Şobolanul îi aluneca din 
mână. Nu va mai putea să-l ţină mult. Şi, chiar 
dacă l-ar omori pe nenorocitul ăla, o muşcătură i- 
ar fi fatală. In clasa a 3-a C se afla un acvariu. Asta 
era soluţia. O să-l înece. Dar ale naibii uşi erau 
toate închise. Nu l-ar putea ţine cu o singură 
mână. 

- Domnule Norton, strigă el. Uşa de la a 3-a C! 
Deschideţi-o repede, că nu pot să-l mai ţin mult! 

Directorul clătină încet din cap, fără a-şi lua 
ochii de la şobolan. 

- Deschide nenorocita aia de uşă! strigă Harris. 

Bărbatul mai în vârstă reuşi în cele din urmă 
să-şi desprindă ochii de la şobolan, uitându-se la 
profesorul cu faţa îmbujorată. Dădu din cap încet 
şi începu să se târască spre clasa a 3-a C. 


- Repede, repede, strigă Harris. 

Păru o eternitate până când directorul izbuti să 
ajungă la uşă, unde ridică spre mâner o mână 
tremurândă şi plină de sânge. Acesta era mult 
prea alunecos din cauza sângelui pentru a-l putea 
răsuci, astfel încât trebui să ridice şi celălalt braţ. 
In cele din urmă, uşa se deschise. 

Nemaiavând suficientă putere în degetele ce-l 
dureau deja, Harris târî şobolanul pe podea 
încercând să ţină cât mai bine corpul ce se 
zvârcolea.  Şobolanul îşi  înfipse ghearele în 
podeaua de lemn, forțându-l să-l tragă de cap şi de 
umeri. Capul lui mic se balansa dintr-o parte într- 
alta, încercând să-şi înfigă dinţii în carnea 
bărbatului. Dar Harris era atent, foarte atent. 
Când ajunse în dreptul uşii, directorul scoase un 
vaiet slab şi căzu, agăţându-se de piciorul lui 
Harris, care aproape dădu drumul şobolanului. 

- Daţi-vă la o parte, spuse el încet, printre dinţii 
încleştaţi. Daţi-vă naibii din drum! repetă el mai 
tare. 

Directorul se trase la o parte, împleticindu-se, 
şi Harris reuşi să intre. Văzu acvariul aşezat pe 
pervazul ferestrei şi se îndrepta spre el. Când 
ajunse lângă catedră, ridică şobolanul ţintuindu-l 
cu toată puterea, fără a-şi slăbi strânsoarea. Apoi 
împinse biroul spre fereastră, ajutându-se de corp, 
manevră în timpul căreia se alese cu nişte 
zgârieturi de la picioarele din spate ale creaturii. 

In cele din urmă, biroul se lipi de pervaz. Ridică 
un picior şi se urcă pe el, trăgând apoi şobolanul 
spre acvariul plin cu apă. 

Se odihni puţin înaintea efortului final. 


Adunându-şi toată puterea, cu sudoarea curgându- 
i pe faţă, se ridică şi, apucând şobolanul, îl băgă în 
apă. 

Acvariul păru să explodeze. Apa şi peştii se 
revărsau peste marginile lui, dar îl ţinea fără milă, 
apăsându-i capul spre fundul recipientului, 
ignorând durerea din piept şi braţe. Incepu să se 
întrebe dacă va mai rămâne suficientă apă în 
acvariu pentru a îneca şobolanul, sau dacă 
membrele acestuia care se agitau încontinuu o să 
spargă cumva pereţii din sticlă. Treptat însă, 
zvârcolirile deveniră din ce în ce mai slabe şi 
răsucirile corpului mai puţin ample, iar mişcarea 
capului mai puţin violentă. Într-un final, înţepeni. 
Dar Harris continuă să-l ţină acolo, pentru orice 
eventualitate. 

Se uită pe fereastră. Veniseră câteva maşini de 
poliţie, dar oamenii în uniformă albastră stăteau în 
faţa porţii, fără a şti ce să facă. 

În cele din urmă, dădu drumul trupului golit de 
viaţă şi cobori precaut de pe catedră. Avea hainele 
sfâşiate, iar partea din faţă a cămăşii îi era pătată 
de sânge, dar era sigur că nu fusese muşcat. Se 
întoarse la director, care stătea în pragul uşii cu 
capul sprijinit în mâini. 

- E în regulă acum, domnule. A sosit poliţia. O 
să-i extermine pe toţi foarte repede. Harris 
îngenunche lângă bărbatul care tremura. 

- A fost cumplit, spuse directorul ridicându-şi 
capul. Înspăimântător. Creaturile alea 
respingătoare mă aşteptau. N-au fugit. Stăteau 
acolo şi mă aşteptau. 

Harris nu ştia ce să răspundă. Cum ai putea 


alina pe cineva despre care ştii că nu mai are de 
trăit decât douăzeci şi patru de ore? 

- Haideţi să urcăm. Acolo vom fi mai în 
siguranţă. _ 

Îl ajută pe director să se ridice. Înaintară pe 
coridor înspre uşa care ducea la scări. Când 
încercă să o deschidă, descoperi că este încuiată. 

- Ei, doar nu pot ei să răsucească amărâtele 
alea de mânere! strigă el, lovind uşa cu pumnul. 

Auziră zgomot de paşi, după care zăvoarele au 
fost trase. 

- Îmi pare tare rău. Nu ne-am dat seama că mai 
este cineva aici jos, se scuză Ainsley, în timp ce-şi 
lungea gâtul cu capul lui chel pentru a trage cu 
ochiul pe lângă uşă. O, Doamne, totul este în 
regulă? întrebă el nerăbdător, cu privirea aţintită 
la hainele lor pătate de sânge. 

Îl sprijiniră pe director şi, odată ieşiţi, închiseră 
uşa în urma lor. 

- Copiii sunt bine? se interesă Harris. 

- Fetele au cam început să intre în panică, dar 
băieţii se ţin tare deocamdată, răspunse Ainsley, 
respirând cu greu din cauza greutăţii directorului. 

- Aşa şi trebuie, murmură Harris. 

Îl duseră pe directorul rănit în biroul lui şi îl 
aşezară într-un fotoliu. 

- Acum o să mă descurc. Duceţi-vă şi ocupaţi-vă 
de copii. Era palid şi Harris se întreba dacă totul 
era doar în imaginaţia lui sau chiar văzuse o tentă 
gălbuie pe faţa rănitului. lar pielea părea mai 
rigidă sau era doar acea încordare provocată de 
durere? 

- Domnul Ainsley o să vă trateze rănile, 


domnule. Eu o să mă duc să văd ce se întâmplă. 

Părăsi biroul, cuprins de milă faţă de bărbatul 
acela pe care nu-l plăcuse niciodată, dar pe care îl 
respectase. Priveliştea acelui om târându-se în 
patru labe pe podea, asemenea unui copil, va 
rămâne în mintea lui multă vreme. 

Intră într-o clasă plină cu profesori şi elevi, iar 
în acel moment toate capetele se întoarseră spre 
el. Observă că uşa de la sala alăturată era 
deschisă şi prin ea trăgeau cu ochiul nişte feţe 
nerăbdătoare. Le făcu semn profesorilor să se 
adune în jurul lui. 

- Directorul a fost rănit, spuse el încet, pentru a 
nu fi auzit de copii. Cred că vom fi în siguranţă 
aici sus, dar vom baricada uşile în cazul în care 
şobolanii vor urca pe scări. Strângeţi toate fetele 
într-un colţ, departe de ferestre. Băieţii mai mari 
ne vor ajuta să împingem băncile şi scaunele în 
dreptul uşii. 

Grimble, un bărbat cu nasul coroiat ca al unei 
păsări de pradă, îşi făcu loc să înainteze. 

- Serios, ca şef de comisie, eu... începu el. 

-Nu avem timp pentru politici interne, 
Grimble, îl întrerupse Harris, smulgând unora 
dintre profesori nişte zâmbete ascunse în spatele 
mâinilor. Grimble era foarte cunoscut şi disprețuit 
pentru că era cârcotaş şi îngust la minte. Se 
întoarse ţâfnos. 

Harris se îndreptă spre una dintre ferestre şi o 
deschise. Văzu multe maşini de poliţie şi, în 
mijlocul lor, o camionetă plină de câini. Unii dintre 
poliţişti purtau costume de protecţie. Două maşini 
de pompieri apărură la colţul străzii, sirenele lor 


sporind gălăgia deja existentă. Pe strada alăturată 
se adunaseră o mulţime de gură-cască. 

Observă că dedesubt numărul şobolanilor 
scăzuse considerabil. Apoi îşi dădu seama de ce. 
Dispăreau câte doi sau trei o dată prin mica 
fereastră de la subsol, situată la nivelul 
pământului. Ceilalţi îşi croiau drum prin pasajul 
îngust din lateralul clădirii. Presupuse că ţinta lor 
era fereastra cancelariei. 

Din spatele lui se auzi un țipăt. Când se 
întoarse, văzu că una dintre fete, care stătea într-o 
bancă, îşi pierduse calmul, iar câţiva colegi şi 
câteva profesoare încercau să o liniştească. 

O voce mecanică, aproape inumană, izbucni 
prin megafon: 

- Sunteţi bine, acolo sus? Este cineva rănit? 

Cu mâinile făcute pâlnie, Harris strigă: 

- Da, până acum suntem bine. Avem totuşi un 
rănit. 

- Bine. Atunci, baricadaţi-vă înăuntru. 
Deocamdată nu ştim cum vor reacţiona şobolanii, 
dar ar putea încerca să ajungă la voi. 

„Normal că vor încerca, îşi zise Harris în sinea 
lui. Oare el de ce crede că se află aici? La o 
serbare şcolară?” 

Infuriat şi nerăbdător, îl privea pe polițistul 
care le făcea semn maşinilor de poliţie, cerându-le 
să elibereze zona ca să facă loc autospecialelor 
pompierilor. 

Polițistul se întoarse spre şcoală şi porni din 
nou megafonul: 

- O să încercăm să asmuţim câinii pe ei, iar cât 
timp vor fi ţinuţi ocupați, vom încerca să ajungem 


la voi cu ajutorul scărilor de la maşinile de 
pompieri. 

Era evident că ştia despre muşcăturile mortale 
ale rozătoarelor şi că nu avea de gând să pună în 
pericol viaţa oamenilor lui. 

- Nu! îi răspunse Harris răstit. Nu veţi reuşi să 
coborâţi toţi copiii pe scările acelea. Cât despre 
câini, nu vor rezista nici cinci minute în faţa 
şobolanilor. 

- Păstraţi-vă calmul acolo sus! Repet: Păstraţi- 
vă calmul! Experții vor sosi în curând. 

Harris înjură în barbă, în timp ce vocea se 
auzea tărăgănat: 

- Credem că vor aduce gaz ca să rezolvăm 
problema. Vă rugăm să vă păstraţi calmul. Nu mai 
durează mult până ajung. 

Profesorul scoase un geamăt puternic. 

Cât le va lua monştrilor ălora să roadă uşa şi să 
ajungă până la ei? Nu erau şobolani obişnuiţi; 
erau inteligenţi şi aveau o strategie. 

Nu era nevoie decât de un singur monstru din 
acela ca să creeze panică printre copii. 

- Ascultaţi, strigă el din nou. Furtunurile! 
Inundaţi subsolul! Inundaţi sălile de clasă de la 
parter! Cel puţin, asta o să-i sperie. 

Il văzu pe poliţist, care, din câte presupunea el, 
era chiar inspectorul-şef, sfătuindu-se cu unul 
dintre pompieri. Dintr-odată, pompierul se puse pe 
treabă şi începu să desfacă furtunurile lungi şi 
groase. Între timp, câinii lătrau agitaţi, zbătându- 
se în lese, nerăbdători să se năpustească asupra 
creaturilor negre. Doi dintre ei scăpară şi ţâşniră 
de-a lungul curţii şcolii spre mulţimea de şobolani. 


Mai întâi, un alsacian puternic ridică un şobolan 
de gât, îl scutură violent şi-l aruncă în aer. Al 
doilea câine, un doberman masiv, sări în mijlocul 
masei dense de fiinţe păroase, fălcile enorme 
împărțind muşcături în toate direcţiile. 

Dar foarte curând au fost înconjurați de 
rozătoare, care-i trăgeau în jos, în vreme ce blana 
lor era acoperită de sânge. Se ridicară de câteva 
ori, dar erau mereu ţintuiţi la pământ. Li se dădu 
drumul şi celorlalţi câini, vreo zece, care ţâşniră 
imediat în grămadă. Unul călcă peste şobolani şi 
se strecură prin micuța fereastră de la subsol. 

Privindu-l de la etaj, Harris se cutremură 
gândindu-se la soarta bietului animal. 

Deşi erau curajoşi, câinii nu puteau face faţă 
numărului mare de şobolani uriaşi. În curând 
zăceau cu toţii pe jos, sfâşiaţi sau încercând să se 
întoarcă şchiopătând la dresorii lor îndureraţi. 
Inspectorul-şef trebui să le dea ordin de retragere 
şi oamenilor. Era singurul dintre ei care cunoştea 
riscurile misiunii şi boala mortală pe care o 
răspândeau paraziţii aceia, şi nu avea nici cea mai 
mică intenţie de a permite ca oamenii săi să-şi 
rişte vieţile, până când nu ar fi fost neapărat 
necesar pentru binele copiilor. 

Dintr-odată, furtunurile intrară în acţiune. 
Torente reci de apă măturară curtea şcolii, făcând 
potecă prin mijlocul şobolanilor, împingându-i în 
zidurile de cărămidă ale clădirii şcolii. Rozătoarele 
fugeau în toate direcţiile, trecând unul peste 
celălalt şi luptându-se între ei pentru a reuşi să 
scape. Foarte curând, sângele provenit de la câinii 
răniţi fu spălat de jetul puternic de apă. 


Un furtun fu îndreptat spre fereastra de la 
subsol, împingând câţiva şobolani înăuntru şi 
împiedicându-i pe alţii să intre. Copiii, care se 
adunaseră deja la ferestre, se bucurau la vederea 
animalelor învinse. Când şobolanii începură să se 
împrăştie, majoritatea în direcţia magaziilor de 
cărbuni, un nou jet de apă fu îndreptat spre 
ferestrele de la parter. Zgomotul sticlei sparte, 
cioburile care cădeau în clase produseră zâmbete 
de încântare pe feţele mai multor elevi. 

Harris plecă de lângă fereastră şi traversă sala, 
croindu-şi drum cu blândeţe prin mulţimea de 
copii. 

- Unde este directorul? îl întrebă pe Grimble. 

- Dumneavoastră ar trebui să ştiţi. Eraţi 
împreună, răspunse acesta tăios. 

- Îndepărtaţi câteva dintre băncile astea. 
Trebuie să fie încă în biroul lui împreună cu 
Ainsley. 

Băncile fură trase, lăsându-i loc cât să deschidă 
uşa şi să se strecoare pe acolo. 

- Mă duc să văd dacă sunt bine, apoi o să 
verific uşile de pe culoar, spuse el. Baricadaţi uşa 
în urma mea. Dacă mă întorc repede şi o să bat, 
spuneţi-le pompierilor să ridice scările la ferestre. 
Dar să nu deschideţi uşa, mă voi duce în biroul 
directorului şi vă rog să vă îndepărtați de 
fereastra aceea. 

Închise uşa în urma lui şi auzi băncile zgâriind 
podeaua, în timp ce erau împinse la loc, în dreptul 
intrării. Observă că uşa de la biroul directorului 
era larg deschisă. Se îndreptă repede spre ea, şi 
răsuflă uşurat când îl văzu pe bătrânul Ainsley 


agitându-se în continuare în jurul bărbatului rănit. 

- Pare să-i fie mai bine acum, Harris, spuse 
Ainsley, tamponând faţa directorului cu o pânză 
umedă. 

- Bine. Eu mă duc să verific uşile şi te rog să o 
închizi pe aceasta în urma mea. Stai aici, şi dacă 
mai sunt probleme... se opri, fără a se mai obosi 
să-i explice la ce se referea când vorbea despre 
„probleme”, lăsând tăcerea să spună totul în locul 
lui. Dacă apar probleme, du-te la fereastră şi 
cheamă pompierii. Vor întinde o scară până aici 
sus la tine. 

Nu sugeră să se alăture celorlalţi în sălile de 

clasă - corpul plin de sânge al directorului i-ar 
înspăimânta prea tare. Până în momentul de faţă, 
copiii fuseseră ţinuţi sub control în mod 
remarcabil, dar vederea sângelui i-ar fi putut face 
uşor să se piardă cu firea. 
__Închise uşa şi se îndreptă repede spre scări. 
Intredeschise uşa şi privi înăuntru. Totul părea 
liniştit. În regulă. Intră, închise uşa în urma lui şi 
se strecură în jos pe scări. Apa se prelingea pe sub 
uşă. O deschise cu multă atenţie. Pe culoar nu era 
nici o mişcare. Unul dintre şobolanii morţi care-l 
atacaseră pe director zăcea în apă. O clipă, Harris 
avu impresia că se mişcă, dar îşi dădu repede 
seama că trupul acestuia se balansa încet din 
cauza apei, al cărei nivel creştea. 

Se deplasă lipăind de-a lungul coridorului, 
amintindu-şi să închidă uşa în urma lui, dar 
deschizând uşile tuturor claselor pentru ca apa să 
poată să intre. Când trecu pe lângă cancelarie, i se 
păru că aude zgomote. Subsolul era totuşi 


problema cea mai stringentă în acel moment. 
Acolo îi văzuse intrând pe cei mai mulţi dintre 
şobolani. Trebuia să se asigure că uşa era încă 
bine închisă, poate chiar să mai fixeze nişte mobilă 
în dreptul ei. Mai târziu se putea întoarce să se 
ocupe de uşa cancelariei. 

Cobori scările de la subsol, atent să nu alunece 
în şuvoiul de apă crescând. Presupuse că veniseră 
mai multe maşini de pompieri şi că foloseau mai 
multe furtunuri pentru a inunda complet etajele 
inferioare. 

Ajunse jos şi se îndreptă cu greu spre uşă. Se 
auzea o luptă frenetică şi zgârieturi. Se aplecă 
pentru a asculta mai atent, în ciuda zgomotului 
provocat de şuvoiul de apă. Da, încercau să-şi 
croiască drum prin uşă. Trase uşor banca înapoi 
pentru a vedea ce daune reuşiseră să provoace. 
Hristoase! Incepeau deja să se vadă fisuri. li auzea 
rozând lemnul. Punând banca la loc, se deplasă 
greoi spre magazie. Se uită în jur. Găsi exact ce-i 
trebuia. Nişte draperii grele, vechi, care fuseseră 
folosite în sala de festivități a şcolii. Le trase jos 
de pe raft, unde zăcuseră jumătate de an, gata de 
a fi folosite la serbarea de acordare a premiilor la 
sfârşitul trimestrului. Erau grele, dar una era 
suficientă pentru ce avea el în gând. 

Le lăsă pe o bancă, ca să nu se ude şi astfel să 
se îngreuneze, şi se îndreptă spre o grămadă de 
table. Erau table din acelea vechi, care se puneau 
pe şevalete, şi luă două dintre ele. Le cără afară şi 
le rezemă de perete. Apoi trase caloriferul şi 
banca de lângă uşa subsolului. 

Se vedeau umflături în lemn, acolo unde 


şobolanii aproape că roseseră uşa. Doamne, ce 
forţă trebuie să aibă în fălcile alea! Se deplasă 
repede spre magazie şi luă draperia. Se întoarse 
tocmai la timp pentru a vedea cum lemnul începea 
să se crape. 

Simţind că-l cuprinde panica, îndesă draperia în 
crăpătura de sub uşă, împăturindu-l de cât mai 
multe ori posibil. Apucă tablele şi le propti de uşă, 
atât cât îi permitea draperia. Împinse masa în 
dreptul uşii şi apoi caloriferul, întărind baricada 
cu scaune, cutii şi tot ce mai găsi în magazie. 

Satisfăcut, se rezemă de perete şi-şi trase 
răsuflarea. I se păru că aude şobolanii chiţăind, 
dar nu era sigur dacă nu cumva mintea îi juca 
feste. 

Apa îi ajunsese acum la genunchi. Merse încet 
spre scări şi urcă. Când ajunse pe ultima treaptă, 
auzi ceva crăpându-se dinspre uşa cancelariei. 
Văzu ieşind un cap lung negru şi ascuţit, care încă 
mai rodea lemnul ce-l înconjura. Rămase țintuit 
locului. Oare nu avea să se mai termine niciodată? 
Se uită în jur cu disperare şi ochii îi căzură pe 
vătraiul greu pe care îl mai folosise şi înainte, 
aruncat pe culoar, aproape acoperit de curentul 
de apă. lInaintă şi căzu, alunecând pe burtă. 
Aruncând o privire înapoi, văzu umerii şobolanului 
trecând prin gaura care se lărgea. Se târi frenetic 
în patru labe, apucă vătraiul şi se ridică, 
sprijinindu-se de perete. 

Şobolanul părea să-şi fi dat seama ce intenţiona 
el să facă şi îşi dublase eforturile de a scăpa prin 
lemnul crăpat. leşise aproape cu totul, doar 
abdomenul ţinându-l încă prizonier. 


Harris înaintă repede, de data aceasta având 
grijă să nu mai cadă. Fără să se oprească, lovi 
spre capul şobolanului cu vătraiul. Rată ţinta în 
mod surprinzător, nimerind în tocul uşii, căci 
şobolanul îşi dăduse capul într-o parte. Creatura 
scoase la iveală nişte dinţi mari şi ascuţiţi, 
încercând să-l muşte pe profesor, în timp ce îl 
privea cu maliţiozitate, dar şi cu teamă, aşa cum 
remarcase Harris cu satisfacţie. „Ce s-a întâmplat 
cu caracterul său de nepătruns? li este frică. De 
mine?” Simţi nevoia să fie violent şi strigă, lovind 
cât putu de tare craniul subţire cu vătraiul. Acesta 
se crăpă şi o substanţă albă începu să se prelingă, 
în timp ce trupul înţepeni şi căzu fără suflare. 

Lui Harris i se făcu greață. Omorâse o 
monstruozitate, şi totuşi nu simţea nici plăcere, 
nici triumf. Se dădu înapoi, conştient că trupul 
care bloca ieşirea nu va rezista mult timp în faţa 
celorlalţi şobolani. Fie avea să fie împins de cei 
din spatele lui, fie mâncat pentru a fi îndepărtat 
din drum. 

Chiar în momentul în care se trăgea înapoi, 
văzu corpul smucind de parcă ceva trăgea de el. 
Dintr-odată, jumătate din trupul inert căzu prin 
gaură. 

„Atât le-a trebuit, se gândi el. Mai puţin de 
treizeci de secunde ca să-i roadă partea inferioară 
a corpului.” 

O altă creatură neagră începu să-şi facă loc. 
Harris se întoarse şi o luă la fugă, nu înainte de a 
arunca cu vătraiul în uşă, mai mult frustrat decât 
panicat. Nu nimeri şobolanul şi vătraiul căzu 
zdrăngănind pe podea. 


Şobolanul trecu, un altul luându-i locul imediat, 
în timp ce primul fugea pe urmele profesorului. 

Uşa se deschise uşor din cauza presiunii apei şi 
Harris de abia reuşi să scape la timp. Alunecă 
înăuntru şi închise uşa în urma lui, auzind cum 
capul şobolanului se izbeşte puternic de ea. 
Curând după aceea se auziră zgârieturile. Pe scări 
nu era nimic ce ar fi putut propti în dreptul uşii. 
Urcă scările în goană, ajunse la etajul următor şi 
trânti uşa. Dădu buzna în biroul directorului, 
speriindu-l pe Ainsley. Directorul părea încă în 
stare de şoc. 

Harris alergă la fereastră şi se aplecă în afară. 
Scările maşinilor de pompieri fuseseră întinse deja 
la ferestrele claselor din apropiere, iar pompierii 
tocmai încercau să se caţere înăuntru. 

- Aici! strigă el. Aduceţi o scară aici şi un 
furtun. 

Unul dintre pompieri îşi întoarse privirea spre 
el. 

- Furtunurile sunt folosite jos, domnule, 
răspunse acesta şi apoi adăugă: Nu vă faceţi griji. 
Vom ajunge la dumneavoastră într-o clipă, 
domnule. De îndată ce ne vom ocupa de copii. 

- Aduceţi un furtun aici repede! strigă el 
nerăbdător. Trebuie să împiedicăm chestiile alea 
nenorocitele să urce pe scări. 

Fără alte comentarii, pompierul începu să 
coboare. 

- Domnule Harris, nu trebuie să ne pierdem cu 
firea. 

Capul lui Grimble se ivise la una dintre 
ferestrele alăturate. 


- Dacă ne păstrăm calmul cu toţii... 

- La naiba! 

Capul lui Grimble dispăru brusc. Harris zâmbi 
în sinea lui. Cel puţin avea şi el parte de puțină 
satisfacţie în urma zilei de azi. Uitându-se în jos, îl 
văzu pe pompier discutând cu şeful său şi arătând 
spre fereastră. li văzu dând din cap aprobator şi 
pe pompier alergând în direcţia a doi colegi care 
manevrau un furtun. Jetul puternic se opri, iar 
furtunul greu era cărat acum spre scara lungă. 
Primul pompier urcă, trăgând după el furtunul de 
metal aşezat pe umeri, colegii lui derulându-l pe 
măsură ce el înainta. Harris observă că sosise o 
camionetă albă pe care era scris „Ratkill”. Bărbaţi 
în uniforme albe descărcau câţiva cilindri lungi şi 
argintii. Presupuse că trebuie să fie un gaz. 
Intreaga stradă era acum blocată de maşini de 
poliţie, autospeciale de pompieri şi ambulanţe, iar 
mulţimea era ţinută deoparte la ambele capete de 
un cordon de poliţişti. Văzu părinţi neliniştiţi şi 
femei plângând şi încercând să-i convingă pe 
poliţişti ca să le lase să treacă. In timp ce 
pompierul se apropia de capătul scării, aceasta se 
răsucea înspre fereastra lui Harris. 

- Bun, spuse el, ajutându-l pe bărbat să intre în 
cameră. 

- Pe unde este? întrebă pompierul, uitându-se 
în jur şi ignorându-i pe Ainsley şi pe director. 

- Drept înainte. Urmează-mă, spuse Harris, 
trăgând şi el de furtunul ce trecea prin fereastră. 
Observă că mai mulţi oameni în uniformă urcau. 

Cărară împreună furtunul pe culoar. 

- Stai puţin, spuse profesorul, oprindu-se în faţa 


uşilor din dreptul scărilor. Să verificăm mai întâi. 
Se uită printr-o crăpătură, întrebându-se dacă va 
mai fi în stare vreodată să deschidă o uşă cu 
încredere. Când văzu că totul este în regulă, o 
deschise larg. Coborâră cotind pe scări şi se uitară 
la uşile închise de jos. Pompierul auzi zgârieturile 
şi se uită la Harris. 

- Dumnezeule! Ei sunt? întrebă el. 

- Da, răspunse Harris. Ei sunt. Rod tot ce le stă 
în cale ca să-şi facă loc să treacă. Şi nu va mai 
dura mult, căci au dinţi ca nişte drujbe. 

- Locul pare că s-a umplut bine cu apă deja, 
spuse pompierul, scoţându-şi casca şi 
scărpinându-se în cap. 

Harris dădu din cap aprobator. Apa se ridica la 
vreo zece centimetri în capul scărilor. Subsolul 
trebuie să se fi inundat până acum. Până la 
geamuri cel puţin, iar jeturile  furtunurilor 
împiedicau probabil şobolanii să iasă. 

In spatele lor se auzi zgomot de paşi. Trei 
poliţişti, un sergent şi alţi doi pompieri coborau să 
li se alăture. 

Harris le făcu semn să rămână pe loc. 

- Şobolanii încearcă să treacă de uşă. Dacă 
unul dintre oamenii voştri rămâne lângă fereastră, 
altul lângă uşa biroului, iar celălalt în capul scării, 
putem stabili momentul exact în care să fie pornit 
furtunul de apă. 

- Singura problemă este că nu-l vom putea 
folosi decât la jumătate din capacitate din cauza 
coturilor, spuse pompierul de lângă el. Dacă 
pornim jetul la capacitate maximă, forţa va tinde 
să întindă furtunul. 


- Atunci să încercăm să-l rotunjim bine la 
fiecare cotitură, spuse sergentul. Fără îndoituri 
ascuţite. 

Aşezară furtunul, rotunjindu-l în jurul colţurilor 
pereţilor. 

- Forţa îl va arunca în zidul din dreapta, aşa că 
voi sta eu acolo ca să-l ţin. Harris, du-te tu în 
partea cealaltă, spuse pompierul aflat lângă 
profesor. 

Sergentul îi ordonă celuilalt pompier să se 
întoarcă la fereastra de la etaj, iar celorlalţi doi le 
indică nişte poziţii strategice. 

- Aşa. Acum pot să vină paraziţii ăia, spuse el. 

Aşteptară în linişte, privind cum se lărgesc 
micile crăpături din uşa de jos. 

- Pregătiţi-vă acolo sus! urlă primul pompier. E 
de necrezut. Şi e lemn masiv. 

- Da, şi e a doua oară când o fac în dimineaţa 
asta, comentă sergentul cel solid. 

- Cum adică? întrebă Harris. 

- Au atacat un tren la metrou plin cu pasageri 
la o oră de vârf. Nu cunoaştem încă amploarea 
dezastrului, dar se pare că a fost un masacru. Nici 
mie nu mi-a venit să cred până nu i-am văzut pe 
ăştia de aici. 

- Un tren plin? Au atacat un tren? se miră 
Harris, holbându-se neîncrezător la poliţist. Nu 
pot să cred una ca asta. 

- Da, este foarte adevărat, replică sergentul. 
După cum spuneam, nu cunoaştem încă toate 
detaliile. E posibil să se fi exagerat puţin. Dar am 
fost chemaţi şi aseară la Shadwell. Trei oameni au 
murit. Am găsit într-un dulap trupul şefului de 


staţie - din care nu mai rămăsese mare lucru. Uşa 
fusese roasă. Autorităţile aveau de gând să mai 
ascundă faptele o vreme, dar așa ceva nu se poate 
ascunde. 

Auziră lemnul crăpând şi văzură apărând în uşă 
o spărtură care se lărgea în sus, în timp ce o 
bucată mare era îndepărtată. 

- Acum! strigă pompierul. 

- Acum, acum, acum! veni ecoul vocilor 
celorlalţi. 

Un şobolan începea să se strecoare prin gaură. 

Furtunul nemişcat se întări, umplându-se cu 
apă, iar pompierii dădură imediat drumul jetului, 
îndreptându-l direct spre creaturile care se 
vânzoleau acolo. Lovi uşa o fracțiune de secundă 
mai târziu. Şobolanul reuşi să se elibereze la timp, 
trupul fiindu-i împins într-o parte de jetul de apă. 
Pompierul îndreptă capătul furtunului în jos, lipind 
şobolanul de perete. 

- Uşa. Concentraţi-vă asupra uşii. Nu-i lăsaţi pe 
ceilalţi să intre, strigă Harris, dar era deja prea 
târziu. 

Cu o viteză uimitoare, un alt şobolan ţâşnise 
prin gaură. Pompierul întoarse jetul spre uşă, 
acoperind gaura în întregime şi, de fapt, lărgind-o, 
căci apa împingea aşchiile în interior. Doi şobolani 
înotau, îndreptându-se în direcţia scărilor. 

- Mă ocup eu de ei, strigă sergentul, apucând 
una din toporiştile pe care pompierul le ţinea 
legate la centură. Inaintă spre şobolanii care se 
apropiau, având grijă să nu stea în calea apei care 
curgea în cascadă. Ca să mai câştige puţin timp, 
pompierul îşi năpusti cu o viteză uluitoare 


toporişca asupra creaturilor şi le izbi de zidul din 
faţa lui. 

Polițistul sări peste ultimele două trepte şi 
ateriză împroşcând apă şi agitând toporişca 
deasupra capului. Alunecă, dar reuşi să lovească 
unul dintre şobolani, provocându-i o tăietură 
adâncă pe spinare. Din nou se auzi scâncetul ca de 
copil al monstrului rănit. Fără a aştepta ca celălalt 
şobolan să treacă la acţiune, se întoarse şi-i aplică 
o lovitură puternică cu toporişca. Acesta căzu, se 
răsuci şi se aruncă asupra picioarelor bărbatului. 
Polițistul ţipă când dinţii aceia veninoşi i se 
înfipseră în genunchi. În încercarea de a-l 
îndepărta, lovi lateral bestia, atent să nu-şi taie 
piciorul cu lama plină de sânge. Disperat, căzu pe 
genunchiul rănit, fixă şobolanul pe podea şi-l lovi 
puternic cu toporişca. Aproape că tăie corpul 
negru în două. 

Celălalt şobolan rănit încercă să ajungă la scări, 
dar Harris înaintă în fugă şi, chiar în momentul în 
care creatura ajunsese pe prima treaptă, îl lovi, 
aruncându-l la loc. Polițistul îi reteză capul cu o 
singură lovitură. Apoi descleştă fălcile şobolanului 
care era agăţat de genunchiul lui. Urcă scările, 
şchiopătând şi înjurând. 

Pompierul, care stătuse lângă fereastră, alergă 
pe scări în jos. 

- Tocmai au adus recipientele cu gaz în curtea 
şcolii. O să întindă furtunurile prin ferestre. Se 
zice că gazul e inofensiv pentru oameni, cu 
condiţia să nu inhalezi prea mult, însă este letal 
pentru rozătoare. Acoperiţi-vă feţele cu batiste 
umede ca să nu vă sufocaţi. 


- Spune-le să bage gaz pe fereastra din 
lateralul clădirii. Este fereastra cancelariei, pe 
unde s-ar putea să încerce să iasă, strigă Harris 
încercând să acopere zgomotul produs de şuvoiul 
de apă. 

- Bine! răspunse pompierul şi urcă din nou 
scările în fugă. 

- Crezi că mai poţi să-i ţii? i se adresă Harris 
bărbatului cu furtunul. 

- Nici o problemă. Chiar dacă uşa cedează sub 
presiune, îi putem împiedica să urce pe scări până 
ajunge gazul la ei. 

Harris îl ajută pe sergentul cu genunchiul 
sfâşiat să urce scările. $Şchiopătând, polițistul 
spuse: 

- Mi s-a spus că muşcăturile acestea pot fi 
periculoase. Copilul care a murit din cauza unei 
muşcături nu era chiar de la şcoala asta? 

- Ba da. Il chema Keogh. 

- Aşa e. Trebuie să fi fost muşcat foarte grav, 
nu? 

- Nu ştiu, minţi Harris. 

Il duse în biroul directorului şi îl aşeză pe un 
scaun cu spătar drept. 

- O, Doamne! Şi dumneavoastră aţi fost rănit? 
întrebă Ainsley, lamentându-se şi întinzându-se 
după trusa de prim ajutor. 

- Doar o muşcătură, domnule. Nu e cine ştie ce. 
Pişcă puţin, atâta tot, îi spuse polițistul. 

Harris înaintă spre sala de clasă învecinată şi 
bătu la uşă. 

- Totul e în regulă. Daţi-mi voie să intru. 

Auzi scârţâitul mobilei care era îndepărtată de 


lângă uşă şi apoi aceasta se deschise. Sala era 
plină de profesori, elevi, poliţişti şi pompieri. 

Ridică mâna pentru a le face semn copiilor să 
tacă. 

- Totul este sub control acum. Scările sunt 
blocate cu apă şi un gaz - inofensiv pentru noi - 
este introdus în clasele de jos. Foarte curând ar 
trebui să putem ieşi de aici. 

- Mulţumim foarte mult pentru consideraţiile 
dumneavoastră cu privire la situaţia în care ne 
aflăm, spuse Grimble acid. Sunt sigur că 
inspectorul-şef poate prelua controlul acum. Cu 
permisiunea dumneavoastră, desigur. 

„Există totuşi un şobolan pe care gazul nu-l va 
ucide”, îşi spuse Harris. 


Încetul cu încetul, şobolanii din şcoală au fost 
exterminați. Cei care nu se înecară la subsol au 
fost omorâţi de gaz. Cei aflaţi la parter se agitară 
de acolo-colo, înotând prin apa tot mai mare, 
căutând cu disperare o cale de ieşire. Se căţărară 
pe calorifere, roaseră uşile, făcându-şi loc să 
treacă în celelalte clase, şi încercară să iasă pe 
ferestre, unde au fost opriţi de grilajul fixat în 
exterior de tocul geamurilor. Săriră pe bănci, pe 
dulapuri, pe orice altceva încercând să scape de 
torentul de apă. Apoi gazul îşi croi drum înăuntru 
şi, ridicându-se pe picioarele din spate cuprinşi de 
convulsii violente, unul câte unul, căzură, unii în 
apă, alţii pe refugiile care ar fi trebuit să-i salveze 
de la înec. 

Mulţi au încercat cu disperare să se târască 


prin gaura din uşa de la capătul culoarului, dar au 
fost aruncaţi înapoi de jetul de apă. Panica parcă îi 
înnebunise. Se băteau între ei de câte ori se 
întâlneau sau de câte ori vreunul încerca să 
ajungă la acelaşi refugiu. Uneori alegeau un 
şobolan anume, fără un motiv aparent, şi, pentru 
că nimeni nu se opunea, săreau pe el, omorându-l 
în câteva secunde. Apoi haita îl ataca pe unul din 
propriii membri şi îl ucidea. Şi astfel, numărul lor 
scădea. 
Foarte curând aveau să fie morţi cu toţii. 


CAPITOLUL 12 


Londonezii o numiseră „Lunea neagră”. De-a 
lungul zilei, la intervale regulate de timp, soseau 
rapoarte noi: liste de morţi şi răniţi. Tragedia de la 
metrou fusese un dezastru major, dar cele 
întâmplate la şcoală fuseseră la fel de grave. 
Moartea survenea în condiţii bizare: bărbatul care 
se dusese să-şi scoată maşina din garaj şi-l găsise 
invadat de rozătoare; bebeluşul lăsat în 
premergător în soarele dimineţii şi care râdea la 
vederea şobolanilor fusese târât din cărucior şi 
omorât; preotul care-şi făcea rugăciunea de 
dimineaţă, singur în biserică; cei doi electricieni 
care, la venirea noilor locatari, reinstalau cablurile 
electrice într-o casă veche; o pensionară care 
locuia la etajul superior al unei noi clădiri cu 
locuinţe sociale şi care tocmai deschisese uşa ca 
să ia laptele; gunoierul care ridicase capacul unei 
ghene şi descoperise două dintre creaturi ascunse 
acolo. 

Totodată, câteva persoane scăpaseră ca prin 
minune: un poştaş, care livra scrisori la un 
apartament situat la subsol, se întorsese şi văzuse 
trei perechi de ochi răutăcioşi aţintiţi asupra lui 
dintr-un depozit de cărbune - şobolanii nici nu 
încercaseră să-l atace în timp ce el se deplasa cu 
spatele, împiedicându-se de scările de piatră; un 
grup de docheri fuseseră prinşi de şobolani într-o 
baracă din port - au scăpat căţărându-se pe nişte 
grămezi de lăzi, ieşind prin luminator şi 
deplasându-se de-a lungul acoperişului; un lăptar 


alungase doi şobolani negri, aruncând în ei cu 
sticle de lapte; o casnică îşi descoperise holul 
înţesat de rozătoare - fugise la etaj, de unde sărise 
în stradă printr-una din ferestrele de la dormitor. 

Dar poate că cel mai surprinzător fusese modul 
în care scăpase băiatul care aducea ziarele şi care, 
aflat în tura de dimineaţă, o luase pe o scurtătură 
printre nişte dărâmături, trezindu-se în mijlocul a 
treizeci-patruzeci de şobolani. Cu un uimitor 
sânge rece pentru un copil de paisprezece ani, 
trecuse cu mult calm printre ei, având grijă să nu-l 
calce pe vreunul. Aparent fără nici un motiv, l-au 
lăsat să plece fără să-i facă nici un rău. Nimeni nu 
l-ar fi crezut pe băiat, însă doi bărbaţi îl zăriseră 
din stradă în timp ce se duceau la lucru. 
Fenomenul nu avea nici o explicaţie, nici o 
motivaţie logică. 

Locuitorii din Stepney, unde se înregistraseră 
majoritatea incidentelor, erau înspăimântați, dar 
şi furioşi. Acuzau autorităţile locale pentru 
întreaga situaţie, insistând pe faptul că în zonă nu 
se mai făcuse curăţenie de mult aşa cum ar fi 
trebuit. Vechile şantiere fuseseră neglijate încă de 
pe vremea războiului; case care trebuiau 
dărâmate de ani de zile rămăseseră încă în 
picioare; gunoiul din pieţe şi de la ghene nu era 
niciodată ridicat la timp. Toată această mizerie 
era numai bună pentru rozătoare - adevărate 
sanctuare. Consiliile locale dădeau vina pe guvern, 
sugerând că investigațiile desfăşurate de 
Departamentul de Sănătate nu erau suficient de 
minuţioase; că nu erau alocaţi suficienţi bani 
pentru distrugerea paraziţilor; că se dedicaseră 


mult prea puţin timp şi resurse acestui proiect; că 
nu se luaseră suficiente măsuri pentru a se 
asigura eradicarea rozătoarelor. Guvernul 
ordonase o anchetă publică, în urma căreia 
vinovăția căzuse pe umerii lui  Foskins, 
subsecretarul de stat. 

El îşi asumase responsabilitatea şi demisionase, 
conştient că asta se aştepta de la el. Până şi 
compania Ratkill fusese aspru criticată. Au fost 
acuzaţi de neglijenţă şi apostrofaţi în public de 
către guvern, dar aceştia au spus că era vorba de 
o specie de rozătoare necunoscută şi 
imprevizibilă. Au cerut să li se mai dea o şansă 
pentru a încerca să abordeze altfel 
ameninţătoarea problemă şi au fost informaţi că 
practic toate organizațiile de control al 
dăunătorilor din ţară urmau să fie chemate pentru 
rezolvarea situației şi că aveau să lucreze 
împreună. 

Situaţia avea acum şi conotaţii politice, Partidul 
Laburist acuzând Partidul Conservator, aflat la 
putere, că nu-i păsase cu adevărat de condiţiile de 
trai ale clasei muncitoare şi că neglijase cartierele 
sărace, lăsând gunoiul să se adune în grămezi 
imense pe străzi, şi că nu implementase niciodată 
planurile (propuse de Partidul Laburist în timpul 
mandatului său) de a construi o nouă reţea de 
canalizare care să facă faţă spinoasei probleme a 
deşeurilor din Londra. In replică, conservatorii au 
afirmat că condiţiile de trai ale clasei muncitoare 
din Londra nu degeneraseră dintr-odată atunci 
când partidul lor venise la putere, ci se 
deterioraseră încă de pe vremea guvernării 


laburiste. Au citat zonele imense nou-dezvoltate 
nu doar în East End, ci şi în cartierele mai sărace 
din Londra. Poluarea, spuneau ei, fusese redusă 
simţitor. 

Toate liniile estice ale metroului au fost 
temporar închise, până când toate tunelurile 
aveau să fie  deratizate. Totuşi, majoritatea 
oamenilor refuzau să mai folosească vreo 
magistrală a sistemului de transport subteran, în 
orele de vârf traficul devenind infernal. Docherii 
au intrat în grevă, refuzând să mai lucreze în 
zonele portuare unde ameninţarea părea a fi cea 
mai mare. Gunoierii au refuzat să-şi rişte viaţa 
adunând gunoaie care puteau să adăpostească 
periculoasele rozătoare. Au fost aduse 
detaşamente de soldaţi pentru a rezolva problema, 
neputându-se permite acumularea de gunoaie în 
vremuri atât de agitate. Angajaţii municipalităţii 
care se ocupau de sistemul de canalizare au 
rezistat, fireşte, oricărei insistenţe de a-şi continua 
munca. 

Când au apărut şi primele ştiri despre decesele 
provocate de boala transmisă de rozătoare, 
situaţia a devenit şi mai disperată. 

Locuitorii din cartierele situate la estul Londrei 
au cerut evacuarea imediată. Guvernul i-a 
îndemnat să-şi păstreze calmul - situaţia aflându- 
se sub control. Părinţii refuzau să-şi mai trimită 
copiii la şcoală. La fel ca în timpul războiului, s-au 
luat măsuri de evacuare a copiilor, aceştia fiind 
trimişi în toate colţurile ţării. S-a pus otravă în 
hambare, grădini, coşuri de gunoi, reuşindu-se 
uciderea unor şobolani de talie mică, a şoarecilor 


şi a câtorva animale de companie. Nimeni nu mai 
avea încredere în restaurante şi nu se mai ducea 
acolo. Majoritatea măcelarilor au hotărât să-şi 
închidă magazinele o vreme - gândul de a sta 
lângă carnea crudă le dădea o senzaţie de 
disconfort. Orice muncă ce presupunea lucrul sub 
pământ a fost sistată. Toate slujbele care implicau 
schimburi de noapte au fost refuzate. 

Atacurile au continuat şi alţi oameni au murit 
din cauza rănilor sau a bolii, ori din pricina 
amândurora. 

Deşi companiile de deratizare trebuiau să 
elaboreze un plan de atac împotriva invaziei 
şobolanilor, fiecare încerca să iasă în evidenţă 
prin găsirea unei soluţii. Otrava s-a dovedit 
ineficientă, căci şobolanii păreau a se hrăni doar 
cu carne de animal sau de om. Fluoroacetatul de 
sodiu şi fluoroacetamida au fost folosite după ce 
otrăvurile utilizate de obicei, fosfatul de zinc şi 
oxidul de arsenic, se dovediseră ineficiente, dar şi 
acestea păreau a da rezultate nesemnificative. 

Aşa cum se dovedise în timpul atacului de la 
şcoală, gazul era răspunsul potrivit, dar şobolanii 
trebuiau prinşi într-un spaţiu închis. Gazul a fost 
infiltrat în canalizări şi în subsolurile clădirilor mai 
vechi, dar atunci când au fost trimise echipe cu 
echipamente de protecție pentru a evalua 
rezultatele, au găsit cadavrele şobolanilor de 
mărime normală şi doar câteva aparţinând celor 
uriaşi. 


Când a sunat telefonul, Harris privea pe 


fereastra apartamentului său. Se uita la micuțul 
parc privat situat în piaţă, înconjurat de case 
înalte cu terase, în stil Regency, odinioară 
magnifice, dar lăsate acum în paragină. Profesorul 
aştepta să fie trimis în altă parte, deoarece şcoala 
St. Michael şi altele din zonă fuseseră închise 
până la remedierea situaţiei. Mintea lui se relaxa 
de fiecare dată când privea părculeţul liniştit, iar 
după greaua încercare de la şcoală, nervii lui 
întinşi la maximum aveau nevoie din plin de aşa 
ceva. 

Răspunse la telefon, sunetul său ascuţit 
tensionându-l din nou. 

- Alo, domnule Harris? Aici Foskins. 

După un prim moment de surprindere, Harris 
răspunse: 

- Salut, Foskins. Ce pot să?... 

- Bătrâne, ne întrebam dacă ne-ai putea ajuta 
într-o chestiune. 

- Păi, desigur, eu... 

- Băieţii mei ar vrea să-ţi pună câteva întrebări. 
Nu e mare lucru, deci nu ar trebui să dureze mult. 
Vezi, am auzit că tu eşti una dintre puţinele 
persoane care au intrat în contact direct cu aceşti 
şobolani ucigaşi şi au supravieţuit. Dacă ai putea 
veni după-amiază... 

- În regulă. Dar am auzit că aţi fost... 

- Concediat? Aşa a trebuit, bătrâne. La cererea 
mulţimii. Dar mă tem că ministrul are nevoie de 
mine acum, aşa că nu te lua după tot ce scrie în 
ziare. Uite unde vreau să vii ca să... 

Când ajunse la adresa care-i fusese dată, a fost 
întâmpinat chiar de Foskins. Era vorba de 


primăria din Poplar, baza de operaţiuni potrivită, 
din câte presupuse el. Foskins îl conduse într-o 
vastă sală de consiliu, ai cărei pereţi erau 
acoperiţi cu hărţi mari ale zonei, diagrame ale 
reţelelor de metrou şi canalizare, resturi de 
şobolani giganţi disecaţi sau întregi şi chiar 
fotografii ale urmelor lăsate de ei. 

In cameră, activitatea era febrilă, dar Foskins îl 
conduse la un grup de bărbaţi care discutau în 
linişte, adunaţi în jurul unei mese. 

- Domnilor, acesta este domnul Harris, 
profesorul despre care v-am povestit, îl prezentă 
Foskins. Aceasta este echipa noastră de experţi. 
Cercetători de la cele mai mari companii de 
deratizare a  paraziţilor, biologi, experţi de 
sănătate publică din departamentul nostru - chiar 
şi câţiva chimişti. 

Harris înclină capul în semn de salut. 

- Dă-mi voie să te pun repede la curent, după 
care îţi vom pune câteva întrebări, spuse Foskins. 
Am examinat aceşti monştri şi nu am găsit nimic 
neobişnuit la ei cu excepţia mărimii lor, desigur, şi 
a creierului puţin mai mare. Au dinţi mai mari, dar 
bine proporţionaţi cu trupul. Urechile, care par 
ciudat de lungi la prima vedere din cauza lipsei 
părului, sunt şi ele proporţionale cu mărimea 
corpului. Dar în mod normal, şobolanii negri au 
urechile mai lungi decât cei maro. Ceea ce ne 
duce la o concluzie interesantă. Se opri, arătându- 
i lui Harris un scaun pe care să se aşeze, după 
care continuă: Şobolanul maroniu pare să fi 
dispărut din Londra. Din moment ce acesta nu se 
poate căţăra la fel de bine precum cel negru, de-a 


lungul anilor a avut mai puţine şanse de a 
supravieţui în oraş. În timp ce şobolanul negru 
poate escalada zidurile şi poate sări peste 
acoperişuri, celui maroniu i-a fost din ce în ce mai 
greu să pătrundă în locuri protejate împotriva lui. 
De ani de zile, cele două specii se luptă pentru 
supremație şi acum se pare că şobolanii negri au 
câştigat. N-am găsit nici măcar un exemplar din 
specia maronie, nici măcar o urmă de paşi, şi 
acestea fiind diferite de ale celor negri. 

- E firesc să presupui că apariţia ciudaţilor 
uriaşi negri a înclinat balanţa, îl întrerupse unul 
dintre bărbaţi. 

- Da, asemenea unei ţări mici care deţine o 
bombă cu hidrogen, continuă Foskins. Se pare că 
i-au învins definitiv pe şobolanii maronii. Unuia 
dintre colegii noştri mai tineri, continuă el 
îndreptându-şi privirea spre bărbatul care tocmai 
vorbise, i-a venit ideea de a aduce înapoi o 
mulţime de şobolani maronii, cărora să le oferim 
avantajul numeric şi care să se lupte cu cei negri. 
Inutil să mai spunem că nu avem de gând să 
transformăm estul Londrei într-un câmp de bătălie 
al  rozătoarelor. Consecințele ar putea fi 
dezastruoase. 

Tânărul cercetător roşi puternic şi începu să-şi 
studieze cu atenţie unghiile. 

- Aşadar, aceasta e bestia cu care ne 
confruntăm. Foskins ridică o fotografie 
reprezentând un şobolan mare, mort. Rattus 
rattus. Şobolanul negru. Sau şobolanul de vapor. 
Se cunosc câteva specii de această mărime care 
trăiesc în ţări tropicale. Credem că un exemplar, 


sau mai multe, din această specie a ajuns aici la 
bordul unui vapor şi s-a încrucişat cu specia 
obişnuită întâlnită la noi. Din cauza dificultăţilor 
implicate de aşa ceva, se pare că au fost aduşi în 
secret. Grădinile zoologice pretind că nu ştiu 
nimic şi, cum toată afacerea ar fi ilegală, nu ne 
aşteptăm ca cineva să iasă în faţă şi să 
recunoască. 

- Ceea ce vrem de la dumneavoastră, domnule 
Harris, sunt nişte informaţii, spuse un alt membru 
al comitetului. Orice care ne-ar putea spune mai 
multe despre aceste creaturi. Vedeţi, încă nu am 
reuşit să prindem un exemplar viu, iar 
dumneavoastră sunteţi persoana care a venit de 
cele mai multe ori în contact direct cu ei şi care a 
supravieţuit. Nu ştim nimic despre tiparul lor 
comportamental, unde se duc după ce atacă, de ce 
uneori nu atacă, şi ce anume le-a stârnit pofta de 
carne umană. Orice amănunt pe care l-aţi 
remarcat ne poate fi de mare folos. 

Harris le povesti experienţele lui cu şobolanii; 
despre Keogh, una dintre primele victime, şi cum 
îl urmăriseră pe băiat de-a lungul canalului, 
escaladând un zid de aproape doi metri, dar 
lăsându-l totuşi în viaţă; episodul cu Ferris, 
bărbatul cel scund de la Ratkill, şi despre prima 
dată când îi văzuseră pe şobolani înaintând într-un 
fel de formaţie; cum unul dintre ei se oprise pe 
malul opus al canalului pentru a-l studia, 
dispărând dintr-odată printr-un gard de lemn. 

- L-aţi speriat? De aceea a plecat? îl întrebă el. 

- Nu, nu. Nu era speriat. Părea a fi ridicat capul 
pentru că auzise dintr-odată ceva, ca şi cum ar fi 


fost chemat. Dar eu nu am auzit nimic. 

Unul dintre cercetători luă cuvântul: 

- Au auzul foarte dezvoltat, la fel ca majoritatea 
animalelor şi a mamiferelor. Şobolanii îşi pot 
localiza puii într-un câmp de porumb după 
fluieratul lor foarte ascuţit. Nimic neobişnuit. De 
fapt, compania mea lucrează la o metodă de 
scoatere a şobolanilor din clădiri cu ajutorul unor 
unde ultrasonice. Procedeul se află încă în stadiul 
primelor testări deocamdată, dar pare să 
funcţioneze. 

- Păi, poate asta o fi fost. Dar este foarte ciudat 
felul în care te studiază. S-a întâmplat de mai 
multe ori, e ca şi cum ti-ar citi gândurile. E ciudat. 

Continuă prin a le povesti bătălia de la şcoală, 
relatând fiecare detaliu pe care şi-l putea aminti. 
Când termină, cei aşezaţi în jurul mesei 
rămăseseră tăcuţi. 

- Îmi pare rău, nu cred că vă ajută prea mult, 
spuse el, simțindu-se de parcă ar fi omis ceva, 
mintea lui bâjbâind nesigură după acel lucru. 

- Dimpotrivă, domnule Harris, îi zâmbi Foskins, 
ne-aţi fost de mare ajutor. Acum, dacă ne-aţi lăsa 
să analizăm informaţiile primite... 

Tânărul pe care Foskins îl făcuse să roşească 
mai devreme se ridică repede şi foarte emoţionat. 

- Să-i infectăm, strigă el. 

Toate privirile se întoarseră către el. 

- Uitaţi, nu putem să-i otrăvim, pentru că nu 
mănâncă decât carne umană sau de animal. Dar i- 
am putea infecta. 

- Cum anume? întrebă Foskins sceptic. 

- Injectăm un grup de animale - câini şi pisici - 


sau nişte şobolani maronii cu un virus, ceva foarte 
contagios, nociv pentru şobolani - biochimiştii 
noştri ar putea găsi repede ceva -, le dăm drumul 
în câteva locaţii pe care domnul Harris ni le-ar 
putea indica - acea parte a canalului, de exemplu 
-, animalele sunt atacate de şobolanii negri, îi 
infectează, iar aceştia din urmă răspândesc 
virusul printre ai lor. Şi astfel se autodistrug. 

Câteva minute se lăsă liniştea. 

- Ar putea infecta şi oamenii. Am putea provoca 
o epidemie, îndrăzni cineva. 

- Nu şi dacă folosim virusul potrivit. 

- Ar putea ucide toate animalele din jurul 
Londrei. 

- Merită riscul, nu-i aşa? 

Din nou tăcere. 

Apoi Foskins spuse: 

- Ştii ceva? S-ar putea să meargă. 

Tânărul cercetător îi zâmbi recunoscător. 

- Da, s-ar putea, spuse unul dintre oamenii de 
ştiinţă, aplecându-se înainte cu entuziasm. Sunt 
mult prea inteligenţi ca să fie momiţi cu otravă - 
sau poate sunt imuni la ea. Dar dacă i-am putea 
infecta... 

- Totuşi, nu cu şobolani, a opinat un altul, ideea 
începând să prindă contur, poate din cauza 
disperării. E mult prea riscant să folosim alţi 
şobolani. Prea imprevizibil. 

- Bine. Atunci câini. Căţeluşi, ca să fie mai uşor 
pentru şobolani. 

Mintea lui Harris se răzvrătea la gândul de a 
lăsa căţeluşii pradă şobolanilor. 

- De ce n-am infecta carne crudă? sugeră el. 


- Nu, virusul ar trebui să existe în carnea vie. 

- Dar de unde să ştim ce virus? Nu am capturat 
nici un şobolan uriaş. De unde să ştim ce virus l-ar 
ucide? întrebă Foskins. = 

- Mi-a venit o idee, spuse biochimistul. Il putem 
testa pe un şobolan negru obişnuit, sperând că va 
funcţiona şi la fratele lui mai mare. 

Dezbaterea continuă, cu argumente şi soluţii. 
Harris se simţea flatat că se afla implicat în 
centrul acţiunii, dar mintea încă nu îi dădea pace 
cu privire la ceva ce uitase. 

- Foarte bine, concluzionă Foskins. N-ar trebui 
să ne ia mai mult de câteva zile pentru a găsi 
virusul potrivit. Deşi trebuie testat bine - nu cred 
că trebuie să accentuez cât de bine -, ar trebui ca 
până la mijlocul săptămânii viitoare să fim gata să 
punem planul în aplicare. Între timp, eu şi domnul 
Harris, împreună cu responsabilul oraşului, vom 
porni în căutarea celor mai bune locuri în care să 
lăsăm căţeluşii infestaţi. Ar trebui să adaug că 
domnul Harris a crescut în această zonă, aşa că 
presupun că ştie unde şi-ar fi putut săpa şobolanii 
vizuinile. Vă veţi continua cu toţii activităţile 
curente de punere a otrăvii, de folosire a gazului, 
sau orice altceva vă mai trece prin cap, şi ne vom 
întâlni în fiecare dimineaţă la opt şi jumătate să 
vedem cum merg lucrurile. Aveţi întrebări? Nu? 
Bine. Atunci să trecem la treabă. Se întoarse către 
Harris şi îi spuse încet: Haideţi să bem ceva, 
domnule Harris. 

Traversară strada de la primărie şi intrară într- 
un pub, care tocmai îşi deschidea porţile pentru 
aglomeraţia de seară. După lumina soarelui de 


apus, ochii li se acomodară greu cu întunericul. 

- Ce bem? întrebă Foskins, întinzând mâna 
după portofel. 

- Keg. 

- O halbă de Keg şi un gin cu apă tonică, vă 
TOg. 

Găsiră un colţ liniştit şi se aşezară pe nişte 
scaune din imitație de piele. 

- Noroc, spuse Foskins. 

- Sănătate, răspunse Harris. 

Băură în linişte câteva minute. 

- Sunt surprins, spuse Harris. 

- De ce? 

- Că încă te mai afli la conducere. 

- Ah, de asta. După cum ţi-am spus şi la telefon, 
domnule Harris, publicul a cerut capul cuiva, eu 
eram la conducere, aşa că eu am fost singura 
alegere. Schiţă un zâmbet în timp ce privea 
marginea paharului. Intotdeauna trebuie găsit un 
tap ispăşitor - aşa e mersul lucrurilor. Alungă 
repede starea de demoralizare şi îi zâmbi 
profesorului. Dar sunt prea bun în meseria mea 
pentru a se descurca fără mine, iar ei - acelei 
nedefinit - sunt foarte conştienţi de asta. Vedeţi, 
singura greşeală pe care am comis-o data trecută 
a fost că mi-am subestimat duşmanul. O greşeală 
gravă, recunosc. A avut cu siguranţă consecinţe 
serioase. Dar în condiţiile date, era o greşeală 
previzibilă, nu credeţi? Adică, aşa ceva nu se 
întâmplă chiar în fiecare zi, nu? 

- Cred că nu. 

Harris sorbi prelung din pahar, simțind privirea 
lui Foskins aţintită asupra lui. 


- Chiar şi dumneavoastră aţi fost cam dur cu 
mine ultima dată când ne-am văzut, spuse Foskins. 

Dintr-odată, Harris îşi dădu seama de ce fusese 
implicat în operaţiune. Nu le era cu adevărat util - 
până şi el îşi considera contribuţia aproape 
nesemnificativă. Foskins fusese tratat rău de către 
public. Jignit şi subapreciat. Ceruseră capul lui, 
iar superiorii li-l dăduseră. Cel puţin de faţadă. 
Chiar şi el îl dispreţuise. Aşa că, într-un mod 
simbolic, Harris reprezenta publicul. El 
reprezenta legătura lui Foskins cu cei care îl 
ridiculizaseră. Şi acum avea să le demonstreze că 
se înşelaseră. Şi asta cu ajutorul lui. Arătându-le 
că era încă şef, şi încă unul foarte, foarte capabil. 

„Succes”, îi ură Harris în sinea lui. 

- Se pare că am progresat destul de mult 
astăzi. Foskins se lăsă pe spate în scaunul său, cu 
un zâmbet larg pe buze. Nu ştiu cum de nu ne-am 
gândit la asta mai devreme. Mai vrei ceva de 
băut? 

- Lasă-mă pe mine, spuse Harris, golindu-şi 
paharul şi ridicându-se în picioare. La fel ca 
primul? 

Aduse băuturile la masă, găsindu-l pe celălalt 
adânc cufundat în gânduri. Foskins ridică privirea 
spre el, ca şi cum era un străin. 

- Mulţumesc, spuse el. Cred că acum am dat de 
cap situaţiei, nu-i aşa? In curând lucrurile vor 
intra în normal. Tu te vei întoarce la şcoală, eu voi 
fi reabilitat - nu public, desigur, sau poate voi fi 
mutat la un alt departament. Nu în mod ruşinos 
totuşi. Sorbi din paharul cu gin. Spune-mi, de ce 
predai în East End? Există locuri mult mai plăcute, 


nu? 

- Locul de baştină... 

- Ah, deci tot aici locuieşti? 

- Nu, am un apartament în King's Cross. 

- Căsătorit? Trebuie să fii. 

- Nu, nu chiar. 

- Inţeleg. Eu am fost. 

Foskins luă o înghiţitură din băutura sa. Harris 
începea să se simtă iritat de turnura melancolică 
pe care o lua conversaţia. 

- Crezi că vor găsi la timp virusul? întrebă el, 
schimbând subiectul. 

- A, da. Nici o problemă. Băieţii ăia sunt în 
stare să îmbolnăvească şi puricii de pojar. Timpul 
este foarte important. Ai idee cât de repede se 
înmulţesc nenorociţii ăştia de şobolani? Intre cinci 
şi opt ori pe an. Iar puii lor se pot înmulţi în numai 
trei luni. Eşti profesor, calculează şi singur; dacă 
nu-i omorâm repede, nenorociţii ăştia vor invada 
tot oraşul. Mai vrei ceva de băut? 

- Nu, trebuie să plec, răspunse Harris. Am o 
întâlnire. 

- Da, da, desigur. Părea din nou demoralizat. 
Păi, atunci, ne vedem mâine de dimineaţă, da? 
Poate mai binedispus. 

- Atunci... vreţi să vin şi eu? 

- Păi, da. Eşti implicat şi tu, bătrâne. Nu-ţi face 
probleme în privinţa oamenilor tăi. Rezolv eu cu 
ei. De fapt, aşa am făcut dintotdeauna. Eşti sigur 
că nu mai vrei să bei ceva? Bine. Pe mâine atunci. 

Harris ieşi din pub uşurat. Nu era foarte sigur 
de ce îi displăcea Foskins, probabil din cauza 
dispoziţiilor lui imprevizibile. Un minut vesel, 


entuziast, eficient, iar în clipa următoare - ei bine 
„nemernic” fu singurul cuvânt care îi veni în 
minte. Harris de abia aştepta să ajungă acasă la 
Judy. 

Foskins se holba indignat în pahar. „Nu trebuie 
să mai rămân mult aici”, se gândi el. Nu ar fi dat 
bine deloc dacă vreun membru al echipei sale de 
peste drum ar pica acolo şi l-ar vedea bând de 
unul singur. Nu ar face o impresie prea bună, mai 
ales acum. 

Se gândea la tânărul profesor. Probabil că 
locuia cu o fată - n-ar fi deloc neobişnuit. Sigur pe 
sine, independent. Tânăr. Ar putea totuşi să-i fie 
folositor în această afacere. Nu ar avea un rol 
esenţial, dar cel puţin profesorul ar vedea cât este 
de dificil să organizezi un astfel de proiect. 
Această experienţă i-ar prinde foarte bine - doar 
că îşi dorea ca mai mulți oameni să aibă idee 
despre toate dificultăţile prezente, şi atunci poate 
că nu s-ar mai grăbi să ceară capul cuiva în primul 
moment de panică. „Vor vedea în curând că 
deocamdată nu trebuie să fiu scos la pensie.” 

Îşi mai comandă o băutură - doar un pahar 
rapid, îşi zise - şi se întoarse pe scaunul lui. 

„Ce turnură ciudată iau lucrurile”, medită el. 
„Mereu trebuie să demonstrezi cuiva ceva. Unora 
le e uşor, au un talent înnăscut, dar ceilalţi trebuie 
să depună eforturi constante, să nu stea nici un 
minut, să nu-şi trădeze niciodată slăbiciunea în 
faţa celor care de abia aşteaptă să o folosească în 
avantajul lor. Cu mine, aşa a fost întotdeauna. 
Munca, funcţiile de conducere - nu le-am obţinut 
niciodată uşor. Strădania a fost mereu un secret 


bine păstrat. Dacă ar şti câte ore am petrecut 
muncind pe brânci în miez de noapte, cât am 
studiat ca să ţin pasul cu noile descoperiri. Şi nu 
doar să ţin pasul, ci să mă aflu în fruntea lor.” 
„Dar Rosemary a aflat. Aşa şi trebuia, desigur, 
căci era soţia mea. Oricare altă femeie m-ar fi 
consolat, dar nu Rosemary. Ea s-a plictisit de 
nopţile petrecute cercetând teancuri de hârţoage. 
Şi când a mai descoperit că pentru mine actul 
sexual nu era tocmai ceva natural, ei, bine, a fost 
prea  decepţionată. Dacă am fi avut copii, 
presupun că ar fi găsit cu ce să-şi umple timpul, 
dar şi pentru asta a dat vina tot pe mine. In orice 
caz, căsnicia a durat cincisprezece ani, aşa că 
trebuie să mă fi iubit într-o oarecare măsură. Cu 
toate că ştiam de ciudata ei aventură, nu conta 
prea mult, atât timp cât era discretă. Aş fi putut 
rezista chiar şi în faţa remarcilor ei răutăcioase, 
pe care mi le adresa în faţa colegilor şi prietenilor, 
luând-o peste picior cu o falsă amabilitate. Dar 
atunci când aventurile au devenit mai frecvente şi 
mai puţin discrete - şi cel mai rău dintre toate, 
mult mai puţin discriminatorii -, a trebuit să pun 
punct relaţiei. Dar s-a repezit şi a terminat-o ea 
însăşi, părăsindu-mă pentru un nenorocit de agent 
de turism. Un agent de turism! Am făcut tot ce mi- 
a stat în putinţă ca lumea să nu afle, dar vorba se 
răspândeşte întotdeauna, astfel încât nu mi-a 
rămas decât să muncesc mai mult, să devin un om 
de succes, orice mi-ar fi putut ascunde ruşinea de 
a fi fost lăsat părăsit de către propria soţie. Şi de 
dubla ruşine de a mi se fi pus coarne de către ea şi 
agentul de turism! Cum să-ţi păstrezi demnitatea 


după una ca asta? Dar m-am descurcat, muncind 
şi ajungând în această poziţie. Într-adevăr, 
afacerea cu şobolanii mi-a ştirbit din prestigiu, dar 
superiorii mei nu aveau de gând să mă 
concedieze, nu? Nu, căci ştiu cât valorez de fapt. 
La naiba cu opinia publică. Iar atunci când acest 
mic incident va lua sfârşit, îmi vor recunoaşte cu 
toţii valoarea. Chestia este că, cu cât ai mai multă 
putere, cu atât îţi este mai uşor să găseşti soluţii. 
Nu trebuie decât să ţii aproape oamenii potriviţi, 
creierele cele mai luminate - ei îţi dau soluţii, iar 
tu te alegi cu faima. Partea cea mai dificilă era 
cum să ajungi să ai autoritate, dar odată obţinută, 
restul e simplu.” 

„Voi mai bea un pahar, după care cred că mă 
voi duce la club, le voi spune băieţilor că totul este 
sub control, le voi da câteva indicii despre caz, nu 
prea multe, căci s-ar putea să nu funcţioneze, însă 
suficient cât să ştie că bătrânul Foskins a dat din 
nou lovitura. Mă simt mai bine acum, nu are rost 
să mă întorc acasă încă, în apartamentul acela gol. 
Presupun că băieţii vor fi încântați să mă vadă.” 

Îşi goli paharul şi ieşi în lumina încă puternică a 
soarelui. 


La opt şi jumătate, Harris se prezentă la 
întrunirile zilnice de la primărie. Împreună cu 
Foskins şi responsabilii oraşului, stabiliseră zece 
zone-cheie, pe care le considerau a fi posibil 
infestate de şobolani. La sfârşitul săptămânii, 
biochimiştii descoperiseră şi ei virusul potrivit. 

Râdeau de admiraţia pe care profesorul o arăta 


faţă de rapiditatea cu care lucrau. 

-Nu asta era problema, îi răspundeau ei. 
Vedeţi dumneavoastră, cunoaştem virusul acesta 
de mulţi ani. De fapt, l-am moştenit de la germani 
după război. Ei căutaseră o cale de a ne omori 
toate animalele prin infestare, fără a face vreun 
rău populaţiei şi, de fapt, găsiseră şi răspunsul. 
Din fericire pentru noi, războiul s-a terminat 
înainte de a avea timp să-l folosească şi, de atunci, 
a fost un secret bine păstrat, pe lângă alte câteva. 
Partea dificilă, cea care ne-a luat atât timp, a fost 
să obţinem antidotul. Nu prea voiau să omorâm 
toate animalele din ţară. Aşa că am găsit 
antitoxina, şi va fi mai uşor să o administrăm 
animalelor, fie prin injectare, fie prin alimentaţie, 
introdusă în mâncarea şi apa pe care o consumă. 
Deja se produce în masă şi, doar ca măsură de 
precauţie, lucrăm la un alt antidot, în caz că 
primul nu are efectele scontate. Doar ca o măsură 
de precauţie pentru că nu există nici un motiv ca 
antidotul să nu fie bun. 

Foskins îi felicită pentru munca depusă şi 
stabiliră momentul când vor pune planul în 
aplicare. 

- Prea bine, domnilor, concluzionă ministrul. 
Marţi dimineaţă, la ora şase, vom plasa primii 
căţeluşi  infestaţi. Apoi toată dimineaţa vom 
proceda la fel în alte nouă locuri, toate 
reprezentând  puncte-cheie. Vom lăsa acele 
nefericite, dar dispensabile, animale pe mâna 
destinului. Aveţi întrebări? 

- Da, spuse Harris, ridicând mâna, dar 
coborând-o repede dându-şi seama că seamănă cu 


elevii săi de la şcoală. Şi ce se va întâmpla dacă, 
atunci când vom plasa căţeluşii, vom deveni noi 
înşine victime ale şobolanilor? 

- Toată lumea va purta echipament de 
protecţie, domnule Harris. Aceasta este procedura 
standard a oricărei operaţiuni de acest fel. Cred 
că echipamentul vi se va părea adecvat, deşi lipsit 
de confort. Foskins îi privi şi pe ceilalţi colegi 
prezenţi. Mai aveţi şi alte întrebări? 

- Da, răspunse Harris. 

- Domnule Harris? 

- Şi dacă nu funcţionează? 

- Ce anume să nu funcţioneze? 

- Această idee. 

- Atunci, Dumnezeu să ne ajute, domnule 
Harris. 


Zorii cenuşii aruncau negură peste vechiul 
canal. Nici măcar o pasăre nu spărgea liniştea 
rece a dimineţii. Când şi când, apa murdară se 
agita în briza slabă a dimineţii, făcând ca mici 
valuri să se lovească leneş de marginile artificiale, 
din ciment, ale râului. 

Liniştea a fost întreruptă de un scheunat slab. 
Pe mal, se apropiau cinci oameni care semănau cu 
nişte extratereştri. Erau acoperiţi, din cap până în 
picioare, cu un material greu, asemănător 
plasticului, şi purtau căşti prevăzute cu ochelari 
mari de protecţie. Doi dintre bărbaţi cărau un coş 
de dimensiuni apreciabile. Din când în când, 
capacul sărea, de parcă ocupanţii recipientului se 
zbăteau să se elibereze. Unul dintre bărbaţi se 


apropie de marginea canalului şi puse coşul jos. 

- Asta ar trebui să ajungă pentru început, spuse 
Harris, transpirând în costumul său greu. Îşi ridică 
scutul de protecţie al căştii pentru ca ceilalţi să-l 
poată auzi mai bine. 

- Aici am văzut şobolanii data trecută. Au înotat 
de-a lungul canalului până aici. Apoi s-au căţărat 
pe mal şi au dispărut prin gaura de acolo, 
continuă el, arătând spre celălalt mal. 

Coşul a fost deschis şi trei căţeluşi au fost scoşi 
la iveală. Harris îl mângâie cu blândeţe pe unul 
dintre ei. „Bietul de el”, se gândi. 

Tânărul cercetător, care-i fusese prezentat 
profesorului după prima lor întâlnire de la 
primărie drept Stephen Howard, îşi ridică 
ochelarii şi îşi şterse fruntea cu mâna înmănuşată. 

- Haideţi să-i legăm pe doi dintre ei, iar pe unul 
îl lăsăm liber, spuse el. Şi aşa, şobolanii trebuie 
să-i prindă. 

Harris privea, în timp ce o bară de metal era 
înfiptă în poteca tare, care se întindea de-a lungul 
canalului plin de mâl, doi dintre căţei fiind apoi 
legaţi de ea. 

- Gata, mititelule. Poţi să pleci. Lăsă cățelul jos 
din braţe şi îl împinse uşor, dar acesta se întinse 
după mâna lui şi începu să-l lingă, uitându-se în 
sus la el. 

- Du-te, băiete. Fă-o pentru regină şi pentru 
ţară. 

Câinele se aşeză pe picioarele din spate şi 
rămase uitându-se la el. 

- Oh, Iisuse, bolborosi Harris, o să fie mai greu 
decât am crezut. 


Howard băgă mâna în coş, de unde scoase o 
bucată de carne crudă. 

- Asta ar trebui să-l atragă. Era pregătită ca 
momeală pentru şobolani, dar nu văd de ce nu s-ar 
bucura şi micuţii ăştia de o ultimă masă. O să-l 
momesc până pe pod, şi o să-l las acolo, să se 
înfrupte din mâncare. Aici, băiete, vino. Îi trecu 
carnea căţelului pe sub nas, după care o trase din 
faţa fălcilor, amăgindu-l. 

- Nu te îndepărta prea tare! strigă Harris, în 
timp ce omul îmbrăcat ciudat dispărea sub pod. El 
şi ceilalţi începură să împrăştie carne crudă în 
jurul celor doi căţeluşi, hrănindu-i puţin pentru a-i 
face fericiţi. 

La auzul unor paşi care alergau, ridicară 
privirea şi îl văzură pe Howard îndreptându-se 
spre ei, făcându-le cu mâna plin de entuziasm. La 
început nu au putut distinge ce spunea, dar, când 
a arătat înapoi spre pod, au înţeles de ce se 
grăbea aşa de tare să se îndepărteze de el. 

În întunericul de sub pod, se zăreau câteva 
creaturi negre, care înconjuraseră căţeluşul, ce 
începuse să schelălăie jalnic. Harris făcu un pas ca 
şi cum ar fi vrut să se îndrepte într-acolo, dar o 
mână îl apucă de braţ. Dădu din cap, înțelegând 
situaţia. Ce conta dacă un căţeluş murea, atâta 
vreme cât nenumărate persoane urmau să fie 
salvate prin sacrificarea lui? Dar era o moarte 
oribilă pentru bietul micuţ. 

Dintr-odată, de sub podul întunecat, un şir de 
şobolani  ţâşniră pe urmele cercetătorului. 
Şobolanul aflat în frunte îl prinse repede din urmă 
pe omul neîndemânatic îmbrăcat în costum şi se 


aruncă la picioarele care se mişcau cu greutate. 
Se agăţă de materialul costumului, dar dinţii 
foarte ascuţiţi nu reuşiră să-l penetreze. Howard 
alerga în continuare, târând creatura insistentă 
după el. 

- Casca de protecţie, închide-i vizorul! strigă 
Harris. 

Howard îl auzi şi închise vizorul de protecţie al 
căştii. Un alt şobolan i se agăţă de celălalt picior, 
iar Howard se împiedică, reuşind însă să-şi 
menţină echilibrul. Ceilalţi bărbaţi priveau 
îngroziţi cum un alt şobolan se căţăra pe spatele 
lui, cocoţându-i-se pe umăr şi lovindu-i casca de 
protecţie. Căzu zgomotos, cu o mână plescăindu-i 
în apa canalului. Se ridică în genunchi în vreme ce 
şobolanii roiau în jurul lui. În zadar încercă să-i 
îndepărteze, căci se agăţau de el, asemenea unor 
lipitori imense. 

Harris observă lucrul de care se temuse cel mai 
tare: materialul rezistent fusese  sfâșiat. Se 
apropie în goană, urmat de ceilalţi trei bărbaţi în 
urma lui. Ajungând la Howard, începu să tragă de 
şobolanii care  sfâşiau frenetic materialul, 
nepăsători la loviturile care le erau aplicate. 
Harris aruncă doi dintre ei în canal, sperând că 
vor fi suficient de şocaţi ca să se înece, şi, 
ignorând creaturile care se agăţau de cercetător, 
îl ridică pe acesta în picioare şi-l trase de-a lungul 
canalului. 

Acum, toţi bărbaţii luptau pentru vieţile lor şi 
din ce în ce mai multe rozătoare se apropiau de ei. 
Se deplasau clătinându-se spre gaura din gard 
prin care ar fi putut să scape din capcana mortală 


a canalului. Se eliberară de o parte dintre 
rozătoare, atunci când trecură pe lângă cei doi 
căţeluşi şi pe lângă carnea crudă împrăştiată, căci 
şobolanii se aruncaseră cu poftă asupra prăzii mai 
uşoare. 

- Înapoi la camionete! auzi Harris o voce 
înăbuşită. Avem acolo buteliile cu gaz. 

Se deplasau în continuare, drumul fiind mai 
liber acum, fiindcă şobolanii se năpustiseră asupra 
cărnii de animal. Ajutându-se unul pe celălalt, 
ajunseră la spărtură şi se strecurară prin ea. 
Brusc, şobolanii care mai erau încă agăţaţi de ei 
căzură la pământ, de parcă ar fi simţit că s-ar afla 
în pericol în afara graniţelor canalului. Harris se 
aruncă asupra unuia dintre ei, înainte ca acesta să 
încerce să scape, ignorând repulsia pe care i-o 
genera creatura agitată. Il ridică în aer, ţinându-l 
cu o mână de gât, iar cu cealaltă de picioarele din 
spate. 

- lată un exemplar viu pentru dumneavoastră! 
strigă el, chinuindu-se să-l ţină bine. 

- Bravo, omule, strigă Howard şi sări repede în 
ajutorul profesorului.  $Şobolanul uriaş era 
extraordinar de puternic şi se zbătea furios în 
braţele lui, dar cei doi bărbaţi îl țineau cu 
înverşunare. Brusc, ceilalţi şobolani, care nu 
fugiseră, ci rămăseseră de cealaltă parte a găurii, 
îi atacară pe cei doi bărbaţi. 

Ceilalţi trei loveau şi trăgeau de şobolani, 
încercând să scape, dar îşi dădură repede seama 
că eforturile lor erau zadarnice dacă nu primeau 
întăriri. Şoferii  camionetelor din apropiere 
ambalară motoarele şi se îndreptară zgomotos 


spre ei, oprindu-se lângă busculadă. Uşile din 
spate ale camionetelor erau larg deschise, iar 
bărbaţii care se luptau cu şobolanii agăţaţi de ei 
reuşiră să sară în cele două vehicule. Lui Harris, 
zgomotul i se păru asurzitor chiar şi prin casca de 
protecţie; căţeii din coşuri lătrau furioşi, şobolanii 
chiţăiau pe tonul specific ascuţit, iar bărbaţii 
strigau. Işi dădu seama că şoferul maşinii spre 
care se îndreptase nu purta casca şi mănuşile de 
protecţie. li strigă să-şi acopere capul şi mâinile, 
însă, din cauza larmei, acesta nu îl auzi. Doi dintre 
bărbaţi se aflau acum în prima camionetă şi 
deschideau repede buteliile de gaz, lovind 
şobolanii care săreau în interior. Harris şi Howard 
se suiră în maşină, ţinându-l pe captiv între ei, 
ignorând durerea provocată de muşcăturile care 
nu penetrau costumul, ci doar la ciupeau carnea. 
Camioneta se puse în mişcare, cu şobolanii pe 
urmele ei, încercând să sară înăuntru prin uşile 
deschise din spate, unii chiar reuşind, alţii fiind 
aruncaţi înapoi în stradă. Uşile au fost închise cu 
zgomot, strivind corpul unui şobolan, care căzu 
din cauza unei lovituri rapide, aplicată de unul 
dintre bărbaţi. 

Dădură drumul la gazul unui tub pentru a 
extermina şobolanii rămaşi în camionetă şi care 
continuau să atace. 

- Pe acesta nu! ordonă Howard. Găsiţi ceva în 
care să-l băgăm. Avem nevoie de el viu. 

O cutie de metal fu golită de unelte, iar 
şobolanul turbat fu introdus în ea. Capacul se 
închise cu putere. Maşina se clătină brusc, ceea ce 
îi făcu să se uite neliniştiţi în direcţia şoferului. 


Acesta încerca să îşi elibereze mâna expusă de 
una dintre bestiile negre. Un jet de gaz a fost 
direcționat spre el, şi creatura se prăbuşi repede 
pe podea, la picioarele şoferului, a cărui mână 
atârna acum în lateral, fără vlagă. Conducea în 
continuare, gemând de durere, dar învârtea 
volanul doar cu mâna dreaptă. Gazul a fost 
răspândit în toată cabina camionetei, omorând 
şobolanii în numai câteva secunde. 

- Nu daţi drumul la prea mult gaz! strigă 
Harris. Nu trebuie să omorâm şi câinii. 

După ce şi ultimul şobolan se clătină ameţit şi 
căzu secerat la pământ, bărbaţii îşi scoaseră 
căştile de protecţie şi îl priviră pe şoferul rănit, 
conştienţi că era condamnat. 

- Cealaltă camionetă este chiar în spatele 
nostru, spuse Howard, privind prin geamul uşii din 
spate. Am ajuns suficient de departe, îi strigă 
şoferului, aşa că hai să oprim ca să-ţi îngrijim 
rana. li adresă o privire lui Harris, dând din cap 
disperat. 

Camioneta frână lângă bordură, cealaltă oprind 
imediat în spatele ei. Uşile au fost deschise, iar 
bărbaţii au coborât precauţi, mulţumiţi să poată 
respira aerul proaspăt al dimineţii, după ce 
inhalaseră gazul acela puternic mirositor. 
Făcându-i-se rău şi simțind că ameţeşte, Harris se 
sprijini de partea laterală a camionetei. 

- Prea mult gaz din ăsta poate omori şi un om, 
mai ales într-un spaţiu închis ca acela, îi spuse 
Howard. Norocul nostru a fost că am avut măşti 
de protecţie. Şoferul a leşinat pur şi simplu, şi 
bănuiesc că nu din cauza rănii, ci a gazului - şi 


asta cu toate că se afla lângă o fereastră deschisă. 

- Bietul de el! Ştie că va muri? întrebă Harris, 
încă ametit. 

- Toată lumea ştie acum despre această boală, 
domnule Harris. Ştiu la ce risc se expune, trebuia 
să se protejeze. 

- Păi, poate că nici tu nu ai fost prea norocos, 
răspunse Harris, arătând spre ruptura din 
costumul lui Howard. 

Cercetătorul păli şi duse mâna la gaura făcută 
în costum. 

- Nu cred că am fost muşcat, spuse el, am 
numai vânătăi de la dinţii şobolanilor. Oh, 
Doamne! 

Bâjbâind, îşi trase greoi fermoarul costumului. 
Spre marea lui uşurare, văzu că hainele de sub 
costum erau neatinse. Oftând adânc, se sprijini şi 
el de camionetă. 

După o vreme, spuse: 

- Haideţi să-l ducem pe bietul om la spital, nu 
că l-ar mai ajuta cu ceva, după care să ne 
continuăm rondul. Doar că de data asta o să cer 
mai multă protecţie de la Foskins. Şi asta este 
doar prima zonă. Sper că, printre următoarele 
nouă, ai ales şi nişte locuri sigure pentru noi, 
Harris. 

Profesorul îi zâmbi şters. 

- Mai este vreun loc sigur pe aici? 


În acea zi au mai fost atacați de rozătoare de 
încă trei ori. Seara, Harris se întoarse acasă 
complet epuizat, atât fizic, cât şi psihic, cu nervii 


aproape amorţiţi din cauza groazei pe care i-o 
produsese operaţiunea. Se aşeză într-un fotoliu şi 
îi povesti lui Judy întâmplările zilei. 

- La canal a fost cel mai rău. Ne-a şocat destul 
de tare, mai ales că şoferul a fost rănit, aşa că 
după aceea am fost mai atenţi. De acolo, ne-am 
dus în port - n-am văzut niciodată străzile atât de 
pustii - am lăsat momeala şi am plecat repede. Nu 
îi spuse nimic despre căţei, căci nu ar fi vrut să o 
supere, ştiind cât de mult iubea ea animalele. 

- Dar la un moment dat am oprit camionetele la 
intrarea pe o alee, care ducea la râu, am coborât 
şi am dus momeala la capătul drumului. Am lăsat- 
o acolo, dar, când ne-am întors, ieşirea era blocată 
de nenorociţii ăia. Dădeau cu toţii năvală prin 
canalul de la subsol. N-am stat deloc pe gânduri - 
Howard a ţâşnit glonţ printre ei şi noi ceilalţi 
buluc după el, lovind şi bătând din picioare, 
mulţumind lui Dumnezeu pentru costumele de 
protecţie. Ne-am îngrămădit în camionetă şi am 
plecat repede. 

E ciudat, dar stând acolo, la primărie, făcând 
planuri şi ascultând rapoarte, povestind chiar 
primul meu contact cu şobolanii, nu ne-am dat 
seama de gravitatea situaţiei. A fost nevoie de 
evenimentele de astăzi ca să ne deschidă ochii. 
Dimineaţă, străzile erau practic pustii, iar ceva 
mai târziu, oamenii se deplasau numai în grup sau 
în maşini şi camionete. 

În orice caz, după aceea ne-am întâlnit cu 
ajutoarele pe care ni le promisese Foskins. A adus 
armata. Două camioane pline cu soldaţi, înarmaţi 
cu tunuri de apă, aruncătoare de flăcări, gaz - 


toată artileria aia nenorocită. Desigur că ne-a 
făcut să ne simţim ceva mai bine. 

- Ar fi trebuit să începeţi cu ei, îl întrerupse 
Judy, contrazicându-l pe Foskins, care conducea 
operaţiunea, şi nu pe Harris. 

- Da, ştiu, răspunse Harris, dar asta am făcut. I- 
am subestimat. In ciuda tuturor rapoartelor, i-am 
considerat nişte simpli paraziți foarte dăunători, şi 
nu forţa covârşitoare care par să fi devenit. Chiar 
şi după masacrul de la metrou şi după atacul de la 
şcoală, nu ne-am aşteptat să dăm nas în nas cu 
atât de mulţi. Este adevărat că am ales locurile 
cele mai probabile - aşa cum trebuia, dacă voiam 
ca efortul nostru să dea rezultate -, dar nici măcar 
eu nu am fost pregătit să-i întâlnesc de atâtea ori. 
Iti spun, Judy, dacă nici asta nu dă rezultate, 
atunci toată zona va trebui rasă de pe faţa 
pământului. 

Judy se cutremură. 

- Şi dacă e prea târziu? Mi-ai spus cât de 
repede se înmulţesc. Dacă se răspândesc în 
întreaga Londră? 

Harris tăcu un moment, după care răspunse: 

- Atunci, la revedere, Londra. 

- O, dragul meu, hai să plecăm. Ai făcut tot ce 
ţi-a stat în putinţă ca să ajuţi. Tu singur ai spus că 
nu le eşti prea util şi că te afli acolo pentru că aşa 
vrea  Foskins. Hai să plecăm până nu se 
înrăutăţeşte situaţia. 

- Haide, Judy, ştii că nu putem. Unde să ne 
ducem? 

- La mătuşa Hazel, o vreme. Ai putea obţine un 
transfer la o şcoală din localitate, iar pe mine nu 


m-ar deranja să fiu vânzătoare într-un magazin o 
perioadă. Toate şcolile sunt ticsite de elevi 
evacuaţi, aşa că se plâng că au nevoie de mai 
mulţi profesori de la Londra. 

- Nu, iubito. N-aş putea pleca acum. Vezi, în 
timp ce mergeam azi cu maşina, îmbrăcaţi în 
costumele acelea spaţiale ridicole, însoţiţi de 
soldaţi înarmaţi până în dinţi, şi îi duceam pe toţi 
în locurile pe care le cunoşteam, care-mi erau 
familiare, unde mi-am petrecut o bună parte din 
viaţă, am simţit că trebuie să particip la 
operaţiune. Dacă vrei - şi ştiu că poate suna 
stupid - este teritoriul meu. Oamenii care mă 
însoțeau nu-l cunoşteau. Pentru Foskins sau 
pentru ministru este un teritoriu străin. Nu vreau 
să spun că ador zona, sau că nu pot trăi fără ea. 
Nimic de genul acesta. Dar mă simt oarecum 
responsabil pentru ce se întâmplă acolo - e ca şi 
cum fosta mea şcoală ar fi distrusă de trecerea 
timpului. Înţelegi? 

- Da, înţeleg. Judy îi zâmbi, ţinându-i mâna 
lipită de obrazul ei. Prostuţule. 

El ridică din umeri, zâmbind în sinea lui. 

- Au mai avut loc şi alte incidente azi? se 
interesă ea. 

- Da. Pe terenul de joacă am văzut vreo 
douăzeci de şobolani atacând un câine, aşa că ne- 
am apropiat cu maşina şi am trecut chiar printre 
ei, aruncând momeala fără să ne oprim. 

În mintea lui revenea imaginea îngrozitoare a 
colegilor lui, care aruncau căţeii din camionete 
drept în mijlocul şobolanilor, lucru la care fusese 
incapabil să participe. 


- Mai târziu ne-am dus la ruinele unei biserici, 
unde am descoperit osemintele a două persoane, 
fără nici o urmă de carne. Nu ne-am putut da 
seama cine erau şi de cât timp se aflau acolo; 
scheletele erau mult prea curate ca să se fi zăcut 
acolo de prea multă vreme, şi nu era nici urmă de 
îmbrăcăminte. Ce ni s-a părut ciudat a fost că 
stăteau îmbrăţişaţi, ca nişte iubiţi. In momentul în 
care am început să punem momeala, am auzit un 
strigăt. Un şobolan se agăţase de gâtul unuia 
dintre colegii noştri, care alerga de colo-colo ca un 
nebun. Din fericire, nu a fost rănit grav datorită 
costumului, dar frica lui era contagioasă. Ne-am 
îndreptat cu toţii spre ieşire. Doi dintre bărbaţi au 
sărit în ajutorul celui atacat, dar în curând au dat 
ei înşişi de necaz. Toţi trei s-au îndepărtat de 
spărtura din gard cu şobolani agăţaţi pe ei, şi de 
îndată ce s-au aflat în spaţiu deschis, tunurile cu 
apă au fost îndreptate spre gaură ca să-i împiedice 
pe ceilalţi şobolani să iasă. Soldaţii i-au ajutat pe 
cei trei bărbaţi să se elibereze, folosindu-şi 
baionetele. Cei din armată voiau să umple locul cu 
gaz, dar Howard nu i-a lăsat. Acolo aveam nevoie 
de un şobolan viu, ca să poată răspândi virusul. 
După acel episod, nu ne-am mai confruntat cu 
multe necazuri, deşi am mai intrat în contact cu 
ei. Învăţasem să ne ferim, şi stăteam cât mai 
aproape de camionete, sărind înăuntru la cel mai 
mic semn de pericol. Mă tem că nici unul dintre 
noi nu era prea curajos. Eram mult prea conştienţi 
de consecinţe. 

- N-am nevoie de un erou mort, Harris, spuse 


Judy. 


- Nici nu o să ai unul, crede-mă. 

- Şi acum ce urmează? 

- Aşteptăm. Aşteptăm să vedem dacă virusul 
are efect şi, dacă are, atunci nu ar trebui să 
dureze mult până se împrăştie. Credem că vom 
afla rezultatul în câteva săptămâni, fie el bun sau 
Tău. 

- Şi dacă nu funcţionează, ce va urma? 

- În orice caz, nu va mai fi o problemă doar 
pentru East End. Nu ar avea cum să ţină şobolanii 
în zonă. S-ar răspândi în toată Londra. Şi dacă va 
fi aşa, atunci eu nu vreau să mă aflu prin preajmă. 


CAPITOLUL 13 


Şobolanii ieşeau pe străzi ca să moară. Era ca şi 
cum, după ce îşi petrecuseră toată viaţa furişându- 
se în semiîntuneric, îşi doreau să ia o gură de aer 
proaspăt din lumea de deasupra, înainte de a 
muri.  Murdăreau străzile, cadavrele lor se 
descompuneau la soare, la început creând panică 
în rândul celor care locuiau în zonă. Panica lăsă 
locul unui sentiment de uşurare, pe măsură ce 
oamenii îşi dădeau seama că şobolanii mureau, 
starea de criză părând să fi fost depăşită. 
Corpurile infectate erau adunate în grămezi şi 
încărcate în camioane, apoi erau duse la 
crematoriu, unde erau transformate într-o cenuşă 
inofensivă. Nu durase decât două zile până să 
apară primele efecte ale virusului, dar acesta se 
răspândise rapid în săptămâna următoare. Se mai 
înregistrau atacuri asupra populaţiei, dar erau 
mult mai rare decât înainte. Apoi a fost descoperit 
un efect secundar al virusului. 

Un soldat a fost muşcat de un şobolan pe care-l 
crezuse mort, din cauza poziţiei în care zăcea. L-a 
împuşcat şi s-a dus la spital, unde toată lumea se 
aştepta să moară. Starea lui a fost critică timp de 
trei zile, dar a reuşit să scape, supraviețuirea lui 
fiind pusă pe seama reacției bolii pe care o purta 
şobolanul la contactul cu virusul care îl infectase. 
Germenele mortal fusese slăbit considerabil. 

Alte persoane muşcate de şobolani nu au fost la 
fel de norocoase. Unii au murit în douăzeci şi 
patru de ore, alţii au agonizat aproape o 


săptămână. Atacurile asupra oamenilor nu erau 
într-un număr suficient de mare ca să se poată 
trage unele concluzii, dar faptul că o persoană 
supravieţuise, iar altele rezistaseră aproape o 
săptămână era de-a dreptul încurajator. S-au 
efectuat teste pe animale, observându-se că, în loc 
să moară din cauza bolii transmise de şobolani, 
cobaii erau omorâţi de virusul cu care oamenii 
infestaseră şobolanii. 

După trei săptămâni, pericolul reprezentat de 
rozătoare a fost considerat practic înlăturat, deşi 
se găsiseră doar vreo două mii de şobolani morţi. 
Se presupunea că restul agonizau sau muriseră 
sub pământ. 

Viaţa începea să-şi reia cursul normal. Se 
făceau planuri pentru o operaţiune de curăţire 
generală a sectoarelor vechi din estul Londrei. 
Casele urmau să fie dărâmate, pe terenurile 
virane aveau să se construiască fie locuinţe, fie 
locuri de joacă pentru copii sau parcări. Zonele 
portuare urmau să fie renovate, ridicându-se 
clădiri moderne fără ziduri interioare. Subsolurile 
nefolosite aveau să fie sigilate pentru totdeauna, 
canalizările şi conductele, curățate sau 
reconstruite în întregime. Totul urma să coste zeci 
de milioane, dar lumea primise o lecţie pe cinste. 
Stepney şi Poplar urmau să devină, în cele din 
urmă, zone la modă, iar istoria mahalalelor de 
acolo complet dată uitării. 

Foskins a fost exonerat de toate acuzaţiile 
legate de greşelile iniţiale şi a fost numit public în 
funcţia pe care o deținuse anterior. A fost felicitat 
personal de premier, iar el a transmis 


complimentele echipei care-l ajutase la 
îndeplinirea dificilei misiuni. I-a lăudat, în cadrul 
unei conferinţe de presă, pe specialiştii ale căror 
eforturi atente şi ingeniozitate dinamică reuşiseră, 
puţin câte puţin, să distrugă această creatură 
mutantă de temut, împreună cu boala fatală pe 
care o răspândea, sugerând în mod subtil că, de 
fapt, toate meritele îi reveneau lui, ca iniţiator şi 
organizator al proiectului. 

Continuau să ţină întruniri zilnice la primărie 
pentru a discuta progresul operaţiunii, dar nu se 
simţea că membri echipei nu mai aveau nici o 
tragere de inimă. S-a obţinut un ser derivat din 
virus, care urma să fie folosit ca antidot pentru 
muşcăturile de şobolani, ceea ce făcea ca boala să 
nu mai provoace decesul, cu toate că atacurile 
erau din ce în mai rare. 

Pericolul trecuse. Aşa credea toată lumea. 


CAPITOLUL 14 


Când a sunat telefonul, Judy se afla în cadă, 
savurând căldura sa ca de cocon. Prin uşa 
întredeschisă a băii pătrunse vocea înăbuşită a lui 
Harris, care răspundea la telefon. Se întreba leneş 
cine putea fi. După câteva momente, în care 
ascultase conversaţia de o singură parte, auzi 
receptorul pus în furcă şi zgomot de paşi prin 
holul dinspre baie. Harris intră, afişând un zâmbet 
prefăcut. 

- Era  Foskins, spuse el, aşezându-se pe 
marginea toaletei. 

- Te-a sunat duminică de dimineaţă? Înseamnă 
că-i este dor de tine. 

- Nicidecum. M-a concediat. 

- Poftim? De ce? 

- Nu mai au nevoie de serviciile mele. „Băiete, 
îţi multumesc pentru ajutorul extrem de 
important, dar ce-a fost mai greu a trecut şi cred 
că ar fi nedrept să-ţi mai răpim din preţiosul tău 
timp.” 

- Nemernic nenorocit. 

- Nu, nu e chiar aşa. Oricum n-aş fi putut face 
mai mult. Sincer să fiu, e un fel de uşurare; m-am 
simţit cam inutil în ultimele câteva săptămâni. 

- Da, dar să se descotorosească de tine tocmai 
acum, când totul e aproape de final. 

- Păi, a demonstrat ce-şi pusese în gând, nu? 
Nu mai are nevoie de mine ca să se dea în 
spectacol - a cucerit întregul public. Şi oricum, în 
câteva săptămâni se vor întoarce copiii şi atunci 


totul îşi va relua rutina obişnuită. 

- Hm, presupun că da, răspunse Judy, 
scufundându-se mai mult în apă. Dar eu tot cred 
că e un mare nemernic. 

Harris râse, stropind-o uşor cu apă pe faţă. 

- Ne-a invitat la „o mică adunare socială” marţi 
seară. 

- Cum? se miră Judy. Nu-mi vine să cred. 

- Ştie că e un porc, şi nu se poate împăca cu 
gândul ăsta. Probabil că asta este slăbiciunea lui - 
e deci doar pe jumătate nemernic. 

işi băgă mâna în apa cu săpun şi mângâie cu 
degetul o coapsă a lui Judy. 

- Mă tratează ca pe un gunoi, dar vrea ca eu să- 
l iubesc în continuare. 

- Inţeleg. Şi tu ce simţi? i 

- Nu e atât de important, nu? Intr-un fel mi-e 
milă de el, dar nu-mi pasă câtuşi de puţin de micul 
nostru comitet - chiar mă bucur să nu mai fac 
parte din el. Ce a fost mai rău a trecut, acum am 
alte lucruri mai bune de făcut. 

li mângâie interiorul coapselor, ea desfăcându- 
şi uşor picioarele pentru a-i permite accesul. 

- Şi atunci, mergem la mica lui întrunire 
socială? 

- De ce nu? Ne-am găsi o ocupaţie pentru seara 
respectivă. 

Judy gemu de plăcere când mâna lui atinse 
partea de sus a picioarelor. 

- Ce ai de gând să faci până se redeschide 
şcoala? întrebă ea. 

El o trase încet de micul smoc de păr, 
preocupat aproape în întregime de propriile-i 


gânduri. 

- O să cercetez zona. Să văd cum decurge 
acţiunea de curăţare. Poate o să mai pictez ceva. 

- Aş putea să-mi iau câteva zile libere. 

- Să mergem la mătuşa Hazel? 

- Da, te rog. 

Ea începu să se agite în apă, iar el nu ştia dacă 
acel „Da, te rog” era un răspuns afirmativ la 
întrebarea lui sau o încurajare adresată degetelor 
lui care îi explorau corpul. 

- Harris, spuse ea. 

- Da? 

- Nu e vremea să faci şi tu o baie? 

El începu să-şi descheie nasturii de la cămaşă. 


Foskins îi primi călduros când au ajuns la el 
acasă marţea următoare. 

- Salut, bătrâne. Ah, ea trebuie să fie Judy. Vă 
rog să intraţi. 

„E deja uşor cherchelit”, îşi spuse Harris, 
uitându-se la Judy şi făcându-i cu ochiul. 

- Au sosit aproape toţi musafirii, continuă 
Foskins cu glas exagerat de tare. Baia se află sus, 
la stânga, dormitorul la dreapta. 

Judy  dispăru sus pe scări ca să-şi 
reîmprospăteze machiajul, iar Harris îl urmă pe 
Foskins în încăperea plină de oameni care stăteau 
de vorbă. Într-unul dintre grupuri îl zări pe 
Howard, pe a cărui faţă se citea mândria cu 
privire la evenimentele de săptămâna trecută. 

- Bună, Harris! strigă el, făcându-i cu mâna în 
care ţinea câteva pahare şi vărsând puţin din 


conţinutul lor pe o doamnă de lângă el. Vino să-ți 
prezint invitaţii. 

Harris înaintă spre el, în timp ce Foskins îl 
ţinea de braţ, luând un whisky de pe tava plină cu 
băuturi asortate a unui chelner. Howard îl 
prezentă grupului, cu un aer de camaraderie pe 
care nu-l afişase niciodată în relaţiile sale de 
muncă. 

- Oh, dumneavoastră sunteţi profesorul care i-a 
salvat pe elevii aceia la şcoală, nu-i aşa? întrebă 
fascinată o fată de lângă Howard. 

- Cu ajutorul a jumătate din forţele de poliţie şi 
al brigăzii de pompieri din Londra, replică Harris, 
zâmbind. 

- Dragul meu băiat, nu trebuie să fii modest, 
spuse  Foskins, punând mâna pe umărul 
profesorului şi zgâlţâindu-l cu putere. 

- Fiona adoră eroii, râse Howard, luându-l 
posesiv de mijloc. 

- Vino, trebuie să te prezint tuturor, îl îndemnă 
Foskins, îndepărtându-se de grup. Judy îi însoțea, 
în timp ce ei făceau înconjurul încăperii, zâmbind, 
strângând mâini şi primind felicitări. După cel de- 
al treilea whisky, atitudinea lui Harris faţă de 
subsecretar începu să se îmblânzească, în timp ce 
îl privea râzând şi tachinându-se cu ceilalţi colegi 
miniştri, acceptând laudele lor iniţial cu o falsă 
modestie, iar apoi cu o lăudăroşenie pricepută. Il 
observă pe Howard stând de o parte, privindu-l pe 
Foskins, fără a da nici cea mai mică atenţie Fionei, 
care bălmăjea lângă el. 

Gândurile i-au fost întrerupte de Judy, care îi 
şoptea ceva la ureche: 


- Aşadar, aceştia sunt oamenii din lumea bună? 

- Se putea şi mai rău, îi zâmbi el. Cel puţin 
avem băutură din belşug. 

- Cu siguranţă acesta este momentul de glorie 
al bătrânului Foskins. 

- Desigur. Care credeai că e scopul petrecerii? 
Cu toate astea, nu putem să-l acuzăm. 

- Harris, eşti foarte amabil pentru un războinic. 

El începu să râdă, luând-o pe după umeri şi 
trăgând-o spre el. 

- De acord că a făcut o greşeală odată, dar şi-a 
luat repede revanşa. 

- Da, cu ajutorul tău şi al tuturor celorlalţi, 
continuă Judy, plină de indignare. 

- Are dreptate, Harris. Howard traversase 
camera şi venise să li se alăture, cu Fiona după el. 
E ocupat să primească toate laudele - într-o 
manieră foarte modestă, te asigur - când, de fapt, 
totul a fost doar ideea mea. 

- Da, consimţi Fiona pe nerăsuflate. 

- Şi apropo, adăugă el răutăcios, îmi pare rău 
că nu mai faci parte din echipă. 

Harris îi zâmbi cercetătorului, fără a accepta să 
fie întrerupt. N 

- Ce mai contează? In orice caz, acum e prea 
târziu, spuse el, căutându-l cu privirea pe chelner 
şi tava lui. 

- Da, şi în cele din urmă ne vom întoarce cu 
toţii la slujbele noastre mărunte şi lipsite de 
importanţă, în vreme ce el... 

- Uite ce e, dacă nu-ţi place, nu-mi spune mie 
toate astea, ci lui. Harris apucă cu abilitate un 
pahar cu whisky de pe tava unui chelner care 


trecea pe lângă ei. 

- Corect, spuse Howard. Aşa o să şi fac, şi se 
îndreptă spre Foskins. 

- Harris, eşti răutăcios, îl certă Judy pe 
profesorul care zâmbea. 

- O, Doamne, o să facă o scenă, se tângui Fiona. 

Tocmai când Howard ajunse lângă jovialul 
Foskins, telefonul din hol sună şi subsecretarul se 
scuză şi se îndepărtă de grup, lăsându-l pe 
cercetător cu gura căscată. 

Harris se abţinu să nu râdă, privindu-l pe 
Howard care îşi făcea curaj şi pornea pe urmele 
lui. 

Două minute mai târziu, Howard intră în 
încăpere alb ca varul. Li se alătură, dând încet din 
cap, cu o privire şocată. 

- Dragul meu, ce este? Ce s-a întâmplat? îl 
întrebă Fiona îngrijorată. 

El îi privi pe rând pe fiecare dintre ei, uitându- 
se mai mult în gol. 

- Telefonul acela, începu. Era de la biroul 
nostru de operaţiuni. 

Cu toţii aşteptau nerăbdători. 

- A avut loc un alt atac. Un alt masacru - în 
nordul Londrei. 


CAPITOLUL 15 


Stephen Abbot stătea în sala de cinema 
întunecată şi se uita pe furiş la prietena lui, pe a 
cărei faţă se reflecta lumina ecranului. Se 
plictisise de film, în parte deoarece cowboy-ul gras 
şi diform de pe ecran era acum prea bătrân pentru 
a mai face pe Superman, şi, pe de altă parte, 
pentru că nu avea ochelarii la el. Vikki nu ştia că 
uneori purta ochelari, iar el credea că dacă ar fi 
aflat, asta le-ar fi putut afecta relaţia. Probabil că 
l-ar fi părăsit şi dacă ar fi ştiut că are doi incisivi 
falşi; de fiecare dată când se sărutau trebuia să 
aibă grijă ca, în timpul explorării, limba ei să nu-i 
disloce. Ea era foarte exigentă. Şi era chiar 
normal să fie aşa, la felul în care arăta. Cea mai 
bună bucăţică din club. 

Mai avea şi o altă problemă - trebuia să se ducă 
la toaletă. Încă se mai putea abţine, dar gândul că 
nu putea să meargă accentua treptat starea de 
disconfort. Şi nu se putea duce pentru că nu avea 
ochelarii, iar fără ei nu şi-ar fi găsit niciodată 
drumul înapoi până la locul lui. I se mai 
întâmplase asta o dată; se tot plimbase în sus şi-n 
jos pe culoar în întuneric până când, ruşinată, fata 
trebuise să-i facă semn cu mâna. Şi atunci fusese 
ultima dată când ieşise cu ea. i 

Se mişcă neliniştit pe scaun. Işi puse mâna pe 
după umerii ei, iar ea se ghemui lângă el, cu una 
dintre mâini aşezată pe coapsa lui. Zona de sub 
mâna ei devenise centrul senzaţiilor, până când 
greutatea reuşise să-i incite alte părţi. O sărută 


uşor pe obraz şi apoi apăsat pe buze, când ea îşi 
întoarse capul spre el, degetele ei apăsând mai 
tare pe piciorul lui. Ei bine, aşteptase deja timp de 
două săptămâni ca nu cumva să strice lucrurile. 
Poate că sosise momentul să facă ceva. Cu inima 
bătând, ameţit de atâta iubire şi cu gândul la 
dorinţa de a urina depăşit de o dorinţă şi mai 
mare, o apucă cu mâna liberă de încheietură şi 
mângâie materialul mătăsos al bluzei. Cu degetele 
tremurânde şi precaute, atinse nasturii şi îşi băgă 
un deget printr-o deschizătură, ameţit de căldura 
emanată de pielea abdomenului ei. După câteva 
momente, în care o masă cu mişcări circulare cu 
degetul, aşteptând parcă să fie respins, îşi retrase 
mâna şi şi-o îndreptă către sânii ei. Găsi o mică 
umflătură şi o masă cu mâna tremurândă. Mâna ei 
reţinută o atinse încet pe a lui, încercând să o 
respingă, dar fără prea multă convingere. În loc să 
se retragă, mâna lui alunecă pe sub bluză, 
prinzându-se între nasturi. Şi-o eliberă, scuturând- 
o puţin, şi desfăcu unul dintre nasturi, auzind-o 
cum respiră cu greu pe măsură ce mâna lui i se 
strecura din nou pe sub bluză. 

„Prima”, se gândi el. „Prima mea gagică cu 
adevărat frumoasă. După toate fetele alea grase, 
cele slăbănoage, cu nasul mare, sau cu dinţi mari 
- una frumoasă în cele din urmă. Oh, cât de 
îndrăgostit sunt! Să vezi când o să le zic băieţilor 
că mă lasă să o ating!” 

Işi strecură mâna sub sutienul ei de dantelă, 
atingându-i sfârcul mic şi tare, strângându-i-l între 
degete, apăsându-l de parcă era un nasture. 

Dintr-odată ea ţipă şi sări de pe scaun, 


trăgându-l de mână după ea. 

- Dar n-am făcut nimic, începu el cu voce tare, 
înroşindu-se atunci când oamenii îşi întoarseră 
privirile spre ei. 

- M-a muşcat ceva! strigă Vikki. E ceva pe 
podea. M-a muşcat de picior. 

El se uită pe jos, dar nu văzu nimic. Se aplecă, 
mai mult pentru a scăpa de privirile acuzatoare 
ale celorlalţi spectatori decât pentru a găsi acel 
„ceva” care îi deranjase. 

- Nu e nimic acolo, spuse el nefericit. 

- Ba da, este. Fata începu să plângă, dându-se 
înapoi şi ajungând în braţele persoanei de lângă 
ea. În ultimul rând, cineva scăpără o brichetă şi se 
aplecă peste spătarul scaunului,  luminând 
podeaua cu mica flăcăruie. 

O apariție mare, neagră se strecură pe sub 
scaun. 

Când Vikki ţipă, o femeie de pe rândul din 
spatele ei sări în picioare şi strigă şi ea. Apoi, în 
cinematograf se dezlănţui un adevărat infern. 
Oamenii săreau, loveau sau se fereau de ceva aflat 
la picioarele lor. 

- Şobolani! răsună în cinematograf o voce 
cuprinsă de panică, ceilalţi, la fel de speriaţi, 
răspunzându-i ca un ecou. 

Vikki începu să bată isteric din picioare, ca şi 
cum simplul contact cu podeaua o făcea mai 
vulnerabilă în faţa şobolanilor. Stephen o luă pe 
după umeri, încercând să o liniştească, tocmai 
când se aprindeau luminile. In acel moment, 
panica puse stăpânire pe oameni, căci văzură 
oroarea dintre scaune. Şobolanii se scurgeau pe 


culoare, intrau printre rândurile de scaune, 
atacând mulţimea panicată. Femei şi bărbaţi 
țipau, chinuindu-se să se ridice din scaune, 
împiedicaţi din ambele părţi de trupuri care se 
îmbulzeau. Uşile de la ieşire erau blocate, oamenii 
cădeau unii peste alţii în încercarea de a scăpa de 
moartea care venea pe urmele lor. Cowboy-ul din 
film îşi începea ultima repriză de împuşcături 
asupra personajelor negative. 

Stephen desprinse un şobolan din părul lui 
Vikki şi îl aruncă, cu mâinile sfâşiate de dinţii 
scrâşnind ai rozătoarelor. O apucă de braţ şi o 
trase de-a lungul rândului de scaune, împingându- 
i pe cei din faţa lui. În mod inexplicabil, luminile 
începeau să-şi piardă din intensitate, stingându-se 
de tot în cele din urmă, scena confuză fiind acum 
luminată doar de razele reflectate de ecranul 
imens. Ceva îl muşcă pe băiat de picior, iar el 
încercă să-l izbească de spătarul unui scaun, dar, 
din cauza lipsei de spaţiu, şobolanul reuşi să se 
agaţe de el. Se aplecă să-l îndepărteze, dar fu 
muşcat de mâini de un alt şobolan. Disperat, se 
aşeză pe spătarul unui scaun şi puse cu dificultate 
piciorul pe spătarul scaunului din faţă, ridicând 
odată cu el şi şobolanul mare şi negru. Vikki se 
depărtă de el, împiedicându-se de un bărbat care 
abia mai reuşea să se împotrivească la trei 
şobolani. Căzu greoaie, fiind imediat înghițită de 
trupurile  zbârlite, strigătele ei pierzându-se 
printre toate celelalte. 

Stephen apucă şobolanul de gât, strângându-l 
cu toată puterea, dar acesta se ţinea în continuare 
de el. Simţi un altul sărindu-i în spate şi 


muşcându-l de haină, pe care o scoase fără a sta 
pe gânduri şi o aruncă, împreună cu şobolanul, în 
rândul din spatele lui. Un bărbat din faţă văzu în 
ce situaţie disperată se află şi apucă curajos 
şobolanul, care i se agăţase de picior, şi începu să 
tragă de el. Brusc, şobolanul dădu drumul 
băiatului şi, întorcându-se către bărbat, îl muşcă 
de faţă. 

Se prăbuşi ţipând, deja în agonie. 

Băiatul se uită peste scaune şi îşi dădu seama 
că nu putea face nimic să-şi ajute salvatorul. Se 
uită în jur, dar văzând că intrarea este blocată, 
sări pe marginea spătarului şi începu să se 
deplaseze cu grijă de-a lungul rândurilor de 
scaune, călcând pe umerii oamenilor acolo unde 
se putea, dar în mare parte bazându-se pe noroc 
ca să-şi menţină echilibrul. Alunecă de vreo câteva 
ori, dar reuşi să-şi recapete echilibrul, teama 
dându-i un plus de putere pentru a înainta. 
Măcelul din jurul său părea ireal. Era un adevărat 
coşmar, lumina ciudată a ecranului intensificând 
efectul apocaliptic. 

În faţa lui, un om ridică un şobolan deasupra 
capului, aruncându-l cât colo, lovindu-l pe băiat cu 
trupul său lung, şi făcându-l din nou să alunece 
printre rânduri. Se prăbuşi greoi pe spate, 
rămânând şocat preţ de câteva clipe. Cineva se 
împiedică şi căzu peste el, luptându-se cu ceva ce 
ţinea între mâini. Şobolanul fu împins pe pieptul 
lui Stephen, făcându-l să strige de durere. li izbea 
cu pumnii, atât pe şobolan, cât şi pe bărbat, 
înjurând şi plângând în acelaşi timp. Se eliberă de 
acea greutate, atunci când bărbatul se ridică în 


picioare şi se îndepărtă clătinându-se, cu un 
şobolan atârnându-i de braţe, şi un altul pe umeri, 
muşcându-l de gât. 

Din nou în picioare, băiatul se sui pe scaune, 
continuându-şi călătoria riscantă de-a lungul 
oceanului de lume neajutorată. Mulţi se aflau 
acum pe culoare, panica făcându-i să se 
îngrămădească unii într-alţii în spaţiul acela 
îngust, fuga nemaifiind acum o soluţie pentru a 
scăpa. Uşile erau înţesate de oameni care se 
zbăteau, iar cei care reuşeau să treacă de ele erau 
fugăriţi prin foaier de şobolani. 

Alături de el, un cuplu în vârstă stătea într-o 
ultimă şi disperată îmbrăţişare, în timp ce 
şobolanii îi muşcau de picioare şi de fese, reuşind 
în cele din urmă să-i îngenuncheze. 

Un alt bărbat stătea nemişcat pe locul său, cu 
ochii pironiţi asupra ecranului, de parcă se uita în 
continuare la film, strângând cu mâinile braţele 
scaunului. Cocoţat pe el, un şobolan îi făcea o 
gaură în stomac. 

Un grup de adolescenţi formaseră un cerc, 
aşezaţi spate în spate, şi se deplasau încet de-a 
lungul culoarului, lovind şobolanii cu ghetele lor 
greoaie. Din nefericire, nu reuşiră să treacă mai 
departe de masa de oameni care se îmbulzise la 
ieşire. 

Nici cei de la balcon nu o duceau mai bine; nu 
aveau decât două ieşiri pe unde ar fi putut să se 
retragă, dar pe acolo se scurgea o mare de 
şobolani. Erau împinşi înapoi de alte şi alte 
trupuri, iar mulţi dintre ei erau nevoiţi să sară 
peste balustradă în sala de dedesubt. 


Stephen avansa, plângând de frică, ajungând în 
cele din urmă la locurile din faţă. Aici era mult mai 
mult spaţiu, fără prea mulţi oameni şi şobolani, 
lateralele şi ieşirile din cinematograf fiind locurile 
cele mai aglomerate. Sări pe podea, îndreptându- 
se spre scenă. Reuşi să se caţere cu un picior pe 
ea, ridicându-se repede. O mulţime de corpuri 
negre şi păroase dădură năvală din spatele 
cortinelor laterale, îndreptându-se spre el. Se 
întoarse să fugă în cealaltă direcţie, dar alunecă 
pe propriul sânge scurs din piciorul rupt. 
Şobolanii îl atacară într-o secundă, acoperindu-l 
cu propriile trupuri urât mirositoare, muşcându-l, 
împingându-se unii pe ceilalţi pentru a ajunge la 
carnea lui. El îi lovea cu braţele, rezistenţa 
slăbindu-le cu fiecare efort, până când, în cele din 
urmă, le duse la faţă pentru a o proteja, permiţând 
astfel creaturilor să se înfrupte din trupul său. 

Indepărtând un braţ din dreptul ochilor, rămase 
uitându-se la ecranul verde de deasupra lui, 
incapabil să înţeleagă ceva. Ochii lui zăreau 
cuvintele, auzea încet vocile, dar creierul nu 
reuşea să înţeleagă. Atunci şopti: „Sfârşit.” 


George Fox lucra la grădina zoologică de 
douăzeci şi ceva de ani. Spre deosebire de colegii 
lui, el avea un mare respect faţă de animalele pe 
care le avea în grijă; se îngrijora atunci când unul 
dintre lei nu era în apele lui, îşi alinta gazela 
preferată când termina de mâncat, iar o dată 
făcuse chiar o noapte albă la căpătâiul unui şarpe 
care-şi dădea ultima suflare. Când huliganii 


dăduseră buzna în coliviile păsărilor, pentru 
simplul motiv că le făcea plăcere să vadă sânge, şi 
măcelăriseră treizeci dintre prietenii săi înaripaţi 
exotici, fusese distrus şi plânsese vreo trei zile. li 
plăceau mult animalele lui şi le înţelegea, fie ele 
mici sau mari, feroce sau blânde. Chiar şi atunci 
când, cu câţiva ani în urmă, o maimuţă îl muşcase, 
lăsându-l fără jumătate din ureche, nu o certase 
câtuşi de puţin, ci o pusese jos cu blândeţe, 
ignorând durerea, şi ieşise din cuşcă, apăsându-şi 
partea vătămată cu o batistă îmbibată cu sânge. 

În această seară, simţea agitaţie în grădina 
zoologică. În aer plutea o linişte, o tăcere 
neobişnuită pentru cea mai mare rezervaţie de 
animale din Londra - însă animalele nu dormeau. 
În timpul rondurilor sale remarcase fiarele 
umblând de  colo-colo prin cuşti, maimuţele 
îmbrăţişate  holbându-se nervos în întuneric, 
păsările clipind tăcute pe crengi. Numai râsul 
nebun al hienei spărgea liniştea nefirească. 

- Uşurel, Sara, încercă el să-şi liniştească 
ghepardul preferat, din cuşca cea mare. N-ai de ce 
să fii agitată. 

Dintr-odată, liniştea nopţii fu întreruptă de 
cârâitul strident al păsărilor. 

- Parcă vine dinspre aviariu, îşi spuse el, 
îndreptându-se spre uşă şi fugind spre tunelul 
care ducea pe sub aleea deschisă publicului spre 
canal, unde se afla fantasticul sanctuar al 
păsărilor. La intrarea în pasajul subteran i se 
alătură un alt îngrijitor. 

- Ce s-a întâmplat, George? îl întrebă bărbatul 
pe nerăsuflate. 


- Nu ştiu încă, Bill. Ceva a deranjat păsările, 
parcă au înnebunit. 

Se avântară în tunelul întunecat, luminând 
drumul cu lanterna. Când au ieşit în celălalt capăt, 
auziră un scâncet venind din sectorul girafelor. 
Spre oroarea lor, zăriră unul dintre cele mai 
graţioase animale alergând prin ţarc, în timp ce 
nişte creaturi mari şi negre se agăţau de corpul ei 
tremurând. Plonjă în apa care acţiona ca un şanţ 
în jurul locului îngrădit şi începu să se 
zvârcolească înnebunită. 

- Oh, Doamne, ce e aia? strigă George. Sunt 
şobolanii ăia afurisiţi. Cei despre care se spunea 
că au fost exterminați - şobolanii mutanţi. Făcu 
câţiva paşi spre animalul neajutorat, după care se 
întoarse spre Bill. 

- Inapoi la birou. Repede. Sună la poliţie - 
spune-le că grădina zoologică este atacată de 
şobolani. Spune-le că avem nevoie de toate 
ajutoarele pe care le pot trimite. Repede! 

Fugi din nou spre girafă, conştient că nu mai 
putea face nimic pentru biata fiinţă, dar 
continuând totuşi. Se întoarse la auzul unui țipăt 
provenind dinspre tunel, de unde îl văzu pe Bill 
ieşind, înconjurat de nişte umbre întunecate, în 
timp ce capul îi sângera. Acesta căzu, apoi se 
ridică pe jumătate şi se prăbuşi din nou pe burtă. 

- Dumnezeule mare! murmură el. Trebuia să 
ajungă la telefon. În această zonă mai exista un 
ghişeu de bilete, dar asta ar însemna să treacă 
prin tunelul plin de şobolani şi să traverseze podul 
de peste canal. Şi tocmai de acolo trebuie să fi 
venit şobolanii. Nenorociţii ăia au zis că i-au 


exterminat, că sunt toţi fie morţi, fie în agonie. 
Dar rozătoarele astea îmi omoară animalele. 
Bietele mele animale! _ 

Gemu puternic fără a şti ce să facă. In cele din 
urmă puse la cale un plan de acţiune, încercând să 
ignore tipetele animalelor atacate de şobolani în 
acea parte a rezervației. Se îndreptă în goană spre 
gardul care despărţea grădina zoologică de şosea 
şi sări peste el, împleticindu-se din cauza grabei şi 
a neîndemânării. Căzu de cealaltă parte şi, în timp 
ce stătea întins, zări luminile unei maşini care se 
apropia. Chinuindu-se să se ridice în picioare, ieşi 
în stradă, agitându-şi braţele frenetic. La început, 
maşina părea că-şi va continua drumul, dar şoferul 
trebuie să-i fi observat uniforma în lumina 
puternică a farurilor. Frână brusc, făcându-l pe 
George să sară în lateral ca să nu fie lovit. 

Profund tulburat, îngrijitorul începu să dea 
instrucţiuni, deşi de abia acum şoferul cobora 
geamul maşinii. Văzând faţa  nelămurită a 
şoferului, George o luă de la capăt: 

- Cheamă poliţia, spune-le că sute de şobolani 
atacă grădina zoologică. Dacă nu vin repede, 
nemernicii ăia o să-mi măcelărească animalele! 
Hai, omule, mişcă! 

Când maşina a pornit în grabă, George avu o 
revelaţie îngrozitoare. Când cei de la poliţie vor 
sosi, singura armă pe care o vor putea folosi va fi 
gazul. lar acesta va fi la fel de nociv pentru 
animalele lui, ca şi pentru rozătoare. '[ipă disperat 
şi traversă strada spre intrarea principală a 
grădinii zoologice. Căţărându-se pe turnichet, zări 
alţi doi îngrijitori din schimbul de noapte alergând 


spre el. 

- Tu eşti, George? strigă unul dintre ei, 
luminându-i faţa cu o lanternă. 

- Da, eu sunt, răspunse el, ferindu-şi ochii cu 
mâna. 

- leşi, George, vino. Peste tot sunt numai 
şobolani din aceia uriaşi! Atacă animalele. 

- Nu, trebuie să le dăm drumul. Să le eliberăm. 
Nu putem permite să fie măcelărite. 

- Nicidecum. Noi ieşim, nu mai putem face 
nimic. lar tu o să vii cu noi! Acestea fiind zise, îl 
apucă de braţ pe bătrânul îngrijitor, trăgându-l 
înapoi spre turnichet. George se smulse din 
strânsoare şi, înşfăcând lanterna din mâna 
colegului său, se îndreptă în grabă spre biroul 
central. 

- Lasă-l, Joe, spuse celălalt bărbat. Dacă ne 
luăm după el, o să murim sigur. Hai să fugim de 
aici. 

Fără prea multă tragere de inimă, primul 
bărbat clătină din cap şi ieşi în stradă, sărind 
peste turnichet. 

De abia respirând, George fugea, ignorând 
creaturile întunecate care se scurgeau din tunel şi 
sărind peste şirul de trepte care duceau la biroul 
unde erau ţinute toate cheile. Grădina zoologică 
era acum cuprinsă de o explozie de sunete. 
Răgete,  chiţăieli,  cârâieli, mugete - toate 
amestecate, semănând cu un adevărat infern. 
Inhăţă cât de multe legături de chei putu, ştiind 
exact cărei secţiuni a grădinii aparţinea fiecare, 
după care părăsi biroul. 

Se opri înfricoşat la vederea puternicei gorile, 


veterana grădinii zoologice, care îşi regăsea 
măreţia primitivă, îndepărtând şobolanii cu labele 
sale gigantice, sfărâmându-le oasele cu puterea ei 
uriaşă şi aruncându-i în lături ca pe nişte cârpe. 
Dar chiar şi puterea ei cedă în faţa numărului 
imens de rozătoare cu dinţi ascuţiţi ca nişte lame. 
Înnebuniţi de reacţia gorilei, aceştia se adunară în 
jurul ei şi o trântiră la pământ, dar şi aşa gorila 
continua, curajoasă, să se lupte. 

Fascinat, George privi în linişte impresionanta 
luptă pe viaţă şi pe moarte a creaturii, dar îşi 
reveni din uimire atunci când simţi mişcare la 
picioare. Plecându-şi privirea, văzu nişte trupuri 
negre şi mizerabile trecând peste el şi ignorându-l 
în mod inexplicabil. Furios, începu să-i lovească, 
dar ei continuau să fugă, nerăbdători de a se 
înfrupta din trupurile animalelor închise în cuşti. 

Îngrijitorul fugi pe lângă ei, deschizând cuştile 
şi dând uşile la perete pe măsură ce avansa. Multe 
dintre nefericitele animale se chirciseră în spatele 
cuştilor, în timp ce altele îşi dăduseră seama că au 
posibilitatea să scape, repezindu-se prin uşile 
deschise. Păsările au fost cele mai norocoase - ele 
puteau zbura. Dar pentru celelalte creaturi, 
singura cale de scăpare era viteza. Cele mai 
mândre rămaseră să lupte şi omorâră multe dintre 
rozătoare înainte de a muri şi ele, dar majoritatea 
au ales să fugă. Când au ajuns la gardurile 
exterioare ale grădinii zoologice, s-au năpustit 
asupra lor, înnebunite de frustrarea de a se vedea 
prinse în cursă. Unele au reuşit să scape - 
maimuţele sau cele care erau mai iuți de picior -, 
dar altele fie se ghemuiră lângă gard, fie începură 


să alerge de-a lungul lui. 

Bătrânul îngrijitor se îndreptă spre marea 
cuşcă a felinelor. Incă nu fusese atacat de 
şobolani; nu se întreba de ce, suferea prea mult 
din cauza stării jalnice a animalelor lui pentru a se 
gândi la propria-i siguranţă. Răgetele erau 
asurzitoare: în timp ce alerga spre cuştile de fier, 
felinele mârâiau fie de teamă, fie în semn de 
sfidare. Ajunse la cuşca leilor şi, fără ezitare, 
descuie uşile de metal. 

- Haide, Sheik, haide, Sheba, le îndemnă el 
blând, încercând să le convingă să iasă. Se grăbi 
să descuie toate cuştile, fără a se gândi la pericol. 
Leul ţâşni cu un răget plin de furie, la vederea 
câtorva dintre creaturile negre care pătrundeau 
prin uşile cuştii felinelor. Le rupse în bucăţi, 
prinzându-le cu fălcile puternice, aruncându-le în 
aer, şi sfâşiindu-le cu ghearele. Pe măsură ce 
intrau mai mulţi şobolani, celelalte feline se 
alăturară leului pentru a măcelări rozătoarele; 
tigrul, leopardul, pantera, puma, jaguarul şi 
cuguarul, cu toţii îşi uniră forţele împotriva 
duşmanului comun. Numai ghepardul rămăsese în 
cuşcă. 

- Haide, Sara, trebuie să ieşi, insistă George, 
dar, precaut, animalul mârâi încet din spatele 
cuştii, arătându-şi colții şi ridicând o gheară. 

- Te rog, Sara, fii cuminte. Nu are de ce să-ţi fie 
teamă. Trebuie să ieşi. Disperat, începu să se 
strecoare în cuşcă. Haide, fetiţă, sunt eu, bătrânul 
George. Am venit să te ajut. 

Inaintă încet spre ghepard, cu mâna întinsă, 
vorbindu-i calm tot timpul. Animalul se ghemui 


într-un colţ, mârâind şi mai puternic. 

- Eu sunt, Sara, George. Bătrânul George. 

Felina se năpusti asupra bătrânului îngrijitor şi, 
în câteva secunde, nu mai rămase din el decât un 
leş însângerat, pe care-l târa prin cuşcă ca simbol 
al victoriei. 

Apoi ieşi din cuşcă, îndreptându-se spre felinele 
şi rozătoarele care se luptau, dar în loc să atace 
şobolanii, se aruncă asupra panterei, înfigându-şi 
dinţii adânc în umărul ei. Numărul şobolanilor 
continua să crească, iar lupta dintre cei puternici 
şi cei numeroşi se sfârşi tragic. 


CAPITOLUL 16 


Harris conducea prin aglomeraţia de maşini de 
armată şi poliţie, îngrămădite în jurul primăriei. 
Poliţiştii l-au oprit de câteva ori, cerându-i să se 
identifice. După ce a făcut-o, i-au făcut repede 
semn să treacă, salutându-l scurt. Şi-a croit drum 
cu greu spre clădirea gri ca de granit a 
Ministerului Apărării, unde se afla acum cartierul 
general al operaţiunilor. Drumul de-a lungul 
străzilor pustii fusese cel puţin sinistru; singurele 
dăţi când mai simţise aşa ceva fusese în orele de 
dinaintea apusului, când se întorcea de la vreo 
petrecere nocturnă, şi când pasajele de beton ale 
Londrei păreau lipsite de orice urmă de viaţă, iar 
zgomotele maşinilor sau ale oamenilor păreau 
ceva ireal, greu de imaginat. Dar chiar şi atunci, 
mai zăreai câte o maşină rătăcită, sau poate un om 
care se întorcea de la lucru pe bicicletă. Astăzi 
însă, nu întâlnise nimic. Nu zărise nici măcar o 
maşină de poliţie de patrulă, asigurându-se că 
strada era pustie şi că nu mai rămâne în urmă nici 
o persoană neautorizată. In ultimele două zile, 
hoţii le dăduseră mult de furcă - gunoieri care 
văzuseră în toată situaţia creată şansa unică de a- 
şi umple buzunarele, fără nici o reţinere. Se 
înşelaseră însă; măsurile de securitate nu fuseseră 
niciodată mai stricte. A te afla în Londra acum, 
fără autorizaţie, însemna arestarea imediată, iar 
întreaga zonă era ticsită de poliţişti şi personal 
militar, însărcinaţi să întărească interdicţia emisă 
de guvern. 


- Crezi că va funcţiona, dragul meu? îi 
întrerupse Judy gândurile. 

Se întoarse spre ea, zâmbind  încordat, 
incapabil să-şi ascundă neliniştea. 

- Aşa ar trebui, nu? îi răspunse. 

Oprind pentru a permite unui camion al armatei 
să iasă dintr-un şir de vehicule maronii toate pline 
cu soldaţi, care purtau costume grele de protecţie 
şi ale căror măşti de gaze le atârnau pe genunchi, 
se întinse şi o strânse de mână. Ca membru al 
noului „comitet de acţiune” reorganizat, putuse să 
facă uz de influenţa sa pentru ca Judy să rămână 
cu el, în loc să fie trimisă undeva la ţară. Nu că el 
ar fi vrut ca ea să rămână; pericolul, care pândea 
oraşul azi şi poate şi în zilele următoare, putea fi 
fatal pentru oricine. Operaţiunea nu părea să aibă 
un final previzibil. Însă ea insistase să rămână 
împreună, iar el reuşise să-i obţină permisul de 
şedere,  înregistrând-o ca recrut în marea 
organizaţie administrativă necesară pentru 
„Operaţiunea de exterminare”. 

„Operaţiunea de exterminare”, cum a fost 
denumită, se baza pe un plan simplu, pus la punct 
de Harris, şi pe ideea care îl adusese înapoi în 
rândurile comisiei. Era genul de idee care n-ar fi 
putut veni decât din partea unei persoane care nu 
avea o minte complicată de savant, atât de 
îndrăzneţ şi de simplu era planul său. După şocul 
iniţial produs de contraatacul şobolanilor, membrii 
echipei iniţiale au fost cuprinşi de o stare de 
confuzie şi disperare; rozătoarele deveniseră 
brusc imune la virus, deşi boala pe care o 
transmiteau nu mai era fatală. lar şobolanii 


deveniseră mai puternici, de parcă erau conduşi 
de o dorinţă arzătoare de răzbunare, astfel încât 
au provocat dezastre nu numai în estul Londrei, ci 
în tot oraşul, lăsând cadavre măcelărite oricând 
ieşeau din vizuină. Avuseseră loc multe atacuri în 
acea zi fatidică de marţi: un cinematograf, un 
spital, un azil de bătrâni, chiar şi un restaurant. 
Animalele de la grădina zoologică căzuseră 
victime unui asalt teribil, înfiorător, multe dintre 
ele fugind în parcul alăturat, iar cele care nu 
putuseră fi prinse trebuiseră să fie împuşcate. 
Avuseseră loc şi câteva atacuri individuale asupra 
oamenilor singuri, care nu avuseseră nici cea mai 
mică şansă de a scăpa în faţa numărului copleşitor 
de rozătoare. Toată noaptea se primiseră rapoarte 
despre distrugeri şi băi de sânge. 

Comisia şi reprezentanții guvernului s-au 
întrunit de urgență. Foskins nu a participat - 
fusese imediat eliberat din funcţie de către primul- 
ministru în momentul aflării ştirilor şi nu a mai 
fost văzut în zilele agitate care au urmat. Echipa 
iniţială a fost mărită, dar noul plan fusese pus la 
punct înainte ca schimbarea să fi putut avea efect. 

Harris le aduse imediat la cunoştinţă ideea 
care-i venise, fără să chibzuiască prea mult. Dacă 
ar fi reflectat asupra ei, se gândi el mai târziu, 
probabil că şi-ar fi ţinut gura, deoarece era o idee 
banală, un concept prea vag, pe care, dacă ar fi 
funcţionat, imul dintre savanții care făceau parte 
din echipă l-ar fi propus. 

Ideea, care se născuse din discuţiile de la o 
întâlnire anterioară, era, în esenţă, asta: din 
moment ce gazul se dovedise a fi singura metodă 


eficientă pentru eradicarea şobolanilor, 
rozătoarele trebuiau scoase din ascunzătoare 
pentru ca să poată fi gazaţi; acest lucru se putea 
realiza prin emiterea de unde ultrasonice din 
puncte strategice ale oraşului către zone cât mai 
largi, atrăgând astfel şobolanii în locuri deschise 
unde se putea folosi gazul. Spre marea uimire a lui 
Harris, ideea a fost acceptată cu doar câteva 
rezerve; trebuia să se mai pună la punct câteva 
detalii. Londra trebuia să fie evacuată. Era o 
situaţie extremă, însă consecinţele ar fi fost 
dezastruoase dacă nu s-ar fi respectat aceste 
măsuri de precauţie. Locuitorii Londrei ar fi 
trebuit să-şi părăsească locuinţele şi să se mute în 
zonele rurale înconjurătoare, caz în care ar fi 
scăpat de efectele nocive ale cantităţii enorme de 
gaz ce avea să fie utilizat. Oricum, evacuarea era 
importantă pentru a evita orice atacuri ale 
şobolanilor. Siguranţa nu mai putea fi garantată. 
În jurul parcurilor aveau să se ridice împrejmuiri 
uriaşe, atât de multe cât permitea timpul, iar 
emiţătoarele de unde urmau să fie poziţionate în 
interior. Frecvența de care era nevoie avea să fie 
determinată prin testarea pe şobolanii negri 
capturați. Odată momiţi în interiorul împrejmuirii, 
căile de acces urmau să fie blocate şi gazul nociv 
eliberat. Deoarece gazul putea face rău celor aflaţi 
la sol, aveau să se folosească elicoptere care să-l 
împrăştie de deasupra ţarcurilor direct peste 
şobolani, în timp ce trupele de la sol urmau să 
stea în exteriorul ţarcurilor, în camioanele lor 
blindate, înarmate cu tunuri de apă, aruncătoare 
de flăcări şi butelii de gaz. Construirea arcurilor 


şi evacuarea completă a Londrei (cu excepţia 
personalului necesar pentru asigurarea serviciilor 
esenţiale ale oraşului) trebuiau să fie făcute în cel 
mult şase zile - în caz contrar riscul ca 
rozătoarele, care se înmulţeau foarte repede, să 
invadeze oraşul crescând foarte mult. Nu aveau 
timp să se gândească prea mult la existenţa în 
sine a şobolanilor; mărimea, puterea lor, de unde 
veniseră, cum de reuşiseră să se înmulțească în 
ciuda virusului, de ce erau mai deştepţi decât 
şobolanii mai mici (cărui fapt se datora instinctul 
lor de a rămâne ascunşi în timp ce infecția îi 
afecta pe tovarăşii lor). Mai târziu aveau să 
răspundă la toate aceste întrebări. Deocamdată nu 
se punea decât problema supravieţuirii. 

In acea zi - planul trebuia conceput, dezvoltat 
şi pus în aplicare în timpul nopţii - în oraş se 
declară stare de urgenţă. Locuitorilor li se aduse 
la cunoştinţă că vor fi evacuaţi pe rând, deşi 
câteva mii plecaseră fără să li se ceară, atunci 
când aflaseră despre cele întâmplate în timpul 
nopţii; primăriile de la sate, bisericile, şcolile - 
toate clădirile publice - urmau să fie folosite ca 
adăposturi temporare; corturi de toate mărimile 
urmau a fi instalate pe câmpuri; în cazul celor 
care aveau rude în alte părţi ale ţării, oamenilor li 
s-a cerut să se ducă acolo; s-a anunţat că hoţii vor 
fi împuşcaţi pe loc; orice persoană descoperită în 
Londra fără autorizaţie după cea de a şasea zi 
avea să fie arestată (se ştia că nu vor fi niciodată 
evacuaţi toţi locuitorii oraşului, dar cel puţin legile 
de urgenţă urmau să-i ţină în casă şi, cu puţin 
noroc, departe de zonele periculoase). 


Din fericire, zona de sud a râului nu fusese 
afectată încă, însă, ca măsură extremă de 
precauţie, se hotărâse să fie evacuaţi toţi cei din 
suburbii până la marginea oraşului. 

Mulţi oameni protestară: nu voiau să-şi 
abandoneze casele, Jor nu le era frică de şobolani. 
Dar nu li s-a dat posibilitatea să aleagă - dacă nu 
plecau de bună voie, atunci urmau să fie obligaţi, 
pentru că nu mai era timp de politeţuri sau 
certuri. Exilul urma să dureze două săptămâni 
începând din ziua când se folosea gazul prima 
dată. Era nevoie de timp ca să se asigure că 
omorâseră toţi şobolanii; canalizările urmau să fie 
complet umplute cu gaz; subsolurile, tunelurile, 
ruinele, orice loc unde s-ar fi putut ascunde 
rozătoarele avea să fie evacuat şi deratizat. 

Dacă ruşinea sau dizgraţia din ochii lumii 
întregi va fi ştearsă vreodată era cu totul altă 
chestiune. 

Baricadele din jurul parcurilor au fost ridicate 
într-un timp-record, pentru că ele trebuiau în 
principal să direcţioneze gazul într-o zonă mai 
restrânsă, nu să reţină şobolanii. Drumurile din 
jurul Londrei erau ticsite de maşini şi autobuze, 
iar trenurile făceau curse non-stop spre localităţile 
din apropiere. Echipaje de poliţie patrulau pe 
străzi şi se pregăteau pentru starea de urgenţă. 
Într-un timp foarte scurt a fost produs în masă 
echipament de protecţie pentru poliţie şi armată. 
Orice demonstraţie publică era întreruptă brusc, 
iar situaţia era rezolvată pe cât posibil pe cale 
paşnică. 

La început, se părea că oraşul nu va fi niciodată 


pregătit pentru lupta ce urma să aibă loc, dar în 
mod miraculos - şi în mare parte datorită 
cooperării oamenilor înspăimântați - în cea de a 
cincea zi scena era aproape gata. S-au ţinut 
conferinţe de ultim moment, s-au recapitulat 
planurile deja existente, s-au dat ultimele 
instrucţiuni echipajelor de pe elicoptere şi 
soldaţilor desemnaţi să participe la operaţiune, 
după care a început lunga supraveghere în 
noaptea nesfârşită, în aşteptarea zorilor şi a 
deznodământului, pe care aceştia aveau să-l 
aducă. 

Harris şi Judy stătuseră treji aproape toată 
noaptea, făcând dragoste, vorbind - încercând să 
nu se gândească la ce urma să se întâmple a doua 
zi. În cele din urmă, căzură într-un somn agitat, în 
vreme ce zorile cenuşii alungau întunericul nopții, 
soarele ridicându-se lent deasupra oraşului 
neobişnuit de liniştit. 

Când s-au trezit, oboseala le-a dispărut imediat, 
pe măsură ce mintea le era invadată de 
preocupările zilei. Judy a pregătit un mic-dejun de 
care aproape că nici nu s-au atins, şi s-au pregătit 
să iasă pe străzile pustii. Când au deschis uşa de 
la intrare, au văzut un şobolan negru traversând 
strada spre parcul mic şi pătrat de vizavi. S-au 
îndreptat grăbiţi spre maşină şi au plecat, Harris 
uitându-se în oglinda retrovizoare, ca şi cum se 
aştepta să vadă cum strada, pe care o lăsa în 
urmă, este invadată de rozătoare. 

Într-un final, au ajuns la sediul Ministerului 
Apărării, au parcat lângă un Rolls-Royce 
strălucitor şi şi-au croit drum spre intrarea 


întunecoasă, arătându-şi permisele de trecere. În 
timp ce parcurgeau coridoarele nesfârşite spre 
sălile de unde urma să fie coordonată operaţiunea, 
l-au întâlnit pe Howard care părea că radiază. 

- Bună dimineaţa! E totul gata pentru ziua cea 
mare? Bătu din palme plin de entuziasm. 

- Aproape, îi zâmbi profesorul. 

- Am stat aici toată noaptea. M-am întins câteva 
ore într-un pat de campanie. Totul e pregătit 
pentru marea operaţiune. 

- Bine. 

- Ar trebui să mă duc în camera mea, spuse 
Judy. Să localizez intrările în reţeaua de canalizare 
cu ajutorul acelor hărţi vechi şi să le poziţionez pe 
ghidurile stradale noi - nu este tocmai genul meu 
de distracţie, dar dacă serveşte cauzei... 

Cu toţii se întoarseră brusc, la apropierea 
grăbită a unui chip familiar, care le făcea cu mâna 
din celălalt capăt al coridorului. Pe măsură ce 
omul se apropia, îşi dădură seama cu stupoare că 
era Foskins. Nu purta cravată, era nebărbierit de 
ceva vreme, dar avea o expresie emoţionată. 

- Dumnezeule, ce cauţi aici? întrebă Howard, 
fixându-l pe fostul subsecretar, parcă nevenindu-i 
să creadă. 

- Sunt pe aici de marţi, veni răspunsul acestuia, 
emoția lăsând loc unei unde de amărăciune. Trase 
de gulerul descheiat al cămăşii, încheindu-se la 
haină, înainte de ultima noastră... ăăă... 
operaţiune, am cerut o examinare a dosarelor 
tuturor celor care au intrat în ţară în ultimii doi- 
trei ani, venind dintr-o zonă tropicală. 

- Adică din ţările unde trăieşte această specie 


de şobolan - sau ceva de genul ăsta? spuse 
Howard. 

- Exact. Din nefericire însă, cererea mea a fost 
neglijată, căci am considerat cu toţii că 
Operaţiunea virusul va avea succes. Trebuie... 
trebuie să recunosc că am uitat despre asta din 
cauza bucuriei care a urmat. 

Liniştea jenantă care urmă a fost întreruptă de 
Harris: 

- Şi? 

- Aşa că, după ce am fost concediat, am adunat 
informaţiile pe care le cerusem şi am început să le 
cercetez eu însumi. 

- De ce? întrebă Harris cu răceală. 

- Pentru că, ei bine... 

- Nu contează, interveni Harris, uitându-se la 
Howard plin de dispreţ. Ce ai aflat? 

- A venit multă lume de la tropice, desigur, dar 
puţini se potriveau profilului pe care îl căutam noi. 
M-am interesat - mai am câţiva prieteni în 
departamentele Serviciului Civil - şi am găsit un 
om. 
Îi tremura mâna în timp ce îi întinse o bucată 
de hârtie. 

- Acest om. Profesorul William Bartlett Schiller 
- zoolog. A stat câţiva ani în Noua Guinee şi în 
insulele din jur, cercetând în aparenţă animalele 
mutante pe care localnicii spuneau că le-au văzut. 
Părea foarte posibil, căci o insulă din acea zonă 
fusese folosită pentru nişte teste nucleare, iar o 
parte dintre localnici fuseseră afectaţi de radiaţii. 
Bineînţeles că totul a fost muşamalizat, dar 
Schiller a mirosit ceva şi s-a hotărât să facă nişte 


investigaţii. 

- Bine, răspunse Howard nerăbdător. Dar ce te 
face să crezi că acest profesor are de-a face cu 
şobolanii? 

- Păi, evident, faptul că el fusese în Noua 
Guinee şi fusese implicat în studiul anomaliilor 
apărute la animale. lIritat, Foskins aproape că 
redevenise omul care fusese cândva - sau cel 
puţin cel care fusese în public. 

- În afară de asta, s-a mutat în Londra. Lângă 
port. Într-o casă de lângă canal. 

- Lângă canal! exclamă Harris. Am tot încercat 
să-mi amintesc. Acolo au fost văzuţi şobolanii 
prima dată. Keogh i-a văzut. l-am văzut şi eu! 
Lângă casa veche a paznicului de la ecluză. Acolo 
mă jucam când eram copil, dar canalul a fost 
închis, iar îngrijitorul s-a mutat. Pun pariu că în 
casa lui s-a mutat profesorul. 

- Aceasta este adresa, spuse  Foskins, 
întinzându-i foaia de hârtie. 

- Aceasta este. 

- Ei, haide acum, izbucni Howard. Ce mai 
contează cum s-a întâmplat? Deci profesorul cel 
nebun a adus ilegal în ţară un exemplar din specia 
mutantă şi l-a dus la el acasă ca să-l studieze... 

- Şi să-i permită să se înmulțească... 

- Da, i-a permis să se înmulțească. Dar faptul că 
ştim asta nu ne ajută prea mult în situaţia de faţă; 
operaţiunea se desfăşoară după cum am stabilit. 
Poate că mai târziu vom putea face cercetări... 

- Dar de ce nu acum? 

- Pentru că, domnule Foskins, astăzi avem mult 
prea multe lucruri importante de făcut. Sau nu ai 


auzit de Operaţiunea exterminarea? 

- Bineînţeles că am auzit, dar dacă vreţi într- 
adevăr să-i exterminați... 

- Nu mai am timp pentru astfel de discuţii, 
domnule Foskins, aşa că vă rog să mă scuzaţi... 

- Prostule! Ai dispărut de îndată ce ultima ta 
idee s-a dovedit ineficientă. 

- Ha! Tu erai ocupat să culegi toate laudele - 
nu văd de ce n-ai fi putut încasa şi şuturile. 

Foskins păli, după care corpul i se relaxă. 

- Da, ai dreptate. Accept că am greşit - dar te 
implor să înveţi din greşelile mele. 

- Nu asta este important acum, nu înţelegi? 
Pentru Dumnezeu, omule, putem face toate aceste 
investigaţii mai târziu. Astăzi, însă, o să-i 
exterminăm. Se întoarse către Harris, care 
încercase, fără prea mult succes, să se arate plin 
de înţelegere faţă de fostul subsecretar. Vii, 
Harris? Avem o mulţime de lucruri de făcut. 

- Aşa este. Îl atinse pe Foskins pe braţ. O să 
analizăm situaţia, stai liniştit. „Şi o să mă asigur 
că şi se vor recunoaşte meritele”, gândi el. 

Se îndreptară spre marea sală de unde se 
urmărea derularea acţiunii, lăsând-o pe Judy cu 
omul cel necăjit. 

De cum au intrat în sala plină de agitaţie, au şi 
uitat de Foskins. In centru se afla o hartă imensă a 
Londrei, pe care zonele în nuanţe verde-închis 
reprezentau parcurile, iar punctele de culoare 
roşie indicau poziţia emiţătoarelor. La începerea 
operaţiunii, beculeţele roşii aveau să se aprindă. 
Poziţia elicopterelor era indicată de nişte săgeți 
galbene, iar vehiculele cu forţe armate erau 


reprezentate un albastru. Sala era înţesată de 
lume. Majoritatea aveau responsabilităţi în cadrul 
operaţiunii, dar erau şi simpli spectatori. Harris 
observă că premierul stabilea ultimele detalii 
împreună cu şeful personalului. O parte a camerei 
era ocupată de echipamentele de radio şi 
televiziune; de aici vor fi pornite emiţătoarele, se 
vor trimite instrucţiuni trupelor armate şi 
elicopterelor, şi totul va fi monitorizat de camere 
instalate la bordul elicopterelor şi de cele de pe 
stradă. Întreaga operaţiune avea să fie transmisă 
la televizor în toată ţară şi, prin satelit, în întreaga 
lume. Premierul simţise că prezenţa lui era vitală, 
nu atât pentru operaţiunea în sine, cât pentru 
propria-i carieră politică. A fi văzut coordonând o 
operaţiune de salvare de amploarea acesteia - şi 
încă văzut de întreaga lume - era un avantaj, de 
care puţini alţi lideri politici se bucuraseră. 
Dispăru într-o cameră alăturată pentru a fi 
intervievat de unul din canalele de televiziune. 

Harris de abia începuse să studieze imensa 
hartă de sticlă, când o văzu pe Judy la uşă, vorbind 
agitată cu un sergent, care trebuia să împiedice 
intrarea oricărui intrus, şi arătând spre el. Se 
deplasă într-acolo. 

- Ce s-a întâmplat, Jude? 

- Foskins. A plecat de unul singur înspre casa 
aceea. 

- Ce să facă acolo? 

- Nu ştiu. A zis doar că are ceva de făcut - ceva 
prin care să-şi îndrepte greşeala - poate că va 
reuşi să descopere vizuina. 

- Oh, Doamne! O să fie omorât! 


leşi în hol, luând-o pe Judy de braţ. 

-Ce ai de gând să faci? întrebă ea 
nerăbdătoare, bănuind la ce se gândea. 

- Trebuie să mă duc după el. 

- Nu. Harris, te rog, nu. 

- Stai liniştită, Jude. O să ajung înaintea lui 
acolo - va trebui să văd pe unde a luat-o, mă pot 
duce direct acolo. Cel puţin îl pot opri să intre în 
casă. 

- Dar undele ultrasonice - trebuie să fie pornite 
dintr-un moment într-altul. 

- E în ordine. Cu ele voi fi mai în siguranţă. 
Şobolanii se vor îndrepta ţintă spre parc. 

- N-ai de unde şti că nu te vor ataca. 

- În maşină voi fi în siguranţă. Am o mască de 
gaze şi costum de protecţie - echipamentul 
standard. 

- Te rog, nu te duce. 

El o luă în braţe. 

- Te iubesc, Jude. O sărută pe frunte şi 
continuă: Dar mă duc după el. 


CAPITOLUL 17 


Harris conducea haotic, conştient că nu va 
întâlni în cale alte maşini. A fost oprit o dată de un 
ofiţer de poliţie, pierzând astfel minute preţioase 
arătându-i permisul şi explicându-i scopul misiunii 
sale. Ofiţerul îşi exprimase regretul că nu-l putea 
însoţi, însă avea propriile sarcini de îndeplinit. Îi 
ură succes şi-i făcu semn să treacă. 

Pe când trecea prin City, înconjurat de clădirile 
de birouri, care se ridicau de o parte şi de alta a 
străzii, sentimentul că este singur deveni 
copleşitor. Voia să se întoarcă, să fie iar printre 
semenii lui, să se simtă protejat de avantajul 
numeric, dar se forţă să înainteze, conştient că 
trebuia să-l oprească pe Foskins să intre în casă. 

Când ajunse la Aldegate, văzu primii şobolani. 
Fugeau de-a lungul străzii, formând un râu negru 
şi greu de trupuri zburlite. Acestui grup iniţial i se 
alăturase un altul, venind dinspre clădiri, 
înghiontindu-se şi călcând unii peste ceilalţi. 

Intoarse repede capul auzind zgomot de sticlă 
spartă şi văzu cum geamul de la fereastra 
restaurantului J. Lyons se prăbuşeşte, şobolanii 
ieşind de acolo în stradă. Se îndreptau cu toţii în 
aceeaşi direcţie, iar Harris bănui că ţinta lor era 
parcul de lângă Turnul Londrei, unde fusese 
poziţionat unul dintre emițătoare. Continua să se 
deplaseze, conştient de creşterea continuă a 
numărului creaturilor, care ocoleau, din fericire, 
maşina ce rula cu viteză. Când ajunse pe 
Commercial Road, frână brusc. În faţa lui părea că 


se întinde un covor mişcător imens - şoseaua 
largă era înţesată de rozătoare negre, care o 
acopereau ca o manta unduitoare. 

Priveliştea îl înmărmuri. Majoritatea 
şobolanilor veneau de pe o stradă laterală şi 
dispăreau pe o alta de pe cealaltă parte a 
drumului principal. Intreaga masă neagră părea a 
avea vreo patruzeci şi cinci de metri, fără nici un 
spaţiu de-a lungul ei. Ar trebui să se întoarcă, să 
găsească alt drum? Sau şi celelalte străzi erau la 
fel de pline? Şi cât timp ar pierde dacă ar căuta un 
alt drum? Să treacă oare cu maşina direct printre 
ei? Dacă maşina s-ar opri, iar el ar fi prins chiar în 
mijlocul şobolanilor? Dacă l-ar asalta, costumul 
său de protecţie nu ar rezista atacului lor violent. 
Instinctul îi dicta să facă cale întoarsă, să se ducă 
acolo unde avea să fie protejat de armată, dar, 
când se uită în oglinda retrovizoare, văzu un alt şir 
de şobolani dând năvală de pe străzile laterale şi 
de prin clădiri, asemenea lavei unui vulcan, 
ocolind obstacolele şi unindu-se din nou pentru a 
forma un şir mai mare. Atunci îşi dădu seama că 
drumul de întoarcere ar fi la fel de periculos. 

Ceva ateriză greoi pe capota lui, făcându-l să 
pună frână din nou. Unul dintre şobolanii mutanţi 
se holba la el prin parbriz, cu faţa la aproape 
acelaşi nivel cu a lui, la o distanţă de numai un 
metru, despărțiți fiind de un geam subţire de 
protecţie. 

Asta îl făcu să treacă la acţiune. Băgă maşina în 
viteza întâi şi acceleră. Automobilul porni, mai 
întâi încet, apoi acceleră lent pentru a prinde 
viteză. Şobolanul alunecă pe capotă, încercând să- 


şi menţină echilibrul, dar suprafaţa fină a maşinii 
îl învinse, făcându-l să alunece înapoi în stradă. 

Harris apăsă ferm pe acceleraţie, spunându-şi 
că va fi ca şi cum ar conduce de-a lungul unei 
străzi inundate, şi că totul era să continue să 
avanseze, încet, dar constant. Maşina ajunse la 
marginea şirului de şobolani şi plonjă în valurile 
de trupuri. Începu să se clatine, în vreme ce 
trosnetul oaselor şi al corpurilor zdrobite îi 
provocau greață profesorului, care nu putea decât 
să se concentreze asupra străzii şi să-şi menţină 
piciorul pe pedală. Şobolanii nu păreau speriaţi de 
prezenţa maşinii, nefăcând nici cel mai mic efort 
de a scăpa din faţa roţilor ucigaşe. Câţiva dintre ei 
săriră pe capotă şi pe plafon, unul se aruncă 
asupra geamului lateral,  crăpându-l, dar 
nereuşind să-l spargă. De două ori maşina alunecă 
din cauza roţilor care erau mânjite de sânge, iar 
Harris trebui să se chinuiască să nu piardă 
controlul, rugându-se să nu i se oprească motorul. 

Auzi un trosnet pe plafon, apoi un cap ascuţit se 
ivi în partea superioară a parbrizului, adulmecând 
cu nasul dintr-o parte într-alta, cu ghearele întinse 
pe geam. 

Harris se lăsă înspăimântat pe spate, piciorul 
aproape alunecându-i de pe pedala de acceleraţie, 
dar apăsă ambreiajul pentru ca maşina să nu se 
oprească. Arăâtarea alunecă pe capotă din cauza 
zdruncinăturii şi se întoarse cu faţa la bărbat. 

Părea şi mai mare decât şobolanii gigantici 
obişnuiţi, iar Harris se întrebă de ce nu era şi el 
afectat de undele sonore la fel de mult precum 
ceilalţi. Îşi reveni brusc şi continuă să conducă, 


încercând să ignore monstrul care-l privea 
răutăcios prin parbriz. Chiţăitul ascuţit al 
şobolanilor prinşi între roţi îi înteţi ura faţă de ei, 
ceea ce îl îndemnă să-şi continue drumul. 

Dintr-odată, şobolanul de pe capotă se năpusti 
asupra parbrizului, încercând să-l penetreze cu 
dinţii şi să spargă astfel geamul. Sticla rezistă, dar 
profesorul ştia că nu va face faţă unei presiuni mai 
mari. Observă cu uşurare că aproape trecuse de 
masa neagră şi agitată de şobolani şi începu să 
prindă viteză. Şobolanul se aruncă din nou asupra 
parbrizului, producând o crăpătură în zigzag pe 
geam. În cele din urmă maşina trecu de râul de 
rozătoare, iar Harris băgă imediat în viteza a 
doua, iar apoi a treia. Ştia că trebuie să scape de 
monstrul acela, înainte ca geamul să fie făcut 
fărâme şi începu să tragă de volan dintr-o parte 
într-alta, sperând că va reuşi să-l facă pe 
pasagerul nedorit să-şi piardă echilibrul. 

Era însă prea târziu. 

Şobolanul se mai aruncă o dată asupra 
parbrizului, de parcă ştia că e ultima lui şansă, iar 
lui Harris i se înceţoşă vederea când geamul se 
sparse în mii de bucățele. 

Se trezi faţă în faţă cu şobolanul. Acesta îşi 
băgase capul prin geam şi se lupta să-şi facă loc să 
intre cu tot corpul lui puternic. Rânji, arătându-şi 
incisivii mânjiţi de sânge, privindu-l cu ochii 
bulbucaţi din cauza geamului care îi trăgea pielea 
înapoi spre gât. Harris ştia că era o chestiune de 
secunde până când geamul avea să cedeze, iar 
creatura aceea avea să se arunce asupra feţei lui 
expuse. Frână brusc, ştiind şi temându-se de ceea 


ce avea să facă mai departe. Când maşina se opri, 
îşi puse mănuşile grele de la costumul de protecţie 
şi deschise portiera. Sări afară şi fugi în faţa 
maşinii, apucă corpul scârbos şi trase de el cu 
toată puterea. Curentul de aer îl făcu să-şi dea 
seama că faţa şi capul îi erau expuse, iar panica îi 
dădu şi mai multă viteză şi putere. Desprinse 
şobolanul, al cărui gât fusese tăiat de geam în 
timp ce se agita dintr-o parte într-alta. 

Il ridică deasupra capului şi îl azvârli spre 
cealaltă parte a maşinii, surprins de greutatea lui, 
care micşoră forţa aruncării. Corpul şobolanului 
mătură marginea plafonului maşinii şi se prăbuşi 
puternic de cealaltă parte, dar se ridică imediat în 
picioare, strecurându-se spre profesor pe sub 
maşină. Harris se mişcă repede, dar nu se aştepta 
ca şobolanul să se apropie pe sub maşină. 

Când urcă şi încercă să închidă uşa, simţi o 
durere sfâşietoare în picior şi, coborând privirea, 
văzu şobolanul care se agăţase de el puţin mai sus 
de nivelul gleznei, materialul greu al costumului 
protejându-l de o rană gravă. Încercă să-l 
îndepărteze, scuturând piciorul, dar şobolanul se 
agăţase de el necruţător, strângând din ce în ce 
mai tare şi încercând să se suie în maşină. 

Harris începu să-l lovească cu pumnul, dar era 
în zadar. Ridică piciorul pe marginea maşinii şi, 
apucând mânerul portierei cu ambele mâini, trânti 
uşa cu toată puterea. Şobolanul scoase un sunet 
ascuţit şi slăbi strânsoarea. Gâtul îi fusese prins 
între uşă şi cadrul acesteia, dar continua să se 
zbată sălbatic, cu ochi sticloşi şi cu spume la gură. 
Harris trase mai tare de uşă, prinse portiera mai 


ferm şi reuşi să-l lase pe şobolan fără suflare. 

Când acesta încetă să se mai zbată, deschise 
uşa suficient cât să lase şobolanul să cadă la 
pământ, după care o închise repede. Rămase acolo 
tremurând câteva secunde, fără a se simţi uşurat, 
căci ştia că trebuie să meargă mai departe. 
Sunetul motorului îl readuse în simţiri. Pusese 
piciorul pe acceleraţie şi, pentru că nu oprise 
motorul, acesta tura nebuneşte. Luă piciorul de pe 
acceleraţie, lărgi gaura din parbriz, băgă maşina 
în viteză şi porni, mai întâi încet, apoi mărind 
viteza şi de abia atunci îşi aminti care era de fapt 
misiunea lui. 

Mai văzu şi alte rozătoare uriaşe, dar trecu 
printre ele fără a ezita şi fără a reduce viteza 
atunci când îi blocau drumul. Cel puţin ideea cu 
sunetele ultrasonice părea să funcţioneze, se 
gândi el. Îi scosese pe şobolani din vizuină. Poate 
că, la urma urmei, era o fărâmă de adevăr în 
povestea lui Pied Piper din Hamelin. Poate că 
cimpoiul lui scotea şi el sunete pe frecvenţa 
şobolanilor. 

La auzul zgomotului făcut de un elicopter, 
aruncă o privire pe geamul portierei. „Acum totul 
depinde de băieţii ăia, îşi spuse. Şi de gazul lor.” 

leşi de pe Commercial Road şi se îndreptă spre 
vechiul canal, în timp ce şobolanii erau din ce în 
ce mai puţini. Când ajunse la strada care se 
întindea de-a lungul canalului, nu văzu nici urmă 
de rozătoare. Zări o maşină şi presupuse că 
Foskins ajunsese înaintea lui. Opri acolo unde ştia 
că se află casa, ascunsă în spatele unul zid înalt şi 
al frunzişului sălbatic. Foskins trebuie să-şi fi 


parcat maşina şi s-o fi apucat pe jos în căutarea 
casei cu pricina. Se opri câteva momente, 
ascultând, nedorind să lase în urmă siguranţa 
oferită de maşină. Se întinse după casca de 
protecţie cu vizor şi cobori din maşină. Rămase 
acolo, cercetând strada. Cu casca într-o mână, 
pregătit în orice moment să şi-o pună pe cap, se 
îndreptă spre gaura acoperită cu scânduri din zid, 
acolo unde odată se aflau nişte porţi de fier. Două 
dintre scândurile grele fuseseră îndepărtate, 
lăsând un loc suficient de mare cât să încapă un 
om. 

Harris îşi introduse precaut capul prin gaură şi 
strigă: 

- Foskins! Foskins, eşti acolo? 

Linişte. O linişte deplină. 

Profesorul mai aruncă o privire într-o parte şi 
cealaltă a străzii, îşi puse casca de protecţie, 
urând senzaţia rece de claustrofobie pe care i-o 
crea, şi păşi prin gaură. Işi croi drum prin 
desişuri, de-a lungul unei foste poteci, zărind totul 
vag prin vizorul căştii. Ajunse la cunoscuta casă 
veche şi se opri în dreptul intrării principale care 
acum era închisă. Scoţându-şi casca, strigă din 
nou: 

- Foskins, eşti acolo? 

Bătu la uşă, dar casa rămase cufundată în 
linişte. „La naiba, va trebui să intru, se gândi el. 
Cel puţin, dacă au fost şobolani aici, au plecat cu 
toţii până acum.” 

Se uită prin geamul spart, dar nu zări nimic în 
întuneric, deoarece copacii şi desişurile din jur 
împiedicau lumina să pătrundă în casă. Se 


întoarse la maşină, scoase o lanternă din 
torpedou, după care reveni la uşa casei. Lumină 
interiorul prin fereastră, dar nu văzu decât două 
fotolii putrezite şi un bufet greu de lemn. Se dădu 
puţin înapoi când simţi mirosul, care nu se datora 
în întregime vechimii casei. Încercă să deschidă 
uşa principală, dar aceasta era încuiată bine. 
Atunci se hotări să intre prin spate. 

Încăperea, care trebuie să fi fost cândva 
bucătăria, avea vedere spre canal, iar uşa ei era 
uşor întredeschisă. O deschise încet, scârţâitul ei 
fiind singurul sunet care tulbură liniştea 
stânjenitoare. 

Intră. 

Mirosul care-i asaltă nările era şi mai puternic 
decât înainte, şi îşi puse repede casca, în speranţa 
că-i va servi drept mască. In chiuvetă se mai aflau 
încă vase, acum prăfuite de vreme; pe la ferestre 
şi prin colţurile micii încăperi atârnau pânze de 
păianjen; în şemineu cenuşa rămăsese necurăţată 
de la ultimul foc aprins. Cel care locuise aici 
trebuie să fi plecat în mare grabă. 

Harris deschise uşa şi, păşind într-un hol 
întunecat, aprinse lanterna, deşi vedea şi fără 
ajutorul ei. Se opri în faţa uşii unei camere unde 
nu i se permisese să intre în copilărie, atunci când 
paznicul ecluzei îi lăsase, pe el şi pe prietenii lui, 
să vină în vizită. Nu că dincolo de uşă ar fi 
descoperit cine ştie ce mister, ci pentru că 
îngrijitorul spunea că e o cameră intimă, unde el 
se odihnea şi citea ziarele de duminică. Nu 
înţelesese de ce, dar prezenţa camerei secrete îi 
dădea anumite idei, teama strecurându-i-se adânc 


în suflet. Agitat, răsuci mânerul şi împinse uşa, 
mai întâi încet, dar apoi repede şi hotărât, dându-i 
drumul când aceasta se izbi de perete. 

Era aproape beznă înăuntru, perdelele de 
dantelă  prăfuită, care atârnau la ferestre, 
nepermiţând luminii să pătrundă prin împletitura 
fină. Lumină pereţii cu lanterna, cercetând şi 
temându-se de ceea ce ar fi putut găsi. Încăperea 
părea a fi fost transformată într-un birou; într-un 
colţ se afla un glob, într-altul - o tablă; pe pereţi 
atârnau desene cu animale, structuri osoase, 
diferite specii; o bibliotecă lungă ticsită cu cărţi; 
un birou înţesat de hărţi şi desene. 

Harris îndreptă din nou lanterna spre tablă. 
Desenul făcut cu creta, şters de vreme şi greu de 
descifrat la lumina aceea slabă, părea a 
reprezenta un... Işi scoase casca pentru a vedea 
mai bine şi se apropie. Capul mic şi ascuţit, corpul 
alungit, picioarele grele şi coada subţire - da, era, 
fără îndoială, un şobolan. Şi totuşi - era greu de 
observat în lumina aceea slabă - înfăţişarea lui 
avea ceva ciudat. 

De undeva de jos, un zgomot brusc îi întrerupse 
meditaţia. 

- Tu eşti, Foskins? strigă el. 

Un moment se lăsă liniştea, dar apoi se auzi un 
alt sunet. Un zgomot slab şi neplăcut. Se repezi 
spre uşă şi-l strigă din nou pe Foskins. Linişte, 
urmată de o bufnitură slabă, care părea să vină 
din spatele casei. De jos. 

Se strecură în linişte pe hol, sprijinindu-se cu o 
mână de perete. Faţă în faţă cu bucătăria mai era 
o uşă, pe care nu o remarcase până atunci, dar de 


care-şi amintea acum din copilărie. Era uşa de la 
pivniţă şi era întredeschisă. 

O deschise larg şi lumină cu lanterna şirul de 
trepte, dar de abia putea vedea o părticică din 
încăperea de jos. 

- Foskins? 

Încercă să coboare, dar mirosul de acolo îi făcu 
greață. Văzu că partea de jos a uşii fusese roasă 
de tot. Dacă zoologul adusese şobolani mutanţi în 
ţară, atunci aici trebuie să-i fi ţinut, îşi spuse 
Harris, lăsându-i să se înmulțească - încurajându-i 
chiar. Dar ce se întâmplase cu el? Să fi fost ucis de 
propriii monştri? Şi odată mort, nu ar mai fi 
existat nimic care să controleze înmulţirea lor 
rapidă. Dar pivniţa trebuie să fie goală acum - 
undele sonore trebuie să-i fi determinat să plece 
de acolo. Dar ce era cu şobolanul din maşina lui? 
Nu părea atras de sunete. Poate că mai existau şi 
alţii ca el. Să se întoarcă sau să-şi continue 
căutările? 

Dacă tot ajunsese până aici, ar fi o mare 
pierdere să nu meargă mai departe. Cobori 
scările. 

Când ajunse jos, văzu o rază de lumină 
strecurându-se de undeva din faţă. Urmări dâra de 
lumină cu lanterna de-a lungul podelei şi 
descoperi mai multe obiecte albe împrăştiate pe 
jos. I se tăie răsuflarea când îşi dădu seama că 
sunt oase - oase umane. Dacă acesta fusese într- 
adevăr o vizuină de şobolan, atunci aici trebuie să- 
şi fi târât victimele omeneşti pentru a se ospăta în 
linişte, sau poate pentru a-şi hrăni puii. 

Mişcă lanterna dintr-o parte într-alta şi 


descoperi nişte cuşti aşezate de jur împrejurul 
camerei, cu împletitura de sârmă ruptă, căptuşite 
cu paie şi cu alte obiecte albe. Indreptă din nou 
lanterna spre mica rază de lumină şi de abia 
atunci îşi dădu seama de unde provine. Era o altă 
lanternă, de genul celor care se agaţă la breloc, 
care răspândesc o lumină slabă de tot, suficientă 
cât să distingi gaura cheii în întuneric. Era căzută 
lângă un corp, spre care Harris îşi îndreptă 
lanterna înspăimântat. 

Privirea fără viaţă a lui Foskins era aţintită în 
tavan. Era de nerecunoscut, căci nasul îi fusese 
smuls, iar în obraz avea o plagă deschisă, imensă, 
dar Harris ştiu instinctiv că era fostul subsecretar. 
Partea inferioară a feţei era plină de sânge, iar la 
nivelul gâtului sfâşiat şi stacojiu mişca ceva. Un 
şobolan uriaş mânca din el, sorbind lacom lichidul 
roşu. Când lumina poposi asupra lui, se opri, 
îndreptându-şi ochii galbeni şi demonici în direcţia 
lanternei. 

Harris făcu instinctiv un pas înapoi, raza de 
lumină cuprinzând acum întregul corp mutilat. 
Hainele erau sfâşiate, iar un braţ părea aproape 
separat de trup. Pe pieptul dezgolit se zărea o 
gaură acolo unde, odată, se aflase inima. Un alt 
şobolan stătea lângă cadavru, cu capul pe 
jumătate îngropat în intestinele bărbatului fără 
suflare, lăcomia făcându-l să nu-i pese de prezenţa 
unui alt om. În cealaltă mână, Foskins ţinea strâns 
un topor, cu tăişul înfipt în craniul unui alt şobolan 
uriaş. O altă rozătoare zăcea moartă în apropiere. 

Întreaga scenă părea a se fi întipărit în mintea 
lui Harris, că şi cum ochii lui ar fi fost o cameră 


video, care ar fi surprins scena macabră într-un 
instantaneu veşnic. Deşi nu se putea să fi stat 
acolo mai mult de două secunde, i se păruse un 
secol, ca un gol în timp, pe care nu l-ar fi putut 
măsura în ore sau minute. 

Şocat, mintea lui înregistră slab încă ceva. Ceva 
stătea ascuns în colţul îndepărtat al încăperii. 
Umflat şi palid. Nedefinit. 

Catalepsia paralizantă fu brusc întreruptă de 
şobolanul care se desprinsese de gâtul lui Foskins 
şi se aruncase în direcţia lanternei. 

Harris se dădu înapoi, împiedicându-se de oase 
şi căzând pe spate. Lanterna îi scăpă din mână şi 
alunecă pe podea fără însă a se sparge. Pe când 
stătea acolo şocat, îşi dădu seama că nu poartă 
casca de protecţie şi că şi pe aceasta o scăpase 
din mână. Simţi nişte gheare grele căţărându-se 
pe trupul său şi deplasându-se spre faţa expusă. 
Reuşi să prindă şobolanul de gât exact în 
momentul în care era gata să-i înfigă dinţii în 
carnea lui. Respirația urât mirositoare provenind 
din fălcile creaturii, aflate la doar câţiva 
centimetri de faţa lui Harris, îl înspăimântă şi mai 
tare. Şobolanul părea şi mai mare şi mai greu 
decât specia gigantă, semănând cu cel din maşină. 
Se răsuci disperat, lovind cu picioarele şi izbindu-l 
puternic în cap pe celălalt şobolan, care se 
apropia. Lipind capul ascuţit de podea, îl izbi cu 
pumnul liber, dar şobolanul îl zgâria furios cu 
ghearele, împiedicându-l să-şi folosească 
greutatea ca să-l imobilizeze la pământ. Când 
pumnul lovi din nou cu putere, şobolanul apucă cu 
dinţii materialul mănuşii. Harris simţi ceva 


aterizându-i în spate şi o durere ascuţită atunci 
când şobolanul îl trase înapoi de păr. Se răsuci din 
nou, încercând să zdrobească şobolanul din 
spatele lui, fără însă a-i da drumul celuilalt. Trucul 
funcţionă, dar simţi că părul îi este smuls din 
rădăcină atunci când se ridică în genunchi. 

Primul şobolan se repezi la faţa lui, dar reuşi să 
întoarcă capul la timp şi simţi o durere sfâşietoare 
atunci când incisivii ascuţiţi îi brăzdară obrazul. 
Cu mâna dreaptă împinse puternic şobolanul de 
picioare, aruncându-l peste umăr şi izbindu-l de 
una dintre cuştile împrăştiate pe jos. Ridicându-se 
în genunchi, asemenea creaturilor cu care se 
lupta, se îndreptă spre toporul pe care îşi aminti 
că-l ţinea Foskins în mână. 

Când apucă toporul, luminat sinistru de 
lanterna pe care o scăpase din mână, realiză că îşi 
pierduse  mănuşa - fiind expus acum la 
muşcăturile şi zgârieturile dinţilor şi ghearelor 
ascuţite ale rozătoarelor. Aproape că-şi retrase 
mâna, pentru a o proteja cu trupul, dar îşi menţinu 
echilibrul cu cea înmănuşată. Întinse din nou 
braţul în căutarea armei de care depindea viaţa 
lui, dar nişte dinţi ascuţiţi îl apucară de mână, 
scuturând-o cu furie. 

Ţipă şi se ridică în picioare, trăgându-şi mâna. 
Şobolanul căzu la pământ, cu două dintre degetele 
lui în gură. 

În mod incredibil, nu simţi nici ce mai mică 
durere, fiind mult prea terorizat şi şocat pentru ca 
mesajul să poată ajunge la creier. Se îndreptă, 
împleticindu-se, spre uşă, încercând să plece de 
acolo, fără să-i mai pese de Foskins, şi fără a mai 


vrea să învingă şobolanii, dorindu-şi numai să 
scape de acest coşmar. Unul dintre şobolani îi 
ateriză în spate, doborându-l la pământ. Se 
prăbuşi peste o cuşcă şi se rostogoli în spatele ei, 
desprinzând şobolanul de pe trupul lui. În minte i 
se strecură dorinţa de a se ghemui la pământ şi a 
muri, însă cu un răget, un strigăt, un țipăt de furie 
- niciodată nu avea să fie în stare să-l descrie - se 
ridică din nou în picioare, apucând şobolanul. Il 
luă de picioarele din spate şi-l ridică de la pământ. 
Celălalt şobolan sări pe coapsa lui Harris, care-l 
simţi cum îl muşcă prin materialul costumului de 
protecţie. Işi dădu seama că dinţii penetraseră 
materialul dens, după cum simţea sângele 
prelingându-i-se pe picioare. Asta îl înfurie şi mai 
rău, dându-i şi mai multă putere - nu ca ceaa unui 
nebun, căci era acum lucid şi calculat, ignorând 
durerea - ci aceea a unui om care refuza să se lase 
învins de o creatură inferioară şi scârboasă. 

Se răsuci, trăgând şobolanul cu mâna şi 
ignorându-l pe cel agăţat de coapsa lui. Ridică cât 
putu de mult creatura, care se zbătea, şi o izbi de 
perete cu toată puterea. Şocat, animalul scoase un 
sunet ascuţit, foarte asemănător cu ţipătul unui 
copil, dar continuă să se răsucească în strânsoare. 
Harris se întoarse din nou, de data aceasta 
mormâind de satisfacţie la auzul oaselor rupte 
atunci când craniul se izbi de ciment. Îl aruncă pe 
jos, cât putu de departe, fără a şti dacă mai era în 
viaţă. 

Se aplecă şi apucă şobolanul agăţat de picior, 
dar de data aceasta durerea devenise 
insuportabilă. Ridică animalul care se zbătea şi se 


îndreptă clătinându-se spre cadavrul lui Foskins. 
Se lăsă în genunchi, aproape leşinând de efort şi 
durere, dar reuşi să se târască cu disperare 
înainte. Dar nu mai putea suporta prea mult timp 
durerea de la picior. Cu un ultim efort 
supraomenesc, ajunse lângă cadavru şi se prăbuşi 
lângă el. Greutatea lui îl făcu pe şobolan să-l 
elibereze, dar se lansă imediat într-un nou atac. 
Harris se rostogoli pe spate, ridică genunchii şi 
începu să lovească cu ambele picioare. Lovitura îl 
aruncă pe şobolan în cealaltă parte a camerei, 
dându-i astfel timp să se ridice în genunchi. 

Inșfăcă toporul şi-l desprinse de  ţeasta 
şobolanului mort. Spre groaza lui, mâna lui 
Foskins strângea mânerul cu putere. Îl apucă de 
încheietură cu mâna stângă, iar cu cea dreaptă 
eliberă arma. Se întoarse brusc, tocmai la timp 
pentru a se confrunta cu bestia neagră, ale cărei 
fălci erau scăldate în sânge şi spume şi ai cărui 
ochi îi ieşeau din orbite de ură. Lovi cu toporul şi-l 
izbi pe şobolan în zbor, lama despicând craniul 
ascuţit. Animalul ateriză moale în faţa lui, încă viu, 
tresărind violent. Il decapitase. 

Harris se lăsă la pământ, cu fruntea aproape 
atingând podeaua, dar fu readus în simţiri de un 
zgomot târşâit. Ridicând privirea, văzu un alt 
şobolan târându-se spre el, cel pe care îl aruncase, 
cel al cărui craniu crezuse că-l fracturase izbindu-l 
de perete. Era grav rănit, aproape mort, dar încă 
mai avea puterea şi ura de a se îndrepta spre el, 
lăsând în urma lui o dâră de sânge. 

Se târi înspre el, iar şobolanul ridică un cap 
scârbos şi rânji, scoțând pe gât un fel de mormăit. 


Harris îşi dădu seama că avea coloana vertebrală 
ruptă, dar continua să se apropie, hotărât să-l 
distrugă. 

Când nu-i mai despărţeau decât vreo cincizeci 
de centimetri, Harris se ridică în genunchi, 
înălţând cu ambele mâini toporul deasupra 
capului. Membrele inferioare ale şobolanului 
tremurară în încercarea de a găsi suficientă forţă 
ca să sară, fără însă să reuşească. Profesorul îl 
lovi cu toporul peste gât, zdrobindu-i coloana şi 
secţionându-i arterele. 

Epuizat, profesorul se prăbuşi la pământ. 


Habar nu avea cât timp zăcuse acolo. Se putea 
să fi trecut vreo cinci minute, dar la fel de bine 
puteau să fi fost şi cinci ore. Işi scoase mănuşa şi 
se uită la ceas. Era imposibil să-şi dea seama 
exact, nu înregistrase clar cât timp duraseră toate 
evenimentele acelea terifiante care precedaseră 
leşinul. Durerea de la mână era ascuţită, 
depăşind-o pe cea care-i făcea piciorul să tresară. 
Il durea întregul corp, iar obrazul îi era lipicios din 
cauza sângelui. O durere acută îl făcu să ducă 
mâna la ureche şi descoperi şocat că lobul îi 
dispăruse. 

- Iisuse! murmură el. Dar scăpase cu viaţă, şi 
întreaga fiinţă îi era cuprinsă de bună dispoziţie. 
Vaccinurile pe care le-am făcut vor preveni orice 
fel de boală, se linişti el. Nu trebuie decât să ies 
naibii din cocina asta. 

Ridicându-se, atinse cadavrul lui  Foskins. 
„Bietul de el”, se gândi. „Trebuie să se fi chinuit 


tare mult ca să omoare doi dintre şobolani. Ei, da, 
el descoperise vizuina; aici trebuie să se fi înmulţit 
la început, vizuina maternă.” 

Corpul i se încordă la auzul unui zgomot. 
Teama îl cuprinse din nou. „Oh, Doamne, tot nu s- 
a terminat?” Căută repede din ochi toporul, îl găsi 
încă înfipt în corpul mort al şobolanului, de unde îl 
retrase cu o smucitură. 

Zgomotul era asemenea unui smiorcăit, un 
miorlăit ciudat. 

Dintr-odată, mintea lui Harris se întoarse la 
momentul când descoperise cadavrul lui Foskins şi 
la imaginea pe care creierul său o înregistrase. 
Imaginea palidă şi umflată din întuneric. 

Acum se auzeau nişte zgomote slabe ca de 
încăierare. 

Se târi disperat spre lanterna de pe jos, care, 
din fericire, încă mai funcţiona, dar a cărei rază 
scădea treptat în intensitate. „Sunt oare destul de 
puternic ca să mă apăr în cazul unui nou atac?”, 
se întrebă. Se îndoia. Intenţiona să ia lanterna şi 
să urce scările, după care să iasă în stradă cât 
putea de repede. 

Dar când găsi lanterna şi văzu că nu se 
confrunta cu nici un atac, deveni curios. Lumină în 
direcţia de unde proveneau zgomotele. Era ceva 
acolo, ceva alb sau gri, care se mişca încet. 

Doi ochi îşi aţintiseră privirea asupra lui. Nişte 
ochi mici. Strălucitori. Se îndreptă încet spre ei. 

Când se apropie, întregul corp i se cutremură, 
dezgustat de ceea ce văzu. Se opri la un metru 
jumătate de creatură, rezistând dorinţei de a fugi 
şi forţându-se să se uite. 


Pe paie, în faţa lui, ghemuită în colţul 
îndepărtat al camerei, înconjurată de oase umane, 
zăcea cea mai scârboasă fiinţă pe care o văzuse 
vreodată, în vise sau în realitate. Semăna într-un 
fel cu un şobolan, unul uriaş, dar mult mai mare 
decât ceilalţi. Avea capul ascuţit şi corpul alungit, 
dar obez, şi o coadă groasă i se încârliga la spate. 
Dar cu asta, asemănările luau sfârşit. 

Întregul corp părea să-i tresalte spasmodic; era 
aproape lipsit de păr, numai ici şi colo câte un fir; 
era complet alb, sau poate roz cu o tentă cenuşie, 
imposibil de precizat în lumina aceea slabă, iar 
venele i se zăreau pulsând în ritmul mişcării 
corpului. Asta îi amintea lui Harris de un ochi 
imens, injectat. Înghiţi cu greu, încercând să-şi 
învingă senzaţia de greață. 

Privi în ochii orbi. Nu aveau pupile, erau doar 
nişte pete galbene şi strălucitoare. Capul se 
balansa dintr-o parte într-alta, părând că 
adulmecă aerul, singura modalitate în care-l putea 
localiza. Mirosul pe care creatura îl emana era 
îngrozitor, putred - aproape otrăvitor. O anume 
formă situată pe laterala capului îl intrigă pe 
Harris. Învingându-și repulsia, mai făcu un pas, 
dându-şi seama că animalul era paralizat de 
propria greutate. 

Umflătura era aproape la fel de mare precum 
capul de lângă ea, şi se balansa şi ea dintr-o parte 
într-alta. Se uită mai de aproape, luminându-l cu 
lanterna, şi văzu ceva ce semăna cu o gură! 

„Dumnezeule! Are două capete!” 

Harris se dădu înapoi, scoțând un strigăt de 
groază. Cel de-al doilea cap nu avea ochi deloc, 


dar avea gură şi nişte cioturi de dinţi. Fără urechi 
- ci doar un nas ascuţit care adulmeca în jur. 

Miorlăitul neplăcut al animalului se înteţi, pe 
măsură ce se răsucea greoi în cuibul de paie. Dar 
era incapabil să se mişte. Simţise pericolul şi ştia 
că e neputincios. Şobolanii uriaşi cu care Harris şi 
Foskins se luptaseră erau gardienii lui. Gardienii 
regelui. Dar acum erau morţi şi nu mai avea cine 
să-l apere. Era vulnerabil. 

Suspinând, Harris ridică toporul şi se îndreptă 
împleticindu-se spre monstru, speriat, dar 
conştient că trebuia să-l ucidă, ştiind că nu trebuia 
să-l lase pe mâna autorităţilor, care l-ar menţine în 
viaţă şi i-ar studia ciudăţenia, raritatea, şi ştiind 
că nu va mai putea dormi liniştit până nu-l va 
vedea mort. Şi dacă era să moară, atunci el 
trebuia să-i fie călău. 

Inaintă, în timp ce animalul orb încerca să se 
retragă. Dar lăcomia şi dependenţa de supuşii lui 
îl învinseră. Era prea greu, prea bătrân, prea 
neajutorat. 

Corpul explodă asemenea unui balon uriaş 
umplut cu sânge roşu-închis. Harris se trezi 
împroşcat de un lichid dens şi lipicios, însă 
ciopârţi carnea, care pulsa, cu o furie cum nu mai 
simţise până atunci. 

- Pentru toţi oamenii care au murit din cauza 
ta! îi strigă el creaturii aflate pe moarte. Pentru 
cei buni, pentru cei răi, pentru cei nevinovaţi, 
pentru şobolanii asemenea ţie! Izbea capetele, 
distrugând cele două creiere care le dominaseră 
pe animalele din specia sa. 

- Şi pentru mine! Ca să fiu sigur că nişte 


gunoaie ca tine vor putea fi oricând exterminate! 

Afundă toporul adânc în spatele animalului într- 
o ultimă lovitură, apoi căzu în genunchi şi începu 
să plângă. 


Apoi se şterse la ochi şi se ridică. Aruncând o 
ultimă privire la maldărul greţos de carne, se 
întoarse şi se împletici spre ieşirea din pivniţă, 
uitându-se în trecere la cadavrul lui Foskins şi 
simțindu-se secat de orice urmă de emoție. 

Urcă, precaut, scările şi, traversând bucătăria, 
ieşi în lumina soarelui. Rămase câteva momente 
pe marginea canalului, privind cum nori de gaz se 
ridicau pe cerul bleu-deschis, sigur de faptul că 
gazul va avea efectul scontat. Respiră adânc, 
încercând să elimine din nări mirosul strident din 
pivniţă. Tresări simțind durerea de la mână, şi îşi 
examină  cioturile care-i mai rămăseseră din 
degete. Inima lui tânjea după Judy. Şi după 
oameni. Îşi dorea mult să se afle iar în mijlocul lor. 

Se întoarse şi se îndepărtă pe cărare, corpul 
nemaitremurându-i acum, încălzit de soare. Păşi în 
stradă prin gaura din gard, se urcă obosit în 
maşină şi se îndepărtă de casa cea veche. 


EPILOG 


Şobolanul fusese închis în subsol timp de cinci 
zile. Se târâse într-un colţ întunecat, în spatele 
unor rafturi, pentru a da naştere puilor lui, iar 
când încercase să urmeze sunetul care-i răsuna în 
creier, îşi dăduse seama că drumul era blocat de o 
uşă grea de fier. Sunetul continuase timp de cinci 
zile interminabile, aproape înnebunindu-i pe 
mama-şobolan şi pe puii ei cu stridenţa lui 
continuă şi monotonă. Dar în subsol găsiseră 
hrană din abundență, căci proprietarii ignoraseră 
avertismentele guvernului de a lăsa toate uşile 
deschise, astfel încât clădirea să poată fi curățată. 
Proprietarii ştiau că, în primele zile când populaţia 
oraşului se va întoarce din scurtul ei exil, va duce 
lipsă de hrană, iar magazinul va profita de criză. 
Şobolanul şi puii săi se înfruptară din mâncare, 
căci cei mici păreau a nu avea nevoie decât de 
laptele mamei lor în primele trei zile, după care 
aveau să se hrănească din mâncarea din jur. Cu 
fiecare zi crescură mai mari şi mai puternici, iar 
pe corp le apăruseră deja fire de păr maroniu- 
închis, aproape negru. Cu excepţia unuia dintre ei. 
Pe corpul lui roz, aproape alb, crescură doar 
câteva fire albe. Părea să-i domine pe ceilalţi, care 
îi aduceau mâncare şi îl încălzeau cu trupurile lor. 
O umflătură dubioasă părea a se dezvolta pe 
umărul său larg şi lăsat într-o parte, în apropierea 
capului. 

Aşteptau răbdători întoarcerea oamenilor.