Puncte Cardinale anul XX, nr. 4 (232), aprilie 2010

ANUL 





credinţă 
iubire 
speranţa 





CEI VII ȘI CEI ADORMIŢI ÎNTRU NĂDEJDEA OBȘTEȘTII ÎNVIERI, DIMPREUNĂ CU CETELE 
ÎNGERILOR ȘI ALE SFINȚILOR, CU PREASFÂNTA, PREACURATA, PREABINECUVÎNTATA, 
SLĂVITA STĂPINA NOASTRĂ, NĂSCĂTOAREA DE DUMNEZEU ȘI PURUREA FECIOARA MARIA, 
TOȚI ŞI TOATE SE ÎNTÎLNESC ÎNTRU BUCURIA ÎNVIERII CELEI DE A TREIA ZI. 

CRUCII TALE NE ÎNCHINĂM, HRISTOASE, ŞI SFÎNTĂ ÎNVIEREA TA O PREASLĂVIM! 


PUNCLE 
CA"D:NALE 










7. 910] 799,6 
Nr. 4/232 


APRILIE 
2010 


16 PAG -—Slei 





PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEŢIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


a 7 


iza | 


"= 
Li 
+: 


Îi 


A 
i Au! 
su 


3 33 


Li 

Li 

LI 
= ta 
XE 


LIRE” ta: 


Călătoria pământeană a Domnului Gabriel Constantinescu — pe drumuri întortocheate, 
pline de neprevăzut şi presărate cu toate sirâmbătăţile istoriei — s-a desfășurat aproape pe 
întinderea unui veac întreg : 88 de ani, 4 luni şi o zi de viaţă pământească i s-au hărăzit de 
către Cel de Sus, de la 5 noiembrie 1921 la 6 martie 2010. 

Marţi 9 martie, de sărbătoarea creştină a Celor 40 de Mucenici oşteni, pe la ora 3 şi 
jumătâte p, m,, trupul fără viaţă al neobositului și neînfricatului luptător pentru Țară, Neam 
şi Adevăr se pogora în țărâna Cimitirului Central din Sibiu, spre odihnă întru aşteptarea 
învierii. 

Cu plecarea dintre noi a Domnului Gabriel Constantinescu, lumea noastră rămâne 
încă și mai dureros de săracă, S-a dus pe calea veşniciei unul dintre ultimii martori 
supraviețuitori al unei lumi zărghite și haine, care i-a “răsplătit” pe cei mai buni dintre fiii 
Neamului Românesc cu atrocitățile cele mai feroce: temnițe îngrozitoare. muncă silnică, 
gropi comune fără cruci, iar pentru supraviețuitori — domicilii forțate, despolieri abuzive, 
hărțuire permanentă, umilință şi marginalizare, 

Ceremonia funerară s-a oficiat în noua biserică din Piaţa Prahova (la ctitorirea căreia 
familia Constantinescu și-a dat din plin obolul) de către un numeros sobor de preoți, avându- 
| în frunte pe Î. P. S. Serafim Joantă, Mitropolitul românilor creştini ortodocși din Germania, 
Europa Centrală şi de Nord, Alături de familia îndoliată, la ceremonie a participat multă 
lume, din Sibiu, din ţară şi din străinătate: prieteni, vecini, colaboratori, admiratori, camarazi 
de luptă şi crez. 

Deși pe Domnul Gabriel Constantinescu lunga sa viaţă l-a supus la cele mai grele 
încercări şi nedreptăţi, verticalitatea, curajul, onoarea, simţul datoriei şi puterea de sacrificiu 
au fost valorile de care nu s-a despărţit cu nici un preţ. Cei care l-au cunoscut și au zăbovit 





în preajma sa au trăit bucuria unui permanent exemplu de distincţie şi discreţie, de ordine 
și dăruire fără preget. Pregătirea pentru profesia armelor, clădită pe moștenirea moral- 
spirituală a unei vechi familii creştine cu rădăcini olteneşti, i-a marcat întreaga existență. 
N-am cunoscut mai deplină întruchipare a permanentei strădanii omeneşti pentru bine, 
dreptate şi adevăr, 


În calitate de şef de promoție (1942) a Şcolii de Ofiţeri de Cavalerie din Tâmovişte, 
Domnul Gabriel Constantinescu avea să primească sabia — simbol al acestei prime 
prestigioase calificări — chiar din mâna M, S. Regele Mihai. Trecut prin focul campaniei de 
pe frontul de Răsărit, în Cruciada împotriva bolşevismului, a participat la numeroase 
operaţiuni militare, care l-au purtat până la Cotul Donului. Căzut în prizonieratul sovietic, a 
cunoscut asprimea fără limite a lagărelor. Despre modul demn si eroic în care s-a comportat 
în anii aceia stă mărturie, între altele, cartea Domnului Radu Mărculescu, Părimiri şi 
iluminări din caplivitatea sovietică (Ed. Albatros, Buc., 2000), care-i dedică pagini de 
neuitat, 

Din păcate, reîntoarcerea în patrie nu a însemnat nicidecum eliberarea. Țara încăpuse 
pe mâinile aceloraşi vrăjmași străini de Neam şi fără Dumnezeu. În locul unei fireşti 
recunoştinţe pentru fidelitate şi jertfă, “republica populară” l-a răsplătit cu o lungă şedere în 
temniţele Gulagului românesc şi cu domiciliul obligatoriu prin pustietăţile Bărăganului. 
Când şi aceste episoade ale calvarului au luat sfârşit, “libertatea” din marea temniţă care 
devenise România comunistă a însemnat permanenta supraveghere a Securităţii, opresiunea 

. Nicolae POP 
(continuare în pag. 2) 








PAG. 2 Nr. 4/232 Aprilie 2010 


PUNCTE CARDINALE 





CUM MAI CRED CEI DE STINGA CĂ AR PUTEA SĂ PARĂ DE DREAPTA... 


BĂTAIA PE... ANTICOMUNISM 


“Biserica anticomunistă a fost reunificată, avem un 
papă, ereticii au fost izgoniți din poziţiile instituţionale. 
Comunismul, firesc, era monopolist. lată, s-a băgat 
monopolul şi în anticomunism! [...] Avem acum un 
anticomunism mai uscat şi mai curat, cu reprezentanți care 
vor produce tom după tom, în linişte deplină, un 
anticomunism care nu va face pagube şi nu va tulbura liniştea 
nimănui. Anticomunismul de catifea, anticomunismul 
caviar!” (Liviu Antonesei) 


Premierul Emil Boc a dispus eliberarea lui Marius 
Oprea de la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor 
Comunismului şi a lui Dinu Zamfirescu de la şefia Institutului 
pentru Memoria Exilului Românesc, transmite Mediafax. 
Şeful guvernului a decis ca nou creatul Institut de Investigare 
a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Românesc să 
fie condus de Vladimir Tismăneanu (preşedintele Consiliului 
Ştiinţific, care a făcut şi schema noii instituţii) şi loan Stanomir 
(specialist în drept constituțional şi politologie). 

“ Am aflat din Monitorul Oficial, nu am avut nici un fel 
de discuţii. Dar mă aşteptam, am spus de mai multă vreme 
ce se va întimpla, deşi au apărut inclusiv comentarii potrivit 
cărora n-ar fi adevărat, că am mania persecuției şi aşa mai 
departe. Faptul că în noua hotărîre nici nu se mai vorbeşte 
despre Securitate arată că ceea ce deranja era modul în care 
am înțeles eu investigațiile privind crimele comunismului, 
adică să pornesc de la victime şi să ajung la cei care au ucis 
oameni. Or, asemenea abordare se pare că nu este prea 
plăcută, practic investigarea crimelor comunismului se mută 
la bibliotecă”, a comentat d-l Marius Oprea (pentru Agerpres). 


În Adevărul, d-l Liviu Antonesei e necruţător: “Care a 
fost greşeala D-lui Oprea? Aceea de a fi luat în serios 
angajarea anticomunistă a preşedintelui şi a comilitonilor 
săi. Nu şi-a spus că, de vreme ce a fost condamnat oficial 
comunismul, nu mai e nimic de făcut în afara disecției sale 
în cărți. De bună seamă că Domnia Sa a scris cîteva cărți 
fundamentale în domeniu — Moștenitorii Securității, de pildă, 
rămîne un model al genului —, a editat colecţii de documente 
esențiale pentru înțelegerea regimului sub care a pătimit țara, 
s-a îngrijit de apariția primului manual de istorie a 
comunismului pentru liceeni. Dar nu s-a oprit aici — a crezut 
că trebuie făcută dreptate victimelor şi că trebuie deconspiraţi 


torționarii şi asasinii. Așa că s-a apucat de dezgropat morții,. 


de scormonit atent prin dosare şi de sesizat Parchetul...” 

Despre lupta pe ciolanul anticomunismului am vorbit 
recent şi cu d-na Tia Șerbănescu, într-un interviu-analiză 
pentru Formula As. lată răspunsul domniei sale: 

“Este deplorabil că atitudini intelectuale normale — cum 
sînt denunțarea comunismului, apărarea drepturilor celor 
persecutați, studierea unor momente istorice, ca revoluția 
sau mineriadele — au început să fie transformate în meserii, 
care trebuie remunerate de la buget. 

D-l Marius Oprea făcea cercetări istorice şi scria cărţi 
şi înainte să fie directorul IICC, o poate face și fără să mai 
conducă acest institut. D-l Vladimir Tismăneanu se ocupă 


(urmare din pag. 1) 


de comunism de 30 de ani şi poate să o facă mai departe şi 
fără să fie preşedinte de institut. 

De altfel, nu văd de ce trebuie un institut special pentru 
cercetarea comunismului, cum nu găsesc justificarea nici 
pentru unul care să cerceteze revoluția. Şi comunismul, şi 
revoluţia pot fi cercetate de orice istoric şi de orice institut 
deja existent. Nu e nevoie pentru asta să creăm noi structuri 
pe bani de la buget, în care să primească posturi diverşi clienţi 
politici, Căci funcţiile în respectivele Institute au fost date pe 
criterii politice. 

Acum, cînd s-a schimbat puterea, oamenii puşi politic 
nu vor să fie schimbaţi politic. Cum ar veni, atunci cînd eşti 
numit pentru că aparţii unui partid, e democraţie, dar cînd este 
să fii înlocuit, e dictatură şi abuz. Nu e în regulă. Evident că 
opinia publică va avea o reacţie de respingere față de idee, 
din pricina acestui scandal. Se dă impresia că astfel de instituții 
nici nu au fost create pentru a ne cunoaşte mai bine istoria şi 
a exorciza răul din trecutul nostru, ci numai pentru a da o 
sinecură unor clienți politici”. 


Opinia mea e că ne aflăm în situaţia, ceva mai rară, în 
care toată lumea are dreptate și totodată greşesc cu toții 

D-l Marius Oprea are dreptate să se teama că d-l 
Vladimir Tismăneanu va îngropa cercetarea călăilor din 
regimul comunist, dar greşeşte cînd se plînge că este înlocuit 
politic. 

Premierul Emil Boc are dreptate să pună pe cine vrea, 
pe criterii politice, la conducerea unei instituții a guvernului, 
dar greşeşte numindu-l pe d-l Tismăneanu — care a cam ratat 
(ca să nu spun altfel) raportul asupra comunismului şi peste a 
cărei obiectivitate ştiinţifică planează destule dubii — şi pe d- 


| Stanomir, care, deşi e un om onorabil si un reputat specialist . 


in domeniul său, nu e istoric, dar e membru. în Consiliul 
Academic al Institutului de Studii Populare, alături de d-l 
Tismăneanu. Şi greşeşte încă o dată comasînd cele două 
institute, care au (aveau?) scopuri şi obiective diferite. 

D-l Tismăneanu are dreptate să vrea să fie la conducerea 
IICCEMR, de vreme ce ani de zile s-a ocupat de comunism, 
a publicat cărți şi a fost preşedinte al Comisiei prezidenţiale 
pentru cercetarea comunismului. Dar greșeşte cînd încearcă 
să controleze tot ce mişcă în domeniu şi să-şi impună oamenii 
săi în toate structurile de resort. 

PDL şi PNL au dreptate să ceară investigarea crimelor 
comunismului, cel puţin din perspectiva unor partide de dreapta 
(cum se pretind, chit că nu prea sînt), dar greşesc cînd 
transformă asta într-o afacere pe banii statului. Şi mai greşesc 
o dată războindu-se între ele pe acest “ciolan”, scîrbind lumea 
şi dindu-le apă la moară celor care se opun investigării istorice 
(şi penale) a regimului comunist. 


Un semn foarte prost pentru d-nii Tismăneanu şi 
Stanomir, noii şefi ai Institutului de Investigarea Crimelor 
Comunismului și pentru Memoria Exilului Românesc 
(struțocămila născută din pixul lui Boc): d-nele Ştefana Bianu 
şi Doina Cornea şi d-nii Dennis Deletant, Radu Filipescu şi 
Radu loanid au demisionat din Consiliul Ştiinţific al IICCR 


devenit IICCMER. Şi sînt convins că nu din pricina 
“exeoutivului” Stanomir — pe care probabil că nici nu-l cunosc 

„ci pentru a lua distanță faţă de monopolistul 
anticomunismului Tismăneanu — pe care probabil că îl 
cunosc prea bine... 

Motivele invocate de istoricul Dennis Deletant, făcute 
publice în revista 22, cred că sînt împărtășite şi de ceilalți 
demisionari: 

“Motivul demisiei mele a fost că nu am fost consultat 
în prealabil despre modificarea fundamentală a statutului 
IICCMER, care omite punctul f) din articolul 3 (Hotărire 
1372 din 18 noiembrie 2009), care permitea IICCMER să 
sesizeze organele de cercetare penală privind acţiunile care 
au lezat drepturile şi libertăţile omului în perioada dictaturii 
comuniste. Tocmai acest aspect al activității IICCMER era 
una din sarcinile principale — sînt, bineînțeles, şi altele — ale 
unei instituţii cu titlul Institutul pentru Investigarea Crimelor 
Comunismului din România. [...] 

După părerea mea şi a altora, este imperios necesară 
depolitizarea IICCMER. Înlocuirea unui grup politic cu un 
altul la conducerea unei instituții nu poate decit să convingă 
un specialist străin că ştiinţa istorică din România este aservită 
unor interese politice şi personale, ceea ce este o situație 
arhicunoscută celor care au trăit sub comunism. Problema 
politizării IICCMER varămine una dintre sursele tensiunilor 
legate de natura forunilor instituționale sub a căror egidă 
cercetarea istoriei din România se desfăşoară”, 

Noua conducere a IICCMER a dat un comunicat în 
care promite că institutul îi va cerceta mai departe pe 
criminalii comunişti, pe care îi va trimite în fața instanţei şi, 
mai mult, îi va cerceta şi pe cei neocomunişti, din timpul 
“revoluției” şi al mineriadelor. Cum va face asta, cînd nu are 


“atribuţii prin documentele de funcționare ale Institutului?! 


Şi o altă problemă, pusă elegant de seritorul Dorin 
Tudoran (pe blogul “Certocraţia”): “Ne bucură să aflăm că 
s-a dat undă verde investigaţiilor şi cercetărilor atît de 
necesare, dar ar fi bine să înțelegem cine şi de ce a poprit 
pînă acum miraculos eliberata undă...” 


Claudiu TÂRZIU 


P S. lată însă că lucrurile nu se opresc aici. D-l Vladimir 
Tismăneanu îşi continuă planul de monopolizare a 
anticomunismului, sub aparența interesului ştiinţific. Începînd 
de la jumătatea lunii trecute (Evenimentul zilei, 17 martie), 
îşi declară repetat intenţia unificării tuturor institutelor care 
se ocupă de studierea comunismului şi a Revoluţiei. Evident, 
sub controlul său şi al oamenilor săi. Deocamdată, ținta fixată 
cu precădere este Institutul Revoluţiei, fondat de lon Iliescu 
şi condus de oamenii lui. Adevărata țintă este însă, desigur, 
aceea de a înghiți şi Institutul Naţional pentru Studiul 
Totalitarismului, condus de d-l Radu Ciuceanu. Nu putea 
însă să sară direct la gitul unui fost deținut politic, aşa că a 
început printr-o parşivă “contextualizare”. Dacă planul d-lui 
Tismăneanu izbuteşte, acesta îşi va impune propria viziune 
asupra comunismului, fără să mai poată fi contestat de nimeni 
la nivel instituțional. : 


GABRIEL CONSTANTINESCU (05 noiembrie 1921 - 06 martie 2010) 


directă sau mascată, şicanele de tot felul, împiedicarea sistematică a afirmării şi valorificării 
capacităților şi competențelor intelectual-profesionale ale unei personalități de excepție. 
Toate aceste vrăjmășii și fărădelegi nu au reușit totuşi să-i frângă elanul de luptător şi 
tenacitatea neobosită. Dovada acestor excepţionale calităţi intelectuale și morale sunt 
diplomele de licenţă ale celor două facultăţi — Filosofie şi Cibernetică — dobândite în pofida 
tuturor greutăților și persecuțiilor oficiale, SĂ 
După evenimentele din decembrie 1989, Domnul Gabriel Constantinescu a făcut 
proba unei perfecte lucidităţi în privinţa noului regim comunist deghizat în “democraţie 
originală”, A afirmat repetat că pentru supraviețuitorii temniţelor și lagărelor comuniste 
așa-zisa “revoluție” de acum două decenii “a survenit prea devreme pentru ca eroii să fi 
putut trece în legendă şi prea târziu pentru cei rămași în viaţă ca să mai fi putut contribui 
efectiv la schimbarea în bine a unei lumi profund mutilate de comunism”. Cu toate acestea, 
nu doar că nu a dezarmat, dar a ctitorit încă din ianuarie 1991 periodicul de orientare 
naţional-creştină Puncte Cardinale, căruia i-a fost timp de aproape 20 de ani, părinte 
iubitor şi ocrotitor. A continuat, cu aceeași luciditate și tenacitate care l-au caracterizat 


dintotdeauna, să lucreze, cu uneltele gândului temeinic şi ale slovei scrise, în slujba 
adevăratelor valori ale spiritului naţional, a autenticelor tradiții creştine şi româneşti şi, nu în 
ultimul rând, pentru mărturisirea ororilor şi fărădelegilor trecutului recent şi pentru cinstirea 
jertfelor atâtor eroi sau martiri ştiuți şi neştiuţi. Pe aceeaşi linie a lucrării trezitoare şi 
luminătoare de conştiinţe, a modelării şi călirii de caractere prin cunoaşterea şi mărturisirea 
Adevărului, se înscriu și cele cinci cărţi pe care a apucat să le publice (din 1996 până în 
2007), dintre care Gâlceava anticomunistului cu lumea (2002) îl reprezintă cel mai intim şi 
mai deplin. 

Preocupările Domnului Gabriel Constantinescu au fost dintre cele mai diverse, 
caracterizând un spirit profund și complex: istoria şi cultura naţională şi universală, într-o 
abordare dintre cele mai temeinice; politica şi diplomaţia modernă şi contemporană, cu 
punerea în lumină şi analizarea celor mai subtile condiţionari și celor mai neaşteptate 
efecte, Personalitatea sa complexă și chipul său luminos vor rămâne elemente de reper în 
viața spirituală și culturală a Sibiului şi a “României profunde”, 

Dumnezeu să-l numere, să-l odihnească și să-l învie cu drepții! 











PUNCTE CARDINALE 


CONSTANTINESCU » 
O BIOGRAFIE 
EXEMPLARĂ 


„Noi am încercat, cu Puncte cardinale, să provocăm la o reconstrucție a dreptei pe fondul 
noilor realități, iar nu la o simplă imitație epigonică a dreptei interbelice. Trecutul trebuie avut 
în vedere, dar nu poate fi reiterat ca atare. Este ceea ce n-au înțeles, din păcate, mulți 
supraviețuitori de bună credinţă ai Mişcării Legionare şi mulți tineri exaltați sau teribiliști, 
care au preferat unei reconstrucții anevoioase o agitaţie ieftină şi anacronică”. 

Gabriel Constantinescu 


Născut la Sibiu (5 noiembrie 1921), fiu al scriitorului Paul Constant (1895-1981), Gabriel Constantinescu, 
înainte de a fi fost autor de cărţi, publicist sau editor, a fost o înaltă şi lucidă conştiinţă românească, mărturisitor 
exemplar al unei generaţii de excepție, care a ştiut să moară şi să renască pe toate crucile istoriei, zdrobită, dar 
niciodată înfrintă, cu destinul tăiat în carnea vie a celui mai smintit dintre veacuri. 

Pentru că a fost un om de dreapta şi pentru că revista Puncte cardinale (pe care a intemeiat-o în 1991) a 
susținut vreme de 20 ani o fermă poziţie națională şi creştină, Gabriel Constantinescu a trecut în ochii multora 
drept un fost deținut politic cu trecut legionar, ceea ce ar fi putut fi onorant, dacă ar fi fost adevărat, pentru că 
marea aventură legionară, dincolo de erorile, excesele şi neîmplinirile ei, a avut şi o latură pozitivă de românism 
jertfelnic şi de solidaritate europeană în numele lui Hristos. Cînd se va scrie adevărata istorie şi exegeză a 
legionarismului interbelic, fără patimi şi fără prejudecăţi, se va vedea în ce măsură virtuțile lui răscumpără nu 
puţinele-i păcate. Lp | 

Dar patriarhul Punctelor cardinale n-a fost legionar şi nici măcar „frate de cruce“. A fost doar contemporanul 
şi martorul parţial al unui fenomen pe care s-a străduit să-l înțeleagă şi cu care a venit în contact mai mult în 
prizonierat şi în temniţă decît în Sibiul primei tinereți. A crescut însă organic în duhul românismului (care 
„suflă“ unde vrea“, iar nu doar în faldurile cămăşilor verzi) şi în cultul sănătos al valorilor clasice, al moralității 
şi al onoarei. Generaţia sa intelectuală, încă imberbă la 1940, s-a caracterizat, în cea mai mare parte a ei, printr- 
o instruire temeinică (deşi adeseori nedefinitivată, din pricina contextului istoric), prin seriozitate, idealism curat 
şi spirit de dăruire. Ea n-a mai apucat decît agonia României Mari, iar comunismul a bulversat-o de timpuriu. De 
nu s-ar fi întîmplat așa, acesta ar fi fost elementul uman capabil să facă din România, pe bazele puse deja de 
strălucitele generaţii anterioare, ale lui N. Iorga şi M. Eliade, o adevărată putere europeană a Estului, creştină şi 
anticomunistă, cu o civilizaţie şi cu o cultură de nivel occidental, dar şi cu nota sa de specificitate (dată 
îndeosebi prin sinteza de Occident şi Orient, de latinitate şi Ortodoxie). Dar crudul „destin“ românesc al lui „n- 
a fost să fie*“ i-a împins pe tinerii de atunci — şi țara o dată cu ei — într-o tragică fundătură. Faptul că cei mai mulți 
dintre aceştia, deşi anulaţi social şi profesional, au rezistat moral tragicei încercări este o dovadă în plus a bunei 
lor plămade, dar şi un posibil reper de „exemplaritate“, din păcate insuficient valorificat în haosul imund al 


României postcomuniste. 


Gabriel Constantinescu și tatăl său, Paul Constant / 


(continuare în pag. 4). 




































e 


Pe A 
Pi > | 


ă ŞI 


n 
pi 
. 
i 






Eugenia 
(mama) 








PAG. 4 Nr. 4/232 Aprilie 2010 


(urmare din pag. 3) 


Traseul biografic al lui Gabriel Constantinescu 
este grâitor pentru vitregul destin general al acestei 
elite sacrificate. În 1940, cînd viitorul director al 
Punctelor cardinale absolvea Liceul „Gh. Lazăr“ din 
Sibiu, marele război izbucnise deja, bătându- -ne şi nouă 
la uşă. În faţa acestei situaţii, tînărul se simte dator, 
civic şi moral, să îmbrăţişeze cariera armelor. În 1942 
absolvă Şcoala Militară de Ofiţeri de Cavalerie „Regele 
Ferdinand 1“ din Tîrgovişte şi este repartizat în 
Regimentul de Gardă Călare, cu care ia parte, ca tînăr 
sublocotenent, la ca baliie anticomunistă din 
Răsărit!. Cade în miinile ruşilor, refuză categoric actul 
de trădare militară de la 23 august 1944 (numit 
cufemistic „întoarcerea armelor“ şi concretizat în 
înfiinţarea, la iniţiativa şi sub controlul Moscovei, a 
celor două divizii roşii numite „Tudor Vladimirescu“ 
Şi „Horia, Cloşca şi Crişan“) şi rămîne în prizonierat 
pînă în mai 1948 (trecînd pe la Oranki, Mănăstirea, 
Krasnigorsk, Gorki, Mariţeiska, Marşansk). Eliberat 
Şi revenit în țară, încearcă să-şi croiască o nouă cale, 
în pofida potrivniciei vremurilor. Dă curs, cu o anume 
naivitate, mai vechii sale pasiuni pentru filosofie; 
capătă anevoie dreptul de a se înscrie la Facultatea 
de Filosofie din Bucureşti (pe atunci doar în 
„tranziție“ spre totala ideologizare), dar în cele din 
urmă reuşeşte, iar după numai doi ani obţine licența. 
Performanța rămîne fără finalitate imediată, pentru 
că în iunie 1950 este arestat de Securitate (sub tripla 
acuzaţie de „tipărire şi difuzare de publicaţii interzise“, 
„uneltire împotriva ordinii sociale“ şi „deţinere ilegală 
de arme şi muniţie“), judecat şi condamnat la 10 ani 
de închisoare (Securitatea Sibiu, Ministerul de Interne, 
Jilava, Aiud, Canal-Peninsula, Baia Sprie, Valea 
Nistrului, Lugoj şi Gherla, de unde s-a eliberat în 
1960). Între 1960-1962 are domiciliu obligatoriu în 
Bărăgan (Satu Nou-Viişoara), unde se căsătoreşte (la 
aproape 40 de ani) cu Maria Blaj (la rindul său deţinută 
politic, ca fostă membră a „Cetăţuilor de fete“) şi 
unde li se va naşte, în 1961, prima din cele două fete 
(Ligia-Mihaela”; cea de a doua, Eugenia-Tatiana, s-a 
născut un an mai tîrziu). Întors la Sibiu, unde casa 
părintească fusese între timp asaltată de „.chiriaşii“ 
impuşi de Stat, trăieşte cu proaspăta familie în 


Cu soţia şi fiica Ligia . 





bucătăria şi dependinţele propriei case (a cărei 
reconquista se va încheia abia în 1976). Încercînd 
fără succes să se angajeze pe un post mai apropiat 
pregătirii sale, nu este acceptat nici măcar în 
învățămîntul ajutător, aşa că este nevoit să se 
mulțumească, pornind de la munca necalificată, să 
fie slubaş al Întreprinderii de Construcţii din Sibiu 
(unde mai tirziu va face pe contabilul), Simţind că 
nu se va putea consolida social decît printr-o 





' România intrase în război, de partea Axei, la 22 iunie 
1941, nu doar cu năzuința reîntregirii, dar și cu conştiinţa 
misionară a unei Cruciade împotriva bolşevismului, Cel 
puţin la nivelul corpului ofițeresc, ambele motivații erau 
la fel de puternice, 

1 Acum secretar general de redacție şi tehnoredactor la 
Puncte cardinale. 


PUNCTE CARDINALE 






“Famiiia lui i Gore Coraţinseu în 1970 


aj A 


recalificare mai realistă, găseşte energia ca la 45 de ani 
să redevină student (de data aceasta la fără frecvență), 
la Facultatea de Cibernetică din Bucureşti (1966-1972), 
opțiunea fiind acum evident una pragmatică. Din 1975 
este informatician în cadrul Centrului de Proiectări Sibiu, 
de unde se pensionează, ca regretat profesionist, în 
1987. După căderea comunismului, devine membru al 
Asociaţiei Foştilor Deținuți Politici şi al Uniunii 
Veteranilor de Război. Participă la constituirea Uniunii 
Democrat-Creştine din România, dar înţelege relativ 
repede, pe de o parte că, în inconsistenţa şi neorînduiala 
vieții româneşti postcomuniste, un efort de pedagogie 
națională este mai urgent decît o hazardată acţiune 
politică de dreapta, iar pe de altă parte că adevărata 
misiune a generaţiei închisorilor, cu precădere în fața 
lui Dumnezeu şi a morților săi, este una de mărturisire 
şi veghe morală. Din această atitudine principială şi din 
această stare de spirit s-au născut, în pofida puţinătăţii 
mijloacelor materiale, revista” şi editura* Puncte 
cardinale. 

Întrucît, în ultimii 20 ani, existența lui Gabriel 
Constantinescu s-a confundat cu cea a Punctelor 
cardinale, îmi voi îngădui să insist asupra genezei şi 
obiectivelor publicaţiei sibiene;, citind cîteva pasaje din 
interesantul interviu apărut în ambianța festivă a 
Numărului 100 (aprilie 1999), sub titlul „Principiile nu 
au vîrstă“ (p. 2). 

„Spre jumătatea anului 1990 — spune G. C. — toţi 
oamenii cu capul pe umeri au înţeles că speranţele din 
decembrie '89 fuseseră doar o amăgire. Reînfiinţarea 
Securităţii (în urma evenimentelor de la Tirgu Mureş), 
rezultatele alegerilor din luna mai şi constituirea unui 
guvern «legitim», a cărui primă măsură a fost chemarea 





” Apărută lunar — fără nici o întrerupere sau aminare — din 
ianuarie 1991, a ajuns acum în anul 20, fiind cea mea 
longevivă publicaţie de dreapta postdecembristă. 

3 În care au apărut pînă acum următoarele titluri: Dumitru 
Banea, Acuzat, martor, apărător în procesul vieţii mele 
- 1995; Demostene Andronescu, Peisaj lăuntric (Poezii) 
- 1995; Claudio Mutti, Mircea Eliade şi Garda de Fier — 
1995; Ovidiu Vasilescu, Templul unui păgin (Aforisme) — 
1996; Ovidiu Vasilescu, Pasărea abisului (Poezii) — 1996, 
Constantin Iorgulescu, Dimensiunea transcendentă a 
politicului — 1997, Ana-Maria Marin, Povestea neamului 
românesc scrisă de o bunică pentru nepoata sa — 1999; 
Mia Pădurean, De ge am fugit de acasă [biografia 
milionarului canadian de origine română Nicolae Pora] — 
1999; Taina jertfei. Dosar istoric Moja-Marin [alcătuit de 
Răzvan Codrescu] - 2002; Mihail Gavril, Biserica, 
Sinagoga, Loja: Ispitirea din Carantania. Drumul 
Damascului. Disoluţia masonică- 2007. De remarcat, în 
treacăt, că regretatul Gabriel Contantinescu nu şi-a publicat 
nici o carte la propria sa editură... 

* Care la un moment dat a avul şi un supliment poriular 
intitulat Lumea satelor (din octombrie 1994 pînă în iunie 
1996), abandonat din motive financiare. 







minerilor pentru a apăra «democraţia originală» şi a 
spulbera fenomenul sublim al Pieţii Universităţii, m- 
au pus în faţa alternativei: resemnare sau luptă. 
Valorificînd singurele urmări pozitive ale evenimentelor 
din detembrie “89, libertatea de asociere şi libertatea 
de expresie, am optat pentru luptă, arma aleasă fiind 
însă cuvîntul. Cu un grup alcătuit din foşti deținuți 
politici şi din tineri intelectuali sibieni, am luat inițiativa 
întemeierii unei publicaţii care să apere tradiția 
românească autentică, demascînd diversiunile 


| neocomuniste, dar şi celelalte forme de stingism 


anticreştin şi antinaţional. [...] Iniţiativa noastră a găsit 
dintru început sprijin în Bucureşti, mediator fiind 
scriitorul Marcel Petrişor“, şi el fost deţinut politic 
[+3] 

Mai întîi am ținut să cinstim memoria celor căzuți 
şi să încercăm să le facem dreptate. Apoi am creat 
cîteva punți: între bătrîni şi tineri, între Ţară şi Exil, 
intre diferitele confesiuni creştine... Ne-am atras un 


i public fidel (chiar dacă nu foarte numeros), ce poate 


deja constitui nucleul unei noi drepte româneşti, deşi 
se află destul de risipit. În fine, am arătat, cred, că o 
publicaţie serioasă de dreapta este posibilă şi că 
Tradiția poate răspunde plauzibil provocărilor 
actualități”. 

Aşa cum persoana lui Gabriel Constantinescu a 
fost abrupt asociată cu legionarismul, tot astfel revista 
a fost mecanic pusă în legătură cu un faimos volum 
de publicistică ortodoxistă al lui Nichifor Crainic”. 
Directorul ei ținea să lămurească: „În ceea ce priveşte 
denumirea revistei, unii cred că a fost preluată din 
titlul cărţii lui Nichifor Crainic, Puncte cardinale în 
haos. E însă o simplă coincidenţă (non € vero, ma € 
ben trovalo). Ceea ce am avut noi în vedere, dincolo 
de orice aluzie sau înrudire culturală, a fost ideea pură 
şi simplă de orientare, de recuperare a reperelor, atît 
de necesară unui popor dez-orientat cu brutalitate de 
lungile decenii de comunism“. (Trebuie adăugat, în 
privinţa subtitlului revistei, că, după mai multe variante 
abandonate, el s-a fixat, din iunie 1992, la: „Periodic 
independent de orientare naţional-creştină“*.) 

În Puncte cardinale şi-a publicat inițial Gabriel 
Constantinescu, aproape în exclusivitate, lucidele şi 
uneori causticele comentarii politice şi morale (multe 
sub formă de editorial), precum şi — în serial — lungile 
studii despre arabi”, evrei', Talmud"! şi Cabala'?, iar 


Cu fiica Eugenia 


* Născut în 1930, autor a numeroase volume de proză 
literară, eseistică şi memorialistică, membru al Colegiului 
Redacțional pînă în momentul de faţă. 

' Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Editura 
„Cugetarea” — Georgescu-Delafras, Bucureşti, 1936; reed. 
Editura Timpul, laşi, 1996 (cu inadmisibile modificări de 
CONȚInub), şi Editura Albatros, Bucureşti, 1998, 

* În fond, noi am fost consecvenţi. Încă de la primul 
număr am afirmat ideea națională şi ideea creştină, chiar 
dacă din raţiuni strategice sau conjuncturale am 
întrebuințat temporar şi alte etichete”, a explicat Gabriel 
Constantinescu cu mai multe prilejuri (inclusiv în interviul 
menţionat), 

” „Lumea arabă — adevăr şi prejudecată” (de la Nr. 8-9/ 
1993 pînă la Nr. 2/1996); c/ şi „Islamismul între adevăr şi 
prejudecată” (de la Nr. 11/2001 la Nr. 7/2002). 

1 „Evreii în România” (de la Nr. 7/1992 pînă la Nr. 4/1995), 
"De la Nr. 3/1996 pînă la Nr. 3/1999, 

"De la Nr. 4/1999 pînă la Nr. 8/2001, 

















mai recent despre istoricul relaţiilor politice româno- 
americane (.„Amăgiri & dezamăgiri”)'”, despre 


monarhia românească în secolul XX („Şah la, 


tege...”)'* sau despre România adevărată şi România 
comunistă („Cele două Românii”)'*. 

„Poate unora li se va părea straniu, dar după 
cultura română şi cea germană, fostul ofițer de 
Cavalerie a manifestat o pasiune constantă față de 
istoria şi valorile semitice'*. Teza sa de doctorat în 
Filosofie (definitivată cu mult înainte de 1989, 
recomandată călduros de un Ion Banu sau de un Gh. 
Vlăduţescu, dar care n-a ajuns să fie susținută din 
pricina numeroaselor obstrucţii securistice şi 
birocratice) a fost închinată filosofului arab Ibn Haldun 
(sec. XVI), recunoscut astăzi de tot mai mulţi 
specialişti drept adevăratul părinte al sociologiei şi unul 
dintre cei mai interesanţi precursori ai filosofiei istoriei. 
Din cît am cunoştinţă, ampla monografie a lui Gabriel 
Constantinescu a rămas unică pînă astăzi în bibliografia 
românească de specialitate. Ea a constituit şi tirziul 
său debut editorial, la vîrsta de 75 de ani'”. Citez de pe 
coperta finală: „Fost ofițer în timpul celui de-al doilea 
război mondial, cu studii de Filosofie şi Matematică, 
autorul acestei cărţi (...), deşi trecut prin cele mai 
cumplite experienţe ale acestui secol (frontul de 
Răsărit, prizonieratul Ja ruşi, închisorile comuniste din 
România, domiciliul forțat în Bărăgan, apoi libertatea 
«controlată» şi marginalizarea socio-profesională), a 
găsit totuşi puterea să se întoarcă la filosofie, sfidind 
«teroarea istoriei». Cartea de faţă reprezintă nu doar 
rodul unei pasiuni constante şi unei competenţe 
indelung dobîndite, dar şi un fel de răscumpărare a 
destinului...“ (pentru întreaga poveste a acestei cărți 
- Habent sua fata libelli — a se vedea postfaţa ediţiei 


Anastasia, pp. 237-243); 
Ulterior îi vor apărea alte patru volume (alcătuite 


| pe baza textelor din Puncte cardinale): Marginalii ha 


Talmud (Editura Datia, Col. „Homo religiosus”, Cluj- 
Napoca, 1999), Evreii în România (secolele XAVI-XĂ) 


5 De la Nr. 6/2002 pînă la Nr. 12/2003. 

'+ De la Nr, 1-2/2004 pînă la Nr. 9/2006, 

'5 De la nr. 1-2/2007 pînă la nr. 10/2008. 

1 Face parte din pitorescul tragicomic al presei 
dîmboviţene faptul că anumiţi politruci ai „politicii 
corecte” au crezut că-l pot învinui tocmai de... 
„antisemitism”! « 

"7 Gabriel Constantinescu, Filosofia arabă a istoriei, 
Ibn Haldun, Editura Anastasia, Col. „Religiile Cărţii”, 
Bucureşti, 1996. 





PUNCTE CARDINALE 


” 
Ta 4 - 
99 7 dau 
« 


TPI 
Ba A > 

AN EP a 

LA 7-47 râs 


U 


Pai 
ADU rii - 
(as, de A 2 F 3493 
a . 


3 


(Editura FRONDE'*, Alba-luha — Panis, 2000), Gilceava 
anticomunistului cu lumea Cronica unui deceniu de 
tranziţie (1991-2001) (Editura Christiana, Bucureşti, 
2002) şi Șah la rege. Declinul monarhiei române în 
secolul XX (Editura Christiana, Bucureşti, 2007 — cartea 
sa cu cel mai mare succes de librărie, acum în curs de 
reeditare!?). 

Gilceava anticomunistului cu lumea, reprezen- 
tîndu-l pe autor mult mai intim decît toate celelalte 
volume, este o selecție (inevitabil subiectivă)” din 
editorialele şi comentariile publicate în lungul interval 
menţionat în subtitlu. Se reconstituie astfel, prin prisma 


. 


13 
i» 
4 
2 
> | 
£ 
- 

a i 
să | 
? 
Fi 


. SL aa i 


i A pe eri sa SA | 


Ed A De a 
n Cu părinte 


pr j,£ Aa 
> â A, * 
o PRE PI 


ăi 
he 


unei viziuni critice de dreapta, traseul sinuos al unui 
deceniu de istorie românească. Deşi politicul este 
punctul generator şi dominant al discursului, el este 
conformat în adincime de o înaltă rigoare morală, 


'* Anterior, Fundaţia româno-franceză FRONDE acordase 
revistei Puncte cardinale premiul său pe anii 1996 şi 1997. 
» Citez din recomandarea editorială de pe coperta finală a 
primei ediţii: „Solid documentată și călăuzită de conştiinţa 
fermă într-un sens moral al istoriei, această radiografie 
critică nu este doar un istoric al instituției monarhice şi al 
culiselor ei sub Carol II și Mihai |, ci în acelaşi timp o 
îndrăzneață sinteză de dreapta asupra lumii româneşti din 
prima jumătate a secolului XX, cu urmări resimţite — uneori 
acut — pînă în zilele noastre”, , 

* Alcătuită de autor, cu unele sugestii ale subsemnatului. 


ele lon 


Aa pf a ti 


Aprilie 2010 Nr. 4/232 PAG. 5 





Dincolo de analistul politic (foarte „la zi“, cum se 
constată la lectură, cu lucrările de istorie, politologie 
şi filosofie politică ale momentului, atît din aria 
autohtonă, cît şi din cea occidentală), cititorul va 
descoperi aici un moralist superior, dublat de un 
temeinic om de cultură. Tocmai prin această dimensiu- 
ne etică şi culturală (i-am putea spune deopotrivă 
„pedagogică“ sau „paideică“), textele se salvează de 
efemeritatea contextului, alcătuind nu doar un corpus 
documentar, dar şi un coherent mesaj teoretic şi 
formator, însuflețit de accente testamentare şi chiar 
profetice. 


p = > 
ce 3 ia pă 
De PI ou GT ze 4 
Vladovici a 
SETI mah e; 


i 
vi 

-.% 
ba 
ve 





Deşi într-un mod nesistematic, scrisul pazetăresc 
al lui Gabriel Constantinescu conţine o întreagă 
doctrină de dreapta, credincioasă principiilor tradiţio- 
nale, dar nu mai puţin atentă la problematica specifică 
a actualităţii. Adversarii săi declaraţi sînt, îndeobşte, 
(neo)comunismul, politicianismul, lenea, indolenţa şi 
vulgaritatea. E] îşi asumă să lupte donquijoteşte cu 
„nemernicia“ românească", adoptînd fără rabat poziţia 
unui naționalism critic, străin de orice urmă de 
populism. 

(continuare în pag. 6) 





2 Nemernicia românească” este chiar titlul unuia dintre 
articole, Semnificativ, pe această linie, este şi 
necruțătorul ciclu „Noroiul la români” (|-1V). 














PAG. 6 Nr. 4/232 Aprilie 2010 


Dacă Punctele cardinale ar fi avut posibilitatea 
unei audienţe mai largi, Gabriel Constantinescu ar fi 
fost fără îndoială o voce mult mai „grea“ şi mult mai 
respectată în peisajul atit de pestriţ al dezbaterilor 
etice, ideologice şi doctrinare ale ultimului deceniu 
românesc. Mai cu seamă volumul Gilceava 
anticomunistului cu lumea (ce ar merita o reeditare 
cu adaosuri la zi) încearcă să recupereze ceva din 
această nobilă excelenţă a marginalităţii, adăugîndu- 
se, cred, biblio-grafiei esenţiale a unei drepte româneşti 
reconstruite din mers, spre în-dreptarea unei lumi ce 
se cere deopotrivă iubită şi certată, în numele lui 
Dumnezeu şi al martirilor ei ştiuți şi neştiuți. Adică al 
Eternităţii ce'se cuvine să puncteze Istoria. 

În seara zilei de sîmbătă 6 martie 2010, acasă la 
Sibiu, după o lungă agonie, Gabriel Constantinescu 
s-a adăugat la neamul său”. Încă din toamna lui 2009, 
cînd a fost sărbătorit la împlinirea vîrstei de 88 de 
ani, era țintuit la pat de boala necruțătoare (cancer 
pulmonar, cu metastază la creier). În numărul jubiliar 
(1-2/229-230) al Punctelor cardinale din ianuarie- 
februarie 2010 (ultimul pe care a apucat să-l vadă 


ieşit de sub tipar), ce a marcat intrarea în cel de-al - 


douăzecilea an de apariţie neîntreruptă, i-a fost 
publicat cel din urmă interviu (pp. 1-2), consemnat 
de jurnalistul Claudiu Târziu (cel care, în 2006, îi 
dedicase şi numărul pe octombrie al revistei Ros/”) 
şi devenit testamentul său moral-spiritual (din care 
am şi extras motto-ul textului de față). Punctele 
cardinale au reprezentat, de altfel, grija sa de căpătii 
pînă la ultima suflare. Lui Claudiu Târziu îi mărturisea, 
pe patul de suferință, în pragul lui 2010: „Eu fac parte 
dintr-o generaţie crescută în cultul datoriei împlinite, 
Şi am căutat şi eu, pe cît am putut, să-mi împlinesc 
datoria mea, atît înainte, cît şi după decembrie 1989. 
Am ţinut la Puncte cardinale ca un părinte la un copil. 
Le-am zămislit, dar nu le-aş fi putut creşte fără 
sprijinul entuziast şi generos al tuturor celor cu care 
am împărtășit credinţa, idealurile şi munca de fiecare 
lună. Le mulțumesc că m-au ajutat pînă acum şi îi 
rog Să mă ierte că eu nu prea îi mai pot ajuta de acum 
înainte... [...] E aici, în 20 de ani de apariţie 
neîntreruptă, munca multor oameni, ştiuţi şi neştiuţi. 
Din familia mea şi în sens restrins, dar şi în sens 


2 Slujba de înmormintare s-a oficiat pe 9 martie, la 
Catedrala Episcopală “Sfinţii Împărați Constantin și 


Elena” din Sibiu, de către un sobor de 9 preoți, în frunte 


cu Mitropolitul Serafim Joantă. Au luat cuvîntul, între 
alţii, Î. P. S. Serafim, Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. 
Gh. Bogdan. 

2 Anul IV, nr. 44. 

+ Revista Puncle cardinale va continua să apară cel 
puţin pînă la sfirşitul anului în curs, aşa cum Gabriel 
Contantinescu şi-a dorit şi a lăsat cu limbă de moarte. 


PUNCTE CARDINALE 


larg, de înrudire sufletească. Poate că nu am realizat 
tot ce ne-am fi dorit să realizăm, poate că n-am făcut 
intotdeauna tot ce trebuia sau aşa cum trebuia, dar am 
arătat măcar că este cu putinţă, chiar în această vreme 
a tuturor dezbinărilor, să fie oamenii solidari pe termen 
lung, să pună preț pe nişte principii şi să jertfească 
pentru ele. Nu-i puţin lucru, cred eu”. 

Într-adevăr, Gabriel Constantinescu rămîne în 
memoria noastră, înainte de toate, ca o icoană vie a 
datoriei împlinite: față de Dumnezeu, față de neam, faţă 
de generația sa mucenicită, față de propria conştiinţă 
morală şi intelectuală. Nu există mai înalt eroism şi mai 
autentică nobleţe decit să trăieşti pentru a-ți împlini 
datoriile în mijlocul unei lumi care aproape că nu mai 




































PSI ar Ard e 


xp. 


DIN! PARTEA REDACŢIEI. 





ştie altceva decit să-şi cerşească drepturile (mai mult 
sau mai puțin iluzorii). 

Pentru Gabriel Constantinescu, Dreapta nu a fost 
o simplă opțiune politică, ci în primul rînd o bună 
aşezare în existență. O dreaptă românească autentică 
şi cu adevărat primenitoare nu va căpăta contur şi 
consistență decit atunci cînd, urmînd modelul uman 
întruchipat de un Gabriel Constantinescu şi de cei 
din aceeaşi plămadă, va şti să se ridice jertfelnic de la 
ideologie la asumare existenţială şi de la pariul cu 
veacul la pariul cu veşnicia. Aşa să ne ajute Dumnezeu. 


Răzvan CODRESCU 


NEI EEE 








i 
t 


Lunile de agonie : şi plecarea dintre noi a d-lui Gabriel Constantinescu. a produs ele 
di funcţii în administrarea revistei. Cerem scuze cititorilor : şi le mulțumim pentru înțelegere, 

ar 4 abonaţii care nu au primit ultimele. numere îi rugăm să ne semnaleze acest lucru fie la 
adresa de e-mail ligia.banea(2 yahoo.com, fie la numerele de telefon 0730023992 sau 0269/ 
paza s6a 0269/232478, pentru remedierea şituației. Totodată rUgăm ca Bla Abonamentulhi 
Să 

























ai, pt ge mr 





nea Se 5 TE 
pie ip pai 









La pe e 














„Ag 


GABRIEL CONSTANTINESCU 
DESPRE IBN HALDUN 


O cercetare monografică unică 


în bibliografia româneasc: 


Pentru o filosofie arabă a istoriei 


Cercetarea monografică a unui important filosof arab al istoriei. de la sfârşitul 
Evului Mediu, Ibn Haldun întreprinsă de domnul Gabriel Constantinescu, în 
lucrarea Filosofia arabă a istoriei. Ibn Haldun (Editura Anastasia, Bucureşti, 
1996, 264 pagini), este o contribuţie importantă la studiile despre Islam din 
spaţiul cultural românesc, lipsit de prea.multe competenţe în acest domeniu, în 
raport cu direcțiile de cercetare occidentală (să amintim numai contribuția lui 
Henry Corbin la studiile de filosofie a Islamului). 

La origine, o teză de doctorat care nu a mai putut fi susținută din motive 
care l-au depăşit pe autor — istoria ei, cu toate meandrele, ne este relatată de 
cercetător în postfaţa volumului —, cartea de față dă măsura vocației unui autentic 
specialist în studiile islamice. Gabriel Constantinescu, fiul scriitorului sibian din 
perioada interbelică Paul Constant, cu studii de filosofie şi cibernetică, fost ofițer 
în timpul celui de-al doilea război mondial, a trecut prin cele mai dure experiențe: 
frontul de răsărit, prizonieratul la ruşi, detenție politică în lagărele comuniste din 
România, domiciliul obligatoriu în Bărăgan, marginalizarea socio-profesională. 

Format în atmosfera intelectuală a unor personalităţi remarcabile din zona 
occidentală a cadrului de cultură islamic şi participând direct la frământările 
politice ale secolului al XIV-lea, Ibn Haldun este autorul cunoscutei lucrări 


Mugaddimah — Prolegomenele. 


Omul față cu adevărul istoric 


O primă problemă cu care filosoful arab se confruntă priveşte dimensiuneă 
oportunităţilor cunoaşterii umane de a descoperi adevărul istoric. Ibn Haldun îşi 
propune, în pofida canonului culturii islamice, să definească istoria ca obiect de 
cercetare ştiinţifică. Cercetarea istoriei trebuie să țină cont de numeroase delimitări 
conceptuale şi precizări epistemologice, conform viziunii filosofiei medievale cu 
privire la relaţia dintre filosofie și ştiinţă, Ibn Haldun decelează eroarea majoră a 
filosofiei musulmane care postula că atât ştiinţa, cât şi religia şi metafizica se 
examinează cu acelaşi utilaj metodologic. EI operează distincția netă între ştiinţă, 
“ca sumă a cunoştinţelor dobândite de rațiune din studiul existenţei naturale” şi 
religie “ca sumă a cunoștințelor revelate”. Gabriel Constantinescu reliefează 
concepţia lui Ibn Haldun care vizează “organizarea cercetării ştiinţifice în cadrul 
unui sistem complex de ştiinţe pailiculare, definit prin obiectul şi metodele lor, la 
care se adaugă drept criteriu de distincție caracterul lor teoretic sau praclic, 
fiecare ştiinţă practică fiind dependentă de o anumită ştiinţă teoretică, pe care o 


fundamentează”. 


Sedentari şi nomazi 


Autorul subliniază contribuţia adusă de Ibn Haldun la cultura şi gândirea 
universală, crearea unei discipline teoretice pe care să se fundamenteze, la nivel 
istoria, Astfel apare “ideea științei despre societate și cultură”, Disocierea 
pe care o face filosoful arab al istoriei între “noua știință despre societate şi 
cultură și filosofia politică” este una esenţială. Dacă filosofia politică este “un 
instrument pentru conducerea efectivă a statului”, noua știință se manifestă, în 
viziunea lui Ibn Haldun, ca “un instrument pentru înțelegerea și scrierea istoriei”, 


ştiinţific, 


PUNCTE CARDINALE 





Aprilie 2010 Nr. 4/232 PAG. 7 


* 


FRA | 


i | 

— 
Lă 
. 


. 
4 =) ai 
Li, 2 E, N, 
. . Pa . 
Y pi 
i a 
y A 
. * rap a 
- - 
SI, 
pa Lada A -: 
] i a mi-i e 
d N 23 « 
Rm 
i 
, 


io d 


EET 


“x 
= 


re a, 
) 
Ş i” . 
m 
aaa A >; 
E Îi Ri LS p, , = 
. n i Dar * e 
N N e | - 
4 F-i Se, i > A y 
> pp 
ii e + 3 i 
_ - Ș mn 3 
E _ Pi! Di 


- 
> 
- 


"PIE Tae a 
A >: la 





o EDITURA SR i n ANASTASIA: 


Cercetarea istoriei, în raport cu o cunoaştere adecvată a realităţilor islamice, îl 
determină pe Ibn Haldun să afirme că “societatea este o necesitate naturală a 
omului”, Plecând de la acest principiu fundamental, filosoful arab vorbeşte despre 
importanţa “sistemului de relații sociale”, ca factor al existenței umane, precum 
şi despre “relaţiile de cooperare în vederea apărării” care se remarcă la nivelul 
organizării politice. 

Cele două modele sociale prezentate de Ibn Haldun: societatea nomadă şi 
societatea sedentară nu constituie “forme statice, ci realități dinamice în continuă 
prefacere”. Prima expresie de manifestare a dinamicii sociale este reprezentată 
de trecerea de la existența nomadă la cea sedentară. Consecințele acestor 
metamorfoze sunt constituirea statului şi participarea la istorie. Ibn Haldun nu 
operează o distincție între stat şi societate, ele fiind “fețele aceleaşi realități”. 
Analiza asupra societății sedentare se constituie şi într-un studiu asupra apariţiei 
şi dezvoltării statului musulman medieval. Ibn Haldun propune şi o analiză 
morfologică a celor modele sociale, cu accent pe activitatea economică. 


O nouă ştiinţă 


“Utilizarea realizărilor gândirii europene moderne ca sistem de referință pentru 
determinarea importanței şi valorii conţinutului Prolegomenelor poate însă conduce 
la interpretări eronate. Intrebarea dacă Prolegomenele reprezintă o lucrare de 
sociologie, de filosofia istoriei sau de filosofia culturii este greşit pusă. 
Prolegomenele nu sunt nici un tratat de sociologie, nici de filosofia istoriei şi nici 
de filosofia culturii. Aceste concepte sunt determinări proprii gândirii 
contemporane, ele reprezentând sinteza unui proces pe care gândirea cadrului de 
cultură islamic nu l-a parcurs, Obiectul ştiinţei despre care Ibn Haldun afirmă că 
« este o ştiinţă întru totul nouă » îl constituie ceea ce exprimă termenul de 'umrân, 
al cărui înțeles, în funcție e sarcina ideativă ce i se atribuie, poate fi populaţie, 
societate, civilizaţie, cultură sau experiență socială acumulată (idei, atitudini, 
comportament, activităţi). In concluzie Prolegomenele sunt ştiinţa despre "umrân, 
nu altceva. O ştiinţă cu domeniu şi problematică proprie, fără echivalent în 
actualele ştiinţe despre om, societate şi cultură, dar cu remarcabile corespondențe 
în toate aceste domenii”. 

Ibn Haldun se înscrie în tradiţia marilor filosofi şi savanți ai Islamului: 
Avicenna, Averroes, ar-Răzi care au fecundat gândirea occidentală europeană, 
depăşind rigiditatea scolasticii. Prezenţa filosofului arab, în contextul unei gândiri 
dominată de mistica sufismului, are semnificația unei fronde faţă de o dogmatizare 
şi de o sterilitate a ideii. Opera lui Ibn Haldun reuşeşte să refacă legătura cu 
tradiţia ştiinţifică a gândirii islamice, oferind posibilitatea unei dezvoltări fireşti, 
creative a tradiţiei, prin redefinirea conceptului de ştiinţă şi deschiderea spre un 
nou orizont reflexiv, 

Meritul autorului este unul incontestabil, prin revalorizarea unui gânditor 
unic și a unei opere exemplare, contribuind astfel la revigorarea studiilor despre 
Islam în cultura română, Această cercetare a domnului Gabriel Constantinescu 
rămâne cu siguranţă un reper în orice bibliografie consacrată problematicii 
filosofiei islamice. 

Constantin MIHAI 




















PAG. 8 Nr. 4/232 Aprilie 2010 PUNCTE CARDINALE 





fa DA 


1 


. 
. 
—— — - 
pr _—— 
IX 4 »4 
_ 
. 


= LEA 
i F 4994 s (i 
7 Vad, a du ac! d dfeae a: Apa: 
Tari d Sim y Pai RTS 
pe Ba pă .. -. R gti 
a 


Li 
pia 
; dai ra ee 4 
1 PE + că, i i 
A Ja i = - 
] 4 L pr 





Ei 


fi 1) CORE ui 


Li 


a 


Ea i 
2fima> 
TIE 


ci 


" ȘI 


A .. . = = ă d 
Viişoara, aprilie 1962 ** 


14 


ă . . e A 3 d ai - 
4 + a pana N .- Pr b . = m e 5 
Digi! star n Cu ma Iar ae la A + y 4 Î. . Ed d: a. A a | 
N m aia A a- E ă 7. si zica re "pi p == y e 
| A d - i d, d = i -. d a * P- e 
= A 1. Ă a ai : paț cp, Du “ A - Ă a Pui “n ă . . 
Ş 4 I- s - i, A Dn A, . . „ > i 
: s0 d 4 . 0 "79 ă 1. p 
| d i o. 3 i î .” 5 . . dă _ d. Ad A - a 4 Ă a => î-+ _ € _ 
'Liai i u i a E Ș D a . “. TR 7 r » 
aia. Harry Brauner. - i | i ta e a 
> - — Ze - P Mei o E) L. “ -. 

= A” ] : - a 3) Ă _ 
"SI Oliţerui-Firu " — e ză = MA că 
— = = .Ş - , - 

- <.,-? . că su că » -] e i - 


D 3 — — 





I mvtenaa, puma e HARRY BRAUNER 


Sub Vnala poeagitie ea 243 san | 


Mabhaa!mu sina de | tone R-a'mhiscat | PENIRU GABRIEL 
Sa fe d ile cai CONSTANTINESCU 


Ca OR du mai Enslos a viat! 


pr | 
i 
| 


Purtând împreună crucea domiciliului obligatoriu din Bărăgan 
(Satul Nou - Viişoara), soţii Constantinescu au fost legați printr-o caldă 
prietenie de celebrul muzicolog Harry Brauner, care de Paştele anului 












N & ded pi MVA MR: Mbit 1962 i-a dedicat d-lui Gabriel Constantinescu transpunerea muzicală a 
7 poeziei “Învierea” de Nichifor Crainic (al cărei text îl reproducem şi în 
da Me Ma MA A A Une Ri ps cat | transcrierea olografă a d-lui Constantinescu). Oferim pe pagina alăturată 
Tu: | y fotocopiile transcrierii muzicale (aflate în arhiva familiei 
wi Mea A uedu ut Q-M Mor PamMvie, Constantinescu), cu adnotările şi semnătura lui Harry Brauner. (R. C.) 
Co ce. a du O muti Cais Io Sia ial] EEE Ş 





STOS A ÎNVIAT! 





Cu Suite fete -m viu de Vu mumă 

So md câteţi CA cagelt Cut 

Sa . MR = MĂ Noi IA dhaoste OAAh Ad |, 
UDA a e O AS ea ai Ve a 





Dale Cm de lină mda, 
ponoheac. catune qi dama ali + 
Dus inimile Anei de  nujeuule, 


Cac ag: (nush a îmNtol du mal | 


Meu dee Crai me 




















Aprilie 2010 Nr. 4/232 PAG. 9 


PUNCTE CARDINALE 








i st on 
NE Paza a tau | 2 
a 2 
—- 2 0 ss => : . 
URA AMIN Ga ME RR]: LOR DE 9003 E, MA TU: RA N  STRAI DE 


7 SUB a, : 
4 NA c JE joi PRIMĂ: AĂ co IP Ac T(ă CE NE- Ne 8) aria E. SA N E e TRE :7.1M 3IN 
D CD Supe hEzTE LE IN Vote Buy DE Li Mie N si «N &- FLâ e CA-RAȚI CU 





E cas 21 SET OEI 3 N i ——— 5 
PESE ESP PI a e 
CPR d == 2 a E Ca STEI FE RERAA 
FLO: - fug 2 RIDE BĂI GAT, 2 DU = TES: TEN DU” ME o OUN DE SAR: BA: 
Wa RĂ= Şi Pâ== AT, (De Bi 3 REA ŞI. eRE= DIN= TA-N „Noi. SÂ=N: 
Vuz= GE: TUL _euJe= RAT SA NE-Na= FRA = ȚIMIN ORA-=(7os: -TE  CREŞe 
— A 
- tie | pes A Peiggetr 2 site tina Bibtirtazt a pă 
EEE E IE 
TAR EA Ca Ea E E a E E E E RI a SE E a Ia d RER SE 
os: - En Cici AID Popri: CRIS:TOS PAI sa. [RES /(a EATA e ae 
i ati E 207 ai CACI AZI DIN Moâi: CRIS:TO5 A  ÎN2Y) = ATL SE 
_srt= = SĂ 5 U = RAN = 0) - NE : CfUISs os A DR =) BA ţ 
| OTE DE, z a 
E E SIRE n a E ED HERO A.A E EREI i | 
D - a | Pe i 2080 
| „27 ea E a E BC 5 CERE EXERSA EESTI MAINE ERE GET SEVER DECE aaa RE SE 
SL a E E ED E RAC e a A 
. e IV: 


IN = ȚĂ,. Soo: 3650 CĂ-I]. SE ae a 
> > 


QAzEL CE e (N= TAR DE BI:RU: 





aril era at cAlonigea 
bn Tu a LA Vi soaru 





ar CIA E. Si hota te TLD, MR | 
PE DP e perii 5 sa i 
P ae CR AIR A ei 
PPE EEE ea = 
O» | $ - -. da azi > 2 o: o _ae 
A Zanaaia Bula i 8 de SANIE Potts În ea ear AT AED IN > RIA CRISe To ue t pre Aircă 





Ppme La. AVUtli 1762 CA VTIdaran 


PA | | - 
diete iata CUI RNRRRa) 

















, 


. 










PAG. 10 Nr. 4/232 Aprilie 2010 PUNCTE CARDINALE 






interminabile, uneori în prezența a 2-3 anchetatori, care te 
exasperau, aducându-te în situaţia de a ceda nervos. 

Era vreo deosebire între programul de după gratii şi 
cel de la muncă? 





i Ne, 

S INLERVIU CU La închisoare, programul era acelaşi, în celule de 
i IL ] F 8mp, dar de data aceasta câte 6-8 deţinuţi, dormind câte 2 în 
i paturi suprapuse. Aici te chinuiau foamea, frigul şi lipsa de 
și comunicare cu familia, care deseori dura ani de zile, fără ca 
pa i Tae BERGHEZAN lu să ştii ceva de familie sau ea de tine. Uneori, sub influența 
A" ET | acestor chinuri, stăteam ore întregi fără să comunicam intre 
tă preşedintele noi. Dar când reuşeam să depăşim aceste situaţii, ne antrenam 
zi ei 9 : în tot felul de discuţii pe diferite teme, ceea ce ne mai ușura 

Asociaţiei Foștilor suferințele. | 
. . În alite La muncă a fost foarte greu. În prima fază, la Canalul 
Deținuți Politici Dunăre-Marea Neagră, în lagărul de muncă eram cazaţi pe 
Le .p.. priciuri (mai târziu pe paturi) câte 80-100 de oameni într-o 
din jud Sibiu baracă. O zi, fie iarnă, fie vară, începea la 4 dimineaţa şi se 


termina la 21. Plecarea la muncă se făcea între orele 5:30 — 
(2) 6:30, iar întoarcerea între orele 18:30 — 19:30, depindea de 
AT distanța până la locul de muncă, deplasarea făcându-se fie 

Se împlinesc două decenii de când şi în jud. Sibiu, conform reglementărilor postdecembriste, a luat ființă Asociaţia pe jos, fie cu vagoane descoperite sau vagoane de marfă. 

Foștilor Deţinuţilor Politici. Cu acest prilej, d-l Ilie Berghezan a avut amabilitatea să ne acorde acest interviu, prin care Fiecare brigadă era însoţită de trupe de Securitate 
ne-am propus să rememorăm unele aspecte din viaţa celor care, cu 65 ani în urmă, s-au opus regimului totalitar pentru paza exterioară a locului de muncă şi de milițieni sau 
comunist, instaurat şi susținut de baionetele armatei sovietice, asupririi şi sovietizării României. Am conceput acest de „caralii”, cum li se spunea, care ne supravegheau în timpul 
demers atât pentru a readuce în memoria cititorilor sacrificiile şi jertfele martirilor căzuți în luptele pentru idealurile lucrului şi ne amenințau cu carcera, alteori şi cu bătaia și 
libertăţii, democrației, dreptății şi independenței patriei, dar şi ca omagiu celor ce şi-au dat viața pentru împlinirea tăierea raţiei de mâncare de seara, în cazul neîndeplinirii 


acestor sfinte idealuri. normei, care de multe ori era peste puterile noastre, neputând 
cr i | realiza 4-5 mc de pământ săpat şi cărat cu roaba sau cu 
Să ne intoarcem în timp şi să ne spuneţi care a fost În urma celor 4 condamnări, am executat în total 9 ani vagoneţi la 100-150 de metri, pentru a fi scos din albia 

cea mai frumoasă etapă din viața dumneavoastră, care se şi || luni de închisoare, în două etape: canalului. 
aproape de 82 de ani N Prima etapă, de 4 ani şi 8 luni, ca urmare a primelor În a doua fază, în Balta Brăilei, am lucrat la ridicarea 


Desigur că fiecare am avut parte în viaţă şi de zile două condamnări (deşi normal era să execut numai 3 ani. Dar de diguri pentru a scoate de sub ameninţarea apelor zecile de 
sau etape frumoase. Cele mai frumoase zile sau etape ale ce era normal în regimul comunist?): 4 luni la Securitatea din — mii de hectare redate „agriculturii socialiste”. Aici nu se lucra 
vieţii au fost cele ale copilăriei şi ale şcolii. Apoi zilele când — Sibiu (în trei rânduri), 1 an şi 9 luni în Penitenciarele din Gherla iarna, decât în diferite ateliere, deoarece pământul fiind 
am fost eliberat din închisori şi, nu în ultimul rând, ziua în şi Aiud, iar restul de 2 ani şi 7 luni în lagărele de muncă M.A.I. îngheţat, nu se putea folosi pentru diguri, ci numai primăvara, 
care m-am căsătorit, apoi zilele în care mi s-au născut cei de la Canalul Dunăre-Marea Neagră (Saligny, Poarta Albă- — înainte de creşterea apelor Dunării. În restul timpului lucram 





doi copii. Constanţa şi Capu-Midia). la prăşit porumb şi alte plante agricole, precum şi la recoltarea 
Dar cea mai "neagră i clepă, careia marcal cel Din a doua etapă, ca urmare a celorlalte condamnări, — lor, care de cele mai multe ori: se tăcea manual Şi dura până : 
——|-mai mult viața? —— - o cea de 12 ani contopită în cea de 15 ani, am executat numai 5 în decembrie. x ae | 
Trebuie să vă răsiiigăl alei avut t parte de mai multe ani și 8 luni de închisoare, fiind grațiat în 1964, prin Decretul Cum aţi za să rezistaţi acelor bestiale metode 
etape şi zile negre în cursul vieţii mele. Cele mai negre au nr.411/1964, când au fost eliberați ultimii deținuți politici. Cei — torționare şi întregului regim inuman din închisorile comuniste? 
fost desigur, cele trei etape petrecute în securități, închisori 5 ani şi 8 luni i-am executat: | an şi 8 luni la securitățile din Noi am avut un singur crez, de la care nu ne-am 


şi lagăre de muncă, aproape zece ani, dintre care doi ani Brașov şi Bucureşti, | an şi 2 luni la Penitenciarele Codlea, abătut, chiar dacă ne-ar fi pus în fața plutonului de execuție: 
numai în anchetele Securității din Sibiu, Braşov şi Bucureşti, Aiud şi Jilava, iar restul de 2 ani în lagărul de muncă M.A.I. — libertate, adevăr, democraţie, eliberare de comunism, jertfă 


"timp în care nu arti văzut decât celulele şi camerele de Salcia din Balta Brăilei. pentru patrie; apoi credința în Dumnezeu nu ne-a părăsit 
anchetă, | fără să fiu scos măcar 0 oră la aer sau la plimbare, Vă mai reamintiţi cum era o zi de închisoare? niciodată, chiar şi în cele mai groaznice posturi, atunci Îi 
ca alţii. În timpul anchetelor de la Securitate, mai ales la Nu se poate vorbi de o anumită zi de închisoare, ele  rosteam numele în gând şi aşteptam mila Lui. Faptul că toți 
Sibiu, ca şi alții de altfel, am fost supuși la terori fizice fiind diferite în funcţie de locul de deţinere: Securitate, eram uniţi, indiferent de poziţia socială, de vârstă, de ocupaţie, 
(bătăi) şi psihice, care uneori au depășit limitele rezistenței penitenciar sau lagăr de muncă. că ne simţeam toți camarazi de suferință, că ne îmbărbătam 
umane, adevărate suplicii. Cele mai groaznice momente de De exemplu, o zi de închisoare la Securitate începea unul pe altul, că preoții, arestați şi ei, ne-au fost de un real 


teroare le-am trăit atunci când eram anchetat de faimosul la 5 dimineața şi se încheia la 22 seara, timp în care nu aveai ajutor, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu printre noi, toate 
colonel Gheorghe Crăciun. Acesta mi-a lăsat cea mai tristă voie să stai întins în pat, ci numai şezând pe marginea lui sau acestea au fost decisive. lar speranța că vom învinge nu 
şi murdară amintire din tot noianul de presiuni exercitate făcând câțiva paşi în spațiul de 8mp, în care mai erau 3-4 ne-a părăsit niciodată. (Va urma) 



























asupra mea. Era o adevărată fiară! deţinuţi. Când erai dus la anchetă, ţi se puneau ochelari negri 
Concluzionând, să ne spuneţi câte condamnări ați  (opaci) până la biroul anchetatorului, iar la întoarcere de A consemnat 
primit, respectiv câţi ani ați fost “prizonier politic"? asemenea, Anchetele durau 4-5 ore. La Sibiu, în 1948-1949, Col (r) Victor Neghină 
După cum am mai spus, am fost condamnat de 4 ori, faimosul torționar, col. Mia mu ei, a Rata cra ae aa . 


aşa cum voi arăta acum mai detaliat. Gheorghe Crăciun, prefera 
Prima condamnare a fost pronunțată de către totdeauna ca anchetele să 
Tribunalul Militar din Sibiu, prin Sentința nr. 121/1949,după se facă seara şi noaptea, 
recurs fiind condamnat definitiv la 3 ani închisoare  întreorele 20-24. La Braşov 
corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale şi Bucureşti se făceau 
(comuniste), conform art. 209 c. p,, şi 14 3 ani interdicţie numai dimineaţa, între orele 
corecțională, 8-12, Nu erai deloc scos la 
A doua condamnare a fost dată de Ministerul aer afară din celulă, ci 
Securităţii Statului, prin Decizia nr. 622/1951, la | an numai la grupul sanitar 
inchisoare „administrativ”, Securitatea considerând că nu (dimineaţa şi seara), tot cu 
m-am „îndreptat” spre a fi pus în libertate (deci nu prin ochelari. 
sentință judecătorească încadrată în vreun articol de lege), Deși nu erai dus la 
A treia condamnare a fost pronunțată de către anchetă decât de 3-4 ori pe 
Tribunalul Militar Braşov, prin Sentința nr. 144/1960, fiind lună (uneori 2-3 zile la rând), 
condamnat la 12 ani muncă silnică pentru crima de uneltire așteptarea era groaznică, 
contra ordinii sociale (comuniste), conform art. 209 c.p., la neștiind niciodată când eşti 
5 ani degradare civică şi la confiscarea totală a averii, chemat şi de ce. La Sibiu, 
A patra condamnare a fost pronunțată de Tribunalul se bătea groaznic în acea 
Militar de Regiune Militară Bucureşti, prin Sentința nr. 17/ perioadă, de către Bardos, 
1962, fiind condamnat la 15 ani de muncă silnică pentru  Loprich, Gole sau alții. La 
crima de uneltire contra ordinii sociale (comuniste), conform Brașov și București se bătea 
art. 209 c.p,, la 10 ani degradare civică și confiscarea totală mai rar, dar în timpul 
a averii. Condamnarea de 12 „ni a fost contopită cu cea de anchetelor erai chinuit psihic păzi am 
15 ani, așa că ar fi urmat să execut „numai 15 ani”, cu întrebările și amenințările ţi miră mii) Pe a ge Te 








| Marcel Petrişor a ajuns, iată, la 80 de ani, 
deşi nimeni, necunoscindu-l, nu i-ar da mai mult de 
65, Il cunosc de pe la sfirşitul anilor '70. Prieten de 
tamilie, venea în casa noastră, plăcindu-i atmosfera 
salonului care, mulțumită bunicii, salva nuanţe 
interbelice. Era un povestitor extraordinar şi, copil 
ind, mă lascinau amintirile copilăriei lui. Mai tirziu, 
deşi nu l-am avut profesor la şcoală, mi-a devenit cel 
mai bun dascăl: era subul şi eficient în cea mai mare 
măsură, combinind largheţea cu rigoarea, non- 
conformismul cu un tradiţionalism creştin care în 
epocă era foarte rar'. Primit în apropierea lui, am 
descoperit ceva ce discreția absolută — el nepărînd să 
fie în mod obişnuit un păstrător de secrete, ba din 
contră — şi culoarea dominantă a vremurilor nu indicau 
defel: că era un rugător profund şi nesmintit. Am 
sfîrşit, în ciuda enormei diferenţe de vîrstă, prin a 
deveni prieteni. 


Ştiam că prietenia cu nepotul marelui poet Aron 
Cotruş îl băgase prima dată în puşcărie. În 1951, 
chiar de ziua lui, a fost arestat pentru că “organele”, 
arestindu-l cu cîteva zile înainte pe Ovidiu Cotruş, 
găsiseră asupra acestuia cartela de cantină a 
studentului Marcel Petrişor. Mincau cu rindul, azi 
unul, mîine celălalt, căci Ovidiu era “dat în urmărire 
generală”. Multă vreme Marcel îl ascunsese chiar la 
părinţii săi, în satul zărăndean Ocişor, foarte aproape 
de locul unde mulţi ani s-a ascuns şi Nichifor Crainic. 

Ştiam că în 1954 fusese condamnat pentru 
“favorizarea infractorului”, ceea ce în cazul lui Marcel 
era un eufemism juridic pentru ajutarea prietenilor 
unor prieteni. Pur şi simplu, proaspăt ieşit din puşcărie, 
le transmisese să abandoneze orice activitate ce putea 
fi privită ca subversivă, întrucit riscurile erau enorme. 
Cînd, după cîtva timp, aceia au fost arestaţi, a fost 
arestat şi condamnat, pentru acea avertizare, şi Marcel. 

Ştiam că în 1956 prietenia cu unii care au 

fost arestaţi în urma proiectatei, dar nereuşitei 
manifestații de susținere a revoluţiei maghiare dusese 
şi la arestarea sa. ai 

*M-au băgat într-o cameră la Interne, unde 
Saşa [Alexandru] Ivasiuc era pe rangă. Scoseseră 
totul din el: era plin de sînge amestecat cu fecale şi 
urină. Pur şi simplu îl loveau de pereţi apucînd cîte 
doi de rangă şi făcîndu-i vînt cu putere. Carnea se 
supunea şi aluneca inerţial, iar pe parchet rămineau 
urmele acelea înfiorătoare de sînge, fecale şi urină. 
Numai creierul nu ieşea din el. L-au întrebat, arătînd 
spre mine; «Îl cunoşti?». Nu cred că ochii tumefiaţi 
mă vedeau, dar a mişcat din cap. Mi-am zis: «Nu m- 
a văzut, dar, oricum, are dreptate». In timp ce eram 
împins afară, pe Ivasiuc au reînceput să-l bată. Mă 
gîndeam: «La ce bun? Poate că le face plăcere». Apoi: 
«Acu” ce făcurăm? Condamnarea ştiam eu c-o s-o 
luăm, dar măcar de izbutea manifestația!». Întrebările 
şi răspunsurile de genul ăsta erau inutile, Dar un 
intelectual prins într-o atare situaţie folosește instinctiv 
supapa asta. Îşi exersează mentalul şi seamănă cu un 
şoarece rațional care dă cu ideile din colț în colț. M- 
au dus în altă cameră şi m-au pus pe rangă. După 
cîteva ore, dacă m-ar fi aşezat lingă Ivasiuc, nu ne- 
ar mai fi deosebit nimeni: aceeaşi poziţie, aceeaşi 
diformitate, aceleaşi scurgeri involuntare — efecte mai 
dureroase decît cauzele —, aceeaşi zbatere în şi din 
cap. La început te abții, apoi urli, apoi leşini, apoi eşti 
trezit cu o găleată de apă, apoi nu mai poți urla, deşi 
ai vrea, apoi nu mai simţi nimic, apoi simţi că dai din 
cap şi nu ştii în ce sens. Ordinea lucrurilor astea poate 
fi alta. lar îngerul se roagă lingă tine pînă la capăt, 
chiar şi după ce ultimele tale reflexe mistice s-au 
dizolvat sub argumentul contondent... Şi în anchetă 
se mai întîmplă multe altele care te rup pe-afară şi pe 
dinăuntru, dar după ce se termină ancheta şi se 
vindecă rănile, dacă nu mori şi dacă nu rămii beteag 
rău de tot, treci într-o existenţă interesantă. E o 
nesfirşită puşcărie în care un singur lucru e cert: că 
te vei întîlni cu prietenii cei mai buni...”. Cam asta 
spune el despre 1956. 


' În completarea normei şcolare de la liceul unde 
funcţiona, avea ore și în altă parte, undeva la seral. lar 
acolo, celor care nu erau de trecere la franceză le zicea; 
“Mă, tu nu ştii nimic şi nu te pot trece. Dar învaţă măcar 
Tatăl nostru şi Crezul în franceză şi te trec. Că alţii sînt 
doctori academicieni şi nu ştiu nici atit...”, 





= 


MARCEL PETRIȘOR 


După anchetă, în 1956, a fost condamnat la 
moarte. A stat 6 luni pe pragul morţii, apoi moartea s- 
a transformat în muncă silnică pe viaţă şi pină la urmă 
i s-au dat 25 de ani de temniţă grea. Adică urma să fie 
eliberat pe la vreo 52 de ani. 

În 1964, după ce adunase în total 13 ani de 
închisoare, din 34 cîţi avea, a ieşit o dată cu ultimii 
deţinuţi politici. Deşi nu fusese în Mişcare ori în Frăţiile 
de Cruce, pe dosarele de la Securitate i se aplicase cea 
mai periculoasă ştampilă: “legionar”. E adevărat, era 
prieten cu mulţi legionari, iar cît a stat în Aiud, din 
Zarcă nu ieşise niciodată, căci nu acceptase nici cea 
mai vagă formă de reeducare (a se vedea, de pildă, 
Sorin Lavric, Noica şi Mişcarea legionară, Ed. 
Humanitas, Buc., 2007, p. 285). lar dacă-l întrebi 
despre asta, îţi spune: “Nu te face legionar ştampila 
securiştilor... Culmea e că nici dacă erai înscris la 
legionari, nu era suficient să devii legionar... Era 
complicat la ei... Numai că mă gîndesc la altceva: s-or 
mâîntui mulţi dintre ăştia care au făcut politică, şi de la 
țărănişti, şi de la liberali, şi de la toți, dar care să tragă 
a sfinţi eu n-am văzut decit la legionari”. 

La eliberare, deţinuţii politici au fost obligaţi să 
semneze că nu vor întreţine legături între ei. Dar nici 
el şi nici prietenul său, Ghiţă Calciu, nu puteau respecta 
aşa o promisiune. În plus, pentru că, vorba lor, “nu se 
putuseră abține”, transcriseseră toate versurile lui 
Constantin Oprişan. lar Marcel îşi scria amintirile din 
puşcărie. Şi pentru că Marcel, fiind din nou student, 
se simţea liber, vorbea despre chestiunile respective 
cu te-miri-cine. Securitatea a aflat şi în 1968 l-au arestat 
din nou. Pe Ghiţă Calciu nu l-au arestat, dar îl audiau 
aproape zilnic la Securitate. Percheziţiile au scos la 
iveală caietul cu poeziile lui Oprişan şi memorialistica 
lui Marcel. Caraghioşii de securiști nu putuseră crede 
că cei doi au incmorat atitea versuri, aşa că în actul de 
acuzare scria că Petrişor şi Calciu au scos acel caiet 
din închisoare (Arhiva C.N.S.A.S., Dosar nr. P13773)! 
După opt zile, pe Marcel l-au eliberat şi s-a decis 
scoaterea lor de sub urmărire penală, dar obiectele 
confiscate au fost restituite doar după anul 2000, “la 
cerere”, Piesele din dosarul aflat azi la C.N.S.A.S. nu 
explică arestarea aceasta şi nici eliberarea. Ade» ârul 
este că totul s-a sfirşit cînd a devenit inutil scopul 
principal, adică încercarea securiştilor de a baga în 





puşcărie pe altcineva, pe un anume prieten al lor. lar 
Petrişor şi Calciu n-au mai fost victimele colaterale 
ale prieteniei pentru că acel prieten al lor murise la 
sfîrşitul celor opt zile, în condiţii extrem de suspecte. 

Ştiam de prietenia lui Marcel cu părintele 
Gheorghe Calciu şi fusesem martorul unor întimplări 
extraordinare în perioada 1984-1985, cînd părintele 
Calciu, tocmai eliberat din închisoare, era urmări! de 
Securitate fără întrerupere. Era o prietenie impresio- 
nantă şi înduioşătoare, care izvora din Casimca Jilavei, 
unde duhul lui Costache Oprişan biruise moartea. 
Acolo, Marcel şi Ghiţă se salvaseră pe ei înşişi — şi 
unul pe altul — şi făgăduiseră în taină că toată viaţa i-o 
vor da Lui. 

Apoi, cînd în perioada 1979-1984 părintele 
Calciu a fost iarăși în închisoare, singur în închisoare 
şi într-un regim de exterminare rapidă, Marcel i-a 
transmis prin preoteasa Adriana să reziste, că se va 
elibera: “Spune-i aşa: şi Marcel şi Aurel de asta trăiesc 
de dimineaţă pînă la amiază şi de la amiază pînă seara” 
(convorbire înregistrată de Securitate în locuinţa 
Adrianei Calciu - Arhiva C.N.S.A.S., Dosar nr. 
1.155109, vol.19, p. 309). 

lar Aurel este eroul Aurel State, care, învins pe 
front, a biruit iadul în prizonierat şi în închisoare. Între 
el şi Marcel a fost o prietenie atit de strînsă încit pină 
şi Securitatea a ținut seama de ea, plasîndu-i, în 
libertate, în garsoniere alăturate, pentru a fi lesne 
spionaţi?. Numai că Aurel State a murit în 1983, înainte 
de eliberarea părintelui Calciu. Fusese şi el urmărit şi 
abuzat de Securitate pină la ultima suflare, pentru că 
de curînd i se publicaseră în Germania, în nemţeşte, 
memoriile din închisoare”. A murit în spital, post- 


(continuare în pag. 12) 





Lucian D. POPESCU 





: Cînd Marcel Petrişor era profesor la Liceul “Spiru Haret”, 
un absolvent de la seral i-a destăinuit că e securist şi că 
'w blocul de pe str. Baicului, unde stătuseră cei doi, fusese 
organizat pentru ei un post fix de filaj şi de interceptare 
audio, într-o garsonieră lipită de ale lor, 

” Editura Christiana pregăteşte o mult aşteptată reeditare 
a acestor memorii, publicate sub titlul Drumul Crucii. 











PAG. 12 Nr. 4/232 Aprilie 2010 


PUNCTE CARDINALE 





(urmare din pag. 11) 


operator, fiind găsit într-o dimineaţă cu perfuziile, 
drenurile şi celelalte legături smulse. Apoi, pentru că 
altfel nu s-a putut, Marcel a transportat cu maşina 
sa trupul lui Aurel State către cimitirul locului natal 
din părțile muscelene. Asta a fost ultima lor călătorie 
comună, după multele pelerinaje pe care le făcuseră 
pe la mînăstiri. Securitatea a filmat înmormîntarea, 
iar Marcel a transmis celor veniţi cuvintele prințului 
gruzin Ciabua Amiredjibi, prietenul lui Aurel State din 
vremea lagărelor sovietice: “Trebuie să ştiţi că acesta 
a fost cavalerul fără pată, căruia nici prietenii, nici 
adversarii nu au avut ce să-i reproşeze”. 

Ştiam, deci, multe despre prietenia lui Marcel 
şi beneficiam din plin de ea cînd prin 1988 l-am 
întrebat pe regretatul Simion Ghinea unde şi cum l-a 
cunoscut pe Marcel în puşcărie. Făcuse şi el 16 ani 
de închisoare, fuseseră în Aiud în aceeaşi perioadă, 
deci presupuneam că se ştiau din puşcărie. Dar 
Simion Ghinea nu se întilnise cu el în închisoare: 
“La nea Petrică l-am văzut prima dată”. 

Cit timp Petre Ţuţea a putut merge la Athence 
Palace pentru o cafea, mai mulți din intelectualitatea 
şi boema bucureşteană îl pindeau acolo, pe teren 
neutru, ca să-l asculte. După aceea, însă, în anii *80, 
puțini se încumetau să-l viziteze şi să-l ajute pe Petre 
Ţuţea. Securitatea veghea şi numai citeva persoane 
il suportau pe bătrinul care, ca aproape toți bătrinii 
ajunşi de slăbiciune, era, în intimitate, un om dificil. 
Între aceste cîteva persoane erau Simion Ghinea şi 
Marcel Petrişor. 

Simion Ghinea, care fusese un om al marilor 
acţiuni, a reuşit de două ori să stringă ajutoare din 
Franța, de la Cioran, Eliade, părintele Boldeanu şi de 
la alţii. Pe atunci aşa ceva nu era la îndemiînă. Tot el 
a avut ideea “tragerii unor sfori”, încît nea Petrică 
să primească de la Uniunea Scriitorilor ceva bani şi 
de la Casa Scriitorilor ceva mîncare. 





9 Serile-n sat la Ocişor [povestiri], Bucureşti, 1968; 

9 Curente estetice contemporane, Ed. Univers, Bucureşti, 1972; 

9 Griinewald [album], Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972 (ed, a l-a: 1985); 

9 La Rochefoucauld. Aventura orgoliului, Ed, Albatros (Col. “Contemporanul 


nostru”), București, 1973; 
e Măreasa [roman], Ed. Albatros, Bucureşti, 1975; 


9 Călătorie spre Soare-Răsare, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1976, 


9 Crișan [roman), Ed. Albatros, Bucureşti, 1977; 
9 Vitralii [eseuri], Ed. Eminescu, Bucureşti, 1978; 
9 Iemeri |roman), Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985; 


98 Căruţa cu scinduri [roman], Ed. Eminescu, Bucureşti, 1990; 


ii 











i Se bait A! TI 
SRI TU PR e 9%, "fa Lu 
PUR | | A 
E, 
4 
EI i 
> 
- A 


2 Te 
4 o. 
“ai 
| 
IA ) 
Li 
A 


Pină în 1990, cînd, cu voia lui Dumnezeu, s- 
au înmulțit asistenții, Marcel Petrişor l-a susținut pe 
Ţuţea zilnic, satisfăcîndu-i cerințele cele mai variate, 
de la nevoia dialogului pe teme kantiene şi pină la 
neputinţele cele mai de rînd. Îmbarcaţi în prietenia lor, 
Marcel şi nea Petrache au traversat cu umor şi 
seninătate mizeria unui deceniu care, pentru unii ce nu 
pustaseră nici măcar o fărimă din golgota acestora 
doi, devenise “obsedant”. 

Simion Ghinea spunea: “Abia după liberare, 
în garsoniera lui nea Petrică de lîngă Cişrmgiu, l-am 


N | 


n Cu Gabriel Constantinescu 
și Zaliarie Urdea (primăvara 2006) 35 


La „ 





CĂRȚI PUBLICATE DE MARCEL PETRIŞOR (n. 13 aprilie 1930, Ocişor-Hunedoara) 





9 Fortul 13. Convorbiri din detenţie, Ed. Meridiane, Bucureşti, 199|; 

9 Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, Ed. Timpul, laşi, 1995; 

9 N. V Gogol şi paradoxurile literaturii moderne, Institutul European (Col, 
“Eseuri de ieri şi de azi”), laşi, 1996; 


Cu părintele Gheorghe Calciu 
(toamna 2006) 


văzut prima dată pe Marcel. Pentru că de auzit, 
auzisem despre el în puşcărie. Am reţinut numele lui 
cînd într-o celulă avea loc o frumoasă discuţie între 
nişte profesori de filosofie. Discutau despre prietenie. 
Eram ca la conferință, ascultam fără să intervin. Nu 
țin minte argumentaţiile lor savante. Discuţia a fost 
lungă. Au pornit de la antici, l-au fost pomenit pe 
Fericitul Augustin şi şi-au prezentat, contrazicîndu- 
se, propriile teorii. Au ajuns la exemple. Și iarăşi nu 
țin minte ce a povestit unul dintre ei, dar era o poveste 
de puşcărie, o poveste adevărată. Era istoria unei 
prietenii exemplare între oameni ca noi, cei din celulă. 
Toată dezbaterea aceea s-a isprăvit nu cu concluzia 
teoreticienilor, ci cu un exemplu care i-a împăcat pe 
cei iubitori de înțelepciune. lar numele prietenului 
exemplar, pe care l-am reţinut, era Marcel Petrişor. 
După foarte mulţi ani, l-am cunoscut şi ne-am 
imprietenit”. 


Nu cred în teoriile de tip aristotelic, ci cred că 
prietenia nu are nevoie de reciprocitate. Prietenia poate 
sau nu să fie biunivocă, Fireşte, prietenia împărtăşită 
împlineşte o relaţie după chipul asemănat al relației 
intra-treimice, însă o prietenie neîmpărtăşită este tot . 
prietenie şi, într-un fel, este o imitare a lui Hristos 
față cu creaţia căzută. La limită, trebuie să-i fii prieten 
şi duşmanului. Dar, ca teorie, asta nu face doi bani... 

Ceea ce e valoros sînt actele efective ale unei 
prietenii precum cea a lui Marcel Petrişor: fie să-ți 
pui viața pentru prietenii tăi, fie să fii generos fără 
socoteală, fie să-l oblojeşti pe aproapele fără 
perspectiva unui sfîrşit, profit sau mulțumire, fie să 
îngădui păcătosului de parcă ai fi tu însuţi, fie să 
mingii pe cel slab — de minte, de înger ori de mădulare 
— cu dragostea şi smerenia ta, fie să iei în răspăr o 
lume întreagă pentru Hristos şi neamul tău, fie cu 
curaj, fie cu teamă, fie cu nădejde, fie cu disperare, 

ŞI cine îi este prieten lui Marcel mărturiseşte 
că unele ca acestea vor rămine, iar nu altele, spre 
slava lui Dumnezeu şi spre viaţa sa în vecii vecilor 
Amin, 





9 La capăt de drum, Institutul European, laşi, 1997; 
9 Drumuri intortocheate. Jurnal de călătorie în Asia, Europa şi America de 


Nord, Ed. Junimea, laşi, 2001; 


9 Cei din Aciua [roman), Ed, Vremea, Bucureşti, 2004; 
9 Strigoii Ocişorului, Ed, Vremea, Bucureşti, 2005; * 
9 Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, Ed. Vremea, Bucureşti, 2008: 


8 De la Jilava la Aiud. Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste 
apariție la Ed. Christiana din Bucureşti), 


(în curs de 






















OVIDIU VASILESCU ŞI “FANTOMELE ROŞII” 


Poet, prozator, dramaturg, esei di Vacile 
complet, chiar dacă nu toate ea iai Sta seu (a (934) i steiienui.li acului 
unul mărturisesc că deşi i-am citit cu interes şi ref a E 2 Sam i păzită deopoiniv ă.Fu 
(Fără cortină2004), şi ambitiosul “ ecțiile a oristice, ŞI încercările dramatice 

Mosul roman Saul şi... Pavel (2006), îl-prețuiesc în | rind c 
poet[1], ba cred că, de fapt, îndărătul tuturor celorlalte inosta ; ai N 
colul că 0 pa ai la Ut ctorlalte ipostaze creatoare se ascunde tot 
P 15 proteică şi inepuizabilă, pe care vremurile n-o merită şi care ea însăși 
ar fi mentat să respire şi să zboare în văzduhul altu; ti si ş Ş sai 
1 timp. Dar vremurile, mai mult sau mai 

puţin rele (căci bună cu adevărat nu-i dec? De SE) SU 
,- evărat nu-i decit nevremelnicia paradisului pierdut), sînt şi ele 

parte a crucii pe o avem fiecare de purtat prin | i nt Îhtd) 

Cum observam mai demul a i ii sa - uI-b 
tinereţe Drtră păra JE lu E pa dia esi ea | pendulind, cu un fel de inepuizabilă 
taina dumnezeirii, cînd răzvrătit — la E E ir iri 10 acei fi 
Dn 8 A al iodul romantic de «absența» sau «tăcerea» lui 
eu, sincer pînă la teribilism cu sine şi cu ceilalţi, certat cu lumea şi în același timp 
indrăgositit aproape cu neînţelepciune de . | inia vocației 

ati inţelepciune de ea, [...] se vădeşte egal pe linia vocației sale de 
tel le ă pt reasumîndu-şi, iarăși şi iarăși, „unica-i identitate 
! 3 GOiAia Incios şi dreptmărtor al limbii române”. Şi tot atunci 
identificam “trei ipostaze majore ale eu-lui său liric, subțil întrețesute şi greu măsurabile la 
«cumpăna sutletului»: Indrăgostitul, Întemnițatul ŞI Înstrăinatul”. 
I De data- aceasta, prin Constelaţia fantomelor roşii, este în discuţie ipostaza 
i ntemnițatului — nu ca poziţionare simbolic-existenţială, ci ca realitate crudă, trăită aievea 
într-o tinerețe tilhăntă de istorie, de la 17 la aproape 25 de ani, în bolpiile Gherlei, Aiudului, 
Peripravei sau Jilavei. În 1956, cînd a început calvarul său, Ovidiu Vasilescu era desigur unul 
dintre cei mai ti--neri deținuți politici ai “obsedantului deceniu”. 

Am constatat încă de la primele pagini, sub raportul strict al scriiturii, că memorialistul 
îmi place aproape la fel de mult ca şi poetul. În fond, memorialistica este un gen de frontieră, 
un fel de lirică deghizată în epică, de retrăire interioară a propriilor aventuri existențiale. Pe 
de altă parte, trebuie spus că o astfel de mărturie, ținînd nu doar de urzeala unei biografii 
personale, ci de însăşi “crucificarea României” pe Golgota sinistră a experimentului comunist, 
depăşeşte cu mult miza literară. Scriind paginile acestea de o dureroasă autenticitate 
mărturisitoare, Ovidiu Vasilescu împlineşte o datorie nu doar faţă de sine, ci de o întreagă 
umanitate mucenicită: glasul lui se face deopotrivă glas al lui Dumnezeu şi al morților, 
chemînd generaţiile de azi şi de miine la o meditaţie responsabilă asupra trecutului şi la o 
veghe neîntreruptă pentru ca astfel de orori să nu mai fie lăsate să se repete, 

Mărturiile de acest gen au desigur greutate în sine — o greutate brută şi nenegociabilă. 
Dar împrejurarea de a beneficia şi de un anume dar al expresiei le adaugă un plus de 
“tranzitivitate” în conştiinţa adeseori capricioasă a contemporanilor şi — mai ales — a posterităţii, 
Ajutat de talentul său literar, Ovidiu Vasilescu se înscrie, prin Constelaţia fantomelor roşii, 
între purtătorii de cuvint privilegiați ai experienţei penitenciare din fostul lagăr comunist, 
alături de o întreagă pleiadă de nume ilustre, de la Aleksandr Soljenițin la Vladimir Bukovski 
şi de la Paul Goma la loan Ioanid. 

Cartea e scrisă într-un dublu registru: rememorarea faptelor, pe de o parte, şi reflecția 
asupra lor, pe de altă parte. Pasajele redate cu cursive țin de acest al doilea registru, oarecum 
transfigurator. Reflecţia are, fireşte, gradul ei de subiectivitate, dar introspecția omului Ovidiu 
Vasilescu confruntat cu istoria recentă nu-i pentru aceasta mai puțin introspecție a Omului 
confruntat cu Istoria în general. 

Ştim că Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt se deschide cu cele trei soluții ale omului 
_ nu mistice, ci lumeşti — “pentru a ieşi dintr-un univers concentraționar” (Şi, în genere, din 
orice agresiune totalitară); cea a lui Soljeniţin (a te considera ca un om mori pentru lume), cea 
a lui Zinoviev (rotala neadaptare la sistem, nebunia pentru/întru libertate) şi cea a lui Churchill 
şi Bukovski (voluptatea şi curiozitatea rezistenţei încăpăţinate). Şi în Constelaţia fantomelor 
roşii se schiţează încă din capul locului o astfel de soluție (ce pare o şinteză între a doua şia 
treia soluție de mai sus): “Aveam să înțeleg că tot ce te poate ține la suprafaţa deznădejdii 
este să nu renunţi la a fi un combatant onest şi să nu te predai niciodată inamicului. [...) 
Timpul m-a ajutat să ajung la înţelegerea că un prizonier, pentru inamic, este un combatant 
dezarmat, pe cînd un luptător care s-a predat inamicului nu poate fi considerat decit un aliat 
nesigur. Soldatul adevărat nu se gîndeşte la moarte şi cu atit mai puţin la a se preda inamicului. 
E| vrea să trăiască şi să învingă!” : a. 

Rezistenţa nu este însă tocmai lesnicioasă cînd ai de-a face cu tipul uman al bestiei 
robotizate, pe a cărei mînă regimul te-a abandonat (“In cadrul metalic, cu arătătorul pe buze 
şi ochii holbaţi, apăruse «omul nou»! Un «neanderthab» vopsit în kaki, cu cizme din piele 
neagră, cu centură şi diagonală, se holba la mine, ca buimăcit. Pe capul imens purta o 
caschetă kaki și ea, tivită cu o bandă albastră de jur-împrejur, așa cum albaştri îi erau şi 
epoleţii de pe care luceau o tresă | Are aid 
psihică, sînt puse în lucrare, pe pielea ta, adevărate rafinamente ale torturii fizice: Erau 
două feluri de bătăi la tălpi. Prima încercare se făcea desculț. Se pare însă, că nu-i salisfăcea 
îndeajuns pe bătăuși. «Spectacolul» se termina prea repede; sîngerai, ţi se rupea un 05, ori 
vasele rupte din interior făceau ca gleznele şi labele picioarelor să se umfle în doar citeva 
minute, Schingiuitul avea avantajul(!) că trauma cra locală. Bătaia peste încălțăminte, a 
doua încercare, era de mai lungă durată; bestiile loveau cu o rangă de fier, o țeavă metalică, 
pînă ce, uneori, ţeava se curba. Fiecare lovitură peste încălțăminte transmitea un impuls 


ă erii (New York, 1981), Strigăt către dragoste şi către moarte 
pa Ge a e pentru somnul Tău ( Hamilton-Canada, 1989), Pasărea 
abisului (Sibiu, 1993), Scrisori către Îngerul meu (Cluj-Napoca, 1999), Cumpăna 
sufletului (Bucureşti, 2004), Idei verticale (2008 - volum pentru care a primit în 2009 
Premiul pentru Poezie pe anul 2008 al Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din 
România, printre ai cărei membri se numără), Mai de curind, pe internet, unde e bine 


reprezentat cu pagini antologice, îl aflu semnînd Ovidiu Vasilescu Măcin, 


groasă şi una mai îngustă...”), și cînd, pe lingă teroarea . 





dureros, direct în creier. Era nu doar dureros, era şi înfricoşător. Trăiai spaima că-ți pierzi 
minţile şi uneori chiar aşa s-a şi întimplat!”. Sau: *... legau victima de milinile aduse în față ca 
pentru rugăciune. Un altul așeza picioarele unei capre de lemn în poziții opuse, iar legătura 
dintre ele o făcea un drug de metal. După ce victimei i se legau miinile, trebuia să se aplece 
şi să-şi cuprindă genunchii, așa încît, adunat, compactat, oferea un spațiu între brațe şi 
unghiul de închidere al genunchilor, prin care se introducea o țeavă. Călări apucau capetele 
țevii şi.o sprijineau de cele două capre. Victima, astfel suspendată, se putea roti, ajungind în 
poziţia dorită de torţionari, cu capul în jos, expunîndu-şi perfect tălpile. Se lucra la două răngi. 
Loveau consecutiv. cîte doi. Probabil în ideea să aibă fiecare o participare, fie chiar şi 
minimă, pentru că, oricum, Victima nu ținea la mai mult de 15-20 de lovituri şi leşina”, 

Oricită putere lumească ai fi pus în rezistenţa ta, pînă la urmă tot de la Dumnezeu, prin 
“soluția mistică a credinței” (particulară şi necuantificabilă, după N. Steinhardt, întrucît este 
“consecința harului prin esenţă selectiv”), vine, chiar şi pentru firile mai puţin religioase, 
deplina îm-puternicire în faţa maşinii infernale: “Cît de mare este taina rugăciunii în momentele 
de disperare! Cît de mare este disponibilitatea noastră atunci de a stărui în planul evlavios şi 
de a ne apropia total, cu fanatism, cu un voluntarism tulburător, aproape copilăresc, de Cel al 
Cărui nume, de multe ori, îl luăm în derîdere. [...] Tînăr şi înfăşurat în platoşa religiei mele 
ortodoxe, mă consideram o cetate inexpugnabilă, chiar dacă, uneori, simțeam fizic cum laţul 
se strîngea tot mai mult în jurul gîtului meu. Important pentru mine era să ies din dificultate 
așa cum intrasem, ori să nu mai ies niciodată. Acela a fost testamentul meu!”. 

Atent la cei din jur, fiind şi la virsta cînd omul îşi caută mai abitir decit oricind repere şi 
modele, dar şi un fel de patos al solidarității exemplare, tinărului deținut nu puteau să nu-i 
atragă atenţia deţinuţii legionari (despre care și Steinhardt are pagini memorabile), mai 
viguroşi, mai demni şi mai încrezători decit ceilalți “politici” nu numai datorită vîrstei lor de 
regulă mai tinere, ci poate şi datorită mai bunei lor relații cu creştinismul şi cu credința în 
genere (Căpitanul lor le ceruse anume “să creadă nelimitat”): “Am remarcat prezența 
numeroasă a legionarilor şi mai ales tinerețea lor în comparaţie cu celelalte Partide Istorice. 
Erau mult mai ageri, mai activi şi trăiau într-un grup solid. Aveau un moral foarte bun, ceea 
ce le dădea un fel de desprindere, de detaşare față de situația grea. Ascultam şi părerile 
altora, chiar ale inimicilor lor, care confirmau ceea ce văzusem eu. Personal eram entuziasmat 
de protestele şi grevele legionarilor, care mergeau mereu pînă la limita posibilă, indiferent de 
sacrificii”. Mai tirziu, în libertate, la a doua tinereţe, avea să scrie chiar o carte despre “omul 
legionar”[2]. Ca o întruchipare a lui îi apăruse, în anii detenției, bunăoară un Mircea Tarcea: 
“ Avea 29-30 de ani cînd l-am cunoscut eu. Era înalt şi atletic, calm şi ordonat, un transilvănean 
dintr-o familie cu tradiție preoțească. Tatăl său, preot, murise la Aiud după mai mulţi ani de 
osîndă. Mircea era omul pe cuvîntul căruia puteai conta pînă în pinzele albe. Nu era un 
exaltat; cumpătat, dar ferm în atitudinea lui față de comunismul abject, era pur şi simplu 
simbolul omului intransigent şi hotărît să meargă pe drumul său pînă la capăt”. 

O puternică impresie i-a făcut, ca atitor altora, prințul Alexandru Ghyka (legionar şi el). 
Dar cea mai mare fascinaţie au exercitat-o asupra tînărului poet în formare cei doi “barzi” 
supremi ai închisorilor, Radu Gyr (1905-1975) şi Nichifor Crainic (1889-1972), ce l-au 
determinat şi la un fel de legămint cu sine însuşi (care continuă să-l oblige şi astăzi la fel de 
mult ca şi ieri): “În acea perioadă, mulți dintre cei aflaţi în detenţie învățaseră poezii din 
superbele opere ale lui Radu Gyr şi ale lui Nichifor Crainic, Astfel, memorarea de către 
deţinuţi a acelor poezii devenise o modă. Întilnirea mea cu operele acestor doi mari poeţi a 
fost o adevărată revelație. Două genuri diferite, însă opere consistente şi scăpărătoare 


(continuare în pag. 14) 


Răzvan CODRESCU 


[2] Trepte spre omul legionar, New York, 1985. În aceeaşi vreme scotea în exil ziarul 
Libertatea şi colabora la revista Cuvântul românesc din Canada. Era un soi de 
solidaritate cu legionarismul care ținea nu atit de ideologie, cît de un anume idealism 
cu tentă mesianică, identificabil şi în poezia sa: Destinele noastre le-am pus temelie,/ 
metanii bătute la ceasuri tirzii,/ şi-am pus legămintul că alte frății/ mai bune, mai 
brave, mai drepte-or să fie/ născute să treacă din veac în vecii, („Am zidit”) 


&t* 








PAG. 14 Nr. 4/232 Aprilie 2010 


OVIDIU VASILESCU ȘI 
“FANTOMELE ROŞII” 


(urmare din pag. 13) 





amindouă! Metaforei inegalabile a lui Gyr, Crainic îi răspundea cu versul 
adinc, filosofic, mistic. Doi titani ai literaturii române din subteranele 
acelei vremi! Spirit mai puţin conformist, Crainic s-a păstrat, ca scriitor 
şi mai ales ca poet, la distanță de faptul politic, ceea ce a dat o mai mare 
arie de rezonanță operei sale poetice. Din păcate, Radu Gyr, subordonat 
ideii legionare, a înțeles că şi scrisul său trebuie să fie subordonat, 
încarcerat acelei colectivități politice, fapt care a stopat cumva 
diversificarea şi universalitatea operei sale, de altfel magnifice. Întilnirea 
cu poezia lor adincă şi sobră a avut un impact atit de mare asupra 
conştiinţei mele, încît, din acel moment, am încetat să mai cred că ceea 
ce scrisesem eu pînă atunci era poezie. Am tăcut şi am renunțat la o 
îndeletnicire plăcută şi care mă pasiona. «Voi mai scrie — mi-am spus — 
doar atunci cînd voi fi capabil să scriu nu ca ei, ci la nivelul lo”, 
Admirația totuşi nu-l orbeşte, iar decepția produsă de căderea lui Crainic 
este pe măsura prețuirii de pînă atunci: “Oameni ca Nichifor Crainic şi 
alţii, pe care noi, cei mai tineri, i-am luat drept repere un timp, ascunși 
îndărătul unei reputaţii neprobate îndeajuns, au acceptat să se umilească, 
să trădeze, să stigmatizeze idealurile lor”[3]. 

Frumoase sînt şi rîndurile despre N. Steinhardt (închis din 1960), 
care-i era ceva mai apropiat ca virstă (n. 1912) şi cu care a întreținut 
relații prieteneşti atit în ultimii ani de detenţie, cit şi în primii ani de după 
eliberare: “Cu Nicu Steinhardt am ajuns pînă la relaţia de prietenie. Nu 
era prea greu. Orice om decent putea deveni prietenul lui Nicu. Ne-am 
cunoscut mai bine către perioada de sfirşit a suferințelor noastre. Prietenia 
a continuat şi după ieşirea din detenţie. L-am vizitat de citeva ori şi 
acasă. Era mai mereu împreună cu un alt om minunat, Marinică Popescu, 
pe care Nicu pur şi simplu îl adoptase. L.ocuia vis-ă-vis de Spitalul 
Colțea, în vecinătatea Bisericii Ruse...” Și urmează această paralelă 
(care unora li s-ar putea părea prea îndrăzneață, dar care răsare organic 
din context): “Nicu Steinhardt iubea necondiţionat oamenii, pe cînd eu 
se întimpla uneori să ignor judecăţile unora dintre ei! În marea lui erudiție, 


Nicu Steinhardt găsea înțetegere pentru toate faptele semenilor săi şi, 


"cu un discernămînt cuantic, cu egală sinceritate, le măsura pe fiecare 
cu Justeţe. Marea diferenţă dintre noi consta în faptul că el era pe calea 
sfinţeniei, pe cînd eu eram militantul combativ, căruia nu-i lipseau 
sentimentele de îngăduință şi compasiune, dar eram asprit cumva de 
spectrul înfrîngerii”. Apoi conchide, cu rînduri care se țin minte: “Da, 
așa era prietenul meu, Nicu Steinhardt. Întilnirile cu el pe coridoarele 
Gherlei erau singurele mele bucurii. Cîteva cuvinte schimbate cu acel 
cavaler al dreptăţii erau suficiente să mă mobilizeze pentru orice efort. 
Îl vedeam pe acel copil mare cum juca şotronul printre psalmi! Nicu 
Steinhardt s-a sfinţit la Rohia prin dragoste nelimitată pentru lucruri și 
oameni. Nu încape îndoială în conştiinţa mea că, dacă Dumnezeu îşi 
alege pază dintre oameni, atunci Nicu a fost ales de Divinitate ca staroste 
al apărătorilor domeniilor sacre”. 
|, La eliberare, în 1964, aşa cum mărturisesc şi atiţia alții, senzația 
dominantă a fost. că “intram într-o închisoare mai mare. Una în care, 

tre timp, fără ca eu să fi ştiut, [...] «elitele» neamului, scriitorii, mulţi 
intre moraliştii mai vechi şi mai noi, prin cărţile pe care le scriau, prin 
evistele pe care le conduceau, ori prin cele la care colaborau, mai 
ascat ori direct, fără ruşine, se dăduseră de partea inamicului”. Crucea 
ibertăţii, pînă la exilul în Statele Unite (1980), nu i se pare cu mult mai 
șoară în pseudo-paradisul ordinii proletare decit îi fusese crucea 
cluziunii în infernul concentraționar din care ieșise: “În sfirşit, lăsam 
n urmă 8 ani de traume profunde, un lung şir de umilinţe, care mai de 
re, mai dureroase, și cu sfiala pe care mi-o creaseră neverosimilele 
ntimplări din acel panopticum fanțastic, închisoarea, intram, șovăind, 
n-o altă irealitate, Împlinisem 24 de ani și eram un neisprăvit!”. 
Și autorul are instinctul sau noblețea de a nu încheia cu vreo 
aporțare concluzivă la sine însuşi, ci cu o reverență dinaintea “celor 
are nu mai sint”, aducînd “un pios omagiu acelora care n-au mai ajuns 
ameni liberi, eroilor anonimi ai acelui infern roșu prin care am trecul, 
! aplaudindu-i totodată frenetic pe cei 22 de eroi al revoltei de la Gherla 
in |4-16 iunie 1958”, 
„+, Constelaţia fantomelor roşii, apărută în tirziul mărturiilor 
nitenciare, rotunjește imaginea unui autor și a unei opere care ar 
“merita în mai mare măsură atenția publicului larg, dar în același timp ne 
eaminteşte că sintem incă departe de a fi învăţat pînă la capăt din lecţia 
ropriei noastre istorii. Ovidiu Vasilescu, astăzi septuagenar, și-a 
deplinit datoria lui. Ar fi cazul să ne punem căciula dinainte şi să ne 
ntrebâm dacă şi noi, fiecare în parte, ne-am îndeplinit-o pe a noastră. 


[este decepţia pe care a trâit-o și a transmis-o posterităţii şi un 
Ţi mare poet al temniţelor comuniste, Demostene Andronescu (cf. 
Receducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din 
Inchisoare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, mai ales pp. 60-64). 


PUNCTE CARDINALE 


LA PETRE 
TUTEA ? 


Mai mulţi prieteni mi-au semnalat cu indignare 
“atacul murdar” al d-lui Dan Alexe — regizor de filme 
documentare pripăşit prin Belgia, încă dinainte de 1989 — 
la adresa lui Petre Ţuţea (atac apărut în România liberă de 
joi 18 martie, sub titlul insolent “Prizonierii lui Petre Ţuţea, 
bătrinul habotnic cu verbul dezlinat”). 


Eu, ca unul ce l-am cunoscut destul de îndeaproape pe Petre Ţuţea încă de pe la începutul anilor 
'80, nu pot decit să mărturisesc că nu mi-l amintesc nici ca “habotnic” şi nici ca “dezlinat”. Am scris despre 
el în mai multe rînduri, mi-am intitulat o carte De /a Eminescu la Petre Ţuţea, i-am cultivat cu respect 
memoria, dar nu m-am simţit niciodată — şi nici n-am încercat să fac pe altcineva — “prizonier” al acestuia 
(deşi îi rămîn în multe privințe îndatorat, ca şi altor cîtorva “interbelici” iluştri pe care i-am mai prins în 
viață). Omul era fascinant, dar avea, indiscutabil, şi limitele lui. Dar oare nu avem toți limitele noastre? Eu 
nu cunosc pe nimeni fără limite, decit pe lisus Hristos. 

Ce-i drept, ca să-l înţelegi pe Ţuţea, trebuia să ai răbdarea să întirzii pe lingă el, nu să te rezumi la 
vreo vorbă prinsă din zbor (sau chiar la 322, ca d-l Gabriel Liiceanu, vulgarizator comercial al gindirii lui 
Petre Ţuţea). D-l Dan Alexe mărturiseşte că a fost o singură dată la Petre Ţuţea (dintr-un fel de curiozitate 
juvenilă) şi i-a fost de-ajuns ca să-şi facă o idee (şi să nu mai scape de ea). Îmi permit să bănuiesc, din 
suficiența discursului său, că d-l Dan Alexe cam aşa a procedat cu toate “personalitățile” sau “locunle” 
culturale, alcătuindu-şi en passant un bucheţel de idei fixe, pe baza cărora astăzi crede că se poate 
pronunța radical şi emfatic în materie de cultură şi spiritualitate. Este povestea banală a semidoctismului, 
cu atit mai ridicol cu cit se năimeşte vreunei ideologii (iar în cazul de față e clară partitura ideologică) 

Că Petre Ţuţea n-a fost un om de condei (şi am spus şi altădată că adeseori i s-a făcut un 
deserviciu prin publicarea postumă a unor dactilograme), aceasta e cu totul altă discuție. Om de condei, 
la o adică, n-a fost nici Socrate... (Desigur, “socratismul” nu se reduce la oralitate, dar nici nu se poate 
defini în afara ei.) 

Dar, în pofida aparențelor, nu de Petre Ţuţea este în realitate vorba în “atacul murdar” al 
"documentaristului” de la Bruxelles, ci de o întreagă paradigmă cultural-spirituală dezagreată de 


establishment-ul actual (ca să nu zic: “de noua gindire unică”). E o bătălie marginală şi parşivă din marele | 
război cu Tradiţia. ŞI, în ultimă instanță, cu Dumnezeu. Citiţi ce scrie d-l Dan Alexe despre Nae lonescu | 


(căruia nu cred să-i fi citit vreun curs integral, căci atunci s-ar mai fi luminat, cum au pățit-o şi alți). * până 
ŞI cei mai necondiționali adoratori ai lui Nae lonescu recunosc că opera acestuia e anostă şi indigestă, 
o compilaţie de citate şi banalităţi. Mitul subzistă însă pe fond de frustrare etc.”! Petre Ţuţea ar fi un produs 
tipic al şcolii lui Nae Ionescu (sau, altfel spus, “aşa dascăl, aşa învățăcel”). D-l Dan Alexe se preface a uita 
că din aceeaşi “şcoală” au făcut parte — şi nu s-au dezis niciodată de marele lor Profesor — şi un Mircea 
Eliade, şi un Constantin Noica, şi un Emil Cioran, şi un Mircea Vulcănescu, şi un Vasile Băncilă, ŞI atiția 
alții (de care probabil vajnicul "documentarist” nici nu va fi auzit, căci “urechismul” nu poate fi mai mult 
decit este). Dumnealui se leagă “la vedere” numai de Petre Ţuţea, pentru că i se va fi părut mai lesne 
atacabil. Ce ne facem însă cu ceilalți? Sint şi ei “habotnici”, “dezlinaţi”, “fascişti” ordinari, "demagogi” 
semidocţi şi antioccidentali? Sau mai degrabă trebuie să conchidem că d-l Dan Alexe face figură de 
sfertodoct ireverențios şi de politruc de al noilor soviete? Aş avea toate temeiurile să înclin spre această 
din urmă concluzie. Dar ştiu bine că “nu mor caii cind vor ciinii” şi că avem probleme mai serioase, în aria 
dreptei şi a cultuni creştine, decit să ne sinchisim de elucubraţiile cite unui euro-flaşnetar de serviciu (mai 
ales din tagma tot mai penibilă a celor care duc viaţă dulce prin Occident şi, din cînd în cind, le mai scapă 
şi necăjiților de pe-acasă cite o rețetă de cum trebuie să trăiască şi să gindească după “normele” în 
vigoare). 
ŞI încă ceva: mi se pare că Balcanii sînt cu atit mai mult “curul Europei” cu cît se strămută mai la 
Vest. "Orizontala” nu ne rezolvă: e nevoie de “verticală”. 
Răzvan CODRESCU 


i 
[] 


* —_ 
Are 


























Incepând din numărul pe octombrie 

lucrări de doctorat a d-nei Denis-Steliana Br 
perspectivă creştină. 
culturii noastre act 
descreştinate ale culturii române 
„litera” să se reînalțe spre 


Este una dintre puținele r 


»duh”, (R, C.) 


Partea VI 
--+ iadul deznădejdii 


Există o deznădejde provenită din mulțimea 
păcatelor, din împovărarea conştiinţei şi dintr-o nesuferită 
tristețe pe care, încercând-o, sufletul acoperit de râni şi 
ingreunat se ineacă în adâncul deznădejdii. Există însă şi o 
deznădejde care ni se întâmplă din mândrie şi din trufie, 
atunci când, după ce am căzut într-un păcat, socotim că n- 
am meritat o aşa soartă. Cel care va observa cu atenţie va 
găsi următoarea diferență între aceste două feluri de 
deznădejde: cea dintâi ne împinge spre nepăsare, pe când 
Sai de-a doua îl lasă pe cel deznădăjduit să se nevoiască 
mai departe, într-o sleire inutilă. Înțelegem acum de ce, o 
dată în plus, dincolo de complicitate, ostilitate şi confruntare, 
i-am Simțit pe Lică şi pe Ghiţă atât de aproape unul de celălalt. 

Cine-i Sămădăul? Trăsături ca farmecul straniu, 
luciditatea, forța, insondabilitatea sau cruzimea par să îi 
construiască o schiță de personalitate, dar credem că nu sunt 
suficiente în a-l defini, Ne e foarte greu să afirmăm ceva 
despre un personaj atunci când el e asemenea unui bloc de 
granit, Cititorul aşteaptă acel fulger care să despice roca şi 
să-i descopere structura de profunzime a eroului. În cazul lui 
Lică, momentul pare să vină foarte târziu, abia în capitolul 
penultim al nuvelei. ŞI totuşi, dacă depășim acest impediment, 
rezultatele nu se vor.lăsa aşteptate. Despre Lică nu poți 
vorbi decât citind cu atenţia încordată această parte finală şi 
ectură întregului text, 

„Asemenea lucruri nu se cred, răspunse el [Lică] 
cam necăjit; ele se simi. Ziceam că dac-aş voi să plec, mi-ar 
fi greu să mă despart de tine. Mai multă dovadă nu-ţi trebuie 
decât că ţi-o spun, fiindcă oameni de felul meu, mai ales la 
anii mei, nu prea spun asemenea lucruri”. Acest fragment 
reprezintă prima replică a Sămădăului după debutul relaţiei 
amoroase cu Ana, dar, mai mult decât atât, este pentru prima 
oară când îl descoperim vorbind despre sentimente în 
general, şi în particular despre ale sale. Chiar dacă nu a 
făcut-o până acum, bărbatul nu pare să formuleze idei ce se 
nasc spontan, ci convingeri deja constituite în mintea sau 
sufletul său. Confesiunea nu e rostită cu lejeritate, pentru că, 
pe de-o parte, el nu deține această obişnuinţă a 
autodezvăluirii, iar pe de altă parte, femeia primeşte cu 
indoială declaraţia care certifică constanța afecțiunii. Lipsa 
ei de încredere e un argument în plus care-i întăreşte 
Sămădăului gândul de a se lepăda de ea. Hotărârea o dată 
exprimată, nu mai lasă loc la discuţii sau reveniri 
spectaculoase asupra ei: „Lumea mă socoleşte om rău ja 
fire pentru că ştiu să mă stăpânesc în toale împrejurările 
nici acu n-o să-mi pierd eu sărita”. Aşa cum Ghiţă avea o 
onoare, un bun renume de apărat, şi Lică intenţionează să 
şi-l apere pe al său cu orice preţ, chiar dacă acesta e de altă 
factură. Aura de lider al bandei de hoţi, tâlhari şi ucigași 
locali, de anti-erou, de om a] Fără-de-legii i-a purtat 
întotdeauna numele din gură în gură. Cunoscut sau 
necunoscut direct, Lică a fost pe buzele tuturor. Asemenea 
unei legende, „multe s-au zis despre el [în text: despre mine), 
şi dintre multe, multe vor fi adevărale și multe scornile”, 
după cum îi spunea el însuși cu emfază lui Ghiţă la prima lor 
întrevedere. Adevărul nu importă, aparenţa e totul, Într-un 
consens tacit, ea pare să stăpânească lumea comună, ca i 
pânză de păianjen, a cărei frumuseţe nu desconspiră rostu 
ei, ci îl ascunde în măiestria urzelii, Pentru lume, Lică e 
cineva şi pentru această poziţie privilegiată a făcut fiola) 
ceea ce se impunea să facă, Ca în alte dăți, așa a decis & 
trebuie să facă și acum. „EI voiește” şi voinţa îi e destulă 
pentru a reuși; sau cel puţin i-a fost, pentru că, 0 dată plecat 
de la cârciumă, Lică nu mai poate să-și țină firea, O 
multitudine de semne vorbesc despre pierderea contr olului 
de sine: de la goana nebună „ca de moarte” la „neastâmpărul 
sufletului” sau frisoanele care-i străbat trupul, 


MOARA CU NOROC (6) 


SAU MINIROMANUL UNUI SIMULACRU DE IUBIRE 


publicăm în serial unul dintre capitolele interesantei 
ădescu închinată operei lui loan Slavici lecturate din 


uale (i Route A d aul calizări notabile de critică literară creştină din peisajul 
e (istoria şi critica literară rămânân 


d, din păcate, una dintre ariile cele mai 


şti). Să sperăm că astfel de întreprinderi se vor înmulți și vor ajuta 


Căutarea unui adăpost în care să se ascundă de ploaie 
sau îngrijirea calului plin de spume îi mută pentru scurtă vreme 
gândurile, Ele revin însă în forță o dată ce problemele curente 
au fost rezolvate, Preocupările ceasului nu le şterg din minte, ci 
doar le trec într-un plan secundar. Revenirea lor în forță înseamnă 
totodată şi renașterea lor sub nouă formă: purtate cu tensiune în 
interioritate de atâta amar de vreme, ele au devenit de-acum 
familiare: „Vedea pe Ana, pe Ghiţă, pe Pintea, pe oamenii din 
sat, vedea, oarecum aşa cum vezi mai nainte de a adormi, una 
peste alta, o lume întreagă, şi de câle ori calul îşi bătea copitele 
în pardoseala de piatră, îl trecea un tremur de îngrijare, căci 
multe făcuse în viața sa, dar cele sfinte incă nu le alinsese”. 
Momentul e unul de o însemnătate majoră pentru cititorul care 
încearcă să sesizeze paşii urmaţi în construcția eroului lui 
Slavici. Descoperim aici indiciul cel mai sigur al producerii 
faliei pe care o aşteptam. Într-o întâlnire fericită, Lică trăieşte 
simultan două stări, de altfel aflate într-o relaţie de 
interdependenţă sub raport psihologic: înmuierea inimii şi 
conştiinţa păcatului. Sămădăul, în ciuda vârstei şi a condiției 
sale, s-a îndrăgostit de Ana cea fragedă şi subțirică, dar atât de 
tânără. Femeii (mai precis afectului ce o are ca obiect-subiect) 
i se datorează prefacerea interioară a personajului, chiar dacă 
la început ea nu e percepută decât la nivel subliminal. Profanarea 
bisericii este gestul prin care se face trecerea dintr-un plan în 
altul. „Ego-ul” (în accepțiunea freudiană) preia ceea ce această 
ultimă acțiune contra firii aduce la suprafață: frământări, 
angoase vechi. remuşcăriz-sentimente refulate, „Cu Dumnezeu 
n-ar fi voil să se strice”, dar, în condiţiile date, Lică nu găseşte 
altă cale de ieşire din impas: „Dar nu! EI voia să aibă perdeaua; 
voia să o taie cu cuțitul, ca să nu îi mai foşnească în urechi”. E 
primul lucru pe care îl face cu inima îndoită. Ezitarea era 
trăsătura pe care o detestase o viață întreagă. Ea era semnul 
unei slăbiciuni pe care Sămădăul nu şi-o permisese vreodată; 
era semnul nevolniciei, a unei sfârşeli vecine cu moartea, de 
care îi era atât de teamă. Frica populează acum locurile aflate 
cândva sub stăpânirea „sângelui cald”, „a plăcerii”, „a urii” 
şau „a mâniei oarbe”. Ni se pare tare departe momentul când 
Lică îi spunea lui Ghiţă cel înspăimântat: „„Înțelegi tu acum că 
acela care ține cu mine nu are să se teamă de nimic, iară acela 
care vrea să mă doboare trebuie să stea mereu cuprins de 
îngrijare, pentru că, de ar fi mai nevinoval decâ! copilul de trei 
zile, to! îi frâng în cele din urmă gâtul?”. E aproape jumătate de 
an de atunci, dar timpul fizic s-a condensat, dând, paradoxal, 
lectorului senzația de durată, în cazul lui Lică cel puţin. 
Observăm însă că această comprimare a timpului e o 
caracteristică implicită a părţii finale (de după judecată) a 
nuvelei. Dacă primelor douăsprezece capitole le este rezervată 
prima jumătate a anului, ultimele cinci o surprind pe cea de-a 
doua. Se ascunde aici formula lui Ghiţă pentru „timpul n-a mai 
avut răbdare”, căci după momentul său de răscruce, în care 
alegerea a fost, din păcate, aceeaşi, avalanşa care l-a cuprins a 
închis în sine şi timpul. Naratorul însuşi notează la un moment 
dat: „Și fiindcă avea [Ghiţă] un păcat pe care nu-l putea stăpâni, 
el nici nu-şi mai dădea silință să-l stăpânească şi se lăsa cu totul 
în voia întâmplărilor [...] Astfel, trecu loamna şi veni iarna, 
trecu şi iarna şi sosi primăvara”, Pentru Sămădău lucrurile 
stau exact pe dos, pentru el timpul s-a scurs lin şi netulburat o 
dată cu încheierea judecății: „În vremea aceasta, Lică trăia zile 
albe. El venea des pe la Moara cu noroc, şi de câle ori venea 
era vesel şi bun şi om cu dare la mână”. Toate sunt astfel 
așezate pentru a marca faptul că răscrucea în viaţa lui Lică nu 
a avut loc încă. Ea urmează. Când acest moment va veni, 
Slavici îi va aloca un capitol întreg (cap. XV) şi nu doar câteva 
rânduri în deschiderea unui capitol (cap. XII), ca în cazul lui 
Ghiţă, E deosebită intuiţia scriitorului de a suprapune momentul 
tăierii perdelei de la altar cu cel al descoperirii pierderii 
șerparului, Pe fondul deja sensibilizat de păcatul cel nou al 
pângăririi altarului, uitarea șerparului e resimţită ca o lovitură 
mortală. Ca [Hercule înveșmântat în cămaşa lui Nessus, Lică 
pare să-şi trăiască agonia: „Șerparul meu! — ţipă el tare şi 
sfâşletor [...] Șerparul meu! — strigă iar, şi începu să se pipăle 


mereu la trup, ca şi când i-ar fi arzând cămaşa pe el [...] El îşi 
puse mâinile în cap, îşi rupse în urmă băierile cămăşii: îi 
venea să-şi scoată inima din piep!, îi venea să se repeadă cu 
capul in zid, ca să rămâie sfărâmal la treptele altarului”. 

Lică are revelaţia Dumnezeului celui viu într-o 
formă primară, inferioară, dar nu mai puţin autentică: frica de 
pedeapsa Lui. „Îi era frică, încâl îi venea să se arunce pe cal 
și să meargă şi să fugă mereu până ce va scăpa de el, insă 
Dumnezeu e pretutindenea, fiindcă pretutindenea, în lot locul 
şi în toate timpurile soarta omului atârnă de întâmplări a căror 
tainică legătură el cu mintea lui mărginită nu poale să o 
cuprindă”. În ea i se revelează conştiinţa unei autorități 
constituite de o realitate superioară, pe care nu o poate 
nesocoti. Nu poate face orice, pentru că simte opreliştea din 
partea unui for căruia are să-i dea socoteală. De fapt, în frica 
de a păcătui, care e una cu frica de Dumnezeu, nu avem 
conştiinţa unei primejdii imediate, ci a unei primejdii viitoare, 
şi anume a unui rău.care ne va apăsa existența la infinit. De 
aici şi dimensiunea ei, pe care o percepe cu maximă acuitate 
și Sămădăul: ,, Afară tuna, şi el se cutremura la fiecare trăsnel, 
afară fulgera, şi fiecare fulger îi trecea ca un fior prin innă, 
icoanele sfinţilor îl priveau, şi el stătea împietrit sub ele, căci 
oriunde s-ar fi dus, el lot acolo rămânea”, 

Câtă deosebire între Lică din momentul intrării în 
biserică şi Lică de acum! lată notațiile naratorului de la început: 
„Ploaia se vărsa şiroaie şi se bătea de acoperămâniul 
bisericii; ferestrele mari zângăneau mereu sub zguduitura 
trăsnetelor; fulgerele luminau într-una chipurile sfinţilor ce 
priveau țintă, cu ochii nemişcaţi, la omul abătut din cale care 
venise să tulbure liniştea sfântului lăcaş. Lică nu vedea şi nu 
auzea nimic”, 

De la ne-vedere şi ne-auzire la Vederea şi Auzirea 
care te lasă fără cuvinte, fără glas, fără auz... atât de 
cutremurătoare e trăirea, revelația. De la mortificare la 
sublimarea simţurilor, acesta e pasul pe care îl face bărbatul; 
şi pe care îl percep aproape epidermic toate nivelurile fiinţei 
sale. Şi apoi încă un pas: conştiinţa că urmările căderii sale 
nu se vor arăta în toată gravitatea lor decât de-abia după ce va 
trece pe planul vieții veşnice. Frica de Dumnezeu e, 
întotdeauna, o frică de judecata Lui, care va pecetlui pentru 
veci soarta noastră; e frica de judecata din urmă şi de chinurile 
unei veşnice existențe neautentice şi nedepline. Acest fel de 
frică de divinitate — începătoare — nu e o slăbiciune, ci o mare 
putere, o mare forță care îl întăreşte pe cel ce-o trăieşte. 
Pentru Lică, sentimentul e însă semnul unei neputințe proprii, 
a unei şubrezeli interioare, o racilă de care trebuie să scape: 
„Dar el nu putea să moară: de nimic nu-i era mai frică decât 
de moarie; ar fi voit să trăiască mult şi lung, căi ține lumea, ca 
să scape de viaja cealaltă...” Acest „dar” închide în sine, de 
această dată, un sens adversativ radical şi marchează în 
același timp o nouă „aşezare” a personajului în relația cu 
divinitatea: Lică se întoarce la vechiul drum dintr-o teamă 
vecină cu groaza de „viața cealaltă”, Pentru orice credincios, 
aceasta are ca prim pas judecata de apoi, care e înţeleasă cel 
mai bine ca momentul adevărului, când totul e adus la lumină, 
când faptele alegerii noastre libere sunt descoperite cu toate 
consecințele lor, când ne dăm seama cu claritate cine suntem, 
care a fost înțelesul şi scopul vieţii noastre, De această ultimă 


(continuare în pag. 16) 
Drd, Denis-Steliana BRĂDESCU 








PAG. 10 Nr.4/232 Aprilie 2010 





MADRIDUL ȘI 
ACTIVITATEA LUI ŞEICARU 


(urmare din mumărul trecut) 


Punând mâna pe putere, Nicolae Ceauşescu preluase 
plănurile lui Gh. Gheorghiu-Dej întrutotul. În zona de ocupație 
sovietică a Europei de Răsărit începea o nouă dictatură, ce 
va dura două decenii şi jumătate. Nicolae Ceauşescu spunea 
de fiecare dată că cel care fusese înaintea lui nu făcuse 
nimic important, ci numai el era cel care dusese Partidul 
Comunist “pe cele mai înalte culmi”, Când auzea pronunţat 
numele lui Gh. Gheorghiu-Dej), se zice că făcea spume la 
cură şi ar fi vrut să nu-l mai audă niciodată. Obsedat de 
putere, îndepărta imediat pe cel care îi devenea (sau i se 
părea lui că i-ar fi devenit) periculos, dar era prea puţin. 
Marele fiu al poporului pregătea viitorul şi valoarea lui 
personală era ridicată în slăvile cerului de toţi cei care îl 
susțineau, sincer sau doar prefăcut. Nicolae Ceauşescu 
trebuia să rămână în conştiinţa poporului român nu doar ca 
mare conducător, ci ca singurul plin de merite colosale. În 
sine nu era greu. Securitatea primise puteri inimaginabile, 
iar noul dictator se bucura de adulaţia multora, 


PUNCTE CARDINALE 


(ȘA CUM AFOST 
Un erou al întregirii 
naționale şi cel mai 
mare jurnalist 
român 

al secolului XX 








Vizitele celor trimişi la Madrid se înteţiseră, Șeicaru 
avea de vorbit cu o grămadă de personalităţi din ţară, care îi 
făceau o curte stăruitoare, Mesagerii lui Ceauşescu ajungând 
la Madrid, Șeicaru auzea că marele fiu al poporului avea 
nevoie de el. Cunoştea ca nimeni altul poporul rus şi ţara îl 
chema. În mesajul pe care îl purtau cu ei nu mai era vorba de 
popor, ci de o țară comunistă pornită într-o direcţie originală. 
Șeicaru se simțea măgulit, dar ezita. Aventura “Bucureşti” i 
se părea incredibilă, cu toate că era nerăbdător să se reîntoarcă 
în țară. Tot atunci se începuse o propagandă susținută, de la 
nivelul mai înalt, şi însuşi marele fiu al poporului le cerea 
românilor de valoare să se reîntoarcă în ţară. Nu se ținea cont 
că părăsiseră țara din cauza armatei roşii sau a regimului 
comunist aflat în solda Moscovei. Ceaușescu avea o idee 
cum să-i atragă şi le spunea că România era ţara lor, iar țara 
avea nevoie de ei. Adolf Hitler dispăruse cu mult timp înainte, 
dar acum Ceauşescu îl imita. Ei, oamenii de valoare, se 
născuseră în România, iar prezența lor acasă era o datorie 
națională. Erau asiguraţi că nu vor fi urmăriți pentru cele 
făcute în trecut. Mulţi au crezut-o şi s-au reîntors în țară. Îmi 
aduc aminte, de pildă, de inginerul Henri Coandă, care 
revenise entuziast la Bucureşti. Regimul comunist se fălea 


"cu persoană lui, dar Şeicaru ezita. EI era Tot mai Cel care 


trebuia să fie înhămat la o propagandă antisovietică şi se 
apela la românismul lui. 

Colonelul Mavrichi se găsea în Spania, ca refugiat 
român. Fusese anunțat de prietenii lui din Paris că general 
Mihai Gheorghiu se afla în Franţa şi se dusese să stea de 
vorbă cu el, Ştia că fostul lui comandant în Batalionul de 
Vânători de Munte Sinaia fusese trimis cu o misiune specială 
în Franța. El trebuia să caute refugiaţi de o valoare imensă 
pentru ţară, cu merite excepționale, refugiaţi care pentru 
regimul de la Bucureşti ar fi fost foarte bineveniţi. Conducerea 
de la Bucureşti îi aştepta cu brațele deschise. După ce stătuse 
de vorbă cu generalul Mihai Gheorghiu, colonelul Mavrichi 
îl vizitase pe Şeicaru şi îi făcuse o propunere: Ce-ar fi să te 
reintorci în țară? Cele spuse de Mavrichi nu erau așa, într-o 
doară, ci el acceptase deja promisiunile comuniştilor de la 
Bucureşti şi era pe punctul să se repatrieze, ceea ce a și 


făcut. Cu alte cuvinţe, îi era uşor să facă pe intermediarul, 
dar fusese sincer, povestindu-i lui Șeicaru toată con orbirea 
avută cu generalul Mihai Gheorghiu, În numele tatălui său, 
la Paris, şi Viorela ducea tratative. Atunci când ajungea la 
Bucureşti, un oraș pe care îl vizita foarte des, discuta cu 
oficialitățile române revenirea tatălui ei în țară. Mai stătuse 
de vorbă şi cu Constantin Flitan, pe timpurile acelea 
ambasador român la Paris. Într-o seară, când stăteam de 
vorbă la hotelul din Karlsfeld cu Bădia, îmi arătase 
scrisoarea adresată Viorelei de ambasadorul român, în care 
îi scria: Am speranţa că prilejul vă va permite să remileți 
manuscrisul despre care vorbiți domnului Nicolae 
Ceauşescu! Era vorba de Finlandizarea Europei, în care 
Pamfil Şeicaru îşi pusese toate speranțele. El nu putea fi 
convins că pentru Europa modernă trecutul era o chestiune 
istorică şi că pentru omul de astăzi nu mai avea valoare 
decisivă. Mai târziu, într-o seară când stăteam de vorbă cu 
el, mi-a dat scrisoarea lui Constantin Flitan să o fotocopiez. 
Normal că făcusem o copie şi pentru mine, pe care am 
pus-o la dispoziţia lui Vasile C. Dumitrescu, să fie folosită 
în procesul cu Ovidiu Pamfil lonescu, nepotul lui Pamfil 
Șeicaru. 

După moartea Constanţei Șeicaru, rămăsese 
singur la Madrid şi hotărâse să părăsească Spania. 
Generalul Franco era grav bolnav şi se aştepta moartea lui, 
Dispariţia lui Franco ar fi fost o pierdere colosală pentru 
Șeicaru, situaţia lui personală devenea prin moartea 
generalului precară, cu atât mai mult cu cât cel mai apropiat 
prieten al său, ultima persoană din Spania în care avea 
totală încredere, Luis Maria de Lojendio, trecuse la 
monahism. Apoi, tot în Spania, citise cartea lui Franz Josef 
Strauss, Dâfi et Reponse, făcându-și din nou iluzii 
Preşedintele Bavariei scria exact ce avea Șeicaru în gând 
și arăta politica Uniunii Sovietice de învăluire a adevărului, 
fapt care mergea în aceeași direcție cu ideile lui. Spera că 
va fi primit de Strauss imediat cum sosea la Minchen şi că 
acesta îi va înlesni să scrie în presa germană tot ce credea 
el despre comunismul internațional. Începuse încă din 
“Spania o corespondență asiduă cu Strauss și, ca replică, 
“primea numai răspunsuri politicoase. Nu de la Strauss 
personal, și desigur nu aşa cum își dorea el. Tot la Munchen, 
se afla M.A.N., firma unde cumpărase în 1941 o imprimerie 
modernă pentru ziarul Curentul. Venind la Miănchen, era 
sigur că putea determina conducerea M.A.N, să-i restitue 
jumătate din banii plătiți pentru o imprimerie care nu-i 
fusese livrată. Rezultatul a fost un răspuns negativ, fără 
compasiune. Conducerea M.A.N. nu voia să se încarce cu 
O răspundere pentru ceva ce se întâmplase pe timpul celui 
de-al doilea război mondial. Cu mult timp înainte, încercase 
acelaşi lucru cu ajutorul generalului lon Gheorghe, fost 
ministru plenipotențiar la Berlin. Cert este că Pamfil Şeicaru 
n-a mai stat mult timp în Spania. 

(Va urma) 


Renc Al. DE FLERS 
(Miinchen) 


„lămurire” încearcă Sămădâul să scape. Lică se cunoaște 
preabine pe sine, de aceea se îngrozeste atunci când se priveşte îndiumtnu. Până acum a reușit să nu facă asta au detașare și 
voință: „Vorbeşii ca fetele mari mai nainte de a fi gustal dulceaţă păcatului ” îi zicea el lui Ghiţă 
cu ceva vreme în urmă, povestindu-i aşezat” despre primele crime şi sentimentele de atunci; 
„Poate că şi eu am vorbit odată aşa, nu [in minte”. Bărbatul nu vroia să-şi amintească de acel 
Lică de altădată. Memoria sa era selectivă și alegea din trecut doar elementele care-i justificau 
paşii următori, „Asta a fost calea, nu putea fi alta” — părea să spună în subtext Sămădăul: „„Șriu 
numai că mă aflam la strâmtoare când am ucis pe cel dintăi om: îmi periseră nişte porci din 
(urmă şi-mi era rușine să spui c-au perit şi n-aveam bani să cumpăr alții în locul lor Apoi am ucis 
pe al doilea, ca să mă mângăi de mustrările ce-mi făceam pentru cel dintâi. Acum sângele cald 
e un fel de boală .. * 

Lică € neiertător cu sine însuși, | se pare imposibil ca Dumnezeu să treacă cu vederea 
tot ce el a făcut sau să uite tot ce el a fost cândva, când el însuşi nu poate face asta. Mândria îl 
opreşte; orice umilinţă i se pare de prisos. În opoziţie acum cu dumnezeirea de care fusese 
pentru câteva clipe atât de aproape, Simădăul se vede pe sine capabil de a deţine controlul 
morţii. Gestul e unul nebunesc, la figurat, dar în bună măsură și la propriu, Personajul trece de 
la ideea sinuciderii la o distorsionare cognitivă asociată cu pierderea individualităţii. Studiile de 


www,punctecardinale.ro 


e-mail: ligia.banca yahoo.com 
PUNCTE CARDINALE S, A. L. 
cont: B. RD. Sibiu RO48BRDE330SY 0214690330 
ISSN: 1223-3145 








LD ——————————— Pa ii — 


Gabriel CONSTANTINESCU | director, Răzvan CODRESCU (redactor șef), 


Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), Andreea BANEA 
(secretar de redacție), Ligia BANEA (tehnoredactor), Marcel PETRIȘOR (redactor) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU = Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


specialitate vorbesc de fapt de o formă mascată de depresie nervoasă asociată de fiecare 
dată şinuciderii*. „O hotărâre aspră îi cuprinse mintea” — notează cu scrupulozitate naratorul. 
„Unulcite unul — zise el [Lică] ridicându-şi mâna dreaptă în sus —, unul câte unul, om cu om, 
foți trebuie să moară, toți care mă pol vinde, viață cu viaţă irebuie să se Siângă, căci dacă nu- 
i omor eu pe ei, mă duc ei pe mine la moarte!” Deşi aparent Sămădiul a găsit soluua 
salvatoare, tot ce urmează nu e decât epilogul. Faptul că gestul final e o reluare aproape 
mimetică a gândului suicidal din biserică susţine aceeaşi idee: ca şi în cazul lui Ghiţă, 
opțiunea pentru Sodoma anunţă deja sodomul. „E/ se îndrepră încât părea îndoit aşa de nalt 
ca mai nainie, privi împregiurul său, îşi ținti ochii la un siejar uscat ce stetea la depărtare de 
vreo cincizeci de paşi, scrâşni din dinţi, apoi îşi încordă toate puterile şi să repezi înainte” 
Mânia necontrolată, ca factor motivant, îl duce pe Lică până la „a ucide doi oameni” (Arthur 
Miller), încă doi, cei mai apropiaţi: propria persoană (fizic) şi pe cealaltă (emoţional) care 
este obiectul ostilităţii sale, Sinuciderea se referă la luarea propriei vieţi printr-un act liber de 
voință. Ea implică un act intenționat și voluntar de autodistrugere, liber de constrângeri 
externe sau interne. În acest caz particular, credem că termenul vizează un act rațional, de 
aceea persoana poartă întreaga greutate a responsabilităţilor morale, Din această perspectivă, 
gestul Sămădăului vorbeşte despre iadul din noi, al propriilor sulerințe şi singurătăți. Nimic 
măreț sau sublim, ci doar îngrozitor de dureros, (Va urma) 


Tehnoredactare computerizată 
PUNCTE CARDINALE 






Tipar: NOBLESSE S.R.L